Ion Agârbiceanu — Opere — Vol.I — Schite Si Povestiri (1962)

E 
J 


RE 


, NNYIDIJYIDY IE -— 


ACEASTĂ EDIȚIE APARE SUB 
SUPRAVEGHEREA AUTORULUI 


Coperta și supracoperta: Cristea Müler 


ION AGÂRBICEANU 


OPEREa 


SCHIȚE ŞI 
POVESTIRI 


19 62 
PPP PPP PPP PPP 


EDITURA PENTRU LITERATURĂ 


ION AGÂRBICEANU 


Mai tânăr cu doi ani decât Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi, Ion 
Agârbiceanu e prezent de șase decenii încheiate în scrisul românesc. 
Modest, laborios, de cele mai multe ori nebăgat în seamă, uneori zeflemisit 
de critica formalistă, el a construit, în umbra marilor săi contemporani, o 
operă impresionantă, care abia în prezent începe să fie cunoscută în 
adevăratele ei dimensiuni și asupra căreia nu s-au emis încă judecăţi critice 
definitive. 

Continuator recunoscut (până la a fi confundat cu un «epigon») și 
totodată contemporan al lui Slavici, Agârbiceanu deschide pârtia 
uluitorului Rebreanu, căruia îi supraviețuiește, fertilizează creaţia lui Pavel 
Dan, recunoscând în el un discipol, dar și un emul, dă aripi memorialisticii 
lui lon Vlasiu, asistă la ecloziunea, — salutată cu entuziasm, — a prozei 
actuale, în țesătura intimă a căreia (mai cu seamă în reflectarea realităților 
ardelene din romanul lui Titus Popovici) își detectează cu satisfacţie 
contribuţia. 


Situaţia scriitorului în istoria literaturii române continuă să fie totuși 
paradoxală: etichetat de critica formalistă interbelică drept un 
«sămănătorist», ridiculizat pentru «tendenţiozitate» și pentru tenta 
moralizatoare, el s-a izolat de viaţa literară contemporană, preferând să 
creeze în izolare estetică, menținând în schimb un foarte intim contact cu 
frământările sociale interbelice. Dacă până la primul război mondial, 
legăturile lui literare pot fi ușor urmărite, în epoca următoare, deși 
deosebit de fecundă, scriitorul interzice orice raport între ceea ce a scris și 
diferitele grupări literare ale momentului. «Am trăit mereu departe de 
cercurile care animează viaţa literară... Multe din criticile ce s-au scris 
despre volumele mele de literatură mi-au rămas necunoscute, datorită 


izolării în care am trăit. Nici interviuri nu mi s-au cerut...» — mărturisește 
scriitorul, și amărăciunea ce respiră din cuvintele lui arată că divorțul n-a 
pornit de la el, sau numai de la el. Există, în urmărirea acestor ocurențe 
reciproce, un fapt semnificativ: bibliografia critică a operei lui 
Agârbiceanu, întinsă până la primul război (când se pronunţă asupra 
scriitorului numeroși critici, dar și confrați, sau chiar modești recenzenţi 
din puzderia de reviste ce apăreau), scade vertiginos între cele două 
războaie, deși continuă să-i apară acum zeci de volume. Divorțul se 
declarase. Critica «serioasă» îl privea ca pe un «supraviețuitor», refuzându- 
i analiza atentă. Așa se explică de ce, în monumentala Istorie a literaturii 
române (ca și, de altfel, în fișa de revenire ce publică, în 1958, în 
Contemporanul, sub titlul Probleme și exemple), acad. G. Călinescu judecă 
întreaga operă pe baza lecturii ei parțiale, redusă, — cu excepția 
Arhanghelilor, — la scrieri minore, eludând altele nenumărate, unde arta 
de povestitor și evocator al universului moral țărănesc l-ar fi condus pe 
istoricul literar la cu totul alte concluzii. La fel procedase odinioară 
Lovinescu, refuzând, după ce se pronunţase în 1911 asupra operei, — câtă 
era la acea dată, — să-i mai urmărească evoluţia. Se revenea astfel (și 
Agârbiceanu nu este singurul în această situaţie) la ceea ce Gherea numise 
«critică judecătorească», cel puţin prin sentimentul sentinței definitive, 
fără drept de apel. Abia în condiţiile revoluționare de după 1944 a fost 
posibilă și «revizuirea» acestui dosar, reeditările unor volume, interesul 
major al cititorilor și cel crescând al criticii fiind tot atâtea indicii că opera 
lui Agârbiceanu conţine certe valori, un mesaj actual, capabil să trezească 
multiple ecouri. Nu întâmplător, tot în această etapă, calitativ superioară, a 
literaturii și criticii noastre, Agârbiceanu s-a întors către mișcarea estetică, 
manifestând un interes pasionat pentru fenomenul artistic actual și pentru 
efervescența ideilor realismului socialist. Scriitorul e printre noi și alături 
de noi, cu paginile adăogate în anii din urmă operei, cu desele intervenții 
în publicistica noastră, trădând interesul lui viu pentru tot ce se petrece în 
lumea socialistă: de la zborurile interplanetare, la noul profil al ţăranului 
colectivist și al celui mai tânăr prozator ivit în fila de revistă. În repetate 
rânduri Partidul a arătat scriitorului înalta sa preţuire, socotindu-l drept 
unul din fruntașii prozei românești. 

Critica literară actuală îi rămâne totuși datoare: cu o reexaminare a 
vechilor opinii, adesea arbitrare, emise asupra operei, cu o analiză 
științifică, marxistă, a acesteia. 


E necesar, — pentru a satisface măcar în parte acest deziderat, — să 
procedăm la o incursiune istorică. Mai mult decât în cazul altor scriitori, la 
Agârbiceanu lămurirea contextului social și cultural în care se ivește și se 
dezvoltă anticipează importante concluzii. Or, tocmai această situare a 
omului și a operei în condiţiile ardelene de la începutul secolului a lipsit 
mereu din judecăţile rostite în trecut. Şi aceasta tocmai la un scriitor atât 
de strâns legat, nu numai prin tot ce a scris, dar prin însăși biografia lui, de 
viața Transilvaniei din ultimele șase decenii. Căci dacă majoritatea 
scriitorilor ce se afirmă în preajma lui 1900 părăsesc curând teritoriul 
transilvan, stabilindu-se la București (Coșbuc și Slavici înainte, apoi Goga 
și Rebreanu), Agârbiceanu, — cu excepţia refugiului din timpul primului 
război mondial, — a rămas legat de sol. El a fost, în multe alte privințe, 
prizonierul acestei provincii, atât de mult i-a simţit presiunea ideologică, 
povara istoriei, a mentalităţii și chiar a realităţii ei lexicale. De aici tendința 
unor critici de a-l privi aproape ca pe un scriitor «dialectal», în orice caz 
«provincial», de redusă circulație, cu un timbru minor al operei, acceptat 
printre epigonii lui Slavici. E adevărat că moștenirea acestuia a fost utilă 
formării scriitoricești a lui Agârbiceanu, dar tocmai el avea să 
desăvârșească defrișarea inițiată de autorul Marei, desțelenind proza 
românească din Transilvania și netezind terenul, — pe plan naţional, — 
pentru apariţia lui Rebreanu. 

Sub raport istoric, epoca prezintă un relief frământat: 

«Lupta de eliberare socială și națională de sub jugul moșierimii și 
burgheziei maghiare, — al monarhiei austro-ungare, — formează trăsătura 
de căpetenie a istoriei social-politice a Transilvaniei de după 1867. În cadrul 
ei, rolul principal a revenit națiunii române, care era cea mai numeroasă. 
Lupta sa formează o parte integrantă a luptei pentru realizarea deplinei 
unități naţionale a poporului român.» 

Trei «generații» se succedaseră în răstimp în mișcarea literară din 
Ardeal: cea dintâi, grupată în jurul Familiei și animată de losif Vulcan, 
dăduse cu mult înainte un impuls, e drept, încă timid, prozei naționale, 
istoristă, romantică, dar prevestind pe alocuri interesul pentru societatea 
ardeleană contemporană. Aceasta era agitată de un complex de probleme 
sociale, — legate de pătrunderea. Relaţiilor capitaliste în sferă rurală, — și 
naționale, prin agravarea oprimării poporului român. E ceea ce îl 
interesează pe Vulcan însuși în Ranele naţiunii (1876) şi în schiţele De la 


1 Din Istoria Transilvaniei, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1961, vol. II, p. 189. 


sate (1893). În jurul intenţiilor exprimate de Vulcan și ilustrate de revista 
ce conducea, gravitează și proza lui loan Al. Lapedatu, Ion C. Panţu, fără a 
mai vorbi de masiva colaborare a scriitorilor din «țara veche», stimulată 
prin varii mijloace de directorul Familiei. 

Mai accentuată este însă direcția următoare, a Tribunei sibiene condusă 
de Slavici, cu o marcată tendință spre un «realism popular», vizibil nu 
numai în opera decisivă a animatorului grupării, dar și în a celor ce, atrași 
de ineditul acestei proze, îi urmau exemplul: Septimiu Albini, Virgil 
Oniţiu, Enea Hodoș, Popovici- Bănăţeanu, Ion Pop Reteganu, Vasile Ranta- 
Buticescu, — unii cultivând nuvela țărănească sau povestirea folclorică, 
alții continuând filonul romantic al Familiei. În fine, consolidarea grabnică 
a burgheziei românești ardelene, ale cărei ticuri și vicii nu întârzie să se 
arate, aduce și transcrierea, în spirit satiric, a realității urbane. 

Odată cu apariţia, în 1902, a Luceafărului, se conturează o a treia pleiadă 
de prozatori transilvăneni, unii rămași în limitele foiletonului sau a 
evocării memorialistice (Horia Petra-Petrescu, Mihail Gașpar, Oct. C. 
Tăslăuanu), alții vădind resurse epice mai pronunţate (Aurel P. Bănuţ, 
Zaharia Bârsan, Al. Ciura), cu toţii sprijinitori zeloși ai revistei (susținând și 
foiletonul satiric al Drapelului din Lugoj), realiști declaraţi, trecuţi prin 
experienţa lui Slavici și a Tribunei. Între aceștia avea să apară, în 1902, lon 
Agârbiceanu, iar în 1908, Liviu Rebreanu. 

Agârbiceanu urmărea de mult mișcarea de la Familia, pe cea 
«tribunistă», nuvelele lui Slavici, foiletonul Drapelului etc., și va asimila 
din aceste lecturi multiple experiențe. Aprecia încercările satirice ale lui 
Virgil Oniţiu și A. P. Bănuţ, foiletonul lui Chendi (din perioada lui 
ardeleană), Tăslăuanu, Petra-Petrescu, proza ţărănească, — de factură 
slaviciană, — a lui Z. Bârsan, Al. Ciura, Mihail Gașpar. Unele din volumele 
acestora apăreau în imediata apropiere a momentului când Agârbiceanu își 
începe colaborarea la Luceafărul, și numele lor se învecinează nu o dată în 
paginile revistei budapestane, sau în altă parte. Agârbiceanu avea comun 
cu toți acești prozatori minori o formaţie intelectuală quasi identică 
(cursuri liceale similare în orașele ardelene; studii superioare în capitala 
Ungariei — aproape toți au urmat aici literele și teologia, singur Bănuţ face 
dreptul; lecturi comune). Profilul cultural asemănător și legătura cu 
aspiraţiile din acel moment ale poporului român din Transilvania atribuie 
activităţii lor un accent diletantistic, în sensul bun, cu o risipire fertilă a 
energiilor în diverse direcţii, din acute necesități culturale în slujba 
poporului, de unde și tentaţia, la unii cu totul temporară, pentru creația 


beletristică. Gusturile lor estetice se formaseră la aceeași școală — a 
Tribunei lui Slavici, de unde interesul constant pentru folclor (culegerea, 
prelucrarea sau transfigurarea lui cultă), admiraţia unanimă pentru 
clasicitatea rusă, din care de cea mai caldă apreciere se bucură Turgheniev 
și Gorki (circulaţia acestora, în traduceri semnate de chiar scriitorii 
pomeniţi, în Transilvania epocii, e impresionantă). Ceea ce-i mai apropie 
este comuna luptă cu limba, din nevoia lichidării definitive a 
reminiscențelor latiniste, prin apropierea maximă de limba vorbită, a 
poporului, intenţia estetică nelipsind din acest act. În fine, tenta 
moralizatoare a scrisului tuturora își are și ea explicaţia într-o platformă 
teoretică ce-i unea în fața fenomenelor social-politice ale societății 
contemporane. Influențele socialiste, narodniciste și sămănătoriste 
(ultimele, rezultat al contactului cu mișcarea din Țară) atestă un climat 
ideologic respirat în mediile intelectuale ardelene și, mai ales, în epoca 
șederii la Budapesta a fiecăruia. Luceafărul budapestan a fost în bună parte 
retorta acestor frământări, și coloratura lui poporanistă, venind în 
întâmpinarea Vieţii românești din 1906, își lasă amprenta și asupra prozei 
lui Bârsan, Ciura, Petra-Petrescu, Tăslăuanu sau Agârbiceanu, cum și-o 
lăsase asupra poeziei lui Goga și a Măriei Cunţan. Dar după cum unele 
elemente comune în structura poetică, sau coincidenţele de motive lirice 
nu sunt rațiuni suficiente pentru a identifica lirica majoră a unuia cu 
modestul profil artistic al celuilalt, tot astfel, ar fi o greșeală să punem un 
semn de egalitate între personalitatea lui Agârbiceanu și modeștii lui 
contemporani din Ardeal. E drept că-i unește un accent particular, de-ar fi 
să-l reducem la ceea ce Rebreanu numește undeva «eticismul» prozatorilor 
transilvăneni (și nu numai români, ci și maghiari și sași). 


«Arta acestor creatori, — scrie autorul lui Ion? — nu e niciodată un 
simplu joc de cuvinte, sunete sau intenţii. Scriitorul ardelean, mai mult 
parcă decât cel din alte părţi, se simte legat veșnic cu pământul și socotește 
arta ca un apostolat. De aceea și literatura aceasta reoglindește mai 
puternic sufletul poporului, cu dorurile, bucuriile și speranțele sale.» 


Analiza estetică științifică, marxistă, aplicând principiul leninist al celor 
două culturi, confirmă prezenţa acestei trăsături la scriitorii ce se plasează 
în circuitul valorilor realiste. Lor le rămâne propriu caracterul obiectiv, 
realist, militant, și sensul etico-social al literaturii, de asemenea înclinația 


2 În prefața la Povestitori unguri ardeleni, Bucureşti, 1929, p. 4. 


către epicul narativ, definită de numeroși observatori drept specific 
transilvăneană, de la Budai- Deleanu la Liviu Rebreanu. Dar toate acestea 
se pot petrece la diferite niveluri valorice, iar istoria literară reține în 
primul rând, drept decisivă, experienţa marilor personalități creatoare. În 
cazul nostru, experiența lui Ion Agârbiceanu. 

Cu atât mai mult cu cât opera lui asimilează ceea ce dăduseră 
predecesorii (inclusiv Slavici), însumând tot ce era valoros în scrisul lor, 
operând o sinteză în compoziţia căreia, — e adevărat, — au intrat și unele 
limite, de viziune și artistice, ale acelora, dar și nenumărate valori noi: o 
respirație epică incomparabil mai largă, un lirism cu un timbru inedit, o 
intenție de frescă atotcuprinzătoare, străină înaintaşilor. Agârbiceanu îi 
depășește curând prin energie creatoare, spontaneitate, uluitoare 
fertilitate, adâncime a sondajelor și vibraţie superioară. Proza lui are un 
profil propriu din primul moment, păstrat de-a lungul deceniilor. Prin 
acest accent original ea se integrează curând în circuitul valorilor general- 
românești, depășind granițele politice temporare; cu mult înainte de 
desăvârșirea unităţii naționale a poporului nostru, creaţia lui Agârbiceanu 
era apreciată și revendicată în mediile literare de peste Carpaţi. Opera lui a 
contribuit la acel «proces de osmoză Spirituală între Transilvania și 
celelalte provincii românești»?. Alături de eforturile unui Coșbuc, Slavici, 
Goga, urmate mai târziu de Rebreanu și Mihai Beniuc. 

lar dacă Slavici adusese în lumina artei lumea lui «de acasă», din părţile 
Şiriei, ale Crișanei și ale teritoriilor bănăţene limitrofe, dacă în poezia lui 
Coșbuc ţâșnise impetuos peisajul, natural și uman, al Năsăudului 
grăniceresc, regăsibil de la 1912 încoace și în proza lui Rebreanu, cu 
Agârbiceanu intra în literatura română imaginea precis desenată 
etnografic, istoric și lingvistic a Câmpiei ardelene (scriitorul mărturisește 
că în majoritatea cazurilor a pornit de la imaginea Cenăzii natale), a 
bazinului aurifer al Țării Moților (înaintea lui Emil Isac și a lui Geo Bogza), 
a ținuturilor mărginene din jurul Sibiului. Abia cu el intră masiv și zona 
orașului ardelean în orizontul artei. Mai cu seamă al vieții burgheze 
dinainte de 1918 și dintre cele două războaie mondiale. Pare ciudat, dar 
Transilvania, cu o atât de veche tradiţie a vieţii orășenești, nu-și crease 
până atunci o literatură corespunzătoare. Imagini disparate, — și fără un 
accent particular, — întâlnim ici-colo la G. M. Zamfirescu, Gib. Mihăescu 
și Cezar Petrescu, din trecerea lor prin orașele ardelene de după 1920. 
Rebreanu pierduse contactul cu viața ardelenească, și de câte ori va încerca 


3 Ion Breazu, Cuvînt Înainte la Literatura Transilvaniei, Bucureşti, 1944, Pk: 


proza urbană, cadrul va fi cel bucureștean. Agârbiceanu a intuit lacuna și s- 
a străduit s-o înlăture, prin propria-i operă, din care un întins capitol e 
destinat vieţii orășenești transilvănene. Intenţia pozitivă nu este însă 
acoperită de realizări majore, fie din lipsa unui suport ideologic sigur 
(carenţele ideologice sunt încă mai vizibile în acest sector al operei), fie din 
pricina sfielii și stângăciei cu care scriitorul continuă să se miște în mediul 
urban. O singură dată, în Sectarii, pamfletul izbutește să creeze atmosfera 
autentică a unei burghezii locale, surprinsă în postura ei de ridicul și 
comic. Suita de «frământări» orășenești din celelalte romane, cu tot 
bagajul documentar, sociologicește exact, al imaginii, rămâne, artisticește 
vorbind, la o tensiune scăzută. În schimb, viața satului e redată tulburător 
și intens, în realitatea ei morală în primul rând, dar și în surprinderea 
unora din fenomenele social-economice tipice momentului istoric. Dacă 
nici acest tablou nu e scutit de unele voalări ale imaginii, el rămâne totuși 
cel mai complet document artistic asupra satului ardelean, a cărui viață e 
urmărită din ultimele decenii ale veacului trecut și până în pragul 
Eliberării. Singur Mihai Beniuc acoperă, în imaginea sa lirică, o realitate 
mai esențială și lansează un mesaj calitativ superior. În proză, însă, 
Transilvania rămâne «fieful» lui Agârbiceanu, cel puţin pentru etapa ce se 
întinde de la anii evenimentelor narate în Ion și până la cele evocate în 
Străinul și Setea lui Titus Popovici. Singuri Pavel Dan și lon Vlasiu îl 
secondează, dar numai după ce proza lox însăși și-a plătit tributul cuvenit 
patriarhului... Intuiţia lui Iorga s-a dovedit, — măcar de data aceasta, — 
justă, atunci când (în 1929) sancţiona rezervele criticii formaliste față de 
creația lui Agârbiceanu: «I se face astfel o foarte mare nedreptate, și va veni 
vremea când se va recunoaște cât de mult datorim adevăratului continuator 
al lui Slavici în regiunile acestea ardelene.»+ 
Analiza științifică confirmă opinia istoricului. 


Agârbicenii, — așa cum o atestă numele, — se trag din Agârbiciu, sat de 
pe linia Copşa-Mică—Sibiu. Strămoșul Pavel «a fost doisprezece ani cătană 
la-mpăratul» şi s-a bătut în șase războaie. Bunicul, Vasile Boariu, mutându- 
se pădurar în fostul ținut «Alba inferioară», în comuna Cenade, nu departe 
de Blaj, a fost poreclit «Agârghiceanu». Porecla s-a prefăcut în nume, fiul, 
el însuși pădurar, a fost trecut în acte Nicolae Agârbiceanu. Acesta e tatăl 
scriitorului. Născut în Cenade «În casa de la pădurea RedeaMare», tatăl 
ajunse mai târziu pădurar «La Tufe», cea mai frumoasă pădure de stejar din 


4 N. Iorga, Istoria literaturii romineşti, Introducere sintetică, Bucureşti, 1929, pp. 205—206. 


hotarul comunei, apoi «vigil» peste pădurile mitropoliei blăjene. Om 
instruit, Nicolae Agârbiceanu era abonat la Gazeta Transilvaniei, la Foaia 
poporului din Sibiu, la Tribuna poporului din Arad, și la o revistă 
humoristică sibiană, Calicul. «Meșter bun» la cântat, era un om tăcut, 
înseninat numai de poeziile lui Coșbuc, dintre care învățase multe pe de 
rost, plăcându-i și Haiducii lui N. D. Popescu. 

«Vigilul» de păduri se căsătorise cu Ana Olariu, ai cărei părinți locuiau 
«în partea de hotar numită Capul-Dealului», în case de piatră, cu pământ 
destul în jur, livadă și stupi. Femeia nu știa citi, și aceasta era una din 
marile ei dureri «mărturisită de atâtea ori»; în schimb, avea darul povestirii 
și reproducea povești auzite de la păcurari mărgineni sau iconari pribegi 
rătăciți pe la CapulDealului, purtând cu ei ceasloave și cărți populare, între 
care istoria «prea frumosului Arghir și Elena» sau a lui «Leonat și Dorofata» 
(titlul era astfel rostit de Ana Olariu). Iubind cinstea, munca și hărnicia, 
«nu era mulțumită cu orânduirea socială, cu împărţirea în oameni prea 
avuti și prea săraci» (Mărturisiri). 

Nicolae Agârbiceanu și Ana Olariu au avut opt copii, între care și pe Ion, 
viitorul scriitor, născut la 19, — după date mai recente la 12, — septembrie 
1882. 

O copilărie fericită pune «pecetea» ei pe sensibilitatea prozatorului. Se 
juca, pe ulița Borșului, cu alți copii, «de-a mașina», «de-a lunga», «ca pe la 
Pânca» sau, ţinându-se de mână într-un rotogol de fete și băieți, cânta cu 
ei: 


«— Floare mirioare 

Mie mi se pare 

Că-s mai mulți la voi, 

Mai puţini la noi. 

— Dacă vi se pare, 

Haideţi de v-alegeți, 

Din gloata din toată, 

Oacheșa din coadă, 

Că-i cu geana trasă 

Ca o preuteasă...» 

Satul natal e «așezat în fundul unei căldări», înconjurat de dealuri, 
gorgane, măguri, între care Măgura-Comandei e un punct geografic 
însemnat pe hartă. Pământul era împărţit în trei moșii ce aparținuseră 
unor nobili unguri; două intraseră în proprietatea mitropoliei de la Blaj, a 


treia, stingându-se neamul proprietarilor, o preluase statul austro-ungar. 
În sat trăiau români, țigani și saşi, unii cu pământ, alții muncitori agricoli. 
E tocmai epoca în care istoria Transilvaniei înregistrează o masivă 
pauperizare, notabilă mai ales în centrul și răsăritul provinciei, unde 
țărănimea fără pământ atinge un procentaj variabil, de la 28 la 42%. În 
chiar ţinutul Alba, unde se afla Cenadea, dispar, în ultimele decenii ale 
secolului al XIX-lea, 13.000 proprietăți mici, adică aproximativ 1/3 din 
totalul lor.’ Fenomenul, observat de scriitor, va fi transmis și operei, în 
unele povestiri. Dar copilul de atunci era sensibil în primul rând la 
farmecul vieții câmpenești, iubind succesiunea anotimpurilor și a orelor, 
cu schimbarea nuanţelor cerului și a frunzelor, gustând deliciile 
singurătăţii, visând și el, ca alți copii, să atingă cerul cu mâna: 


«Mă uitam adeseori, de la portiță, cum se lasă cerul, la răsărit, până pe 
coasta înaltă, prăpăstioasă, tivită cu marginea dinspre sat a pădurii 
frumoase. Ca toţi copiii, credeam și eu, și doream să urc odată coasta să 
ating cerul cu mâna.» (Mărturisiri) 


Pădurea e teritoriul sacru al acestui temperament, de pe acum, 
romantic. Urmărește aici vegetația bogată, coloritul divers al florilor, 
lumea măruntă a gâzelor, joaca mieilor, cântecul de orgă al furtunii, dar 
mai ales îl invadează efluvii de miresme, urmărindu-l de-a lungul anilor: 


«Simt şi acum mireasma pădurii, începând cu mirosul lujerilor tineri și 
al florilor de primăvară și până la aroma ei de toamnă».* 


Acest singuratec nu e totuși un mizantrop. Aceeași plăcere i-o 
furnizează ritualurile colective, «hodăițatul» de lăsatul secului, întoarcerea 
de la seceriș cu «cântecul cununii», petrecerile din sat și munca la câmp, 
«pogănici» pe lângă plug, siuguliță pe lângă batoză, în mireasma caldă a 
grâului proaspăt, spectator la pârlitul porcilor, iarna, în bobotaia focului de 
paie... Observă «cu lăcomie» totul: traiul pitoresc al ţiganilor, cel 
meticulos, ordonat și claustrat al sașilor, lumea inepuizabilă a bătrânilor, 
atent la dinamica vieţii, la dramele și înălțările oamenilor. E aici un strat de 
experiență primară, foarte complex, la care scriitorul se va întoarce mereu 
cu un fel de pietate și cu dorința de a găsi compensaţii pentru alte aspecte 


5 Cf. Din istoria Transilvaniei, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1961, vol. II, p. 209. 
6 Scrisoare inedită... în Făt-frumos, VII, 1932, nr. 5—6, p. 260. 


ale existenţei, mai puţin tonice, la care va fi părtaș în anii maturității. 
Copilăria lui fericită va estompa de fiecare dată antagonismele, nimbând 
portretele, chiar pe cele dureroase, cu o pulbere fină, care nu e numai a 
concepţiei lui etice, ci și o estompă a timpului, un filtru al amintirii. 

Părinţii scriitorului, deși cu opt copii, aveau un trai îndestulat; tatăl era 
un om harnic, intrepid; bunicii, și cei din sat și aceia din Capul-Dealului, 
aveau gospodării închegate; mai cu seamă imaginea bunicii dinspre tată 
(așa cum se desprinde din portretul inserat în Amintiri) e a unei femei 
severe, puritane, cu o anume asprime imprimată de duritatea agoniselii; 
casa părintească era «casă bună, de piatră, coperită cu ţiglă», dovedind 
bunăstarea. 

Copilul e dat la școală (în casă exista un imens respect pentru carte, 
pentru cultură), întâi în sat, cu «dăscăluțu», învățătorul-țăran, apoi la 
gimnaziul din Blaj. Târgul e abia cu ceva mai mare decât satul natal, 
amplificat doar prin numărul sporit al turlelor și al acoperișurilor de ţiglă 
roșie. Pe ulițe întortocheate și noroioase, privind cu geamuri morocănoase 
spre apele galbene ale Târnavei, casele scunde unde jupânese hapsâne sau 
joviale ţineau elevi în «corte!» se mai văd și azi. Copilul (evocat mai târziu 
în imaginea lui lonică Albu din povestirea Licean,... odinioară) e zăpăcit de 
proporţiile turnului mitropoliei și de acelea, trupești, ale canonicilor- 
profesori. Desigur că a fost și el «sluguliță» pe lângă un «reverendisim» 
holtei căruia, între orele de școală, îi deretica chilia, îi aducea lemne, îi 
aţâţa focul și-i umplea, serile, cana cu vin proaspăt, scos din chelar. Umbla 
în straiele lui de la ţară, de pănură, și abia când ajunge «septiman» le 
schimbă cu altele, nemţești, în care se simţea stingherit. Învățătura era 
abstractă, metoda învechită, și copilul nu era atras de școală. Seara fugea la 
Minea, un ungur bătrân, povestaș vestit, care-l transporta în lumea 
ficţiunii. Poposea uneori prin târgul de la îmbucătura Târnavelor câte un 
circ, simbol al mirajelor călătoriei. Mai făceau elevii câte-o escapadă, 
admonestată cu «consilium abeundi». Și mai erau oazele de lumină ale 
vacanţelor, acasă. Citea aici Tribuna, abonată de preotul satului; acela îl 
supunea la lectura «cu glas înalt» a articolelor de fond; elevul se repezea la 
foiletoane: «povești, poezii, literatură poporală, povestiri traduse»” 

Câștigul real al anilor de gimnaziu acesta era: descoperirea literaturii. 
Lectura e pe nerăsuflate și fără alegere: colecţiile de folclor, între care cea 
prestigioasă a lui G. Dem. Theodorescu, basmele lui Ispirescu, aventurile 
«pieilor roșii» tipărite la Brașov, poveștile ardelenești ale lui Simu, dar și 


7 La aparifia «Tribunei», în Tribuna, |, 1957, nr. 1, p. 1. 


acelea ale lui Creangă, lăsându-i «o mare bucurie și lumină în suflet», 
isprăvile lui Păcală de Petre Dulfu, nuvelele lui Negruzzi, poeziile lui 
Alexandrescu, schițele lui Caragiale și proza lui Nicu Gane. Aceasta din 
urmă, citită în grădina gazdei, în singurătate, îi smulge exclamaţia 
admirativă, rostită cu glas tare: «Ce fericit ești, Gane!» 

Copilul intuise dimensiunile și satisfacţiile actului de creație... 

Scriitorul mărturisește că în romanele Legea trupului și Legea minţii a 
fost «împresurat de amintirile din școlile Blajului, de viaţa studențească de 
acolo»; unele episoade și portrete sunt evocate direct, mult mai târziu, în 
suita de «amintiri» atribuite «notaruluiDămian», publicate în Adevărul 
literar și artistic. 


Din perioada gimnaziului datează primele impulsuri ale creației proprii. 
Încearcă întâi muzica poeziei, citind la cercul de literatură al școlii, 
îndemnat de profesorul de română Gavril Precup. În clasele ultime, lectura 
lui se lărgise și tindea să epuizeze principalele monumente ale limbii 
române, de la Coresi la Hasdeu și la contemporanii Coșbuc, Slavici, 
Vlahuţă. Ceea ce-l impresionează deocamdată este «aroma limbii 
bătrânești» (Mărturisiri). La Eminescu admiră «arhitectura grandioasă, 
plină de rezonanțe uimitoare» a Scrisorilor. Cultura lui are și un solid 
fundament clasic, trecând prin Odiseea, Eneida, Horaţiu, Ovidiu, la istoricii 
Tit Liviu și Tacit. Poetul e însă atras curând de sonurile romantice, fie 
germane (Goethe, Schiller, Uhland), fie maghiare (Petâfy, Arany), nu fără 
urme în propriile încercări. 

Prima dintre acestea, publicată în Unirea, «foaie politică-religioasă» ce 
apărea la Blaj, e Amintiri (cu motivul reluat în proză sub titlul Cula 
Mereuţț). Autorul, elev în clasa a VII-a (1899) dădea glas celei mai constante 
dragoste: pentru pădure; într-un cadru de eglogă, un păstor contemplă 
bolta înstelată, scoțând din fluier «triste notel/De durere și de jale», purtate 
până departe pe aripile vântului. În aprilie 1900, tot în paginile Unirii își 
face apariția și prozatorul (cu schița În postul Paștelui). Deocamdată însă 
poetul e mai fecund. Spre lumină, La Paște, Idilă văd rând pe rând lumina 
tiparului, urmate de Lăpușneanu (în Unirea X 1900, nr. 25, p. 209), 
redactată sub puternica impresie a nuvelei lui Negruzzi, dar și sub aceea, 
mărturisită, a baladelor lui Arany și Coșbuc. Cadrul romantic e construit cu 
mijloace coșbuciene: 


8 Cf. Cultura creştină, 1937, p. 305. 


«E iad de-ntunerec afară, 
Furtuna cumplit clocotește. 
Și ploaia în geamuri izbește 
Cu picuri puternici. De-asară 
Și vântul vuiește.» 


Viziuni macabre amintesc factura poeziilor lui Bolintineanu: 


«Boierii-s! Cum vin cu turbare 
Spre mine!... Schelete ce sună... 


Și capete n-au... și nebună 
Lucește-le arma... Mai tare 
Spre mine s-adună!» 


Compunerile sunt semnate «Alfius», trădând o atitudine livrescă, 
numele fiind împrumutat unei epode horaţiene care laudă viața la țară. 

La 2 iunie 1900 Agârbiceanu primește diploma de bacalaureat și, în 
același an, pleacă la Budapesta, înscriindu-se la facultatea de teologie a 
universităţii regale maghiare, urmând cursurile între 1900/1901 și 1903/1904 
când obţine «absolutorium». Din capitala Ungariei, cel ce ambiţiona încă 
să devină poet continuă să trimită încercări la Unirea (Trei sonete, Idilă, 
Târnava, toate din 1901, și Pastel, din 1903). Încă din 1900 el colaborase și la 
Tribuna literară (cu Rănitul) şi la Tribuna cu un Sonet «cam plângăreţ», îl 
apreciază retrospectiv autorul, «cum era, mi se pare, pe atunci, curentul în 
poezia lirică la noi»?. Se îmbină peste tot, în versurile lui tinerești, ecouri 
tematice și strofice din Eminescu și Coșbuc. Tot sub pseudonimul «Alfius» 
el trimite Familiei (an. XXXVII, 1901, nr. 42, p. 280) Vestala, o elegie cu 
figurație clasicistă, dar cu un conţinut afectiv liric, personal. Imaginile 
țâșnesc: 

ICR Din noianul depărtării, 

Din icoanele trecute... Jos pe ţărmurele mării 

Satul ei... Copilăria... Mamă-sa cu-a ei poveţe 

Și, săltând pe malul apei, rumenă de tinereţe, 

Cum mergea cu alte fete la scăldat... S-a fost, să fie 

Ca odată ochi de tineri, dulci ca o copilărie, 

Să s-oprească pe fiinţa-i albă-n alba spumă-a mării, 


9 La apariţia «Tribunei», în Tribuna, |, 1957, nr. 1, p. 1. 


Și de-atuncea ea aicea-i, el în fundul depărtării. 
Ce s-o fi ales dintr-însul, și pe ea ce-o mai așteaptă!» 


Transfigurată romantic, răsună nostalgia propriei copilării, a satului cu 
scalda și. Vreo idilă neîmplinită, torturând nopţile de nesomn între 
zidurile seminariale. Dar mai ales sentimentul constrângerii, al unei vieți 
de rigori teologale, de renunţări la chemările firești ale vârstei, transpare în 
rugăciunea fetei către neîndurătoarea divinitate: 


«Vestă, tu, ce-mi ţii și mintea și pornirile legate 
De altarul tău; te-ndură și mă scapă de povara 
Ce-mi zdrobește viaţa-n mine...» 


Strigătul de dezrobire («Scapă-mă de jurământ!»), reproșul amar («Nu 
vezi tu c-așa mă mistui, vie întru în mormânt») au o adresă clară, alta decât 
zeitatea păgână. 

După Familia „numele lui Agârbiceanu figurează, — de data aceasta fără 
travestiul horaţian, — în Sămănătorul, cu poeziile Cântece (1903, nr. 38), 
prelucrări de folclor someșan și Legendă slavă (1903, nr. 51), amintind 
motivul de bază din Legenda funigeilor.'* 


Poetul își încheie curând scurta carieră, făcând loc prozatorului. Acesta 
publica de altfel, paralel, scene familiare din viața satului, frânturi de 
amintiri, portrete (unele subintitulate «copii de pe natură») reduse, sub 
raport artistic, la nivelul unor «fișe» pentru o creaţie epică notabilă. După 
Unirea (unde îi apar, trimise de la Budapesta, Bunica, O poveste, Străjerul) 
scriitorul e ispitit de schița satirică, în maniera celei cultivate de 
brașoveanul Virgil Oniţiu, dând (în 1902—1903) câteva astfel de compuneri 
în paginile Drapelului din Lugoj, condus de Valeriu Braniște. Încercările 
satirice sunt scrise sub forma unor scrisori — «Reminiscențe» — adresate 
«prietenului meu Strâmbu» şi sunt semnate cu pseudonimul, de pe acum 
sadovenian, «Potcoavă». Găsim printre ele scurte «fiziologii» de dascăli și 
popi «patrioți naționaliști», dialoguri despre tehnica viitorului, discuţii 
asupra vieţii economice, sociale și culturale a satului, cu aplicaţii la un loc 
imaginar,  Rupturi, replică a  Sărăcenilor lui Slavici. Sub titlul 
Consideraţiuni, Agârbiceanu mai publică o serie de foiletoane, interesante 


10 Asupra Începuturilor literare ale scriitorului, vezi şi Steaua, IX, 1958, nr. 3, p. 118 ş.u.; Tribuna, III, 
1959, nr. 11,p.6,şinr.37,p.9. 


pentru ideile ce-l animau pe tânărul student budapestan. 


În atmosfera Budapestei, mult deosebită de aerul stătut al Blajului, 
teologul urmărește cu interes crescând mișcarea de idei a începutului de 
veac, curios de soluţiile socialiste, narodnice, reformiste, ce se agitau în 
jurul său, și care nu vor fi fost străine de criza mistică (vizibilă în subtextul 
poeziei Vestala), de acel «ceas negru», cum îl numește retrospectiv în 
Mărturisiri, când încep să-l bântuie, ca un «vânt înghețat», întrebările: 
«Care e rostul vieţii? Ce ești tu? Care e rostul tău în lume? Există 
Dumnezeu?» etc. (Mărturisiri). 

Frământarea morală, — evocată mai târziu în romanele Legea trupului și 
în Legea minţii, — va căpăta curând o soluționare creștină definitivă, cu 
acceptarea dogmelor canonice, fapt cu importante repercusiuni asupra 
opticii scriitorului și a soluţiilor estetice adoptate. 

În conturarea unei concepții sociale, amprente ale contactului cu 
ideologia socialistă sunt vizibile în Românii și socialiștii (publicat în 
Răvașul din Cluj, în mai 1903), unde soluţii creștine și tolstoiste se 
amestecă cu ideea marxistă a acumulării, prin exploatare, a bunurilor 
materiale și a mizeriei, la poli sociali opuși. Simpatia pentru ideile 
narodnice, — între care aceea a «datoriei» și a rolului intelectualității 
ridicate din popor ocupă un loc central, — e vizibilă în suita de 
Consideraţiuni publicate între 1904 și 1905 în Unirea. Se simte aci și lectura 
articolelor lui Iorga, din Sămănătorul, care făcuseră o bună impresie 
printre tinerii ardeleni, prin agitația zgomotoasă în favoarea ridicării 
culturale a țărănimii și a soluţiilor «morale» preconizate. În numele 
poporului român din Transilvania, suferind o dublă oprimare, Agârbiceanu 
apelează, — de data aceasta în termenii lui Stere, — la «pătura cultă»: 


«Noi alt sprijin nu avem decât pe aceia ce s-au ridicat câtuși de cât pe o 
treaptă oareșicare de lumină. Pe noi nu ne sprijinesc cei puternici, pe noi nu 
ne bagă în samă guvernele, școalele noastre pot să se dărâme toate...» 


A fi «dator» poporului însemna și obligația morală a unei existențe pusă 
în acord etic cu ideile propovăduite, pentru a nu repeta clișeul de 
ridiculizare a intelectualului, furnizat de Schopenhauer, care, deși 
preconiza «stingerea omenirii prin sinucidere», 


«trăia într-un palat foarte frumos, în chilii luminoase, iarna calde, vara 


răcoroase, cu ferestre orbite de lungi perdele». Imaginea, pe lângă ironia 
conținută, vădește de pe acum stilul oral, al povestirii țărănești, utilizat de 
scriitor chiar în tratarea unei realități abstracte. 

Dezideratele ideologice sunt însoţite de intensificarea eforturilor de 
creație. Scriitorul are sentimentul că adevărata lui proză abia de acum se 
cere scrisă. În mărturisirile sale orale și scrise, el socotește de aceea drept 
adevăratul debut literar colaborarea la Luceafărul budapestan. Ea datează 
din 1902 cu schița Badea Niculae (nr. 8, din 15 oct. 1902). Apropierea de 
revistă s-a făcut sub imbolduri literare. Printre cei aproximativ o sută de 
teologi ai facultății din Budapesta, cincisprezece erau români și aveau o 
societate literară proprie, cu lecturi în comun, din producţii proprii, dar 
mai ales din revistele românești, între care și Sămănătorul, la care se 
abonaseră: 


«Sub castanul cel mai mare din grădina seminarului erau trei bănci pe 
care încăpeam toți românii. Îi ziceam și noi și ceilalți clerici: București. Aici 
citeam „Semănătorul” cu glas tare și ascultam toţi. Citeam înainte de toate 
bucățile iscălite de Sadoveanu. Lectorul eram, de obicei, eu.»" 


Ceea ce cuceri așadar pe Agârbiceanu în paginile revistei bucureștene 
erau în primul rând prozele lui Sadoveanu, nu atât dezbaterile sociale, de 
care totuși va fi influențat, dar cu nuanțările intervenite prin contactul 
succesiv cu Luceafărul și cu Viaţa românească. Sadoveanu, însă, i-a «pus 
condeiul în mână», dându-i, dintre toţi scriitorii citiți, imboldul unei creații 
originale. El o trimite Luceafărului. 


Revista apărea din 1902, redactată și condusă de câţiva tineri: A. P. 
Bănuţ, care furnizase fondurile bănești, Al. Ciura, O. Goga, studenți în 
capitala Ungariei, și Oct. C. Tăslăuanu, funcţionar, la acea dată, la 
consulatul român. Acesta din urmă avea să devină, din 1903, directorul 
publicației,  imprimându-i o direcție  prepoporanistă. leșind în 
întâmpinarea Vieţii românești din 1906, se delimita tot mai mult de ideile 
sămănătorismului iorghist, cu care avea să polemizeze chiar. Materialul 
publicistic și literar al Luceafărului, la care încep să colaboreze și scriitori 
din România, era axat, — cum o indică și versurile din Iosif, citate pe 
frontispiciul paginii de titlu, — pe ideea apărării intereselor sociale și 


11 Admiraţie veche, în Tribuna, IV, 1960, nr. 43, p. 1. 


naţionale ale poporului român din Transilvania, confundat cu marea masă 
a țărănimii. Agârbiceanu se va integra curând grupării. 


«Îmi amintesc, — scrie eminentul om de stat dr. Petru Groza, — apariţia 
primelor lui scrieri în revista „Luceafărul” din Budapesta, cu mai bine de 
jumătate de veac în urmă, legate toate de acea epocă de rezistență faţă de 
oprimarea naţională din partea unui regim feudal șovin. El a fost unul din 
stegarii acestei lupte, dinamizând mișcarea tineretului român de atunci. »” 


Prozele scrise acum de Agârbiceanu refăceau, sub imbold sadovenian, 
contactul cu lumea lui de acasă, rechemând imaginile ei depărtate («Erau 
icoane ce se ridicau în suflet, pline de duioșie»), Distanţele nu mai 
reprezentau nimic. Era ca și cum ar fi venit ai lui la Budapesta, bătrânii și 
codanele din Cenade, și, — ciudat! — nici nu se simțeau stingheriți, iar 
când îi prezentă lui Tăslăuanu, acesta pretinse că țăranilor le stătea foarte 
bine, și îi introduse în pagina de revistă. 


«La început nu știam cine-i Agârbiceanu — își amintește Tăslăuanu”. 
Trimetea manuscrisele cu litere subțiri și îndesate la redacţie, și, pe care le 
găseam bune, le publicam, fără să mă intereseze cine este autorul și de unde 
vine.» 


Cuprins de febra scrisului, prozatorul publică astfel, — după Badea 
Niculae, — În Sâmbăta Floriilor, Mătușa Stana (toate din 1903), iar în 
ultimul an de studii teologice, Mistreţul, Hoţul, Pe mal. Scria mai ales 
noaptea, în sala de studiu, după ce «clericii» plecau la culcare, trezit uneori 
din lumea ficţiunii doar «când un superior își întindea bastonul peste masa 
mea de scris spunându-mi: — „Ce faci dumneata aici?” Mi-era cald. 
Scrisesem mult și încontinuu.» (Mărturisiri) 

Întors la Blaj, absolventul e numit în funcţia modestă de «subprefect» 
(un fel de pedagog) la internatul de băieţi (1904—1905). În toamna lui 1905, 
o bursă și un împrumut de o sută de coroane din partea canonicului loan 
Micu Moldovan îl întorc la Budapesta, hotărât să studieze filologia clasică 
și istoria. Cu trei sute de zloți î» buzunar și cu o mare dorință de a învăţa, 
se și vedea profesor. Dar atmosfera prăfuită a universităţii îi schimbă încă o 
dată planurile: de la catedre, bătrânei decrepiți perorau împotriva... 


12 Dr. Petru Groza, Ion Agîrbiceanu, în Tribuna, |, 1957, nr. 32, p. 1. 
13 În Amintiri de la «Luceafărul», Bucureşti, 1936, p. 15. 


mișcării husite din Boemia (în 1905!) sau proferau idei șovine, ridicând în 
slăvi înțelepciunea habsburgică. Renunţând la studii, își intensifică 
colaborarea la Luceafărul, publicând aici, în 1905, unsprezece proze, dintre 
care Popa Vasile, Costea pădurarul, Căprarul, Împăcare și altele vor intra în 
sumarul volumului ce pregătea. În același an convingerile sale estetice 
capătă un contur ceva mai precis, atât prin lărgirea lecturilor (Gherea, 
descoperirea marilor clasici universali), cât și prin intimul contact cu 
agitația de idei din jurul Luceafărului, ceea ce îl conduce spre asemenea 
concluzii: 


«Artă pură a existat și există de comun numai în mințile reci, pe care nu 
le-au dezghețat nicicând flăcările sufletului aprins, căci flacăra, ca să nu 
ardă în zadar, trebuie să bată în vreo parte, trebuie să aibă o tendință și 
trebuie să nutrească o tendinţă.» (în Paresimi)) 


Revenind la Blaj ocupă pentru scurtă vreme funcția de «cancelist» la 
mitropolie. În martie 1906 se căsătorește cu Maria Aurelia Radu. Criza de 
conștiință nu-și epuizase încă resursele: intenţia de a continua studii laice, 
întârzierea intrării în cler, pot sugera o anume ezitare, întărită prin 
confesiunea unui suflet bântuit de «întrebări violente»: 


«La vârsta de 24 de ani te frământă întrebări violente. Care e originea 
răului și a suferinței pe pământ? Când te-au mușcat astfel de întrebări, porţi 
urma mușcăturii o viață întreagă.» 


Răspunsurile date de religie nu-l satisfăceau însă pe tânărul «cancelist», 
și chiar atunci când ele îl vor amăgi, «urma mușcăturii» va stigmatiza în 
continuare multe pagini ale operei. 

In răstimp, tânărul Agârbiceanu se întorcea în Cenade, juca teatru 
împreună cu «studenții» și teologii veniţi în vacanţă: «ne-am avântat la „O 
noapte furtunoasă” fi chiar la „Năpasta”. Iar într-un an, când aveam un 
număr restrâns de actori, — studenţi și domnișoare, — am fost silit să scriu 
o piesă teatrală anume pentru ei»,'5 

Dintre cei din Cenade puţini știau însă că modestul «cancelist» era, de 
pe atunci, un scriitor recunoscut. De la țară, volumul său de debut, editat 
de Luceafărul odată cu Poeziile lui Goga, apăruse în septembrie 1905, cu 


14 Amintiri, în Ramuri, număr festiv, 1905—1924, p. 40. 
15 Teatrul în Ardeal — ctteva însemnări, în Cele trei Crişuri, IX, 1928, nr. 3—4, pp. 75—76. 


toate că menţiunea de pe copertă indică anul 1906... Cartea se difuzase, 
fusese chiar recenzată încă de la finele anului 1905, astfel că, în 1906, când 
scriitorul vizitează Bucureștii cu prilejul Expoziţiei jubiliare, el se regăsește 
firesc în mediul artistico-boem, în lungi convorbiri cu ardelenii Iosif 
Gorun, Zaharia Bârsan, Chendi, care-l cunoșteau din scris. Cu un asemenea 
prilej, la «Carul cu bere», îl întâlnește și pe Coșbuc, al cărui cult în casa 
părintească din Cenade nu se stinsese nicio clipă. Rămași singuri: 


«— Și acum să-mi cânți tu o doină din Ardeal, — îmi zise el, privind ca în 
ceață. 

— Nu știu cânta, domnule Coșbuc. 

— Auzi vorbă! Popă și să nu știe cânta! se miră el, întorcându-se cu fața 
spre mine. 

— Păi n-am glas, n-am voce, ureche am. 

— Cântă una bisericească, o priceasnă. Așa, încet, să ajungă până la 
urechea mea.» 


Agârbiceanu îl vizitează tot atunci pe Nicolae Iorga, voind să-l cunoască 
pe animatorul «sămănătorismului», și îl găsește acolo pe Emil Gârleanu, 
care ne transmite acest portret de tinereţe: 


«Pe un scaun, puţin, cam în umbră, stătea un tânăr în haină lungă, 
neagră. „Domnul Agârbiceanu”, îmi spuse dl. Iorga. Tânărul a zâmbit, și-n 
faţa lui nespus de blândă, în fața dimprejurul căreia barba blondă ca aurul 
abia se statornicea, zâmbetul se strecura ca o rază.» 


16 Amintiri despre G. Coşbuc şi L. Rebreanu, în Făclia, 1956, 13 oct., p.2. 


17 Emil Gîrleanu, Privelişti din ţară, Bucureşti, Minerva, f. a., p. 180. 


lon Agârbiceanu 
(fotografie din 1900) 


În De la țară (1905) materia e romantică, cu accente realiste în redarea 
conflictelor și tratarea portretelor, deși rezolvările sunt uneori ostentativ 
melodramatice (Glas de durere, Costea pădurarul, Răzbunare, Hoţul). 
Umanitatea figurilor are o notă de jovialitate și lirism în Căprarul sau în 
Cula Mereuţ, totul fiind strecurat prin aura amintirii sau, — în Dan jitarul, 
— prin motivul baladesc, amintind pe Sadoveanu din Cozma Răcoare. În 
Costea pădurarul, — unde ecouri sadoveniene pot fi de asemenea 
descifrate, — se conturează interesul autorului pentru epicul sumbru, cu 
destine năprasnice și iubiri nelegiuite, intens colorate romantic. Darul 
portretistic al scriitorului se vădește prin concentrarea trăsăturilor și 
economia de epic, într-o intenție de monumentalitate. Sfârșitul lui Dan 
jitarul, spre pildă, e redat cu o mare sobrietate și detaşare, potențând 
efectul dramatic: fiind iarnă și bolind de inactivitate, după un chef 
vânătoresc, eroul se avântă în puterea nopții pe hotar. 


«Și era pe la mijlocul lui ianuarie. Zăpadă multă, înghețată în troiene. 
Dan se miră că nu află nicio vită pe câmp. Aleargă la Calea-Afundă, se 


repede spre Măguri, dă în Valea-Rea, nimic și nimic. Dan se mânie, își 
strânge fugarul în pinteni și se apropie de valurile Murășului. Ajunge în 
drept cu casa podarului, răcnește să vină luntrea. Dar nu se aude nimic, 
numai murmurul înăbușit al apelor ce curgeau mulcomite pe sub gheaţă. 
Dan își scoate biciul și-și învăluie fugarul cu el. Acesta, nebătut încă până 
acum, sare ca trăsnit în două picioare, sforăie nebun și pornește furtună pe 
gheață, să treacă Murăşul la crâșma din Deleni. Pe la mijloc, însă, gheaţa e 
subțire, pârâie, creapă în petece mari, apa țâșnește, și murgul cu stăpânul 
lipit de spinare piere în adânc.» 


Tabloul, — grandios, — e construit cu trepidaţie și ritm, dintr-o 
succesiune enormă de verbe, creând o dinamică a imaginii aproape filmică. 

Dimensiunea baladescă e însoţită însă de pe acum cu notația realistică a 
banalului cotidian, surprinzând latura antieroică (deci și antiromanescă) a 
existenței sociale: certurile mărunte dintre popă și dascăl (Împăcare), 
necazurile unei case grele, cu fată de măritat (Popa Vasile), prevestesc 
topica din lon. Mărunta intelectualitate rurală duce deocamdată un trai 
nediferenţiat (sau prea puţin) de acela țărănesc, ticăloşia vieţii mizere fiind 
subliniată cu un accent amar, relevând exploatarea străină. Asuprirea 
națională, strâns împletită, în Transilvania, cu cea economică, ia forme 
dramatice în Glas de durere. Destrămarea economică a satului, 
intensificarea pauperizării, sunt surprinse în câte un monolog incisiv: 


«Prea suntem noi uitaţi de Dumnezeu în părţile aceste, mă dragii mei, — 
spunea Ilia Bumbului. Mai sunt ele sate, dar așa ticăloșite puţine mai afli. 
Dascălul nostru e ca orice om din sat, iar popa, Dumnezeu să-l ierte, bea în 
rând cu prostimea. În sat orice nădrăgar străin e domn și măria-sa. Și noi 
plecăm grumajii și îngenunchiem ca vitele.» (Glas de durere) 


Observaţia oprimării se dizolvă însă în concluzii resemnate («legea-i a 
lor, puterea-i a lor!») sau ironice («Și apoi zice la Evanghelie: Celui ce n-are 
și ce are i se va lua.») 

Procesul, cu valoare de document, e surprins și în Plutașii, dar cu o 
explicație eronată, în spirit naționalist. Vechii plutași veneau cu ceterașii 
după ei «de le îndulcea sufletul și le însenina și nopțile cele mai negre», căci 
«mai demult duceau lemne de-ale lor, vezi bine, acuma nouă ne-au rămas 
brațele». 

Sondajul nu e prea adânc, figurația umană are totuși diversitate, iar 


firele epice ne conduc către principalele filoane pe care opera viitoare le va 
exploata cu precădere. 


În primăvara lui 1906 Agârbiceanu e numit preot în satul Bucium-Șasa 
din Munţii Apuseni. Timp de patru ani (până în 1910, când obţine o altă 
parohie) n-avea să întâlnească, în peisajul ursuz, printre oamenii 
întunecaţi, niciun zâmbet, nici măcar un cântec sau un hăulit de flăcău, 
seara, pe ulița satului. Peste tot se întindea, ca o pecingine neagră, sărăcia 
cea mai cumplită. Prosperitatea iluzorie de odinioară, rezultat al 
exploatării prădalnice a zăcămintelor aurifere, bogate pe la mijlocul 
secolului trecut, se spulberase, lăsând în urmă doar fantasma aurului, febra 
lui tiranică. Până și în peisajul sălbatic, atât de diferit de acela al Cenăzii 
natale, noul paroh surprindea o chinuită resemnare, împletită cu 
îndârjirea, sub cenușa căreia mocnea revolta. Nimic din ceea ce întâlnea în 
Bucium nu-i fusese dat să mai vadă, — cel puţin în asemenea grad, — 
înainte. Chipurile țăranilor lui de pe Câmpie erau altfel, mai luminoase și 
mai șugubețe. Dealuri domoale și livezi roditoare se țineau de mână, 
înconjurând satul. Pădurile «erariului» se întindeau umbroase și 
primitoare, până departe. Peste tot era în peisajul natal ceva familiar și 
cald. Dincoace, tonurile verzi-vinete erau sumbre, zâmbetul se ștergea 
treptat, și de pe fața omului, și de pe aceea a naturii. Singură pădurea de pe 
Dealul-Mare, la intersecţia șesului Ampoiului cu Abrudul, pădure de fagi, 
cu columne fantastice de dom vegetal, îl impresionează favorabil. Dar 
contactul cu umanitatea Ţării de Piatră îl dezarmează. Durerosul dezacord 
dintre vis și realitatea aspră a vieţii capitaliste îl răscolește și pe el, așa cum 
îi șocase și pe alți creatori contemporani. Opera se încarcă de noi sensuri 
etico-sociale. 


«Anii cei dintâi ai slujbei, — notează Agârbiceanu, — sunt plini de 
dezamăgiri pentru cei mai mulți dintre oameni; realităţile vieții iau locul 
visurilor, lupta grea pentru existență alungă departe preocupările idealiste 
din anii de școală și de... pregătire pentru viață! Numai pregătire pentru 
viață nu se poate numi o educaţie care te pune dezarmat, ca pe un pui golaș, 
pe pragul vieții... 

Și nu te zăpăcesc numai piedecile ce se pun în calea propriei tale vieți. 
Visurile nu se risipesc numai prin suferințe și greutăţi proprii, ci și prin 
întâlnirea lor în viața altora. Greu îţi vei mai clădi o concepție optimistă 
asupra vieţii, dacă în anii cei dintâi ai contactului cu realitatea ţi-e dat să 


vezi numai întunerec, suferinţă și mizerie la aproapele tău...» 


Reacţia primă, de uimire, e înlocuită treptat cu observarea apropiată a 
ceea ce se petrece în jur. Scriitorul întreprinde o anchetă. Satul patriarhal 
și idilic, evocat în Mistreţul, Cula Mereuţ sau Căprarul, dispare; amintirile 
copilăriei luminoase pălesc una câte una; în schimb se accentuează notele 
simptomatice din Glas de durere. În lumea unde pătrunde scriitorul, 
relaţiile capitaliste se infiltraseră cu mult înainte, avuseseră deci tot timpul 
să-și desăvârșească ravagiile. Însuflețit de lecturi poporaniste, scriitorul se 
simte un nou popa Tanda: prefăcându-se că acceptă realitatea 
înconjurătoare, își pune în gând s-o transforme. Dar cum? Problema e 
dezbătută în nuvela În luptă (titlu semnificativ), cu care Agârbiceanu își 
inaugura colaborarea la Viaţa românească, din primul ei an de apariţie 
(1906, nr. 7 și 8). Tezismul poporanist al scrierii e manifest, ca și iluzia 
căreia tânărul paroh îi cădea victimă. În schimb, în Fragmentele ce începe 
să publice în același an, și în 1907, în Ramuri, Revista politică și literară, sau 
în notația directă a celor văzute îl conducea către concluzii mai puțin 
liniștitoare. 

Fragmentele sunt povestiri aproape reportericești despre viaţa, dar mai 
cu seamă despre moartea moţilor. Scriitorul nu le-a individualizat prin 
titlu decât mai târziu, când adună unele din ele în volumul sugestiv 
intitulat pentru realitatea în care pătrunsese: În întuneric (1910). Tehnica 
povestirii e aceea a portretului, utilizată și în volumul anterior, dar 
substanța prozelor și timbrul lor diferă simţitor. Siluetele umane sunt 
desenate febril, în cărbune, din trăsături mari și sumare, într-un fel de 
grabă, din nevoia imediată de descărcare, sub impresia nudă a unui 
moment trăit. Tonul povestitorului și-a pierdut căldura evocării și 
coloratura ușor idilică. În stilul sec, aproape dur, de proces-verbal 
(adevărate procese-verbale de deces!), o undă de amărăciune grea, ca un 
oftat abia reținut, izbucnește pe alocuri, în câte o reflecţie marginală, 
transcrisă la persoana întâi. Tonul general și aceste intervenții ale autorului 
amintesc cele câteva schițe din viața țărănească aparținând lui Vlahuţă: De 
la țară, În străini, La arie etc., unde nota tragică e de asemenea 
precumpănitoare. Orice duioșie dulceagă e absentă, făcând loc unei lumini 
palide, care prinde în cercul ei, întotdeauna, figura unui muribund. Cadrul 
tabloului, întunecat și la Agârbiceanu, lasă abia să se întrevadă siluetele 
personajelor secundare; flacăra pâlpâitoare a unei lumânări luminează 


18 Amintiri, în Ramuri, număr festiv, 1905-1924, p. 39. 


doar patul în care zace un om. Preotul a fost chemat să-l «dezlege», dar în 
locul actului ritual se încheagă, prin dialog, povestirea vieții ţăranului. 
Vorbele sunt, la început, domoale, trădând resemnarea, dar rememorarea 
cortegiului de suferinţi, îndurate pe nedrept, stârnește din nou revolta. 

Aici moartea nu mai e un eveniment deosebit, zguduitor. În preajma ei 
oamenii continuă să se gândească la necazurile zilnice, la un «advocatăr» 
care i-a înșelat, la vaca vândută pe nimica, la tot ceea ce ei simt că-i 
înăbușă într-o lume ticăloasă. Moartea rezolvă ceea ce oamenii se simt 
incapabili să soluţioneze: foamea, condiția umană degradantă, boala. Dacă 
epidemia rărește numărul copiilor dintr-o casă de om sărac, evenimentul e 
acceptat nici măcar ca o fatalitate, ci ca o necesitate materială, stringentă. 

Orice mângâiere evanghelică e, în asemenea condiţii, de prisos; oamenii 
au revelația condiţiei lor inumane, simt cu o intensitate clocotitoare 
nedreptatea ce li s-a făcut și caută înfrigurați o explicație adevărată, reală, 
căci în așa-zisa «fatalitate» a nedreptăţii vieţii acesteia niciunul nu mai 
vrea să creadă. 

Fragmentele au un caracter semi-reportericesc tocmai prin faptul că ele 
sunt relatarea directă a unor întâmplări, depoziţii ale unui martor ocular. 
În faţa parohului-scriitor defilează zilnic o sumedenie de figuri tragice: 
schilozi, hoți de aur, mineri roși de tuberculoză, cerșetori, o lume măcinată 
de mizerie și degenerescenţă fizică, cu o ereditate încărcată, torturată de o 
mistică sumbră și primitivă, ispitită din când în când de mirajul fantastic al 
aurului. Firește, aceste siluete nu au întotdeauna nici destul relief, nici 
suficient conținut epic. Ici-colo, autorul știe să surprindă pâlpâirile de 
umanitate din aceste suflete fără lumină, alteori însă trăsăturile fiziologice 
copleșesc portretele, umbrindu-le naturalistic. Scriitorul se afla abia la 
începutul carierei, încă derutat de ineditul și diversitatea realităţii crude în 
care intrase. Ea îi furniza în schimb un imens material uman, extrem de 
variat tipologic, menit să alimenteze zeci de schițe și povestiri. Cu acestea 
se intensifică colaborarea la Viața românească, la Luceafărul, la Revista 
politică și literară. Prozele tipărite aici vor fi adunate în volumele În clasa 
cultă (1909), Două iubiri (1910) și În întuneric (1910). O nouă ediție din De 
la ţară, tipărită de data aceasta la Orăștie, în 1912, e completată de 
asemenea cu titluri noi: Sluga nostru Culița, Vâlva-băilor, Angheluș, 
Vârvoara, Melentea, vădind fie contactul cu lumea Apusenilor, fie un 
timbru nou, lipsit de iluzii, izvorât din aceeași experienţă. 

Doi factori contribuie la această accentuare a direcţiei realistcritice din 
proza lui Agârbiceanu: experiența de viață din Țara Moților și ecourile 


imediate ale răscoalelor țărănești din 1907. Acestea stârniseră un răsunet 
variat în presa românească din Ardeal și Budapesta, în funcție de interesele 
de moment ale burgheziei românești transilvănene, dar și de atitudinea 
fățiș favorabilă cauzei țărănimii, a celei mai bune părți din intelectualitatea 
vremii. În afara relatărilor directe și a unor analize sociologice, publicaţiile 
ardelene acordă spaţiu literaturii inspirate din răscoale, larg reprodusă din 
revistele bucureștene sau din Viaţa românească, dar uneori semnată chiar 
de scriitori locali, între care Goga, Al. Ciura ș.a. E clar că agitația de idei în 
jurul dezbaterii «chestiei țărănești» îl antrenase pe Agârbiceanu și înainte; 
în conștiința lui, îndoit influenţată de ideile iorghiste, dar tot mai mult de 
poporanismul Luceafărului și al Vieţii românești, evenimentele din 1907, 
evidenta vină de clasă a burghezo-moșierimii și sălbatica represiune, 
produc sensibile modificări de optică. Ele pot fi urmărite în prozele scrise 
sub impresia strigătului de dreptate al țărănimii, în Fefeleaga, Vârvoara 
(publicate în 1908 în Viaţa românească), și în tot sumarul volumului din 
1910, În întuneric (apărut de-a lungul lui 1907 și 1908, în mare parte în 
Luceafărul). Aducerea în prim-plan a figurilor de intensă suferință 
omenească (Fișpanul, Gheorghiuţ, Copilul Chivei, Teleguţ, Prăginel ş.a.) 
conţine un considerabil potenţial acuzator, de care scriitorul era pe deplin 
conștient. Perspectiva e, în ansamblu, dostoievskiană, chiar dacă 
prospecțiunea psihologică nu e întotdeauna adâncă. Priveliștea tarelor, a 
durerii fizice și morale, a torturii și schimei de zâmbet, a convulsiilor și 
agoniei e goyescă. 


La un nivel artistic superior, prin compoziția mai îngrijită, sunt 
Fefeleaga, Luminiţa, Vârvoara, Ceasul rău, larnă grea, Melentea, sau 
povestirile romantice Comoara, Valea-Dracului, Duhu-băilor, unde, alături 
de «jurnalul» din «casa morţilor», realitatea Apusenilor pătrunde în zona 
artei și cu alte aspecte ale ei, morale în primul rând: superstiții, tradiții 
sumbre, tortură magică, dimensiune a fantasticului etc. 


Încă din Fragmentul III (publicat în În întuneric sub titlul Dezlegare) 
autorul surprinde apariţia în conștiința eroului a certitudinii inegalității 
sociale: 

«Pentru cei săraci îi prea mult. Pare că pe noi ne-a osândit cineva», spune 
el. 

Această «osândă» planează asupra întregii galerii umane din În 
întuneric: Teleguț, Fișpanul Prăginel, Gheorghiuţ, Sănduţa, Chiva... 


Scriitorul cultivă «nuvela exemplară», admirabil ilustrată în Fefeleaga, 
povestire zguduitoare prin simplitate, a vieţii unei femei din Apuseni. Când 
bărbatul ei trăia și «lucra în baie», scoțând aur pentru alții cu «trei-patru 
zloți la săptămână», oamenii îi spuneau femeii «Măria Dinului». Când a 
rămas văduvă, cu cinci copii și un cal bătrân și orb, au poreclit-o 
«Fefeleaga», de cum și-a început «osânda» de Sisif feminin, urcând și 
coborând Dealul-Băilor, cu calul de căpăstru, încărcat cu minereu aurifer, 
în jur, natura sălbatică își dezvăluia măreţia, își scutura frunzișul sau 
arunca un văl verde peste pădurile înmugurite, primăvara, dar nimic din 
freamătul anotimpurilor nu-i mișca pe cei doi drumeţi: calul era orb și 
bătrân; femeia privea în pământ, cu gândul la banii trebuincioși pentru 
înmormântarea copiilor, secerați unul câte unul de fitzie. Fefeleaga simte 
«că-i amar», dar nu reușește să ajungă la identificarea vinovaţilor, bănuind 
mai degrabă un fatum nemilos, care ar interzice copiilor ei să treacă peste 
un teribil «prag», la cincisprezece ani. Durerea împietrește femeia și calul 
într-un grup statuar, simbolic: 


«Femeia e înaltă, uscată, cu obrajii stricaţi de vărsat, arşi de soare și de 
vânturi. Pășește larg, tropotind cu cizmele tari, pline de umflături uscate. 
Calul o urmează cu gâtul întins, scobâlțând din picioarele ciolănoase. 
Poartă pe spinarea adânc cufundată două coșărci dăsăgite. Sub coșuri, când 
acestea se ridică puţin, se văd două petece mari, pământii. Calul e alb, dar, 
sub coșărci, s-a ros părul tot, și pielea, după ce s-a rănit mai întâi, acum e 
tare ca potângul. Merge pe urma muierii, adormit parcă de tropotul 
cunoscut al cizmelor ei. Capul, mare cât o solniţă, nu și-l mișcă nici la 
dreapta, nici la stânga. Femeia, iarăși, nu-i are grija, ci pășește mereu 
înainte, și în răstimpuri zice așa, ca pentru sine: 

— Ghii, mă Bator!» 


Notaţia e seacă, voit meticuloasă, cu amănunte urâte, lipsind portretul 
de orice urmă de idealizare, creând în schimb, prin exactitatea gesturilor 
repetate mecanic, o puternică impresie de automatism, de secătuire 
sufletească și fizică, încât totul pare o imagine de coșmar. 

Suspendarea timpului, măsurat doar de la moartea unui copil la agonia 
celuilalt, indiferența naturii și a oamenilor dau o perspectivă infinită 
durerii eroinei, lăsând-o, după moartea Păuniţei, ultima copilă, într-un soi 
de vid sufletesc. Femeia ajunsese la termenul «osândei», dar nu mai avea 
ce face cu propria-i viață, pomenindu-se deodată (după ce-l vinde și pe 


Bator) singură, părăsită într-o lume oarbă, dezumanizată. 

Aceeași ironie amară plutește peste finalul povestirii Luminiţa, 
consemnare a biografiei unui «suflet simplu», în înțeles flaubertian. Baba 
Mâia, la capătul unei existenţe fără bucurii, își așteaptă moartea, ţintuită la 
pat, în fața’ geamului scund prin care defilează imaginile lumii de afară: 
ploile, norii, soarele, orizontul uman al satului. Cu toate că n-a făcut 
nimănui vreun rău, bătrâna se teme de iad, de viața de apoi, de judecata 
din urmă, păstrând pentru clipa supremă o luminiță de ceară, să-i 
lumineze «drumul de veci». Timpul trecea greu, ploua mult, baba dialoga 
monosilabic cu fata, dar mai ales, rămasă singură, își imagina iadul, 
întâlnirea cu sfântul Petru sau, într-o zi, plimbarea imposibilă, neverosimil 
de frumoasă, prin sat, unde schimba o vorbă cu vecinii, gusta din 
nemaipomenitele pere zemoase din livada dascălului, se bucura de soarele 
darnic. Legănată de ficțiune, baba Mâia se simțea ușoară ca un fulg, 
colinda cu  închipuirea locurile copilăriei, grădina popii, măgura 
Frăsinetului, ulițele, lunecând pe nesimţite în moarte. O străfulgerare de 
conștiință o avertizează prea târziu: gestul pripit răstoarnă ulcica pusă la 
îndemână, lumânarea cade, și bătrâna moare cu mâna întinsă după această 
ultimă, unică mângâiere. Grafia psihologică e magistrală, transcrierea 
stărilor euforice ale cașexiei nu-și are egal decât în stingerea învăluită în 
beatitudine a prințului Maxenţiu din Concert din muzică de Bach. 

Biografiile «exemplare» continuă în Bunica Iova, Precupaș, Bădicul 
Pătruţ, Tuşa Oana (toate din volumul Două iubiri), chiar dacă, pe alocuri, 
estompa lirică șterge semnificaţiile directe ale exploatării și suferinţei 
generate de aceasta. Scriitorului îi e clară pricina mizeriei, vede 
antagonismele de clasă și indică principalii protagoniști ai dramei sociale la 
care asistă. În Fefeleaga apar schiţate figurile bogătanilor satului, cărora 
femeia le cară minereul, prezenţa lor sugerând în mâna cui stătea soarta ei 
și «pragul» vital al copiilor ei. În Iarnă grea (admirabilă prin dozarea 
efectelor realiste, ocolind orice accent melodramatic), domnii de la bancă, 
pe care baba Măriuca îi imploră zadarnic să-i dea bani cu împrumut, nu 
rostesc nicio vorbă; dar prezenţa lor creionează un al doilea termen al 
conflictului social, cel ce poartă vinovăția pentru toată mizeria și foamea 
celor de jos. Din păcate, gestul de revoltă e rar, și notat numai în reacţiile 
individuale, ale unor temperamente impulsive (Omul cu viaţă scurtă, mai 
târziu în Păcatul), apărând ca un accident în masa unei umanităţi pasive, 
purtându-și cu evanghelică resemnare «osânda». 


Există de pe acum în opera scriitorului tendința unei diferențieri 
tematice. Sondajul se limitează însă, de preferință, la grupuri sociale 
consolidate, cu o tradiţie istorică stabilită. Opera se va hrăni în continuare 
«din viața ălor două pături sociale din Ardeal: țărănimea și așa-numită la 
noi „pătură cultă”. Amândouă pături sociale deplin formate: țărănimea — 
de veacuri, pătura cultă — mai bine de un veac. Fiecare cu norme de viaţă 
stabile, cu tradiţii. Mai bine am cunoscut țărănimea, și din viaţa ei am scris 
zeci și poate sute de icoane, de tipuri, de fragmente, de crâmpeie de luptă, de 
înfrângeri fi biruinţe.»'” Dar foarte curând interesul său se extinde și asupra 
galeriei umane a micii-burghezii și a intelectualității, amendată în 
tendinţele-i ariviste, acaparatoare, ce-o îndepărtau de popor. În clasa cultă 
(1909) evidenţiază, de pildă, «primejdia depărtării, a înstrăinării unor 
intelectuali de țărănimea exploatată, de năzuințele poporului muncitor»*. 
Procesul diferenţierii tot mai accentuate a unei intelectualități burgheze, 
trădând colectivitatea din care s-a ivit, e urmărit cu certe aprehensiuni 
poporaniste, ideea «datoriei» abandonate fiind dezbătută în numeroase 
nuvele (una dintre ele se intitulează chiar, programatic, Datoria). Sunt tot 
mai dese tipurile de dascăli sau preoţi de ţară care se preocupă, dacă nu ei, 
atunci copiii lor, nu de durerile celor mulți, ci de propria chivernisire și 
asimilare în viața orășenească, cedând invariabil în fața moravurilor, 
mentalității de clasă și pretențiilor burgheziei. Nu e mai puțin adevărat că 
scriitorul prezintă și atitudinea ironică a acesteia față de zbaterea 
intelectualului mic-burghez de a pătrunde în straturi sociale superioare. În 
Întâiul pas, mărunta intelectualitate, proaspăt ieșită din vechile straie 
țărănești, stingheră și ridiculă în comportamentul ei, se izbește de 
indiferență și dispreţ. Alteori, tendința de «săltare» socială aduce și 
primejdia înstrăinării, complicată cu trădarea intereselor luptei naţionale, 
ale cărei exigențe puteau declanșa, ca în Două iubiri, un conflict cornelian, 
între dragoste și datorie. Morala era reîntoarcerea la popor, la nivelul vieții 
și aspirațiilor lui, eroii fiind nu o dată siliți să refacă traiectoria schematică 
a popii Tanda, în Popa Tudor, de pildă, chiar când accentul nu cade pe 
efortul constructiv, ca în nuvela mai întinsă In luptă. Oricum, povestitorul 
preferă eroi intelectuali conștienți de misiunea lor civilizatorică, mișcându- 
se într-un cadru ideal, de unde frecvente imagini de sate utopice, pe linia 
deschisă de Sărăcenii lui Slavici. Ideea e a unei colectivități umane unite, 
harnice, capabilă să transforme prin muncă sistematică și chibzuinţă 


19 Pledoarie pentru proza scurtă, in Tribuna, II, 1958, nr. 13, p. 7. 


20 Ion Agîrbiceanu despre măiestria literară, în Lucealărul, V 1962, nr. 8, P. 3. 


intelectuală (uneori jertfă intelectuală) condiţii sociale ostile sau o natură 
ingrată. Prosperitatea economică devenea simplă problemă de efort și 
inteligență, neglijându-se tot mai mult datele istorice concrete ale 
alcătuirii sociale unde se puteau topi, ca picăturile într-o mare, inițiativele 
individuale izolate. Cu asemenea experiențe, — ce se mișcă vizibil pe 
suportul unei ideologii false, — scriitorul se îndepărta de zugrăvirea 
realist-critică a dramaticelor realități cunoscute în bazinul aurifer al 
Apusenilor. Mâhnirea celor observate acolo îi copleșise, determinând 
căutarea febrilă a unor «soluţii», traduse pe plan estetic în tentativa de a 
substitui realității sumbre, dar adevărate, una ideală, posibilă, dar pe altă 
cale decât cea preconizată de profeţii poporaniști. 

Realistul nu putea rămâne însă multă vreme prizonierul unei formule 
sociologice neverificată în practica istorică. Înțelegerea poporanismului se 
va nuanța curând în concepția lui Agârbiceanu, mai cu seamă în 
implicaţiile estetice ale doctrinei. În 1910, scriitorul e printre cei ce răspund 
la ancheta inițiată de Luceafărul în problema poporanismului”. Observând 
că dezvoltarea literaturii merge «mină în mână» cu evoluția umanității, el 
traduce acest fapt prin lărgirea orizontului tematic, prin interesul crescând 
pentru viața păturilor populare, proces de «democratizare» firească, ţinta 
finală fiind «adunarea tuturor oamenilor într-o mare familie omenească». 
Progresul social nu sărăcește arta, lărgindu-i, dimpotrivă, câmpul de 
investigație, oferindu-i subiecte tot «mai bogate și mai neobișnuite». La 
noi, însă, țărănimea continuă să ducă o existență izolată în tipare 
primitive, ţinută departe de binefacerile civilizației moderne, între sat și 
oraș adâncindu-se prăpastia socială. Punctul de vedere al scriitorului față 
de «poporanismul politic» (și să se observe detașarea de sămănătorism), 
este credința într-o formă socială superioară, care să reunească poporul 
într-o mare familie, cu drepturi egale, țărănimea primind rolul 
proporţional numeric în viața de stat. Ideea e formulată în termeni 
apropiaţi celor din articolul-program al Vieţii române ști din 1906. 

Cât privește «poporanismul literar», el e înţeles de Agârbiceanu într-un 
sens similar cu cel acordat de Ibrăileanu. Partizan al realismului, scriitorul 
crede că literatura e chemată «să descopere viața» și, implicit, viața celor 
mulţi, al căror suflet trebuia înfățișat cu obiectivitate, «așa cum este, ca o 
mare inconștientă, dar plină de furtuni». Scriitorul privește reprobator 
intenţiile dubioase ale sămănătoriștilor, indicaţi aluziv în persoana celor ce 
prezintă viața țărănească «ca un spectacol pentru boieri, ca o variaţie, ca o 


21 Ion Agîrbiceanu, Poporanismul — o anchetă literară, in Luceafărul, IX, 1910, nr. 5, p. 141 ş.u. 


curiozitate», sau «aceia care, — imitând ce-i la modă, — s-apucă să descrie 
viața ţăranilor, ș-apoi n-o mai scot din ha? ce?, din căciulă, opinci, miţos 
etc.» Demagogi, ei, «de câte ori au lipsă de patriotism, înhaţă de plete pe 
vrun mocan». 

Descoperind, pe urmele lui Ibrăileanu, o direcție «poporanistă» 
ascendentă în literatura română (de la generația pașoptiștilor la 
contemporani), e clar că Agârbiceanu acordă noțiunii un conținut foarte 
larg, tinzând s-o confunde cu realismul însuși, cu o atitudine democratică, 
antidecadentă, în artă. Elogiind poporul, «acest uriaș» din care «izvorăște 
toată puterea», prozatorul preconizează o literatură inspirată din viața lui, 
ce se impune «să fie cunoscută fi simțită tot mai tare»; dar combate orice 
exclusivism păgubitor, imaginea epocii trebuind transmisă integral, o 
dezvoltare «unilaterală» nefiind prielnică literaturii. Invitația era ca artistul 
«să-și ieie subiectele de unde se pricepe, de unde se simte atras»... 

Scris în 1910, acest răspuns publicistic exprimă însă atitudini mai vechi, 
prezente în creația proprie chiar de la începuturile ei. Direcţia principală a 
operei era constant realistă. Un impas exista totuși. Scriitorul însuși nu-l 
ignoră. El e conștient că înţelegerea limitată a poporanismului poate 
constitui un zăgaz în calea zugrăvirii multilaterale a vieţii. De aceea, în 
răspunsul la ancheta Luceafărului, încearcă să lărgească sfera termenilor, 
căci optica poporanistă conjugată cu cea teologică erau, oricum, factori 
limitativi. Lucrul apare evident de îndată ce scriitorul își confruntă 
încercările de până aci cu experiența marilor realiști ruși sau francezi, 
descoperiți acum cu alți ochi: «Până la ei pot afirma că aproape nu-mi 
puteam da seama de marea valoare a prozei literare, a povestirii mari, a 
romanului. Însăși viața și-a deschis porţi noi pentru mine, începusem a pipăi 
imensitatea luptei vieţii, nesfârșita ei bogăţie și variaţie, culmile fi 
prăpăstiile ei.» (Mărturisiri) 

Realiștii francezi îi sugerează construcția închegată a tablourilor sociale; 
proporţiile urieșești ale lui Balzac, preciziunea de scalpel a lui Flaubert îl 
sperie totuși. Dostoievski îi apare ca un vrăjitor, purtându-l «în vârtejuri 
ameţitoare, fără răsuflet». Lectura lui Tolstoi, Gogol și Gorki îi arată pe 
aceștia ca «mai masivi, mai solizi, mai omenești». Zile întregi nu se poate 
regăsi, trăind «in viitoarea vieții ce se desprindea din pagini și te absorbea ca 
într-o prăpastie.» (Mărturisiri) 

El simte dintr-odată silă de propriile-i cărți, teamă, paralizare a forțelor, 
ispită a renunțării. 


În 1910 obține mutarea la Orlat, în apropierea Sibiului, unde va rămâne 
până în 1916. Ce schimbare de perspective! Realitatea socială a acestui ținut 
mărginean era simţitor favorizată, dezvoltarea încetinită a relaţiilor 
capitaliste în zona sudică a Transilvaniei urma, — sub influența 
gospodăriei săsești, — mai degrabă «calea americană» decât cea «prusacă», 
ce făcea ravagii în centrul și apusul provinciei. Peisajul era și el mai blând, 
cu orizontul vălurit al Carpaţilor în apropiere, dar fără perspectiva 
imediată, amenințătoare, sumbră, a Apusenilor. Oamenii nu sunt măcinați 
de bolile sociale ce pustiau Țara Moților, temperamentele și ele au alt 
conținut, chiar dacă bărbaţii, iuți la mânie, erau impulsivi, trebuind să-și 
apere «cu topoarele» nevestele de... «preparanzi». Orlăţencele erau «un 
frumos neam muieresc, gătite și la lucru ca la sărbătoare». Săliştea nu e 
departe, femeile din Orlat rivalizau cu frumoasele eroine ale lui Mikszáth. 
Nu e de mirare așadar că noul cadru îi apare scriitorului într-o lumină 
edenică. Ecourile realităţii groaznice din Apuseni îl urmăresc și aici, dar 
vor mai trece încă trei ani până când Agârbiceanu va sintetiza observaţiile 
sale într-un roman al Apusenilor, Arhanghelii. În acest răgaz continuă, deși 
mai distanțat, colaborarea la Luceafărul și la Viaţa românească și se 
consumă primele încercări de romancier, două romane-exercițiu. 

Nici autorul nu privește altfel Povestea unei vieți, publicată în foiletonul 
Luceafărului din 1912 (nr. 1 până la 32) și editat în volum abia în 1926, sub 
titlul Legea trupului. Modelul mărturisit era Ana Karenina și Madame 
Bovary, dar «drama» e narată din perspectiva epică a seminaristului, apoi 
avocatului lon Florea, tânăr intelectual ardelean, ale cărui crize morale 
transcriu (ca și experienţa lui școlară de altfel), momente autobiografice. 
Intenţia de reconstituire a unui tablou social (urban de data aceasta) se 
împletește cu fixarea imaginii vieţii familiare. Destrămarea familiei în cursa 
îmburghezirii rapide a intelectualității române din Transilvania va fi una 
din constantele tematicii prozatorului. De mult intenționa acesta să-și 
încerce puterile în roman. Subiecte pentru mai multe volume purta cu sine 
de ani întregi, fără să aibă curajul să le abordeze. Ezitarea se simte, 
mijloacele sunt încă primitive, analiza pasiunii — stângace, rezolvarea — 
melodramatică. Exerciţiul e reluat în același an, — și pe o idee 
asemănătoare, — în Căsnicia lui Ludovic Petrescu, apărută în foiletonul 
revistei de la Orăștie, Cosânzeana (II, 1912, nr. 8 până la 27), de unde 
autorul n-a mai scos-o niciodată. Paralel, el desfășoară o activitate 
ziaristică notabilă, în paginile Românului și a Tribunei din Arad, a Luptei 
(Budapesta) și se zbate să-și editeze cărţile, «alergând, cum am alergat cu 


toţii, pe la editorii bucureșteni». Așa și-l amintește Gârleanu, care-l sprijină 
la editura «Minerva» (unde-i apare În întuneric), convins că Agârbiceanu e 
un talent de mare viitor, dublat de un suflet plin de nobleţe, candid și 
senin, contrastând aparent cu «lumea întunecată, tragică fi aspră a operelor 
lui».* Tot acum Agârbiceanu are prilejul, — prin 191, — să-l cunoască pe 
Rebreanu, în redacţia Luceafărului, mutat la Sibiu. Modestul paroh 
intuiește vecinătatea tumultuoasă a genialului său urmaș: 


«Când mi l-a prezentat Tăslăuanu, am rămas cu ochii la tânărul voinic, 
mai înalt ca mine, cu ochii albaștri, cu fruntea largă, purtată oarecum cu 
sumeţie. Vorbea rar, cu glas domol, învăluit. (...) Nu descopeream niciun 
semn de neliniște la tânărul masiv din faţa mea. Toată ființa lui radia 
încredere și hotărâre. Un fel de liniște grea, care părea să contrasteze cu 
tinerețea lui.»* 


Rebreanu încă nu publicase volumul său de început, Frământări, 
Agârbiceanu se pregătea să scrie Arhanghelii. 

Amintirea Apusenilor nu-l părăsise. Ea nu putea fi ștearsă nici de raiul 
temporar de la Orlat, nici de urmărirea, într-o proză de antrenament epic, 
a dramelor familiare. Scriitorul avusese răgazul să mediteze asupra 
fenomenelor observate în Bucium și să organizeze materialul 
numeroaselor întâmplări auzite acolo despre anii de prosperitate 
vremelnică. Deși ea se risipise de mult când scriitorul ajunsese în Apuseni, 
fantasma «Vâlvei-băilor» continua să tortureze imaginația aprinsă a 
foştilor mineri, iar siluetele vechilor «holoangări» începuseră a se topi în 
mit. Învăluite într-o atmosferă romantică, într-un cadru de povestire 
construită pe un schelet folcloric, apar ele întâi în creaţia lui Agârbiceanu, 
în Vâlva-băilor, Comoara, Valea-Dracului etc. 

Scriitorul cunoștea însă nu numai aceste proiecţii în fantastic ale unei 
realități, — halucinantă în chiar datele ei obiective, — ci și condiţiile 
istorice exacte ale procesului pătrunderii capitalismului aci, unde scoaterea 
aurului data de pe vremea romanilor, cu consecințele-i directe: tehnică 
înapoiată, exploatare prădalnică, mână ieftină de lucru, dese accidente 
mortale, îmbogățirea rapidă a unora și pauperizarea masei, roasă de 
tuberculoză, secerată în proporţii înspăimântătoare de la vârstă tânără. 

Un medic contemporan scria următoarele: 


22 Emil Gîrleanu, op. cit., p. 181. 
23 Agârbiceanu, art. cit..în Făclia, 1956, 13 oct., p. 2. 


«S-a spus că, în rândurile minerilor de aur, mortalitatea este comparativ 
mai ridicată decât în alte profesii... Aici, dacă clasa muncitoare nu s-ar 
înmulți prin imigrare din alte regiuni, în scurt timp... ar dispărea cu totul. În 
această direcţie acționează condiţiile care însoțesc viața de miner, bolile 
care rezultă din modul lui de viață. Numai calul minerului îndură mai multă 
mizerie și lipsuri decât minerul însuși. Din aceste motive este greu de găsit 
un miner peste 50 de ani.»"+ 


Fefeleaga este ilustrarea artistică a documentului de mai sus. În 
Arhanghelii, scriitorul va relua analiza vieții moţilor aurari, nu din 
perspectiva fantastică, romantică, ci a tabloului social zugrăvit realist, în 
toate datele lui, de la acumularea primitivă de capital, la ravagiile morale 
aduse de noile relaţii și la fenomenele legate de o exploatare efectuată în 
condiţiile nedesăvârșirii revoluţiei industriale. 

Realitatea Apusenilor mai fusese sondată în proza ardeleană de Al. 
Ciura, unul din prozatorii Luceafărului. Cu șase ani mai în vârată decât 
Agârbiceanu, el venea din Abrud, din chiar centrul fantasticului teritoriu al 
«diavolului galben». Încercările sale epice sunt adunate, încă din 1904, 
într-un volum de Visuri trecute (editat la Blaj), apoi, în 1906, Icoane 
(tipărite la Budapesta), și, în 1912, la Orăștie, Amintiri, cea mai rezistentă 
culegere. Debutând mai devreme, s-ar putea afirma că proza lui moțească, 
cu holoangări, băieși mizeri, ciubărari etc., ademeniţi de «Vâlva-băilor», l-a 
influenţat pe viitorul evocator al minei «Arhanghelii». În orice caz, dacă 
Ciura a fost un punct de pornire, Agârbiceanu îl depășește încă din galeria 
de portrete cuprinsă în volumul În întuneric, iar în roman, maturitatea lui 
e pe deplin probată. Talentul lui Ciura e mai limitat, respiraţia epică mai 
scurtă, însăși cariera lui scriitoricească se încheie curând după primul 
război mondial (deși el moare abia în 1936). 


Încă din Legea trupului se putea întrezări, dincolo de cazul de conștiință 
al eroului principal, preocuparea scriitorului pentru frământările sociale 
ale Transilvaniei. Câteva scene ale romanului ne înfățișează, schițate fugar, 
aspecte ale luptei electorale, conflictul naţional și scurte sondaje în 
atmosfera culturală a timpului. Toate aceste episoade marchează o 


24 Apud Din istoria Transilvaniei, vol. Il, p. 157. 


tendinţă spre fresca socială, tendinţă ce se realizează în romanul următor, 
Arhanghelii. Publicarea lui începe în Luceafărul XII (1913) cu numărul 1 (1 
ianuarie) și continuă, cu mici întreruperi, până în numărul 24 pe același 
an. În volum, el e editat în 1914 într-o primă ediţie, urmată de a doua abia 
în 1932. 

Romanul lui Agârbiceanu tinde să fie, după Mara lui Slavici și cu mult 
înainte de Ion, o icoană vie a. Vieţii ardelene. Mai stăpân acum pe arta sa, 
autorul a făcut de la primele încercări de — romancier (prin lectura atentă 
a clasicilor și printr-o mai ascuţită privire socială) progrese remarcabile. 

Însăși compoziția Arhanghelilor trădează acest fapt. Autorul nu se mai 
risipește în episoade nefolositoare temei ce vrea să ilustreze, și chiar 
intervenţiile sale directe sunt mai rare și mai puţin supărătoare. 
Narațiunea e condusă strâns; suita de evenimente epice, luminând tema 
centrală a romanului, contribuie la desfășurarea armonioasă a acţiunii, la 
creșterea ei, la dezlegarea realistă a conflictelor. Romanul acesta nu mai e o 
povestire prelungită, nu mai avem de-a face cu o narațiune plană, condusă 
pe un singur fir, urmărind doar soarta unui personaj central. Ramificarea 
acțiunii vizează destine paralele, romancierul urmărind acum casa 
Rodenilor, împărţită în mai multe «partide»: Elenuța cu fratele ei Ghiţă, 
străini de lăcomia de avere a tatălui; Octavia și Eugenia, surorile cu 
fizionomii morale schimonosite de patima aurului; notarul Iosif Rodean, 
împins de aceeași patimă la nebunie; Marina, soţia lui, femeie fără carte, 
dar intuind cu bunul ei simț țărănesc dezastrul ce-i pândește. Obiectivul 
urmărește însă și casa Ungurenilor, «societari» și ei la mina «Arhanghelii», 
tânărul Ungureanu, «rigorosant în drepturi» (de fapt student perpetuu), 
apare și în viața zgomotoasă a studenţimii de la Pesta, și în vacanţele de 
acasă, sau în aventura neinspirată cu actrița Irmușca etc. Romanul închide 
în câteva pagini foarte bine scrise și drama casei primarului Cornean: 
certurile lui cu Salvina, alungarea acesteia, moartea primăresei și 
însurătoarea lui Cornean cu Dochiţa, fata săracă dar ispititoare, având în 
gesturile ei ceva din delicatețea «femeii ce mânca un măr» a lui Geo Bogza: 
«.... o văduvioară subțirică, năltuță, cu faţa albă ca de omăt, cu ochii ca doi 
cărbuni, mari ca doi sâmburi de piersică». Salvina se măritase cu Cornean 
din dragoste. Pe vremea aceea el era un «băieș de bir», iar fata avea zestre 
«cinci funți de aur». Din zestrea aceea a izvorât apoi averea primarului, 
devenit acţionar la mina «Arhanghelii», om bogat și pătimaș, iubind-o în 
ascuns pe Dochiţa, fata săracă și frumoasă. În câteva pagini se schițează 
viitoarea dramă a lui Ion al Glanetașului. 


Unii se prăbușesc, alții se ridică, într-o necurmată mișcare, animată de 
diabolicele legi ale aurului. Romanul respectă această dialectică a realităţii 
istorice, reliefând încetul cu încetul, în primplan, figura cămătarului 
Pruncu, un Gobseck ţăran, asociat cu notarul Popescu, lacom și fricos, sau 
statura masivă a notarului Iosif Rodean. Planul al doilea e populat de 
siluetele schițate abia, dar prinse în atitudini tipice, ale doctorului Prinţu și 
ale avocaţilor Crăciun, Poplăcean sau Stoica, formând «clientela» casei lui 
Rodean: unii pândesc un moment prielnic pentru a-i cdrși o «acţie» la 
societatea lui minieră, alții, mâna Elenuţei, fiica notarului, a cărei zestre, 
după câte se zvonea, trebuia să fie colosală. Către sfârșitul romanului își 
face apariţia și domnul Paul Marino, mesagerul funest al unor capitaluri 
străine. 

Complicarea planurilor cerea din partea autorului o mai matură 
stăpânire a mijloacelor de compoziţie și pretindea îndeosebi o judecată 
socială mai sigură. Scriitorul satisface ambele exigențe, dând dovadă de 
neașteptate intuiţii. Cu forța unui document nealterat e zugrăvită aci nu 
numai viața tinerei burghezii românești din Ardeal, cu toată virulența 
vârstei ei istorice, ci și aspectele unei exploatări sălbatice, în condiţii 
tehnice înapoiate, scene ce ilustrează prefacerile capitaliste ale satului, 
țărani părăsind îndeletnicirile câmpenești pentru a deveni muncitori, 
chiaburi travestiți peste noapte în mari proprietari minieri, ba chiar 
apariţia capitalurilor străine, care aveau să acapareze apoi mare parte din 
bogăţiile subsolului românesc. 

Complexitatea faptelor epice, varietatea eroilor și a planurilor de acțiune 
sunt strâns legate de prezenţa centrală a minei «Arhanghelii», care 
concretizează admirabil fenomenele istorice oglindite. De ea atârnă 
existențele ce populează cartea; ea își aruncă umbra greoaie asupra 
peisajului Vălenilor; prăbușirea minei aduce prăbușirea eroilor și așterne o 
tăcere încremenită peste ținutul căruia îi dăduse o vreme viață. Mina 
«Arhanghelii» este de fapt eroul principal al romanului. Ea simbolizează, 
într-un fel, însuși capitalismul, cu cortegiul de nefericiri, mizerie, iluzie a 
stabilității, aparentă bunăstare, dincolo de care pândește prăbușirea 
economică și disoluția moravurilor. 

Sunt în Arhanghelii scene admirabil conduse, centrate întotdeauna pe o 
împrejurare grăitoare, capabilă să reliefeze în cel mai înalt grad personajele 
și clasa căreia îi aparţin. În scenele serbărilor de Paști scriitorul 
reconstituie obiceiuri străvechi, pline de pitoresc etnografic, dar având și 
un bogat conţinut social. El știe să zugrăvească mișcarea mulțimii, 


aglomerând un impresionant număr de personaje, din masa cărora 
individualizează pe viitorii eroi ai dramei. Remarcabile sunt și episoadele 
finale, când se licitează mina: atmosfera încordată a sfârșitului casei 
Rodenilor începe de la notația de peisaj (o dimineaţă cețoasă de februarie, 
în aerul căreia se presimte dezgheţul), continuând cu notația reacţiilor 
fiecărui erou: toropeala ciudată ce-l cuprinde pe notar, liniștea lui 
înghețată, prevestind nebunia; agitația fiicelor lui, spaima notăresei, 
luciditatea lui Ghiţă și a doctorului Vraciu, ginerele. Tensiunea crește către 
un final dramatic: auzind că se licitează «Arhanghelii», Rodean se trezește 
din toropeală și, înnebunit, ia arma, vrând să-l ucidă pe Pruncu. Trage, 
rivalul se prăbușește, dar mai are puterea să strige o ultimă și maximă 
ofertă, care-i trece în posesie mina. 

Când scriitorul își surprinde eroii în sălbatica încleștare cu viaţa, 
narațiunea capătă un nerv nou în proza lui Agârbiceanu, o remarcabilă 
suplețe și intuire psihologică a atmosferei momentului. Stângăciile mai 
sunt deseori prezente, în zugrăvirea vieții intime a personajelor. Și nu a 
eroilor negativi ai romanului; planurile acestora, pasiunile lor, stăpânindu-i 
cu o forță diabolică, tot universul lor moral subjugat de patimă 
(îmbogățirea la unii, dragostea vinovată la alții), mentalitatea lor primitivă 
(superstiţiile și chinurile «păcatului», care-i macină), toate sunt subliniate 
cu forță epică. Slăbiciunea apare de îndată ce autorul părăsește această 
zonă și caută să-i opună puritatea unor suflete sincere, nepervertite de 
patimi sau eliberate de ele prin puterea credinței. Psihologia clericului 
Vasile Murășan sau a Elenuţei Rodean sunt inconsistente, gândurile și 
preocupările lor sunt adesea extrem de naive, puerile. Dragostea lor însăși 
nu e un sentiment major, ci convenţional și, pe alocuri, melodramatic. 
Scriitorul nu reușește să opună lumii roase de viciile capitalismului decât 
principii morale nude, fără viața artei. Lumea putredă a «Arhanghelilor» 
nu putea fi zdrobită de pasiunea sperioasă și potolită a celor doi 
îudrăgostiți, oricât cuplul lor viza un simbol. În roman nu apar însă acele 
forţe sociale care erau menite istoricește s-o doboare. 

Abia mai târziu scriitorul va aduce în câmpul său de observaţie lumea 
proletariatului luptător, în Sâmbătă seara (1934) și Valurile, vânturile (1941 
—1957). 

Galeria de personaje a Arhanghelilor rămâne totuși bogată și variată, 
prin forţa individualizării. Trăsături distinctive, bine marcate, conturează 
fiecare portret (portretul fiind, și în proza anterioară a povestitorului, 
procedeul favorit). Cornean e un om impulsiv și pătimaș; Abrudean, 


imbecil, cu totul dominat de veleitatea de a-și vedea băiatul «domn», 
împotriva evidenţei că progenitura nu făcea nicio treabă, risipind averea; 
Pruncu, avar și calculat, știe să taie la timp subvenţia băiatului trimis la 
studii, utilizându-l în «afacerile» lui, așa cum și-l aliază, temporar, pe 
notarul Popescu. Rodean, asupra căruia scriitorul stăruie mai îndelung, are 
și ceva din lăcomia lui Pruncu, dar și orgoliul nemăsurat al îmbogăţitului, 
ceea ce-l face imprudent și risipitor, împingându-l în cele din urmă la 
ruină. 

Creaţie balzaciană, vădind o orientare conștientă către portretele de 
parveniți ai «comediei umane», Rodean e urmărit în ascensiunea lui 
economică, de la modesta slujbă de notar, la dispoziţia atotputernicei 
birocraţii austro-ungare, până la încheierea unei tranzacții matrimoniale 
care-l trece în posesia minei părăsite «Arhanghelii». Mina se dovedește 
bogată în aur, și notarul urcă rapid în consideraţia întregii regiuni. 
Notărășiței nu-i mai arde de straie țărănești, iar notarului să mai stea la 
dispoziţia șefilor ierarhici. Gestul o sperie totuși pe nevastă, țărancă 
crescută în prejudecata că orice funcționar e «domn», chiar dacă nu are 
lăscaie. Rodean cunoaște însă puterea aurului, al cărui miraj îi dă 
sentimentul puterii, într-un ton delirant: 


«— Vezi satul ăsta? o întrebă Iosif zguduind-o. E al meu, întreg; îi bag în 
buzunar pe toţi vălenarii cu băiţele lor cu tot. Vezi drumurile, potecile pe 
colnice? Toate trag, toate se-ntâlnesc la mine-n curte! Da, privește 
oriâncătrău vei voi! Peste foarte puțin timp nime nu va putea trece între 
Corăbioara și muntele Vlădenilor, fără ca să fi călcat, pragul curţii mele. Voi 
fi tot mai temut, tot mai puternic. Ce-mi pasă mie de-o zdreanță de slujbă?» 


Cu mijloace primitive, ca să nu învestească prea mulți bani, Rodean și 
asociaţii săi pun în lucrare o nouă galerie. Accidentele de muncă sunt dese. 
Oamenii le privesc ca pe niște «semne rele», și împotriva notarului nu 
îndrăznesc să cârtească, fiindcă lui nu-i pasă nici de judecată, nici de 
comisii de anchetă. Trei oameni au căzut în vârtej, pe Bumbea și pe llieș 
«i-a sfărmat pușcăturile cu danamită»; «a venit o comisie ș-a zis comisia să 
nu mai lucreze în vârtej, da’ parcă notarului îi pasă de comisie!» 


Statura lui uriașă domină orice adunare; când vine la oraș cu trăsura, 
lumea se dă la o parte înspăimântată, căci mână ca o vijelie («merge curat 
ca proorocul Ilie»); băieșii îl salută adânc, el le răspunde «noroc, noroc», cu 


un aer protector dar măreț, fără să schițeze nici cel mai mic gest; însoțitorii 
lui își scot pălăriile și pentru el. Conștient că, în lumea în care trăiește el, 
averea acordă puteri nelimitate, putând călca în picioare legi, diplome 
intelectuale, disprețuiește și legi și studii: «— Știi tu, mă Ghiţă, cât 
valorează azi o acţie la „Arhanghelii”? Mai mult decât toate diplomele câte 
le dă universitatea voastră în zece ani!» 

Autorul își privește eroul cu un ochi dezaprobator, critic, dar aversiunea 
lui pentru Rodean nu alterează conturul personajului, nu-l artificializează. 
Rodean este un posedat, și nebunia lui finală e în logica internă a 
personajului. Patima îl desfigurează sufletește, făcând din el un neom. 
Brutal, lacom, plin de orgoliu, râvnind mereu noi combinaţii care să-l salte 
cât mai sus în ierarhia economică a vremii, exploatând până la sânge pe cei 
ce-l slujesc, el e o întruchipare admirabilă a patronului. Nici nu cunoaște 
decât slugi și vasali, iar vorba lui, chiar când e bine dispus, e repezită și 
aspră, obișnuit să comande și să fie servit. 

Galeria tipologică se completează fericit cu figura jovială a popii din 
Gureni, cea astuțioasă a avocatului Pavel Crăciun, îmbietoarea Laura etc. 
Plimbându-și obiectivul în diversele unghiuri ale momentului social 
oglindit, scriitorul dădea astfel o imagine artistică elocventă a perioadei de 
consolidare a capitalismului românesc din Ardeal. 


În anul când Arhanghelii apărea în volum, izbucnea primul război 
mondial. Scriitorul asistă îndurerat la urmările directe ale măcelului, 
începând să consemneze în proza lui destinul combatanţilor anonimi, 
țărani din Orlat, luaţi de vârtejul războiului, neștiind pentru cine luptă, 
întorși acasă schilozi sau cu minţile rătăcite. Deoarece Luceafărul fusese 
suprimat de autorităţile austro-ungare, cele mai multe din schițele și 
povestirile de război Agârbiceanu le publică în Pagini literare, o revistă 
arădană cu o existență efemeră, pregătind și un volum, Vinerea patimilor, 
care s-a pierdut în comunicațiile poștale capricioase cu România. Cum 
scriitorul trimitea întotdeauna spre editare manuscrisul (unica lui 
redactare), volumul n-a mai putut fi reconstituit. Începe de altfel, pentru 
familia Agârbiceanu, o perioadă de peregrinări dureroase. După temporara 
înaintare a trupelor române în Transilvania (august 1916), la retragerea din 
fața ofensivei germane, Agârbicenii se refugiază și ei la Râmnicu-Vâlcea, iar 
de aici la Roman, pentru ca, după încheierea rușinoasei păci de la 
București, să fie evacuați (ca cetățeni ai imperiului austro-ungar, dar de 
naţionalitate română) tocmai în Rusia, pe Don. Agârbiceanu nu se va 


reîntoarce în Transilvania decât la sfârșitul lui 1918, pentru scurtă vreme la 
Orlat, apoi la Sibiu, conducând, pe lângă Consiliul dirigent, ziarul Patria și, 
din toamna lui 1919, la Cluj. 

În acest răstimp, el scrisese numeroase schițe de război, foiletoane, 
articole și, în 1915, obosit de spectacolul masacrului inutil al atâtor vieți 
tinere, pentru a se «izola» de război, redactase romanul Legea minții 
(Povestea altei vieţi). Cartea e o replică la Legea trupului, care trezise vii 
critici în cercurile clericale, pentru descrierea realistică a dezlănțuirii unei 
pasiuni erotice, cât și pentru liberalismul autorului, care dăduse «cazului» 
o soluţie antiteologică, condamnată de biserica oficială: sinuciderea. În 
Legea minţii (editată abia în 1927), conformismul creștin al scriitorului e 
manifest: Andrei Pascu, după ce se «răzvrătise» împotriva dogmelor 
(reminiscență a auto-experienţei morale din perioada budapestană), 
acceptă etica creștină drept singura soluție de viaţă. În partea a doua, eroul 
se dedică muncii constructive, de ridicare a țărănimii, iar în ultima, rămas 
văduv, rezistă tentaţiilor erotice rămânând «în darul de sus», salvându-se 
prin credință, spre deosebire de predecesorul său, lon Florea. 

În schiţe și povestiri, războiul apare la Agârbiceanu, din perspectiva 
evenimentelor trăite, ca o monstruoasă crimă împotriva umanității. 
Conformismului creștin nu-i corespunde unul politic, ideologic, scriitorul 
detașându-se net de poziţia oficială, adoptată de partidul naţional român 
din Transilvania, la izbucnirea conflagrației mondiale din 1914. Demagogia 
conducătorilor politici burghezi găsea propice acest moment tragic pentru 
a-și demonstra, — în fața asupritorilor poporului român, — lealitatea și 
utilitatea serviciilor. 


Teodor Mihali, vicepreședintele partidului, cheamă poporul «să-și facă 
datoria» față de «tron» și «patrie». Alexandru Vaida scrie că «românii din 
Ungaria au alergat cu entuziasm sub steaguri, ceea ce constituie o dovadă 
strălucită despre credința dinastică și dragostea de patrie a poporului 
român».* 

Poziţia oficială e ilustrată literar de Al. Ciura, a cărui producţie a circulat 
mult printre soldaţii campaniei din 1914—18, fiind, la un moment dat, 
aproape singura hrană «literară» admisă, căci revistele și ziarele românești 
au fost rând pe rând interzise. Ciura nu înţelege esența imperialistă a 
războiului, iar dacă în scrierile sale accentele naționaliste sunt absente, ele 
sunt din belșug compensate cu precepte conformiste, cu dovezi de 


25 Cf. Din istoria Transilvaniei, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1961, vol. IL, p. 322. 


«fidelitate» față de monarhia austro-ungară, cu exaltarea spiritului de 
«datorie» și «vitejie» pentru împărat... Războiul e conceput, pe de altă 
parte, ca o «purificare» a omenirii, deci ca o necesitate biologică și socială. 
Ici-colo, scenele de suferință sunt repede convertite în comentarii 
evanghelice. Uneori autorul condamnă cruzimea, neomenia, decăderea 
omului în plin secol al raţiunii și civilizaţiei, la nivelul barbariei. Asemenea 
accente nu pot salva însă o producţie axată în ansamblu pe o viziune falsă 
și scrisă într-un stil foiletonistic. 

În schimb, la Agârbiceanu condamnarea războiului e clară încă din 
schițele publicate în Pagini literare: Acasă... Două scrisori, Griji multe, 
Vinerea patimilor, Împăcare. Faţă de legalismul lui Ciura, găsim aici curajul 
denunțării masacrului, din punctul de vedere al celor simpli, împinși să 
moară pentru o cauză străină. Semnificativă este, în acest sens, povestirea 
Din război (publicată în broșură, la Gherla, în 1916): Pârvu, soțul Stanei, 
rănit în primele luni ale războiului, refuză să se mai întoarcă acasă, 
încăpățânându-se să rămână în preajma unității, căutându-și moartea. Cu 
minţile rătăcite, el e adus în satul de baștină cu sila, dar refuză să-și 
recunoască satul, nevasta, copiii, vecinii. Un înger i s-a arătat prevestindu-i 
o minune, contrazisă de tot ce vedea în jur. 


«Scoală-te și te du acasă, i-a spus îngerul, și vei vedea minunea! Satul tău 
— frumos peste măsură; tot case mari ca la oraș, casa ta — palat 
împărătesc, curtea ta — plină de toate bunătăţile, numa boi patru mii; 
femeia ta — în haine de mătase; copiii tăi — în haine de aur, și primarul — 
în haine de argint. Și am venit, dar iată că aici sunt ulițe strâmte, și garduri 
și case acoperite cu paie, și sărăcie, sărăcie mare. Nu-i satul meu aici, lasă- 
mă să plec!» 


Nebunul rătăcește astfel din sat în sat, «se miră cum pot oamenii trăi în 
astfel de colibe și-i cheamă pe toți să vină cu el în satul lui să vadă traiul 
minunat ce-i acolo». Sătenii îl plâng și-i doresc să moară mai repede, să-și 
afle odihna, «dar nu va muri curând, — încheie autorul simbolica povestire, 
— căci nădejdea moare greu». 

În același spirit demascator scrie Agârbiceanu câteva proze, între pacea 
de la București și a doua mobilizare, vădind o optică înrudită cu cea 
sadoveniană din Strada Lăpușneanu, sau cu Balaurul Hortensiei Papadat- 
Bengescu, dar la un nivel artistic mult inferior. Unele din aceste proze- 
foileton «au fost oprite de cenzura din Moldova de a apare în Neamul 


românesc», scrie autorul în Prefaţa la Zilele din urmă ale căpitanului Pârvu 
(1921). 

Poziţia diferitelor clase față de război e desprinsă din întâmplări 
mărunte, cotidiene, cărora scriitorul le acordă însă semnificații mai largi: 
protestele de indignare ale stăpânilor împotriva Ilincăi, fata care a 
«îndrăznit» să adăpostească un soldat bolnav, întors de pe front (Adăpost 
de-o noapte), exprimă de fapt ura profitorilor războiului împotriva celor ce- 
i duceau tot greul. Teama ca cei întorși de pe front să nu atenteze la 
puterea stăpânilor se strecoară, tangenţial, în prozele din acești ani. 
Încercarea foștilor combatanți de a împărți pământurile moșierești 
(reflectată în povestirea La post, cu intervenţia «salvatoare» a unui preot 
de ţară «vigilent») se izbește însă, în concepţia scriitorului, de respectul lui 
pentru «sacra» proprietate, concluziile moralizatoare convertindu-se în 
spiritul apărării orânduirii, oricât Agârbiceanu o socotea profund vinovată 
de genocid. 

Sentința se limitează așadar la victimele măcelului (Tată, În tren) sau la 
stigmatele lui morale (Zilele din urmă ale căpitanului Pârvu, Proorocul), 
extinsă și asupra dramelor mute ale infirmităţii, acuzând indirect războiul: 
Așa de singur!, mai târziu micul «roman» Stana etc. Multe din aceste 
creaţii, cu tot caracterul lor semi-foiletonistic și stilul neglijent, fără artă, 
exprimă starea de spirit a autorului din momentul «când durerea ţării era 
uitată în cumplitele lupte politice, în acuzele reciproce ce acopereau cu 
larma lor durerile unui neam întreg» (Prefaţă la Zilele din urmă ale 
căpitanului Pârvu). 


Ion Agârbiceanu 
(fotografie din 1915) 


Presimţirea unei cumplite înșelăciuni, sentimentul că oligarhia 
românească trișează poporul cu același cinism ca și burghezo-moșierimea 
austro-ungară își fac loc în conștiința scriitorului. Nutrise și el iluzia că 
războiul avea să aducă, cu toate jertfele lui cumplite, o renaștere socială, 
dar spectacolul la care asistase, în timpul refugiului din Moldova, întrecuse 
orice așteptare. Nebunia căpitanului Pârvu apare astfel simptomatică 
pentru ceea ce, în proza de după război a lui Agârbiceanu, avea să fie 
motivul constant al «dezamăgirii». Personajul istorisirii, cu toată paloarea 
execuţiei artistice, conţine în germene experiența eroilor de mare 
anvergură din romanele ulterioare: Gheorghidiu, Radu Comșa, Bogdan 
Cernegură... Pârvu era unul din miile de intelectuali amăgiţi de o abilă 
propagandă războinică, țesută în culisele ei diplomatice și de presă de 
către oligarhie. Oricâte jertfe avea să reclame războiul, ele vor pregăti o 
nouă dimineaţă pentru poporul 


«Avea senzaţia că toată această casă veche va trozni și va îngropa sub 
dărâmături atâtea jertfe nevinovate, dar că brațe tari, puternice, vor ciopli 
stâlpi și grinzi sănătoase și vor întruchipa pe cea nouă». 


Războiul încă nu se terminase, și iluziile se destramă cu brutalitate: 


«... nu putea să creadă. Să nu se fi ales nimic, nu din visul, ci din credința 
și convingerea atâtor mii? Să nu fi folosit la nimic uriașa jertfă pe care a 
adus-o un neam întreg care a sângerat din toată părticica trupului său 
chinuit?» 


Ion Agârbiceanu 
(fotografie din 1915) 


La alt nivel intelectual, întrebări similare frământă mintea «celor 


rămași», orfani, văduve, părinţi ce-și pierduseră ultimul sprijin. Această 
umanitate răvășită, ultragiată, jefuită e evocată în Părinţi, Tată, Visuri 
grele, adunate în volume de după 1920. În Dura lex, după ce i se stinge, 
într-o seară de primăvară beată de miresme, unicul fiu, întors bolnav din 
măcel, lelea Veronica e convinsă că nu va putea supraviețui, că ea însăși 
trebuie să moară, pentru ca legea vieţii, aspră și necruțătoare, s-o arunce 
din nou în lupta pentru trai. 

Ce mângâiere aveau toţi acești supraviețuitori, mulți dintre ei infirmi, 
fără sprijin, fără un rost într-o lume rapace, bezmetică, doritoare să uite cât 
mai repede prețul de sânge (vărsat de alții) pentru proaspetele averi și 
cariere politice? «Răsplata», agitată demagogic de guvernanți, avea să fie 
împărțirea pământurilor, dar și aceasta se dovedește curând minciună. Așa 
de singur!, Visuri grele, Singurătate, Într-o gară etc. Surprind destinul 
adevărat pe care noua stăpânire îl rezervă foștilor combatanți și urmașilor 
lor. Ei nu pot avea măcar mângâierea că asemenea grozăvii nu se vor 
repeta, că mamele nu-și vor mai plânge copiii secerați pe câmpuri de 
bătălie. Luciditatea rece a scriitorului-martor, verificată pe drumurile 
refugiului, în apropierea frontului, în casele celor rămași «așa de singuri», 
interzice orice iluzie. În Pentru pace, povestire antologică, bătrâna al cărei 
singur copil căzuse în război vrea să-și lase tot ce agonisese unei mânăstiri 
unde călugării se roagă zi și noapte pentru pacea lumii, așa cum îi spusese 
ei monahul-rătăcitor Gherasim, pe când colinda satele cerșind bani și de- 
ale gurii pentru utopica instituție. Preotul, prin care bătrâna vroia să facă 
dania, îi dezvăluie adevărul cu o rece, necruțătoare 


— «Zadarnic, bunico, dorința dumitale nu se poate îndeplini. O 
mânăstire în care călugării să nu facă altceva, ziua și noaptea, decât să se 
roage pentru pacea lumii, cum dorești dumneata, nu știu, nu cunosc. Cred 
că nici nu-i zidită încă o așa fel de mânăstire căreia îi lași dumneata averea. 
Călugărul acela Gherasim aduna bucățile de dulce pentru traista lui și bani 
pentru șerparul lui. Nici nu se știe dac-a trăit vrodată în mânăstire și nici că 
i-aș putea da de urmă. Nu pot primi să-ți împlinesc dorința.» 


Dar era prea târziu: bătrâna murise, convinsă că gestul ei naiv avea să 
salveze pacea atâtor mame! 

Arta concentrată a scriitorului scoate aici efecte neașteptate, 
condamnând inumanitatea orânduirii ale cărei legi generează războiul și 
minciuna, speculează buna-credinţă a celor mulți și arzătoarea lor dorință 


de pace. Umanismul naiv, popular, împrumută povestirii un timbru pur și 
grav, de o solemnitate hieratică, și totuși deloc creștină. 


Era firesc ca unirea Transilvaniei cu România să găsească în 
Agârbiceanu un entuziast sprijinitor. Asemenea altor intelectuali luminaţi, 
el luptase pentru împlinirea desăvârșirii unităţii naționale a poporului 
român, sperând că ea se va înfăptui în cadrele unui stat democratic, așa 
cum garantau promisiunile adunării de la Alba-lulia. Reîntors din refugiu, 
scriitorul dă glas unei curate dragoste de patrie, într-o cadență ce 
amintește, prin lirism și ton biblic, Cântarea României a lui Alecu Ruso: 


«.... îmi strâng inima lângă inima ta, de care mă leagă porunca tuturor 
strămoșilor, simt puternica ei bătaie vie, ș-ascult șoapta caldă ce pornește 
din adâncul sufletului tău. Îmi descopăr capul ș-ascult ca-n biserică. 

Am fost îngenunchiat, dar pe pământul ţării mele. De câte ori genunchele 
meu a atins pământul, eu am fost mai aproape de sânul maicii mele... 

Auzeam mai limpede și mai clară șoapta părinților din morminte, și 
glasul lor îmi mângâia inima arsă. Dragostea ce mă leagă de ei, de aspra și 
viforoasa lor viață, de inima lor largă și bună încălzea stratul de pământ ce-i 
acoperea; prin pajiștea verde pătrundea până la mine iubirea lor, dulcea lor 
mângâiere da viață pământului pe care îngenuncheam, părându-mi uneori 
că el însuși mi-e tată și mamă, că în el s-au risipit sufletul părinților și al 
strămoșilor...» 


Cu fața înlăcrimată, artistul credea că patria «e mântuită», convins că 
poporul trebuie să fie stăpân și că nimeni nu are dreptul să atenteze la 
libertatea lui: «a îmbrățișat libertatea cu amândouă braţele-i de fier. Nimeni 
nu i le mai poate descleșta: moare sau biruie odată cu ea.» (O lacrimă 
fierbinte) 

Curând, însă, confruntarea acestor aspirații cu realitatea socială 
postbelică avea să reînnoiască suspiciunea ivită în conștiința scriitorului 
încă din anii refugiului în Moldova. Garanţiile democratice nerespectate, 
suspendarea libertăţilor civice, înlocuirea promisiunilor de la Alba-lulia 
(rămase literă moartă) cu un regim corupt, rapace, brutal, accentuând 
exploatarea și disensiunile naţionale, stârnesc sentimentul general al 
«dezamăgirii», răspândit în mase tot mai largi. Printr-o abilă diversiune, 
partidul  naţional-țărănesc a ştiut să exploateze în favoarea sa 
nemulțumirile crescânde ale diferitelor pături sociale din Transilvania, de 


la cele populare la mica-burghezie, geloasă pe sora ei mai mare, căpătuită 
în conjunctura postbelică. Ducând o politică violent regionalistă, de 
«opoziție», agitând sloganuri naţionaliste, ideologia țărănistă împletea 
clericalismul cu libertinajul, și spiritul conservator burghez cu revendicări 
aparent democratice. 

Scriitorul își va da seama însă de duplicitatea conducătorilor politici 
țărăniști și părăsește, în 1927, conducerea ziarului Patria, dedicându-se 
activității de culturalizare, prin «Astra», ca secretar al secţiilor literar- 
științifice şi conducător (până în 1930) al revistei Transilvania. 

În deceniul al treilea asistăm în biografia spirituală a scriitorului la o 
încrucișare de influenţe ideologice contradictorii. În concepția sa se adună 
aluviuni ale diversiunii național-țărăniste (chiar dacă ea era filtrată critic), 
ale ideologiei culturale a «Astrei», ea însăși deosebită calitativ de accentul 
progresist antebelic; dar persistă totodată în gândirea scriitorului tradiția 
democratică anterioară, întărită prin influența exercitată asupră-i de 
creșterea, valului nemulțumirilor populare, organizate de clasa 
muncitoare, sub conducerea partidului ei de avangardă. 

Portretul scriitorului, din acești ani, alergând să-și găsească un editor, 
împărțindu-se cu neplăcere între gazetărie, politică și creația autentică, ni-l 
transmite Gala Galaction în următoarea însemnare: 


«... am întâlnit în Piaţa Teatrului pe Ion Agârbiceanu. Alerga nu știu 
unde, cu ghiozdanul lui de ziarist-deputat. Am stat locului o clipă și am 
vorbit. Ce mai face?... Gazetărie și politică! De abia când vine vremea să 
călătorească în tren, între Cluj și București, mai umblă cu ochii prin cele 
depărtări ale închipuirii și mai prinde, ici și colo, câte un gând frumos, câte o 
aburoasă înfățișare de ceea ce ar putea să fie o dată nuvelă ori roman. 

Mă uitam cu simpatie și păreri de rău la acest frate prigonit de nevoi, scos 
afară din calea lui firească de blestemul încăpățânat și vechi, care nu iartă 
pe niciun scriitor român să fie și să rămâie scriitor. Avea-va și Agârbiceanu 
aceeași soartă, ca atâţia fraţi mai mari, ca atâţia frați de aceeași vârstă? 

Îi ascultam glasul așezat și blajin: „— Ce să facem! Dacă nu ne lasă 
nimeni să ne vedem de meserie... Am rămas destul de puţini... Câţi scriitori 
mai suntem?... Și atâția câţi suntem — statul n-are vreme, n-are gânduri, n- 
are mijloace pentru noi!” 

Nu știu cine mai poartă vina acestei grele existențe de scriitor român. 
Statul, societatea sau Han Tătar. Adevăr este că avem azi câțiva scriitori de 


mare valoare pe cari îi lăsăm să se cufunde în amărăciune și în jurnalism. »”® 


Totuși, creaţia lui Agârbiceanu în acești ani e fecundă, și colaborarea la 
revistă, susținută. Dacă și-o întrerupe (între 1922 și 1931) la Viaţa 
românească, iar dintre revistele bucureștene trimite mai mult Adevărului 
literar și artistic, în schimb publică masiv la periodicele din Ardeal, unde 
conduce efectiv Transilvania și ia parte în mai multe comitete de redacție. 
Numele său poate fi întâlnit frecvent în Cosânzeana, Cele trei Crișuri, 
Gândirea, Gând românesc, Darul vremii, Pagini literare, Carpaţii, Familia, 
ș.a. Masiva producție nuvelistică e adunată într-un impresionant număr de 
volume, între care amintim Popa Man (1920), Chipuri de ceară (1922), 
Spaima (1922), Prăpastia (1922), Diavolul (1924), Dezamăgirea (1924), 
Visurile (1925), Singurătate (1925), Primăvara (1928), Dactilografa (1930), 
alături de trei «mici romane»: Stana (1929), Dolor și Biruința (ambele din 
1930). 

Tematic, proza din deceniul al treilea continuă, în creaţia lui 
Agârbiceanu, condamnarea războiului și denunţă racilele stărilor sociale 
din «România-Mare»: înăsprirea exploatării, adâncirea procesului de 
pauperizare a țărănimii, frământările micii-burghezii și ale vieţii politice, 
încăpute pe mâna marilor proprietari de moșii, fabrici și bănci. Zugrăvind 
toate aceste fenomene într-un spirit critic, în tonul realismului antebelic 
(școala Luceafărului, școala Vieţii românești), scrisul său apare, în 
angrenajul tendințelor formaliste, ca unul «tradițional», scriitorul fiind 
tolerat de critica burgheză ca un «supraviețuitor». 


Dar realismul său nu rămâne uniform, și numai o privire superficială 
putea să tragă un semn de egalitate între timbrul operelor antebelice și cel 
al etapei următoare. Nuanţările ce apar, ca amprente ale oscilaţiilor 
ideologice proprii epocii, limitează din păcate ascuțișul critic al creaţiei, fie 
prin continuarea consecventă a tezismului creștin, fie prin apariția unor 
amprente neo-sămănătoriste, naționaliste etc. Lipsa unei optici sociale 
sigure, care să-l ajute pe scriitor să se descurce în hățișul fenomenelor 
contradictorii ce caracterizează societatea românească interbelică, explică 
alunecările naturaliste tot mai dese, prin incapacitatea marcată de a opera 
selecţii, în funcţie de un criteriu social-istoric precis și just, într-o perioadă 
de confuzii și «dezamăgire». Deruta înlocuia astfel exactitatea imaginii, iar 
suportul moralei creștine pare a fi singura «soluție» preconizată. 


26 Galaction, Popa Man, în Lucealărul, XV, 1920, p. 99. 


Semnificative sunt, în acest sens, cele trei povestiri mai întinse, toate cu 
intenţionalitate filosofică-etică, — Stana, Dolor și Biruinţa, — dar mai ales 
cea dintâi, prin raportarea ce putem face la punctul ei de plecare, schița 
Din război, publicată în 1916. Sensurile sociale (chiar dacă și acolo învăluite 
în haina metaforei) au fost convertite în altele, pur etice, rezolvate în 
spiritul unei ciudate psihanalize creștine... 

După cum tezismul creștin stă la baza culegerii Ceasuri de seară, 
mănunchi de meditații la căderea nopții, când sufletul presimte înfiorarea 
morții și-și pune întrebări capitale. Darul povestitorului transpare în unele 
fragmente, străpungând crusta didacticoreligioasă, în evocări de episoade 
romantice (Istoria unei poeni, Vechii pădurari, Paserile nopții), dintre care 
unele au fost reluate în anii din urmă și curăţite de zgura filozofardă. Într- 
un stil didahicesc, în alte capitole, scriitorul dezbate probleme grave, dar 
mereu în marginea literaturii. 

Ce reţine totuși ochiul lui din realitatea înconjurătoare? 

Câteva fenomene tipice pentru lumea postbelică, dar selectate în funcție 
de datele mentalităţii țărănești patriarhale, care-și vedea confirmate, — în 
disoluția din jur, — rezervele față de lumea burgheză. 

Din acest unghi, goana după avere, accelerată în condiţiile postbelice, 
dezumanizarea burgheziei (sătești sau urbane), dar mai ales plaga 
politicianismului, sunt sancţionate ferm. În O nebunie trecătoare (titlu 
semnificativ pentru credința autorului că toate aceste fenomene au un 
caracter temporar), avocatul Vasile Albu, cuprins de paludismul politic, 
vrea să se aleagă deputat. 


«— Ce să cauţi tu acolo, Vasile? zicea nevasta. Acolo e ceartă, acolo e 
gâlceavă, e nevoie de oameni iuți la limbă, să se știe tăia din vorbe ca din 
săbii ascuțite; acolo, după cum se vede, e nevoie de oameni porniţi și 
pătimași, buni de gură, dar răi de lucru, cărora să nu le pese de o zi 
pierdută.» 


Argumentele exprimă optica măruntei intelectualități ardelene, abia 
săltată din masa țărănească, împărtășindu-i încă, în mare parte, 
mentalitatea și teama de formele proaspete ale guvernării burghezo- 
moșierimii române. Eșecul personajului, în continuare, e demonstrativ 
pentru poziția autorului însuși, convins că «nu e vorba de răsturnare, ci de 
clădire. Lucrurile vechi nu vor cădea până când nu vor crește cele nouă în 
locul lor. Iar acestea nu cresc decât prin munca fieștecăruia la locul lui.» 


Scârbit de demagogia partidelor «istorice», scriitorul se limitează la elogiul 
muncii (o cuvântare a sa, publicată apoi în Transilvania, se intitulează 
Laus laboris, având aceeași adresă antiburgheză, antipoliticianistă). Un 
punct de vedere superior, revoluționar, lipsește însă («nouă ne trebuie 
fapta cea adevărată, nu cuvântul. Și fapta nu se produce în mijlocul 
vorbelor, ci în tăcere» — de unde, în Sectarii, amendarea burgheziei tocmai 
pe această latură a verbozităţii ei suspecte, a stilului ei, parlamentar și 
gazetăresc, sforăitor, bombastic, agramat în fond, și mincinos). Într-o altă 
povestire din acești ani, aceleași figuri politice sunt «vindecate» de 
«cumințenia pământului», prin care eroul înțelege munca tenace a 
ţăranului, cea care-l face «să uite valurile de la suprafață și să brăzdeze în 
adâncurile vieţii». Scriitorul e silit totuși să observe că pe spinarea acestei 
«cuminţenii» și prin exploatarea ei tot mai crâncenă se clădesc averi și 
cariere transformate în aur lichid, de la chiverniseala chiaburească a unui 
popă de ţară (Între fraţi) la cea politică și financiară a domnului Ulpiu 
Desmireanu (Un naționalist); iar în umbra celor ce au «ajuns», vegetează 
mica-burghezie, a cărei existență mucedă e urmărită cu predilecție în 
micile ei conflicte, cu orizontul ei meschin, în aspiraţiile ei înduioșător 
timorate, în dramele ei la scară redusă: pensionari simțindu-se «oameni de 
prisos» după agitația sterilă de-o viaţă întreagă, dascăli bovarici și fără 
căpătâi, funcționari anchilozaţi, visând cehovian lozuri câștigătoare... În 
Chipuri de ceară (1922) scriitorul dă câteva tipuri din această galerie 
umană. O glumă, Zile de tăcere, Haine noi reiau motive cehoviene (unele 
tratate și în literatura română, anterior, de Caragiale, Rebreanu), într-o 
tonalitate minoră, mai puțin acidă, înclinată spre melodramatism și într- 
un stil tern, fără relief, ca și cum această proză cenușie ar vrea să 
accentueze mimetic lipsa de culoare a mediului, impersonalitatea eroilor, 
golul lor interior. Un naționalist e curba unei cariere, urmărită ironic și 
denunţător. Ulpiu Desmireanu, filantropul avar, politicianul escroc, e 
prefigurarea directă a eroilor din Sectarii. În Vânătorul popularității și în 
Judecătorul suprem avem două «fiziologii»; tipurile se dizolvă în 
«caractere». Epigraful acestor figuri «de ceară» e înscris în final: ele ne 
oferă spectacole de panopticum, «de care să ne plecăm, rușinați, fruntea». 
Naturalismul intervine în această zonă a prozei urbane a lui 
Agârbiceanu prin tentaţia de a se limita la anecdotic și la «faptul divers», 
cu un mic qui pro quo sau cu o «poantă» finală, dar fără extragerea unei 
semnificaţii generalizatoare. Colaborarea la un număr enorm de publicaţii, 
uneori concomitent, și fecunditatea prozatorului îl împing uneori către un 


soi de povestioară de «magazin». Astfel, în Prăpastia, un profesor de 
provincie, un fel de Ladima, iubește o Emilia, de data aceasta talentată, a 
cărei carieră fulminantă sapă iremediabila «prăpastie» dintre cei doi. În De 
sărbători, soţii Păscuţ, parveniţi, nu mai suportă traiul sub același acoperiș 
cu părinţii bătrâni, oameni de condiţie foarte modestă, și le închiriază o 
cămăruţă în alt capăt de oraș. E ajun de Crăciun, soţii Păscuţ au musafiri, 
casa e luminată «a giorno», «pe când, departe, într-o odăiță întunecată, cei 
doi bătrâni, stăpânii caselor luminate, se zvârcoleau în paturile reci, 
neputând adormi». În Magda di Feratti, «pildă» colorată romanţios, o 
cântăreață de geniu iubește un tânăr tenor fermecător, și, pentru a nu se 
despărţi, renunță să mai cânte pe scenă. «Ci cântece era viața lor întreagă. 
Când se sărutară mai întâi — a fost un cântec de dulceaţă, când brațul lui a 
cuprins tremurător mai întâi trupul curat, cu sânii tari, ai Magdei — a fost 
un cântec de cutremur» etc., etc.... O întâlnire, Ghimpele, Umbra unui om și 
altele ilustrează această direcție caducă. Marele har al povestitorului 
autentic suferă vicieri incredibile, traduse fie în neputința de a mai creiona 
pasiuni psihologicește adevărate, fie în înlocuirea zugrăvirii directe a vieții 
printr-un fel de slogane religioase și «filosofice» puse în gura unor 
personaje de o factură foarte modestă. lată o singură mostră, dintr-o mare 
cantitate de asemenea «reflexii»: 


«M-am gândit adeseori în viaţă: de unde naște spaima instinctivă pentru 
neființă, în sufletul nostru? De nicio realitate nu ne înfricoșăm în lume atât 
de tare ca de nimic. Poate de aceea ne temem și de moarte și de nimicul ce-l 
presupunem în ea, în împărăția ei. Poate aceasta e firea sau legea 
fundamentală a fiinţei vieţuitoare conștiente, să aibă oroare de neființă. 
Poate e însăși esența existenţei spirituale.» (Coliba) 


În Revederea, sentimentul panteistic furnizează stări grandioase, dar cu 
un vizibil deficit de exprimare, într-o limbă de dascăl provincial încercând 
să explice elevilor sublimul cosmic. 

Mai autentic rămâne și acum scrisul lui Agârbiceanu, atunci când se 
menține în sfera rurală, deși nici din această zonă scriitorul nu mai extrage 
toate semnificaţiile istorice. El e interesat tot mai mult de latura morală a 
realității săteștii cu unele implicaţii psihologice și etnografice, latura 
socială strictă intrând în câmpul său de observație numai în măsura în care 
ea explică răul psihic, disoluția, dereglarea, viciul, dezumanizarea, 
îndepărtarea de la preceptele evanghelice. Nu lipsesc, în consideraţiile 


despre satul interbelic, unele reminiscențe sămănătoriste (mai flagrante 
acum decât în chiar proza dinainte de război), traduse în imaginea statică, 
fixistă, anistorică, a satului: «Satul e același, ca și în copilăria mea. Anii trec, 
dar natura rămâne aceeași, și, în mijlocul ei, ţăranii noștri» (Ploaia). Un 
întreg volum, Chipuri și icoane — Din povestirile lui Moș Andrei (1928), 
cumulează vechi trăsături sămănătoriste: elogiu al patriarhalităţii, accente 
naționaliste, eludarea procesului de stratificare a țărănimii etc. Un 
asemenea loc geometric este și satul Luncușoara, în culegerea (care e o 
suită lirico-epică, unitară) Luncușoara în Paresemi (1920); satul e «departe 
de drum de ţară, iar de cale ferată nici poveste»; nimeni de aici «nu slujise la 
oraș», păstrând așadar neprihănite moravurile tradiționale: «un sat pașnic 
și liniștit», cu respect pentru bătrânii care formează un «cor antic», 
evocând vremi trecute sau comentând prezentul (Lumea bătrânilor), într-o 
tonalitate ce amintește proza idilică a lui Gârleanu. Preotul, părintele Man, 
clișeu (al câtelea?) al lui popa Tanda, are «râvnă», ajută doi dușmani să se 
împace (Se-mpacă doi dușmani), pocăiește un neamţ ateu (Pocăinţa 
neamțului), primește el însuși îndemn la evlavie de la cei umili 
(Măturătoarea). În alte schiţe, însă, accentul nu cade pe aceste stilizări 
sămănătoriste, ci pe universul moral al eroilor, a căror umanitate, bonomă 
sau torturată de obsesia «păcatului» și a «judecății», e admirabil evocată în 
Baba Ilina se gătește de drum, Legământul diacului și Moartea clopotarului. 
Portretele, — al babei Ilina, al lui lerotei diacul și al lui Vavilon clopotarul, 
— sunt în buna tradiţie realistă a celor antebelice, doar cu o preocupare 
mai apăsată pentru «religiozitatea» sufletelor simple, în fond subliniind 
obscurantismul și primitivitatea gândirii. Exceptând «teza», analiza 
obsesiei, sub raportul mijloacelor expresive, e bine condusă în Baba Ilina se 
gătește de drum; bătrâna, suflet candid, face pomeni, plătește liturghii, își 
rupe bucăţica de la gură, numai să poată intra în rai, rămânând totuși cu 
teama continuă că, după modelul alcătuirii sociale în care trăia, intrarea îi 
va fi oprită și acolo. Vina însă o crede tot a sa: «să faci bine să scrii cum că 
baba Ilina are atâtea păcate câte stele-s pe cer și câtă frunză în codru și cât 
năsip în mare». Moartea clopotarului e o replică la mai vechea Luminiţa: 
Vavilon, clopotarul, e înmormântat fără clopot, ca o tristă ironie a sorții, el 
care trăsese clopotul pentru odihna sufletească a multora. Dar când 
pământul afânat îi astupă groapa, în tăcerea apăsătoare, «pe-o spărtură din 
gardul cimitirului năvăli un cârd de miei, cei mai mulți cu clopotele de cioaie 
la grumaji, şi, punându-se în șir, începură să joace de-a lungul unei râpe (...). 
În zburdatul lor mielușeii își sunau clopoțelele, și un picurat dulce se înălță 


un răstimp în văzduhul limpede al primăverii...» Graţia, puritatea bucolică a 
tablourilor, amintind pe alocuri naivitatea, lui Giotto, e umbrită doar de 
stratul, suprapus, al consideraţiilor «părintelui Man». În același an cu 
Luncușoara..., scriitorul publică însă în volum Popa Man (nuvela era scrisă 
încă din 1910, când a apărut în două numere consecutive ale Vieţii 
românești). Tizul parohului din Luncușoara nu mai ține seama de stilizările 
etico-sociale, ci răbufnește ca o pală de vijelie, cu pasiunea lui răscolitoare, 
întunecată și dramatică, dar plină de adevăr psihologic și nu fără o 
reactualizare a adresei anticlericale din proza scriitorului. Cei doi Man, 
popa din Luncușoara, cu «har», și cel din Teleguţa, haiduc și supus patimii 
omenești, constituie de fapt cele două feţe ale unui Janus simbolic pentru 
dubla direcţie a creaţiei lui Agârbiceanu. 


Iluziile  sămănătoriste-poporaniste, chiar când reînvie în proza 
postbelică a scriitorului, sunt infirmate de observaţia realistă conținută în 
multe povestiri sau schițe ce demonstrează ascuţirea contradicţiilor 
sociale, continua pauperizare a masei țărănești, înmulțirea actelor de 
revoltă (fie chiar individuală, ca în Păcatul), superioritatea morală a omului 
simplu, față de burghezia dezumanizată: delicatețea sufletească a lumii 
țărănești, discreţia ei (Dinu Natului), bonomia și candoarea ei (Onu), dar și 
nevoia adâncă de răscumpărare a mizeriei și chinului de-o viață (La 
moartea lui Nonuţ). 

Schimbările intervenite în lumea satului, întâi în ordinea materială a 
lucrurilor, nu trec nici ele neobservate. Destrămarea micii proprietăți 
agricole, paralel cu acapararea chiaburească, mascarada «reformei agrare», 
cu profitorii ei direcţi, accentuează nu numai mizeria masei, dar și 
sentimentul ei de neîncredere în noua stăpînire, a României burghezo- 
moșierești, atitudinea ei sarcastică față de agenţii electorali ai partidelor 
«istorice», ivirea unei încă mai «grave» neîncrederi: în soluția preconizată 
de biserică și în practicile religioase. 

Reluând ideea, mai veche în opera sa, că averea (având o geneză 
impură) dezumanizează, celui bogat însăși dragostea i se refuză (Coman 
Petra), iar când o smulge cu sila, își primește pedeapsa cuvenită (Păcatul). 
În schimb, o umanitate caldă, fraternă, regăsim în lumea celor obijduiţi, 
unde nu o dată revelația mizeriei e zguduitoare. Omul are câte un petic de 
pământ, câte o «pieritură», dar o pierde și pe aceea, fiind la cheremul celui 
mai bogat. 


«— Numai singur ești acum? îl întreba popa. 

— Numa, părinte. 

— Dar soru-ta unde-i? 

— S-a dus în Țară. A dus-o unu slujnică în Țară. Zice că-i dă simbrie 
bună. 

— Da’ casa cine ţi-a făcut-o? 

— Și ce i-ai dat? 

— l-am dat un loc. Că bani, de unde pământu să am? Am avut un loc, o 
pieritură. 

— Ca de opt ferdele. 

Popa simți un junghi. 

— Mult ţi-a cerut și Sâvu! 

— Vezi că locu-a fost o pieritură. N-am mai sămănat în el nimic de șase 
ani, de când a murit taica. 

— Și alt pământ nu mai ai? 

— Nu mai avem, răspunse Toma, nemailuându-și ochii de la popa. 

— Dar la iarnă din ce-i trăi, Tomo?» (O zi însemnată) 


Descrierea e tipică, dialogul sacadat, stilul dureros, încleștat. Implicaţiile 
morale sunt inseparabile de realitatea economică: Toma și-a mutat casa de 
pe mlaștină, convins că acolo sălășluiește Necuratul și că din pricina 
aceluia i-au murit părinţii și i-a intrat lui boala în oase. Popa e chemat să 
facă «feștanie», să alunge boala, «că mi-a spus mie și un călugăr, pe la care 
am fost pentru boala mea: „Tu nu ești beteag de boală, ci de răutate. Ți s-a 
pus sălbătăciunea pe inimă și maţe.” De-acum, poate că mă fac și eu 
sănătos.» 


Preotul face casă bună cu practicile magice ale «doftoroaielor», dacă 
vrea să aibă trecere în sat. Baba Dochia din Amurg descântă «de inimă rea, 
de deochi, de farmece... pe la toate casele cu boală și cu supărare». Are și 
un «dres pentru oi, să nu le mânce lupul, cunoscut în șapte sate». Dar ca să 
prindă descântecul, ea pretinde, ca bună creștină, și binecuvântarea popii. 
Preoţii bătrâni au trăit astfel în armonie cu vrăjitoria, din care puteau să-și 
sporească venitul, speculând naiva gândire țărănească și durerile reale. 
Preotul «modern» încearcă să reziste «tradiţiei», dar cedează curând, 
împins de nevoi materiale. Cum religia și magia puteau duce la averi 
fabuloase, o demonstrează scriitorul în nuvela Păscălierul (tipărită întâi în 
Viața românească, 1931, nr. 12, și 1932, nr. 1—2), unde biografia 


protagonistului, duplicitatea lui morală, scenele de regie a șarlataniei 
religioase, — cu gust pentru «spectacol» și lovituri de teatru, — stârnesc 
un haz spontan, truculent, desprins din filonul humorului lui Creangă, în 
orice caz de un timbru nou în creaţia lui Agârbiceanu. Scriitorul dă acum 
la o parte tot mai multe văluri, atingând realităţi nevralgice. Palidele clișee 
de preoți cu «râvnă» sunt întrecute, — nu numai în autenticul psihologic, 
dar și în forța portretizării, — de popa haiduc și de cel «păscălier»; inimile 
cuvioase de bătrâne dornice să ajungă mai repede în rai, — de portretul 
feminin al «devotei» sau de acela al «necredincioasei». Cuvioșia ipocrită 
ascunde nu o dată avariția și lăcomia. În Trei virtuţi, eroina, puritană, 
mereu gata să moralizeze în numele celor «trei virtuți» capitale, e în fapt o 
avară ce refuză să dea partea de avere copiilor, manevrând cu abilitate 
popească paravanul dogmelor. Când fata și ginerele vin s-o înduplece, o 
găsesc în livadă, gustând poamele coapte. Obstinaţia în refuzul de a ceda 
averea, bogat argumentată de gestul elocvent al bătrânei gurmande, 
furnizează povestitorului o scenă suculentă: 


«Erau poamele coapte, și vecina ciupăra crenguţele mai joase. I se mișca 
fața întreagă, se ridica spre frunte, pe când degetele pipăiau pe cele mai 
coapte. Fata și ginerele aduseră iar vorba despre împărțirea moșiei. Spuneau 
că li-i greu, că au copii mulți, că iarna trecută a trebuit să cumpere grăunțe 
de cincizeci de arginţi. Că vorbește satul întreg de încăpățânarea ei. 

— Nu-mi pasă, zise bătrâna, înghițind cu lăcomie prunele moi și 
aromate. 

— Nu-ţi pasă dumitale, zise fata, dar ne pasă nouă. Dumneata iai o sută 
de zloți de la oamenii care lucră moșioara noastră. Ne-am gândit cu 
Niculaie să-ţi dăm noi pe an atâția bani. Pentru ce să îmbogățești pe un 
străin? 


Vecina păru că se gândește puțin: nu mai mesteca din fălci și degetele nu 
mai culegeau. Dar se hotări îndată: 
— Nu vi-l dau! zise, începând să culeagă iar din clombiţele plecate.» 


Fata și ginerele pleacă supăraţi, jurând să nu-i mai calce pragul. 
«— Duceţi-vă! zise bătrâna. Pentru că ați supărat pe Dumnezeu, voi lua 


de nouă ori șiragul de mătănii, și Domnul vă va fi milostiv. 
Și începu să culeagă în șorţul negru prunele vineţii.» (Trei virtuţi) 


Diferenţierea economică aduce și una morală, pe linia accentuării 
scepticismului ţăranului sărac, care se îndoiește de dogme și le refuză, în 
numele unei experiențe de viață, amare. Un admirabil portret de 
«necredincioasă», — dezvăluind, sub masca vorbei pișcătoare, umanitatea 
caldă, nealterată de traiul chinuit, e centenara care refuză să se 
spovedească, neștiind ce să spună, neputând accepta să fi păcătuit. 


«— Ai fost slujnică la popi, dumneata? o întrebă părintele. 

— Da, am fost, și dacă vrei să știi de la mine, pot să-ți spun c-am văzut 
popi beţi și obârșteri beți, domni mari căzuţi sub mese. Nu ca mine! Eu, ce 
pământ fac? lacă, dacă am — mânc, dacă n-am — rabd, atâta păcat fac, 
dacă chiar vreai să mă spovedesc dumitale. (...) Eu am fost copilă orfană și 
năcăjită, și, din ce mi-am strâns, am cumpărat grădina asta și casa, și 
curtea. Atâta am făcut, și vro opt copii, da’ toţi pe lege. Vezi, dacă chiar s-a 
ostenit părintele pân-aici, eu mă spovedesc. Am cumpărat ce vezi aici, din 
săul meu. În năcazuri ca fată, în năcazuri ca nevastă, în năcazuri ca văduvă. 
Ce păcate să fi făcut? Ocinași am zis, ce-am știut și când am putut. Apoi 
alta ce? Dacă am ce — mânc, dacă nu — rabd, știe Tatăl-cel-de-sus. Da’ du- 
te dumneata cu spovada la cei cu păcate, la cei avuți, la domnii cei mari. Că 
cine trăiește năcăjit are destul canon și nu-i mai trebuie altul în lumea asta. 
Vezi, eu mă spovedesc, să nu spui c-ai venit degeaba până la mine.» (O 
necredincioasă) 


Monologul alternează savoarea «necredinţei» cu ideea emoţionantă 
despre «spovedanie», care se golește, în povestirea bătrânei, de orice 
semnificație mistică, religioasă, transformându-se în povestirea esenţială a 
propriei vieţi, grea, amărâtă, cu prea puţine bucurii. 

Sunt consemnate și raporturile acestei lumi, — de o vădită superioritate 
morală, — cu reprezentanţii burghezo-moșierimii. Ciocnirile, scurte și 
tăioase, sunt cuprinse în câteva schițe acide, cu o morală severă și o adresă 
a criticii foarte clară. Mătușa Stana din Într-un picur de apă participă la o 
întrunire electorală, strecurându-se prin mulțime în apropierea tribunei 
improvizate. Ea roagă pe un delegat jobenat să-i transmită necazul 
împăratului, căci «avem acum împărat de rumân. Bună treabă dacă-i de 
rumân și de lege rumânească!» 


«— Și așa, mărite domn, nu ești împăratu? Știam io că nu ești, că 
împărații toți umblă îmbrăcaţi ca ghinărarii. Da-l întâlneşti, îl vezi, nu-i 


așa? 

Străinul stătea bucuros de vorbă cu ea: o văzuse cu cât suflet ascultase 
(discursul lui, n.n.). 

— Apoi de, zise el zâmbind, pân’ la-mpăratu e departe I 

— Departe, da’ tot află măritu domn drumu. N-ai vorbit chiar dumneata 
cât e de bun și drept? De unde-ai ști? 

— Ti-a plăcut ce-ai auzit, nu-i așa? 

— Ce s-aud, păcatele mele, că uite ce mă bagă pe mine în mormânt: mă 
scoate din casă, că Achim a murit. 

Domnul cel străin tresări. Privi îngrijorat împrejur. Vreo câţiva țărani, 
care ascultau jos, lângă tribună, zâmbiră. Simţiră strâmtorarea străinului. 

Și mătușa Stana, gârbovită, de-atingea cu nasul haina oratorului, începu 
să-fi povestească năcazul. Cincizeci de ani a trăit, ea și cu Achim, bărbatul 
ei, la curtea grofului. Erau la îndemână la toate: aduceau apă, tăiau lemne, 
măturau hambarele de bucate; și aveau o odăiță într-o casă pentru slugi. 
Așa au trăit, fiind la îndemână la toate. 

Străinul asculta tot mai plictisit, oamenii de lângă tribună — tot mai 
înviorați, mai cu interes decum ascultară vorbirile de pe tribună (...) 

— Ș-acum, io am rămas c-un cap de vacă. Zice tistu să dau vaca la 
gazdă, să mă ţină câte zile voi mai avea, că el nu mă mai poate suferi în 
casă. Acuma, măritu domn ce zice? lo, în capu meu, așa gândesc: ce s-a 
alege de mine dacă n-a mai fi vaca? Omu mă va pune și el în drum. Măritu 
domn ce zice să fac?» 


Imbrâncită de primar, bătrâna nu mai apucă să-și termine «cazania». 
Personajul politic, ambarasat, e împins în grabă la mașina salvatoare, care 
pornește în viteză. În urma ei, un țăran șugubăț strigă sarcastic: 


«— Bine faceți că mai veniţi pe la noi! Dacă n-aţi fi dumneavoastră să ne 
mai alinați năcazurile, de mult ne-ar fi luat dracu pe noi, ăștia de pe la sate!» 


Oamenii, obișnuiți cu asemenea farse demagogice, se împrăștie, râzând, 
pe la case, numai mătușa Stana, încă mai gârbovită sub povara iluziei, 
rămâne pe tribună, ca «un uriaș semn de întrebare». Titlul schiţei e și el 
simbolic: mărunta întâmplare oglindește ca «într-un picur de apă» întreaga 
realitate socială, prăpastia ce desparte definitiv lumea celor obijduiți de 
exploatatorii lor. 

Sentimentul dezmeticirii din amăgirea demagogică a diversiunilor 


politice, din această epocă, împrumută aceeași notă amarironică schiței- 
foileton Oameni ciudaţi (publicată în 1928, în revista Țara noastră, nr. 7, 
neadunată în niciun volum). Povestitorul, împins de la spate de unii să 
intre în viața publică, are prilejul să asiste la o campanie electorală, 
cutreierând sate mizere, uitate de civilizație. «Agenţii electorali își făceau 
meseria, oratorii țipau, satele în care se țineau adunările urlau de însufleţire 
demosteniană». Oamenii, sărăciţi, spoliați de dreptul lor, amăgiţi de 
«reforma agrară», care dăduse pământul din moșia vecină unui bogătaș, iar 
acesta «l-a vândut din mână slobodă, cu iugărul, chiaburilor dintr-o comună 
vecina, de la cincisprezece mii lei în sus măsura», aveau înfățișări famelice, 
troglodite: «erau flămânzi, fără niciun înţeles metaforic. Obrajii căzuți, 
palizi, urechile străvezii, trupuri deșirate, vorba ostenită, privirea stinsă ori 
prea lucitoare, îmbrăcaţi în petece». Crezuseră în «România-Mare» ca într- 
un «Canaan», sperând că stăpânirea românească le va da pământul 
moșieresc; dar, în loc de pământ, li se serveau periodic discursuri 
sforăitoare, în ajun de alegeri, când «țara se umple de la o margine la alta 
cu răgaci patrioţi, care nu înțeleg, nu simt unde e nevoie de cuvânt și unde 
de o bucată de pâne». Mizeria e profitabilă «pentru a o exploata ca armă 
electorală». Povestitorul, considerându-se din alt aluat, «om ciudat» pentru 
orânduirea exploatatoare, se convinge că nu are ce căuta în parlamentul 
acesteia, hotărât «să rămâie la condei și la visare», «precum ceilalți oameni 
ciudaţi e rânduit să rămină votanţi petecoși pe care-i duci la urnă la doi sau 
trei ani o dată». (Oameni ciudați) 


Scriitorul se delimitează astfel tot mai răspicat de ideologia claselor 
dominante, chiar dacă nu întrezărește posibilitatea doborârii, a schimbării 
stării de fapt: lui îi e «rânduit» să rămână la masa de scris, celor săraci, — 
în fața unor urne mincinoase. Oricum, conștiința sa trece printr-un vizibil 
proces de radicalizare, mai cu seamă în urma evenimentelor dintre 1929— 
1933. În acești ani, — asemenea marilor creatori contemporani, M. 
Sadoveanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, — opera lui 
Agârbiceanu se resimte, la rândul ei, de influența marelui asalt popular. 
Criza economică, mizeria acută a maselor proletarizate, primejdia fascistă 
și alți factori contribuie la apropierea scriitorului de soluţiile democratice 
preconizate de mișcarea muncitorească, prin partidul său revoluționar. Cu 
toate că bariera religioasă constituie o serioasă piedică în această 
apropiere, există totuși, în tonul și tematica operelor scrise în deceniul al 
patrulea (mai ales în Răbojul lui Sfântu Petru și în Sectarii, dar și în unele 


schițe), măcar coincidenţe cu atitudinea antifascistă, antiburgheză a 
mișcării muncitorești. 

Apare acum în câmpul de observaţie al scriitorului și proletariatul 
industrial, într-un «fragment»: Sâmbătă seara (publicat în Gând românesc, 
II, 1934, nr. 6). Sunt aduși în scenă (acţiunea se petrece în cadrul minier al 
văii Jiului, probabil la Petroșeni) cinci agitatori socialiști, dintre care 
singurul individualizat e «tovarășul Klintok», care încearcă să trezească în 
mineri conștiința de clasă, ideea solidarităţii și internaționalismului, 
revolta împotriva exploatării: 


«— Tovarășe Klintok, zise unul dintre noii-veniţi, ai putea să ne spui ce 
beneficiu curat dăm noi societății într-o săptămână? 

— Până la douăzeci de mii de zloți, răspunse repede vorbitorul de mai 
nainte. La un an, peste un milion de zloți buni. 

— Și pe aceștia-i bagă in buzunar oameni care n-au pus o singură dată 
mâna pe ciocan, n-au aprins o patroană de dinamită, nu s-au coborât o 
singură dată în mină! Ba poate nici nu știu în care parte de lume se află. Iau 
banii de-a gata, sudoarea noastră, sângele nostru.» 


Deși se pare că poziţia autorului înclină spre punctul de vedere al 
«părintelui Ilarie Mogoş», personaj deocamdată absent, elogiat însă pentru 
sfințenia și onestitatea lui, argumentele aduse de agitatori nu rămân fără 
ecou, cu atât mai mult cu cât glasurile lor, deși aspre, «sunt glasuri 
omenești și vorbesc despre dureri și bucurii omenești». 

Este de altfel momentul reînnoirii unor mărturisiri de credinţe estetice 
în câteva pagini autobiografice din 1929 și 1932, între care cele mai 
importante sunt Mărturisirile (scrise și rostite, în 1932, la Universitatea din 
București, tipărite abia în 1941, în Revista fundațiilor). Similitudinea 
atitudinii lui Agârbiceanu cu acelea ale lui Galaction, Sadoveanu, 
Rebreanu, — exprimate la scurte intervale, — îl așează pe scriitor alături 
de cei mai buni creatori ai vremii, în primele linii de apărare ale frontului 
realist. Tonul cald al confesiunii, evocarea «peceţilor» succesive ce s-au 
suprapus pe sensibilitatea sa de artist, explicarea în spirit materialist a 
propriei creaţii, de la mecanismul ei interior, la relațiile de determinism cu 
realitatea socială înconjurătoare, precum și alte elemente, fac din 
Mărturisiri un document biografic de cea mai mare importanţă. Cu atât 
mai mult cu cât găsim aci subliniate, încă o dată, câteva din constantele 
ideologice ale operei: atașamentul la «latura de suferință din viața 


sătenilor», refuzul de a fi încadrat arbitrar în vreo «școală», fie ea 
poporanistă sau sămănătoristă (v. Pagina 559), amărăciunea resimţită față 
de indiferența sau rea-voinţa criticii burgheze contemporane, credința 
fermă într-un «rost» al creaţiei literare, menită să «înfrumusețeze» viața, 
să «crească» arsenalul spiritual al umanităţii: 


«O operă literară care nu adaogă nimic la gândul nostru, la simţirea și 
voința noastră, la bucuria noastră de viaţă, cred că e zadarnic scrisă, 
zadarnic citită. Aceea care poate deștepta și crește puterea instinctelor 
oarbe, a căror dezlănțuire face totdeauna viaţa urâtă și nenorocită, e de-a 
dreptul primejdioasă, și cred că nu merită numele de operă literară sau 
creație artistică. 

Nu există artist conștient care să nu știe ce vrea când lucrează la o operă 
de artă. Dacă așa-numita tendință în artă se reduce la această voință 
conștientă, nu există operă de artă fără tendinţă. 

Orice creaţie adevărată e o sporire a vieții.» 


Chiar dacă prin «tendință» se înțelegea și direcționarea tezistcreștină a 
creației, sublinierea, în schimb, a umanismului atât de necesar artei 
contemporane, amplasarea sigură a operei proprii într-un context social 
plin de semnificaţii dau un timbru actual (și foarte ascuţit antidecadent) 
Mărturisirilor din 1932. Scriitorul, fără a fi un teoretician, și-a definit în 
câteva rânduri poziţia estetică, și dacă propoziţiilor lui le lipsește 
speculația savantă, un vocabular filosofic mai evoluat, toate acestea sunt 
compensate prin sinceritatea, căldura și simplitatea gândirii. În estetică 
Agârbiceanu rămâne povestitorul sfătos, înclinat să traducă abstracțiunea 
prin imaginea metaforică, într-un limbaj țărănesc, colorat, direct, fără 
ascunzișuri. 

Realismul Mărturisirilor nu interzice totuși conviețuirea pe mai departe 
a celor doi popa Man, cu feţele lor contrastante de zeitate antică. În aceeași 
etapă, prozatorul continuă să cultive, în Minunea (1936) și în Pustnicul și 
ucenicul său (1938) «pilde» filozofico-sociale tincturate neo-sămănătorist 
(mai precis, cu o curioasă amprentă ortodoxistă!), alături de atingerea unor 
poziţii politice foarte avansate în cele două încercări de roman satiric, 
Răbojul lui Sfântu Petru şi Sectarii. 


Răbojul lui Sfântu Petru a apărut întâi în foiletonul Societății de mâine 
(1931—1932) cu subtitlul «încercare satirică», iar în volum, abia în 1934. În 


unele privinţe, această suită epică de întâmplări însemnate pe un «răboj» 
ideal e o «șotie», amestecând hazul și grivoazeria cu sensurile grave. 


Dumnezeu îl trimite pe Sfântul Petru în «documentare» în România, 
unde cetele diavolești se înmulțiseră peste măsură. Încercând să îndrepte 
lucrurile în această ţară blagoslovită, sfântul se lovește de împotrivirea 
diavolului șchiop Blebu, trimis, cu o însărcinare opusă, de către mai- 
marele iadului. «Romanul» urmărește ciocnirile celor doi emisari, cu 
diferite prilejuri: o ceartă pentru pământ, în Curmătura, unde Sfântul 
trebuie să înfrunte cerbicia coanei Caliopi; lupta pentru dreptatea țăranilor 
asupriţi, la București, «unde toată lumea e dornică de veselie și de trai 
ușor», la Comitetul agrar și în birourile ministerelor. Un înalt personaj, — 
la care Sfântul credea, în naivitatea-i țărănească, să găsească sprijin, — îl 
lasă la ușă, în vreme ce el se desfată, înăuntru, în plăceri necurate, cu 
moșiereasa Caliopi. Priveliștea, zărită prin gaura cheii (au și sfinții astfel de 
indiscreții!), îl scârbește definitiv pe portarul raiului, care renunță să-i mai 
ajute pe cei din Curmătura. Acum el cutreieră alte instituții, încercând să 
îndrepte justiția, administraţia și chiar... literatura. Întors la țară, Sfântul ia 
înfățișarea popii Costan, care începe să predice cu o furie de propagandist 
narodnic. Reînnoind experienţa eroului lui Slavici, popa împarte sfaturi 
agrotehnice, de igienă și cultură, dar fără mare folos, căci sătenii își 
cunoșteau singuri păsurile. După un nou insucces, Sfântul se angajează 
slugă la un chiabur, descoperă originea suspectă a averii acestuia, ordonă o 
furtună ce-i distruge recolta, și părăsește satul, unde i se dezvăluise o 
realitate mai puţin idilică decât i-o preziseseră sămănătoriștii. Avântându- 
se în lupta religioasă, încearcă să întărească credința vlădicului Pahonie, pe 
care guvernul voia să-l piardă sau să și-l facă aliat în niște afaceri murdare. 
Dar nici aici nu reușește, căci diavolul Blebu, sub înfățișarea unei femei 
savante, filantropă și curioasă de misterele teologiei, îl pierde pe Pahonie, 
victimă a propriei lui candori. Acestea și alte încă multe însemmări pe 
«răboj» a făcut Sfântul Petru în trecerea lui prin România, convins că 
poporul e bun și drept, numai conducătorii sunt corupți și lacomi; că 
printre oamenii luminaţi găsești multă cinste, dar mai puţin curaj «să 
cuteze să calce peste vasilisc și balaur!» Iar pentru grabnica îmbunătăţire a 
situației din România, Sfântul înaintează un raport, cerând trimiterea aici a 
sfântului Ilie 'Tesviteanul, autorul încheind povestirea cu aceste cuvinte, nu 
fără tâlc: «Nu se știe dacă stăpânul cerului l-a trimis până azi pe llie, sau ba. 
Unii spun că a venit și a luat în pleaznă de mătasă pe demoni, fugărindu-i în 


smârcurile Iadului, alții îl așteaptă să vină de acum.» 

Născută din aceeași stare de spirit a «dezamăgirii», Răbojul lui Sfântu 
Petru e cartea unui sceptic. Autorul e martorul îndurerat al realității 
românești postbelice, în care surprinde plaga politicianismului, dezmățul 
claselor avute, corupția moravurilor. Dincolo de acest orizont disolut, el 
observă de asemenea masa țărănimii înșelate cu reforme mincinoase, 
redusă la o viață mizeră, exploatată de moșieri lacomi și de o chiaburime 
proaspăt constituită, dar cu atât mai rapace. Firește că scriitorul, oricât s-ar 
fi străduit să observe lucid realitatea, nu o redă întotdeauna fidel, deoarece 
în călătoria lui prin societatea românească îl conduce ghidul concepţiei lui 
religioase. Astfel, în afara lipsei cronice a soluţiilor, caracteristică și altor 
opere, documentul e și el falsificat pe alocuri de corectivul moralizator, de 
unele consideraţii mistice, de iluzia izbăvirii de rele prin credință. Există și 
aici, — ca în tot cuprinsul operei lui Agârbiceanu de altfel, — o luptă între 
observaţia lucidă, realistă, și concepţia despre lume a scriitorului. Nu o 
dată observația empirică se întoarce împotriva poziţiei ideologice a 
scriitorului, fără putinţă de replică. De unde acea undă de scepticism, care 
pătrunde în paginile cărţii, dându-i un ușor aer voltairian: sătenii din 
Curmătura cu tot ajutorul Sfântului, nu pot ajunge în posesia pământului, 
smuls de ciocoi și de coana Caliopi, cu cele mai perfide mijloace; vlădica 
Pahonie, cu toată sfințenia sa, nu poate să stea în calea planurilor 
machiavelice ale guvernului, și e sedus tocmai pe calea acestei sfințenii... 
Sfântul Petru însuși se lasă înșelat de aparenta cinste și chibzuinţă a 
gospodarului la care se tocmise slugă, ca să descopere apoi sursa neonestă 
a averii lui. Astfel de observaţii ironice (care se întorc împotriva concepției 
ce-l călăuzește pe scriitor), precum și unele marginalii cu privire la starea 
culturii, la ignoranța conducătorilor statului burghezo-moșieresc etc. 
Constituie armătura realistă a cărţii. Tot așa se întâmplă cu consideraţiile 
«sămănătoriste» din unele momente ale povestirii, rând pe rând înfrânte 
de faptele prezentate de scriitor. Dacă popa Costan, devenit propovăduitor 
sămănătorist, încearcă să îndrepte pe această cale satul, oamenii se 
îndârjesc în zeflemea, și nici protopopul, nici Sfântul Petru însuși nu mai 
pot ţine piept argumentelor izvorâte din bunul-simţ popular. Scriitorul 
aruncă, nu fără satisfacție, o ocheadă de simpatie zeflemelei. 

Această formă a satirei populare e interesantă și demnă de reținut. 
Îmbinarea elementelor arhaice (motive, personaje, stil, însăși schema și 
figuraţia naraţiunii), cu altele, moderne, furnizate de realitatea înfățișată 
(acţiunea se petrece la București, prin ministere, în cabinetele luxoase ale 


potentaților politici, în saloanele episcopale etc.), dau culoare și relief 
cărții. Episoadele în care Sfântul Petru circulă cu mașina, coboară cu 
ascensorul, fumează țigări străine, se plimbă prin Cișmigiu și privește, 
probabil uimit, Palatul telefoanelor au o savoare inedită în proza de până 
acum a lui Agârbiceanu. Deși pitorescul vieții moderne nu e întotdeauna 
scos în evidenţă cu suficientă premeditare, iar unele scene sunt văzute prea 
mult prin optica modestă a popii Costan, popă de ţară, nefamiliarizat cu 
forfota capitalei, cu trepidaţia vieții moderne. Sfântul Petru însuși e 
conceput folcloric, ca un țăran năucit de civilizaţie, asurzit de lărmuirea 
marii aglomeraţii urbane, naiv și încrezător în oameni, având acel amestec 
de candoare și șiretenie, propriu sufletului țărănesc. Structura morală a 
povestitorului, în care e ceva din popa Costan și ceva din Sfântul Petru al 
poveștilor populare, face să iasă și mai mult în relief realitatea hidoasă a 
societăţii capitaliste, inumană, cinică, decăzută. Povestitorul trece cu 
pudoare peste tot ceea ce ar dezvălui relațiile așa-zisei «înalte societăți», 
intervenind prea des cu exclamaţii biblice și stropind prea multă aghiazmă, 
ca nu cumva cititorul să se lase ispitit de aceste ilustrate dintr-o nouă 
Sodomă. Dar reticenţele frustrează povestirea de o mai ascuţită forță 
demascatoare și de savoarea paginilor din Kir Ianulea, al cărei model poate 
fi descifrat totuși în filigran. 


La patru ani după ce Răbojul lui Sfântu Petru apăruse în volum, 
scriitorul publică un nou roman satiric, Sectarii (1938). Cartea începe cu o 
invocare către muză, în maniera Țiganiadei; se lămurește acum și înțelesul 
titlului, «sectarii» fiind profitorii primului război și ai Unirii din 1918, 
paraziţii politicianismului ce inundă ţara, luptătorii de tristă faimă pentru 
interese personale și de clan. Scriitorul își justifică în prolog și genul ales — 
satira, finalitatea ei: 


«De sunt ei toţi eroi de comedie, 
Sunt pentru neam izvor de tragedie», 


ca să treacă apoi la schițarea concentrată a subiectului și la precizarea 
stilului: 


«A fost și mult și greu purtat amaru 
Sectarilor din urbea Zăvoriţi, 
În frunte cu Ilie Berbecaru, 


Când fură-n opoziţie zdrobiți... 

De jalea lor, o, lacrimă, tu, pică 

Și peste epopeea asta mică, 

În proză scrisă, vai, nu cum e data! 
Sonore versuri azi trecere n-au; 

În stilul clasic nu mai e răsplata, 

Ci limbă nouă toţi croiesc și dau 

În proză chiar. Deci scriu acest roman 
În proza lui Ilarie Zopârțan.» 


Acţiunea se desfășoară în urbea Zăvoriţi, un târg cu puţin mai mare ca 
un sat fruntaș, unde existau, — ca în toată țara de altfel, — două partide 
mai însemnate: unul, al lui Ilie Berbecaru (cu «fieful» în chiar urbea 
numită), și altul, la putere, al conului Petrache Pogonescu. Programele 
celor două grupări politice în cruntă dușmănie erau, după părerea 
clientelei lor, «radical» deosebite; al lui Berbecaru suna astfel: 

«1. Omul providenţial, cel mai învățat și mai mare al ţării: domnul Ilie 
Berbecaru, șeful nostru. 

2. Cei mai frumoși sfinți sunt zugrăviți pe iconostasul bisericii din 
Zăvoriți. 

3. Cea mai vastă și mai sănătoasă promenadă e cea din cetatea Zăvoriți. 

4. Clopotul cel mare din turnul bisericii din Zăvoriţi e clopotul de la ușa 
raiului. Așa dulce niciun clopot nu mai cântă în toată ţara.» 


Dimpotrivă, programul partidului advers susținea că: 


«1. Omul providenţial, cel mai învățat și mai mare al ţării: domnul 
Petrache Pogonescu. 

2. Cei mai frumoși sfinți sunt zugrăviți pe iconostasul bisericii din 
Pavelești. 

3. Cea mai vastă fi mai sănătoasă promenadă e în cetatea Pavelești. 

4. Clopotul cel mare din turnul bisericii din Pavelești e clopotul de la ușa 
raiului. Așa dulce niciun clopot nu mai cântă în toată ţara.» 


Combătând cu înverșunare programul advers, acuzat când de 
«minciună», când de plagiat după cel propriu, partizanii lui Ilie Berbecaru 
erau militanți fanatici... până în momentul când li se ofereau unele 
avantaje materiale din partea guvernamentalilor. Astfel, Ilie Berbecaru 


însuși a fost auzit lăudând sfinții de pe iconostasul din Pavelești, 
protopopul Todea din Zăvoriţi asculta cu gura căscată clopotul 


adversarilor, Ilarie Zopârţan, — gazetarul oficial al partidului lui Ilie 
Berbecaru, — a fost văzut plimbându-se pe promenada urbei rivale 
ș.a.m.d. 


E adevărat că oamenii cu bun-simţ susțineau că între cele două 
programe n-ar exista deosebiri de principii («încalte dac-ar fi un program 
nou! Să zicem: o dictatură! Ori: un partid republican. Da’ la noi toate-s 
partide democratice. Să nu-i spui unuia că nu-i, că te păleşte la mir.»); că cei 
necăjiţi sufereau și de pe urma unuia, și de pe a celuilalt, cu egală 
exploatare. Succesiunea lor la putere se solda întotdeauna cu panamale la 
nivelul urbei, afaceri cu electricitatea și instalaţiile de apă, cu 
concesionarea localurilor de prăvălie și a lucrărilor edilitare, cu licitaţii 
oneroase și sentințe judiciare călcate în picioare, totul tradus în venituri 
personale de milioane, în vile și moșii proprii, pe spinarea bietului 
contribuabil. În acest cadru scriitorul urmărește tribulaţiile doctorului 
Nașcu, medic secundar, dorind (ca toţi slujbașii lui Agârbiceanu) să ajungă 
în capitala de județ, într-un post mai bun, pentru a-și putea întreține 
onorabil familia. Înscris în partidul lui Berbecaru, acesta îi înșelase o dată 
speranţele, mințindu-l cu transferarea, când partidul era încă la putere; în 
speranţa că adversarii îi vor satisface cererea, el acceptă, 


— După unele frământări de «conștiință», — propunerea primului- 
ministru, conu Petrache Pogonescu, să treacă în partidul guvernamental. 
Când zvonul ajunge în Zăvorâţi, soarta lui Nașcu e pecetluită: taxat drept 
trădător, fripturist, profitor, i se imaginează o asemenea procesiune de 
expulzare din urbe: 


«Trebuiau trase clopotele într-o dungă cu un ceas înainte de plecarea 
doctorului, să se adune partizanii. O ceată trebuia să aducă într-o 
spânzurătoare o păpușă de paie spânzurată, cu inscripția: „Așa să pată toți 
fripturiștii”. (...) Zece ţigani cu diblele, la semnul dat, vor începe imnul 
„fripturii”, un amestec diabolic de scârţâieli. Toţi cetățenii partizani vor veni 
cu cel puţin două ouă clocite în buzunar, pentru momentul când va pleca 
automobilul cu familia Nașcu. Două ţigănci, în capul orașului, vor aștepta 
automobilul, cu poalele date peste cap...» 


Ion Agârbiceanu 
(fotografie din 1935) 


Paralel, gazetarul demagog Ilarie Zopârțan, omul lui Ilie Berbecaru, 
urmează și el curba destinului său de «mare combinator» politic: lansează 
zvonul căderii guvernului, scoate o fulminantă ediție specială, organizează 
un miting antiguvernamental, e scărmănat de trepădușii lui Pogonescu 
într-un local public, se zbate, zbiară, aleargă după subvenţii, șantajează, 
escrochează, lingușește, trădează, în fine, și el, partidul lui Berbecaru, 
pentru a trece, sub pseudonim, la ziarul Generației noi, grupare de extremă 
dreaptă, gata să dezlănţuie terorismul, anarhia, războiul. Sub aparenţe 
comic-grotești, scriitorul urmărește o curbă de evoluţie tipică, elocventă 
pentru alunecarea partidelor «istorice», cu toată clientela lor, spre fascism. 
E clar că cele două partide, cu programele lor diferențiate doar în persoana 
conducătorilor, având însă interese de clasă identice, vizează pe țărăniști și 
pe liberali, din culisele politice și gazetărești ale cărora scriitorul recoltase, 
în anii de ziaristică de la Patria, un imens material. El surprinde de aceea 
cu un ochi sigur procesul de fascizare a ţării, în plină desfășurare, politica 
de aservire față de Germania nazistă, închegarea mișcării legionare sub 
privirea protectoare și complice a șefilor partidelor «istorice» etc. Mai 


scrutătoare, privirea scriitorului devine în acest roman și mult mai adâncă 
față de Răbojul lui Sfântu Petru. Nu sunt absente nici înfierarea diversiunii 
rasiste, nici denunțarea pregătirilor de război împotriva Uniunii Sovietice, 
a prigoanei anticomuniste și alte fenomene extrem de acute în anul când 
apărea romanul. 


Ion Agârbiceanu 
(fotografie din 1938) 


Realitatea hidoasă a epocii interbelice e privită prin prisma contrastului 
dintre aparenţă și esență; de unde stilul ales de scriitor, tehnica satirică, 
îngroșarea voită a liniilor, utilizarea pe scară largă a grotescului. Romanul e 
lucrat aproape în întregime în această tehnică. Din întrunirile politice, 
observatorul reține gurile enorme, descoperind danturi cariate, gâtlejuri 
înspăimântătoare, sugerând  voracitatea; în discursuri,  calcurile 
caragialiene sunt frecvente, pe aceeași linie a demagogiei pletorice, fără 
frâu, agramată și, ici-colo, colorată ardelenește. Scriitorul imaginează o 
urbe scedriniană, răscolită de patimi oarbe, venală, înveninată de lunga 
opoziţie, gata de linșaje și procesiuni funebre, în maniera orășelelor 


americane peste care suflă vântul nebuniei rasiste și a demagogiei politice. 
În ansamblu, lumea Sectarilor sugerează atmosfera insalubră, minată de 
felurite «psihoze», a modului de viață burghez. Tabloul e spiritual, alert, 
transcris într-un stil voit gazetăresc, împănat cu citate de articole 
«fulminante» și titluri senzaţionale mincinoase. Laparatomia întreprinsă 
de scriitor nu e prea adâncă, dar reușește să descopere abcesul, să demaște 
răul. Personajele, fără a fi minuţios studiate, sunt autentice, deși 
caricaturale, conținând, pe aceeași intenție de grotesc, un potenţial comic 
în gesturi, exprimare și în chiar numele proprii: ziaristul escroc Ilarie 
Zopârţan, Ilie Berbecaru —  «martirul neamului», onorabilul Petre 
Bumbea, Ion Podașcă etc. Au, fără ostentaţie, o sonoritate grotescă, deși 
perfect verosimile, având chiar un ușor iz ardelenesc. Numele, după 
procedeul caragialian, sugerează fizionomia morală. Urbea Zăvorâţi, ea 
însăși cu subtext ironic, amintește târgul Glupovo din Istoria unui oraș a 
lui Scedrin. 

Prin peripeţiile abil conduse, prin construcţia și tipurile izbutite, 
Sectarii rămâne, — ţinând seama și de problematica dezbătută, — o 
creație valoroasă a literaturii epocii, denotând o poziţie foarte înaintată în 
proza lui Agârbiceanu. Oricât de amar ar fi, în grotescul său, tablou social 
oglindit, cititorul simte o reconfortantă superioritate morală, întovărășită 
de gândul că o astfel de lume nu putea supraviețui, că ea nu poate renaște. 
De unde izvorăște această certitudine? Din poziția populară, sănătoasă de 
pe care privește autorul mascarada vieţii politice burgheze. Din 
convingerea că lumea aceea era pe ducă și că merita să te desparți de ea 
râzând... 


Și totuși, sentimentul unei constante amărăciuni la priveliștea 
dezmăţului din jur nu-l părăsește pe scriitor. L-a denunţat, în limitele 
viziunii lui social-morale. Și-a pronunţat sentința asupra unui regim ce 
grăbea spre finalul său rușinos, prin scrisul său și prin treptata retragere 
din viața publică. Întristat de ceea ce vedea în prezent și negăsind un 
suport moral în viitorime, Agârbiceanu caută un liman de liniște și uitare 
la care să acosteze. În suita de amintiri, ce evocă tot mai des, în paginile 
diferitelor reviste, e și sentimentul căutării unui refugiu, dar și senzaţia 
senectuţii (scriitorul se apropia de șaizeci de ani!), a timpului ce se clatină, 
a vârstei ce apasă umerii, a nevoii unei întoarceri la izvoare. Tot mai des îl 
ispitește să privească «în apele de argint ale copilăriei», ale acelei vârste 
aurite a cărei bucurie îi umple pieptul și-l înseninează «sub crețele 


bătrânețelor». Se imaginează pensionar, punând capăt zbuciumului unei 
existenţe fără mari satisfacţii, iubind retragerea la ţară, unde regăsește, 
odată cu locurile și amintirea oamenilor «de atunci», adevăratele trăiri, 
cele mai autentice, din ceasul primului contact cu misterele existenței și 
ale naturii. Acum se trezește în el uitatul Alfius horațian, care poate privi 
«iarăși, cu ceasurile, cum plouă, cum ninge, sau frunzele de gheaţă numai 
nervuri din geamuri... Și stelele acelea verzi, ce scânteiază de ger, ca 
sâmburii tari ai unei vieţi misterioase. Acum simt iar că trăiesc eu, mă 
gândesc, mă simt pe mine însumi. Și mă pătrund din nou acele legături ce 
m-au făcut, în copilărie, o apă și un pământ cu casa, cu grădina, cu curtea, 
cu cerul și cu pământul și cu toate minunile lor, cu vitele din grajd, cu viţeii 
cu botul umed și mirosind a lapte dulce, cu cinele nostru, cu portița, cu 
laviţa de la portiţă.» (Gerul) 

În acest reflux liric, îmbibat cu prospeţimi bucolice, amintind naivitatea 
franciscană și intimismul lui Francis Jammes, scriitorul simte înviind în el 
«copilul de-atunci, cu trăistuța de lâna vărgată cu roșu, după cap, cu 
opincuţe în picioare, cu bâta în mână.» (Însărare) 

Geneza acestor «amintiri» e veche: antecedente se întâlnesc în proza 
evocatoare, transcrise la persoana întâi, dar atribuite unui interlocutor 
bătrân, moș Ioniță, în Ceasuri de seară, moş Andrei în Chipuri și icoane, 
notarul Dămian în unele schițe din Adevărul literar și artistic, 
corespondenți ai viitorului «văr Ilarie» din Amintirile ulterioare, alături de 
care se ivește când «judecătorul pensionar», când «falsul vânător». 
Sentimentul brusc al regăsirii, la contactul cu natura copilăriei, îl întâlnim 
încă în Revederea (din volumul Diavolul); apar, risipite în Cele trei Crișuri, 
Cosânzeana, Transilvania, Gând românesc, Pagini literare, Carpaţii, 
începând cu 1926—27 și până prin 1938—39, scurte evocări lirice purtând 
subtitlul «dintr-un carnet», cu figuraţia constantă a lui Ilarie, ceea ce lăsa să 
se bănuiască o intenţie de unitate. Parte din aceste «carnete» sunt adunate, 
în 1940, în volumul Amintirile, una din operele cele mai închegate ale 
scriitorului, unde arta sa capătă un relief și o expresie profund originale. 
Dar, — în febra evenimentelor politice ale anului, — apariția Amintirilor a 
trecut neobservată și, ulterior, critica burgheză a repetat reproșul, devenit 
clișeu, al «lipsei de artă» din proza lui Agârbiceanu. 

Filonul liric al Amintirilor e reluat, în noile condiţii de după Eliberare, în 
mai multe rânduri: în capitolul Din amintirile unui fals vânător, inserat la 
sfârșitul volumului Pagini alese (1959), în suita Din copilărie, chipuri și 
povestiri (1956), Din munți și din câmpii (1957) şi se desăvârșește în File din 


cartea naturii (1959), unde scriitorul adună ultimele lui «amintiri», 
publicate în revistele actuale. 

Agârbiceanu nu-și povestește direct, la modul Creangă, să zicem, 
propria copilărie. El încearcă să obiectiveze, într-un fel, evocarea 
întâmplărilor și a chipurilor trecutului său, dându-le un cadru epic «la 
persoana a treia» și atribuindu-le unui personaj imaginar, exterior. Printr- 
un artificiu literar clasic, amintirile sunt atribuite unui judecător de 
provincie, ieșit la pensie. După o viață anostă, simțindu-se deodată «om de 
prisos», se întoarce în satul natal, să retrăiască emoțiile, bucuriile și 
primele impresii ale anilor fragezi. De aci și titlul Amintirile, în loc de 
«Amintiri», care ar fi raportat direct la autor, pe când versiunea adoptată 
de Agârbiceanu are o nuanţă impersonală intenționată. De aci rezultă 
continua alternanță a două planuri, al trecutului și al prezentului, pusă în 
evidență de fiecare bucată, ca un joc de lumini și umbre. Pretinsul erou, 
întors în satul natal, își însoțește vărul, pe Ilarie, la muncile câmpenești, 
participă la felurite manifestări colective ale satului, descifrează în 
fizionomiile actuale trăsăturile unor chipuri de demult, evocă întâmplări al 
căror martor sau protagonist a fost. Şi de fiecare dată el asociază faptului 
prezent situații similare din copilărie, revăzându-se în aceleași împrejurări, 
înconjurat de aceleași chipuri, — copil. Retrăiește cu o intensitate sporită 
emoțiile «de atunci», aude replicile personajelor ce odihnesc de mult în 
cimitirul satului, emite chiar judecăţile copilului de odinioară... Firește, 
planul-prim, acela al prezentului, intervine adesea, întrerupând filmul 
amintirii, readucându-ne la nivelul episodului «de acum», dar 
împrejurarea prezentă nu este decât un pretext pentru reconstituirea celei 
din amintire, o cale către evocarea aceleia. Situaţiile, eroii, peisajele 
prezente sunt estompate, au un contur nesigur, șters, pe când lumea 
trecutului se ivește în linii precise, cu o netezime și o prospețime 
surprinzătoare. Povestitorul se uită în jur cu priviri uzate și ușor mioape, în 
vreme ce din amintire izbucnește o altă imagine, mai autentică și mai vie; 
se detașează și se suprapune peste tabloul prezent; îl anulează prin 
comparaţie, întocmai ca alăturarea originalului de copia sa degradată... 

Marele farmec al multora din «amintirile» prozatorului rezidă tocmai în 
acest amestec până la interferenţă al prezentului cu trecutul. 

Legate de stratul unei experienţe primare, de epoca primului contact al 
copilului cu realitatea înconjurătoare, cele mai multe «amintiri» păstrează 
o suavitate și o candoare proprie vârstei. Și au totodată aerul unei intime și 
înduioșătoare aventuri sufletești: copilul descoperă natura, prezenţele 


umane, dimensiunile sociale ale satului, miturile. Scriitorul urmărește cu 
finețe cum se naște în sufletul micului său erou interesul, apoi dragostea 
pentru muncă, cum îndrăgește îndeletnicirile câmpenești, cum observă 
prefacerile anotimpurilor. Decupează figurile dragi ale copilăriei, legate și 
ele, metaforic, de prezențe animaliere: Codobatura, amintind o idilă 
discretă de demult, Veveriţa, — o fată cu părul aprins, un soi de «poil de 
carotte» feminin. Bătrânii casei: bunicii (Gerul, La îmblătit), bădicul Culiţa, 
icoana blondă, nesigură, a mamei, evocată mai mult auditiv (Cântece). 
Apoi vecinii, satul întreg: vânători șugubeți sau năprasnici, popi certăreţi, 
cuvioși sau beţivi, săteni necăjiţi, muncind fără să poată ieși la liman, — ca 
Ilia Bumbii, — hoți de cai sau «harance» din ţigănie. Încetul cu încetul se 
creionează o întreagă lume, se reconstituie, după cadrul natural al pădurii 
foșnitoare, plină de prezențe misterioase, — satul uman. În aceste 
portrete, înlănțuite și luminate interior de o emoție fugară, de un zâmbet 
sau de o trăsătură caricaturală, de o tragedie mută sau numai de duioșia 
unei împrejurări (ca în Per amica silentia lunae, Am sosit pe-nsărat, Lăsat 
de sec, Parastas), se dezvăluie, întreagă, marea artă de povestitor a lui Ion 
Agârbiceanu. Timbrul ei social se face și aici auzit, de la atmosfera 
autentică de sat «de demult», cu vorbirea desuetă a personajelor, 
mentalitatea și necazurile lor, până la miturile și tradiţiile bătrânești: 
baladele, «hodăiţatul» (răspândit în satele ardelene, dar despre care niciun 
alt scriitor, înaintea lui Agârbiceanu, nu ne vorbise), ritualurile 
«văruţelor», ale secerișului, cu timbrul lor păgân etc. 

Și din «amintiri» se desprinde în primul rând o viziune morală asupra 
lumii țărănești. E subliniată cu precizie, deși fără ostentaţie, firesc, 
noblețea morală a omului simplu, dragostea lui de dreptate, năzuinţa lui 
continuă spre mai bine, setea lui de învățătură și perfecționare, înțelegerea 
pentru cei alungaţi, de o orânduire nedreaptă, la marginea vieţii. Aceasta 
mai cu seamă în «amintirile» adăugate după 1944: Ilia Bumbii, Harancele, 
Diminețile, Niţă de la Coasta-Morii, Ciocârlia și altele multe. La ele se 
adaugă emoţionanta condamnare a războiului din Sub cireșul Mâiei, ironia 
la adresa conflictului confesional din Ardeal (Sat cu doi popi), dezvăluirea 
dragostei de natură a ţăranului, a inepuizabilei lui fantezii (Ciobănașul, 
Iarna pe lângă oi, Povestea privighetorii ş.a.). 

E o lume învăluită în arome și grea de miresmele pădurii, finețelor, 
livezilor înflorite, a pământului răsturnat de cuțitul plugului, amar și 
pașnic. Totul, învăluit într-o lumină blândă și delicată, ca un peisaj de 
toamnă însorită, o toamnă târzie, cu cer înalt și funigei... lar dacă asupra 


acestor «amintiri», care constituie unul din capitolele cele mai expresive 
ale operei lui Agârbiceanu, s-ar reînnoi obiecția de «idilism», care-l iritase 
nu o dată pe autor, ar însemna să atribui aceeași etichetă arbitrară 
amintirilor marelui humuleștean, de la care autorul ardelan se revendică, 
continuându-l cu o voce proaspătă, plină de autenticitate. 

Din același filon (deși nu la un nivel artistic egal) se alimentează materia 
epică a povestirii mai lungi Licean... odinioară (1942), evocând, prin 
intermediul unui personaj autobiografic (Ionică Albu), anii de școală de la 
Blaj, figuri pitorești de dascăli pedanțţi sau joviali, mici escapade pedepsite, 
în preajma primului război, în condiţiile grele ale oprimării și 
deznaționalizării forțate, preconizate de guvernele oligarhice maghiare. E 
adevărat că, pe alocuri, scriitorul nu distinge precis linia de demarcaţie 
dintre lupta națională justă a poporului român din Ardeal și interesele 
naţionaliste ale burgheziei, iar finalul scade simţitor interesul cărții. Ea 
conţine totuși un pitoresc inedit în capitolele ce descriu viața belferilor 
blăjeni, istoria dușmăniei ieromonahului Damian cu mitropolitul, care-l 
bănuia că atrage femeile în chilie cu frumuseţea lui virilă, emoţiile 
«testimoniului», ceremonialul tragerii vinului din butoi, aducerea 
«stânjenilor» de lemne pentru foc, toamna, cu toată mireasma pădurii 
invadând curţile severe, «văcăciunea», certurile amicale pentru ortografia 
etimologică, cultul viu al lui Cipariu, «care a pus cununa», dar şi al poeziei 
Taliarhului și al vinului chihlimbariu de pe colinele însorite ale 
Târnavelor... O lume apusă, a latinomaniei, ce-și mai pâlpâia focul de 
vreascuri, și al călugăriei trecute în cântecul pișcător: 


«Măi loane, lonaș, 
Face-te-ai călugăraș 

La mânăstire la Blaj; 

Cu mânile pe psaltire, 

Cu ochii după copile; 

Cu mânile pe icoane, 

Cu ochii după cucoane...» 


Dar, cu unele excepţii, documentul nu mai are savoarea «amintirilor», 
nici forța artistică a acelora. O anume oboseală se resimte pe alocuri, în 
graba și neglijența redactării, în schematismul ultimei părţi, ca și când nici 
această cufundare în trecut nu-l mai putea mulțumi pe scriitor. Cartea 
apărea, de altfel, în plin război. 


«Diktatul» de la Viena îl silește pe scriitor să se retragă la Sibiu (1940— 
1945). El duce în frumosul oraș transilvan, pe care-l cunoștea atât de bine, 
o existență claustrată, cu ore fixe de studiu și creație zilnică, într-o odăiță a 
bibliotecii  «Asociaţiunii». Marea durere resimțită față de trădarea 
intereselor poporului român, prin cedarea Ardealului de nord Ungariei 
horthyste, transpare în puţinele proze ce publică prin reviste, între care 
schița Fără foc exprimă mai precis identitatea dintre punctul de vedere al 
scriitorului și opinia maselor largi. 

În recluziunea de la Sibiu, el se orientează însă cu precădere către proza 
de largă respiraţie, pe linia intenţiei mai vechi de a da o imagine a vieţii 
urbane ardelene începând cu finele veacului trecut și până în 
contemporaneitate. Din acest vast proiect publică Domnișoara Ana (1942), 
În pragul vieţii (4942) și ultimul volum al trilogiei Vremuri și oameni (1943) 
— Lume nouă, primele două (Acasă și Pe drumuri) fiind interzise de 
cenzura fascistă, speriată de aluziile la ocupanţii germani din 1916. Paralel, 
în foiletonul Convorbirilor literare, apoi, în 1944 în volum, apare Vâltoarea, 
iar în Revista fundațiilor, — romanul Prăpastia. În manuscris îi rămân 
Frământări, Prăbușirea şi Valurile, vinturile (din care publică fragmente 
abia în 1957 și 1959). Netipărită rămâne și povestirea satirică Sfântul. 

În aceiași ani de bogată recoltă ce se refuză deocamdată tiparului, 
Agârbiceanu completează și imaginea vieţii rurale, în primul rând cu 
romanul (aflat și el în manuscris) Strigoiul. Acesta trebuia să fie, în intenţia 
mărturisită de autor, o «monografie» a satului ardelean de la sfârșitul 
secolului, însumând obiceiuri, ritualuri, folclor pe cale de dispariție. Axa 
tabloului era tot o idee morală, vizând dezumanizarea prin îmbogăţire, 
însuși simbolul conţinut în titlu fiind un indiciu, explicat ulterior de 
romancier: «Strigoiul meu e acel om lacom de pământ, lacom mai ales de 
avere» Geneza cărţii o întâlnim încă din monologul unui Om năcăjit 
(volumul Spaima): 


«Strigoi a fost și moșul nevestei mele. Strigoi de sămănături. Că sunt 
strigoi care n-au altă putere decât să ieie laptele de la vaci. Da’ neniu era de 
sămănături. Cât a lucrat el moșia, n-a fost an să nu-i deie claia de grâu șase 
ferdele. De era cu secetă, de era cu ploaie. Când la alții nu da o ferdelă, la el 
era asta măsura știută. Nu făcea ogor, nu diregea locul. Dar nopțile, după ce 
înflorea grâul, una cu alta neniul le petrecea pe hotar. Și umbla ca o nălucă, 
de la o holdă la alta; aduna mana grânelor în pumni și o vărsa pe holda sa...» 


Demonul avuţiei îl torturează și pe Vasile Mărginean, eroul din 
Strigoiul, posedat până-ntr-atât de setea de pământ, încât zăpada ce 
acoperă, iarna, netezind haturile dintre proprietăţi, îi dă sentimentul unui 
rapt. Există în roman, în acest sens, o scenă de mare fineţe a intuiţiei: 
Mărginean pornește într-o dimineață geroasă spre oraș; e un frig strașnic și 
călătorii vorbesc puţin, în vreme ce sania zboară pe întinsul nesfârșit al 
câmpului. Încetul cu încetul, în sufletul eroului se strecoară întâi un fel de 
neliniște, apoi o teamă neînțeleasă la vederea acestor întinderi albe, 
impersonale, pe care zbura sania. li era teamă de acest câmp nivelat, unde 
nu se mai cunoșteau semnele ce hotărniceau pământurile. Erau acolo și ale 
lui, dar oricât se chinuia, nu le putea deosebi, îngropate sub același 
linţoliu: 


«Nu se vedea din blana albă, strălucitoare, a iernii, niciun spin, niciun 
scaiete, niciun cocean de porumb. Nimic nu păta întinderile înghețate, cât se 
zăreau cu ochiul. Se șterseseră toate semnele, toate deosebirile. Lui Vasile îi 
păru deodată că rămăsese sărac, și îl cuprinse o întristare adâncă. Așa e, își 
zise, și în cimitirele vechi, în care au căzut crucile și au putrezit...» 


În evoluţia povestirii, episodul acesta avea să fie un «semn», o 
presimțire despre destrămarea tragică a casei Mărginenilor. Filonul 
fantastic, exploatat încă din nuvelele romantice Comoara, Vâlva-băilor, 
Valea-Dracului, reluat apoi, în creaţiile de maturitate, 


— În opera antologică Popa Man, de pildă, — îi prilejuiește și în această 
etapă două opere rezistente: Jandarmul și Faraonii. Explorând această zonă 
a mentalității primitive, bogată în sugestii artistice, legând însă mereu 
motivul fantastic de semnificaţia etico-socială, Agârbiceanu creează în 
propria-i operă un capitol original, care-l distinge net de proza lui Slavici și 
Rebreanu, unde orice tentaţie către mister e absentă. Pe linia deschisă, în 
proza ardeleană, de Agârbiceanu, se va desfășura, între cele două războaie, 
nuvela lui Pavel Dan. 

Dumitru Bogdan din Jandarmul e o asemenea prezență sumbră, rău 
prevestitoare, cu frumusețea lui întunecată și aspră, cu averea lui necurată. 
Sosirea în Vârtopi a «jandarmului» dezlănțuie un șir de întâmplări stranii 
și tragice: pasiuni bruște, hipnotice, o otrăvire enigmatică, dezastre 
familiare. Plecat în război, el se întoarce cu o rană adâncă în frunte, 
noaptea, furișându-se în casa-i părăsită, unde se întâlnește cu fosta iubită, 


conjurând-o să-i spună dacă otrăvirea lui Roșu, soţul femeii, a fost un 
accident sau o crimă. «Jandarmul» are și el vaga conștiință că poartă un 
blestem, că ființa lui de «zburător» aduce nenorocire și moarte. Dezertor, 
el hoinărește prin pădurile din jurul satului, cu minţile rătăcite, torturat de 
ideea crimei. Alienarea îl împinge la sinucidere, în vreme ce femeile pe 
care le iubise își refac viața, revenindu-și ca după o lungă boală: demonul 
era înfrânt. Faptele sunt comune, verosimile, strict determinate de 
cauzalități reale, scriitorul le proiectează însă pe ecranul fanteziei mitice, le 
filtrează prin mentalitatea primitivă a satului patriarhal, cec?, ce îi 
prilejuiește (în scenele de psihoză a celor două eroine) pagini nervoase, 
încărcate de noapte, cu izbutite analize ale unor suflete răvășite de patimi. 
În lumina sentimentului, totul e deformat, amplificat, haotic, misterios, 
faptele reale își pierd conturele, trecând în ficțiune și mit. Scriitorul 
subliniază mereu, — cu un contrapunct ușor ironic, — planul realităţii, dar 
înaintează la rândul său, împreună cu eroii, în zona interpretărilor magice, 
prelogice, cu deliciul, — întâlnit și în Popa Man, — de a se pierde in 
ficţiune. Ca și acolo, în Jandarmul compoziţia epică e sigură, strânsă, bine 
echilibrată, condusă cu nerv, introducând chiar «suspense»-ul narațiunii 
moderne. 


Calități similare întâlnim în Faraonii, scrisă în aceiași ani, dar editată 
numai în 1961. Naraţiune întinsă, opera nu e nici de data aceasta un 
«roman», având mai degrabă un caracter epopeic, de esență romantică. 
(De altfel talentul de povestitor al scriitorului se acomodează greu legilor 
romanului.) 

În Faraonii, — dincolo de conflictul dramatic, plin de peripeții și 
ciocniri violente, între neamul de voievozi țigani al lui Țancu și uzurpatorii 
lui, — scriitorul intenționează să fixeze artistic viața plină de pitoresc și 
inedit a ţiganilor. Interesul lui pentru acest neam năpăstuit de orânduirile 
sociale nedrepte coboară până în anii copilăriei. În Cenade existau două 
«țigănii», cea «de sus» — cu meșteri fierari, oameni mai cuprinși, acceptaţi 
de «comunitatea» satului, și cea «de jos» — cu pălmași, proletari agricoli 
socotiți ca «paria». Imaginea va fi transmisă, așa cum a fost receptată în 
copilărie, în Faraonii (satul Vlădeni). Îndemnul matern, de o caldă 
umanitate, nu lipsește din acest prim interes pentru bieţii «faraoni». Traiul 
lor, dramele lor de iubire și ură, frumuseţea lor fizică și ispita romantică a 
traiului liber, în mijlocul naturii, dar și condiția lor umană, furnizează 
scriitorului pagini duioase sau înfiorate, în La seceriș, La moartea 


dănciucului, Fierarul Petrea sau excepţionalul portret al lui Angheluș. 
Coloratura romantică a acestor «fragmente» conducea pe scriitor către 
epopeea (nu romanul) vieţii țigănești, ca un soi de replică înduioșată, peste 
ani, la Țiganiada lui Budai-Deleanu. Nu lipsește însă din geneza Faraonilor 
niciun impuls mai direct, strict contemporan de data aceasta: evocarea 
patetică, plină de un umanism ce depășește atitudinea samariteană, 
creștină, nu e străină de prigoana dezlănţuită de dictatura militaro-fascistă, 
în acei ani, împotriva ţiganilor, urmărind exterminarea lor în masă. 
Apărarea drepturilor sfinte ale omului, elogiul demnităţii lui, peste 
«barierele» rasiale, constituie mesajul cel mai actual al Faraonilor și e 
foarte probabil că un asemenea elogiu n-ar fi putut trece prin furcile 
cenzurii fasciste, aluziile la crime proaspete fiind evidente, îmbibată de un 
farmec misterios, traversată de prezențe feminine tulburătoare, de 
cavalcade fantastice, încăierări, urmăriri, crime și intermezzo-uri de pace 
senină în mijlocul unei naturi pe măsura pătimașilor eroi, proza 
Faraonilor, — chiar dacă poate părea unora desuet-romantică, are un nerv 
de scenariu cinematografic și o vigoare tinerească în redarea pasiunii, în 
înfiorarea la misterul dragostei, al maternității, al vieţii în general. 

Căci, în această cumplită noapte a dictaturii și războiului fascist, 
scriitorul nu-și pierde nicio clipă încrederea sa în forțele omului și în 
capacitatea vieții de a înfrânge dezastrul, crimele, moartea. Peste orice 
imagine descurajantă, opera lui Agârbiceanu afirmă cu tărie nesecatele 
izvoare vitale. Nu numai ca subliniere, cu îngăduitoare ironie, a legilor 
inexorabile ale existenţei (cum procedase în Dura lex), ci ca un sentiment, 
ca o tulburătoare, adâncă chemare de reîntoarcere spre frumos, spre 
munca pașnică, spre dragoste. Este chemarea, simțită în fiorul ei dramatic, 
de baba Mâia în Luminiţa, iar în Faraonii, de Rusalina, căreia adierile 
primăverii îi închid rănile, una câte una, lăsând-o în voia «poruncitorului 
dor de viață». Ceea ce-l atrăsese pe scriitor către neamul pribeag al 
țiganilor fusese tocmai dragostea lor fierbinte de viață, de libertate 
(transcrisă admirabil în Faraonii, când Rusalina merge singură peste 
câmpuri, printre lanurile foșnitoare de porumb, sub cerul spuzit de stele, 
simțind o adevărată beție a descătușării: «și mai mult înota decât mergea în 
singurătatea și libertatea nopţii»). Într-o povestire mai veche, un diac, om 
necăjit, îmbătrânit de griji, face elogiul «faraonilor», pentru că ei, dintre 
oameni, «iubesc mai mult viața». Bocetele lor sunt străbătute de invocarea 
puterilor vieţii și de tristețea nemărginită a pierderii ei, încât, ascultându- 
le, povestitorul se întreabă înfiorat: «De unde vine durerea asta nouă, 


neobișnuită, pe care-am văzut-o? De unde-i dragostea asta mare de viață și 
de cei vii?» Peste episodul tragic al unei înmormântări, scriitorul trece 
estompa luminoasă a sevei biruitoare: 


«În razele din urmă ale soarelui luminau argintii mâţișorii din răchiţile 
din apropiere. Mireasmă de verdeață, de suc tânăr, adia și din pământ, și din 
crengile răchiţilor. Viaţa nouă sta să țâșnească, nepăsătoare de durerile 
omenești, atotputernică și nemuritoare. Mireasma primăverii, ce umplea 
văzduhul, îi striga biruinţa...» (Faraonii) 


Scrutând sufletul popular, prozatorul relevă trăsăturile lui morale 
esenţiale («eu cred că adâncul sufletesc al poporului nostru e seninătate, e 
optimism, cu toate suferinţele prin care a trecut, dar pe care le-a biruit»)”, 
vizibile și în cromatismul plasticii, muzicii și dansurilor lui: «Totul e o 
izbucnire spre lumină». Explozia vitală, refuzul oricărei atitudini pesimiste, 
sumbre, aspirația către «seninătate», izbucnind din cele mai adânci straturi 
folclorice în creația majoră a lui Creangă și Coșbuc, e o confirmare, pe plan 
estetic, a certitudinii populare că «viața nu e numai umbră». A exprima 
aceasta, — prin varii mijloace, — într-o operă de artă, nu înseamnă a fi 
«idilic». Detașându-se net de epitet, respinge acuzaţia de «idilism» («l-am 
detestat fi eul») a unor critici, explicând timbrul limpede al propriei opere 
printr-o comunitate de vederi cu clasicii: «Eu mă solidarizez cu seninătatea 
lui Creangă și Coșbuc». 

Din nenumărate pagini ale operei lui Agârbiceanu, elogiul vieţii 
transpare, elocvent, chiar dacă discret sau metaforic exprimat. «Pentru că 
eu iubesc viața, pretine», se justifică scriitorul într-un loc. Această 
pătrunzătoare și lapidară profesiune de credință luminează cea mai bună 
parte a creaţiei lui, într-o epocă în care decadențţii intonau «corurile lor 
mortuare», denigrând omul, iar «cohortele morţii», sinistrele coloane ale 
nebuniei verzi, mărșăluiau pe străzi. 

Oricât de vag determinat istoricește, oricât de îmbibat cu elemente 
romantice (și romanţioase), mesajul din Faraonii avea o semnificaţie 
contemporană. După cum în Valurile, vânturile (scrisă, după mărturisirea 
autorului, în 1941, publicată însă, — și numai fragmentar, — abia în 1957) 
se vădește o limpezire de concepţie, un punct de vedere social-politic 
foarte avansat, o privire analitică precisă asupra realităţii sociale 
interbelice. În nicio altă operă anterioară scriitorul nu pătrunsese atât de 


27 Ion Creangă, în Tribuna, VI, 1962, nr. 9, p. 1. 


adânc în descifrarea mecanismului societății burghezo-moșierești. 
Trădarea intereselor poporului român de către burghezia care trecuse la 
dictatură fățișă, militaro-fascistă, împingerea României într-un dezastruos 
război imperialist contribuie la treptate clarificări ideologice în conștiința 
scriitorului, ieșind în întâmpinarea prefacerilor cărora le este, astăzi, 
martor și părtaș. În Valurile, vânturile, pe spaţiul restrâns al unui fragment 
epic, prozatorul reușește să elucideze fenomene și legi ale dezvoltării 
sociale ce rămăseseră, pe parcursul nenumăratelor pagini anterioare, într- 
un imbroglio ideologic păgubitor pentru ascuţișul realismului creaţiei. În 
buna tradiție a operei sale, Agârbiceanu urmărește în Valurile, vânturile 
curba evolutivă a unei biografii: Ion Roșu, ţăran cu puţin pământ, 
ambiţionează să se stabilească la oraș, pentru a-și purta copiii la școală. 
Ademenit de propaganda naționalistă a unui partid «istoric», el fusese 
agent electoral, în speranța unui post oarecare, promis de un deputat, 
domnul Creţu. Când partidul veni la putere, i se dădu o slujbă de paznic la 
o exploatare forestieră, în administraţia căreia figura și deputatul. Aci, 
Roșu și familia lui refac, — până la un punct, — experiența proletarizării, 
ilustrată în limite poporaniste de lon Ursu al lui Sadoveanu. Eroul lui 
Agârbiceanu atinge însă praguri inedite, necunoscute în proza dinaintea 
primului război mondial: el devine un «galben», se ciocnește de rezistența 
organizată a muncitorilor conștienți, își pierde slujba odată cu căderea 
protectorului său politic, e silit să șomeze, familia lui suferă de pe urma 
privaţiunilor de tot felul, strâmtorată într-o mahala proletară, noroioasă și 
tristă. Copiii, trei la număr, apucă pe căi diverse. Cel mai mare ajunge la 
conștiința revoluționară a condiţiei lui de clasă și intră în rândurile 
tineretului comunist. Pe urmele lui, țăranul proletarizat lon Roșu e salvat, 
de pe pragul alcoolismului și al descompunerii morale, de comunistul lon 
Dobre. Este cea dintâi figură de comunist ce apare în proza lui lon 
Agârbiceanu. Dialogul lui cu Roșu, rămas la mentalitatea mărunt 
țărănească, surprinde pregnant două psihologii, două moduri de a concepe 
lumea: 


«— Mă cheamă Ion Dobre fi sunt un pretin al dumitale. Sunt un tovarăș. 
Aș vrea să înțălegi că ai apucat pe un drum greșit. Nu cu deznădejdea vom 
birui, ci cu credința, încrederea și voința. 

— Ce să birui? Ce să biruim? 

— Parcă dumneata nu știi! Parcă nu deznădejdea în biruință te-a adus în 
halul de acum! 


„Asta-i dracul gol”, își zise Ion Roșu. Apoi tare: 

— De unde știi? 

— Nu-i nicio minune. Mulţi tovarăși, înfrânți în luptă, ajung la un 
'moment dat la deznădejde, ca și dumneata. Ai văzut și dumneata prăpastia, 
te-ai uitat în fundul ei și ai amețit. Nu se poate trece! 

Roșu avu o nouă înfiorare. 

— Da, așa este, prăpastia nu se poate trece. A săpat-o cuminte cine a 
săpat-o! 

— A săpat-o prostia omenească, nu Dumnezeu, cum mai crezi încă 
dumneata. Dumnezeu nu există. Îmi pare că ţi-am spus și mai demult. Dar 
prăpastia se poate trece! lată ce n-ai înțăles dumneata până acuma! 

— Cum se poate trece? întrebă cu inima la gură lon Roșu. 

— Deschizând altă prăpastie! 

— Ei, comedie! zise Ion, neînțelegând nimic. El se gândea la trecerea 
aceea de la cei de jos în rândurile celor de sus, care i-ar sălta copiii. 

— Da, printr-altă prăpastie, continuă cel ce-și zicea Ion Dobre. Unii au 
crezut și mai cred încă că e posibilă trecerea prăpastiei prin mijloace 
pașnice, legale. Prin organizarea a tot mai mulți muncitori, prin lupta 
pentru îmbunătăţirea situaţiei lor materiale, prin salarii mai mari, prin mai 
puţine ceasuri de lucru. Până când muncitorii vor birui cu totul și vor ajunge 
ei la putere. Dar de peste o sută de ani se duce lupta asta deșartă, se bate 
apa în piuă. Adevărul e unul singur: mulțimile de jos sunt măcinate mereu în 
lupta asta, rămânând veșnic cu mai multe puteri cei bogaţi, clasa 
conducătoare. Prin mijloace legale nu se astupă prăpastia dintre ei și noi. E 
nevoie de o răsturnare pe de-a-ntregul. Nu vom ajunge noi clasa 
conducătoare până nu vom arunca-o în prăpastie pe cea de azi.» 


Mentalitatea patriarhal-țărănească a lui Ion Roșu se opune încă, 
respectul lui nețărmurit pentru proprietate și pentru «domni» e șocat de 
tot ceea ce aude, însă încetul cu încetul își croiește drum și în conștiința lui 
un cuvânt nou, fierbinte, obsesiv, inexorabil: Revoluţia. 

O asemenea concluzie, notată în 1941, — chiar dacă rămasă în 
manuscris, cum era și firesc în condiţiile dictaturii fasciste, — este 
semnificativă în cel mai înalt grad pentru clarificările operate în concepţia 
și creația lui Agârbiceanu. El venea astfel, cu toată sinceritatea, în 
întâmpinarea revoluţiei socialiste. 


Cu aceste opere, scrise dar nepublicate, sau schiţate și nedesăvârșite, 


scriitorul pășește în etapa istorică actuală, simțind tot mai mult, în noul 
climat pe care Partidul îl asigură creaţiei, o certă înviorare. Scrisul lui lon 
Agârbiceanu recâștigă în anii puterii populare vechea sa vioiciune, 
redobândește tonul optimist, gluma sa tonică, hazul său spontan, lirismul 
pur, candoarea și prospețimea evocării. Toate aceste calități sunt vizibile în 
Din copilărie, Din munți și din cimpii, File din cartea naturii — ca un 
rezultat al înseninării sufletești a omului vindecat de amărăciunea ce-i 
înveninase existenţa în anii războiului și crimelor fasciste. 

Agârbiceanu are acum răgazul și echilibrul moral necesare pentru a se 
cufunda încă o dată în apele cristaline ale copilăriei, scoțând de pe fundul 
râului ei nisipul aurifer al atâtor imagini fragede. Reia și reface Povestirile 
lui Mărunţțelu, revizuiește (1956) textul Arhanghelilor, rescrie Jandarmul, 
tipărește pentru întâia oară Faraonii, fragmente din Frămintări, din 
Valurile, vânturile, nenumărate pagini de noi «amintiri», lucrând totodată, 
neostenit, la ultima sa carte, intitulată, în această intenție, Din pragul 
marii treceri. 

Toate acestea au fost posibile și printr-o substanţială îmbogăţire a 
orizontului social-estetic al scriitorului, prin contactul său fecund cu 
realitatea culturală și politică a  actualităţii, prin recunoaşterea 
superiorității metodei de creație realist-socialiste. 

Alături de prozele inedite sau revizuite de autor în ultimii ani, la fel de 
importantă este și activitatea lui publicistică, prezenţa lui prestigioasă în 
plinul evenimentelor politice internaţionale sau din ţară, în lupta pentru 
apărarea păcii și a cuceririlor socialismului. 

Scriitorul, — deși la o vârstă patriarhală, — e activ, întinerit, volubil, 
întâlnindu-se cu studenţii, dând interviuri cu o dezinvoltură neafectată, 
ţinând conferinţe și mai ales scriind mereu foiletoane, articole, evocări 
memorialistice, intervenţii în dezbaterile literare, comentând, discutând cu 
plăcere, confruntând punctele de vedere, conchizând întotdeauna în 
favoarea progresului, a revoluţiei, a uriașului salt istoric pe care poporul 
nostru îl înfăptuiește în prezent. 


Ion Agirbiceanu 
(fotografie din 1957) 


Rodul acestei activități poate fi urmărit în paginile Tribunei, Stelei, 
Gazetei literare, Luceafărului, iar rezultatul cercetării confirmă lărgirea 
“bazei teoretice a scrisului său, care dobândește în etapa aceasta o claritate 
a principiilor, o netezime a vederilor și un relief, apropiate, în egală 
măsură, de platforma ideologică a realismului socialist și de profilul 
clasicilor. 

Reluând, în condiţii schimbate, dialogul cu adepţii «artei pure», 
Agârbiceanu susține, cu vechea căldură, tendenţiozitatea artei adevărate, 
dându-i însă și un conţinut nou când afirmă că «la acest rol binefăcător al 
artei nu se poate ajunge dacă scriitorul nu e înflăcărat de același ideal cu al 
poporului muncitor»*. Finalitatea etico-pedagogică a artei realist-socialiste 
nu i-a fost «niciodată străină», refuzul turnului de fildeș fiind categoric și 
în mărturisiri anterioare, ca și în operă, unde, «simțind alăturea cu poporul 
spoliat de munca și drepturile sale, am încercat să-i fiu slujitor — după 
puterile mele»*. Efortul către o literatură «de actualitate» îi apare așadar 
firesc și justificat, cu sublinierea realizărilor majore ale epocii noastre, din 
perspectiva clasei muncitoare. În confruntările ideologice, superioritatea 


28 Ion Agîrbiceanu despre măiestria literară, în Lucealărul, V, 1962, nr. 8, p. 3. 
29 Idem, ibid. 


umanismului socialist îi apare evidentă, prin «calitatea sa nouă» și prin 
ideea apărării păcii în lume, ce-i stă la bază”; ca și superioritatea 
sistemului social îmbrățișat de lumea socialistă, o lume a echităţii, a 
rațiunii triumfătoare, a marilor cuceriri umane”. Ceea ce a dus, aici, la «o 
înviorare spirituală, la o înflorire nemaicunoscută a artei»?. Elogiind, — în 
haină sărbătorească, — prezenţa în actualitate a marilor săi contemporani, 
M. Sadoveanu și Tudor Arghezi, prozatorul urmărește totodată cu 
satisfacție efervescența creatoare a tinerilor, făcând această caldă 
confesiune epigrafică: 


«Generaţia de prozatori români care am trecut pragul celor șaptezeci și 
cinci de ani de viaţă, putem să pornim liniștiți pe drumul din urmă, ce ne 
așteaptă: talente viguroase în proză se ridică în toate ţinuturile românești. 

Noii prozatori vor continua munca noastră și vor îmbogăți literatura 
românească cu realizări superioare celor existente. Din masele mari, ce vor 
fi răscolite din adânc, prin culturalizarea posibilă azi în proporţii tot mai 
mari, se vor ivi noi creatori, care vor face tot mai cunoscute, — și acasă și în 
străinătate, — însușirile de o înaltă umanitate ale neamului nostru. »”? 


La capătul unui drum creator ascendent — gestul emoţionant al 
lampadoforului... 


În liniile ei generale, opera lui Ion Agârbiceanu dă o imagine veridică a 
satului ardelean, măcinat de contradicții sociale și morale, urmărind cu 
predilecție consecințele pătrunderii relaţiilor capitaliste în această zonă. 
Atașamentul scriitorului la valorile patriarhale, evocarea preferată, în 
pagini tulburătoare, pline de intensă poezie, a vechilor așezări ale 
copilăriei, cu admirabile portrete umane, amintind pe alocuri verva 
inepuizabilă a unui Creangă, menţin direcţia realistă a operei. Deriva o 
imprimă, pe lângă suportul teologic, creștin, contactul cu ideologia 
sămănătoristă și poporanistă, sub influența conjugată a lui lorga, a cercului 
Luceafărului budapestan și a Vieţii românești, unde a fost acceptat și 
asimilat. După primul război mondial, fără a se resorbi cu totul, elementele 
viziunii sămănătorist-poporaniste sunt contracarate de un accent critic 


30 Imperativul epocii, în Tribuna, IV, 1960, nr. 51, p. 1. 

31 Evenimentul epocal, în Tribuna, V, 1961, nr. 16, p. 1; Realizări iundamentale, idem, nr. 30, pp. 1 şi 9. 
32 Perspectiva sărăcirii spirituale a omului? Nu!, la Tribuna, III, 1959, nr. 61, pp. 1 şi 8. 

33 Nădejdi bune, în Gazeta literară, 1957, nr. 38, p. 1. 


nou, rezultat al cunoașterii mai adânci a realităților sociale și politice, 
scrutate cu severitatea moralistului și exprimate într-o imagine artistică 
rând pe rând amară, decepționată, satirică. Starea de spirit a 
intelectualităţii cinstite în fața decalajului flagrant dintre promisiunile 
adunării de la Alba-lulia și consecinţele practice ale guvernării burghezo- 
moșierești transpare în materia epică a multor povestiri. Destinul 
categoriilor sociale diverse (țărănime, mică-burghezie orășenească, 
intelectualitate rurală) e completat în această etapă cu tabloul vieții 
politice interbelice, cu racilele sale cele mai profunde, demascate cu vervă 
în Răbojul lui Sfântu Petru şi în Sectarii. 

Fecund, dar inegal, povestitor de mari resurse lirice, dar străin, în mare 
măsură, de construcția epică amplă, evocator autentic al vieţii satului 
transilvan, dar timorat în realitatea urbană, care-l solicită totuși cu 
insistență, lon Agârbiceanu cultivă o proză încărcată de substanță umană, 
de observaţie directă, concluzii morale și sentințe sociale, într-un stil 
tradițional, aparent fără strălucire, adesea neglijent, dar îmbibat alteori cu 
un farmec narativ direct, care e și al oralităţii și al curentului liric ce 
străbate toată opera. Arta sa de povestitor rămâne nealterată în Fefeleaga, 
Luminiţa, Bunica Iova, larnă grea, Gheorghiuț, Angbeluș, Dan jitarul, 
Bologoaie, Onu, O necredincioasă, Melentea, Întâiul pas, Popa Man, 
Păscălierul şi în ciclurile Amintirile (4940), File din cartea naturii (1959). 

Ades scriitorul risipește prețioase energii în compunerea, împotriva 
vocației lui de totdeauna, a unor romane urbane, inspirate mai cu seamă 
din viața micii-burghezii intelectuale din Ardeal, convenţionale, fără relief 
epic și fără artă, cu o viziune socială foarte limitată. În schimb, în 
Arhanghelii prozatorul de mari resurse iese în întâmpinarea lui Rebreanu 
din Ion. În Sectarii, verva lui se ascute în tablouri caricaturale, grase, de un 
colorit ţipător, în cadrele unui roman-pamflet, cu o justă adresă politică. 

Experienţa de după Eliberare îi aduce clarificarea istorică de perspectivă 
asupra societăţii vechi. Revizuirea sau continuarea calitativ superioară a 
unor poziţii estetice profesate și în trecut îl apropie pe Agârbiceanu tot mai 
mult de înțelegerea metodei realist-socialiste. Prezența sa în scrisul 
contemporan se face astfel simțită într-o tonalitate nouă. Stilistic și ca arie 
tematică, proza lui păstrează calitățile esenţiale: preocuparea pentru 
relevarea sensurilor etice ale existenţei, continuarea realismului ardelean 
tradițional, cu pronunţate trăsături epice. Totodată, elemente ale 
realismului socialist se fac simţite în opera sa nouă, atât în privința 
interpretării fenomenelor naturii, a structurii psihice a eroilor, din 


perspectivă materialistă, cât și în surprinderea, din unghi superior 
istoricește, a frământărilor luptei de clasă. 

Stând între două din fundamentalele monumente ale prozei românești, 
— Slavici și Rebreanu, — personalitatea lui lon Agârbiceanu se detașează 
net, prin trăsături proprii, atât de înaintașul, cât și de emulul său. Mai 
îndrăzneț în proieciele-i epice decât primul, dar mai puţin adânc în 
sondajul întreprins decât al doilea, el e mai liric decât amândoi, mai 
înclinat spre zona de mister și fantastic a lumii țărănești, neexplorată de 
predecesori, păstrând totodată o atitudine candidă, optimistă, plină de 
umanism în fața existenţei. Scrisul său, îmbibat, — ca și al lui Slavici, — de 
un tezism eticist de esenţă creștină (din care izvorăsc de altfel principalele- 
i carenţe), nu trădează, — ca al lui Gala Galaction, — cultura filosofică 
mistică, cât, mai mult, postura preotului de ţară, cu o viziune creștină 
rudimentară, mai preocupat de necazurile enoriașilor decât de speculaţia 
gândirii teologice savante. Evoluţia acestei opere a fost scutită de 
alunecările prozei lui Rebreanu, de degringolada ideologică a aceluia, 
apropiindu-se, dimpotrivă, mai mult de experiența evolutivă sadoveniană, 
față de care mărturisește de altfel nestinsul său cult. Masivitatea cantitativă 
a creaţiei, vasta geografie a prozei lui Agârbiceanu, varietatea ei tipologică, 
răzbaterea curajoasă a trei mari etape ale istoriei noastre literare (începută 
în 1900 ea continuă sub ochii noștri) îi conferă un loc distinct în proza 
românească. El supraviețuiește maeștrilor ce-și recunoaște în literatura 
începutului de veac, ca și continuatorilor săi cei mai autentici (Rebreanu, 
Pavel Dan), pășind viguros alături de cea mai tânără generaţie 
scriitoricească ce-i continuă moștenirea (Titus Popovici, Vasile Rebreanu, 
Petre Sălcudeanu etc.) 


Acum șase decenii și mai bine, un gimnazist sfios, — în fundul livezii 
amarnicei jupânese Măriuţa, care ținea elevi în «cortel», — a exclamat, 
închizând cartea de Novele a bătrânului Gane: 

«— Ce fericit ești, Gane!» 

Ceea ce însemna: ce fericit ești că ai putut zugrăvi viața cu atâta putere, 
că ai dat glas unor frământări care și pe mine mă tulbură, că ai înviat 
întâmplări atât de vechi încât păreau îngropate sub cenușa vremii, că ai 
înfățișat poate și ceva din mine, fără să mă cunoşti, și totuși mai bine de 
cum aș fi putut-o face eu însumi. Pentru toate acestea: «Ce fericit ești, 


Gane!» 

Generaţii întregi vor avea, de acum înainte, revelaţia literaturii, citind și 
Fefeleaga sau Arhanghelii, Faraonii sau Amintirile și File din cartea naturii, 
și cu aceeași emoție, și cu aceeași admirativă, curată invidie vor zice: 

«Ce fericit ești, Agârbiceanu!» 

Mai 1962 


MIRCEA ZACIU 


A fiec wel, Ce dale Jaga & a: 
ii wept? sf Le a Ce aquforue GC mura 


Nf Fà mal A PERI” va 


pi PR LI: 


SCHIŢE ȘI POVESTIRI 


BADEA NICULAE 


Duminica, după ce soarele s-a ridicat de vreo câteva suluri la răsărit și 
strălucește, așa de voios și plin de viață, în nemărginitul senin, vezi, 
trăgându-se încet spre satul din vale, un moșneag adus puţin de spate, cu 
barba și cu părul albe ca zăpada, cu gluga pe spate și cu o bâtă măciucată 
în mână. 

Nu vine pe drumul bătut. Ştie el o potecuţă, ce șerpuiește printre 
fânaţele înflorite, se pierde printre tufișuri de aluni, iese iar la iveală, trece 
peste o măgură mai mică și dă apoi de-a dreptul spre o uliţă din capul 
satului... 

Dar nu vine în toată duminica moșneagul. Spun oamenii mai vechi că, 
mai nainte vreme, badea Niculae, — pe atunci Nicu, — socotea că-s prea 
puţine duminicile de peste an, cu sărbători cu tot, și, de aceea, se mai 
strecura uneori și în zilele de lucru în sat. Acum, la patru-cinci duminici de 
vine o dată, și la sărbătorile mai mari. 

Casa lui nu-i departe de hudiţa în care dă cărarea pe unde s-a obișnuit 
să vină. Mai mult colibă decât casă. Numai ceva din păreţi și coperișul sunt 
afară din pământ. 

Nevasta i-a murit de mult, copii n-au avut, el era tot pe la oi, cine să 
grijească de căsuță? 

De altfel, badei Niculae nici nu-i prea păsa de halul în care se găsea casa 
lui. Când venea în sat, se odihnea, de cele mai multe ori, pe laița de 
dinaintea ușii. Și nici n-avea vreme să steie atâta. Trebuia să-și împlinească 
trebile ce le avea prin sat, apoi, după-amiază, totdeauna, trebuia să plece 
degrabă. Oile trebuiau mulse, și la stână erau numai doi ștrengari de băieţi, 
care, dacă nu era badea Niculae acolo, nu făceau nicio ispravă. 

Nici nu-i prea plăcea să tândălească atâta prin sat. Ce l-ar mai atrage 
aici? Căsuţa lui pustie? Oamenii de sama lui s-au stins de mult, iar 
ceștialalți nu-l înțelegeau. Și nici el nu-i înțelegea pe dânșii. În sufletul lui 
era un gol pe care numai moartea putea să-l mai umple: golul pe care-l 
simt toți bătrânii când văd că și-au trăit traiul și că viața lor nu mai are 
niciun rost în «lumea asta nouă». Cel puţin de-ar fi rămas și lumea cea 
veche, în care a trăit el, și să se stingă numai atunci când a închide el ochii! 
Nu s-ar simţi așa de străin! Dar, zadarnic! Vremea trece, și cu ea și noi, și 
dacă trecem noi, trece totul, nu rămâne nimic îndărăt. Și badea Niculae se 
simţea aproape de tot de «trecerea» lui... 


Duminica după amiază, după ce se mai stâmpăra puțin căldura 
dogoritoare, pe același potec, cu bâta măciucată în mână, cu gluga-n spate, 
badea Niculae urca încet, cu capu-n pământ, mai abătut decât dimineaţă... 

De câte ori venea în sat, părea mai voios, și de-l întrebai câte ceva, îţi 
răspundea așa de frumos, în graiul lui bătrânesc! 

— Ce mai fac oile, bade Niculae, sănătoase? Cumătrul lup nu mai dă 
târcoale în jurul stânii? 

— Ba, că ţi-ai găsit-o, nene! Poţi să le lași singure noaptea, la porneală, 
și pe câni să-i închizi pe toți în stână, și nu se apropie potaia! Păi de unde 
să vie dacă nu-i? Auzi, nene, nici lupi nu mai sunt, nici lupi! 

— Ș-apoi ţi-ar plăcea să vie lupul, bade Niculae, să facă pagubă la 
turmă? 

— Pagubă? Hm! Tu nu știi, nene, cum se fugăresc lupii. De unde să știi 
dacă nici n-ai văzut, poate. 

— Că n-am văzut, dar am auzit că nu fuge el așa, cu una, cu două. 

— Nu fuge? He-hei, ba să mai aibă pe-atâtea picioare! Să-l îmbii cu 
cârlanul cel mai gras, și nu-i trăbă. 

Și de-l întâlnea altul, și cu-acela stătea de vorbă. 

Un sentiment vag se năștea în el, de câte ori se ducea spre sat: oare va 
afla iar lumea pe care o știa? 

O, Doamne! Mai nainte, când venea în sat, nu răzbea să povestească 
oamenilor cum merge rândul la stână, câte mânzări, câte sterpe, mioare, 
noatini sunt, câți berbeci de prăsilă, câți de vândut; de este pășune bună, 
de nu s-a încuibat vreo boală între oi; cât lapte dau, când le vor lăsa în doi 
lapţi; de face lupul pagubă. Toţi oamenii doreau să afle noutăţi despre 
avutul lor. Și badea Niculae stătea în mijlocul lor, și ei roată în jurul lui, și 
le răspundea la toate întrebările, când așezat, când glumind, după cum 
erau și întrebările. La dorința vreunuia povestea câte-o ispravă de-a 
jupânului lup, ori cum a văzut vreo stea cu coadă, și multe altele. Apoi mai 
trăgeau la vreo crâșmă, și, aici, să-l fi auzit pe badea Niculae cântând din 
fluier și din gură! Dar drept c-atunci erau și oamenii mai altfel, parcă mai 
harnici și mai bogaţi. Toţi aveau oi în turmă, unii și peste sută. Atunci știau 
cinsti pe păcurar. Astăzi puţini mai au oi. Şi cei care au nu le prea duc grija. 
Dacă nu l-ar durea inima pe badea Niculae, ar putea sta toată vara turma- 
ntreagă fără sare. Astăzi nimeni nu-l mai întreabă ce-i pe la stână. Numai 
întrebarea rece «Când mi-e rândul la oi?» o mai aude badea Niculae de la 
oameni. Și nici nu-s așa sârguincioși, astăzi, oamenii, când tocmai acum ar 
trebui să fie încă și mai harnici decât cei de pe vremea lui. Că atunci ce de 


pământ aveau, Doamne! Cât vedeai cu ochii! Ce locuri de pășune, ce 
fânaţe! Azi? De cincisprezece ani e comasat pământul, și aproape jumătate 
sătenii au ajuns la sapă de lemn. A fost la ei o curte domnească, care a 
căpătat a treia parte din tot pământul. Au avut doi munți, pe care, de 
veacuri, moșii și strămoșii lor au crescut oi și vite, ș-acuma nu mai sunt ai 
lor... Cică pentru o veche datorie comunală... 

Cum să nu i se strângă inima bădicului Niculae, și cum să nu meargă 
posomorât, cu capul plecat, când îi vin în minte toate acestea?! 

Ajunge la stână pe-nsărat. Pune pe cei doi băieți să mulgă, dar ei nu se- 
nvoiesc până ce bătrânul nu scoate din șerpar pachetele de tabac pe care 
le-a făgăduit la plecare. 

De-ar fi baremi aici la stână ca mai demult! Dar nici oile nu mai dau 
lapte ca mai nainte, multe îs gălbejite, altele au stârpit... 

Nici lupul nu mai vine să deie târcoale în jurul stânii. Și chiar de-ar mai 
veni, ce-ar face cu el? Nu mai sunt ortacii lui cei vechi, cu care știa să-l 
huiduiască și să glumească pe socoteala lui. 

Câteodată mai zice din fluier, dar nici petrecerea asta nu mai are farmec. 

Şi cum să aibă, când inima moșneagului nu mai bate ca odinioară?! 


„.. Ș-așa, la patru-cinci săptămâni o dată, duminica, după ce se-nalță 
soarele de vreo câteva suluri la răsărit, mai poţi vedea și acum pe bădicul 


Niculae cum vine spre sat, cu bâta măciucată în mână și cu gluga pe spate. 


1902 


MĂTUȘA STANA 


De trei zile n-a mai văzut nimeni soarele. Din văzduhul ticsit de nouri 
grămădiți unul peste altul, ca niște uriași ce se sugrumă, cade întruna 
potopul de apă. Peste satul din vale fumul plutește greoi, nemaiavând 
putere să se ridice. Ţi se pare că viaţa se retrage și că-n locul ei se pune o 
nesimţire, o tâmpire pe toate lucrurile. Vâjâitul lin ce domnește în văzduh 
și cadenţa regulată cu care se izbesc picurii grei în bălți te îndeamnă la 
somn îndelungat, din care să nu te mai deştepţi. 

Priri sat e liniște de moarte. Așa, târziu de tot, în răstimpuri, dacă vezi 
lunecând pe uliți, înclinându-se într-o parte și într-alta, vreo matahală. 

Numai colo, -n casa cea coperită cu ţiglă, deasupra ușii căreia e 
înțepenită o rudă, iar de rudă-i spânzurată o garafă goală, numai acolo nu-i 
liniște, numai acolo e și acum, în toiul ei, viaţa... 

Vreo cinci mese-s înconjurate de oameni nespălaţi, bărboși, cu cămășile 
negre. Unii cântă, alții povestesc, cei mai mulți vorbesc tare, răstit. 

La vreo două mese s-a început jocul de cărți. 

Degetele lor groase abia despătură bucăţile de hârtie, murdare, soioase. 

Crâșmarul, cu nasul lui de pasăre de pradă, stă lângă masa din mijloc și-i 
stăpânește pe toți cu privirea. Un surâs îi schimonosește chipul pământiu. 

Fumul lulelelor a umplut crâșma și pare că are de gând să se așeze în 
straturi pe tavanul și pe păreţii înnegriți. Dar de câte ori se deschide ușa, i 
se nimicește tot planul, pe care însă mereu îl reîncepe. 

Dar uite, chiar colo, -n unghețul unde doarme cuptorul hodorogit, pe 
un scăunaș cu trei picioare, șade o bătrână cu jumătatea de rachiu 
dinainte, pe pământ. Stă cu fața către părete, nu-și face cu nimenea vorbă, 
dar cu atât mai încăpățânată se ceartă cu ea însăși, înghițind din când în 
când din sticlă. 

— O, Stano, Stano!... Ţi-ai făcut de cap, Stano! Să te-mbeţi ca beutorii! 
Rușine!... Adecă ce? Nu-s ai mei banii, nu-s a' mele hainele? Și doar nu le- 
am dat toate... Mai am o ladă plină. Hainele de mireasă încă ș-acum le mai 
ţin... Ptiu, ce de ţuică mi-a da jupânu pe ele... Draga ţuică... Jupânele! 

Și jupânul aude tot. Într-o clipă e lângă mama Stana, îi ia porţia de 
dinainte și merge de-o umple iar, deși era numai pe jumătate goală. Baba 
și-a închis ochii și pare că stă s-adoarmă... Dar iată că-și întinde din nou 
mâna după garafă, și așa, cu ochii închiși, o ridică la gura ei bătrână, fără 
leac de dinte, și mai înghite de vreo câteva ori. Și iar începe să aiureze. 

— Să știe Ion ce isprăvuri îi faci, Stano! Doamne, ce te-ar mai îmblăti!... 


lar te-ar lăsa lată, știi, ca atunci... 

— Şi-i trece un fior de groază prin purtatu-i trup. 

— Dar el nu te vede, Stano, poţi să bei... Ion, Ion, ce am eu cu Ion? Bine 
c-a murit... Că nu mai puteam bea tot pe-ascuns... Să bei, să te-mbeţi ca 
beţivii... O, Stano, Stano, la ce-ai ajuns! Ce se va alege de tine, blăstămato, 
ticăloaso... ticăloaso?! 


Pe lelea de oarecând, pe mătușa Stana de-acum, o cunosc și copiii 
satului. Nu-i unul pe care să nu-l fi uns cel puţin o dată, fie că și-a scrântit 
vreun picior ori vreo mână, fie pentru zgârcituri și cârcei de tot felul. 

— Voinicu mătușii, la numa pe mine, nu te teme! Hei, hei, pe câţi i-am 
făcut eu oameni din nevoiaşi! Atâţia creițari să am... Ptii, bată-te norocu, 
că grăsuţ ești! Uite-aci peștele, mă! Brav ficior s-a croi din tine. 

Și bunica, cu mânecile sufulcate, cu degetele unse, îl netezește mereu pe 
la locul cu pricina. Pe urmă îi spune să steie așa, culcat, până ce merge în 
grădină. Frunze de brusturi se află mai pretutindeni, și mătușii Stana îi 
sunt de lipsă aproape pentru fiecare bolnav pe care-l vindecă prin ungere. 
Lata buruiană se lipește de trupșorul copilului, mătușa o leagă cu o 
năframă subțire, și peste câteva ceasuri viitorul june e sănătos ca mărul. 

D-apoi descântecele de bubă rea, de făcătură, de-ntâmplare, cine le-ar 
şti mai bine decât mătușa Stana! 

E un șir întreg de ani de când a murit Ion, bărbatul ei, și copii n-au 
rămas niciunul, că n-au avut. A rămas singură pe lume, fără leac de toiag la 
bătrâneţe. Era ea vestită, și ca tânără, de femeie flușturatică, ce nu-și prea 
vedea de casă, și, când nu știa bărbatul, se mai abătea și pe la jupânul, la 
câte-un păhărel. Dar acum de el nu-i mai pasă, de adunat bogății n-are pe 
sama cui să adune, ș-apoi așa, singură, ce să facă, cum să-și treacă vremea? 

De un șir lung de ani mătușa Stana e băutoarea satului. Cât ce capătă 
vreun ban pentru uns, ori pentru descântat, îndată-l duce să ruginească la 
jupânul. De multe ori, când descântă și suflă pe ţeve, — pentru alungarea 
duhurilor, — se răspândește un duh greu de rachiu, și toate hainele de pe 
ea miroase a crâșmă. 

Când nu are bani, își duce ce are prin casă. Jupânul primește orice, nu-i 
alegător. Sărmana ei casă! Parcă-și plânge fericirea de altădată, așa stă de 
tristă, cu coperișul afumat. O mâţă sură, pe jumătate sălbatecă, o mai 
cercetează din vreme-n vreme. 

Lelea Stana de altădată, acum mătușa Stana, știe multe când se pune la 
povestit. Numaicât, mai mult vorbește cu copiii și cu sineși. Că are doar să- 


și spună sieși mai multe ca altora... 


S-a însărat. Aproape toți oamenii au ieșit din crâșmă. Au mai rămas doar 
căruțașii. 

Mătușa Stana a adormit, ghemuită, lângă cuptor. Dar casa jupânului nu 
e pentru dormit. O trezește. Cu chiu, cu vai, bătrâna ajunge până în uliţă. 

S-a-ntunecat de nu-țivezi mâna și a-nceput să sufle și un vânt rece, 
neobișnuit vara. Vijelitul lui și cântecul plângător al văii, ce curge prin 
mijlocul satului, se-amestecă-n răpăitul ploii... 

Mătușa Stana pășește-mpletecindu-se, și-aproape tot al treilea pas se 
tăvălește în mocirla drumului, bolborosind mereu: 

— Să te-mbeţi ca beutorii!... Ticăloaso!... 

Și ploaia cade mereu, în picuri mari și grei. 

1903 


MISTREȚUL 


Focul topea lacom lemnele uscate, împroșcând cu scântei în cele trei 
mâţe sure, ce se grămădeau, jigărite, torcând încet, pe vatră, în gura 
cuptorului. Câteodată, flacăra se înăbușea, și atunci se auzea un șuierat 
strașnic, cum șuieră șerpii din limbile lor de foc. «Ne grăiesc de rău 
dușmanii, mă gândeam, sta-le-ar bucatele-n gât!» Vântul scormonea în 
streașina de paie a casei și fluiera cu o mulțime de întorsături din hornul 
înalt. Dregeam niște opinci, țintuindu-le la călcâie două potloage cu cuie 
de sârmă, subțirele, când aud, afară, la ușă, pe cineva strănutând, apoi 
tușind de vro trei ori, în vreme ce-și scutura opincile înghețate, tropotind 
îndesat lângă prag. În sfârșit, ușa se deschise. 

— Măi, se duce veste de vremile astea! De când ești pe lume! Și vântul te 
taie, și zăpada te-acoperă, și gerul te-ngheaţă. Pfui, i... i... a! 

Și scoțându-și de sub cojocul mițos mâna goală, numa-n cămașă, își 
netezi mustățile muiate de căldură. Apoi își smulse căciula roșiatică, mare 
cât o rotilă de plug, și o trânti pe scaun. Toate trei mâţele se ascunseră subt 
vatră și priveau pândiș, cu ochii lor gălbii, împăienjeniți de somn, la 
grămada de pe scaun. 

Ciobanul își sălta mereu pe umeri cojocul lung, măturând odaia. Era 
roșu, cu frunte cu tot. leșea frigul din el și din cojoc de-l simţeai... 

— Să nu te miri, bade Ioane, zise, da’ să fiu hoţ de-am mai mâncat așa 
pui de frig! Acolo, cu oile, în vale, e la adăpost... Da' când ieși pe măgură, 
măi tete, numa te pomenești c-un vântuleţ subțire, care te taie pân’ la oase. 
Ce-i crivățul pe lângă el? Nu mi-am în-” desat căciula? Da’ să-mi iasă capul 
prin ea! Nu mi-am strâns cojocul, zici dumneata? Da' să crăp de tecăruială, 
și nici alta! Și doar crezi c-am venit încet? De cântecul scârțâit al omătului 
înghețat s-ar fi-mbărbătat ș-un iepure, așa tărăboi făceam prin zăpadă... 
Tii, că ce mai vreme! Țigan să fii acum, ș-apoi cântă, cuce, la primăvară, cât 
îți va plăcea!... Hui, hui, i-iuh! 

— Și se cutremură ca de-un fior în tot trupul, cât era de mare. Apoi se 
trânti pe un scaun cu spetează, pocnind din limbă de vro trei ori, și-și 
scoase beșica cu tabac și pipa de după șerpar. 

— O, bată-te, Bucure, să te bată! Ce să te bată? Binele să te bată! Una zic 
eu, și se duce, da’ bun e Dumnezeu de nu te-or afla odată înțepenit stan pe 
celea coaste, cum ș-a aflat țiganul calul, ce-a ieșit să pască-n luna lui gerar. 

— Də’ bine, omule, zic, nu poţi lăsa și tu pe vrun hajmandău dintre cei 
ficiori să vie în sat, și” tu să cam mai păzești târla? 


lar el: 

— Crezi că sunt făcut așa, -ntr-o dungă? Știu că nu m-ai lua așa peste 
picior, zice, de-ai ști că ce veste-ți aduc! Ci ia dă-mi niște tabac, că, uite, nu 
mi s-a umplut pipa, ardere-ar în fundul iadului să ardă! Ce crezi? Cât trage 
de pe mine pipa asta pe an? Doi cârlani, zici? Mai pune și trei mioare, ș- 
apoi ai gâcit; decât, ce-i drept, și strungarii îi mai fac cu ochiul. 

I-am dat de ș-a-ndopat pipa. El trase un ochi de jar din cuptor, îl luă în 
palmă, săltându-l, și-l nimeri în gura pipei, îndesându-l cu unghia de la 
degetul cel mare. 

— Și ce veste să fie aceea, măi Bucure? Nu cumva v-a-ntrebat de 
sănătate jupânul lup astă-noapte? 

— Nu, moșicule. Dar uite ce-i. În pădurile de cătră Rupturi, de când s-a 
crăpat de ziuă, tot ham-ham, hamham, și dă-i înainte, tot așa și iar așa. 
Lătratul se auzea departe. «Ce primejdia lui Dumnezeu să fie oare acolo?» 
zic cătră George, — îmi știi dumneata ficiorul. George nu zice nimic, se 
duce, încunjură o dată oile, ce zăceau în turiște, și vine iar lângă mine... 
«Eu nu știu ce să fie, tată, zice, da’ lucru bun nu poate fi. Cânii bat ca la 
Om, și-s mulți, și de când tot bat!... S-a fi slobozit vro jigodie între ei.» 
Lătratul lor răsună deodată tare și des în tăcerea adâncă. Cânii noștri își 
ridicară boturile în vânt, ciuliră urechile și tunde-o, neică, ca niște săgeți ce 
lunecă deasupra zăpezii. Strigat-am noi, chiuit-am noi, fluierat-am noi în 
urma lor, da’ parcă ei n-aveau altă treabă decât să se-ntoarcă? Aşteptăm 
noi, așteptăm, așteptăm... Când numa iată că se-ntorc dulăii, toți cinci. 
Ajunși, trei au început să latre, și doi să urle. Ce sămne vor mai fi și astea?! 
«Mă George, zic, tu să te sui până-n măgură, de unde vezi bine pădurile de 
cătră Rupturi, și să iscodești ce petrecanie-i pe-acolo.» Da' n-apuc să gat 
bine vorbele, când s-auzi deodată un tropot, ca și când ar alerga după 
muchea dealului o stavă întreagă, și treisprezece, zi trei-spre-zece mistreți, 
— pasămite o scroafă cu purcei, — trecură în șir, ca săgeata, pe din jos de 
oile noastre, și se tot apropiau de pădurile Vadurilor. Ne-au luat fiori, măi 
tete, și pe strungar au început să-l scuture frigurile. Am mai văzut eu 
mistreți, d-apoi așa! Scroafa, dacă n-a fost mai mare decât măgărița 
noastră, apoi nici n-a fost deloc, iar purceii — ca noatenii! Purceii dracului! 
Așa purcei? Când s-au depărtat de-o pușcătură de noi, cei trei câni, care-au 
lătrat înainte, s-au luat glonţ după ei, da’, când a fost la marginea pădurii, 
dihania cea mare s-a-ntors ca fulgerul cătră ei. Cânii, schelălăind, se- 
ntoarseră, pe când groaza de porci se adânci în pădure. Dumneata ești 
pădurar, mergi de-i cată. 


— Și tu crezi că-i voi lăsa acolo? Pagubă numa că n-ai venit mai de 
dimineață. Îmi opream și ficiorul acasă și mergeam amândoi. Cu două 
focuri tot ești mai cu nădejde... Bună veste mi-ai adus, măi Bucure, zău 
așa... Chiar mi-am gătat de petecit opincile. Acum, dar, la drum! Capse noi 
am, gloanţe am, ce-mi mai trăbă? 

Mi-am pus în grabă toate în rând. Bucur mă lăsă cu sănătate, spunându- 
mi să dau pe la târla lui și să-i întreb pe păcurari de n-au ieșit cumva 
mistreţii din pădure, să se ducă. El acum merge să ieie tabac, ţuică, sare și 
alte marafeturi, dar îmi poftește izbândă, și partea ce i se cuvine lui s-o 
grijesc bine. Bălan îl petrecu până la portiță, lătrându-l furios. 

Căciula pe urechi, sumanul strâns pe trup, pușca la umăr, și hai să 
pornim cu Doamne-ajută! Nu mă mai încredeam atâta în mine, cât mai 
mult în pușcă și în Bălan, câne vestit de bun la porci în jurul nostru întreg. 

Când să ieșim din curte, — el mergea tăvălindu-se prin zăpadă înaintea 
mea, eu după el, — nu știu ce mă făcu să privesc îndărăt și... facu-mi sfânta 
cruce, știți pe cine văd? Nepotul de doisprezece ani, odrasla ficiorului meu, 
— pierdut în ţundra-i lungă, capul îngropat în căciulă, numa nasul și gura i 
se vedeau bine, — venea împletecindu-se după mine. Era în casă și auzise 
toată povestea cu porcii sălbateci, ș-acum, hai, că vine și el. 

— D-apoi, arză-ţi focul capul tău ăl prost, nu vezi că-ți îngheață 
răsuflarea? Unde mamonul te-ai luat să vii și tu după mine, ștrengarule? 

— Moșule, lași-mă să viu și eu? 

— Unde să te las, măi Praleo? 

— Să vedem porcii, moșule. Nu mă lași? 

— Ți-oi da eu lăsate numaidecât!... 

Și mă și întorc să-l mângâi puţin pe la urechi. Da' să poţi pune mâna pe 
el? 

Pornim noi, eu și cânele. Când suntem la vro douăzeci de pași pe drum, 
cine deschide portița? Nepotul! 

— Moșule, lași-mă? Că buna m-a lăsat... Lasă-mă, zău, moșule! 

— Măi Nică, în toarce-te la vatră, mă, că, de mă faci să mă mai întorc o 
dată, nu ţi-a cădea bine! 

— Că buna m-a lăsat, moșule, lasă-mă și dumneata! 

— Bună-ta-i nebună, ca și tine! 

Și unde nu-mi chiuii o dată baba, să-l ducă-n casă. Ce! Doar și-a pierdut 
minţile să-l lase pe-așa vreme afară? 

Așa m-am scăpat de belea. Baba se cătrănea trăgându-l de mânecă: 

— Așa, așa, că toți muriţi după pușcă! Neam de pușcași! Hai, mă, nu mă 


face să ocărăsc, că te ia... De când i cotorul de șapte ani, știe toate căile și 
potecile până la pădure... Mă, da” hai odată când îţi spun... Primăvara după 
ouă și pui de pasări, după fragi, după flori, vara după mure, toamna după 
alune, și, ia, acum, iarna, după porci sălbateci. Neam de vânători, nu-i așa? 
... Ci, mișcă, mă, mai cu picioare, Nichiduţă, ori ce-aștepţi? 

Apoi, văzând că nu răzbește, l-a umflat în braţe. Şi se zvârcolea nepotul 
de sta s-o doboare pe babă, și răcnea de sta s-o asurzească. 

Eu m-am cam mai dus. 

Era ger de ţi se lipeau nările și părea că și răsufletul ți-i de gheață. Merg 
eu așa, merg, merg, merg... Am fost ieșit din sat, și Bălan adulmeca niște 
urme de iepure ori de vulpe. Da' nu se depărta de mine. Când dau pe 
muchea dealului, de unde se vedea pădurea Vadurilor, stau eu să mă mai 
curăț de a tusă și să aprind pipa. Când să plec, numai aud pe cineva 
îndărătul meu: 

— Moșule! 

— Piei, drace! zic eu, și stau să-mi pun mânile-n păr, de cătrănit. Venise 
pe o potecă mai scurtă și mă ajunsese. Tu nu ești curat, măi sfârlează, zău 
că nu ești curat! Nu ţi-i frică că-i îngheţa ori te vor rupe porcii? Hai numa, 
hai, că știu că desară nu te-a mai săruta mumă-ta! Te las în pădure, pe 
sama dihăniilor, înțălesu-m-ai? 

El puse buza și dă-i și trâmbiţă în zarea înghețată. Era numa-ntr-o 
clichină, se vede că-i luase baba ţundra, să nu vie. Era roșu-sfeclă. Ce să mă 
ştiu face cu el acum? De-aici cum să-l mai trimit acasă? Nici că s-ar duce! 
lan să văd! 

— la, numa te cară de unde-ai venit! înțălesu-m-ai? Că de nu, nu-ţi va 
umbla bine... 

— D-apoi... de... vin... porcii? 

Așa, acum stăm bine! 

În urmă tot eu a trebuit să-l îmbun și să-i spun că mistreții nu mâncă 
oameni. 

Mergem noi, mergem, până ce ajungem la târla lui Bucur. 

Zăpada nu mai cădea, și vântul, în vale, nu ajungea așa tare. 

Ciobanii, de cum mă zăriră, îmi tot făcură sămne, arătând parcă s-ar fi 
dus mistreţii din pădure, dar acum mi-o spun și cu vorba: 

— Vreme de-un ceas nu-i, bădicule, de când a năpădit turma întreagă 
dintre tufișurile pădurii, și fugeau, neică, mâncând pământul, cătră 
Răstoace. Să fi grăbit, îi găseai încuiaţi gata în pădure; trăsneai între ei din 
amândouă țăvile deodată, de-i stropșeai... Așa, s-au dus sănătoși! 


— Și toţi s-au dus, ziceţi voi? 

— Număraţi treisprezece, câți au venit. Pagubă, mai ales de scroafă, că 
era cât măgărița noastră. Muma-pădurii în picioare! Nu crezi? Hai numa 
de-i vezi urmele! Măi Dumitre, mergi de adă măgărița, să asămănăm 
urmele. 

Cum au fost trecut sălbătăciunile chiar pe lângă turmă, era ușor de 
arătat. Mergem noi cu măgărița acolo. Pe zăpada înghețată mai mult 
deosebeai o cărare decât urme, sămn că au trecut în șir. Da' totuși, unde și 
unde, se puteau vedea urme mari, lucitoare, ca ale măgăriței de mari. 

— Hâm, hâm, fac eu, de bună samă mi-au scăpat. De ăștia nici la 
hăitașurile celea mari nu prea întâlneşti. Și ziceți că au fugit toți? 

— Treisprezece în cap, bădicule, opri-li-s-ar glonţu-n piept!... 

Dacă nu-i, nu-i, ce să faci?! Eram cătrănit de să crape dracul de năcaz, și 
nici alta. Cânele s-a așternut urmelor, și tunde-o, neică, în salturi mari! îl 
strig eu să se oprească, da’ ţi-ai găsit-o! S-afundase în pădure. Nu mai 
bătea. Stăm noi, stăm, stăm... Întru târziu, auzim că bate la capătul pădurii, 
de cătră Răstoace, ș-apoi îl vedeam cum aleargă săgeată în partea ceea. 
Acum știam de bună samă că s-au dus împielițaţii. 

— Că fără alai s-au dus, bată-i gloanţele să-i bată! zic eu. Da’, măi ficiori, 
eu, dac-am venit până aici, tot mă voi duce până-n pădure, să văd cum stă. 
Cine știe, nu voi prinde vrun hoț? N-ar strica să am, pe când mă voi 
întoarce, bani de răchie. Că pârjolește frigul ăsta! Voi să-l ţineţi pe băiat 
până mă voi întoarce, să-l mai încălziți, că eu cred că-i degerat de 
jumătate. 

Də’ ţi-ai găsit-o să te poți scăpa de scai! La stână nu vrea să rămâie; se 
uită așa, chiorâș, la păcurari. Se teme de ei. Ce, Doamne sfinte, că doar nu- 
s urși! Nu, da' tot nu vrea să rămâie. L-am luat cu mine. Ce vreai, neam de 
vânători din viță-porodiţă. Unu-i nepotul moșului! 


Pădurea doarme dusă. Crengile, îngreunate de zăpadă, se clatină, când 
și când, adiate. Nicio suflare de viață. În pădure, omătul — până la 
genunche. Nu-i așa de tare-ngheţat ca pe hotar. Înaintezi greu. Potecile nu 
se cunosc. 

— Măi pretine, tu să rămâi aici la margine. lacă, îți dau și ţundra mea. 
Imboldorește-te bine. Și așa nu aș putea-o duce prin desiș. Așteaptă numai 
aci, vezi că nu-i chip să te ţii de mine. Îndată mă-ntorc și eu. Merg numa 
până la stânjenii cei noi și vin. Nu-i departe. 

Copilul, știind că mistreţii s-au cam dus, cu chiu, cu vai, se-nvoiește și 


rămâne. 

Cât ce m-am afundat în pădure, am dat de urmă proaspătă, pe unde e 
desișul mai mare. Şi ce fac? Mă iau pe urmă, să văd ce se va alege. Iad, nu 
alta; gândeam că nu se mai sfârșește. Așa huceagul dracului n-am mai 
pomenit! Tot pituluș a trăbuit să merg și de multe ori pe brânci. Pasămite 
cine după ce aleargă! Când am dat de lumină, eram ca ieșit din scaldă, iar 
cărarea pe care venisem brăzda zăpada cătră Răstoace. Pe aci a fugit și 
cânele. 

Mă-ntorc cătră poienile pădurii. «Ce-ar fi de-aș da peste vrunul? Poate 
să fi rămas, poate să fie de mai nainte pripășit pe-aici.» Și gândul ăsta m-a 
făcut să mă-nfierbânt și mai mult. Încep să caut. «Pagubă că nu mi-i cânele 
aici. Până unde mamonul s-a fi dus?» Mă afund iar în pădure, cu pușca 
strânsă la piept. Dam pe unde-i mai rară, da’ cu ochii în patru... În sfârșât, 
dau de-o urmă... De vițel nu putea fi, că nu umblă iarna prin pădure. De ce 
să fie? Hâm! De-aș putea numa să-l ochesc așa de bine, după cât știam că 
de ce-i... Inima-mi bătea tare și mă aprindeam tot mai mult. Deodată, un 
fior de gheață mă încremeni: la stânga, din tufele dese, năvălește o dihanie 
grozavă și trece ca fulgerul. A dat în poiană când descărcătura mea a 
detunat în pădure. Mai mult de groază am tras cât de gândul că voi nimeri- 
o! Abia după ce s-a depărtat am putut ști că ce-i: un vier sălbatec de toată 
groaza, cum n-am mai văzut! 

Când am ieșit la margine, cu ochii umezi, el da să treacă dincolo, tot 
cătră Răstoace. O urmă de sânge roșea zăpada ici și colo. Așadar, tot l-am 
nimerit! Am zis că da să treacă, da’ nu i-a fost scris. Cânele meu, chemat se 
vede de împușcătură, îi ieși nainte. Dihania se-nvârti repede, tăindu-și o 
linie înspre târlă. Da' cânii de-acolo îi opriră calea. 

Până baţi în palme, am fost la gura cărării pe unde au ieșit ceilalți 
mistreți din desiș. Era locul cel mai bun de pândă. Aştept eu, aştept... 
Răsuflarea nu-mi da pace, atâta se-ndesise, când numa iată că s-aude un 
tropot repede, alungat, și dihania năvăli din nou. Bălan, după ea. A doua 
detunătură sperie liniștea pădurii; minunea scobâlți de picioarele de 
dinainte și căzu în bot. Cânele lătră: ham-ham-ham, de trei ori. 

Îmi umplui repede pușca — nu dau așa mare crezământ dihaniei. Că, 
iată, într-adevăr, se scoală din nou, se-nvârte o dată, ca fulgerul, după câne 
şi pornește iar. Dar alte două detunături au trântit-o pe veci la pământ. 

— Să știi că mi-ai dat de lucru, spurcatule! zic eu, lovindu-l cu patul 
puștii. 

Printre cei doi colți de greblă, înțepeniţi, sângele curgea pătând zăpada. 


Am șăzut pe el ș-am tras o pipă de tabac. Apoi am pornit. Îl dau în grija 
ciobanilor, până vine ficiorul meu cu carul... 

Ajung la marginea din jos a pădurii. Dar unde potopul mi-i nepoţelul? 
Am uitat de el... 

— Moșule, nu mă vezi? 

Țundra mea era jos. 

— De unde să te văd, măi piciule? îmi vine să cred că ești Pipăruș-Pătru. 

— lac-aicea, sus, moșule! Mă huiţ aici. 

Când îmi ridic ochii, el — într-un stejar: plin de zăpadă ș-aproape 
degerat. 

l-am ajutat de s-a scoborât. Nu mai putea să-și facă mâna pumn. 

— Mi se pare, măi nepoate, că te-ai suit să vezi de unde-a venit 
împușcătura!... Hei? 

El, știind la ce ţintesc, mi-a mărturisit că nu i-a fost frică deloc, deloc. 
Tocmai bun de vânător, mă gândeam eu, nu se face de rușine cu una, cu 
două! Da' cu toată fala, tot a zăcut două săptămâni de friguri. Beșica de 
porc însă tot a lui a fost. l-am păstrat-o bine. 


1904 


BUNICA 


Bunica în casă, bunica afară, bunica peste tot locul! Lumea, zorită de 
griji, se împiedecă la tot pasul de ea, dar bunica frământă și răzbește, și 
duce la capăt bun trebșoara de care s-a apucat. Bărbia galbenă, încrețită, se 
razimă, cu ștergarul alb înnodat subt ea, de pieptul tras înăuntru, iar 
deasupra bărbiei, gura largă stă smerit închisă, păzită de nasul lung, fără 
culoare. Cele două puncte de argint-viu care licăresc mereu din fundul 
capului par două luminițe depărtate, ce bat în stingere. Pe obrajii vechi, 
din mijloc, pornesc încreţiturile, — o mulțime, — și trag spre coada 
ochiului. Altele, izvorând de la îmbinarea nasului cu umerii obrajilor, se 
răsfiră pe toată fața, ca tot atâtea râulețe. Ștergarul alb e tras până peste 
frunte. Niciun fir din cuviosul argint al bătrâneţelor nu scapă de subt 
acoperământul lui. Cele două dungi ușoare de sprâncene rare se tot ascund 
și iară ies de subt învelișul alb. 

Pâș-pâș-pâș. Bunica-i toată grabă, dar picioarele se mișcă greoaie, iar 
capul, voind să se împrietenească tot mai mult cu pământul, se ceartă cu 
pieptul, să se cufunde mai tare. larna o omoară cizmele, — nu mai știe de-s 
picioarele ei, ori ale cui, — iar vara, cele două tălpi late, îmbrăcate cu piele 
uscată, parcă tot pot măsura mai pe netârâitelea pașii mărunți ai bătrânei. 
La rădăcina degetelor mari, două umflături, ca două nuci, lasă și ele urmă 
pe nisipul curții. 


De când s-a pomenit și ea pe lumea asta, Doamne! Mătușile, de pe-o 
vreme, s-au furișat rând pe rând în cimitirul de pe Dealul-Mare, să fure 
somnul pământului, să străjuiască clopotniţa veche, și, în duminici și zile 
mari, să-ngâne prin vis dangătul cald al aramei sfințite, ce le-a stors atâtea 
păraie de lacrămi, cât au trăit în lumea asta de patimi. Bunica a rămas în 
satul plin de obraji trandafirii și de ochi negri, cum rămâne un ciot văpsit 
de vremi într-o pădure tânără. Până la o vreme s-a tot mirat, — cum de nu 
se mai abate moartea și pe la poarta ei? — dar acum nu se mai miră, că nici 
nu-și mai poate da bine sama de mai trăiește au ba. Atâta numai, că se 
încurcă la tot pasul, ca ițele celea încâlcite, iar tălpile late, îmbrăcate în 
piele uscată, ca de broască, își pun pecetea pe nisipul curții. 

Curtea asta, când a venit ea în sat, nu era curte; creșteau troscoţel și 
spini de cei mari și pășteau gâștele în toată întinderea ei, precum și în 
cuprinsul altor ogrăzi, de mai la deal. «Cum se-nmulțește lumea, Doamne, 
Doamne! — se gândea de multe ori bătrâna, — trăbă că odată nu vor mai 


încăpea oamenii pe pământ!» în fetia ei, când venea la praznice mai mari, 
de la pădurea din Valea-Rea, unde neamul lor are o progădiţă întreagă, să 
fi fost la cincizeci de colibe sperioase, pierdute în pometuri, în tot satul, și 
acum, iată, acum e orășel gata. 

Hei! dar cât argint n-a curs de-atunci pe râulețul de munte, ce lunecă 
alb, în bătaia soarelui tânăr, umplând de șoapte duioase lunca umbrită de 
iarba-naltă, ce curge în valuri la bătaia vântului! 

Și cât de drag îi era bunicii râulețul ăsta! Pe malul lui înflorit venea la 
praznice în sat, cântând cu el alăturea, oprindu-se din vreme în vreme să-și 
mai tocmească în oglinda lui năframa cu pui albaștri. Unde cărăruia se 
dezlipea de mal și apuca spre clopotniţa din Dealul-Mare, peste luncă, fata 
tânără de-atunci, îmbujorată de farmecul unei așteptări neînțelese, 
zăbovea mai mult ca de obicei. Își lua năframa cu pui albaștri, își tocmea 
pletele negre, bogate, și se împodobea apoi din nou, cum se pricepea mai 
frumos. Câte nu-i scorniseră gurile rele când a prins să se ridice și ea între 
fete! Că-i sălbatecă, că nu știe să-și pună o haină, și altele, multe... 

În bisericuţa de lemn, în tinda femeilor, își afla locul cel mai ascuns, 
unde și fumul alb de tămâie abia pătrundea. Din iconița de deasupra 
capului, arhanghelul de la ușa raiului o privea triumfător. Vreo trei ani a 
tot venit la biserică, iar după-amiaza, la horele pline de pălării cu cănaci, 
de ii cu altițe, de murmur de strune, de ochi tineri și de veselie. Drumul pe 
malul râulețului, când venea de-acasă, îi părea tot mai scurt, în suflet i se 
făcea tot mai multă lumină, iar gândurile dulci i se-amestecau tot mai des 
cu doruri neînțelese. Când se-ntorcea iar către casa tupilată la poalele 
pădurii, nu avea spor la mers, și drumul îi era nespus de lung. 

În sfârșit, fata rămase la o mătușă, și, peste trei săptămâni, cel mai 
frumos om din sat avea nevastă în casă pe fata crescută la pădure, 
sălbatecă pe jumătate. 

La doi ani, în capul satului, unde pășteau gâștele, se trase un gard nou în 
jurul unui loc, și o casă nouă, de piatră, se ivise ca în poveste, cu păreţi albi 
ca laptele, cu tablele de la ferestre văpsite verde. 

Și apoi s-a pornit gospodăria, cu temei, și treburile mergeau strună, 
toate. Belșugul vieţii a tot curs și s-a tot adunat, până a sosit o vreme când 
a trebuit să se mai și împrăștie: să măriți patru fete și să însori patru feciori 
nu merge numai așa, cu una, cu două! 

La un an după măritarea celei din urmă fete, — copilul cel mai tânăr, — 
soțul de luptă al pădurencei, împlinindu-și chemarea lui, zdrobit de 
strapaţele vieţii, merse să se odihnească în progadia unde odihnesc atâţia 


eroi necunoscuți. 

Văduva rămase în grija fiului mai tânăr, însurat aici, acasă... 

Anii veniră și trecură unul după altul, punând tot mai multă zăpadă în 
părul bunicii, și, în braţele ei uscate, câte un nepoţel, să-l crească mare, ca 
și pe ceilalți. Bunica își uita tot mai mult de sine, cuprinsă cu daraverile 
mici și cu grija nepoţitor, până s-a trezit numai odată ajunsă la mintea 
copiilor... 

Dar nepoţii se ridicaseră, își făcuseră vânt, feciorii la hotar, fetele la 
cusut, la prietene, la război, la șezători, și bunica a rămas singură, singură- 
cuc. Prin urechi îi țiuie a pustiu, și numai un motan vechi, cu părul roș, cu 
nasul ca de lemn, îi mai dă târcoale, din când în când, miorlăind și 
împiedecând-o. 

— Ucigă-te toaca! zice bătrâna scuipând în sân, și dă să-l ajungă cu 
piciorul, dar motanul piere deodată subt pat, sau afară, sau se urcă în grabă 
pe mărul din curte. 

Bunica își face cruce, se freacă la ochi, mai scuipă o dată în sân, știind, 
de bună samă, c-a avut de lucru cu «ducă-se-pe-pustii». 


Bunica în casă, bunica afară, bunica pretutindeni. Pâș-pâș-pâș — așa 
cum poate, când la o treabă, când la alta, dar locul n-o rabdă să se mai 
Ogoiască. 

— Bunică, bunică, de ce nu mai stai în casă, că, iată, vor da boii peste 
dumneata! ziceau nepoții, fugind să abată pe Păun cel împungaci. 

Bătrâna îi învrednicește cu-o jumătate de privire și tușește o dată: semn 
că a auzit. Dar, de la treabă, nu se mișcă. 

— Ci lasă, maică, că nu le-ajungi, las”, că le iau eu; griji, că le strici! 

Dar, prea târziu! Căci, pe când bunica se înălța pe scăunaș să ajungă la a 
doua ridicătură a blidarului, să ieie două tăiere albe cu flori roşii, atinse 
două cănuțe agățate în cuier, mai la vale, care se vărsară în hârburi pe fața 
casei. 

Nurorii îi vine să crape de năcaz, dar nu crapă, că două cănuţe ce-s? Nu- 
s un corn de ţară. Bunica clatină din cap și merge, — pâș-pâș-pâș, — la 
vatră, suflând praful de pe cele două tăiere. 

Totdeauna se scoală înaintea găinilor, dar duminica e în picioare de la 
miezul nopţii. Veșmintele de sărbătoare le pune lângă pat încă de sâmbătă 
sara. Înainte de revărsat e gata-păpușă, cu cojociţa gălbie, cu ștergarul alb, 
tivit cu negru. În zori e în grădină, de-și ia o tufă întreagă de busuioc și 
călăpăr. Apoi iese la poartă și şade pe laviţa de plop alb, până ce ochește 


soarele de după coastă, când pornește încet-încet la biserică, într-o mână 
cu florile, într-alta cu băţul luciu. 

Pe treptele de la ușă, mâncate de brazde adânci, în bătaia soarelui, o află 
totdeauna clopotarul când vine să tragă de utrenie. 

De fată a mers tot singură la închinat, și acum, după ce s-au ridicat 
nepoții, iar venea tot singură. 

În biserică scaunul bătrâneţelor o așteaptă subt aceeași icoană, a 
heruvimului din ușa raiului, unde stătuse ca fată. Îndrăgise locul acela, și 
dacă era altundeva, slujba nu-i părea slujbă, iar cântările dulci îi păreau 
vorbe răstite... Sfinţii închipuiți prin bisericuţa de lemn, vechi și ei, aproape 
șterși, o cunosc cu toţii, și parc-ar borborosi ceva în bărbile lor încâlcite, 
afumate, mirându-se cum trec toate în lumea asta. 

La ieșire, apoi, trebuie să se bocească pe la mormintele tuturor 
rubedeniilor și prietenelor. Când ajunge acasă, e hăt după amiază. Se 
așează pe scăunașul cu trei picioare, își face cruce, desface cu smerenie 
ștergura albă și ia cornul de prescură. Atâta-i hrana ei de duminică. 

În zilele de lucru, bunica-i în casă, bunica-i afară, bunica-i pretutindeni. 
Ce-a făcut ieri și alaltăieri face și azi, va face și mâne și poimâne, până ce 
vor afla-o odată, în vreun ungher, că nu mai suflă... Și va rămâne doar pe 
câtăva vreme pe nisipul curții pecetea tălpilor ei late, îmbrăcate în piele 
uscată, ca de broască. Și se vor șterge și-acelea, ca toate-n draga asta de 
lume... 


1904 


NEPOTUL 


— Bunicule, bunicule, griji, c-adormi, bunicuţule! Uite-ţi cade pipa din 
gură... 

Şi nepotul, de-un cot și-o palmă, prinzându-se cu mânile fragede, 
roșcate de soare, de genunchii bătrânului, se lasă, huițându-se, pe spate, 
atingând cu căpșorul bălan iarba subţire, mlădioasă de sub nucul bătrân, 
încărcat de frunze pline de umbră și aromire. Bunicul, însă, adormise în 
barba lui albă, pătată ruginiu subt buza de jos. Pipa, uitată-ntre dinții 
negri-gălbii, tociți de ani, doarme și ea, iar mustăţile, — stufoase, roșcate, 
— stau cuminţi sub nasul de vultur. Faţa bătrânului pare tăiată în piatră, 
așa e de liniștită. Brazdele de pe frunte și de pe obraz sunt adânci, 
împietrite. Scaunul de lemn, cu spetează, pare crescut din pământ. 

Nepotul, cu ochii mari, albaștri, se tot ridică și se lasă pe spate, 
clătinând, din când în când, picioarele ca de lemn ale bătrânului. Pipa se 
razimă de genunchi și se clatină când într-o parte, când într-alta. 

Soarele se coborâse spre apus, rostogolindu-se în văpaia dogoritoare a 
cuptorului nemărginit, aprins de el. Umbrele dealurilor porniseră încet, 
negre, sfioase, pline de taină. Prin grădini se desenau, tot mai lungi, 
dungile negre, împletecite. Mierlele trezite de-o boare fluierau din 
împărăţia nucilor bătrâni. 


A fost astăzi o dogoreală nemaipomenită, de parcă se-aprinsese satul. Pe 
uliți te tăia ca-n preajma focului. Din coperișurile de ţiglă ale caselor 
păreau să iasă văpăi de argint topit, albe, și tot jucau deasupra. Foile de 
cucuruz, în grădină, s-au schimbat în fuse, iar frunzele napilor — în tabac 
gata, numai să-l pui în pipă. Bunicul se frământase mult cu nepotul. Până 
pe la 8 ceasuri a tot păzit să se scoale, să nu plângă puiul găsindu-se singur. 
Tot cam la zece minute deschidea lin, cu mișcări de vulpe bătrână, ușa, și 
întră, totdeauna cu vorba gata, de-afară, la caz că s-ar fi trezit: 

— Nu plânge, suflețele, că-i moșu aici! Hopa mare! Măi, cât ai crescut, 
bată-te să te bată! 

După ce s-a trezit voinicul, fără să plângă, pân la amiazi a trebuit să-i 
deie de trei ori demâncare — lapte dulce și brânză. 

La amiazi nu l-a putut face nicicum să doarmă, și avea poruncă strașnică 
bătrânul «să nu care cumva să nu doarmă băiatul de amiazi». Hm! Să 
doarmă, da, să crească mare. Știe și moșul asta. Dar dacă nu vrea? 

— Hai, tu, numa, nepoate, să vezi cât e de bine-n pat! 

— A fi, că nici împăratu n-are paturi de-astea. 

— Mai lasă mâţa ceea, și vin-odată! 


— Moșule, hai să prindem mâţa! Hai, zău! 

— Las-o potopului și vino, apoi îți voi ajuta... Așa, întoarce-te cu fața 
cătră părete și-nchide ochii... Vezi, așa! Acum îmi place. 

Bunicul tace, ca un sfânt tipărit pe icoană. Nepotul, iar. Bunicul, 
nădăjduind c-a învins, își simte pleoapele grele. Nepotul, de la o vreme, își 
ridică mânuţele și privește cu ochi cuminţi la umbra ce-o lasă pe păretele 
alb. Se scoală, s-o vadă mai bine. Apoi zice iar: 

— Bunicule, hai să prindem mâţa! 

Acum îl culcă cu faţa către el. Închid ei amândoi ochii, dar nu știi care se 
preface mai mult: bunicul, ori nepotul? Până-ntr-o vreme, când băiatul se 
trezește că se joacă în barba bunicului. 

— Acuma, ce va fi, ce nu va fi, nu ne mai culcăm. Te-oi spune la maică- 
ta, și ea, vezi numa că nu ţi-a mai da țâță pe sară. 

Era cătrănit rău bunicul. Nepotul puse buza, și-ncepu să trâmbiţe; era 
vorba pe care nu o putea suferi de la nimeni, când îi pomeneau de țâţă. 

în sfârșit, bunicul prinse mâţa albă, cu ochi galbeniverzii, cu nasul de 
lemn, și pacea fu gata. 

Și merseră apoi în grădină, să se răcorească. 

Aci, sub nucul bătrân, la umbră, bunicul nu-i spuse nicio poveste, ci se 
apucă să-i facă o pildă despre un băiat rău ce nu ascultă și nu vrea să 
doarmă de-amiazi. Copilul înțelese, puse iar buza, scăpă mâţa și-ncepu să 
fugă prin grădină. 

Bunicul sta să se cătrănească iar, dar, căutând prin șerparul lat, vechi, 
lângă amnar, dădu de-un ban ruginit. 

— Dacă taci, îți dau ceva, auzi, mă, dacă taci, îți dau ceva. 

— Ce, bunicule? 

— Un ban, să-ți iei gogoroane de zahăr. 

— Că nu mai plâng, bunicule, zău dacă mai plâng... 

Și în grădină se făcu liniște. Bunicul își umplu pe-ndelete pipa, o 
înfumegă și-și închise pleoapele grele. O vreme, nepotul își făcu treabă cu 
banul, sucindu-l și privindu-l lung când pe-o parte, când pe alta. Întru 
târziu, începu să numere: 

— Unu, unu, tri, şașe, unu. 

Apoi uită banul jos și începu să-și numere degetele de la mâni, apoi de 
la picioare. Și a numărat mult, mult, cât să ajungă la o mie, dar mai la deal 
de șase nu se suia. Se lăsaseră bine umbrele când i-a venit în minte banul 
și-apoi bunicul. Banul l-a găsit, dar bunicul adormise cu pipa strânsă între 


dinți... 


— Bunicule, bunicule, griji c-adormi, bunicuţule! Uite-ţi cade pipa din 
gură... 

Dar bunicul era ca tăiat în stâncă. Tot huițându-se, cu mânuțţele prinse 
de genunchii bătrânului, îi veni și lui somnul, și, odată, cum își lăsă capul 
bălan pe spate, nu se mai ridică, ci rămase întins pe iarba moale, subțire, în 
umbra nucului bătrân. 

Vreo câteva raze de soare-n asfinţit se furișează printre frunzele de la 
poalele nucului să mai vadă ce fac acești doi boieri, de care-au râs atâta 
astăzi. 

Turmele își dăngăneau clopotele pe coasta de la miazăzi: se apropiau de 
strungă. Cirezile veneau prin praful alb al drumului uscat, fript de secetă. 
Oamenii, istoviți de muncă, dogorâți de zăpușeala de peste zi, se strecurau 
pe-ndelete spre sat. 

Portiţa curții se trânti, ca în urma omului harnic și grăbit, și lelea Ana își 
purtă ochii cercetători prin pridvor, prin ogradă, în toate părțile. 

În sfârșit, intrând în grădină, stătu locului înaintea nucului întunecat 
acum, și un zâmbet de nespusă fericire îi însenină fața arsă de soare. 

— O, bată-vă binele, că bun loc v-aţi ales! 

Şi-i trezeşte. 

Vin vacile, trebuie să pregătească de cină. 

— Măicuţă, mi-a dat bunicu un ban. Un ban frumos, să-mi iau 
gogoroane de zahăr. lacătă-l! 

— Las”, că ţi-l grijesc eu, să nu-l pierzi! 

Copilul îl dete, privind nencrezător la bunicu, ce venea după el, 
zâmbind pe sub mustăți. 


1904 


HOȚUL 


Două coaste înalte, — una îmbrăcată în iarbă roșiatică, păioasă și rară, 
pe-alocuri pleșuvă, alta purtând în spinarea când încovoiată, când ridicată 
o groază de pădure de stejari voinici, de carpeni cu crengi răsfirate, de ulmi 
înalți, — se răzimau de-a lungul celor două margini ale luncii înguste, cu 
iarbă mătăsoasă, prin care murmura, lucind argintie în soare, apa Vâlcelei. 
La poalele pădurii, într-un ungher adăpostit de ochii trecătorilor, pe 
drumul îngust ce luneca alăturea cu Vâlcica, scutit de o aripă deasă de 
stejari depărtată de trupul pădurii bătrâne, așa cum un braț de râu se 
depărtează de matcă, un coperiș nou, de trestie, cu streașinile rătezate 
linie, sta s-acopere de tot cei patru păreţi nu prea voinici, albi și văruiți de 
curând. Trei ochi somnoroși priveau nehotărâți din albimea păreţilor. 
Podmolul galbin strângea căsuţa cu un brâu lat, lipit de un trup plin și 
tânăr. Un staul pentru vite, cu coperișul roș-verziu, plin de negei de 
mușchi, cu păreți de pe care începeau să se desprindă scoarţe de lut, sta 
mai deoparte, privind în pământ, așa cum privește omul beat, care tot 
socoate c-ar putea să steie în cumpănă dreaptă. Un șopron pentru cară și 
pluguri și două cotețe pe sama grăsunilor erau înșiruite pe lângă nătăvala 
de gard ce încunjura, ca un colac, ograda. Poarta nouă, de brad, albea, 
prinsă în roata asta împletită. 

Aici se țăsuse gospodăria noastră până acu patruzeci de ani... Aici, în 
cuibul acesta fărmecat, ne-am pomenit din moși-strămoși, și aici urma să 
guste dulceaţa zilelor bune și să-și poarte greutatea zilelor rele și ficiorul 
meu Vasile, ce chiar în săptămâna după Duminica Tomii a celui din urmă 
an ce ne-a fost dat să-l petrecem la pădure adusese o hoaţă de noră, 
sprintenă ca prâsnelul și mândră ca trandafirul îmbobocit. O săptămână în 
cap s-au adăpostit la noi trei țigani cu gâtul lung, cu ochii de tăciune, cu 
mâna vrăjită. Suspinele coardelor vechi trezeau șoapte de durere subt 
boitele întunecoase ale codrului bătrân, dar apoi, treziți din zăpăceală, 
haraminii o întorceau iară la joc. Pădurile răsfirate pe coamele dealurilor 
mari numai atunci auzeau glas ațâțător de coarde, când se făcea ospăț la 
noi, și păstrau în adâncurile lor amintirile duioase de la nunțile moşilor și 
strămoșilor. 

Abia două săptămâni de-am venit iar la rând, în ogașe, cu gospodăria. 
Sita nouă s-a mai dedat și cu făina măcinată pe la noi. Dæ’ cu niciun chip 
nu ne mai ieșeau din cap veștile ce ni le aduseseră nuntașii. Spuneau că din 
temniţa întărită, de la oraș, în toiul unei nopţi pline de furtună și de 
întunerec, a scăpat un fur primejdios nevoie mare, care acum e spaima 


ținuturilor pe unde trece. Unii ziceau că fusese condamnat la închisoare pe 
viață, alții că îl așteptau a doua zi furcile. Se spunea c-ar fi dărâmat 
păretele de cătră drum, în întunerecul nopţii, ba c-ar fi ros cu o pilă 
grătelele de fier de la fereastră, ba c-a spart ușa... Unii, mai povestași, 
spuneau că s-a ajutat cu iarba-fiarelor, cu iarbă fărmecată, ce i-ar fi pus-o 
pe butucul din mijlocul temniţei, de care era legat cu lanţuri grele, o mână 
nevăzută. O babă cocoșată zicea că drăguță-sa i-a adus iarba ceea. Nu mai 
ştiai ce s-alegi pe sama adevărului. Spuneau că-i un bărbat ca la treizeci de 
ani, un rumân cât un munte, grumaji groși, încordaţi ca la taur, ochi negri, 
adânci, pătrunzători. Alţii s-amestecau în vorbă că nu-i așa, că-i mic de stat 
ca un trunchi și că ochii-i sunt mici și verzi. În urmă, calea-valea, toate- 
aceste puţin ne-ar fi neliniștit, da’ ceea ce ne umplea de groază era că omul 
ăsta minunat se ținea pe-aproape, poate chiar în pădurile noastre. În satele 
vecine era bătaia lui Dumnezeu, nu alta! De rămâneau cirezile peste 
noapte în bătătură, dimineaţa se trezeau bieții păstori cu paguba gata: 
douătrei capete lipseau. Nu grijeau bine?! Durmeau pe rând, anume să 
prindă pe hoț. N-aveau câni buni?! Da’ să-ți miroase, din bătătură, dihania 
din pădure, și răi, de te trăgeau jos! — erau tărcați pe cerul gurii. Cum le 
ducea? Dracu știe! 

Mergea jitarul să păzească fânațele? Bun e Dumnezeu de nu-l aflai 
dimineaţa bătut, lat, pe vro coastă ori în vrun părău, de părea c-au dat 
ielele peste el, nu alta! Mai îndrăznea să-și facă cineva drum cătră pădure 
singur?! Doar nu și-a urât zilele! Las' să fure cine-i viteaz, că tot mai mult 
preţ au zilele decât lemnele! 

În vro trei sate, bolțile negustorilor fuseseră călcate, și bănișorii, puși 
bine în cutii de fier, pieriseră ca și cum n-ar fi fost. 

Unii spuneau că l-au și văzut, că umblă călare pe un cal negru ca 
tăciunele, țintat în frunte, că e veșnic cu pușca în spate, iar la brâu are vro 
cinci pistoale. Când murguțţul i s-așterne drumului, nu aleargă, ci zboară. 

Câte nu scornesc oamenii! Limbă n-au? Cică hoţul, de când a scăpat la 
largul lui, s-ar fi dat în dragoste c-o văduvioară, făgădăriță în Dealul-Mare, 
la «Făgădăul roșu», vestit în tot ținutul ca loc de adăpost și întâlnire pentru 
toți aceia cărora mai mult le place întunerecul decât lumina... Aici, în 
Dealul-Mare, cică ar aduce el caii și boii furaţi, de unde, apoi, alţi pretini îi 
fac pierduţi pe veci... lar în «Făgădăul roșu» cică se veselea și chiuia toată 
noaptea, tropotind îndesat podelele, pe când ţiganii stăteau să-și rupă 
arcușele. 

Câte nu ţi se-nchipuie dacă te lași o dată pradă poveștilor?! Ştiam noi 


bine, adecă eu, baba, ficiorul și nora, — toată suflarea ce ne aflam atunci în 
căsuţa de la poalele pădurii, — știam noi bine cum se face din țânțar 
armăsar. Da tot ne-au bătut un cui în piept scorniturile astea. Sluga nu știa 
nimic de toate faimele câte ne-nghimpau pe noi; cât a ţinut nunta, a fost la 
stâna din Poieni, că s-a fost bolnăvit baciul și nu era între păcurari niciunul 
dibaci în facerea cașului, ca sluga noastră. De știa, crezi că-l mai puteai 
îndupleca să între în pădure cu cei șase boi și patru vaci? 

Nu era atâta frica de moarte ce ne neliniștea. Mai ales pe mine și pe 
Vasile. De câte ori ne-am hârjonit noi cu dihăniile codrului?! Câţi mistreți 
îmbârzoiaţi și colțoși ca muma-pădurii, câte potăi de lupi pot să ne 
mulțămească nouă că i-am ușurat de povara zilelor?! Ci, de! Era lucru 
neobișnuit ce se-ntâmpla acum. De hoți auzisem noi povestindu-se din 
bătrâni câte grozăvii toate. Atunci umblau alte vremi. leșeai cu măciuca 
ferecată în drumul mare, te puneai în aleș, și când trecea vrunul cu punga 
groasă, cu burta roată, cu trei bărbii, ieșeai de unde te ținea pământul și-l 
trăsneai în numele tatălui. A doua zi erai în sat omul cel mai de omenie, ca 
și mai nainte. Unde erau pe-atunci judecăţi ca în ziua de azi, unde să se 
pomenească de gendari?! Ceva neobișnuit, de bună samă, să mai umble și 
acuma hoți... 

Sluga Dumitru, la patru săptămâni de la nuntă, veni de la stână. Baciul 
se făcuse bine, și, când s-a văzut iar lângă căldarea cu zăr, de bucurie, a 
tras o doină din fluier, de s-au prins să tremure frunzele și să suspine 
nemângâiate privighetorile. Noi, cei de-acasă, ne-am cam uitat de isprăvile 
hoțului... Sările de vară erau senine și liniștite. Când apuca soarele 
înflăcărat după coasta de la apus, acoperită cu iarbă rară, păioasă și 
roșiatică, umbrele se ridicau încete și molcome peste vârfurile poleite și 
argintii ale stejarilor de pe coasta de la răsărit. La poalele pădurii, ochii de 
rouă se-ascundeau tremurând printre firicelele de mătasă verde. Văzduhul, 
când pădurea de pe culmile celea mai nalte se-mbrăca în mantia ușoară a 
umbrei, era așa de curat, încât mă gândeam de multe ori că dacă ar fi o 
limbă de fier să se lovească de marginile unui clopot uriaș de argint, n-ar 
putea să răsune mai dulce și să se piardă mai lin cântecele lui decât cum 
străbătea în tăcerea adâncă și se pierdea în șopotul lin al codrului vrun 
chiot izbucnit cine știe de la ce târlă de departe, sau cum se topea, tot mai 
încet, tot mai încet, în pădurile coastelor depărtate, vrun muget de vacă... 
Eu și cu baba durmeam pe podmol, sub streașina lungă de trestie... Mai 
slabă de puteri, baba adurmea buștean îndată; eu mai colbăiam din pipă și 
mă mai frământam cu cele gânduri. Nora durmea în casă, Vasile, în 


șopron, așa, mai iepurește, cu gândul la pădure. 

Dumitru, sluga, om de nădejde, voinic să-ţi răstoarne zece dintr-o- 
ncercare numa, pipăia cu grijă după curea, să vadă de stă tabacul, își făcea 
vânt până-n tindă, să-și mai înciripe câteva lemnușe de pe solniță, apoi 
deschidea poarta, dând drumul celor șase boi și patru. Vaci. Era pășune 
minunată prin poieni și ar fi fost păcat să zacă vitele noaptea întreagă în 
curte! 

Ce ţi-o fi și cu tinerețele astea, lungi-le-ar Dumnezeu sfântul să le 
lungească! Te simți în sufletul tău stăpân pe lumea-ntreagă, și într-o doină 
trăgănată îți aduci raiul pe pământ... Așa și Vasile ăsta! Când se pornea el 
pe cântat, nu mă mai răbda inima să mă gândesc la somn! Doina plângea 
în tăcerea adâncă, alunecând de la o culme la alta, până ce cuprindea 
codrul întreg, ce răsuna acum de clocotul așăzat, molcom, duios al cântării 
curate, argintii. Stelele, — stropi de argint topit, — tremurau în albastrul 
tăriilor. Vro șoaptă se desprindea din tăcere și se pierdea în liniștea plină 
de visuri a pădurii... Ascultam, ascultam până ce auzeam un chiuit strașnic 
rănind tăcerile îndepărtate, sămn că Vasile ieșise în poieni... 

După secere. 

De o lună și mai bine, era o secetă cumplită. Morile de apă, unde se 
obișnuiseră să meargă sătenii, stăteau încremenite, cu butucii uscați, cu 
spițele crăpate. La irugă — niciun picuș de apă. Prin toată preajma 
rămăsese numai o moară de foc. Morarul câștigase atâta, de nu mai avea 
coșuri de-ajuns. Drumul la moară trecea pe dinaintea casei noastre. Puțin 
umblat mai nainte, acum era ca pielea de luciu... 

Odată vine pe drum carul cu patru boi, încărcat cu opt saci pântecoși, al 
lui lonaș din Porumbari, vechi cunoscut și pretin al meu. Ne strângem noi 
mâna rumânește și ne uităm în ochi, colea deschis. Câte nu ne-am 
povestit, că nu ne văzusem de mult! Când era să plece, am băgat de samă 
că mai are să-mi spuie ceva, îi sta pe limbă, gata să zică, și tot nu zicea. 

— Când mă-ntorc am să-ți mai spun ceva, și pocni o dată pe deasupra 
boilor, ce porniră încet, greoi, rumegând... 

«Ce va fi avut să-mi spuie omul ăsta? mă gândeam. Ficiori de însurat nu 
mai am, fete nici atât...» Și deodată mi se făcu lumină în cap: Hoţul! De 
bună samă vro veste nouă. Nu mai auzisem, de o grămadă de vreme, nimic 
despre el. Dumitru a cutreierat cu vitele toate pădurile, Vasile și-a petrecut 
nopți destule cu pușca în spate pe la toate locurile mai dosite, și nici 
pomeneală de hoț. Dumitru nu știa nici acum nimic de el, Vasile nu mai 
credea în scorniturile oamenilor, iar eu... eu ţineam cu Vasile. Da’ ce are să- 


mi spună lonaș? 

A doua zi, la răcoare, în marginea pădurii, cei patru boi ronțăiau 
mohorul tânăr, cosit de Vasile. Stăteam cu lonaș, răzimaţi de car. El 
povestea, și eu mă miram. 

— Trei zile-s numa de-atunci. Jupânul crâșmar de la noi adusese mașina 
de treierat. Grâu sătul, curat ca aurul. Toţi aduseseră, și nu le-a dat un 
ciocan de rachiu. Bun! Oamenii, — flămânzi, hămesiţi, — sara ș-au cătat 
de drum, da' părea că așa le fulgeră ochii... Jupânul — nimic! De ce bem tot 
pe datorie? Să sărăcească el? Ba bine, nu va sărăci! Noaptea căzuse tăcută 
peste sat... Vrun câne de mai lătra la lună. Colo, pe la răsăritul găinușii, 
țipete răgușite, deznădăjduite răniră deodată liniștea adâncă. Se auziră 
câteva troznituri puternice, plânsete înfundate ș-apoi un tropot îndesat de 
copite, ce se-ndepărta, deșteptând depărtările adurmite. Vecinii vin mirați 
să vadă ce-i. Ușa crâșmii — spartă; jupânul — lângă tarabă, legat fedeleș; 
vro câţiva bani de aramă — împrăștiați pe jos. Din crâșmă, prin ușa 
deschisă, se vedea în casă: matca era legată și ea fedeleș, cu climpuș în 
gură. Cine să fi pus trebșoara asta la cale, de nu hoţul ce-a scăpat din 
temniță? în sat toți așa cred, și spun că aici, în pădurile voastre, s-a ascuns. 
Grijeşte și tu să nu pățiți o nepăţită. 

«Bine, mi-am dat eu cu socoteala. Are și drept lonaș să-mi spuie: „Pază 
bună!'>... La căseni nu le-am spus nimic. De-ajuns că știam eu. Mai ales 
biata noră s-ar fi speriat. Mă pun eu să dau de urme, să judec din sămne 
anume puse prin pădure, pe unde dam cu socoata că poate s-ar ținea. Nicio 
schimbare. Ascult eu sările de-a rândul, doar-doar oi auzi vrun cântec 
neobișnuit, vrun fluierat, vrun nechezat... Tăcere de moarte. Cum să mai 
încerc? Mi-a săcat știința apucăturilor. 

Dar iată, într-o sară, când Dumitru, ca de obicei, era gata să pornească 
cu vitele, văd că nu deschide poarta, ci vine lângă mine. «Hm! n-are tabac, 
se vede», mă gândeam. Da' n-am brodit-o. 

— Stăpâne, îmi zice, dumneata știi că nu-s eu omul care să se teamă și 
de umbra lui. De cinci ani te slujesc, și în miez de noapte, ca și în zori de 
ziuă, am fost stăpân pe mine, ori în ce ungher din pădurile astea. Nu-i nici 
nălucire, nici teamă ceea ce-ţi spun. Auzi numa: Ileri noapte, când m-am 
ivit în poiana cea mare, știi dumneata, în înfundături, luna lumina în plin 
iarba deasă, subțirică, iar în văpaia asta albă un cal priponit își scălda părul 
negru ca tăciunele. Deodată pădurea tresări de nechez și, ca din pământ, 
răsări un voinic de rumân cum n-am mai văzut. Dintr-o săritură fu pe 
spatele neted al murgului, tăie căpăstrul ce era legat de pripon, și roibul, 


încordându-și gâtul, trecu săgeată cătră Măguri, pe când pușca din spatele 
voinicului fulgera de câte ori se bătea de spatele fugarului. Funia de 
priponit e acolo ș-acum; da' voinicul nu știu cine să fi fost. De ce să fi fugit 
oare?! Nu știi cumva dumneata cine e? 

— Cine-i nu știu, da’ cred că om primejdios nu e... Poate vrun bătut de 
soarte. Vrun fugar de la cătănie. Cine știe ce păcate! 

— Hm! Decât mă mir, că de ce să fugă el de-un ficior cu vitele? Numa 
măciuca o aveam la mine. Și el era cât un munte, ș-avea și pușcă! Ştii, cât 
un munte! 

— Mai mult nu știu, atâta pot să-ți spun, că nu-i primejdios dacă a fugit. 

— De bună samă că n-a fi vrun tâlhar. Și era așa de frumos! 

Dumitru deschise apoi poarta și dădu drumul vitelor... 

Acum știam că nu-s toate scornituri ce se vestise de hoț. Nu vor fi toate 
cu lapte, de bună samă, da' sâmbure de adevăr tot e. Lui Vasile și femeilor 
nu le spun nimica. Îmi fac ochii în patru și mă gândesc la măsuri, de va fi 
să ne caute și pe noi într-o noapte. 


În urmă, se deschiseră și izvoarele văzduhului. Întâi furtuni și viscole 
turbate, de gemea pădurea ca-n brațele morţii. Picuri mari, grei băteau rar, 
unde și unde. Urletele viforului, înecate prin huzdoapele din pădure, prin 
văile adânci, izbucneau cu putere spre culmi, unde stejari și carpeni tinări 
se-nchinau pân’ la pământ. Bucăţi de nouri pătau cerul, oprind razele de 
lumină... Apoi, deodată, un clocot puternic cutremură întinderile, fierbând 
în codru, și tunetele se spărgeau acum repede-repede, unul după altul. 
Nătăvălile de pe cer se-ngroșau mereu, grămădindu-se ca niște uriași ce se 
sugrumă. Văzduhul fierbea întreg, picuri deși pârâiau pe poleitura de 
frunze a pădurii. Ploaia albă închise depărtările. Nouri mari, fumurii 
treceau peste culmi, lăsând loc altora, mai deși, mai neguroși. Răpăitul nu 
mai înceta... 

Se însărase de mult, și toți căsenii stăteam la cină. Dumitru încă adusese 
vitele mai din bună vreme acasă. Vorbeam de bunătatea lui Dumnezeu, 
care tot nu-și uită de noi. Ploaia nu mai contenise, dar acum cernea mai 
mult decât stropea. 

Întru târziu, numa ce auzim noi că forfotă ceva pe drum, și-n urmă, 
bătăi tari în poartă. Auzim și ne uităm unul la altul. Bătaia conteni puţin. 
Aşteptăm noi, așteptăm să vedem cum se va mai porni. Baba își făcea 
cruce, nora era ca scrisă pe părete. Ciocăniturile răsunară din nou: «Troc, 


troc, troc!» Și cel de la poartă tuși o dată strașnic: «Chăă!» Ce să mai 
așteptăm?! Mergem noi afară, să vedem ce-i. Adecă eu, ficiorul și sluga. 
Bătăile sunt tot mai aspre, ca și când ar lovi o muche de topor. Forfotitul se 
aude din nou: un cal ce nu mai are astâmpăr, de bună samă, îndeasă și 
mestecă tina de la poartă... Noi nu zicem nimic, nu ne mai uităm unii la 
alții, ci toţi trei ne uităm la poartă... Atunci un glas adânc, aspru ca suflarea 
crivățului, răcni în pădure: 

— Deschideţi, oameni buni, ori ce voiți?! 

Acuma, ne privim noi iarăși, toţi trei, și nu deschidem... 

— Cine vei fi, să-ți cați de drum; n-avem sălaș! strigai eu. 

O lovitură puternică, și poarta pârâi prăbușindu-se. Copitele calului 
sunară pe scândurile de stejar. 

Ce-o mai fi și asta?! 

— N-ai putut fi fără de paguba asta, măi bade, zise străinul, 
descălecând. la, adăpostiţi-mi undeva murgușorul, că l-a moţăit ca pe-un 
șoarece... Hei, n-aveţi unde? 

Cum s-a-ntors înaintea ferestrei, în raza de lumină, obrajii plini, umbriţi 
de-o barbă deasă, se zăriră bine. Sluga încremeni locului, nemaiapucând să 
prindă calul de căpăstru să-l ducă la adăpost. L-a dus Vasile sub șopron. 

— Domniilor-voastre vă pare cam ciudat cum vin eu, zise întru târziu, 
văzând că noi nu mai rupem tăcerea. Da' să nu vă fie cu supărare. M-a 
apucat vremea asta pe drum, ș-apoi și pe-un câne trăbă să-l adăpostești pe- 
așa fuiag de vreme. Dimineaţa plec, n-aveţi grijă! 

Ce să faci acum? Să strângi din umere și să mergi după el în casă. Alta 
ce? Pușca-i atârna grea în spate, pe ţăvile lucitoare se prelingeau picuri de 
apă. Să fi fost încă o dată înaltă ușa de cum era, și tot ar fi trebuit să se 
plece ca, să între în tindă. Mergem noi. El șăde. Șădem și noi. Ține ochii 
țintă în pământ. Noi, bărbaţii, ne uităm unul la altul. Femeile înlemniseră 
lângă fereastră. Stăm noi așa, stăm, stăm. Întru târziu, voinicul se ridică, își 
scoate sumanul ud, rupând baiera ce se strânsese de umezeală, și-l atârnă 
de un cui din grindă. 

— Atâta potop de apă, Doamne sfinte, mă mir că de unde tot izvorăște! 
Adecă de, a și fost lipsă, că seceta fu mare. Pământul crăpase de arșiță, de 
să te-ascunzi cu cal cu tot... Huu! și se cutremură o dată în tot trupul, pe 
când aburi subţiri, ușurei, ieșeau din cămașa lipită de spatele lat, de uriaș. 

Din curea scoase tabacul învălit într-o năframă neagră, și din tureacul 
cizmei scociorî pipa. Colbăia des, și fumul se ridica, petece de nour alb, 
spre grindă, ca și aburii ce se tot desprindeau din cămașă. 


Cu cotul stângii răzimat de genunche, cu barba sprijinită pe palma lată, 
privea în pământ, pe când cu mâna dreaptă mângâia ciutura gălbie înfiptă 
în luleaua neagră. 

— Grea vreme, grea de tot, pretine, zic eu într-un rând, mai ales dacă 
trăbă s-alergi drumurile pe-așa vijelie. De-i fi slugă și-i avea stăpân, păcat 
de moarte are că te-a îndreptat acum, în noapte, la treburi; iar de ești 
dumneata stăpân, apoi trăbă că-n mare strâmtoare ești. Zic și eu, da' de 
știut, Dumnezeu știe! 

La dreptul vorbind nu ne era frică, dar o nedumerire așa, ciudată, 
tainică ne stăpânea în faţa voinicului ăstuia, cu mustața scurtă, groasă, cu 
barba neagră, deasă și cu doi ochi aprinși, aprinși de nu te puteai uita la ei. 

— D-apoi umblu și eu, iaca-așa... Dumnezeu știe! zise el privind pierdut 
înspre noi, fără să ne vadă. Părea că aţintește niște vedenii depărtate. 

Încetul cu încetul nedumerirea a prins să ni se risipească și ne-am lăsat 
mai adânc în vorbă cu el. Ne-a povestit ce roadă îmbelșugată a băgat de 
samă în grâne prin locurile pe unde-a umblat. Și a cutreierat multe locuri. 
— «Cucurezele-s rodite bine, numa fânațele au suferit de secetă.» — 
Povestea ca orice om, atâta numa că-i era glasul nespus de mlădios, curat și 
plin de durere. Vrun biet bătut de soarte! 

Când povestea, nu privea la noi, da-n schimb îl aţinteam noi. Femeile ș- 
au venit în ori ș-au prins să-nvârtă fusele. Dumitru ieși să mai vadă de vite 
și de murgușorul străinului. 

Drumețul își scoase traista să cineze, ori poate să și prânzească. 
«Hotărât, nu poate fi decât un om de omenie!» Baba făcu sămn nurorii. 
Peste câteva clipe masa era așternută: zamă dulce de prune, pâne moale, 
carne de berbece. Omul nostru, după multe îndemnuri, se hotărî să-și 
închidă traista și să se puie la masă. 

Cum se schimbă inima omului! Când bătuse la poartă, eram față de el cu 
gândurile cele mai rele. Cu toată făptura lui puternică, nu era însă grozav 
deloc. Dimpotrivă, așa de blând părea, ca și când ar fi îndurat dureri 
ucigătoare. 

Cine să-l mai întrebe cine-i, ce vânturi îl bat?! De-ar umbla de bine, de 
nu l-ar durea prea mult, om așa deschis cum era, ne-ar fi povestit el totul. 
Dar așa, de ce să mai stârnești flăcări care poate au început a se potoli? 

A durmit în șopru, pe pat de fân proaspăt. Dimineaţa, mulțămindu-ne 
de găzduire, s-avântă pe spinarea netedă a murgului, care, cu gâtul 
încordat, cu coama răsfirată, luă în trap calea spre miazănoapte, înghițit în 
grabă de negura ce se-nvăluia în vale, printre cele două coaste de deal. 


— Îți spuneam eu că-i un om minunat ăsta, stăpâne, un om cum nu 
vede fiecine în viață! 

— Într-adevăr, Dumitre măi, nu vede fiecine! 

Femeile avură multe de povestit. Cum era, ce ochi scânteietori avea, ce 
sprâncene, cum era țăsută cămașa și câte nimicuri toate. Și, mai cu samă, 
povestiri minunate cu haiduci. Până și la poveștile cu feți-frumoși au ajuns. 
Minte de muiere, și pace! 

Eu tot mai mult mă căinam că nu l-am descusut mai bine. «Minunată 
poveste trăbă să aibă omul ăsta care, fără îndoială, mi-a plăcut foarte 
mult!» 


Vântul de la miazănoapte bătea tăicios, subțire, pătrunzând până-n 
inima pădurii. Frunzele se arămiseră, unele prinzând să deie-n galbin. 
Luncile se roșiseră și ele, și vitele începuseră să vie flămânde acasă. 
Voinicul cu murgul țintat nu ne mai cercetase și nu mai auzisem nicio 
veste despre hoțul scăpat din temniţă. 

Într-o sară, toamna târziu, seninul era presărat cu flori de argint. Vântul 
nu bătea, ci pădurea suspina totuși încet și lin. Din coasta Cornului, ca și 
când ar fi fost atinși de săgeată, uliii se boceau jalnic: «Chiau, chiau, 
chiau!» 

Șădeam afară, pe podmol. Femeile torceau, bărbaţii pipau. Deodată 
auzim «Buf, buf, buf!» în poartă. 

— Cine-i acolo? 

«Buf, buf, pooc!» 

— Cine-i acolo, ori nu auzi? 

— «Cine-i acolo, cine-i acolo!» Vino de deschide și vei vedea că cine-i! 

L-am cunoscut pe glas pe străinul de după secere... Cât era de schimbat 
acum! Părea așa de voios, ca și când ar fi sosit de la joc. Degrabă am 
descoperit taina: beuse, că mirosea al dracului! 

Niciuna, nici două, că el să nu-și lase murgul din mână, ci, șăzând pe 
podmol, alături de noi, să-l ție de căpăstru. Noroc că l-am îmbiat cu o 
ţigară și, pân-a sucit-o, Dumitru a legat calul sub șopron. 

— Hei, și v-aţi speriat al dracului, știi, când am venit mai astă-vară? Păi, 
cine v-a-ndemnat să nu deschideţi? Apoi eu dau rar, dar atunci dau să fie 
dat! 

Supse adânc din ţigara ce-o ţinea de jumătate în gură. Avea mâncărime 
la limbă, și noi eram buni bucuroși la poveste... 

— Vezi bine că v-aţi speriat. la, de fătuca aia zău că mi-a fost milă! și 


arătă spre noră. Cum să nu vă fi speriat, când aţi auzit atâtea vești slabe 
despre mine?! N-aţi auzit? Ziceţi că nu, da’ văd eu că minţiți. Cine nu-ți 
ştie câți boi și cai am furat? Şi copiii îi numără! Și voi credeţi veștile astea? 
Parcă eu aș avea ce face cu boii și caii! Aș fi avut odată, dar acum... 

Țigara îl arse la degete și o scăpă, nemaiaflând-o. l-am răsucit alta și i- 
am dat-o aprinsă gata. 

— Măi, dragii mei, să vă spun și eu o vorbă, care încă nu mi-a scăpat din 
gură până acum! Și eu am fost odată om cu cinste în lumea asta. Şi acum 
sunt, da’ totuși... Eram slugă, măi, dragii mei, la cel mai gazdă om din sat... 
De vă veţi întâlni cu oameni de la noi vrodată, întrebaţi-i numa cum am 
slujit eu pe bogotanul ăla. Și avea năbădăiosul de el, — că era cu toane, — 
o fată ca o floare din grădină. Eu mă feream de ea, ea mă-ncunjura pe 
mine, da' dorurile tot ni se-ntâlneau. Cine să steie împotriva inimii? Poate 
Dumnezeu sfântul! M-am pomenit numa că m-am îndrăgit de doinele 
trăgănate. Şi le-nvârteam așa cum numa eu știam la noi în sat. Și fata se 
usca pe picioare... Vin toamna peţitori, vin bogaţi, vin frumoși, vin tot 
oameni din neam. Da' fata să-l vreie pe vrunul? Ba și ba! 

— O păștea nenorocul, sărmana! 

— «Tu, fată hăi, tu-ţi faci de cap, precum văd. Da' te-oi îmblânzi eu, și-i 
voi scoate eu gărgăunii din cap și slugoiului ăstuia! Pământosu, că n-are 
casă, n-are ogor, n-are cap de vită... Ce te-albești așa? Crezi că eu sunt 
orb?» Și bogotanul ieși să mă caute iar pe mine. De câte ori nu mi-a 
răscolit tot veninul! Ș-apoi, aveam eu de gând să-i cer fata? Feritu-m-a 
sfântul!... De eram și eu mai întărit, alta ar fi fost, dar așa, numa trup și 
suflet în trup, și încolo vânt, nu mergea! Alta ar fi fost de-aveam și eu boii 
și ogorul meu! 

Voinicul oftă din adânc. Pădurea alături șoptea somnoroasă. Stelele s- 
aprindeau tot mai vii pe câmpia albastră a cerului. Străinul tăcu o vreme, 
apoi se porni din nou. 

— De câte ori nu mi-a aruncat în față sărăcia și nevrednicia mea!... Nu 
știam eu ce plătesc? Apoi atunci de ce mi-o tot spunea el? În urmă, pe fată 
a domolit-o. Nunta se făcu cu cinste, cu ceterași, cu tropotite, precum e 
data. Fata era acum nevastă și crâșmăriță în Dealul-Mare, la «Făgădăul 
roșu». Ce-am simţit eu? D-apoi atâta, că s-a lăsat peste mine o noapte grea, 
veșnică. Munceam ca un bou și mă topeam ca o lumină, spre mirarea 
sătenilor și spre bucuria stăpânului. Noaptea, numa noaptea, când ieșeam 
cu văcuțele pe Măgură, mai simțeam că trăiesc. Ziceam și pân-atunci din 
fluier, dar acum mi se dusese vestea! Stăpânul iar prindea să se încrunte și 


să mă certe: «Tu ești piază rea la casa noastră, mă loane, și toate năcazurile 
de la tine pornesc. Nu ţi-a fost destul că mi-ai zăpăcit copila, pân-a fost 
fată, vreai s-o nefericești și ca nevastă? Ce te uiţi la mine așa, năucule, ori 
crezi că eu nu știu nimic, când tot satul știe? Ce știu? Că dai târcoale în 
jurul „Făgădăului roșu”, când mergi cu vitele pe la Măgură, că noaptea- 
ntreagă cânți ca un nebun»... Cum m-am stăpânit atunci să nu-l închin 
mamonului, nu pot ști! 

l-am dat să beie, că i se uscase gâtul. 

— D-apoi credeți dumneavoastră că fata a putut s-o ducă mult cu 
crâșmarul de la «Făgădăul roșu»? Era beutor, mama focului! în toată ziua 
se făcea leucă. Ș-apoi înjurături, bătăi, de sta s-o sluțească... Într-o 
dimineaţă, cine trântește portița, numa-n ie și-n catrință, cu părul 
despletit, cu ochii rătăciți? Copila bogotanului! «Bate-mă, tată, omoară- 
mă, tată, dar îndărăt nu mă mai duce.» Și știți ce-a făcut? I-a tras o sfântă 
de bătaie, de să-i plângă pietrele de milă, ș-apoi, lăsând-o lată, moartă în 
casă, a ieșit în curte. Eu eram la lemne, prăjinile groase cât piciorul le 
rătezam dintr-o tăietură. Nici nu mai vedeam unde loveam. Vine aţă la 
mine: «Să mi te cari din curte, cerșitorule, înșălătorule! Vezi ce i-ai făcut? 
Ai nebunit fata! Să te curăţi în grabă, că de nu, te calc în picioare!» Și cu 
asta m-a și-nhăţat... Ce-a fost apoi? Amândoi grămadă, jos, printre lemne, 
ne învălmășeam sugrumându-ne. În urmă, tot l-am biruit! Îi ieșise limba 
de-un cot!... 

Străinul se cutremură puternic, și capu-i căzu pe spate, proptindu-se de 
părete. Mânile-i căzură grele pe podmol. A stat așa, a stat. Apoi își ridică 
iar capul și privi serios în jur. 

— Așa, da! Apoi m-au prins; înaintea mea, doi gendari, eu în mijloc, cu 
mânile la spate, după mine alte două umbre negre. Ce să vă mai spun? $- 
așa nu știți cum îs judecăţile! în urmă, tot în temniță ajungi. Dar apoi și 
ieși, dacă ești om!... Și dac-am ajuns iar la lumina soarelui, aflai că 
crâșmarul de la «Făgădăul roșu» din Dealul-Mare murise, aprinzându-se 
șpirtu-n el, și că numa crâșmărița e la făgădău! Hei, măi, dragii mei, știți 
voi bine că de-acolo vin ș-acum! Vin după tine ca după hoţ... 

Era stors de puteri, și ochii i se închideau. I-am pus gluga mea la cap, pe 
podmol, și l-am lăsat să se odihnească... 

Dimineaţa, palid, mulțămindu-ne de bună găzduire, se avântă pe 
spatele murgului. Când ieșea pe poartă, crâșmarul din satul vecin trecea cu 
hodoroaga lui, trasă de calu-i șchiop... Voinicul dispăru ca fulgerul. 


La două săptămâni după asta, cine vine pe drumul ce trecea pe lângă 
casa de lângă poalele pădurii? Doi împănaţi înainte, doi înapoi, și-n mijloc 
hoţul, cu mânile legate la spate, cu capul plecat, palid, abătut, cu barba 
mare și ochii umezi, adânciți. Adecă tot l-au prins! Și de când l-au tot 
căutat! 

Când ajung lângă casă, văd că se opresc. Ce gând au? Trei rămân cu 
hoţul, iar unul vine și ne poruncește să ne scoatem în grabă tot ce-avem în 
casă. Noi: 

— De ce? 

— E poruncă! 

— Ce poruncă? 

— Scoateţi numa-n grabă, că mi-i scumpă vremea! 

— Nu scoatem nimic, c-aici suntem noi stăpâni! 

— Dacă nu scoateţi de bunăvoie, veți face-o de silă! 

— De silă?!... 

— laca, aici e porunca scrisă, și ca întărire avem patru puști cu opt ţăvi! 
zise el arătându-ne hârtia pecetluită. 

Femeile plâng, zbiară, se bocesc. Noi urmăm porunca. Și după ce ne-am 
pus tot avutu-n drum, numa ce-am văzut casa, și șopronul, și staulul 
deodată îmbrăcate în bobote. Se topeau subt ochii noștri. Baba ameţise, 
nora înlemnise, noi, să ne smulgem părul din cap, și alta nu! 

Taina era aici: un crâșmar pârâse, cu jurământ, că l-a văzut pe voinic 
ieșind de la noi. Noi am fost gazdă scăpatului din dubă. Și trebuia să ne 
mutăm în sat! 

Azi, după patruzeci de ani, îmi pare că mai văd căsuţa noastră, cu 
streașinile rătezate linie, cu cei trei ochi ce ne priveau din albimea 
păreţilor. Parcă văd grajdul cu negei de mușchi pe-acoperiș și' poarta de 
brad albind în gardul înalt de nuiele. Cum le-aș uita?! 

Ficioru-mi are azi alți ficiori, și și-a uitat de petrecaniile de pe la pădure. 
Baba mi-a murit de mult. Era și bătrână, «cotor», cum se spune, da’ tot n- 
ar fi făcut ea îmbulzeală în lume, să mai fi trăit... 


1904 


DAN JITARUL 


A dat Dumnezeu pășune din belșug, căci s-au cernut ploi mărunte cât a 
ţinut primăvara. Și pe la căratul fânului, vine așa, câte un povoi cu băltuțe, 
dar trece repede, și soarele zbicește, să-și poată vedea oamenii de lucru. 
Mai sunt încă fânațe multe necosite, mai e opritul taurilor, pe unde dă 
iarba mai târziu, și chiar dacă dă, nu se prea grăbește cu crescutul, că dacă 
se abat pe-acolo tauri vineți, mai ales cel bătrân, nici ciurdarii nu cutează 
să-i scoată. 

Totuși e cineva căruia nu-i pasă nici de tauri, nici de nimic și-i scoate 
din oprit când li-e iarba mai dulce. lar apoi, dacă-și priponește acolo 
murgușorul, pe care nu l-ar schimba cu toate avuţiile lumii, ce păcat face? 
De ce nu vin alţii să-i scoată, că atunci el și-ar vedea de drum, că-i larg 
hotarul, și, numai singur el, Dan, e jitar peste toată întinderea asta de 
roadă. Adică mai sunt doi jitari, moș Grigore și moș Petru de după grădini, 
dar ăștia nu-s oameni. Amândoi îs bătrâni și merg cu bâtele la hotar mai 
mult ca să se sprijinească în ele decât să aducă de dinapoi câte-o ciurdă de 
vite ori stavă de cai la judele satului. I-a ales satul și de data asta, căci de 
când s-au pomenit și ei cu neveste, tot jitari au fost. Dar cum jităresc ei, 
slujesc în zadar. Fără ca să câștigi pe zi cel puţin câte-o litră de vinars, nu 
se plătește să nu-ți dormi nopţile. Dan era de hotărârea asta, și de zece ani, 
de când jitărește și el, vede că nu a brodit-o rău. 

Acasă, nevastă-sa s-a luat de-un gând. 

— Măi omule, tu n-ai s-o păţești bună! Te pornești numai așa, ca 
nebunii, de când însară, și nu mai dai pe-acasă. Îţi vei speti murgul, iar pe 
tine te vor afla odată, cu capul spart, undeva. Oamenii rabdă până la un 
loc. Uite, mie-mi tot bate ochiul stâng de multă vreme, și ăsta nu e sămn 
bun. 

— Bată-ţi de pe mine amândoi, da’ nu așa numa cum se bat, ci să 
gândești că-ți sar din cap! 

Și Dan, cu ochii încruntaţi, îmbucă repede pe sub mustăţile mari, 
nerăsucite, sare ca un voinic de după masă, se scutură o dată, așa cum se 
scutură și murgul său după ce-l descalecă, se caută grăbit pe după șerparul 
lat, potrivește bine teaca ce înghite cuțitul mare, cu plăsele de os negru, și 
iese, trântind ușa, în curte. 

Murgul aprig, neînșăuat, numai cu căpăstru, stă legat de-o proptea și 
bate neastâmpărat din copite. Dan fluieră o dată haiducește, calu-și 
întoarce capul și nechează cu ochii umezi. Într-o clipă e încălecat și, cât ce 


iese pe poartă, pornește de-a una în sărite. Femeia rămâne cu mânile 
încrucișate, la poartă, își face cruce și întră în curte. Cine a pus-o pe ea să 
se mărite după omul ăsta? Nu i-a spus mamă-sa destule rele despre el? Și 
doar nu a fost ceva frumusețe. Ferit-a sfântul! Adevărat că era zdravăn, 
voinic, — cel mai zdravăn din sat, — dar avea niște ochi mici, vicleni și răi, 
și o faţă încruntată, de părea că e veșnic mânios, iar mustăţile, de pe atunci 
păreau niște cotoare împlântate la întâmplare. Tată-său i-a zis că-i 
cunoaște spița. Neam puţin cam aspru, dar, în schimb, oameni de ispravă. 
Unu plătește cât șapte. 

Și acum vedea bine ce plătește! De-ar mai lăsa cel puţin jităritul ăsta! 
Uite, când a fost cu alesul, mai astă-iarnă, dânsa a voit să-l scoată. L-a lăsat, 
prost, să meargă cale de trei zile până la un prieten, cică ar fi având să-i 
spună niște vorbe tainice. Dan s-a avântat pe cal și a pornit furtună. Pe 
prieten nu l-a găsit acasă. Spunea nevastă-sa că s-a dus la târg, cu trei iepe 
sure. Dan a scrâșnit din dinţi și, fără să zică rămas bun, a pornit înapoi, cu 
inima înviforată de răzbunare. Acasă și-a încâlcit mâna stângă în părul 
bietei Stane și i-a tras un pui de bătaie ca acela, de răcneau vecinele pe la 
garduri că o omoară. Şi-n ziua alegerii de jitari, el tot a fost acasă și a fost 
pus și de astă dată. În noaptea aceea a plătit la vreo douăzeci de oameni 
rachiu și au băut până dimineaţa, de-au ieșit din crâșmă vineți și chiuiau ca 
la nuntă. 

Dar știa el Dan să-și întoarcă banii ăștia înzecit. 

Când se ridică nouri grei de după dealuri și plutesc așa, ca de plumb, în 
văzduh, când se întunecă, sara, târziu, de nu vezi la trei pași, Dan își 
despriponește calul din opritul taurilor, se înțepenește pe spinarea lui și-i 
fluieră o dată, ca în șoaptă, la ureche. Murgul ciulește urechile, sforăie 
scurt și se face nevăzut în întunerecul greu de pe câmp. Pe pajiștea grasă 
copitele nu fac niciun zgomot, și liniștea stăpânește deplină peste 
întinderi. 

Boii și vacile abia se văd în întunerec. Zac bolovănoase în iarbă. Dan își 
trage odată aer în piept și-l îniaptă apoi de spulberă coama murgului. Din 
tureacul lung al cizmei scoate biciul înfășurat în jurul codiriștii și începe să 
îmblătească în dreapta și-n stânga. Fripte de pleazna lungă de fuior, vitele 
sar și țâșnesc într-o fugă împrăștiată, ca de streche. Dar murgul s-a 
înfierbântat. Aleargă, le ocolește, se aruncă după cele ce s-au răzleţit, le 
adună pe toate într-un cerc, pe când pleazna de fuior le arde mereu. În 
sfârșit, pornesc speriate, împungându-se una pe alta. Și în vreun fânaţ 
necosit, unde e iarba mai bună, se opresc. După ce se înfruptă din iarba 


mirositoare, plină de sulfină, un ceas, două, murgușorul lui Dan iar se 
înfierbântă, și vitele, mânate din urmă și de pe de laturi, fripte de pleazna 
arzătoare, pătrund prin fânaţe încolo. Abia târziu le scoate Dan la drumul 
mare, lăsându-le să meargă în pas către sat. 

La casa judelui, Dan bate cu putere în poartă, și dacă nu vine nimeni să-i 
deschidă, o răstoarnă cu umărul, și curtea judelui se umple de vite. 

— Fire-ai al dracului, măi Dane, da' de unde le-ai putut aduna pe toate?! 
întreabă cu glas întunecat Gheorghe, primarul, răsărind în pridvor. 

Dan nu răspunde nimic, ci se leagănă ușor pe spinarea murgului, 
apropiindu-se prin întunerec de jude. 

— Să știi că azi îs cătrănit rău, Gheorghieșule! Am alergat ca un smintit 
toată noaptea, de-mi vine să-mi scuip sufletul de ciudă! Auzi dumneata, 
unde e fânațul mai întreg, acolo să dai peste ciurda asta de vite! Vai de 
capul oamenilor, săracii, că dorm ca butucii și nu știu ce lăcuste le înghit 
avutul. 

Judele îl privește cu înţeles, se apropie prin întunerec de Dan și-l bate pe 
umăr. 

Dan descalecă și se așează pe treptele pridvorului. 

— Așa, o udătură, ce zici? Mă arde pieptul cât am răcnit după balele 
astea. 

— Vine, Dane, vine! 

Și primarul se repede în casă și aduce o ploscă pântecoasă. Apoi încep să 
vorbească în șoapte. 

— Vor fi patruzeci de capete. 

— Nu, răspunde Dan, sunt patruzeci și cinci, tot 

— Din douăzeci capul nu le lăsăm, ce zici? 

— Știu eu? Să se vadă și paguba! Aceea dumneata s-o prețuiești, că ai 
dreptul. 

Tac, închină din ploscă, oftează din când în când și-apoi iarăși vorbesc 
cu glasuri abia auzite. Vinul s-a gătat, dar jitarul nu se duce. 

— Ştii ce, mai e mult până în ziuă și poate să mai prind ceva. Adu-mi o 
juma de litru de vinars. Da' vezi să fie ca șpirtu! 

Primarul îi aduce vinarsul. Dan își dă capul pe spate și rămâne așa, ca și 
când l-ar fi lovit cineva cu o bâtă peste frunte, ameţindu-l. Se ridică apoi, 
își aduce murgul, îl îmbrățișează pe după gât, se avântă. 

— Dimineaţă, vezi să mă chemi, cât ce vor sosi păgubașii. 

Și, lipindu-se de grumajii murgului, iese pe poartă. Face un înconjur, 
ajunge la el acasă, trântește portiţa, ca și când acum ar ieși mai întâi din 


curte, apoi pornește iar în galop spre hotar. Femeia sare grăbită la 
fereastră, gândind că-i Dan, însă se încredințează că de bună samă a visat. 

Pe drumul bătucit, copitele murgului bat tot mai rar. Calul merge acum 
în pas, și-o doină plină de durere începe să se tânguie prin întunerecul 
greu: 


— Bate vântu picu ploii, 
Toţi ficiorii merg cu boii. 
Merg cu boii-n Valea-Mică, 
Vin în sat la ibovnică... 

Eu mă duc în Valea-Rea 

Să vin și eu la a mea! 


Copitele murgului nu se mai aud, numai glasul de jale al stăpânului se 
învăluie, în noaptea adâncă, cu suspinele vântului ce-adie coama calului. 
Din când în când doina se potolește și se aude un nechezat prelung. Dan 
își bate fugarul cu palma aspră pe gâtul încordat. Apoi răsună iarăși, cu 
putere, cu patimă: 


— De te-ai face, Murăş, vale, 
Să trecem apele tale... 


Cu mândra să mă-ntâlnesc, 

Două vorbe să-i grăiesc, 

Ș-apoi să mă prăpădesc. 

Feciorii care au ieșit cu vitele peste noapte se trezesc. Dar cunosc 
cântecul și se-ntorc pe ceea parte. Știu ei bine: de cântă Dan, nu e nicio 
primejdie. 

— Că de la inimă cântă, bată-l Dumnezeu să-l bată de hoț! 

— Dacă-l doare, mă, cum să nu cânte? Am auzit pe mulţi vorbind în 
taină că se prăpădește după crâșmărița din Deleni, da' n-am crezut, pân- 
odată. 

Flăcăul care vorbea se apropie mai tare de ceilalți. 

— Era un întunerec de să-ţi scoţi ochii și ploua de părea că s-au rupt 
toartele cerului. Murășul venea mare, cu vuiet surd. Dan trebuia să treacă. 
Chiui după podar o dată, de două ori, de gândeai că-și varsă plămânile. Nu 


s-a mai putut răbda. Deschide piedeca murgului, s-avântă și se vâră în apă. 
Eu mergeam cătră casă, nu m-a văzut. Gândeam că va pieri în valuri. Dar în 
noaptea următoare vitele mele erau toate la judele în curte. Ș-atrunci am 
înțăles eu că omul ăsta e dat dracului! Iar peste Murăş, oblu cu trecătoarea, 
voi știți bine că e crâșma din Deleni. 

Feciorii se-ntorc pe toate părțile și nu-i mai prinde somnul. Încep a 
vorbi, în taină, de isprăvile lui Dan. 

Jitarul în vremea asta umblă pe la voinicii cărora le-a prins vitele, îi 
trezește și se răstește la ei: 

— Voi ce păziți aicea, măi? Fire-aţi ai dracului, unde vi-s vitele? lar vor 
fi umplut sămănăturile! 

Voinicii privesc buimăciţi unii la alţii și nu știu ce să zică. Pleacă apoi să 
le caute. Așa, ca în treacăt, Dan le azvârle câteva cuvinte: 

— Eu am dus azi-noapte niște vite. Da' nu vor fi fost ale voastre, că erau 
prea multe, și le-am luat oblu în fânaţele de la Măgură. Ale voastre n-au 
putut merge pân-acolo! 

Dar dimineaţa, la judele acasă, vedeau feciorii că totuși se poate și una 
ca asta... 

Dan, după ce împarte banii cu primarul, se înfundă în crâșmă cu niște 
prieteni buni și-i îmbată pe toţi. Numai el rămâne treaz, dar prea «turbat», 
cum zicea femei-sa, Stana. Și încă în acea sară, murgul își ia zborul până la 
crâșmă din Deleni. Cică este vin acolo cum nu s-a mai pomenit. 

Norocul bieţilor feciori că «ponturile» lui Dan nu erau așa de dese. La 
două-trei săptămâni o dată. Se îndestula de obicei cu două-trei capete de 
vită pe noapte, ca să aibă pe ziua cealaltă de vinars și tabac. 

Alteori avea Dan așa o voie bună, că-și săruta murgul și se abătea pe la 
feciorii cu vitele până ce nu adormeau. Și-apoi ţine-te, băiete, la glume, de 
să-ți cadă fălcile de râs! Era mai ales un tânăr cam sfios — abia-i mijea 
mustaţa. Pe acesta nu-l mai slăbea jitarul din gură: 

— Doamne, loane, cum te prăpădești tu așa, văzând cu ochii! Ficior ești 
tu?! Așa-s ficiorii, mă?! și chiuia o dată Dan, rănind tăcerea grea până în 
depărtări mari. Te topești, mă, și nu cutezi să-i spui o vorbă. Ce inimă e în 
tine? Să fiu eu în locul tău! și iar răcnea o dată. Apoi scotea din buzunar o 
ploscă mare și-i poftea pe rând la vinars. 

Odată, după ce bău așa, se repezi fără un cuvânt la cal, se avântă și porni 
spre sat. Peste o jumătate de ceas tropotul se întorcea. 

— Vai, ucigă-te crucea, Dane! și feciorii începură să-și facă cruce. 

Dan se coborî lin cu fata ce-i ameţise în braţe, în zborul nebun al 


murgului. O puse pe iarbă. 

— Uite, Ioane, ţi-am adus-o, să te fac de rușine la lume! Nu ţi-i păcat s-o 
faci să sufere atâta? Că nicicum nu putea durmi, ci sta, sărmana, pe laviţă, 
în curte, și visa la lună, ca nebunele! 

Ion, tremurând de ciudă și de mânie, voi să zică ceva. 

— Să nu te-apropii de ea! se răsti Dan. Am adus-o numa ca să te fac de 
râs. Pui de rumân ești tu?! 

Și luând fata din nou în braţe, se avântă pe spinarea murgului, și 
tropotul se depărtă. 

Alteori, tot când era în voie bună, își alegea ortaci dintre feciori și 
pornea prin hotarele satelor vecine, de unde aduceau grămezi mari de vite; 
le învârteau prin cucuruzele de la ei și le mânau în sat. 

Se zvonea că Dan s-ar pricepe și la furatul cailor, — nu de la ei, ci din 
satele vecine. Asta însă nu cuteza nimeni să o spuie cu glas mare. Dar era 
lucru hotărât că murgul lui e dintr-o herghelie domnească, dintr-al 
patrulea sat. Și era un pui de cal de să te prăpădești până să-i găsești 
părechea. lar dragostea lui cu crâșmărița din Deleni oamenii o legau și de 
furatul cailor. Cică acolo se întâlnea Dan cu soţii lui. Ce ducea el, vindeau 
aceia. Gurile oamenilor, însă, multe vorbesc. 

Vorba ca vorba, dar avea mare patimă pentru cai. Țiganii luaseră groaza 
jitarului. Nu mai cuteza niciunul să-și ducă iepșoarele la păscut peste 
noapte. Că se trezeau numai că-s închise dimineaţa la judele. De furat nu 
s-a întâmplat să se fure ceva. Dar țiganii erau datori cu multe zile de lucru 
pe la judele, pe la jurați și pe la alte fețe din sat, pe socoteala cailor. Nu și-i 
mai scot faraonii la câmp? Bine! Dan va merge și în ţigănie, la capătul 
satului. Și unde numai ce se ivea în puterea nopții, scotea surele de pe 
unde erau, le aduna lângă balta sacă din țigănime și răcnea la ţigani să se 
scoale, că iar le-au picat caii în sămănături. Aceștia ieșeau speriaţi în ușa 
bordeielor. 

— Bade Dane, sa ma traznească de-a fost călușelul meu undeva! Uite, a 
fost legat aici, de pripoana asta. 

— Jupâne jitarule, să-mi sară ochii de n-am băgat pe sura asară în 
bordei cu mine! 

Și toți, din toate părţile, începeau a se milogi. Dar Dan era neîndurat. 
Ardea cu pleazna de fuior oasele surelor, și du-le drumul la judele! îndărăt 
se auzea zvon de înjurături țigănești. 

Câteodată, însă, se mânia și primarul. 

— Mai lasă-i dracului, mă Dane, că faci de ne rămâne satul fără ţigani! 


Dan, fără multe vorbe, ducea caii înapoi, pocnindu-i din bici, dar câte 
patru-cinci zile nu se mai arăta pe la judele. 

Viaţa asta o ducea jitarul Dan de când prindeau să se înmoaie zăpezile și 
până venea iar alba-n sat. larna, însă, bolea în toată forma. Așa, când se 
mai făcea vreo goană după mistreți, simțea că mai trăiește. După o astfel 
de vânătoare, — doborâseră vreo patru colțaţi, — Dan și pădurarii chefuiră 
până noaptea târziu. Rar se va fi îmbătat Dan ca acum. Că, după ce ajunse 
acasă, își scoase murgul din grajd, se avântă și porni, în puterea nopții, pe 
hotar. 

Și era pe la mijlocul lui ianuarie. Zăpadă multă, îngheţată în troiene. 

Dan se miră că nu află nicio vită pe câmp. Alergă la Calea-Afundă, se 
repezi spre Măguri, în Valea-Rea — nimic și nimic. Dan se mânie, își 
strânse fugarul în pinteni și se apropie de valurile Mureșului. Ajunge drept 
casa podarului, răcnește să vie luntrea, dar nimeni nu răspunde: numai 
murmurul înăbușit al apelor, ce curg molcom pe sub gheaţă. Dan își scoate 
biciul și-și învăluie fugarul cu el. Murgul, nebătut încă, sare ca trăsnit în 
două picioare, sforăie nebun și pornește furtună pe gheaţă, să treacă 
Mureșul la crâșma din Deleni. 

Pe la mijloc, însă, gheaţa, — subțire, — pârâie, crapă în petece mari, apa 
țâșnește, și murgul cu stăpânul lipit pe spinare piere-n adânc. 


1905 


ZI DE TÂRG 


În înălțimile reci, întunecate, fulgii se-nvolbură, alungându-se ca un roi 
mut de albine. Pe pietrișul drumului vechi, bătucit de-atâta du-te-vino, 
scamele albe se lasă ușoare, moi. În piaţa largă, două rânduri de șetre se 
lipesc de geamurile înguste, somnoroase ale caselor înnegrite de vremi. 
Din când în când, vântul răbufnește din depărtări, învăluind mari 
rotogoale albe de fluturi, le vântură peste-acoperișuri și mătură piața, 
lăsând ici și colo potecuţe negre. Pe dealurile din apropiere pădurile 
bătrâne înnegresc zarea cenușie, deznădăjduită. În vale, pe malul Târnavei, 
vântul bocește prin sălciișul uscat. 

La capătul drumului larg, de-amândouă părțile, așteaptă cerșetorii. 
Căciulile roase, bine-ndesate pe cap, lasă totuși ochii să vadă. Pe-un braț de 
paie, picioare schilave se-ncolăcesc subt un trup acoperit de zdrenţe. Unde 
și unde, din sumanele vechi, rupte, mâni uscate, înfășurate în cârpe, se 
ivesc drepte ca niște cioturi împlântate în trup. Ochii mici, bolnavi, 
licăresc umezi în orbitele negre. Doar unul își rostogolește-ntre pleoapele 
veștede albușul fiert al ochilor orbi. Din când în când, câte unul cască 
gemând. Din vreme în vreme, cineva oftează adânc. Pălării vechi, 
decolorate, roase, așteaptă, întoarse, alături de ulcele știrbite, mila 
trecătorilor. 

Cel dintâi scârțâit de car. Două vaci trupeșe, cu coarnele răsfrânte se 
opintesc în jugul luciu. Cocoţat deasupra, pe saci, un băiat nu-și mai poate 
lua ochii de la turnurile nalte ale bisericii de-aproape. Căciula albă, 
rotundă, cu miţe negre i se razimă de spate. Trandafiri de sânge i-au aprins 
obrăjorii, iar din încopcierea gulerului înflorat răsar grumajii — albi ca 
laptele. Pe lângă car, tatăl, — voinic, aspru, — îndeamnă vacile, cu grai 
blând, încet, cum mână oamenii vitele noaptea. Merge legănat, tocmindu- 
și din când în când căciula. 

— Fă-ţi milă și pomană c-un creițar, bade! 

Cerșetorii, treji cu toţii, își tocmesc pălăriile și ulcelele de dinainte, își 
încovoaie și mânile sănătoase, își scot de subt ei cioturile de picioare, își 
descoperă în frig umerii goi, negri, își strâmbă gura, dându-și ochii peste 
cap, și recită plângător, cu înecuri, vorbele versificate, cerând îndurare și 
milă. 

— Na, taică, și să deie Dumnezeu noroc! 

Și badea înalt s-apleacă și pune în pălăria unuia doi bani. Își tocmește 
iar căciula și trece liniștit cu carul înainte, nemaibăgând în samă plângerile 


celorlalți neputincioşi. 

Carăle vin acum mereu. Cerșetorii își scot și căciulile din cap și le întind 
trecătorilor. Fulgii mari cad moi și se topesc în clăile lor de păr 
nepieptănat. Mînile uscate ies tot mai des din țundrele sparte, cele 
sănătoase se-ncovoaie tot mai tare, iar din ochii mici lacrămile picură în 
bărbile încâlcite. 

Cele dintâi cară au umplut drumul de panglici negre, întinse de-a 
lungul, cât ţine. Pe margini, cizmele lasă urme late, opincile — târâșuri. 
Dar ninge mereu, și zăpada prăfuiește tot drumul. 

Carăle duc saci sătui, otavă ca strămătura, suluri de fân înmiresmat. În 
unele, grăsunii, proptiți pe picioarele de dinainte, privesc nepăsători cu 
ochii lor mici, clătinându-se; alții, mai subțiri la slănină, stau în picioare; 
unde sunt godăcei mărunți, scroafa se-nvârte, grohotește, pe când feţii ei, 
ţinându-și râturile ridicate ca niște surle, guiță de-ţi iau auzul. În câteva 
căruțe, cu lesele de nuiele sparte, cârpite cu motroaște de fân, gâștele, 
alarmate, dau de știre negustorilor din oraș că vin să le-ndoape, că acasă 
româncele n-au avut cu ce. Roatele scârțâie, gem. Câţiva preoți trec și ei 
printre șirurile de cară și căruțe. Unul şade, cu sluga, pe-o lădiță mică 
înainte, iar înapoi — maica preoteasă, serioasă, cuminte, cu o fetiță mirată, 
îmbrăcată ca o păpușă. Într-altă căruță fetița e domnişoară, cu ochii plecați 
ce văd printre gene, grozav de serioasă. Maică-sa o face atentă: 

— Uite, vezi, aici ai fost tu, patru ani, la școală. Sunt doi trecuţi de 
atunci, Doamne, da' ce ţi-i, Lenuţo, de nu te uiţi? 

Fata își pleacă și mai tare bărbia în piept, și ochii-i văd mai ager printre 
gene: pe lângă școală trec vreo câţiva tineri, cunoscuți vechi, și, Doamne, 
uite cât e de slab calul lor cel sur! Și hamurile, uite hamurile! Funia e toată 
noduri!... 

Piaţa largă se umple. Boii și vacile desjugate mușluie fânul pus dinainte, 
ori rumegă deasupra ogrinjilor. Sacii răzimaţi de cară așteaptă mușteriii. În 
învălmășeala mare se-aude în toate părţile strigătul răgușit al vișlarului. 
Coperișurile șetrelor se tot îngreuiază subt povara zăpezii. Dinaintea 
șetrelor, pe scânduri, negustorii se preumblă, cheamă, trag de mânecă 
femeile ce vor să treacă mai departe. Gura le umblă ca melița. Macină, 
torăie. Cei dinlăuntru măsură cotul repede, repede, de le sticlesc ochii 
muierilor care-așteaptă s-audă câți bani au de dat, iar la socoată sunt și 
mai grabnici. La urmă, cu zdreanța de năframă subsuoară, ori cu cei câțiva 
coți de postav sau jolj, femeia, năucită, odată afară din șatră, își numără de 
zece ori banii rămași în pungă. De altfel, e totuna, sau au greșit la 


numărătoare, sau nu: banii înapoi nu-i mai capătă. Unele, mai sfătoase, țin 
să arate negustorilor că au fost înșelate, dar fără folos. Cele mai multe însă 
se mulțumesc să le spună cunoscutelor cum au fost înșelate. 

Vreo câţiva negustori se-ntâlnesc mereu, când în mijlocul pieţei, când în 
colțuri. De la o vreme pornesc de la car la car, dau arvună și arată câte un 
magazin. Vitele se înjugă iar, și carăle pornesc într-acolo. Maja are slujbă. 
Magazinul primește mereu grăunţe din câteva sate. 

— Mă, a dracului cântaru! Am adus de-acasă douăzeci de ferdele, și 
spune că-mi plătește numa pe nouăsprezece! Că s-a tras! Trage-l-ar în iad! 
Da' ce am eu cu trasu? Ferdela mea-i ferdelă, tu mi-o știi doar, mă loane, 
— ferdelă veche, — și cu ea am măsurat. Ce am eu cu cântaru lui? 

— De ce i l-ai dat? 

— Cine-a știut? Gândești că mi-a spus ceva? Când a fost la plată, mi-a 
zis: «Bade, grâu dumitale n-a tras. E săc. Îți dau pe nouăsprezece ferdele, 
dacă vreai, dacă nu, ia-ţi-l înapoi!» Grâu meu, săc? Inima lui, nu grâu meu! 
L-am închinat dracului pomană și am ieșit, că, de mai stam, îi turteam și 
mai tare fruntea îngustă. 


Pe drumuri carăle încep să curgă către casă. Zăpada cade mereu, și, din 
vreme în vreme, vin iar învăluiri mari, rotogoale de fluturi. Carăle sunt 
pline acum de femei îmbrobodite cu ștergare albe, de fete cărora numai 
gura li se mai vede de sub năframa neagră ori albastră. Câţiva băiețandri 
aleargă după un purcel ce le-a scăpat. Bărbaţii duc de sfoara legată de 
picior grăsunii pe care-i cheamă femeia, zurăindu-le înainte, într-o ulcică, 
cucuruzul pe care nu-l vor căpăta acasă. 

Cerșetorii, după ce au avut puţin repaos într-amiază, acum câștigă iar. 
Mânile uscate se-arată din nou, cele sănătoase se-ncovoaie, fețele se 
strâmbă, ochii se rostogolesc în cap; și capetele iar se descoperă, și căciulile 
iar aţin calea trecătorilor... 

O babă și un moș au vândut patru rațe, un răţoi și două gâște, de azi- 
dimineaţă, și de-atunci, șezând pe două pietre, lângă biserică, tot fac 
socoata și tot nu le iese. Baba zice că nu e plătită o gâscă, moșul că au dat 
în cinste și gâsca, și rățoiul. Se uită unul la altul, clatină din cap, se 
boscorodesc reciproc și iar numără. Pun deschilin banii de pe gâște, și 
deschilin cei de pe rațe, iar baba ține veșnic în mână prețul rățoiului. 
Oftează. Nu iese! Amestecă banii și iar îi numără. Nici așa! 


Și zăpada cade mereu, moale, pufoasă. Și sunt ninși, albi amândoi, de 
când tot stau acolo... 


1905 


POPA VASILE 


În odaia îngustă, joasă, cu geamuri mici, roșcate de flăcăruia când 
săltătoare, când liniștită a bețigașului de său de pe masă, se plimbă cu pași 
largi, măsuraţi un bărbat adus puţin de spate. Barba bogat revărsată pe 
piept are mănunchiuri groase de fire argintii. Mustăţile-i răsucite par două 
coarne de berbec, ce se pierd în barbă, roșcate, cu puţine fire albe. Din 
când în când, se oprește lângă masă, vrea să se așeze pe scaun, dar iar se 
îndreaptă și iarăși pășește larg și măsurat. Pe câteva clipite capul se ridică 
măreț, și sub sprâncenele dese, stufoase, ard în văpăi două diamante negre. 
Nasul de vultur palpită, pare că adulmecă în depărtări mari. 

În casă e liniște grea. Din odaia vecină, pe ușa deschisă, se-aude 
respirația regulată a celor ce se odihnesc, scutiți de răsufletele reci ale 
vântului ce fluieră cu o mulțime de întorsături în streașina lungă a casei, 
afară, în toamna târzie. În vatra rece, în două colțuri, doi greieri numără cu 
scârțâiri uscate clipele ce trec. Din cadrele icoanelor vechi, sfinţii, în haine 
lungi, șterse, ascultă, cu capetele plecate, furtuna de-afară. Par adânciţi în 
gânduri, ca niște moșnegi ce-au adormit la un priveghi, cu coatele pe masă. 
Pe după icoane sunt vârâte tufe de busuioc și de izmă creață, cu miros de 
sărbătoare. 

Întru târziu, bărbatul, după ce închide ușa odăii vecine, se oprește în 
mijlocul camerei. Stă mult, ca împietrit, cu capul plecat, cu braţele 
încrucișate pe piept. Din când în când, oftează, și barba mare i se zbate ca 
de o descărcare nervoasă. Afară, vântul se vaietă prin frăgarii negri, se 
învăluie pe sub streașină, îmbulzindu-se în geamurile mici, și se depărtează 
apoi, ca răpit, într-un întunerec de să-ţi scoţi ochii, lăsând răstimpuri mari 
de liniște în urmă. Din ochii negri, aprinși, se desprind repede doi stropi 
mari și se pierd în barba încâlcită. Pașii se-ndreaptă iar, hotărâți acum, 
spre masă, și scaunul cu spetează scârțâie dureros. 

O coală albă de hârtie așteaptă pe masă. Pana înțepenește o vreme între 
degetele groase, apoi, încet, cu opintiri și ponturi începe s-alunece 
scârțâind. 


«Măria-ta! 

De douăzeci și cinci de ani sunt aici, în satul unde m-ai trimis. Douăzeci 
și cinci de ani trec ca o palmă la ureche, dar pentru mine au fost douăzeci 
și cinci de veacuri, măria-ta! Până am fost la învățătură, m-ai cunoscut bine 
pe mine, și pe Toader Vălean, și pe Petre Muntean. Noi ţineam strana. 


Acuma, ei s-au dus de mult, măria-ta, și numai eu am mai rămas, eu, Vasile 
Todoran.» 


Mâna lui Vasile începe să tremure ca de friguri, pe ochi i se pune o ceaţă 
deasă. Șirurile ce se usucă pe hârtie i se par grozav de încâlcite. Literele 
joacă, se dezlănţuie, se împrăștie și dispar apoi cu totul. Vasile Todoran se 
freacă la ochi, dar ochii nu mai văd în afară. Se lasă greu pe speteaza 
scaunului și oftează din adânc. Subt para tremurătoare a feștilei de pe 
masă, sfinții vechi de pe părete par că se deşteaptă. Afară, vântul se izbește 
în ferestrele mici, și un ochi de hârtie pleznește. Vasile Todoran deschide 
ochii, tresărind. Flacăra săului de pe masă se-alungește și-i gata parcă să se 
desprindă de feștilă. 

— Ce vreme, Doamne, ce vreme! șoptește popa Vasile, și cu o năframă 
neagră astupă ochiul. Apoi se așează iar pe scaun. 

De când duce el amarul ăsta de viață! Bătrânul badea Iacob, tată-său, să- 
i fi dat lui bună pace, să fi rămas aici în sat, în rând cu feciorii. Cine-ar fi ca 
el acum? Dar nu! Bătrânului îi ardea să-l facă domn! Și încă ce domn, ia, nu 
așa, o zdreanță de scriitoraș! Avea băiatul glas bun, — ce mai glas! — 
«got», cum zice cantorul Mitru. Şi dacă nu l-ar fi făcut popă, atunci pentru 
ce le mai dă Dumnezeu dar oamenilor? 

Și Vasile Todoran, cum stă răzimat de speteaza înaltă a scaunului de 
stejar, vede, ca în vis, toată viața ce-a urmat pentru el din această hotărâre 
neînduplecată a bătrânului. 

O casă mică, cu ferestrele murdare, cârpite cu hârtie, locuința unui 
pantofar uscat, vânăt la obraz, care toată ziua ședea pe un scăunaș, punând 
petece ori tălpi, fumând necontenit și golind tot la trei ceasuri o litră de 
rachiu. Un ucenic ghebos aducea și ducea marfă, punând întotdeauna în 
buzunar glaja stăpânului. Aci a-nceput să înveţe lecţia ce i se spunea la 
școală, în mirosul de tutun, de cleiuri, de vinars și de piele umedă, putredă 
pe jumătate. Când îi vin în minte anii petrecuţi acolo, îl cuprind fiori reci. 

Numai după ani a schimbat cvartirul și s-a mutat la cei doi prieteni, cu 
care mai târziu cânta în strană; numai atunci a mai prins și el vlagă. Anii 
de-nvățătură erau doi pentru cei ce se grăbeau. 

Dar de acești doi ani Vasile Todoran își aducea totuși cu drag aminte. 
Mai ales de unele zile mari. Când se strecura cu cei doi prieteni la crâșma 
lui Tănase, puneau trei șurțe de-ale crâșmărești în cele trei ferestre și 
așezau lumina în mijlocul mesei, iar în jurul luminii — trei sticle cu vin. 
Feciorii se mai încălzeau la inimă, li se dezlegau limbile și le porneau 


lacrămile odată cu cântecele. Și ce cântece, Doamne, Doamne! Te- 
aprindeau mai ceva ca vinul! Și Vasile era cel mai meșter. În asta una nu se- 
nșelase bătrânul: feciorul lui avea un glas, — Doamne, ce mai glas! — 
«got», cum zicea diacul Mitru. 

Vasile cânta, prietenii îl acompaniau, și ochii lor cuminţi se umezeau. Și 
când se depărta și al doilea rând de sticle goale, să vină iar pline, prietenii 
se îmbrățișau, și apoi, liniștindu-se, făceau planuri mari pentru viitor. Cei 
doi aveau acasă logodnice ce-i așteptau cu ochii plânși, blăstămând atâta 
foc de-nvăţătură ce trebuie să ai ca să poți cădelniţa în biserică. Ei se- 
nduioșau mai în grabă decât Vasile, și pe buze le veneau cântece de 
dragoste. Dar Todoran schimba repede rostul și se pomeneau cântând: 


Cine trece Oltul mare? 
Ce viteaz răzbunător 
Umple astăzi de teroare 
Zbirii bietului popor? 


Și nu se prea puteau dumeri ce va să zică «zbiriibietului», spus 
totdeauna într-un singur cuvânt. Dar Vasile punea capăt și nedumeririi, 
căci încheia cu: 


Plângi, popor nenorocit! 
Plângi, că Tudor a murit! 


Și cei doi prieteni plângeau cu lacrămi amare moartea bietului crai 
Tudor Olteanul, care trecuse 


Fără cruce, fără floare, 
Fără lacrămi pe mormânt. 


Amintirea acestor zile mari era singura zare luminoasă în viaţa lui Vasile 
Todoran. Dar cât de rare au fost aceste zile! Câteodată i se părea că partea 
asta frumoasă a vieţii lui a fost un vis numai. Mai ales după ce-i muriră 
prietenii. 

El nu avusese logodnică, până la pricopseală, dar, venind acasă, zece ar 
fi mers după el. 

Lui Vasile îi vine în minte toată viața lui de popă aci, în sat. Și, din toate, 
înțelege numai atâta, că tatăsău mai bine-l lăsa să crească în rândul 


celorlalți feciori. Anii răi l-au legat de gard. Cei buni i-a cheltuit cu școlile, 
pentru un băiat care, după cinci ani, murise de aprindere de plămâni, și 
pentru o fată care și ea fusese un an la oraș. 

A muncit în rând cu ceilalți oameni din sat. A muncit ca un bou, și nu s- 
a ales cu nimic. Că dacă era an ploios, eclegia se îneca de bălțile ce le ținea 
lunca o jumătate de an; iar de era secetă, crăpa cleiul de subt firele rare de 
iarbă, și cucuruzul își învârtea frunzele ca fusele. Moșia lor cea bună, din 
moși, a pus-o tată-său cu învăţătura lui. Era înrudit cu jumătate satul, — 
cât despre partea lui, cât despre partea muierii, — dar de la aceștia în 
zadar cerea. Erau săraci și n-aveau ce să le deie. 

Și tot ar fi mers cumva, numai să fi fost ani buni. Mai ales anul acesta 
din urmă! Trei vitişoare în grajd, și nu avea un car de fân! Şi toamna venise 
degrabă. Le-ar fi vândut, da nu le cumpăra nime, numai cu preț de 
batjocoră. Oameni mulți plecaseră la America, își vânduseră tot, ca să-și 
poată face bani de drum. Și plecaseră cu gâturile uscate și cu ochii umezi. 
Și s-au dus mulți... 

De când se porniseră oamenii să meargă în lumea cea nouă, îi tot umbla 
și lui ceva prin cap, dar tăcea. Niciodată însă n-a fost așa de zdrobit ca în 
sara asta. 

La o vreme, se ridică iar și începe să se plimbe prin odaie. Întru târziu, 
se oprește din nou, cu braţele încrucișate, și stă mult așa, ca împietrit. 

Afară, în noaptea adâncă, vântul vuiește întruna. Două lacrămi mari se 
pierd în barba încâlcită, și popa Vasile pornește cu pași hotărâți înspre 
masă și se apucă din nou de scris. 

«Măria-ta! 

Eu, Vasile Todoran, de douăzeci și cinci de ani preoţesc tot acolo unde 
m-a pus măria-ta. Pasămite, așa e voia Celui-de-sus. Acuma, eu am avut un 
ficior, pe care l-am purtat cinci ani la școală. Dar ăla a murit. Dac-a murit, 
s-a hodini, măria-ta. Dumnezeu să-l ierte! Acuma, măria-ta, vei ști c-a fost 
mare secetă în anul acesta, și am trei vitișoare și niciun car de fân. Să le 
vinzi, le dai pe nimica. De celelalte ar mai fi cumva, dar cu mălaiul stăm 
rău de tot. Poporenii n-au să-mi deie nici câte-un cop. Și am, măria-ta, 
nevastă, că trăiește încă, și doi băieți, peste zece ani amândoi, dar pe ăștia 
vezi bine că nu i-am mai putut duce la școală. Și așa, ei pot trăi și cu mălai. 
Dar mai am, măria-ta, o fată de douăzeci și patru de ani. Și nu s-a măritat 
încă... A fost un an și la școală, la oraș, dar domnișoară tot nu poate fi, că 
nu avem nici bani; apoi, ficiorii din sat se vede că nu prea îndrăznesc, știi 
dumneata. Și așa, e trecută de ani și nu s-a măritat încă. Și să o vezi numai! 


înaltă, mlădioasă, cu fața albă ca de crin, cu ochii negri, negri și umezi! Și 
stă așa, și nu se mărită. Măria-ta! Pe mine pentru fata asta mă doare. Și să 
mă ierți, măria-ta, dar când mă uit la ea, blăstăm ziua în care m-a dat tata 
la școală. Acuma, de-aceea vin eu să scriu măriei-tale: vreau să adun ceva 
bani, să-i fac zestre, ori să mă duc de-acasă, că așa, gândesc, ficiorii vor fi 
mai îndrăzneți, că preuteasa, Ruxandra, e țărancă și ea. Eu singur îs domn 
în casă. Că, uite, de asta voiam să-ți spun măriei-tale: eu vreau să mă duc 
din sat, oblu în America. S-au dus ei încă oameni de la noi, și au făcut unii 
bani. Acuma, eu numai de-atâta mă rog, să-mi deie măria-ta slobozenia 
asta și să-mi ție satul până voi veni. Nu ca popă vreau să mă duc, măria-ta, 
nu! Patrafirul îl las aici; ci acolo spun că sunt fabrici multe și plătesc mai 
bine. Nu pentru mine, nici pentru Ruxandra, ori pentru cei doi băieţi te 
rog, ci numai pentru ea. De ea mi-e milă, că e trecută de douăzeci și patru 
de ani, și nu s-a măritat încă. -apoi mai spun eu încă ceva, dar numai 
măriei-tale: așa-i ea, nu poate mânca nicicum mălaiul gol. Și în America 
mai fac oamenii bani, măria-ta. Și trăbă să mă duc! Așteptând slobozenia, 
sărută dreapta măriei-tale sluga plecată, 
Vasile Todoran, popa din Lupeni» 


Popa Vasile, zdrobit, împătură hârtia, o pune bine în buzunar, și așa, 
îmbrăcat, se răstoarnă pe lavița de lângă fereastra în care răscolește și- 
acuma vântul. 


Dimineaţa înciripă de la judele un cal, cu șaua de lemn îmbrăcată în 
piele neagră, și spuse femeilor că trebuie să meargă până în oraș, la poștă. 

Când să iasă pe poartă, un copilandru de vreo șaisprezece ani, oacheș, 
îmbrăcat în suman, se arată și el în prag, cu calul de căpăstru. 

— Domnule părinte, să faci bine să vii, că moare taica! 

— Cum moare, mă lonică? N-a fost beteag! 

— Numa de două zile a căzut la pat. Dar acum moare, domnule părinte! 
Fă bine, vină-n grabă! 

Ai lui lonică locuiau pe hotar, cale de-o poștă pân-acolo. Popa Vasile 
sări din șa, se-ntoarse furtună în casă, luă patrafirul și ceaslovul, se-avântă 
iar pe cal și plecară amândoi. 

Colo, după amiazi, o căruță se opri înaintea casei preoțești. 

— Vină, Ruxandro, de ia patrafirul și ceaslovul! Trăbă să-l ducem la 
doctor. De nu, omul ăsta moare cu zile. E în aprindere de plămâni, așa cum 
a fost și Gheorghieș al nostru. 


În căruță nu se vedea decât lâna cojocului ce-acoperea pe bolnav. 

Sara, căruța se opri iar în fața casei. Popa se cobori. 

— Auzi, lonică, dacă-i ajunge acasă, să faci cumva să trimiţi calul, că e al 
judelui, zise popa către băiat, și, întorcându-se către preoteasă: l-au dat 
doctorii leacuri și-au zis că-i trece. Da' de nu mergeam, era gata! Vezi, mor 
cu zile bieții oameni! 

Când să se dezbrace, popa Vasile dă de scrisoarea la vlădica în buzunar. 
Își uitase toată ziulica de ea. O scoate, o-ntoarce, o priveşte lung pe toate 
părţile, apoi se-apropie de vatră, o pune în flăcări și oftează din adânc, cu 
privirile pierdute-n vâlvătaia roșie: 

— Câte năcazuri, Doamne, câte năcazuri! 


1905 


COSTEA PĂDURARUL 


La poalele pădurii, în cotitura adâncă a drumului de ţară, unde azi nu 
mai sunt decât cărămizi risipite și un petec de zid înflorit de buruieni, 
înainte vreme răsărea dintre stejarii și carpenii umbroși o casă de piatră, cu 
mult temei la încheieturi, cu păreți veșnic proaspăt văruiți. În jur, un zid 
puternic, înalt, stătea păzind, înțepenit cu îndârjire în pământul bătucit, 
pietros. 

Când, pe drumul țării, clopoţeii, ţinând trapul cailor, asurzeau pe 
călătorii din căruța de poștă, porţile grele se cutremurau de-o izbitură de 
săcure, apoi, scârțâind, se desfăceau, negre, ca niște aripi uriașe. În mijloc 
se ivea un român strașnic, cu braţele încrucișate, cu pumnii noduroși, cu 
ochii aprinși, încruntaţi sub sprâncenele dese, îmbinate. Când căruța de 
poștă se apropia, piciorul drept, ce sta înţepenit înainte, ca un lăstar, se 
retrăgea, și trupul uriaș, clătindu-se, pornea spre grajduri. Trebuiau scoși 
alți patru cai odihniţi, să pornească mai departe. Poștarul mergea 
înlăuntru, abia descurcându-se din ţoaie, să tragă la măsea câteva ţuici și 
să-și umple sticla ce-o deșertase la drumul jumătate. 

— Noroc și sănătate, bade Costeo! Nu ţi-a bătut cineva la poartă, 
noaptea, de când n-am mai fost pe aici? 

— Nu mi-a bătut. 

— Dar, așa, vrun chiot de pistoale n-ai auzit? 

— N-am auzit. 

— Atunci, e bine! Nu vă temeţi, jupânașiâor, că nu ne-a ieși nici dracu 
înainte, zicea, întorcându-se către cele două părechi de negustori, care 
înlemniseră în căruță când badea Costea răcnise la un cal ce da să muște. 

Când isprăvea cu căruța, badea Costea își avânta pușca în spate și se 
afunda prin păduri. Acasă, de va mai veni vreun drumeţ, va aștepta la 
poarta zăvorâtă; de-abia i se vor mai odihni ciolanele ostenite. 

E greu de răzbit și cu pădurea, și cu crâșma! De câte ori nu i-a spus-o 
stăpânului! Dar el: «Bade Costeo, știi ce-ţi spun eu? Tatăl și moșul 
dumitale tot slujba asta au purtat-o, și nu s-au plâns. Dumneata să fii mai 
fără vlagă? Dar vezi, n-ai avea de ce ţine porţile veșnic zăvorite, când nu 
ești acasă. Doar Aniţa dumitale e fată cuminte și se va fi pricepând și ea să 
măsoare o jumătate de vin. lar hoţii nu umblă ziua pe drumul ţării.» 

Dar acum, de doi ani, domnul Vilmoș doarme cu faţa în sus, între patru 
păreţi tăiați în marmură, iar deasupra o cruce neagră e mâncată în linii 
drepte de slove aurite. Un fecior i-a rămas, care, până a trăit tatăl său, 


venea acasă numai din an în an. Acum se așezase în sat și-și vedea de 
lanurile grele, de ogoarele grase, de turmele albe de oi și de vite. Lui, badea 
Costea nu i-a zis nimic; vedea că, gazdă nouă, are lipsă de oameni de 
încredere. Va face cum va putea, și călătorii vor mai aștepta la porţile 
zăvorâte. 

Anița încă zicea că e bine astfel. Lângă cusăturile înflorate, între 
straturile de viorele, de rezedă, de sulumină ar fi stat cu ziua de cap și nu i 
s-ar fi urât. Așa, câteodată numai, când pădurile mari de pe coastele din jur 
murmurau tainic, în liniștea însărării, ofta fără să știe de ce, și ochii-i 
vorbitori, umezi, ca două stele înlăcrămate, priveau fără de ţintă în 
depărtări. Între straturile de flori, cu cusătura în poală, sta așa, pierdută. 
Târziu, își aduna giulgiul, își anina vreo floare în părul bogat și se trezea în 
casă, înaintea oglinzii vechi, cu mânile de-a lungul trupului subțirel, 
fraged. Cele două părechi de ochi albaștri se adânceau în priviri duioase, și, 
în urmă, lacrămi argintii străluceau în genele lungi din oglindă. Afară, în 
răcoarea curată, pe podmol, fusul se-nvâitea apoi domol, și glasul copilei, 
fermecat de doruri neînțelese, tremura în liniștea însărării, tulburător de 
inimi, plin de căldură. Pădurile mari, întunecate, îl adăposteau subt bolțile 
lor tăinuite. 

Badea Costea, de era pe vreo muche de pădure, se răzima de-un stejar 
înalt, deschidea ochii mari, ca de spaimă, apoi, târziu, ofta, și pleoapele i se 
închideau încet și grele. Asculta nemișcat până mureau undele tremurate, 
line ale cântecului. De era aproape de casă, ori la poartă chiar, se oprea ca 
în mijlocul bisericii și asculta visând, cu ochii închiși. Rar, o lacrămă îi 
scăpa de sub genele lungi, dar atunci sprâncenele stufoase i se încruntau, și 
Costea deschidea întărâtat poarta. Până-n sară vorbea răstit cu fata și 
nimic nu-l mulțumea. După cină, însă, când rămânea singur cu copila între 
zidurile groase ale făgădăului, inima prindea să i se încălzească. 

— Tu, Aniţă, tu, eu știu că ţi-a fost urât astăzi! Așa-i că ţi-a fost urât? 

— Ba nu, tuţule, de ce să-mi fie, doar n-am rămas astăzi întâiași oară 
singură acasă! 

— Ţi-a fost. Da’ las”, că nu voi mai sta atâta prin pădure. Ce am eu, 
Aniţă, cu lemnele domnișorului? Să nu i le fure? Bine, nu i le fure! Ba încă, 
dacă i le-ar tăia într-o noapte pe toate, ce pagubă-ar avea? Atâta că n-ar 
mai avea unde s-alerge toată ziua ca un nebun. Vezi, Aniţă, eu îţi spun: 
vânatul îi va pune capul. Că e prea turbat. Domnul Vilmoș nu era așa. De s- 
ar însura odată dracului, să mai steie pe-acasă! 

Copila asculta dusă pe gânduri. Pe domnișorul Petrea nu-l cunoștea. 


Dar i se părea că-l vede cum aleargă călare prin pădure și că aude cum 
troznesc uscăturile sub copitele calului. Ba, iată, acum îi vine în minte. 
Odată, mai în primăvară, — era o zi să te-nalți în văzduh, — în tăietura de 
pe coasta Cornului, un călăreț în haine strâmte, verzi își învârtea calul 
negru ca tăciunele, împintenându-l să sară în două picioare. Auzise de la 
oameni că sara, la curte, erau întinși în pridvorul caselor boierești trei 
mistreți de toată groaza, ca trei viței. Apoi ăsta va fi fost domnișorul. Dar 
putea să fie! Ce-i păsa ei? 

Într-o duminică, Aniţa își puse năframa cu pui albaștri peste ia de 
zăpadă, cu mâneci largi, înflorate, cu fodori bogaţi, și-și îmbrăcă 
pieptărelul negru, cu flori vinete și galbene. După multă trudă, în urmă, 
prinse copcia dedesubt. Mai în sus, sânul plin, tare, nu suferea închisoarea. 
Desagii de strămătură, aproape goi, îi luase pe umărul stâng și porni în 
strălucirile de argint ale soarelui ce se ridicase peste coasta Cornului. 
Badea Costea îi mai spuse o dată, când ieși pe portiță, să nu-și uite de sare 
și de un chil de carne. Apoi portița se închise, prinzând coada lui Burcuș, 
ce se luase după stăpâna sprintenă. A schelălăit el ce-a schelălăit, dar după 
ce Costea s-a răstit o dată, cătrănit, s-a tras subt un șopron. 

Când era să treacă Aniţa dealul și să coboare înspre satul ascuns în 
pomături, — doar biserica se vedea mai deslușit, cuvioasă, ca o babă adusă 
de spate, cu ochii mici, fără luciri, — numa iată: pe calea afundă, de la 
dreapta, venea în trap grabnic un cal înspumat. Călărețul, în haine strâmte, 
verzi, se tot făcea că vrea să se ridice în picioare, dar în clipa următoare se 
lăsa iar pe șaua galbenă, de piele, crescută parcă pe spinarea murgului. 
Aniţa se opri în marginea drumului. Calul, cu gâtul încordat, se opri și el, 
frământând pământul înaintea ei. Aniţa se trase speriată înapoi. 

— N-ai grijă, fetițo, poţi trece pe subt frâu, că nu face nimic. E blând ca 
o oaie! și prinse a-l mângâia pe grumajii încordați. 

Fata sta cu capul plecat și nu cuteza să se miște. 

— Și unde te duci tu, drăguță, așa de dimineață? 

— La biserică, domnișorule. 

Când a zis «domnișorule», s-a cutremurat toată: îl vedea pe-acela de 
care i-a vorbit tată-său, dar nu aici, înaintea ei, ci acolo, în tăietura de pe 
coasta Cornului, cum își împintena calul să sară în două picioare. Acesta 
trebuie să fie! Simţea acum că-i tremură genunchii și că picioarele n-o mai 
ţin. Ce avea cu el? Nimic! Dar o luară căldurile de la piept și i se ridicară la 
cap. I se părea că se topește, încet, încet, ca o luminiţă. Întru târziu, i se 
păru că aude tropote ce se depărtează și-și ridică privirile albastre. Dar își 


plecă repede capul. Privirile lui negre, pline de văpăi, ce pândeau de sus, îi 
trecură prin ochii umezi și i se opriră parcă în inimă, ca două puncte de foc 
și de lumină. Și stăteau acolo nemișcate. 

— Adică la biserică te duci, fetițo? Dumnezeu să-ţi ajute! Vezi, eu nu 
prea merg la biserică. Noi nici nu avem biserică aici, în sat. Dar bine, de 
unde vii tu acuma? 

— De-acasă, de unde să vin? 

— Doar nu vei fi fata lui badea Costea?! 

— Ba a lui. 

— Hm! Nu mă mir că-și ține porţile zăvorâte... 

Cu beţigașul de trestie, arse o dată murgușorul, care porni furtună. Apoi 
se-ntoarse iar în galop. 

— Mi-am uitat să-ţi zic ziua bună! Dumnezeu să-ţi ajute! 

— Să, domnișorule! 

Călărețul arse acum de două ori cu beţigașul de trestie trupul rotund ca 
un pepene al murgului și zbucni în goană nebună. Aniţei, pornind, i se 
păru că lunecă prin văzduh. 

Din slujbă Aniţa nu auzi nimica. Numai pe popă îl vedea, în nourași de 
fum luminoși, cum cădelnițează. Sara, se duse acasă fără sare. 

Badea Costea, văzând-o că nu-și mai poate opri plânsul, încercă s-o 
mângâie: 

— Ci las-o dracului de sare, tu fată hăi, că nu ne-om prăpădi noi! Maică- 
ta nu era ca tine, era mai tare de suflet. Tu știi una: să plângi. 

Aniţa plângea cu hohote și cu sughițuri. 

— Femeie, și pace! Dacă pornește odată, apoi să te ţii! și ieși afară, 
trântind cu putere ușa. 

În grajd ţesălă bine pe băiețandrul ce se culcase fără să țesăle caii. leși 
afară și umblă cu pași largi prin curte. Se așeză apoi pe podmol, dar nu 
avea stare. Deodată se opri în mijlocul curţii și-și șterse cu mâneca două 
lacrămi mari, ce-i izvorâră din ochii încruntaţi. Pe alții i-ar fi putut privi în 
zvârcolirile morţii, dar pe Aniţa numai supărată să o fi văzut, și i se tulbura 
toată firea, i se părea că-și pierde rostul vieţii. Lelea Ana murise de când 
era copila de trei ani. El i-a închis ochii, aci, în făgădău. Și a fost harnică, și 
ascultătoare, și cât îi era de dragă și ei Anița! Acuma, colo subt părul din 
grădină, cu crucea de stejar la cap, stă de-atâţia ani, ținând îngropată toată 
tihna lui și toată îndestularea fericită ce se sălășluise odată aici, în făgădăul 
de lângă drumul ţării. De-atunci viața lui era luminată numai de ochii 
albaștri ai Aniţei. 


Aniţei a doua zi îi trecuse supărarea. Dar badea Costea o săptămână în 
capăt s-a sfădit cu toată lumea ce dădu pe la el. Băiețandrul de la grajduri 
nu mai știa pe care oase să doarmă noaptea. 

Aniţa, acasă, cu cusătura aleasă, cu caierele de lână albă ca zăpada, cu 
straturile înflorite, își petrecea vremea ca și mai înainte, dar totuși, spor nu 
mai avea atâta. Trandafirii din obrajii de lapte i se veștejeau, iar ochii îi 
erau tot mai visători. Cele două puncte de foc, luminoase, care în duminica 
aceea, în deal, îi pătrunseseră prin ferestrele înlăcrămate ale sufletului și i 
se opriseră în inimă, le simțea și acum. Și din lumina lor bogată se 
desprindea mereu chipul întreg al domnișorului. În hainele verzi, strâmte, 
părea crescut pe cal. Părul negru, creţ și mustața tânără, trasă cu condeiul 
deasupra gurii mici... Şi obrajii... Doamne, obrajii! Să-i tai c-un fir de păr! Și 
glasul acela curat, argintiu! 

Aniţei i se părea că se topește încet-încet, ca o luminiţă de ceară. Auzea 
tropotul nebun, și apoi, deodată, parcă-l vedea pe domnișorul întorcându- 
se în goană și șoptindu-i la ureche: «Mi-am și uitat să-ți zic rămas bun. 
Dumnezeu să-ți ajute!» Și ploaia de copite cădea iar departe. Și Aniţa 
atunci își uda cârpa înflorată și-și ascundea obrăjorii, să se răcorească de 
para în care ardeau. Așa nu-i era urât. Când venea badea Costea acasă, era 
veșnic voioasă. Dar omul acesta, cu privirile crunte, cu sprâncenele 
îmbinate, băgase totuși ceva de samă, și iar începu să se certe cu toată 
lumea ce dădea pe-acolo, și Niculiţă de la cai iar se văieta de coaste și de 
spinare. 

Stătea s-apuce soarele după deal. Umbrele cuprinseseră până la piept 
pădurea bătrână, ce-și tremura lin smaraldul argintat de pe culmile 
luminate încă. Un călăreț trecu în goana murgului fără splină pe dinaintea 
făgădăului. La capătul de jos al grajdului răzbi să-și oprească în loc calul 
plin de spume, dar o curea de frâu se rupse. Se ridică în picioare pe șa și 
privi în curtea pustie. Aniţa nu știa nimic, dar Costea, de pe o muche 
împădurită, vedea tot. Ochi bine și-l cunoscu. O mână rece, de gheaţă, îi 
prinse inima și i-o strânse ghem. Apoi o nădușeală mare îi umflă vinele 
subt pielea păroasă, ca niște sfori vinete. Stătu așa, înțepenit locului, fără să 
știe la ce se gândește. Apoi tuși tare de răsunară pădurile în jur și porni 
repede la vale, strângând cu mâna stângă patul puștii. În drum dădu de-o 
veveriță codată, în vârful unui stejar. Ochi repede, și veverița căzu trăsnită, 
izbindu-se îndesat de-o rădăcină ieșită a stejarului. Când ajunse la făgădău, 
călărețul era jos și cerca să lege frâul rupt. 

— Bună sara, bade Costeo! Dar harnic pădurar mai ești! Uite, drumeţii 


stau cu paguba în drum, și nu pot căpăta ajutor dinlăuntru! 

— Dumneata ziceai ieri, în Valea-Rea, că azi te duci în târg. Eu de unde 
să fi ştiut că te vei abate pe-aici? De altfel o mână de muiere ce ajutor să-ți 
deie?! 

— Nu te supăra, bade Costeo! Am zis și eu, iaca, num-așa! Nu mi-a fi 
nimic! Mi-ajută numai să-mi tocmesc frâul. O sulă ai? 

— Am, domnișorule. 

— Dar ian spune dumneata, fata unde ţi-e? lar e încuiată după ziduri? 
Îți spun drept că-i strică atâta pază. 

Costea rămase trăsnit. De unde îi cunoștea el fata? îl măsură din creștet 
până-n tălpi cu o privire cruntă și, fără voie, pușca era să-i salte pe umăr. Îi 
veni ca mai nainte, când dase de veveriţă. 

— Vezi, domnișorule, eu știu ce fac! Eu știu! Da' dumneata ce vreai? 

— Și eu știu, Costeo! Ai drept s-o păzești, e a dumneatale doar! Și-apoi, 
nu afli oriunde fată ca ea! Într-o duminică am văzut-o când mergea la 
biserică şi-ţi spun că m-am bucurat din suflet când mi-a spus că e a 
dumitale. 

— Mda, te-ai bucurat! 

— Cum nu! Când pădurarul meu are așa bujor de copilă?! Am vrut să-i 
fac cinste, dar nu aveam nimic mai detreabă la mine. 

— Ai vrut să-i faci cinste?! Hm!... Ai vrut să-i faci cinste!... 

— Când va mai veni prin sat, spune-i să se abată pe la curte. 

— Pe la curte!... Ba nu, boierule! Aniţa nu va merge mai mult în sat! Ori, 
ian stăi! Ştii ce, domnișorule Petrea? Să-ţi spun o vorbă. Una ca o sută. 
Ascultă-mă... Ei bine, vină în curte să dregem întâi frâul. Am sulă și ac, aţă 
ne dă fata. Cum dracu să n-am sulă?! Și câte nu mai am! 

Ochii-i sclipiră tăios, ca oţelul, sprâncenele i se-mbinară în încruntarea 
frunţii, mâna stângă strânse patul puștii, pe când dreapta descuia portița. 

Boierul Petre simţi un sloi de gheaţă în mijlocul spatelui. Un tremur îi 
zgudui tot trupul. Ce are Costea și ce vrea cu el? 

Aniţa nu ieși din casă; ochii lui Costea o pironiră pe laviţă, cu cusătura 
în mână. Dar ea știa că «domnișorul» era în curte; și-i era de-ajuns; îl vedea 
mai bine și mai bucuros așa, fără să-l vadă. 

După ce drese frâul, Costea se înțepeni înaintea iui Petre. 

— Auzi, boierule, o vorbă ca o sută! Mie să-mi dai drumul să mă duc! 
Dacă nu, mă duc ș-așa! Pân-a trăit tatăl dumitale, i-am zis de mai multe ori 
să-mi deie drumul. Și nu m-am dus, că alta era atunci. Acum nu mai pot 
sta. 


Petre îl privi cu ochi mari, întrebători. Ce să fie cu Costea? 

— Auzi, bade, să mă crezi că nu te-nţeleg. Neam de neamul dumitale 
odihnește aici, și dumneata: «Hai că mă duc, și dacă nu mă lași, mă duc 
oricum!» 

— Apoi așa, boierule, cum am zis! Mi s-a făcut și mie de ducă. Ș-apoi mă 
duc, să fii cu stea de aur în frunte! 

Ochii i se înroșiră și pumnii noduroși i se încleștară. 

Petre iar simți sloiul de gheață în mijlocul spatelui, și, iar, un tremur ca 
de friguri îi zgudui tot trupul. Îi veni deodată în minte moșu-său: își dase 
sufletul sugrumat de un om groaznic la mânie, argat la curte, care, apoi, 
spânzură și el în furci. Faţa i se albi ca păretele. Ce avea Costea de era 
mânios, nu știa, dar furtuna vedea el bine că e gata să izbucnească. Sări în 
şa. 

— Apoi bine, Costeo, te vei mai socoti. Până după Sfânta Mărie va mai 
trebui să stai, să-mi capăt om în loc, iar de-aci încolo, voia dumitale! 

— Da, boierule, voia mea! Socoata mea-i gata de-acum și-ţi spun să-ți 
afli om în loc. 

Petre porni în trap grăbit, și ploaia de copite răsună un timp deasupra 
făgădăului, apoi zvonul ei se stinse. 

Pădurarul, după ce închise poarta, se așeză pe podmol, fără să se poată 
gândi la ceva. Întru târziu, îi veni în minte duminica în care Anita plecase- 
n sat, la biserică. Și-l vedea pe domnișor cum a întâlnit-o în drum, cum a 
stat de vorbă cu ea, cum a sorbit-o din ochi. Nădușelile îl luară din nou pe 
badea Costea. Un junghi i se înfipse în piept, un tăiș de oţel: Aniţa nu i-a 
spus nimic! Dar nimic! O vorbă legănată măcar! Ci ea a tăcut! A știut ea de 
ce tace! Da, Aniţa, copila lui de șaisprezece ani, vorbește cu domnișori pe 
drum, singuri-singurei, și lui, tatălui, o vorbă legănată nu-i spune! Ce 
plătește dar grija ce i-o poartă? Nimic, nimic, nimic! Și Aniţa nu samănă cu 
maică-sa! Nu! Cer și pământ! O, Doamne! 

Sara se lăsa răcoroasă și plină de pace adâncă. Se auzea, nedeslușit, 
numai murmurul veșnic al pădurilor. O buhnă cheuna din când în când 
din vreo scorbură putredă. Deasupra, pe bolta întunecată, florile de argint 
se presărară, trimițând printre genele ochiului, închis de jumătate, raze 
subțiri, albe, strălucitoare. Dinspre grădină venea freamătul părului mare, 
sub care odihnea gospodina harnică, de odinioară, a acestor case. Lui 
Costea i se păru că aude cum îi șoptește cineva din inima lui, dar glasurile 
le auzea cu urechea. Şi-i spunea multe. «Nu fi așa pripit, Costeo! Gândeşte- 
te cum ai fost și tu în tinerețe! Adă-ți aminte, Costeo! Aniţa e fată mare 


acum, și inima nu o-nchizi cu zaruri și cu ziduri. Poate să-i placă de vrun 
ficior din sat, poate de domnișorul... Da, da, de domnișorul Petre. Ăsta încă 
nu-i păcat. Da’ tu, Costea, ești prea firetic. Zici că nu samănă cu maică-sa? 
„.. lan gândește-te, Costeo: unde v-aţi întâlnit voi mai întâi, unde ne-am 
văzut noi mai întâi?» 

Costea se deșteptă. O vedea limpede pe nevastă-sa. Albă, ca de ceară, 
trecu pe dinainte-i, și se pierdu sub crengile păriilui bătrân. Dânsa i-a 
vorbit oare? 

Aniţei nu-i zise o vorbă legănată. Și așa mâne e duminică și prinderea 
postului de Sfântă Mărie. Până la Sfânta Mărie nu e atâta. Atunci va merge 
cu fată cu tot în sat. Mâne, însă, va rămâne Niculiţă acasă, și ei vor merge 
amândoi să prindă postul la frate-său, Manoilă. 

În sat, după prânz, Aniţa merse cu verișoară-sa la joc. Costea rămase la 
Manoilă, cu paharele înainte. 

— Așa, frate, vin și eu în sat. M-am săturat de atâta singurătate acolo. 
Apoi, mai ales pentru Aniţa. Vezi, ţie, ca la un frate-ți spun, că altuia cui 
să-i spun? Mie mi-e groază de boierul cel tânăr, să nu cad în vrun păcat cu 
el pentru copilă. Îs o viță blăstămată, Manoilă, cum știi tu bine. Că doar 
nici pe Petrea ăsta nu l-a avut cu baroniţa lui, ci cu o fată de rumân, de-a 
noastră. De-aceea, cată numa bine la el, ai jura că-i domn de-ai noștri. 

— Așa, Costeo, așa! Și-s prăpădite și fetele. În sat sunt care umblă după 
el. Da’ ț-ai găsit! Nu-și face treabă cu ele; glumește și râde, ș-atâta tot. Eu 
îţi spun că n-aş crede să fie om rău. 

— Așa crezi, Manoile? Apoi să-ți spun eu că nu-i așa. Nu, Manoile, nu! 
Tată-său cum a fost? Grozav ș-al dracului. Da’ să-l vezi tu ce ochi are! Aniţa 
de ce-a îngălbinit ca ceara? Lasă-mă, Manoile, lasă-mă! 

După ce mai goliră dupăolaltă vreo trei pahare, începură din nou vorba. 

— Ştii tu, mă, Costeo frate, ce-ţi spun eu? Tu să nu te prinzi cu boieru, 
ci să rămâi la pădure. Ori, cel puţin, stai fără nicio vorbă până la Sfânta 
Mărie. Doară atâta vreme vei mai putea tu griji, cum ai grijit până acum! 
Da’ drept să-ţi spun, frate, atâta pază, după cât mă taie pe mine capul, n- 
are niciun rost. Inima, până simte soarele, bate. Când nu-l mai simte, s-a 
gătat. Aici în sat este unu, lonu Diacului, care moare după fată. Și Aniţa, 
după cât am înţăles din gurile femeiești, încă îl ochește. Să deie Dumnezeu 
să tragem la toamnă o nuntă de să-i meargă vestea! 

— Da, să-i meargă vestea! 

Vinul se deșerta repede și glăjile se umpleau din nou. Limbile se 
dezlegară tot mai bine și se deșteptară amintirile vechi întunecând cu 


lumina lor pe cele de acum: viaţa lor de feciori, traiul tihnit de la pădure, 
apoi cele două ospeţe, — al lui Costea și al lui Manoilă, — și copiii lor și tot 
rostul gospodăriei lor. 

Aniţa se-ntoarse de la joc, înflorită-n obraz. Când o văzu, Costea zâmbi 
fericit. 

— Vezi, aşa-mi place, copilă, așa cum ai fost mai nainte! Las’ veștejeala 
pe sama doamnelor! și o cinsti cu un păhărel de vin, întâia oară în viaţa lui. 

Când ieșiră să plece, Costea, clătinându-se, tot se mai întoarse o dată și-i 
spuse lui Manoilă, șoptindu-i: 

— Ştii, eu le cunosc neamul. Tatăl lui a fost grozav și al dracului, Petrea 
e turbat și al dracului! Mă, e sânge din neamul Urseștilor! Mi-e groază că 
întru în vrun păcat! 


Mistreţi au fost în pădurile astea totdeauna și destui, dar ca în vara 
aceea nu se prăsiseră nicicând. Pe unde te-ntorceai, râmături, poteci 
întregi și frecături — cum au ieșit din scaldă. Și n-a alergat după ei 
domnișorul Petrea, nu? Dar oamenii, toţi, ziceau că și-a ieșit din fire. Și-a 
adus prieteni din străini, — o mulțime. — și, două săptămâni în cap, au tot 
bătut cânii, au tot răcnit și chiuit hăitașii și au tot răpăit puștile, — când 
mai înfundat, când mai deschis, — de gândeai că se vor prăpădi pădurile 
cu totul. Badea Costea trebuia să fie cu ei, să arate potecile, să spună 
bătăturile și bălțile unde se scaldă colțaţii. Aniţa, singură acasă, avea multă 
grabă. Două ii noi-nouţe avea să le coase cu flori de mătasă și să facă betele 
chindisite, după niște forme noi, ce le adusese din sat. Și când alegea florile 
albastre și roșii printre șirele dese, îi răsărea în față chipul domnișorului. 
Dar nu așa, numai ca o icoană, — cum i se arăta mai nainte, — de care nu 
cuteza să se atingă, ci să o privească numai din depărtare. S-a mai întâlnit 
cu el doar de trei ori, de la duminica ceea de pe deal, și, în rândul al treilea, 
cutezase să-l privească în ochi mai multă vreme. Și, în rândul acesta, i se 
părea că a căpătat și ea ceva din ființa lui: îndrăzneală și cutezanţă; ceva 
din «tulburarea» lui Petrea, cum zicea badea Costea. Pădurarul înțelegea 
multe, dar nu zicea nimic. Ci, cât ținu goana după mistreți, se ivea din 
când în când la poalele pădurii, ca o arătare întunecată, apoi pădurea îl 
înghițea din nou. Şi se arăta tot atunci când Petrea alunga vânatul ce- 
ncerca să scape din pădure, să treacă drumul țării. Câteodată ieșeau 
aproape laolaltă, și ochii li se întâlneau. Dar privirile tăicioase, de oţel, ale 
pădurarului întorceau curând, spre inima pădurii, pe domnișorul în haine 
strâmte. 


După două săptămâni, goanele nebune conteniră, dar Petrea ținea să-și 
ospăteze prietenii aici în pădure, în Poiana-Sărată, înainte de a-i trimite 
pe-acasă, cu căruța cea cu patru cai negri ca tăciunele. Se gătiră mâncări, 
se-aduseră vinuri și muzicanți din orașul vecin. 

Poiana cu iarbă mătăsoasă, rară, așternută cu mușchi, era plină de lume 
în sâmbăta dinaintea Sfintei Mării, în depărtări, bolta albastră se-apleca în 
smaraldul de frunze. Deasupra, peste coroanele grele de frunză bogată, 
căldura licărea tăișuri argintii de săbii nevăzute. Numai mierlele fluierau, 
când ici, când colo, ca haiducii. Roiurile de musculițe sticleau puncte de 
argint în lumina mare. Câni nu aduseseră azi, dar parcă hăpăiturile din 
zilele trecute rămăseseră ascunse, tăinuite în desimea pădurii, căci, din 
când în când, treceau vii pe deasupra poienii, și oaspeţii își încordau 
gâturile înspre părţile de unde venea lătratul. Alţii, mai sprinteni, erau gata 
să alerge într-acolo. Valuri rătăcite de vânt clăteau, din când în când, 
coroanele largi și se pierdeau, cu suspinuri frânte, în depărtări. 

Badea Costea trebuia să fie și el aici, să ajute. A ajutat și, apoi, s-a pus pe 
coaste, în marginea poienii. Și se gândea cum are să-și ducă mâne toată 
averea în sat și cum are să lase pădurile. Petrea i-a zis și azi să rămâie. Dar 
să crape el de năcaz, și nu mai stă! Au și adunat aproape toate ce au să 
ducă, și Aniţa, azi, mai adună ce-a mai rămas. O boare lină adia din când în 
când cu suflu cald. Și-i venea în minte de când era copil și umbla cu oile 
pe-aici. Câte buciume nu și-a făcut din scoarța mâzgoasă a fragezilor arțari! 
Și-apoi, visurile lui de flăcău tot pe-aicea și le-a risipit! Simți cât de legată e 
viața lui de pădurile astea. Dar când îi venea în minte Petrea, așa turbat și- 
al dracului, sprâncenele stufoase i se-ncruntau, și ochii-i sclipeau oţelii. 
Trebuia să plece, da, trebuia! 

Oaspeţii din poiană mâncară ce mâncară, și apoi se puseră să toarne pe 
gâtlejurile uscate glăji întregi de vin. Întru târziu, se apucară să cânte după 
țigani niște cântece repezite, zdrâncărite. Slugile de curte se tocmiră bine 
și ele, și se apucaseră să-și arate cheful trăgând o horă. 

Petrea, însă, nu se îmbătă. Turna-n pahar, îndemna la cântat, se-nvârtea 
în toate părțile, cu mustaţa lui încondeiată, răsucită acum la sfârcuri. 
Deodată, dădu cu ochii de Costea la marginea poienii. 

— Pentru Dumnezeu, nene, d-apoi dumneata, acolo? Las-o focului 
supărarea, vino și-ți petrece azi, că mâne te poţi duce unde voiești; mi-am 
găsit pădurar pe Prisăcanul. Bun va fi, ce zici? 

— Bun, domnule, cum nu, acela-i tare cât un bou! 

— Apoi da, va fi bine! Ci vină de cinstește și dumneata un păhărel. Dacă 


nu de plăcere, cel puţin să-mi faci azi voia. 

— Bine, să-ţi fac astăzi voia! 

L-a dus înaintea prietenilor și le-a zis așa, românește: 

— Măi fraţilor! Voi ați auzit din povești cum se păzeau fetele de- 
mpăraţi. Dar iaca! Costea Buzdug e numai pădurarul meu, și are, măi, nu o 
fată de-mpărat, ci o zână, dar de păzit, tot așa o păzește. Care din voi va 
merge să fure zâna din palatul badii Costea, îi dau căruța mea cu patru cai! 
în sănătatea Aniţei să bem, fraților! 

Atâta se vede că înţeleseră și străinii, că toți dădură paharele peste cap 
când îl văzură pe Petrea că bea. Acesta le tălmăci apoi vorbele pe limba lor. 
Pădurarul, însă, iarăși simți mâna cea de gheață cum îi strânge inima 
ghem. Și cum era paharul plin, în mâna stângă, căzu în hârburi peste ţelina 
bătucită. 

— Ci lasă-i dracului, bade Costeo, crezi că au înţăles ceva din câte-am 
spus? 

Dar crâșmarul de la făgădăul de pe drumul țării se învârti în călcâiul 
drept și se duse iar la marginea poienii. 

Când sosi ojina cea bună, mulţi dintre vânătorii de ieri mânau prin vis 
mistreţii, întinși pe iarba moale. Deodată, numai se auzi un urlet înfiorător 
de lup, apoi a doua oară tot același. Venea dinspre poalele pădurii. Câţi mai 
rămăseseră treji ascultau întins. Urletul se auzi din nou, și mai grozav. 

— Lup să fie oare? 

— Alta ce? Numa miră-te, lume, cum a putut scăpa din atâtea goane! 

Vreo doi din slugile boierești merseră să întrebe pe Costea. 

— Vezi bine că-i lup, dar încă de cei bătrâni. 

— Măi, grijiţi, că va fi Toderaș, că ăla-i al dracului; știe face ca toate 
lighioanele. Și uite că de-o jumătate de ceas nu mai e pe-aici. 

— Nu-i Toderaș, Vasile; face el, face, da’ totuși, nu-i necurat, să-și fi 
schimbat gâtul în beregată de lup!... Așa-i, ăsta e lup cum te văd eu pe tine 
că ești om. 

Petrea își strânse bine hainele, avântă pușca pe umăr, umplu buzunarele 
cu patroane și, aruncând o privire tulbure spre marginea poienii, unde sta 
Costea, se pierdu în pădure. Zicea că-l va aduce viu sau mort. N-ar fi fost, 
de altfel, nicio mirare pentru el, că mai făcuse isprăvi și mai și. 

Urletul se auzi iar, răzbind până departe, și tot așa, în răstimpuri, urla 
potaia de să se spargă, nu alta. Trecuse un ceas de când se dusese Petrea, și 
o jumătate de când lupul nu mai urla. Domnii aveau ceas și numărau 
anume, să vadă când se va întoarce cu dihania. Târziu, iacătă-l numai pe 


Toderaș că izvorăște dintre niște tufe. Când îi spuseră că chiar stăpânul a 
plecat după lup, se tăvăli pe jos de râs. 

— V-am spus eu că Toderaș urlă! Vai, lua-te-ar în bâtă, îndrăcitule, să 
știi că-ți vei auzi buchile! 

Până îl dăscăliră ei pe Toderaș, Costea se făcu nevăzut din marginea 
poienii, și-acum era departe, pe muchea de pe coasta Cornului, de unde se 
vedea bine făgădăul. Aștepta acolo fulgerat. Târziu, i se păru că vede o 
umbră neagră ce lunecă peste drumul țării, venind din făgădău. Numai i se 
păru? Nu, căci iată, la poalele pădurii, încotro uriașe mai nainte lupul, un 
om, îmbrăcat în haine strâmte. Era el. 

Costea pornește și aleargă, ca pe șes, printre trupinele mari, prin 
huceagul des și nu se mai oprește până în inima părăului, lângă 
huzdoapele peste care trebuia să treacă cel ce întrase în pădure. Și deodată, 
în codrii bătrâni se risipi un urlet de lup flămând. Urletul se pornea din 
nou, când se pierdea în depărtări cel dintâi. Și așa clocotea pădurea, ca de 
vijelie. Cel ce întrase în pădure se apropie cu pușca întinsă. Lupul să fi fost 
la o sută de pași de ţeve, și tot mai urla încă. În urmă, văzând că fiara nu 
iese, dădu să tragă după urlet. Țeli, dar, când să trăsnească, pușca-i căzu 
din brațe, și Petrea căzu lovit de glonţ drept în frunte. 

Cei din poiană chiotiră de bucurie și tăbărâră cu toți pe Toderaș: 

— Să te ieie dracu, mincinosule! Ai zis că tu ai urlat! Dar Toderaș, 
auzind detunătura, își repezi privirile spre marginea poienii, unde zăcuse 
Costea, și, văzând că nu-i acolo, cu capul gol, numai cu oţelele în mână, 
alergă ca un smintit spre locul de unde venise împușcătura... 


1905 


CĂPRARUL 


Pe revărsarea întinsă, bătută cu spini, a MăguriiMari, furnică, 
neastâmpărate, caprele roșcate, albe, cu bărbile ascuţite, mândre de 
podoaba coarnelor arcuite. Mai la vale, în preajma pădurii de stejar, de un 
lustru verde-ntunecat, metalic, sub lumina învingătoare a soarelui ce se tot 
ridică, pasc împrăștiate vitele albe, ca de zăpadă, ademenind, de la dreapta 
și de la stânga, cu limbile aspre, firicelele de iarbă proaspătă. După o seceta 
de câteva săptămâni, se revărsase, în urmă, o ploaie binefăcătoare, și, de 
trei zile, de când se arăta iar soarele, câmpul înverzea ca primăvara. 

La capătul pădurii, lângă părăul adânc, râpos, subt umbra unui stejar 
boltit, stă cu pipa strânsă între dinți un om micuţ, cu fața acoperită de 
barba tunsă scurt, albă, cu ochi mici, șireţi, ascunși sub sprâncenele 
stufoase. În jur, o roată de băiețași și băiețandri, cu obrajii plini, rumeni, cu 
ochii negri, umezi, stau în genunchi ori pe brânci, cei mai mulți cu 
capetele goale. Bătrânașul povestește două-trei cuvinte, se uită apoi, rând 
pe rând, în ochii tuturor și se lasă pe coaste. Pare că ar vrea să-l prindă 
somnul. Băieţii privesc întrebător unii la alţii și, în sfârșit, cel mai curajos 
îndrăznește: 

— Moş Tănase, spune-ne povestea ceea cu capra șută. Sunt aici vro cinci 
care n-au auzit-o niciodată. 

Tac cu toţii, numai inimile lor bat mai repede. Dar moșul doarme dus. 
Întru târziu, începe să buciume răgușit pe nasul zdravăn. Căldura crește: în 
pânze de păianjen, strălucitoare, dese, saltă unduind peste câmpul verde. 
Vitele pasc liniștite, dar caprele se împrăștie, unele trec Măgura. 

— Moș Tănase, dacă ne-o spui, apoi uite, mergem trei inși şi-ţi aducem 
caprele cât ai număra până la zece. 

Căprarul se trezește greu, se face că privește în pământ, dar printre gene 
vede ager și știe cum stau caprele. Scociorăște din cureaua lată un lemnuș 
smolit și-l freacă de cioarecii îngălbeniţi, plini de dungi de catran. Pipa își 
deschide ochiul de jar luminos, înviorat, și moșul, fluierând alene printre 
dinţi, se-ntoarce gânditor către băieți. 

— Apoi bine, măi șoldanilor, acum tot v-o mai spun o dată, da' mai mult 
nu. Mai întâi să-mi întoarceţi însă caprele. 

Băieţii iar se privesc, își vorbesc fără să grăiască, dar fără nicio ispravă. 

— Măi, să fiți voi hoţi, zice cel mai mare din ceată, adecă tot eu să mă 
duc? Nu se mișcă niciunul, parc-aţi înlemnit? Da’ bine, măi, să știți că 
acum eu, unul, nu mă duc, să crape fierea în voi de năcaz! 


Și privirile, prietene toate mai nainte, când îl rugaseră pe moșu de 
poveste, acum se-ncruntă și se ocolesc. În urmă, izbucnesc iarăși vreo 
câțiva, mai în putere. Ei au fost ieri, alaltăieri, toată săptămâna, ba și azi, 
după caprele lui moș Tănase, acum nu se duc, mai bine își aleg vitele și 
pornesc într-altă parte. Căprarul râde pe sub mustăţile groase, tunse, și, cu 
ochi vicleni, privește când la unii, când la ceilalți. Dar caprele se răsfiră și 
pot să ajungă în oprituri. 

— Ei, băieţi, dacă nu mergeţi, apoi mă duc eu, și vă închin aci! 

Cei care își spuseseră mai nainte cuvântul din urmă, răsturnaţi pe spate, 
se leagănă, se întorc pe pântece, convinși că și-au făcut datoria, 
nemaiascultând pe moșneag. Și, rând pe rând, aproape toţi ajung în ceata 
acestora. Numai doi, bălani-bălani, cu ochii de cicoare spălăcită, nu știu ce 
să facă. Sunt dintre cei care nu auziseră povestea caprei șute și care, 
începându-și numai de câteva zile slujba nouă de a veni cu vitele la pășune, 
întorceau totdeauna caprele lui moș Tănase. Mai așteaptă ce mai așteaptă, 
apoi își iau bețișoarele și pălăriile și pornesc încet; după ce s-au mai 
depărtat, picioarele încep să le scapere în fugă aprigă. Cei rămași, încetul 
cu încetul, ca și când ar luneca pe nesimţite, se apropie iar roată în jurul 
moșneguțului și-și ațintesc ochii la pipa roșie de cărămidă, ce răsuflă 
mereu, prin acoperișul de tinichea înnegrită, ațe subțiri de fum. Cel mai 
mare alunecă tot mai aproape de căprar. 

— O gură, moșule, să trag și eu o gură de fum. 

Moşul se face că nu-l aude, trage adânc din ţevea ce fierbe și zice, 
rătăcindu-și ochii către măgură: 

— Vezi, aceia-s copii odată! Uite, că-s mai aici cu caprele! Voi niciunul 
nu vă puteți pune cu ei! 

Cel care ceruse un fum așteaptă să prindă privirea bătrânului, dar moș 
Tănase râde șiret cu ochii mici, gălbui, ca de mâţă, și nu se dă. De lao 
vreme cată întruna spre râpile părăului. Tânărul pătimaș lunecă iar și i se 
pune înainte. Ajuns însă aproape de râpă, după câteva zvârcoliri, pornește 
tăvăliș către fundul părăului, în râsetele căprarului, care-și luase pipa din 
gură, și în chiotele de bucurie ale soţilor, care nu fuseseră așa de cutezători 
ca el. După multe opintiri pe brânci, viteazul iese iar deasupra și se 
răstoarnă pe coaste, deoparte, grozav de mânios. Moș Tănase își poartă, 
zâmbind, mustăţile tunse pe la cei din jur, apoi zice cu glas adânc: 

— Măi Gheorghieș, mai vreai un fum? 

Gheorghieș, fără să zică ceva, într-o clipă e înaintea moșului. Bătrânul ia 
luleaua din colțul gurii și i-o dă. Ochii umezi, negri, strălucesc, obrajii plini 


se-ngroapă, și, din nări, fumul albastru izvorăște înieptat ca un șuvoi. 

Cei doi bălani mici sosesc și ei în fugă cu caprele ce-și saltă șuvițele 
lungi de păr. Asudaţi, cu obrajii aprinși, așteaptă acum de la bătrân un 
cuvânt de laudă. 

— Să știți, măi, că din acești doi voinici vor ieși niște pui de rumâni cum 
nu s-a mai pomenit! Vor fi doi feţi-frumoși mai dihai decât cei din povestea 
caprei șute. Și dacă nu vor scoate ei din pădurea asta, pe care o vedeți aici, 
pe celea două fete de-mpărat pe care le-au furat zmeii, apoi știu că nime 
nu le-a mai scoate! 

Vacile cu ugerele aproape țapene, boii mari cu coarnele strălucitoare, 
răsfrânte, încet-încet s-adăpostesc în marginea pădurii, la umbră, între 
tufișuri. Soarele aprinde tot mai tare văzduhul, și căldura joacă în unde de 
argint, văzute și nevăzute pe toată clipa. Caprele se așează și ele în fundul 
părăului, sub doi stejari răzlețiți de pădurea mumă. 

Căprarul acuma e tare. Povestea cu capra șută putea să aștepte pe 
altădată. Nici voinicii din roată parcă nu-i mai au grija. Câte doi-trei 
vorbesc încet, arată părți de pădure și par îngrijorați și plini de mirare. De 
cele două fete de-mpărat, furate de zmei, nu le spusese nimic moș Tănase 
până acum. 

Deodată fumașul se-ntoarce și-l întreabă: 

— Auzi, moșule, d-apoi trăiesc și acum fetele celea de-mpărat? 

— Vezi bine că trăiesc, măi Gheorghieș. Trăiesc și vor trăi cât vacul. Şi 
să le vedeţi ce chipuri de muieri! Nici prin gând nu vă trece așa ceva, nici 
prin gând! 

— De ce nu iasă și afară, ori cel puţin prin poieni, moșule, să le vedem și 
noi? 

Unul de la spate îi taie vorba: 

— Să iasă! D-apoi că li-i frică! Măriuţa noastră nu iasă nici din casă, cât 
ce dă o geană de-ntunerec. Zice că sunt stahii! Tata zice că nu-i nici dracu 
și că «inimă de femeie, și' pace!» Cum să iasă, mă, dacă li-i frică? 

— Adecă, la drept vorbind, frate Ionică, acestora nu li-i frică, zice 
moșul. Da' nu pot. Porţile mari, de argint, ale palatului, care îi numa și 
numa de glajă, îs veșnic încuiate în calea tinereţii lor. Numa un ceas este, 
după miezul nopții, când dorm și frunzele de pe stejarii cei mai nalți, num- 
atunci porţile, ca prin minune, se deschid și, dac-ar fi un om cu inimă de 
viteaz, să fie acolo, aproape, pe vremea asta ar putea să le scape pe 
amândouă, că zmeii, atunci, de somn, îs una cu pământul. Numa o pasăre 
dacă trece peste minunea ceea de palat și-l atinge cu aripa, ori, dusă de 


vânt, vro frunză cade pe-acoperiș, țiuie deodată toată glaja ceea, și porţile 
de argint gem, iar zmeii vin furtună, rupând arborii din cale, de-ai gândi că 
aleargă dinaintea puștii o ceată de mistreți. 

Copiii ascultă cu ochii duși, și unii se cutremură scurt, fără să vreie. 

— Dumneata, cum le-ai văzut, moș Tănase? 

— Cum! D-apoi voi nu știți cine-s eu, măi băieți! Eu nu-s om ca 
oamenii, ci, hm! cum să vă spun? 

Îşi bate gura pipei de palmă, să iasă scrumul, o îndoapă iar din beşica 
soioasă și-i dă foc, lăsând pe cioareci încă o dungă de catran. 

Ascultătorii privesc tot mai miraţi la el. Unii îi aţintesc ochii, alții 
mustățile, alții obrajii păroși, și tuturor li se pare ca și cum l-ar vedea 
pentru întâia oară pe căprar. 

Moşul clipește vioi din ochi și se pare că nici nu le are grija. Apoi începe 
iar: 

— Știți voi, măi băieți, unde se bat munții în capete? Nu știți! Apoi eu 
acolo m-am născut. Era o colibă mică-mică și scufundată în pământ, mai 
dihai de cum e a lui Cuţulea Ţiganul din capul satului. Aci trăia maica, 
Dumnezeu s-o hodinească. Acuma, nu știu cum a fi trăit ea, cum nu, da' 
când m-am trezit eu pe lume, într-o bună dimineaţă, știi, când îi de-a 
dragul s-o iei razna pe câmpie, m-am pomenit că în casă mai era și un 
purcel, gras colea, pepene. Am crescut noi laolaltă, fără să știm nimic de 
lumea asta mare. Din când în când se abătea câte un drumeț, să ducă apă 
dintre munți, da’ pe mine nu mă lăsa maica să-l văd. Într-o zi, însă, nu știu 
ce-a făcut purcelul, ce nu, că tot mușluind, cum e data porcului, i s-a oprit 
un os în gât și a crăpat. Și tot în clipa aceea își dădu și maica sufletul. 
Acuma, eu, cu mintea ce-o aveam, mi-am zis așa: «Mă Tănase, dragul meu, 
aici nu poate fi lucru curat; ia-ți catrafusele și te cam mai du, că-i largă 
lumea». Și așa am tot venit, până ce m-am trezit aici în sat. Da’ pacoste ca 
aia pe mine! Nu puteam durmi nici c-un ochi. Da’ nici acum nu pot. Uite, 
de pildă, voi gândiţi că dorm când stau câte-o după-amiază întreagă aici, 
sub stejar, și voi îmi grijiți caprele? Nu dorm, dragii mei, că nu poate durmi 
moșu! Atunci eu povestesc cu oamenii ce-au trecut pe ceea lume! 

Moș Tănase trage câteva fumuri, unul după altul, și le sloboade groase 
prin nări. Ochii-i stau să se închidă și sclipesc ca la mâțe. Roata de 
ascultători îl privește cu o spaimă vădită. Numai fumașul se ciudește iar. 

— Așadar, moșule, cum nu poți durmi, dumneata te vei fi dus vrodată 
să păzești pe vremea ceea la palatul cel de glajă, ș-atunci le vei fi văzut pe 
cele două fete de-mpărat? 


— Tot Gheorghieș mai pricopsit! Vezi, cine are cap, are! Așa, am păzit o 
dată, ș-au venit cu mine până ia aici, sub stejarul ăsta. 

Copiii se adună unul într-altul, îngroziți. Cu mintea lor văd pe cele două 
fete și li se pare că aud trozniturile copacilor rupți de zmei în drumul lor 
furtunos. 

— Erau albe, dragii mei, ca fulgii de nea, înalte și ușoare de să le ducă o 
undă de vânt. Așa le-am văzut eu, acuma-s trei ani împliniți. 

— Și de ce nu le-ai scăpat, moș Tănase? 

— Vezi că ursita lor zice așa, că cine le va scăpa din ghearele zmeilor, 
acela va trebui să le ieie de neveste. Ș-apoi vedeţi voi cât de bătrân-îs eu 
acum, ș-atunci am fost și mai bătrân, că eu pe zi ce merge tot întineresc. 

După un răstimp de tăcere, cel mai răsărit iar întreabă: 

— Și unde e palatul acela de glajă, cu porţi de argint? 

— Ştiţi voi unde-i Valea-Rea? Sub coasta alunilor? Bine. Acolo-i. Apoi, 
în fundul văii acesteia, sub mari arcuri boltite de stejari înalți, acolo, la 
veșnică umbră, în afunzime, e palatul. Spun că din el te poţi coborî pe 
trepte până în mijlocul pământului, unde fierb cazanele cu smoală. Acolo 
se coboară zmeii în toată noaptea de se feștesc grozav, să nu-i cunoască 
nimeni. Ci eu cred că domniţele-acelea nu vor mai sta mult acolo, că le vor 
scoate acești doi fârtaţi ce mi-au întors caprele. 

Moș Tănase scoate cenușa din luleaua stinsă și se întinde ciobănește la 
umbră. Nu peste mult, horcăitul lui răsună în pădure. Băieţii, uimiţi, 
rămân mult timp nemișcați; întru târziu se pun apoi și ei să-și scoată 
amiaza de prin traiste, fără mare dor de gustare, afară de cei mai mici. 
După amiază grijesc și de caprele lui moș Tănase, căci acesta tot într-un 
sforăit o duce, până ce seapropie soarele de asfinţit. Cine ar cuteza să-l 
trezească pe cel care nu poate să doarmă, ci vorbește cu oamenii duși pe 
ceea lume? 

Acasă, băieţii, mai mărunțţei, care au fost cu vitele, spun că mai mult nu 
se duc pe deasupra pădurii, că acolo e cuibul zmeilor și sunt două fete de- 
mpărat într-un palat de glajă, frumoase-frumoase, albe-albe ca zăpada și 
ușoare-ușoare, de să le ducă vântul. Dar numai într-un ceas de noapte pot 
ieși. Zmeii însă umblă prin pădure, smoliți și groaznici la vedere. 

— Cine v-a mai băgat și prostii de-astea-n cap, măi lonică? 

— Ne-a spus moș Tănase, căprarul, măicuţo! El le-a și văzut. Da’ dacă 
le-ar fi scăpat, cică ar fi trebuit să le ieie și de neveste, și el acum e bătrân. 

— Omul acela numa de furci e bun! zice tatăl, întunecat la față. Satul 
nu-l lasă să moară de foame, și lui îi umblă năzdrăvănii prin cap! Doarme, 


— durmire-ar în veci! — cu ziua de cap, și pune caprele în toate 
sămănăturile! 

— Că nu poate durmi, tată! Zice că vorbește cu oamenii duși de pe 
lumea asta. Ne-a spus că el e de unde se bat munţii în capete! 

— E de la noi, măi Ionică, lasă-l, prăpăditul, să vorbească! Un neam de 
leneși, care n-a știut decât să doarmă! Las”, că-i mai prind eu o dată caprele 
în lan, da’ știu că scump va plăti-o! 

A doua zi băieţii uită pe sub soarele strălucitor năzdrăvăniile de ieri ale 
moșului și, ducându-și vitele la păscut, îl înconjoară iarăși” pe căprar. Și 
moș Tănase le spune din nou o mulțime de minunăţii. Caprele le întorc iar 
cei mai tineri, și moșul, când se ostenește de povestit cu cei din jurul lui, 
urmează povestea cu «cei ce s-au dus pe ceea lume». 


1905 


BOLNAVII 


La crâșma lui Arvinte se întâlnesc de trei ori pe săptămână, — marțea, 
joia și sâmbăta, — doi indivizi uscați, — numai oase și piele afumată 
întinsă pe umerii mari ai obrazului, — venind pe două drumuri deosebite, 
înaintea crâșmei sperioase, cu geamurile mici, murdare, se opresc, își 
strâng mânile osoase, deșirate și dau din cap în loc de bună sara. Samănă 
așa de mult unul cu celălalt, de parc-ar fi frați gemeni. Numai cât, unul are, 
sub nas, mustăți tăiate scurt, roșcovane, însă smolite de fum, celălalt 
răsucește, în sările de sărbătoare pentru el, doar câteva fire lungi, 
prăpădite. Încolo — aceiași pantaloni scurţi, șterși, cu genunchii ieșiți, 
aceleași jachete, bătând în mai multe culori, pline de pete, cu coatele roase. 

În cârciumă se așează la aceeași masă, din colţ, și poruncesc veșnica 
jumătate a începutului. 

— Frate Vintilă, iar ai venit! Ştiam eu că iar ai să vii! Cine să te 
mărginească pe tine în libertatea ta, frate? Nimeni! Pe mine nu mă mai 
mărginește! Uite, azi dimineață, — ba stai, a fost la prânz, — vine 
dumneaei pe ușă, după mine, să-mi spuie, pentru a suta oară: «Sandule, ai 
grijă de capul tău! Sandule, ține-ți cuvântul!» Și iacă, nu mi l-am ţinut! 
Când e vorba de libertate, eu una știu: să nu mă mărginească nimeni! 
Atunci, și sfințenia cuvântului dat, pentru mine nu plătește nimic! 

Cel cu mustăţile tăiate scurt tace. Ochii-i mici, galbeni, privesc în gol, 
înainte. Pare că se gândește la ceva depărtat. Vintilă se tot cuibărește pe 
scaun și nu se poate așeza după plac. Apoi, fără să-și ridice ochii la Sandu, 
zice: 

— Vezi, așa, ție nu-ţi pasă, tu, cu libertatea! Da’ cu mine e alta. Ceva ce 
nu se poate înțălege. Uite, să fiu hoț de nu-mi pare rău că am venit în astă- 
sară să stăm la o jumătate amândoi. Așa o impresie-mi vine, ca și când aș fi 
făcut un pas foarte nenorocit. 

— Nebunii, frate Vintilă! Tu crezi că mie nu-mi vin astfel de... impresii? 
Dar eu tac și golesc câte-un păhar, și le înec, ca-n apa Dunării... Uite, ca de 
pildă acum! 

Şi stoarse păhărelul pân” la picătură, lăsându-l apoi domol pe masă. 

În crâșmă, lumina unui bețigaș de său saltă pe păreții afumaţi, ca adiată 
de-o fâlfâire de aripi mari, moi, ale unor pasări nevăzute. Două părechi 
numai, la două mese. Încolo — pustiu. Și domnul Arvinte stă trist, foarte 
trist pe un scaun, și, din când în când, tresare, ca și când ar visa că cineva 
deschide ușa. 


Vintilă își bea și el păhărelul și clatină din cap, ca și când i-ar fi căzut 
foarte rău. 

— Măi, zice Sandu, lasă dracului impresiile tale! Așa, bei în zadar! Tu nu 
știi cum se bea! Hei! Uită-te la mine. Eu am câteodată halucinaţii! Ştii tu 
ce-s halucinaţiile? Nu știi! Uite, de pildă, noi acum începem cu o jumătate. 
Și bem. Dæ’ crezi tu că eu beau așa de liniștit, cum mă vezi, totdeauna? Că 
numa ce-o văd pe dumneaei cum iasă pe portiță după mine să-mi spuie a 
suta oară: «Sandule, griji de capul tău! Să-ţi ţii cuvântul!» Portiţa, în urmă, 
se izbește, și eu mă tot duuc!... Dar astea le văd așa, ca-ntr-o ceaţă grea. Și 
când simt că aici e vorba de mărginire în libertatea mea, mă încrunt și 
beau păhar după păhar. Aici nu sufăr nicio contrazicere! 

Vintilă, când s-a gătat jumătatea, se învârte pe scaun și își aruncă din 
când în când ochii la pălărie. 

— Frate Sandule, eu am o presimţire. Trăbă să plec. 

Firele de mustăți i se răsfiră de oftatul ce-l înieptează cu buza de jos spre 
frunte, vrând parcă să se răcorească. 

Sandu îl privește încruntat. 

— Ce-i, mă? Funcţionar ești tu? Tu capeţi treizeci de coroane la lună? 
Nu ești slujbaș! Uitaţi-vă, domnilor! — și el pare că vrea să adune privirile 
celor din crâșmă, — ăsta nu-i Vintilă Marinescu, scriitor la cancelarie... 

Vintilă rămâne cu mânile moi, de-a lungul scaunului. Ochii cu priviri 
bolnave i se-nchid. 

— Auzi, frate, de douăzeci și cinci de ani ne cunoaștem, de douăzeci și 
cinci de ani bem de trei ori pe săptămână, aici, la crâșma lui Arvinte, și 
încă nu s-a pomenit să bem noi o jumătate numa. 

Și-ntr-adevăr, n-au băut niciodată numai atât. Dar Vintilă totdeauna dă 
să pornească, după ce se gată jumătatea, căci îl muncesc presimțţiri grozave 
și ştie că, mai încolo, nu se mai poate dezlipi de Sandu. 

Domnul Arvinte știe el bine ce urmează. Aduce un litru. Sandu umple 
paharele, iar Vintilă Marinescu, fără să se uite la paharul său, îl ia și-i dă 
drumul repede pe gât. 

— Când am eu chef, apoi beau și fără îndemnul tău. Dar asta una nu ţi-o 
mai pot ierta! Să mă ofensezi aici, în public! Şi asta așa ține de douăzeci și 
cinci de ani! Uite, eu am o presimțţire, că din asta are să se-ntâmple odată 
un scandal. Un scandal public, aici, în crâșma lui domnul Arvinte! Să știi și 
tu odată de ce mă cheamă Vintilă Marinescu! 

Degetele osoase, lungi, pătate de cerneală, mângâie firele rare de 
mustață. Cu ochiul drept face semne de dispreț pentru prieten 


crâșmarului, care însă nu-l vede. 

Alexandru S. Tămășan umple repede cele două păhăruţe. Ştie el că are 
să fie bine, c-are să fie senin, fără furtună. 

— Las”, pretine, nu te supăra! Câte nu mi s-au spus mie, mai altcum 
decât astea! Eu am beut odată c-un doctor. Ăla doctor, mă, să nu-i mai afli 
părechea! Că avea o frunte, și niște ţvicări, și o păreche de mustăţi cu care 
se uita chiorâș la crâșmar când umplea glăjile! 

Aveam și apă, dar el apa n-o atingea. Nu! Spunea că-i absolut împotriva 
sănătăţii. Vezi, așa doctor mai zic și eu! Și ăla mi-a spus mie că orice 
supărare însamnă un pas spre groapă. De pildă, el. Avea acasă femeie 
harnică, și-l avea drag cum nu s-a mai pomenit. Au avut relații de când era 
student. Da' ce folos, că de vro câţiva ani îi tot torăia în urechi o cazanie 
fără sfârșit, că să fie cum a fost odată. Și el, ca să nu se năcăjească, trebuia 
să închine. Spunea că vinul e leac la toate boalele, și iar se uita chiorâș, cu 
mustățile, la crâșmar. Așa doctor, frate Vintilă, nu s-a mai pomenit! -avea 
niște ţvicări!... 

După doi litri se împăcau, ca doi prieteni buni, ce de douăzeci și cinci de 
ani bat același drum. Ochii li se umezeau, luceau bolnăvicios, mânile 
stăteau grele pe masă ori pe brățarele înalte, de nuiele, ale scaunelor, și 
inimile li se înduioșau tot mai mult. 

Sandu făcea țigări după ţigări. Fumul însă nu-l juca în forme, cum fac 
unii tineri de mari speranţe, ci-l slobozea gros spre Vintilă, scoțându-i din 
piept tusă violentă, cu înecuri. 

— Mai las ţigara, frate, mai las-o! Eu am o presimţire, că tu te vei îneca 
odată cu fum! Vezi, frate, că ţi se prăpădește casa, și tu colbăiești ca un 
paşă turcesc. 

— Vintilă, mă, tu-mi ești pretin, pretin vechi, mă! Da’ tu n-ai auzit pe 
doctorul cela cu care am beut eu o noapte-ntreagă! Ce mai petrecere, 
Doamne! Și nu așa, într-o crâșmă ca asta! Hotel, domnule! Și înotam în 
fum de ţigară! Din mustăţile doctorului nu s-a gătat fumul pân-am ieșit 
afară, în bătaia vântului. Şi ăla spunea că fumul ăsta alungă toți microbii. 

Vintilă se-năbușe iar în tusă. Zice scurt: 

— Acasă la mine, dumneaei, a mea, încă fumează! 

— Ce-ţi spun eu, microbii, domnule! Fug ca dracu de tămâie! 

— Nu știu de fug, dar părăluțele mele știu că lunecă! Eu am o 
presimțţire, că în chipul ăsta mă va ruina nevasta! 

— Ce presimţire, frate, ce presimţire?! Dar a mea crezi că nu bea?! 
Zvântă, domnule, zvântă! $-apoi, pe mine vrea să mă mărginească în 


libertatea mea! Ce presimţire?! Am halucinaţii, bre omule! Ştii tu ce-s 
halucinaţiile? Nu știi! Și tot nu mă-nfrică! Beau și cânt în crâșmă: 


Sub călcâiul cizmei mele, 
Zace dracu ș-o muiere, 
Și mă-nvaţ-a face rele. 


Ș-acasă răcnim, și ne batem, Doamne, Doamne! Da’ când ies pe portiță, 
tot vine şi-mi zice să-mi țin cuvântul! 

În crâșmă au rămas numai ei. Domnul Arvinte, buimăcit de somn, se- 
apropie c-un scaun și se așează la masa lor. Glaja plină scânteie, când și 
când, la săltarea luminii gălbii, de său. Prietenii umplu paharele și le 
golesc. De pe fețele lor se desprinde o durere mare, deznădăjduită. 
Tămășan sloboade fumul gros și-l îneacă pe Vintilă, care zice, de câte ori 
gată de tușit: 

— Eu am o presimţire, că fumul ăsta te va îneca odată. 

Afară vântul bate strașnic în geamuri, parcă anume, ca să împrăștie 
gândurile celor doi prieteni. Ca răsărit dintr-o călătorie lungă cu mintea, 
Sandu oftează și întreabă, dându-și capul pe spate: 

— Măi, Vintilă, măi! Mai ţii tu minte când ne-am cunoscut noi mai 
întâi, și ne-am făcut per tu, la cea dintâi halbă de bere? Cum ne-am mai 
prăpădit noi de-atunci, cum ne-am mai ticăloșit!... 

Vintilă înghite-n săc, împrăștie cu palmele fumul ce vine să-l înăbușe 
iar. 

— Uite, Sandule, de-atunci a curs o vreme, he-hei, multă vreme! Și 
totuși, te văd ș-acum în crâșmă aceea. Erai nalt, alb la față, durduliu, și 
abia-ți mijea mustaţa. Atunci mi-a venit o presimţire, c-ai fi din neam 
mare, de boier. Și erai numa ficiorul dascălului din Broșteni! 

— Al dascălului, da, ș-al dăscăliței Maria. Ce mai oameni, frate, și cum 
s-au dus! Aceia nu m-au mărginit nicicând în libertatea mea! 

Crâșmarul a aţipit pe scaun. Ştia el ce-are să urmeze. De douăzeci și 
atâția de ani, de trei ori pe săptămână, între cei doi prieteni se țesea aceeași 
poveste. 

Vintilă stă cu ochii duși, pare c-ar vrea să-și amintească ceva. Întru 
târziu, văzând că Sandu tace, îl întreabă sfios, cu glas sălciu: 

— Dar eu, eu cum eram pe vremea aceea, Sănducule? 

Sandu oftează, răsucind o ţigară. 

— Măi pretine, tare ne-am mai trecut noi, mă! Așa, o să ne stingem de 


tot. Cum au putut să se usuce florile de pe obrazul tău, și părul acela bălan 
cum s-a-ndurat să se rărească așa? Atunci nu-ţi putea rezista o fată, și eu te 
iubeam ca pe-un frate! 

Vintilă prinde limbă: 

— ii minte când am umblat o după-amiază-ntreagă pe urma unei 
codane cu ochi albaștri, cu păr bogat, castaniu? 

— N-a fost cu ochi albaștri, Vintilă! Erau negri ca tăciunele. Nu-ţi mai 
aduci tu aminte! 

— Eu am o presimţire, că tu nu-ți amintești bine. 

— Mă rog! Stai numa, să ne deslușim! 

Și se deslușesc greu de tot. Ce afirmă unul neagă celălalt, dar urma tot a 
lui Sandu era. 

Limbile se leagă, mâncând cuvintele, apoi se dezleagă deodată, trezind 
pe crâșmar. 

— Ce zici du'neata, don'le Arvinte? Care-avem dreptate? Hm? 

— Apoi dumneata, domnule Alecu, vezi bine că dumneata. Ba stai, 
acum îmi vine-n minte: amândoi aveţi dreptate! 

— Amândoi! Ei, da, amândoi! 

Și prietenii, mai potoliţi, petrec înainte. Lumânarea scade încet, mută, 
ca un suflet de mucenic, ca sufletul celor ce așteaptă, într-o căsuță 
sperioasă, să vină odată tata. Afară, vântul se văietă chinuit, aleargă și se 
întoarce iar, bătând dureros în geamuri. 

— Măi Vintilă, tu știi când m-am însurat eu? lac-așa bătea un vânt, ca 
acum, de să ne ieie, — mire și mireasă, — din trăsură. 

— Vezi, eu de-atunci aveam o presimțţire, că n-are să fie bine așa. 

Sandu se-nfurie deodată: 

— Cum n-are să fie bine? Nu e bine, doară? Nu trăiesc eu bine și 
îndestulit cu dumneaei? Spune tu dacă știi că nu-i așa! Poate de tine-ai 
vrut să zici. Ei, aşa mai înțăleg. Sărac de capul tău, nenorocitule! La trei ani 
după mine te-ai însurat și tu! Și ţi-ai luat o beteagă, mă, de-ți mâncă zilele! 
Așa erai tu odată, ca acum? Da’ te usucă, mă, te bagă-n pământ cu zile! De 
ce n-ai avut atunci o presimţire? 

Şi Sandu golește repede paharul, izbindu-l de masă. 

Vintilă rămâne mut. De bună samă, altul a fost el pân-a nu se-nsura... 
Bine-a zis Sandu. Și acum, iacă, își poate jupui pielea, că nu s-ar agăța de ea 
niciun strop de carne! Ce viață a dus el numai unul Dumnezeu știe! 

Oftează și tușește, înecat de răsufletul de fum al prietenului, ce suge 
lacom din ţigară, cu ochii morți. 


Mai are o jumătate dinainte și trebuie s-o gate curând. Vintilă bea un 
pahar, suflă cu buza de jos spre frunte, răsfirându-și mustățile. 

— Măi frate, într-adevăr că tare ne-am trecut din lumea asta! Uite, eu 
numa câteodată bag de samă, și atunci am așa, o presimţire că mi se 
deschide înainte o groapă. Da’, Sandule, să-ţi spun eu de unul!... Vezi, ăla-i 
beteag și ticăloșit! Ş-are nevastă frumoasă, și trei băieți sănătoși. Și el zace 
pe coaste, și acuș nu va mai cunoaște pe nimeni. Nici pe Vintilă, care l-a 
avut drag ca pe-un băiat. Pe ăla să-l vezi tu, frate. Și n-a făcut alta decât a 
șăzut la o măsuţă lângă mine și a scris cu ziua și cu noaptea de cap. Îl 
chemam: «Hai, mă, la o bere!» «Nu vin!» «Să cinstești un păhar de vin.» 
«Nu-mi trăbă!» «Un joc de cărți, totuși?» «Nu știu!» Hei! Acasă-i surâdea 
femeia, ca o floare, și trei copii bălani! Bine! Acum ce s-a ales de el? O 
blană! Și tușește, frate, pe-acela să-l auzi tu tușind... Sperie băieții! Și 
femeia lui nu plânge? Că au dat din casă tot, și acuș i-or și scoate de-acolo. 
Amar de maica lor! Ce suntem noi pe lângă el? Și ăla, frate, n-a beut în 
viaţa lui! Și are-o femeie, știi, o femeie! Și trei copii! Rămân pe drumuri! Eu 
am o presimţire, că vor rămânea pe drumuri! Măi, pe ăla să-l vezi tu 
bolind, n-ai mai zice nimic de noi. Eu am o presimţire, că n-ai mai zice 
NIMIC. 

Sandu ascultă cu ochii duși, apoi, oftând, zice cu glas moale, sălciu: 

— Măi Vintilă, vezi, și eu, numai așa, câteodată, mă gândesc că, într- 
adevăr, și noi suntem bolnavi. Uite, de pildă, acum: îmi arde pieptul, îmi 
arde gâtul, şi-mi vuiește capul, îmi vuiește... Da’ ca acela de care spui tu tot 
nu sunt. Uite, frate, știi la ce m-am gândit? Să mai cerem o jumătate și să 
facem jurământ mare că nu ne vom pune mai mult piciorul în crâșmă. Să 
ne jurăm pe dumnealor de-acasă și pe tot ce-avem mai scump. 

Jumătatea vine, jurământul se face, ca de douăzeci și cinci de ani mereu, 
și, când ies, crâșmarul le poftește să nu-l uite, zâmbind pe sub mustăţile 
mari. 

Clătinându-se, se zbat cu vântul. 

— Vintilă! Cum îţi cheamă, numa, nevasta? 

O undă de vânt răpește răspunsul: 

— Maria. 

— Da, Maria... 

— Da pe-a ta, cum o cheamă, numa, Sandule? O altă undă duce vorba: 

— Susana. 

— Da, da, Susana... Vintilă zice iar: 

— Eu am o presimţire, că pe dumneaei iar o voi afla-o plângând. 


— Nu te mai irita, frate! Doctorul, știi, doctorul... spunea... ţvicării... 
Și vântul răpește lacom cuvintele, alergând plin de mânie. 


1905 


UN DOFTOR 


Auzisem că-i din satul vecin și că se pricepe la boale de vite și că pune la 
loc, dintr-o trăsătură, mînile și picioarele oamenilor, schilodite ca vai de 
lume. 

— N-ar fi rău să vină până aici, bade Toadere, zic odată cătră slugă, un 
rumânaș ager, cu puţine fire de mustață, galbine, ce-i tot întrau în gura 
care-i măcina ca melița. 

— Dacă vine Tănase, apoi să știi dumneata că Joiana noastră peste o 
săptămână va năpârli. Și așa dă în primăvară, și mi-i mai mare mila să steie 
tot în grajd. Doftoriile astea ce ni le-au dat de la potică, vezi dumneata, nu 
ajută nimic. Doftorii ăștia cu carte, iac-așa! — bățu-n mână, nasu-n vânt, și 
pe nas călăriți ochelarii. Da Tănase numa să puie mâna! Pune Tănase 
mâna? Boala sacă din rădăcini. Cum sacă? D-apoi să vezi dumneata ce 
cuțite are Tănase! Ăla doftor! 

— Bine, Toadere, trimite vorbă să vie. Poimâne e joi. Să se abată și pe la 
noi! 

— Când voi trimite eu vorbă, apoi vine. Dumneata nu știi cât ţine la 
mine! 

— Și Toader clipi din ochii galbini, mici. Își șterse și de-o parte și de 
cealaltă, cu dosul palmei, firele de mustăți, clătină din cap și făcu o dată: 
«Hâm!» — Dumneata nu știi, dar eu l-am scăpat de la moarte. Auzi 
dumneata? De la moarte! Odată, la o mărturie... ba stai! a fost un târg în 
toată puterea, în postul Paștilor. A vândut și Tănase două vaci, — ce mai 
vaci, Doamne! — și rămăsese să cumpere altele în loc, la un alt târg. 
Acuma, — așa e data rumânului la târg, — s-a cam afumat badea Tănase. 
Nu-i beutor, dar așa, o cinste, două, cine nu face când are atâta grămadă de 
bani în șerpar? Şi vânduse scump vacile! Am întrat noi la o crâșmă, și bem 
noi, și ne petrecem, știi, o veselie mare! Erau acolo fețe străine, știe 
Dumnezeu sfântul câte neamuri adunate laolaltă! Era mai ales unu 
îmbrăcat nemțește, bărbos al dracului și cu niște ochi, măi tată, de te 
frigeau! Bea cu săte, câte două-trei păhare dupăolaltă, dar ochii lui de lup 
pătrundeau în toate colțurile crâșmei, păreau că văd prin trupurile 
oamenilor. Cercetează el așa și, târziu, tot mai mult ne ochea pe noi. Badea 
Tănase vrea să cânte un cântec din tinereţe și-mi zicea mereu: «Doamne, 
Toadere, cum îmi vine așa, ca o dulceaţă!» În crâșmă beau, se certau, pipau 
şi era o larmă, știi, de să-ți iai lumea-n cap, un fum de-ți dădeau lacrămile, 
și un aer gros, știi, ca unde se-ntâlnesc atâţia să beie și să urle! Dăm noi să 


cântăm, da' de unde! Nici noi nu ne auzeam. Badea Tănase își pusese însă 
în cap să cânte, și dacă vede că nu poate în crâșmă, bine, plătește și 
mergem afară, că era o răcoare de primăvară de gândeai că e răsufletul 
unor flori reci, nevăzute, ce umplu văzduhul. Când dăm să ieșim, iacătă, 
bărbosul ni se pune în drum. Că «să faci bine», că «să fii așa de bun», — 
cătră badea Tănase, — «să-mi schimbi hârtia asta de cincizeci». Badea 
Tănase, — n-are ce face, — scoate zloţii și numără: unu, doi, trei, până la 
cincizeci. Bărbosul îi numără și el, scoate punga, îi așază bine, și, când să 
deie hârtia, împușcă-l drace pe ușă afară! Cum era de afumat badea Tănase, 
tot se ţinu înaintea mea după hoţ. Aud numa deodată: «Ha! spurcatule!» și 
alta nimic. Când ajung eu, bărbosu era deasupra, cu genunchii pe pieptul 
badii Tănase, și în mână îi lucea tainic un cuţit. «Adecă tu de ăia îmi ești? 
— îmi fulgeră prin cap, — așteaptă dar!» Şi unde nu-mi înghilțăiesc mânile 
în gâtul lui, gros ca de taur, și strânge, Toadere, să-i iasă limba! A-nceput 
să răsufle greu, ochii i se albiră, înholbaţi de toată spaima. L-am răsturnat 
pe spate, i-am luat banii, — cei cincizeci, — și l-am lăsat în plata 
Necuratului. Eu cred că te-ai spurca pe toată viața să omori o așa prăsilă de 
om! Dg’ vezi dumneata, de-atunci badea ține mult la mine. 

— Bine, Toadere, bine. Vom vedea ce plătește mai pe urmă. 

— Un corn de ţară, stăpâne, nu așa, ca un doftor de ăștia: frunză-n 
buză! 

M-am făcut că am grabă mare și am întrat în casă, că altfel, cum îmi plac 
poveștile, nu l-aș mai fi lăsat pe Toader să lucre nimic astăzi. Și trebuiau 
făcute cărări noi prin grădină, tivite, colea, cu pajiște grasă. Se 
desprimăvăra grabnic. Cei dintâi cocostârci trecuseră în zbor lin pe 
deasupra noastră, de câteva zile, și tufișurile se umpleau tot mai mult de 
frunzișoare verzi. 

Joi, meșterul Tănase veni, după cap cu o traistă de piele, în care avea 
uneltele. Un rumân mijlociu, cu ochii negri, vii, cu sprâncenele încruntate, 
cu mustață rătezată scurt. 

— Să vezi și dumneata, ce păcate să aibă vaca asta? 

— Tragăn! 

— Doftorul de vite a spus că-i arici. Ne-a dat niște unsori, zice că dacă o 
ungi cu acelea, se trage umflătura de se face numa cât o nucă! 

— N-a putut să-i sară ochii până a nu se uita la vacă? De arici nu se 
agaţă nimeni să-l taie. Ăla e cu rădăcinile în tot sângele. Putrezește vita 
cum putrezesc boalele urâte pe om. Dar uite, eu îl tai pe ăsta, și de aceea 
nu-i arici, e tragăn. 


Vorbea liniștit, numa din când în când își încrunta sprâncenele. 

— Când a zis badea Tănase că-i tragăn, apoi să știi că-i sfânt, întări 
Toader, prinzând cu buza de dedesubt câteva fire de mustață ce-i intraseră 
în gură. 

— Bine, cheamă încă vro trei oameni și să vedem ce va mai fi și din asta, 
zic eu, și încep a mă plimba pe dinaintea grajdului. 

Tănase își încruntă sprâncenele și, după ce arătă oamenilor de unde să 
ţină, se apucă de lucru, nemaizicând nicio vorbă până ce nu spălă bine 
rana. 

își șterse apoi cuţitașul, tuși o dată și scuipă peste vacă. 

— Acum e bine. Zice că-i arici! Pe acela-l poţi tăia? 

— Când a zis badea Tănase că-i bine, apoi să știi că Joiana, peste o 
săptămână, va prinde a năpârli, zise Toader suflându-și mustaţa din gură. 

— Cu ce-ţi sunt dator, bade Tănase, pentru treaba asta? 

Parcă nici nu m-a auzit. Vorbea cu ceilalți oameni. Toader însă se 
apropie de mine și-mi spuse în taină: 

— Nu ia bani! El dacă face ceva, apoi ajută așa, din tragere de inimă. Dar 
așa, de la o cinste cu vin, nu se dă în laturi. Nu-i beutor, dar așa, ca tot 
rumânul, vrea să-și mai uite câteodată de cele năcazuri. 

Până ce Toader aduse o cană cu vin din pivniță, l-am dus în casă, l-am 
poftit pe scaun. 

Umplem noi păhărele, închinăm de sănătate și ne mirăm de bunătatea 
vinului. 

— Dumneata vei fi având multă căutare cu meșteșugul ăsta, bade 
Tănase, începui eu. 

— Dacă mă cheamă cineva, merg, că nu pot lăsa pe om în năcaz. Da’ s-a 
schimbat lumea. Ce gândești dumneata?... În loc să se facă oamenii mai 
buni, se prostesc tot mai tare. Mai nainte îmi făceam meseria fără nicio 
grijă, acum însă, de când sunt doftori peste doftori, s-a gătat! Că uite, odată 
am stat o lună-ntreagă la răcoare pentru o lecuire! 

Toader trăgea cu ochiul la păhare, le umplea mereu pe toate trei și, din 
când în când, îmi șoptea tainic la ureche: 

— Nu-i beutor, da-i vinul bun de mama focului, și dumneata nu l-ai 
văzut încă pe badea Tănase în voie bună! 

Și după ce ne uitarăm de două ori dupăolaltă în fundul păharelor, 
Tănase, mângâindu-și mustăţile rătezate, se puse la vorbă. 

— Să vezi numa cum a fost. Mă trezesc într-o după-amiază cu o căruță 
că mi se oprește înaintea casei. Un flăcăiandru deschide încet portița: «Aici 


şade badea Tănase?» Muierea, de-afară: «Aici, voinice», și mă strigă din 
casă. «Bade Tănase, zice, să nu fie cu supărare, dar eu vin să te rog ceva. 
Tata și-a rupt un picior, și niciun doftor nu-l mai poate vindeca. A fost la 
spital. Acolo au zis că se poate într-un fel: să-i taie piciorul de la genunche. 
Când a auzit așa, alta nimic, fără să-l pun în căruţă și să-l duc acasă. Am 
auzit că dumneata te pricepi, și n-am ostenit a veni până aici.» — De dus 
m-aș fi dus eu, dar aveam vro zece cară de fân neadunat. Ce să fac? în 
urmă, poruncesc muierii ce-i de lucrat mâne, îmi iau traista și pornesc. Și 
pe drum s-a pornit un frig, o vijelie de să ne răstoarne cu cai, cu căruţă cu 
tot! Și până să ajungem, însărase beznă, că s-au fost răscolit niște nouri 
grei, vineţi. Mă gândeam la fânul meu, și era pe-aci, pe-aci să blastăm pe 
cela cu piciorul rupt. În sfârșit, am ajuns, oblu în al patrulea sat de la noi. 
Omul meu, slab colea, lemn, ghemuit pe un păcel. Dezvăli piciorul și mă 
mir cum nu mi-a fost dat să mă mir! «D-apoi, bade, zic, frântura asta e 
veche, că, uite, s-au vindecat oasele, așa rupte, ieșite, cumu-s.» «De un an 
și jumătate, bădicule», zice el. «Apoi să fii tu al dracului, om prost, mă 
gândeam, acum mă chemi?» 

Toader zise și el o vorbă: 

— Vezi bine că a fost prostie! Să te cheme numa la un an și jumătate... 
Dar ian mai vezi și de păharul cela, că s-a încălzi, bade Tănase. 

Beurăm noi și ne părea că tot mai bine lunecă pe gât vinul vechi, gros ca 
oleiul. 

Tănase începu din nou: 

— «Uite dumneata, i-am zis, eu pare că nu mai cutez să mă apuc acum. 
Că se prea poate să rămân cu piciorul dumitale în mână când voi zmânci o 
dată. Pielea e coaptă, oasele s-au vindecat, așa rău, cum stau afară, și nu e 
glumă!» Omul meu însă ţinea morţiș că să-ncerc. «Bine, zic, trimite atunci 
după o litră de rachiu, și aceea s-o beai acum îndată toată.» îmi spuse că el 
n-a beut în viața lui vinars din crâșmă. Are el în pivniță de cel bun, de 
prune, să beie de acela. Eu știam măsura din cel de bucate, și astfel a 
trebuit să beie o cupă întreagă. Și cum a beut, a și adurmit omul meu. $- 
atunci mă pun pe muncă. Îmi fac o cruce largă, îmi suflec mânecile, pipăi 
bine oasele, văd care unde trăbă s-ajungă ca să se nimerească și, din trei 
zmâncituri, — drept că au și fost toate una și una, — oasele vin la loc, 
piciorul se îndreaptă, iar eu am simțit atunci așa ca o căldură mare în 
piept. Piciorul l-am legat bine în scândurele, l-am pus să steie drept, și' 
apoi mi-am făcut iar o cruce mare. A doua zi, când s-a trezit, a plâns de 
bucurie, și când să plec, mi-a zis că să merg să-mi aleg o vacă din grajd, 


care-mi va plăcea mie. Ca și când eu pentru asta l-aș fi vindecat! Cam la 
patru săptămâni după asta, îmi vine o citație la judecătorie; acolo mă- 
ntreabă, mă descoase, și-n urmă îmi dau drumul... În temniță. Cică un 
doftor la care a fost cel cu piciorul rupt l-a văzut pe acesta umblând și l-a 
întrebat că cine l-a vindecat. «lacă cine!» a zis ăsta. «Așa?» Și m-a pârât că 
eu n-am dreptul să vindec. 

Toader turna mereu în pahare. De-afară, pe ușa deschisă, venea miros 
de pământ umed și, în răstimpuri, unde călduţe de boare. Badea Tănase își 
mângâia acum mai des mustăţile tunse, da' sprâncenele nu și le mai 
încrunta, și o bucurie mare se arăta tot mai vădită în ochii negri, aprinși. 

— Odată, însă, am prins chiar pe un domn cu musca pe căciulă. Un 
domn de la judecătorie. Avea o vacă șviţeră și-și scrântise un picior, de nu 
se pricepea nimeni cum să-l direagă. Trimite la mine: «Să vii, bădicule, că- 
ți voi plăti bine». «Nu pot, domnule, că iar mă băgaţi în temniță.» «Nu fi 
copil, când îți spun eu, nu avea nicio frică!» «Nu vin, domnule, că vă știu ce 
plătiți!» In sfârșit, îmi dădu în scris că pot vindeca orice-mi place, numa cât 
leacuri din potică să nu iau, că numa pentru asta una pot fi pedepsit, iar 
dacă vindec de capul meu și cu leacuri de-ale mele, nu-mi va avea nime 
grija. Şi, așa, m-am dus. 

Badea Tănase sorbi bine din pahar, apoi îl răsturnă deodată cu fundul în 
sus. Ochii îi ardeau tot mai tare, obrajii i se aprinseseră. 

Toader îmi șopti ceva la ureche: 

— Dumneata nu l-ai văzut încă în voie bună pe Tănase! 

Acesta își băgă mâna în buzunar, scoase o sticluță și-o puse pe masă. 

Ce să fie acolo? 

— Leacuri. Că să vedeți dumneavoastră drăcenia dracului! De vro trei 
săptămâni, boierul îmi tot scrie să mă duc, să mă duc. Da' muierea nu, și 
nu! Acum am hotărât că pe lunea ce vine să plec. Și femeia, când a văzut că 
nu-i glumă, s-a pus să moară. Zace-n pat întinsă și, — cine moare? — că ea 
moare! Moare, pe dracu! Uite, îi duc aici leacuri, și știu că nu i-i nimic, că 
nu o doare nici unghia de la degetul cel mic. Da’ să știu că o las întinsă pe 
laviță, moartă, și tot mă duc! 

— Ce boier zici că-ţi scrie? 

— Unu la care-am mai fost. Vezi că nu mă mai poate uita de când i-am 
scăpat odată toate cirezile de vite de la moarte. 

— Badea Tănase clatină din cap, mirându-se: Mare minune a lui 
Dumnezeu, măi dragii mei! Acuma, eu eram la ciurzi, aproape de Dunăre, 
pe baltă. Erau și alţii, dar eu aveam patruzeci de vaci de Moldova, Doamne, 


ce mai vaci! Și dăduse, măi dragii mei, niște ploi, da’ nu așa, ci gândeai că 
se desfundă cerul. Au crescut apele, s-a umflat Dunărea și, într-o bună 
dimineață, mă trezesc, cu toate cele patruzeci de vaci de Moldova, 
încunjurat de apă. Și creștea balaurul mereu, și vuia ca din afundul 
pământului. Porniseră și niște vânturi mari, ș-atunci să te fi uitat pe 
Dunăre, că veneau armăsarii, măi tată, stavă după stavă, tot în sărite, iar în 
răstimpuri de liniște, turme întregi de iepuri alergau în ruptul capului, — 
așa erau valurile, tulburi și înspumate. Așteptam acum numa să vină apa 
tot mai mare și să mă ducă și pe mine cu vacile și cu cei patru câni, ce 
urlau de-ți sfâșiau inima. Cu moartea-n sân am dus-o așa peste o lună de 
zile. Mulgeam vacile în pălărie și beam lapte, altă hrană de unde să fi luat 
și eu și cânii? în urmă, a dat Dumnezeu de s-au tras apele, dar iarba naltă, 
care s-a mai ridicat, era plină de noroi. Altă pășune însă nu era. Ciurzile 
celelalte, care scăpaseră de apă, veniră iar pe baltă. Și unde au fost mai 
nainte ploi, acum a dat o secetă de părea cerul de două ori mai nalt de cum 
e. Și au început să moară vitele. Azi patru, mâne douăzeci, poimâne 
treizeci și două. Chemăm pe boier, și vine boierul cu un doftor. Doftorul 
caută câteva din cele moarte, dă din umere și nu știu ce-i va fi spus 
boierului, că nu grăia rumânește, da' destul că a doua zi vin iar, amândoi 
cu puști, ni le dau nouă și ne poruncesc să le pușcăm pe toate. Ne 
îngrozisem și noi de atâta moarte. Opt oameni, și nu mai răzbeam să luăm 
pieile! Da' când am auzit asta, ne-am supărat greu. Cum să pușcăm noi 
vitele?! Zic eu: «Boierule, știi ce? Nu pușcăm niciuna, că eu le voi vindeca. 
Trimite-mi dumneata aici zece butoaie de vin, zece de olei și o sulă bună, 
ș-apoi de vor mai muri mai mult de două-trei, răspund cu capul meu.» 
Boierul nu crezu, doftorul zâmbi disprețuitor, dar a doua zi aveam 
butoaiele și sula. Acum, la lucru, băiete! Prinde vitele una după alta, 
împunge-o în splină, cască-i gura și varsă-i câte două ulcele: una de vin, 
alta de olei. N-a mai murit niciuna, și când a venit boierul cu doftorul din 
nou, nu-și mai gătau poveștile. N-am înţăles nimic din hodorogitul lor, da’ 
de mai stăteam un an pe-acolo, învățam și eu... bulgărește. 

— Învață ușor, îmi șopti Toader. Săsește știe ca un sas. 

— Săsește unde-ai învăţat, bade Tănase? 

— Vezi, că eu am avut drăguță de sas, s-o dai dracului! O frâuă naltă și 
subțire, ș-avea niște ochi... Să vezi, că doar săsoaicele mor după rumâni! Că 
ai lor numa să-și târâie cizmele pe drum îs buni, încolo — moare de 
curechi! Ș-așa cum îți spun, aveam drăguță o frâuă, una Simina, gazdă 
bună și cu niște vinuri ca acelea în pivniţă! la, fratele Toader o știe. Și, din 


al doilea sat, pe toată săptămâna mă repezeam de două-trei ori până la ea. 
Și se topea, sărăcuţa, ca o lumânare. Am umblat eu pe la ei așa, doi ani, da’ 
când a fost la însurat, mi-a zis tata: «Eu nu știu ce-ţi poate plăcea ție într-o 
frâuă, măi băiete. Și chiar de-ţi place, nu-mi place mie.» Ș-a trebuit să-i fac 
pe voie ș-am luat-o pe asta. Drept că și asta a fost nevastă odată! 

Am golit de vro două ori cana. Răcoarea de afară era tot mai aspră. Se 
cobora soarele încetul cu încetul după coasta alunilor. 

Badea Tănase se găta de ducă. 

— Mă vindec pe mine întâi, uite, ș-acum mi-i un picior în scândurele, că 
am căzut de pe cal când treceam podul din sat, din care lipseau blăni, 
vindec apoi pe alți oameni năcăjiți. Da’ pe sași nu-i pot lecui chiar să vreau, 
că la ei nu se prinde. Vezi, că ei nici nu-s botezați, și pace! 

— Cum să nu fie, bade Tănase?! 

— lan lasă-mă, nu-mi mai spune! Am fost eu cumătru la destule 
botezuri de-ale lor. Botez e ăla? Luare în bătaie de joc a botezului! De-aia-s 
așa de neteflete cu toţii, de gândești că au căzut din nouri. Cum să le placă 
la frâue de ei?... Noa, dar acuma plec! 

— Apoi, noroc, bade Tănase! Și zici că te duci în Țară? 

— Pe luni. Vezi, muierii-i dau leacuri, și nu i-i nimic! Da’ să știu că o las 
întinsă pe laviţă, și tot mă duc, că mi s-a făcut și mie de ducă. 


1905 


DASCĂLUL VINTILĂ 


Unde Uliţa Mare face o cotitură adâncă în pometurile grădinilor, stă o 
căsuţă cu streașina lungă, de paie, cu două ferestruţe ce privesc mirate. Îţi 
face impresia unei femei bătrâne, micuţe, care a-nlemnit în fundătura 
aceea și nu mai știe pe ce lume e. Un nuc rotat, care vara trimite luciri de 
bronz, atinge cu crengile netede, ca șerpii, acoperișul căsuţei. Curtea e 
mică, — un cuib, — să încapă trei capre, una bălană, cu barba mândră, 
albă, a doua cu ţintă neagră în frunte, cu petece de pănură cernită pe trup. 
Asta-i «tărcata dracului». A treia are blană ruginie. Se pare că-i tot plouă, 
așa i-i de bolnavă privirea. 

Cât ce dă mugurul și încolțește iarba, — de parc-a presărat cineva 
vârfuri de ace verzi pe tot întinsul opritului, — până nu ciripește 
rândunica, răsună în liniștea umedă a dimineţii cornul căprarului. Pare-o 
chemare adâncă, tainică, spre înălțimi. Din zvonul glasurilor încete, ce 
trezesc vitele din bătătura caldă, din curte, din scârțâitul portițelor ce se 
deschid larg, se desfac parcă preludiile calde ale unei treziri puternice la 
viață. Mugete de vaci plâng unde și unde; răsunetul lor se aude departe, ca 
un suspin. Unii, după ce au privit mult în lungul drumului, iar își duc vitele 
în curte: n-a fost cornul ciurdarului. Ăsta adună caprele mai întâi, că ele-s 
mai sprintene, săracele. Dar a deprins nărav rău căprarul: buciumă ca și 
ciurdarul. El ar trebui să zică subţire, prelung, și, iată, dă glas adânc, de- 
ncurcă minţile bieților creștini. 

Numai pe Vintilă nu-l încurcă. Las’ că și doarme el iepurește de tot, mai 
ales de când i-a murit baba. Că avea o băbușcă cu obrazul cât pumnul, și în 
pumnul acela ochii-i erau cumu-s două gămălii galbene de ac; dar sforăia 
baba toată noaptea, de i se părea lui Vintilă că-i în biserică și că-i cântă 
diacul cel bătrân. Și dormea Vintilă butuc, până răsărea soarele. La 
moartea ei nu i-a dat nicio lacrămă, nu s-a supărat, ci i se părea că a 
pierdut ceva, nu de mare preţ, dar ceva. De multe ori ieșea în curte, cu 
pălăria în mână, dar se-ntorcea grăbit să-și ieie pălăria de pe pat, și abia 
târziu, după ce n-o afla nicăiri, băga de samă că-i la el. Beșica cu tabac îi 
era după șerpar, și adeseori o căuta prin toate unghiurile. Și, găsind-o, nu 
se putea răbda să nu zică: 

— Parc-a dat Necuratul pe-aici! 

Vintilă era în tălpi la cea dintâi suflare a căprarului. leșea în curte și-și 
chema caprele. Tremurându-și bărbile, cea bălană și «tărcata dracului» își 
puneau picioarele dinainte pe șerparul lui Vintilă și i se uitau ţintă în ochi. 


Cea roșcată stătea deoparte și nu-i venea să se apropie. Două coji uscate de 
mălai se zmânceau din mânile lui bătrâne, și caprele se depărtau ronțăind 
mulțumite. 

— Încet, fetele mele, să nu vă rupeţi vro măsea, ca fiertata Ileană. În 
vremea din urmă îmi tot arăta câte-un colț. Îl punea în palmă și-mi zicea: 
«lacă!» Da’ tu, roșcato, nu vreai nimic? Pare că duci groaza lupilor, așa ești 
de fără vlagă. Ia și tu și mai prinde putere! 

După ce-i dădea și roșcatei o coajă, deschidea pe-n-delete portița. 

— Hai, fetelor, la iarbă verde! Să-mi veniți jucând și întinerite. Tu, 
roșcato, vezi de te mai scutură și tu, că, de nu, ajungi pe urma babei mele, 
săraca! 

Vorbea așa cu ele și le tot da sfaturi până ajungea în uliţă; pe urmă 
caprele i se amestecau între celelalte, de nu le mai cunoștea. 

— Să vezi, dascăle Vintilă, aia tărcată îmi scoate sufletul.. Am noroc că-i 
învăţat cânele și mi-o întoarce el. Nu are stare nici până ai umplea o pipă 
de tabac! 

Vintilă zâmbește, se uită după capră, dar nu o mai vede. 

— Să vezi, zice el, pe fiertata a băgat-o odată în toate groazele. Căzuse 
noaptea devreme, că dăduseră niște neguri de părea c-ai presărat cenușă 
prin aer. Eu, cum eram eu pe atunci, mai răsfoiam printr-o carte. Deodată 
vine baba, sprintenă ca o fată mare, și trântește ușa de gândeai că vin 
tătarii. «Dascăle, am văzut pe dracu!» zice. «Bine că l-ai văzut», zic, și 
cetesc mai departe. Da' pot să scap de ea? Nu și nu, că l-a văzut. Dacă nu 
cred, să mă duc să-l văd și eu, că e înaintea ușii. Atunci m-am uitat odată 
aspru la babă, am pus ochelarii pe carte și am ieșit. De-o proptea a gardului 
era un căpăstru, în el și-a fost încurcat coarnele tărcata, ș-acum sărea de 
mama focului, să scape, și nu mai putea. Mă apropii eu ș-o descurc, iar 
baba, făcându-și cruce, fugi în casă. De-atunci îi zicem noi «tărcata 
dracului». 

Caprele, sprintene, se-mprăștie, și căprarul trebuie să-și ieie ziua bună 
de la dascăl. Vintilă merge încet, cu capul în pământ spre casa din 
înfundătură. Acum vede el numai cât e de pustie curtea și casa. Îi vine să se 
ducă, sa pornească undeva, dar nu știe unde. Ar ști el, dar nici n-a răsărit 
încă soarele. Cum trece de greu vremea, Doamne! Uite, după ce a cercetat 
unde-au dormit caprele azi-noapte, după ce a întrat de vreo trei ori în casă 
și a ieșit iară, i se pare că s-a sculat de un veac, și încă nici soarele n-a 
răsărit. Alta era odată, hei! Cum au trecut vremile cele bune! 

Vintilă se așează pe podmol, își aprinde pipa, și fumul iese acum de sub 


marginile largi ale pălăriei și se pierde în streașina de paie. 

În văzduh e liniște încă, numai în depărtări se aud, unde și unde, 
zbierăte prelungi. În răstimpuri, se porneşte o boare domoală, ce trece în 
grabă, după ce-a înfiorat frunzele perilor din grădină. În înălțimi se face tot 
mai lumină, se pare că cerul se înalță, se limpezește tot mai mult. Dealurile 
înalte își lasă încet-încet vălul ușor de umbră, care lunecă tot mai mult la 
vale, pare că se topește și nu rămâne nimic din el, și soarele ochește, 
împrăștiind suliți albe, subțiri, printre copacii de pe coasta de la răsărit. Pe 
drum se aud acum glasuri argintii de copii cum mână vitele. Pogănici de- 
un cot și-o palmă, cu pălărioara dată pe ceafă, merg cu pași largi pe lângă 
boii din jug. În răstimpuri se opresc să pocnească «pe sub mână» din bici, 
și privesc apoi cu ochi de-nvingători, beți de mulțumire, la tatăl ce vine în 
urma plugului. Și pare că anume e zvârlită casa dascălului în ungheţul 
acela al uliţii, să nu vadă nimic. De câte ori s-a certat cu baba pentru asta! 
Să-și scoată casa la drum, în șir cu casele creștinilor. Dar Ileana, nu și nu! 
Acolo s-a pomenit ea: în cotitura aceea. Vintilă se scoală nemulțumit de pe 
podmol și iese în uliţă. Să mai schimbe o vorbă cu cineva, că doar nu s-a- 
ngropa de viu! 

Ştie Vintilă pentru ce iese. Că trec plugurile, trec carăle, și oamenii îi 
dau bineţe, ca la o față cinstită. Dar nu asta așteaptă el. 

Când soarele se ridică de câteva suluri, din porţi, unde și unde, se ivesc 
copiii cu cărțile subsuoară și o iau pe drum la vale. Mulţi nu sunt, că unii 
răgușesc pe lângă brazdă, și-au stricat, de când s-a desprimăvărat, trei 
plezne la biciul de fuior. Alţii adorm în sunetul zurgălăilor de cioaie, afară, 
pe câmp, cu oile. Dar totuși vin destui, că-i satul mare. Zece, doisprezece, 
oricând poate s-adune Vintilă în jurul lui. Și care se-apropie o dată de el, 
pace bună să mai vreie să știe ceva de dascălul de la școală. 

— Să văd, băiete, ce cărţi ai? Nu-ţi fie frică, nu ţi le ia moșul! Așa! Măi, 
că frumoase-s, bată-le să le bată! Tu până unde știi din ea? 

Copilul, cu capul plecat, răspunde: 

— Până la v mare, v mic. 

— Mult, tare mult! zice Vintilă. Da’ tu până unde? 

— Eu până la iu-iu! 

— Asta-i și mai frumos! Auzi, mă lonică, — lonică te cheamă? — știi tu 
zicala ceea: «U-iu-iu, bunu-i puiu, da-i mai bună găina, care-o frige 
vecina». N-o știi? Ei vezi, apoi aia s-o știi tu! Atunci aș zice și eu că nu-n 
zadar îți dau de mâncare acasă. 

Vintilă ia apoi cartea altui băiat. 


— Măi, că ce chipuri mândre, bată-le puterea! Dar uite aici, unul 
samănă cu jupânul nost’! Ăsta cine-i? 

Copiii se-adună grămadă, să vadă toți. 

— Cine să fie?! Ăla-i Moisă, zice un băiat, mirânduse că Vintilă nu știe 
nici atâta. 

— Bine, da’ cine a fost Moisă? 

Același glas răspunde răspicat: 

— Acum nu mai trăiește, da’ lui i-a dat Dumnezeu cele zece porunci pe 
două tăblițe de piatră. 

— Să ştii c-ai nimerit-o, frățioare. Cine ţi-a spus așa? 

Copilul răspunde acum mai sfios, cu ochii în pământ: 

— Domnul învăţător. 

— Așa! Parcă el știe! zice Vintilă. Uitaţi-vă voi la mine, samăn eu cu 
domnul învățător? Nu samăn! 

— Nu! zice un băiat, că dumnealui n-are așa mustăți mari și nu i-s albe. 

— Ba mustăţi are, mă, da’ barbă n-are deloc, zice că barbă numa popii 
poartă. $-apoi e mai mare decât dumneata. 

Al treilea se-amestecă și el în vorbă: 

— Poate fi el înalt, dacă-l duce vântul, așa a zis odată mama de domnul 
învățător. 

Vintilă se uită o dată pe uliţă, și zice apoi băieților: 

— lan haidaţi, numa, șoldanilor, să vă spun eu cine-a fost Moisă. De 
unde să știe dascălul vost’ cine-i, dacă nici nu s-a născut pe când trăia 
Moisă? 

Bătrânul pornește încet, copiii după el, și aproape de portița lui se 
oprește. Aici nu-l bagă în samă trecătorii de pe drum. 

— Moisă ăla a trăit aici, la noi în sat. Eu îl știu când a venit, că era numa 
zdrențe. Avea un nas, uitați-vă numa la copilul cel mai mare al jupânului, 
— chiar așa avea nasul. S-a rugat el pe la toţi creștinii să-i deie sălaș, da’ 
cine să-și ieie năcazul în casă? Dacă a văzut el că nu-l primește nime, a 
mers în casa părăsită. Că era aici o casă fără uși, fără ferești, în care n-a 
locuit pui de om, de când e lumea asta. Și s-a dus el acolo, fără să-i pese de 
vorbele oamenilor, care spuneau câte minuni toate, de ce se petrecea în 
casa ceea. Ş-a stat el acolo trei săptămâni încheiate, și n-a ieșit din casa 
ceea. Când a fost într-a patra săptămână, — miră-te lume de ce n-ai mai 
văzut! În locul casei celei părăsite, o casă nouă-nouţă, de piatră, cu ferești 
ce străluceau cumu-i argintul și cu table la ferești văpsite verde. În casă? 
Bogăţiile din lume, și nu alta! Năfrămi de mătasă, pălării, opinci și niște 


giulgiuri mai albe decât zăpada. Când le vedeai, rămâneai încremenit! De 
unde să le aibă toate astea? Vezi, era să uit: erau acolo gogoroane de zahăr 
în toată forma, fluierici roșii de zahăr, de să moară copiii după ele. Lumea 
se crucea și nu înțălegea. Dar eu l-am păzit odată noaptea, să văd ce face. 
Și de ce-am văzut, mi s-a făcut părul măciucă. Din casa lui duceau niște 
trepte de piatră până-n mijlocul pământului. Și cât ce se așăzau creștinii 
bine, după ce-și gătau cu toţii rugăciunile de sară, pe treptele acelea 
veneau din inima pământului patru harapi, negri ca tăciunele, numa dinţii 
le sclipeau albi. Aduceau bogății noi: șurțe de mătasă, rumenele și câte 
minuni, iar înapoi duceau, învăluit în niște fețe albe, ceva ce se tot zbătea 
să scape și nu putea. Acestea le da jupânul. Mă miram eu că ce să fie în 
învălitoarele celea albe, și nu puteam gâci. Când, deodată, iată că mi s- 
arată un înger, și-mi zice: «Fiule, nu te mira; acelea ce se zbat sunt sufletele 
femeilor ș-a oamenilor care-au cumpărat din bolta asta. Sunt arvunite 
iadului, că bogăţiile acestea din iad au ieșit.» «Bine, zic eu, sfinte îngere, 
bine zici, așa trăbă să fie. Da' spune-mi, rogu-te, în ștergura ceea mică, ce 
suflet poate să fie, de se zbate așa de tare?» «Vezi, fiule, acolo-i sufletul 
unui copil, ce tot după gogoroane de zahăr a umblat până-i lumea. Fura 
ouăle din cuiburi, nici cuibarul nu-l lăsa, și le ducea la jupânul să-și ieie 
gogoroane.» «Așa trăbă să fie, sfinte îngere, zic eu, da’, rogu-te, spune-mi, 
acolo, în năfrămuţa ceea neagră, pe care o duce harapul cel mai buzat, ce 
poate fi? Că, Doamne, cât de tare e strânsă năframa, și cum se mai chinuie 
ce va fi în ea!» Și îngerul îmi răspunde iar, tot pretinește: «Acolo e tot 
sufletul unui copil. Dar ăsta e mai mare. S-a fost învăţat de trăgea tabac, de 
părea că-i ficior june. Și fura pe ce putea pune mâna, și ducea la jupânul 
de-și lua tabac. Acum va trage fum de catran și de smoală din iad, că acolo 
va fi pedepsit să steie.» Şi m-am mirat eu mult de toate astea, și m-am 
rugat de înger să mă lase și să se ducă. Abia s-a dus îngerul, iată doi pitici 
vin pe trepte la deal, cu câte-un butoi mare în spate. Îl lasă la boltă și, când 
pleacă, văd că iau câte-un sac în spate. Și sacii aceia se zbăteau de păreau 
că-s plini de pești. Și aș fi vrut să știu ce-i în saci, şi-mi părea rău că i-am 
zis îngerului să se ducă. Și simțeam sub țâţa stângă o durere așa de mare la 
inimă, de-mi părea că voi muri în câteva clipite. Și iată că mi se-arată iar 
îngerul. «în saci, zice el, sunt sufletele oamenilor ce beu vinars.» «Bine, 
sfinte îngere, zic eu, așa trăbă să fie, da’ spune-mi, rogu-te, de ce mă doare 
pe mine așa de tare inima?» îngerul îmi arată o glajă plină de jumătate cu 
vinars. «Jumătate tu l-ai beut, și o parte din sufletul tău încă e-n sac, de- 
aceea te doare inima.» De-atunci, dragi copii, niciun strop de vinars n-am 


mai beut. 

Copiii stau cu ochii ațintiți la Vintilă și nu le mai vine nici să răsufle. 
Bătrânul îi privește mulțumit, și în gândul lui își bate joc de dascălul cel 
nou, care așteaptă copiii la școală. 

— Să vedeţi numa, dragii mei, astea toate se-ntâmplă de când se gată 
rugăciunile de sară, până se-ncep celea de dimineaţă, când s-apucă 
oamenii de lucru. Pasămite, Necuraţii nu pot suferi puterea rugăciunilor. 
Acuma, jupânul acela sărac, Moisă, s-a tot îmbogăţit, dar oamenii din sat 
sărăceau văzând cu ochii. Odată vine Dumnezeu și cu Sfântul Petru pe 
pământ, să vadă cum o mai duc oamenii. Și au văzut cum o mai duc 
oamenii. Și au văzut cum muncesc rumânii săracii, de li se-ndoaie spatele 
și li se veștejesc feţele, și nu puteau să știe de unde le vine răul, și de ce-s 
atât de săraci. Până odată dă Dumnezeu cu ochii de boltă. «Vezi tu bolta 
ceea, Sfinte Petre?» i-a zis. «Văd, Doamne!» «Apoi să știi că aici e buba.» Și 
Sfântul Petru a pocnit dintr-un bici și îndată s-a făcut nevăzută casa ceea, 
numa jupânul a rămas schimbat în stan de piatră. De pe stanul ăla de 
piatră s-a făcut chipul lui Moisă, pe care l-aţi văzut în carte, și de-aceea l- 
au tipărit acolo, ca, de câte ori îl veţi vedea, să vă aduceţi aminte de 
povestea asta, care chiar așa a fost cum v-am spus-o. 

Băieţii nu zic nimic, ci deschid cartea să vadă iar chipul. Părea că numai 
acum văd ei bine de ce e chipul acela tot într-un loc, și de ce nu se mai 
mișcă de-acolo. 

Dascălul Vintilă i-ar putea ţine așa, să nu li se urască, o zi întreagă. Și 
copiilor nici prin minte nu le mai trece să meargă la școală. 

Îi învăţa să numere în toate limbile din lume: 

— Uni, doni, tini, pani, roti, coti, sava, mili, gili, cioc. 

Dar bine, el e de vină că se pomenește numai deodată cu vreo femeie, cu 
ochii în patru, între copii? 

— Măi Ionică, mă, aici te-am trimis eu? îndată la școală! 

Apoi, către Vintilă: 

— Zău, i-ai mai putea lăsa și dumneata în pace. Plătim dascăl, plătim că 
nu ne merg copiii la școală, și dumneata ni-i oprești din drum. Toamna 
așa, primăvara aşa. Mă mir că nu-i oprești și iarna! 

— Că de multe te miri tu, fetițo, da? n-ai avea de ce să te miri! îi 
răspunde mânios dascălul Vintilă. Ce învață de la dascălul ăsť nou? Încep 
cu i și gata cu z, și când au ajuns aici, nu mai știu nimic. Nici tu un cântec, 
— dacă nu de lume, cel puţin bisericesc, — nicio poveste din bătrâni, ci 
numa tot buche și iar buche, număr și iar număr. Și de unde să învețe, 


dacă nici deșiratul ăst' de dascăl nu știe? Tu te miri, da’ n-ai avea de ce te 
mira, mai bine ai fi șăzut acasă și ţi-ai fi văzut de cusătură. Doamne, cum s- 
a mai ticăloșit lumea asta! 

Și dascălul Vintilă se duce în curte, pe când copiii se-mprăștie, privind 
mereu în urmă. 

Inimi rele ca la oamenii de azi, să nu mai afli! Auzi, să vie o nevoiașă de 
nevastă, să-ți deie peste nas! Când a murit popa Crucean, tot satul a vrut 
să-l facă pe el popă. Știa carte, cânta în strană, că avea un glas de te ungea 
la inimă. Dar Ileana lui, nu și nu. Să nu se suie așa de sus. Bine, nu s-a suit, 
deși Ileana nu de asta s-a sfiit, ci-i venea greu să-l știe dus pe Vintilă de- 
acasă. Era o femeie cumu-i mai rău: nu putea să pună un lucru la cale 
singură. 

Dar popa Crucean a fost și popă și dascăl. Vintilă, dacă n-a voit să fie 
popă, dascăl a trebuit să fie. Și zece ani a purtat slujba. Din câţi nu s-au 
ales oameni, care-au învăţat la el? Cântece bătrânești, cântece de lume, 
învăţate de pe tipar, răsunau în crâșme și pe uliți. La Crăciun, lrozii băgau 
spaimă-n femeile mai fricoase. Dar odată a venit un domn mare, — cine 
știe de unde-a venit, — s-a uitat la școală, a văzut că-i bună școala, a mers 
înăuntru, — acolo tineri de toată vârsta, până la al șaptesprezecelea an. 
Veneau, că era cu lipici la vorbă dascălul Vintilă. Și-l întreabă domnul 
acela: 

— Ăştia toţi umblă la școală? 

— Dumneata nu vezi că toţi? 

— Apoi bine, după regulament trebuie să umble deosebit, trebuie făcută 
împărțire în secţii și clase. 

Vintilă s-a uitat la el mirat, dar n-a zis nimic. 

— Cum îi poţi învăţa dumneata pe toţi deodată? 

— Vezi, dac-ai fi dascăl ai ști. Da’ văd că nu ești. Aici fiecare își are 
meseria lui. Placă-ți numa de stai aici și ascultă. 

Și domnul cel străin rămase crucit de ce-a văzut. Au fost numai două 
puncte: cititul și cântatul. Citeau cei mici, iar cei mari se adunau roată în 
jurul lor și se uitau și ei la litere. 

— Vezi, la cești înaintați în ani nu le mai poţi băga în cap buchile, să le 
tot spui, da' când văd cum învaţă cei mici, prind cu mult mai bine. 

A urmat cântatul. Un cor puternic, aproape bărbătesc, a făcut să se 
zbată între păreţii școlii melodiile din Deşteaptă-te, române, Drum-bun, 
drum-bun, toba bate, Oștile stau faţă-n față, Hai să dăm mână cu mână. 
Apoi s-au apucat de cele bisericești, dar când au ajuns la Cari pe heruvimi, 


domnul cel străin și-a luat pălăria și a mers aţă la preot, — era un popă 
tânăr, venit din școli mari, — și i-a spus să puie lacăt la școală, până va veni 
învățător nou. 

Și a venit învățătorul cel nou, îmbrăcat nemţește și cu cort în mână. Vai 
de capul lor, de vor fi toţi dascălii noi așa! Dascălul Vintilă, oricât a fost de 
năcăjit, n-a putut să nu râdă din tot sufletul când l-a văzut. ÎI vede și-acum, 
uscat și subțire, cum umblă prin sat și așteaptă să-și ieie toți pălăria 
dinaintea lui. Dar în strană, în biserică, l-a și făcut de multe ori de râs. Că 
da să cânte și el câte ceva, dar ce folos, că nu-l ajuta sufletul. Se înădușea. 
Și dascălul Vintilă, privindu-l dispreţuitor, cu fața zâmbitoare, începea el 
cântecul, de la început. Și-apoi totuși vor să fie domni! Asta nu-i întră în 
cap dascălului Vintilă. De ce să nu-și ieie de nevastă o fată din satul unde e 
dascăl, și de ce să mai umble el după domnișoare? Să împreune două 
sărăcii, să râdă dracul de traiul lor. Una, numai patru boi să fie în curtea 
dascălului, ce bine le-ar sta! Dar nu! Zice că-s domni, și trebuie să se 
însoțească cu domni. Vede el bine Vintilă cum e domnia lor, și odată i-a și 
spus dascălului: 

— Domnule învăţător, bine e așa: dumneavoastră — două umbre, și 
copiii — patru chipuri de ceară? 

Dar dascălul s-a mâniat foc și a zis că nu așteaptă niciun sfat de la 
nimeni. Ştia el Vintilă că-l doare pe învăţător de ce-a făcut, dar acum era 
prea târziu. 

De câte ori i se pornea în rău de dimineaţă, dascălului îi venea în minte 
slujba ce-a purtat-o cu-atâta cinste pentru biata Ileana, — Dumnezeu s-o 
ierte! Şi mai simţea încă așa, o răzvrătire împotriva dascălului cestui nou, 
de nu mai avea astâmpăr prin curte. 

Altădată, când nu da nimeni de el în cotitura ceea de uliţă, făcea pe 
copii să râdă cu lacrămi îmbinate subt barbă, să steie smirnă și să-l asculte 
cu ochii mari, miraţi, să privească speriaţi unii la alţii. Și Vintilă își netezea 
barba lungă, se uita cu ochi blânzi la odraslele din jurul său și, de câte ori 
găta câte ceva de spus, plescănea din limbă și zicea: 

— Mă şoldanilor, mă! 

Pe ziua aceea întreagă era mulțumit. O liniște adâncă i se așeza pe față, 
de părea că e omul împăcat cu sine, ce așteaptă să-i sune ceasul. Ședea pe 
podmolul căsuței, sub streașina lungă, de paie, fuma și tușea, mai 
mișcându-și din când în când câte-un picior, să și-l dezmorţească. Ochii 
albaștri, spălăciţi, ca cicoarea veștedă, nu mai vedeau nimic, deși priveau 
mereu în depărtările mari. Din rând în când i se părea că deschide cineva 


ușa căsuței. Își întorcea capul într-acolo, și nu vedea nimic. Dar nu-i venea 
să creadă, și, când vedea că nu vine nimeni, mergea până la ușă, o 
deschidea și-și băga capul în tindă: 

— Tu ești, Ileano? 

Apoi, fără să mai aștepte vreun răspuns, venea iar și se așeza pe podmol. 
Barba i se lăsa domol pe piept, pleoapele i se închideau pe jumătate, iar 
pipa stinsă spânzura din colțul gurii, tristă și afumată. 

Dar nu era așa de pașnic Vintilă dacă vreo afurisită de nevastă îl trezea, 
ca din întâmplare, când râdeau copiii de poveștile lui. Atunci o spăla cum 
știa el mai bine, pe când barba i se zbătea repede de piept, și intra mânios 
în curte. lar după ce se convingea în gândul lui despre nemernicia 
oamenilor de-acum și-a dascălilor noi, întră bolborosind în casă. Ia, acolo, 
în ungherul acela de la fereastră, și-a pus el tabacul, mai nainte, când a 
ieșit la poartă. Unde poate fi, că nu-l găsește! Și pipa e stinsă de mult! în 
fereastră nu-i! Dar pe cuptor? Nici acolo. De bună samă va fi în masă! îl 
punea baba câteodată acolo, să nu mai deie de el, că făcea un fum ca acela 
în casă, de biata Ileana, cum ședea pe vatră, se umplea de cenușă până 
după urechi, atâta tușea. Zicea uneori baba: «Vezi, dascăle, mi-oi scuipa 
odată sufletul.» «Scuipă-ţi-l!» zicea Vintilă, fără să se uite la ea. 

Dar acum nu e nici în masă! 

— Unde dracu l-o fi pus baba? Las’ numa c-om grăi noi, numa să vin- 
odată acasă! 

Și Vintilă trebuia să meargă acum să-și cumpere alt pachet. Pe drum se 
mai gândea așa, în răstimpuri: «A fost pachetul pe jumătate. Ce va fi făcut 
Ileana cu el?» Târziu de tot, dacă se-ntâlnea cu vreun creștin, și acesta îi da 
tare binețele, Vintilă tresărea, spunea cu glas înalt, aspru: «Viaţă, tinăre!» 
și-i venea în minte că pachetul cu tabac e afară, pe podmol, iar de baba lui 
îşi uita, ca și când n-ar fi trăit niciodată în lume. Când însă era mai departe 
de drumul jumătate, nu se mai întorcea, ci mergea până la bolta 
mărgineanului. Ăsta ştie alege pachete pentru dascălul: tari ca piatra. 
Mărgineanul îl cunoștea pe Vintilă de era în toane bune ori rele, după cum 
întră în boltă. Că de era în toate apele, venea ca orișice creștin, deschidea 
ușa, da bineţe, stătea de vorbă, și, în sfârșit, spunea ce-i năcazul. Dar de era 
cătrănit dascălul, ciocănea la ușă, ca și când ar întră la domni în casă. Apoi, 
nici nu închidea bine ușa, și zicea, fără să se uite la boltaș: 

— Un tabac de trei, și-și izbea creițarii pe masă. 

— lan laş’, dascăle, nu-ţi mai bate joc de mine! Doar dumneata ești om 
luminat! Uite ce bani îmi dai! 


— Ce bani? zicea Vintilă. 

— Bani care nu mai umblă azi. De pe vremea lui Por-împărat! 

— Auzi, Bucure, și tu vreai sfadă azi? 

— Ce sfadă, dascăle? Dacă-s banii răi! 

— Măi, că învăţaţi sunteți voi, ăștia, care-aţi răsărit acum! Ştie și el trage 
două dungi cu creta pe tăbliță! Asta zice: s-au dus două litre de vinars! Și, 
hait! Și el om învăţat, om cu carte la cap! Săca-v-ar capul și să rămâie 
cartea! Nu cumva de la dascălul cest' nou ai învăţat să cunoști banii? 

Boltașul râde șiret și ia creițarii. 

— Acuma, orice-ai zice dumneata, dascălul ăst' nou știe carte cât un 
popă. 

— Da! Cât un popă de-al ţiganilor. Ştii tu vorba ceea, c-odată au vrut și 
țiganii să-și aleagă popă, și n-au găsit în tot satul lor așa om cu minte cum 
le trebuia lor. Au prins deșălatele ș-au mers în satul vecin. Dada s-a pus cu 
pilde și gâcituri pe faraonii de-aici. Și gâceau ei și nu prea. Dar unu nu 
zicea nimic, ci sta și tot râdea. «Hep! zice dada, ăsta-i mai cu minte, c-așa 
le știe de bine pe toate, că râde de noi ce-ntrebări ușoare punem!» Și l-au 
pus în teleaga cea mai mare, ș-au prins la ea trei cai roșcaţi, la spate 
cufundați, trei cai călușei, să te tot cărați cu ei. Și așa l-au adus pe popa și l- 
au pus în ușa bordeiului celui mai frumos, și s-a strâns toată ţigănimea, 
neagră și afumată, mândra înfrumuseţată, zdrenţele curgea, vântul le 
bătea, s-a strâns înaintea bordeiului să le ție popa cel nou o cazanie. Dar 
ăla, săracu, n-a putut să zică o vorbă legănată, că, din păcate, era mut din 
naștere. 

— Bravo, dascăle! Vezi, așa mai înțăleg și eu! Al dracului de cu minte 
voda ţiganilor! Da' să vezi, dascăle Vintilă, adecă stai! Vino aici, la masa 
asta, să ne mai șadă stupii, că și așa nu avem. Vin bei dumneata, ori bere? 

Dascălului pare că i-a luat neliniștea cu mâna. Clipește repede din ochi 
și, fără să-și deie sama, își pune mâna sub nas și-și netezește o dată 
mustățile și barba, mestecându-le. 

— Bere! Aia-i leșie, cumetre! Cine-a scornit-o, să-i fi săcat porodiţa! Și 
eu nu știu cum a-nnebunit lumea! Vin doi oameni din târg morți de beţi? 
Îți vorbesc cu fală o săptămână, că s-au îmbătat de bere! Beutură 
domnească! Hei, cumetre, să nu fie cu supărare, dar eu ţin cu Cana Galileii. 

Mărgineanul aduce o jumătate de vin și se pun amândoi la masă. Vintilă 
îşi moaie mustățile în vin, și tot ridică paharul, până nu mai rămâne niciun 
strop. Apoi clatină o dată din cap, se uită la pahar și la sticlă și zice o dată: 

— Hm! 


— Ce zici, dascăle? 

— Buruiană sădită de Dumnezeu să-ndulcească zilele oamenilor, cum 
zice apostolul Pavel. Da' berea dumneavoastră cine-a sădit-o? Spun că bagă 
var în ea, când o fierb, și să ferească Dumnezeu câte amestecături îi dau! 
Am trecut odată pe lângă o fabrică de-acelea. 

— Prin orașe, asta se bea acum vara, dascăle, că răcorește. Eu o ţin că 
mai vine dascălul pe-aici, judele și câteodată și părintele. 

Vintilă se uită la pahar și clatină din cap. Boltașul pricepe, și jumătatea 
gâlgâie. 

— Hei, cumetre, cum se ticăloșește lumea asta! Când eram eu în floare, 
mergeam la un păhar de vin cu cine mă-ntâlneam pe drum. Acum se-aleg 
popa, dascălul și judele. Zic că-s fețe, vezi Doamne! Ei îs cei învățați, și beu 
ca învățații; ei îs domni, și se desfac de cei de rând. Când eram eu în 
vremea mea, umblam c-o ceată după mine, iar când mergeam cu lrozii, nu 
încăpeam într-o crâșmă! 

— Vezi dumneata, dascăle, că azi s-au schimbat trebile. Un dascăl 
învață șapte, opt ani, un popă câte doisprezece. Știu atâta carte de te 
încrucești. Mai nainte ce știau? la, să cânte în biserică, să boteze și să- 
ngroape. Ăștia cum s-or mai pune în rând cu orice om? 

— Tu gândești că învaţă, cumetre? Nu-nvaţă nimic! Din două-trei cărți 
știi tot ce-i bun în lumea asta! Da' le arde lor să steie mult pe la oraș, să 
zvânte averea părinților și să nu facă nicio ispravă. Uită-te, cumetre, la 
mine! Eu, când privesc la un om în ochi, știu -ce plătește. Și m-am uitat la 
dascălul ăsta nou, și nu plăteștenimic! Hoho, ţară! Tu nu știi cum era 
odată! Atunci eram mai tot satul un singur om, și cei ce știau mai multe 
spuneau și celor ce nu știau. Azi? Vine duminica, asculți slujba și te duci 
pe-aici încolo. Dacă te-ntâlnești pe drum cu popa, îţi ridici pălăria și mergi 
în calea ta, și merge și el în calea lui. Dacă te-ntâlnești cu dascălul, tot așa. 
Și, vezi, cumetre, aici e răul, că drumurile astea nu se-ntâlnesc! Nu vezi tu 
că dascălul ăsta e de doisprezece ani la noi și e tot străin încă? 

Jumătatea se golește, și vine alta, iar Vintilă își tot suge mustăţile. 
Începe să povestească cum a fost el dascăl, cum îl iubeau școlarii și 
școlărițele, cum răsuna biserica duminica de cântările tinerilor învățați de 
el. Vorbea cu glas încet, ca și când ar trezi o viață de mult trăită; numai, 
din când în când, — unde vorbea de-o faptă mare, de cântece, — ochii i se 
umpleau de unde ușoare de lumină, ce treceau grabnic. Din obraji părea că 
i se desprinde un zâmbet senin, dar trist. Râdea când își aducea aminte de 
vorbele babei, când umbla el cu Irozii, la sărbătorile Crăciunului: «Vintilă 


mă, măi Vintilă, griji, că tu faci răzmiriță!» Ochii i se umpleau de mândrie 
când se gândea cum l-a bătut odată protopopul pe umăr, în faţa satului 
întreg, după ce s-a gătat slujba din biserică, și i-a zis: «îți cântă băieţii ca 
privighetorile! Dumnezeu să-ţi ajute, dascăle!» Și le spunea toate cu capul 
ridicat, privind câteodată țintă la boltaş. În toată povestirea lui numai o 
dată ofta: când venea vorba cum i-au închis școala. 

Dar toate astea îi vin așa de rar lui Vintilă în minte! Doar când i se- 
ncepe rău dimineața, și când e silit să vie aici, la un pahar de vin. 

Pe la boltă mai dau și alți creștini, și cum e și cârciuma aici, creștinii, pe- 
nsărate, cum vin de la muncă, mai trag câte-o porţie la măsea. Vintilă, sub 
toropeala caldă a vinului, se simte așa de bine, că abia târziu îi vine în 
minte că nu va fi deschis nimeni portița să între caprele lui, săracele, — 
averea ce i-a rămas după moartea babei, să-i poarte numai el de grijă. lese 
încet, pipăindu-și tabacul de după șerpar, pășește mărunt și pe-ndelete, și 
totuși se clatină. Din când în când se Oprește și zice: 

— Oare să fi slobozit cineva caprele în curte? Cine să le fi slobozit? 

Și merge iar. Și câteodată îi vine-așa, ca o umbră de gând, cum merge, și 
iar zice: 

— Le-a deschis baba. 

Și nu se gândește mai departe, căci nu peste mult se oprește iar, și-i vine 
gândul cel dintâi: 

— Oare să fi slobozit cineva caprele în curte? 

Târziu ajunge, dar caprele nu-s acolo. Vintilă se freacă la ochi și nu le 
vede. Dar când să deschidă portiţa, se aude în curte behăitul caprelor. 

— Săracele! zice Vintilă și întră în curte. 

Caprele vin la el, îi ling mâna. Dascălul le mângâie pe cap, pe grumaiji, 
pe părul aspru. 

— Săracelor! zice Vintilă. 

Și întră în casă. Își îndoapă pipa, și se trântește, așa, în pat. Ce să facă el 
acum? la, să pipe, ș-apoi s-adoarmă! Dac-ar putea dormi, da' nu poate! 
Vintilă, cum stă în pat, în răstimpuri se ridică într-un cot și ascultă. Se miră 
cum de nu aude pe Ileana horcăind. Apoi nu se mai miră, ci sloboade 
fumuri groase. Pipa — sacă, nu mai cântă nici țeava, și liniștea din odaie 
parc-ar vrea să-l împietrească. Alt-ar fi dac-ar trăi baba. Ar mai tuși 
împreună și le-ar mai trece din vreme. 


1905 


DRAGOSTE VECHE 


În fiecare zi, de la 5 la 7, îl poţi întâlni la crâșma mărgineanului, într-o 


chilie anume pentru oaspeţii aleși. Stă cu un cot răzimat de masă, cu ţigara 
stinsă în mâna stângă, cu jumătate de vin dinainte. Pare foarte cufundat în 
gânduri. De nu mai vine nimeni în crâșmă, — aici, în chilia asta cu 
perdelele albe, — uită de multe ori să-și beie vinul, și iese, la 7, cu ţigara 
stinsă între degete. Dar, de sosește vreun oaspe și se așează la masa de 
lângă dânsul, e altceva. Îl priveşte întâi așa, pe ascuns, apoi, deodată, ca și 
când l-ar fi recunoscut, faţa i se luminează. Începe să zâmbească. 

— Ai venit și dumneata la un păhar de vin? 

— Și continuă repede, fără să mai aștepte răspunsul: E bun vin aici, știi, 
olei! Dg’ ce olei! Ș-apoi, vreme mai potrivită ca asta, de la 5 la 7, nu găsești! 
Nici cald, nici răcoare, cum e mai bine! Asta-i! Dumneata bei un păhărel? 
Așa, zic și eu, — pradă nu, dar un păhărel!... 

Și deodată se ridică de la masă, merge la crâșmar și cere în taină un 
păhărel. Vine, îl pune pe masă, îl umple din jumătatea lui și urmează: 

— Bine-ai venit, bine-ai venit! Să-l bem în sănătatea noastră! 

După ce-a dat păhărelul peste cap, îţi întinde mâna, și, de-aici încolo, îți 
zice «tu». 

Nu poate să albă mult peste treizeci de ani. E binișor îmbrăcat, cu părul 
negru, pieptănat cu cărare la dreapta, cu o frunte înaltă, senină, nespus de 
senină, cu ochi mari, negri ca tăciunele, cu obrajii albi-palizi. La al doilea 
pahar, fără să-l întrebi, începe să-ţi spună ce rost are petrecerea lui aici, în 
orășelul ăsta. 

— M-am înfundat și eu într-o cancelarie! Ce să faci? M-am înfundat! 
Stau așa, plecat pe masă, și scriu și decopiez. Șeful vine și se uită și iar iasă. 
Om cu praxă eu, și dumnealui se încrede în mine. Ce crezi tu, de când 
lucrez eu în cancelarie? Trei-patru ani? Aș! Te-nșăli! Zece ani, domnule, 
dar cu întrerupere, întâi trei ani, apoi șapte. Se împlinesc zece ani la Sfântă 
Măria-mare. Dar aici scriu numai de patru. Îmi merge bine, că șeful e om 
detreabă: plătește regulat patruzeci de coroane lunar. 

Umple iar păhărelele și-și aprinde ţigara stinsă. Sloboade aţe subțiri de 
fum, dese, printre buzele strânse. În chilie e liniște; printre perdelele albe 
pătrunde o pulbere de lumină. El își mângâie lin părul pe la ureche, se 
așează mai bine pe scaun. Deodată, rupe tăcerea: 

— Ce zici tu, cum ţi se pare orașul ăsta? Te-ai putea hotărî să rămâi 
definitiv aici? Să ai, așa, o casă undeva, și nevasta, și copiii tăi, iar tu să ai o 
slujbă, bunăoară, scriitor să fii, ori altceva. Drept că e cam prăfos, da-n 
schimb e foarte ieftin. De pildă, unde mai poți găsi litrul de vin cu 
șaisprezece? Nu mai găsești! 


Ochii mari, frumoși, îi rămân la jumătatea de pe masă. O ia în mână. E 
goală. Se scoală, dispare pe-o ușă și se-ntoarce cu ea plină. 

— Bun vin! 

— Și iar umple paharele. 

— Când eram student, ne adunam, — rar de tot, — pretinii, la câte-un 
păhar de vin. Da' scump vin! Foc de scump, acolo! Dar apoi ne și 
răzbunam, că trăgeam câte-un chef ca acela, cu cântări și cu jocuri, de 
plângea crâșmarul de bucurie și ne mai da de la el câte două-trei glăji. Vezi, 
pretinii ăia ai mei, azi cine știe pe unde-s!... Poate-or trăi fericiţi. 

— Glasul i se înduioșează, clipește des din gene, apoi își aprinde ţigara 
stinsă. 

— Să fi avut eu gimnaziul! Da' numa șase clase am terminat! Atunci a 
murit tata și n-am mai putut urma studiile. Că de-ar fi trăit, ar fi fost alta, 
și de-aveam gimnaziul, iar era alta! Da’ vezi că nu l-am avut! După ce-a 
murit tata, am scris la notarul de la noi, trei ani, dar acolo n-a fost nimic! 
Mi-am văzut și de economie, și vremea a trecut. Apoi m-au dus la miliţie. 
Da. Trei ani. Închipuie-ţi, trei ani, ca pe ficiorii de rând! Ce să fac, dacă n- 
aveam gimnaziul?! Că de-l aveam, ar fi fost alta! Așa, am slujit trei ani. Aici 
încă n-a fost nimic! Am slujit, am răbdat, și anii au trecut. Când m-am 
întors, pământul l-am lăsat la niște rudenii, că și era puţin. Da' la notarul 
de la noi nu mai puteam rămânea, că avea altul. lată, soarta mea atârna de 
la faptul dacă avea notarul scriitor ori ba. Ce să fac, dacă n-aveam 
gimnaziul?! De-l aveam, ar fi fost alta! 

Te uiţi nedumerit la el și nu știi ce să crezi. E așa de blând, așa de liniștit 
la vorbă, în gesturi, încât l-ai crede cel mai cu minte om. Pe lângă asta, e 
foarte frumos, o frumuseţe tristă; numai fruntea parcă nu-i a lui: din cale- 
afară de senină. 

Apoi, ca trezit din somn, își aprinde ţigara stinsă, aceeași țigară pe care a 
răsucit-o când s-a așezat mai întâi la masă. Dar zadarnic, totdeauna se 
stinge, căci, de câte ori o aprinde, începe vorba iar. 

— Acuma, eu m-am dus să-mi caut altă cancelarie. Ce să fac, dacă n- 
aveam gimnaziul?! Și am nimerit chiar un loc bun, într-un sat. Așa noroc, 
rar am mai avut! Regiuni frumoase, păduri să te pierzi în ele, și o matcă de 
apă, un șuvoi de munte, rece, ca cristalul. Oamenii din sat, — cinstiţi, 
înalți și frumoși, — cum să-ți spun? Ca niște brazi. Şi era un cer senin și 
înalt cum nu se vede pe-alocuri. lar când veneau furtuni, gândeai că aici e 
capătul lumii. Notarul mă primește bine, — știi, rumân cinstit. Ne învoim 
noi cu preţul. «Bani atât.» «Bun!» zic eu. «Locuinţă și mâncare la mine.» 


«Şi mai bun!» Așa, mă gândeam, mai înțăleg și eu să trăieşti în lumea asta! 
Și mă apuc eu de scris, și mă pun eu pe lucru, să-mi arăt hărnicia toată. Și 
dumnealui, om de cinste, vine și mă bate pe umăr: «Brav tânăr!» Și 
muncesc eu așa toamna-ntreagă, până aproape de Crăciun. Când eram 
liber, făceam niște plimbări ca acelea, de-mi venea să cânt tot drumul. 
Câteodată mergeam la pescuit, la păstrăvi de munte. Dar așa, cătră 
sărbătorile Crăciunului, m-a cuprins o neliniște mare. Avea să vie acasă 
domnișoara Mărioara, fata notarului. Și eu n-o văzusem încă. Mai erau vro 
două săptămâni, și eu, de multe ori, mă opream peste zi cu pana în mână, 
cu ochii duși. Mă gândeam: Cum va fi domnișoara? Câteodată mi se părea 
că aud trăsura care-o aduce și săream speriat la fereastră. Când a sosit, am 
rămas cu ochii la trandafirii din obrajii ei, la trupu-i zvelt, până ce notărița, 
mamă-sa, băgând poate ceva de samă, mi-a zis să am atâta bunătate să 
aduc puţin vin din pivniţă, că dumnealui e zdrobit de drum. Nu știu cum 
am coborât treptele, că pe Mărioara o vedeam tot înaintea mea. Aduc 
vinul, ne-așăzăm noi la masă și se începe o conversaţie strașnică. Dar eu n- 
am înțăles nimic din tot ce s-a vorbit. De stăteam cu ochii deschişi, nu mi-i 
puteam dezlipi de Mărioara; de-nchideam pleoapele, tot pe ea o vedeam. 
Glasul ei îmi suna în urechi ca o muzică dulce. Abia când a fost la urmă, pe 
la toaste, cum se zice, m-am trezit și eu bine. 

După cină aveam să isprăvesc niște scrisori ș-a trebuit să trec în 
cancelarie și să aud numai din când în când râsul argintiu al Mărioarei. Și 
crezi tu că am putut scrie ceva în sara aceea? Am stricat vro zece coale, și 
în urmă am plecat să mă culc. Da’ n-am putut durmi, ci m-am zvârcolit, — 
o dulce, nespus de dulce tortură! — noaptea întreagă. Uneori mi se părea 
că se topesc zidurile ce ne despart, și o văd iar. Închipuie-ţi, aveam 
douăzeci și patru de ani și încă nu fusesem niciodată în viața mea 
îndrăgostit. Am mai văzut eu fete frumoase, și nu așa, o clipă, ci zile, luni 
întregi, dar asta nu mi s-a mai întâmplat, să nu pot uita o fată când abia am 
văzut-o o clipă. A doua zi, și cât a mai stat acasă domnișoara, eu nu știu, 
ziua, pe ce lume-am trăit, iar noaptea, prin ce lumi am umblat. Aveam 
norocul că la trebile cancelariei mă pricepeam ca o mașină, și nu 
rămâneam înapoi cu lucrul. De două-trei ori de-am făcut greșeli mai mari, 
da' notarul, om de cinste, și pe lângă asta și cu o bucurie mare în suflet, nu 
mi-a zis o vorbă legănată. A doua zi de Crăciun, sara, niciuna, nici două, să 
le cânt, să audă Mărioara. Să cânt! Şi pe mine mă luau niște călduri de la 
inimă de stam să-mi pierd capul! «Nu te mai îmbia, domnule Valer, ci fă-i 
și dumneata odată câteva clipe fericite Mărioarei!» 


Ah! Dumnezeul meu, să-i fac câteva clipe fericite, și eu aș fi vrut să 
trăiască într-un veșnic paradis! Nu știu de mi s-au umezit ochii, da’ de- 
atâta-mi aduc bine aminte, că m-am șters vârtos cu batista. În urmă, nodul 
ce-l simțeam în piept mi-a trecut și le-am cântat Călugărul din vechiul 
schit şi, după asta, Vezi, rândunelele se duc, apoi Somnoroase păsărele. Nu 
ştiu cum voi fi cântat eu în sara aceea, dar Mărioara fu foarte mișcată. Nu 
de alta, dar era o fire tare sentimentală. A venit lângă mine. «Să-mi dai 
voie, domnule Valer, să-ți gratulez. Mi-au plăcut mult cântările», și mi-a 
strâns mâna, așa, ca de mulțămită. 

Dar asta a trecut, ș-apoi n-a mai fost nimic. Mărioara s-a dus iar la 
școală, și eu am rămas singur în cancelarie. 

Valer oftează cu durere, se razimă de speteaza scaunului, se-apleacă tare 
peste masă, și, așa plecat, bea păhărelul. Prin perdelele albe se cerne o 
ușoară și deasă pulbere de lumină, în odaie e liniște, numai în chilia vecină 
se aude, din când în când, zgomot mai mare. Dar și acesta se linişteşte, și 
se aude cum bate regulat pendula. 

Freacă iar un chibrit de cutiuţă, își aprinde aceeași ţigară, și-o uită așa, 
ca să-și înceapă iar cuvântul. 

— Eu am rămas, în urmă, c-o lumină mare în suflet. Acum să mă fi auzit 
ea cântând! Că se adunau sara oamenii la poarta cancelariei ca la minune. 
«Drăguţ agheontu nostru!» ziceau ei. Cinstiți rumâni, săracii! La Paști, n-a 
mai venit acasă. Pe vacanţa cea mare a mers la o mătușă a ei. Săracă inima 
mea! Și eu aşteptam Paștile, aşteptam vacanţa de vară de nu mai știam pe 
ce lume mă aflu. 

Anul al doilea, tot așa: pe Crăciun — acasă, la Paști — acolo unde învăța 
la școală, da' la vacanţa cea mare a venit acasă, ca să nu se mai ducă mai 
mult nicăiri. Închipuie-ţi: să rămână mereu acasă! Mă gândeam de multe 
ori că nu poate fi în lumea asta o slujbă mai fericită decât să fii, așa, scriitor 
în cancelarie. Închipuie-ţi tu, aveam douăzeci și patru de ani și nu fusesem 
îndrăgostit niciodată. Mi se părea c-am să mor de fericire. Și notarul, 
rumân cinstit, mi-a zis să rămânem și pe mai departe cu condiţiile prime. 
Adecă să am locuinţă, și pe mai departe, la el. 

Și mă sculam, frate, dimineața, odată cu rândunica, și mă puneam la 
muncă... Aveam o putere de uriaș în mine! Cele mai frumoase flori le 
adunam într-un buchet și le puneam pe masă, înaintea mea. Și, târziu, 
când lucram la masă, venea să-mi deie bună ziua... Așa era, cum mă 
gândesc eu că ar fi un vis de primăvară... Ș-apoi un vis, știi să spui cum e? 
Nu știi. Venea să vadă ce lucrez, s-apleca de multe ori peste braţul meu, să 


se uite cât de regulat fac literele, și ea nu știa că mă face, un ceas de vreme 
după aceea, să-mi tot tremure mâna. 

«Se vede că-ţi plac florile», zicea, și zâmbea așa cum mă gândesc eu c-ar 
zâmbi fericirea și bunătatea întrupate într-o singură ființă. «Mie-mi plac, 
da' de le-ai voi dumneata, le-aș da bucuros.» 

Si ea își întindea braţul alb, lua florile și-mi mulțămea printr-o ușoară 
înclinare din cap. Eu cred că îngerii numa pot să-și miște capetele așa. 

Da, cât a ţinut vara și toamna, când era vreme frumoasă, ceasurile de la 
5 la 7 îmi aduceau raiul pe pământ. Notarul, rumân cinstit, îmi zicea să las 
cancelaria și să mai distrez puțin pe domnișoara. Au avut vreme și el, și 
nevastă-sa să se încreadă în cinstea sufletului meu. 

leșeam prin grădină, de cele mai multe ori, că aveau o grădină cât un 
hotar, și umbrită de pomi. La început mă încurcam în cuvinte, simțeam că 
mi se suie sângele la cap, îmi inundă obrajii, dar apoi, încetul cu încetul, 
mă stăpâneam. Și vorbeam, ca doi pretini vechi, de-atâtea lucruri, că, în 
sfârșit, ne și miram de unde le-am scos. Și totdeauna, fără să cânt ceva, nu 
mă lăsa. Ea-și aducea violina. Ştia să cânte bine. Câteodată, nu știu ce avea, 
și trebuia să-i ajut eu. 

Alteori, mergeam la pescuit. Atunci venea și servitoarea, să ducă 
panerul. Şi acolo, îndoită ușor deasupra apei clare, s-o fi văzut! Că mie-mi 
venea să mă arunc și să sărut chipul ei din luciul apei. Câteodată se 
năcăjea, când nu venea nicicum peștele. Atunci zicea servitoarei: «Mărie, 
vino, desfă-mi ghetele!» Aceasta punea ghetele și ciorapii deoparte. Două 
piciorușe albe-albe, ca niște porumbiţe, de tremura fața apei de cristal 
când o atingea! Apa nu era afundă, dar ea, nevinovată ca un înger, să fi dat 
de un pește unde era adâncă, ar fi mers ș-acolo. Atât de mult îi plăceau 
păstrăvii. lar eu? Mie-mi venea să m-arunc în apă, să mă-nec la picioarele 
ei, pe care le sărutau numai undele de cristal... Înțălegi tu, frate, cum am 
trăit vara și toamna aceea? Așa că în noiembrie mi-am pierdut minţile, am 
mers la notar și la notăriță, când erau numa singuri, și le-am cerut pe 
Mărioara în căsătorie. Ei n-au râs. Notarul n-a zis nimic, da’ notărița a 
zâmbit. Notarul, om cu minte, când am ieșit eu ca trăsnit de pasul ce-l 
făcusem, vine după mine: «Domnule Valer, să nu te superi, da’ ce-am putut 
noi zice? Ce răspuns să-ți dăm? Ne-ai spus deodată, așa, fără nicio 
pregătire. Să nu te superi, domnule Valer!» 

A doua zi aveam să duc niște scrisori la primărie. Când am ieșit, m-a 
văzut notărița. Da că m-am întors îndată, fiindcă-mi uitasem tabachera, 
nu a văzut. O aud povestind în chilia vecină cu cancelaria, cu Mărioara. N- 


am ascultat în viața mea ce povestesc oamenii fără să știe ei, dar acum am 
ascultat. «Auzi, Mărioară, scriitorul te-a cerut ieri de nevastă.» Ea nu-i 
răspunse decât după o vreme: «Domnul Valer, mamă?» «Da, da, 
scriitorul.» Fata iar nu răspunse îndată. «Cum veţi gândi dumneavoastră. 
Domnul Valer nu-i deloc urât.» 

A trebuit să mă las pe un scaun: mi se tăiau picioarele. 

Notăriţa zise cu vocea aspră: «Ce gândești tu, fată? Ai învăţat atâta, ai o 
cultură, pe când el nici gimnaziul nu-l are.» Răspunsul fetei, de astă dată, 
urmă repede: «Nici gimnaziul?!» Glasul îi era plin de mirare. «Nu. Are șase 
clase, și trei ani a servit la miliție dacă n-a avut gimnaziul.» «Adecă 
domnul Valer n-are gimnaziul! Eu credeam că...» Şi n-am mai auzit nimic. 
Da' nici scrisorile la primărie nu le-am mai dus. A doua zi am spus 
notarului că mi-am aflat un post cu mult mai bun, la un advocat. Să facă 
bine să mă elibereze. Era numa luna jumătate, dar el, cinstit rumân, mi-a 
plătit luna întreagă. Ș-am plecat, deși nu-mi aflasem niciun post... 

Acuma, mi-am câștigat aici unul. M-am înfundat și eu într-o cancelarie. 
Am noroc că-s obișnuit cu munca asta; lucrez ca o mașină, altfel n-aș putea 
face nicio ispravă. Praful ăsta mult, nu-mi place, da' la sat nu mai pot sta, 
că orice sat îmi amintește prea multe. Aici nici nu ies nicăiri. Numa de la 5 
la 7, la crâșma mărgineanului ăstuia. Alt timp mai bun pentru a te distrage, 
eu nu-mi pot închipui. Ei, ș-astea au trecut toate! A fost o dragoste ca 
lumina de lună... Nu știu cum numără oamenii veacurile, dar eu aș zice ca 
dragostea asta a mea a fost înainte cu câteva veacuri. Şi după alte câteva 
veacuri mă voi stinge și eu, așa, înfundat în vro cancelarie. Ce să fac? Vezi 
că eu n-am avut gimnaziul, că, de-l aveam, ar fi fost altceva... 


1905 


CULA MEREUȚ 


La stâna de la Comandă, Cula Mereuţ e acum a cincea roată la car. 
Strungarii, niște băiețandri de ieri, de-alaltăieri, îl iau peste picior, iar 
păcurarii roșcovani la față, cu cămășile smolite, râd pe sub mustăţi de 
ponturile ce i le fac aceia. Dar când e să urnească o treabă cu temei, Cula 
Mereuţ trebuie să vie cu sfaturile bătrânești, așezate, ca să iasă toate bine 
la cale. Cea dintâi urdă, primăvara, și cel dintâi caș Mereuţ trebuie să le 
facă; el trebuie să potrivească laptele din fiert, să arate cât chiag trebuie 
pus ca brânza să iasă potrivită pe întreg anul. Ceilalți păcurari stau atunci 
pe de laturi și privesc ţintă la toate apucăturile bătrânului. 

— lan gustaţi, puilor, de vedeţi, mai are moșul preţ de-un ban rău? 

Și Cula, cu ochii mici, strălucitori de bucurie, le împarte la toţi caș dulce 
şi urdă nouă. 

— Plătești, moșule, un corn de ţară încă! 

Flăcările arămii de sub căldare rumenesc și mai mult feţele ciobanilor. 
Ochii le scânteie, negri ca tăciunele, își scutură capetele frumoase, — să le 
tai în marmoră! — ca să se tocmească bine părul luciu, și privesc la urda și 
la cașul alb ca zăpada. 

— Măi strungari, măi, mă Bucure, mă, haidați de duceţi zărul, să știe și 
cânii ăștia, săracii, că a mai sosit o dată sfânta primăvară! 

Și Cula Mereuţ le arată cât zăr să ducă. Strungarii se codesc, se 
frământă, și unul își strâmbă gura, gata să plângă. 

— Păi numai atâta să le ducem? Sunt șase zăvozi! 

— Asta-i! Parcă ei ar fi sparţi, ca voi! 

Și strungarii, oricât ar voi să-și hrănească bine cânii, trebuie să se 
mulțumească cu atâta. 

La troaca îngustă, dulăii mari, lânoși, pleoscăie cu limbile lungi, de-ai 
gândi că se îneacă, nu alta. Din când în când vreunul își arată colții, rânjind 
spre vecinul ce se îndeasă în el. Apoi, în răstimpuri, câte doi se mușcă de 
urechi, de gât, aleargă de la troacă unul după altul și, unde se ajung, cad 
grămadă, încolțindu-se, hârâindu-se. 

— Nu-i lăsa, Petre, mergi și arde-l pe Bălan de mama-focului! De nu se- 
nfrică acum, de la-nceput, nu va mai fi pace între ei la nicio mâncare. 

Un flăcăiandru oacheș, larg în spate, se repede cu bâta. 

— Așa! Dă-i, dă-i tâlharului, să ție minte! Bun! Bun! Mai dă-i una. Brava! 
Acum știu că nu mai mușcă! 

Și Cula Mereuţ râde foarte mulțumit, înmulțindu-și crețurile de pe 


obraz. 

— Măi, aveam eu un câne, adaogă el, — voi nu l-aţi apucat, — ăla, dacă 
nu stăteai cu bâta lângă el, se punea de-a lungul în troacă, de nu se mai 
putea apropia niciun dulău. Mușca în dreapta, se rânjea în stânga, se 
îniepta înainte, sărea deodată înapoi, de gândeai că-l poartă zmeii. Şi dacă 
se sătura, rămânea așa, cu toate patru picioarele în zăr, ca încremenit. 
Numa colții și-i arăta din când în când. Al dracului câne! Da’ și lup să fi fost 
care, dacă întră odată în turmă, să se mai întoarcă în pădure! Era o prăsilă, 
știi, cum azi nu se mai află. 

— De mult a murit, moșule? 

— De mult! Și nici azi nu știu ce boală să fi avut. Că într-o dimineață mă 
trezesc numa că voinicul meu nu se mai scoală de lângă strungă. A zăcut 
patru săptămâni pe coaste și nu mânca nimic, ci privea numai așa, cu ochii 
învăluiți de ceaţă, ca un om care simte că se duce. Îl chemam pe nume și 
nu mă auzea, îl mângâiam pe gât și pe spate și nu mă cunoștea. Sara numa, 
când se lăsa așa o liniște de să auzi cum rumegă oile și când vrun păcurar 
punea fluierul la gură și-l făcea să plângă, atunci numa începea și Hectoru 
meu să urle, da' nu așa cum urlă cânii, ci părea un glas de om, de-mi rupea 
inima. Pasămite numa fluierul îl mai auzea. Și am plâns eu cu baba după el 
multă vreme, că era de la părinţii ei, și când ara adus mireasa acasă, nu s-a 
mai lăsat de car. 

Cula Mereuţ clipea acum des din gene și mișca din umeri, ca și când și- 
ar sălta cojocul pe spate, deși nu-l avea. Ochii i se înduioșau la amintirea 
vremilor apuse și clătina din cap fără să zică o vorbă. 

Fusese vreme îndelungată baci la stâna asta, unde ca băiat a fost 
strungar, iar ca flăcău, păcurar harnic și isteț. Acum toate s-au dus! 
Oamenii cu care se putea înţelege bine, prietenii, viaţa, toate. A mai rămas 
cu câmpul și cu pădurea de pe culme. 

De cum se băgau oile în lapte, Cula Mereuţ umbla cu sterpele. Pornea 
dimineaţa, cu doi câni tărcați după el, cu traista în vârful bâtei, și nu mai 
dădea pe la stână câte două-trei zile. 

Când apuca să doarmă la stână, nu mai încăpea de gura strungarilor, 
niște frunză-n buze, de nu plăteau două parale! 

— Moșule, am numărat sterpele dumitale și se vede treaba că pe cinci 
le-a mâncat lupul! 

Cula le da pace să vorbească, dacă nu-i venea somnul; se-ntorcea numai 
pe cealaltă parte. 

— Ba să-ţi spun eu una, fârtate Niculae, zece sterpe de-ale moșului, de 


alaltăieri, au niște miei ca aceia, să-i frângi în genunche de grași. 

— Asta nu știu cum va fi, da’ cea cu lupul stă. Eu am fost azi-dimineaţă 
pe la Valea-Vacii și am văzut la marginea pădurii, într-un tufiș, lână de oaie 
mâncată acum, proaspăt, de lupi. Pe-acolo numa turma moșului umblă. 

— Mai duceţi-vă și dracului, măi copii, că de gura voastră nu poate 
omul închide un ochi! se răstea la ei, întru târziu, un păcurar ce era mai 
aproape. 

Ceilalți tăceau molcom, cu ochii la cerul înflorit de stele. 

Cula Mereuţ nu zicea nimic. Se învârtea când pe-o latură, când pe alta. 
Nu-l prindea somnul. Se ridica într-un cot, își scotea pipa și o îndesa cu 
tabac dintr-o beșică mare, smolită. Apoi se apuca să sloboadă la fumuri, tot 
câte-un ghem mic, din colţul gurii. În văzduh plutea o linişte de se auzea 
cum rumegă oile și cum șopotă, înfiorată de taină, pădurea de pe culme. 
Sus, stelele se îndeseau tot mai mult și trimiteau, tremurând, sulițe albe, 
fine, printre genele ce se lăsau grele pe ochii moșului. În răstimpuri mari se 
auzea câte un susur moale, îndelungat, ca și când ar trece, prin văzduh, o 
pasăre uriașă, nevăzută, cu aripile ușoare întinse. Cula Mereuţ, cu ochii 
închiși, punea luleaua după șerpar și se lăsa domol pe spate. Dar când să-i 
fie somnul mai tihnit, strungarul Bucur, care nu avea deloc poftă să 
doarmă, se apropia încet de moșneag, își ducea fluierul la buze și începea 
să tragă la doine ca acelea, de tresăreau coamele stejarilor bătrâni în vis. 
Dacă se deștepta și alt păcurar, Bucur mânca o papară ca aceea, dar 
bătrânul nu-i zicea nimic, deși de adormit nu mai putea să adoarmă. 

Cu dracii ăștia de strungari numai o dată pe an era prieten Cula Mereuţ: 
toamna, când se împreunau oile. Atunci îi muștruluia de mama-focului. 

— Măi Bucure și Niculae, voi să-mi prindeţi berbecele cel băl. Da’ până 
număr la trei! 

Băieţii alergau, speriau oile, îl prindeau și rămâneau să tragă berbecele 
după turmă. Dar moșul îi ajungea și punea și el mâna. 

— Așa, acum să vie săinul. 

Acesta era berbecele bătut de bălul. 

Săinul venea adus de Bucur, se oprea așa ca la douăzeci de pași, cu capul 
ridicat, mândru. Moşul și cu strungarii țineau pe bălul, care, zărindu-și 
dușmanul înainte, își încorda gâtul. 

Bătrânul comanda: 

— Uii-i-iup! 

Săinul pornea furtună, de-i sălta lâna, și se izbea ca maiul în capul 
bălului. 


— Așa, asta-i bună! încă una, săinule! 

Acesta se retrăgea, mergând îndărăt, la aceeași distanță, și o altă izbitură 
de mai, — ca și când ai da să crapi un butuc mare, — trăsnea între 
coarnele bălului. 

— Așa ţi-a trebuit, hoţul e! Asta-i învățătură! 

Și slobozea berbecele. 

Altfel, cu strungarii nu-și făcea treabă. Numai când îi aduceau tabac, îi 
întreba cu ochi cercetători: 

— Mai este, măi hoţilor? Că sunteţi curat hoţi. 

De altfel nici nu rămânea multă vreme pe la stână. Vuţa, baba lui, îl 
găsea tot pe marginea pădurii de pe culme, de câte ori venea la el, ori în 
pădure. Și venea regulat, de trei ori pe săptămână, să-i aducă un pachet de 
tabac de trei, toată patima ce o mai avea moșul în lumea asta. Când venea 
bătrâna, între ei, de ani de-a rândul, se petrecea aceeași scenă. 

Vuţa se abătea totdeauna mai întâi pe la stână și întreba cu glas moale, 
sălciu: 

— Omul meu nu e pe-aici? 

— Nu, bunico, de două zile n-a mai venit. Poate l-or fi prins niște lupi. 

— Ha? făcea bătrâna și pornea fără să mai întrebe ceva. 

Când îl întâlnea pe Cula, la marginea pădurii, era bine, dar câteodată 
numai clopotele se auzeau, unde și unde, subt bolta de frunze. Atunci Vuţa 
dădea târcoale pe marginea pădurii și-și chema moșneagul, cu glas scârțâit: 

— Uu, Culo, măăăă! 

Și în pădure răsuna un «ă» prelung. Vuţa se da pe unde era loc mai 
ridicat, își punea mâna zbârcită subt barbă, buzele i se despăturau din 
smerenia bătrânețelor: 

— Uu, Culo, măăăă! 

Și abia întru târziu răsunau clopotele de la oi, tot mai aproape, tot mai 
aproape, până se iveau în marginea pădurii cele mai sprintene. 

Bătrânii se așezau, tăcuţi, pe ţelină. 

— Ai venit iar, Vuţo? 

Și moșneagul privea în pământ. Bătrâna îi răspundea întru târziu: 

— Venit, Culo! 

Tăceau amândoi. 

— Ș-ai mai făcut rând de un pachet? 

— Mai, că încă am două găini care ouă. Știi, ceea galbină, cu creastă de 
cocoș, și cea pestriță, care ne-a stricat atunci, la Paști, o fereastră. 

Vuţa scotea din sân o năframă neagră, o despătură pe-ndelete și-i dădea 


pachetul. 

Nu zicea niciunul nimic. 

Cula desfăcea hârtia galbenă, punea tabacul în beșică, scotea pipa și o 
îndopa cu «proaspăt». Lăsa o dungă de catran pe cioareci și aprindea iarba- 
dracului. Slobozea nouri ușori, alburii, prin colțul gurii. 

Baba se uita la el. 

— Doamne, Culo, mult pipi tu! 

— Hm, mult! răspundea moșneagul, scurt, pe nas. 

— Apoi, cu gura plină de fum, adăoga: îmi mai aduc și strungarii. 

— Strungarii?! De unde, Culo? 

Mereuţ clipea viclean din ochi. 

— De la sasu. 

— De la care sas? 

— De la cel cu tabac. 

— Și care-i ăsta? 

— lacă, soro, tu nu știi! Sasu și dracu! Acasă, în grădină, nu pune tabac, 
că i-i frică. La hotar, mai prin cucuruz, mai prin napi, pune. Dar au dat 
strungarii noștri de el şi-mi tot aduc. 

Strungarii, ce-i drept, i-au adus de câteva ori, dar numai câteva fire. 
Bătrânul nu i-a crezut când i-au spus că nu mai este, și de atunci, 
prăpădiţii, îl ţin pe bietul Mereuţ cu tabac din frunze uscate de napi și de 
bostani. 

După un timp baba se trezea ca din vis. 

— Uite, Culo, stejarul acela n-a fost ars. Cine l-a ars? 

— L-a trăsnit, Vuţo! 

— L-a trăsnit! Măi, măi! se minuna bătrâna. Ce putere mare s-a făcut și 
din pădurea asta! Ştii, mai demult erau numai nuiele de-ngrădit. 

— E mult de-atunci, babo! 

— Tare mult, moșnege! 

Și-și aminteau liniștiți, ca și când ar fi spus crâmpeie din viaţa altora, 
atâtea lucruri trecute, de pe când erau ei în floare... 

Târziu, Vuţa se găta de mers. 

— Acum te duci, Vuţo? 

— Da, mă duc! 

— Prin sat ce mai e nou? 

— Ce să fie, moșnege? Nimic. 

Și Vuţa, adunată de spate, cu cârja bătrâneţelor în mână, își trăgea cu 
greu cizmele mari, uscate, pe pajiște, iar Cula își aprindea din nou luleaua 


și rămânea, așa, -ntr-o dungă, cu ochii pierduţi spre culmile pădurii, ce 
părea o boltire de smarald sub lumina soarelui tânăr. 


1905 


SUFERINȚE 


În viaţa întunecoasă a părintelui Vartolomeu s-a aprins, în sfârșit, o stea 
luminoasă! Putea el s-o facă să se aprindă și mai în grabă, dacă era ca alții. 
De ce altă sunt făcute molitvele cele multe? Dar vezi că părintele 
Vartolomeu nu era din pănura acestora. El nu s-a certat cu nimeni, de când 
l-a lăsat Dumnezeu pe lume, a trăit ca un chip al blândeţelor, mai ales de 
când murise preoteasa Salvina. Şi-i mult de-atunci, Doamne, multu-i! 
Părintelui, când se gândea la vremile acelea, îi părea, adeseori, c-au fost un 
vis numai, și dacă era cu cartea în mână, răsfoia mai departe prin ceaslov, 
vrând parcă să se deștepte. I se părea, de multe ori, că de când preoteasa își 
lăsase pleoapele albe, ca de ceară, cu lungi gene de doliu peste luminile 
stinse, el nici nu mai trăise, ci plutise, așa, pe o apă lină, foarte lină. Dar pe 
deasupra acestei ape apăsau veșnic neguri grele, ce nu lăsau să străbată 
raze mai tari de lumină. Cum ar fi purtat el slujba ce-o avea, de nu era 
Zenovia, numai unul Dumnezeu știe. Dar când fata se oprea mirată 
înaintea lui și-i spunea, cu ochii în pământ: «Auzi, tată, trage a doua oară, 
nu te duci încă?» Vartolomeu tresărea puţin, strângea cartea subsuoară și 
pleca domol către biserică. 

Așa trăise părintele o grămadă de ani. Fetița era atunci de cinci anișori, 


și azi, — ferească sfântul! — s-apropie... Dar n-a spus la suflet de om ce 
durere mușca din inima lui, de la o vreme. Poate nici n-ar mai fi știut să 
spună. 


Astăzi însă părintele Vartolomeu nu mai are astâmpăr să steie în casă. În 
capul gol, cu fruntea luminată, iese mereu în pridvor. Ochii lui caută parcă 
trecători pe drumul ce duce pe la portiţă. Și, ca și când i-ar fi rudenii de- 
aproape toți oamenii ce măsoară pe-ndelete calea, așa privește părintele de 
cu drag la ei. În răstimpuri, nu știu ce tot cercetează prin curte, până 
ajunge la portiță. O deschide încet, iese în capul gol afară și îmbrățișează 
cu o privire caldă toată întinderea satului, ca și când ar fi averea lui. Când 
portița se izbește în urmă-i, el rămâne o clipă în loc, parcă i-ar fi greu de 
ce-a făcut, parcă i-ar fi rușine. Se-ntoarce mai domolit în casă, dar nu peste 
mult iese iarăși, cu aceeași privire de lumină. 

În sfârșit, se hotărăște la ceva aspru. Ce sfântu! Doar el nu-i legat acolo 
în curte! Uliţele toate-s slobode până la boltă. Drept că n-a tras de mult 
tabac, dar acum are o poftă grozavă să vadă cum s-ar ridica din mustăţile 
lui mari fumul vânăt. Pe drum îi vine gândul că, zău, e prea mult ce face 
dânsul: să meargă după tabac, el, pe care de atâţia ani nu l-a mai văzut 


nimenea fumând?! Și iar i-i rușine, ca atunci, la portiță. Ei, dar omul 
rușinos nu trăiește în lumea asta! Și părintele Vartolomeu merge aţă la 
boltă și vâră în buzunar iarba-dracului. 

La întoarcere pare mai tare și mai mulțumit de sine. La o portiță vede pe 
doi din bătrânii bisericii și se ia cu ei la sfat, de să nu-l mai gate. Oamenii 
se miră de voiabună a popii, în răstimpuri privesc în ochii lui luminoși și 
nu înțeleg. Părintele Vartolomeu, la urma urmelor, se năcăjește rău: 

— Ei, las-o focului, ce-mi tot spuneţi voi?! Un păhar de vin nu strică 
nicicând! O dată are omul o bucurie, de ce s-o lași să treacă așa, ca și când 
ar fi o durere? Dureri sunt destule. Ei, iac-așa! Viaţa asta, dacă n-ar 
ascunde o bucurie, cel puţin una, n-ar plăti nimic. 

Cei doi rămân tot nemișcaţi, și părintele. Se năcăjește mai tare. 

— Apoi, dacă nu vreţi să-mi faceţi și mie o cinste, rămâneţi dară! 

Și Vartolomeu se-nvârte pe călcâiul cizmei, fără să le mai zică rămas 
bun. 

— Stai, părinte, păcatele noastre, stai, că venim! lacă, amândoi, cu 
cumătrul Niculae. Cum să nu venim, părinte, păcatele noastre?! 

Îl ajung în grabă. Părintele își întoarce privirea mânioasă spre ei: 

— Atâta ţineţi și dumneavoastră la mine! N-am ce zice, bine vă stă! 
Adecă, fețe bisericești! Și zice popa cătră o față bisericească: «Mergi la 
dreapta!», și fața bisericească pornește la stânga. «Să vii pe după amiază, că 
avem adunare», și fața merge de dimineaţă la crâșmă... Bravi poporeni, n- 
am ce zice! 

Vartolomeu pășește apăsat, răsuflă din adânc, își ridică pălăria și-și trece 
degetele osoase prin părul lung, argintat. 

— De unde să fi știut noi, părinte, ce-i pe sufletul dumitale?! Să ne fi 
spus de la-nceput: «Vine peste mine o mare primejdie», și am fi sărit, nu 
numa doi, ci am fi adus satul, sfinția-ta! Nu-ţi aduci aminte, când erai 
tinăr, — ce tinăr? abia ne-ai fost venit popă, — cu ce i-am plătit mișelului 
aceluia de Ionaș? Ştii dumneata bine! Să ne fi spus ce ai pe suflet, să ne fi 
spus că ai o primejdie... 

— Ce primejdie, bade Gheorghe, cine ţi-a vorbit dumitale de primejdii?! 
Năcazurile au trecut toate acum, bade Gheorghe! Pot zice că am făcut și eu 
ceva în viaţă! Da, cu greu, dar am făcut. Pot zice și eu cu apostolul Pavel: 
«Lupta o am luptat, cursul l-am plinit». 

Cei doi se privesc întrebători unul pe altul, se uită apoi la popa și nu mai 
zic nimic. Vartolomeu se gândește parcă la ceva foarte depărtat, căci s-a 
domolit cu totul și nu mai spune nimic până ce n-ajung la portiță. 


— Acuma, dacă întrăm, bem câte un păhar de vin în sănătatea ei, în 
sănătatea lui, în sănătatea la amândoi! Eu am mai beut, da' nu așa mult. 
Acum, că sunteți și voi, parcă am o săte mai mare. Dæ’ știi, tot în sănătatea 
lor! 

Badea Gheorghe, când să între pe portiță, tot nu se poate răbda să nu-l 
întrebe: 

— În sănătatea cui, părinte? 

— În sănătatea Zenoviei și a lui, măi frate, ce mai întrebi?! 

— Acuma, pe dumneaei, cum să n-o știm, păcatele noastre, că doar 
suntem de-aici, dar el, celălalt, cine-i, părinte? 

Părintele închide deodată portița și rămân toţi trei afară. Cum băuse 
înainte de amiază, el, care nu era dedat cu niciun fel de băutură, se cam 
oţelise, și abia acum se deşteaptă bine. N-a fost beat, — fereşte Doamne! 
— şi de-a fost, mai mult s-a îmbătat de un gând frumos decât de băutură. 
Dar când Gheorghe l-a întrebat de «celălalt», Vartolomeu s-a trezit 
deodată, mirat de ce-a făcut. Îi poftește pe oameni să șadă pe laviţă, şade și 
el, cu o durere mare pe față și în ochi. Ca să facă ceva, îi îmbie să-și 
răsucească câte-o ţigară. Rușinea, sfiala ce o simţise mai nainte, îl 
copleșește din nou, și, pe lângă asta, o greutate mare la inimă. Nu poate să 
le spună cine-i «celălalt»! Şi a făcut tare rău că a chemat pe oamenii 
aceștia. Pentru ce să le spuie lor cine-i? Să le deie drept să între în viaţa lui? 
Ce aveau ei cu popa și cu întreagă familia lui? Chiar nimic! Și, vezi răutatea 
omului? Vrea să-ți cunoască toate crețurile inimii. A chemat însă pe 
oamenii ăștia la un pahar de vin, le-a spus mai multe decât voia, și acum 
nu putea să-i lase așa, nedumeriți. Ușor ar fi putut gândi: «Popa de la noi 
și-a scrântit mintea». Ar fi avut el, nu-i vorbă, de ce să și-o scrântească 
pân-acum, dar iacă, Dumnezeu l-a ţinut să ajungă limpede și ziua asta. 
Dacă nu trăia el, ziua asta poate nu sosea niciodată! Nu mai afla așa o 
bucurie mare în ziua asta, după cum le spusese fețelor bisericești mai 
nainte. I se-mplinea un gând, dar numai după ce alte multe muriseră; și 
numai pe frunzele veștede ce acopereau frumusețea mare a celor dintâi a 
putut să răsară, ca o floare târzie, fără miros, fără culoare deschisă, gândul 
acela ce i se împlinea acum. 

Își răsucește și el o țigară. Le vorbeşte cu gura jumătate celor două feţe 
bisericești, despre vreme, despre sămănături. Greutatea de la inimă îl apasă 
tot mai tare, pe când ochii lui privesc țintă prin dealul viilor din față, ca și 
cum acel-ar fi de sticlă. Ce vede el acolo, departe, e nespus de frumos. 
Tinereţea lui sănătoasă, dorul lui de muncă, planurile lui de viitor, și, ca 


într-o grădinuță de crini, vede puritatea sufletească și dragostea mare 
întrupate-n Salvina, în fata aceea care, fără voia părinţilor, a venit să deie 
un înțeles vieţii lui. La icoana aceasta rămâne mult cu gândul și cu inima. 
Tot dorul lui de viaţă, întreagă fericirea curată a zilelor petrecute 
împreună, toată mândria lui de om, întreagă firea lui puternică se trezesc 
deodată, i se aprind încă o dată în suflet, după ce lânceziseră atâta vreme. 
Și când s-a aprins lumina asta, s-au împrăștiat negurile ce i se păreau că 
plutesc mereu peste el. Își vede viaţa într-o strălucire depărtată, cum ar fi 
putut să fie tot mai frumoasă, tot mai atrăgătoare. Undeva o vede pe 
Zenovia, tânără, frumoasă, cum grijește într-o casă curată, de piatră. O 
privește mult, așa cum ar fi dorit el s-o știe, fără să clipească, până ce doi 
stropi mari i se strecoară printre genele lungi. Vedeniile acelea frumoase 
trec, parcă duse de aripi moi, albastre, de mătasă, și o liniște mare îi 
învăluie sufletul. I se pare că acum poate vorbi foarte ușor cu cei doi 
prieteni. Poate să le spună tot, tot. Nu e cu nimic mai presus decât ei, și nu 
e o rușine pentru dânsul să spună cu cine și-a logodit fata și cine-i 
«celălalt» din casă. 

— Vezi, dacă ne-am gătat ţigările, să mergem în casă, să bem un păhar 
de vin în sănătatea Zenoviei și a dascălului Ion Bradu, cu care e logodită 
Zenovia, și o va lua peste o săptămână. 

În casă, între pahare, Gheorghe își mai dezleagă limba. Zice încet: 

— A mai fost învățător dumnealui? Că se vede om în vârstă. Așa, la 
treizeci și opt, patruzeci de ani. 

— Ei, da, a mai fost, răspunde înecat părintele Vartolomeu. 

— Și nu se vede că ar fi trecut ușor prin viață. Se arată pe față. 

— Vezi bine că nu! Cine trece ușor prin viață?! Parcă noi ne jucăm?! 

— Și părintele se încruntă iar, se mânie, dar numai o clipă. Apoi, muiat, 
se-apleacă tare spre badea Gheorghe și-i șoptește: E văduv. A mai fost o 
dată însurat, dar aceea n-a trăit. Are trei copii de la ea. Ce poţi să faci, ei, ia 
spune-mi dumneata, dacă știi, ce poţi să faci? și-l privește bolnav, 
întrebător. 

— Fi, nu te supăra, părinte, păcatele mele, de ce te superi? Se mai 
întâmplă! Ce poţi să faci dacă n-are omul noroc? Că norocul e totul în 
lumea asta. Uite, zău, să te superi pentru atâta lucru?! Aici tot a fost noroc, 
adecă la dumneata, la dumneaei, la Zenovia! Tot este ceva! Un dascăl nu-i 
de aruncat la gunoi! Las”, zău, părinte, nu te mai supăra! Uite, îți vine să 
plângi, ca la un copil! Aici tot este! Atâta numa: copiii. Copiii altuia! Merge 
mai greu la-nceput, da’, după aceea, te dedai. Se dedă dumneaei, adecă 


Zenovia, mai cu greu la-nceput, da', după aceea, se dedă. Atâta numa: 
copiii. Altfel, ar fi noroc, mare noroc! Las”, părinte, nu te mai supăra! Dă 
Dumnezeu bine! Nu știi dumneata? 

Tinerii tocmai au ieșit să se plimbe puţin prin curte. Merg tăcuţi și 
cumpăniţi la vorbă. Așa se și plimbă. Râsul lor, — abia un surâs, — nu se 
potrivește deloc pe fețele lor triste, deasupra cărora veghează frunţile pline 
de griji. Parcă se cunosc de foarte de mult și de aceea n-ar mai avea ce să-și 
spună. 

Badea Gheorghe urmează nainte cu mângâierile lui, ce deşteaptă dureri 
vechi în inima părintelui, încălzit, muiat de vin. Ochii i se umplu tot mai 
mult de lacrămi, și, în urmă, cum stă aplecat, barba lui mare începe să se 
zbată nervos pe masă, în zbuciumarea neputincioasă a plânsului. 


«Au trecut două luni de zile, tată dragă, de când ne-am despărțit, și 
numai atâta ţi-am scris, că am sosit cu bine. Ne vei ierta dacă vei ști că noi 
o ducem cam greu acum, la-nceput. Știi dumneata, tată dragă, că tot 
începutul e greu. Vezi, că și noi am venit pe toamnă, când nu prea mai ai 
de ce te apuca. Dumneata ne-ai scris de trei ori să-ți spunem cum ne-am 
așăzat, ce oameni avem în sat și multe de toate. Ion, săracu, el e tot în 
școală, că ține mult să facă spor. El nu prea are vreme să scrie. Aș fi venit 
eu o dată acasă, să-ți spun cu gura, că de scris tot nu poți scrie așa cum le- 
ai zice. Da' vezi că-i departe, tată dragă! Știi, când mă aduceai pe mine de 
la școală, de la oraș, în cei doi ani, veneam cu căruța într-o jumătate de zi. 
Și doar nu erau cine știe ce cai buni. la, niște cai cum au oamenii! Da’ de- 
aici nu ajungi în patru zile, să tot vii, să nu mai stai. Dacă-i așa, vezi 
dumneata, tată dragă, că e greu de venit. Cai ar fi ei și pe-aici, și căruță, da’ 
cine să ţi-o deie pe un drum așa de depărtat? Apoi vei ști, tată dragă, că 
satul e bun. Nu-i așa de mare ca al nostru, și casele sunt toate cu trestie 
acoperite, că sunt niște lunci și niște băltoci de te pierzi prin trestie. Atâta 
e rău numa, că se face o tină de să te ferească sfântul! Câteodată se 
îngloadă vitele, de le scot oamenii cu lăstarele. La vecinul, — unu a' Oanei, 
— i s-a-nglodat un bou, și când să-l tragă afară, i-au rupt un picior. L-au 
tăiat și au dus carnea cu coșarca pe la oameni, să cumpere fiecare cât îl va 
trage inima. Noi am cumpărat un funt, era să mai luăm unul, da' mai apoi 
ne-am răzgândit. Și așa venea vinerea, și până sâmbătă nu sta. 

În jur mai sunt ele dealuri, da’ n-au păduri. Asta-i aici: lipsa lemnelor. 
Aduc oamenii de departe lemne. Acuma, la noi are Ion doi stânjeni să-i 


deie școala, dar iarna nu s-a pus încă, și vezi că lemnele nu le aduc până la 
iarnă. Să vezi, tată dragă, luncile pe unde nu-s bălți! Au cosit de mult otava 
și-a înverzit așa o iarbă mândră, de gândești că te ia de ochi. Și pasc vitele! 
Să le vezi, tată dragă, cum îmbucă! Şi-s frumoase vite pe-aici, tot albe, și 
vacile, sara, când vin, abia aduc ugerele pline. Și dau lapte, dau! Noi 
cumpărăm, ne luăm câte-o jumătate de cupă. Nu-i scump, numa cu opt 
creițari cupa. Noi era să luăm o vacă, ceruse omul optzeci și o lăsase în 
șaptezeci și unu și jumătate, și nu trebuia să se deie banii toți deodată, da’ 
vezi că grajdul e destul de rău și hârbuit, vine și iarna, și n-avem nici fân. 
Apoi ne-am socotit, cu lon, să lăsăm până la primăvară, că, după cum am 
spus, laptele nu-i scump. Drept că și pe lapte tot merge, că știi dumneata, 
tată dragă, cum e banul: dacă tot iai se duce. 

Grânele s-au făcut bine anul acesta pe-aici, că sunt locuri bune de grâu. 
Partea învățătorească încă este două ferdele, da’ locul e mai spre Dâmbul- 
Crucii, — așa-i zic la dâmb, — și acolo e cam pietros. Știi dumneata, tată 
dragă, că eu nu trăgeam nici acasă atâta la mâncare, se vede cum eram eu 
așa, da’ nici aici nu trag. Nu prea am nici acum voie, nu știu de ce. Da’ 
dascălului, lui Ion, îi place de minune pânea, mai ales partea de pe vatră, 
când nu-i coaptă bine, de-i așa, cleioasă, știi dumneata. Zice că el ar putea 
trăi numa cu de-aceea toată viața. Ciudat gust, da’, săracu, ce să facă și el?... 

Acuma, poate, cât de curând, să-l aleagă pe Ion și cantor. Că-i bătrân 
cantorul de-aici, — diacul, — de nu mai vede nici cu ochelari. Apoi, să 
vezi, tată dragă, dumneata nu l-ai auzit, dar Ion cântă foarte bine și se 
pricepe la toată slujba din biserică. Mi-a cântat odată acasă, o singură dată. 
Era cu toți trei copiii lui în curte, s-a uitat mult la ei, — eu nu știu de ce s-o 
fi uitat atâta la ei, — apoi i-a sărutat pe rând pe toţi, a venit în casă și mi-a 
cântat o doină. Lui nu i-am spus, tată dragă, da’ dumitale îţi spun: mi-a 
venit atunci o jale atât de mare, părea că mi s-a mișcat ceva în inimă, așa, o 
tresărire mare, încât a trebuit să ies afară, ca să plâng. Nu știu ce-a fost: 
părea că-mi pare rău după ceva, părea că aș fi vrut o dorință mare, — eu nu 
știu ce dorinţă. Îmi venea parcă să mă fac ușoară ca o pasăre și să zbor, nu 
știu unde. Ciudată simţire! Am mai avut așa odată, înainte cu șase ani. 
Uite, zău, tată dragă, cât amar de vreme a curs de-atunci, și eu țin minte, 
ca și când azi s-ar fi întâmplat. Ştii, am fost mers cu dumneata într-un sat 
aproape, la o petrecere. Și zicea muzica, — cum mai zicea, Doamne, parcă 
acum o aud! îți gâdila inima. Atunci am jucat cu ficiorul popii din 
Răstoace, știi dumneata, cu Virgil, nu cu celălalt. Odată s-a uitat așa, în 
ochii mei, și eu într-ai lui, ș-atunci iar mi s-a părut așa, că să mă fac o 


pasăre ușoară și să zbor undeva. Nici atunci n-am știut unde. Ei, dar acelea 
deatunci au fost copilării, și au trecut. lar acum nu știu ce va fi fost cu 
mine. Destul că am ieșit în curte, am plâns, m-am uitat la copii și, — auzi, 
tată dragă! — îmi părea că văd pe mama lor, deși dumneata știi bine că n- 
am cunoscut-o. Îmi părea c-o văd că se uită la mine, și-mi părea că-mi 
zâmbește, așa, de fericită. Nu știu de ce va fi zâmbit fericită, că doar e 
moartă de mult. M-am șters eu la ochi, tată dragă, și iar am mers în casă. 
lon tot mai cânta. Se vede că odată va fi cântat foarte bine. Acum, în 
răstimpuri, dă să răgușească, de rămâne cântecul ca agăţat de un nod ce i- 
ar sta în gât. Da' cântă bine, și zic oamenii că-l vor pune și cantor. Atunci 
mai vin și prescuri, tată dragă, și tot dă Dumnezeu. 

Cu casa stăm destul de bine, că au dires-o oamenii până a nu veni. 
Fereștile nu se-nchid chiar bine, și sunt trei ochiuri stricate, da' când vine 
vrun glăjer, le dăm să le puie ochi, că, dacă lipești hârtie, e cam întunerec 
în casă. 

Preotul de-aici e un om tânăr, frumos și bun. Atâta numa, că se ţine 
prea sus. Acuma, dreptu-i că lon e numa învăţător, și cel dintâi în sat e 
popa, și nu dascălul, da’ pentru aceea tot nu-i stă bine să vorbească numai 
așa, peste umăr, cu lon. Dumneata, tată dragă, încă ești popă, dar eu știu 
cum te porți cu învățătorul. Apoi nevastă-sa, pe aia s-o vezi dumneata! 
Pășește așa de măreaţă, de-ai gândi că e cel puţin împărăteasă. Am fost 
odată cu Ion la ei. Abia și-au aflat trei vorbe să ne spuie. Și ce au întrebat, 
tot de femeia cea dintâi a lui lon a fost. Ce să faci, tată dragă, așa-s alți 
oameni: răi. 

Mai mare grijă ni-i acum că s-apropie Crăciunul. Adecă mai sunt ele 
aproape două luni, da' ne-am gândit de s-ar putea să ne cumpărăm un 
porc, așa, mai mijlociu, să-l îngrășăm. Vezi că, să-l cumperi gras gata, e 
prea scump. Nu știu pe la noi cum le va fi prețul acum, da’ pe-aici, să-ți 
întorci capul după ce ţi-l spune, și să pleci într-altă parte. 

Am fost făcut rând, tată dragă, de șase găini și un cocoș. Două galbine, 
una pestriță și trei negre. Cocoșul, așa, într-al doilea an să fi fost. Era rău de 
ouă, că nu aveam. De cumpărat, de unde să cumperi? Că în sat, știi 
dumneata, nu prea vând oamenii. Așa, le-am cumpărat noi pe toate, de la o 
muiere vecină. Mergea bine — trei ouă la zi, câteodată patru, ba și cinci. Ș- 
apoi, de multe ori n-ai altceva să faci de cină. Lui Ion încă-i plăcea tare de 
găini. De câte ori venea de la școală, aduna fărâmituri, și numa ce-l auzeai: 
„Pui-pui-pui”. Ştii dumneata, tată dragă, că eu nu prea râd, da’ când îl 
vedeam pe lon că-și pune mintea cu găinile, vrând să le învețe să mânce 


frumos, să nu se bată, zău că-mi venea să râd! 

Le-am făcut noi închisoare bună, jos, pe pământ, că prin curte nu umbla 
nime, numa ele și noi. În toată sara închideam bine, legam ușița cu șpargă, 
și, dimineaţa, de-acolo trâmbiţa mai întâi cocoșul, nu din curte. 

Așa, am dus-o noi bine, până acumu-s două săptămâni. Nici nu ţi-am 
scris, că gândeam că nu va fi chiar așa de rău. Într-o spre marţă, Ion avea să 
meargă la oraș și trebuia să plece de cu noapte. Se scoală el, mă scol și eu, 
să-i pun ceva de drum. Căpătase un cal și ieșise să vadă ce face afară. Calul, 
ca toți caii sătui, — și ăsta mâncase bine otavă, — calul, zic, pipa legat de 
pociumb. Eu puneam bucatele în traistă, că lon numa pe miercuri avea să 
se întoarcă, când numa iacătă-l că vine, galbin la față ca un mort. E palid el 
și așa, da' ca atunci nu l-am văzut. Sufla greu și nu putea zice nimic. 
Gândeam că va fi umblat cumva pe la cal, să-i pună șaua, va fi avut calul 
nărav, l-a lovit, și iacătă primejdia gata, acum, când să plece. „Te-a lovit 
calul, omule?”, îl întreb. „Nu! zice el. Zic: „Dar atunci ce-i?” Stătu numa o 
vreme, așa, înlemnit, apoi zise deodată: „Găinile! „Găinile?” întrebai eu. 
„Găinile! zise el. Apoi îmi făcu sămn cu mâna: s-au dus pe-aici încolo! Eu 
dau fuga să văd ce-i afară, merg la cotigar și numai atâta am putut zice și 
eu: „Găinile!” Ion, de la spate, oftă iar: „Găinile!” Ș-apoi ne-am apucat să le 
căutăm, da’ parcă eram năuciți de cap. Tare mult le-am căutat, tot prin 
curte, cu toate că, de erau aici, le-am fi văzut îndată. Orașul a rămas, căci 
Ion s-a fost mâniat, — nu l-am văzut niciodată așa mânios, — și zicea că 
trăbă s-aflăm găinile, vii ori moarte. Am căutat toată ziua. Întâi gândeam 
că le va fi luat vulpea, și de-aceea am căutat peste tot locul după pene, 
după urmă de vulpe. Ion, a doua zi, s-a dus în Părăul-Mare. Zicea că sunt 
acolo șapte vizuini de vulpi și, de bună samă, acolo-s găinile. Abia târziu 
mi-a venit mie în minte că vulpe n-a putut fi, căci, sara, cu mâna mea am 
legat și înnodat șparga de la ușiță. Acuma, vulpea nu poate să dezlege 
nimic, și noi am găsit sfoara dezlegată. Bietul Ion! Și prin trestiiș a căutat, 
peste tot locul, de s-a mai și tăiat prin cotoarele acelea! în sfârșit, am văzut 
că alta nu-i, fără a trebuit să le fure cineva. Primarul a pornit cercetarea, 
da’ nu s-a aflat nimic. Gendarii au strâns pe vro trei dovediți altădată cu 
furturi, dar aceia n-au zis nici mac. Am așteptat ca în urmă vrun om bun să 
oblicească pe unde să ne steie găinile, da’, până azi, nu-i nicio veste, și au 
trecut două săptămâni. Și să vezi, tată dragă, cum e de pustie curtea fără 
ele! Gândești că ești afară pe câmp, și nu în sat cu oameni. Vezi dumneata, 
că ne-am fost dedat cu ele. Acuma, s-au dus. Și n-am făcut la nime niciun 
rău. Și, Doamne, rău-i fără ele! Ion s-a mâniat și a zis că toți oamenii sunt 


mișei. Eu am zis că numa cel care ne-a furat găinile. Aveam de gând să-ți 
scriu atunci, să cetești un blăstăm peste hoţ. Da’ n-am scris, și acum îmi 
pare bine. 

Să nu te superi pentru asta, tată dragă, da' ce să facem? lon a zis că 
oamenii aceștia nu știu nicio omenie, se vede că bun popă au!... Vom 
câștiga noi altele, numa să trăim, că doar nu-i lume! Numa nu știu, dragă 
tată, ce să fie cu mine, că simt așa de puţină vrere de lucru și de viaţă! N- 
am simţit nicio zguduire mare în mine, care să mă miște, să mă trezească. 
Ziceau că mă voi schimba după ce mă voi mărita. Acum îs măritată, și-s tot 
așa. Câteodată simt eu ca și când s-ar trezi în mine ceva ce-ar vrea. Dar 
îndată se topește. 

De altfel o ducem bine, tată dragă, să nu te îngrijești dumneata de noi, 
că doar n-om trăi cât vacul. 

Dumneata cum o mai duci, tată? A venit mătușa la noi? Așadar, ea îţi 
face acuma demâncare? Ştii dumneata, tată, celea trei straturi de flori ale 
mele. Să vezi să nu le araţi la primăvară, că știi dumneata cât ţin eu la ele. 
În tot anul le-am ţinut frumos, le-am plivit, și înfloreau așa de tinăre! 
Vreau să le văd, când voi veni, și nu știu de ce mi-i așa de drag de ele... 
Poate pentru că, din când în când, mă visez cum am fost atunci, când am 
pus mai întâi flori în grădină. 

Să nu te superi, dragă tată, de găini și de altele, că noi o ducem destul de 
bine, și lui Ion i-a mai trecut mânia. Sărutându-ţi mâna și dorindu-te, 
rămân a dumitale fiică, 

Zenovia. 


Parcă tot ar fi bine să cetești dumneata, tată dragă, o molitvă peste cel 
ce a furat găinile, numa să nu fie cu blăstăme, tată dragă, că, nu știu de ce, 


eu așa mă tem de blăstăm! Sărut mâna.» 


1906 


MORIUL 


— Părinte, a murit ficiorul! 

— Care ficior, bade? 

— D-apoi știi, ăla pe care l-ai grijit în Joia Rusaliilor. 

Pleșuv, cu pălăria mică în mână, stătea înaintea preotului, așteptând 
parcă să spună părintele mai departe. 

— Cela de nu putea grăi bine? Așa, acum știu. Era și slab, Dumnezeu 
ştie cum i-a stat atâta sufletul în oase! Bine că a scăpat, săracul! 

— Așa zic și eu, părinte, vai de sufletul lui, c-am fost ajuns să ne luăm 
de-o groază. Doi ani să zaci pe coaste, nu-i glumă! Așa zice și nevasta: bine 
că l-a luat Dumnezeu! 

— Când am fost la dumneavoastră mai era în casă o fată, așa, de vro 
cincisprezece ani, una de tot râdea. E soră cu mortul? 

Omul își plecă privirile în pământ, părea că numără ceva pe jos. 

— Aia de râdea? Soră, da! E puţin cam dusă de minte. Nu i-a venit din 
ceva, da' vezi c-așa a făcut-o mă-sa. De-ar lua-o Dumnezeu și pe aia, numa 
milă ș-ar face! Că, vezi dumneata, părinte, ceilalți sunt sănătoși. 

— Ai şi alți copii? 

— Păcatele omului, părinte! Avem încă șase, fără cea de râde! Doi ficiori 
îs mari. Ei, ca și când n-ar fi. Încă ei ne ajută. Apoi avem una, slujnică la 
oraș, n-aş ști spune pe nume, da-i așa, la o crâșmă unde vin domnii. 

— De câţi ani e asta? 

— Apoi chiar va fi de vro optsprezece! Că-i dusă de mult și nu mai vine 
pe-acasă. 

Preotul, după un răstimp de tăcere, zise, cu ochii umbriţi de durere: 

— Şi când spui c-a murit fiertatul? 

— Vreme de-un ceas, părinte, vreme de-un ceas! Abia l-au așăzat pe 
laviță, ș-am venit să-ți spun. Că ne-ar trebui și icoana din biserică, și 
sfeșnicul, și o cruce, să i le punem la cap. 

— A murit greu? 

— Ba deloc! Numa s-a-necat. Se vede că i s-a pus un nod în piept, c-a- 
ntins gâtul de i s-a lungit, i s-a lungit, a-nălbit din ochi, și din umerii 
obrajilor părea că râde. Apoi i-am lipit luminiţa de ceară la căpătâi. 

— Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească, bade! Cheia ţi-o dau eu, da’ să 
mergi pe la criznic, să-ţi arate el ce icoană să duci. 

— Bine-ar fi, părinte. Dar, uite, să te-ntreb de ceva: cât să-ți plătesc 
dumitale că mi-l îngropi? N-am avut mort în casă de când am îngropat pe 
tata, ierte-l Dumnezeu... Știi, dacă s-ar putea mai puţin, că, Doamne, 


amară ni-i viața! 

— Ne-om înțălege noi, bade. Zici că ai doi ficiori de lucră. Mi-or cosi vro 
ZI. 

— Cum să nu cosească, părinte? Și două, și trei zile cosesc. Că asta-i 
nimic. Da’ banul n-ai de unde să-l iai! 

Omul ieși cu capul gol pe uliţă, să afle pe crâsnic Preotul, abia după ce s- 
a dus, da să-și aducă bine aminte cine-i mortul. Pe care l-a grijit în Joia 
Rusaliilor îl știa, dar acela n-a fost fecior. Un trup ca de băiat de 
patrusprezece ani. Și omul spunea că-i de douăzeci... 


Era tină, și de sus urzeala subțire de ploaie nu se mai găta, când venise, 
în joia aceea, mama feciorului, — o femeie gușată și slabă ca un cal de 
mașină, — și-i spusese, șuierând, cu pauze mari, că i-i frică să nu-i moară 
băiatul, așa, necâștigat. 

O chilie mai numai cât să-ți întinzi braţele. Două lăviţi vechi, smolite, o 
măsuță deznădăjduită subt învălitoarea ce-o acoperea numai pe jumătate, 
și patul unde zăcea bolnavul: un cap mic, de maimuţă, cu pielea galbenă ca 
șofranul, din care împungeau umerii obrazului, cu ochii tulburi, de idiot, 
în care se adunau, în răstim puri, unde ușoare de râs. Mânile, degetele — 
subțiri, uscate, ca și când ar fi fost puse în drot. Și, tot trupul — atât de 
puţin, că, dacă s-ar fi adunat ghem, ar fi încăput într-o traistă ciobănească. 
Şedea în pat, răzimat de părete, și se uita bolnav la cei din casă. 

— Ce te doare, loane, ia spune-mi mie, ce te doare? 

EI clătină din cap, apoi își ridică ochii spre mamă-sa. 

Aceasta, după o așteptare, șuieră din adânc: 

— N-aude, părinte, păcatele lui! Vezi că, să fie cu iertare, de-o vreme-i 
tot curg urechile. Pân-atunci auzea. Doamne, cum auzea de bine și cum 
ne-nțălegeam cu el! 

Pe laviţă, fetișoara zâmbea, — un zâmbet ce te umplea de friguri. 

Preotul se apropie și-l întrebă mai tare. 

Mâna uscată se ridică cu greu și se așeză pe pieptul cufundat adânc, lipit 
parcă de spate. 

— Pieptul? 

— Pie... și-și înclină capul. 

— Că nu mai poate nici tuși acum, părinte. Mai nainte putea. Doamne, 
cum tușea, de se făcea cârlig! Acum numai așa poate face: «Hî-hî!» 

Preotul începu molitva. În aerul din casă, o floare albă cu petalele subțiri 
ar fi pălit într-o clipă. Bolnavul făcea cruci largi, peste umăr, și buzele i se 


zbăteau repede. Dumnezeu știe ce se ruga! Mamă-sa trăgea aer de părea că 
se-neacă, apoi șuiera, după preot, rugăciunile, tare. Fata, — cu același 
zâmbet de râs înfiorător, — șezu câtva timp pe laviţă, apoi ieși în curte. 

Preotul, după ce termină, întinse bolnavului patrafirul să-l sărute și ieși 
afară, pe când cel din pat își încreţea pielea de pe obraji să râdă. 

— Așa, părinte, Dumnezeu să-ţi deie bine că l-ai grijit. Ne temeam să nu 
moară așa. Sărută mâna, tu, domnului părinte! 

Dar popa abia putu să le zică rămas bun. Când copila se hotărî să 
meargă să-i pupe mâna, el era la poartă... 


1906 


SLĂBICIUNI 


— Dacă-i place! 

— Să se uște pe picioare, omule, și trăbă s-o ţii în frâu! Unde s-a mai 
pomenit așa ticăloșie?! Trăiește cu Gheorghe doi ani de zile, au un băiat, le 
moare voinicul, Ilie vine acasă de la miliție, și acum, hop! să plece 
Gheorghe în satul de unde a venit și să-i ieie locul Ilie. Voi ați înnebunit, pe 
cum se vede! Doar nu sunteţi păgâni! 

— Domnule părinte, dæ’ fata s-a iubit cu Ilie și până a nu merge acesta la 
cătane. -acum s-a deșteptat iar dragostea asta, nevoie mare! 

— Și dumneata ai știut de treaba asta când ai cununat pe Nuţa? 

— S-o fi trăsnit Dumnezeu! De unde să știu? Da' muierea a știut, și n-a 
zis nimica. Eu aveam alte treburi. Și n-ar fi zis nime că Nuţa se mărită 
silită. 

Preotul se frământa prin casă, umbla în jurul mesei, se așeza pe scaun și 
iar se ridica. 

— Voi veţi ajunge talpa-iadului, s-o știți asta una de la mine! Așa se 
grijesc fetele până-s fete mari? Și nevasta aceea a ta e o pieliță de drac! l-a 
trebuit avere multă, că n-aţi avut destulă! A oprit drumul flăcăului, când 
mergea cu șase junei la târg, l-a făcut să vie în casă, să se odihnească, să 
rămâie peste noapte acolo, ca apoi, a doua zi, să nu mai plece la târg, ci să 
se întoarcă acasă, să se gate de nuntă! Ce te uiţi așa? Crezi că lumea nu le 
ştie toate astea mai bine decât mine? Să vă fie rușine, oameni de nimica ce 
sunteți! Că n-am știut eu atunci farba voastră! Știu că nu-mi îngreunam 
sufletul cu căsătoria asta mișelească! 

— Domnule părinte, dumneata nu porţi vina. Când ai întrebat pe fată: 
«Vrei-l pe Gheorghe?», a zis: «Vreau!» Putut-ai să cetești vro silă în vorba, 
în ochii ei? Așă-i că n-ai putut? Dar eu ce să mă fac, părinte? Că mi s-a 
schimbat casa în iad de când a venit Ilie din cătane! Gheorghe înjură, își 
împlântă mâna în părul femeii, s-o lase pleșuvă, nu alta. Și fata aleargă la 
mine: «Bate-mă, tată, omoară-mă, tată, junghie-mă, da” pe ticălosul ăsta să 
nu-l mai văd la noi în casă!» Și Gheorghe e vânăt de mânie: «Așa, acum-îs 
ticălos, dar atunci când mergeam, în treaba mea, la târg, mamă-ta de ce m- 
a tras cu sila în casă, și în noaptea ceea de ce n-ai durmit, ci ai venit tiptil la 
mine? Acum-îs ticălos?! Da’ doi ani de-a rândul nu ţi-am fost? Am muncit 
ca un bou! Acum a venit cătana, și deodată a întrat dracu-n tine și te face 
să-mi strigi că-s ticălos!» Și asta se-ntâmplă tot la două-trei zile, părinte, 
de-mi vine parcă, uneori, să mă spânzur. Și crezi că n-o bat? îi rup coastele, 
auzi dumneata, îi rup coastele! Dar ea scapă din mânile mele ș-ale lui 


Gheorghe, ș-aleargă cu mamă-sa în uliţă, și strigă în gura mare, de adună 
satul: «Săriți, c-o omoară! Oameni buni! Nemernicii!» Dar atunci cătana ei 
nu s-arată. Acela vine, când vine, prin fundul grădinii. De i-ar fi rămas 
ciolanele acolo, între zidurile cazărmilor! 

Lui Gligor îi curgeau sudorile pe frunte. Preotul ședea acum pe un 
scaun, gândindu-se. 

— Bade Gligore, dumneata știi cum e legea noastră. Dacă s-au cununat 
odată și nu au fost siliți, nici el nici ea, apoi s-a gătat. Rămân bărbat și 
femeie, până la moarte. De-aceea trăbă cumpănită așa de bine, și din 
partea copiilor, și dintr-a părinţilor, o căsătorie. Da' femeia dumitale a 
lăcomit la bani, fetei i-a fost prea mult s-aștepte până va veni Ilie din 
miliție. Se vede că nu l-a iubit nici pe ăsta, căci dragostea știe să aștepte. 
Acuma, ce-i de făcut? Să rămâie toate așa, în voia și în bătaia lui 
Dumnezeu. Biserica nu-i va despărți în vecii vecilor! 

Badea Gligor ieși gânditor din casă. Pe drum îi veni așa, o ciudă pe sine 
însuși și o descurajare. Ce bărbat e dânsul? în sara aceea, când se oprise la 
ei Gheorghe mai întâi, trebuia să meargă la stână, că era rândul lui la lapți. 
Stâna-i departe și trebuie să stai și peste noapte acolo, ca să poţi aduce și 
laptele de dimineaţă. Or, dacă s-a dus, de ce nu a tras pe femeie deoparte și 
să-i spuie să fie cu ochii în patru? Gligor se opri în drum și se lovi deodată 
cu palma peste frunte. Cui să-i fi spus să fie cu grijă? Femeii? Dar n-a adus 
ea în casă pe Gheorghe, nu știe el ce plătește Saveta lui? Câte ponturi i-a 
făcut până a fost mai tânără? Vezi ce va să zică un bărbat bun? Ba nu! Un 
bărbat papă-lapte și nemernic! Porni apoi mai departe, cumpănindu-se ca 
un om beat. De câte ori și-a dat arama pe față Saveta lui, și, iată, acum, 
gura ei și a fetei tot l-au făcut să meargă, pentru a patra oară, la popa, să 
ceară despărțenie. Și l-a făcut să creadă că fetei îi e drag și-acum de Ilie, de 
cătana, și s-o spuie asta și popii. Ei, dar părintele nu e orb ca el! Vezi cum a 
descusut lucrul?! Fata lui e o ticăloasă, femeia asta e o piele de drac! 

Acasă, plin de ciudă și de mânie, nu a spus nicio vorbă femeilor. Dar 
când, de către sară, a întâlnit pe fată singură în curte, i-a zis scurt: 

— De nu te-astâmperi, îți sucesc grumajii ca la un pui de vrabie! 

Fata s-a îngrozit de ochii lui Gligor, și trei săptămâni n-a mai cutezat să 
schimbe o vorbă cu Ilie. 

Era în toiul secerei, și Gheorghe, în munca aprigă, nu mai lua atâta sama 
femeii. Gândurile lui parcă se mai înseninaseră acum. Gligor muncea cu el 
alături, dar despre femei nu vorbeau, nici despre cătană. Când au început 
să care grâul greu, au croit un stog larg, că era grâu mult. Roata uriașă, 


galbenă, era pe jumătate înălțată, când cerul prinse deodată a se întuneca. 
Nourii se grămădeau, învălmășindu-se prin văzduh, și bice de foc plezneau 
unde și unde pe sub cerul vinețiu. Moșia nu era departe, dar lui Gligor i se 
părea că nu mai gată de încărcat carul, până-i lumea. Curgeau sudorile pe 
el, de părea că-i la scăldat. Cămașa i se lipise de spate, udă de o puteai 
stoarce. Când să iasă carul din miriști, snopii strânși sub sul se ridicară, 
îmbârzoiaţi la capete, gata să se desprindă. Un vânt aprig, o furtună, se 
dezlănțui deodată, ducând lepedeie mari de praf. Fulgerele tăiau, plezneau 
prin nouri, și, din când în când, se desfundau, ca o batjocoră răutăcioasă, 
hohote înfundate de tunet. Stropii mari, grei, izbiră întâi rar, duși de vânt, 
apoi, repede, prinse a ploua cu găleata. Și vântul urla, fluiera prin carul de 
grâu și îniepta cu putere pânze de apă. Un vânt așa de rece, rar s-a mai 
pomenit la secere. Părea răsufletul de mânie al nourilor. 

Gligor, din ziua aceea, n-a mai fost om. Înfierbântat peste măsură, ud de 
sudori, vântul rece și ploaia îi pătrunseră până-n măduva oaselor. Întâi n-a 
simţit nimic, dar, de către sară, îl luară dureri cu junghiuri adânci, și nu s-a 
mai sculat din pat până după Ziua Crucii, când l-au pus în groapă. 

După moartea lui, Ilie, cătana, era tot mai cutezător, până ce, odată, în 
puterea nopții, pătrunse în casă, cu neamuri de-ale lui, legară pe Gheorghe 
fedeleș și-l duseră între hotare. Din noaptea aceea Ilie se făcu stăpân în 
casa lui Gligor. Tânguirile femeilor încetară deodată, ca să înceapă, peste 
câteva luni, și mai cumplite. Că lui Ilie îi trebuiau întruna bani pe tabac — 
ziua și pachetul; bani pe vinars — ziua și litrul, uneori și mai mult. Femeile 
se văitau, îl rugau cu lacrămi în ochi: Ilie așa, Ilie pe dincolo! Aș, ţi-ai găsit! 
Slobozea șuvoaie groase de fum pe amândouă nările și striga la ele 
militărește: 

— Riucverţ, marșș! 

Și femeile tăceau ca pământul. Cine să cuteze să mai zică ceva?! 

Au avut pâră îndelungată cu Gheorghe, pentru averea în capete de vite 
ce o adusese el aici, și, din moșia lui Gligor, a treia parte se vându la 
licitaţie, ca să poată plăti juncii și simbria lui Gheorghe pe doi ani de zile. 

Se  desprimăvăra, și toate plugurile răsturnau brazde negre, 
strălucitoare, umede. Hotarul chema afară cu ciocârliile și cu văzduhul său 
înalt, albastru. Numai plugul lui Gligor ruginea mai departe sub șopru. Ilie 
apucase în sat la cinste, era între jurați, și nu putea să-și lase slujba. Ştia 
scrisoare nevoie-mare și era veșnic cu un notiț cu cerusă în buzunar. În 
crâșmă se abătea așa, numai ca din slujbă. Scria vreo carte în ţară, mai 
fuma o ţigară, mai trăgea la măsea o ţuică, două. lar crâșmărița, o 


mărgineancă a dracului, albă și sprintenă, îi trăgea cu ochiul. 

Cucuruzul — cu săpatul sta bine: l-a dat juratul Ilie în parte. Fânul 
poate rămâne iarbă, până va crește și otava, să taie odată, să nu facă 
cheltuieli zadarnice. lar din holdă, ce să mai secere, că a năpădit-o 
buruiana, măzărichea, de numai câte un spic se mai ivește, unde și unde. 
Va pune cosași și aici. 

Femeile, mai ales Saveta, cu gura iar la el: că omule așa, că omule pe 
dincolea, că așa s-or calici în doi-trei ani. Juratul Ilie slobozea fum gros pe 
nări, își îndesa notițul în buzunar și comanda: 

— Femeie! Riucverţ, marșș! 

Și pornea iar prin sat, în slujbă, și să mai vadă cum știe trage de-a 
dracului mărgineanca aceea, crâșmăriţa, cu ochiul. 


1906 


MOŞ VIRON 


Cine-l cunoaște mai de-aproape îi zice «moș Viron». Când vorbește mai 
mult cu el, îi spune simplu, cu glasul înduioșat: «Moșule». Cei albiți de ani 
însă, care-au apucat alte vremuri, nu i-ar zice pentru toată lumea asta 
decât «părintele Viron». 

Din sătuţul lui, răsfirat pe cursul unei văi ce-și strecura argintul în 
valurile frânte, părintele Viron nu mai prea ieșea în lumea asta largă. Că 
era destul pentru bătrânețele lui, — grele dar neînfrânte bătrâneţe, — să 
slujească duminica sfânta liturghie, iar peste săptămână să mai împuţineze 
din cele sărindare și canoane ce i le dau oamenii mai cu tragere de inimă ca 
unui preot tânăr, căci, ce să zici, bătrâneţele sunt totdeauna mai aproape 
de Dumnezeu. Când ieșea la sfânta liturghie, să cădească biserica, aceeași 
muzică duioasă, plină de pace, se desprindea din zurgălăii înnegriți de 
fumul de tămâie, pe care o cunoșteau poporenii de un șir lung de ani. Și 
creștinii se aliniau smeriţi, cu capetele plecate, cu mânile în lungul 
trupului, să-i mângâie mirosul fumului albastru, iute, ce rămânea în 
clăbuci rotunjori, ca și când ar fi scăpat din pumni, de câte ori părintele 
Viron zmâncea din cădelniță. Și, ferit-a sfântul ca să cădească dumnealui 
ca alți preoţi bătrâni: abia să-și miște pașii și abia să adie din cădelniţă! Pe 
când buzele îi bolboroseau «psalm cinzeci», se purta grabnic și hotărât, ca 
și când ar fi fost mânios pe cineva. Stângăcia nu o putea suferi părintele 
Viron. Când vedea într-alt sat vreun preot că abia se-ncurcă prin biserică, 
nu se putea răbda să nu-i spună, după liturghie: 

— Bine, nepoate, de ce ţi-a dat Dumnezeu sănătate? Nu uita că slujba-i 
slujbă, ori la Dumnezeu, ori la împăratu! Tu așa te uiţi de parcă n-ai 
mâncat de trei zile și ți-i tot frică să nu ameţești!... 

Nici tineri, nici bătrâni nu scăpau nemproșcaţi de părintele Viron dacă i 
se-mpărea ceva. 

Și în biserica lui trebuia să fie curățenie și rânduială odată. Că de se 
întâmpla să zărească căpețele de lemnușe pe lângă sfeșnice, ori alt semn 
trădător pentru crâsnicul ce n-a măturat sâmbătă sara biserica, se oprea cu 
cădelnița în loc, privea cu sprâncenele adunate la locul cu pricină și nu se 
putea răbda să nu arate și cu piciorul. lar când se întorcea în altar, 
crâsnicul lua, cu capul în pământ, cădelnița și mergea să aducă jar nou, 
deși nu era nici jumătate stins celălalt. Pe diacul ce l-a avut dintâi, atâta l-a 
tot urmărit prin toate crâșmele, de nu-i lăsa omului răgaz să beie un pahar 
de vinars, încât bietul diac, cum era pătimaș de felul lui, a trebuit să se 
mulțumească de cinste și de slujbă. Și, colac peste pupăză, când a cântat 


diacul cel nou în biserică, părintele Viron a ţinut o predică despre 
datorinţele fețelor bisericești, cum mai ales aceștia trebuie să se ferească de 
crâșmă, căci în fiecare butoi stau zece draci și umblă să ducă în ispită o față 
bisericească. Și în timpul predicii privea aspru, de câte ori se oprea să-și ia 
răsuflet, la diacul cel vechi. De altfel, părintele Viron nu-și prea lua 
răsuflet. Vorba întâia și a doua îi erau domoale, dar, de-aici încolo, se 
aprindea văzând cu ochii și vorbea la inima omului, de n-ai fi crezut că-i a 
lui barba cea albă și părul argintat. Îi vedeai numai ochii negri, plini de foc 
şi neastâmpărați. 

Dar liturghie e duminica și în sărbători, când are preotul slujbe de la 
poporeni. Multe zile însă sunt goale, pustii, fără să știi ce să faci, mai ales 
dacă ești cu-atâtea ierni în spate, ca părintele Viron. Că dacă ești bătrân, te 
trezești odată cu găinile și, după ce te-mbraci, vezi că n-ai ce face. leşi în 
curte, vezi că nu-i nici acolo nimic de făcut. Atâta doar, să-ți aprinzi pipa și 
să-ți deschizi portița, să-ți mai deie oamenii bună dimineaţa. E bine și asta, 
când ai o fire să te rabde așa. Dar părintele Viron nu era dăruit de 
Dumnezeu cu astfel de fire. Nu poţi dormi? Te scoli, te speli în grabă, zici 
trei rugăciuni care le știi și «psalm cinzeci». N-ai ce face în curte? leși pe 
uliţă și pornești cu cârja bătrâneţelor în mână. Ci nu mergi așa ca bătrânii, 
ci cum se merge în aerul tânăr de dimineaţa. Întâlnești un om harnic și-i 
dai un sfat bun pe ziua de azi, dai de o femeie și-o întrebi de i-s sănătoși 
copiii, zărești un prichinduţ de băiat cum mână vaca, grăbit să nu scape 
ciurdarul, și-l lauzi în gura mare, că se va face un om «fală satului», iei în 
nume de rău pe un moșneag ce și-a și aprins luleaua, și mergi așa, înainte, 
pe ulițele satului, cu sprâncenele încruntate, gândindu-te poate departe, 
dar văzând, fără să vrei, tot ce-ţi iese înainte. Și părintele Viron numai așa 
putea să trăiască. 

Destul era pentru dânsul singurătatea nopții. Că-i era casa pustie și rece, 
și o liniște de-ți pătrundea în urechi. La cele două mâţe tărcate se uita 
chiorâș, și bătea cu piciorul în pământ de câte ori le zărea prin casă, de o 
tundeau la fugă ca arse cu biciul, și numai departe, în curte, se opreau, și 
mieunau trist, cerșind mila bătrânului. Zadarnic! Părintelui Viron nu i-au 
plăcut mâţele niciodată. «Satano!» zicea el, de câte ori le vedea, și izbea cu 
piciorul în podele. Cânele Zoltan e alta. Cânele păzește casa și-și știe 
porţia: în toată ziua un bruș de mămăligă. Și era mare, un câne ciobănesc, 
de de-a dragul să te uiţi la el. De-ar fi fost vreun căţeluș, cum țin domnii, 
popa nesmintit ar fi bătut în podele și-ar fi strigat «Satano!» la vederea lui. 
«Ce-i neputincios e neputincios, și unde nu-i trup, ci numa o sfârlează, nu 


poate să fie vârtute», zicea părintele Viron. 

Și cât năcaz a avut el până i-au fost copiii mici și trebuia să-i lase să mai 
prindă vreo mâţă de coadă! Dar acum băieţii lui s-au dus, ca și când n-ar fi 
fost niciodată în satul ăsta. Domni pe la orașe. Mai trimit din când în când 
vreo scrisoare părintelui, cu slova măruntă și așa de încurcată, de să se tot 
mire bătrânul: Ce au făcut atât amar de vreme copiii lui la școală de n-au 
învăţat nici să scrie pe înțeles?! De multe ori se oprea la jumătatea scrisorii 
și-o arunca pe masă: «Ştiu eu ce zice și așa». Dar de mâniat nu se mânia 
niciodată pe ei. 

Îi ziceau de multe ori cunoscuţii, oameni care îndrăzneau orice cu 
părintele: 

— Vezi, dumneata ai razim la bătrâneță, de ce nu te duci la vrunul... 

Dar popa le tăia repede vorba: 

— Ce să mă duc?! Ce să mă razim?! Ei să trăiască, eu nu voi muri de 
foame! Auzi tu, parcă numa de-aceea s-ar trudi omul cu copilul, ca să aibă 
odată proaptă! Nu-i asta! Să faci om din el, știi dumneata, să-l bagi în lume 
și în trai! Dacă-i odată om, celelalte vin toate. Apoi dumneata gândești că 
noi nu mai putem face nimic? Ba putem! Ori crezi că noi nu mai trăbă să 
lucrăm? Ba trăbă! Că dacă nu faci nimic, ești mort. Înțălegi-mă dumneata 
pe mine? Ești mort! 

Și aceia trebuiau să înțeleagă, căci popa Viron își înțepenea odată 
trupul, ca și când ar fi fost de lemn: 

— Vezi, iac-așa! 

Nici nu avea lipsă de sprijinul copiilor, căci un om singur trăiește și din 
aer, dar încă dumnealui, care slujea încă! 

«Gura ta ţi-o astupi tu, gura femeii o astupi cu palma, numa gura 
copiilor n-o poţi astupa numa cu pâne» — o judecată aceasta pe care o 
spunea părintele de multe ori. Dar acum copiii lui puteau să trăiască, și 
încă bine, preotesei de mult îi crește holbură și coadașoricelului pe 
mormânt. 

Cu moartea ei s-a împăcat în grabă popa Viron. Drept că venise târziu, 
după ce și-a făcut toate strapațele în lumea asta și după ce a vegheat, 
Dumnezeu știe câte nopți, când el era dus departe! Numai când își aduce 
aminte de timpul acela de singurătate, când el nu da cu lunile pe-acasă, iar 
preoteasa purta grija copiilor, pe niște vremi grele ca acelea, numai atunci 
inima părintelui Viron se înduioșa, clătina mereu din cap și, ridicând din 
sprâncene, zicea: «Vrednică femeie!» Și în clipele acelea îi părea rău că a 
murit, că nu-i și ea aici lângă el, să-i spuie o vorbă de mândrie și una de 


mângâiere, și s-audă și ea cum zice el din inimă: «Vrednică femeie!» 

Dar iac-așa, de moarte nu scapă nimeni! Ce-i viața asta? lacă, să dai în 
dreapta, să dai în stânga, să te frămânți, să izbești, dacă poţi, acolo unde e 
buba și răul, să izbești cu nădejde, și, când nu mai poţi face toate astea, 
când începi să te zvârcolești numai, vine moartea și... gata! Și, gândind așa, 
părintelui Viron îi trece înduioșarea, ca și când i-ai fi luat-o cu mâna. 

Ceva numai nu se potrivea cu bătrâneţele dumnealui: când se apropia 
toamna, cu pâclele de neguri, cu nourii grei de plumb, cu vânturile tari și 
reci, care păreau ţesute din vaiete și durere, cu ploile dese și subțiri-subțiri, 
atunci ieșea părintele Viron în pridvor și-și ațintea ochii neclintit în 
plumburiul cerului. Și, după ce stătea mult așa, clătina din cap și făcea 
«Hm!». Se trăgea încet-încet la portiță, ochii neclintiți urmăreau valurile 
de apă tulbure ce alergau pe vale cu cântece frânte, pline de durere, făcea 
iar, după ce stătea mult, privindu-le: «Hm, hm!», și iar mergea în casă. 

Alta-i iarna! Atunci cel puţin știi de ce să te ţii! Vine făuraru și crapă 
stejarii și ouăle de corb! Acolo-i putere odată, și ți-i drag să vezi cum 
scânteie zăpada sub stelele îngheţate! Dar toamna asta e slabă, și de-aceea 
ucide așa, pe încetul. Parcă anume face să tândălească, se-nmoaie, se 
înăsprește și iar se-nmoaie, parcă se bucură de putrezirea înceată a florilor 
și-a verdeții de pe câmp și din pădure! 

Și dacă la întoarcerea în casă dădea de mâţe, tropotea părintele Viron cu 
amândouă cizmele pe podele și zicea aspru: «Satano!» I se păreau viclene și 
mai ales răutăcioase, ca și toamna. 

Numai o singură bunătate aducea toamna pentru părintele Viron: 
culesul viilor. 

Nu la el în sat, ferit-a sfântul, că pe la ei dăduse filoxera (o goangă 
cumu-i mai rea), și oamenii au scos de mult parii de prin vii. Dar erau 
mulți care ar fi dorit să-l aibă pe părintele Viron la cules, în jurul acela. 
Popa David însă, departe de patru ceasuri cu cai iuți, avea vinul cel mai 
bun, și la el se adunau mulţi la cules. Părintele Viron în tot anul îi era 
oaspe. 

— Vezi bine c-am mai venit și eu! Vouă, ăstora tinări, vi se pare cam nu 
ştiu cum să vii patru ceasuri cu căruța, pe un vânt vrăjmaș ca ăsta. Vezi că 
voi v-aţi domnit a dracului, de v-ar plăcea să vă steie trenul înaintea porții. 
Și nevestele parcă n-au alta de lucru, numa să se tot ţie cu gura de voi: 
«Griji, dragă, să nu te răcești! Bagă samă să nu capeţi un catar!» Așa, parcă 
strănutatul nu l-a lăsat Dumnezeu. Numaicât, să-mi credeți mie, prea 
multă grijă ticăloșește pe om! Dacă merge tot așa la trei rânduri de oameni, 


din urmașii voştri cine știe ce nemți subţiri s-or alege?! 

Cine să se supere pe părintele Viron? Preoteasa, care-l îmbie cu struguri 
de să nu știi pe care să-l iei întâi? Popa David, care, de la o vreme, pune 
coșarca la o parte, căci pentru bărbat grăiește vinul? Ceilalți oaspeţi, care 
privesc cu bucurie și cu sfială la acest om rămas din vremi atât de grele, și 
totuși atât de frumoase și de avântate? 

Vinul grăiește el, nu-i vorbă, după cumu-i și vinul. Că un fel de vin îți dă 
durere de cap, altul te-nmoaie, de ești ca bătut, iar altul ți se suie deodată 
la cap, de te amețește. Dar vinul ce stă în întunerecul pivnițelor și 
priveghează în buţile mari, așteptându-și ieșirea la lumină, nici nu îmbată, 
nici nu dă durere de cap, ci întinerește. Și vin de ăsta avea popa David. 

Părintele Viron își moaie buzele și mustaţa și zâmbește, nu doar că-i 
place, ci pentru că-i simte tăria. Este în el ceva, poate din multa putere de 
viață ce-i în lumea asta, ce-ţi umblă prin vine, prin toate vinele, așa, ca o 
sârmă de foc parcă. Căci vinele se întăresc, și focul sângelui întinerit bate 
deasupra tâmplelor, încălzește inima, te învie. 

— Mai nepoților, iac-așa, un păhar de vin sănătos și tare plătește cât trei 
crâșme. Tot așa vine pilda și despre om: un om tare însuflețește o sută de 
oameni, iar doi oameni slăbănogi stau să scoată sufletul din zece oameni 
tari. Şi, drept să vă spun, mie nu-mi place când aud pe om că se tânguie. 
Când simte unul trebuință să se tânguie, fără să-i fie rușine de oameni, e 
mai slab ca o muiere. De pildă voi: unul că n-are eclegie destulă, altul că n- 
are bani de ajuns. Advocatul spune că-i merge rău, doctorul se plânge că 
nu-l cercetează nimeni, popa vine să se tânguie ca o ceteră cu două coarde: 
sărăcie și copii mulți! Bine, măi nepoților, astea pot fi adevărate, și sunt. 
Asta însamnă însă a da de greutăţile vieţii. Ce credeţi voi, că noi nu ne-am 
izbit de ele?! O, Doamne! Da' încă izbit, nu numai așa! Dar am fost oameni 
tari, măi, și furtunile vieții ne-au înăsprit și mai mult. Pe voi lupta nu vă 
oțelește, ci vă înmoaie. Și aici e toată primejdia. 

Cei de față cunoșteau bine pe părintele Viron, și știau că nu vorbește 
niciodată ca să le treacă vremea. Trebuia să le spună tot ce credea el despre 
lumea asta nouă. 

— Ce gândiţi voi? Dacă la patruzeci și opt am fi fost și noi cu o inimă ca 
a voastră, s-ar fi făcut ceva? Hm! Și doar noi n-am învăţat atâta cât voi! Da’ 
știi, pe-atunci era altceva! Pentru noi zidurile școlii erau sfinte. Ne trăgea 
ceva de la inimă cătră școală. Drept că și aveam dascăli de să nu te mai 
dezlipești de ei! Și eu vă spun cu mâna pe inimă că nu m-am gândit o 
singură dată, cât am fost la învățătură: ce câștig voi trage din strădania mea 


și cum am să trăiesc de bine și fără de griji. Hm! Azi, până nu gată cu 
gimnaziul, știe studentul: advocatura îmi aduce atâta, doctoratul atâta! Și 
abia apucă să treacă odată peste ani, să ajungă acolo unde vede de când i se 
deschide gândul. De aceea-i școala urâtă, pe când nouă ne era atât de 
dragă. 

Vedeţi, așa cumu-s, două locuri am și eu dragi în viața mea: grădina 
clericilor din Blaj și un loc în munte, undeva. Acolo, în grădina aceea, s-au 
aprins cele dintâi flăcări tainice în inima mea, acolo am legat pretiniile cele 
adevărate, care se fac numa-ntr-un chip: pe viață și moarte. lar celălalt, 
știți voi toți pentru ce mi-i scump, la ce să mai spun? 

— Aici ochii bătrânului priveau tot în laturi, ca și când ar fi voit să 
ascundă ceva. 

Cei de față vedeau, ca într-o depărtare mare, locul unei lupte oțelite din 
vremile trezite și scuturate de somn. Părintele vedea tot locul acela într-o 
lumină mare. 

Și multă vreme rămâneau pe gânduri, cu ochii neclintiți. Cei mai tineri 
priveau în răstimpuri la fața nemișcată a bătrânului, și nu le venea să 
creadă că din așa depărtări a mai putut să rămână un om până în zilele lor. 

Părintele Viron lăsa de altfel să fie bucurie deplină. Paharele se deșertau 
de multe ori și se făcea că nici nu bagă de samă la vorbele celorlalți, cum se 
înțelegeau între ei. Dar când se rupeau deodată vorbele toate și rămânea 
un răstimp de tăcere, vedeau că el nu trece nimic nebăgat în samă. 

— Ce ziceţi? Că vremile mari își au oameni mari, că azi nu mai pot fi 
oameni de aceia? Vezi bine că nu! Da, măi nepoți, atunci nu numai 
oamenii mari și-au făcut datoria. Toţi ne-am făcut-o. Că dacă s-ar porni 
zece la luptă, iar ceilalți ar sta cu mânile în sân, să le cadă mană din cer, ce 
s-ar face, spuneţi voi, ce s-ar face? Aceia s-au luptat până la capăt, umăr la 
umăr. Au căzut, căci dreptăţii i se rup grumajii până odată. Da' numa până 
odată! Asta-i, voi credeți că i s-au rupt pentru totdeauna. Și aici iar e 
primejdie. Că, de crezi așa, te ticăloșești, poţi să te faci putred de bogat, da' 
n-ai inimă, mă, că ți s-a făcut inima ghem, și dacă n-ai inimă, nu poți să dai 
nici urmașului tău! Când ne-am văzut noi cu morții noștri mulți, cu 
văduvele, cu orfanii, cu satele pustiite, și, pe deasupra, iarăși îngenunchiaţi, 
atunci am gemut o dată înăbușit, câtorva li s-a rupt ceva în piept de 
geamătul acela, da' n-am deznădăjduit. Am privit o dată la cer, a doua oară 
la plaiurile pe unde era să învingă dreptatea, am privit cu aceiași ochi 
încruntaţi, reci poate, da’ care nu voiau deloc să se închidă, ca și când toate 
s-ar fi sfârșit. Ne-am făcut o cruce largă apoi, de începutul unei munci noi, 


al unei noi lupte. Da’ voi vă închideți ochii fără de-a lupta și spuneţi că azi 
nu se mai poate face nimic... 

Aici părintele Viron își schimba deodată glasul și vorbea domol cu ei, 
cum vorbești cu niște copii nevârstnici. Și cei mai mulți se mirau de 
cunoștințele moșneagului ăstuia și, încetul cu încetul, își dădeau sama că 
pe vremea când a făcut gimnaziul și teologia, — căci părintele Viron le-a 
isprăvit pe amândouă, — se învăța cu temei, și oamenii de-atunci nu 
părăseau cititul după ce terminau cu școala. Și vorbea înduioșat de 
nădejdile lui, de greutăţile de acum, de creșterea ce trebuie dată tuturor 
băieţilor. Mai ales să se ferească, ca de foc, să nu se tânguie de greutățile 
vieții, ci să se împace cu asta și să răzbească. Un om harnic nu moare în 
lumea asta, oricât ar fi de rea. Și lumea poate fi și bună, numai s-o știi face. 

La sfârșit vorbea aspru: 

— Grijiţi, măi nepoți, să nu vă treziți că urmașii voştri, peste trei rânduri 
de oameni, nu vor mai sămăna cu noi, ci să gândești că-s niște nemți 
subțiri, de să-i ducă vântul. Ce tot «Doamne, cum îmi va trăi copilul? Oare 
ca popă putea-va trăi? Ca advocat nu va fi mai bine?» Astea-s gânduri de 
om slab! Da, da, nu râdeţi, gânduri de om slab! îndreaptă copilul în viață 
după ce l-ai făcut om. Om să fie întâi! Lasă-l să se izbească de greutăţile 
vieţii, el, cum m-am izbit și eu, cum v-aţi izbit și voi. Care n-are corajul să 
se izbească se prăpădește, orice ar fi fost în lumea asta. Da’ voi faceți-l să 
aibă coraj, măi, să fie tare, măi nepoților, și atunci v-aţi făcut datoria. 

O zi, două de avea părintele Viron, cât ținea toamna, să se mai răzbune 
și el. Mulţi îi știau mai dinainte mâncărimea lui de limbă, dar le plăcea de 
el. Îl petreceau până departe între hotare, îi pofteau drum bun și la anul 
întâlnire veselă și se întorceau vorbind puţin și încet, pe când căruţa cu doi 
cai a părintelui David ducea prin negurile dese pe moșul albit la barbă și la 
păr. Nu mai zicea o vorbă legănată până acasă, ci se clătina în căruță pe 
drumul pietros și-i șuiera prin urechi vântul aspru de toamnă. Prin păduri 
era o jilăveală rece, de pe frunzele îngălbenite picura în răstimpuri, și 
vâjâitul surd al depărtărilor trecea ca prin peșteri mari pe subt bolta arămie 
a pădurii. Părintele Viron se uita cu ciudă la frunzele pline de tina 
drumului, își! trăgea apoi pălăria pe ochi și nu mai voia să privească. Și în 
gândul lui se încrunta când îi veneau în minte casa pustie și mâţele. 


1906 


VAIERE 


Când deschise ușa, îl lovi un aer gros, stătut, înăbușindu-l. Sub ţol se 
zvârcolea, vânătă de durere, cu ochii holbaţi, o femeie în vârstă. 

— Valeo-oo, valeo-oo, picioru... 

— Vai de capu ei, părinte! Da' s-o auzi noaptea... Gândești c-o mușcă 
șerpii! Ce chinuri, Doamne, ce păcate! 

Femeia care chemase pe popa la bolnavă își frângea mânile, îngrozită. 

— Dg’ cum ţi-a venit, leleo Sofio, durerea la picior? 

— Vezi că-s... patru săptămâni de-atunci. Tăiam le... valeo-oo, picioru, 
valeo... 

Și se frământa de credeai că-i e să-și iasă din piele. 

— A tăiat lemne, domnule părinte, și ș-a tăiat picioru. Da’ ştii, prin os, 
încolo. Ce-a curs de sânge, Doamne! Da-n urmă a stat. Și s-a legat c-o 
pânză, ş-a tras cizma. O săptămână n-a durut-o, da’ de-atunci încoace stă 
pe suliți. 

Bolnava se mai liniști. Se ridică încet, să-și dezvăluie piciorul, să-l vadă 
și părintele. Dar abia și-a aruncat ochii, și-a prins a se văita din nou, 
zmâncindu-și îngrozită capul. 

— Amar de viaţa voastră! Da’ ce n-aţi chemat doctorul, să deie leacuri, 
ha? Să lăsați să se umfle așa?! Uite, nici nu se mai cunoaște rana! 

— C-a adus leacuri, părinte, a fost și doctoru. Chiar azi-dimineaţă le-a 
adus de la potică: șaptezeci și cinci de creițari. 

Pe masă — o sticlă naltă, plină c-un fluid gălbiu, și, într-o șatlă, vată. 

— Când a fost doctorul aici? 

— Or tot fi două săptămâni de-atunci. 

— Și leacurile le-aţi adus astăzi! Săca-v-ar capu! Cum a zis să le 
folosească? 

— Apăi eu nu știu, că n-am fost aici. Nu mă ţin de casa asta, eu îs din 
vecini. 

— Ce-a zis, leleo Sofio, doctorul? 

Femeia gemea, arătând c-un deget la picior. Arăta la picior, și din ochi îi 
curgeau lacrămi grele. Abia atunci îi veni popii în minte să caute pe masă. 
Pe glaja cu leacuri, nedestupată, pe cercul de hârtie albă era pusă 
îndrumarea de farmacist. Citi, își trecu mâna prin păr și stătu așa. Se 
apropie iar, să vadă mai bine piciorul. Nu se mai putea folosi îndrumarea, 
se obrintise prea tare. 

— Așa, acum aţi adus leacuri! De ce nu le-aţi adus mai în grabă, ha? N- 
ai pe nimeni la casă, leleo? 


— Ba am, părinte, — olioo! — ba am. Da' n-a vrut! Zicea că n-are bani. 
Zicea că-mi trece ş-așa! Şi n-a vrut! 

— Ar fi căpătat degrabă un cal de la cineva, numa să fi cerut. Atâţia bani 
sunt șaptezeci și cinci de cruceri?! 

— C-avem și cal, părinte. Da’ n-a vrut să meargă! 

Femeia din vecini adăogă: 

— Vezi că trăiesc rău, părinte, laolaltă. Au fost văduvi amândoi când s- 
au luat. Și-s trei neamuri de copii mestecați. 

Bolnava, cu degetele încârligate, ghera păretele și savila patului. 

— O bate, părinte, așa cumu-s bătrâni, o bate de-o usucă. Ce-a fost ș- 
asară aici, să te ferească Dumnezeu! 

Lelea Sofia gemea, asculta și plângea cu hohote. 

— Că să fi vrut el, putea să meargă, că au cal. În urmă, tot a trebuit să 
meargă. 

— Unde-i bărbatul? 

— Trăbă să vie îndată, a dus calu-n otavă. Da’ mai bine să nu vie. 

Când preotul își termină slujba în casă, la ușă cineva tuși din adânc. 

— Măi bade, dumneata ești bărbat aici la casă? 

— Eu, domnule! 

— D-apoi bine, mă ticălosule, cum lași tu să-ți moară femeia cu zile? De 
ce nu te-ai dus după leacuri? 

Omul, adus de spate, își ridică puţin capul. O privire de gheaţă, 
neclintită, săgeta printre gene, de subt fruntea brăzdată, pe preot. 

— Ce vrei cu mine, domnule, spune-mi, ce vrei? 

— De ce n-ai mers mai degrabă după leacuri? Din vina ta i s-a-nveninat 
piciorul întreg. În trei ceasuri poate să fie moartă. 

— Ei, că nu moare asta a mea cu una, cu două, domnule! 

Popa îngălbeni ca pământul. 

— Nu ţi-i rușine, măi om slab, să vorbeşti așa? Ce suflet e-n tine? 

Bărbatul iar înțepa cu ochii printre gene. 

— Lasă-mă, domnule, nu-mi trage dumneata mie socoteala! Știi 
dumneata ce-i aici? De ce nu i s-au dus ficiorii, că are trei lălăi, bată-i 
Precesta, de numa se-ntind la soare! Spune, de ce nu s-au dus ei? 

— Își înclină iar capul, privind încruntat în pământ. Mânile-i atârnau 
de-a lungul trupului. 

— Ș-apoi nu s-a putut, noa, nu s-a putut! Că aveam de lucru, și nu erau 
nici bani. Nu s-a putut, și pace! 

— Să-ţi lași pe trei ceasuri lucrul și să pui șaptezeci și cinci de cruceri, ți 


s-a părut prea mult?! Da' să știi că pe sufletul dumitale rămâne, dacă 
moare. Auzitu-m-ai? Pe sufletul dumitale! Așa știi să preţuiești o viață de 
om?! Vai de capul tău, nemernicule! 

Ochii bărbatului săgetară iar. 

— Nu blăstăma, părinte, zău, nu blăstăma! 

Din casă veneau vaiere, apoi, în răstimpuri, ţipete, ca și când ar fi 
împuns-o cineva cu săgeți pe bolnavă. Bărbatul asculta. Își vâri tabac în 
pipă, îi dădu foc și bătu cu măciuca, rar, în pământ: «Toc, toc, toc»... 

— Să vii acuma cu mine, să chemi pe doctorul! 

— Bine, bine, îl chem, dæ’ la ăla iar îmi trăbă zlotu! Dumneata gândești 
că moare? Nu moare ea așa, cu una, cu două. Știu eu că nu moare. Da’ dacă 
zici, iaca, merg, să nu fie cu supărare. Dar ăla nu vine fără un zlot... 

Și porni după preot, pe când vaierele luau în slavă căsuţa cu coperiș de 
șindrilă aproape putred. 


1906 


O EXCURSIE 


Ioniță Banciu stă cu atelierul lui de croitor pe o stradă laterală a 
orașului, nu așa de strâmtă, dar plină veșnic de noroi. Pentru dumnealui, 
care lucra într-o chiliuță din fundul curţii, nu avea mare însemnătate 
noroiul acesta, dar pentru soția dumnealui, și mai ales pentru cele trei fete, 
— mărișoare, din darul lui Dumnezeu, — era foarte neplăcut. Casa în care 
locuiau, văpsită într-un galben-șters, da spre uliţă, și de multe ori ferestrele 
se deschideau, să mai ieie și cei din casă puţin aer. Surorile cele mai mari 
— într-o fereastră, mama cu cea mai mică — într-altă fereastră, se așezau 
așa cum vedeau că fac doamnele de frunte din oraș și fixau aspru trecătorii 
grăbiţi de pe stradă. Se distrau de minune, când, deodată, o trăsură cu caii 
buiestri venea în ruptul capului, împroșcând cu raze dese de stropi din 
mocirla drumului în amândouă părţile. Cuconiţele și mama săreau repede 
de la fereastră, deși mai ales acum ar fi voit să vadă cine trece. Și dacă pân- 
atunci erau cu toate bine dispuse și nu se mai slăbeau din «sorioară» și din 
«mamițo», după trecerea trăsurii ce împroșcase cu noroi stăteau gata să se 
certe la cea mai nevinovată vorbă. Nu se mai puteau așeza după plac la 
fereastră, vedeai că le trec călduri pe obraji, și, în răstimpuri, câte una se 
zmâncea din presa ferestrelor strâmte și trecea la oglindă, să-și tocmească 
«tenul», cum obișnuiau să spună toate patru. 

Să nu fi dat Dumnezeu sfântul să între în odaie tocmai în astfel de clipe 
meșterul Ioniță Banciu! Căci, de pildă, azi, mama, făcându-se că nu bagă de 
samă pe bărbat, zice fetelor: 

— De câte ori nu i-am zis eu dumnealui să ne mutăm din iadul ăsta! Să 
nu cutezi tu să-ți scoţi capul pe fereastră, unde s-a mai pomenit așa casă?! 
Da' dumnealui vede, dumnealui ascultă de vorbele mele? Ah! s-o dai 
dracului așa viaţă! 

— Dă-o, soro, dă-o, numa griji să pleci și tu deodată, spune mânios 
meșterul Ioniță, aprinzându-se ca un foc de vreascuri uscate. Adecă 
dumnealor de uitat pe fereastră le arde? Și eu să trag ca un cal de povară, 
din noapte-n noapte? Zi numa, soro, zi, c-o să ne mutăm noi odată, n-ai 
grijă, o să ne mutăm! 

Mama vede că n-a nimerit-o bine de data asta, că meșterul e năcăjit foc. 
Nu mai zice nimic, știind ea ce-ar urma, ci cu toate trei fetele se strecoară 
frumos afară, prietenoase acum, ca și când în veci nu și-ar fi dat ghiolduri 
în fereastra prea mică. 

Și Ioniță Banciu avea de ce să fie cătrănit. Un domn comandase la el trei 
rânduri de veșminte, — pentru dânsul și pentru doi băieţi, — făcute toate 


pe măsură, cum trebuie. De două zile cerca să afle unde șade domnul și 
nu-l mai găsea. Pleca ucenicul dimineaţa și se întorcea la amiază; cât ce 
îmbuca de trei ori, pornea din nou, și sara numai atâta mângâiere-i putea 
aduce stăpânului: 

— Nu se găsește! 

A doua zi sara băiatul mâncă o sfânta de bătaie de să-i fie destul pe un 
an, și Ioniță se hotărî să deie afacerea la poliție. Dar numele domnului ce 
comandase la el veșmintele nu-l purta niciunul dintre cetățeni. Cu vestea 
asta la inimă a întrat el în casă și-a auzit vorbele aspre ale soţiei. Din fire 
era om blând și bun, atâta numai că prea era nervos. Se aprindea deodată. 
Când i-a spus mai întâi nevasta că-i nervos, i s-a părut că vorba aceea 
înseamnă atât cât «nenorocit», și gândea că femei-sa are dreptate. Dar, 
îndată ce se liniștea, îi venea greu de vorbele pe care i le spusese și i-ar fi 
plăcut mult să nu i le fi zis. Adică, într-adevăr, nenorocit să fie el? 

Și Ioniță Banciu se gândea adânc, și cu cât se cugeta mai mult, cu atâta 
se însenina mai tare. El e un fecior de la ţară, pe care tatăl său, știind ceva 
carte, îl dăduse, de când era de șapte ani, ucenic la un croitor. Citise 
bătrânul prin foi că azi și măiestria e bună, că-i prostie să-ți steie gândul 
tot la domnie mare. Și ascultase și de sfaturile ce i le dăduse preotul din 
sat. Și Ioniță s-a trezit mai întâi în oraș, apoi în straie nemţești — niște 
pantaloni lungi și spintecaţi, și niște mâneci ce le răsfrângea. Ascultător și 
blând cum era, încasă destui pumni de la ortacii de-o samă și de la calfe, 
dar, în sfârșit, a dat Dumnezeu de-a ajuns și el calfă, cu haine noi, curate, 
și-a început să cutreiere orașele. 

Nesmintit, se simţea mai sus, cu mult mai sus decât prietenii lui de 
acasă, ce învârteau sapa și lopata. EI era între domni, cum s-ar zice, făcea 
plimbări, avea frizură, veșminte la modă. Şi nu-i părea rău că s-a făcut 
croitor, căci, pe deasupra, e o măiestrie curată, și dac-o știi învârti bine, îți 
face traiul liniștit. Ioniță, cutreierând orașele, se gândea la tihna și fericirea 
lui când își va putea deschide atelier, și el, stăpânul, va purta foarfecile albe 
prin postav de toate culorile, iar calfele și ucenicii lui vor împunge de sute 
de ori pe minut. 

Gândul acesta și domnișoara Margareta îl făcuseră s-o rupă cu 
colindatul prin lume, și, câne-cânește, să-și deschidă un atelier pe ulița 
asta plină de noroi. Când s-a văzut în noua locuinţă și-n atelierul lui și-a 
dat și mai bine sama de marea depărtare dintre de unde o pornise și unde 
ajunsese. Și atunci și-a îmbrățișat soţia tânără și i-a făgăduit s-o ţie ca pe-o 
împărăteasă. Căci, fără îndoială, era mare deosebirea dintre Margareta lui 


și muierea vreunuia din sat de la ei, cu care copilărise dânsul. Și iar a simţit 
maistrul Ioniță Banciu așa, ca o căldură la inimuţa lui, de nu s-ar fi dat 
pentru toată lumea asta. 

Munca a-nceput-o întâi singur, fluierând romanțe dulcege, moi parcă, în 
atelierul lui, apoi i s-a alăturat un ucenic, iar, după zece ani, cea dintâi 
calfă. Și nu i-a mers prost deloc, căci dumnealui era aprig de mână, de 
gândeai că i-o poartă vântul, casa nu-i era grea — trei copile și nevasta. 
Ioniță intrase în «lume», în reuniunea meseriașilor, citea foi, din când în 
când întră în vreo cafenea și privea cum se joacă biliard. Dar, spre 
nenorocul lui, toate trei fetele îi crescură deodată mari. Era mândru cu ele, 
— cine n-ar fi mândru cu trei domnișoare? — dar acum trebuia să asude în 
toată legea ca să poată ţine casa. Rochiile noi, petrecerile, pălăriile, ghetele 
cu toc înalt le scotea maistrul Ioniță din prețul rândurilor de haine ce le 
găta dânsul în atelier, în munca pe răpușie, alături cu calfa și cu ucenicul. Îi 
venea greu, dar vedea că, altcum, dac-ai întrat odată în lume, nu poate 
merge. Căci fetele lui trebuiau să fie și să rămâie domnișoare, și chiar de și- 
ar fi uitat vreodată de asta, i-ar fi adus aminte consoartă-sa, care, de când 
crescuseră fetele, căpătase deodată curaj și toană de cucoană mare, de 
cuteza să se împotrivească lui Ioniță. Când îi era mai apăsătoare greutatea 
domniei, Ioniță își descărca tot năcazul pe capul Margaretei. Toată viața 
asta nouă venea de la dânsa, se gândea el, căci dacă ea n-ar fi fost 
domnişoară, nici fetele lui n-ar fi. Dar când îi trecea mânia, se înmuia ca 
joljul ce-l pui în apă, ș-atunci băga de samă că, la urma urmelor, întrarea 
lui în șirul meseriașilor tot de la Margareta venise, căci la casa unde nu-i 
muierea din viță de domn se prostește și bărbatul. Și, în astfel de 
momente, ar fi fost gata să-i împlinească orice dorință. 

Chiar și acum, după ce femeile se strecurară frumos pe ușă, lui Ioniță 
Banciu i se făcu milă de ele și ciudă pe sine. Se înţelege că nu pot fi 
mulțumite c-o astfel de locuință! Pune, mă rog, întâi că-i mică și 
întunecoasă, a doua, că-i într-o stradă lăturașă și plină de noroi, și adaogă 
apoi, la o astfel de locuinţă, trei domnișoare, care-ar fi putut să fie măritate 
până acum. «Fi, dar pe aic? cine mama-dracului se plimbă, să poată vedea 
fetele și să le cadă la inimă?» se gândea acum Ioniță. Și când ar trece cineva 
din lume, mai de dai Doamne, vine căruţa și stropește, de cată să sari de la 
fereastră. 

Nesmintit trebuie schimbată locuinţa, altfel, fetele lui se vor trece, se 
vor ofili, ca niște mușcate în oale, se gândea dumnealui. Bine că merg pe la 
petreceri, dar petrecerile-s rare, și tinerii, Doamne, cum uită de degrabă! 


Nu-i trebuie să-i spună lui nimeni, știe despre sine. O fată trebuie să 
folosească un întreg plan de luptă ca să învingă. Și nu atât o fată, cât mai 
ales o domnişoară. Pe o stradă ca asta, însă, nu se poate face nimic! 

S-a gândit de multe ori să se mute de-aici, dar, cu o chirie așa de mică, 
nu și-ar fi aflat altă locuinţă. Mai ales acum nu se putea împăca cu ideea 
aceasta, când trebuia să ieie peste o sută de coroane pentru cele trei 
rânduri de veșminte și nu afla stăpânul nicăiri. Totuși, îi părea rău că a 
certat-o astfel, între coconițe, așa de înjositor, așa de prost. Nu se cuvin, 
într-o casă ca a lor, ai cărei locatari sunt membri în reuniunea meseriașilor, 
astfel de vorbe. De aceea, vezi, dumneaei, ca mai cu minte și mai educată, 
s-a retras fără de niciun cuvânt, să nu se facă scandal. Iar el, vai de capul 
lui, încă nu s-a putut ciopli atâta cât să nu mai deie putință de scandal în 
casă. 

Ioniță Banciu şade pe scaunul cu spetează tapisată și-și simte, ca o 
amăreală în inimă, toată neputința lui. Adânc de tot simțea că, totuși, 
cuvintele lui au fost adevărate, că-i prea grea povara pe care-o duce în 
spate. Asta o poate vedea și altul, nu numai el. Căci trupul nalt, uscat, 
obrajii ca puși la pastrama, mânile osoase nu vorbeau de bine. lar mustața 
rară, galbenă, îi da o înfățișare bolnavă. Totuși, trebuia, neapărat, să 
îndrepte ceea ce stricase prin vorbele lui nesocotite, pe care mai bine și le- 
ar fi ținut pentru dânsul. Spre norocul lui, a doua zi dis-de-dimineaţă, la 
poartă i se opri o trăsură, și o doamnă întrebă de domnul croitor Ioniță 
Banciu. Faţa dumnealui se umplu de lumină când află că doamna venise să 
ieie cele trei rânduri de veșminte, comandate de bărbatul ei. Stăteau la țară 
și n-avuseseră drum la oraș până acum. Ioniță vâri banii în buzunar și se 
complimentă înaintea doamnei: 

— De pe partea lucrului — răspund, cea mai prima și cea mai bună 
calitate ce se poate! 

Când durăi trăsura, împroșcând cu tină în amândouă părțile, lui Ioniță 
Banciu îi și veni o idee luminoasă. «Tot m-au rugat fetele și dumneaei să 
facem și noi o excursie la Detunata. Acum o s-o facem, să știu bine că nu 
știu ce se va-ntâmpla!» 

Merse grabnic în casă, unde mama și fetele luau dejunul. 

— M-aţi tot rugat să facem și noi o excursie la Detunata, acum o s-o 
facem, să știu bine că nu știu ce se va-ntâmpla! 

Dumnealor, se-nţelege, nu crezură, până ce Ioniță nu le spuse de vizita 
cocoanei. O înduioșare mare o cuprinse pe consoartă-sa, Margareta, la 
gândul excursiei, iar fetele nu mai puteau de bucurie. În sfârșit, fetele lui 


Virgil, Emilia și Anuţa, nu se vor mai putea lăuda la nesfârșit, înaintea lor, 
cu ceea ce văzuseră la Detunata și cum au petrecut de bine acolo. Cât le-a 
durut inima pe fetele lui Ioniță când trebuiau s-asculte atâtea minunăţii 
din gura altora, cărora le-a fost dată plăcerea să facă o excursie la 
Detunata! Ascultau și se umileau, de li se părea câteodată că-s așa de mici 
în fața acelora, așa de mici, cât o gămălie de ac. Şi ele, din darul lui 
Dumnezeu, numai mici nu erau, ci zdravene, bine zidite, că meșterul 
Ioniță era numai cumu-i o umbră pe lângă ele. Atâta au tot stat cu gura de 
mamă-sa, și aceasta de Ioniță, să meargă odată la Detunata, încât, pe 
încetul, întrase în sufletul întregii familii convingerea că, într-adevăr, acolo 
trebuie să fie ceva deosebit de frumos și de însemnat. 

După ce se mai liniștiră, Margareta se apropie, foarte sfioasă, de omul ei, 
care se-arăta vrednic să le ducă și pe ele odată într-o excursie. 

— Bine, dragă, să mergem, de crezi tu că se plătește... 

— Auzi colo, de se plătește! D-apoi unde merg atâția domni, nu numa 
de la noi, ci și din străinătate, cum să nu se plătească? De ce s-ar duce ei 
dacă n-ar fi un loc așa de-nsămnat? Zice că-i o minune a firii stânca aceea. 

— Atunci, să mergem. Vom pleca mâne de dimineaţă, nu-i așa? 

— Nu, astăzi plecăm! Nu mai las să treacă nicio zi, să știu bine că nu 
știu ce se va-ntâmpla. Acum e 7. În patru ceasuri suntem acolo. 

— Bine, Ioniță, numa trebuie ceva pregătiri, ceva de mâncare, ceva... 

Dar loniţă îi tăie vorba: 

— Astea le luăm gata. Nu-i duce doară supă la excursiune! Acolo 
mâncare rece-ți trebuie! Uite, vă dau bani. Cumpăraţi în grabă cârnățărie, 
ori ce veţi ști voi. Și nu uita de cinci litri de vin a o coroană. Pân-atunci eu 
angajez o trăsură. Ştii, să meargă toate ca pe şinor. 

Pentru domnul Ioniță Banciu, dacă era banul în palmă, toate celelalte 
erau jucării. Nu erau, însă, și pentru dumneaei, și mai ales pentru 
domnișoare. Cumperi mâncare rece și vin, asta merge într-o jumătate de 
ceas, cu-mpachetat cu tot, dar până să se îmbrace coconiţele, până să-și 
facă toaleta, cum se zice, trec două. Tot schimbă rochiile, și tot nu se mai 
hotărăsc. Care s-ar potrivi mai bine pentru o excursie? Și dau să-și aducă 
aminte cum le spuneau prietenele c-au fost îmbrăcate ele când au fost la 
Detunata, și nu-și mai aminteau. Mama se-nvârtea în jurul lor, și, cu toată 
știința dumneaei, în aceste momente grele, parcă premergătoare unei 
solemnităţi, nu știa ce sfaturi să le deie. Va fi știind ea multe, dar acelea-s 
din lumea veche. Și nu cuteza să le spună. 

Cea mai tânără, mai nepăsătoare, mâniată foc de atâta tândăleală, ieși 


să-l întrebe pe taică-său. El va fi făcut multe veșminte în viaţa lui, pentru 
tot felul de ocazii, dar, cum aștepta la poartă trăsura de-o jumătate de ceas, 
simți după răspuns că Ioniță se cam enervase. 

— Îmbrăcaţi-vă cum vreţi, numa ieșiți odată! Pentru orice moment 
însămnat, însă, trebuie să știți și voi că-s mai potrivite veșmintele negre. 

Mărioara întră zburdând în casă și le convinse în grabă pe toate să se- 
mbrace în veșminte negre. Nici nu le era greu, căci nu trecuseră trei luni de 
când le murise un unchi, și atunci Ioniță n-a putut scăpa pân nu le-a făcut, 
la toate patru, veșminte de doliu. Ce deosebire e însă între negrul de- 
nmormântare și cel potrivit pentru alte ocazii? Niciuna! Atâta doar că lași 
deoparte vălul de la pălărie. Și e gata costumul pentru excursie! Cât despre 
pălării, ar putea să nu le puie pe cele negre. Și nici nu le-au pus, ci s-au 
apucat iar de ales și de plimbat înaintea oglinzii, până ce Ioniță năvăli 
furios înlăuntru. 

— Bine, doamnelor, eu mă cert cu cel de la trăsură să nu plece, că 
suntem gata la moment, iar dumneavoastră parcă nu mai aveţi de gând să 
isprăviți odată! 

Atunci s-a decis fiecare pentru pălăria pe care o ţinea în mână. 

Când ieșiră pe ușă, — în șir, una după alta, — călcau solemn, și totuși, 
parcă așa de ușoare! Trebuiau însă să mai ieie pe cineva, ca să le poarte 
merindea, căci cu trăsura nu se putea merge până la stâncă. Și se opriră cu 
toatele dinaintea trăsurii, nevenindu-le niciun gând. În urmă, tot Ioniță 
ieși deasupra încurcăturii: 

— ÎI luăm pe ucenic. E mic și încape oriunde. 

Dar altul era acum năcazul: ucenicul n-avea haine bune, era nespălat, ca 
vai de el, și străinii foarte ușor ar fi putut gândi că și el face parte din 
familie. Ioniță însă nu află altă scăpare; pe cineva trebuia să ieie; și pe 
altcineva mai mic decât ucenicul său n-avea de unde găsi la repezeală. 
Merse grabnic în atelier, luă un căputaș dintr-un rând de haine gata și-l 
îmbrăcă pe băiat. 

Era trecut de 10 ceasuri când s-au așezat în trăsură: mama cu fata cea 
mai în vârstă, dinapoi, cele două fete mai tinere, faţă în faţă cu ele, pe un 
podișor de scândură ce tot scobâlțâia din picioarele lui de fier, Ioniță, 
înainte, pe capră, lângă vizitiu, și, între ei, ucenicul cu pachetele. 

Vizitiul se uită urât la această grămadă de oameni, scuipă într-o parte și 
zise foarte hotărât: 

— Dacă mai pui trei zloți, vă duc, dacă nu, niciun pas nu fac. Dumneata 
nu mi-ai spus câți veţi fi. Până acolo e drum greu, și poate să-mi bolnăvesc 


caii. 

O adevărată ploaie de vorbe se descărcară pe capul lui: 

— Cum, cine mai duce așa scump ca dumneata?! 

— Cine-a mai plătit pân’ la Detunata atâta?! 

— Om ești dumneata?! 

— Dacă nu vreai, nu mergem, mai sunt ele trăsuri! 

Se aprinseră Ioniță, Margareta și toate trei fetele. 

Numai ucenicul sta strâmtorat, între stăpânu-său și vizitiu, copleșit de 
pachete. 

— Dacă mai sunt trăsuri, poftiți! 

Și vizitiul se arătă gata să facă mai întâi loc ucenicului să sară jos. Dar 
cum se și strânseseră câțiva oameni în jur, loniță-i șopti la ureche: 

— Dă-le bici, că-ți dau ș-atâta! 

Vizitiul nu mai zise nimic, gârbaciul plezni, și trăsura se urni. Și 
afurisiții de stropi nu cruțară nici acum pe doamna Margareta și pe fetele 
sale. Cu batistele își ștergeau stropii de noroi ce se împrăștiau pe 
veșmintele negre. Dar trăsura ieși grabnic de pe ulița lor și duruia acum pe 
pardoseala de piatră, spre capătul orașului. Fetele stăteau neclintite, ca 
niște manechine; numai pe unde locuia vreo cunoscută de-a lor întorceau 
capul și priveau mult în direcţia aceea. Un cunoscut de-al lui Ioniță trecu 
pe lângă ei și le azvârli vorbele: 

— lar aveţi o înmormântare, frate Ioniță? 

Acesta-i răspunse încurcat, din fuga trăsurii, întorcându-se cu greu pe 
capră: 

— Ba nu, da' mergem... 

În sfârșit, pe câmp, afară, fetele putură să nu mai steie atât de solemn, 
iar Ioniță putu să răsufle parcă mai ușor. Trebuia să închine dintr-o glajă, 
să se-astâmpere, că prea din cale afară se iritase astăzi. 

Vremea era senină, dar destul de răcoroasă, căci era o zi de pe la 
mijlocul lui octombrie. Pe vremea asta târzie nu mai umblau trăsurile pe 
drumul ce ducea la Detunata. Alta era în timpul verii, când căldurile mari 
cereau răcoarea văii și a brădetului. Bruma ce căzuse de pe la Sfânta Maria- 
mare, verdeața, ce-ţi lua altădată vederile, și pădurile de pe cele două culmi 
ce țin de-a lungul drumului își scuturau frunzele arămii. În aer plutea ceva 
din tristeţa toamnei, din sufletul ei plin de melancolie aspră. Dar cum nu 
plouase de mult, praful drumului, alb, învăluia trăsura, se așeza, se bătea în 
veșmintele negre ale doamnei și ale domnișoarelor, ce stăteau înțepenite în 
înghesuiala din trăsură. Lui Ioniță îi vor fi venit în minte vremile de când 


era copil și umbla cu vitele, toamna, după ce se slobozeau lanurile de 
cucuruz. Își va fi văzut satul și ortacii depărtaţi ai copilăriei sale, și se vedea 
că-l atrage ceva către vremile acelea, căci fața lui, așa de slabă de altfel, se 
înduioșase tare, mustața rară i se lăsase și mai pleoștită pe gură, iar ochii 
lui spălăciți păreau că vor să se umezească. 

— Doamne, tu Margaretă, cât e de târziu! Acuș o să ne cadă iarna pe 
cap! 

Consoartă-sa tăcu. Vezi bine că-i târziu, dar până acum Ioniță n-a putut 
fi înduplecat să facă și ei odată o excursie în viaţa lor. Privește la iarba arsă, 
roșcată, de pe lângă drum, la ciorile ce fâlfâie încet pe deasupra și se așează 
pe crengile scuturate de frunză. Și un fior rece îi trece prin inimă. 

Fetele cugetă la vorbele prietenelor, care povesteau despre frumusețea 
drumului pân’ la Detunata, la peripeţiile ce le-au avut pe cale, la curtea ce 
le-o făcea cutare cavaler, ce venea călare pe lângă trăsura lor. Dar acum în 
jur e liniște și pustiu. Când și când mai trece vreun mocan cu calul de 
căpăstru, ori vreo mocăniţă cu opinci. Drumeţii se feresc din calea strâmtă, 
pe unde vine trăsura, și trec fără să se uite la străinii dintr-însa. 

În curând, însă, vizitiul își dă arama pe față. Spune la păţanii hazlii 
despre cei ce-au mers la Detunata, de ucenicul s-ar tăvăli pe jos de râs să 
nu fie acum în trăsură, cu picioarele acoperite de pachete. Cărăușul a fost 
de multe ori cu domni la acel loc și povestește de să nu-i mai tacă gura, 
mai ales după ce domnul Ioniță l-a îmbiat cu două-trei pahare. A readus 
buna dispoziţie în sufletele tuturor, încât abia așteptau să ajungă odată la 
stânca aceea minunată. Cu cât le spunea vizitiul mai multe despre domnii 
pe care i-a dus el acolo, — «Ce domni mari!» — despre petrecerile ce se fac 


acolo sus, — «Ştii, să le vezi o dată-n viață, ș-apoi să mori!» — despre 
doamnele și domnișoarele gătite, — «Ştii, să gândești că-s zâne din 
pădure!» — tot mai mult se întărea în fiecare convingerea c-au avut o 


foarte bună idee de-a veni și ei odată. Ba domnul Ioniță începu să-i deie 
lecţii vizitiului despre folosul cel mare pe care-l poate avea omul ce vede 
multe în lume. Și se aducea de pildă pe sine, care-a cutreierat atâtea orașe. 
Nesmintit, și din călătoria asta are să se aleagă cu foarte multe cunoștințe 
noi. 

— Ce crezi dumneata, ce-ar fi de om dacă n-ar mai vedea nimic nou? 
întrebă pe vizitiu, uitându-se cu înțeles la cocoane. 

Acesta, dând bici cailor, răspunse: 

— Ei, ce să se aleagă? lac-așa! 

Și ridică din umeri. 


Ucenicul da să se zvârcolească între cei doi, să se mai desțepenească. El 
singur nu înțelegea nimic din toată călătoria asta, și, să-l fi lăsat, ar fi fugit 
bucuros după trăsură, numai să se mai dezmorțească. 

Spre marea bucurie a tuturor, ajunseră la 2 după amiază la punctul de 
unde nu mai putea răzbate trăsura. Se coborâră cu toţii, silindu-se fiecare 
să-și desțepenească picioarele. Mai ales doamna Margareta trebui să 
meargă o bună ruptoare până să se poată ţine drept. 

Vizitiul puse două braţe de fân dinaintea cailor, îi întinse de urechi și 
întră în birtul din apropiere. Ucenicul umflă în spate pachetele, și înainta 
cu greu după stăpâni. Într-o jumătate de ceas, până să între în pădurea de 
subt poala stâncii, au putut sa se desțepenească cât de bine. Acolo, sub 
țesătura de cetini, ucenicul trebui să desfacă un pachet, căci domnișoarelor 
li se făcu rău de foame și nu mai puteau s-aștepte până sus. De altfel, 
dejunaseră la 7, și nu-i de mirare. Să te ţii de program cât poți, cum se vede 
că pot alţii, de care le spusese vizitiul că mănâncă numai după ce ajung 
deasupra, dar ele-s femei, și nu se pot pune cu bărbații. 

Sus, în înălțime, bătea un vânt foarte aspru, de-acela care-ţi crapă obrajii 
și mânile, dar cât ce întri în pădure nu te mai ajunge. Pădurile de fag, de 
carpin și-au arămit toate frunzele, numai veșnicul brad își arată și acum 
verdele-închis, metalic, în toată măreţia lui. Prin pădure liniștea crește și 
mai tare, o liniște închisă, păzită. Nu se vede, pe vremea asta, în tot 
cuprinsul ei o urmă de pasăre. 

— Asta-i pădure de brad, așa-i, tătucule? întreabă o fată. 

— Da, de brad. 

— Și frunza de brad nu se uscă niciodată? 

— Nu, niciodată! 

În sfârșit, ajung lângă casele gornicești, la poalele Detunatei. Păretele 
prăpăstios al stâncii își arată măselele uriașe, cenușii, ca de metal, ce se 
ivesc din întreg cuprinsul lui. Dâre roșii, ca de sânge apătos, se preling pe 
unele locuri. Doi ulii cărămizii plutesc deasupra brazilor și se îniaptă până 
pe măselele ieșite din spinarea Detunatei. 

Membrii familiei vin cu toţii, se apropie, privesc puţin, și fetele dau să se 
întoarcă. 

— Vai, mare-i, paștile mele! zice domnul Ioniță. 

— Mare, zău! răspunde consoartă-sa. 

Apoi merg cu toţii într-o odaie a gornicului și se pun pe mâncate. Nu 
era muzică, nu era petrecere, nu era nimic acolo. Ci numai păreţii goi, 
înlăuntru, iar afară, un vânt aspru fluiera prin acoperiș, tot mai întărâtat. 


Ucenicul îmbucă și el ceva, apoi o tăie pe ușă, căci dase de mure. 

Dumnealor mâncau tăcuțţi și ascultau deslușirile gornicului. 

— Vara să veniți dumneavoastră, când vin mai mulţi! Să veniţi așa, o 
societate, apoi vă puteți petrece! Și știi, colea, subt brad, și nu ca acum, în 
casă. Acum e târziu, au trecut cinci săptămâni de când n-a mai dat nimeni 
pe-aici. Se vede că dumneavoastră n-aţi prea știut rândul! 

— Ba să mă ierți, răspunse domnul Ioniță, înțepat deodată. Știm noi 
cum merg astea! Da’, știi dumneata, fiecare om își are ideile lui. 

Gornicul nu prea înţelese ce vor fi fost ideile astea, și zise numai atât: 

— Oricum, dæ’ tot e de-o sută de ori mai frumos vara! 

Membrii familiei consumară mâncările reci, băură vinul și se gătară, 
posomorâţi, de drum. Dar abia-l putură găsi pe ucenic, care, crezând poate 
că-i în pădurile de la ei, pătrunsese adânc, căutând boabele de mură, 
presărate cu o făină nespus de fină. 

Merg la vale. Le vine cu mult mai ușor, dar vântul e tot mai tăicios în 
după-amiaza asta târzie de octombrie. Merg tăcuţi, încurcându-se pe 
drumul iute, țepiș. Dau de-o tablă pe care-i scris «Gheţar». 

— Cumu-i aceea ghețar, aici, în pădure? întreabă o fată. 

— Cum să fie, iacă, ghețar cu gheaţă, ca-n toată lumea, răspunde 
dumnealui, Ioniță. 

— Să nu mergem să-l vedem? 

— Doar am mai văzut noi gheaţă! 

Și înaintează și mai tăcuţi, mânioși parcă, până ce ies din pădure. 

Aici vântul e în toată libertatea lui, și doamnele, în veșmintele lor negre, 
nu așa groase, încep să se-nvinețească la față, iar nasul domnului Ioniță se 
face cumu-i ardeiul cel roșu. Mustăţile i se împrăștie pe față — o batjocoră, 
Doamna Margareta nu se poate răbda să nu zică: 

— Doamne, loniţă, frig ţi-o fi ţie numa-n jachetuţa aceea! 

Dumnealui însă merge aspru, fără să-i mai pese dacă se pot ținea 
cocoanele de el, până la trăsură, și poruncește birjarului să prindă caii, că- 
ndată pică și cocoanele. Și-ntr-adevăr, pică și dumnealor, frânte de 
oboseală, și se urcă în trăsură. Ucenicul se uită mirat la ei. 

— Şi mergem acasă, domnule? 

Ioniță poruncește: 

— Dă bici și las' să rămâie el aci, să îngheţe! 

Dar n-a îngheţat, căci s-a prins de trăsură, și-atâta a zbierat, până ce i s- 
a făcut milă vizitiului de el și-a oprit. Când se vâri între surugiu și stăpân, 
acesta din urmă îi îndesă un pumn în coaste. 


— Na, nesăturatule, că nu te mai saturi! 

Și trăsura porni din nou, învăluită în praf, pe când vântul aspru biciuia 
în față pe domnul Ioniță și pătrundea, ca niște ace de oţel, înghețat, prin 
veșmintele negre, de doliu, ale cocoanelor. 


1906 


BĂTRÂNA 


Cine, amarul ei, s-o-ngrijească, că n-are pe nimeni! 

Așa, a venit o muiere dintr-alt sat, cu un copil, și, cum nu aveau unde să 
șadă, s-au dus în casă la bătrâna. Zicea că va-ngriji-o ea, câte zile va fi să 
mai zacă. Însă nu toți bătrânii mor ușor, ci unii tândălesc cu boala luni 
întregi, și chiar ani, până să le vie moartea. Așa, femeia și-a pierdut 
răbdarea. Dacă ar fi îndrăznit, ar fi încuiat-o afară, să n-o mai audă, să n-o 
mai vadă. Nu știa nimeni de unde venise femeia asta, da' vecinilor le-a 
părut bine c-a luat-o cineva în grijă pe bătrâna și că i-a scăpat pe ei de 
năcaz. 

Ziua muncește prin sat. Rămâne numa copilul acasă, cu baba. Dar o- 
nchide și el, acolo, în odaie, și pornește pe uliţă. Un ștrengar ce bate toți 
cânii! 

Baba, în pustietatea chiliei, se bocește ca la moarte, plânge cu sughițuri 
și se-neacă; ar vrea să-și miște trupul, jos, pe așternutul de paie, da' n-o 
lasă picioarele, îngheţate. Sunt două luni de când nu s-a mai ridicat, 
înainte umbla așa, răzimată în cârje. O dată a vrut să iasă afară, și n-a putut 
deschide ușa. Tot clămpănea la zăvor, și ușa nu se deschidea. Copilul, care 
era afară, s-a izbit în ușă, iar baba s-a răsturnat, ca o grămadă, în mijlocul 
odăii. 

De-atunci nu s-a mai ridicat; vin câteodată vecine de-o mai întorc, că, 
din partea femeii străine din casă, ar putea să putrezească! 

Afară e vreme de iunie, și baba, în casă, zgribură. 

— Ți-i frig, bunico? 

— Frig!... Ha? Frig! 

Și mișcă din cap. 

Perină n-are; un cojocel zdrenţuit îi acoperă picioarele, în sus — un ţol 
smolit. Prin părul ei, — ca o lână aspră, — sunt încâlcite fire galbine, de 
paie. Ochii i-s ca două mărgele de sticlă de-un albastru spălăcit, pline cu 
apă limpede. La căpătâi, în părete, de un cui, spânzura două. ii, o năframă și 
un cojocel mai bunișor. Pe marginea ferestrei — o bucată de pâne. 

Babei îi tremură dinţii în gură, și buzele, — numai urmă de ele, — se 
zbat repede-repede, și ea cearcă să se-ascundă mai bine în zdrenţele ce-o 
acoperă. 

— Da’ de mâncat poţi, mătușo? 

— Pot, pot mânca, de mâncat. 

— Zaci de mult, și așa, părăsită, trăbă că-ţi vine greu... 

Bătrâna clatină din cap. 


— Vine greu! 

— Apoi, dumneata ai avut odată avere, ș-acum nici foc în casă n-ai din 
ce să-ți faci? 

Baba se oțărăște, adunându-și puterile: 

— Ba am, da-i la ficior, și ficiorul nu șăde aici. 

Nu șădea, că era fugit cu o femeie măritată, într-alt 

— Apoi el nu se grijește deloc de dumneata? Nu-ţi trimite câteodată 
ceva? 

— Trimite, ba trimite. la, pită-mi trimite. 

Dacă stai mai mult în casă și nu te știe că ești acolo, vine copilul, izbind 
ușa, și se uită cu ochi dușmani la bătrâna. S-apropie de ea, bate-n pumni, îi 
face-n ciudă. 

— Hî, hî, beutoareo, beutoareo, hî! 

Babei i-ar veni să se-ntoarcă spre părete, ci nu poate. Se uită dar la băiat 
cu ochii ei sticloși, se uită neclintit. Când tace copilul, bătrâna-i face sămn 
să-i deie pâne. El rupe-o coajă, i-o pune pe oasele din palmă și, — cu 
zâmbetul făcătorului de rele conștient de fapta pe care-a făcut-o, — se uită 
cum palma ceea poartă coaja pe la barbă, pe la buzele ce nu vreau să se 
deschidă. În urmă îi alunecă din mână, cum scapă copiii cei mici bucata ce 
le-o dai, și nu mai caută după ea. Apoi copilul iasă. Baba rămâne cu ochii la 
uşă. 

— Pe rele mâni ai apucat, bunico, acum, la bătrâneță! Au mari păcate 
oamenii care te chinuiesc așa! 

Ea nu zice nimic. Priveşte mereu la ușă. 

— Ai beut mult dumneata pân-ai fost tinără? 

Bătrâna își despătură buzele, închise adânc în gură, ca și când ar vrea să 
ofteze. Da' nu poate și zice numa, ușor de tot, ca și când ar adia cuvintele: 

— ... Beut mult! 

Se uită la tine, ca și când te-ar cunoaște de când vacul, și-ţi face sămn 
să-i dai pâne. 

Ar vrea să se miște și nu poate. Geme ușor, ca și când i-ar scăpa oftatul 
din gât: 

— Aoleo, aoleo, aoleoo! 

Dacă-i dai ceva mai ușor de mâncat, o prăjitură, buzele i se-mpreună 
adânc în gură, tot ridicând bărbia ascuţită, mică. 

— Și-ţi pare rău dumitale că ţi-ai prăpădit averea? 

Se oprește o clipă. 

— Pare! 


Apoi răsuflă pe nas și mâncă iar. 

Când să pleci, începe iar, repede și ușor: 

— Aio, aio, aio! 

— Vezi și să adormi, bunico, c-apoi îți trece. 

Bătrâna se uită lung la tine și zice: 

— Apăi, apăi mulțam! 

— N-ai pentru ce, mătușo! N-ai pentru ce-mi mulțămi! 

— Ba am, ba am pentru ce-ţi mulțămi. 

Și de-afară auzi încă: 

— Am pentru ce-ţi mulțămi! Aio, aio, aio! Am pentru ce-ţi mulțămi! 

Dintr-un colț, de undeva, de pe uliţă, păzeşte băiatul. Cunoaște el 
oamenii care mai vin câteodată pe la bătrâna și știe ce aduce fiecare, știe că 
unii mai lasă vro bucată lângă babă. Dacă vede pe vrunul de-aceștia ieșind, 
așteaptă până se depărtează bine, apoi o tunde acasă, adună tot ce-a 
rămas, iasă pe prag și se-ndoapă. Bătrâna-l privește cu ochi reci, fără să 
clipească, fără să zică ceva. Când îl vede că s-apropie să-i facă-n ciudă, ar 
vrea să se-ntoarcă spre părete, da' picioarele, îngheţate, nu o lasă. 

Dinlăuntru se aud iar gemetele scurte, și ochiurile mici de fereastră 
privesc triste, aproape oarbe, la drumeţii ce trec din când în când pe uliţă. 

Câteodată, pătrunde până în drum un glas ascuţit, ce răsună în casă: 

— Nu mai taci, ha, nu mai taci? 


1906 


TUȚU ILIE 


l-a dat comuna un petec de pământ, de să poţi învârti în el un car cu 
patru boi, să-și facă o colibă. Până atunci locuise la un frate de-al lui, în 
tindă, cu muierea și cu cei șase copii, din care numai doi îi ajungeau până 
la piept lui bădica Ilie, ceilalți patru — cât genunchele. Omul, într-o 
primăvară, înălță stâlpii, puse coperișul de paie vechi, stricate, și cără apoi 
în spate nuiele din pădure, să îngrădească păreţii. Nevasta-i ajuta, și cei doi 
mai răsăriți; ceilalți stăteau, ca patru ulcele, în curtea neîngrădită încă și se 
uitau, abia mijind cu ochii în soarele luminos, cum îngrădește «tuțu». Dacă 
se desprindea nuiaua de după proptea și izbea pe tuțu peste obrajii mici, 
plini de cotoare de păr, ulcelele din curte se tăvăleau pe jos de râs, pe când 
mama se uita încruntată la ei. Ilie își lipea palma aspră și mare de falcă, 
îndoia din nou nuiaua, fără să zică o vorbă, se ridica în vârful opincilor, să 
ajungă până deasupra. 

Când a fost gata cu îngrăditul, au mers toți opt în tina drumului. Ilie 
puse pleava umedă deoparte și se apucară de bulgări. Rotunjeau câte-un 
glonţ de tină, mare cât o ghiulea, frământându-l în pleavă, și-l aruncau în 
grămadă. Plini de tină pe mâni și pe veșminte, cu stropi de noroi pe faţă, se 
purtau, frânţi de şale, să gate odată. Cei patru mai mici abia răzbeau să 
rotunjească și ei câte-un bulgăr, și, până la grămadă, cădeau cu mânile în 
tină. 

Dacă vreunul începea să suspine că nu se mai poate ridica, femeia îl 
zmâncea din tină și-l punea să șadă. 

— Să nu te mai miști de-acolo, drace! 

Și copilul nu se clătea până ce-i trecea plânsul. Ilie, când îl vedea că-i iar 
în șir cu ceilalți, zicea fără a privi la dânșii: 

— Așa, vezi, ficiorii tuțului! Acuş dăm gata casa! 

Și, într-o duminică, la câteva săptămâni, casa era, într-adevăr, gata. 
Femeia o și lipise, o și văruise de sclipea în lumina tânără a soarelui. Copiii 
întrau și ieșeau pe ușă, apoi iar se întorceau grăbiţi în casă, ca și când i-ar fi 
chemat cineva. 

Tuţu Ilie, în ziua aceea, știe amaru lui de unde-a scornit niște creițari de 
și-a luat tabac și s-a îmbătat cumu-i tunu. Ar fi chemat tot satul să-i vadă 
casa lui și să se bucure împreună cu dânsul. Dar nu s-a ostenit nimeni 
până-n capătul satului, și, astfel, el venea singur pe trei cărări, cu un 
zâmbet de fericire împietrit pe fața lui păroasă. 

De departe-ai fi gândit că-i un copilandru ce merge pe drum făcându-se 
că-i beat. 


Că tuţu Ilie era numai cât un pociumb, dar îndesat, și cu niște grumaji 
groși, scurţi, de nici nu puteai băga bine de samă cum ies din piept. Și, la 
vârstă de treizeci și cinci de ani, era cărunt ca și cum i-ar fi brumat vreo 
toamnă părul aspru. 

Când ajunse acasă, zâmbetul de pe față i se desluși mai tare și zise 
femeii: 

— Tu, Nuţo, acum merge tuțu-n Țară ș-aduce gologani mulți, mulți. 

Era o veche dorinţă a tuțului Ilie să meargă și el în Țară, să vie cu 
șerparul plin, cum a văzut el pe alți oameni din sat. Dar pân-acum i-au stat 
în cale două piedeci. N-avea unde să-și lase nevasta și copiii, că frate-său n- 
ar fi ținut atâta puzderie de flămânzi la casa lui, i-ar fi zvântat și cenușa din 
vatră. Acum avea bordeiul lui, unde se putea adăposti femeia; e și 
primăvară, și poate săpa în parte mălaiul la vreun creștin, cu cei doi mai 
mărișori, să aibă pe iarnă bucate. De altfel, Ilie nu va sta până la iarnă. Ia, 
până-ncolo, la Ziua Crucii, ș-atunci, înapoi, cu șerparul plin de gologani. 
De cealaltă piedecă a scăpat, sunt acum vreo doi ani. Era «loniţa tuțului», 
cum îi zicea Ilie, un copil de șase ani, care nu putea încă să se ţină pe 
picioare. Stătea, cât e draga de zi și cât e de lungă puterea nopții, în pat, 
întins pe spate, cu niște ochi de gândeai că-s plini de apă. Oamenii ziceau 
că are capul prea mare de nu și-l poate ridica. Un doctor ce-a dat prin sat, 
— acumu-s vreo cinci ani, — a spus că băiatul are apă în cap, dar tuţu Ilie 
și Nuţa știau că Ionița tuțului e un copil schimbat. Se întâmplă că, după 
naștere, dacă nu grijești bine, nu pui mătura lângă ușă, nu baţi un petec 
roșu în prag, vine Necuratul, — până nu-i botezat copilul, — și fură copilul 
sănătos de lângă mamă, punând în loc altul, sluțit cumu-i mai rău. De 
aceea ei se uitau dușmănoși la bolnav și le era greu, de la o vreme, să-l 
grijească. Mai ales Ilie tot pe el punea vina: 

— Dacă n-ar fi numa loniţa tuţului, ar merge și tuțu în Ţară ș-ar aduce 
gologani. 

Acum nu mai avea nicio piedecă. Nişte oameni buni l-au împrumutat cu 
bani și a plecat odată cu ei în Țară. 

— Mie-mi aduci un gologan, tuțule? 

— Aduc! 

— Și mie-mi aduci un gologan, tuțule? 

— ŞI ţie. 

— Și mie-mi aduci doi, tuţule? 

— Ție ți-aduc doi. 


— Mie să-mi aduci mai mulți. Ştii, să-mi aduci zece! 


— Ție ți-aduce tuțu un franc! 

Și copiii rămaseră la portiță, gândindu-se ce vor fi gologanul și francul 
acela. Rămaseră. Și nu-i îmbrăţișă nimeni, nici nu-i sărută. Lui Ilie nu i-ar fi 
trecut așa ceva prin minte, pentru toată lumea asta. Nici muierii. Nici 
copiilor. 

Intrară cu toţii în curte, copiii — sfădindu-se grabnic pentru gologani, 
iar muierea — văzându-și' de lucru, ca și când nu s-ar fi schimbat nimic 
din traiul lor. Și putea să nu se mai întoarcă Ilie niciodată, să nu-i mai 
vadă, și totuși, nicio duioșie nu li se cobora în suflet. 

Nuţa adună din restul merindei lui Ilie și chemă copiii la mâncare. 
Aceștia, ghiontindu-se, întrară în casă, și gura le amuţi pe câteva clipe. 

Nuţa, cu fața trasă, acră, merse la lonu Stancului. 

— Am auzit că s-a dus Ilie în Țară. 

— Apoi ce păcatele lui să facă?! I-a tot stat lui în gând. 

— Numa de-ar face ceva ispravă... Nu toți vin cu ceva în pungă de-acolo. 

— Ştiu eu? 

— Dacă ar găsi așa, vrun boier de-ăla, să-l pună ciurdar, ar merge. La 
asta cred că s-ar pricepe. 

— Ştiu eu? 

Și lui Nuţa îi veni o adâncă părere de rău, nu că i s-a dus bărbatul în 
Țară, ci că nu i-a spus să caute dup-un boier de-ăla, să-l puie văcar. lonu 
Stancului o întrebă, uitându-se pe sus: 

— Cât loc gândești c-ai putea să sapi? 

— Apoi sap eu și sapă și cei doi ficiori. Ce să facem? Ne sculăm cu 
noaptea-n cap și tot săpăm, tot săpăm... 

— Cam de câte zile de plug gândești să răzbiți? 

Femeia se uită uluită 'a el. De unde pământul să se priceapă ea la asta?! 
Că pân-aici tot Ilie făcea tocmeala. Ea știa atâta: dimineața să-și ieie sapa în 
spate și să plece după bărbat. 

— Nu știu, bade loane. Poate-așa, de două zile... 

— Cu atâta nu vi-i destul pe iarnă. 

— Apoi, după un răstimp: Veniţi numa, vom face cum e mai bine. 

Copiii cei mai mărișori îi ajutau chiar bine, că după câteva zile săpau 
mai cu nădejde ca dânsa. Lelea Nuţa se uita la ei bucurându-se, și, totuși, 
ofta din adânc subt povara muncii. Nu-i vorbă, îi și venea greu. Ilie se 
dusese lăsând-o cu șase, și când va veni va găsi Șapte guri de săturat. 

Cum s-a bucurat lelea Nuţa și cum strigau toţi copiii prin curte când a 
venit mai întâi o scrisoare de la tuțu! Ilie-i scria că-i văcar la o moșie, afară, 


unde vede numai pământul oblu și cerul, nici deal, nici pădure. «Grijește 
Dumnezeu de om...» își zicea mama, făcând de cină. «Ne-aduce tuțu 
gologani!» strigau copiii. 

într-o dimineaţă, toţi cei șase rămaseră cu ochii holbaţi la mă-sa, că nu 
voia să se scoale. Dar îndată auziră, de lângă părete, ca un guițat de purcel, 
și ţuști, pe ușă afară. Numai cel mai mic sta plângând în mijlocul casei, 
izbit de ceilalți. 

Femeia zise cu glas slab, ca dintr-o bute din fundul pivniţei: 

— Măi Pătruţ, mă, du-te până la baba Mâia, să vie pân-aici! 

— La cine, ce? 

— La baba Mâia, mă Pătruţ. 

Copilul se ridică plângând și ieși afară. 

Bătrâna veni adunată în cojocel, îmbrobodită cu ștergar alb legat pe subt 
bărbie. 

— Doamne, nepoato, d-apoi ce-i cu tine?! O! sărac de tine! sărac de 
capul tău! 

Nuţa n-a zis nimic, ci numai se uita, cu fața arsă, la babă. Dar peste două 
săptămâni era la câmp afară. 

Sara, acasă, se culcă toți devreme. Dar drumul trece chiar pe dinaintea 
colibei lor, și, pe-un drum mare, câți oameni nu trec! Nuţa aude, prin 
somn, cum strigă câte-un glas lui Ilie să se scoale, că s-a făcut ziuă, se 
sperie cum răcnește altul, ca și când ar fi un om beat, și se umple de groază 
când aude că bate cineva la fereastră, ca un făcător de rele. Dimineaţa afla 
în curte când o bucată de lemn, când vreo obială, când un petec de pănură 
neagră, când vreun bolovan de piatră, de nu-l pot urni din loc copiii, toți 
șase. 

Nuţa se miră și tot mai mult o stăpânește un gând, ce-i trece prin 
sufletul ei amărât ca un sloi de gheaţă: «Nu-i lucru curat». Locul unde și-au 
făcut ei casa îi stăpânit de Necuratul. Și despre asta se convingea cu cât îi 
creștea mai mare copila din braţe. O botezase popa a doua zi, nu putea fi 
schimbată, și, totuși, părea că vede înviind în braţele sale pe Ioniță cel 
mort, cel cu capul mare. 

Femeia, îngrozită, merse la popa să-i citească. 

— Ce să fie, părinte, păcatele noastre? Uită-te la ea! Ce să fie? Face așa 
din ochi, înălbește și se zvârcolește de să iasă din scutece. Cetește-i o 
molitvă, sfinția-ta! 

— Ce molitvă să cetesc, tu muiere, la o copilă de două-trei luni? Are asta 
păcate? 


— Dg’ poate păcatele părinţilor. 

Femeia, însă, gândindu-se la Ioniță cel cu capul mare, nu se ducea până 
ce nu vedea patrafirul pe capul copilei și până ce n-auzea bolborositul 
popii. 

— Iţi dăm noi, că nu poftim să ne faci pe nimic. Trimite Ilie din Ţară, c- 
a ajuns chiar la o cireadă de vaci, văcar. 

Trecându-i puţin frica, muierea nu se mai gândea atâta la copilă, ci mai 
învârtea băţul printre ceilalți, când se apucau de ceartă. 


Nu trecu însă nici Sfânta Maria-mare, și, într-o sară, veni Ilie din Țară. 
Le dete copiilor gologani și niște fluierici de zahăr. Dar se purta într-o 
dungă. Partea stângă a coastelor părea că se tot afundă înăuntru. 

Se culcară îndată. De la o vreme, Ilie începu să gâfâie, să geamă. Femeia, 
cum adormise de mult, crezu că-i un duh rău și aprinse un fir de tămâie. 
Dar geamătul nu înceta. «Gândeam eu că nu-i lucru curat», își zise, și se 
apropie de lavița unde zăcea Ilie, să-i spuie și lui. 

Aici însă i se luă ca o povară de pe inimă când auzi că el geme. 

— Tu gemi, mă Ilie? 

— Eu, răspunse acesta, prelung. 

— D’ ce ai, omule? 

— Mi-au rupt trei coaste de partea stângă. Abia mai suflu! 

— Cum ţi le-au rupt, mă, tu visezi? 

— Ba nu visez. De-acolo, de la moșie. Un tist de ăia mi-a dat peste 
coaste de mi le-a frânt. Cică eu nu grijesc bine de vite, de iar au mai murit 
două vaci! 

— Te-a bătut? 

— M-a... Zicea că de ce pleacă toți neputincioșii să facă bani la ei. 

— Aşa a zis? 

— Vezi bine! Şi mi-a frânt coastele. 

— Vai de tine, omule! oftă femeia, și-și întoarse ochii spre locul în care 
dormea copila cea mai mică. 

La lumina lunii, care pătrundea înăuntru pe o ferestruță cât plama, i se 
păru pe-o clipă că aceea zâmbește. 

— Olioliolio!... gemu tuţu Ilie, zvârcolindu-se pe laviță și pocnind din 
toate oasele, ca și când l-ar fi întins cineva pe roată. 


1906 


OMUL CU VIAȚA SCURTĂ 


Crescuse de mic fără vreun învăţ, fără s-audă vreun cuvânt de îndreptare 
de la cineva. Murindu-i părinţii de pe când era de trei ani, ajunse pe capul 
unei mătuși bătrâne, care jelea în veci pe răposaţii lui și pe răposatul 
dumneaei. Cât ce se mai ridicase, când bătrâna începea cu tânguirile, își 
trăgea adânc pălăria pe ochi și ieșea în uliţă. Întră în jocul copiilor ce 
umpleau drumul și răsturna din câteva avânturi pe cei ce nu se luau după 
el. Când aceia se ridicau plini de praf, Costea zâmbea mulțumit și-i trecea 
supărarea din casă, ca luată cu mâna. 

Costea nu se temea de niciun copil. Băiat îndesat, osos, plin în obraji, 
negricios și cu niște ochi cu privirile jucăușe, întunecate, Costea umbla mai 
mult cu capul gol, cu cămășuţa neagră, ca de ţigan, cu pieptul dezvelit, ars 
de soare. Mătușă-sa avea un purcel și două gâște, dar nu cuteza să le lase în 
paza lui. N-avea astâmpăr să le păzească. Când ieșea la poartă, să 
ciugulească și avuţia babei din troscoţelul drumului, Costea se trântea pe 
spate la umbra portiței și începea să sforăie. Când nu putea adormi, se 
scula, privea cu ciudă la gâște și la purcel și începea să zburătărească avuţia 
cu bruși ori cu pietricele. Apoi pleca pe ulițe, până unde da de copii. 

Baba, după ce plăti câteva gloabe, de i-a mâncat capul unei gâște, s-a 
pregătit o zi întreagă să-l bată pe Costea. Și-a pus la îndemână nuiaua, a 
tras încuietoarea de la ușă și aștepta. Când băiatul răsări în tindă, bunica 
începu să tremure de cătrănită. 

— Mă, blăstămatule, de ce n-ai grijit de gâște și de porc? 

— De ceea! 

Și Costea privi urât la bătrânuţă. 

Mătușa se întărâtă și mai tare, dar, când să-l frigă cu nuiaua, Costea 
izbea portița curţii. Bătrâna rămase cu ochii zgâiți, cu braţele de-a lungul 
trupului. 

— A dracului porodiță, bată-l, bată-l... Doamne iartă-mă, că era să zic 
ceva. 

Dar nu zicea bunica niciodată, că era muiere cu frica lui Dumnezeu! Tot 
nu-și putea lua gândul de la tatăl băiatului, un om tăcut și întunecat, ce s-a 
înecat în iazul morii, într-o aprinsă zi de vară. 

Bunica rămase să-și vadă singură de bogăţie. Nu-i mai zicea nimic lui 
Costea, părea că nici nu-l bagă în samă, până când venea vreo muiere plină 
de sfadă, ori vreun bărbat, ștergându-și mustățile mari, s-o bage în toate 
groazele. 

— Auzi, mătușo, să-ți ţii mânzul acasă, că, de unde nu, întrăm în 


dușmănie amândoi! 

— Dară, nepoate, ţine-l-aș, da’ nu stă, bată-l, bată-l... 

— Bate-l, arză-i rușinea obrajii de ștrengar! Că asta-i prea mult! Ne 
sluţește copiii, tremură toți de el, de parcă el e împărat aici, pe uliţă. Dacă 
vreai să scoţi om din el, bate-l! 

— Bate-l dumneata, nepoate, că eu n-am ce-i face, mânca-l-ar pământul 
să-l mânce! 

— N-ai ce-i face? Bine! Numa să nu-ţi pară rău. Îl înțărcăm noi... 

Rar însă omul care să fi pus vreodată mâna pe el. Costică-l ochea de 
departe și parcă mirosea dușmanul. Pălărioara — în mână, și tălpile-i goale 
sfârâiau pe drum. În fundul grădinii, la babă acasă, se tupila sub gard și, 
strângându-și dinții, își scotea spinii din tălpi. 

Când se întâmpla să-l prindă, mânca o sfântă de bătaie, de fugeau toți 
copiii din jurul lui. Costică însă nu plângea, nu se strâmba, nu i-ar fi dat o 
lacrămă, pentru toată lumea asta. Se uita cu ochi răi, dușmănoși la călău, îl 
lăsa să deie de câteva ori, fără să se miște. Apoi, se încrunta deodată, 
fruntea i se întuneca și-ncepea să se zbată, până ce, lăsându-și vreun petec 
din cămășuţă în mâna celui ce făcea dreptate, izbutea să scape. 

Copiii, câteva zile, nu se mai apropiau de el. Dar când se întâlneau mai 
întâi la scaldă, mulți mergeau acasă cu ochii umflaţi, cu obrajii vineți de 
corliturile ce le dădea Costea. 

Așa crescuse el. Ziua — pe drumuri, furișându-se de patru-cinci ori în 
casă, noaptea — ghemuit la spatele mătușii, în păcelul de lângă cuptor. 

larna însă era mai greu. Fără încălțăminte, făr-o haină mai groasă, 
trebuia să steie mai tot în casă. Atunci era bun. Nu făcea nimic, nu zicea 
nimic, ci se uita cu ochi bolnavi la copiii ce se dădeau cu săniuțele pe uliţă. 
Și, lucru ciudat, Costea ăsta n-a zis o singură dată mătușii, cu glas moale, 
că el de ce nu are opinci și haine groase. Ci se făcea tot mai tăcut, mai 
palid, și umbla ca adormit pe jumătate prin casă. 

Dar când, stând la fereastră, zărea băieţi încăierați pe drum, cine știe în 
ce neînțelegere, să nu fi dat Dumnezeu să vadă Costea pe vreun prieten de- 
al lui ajuns la strâmtoare, c-așa desculț cum era, izbea ușile și, până să baţi 
în palme, cocoloșea în zăpadă pe cei ce se credeau învingători. 

La școală n-a umblat decât numai câteva săptămâni. Și dascălul s-a 
bucurat din suflet scăpând de el, căci s-a învineţit destule ori de mânie că 
nu-i putea rade în palmă așa cum ar fi voit el. 

La un Crăciun, un om avut din sat veni la mătușa lui Costea să-i 
tocmească nepotașul slugă. 


— Vezi, bunico, îi zicea, dumneata și-așa n-ai ce face cu el, și-i mărișor 
acum. Să-și câștige îmbrăcămintea cel puţin. Că dacă se învaţă vântură- 
uliţă de-acuma, mai mare nu va fi bun de nimica. 

Bunica se uită la Costea și, întâia dată în viaţa ei, îi fu milă de copilul 
acesta fără niciun căpătâi pe lume. Și simţea parcă așa, o greutate, la 
gândul că se va despărți de el. Vedea însă bine că ea n-are de unde-i 
cumpăra nicio păreche de opinci, și se învoi cu omul. 

— Ce zici, Costică, duce-te-ai cu dumnealui? 

— Duc! răspunse băiatul, și izbi cu pumnul în marginea vetrei. 

Îmbrăcat cu cioareci de lână, cu opincuţe, clichină de pănură și căciulă, 
Costică își pierdu, la început, elasticitatea mișcărilor. Îi părea că-i pus în 
teasc. Dar s-a obișnuit în grabă și umbla prin curtea bogată după porci, 
după viței, scârțâindu-i repede zăpada subt picioare, de-ai fi crezut că de 
cându-i lumea a făcut trebile acelea. Mârza, stăpânul, avea și o slugă mare, 
dar Costea nu se îndestula cu mărunțișurile ce avea să le facă el. Întră în 
grajd, se uita cu luare-aminte la tot ce face sluga mare, apoi scuipa în 
palme, ca un om mare, lua furca și asuda tot curățind gunoiul. Lua apoi 
țesala și cerca să ajungă până la spinarea vitelor. Să tot fi avut așa vreo 
treisprezece ani, dar era inimos nevoie-mare Costea. 

Avea Mârza un cal dat dracului: mușca și zvârlea din picioare de să-ți 
aduni dinţii de pe jos, nu alta. Sluga îl ţesăla și nu prea, că nu suferea 
țesala, dar Costea, cât ce rămânea singur, se apropia de murg, îl netezea 
întâi, apoi punea ţesala. Calul își frământa trupul, sforăia pe nări și izbea 
podelele grajdului cu copitele. Odată, când întră sluga cea mare în grajd, îl 
găsi pe Costea jos pe podele, cu ţesala strânsă în mână, lângă murgul cu 
nărav. L-a luat îndată, l-a dus în casă, și toți ai casei s-au adunat în jurul 
lui, să-l deștepte. Mârza era năcăjit rău. l-ar fi dat o bătaie zdravănă lui 
Costea, dar băiatul nu se mai deștepta. Când, întru târziu, își deschise 
ochii, stăpânul zbieră: 

— Măi drace, măi, da’ cine te-a pus pe tine să țăsăli calul?! Te-am pus 
eu? la spune! 

Costea nu i-a răspuns nimic, ci și-a închis iar ochii. Și abia la săptămâna 
putea umbla. De-aici încolo n-a mai țesălat pe murgul, dar, în schimb, cât 
ce rămânea singur, trăgea cu furca fânul de dinaintea murgului, apoi lua o 
rudă lungă și-l izbea de departe. Calul zvârlea cu copitele până-n podele, se 
zmâncea în căpăstru și făcea spume. Costea-l lăsa până se mai liniștea, apoi 
iar ridica ruda. 

leșiră, de la o vreme, dungi groase pe cal. Stăpânul se încrunta tot mai 


tare către sluga cea mare. 

— Măi Petre, nu mai bateţi calul, că daţi de dracu! 

— Bate-l mamonu, stăpâne. 

— Ba-l bateţi! Ce-mi spui tu mie? Doar nu-s orb! 

Care i-a fost însă mirarea lui Mârza când a dat odată de Costea cum 
îmblătea murgul! Din mirare a trecut în mânie, și, din mânie, a început să-i 
care lui Costea la pumni. N-a plâns nici acum, nu s-a strâmbat, nu i-a dat o 
lacrămă, ci, după ce s-a dus stăpânul, a bătut calul ca niciodată. 

Altă vină n-avea ce să-i bage Mârza. Că se purta la trebi de parcă erau 
ale lui. Unde-l trimitea, era cu nădejde, ca și când ar fi trimis pe unul de-ai 
casei. Calul cel cu nărav l-a vândut, și, de-atunci, Costea o ducea bine. 
Iarna se urca pe claia de fân, arunca paiele mirositoare jos, iar sluga cea 
mare le ducea în șură, să facă mestecături cu paie. Ajuta la țesălat, la 
curățat, scotea vitele din grajd și le mâna la fântână, la adăpat, unde sluga 
umplea troaca. Ducea singur ciubărul cu lături pentru porci, scotea napi 
din pivniță și-i dărăburea cu lopata în câteva clipe. Dar, mai ales, îi plăcea 
să fie curățenie în curte. Când nu avea de lucru, tot punea în rând lemnele, 
aduna așchiile. 

Se mai adăoga c-a intrat în el o patimă. Pentru un muc de țigară de la 
sluga mare era în stare să lucreze o zi în cap. Şi-i plăcea, mai ales iarna, să 
aprindă capătul de ţigară galben-verziu, ca de otravă, și să sloboadă fum pe 
nas în aerul tare de-afară. Îniepta fumul, și, cu fumul deodată, se vedea și 
respiraţia caldă, ca două șuvoaie drepte, alburii, cum ieșea pe nări. 

Vara avea mai puţin de lucru. Umbla cu vitele la pășune. 

Primăvara n-avea mai niciun farmec pentru el. Că sta tolănit la soarele 
călduț, pe pajiștea verde, și n-avea ce să facă. 

Dar vara, și mai ales toamna, când se făceau merele bune, când se 
coceau nucile și strugurii, Costea era mai mult prin grădinile oamenilor și 
prin vii, decât la vite. De altfel, ceilalți băiețandri îi păzeau boii și vacile 
mai bine ca pe ale lor. Că știau cu toții cum știe Costea să pună piedeca, și 
știau că și ei aveau parte din ce aducea el. Veghetorul l-a oblicit de câteva 
ori, dar nu l-a putut prinde niciodată. 


Așa trecură ani la mijloc, și Costea, în casa lui Mârza, ajunsese el slugă 
mare. Se făcuse voinic de să-i cauţi părechea și-i răsărise o mustață 
negricioasă, de rămâneau fetele cu ochii după el. În pălăria ori în căciula 
lui era o întreagă coadă de cocoș, mândră colea, de să crape jandarmii de 
ciudă. Mulţi îi și ziceau că va da de dracu cu jandarmii, pentru penele de 


cocoș, că va mânca o bătaie soră cu moartea și că-i vor lua penele. Costea 
zâmbea, dar nu zicea nimic. Avea el ceva în față, dar mai ales avea ceva în 
ochi, de părea că le spune tuturor și-i convinge: «Nu mi-i frică!». Și, într- 
adevăr, când se întâlnea cu jandarmii, aceia se uitau urât, dar nu-i ziceau 
NIMIC. 

La joc, la șezători, Costea se punea într-un colț și privea. Rar își făcea de 
vorbă cu cineva. Și atunci numai dacă acela începea vorba. Avea niște 
priviri așa de săgetătoare, încât nimeni nu cuteza să se apropie de el. Când 
vreo fată mai zburdalnică îl atingea așa, în treacăt, cu mâna, ori vreuna mai 
dată dracului, ca să-și arate curajul, făcea ce făcea și-i cădea în brațe, 
Costea o dădea frumos deoparte și zicea: 

— Ce, te-a apucat strechea?! 

Nime nu râdea la cuvintele astea, dar Costea ieșea îndată pe ușă afară, 
cu privirile duse aiurea. De era noaptea — se auzea de pe uliţă un cântec 
de voinic. Fetele suspinau, iar flăcăii priveau în pământ. De era ziua, 
mergea-ncruntat, de-a dreptul acasă, în grădină, și sta până sara târziu sub 
nuc. 

De la o vreme, însă, Costea nu se mai putea înțelege cu Mârza. Nici cu 
simbria, nici cu purtarea, nici cu vorba. Se făcuse și mai tăcut, mergea mai 
des pe la mătușă-sa și stătea mult. Stăpânul începu să i-o ieie în nume de 
rău. Îl sfădea până ieșea afară Cruciţa, fata lui Mârza, și-l îmbuna pe tată- 
său. Mârza se astâmpăra, dar, de câte ori venea să-l scape fata, Costea se 
tulbura mai tare. Și multe zile nu mai dădea prin curtea lui Mârza. 

Odată, după o astfel de mijlocire a fetei, Costea nu s-a mai putut 
înţelege nicicum cu stăpânul său. Înfiorat ca de o durere mare, ca de o 
nenorocire, și-a cerut simbria și s-a dus la mătușă-sa. 

— Ce-i, maică, nu mai rămâi la Mârza? 

— Nu, nu mai rămân! 

— Şi de ce, Costeo? 

— De ceea! 

Bătrâna nu mai zise nimic. Își aduse aminte cu groază că același răspuns 
i l-a dat și când era de-o șchioapă. Dar nu mai cuteză să spună ca atunci: 
«A dracului porodiță!» 

Într-o zi Costea îi zise bătrânei: 

— Merg iar slugă, mătușo! 

— Vezi, vezi, tot nu-i așa de negru dracu cum îl văpsesc oamenii. 

— Că nu mă duc la Mârza! 

— D-apoi unde dară? întrebă mirată bătrâna. 


— La arândașul! 

Mătușa începu iar să se bocească. 

— La blăstămatul cela? Mă, d-apoi tu n-ai minte! Nu știi tu că acela n- 
are niciun Dumnezeu? 

— Ori are, ori ba, m-am tocmit la el pe un an de zile. 

— Rău ai făcut. Să știi că nu stai nicio săptămână. Ce slugă l-a mai slujit 
pe ăla? 

— Apoi eu îl voi sluji, mătușo. Ai să vezi. Celelalte slugi se uitară mirate 
când îl văzură pe 

Costea la curte, și când stăpânul trecu pe lângă el ca pe lângă oricare 
altul, s-au mirat și mai tare. Dar sluga cea nouă nu-i lua în samă, ci își 
vedea de lucru. Doar câteodată se oprea, așa, fără rost, și cădea pe gânduri. 
Dar cât ce-i veneau gândurile, pe dată i se tulburau ochii, i se făceau surii, 
și muncea cu atâta putere, de-i minuna pe ceilalți. Lui Costea, de rândul 
muncii lui, pu-i putea băga nime nicio vină. Nici el nu s-a gândit o singură 
dată în viaţa lui că s-ar putea să nu-i placă vreunuia cum lucrează el. 

Era în postul Paștilor, când se gată cucuruzul sătenilor. Și cum banii în 
casa lor n-au ce căuta, trebuiau să ieie de la arendaș, pe zile de lucru la 
vară. Treierul era sus, în podul șurii. Se vântura la cucuruz. Costea întorcea 
la roată. Arendașul veni, privi la grămezile galbene-aurii de grăunţe, apoi 
se înțepeni lângă Costea. Acesta nici nu-l băgă în samă. Se gândea, în 
torăitul mașinii, la ceea ce a fost și pentru el o lumină în viaţa asta. 
Arendașul rânji în mustăţile galbene, rătezate scurt. 

— Griji, măi Costeo, că zvânturi mașina! Tii! De când ești? Măi, tu ai să 
adormi cu învârtitul tău! Așa se-nvârte? 

Costea tresări ca la un gând urât și se opri în loc. 

— Da’ nvârte, măi ticălosule, ce lași să steie treierul în loc? 

Costea rămase nemișcat, cu bărbia răzimată-n piept, în podul șurii se 
făcu deodată tăcere. Slugile celelalte își uitară de ele, aplecate, cu ferdelele 
în mână ori cu lopeţile-mplântate-n movila de grăunţe. 

Arendașul se învineţi și făcu un pas înainte. 

— Bine, măi prăpăditule, n-ai să te mişti? Ți-au săcat puterile, ha? Uite 
la el, că stă proptit pe lăstarele celea, câtumi-i nătăvala! S-a ostenit de-atâta 
lucru! 

Și arătă batjocoritor cum stătea Costea. 

Acesta nu-și ridică privirile nici acum, ci, după ce se-nroșise, pălea 
văzând cu ochii. Arendașul își pierdu sărita. Se-nvolbură, se-nvenină și-i 
puse mâna în piept. 


— Dacă ţi-ai pierdut puterile, vino să ți le dau eu! Măi, că nici tat'to n-a 
fost mai bun ca tine, golanule! 

Și ridică dreapta să lovească. Dar Costea se-ndreptă brusc, îi prinse 
mâna ca în cleşte și-l apucă de piept. Cum îl privea ţintă-n ochi, i se păru 
deodată că ţine-o viperă-n mâna încleștată. ÎI ridică în slavă și, drept ca un 
militar, merse până la ușa podului și îl izbi de pietrele curții. 

Mătușă-sa, când auzi, începu să se bocească: 

— Tată-so — în întunerecul apei, el — în întunerecul temniţei! Valeo, 
Doamne, Doamne, Maică Precestă! Se vede că li-i rânduit lor să trăiască 
puţin! Oameni cu viaţă scurtă! Valeo, valeo! 

Și se bocea în pustietatea casei, plângându-i fără șir pe toţi cei care i se 
duseseră. 


1.9.0.7 


MIZERIE 


Duminica și-n sărbători stă la ușa bisericii, în același palton cafeniu- 
spălăcit, cârpit și rupt de curge de pe el. O pălărie tare, — cine știe de la 
cine căpătată, — îi stă-ndesată pe cap blegindu-i urechile mari. Obrajii, — 
lați, gălbenii, — n-au nicio trăsătură. Barbă nu-i crește decât unde și unde, 
ca niște smocuri de iarbă ţepoasă. Omul e scurt, trunchios, dar foarte rău 
legat — pășește de parcă s-ar strădui să se desfacă din articulații și nu 
reușește. 

Înaintea bisericii nu-și ține niciodată pălăria în mână, ca alţii, nici nu 
cere. Priveşte numai, bolnav, la oameni, cu ochi aproape albi de albaștri ce- 
s. Îţi lasă impresia unei căpăţâni de curechi zborșit care se-nmoaie. 

Dar vremile-s slabe, bănuţii rari, Doamne, rari, și el capătă puţini. Cu 
traista de gât, — îi bate genunchii, — trece pe la casele creștinilor, tot 
deschizând portițele scârțâitoare. De multe ori i se umple straița. Atunci 
pleacă domol undeva. Și, a doua zi, iar apare cu traista goală. Ce-o face, 
oare, amărâtul ăsta cu atâta pâne? 


Vine însă groaza tuturor săracilor: iarna. Omul cu straița bate și-acuma 
drumurile. E vânăt ca pruna. Se leagănă pe opincile pologite cu pănură și 
se silește să umble cât de iute. Hainele i-s tot acelea de astă-vară. Gâtul, 
gros, prea gros, i-e gol, și firele mari de mustață i-s prinse în gheaţă subțire. 

— Bine, omule, cine pământul te mai poartă pe gerul ăsta pe-afară? 

El zâmbește prostește, ridică o dată din sprâncene, încrețindu-și 
fruntea, îngustă ca o muche de toporaș: 

— Vezi că trăbă la copii... 

Nu ţi-ar fi trăsnit prin cap nici în glumă ca omul acesta să aibă copii. 
Rămâi uimit, îl privești mai cu băgare de samă și-l descoperi și mai 
degenerat decât îl știai. 

— Doar nu vei fi însurat dumneata?! 

El iar clătină din cap, ridicându-și genele: 

— Ba suntem! Avem acum cinci copii. 

Cine, bătaia lui Dumnezeu, ș-a fi legat capul de el? Se părea cu 
neputinţă ca o femeie să trăiască c-un asemenea om. 

— Da” bine, ești însurat, ori șădeți numai așa?... 

— Cununaţi, în biserică, ca oamenii. Ba nu, că nu facem noi păcate. 


Nu făcea păcate, dar popa care l-a cununat pe-un om ca ăsta trebuie c-a 
fost orb. 

El își tocmește straița și se razimă de părete. 

— Da” bine, femeia unde ţi-ai căpătat-o? 

— Că a venit ea. O bătea bărbatul. Da-n urmă-a murit el. Și ea a venit la 
mine. N-am bătut-o niciodată de cându-s cu ea. 

Îţi vine să zâmbești, și zâmbește și el, așa de dulceag, ca un copil stupid. 

— N-ai bătut-o niciodată? 

— Nu, n-am bătut-o. 

Îi dai ceva de lucru: să taie un lemn, să arunce zăpada dinaintea ușii. 
Cea dintâi întrebare ce ţi-o pune: 

— Cât dă domnu pe ea? 

Îi făgăduiești oricât de puţin și se-nvoiește dacă mai pui cinci pe 
deasupra. Îi dai douăzeci de bani, el, făr' să se gândească, îndată ce gaţi 
vorba: 

— Dă domnu douăzeci și cinci... 

Dar de i-ai făgădui și o coroană, el cei cinci ai lui tot îi cere pe deasupra. 

De altfel, iarna, să fi făcut contract scris cu cineva, nu numai învoială în 
vorbă, nu se ţinea de târg. 

Fără un strop de voie sau curaj se apucă de lucru, punându-și straița 
lângă el. Dă de două-trei ori și-și duce pumnii la gură, să se încălzească. De 
i se pare prea greu, ochește până nu-l vede nimeni ș-o tunde afară pe 
portiță. 

Vreo două-trei zile nu mai dă pe la tine. 

Când e munca de tot ușoară, pentru copii, o duce, cu puţin spor, uneori 
şi ziua întreagă. Când i-e frig, vine fără nicio sfială în casă și-și pune mânile 
pe cuptor. 

— Că nu-i frig acum, bade. 

— Hm, ba-i frig! 

— Chiar să fie, din cuptor s-a stins de mult focul. 

— Tot încălzește el... 

Când îţi lucră ceva, se simte familiar oriunde. De vine numai așa, stă la 
ușă afară, și-i în stare s-aștepte și o jumătate de ceas, până îl simte cineva. 

De mulțumit, nu mulțumește niciodată. Când poate, zice în el, de nu-l 
aude nimeni. 

Şade departe, la marginea satului, într-un bordei, înlăuntru-i iad. Sau 
așa ceva trebuie să fie iadul — unde să vezi, unde să simţi toată mizeria 
suferințelor trupești și unde, mai ales, să înţelegi ce înseamnă 


îngrozitoarea manifestare a unui suflet omenesc care nu mai samănă a 
suflet omenesc. Acele ființe nenorocite, — copiii lui, — nesmintit stau sub 
treapta cea mai de jos a omenimii. 

Și, nu știu cum, privind pe cei doi nevoiaşi capi de familie, îţi vine să le 
prinzi capetele și să le izbești laolaltă, cu o putere de uriaș. Cine le-a dat lor 
dreptul să schimonosească astfel cununa zidirilor de pe pământ?! 


Dar într-o zi cerșetorul se arătă iar. 

— Ce-ţi mai fac copiii, tot bolnavi? 

— Ba nu. Da trii or murit. Auzi, într-o zi toţi! 

— Și începu să râdă, schimonosindu-și fața. 

— Doi au scăpat. Da' mor ei și ăia! Vezi, domnule, se face mai larg în 
casă. Că și era strâmt!... 

Acum nu-i trebuie pâne, ci numai trei bănuţi, să-și ieie o luminiță de 
său. Când se depărtează, zice mulțumit: 

— Dac-or murit, ce să faci? Dacă muream io, era mai rău. Așa zice și 
nevasta, că murea de pită... 


1907 


PRECUPAȘ 


Încovoiat de spate, cu grumazul cufundat între umeri, capul chel, pe 
unde nu, — la ceafă și pe la urechi, — colie albă, cu fruntea lucie-lucie și 
cu două mărgele verzii, neastâmpărate, subt pleoape, Precupaș iar și-a 
uitat de povara anilor ce-o poartă în spinare și merge pe drum chiuind ca 
un junișan. E sară târzie, da-i ca ziua. Că luna plină s-a ridicat deasupra 
dealului de la răsărit, și, străvezie, stă lipită de vârful bradului negru. În 
satul răsfirat pe vale e liniște adâncă, numai din pădurile de-aproape vine, 
în răstimpuri, ca un zbucium înăbușit. 

Precupaș se oprește în mijlocul drumului, privește țintă jos, înaintea 
opincilor, ca înlemnit. Stă mult așa, apoi deodată izbește cu opinca în 
praful drumului și se învârte într-un picior. Pleacă înapoi la crâșmă, pe 
dibuite deschide ușa și se lasă încet, ca și când l-ar durea ceva, pe-o laviţă. 

— Də ce-i, unchiașule, ai greșit drumul? 

— Ba nu, tu, zgripţoriță, da’ să-mi mai dai un deț de șpirt. 

— Nu-ţi mai dau, bade Precupaș, că-i târziu, ne culcăm și noi. Ştii 
dumneata cumu-i vara: închizi un ochi și, când s-adormi și de celălalt, vine 
alba la fereastră. 

Crâșmărița adună niște păhărele și e gata să plece. Precupaș o privește 
cu capul dat într-o parte. 

— Știe-vă mamonul cum sunteți voi, ăști tinări deacum! Vi-i somn de-i 
greu pământul subt voi! Tu, nepoată, în lumea asta să trăiești, că somnu-i 
pentru ceealaltă! Aduci dețu? 

Dar crâșmărița n-aude, ci pleacă cu păhărelele. Precupaș mormăie 
întunecat, încet, apoi se sfădește tare, de răsună crâșmă goală. 

— Banu meu, tu! Ce vreai tu? Să nu beu? Da, ia spune-mi, de când îmi 
poruncești? Adă dețu, că te duce muma-dracului! Spălătură! Ai venit de 
patru ani la noi, și te și pui împotriva omului! Da' ce om! Alta-i dacă ești 
tufă! Dæ’ eu, nu! Eu — om odată! 

Ridică ochii și vede că-i singur. Se scoală deodată și trece în casă, unde 
dorm copiii mărunţei ai crâşmăriței. Şi nu-l mai poate scoate nimeni de- 
acolo până nu-i cu dețu-n mână. Dar femeia-i cătrănită rău. Copiii, treziți, 
ţipă în întunerec, și Precupaș chiuie cu vinarsul în mână. 

— leși, Necuratule, ieși! Du-te cu glajă cu tot, să nu te mai văd! 

Clătinându-se, deschide Precupaș ușa, și din patru trepte numai pe una 
pășește. E în mijlocul drumului, dar n-a căzut. 

E o mândreţă afară! Nici nu-ți mai vine să te miști! Dar Precupaș totuși 
merge, — pe două cărări, — până în gura văii. Aici se așează pe un trunchi 


de brad, ţine sticla în raza lunii, trage cu ochiul și înghite. 

Nu-i pui de om pe uliţă, dar lui puţin îi pasă. Ascultă liniștit murmurul 
șuviței de apă pe pietricelele curate, oftează și câteodată cască: «Hai-hai!» 
Apoi privește în neștire spre culmile împădurite, închide ochii, și, când și-i 
deschide iar, face: «Ii hai-hai!» Clatină din cap, duce glăjuţa la gură și mai 
trage o înghiţitură zdravănă. 

Începe să șuiere domol printre dinţii rari, din șuierat trece într-un 
cântec încet, abia auzit: 


— Foicică de mohor, 
Nu mă bate gând, nici dor, 
Şi trăiesc și nu mai mor. 


Când e singur, Precupaș nu cântă mult, ci oftează des. Se scoală de 
multe ori, să plece acasă, dar venindu-i ceva în minte, iar se așează. 

Singur însă nu-i de multe ori. Că din tineretul satului mai totdeauna 
trec doi-trei ca nălucile pe ulițele înguste. Și dacă dau cu ochii de Precupaș, 
nu se mai dezlipesc de el. Mai ales duminica sara. Se spărgea jocul la 
apusul soarelui, fetele de mult erau acasă, în dâra cinii, și cele din urmă 
cântece se pierdeau în văzduhul limpede. Doitrei oameni întârziați pe la 
crâșmă trec și ei, vorbind tare, cu sfadă. Apoi liniștea se lasă grea, ca 
somnul oamenilor ce mâne dimineață vor începe iar munca de-o 
săptămână. 

Târziu de tot venea de la birt și Precupaș, cu deţul lui. Doi-trei feciori 
dau de el în gura vâlcelei. 

— Ce-i, unchiașule? Parcă-ţi vine să cânți. 

EI înalță capul. 

— Vine, da, puilor, cum să nu vie! Da’ voi după ce umblaţi? Vi s-au 
aprins călcâiele de nu mai puteţi sta locului? Uite, doarme satul, și ei... 
Vezi, măi, voi sunteți oameni odată, de-aceea-mi place mie de voi! Se 
cunoaște lemnul, de cându-i vlăstar, ce va ieși din el! 

Tinerii se așează. Unul are un flaut. Cine știe de unde-l are, dar are un 
glas curat, dulce, plin, ca de fată mare. El abia mârâie, dar Precupaș e vestit 
de bine ce cântă. Știe-l Dumnezeu unde-a învăţat, da’ zice de să-l asculți o 
noapte întreagă. 

Precupaș pune sticluța goală jos, încet, să nu se spargă, ia flautul, îl 
cearcă și dă din cap. 

— Măi, eu vă zic, da' pe voi vă ieie dracu dacă nu staţi în liniște. Știi, ca- 


n biserică! încă și mai și! 

Cântecul începe, și Precupaș își închide ochii, In văzduhul limpede, în 
liniștea răcoroasă, doina se leagănă, se înalță ca un suspin, se coboară 
domol, ca din zbor o pasăre ce bate rar-rar din aripi. Glasul curat umple 
valea îngustă și se pierde în întunerecul pădurilor de pe culmi. 

— Vai, unchiașule, mai zi, n-o lăsa, că asta-i de aur! 

Dar Precupaș, cu flautul pe genunchi, cu ochii închiși, stă mult ca 
înlemnit. Clatină apoi din cap, se uită la ei și iar clatină. 

— Nu știu, măi băieţi, când zic așa, mă ostenesc rău. Nu că mă doare 
ceva. Doare-l pe dracu, că-s sănătos ca un măr. Da' mi se pare mie că mă 
duc undeva departe, foarte departe... Eu știu unde! Și dacă ajung odată 
acolo, mi se pare că-s mai tinăr ca voi, oho! cu mult mai tinăr! Ş-atunci m- 
apucă o dulceaţă, o amorţeală, de-mi slăbesc toate puterile. Și nu-s bolnav, 
n-am nimic pe lume! 

Feciorii au făcut ceva, și deţul lui Precupaș iar e plin cu spirt. 

— Unchiașule, nu mai închini o dată? 

El privește disprețuitor la sticlă. 

— Că-i goală, dă-o Satanei! 

Dar când vede că-i cu tulbureală în ea, ochii îi clipesc, și-și șterge 
mustăţile sure, așa, ca-ntr-o mângâiere. 

— Bat-o Precesta de beutură! A dracului! Ce? Nu te lasă, măi, nu te lasă! 

Înghite zdravăn, apoi o depărtează de el, ca și când i-ar fi greață. 

— Apoi de, la bătrâneță mai merge! Da’ voi s-o daţi în trăsnet, să nu v- 
atingeți de ea. Eu, când am fost ca voi, hehei! ce mai era pe-atunci! Da’ 
vinars n-am beut! 

— Nici acum nu ești trecut dumneata, bade Precup! Ți se pare numa. 

— Ba nu, măi! Acuma, nu-s eu orb! Da' ce-a fost dulce s-a păpat! 

Se pierde cu ochii în depărtări și rămâne pe gânduri. Doi nourași albi, ca 
niște unde de zăpadă subţiri, plutesc cu aripile moarte, aproape de lună. 
Precupaș îi vede, mai privește o dată în jur, ca de-o aducere-aminte, apoi ia 
flautul. De astă dată-i patimă adâncă, răzvrătire parcă în cântec. Când 
termină, Precupaș e ostenit și foarte trist. 

— Vezi, măi băieți, cumu-i și lumea asta! Cerul și luna sunt aceleași, 
pădurile iar, până și cântecul poate să fie același, și azi, și peste cinzeci de 
ani, numai omul trece, trece, și se ticăloșește, de nimic nu mai plătește! 

— Oho, uncheșule, numa dumneata plătești încă mult, tare mult! 

Precupaș nu-l aude, ci urmează gândul ce i-a venit: 

— Fi, iac-așa a fost odată, ca acum. Lumina luna, drăguţa, și cântau 


încet pădurile. Umblam pe drum, că eram așa, ca voi, și nu mă prindea 
somnul. Și numa, iacătă, o laie de ţigani, cu caii deșălați, încărcaţi cu 
dăsagi, bulendre, rude lungi pentru cort, de se târâiau pe pământ. Făceau o 
larmă, ca la ei acasă! Se opriseră și se păreau gata să se încaiere. Știe-i 
dracu ce le venise? Dar eu am rămas deodată uimit. După cai, între 
țigăncile aproape despletite, tăciunite, Doamne, de să-ţi scuipi în sân, ca de 
Necuratul, sta o fată naltă, frumoasă de mama-focului. Doi ochi ca aceia n- 
au mai fost în satul nostru de-atunci. Mi-a venit deodată în gând să merg 
să iau fata și să fug în lume cu ea. Nu m-am putut mișca din loc însă. Da’ 
țiganii au rămas în sat, pe margine, la Vâlcea, și au întins șetrile. 

Acuma, eu trebuia să văd fata și să vorbesc cu ea. Da' mi-era rușine de 
lume. Pân-odată. Am auzit-o cântând într-o sară, și de atunci mi-am 
pierdut cumpătul. Nu era zi să nu ne-ntâlnim. S-a fost legat o dragoste 
între noi pe viață și pe moarte. Ţiganii se încruntau la mine ca la un 
dușman, aruncau cu pietre, împușcau din revolvere. Zadarnic! Fata se- 
ncleșta de mine, îi ardeau ochii și nu mă lăsa. 

Satul află în grabă, și în urmă și tata. A zis că lui nu-i trăbă păgân la casa 
lui și nu m-a suferit mai mult acasă. «Auzi rușine ca asta! Cine-a mai 
pomenit? Să te-amesteci cu țiganii! Ruşine să-ți fie și piei din ochii mei, 
spurcatule!» Dar eu, pe-atunci, se vede că eram prost rău, — prostit de 
fată! Nu mi-a păsat! M-am dus în cort, și doi ani de zile am trăit cu ţiganii 
laolaltă. Atunci am învăţat în flaut. Că ţiganii, dac-au văzut că ţin atâta la 
fată, mi-au dat pace. De vremea aceea parcă mi-e groază să-mi aduc 
aminte, și totuși, așa n-are să mai fie niciodată... 

Le învățasem limba, că fata nu știa o boabă rumînește. Când vream s-o 
năcăjesc, ziceam: «Eşti mândră tu, da’ tot miroși a ţigan». Atunci sărea de 
lângă mine, și două-trei zile n-o mai vedeam. Se făcea cu alifii, numa să nu- 
1 mai ZIC așa. 

Într-o noapte m-am trezit legat fedeleș, și, în jurul meu, nici urmă de 
corturi. M-au dezlegat oamenii, și tot atunci am aflat c-au pierit din sat 
zece cai, cei mai frumoși. 

Când m-am trezit eu din zăpăceală, era să mor de rușine. A fost și popa 
la mine. Eram pe ducă. 

Dar atunci mi-a venit mie aminte că n-am făcut rău, nici păcat, îmi 
aduceam aminte de fată, și, rând pe rând, mă întrămam. 

Da' tata nu m-a iertat nici la moarte. S-a dus blăstămându-mă, săracul! 
Da’ mă va ierta Dumnezeu dacă nu m-a iertat el. C-am tras de-atunci 
destule! Cii, câte-am mai tras! Da’ totuși, vedeți voi, când e vremea așa 


frumoasă, îmi place să stau pe-afară, să mă gândesc, să cânt și iar să mă 
gândesc undeva. Și pot zice din flaut ca atunci. De-aceea mă mir eu cum 
rămâne cântecul tot același, pe când eu am trecut de mult, tare de mult. 

Precupaș se scoală, gata de drum. N-ar mai rămâne acum pentru toată 
lumea asta. Abătut și trist, înjurând în răstimpuri, trece spre casa lui, unde 
femeia de mult nu-l mai așteaptă. Dar când deschide ușa, cea dintâi vorbă- 
i sudalmă, spusă tare, s-audă și ceea ce doarme. 

— Te-ai săturat și tu, nemernicule! Minune mare! Las’, că-ţi va plăti ție 
Dumnezeu! 

Precupaș stă puţin: să plece înapoi? Dar își aduce aminte de povestea lui 
și nu mai are curaj. Se trântește pe laviță îmbrăcat, ghemuit, și începe să 
sforăie. 

— Domnule părinte, să vii la noi, că Precupaș are pe dracu! 

— Nu mai vorbi prostii, muiere! O fi beat poate. 

— Ba nu. Are pe Necuratul! Să vii numa să vezi... 

— Cum ţi-a venit în cap așa neghiobie, tu muiere?! Te știam mai cu 
minte. Destulu-i că ai bărbat așa bețiv. 

Femeia, speriată, își frângea mânile. 

— Părinte, face ca porcii! 

— Cum, tu muiere? 

— Așa, ia: gruiţi-gruiți și groho-groho, și dă să mă muște. 

— Ți-am spus eu că-i beat! A fost și ieri în crâșmă! 

— Nu, părinte, să te ție Dumnezeu, crede-mă! Că nu face numa ca 
porcii. Acum zbiară ca oile, acum nechează ca și caii, acum orăcăie ca 
broaștele în tău! 

— Tu, muiere! Tu știi că Precupaș e poznaș dacă bea. Du-te acasă și las, 
că-i trece. 

— Că nu mă duc singură. Să vezi numa de ce cred eu. Și-a bătut joc de 
doi popi și poate că l-au afurisit. Și sfinţia-ta știi că afurisania face din om 
neom. Acuma, să vezi. Când era ficior, a fost slugă la popă. L-a trimis odată 
la moară, și el s-a băgat în crâșmă ș-a beut toate bucatele. Nu mai avea nas 
să deie ochi cu popa. Carul l-au dus oamenii acasă, și el numa la două 
săptămâni a întrat în curtea popii. Da-n casă, să-și ceară iertare, nici 
poveste! A trimis părintele după el. Dar el a tot tândălit până sara. Atunci 
s-a cănit rău la faţă, și-a făcut un obrăzar din bostan, și-a luat niște piei de 
oaie pe el ș-a întrat. Preuteasa era în bucătărie, și, când l-a văzut, a ţipat, o 
dată ș-a fugit în casă. Popa a rămas crucit: «Da ce-i cu tine, mă, 
nebunule?» «Sa fie cu iertare, părinte. După pozna făcută, n-am mai 


cutezat să vin cu nasul și obrazul meu înaintea sfinţiei-tale, de-aceea mi- 
am pus altul, și mă rog să ierți.» Popa era om bun și l-a iertat, dar 
preuteasa s-a bolnăvit fără de vreme și s-ar zice că atuncea popa ar fi cetit o 
afurisanie peste el. Ce știi, părinte, poate acum să se răzbune, că 
Dumnezeu nu iartă așa ușor!... 

— Ba nu, lele, asta nu se prinde. Îţi spun că bărbatul tău e beat rău. 

Femeia începu să plângă. Atunci, preotul, mirat, își luă patrafirul și 
cartea și porni. 

Precupaș dormea dus. Dar, când simţi glasul muierii, deodată sări de pe 
laviţă și începu să mugească mugetul vacilor cu viței mici. 

— lacă, a mai întrat unul în el! Așa n-a făcut până acum. Scoate-i, 
părinte, să te rabde Dumnezeu! 

Bărbatul îl văzu pe popa, dar nu se-astâmpără până ce acesta nu-i făcu 
semn femeii să iasă. Îngrijorat și el acum, își puse patrafirul și răsfoia să 
afle o molitvă potrivită. 

Atunci Precupaș se apropie domol de dânsul. 

— Las”, părinte, nu-i de lipsă! N-am nimic! 

— Să te spovedești cel puţin... 

— Is curat ca lumina soarelui. Zău, părinte, n-am niciun păcat! 

Atunci popii i se păru că Precupaș e pe cale de-a înnebuni. 

— Cum să n-ai păcate, măi omule? Zice sfântul loan evanghelistul că tot 
cel ce zice că n-are păcat mincinos este! 

— Acuma, asta așa a fi. Dar eu n-am mai știut ce să fac cu femeia asta. 
De câte ori vin acasă, îmi sare-n cap. Om bătrân acum, părinte, și nu-mi 
mai place să mă tot spovedească și să-mi ție la cazanii. Atunci de ce-ai fi 
dumneata popă la noi în sat? Asta-i slujba dumitale și, Dumnezeu să te ție, 
că, zău, omul lui ești. De-aceea eu, ca să scap de gura ei, m-am făcut că-s 
nebun. Și să vezi cum a-nceput să umble cu frumosul pe lângă mine! Mi-a 
dat de mâncare, mi-a așternut patul, — ce n-a făcut de când era tinără. 
Cată să-ncerci, părinte, că, de nu, noi, ăști bătrâni, murim cu zile. Ș-apoi 
știi cum zici dumneata: Ce-i mai scump decât viața și sănătatea? 
Dumnezeu să te ție, că bine vorbești. Da-i vorba că am trecut de mult, tare 
de mult, să ierți, și omul, dacă trece, nimic nu mai plătește.!... 


1907 


ÎN ÎNTUNEREC 


— Acuma, ce să mă fac? Bătrâna-i bolnavă de două luni, de nu se mai 
mișcă. Ştie Dumnezeu ce i-a venit? Stă întinsă și privește ca speriată! 
Copiii-s mici amândoi. Eu plec dimineaţa și vin sara. Acuma, gândește și 
dumneata ce-i la mine-n casă. 

— Chiar de aceea te-am sfătuit atâta să-ți aduci femeia acasă. Altfel, vă 
prăpădiţi toți acolo, în colibă. Să fie pui de drac, mă, și, dacă ești tu bărbat 
în vârtute, scoţi om din ea. 

Bărbatul se întunecă la față, ca de-o durere mare. Își învârte pălăria în 
mână, apoi o lasă și privește țintă undeva în jos, ca și când ar vedea ceva 
ce-i atrage toată băgarea de samă. 

Se îndreaptă apoi deodată. 

— Ba nu! Dintr-aia nu mai scoţi om până-i vacul Că și părinţii ei nu mai 
vreau s-o știe de fata lor. Când a fugit de la mine i-a dat tat'so o bătaie de 
să scoată toţi dracii din ea. Și crezi că i-a scos? A băgat mai mulți! Şi ce om 
e tat'so! Că numa când se uită la tine și te-ngheaţă. 

— Nu-nţăleg cu bătaia, măi frate. Da’ vezi să te porţi așa cu ea, să vadă 
c-a greșit, să-i pară rău, ș-atunci, să vezi, se va schimba. 

— N-are ea minte de-aceea, taică. Dobitocului îi pare rău dacă s-a 
săturat? Apoi ea-i mai rea ca dobitocul, trăzni-o-ar Dumnezeu de muiere! 
De șapte ani a fugit de la mine. De-atunci are trei copii, la care nu le știe 
nime pe tat'so. Poate nici ea. Nişte copii nengrijiţi, de curg de pe ei hainele 
și necurăţia. Într-o iarnă erau să moară de ger toți trei, cu ea cu tot. A mers 
la tat'so s-o scape, dar el a deschis ușa și a înieptat-o de spate: «Afară, 
cățea!» i-a zis. A trebuit să-i fie milă judelui de ea și i-a dat lemne de 
pomană. Nu, taică, Vuţa nu mai poate veni la mine! Ce să fac eu cu trei 
copii care nu-s ai mei? Și încă ce copii?! Sărac de zilele lor! 

— Bine, frate, dar altfel cum pot eu să-ţi ajut? Ţi-ai adus femeie străină 
ș-ați avut doi copii. Acum muierea a murit și ţi-a lăsat pe cap o bătrână 
bolnavă și doi copilași. Zici că Vuţa are trei copii. Și tu ai doi, tot așa ca și ai 
ei. Acum cine, pământul vostru, să vă poată ajuta dacă nu vreai s-o 
primești pe ceea ce-a greșit ca și tine? 

Omul oftează întunecat, privind tulbure într-o parte. E slab și nedurmit, 
cu părul aspru, nepieptănat, cu barba nerasă de săptămâni. Pân-acum, în 
răstimpuri, părea că o licărire de lumină, ca de nădejde, se mai arăta în 
ochii lui, dar acum o noapte grea i-a învăluit sufletul. 

Nu mai zise nimic, ci ieși afară împletecindu-se. 

— Nu mi-i mamă, nu mi-i rudenie, da’ vino, părinte, că-i păcat! Moare 


ca un păgân și vameș dacă nu s-o griji. 

Și omul plecă grăbit acasă, căci erau singuri copilașii lui cu ceea de se 
bătea cu moartea. 

— Hm! făcu popa când ajunse și el, aici nu mai este mult. 

— Nu! zise rumânul, încruntat, ca și când ar fi săvârșit în clipa aceea un 
omor. Aici s-a gătat! Uite cum își întoarce ochii. 

Bătrâna, la vederea patrafirului ș-a molitvelnicului, a dat să ofteze o dată 
ca de-o ușurare. Da' n-a putut decât pe jumătate, apoi s-a-ntunecat. 
Rumânul aprinse luminița de ceară. 

— Nu-i de lipsă încă, zisei. Lele Slină, ce ai dumneata? 

Un glas slab, de stingere, abia desluși cuvintele: 

— Vătămătură, mânca-m-ar pământul! 

Încă în ziua aceea, bătrâna muri. 

Era citat și bărbatul, era citată și muierea. Cu bărbatul ajunsesem la o 
înțălegere: o primește dacă aduce doi copii numa, că și el are doi. Pa unul, 
— pe cel cu pricina, — cum zicea rumânul, să-l deie la vro vară de-a ei, 
undeva. 

lasă el din casă și vine Vuţa. 

— Da' pe mine de ce m-ai chemat? întrebă ea, și se duse să șadă pe o 
laviţă, cu mânile una într-alta. 

Era o femeie tare la trup, ca un bărbat, c-un obraz mare, roșu, poate și 
de frig, cu plete bogate, împestrițate cu panglici. Din ochii ei nu puteai 
vedea nimic, și nici nu privea niciodată la om. Fără să aștepte răspunsul, 
adăogă: 

— Era să ne prăpădim prin zăpadă. Să nu fi venit și soru-mea, pornea 
dracu de-acasă pe-așa vreme!... 

— Te-am chemat să te împaci cu bărbatul și să șădeți iar laolaltă. 

— C-am mai vrut noi să ne împăcăm, da’ vezi că nu te poţi. Că el vrea să 
vin singură, fără copii. Apoi cu ei ce să fac? Să-i arunc pe drumuri? 

— El a zis că te primește cu doi. Da’ pe unul, pe cel cu pricina, cum a zis 
el, să-l lași acasă. 

— Să-l las acasă! Parcă eu aș avea casă! Stau și eu unde pot! Când nu 
mai pot într-un loc, plec. 

— Să-l lași la părinţi! Vor face atâta bine pentru împăcarea voastră. 

— Nu fac! Tata nu vrea, și s-a gătat! Tata să 

— Atunci vro soră de-a ta. Numa până va fi copilul mai mare, atunci ar 
întră slugă undeva. 

— Că nici ele nu vreau. Am o soră măritață, stă bine și n-are copii. Asta 


ar ţinea pe unul din cei doi, da’ pe celălalt nu! Pe cela nu vrea să-l ție 
nimeni. 

Chemai în casă pe soru-sa. Fata, — trecută și asta, da' molâie, — abia-și 
mișca gura. O-ndemnai să ţie ea copilul. Dar ea nu, că nu poate, că n-are 
casă, trăiește la tat'so încă, și cine știe când s-a mărita. 

— Doar nu va fi necurat copilul acela, să se ferească toţi de el! zisei 
năcăjit. 

Vuţa privi mult la vârful opincilor. Apoi își plecă mai tare capul. 

— Păi, îi drept. E negru, e urât și are năravuri rele. 

Soru-sa se încurajă: 

— Ba-i chiar pocit. Nu te poţi uita la el. Se vede că-i neam de ţigan, 
spune tu, că vei ști mai bine ca mine, o îndemnă ea pe soru-sa. 

Vuţa se sculă deodată. 

— Dacă numa de-aceea m-ai chemat, mă duc, că se-nsară și-i greu până 
acasă. Nu ne putem împăca. Pe cela nu-l ţine nime, și cu el nu mă primește 
bărbatul. Acumu-i urât, e negru, d-apoi eu ce să-i fac dacă-i așa? Să-i dau 
în cap? Mi-a venit și gândul ăsta. Era noaptea și nu mâncasem nimic toată 
ziua. Pentru cela m-am sfădit cu tata. «Să nu fie minune ăla, zicea el, te-aș 
primi în casă. Așa, cară-te!» în noaptea aia Necuratul îmi arătă cum aș 
putea înăbuși copilul, să scap de el. Da’ nu l-am înăbușit. Și ce dacă-i urât, 
dacă-i negru? Acuma, văd eu că așa o să rămân. Numa de-aș putea răzbi 
prin zăpadă, că-i greu!... 

— Vezi, lele, roagă-te de părinţi, poate-ți primesc copilul. 

Vuţa, ieșind pe ușă, bolborosi: 

— Îhi, l-or primi! Taica! Bată-l puterile pe taica, el m-a măritat!... 

1907 


FIERARUL PETREA 


Covăcia lui Petrea își înălța coperișul de scânduri, lungi, afumate, cu 
păreţii lipiți cu pământ, scufundați înlăuntru, unde se-ntâlnesc cele trei 
căi, în mijlocul satului, departe de bordeiele ţigănești, ce-și scoteau din 
pământ capetele buhoase tocmai în valea unde-și topeau femeile cânepa. 
Lângă covăcie, casa lui albea din păreţii văruiţi totdeauna proaspăt, iar 
coperișul ei, de șindrilă măruntă, nu se-nnegrea de fum, căci un horn de 
piatră se-nălța semeț și mândru. În curtea mică mai era loc pentru o tocilă 
cu piatră netedă, surie, și pentru două ruzi orizontale, bătute pe pociumbi, 
între care întră boul sau calul ce trebuia potcovit. Încolo — pustiu, căci 
cele câteva găini golașe, «de soi», cum spunea Petrea, stăteau mai mult pe 
drum decât acasă, mai ales când se-ncepea căratul grâului. 

Petrea are o spuză de copii, o fată mărișoară, doi feciori ce-i ajută în 
covăcie, trei băieți ce umblă în sat la școală. Pe cei mai mărunți nu-i 
pomenește Petrea niciodată. Ce folos însă că nu-i amintește el, dacă 
nevastă-sa, Raveca, le deschide cât de des ușa, și mărunțeii umplu 
podmolul de lângă casă?! Aceștia nu prea arată a fi dintr-alt neam decât 
puradeii ce se vâră în glodul din vale, colo, la capătul satului: cu părul 
vâlvoi, nespălați, cu cămășuţele petece și cu piciorușele subţiri și negre, ce 
vădesc pe țigan. Când îi vede, Petrea se uită urât la ei și i-ar trimite în casă 
dacă nu s-ar teme de gura muierii. 

Din coperișul covăciei, dis-de-dimineaţă, se desprinde, în pale, fumul 
alburiu; între cărbunii de pe vatră, foii se umflă lacomi și gâfâind, 
înviorând tot mai mult, cu sufletul lor înieptat, roata de jar, mărind-o 
mereu. Unul din feciori, Pintea, cel mai mic, se leagănă pe ruda foilor și 
trage, îmbucându-și obrajii negrii, mici, dintr-o ţigară, s-o deie gata mai 
iute, să s-apuce de lucru. În vatra de jar, pe care pâlpâie limbi vineţii de 
flacără, feciorul cel mai mare, Manea, ţine bucata de fier, uitându-se, cu 
nepăsare, ţintă, în foc, până ce de pe ruda de fier se desprinde o pulbere- 
argintie. Atunci prinde ruda cu cleștele, înscrie cu ea, pe-o clipă, un 
semicerc de foc, pân' la nicovală, înșfacă ciocanul și-ncepe să izbească, 
împroșcând cu scântei ungheţele întunecoase ale covăciei. Mai zdravăn ca 
Pintea, spătos, cu mânecile sufulcate, cu mustaţa neagră răsucită-n sfârc, 
Manea fluieră de joc în ritmul ciocanului. 

În curte, Petrea se tocmește cu oamenii ce-i aduc roți să le strângă 
cercurile, ori chiar să pună un raf nou, potcovește calul unui drumeţ ce a 
plecat de dimineaţă, cine știe unde. lar dacă n-are de lucru pe-afară, întră 
și el în covăcie, și-n curând trei ciocane s-aud bătând în tact, niciodată 


toate trei deodată, și-arareori două în același timp. Strigătul lor aspru sfâșie 
zarea de-argint a dimineţii, zvonind până departe peste sat. 

Când soarele se-nalță de două suluri pe cer, Petrea aruncă ilăul într-un 
colț și spune: 

— Ficiorii tatei, ia să răsuflăm o dată și să tragem o pipă de tabac. Că noi 
trei, de-om munci așa toată ziua, putem îmbrăca tot satul în fier. 

Ciocanele amuţesc și, tăciuniţi, cei trei meșteri ies în curte, în lumina 
albă a zilei. 

Petrea se uită cu coada ochiului la cei doi feciori și zâmbește pe sub 
mustățile negre. Ar jura pe câte-s în lume că mai ales aceștia doi nu 
samănă deloc a ţigani, ci-s cine știe ce calfe de fierar venite din depărtare, 
care s-au oprit pe câtăva vreme aici, la covăcia unde se-ntâlnesc cele trei 
drumuri. 

De altfel, în casa lui Petrea nu s-aude vorbă țigănească. Numai Raveca, 
de-o apucă vreo mânie mare, suduie în limba asta bogată. Atunci fierarul o 
măsoară cu niște ochi de oțel, din creștet până-n tălpi, și-o înjură, tot pe 
țigănește. 

Cu plozii care umblă la școală Petrea se poartă foarte aspru. Cărțile 
trebuie să și le ție curate cumu-i lumina, în toată sara le cerceta, ținându-le 
cu teamă în mânile lui aspre. 

— Cartea-i sfântă, mă, ce știți voi?! le spunea. 

Și, când se oprea la vreun punct de cerneală, prichindelul o și tăia pe ușă 
afară, ca împuns de streche. 

Când se gătau cărbunii, covăcia amuţea, ciocanele stăteau aruncate prin 
ungheţe, iar curtea se umplea de roate de car, de rotițe de plug, de 
ferăraie. 

Cărbunii erau năcazul cel mai mare al lui Petrea. Pădurea era departe, 
pe niște dealuri oable, de nu puteai umbla cu carul pe ele. Petrea, cu cei 
doi feciori, își luau sacii tăciunați pe umăr, săcurile în mână și — sus, la 
pădure, să taie întâi așchii din trupinele de stejar, să le adune apoi în 
hălmuri și să le deie foc. Când vremea era ceţoasă, fumul se ridica greoi, 
plutea peste pieptul întunecat al pădurii și se-nvălmășea cu ceața. lar când 
văzduhul era senin, copiii mânau vitele tot mai departe, de teamă că s- 
aprinde pădurea, ori că zmeii fierb acolo, în cazane, vitele răpite de la 
oameni. 

Târziu, sara, se întorceau cu sacii plini de cărbuni, legaţi cu funia pe la 
mijloc, ca să-i poată duce mai bine în spate. Manea, feciorul cel mai mare, 
ducea totdeauna câte doi saci. Și, pentru atâta zdroabă, trebuiau să lucreze 


toată fierăria de car și de plug din curtea baronească, stăpână peste pădure. 

Când ajungeau, zdrobiţi de oboseală, acasă, Petrea avea totdeauna mare 
chef de ceartă. Nevasta nu-i putea face nimic pe voie, iar copiii stăteau 
pitiți pe lângă păreţi, ca umbrele. În clipe de astea, Petrea o rupea pe 
ţigănește, vorbea așa de înfocat, de da să-și spintece cămașa la piept. Dar 
ziua următoare, în cântecul aspru al ciocanelor, Petrea își uita năcazul și 
fierea de ieri și se arăta iarăși om între oameni. 

Viaţa lui Petrea a curs mai mult liniștită decât tulbure. Se știa din moși- 
strămoși neam de fierar, aici, la covăcia din mijlocul satului, și se credea cu 
mult mai aproape de români decât de ţigani. Nici nu-și făcea vorbă cu 
faraonii zdrențoși din marginea satului, și ţinea de biserica neunită, pentru 
că toţi aceia erau uniți. Avea nânași români, tot atâția câți copii avea, şi nu- 
i zicea nimeni ţigan, decât vreun om năcăjit căruia Petrea îi ţinea plugul 
trei-patru zile până să i-l dreagă. Așa, împăcat cu munca și cu oamenii, a 
trăit el, până ce i-a crescut mare fată-sa, Lala. 

De pe la vreo șapte ani, Lala începuse-a fi foarte neastâmpărată. Părea că 
nu-i soră cu Manea și cu Pintea, și fierarul, de câte ori vedea apucăturile ei, 
rămânea foarte gânditor și clătina din cap a pagubă. Lala n-ar fi ţinut o zi 
întreagă nespintecată rochița dată nouă dimineața, s-o fi tăiat, toată, 
bucățele! Se zvârcolea în mânile Ravecei ori în ale lui Petrea până scăpa 
afară, apoi o lua razna prin sat și nu se mai întorcea decât sara, după ce 
furase mere din vreo grădină și se bătuse cu copiii de pe uliți. Venea cu 
sânul plin de mere, se urca în păcel și le înșiruia frumos. lar dacă vreunul 
din frați cuteza să i le-atingă, zbiera ca din gura șarpelui. Cât ce zbiera, 
Raveca o bătea pentru că nu le dădea și celorlalți, iar Petrea, pentru că 
furase. După ce mânca bătăile amândouă, Lala se-așeza jos, cu picioarele 
împletecite țigănește subt ea, privea în pământ și nu mai zicea nicio vorbă, 
dar nici n-ar mai fi luat un măr din cele furate, să fi fost aurite. 

Petrea se uita câteodată îndelung la fată și se minuna de ciudățenia firii 
ei. Părea că-și aduce aminte de ceva foarte-ndepărtat. 

Carte n-a putut fierarul s-o facă să-nveţe. Lala pleca dimineața 
bucuroasă de-acasă, dar dascălul i-a spus, într-un rând, lui Petrea că n-a 
văzut-o niciodată în școală. 

Ceea ce-l amăra mai mult pe fierar era că Lala se ducea foarte des în 
țigănimea din vale. Cine știe cum ajunsese la bordeiele lor, că erau departe, 
dar după ce-a dat de puradeii care vara se scăldau toată ziua-n părău, 
alăturea cu purceii, iar iarna țâșneau din bordeie și se dădeau desculți pe 
gheață, când voiau s-o găsească pe Lala, acolo trebuiau s-o caute. Dar Lala, 


cât ce zărea pe vreunul de-ai casei că vine după ea, își scăpăra piciorușele 
ca un drăculeţ, se pierdea printre bordeie și totdeauna ajungea acasă 
înaintea celui ce pornise după ea. Își pierdea șurța, năframa, fără ca să-i 
pese, așa că Raveca nu-i mai da decât iie să se-mbrace. 

După ce se mai ridicase, își bătea frățiorii mai mici, cât ce-o supărau cu 
câte ceva, de le curgeau petecele. Se-nţelege că ea încă-și lua porția, dar 
nu-i păsa, ci se mânia numai, și două-trei zile nu vorbea cu nimeni. 

Acasă nu-i prea puteau lua folosul, după ce trecuse de cincisprezece ani, 
căci le izbea toate când ţi-era lumea mai dragă și pornea pe uliţă. Petrea se 
uita la Raveca, Raveca la Petrea, și cu cât se uitau mai mult, cu atâta se 
mâniau mai tare unul pe altul și o rupeau pe ţigănește, sfădindu-se. 

Dintre toţi copiii, niciunul nu se-asemăna cu Lala. Când te uitai la ea, îi 
vedeai numai ochii, care stăpîneau parcă singuri lumea asta. Ageri, negri, 
cu priviri ce tăiau în toate părţile, ca niște fulgere de oţel. Înaltă, zveltă de 
să se ascundă orice domnișoară dinaintea ei, pășea nepăsătoare, mândră ca 
o domniţă în zdrenţe. 

Da, în zdrenţe, căci, de când se-nălțase, Petrea n-a mai vrut s-o îmbrace, 
crezând că, fată mare fiind, se va rușina să umble astfel și se va îndrepta. 

Fata nu se purta însă altcum acasă, dar o vedeai când cu o năframă 
nouă, când cu o șurță nouă, știi, numai cât le-ai luat din prăvălie. O dată 
veni acasă, după ce vreo două zile n-o mai văzuse nimeni, încălțată cu 
ghete nalte, ca o domnișoară, cu o rochie nouă, neagră. 

Petrea se uită mânios la ea, izbi ușa, întră în covăcie și se întoarse și mai 
cătrânit. 

— lan să-mi spui tu, drace, un’ te-ai împodobit așa, că-ţi sucesc gâtul ca 
la un pui de pasăre! 

— Undeva, răspunse Lala, făr-a se uita la tată-său. 

Petrea o prinse de braţe și-o zgudui, ținând-o cu fața-n lumina lămpii. 

— Unde mi-ai umblat de două zile, drăcoaico, ha? Așa? Mă faci tu pe 
mine de ocară? C-aduc barosul, și numa una-ți izbesc în numele tatălui! 

Lala cerca să scape din încleștarea de fier a lui Petrea. Dar nici nu se 
putea frânge măcar. Sta înlemnită, dar ochii îi sclipeau negri, tari ca oţelul. 

Petrea n-o mai întrebă nimic, ci-i spintecă rochia nouă, o luă, o cocoloși, 
îi trase ghetele nouă-nouţe din picioare și le-aruncă afară. 

Fata privi dușmănos la tată-său, apoi, uitându-se-ntr-o fulgerare de ochi 
la toți din casă, zise: 

— Ci daţi-mi pace, măi, fire-aţi ai dracului! Ce-aveţi voi cu mine? 

— Ce-avem cu tine, ha? strigă Petrea. Tu să umbli prin târguri, să furi ca 


o hoaţă, și noi să n-avem nimic cu tine? Să ne faci de râs în sat, s-aduci 
gendarii în casa noastră? 

Și ridică pumnul s-o lovească. 

Dar Lala nu așteptă lovitura, ci, brusc, își repezi mânile-n obrajii lui, 
apoi, răsucindu-se pe-un călcâi, își făcu vânt pe ușă afară. Petrea rămase 
pe-o clipă uluit. Faţa-i ardea. Pe cămașă-i căzură câteva picături de sânge. 
Gemând ca înjunghiat, se smulse din loc, prăvălindu-se după fată în curte. 
Lala era la portiță. Dar, când să puie mâna pe ea, de lângă tocilă se dezlipi 
repede o umbră, și Petrea se simți ridicat în aer, apoi izbit de pământ. 

Când s-a sculat, nu mai era nimeni în curte. 

Din sara aceea, la covăcia unde se-ntâlnesc cele trei drumuri munca 
începu să meargă prost, fără spor. Petrea învârtea de câteva ori barosul, 
apoi îl izbea mânios de pământ și ieșea în curte, neștiind de ce să se-apuce. 
Își ridica, în răstimpuri, capul, ca și când ar fi vrut să adulmece depărtările, 
întră apoi în casă și se sfădea ţigănește cu Raveca. Rămași singuri în 
covăcie, cei doi feciori mai dădeau o dată, de două ori cu ciocanele, apoi 
deodată se opreau și se priveau încruntați. Parcă nu era lucru curat. Se- 
nvrăjbiseră toţi, și din când în când casa răsuna de larmă, de parc-ar fi luat 
foc. 

Fata mai venea pe-acasă numai când simţea că bărbaţii sunt duși după 
cărbuni. Intra repede și povestea, foarte aprinsă, cu Raveca, tot pe 
țigănește. Căci Lala, în colindările ei printre ţiganii din vale, învățase bine 
limba lor strămoșească. 

Când se întorceau fierarii, n-o mai aflau, dar Petrea simţea, de pe drum, 
c-a fost Lala. Se descărca asupra țigăncii: 

— lar a fost drăcoaica pe-aici, tu! Spune-mi tu mie drept! Așa-i c-a fost? 

— N-a fost, bărbate! 

Ochii lui Petrea licăreau ca ochii de lup și se repezea cu pumnul ridicat 
la femeie. 

— Minţești, împielițato, minţești tu! Te-a pus mamonul să te-nțălegi cu 
ea. Să știi că te lepăd din casa și din neamul meu! 

— Măi Petreo, nu fi tu nebun! Fata vrea să se mărite după ficiorul 
Țancului. Iaca, vezi, se duce ea de la casa noastră, să nu ne mai amărască. 

Lui Petrea — ca și când i-ar fi pus catran. De aici încolo o dădea pe 
țigănește și înjura de câte-s în lume pe feciorul Țancului. 

— Adecă după hoţul acela, ce bate toate târgurile, care-i mai mult pe 
drumuri decât acasă, care a-nvăţat-o și pe Lala să fure? Ah, fire-ar el al 
dracului de țigan! El m-a izbit adecă de pământ, când era să pun mâna pe 


Lala, în curte. Și cu nemernicul acela şade fata mea acum de câteva 
săptămâni? Da' să știu bine c-o ung cu barosul în frunte, și nu voi suferi să 
șadă cu țiganul acela prăpădit, pe care-l arată cei de la șetre, în târguri, cu 
degetul! Să știu bine că-mi vor putrezi oasele în temniță și că voi ajunge 
talpa-iadului... 

Feciorii stăteau încă în cumpănă: nu știau cu care să ţină, cu Petrea ori 
cu Raveca? Dar, încetul cu încetul, se amestecară și ei în cearta zilnică, și 
de unde, mai nainte, Petrea-i oprea să vorbească în limba lor, acum 
începură să vorbească fără sfială țigănește, și din ce în ce tot mai bine. 

Petrea, ca un creștin adevărat, ceru sfat de la popa. Dar care nu i-a fost 
mirarea fierarului când popa i-a spus că între Lala și feciorul Țancului n-ar 
fi nicio piedecă să se căsătorească, ci numai să facă vestirile și să-i cunune. 
N-a dat nimic pe cuvintele popii și a plecat, plin de ciudă, la notar, să-i deie 
doi juraţi să-și aducă fata acasă. 

Juraţii merseră împreună cu Petrea în ţigănime, dar nu era acolo nici 
fata, nici feciorul Ţancului. Aceștia le spuseră că de vreo două zile s-au dus, 
nici ei nu știu unde. 

Fierarul se-ntoarse acasă, și-n ziua aceea n-a mai ieșit din covăcie. 
Mersul gândurilor lui părea că-l poţi citi după cum bate cu ciocanul, când 
apăsat, când des, când iarăși rar, cu răstimpuri de socoteală. Din când în 
când se oprea, cu ochii duși prin păretele covăciei. Părea că vede, undeva 
departe, ceea ce-i povestise tată-său despre Pintea cel bătrân, bunicu-său. 
Pintea acesta, îi spunea bătrânul, era un ţigan de să-l cunoști dintr-o sută 
de neamuri. lute la mânie, neastâmpărat și cu niște ochi de nu te puteai 
uita la ei. Se pomenise ca meșter fierar în satul acesta; dar odată se abătuse 
pe-acolo prin sat o laie de ţigani corturari, și Pintea, — deși era căsătorit și 
avea copii, — prinse o slăbiciune mare pentru o ţigancă dintre lăieţi. Și- 
ntr-o noapte, în puterea întunerecului, pătrunse în cortul unde era țiganca, 
junghie pe ţigan, bărbatul nevestei, ce a cercat să i se împotrivească, și, cu 
prada în braţe, scăpă fugind de focurile de revolver ale lăieţilor ce se 
treziseră. Și din clipa aceea nu i-a mai știut nimeni de urmă, niciodată. 

Petrea se gândea la întâmplarea asta încă de când băgase de samă 
apucăturile Lalei. Mai târziu, după ce aceasta crescuse, fierarul băgase de 
samă, înfiorându-se, cât samănă fata aceasta cu strămoșul Pintea. Nu știa 
el ce va urma, dar avea o presimțţire urâtă de câte ori se uita la fata lui. 

Când, în ziua aceea, sara, izbi pentru cea de pe urmă dată cu ciocanul în 
nicovală, gândul lui era hotărât într-un fel. 

După ce, sfădindu-se, cinară, Petrea ieși afară, deschise încet covăcia, își 


vâri sub clichină, lângă piept, barosul cel mai greu și se strecură pe ulițele 
satului, ca o nălucă, spre ţigănie. 

Pe dealul din apropierea colibelor era un stejar puternic, cu o coroană 
împărătească, de unde se putea vedea bine bordeiul în care sta feciorul 
Țancului cu Lala. De stejarul acesta se lipea fierarul în toate sările și 
veghea: doar îi va simţi odată pe amândoi acasă. 

În liniștea sării târzii ce se lăsa peste sat, larma aprinsă din țigănie trecea 
în răstimpuri, dusă de unde de vânt, ca niște vaiere triste. Petrea știa, însă, 
că, acolo jos, între bordeie, zgomotul era asurzitor. Câte trei-patru ţigănci 
se sfădesc din ușa colibelor, apoi, tot torăind din gură, se apropie tot mai 
tare deolaltă, până ce nu le mai desparte decât un pas. Și ţi se pare că în 
toată clipa va sări una la cealaltă, să-și scoată ochii, până ce vin bărbaţii și 
le împrăștie în toate părţile, ca să înceapă apoi ei, cu glasuri groase. Dar 
cearta lor nu ţine mult așa, ci curând se depărtează, amenințându-se vajnic 
cu pumnii, de li se clatină părul în cap. Târziu, sfada încetează; numai 
unde și unde se mai aude boscorodind din ușa colibelor. Mai guiță 
purcelașii neînchiși, prin jurul bordeielor, până ce-și fac rost de întră 
înăuntru, apoi liniștea se lasă deplină și peste țigănie. 

Dar atunci începe să suspine de undeva vreo ceteră de flăcău, și 
murmurul strunelor adie blând, cald, în văzduhul curat. Și de după bordeie 
vezi ivindu-se umbre ce dispar iarăși în întunerec. 

Petrea a stat de multe ori la pândă și, deși nu era nicio urmă de Fata lui 
acolo, o putere mare îl trăgea în toată sara să mai meargă o dată. Se iscase, 
se trezise în el ceva, încă de la cea dintâi pândă, ceva ce nu-i mai dădea 
pace. Acasă, ziua, mai mult tândălea, și, dacă n-ar fi fost cei doi feciori să 
bată cu ciocanele fierul înroșit în roata de jar, n-ar fi avut ce mânca. Nu se 
mai certa acum cu nimenea, dar nici de vorbit nu vorbea. Cu cât se-adunau 
mai multe sările pe care le petrecea la pândă, lângă ţigănie, se făcea mai 
trist, și-n ochi prinse a-i arde un foc tainic. În răstimpuri rămânea ca 
înlemnit, privea în gol, privirile i se răceau, deveneau sticloase, apoi iar se- 
aprindea focul acela. Câteodată părea că-i vine așa, să pornească în lume, 
adică, la drept vorbind, nu în lume, ci numai așa, să meargă, și ochii lui, în 
clipele acelea, cuprindeau depărtările ca și când toate-ar fi fost ale lui. 

Femeia era bună-bucuroasă c-a scăpat de ceartă în casă, și nu-i mai păsa 
de el. Copiii să-i trăiască, Manoil și Pintea, c-aceia țin casa! De Lala nu mai 
vorbea nimeni, ca și când n-ar fi fost niciodată fată la casa lor. Și așa, 
nimeni nu-l mai lua în samă pe Petrea când, după cină, ieșea tăcut din 
casă, deschidea tainic covăcia și-și trecea sub clichină barosul. 


Hotărârea lui, când pleca de-acasă, era nestrămutată, ca-n sara când i s- 
a târât mai întâi gândul ăsta prin minte: îi pândește, până-i prinde odată 
acasă, și-atunci mâna i se va-ncleșta pe baros și nu va mai ști de nimeni și 
de nimic. 

Dar, cu cât se apropia mai mult de ţigănie, sămânţa de foc învia în ochii 
lui întunecați. Ridica mai tare capul, s-adulmece. lar, mai cu samă după ce 
larma glasurilor înceta, când viorile, adiind ușor, deodată întorceau 
cântecul, cu patimă, într-o arie vijelioasă, ca smuls dintr-o inimă ce nu mai 
poate răbda, ochii lui Petrea ardeau uscați, pieptu-i creștea ca-mpins de-un 
șuvoi lăuntric și-i venea să chiuie de bucurie, ori de ce nici el nu știa, apoi 
s-o ia razna pe coastă la vale, să nu se mai oprească decât între bordeie. 

După câteva săptămâni, în sfârșit, licări o lumină în bordeiul în care 
ședeau feciorul Ţancului și Lala. Licări întâi ca un chibrit, apoi se-aprinseră 
trei lumini în șir. Petrea se zgudui, ca și când i-ar fi izbit cineva, pe 
neașteptate, un pumn în spate, și mâna i se încleșta pe baros, strângându-l 
ca-ntr-un teasc de fier. Răsufla greu, ca un osândit la moarte. Știa el ce are 
să facă: să plece cu barosul strâns, așa de să nu i-l poată smulge din mână 
nicio putere din lume, drept spre bordeiul acela. 

Dar iată că-n sara asta larma încetează mai degrabă, ori poate numai lui 
i se pare așa, și trei ceterași, cei mai buni din toată țigănimea, se furișează 
printre case și se așează sub streașina bordeiului unde stă Lala. 

Cântece tremurate începură din toate trei ceterile deodată, așa de tainic, 
așa de curat și pătrunzător, de Petrea, sus, lângă stejarul lui, îngălbeni și 
începu să tremure. Ar fi vrut să alerge, să scape odată de povara ce n-o mai 
putea purta, dar voia să vadă ce se va întâmpla acolo jos. Și iată că din ușa 
bordeiului iese, ținându-se de mână, Lala, înaltă, sulegetă, — o umbră 
parcă, — iese cu cineva. Petrea privea fără să clipească: ăsta să fie feciorul 
Țancului? Un om voinic, cu mustața scurtă, groasă, ca un corneci de 
berbecuţ, drept ca un brad, cu un cap mai nalt decât Lala lui. 

Tinerii se așezară pe podmol, cu mânile petrecute pe după grumaji. 

Cei trei țigani cântară încă vreo cinci arii de jale, apoi prinseră a zice de 
joc. Dar sus, pe coastă, Petrea nu auzi că s-a schimbat cântecul. El asculta, 
ca deșteptat într-o lume așa de frumoasă, așa de bună și de nepăsătoare, 
tot ariile de mai nainte. De la o vreme îi păreau așa de cunoscute cântecele 
acelea, ca și când le-ar fi ascultat toată viaţa lui, și abia acum de curând s- 
ar fi fost despărţit de ele. 

Întru târziu numai, oftând, băgă de samă schimbarea cântecului. Căci 
veniră câteva fete cu flăcăi lângă bordeiul unde ședeau cei doi tineri și 


începură un joc fantastic, ce părea și mai ațâțător la flacăra pâlpâitoare a 
celor trei lumini din casă. 

Dar după ce notele vesele pătrunseră până la inima lui Petrea, acesta, ca 
luminat de-un gând mare, bătându-i inima să-i sară din piept, alergă ca un 
smintit pe coastă, la vale. Se izbi de bordeie, între jucători. Ceterile 
încetară, și toți rămaseră înlemniți. 

— Fata tatii, să-mi trăieşti, fata mea, și să-ți ajute Precesta! Și să-mi 
trăiești și tu, ginere, copilul meu! 

Apoi, apropiindu-se de ceterași: 

— Ziceţi, măi, de să vă crape diblele! 


1907 


UN RĂZVRĂTIT 


Sta cu ochii holbaţi, cu obrazul supt, cu fruntea lucie, asudată, în pat, 


suflând din adânc, des și cu horcăieli în piept. Femeia, — palidă, zbârcită la 
față, — se purta prin casă ca o umbră, neștiind pe ce să pună mâna. 

— Mi-a ţinut lumânarea. Că-mi venea așa, ca o sfârșeală, de se învârtea 
casa cu mine. Da’... se vede că mai am zile. 

— Măi bade Dumitre, nu moare omul așa, deodată. Știe Dumnezeu de 
toate. Nu lasă la rău! 

— Ba, Dumnezeu să mă ierte! Da' mie-mi pare că unii prea ne canonim 
în viața asta. Nu faci niciun rău, și o duci mai greu ca un câne fără stăpân. 
Pentru cei săraci îi prea mult! Pare că pe noi ne-a osândit cineva. 

Femeia se-apropie şi ea. 

— Vezi c-am plătit numai acum o sută și cinzeci de zloți la un 
advocatăr. Pieri-i-ar sănătatea din casă cum ne-a asuprit el pe noi! Dacă n- 
am avut drept, de ce-a zis să pârâm? la spune-mi dumneata, de ce-a zis? 

Bolnavul, din pat, se ridică într-un cot. 

— Dar aveam dreptul, domnule! Eu am jurat cu sufletul meu! Și tot ne-a 
scos păgubași! Atâta amar de bani, pe vremea asta! Mi s-au dus două 
văcuţe! 

— Da, două! -aveam nădejde de doi viței la primăvară. Așa să-i ajute 
sfântul din cer, cum ne-a fript pe noi! 

În casă întră un copil mărișor, zdrenţos. Luă de sub masă cana verde, 
bău și ieși fără să zică o vorbă. 

— E al dumneavoastră copilul? 

— Al nostru, și mai avem cinci. Ne-a dat Dumnezeu și pe deasupra. 

— lan auzi, bade Dumitre! Nu vorbi așa! Dumnezeu știe ce face! Copiii-s 
dar de la Dumnezeu! 

— Dacă-s dar, de ce nu au și domnii atâţia ca noi? Ba, lasă-mă, păcat ori 
ba, da' pe noi știu că ne-a bătut Dumnezeu! Acum, spune-mi dumneata, ce 
s-or face ei fără mine? Rămân pe drumuri, ca vai de capul lor! 

— Nu rămân, bade Dumitre, se-ngrijește Dumnezeu de ei! 

Bolnavul clătină din cap și se lungi iar pe spate. ÎI prinse tusa ce 
horcotea adânc și nu se rupea. Picuri de sudoare îi brobonară fruntea. 
Deodată făcu: «Hââî!...» prelung, sinistru. 

Femeia aprinse lumânarea. Dar nu muri. Holbă din ochi și începu să 
răsufle repede-repede. 

— Ba-i prea grea! Noi, o samă de oameni, mai bine nu ne-am fi născut! 
Măi! 

— Că să vezi dumneata, zise muierea, e și greu. Acuma, n-ai tu nimic la 
casă. Copiii nu pot câștiga nimica. Vezi, vine ziua când stai și n-ai ce să 


bagi în gură. 

— Asta-i, domnule! Că zice să postești. Da' rămâi pe mălai gol și trăbă să 
postești. Şi-n gură se gată ș-acela! Să trăiască aceia care au! 

Preotul încă nu dăduse de un om așa de încăpățânat, care să nu vreie să 
se împace cu Dumnezeu nici când e bolnav de moarte. Înainte de 
spovedanie, până era și femeia în casă, cercă în tot chipul, dar zadarnic. 

Pentru omul acela zdrobit nu erau motive de mângâiere. El nu s-a 
bucurat nicicând de viața asta. N-a admirat zilele frumoase ori nopțile 
senine. Nu s-a ridicat niciodată sus, în înălțimi. N-a avut noroculsă-l ieie 
alții în samă. Cu capul plecat spre pământul din care-și trăgea 
neîndurătoarea hrană, el pricepea și simţea, cu o logică scurtă, fără 
întorsături, aspră și neîndurătoare, în clipele grele ale boalei, — poate cele 
din urmă, — toată nemernicia vieţii lui îi ieșise deodată, limpede, înaintea 
ochilor, tot amarul traiului îndurat i se adunase în inima ce încă bătea în 
pieptul cuprins de sudorile morții, și nu mai voia, nu mai putea să 
recunoască de bună, de fatală nedreptatea vieţii acesteia. 

În casă era un aer stătut, acru. Câţiva tăciuni mai fumegau pe vatră. 
Femeia ieșise grăbită afară. Zbiera un copil. 

— Bade Dumitre, da' crezi dumneata că Dumnezeu a să te ierte dacă 
judeci așa? Te va ajuta în boală? 

Omul rămase ca înlemnit. Numai ochii, plini de durere nebună, erau vii. 

— Nu-mi mai trăbă mie nimic. Ce, crezi că vreau să mai trăiesc? N-am 
chinuit eu destul? Oho! Mai rău ca un dobitoc! 

— D-apoi copiii dumitale? 

— Copiii mei? Vor vedea și ei! 

Și ochii lui luciră răi, ca de moarte, luciră urât, monstruos. Preotul își 
pierdu nădejdea. «Ăsta nu se mai împacă cu Dumnezeu niciodată», își zise 
el. Părea întrupată în omul acela, fără voia lui, răutatea rece, sceptică, pe 
care-o aduce-n lume lungul șir al nedreptăţilor omenești. Părea că nici nu 
vorbește scheletul acela din pat, ci rânjește spectrul chinuit al răzbunării. 

— Ce boală să ai, bade Dumitre? 

— Aprindere de plămâni. Cu tusă și junghiuri. Ce junghiuri! 

— Din asta scapă oamenii. Numa să ieie leacuri. 

— Să ieie cine poate! Am mai fost eu bolnav de aprinderi. Că boalele s- 
adună tot pe capul nostru, al celor proști, da nu mi-a fost nimic. 

— Totuși, să vie doctorul, s-aducă leacuri. 

— S-aducă! Da’ creițar în casa mea n-am văzut de-un veac. Ehei, 
părinte! Să vezi, că nu-s eu așa prost. Știu ceti bine. Ș-am cetit în gazete că 


să nu ne lăsăm fără doftori. E ușor să zici, da' domnii ăia care scriu ar 
trebui să ne cunoască pe noi întâi. 

Dintr-odată, de parcă i s-ar fi descărcat un mănunchi de săgeți ascuţite 
în trup, gemu adânc, înfricoșător, și-ncepu să se zvârcolească, să se-adune, 
cu ochii bulbucaţi, cu degetele mânii încârligate. Graiul îi pieri. Abia 
bolborosea. Chinui așa o vreme, apoi păru că se liniștește. Ochii i se mai 
înseninară. Părea că privește la ceva foarte îndepărtat. Părea un om trecut 
cu gândul într-altă lume. 

Preotul se apropie de el. Bolnavul nu-l văzu însă. 

Deodată din ochii lui sticloși izvorâră două lacrămi, apoi încă două și 
încă două... Izvorau încet-încet, lunecând în groapa obrajilor căzuți 
înlăuntru. 


Când veni femeia, îl găsi ţapăn. N-a plâns, numa i-au dat lacrămile. 
— l-i mai bine lui așa, părinte. Mai, mai!... De ne-ar aduna Dumnezeu 
drăguţu pe toți, pe toți!... 


1907 


NEPOTRIVIRI 


Vasile Crainic, cu chiu, cu vai, și-a bătut firma de doctor deasupra unei 
uși vechi ce ducea într-o odaie bătrână, rămasă poate din veacuri trecute, 
pe o stradă mare și largă, străjuită de clădiri noi. I-a fost greu de tot, că nu- 
l cunoștea nimeni, și a umblat în ruptul capului să afle doi oameni să-i 
iscălească o poliţă. Dar n-a aflat. Și-atunci, un frate de-al lui și-a vândut o 
vacă cu vițel și i-a dat bani să-și cumpere cele de lipsă. 

— Numai până la primăvară, frate Petre, atunci îți întorc banii; poate ți- 
i dau înzecit. Acum n-am ce face, nu mă cunoaște nimeni. 

Frate-său, Petru, un țăran înalt, cu barba aspră, cotoroasă, privea într- 


altă parte, cu ochi ageri, în care tremurau parcă și milă, și rușine. Zise, fără 
a-l privi: 

— Știu eu că mi-i dai. Nu de asta-i vorba. Dar eu, parcă, să fiu în locul 
tău, nu m-aș mai apuca de nimic. 

Vasile, grăbit și aprins cum era, nu luă în samă vorbele frățâne-său, ori, 
mai bine, nu le înţelese. Îl luă să-i arate odaia închiriată. 

— Vezi, o să am loc pentru toate. Și ieftin. Cinci zloți pe lună. 

— Numaicât ai să-ngheţi aici la iarnă, frate Vasile. E cât un magazin de 
bucate. Eu, să fiu în locul tău, n-aș mai face nimic. 

Vasile tresări deodată: 

— Cum n-ai mai face nimic? 

— Bine. Aș lăsa slujba. 

Doctorul îl înțelese. 

— Nu te teme, are să-mi meargă bine! Începutul e totdeauna greu. Dar 
iată, voi, cei de acasă, nu sunteți obișnuiți. Cât ce te strânge o lipsă, crezi 
că-i sfârșitul lumii. Eu, frate, am trecut prin multe. M-am oţelit de-ajuns. 
Și-apoi, ce crezi, am învăţat atâta ca să nu-mi folosesc învățătura? De-aș 
avea altă slujbă, ar fi altceva. Dar gândește-te că eu n-am dormit jumătate 
din nopţi ca să pot fi odată de folos în lume. Eu vreau să-i ajut pe oameni. 
Și cei ce vor să-i ajute pe oameni au răbdare și muncesc cu încredere, 
așteptând să le fie de folos. 

Trei săptămâni, zadarnică i-a fost așteptarea. Stătea în camera goală și 
rece, până la 12, se ducea apoi să prânzească, și la 2 era iar acasă. Se plimba 
în largul odăii și citea. În zilele dintâi nu-i veni greu să trăiască astfel. Știa 
el că așa, cu una, cu două, nu se face nimic în lumea asta. Dar în curând 
începu să-l neliniștească lipsa banilor. Nu mai avea decât pentru câteva 
zile. Şi nu se putea hotărî nicicum să-i mai ceară lui frate-său. Cu luarea 
doctoratului, cu cvartirul, îl ajutase destul; nu mai putea să-l năcăjească. 

Dar gândul că în curând nu va mai avea cu ce să-și plătească o masă la 
birt îi iscă o durere nouă, îl făcu să-i fie rușine de sine, îl făcu sfios cu toată 
lumea, începu să-i fie rușine și de casa aceea veche și dărăpănată în care 
locuia, și pândea în toate părţile, să nu-l vadă nimeni când întră și când 
ieșea. 

Dar, la trei săptămâni, într-o noapte, bătu cineva la ușă. 

— Domnule doctor, domnule doctor, te rog, vino îndată cu mine! 

Crainic se trezi, și, într-o fierbințeală ca de friguri, se îmbrăcă și-l pofti 
pe străin înăuntru. 

— Nu, domnule doctor, să ierți. Te rog, vino îndată. Am fost în trei 


locuri și n-am aflat pe niciun doctor acasă. Şi-mi moare fata. Da, îmi 
moare! 

Omul era înspăimântat, cu obrajii brăzdați de-o mare suferință, cu 
privirea tulbure. 

Crainic își luă cu dânsul ceva la repezeală și plecară. Era o noapte rece 
de octombrie, și podurile pe care treceau erau albite de brumă. Pășeau 
repede amândoi, privind tăcuţi înaintea lor, de parcă ar fi fost atrași de o 
putere magnetică. 

Întru târziu, străinul se opri. Întrară pe o portiță mică, urcară mai multe 
trepte, deschiseră o ușă, dădură într-un coridor și, în sfârșit, întrară într-o 
odaie. Străinul se opri dinaintea patului și-și acoperi obrajii cu mâni mari, 
osoase: 

— laca, vezi? Moare! și gemu înăbușit, ca și când l-ar fi înjunghiat 
cineva repede. 

Nu era pui de om în cameră. În pat, bolnava, cu fața vineție, crispată de 
o mare suferință, părea să nu mai aibă mult de trăit, părea umbrită de- 
aripa morții. 

Crainic își dădu sama îndată de ce se-ntâmplase. Se întoarse spre străin 
şi întrebă grav: 

— A băut mult? 

— Nu știu! Atât cât să moară! Vezi, nici dumneata nu-mi poţi ajuta! 

Vasile Crainic ieși grăbit din casă și alergă la cea mai apropiată farmacie. 
Veni într-un suflet cu doctoria și, descleștând gura bolnavei, i-o dete. Apoi 
se întoarse spre tatăl fetei. 

— Acum să nu te mai temi. Asta-i ajută. O să vezi. În două săptămâni 
nu mai are nimic. Dar de ce-a băut otravă? Norocul ei că n-a fost tare și că 
n-a băut mult. De ce a băut otravă? 

— Nu știu, domnule, eu ce știu?! Muncesc toată ziua în cancelarie. 
Maică-sa a murit de mult. Nu știu de ce-a băut. Se văieta mereu că-i e urât 
de nu mai știe ce să facă. Alta nu mai știu. Atâta, că i-a fost urât. 

— Apoi, după un răstimp, zise mai rar și încet: Poate i-o fi venit greu că 
nu se mai mărită. Că îmbătrânește așa. Poate și asta. Dar eu ce să fac? Eu 
muncesc toată ziua în cancelarie. Eu cum s-o mărit? 

— Acum fii liniștit; are să se facă bine. Îi dai tot la un ceas din leacurile 
astea, până le isprăvește. Apoi vii şi-mi spui. 

— Bine, domnule. Și nu moare? 

— Nu. 

— Atunci e bine. lată, dumneata ești doctor și mă spovedesc ca înaintea 


unui preot. Eu nu-s de vină că a vrut să se omoare. Și totuși, când am văzut 
că-i aproape să se ducă, mi s-a părut că eu o ucid, m-a cuprins ca o 
mustrare amară, parcă mi se vărsa o fiere în inimă și mă învenina. Dar 
acum e bine că nu moare. l-a dat Dumnezeu și ei noroc. 

Scoase apoi un gologan de cinci zloți și-l puse în palma doctorului. 

— Îți mulțămesc, și are să-ți mulțămească și fata. O, da, ea e tare bună. 
Stă toată ziua acasă. Coase, tace, și din când în când se mai uită pe 
fereastră. Da, bună fată... Săraca mea Livia! 

Doctorul ieși, se abătu pe la farmacie, să plătească doctoria, și apoi, 
fluierând, porni spre casă. Nu fusese un caz așa de greu. O otrăvire mai 
ușoară. Dar Crainic se simțea acum iar omul neînduplecat de altădată, și 
nădejdile îi înaripară iarăși imaginaţia și-i înflăcărară voinţa de a se dărui 
spre binele oamenilor. «Se vede că așa a fost să-mi încep cariera, se gândi 
dânsul. Noaptea, să nu mă vadă nimeni, la un om sărac.» 

De atunci doctorul Vasile Crainic avu mereu de lucru. De multe ori 
venea sara acasă frânt de oboseală, căci în firea lui nu pătrunsese nepăsarea 
profesională a medicilor. Fiecare caz i se părea o problemă de dezlegat, și 
nu numai o problemă științifică, dar și o problemă sufletească. 

În curând, o boală grea, o boală de gât, se răspândi, între copii mai ales, 
în întreg orașul, așa că doctorii nu mai pridideau. Acum se simţi el cu 
adevărat folositor. Umbla ziua și noaptea, cerceta, scria rețete, mângâia c-o 
vorbă, două. Uneori avea sentimentul că-i încă la Universitate și, adâncit în 
studiul bolii care cuprinsese orașul, stătea noaptea întreagă la masă, cu 
cărțile-n față. Ziua, ori de câte ori întră la vreun bolnav, și de câte ori vedea 
deznădejdea părinţilor, o mare durere-i săgeta inima. Și totuși, munca 
aceasta susținută, de noapte și de zi, nu-l obosea. Cerceta cartierele cele 
mai sărace, de multe ori fără să-l fi chemat cineva. 

În scurtă vreme, numele-i fu cunoscut în tot orașul. După două luni se 
mută din casa aceea veche și-i întoarse fratelui său datoria. 

— Ţi-am spus eu, frate Petre, că numai începutul e greu? Ce vreai, până 
nu mişti, de unde să știe cineva că trăieşti? De aici încolo nu-mi mai purta 
nicio grijă. Dimpotrivă, când ai vreun năcaz, spune-mi-l. Ce crezi tu, că eu 
vreau acum să mă îmbogățesc? Nu, banu-i făcut numai să trăiești din el, nu 
să-l aduni! 

Și frate-său se întoarse mângâiat acasă. 

Îndată ce n-a mai simţit grija zilei de mâne, Vasile Crainic își începu 
viaţa așa cum o dorise el totdeauna. De câte ori n-a văzut la ei în sat cum 
mor oamenii cu zile, cum boli ce puteau fi vindecate îi ucideau repede. De 


atunci simţea avântul curat, frumos, de a veni în ajutorul aproapelui său. 
Acum era fericit că poate să deie acest ajutor. 

Câte un doctor bătrân îl întreba, de multe ori: 

— Bine, domnule Crainic, medic de plasă ești dumneata? 

— Banu. 

— Atunci ce tot cauţi de-atâtea ori la sate? Doar nu cumva mergi așa, de 
plăcere?! 

— Ba da. Dacă n-am ce face acasă, mi-i urât. Ș-apoi, vezi dumneata, eu 
sunt de părere că și la sat e lipsă de doctor, ca și la oraș. Cel puţin de unele 
sfaturi de igienă sunt convins că au mai multă lipsă sătenii. 

— Bine, bine, dar în schimb cu ce te-alegi dumneata? 

— Cu ce să m-aleg? Nu-i destul că poți face un bine? 

Doctorul râdea, și nu mai zicea nimic. Doar când să plece, îi spunea: 

— Eşti tinăr încă! Tinăr de tot! 

Doctor cu nume bun, cunoscut și în satele din împrejurime, Crainic trăi 
singur și retras, numai pentru bolnavii lui, trei ani întregi. În așa-numita 
societate aleasă nu prea umbla, căci nu-i plăcuseră niciodată secăturile ce 
se vânturau acolo. Pe lângă asta, văzuse că avea încă foarte mult de-nvăţat. 
Cumpăra mereu cărți noi, reviste de medicină, studia și-și făcea notițe, cu 
mare sârguinţă, ca în vremea studenţiei. Citind mereu, îi veneau de multe 
ori în minte scene din viața lui de până atunci, care îl ajutaseră să se- 
nțeleagă mai bine pe sine. Simţea acum puternic în sufletul său dorința, 
nedeslușită multă vreme, de a cerceta, de a afla cât mai mult din tainele 
științei pe care-o îndrăgise; simțea că aceasta-i datoria lui cea mai înaltă. 
Vedea el bine, în răstimpurile de cugetare, că această dorinţă i-a dat putere 
să muncească neobosit în mulții ani de școală, i-a dat aripi ca să se înalțe 
cu gândul de la ceea ce pipăia și cerceta, la ceea ce numai mintea putea să 
cuprindă. Fără să fi cunoscut limpede principiile după care se conducea, el 
vedea acum că și-a format, în practică, de mult, o teorie a vieţii, și fu 
mulțumit cu acea teorie. 

Altădată, între colegii săi de universitate, de multe ori vorbea ca un om 
în vârstă, ca un povăţuitor. 

— Tot ce-i în lume e făcut să te-nalțe, să te facă mai om, zicea el. Așa și 
știința noastră. Eu, înainte vreme, nici idee n-aveam ce-i omul. Și nici 
acum nu prea știu. Dar atâta cât știu mi-e destul spre a-l prețui cu mult 
mai mult decât înainte. Cunoști organismul, cunoşti legi, descoperi 
desfășurarea bolilor, examinezi țesuturi, și, din toate, ajungi la convingerea 
că știința numai de-aceea e dată, ca să te desăvârșești și să ajuţi și altora să 


se desăvârșească. Eu, de pildă, când am la clinică un bolnav, poate nici nu-l 
văd pe el, ci numai boala lui, și n-am nicio dorinţă să știu cine-i și de unde- 
i, ci vreau numai atât, să-l ajut, oricine-ar fi. Şi iată ce era să vă spun: tot ce 
vedem și cunoaștem noi există de veacuri. Noi cercetăm și descoperim câte 
ceva ce de mult îi așăzat și își are rostul său în cursul firii. Dacă ne-am 
îndestula, cum zice profesorul nostru de anatomie, numai cu ceea ce 
cunoaștem examinând, și nu ne-am înălța gândul căutând un scop 
cunoștințelor noastre, ar însămna că nu suntem oameni, că sufletul nostru 
nu se va lumina niciodată. 

Venindu-i în minte astfel de amintiri din anii trecuţi, Vasile Crainic 
rămânea de multe ori cu cartea deschisă vreme îndelungată fără să mai 
întoarcă foile. Se culca târziu, și, dimineaţa, femeia ce-i îngrijea de casă nu 
se putea mira îndeajuns cum de s-a isprăvit iar gazul din lampă. Era o 
femeie mică, adunată de spate, care avea grozavul nărav de a da poveţe. Ea 
îi zicea de multe ori: 

— Domnule Crainic, dumneata alergi toată ziua. Ar fi bine ca noaptea 
cel puţin să te odihnești. Acum ești tinăr și nu simţi nimic, nu-ți pasă, da’ 
mai târziu a să-ți pese! 

Când era în voie bună, Crainic o năcăjea: 

— Să vezi, mătușă, cu noi, doctorii, stă altfel lucrul. Noi avem doctorii 
care ne iau oboseala cum ai lua-o cu mâna. Bei un praf? Din palid ce-ai 
fost, te faci roșu ca bujorul. 

Bătrâna privea prin genele împânzite. 

— Dumneata ești sănătos acum, har Domnului! Da' tot așa a fost și 
Niculiță al meu. Și sta nopțile și învăţa, că ziua scria în cancelarie. Și, de la 
o vreme, a-nceput să-ngălbinească și tușea săc. Apoi, n-a trecut anul și mi 
l-a luat Dumnezeu. 

Crainic, de câte ori îi amintea bătrâna de Niculiţă al ei, nu mai zicea 
nimic. Căci știa povestea asta bine, și un nour de tristeță i se așeza parcă pe 
frunte. Ştia nu numai de moartea lui Niculiţă, ci că și bătrânul Dumitru, 
tatăl lui Niculiţă, era să moară atunci de supărare și că mătușa avusese 
noroc cu un doctor, altfel ar fi rămas pe drumuri, cu alți trei băieți mai 
mici. 

Având ce face și nepierzându-și vremea în zadar, Vasile Crainic era 
mulțumit aici în oraș, și nici prin minte nu-i trecea că i-ar lipsi ceva, ori că 
ar fi mai bine să plece în alt loc. Numai câteodată, când se întâmpla să beie 
vreun pahar, două de vin mai mult, rămânea dus pe gânduri. Atunci firea 
lui, aparent nepăsătoare, se dezvăluia, și în ochi îi jucau unde neobișnuite 


de lumină. Atunci tăcea, și nu auzea nici cuvintele celor din jurul său. Dar 
nu sta mult astfel. Se scutura deodată, ca și când ar fi vrut să scape de ceva 
neplăcut, și-și zicea: «Ei, iac-așa!» Şi făcea cu mâna un gest de renunțare. 

— Cu cine nu te înțălegi, domnule doctor? îl întreba vreun prieten ce 
era cu el la masă. 

— Cu cine? Știu eu cu cine? îmi pare că-i un dușman ce pleacă din mine 
şi-mi arată multe de toate. Frumos va fi ce-mi arată, dar nu-i pentru mine. 

Și, în astfel de clipe, izbea tare în pământ cu bastonul lui noduros, ca și 
când ar fi dat în cineva nevăzut. Nu, nu putea să aibă dreptate glasul ce-i 
vorbea din suflet. EI știe ce-i trebuie lui, știe de ce are lipsă, cunoaște ce-l 
poate face fericit. Știe foarte bine că nu mai dorește nimic. Cu gândurile 
acestea se așeza în pat, dar, când s-adoarmă, ceva, ca un fior tainic, părea 
că-i spune: «Ba da, trebuie să mai dorești ceva». 


II 


Într-o dimineaţă îl trezi din somn femeia ce-i grijea în casă. 

— Să ierți, domnule doctor, da? de un ceas așteaptă o căruță după 
dumneata. Zice omul c-a plecat de la miezul nopţii de-acasă. 

Crainic se îmbrăcă în grabă și chemă sluga ce venise cu căruța. Un fecior 
voinic, cu pieptul gol, cu ochii negri, strălucitori, deschise încet ușa și își 
săltă cojocul pe umeri, ca la o strâmtoare. 

— Ei bine, voinice, cine-i bolnav la voi? 

— Domnișoara. l-a venit așa, cu friguri, spun, de vro două zile. Zice că 
are junghiuri și plânge că moare. 

— În câtă vreme ajungem? 

— În trei ceasuri, de-i cu noroc. Da’ vezi că am un cal cu nărav. Când îi 
vine, nu-l mai miști din loc cu patru boi. Se temeau acasă să nu-l apuce pe 
drum năravul, să zăbovesc, de-aceea m-au trimis cu noaptea-n cap. 

— Bine, să fii gata, vin îndată. 

Românul ieși pe ușă, și, până-și puse în rând ţoalele din căruţă, sosi și 
doctorul. 

Căruţa porni c-o zmâncitură scurtă, apoi începu să duruie pe pardoseala 
de piatră. 

Răsăritul soarelui îl prinse pe doctor departe, în mijlocul câmpului. Se 
culcase târziu sara; se întâlnise cu niște prieteni vechi de școală, acum 
profesori, și goliseră multe pahare de vin. Și, totuși, nu era ostenit. Aerul 


curat, proaspăt, îl înviorase ca o baie rece. 

Stătea răzimat în fundul căruţei largi și nu se mai sătura privind 
dimineața aceea de iunie. De mult nu mai apucase răsăritul soarelui afară 
pe câmp. După ce ajunsese student și avea atâta de studiat, nu mai simţise 
nicio chemare pentru astfel de frumuseți ale firii. Viaţa lui se mărginea la 
știința ce și-o alesese, și nu se mai gândea că mai este și altceva pe lume. 
Dar în copilăria lui de-acasă, de când se desprimăvăra, mergea cu oile. Era 
numai o mână de om, abia se zărea înapoia turmei mici. Atunci a văzut de 
multe ori răsăritul soarelui. De când ciripea rândunica sub streașina casei 
lor de paie, mamă-sa îl trezea cu versuri de crai: 


«Scoli, ciobane, nu durmi, 
Somnul nu-ţi va folosi.» 


Atunci a urmărit de-atâtea ori cum, rotindu-se ca prinsă de-un vârtej, se 
înălța ciocârlia, până o înghițea adâncul seninului. Pe-atunci, cu alți copii 
de sama lui, privea voios, sara, de pe culmea dealului, la soarele ce-și rotea 
tot mai viu ochiul de sânge și, lunecând după creștetul aprins al munților, 
îl petrecea cu cuvintele: 


«Sfinte, Doamne, soarele, 
Că mă dor picioarele.» 


Și-acum, în alergarea trăsurii, îi veneau în minte aceste frânturi din 
copilăria lui, cu adieri călduțe de boare ușoară. 

Privind împrejurimile, — câmpia largă, mărginită în depărtare de câteva 
măguri, holdele ce trimiteau valuri de mireasmă de grâu copt, — Crainic 
vedea mai mult dealurile mari de la ei de-acasă și pădurile puternice de 
stejar. Își vedea fraţii harnici, părinţii veseli, care de mult dorm, acum, în 
progadia veche. Și o înduioșare caldă, cu lacrămi, i se ridică din suflet și-i 
umezi ochii. 

Nu călătorise de multă vreme atâta timp cu căruța și avea senzația, 
uneori, că-l duce în vis cineva pe locuri necunoscute. 

Întru târziu zise feciorului de pe ziţ: 

— E frumos pe-aici, voinice. Și-aveţi drumuri foarte bune. Mai avem 
încă mult de mers? 

— De-acum nu mai e mult, trecem îndată râul și întrăm în hotarul 
nostru. 


Râul era abia o șuviță de apă, roșie ca și când ar fi presărat în ea cineva 
făină de cărămidă. 

— Aceasta-i vale, băiete, nu-i râu. 

— Nu acum. Dar ia să vii primăvara, ori după o ploaie mare și să întri cu 
căruța. Crezi că se mai alege ceva de tine? Hrană la pești! Da' nu întră 
nime, că vine ca Dunărea de mare și de pogan. 

Dincolo de apă, de o parte și de alta a drumului, se înălțau lanuri de 
porumb înspicat. Drumul era și mai neted, parcă și caii alergau fără splină. 

Crainic se pierdu iar în gânduri, cu ochii duși în zarea limpede, departe. 
În sufletul său, privind nemărginitul, și la lumina amintirilor, se dezvăluia 
o parte rămasă de mult în umbră. Și, ca o adiere de simţire numai, i se 
părea că ceea ce vrea acum să se lumineze într-însul samănă cu gândul ce 
se năștea când bea două-trei pahare de vin mai mult și care-i spunea: «Ba 
da, trebuie să mai dorești ceva». 


Bolnava avea fierbinţeli mari. Ochii îi ardeau rugători, gata să plângă. 
Frica de moarte îi aducea în răstimpuri întrebări de spaimă în priviri. 

Crainic simți deodată o sfială mare când trebui să cerceteze mai 
amănunțit pe bolnavă. Era întâia oară în viața lui de doctor când nu cuteza 
să se apropie să ausculte pieptul celei ce suferea. 

Venise cu sufletul plin de senzaţii noi, și când întrase în casă ochii i se 
opriseră asupra fetei, ce-l privea rugător, fără sfială, ca pe un cunoscut 
vechi, de la care cerea ajutor. 

Abia putu să-și stăpânească ușoara înfiorare, cât o consultă. Simţea că-i 
arde fața, căci, fără să știe de ce, își oprise aproape cu totul respiraţia, cât 
ținuse examinarea. 

Era un început de aprindere de plămâni, despre care încă nu era sigur 
cum se va dezvolta. Trecu în altă odaie, scrise rețeta și porunci, ca la el 
acasă, să se trimită îndată la farmacia cea mai apropiată. Spuse de 
asemenea să se aducă și gheaţă. 

— Gheaţă avem noi, aici, destulă, domnule doctor, zise o femeie în 
vârstă, îmbrăcată în negru. 

— Așa? Atunci, aduceți numaidecât. Cum de n-aţi știut s-o folosiți și 
până acum?! zise Crainic întorcându-se spre femeie. 

— N-am știut ce boală să fie. Ne era să nu stricăm. Dar o vom îngriji, o 
îngrijim, că ni-i dragă ca lumina ochilor, și mie și soră-mi. 

— Nu e fata dumneavoastră? 

— Ea unei surori, care a murit. Așa, o creștem noi cum putem mai bine, 


că n-avem copii, şi cu ea ne mângâiem. 

Crainic se gătea de plecare. 

— Vai de mine, domnule doctor, nu ne vei părăsi așa de în grabă! 

Îl conduse în altă odaie, un prânzitor foarte intim, unde era așternută 
masa. Crainic, din tot ce vedea, înţelegea că trebuie să fie oameni cu stare, 
căci aveau un interior foarte bogat. Ar fi dorit să știe cine-s, dar nu știa 
cum să întrebe, când doamna cea îmbrăcată în negru îi veni în ajutor. 

— Să ştii, zise ea, că numai bărbatului pot să-i mulțămesc c-ai venit 
dumneata. El mi-a spus să trimit după dumneata. Bărbatul meu e în oraș, e 
judecător, dar acuș iese la pensie. Și, așa, destul de în vârstă cum e, 
închipuie-ţi că are o pasiune: să locuiască aici, și de trei ori pe săptămână, 
— zilele lui de oficiu, — să meargă cu trăsura la oraș. Grozavă pasiune! Și 
uneori plouă, alteori viscolește să nu scoţi cânele afară, dar el de plăcerea 
lui nu se lasă. 

Crainic n-ar fi crezut ca femeii acesteia puţintele, căreia-i umbla gura ca 
melița, să-i pese ceva de boala nepoatei. Și, totuși, când ea începu din nou 
să vorbească despre Ana, o podidi plânsul. 

— Să n-aveţi teamă, doamnă. Tot a treia zi mă voi repezi până aici. De 
observ cumva că-i mai rău, cu permisiunea dumneavoastră, nici nu mai 
merg acasă, până n-o văd pe picioare pe domnișoara Ana. 

— O, ai fi prea bun să faci așa. N-ai idee cât ne-ai îndatora. 

Când să plece, Crainic se mai abătu o dată prin odaia bolnavei. Ana 
plânsese și tocmai își ducea batista de la ochi, când întră doctorul. 

— Să nu te superi, domnișoară. Are să treacă. Fii numai liniștită. 
Dumneata ești tinără, în putere, vei învinge boala. $-apoi, n-om lăsa-o nici 
noi să prindă rădăcini. — îi prinse cu sfială mâna albă. 

— lată, nici fierbinţelile nu-s așa de mari. Are să treacă. 

— Şi, aproape glumind, adaose: Numai n-ai voie să plângi. lată, ochilor 
dumitale nu le plac lacrămile. 

Cu o ușoară înclinare ieși apoi din casă și se urcă în căruța ce aștepta 
gata. 

— La revedere, doamna mea, pe poimâne. 

Şi porni. 

În drum spre casă, și în oraș, nu-i mai ieșea din minte bolnava. Nici nu 
mai văzuse, de când era doctor, așa fată frumoasă. Și doar a umblat el prin 
multe case. Ori poate nu băgase de samă până acum? 

Și două zile gândui îi fu mereu răzleţit spre casa aceea bătrânească, 
unde zăcea Ana. Și se temea de multe ori să nu evolueze boala mai repede 


decât de obicei și aștepta ca pe spini să meargă iar, să vadă cum îi este. 

Câteodată își zicea că n-are niciun rost îngrijirea asta, că exagerează. Ori 
ea, ori alta, tot bolnav. Dar nu era mulțumit cu gândul acesta și cerca să-l 
alunge. Și nu-i era greu. Căci îndată ce o vedea așa, culcată, cu ochii 
înlăcrămaţi, cu fața albă, cineva-i spunea că față de Ana trebuie să se 
poarte cu o deosebită grijă. 

Când, a treia zi, o vizită din nou, doamna în negru îl aștepta afară. 

— Bine-ai venit, domnule doctor. Dumnezeu te-a trimis de la-nceput la 
noi. Fetei îi merge bine. Acum râde, să vezi, râde, drăguța. 

Într-adevăr, Anei îi era mult mai bine. 

Fierbinţelile trecuseră aproape de tot, și obrajii începeau să se 
trandafirească. 

Acum lui Crainic îi veni și mai greu s-o examineze. Ochii Anei nu-l mai 
priveau rugători, ca întâia oară, ci plini de vioiciune și de curiozitate. 
Doctorul era tânăr, înalt, cu o față în care se oglindeau vigoarea și 
bunătatea. El se apropie totuși, făcând o sforțare ca să pară cât se poate de 
liniștit. Dar când își apropie capul de pieptul ei tânăr, ca să ausculte, o 
căldură moale și dulce îi înfioră toate simţurile: ar fi putut s-ausculte o zi 
întreagă, și n-ar fi știut să spună ce aude. 

Din fericire nici nu mai era trebuință să audă, căci semnele din afară 
arătau că nu mai e nicio primejdie. 

Crainic se retrase ca ameţit, își scoase carnetul și păru că înseamnă ceva. 
Dar trase numai câteva linii fără niciun înţeles, și-l închise. 

Ana nu mai înceta de a-l urmări pe doctor. Avea parcă niște ochi anume 
să citească în suflet. Ea băgase de samă zăpăceala lui și zâmbi cu 
mulțumire. 

Cum Crainic tăcea, Ana îi zise, într-o ciripire veselă: 

— A fost bună medicaţia, domnule doctor. Înțăleg, mi-a făcut bine. Cât 
pentru gust, cred că puţin zahăr n-ar fi stricat. Da' nu-mi pasă, îmi pare 
bine că le-am băut. 

— Mă bucur, domnișoară, crede-mă că-mi pare bine. Mă temeam, la 
început, că se va extinde și la plămânul drept. N-ar fi fost nici atunci 
primejdie, dar ţinea mai mult și te slăbea prea tare. 

În ziua aceea Crainic petrecu mai mult timp în odaia vecină, la masă, 
unde doamna casei îi făcu multe destăinuiri despre Ana. Află cum a rămas 
orfană de timpuriu, pierzându-l pe tatăl său, «un lujer de om», cum, în 
urmă, se stinsese și mama fetei. Dar, despre moartea acesteia, bătrâna 
vorbea cu înconjur, cu teamă parcă. Crainic știa acum că Ana a fost 


crescută în multe școli, că învățase pianul. Și cu cât asculta mai mult 
cuvintele mărunţele ale bătrânei, se-nduioșa tot mai tare, gândindu-se la 
frumuseţea și gingășia Anei și la soarta ei tristă de a nu cunoaște iubirea 
părinţilor, de a nu avea un razim în viaţă, decât pe bătrâna asta și pe soru- 
sa. 

Când doctorul veni pentru cea din urmă oară, Ana părăsise patul. 
Umbla prin casă, în grădină chiar. Şi Vasile Crainic abia acum putu să 
simtă tot farmecul ce se desprindea din ființa aceea, ce-i părea lui de un 
preț nemărginit. 

Vorbi mult cu dânsa, și în glasul său curat tremurau fiorii dragostei 
dintâi. Nu mai erau nedumeriri ușoare, nu mai erau glasuri abia auzite, — 
cum i se deșteptau mai nainte în suflet, trezindu-i dorințe noi, — ci era un 
adânc șuvoi cald și luminos, care-i inunda cu tărie partea atâta vreme 
umbrită a sufletului său. Vedea viața, nu strânsă în marginile științei sale și 
a cercetărilor, ci cuprinzătoare și nespus de bogată. lar Ana ciripea 
drăgălaș, ca o pasăre scăpată din colivie. Numai în răstimpuri privea, pe 
furiș, la Vasile Crainic, pe a cărui față curată și frumoasă se așternuse o 
mare bunătate. 

Doctorul, acasă, începu să nu-și mai vadă cumsecade de treburile sale; 
simţea că trebuie să treacă o punte, ca să învingă stavila dulce ce i se 
pusese în cale. Simţea că trebuie să înceapă o nouă viaţă. 

Cu gândurile cele mai curate, fără a întreba de zestre, de nimic, ceru 
fata, și cununia lor urmă în curând. Frate-său, Petru, s-a bucurat din inimă. 

— În fine, ești în rând cu lumea, frate Vasile. Nu mă mai tem că nu vei 
ști să trăieşti. lată, pe mine de la multe rele m-a scos nevasta. Eu odată 
beam de mă făceam ca butucul. Acum, nu mai gust nimic. Da, foarte bine- 
ai făcut. Numa să vă deie Dumnezeu noroc. 


III 


Vasile Crainic umbla acum mai bine îmbrăcat, părea ca scos din cutie. 
De multe ori era grăbit să plece undeva. Dar Ana, până nu se uita la el cu 
de-amănuntul și nu-i aranja ba cravata, ba gulerul de la haină, nu-l lăsa. 
Crainic nu se prea bucura că pentru câte un fleac de ăsta făcea pe oameni 
să aștepte. Dar nu putea să se supere pe Ana. Avea, se vede, și ea o 
slăbiciune. «Va trece ea grija asta, mai încolo», se gândea Vasile. 

Lui, înainte, două rânduri de veșminte îi ajungeau un an. Acum tot la 


trei luni trebuia să-și facă haine noi. Și pentru el era un chin să alerge de 
atâtea ori la croitor, să steie drept înaintea lui, să-i ieie măsurile, să facă 
probe și să-i audă lingușirile. 

Dar nu ar fi cutezat, pentru aceste mici neplăceri, s-o supere pe Ana nici 
c-o vorbă, nici c-o aluzie. El se bucura și era fericit că poate s-o vadă, c-o 
poate simţi aproape. 

Când ieșeau la plimbare, ar fi voit s-o arate la toată lumea. Era mândru 
de femeia tânără și frumoasă pe care o avea. Uneori i se părea lui că-i prea 
zburdalnică, dar se gândea la tinereţea și îndestularea în care trăise și trăia, 
și îi trecea neliniștea. 

În oraș Ana și-a făcut degrabă cunoștințe. Mergea des în vizite și primea 
de multe ori. Uneori se-ntâmpla să n-o găsească Crainic acasă. Dar afla 
vreun bilet lung și îngust, scris cu litere mărunţele: «Vasile dragă, sunt 
dusă la doamna... Așa-i că nu te superi? Îmi era urât și nu știam când ai să 
vii. Te sărut.» De cele mai multe ori Crainic surâdea și, citind în cărţile lui, 
o aștepta sa se-ntoarcă din oraș. Dar câteodată venea supărat. Atunci, de 
nu era Ana acasă, privea biletul de departe, încruntându-se ușor, și s-apuca 
de citit, ori aranja câte ceva în casă. Căci Ana, când făcea vizite, lăsa 
împrăștiat prin casă tot ce-i trecea prin mână, până să fie gata. Şi Vasile, 
când era rău dispus, se gândea: «Hm! Ana nu se vede decât pe sine, când 
pleacă undeva.» Dar când sosea Ana acasă, totdeauna îmbrăcată frumos, îi 
trecea orice gând, orice supărare. Cinau veseli, pe când Ana-i spunea o 
mulțime de nimicuri despre ce-a mai văzut și-a mai auzit. Cu flecăreala 
asta nu se putea împăca Vasile. Îi zicea de multe ori: 

— Bine dragă, îți plac ţie fleacurile astea? 

— Plac, da! Nu-s fleacuri! E adevărat! Iaca, sunt sigură că doamna 
Marcu și-a pierdut brăţara. 

— Şi ce însămnătate are asta? 

— Are-nsămnătate! Cum nu? Vorbește doar tot orașul! 

Dacă vedea că ţine la ceea ce-i spune, Crainic nu mai zicea nimic, ci o 
asculta, gândindu-se la altceva. «În sfârșit, femeie nu-i?» se gândea dânsul. 

Ana venea de multe ori indignată de la vizite. Auzise că sunt oameni 
care-i vorbesc de rău. 

— Trebuie să-i înveți minte pe mizerabilii aceia. Auzi tu! Ce cutează să 
zică! 

— Dacă n-au învățat omenie acasă, eu cum să-i învăţ? S-ar plăti așa 
ceva? 

— Cum să nu se plătească? Dar că scornesc vorbe și le poartă în lume, e 


bine? 

— Lag să le poarte! Ce ne pasă nouă? 

— Ei da, dac-ar fi toţi ca tine. Tu nu prea mergi între oameni, decât la 
bolnavii tăi. Dar eu? Eu cum să mă arăt în lume? 

— Dar, dragă Ano, tu știi că nu-i drept ce se spune. Nu ţi-e de ajuns 
conștiința că n-ai nimic pe suflet? De pleava clevetirilor omenești nu 
trebuie să ne pese. 

Ana se supăra de multe ori că Vasile nu voia s-o apere. 

— Də’ bine, soro, îi zicea, ce vreai să fac? Să mă duelez? Asta una n-am 
învăţat-o, dar chiar de-aș ști, n-aş face o asemenea prostie! Atunci, dar, să-i 
dau în judecată? Dar unde sunt martorii? 

— Sunt destui! Ţi-i aduc eu. 

— Nu cred. Când ar fi la adecă, toţi s-ar retrage, și numai ne-am face de 
râs. 

Îi era tare greu s-o liniștească în astfel de discuţii, dar dacă vedea că n-o 
poate convinge, o lăsa în pace. 

Altă dată venea aproape plângând acasă. Era nemulțumită că nu-i stătea 
bine vreo rochie ori vreo pălărie, îi spusese o prietenă, și din pricina asta 
era nenorocită. Și s-a întâmplat ca, dezbrăcându-se, să sfârtece, în mânie, 
lucrul care o «compromisese». Așa ceva nu putea suferi Crainic. Dădea 
bani mulți pe rochiile ei, dar poate că n-ar fi zis nimic, dacă Ana, la mânie, 
la furie, nu s-ar fi urâțit așa de tare, dacă n-ar fi devenit așa de 
respingătoare, încât să n-o mai poată suferi. Rupând rochia părea s-o sfâșie 
pe femeia care i-o criticase. Atunci Crainic lua rochia și-o arunca mânios 
deoparte. 

— Asta-i prea mult! Să strici tu o haină, pentru că nu i-a plăcut cuiva! 
zicea dânsul. 

— Da, e prea mult, pentru că tu ai dat bani! Și-s scumpi banii! Asta-i! Că 
de nu, mi-ai angaja altă croitoreasă! Asta-i o proastă, o nepricepută! 

Crainic nu o lua în samă și nu-i răspundea cu vorbe aspre nici când îl 
înfrunta astfel. Vedea că Ana era prea iritată și se gândea că poate nici nu 
știe ce vorbește. 

Ce-i era însă și mai greu lui Vasile, era când aveau oaspeţi la masă. 
Atunci trebuia să fie atent la atâtea nimicuri, încât, la sfârșit, avea senzaţia 
că masa a ţinut o veșnicie. În câteva rânduri, când fusese mai slobod în 
vorbe ori în mișcări, când se purtase firesc, aşa cum se pomenise el de când 
era om pe lume, văzuse că Ana îl privea supărată, că nu se simțea bine. 

— Așa ne facem de râs! Dacă nu merg toate după regulă, vor crede toţi 


că suntem niște oameni de rând, îi zise dânsa. 

Atins de cuvintele astea, Vasile îi răspunse trist: 

— Eu nu cred. Dacă însă tu afli o fericire într-asta, voi fi mai cu băgare 
de samă. 

De se pregătea în oraș vreun concert, vreo reprezentaţie de teatru, Ana 
descoperea dintr-odată că-i lipsesc multe, și cheltuia sume mari de bani pe 
rochii, pe pantofi, pe pălării, pe bijuterii. Dar Crainic, când o vedea 
strălucitoare de frumuseţea sa și a gătelilor, uita de toate. «Ce să-i faci? 
Așa-s nevestele, până-s tinăre!» Dar ceea ce-l umplea mai mult de grijă era 
că, după concert ori după teatru, acasă, în căldura bună din odaie, când ar 
fi dorit să vorbească cu ea despre reprezentaţie, s-o întrebe ce păreri are, ce 
a impresionat-o mai mult, Ana ori nu răspundea la astfel de întrebări, ori, 
dacă zicea ceva, spunea niște lucruri, încât Vasile era convins că n-a înțeles 
nimic. În schimb ea nu mai termina cu observaţiile ce le făcuse asupra 
cunoscutelor. Haină, pălărie, ţinută, purtare, nimic nu rămânea necriticat. 
Și-și făcea observaţiile cu o vădită satisfacție răutăcioasă. Asta, când se 
credea pe sine cea dintâi în sala de teatru sau de concert. Dar, când băga 
de samă, c-un junghi la inimă, că alta are o rochie sau o pălărie mai 
frumoasă, spunea, culcându-se în grabă, că nu mai merge în veci la 
concerte ori la teatre, că nu s-alege cu nimic din ele. 

Iarna, la ceaiuri, aduna lume multă în casă, în fiecare săptămână. 

Crainic îi zise odată: 

— Ano, eu cred că-s prea dese lucrurile astea. Tu n-ai idee cât se 
cheltuiește! Mai rar, nu zic, dar chiar așa de des e prea mult. 

Femeia aproape se îmbolnăvi de supărare. 

Dac-a văzut așa, Vasile i-a dat pace. Își dădea sama că Ana se simte bine 
la astfel de întruniri, că-i voioasă, că tot ce făcea atunci i se potrivea foarte 
bine. Simţea însă și greutatea tuturor cheltuielilor ei, dar în gândul său tot 
bună, tot curată o vedea. Pentru el, om care muncea, era o recreare când 
venea acasă să-și poată privi nevasta — tânără și frumoasă. 

Îl mai neliniștea și faptul că pe Ana n-o văzuse, de când erau laolaltă, 
citind ceva, în afară de jurnale de modă. Nu se aștepta să citească tratatele 
lui de știință, dar avea reviste de literatură, avea ziare. Și i-ar fi plăcut mult 
să-i menţioneze ea, de pildă, vreo nuvelă, o poezie, un articol de prin 
reviste. Ar fi simţit o adevărată mângâiere să-i audă glasul curat îmbrăcând 
și alte cuvinte decât de acelea care nu lăsau nimic în urma lor. Dar, 
zadarnic. Pentru așa ceva Ana nu simţea nicio atracţie. 

Câteodată, mai ales când era năcăjit, cugetând la Ana, îi venea gândul 


uscat și rece, ca un sol al deznădejdii: «Dar dacă femeia asta este atât cât se 
vede, și-n suflet n-are nimic? Dar dacă Ana e numai o păpușă?» Dar nu 
putea să creadă așa ceva. O vedea așa de plină de viaţă, așa de vie în toate 
mișcările ei, încât înțelegea că tot ce face acum e mai mult o zburdălnicie, 
un prea mare avânt al tinereţii și al nepriceperii. 


Într-o zi dădeau un prânz mare. Era invitată o mulțime de lume. Din 
două odăi trebuiră să facă prânzitor. Veniră oaspeţi aleși, fruntași de-ai 
orașului. Era cel dintâi prânz adevărat mare ce-l dădeau. Și era animaţie, 
era veselie. Și Ana era foarte mulțumită. 

Către sfârșit, veni servitoarea și merse de-a dreptul la doctor, îi spuse 
ceva la ureche și ieși. 

Crainic, îngrijat, se sculă în grabă și zise cu glas foarte scăzut: 

— Veţi face bine să mă scuzaţi. Trebuie să plec numaidecât. E bolnav 
greu frate-meu. 

Şi voi să iasă. 

Ana se întunecă la față și toată strălucirea îi pieri din ochi. 

— Cum să pleci chiar acum? Strici toată voia bună. Nu, nu te las eu să 
pleci acum îndată. 

Crainic o privi înmărmurit. 

— Ba da, să plece, ziseră mai mulţi, îl scuzăm pe domnul doctor. Aici 
sunt două datorii! 

— Nu. Mai așteaptă doctorul puţin. "Țăranii-s mai tari de fire, nu mor 
așa în grabă, zise Ana, și se apropie de Crainic să-l ducă la loc. Dar când 
întâlni ochii lui Vasile, se dete înapoi îngrozită. 

El ieși în grabă, fără să mai zică o vorbă, se sui în căruță și porni îndată. 
Dar nu știa încotro merg. Părea că-i noapte în jurul său, și în noaptea asta 
cineva-i bătea la ureche tobe asurzitoare. Se făcea deodată liniște ca de 
moarte, și iar sunau tobele. Și sunetele acelea îi pătrundeau întreaga ființă, 
dar nu rămâneau sunete, ci se schimbau în zguduiri puternice. Și, departe 
în noapte, vedea o închipuire grozavă, un dobitoc cu ochii de jar, și-n loc 
de gură cu niște colți ca de darac. Veneau apoi răstimpuri când nu mai 
auzea, nu mai vedea nimic, când îi părea că a murit. 

Nu se trezi decât când se opri căruța. Privi speriat în jur, apoi, ca 
deșteptat din somn, se frecă grăbit la ochi și sări jos. De tot s-a trezit însă 
numai lângă patul fratelui său Petru. 

Nu mai putea să-i deie niciun ajutor. Abia-i putu pricepe cele din urmă 
cuvinte, ce se desprindeau cu greu, șoptite, de pe buzele lui moarte. 


Dintr-o nebăgare de samă Petru căzuse, venind din fânaţă, în coasa 
lucie, care-i străpunse spatele și pieptul. 

Crainic rămase în sat până după înmormântare. 

Pe când se întorcea de la groapă, simți că lui îi murise deodată și frate- 
său, și fericirea sa. Da, aceasta a început să tragă de moarte de când plecase 
de-acasă. S-a zbătut cu deznădejde să scape, să învingă, dar n-a izbutit. 
Căci o strivea mereu gândul că Ana e o păpușă, frumoasă, cu mlădieri 
atrăgătoare, dar fără suflet. Sentimentul care-l neliniștea uneori, că femeia 
sa e dintre acelea ce formează spuma ușoară și ridicolă a societății, 
devenise deodată convingere; și această convingere i-o întemeiase, vai, 
chiar Ana! El încercase, vreme de trei ani, să scuze tot ceea ce-i părea fără 
înţeles, de râs, în viața ei. Atâta amar de vreme a-ncercat să se înșele pe 
sine, și i-a împlinit dorinţe care, pentru el, n-aveau niciun preț, niciun rost. 
Da, da! El lua de-o vreme încoace onorarii mari și de la oameni săraci, când 
trăgeau să moară, ca să aibă cu ce-și cumpăra ea rochii și pălării, ca s-o 
poată vedea mulțumită. Căci în viața lui părăsită, de care nimeni, 
niciodată, n-a purtat grijă, Ana aceasta, cu ființa ei caldă de tinereţe, venise 
ca o mângâiere dintr-alte lumi. Și, iată, el s-a-nchinat trei ani unei păpuși, 
care în loc de inimă avea o mașinărie tainică, blăstămată, fină, care-i purta 
mânile să-și așeze hainele, părul, care-i trezea glasul de ceremonie la 
ospeţe și toate purtările de mașină în saloanele reci și-năbușitoare. 

Cu ochii ficși, speriaţi, Crainic le vedea toate acestea, și inima i le simțea 
cu durere. 

Și dragostea lui și-o vedea parcă închipuită într-o femeie tristă, tăcută, 
care, în haine de doliu, se pogora, cu ochii în pământ, singură, de 
bunăvoie, în groapa deschisă. 

Į s-a așezat apoi o liniște grea pe suflet, de care însuși se temea. O ură 
adâncă, cum i-a fost și dragostea, a luat loc în inima lui. O ură care cerea 
răzbunare nesfârșită. Și totuși, se simţea așa de liniștit, ca și când ar fi fost 
o statuie, și știa că orice răzbunare nu l-ar putea face fericit. 

Când, după vreo cinci zile, se-ntoarse acasă, Ana tocmai sosise de la o 
vizită. 

— Ai stat mult, îi zise ea. Chiar voiam să-ți scriu. O! Au sosit la modistă 
niște pălării admirabile! Dar bine c-ai venit! Așa-i c-ai să-mi cumperi una? 

Crainic nu zise nimic. Desfăcea scrisorile sosite în lipsa lui. Ana îl privi 
mai atentă, și-i păru c-a slăbit și c-a îmbătrânit mult. Văzu că-i rău dispus, 
și deodată-i trecu ceva prin minte. 

Se apropie de el. 


— Nu fi supărat! Mie mi-a trecut atunci în grabă! Ne-am distrat foarte 
bine, și toți te-au scuzat de plecarea ta grabnică. A, era să-mi uit, i-e mai 
bine lui frate-tău? 

Era tot glasul acela, ca o muzică duioasă, care-l fermeca altădată, dar 
acum îi deșteptă niște sentimente ciudate, neplăcute. Ce-avea femeia asta 
cu frate-său? S-ar bucura să știe c-a scăpat? Hotărât, nu! S-ar întrista să știe 
c-a murit? O, nu! Atunci ce rost avea întrebarea asta? la, o vorbă spusă în 
vânt, o încercare, poate, de a se apropia de el. Nu-i răspunse nimic. Ana se 
mânie, se aruncă în fundul divanului, cu faţa ascunsă în palme, și tăcu. 

Crainic, după ce citi scrisorile, se opri la câteva. Nişte bolnavi îl chemau 
la locuinţele lor. Își luă bastonul și plecă. 

Și pășea parcă pe o cale pe care încă nu mersese niciodată în viață. Căci, 
cât fusese singur, mergea cu gândul ţintă la boala ce i se va desfășura 
înaintea ochilor plini de curiozitate științifică și de dorinţa de a însănătoși; 
după ce se căsătorise, mergând, o vedea mai mult pe Ana, cum a lăsat-o, 
cum va afla-o la întoarcecere. Acum din sentimentele pentru Ana nu mai 
rămăsese nimic, ci se simţea parcă pe sine însuși, greu și rece ca plumbul, 
dar tare și neînfrânt în dragostea lui pentru bolnavi, în interesul lui de a le 
fi de folos. 

După acest incident faima lui de doctor bun crescu tot mai tare. Îl 
vedeau oamenii veșnic tăcut, cu fața împietrită, dar multora le plăcea mai 
mult așa. 

Ana își continua netulburată felul ei de viață. Numai dânsa se tulbura de 
sine. Ca și altădată vorbea adeseori despre nimicurile ei. Crainic nu mai 
cerca să-i spuie nimic împotrivă, dar nici n-o aproba. Pentru el, viața de- 
acasă se mărginea acum la cărţile și studiile sale. 

Dar Ana nu se putu împăca multă vreme cu veșnica lui tăcere. Îi spunea 
aceasta de multe ori. El o privea rece, ca pe un obiect. Câteodată-i zicea: 

— Ce să vorbesc? Ce pot eu să discut cu tine? 

Și nu mai scotea o vorbă, orice i-ar fi spus dânsa. 

Crainic, din notele pe care și le făcuse de-a lungul anilor, începu să scrie 
articole și să le publice în revistele de specialitate. I se părea că această 
activitate era o datorie pentru. Dânsul. Pe exteriorul său, începu să nu mai 
pună niciun preț, ca și înainte de a se însura. Ana nu-l putea suferi astfel, 
și-i zicea cu ciudă: 

— Îţi ies genunchii din pantaloni. Cum poți tu fi așa, cum poţi umbla 
așa în lume? 

— În care lume? o întreba el, c-o liniște rece și amară, de parcă și-ar fi 


strecurat glasul printr-un strat de durere și ură. 

— Cum, prin care lume? între oameni, între oamenii care te cunosc! Ce 
vor spune despre tine, cum te vor aprecia? 

— Și dacă aș umbla în pantaloni veșnic călcaţi, mi-ar crește prețul? Ce 
crezi tu, că eu îs marfă? 

Și un zâmbet rău, abia perceptibil, îi luneca pe faţă. 

— Fă cum vrei, eu n-am să mă cert. Mă gândesc numai la vizitele pe 
care o să le fac cu tine. 

— Din partea asta poți fi liniștită. N-am să mai fac vizite. 

Atunci, Ana se mânia și, față cu tăcerea și împietrirea lui, se tulbura și 
mai tare. 


De la o vreme se răspândi vestea că doctorul Vasile Crainic dă 
consultaţii gratuite săracilor. Vestea dovedindu-se a fi întemeiată, Crainic 
nu mai ajungea să meargă în câte locuri era chemat, și când venea acasă îl 
așteptau și aici o mulțime de oameni. Cu o adâncă înfiorare vedea acum pe 
câți nenorociţi îi ținea sărăcia departe de doctor și de binefacerile științei 
medicale. 

Dar în felul acesta nu mai câștiga aproape nimic. La clienţii cu stare, 
rareori se mai putea duce. Însă el era îndestulat, mulțumit chiar, și-i părea 
că-și ușurează oarecum sufletul pentru onorariile luate, în cei trei ani din 
urmă, și de la cei mai năcăjiți oameni. De câte ori se gândea la aceasta, i se 
părea un păcat neiertat. Îi veneau în minte, cu o limpezime uimitoare, 
toate cazurile când scosese cinci, ori zece zloți dintr-o casă săracă, care-ar 
fi trăit din ei poate o lună. Banii aceștia mulți, luaţi de la cei sărmani, și 
risipiţi pe hainele, pe luxul păpușii de-acasă, îi păreau că picură stropi de 
sânge. De-aceea s-au străduit atâtea generaţii de oameni să fundamenteze 
o știință umanitară ca știința medicinii, acesta e scopul chinului creator al 
unui creier omenesc, pentru atâta e toată concentrarea unui suflet, ca o 
femeie să-și învăluie trupul în foșnet de mătasă și-n sclipire de giuvaere și 
să facă din cap gingașe complimente? Crainic simţea toată «zădărnicia 
vieții dezgustătoare duse alături de Ana și, chiar de aceea, prin zdroada lui 
de acum, cerca să-și ușureze sufletul, deși vinovat nu era sufletul lui, care 
uitase, din dragoste pentru Ana, glasurile vechi și' puternice dintr-însul, 
idealurile lui sfinte. 

Arzând în vâlvătaia remușcărilor și-a jertfei de sine, el nu-și dădea sama 
că în casa lui se răspândea zi de zi aerul greu al lipsei. Dar Ana simţi 
șuierul rece al acestei boale și-ncepu să-i facă, aproape în fiecare zi, scene, 


deznădăjduind în fața lui, și blăstămându-și zilele. Cum? El, doctor cu 
faimă, să nu aibă ce-i trebuie în casă? Să nu-și poată purta femeia elegant 
îmbrăcată? Să coboare în rând cu sărântoacele? 

Dar Vasile își zâmbea imperceptibilul zâmbet de mulțumire răutăcioasă, 
și nu-i zicea nimic. Numai câteodată îi arunca, așa, peste umăr, vorbe: 

— Ce atâtea haine! Ai ce-ţi trebuie! Nici acasă n-ai umblat mai bine- 
mbrăcată. 

Și iarăși nu mai zicea nimic la ţipetele, la vaietele și tânguirile ei. 

Când îi cerea bani, el îi răspundea că n-are. Și nu minţea. Dar Ana nu-l 
credea. Atâta clientelă ca el n-avea niciun doctor din oraș! 

Odată îi spuse mânioasă: 

— Minţi! Ai bani! Dar ești zgârcit, și nu dai! Minţi! 

O umbră de încordare întunecată se ivi pe faţa lui Crainic. Îi răspunse 
rece: 

— Nu mint! Întreabă pe oricine, şi-ţi va spune. 

Ana era nenorocită. De luni de zile nu mai cuteza să iasă nicăiri. În 
veșmintele pe care le avea, credea că nu poate să iasă din casă. Nu erau noi, 
nu erau după ultima modă. 

Dar, ca să se convingă că Vasile o mințea, că numai din zgârcenie nu-i 
dă bani, porni în grabă, tânguindu-se pe la vechile prietene. Nemulțumirea 
și mânia o urâţise. Prietenele o priviră cu satisfacție: «A, da! i s-a mai 
rătezat din cornițe», își ziceau dânsele. Dar de ceea ce știa orașul întreg, și 
de ceea ce dânsa abia acum afla, Ana se îngrozi. Bărbatul ei dădea 
consultații populaţiei celei mai de jos a orașului, întră în bordeie cu 
mirosuri grele, vindeca, fără să ieie bani, o mulțime de năcăjiţi, pe care mai 
bine i-ar fi lăsat să moară. 

Se întoarse acasă ca o furtună. Odaia de așteptare era plină. Bolnavii îl 
așteptau pe Crainic. Ana apăru între ei ca o furie, verde de venin. Vorbe 
urâte, grele, ucigătoare aruncă asupra acestor nenorociţi. Tocmai îi scotea 
cu grămada pe ușă, când se ivi doctorul. El înţelese în grabă totul. 

— Stai, doamnă! Oamenii aceștia m-așteaptă pe mine. Cu dumneata n- 
au nimic, nimic pe lume. Binevoiește a trece dincolo. 

Și o conduse în odaia vecină. Închise ușa și-și chemă clienţii înăuntru, 
apoi începu vizitele, — vreo două ceasuri, — liniștit, ca și când nu s-ar fi 
întâmplat nimic. 

După ce termină, întră să prânzească. Ana tăcea mânioasă. Vasile era 
hotărât să curme odată situaţia grea dintre ei. 

— De ce-ai vrut să-mi alungi pacienții? 


Ana făcu o sforțare să-i răspundă liniștită: 

— Pentru că nu vreau să-i mai văd în casa mea. 

— Cum, în casa ta? E a ta casa asta? 

Și doctorul zâmbi iarăși. 

Ana, vrând să se stăpânească, își mușcă buza de jos până o învineți. 
Crainic o întrebă din nou, privind-o fix: 

— De ce-ai vrut să-i alungi? Nu ţi s-a părut că faci un păcat? Ori nu, nu 
păcat! Nu ţi s-a părut că e sub demnitatea ta să-i ocărăști așa de urât? Și 
erau între ei oameni bătrâni, și femei de-a' tale, adică femei ca și tine! 

Ana se zbuciumă puțin, ca și când ar fi vrut să scape de ceva, apoi zise 
cu ciudă: 

— Nu vreau ca murdarii aceștia să-mi mai umble prin casă! Nu! 

— Numai cât aici eu poruncesc, și nu tu! Și, după mine, o mână de-a 
unui murdar de ăsta care suferă, o mână murdărită de muncă, are mai 
mare preț decât o mână albă, plină de aurituri, a unei doamne, care în 
toată viața ei n-a simțit altă lipsă decât să-și îngrijească trupul. Acela-i om, 
voi sunteți niște păpuși fără viață! Hei! Dar las! Tu, de altfel, n-ai spus 
drept. Nu de-aceea ai voit să-i alungi. De multă vreme vin ei la mine, și 
gândul ăsta încă nu ţi-a dat prin cap. Tu te-ai mâniat pentru că știi că-i 
caut gratuit. Vezi, am avut dreptate când ţi-am spus că n-am bani. O, și 
nici nu voi mai avea vreodată! Doar atâta cât să putem trăi. Rodul științei, 
rodul nopților nedormite, nu-i permis să se schimbe în pălării la modă, în 
veșminte fără înțăles, în prânzuri îmbelșugate, presărate cu vorbele de 
spirit ale celor ce n-au niciun pic de spirit. Nu, nu! Rodul științei trebuie să 
aibă ceva corespunzător de înalt în viață. Da’ bine, ce-ţi spun eu ţie de- 
astea?! Tu nu-nțălegi! Tu-nțălegi numai un lucru: «Nu sunt bani». Pe tine 
aceste trei vorbe te ucid, — pe mine mă lasă rece. 

Și, într-o liniște de moarte, ieși din prânzitor, își luă paltonul, pălăria, 
bastonul și, ieșind în stradă, sendreptă, ca de obicei, spre clinică. 

Când se întoarse, sara, întâi se miră văzând că Ana nu-i acasă. Apoi, 
gândindu-se că poate va fi plecat într-o vizită, se așeză la birou și-ncepu să 
studieze. Târziu, spre ziuă, când, obosit, voi să se culce, găsi pe măsuța de 
lângă pat un bilet. Îl luă, îl apropie de lampă și citi: «Rămâi cu bolnavii și 
cu studiile tale! Nu ne potrivim! Ana.» Puse biletul înapoi pe măsuţă, suflă 
în lampă, și, așa îmbrăcat cum era, se trânti pe pat. Perna-i cuprinse capul 
într-o învăluire rece, odihnitoare. 


19:07 


UN CANDIDAT 


În micul orășel făcu mare zgomot sosirea domnului doctor Petru Iuga. 
Citiseră de mult prin ziare anunţul advocatului din localitate, Petrașcu, că 


în cancelaria lui se primește numaidecât un candidat. Mai ales 
domnișoarele și mamele cu domnișoare așteptau ca pe spini sosirea 
candidatului. 

Domnul Iuga era chiar de câteva zile în oraș, și toată lumea îi știa istoria 
din fir în păr. Aflaseră că-i un tânăr foarte isteţ. 

— Talent, știi, de-acela care te face să te ridici ca din apă! A făcut, la 
gimnaz, două clăși într-un an! La universitate a strălucit, a fost favoritul 
profesorilor. Gata-gata să ieie doctoratul «sub auspiciis». Ci, ce vreai, soro, 
spunea o doamnă mai bătrână, acolo încă trebuie proptele! Trebuie să ţină 
domnii cei mari, până la împăratul, cu tine. Altfel, te-ai făcut chisăliță, 
bunăoară ca Muntenescu nostru, ce-a căzut de la primărie. 

Domnișoarele ieșeau toate la plimbare, părea că le-a înieptat un vânt 
aspru de prin case. Ele știau ce înfățișare, ce față, ce mustață, ce surâs are 
domnul doctor Petru Iuga. 

— Auzi, dragă, să vezi câtu-i de proastă Mărineasa! Și-a ridicat nasu-n 
vânt! Cică, hop! Cică de-acum a căzut norocul și peste fată-sa. 

— Dac-ar fi și norocul orb, cum e fată-sa chioară, aș mai zice și eu. 

Dar când, — departe, — zăreau domnișoarele vreun chip de domn 
necunoscut, tăceau deodată și răsuflau greu. Li se tăia de tot respiraţia, 
când treceau pe lângă el. 

— Oare să fi fost dânsul? 

— Nu cred! Ăsta-i prea bătrân. Doctorul Iuga trebuie să fie un tinăr ca 
de douăzeci și cinci, douăzeci și șase de ani! 

Și astfel, vorbele curgeau gârlă, și pe uliţă și acasă. Poate numai trei- 
patru să-l fi cunoscut, dar tocmai de-aceea știau cumu-i până și copiii din 
casele unde erau fete mari. 

În schimb, domnul doctor Petru Iuga știricise de-asemenea, în grabă, 
cam ce fel de lume e în oraș. La câteva zile, îi zise șefului: 

— Bine, domnule Petrașcu, dar e grozav să locuiești în orașul ăsta! Mă 
mir cum ai trăit dumneata aici atâta vreme! 

Petrașcu era bătrân, om tare bun și liniștit de tot. Parcă n-ar fi fost 
advocat. Zise, surâzând: 

— Ei, tinăre, și de ce să nu poți trăi aici? 

— Pentru că trebuie să te-năbuși! Bine, lucrezi. E drept că, de muncit, 
poți munci oriunde, dar vorba e că după muncă trebuie să ai puţină 
recreație. Unde o afli aici? 

— O poţi afla în foarte multe locuri, numai s-o cauţi. 

— De pildă? 


— De pildă, ieși, pe oricare drum, la larg, afară. Să vezi ce mândreţă, să 
vezi ce viață, să vezi ce sănătate! 

— Da' dacă n-ai poftă de plimbat? 

— Atunci mergi la vro familie. E drept că eu am gătat-o cu familia. Mi- 
am așăzat toți copiii și toate fetele. Dar sunt altele. 

Domnul candidat începu să râdă cu hohote. 

— Am înțăles cam ce familii sunt aicea! 

Advocatul, atins, îi zise: 

— Nu trebuie numaidecât să mergi în familii, dacă n-ai plăcere. Sunt ele 
birturi, sunt cafenele. 

— O, da, numai cât n-ai cu cine schimba o vorbă. După câte-am înţăles, 
nici cazină n-aveţi aici! 

— N-avem, dar cazina nu-i cine știe ce lucru mare. Am umblat eu prin 
cazine... 

— Să-mi spui dumneata, domnule advocat, este aici vro persoană care 
să poată susținea, de pildă, o discuţie politică, ori socială? 

— Bine, domnule, zise advocatul, mânios, dumneata se vede că vreai să- 
ți baţi joc de noi. Ce dracu, doar n-o fi așa de-aproape coada veacului! Se 
vede că dumneavoastră, tinării, vă ţineţi căzuţi din lună. 

— Să nu fie cu supărare, domnule Petrașcu, ceea ce-ntreb nu-i numai 
convingerea mea. Vezi dumneata, de mulţi, de cei mai mulţi, să zicem, 
dintre advocaţii bătrâni, nu se-aude nimic în lume. Parcă ar fi murit. Deci 
nu poți să crezi așa, ușor, că ei s-ar mai gândi și-acum la interesele mari ale 
neamului nostru. 

Bătrânul Petrașcu îl lăsă în cancelarie și ieși afară, îl uimea și-l umplea 
de indignare impertinenţa batjocoritoare a acestui om, care n-avea nimic 
de-a face cu firea serioasă a românului. 

Câteva zile trecură fără să mai vorbească decât cuvintele strict oficioase. 
În vremea aceasta, domnul doctor Petru luga cunoscu orășelul și oamenii, 
ca unul de baștină. Într-un hotel se sfădi cu proprietarul, pentru că ţine un 
biliard atât de mizerabil, aproape hârburi, cu toate că era singurul biliard 
din oraș. Pe câțiva domni, cărora le făcuse cunoștința, îi mustră aspru, 
gesticulând larg, aristocratic, că n-au, în oraș, o reuniune de cântări, că nu 
dau concerte, că n-au teatru, că vegetează, nu trăiesc. Pe niște coconiţe le-a 
jignit, văzând că n-au cunoștință de-o nouă poezie a unui mare poet 
român. 

«Proastă treabă! într-o lume ca asta n-o s-o pot duce! O să mă înăbuș», 
îşi zise, și când vorbi din nou cu șeful, îi abzise fără nicio ceremonie. 


Și în micul orășel iar se vorbi o grămadă de vreme despre tânărul 
candidat. Acum însă se vorbea despre cauzele ce l-au făcut să plece. Unii 
ziceau că nu i-a plăcut de șef, alții că nu i-a plăcut orașul. 

Dar bătrânul Petrașcu, surâzând batjocoritor, le tăia vorba: 

— Ci daţi-i pace! Ăsta căzuse din lună odată cu vârcolacii! 

Orașul unde se dusese domnul doctor Petru luga era oraș în toată 
puterea cuvântului. Fusese odată capitală de ţară, acum era capitală de 
comitat. Să vezi numai îmbulzeală de oameni cu poziţii înalte, s-auzi 
numai cum tună prin cafenele retorii politici, cum fâșâie prin aer și se 
izbesc de masă, prin cazine, cărţile de joc! Își află în grabă prieteni — 
oameni de sama lui, să poată schimba o vorbă, să poată discuta o chestie la 
ordinea zilei în Parlament ori în societatea din oraș. Domnul luga povestea 
cu bucurie despre întunerecul și neorientarea generaţiei mai bătrâne. Din 
ţinuta dreaptă a trupului, din strălucirea ca de sarea-mâțţii a ochilor, puteai 
citi că dânsul se considera superior celor ce-l înconjurau. 

În societatea bărbătească a orașului, cufundată în glodul afacerilor, 
tinerii aceștia, «speranța neamului», erau singurii pe care-i frământau și-i 
agitau marile probleme ale poporului. Se ţineau însă, cu toată această 
preocupare, bine îmbrăcaţi, după moda cea mai nouă, și se purtau după 
cele mai stricte reguli de bună-cuviinţă. 

Numai unul dintre ei, Mărcuţ pe nume, părea mai de lume; când era în 
societatea lor nu vorbea aproape nimic, nu prea lua parte la petreceri, nu 
făcea vizite, nu cerceta saloanele. Dar pe acesta ei nu-l luau în samă. 

— Să vezi, domnule luga, spunea câte unul mai vechi în oraș, acesta 
scrie la foi de când era student. Și nu poţi vorbi cu el decât despre o 
singură chestie: cum s-ar putea ajuta poporul de la ţară, aproape lipsit de 
orice cultură. 

— Ba chiar are de gând să scoată o carte întreagă, plină de sfaturi. 
Gândește că cineva va fi prost să i-o tipărească! Cine să deie banii pentru 
un necunoscut? zise altul, răzimându-se în baston și plecându-și capul pe- 
un umăr. 

Domnul luga ar fi răspuns îndată, căci teoria lui de mult era gata. Dar, 
trăgându-și de samă, întoarse vorba într-altă parte. Chiar voia să pună la 
cale o șezătoare literară. Să mai dezmorțească pe cei ce nu se interesau de 
nimic. Domnul Iuga, ca nou-venit, voia să țină o conferință. Nu spusese 
nimănui despre ce va vorbi, dar, își zicea el, «am eu atâtea-n minte, de-aș 
putea conferenţia, la adecă, un an de zile». 

Dar cu cât se apropia timpul seratei, domnul luga era tot mai neliniștit. 


Ştia el cum are să vorbească, dar gândul că poate nu vor bate toți din 
palme, că poate nu va fi bine primită conferința, de toată asistența, îl 
neliniștea. Oricum, pășea pentru întâia oară în fața societății românești de- 
aici din oraș, și voia să-i cucerească până la unul pe toți cei care vor fi de 
față. Nu-i vorbă, era el doctor, dar sunt mulți doctori și de tot felul în ziua 
de azi, și numai singur titlul acesta poate că nu va impune. 

Și, în liniștea odăii lui, gândul îi rătăci cu ani în urmă. De când era în 
gimnaziu se bucura grozav că va pune odată un Dr. Înaintea numelui său. 
L-a ispitit de multe ori gândul să iasă și el la lumină, cu vreun articol de 
gazetă, dar totdeauna ajungea la convingerea că, până n-are un nume, nu 
se plătește să-ncerce nimic. De mult tot plămădea în mintea lui o serie de 
articole cu care să tune de să se audă în toate părţile. Cum era acum în 
preajma conferinţei sale, se prinse cu toată puterea de planul acesta. Le va 
scrie acum, le va trimite la cea dintâi gazetă, și va subscrie Dr. Petru Iuga. 
Și se vor mira redactorii de cuminţenia articolelor lui, le vor comenta, vor 
scrie săptămâni și săptămâni despre ele. Și se vor umple de invidie 
prietenii, care-l vor fi crezut mort, când se vor trezi deodată cu el tocmai 
pe vârful înălțimii. În chipul acesta va atrage și societatea românească la 
conferinţa lui, și rezultatul va fi o izbândă deplină. Şi-i umblau prin gând 
vorbele ce se vor rosti prin oraș: «Va vorbi dr. P. Iuga». «Care Iuga?» «Ştii, 
soro, cela cu articolele din ziar.» «Așa?» «Dumnealui însuși!» 

Și încă în sara aceea, domnul candidat s-a apucat de scris. Trei articole 
despre Cum trebuie să fie preotul în luminarea mulțimilor, alte trei despre 
Cum trebuie să fie învățătorul, şi, în fine, tot trei despre Bună înțelegerea 
celor doi factori de mai înainte. Le va scrie pe rând, și mai bine de o 
săptămână va publica în fiecare număr al ziarului. Nu se poate să nu bată 
la ochi! Deasupra va pune un titlu larg, sonor, de pildă: Culturale. Dacă s-o 
întâmpla să fie prea mult material, redacţia va introduce o notă: «Din 
cauza îmbulzirii de material, prețiosul studiu al talentatului tânăr dr. Petru 
Tuga se continuă în nr. Cel mai apropiat». 

Domnul candidat, gândindu-se la toate acestea, își frecă mulțumit 
mânile, își pocni degetele albe și zâmbi cuceritor. 

Cel dintâi articol, tipărit pe pagina a doua, avu efectul unei bombe. Ori 
cel puțin așa i se păru dumnealui, îl citi și de zece ori; purta numărul 
ziarului veșnic cu sine, și privirea de biruință nu i se mai stingea în ochii 
mici, neastâmpărați. 

Prietenii îl gratulau din toate părțile. 

— Adecă dumneata și scrii? 


— Va să zică dumneata ești publicist? 

— Și încă ce articol! Știi, să facă senzaţie! 

Doctorul Petru luga privea peste umăr la ei, dar binevoitor. | 

— Ei, vă place? Așa-i că-i spăl bine? 

— Ba, știi, îi și razi, îi razi fără săpun, răspunse unul, râzând prostește. 

— Asta-i nimic, să vedeţi ce-o să urmeze!... Acolo-i grosul! Aici, mai 
mult o introducere. Dar în tratare, și mai ales în încheiere!... 

— A” dracului îi iei la-ntrebări! Ştii c-așa-mi place?! 

— Ce vrei, frate? zise luga. E nemaipomenit cum trăiesc oamenii ăștia în 
mijlocul poporului, de pe spatele lui, și nu-și dau nici cea mai mică urmă 
de interes față de oile pe care le mulg! Trebuie să ne ridicăm glasul, noi, 
care vedem și înțălegem. 

— Vezi bine că trebuie, altfel putrezim! Da, da, domnule Iuga, ai toată 
dreptatea. Și să nu-ți pese dacă vreunul își va ridica glasul împotriva 
acuzelor dumitale. 

— Ce să-mi pese?! Adecă de cine să-mi pese?! Nu se poate asămăna, 
frate, un preot ori un dascăl c-un advocat! Ce zice deosebirea de cultură, ce 
zice deschilinirea de poziţie? Ş-apoi, n-ar putea să susțină niciunul o 
dispută ziaristică. 

— Să vezi ce vâlvă ai stârnit în oraș! Abia așteaptă să vie serata. Vor să 
te-audă cu orice preț. Nu-ţi poţi închipui cum te laudă și te stimează tot 
publicul. 

— Vom vedea noi cum va fi și cu serata. Dac-aș ști că vin puţini, nici nu 
mi-aş dezvolta conferinţa. 

— Ce spui, frate?! Toţi vor veni. Ce puţini?! zise un prieten, care de o 
grămadă de ani era tot student în drept. 

Domnul luga se despărți de prieteni și porni spre locuinţă, foarte 
mulțumit de sine. Ca-ntr-o lumină ușoară el vedea, în legătură cu reușita 
de-acum, un șir întreg de izbânde strălucite: un nume, o nevastă «de 
familie», cu zestre, — ce mai zestre! — o cancelarie de advocat cu doi-trei 
candidaţi, o grabnică înălțare cine știe până unde... 


La câteva zile ieși al doilea articol despre amărâţii de dascăli, cu mult 
mai cutezător, și aproape plin de injurii, nu atât la adresa celor ce erau mai 
mari peste dăscălime, cât mai ales la adresa dascălilor. Domnul Iuga, peste 
zi, fusese la o execuţie silită într-un sat depărtat, și, sară, venise obosit, 
prăfuit și tare rău dispus. Mersese acasă de-și schimbase hainele, apoi o 
luase aţă la cafenea, să-și citească articolul din gazetă. 


Prietenii nu veniseră încă. Doctorul luga, oricât se străduia, nu putea să- 
și citească liniștit articolul. Mereu îi veneau în minte, ca o arătare urâtă, 
amenințătoare, chipurile femeii și ale celor doi copilași pe care îi dăduse 
afară din casă, cărora le vânduse cu toba tot ce biet avuseseră. Ca aduse de 
unde repezi de vânt, auzea vorbele lor de rugare, plânsul lor, vaietele lor de 
deznădejde. Șeful îi dăduse mână liberă: ori să ajungă la o înțelegere cu 
datorașii, ori să-i scoată din casă. Și doctorul luga auzea mereu și vorbele 
femeii: «Domnule dragă, măria-ta, așteaptă-ne numa pân la primăvară, și 
vom plăti. Ce să facem, amar de noi, dacă lon a murit așa, deodată. Da' 
vom plăti. Voi face cumva și vom plăti. Ci dumneata nu trăiești doar din 
casa noastră.» însă el rămăsese neînduplecat. Voise să mântuie repede, cu 
orice preț. Cine să mai facă încă o dată un drum așa de lung, așa de 
obositor? Şi pentru cine?! Pentru niște amărâţi de oameni?! Și i-a dat afară. 
Când s-a urcat în trăsură, să plece, un român cu obrazul ars de soare și-a 
plecat fața aspră, încruntată, nemiloasă, parcă să-l poată vedea mai bine. 
Amintirea ăstuia îl înfioară mai cu samă acum. Și i se strânge inima de i se 
face mică-mică. Și i se pare că aude și cuvintele românului, în urma 
trăsurii: «Zice că-i rumân, dar ăsta-i câne!» 

Cercă să-și citească articolul, ca altădată, dar după câteva șire se opri, 
izbit de-aceleași închipuiri. Și acum prietenii întârziau să vină, doctor luga 
ieși să se plimbe puţin în răcoarea de-afară. Dar taina însărării părea că-l 
duce tot mai mult spre sătuțul acela depărtat, apoi spre un alt sat, de care 
de mult nu-și mai adusese aminte. Dar ce-i venea în minte, ce vedea cu 
gândul, acum, acolo, departe, în satul său, îl umplea de-o amăreală, de-o 
scârbă, ce-i făcea rău. Toată verdeața, toată lumina, toate cântecele de la ei 
din sat, pentru dânsul erau prilej de a-și mări dezgustul acru ce-l simțea ca 
un nod, când înghiţea în săc. 

Se întoarse iar la cafenea, și nu peste mult veniră și prietenii. 

— Bună sara, frate luga. Azi toată ziua nu te-am văzut. Se vede că ai 
scris iar. 

— Am fost într-o comisie. Mizerabil drum! Mizerabil sat! Ți-e parcă 
rușine să zici că-i românesc! 

— Așa-s multe sate pe-aici. Cunoști de-o poștă ce conducători au. 
Ăstora le pot numai folosi articolele tale. Ia să-l vedem pe ăsta, cum l-ai 
croit. 

Și s-apucă să citească cu glas tare, gesticulând. 

Pe când citea, întră în cafenea și Mărcuţ, — tânărul care arareori umbla 
cu ei și care ocolea saloanele. Se așeză la aceeași masă și ascultă și el 


articolul. 

După ce se termină lectura, citețul exclamă: 

— Admirabil! Ăsta le-ntrece pe toate! Ce ziceţi voi? 

— Așa-i, le-ntrece! 

— Ba-i foarte prost, spuse Mărcuţ, palid ca un mort. 

Se făcu liniște. O liniște în care niciunul nu știa nici ce să zică, nici unde 
să privească. 

Mărcuţ adaose: 

— Se-nţălege că-i prost! Să vrei să-ți câştigi lauri cu un car de acuze 
înveninate nu e lucru greu. Ştiţi voi ce? Popa și dascălul sunt la noi calul de 
bătaie al tuturor celor care vor să scrie ceva, să apară și ei înaintea 
publicului ca oameni ce se interesează de nație, ca jurnaliști. Toţi știu să-i 
acuze, toți știu să le deie sfaturi. Dar niciunul dintre acești «toți» nu se 
gândește că nu în chipul acesta sunt chemaţi să ajute poporului de rând. 
O, nu! Ci să facă și ei ceva. Să ajute cu fapta. Ce ziceţi voi, pentru ce nu se 
apucă unul de-ai noștri să scrie o serie de articole cu tema: «Cum trebuie 
să fie advocaţii români și toți doctorii în munca de luminare a poporului?» 
E revoltător și josnic să ne descărcăm numai asupra preotului și asupra 
dascălului. Căci, astfel, noi pentru ce-am învăţat la școală? Numai ca să 
putem câștiga mai lesne banul? Numai atâta simț de om și de român să fie 
în noi? Ar fi grozav! Măi fraților, să știți voi că noi toţi, care ne ridicăm din 
poporul ăsta, avem această datorinţă, să-l luminăm. 

Mărcuţ, în liniștea ce stăpânea încă, ieși. 

— E curat smintit! zise un prieten. 

— Așa l-am știut de cându-i. Și mi-a fost coleg și în gimnaziu. Dar are 
gândurile lui, din care nu-l poate scoate nimeni. 

— Și bagă de samă că e și mojic, zise, c-un suspin din adânc, ca de 
ușurare, doctorul Iuga. Mă gândeam să-l provoc la duel. 

— Crezi că el are curajul?! Au cercat ei și alții. Dar el spune că duelul e o 
prostie. Cine are ceva cu el, pârască-l. 

Oricât s-ar fi arătat de nepăsători tinerii, conversaţia se lega greu de 
data asta. Fiecare primise câteva afronturi, și, cine știe cum, adânc, în 
sufletele lor, se simțeau mici de tot și ușurei-ușurei, și fără niciun preţ. 

Doctorul luga începu să se pregătească pentru conferință. Uitase de 
execuție, uitase de Mărcuţ, și vedea numai rezultatul strălucit al 
conferinţei sale. Își alese un subiect răsunător, care, pentru alt om, ar fi 
putut fi sfânt: «Ideea naţională în scrierile postume, — versuri și proză, — 
ale lui Eminescu». 


A vorbit, în fața sălii pline, vreme de un ceas. A fost aplaudat, a fost 
aclamat. Atâta i-au strâns mâna, de să i-o rupă, nu alta. Și toţi, cu excepţia 
lui Mărcuţ, care știa cine a fost cu adevărat Eminescu, s-au ales din această 
conferință cu cunoștința domnului doctor Petru Iuga, candidat de advocat. 

A fost, în sara aceea, la petrecerea cu dans care-a urmat, cel mai bine 
primit de toate fetele, de toate doamnele, de toți bărbaţii cu poziţie înaltă. 

— Un talent, frate, cum rar afli! 

— Un tinăr plăcut, sorioaro, cum nu mai găsești! 

— Un candidat serios, doamna mea! Aici nu-i glumă, un candidat 
serios! O partie, știi, numărul unu. 

Și fericitul doctor Petru luga deveni dintr-odată triplu candidat: de 
advocat, de însurătoare — și, ce mai știi? — poate și de deputat. 


1907 


DOI BĂTRÂNI 


Căsuţa mică, zgribulită de frig parcă subt acoperișul mare de paie, nu ar 
sămăna să fie dintr-un sat cu cele două case de piatră ce-i stau una de-o 


parte, una de alta. Între cele două zidiri frumoase, aproape noi, căsuţa pare 
și mai mică, și mai umilită. Curtea-i strâmtă, mai numai cât o grădinuţă de 
flori, și în curte crește iarbă măruntă și tânără. O tot rătează un purcelaș și- 
o ciupără câteva ciocuri de găină. Sub streașină, la umbră, un podmol 
luciu, ca o umflătură învechită, razimă păretele, din care abia mijește o 
ferestuță cu vederi slabe, ca ochiul împăienjenit al unei bătrâne. Ușa e 
veche, cu brazde adânci, ca lustruite. Pe subt ușă, pe lângă pragul ros, 
poate întră găina în bunăvoie la ouat în tindă. Ba și cocoșul. Atâta numai 
că el se strâmtorește puţin. Dar când întră și cocoșul, dinlăuntru, din 
căsuţa ce s-ar părea pustie, se aude numai: 

— Hâș, hâș, cocoș, mânca-ţi-ar ciorile creasta!... Hâș! Apoi un alt glas, 
mai gros, s-aude mai dinlăuntru: 

— Da” ce-i, babo? Doar n-a fi venit iar cocoșu!? 

— Ba a venit, mânca-l-ar frigarea să-l mânce! 

— Apoi iar a venit pe subt ușă? 

— Vezi bine că iar a venit pe subt ușă. 

Glasurile se opresc apoi amândouă, și cocoșul se zbate, se frământă subt 
ușă. Din mijlocul curţii cucurigă tare, ca un învingător. 

— Acuma-i vine să cânte, bată-l puterile de pintenat! Glasul gros nu 
răspunde îndată. S-aude numai o tusă cu înecuri, ca la bătrâni, de astă dată 
în tindă, și, după un răstimp de tăcere, s-aude glasul gros: 

— Acum poate cânta, că iar a mâncat din cucuruz. Ți-am tot spus, tu 
babo, să astupi c-o râză gaura ceea. 

— Bine, omule, dar atunci nu pot veni găinile la ouat! 

— Dacă nu pot, eu ce să le fac? 

— D-apoi eu ce să le fac? 

— Tu s-astupi gaura, şi pace! 

— Bine, omule, d-apoi găinile? 

— Găini, negăini... Bine-i c-a mâncat iar din cucuruz? 

— Ba nu-i bine. 

— Dacă nu-i bine, astupă gaura și taci! 

Se vede cum se vâră dinlăuntru un șorț negru subt ușă. Apoi iar s-aude 
tusa, mai înspre fundul căsuţei. Apoi liniștea iar se așează asupra căsuţei, 
ce pare părăsită. 

Dar nu peste mult, din tindă, găina începe să cotcodăcească. 

— Acuma pe unde iasă găina? 

— Treaba ta, că tu ai zis să astup gaura! 

— Am zis, dar acuma găina a ouat. 


— D-apoi! 

— D-apoi trăbă să-i dai drumu, că, de nu, s-apucă și ea de cucuruz. 

Ușa de la tindă se deschide, și amândoi bătrânii răsar în ușă. 

— Azi iar va fi năduf, tu babo! 

— Văd eu bine că iar. 

— Poate să-i roiască lui Ion vrun stup! 

— Vezi bine că poate. 

încet-încet, s-așează amândoi pe podmol. În faţa lor, din sus, stă casa lui 
Ion. Înaltă, cu tencuiala nouă, cu coperiș de ţiglă. 

Bătrânul se uită mult, ca în vis, la casa ceea și zice apoi, mulțămit: 

— Ce-i frumos îi frumos, tu muiere! 

— Vezi bine că ce-i frumos îi frumos! 

Cum stau ghemuiţi pe podmol, par niște pitici cu căsuţa lor cu tot. El, 
cu părul și mustățile de colie ninsă, cu sprâncenele înțepoșate la mijloc, cu 
ochii de un verde-șters, șters, ea, cu bărbuţa ridicată, cu gura căzută 
înlăuntru, cu ochii mici, cufundați, — par îmbrăcaţi în haine de oameni 
mari, numai ca să nu-i cunoască lumea că-s niște copii îmbătrâniţi înainte 
de vreme. 

Aici, pe podmol, e bine, că-i răcoare, da-n curte soarele arde tot mai 
tare. Purcelul s-a vârât bine lângă gard, cu nasul în buruieni. Găinile, cu 
aripile depărtate, își tot lasă pielița pe ochi și iar o ridică. 

— Vezi, tu babo, și eu era să fac o prostie! Era să nu-l las pe Ionu nosť 
să-și zidească casă de cărămidă! Da’ vezi că eu mă temeam de gerul iernii. 
Când colo, iarna, la ei — mai cald ca la noi. 

— Ion a făcut cărămidă cumu-i legea. A ars-o-n foc. Ştii ce foc și ce jar? 
De parc-ar fi ars o casă. 

Nu mai zic un răstimp nimica, ci privesc duși la casa dinaintea lor. O 
mândrie și o mângâiere mare ies pe feţele lor vecuite, când văd ce harnic a 
fost feciorul lor Ion, care și-a zidit o casă de piatră ca asta. 

Portiţa de la curte se deschide grabnic, și o fetiță de vreo șase ani strigă 
de-acolo, tare, ca la cineva foarte depărtat: 

— Buno-o! A zis mama să veniţi și dumneavoastră să mâncaţi! 

— Haida, tu babo, să mergem dară! 

— Nu știu ce să fac, că mie nu mi-i foame. Da’ ţie? 

— Nici mie, da’ tot mă duc. 

— Atunci, așa pot veni și eu. 

Și, încet-încet, se scoală amândoi și pornesc spre portiţă. 

— Doamne, tu babo, da’ puţin pot eu mânca acuma! 


— Las, c-ai mâncat tu odată destul! 

— Mâncat, da! Da' tu n-ai mâncat?! spune dârz moșul, și nu mai zice 
NIMIC. 

Afară, moșul dă să plece la vale, spre casa lui Petru. 

— Nu acolo, bătrânule, hehei, nu acolo! Acuș nu mai știi pe ce cărări să 
umbli!... 

Și baba se oprește cu mânile în șolduri, gata să râdă. 

Bătrânul zice năcăjit: 

— Da bine, n-a fost asta Mărie? 

— Ba Mărie a fost. 

— Mărie, copila lui Petrea nost’? 

— Ba Mărie, copila lui lonu nost’. 

Moşul clatină din cap că nu crede. Atunci, bunica îi zice scurt: 

— Nu face pozne! Unde-am mâncat ieri? 

— La Petrea nost’. 

— Bine, așadar, azi la cine mâncăm? 

El nu mai zice nimic, ci se întoarce spre casa lui Ion. 

Amândoi erau feciorii lor, și, cum bătrânii nu mai puteau să muncească 
acum, îi ţineau ei. Azi unul, mâne celălalt. I-au rugatr pe bătrâni, amândoi 
feciorii, să locuiască la ei, dar moșnegii nu s-au învoit. Cum să le rămâie 
casa lor pustie?! Și mâţa li s-ar sălbătici acolo. Din curte, și de-o parte și de 
alta, au cuprins mult feciorii, cu casele și acareturile lor, dar bătrânilor și 
așa nu le mai trebuia. Odată, curtea, — care-i acum numai cât o grădinuță 
de flori, — era mare, căci moșul a stat destul de bine: car, plug cu doi boi, 
și două vaci. Și bunica de-acum pe-atunci era o nevastă sprintenă ca o 
șopârlă. 

Așa s-au învoit cu tinerii, că ei să-i țină cu mâncare, dar să rămâie în 
casa lor până la moarte. 

Când întră în curtea lui Ion, copiii mai mărunți sar grămadă în jurul lor. 

— Bunică, câte ouă aveţi acum? 

— Zece! 

— Şi ieri ai zis că zece. 

— Acum avem zece și încă cu zece, s-amestecă în vorbă moșul. 

— Și până la Paști nu le mâncaţi, așa-i, moșule? 

— Nu, dragă, nu. Că noi acuma ne-necăm cu ouăle, da' vi le-nroșim 
vouă. Ştiţi voi bine. 

Blidul cu lapte, larg și afund, stă în mijlocul mesei, și vreo șapte linguri 
pescuiesc înlăuntru, să prindă și câte un glonț de mămăligă. Ochii copiilor 


privesc ţintă la blid. Ochii moșului și-ai bunicii se uită mai mult la copii, și 
mânile ce duc lingura la gură tremură, de parc-ar face lingurile tot așa: «na 
ȘI ție, na și ție». 

Pe bătrân îl îneacă de multe ori tusa cu horcăieli, acolo, la masă. Copiii 
cei mai mici rămân cu lingurile în mână și privesc speriați la moșul, ce stă 
să se înece. Cei mai mărișori râd înfundat pe sub masă. 

O fetiță s-apropie de bunica și-i șoptește în taină: 

— Bunico, de ce face moșu așa de urât? 

— Are o mașină acolo înlăuntru, și aceea cântă așa, tu fată. 

Pe bunica o umflă râsul, câtu-i de bătrână, când bagă de samă că moșul 
a auzit vorbele ei. 

— Am pe muma-zmeilor, zice el, și se duce de la masă, să tușească 
afară. 

Bătrâna a fost femeie rea de gură, în vremea ei — ca toate muierile 
harnice. Îi plăcea ş-acuma să-l mai zgândăre pe moș. A și rămas mai în 
putere ca el. Copii mulţi n-a avut, numai pe aceștia doi, și n-a avut poveri 
grele în viață. Moşul se trecuse mai tare. Când da vreme de ploaie, auzea 
greu ca pământul. Sta atunci cu baba în casă și nu știau ce să se mai facă. 

— Auzi, moșnege, că trage clopotul, zicea baba întru 

Moşul avea cinste mare de clopot, care împrăștie tunetele, trăsnetele și 
toate furtunile scormonite de șolomonari. Asculta cât putea mai atent. Dar 
nu auzea nimic. Totuși, ca să nu s-arate babei că-i chiar așa de surd, zicea: 

— Îmi pare și mie c-ar suna. Parcă cel mare încă! 

— Vezi bine, cel mare. Spun c-a murit Gheorghe-a Melentei. 

— Nu mai spune, tu soro! Că n-am auzit să fi fost bolnav! 

— Ei, nu! Și, iaca, s-a stins. 

— Sărac de el! Și încă avea o fată neașăzată. Noi, ce să zicem, tu babo, 
ne-am așăzat copiii, și cum încă! Bine! Tare bine! Pe noi ne poate lua 
Dumnezeu când vrea. În pace ne ducem, ca și când n-am mai fi fost în 
lume de cându-i vacul. lacă, lonu de pildă. Are casă de piatră, are tot ce-i 
trăbă. Numa noroc să-i deie Dumnezeu de-aici-ncolo. Și Petrea tot așa. Au 
și ei copii, dar au și din ce să-i ţie. 

Când se întâmpla să se întâlnească apoi cu Gheorghe-a Melentei, ori cu 
altul de care-i spusese baba c-a murit, moșul se mânia foc, dar nu-i spunea 
babei de ce-i mânios. Destul că două-trei zile era înțepoșat la obraz și la 
privire, când trecea pe lângă babă, și nu i-ar fi spus o vorbă legănată, 
pentru toate bunătăţile din lume. 

În zile de-acestea moșul era între nepoți, când la Ion, când la Petrea, și-i 


plăcea atunci să le spună povești cu muma-pădurii și cu vrăjitoarea. Și 
când da s-arate cum a fost muma-pădurii, totdeauna zicea astfel: 

— Cunoașteţi voi pe bunica? 

— Cum să nu, moșule! 

— Ei, apoi chiar așa a fost și muma-pădurii, leitpoleit. 

lară când se culca, horăcăia îndată, să-i pară bătrînei că doarme fără 
nicio grijă că-i în dușmănie cu ea. 

Dar de se punea în cale vreo duminică, vreo sărbătoare, moșul își lăsa 
mânia deoparte și cerea de la bătrâna haine curate pentru praznic. 

Porneau apoi amândoi deodată la biserică, cu călăpăr și busuioc în 
mână. 

— Aţi plecat la sfânta biserică? ziceau drumeţii. Dumnezeu să v-ajute! 

— Ce să facem?! Plecăm devreme, s-ajungem, că-i departe. 

— Vi-i lesne dumilor-voastre, c-aveţi doi ficiori harnici și detreabă. 

— Avem, mulțam Doamne! Să deie Dumnezeu și la alții tot așa ca nouă! 

Și bătrânii pășeau tăcuţi mai departe, cu ochii umezi de lacrămi, oftând 
din când în când. 

De multe ori, sara, nu adorm decât tare târziu. Mai ales în zilele 
ploioase, când stau mai tot în casă și aţipesc. În clipele acelea de așteptare 
a somnului li se pare că umblă pe undeva, foarte departe, că se întâlnesc 
amândoi mult înapoi pe cărările bătute ale vieţii lor, și în astfel de clipe 
numai își zic ei pe nume. 

— Doamne, tu Mărie, de mult suntem și noi pe lume! zice moșul, încet, 
din păcel. 

— De mult, Tănase, zău, că tare de mult! răspunde bătrâna de pe laviţă. 
Uite, eu de multe ori nici nu mai pot să-mi aduc bine aminte. 

— Așa și eu, tu Mărie! Așa și eu! 

Apoi, dup-o altă colindare lungă cu gândurile, zice bunica: 

— Ce-ai face tu, Tănase, să mă găsești dimineață moartă? 

— Hm! Eu ce-aș face? 

— Tu, ce-ai face? 

— D-apoi aș chema pe popa și te-aș îngropa, ce să fac altă? 

De-aici-ncolo nu mai zice niciunul nimic. Poate că dorm, ori poate că 
stau așa, pe gânduri, ca nălucile — ușoare, ușoare... 


1907 


Addenda 


IDILA 


E verde, covor e câmpia, 

Și florile-arată-și veșmântul. 
De farmec plin e pământul. 
Se-nalţă, rotind, ciocârlia, 
Cercându-și cuvântul. 


O turmă pe câmp se arată, 
E albă, ca spuma de lapte. 


Ciobanii-s cu glugile-n spate, 
Eu nu știu, văzut-am vreodată 
Așa glugi curate? 

Măgari cu poveri, în cojoace, 
De-abia mai pășind după turmă. 
Răsar pe câmpie. În urmă, 

Un câne, ce vrea să se joace, 
Pământul îl scurmă. 


Și mieii zburdalnici s-aruncă 
În joc nebunatec, și saltă, 

De-o caldă plăcere se-mbată. 
Ciobanul de-un spine descurcă 
Oiţa-ncurcată. 


Aproape-i părăul ce curge 

Cu murmur prin iarbă și cântă, 
La gârle cu zgomot s-avântă 

Și cade în spume, și fuge, 

Și grabnic cuvântă. 


Și oile beau, și ciobanii, 

Și beau mielușeii, mioare, 

Şi noatini cu coarnele-n floare. 
Tăria, berbecii, — vultanii, — 
Voiesc să-și măsoare. 


Ei merg, se departă deolaltă, 
Ș-aleargă în goană nebună 
Unul spre altul. Și sună 
Ciocnirea de coarne, și saltă, 
Şi-n codru răsună. 

De zbierate aerul plin e. 
Mumânile fiii își cheamă... 

Pe ceruri un nour se-ntreamă. 
Păstorul îl vede cum vine 
Şi-și trage pe semă... 


Dar nu e nimic! Se desface 
Și fuge de-a soarelui rază 
Sălbatecul nor. Înviază 

A mieilor voie, și-i face 

De jocuri să-și vază. 


Pe pajiștea verde, deoparte, 
Doinește din fluier păstorul. 
În doină îngroapă-și el dorul. 
De sunete dulci și curate 

Te umple fiorul. 


Şi-i verde, covor e câmpia, 
Iar florile-arată-și veșmântul. 
De farmec plin e pământul, 
Se-nalţă, rotind, ciocârlia, 
Cercându-și cuvântul. 


1900 


SPRE LUMINĂ 


Din necuprinsul haos ne apare 
Al zilei domn, lucind de fericire, 


Redeșteptând natura cu-o privire, 
Și focul lui s-aprinde tot mai tare.. 


Din dese neguri luna, -n noapte, 

Și stele mii din întunerec iasă... 

lar în văzduh un farmec sfânt se lasă. 

Și din pământ vin dulci și calde șoapte... 


Către lumină totul se îndreaptă, 
De întunerec fuge, se-ngrozește... 
Sus, inimă! Din noapte te deșteaptă! 


Nu vezi că vălul negru se-nteţește, 
S-acopere bătaia ta curată?... 
Împrăștie-l, din nou întinerește! 


1900 


LĂPUȘNEANUL 
(Imitaţie după Arany lanos) 


E iad de-ntunerec afară, 


Furtuna cumplit clocotește, 
Și ploaia în geamuri izbește 
Cu picuri puternici. De-asară 
Și vântul vuiește. 


Voivodu-i cu părul vâlvoi 

Şi-i galben ca moartea la faţă: 
— «Pe ziduri, pe ziduri s-agață, 
Lipsiţi-i, ostașilor, voi, 

De-a doua viață!» 


— «Nu-i nimeni. Te-așază, stăpâne. 
E ploaia ce-n geamuri lovește.» 
Bătrânul călugăr voiește 

Să-l scape de teamă. — «Hei, câne, 
Ascultă, privește! 


Boierii-s! Cum vin cu turbare 
Spre mine!... Schelete ce sună... 
Și capete n-au... și nebună 
Lucește-le arma... Mai tare 
Spre mine s-adună!» 


— «Nu-i nimeni... a vântului șoapte.» 
— «Ah, vulpe! Tu ţine-le parte, 

Că tu i-ai chemat!»... Și s-abate 

În patu-i... Ș-un câne în noapte 

Tot urlă departe. 


Furtuna mereu se-ntețește, 

Mai repede-aleargă și vântul, 

Și plin e de groază pământul... 
Tot fulgeră-n noapte, trăsnește... 
Deschis e mormântul. 


— «Cu tunuri de moarte venit-au 
Spancioc și cu Stroici, să dărâme 
Măreţu-mi palat, să-mi sfărâme 


Viaţa... Cu dânșii pornit-au 

Și lehii cu arme.» 

Ş-un trăsnet căzu pe aproape, 

Urlând în nebună vuire. 

Voivodul își iese din fire: 

— «Ei vreau ca de viu să mă-ngroape... 
Din iaduri simţire!» 


— «E trăsnetul, doamne, te culcă.» 
— «Văzut-am pe Stroici. 

— Taci, câne, 

Şi nu îmi mai zice stăpâne. — 
Venea ca în vis o nălucă 

Cu gânduri păgâne»... 


Dar norii alungaţi-s de vânturi. 

Seninul din nou se arată. Și stelele toate. Curată, 
Ş-a nopții regină. lar cânturi 

Nebune înceată. 


Voivodul adoarme. În casă 
Pătrunde a lunii lumină... 

Și iată, spre patu-i se-nclină 
Viteaz înarmat: — «Să ne iasă 
Învingere plină!» 


Sălbatec se scoală, răzbate, 
S-aruncă din patu-i — furtună — 


Lovește în aer... s-adună 
Şi sare ca tigrul... Se zbate 
Furia-i nebună. 


Călugărul piatră rămâne: 
Cu cine se luptă pe moarte? 
Nu-i nimeni în casă... — «Ce soarte 


Amară avut-ai, stăpâne... 
... Pierdutu-le-ai toate!» 


1900 


DIN DEPĂRTARE 


Picură mereu în minte-mi 
Farmecul trecutului, 


Iară gându-n voia lui, 

Fuge, zboară... Chipuri sfinte 
Trec pe dinaintea mea... 
Cum le-aș pironi în minte-mi 
De-aș putea! 


O! așa de dulci îs toate 
Dac-odată au trecut... 

Miere azi mi s-a părut 

Ce-am ţinut venin de moarte, 
Altădată... Vreme, mergi 
Prea cu zor... dar tu puţine 
Înţelegi. 


O! va fi pădurea verde... 
Primăvara vine iar... 

Și un dor fără hotar 

Mă cuprinde și mă pierde: 
Să-mi revăd sătuțul drag, 
Casa, lunca și pădurea 
Cea de fag. 


Se apropie voioase 

Zilele de sărbători, 

Le-am cântat de-atâtea ori, 

— Bucurii din inimi scoase, — 
Dar cum mi s-au arătat 
Astăzi, că-s străin, o, n-au fost 
Niciodat'! 


Au pornit și alții-n lume 
Sărbători și bucurii... 

O! dar nu știu cum va fi: 
Le cunosc, și nu au nume, 
Niciun farmec nu cuprind, 
Niciun foc în al tău suflet 
Nu aprind. 


Reci sosesc; când trec, sunt ghiaţă. 


Unde e seninul lor, 

Și mirosu-mbătător? 

Unde e a lor viață? 

Ca la noi, — să-mi credeţi mie, — 
La alți nu mai sunt, și veșnic 

N-or să fie! 


Pleacă-mi, deci, închipuire, 
Pe la noi, căci eu nu pot. 
Vezi ce-o fi, şi-mi spune tot, 
Rumenă de fericire 

Când te vei întoarce iar... 
Dar povestea mea n-o spune: 
E-n zadar. 


TÂRNAVA 
(Imitaţie) 


Vii așa de-ntunecată, 


1901 


Târnavo, ţi-e zbucium mersul, 
Geamăt ţi-este astăzi viersul 
Doinitor de altădată! 

Plină ţi-e de spume gura, 

Și cu gura muști din țărmuri 
Lacomă, ţi-e plină ura, 

Și de multă ciudă tremuri! 


În adânc îţi fierbi veninul, 
Şi-n obraz veninu-ţi iasă. 
Nu-l acoperi, nu îți pasă 

Că ţi-e negru-tină sânul. 
Tu, în hohot nebunită, 

Sai deodată peste maluri 

Și iei câmpii despletită, 
Păru-ţi curge-n rupte raluri! 


Tot mai mare crești. Mânia, 
Vânătă, mereu îţi crește, 

Cum alergi de nebunește, 

Să îneci toată câmpia. 

Iat-o salcie rămasă 

De topor, în braţe-o scuturi 

Și o smulgi. Din umbra-i deasă 
Zboară-ncet de noapte fluturi! 


Ce apuci odată-n brață 
Strângi la piept ca disperarea! 
Neagră ţi-e nainte zarea, 
Și-ndărăpt ai nori de ceaţă. 
Stai. Sălbatec ochiu-ţi cată 

Şi, ca tauru-n mânie, 

Capu-n piept ţi-l pui deodată, 
Și pornești — o vijelie! — 


Tu, cu ochii-nchiși, acuma 
Nu mai știi ce-i deal, ce-i vale, 
Ori de-ţi stau dușmanii-n cale! 


Dai din mâni, ţi-ntuneci spuma, 
De nu merge, dai cu pumnii. 

Te trântești de stăvili toată 

Și răzbești, iar stâlpii, unii, 

'N păru-ţi, încâlciţi, înoată! 


Și pădurea stă năucă. 

Cu ochi mari la tine cată. 

Nu te mai pricepe, fată. 

— «Ce-i cu tine, ce te-apucă?» 
Și, de ciudă că nu poate 

Taina ta să o-nţeleagă, 

Urlet de mânie scoate 

Și se zbuciumă întreagă. 


Dar în calea alergată 

Te-ai izbit, șuierătoare, 

De-un pripon, și glasu-ți moare. 
De durere-nfiorată, 

Ridici capul, și cu ochii 

Tulburi tu privești năcazul 

Ce-ţi stă-n drum... Ce, poala rochii 
Ți-o ridici că-i mare iazul?! 

Însă nu! Alt gând te poartă! 
Te-ai oprit de-ți strângi puterea. 
Prea-i amară-n tine fierea, 

Şi mânia nu ţi-e moartă: 

Vrei să-l smulgi din rădăcină, 
Hohotind să-l duci la vale... 
Glasul vântului suspină, 

Şi-n văzduh e-atâta jale! 


Ş-acum, uite-o! lar vuiește. 
Iazul ea l-a prins în brață 
Și-l zmâncește, și-l înhaţă, 
Dar nu poate, nu-l pornește. 
Și ea lunecă, și cade, 


Părul i s-agaţă însă 
Prin grădele. Şi o arde 
Soarele pe fața-i plânsă! 


Te-a învins! Şi, rușinată, 
Fugi acum și-alergi întruna! 
Ţi-a mărit în piept furtuna, 
Neizbânda, dragă fată! 

Și pădurea de pe culme 

Te-a văzut, și-a râs să moară, 
Parcă nu-i și ea din lume, 

De durerea ta s-o doară! 


Dar de ce începi să tremuri, 
Târnavo, și plâns îți vine? 

Ce te doare, ce-i cu tine, 

De c-un glas din alte vremuri 
Prinzi să cânţi înduioșată? 
Haina de ţi-o strângi în creţe 
Lângă trup, și se arată 

Pe-a ta față-acum blândeţe? 
O, -nţeleg! Pe-un deal, deoparte, 
Un cioban din fluier cântă 
Doină trăgănată, frântă. 

Sunt români din astă parte! 
Tu-i cunoşti, și rău îți pare 
C-ai stricat ogoare-atâte. 
Munca lor... Și-ţi ceri iertare, 
Palidă, -n suspinuri frânte! 


Şi-acum vrei ca, dintr-odată, 

Să-ţi aduni din vânt veșmântul, 
Să-l ţii strâns. Și-ţi plângi cuvântul 
Că nu poţi, sărmană fată! 

Dar pe rând îl prinzi de-a bine, 
Părul despletit pe cale 

Plete-l faci, că ţi-e rușine 

Să pornești așa la vale! 


lar pe deal românu-și cântă 
Doina lui tremurătoare, 
Parc-ar fi dintr-o ruptoare 
Cu-al tău glas, ce se frământă, 
Târnavo! Şi câtă jale 

Zace-n ele-ntr-amândouă! 
Ah! De-ar fi de-aici o cale 
Prin Carpaţii rupți în două! 


1901 


STROFE 


Tu zici că-i greu să mergi la deal pe munte. 
Dar, crede-mă, -i cu mult mai greu la vale, 


Când vrei să nu-ţi frângi gâtul pe nevrute. 


Că-n fruntea tuturor, prin foi, prin ziare 
E pus, e cu-nţeles, căci, vezi, se suie 
Piticul pe stejari, să fie mare. 


Cum șoapătă părăul și se stinge 
De lin șoptitul lui târziu în noapte... 
Tu, drag, -ai învățat numai a plânge. 


În laturi, Aristot, și tu, Virgile! 
Azi fetele sunt universitare, 
O Xenofonă văd între copile! 


VESTALA 


Pe altarul sfânt al Vestei, cu văpaia-i tremurată, 
Focul arde; luminează largul templului... Vreodată, 


1901 


Palpitează lung și-nceată flacăra, și iarăși crește, 

Pe păreţi își joacă chipul și-n unghere se topește... 
Liniște... Afară, luna, melancolică, își face 

Drumul său, a sa cărare, ce-ntre mii de stele zace, 

Şi din veci e tot aceeași... 

În veșmântu-i alb, la focul 

Vestei, — stă fecioara blondă și, pierdut, privește jocul 
Flăcării. Un vis de vară, vis de primăvară este, 

Chip din o frumoasă, dulce, melancolică poveste. 

Stă de mult pe gânduri dusă. Și din când în când ființa 
ĮI se zguduie de-un cuget ce-o cutremură. Credinţa 
De copilă e sădită-n al ei suflet: Focul Vestei 

Pururi trebuie să ardă pe altare. Că acestei 

Datini și credinţe sfinte au de-a-i mulțumi romanii 
Cucerirea lumii-ntrege, groaza ce-o simţesc dușmanii 
De puterea Romei... Toate ea le-a supt de mică, toate, 
Și acuma, când e pusă strajă focului, nu poate 

Să cuprindă taina asta... Din noianul depărtării, 

Din icoanele trecute... Jos, pe țărmurele mării, 

Satul ei... copilăria... mamă-sa cu-a ei poveţe, 

Și, săltând pe malul apei, rumenă de tinereţe, 

Cum mergea cu alte fete la scăldat... Ș-a fost să fie 

Ca odată ochi de tânăr, — dulci ca o copilărie, — 

Să s-oprească pe ființa-i albă-n alba spumă-a mării... 
Și de-atuncea ea aicea-i, el — în fundul depărtării... 
Ce s-o fi ales de dânsul, și pe ea ce-o mai așteaptă?... 
Cu mâna-i tremurătoare, palidă-un tăciune-ndreaptă... 
lar văpaia vineţie crește-ncet, palpitătoare... 

Și în pieptul vestalinei s-au stârnit, ca o vâltoare, 
Toate patimile calde-a tinereţii negustate. 

— «Vestă, tu, ce-mi ţii și mintea, și pornirile legate 
De altarul tău, te-ndură și mă scapă de povara 

Ce-mi zdrobește viața-n mine! Ah! Arată-te în para 
Focului acestui sacru, și gândirea-mi luminează: 

Azi să-ți fiu pe veci supusă, veșnic focului tău pază, 

Și atunci, în noapte-mbracă-nchipuirea-mi, și viața 
Scursă pân-acum s-o coperi cu-o nestrăvăzută ceaţă. 
Azi, de nu, să plec în lume, scapă-mă de jurământ! 


Nu vezi tu c-așa mă mistui și că întru în mormânt?! 

Și așa te rog, zeiță, tu ascultă-mi rugămintea, 

Căci eu văd că mi se-ngroapă, că îmi piere-n creieri mintea»... 
Ș-a vuit deodată-n templu, s-au cutremurat pilaștrii, 
Stâncă a rămas vestala cea cu ochii dulci, albaștri... 
Focul de pe-altarul Vestei împrăștiat prin templu este, 
Şi o voce tunătoare a tunat ș-a zis aceste: 

— «Tu, copilă-a lumii tale, rând de vieţi de ţi-ar fi date, 
Și la templul Vestei toate le-ai petrece, nu-i străbate, 
Nu-i cuprinde adevărul! Nici de te-ai întoarce-n lume, 
Nu vei fi mai norocoasă... Tot ce credeți numai fum e!» 
Ş-a tăcut. Şi luna-și face drumul ei, nepăsătoare... 

lar păraiele suspină și mugesc pe la vâltoare... 


Dimineaţa-n templu află trupul rece-al vestalinei... 
S-a ucis, căci a ucis-o necuprinderea luminei. 


1901 


CÂNTEC 


Mă pierd mereu în visuri 
Lipsite de-nţeles, 


De ce mă chemi, pădure, 
La tine-atât de des? 


Un basmu plin de farmec 
Mă duce-n ţara lui. 

Ce nu-mi dai pace, lună, 
La ce nu mai apui? 

Pe malurile tale 

Cu doruri mă frământ. 

Ce nu-mi dai pace, Someș, 
La ce atâta cânt?... 


1903 


DIN AMINTIRI 


Din amintiri mi s-a-ntrupat 
Un dor învăpăiat, 


De vraja dulcelui tău glas 

Mă simt mereu chemat, 

Mă urmărește-n drum mereu 
Și treaz, și-n visuri chipul tău. 


Pornesc în codrul desfrunzit 
Doar de te voi uita, 

În jalea închegată-n el 

Doar vântul se văita, 

Dar doi obraji ca ruji răsar... 
Şi simt că-i primăvară iar... 
Afară noapte neagră e, 

Eu mor de mult senin; 
Afară plec să-l risipesc, 

Ca să mă mai alin; 

Dar două stele îmi zâmbesc, 
Și iar seninu-l întâlnesc. 


De câte ori m-am dus apoi 
Pe-al Someșului mal, 

Căci e liniștitor și mut 

Al Someșului val; 

Dar nentrerupt acum vânta, 
lubito, chiar povestea ta! 


M-am adâncit în cărți să-mi uit 
De mine și de tot; 

Dar, vai, stăpân pe gândul meu 
Să fiu eu nu mai pot: 

Visez la zâne din povești, 

Prin care tu crâiasă ești. 


Când, sara, vreau să depărtez 

De mine umbra ta, 

Se pare că vrăjit aș fi 

Să nu te pot uita: 

Căci tu m-adormi, tu visu-mi ești, 
Tu dimineața mă trezești. 


1903 


PASTEL 


S-au lăsat a sării umbre 
Şi e pace pe pământ, 


Doar prin desele răchite 
Cântă rătăcitul vânt. 


Ca un brâu de-argint străluce 
Someșul, în mersu-i lin, 

În argintu-i se-oglindește 
Chipul lunii, dulce, plin. 


Eu, în mica-mi luntrișoară, 
Stau la ţărmur și privesc; 


Nu cutez să stric oglinda, 
N-am putere să vâslesc. 


1903 


LEGENDĂ 


Sus, în palat, sunt capete pierdute, 

— Şi sfetnicii, ș-ai oștii ghinărari, — 

lar împăratul, de trei zile, mut e, 

Înţepenit în tronu-i de stejar: 

De-un crai dușman, sculat, venit-a veste, — 
El e bătrân, prea tânăr fiu-i este. 


A patra zi, cu barba pieptănată, 

Cel mai cuminte sfetnic, mai bătrân, 
Proptindu-se de cârja-ncârligată, 

S-a dus la împăratul: — «Drag stăpân, 

E Domnul drept. La vatră rămân proștii, 
Tu lasă-l pe Lian în fruntea oștii.» 

Un tânăr nalt, cu-obraji rumeni de fată, 
Dintr-un ungher ascuns a răsărit, 
A-ngenunchiat la tron: — «Mă lasă, tată! 
Să se-mplinească ce e sorocit». 

Bătrânul îl sărută, zice: — «Du-te!» 

Și lacrămi două-n barbă-i sunt pierdute... 


II 


De când află de hotărârea dată, 

Din plâns Firuţa n-a mai contenit, 

Se stinge ca o floare, biată fată, 

De trei nopţi somnul nu i-a mai venit. 
Dar când a fost în noaptea despărțirii, 
S-arată Precesta în visul Firii: 

— «Aici, îți dau, copila mea, o furcă, 
De aur fus, și caier de argint; 

Tu până-n zori torci tort ce nu se-ncurcă, 
Și până-n zori tu-l pui la năvădit, 

ÎI ţeși, croiești și coși pe cum e data, 
Și dimineaţa dai cămașa gata. 


Ş-a fi apoi cămașa fermecată: 

Să nu s-atingă săbii, — limbi de foc, — 
De cel ce va purta-o îmbrăcată, 
Săgeţile să le oprească-n loc. 

Lian ţi-e frate geamăn: e dreptate 

Ca lui să-i dai această bunătate.» 
Firuţa se trezește, răsărită 

Ca un copil setos de dulce-alint; 
Fecioara nu-i. De pat furca-i proptită, 
Cu fus de aur, caier de argint. 

Și minunat, s-a pus pe lucru fata, 

Și până-n zori a dat cămașa gata. 


III 


Oștirile sunt gata de plecare. 

Răsună trâmbiţe și tobe bat, 

lar ghinărarii se rotesc călare, 
Nechează cai de-adânc împintenat. 

Și lăncile-s pădure lucitoare, 

De crezi că-i pe pământ al doilea soare. 


Domnița în fereastră stă și cată — 
Din ochi ea soarbe-un tânăr făt-frumos 
Ce-și joacă roibu-n coama răsfirată; 
Sfios, Firuța-și pleacă ochii-n jos 

Și simte-n sân un val de tinereţe, 

Că nu a mai văzut așa mândreţe. 

Și când gândi că poate-n lupte moare 
Și nu l-a mai vedea pe calu-i murg, 

I se porniră-a ochilor izvoare, 

Pe fața palidă — al morţii-amurg... 

Și când a fost oștirea-n drum pornită, 
Ea lui i-a dat cămașa cea vrăjită... 


IV 


Trecut-a anul de când jalea mută 
Stăpână e deplină în palat... 

Nici leacuri, vrăji, nimic nu mai ajută 
Bătrânului de-un veac încoronat, 

Că nicio veste-n ţară nu-i sosită, 

Să știe lupta cum e hotărâtă. 


Dar într-o zi, vreo câţiva soli în fugă 
Sosesc grăbiţi, c-un sprinten ghinărar: 
Dușmanii vin furtună și-i alungă, 

În urma lor e jale și amar, — 

Lian e mort, ucis de-o lată spadă... 


Bătrânul crai din tron căzu grămadă... 
Și vin dușmanii cum aduce vântul 

Un nour de lăcuste-ntunecat... 
Palatul vechi e una cu pământul, 

Și poarta curții-n două a crăpat. 

lar pe ruine buhne cânt-a jele, 
Plângând mărirea îngropată-n ele. 


Din ceasul când, în pragul curţii sale, 
A pus piciorul cel dintâi barbar, 
Pornit-a Fira, pe-o pustie cale, 

Cu furca-n brâu, departe, spre hotar. 
lar mândrul ghinărar înnebunit-a, 
Zadarnic căutându-și multiubita. 


De-atunci, în nopți tăcute și senine. 
Ea toarce firul cel subțire-ntins. 

Pe mândre văi, acasă, pe ruine, 

De vrajă cântă fusul ei cuprins. 

Dar nu mai cânt-uneltele vrăjite 

De Preacurata-n visu-i dăruite. 


Ea toarce fire lungi într-o ruptoare, 
Să ţeasă iar cămașa lui Lian, 

Să-l apere de lănci otrăvitoare. 

De spadele cumplitului dușman, 
Să-i fie munca fără spor vrea Sfântul, 
Căci firele-i mereu le fură vântul... 
Când toamna vezi plutind lungi fire albe 
Prin aer rătăcind sub cer senin, 

De se agață-n miriște ca salbe 

Ori printre rămurele se anin, 

Din tortul Firei toate sunt acestea, 
Așa ne spune, dragii mei, povestea. 


19:03 


CRĂNCĂU 
— Copie de pe natură — 


E imposibil să nu-l cunoașteți! 


În birturi, cafenele, la cărți și la biliard, nedespărțit tovarăș al 
pardesiului său învechit, roșiatic-verziu, al bastonului său plin de noduri, 
ca grumazul cantorului de la noi, de gâlci. 

Cutreieră în fiecare zi de trei-patru ori toate străzile orașului, cu mersul 
său superb, apăsat, provocator. Capul și-l ţine drept, chiar un pic lăsat pe 
spate. Pieptul, — dezvoltat, puternic, pe care se odihnește veșnic mâna lui 
stângă, cu degetele răsfirate, osoase, diforme, — despică aerul, cum 
despică pieptul corăbiei undele verzi ale mării nemărginite. 

E veșnic cu catar, strănută de răsună străzile, și tot el își urează viață 
lungă, pe-un ton așa de moderat, că-l poți auzi din casă: ziua — când îţi 
plâng copiii ori te sfădești cu nevasta, noaptea — când ești pe jumătate 
adormit. 

În zilele aprinse de focul lunii lui cuptor îl găsești pe promenada 
orașului, plimbându-se ori șezând pe vreunul din scaunele cu văpseaua 
aproape ștearsă. În zilele de iarnă şade rar acasă. Veșnicul lui strănut face 
să se cutremure ferestrele birturilor, și stăpânii, aproape de fiecare dată, 
dau târcoale în jurul lor, să vadă: nu a crăpat vreuna? 

E om bun la fire. Nu se ceartă, nu se-agață de nimeni. Câteodată i se 
pare că trăiește singur în lumea asta lungă și lată. Nime nu-l înțelege, nime 
nu-l întreabă de rostul vieţii lui. Poate nici el nu se mai prea înţelege, și 
poate de-aceea, ca să-și mai limpezească gândurile, bea așa de des și-atât 
de mult. 

Dumneavoastră îl cunoașteţi așa cum e acum, dar eu îl știu de pe când 
era altcum, și de-aceca mă impresionează mai mult decât pe 
dumneavoastră. 

Nu e așa de mult de-atunci, pot număra anii pe degete, și totuși, cum s-a 
schimbat, cât de bătrân pare și cât de dezgustat de lumea asta! 


Dar așa-i ursita firilor sublime, 
Singuri să trăiască, să-i priceapă nime, 
Până se arată moartea genială, 


Și cu ea în nouri ei își fac porneală. 


(Din Genii, poezie de un prieten al meu.) 


li pusesem numele «Crăncău». Din botez îl chema Ion, și porecla îi era 


Pădureanu. Cognume frumos, românesc. Ceva reminiscenţe din vremile de 
haiducie, ceva semne de «fecior de lele». 

Și l-a-nzestrat natura cu toate darurile! 

Din puterea mămăligilor și a blidelor de fasole frecată s-a închegat în 
mușchii, în oasele și-n vinele lui virtutea ajunsă de poveste a neamului 
nostru. 

Din glasul croncănitoarelor și-a împrumutat o parte a glasului său. 

Din privirea ageră a vulturului, ce se rotește maiestuos sus, în slava 
cerului, deasupra încântătoarei noastre ţări, a cules, a concentrat, ca în 
două focare, în negrii săi ochi, priviri ce străbat prin întunerecul închegat 
al nopţii, priviri a căror ardere nicio femeie n-a putut s-o susțină. 

Cu pieptul de-atunci promiţător a fi un puternic scut în viaţă, cu umerii 
laţi, cu braţele și cu picioarele sale îmbrăcate într-o musculatură de 
Hercule, era un adevărat Crăncău. Numele ăsta, la drept vorbind, nici noi, 
cei ce i l-am dat, nu prea știam ce va să zică. Dar ni s-a părut așa de potrivit 
pentru întreaga lui ființă, că nu ne-am mai putut dezlipi de el, odată 
născocit de unul din noi. 

Cu sufletul drept, cu mersul și mai drept, cu ochii aprinși, cu inima 
veșnic în flăcări, căci veșnic era îndrăgostit; vorbăreţ ca o babă, și-apoi 
dintr-una melancolic, ca un cal șarg mâncat de ham; obraznic câteodată 
înaintea domnișoarelor, altă dată sfios ca o fată mare, Crăncău arăta toate 
însușirile omului de geniu, un om cu care puteai porni în toiul nopţii prin 
pădure și cu care erai mai sigur în crâșmă decât singur la tine acasă. 

Și-apoi la petreceri! Doamne! Părea că-i toată lumea a lui! Părea că de 
vântul ce-l făcea rotirea puterniciei lui se-nvârt domnișoarele în polca cea 
repede. 

Și, după cum mi-a spus, petrecerile i-au și pus capul. 

Adică nu petrecerile, ci multele cunoscute de la petreceri, care toate l-au 
părăsit cu necredinţă. 

De-atunci s-a retras prin crâșme, de-atunci a-nceput a strănuta și a 
vorbi singur, ca nebunii. 


Dumneavoastră nu l-aţi cunoscut așa cum a fost odată, de-aceea nu-l 
băgaţi în samă. Dar eu, eu, care-l știu cum «a fost odată», mă impresionez 
de câte ori îl văd, deși nu cred ca «infidelele» să-l fi adus în halul de azi. 
Asemenea munte de om trebuie doară să fi avut o inimă de piatră! Sau 


poate... 


1903 


AXENTE CIUBUC 
— Copie de pe natură — 


Se-nţelege că dumneavoastră nu-l știți, că n-aveţi de unde. Trăiește 


retras de lume, departe de patimile și mizeriile zilnice ale micilor muritori, 
ca un adevărat filosof din timpurile de mărire ale grecilor. N-are nimic cu 
oamenii, și totuși sunt mulți care nu-i dau pace. 

Axente mi-i prieten hăt, de când eram prin gimnaziu, și mi-i prieten şi- 
acum. Dacă mi-aș cunoaște viitoarea soție așa cum îl cunosc, vă asigur că 
în veci nu m-aș căsători. 

După înfățișare, i-ai da paisprezece ani. Cam plecat de spate, — poate în 
urma greutăţii pipei, ce spânzură melancolică dintre dinţii lui îngălbeniți 
de fum, — atingând aproape pământul; cu picioarele subţirele, care parcă 
nu trăiesc bine laolaltă, căci mereu se ferește unul de celălalt, ca boii ce 
trag răzimaţi de rudă, Axente e iute ca pârjolul, pare că fuge pământul subt 
picioarele lui, aşa merge. 

După statura plecată, ai zice că-i filosof, dar după umbletul nervos și 
repede, îți face impresia unui negustor veșnic în dâra gheșeftului. 

După înfățișare ai zice că-i de paisprezece ani; dar dacă îţi iei 
îndrăzneala să-l examinezi mai de-aproape, și, se-nţelege, dacă îți dă și el 
voie, vezi că, afară de rotogolul din jurul ochilor, — cam cât ar cuprinde o 
fiertată dutcă (4 coroane vechi), — din toată cinstita lui față răsar niște 
tepe aspre și dese, — o adevărată pădure în miniatură, — de peri cotoroși 
și negricioși. Pe sub nas — un ștraf mai întunecat, așa că ai putea spune în 
dragă voie că-i bălțat, dacă termenul ăsta nu s-ar folosi mai mult pentru 
purcelașii brăzdaţi cu ștrafuri albe. 

După barbă, ai zice, dar, că-i de cel puţin douăzeci și trei de ani. 

Are un roc în para focului și niște pantaloni în culoarea blănii de vulpe, 
cu genunchii ieșiți ca două funduri de căciulă. Umblă cu guler tare, decorat 
unde și unde, și mai ales pe partea din priveliște, cu niște punctuţe negre și 
fine. Manșete se vede c-a purtat mai nainte vreme, căci butonii, adevărate 
buți de pleu, cu cercurile tăiate în corpul lor, trăiesc și acum. Unul e agăţat 
decorativ de lanţul ceasornicului de buzunar, celălalt spânzură așa, cam la 
un decimetru din cheutoarea mânecii stângi a cămășii ieșite de subt 
adăpostirea rocului. Pălăria lui, jumătate verde, jumătate incoloră ori surie- 
mohorâtă, pare o ciupercă uriașă, gata să putrezească. 

După îmbrăcăminte, ai zice că-i din epoca în care au umblat muscalii pe 
la noi. 

Ceasornicul lui are patru capace — trei de-o parte, și adică: hârtia pe 
care-s scrise numerele, rama în care a fost sticla, și a treia parte din capacul 
ce se ridica țanțoş drept în picioare când apăsai cu degetul de bumbuleţul 
ce era odată lipit de toartă; de cealaltă parte — un petec de piele neagră 


ţine locul capacului din dos, care cine știe pe unde gustă eterna pace. 
Petecul ăsta se deschide cu ușurință și lasă să se vadă intestinele ruginite, 
posomorâte, ce abia se mai frământă în această interesantă alcătuire. Îţi fac 
impresia unor cai de mașină, sărmane mârțoage ce așteaptă să le iasă odată 
duhul, să se mai preumble și prin ceea lume și să mai deie și altora de 
lucru. După ceasornic, ai putea crede că Axente e din prima epocă a 
mașinilor. 

Pipa lui e o adevărată comoară și pentru plămânii setoși de fum, și 
pentru măselele ce se hrănesc cu băgău, și pentru un muzeu arheologic. Ai 
zice că-i din epoca de piatră arsă! 

Și fiindcă dintre câte semne are fratele Axente pipa e mai bătătoare la 
ochi, — Ciubuc i-a și rămas numele. 

Dar veţi zice că nici acum nu-l cunoașteţi, că v-am spus de toate, numai 
de Axente nu v-am spus nimic. Eu, dragii mei, cred că v-am povestit așa ca 
să-l puteţi cunoaște «după înfățișare». Nu cutez să trec la descrierea firii 
lui. Nu-s așa de meșter. 

Și-apoi, încă ceva: mi s-a gătat tabacul și n-aş vrea să întru în dușmănie 
cu el. 

1903 


ION ĂL CU STRAIŢĂ 
— Copie de pe natură — 


Doamne, fie voia ta! 


Zilele, pe toate, nopți 
Fă-le, Doamne, dacă poți. 


Plouă, Doamne, ce-i ploua, 
Plouă, Doamne, cartaboși 
Afumaţi și unsuroși. 


Se zice că omul are voie liberă, adică, pe romînește spus, că omul e 
stăpân pe sine, pe toate facultăţile sale. Legea asta, cum îi zic învățații, 
generală, o dă de minciună și o face de râsul lumii prietenul meu Ion. Când 
mămăliga se rostogolește aburind din fundul ceaunului și se pune la 
odihnă pe unul din cele patru colțuri ale mesei de brad, când zama cu 
carne de berbece se varsă în blide scufundoase, largi, și când patru 
cocoloașe cât patru căciuli ciobănești răsar deasupra jăratecului de pe 
vatră, ca tot atâtea luni pline, nici cu doi boi nu l-ai putea urni din casă pe 
Ion «ăl cu straiță». 

Îl cheamă Ion după numele moșu-său, pe care l-a prăpădit o potaie de 
urs hăt-colo sus, în inima munților, într-o iarnă neagră, când urșii nu prea 
stau atâta în vizuini și când păcurarii nu cheltuiesc atâta cu iernatul oilor. 

De mult nu mai vorbește nimeni de el, și, ca să-i rămână cât de cât 
pomenirea la nepoții și strănepoţii câți or fi să fie, Ana și cu Achim au 
hotărât să-i deie copilului numele bătrânului, cu care i-a cinstit norocul. 

Ion creștea ca năzdrăvanii — într-o zi ca-n două, și-n două ca-n nouă. 
Când a împlinit o săptămână era cumu-s copiii celor mai multe doamne de 
azi când împlinesc un an. 

Român din viță porodiță! 

Neam de păcurar, înrudit cu brazii înalți, arătoși, drepţi, chip de 
libertate, de neatârnare! 

Când a fost de-o jumătat' de an, mumă-sa a-nceput să-l bată aproape în 
fiecare zi, și asta a ținut până a ajuns de zece ani. 

Biata femeie era să-și deie duhul în vremea cât a supt copilul. Așa 
hrănaci, să-i găsești părechea! Era în stare să sugă de la toate femeile cu 
copii mici câte erau pe ulița lor. Și când cea din urmă îi smulgea ţâţa din 
gură, zbiera ca din gură de șarpe. 

Când a împlinit trei ani, ținea pânea întreagă în braţe și nu lăsa pe 
nimeni să taie din ea. În vreo câteva rânduri, badea Achim, tată-său, era cât 
pe-aci să-și potopească odorul, care zbiera câte două ceasuri, când 
bărbatul, ostenit, venind de la muncă, îi smulgea pânea din brațe. 


La cinci ani, mumă-sa l-a trimis la școală, dar haramina de băiat nu 
putea sta nemâncat până la amiazi. Și cum ușa domnului Istrate, a 
dascălului, nu se-nchidea chiar așa ca niciun copil să nu-și poată băga 
mâna să ieie rătezul, Ion a început să ieie la protocol mămăliga, ceapa, 
șteandul cu brânză și alte bunătăţi de-ale lui Istrate, care, ca văduv ce era, 
trăia mai mult cu mâncări reci. 

Odată l-a găsit pe micul tâlhar dându-și cu pumnul după cap ca să-i 
lunece pe grumaji un boț de mămăligă cu brânză ce i se oprise deasupra 
omușorului, pesemne nu fusese bine mestecată mămăliga. 

— Stai tu numa, tâlharule! Bine că te-am prins! Adecă tu-mi erai 
inspectorul! 

Și când a pus mâna pe el, Ion, uitându-și că are boţul de mămăligă în 
gât, a răcnit una ca acasă, când tată-său îi lua pânea din braţe, și atunci 
glonţul de mămăligă a sărit drept în barba domnului învățător. Dar n-a 
ţinut mult concertul, căci Istrate l-a târât repede la masa din fund, i-a 
tecăruit bine gura cu mămăligă, i-a aplicat deasupra o batistă, legându-i-o 
la ceafă, mânile i le-a legat la spate, să nu poată dezlega batista, și l-a trimis 
acasă. 

Când l-a văzut mamă-sa așa legat, n-a știut ce să gândească. Băiatul nu 
putea zice nimic. Când a descurcat tot lucrul, Ion s-a ales cu o bătaie bună 
și cu făgăduiala că de-aci nainte își va duce la școală bucate în straiţă. 

De-aci încolo copiii nu i-au mai zis altcum decât «ăl cu straiță». 

Dar de la o vreme biata femeie s-a săturat și de straița asta, și, văzând că 
acasă tot nu prădează chiar atâta, a hotărât cu Achim să nu-l mai deie la 
școală. 

Dar peste vreo doi ani s-au schimbat trebile lui Achim; de când începuse 
să taie porcii de Crăciun ai părintelui popa, îi venise poftă să-și facă 
feciorul popă. 

Cinci clăși de gimnaziu, trei ani de bogoslovie fac laolaltă opt ani; până 
să-și capete sat, să zicem că mai trec doi, și iată că peste zece ani, când 
copilul lor va fi de douăzeci și patru de ani, va citi Evanghelia și va 
cădelnița prin biserică. 

Din tot planul, însă, s-a ales Ion cu vreo trei ani de gimnaziu și un an de 
preparandie. 

Acum, când am avut fericirea să-l cunosc, e om de vreo treizeci de ani, 
holtei. 

Are o bărbie ce de trei ori se-ndoaie, ori mai bine zis o triplă bărbie, 
ceafă groasă și lată, și când își dă capul său mare, turtit, diform, puţin pe 


spate, ţi se pare că ai de-a face cu un grăsun. 

Umblă încet, îndesat, legănându-se. 

Vorbește și mai încet, și parcă nici n-ar vorbi din piept; vorbele le zice 
numai pe jumătate, pipă ca un turc, și, după spusa lui, cine știe ce 
nenorocire l-ar putea ajunge dac-ar fi să nu pipe; cască mult, doarme și mai 
mult. larna tremură de frig, vara stau să putrezească hainele pe el. 

Sărmanul tată-său, bine că n-a mai trăit să vadă o astfel de dihanie! 

Și ferice de el că nu mai trăiește mumă-sa, să-l oprească de la mâncare și 
de la somn! 


1903 


CUPRINS 


Ion Agârbiceanu 5 
SCHIŢE ȘI POVESTIRI 


Badea Niculae m 
Mătușa Stana 16 
Mistreţul 121 
Bunica 132 
Nepotul 139 
Hoţul 144 

Dan jitarul 163 

Zi de târg 174 


Popa Vasile 180 
Costea pădurarul 189 
Căprarul 209 
Bolnavii 218 

Un doftor 229 
Dascălul Vintilă 240 
Dragoste veche 259 
Cula Mereuţ 269 
Suferinţe 278 
Mortul 293 
Slăbiciuni 298 

Moș Viron 304 
Vaiere 316 

O excursie 321 
Bătrâna 338 

Tuţu Ilie 343 

Omul cu viață scurtă 352 
Mizerie 363 
Precupaș 368 

În întunerec 378 
Fierarul Petrea 383 
Un răzvrătit 397 
Nepotriviri 404 

Un candidat 434 
Doi bătrâni 447 


ADDENDA 


Idilă 459 

Spre lumină 462 
Lăpușneanul 464 
Din depărtare 468 
Târnava 471 
Strofe 476 

Vestala 478 
Cântec 481 

Din amintiri 483 
Pastel 485 


Legendă 487 
Crăncău 493 
Axente Ciubuc 497 
Ion ăl cu straiță 500 


Redactor responsabil: MARCEA POMPILIU 
Tehnoredactor: CANTEMIR MINA 


addddd dada aaadaaddd ddd dada aaa aaa ada aaa e 
Dat la cules 03.06.1962. Bun de tipar 30.08.1962. Apărut 1962. 
Tiraj 12.195 ex. Legate l/l. Hârtie velină mată de 65 g/m2. 
Format 510 X 840/16. Coli ed. 20,24. Coli tipar 31. Planșe tiefdruck 
6+1 bromograf. A. Nr. 0269/1962. C.Z. Pentru bibliotecile mari 8R. C.Z. 


Pentru bibliotecile mici 8R—0O. 
adddadadd ddadaad dd dada ad daaada da aa aaa e 
Tiparul executat sub comanda nr. 20.636 la Combinatul Poligrafic 

„Casa Scânteii”, Piaţa Scânteii 1 


București — R.P.R.