Cezar Petrescu — Romanul lui Eminescu — V1 Luceafarul

CEZAR PE IRESCU 


CEZAR PEIRESCU 


Romanul lui Eminescu, vol. ] 


CÂTEVA DATE DE ISTORIE LITERARĂ (în loc de Notă 
asupra ediţiei) 

Apărute prima oară la editura „Naţională-Ciornei”, în 
decurs de un an şi jumătate, din 1935 până la sfârşitul lui 
1936, cele trei romane ale ciclului Eminescu s-au reeditat 
de două ori, curând, în forma iniţială; de alte două ori (în 
1938 şi 1939) într-o ediţie în două volume, numite la un loc 
Luceafărul-Romanul lui Eminescu, având şi o prefaţă a 
autorului - reprodusă ulterior în toate ediţiile - şi apoi, în 
1941, 1943 şi 1945, din nou în trei volume, în „ediţia 
definitivă” consacrată scriitorului de editura „Cugetarea”. 
Înfăţişarea exterioară s-a modificat, dar textul a fost, de 
fapt, mereu acelaşi, excepţie făcând inerentele erori de 
tipar, unele perpetuate până la ultima ediţie şi corectate de 
autor numai în cea de faţă, iar uneori nici aici, întrucât el nu 
a stat să facă şi colaţionarea necesară cu textul prim. 

Pentru întâia oară, această nouă ediţie, a opta, a 
înregistrat substanţiale intervenţii ale autorului, efectuate 
în câteva etape, între 1957, când isprăvise de definitivat 
noua formă a ciclului 1907, şi 1960, când a început 
revederea culegerii de nuvele apărute postum, sub titlul 
Drumul cu plopi (decembrie 1961). 

Lucrul la formele succesive ale prezentei ediţii s-a 
desfăşurat concomitent cu pregătirea pentru tipar a 
romanelor Calea Victoriei, Întunecare şi Oraş patriarhal, 
revăzute şi - primul şi al treilea - adăogite copios în câteva 
puncte, fără o neapărată nevoie. Între timp se scria şi 
Vladim sau Drumul pierdut, ajuns într-un adevărat impas 
din cauza verbozităţii cu totul neobişnuite, ceea ce a făcut 


să nici nu poată fi publicat ca atare, cu toate cele cam 1500 
de pagini (şi încă neterminat!), ci într-o ediţie prescurtată. 

Tentaţia adaosului, adesea excesivă, s-a întins şi asupra 
intervențiilor din textul Romanului lui Eminescu, în cele 
două etape principate ale lucrului, cu două variante 
diferite, şi în cele câteva revederi parţiale. Întrucât toate 
toate acestea şi forma pe care o are acum în mână cititorul 
sunt numeroase deosebiri esenţiale, e nevoie de câteva 
lămuriri, pentru el şi pentru editorul viitor al romanului. 

Începând de la sfârşitul lui 1959, după apariţia ediţiei din 
acel an a Întunecării, Cezar Petrescu a ajuns la concluzia 
alcătuirii unei serii „definitive” din proza sa, după modelul 
aceleia a lui Sadoveanu, care ajunsese aproape de capătul 
ei. Pentru aceasta urmau să fie luate din nou în discuţie şi 
formele recent apărute din Calea Victoriei şi Întunecare. 
Principala problemă a textului acestora era corectarea şi 
mai ales înfrânarea tentaţiei spre adaos, deci disciplinarea 
unui laborator intim situat încă de mult sub zodia inflaţiei. 
Îngrijitorul ediţiei de fată avea, la solicitarea autorului, 
sarcina de loc uşoară de a depista, semnala şi demonstra 
excrescenţele, pe cele noi ca şi pe cele vechi, la romanele 
reeditate ca şi la cele ce urmau să intre în seria „definitivă”. 
Dar, lucru întrucâtva curios, deşi nu neexplicabil: în timp ce 
se purtau astfel de discuţii şi scriitorul convenea asupra 
unor „lungimi” ce necesitau o chirurgie îndrăzneață, de 
natură să concentreze expresia, în acelaşi timp îşi revedea 
nuvelele pentru primul volum al seriei şi opera asupra lor 
mai ales adăogând! Fereastra nici n-a mai fost terminată în 
ultima fază a acestei pasiuni multiplicatoare, ci lăsată într-o 
suspensie care a făcui cu neputinţă includerea ei în sumar! 
Uşurinţa scriitorului de a extinde textul era într-adevăr 
extraordinară. O mobilitate întru totul neobişnuită a 
imaginaţiei descoperea textului valenţe disponibile 
neexploatate şi fluxul verbal se declanşa impetuos, sporind 
dimensiuni, şi aşa cu graniţele adesea dincolo de 
necesităţile substanţei epice, ale conţinutului. 


Romancierul prodig nu ostenise de fel. Dimpotrivă! 

A existat un război îndelungat al scriitorului cu el însuşi, 
au fost conciliabule repetate, prelungite, cu privire la textul 
ediţiei de faţă; s-au compus scrisori de acceptare şi de 
respingere a unor propuneri, apoi au urmat din nou 
convorbiri şi, în sfârşit, acorduri de principiu. Rezultatul lor 
este forma pe care o are sub ochi cititorul. Ea se constituie 
însă fără participarea directă a autorului, stins pe 
neaşteptate, înainte de a fi putut trece el însuşi la faza 
ultimă, de concretizare a celor convenite. 

Deoarece e obligator ca procedarea editorului să fie 
explicată, se iveşte nevoia ca întreaga istorie a textului să 
fie sumar schiţată. 

Întâia variantă - nepublicată - a noii ediţii intenţionate din 
Romanul lui Eminescu a fost efectuată în urma unei discuţii 
cu îngrijitorul ediţiei de faţă, ea e lesne de recunoscut între 
manuscrisele autorului, întrucât intervenţiile sunt făcute cu 
cerneală roşie, chiar pe paginile ediţiei din 1945, cărora li 
s-au lipit, pentru circumstanţă, foi albe. 

Transformările sunt multe, dar numai câteva de substanţă, 
cele mai multe sunt nuanţări sau potenţări ale textului, 
corectări ale unor date de istorie, şi, evident, extensii, de 
proporţii deocamdată restrânse. Un număr de intervenţii 
ulterioare sunt operate aici cu cerneală albastră, la o 
lectură nouă şi ca urmare a uneia din convorbirile amintite. 

În această variantă un singur adaos trebuie semnalat, şi 
pentru proporţiile lui şi pentru faptul că el nu figurează în 
prezenta ediţie. Este vorba de un amplu final al capitolului 
X (partea ultimă) din Carmen Saeculare. Aici, Eminescu, a 
cărui minte înregistrase primele simptome ale cutremurului 
apropiat, ajunge la Iaşi şi îl întâlneşte pe Creangă. Sensul 
dorit de autor era acela al unui Anteu atingând cu tălpile 
sânul maicei sale Gea şi împrospătându-şi puterile. Din 
păcate, totul se destramă într-o discuţie pletorică, de un 
convenţionalism ce depăşeşte cu mult pe acela al altor 
scene din roman şi-i devine acestuia povară. Necesităţi 


literare certe au impus renunţarea la acest prim adaos de 
mari dimensiuni. 

Textul, în această înfăţişare (inclusiv adaosul menţionat 
mai sus), a fost dactilografiat şi citit de autor în vederea 
ultimei revizii, una care trebuia să fie neînsemnată. S-a 
întâmplat să se intercaleze în acest punct al lucrului o nouă 
lectură, diferită de a autorului şi de a conlocutorului său de 
până atunci; noua lectură a fost urmată de câteva opinii, 
care sugerau nu numai oarecare precizări ci şi extensii. 
Numaidecât autorul le-a receptat pe acestea abandonând 
miezul concluziilor din discuţiile anterioare şi a trecut 
urgent la adaosurile socotite de rigoare. Rezultatul a fost o 
a doua variantă, obţinută prin extinderea disproporţionată 
a unor episoade, între care, în primul rând, capitolele IX 
(partea 1) şi V (partea ultimă) din Nirvana şi capitolele XIII 
(partea I) şi IX (partea ultimă) din Carmen Saeculare. Ele 
sunt efectuate cu cerneală albastră pe textul dactilografiat 
şi pe coli de hârtie albă anexate în punctele respective. 
Oarecare intervenţii ulterioare în cerneală roşie sunt 
neesenţiale. 

Ambele adaosuri din Nirvana privesc argumente în teoria 
geniului, aduse în discuţia dintre Eminescu şi criticul 
vienez. Asupra acestora autorul dorea să opereze nu o 
rezecţie, ci o alegere, o condensare a expresiei, deci oricum 
intenţiona menţinerea sensurilor şi chiar a argumentelor; în 
lipsa altei forme, mai strânse, ediţia a trebuit să le păstreze, 
în general, în forma lor extinsă. 

Nu acelaşi e cazul sporului de pagini din Carmen 
Saeculare. Aici autorul declara un brusc război total Junimii 
şi lui Maioreseu, în contradicţie nu numai cu sensul general 
al romanului, păstrat şi acum, în cea mai mare parte, 
aidoma primei sale ediţii, dar şi unor declaraţii foarte 
recente, consemnate şi în scris, că viziunea sa asupra 
Junimii este şi rămâne cea din ediţiile anterioare. 

Consecințele acestei neaşteptate convertiri pe un drum 
nerodnic al Damascului s-au făcut simţite şi în mai multe 


alte puncte ale romanului, deopotrivă în Nirvana şi Carmen 
Saeculare. 

Într-un moment când cercetarea noastră literară începea 
să corecteze afirmaţiile eronate despre raporturile lui 
Eminescu cu Junimea şi despre rolul acesteia în literatura 
română, Cezar Petrescu începea, el, să refacă drumul 
invers câtre o veritabilă iconoclastie antimaioresciană şi 
antijunimistă, cu o pasiune strivitoare a argumentaţiei. 
Noul crez era proclamat şi într-un adaos la prefaţă, care 
justifica poziţia autorului, până atunci apologet al Junimii, 
cu toate că, încă din prima ediţie a romanului, nu lipsesc 
oarecare ironii şi maliţiozităţi - echilibrate acestea - la 
adresa cunoscutei societăţi literare dirijate de Maioreseu. 

O astfel de înfăţişare a romanului trebuia, evident, 
corectată radical, sau prin punerea de acord a întregului 
roman cu noua viziune antijunimistă a autorului - dacă era 
în adevăr convingerea sa - şi aceasta ducea la necesitatea 
unor intervenţii substanţiale în ultimele două volume ale 
ciclului; sau prin corelarea adaosurilor cu vechea orientare 
a cărţii şi aceasta nu se putea face decât prin îndepărtarea 
finalurilor menţionate de capitole, şi a tuturor prelungirilor 
din alte puncte ale textului. 

Trebuie subliniat că operaţia - aparent simplă: nimic mai 
lesne decât să se renunţe la toate aceste adaosuri şi 
modificări de amănunt! - se complica prin faptul că autorul 
îşi propusese să treacă în sfârşit şi la realizarea romanului 
anunţat de mult şi mereu amânat, Junimea. Semnul sub 
care se voia situat acest roman urma deci să fie cel din 
adaosurile şi intervenţiile menţionate. Nu are rost să fie 
reproduse aici, nici sumar, coordonatele noii viziuni a 
scriitorului despre bătrâna societate literară şi nici 
discuţiile care au trebuit purtate pentru clarificarea unei 
chestiuni astăzi rezolvate din nou şi temeinic de istoria 
noastră literară. La urma toată, putea fi acceptată nu numai 
ideea romanului antijunimist intitulat Junimea, dar şi aceea 
a unei transformări a Romanului lui Eminescu în acest sens 


- cu condiţia însă ca noua opinie a scriitorului în materie să 
nu ducă la un hibrid prin simplele adaosuri, cum se 
întâmpla în a doua variantă a celor trei volume. 

Finalul întâmplării a rămas întrucâtva nedecis, din cauza 
morţii lui Cezar Petrescu. Conlocutorul său de atunci a 
obţinut însă de la el câteva lucruri, care i-au înlesnit 
procedarea faţă cu cele două variante, în vederea 
publicării. Mai întâi hotărârea netă a scriitorului de a nu 
transforma romanul conform cu sensurile din paginile 
adăogate în prefaţă şi în restul textului; în al doilea rând, 
amânarea cu un timp a definitivării textului, anume până 
după terminarea lui Vladim şi după apariţia primului volum 
din seria proiectată - acela de nuvele; în acest interval 
puteau surveni noi clarificări ale autorului, care l-ar fi dus la 
curățirea textului modificat. Faptele s-au petrecut în vara şi 
toamna lui 1960, iar ultima discuţie privitoare la această 
chestiune - şi la altele - a avut loc la 7 martie 1961. Două 
zile mai târziu Cezar Petrescu se stingea. 

Ţinând însă seamă de felul cum evolua gândirea 
scriitorului în materie de Junimea şi de faptul că el 
acceptase în principiu să efectueze restrângeri şi chiar 
expulsii ale unor fragmente întregi, adăogate sau din cele 
vechi, îngrijitorul ediţiei prezente a romanului a socotit că 
are un numai libertatea ci chiar obligaţia să lase la o parte 
în întregime finalurile adăugate ale color două capitole din 
Carmen Saeculare, finalul de acelaşi fel al prefeţei şi să 
înlăture din text, acolo unde a fost cu putinţă, toate 
prelungirile acestora, readucând romanul, în această latură 
a sa, la forma iniţială. 

Cititorul va înţelege de aici că în cei aproape patru ani cât, 
au durat zămislirea celor două variante şi discuţiile asupra 
lor, au fost abordate numeroase alte chestiuni privind 
substanţa cărţii prin raport cu modificările aduse. 

Necesitatea utilizării când a unei variante, când a 
celeilalte, când a revenirii la forma iniţială a romanului, a 
fost analizată minuţios, în câteva comunicări scrise, care 


există, dar cel mai adesea orale, înregistrate de îngrijitorul 
prezentei ediţii. În virtutea lor el şi-a luat responsabilitatea 
de a stabili un text cât mai aproape de sensul şi de litera 
discuţiilor avute cu Cezar Petrescu, anume a acelora dintre 
ele, din care s-a conturat un asentiment clar de a se 
proceda într-un fel sau altul. Mâhnirea şi remuşcările 
editorului - vai, zadarnice! - sunt că nu şi-a consemnat el 
însuşi, de fiecare dată foarte exact rezultatul acestor 
convorbiri - dar cine se aştepta ca vitalitatea excepţională a 
scriitorului să cedeze atât de brusc, înainte de a se fi 
efectuat corectările şi definitivările asupra cărora exista o 
opinie stabilită! 

Regretul târziu obligă la o reparaţie târzie, chiar 
incompletă. Deci, cunoscând îndeaproape şi foarte minuţios 
ce gândea şi intenţiona Cezar Petrescu în preziua morţii, 
relativ la această carte - şi la altele - am efectuat însumi 
aici, ceea ce am ştiut sau am avut convingerea că, oricum, 
ar fi săvârşit el - şi anume păstrând cea mai mare parte a 
intervențiilor sale şi înlăturând unele din ele, pentru pricini 
ca acele arătate. 

Cititorul e îndemnat să creadă că noua formă a Romanului 
lui Eminescu este foarte, dacă nu de tot aproape de ceea ce 
dorea scriitorul şi deci credincioasă sensurilor primelor 
ediţii, iar, adesea, şi formulărilor lor. S-au readus din acelea 
în textul prezent, chiar când autorul nu a făcut-o el însuşi, şi 
forme de limbă - moldovenisme, latinisme, ardelenisme sau 
pronunţii locale - prin care se urmărea un spor de culoare 
şi plasticitate. Nu s-au uniformizat oscilaţiile între forme de 
pronunție decât acolo unde a fost evident că diferenţele 
provin din erori de transcriere ulterioară, nu din 
nesiguranța autorului însuşi. 

Dacă Cezar Petrescu n-a dus el însuşi până la capăt munca 
de definitivare a cărţii, conlocutorul său de acum un 
deceniu este în mătură să afirme că forma ediţiei de faţă 
trebuie socotită una definitivă şi, în reeditările ulterioare, să 
se pornească de la ea. 


M. G. 

CUVÂNT ÎNAINTE. 

În alte împrejurări, altădată, la începutul altei cărţi, 
mărturiseam că prefața e îndeobşte o recomandare 
suspectă. 

Dovedeşte îndoiala autorului în propria-i operă; în 
realizarea ei, în vitalitatea ei. De ce atâtea explicaţii? când o 
carte se explică ori nu numai prin ea însăşi, dispensându-se 
de asistenţa lăturalnică şi tutelară a autorului? 

Te-a exprimat? Şi a avut ce exprima? ... Atunci n-o poate 
înăbuşi nimic din afară. Chiar dacă trece printr-o eclipsă de 
indiferenţă la apariţie; ea îşi afirmă cu încetul, mai târziu, 
dreptul la viaţă. Are un incoruptibil aliat: Timpul. 

N-a izbutit să te exprime? Sau n-a avut ce exprima? ... N-o 
poate ridica din morţi nici o transfuzie de sânge. Are un 
ireductibil adversar: tot Timpul. 

Vai de sărmanele cărţi, din care supravieţuieşte numai 
prefața! 

Cimitirul istoriei literare cunoaşte îndestule. Monumente 
funerare de-o disproporţionată durată, faţă de mizerul 
cadavru îmbălsămat în cosciug. Glorioase epitafuri, 
subliniind încă mai jalnic stârpiciunea unor presumate 
existenţe în cate nu s-a petrecut nimic; morţi odihniţi între 
veşnica pace, înainte de a fi trăit aievea. 

Romanul lui Eminescu a fost lăsat deci să-şi urmeze 
destinul, fără nici o prefaţă-manifest, prefaţă-pledoarie, 
prefaţă-epitaf, ce dincolo de conţinutul cărţii şi peste 
conţinutul ei, va să încerce a lămuri lectorul asupra 
concepţiei, asupra materialului folosit, asupra metodei de 
lucru şi generoaselor intenţii care-au însufleţit autorul. 

Fireşte, n-au lipsit întrebările. Nici nedumeririle. Nici 
dojanele anat anume eminescologi. Nici pidosnicile 
interpretări. 

Am crezut de cuviinţă să las numai cărţii, grija de a 
răspunde la toate. 

Se întâmplă însă un fenomen ciudat. 


Unele cărţi se desprind de tine, se emancipează ca 
odraslele nerăbdătoare să scape de tirania ta părintească; 
rupându-şi cordonul ombilical îşi continuă o viaţă 
autonomă. Nu-ţi mai aparţin. Se îndepărtează într-un 
element al lor, care nu mai este şi al tău. Zădarnic ai mai 
încerca să le opreşti în drum, să le întorci din drum, să le 
rectifici portul şi firea. 

Cam asemenea a fost soarta acestui roman. La apariţie, în 
mai puţin de trei ani, a depăşit modestul destin pe care i-l 
atribuia autorul; chiar aşteptările - poate mai puţin 
modeste - ale unui editor prin temperament optimist. O 
succedare precipitată a edițiilor fără precedent în istoria 
literaturii româneşti, o sumă de răstălmăciri ce n-au existat 
niciodată în intenţiile autorului, un excepţional contingent 
de lectori tineri, avalanşe de scrisori, apeluri pentru 
conferinţe din cele mai depărtate unghiuri de ţară; toate 
acestea au dat firesc naştere la un examen de conştiinţă. 

Autorul s-a aflat în pragul celei de a cincea ediţii, cu 
intenţia de a revizui textul, de a verifica şi complecta 
izvoarele noi de informaţie, de a ţine socoteală de 
observaţiile criticei şi istoriografiei literare. A pus mâna pe 
creionul roşu cu hotărârea cea mai energică. 

Şi totuşi, n-a găsit de schimbat prea mult, nu s-a 
învrednicit a modifica aproape nimic, nici în structura 
intimă şi profundă a cărţii, nici în acele amănunte 
exterioare decorative, care alcătuiesc oarecum blazonul 
artistic al unui roman. 

Cartea nu le suporta; nu le primea. 

Roman realist construit după canoanele genului şi nimic 
altceva; cu un rebel instinct de conservare, a refuzat orice 
străină şi târzie imixtiune a criticei şi istoriografiei literare, 
orice sugestie a savanților eminescologi prea adeseori de 
ocazie, cu idei preconcepute şi discutabile. A ţinut să 
rămână roman şi nimic altceva, gândit şi zămislit ca atare. 

Adaosul unui cuvânt-înainte nu-mi mai pare însă acum de 
prisos, pentru a lămuri de ce şi în ediţia aceasta, a cincea, 


cartea a rămas aşa cum fusese; pentru a înlătura anume 
confuzii; pentru a nu induce în eroare un public lărgit mult 
peste evaluarea numerică a lectorilor de literatură 
românească. La o răscruce de timpuri confuze care a fost 
numită „momentul Eminescu”, bogat până acum ca niciunul 
altul în studii critice, în monografii, în cercetări istorice şi 
bio-bibliografice, în reeditări, într-o febrilă campanie de 
prospectare a vieţii, a operei şi a epocii eminesciene, e o 
datorie să subliniez încă mai apăsat titlul cărţii: roman. 

Romanul lui Eminescu. 

Nu biografie. Nu viaţă romanţată. 

O carte, în care autorul, romancier prin clasificarea sa 
scriitoricească, poate romancier prin vocaţie, a interpretat 
o viaţă cu toate mijloacele dar şi cu toată libertatea genului, 
amestecând realitatea cu ficţiunea, arbitrarul cu 
verosimilul, episodul imaginar cu episodul trăit şi fidel 
consemnat de biografi; cercând să dea o sinteză a vieţii 
interioare şi a celei exterioare după procedeul romanului, 
nu al biografiei; izolând din totalitatea evenimentelor câte 
alcătuiesc o existenţă de om, acele care, după învăţământul 
lui Rembrandt, reliefează în lumină o figură scoasă din 
penumbra oarecum misterioasă a tabloului. 

Dar de ce roman, şi de ce nu o biografie? De ce un roman 
şi nu o viaţă romanţată? 

Pentru pricina prea simplă, că romanul s-a întâmplat a fi 
mijlocul cel mai natural de exprimare al autorului; după 
cum numitul Barnabe, „le jongleur de Notre-Dame” din 
povestirea lui Anatole France, se închina în felul său şi cu 
uneltele sale la icoana Sfintei Născătoare, jonglând în cea 
mai neprihănită smerenie cu cele şase globuri de alamă şi 
cele douăsprezece cuțite ale îndeletnicirii zilnice de 
comediant. 

Viaţa lui Eminescu, vitregia care a apăsat asupra 
generaţiilor o jumătate de veac după dânsul, m-a urmărit şi 
pe mine, din adolescenţă, ca pe atâţia alţii care ne-am 
format, am crescut, am trăit sub steaua lui Eminescu. 


Pentru un scriitor de literatură, această permanentă 
prezenţă a unei preocupări capătă un caracter obsesional. 
Se cerea o eliberare - şi cum îmi puteam oare plăti altfel 
prinosul, decât înlăuntrul meşteşugului de romancier? O 
monografie, erau alţii mai îndrituiţi să o scrie. O viaţă 
romanţată, erau alţii s-o facă. Un studiu critic, o lucrare 
monumentală, un ciclu de conferinţe; nu intrau în domeniul 
priceperii, pregătirii şi puterilor mele. 

Am văzut deci viaţa lui Eminescu înainte de toate ca un 
roman şi am năzuit s-o reconstituiesc într-un roman. 

Atât şi nimic mai mult. 

N-a însemnat o prea mare cutezanţă, încercarea de a 
transforma în erou de roman o personalitate ca Mihai 
Eminescu, în jurul căruia s-a ţesut de mult o legendă? Poate 
că da. Fără îndoială că da! 

Dar romancierul e silit să-şi impună obstacolele cele mai 
anevoioase, nu să fugă de ele; sub pedeapsa împotmolirii în 
smârcurile aceloraşi subiecte, cu aceiaşi eroi, înnodând şi 
deznodând aceleaşi intrigi monotone, în aceeaşi mediocră 
atmosferă şi în aceeaşi viziune pe care împrejurările 
istorice şi sociale le menţin deocamdată lipsite de orizont, în 
aceşti ani de capitulări, de compromisuri, de inerție, de 
sterpe controverse estetice, pentru majoritatea creatorilor 
pe mai toate tărâmurile artei.* 

Statuile n-au avut însă şi ele o viaţă? Nu-i îngăduit oare 
romancierului să se atingă şi de vieţile care au depăşit 
mărimea naturală? 

Oricum, experienţa merita să fie încercată, măcar pentru, 
caracterul nobil al luptei cu rezistenţa materialului, după 
pilda sculptorilor din epoca Renaşterii despre care 
aminteşte Alain în Systeme des Beaux-Arts. 

Tot aşa, la porunca tiranului, artistul era constrâns atunci 
să scoată forme şi atitudini din blocul de marmoră, predat 
direct din carieră în atelier. Şi tocmai acestor lespezi de-o 
tăietură fantastică, întâmplătoare, arta plastică datoreşte 


câteva din cele mai pure şi nobile atitudini, fiindcă volumul 
şi duritatea materialului au constrâns artistul la invenţie. 

Iar tot Alain, adaogă: „Oare câteva din cele mai 
nepieritoare imagini din literatura universală, nu sunt tot 
astfel datorite constrângerilor impuse de forma rigidă a 
versului clasic?” 

Libertatea romancierului de a modela veşnic personagiile 
după pofta sa, într-un material amorf şi docil, e adesea plină 
de primejdii. Îl îndeamnă să construiască fiinţe abstracte, 
destinate a servi unei teze şi a figura într-un cadru 
distribuit geometric şi arbitrar, cum nu există niciodată în 
viaţa cea vie, fluidă şi nedisciplinată rigidităţii logice. ** O 
constrângere exterioară, căutată, voită, înseamnă pentru 
romancier readaptarea la disciplinele realităţii, contactul 
tonic cu această realitate, regenerarea mitologicului Anteu; 
binecuvântatele motive pentru care Tolstoi s-a servit în 
Război şi Pace de unele întâmplări petrecute în familia sa, 
iar în Ana KareninA. De un fapt divers petrecut aproape de 
lasnaia-Poliana; motivele pentru care Stendhal pentru 
Rouge et Noir s-a inspirat din arhivele unui proces; Bourget 
pentru Discipolul din alt fapt divers: Mauriac din amintirile 
prelucrate ale copilăriei, Gorki din propriile sale amare 
experienţe trăite. 

Un roman al lui Eminescu era ispititor şi din alte pricini. 

Destinul feciorului de căminar din Ipoteşti, descifrat cu un 
ochi de romancier, oferă substanţa celei mai patetice opere 
de imaginaţie, chiar dacă prin absurd am face abstracţie de 
geniul poetului, de legenda sa, de uriaşa figură a 
scriitorului năpăstuită de indiferența conducătorilor politici 
contemporani cu el şi totuşi atât de puternic proiectată 
asupra generaţiilor crescute în umbra sa. 

Peripeţiile copilului; peripeţiile adolescentului; peripeţiile 
unei familii; procesul unei societăţi în epocă de tranziţie de 
la faza feudal-moşieiească, la faza de făţarnică şi pospăită 
democraţie burgheză; drama inadaptabilului la condiţiile 
ostile şi triviale ale unei deşănţate demagogii patriotarde de 


profitori; drama unei iubiri nerealizate şi a altei iubiri 
naufragiate în trivialul cotidianului; drama inteligenţei care 
se asistă neputincioasă la măcinarea surmenată a 
inteligenţei; toate acestea nu condensează oare potenţialul 
tot atâtor romane? nu întrec oare materialul de observaţie 
şi de imaginaţie, care stă la temelia Educaţiei sentimentale 
şi a lui David Copperfield, a lui Jude the Obscure şi a 
Idiotului, a Anei Karenina şi a atâtor romane ruseşti şi 
engleze? 

Fără a interveni cu nici un element de interpretare şi de 
artificiu artistic, viaţa lui Eminescu înregistrată brut, 
cronologic, după cele mai autentice date biografice, e un 
teribil roman trăit, un roman căruia credea că i-a găsit 
singur semnificaţia şi cheia, în cele câteva rânduri de 
manuscris dintr-o versiune a Luceafărului, citate pe 
frontispiciul acestei cărţi, deşi precum se va vedea 
adevărata cheie era alta, în altă parte. 

Dacă naraţiunea unei asemenea vieţi, n-ar corespunde 
poate noţiunii de roman aşa cum ne-a impus-o tradiţia 
franceză, care imită tragedia, eliminând durata, reducând 
personagiul la un caracter fix şi acţiunea la zugrăvirea unei 
crize; în schimb, se încorporează desăvârşit romanului de 
tradiţie engleză şi rusă (de ce nu şi celui de tradiţie 
românească de mâine?) care lucrează cu timpul şi cu 
spaţiul, înregistrează o evoluţie lentă, progresivă, a 
personalităţii, urmăreşte o experienţă de viaţă, ţine 
socoteală de ritmul vieţii sociale, de perspectiva familiei, de 
acea discontinuitate a actelor zilnice şi de acea fărâmiţare 
aparentă a unităţii de caracter, ce reprezintă cu adevărat 
omul viu, nu omul abstract, nu omul ideal, nu omul apocrif. 

Atât biografiile cât şi vieţile romanţate, păcătuiesc organic 
de această infirmitate. 

Nici Plutarh, nici Vasari, marele biograf al pictorilor şi 
sculptorilor din epoca Renaşterii, n-au zugrăvit oameni 
întregi, autentic viabili, fiindcă au ignorat complexitatea şi 
mobilitatea firii omeneşti, au transferat omul într-un bloc de 


virtuţi, au procedat prin simplificare înlăturând enigmele 
primejdioase, au răpit vieţii acel caracter misterios 
sacrificând unitatea secretă a unei personalităţi, unităţii 
aparente şi convenţionale. 

Ceea ce nu e îngăduit biografului rămânea însă la discreţia 
romancierului. 

A căuta adevărul istoric e datoria savantului; a căuta 
expresia unei personalităţi umane şi creatoare e domeniul 
artistului. 

„O viaţă bine scrisă - spune Carlyle - este aproape tot atât 
de rară, ca o viaţă bine trăită.” 

lată de ce o biografie fidelă ori o viaţă romanţată (gen de 
altfel hibrid) m-ar fi intimidat; pe când un roman, m-a 
ademenit, fără teama paralizantă a eşecului total. Biograful 
nu poate cobori de pe soclu, fără riscuri, o personalitate 
intrată în istorie şi în legendă; pe când romancierul îşi 
poate permite a căuta chiar omului mai mare decât natura, 
trăsăturile comune ale naturii omeneşti, la adăpostul celor 
scrise cândva de Pascal: „Dacă aceşti oameni mari sunt mai 
mari decât noi, e fiindcă au capul mai sus decât noi; dar 
picioarele le au tot atât de jos ca ale noastre. Pornesc toţi 
de la acelaşi nivel şi se reazămă pe aceeaşi scoarță a 
pământului; iar prin aceasta, toţi sunt atât de jos ca noi, ca 
şi cei mai mici dintre noi, ca şi copiii, ca şi 
necuvântătoarele.” 

Într-o biografie, ce ai căuta oare aceste umbre, care într- 
un roman nu pot să lipsească? Prezenţa lor estompează, 
nivelează, micşorează promisia de grandoare la care se 
aştepta lectorul când a luat cartea în mână. „Ce drept are 
publicul să cunoască nebuniile şi josniciile lui Byron? - se 
întreabă Tennyson. Byron i-a dat versuri sublime şi publicul 
trebuie să se mulţumească numai cu atât.” 

Într-o biografie umbrele întunecă; într-un roman 
reliefează, fiindcă personagiul rămâne în permanenţă 
iluminat din interior, fie că se numeşte Eminescu, fie că e 
Balthazar Claes din La Recherche de l'Absolu. Misiunea 


biografului e să reconstituie o personalitate; a 
romancierului e să construiască o imagine, poate nu prea 
exactă, dar veridică a unei personalităţi, verosimilă, viabilă, 
circulând pe pământ. 

Şi aci e poate locul să risipesc nedumeririle celor care, cu 
o admirabilă candoare, s-au întrebat de ce nu m-am 
încumetat a zugrăvi geniul lui Eminescu în funcţia sa 
creatoare. Le răspunde Albert Thibaudet, în reflecţiunile 
sale asupra romanului: „S-a făcut concurenţă stării civile; 
mult mai greu se poate face concurenţă naturii. Starea 
civilă înregistrează în fiecare zi viitori îndrăgostiţi, viitori 
avari, viitori medici, viitori profesori, viitori deputaţi, care 
se aseamănă aidoma cu nenumărați alţi îndrăgostiţi şi avari, 
cu nenumărați alţi profesori, medici, deputaţi. Artistul care 
va adăuga acestei serii un Dominique, un Grandet, 
Diafoirus, Manneron, Leveau (citez pe cei mari şi pe cei 
mici) imită natura creând aceste personagii şi termenul a 
imita natura a sfârşit prin a căpăta un sens destul de 
limpede ca să nu mă dispenseze de orice explicaţie. Dar 
pentru a crea geniul, nu trebuie să imiţi natura; ar trebui să 
fii natura, să fii o natură. Se numeşte geniu tocmai ceea ce 
în unanimitate corespunde acestei imprevizibile noutăţi; act 
esenţial al naturii. Se numeşte geniu ceea ce depăşeşte 
imitaţia. Geniul, el imită natura, atunci când creează fiinţi 
pe care natura sau societatea le produc ele înşişi în serie: 
îndrăgostiţi sau avari, profesori sau medici, deputaţi sau 
membri ai diferitelor societăţi savante. El adaogă atunci un 
exemplar la această serie, pune un nume mai mult în 
registrul stării civile, şi o face în aşa fel încât exemplarul pe 
care îl adaogă unei serii, exprimă seria întreagă, şi numele 
în plus pe care îl înregistrează în starea civilă, ar putea să 
încheie starea civilă, făcându-le pe celelalte inutile. Dar 
dacă geniul imită ceea ce natura creează în serie, el nu 
poate imita geniul, care este tocmai ceea ce nu se află 
produs în serie. Dacă geniul realizează tipuri, el n-ar putea 
realiza geniul, care este contrariul tipului, adică al 


individului, al individului absolut. A imita geniul, ar însemna 
neapărat a-l reprezintă după legile oricărei reprezintări 
artistice, a-l reprezintă ca o generalitate vie care să 
absoarbă toţi oamenii de geniu, după cum Grandet 
absoarbe toţi avarii, după cum Julieta absoarbe toate fetele 
îndrăgostite, după cum Arnolphe sau Mitridat absoarbe toţi 
îndrăgostiţii de-o vârstă trecută. Dar ce-ar însemna aceasta 
altceva, decât că a reprezintă geniul echivalează cu a 
distruge geniul, a ucide planta pentru a o clasa în ierbar, a 
substitui imprevizibilului, prevăzutul şi lucrul ştiut. Numai 
că arta, urmărind înainte de toate a birui piedicile care par 
la început de nebiruit, va încerca să folosească o cale 
piezişe. În loc să privească soarele în faţă, îl va privi în apă. 
Să cercetăm singura operă, care fiind zămislită de un 
geniu, are subiect strădania geniului: La Recherche de 
l'Absolu. Balzac n-a căutat să descrie această strădanie în 
sine; dar a redat-o augustă şi misterioasă, reflectând-o într- 
un anume mediu, punând-o în contact cu lumea, prin 
Marguerita şi Mulquinier. A făcut o operă eternă şi tipică, 
reprezintând nu geniul, realitatea de invenţie şi de 
prezenţă fulgurantă, ci un tablou de totdeauna care se 
poate numi: oamenii în faţa geniului. Nu există decât 
această cale pentru artist întru a aborda geniul: a-l 
considera nu în el însuşi, ci în raport cu oamenii...” 

Nu pot pretinde că m-am conformat cu precugetare 
acestei prea juste formule ieşite din pana unui faimos critic. 

În primul rând, fiindcă nici un scriitor, oricât de umil, nu-şi 
modelează total o operă de creaţie după canoanele unui 
critic, fie el oricât de autorizat şi subtil. În al doilea rând, 
fiindcă reflecţiile lui Albert Thibaudet, îngropate în filele 
unei reviste, mi-au căzut abia acum sub ochi, recent 
retipărite într-un volum postum. Nu aveam habar de ele 
când am conceput romanul de faţă. 

Veneau cu alte cuvinte să confirme, ceea ce, prin intuiţie, 
prin instinctiva economie a genului, m-a cârmuit în 
înfăptuirea acestei cărţi. Încorporând vieţii şi romanului un 


Eminescu-om, am evitat ireparabila şi grosolana eroare de 
a năzui să zugrăvesc un Eminescu-geniu, în funcţia sa 
creatoare. L-am înfăţişat numai în raport cu oamenii, fără 
familiaritatea trivială cu procesul său de creaţie care să-l 
coboare la nivelul de rând, dar şi fără deşarta ambiţie de a 
pătrunde şi de a reda acest tainic proces al creaţiei. 

Aceasta poate nu ne aparţine nouă, din exteriorul 
creaţiilor de geniu, nici s-o pricepem deplin, nici s-o simţim 
în toate tainele adânci, nici s-o exprimăm cu toată 
fidelitatea. Încercăm doar să-i găsim o explicare, o 
pricepere, o interpretare, pe mult mai redusele noastre 
dimensiuni. 

Omeneşte şi din afară, am cutezat deci numai a încerca să 
disociez veridic, valabil, uman şi social, tragicul „egoism” al 
creatorului, dacă egoism se poate numi pasiunea 
absorbantă a creaţiei. Acel blestem care nu-i îngăduie să fie 
fericit, pe măsura curentă a fericirii, să-şi trăiască în 
deplinătate viaţa terestră, fiindcă tot ce i-ar fi oferit viaţa 
terestră în vitregele împrejurări sociale şi istorice ale epocii 
- şi i-a oferit atât de puţin! - se prelucra în substanţă 
devorată de funcţia sa creatoare: „... dacă geniul nu 
cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, 
pe de altă parte însă pe pământ nu e capabil de a ferici pe 
cineva, nici capabil de a fi fericit”. O spunea singur, 
Eminescu! O credea singur cu toată candoarea geniului 
său, fără să observe că nefericirile existenţei îi veneau din 
altă parte şi de la alţii! 

În istoria literaturii engleze e pomenit adesea cazul unui 
asemenea „egoism” creator (căci egoismul şi exclusivismul 
creaţiei e dominanta geniului); un caz mai înfricoşat decât 
al lui Byron, mai înfricoşat decât al lui Shelley, decât al 
legendarului nostru meşter Manole. 

E cazul pictorului şi poetului prerafaelit Dante Gabriele 
Rossetti, care la moartea femeii iubite, cuprins de 
remuşcare fiindcă o făcuse nefericită, fiindcă o sacrificase 
artei, a îngropat o dată cu ea, în mormânt, toate poemele 


scrise în timpul acelei iubiri, ca un simbol al căinţei. O clipă, 
sub impresia durerii, omul renega poetul! Fiindcă jertfise 
artei o fiinţă reală, se pedepsea nimicindu-şi opera. 

Căinţa însă n-a durat prea mult. Artistul-creator a reluat 
locul omului. Nimic nu l-a mai putut opri peste câteva luni 
să deschidă mormântul şi să ridice manuscrisul poemelor 
de pe pieptul iubitei moarte, fiindcă raţiunea de existenţă a 
poetului aceasta era, acolo era, în acele poeme, nu 
înlăuntrul mormintelor, nici în viaţa cea din afara 
mormintelor. 

Pasiunea cea mai nefericită, experienţa cea mai dureroasă 
din existenţa unui mare creator, se prelucrează întotdeauna 
în creaţie. Astfel nu rămân pierdute. Adesea sunt fecunde. 

În toate poeziile de iubire ale lui Eminescu, se poate 
întrezări în filigramă, imaginea unei iubite pe care a făcut-o 
nefericită, ori care l-a făcut nefericit. Mortua est! Venere şi 
Madonă. Pe aceeaşi ulicioară. Departe sunt de tine. Atât de 
fragedă. Dalila. Luceafărul... 

Iubitele au fost îngropate, au fost devorate de manuscris. 
Au rămas însă poemele. Tot aşa şi cu umilitoarele sale 
mizerii materiale, cu revoltele sale sociale şi politice. Îl 
dureau şi-i înveninau existenţa cea de toate zilele. Dar s-au 
prelucrat în substanţa creatoare din Împărat şi Proletar, din 
Scrisorile sale... 

Şi după cum în orice roman cu un personagiu central 
plăsmuit de imaginaţie, autorul grupează actele şi 
împrejurările în jurul unei pasiuni sau unei virtuţi 
dominante - avariţie, eroism, ambiţie, iubire, sacrificiu etC. 
Etc. - tot aşa am socotit că dominanta vieţii lui Eminescu, a 
romanului lui Eminescu, a fost această incapacitate 
mărturisită de a-şi răscumpăra fericirea cu preţul 
compromisurilor de toată ziua şi de a face pe alţii fericiţi cu 
acelaşi preţ, fiindcă tot ce alcătuia promisiunea unei 
asemenea fericiri terestre, era înlăturat de temperamentul, 
de caracterul şi de vocaţia sa, de geniul său creator, de 
recea nemurire a Luceafărului. 


Mi se pare că un asemenea destin se arăta vrednic de 
subiectul unui roman, chiar dacă eroul nu s-ar fi numit 
Eminescu şi chiar dacă n-ar fi trăit destinul său în de- 
aievea. 

Fiindcă însă se numeşte Mihai Eminescu şi fiindcă destinul 
său, romanul său, a fost în de-aievea trăit, acolo unde s-a 
arătat neapărat nevoie, pentru a nu altera imaginea 
reconstituită de istoria literară şi creată de legendă, autorul 
a schimbat peniţa de romancier, cu aceea de biograf. 

Tot ce aparţine istoriei şi documentului, a fost respectat cu 
o aspră probitate. 

Mi-am permis să interpretez. Nu mi-am permis să mistific, 
falsificând, pentru a ilustra vreun principiu dogmatic, 
exterior literaturii. 

Că interpretarea va fi fiind mai prejos de personalitatea lui 
Eminescu prin nevoia de a găsi vieţii o temă şi destinului 
omenesc o logică - e foarte cu putinţă. Dar ce puteam face 
mai mult? Trebuie să fii geniu, necum un mărunt scriitor de 
romane, pentru a-ţi permite luxul de a proceda atât de 
absurd ca divinitatea, care creează geniile şi le rezervă mai 
apoi un atât de absurd şi tragic destin pământesc. 

Decembrie, 1939. 

„În descrierea unui voiaj în ţările române, germanul K. 
Povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. lar 
înţelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu 
cunoaşte nici moarte şi numele său scapă de noaptea 
uitării, pe de altă parte, însă, pe pământ nu e capabil de a 
ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, 
dar n-are nici noroc...” (Însemnare de mâna lui Mihal 
Eminescu pe marginea unei variante a Luceafărului, din 
colecţia de manuscripte a Academiei Române.) 

CARTEA ÎNTÂIA. 

[. 

Copila cu fustiţa albastră şi cu părul prins în pieptene 
zimţat, a răsărit a treia oară în pridvor. 


A treia oară a rotit privirea îngrijată, sus, la funinginea 
nourilor; jos la hambare, la grajdul cu uşile în lături, la nuc 
şi la scrânciobul gol dintre tei. 

A treia oară a făcut palmele corn la gură şi a prins să 
cheme cu glas subţiat: 

— Mihaaai! ... Mihaaai! 

Şi a treia oară, numai ecoul a îngânat-o şăgalnic din 
vâlcelile satului şi moşioarei Ipoteşti, din dumbrăvile de 
departe: 

— ...„hai, haai! ... hai-haaaai... 

În schimb, dinlăuntru, la spate, alt glas se răsti atât de 
neaşteptat, încât copila sări în lături cu spaimă: 

— Sfârşeşte odată, Harieto! M-ai năucit de când îl tot 
strigi. 

Harieta lungi botişor de mare indignare, întorcându-se 
spre fereastra deschisă: 

— Dară, bădie Şerbane, are să-l prindă ploaia. 

— Mare pagubă! 

— Nu vezi mata ce balauri negri se bat cap în cap? stărui 
copila. Parcă vin avan s-aducă prăpădul pământului. 

Şerban nu înălţă faţa smolită de pe carte să vadă balaurii 
care veneau avan s-aducă prăpădul pământului. 

Rosti cu varvară lipsă de înduioşare pentru soarta fratelui 
mai mic şi hoinar. 

— Cu atâta mai bine! 

— Cum poţi să vorbeşti aşa? se minună copila, 
frământându-şi mâinile cu aprindere şi apropiindu-se de 
geam. Tocmai mata, care-l apărai? ... 

— Ştiu eu prea bine de ce vorbesc aşa. După cele ce mi-a 
făcut el alaltăieri, m-ar bucura să-l scalde până la piele şi 
să-l mai răcorească... 

Harieta surâse viclean, înaintând treptat şi căutând astfel 
nadă de vorbă: 

— Şi mă rog, ce anume ţi-o făcut el aşa de grozav, ca să-i 
doreşti răul? 


— Sfârşeşte! N-am să-ţi dau ţie socoteală... Pleacă de- 
aicea! 

Sclipetul jucăuş din ochii copilei s-a stins. Zâmbetul s-a 
tras posomorât spre colţul gurii. Tot aşa scade lumina pe-o 
apă împâclită. Deodată a îmbătrânit pretimpuriu şi s-a 
urâţit. Pare acum fetiţa din poveştile lui Mihai, când s-a 
întâlnit cu vrăjitoarea cea rea în pădure şi a prefăcut-o într- 
o băbuşcă pitică. 

A rămas în mijlocul pridvorului de la căsulia părintească. A 
rămas cu buzele strânse, cu fustiţa albastră fâlfâită molatec 
de vânt, cu gânduri amare. E necăjită foc şi nu-i nimeni să-i 
asculte aleanul. 

Cobori treptele cu paşi lâncezi. Privi nehotărâtă la 
vălmăşagul norilor, pe urmă la cotloanele ştiute. Să plece - 
dar unde? Toţi o alungă de câte ori are şi ea poftă de joacă 
şi de vorbă; toţi o cheamă numai la treburi. 

Agale, o luă fără ţintă, spre acaretele din fundul ogrăzii. 
Ocoli movila de gunoi cu miros dospit şi iute. Alungă un 
gânsac care se năpustise fâsâind s-o apuce de poalele 
fustei. Oarecare luptă avu de mântuit şi cu un curcan 
astmatic şi foarte închiorcoşat; nu se lăsă până ce nu-l birui, 
silindu-l să bată în retragere, cu mărgelele guşii vinete de 
mânie şi bombănind mai amarnic decât Şerban. 

Încercă să ademenească hulubii, întinzându-le palma 
goală; dar hulubii s-au înălţat în stol alb şi s-au lăsat tocmai 
dincolo de casă, pe clopotniţa bisericii. 

Unele vietăţi fug de dânsa; pe altele trebuie să le alunge şi 
să se războiască cu ele. Aşa i se întâmplă de o bucată de 
vreme. Cum spune moş Miron, prisăcarul: „Nu te caută el 
pe cine-l cauţi!”... 

La amintirea jalnicului adevăr, Harieta a suspinat cu năduf. 
A băgat năsucul în şoprul unde era joaca lor de anul trecut. 
Se aflau pluguri şi grape îngrămădite una peste alta, pânze 
de păianjen groase şi grele să le spintece mâna; pe lipitura 
de lut a peretelui chipurile zugrăvite cu cărbune de frăţine- 
su mai mare, Ilie, cu dar de iconar, şi inscripţiile dedesubt 


prea puţin bisericoase: „Mihai e un măgar. Harieta e o 
gaiţă.” Toate acum şterse de dârele ploilor. 

Urât şi goli s-a părut şoprul acesta fără gălăgia din 
cealaltă vară. 

Se cinchi să caute în vizuina lui Şoltuz. Lipsea şi câinele. 
Fără îndoială a plecat şi el după Mihai ori cu Ilie... 

În grajd găsi scara rezemată de pod. Se căţără până sus. 

La început simţi fericirea veche şi fără margini de atunci, 
când găsi tot aşa fânul clădit până-n grinzi, întunecimea 
molcomă şi caldă, mirosul de flori uscate, marea tăcere. 

Se trânti năvalnic în genunchi s-o salte patul pufos; îşi 
scobi cu gheruţele o peşteră strâmtă, cum făcea la joaca lor 
de-a v-aţi-ascunselea. Aşa se înfunda ea până la gât, se 
acoperea cu o pală de fân şi îşi ţinea răsuflarea aşteptând 
cu auzul încordat. Urmărea paşii apropiindu-se în grajd; în 
minte îşi făcea socoteală: acu mă caută în iesle, acu în lada 
cu hamuri, acu începe să urce scara... Abia se stăpmea să 
nu izbucnească în chicot de râs şi să nu se dea de gol când 
se ivea Ilie sau Mihai în gura podului. Îşi auzea bătăile 
inimii. Prin pala subţire de fân trăgea cu ochiul să le vadă 
mutra caraghioasă de iscoade nepricepute... Cel de pe 
scară se depărta bombănind. Câteodată desprindea însă şi 
scara. Mai ales Mihai îi aflase slăbiciunea. Ştia că atunci n-o 
mai poate răbda inima, iese singură din ascunzătoare şi 
începe a striga după dânsul, de frică să n-o facă uitată 
acolo. 

Acum nu mai venea nimeni să ia scara ori s-o mai pună. 

Harieta rămase pe patul de fân cu poalele fustiţei umflate, 
ascultând tăcerea... Nici răsuflarea cailor, bună şi 
prietenoasă, de jos; nici loviturile pline de copite; nici 
şfichiuitul şuierat al cozilor când se apără de tăuni; nimic 
nu se mai aude. Toţi caii sunt la câmp. Până şi caii au plecat. 

Un păianjen îşi dădu drumul lin din grindă pe aţa-i 
nevăzută. Prinse a fugi mărunt de-a lungul braţului gol. 
Harieta se scutură cutremurată de scârbă, iar singurătatea 


pătrunse în ea cu nelinişte. Mirosul plăcut al fânului îi păru 
înecăcios şi încins de căldură. O înăbuşea. O ameţea. 

Se lăsă să lunece de-a hârâişul pe scară. 

Jos îşi frecă palmele, îşi scutură fustiţa şi băgă de seamă că 
mai adăugase o julitură proaspătă la genunchi, pe lângă 
sgăncile şi înţepăturile vechi. 

Iarăşi nu ştiu încotro să-şi îndrepte paşii. 

Apucă spre nuc să scotocească buzunarul scorburilor 
slujind uneori de ascunzătoare pentru şerpii, pentru 
şopârlele şi pupăzele capturate de fraţii mai mari. Îşi aminti 
că le-a cercetat azi-dimineaţă şi cârmi îndărăt de la 
jumătatea drumului. Auzise cu clinchenit cunoscut de lanţ. 

După pătulul de răchită o întâmpină Notchi, ţapul, 
zvârcolindu-se în legătoare. 

Alt tovarăş de anul trecut care a îmbătrânit şi nu mai ştie 
să se joace. 

Era atunci un ied drăcos şi sprinten, fugind îndeolaltă cu 
dânşii, întrecându-se cu Şoltuz, suindu-se pe şuri şi pe 
garduri, punându-se năzdrăvan de pricină cu toţi gânsacii şi 
curcanii ogrăzii. Atunci îl chema Ţiganul, fiindcă un ţigan 
din robii sloboziţi de pe moşia de la Dumbrăveni îl adusese 
plocon, şi fiindcă era negru ca un pui de baragladină. Acum 
i-a crescut barbă, negrul părului bate în roşu; iar toţi l-au 
botezat Notchi, ca pe unul ce ca un frate geamăn seamănă 
cu Notchi, hangiul de la Cătămăreşti. Face stricăciuni, 
roade crengile, împunge, rupe şi sfarmă, pentru care 
besmetice isprăvi este pus adesea la pripon şi la pocăință. 

— Ce-i, jupân Notchi, cu tine? se înduioşa Harieta 
apropiindu-se şi scărpinându-l încet între coarne. Mi se 
pare că iar ai făcut vreo şotie? 

Notchi clătină din cap şi din barbă. Cam aşa ceva i se 
părea şi lui. 

— Şi-acum stai singur-singurel şi ţi-i urât? 

— Precum vezi! întări cu obidă Notchi, clămpănindu-şi 
fuiorul încâlcit. 

Apoi se opri, cu barba ridicată, aşteptând. 


Harieta îi cunoştea cerința din ochii galbeni, neclintiţi, de 
sticlă. 

— Ştiu ce pofteşti, jupân Notchi... Ai vrea adică mătăluţă 
să-ţi dau drumul din lanţ s-o porneşti razna, la alte pozne? 

Ţapul clătină a încuviinţare din cap şi din barbă, arătând 
semne de bucurie şi de nerăbdare, smucindu-se din lanţ şi 
întinzându-i gâtul prins în laţul de funie. 

Dar Harieta îi vesti jalnică ştire: 

— Află că nu se mai poate. Îmi pare tare rău, dară n-am ce 
să-ţi fac... Data trecută pentru tine am mâncat eu răfuială. 
Ţi-am dat drumul şi a fost vorba între noi să stai liniştit... 
Cum ai scăpat, te-ai dus de-a dreptul şi te-ai suit pe 
polobocul cu apă de ploaie. Te-ai repezit de-acolo cu 
coarnele în geamul de la salonaş şi l-ai făcut ţăndări... Ce 
căutai? Eu nu pot să pricep. Oare poate că vroiai să citeşti 
numaidecât în ceasloavele tatei din dulap? ... 

Notchi, cu barba în pământ, spăşit cum îi stă bine unui ţap 
măcar din când în când să fie, nu găsi nici el explicare la 
asemenea bezmetice şi păguboase fapte, ale căror ponoase 
le trăgea mica sa prietenă. 

— Asta-i! vorbi Harieta. Am eu destule supărări ale mele 
ca să mai îndur pe deasupra şi scărmăneală pentru un năuc 
ca tine... Nici nu ştii tu cât sunt eu de necăjită şi de singură 
pe lumea asta! ... 

— Ei cum? se miră Notchi, înălţând capul şi barba într-o 
parte şi clipind din ochi, tocmai ca fratele său geamăn de la 
Cătămăreşti când aude despte o nenorocire de necrezut, 
care i s-a întâmplat altuia. Cum asta, Harieto dragă? 

Copila descoperi că asemenea caier smuls şi bătucit de 
ciulini, nu prea face cinste unui ţap de curte boierească. 

— Ia-n te uită ce badana urâtă mai ai! rosti cu dojană şi 
milă. Plină de scai şi încâlcită de mai mare ruşinea! ... 
Aşteaptă mai întâi şi întâi să ţi-o scarmăn frumos, şi am să-ţi 
povestesc eu ţie pe urmă de ce-s eu supărată cum nu se mai 
află alta pe lume... 


Cu luare-aminte începu să-i smulgă încetişor scaii din 
barbă. Ca să-i fie mai îndemână se aşeză jos. La fela 
îngenuncheat şi Notchi, văzând deocamdată că nu-i rost să 
capetele slobozenie ca ţiganii de la Dumbrăveni. După 
fiecare scai dădea din cap: „Aşa! lare bine!” 

— Îţi place? îl întrebă Harieta râzând uşor. 

— Ba bine că nu! flutură el din barba plivită de 
necurăţenii. 

— Stai că n-am isprăvit! ... Încaltea să facem lucrul întreg. 

Copila scoase pieptenele zimţat din păr. 

Îl alintă drăgăstos cu mâna, îl aburi şi îl şterse cu podul 
palmei şi cu poalele fustiţei să-i dea mai multă strălucire. 

Jupân Notchi holbă ochi minunaţi la această noutate, 
asemenea fratelui său de peste deal, din Cătămăreşti, când 
vede o marfă necunoscută. 

Lungi botul să miroase pieptenele, încercă să-l guste. 

— Haide, nu fii nătărău! spuse Harieta ferindu-şi comoara 
în lături. Mai bine spune tu dacă ai mai pomenit un 
pieptâănaş aşa de frumuşel? ... L-am căpătat de la mătuşa, 
maica Fevronia, şi mi-a spus să-l păzesc ca ochii din cap... 
Atâta dar am căpătat şi eu la viaţa me! ... 

Era într-adevăr mândră de-o astfel de podoabă, 
nepotrivită cu puţinătatea veştmintelor sale şi cu picioarele 
desculţe. 

Dar nefiind abraşă la inimă, nu-l păstră numai pentru sine. 
Îl puse la încercare în caierul ţapului, înverşunându-se să-l 
ferchezuiască deplin. Pieptănată şi lustruită cu stupitul din 
palmele Harietei, barba nu mai semănă în scurtă vreme cu 
a lui jupân Notchi, hangiul de la Cătămăreşti. Era acum mai 
măreaţa chiar decât a caimacamului Vogoride, din poza pe 
care o mâzgălise într-o zi Mihai. 

— Ei, aşa mai vii de-acasă! îl încredinţă Harieta. Am să le 
spun băieţilor să-ţi schimbe numele de acum înainte în 
Vogoride caimacamul. Numai să nu ne audă tata, că-i vai şi 
amar de chelea noastră! 


Bietul Notchi, preschimbat în proaspăt descăunatul 
caimacam Vogoride nu se arătă indignat de această 
nestatornicie a ursitelor care-i primeneau în batjocură 
numele de trei ori în două veri. Poate pricepea şi el că 
trăieşte vremuri foarte nesigure pentru toată ţara 
Moldovei. Scutură barba pieptănată şi lucie a caimacamului 
Vogoride, pregătindu-se resemnat de ascultare. 

— Acum să-ţi spun... începu Harieta, deodată oftând şi 
amintindu-şi aleanul. Să-ţi spun şi să judeci şi tu... Ce folos 
că mai am atâţia fraţi? ... Aiştea, numai fraţi nu se cheamă... 
Să ţi-i iau pe rând, de la cel mai mare... Pe Şerban, l-ai 
văzut! ... De când a venit, cât e ziulica de lungă, citeşte, 
tuşeşte şi ţistuie să n-audă vuiet. Nicu, numai la câmp şi la 
arie îşi face vacul, parcă s-a tocmit vechil la tata... Iorgu? ... 
Ai mâncat şi tu câteva picioare de la Iorgu; îi cunoşti 
moarea! Când ţi-a vorbi şi ţi-a râde el, se schimbă vremea, 
cum spune moş Miron, prisăcarul... 

Harieta se opri să privească la cerul perdeluit de nori. Cu 
un zâmbet, adaose: 

— Poate acuma, cu ploaia asta, are să râdă şi are să 
glăsuiască el. 

— Asta rămâne de văzut! clătină caimacamul Vogoride din 
barbă cu neîncredere. 

— Vezi! se bucură Harieta că tot află puţintică înţelegere 
pe această lume... Hai, pe dânşii să-i lăsăm! ... Ei, să zicem 
că sunt mari... Dar mai am o soră. Apoi aceea o numeşti 
dumneata soră? ... Jupâniţa Aglaia o căpătat fumuri de când 
i-au spus cucoanele de la Dumbrăveni că s-a făcut frumoasă 
ca o fată de beizade! De-atuncea se uită şi se răsuită în 
oglindă; am prins-o eu de câteva ori cocoţată pe un scaun şi 
făcând marafeturi la oglindă. De jucat nu se mai joacă, de 
frică să nu-şi boţască rochiţa... Pe Mateiaş trebuie să-l 
dădăcesc şi să-l las să mă smulgă de păr, când îl apucă 
toanele... Numai cu Ilie şi cu Mihai ne împăcăm noi anul 
trecut. Îţi mai aduci tu aminte? ... Atuncea nu te tăcuseşi 
nici tu un ghilan, un rău şi un stricător. Nu ne mai ajungea 


ograda câtu-i de largă şi ieşea mama în pridvor să strige la 
noi ca să n-o mai asurzim de cap... Acuma Ilie se crede prea 
mare ca să mai steie cu una ca mine şi să-mi mai 
zugrăvească el poze cu cărbune, purcei cu coada bârligată 
şi alte ghiduşii... Iară Mihai? Eu nu pricep în ruptul capului, 
zău, ce-i cu băietu ista! Bate drumurile; numai atâta ştie să 
facă de la un timp de vreme. S-a luat de gând şi mama... 
Acuma, rogu-te, spune şi tu dacă asta nu-i ceva 
nemaipomenit? Să ai atâţia fraţi şi să nu-ţi rămână niciunul! 
Tu numeşti asta viaţă? ... 

Copila aştepta un răspuns, cu amândouă palmele deschise 
a întrebare sub barba caimacamului Vogoride. 

Caimacamul moţăia cu ochii de sticlă pe jumătate închişi. 
Dar aceasta n-avea mare însemnătate pentru Harieta. 
Destul că aflase pe cineva s-o asculte, chiar dacă nu 
răspundea întotdeauna la întrebări, măcar pe limba lui, a 
dobitoacelor. 

Îşi pipăi poalele fustiţei. Scoase un spin din piciorul 
desculţ, scoțând în aceeaşi vreme şi limba de-o atât de 
cumplită încordare, într-o atât de gingaşă operaţie. 

Îl scutură pe caimacam de barbă ca să n-adoarmă cu totul 
şi să ia mai departe aminte: 

— Văd că ţie nu-ţi pasă de toate aceste, dar pe mine să ştii 
că mă mâhnesc din cale afară! Am ajuns să mă joc cu 
Glafira, fata pristăvoaiei şi cu Mâţu, băietu jâtarului... 
Măcar de m-ar lăsa mama să mă joc şi cu dânşii. Dar, nu! 
Nici asta! ... Cică nu şade bine pentru o fată de căminar să 
se înhăiteze cu nişte pui de ţigan... Cică să mă joc cu fraţii. 
Cum să te joci cu fraţii, dacă fraţii tăi cei adevăraţi, în 
fiecare vară se întorc de la şcolile lor tot mai morocănoşi? ... 
Tata îi ia la rost de la poartă pentru note şi isprăvile lor de 
la acele şcoli... Atuncea se fac şi mai morocânoşi şi-o 
împung care încotro, ca puii de găină, când dă uliul. Pe 
urmă, acuşi-acuşi, iaca se duce vara şi toţi pleacă în lumea 
lor, iar pe la cele şcoli... Tata începe a vorbi de parale şi iar 
de parale, câte nu mai ajung, ardă-le-ar-focul! ... Mama 


aşteaptă epistole şi le citeşte prin unghere. Numai eu de 
câte ori o aud oftând, căinându-le soarta, plângându-le de 
milă... Şi te-ntreb acuma, cu cine am rămas? ... 

Harieta se înduioşă de propria sa jelanie. 

O podideau lacrămi şi nu afla destule cuvinte să mai spună 
cum se simţea ea cel mai nefericit copil de pe pământ, şi 
doar de felul său nu-i o bocitoare şi o scâncită, care se 
sclifoseşte ca alintăturile de pe la alte case, cum vorbeşte 
mama scârbită de plodurile altora. Îi vine şi ei să sară, să 
zburde, să se caţăre în pomi; n-o întrece nimenea la fugă, 
nici Şoltuz, mai ales acuma, că a îmbătrânit şi gâfâie. Dar cu 
cine să te fugăreşti şi să te caţări în nuc, când toţi s-au făcut 
ori nişte mogorogi, ori nişte zurbagii? N-are nici păpuşi să 
le îmbrace şi să le pieptene cu moţ, cum atâtea are Aglăiţa, 
dăruite de cucoanele de la Dumbrăveni. Parcă-i fata vitregă 
a babei, din altă poveste a lui Mihai, din cele multe de anul 
trecut, când nu ţinea numai lăturile. 

Tot aşa se afla în acea poveste o copilă necăjită care nu 
mai ştia ce-i joaca şi zbenguiala. Stătea după uşă în cenuşă, 
iar partea ei pe lume era numai să măture pe urma 
celorlalţi. Până când a venit Făt-Frumos să încerce pe 
piciorul ei condurul de aur bătut cu nestemate. Atunci a 
ridicat-o cu dânsul în şea şi au pornit amândoi la palatele 
împărăteşti, pe armăsarul cel năzdrăvan care mănâncă 
jăratec şi se-adapă o dată pe an cu apă ne-ncepută... 

Harieta îşi privea picioarele. Erau mai mici şi mai gingaşe 
decât ale Aglăiţei, odorul mamei şi-al tatei. 

Sări în sus. 

Caimacamul Vogoride tresări şi el speriat, căscând ochi 
rotunzi şi pali, de sticlă galbenă. 

Nu pricepea de fel pentru care pricină prietena lui îşi 
cerceta urmele împunsăturilor de spini, urzicate şi beşicate; 
de ce tot întoarce talpa şi călcâiele; pe urmă, de ce se tot 
răsuceşte în vârful degetelor desculţe ca o dănţuitoare. 

Deprins însă cu neînţelesele ciudăţenii ale oamenilor clipi 
din nou somnoros. 


Nu tot atât de uşor se liniştea şi copila. E drept, că n-avea 
ea porțţie la botine ca Aglăiţa, decât la zile mari; dar acum 
nu mai încăpea vorbă că nu pe picioarele jupânesei Aglăiţa 
au să se potrivească papucaşii de aur bătuţi cu pietre 
nestemate. Inima îi cerea să ştie această părere împărtăşită 
şi de alt suflet pe lume. 

Întrebă cu vinovată deşertăciune femeiască: 

— Spune şi tu, caimacame, dacă se pot asemăna picioarele 
ei cu ale mele? Dară ştii, să-mi spui adevărul cel adevărat! 
Nu complimenturi cum fac cuconaşii de la Dumbrăveni 
duducelor... 

Caimacamul Vogoride se uită la picioarele desculţe cu ochi 
de sceptic cunoscător. Poate avea unele îndoieli. Dar ca un 
caimacam bine crescut, nu găsi nimerit să-şi mai întristeze 
prietena pe care o ştia şi fără asta destul de necăjită. Dădu 
în sus şi în jos din barbă, de câteva ori, cu mare convingere: 
Aşa picioare nu se mai găsesc în tot ţinutul Botăşănilor şi 
poate chiar în toată ţara Moldovei! 

Aceasta aflând-o, Harietei îi pieri pe loc aleanul şi suspinul. 

Îşi purtă ochii la cerul întunecat şi apoi, de-acolo, la 
cotloanele unde se pitula cu Mihai altădată. 

Umbra norilor îi aşternea pete plumburii pe obraz. 

Nu era prea frumoasă Harieta, aşa, cu fustiţa ei spălacit 
albastră, căpătată de la sora mai mare, Aglăiţa, cu fruntea 
sa de băiat, cu picioarele ei goale şi înţepate de spini. Lângă 
ţapul priponit în dosul pătulului de nuiele, împresurată de 
bălăriile cu verdele urât şi cu miros veşted-amar: cucută, 
lobodă şi urzici - nu se deosebea întru nimic de puii de 
ţigan cu care n-avea voie să se înhăiteze fiindcă-i fată de 
căminar. Dar în ochi sclipea din nou licărul viu de lumină, ca 
întotdeauna când o mâna gândul la Mihai şi aceeastă 
lumină îi dădea chipului ceva mai rar şi mai de preţ decât o 
frumuseţe deşartă în trăsuri. 

O muncea părerea de rău că nu e şi Mihai de faţă să vadă 
ce urgie se pregăteşte, cu atâţia nouri îmbulziţi pe cer. 


Hotărât că iar a scăpat Mama-Pădurii din piua de piatră, 
unde-a închis-o Făt-Frumos şi acuma iarăşi se pregăteşte 
să-şi facă de cap. Pe unde trece, zvântează faţa pământului, 
năruieşte târguri şi pârjoleşte păduri. Acestea de la Mihai le 
ştie şi poate că Mihai înadins s-a ascuns la loc bun să nu 
piardă cumva din ochi întâlnirea dintre Făt-Frumos şi 
Zzgripţuroaacă. 

— Tu ce crezi, caimacame, măria-ta? 

Caimacamul Vogoride nu credea nimic. Cu ochii de sticlă 
galbenă căută ţintă la pieptenele căzut în troscot. 

În focul închipuirii copila nu luă aminte la asemenea 
mărunte nimicuri pământeşti. Poveştile lui Mihai trăiau şi 
lucrau în ea. Nu rămăseseră pierdute. Acum nu-i pare rău 
că fratele hoinar e departe şi nu mai răspunde la chemări. 

Cu aprindere. Îl zgâlţâi de barbă pe caimacam, să-i dea 
ascultare. 

— Tu nu eşti care va să zică de părere? ... Nu crezi că 
Mihai stă la loc bun să vadă bătălia? ... Hei, caimcame- 
caimacame! Păcat că mai ai acuma o barbă aşa de 
frumoasă, dacă ai rămas tot un prostănac! Să-ţi spun eu... 
Nu numai atâta. Nu-i el omul să aştepte şi să se uite cu 
braţele încrucişate. Stă gata lângă cele două buţi: una cu 
apă şi cealaltă cu putere. Le-a schimbat de la locul lor, şi 
când are să se oprească zgripţuroaica să-şi tragă suflarea şi 
să ceară apă, atunci hop! şi Mihai cu căuşul plin! ... Dară nu 
căuşul cu putere. Ferit-a Domnul! ... Pe dânsa o prosteşte 
cu apă chioară, cum bei tu! ... Căuşul cu putere îl întinde lui 
Făt-Frumos, iar acuma înţelegi ce mai vine după asta? ... Eu 
o văd şi-i plâng de milă... Numai ce-are să mi ţi-o înşface 
Făt-Frumos şi numai ce-are să mi ţi-o scufunde în pământ 
până-n gât! Pe urmă nu-i mai rămâne lucru greu lui Făt- 
Frumos. Destul s-apuce buzduganul cel de nouăzeci şi nouă 
de ocale de oţel şi s-o pocnească pe hârcă la mir, ca să 
scape lumea de asemenea ciumă... Asta-i fără doar şi chip! 
De altminterea am s-o aflu eu cum s-a petrecut toată istoria, 
diseară, de la Mihai... 


Obrajii Harietei s-au înflăcărat. Îi scapără ochii de 
neastâmpăr şi de plăcere. Nu se mai îndoieşte acum că 
Mihai se află într-adevăr pe undeva martor şi ajutor la 
asemenea cumplită şi falnică întâmplare; că diseară va veni 
într-un suflet să-i istorisească din nou povestea pe care de 
atâtea ori a auzit-o din gura lui anul trecut - ce-i dreptul, cu 
alte cuvinte mult mai frumoase, spusă. 

Într-un mic ascunziş al sufletului păstrează ea, încă o 
siguranţă, alta, aceea netrebnică. 

Ştie că nici povestea nu se întâmplă îndeaievea, căci a 
trecut vremea poveştilor; ştie că nici Mihai nu stă ascuns 
între cele două buţi, gata să sară într-ajutor lui Făt-Frumos, 
întinzându-i băutură vrăjită de voinicie. 

Dar toate aceste prea bune ştiinţe sunt înlăturate îndată 
ca nevrednice şi uricioase stăvilare ale cugetului. Pentru 
Harieta, măcar în lumea închipuirii, toate se petrec aşa cum 
i le cere inima. Ca şi Mihai, ea crede în minuni, în basme, în 
pricolici, în strigoi şi în Sfânta-Vineri, bătrânica adusă de 
spate şi cu toiegelul în mână, care trăieşte într-o căsuţă 
albă dintr-o margine de dumbravă. 

Zvârli o privire de milă caimacamului Vogoride. 

Cu toată barba-i pieptănată, nu mai avea nici un haz. E un 
ţap ca toţi ţapii. Stă priponit în lanţ. Nu-i trece prin minte 
că ar fi destul să atingă lanţul cu iarba fiarelor ca să 
risipească toate cătuşele în bucățele... Pe când Mihai! El 
toate le ştie şi pe toate le poate spune, fiindcă le-a învăţat 
de la moşnegii şi de la solomonarii satului. 

În aşteptarea acestui frate rătăcitor, ca o bună şi 
drăgăstoasă surioară cum atâtea se aflau în poveştile lui, se 
cuvine să pregătească anumite bunătăţi pentru diseară, 
când va veni istovit şi flămând din lumea pe care numai el o 
cunoaşte, deacolo unde se bat munţii în capete şi e destul 
să arunci o perie fermecată ca să crească din pământ 
codrul de aur: să zvârli oglinda vrăjită ca să se întindă un 
lac de argint... 


Harieta o zbughi în goană, fură să-şi mai ia rămas bun, 
sărind peste spini cu fustiţa în vânt. Caimacamul Vogoride 
în loc să arate semne de mare tristeţe la asemenea 
grabnică şi ingrată părăsire, se ridică domol în genunchi, 
pe urmă în picioare, se întinse cât îl ajungea lanţul şi începu 
în sfârşit să ronţăie pieptenele căzut în troscot la care el de 
mult poftea. 

Din câteva salturi Harieta ajunsese în pridvor. S-a înălţat 
în vârful degetelor, a rotunjit palma la gură şi a dat veste 
rătăcitorului că-l aşteaptă: 

— Mihaaai! ... Mihaaai! ... 

— ... haaai! ... haai! o îngână ecoul. 

— N-ai mai sfârşit, dimone? răcni Şerban, trântind cartea 
pe privazul ferestrei. 

De data aceasta Harieta primi aspra răstire cu inima 
uşoară. Între ea şi Şerban era o mare deosebire. Ea 
stăpânea o taină pe care fratele cel mai mare şi hărţăgos, n- 
avea de unde s-o cunoască niciodată, cu toate învăţăturile 
lui. 

De aceea, în loc să-şi ceară iertare, cu o veselie jucăuşă în 
ochi, întrebă ipocrit: 

— Eu zău că nu ştiu ce fel de om mai este şi Mihai aista, 
bădie Şerbane? Îl strigă şi dealurile hai-hai, Mihai, hai-haai, 
şi el tot nu mai vine. Se vede că are ceva mai bun de făcut 
decât să ne răspundă el nouă: mie şi dealurilor... 

— Isprăveşte, odată! M-ai scos din răbdări. 

— Am isprăvit! pufni de râs Harieta, răsucindu-se într-un 
picior şi zvâcnind în casă. 

Se auzi o uşă trântindu-se. Pe urmă alta. 

II. 

La fereastră, Şerban îşi mută cotul amorţit de pe muchea 
pervazului şi schimbă cartea dintr-o mână în cealaltă. 

Era o carte cu chipuri şi cu oase de morţi: cranii rânjind 
dintre file şi schelete cu şira spinării deşurubată pentru 
numărătoarea vertebrelor. 


De două ceasuri, afară se zbuciumau nourii şi foşneau teii 
zbătuţi de vântoasă într-o pregătire de furtună năpraznică; 
dar el nu le vedea şi nu le simţea toate. Învățătura morţii îi 
ţintuia privirea în slova mărunt tipărită şi la ţestele cu 
orbite căscate, iar la rândul lor tidvele îl priveau în faţă ca 
pe-un cunoscut proaspăt cu care vor prinde îndată strâns 
legământ. 

Toţi frăţinii în casă se simțeau atraşi de cărţile viitorului 
ucenic în ştiinţa doftoricească; pe urmă, după ce întorceau 
câteva foi, toţi le împingeau la o parte, fiindcă nu puteau 
înfrunta ameninţătoarea întrebare din găvanele negre. 

Alergau la viaţa şi la isprăvile lor nebune. Porneau călări 
peste câmpuri, căutau locuri necunoscute de scăldătoare în 
heleştaiele depărtate, nu-i mai încăpea lumea dintre cer şi 
pământ. 

Seara reveneau însă să dea târcoale tomurilor, ademeniţi 
de-o chemare mai tare decât ei. 

Singur, Ilie, al patrulea frate şi cel mai hâtru dintre dânşii, 
îşi râdea îndeopotrivă măsură şi de sfiala lor şi de rânjetul 
craniilor. Pe el îl înveselea înfăţişarea caraghioasă a unui 
schelet. Desena morţii cu pălăria în cap şi cu ţigara în gură. 
Pe-o coală întreagă zugrăvise chiar o moarte în batjocură, 
scăpând coasa din mână şi luând-o la fugă cu paşii 
răschiraţi, fiindcă din urmă o alungau cu bulgări o ceată de 
flăcăi voinicoşi, de toate mărimile, semănând leit cu cei şase 
feciori ai căminarului Eminovici. Nu lipsea nici mezinul, 
Matei, cu sabia lui de lemn; nu se uitase nici pe dânsul, 
ţinându-se de şale şi hohotind cum izbucneşte câteodată în 
râs nestăpânit până la lacrimi. 

Încântat de izbutita ispravă pictoricească, prinsese 
zugrăveala în ţinte, deasupra uşii, la intrare. Lipsea 
căminarul de-acasă pe-o săptămână şi ca întotdeauna 
atunci domnea oarecare destindere, sub ochii blânzi şi 
îngăduitori ai unei mame cu slăbiciune pentru toate 
năzbâtiile copiilor. 


Dar Ilie tot n-a scăpat de-o spolocanie zdravănă. Se 
întâmplă tocmai în acea zi să vină o mătuşă de-a lor, maica 
Fevronia de la schitul Agafton. Şi măcar că îndeobşte nu-i 
abraşă, de data asta, după ce s-a crucit de asemenea 
nelegiuită derâdere, şi-a ocărât nepotul cu vârf şi îndesat, i- 
a amintit alte răutăţi pe care le făcuse şi le uitase, l-a pus să 
coboare de îndată pocitania din perete şi de îndată s-o 
scrumească în foc pentru ca nu cumva să cheme moartea 
cea adevărată asupra unei case plină de ploduri. Pe urmă, a 
mai făcut o rugăciune A-toate-Stăpânitorului, să ierte astfel 
de păcătoase rătăciri. 

Superstiţii! - strânse din umerii înguşti Şerban, 
afundându-şi ochii mai îndărătnic în filele cărţii cu ştiinţa ei 
măsurată şi rece, care nu tolerează nici un fel de superstiție 
şi de eres, fiindcă totul e explicat, cântărit şi numit. 

Iar fiindcă în această ştiinţă unde totul este măsurat, 
explicat, cântărit şi numit, nu încăpea loc pentru nici o 
prezicere despre ursita feciorilor Eminovici, ucenicul 
învăţăturii doftoriceşti, mai cu râvnă citea în litera cărţii, 
decât în semnele din zugrăveala lui Ilie şi în bisericoasele 
închinăciuni ale maicii Fevronia. 

Astfel, furtuna a rămas să se zbuciume singură, fără nici 
un privitor. Ori poate undeva, într-o poiană, în vreo margine 
de dumbravă, în vreo colibă de cioban, o aştepta numai acel 
Mihai ce nu mai dădea pe-acasă cu zilele. 

O aştepta însă zadarnic, căci ploaia cu ropot răcoritor n-a 
fost pentru amiaza aceasta. 

S-au zvârcolit norii sfârcuiţi din urmă de vânturi înalte, au 
scăpat în răstimpuri câte-un ochi de cer adânc şi ireal de 
albastru, îndată s-au năpustit alţi balauri să înghită hulpav 
lumina cu negrele lor guri; strop de apă însă n-a curs. 

În van se oprea uneori răsuflarea înzăpuşită a văzduhului. 
Atunci toate stăteau în neclintire şi într-o tăcere spăimoasă; 
frunzele teilor spânzurau drept, florile de sora-soarelui 
dimprejurul casei rămâneau cu gâturile subţiri înclinate; 
era o aşteptare cu tremur lăuntric în tot cuprinsul. De 


foarte departe, din alte văi, de după alte coline, străbăteau 
tunete surde şi poate acolo scăpărau fulgere; numai acolo, 
pe alt tărâm... 

Aici iar se dezlănţuia vântul, iarăşi suna frunza teilor şi 
pornea să se vaiere nucul scorburos; iarăşi făceau mătănii 
smerite surorile-soarelui şi fâlfiia grăbit stolul de hulubi 
căutându-şi alt adăpost mai bun - ca încă o dată să cadă 
toate în încremenire. 

Se dădea sus o luptă încleştată între puteri nevăzute, cu 
opintiri şi pauze, fără să se întrebiruie şi să-şi afle 
descărcare. Lupta avea ceva dureros, încordat şi măreț, ca 
o mai înaltă proiectare pe cer, a luptei care, mărunt şi 
tainic, se dă între întunerecul şi lumina din orice suflet de 
om... Unii o văd aceasta. Măcar o presimt. 

Şerban nu citea în semnele cerului. 

Cu ardoare de neofit el citea în semnele cărţii, limpezi 
acelea şi cu numiri să se potrivească pe scheletele tuturor 
morţilor din lume: tars şi metatars, carp şi metacarp, tibia 
şi peroneu... 

Viaţa din afară, ajungea deocamdată până la el 
materializată într-un roi de muşte lipicioase şi amarnic de 
supărătoare pentru un atât de cufundat lector în 
învăţăturile morţii. 

Norii osteniţi au trecut cu o pânză vânătă de ploaie peste 
unda moale a colinelor, departe, dincolo de Cucorăni şi 
Bucecea, peste hotarul Bucovinei, spre alte tărâmuri. Aici s- 
a dezvelit cerul decolorat şi sec. N-avea nici o frumuseţe 
cerul acesta; îşi pierduse adâncimea înfiorător de albastră. 
Uscăciunea văzduhului triumfase sterp. Alungase înainte de 
vreme potopul binefăcător. Frunzele au rămas însetate şi 
ofilite. Lipsea umila recunoştinţă înviorată a tuturor 
creaturilor după ropotul care atârnă cercei de cleştar în 
urechea florilor, a frunzelor, a smicelelor de ramuri subţiri. 

Şerban n-a luat aminte nici la această învăţătură a lumii 
de-afară. 


Frunzele adineaori zbuciumate în tremur, florile de 
sorasoarelui cu fricoasele lor mătănii, hulubii zburdând 
neliniştiţi de pe un acoperiş pe celălalt, tânjeau după ploaia 
de care s-au temut, totuşi o aşteptaseră şi acum le lipsea. 
Seninul cerului era mort, liniştea ogrăzii istovită; se 
întinsese o uscăciune ca într-un suflet în cate nu s-a 
petrecut nimic. Şerban nu le-a văzut acestea, deşi erau 
încărcate de tâlcuri adânci. Ochii i-a înălţat mai târziu, când 
a sunat ţăcănit de copite. 

Iar atunci privirea nu de iubire şi de îmbucurare i-a fost 
plină. 

Căminarul Gheorghe Eminovici, călare, drept ca un stâlp 
în şa, se oprise încruntat. Însă pentru alte pricini. Nu 
fiindcă ar fi simţit cumva această privire. Deocamdată n- 
avea grija feciorului de la fereastră. Şi nici nu-i stătea în fire 
să se întrebe ce poartă copiii săi în ochi şi ce clocesc în 
minte. Pentru o clipă îl supăra lipsa slugilor din ogradă. 

Dădu glas puternic spre şuri: 

— Costache! Ioane! Măi, Pintilie, măi! 

Un argat năvăli cu chica zbârlită. Se prăvălea spăimântat 
ca la un strigăt de foc... 

— ... ndată, coane Gheorghieş, îndată! ... 

— Dormeai, hăidăule, hai? De asta vă hrănesc şi vă plătesc 
eu simbrie, ca să vă faceţi vacu-n paie, mişăilor? 

— Da' unde se află una ca asta, boierule? 

Din şa, căminarul se plecă pe oblânc şi scutură uşor cu 
codirişca harapnicului câteva fire de paie din claia de păr. 

Întrebă cu râs de încruntată batjocură: 

— Vrei să spui că nu dormeai, haramane? Atunci aiestea 
vântul ţi le-o adus din cer, hai? 

Argatul socoti de prisos orice tăgadă. 

Pogori în pământ ochii încă buimaci de somn, cu stânga 
greblându-şi rămăşiţele de paie şi cu dreapta apucând 
frâul. 

— Mă lăsasem şi eu un chicuşor, stăpâne... 


— Te-ai lăsat, hai? M-oi lăsa şi eu cu gârbaciul pe tine, să 
nu mai poţi dormi o săptămână pe spate, trântorule! 

Sluga se dădu în lături să pună oarecare depărtare între el 
şi gârbaci. 

Dar căminarul de data aceasta îl iertă. Cobori greoi din 
scări, fiindcă era înalt şi lat la făptură, iar la cântăreala de 
Sfântu-Gheorghe, din astă-primăvară, balanţa-i mai arătase 
un adaos de-o ocă domnească. 

Icni, îşi scutură colbul de pe ciubote cu mânerul 
harapnicului; îl petrecu pe braţ, şi, cu mâinile-n şold, se opri 
să privească din urmă argatul ducând de căpăstru calul 
înspumat. 

Harapnicul cu curele împletite se clătina încet, 
spânzurând ca un şarpe. „Şarpele casei” - cum îl botezase 
Mihai. 

Strigă către rândaş: 

— Cată de-l şumoiogeşte bine şi nu-i da apă până-ntr-on 
ceas! 

— N-aveţi grijă, coane Gheorghieş... 

— Să n-am grijă? de nimică să n-am grijă, c-aveţi voi, hai? 
„„. Am eu destule ale mele şi pe deasupra, trebuie s-o mai 
am şi pe-a voastră, de când v-au băgat în cap toţi bezmeticii 
zminteala lor cu dreptul la pământ, împroprietărire şi alte 
baliverne de bonjurişti! ... 

Încruntarea mai dura în glas, din puterea obiceiului, căci 
căminarul era om iute la mânie şi vrăjmaş la gură. Dar 
cutele dintre sprincene se destindeau treptat. 

Netezindu-şi barba castanie şi scurtă, purtă cu plăcere 
privirea asupra ogrăzii şi acareturilor, aşa cum nu contenea 
cu nesaţ s-o facă de când cumpărase Ipoteştii, şi el se 
simţea în sfârşit stăpân pe pământul său, de vecie. De aici 
îşi trăgea puterea crescând înlăuntru-i ca pripoarele 
primăverii, de câte ori îl împresurau necazurile şi se 
apropia vadeaua datoriilor. 

Se mai iveau multe lipsuri dacă scormonea bine cu ochii - 
şi ochii aceia albaştri şi uneori cu luciri cenuşii de oţel, bine 


învăţaseră să scormonească metehnele unei gospodării 
plugăreşti, câtă vreme au vegheat la soarta avutului străin 
şi încredinţat sie, de pe Dumbrăveni! Dar o asemuire nu era 
cu putinţă. Acolo se contopiseră agoniseli şi moşteniri vechi, 
din tată în fiu; feciorul se năştea în huzur, fără altă grijă 
decât să deprindă osteneala de a bate din palme, ca visul de 
peste noapte să se prefacă în fapta de a doua zi. Aici era 
muncă de-o singură viaţă de om, ridicat cu sudoarea frunţii 
şi împovărat cu opt copii. lar copiii sunt sac fără de fund. 
Şase băieţi înseamnă şase guri de hrănit pe la şcoli; două 
fete înseamnă două purcoaie de galbeni pentru zestre. 
Pentru cine alt, trudeşte el? 

Amintirea îi adânci cuta dintre sprincene. Ochii săi se 
încrucişară abia acum cu ochii lui Şerban. 

Băiatul cobori privirea în carte. Se trase după pavăza 
galbenă a unei flori de sora-soarelui. 

Căminarul vru să rostească anumite cuvinte de veche 
răfuială. Îşi luă seama. Pregătea el o răfuială mai mare, cu 
toţi. O răfuială generală. 

Urcă treptele de lemn care-au scârţâit de şapte ori sub 
pasul apăsat. Agăţă harapnicul în stâlpul pridvorului, apoi 
cu faţa spre uşă, strigă: 

— Hei! Nu-i nimeni aicea? Bună ziua, casă pustie! 

Pe loc răspunse glasul subţire al Harietei, dinlăuntru: 

— Îndată, tată! Acuma vin cu apa... 

— Şi peria! ... Adă şi măturiţa de straie. 

— Şi, şi! N-avea mata grijă. 

A început şi asta să mă scutească, dânsa, de grijile mele! 
bombăni căminarul. Să n-am grijă! Să n-am grijă! ... Toţi îi 
dau cu „să n-am grijă”... 

Dar Harieta apăru cu braţele şi cu mâinile încărcate, 
împingând uşa cu piciorul, şi căminarul observă dintr-o 
scurtă privire că nu lipseşte nimica. Socoti că a fost nedrept 
măcar cu această copilă şi crezu de cuviinţă să repare 
oropseala cu un cuvânt îmbunat, care în aceeaşi vreme 
lovea peste umăr, în feciorul de la fereastră: 


— Aşa da, fata tatei! ... Nu pot spune că pe tine stric 
mâncarea de pomană, ca pe alţii. Acuma sameni taman cu 
italianul de la iarmarocul din Botăşăni, care cântă dintr-o 
dată cu toate drăcăriile lui, din cap, din picioare, din 
coate... 

Harieta aflând că pentru ziua de azi e fata tatei, prinse 
curaj. Nici nu-i trebuia mult pentru aceasta. Îl rugă, 
ridicând ochii şi ispitindu-l cu o alintare de pisică 
nedezmierdată de mult şi de nimeni: 

— Când ai să-mi arăţi mata şi mie odată, cum face talianul 
cela despre care tot aud eu? 

— Haide-haide! Vezi-ţi mai întâi lungul nasului. 

Harieta se uită cruciş la bumbul care-i ţinea loc de nas. 
Spuse: 

— Îl văd. E cam micuşor. 

— Atuncea nu-l mai lungi. Lasă-l aşa! Treci şi-ţi fă slujba... 

Slujba era întotdeauna aceeaşi când se întorcea căminarul 
de la câmp, iar Harieta şi-o cunoştea mai bine decât lungul 
nasului. 

Se descotorosi pe rând de ulciorul cu apă, de blidul cu 
sopon şi de ştergar. Sări ca o căpriţă pe bancă să se ridice 
la înălţime şi începu să scuture cu măturiţa colbul de pe 
straiele asprului său părinte. 

Căminarul se răsucea greoi, cu pieptul, cu umerii şi cu 
spatele, supunându-se fără împotrivire la comanda fetiţei: 
„Spatele! ... Acuma umerii... Acuma faţa...” lar Harieta se 
întrecea, prelungind operaţia, fiindcă simţea o deosebită 
plăcere să vadă omul atât de mare şi de temut, ascultând-o 
cu atâta îmblânzire. 

— Gata şi sănătate! anunţă, făcând de sus o reverență 
destul de obrăznicuţă. 

Sări jos şi isprăvi întâia parte a serviciului, trăgând de zor 
cu măturiţa pe pantalonii cu creţurile băgate în ciubote. 

Căminarul îşi încheie bumbii straiului de şiac, lucrat de 
rubedeniile Ralucăi la schitul de maici Agafton, pe urmă îşi 


suflecă mânecile pentru a doua parte a orânduielii 
nestrămutată ca mersul stelelor pe cer. 

Se apropie de marginea pridvorului pregătind palmele 
cupă peste pălimar, ca să primească apă pentru curăţenia 
mâinilor şi obrazului, fără de care cuviincioasă grijă nu se 
cade a intra, în casă un om întors de la treburile câmpului. 
Dar Harieta, tăbârcând ulciorul greu şi burduhos, vru să 
capete mai întâi răspuns la o întrebare ce de mult o rodea. 

Acum era prilejul cel rar, cât devenise şi ea pentru scurt 
timp, fata tatei. 

— Tată? întrebă. Oare ai purtat şi mata antereu şi işlic în 
tinereţele matale, pe vremea când umblau boierii cum i-am 
văzut eu în portretele de la Dumbrăveni? Tare mi-ar fi 
plăcut mia să te văd cu fermenc. 

În loc de răspunsul aşteptat, căminarul îi făcu semn 
încruntat cu sprinceana că s-a isprăvit izvodul întrebărilor 
şi că ar face mai bine să-şi caute de îndatorinţele sale. 

Ulciorul gâlgâi slobozind aţa subţire de apă. 

În vreme ce-şi clăbucea colbul din barbă cu săpunul care 
mirosea a său de oaie, căminarul se muncea să-şi 
lămurească de ce nu-i vin la îndemână asemenea pomeniri 
despre giubele, işlicuri şi fermenele. Fără nici un rost, îi 
aminteau boieria de dată nu prea veche şi timpul când 
fecior de cântăreţ la strană, o pornise în viaţă cu picioarele 
desculţe. 

Un amestec turbure şi necontopit trăia în el. 

Uneori îşi apăra cu tărie obârşia, mai ales când avea ao da 
pildă feciorilor, ca să le intre în cap că toate drumurile se 
deschid numai celor ce se învrednicesc să-şi facă loc 
zdravăn cu coatele. Alteori, cu deosebire când era vorba de 
boieria nevestei şi de pârcălabii din Hotin, din neamul 
socrului, stolnicul Vasile luraşcu; atunci simțindu-se 
împuţinat, se aprindea şi lua la vale aste deşertăciuni 
menite să rămână îngropate în Arhondologia ţării Moldovei. 

Pitacul domnesc prin care vodă Mihai Sturză îi hărăzise 
rangul de boierie măruntă îi era scump. Îl mai costase şi 


ruşfet, ploconeli pe la mulţi sfinţi şi multă vreme pierdută. 
Fusese mai mult o mândrie a nevestei, trecând şi lăsând 
urme şi în el. Nu înţelegea aşadar să-i pomenească nimeni 
din ce leat e pitacul şi în ce chip l-a câştigat. 

Pe vremea când boierii veliţi din neamul Balşilor, pe lângă 
care s-a oploşit şi s-a ridicat, purtau işlic şi antereu 
asiaticesc; el, cinovnic la canţelaria baronului Mustaţă n- 
avea drept la alt port decât acel ticălos al slujnicarilor. De 
atunci încă râvnea la mai mare; nu la ranguri de boierie, ci 
mai cu seamă la o înjghebare de gospodărie temeinică, şi 
cruţată de grija zilei de mâine. A prins cheag, slab încă şi 
încă puţin; dar l-a prins. A venit mai apoi şi pitacul 
domnesc. 

lar când a ajuns pe-un început de treaptă a înălţărilor, s-au 
dus şi straiele asiaticeşti care osebeau rangurile boiereşti 
de prostime. S-au dus alungate de rocuri. Se mai duc şi alte 
obiceiuri ale pământului. Răstimpuri cumplite de tulburare 
şi prefaceri s-arată. '[iganii au căpătat slobozenie şi-au 
umplut lumea de chirăieli. Acuma cutează şi clăcaşii a ridica 
glas, intră în divan, cer pe viitorime oborârea beilicurilor, a 
dăjdiilor şi a havalelelor. Domnitorul şi ocârmuirea le caută 
în coarne. Pitacul rămâne numai hârtie de fudulie în 
besactea, într-o ţară unde de-a valma boier şi clăcaş, au să 
plătească dările fără osebire şi unde se stinge numărul 
scutelnicilor, posluşnicilor şi crisovoliţilor. 

Căminarul Gheorghe Eminovici îşi clăti gura şi lepădă apa 
oţărât, ca, şi cum ar fi spălat toate necazurile şi grijile cu 
dânsa. 

Harieta îi întinsese prosopul de pe umăr. 

Frecându-şi obrazul şi zbicindu-şi barba, părintele se uită 
lung la feciorul de la fereastră. Cum de nu înţeleg oare 
semnele vremii aceste mădulare din osul lui şi de ce nu se 
pregătesc cu osârdie pentru o viaţă care multe căderi şi 
mulţi căzuţi va să mai numere? 

Acuma, chipurilea, stă şi citeşte. Dar de la şcoalele din 
Cernăuţi, şapte ani tot note netrebnice i-a adus în fieştece 


vară, ca toţi ceilalţi. 

Căminarul îşi măsura feciorul cel mai mare cu o asprime în 
care se afla poate şi iubire, însă o iubire după firea sa, 
despotică şi fără mlădiere. Harieta aştepta, uitându-se în 
sus, ca un pitic la un idol uriaş. 

Gheorghe Eminovici îi lepădă ştergarul în braţe, de la 
înălţime. 

Întrebă: 

— Unde-i lorgu? 

— Nu ştiu... strânse din umeri copila. 

— Meşterul Ilie? 

— Nu ştiu nici el pe unde să fie. 

— Pe Neculai l-am lăsat la câmp; dar de haimanaua de 
Mihai, aş vrea eu să aflu ce-i cu dânsul? Mi se pare că iarăşi 
s-au împlinit doua zile de când nu mai catadicseşte să dea 
pe-acasă... 

— Ba nu, tată... Era pe-aicea... Mai adineaorea l-am văzut 
eu... minţi copila, cu gând să apere rătăcitorul de urgia 
părintelui. 

Scăzuse glasul şi trăgea cu coada ochiului spre fereastra 
lui Şerban. 

Răsuflă uşurată. N-o auzise. 

— Hm! dădu semne de neîncredere părintele. Era pe- 
aicea? Toţi s-ar cuveni să fie pe-aicea... Să mi-i aduni pe toţi 
înainte de masă, fiindcă am să fac divan mare. Spune 
rândaşilor să-i caute şi să-i aducă la târlă! 

Hotărârea tăioasă din voce nu anunţa nimic bun. Şerban 
se ghemui mai firav şi mai încovoiat pe foile cărţii. 
Căminarul îşi netezi cu amândouă mâinile barba, mustăţile 
şi părul ţepos, îşi drese glasul şi intră în casă. 

Harieta aşteptă să se depărteze paşii, să sune cealaltă uşă 
închisă în clanţă. 

Nu se mai gândea la poveştile lui Mihai, pe care cu atâta 
nerăbdare se pregătise să le asculte diseară. Nici nu-l mai 
vedea dând căuşul cu putere lui Făt-Frumos, ca să 
îngenunche zgripţuroaica şi să-i facă numaidecât capătul. 


Pe toate acestea le uitase. Era o poveste mai apropiată şi 
mai cumplită la mijloc: divanul şi gârbaciul. 

A ascuţit urechea să asculte. Privi împrejur. Plecase şi 
Şerban de la fereastră. 

Se înălţă şi rotunjind palmele corn, începu încă o dată să 
cheme: 

— Mihaai! Mi-haai! 

— ... hai... haaai! o ajutau îngânând glasuri subţiri şi 
tainice din vâlcele. Hai-haai! 

Rătăcitorul era însă prea departe ca să le audă aceste 
glasuri. 

III 

— În astă-seară doresc să mănânc afară! poftise 
căminarul. 

lar după a sa poruncă, masa a fost întinsă în pridvor. 

Harieta a venit pe urmele slujnicei să cerceteze dacă nu i- 
a scăpat ceva, uitucă şi toantă cum o ştie. A tipărit sarea din 
solniţă cu vârful cuţitului, a schimbat şervetele la locul lor. 
S-a tras doi paşi înapoi să-şi dea socoteală mai bine. 

Nu lipsea nimic. 

Îşi frecă şi ea mâinile, cum a văzut că face tătâne-său când 
a isprăvit o treabă cu mulţumire: a rupt preţul bucatelor cu 
misiţii de grâne ori şi-a băgat păpuşoii în pătul. E 
îmbujorată la faţă, cu bobiţe de sudoare pe buza răsfrântă 
în sus şi puţin cam umflată, ca a copiilor după ce-au plâns, 
cu toate că nu plânsese. Dimpotrivă, până acum a forfotit pe 
lângă cei mari la cuptorul de pâine; să dea ajutor, spunea 
ea; să încurce lumea, spuneau ceilalţi. 

În fiecare seară de sâmbătă, cu foarte mare înfrigurare ia 
parte la aceste pregătiri, care intră şi ele în orânduielile 
nestrămutate ale casei. Acum evenimentul căpătase mai 
mari proporţii. Întâia oară în acest an, a intrat la 
plămădeală făină proaspăt adusă de la moară, fruntea făinei 
din grâul cel nou. Harieta a strecurat în cuptor şi doi hulubi 
pântecoşi, cu ochi mărunți de cărbune; unul pentru dânsa, 
altul pentru Mihai. Se mai află şi oarecare colaci împletiţi în 


trei cununi pentru trimis mâne la biserică, har Domnului că 
pămâutul a fost încă o dată hrănitor şi lanurile ferite de 
grindini. 

Astfel de rituri se împlineau cu evlavie, într-o casă care 
trăieşte din îndurarea cerului şi a brazdelor. Harieta e 
pătrunsă de nemăsurata lor însemnătate. E amărâtă numai 
că din atâtea bunătăţi nu se poate înfrupta şi fratele 
rătăcitor. 

Deodată a adulmecat cu nările. Gata! S-a sfârşit. Un miros 
puternic de azimă caldă a dat năvală să aţâţe pofta tuturor 
flămânzilor de pe lume. 

Harieta şi-a îndreptat ochii la tacâmul lui Mihai, care iarăşi 
are să rămână gol. A strâns din umeri în semn de neputinţă. 
N-are încotro! Cina nu mai poate întârzia, de vreme ce-a 
ieşit pânea de la cuptor. Şi parcă e un făcut! Ca nealtădată, 
toţi în afară de Mihai sunt în astă-seară pe aproape, s-ar 
zice dinadins ca să se bage mai bine de seamă că numai el 
lipseşte. După divanul de adineaori, cei patru fraţi mai mari 
şi tovarăşi de pătimire, s-au închis să mogorogească în 
odaia lor, fiecare pe marginea crivatului, cu nasurile în 
pământ. 

Înainte de a merge să-i cheme, Harieta n-a renunţat la o 
ultimă încercare. S-a înălţat în picioare pe grinda 
parmalâcului, cu o mână ţinându-se de stâlp, cu cealaltă 
adumbrindu-şi ochii. 

Iscodi de-a lungul şleaului, dincolo, peste zaplaz. 

Nici urmă de Mihai. 

Trec cară domoale în pulberi aprinse. Scârţâie o cumpănă 
de fântână sprijinită într-o salcie. Tânguie lin un clopot de 
turmă departe. Pe deal, soarele apune în pâclă de aur şi 
valea-i în fum. 

Poate cât durează o clipeală de gene, a lunecat şi pe lângă 
dânsa presimţirea că e ceva rar şi duios în seara care 
sfârşeşte. Dar nu pentru dânsa sunt asemenea semne; cum 
nici celelalte n-au fost pentru Şerban... Presimţirea numai a 
fâlfâit uşure şi a trecut. Asfinţitul a rămas doar ceea ce 


înfăţişează în fieştece seară, într-aceasta latură a Moldovei, 
de ani şi de ani. Un sfârşit potolit de zi într-un sat sărac, cu 
plugari care se-ntorc vlăguiţi la bordeiele lor şi cu femei 
care scot apă în ciutură să pregătească veşnica fiertură de 
buruieni şi ceaunul veşnicei mămăligi. 

Harieta îşi făcu vânt în sus, sări, se cumpăni fiindcă a fost 
aproape să cadă, şi, cu fustiţă-n vârtej porni să-şi 
îndeplinească încă una din numeroasele ei slujbe care nu se 
mai isprăveau. 

— Tată! răsună glasul din odaie în odaie. Mamă! Şerban... 
Iorgule! Nieu, Matei, Aglăiţo, la masă! ... Poftiţi la masă! ... 

Pe rând au apărut toţi la chemare. 

Mai întâi căminarul, luând loc în capul mesei după ce şi-a 
făcut semnul crucii şi a mulţămit Domnului pentru pânea 
cea de toate zilele. Ca întotdeauna s-a aşezat cu spatele la 
uşă şi cu faţa spre ogradă, plăcându-i să nu piardă din ochi 
cuprinsul acaretelor şi robotul de sară al slugilor. 

Pe urmă, unul câte unul, s-au înşirat la dreapta şi la stânga 
pe băncile de lemn, feciorii tăcuţi, cu privirile în talere. 

Judecata din divan fusese aspră. 

Se apropia toamna. Peste puţine zile toţi aveau să se 
împrăştie la şcoli. Căminarul le hotărâse când şi unde, 
muştruluindu-i pentru trecut şi pentru viitor. Apăsau încă 
asupra tuturor vorbele de mustrare şi de ocară. 

Iar pe fiecare chip aceste asprimi într-altfel răspundeau, 
căci altfel erau şi firile lor. 

Şerban mocnea, mustecindu-şi tuleiele negre. Nicu era 
abătut şi căzuse pe banca de scândură, bleandă, cu mânele 
spânzurând moi. Iorgu rostogolea priviri piezişe pe sub 
sprincenele de cărbune. Numai în ochii lui Ilie, albaştri, 
lucea un început de uitare, şăgalnică şi fără de grijă, căci 
toate treceau uşor pentru dânsul. Ca un Pepelea al familiei 
ce era, poate că se pregătea să zugrăvească episodul pe-o 
coală de hârtie şi s-o prindă în cuie deasupra uşii. Dar acum 
se cuvenea să tacă şi să rămână smerit; tăcea, şi rămânea 
smerit. 


Scăpaseră doi de cruntul judeţ. 

Mihai, care hoinărea, numai meleagurile îi ştiau de ştire 
pe unde, şi mezinul, Matei, tăbârcit de Harieta pe-mi scaun 
cu perne. Nevârstnic cu totul şi ca atare cruțat de grijile 
şcolii şi de şmotru, el singur între toţi îşi îngăduia să 
turbure tăcerea zidită între unul şi celălalt, până când îi va 
veni rândul să se închidă şi dânsul în capace ca scoica. 
Deocamdată, cu şervetul legat în jurul gâtului şi cu nodul la 
ceafă scoţându-i două urechi de iepure alb, a apucat lingura 
şi a început s-o mânuiască deşartă cu semne de nerăbdare. 

— Cu-adevărat, ce-aşteptăm? La ce ne-ai chemat? se miră 
a dojană capul familiei, despăturind şi el şervetul şi 
prinzându-l fără marafeturi boiereşti în gulerul de cămaşă 
țărănească, fără cravată şi fără bumbi de metal. 

— Iaca-ndată vine şi mama... cuvântă Harieta. Încă n-a 
isprăvit de aşezat pânele-n cămară. Ştii mata? Au ieşit nişte 
colaci rumeni ca pasca. lară, pânea; pânea parcă-i cozonac, 
nu alta! ... 

Aşa credea ea că risipeşte apăsarea, din aer şi că va aduce 
poate o lumină pe chipul întunecat al părintelui. 

Căminarul părea însă că nici n-a auzit. În minte-şi 
petrecea galbenii câţi trebuie să-i scoată din pământ pentru 
cele cinci odrasle, mâine-poimâine gata de drum. 

Când Raluca Eminovici se arătă în prag, înţelese îndată 
după neclintirea copiilor că iar s-a petrecut un neîndurat 
judeţ; ca în divanurile domneşti de până mai ieri, când 
voievodul hotăra să mai cadă câteva capete. 

Îi privi cu ochi obosiţi şi cu o cută dureroasă în jurul gurii. 

Dogoreala focului învăpăiase obrazul smead şi oblong, 
trezind parcă o umbră de tinereţe amăgitoare. Cu latul 
palmelor îşi apăsă tâmplele ascunse sub părul despărţit în 
cărare. Suspină adânc. O durea capul, tâmplele, oasele. 
Nici pentru dânsa nu se mai isprăvea robia. 

Razele asfinţitului o împungeau în ochi. Ea nu văzu 
asfinţitul acela măreț şi melancolic, cum nu exista pentru 


nimeni de-aici, ci doar pentru rătăcitorul de departe, Mihai. 
O supăra numai lumina poncişă. 

Întrebă moale, trecând spre celălalt capăt al mesei: 

— Dar ce-a mai fost, frate? Iară? ... 

— A fost ceea ce este întotdeauna. Nimic altceva! 
Răspunse căminarul, rezemându-se de spata scaunului şi 
măsurând împricinaţii... Îmi mănâncă viaţa, odraslele 
dumitale. Asta a fost şi asta este. Cum vezi, nimica nou! 

Ca la un acelaşi semn, odraslele s-au încovoiat cu nasul 
mai adânc în talere. 

Raluca Eminovici surâse uşor, iar zâmbetul acela o 
transfigura magic, o duse plutitoare dincolo de aceste 
prezente şi triste realităţi, undeva foarte departe îndărăt, în 
timp, sau poate înainte, în timp. Nici ea nu-şi recunoştea 
întotdeauna copiii aceştia ajunşi la vârsta cea mai vitregă, 
când li se îngroaşă vocea şi încep a zburătăci. Îi lunecau, se 
înstrăinau, erau tot ei şi totuşi nu mai erau aceiaşi. 
Zâmbetul era pentru ceilalţi, cei de-acum câţiva ani, cum îi 
ştia dânsa mici şi ţinându-se de poale; sau era poate pentru 
alţii, sprijin şi bucurie a bătrâneţelor, cum îi aştepta şi nu se 
îndoia că vor ajunge mâine. Căci în feciorii din acel ceas îi 
vedea mai ales pe cei care au fost ieri sau vor fi mâine. Îi 
regăsea pe unii sau îi căuta pe ceilalţi, îi iubea pentru 
contopirea dulce din ei, a trecutului şi a viitorului. 

— Odraslele dumitale! mai stărui căminarul, răscolind un 
vechi viespar de griji şi nemulțumiri. 

Raluca Eminovici se aşeză la locul său şi despăturindu-şi 
şervetul, fără să-i caute în ochi, întrebă: 

— Odraslele mele? ... Mi se pare că tot atât sunt şi ale 
dumitale, Gheorghieş... 

— Ba, mă rog! Cine-i corcoleşte şi-i ninereşte? 

— Bine, Gheorghieş... Vor pleca peste câteva zile, şi atunci 
n-am să-i mai corcolesc şi n-am să-i mai nineresc. l-or nineri 
străinii! ... 

Glasul avea o mlădiere joasă şi gravă. Nesimţit, feciorii îşi 
îndreptaseră faţa spre dânsa, cum se aflau acum florile de 


sora-soarelui cu gâturile răsucite după lumina caldă din 
asfinţit. 

Căminarul făcu o mişcare de lehamite cu mâna. 

Aglaia se prelinse cu paşi delicaţi, ferindu-şi poalele 
rochiţei şi suflecându-le, înainte de a sta la capătul băncii, 
de-a dreapta mamei. 1 se păru că şervetul nu e destul de 
curat. Îl schimbă cu al lui Mihai. Harieta o înţepă cu 
privirea. Nu era prea nimerit aleasă clipa pentru a trage 
luare aminte că tacâmul acela e încă o dată gol. Aglaia însă 
nu înţelese sau poate înadins întrebă cu răutăcioasă 
nevinovăție: 

— Da' Mihai iar lipseşte? 

— Poţi mânca şi fără el! răspunse scurt Harieta. 

Apoi, repede încercă să schimbe vorba şi să împrăştie 
atenţiile aiurea: 

— Tată, mata nu vrei sarea? ... Mamă, spune-i şi mata tatei 
cât de frumoşi au ieşit colacii din făina asta nouă... 

Privirea căminarului petrecută în treacăt spre harapnicul 
din cui, dovedi însă fără speranţă că pentru feciorul lipsă 
pregătea el o răfuială mai cruntă decât bătaia cuvântului. 

Masa a durat în tăcere. 

Sunau numai tacâmurile atinse. Pâinea cea proaspătă şi 
caldă din fruntea făinii, aburind să aţâţe pofta tuturor 
flămânzilor de pe lume, trecea cu noduri prin multe gâtleje. 
Feciorii în straiele lor aspre, aproape ţărăneşti, căpăstruite 
în coate, aşteptau să-i înteţească mama şi Harieta ca să 
scoată în farfurie. 

Doreau să sfârşească toate cât mai repede şi să scape de 
privirea cenuşie pe care o simțeau asupră-le, sfredelindu-i 
pe rând. 

Într-o vreme, căminarul voi să afle dacă au pornit anumite 
cară cu fin lăsate pe seama lui Nceulai, feciorul cu anume 
griji şi îndatorinţi în treburile câmpului, pe vremea vacanței 
de vară. Băiatul răspunse muteşte, clătinând din cap, semn 
că porunca a fost îndeplinită întocmai. 


— Şi aceasta nu se poate spune cu vorba? îşi ieşi din sărite 
Gheorghe Eminovici. Ţi-ai pierdut limba, cum ţi-o pierzi la 
şcoală când te întreabă dascălii, hai? ... Află, măi băiete, că 
datoria cea dintâi a unui om cuviincios crescut, este a 
răspunde la întrebare! Nu aşa te-am învăţat eu şi maică- 
ta... Nu ca să-mi stai mut, ne rupem noi bucăţile de la gură, 
eu şi maică-ta... Cuviinţa e cea dintâi măsură cu care se 
cântăreşte un om! ... 

Aici, căminarul Gheorghe Eminovici era în largul său, când 
ajungeau treburile la bună-cuviinţă şi la purtări boiereşti. 
Câtă vreme a avut răspunderea gospodăriei de la 
Dumbrăveni, de sute de ori împreună cu ceilalţi 
treisprezece vătavi şi slujnicari boiereşti aşteptase smerit, 
în picioare, lângă uşa salonului, să isprăvească masa şi 
vorba, oaspeţii nadvornicului sovetnic Costache Balş. 

Se aduna acolo lume aleasă, din fruntea boierimii cu urice 
vechi şi cu steme, nu prospături din timpul lui vodă 
Mihalache Sturză. Iar de la aceşti oameni crescuţi şi trăiţi 
în străinătăţi, luase el destulă şi despre multe învăţătură, 
încât mai avea de unde da şi la alţii. Deschis la ochi, la 
urechi şi la minte, nu trecuse buiac prin şcoala lumii. 

Adesea boierul Costache Balş, din jilţul său moale cu perne 
de catifea, întorcea ochii spre dânsul să-l întrebe o ştiinţă 
despre treburile plugăreşti ori despre lecturile din 
ceasloavele lui închise în dulap; pe urmă, îndestulat de 
răspuns, aştepta mirarea mosafirilor că are printre 
simbriaşi un om atât de isteţ la cuvânt. 

Deci se afla în drept să-şi mustre feciorul acesta, ca şi pe 
ceilalţi, pentru îndărătnicia cu care nu-i calcă la nimica pe 
urme: 

— Asta-i, băiete! La masă nu se stă ca la praznic de mort şi 
la întrebare nu se răspunde ca mutul satului! 

Nicu îşi înghiţi nodul din gâtlej şi lacrimile. 

Din dosul şervetului, Aglăiţa şopti şuierat Harietei, peste 
masă: 

— Dacă-i Neculai cel prost, ce vrei să facă şi el? 


Harieta-i făgădui în gând o păruială. 

Ea nu tot aşa cugeta. Bietul Neculai era numai mai simţit 
decât ceilalţi. A fi simţit nu înseamnă a fi neapărat şi un 
prost. Fraţii îl porecliseră „Neculai cel prost”, în jocurile lor 
de altădată, mai mult ca să-l necăjească şi să-l vadă 
închizându-se în odaie abătut şi plângând. Neculai a 
crescut; toţi au crescut. Nu mai e vorba de joacă între 
dânşii. Porecla însă a rămas, cum i-a rămas lui Neculai şi 
slăbiciunea să lăcrimeze la ocară. Însemnează aceasta a fi 
prost? ... Harieta îşi păstra nelămuritele sale judecăţi şi 
întrebări pentru alţii, nu pentru o soră ca Aglăiţa; şi pentru 
altă dată, nu pentru acum. 

Căci în această clipă, urmărea cu ochii lărgiţi o ciudată 
arătare. 

În fundul ogrăzii, de după nuc, un cap apărea şi dispărea 
ca un cap de lăstun dintr-un cuib. 

Un timp nu se vedea nimic, ţie urmă repede se iţea de 
două-trei ori, fără a cuteza să iasă cu totul din 
ascunzătoare. Trupul era dosit de nucul gros; umbrele serii 
mai adânci sub frunzarul rotat nu mai lăsau să se 
lămurească trăsurile chipului... Dar îndată Harieta ştiu cine 
e acolo şi îşi dădu socoteala ce s-a întâmplat. Mihai se 
întorsese venind de-a curmezişul ceairului şi a livezii. N-a 
prevăzut că masa s-ar putea să se afle întinsă în pridvor, la 
înălţime, ca la un post de supraveghere pentru tot cuprinsul 
curţii şi acaretelor. De veste a prins abia la jumătatea 
drumului, când era prea târziu. Şi s-a ascuns după singurul 
adăpost mai de aproape, rămânând capturat ca într-o 
capcană; nu putea să dea înapoi, nici mai cu seamă să 
înainteze, de frica unor prea cunoscuţi ochi albaştricenuşii 
şi a unui prea cunoscut gârbaci agăţat în cuiul ştiut. Dar 
nici să aştepte nu-şi afla astâmpăr. Pândea clipa prielnică să 
se strecoare. 

Îndată Harieta se gândi cu teamă că va rupe-o la goană 
îndărăt. Era pentru dânsul cu mai puţine primejdii. Aceasta 
nu trebuia să se întâmple. Mirosul de azimă caldă, hulubul 


lui rumenit cu ochii de cărbune... Aceasta nu trebuia să se 
întâmple! 

Copila atinse cu mâna genunchiul marnei pe sub masă, 
apăsând uşor şi plecând pleoapele cu un tremur de 
rugăminte tăcută. 

Raluca Eminovici înţelese. 

Zâmbi, şi din nou se săvârşi magia. Faţa oblongă şi pală îşi 
îndulci liniile într-o blândeţe suavă, ochii neguroşi şi-au 
catifelat privirea într-o visare dincolo de tot ce se afla trist 
şi urât şi aspru în jurul ei. 

Se ridică să pună capăt mesei. Nu numai atât; întru de- 
plina uşurare a Harietei, rosti sprijinind mâna pe umărul 
soţului şi stăpânului său: 

— Gheorghieş, aş vrea să-ţi vorbesc ceva... Să trecem în 
casă... 

Aşa drumul rămânea liber. 

Căminarul se arătă oarecum mirat. El ar fi vrut să rămână 
şi să-şi soarbă cafeaua afară, cuprinzând cu nesaţ 
priveliştea gospodăriei într-un asemenea ceas de seară şi 
de odihnă, ca o binecuvântată răsplată pentru truda 
începută din zori. Dar mâna de pe umăr stăruia. Îşi urni 
greoi scaunul. Lepădă şervetul. Făcu semnul crucii de trei 
ori, mulţumind Domnului pentru pânea lor cea de toate 
zilele. Se mişcară şi ceilalţi sloboziţi din cătuşele nevăzute. 

Din prag, Raluca Eminovici se întoarse către Harieta cu 
surâsul blând şi vag înduioşat pentru sine, căci se simţea şi 
ea adesea părtaşa copiilor când era vorba să înlăture ori 
măcar să amine o urgie a stăpânului lor comun. 

Spuse încet: 

— Tu să nu te depărtezi. Aşteaptă! Mi se pare că am ceva 
pregătit şi pentru tine... 

Aceasta însemna în înţelegerea lor tainică: „Vezi să nu se 
depărteze el. Să aştepte. Îi pregătesc şi pentru dânsul 
aşternut şi mâncare”. 

Harieta se repezi să sărute mâna. Îşi făcu loc cu coatele 
printre hojmălăii de fraţi şi o zbughi sărind câte două trepte 


cu fustiţa vâlvoi, spre nucul unde se iţea cu nerăbdare capul 
de lăstun. 

IV. 

Luna zugrăvea pe podele o a doua fereastră, de var, 
despărțită în patru de umbra cercevelelor. 

Harieta suflase în lumânare după ce s-a isprăvit masa 
fratelui întors de pe drumuri. Aşa se ştiau mai la adăpost. 
Nu se zărea lumina pe sub prag şi n-avea cum să dea cineva 
peste dânşii. 

Odaia era dosită, mică şi nelocuită îndeobşte. 

Slujea pentru lăzile cu blănuri de iarnă şi scorţurile de 
zestre. Pe-o asemenea ladă Raluca Eminovici pregătise pat 
pentru fugar, ascunzându-l de ochii căminarului şi de 
răzbunările fraţilor mai vrâstnici şi zaplani, pentru cine ştie 
ce ispravă săvârşită de Mihai, să le facă năduf fără voie. 

Harieta strângea tacâmurile, păşea în vârful degetelor, 
vorbea în şoaptă, trăgea cu urechea la sunetele cunoscute 
ale casei. 

Mihai, pe marginea lădiţei, aştepta cu mâinile împreunate 
pe genunchi şi cu ochii la fereastra de lumină aşternută 
oblu, până la picioarele sale. Ţinea bărbia în piept. Nu i se 
vedea faţa, nici ochii. 

Lucea în bătaia lunii numai fruntea rotundă. 

În drumul ei ţesut încoace şi încolo, Harieta păşea uneori 
pe crucea de umbră. 

— Nu mai călca! rosti Mihai în şoaptă. 

— Ce să nu calc? se miră copila. 

Se oprise în dreptul geamului. Acum şi umbra ei stătea 
culcată jos, la picioarele lui Mihai; iar umbra aceea părea 
răstignită pe spetezele cercevelelor. 

— Pe cruce nu călca, Harieta! ... 

Harieta începu să râdă încetişor: 

— Ce-ţi mai dă şi ţie prin cap, Mihai? Asta nu-i cruce... Tu 
nu vezi că-s umbrele ferestrei? 

Ca să arate că ea nu se teme, se potrivi mai bine cu 
picioarele lipite şi cu braţele desfăcute în lumină. Aşa, 


arătarea răstignită jos era mai deplină. 

O umbră de copil răstignită pe-o umbră de cruce. 

Mihai bătu înăbuşit din picior: 

— Harieta, te rog nu mai face asta! ... 

Copila strânse din umeri. Îi ticăia şi ei inima mai repede, la 
gândul că poate săvârşise într-adevăr ceva neîngăduit şi 
plin de primejdie. Dar ameninţarea ascunsă îi plăcea. leşind 
din cadra de lumină, spuse cu prefăcută nepăsare: 

— Uite, te-ascult... Măcar că eu nu mă tem ca Aglăiţa şi de 
umbra mea. S-o ştii tu! 

Veni în faţa lui Mihai şi îl ispiti, alintându-se: 

— Dar pentru asta, ca să te ascult cum te ascult eu 
întotdeauna, ştii tu ce-ţi cer! ... Trebuie să-mi spui o 
poveste... Numaidecât, acuma, cum erai tu cu mine anul 
trecut... 

— Altă dată, Harieta... Acuma-s trudit. 

Copila se aşeză pe marginea lăzii, împiugând perna în 
lături şi făcându-şi loc. 

Întrebă, cu gând să-l aducă pe drum ocolit tot la povestea 
ei: 

— Eşti trudit, Mihai? Atunci ai umblat mult, pe departe... 
Poate ai văzut lupta dintre Mama-Pădurii şi Făt-Frumos, aşa 
cum am gâcit eu... Spune drept, hai! fii bun cu mine şi 
spune drept, dacă nu i-ai dat tu căuşul cu putere lui Făt- 
Frumos şi nu i-a făcut el felul zgripţuroaicei? 

Mihai zânibi în umbră la aceste amintiri ale trecutului. 
Clătină din cap. 

— Nu, Harieto. Nu i-am dat nici un căuş cu putere nici 
unui Făt-Frumos, pentru că n-am văzut niciodată vreo luptă 
între Făt-Frumos şi Mama-Pădurii. Toate sunt poveşti, 
Harieto! ... Se întâmplă aşa, numai în poveşti... 

— Cum poţi, tocmai tu, să spui asta? se minună cu 
mâhnire, Harieta. Înţeleg, tata, care zice că sunt prostii 
pentru babe şi pentru copii. Înţeleg s-o spună Aglăiţa, care 
se crede cucoană mare. Dară tu, Mihai? ... Eu ştiu! Nu vrei 
să-mi mai povesteşti, fiindcă crezi că eu am rămas o proastă 


acuma şi crezi că nu pot să le mai pricep toate... Merit eu 
asta, spune? ... Eu, cum am văzut că se băteau, nourii în 
capete, am ştiut îndată de ce nu vii. Te-am strigat. Te 
strigau şi dealurile cu mine: hai-hai, Mihai! Hai-hai! Să v îi 
mai degrabă şi să-mi povesteşti... 

Mihai întrebă dus pe gânduri; alte gânduri, ale lui: 

— Pe aicea n-a plouat, Harieto? 

— Nu, Mihai. N-a răzbit zgripţuroaiea până aicea să-şi 
facă mendrele şi să strice, De asta n-am mai dus eu grijă de 
piatră, cum se temea mama pentru câmp, când am văzut că 
i-a pus capăt zilelor, Făt-Frumos... Haide, te rog, Mihai! ... 
Spune-mi, cum a fost? ... 

Cu faţa trasă în întunerec, Mihai surâdea altor peripeții, 
numai de dânsul cunoscute: 

— Pe unde am umblat eu a plouat... Am crezut că-i potop, 
aşa ploua... M-a prins şi m-a făcut leoarcă de apă. 

— Aista-i blestemul lui Şerban. El a fost pocit la gură! făcu 
Harieta cu pumnul spre odaia fraţilor mai mari şi varvari. 

Rătăcitorul nu ţinu seamă la întrerupere, arătând că puţin 
îi păsa de blestemul lui Şerban şi că nioi n-a fost un blestem 
atât de crud. Pe dânsul amintirea peripeţiilor îl încânta 
foarte: 

— M-a scăldat ca pe-un pui de bodaprosti... Pe urmă mi- 
am întins straiele la soare şi le-am aşteptat să se usuce... A 
fost ceva din cale-afară de frumos şi plăcut... 

— Cum poate să fie ceva tare frumos şi plăcut când plouă 
de-ţi udă straiele? strâmbă din buze cu neîncredere, 
Harieta. 

Nu-l lăsă să răspundă. Făcu abia auzit: Ssst! şi cu mâna îl 
apăsă pe mână. 

Îa sală se apropiau paşii căminarului. Paşii au trecut mai 
departe. Amândoi au fost pătrunşi de-o mare şi vinovată 
bucurie, că primejdia a lunecat atât de aproape de dânşii şi 
nu i-a presimţit că stau pitulaţi alături. 

Mihai îşi urmă firul spuselor, în şoaptă: 


— A fost ceva foarte frumos, Harieto. Mai întâi pe cer 
parcă se dădea o bătălie, cum spuneai tu adineaori... Dară 
nu o bătălie între Făt-Frumos şi Mama-Pădurii. O bătălie 
între senin şi întunerec; aşa era... Îmi era şi mie frică de 
ploaie şi de trăsnete, însă vream numaidecât să ploaie... 
Stăteau florile cu fruntea la pământ... 

— Florile n-au frunte! îl îndreptă Harieta. 

— ... cu fruntea la pământ. După ce-o trecut şuvoiul, toate 
au înviat... Rândunelele zburau sus-sus, până ce nu se mai 
vedeau cu ochii... Ai băgat tu de seamă că niciodată cerul 
nu-i mai senin ca după ploaie? ... Mie îmi place furtuna şi 
înainte, când vine; îmi place şi după aceea, când a trecut... 
Parcă te temi o dată cu toţi copacii şi cu toate florile de ce- 
are să se întâmple, şi parcă tot aşa te bucuri cu toate, după 
ce s-a ră-corit vremea... Să mai vezi, încă... Mi-am uscat 
straiele şi am uscat şi un fluture căzut jos şi înecat de apă... 
L-am ţinut în palmă, la soare... Îl răsuceam uşor cu un fir de 
iarbă să-l ia căldura din toate părţile şi să-l dezmeticească. 
A început încetişor să-şi facă mustăţile şi să-şi mişte 
corniţele... Parcă nu-i venea să creadă că trăieşte... Şi-a 
încercat aripele. Nu-l ţineau... A căzut jos şi l-am lăsat sa se 
acaţe pe firul de iarbă. L-am pus din nou la soare, în palmă. 
Era un fluture cu ochi de păun... Pe urmă şi-a luat vânt şi s- 
a tot dus la florile lui... 

Harieta rosti cu dezamăgire: 

— Bine, Mihai, asta faci tu? Eu credeam că dai câuşul de 
putere lui Făt-Frumos şi că vii să-mi povesteşti o întâmplare 
grozavă, ca s-o visez şi la noapte. Când colo, tu te ţii de 
fluturi şi de alte nimicuri! 

Mihai surâse, recunoscând cu blândeţe: 

— De, Harieto! ... Ce să fac, dacă aşa sunt eu şi mă ţin de 
nimicuri? 

Adăogă, după un timp: 

— Numai de-un lucru m-am întristat deodată, când mi-am 
adus aminte... Ploaia a intrat în pământ şi a ajuns la Maria... 

— Care Maria? ... 


— Sora noastră... Mai este altă Mărie pe lume? ... Vezi că 
nimeni nu-şi mai aduce aminte de dânsa? ... Tu, înţeleg... 
Când a murit ea, erai mai mică decât îi Matei acuma... N-ai 
de unde s-o mai ştii. Dară ceilalţi? Nimeni nu mai 
pomeneşte de dânsa... Era bună. Ea mă îngrijea şi-mi 
istorisea poveşti... De câte ori plouă ori ninge, când e frig, 
mă gândesc că ajunge frigul până la dânsa... Atuncea simt o 
jale şi nu mă mai bucur de nimica... Era bună şi avea ochi 
ca mama... 

Harieta tăcu, rostogolind în mintea ei mică, anumite 
gânduri ca pentru o asemenea minte. 

Întrebă, cu o mustrare în şoaptă: 

— Bine, Mihai, dară eu nu port grija ta? Sunt mai mică 
decât tine, şi tot numai grija ta o port. 

— Asta-i altceva... 

Harieta se socoti din nou cea mai nefericită şi mai 
nedreptăţită făptură de pe pământ. 

Aşteptă să-şi simtă glasul limpezit de plâns. 

Se birui şi rosti cu o nepăsare pornită: 

— Adevărat spui tu, Mihai! Câteodată sunt prea mică şi 
proastă ca să te înţeleg pe tine... De ce te mai gândeşti la 
dânsa? Dacă a fost aşa de bună cum zici tu, atuncea-i la cer, 
s-a făcut înger şi ne vede pe amândoi aicea... Ea se bucură 
şi spune: „lot n-a rămas singur Mihai. Măcar ştiu că este 
Harieta să-mi ţie locul meu”... Nu se poate să nu spună aşa, 
dacă-i înger şi ne vede! ... 

— Asta-i altceva repetă Mihai. 

Se scutură, trăgându-se mai adânc în întunerec. Cu glasul 
înăsprit care nu îngăduia niciodată o împotrivire a Harietei, 
îi hotări: 

— Mai bine să lăsăm toate acestea... Mi-e somn. Du-te şi- 
mi schimbă cartea. Intri încet în salonaş, o pui la loc, în 
dulap, şi-mi aduci alta... Cauţi în raftul al doilea, numeri de 
la dreapta spre stânga până la a şaptea carte... Pe aceea 
mi-o aduci. A şaptea, bagă bine de samă! 


Mihai îi întindea cartea cu foile încă jilave, căci nu scăpase 
nici ea de potop. 

Harieta nu se dădea însă dusă deşi ştia prea bine că tot se 
va supune: 

— Are să ma prindă tata! ... Trebuie să aprind şi 
lumânarea... Ce să spun eu dacă mă află acolo, cotrobăind? 
Vai de chelea mea dacă mă găbuieşte! ... 

— Eşti tu destul de deşteaptă ca să găseşti ceva de spus! îi 
puse Mihai mândria la încercare. 

Pentru el nu mai încăpea îndoială că Harieta a şi făcut de 
îndată un plan şi că e destul de vrednică pentru a afla 
răspuns la toate; mai înţelegea însă şi că înadins umflă 
primejdia ca să dea mai mult preţ faptei sale de mare 
cutezanţă. Harieta într-adevăr ascuţi auzul ascultând 
zgomotele de-alături. Avea prilej să-i arate lui Mihai că n- 
are de ce jeli atâta lipsa Mariei, care poate nici n-ar îi făcut 
ce săvârşeşte ea pentru dânsul. 

Rosti cu un amestec de supunere şi de provocare: 

— Bine, Mihai! Am să mă duc, ca să vezi şi tu ce sunt în 
stare să fac pentru tine. M-am gândit... Am să spun că am 
auzit mâţa mieunând şi că m-am dus să-i dau drumul 
afară... Tot a închis-o săptămâna trecută Şerban, de-a 
mieunat toată noaptea şi nu ştia nimeni pe unde-i... Dară 
Mihai, află de la mine! Asta-i cea din urmă carte pe care ţi-o 
mai aduc, dacă n-ai să-mi povesteşti şi mie ce citeşti tu 
acolo... Nu-i drept, numai tu să ştii şi eu să rămân o proastă 
care nu cunoaşte nimica din cele câte-s pe lume... 
Făgăduieşti? 

— Da, Harieto, am să-ţi istorisesc, consimţi fără 
convingere Mihai. 

— Când? 

— Altă dată... 

— Nu. Aşa nu mai vreau! De vara trecută, tu întotdeauna 
tot „altă dată” spui... Altă dată, altă dată! ... Când are să fie 
altă dată aceea? ... 

— Poate mâne. 


Harieta prinse a râde, clătinând cu milă din cap şi 
astupându-şi gura cu mâna, să nu i se audă râsul: 

— Vezi cum nu ştii tu nici măcar să spui o minciună 
acătării? De ce făgăduieşti pe mâne, când mi-ai cerut să-ţi 
aduc aicea şi merinde? ... N-am înţeles eu adicătelea pentru 
ce-ţi trebuie? Adineaorea colac; acuma carte... Înţeleg eu 
ce pregăteşti... Mâne dimineaţă iar nu te mai vede nimeni... 
Zi tu acum, că n-are să fie aşa? 

Mihai nu-şi dădu cuvântul. Rămase privind în nemişcare 
fereastra de lumină culcată până la picioarele lui. După cum 
se scurta lumina, se ghicea că dincolo de casă, luna coboară 
repede spre apus. 

— E târziu. Harieto... 

Copila ascunse cartea în sân, deschise uşa încet, ascultă, 
pe urmă se prelinse cu paşi de pisică în săliţă. 

Mihai, rămas singur, se ridică de pe marginea lăzii. Îl 
urmărea şi pe el un gând, pe care nu-l putea trece în fapt 
decât singur, lără martori. 

Se aşeză în fereastra luminată de lună. Vru să-şi 
potrivească mâinile pe umbrele spetezelor, ca să rămână 
culcată şi la picioarele sale o umbră răstignită. Dar el era 
mai mare decât Harieta ori poate că spetezele erau prea 
scurte sau poate că se micşorase fereastra de lumină. 
Oricum se aşeza, braţele întinse depăşeau crucea. Nu erau 
pe aceeaşi măsură. Crucea dispărea înghițită de umbra-i 
înaltă. 

Veni la loc cu nemulţumire. Harieta îl găsi cu obrajii în 
palme, îngândurat. 

— Uite, ţi-am adus! spuse, apăsându-şi mâna pe piept să-şi 
astâmpere bătăile inimii după aventuroasa expediţie. 'Ţi-am 
adus şi trebuie să plec îndată. M-a trimis mama la culcare. 
Are să vină şi la tine. 

Mihai cercetă la fereastră titlul de pe coperta cărţii. 

— N-am greşit? întrebă copila cu îngrijorare. 

— Nu, Harieto... Cum să-ţi mulţumesc eu pentru toate 
aeste? 


— Tu ştii, Mihai... Nu-i greu. Nu-ţi cer mult, ţia. Să-mi 
povesteşti ce scrie în cărţile pe care ţi le aduc... Ori mai 
bine, să mă înveţi şi pe mine să citesc, ca să scapi de 
povestit... Când ai să faci asta pentru mine, Mihai? 

— Acum e prea târziu, Harieto... Aproape a trecut vara... 
în vacanţa de Crăciun am s-o fac. Sau la Paşti; la vara 
viitoare... Avem timp... 

Pe buzele Harietei veni întrebarea plină de dojana. Ar fi 
putut să-l întrebe cum de găseşte el timp pentru hoinărelile 
sale, iar pentru dânsa nu află măcar un ceas pe zi? Dar îşi 
văzu fratele aşezat din nou cu obrajii în palme, se gândi că 
el rămâne singur aici ca într-o închisoare, în vreme ce fraţii 
ceilalţi vorbeau şi se hârjoneau în odaia lor. Socoti că n-are 
drept să-l mai mâhnească şi făcu pregătirile de plecare. 

— Ai tot ce-ţi trebuie, Mihai, pentru mâine dimineaţă... 
Schimburi curate, straiele cele bune, botinele... Zău, nu 
pleca iar! ... Ai să dai ochii cu tata înainte de-a merge cu 
toţii la biserică... Scapi uşor! Atuncea ştii că nu vrea 
dumnealui să se mai mânie şi să spună vorbe grele înainte 
de a se închina... Îmi făgăduieşti? 

Mihai nu se clinti, nu scoase un cuvânt. 

— Atunci somn bun. Mihai! rosti Harieta cu părere de rău. 

— Noapte bună, Harieto. 

Copila nu închise uşa. O lăsă lipită, ca să poată intra şi 
altcineva fără zgomot, pe urma ei. 

Mihai a rămas în cămăruia întunecată, pe marginea lăzii, 
cu obrajii în palme. Fereastra de lumină îi fugise de sub 
picioare. Se împuţina văzând cu ochii, cu spetezele crucii de 
umbră din ce în ce mai mici şi nelămurite. 

În casă, dincolo, în celelalte odăi şi în sală, se auzeau cele 
din urmă vuiete surde de dinaintea culcării: un zăvor tras, o 
clanţă încercată, cineva întrebând somnoros de lumânare şi 
de sfeşnic; căminarul tuşind şi căscând cu un gemăt adânc 
de făptură a jugului istovită. 

Pe urmă tăcerea se lăţi ca o apă neagră şi grea. 


Fugarul stătea nemişcat cu obrajii în palme. Nici când 
simţi foşnetul rochiei oprindu-se la uşă, intrând, apoi 
apropiindu-se, punând perdea între el şi ultima lucire 
împuţinată a lunii, nici atunci nu ridică ochii. 

Mâna bună şi caldă îi cuprinse fruntea. Încercă să-i înalţe 
faţa în drojdia de lumină. Fugarul încordă vinele gâtului, 
punând împotrivire. Mâna a renunţat; degetele au rătăcit în 
cârlionţii părului, moi, dar înăspriţi de colbul tuturor 
drumurilor. 

Fereasta de lumină era acum acoperită cu desăvârşire. 

— Mihai, întrebă şoapta uşoară şi tristă, ce este cu tine, 
copile? De ce mă mai superi şi tu? 

Fugarul îşi ascunse obrazul în poalele rochiei. 

— Mamă... şopti agăţându-se cu mânele. Mamă... 

— Mi-ai făgăduit că te linişteşti... De ce vrei tu să mă vări 
în mormânt, copile? ... 

— Nu spune asta, mamă... Nu spune şi mata aşa, mamă! 
Nu fac nimănui nici un rău... 

Raluca Eminovici se aşeză alături de dânsul. Îi strânse 
capul la sân, netezindu-i părul, fruntea; degetele au coborât 
spre ochii copilului şi-i simţi genele ude de lacrimi. Nu-l mai 
mustră. L-a ţinut strâns, legănat, aşa cum îl legăna când era 
într-adevăr numai un copil şi-i aparţinea cu totul. 

Prin haina aspră şi neagră, fugarul asculta înlăuntru, după 
gratiile coastelor, bătaia măruntă a inimii, ca o pasăre vie 
închisă acolo. 'Tic-tacul îl toropi într-o dulce căldură. 
Fruntea se lăsă tot mai grea, trupul tot mai moale, căzut de 
trudă. 

Raluca Eminovici îl dezbrăcă prin întunerec şi îl întinse în 
aşternut, potrivindu-i învelitoarea până la bărbie. 

Aşteptă în picioare, să-i asculte şi ea răsuflarea uşoară şi 
regulată. 

Făcu asupra lui semnul crucii, oftă şi se strecură din 
cămăruie, în casa scufundată în apa neagră şi moartă a 
somnului, unde ea singură rămânea să se răsucească în pat 
până după ce cântă cocogşii de miezul nopţii, oftând şi 


gândindu-se la o mie de întrebări fără răspuns, la o mie de 
mâhniri fără tămăduire. 

În zori, când Raluca Eminovici, deşteptată la grijile şi 
îndatorinţele sale, desfăcu lin uşa, Mihai dormea încă. 
Împinsese perna. Cu capul pe-o mână şi cu fruntea 
acoperită de celălalt braţ îndoit, se încolăcise prin somn ca 
un pui da sălbăticiune a pădurilor. 

Căută cu ochii orânduielile Harietei. Se aflau toate cele 
trebuitoare: schimburile împăturite, rândul de haine, 
botinele - colacul şi hulubul rumenit şi pântecos, cu ochi 
mărunți de cărbune. 

Încercă să-i aşeze capul pe pernă. 

Fugarul se împotrivi, scâncind prin somn şi prin vis. 

Îl lăsă să rămână în voia sa, aşa, cum poate de atâtea ori 
doarme el, cine ştie pe unde. 

Se gândi, la ieşire, să tragă zăvorul şi să-l păstreze 
ostatec. 

Dar i se păru aceasta o trădare. Maiera pe urmă şi o 
fereastră gata deschisă. Ar fi fost deci şi trădare şi fără 
folos. Încă o dată făcu asupra lui semnul crucii şi închise uşa 
la loc. 

lar peste două ceasuri, Harieta găsi cămăruia goală, 
aşternutul împrăştiat, straiele şi schimburile vechi 
aruncate. 

— Ştiam eu! oftă. 

Şi începu să le strângă, ca să nu mai rămână nici urmă din 
trecerea lui Mihai pe acolo. 

V, 

Fiind zi de sfântă duminecă, toţi ai casei au îmbrăcat 
vestmânt de sărbătoare. 

Căminarul roc nemţesc, croit de meşterul din Cernăuţi 
unde-şi primenea straiele când mergea să-şi petreacă 
feciorii la şcoli; Raluca rochie neagră de atlas, după moda 
timpului, cu mânecile înfoiate la umeri, cu poalele coborâte 
în pământ şi prelungindu-se într-o coadă pe care o înălța 


uşor cu degetele - să nu măture a doua oară odaia - cum o 
necăjea în glumă Gheorghieş în toanele sale bune. 

Aceste glume nu scăpau din vedere nici inelele scumpe, 
cerceii de mărgean şi alesida de aur din izvodul de zestre, 
la care podoabe Raluca Eminovici nu renunţa în puţinele 
sale zile de tihnă, mai ales când aştepta musafiri ca acum. 

Băieţii au scăpat şi dânşii de hainele căpestrite în coate; 
Aglaia a treia oară şi-a potrivit zuluifii în oglindă; Harieta în 
sfârşit a încălţat botinele de ghemţ, în lipsa condurilor de 
aur bătuţi cu nestemate, pe care Făt-Frumos întârzia să-i 
aducă în zbor pe armăsarul hrănit cu jăratec. 

Un ceas îşi căutase pieptenele pierdut fără urme. Nu l-a 
aflat nicăirea, nici chiar la priporul unde-şi făcea pedeapsa 
caimacamul Vogoride. Cotrobăise pe jos, prin spini şi prin 
troscot, îl întrebase cu binişorul şi-i bătuse mânioasă din 
picior. Caimacamul clătina din barbă apărându-se de muşte 
şi jurându-se că nu ştie despre ce pieptene poate fi vorba. 
Harieta s-a mângâiat după puţină vreme. Îşi spuse la urmă 
că poate nu-i este scris s-o copleşească toate huzururile 
într-o singură zi. Să aibă şi pieptene, să se fudulească şi cu 
botine, ba să-şi mai pună şi cerceluşi în urechi ca Aglăiţa! ... 
A prins părul în cordeluţă neagră de catifea şi s-a alăturat 
cuminte de maică-sa, când toată familia a fost gata să 
purceadă la bisericuţa de lemn dintre tei. 

Nu-şi înfruptase nimeni gura, căci până şi păgânii îşi fac 
închinările lor păgâneşti pe inima goală. 

Toţi au ascultat slujba, unii cu mai multă smerenie, alţii cu 
mai puţină; au îngenuncheat la citirea Evangheliei, fiecare 
rugându-se pentru grijile şi nădejdile sale deosebite, după 
chipul şi cugetul său deosebit. 

Şerban s-a plecat numai într-un genunchi, de ochii 
părinţilor, căci înstrăinat de credinţa bătrânească prin 
învăţătura lui proaspătă nu admitea minuni; putea să 
probeze cu cartea în mână că omul cu toate oasele sale, 
cele două sute opt la număr şi cu toate măruntaiele din 
planşetele de anatomie, n-a putut fi zidit din lutul 


Dumnezeirii într-o clipală de ochi; după cum nici nu mai 
poate învia un cadavru din morţi, fie că-l cheamă Lazăr, fie 
că-l cheamă lisus. O carte de mare vâlvă, atunci apărută şi 
tălmăcită în nemţeşte, a unui oarecare Darwin, le dovedea 
cu prisosinţă aceasta, mai scormonind pe deasupra că omul 
are rubedenii de neam prost: momiţe şi alte dihănii. 

Gândul îi plăcuse cu deosebire lui Ilie. Printre două 
evlavioase cruci, Pepelea îi şoptea astfel de giumbuşlucuri 
pe socoteala venerabilului preot, bărbos şi roşcat din faţa 
altarului, pe care spunea el că l-ar fi văzut chiar în acea 
dimineaţă pogorând amarnic de grăbit cu scara dintr-un 
momiţoi mare şi pântecos, cum avea el numaidecât să 
zugrăvească unul. 

De câteva ori căminarul a întors capul spre dânsul să-l 
aducă la simţul cuviinţei. A tăcut. Ceilalţi tăceau de mai 
înainte, pătrunşi de sfinţenia locului. 

Raluca Eminovici cerea îndurare Bine-Făcătorului, pentru 
norocul şi sănătatea copiilor. 

Căminarul se ruga A-toate-Puternicului pentru mintea lor 
şi pentru bucatele cimpului. 

Colacii şi colivele din grâul cel nou, cu lumânărelele de 
ceară înfipte în cruce, au căpătat binecuvântarea. Parte au 
rămas părintelui şi nevolnicilor întru pomenirea odihniţilor 
din pământ şi poate din ceruri. Parte s-au întors acasă 
pentru îndestularea stăpânilor şi a slugilor. 

Pe urmă, ziua a prins a curge domoală şi lungă, cu ograda 
deşartă de vuietele treburilor din alte dimineţi, aşa cum 
orice gospodărie de ţară pare pustie dumineca. 

Căminarul s-a închis după amiază în salon să pună 
orânduială în socotelile condicilor. 

Încurcate erau socotelile, cum încurcate se arătau şi 
timpurile. 

Cheltuielile şi soroacele datoriilor băteau la uşă. În 
pământul Ipoteştilor băgase toată agoniseala, zestrea 
nevestei, banii de pe casa din Botăşăni vândută; alţi galbeni 
împrumutaţi cu sineturi, cu zăloguri şi cu dobânzi grele de 


la neamurile Ralucăi şi de la străini. lar el, cu toată 
înverşunarea care-l smulgea cu noaptea în cap din pat să-l 
zvârle în şaua calului, se simţea câteodată ostenit. Ca o 
moară când se opreşte şi atunci lasă văzului pietrele 
măcinate şi încheieturile dislocate; tot aşa şi el în zilele de 
sărbătoare îşi număra golurile neîmplinite. 

După ce-a închis condicile, a stătut un timp cu ochii la 
tabloul Ralucăi din perete, zugrăvit odinioară de meşterul 
Anton Zigri, neamţul de la curtea boierului Balş. 

Portretul o arăta cum fusese în anii tineri, cu ochii şi faţa 
de-atunci. A trecut şi peste dânsa viaţa; a trecut şi peste 
dânsul. Pe ea poate a uscat-o încă mai mult. 

Ca să alunge asemenea gânduri turburi şi străine de firea 
lui cu limpezeala şi răceala lespezilor de sloiuri din 
gheţărie, căminarul deschise dulapul de cărţi cu uşa de 
sticlă şi căută un ceaslov care să-l poarte spre alte vieţi şi 
prin alte lumi. 

Era aceasta o desfătare rară şi alinătoare, singura pe care 
i-au moştenit-o şi feciorii. La învăţătura lor din şcoli se 
poticneau; în vacanţă se întorceau numai cu pricini de 
scârbire. Dar cum scăpau la alt soi de cărţi, îndată li se 
deschidea mintea şi setea cunoaşterii. Gheorghe Eminovici 
îşi spunea cu oarecare mulţumită de sine, că singurul bun al 
copiilor tot de la el vine, pe când de la mamă au luat o 
moliciune femeiască în lupta vieţii, năravul de-a rămâne cu 
ochii pierduţi şi cu gândul străin de la megieşia realităţilor 
spinoase şi neîndu-rate. 

Îşi petrecu ochii pe cărţile din rafturi: Letopiseţele 
Moldaviei în tipăritura lui Michail Kogălniceanu, Magasinul 
historicu, Zaira tălmăcită de Gheorghe Sion, Meropa, 
Moartea lui Socrat, Lacul Dracului, Istoria Cavalerului de 
Grie. Observă unele lipsuri. Uşa era închisă la odaie, închisă 
la dulap, dar copiii ştiau să străbată şi prin borta cheii, 
subţiindu-se aţă de fum când era vorba să ajungă la 
rafturile cu cărţi. Măcar despre doi nu avea îndoială: 
Şerban şi Mihai. Îşi făgăduia să-i ia la rost. Mihai îi 


rămăsese dator cu mai multe răfuieli. Dar nu într-o 
asemenea zi avea să-şi mai învenineze sufletul. 

Deschise un ceaslov şi un timp călători în altă lume. 

Pe urmă, cartea fu să-i cadă din mână şi el să aţipească 
aromit de nemişcarea cu care nu era deprins, când năvăli 
Harieta vestind cu mare aprindere: 

— Tată, postelniceasa! ... Coana Zenobia! ... Se vede butca 
venind pe deal... 

— Bine... la seama mai degrabă să nu te prea văd eu pe 
tine aici, cum ai năravul să te bagi în sufletul oamenilor 
când îmi intră cineva în casă... 

Cu toate aceste poprelişti, Harieta mai întârzie să pună 
orânduială în odaie; aşezând o pernă în colţ pe sofa, 
culegând în pumn gunoiul de tutun hăcuit pentru ciubuc şi 
cenuşa din scrumelniţă, împingând mai bine în sertar 
condicile cu tartaşele tari. 

Căminarul îşi îmbumbie rocul, pipăi nodul legătoarei, îşi 
netezi barba. 

Coana Zenobia, postelniceasa, era o prietenie a casei care- 
i măgulea pe amândoi, pe dânsul şi pe Raluca, fiindcă le 
aducea puţintel din măreţia curţii şi a iznafului de mosafiri 
de la Dumbrăveni. Acolo au cunoscut-o şi din cunoştinţa de- 
acolo s-a legat prieteşug. 

Bătrână şi vădană, zgârcită şi cu tabieturi, stăpână pe-un 
venit curgând din mana pământului şi-a cerului, din truda şi 
sudoarea clăcaşilor, coana Zenobia pornea în fiecare 
duminică şi zi de sărbătoare, să colinde curţile de prin 
vecinătate, lacomă să afle ce se mai spune şi ce se mai 
petrece în această ţară a unor atât de nebune prefaceri. În 
vara aceasta târa după dânsa şi un nepot venit din ţara 
muntenească, Radu Dospinescu, feciorul unei surori 
cununată pe timpuri cu un bonjurist din Bucureşti şi 
înstrăinată de ţara Moldovei. 

Cu acest Radu Dospinescu ducea căminarul mare şi 
plăcută războire. 


Era tânăr, colţos, întors proaspăt de la Paris, cu idei 
înaintate; îl bănuia că şi-a adus întâia oară aminte de 
mătuşă-sa din ţara Moldovei, numai fiindcă bătrâna se 
apropia de sorocul morţii, iar o moştenire se cuvine din 
vreme îngrijită, ca un măr pe care l-ai sădit în pământ şi nu- 
ţi dă roade dacă nu treci să-l mai întrebi de sănătate şi să te 
mai prefaci a-l curăța de omizile singurătăţii. 

leşi în pridvor, trimise glas şi Ralucăi să fie de faţă la 
întâmpinare. 

Butca postelnicesei cârmi la poartă în trapul cailor, patru 
la număr, înhămaţi buziş. 

Căminarul simţi o adevărată plăcere de cunoscător pentru 
îndemânarea ţiganului de pe capră, care atât de măiestru a 
trecut cu roţile largi printre stâlpi, fără să încetineze 
mersul şi fără să atingă măcar un orcic. 

De altminteri coana Zenobia nu părăsise nimic din 
obiceiurile vechi, ale timpurilor de belşug şi mărire. Pleca la 
drum cu tot tacâmul. Arnăut cu pistoale la brâu pe capră; 
scăunaş căptuşit cu pluş pentru coborât. Numai că straiul 
vizitiului era cam petecit la coate şi butca fusese în toată 
fala ei de bună seamă tocmai pe vremea lui Pazvante. 

— Toate închinăciunile! Bine-aţi venit în casa noastră 
săracă! se ploconi gazda în capul pridvorului, când ţiganul 
propti caii în hăţuri cu afurisit şi neîntrecut meşteşug, la 
depărtare numai de-un deget de scară. 

Căminarului nu-i fu însă îngăduită vremea să dea mână de 
ajutor la coborâş. 

Nepotul postelnicesei sărise sprinten şi, înaintea 
arnăutului de pe capră, potrivise el scăunaşul de pogorât şi 
întindea mâna bătrânei. 

„Aista-i cel mai mare mehenghi! gândi minunându-se, 
Gheorghe Eminovici. Nu-i scapă lui moştenirea din mână, 
cum n-au să-mi smulgă mie nici o sută de draci Ipoteştii! ... 

Postelniceasa se descărcă din butcă lin şi cu băgare de 
seamă, să nu i se dezghioace cumva ciolănaşele uscate şi 


LLA 


adunate numai în pielea zbârcită cu o mie de creţuri, ca un 
săcuşor de pergament. 

Urmată sărutări pe obraz din partea femeilor, sărutări şi 
strângeri de mâini din partea bărbătească. 

După care îndepliniri, coana Zenobia a fost purtată de 
subţiori, dezbrăcată de mantilă şi înscăunată în jâlţul cel 
mai de cinste al salonului-canţelarie. 

— "Ţi-ai ascuţit sculele, arhon căminare? întrebă cu aţâţată 
veselie Radu Dospmescu, frecându-şi palmele ca un voinic 
nerăbdător să înceapă lupta. 

Căminarul surâse pe sub mustață. Îi plăceau şi lui 
asemenea războiri, în care putea să arate că nu-i un oricine. 

— Mai domol, tinereţe! Avem vreme... 

— Ehei, arhon căminare, vremea n-aşteaptă! Niţeluş dacă 
ai pierdut pasul, ai rămas dă trenul progresului. Les temps 
vont vite! ... 

O fi şi aşa. Dar eu pot să-ţi întorc şi altfel: Hâtez-vous 
lentement! cum zice franţuzul, ori cum zice neamţul: Eile 
mit Weite! ... 

Căminarul se lăsă pe spatele scaunului hohotind zgomotos 
şi dezmierdându-şi lanţul ceasornicului de la brâu, cu mare 
încântare că a avut prilej să-i arate munteanului acestuia 
bonjurist cum o rupe el destul de curăţel franţuzeşte şi 
nemţeşte din auzite şi din vechea lui slujbă; mai ştiind să 
găsească de îndată şi la toate capac! 

Radu Dospmescu surâse nepăsător la asemenea 
deşertăciune, atingându-l cu un sfichi în treacăt: 

— Ştiu, căminare! Au spus-o alţii încă mai de demult. 
Strămoşii noştri, romanii: Festina lente. Se găseşte în orice 
dicţionar dă latinească. Dar nu d-aia e vorba... 
Înţelepciunile vechi au cam început a năpârili... Vremurile 
sunt noi, cer înţelepciuni noi, după cum cer şi oameni noi. 

În inima căminarului citatul latinesc intră ca un ghimpe. 
Junele îi trecuse cu ibrişinul pe la naS. Amintindu-i că 
învăţătura lui e fără temelie de şcoală, din auzite mai mult, 


mai puţin din citite. Boierii de la Dumbrăveni nu vorbeau 
latineşte. 

Dar în gând îşi repetă de două ori însoţirea de cuvinte: 
Festina lente... Festina lente... E bună de păstrat în cuget şi 
aceasta, căci pentru dânsul nimic nu se părăduia de haram 
din tot ce auzea şi vedea. 

Postelniceasa îl împiedecă pentru un timp să urmeze 
războirea. Voi să afle ştiri despre preţuri şi vânzări, ceva 
despre o Ghiculeasă din neamul Bălşeştilor plecată cam de 
multă vreme din ţară. 

Munteanul se ridică de pe scaun şi, cu mâinile la spate, 
cercetă cărţile din dulap. Scoase una şi se apropie de 
fereastră să caute lui paragraf, fiindcă dăduse peste un 
exemplar rar. 

Era un tânăr înalt, bine legat, cu mijlocul strâns în 
redingotă de postav fin, cu gulerul larg şi cu nodul mare de 
mătase acoperindu-i piepţii cămăşii. Faţa prelungă, 
colţuroasă, cu mustaţa răsucită şi cu favoriţi scurţi, îşi afla o 
îmblânzire numai în privirea galeşă a ochilor. „Ochii mâne- 
sei, de moldovancă!” - îi categorisise îndată căminarul, de 
la întâia vedere, neînvoindu-se a recunoaşte valahilor de 
peste Milcov, vreo însuşire alta decât aceea de hrăpăreţi, 
guralivi şi fuduli. Dreptate fără îndoială n-avea, căci dacă 
sora postelnicesei măritată după bonjuristul din Bucureşti 
semăna într-adevăr cu dânsa, în acest caz nu de la mama 
moldoveancă luase Radu Dospinescu ochii şi privirea 
galeşă. 

Coana Zenobia era ascuţită la toate. La nas, la bărbie, la 
glas, la privirea ochilor mici şi verzi ca două grăunţe de 
mazăre crudă. Cu degetele ascuţite făcea mişcări ascuţite; 
cu glas ascuţit dădea răspunsuri ascuţite. 

Îndată ce se văzuse în scaun, căpătase viaţă, căci numai 
picioarele le avea moi şi o sprijineau anevoie. Când umbla, 
gârbovită în toiegelul cu mâner de argint sau dusă de 
subsuori, căminarul nu-i dădea nepotului mai mult de un 
an-doi aşteptare până ce va să intre în stăpânirea 


moştenirii; când o vedea însă în jâlţ, ţesând cu mânele şi cu 
glasul, prelungea aşteptarea până la zece-douăzeci de ani. 

Nici o clipă nu-i intra în cuget şi gândul că munteanul s-ar 
putea întâmpla să caute altceva, aici, în ţara 
moldovenească. Om de bani şi de interes, din greu muncind 
pentru bani şi interes, nu înţelegea o faptă pornită din alte 
pricini şi ţinând la foloase ce nu se pot preţălui în zimţi. 

Când Radu Dospinescu îi spusese că a venit numai pentru 
ca să-şi cunoască ţara întreagă, pătruns de convingerea că 
alegerea lui vodă Alexandru Ion Cuza a secat hotarul 
Milcovului pentru totdeauna, el zâmbise hâtru în barbă. 
Ştia dânsul prea bine despre ce fel de hotar e vorba! Acel 
care o despărţea pe postelniceasă de moarte. Şi pricepea el 
că junele ar fi dorit să secătuiască acel Milcov dintre viaţa şi 
moartea postelnicesei cât mai repede, dintr-o sorbire, vorba 
cântecului. 

În sfârşit coana Zenobia isprăvise de aflat ce-a avut dânsa 
de aflat. Gustă din şerbetul de trandafiri şi lăudă gospodina 
care se învrednicise să pregătească asemenea şerbeturi. 
Lăudă aroma cafelei şi frumuseţea felegeanelor. 

Pe urmă, femeile rămaseră să tăinuiască, iar căminarul 
Gheorghe Eminovici căpătă răgaz să se întoarcă la 
bonjuristul său. 

— Răsfoiam acest tom! spuse Radu Dospinescu, închizând 
volumul şi aşezându-l în dulap. Ştii domnia-ta că e o carte 
foarte rară? ... 

— Tot ce se poate... încuviinţă bănuitor căminarul, convins 
că munteanul îi suprapreţuieşte cartea numai din 
făţărnicie. 

— Văd că eşti sceptic. Eu însă te asigur că astăzi 
preţuieşte douăzeci-treizeci de galbeni; copiii dumitale au 
să ia pă dânsa, peste treizeci-patruzeci de ani, două-trei 
sute, poate mai mult. 

— Dacă m-oi lăsa pe nădejdea asta, a cărţilor şi a preţului 
de pe aceste terfeloage, n-or să aibă dânşii nici cu ce mă 
îngropa... Nădăjduiesc însă să rămână după mine o 


agoniseală mai cu temei... Pământ! Pământul nu te 
minciuneşte. 

— Şi cărţile te mint? întrebă munteanul surâzând, 
potrivindu-şi acul cu piatră scumpă în nodul de mătase. Ce 
om curios eşti dumneata! Ai cărţi în bibliotecă şi 
dispreţuieşti valoarea lor. Îţi dai copiii la învăţătură, dar nu 
crezi decât în pământ. Citeşti operele lui Voltaire şi George 
Sand, şi eşti reacţionar... E un amestec foarte caracteristic 
vremurilor noastre şi ţării noastre. 

— Poate a ţării dumitale vrei să zici? făcu apăsată 
deosebire, căminarul. 

— A dumitale şi a mea; a noastră, a tuturora... 

— Vă dă mâna! râse acru Gheorghe Eminovici. Acum vă dă 
mâna s-o spuneţi! După ce-aţi mâncat Moldova friptă; ca să 
ne saturăm şi noi, ne întindeţi pe tavă gogoşi de-ale 
dumneavoastră, munteneşti, umplute cu vorbe. Îi dai 
înainte cu patria, cu unirea, cu progresul, cu libertatea, cu 
egalitatea, cu fraternitatea... Până una-alta, ne-aţi luat 
domnitorul la Bucureşti şi v-aţi adus acasă scaunul 
domnesc. Acu mai-mai aşteptaţi să vă aduceţi acasă şi 
ministerele de la Iaşi, ca să rămânem aici cu zarafii noştri şi 
cu calicia noastră, săraca ţară a Moldovei! ... 

Radu Dospinescu îl lăsă să sfârşească de căinat, 
legănându-şi picior peste picior în scaun şi admirându-şi 
unghia degetului mic, pe care o purta crescută nemăsurat 
după obiceiul înalţilor mandarini din împărăţia chitailor. 

Astfel de jelanii îi erau cunoscute. Le auzea în fiecare zi de 
partea ceastălaltă a Milcovului. 

Când căminarul termină, îşi netezi delicat mustecioara cu 
unghia prelungă şi luă cuvântul ceremonios, ca la o 
adunare, cum de altfel vorbise de câteva ori: 

— Arhon căminare, prin dumneata se pronunţă două 
egoisme: unul dă moldovean, ceea ce la urmă e lăudabil, 
ălălalt dă clasă, ceea ce e niţel mai puţin onorabil. 

— Hm! se răsuci căminarul pe scaun, gata să-l întrerupă. 


— Dă-mi voie! Te-am lăsat să vorbeşti... Lasă-mă şi pă 
mine... Mai întâi, ştii că nu sunt muntean decât pă jumătate. 
Deci nu vorbesc în numele muntenilor, cum mereu ţii să-mi 
aminteşti. Eu m-am simţit întotdeauna român, nu muntean. 
Jumătate muntean, jumătate moldovean, cum nu mă 
îndoiesc că vor fi în curând mulţi din Principatele-Unite. D- 
aia... 

— Destul să te audă cineva vorbind cu pă, cu dă, şi cu dă 
aia, ca să priceapă ce fel de jumătate de moldovean îmi mai 
eşti dumneata! ... pufni Gheorghe Eminovici cu dispreţ... 

— Aia să rămână toată deosebirea dintre noi şi numai d- 
acilea să pornească toată dihonia... lată, ţi-am servit şi un 
moldovenesc neaoş: dihonie! ... Ce mai voieşti! întrebă 
munteanul râzând. 

— Chiar că şi merg laolaltă: dihonie şi cu d-aia cu d-ăla şi 
cu p-aia şi cu p-ăla! D-aia n-are ursul coadă! ... 

Am să spun pi ceala şi pi ceia, di ceia şi di ceialaltă, oghial 
şi bagdadie, chiatră şi chicior... Până atunci observ însă că 
mă furi dă la vorba mea cu lucruri mărunte. Îngăduie-mi să 
urmez firul! Spuneam că d-aia până la un punct admit 
egoismul dumitale, ca moldovean pe jumătate ce sunt. Mă 
simt şi eu puţin d-acilea. Recunosc că prin strămutarea 
capitalei, laşul va pierde. Va pierde mai mult dacă se va 
muta şi guvernul, când se va face o unire complectă cu un 
guvern unic şi cu reşedinţa tuturor ministerelor la 
Bucureşti. Pentru moment aveţi principe domnitor 
moldovean, capitală avem munteană... Ca să spun avem şi 
aveţi, în loc de-a spune: avem împreună cum s-ar cuveni. 

— Principii trec, capitalele rămân! 

— Să sperăm că nu vor trece nici principii! Alexandru lon 
Cuza promite să fie un domnitor mare pentru o ţară mare. 

— Cu năucii lui? sări fript de pe scaun căminarul. Cu 
tehuiul aista de Kogălniceanu. Care s-a găsit el să împartă 
pământul şi să făgăduiască, nebunul, câte în soare şi în 
lună! 


— E moldovean d-al dumitale! ţi-aş răspunde. Dar n-o fac. 
Spun că e un bun român şi un mare român. Dă altfel am 
observat că ai cărţile sale în dulap. Letopiseţele. Aveam 
cuvânt să cred că-l admiri. M-am înşelat? 

— Trebuia să rămână la hronicile lui! Acolo, da, îi stătea 
bine, iar aceste Letopiseţe pe care mi le bagi dumneata în 
ochi, le-am citit cu plăcere. Dar de-aici, până la a cârmui o 
ţară, două ţări, cum trage el nădejde, mai va! N-avem să-l 
lăsăm. N-avem să-l lăsăm noi şi n-are să-l lase sultanul. Să 
vedem deocamdată ce faţă are să facă el, chiar măria-sa 
vodă Alexandru Ion Cuza, când va avea a se închina 
padişahului. Îmi pare rău că e în dârdora pregătirilor de 
plecare la Țarigrad. Tare mă tem că are să se întoarcă 
opărit şi că are s-o lase singur mai domol cu prefacerile... 

— Eu mă tem mai puţin! surâse Radu Dospinescu. Nu mai 
porunceşte sultanul în Europa; n-o să ne poruncească nici 
nouă. Îţi dau eu toate asigurările că domnitorul a două ţări 
contopite, susţinute dă Franţa şi dă Napoleon, n-o să se mai 
prosterneze în faţa sultanului, n-o să-i mai pupe papucul şi 
n-o să rămână în picioare cu braţele încrucişate pă piept, în 
timp ce bivolul stă răsturnat în tron, cum dă atâţia secoli se 
umilesc principii Munteniei şi Moldovei înaintea unui satrap 
oriental. 

— Are să sărute atuncea doi papuci, în loc de unul! Aista 
are să fie tot câştigul nostru şi al lui vodă Alexandru Ion 
Cuza! Asta-i şi doresc, pentru ca să vedem un capăt 
smintelelor! 

Patima îl împingea pe căminar să sară cu vorba dincolo de 
dorinţele sale. 

Radu Dospinescu rosti fără să-şi piardă zâmbetul: 

— Acuma mi-o aminteşti pe tuşica Zenobia. Numai dânsa e 
atât de pasionată separatistă! Dar pentru dânsa am o 
explicaţie uşoară... Îşi apără un timp al său care a trecut, 
iar dânsa nu are un dulap dă cărţi la spate. 

Căminarul se mută cu scaun cu tot, ca să nu mai aibă 
dulapul cu cărţi la spate. 


Socoti de trebuinţă să recunoască în chip cinstit că a 
depăşit măsura. Încuviinţă: 

— Să spun că toate ar mai merge. Hai să fie înmădulare 
deplină! Vom pătimi noi moldovenii şi copiii noştri, pentru 
ca să se împlinească o faptă cu care nu ne mai întâlnim. N-o 
spun din inimă; o spun din judecată. Inima ţine cu Moldova 
me, nu cu România dumitale. Dară de ce să împingeţi - nu 
dumneata, că eşti încă tânăr, ci părintele dumitale şi 
tovarăşii săi, de-acolo din Muntenia dumneavoastră şi acei 
de aici, din Moldova noastră - de ce să împingeţi lucrurile şi 
mai departe? Ce-s poveştile aceste cu pământul ţăranilor? 
Ce-a fost cu nevolnicii duşi sărmanii de ei în Divanul-ad- 
hoc? Ce înseamnă ştergerea rangurilor de boierie şi a 
drepturilor care decurg? Eşti fecior de mare spătar şi nepot 
de postelnic. Cum îţi vine să te lepezi de toate aieste, ca de 
un strai de care te-ai săturat? 

— Cum se leapădă şi babaca dă ele! Cum s-au lepădat 
chiar beizadelele, banii, voinicii şi logofeţii dumneavoastră 
dă vestmintele aduse din Fanar şi din Asia! Te-ai mai 
îmbrăca dumneata cu antiriu dă cutnie, te-ai încinge cu şal 
dă Țarigrad, ţi-ai mai pune işlic pă cap şi giubea dă postav 
albastru? Nu cred! Nu te văd... Cum ne am lepădat dă 
ăstea, vor cădea şi ălealalte. Te pricep niţel, arhon 
căminare, având numai în vedere că ţi-ai făcut viaţa în parte 
pă lângă familia Balşilor, care după cum au fost împotriva 
Unirii, acuma sunt împotriva înzestrării ţăranilor cu pământ 
şi a ştergerii privilegiilor. Un Teodor Balş, cum fu 
caimacamul şi un Grigore Balş, cum fu ăl d-a ridicat cuvânt 
în Divan în numele ălor 68 dă mii dă fălci proprietate, vor 
rămâne şi ăia în istoria Unirii. Dar nu doresc nimănui o 
astfel de faimă... 

— Mă rog, mă rog, nu-mi amesteca Balşii! se repezi 
căminarul agăţându-se de o poveste care-i stătea 
întotdeauna la inimă şi unde se simţea tare. Pe Todiriţă 
Balş, răposatul caimacam, nevastă-sa l-o purtat de nas; 
caută la năravurile şi ambâţurile coanei Catinca, şi ai să 


vezi că nu din vina sa, ci din a muierii, le-a făcut el câte le-a 
făcut! Aşa pate cine se duce după capul femeii, fie că e 
munteancă, fie că-i moldoveancă... Grigore Balş, cel cu 
optzeci de mii de fălci din Divan - nu cu şaizeci şi opt cum ai 
spus dumneata, fiindcă şaizeci şi opt de mii de fălci a fost 
averea lui Costache Balş al nostru, 'Tăbâltocul, de pe 
Dumbrăveni - acel Grigore Balş, zic, e altă crengătură din 
tulpina Bălşeştilor, şi nu Balşii noştri răspund pentru 
vorbele sale! Ai noştri, cei mai apropiaţi, numai să ţii izvod 
câte-au făcut şi ce-au făcut dânşii, aici, în ţinutul 
Botăşănilor... Ca să vezi şi dumneata că boieria lor n-a fost 
şi nu este o vorbă deşartă. Unde-i călca în ţinut, peste o 
ctitorie de-a Bălşeştilor ai să dai! Mergi la Dumbrăveni, ai 
să dai de sfânta biserică zidită de marele vistiernic al 
Moldovei, Iordache Balş; te duci la Flămânzi, afli biserica 
zidită de spătarul Toader Balş cu soţia sa Ruxandra, o 
Răcoviţoaie; treci mai departe şi vezi că lonaş Balş a 
întemeiat satul lonăşeşti şi Costache Balş i-o ctitorit 
biserică; dincolo Lupu Balş, marele vornic al Ţării de Jos a 
înălţat biserica din Plopeni; lui Grigore Balş, altul, nu cel al 
dumitale, i se dato-rează schitul din Balş; mai afli că un 
Neculai Balş a dat biserică satului Rădeni şi că o Bâlşoaie, 
coana Elena, nevasta lui Dimitrie Sturză, a ridicat mai 
deunăzi biserica din Rănghileşti; iară nu mai departe de 
acuma vreo şapte-opt ani, s-a sfinţit biserica din Boscoteni a 
unui altuia Balş... Mai vrei să-ţi mai număr? 

— Ajunge! ... Ajunge! ... îşi astupă Radu Dospinescu 
urechile cu amândouă palmele, turburându-şi frumoasa 
alcătuire a favoriţilor. M-ai convins! M-ai convins că 
Bălşeştii dumitale, pă lângă ale lor rele, vor fi având şi 
bunele lor. Au făcut biserici, deşi mai dă folos ar fi fost 
şcolile şi spitalele. Au făcut ca toată lumea lor, fapte care 
aparţin trecutului. Aparţin şi ei tot trecutului. Progresul şi 
ideile dă libertate şi dă egalitate, nu mai permit însă un caz 
ca ăl d-acilea, din Moldova... Poate vei fi auzit. L-au 


menţionat foile, Tribuna, Naţionalul, chiar Monitorul Oficial 
al Moldovei. Cazul Vladimir Stoica din Ismail... 

— Nu cunosc! îl nesocoti căminarul, zvârlindu-l cu mâna 
din barbă ca pe-un gândac. 

— E bine totuşi să-l cunoşti, fiindcă ăla dovedeşte toată 
dreptatea noastră! E vestit Vladimir Stoica, pentru faptul că 
el singur alegător p-un judeţ întreg, se alegea cu votul său 
unic. Pricepi dumneata ce-nseamnă aia? El se convoca 
singur dă capul său în ziua alegerii, el constituia singur dă 
capul lui biroul, el subsemna în proeesul-verbal al alegerii 
ca preşedinte, ca secretar şi corp electoral, el se alegea 
singur cu majoritatea d-un vot, adică unanimitatea. 

— Halal de dânsul! prinse a râde cu admiraţie Gheorghe 
Eminovici. 

— Dumneata râzi, cum tot astfel a izbucnit în hohot de râs 
şi adunarea moldovenească la verificarea alegerilor. Dar 
râsul a trecut, iar Vladimir Stoica a avut cuvânt să 
reprezinte un ţinut întreg cu drept divin. Povestea s-a 
sfârşit, arhon căminare! Pregăteşte-ţi copiii în alte idei mai 
puţin înapoiate. E vorba să ne europenizăm nu numai cu 
hainele, ci niţeluş şi pă dinăuntru. 

Căminarul rosti gânditor: 

— Aceasta o fac! Întru cât mă priveşte pe mine, o fac. Îmi 
rup de la gură şi îi plătesc la şcoli străine... Băiatul cel mai 
mare, mâine-poimâine îl trimit să-şi facă învăţătura de 
doftor în ţara nemţească. Ceilalţi au să-i urmeze. Să văd 
însă cum răspund dânşii la îndrumările şi la cheltuielile 
mele? Aceasta precum ştii e altă întrebare... Le aleg meserii 
bănoase... Acelea să le fie moşia lor. Pe ceastălaltă moşie, de 
aici, le-o hărăzesc fetelor, după ce s-or sfârşi bătrâneţele 
mele şi mi-oi găsi odihnă cu Raluca, ici, alăturea, în 
țintirim... 

— Şi dă ce neapărat meserii bănoase? se miră Radu 
Dospmescu. Dumneata le alegi cariera? Eu cred că dânşii 
au dreptul să şi-o aleagă... 


— Uşor a spune când ai la spate moştenirea marelui 
spătar şi te mai aşteaptă aceea a coanei Zenobia! ... Eşti 
copil singur la părinţi; învăţătura dumitale ţi-a fost de 
plăcere şi de fudulie. Pentru copiii mei îmi trebuie învățături 
pe urma cărora să culeagă, cum strâng eu bucatele de pe 
câmp după ce-am muncit o primăvară, o vară şi o toamnă 
din zori până-n noapte... 

— Orice învăţătură produce într-un fel! stărui feciorul 
fostului mare spătar muntenesc, întors de la şcolile 
Parisului. Îmi pare că ai copii foarte deştepţi. Data trecută 
am stat niţel dă vorbă cu un copil extraordinar dă vioi. Mi-a 
pus întrebări uimitoare şi mi-a dat răspunsuri nu mai puţin 
interesante... 

— Hm! strâmbă din buze căminarul sub barbă, cu mare 
obidă. Ai găsit dumneata ceva care să te mire la Mihai? Dă- 
mi voie acum să mă mire şi pe mine mirarea dumitale! Eu, 
dimpotrivă, tare mă tern că are să iasă soiul cel mai 
anapoda şi mai prăpăstios dintre toate odraslele mele. Un 
fugar şi un besmetic. 

Radu Dospinescu rosti, scoțând ceasul şi dând semne de 
plecare: 

— Că e fugar să nu te sperie... Fugarii au uneori noroc... 
Nu i-aş dori să ajungă mai departe fugind, decât unde-a 
ajuns Tamberlick, aş putea spune concetăţeanul său. Ar fi 
destul şi pentru el, şi pentru mândria dumitale, şi pentru a 
Moldovei dumitale! ... 

— Care Tamberlick? De unde l-ai mai scos şi pe-aista? 

Munteanul îl dojeni, ridicându-se în picioare şi apucându-l 
de nasturul hainei: 

— Arhon căminare, ţii răbojul tuturor Balşilor dumitale, 
dar văd cu părere dă rău că nu-ţi cunoşti bine celebrităţile 
ținutului. Există altele mai mari decât ale Balşilor dumitale, 
care trec hotarul numai dacă pot lăsa în urmă robii dupe 
şaizeşiopt dă mii dă fălci să muncească şi să le trimită 
venituri... Întrebi despre Tamberlick? Îl cunoaşte o lume 
întreagă, iar dumneata cu toate că d-aci e plecat, habar nu 


ai cine este! Să ţi-o spun în puţine cuvinte. Acest 
Tamberlick, ăl mai mare cântăreţ de astăzi... 

— Nu-mi vorbi despre măscăricii care-şi câştigă pânea din 
râsul lumii! se scutură căminarul, ca de-o altă gânganie 
urâtă, fugindu-i de astă-dată pe gât. 

— Lasă-mă să termin. Un astfel dă măscărici vestit în toată 
Europa şi în toată America, aş fi dorit să ajungă şi feciorul 
babacăi. Nu m-ar fi dezmoştenit marele-spătar pentru o 
crimă ca aia, îţi spun pă onoare. 

— Poate la dumneavoastră, în Muntenia dumneavoastră! 

Munteanul râse cu veselie, alintându-şi mustăcioara cu 
unghia sa de mandarin din împărăţia chitailor. 

— Până la noi. În Muntenia. - îşi aminti făcând haz - mi se 
pare că un boier d-acilea, d-al dumitale, dă-n Moldova 
dumitale, Matei Millo, nu s-a ruşinat să apară pă scenă şi să 
trăiască viaţa d-actor. Talentul, scumpe arhon căminare, nu 
trebuieşte pus sub obroc, ori în ce ramură de artă se 
manifestează şi oriunde s-ar naşte el... Observ că iarăşi m-ai 
depărtat cu mărunţişurile dumitale, d-alea ce voiam eu să-ţi 
spun. Să-ţi fie oare atât de neplăcută istoria lui Tamberlick 
înainte d-a o cunoaşte, încât nici nu voieşti s-o asculţi? 

— Dacă nu poţi s-o ţii, hai, zi-o ca să nu pleci cu dânsa pe 
suflet! ... consimţi căminarul cu desăvârşire închis la astfel 
de înţelegeri. 

— 'Ţi-o spun, nu fiindcă-mi stă pă suflet, arhon căminare! 
urmă zâmbind cu îngerească răbdare, Radu Dospinescu. De 
ce mi-ar sta pă suflet? Nu sunt d-acilea, n-am nici un 
talent... Am aflat un lucru minunat şi nu mă lasă inima să-l 
ştiu îngropat... Pă dumneata însă te priveşte mult mai de- 
aproape povestea ăstui Tamberlick, tocmai ca părinte şi ca 
botoşinean... Pă d-oparte dovedeşte că şi fugarii au uneori o 
soartă ferice pă lume; pă d-altă parte fiindcă mai dovedeşte 
că orice carieră oricât s-ar părea dă fantastică, devine şi 
bănoasă dacă şi-a ales-o copilul, nu dacă i-au hotărât-o în 
silă părinţii. D-acilea chiar începusem. Ăst Tamberlick, ăl 
mai mare tenor din timpul dă faţă, e nici mai mult nici mai 


puţin dăcât un fecior dă ţăran dintr-un sat dupe lângă 
dumneata. Andrieşeşti ori aşa ceva. Hazardul a făcut să 
cunosc pă cineva din apropierea sa şi să aflu povestea. Este 
p-acilea un sat Andrieşeşti? 

— Andrieşăni, poate vrei să spui? 

— Andrieşeni! fie şi Andrieşeni! Nu ştiu dacă vrun Balş d- 
al dumitale a dăruit el creştinilor din Andrieşenii ăia vrun 
schit, dar Andrieşenii ştiu că au dăruit lumii un mare talent. 
Aia e sigur! ... La Paris, unde l-am întâlnit şi l-am cunoscut 
pă ăst cineva, mi-a istorisit că Ilamberlick e copil orfan din 
Andrieşenii Botoşanilor, că a pornit d-acasă şi s-a tocmit 
grăjdar la un hotel d-aci din Botoşani, mi-a istorisit că o 
trupă dă operă în turneu, condusă d-un oarecare Dominico 
CastigliO. L-a luat după ea, preţuind vocea băiatului, şi că 
aşa dă-n una-n alta a devenit el ăl mai mare cântăreţ din 
lume. 

— Să fie sănătos! strânse din umeri căminarul. 

— E tot ce-i doreşte o lume întreagă! ... Să-ţi complectez 
acum şi povestea numelui. Se numea, când plecă el d-acasă, 
Toma Cosma. Cercetează în Andrieşeni şi o să dai poate dă 
urmele rudelor. Când ajunse grăjdar la han, pă lângă 
patima cântecului a mai căpătat şi patima jocului. Juca în 
cărţi şi punea banii dă pă bacşişuri pă birlic. Tovarăşii dă joc 
i-au spus d-aia Birlic. 'Toma Birlic. lar Birlicul i-a purtat cum 
se vede, noroc. Pasiunea nu exclude talentul... loma Birlic 
dă la hanul d-acilea, din Botoşanii dumitale, a devenit 
celebrul Tamberlick, invitat la masa ţarului şi a împăratului 
Napoleon. Dumneata văd că ţii amănunţită contabilitate dă 
câte ori strănută ori cască un Balş pă zi... Când cască gura 
Tamberlick, dă năvală însă o lume întreagă la teatru... E o 
mică deosebire, dacă nu mă-nşel. Fii mândru, arhon 
căminare! Ascultă-mă pă mine! Fii mândru că eşti 
botoşinean. Nu produce patria dumitale d-acilea numai 
făină albă dă prima clasă şi vestitul ghiudem cu care mă 
îndoapă tuşa Zenobia. Mai scapă d-acile şi câte altceva să-şi 
ia zborul... 


— Pe mine m-ar mulţumi să-mi dea Domnul măcar trei ani 
buni, să scot de pe Ipoteşti numai făină albă de clasa întâia 
şi să scap de datorii. Atâta îmi ajunge! Pe urmă, m-oi pune 
poate şi tovarăş cu vrun arman la o ghiudemărie; fiindcă 
aduce bani buni şi negustoria, iară eu nu m-aş ruşina nici la 
câştigurile negustoriei de ghiudem, de pastramă, de 
cârnaţi. De orice: bani să iasă. Acestea da, le pricep! Sunt 
lucruri pe care le pipăi cu mâna! Marfă s-o încerci, s-o 
măsori, s-o cântăreşti... Dară talentul? Cu ce se mănâncă 
mâncarea asta? Hrăneşte el pe cineva, se hrăneşte el 
cineva din talentul cuiva? Tamberlicul dumitale o fi cântând 
el prin lume, dacă-i un bezmetic şi-a pornit hăulind... Însă 
tot pe paie are să moară. Asta-i soarta ţâcnelii pe care 
dumneata o numeşti talent, artă şi ale nimicuri. 

Radu Dospinescu se dădu bătut. 

Vorbeau două limbi cu desăvârşire deosebite. Nu-i 
depărtau numai ăla şi aia, numai hotarul Milcovului. Se afla 
între dânşii o linie trasă nevăzut, dar mai înalt zidită până la 
cer şi mai greu de doborât decât un perete de cetate. 

Îşi scoase din nou ceasul din buzunarul jiletcei, privind cu 
înţeles spre postelniceasă. 

Coana Zenobia se simţea însă mai bine în jilţul său moale, 
iar căminarul nu era om să-şi lase mosafirii afară din casă 
cu una cu două. 

— Hai să facem pace! îl pofti zâmbind în barbă cu 
bunăvoie. 'Iot e vremea tractatelor şi convenţiunilor. Să 
încheiem pace şi să vorbim despre altceva. V-aş ruga să 
gustaţi un Cotnar pe care l-am adus eu de la Paraclis şi îl 
păstrez în beci la loc bun, ca să-l scot numai la zile mari. Să 
afli şi dumneata ce-nseamnă Moldova noastră, domnule 
muntean! Raliţo, ia vezi, rogu-te... 

Raluca Eminovici se mişcă în rochia foşnitoare de atlas. 

Se întoarse mânând de la spate slujnica încărcată cu 
tablaua şi cu paharele cuvenite, farfuriile cu afumături, 
plăcinte cu poalele în brâu, colac rumân rupt cu mâna ca să 


nu-şi piardă frăgezimea, nelipsitul ghiudem, fală a ținutului, 
şi clondirul de vin Cotnar. 

— Iar ghiudem? se-nspăimântă Radu Dospinescu, 
prefăcându-se că-şi caută bastonul şi ţilindrul s-o împungă 
de fugă pe uşă. Atât ghiudem cât am mâncat eu în acest 
Botoşani o să-mi ajungă pe toată viaţa. 

— Lasă băiete, că-i bun şi ţine de saţ! vorbi ascuţit coana 
Zenobia. Mai bine trageţi-vă încoace şi mai lăsaţi cele 
politicale. Căminare, vorbeşte-mi despre acel negustor, 
Notchi Cucoş, ca să mai uităm sărmanele noastre necazuri. 

Căminarul îşi apropie scaunul. 

Într-adevăr simţea şi dânsul nevoie să uite cele necazuri. 
Iar în asemeni împrejurări scotea la iveală un om rar, 
ascuns sub asprimea celui din fiecare zi. Cu deosebit duh 
istorisi întâmplările sale de pomină cu Notchi Cucoş, 
neguţătorul cu care a ţinut el în orândă accizele de băuturi 
spirtoase din Botoşani. Vorbea şi se văicărea ca acel Notchi; 
pe urmă arătă cum decurge o întâlnire între Notchi Cucoş 
şi celălalt Notchi de la Cătămăreşti; cum se zvârcolesc şi-şi 
amestecă bărbile la o neînțelegere de preţ; cum se supără 
şi se îndepărtează, cum vin înapoi şi se privesc de-a coasta 
într-o nesfârşită tocmeală, ca îndată ce-au încheiat-o să-şi 
smulgă fiecare barba, căinându-se că l-a înşelat celălalt şi 
că şi-au furat unul altuia pânea copiilor de la gură. 

Postelniceasa chicotea subţire, cu icnituri care stăteau să 
sfarme toate legăturile ciolănaşelor sub învelitoarea de 
piele răscoaptă. 

Raluca Eminovici, cu zâmbetul ei neclintit şi melancolic pe 
buze, se întreba: 

— Doamne! De ce nu-i el întotdeauna aşa? De ce nu se 
întâmplă minune să-şi descreţească pentru totdeauna 
fruntea? De ce atât de rar răsună un râset viu în casa 
noastră? ... Altfel era viaţa când am început-o amândoi şi 
altfel făgăduia atuncea să fie... Atunci semăna cu Ilie de- 
acuma, trecea cu o glumă peste necazuri, nu punea nimica 
la inimă, iar glasul lui avea câte o dată o dulceaţă pe care a 


pierdut-o şi nu se mai întoarce cum nu se mai întoarce ceva 
mort... Acuşi, după ce pleacă toţi, se închide cu condicile lui, 
iese în pridvor să răcnească, intră în casă să tiohăie copiii 
cu vină şi fără vină, pomeneşte numai de bani, de preţuri, 
de stricăciuni şi de pagube; pe urmă, mâne, în zori, încalecă 
în şa şi nu-l mai văd până noaptea... 'Toate vieţile vor fi fiind 
oare tot aşa? Pentru asta trăim? ... Aşa au să trăiască şi 
copiii noştri, mereu, mereu, luând de la capăt o robie amară 
care nu se mai sfârşeşte? ... 

Radu Dospmescu, ştergându-şi mustăcioara cu batista 
subţire după vinul brumat de Cotnar, se înălţă de pe scaun 
să bată căminarul pe umăr: 

— Mă-ntrebai ce e aia talent, arhon căminare? ... Asta e 
talent! L-ai făcut praf şi pă Millo şi pă Pascaly... 

Căminarul Gheorghe Eminovici i-o întoarse îndată, 
arătându-i cam ce mutră ar face Notchi Cucoş ori celălalt 
Notchi de la Cătămăreşti, când s-ar pomeni sub bărbile lor 
cu o marfă pe care nu dau ei nici un husăr: talentul. 

Lepădă scârbit din mână marfa fără preţ; se trase înapoi 
pe scaun, cu palmele în sus, apărându-se ca de-o spurcată 
atingere. 

— Ce marfă-i aceasta, mă rog? ... Şi cine s-o cumpere? Şi 
unde găseşti un nebun ori un prost, ca să deie arvună pe-o 
marfă pe care n-o poţi măsura nici cu stânjinu, nici cu chila, 
nici cu ocaua! ... 

Postelniceasa râdea cu lacrimi şi căminarului îi era de 
mirare cum din asemenea uscăciune, înveselirea putea să 
mai stoarcă un strop de lacrimă. 

Pe urmă, Gheorghe Eminovici trecu la nemţii de la 
Cernăuţi şi la alte episoade din viaţa sa, vrednice de 
înfăţişat şi altora, spre a lor desfătare. 

Într-un timp, ochii s-au umbrit de-o scurtă încruntare. 

Pe fereastră îl zărise pe Mihai venind. 

Fugarul nu se furişa. Călca fără de grijă în straiele curate 
de duminecă, încălţat şi cu o carte subsuoară. Aşadar mai 
dăduse pe-acasă şi aseară ori astă-noapte, deoarece îşi 


schimbase straiele! Iar Raluca nici nu-l oprise, nici nu-i 
spusese că a venit! I-a ascuns... Privi cu neiertare spre 

nevastă. Raluca Eminovici urmă să surâdă îndepărtat şi 
melancolic. 

Îşi mai dădea socoteală căminarul şi de altă drăcească 
judecată a tâlharului. Nu se mai ascundea acum, ci îi trecea 
afurisitul pe sub nas, fiindcă ştia că atâta vreme cât se află 
străini în casă e apărat de orice răfuială. Învățătura de lume 
a căminarului nu-i îngăduia să-şi lese mosafirii singuri ca să- 
şi muştruluiască feciorul, nici să răcnească în faţa lor la 
dânsul. 

Mihai parcă dinadins se oprise să se uite la cai şi la butcă, 
vorbi ceva cu arnăutul postelnicesei, ceru voie să 
mânuiască pistoalele, se cocoţă pe capră şi pocni din puhă 
de-au fost gata s-o zbucnească telegarii la goană dacă nu-i 
apuca vizi-tiul de hăţuri; apoi foarte liniştit intră în casă 
atingând în treacăt, c-o sfârlă batjocoritoare, harapnicul din 
cui. 

— De ce nu mai spui nimic, căminare? se miră 
postelniceasa. Aş vrea s-audă Răducu meu şi istoria cu aga 
turcesc, cu care te-ai luat dumneata de piept... Ori cealaltă 
cu moscalii, când au venit la Dumbrăveni, de-au cumpărat 
jumătate din fânul moşiei pentru caii sotniilor de cazaci. 

Căminarul se întoarse la veselia şi la istorisirile sale, 
hotărât să facă un judeţ cumplit cu Mihai, după plecarea 
oaspeţilor. Îl are acuma în casă ca un scatiu închis în cuşcă. 

Vremea trecu din nou nesimţită. 

Când mosafirii s-au ridicat de plecare şi-au ajuns la 
ploconelile despărțirii în pridvor, căminarul îl zări a doua 
oară pe Mihai. 

De data asta îşi lepădase straiele de duminică, lepădase şi 
botinele. Tot aşa de fără grijă cum venise, îşi lua tălpăşiţa. 

— Mihai... 

Cheorghe Eminovici îşi stăpânise mânia în gâtlej, ţinând să 
pară străinilor că-şi cheamă copilul ca orice părinte, pentru 


cine ştie ce întrebare nevinovată ori alintare lipsită de 
primejdie. 

— Mihai! chemă din nou, apăsând glasul şi ridicând fără 
voie o repede privire la harapnicul din cui. Da unele umbli 
tu, măi băiete? 

Mihai se opri. Făcu un semn larg cu mâna în care ţinea 
cartea, spre toate depărtările. 

— Ia încolo! 

Unghiile căminarului săpară urme adânci în grindă, de 
mânia clocotind încleştată în el. 

— Lasă-l să umble că de asta-i copil! rosti postelniceasa 
înfăşurată în mantilă şi pregătindu-se să coboare scările cu 
băgare de seamă, la braţul nepotului. Du-te, băietele, că 
acuma-i veleatul tău! ... Şi bine faci că nu umbli încălţat, să 
strici cele botine. Talpa pe care ţi-a dat-o Dumnezeu ţie, nu 
se roade... Se-ntăreşte şi nu trebuie s-o trimiţi la ciobotar 
să-i pună petec, la lună-la săptămână... 

Căminarul încercă să râdă cu haz de necaz, la asemenea 
bune poveţe. 

Mihai, ca un copil cuviincios, îşi puse cartea subsuoară şi 
înainte de a o tuli la fugă, îndreptă tuturor o plecăciune: 

— Sărut mâna la mosafiri. Sărut mâna, mamă! Sărut 
mâna, tată! 

La geam, ascunsă după perdeiuţa albă, Harieta râdea 
iţindu-se ca o zgâtie de fată ce era. 

VI. 

Poiana era rotundă, împrejmuită de-o horă de paltini. 

Sus cerul adânc, jos otava mătăsoasă. Câteva tufe de aluni 
- şi o mare tăcere. 

Nici apele nu se mai aud. Au rămas undeva, departe, cu 
clipotul şipotelor, cu tremurul mărunt sub foi de feregă, cu 
prispa bătută de iarbă şi cu mirosul rece de mintă. 

Aici e capătul lumii. Dincolo poate toţi au murit. 

Adineaori, adierea molatecă mai clătina încă lenevos florile 
violete, mai zburlea firul ierbei, legăna un puf plutitor de 
seminţe şi trecea neastâmpărat în zborul albinelor. 


Adineaori, un muşuroi negru de cârtiţă se mişca nesimţit, 
cu ţărână proaspătă împinsă în creştet de munca ascunsă şi 
mută a făpturii cu blana molcuţă şi fără de ochi. 

Acum şi suflarea lină de vânt a stătut. S-a oprit şi săpătura 
subpământeană. Şi-au pierdut până şi greierii glasul. 
Ţipenie nu-i în toată pădurea. Un bondar adormit într-o 
ceaşcă de floare, a căzut cu pântecul de catifea în sus şi-a 
rămas aşa, neclintit, somnorosul! 

Fără îndoială că dincolo toţi au murit. 

Şi totuşi Mihai simţea, ştia, că de undeva îl privesc doi 
ochi. 

A lăsat cartea pe piept mai încet decât o mişcare furişă de 
mâţă la pândă. A înălţat pleoapele mai încet ca într-o 
deşteptare din morţi. 

Într-adevăr, doi ochi îl priveau. 

Pe-o creangă de alun, o veveriţă cu laba mică dusă la 
piept, cu pana de struţ a cozii arcuită deasupra capului, îl 
priveşte cu o mare şi prietenoasă mirare. Cu lăbuţa pare 
că-şi apasă zvâcnirile inimii, care trebuie să fie mai mică 
decât o alună. 

Mihai ştie ce-i spune, ştie ce-nsemnează apăsarea de 
potolită spaimă acum, a lăbuţei la piept: 

— Tu erai? ... Cum m-ai speriat! Credeam că e un străin... 
Pe tine te cunosc. Stai liniştit şi citeşte-n ceaslovul tău... Din 
partea ta n-am nici o grijă... 

Veveriţa a sărit mai aproape pe-o creangă, iar creanga nici 
nu s-a clătinat, atât de uşoară-i făptura de aer şi fum. 

Mihai nu respiră, nu mişcă. 

Ar dori numai să afle semnul vrăjit care împacă omul cu 
toate sălbăticiunile cerului şi-ale codrului, cum scrie în 
carte c-a fost vârsta de aur, când toţi se-nţelegeau într- 
acelaşi grai şi fiarele veneau să mănânce cuminţi şi 
încrezătoare din palma drumeţului. Ar dori să ştie semnul 
acela, s-o cheme; iar dânsa să vină supusă şi alintată, să-i 
gâdile nările cu coada de puf... 


Are ascunsă într-o scorbură de paltin, merindea lui învelită 
în ştergar. Cum i-ar întinde fărâmiturile albe din pâinea cea 
albă a grâului nou! ... 

Dar nu se poate clinti. 

S-ar rupe atuncea şi vraja aceasta puţină, aşa cât mai este, 
numai pe jumătate. 

Veveriţa s-a plecat să-l recunoască mai bine. E tot el! Acel 
din totdeauna - şi nu înfăţişează aşadar nici o primejdie. El 
face trup cu pădurea. E de-aici, ca alunul, ca paltinul, ca 
pietrele învelite cu muşchi de sub care gâlgâie şipotul. 

Cu ultima îndoială alungată a zvâcnit într-un zbor fără 
aripi. Acum e dincolo. Pe altă creangă. Şi nu mai e singură. 
Sunt două. 

Se află pe lume vreo minune mai mare? 

Căci în crengile subţiri de alun a început danţul cel mai 
fantastic. 

Joc de-a v-aţi-ascunselea, plutire lină, ritmică săgetare de 
suveici, legănare în văzduh pe-un scrânciob nevăzut, horă 
peste vârfuri de frunze; toate atât de uşure, încât creanga 
de sub ele nici nu se mişcă, poate fiindcă nici atinsă n-a fost. 
Sunt vietăţi într-aievea, ori numai duhuri aeriene ale 
pădurii? 

O clipă de odihnă. 

Îşi şterg musteţile. Sfarmă o cojiţă pe care o ţin cu 
amândouă lăbuţele din faţă. Se apropie botişor în botişor să 
privească înlăuntru mirate. Era gol fructul? Nu face nimic. 
Mai sunt în pădure o mie şi o mie. Azvârl găoacea deşartă şi 
parcă râd. Poate că râd. Se privesc. Îşi netezesc blăniţa 
repede şi mărunt. Se-ntrec care să sfârşească mai iute şi se 
uită una la alta, ca şi cum una ar fi celeilalte oglindă. 

Pe urmă, iarăşi un salt, două, douăzeci. Se alungă, se 
ajung şi îşi scapă; acum sunt în vârf, au pierit, se ivesc 
dincolo, au alunecat din creangă în creangă şi se dau huţa 
în leagănele lor din tort de paing. 

Au isprăvit. 

Se privesc ţintă în ochi. 


Poate se-ntreabă: „Acum ce mai facem? Unde mai 
mergem? Aicea ne-ajunge! ... Ne-am săturat...” 

Îşi fac gingaşe reverenţe şi mustecioarele gingaş şi-alintă. 

De ce n-ar pufni oare şi de râs? 

N-ar fi nici o mirare, după cât sunt de jucăuşe şi după cât 
de minunat se-nţeleg. 

Poate chiar au pufnit în râsul lor, numai de ele ştiut. 

Şi-au închinat încă o reverență în glumă; s-au întors 
amândouă cu labele în lături, să-i închine şi privitorului 
una... 

Pe urmă s-au risipit, duhuri de fum. 

Nici frunza nu se mai clatină în urmă. 

Fost-au aievea ori numai năluci? 

Mihai aşteaptă. Le-aşteaptă; deşi el ştie prea bine că astăzi 
n-au să mai vină. 

Pădurea-i mai goală şi tristă. Cerul mai pal. 

Sub muşuroiul negru şi umed, făptura oarbă a 
subpământului a început din nou osânda ei veche, din 
întuneric. Ţărâna se mişcă încet şi movilita creşte încet. 

Orânduielile lumii aşa-s împărţite. 

Pentru unii viaţa-i joacă uşoară-n văzduh, pentru alţii o 
scurmare fără istov într-o veşnică noapte şi într-o 
îndărătnică teamă de lumină şi soare şi bucurie. 

Pădurea deşartă-i mai tristă. 

Tăcerea neclintită apasă, numai cu osârdia aceasta a 
întunerecului alături, mută şi de-o sfâşietoare îndârjire, 
sfredelind în nimic; o hrubă subpământeană prelungindu- 
se-n alta şi încă în alta, în negrul cel fără de capăt în care 
bâjbâie o oarbă. 

Mihai şi-a cules cartea de pe piept. 

Se ridică încet şi merge să o ascundă în scorbura lui cu 
merinde, cum atâtea tainiţe risipite are în toată pădurea. 

Aici e prea mare tăcerea, prea jalnic şi gol; parc-a murit şi 
aici cineva, iar groparul cel orb parcă-i sapă mormmtul. 

Mihai priveşte mâhnit împrejur. Până mâne nimic nu-l mai 
ţine în poiana pustie. 


Porneşte aiurea, să vadă dacă şi-acolo, într-adevăr totul şi 
toate au murit. 

VII. 

Moş Miron prisăcarul, înălţă obrazul încreţit de râs, a 
veselă primire: 

— Ţi-ai mai adus aminte de prisaca moşneagului, Mihăiţă? 

— Au trecut trei zile de când n-am mai dat pe-aicea, moş 
Miroane... Îmi era dor... 

— Tare aş vrea eu să ştiu, de ce anume îţi era dor? îl necăji 
prisăcarul. Te-a prins dor de poveştile moşneagului, ori mai 
degrabă de dulceaţa fagurilor? 

Mihai rămase în picioare, la marginea prispei, cu o uşoară 
mâhnire în ochi. Ştia că numai îl zădăreşte moş Miron, căci 
nici el nu crede într-adevăr că dorul de miere îl aduce; dar 
nu-i veneau la îndemână asemenea bănuiri nici sub chipul 
de glumă, mai ales în faţa unui străin. Fiindcă nimerise într- 
un ceas când moşul de la prisacă nu era singur. Îl găsise la 
sfat cu un oaspe străin. 

Moşneagul râdea înainte, cinchit pe prispă, cu spatele 
rezemat în perete. Cutele mărunte ale obrazului porneau 
din jurul ochilor ca din două chieotori şi se pierdeau în 
barba albă, revărsată pe piept. Prisăcarul era un bătrân 
frumos ca sfinţii icoanelor, cu deosebirea că sfinţii zugrăviți 
în biserică par întotdeauna gânditori şi trişti, pe când lui 
moş Miron, hojma-i râdeau ochii de mereu altfel de gânduri, 
năstruşnice. 

— Nu-mi răspunzi? Cred şi eu, Mihăiţă... Nici nu-ţi dă 
mâna să răspunzi... 

Mihăiţă se apără moale: 

— Ştii bine că nu mă bat eu după faguri, moş Miroane... 

— Taman aşa zise şi hulpea! Cică-i acră poama, dacă n- 
ajunge la dânsa... 

Mihai făcu un semn de plecare. 

Străinul, oaspele lui moş Miron, din picioare, cu palmele 
înfipte în chimir şi cu cuşma pe ceafă, îl privea în creştet 
fără prietenie. lar Mihai simţea această privire şi îl durea 


mai mult decât toate glumele prisăcarului pe care le ştia 
fără răutate, acelea. 

Făcu deci semn de plecare. 

Moşneagul îl prinse de mână: 

— Ia rămâi colea lângă moşu, Mihăiţă... Se poate una ca 
asta, să pleci? Greu ai s-o duci în viaţă, băiatul moşului, 
dacă le pui toate aşa de repede la inimă! Stai aicea lângă 
mine, să isprăvesc voroava cu nepotul ista a meu, care se 
cheamă că-i şi el călător. Pe urmă, om grăi şi de-ale 
noastre... 

Îl trase alături, lângă perete, la umbra lată a straşinei de 
stuf; cu straturile de flori creţe în faţă şi cu ştiubeie 
rânduite frumos, cu străchinile în cap ca o mică oaste de 
copii pitulată în iarba înaltă şi înspicată. 

Mihai se aşeză în silă. Străinul nu contenea să se uite la 
dânsul ca la un vierme, cu buza de jos răsfrântă. 

Era un om înalt, voinic, cu mustăţile şi cu sprincenele 
groase, cu plete pe umeri şi cu ochii negri ca tăciunele; 
falnic în straiul lui alb de duminică. 

Altădată şi aiurea, Mihai s-ar fi apropiat cu drag de o 
asemenea mândreţe de voinic; pădurar de bunăseamă, 
după flinta din spate şi de bunăseamă mare meşter la 
cântece, la chiuituri, la joc şi la băsmuiri de clacă, după cum 
îl arată chipul şi portul. 

Dar acum şi aici, îl răscoleau ochii încărcaţi de 
duşmănoasă pornire. 

Făcând semn cu capul spre Mihai, străinul întrebă: 

— După cât înţeleg şi aista-i tot prăsilă de-a căminarului? 
Se-nmulţesc ca guzganii de câmp... Ai noştri pier şi-ai lor se 
prăsesc! ... 

Moş Miron prisăcarul presimţi că inima copilului cerea 
apărare. 

Îi petrecu mâna pe după ceafă şi îl scutură drăgăstos ca 
pe-un dulăuaş de stână care mai are încă nevoie de 
dezmierdare: 


— la să-mi leşi băietu-n pace, Pătrule! Iară cu conu 
Gheorghieş, ce te-o pălit din senin? Cu ceilalţi vă-nţeleg şi 
eu până la un loc... Scot zece piei de pe-o oaie. Are drept şi 
oaia, măcar să se zbată şi să deie glas... Dară căminarul nu- 
i dintre aceia, jupuitorii! Unde-i vezi boieria? Unde-ai auzit 
de răutăţile lui? ... Munceşte şi dânsul din zori până-n 
noapte, să-şi ridice de la pământ o casă de ploduri. Că-i 
boier, aşa o vrut pitacu domnesc. Încolo, robeşte ca şi noi... 
Uită-te la copchil... Nu poţi spune că şi-l poartă în mătăsuri 
cum îs coconii celor de nu le mai agiungi cu prăjina la nas... 

Mihai se strânse recunoscător, mai aproape de moşneag. 
Fugea de urgia de-acasă. Dar îl înghimpa în inimă când 
auzea vorbindu-se cu răutate şi nedrept, despre faptele 
asprului său părinte. 

Pătru ţâşni printre dinţi un stupit care se înfipse în pământ 
ca o săgeată. Îl şterse cu talpa opincii, clătină din pletele 
negre şi grăi cu acreală: 

— Văd că-i ţii parte... Aista-i păcatul nostru, moşule! A 
nostru, a norodului celui mult şi prost... Unu-i ţine parte 
unuia; altu-i ţine parte altuia! Când vine vorba la unire, 
adună-i de unde nu-s! Ceilalţi, ciocoii, sireacii de dânşii, şi- 
au făcut mai cu chibzuinţă trebuşoarele. Şi-au tocmit unirea 
lor pe spinarea noastră, ca să ne belească mai amarnic. 

— Cine se plânge! îl întărită moşneagul, dând cu cotul lui 
Mihai şi clipind şugubăţ din coada ochiului. Drept şi înalt 
cum îi bradul, iaca măre cine se plânge, că i-au mâncat alţii 
comândul! ... Numai să cuteze şi să se apropie cineva de 
comândul lui şi-apoi să vezi larmă şi tărăboi, de-ai crede c-o 
dat lupu-n stână! ... 

Pătru îşi săltă flinta pe umăr şi începu a râde, întrucâtva 
biruit de acest adevăr. Netezindu-şi musteţa groasă, i-o 
plăti cu acelaşi cântar: 

— Şi măre, iată cine şi-o găsit a da sfaturi de cuminţenie! 
„„„ Aşa-i povestea, moş Miroane, de când e lumea asta 
făcută. La bătrâneţe motanul se călugăreşte, aflând că nu-i 
alta de chip... Mi se pare mie că acum vreo treizeci de ani, 


după cum tot aud eu de la lume, nu tot aşa îţi era vorba şi 
fapta. Îmi pare mie că dumneata erai acela care te-ncolţeai 
atuncea în dreapta şi-n stânga cu oamenii stăpânirii, până 
ce-ai stat şi la butuc. Acuma te-ai potolit şi dai sfaturi... 
Lasă-ne şi pe noi, să ne facem rândul! ... 

— Fă-ţi-l, măi băiete! Nu eu am să te opresc... Numai fă-l 
cu măsură! Nu uita că precum măsori, aşa are să ţi se 
măsoare şi ţie... 

Voinicul cu flinta păşi înainte şi înapoi cu neastâmpăr, ca 
un om pe care-l frig tălpile. 

Se întoarse şi se înfipse în faţa moşneagului, cu picioarele 
răşchirate: 

— Asta să le-o spui lor, nu nouă! Bună vorbă şi bine li se 
mai potriveşte. Precum măsori; aşa are să ţi se măsoare... 
Ei şi-au făcut unirea lor, dară au făcut-o pe măsura lor. 
Rămâne-le-ar măsura de capul lor, acolo, la dânşii! Ne-au 
pomenit de pământ. Unde-i pământul? Asta-i întrebarea! ... 
Ne-au pomenit de oborârea pronomiilor şi de 
răscumpărarea boierescului... Unde-s aistea? ... Asta-i altă 
întrebare! ... Atuncea, dacă avem noi răspuns la unele 
întrebări ca aceste, numai atuncea se cheamă că-i unire. 
Altfel, l-am schimbat pe dracu cu tată-su, şi cum ne-au belit 
părinţii odorului istuia al dumitale de-l strângi ca pe-un pui 
de năpârcă la sân, aşa ne-or beli copchiii şi copchiii 
copchiilor lor, uniţi îndeolaltă, că de asta s-or unit dânşii, ca 
să fie mai mulţi şi mai tari! 

Omul privea întunecat, pe sub sprâncenele stufoase, la 
prăsila căminarului. 

lar Mihai simţea un amestec de teamă, de durere şi de 
umilinţă, sub această privire. 

Se micşorase şi se strângea lângă moşneag. Tulburi, îl 
încercau gânduri şi vorbe, dar nu le putea spune, fiindcă nu 
unui copil îi este dat să găsească ascultarea altora la 
gândurile şi la vorbele sale. 

Voinicul se dădu lângă marginea prispei şi se aşeză pe-o 
treaptă de scară, cu picioarele întinse. 


Scociori în chimir o beşică. Scutură tutun tocat în lulea, 
întinse şi moşneagului să-şi îndoape pipa şi el. 

— Aicea socot că putem duhăni oleacă? întrebă cu glas mai 
potolit. Suntem destul de departe de ştiubeie. Nu s-or 
supăra muştele dumitale? N-or veni să ne-mpungă şi să ne 
umfle la faţă, ca pe cei bucezi boieri pe care te-ai găsit 
dumneata să-i aperi? 

— Om duhăni, ce să-i facem, dacă nu ne putem lipsi de 
iarba dracului! încuviinţă moş Miron, lăsând la o parte 
istoria cu cei buhavi boieri şi necăjindu-se să potrivească 
iasca în buza cremenii şi să scapere. 

— Lasă, nu te mai chinui, moşule! Aprinde de colea! îi 
întinse iasca Pătru, cu un surâs care-i lumina chipul şi-l 
făcea plăcut la vedere. Nu ştii dumneata oare că de la o 
vreme nici amnarul nu mai scapără, nici iasca nu mai 
prinde foc? ... 'Ţi-o hi agiuns, cred, cât o tot ars şi-o tot 
scăpărat! ... 

— Asta nu se ştie... zâmbi a râde şiret şi moşul pe sub 
musteaţă. Omul are o păcătoasă zidire de la Dumnezeu! 
Numai gura mormântului îl satură şi îl linişteşte... 

— Vezi, aicea stă toată neînţelegerea noastră! grăi Pătru 
după ce slobozi din coşul pieptului norul de fum. Dumneata 
şi alţii de-alde dumneata, vorbiţi una-două, tot de groapă şi 
de ţintirime. Vă uitaţi peste umăr înapoi. Ori vă mângâiaţi 
cu viaţa de-apoi ceea ce-i tot una. Noi căutăm înainte... Ne 
doare şi ne-ngrijorează ziua de mâne... 

Moş Miron rosti fără turburare, de mult împăcat cu o 
astfel de înţelepciune: 

— Are să treacă şi ziua de mâne, dragă băiete, cum or 
trecut şi cele de ieri... Aveţi să găsiţi voi leac şi la necazurile 
voastre, că aşa-i făcută viaţa. Nevoia are să vă-nveţe când şi 
cum trebuie să vă vindeţi lemnele voastre, cum spune vorba 
din bătrâni. Ştii tu! Nevoia vinde lemne şi tot nevoia le 
cumpără! ... Aşa că nevoia vremurilor, are să-i silească şi pe 
boieri să plătească preţul cerut de voi, măcar de-ar fi el cât 
de amar... 


— Să dea Domnul, ca să ne apere de povaţa deznădejdii! 
„.. întări crunt voinicul cu flintă în spate. 

— Eu tare mă minunez numai de ce te aprinzi tu aşa, măi 
băiete? încercă să-l descoase, moş Miron. Nevoi aşa de 
multe din cale-afară, ştiu că nu te mână din urmă... Ai rostu 
tău... Ai pământ boieresc şi eşti scutit de boieresc... Ai 
datoria ta la pădure, pe care dacă ţi-o împlineşti cu cinste, 
te-ai plătit, de te lasă lumea şi stăpânirea să trăieşti în 
huzur... Ce mai vrei alta, numaidecât? ... Ce nu-ţi mai 
ajunge ţie? ... 

Pătru clătină din cap şi din plete, uitându-se înainte cu 
ochi neguroşi. 

— Nu-i vorba de mine, moş Miroane! Nu-s numai eu pe 
lumea asta... Ştii de unde-mi vin toate aiste? întrebă dintr-o 
dată cu glasul sfios şi nepotrivit cu întreaga-i făptură 
pietroasă. 

— Oi şti, dacă mi-i spune. 

— Dară rogu-te, să nu râzi... 

— N-oi râde, dacă nu-i de râs... 

Voinicul mărturisi tainic: 

— Umblă ceva în ţară, moş Miroane. Asta-i... Umblă şi ne 
caută şi ne cheamă să ne strângem şi noi. 

— O fi umblând, măi băiete! dădu din umeri prisăcarul, cu 
nepăsarea la care ajunsese după atâţia ani trăiţi cu atâtea 
văzute, auzite şi ştiute, în urma lui. 

— Nu mă-nţelegi! se întrista Pătru, privind în pământ şi 
căutându-şi de lucru cu o furnică neagră care se înverşuna 
să târâie un grăunte mai greu decât ea, îl scăpa şi îl apuca 
iarăşi. 

Voinicul o necăjea cu un pai, numai ca să nu ridice ochii şi 
să nu înfrunte privirea bătrânului, când va rosti cele ce 
avea el să spună. 

— 'Te-oi înţelege, dacă te-oi auzi... îl îndemnă moş Miron. 

— Umblă ceva care n-a mai fost... Eu am auzit noaptea, în 
bordeiul meu din pădure, şi întâi mi s-a părut că-i o 
înşelăciune a auzului. Parcă tot s-aud venind şi ducându-se 


căruţe. Şi copite parcă se tot aud... Pe urmă se depărtează 
călăreţii şi vin într-acoace paşi omeneşti... Nu o dată... De 
zece ori am auzit. Mi-am deşteptat din somn şi pe Prohira. 
Zic: „Ascultă şi tu, măi femeie!”... Nu i-am spus ce-aud, ca 
să am răspunsul curat, că femeia îndată se dă ori după 
spusa bărbatului, dacă-i deprinsă să robească; ori împotriva 
lui, dacă-i nărăvită, să spună tunsă, unde bărbatul zice că-i 
rasă... Aşa dară am aşteptat, fără să bănuiască la ce 
răspuns m-aşteptam eu... A ascultat şi dânsa şi mi-a spus cu 
spaimă: „Umblă ceva... S-aud mulţi venind şi ducându-se”... 
„Bine! Culcă-te!” - i-am poruncit. Dară nici ea n-a adormit, 
nici eu... Ascultam şi nu credeam auzului... Înţelegi 
dumneata ce înseamnă asta, moş Miroane? ... S-au sculat 
morţii noştri şi umblă prin ţară... 

— Aceia-s strigoi! scăpă cuvânt Mihai, strângându-se lângă 
moş Miron. 

— Nu-s strigoi! rosti cu tărie Pătru, primindu-l aşa şi pe 
dânsul în vorbă. Strigoii nu umblă călări, nici în căruţă... 
Nici nu se ridică toţi îndeolaltă să ţăse ţara, în lung şi-n 
lat... Aiştea-s morţii noştri, care vin să ne deştepte din 
somn... N-au să-şi găsească astâmpăr, până ce nu ne-or 
vedea că ne ridicăm să ne luăm dreptatea noastră pe care 
n-au avut-o dânşii... Eu am pus şi urechea la pământ... Se 
aud aşa mai limpede cum vin şi se duc, de nu-şi mai află 
hodină... Ce spui de asta, moş Miroane? 

Patru îl pătrundea cu ochi arzători, şi se înţelegea bine că 
pentru el toate nu însemnau o nălucire deşartă a auzului. 

Moş Miron prisăcarul scutură cenuşa lulelei de scândura 
prispei şi vorbi arar, fără să ridice ochii. 

— Poate, măi băiete! Tot ce se poate... Eu nu le-am auzit 
vuietele aeste despre care-mi spui tu. Poate-s bătrân şi mi-o 
slăbit auzul... Poate că nu mai am puterea ascunsă de la 
Dumnezeu, să mai ajungă ele până la mine să le primesc... 
Dar dacă zici că le-ai ascultat tu cu urechile tale, numai că 
sunt... Aieste-s un semn! Cer trăitorii schimbări, cer şi 


morţii schimbări pentru feciorii şi nepoţii lor care-au rămas 
în viaţă. 

— Va să zică mă înţelegi şi dumneata? se bucură Pătru, 
pădurarul cu ochii focoşi. Nu-nsemnează atuncea că umblu 
tehui, cum m-ai luat la repede mai adineaorea! Ascultăm 
semnele şi le căutăm rostul... Asta o facem! 

Moş Miron îşi băgă luleaua răcită în chimir şi adăogă la 
aprinderea nepotului, înţelepciunile sale: 

— Fie şi aşa... Numai aminte să luaţi. Cu graba nu mergi la 
sapă, iară cu răbdare şi tăcere se face şi agurida miere... N- 
o luaţi ponciş în coarne ca buhaii. Tot domol, buhăieşilor! ... 

— Tot domol! Aşa ne-au spus şi boierii, în Divan, celor 
cincisprezece oameni de-ai noştri. Daţi-vă cuvântul pentru 
unire, că avem să facem şi pentru voi cele de drept, tot 
domol! ... Cu domolul ista avem să închidem ochii şi noi şi 
alţii după noi, fără ca să mai vadă cineva împlinirea 
mincinoaselor făgăduieli. 

— Şi crezi tu că ai să mergi să-ţi iei pământ cu flinta, 
sărace Pătrule? întrebă moş Miron, ridicând sprincenele a 
mirare pentru asemenea rătăcire. Eu l-am cunoscut pe 
măria-sa Alexandru Ion Cuza, pe când era pârcălab la 
Galaţi. Am mers cu treburi la el şi l-am auzit cum vorbeşte 
şi l-am ascultat cum ştie ce să-ntrebe, ca să te ungă mai 
apoi cu răspunsul la inimă... Măria-sa are să ne deie 
pământ, ascultă-mă pe mine, nu flinta ta! ... Aista-i om de-al 
nostru, pe care ni l-o dăruit Dumnezeu la vreme... Numai 
să-i lăsăm şi lui vreme... Să scape mai întâi ţara de atâta 
oaste străină, câtă nu se mai sfârşeşte... Aicea-i vadul lor... 
Să ne curețe vadul şi ne-a veni şi nouă rândul... Ţi-o plăcut 
ţie să te ştii tot cu catane nemţeşti pe cap? ori tot cu de-akle 
alţii care-ţi împungeau berbecul din fuga calului în lance şi 
duşi erau cu hrana şi cu munculiţa ta? 

— Lasă că buni au fost şi aiştea! o ţinu înainte cu îndârjire, 
Pătru. 

— Buni? se miră prisăcarul. 


— Da! întări Pătru. Au fost buni, moş Miroane, fiindcă ne- 
au mai deschis ochii şi ne-au răzbit cu urgiile lor să le mai 
stricăm vadurile într-o bună zi. Să mai punem şi noi mâna 
pe securi şi pe coase, cum făceau bunii şi străbunii noştri în 
alte vremuri, să se apere de robie. 'Iot râu-i spre bine! ... 

Pădurarul privi în depărtări cu ochii plini de gânduri. 

Adăogă: 

— Cică în ţara nemților ar fi ieşit acum şi-o drăcie de-a lor, 
neanţască... Îi zice ţug şi-i un soi de car, care merge fără de 
cai şi fără de boi... Aţâţi focul la un căzănel, scoate fum şi 
începe să duduie, gata s-o purceadă la drum. Te sui în el, 
plăteşti câţi huzări ori sorcoveţi îi rânduiala, îţi faci cruce şi 
du-te băiete! Nu cere nici fân, nici ovăz! N-ai nevoie nici de 
jug, nici de ham! ... Nu zvârle şi nu te răstoarnă la vale! ... 

Moş Miron prisăcarul privi mai întâi cu luare-aminte la 
nepot, să înţeleagă dacă nu cumva are de gând să-l ia şi pe 
dânsul la vale cu astfel de căruţe fără cai despre care nu s-a 
mai pomenit. Pătru nu arăta însă semne de gânduri 
poznaşe. Se vedea bine că era şi el minunat foarte de 
asemenea zvonuri. Moş Miron nu se lăsă tot aşa de uşor 
amăgirilor. 

Îl aduse la adevăr: 

— Ca s-o creadă una ca asta, să mai cauţi pe altul, măi 
băiete! Slavă Domnului, încă nu s-apropie sfârşitul lumii şi 
leatul două mii, ca să înceapă căruțele a merge singure şi a 
scoate fum din căzănele, ca pe hogeagul de la cuptorul de 
pâne... Carul nostru cu boi, aşa cum l-am apucat, măcar de 
l-am avea noi cu mic şi cu mare, să ne mulţămim numai cu 
dânsul. Că-i sănătos şi te scoate din glod şi din nevoie... Or 
fi născocind ei nemţii multe drăcării, dar până aicea, băiete! 


— Ei spun! se lepădă şi Pătru de răspunderea unei 
asemenea drăcovenii. Nu zic c-am văzut cu ochii, dară 
dânşii vorbesc... Cum am cumpărat-o aşa o vând. 

— Eu cu ochii mei s-o văd, şi încă n-aş crede-o... Nu mai 
povesti oamenilor, c-au să te socotească ieşit din minte, 


Pătrule! Ascultă-mă pe muie... Auzi noaptea suflete 
umblând? ... Asta o mai înţeleg. Aceste sunt semne, iar 
semne s-au arătat de de când îi lumea, să vestească 
schimbări şi primejdii. Toată Sfânta Scriptură îi plină de 
semne... Dară că umblă căruţe fără de cai şi fără de boi, 
unde-ai aflat tu că s-a întâmplat una ca asta? ... Vin nemţii 
să ne prostească - şi noi să-i credem? Să caute alţi proşti... 

Pădurarul cobori ochii în pământ, cu trufia puţin cam 
zdruncinată. Aici recunoştea dreptatea bătrânului şi se 
hotărî să-şi pună frâu gurii, când va mai ajunge pe viitorime 
vorba la născocelile din ţara nemţească. Se ridică săltându- 
şi flinta pe umăr şi potrivindu-şi taşca de piele la şold. 

Moş Miron se urni şi dânsul din loc. 

— Încă nu pleca! ... spuse. Aşteaptă să-ţi scot o legăturică 
de faguri pentru Profiriţa, dacă pe-ai voştri n-aţi fost în 
stare să-i păziţi de vi i-a mâncat ursul de sub nas... Şi mai 
fă-i vânt, nepoate, să mai dea şi pe la mine într-o dimineaţă, 
să mai facă o scuturătură, că mă scot painjănii din casă. 

— Bine... Poimâine o ai aicea! hotări Pătru. Are să te 
scoale din somn... 

Prisăcarul intră în căsuţă să aducă fagurii. 

Mihai se ghemui sub ochii omului atât de îndărijit cu 
neamul împilătorilor, printre care nu înţelegea prea bine de 
ce-l prenumărase şi pe dânsul. 

Poate pădurarul văzu această ghemuire a băieţaşului în 
eL.. Ori poate numai o presimţi. Vorbi deodată, cu o 
blândeţe mai dulce pentru Mihai, decât mierea din fagurii 
lui Moş Miron: 

— Am înţeles că te cheamă, Mihăiţă... Nu te uita cu ochii 
aiştia la mine, Mihăiţă... Nu mănânc oamenii! ... Nici nu-i 
puşc cu flinta! Ne jăluim şi noi necazurile noastre, cum 
poate aveţi destule într-o casă de căminar, cât îi el de 
căminar. Drept spun? ... 

Voinicul aştepta, privindu-l acum cu bunătate, ca un om 
care se răcorise de alean şi simţea părere de rău pentru 
vorbe prea oţărât scăpate la necaz. 


— Drept... suspină uşor, Mihai. 

Omul nu contenea să surâdă pe sub musteaţă, apropiindu- 
se şi plecându-se spre el, cu mânele înfipte în chimir şi 
cuşma împinsă pe ceafă. Adaose: 

— Acuma mă lămuresc eu de unde îmi părea mie că te 
cunosc de undeva... Mare lucru să nu te fi văzut pe la mine, 
la pădure, tocmai la Baisa... Adevărat ori nu? 

— Da... îngână Mihai. Am fost şi pe la Baisa... 

— Şi cum de-ai ajuns tocmai pe-acolo, Mihăiţă, copile, că 
doar e-o bucăţică bună de drum? Îţi place codrul aşa de 
tare? 

— Îmi place... Parcă-s la mine-acasă. Parcă m-aş fi născut 
într-o scorbură de paltin; într-un cuibar de veveriţe... Dar 
atuncea m-am rătăcit... 

— Când ai să te mai rătăceşti altă dată, opreşte-te la 
bordeiul nostru... Poate eu n-oi fi acasă, dar acasă-i toată 
vremea nevastă-mea... lară dânsa mare dragoste are de 
copii, pentru că am avut şi noi doi copilaşi şi ni i-o strâns 
Domnul când cu holera... Dacă te-ai rătăcit o dată, ai să te 
mai rătăceşti a doua şi a treia oară. Pădurea-i vicleană. le 
fură şi nu mai ştii cum să ieşi din potecile ei ascunse, ca din 
palatul fermecat, cel din poveste... 

Mihai, de unde stătea zgârcit, cu picioarele strânse ca să 
cuprinză cât mai puţin loc, creştea acuma ca un copil 
năzdrăvan, din cele multe şi felurite poveşti, când îl auzi pe 
Pătru cum vorbeşte despre pădurea lui. Prinse suflet şi 
simţi o mare bucurie de viaţă, fiindcă o inimă care i se 
arătase la început duşmănoasă şi cruntă, se deschidea cu 
blândeţe, să-i dea ceva din căldura tuturor inimilor de pe 
lume. 

Vorbi acum fără sfială: 

— Ştiu asta! ... M-am rătăcit eu de multe ori în pădure... 
Eu chiar am şi dormit în pădure când m-a prins câteodată 
noaptea. Am dormit cu capul pe muşchi şi nu m-am temut... 

— Nici asta nu-i bine. 


Mihai nu avu când să afle de ce nu-i bine. Moş Miron se 
întorsese cu fagurii înveliţi în ştergar şi îi privi cu 
mulţumire, netezindu-şi barba lată: 

— Văd că aţi făcut pace şi prietenie. Mă bucură! Nu-s 
oamenii aşa de răi cum s-arată! Asta-i pentru tine, Pătrule, 
că eşti om în toată firea şi vrei să te-arăţi mai hapsânit de 
cum ţi-i feleşagul; şi asta-i pentru tine Mihăiţă, că eşti un 
ţânc şi te-ai spăriet de încruntările lui... Mai aveţi amândoi 
a învăţa multe de la viaţă. Sub fiecare om s-ascunde alt om! 
„„„ Adesea nu-l cunoaşte pe celălalt, nici cel care-l ascunde 
în el... La o adică, ştim noi cine şi ce şi câţi se mai ascund în 
noi? Nu ştim nimica! Asta-i Pătrule, află de la mine... Spune 
sănătate Profiriţii, din partea moşului! 

Pătru sărută cuviincios mâna bătrânului. Primi legăturica. 
O agăţă în flintă ca o desagă de drumeţ în toiag. Pe urmă, 
duse degetele la gură şi slobozi pe neaşteptate o fluierătură 
care trecu ca o sârmă înroşită prin urechile lui Mihai. 

Îndată se auzi ropot de copite şi se ivi la trap, calul ascuns 
până atunci la poalele dumbrăvii de fagi, unde păscuse 
otava subţire aşteptând chemarea stăpânului. 

— Dară la asta ce mai ai de spus? se făli pădurarul, 
căutând semn de mirare în ochii lui moş Miron. i-o plăcut? 
Cal haiducesc, nu alta... 

Prisăcarul zâmbi cu îngăduinţă, încreţindu-şi într-o sută de 
cute mărunte pielea obrazului din jurul ochilor. 

— Nu spun nimica, Pătrule! ... Decât doară că degeaba-ţi 
închipui tu a născoci drăcărie nouă, ca harabaua ceea a 
nemților... Tot ce este a mai fost, măi nepoate! ... Aşa-mi 
chemam şi eu pintenogul şi tot aşa răspundea ella şuierat... 
Numai că toate se petreceau cu vreo patruzeci de ani în 
urmă, pe vremea lui vodă Mihai Suţu şi-a Eteriei... Purtam 
şi eu flintă şi nu gândeam c-am s-ajung dădacă la muşte... 
Poate chiar c-am şi încercat eu cum bate flinta la piele de 
venetic, ceea ce ştiu că tu n-ai făcut-o, logofete, brânză-n 
bețe! ... 


— N-am făcut-o, dar poate că am s-o fac, dacă are să s- 
arate nevoie! se sumeţi din nou, Pătru. 

Îşi făcu vânt în şa, roti calul să-şi mai ia rămas bun 
înălţând cuşma şi scuturând pletele, pe urmă şuieră şi 
armăsarul se aşternu la galop cu burta la pământ. 

Moş Miron îl privi un timp cu mândrie înduioşată în ochi. 

Apoi se întoarse la Mihai şi îi petrecu degetele prin păr. 

— Să mergem acum oleacă şi pe la muştele noastre, 
Mihăiţă... Numai să-mi lepăd luleaua şi să-mi clătesc gura, 
că nu le prea place dumnealor... 

Mihai aşteptă, cu ochii pierduţi la marginea zării unde s-a 
mistuit voinicul cu flinta. Sub fruntea rotundă se adunau 
gânduri şi luări-aminte, cum se strâng albinele moşului la 
urdinişul stupilor. 

Au păşit amândoi, alături, mai întâi printre straturile cu 
flori mânăstireşti, bătute şi creţe, cu miresme puternice; 
mai apoi prin iarba înspicată unde se afla orânduită oastea 
ştiubeielor cu pălărioarele roşii de străchini pe frunte. Moş 
Miron s-a oprit să scotocească la unul şi la altul, cu mişcări 
delicate în vârful degetelor. 

Albinele îl primeau ca pe-un vechi cunoscut şi prieten, 
agăţându-se pe mâni şi în barbă, zburând şi întorcându-se 
înapoi cu un zumzet mărunt. 

Tot aşa mergeau pe mânele şi pe obrazul lui Mihai. Iară 
gâdilarea lor plăcută şi tainică, îi dădea părelnica simţire că 
trăieşte în sfârşit ceasul acela blând dinaintea tuturor 
vrăjmăşirilor, când oamenii şi celelalte făpturi pământeşti 
nu-şi purtau necruţată şi lacomă duşmănie: când coborau 
păsările să ciugulească din palma omului şi ciutele 
întindeau gâtul să primească alintare sub guşă, aşa cum 
istorisesc basmele. 

— Ei, hoaţelor, hoaţelor! se bucură prisăcarul, scoțând 
dintr-un ştiubei un cocoloş de ceară şi desfăcându-l în 
palmă. Aşa dară i-aţi făcut capătul? ... laca-i bun! ... La asta 
nu vă-ntrece nimenea, hainelor! ... 


Înlăuntru se afla o gânganie mare şi moartă. Moş Miron o 
zvârli departe în iarbă şi aşeză binişor capacele de ceară, 
pe-o tichie de strachină. 

— Ce-a fost acela? întrebă Mihai. 

— A fost un duşman de-al lor. L-o împins nebunia să intre 
la stup şi să hoţească la miere, dară mai ales la ouăle lor... 
Iară dânsele, îndată i-au făcut capătul şi pe urmă l-au învelit 
într-o răcliţă de ceară ca să nu-mpută ştiubeiul... 

— Puteau să-l alunge, moş Miroane! spuse Mihai. Numai 
să-l alunge... De ce să-l omoare? 

Moşneagul râse încet: 

— He-hei, dragul moşului! ... Le vezi tu blânde, că eşti cu 
mine şi mă cunosc. Poate şi fiindcă le miroşi tu pe placul 
lor... Dar să te ferească Dumnezeu de câtă răutate se 
deşteaptă în ele, când simt că se apropie un duşman ori un 
hoţ să le fure munculiţă... Tu Mihăiţă, că eşti copil, vezi 
numai frumuşaţa gâzelor. Eu le mai văd şi altfel... Tot ce te 
minunează pe tine în iarbă, cu sumedenia de gângănii 
mândre la făptura lor, îşi mai au şi altfel de cântec... Toate 
se alungă şi se caută, ca să se mănânce şi să se ucidă. Una o 
mănâncă pe alta, pe urmă vine a treia să-i mănânce ouăle... 
Îi face şi celeilalte, alta de hac... Dacă s-ar înverşuna aşa de 
cumplit şi oamenii unul asupra altuia, de mult s-ar fi stins 
sămânţia noastră de pe pământ... 

— Asta nu-i drept! ... Nu-i bine... rosti Mihai cu părere de 
rău, că-şi pierde o amăgire despre o frumuseţe a lumii. 

— Multe nu-s bune şi nu-s drepte pe lumea asta, Mihăiţă a 
moşului! ... Hai acuma la prispa noastră, că mi-am văzut 
lucrătoarele şi nu pot spune că s-au lenevit pe ziua de azi, 
măcar c-a fost sfânta duminecă... 

Moş Miron îşi scutură cu băgare de seamă roiul mişunând 
pe mâni, în păr şi în barbă. Albinele au zburat una câte una 
şi din părul lui Mihai, pe măsură ce se depărtau de 
ştiubeiele cu tichiile roşii. 

Pe prispă, moşneagul îşi îndopă iarăşi luleaua, tuşi, şi 
înainte de a începe, voi să afle dacă Mihăiţă are să mâie 


peste noapte la dânsul. 

— Dacă nu mă alungi, moş Miroane, m-am gânclit şi eu să 
dorm aicea... Acuşi, mâne-poimâne, se sfârşeşte vacanţa şi- 
am să le duc dorul la toate... Nu m-alungi? 

— De ce te-aş alunga, Mihăiţă? Nu ţi-am spus eu să vii 
chiar când nu-s acasă? ... Ştii unde-i cheia, sub care 
grindă... Deschizi! ... intri! ... le hodineşti, afli şi cele 
merinde la locul lor... Pe urmă, când îi ajunge mare şi tare 
în ţara asta a Moldovei şi eu oi fi pământ, ţi-i aduce aminte 
că a fost pe lume un moş Miron prisăcariu... 

— Am să-mi aduc aminte, moş Miroane! făgădui cu 
hotărâre Mihai. 

— Şi-acuma să-ţi spun istoria, de unde-am lăsat-o zilele 
trecute, când era să deie conu Gheorghieş peste noi, de-ai 
fugit şi-ţi sfârâiau călcâiele... Amarnic mai fugeai? ... zâmbi 
la amintire prisăcarul. Unde-am rămas? 

— La ploaie, moş Miroane... 

— Aşa... Când o prins a ropoti grindina ca săgețile în 
frunza fagului... 

— Mai spune o dată... se rugă Mihai. 

Moşul ridică sprâncenele în semn de mirare: 

— Ce anume să spun? 

— Aşa cum ai început adineaori... îmi place mie potriveala 
cuvintelor... Parcă am şi auzit eu cum răpăia grindina în 
pădure... 

— Bine, dragul moşului... Să-ţi spun... Când o prins a 
ropoti grindina ca săgeţile-n frunza fagului... 

Târziu, după ce soarele a scăpătat peste deal şi a început 
buciumul să sune cu jale, moş Miron a pus capăt 
povestirilor. Au ospătat şi s-au tras înlăuntrul căsuţei, la 
hodină. 

Cunoştea bine Mihai această încăpere. 

Nimic nu schimbase vremea şi poate multă vreme încă 
nimic n-avea să mai schimbe. 

Opaiţul din hârbul roşu fumega la capătul laiţei. Turtele se 
răciseră în cenuşă. Pe râşniţa noduroasă se aşternuse 


colbul. Motanul îşi pieptăna urechea într-acelaşi cotlon. 

Moş Miron potrivi mucul candelei cu degetele uscate, 
înviind sâmburele de lumină. Adaose un mănunchi proaspăt 
de busuioc şi de mintă, pe policioara îngustă; iar în odaie se 
răspândi mireasma pipărată şi prea sfântă, ca într-o chilie 
călugărească. Pe urmă, bătrânul îşi făcu îndelung 
rugăciunea de sară, la icoana afumată cu al ei sfânt cu 
comanac. 

Mihai îşi răcori arşiţa gâtului din cofa albă cu flori negre. 
Apa mirosea a brad şi a răşină. 

Ridicase un genunchi gata să urce şi să se aciuieze pe 
laiţă; se răzgândi. 

Îl muncea o întrebare. 

Îşi căută drum afară şi se culcă cu urechea la pământ, în 
iarba moale, ca să asculte umblând sufletele obidiţilor din 
vechi pe care le auzea Pătru, pădurarul. 

Când intră înapoi, în vârful degetelor, moş Miron asculta şi 
dânsul tot aşa. Lipise urechea la lutul de jos şi aştepta, ca 
un unchiaş căzut la grele mătănii, pentru grele păcate. 

— Prăpădisem pârdalnicul ista de amnar pe jos... se simţi 
dator să dea o lămurire ruşinată, ridicându-se şi 
scuturându-şi genunchii, când se văzu prins asupra 
faptului. 

Mihai nu socoti potrivit să întrebe cum se poate căuta un 
amnar pe jos cu urechea. 

Îşi luă locul şi rămase culcat, cu ochii deschişi la luminiţa 
blând tremurată a candelei. 

— Eu nu ştiu cum de aude el Pătru, umblând noaptea 
încoace şi încolo, călăreţi şi căruţe? ... se minună după un 
timp, cu glas somnoros, moş Miron. Aistea trebuie să fie 
numai nişte năluciri ale auzului... 

Mihai nu răspunse. 

EI le-a auzit şi nu voia să-i strice inima bătrânului, închisă 
la asemenea năluciri. 

Cu urechea la pământ, el le-a auzit ţesându-se încoace şi 
încolo: tainice chemări şi tainic umblet dintr-o tainică lume. 


— Hm! Nu răspunde! Se vede că a adormit! ... vorbi 
singur moş Miron, răsucindu-se pe cealaltă parte şi îndată 
scufundându-se în apa cea neagră a somnului. 

VIII. 

Acolo, la capătul codrului, e lacul cu trestia lină. 

Mihai a desfăcut perdeaua de crengi plecate, a atins unda 
cu vârful piciorului, iar lumina s-a fărmat într-o mie de 
țandări. Pe urmă, cercurile s-au potolit unduioase şi lacul 
din nou a fost oglinda prelucie din totdeauna. 

Se vedea acum alt cer în apă, cu un nouraş alb topinduse- 
n adânc şi cu o pasăre zburând molatec în cerul de dincolo. 
Poate în fundul acela era şi schitul scufundat din basm... 
Poate de-acolo se aude câteodată şi tânguiosul glas de 
clopot chemând de pe celălalt tărâm... 

Mihai le cunoaşte toate, dar mai ştie deocamdată şi altceva 
mai puţin părelnic. 

În mijlocul lacului se află plavia unde-şi are încă un culcuş 
al său de sorit şi de odihnă, mai drag decât toate celelalte, 
de aiurea. Acolo e o împărăție a lui necălcată de nimeni. 
Tuturor a tăinuit-o el; iar de dat, n-ar da-o pe nici o 
împărăție de-aievea din lume. 

Şi-a strâns hainele ghem, le-a învelit în cămaşa albă de în 
şi le-a dosit la adăpost într-o gură ştirbă şi neagră de salcie. 
S-a îndreptat spre cotul izvoarelor, unde apa e rece dar 
piciorul nu calcă pe mâl lunecos, ci pe-un aşternut de nisip 
mărunţit şi spălat. 

Pasul dintâi e o înfiorare plăcută. 

Îndată lacul îi cuprinde picioarele în două cătuşe tăioase, 
pe care Mihai le simte urcându-se repede până la brâu şi 
unindu-se într-o singură cingătoare metalică. Dar pe cât 
sunt de reci, pe atât sunt de firave. Cu o singură smucitură 
s-a smuls din cătuşele şi din chinga de oţel îngheţat, tot aşa 
cum cad lanţurile atinse cu iarba fiarelor, iar înotătorul 
spintecă acum întinsul cu palmele, cu umărul şi cu 
zvâcnetul genunchilor, până la plavia plutitoare cu egrete 
de stuf şi săbii de papură. 


Nimic nu-i schimbat. Toate îl aşteptau. Patul de muşchi; 
căpătâiul de mintă şi de ierburi. 

Mai este şi-un covru de trestii - sălaş primitiv pentru 
vreme vrăjmaşă. 

Mihai şi-a scuturat stropii de pe trup împroşcând o ploaie 
arcuită de pietre scumpe. Soarele-i mai dulce după o baie 
gheţoasă. Salteaua de muşchi l-a primit moale şi caldă şi 
catifelată. 

Cu bărbia în palme, rezemat pe marginea plaviei, ascultă 
şi-aşteaptă. 

Aici singurătatea e numai o părere. 

Trecătorul străin, rătăcit pe întortocheatele poteci de la 
capătul codrului, se poate opri uimit de atâta tăcere: Ce 
locuri pustii! Ce lac singuratec! 

Pentru Mihai însă, singurătatea acestei tainice împărăţii a 
tăcerii e străbătută de o mie de alte mărunte vieţi şi de-o 
mie de zvonuri abia susurate. 

În partea cealaltă, unde curg şipotele, e adăpătoarea 
ciutelor. La asfinţit ori în nopţile cu lună, dacă stă neclintit 
şi nu bate vânt într-acolo să poarte miros de trup omenesc, 
nu o dată i s-a întâmplat să vadă minunea... 

Până atunci, sunt alte minuni, mai aproape. 

Jos, în adânc, trec şi se-ntorc făpturile apelor. Nesfârşite la 
număr, fantastice la chip şi la înot. Ţiparii ieşiţi dintr-un 
cotlon de mal îşi caută alt cotlon, lunecând cu unduire de 
şarpe: un crap cu solzi de alamă, poate împăratul tuturor 
crapilor după cât e de mare şi de bătrân, s-a înălţat la 
lumina soarelui; au săgetat trei ştiuci cu guri de balauri, iar 
înaintea lor s-au risipit cu spaimă armatele mărunte de 
peşti străvezii, s-au ascuns ochene şi lini, aleargă să 
vestească primejdia o sârmuliţă sprintenă ca o ştafetă. 
Melci leneşi se lasă legănaţi între două ape. O broască 
țestoasă coboară oblic să-şi prindă sub capacul greoi umbra 
mai vie decât dânsa, căci aşa a vrut tainica lege a firii: 
broasca în ţeasta ei să pară un bolovan neînsufleţit, iar vie 
să pară umbra-i din apă. Pe luciul tipsiei se-alungă păianjeni 


şi gâze ca mici jucărele cu arcuri. O gânganie fără nume se 
saltă şi coboară într-un clopoțel de cleştar; din treacăt îi 
sparge cutioara cu aer alt gândac, uriaş, cu spinarea de 
smalţ verde şi cu labele lungi ca două ritmice vâsle. 

Sprijinit în coate, cu bărbia în pumni, Mihai priveşte la 
lumea din apă, de sub el, unde cerul şi adâncul se- 
amestecă; o mreană intră într-un nor şi o pasăre albă 
zboară sub lănciile trestiilor înfipte cu vârful în jos. 

Se vede acolo şi chipul lui, nepământean, printre foile late 
de nufăr, căutându-i în ochi şi zâmbindu-i. E chipul său 
oglindit într-adevăr, ori poate-i un alt el? Poate-i perechea 
lui de pe celălalt tărâm, aflându-l aci şi ieşit să-l vadă şi să-l 
întrebe, poate să-l cheme... 

Gândul ameţitor îi turbură ochii şi mintea. 

Cu vârful degetelor, Mihai sfarmă oglinda lacului. Îşi 
îndreaptă ochii aiurea. 

Din stuful cu foşnetul moale o gâscă sălbatecă şi-a scos 
puii în plutire înceată. 

Pe urmă un cufundar a început să facă tumbe; o pasăre 
necunoscută a atins apa cu sfârcul aripelor şi a zburat cu 
un peşte de argint în plisc. 

Văzduhul cântă de zumzetul subţire al ţânţarilor; un 
greier se îngână cu un cosaş; departe, în codru o pitulice 
răspunde-n răstimpuri unei ciocănitoare. Se poate numi 
aceasta pustiu şi singurătate? Aiurea, pretutindeni, sunt 
oameni osândiţi să trudească la muncile lor grele de 
neîndurată robie, întocmai ca oarba cârtiţă din hrubele 
subpământene, fiindcă a uitat că pe lume se mai află 
acestea, nu mai au ochi să le vadă, iar urechea a pierdut 
ascultarea zvonurilor din care-i făcută tăcerea. Dar o lume 
de vrajă durează aici şi Mihai simte crescându-i în el 
închipuirea dulce că asemeni copilului din nu mai ţine minte 
ce basm, el a fost scăldat de ursitoare într-o apă descântată 
care i-a deschis ochii să vadă ceea ce alţi ochi nu văd; 
urechea, s-audă ceea ce alte urechi n-aud. 


Răfuiala de-acasă, şi şarpele de curele împletite din cui, 
sunt acum foarte depărtate şi poate acelea nici nu fac parte 
dintr-o lume adevărată. Numai acelea, tocmai acelea, poate 
că sunt năluce şi visuri urâte. 

Lumea cea adevărată e aicea. Cu greierul împintenat 
sărindu-i pe mână şi încheindu-şi haina plină de şireturi, ca 
să anunţe ca un vornicel o nuntă de gâze cu mare alai. Căci 
ce alt decât o nuntă de gâze, poate să fie îmbulzeala şi 
freamătul acesta în lumea celor ce nu cuvântă? Uite şi 
lăutarul care scârţâie pe-o singură strună, iată şi bondarul 
rotund în pântec cu a lui cobză somnoroasă; au sosit şi 
albinele purtând în trăistuţele de la şold colb mărunt de 
aur. Purici năzdrăvani de iarbă sar cu potcoavele lor de 
oţel, se-nşiră poporul furnicilor, pe puntea de păinjeniş trec 
gândăcei roşii cu puncte pe spate, cărăbuşi verzi-albaştri, 
măriuţe şi fauri, lanţ de fluturi şi o mulţime de norod. 

Poate mirele e fluturelul acela cu mustaţa răsucită, poate 
mireasa-i floarea aceasta mică şi sfioasă, aşteptând după o 
frunză lată ca fetiţa cea din basm pitulată după uşă. 

Mihai urmăreşte alaiul până ce s-a topit o parte în soare şi 
alta în ierburi. 

Apoi s-a răsucit cu ochii la cer. 

Chiar golul cerului nu-i gol. 

Un nour i-acuma prelung ca o navă, pe urmă-i o fiară 
nemaivăzută cu creastă şi solzi, a fost un călăreț pe un cal 
în galop şi-acuşi e portal de palat în ruină. 

Până şi-un nour e mereu altceva şi altfel mereu. 

De unde să-l vadă cârtiţa din poiana cu veveriţe, osândită 
la ocnă pe toată viaţa, cu tot neamul ei împreună din ţâţă-n 
fiu şi din mamă în fiică, până la sfârşitul sfârşiturilor? de 
unde să-l vadă oameni de departe, care merg numai cu 
ochii în pământ, ca vitele de povară? 

Mihai simte o mare milă pentru asemenea osândă fără 
liman. 

A ciulit urechea. Un sunet moleşit de talangă e încă foarte 
departe, dar şi acela e tot pentru el. 


Înseamnă că se îndreaptă într-acoace baciul Trofim cu oile 
sale la adăpătoarea de sară. 

Baciul Trofim a fost în tinereţe frate la mânăstirea Secu 
din ţinutul Neamţului, a învăţat buche slavonească şi ştie să 
citească în vieţile sfinţilor, după cum citeşte în stele, în zodii 
şi în zborul păsărilor. 

Iar ajutorul său, Alexa, un flăcău spătos şi înalt cât un 
munte, era până la începutul verii un izvor nesecat de potri- 
veli ghiduşe, de iznoave şi cântece, din care pricină Mihai 
se ţinea după el ca un mânz. Acum e întunecat şi tăcut, 
umblă cu fălcile încleştate, i se văd oasele frunţii şi umărul 
obrajilor, cu pielea întinsă, lucioasă şi galbenă ca o gutuie 
lustruită; nu se mai uită în ochii omului şi răspunde într- 
aiurea când îl întrebi. 

El e cel care buciumă noaptea cu jale, când steaua 
ciobanului licăre sus şi când tac şi izvoarele să-l asculte. 

Ce-l mistuie ca o arşiţă, Mihai încă nu poate pricepe. 
Presimte numai că e ceva dureros şi cu toate acestea de-o 
chinuire fioros de dulce. 

Îl aşteaptă. Dar nu aici. Nimeni nu trebuie să cunoască 
împărăţia lui din plavie. 

Îşi face vânt îndărăt, înotând spre salcia scorburoasă cu 
straiele ascunse. Îşi clăteşte picioarele în apa izvoarelor, îşi 
scutură cămaşa de urechelnițe urâte şi de furnici roşii, se- 
mbracă grăbit şi le iese în cale. 

Turma înaintează agale, ciugulind colţul ierbii printre 
tufele de arini şi de porumbrele. 

Înainte nu-i sar zăvozii, căci de mult îl cunosc. Baciul 
Trofim îl întâmpină minunat că a ajuns tocmai pe-aici; Alexa 
nu spune nimic, poate că nici nu îl vede cu ochii lui rătăciţi. 

— Ei bată-te norocul, Mihăiţă! se bucură baciul vorbindu-i 
proptit în toiag. Taman mă-ntrebam eu pe unde-i fi 
umblând, de nu ţi-am mai ştiut de ştire de săptămâna 
trecută şi mă temeam că te-o pus căminaru-n desagă şi că 
te-o dus la şcoala nemţească. 

— Încă nu, moş Trofim... Vreo zece zile tot mai am... 


Glasul lui Mihai a sunat trist. 

Baciul i-a înţeles jalea, căci îndată întrebă scărpinându-şi 
barba ghimpoasă şi rară de spân: 

— Şi-s zilele scurte, pe cât mi se pare? Hai, cârlănaşule? 

— Scurte grozav, moş Trofim. 

— Asta o simt şi oile mele, Mihăiţă. O simt încă mai bine 
păsările cerului... Am văzut unele străine, în treacăt pe-aici; 
pe altele de-ale noastre nu le mai văd... De-acuma s-a 
isprăvit cu vara... 

Mihai socoti de a sa demnitate să arate şi el că are 
oarecare cunoştinţă despre mersul păsărilor călătoare. 

— Eu cred că are să fie toamnă lungă şi frumoasă, moş 
Trofim. Mai este încă până ce-or pleca rândunelele şi 
cocoarele... Numai eu n-am să fiu aici, să le văd şi să-mi iau 
rămas bun de la ele... 


Baciul Trofim sprijinit în toiagul crestat cu flori şi lustruit 
de mână, se uită de la înălţime la omuleţul care-i vorbeşte 
ca un om mare. Surâde cu sclipiri roşcate în ochii roşcaţi şi 
nu conteneşte să-şi scarpine barba roşcată şi rară, fără nici 
un fir alb. 

— Ce ştii tu, Mihăiţă, despre pasările cerului? Până la 
rândunele şi cocoare, au venit în treacăt şi au plecat 
altele... N-ai auzit viers nou de pasăre în codru? 

— Ba, mda... recunoaşte Mihai, numai ca să nu-şi 
mărturisească umil neştiinţa. 

— Văd eu ce fel de mda! ... Mai lasă să treacă vremea şi ai 
să le înveţi şi pe-aieste. Nu de la şcoala nemţească - ai să le 
înveţi de-aicea, din ceaslovul pădurii. Ai să afli atuncea, că 
de mult, de pe la giumătatea lui Secerariu, mulţi oaspeţi au 
apucat drumul pribegiei, iar alţii le-au luat locul... Semn de 
iarnă timpurie şi grea, berbecelule! Să-ţi iei cojocel gros la 
şcoala nemţească şi-o ţurcă zdravână să nu te mai vezi 
dintr-însa... Ascultă ce-ţi spune moşneagul! 

— Am să te ascult, moş Trofim. Dară drept să-ţi spun, eu 
tot nu văd că s-au dus încă păsările noastre şi că au venit 
altele în loc... 

Baciul îşi descleştă tălpile şi toiagul din pământ, înaintă cu 
paşi rari să-şi ajungă oile din urmă, arătă o pasăre cu guşa 
verzuie pe-o creangă: 

— Pe asta o cunoşti, vrei să spui? 

— Nu î rosti Mihai. 

— Nici n-ai de unde s-o cunoşti. E o venetică. Vine din sus, 
din ţara nemţească, poate mai de departe. Şi nu stă decât o 
sară. Mâine n-ai s-o mai vezi. Acolo, în ţara ei poate că are 
un nume... Noi nu i-am dat, pentru că n-avem de ce să-i 
dăm, ca uneia care vine şi se duce... Aşa se tot petrec de 
două săptămâni şi tot aşa au să se petreacă altele, de alt 
neam, până ce-a da pospaiul cel dintâi de omăt... Nu-s 
numai rândunelele şi cocorii, Mihăiţă, care pleacă să ne lase 
aicea cu toamna şi care vin să ne aducă primăvara... Pe 
acele le vezi, fiindcă vin şi se duc în stoluri. Altele trec 


risipite şi măcar că-s mai multe, nu le bagi în seamă cum se 
scurg către ţările fierbinţi de miazăzi... Acolo trec ele 
marea la apa Nilului, şi mai departe, peste sfintele pustiuri 
unde au schimnicit şi s-au rugat la Marele-Păstor, pentru 
noi păcătoşii, sfântul Simion-Stâlpnicul şi cuvioasa Teodora, 
care a trăit în cetatea Alexandria din ţara Eghiptului, pe 
vremea împăratului Zinon... Acolo, trag eu nădejde să 
găsească alţi schimnici acuma, la deşertul Tebaidei şi să le 
dea de veste înalt preacuvioşilor să facă rugăciuni pentru 
un nevolnic muncit de chinurile iadului, ca acest Alexa de 
faţă! 

Baciul vorbise mai apăsat şi mai rar, înadins ca să audă şi 
Alexa care-şi apropiase pasul de dânşii. 

— Pe mine nu mă mai izbăveşte nici o rugăciune de pe 
lume... grăi cu sfârşeală flăcăul. 

Mihai îl privea pe furiş, cu uimire şi cu un fel de spaimă. 

Se apropiau de adăpătoarele oilor. 

Flăcăul mergea fără să vadă unde calcă, lunatec, cu 
fruntea lovită de crengi. 1 se scobise obrazul, i se 
împuţinase lumina ochilor, târa un colţ al saricei pe jos; iar 
buzele vinete se subţiaseră ca după o băutură înveninată. 
Două cearcăne îi mâncau jumătate de faţă. Dar niciodată 
glasul buciumului n-a plâns mai duios ca în nopţile de 
săptămânile din urmă, de când Alexa poartă prin lume un 
asemenea chip mistuit. 

Baciul Trofim băgase în seamă privirea lui Mihai. 

Rosti, dând umăr flăcăului: 

— Au agiuns să râdă şi copiii de tine, sărace Alexa, sărace. 

Mihai făcu repede înconjurul lui Alexa, să-i fie de cealaltă 
parte, şi spuse cu glas uşor, atingându-i bâta lucioasă cu 
flori: 

— Nu râd, bade Alexa! Nu-l crede... N-am de ce râde... Aş 
vrea numai să te mai văd cum erai astă-vară, când am 
venit... 

— Aşa n-ai să mă mai vezi niciodată! ... rosti posomorât 
flăcăul, retezând din treacăt cu bâta vârfurile zimţate de 


feregă. Atuncea eram om, acum nu mai sunt om; asta-i şi 
capătul! 

Se aşeză pe o lespede, cu faţa spre lac, aşteptând oile să-şi 
sfârşească adăpătoarea. 

Baciul Trofim vorbi cu neîndurare, în graiul lui bisericos, 
cu pomeniri din slovele bibliei: 

— Vai ţie, nefericitule, că ţi-ai închipuit că toate n-au să se 
afle şi că nu se plătesc. N-ai ştiut tu cuvântul Evangheliei? 
Nimica nu este acoperit care să nu se descopere şi tăinuit 
care să nu se cunoască. Căci câte întru întunerec le-aţi 
vorbit întru lumină se vor auzi; şi ceea ce la ureche aţi grăit 
în cămări, se va propovădui peste acoperământuri... 
Acestea le spune cuvântul Sfintei Evanghelii şi n-ai ţinut 
socoteală de ele. N-ai ţinut socoteală nici de poveţele 
mele... Ai trecut peste ele şi ai ascultat ispitele diavolului 
care-au luat întruparea de muiere ca să te piardă şi să-ţi 
răpună mai uşor grumazul sub diavoliceştile-i lanţuri... Aşa 
fiind, nu văd altă izbăvire pentru tine, Alexa, decât să 
îmbraci haina schimnicilor şi să lepezi buciumul cu care 
degeaba o mai chemi... Vai ţie, dacă-ţi închipui că numai 
hangiu-i pricina că s-a întors şi o ţine sub zăvor şi că de 
aceea nu mai răspunde... Când îi este femeii a scăpa, iese şi 
de sub zece zăvoare; iese şi din mormânt! ... Adevăru-i că a 
aflat în locul tău altul şi că poate noaptea ascultă în 
dezmierdările lui buciumul tău de nebun... 

Alexa strivi cu bota o gâză nevinovată. 

Baciul 'Trofim râse crud înveselit de înciudarea fără 
măsură, răcorită pe-o sărmană gânganie cât un grăunte, cu 
un ciomag să dezghioace o ţeastă de lup. 

— Mai bine-ai izbi-o pe dânsa aşa, cu bota, şi te-ai face 
prăpădit în lume, dacă altfel nu-i chip... 

— Mă împingi la păcat! ... oftă flăcăul. 

— Dacă-i întruparea diavolului aşa cum şi este, atuncea 
nu-i păcat. M-oi ruga pentru tine; îi îmbrăca rantia 
călugărească şi te-i ruga tu singur pentru păcatele tale... 


Orice-ai să faci, mai bine are să fie, decât ceea ce faci 
acuma, Alexa, fiule! ... 

Alexa rosti cu ochii pierduţi: 

— Am să fac altceva, moş baciule! Într-o zi ai să mă afli 
spânzurat colea într-o creangă, ori leş c-un bolovan legat de 
gât în fundul iezerului, mâncat de raci şi supt de lipitori... 

— Iară păcatul ai să-l spânzuri şi pe el, ori ai să-l îneci în 
baltă să-l mănânce racii? Asta o crezi? 

Flăcăul strânse din umeri. Puţin îi păsa lui de păcat. 

Dar baciul Trofim stărui cu predica înainte: 

— Are să se ţină păcatul de tine, nefericitule pe ceea lume, 
şi-are să cumpănească greu în cumpănă la judecata de- 
apoi, fiindcă nu este iertare pentru cel care îşi ridică singur 
viaţa. Şi pentru cine vrei s-o faci? Pentru o întrupare a 
diavolului... Vină-ţi în fire, Alexa! Deşteaptă-te! ... Mâna 
ispititorului-i asupra ta şi demonul ţi-ameţeşte urechea... 
Deşteaptă-te, îţi spun! 

Alexa, într-adevăr, chiar că avea nevoie să se deştepte din 
lumea unde era dus. 

Părea că priveşte asupra lacului, unde se buluceau oile 
lungind gâtul şi oglindindu-se ca o altă turmă a adâncurilor. 
Ochii însă nu vedeau turma şi lacul; nici cerul de deasupra 
şi nici cerul scufundat în apă. O vedeau numai pe cea care 
nu mai răspundea la chemare, cum altădată venea ea să 
desfacă perdeaua de sălcii şi să-l deştepte cu o tresărire, 
din aşteptările lungi de-atuncea. 

— laca pentru cine-ai cumpărat zgărdiţă de mărgele şi 
cercei să-i pui în urechiuşe! ... se îndârji baciul să-i 
zgândăre rana. Acum îi mai alintă altul zgărdiţa şi 
urechiuşele... 

Alexa gemu, înălţând ochii plini de rugăminte 
neputincioasă, ca ochii mioarelor în clipa înjunghierii: 

— Mai cruţă-mă şi dumneata, moş baciule! Ai să mă faci 
să-mi iau lumea-n cap... 

— N-ar fi râu... la-ţi-o, Alexa! Asta-i socoteala cea mai 
bună. După o lună sau după un an,aisă te întorci tămăduit 


şi-ai să te minunezi singur pentru ce-ai fost în atâta 
frământare. Are să-ţi fie ruşine de mine şi scârbă de tine... 

Flăcăul nu mai rosti nimic. 

Nimic nu mai spuse nici baciul. 

Stăteau aşa neclintiţi, de piatră, unul rezemat în toiag, 
celălalt căzut la pământ, cu bâta alături. Baciul Trofim, 
uscat şi cu barba rară de spân, îl privea ascuţit; Alexa nu 
privea nicăieri. De şase săptămâni aşa îşi făceau viaţa. Unul 
ciocănind cu pilde duhovniceşti, dar mai fără de milă ca 
muncile diavolului; celălalt aşteptând într-o arşiţă noaptea, 
ca să înceapă a-şi buciuma chemarea dureroasă în pustiu. 

Iar Mihai, presimţea întâia oară că peste oameni se lasă 
din senin o urgie mai înfricoşată decât tot ce a văzut şi-a 
înţeles el până atunci; că se află o suferinţă mai cumplită ca 
foamea şi ca setea şi ca orice durere trupească, mai cruntă 
ca boala şi moartea. 

— Haidem! rosti baciul, împungându-şi ajutorul cu vârful 
toiagului. 

Alexa se ridică. 

Dar nu se mişcă din loc. 

Rămase stâlp, cu bărbia înfiptă în bâta cu măruntele 
crestături din vremea când îşi petrecea ceasurile de 
aşteptări născocind alte împreunări de cruciuliţe, flori şi 
învrâstări cu vârful custurei. Sarica îi spânzura pe-un umăr 
până la pământ. 

Acuma părea că ochii lui şi-au găsit o ţintă. Căutau la locul 
cel mai adânc şi mai negru, din coasta plaviei, unde Mihai n- 
a izbutit să ajungă cu nici o prâjină la fund. 

— Haide! răcni de departe, din frunziş, a doua oară, 
baciul. Haide, Alexa! ... 

Mihai aştepta lângă flăcăul întunecat. 

Ar îi dorit să afle şi să-i poată rosti alinător, o vorbă bună ţi 
potrivită pentru asemenea chinuire, pe care n-o pricepea 
deplin, dar o bănuia în turburea sa înţelegere. Nu află însă 
cnvintele. Nu-i venise încă vremea să le afle şi să le spună. Îi 


netezi numai blana miţoasă a saricei, amintindu-i cu glas 
scăzut: 

— Bade Alexa, te cheamă... 

— Ha? făcu flăcăul. Aha! Mă cheamă? ... Bine, mă duc. 

Şi plecă fără nici un semn de rămas bun, cu faţa biciuită 
de crengi. 

Talanga turmei sună tot mai depărtat şi lin. 

În acelaşi loc, nemişcat, Mihai rămăsese şi dânsul, un pui 
de om cuprins de împietrire. În minte-i încolţeau întrebări şi 
răspunsuri. Erau nelămurite fără îndoială, dar fără îndoială 
pline de spăimoasă nelinişte, ca atunci când privea până la 
ameţeală în adâncul negru al apelor. 

Pe urmă, un stol de caii-dracului, zburând cu sfârâit de 
aripi străvezii, îi fură luarea-aminte şi gândurile aiurea. 

Soarele cobora spre asfinţit; umbrele se lungeau. Alături, 
fie-o frunză de brustur găsi un căşuşor cât un fund de 
pălărie. Îl lăsase baciul Trofim, cum de atâtea ori îi băga 
unul sub braţ, în silă. Căci cu toată vorba lui amarnică şi 
privirea lui ascuţită, baciul era un moşneag tot aşa de bun 
la inimă şi de grijuliu cu viaţa altora, ca moş Miron 
prisăcarul. Atunci de ce-şi încolţea însă cu atâta vrăjmăşie 
ajutorul; de ce nu-l cruța cu vorbele sale tăioase, de ocară? 
„.. Lumea îi arăta lui Mihai laturi din ce în ce mai pidosnice 
şi purtările omeneşti i s-au părut încă mai greu de urmărit 
în rostul lor adânc. 

Cu gâzele şi cu făpturile din împărăţia sa, se înţelegea mai 
uşor. Faptele lor erau mai simple şi viaţa lor mai limpede, 
chiar dacă pe toate le vedea printr-o oglindă amăgitoare. 

Pentru această noapte din sufletul lor, copilandrul simţi 
frică şi durere de oameni. 

Se hotări să doarmă singur, în covrul lui de sălbatic de pe 
plavie. Îşi puse mai dintâi inima la cale. Agăţă bucata 
rămasă de caş într-un hârzob de nuiele împletite, sus într-o 
creangă, unde numai veveriţele şi păsările cerului puteau 
să mai dea peste ascunzătoare. Aşa îşi împărțea el 
merindele cu vietăţile codrului. Câteodată le găsea 


neatinse; alteori nu mai afla nici fărâmiturile. Şi n-ar fi 
putut să spună când îi tresălta lui inima mai mult de 
bucurie. 

Pe urmă, trecu înapoi, înot, la plavie, de astă dată cu 
legătura de straie prinsă cu cureluşa de cap, ca să poată 
dormi îmbrăcat şi ferit de roua cea rece a dimineţii. 

Îşi pregăti culcuşul aşteptând noaptea. 

Pe încetul şi-au făcut pregătirile lor, pădurea şi lacul. 

Aurul din văzduh s-a topit. A rămas numai argintul pe ape. 
Blânda batere de vânt murea cu un freamăt moale în sălcii. 
A trecut gâsca sălbatecă mânându-şi puii albi, între trestii, 
să se culce. Departe, la marginea lumii, sau poate în adânc, 
la afundul lumii, a tremurat iarăşi tânguiosul glas de clopot. 
Glasu-rile celelalte, ale codrului, au tăcut unul câte unul, pe 
măsură ce s-au adunat păsările somnoroase la cuiburi - 
chiar acele străine şi trecătoare, care vor porni mâine 
dincolo, peste mare, peste apa Nilului, la deşerturile sfinte 
unde au de dus veste schimnicilor să se roage pentru 
sufletul ciobanului Alexa, din ţara de sus a Moldovei. Poate 
dorm într-un cuib părăsit de alte călătoare mai grăbite; 
poate au aţipit pe-o rămurea cu pliscul ascuns sub aripă. 

S-au aprins stelele umezi pe boltă. Au lucit boabele de 
piatră scumpă în tortul păianjenilor. 

Pe urmă, deodată luceafărul a întins punte subţire ca o 
strună de argint de-a curmezişul lacului. Luceafărul, steaua 
sa, pe care o alesese între toate. Era un luceafăr sus şi altul 
jos, în apele limpezi. 

Luna se simţea încă departe, urcând de la marginea lumii. 

Mihai nu mai putea s-o aştepte. Îi cădeau pleoapele grele 
de somn. Se ghemui pe-o coastă ca un pui de sălbătăciune 
în culcuşul de muşchi, de iarbă şi de mintă, cu ochii la 
licărul luceafărului din adânc. 

O mare tăcere de vis se întinse, iar în marea tăcere începu 
buciumul de pe deal să cheme cu jale. 

Mihai îl auzi prin somn şi prin vis. Prin somn şi prin vis îl 
scutură un fior, până când simţi că al său înger de pază a 


pogorât încins cu haina de umbre şi raze, până când îi 
dezmierdă auzul foşnetul aripelor uşure şi îl dezmiardă 
privirea lui bună printre genele-i lungi, care semănau cu ale 
Mariei şi cu ale mamei şi nu erau totuşi nici ale mamei, nici 
ale Mariei, sora cea moartă şi înălţată la cer. 

Pe urmă buciumul a tăcut. 

Luna s-a înălţat peste o lume pustie şi rece. A lucit pe-o 
frunte rotundă de copil, alungând îngerul alb şi părelnic, de 
pază. 

Mihai a scâncit şi a întins mâna prin somn, să-l oprească, 
să-l mai ţină lângă el, să-i mai stea de veghe, să-l mai apere 
de cele urâte şi rele ameninţări din lumea somnului; de cele 
încă şi mai urâte şi mai rele ameninţări din lumea de aievea. 

Dar îngerul părelnic se topi fâlfâind în negura moale a 
lacului. 

IX. 

S-a pregătit pădurea de toamnă. Dar nu-i încă toamnă. 

Vârful teilor a prins o zgură uşoară. A ruginit nucul bătrân 
înainte de vreme. Acolo sus, nici frunzele fagilor nu mai 
sunt de acelaşi verde neatins şi crud. Umbrele s-au lungit 
piezişe. Pe linia lor se măsoară în fiecare amiază, cum 
drumul soarelui e din ce în ce mai obosit şi mai scurt. În 
locul florilor de mac, cu roşu de catifea sângerie, tăiată din 
hlamida venețiană a domniţelor ctitoare de pe ziduri de 
mânăstire, acum vântul clatină măciuliile mucede, în care 
sună sămânţa măruntă ca în rotunde cutioare de carton. 

Pluteşte pretutindeni presimţirea sfârşiturilor. 

Aseară, în amurgirea noroasă şi vânătă, un vrăbioi zbârlit 
piuia singuratec. Cerul coborâse aproape. Se împrăştia fum 
de paie, plângea un copil ghemuit lângă gard, iar lătratul 
câinilor avea un răsunet vechi şi stâns, ca şi cum s-ar fi 
chemat înde ei câinii cei mai bătrâni de pe lume. Nici 
buciumul lui Alexa, pe deal, nu mai jelea o durere a lui, 
singură. Tânguia acum vara care se duce, tânguia plecarea 
cocorilor; gemea pentru toţi. 


Din pridvor, Mihai îmbrăcat în haina neagră şi groasă, le-a 
ascultat şi le-a privit toate tăcut, cu fruntea plecată sub 
poyara sfârşitului de vacanţă. 

Dar astăzi soarele s-a înălţat din nou dezmorţit. 

E o lumină plăpândă, fumurie şi tristă, poate numai fiindcă 
de-acuma înainte, ceva a pus pentru totdeauna abureala 
unei oglinzi împâclite între viaţă şi ochi. 

Departe se aud scârţâind greu osiile carălor cu lemne. Pe 
masă, vântul citeşte singur în cartea lui Şerban uitată afară, 
Întoarce foile. S-a oprit o clipă. Poate s-a înfiorat şi vântul 
de priveliştea osemintelor albe, căci foaia a început să 
tremure după tremurul degetului nevăzut. 

Chiar glasul păsărilor e mai ostenit şi ciudat; chiar vuietele 
depărtate vin parcă dintr-un adânc de pământ unde-au 
chemat glasuri de morţi. 

Mihai a stătut la îndoială în scara pridvorului. Are atâtea 
de făcut şi de văzut într-o singură zi! Mâine se întoarce 
căminarul acasă de la drumurile lui lungi; peste trei zile îl 
va încărca în şarabana fără arcuri, cu legăturile sale 
nevoiaşe de şcolar - aşternuturi, rufe, merinde şi cărţi - 
pentru calea cea jalnică a Cernăuţilor. 

De unde să-nceapă? 

Alături, floarea de sora-soarelui şi-a desprins cea din urmă 
foaie galbenă şi mototolită. A rămas numai un taler rotund 
şi urât de seminţe, alăturea altul şi altul, ca un soare negru 
şi mort alături de altul şi alt soare putred şi mort. 

A plecat să rătăcească în neştire, pe poteci deşarte, 
căutând urmele paşilor de ieri şi de alaltăieri şi de toată 
vara. Pe aici a trecut... Şi pe aici... Pretutindeni... 

Ploaia de-acum două zile a astupat tot. A înecat tot. În 
fiecare întunecuş a mai adâncit începutul de pustiire. 

În poiana cu paltini rotaţi a aşteptat veveriţele lui jucăuşe. 
S-a ivit târziu, numai una. Şi n-a venit să se legene în 
hamacul de fir de paing; să se-alunge în danţul nebun prin 
văzduhuri. E posomorâtă şi singură. S-a prefăcut deodată 
într-o bătrână zgârcită, căutând alunele hranei de iarnă. 


Trece dintr-o creangă a alunului în cealaltă, duce la ureche 
fructul şi-l sună fructul e sec, îl leapădă şi culege altul, sec 
şi acela... 

Numai cârtiţa din adânc a ajuns departe şi a umplut toată 
poiana de muşuroaiele urâte. Acum sfredeleşte la o movilă 
din celălalt capăt. E acolo truda ei de-o vară întreagă. Spre 
ce folos? Spre ce bucurie? Aceasta numai mintea sa de 
ocnaşă a întunericului o ştie. Şi poate oamenii care ca şi 
dânsa, orbecăiesc aşa, o viaţă întreagă într-un întuneric 
fără de stele. 

Mihai a încercat să întindă veveriţei pumnul cu alune din 
buzunar. l-ar aduce toate alunele codrului numai s-o vadă 
din nou jucăuşă şi fără de grijă; numai să-şi cheme tovarăşa 
plecată şi dânsa aiurea, pe-aproape, pentru aceeaşi 
netrebnică agoniseală de bătrână zgârcită. S-a apropiat. A 
clătinat alunele sunându-le în palmă. Dar veverița l-a privit 
ursuză. S-a mistuit într-un tufan cu spini. Nu l-a înţeles. Nu- 
| mai cunoaşte. 

Prietenia lor rămâne de-acum numai o poveste dintr-un 
trecut. 

Mihai a lăsat să cadă alunele din palmă una câte una, cu o 
mişcare înceată. 

Le adunase pentru nimeni. 

A plecat pe poteci părăsite, cu fruntea înclinată, ca după o 
îngropăciune. 

Se văd urme de ciută pe cărarea jilavă. Le cunoaşte bine. 
Urma copitei de ciută, mai mare şi mai rară; urma puiului 
mai mică şi mai măruntă. Pentru cine vor mai veni de- 
acuma la adăpătoarea numai de dânşii ştiută, în nopţile 
vrăjite cu lună? 

O secure răsună departe, în codru, icnind în răstimpuri 
egale. Pe urmă se-aude şi trosnetul trunchiului căzut şi 
crengile frânte. 

În pădure e-un fag mai puţin. 

Lacul de la capătul potecii îl aşteaptă cu netedul apei 
încreţit de vântul subţire. Cerul s-a fărmat şi aici. Se 


oglindeşte o pâclă. O vietate a pustiului buhăie gros şi 
posac. 

Mihai şi-a sprijinit fruntea în scoarţa de salcie ca într-o 
cruce de ţintirim. 

A tresărit. S-a izbit o pasăre oarbă în perdeaua de ramuri, 
în genunchi s-a aplecat s-o ridice. 

E o pasăre din acelea străine, în treacăt, istovită de drum. 
A cules-o în palme şi a încălzit-o. I-a ascultat la ureche 
ceasornicul cu bătaia măruntă a inimii. E o pasăre străină 
plecată spre ţinuturi străine; are guşa verzuie şi lumina 
ochilor înceţată după atâta zbor lung; are oasele mici şi 
zvâcnite de tremur. A lipit de obraz trupul cu pene 
mătăsoase, iar pasărea a început să învie. 

S-au încălzit amândoi şi-o clipă n-au mai fost singuri. 

Pasărea a piuit duios. Mărgelele ochilor au lucit negre. Pe 
urmă a prins să se zbată. 

Mihai a deschis pumnul şi a lăsat-o să zboare. Nu trebuia. 
Mai ales aceasta nu trebuia... Căci numai de câteva ori a 
bătut din aripi şi a căzut glonţ în fundul apei; apa s-a închis 
peste ea cu nepăsare haină. Peste pasărea care pornise să 
străbată întinderea mărilor până dincolo de câmpia Nilului, 
ca să ducă vestea schimnicilor din deşert pentru o 
rugăciune de izbăvire a unui suflet în chinuri. 

Mihai s-a aşezat pe lespedea lui Alexa. Cu obrajii în pumni 
a plâns pasărea moartă. 

Pe tot ce-a pus mâna astăzi a fost blestemat. Tot ce-a atins 
a fugit, a căzut, a murit. 

Huhu! 

Huhu! Din aripi moi fâlfâie peste lac un huhurez, iar 
umbra aripilor târâie o cruce de plumb pe apa de pâclă. 

Mihai a fugit din codrul lui deodată străin şi duşman, a 
fugit de lacul lui care nu-l mai primea; a fugit de toate 
mâhnirile toamnei alungându-l din urmă. 

S-a oprit în câmp larg să-şi tragă suflarea. 

Vântul foşneşte în popuşoaie cu sunet de oseminte. 


Pe marginea cerului mocneşte un nor vânăt ca o buză de 
mort. 

Doamne! De ce-l împresoară astăzi numai o lume de 
mâhnire şi spaimă? 

Au fost toată vara atât de prietenoase şi bune cu el: 
pădurile şi lacul, izvoarele şi sălbătăciunile blânde, păsările 
cerului şi găzele ierbii! 

De ce deodată înstrăinarea aceasta? 

De ce-l alungă înapoi printre oameni? 

X. 

Două zile a fost împăcare şi linişte în casă. 

Căminarul s-a întors cu întârziere de la treburile sale 
depărtate din hotarul Prutului, dar veştile de acolo pare-se 
că nu erau rele, fiindcă drumeţul a venit cu sclipire voioasă 
în ochi. 

Afară potopea ploaie mocnită. 

Cu glasul înveselit, Gheorghe Eminovici istorisi peripeții 
crâncene. 

Călătorise prin viroage clisoase, se împotmolise în vaduri 
cu podeţe de crengi împletite, împinsese cu umărul la roată 
alăturea cu Vasile Rusu, vizitiul, se răsturnase într-o 
margine de dâmb, pe urmă s-a prăvălit cu cai cu tot într-o 
râpă. Aşa că se întorcea cu orcicurile rupte şi cu 
ştreangurile de cânepă de trei ori plesnite şi de trei ori 
înnodate, după opinteala deznădăjduită a căluţilor. 

Acestea - spunea râzând căminarul - nu s-ar deosebi întru 
nimic de episoadele călătorilor rătăciţi pe asemenea 
meleaguri în vremea străveche a dacilor, dacă vor fi fost 
călători pe atunci, ceea ce e îndoielnic; pe când mai puţin 
îndoielnic este că şleaurile nu s-au schimbat şi stau cum le-a 
lăsat bătrânul Decebal. 

Când a ajuns la calea cea mare, domnească, a lui 
Mihalache Sturză, abia a prins să răsufle şi să-şi facă de trei 
ori cruce, că s-au înfundat mai cumplit în mlaştinile de pe 
hudiţele Botăşănilor. 


Acolo nu în altă parte, ar fi dorit să-l găsească pe nepotul 
postelnicesei şi să-l întrebe de sănătate, dar mai ales despre 
Evropa lui... 

În târgul cel vechi al făinei, din vale, se înglodase butca 
medelnicerului Gheorghiţă Hamuzov, şi trăgeau şase boi s-o 
scoată, cu răcnete, chiuituri şi pocnete de harapnic, ca la 
urăturile din noaptea de Sfântu-Vasile. La trunchiurile 
casapilor, în altă droşcă mai mândră, cu geamuri de steclă, 
rămăsese închisă, ca într-o cutioară de cleştar, nepoata 
serdarului Tudorachi Pisoţchi, fata coanei Casuţa. Şi-acolo 
erau răcnete şi sudălmi, de-şi astupase duduia Maria 
urechiuşile să nu pătrundă până la dânsa scârbavnicile 
ocări ale surugiilor, otânjind gloabele să smulgă daradaica 
din ştioalnă. 

Cupelele boiereşti înjugate cu boi înaintau legănate în 
smârcuri ca arca lui Noe; pe lângă ele brişcă uşoară a 
căminarului a trecut sprintenă peste gropi, sărind dintr-un 
hârtop în altul, târâtă de căluţii mărunți şi pieptoşi, pentru 
care ispravă Gheorghe Eminovici simţea oarecare fală. 

Avea şi el o caleaşcă pe arcuri lăcuită în droşcărie, dar o 
ţinea pentru zile mari şi mai cu seamă pentru boieria 
Ralucăi. La drumurile lui se mulțumea cu înhămături mai 
potrivite locurilor şi timpurilor, grosolane şi de nădejde, aşa 
cum apucase din părinţii ţărani. 

Poate înadins stăruia cu o vădită desfătare, la neplăcutele 
peripeții ale protipendadei din târgul Botăşănilor, 
încăpăţânată să iasă la preumblări în vehicule după moda 
Apusului, pe drumuri după năravurile şi nepăsarea 
Răsăritului. 

De această pornire spre veselă cislă s-au bucurat toţi 
frăţinii din casă şi cu deosebire Mihai. Căminarul a uitat 
judeţul amânat din Divan, ori poate că s-a prefăcut a uita, 
hotărât să se poarte cu mai multă blândeţe în casă înainte 
de a-şi porni feciorii prin cele străine ţări. 

Două zile, Mihai s-a strâns la poalele mamei, păşindu-i pe 
urme din odaie în odaie, din pridvor în iatac, din cămară la 


cuptorul unde se rumenea pânea de drum. El era cel care 
pleca înaintea tuturora. Ceilalţi urmau să se împrăştie mai 
târziu, semănaţi în alte depărtate unghere de lume. 

A avut parte şi Harieta să tăinuiască măcar spre seară cu 
dânsul, ca în vremurile de anul trecut. Şi-a amintit şi Ilie, 
hâtrele lor glume şi jocuri de-atunci. Şerban l-a iertat 
pentru o răfuială mai veche, de la o anumită carte dată în 
păstrare şi ronţăită de caimacamul Vogoride; pe care 
întâmplare Iliuţă se şi grăbise s-o zugrăvească, iar 
zugrăveala a fost atât de năzdrăvană încât a surâs la dânsa 
şi Iorgu cel încruntat, minune mai rară pe lume, decât un 
corb alb în pădure. 

Raluca Eminovici împăturea, număra şi orânduia 
schimburi; în fundul lădiţei strecura gavanoasele cu şerbet 
şi potcoavele de ghiudem. Mirosul de sulfină se amesteca 
pe dată cu mirosul de ghiudem şi se pierdea, biruit. Dar nu 
cu miresme plăcute avea să se hrănească Mihai prin străini! 

La toate asemenea grijulii pregătiri de ducă, sărea Harieta 
să dea mare ajutor şi să aducă mare încurcală, grăbindu-se 
să schimbe orânduiala din ladă după ale sale planuri mai 
iscusite. 

Moş Miron a trecut să-şi ia ziua bună şi cu umilinţă a 
deşertat din desagă un ulcior cu miere, faguri şi lumânărele 
de ceară, pentru nopţile lungi de iarnă când Mihai avea să- 
şi strice ochii la feştilă cu buchile cele nemţeşti, urâte şi 
negre, ca nişte cari. Nu l-a uitat nici celălalt moş, baciul 
Trofim, înfăţişându-se la rându-i cu un caş cât o roată de 
butcă în glugă. 

Prin ploaia fumurie, măruntă, tomnatecă, Mihai i-a 
petrecut pe amândoi până la poartă; s-a despărţit de dânşii 
cu un nod de mâhnire în gâtlej. 

Baciului 'Trofim i-a mărturisit că ar lăsa el cartea 
nemţească pe gârlă dacă l-ar primi ajutor la stână; pe moş 
Miron l-a încredinţat el că după ce-şi va sfârşi învăţătura, 
neapărat are să se întoarcă la prisaca de sub poalele 
pădurii, ca să ajungă şi el moş sfătos cu barba cât a 


sfântului cu comanac din icoană. Prin fiecare a trimis câte 
un rămas bun: prin unul, pădurarului Pătru şi prin celălalt, 
deznădăjduitului cioban, Alexa. 

Oamenii locului s-au depărtat cu paşi arări şi greoi în 
ploaia plumburie, ducând vara şi vacanţa cu dânşii. 

Mihai s-a întors zgribulit în casă. 

O frunză udă a intrat o dată cu elpe uşă şi s-a ascunsca o 
gânganie într-un ungher, înfiorată de înfrigurarea de afară. 

Sub sară, Harieta i-a strecurat în mare taină un şip 
înfăşurat în hârtie. 

— Pentru baba Chiva, ştii tu! Fugi şi adă-mi şi mia răspuns. 

Mihai începu să râdă mai tare decât ar fi fost nevoie. Căci 
râsul era în silă. Ştia prea bine că are să se ducă şi era tot 
atât de nerăbdător măcar cât Harieta, să afle cuvântul 
babei. 

Înainte de toate plecările, două erau obiceiurile casei. 

Mai întâi măsurătoarea. 

Pe latul unui uşor se lua măsura tuturor cu o crestătură de 
cuţit în fiecare toamnă, ca să rămână semn cât au crescut 
feciorii căminarului de la un an la celălalt. Se aflau până 
acum cinci linii cu cinci scărişoare deosebite: a lui Şerban, a 
lui Iorgu, a lui Neculai, a lui Mihai... Mai aştepta şi o linie 
mai scurtă ca toate, a lui Matei, însemnată acolo numai 
fiindcă mezinul nu voia să rămână mai prejos de ceilalţi fraţi 
şi îşi cerea dreptul cu gălăgie, amenințând uzurpatorii cu 
iataganul de lemn. Măsurătoarea din acest an o făcuse 
căminarul cu mâna sa, des-de-dimineaţă, tăind crestături 
proaspete şi stropşindu-se în toane bune la feciorii mai 
mari, Şerban şi Iorgu, flăcăi în toată legea, care se codeau 
socotindu-se de-acum înainte scutiţi de aceste ritualuri ale 
copilăriei sfârşite. 

Mai pe urmă, o a doua datină pentru toţi, dar ascunsă de 
ochii asprului părinte, era prezicătoarea... 

Pe acest al doilea obicei dinaintea plecărilor, cu popasul la 
baba Chiva, nu şi-l mărturiseau ei niciunul altuia feciorii 
căminarului, deşi niciunul nu dădea greş. Se furişau pe 


ascuns şi fiecare căuta în ochii celuilalt, să afle dacă fratele 
celălalt i-a luat înainte ori nu, şi cam ce i-a putut urzi 
prezicătoarea. 

— Haide! îl înteţi Harieta. Nu tragi fuguţa mai repede? 

— Bine, mă duc! consimţi Mihai, cu o strângere 
dispreţuitoare din buze, ca să pară că se supune numai de 
hatârul Harietei. 

Însă cum ajunse afară, în ploaie, o luă repede la picior, 
lunecând în mâzga cleioasă, sărind peste băltoace şi 
agăţându-se cu mâna de cătina gardurilor. 

Bojdeuca babei e tocmai la marginea satului, într-un 
smârc. În asemenea lăcaş lacustru, Chiva Lefteroaia 
scarmănă lână şi pene, face farmece şi descântece, 
pregăteşte leacuri din buruieni veninoase, din grăsime de 
arici, din broaşte şi liliac mâncat de furnici să-i rămână 
numai ciolănaşele labelor, din salamandre şi sânge de găină 
neagră. 

Această prea vestită şi mult căutată babă Chiva a fost ea 
pe vremuri roabă la Dumbrăveni. Când a venit slobozenia 
ţiganilor, a umblat ca şi ceilalţi tovarăşi întru libertate, fără 
căpătâi, prin lume şi vede-se că umblarea nu i-a priit nici ei, 
ca şi celorlalţi; căci într-o zi a bătut la uşa căminarului 
milogindu-se să se îndure de bătrâneţele sale şi s-o lase să 
moară lângă o casă de om. De atunci vieţuieşte în 
dărăpăânătura de nuiele lipită cu lut, iar cum e bolnavă şi 
aproape oloagă, se plăteşte de mâncare şi de adăpost fără 
prea grea robie. 

Nu se mişcă dintre sacii cu lână şi sâtişca de pene decât în 
anumite nopţi cu lună nouă, când se târâie să-şi culeagă 
ierburile de leacuri şi farmece. Încolo, scarmănă lâna şi 
penele pentru căminăreasă; nevestele, fetele şi flăcăii 
satului şi chiar din alte sate mai depărtate ştiu unde s-o afle 
când se găsesc la o cumpănă a vieţii şi la un alean de 
dragoste, ori când au de făcut şi de desfăcut un fapt. 

Baba Chiva pâcâie din lulea, dacă are mahorcă de pâcâit, 
ascultă cu luare-aminte, întreabă şi dă răspunsuri cu 


turbure înţeles; scoate cărţile soioase, întinde şi împarte 
bobii, lucrează îndeopotrivă cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu 
al diavolului, după cum se arată pricina şi o cere nevoia. 
Dacă se mai arată şi altfel de nevoie, scotoceşte sub laiţă 
legăturile cu buruieni, coboară de pe policioară ulcioraşele 
cu solomâzdre şi alte spurcăciuni; pune ulcica la foc şi 
întoarce icoana cu faţa la perete să nu ia parte la asemenea 
solomonării. 

Vorbesc unii şi alţii că ar fi văzut-o călătorind prin 
văzduhuri călare pe-o cociorvă în puterea nopţii, înainte de 
cântatul cocoşilor; ba mai spun că joacă în pielea goală, la 
lună, de vale, în lunca de la scocul morii cu un ţap negru 
țupâind după ea. 

Dar acestea le ştie Mihai prea bine că sunt numai născociri 
fără temeiuri. Cu mai mult temei e rânduiala cealaltă, care 
nu sufere nici o abatere. 

După ce şi-a sfârşit datoria şi a băgat în sân sorcovăţul, 
baba Chiva scoate tot de-acolo o gărăfioară deşartă şi ver- 
zuie, o aşază la vedere şi aduce vorba pe departe despre 
holerca pe care i-o cere vătămătura numaidecât şi pe care 
nu i-o aduce nimeni, nemaiaflându-se pe lume oameni cu 
milosârdie pentru suferinţa altuia. 

Asta-i lege! 

Lar fiindcă-i lege, înainte de a se abate pe la dânsa, Mihai 
lăsa în grija Harietei să pândească până când paza la 
cămară e mai slabă şi să se prelingă cu un şip ascuns sub 
fustiţă, întru vămuirea balercei de rachiu din tainul 
argaţilor. 

Auzind paşii, ţiganca a şi început să geamă şi să se vaiete. 

Mihai s-a oprit în uşă. 

Îl izbise în faţă duhoarea stătută de lut şi de lână, încă mai 
grea şi mai iute pe vremea de ploaie. 

Jos, la pământ, aşezată turceşte, baba Chiva s-a mişcat în 
movila ei de boarfe. 

— Bine că ţi-ai mai adus aminte de păcătoasa de mine, 
coconule! se căină, ridicând ghearele negre. Altfel, pot să 


mor aicea şi nu-i nimeni să vină şi să mă întrebe de-s vie ori 
de-s pe moarte! ... 

— Lasă, babă Chivo, nu te mai văicăra de asta! o luă 
înainte Mihai, punând şipul cu holercă pe-un scăunaş cu 
trei picioare. 'Toţi spun despre dumneata că ai să trăieşti o 
sută de ani şi că ai să ne îngropi unul câte unul... 

Baba apucă şipul, îl clătină şi privindu-l în zare gemu, 
măcar că faţa i se luminase şi nu i se potrivea cu amarul 
vorbelor: 

— O sută de ani, spui coconule? Da' cine-i nesăţioasa care 
doreşte să trăiască o sută de ani? Să trăiască atâta numai 
cel care-mi urează mie asemenea blastăm! ... 

— Fie atunci numai nouăzeci şi nouă de ani! o lăsă mai 
ieftin Mihai. 

— Mie-mi ajunge numai o zi, coconule! Numai o zi să 
trăiesc după ce mi-oi vedea cu ochii mei feciorul pe care mi 
l-a vândut blăstămatul de Tăbueţ, nu i-ar mai putrezi 
ciolanele unde se află el, în mormânt! 

— Tot n-ai mai aflat nimica despre dânsul?! întrebă Mihai 
apropiindu-se şi căutând un loc pe marginea laiţei. 

— "Tot! oftă baba. Tot n-am aflat şi nici nu s-arată semn să 
aflu... Eu plâng şi mă căinez şi-l aştept. Şi simt că şi dânsul 
plânge şi se căinează şi mă caută. Puiul mamei de Hăsănel, 
mânca-l-ar mama, cât era el de mândru şi cum mai cânta 
din scripcă să stoarcă şi bolovanilor lacrămi! 

Baba Chiva îşi şterse ochii cu podul palmelor. 

Pe obrazul negru şi lătăreţ, dârele de sudoare străluceau 
grase şi se amestecau cu şiroaiele plânsului, căci Lefteroaia 
era slabă la inimă şi pusă pe bocit de câte ori îşi aducea 
aminte de odorul prăpădit în lume. 

Bătrânii spuneau că pe vremuri Chiva ar fi fost cea mai 
frumoasă ţigancă din ţara de sus a Moldovei şi că părintele 
boierului Costache Balş o chema nu o dată în salon, s-o 
arate la mosafiri şi să-i minuneze cu trăsăturile subţiri ale 
chipului, cu ochii ei codaţi şi cu muşcata roşie a gurii. 


Ceva din rămăşiţele acestor frumuseți de-a minune, mai 
apucase în tinereţele sale şi căminarul Gheorghe Eminovici. 
Iar lui Mihai nu-i venea să creadă că un asemenea maldăr 
de cărnuri dospite în boarfe, a putut să fie vreodată o 
făptură subţire şi delicată care să deştepte minunarea 
mosafirilor din salonul palatului de la Dumbrăveni. 

Povestea ei nu se isprăvise însă cu atâta. 

Din cine ştie ce dragoste, Chiva, ţiganca şuie şi cu ochii de 
mură, născuse un puradel care se dovedi îndată cu mare 
fior la struna lăutei. Feciorul a crescut; pe măsură ce 
scădea faima de frumuseţe a Chivei, se întindea faima de 
mare cântăreţ a lui Hasan, Hasanache cum îi spuneau 
ceilalţi, Hăsănel cum îl dezmierda maică-sa... 

Până ce după o petrecere de trei zile şi trei nopţi, 
Costache Balş poreclit Tăbueţ sau Tăbâltocul, l-a vândut, la 
pierdut la stos, ori l-a dăruit unui prieten din ţara 
Muntenească, ba după cât se pare, încă mai departe, unui 
mare-ban din ţara Olteniei. 

Chiva cea frumoasă s-a prefăcut treptat în acest bulz de 
său negru; mereu a aşteptat veşti de la Hăsănelalei; 
boierul Costache Balş a închis ochii şi a fost pus în pământ; 
a venit slobozirea ţiganilor, baba a plecat să-şi caute odorul, 
de urmă nu i-a dat şi s-a întors aproape de locul de naştere, 
să-l bocească şi să-l aştepte. 

S-au schimbat domni, s-au primenit stări; în ţara 
nemţească a început să umble o drăcărie nouă, fără cai şi 
fără boi, cu foc şi cu fum de-i zice ţug; dar baba Chiva nu-şi 
poate închipui feciorul altfel de cum era atunci, cu 
mustecioara în sfârc şi cu ochii codaţi, aşa cum l-a urcat 
boierul din ţara de dincolo pe capra butcii, cu scripca între 
genunchi, ca să nu-i mai audă nimeni de ştire. 

Poate acolo unde se află acum, Hasanache s-a rotunjit la 
pântec şi a început să pleşească, fiindcă meseria lui 
lăutărească de noapte zbârceşte repede pielea în jurul 
ochilor, aduce năpârlirea părului şi împinge trupul la 
buhăveală. Poate a ajuns un scripcar ticălos, de rând, 


petecit în coate şi dârdâind de frig la uşa crâşmelor cu 
sicriuaşul lăutei subsuoară, în aşteptarea unui chefliu larg 
la bacşiş. Ori poate într-adevăr, va fi trecut graniţa cum se 
temea ea, purtând şi pe aiurea, faima altui Barbu Lăutarul, 
starostele şi cobzarul. Dar oriunde s-ar afla şi oricum ar fi 
ajuns, baba Chiva nu putea să şi-l înfăţişeze altfel decât aşa 
cum arăta Hăsănel al ei, cu pletele unse cu unt, 
încârlionţate pe umeri şi cu straiele boiereşti, falnice, însă 
prea largi, pe care i le dăruise Costache Balş, Tăbâltocul, 
înainte de a-l cocoţa pe capra unui străin hain la inimă ca să 
poarte în lume viersul din ţara Moldovei. 

Din lăcrimat, baba Chiva Lefteroaia dădu în durerile 
vătămăturii. Apucă şipul cu ghearele, gâlgăi câteva 
înghiţituri şi potolită deodată se întoarse către Mihai cu faţa 
rotundă ca floarea-soarelui cea scuturată şi neagră de 
seminţe. 

— Acuma să-ţi spuie şi să-ţi descânte, Chiva! Leapădă 
colea în palmă sorcovăţul să-l menească baba cum cere 
rânduiala. 

Mihai lepădă sorcovăţul în palma ţigăncii, care era albă şi 
trandafirie ca o palmă de momiţă. 

Baba îl meni, îl atinse de frunte, de buze, de locul inimii de 
sub boarfe; de fruntea, de buzele, şi de locul inimii lui 
Mihai. Făcu semnul crucii peste dânsul, pe urmă cu mâna 
adusă în secere ca şi cum ar culege fărâmiturile de pe o 
masă, mătură un paianjeniş nevăzut din palma lui Mihai şi 
se plecă să citească. 

Îndată împinse palma în lături cu spaimă. 

— Asta nu-i mâna de anul trecut, coconule! 

Mihai începu să râdă, ascunzându-şi aşa neliniştea, căci la 
vârsta lui de copil tot mai credea în basme, în prevestiri, în 
eresuri. 

— Nici nu-i! glumi el. Am împrumutat-o de la un om de pe 
drum... Sfârşeşte mai repede, babă Chivă, că trebuie să i-o 
dau înapoi! 


— Nu vorbi asupra primejdiei, coconule, nu vorbi! îl 
povăţui baba apucându-i din nou palma în gheare şi 
băgându-şi obrazul unsuros în ea ca să desluşească 
semnele pline de misterioase ameninţări. Asta nu-i mâna de 
anu” trecut, pot să giur pe Sfânta-Cruce. Asta-i mâna lui 
Hăsănel al mamei, coconule! ... 

— Atunci poate că el era cel de pe drum, care mi-a 
împrumutat-o, babă! stărui în şagă Mihai, prefăcându-se că 
e gata să plece spre uşă şi să-l caute pe Hăsănel. Să mă duc 
să-l chem? O fi venit şi habar n-ai... 

Baba Chiva Lefteroaia îl propti încleştat în căngile ei cu 
unghii de fier. 

— Aşează-te şi stai liniştit! 

Îi vorbea cu glas de poruncă, iar Mihai nu simţi putere să 
se împotrivească, nici să mai zâmbească în silă şi să mai 
arate ca nu-i pasă de asemenea înşelăciuni ţigăneşti. Alt 
sorcovăţ n-avea de unde să-i mai dea babei, holerca i-o 
adusese; ce mai nădăjduia oare de la dânsul ca să strice 
rânduiala din totdeauna a prezicerilor? Acelaşi lucru îl 
spunea ea tuturor: că au să ajungă la adânci bătrâneţe 
după ce au să treacă mai întâi peste un ceas de primejdie; 
că-i pândeşte un duşman şi că duşmanul multe necazuri le 
va pricinui; dar că la urmă, urâtul va fi răpus şi uneltirile 
date pe faţă. Se mai adăogau, după vârstă, întrebări şi 
oarecare semne despre o dragoste, despre o femeie zuliară 
ori un bărbat cu urechea plecată la şoapte netrebnice, o 
cumpănă de bani şi de boală în viaţă ori la treburile 
câmpului. 

Mihai o ascultase nu o dată pe baba Chiva, descurcând 
firul multor ursitori şi prezicând cam aceleaşi primejdii şi 
bucurii care îndestulau pe toată lumea. Acum ce mai vroia 
de la el? tocmai de la el? 

Baba nu contenea să-i răsufle fierbinte şi umed în palmă. 

Mihai fu pătruns de turburare în bordeiul cu duhoarea 
dospită, cu lumină vânătă de amurg şi de ploaie, cu 
sâmburele de feştilă pâlpâind gălbui în candela de pe 


prichiciul cuptorului, cu făptura aceasta urâtă, murdară şi 
foşăind greu, în ţoalele şi petecele ei slinoase. 

Afară ploaia şuvoia mărunt, fără sfârşit, ea o ploaie menită 
să dureze peste veac. 

— Ei? întrebă Mihai, cu un tremur uşor în glas, trăgându- 
şi mâna. 

Baba Chiva Lefteroaia îi dădu drumul moale. 

Clătină din capul uriaş cât un bostan turcesc. 

Îşi căută de lucru şi trase lângă dânsa sitişca de pene. 

— Ei, babă Chiva? Ce scrie în palmă, că doar nu de 
pomană ţi-am adus eu un sorcovâţ şi clondiraşul cu 
holercă... 

— Poţi să-l iei înapoi, coconule. Nu vreau să te fur şi să mă- 
ncarc cu păcat... Dară de spus, n-are ce să-ţi spună baba 
Chiva... 

Mihai aşeză sorcovăţul pe marginea scăunaşului cu trei 
picioare. Încercă s-o ispitească pe altă cale: 

— Are să mi se-ntâmple ceva rău? S-o rupt linia vieţii? 

— Du-te acasă, coconule, că te-aşteaptă cinstita 
căminăreasă cu pregătiri de plecare... ocoli baba Chiva 
orice răs-puns. 

— Mă duc, dar întâi spune-mi! bătu Mihai cu nerăbdare 
din picior. 

— N-am ce să-ţi spun... Aleu-valeu, că iară m-o apucat 
blăstămata de vătămătură! ... Du-te, coconule, şi las-o pe 
baba Chiva să-şi vaiete durerea şi bătrâneţea în bordeiul ei, 
că n-ai ce căuta la o păcătoasă ca dânsa... Închide, mă rog, 
uşa şi îngăduie-mi să mă culc, coconule! Numai aşa am să 
aflu eu linişte şi uşurare. 

Baba mormăi înainte, vorbe din ce în ce mai fără şir. Mihai 
înţelese că vrea să-l alunge, numai ca să nu-i spună ce 
anume semne de înfricoşată primejdie i-a citit în palmă. Mai 
încercă o dată tot pe căile cele ocolite: 

— Babă Chivo, mă duc... laca acuma mă scol şi mă duc. 
Dar mai întâi spune-mi ce-ai găsit să samene aşa de mult cu 
liniile din palma lui Hăsănel al dumitale? Cum poate să 


samene o palmă cu alta? Dumneata singură m-ai învăţat că 
nu se află două palme la fel pe lume... 

— Lasă asta, coconule, că ai să îmbătrâneşti dacă ştii prea 
multe... Poate să-ţi spună baba, una singură... 

— Zi, babă Chiva! se dădu Mihai alături... Spune şi am s-o 
rog eu pe Harieta să-ţi aducă mâne dimineaţă alt clondiraş 
cu holercă. 

— N-am nevoie de holercă pentru cele ce-am să-ţi spun, 
fiindcă poate nici n-ai să pricepi, coconule! ... Să ţii minte 
vorbele mele, aţâţă-mi ajunge... Să le ţii minte şi să te 
gândeşti la ele, când a ajunge vremea să le pricepi şi să le 
preţuieşti, coconule, cu mintea de-atuncea... 

— Ei? ... se frământă Mihai, sculându-se de pe laiţă şi 
aşezându-se la loc, muncit de dorinţa să zmulgă mai repede 
cuvintele din gingiile ştirbe ale ţigăncii. 

Baba Chiva Lefteroaia îşi băgă nasul în sitişca de pene şi 
vorbi ca pentru dânsa: 

— Eu nici de semnul din palma lui Hăsănel nu m-am 
bucurat... Mi l-a arătat mie o roabă bătrână, de-a noastră, 
ţigancă, de la care am învăţat eu meşteşugul făcutului şi 
desfăcutului. Mi l-a arătat şi eu atuncea n-am vrut să cred. 
Pe urmă, lucrurile s-au dovedit a fi adevărate, iară eu mai 
puţin am avut la ce să mă bucur... Spunea acel semn despre 
un dar care nu-i dat multora să-l aibă pe lume... Cine are 
acel semn în palmă ajunge departe şi sus la mărire, fiindcă 
vede ce nu ştiu să vadă alţi ochi şi aude ceea ce nu pot să 
audă alte urechi... Unii cântă, alţii zâdesc, alţii ajung mari 
zugravi... Se pun la întrecere cu minunile Marelui-Ziditoriu. 
Dară mărirea nu le foloseşte şi o plătesc scump şi amar din 
viaţă... Din palma lui Hăsănel asemenea semn putea să 
lipsească, iară atunci bine-ar fi fost şi pentru el, bine şi 
pentru mine, coconule! ... Rămânea la fierărie ori la 
grajduri, la curtea boierului Tăbâltoc, n-avea pentru ce să-l 
vândă unui hapsân, mânca-l-ar viermii, ca să-l depărteze de 
la sânul meu! ... Rămânea un ţigan prost şi rob; trăia cum 
am trăit noi toţi, neam de neamul nostru nişte ţigani robi şi 


proşti... Nu-l plângea una ca săraca de mine ca pe-un mort, 
măcar că-i în viaţă după cum o simte inima mea de mamă, 
nici nu rătăcea prin lume, cum poate câteodată doreşte şi 
plânge el locul de potcovar la curtea din Dumbrăveni, unde 
alţi ţigani şi robi, mai păcătoşi decât dânsul, au trăit, s-or 
hrăni şi-or muri sătui şi ferice... Asta s-o ţii minte de la baba 
Chiva, atunci când va veni vremea s-o înţelegi şi s-o simţi, 
coconule, ca să ştii de ce-şi bocea Lefteroaia bâietul, chiar 
dacă pe-acolo pe unde se află, a fi agiuns el la mărire şi la 
fală în ciuda pizmuitorilor... 

Mihai începu să râdă cu toată tulburarea risipită, fiindcă 
pentru el prezicerile babei Chiva se mărgineau deocamdată 
numai la treburile, la întâmplările şi nădufurile şcolăreşti, 
care-l aşteaptau. 

— Numai atâta ai avut să-mi spui, babă Chivo? Îţi las 
sorcovăţul, dar să mă crezi că nu-l meriţi... Eu am venit să- 
mi citeşti mie în palmă despre şcoală şi văd că mi-ai istorisit 
numai bazaconii despre Hăsănel al dumitale. 

— Am istorisit, coconule, pentru cine are urechi de auzit s- 
audă. Mai târziu are să ţi se deschidă urechea pe care-o ai 
închisă acuma, că eşti încă un copil. lară atuncea au să 
agiungă vorbele mele unde trebuie, ai să le tălmăceşti şi-ai 
să-ţi aduci aminte de Lefteroaia, ţiganca şi roaba, care nu 
ţi-o furat sorcovăţul, crede-o! ... 

Acum numai fereastra lipită cu beşică de bou şi uşa 
deschisă puneau pete mari alburii de lumină. Feştila din 
candelă se lungise şi fumega. Baba Chiva, în boarfele ei, se 
mişca neagră şi urâtă ca o arătare din visurile cele rele. Pe- 
o policioară sticleau şipurile cu salamandre, cu broaştele 
cele cu două capete, cu ciolănaşele de cârtiţă şi labe de 
liliac. 

O ameţeală grea legăna copilandrul pe picioare şi Mihai îşi 
duse mâna la frunte, rezemându-se cu cealaltă de peretele 
Coşcovă. 

— Mă duc... Să te găsesc cu bine! ... rosti împleticindu-şi 
paşii spre uşă. 


— Mai stai, coconule, numai o clipală, că mai am ceva... 

— Sfârşeşte mai repede, babo! Mi-e rău... 

— Atunci, lasă! 

Mihai ieşi afară. Ploaia şi vântul îi răcori deodată fruntea 
şi-i luă ameţeala ca o pânză fumurie de pe ochi. 

După câţiva paşi se întoarse, însă s-a oprit în uşă: 

— Spune, babă Chivo, ce-aveai de spus... Te ascult. 

— Iaca anume ce! ... se răsuci ţiganca în flenduri. Am să te 
rog să faci un bine, coconule, cum mi-a venit mie aşa 
deodată, un gând... Caută după horn şi ai să afli acolo o 
cuşcă... O prins ticăloasa de mâţă o pasăre străină şi i-am 
scos-o din gură, tocmai de astă primăvară în ziua de sfântu 
martir Ipatie, luna lui mart, treizeci şi una de zile. De- 
atuneea o ţin şi o hrănesc eu cu sămânță de cânepă şi s-o 
deprins ea cu mine... Dară de două săptămâni văd o 
schimbare la dânsa şi nu-şi găseşte astâmpăr, se zbate, se 
păleşte cu capul de sârmă, până ce cade amorţită. Şi-acuma 
m-am luminat şi am înţeles eu ce se întâmplă cu dânsa. Au 
trecut soaţele ei la meleagurile depărtate de unde-a venit şi 
ea le simte şi se cere slobodă, pentru care m-am gândit să-i 
dau drumul şi să se ducă peste marea... Fă bunătatea şi ia-o 
în pumn şi fă-o scăpată într-o răchită, mai departe de 
bordeiul meu, fiindcă aicea mare lucru să nu-i facă de hac 
blăstămata de mâţă dac-o slobod... Fă-o, că poate tot aşa se 
zbate Hăsănel al meu undeva într-o cuşcă şi se loveşte cu 
capul de gratii trăgând îndărăpt la matcă şi nu-i nimeni să 
se-ndure de dânsul şi să-i dea drumul şi să-l îndrepte unde-l 
trage inima, sărăcuţul de el, şi n-ar mai putrezi cei care mi 
l-o mâncat fript... 

Mihai intră în bojdeucă păşind peste boarfe şi peste sacii 
cu lână, scotoci după horn, trase cuşca la lumina fumegoasă 
a candelei. 

Pasărea piui somnoroasă şi toropită fără îndoială după 
zbaterea de peste zi. Cu bătaie ascuţită de inimă între 
coaste, Mihai recunoscu o pasăre cu guşa verzuie, din 
neamul celei înecate în iezerul de la capătul codrului. 


O scoase cu un fel de înfrigurare pe uşiţa strâmtă. 

I se părea că o putere ascunsă şi bună, l-a adus înadins 
pentru această faptă ca să răscumpere pieirea celeilalte. 
Aşa, parcă tot prin el se îndrepta la loc o orânduială stricată 
în mersul tainic al călătoarelor prin văzduhuri, ca să aibă 
cine duce ştire în pustiurile de la apa Nilului, la schimnicii 
care au de făcut o rugăciune pentru sufletul mistuit al lui 
Alexa, ciobanul. O apropie de obraz. Era tot aşa de 
mătăsoasă la atingere ca şi cealaltă. Şi tot aşa îi simţea 
oscioarele mici, zvâcnite de tremur; tot aşa-i bătea mărunt 
ceasornicul inimii. 

leşi cu grabă, împiedicându-se şi zvârlind un rămas bun, 
de mântuială, babei Chiva încotroşmată în ţoalele ei. 

Noaptea era acum desăvârşită, deasă ca o ploaie de 
funingine. Dar el cunoştea fiecare groapă şi margine de 
şleau. Cunoştea şi răchita unde avea să dea drumul 
păsăruicei cu guşa verzuie. Îi atinse penele de buze. Bâjbâi 
cu mâna într-un cuib pe care îl ştia părăsit. Pasărea piui 
slab. Se ghemui în pătucul de puf. 

— Nu-l uita pe Alexa! rosti Mihai şăgalnic şi porni spre 
casă voios, uitând cu desăvârşire prezicerile năstruşnice ale 
babei Chiva Lefteroaia. 

În pridvor, Harieta îl aştepta clănţănind de frig, pe umeri 
cu un şal de-al căminăresei. 

— De ce-ai stat atâta? întrebă ea prin întuneric. 'Te-a 
căutat de câteva ori mama. Spune-mi ce ţi-a prezis? ... 

— Nimic... Prostii... 

— Cum nimic? Ai să ai profesori afurisiţi? Are să te lese 
cum i-o lăsat pe Iorgu şi pe Neculai? ... 

— Nimic, îţi spun! îşi pierdu răbdarea Mihai. E o ţigancă 
proastă şi noi suntem mai proşti că ne potrivim la 
bâiguielile ei... Mai bine să-ţi istorisesc altceva... 
Închipuieşte-ţi! ... Am găsit altă pasăre în locul celei despre 
care-ţi spuneam eu ieri... O pasăre fără nume, cu guşa 
verzuie... Am găsit-o la baba Chiva, mi-a lăsat-o mie s-o 


slobod şi i-am dat drumul în răchita de la fântâna lui 
Pricop... 

— Despre ce pasăre vorbeşti tu? Care Pricop? ... Eu, zău 
că nu te mai înţeleg pe tine, Mihai! ... 

Dar Mihai îşi urmă gândul său: 

— Dacă mâine se face frumos şi-i senin poate să plece fără 
primejdie... Pleacă o dată cu mine. Numai că ea se duce la 
mare, departe, unde-i vine pofta, pe când eu intru la 
zuhaus, la K. K. Ober-Gymnasium, arde-l-ar focul înainte de 
a ajunge la Cernăuţi! ... 

— Eu nu te-nţeleg, Mihai... 

— Eşti o moacă, de asta nu mă-nţelegi... Ce poţi să pricepi 
tu, o moacă? 

Harieta începu să plângă îmbufnată, cu capul în şal. Mihai 
o cuprinse cu braţul pe după gât şi încercă s-o împace: 

— Ce-s copilăriile acestea, Harieto? Tu n-ai văzut că numai 
am vrut să te necăjesc? Hai în casă, că-i frig... 

— Aşa eşti tu! ... suspină Harieta, intrând şi păşind pragul 
în lumina caldă din casă. Nici înaintea plecării nu... 

Uşa se-nchise după dânşii, lăsând afară noaptea de 
funingine, ploaia mocnită şi mucedă să dureze peste veac. 

XI. 

Brişca aştepta în ploaie, la scara pridvorului. Caii de la 
oişte îşi miroseau boturile ude, strănutând în frig; prăştierul 
bătea din copite cu neastâmpăr. 

Dimineaţa se anunţase numai ca o prelungire a nopţii cu 
pâsla întunerecului doar ceva mai destrămată. Nu fusese un 
răsărit. Nu se lămurise o geană de lumină a zorilor. Soarele 
se târâse muced şi fără putere, rămăsese lipit de tava 
cerului ca un măr putred, undeva, dincolo de nori. 

Din sâta vânătă, ploaia cernea cu mai neistovită 
înverşunare, palele vântului clătinau perdeluiri de leşie; 
copacii erau de scamă neagră; acaretele curţii, de fum; 
argaţii arătări nepământene, desprinzându-se din giulgiul 
mohorât şi topindu-se îndărăt, după cum se apropiau ori se 


depărtau cu glugile lor ascuţite de saci, alese înadins ca să 
le dea o mai desăvârşită înfăţişare de stafii. 

Bodogănind de unul singur, Vasile Rusu încărcă în brişcă 
lădiţa şi legăturile, înfundându-le în fân şi potrivind 
deasupra poclada, traista cu mere, faţa de pernă ticsită cu 
pere şi vişini uscate, bărbâncioara cu brânză; tot ce pusese 
la o parte şi pregătea de două zile Raluca Eminovici pentru 
feciorul trimis în surghiun, tot ce mai adăugase pe faţă ori 
pe ascuns Harieta. 

— De-amu-i gata! Cu aşa prubă de toemală, putem pentru 
ca să mergem noi şi până la târgul Liovului! grăi către sine 
cu mulţumire vizitiul, subpunând colţurile învelitoarei. 

Peste sacul de ovăz legat dinapoi, întări legăturile căldării, 
încă o dată cercetă să vadă dacă n-a uitat căpestrele şi 
capetele de frânghie, bărdiţa şi cleştele ţigănesc; ajutoare 
de nelipsit pentru un drum lung şi pentru o asemenea 
vreme a potopului. Aflându-le toate la locul lor, înconjură 
casa pe la bucătărie, să ducă veste că pregătirile au luat 
sfârşit. 

Pe dată s-au bulucit cu toţii în pridvor. 

Căminarul înfăşurat în dulama de şiac lungă până-n 
pământ; Mihai îmbodolit într-un strai gros peste altele mai 
văratece dedesubt, cu gugiul pe ochi şi cu şalul turcesc 
dăruit de căminăreasă, răsucit de trei ori în jurul gâtului ca 
peste o cataplasmă de gâlci. Raluca Eminovici cu buzele 
strânse şi cu ochii neguroşi, Şerban, Iorgu, Nicu, Ilie, Aglaia 
ţinându-se de şalul mamei, Harieta cu obrazul plâns, până 
şi Matei care lupta să străbată mai la iveală printre 
picioarele fraţilor mai mari. 

— De aşa alai nu se bucură el nici solul măriei-sale vodă 
Cuza când purcede să ducă haraciul la Țarigrad! băgă de 
seamă Iliuţă, cu un sclipet de râs în ochii lui veseli şi 
drăcoşi, chiar într-un ceas ca acesta al despărţirilor. 

— Ei, haideţi! Ţocăiţi-vă şi isprăviţi! ... dădu semn de 
grabă căminarul, întorcând capul spre ogradă şi ploaie, de 
la desfăşurarea jalnicei tragodii. 


Nici lui nu-i plăceau înduioşările despărţirilor, dar pentru 
alte pricini mai temeinic cugetate. 

Îşi vroia feciorii căliţi şi pietroşi pentru drumurile vieţii, 
cum erau căluţii lui de nădejde în ham pentru şleahurile din 
țara Moldovei. 

Mihai sărută mâna mamei. Raluca Eminovici se plecă să-i 
desvelească fruntea şi s-o atingă cu buzele reci; îi mai 
încheie un bumb şi-i mai potrivi şalul turcesc în jurul 
gâtului. Ceilalţi şi-au luat rămas bun de la micul călător, 
după fire şi după vârstă: unii sărutându-l, alţii întinzându-i 
numai un deget. 

Harieta i-a şoptit la ureche să poarte de grije şi să nu 
piardă cumva cruciuliţa de sidef lucrată la Sfântul Munte, 
pe care i-o legase căminăreasa decuseară la piept cu fir de 
ibrişin, ca să-l apere de viclenia întâmplărilor şi de răutatea 
oamenilor. 

Mihai, tot în şoaptă, îi mărturisi cu mâhnire alte îngrijorări 
cu totul străine de-ale Harietei şi de-ale tuturor: 

— Săraca păsărică de-aseară, n-are noroc! Nu poate pleca 
pe ploaie... Te rog să tragi tu o fugă până la răchita de la 
fântâna lui Pricop şi să vezi dacă-i tot acolo... Presară-i pe 
aproape sămânță de cânepă... 

Harieta strânse din umeri şi din buze. Hotărât că pe acest 
frate îl înţelegea din ce în ce mai puţin! 

Peste toţi dădu buzna pe neaşteptate, Şoltuz, tovarăşul lui 
Mihai din ceilalţi ani. Adulmecase şi el că e tot o despărţire. 
Aduse în pridvor mirosul de câne plouat, se scutură zdravăn 
de apă spre indignarea Aglăiţei stropind-o din cap până-n 
picioare, se ridică pe pieptul lui Mihai cu labele pline de 
glod şi-l linse pe obraz. Mihai se simţi vinovat faţă de dânsul 
ca şi faţă de Harieta, fiindcă îi părăsise cu totul în această 
vacanţă sfârşită. 

Încotroşmat peste măsură, încât abia putea să mişte 
mânele şi umflat cu atâtea rânduri de straie unul peste altul 
de părea cel mai dolofan ştiubei din prisaea lui moş Miron, 


se pregătea să coboare prima treaptă, când Iliuţă îi trimise 
o întrebare de-a lui, şugubaţă, peste capetele celorlalţi: 

— Mihai, ceva numai nu ne-ai spus şi nouă... Ce-anume ai 
să scrii tu în condica gimnaziului, la coloana: „Ce vrei s- 
ajungi în viaţă?” Te-ai gândit bine? ... Nu-i treabă de glumă, 
bagă de seamă! ... 

Mihai se răsuci cu totul şi îl linişti în această privinţă: 

— N-avea tu grijă. M-am gândit eu înaintea ta! 

— Spune-ne şi nouă! stărui Iliuţă, dând coate fraţilor. Nu 
ţine în taină. Eu am pus rămăşag cu Şerban că ai să scrii: 
Fliegende Hollânder! ... 

— Dacă mă-ntrebi numai ca să-ţi baţi joc de mine, atunci n- 
am ce să-ţi răspund... rosti cu amărăciune Mihai, văzând că 
şi fratele cel mai apropiat de dânsul altădată, găseşte un 
prilej de râs la hotărârile cele mai nestrămutat chibzuite. 

Îl depărtă pe Ilie de la inima sa pentru o clipă şi, ca să-i 
facă şi lui simțită această disgrație, rosti încă o dată: 

— Sărut mâna, mamă! Rămâi cu bine, Harieto! 

Aşa făcea o răspicată deosebire între cei de care se 
despărţea cu mai multă durere şi ceilalţi care-i întinseseră 
numai un deget, ca Iorgu, ori îşi ferise obrazul în lături de 
la sărut ca să nu-şi strice cârlionţii pieptănăturii, ca Aglaia. 

Îl fulgeră pe Ilie cu o privire să ţină el minte printre ce soi 
de fraţi l-a numărat el şi puse din nou piciorul pe treaptă. 

Dar căminarul, cu toată graba de adineaori, intrând pe 
neaşteptate la bănuială, avu poftă să afle faţă de martori 
cam ce-ar fi în stare să scrie odrasla lui la rubrica din 
condica gimnaziului. Îl opri din mers, apucându-l ca un 
uriaş cu trei degete de vârful gugiului şi săltându-l înapoi: 

— Haide, pan Mihai! Rosteşte-te, ca să afle şi maică-ta, 
cam ce bucurie ai dori să-i pregăteşti tu pentru bătrâneţe... 
Ce răspuns ai să pui la întrebarea din condică? 

— Dichter! zvârli cuvântul Mihai, ca o piatră sfârâind din 
praştie într-un cârd de vrăbii. 

— Ce-ai zis? ... voi să audă încă o dată căminarul, ridicând 
dintr-o sprinceană cu oţărală şi apropiindu-se gata să-l 


umfle de-o aripă. la-n mai spune, puiul tatei! 

Mihai îşi dădu seama că păşise cu stângul des-de- 
dimineaţă, dar nu mai făcu înapoi, Repetă sumeţindu-se în 
faţa primejdiei, deşi sub toate straturile de haine îi ticăia 
inima de teama judeţului şi asudase în şalul turcesc: 

— Dichter! Poet! Asta vreau să mă fac, dacă vreţi ca să 
ştiţi! 

Tot alaiul de la spate, în afară de Raluca Eminovici şi de 
Harieta. - care de altfel nici nu prea ştia ce poate fi aceea 
Dichter sau poet - izbucni în hohot de râs pe diferite 
glasuri, la asemenea năzdrăvănie a gâgâliciului încotroşmat 
în gugiul lui mare şi verde ca turla bisericei ruteneşti din 
Cernăuţi şi pornind atât de avan în băjenie ca să se întoarcă 
Dichter şi nimic mai mult! Astă istorie întrecea chiar pe cele 
mai boacâăne ale lui lliuţă. 

Căminarul întoarse ochii spre Raluca Eminovici, şi cu 
amândouă mâinile întinse îi înfăţişă odorul, viu şi natural: 

— Poftim! Feciorul dumitale, coană Raliţo! 

Apoi pe-un sfert în glumă, pe trei sferturi răscolit de 
adevărată mânie, îl zgâlţâi de vârful gugiului răsucindu-l în 
dreapta şi-n stânga: 

— Dichter, care va să zică? Dichter, Herr Mucocea? Ei lasă 
că am să mi te dichterisesc eu ca să mă pomeneşti, măi 
Lamartinule şi măi Ţichindealule! 

Spunând, trecu de la vorbă la faptă, deocamdată numai cu 
o modestă arvună. 

Îl aduse de scufia gugiului cu faţa spre scări, îi potrivi 
talpa încălţării la spate şi cu arcuire bine descordată din 
genunchi, îi făcu vânt pe trepte. 

Poetul sări ca o broască zvârlită cu băţul şi s-ar fi lăţit 
poate cu pântecele în glod ori s-ar fi lipit poate de brişcă, 
dacă nu l-ar fi prins Costache Creţu în braţe din zbor. 

— Gheorghieş! sună cu dojană glasul Ralucăi. Măcar astăzi 
nu trebuia! ... Ştii ce mi-ai făgăduit... 

Căminarul pufni: 


— Dacă dumitale îţi place să-ţi vezi odorul hrănindu-se cu 
asemenea sminteli, află, Raliţo dragă, că eu nu le îngădui 
nici în glumă! Până aici... 

— Dar eu sunt de vină, tată, rosti Ilie, cu mâhnire că din 
pricina lui s-a iscat toată povestea. Eu am şuguit, mi-o 
răspuns şi Mihai cu o şagă... De ce atâta supărare din 
nimica? 

— Lasă tu, să nu te iau şi pe tine la refec! Ştiu eu mai bine 
ce vorbesc... 

Căminarul cobori scările încruntat deodată, cum se 
întâmpla întotdeauna când ceva se ivea să-i zgândăre toate 
vechile lui necazuri şi griji legate de soarta feciorilor. 

Se înfăşură în cerga miţoasă alături de Mihai, îşi făcu 
semnul crucii şi strigă; 

— Mână! 

Vizitiul dădu bici, caii se opintiră în ştreanguri, brişca 
zvâcni scurt, Mihai se întoarse să mai facă semne cu mâna 
în ploaie spre cei din pridvor. Şoltuz goni pe lângă roţi 
lătrând până la poartă. Acolo se opri, petrecându-i cu ochii. 
Brişca se prefăcu deodată într-o stafie de brişcă în negurile 
perdeluite. 

Raluca Eminovici o urmări până ce ochii n-au mai desluşit 
nici o umbră în mohorala lichidă. 

Mihai privea şi el îndărăt. 

Pe rând ploaia înghiţea casa, nucul, teii, biserica şi 
clopotniţa, satul... Răsucit pe speteaza de lemn, voia să le 
mai păstreze pe toate încă în ochi. Lăcustele de glod 
zvârlite din roţi îl plesneau în obraz. Nu le ştergea... Mereu 
trăgea cu toată fiinţa înapoi. 

— Astâmpără-te o dată! îşi pierdu căminarul sărita. Ai 
nişcorici de nu mai stai locului? 

Mihai înfipse bărbia în piept, atât cât îngăduiau legăturile, 
gugiul şi straiele groase. 

Iar caii trecură la ţăcănitul regulat, înăbuşit de apă şi de 
mâzgă, fără grabă, cum se cuvine la o cale lungă, într-o 
ploaie fără sfârşit. Zările s-au strâns, norii s-au lăsat mai jos 


sprijinindu-se aproape, pe dealuri: în pustietatea plumburie 
şi udă numai lăcustele de glod le ţineau tovărăşie sărind în 
lături; şleaul se pierdea într-o hrubă deschizându-se înainte 
şi închizându-se în urma lor; Ipoteştii rămâneau scufundaţi 
în mişcătoarele ape. 

Câte-o răchită neagră apărea de o parte ori de alta să 
întindă gheare de crengi şi să caşte guri de scorburi 
asupră-le; se topeau apoi depărtându-se în urmă. 

Pe calea cea mare a lui Mihalache Sturză au încetinit ca să 
slobozească trecere unui convoi cu poveri grele, sub 
coviltire; mărfuri de la Liov ori mai de departe, de la Lipsca, 
urmând de săptămâni drumul leşilor. 

Căminarul se plecă într-o vreme să cerceteze sub gugiu 
obrazul omuleţului de-alături, care voia să se facă 
numaidecât Dichter. 

Îl mira nemişcarea de-acum, tot aşa cât îl supărase 
neastâmpărul de mai înainte. 

Şi i se păru că pe faţa lui Mihai nu şuroieşte numai ploaie. 
Voi să spună un cuvânt blajin, rar, încă nespus. Nu-l găsi. 
Făcu un semn nehotărât cu mâna în burniţă şi se înfăşură 
mai bine în cerga miţoasă, intrând ca un melc în gândurile 
sale. 

Calea Cernăuţilor e lungă de nouă poşte. 

CARTEA A DOUA. 

je 

D. Profesor Arune Pumnul se opri din esplicăciune. 

Pe obrazul seofâlcit, pieliţa verzuie şi lucie s-a brăzdat 
deodată de multe, mărunte şi dureroase cute, care nu 
fiinţau mai dinainte. Tot aşa se încreţeşte o apă şi se 
întunecă sub suflarea duşmană a vântului. Profesorul îşi 
înălţă degetele străvezii ca să-şi acopere semnele de 
suferinţă; cele două săpături amare din colţul gurii, 
tremurul zbârciturilor din jurul ochilor negri şi blânzi. 

Îşi purtă mâna pe faţă ca şi cum ar fi încercat să zmulgă 
obrăzarul durerii şi, împreună cu el, ghearele chinului 
lăuntric. 


Se lăţi în clasă o linişte atât de cucernică, încât se auzea 
muscoiul albastru, bătrân, de toamnă, izbindu-se de geam şi 
bâzâind cu înverşunare să scape la drojdia de lumină de- 
afară. 

Dar nimeni nu întorcea privirea într-acolo. 

Arune Pumnul era cel mai iubit dascăl român de la K.K 
Ober-Gymnasium, îşi socotea elevii moldoveni nişte ucenici 
şi prieteni mai mici şi se purta cu dânşii ca atare; iar şcolarii 
ştiindu-l măcinat de-o boală care nu iartă, îi cruţau puţinele 
ceasuri când se învrednicea să-şi părăsească patul şi să se 
târâie până la catedră, rostindu-le prelegerile lui neuitate 
despre limbământul, tâmplământul, cântământul şi 
sufletământul năciunei româneşti. 

Se aflau alţi dascăli mai mândri la făptură şi cu privirea 
mai ascuţită, ca de pildă prea-sfinţia sa părintele catihet 
Veniamin lliuţă, înalt şi falnic cât turnul din Ringplatz, sau 
ca Herr Neubauer de istorie; dar cu toată strălucirea lor şi 
cu toată neînduplecarea pedepselor, nu izbuteau niciodată 
să afle atât de smerită ascultare cum se desăvârşea de la 
sine, atunci când cuvânta cărturarul pribegit din Blaj. 

Toţi aşteptau. Nu foşnea o filă de carte întoarsă, nu se 
târşea sub bancă nici o talpă dând semnalul 
neastâmpărului. 

Turi Hyneck, vecinul elevului Eminowics Michael, îl atinse 
uşor cu unghia pe mânecă. Îi împinsese sub ochi o fiţuică pe 
care scrisese în grabă: „Întreabă tu dacă nu trebuie să 
trimitem după Onufri.” 

Mihai se ridică închizând caietul de notițe. Cum era 
ucenicul cel mai cu trecere la profesorul de limbământ şi 
tâmplământ românesc, îşi îngădui oarecare libertate, 
respectuoasă şi întrucâtva ocrotitoare în asemenea 
împrejurări. 

Vorbi, aşadar, ca despre o hotărâre dinainte încuviinţată: 

— Domnule profesor, mă duc s-aduc un fiacru! ... 

Arune Pumnul încercă un semn mut de împotrivire, 
scuturând în tremur degetele osoase. 


Dar Eminowics Michael porni îndată spre uşă, prefăcându- 
se că n-a înţeles semnul, fiindcă ştia că suferindul se 
încleştează la catedră până ce e nevoie să-l sprijine alţii de 
subsuori la plecare. 

În coridoarele deşarte cu miros de ospiciu şi de cazarmă, 
îşi petrecu mâna prin părul lung şi îşi aşeză chipileuca din 
fugă. Trecerea grăbită i-o reteză însă două vămi ale 
văzduhului: la uşa cea mare, Onufri, odăiaşul, şi mai apoi D. 
Director Ştefan Wolf. 

Onufri înţelese pe loc despre ce e vorba şi clătinând veriga 
uriaşă de chei se pregătea să deschidă, însoţindu-şi datoria 
de mare capugiu cu nelipsitele lui tânguiri pentru soarta 
neprihănitului dascăl: 

— Aracandemine, iară i-o venit slăbiciunea sărmanului 
domnului Pumnului? 

— Iară, moş Onufri. 

— Eu nu ştiu zău, Dumnezeu să mă ierte, dară nu pricep 
de ce să-ncăpăţinează el să-şi mai stuchiască sufletul şi cât 
îl mai are cu nişte diavoli? ... O s-ajungă să-l ducă pe năsălie 
şi tot n-are să se lese... 

— Moş Onufri, li-i jăli altă dată, acuma dă-mi drumul mai 
de grabă! se rugă Eminowics Michael, schimbând picioarele 
de nerăbdare. Şi fă bine de-mi trece o piţulă să cumpăr un 
covrig. Mai trage un semn la răbojul nostru de datorii... 

Moş Onufri împinsese uşa grea cu genunchiul în laturi şi 
tocmai se scociora în pungă să scoată creiţarii cu pricina, 
când s-a ivit d. Ştefan Wolf, închingat în rocul negru şi 
bocănind pe lespezile pardoselii cu călcâiele înalte, ca o 
santinelă când îşi face rondul temniţei şi-a descoperit o 
mişcare suspectă. 

— Ce este acolo? strigă de departe. Halt! 

Odăiaşul se trase un pas îndărăt, sprijinindu-se numai în 
piciorul sănătos, cum stau cocorii zgribuliţi în mlaştini, 
fiindcă piciorul celălalt era betejit de la genunchi şi îl 
folosea mai mult la opintirile pentru deschisul şi închisul 
uşilor decât la mers. 


Elevul Eminowics Michael făcu şi el drepţi, lipind călcâiele. 

D. Director îşi muştruluia personalul şi elevii ca la oaste. 
Înalt, cu pieliţa trandafirie şi stropită de pistrui, cu 
pleoapele fără gene şi cu părul tuns până la piele, gras şi 
astmatic, înfăţişa la chip şi la port cea mai desăvârşită 
întrupare a autorităţii chesaro-crăieşti în această şcoală de 
la marginea împărăției. 

— Ce-i? întrebă cu asprime, măsurând elevul de jos în sus, 
din tălpi până-n creştet. Ce cauţi aici? De ce nu eşti în clasă 
la ceasul acesta, Eminowics? ... Hm? 

Şi înainte de a aştepta răspuns, întoarse privirea coclită 
către servitor, ciugulindu-şi mustaţa cărămizie şi răstindu- 
se: 

— Iar tu, mămăligarule, de ce-i deschizi uşa, hm? ... Ce-i 
aici, moară, hm? ... Intră fiecare când vrea, iese când 
pofteşte? Hm? ... 'le-ai făcut tovarăş cu dânşii, bătrân fără 
de minte şi fără de ruşine? ... 

D. Ştefan Wolf îşi smulgea mândrele podoabe ale bărbăţiei 
cu degete groase ca wurştii. 

Pe măsură ce întrebările se îmbulzeau - vorba lui Onufri - 
cum se bat calicii la gura domnului director, domnia-sa 
căpătă o şi mai stacojie culoare, un şi mai apoplectic 
tremur. Clipea din ce în ce mai mărunt şi se sălta în vârful 
picioarelor la fiecare cuvânt, parc-ar fi vrut să-l zvârle cât 
mai sus spre tavan şi să-l prindă pe urmă, îndărăt, în sfârcul 
mustăţilor, cum prind scamatorii de la circ merele în 
ascuţişul cuţitului. 

Onufri plecase fruntea pleaşă sub grindina de ocări. 

Elevul Eminowics Michael aştepta să se potolească mânia 
iscată din senin, cu un zâmbet stăpân pe sine şi pe 
dreptatea sa în colţul gurii. Un zâmbet ciudat. Supus şi 
batjocoritor în acelaşi timp. 

Îşi răsucea chipileauca în mână, privind cu bărbia puţin 
înclinată la acest Goliat cu care ducea o războire fără istov. 
Prigoana mergea acum pe al doilea an, de când d. Ştefan 
Wolf îl întâmpinase în cancelarie cu braţele ridicate şi cu un 


strigăt de spaimă, ce i s-a părut copilandrului de la Ipoteşti 
cu totul nepotrivit şi caraghios din partea unui om atât de 
uriaş la făptură şi de solemn la îmbrăcăminte. 

— O! lesus-Maria! strigase D. Director atunci. Noch ein 
Eminowics? ... 

— Da, încă un Eminovici! - recunoscuse cu stinghereală 
căminarul, împingându-şi odrasla de la spate ca pe-un 
berbecel adus la stână străină. 

Mihai a înţeles din primul ceas că-i este dat să poarte 
ponosul celorlalţi patru fraţi mai mari, câţi trecuseră prin K. 
K. Ober-Gymnasium, lăsând amintirea unor isprăvi de 
pomină. Dar mai puţin înţelegea de ce uriaşul cu mustăţile 
cărămizii şi cu pufnituri scurte de bursuc la mânie, se 
înverşunează şi acuma, după un an şi mai bine, cu urgia 
asupra sa, în socoteala frăţinilor, veche şi încheiată. 

— Ce stai, hm? bombăni D. Director. Aş vrea să ştiu de ce- 
mi stai înfipt ca o momâie în faţa mea, hm? 

— Dumneavoastră m-aţi oprit... observă Eminowics. 

— Intră-n clasă! 

— Nu pot, domnule director. Trebuie să mă duc... 

— Ce faaace? 

— Trebuie să mă duc... 

— Ce fel de vorbă e aceasta, elevule Eminowics? Hm? se 
năpusti D. Director gata să-l apuce în gheare. Cum îţi 
permiţi, pui de mămăligar, să discuţi cu mine? ... Îţi ordon 
să intri în clasă! 

— Vă spun că nu pot, domnule director. Mă duc... 

Fluturarea de pe buzele şcolarului avea întotdeauna darul 
să-l scoată din răbdări pe d. Ştefan Wolf. În lunga sa carieră 
dăscălicească nu mai întâlnise un asemenea surâs pe chipul 
unui copil: dispreţuitor, fără să fie vădit obraznic; moale, s- 
ar fi spus resignat; şi totuşi punând deodată depărtare de-o 
poştă între el şi cei care-l dojeneau pe drept, dar mai ales 
pe nedrept. De câte ori îl zgâlţâia cu asupririle, elevul se 
retrăgea în acest zâmbet nesuferit ca într-o cetăţuie şi 
atunci nu mai răzbea până la el nici o împunsătură a 


cuvântului... Se înşelase cu desăvârşire când l-a asemuit cu 
fraţii ceilalţi, Eminowics. Acesta mai mic îi întrecea pe toţi! 

Înaintă un pas şi vru să-l apuce de bărbie ca să-l privească 
apăsat în ochi şi să-l pătrundă până în afundul sufletului. 

— Eminowics, încă o dată îţi ordon să intri în clasă! Iar 
după sfârşitul orei, te invit să pofteşti la mine în cancelarie. 

Mihai îşi feri bărbia de atingerea grasă a wurştilor. D. 
Ştefan Wolf rămase cu mişcarea mânei neisprăvită în aer. 
Iar elevul nu se supuse poruncii. În loc să facă înapoi spre 
clasa din fundul coridorului, vorbi privindu-l ţintă cu acelaşi 
liniştit surâs: 

— Domnule director, vă rog să mă lăsaţi să trec... Trebuie 
să mă duc şi să aduc o trăsură pentru D. Profesor Pumnul... 
I-a venit iarăşi râu... 

— De ce nu spui atunci? Hm? Ce stai de poveşti? Hm? De 
ce nu te duci? Hm? 

Elevul răspunse cu smerenie la tustrele întrebările, 
metodic şi rar, fără să se împleticească la limbă şi să 
pâcnească pe nări bursuceşte în nestăpânirea mâniei, ca D. 
Director. 

— N-am putut spune nimic, fiindcă nu m-aţi lăsat 
dumneavoastră să vorbesc, domnule director... Am stat 
locului, fiindcă dumneavoastră m-aţi oprit, domnule 
director... Nu m-am dus încă, fiindcă tot dumneavoastră nu 
m-aţi lăsat să plec şi mi-aţi ordonat să intru în clasă, fără să- 
mi daţi voie să răspund mai întâi unde am plecat şi de ce am 
plecat... 

D. Director Ştefan Wolf fierbea frământându-se când în 
călcâie şi când în vârful tălpilor, cum joacă un cazan în 
clocot cu capacul pus. Ca să-şi descarce aburii sub presiune 
şi să-i rămână lui ultimul cuvânt, D. Director luă aminte la o 
gravă călcare a regulamentului... Se apropie de elevul 
Eminowics Michael şi încercă să-i zburlească părul cu 
degetele răşchirate: 

— Şi pletele acestea ce-nsemnează? Hm? Tot din pricina 
mea ţi-a crescut chica? Mâine să nu te mai văd la şcoală cu 


miţele acestea de cioban valah... Acum pleacă! Dimineaţă 
să te prezinţi tuns ca în palmă! 

Mihai se feri încă o dată de atingerea cârnăciorilor roşii şi 
pistruiaţi. 

Lipind călcâiele rosti: 

— Am înţeles şi am onoarea să vă salut, domnule director! 

Apoi făcu stânga-mprejur şi porni la fugă să aducă fiacrul. 

Din urmă, D. Director Ştefan Wolf îl petrecu îndelung cu 
privirea încruntată şi cu toată indignarea principiilor 
pedagogice, care se dovedeau neputincioase faţă de un 
asemenea element rebel tuturor Pestalozzilor din lume. 

Moş Onufri râdea în sine pe ascuns, în palma făcută 
paravan: grozav îi plăcea lui cum i-a găsit el, un puştiu ca 
Mihai Eminovici, capac la toate stropşelile şoacăţului, şi 
grozav se mai minuna cât de bine îi trăgea el pe nemţeşte, 
parc-ar fi pui de graf şi parc-ar fi învăţat la Viena, la 
Theresianum! 'Tot moldovenii lui, sireacii, ştiau să taie apa 
de la moară nemților, cât or fi ei de înalţi Onoraţi Directori 
şi Conţilieri Împărăteşti! 

— Hm! mormăi d. Ştefan Wolf, îndreptându-se spre 
cancelarie şi trăgând amarnic din caierul mustăţilor 
nevinovate. Nici cu acest Eminowics n-o sfârşim noi bine! 
Hm! Prăsilă de rebeli... Pui de sălbatici! Hm! ... 

Bombănea singur cum îi era năravul, pierzându-şi aşa 
toată solemnitatea rocului strâns pe trup ca un spenţer 
ofițeresc, a gulerului ţapăn până la urechi şi a ghetelor cu 
scârţ şi călcâie înalte. Se socotea aici un exilat la hotarele 
civilizaţiei, osândit să-şi mănânce viaţa cu asemenea odrasle 
corcite ale Orientului, care descopereau o sută de mijloace 
drăceşti să scuture jugul disciplinei şi nu încăpeau în 
niciuna din clasificările pedagogice ale apusului. 

Strigă: 

— Onufri! 

Odăiaşul puţintel la trup, ca un gnom pleş şi bărbos, cu 
piepţii cămăşii lăsând să se vadă o tufă de păr încărunţit - 


altă prubă de sălbatic indigen! - se apropie fuguţa, alignind 
de-un picior şi sunând cheile în toarta de sârmă. 

— Porunciţi, înălţimea dumneavoastră... 

— Ia aminte! Mâine nu intră în şcoală elevul Eminowics, 
dacă nu-i tuns ca în palmă! Ai înţeles? Hm? 

— Am înţeles, sărut mânele. Mâne nu intră! 

D. Director îl trimise la datoria sa cu un gest măreț de 
comandant al trupelor chezaro-împărăteşti, scârbit de 
umilinţa făţarnică a sclavului barbar. Îi întoarse spatele şi 
bocăâni mai departe pe lespezile răsunătoare. 

Onufri nu contenea să râdă în sine. Fireşte că porunca are 
să fie împlinită întocmai... Hm! Mâne nu intră elevul 
Eminowics pe uşă, hm! nici tuns, nici netuns, hm! fiindcă 
mâne e duminică şi nu e zi de şcoală. Pentru poimâne n-a 
primit nici un ordin de la D. Director Hm! Asta-i altă 
socoteală care nu pe el îl priveşte, hm! 

Îşi împinse punga în chimir, necăjit că din pricina domnului 
director Hm, n-a putut să împlinească rugămintea bietului 
băiat şi că a plecat „ţâca” fără creiţari de covrigi. 

Între el şi şcolarii moldoveni se legase o strânsă 
complicitate. Ca un păzitor de puşcărie părtaş cu 
întemniţaţii, îi făcea scăpaţi de la carcer, îi împrumuta cu 
piţule pentru mere şi covrigi când se isprăveau paralele de 
acasă, ba îi şi adăpostea la el când se întâmpla să rămână 
câte unul pe dinafară fiindcă părinţii au întârziat cu 
trimiterea costului la gazde. 'Toţi se plăteau cu dreaptă 
cinste, dar dintre toţi, pe Eminovici Mihai îl avea el la inimă 
şi pe el îl ocrotea cu deosebire, în toate chipurile; 
deschizându-i uşa fără să-l mai întrebe de ce vine târziu şi 
de ce pleacă devreme, înțelegând fără vorbe ce-i doreşte 
pofta când ridica un deget cerându-i muteşte una, adică o 
singură piţulă. Îi plăcea cumplit cum o aduce nemţeşte dacă 
era treaba pe nemţeşte şi încă mai cumplit îi plăcea cum 
glăsuieşte el o moldovenească neaoşă, din bătrâni, nu o 
păsărească din cele pe care le vorbeau de la un timp de 
vreme şcolarii sărmanului domnului Arune Pumnul. 


Roţile fiacrului duruiră în faţa ghimnaziului. Mihai trecu în 
goană grăbindu-se să câştige timpul pierdut. 

În urma lui, gâfâia şi Onufri, pistuindu-l şi desfăcând 
băierile pungii: 

— Piţula, Mihăiţă! Aşteaptă să-ţi dau creiţarii! ... 

Băiatul îi făcu semn din uşă că nu mai are răgaz şi poftă 
pentru aşa ceva. 

Intră în clasă trăgându-şi suflarea. 

— Fiacrul i-afară, domnule profesor! Poftiţi... 

Arune Pumnul clătină cu mâhnire din capul slăbănog şi 
prelung, încadrat în barbetele tuciurii. Suspină cerându-şi 
iertare pentru nevolnica lui părăsire a postului: 

— No, că iară am peardut, dragilor, o lecciune! ... Pentru 
esâmple să cercetaţi, rogu-vă frumos, însemnările de la 
Eminovici, până ce iasă Lepturariu meau mâne-poimâne, 
har bunului Domn! 

— N-aveţi grijă de asta, domnule profesor! îl linişti cu 
însufleţire Eminowics Michael. Le dictez eu la toţi din 
caietele dumneavoastră. 

Profesorul surâse atât cât îi îngăduia durerea să surâdă şi 
îl ameninţă cu o mustrare blajină, înălţând degetul osos: 

— Cunosc eu dictăciunile tale, Eminoviciule... Faci ce faci 
şi-o dai pe limbământul principătean... 

Eminowics Michael puse ochii în pământ. Nu voia să-şi 
supere profesorul, dar nici nu putea să făgăduiască în 
ruptul capului că n-are s-o dea pe limbământul 
principătean, aşa cum învățase de-acasă din părinţi, de la 
bătrânii Ipoteştilor, de la moş Miron şi baciul Trofim, din 
hronicile şi psaltirile încuiate în dulapul căminarului 
Gheorghe Eminovici, de-unde vreo câteva dosise şi în lădiţa 
lui. 

Se apropie de catedră. Arune Pumnul se descleştă de pe 
scaun cu o înfiorare de durere scrisă pe chipul smad, se 
rezemă cu mâna de umărul lui Mihai şi după ce-şi luă ziua 
bună de la copii plecă împleticit şi gârbov. 


Un elev se repezise să deschidă uşa, altul trecu de cealaltă 
parte să-l sprijine făcând pereche lui Eminowics Michael, 
dar restul clasei rămase în cuviincioasă linişte aşa cum nu 
era obiceiul obştesc când părăsea vreun profesor sala. L-au 
ajutat să se urce în trăsură. 

Mihai întrebă, cu chipileauca în mână. 

— Mâne îmi daţi voie, domnule profesor, să vin şi să mai 
iau o carte? 

— Vină, Eminoviciu! Cu plăcere... Aceasta e bucuria mea 
să văd că nu le-am adunat de pomană. 

Vorbind îi netezea părul cu degetele subţiri şi prelungi. 
Pentru Mihai, dezmierdarea aceasta blândă răscumpăra 
toate urgiile domnului director Ştefan Wolf, ale dascălului 
de matematică şi ale celui de latinească. 

Se întoarse în clasă să-şi ia cărţile şi caietele. 

Acolo izbucnise larma şi încăierările din totdeauna. 

Zburau foile de limbământ, se înălţase colbul până la 
tavan; urlete, cotcodăceli şi miorlăieli prefăcuseră sala atât 
de respectuoasă mai adineaori într-un fund de iad care ar fi 
zburlit părul şi mustăţile domnului director Wolf, dacă 
domnia-sa nu s-ar fi aflat în celălalt capăt al clădirii, în 
cancelarie, foiletând un tom de pedagogie proaspăt primit 
de la Viena şi hm! cu totul nefolositor la această şcoală de 
exil de la marginea crăiei. 

Din treacăt, pe la spate, Oscar Breitinger, feciorul 
consilierului aulic Gottfried-August Breitinger, îl înşfăcă pe 
Mihai de chică întru încheierea unei răfuieli întrerupte din 
cealaltă recreaţie. Răsucindu-se scurt, Mihai îl zvârli la 
pământ cu o piedică vânjoasă, aşa cum învățase el 
vicleşuguri de trântă de la Alexa, pe când ajutorul lui moş 
Trofim nu căzuse la pierzanie şi n-o pornise încă în lume. 
Victima se ridicase de jos icnind, îşi şterse genunchii şi 
palmele de colb şi învineţit de ciudă se pregăti pentru un 
nou asalt. Dar Mihai îl ţintui cu zâmbetul său depărtat şi 
camaradul păru deodată că şi-a adus aminte de alte treburi 
mai grabnice care îl chemau aiurea, căci pentru elevul 


Eminovici acest zâmbet era uneori o armă tot aşa de 
nebiruită, precum se arăta vicleşugul piedicii întoarsă peste 
genunchi, ciobăneşte. 

Îşi culese cărţile din bancă. Daşchevici, Ionică Şahin şi alţi 
tovarăşi de isprăvi îl aşteptau la ieşire: 

— Nu mergi cu noi la Pulverturm? 

— Acuma nu pot... Trebuie să sfârşesc asta, ca să-mi dea 
mâne domnul Pumnul alta! arătă el cartea din mână. 

Camarazii se pregătiră să-l înconjoare şi să-l târâie de 
subsuori. Dar cel poreclit Armanul se puse la mijloc, 
împăciuitor: 

— Lasă-l, măi Daşchevici... Cu atâta mai bine! Dacă nu s-ar 
duce el să buchirească în ceasloavele lui, cine naiba ne-ar 
mai povesti diseară câte-n lună şi-n stele? 

Ceata plecă gălăgioasă spre toloaca din spatele grădinii 
publice, unde pentru stăpânirea deplină a locului de bătut 
mingea se dezlănţuiau războaie mai crâncene decât ale lui 
Alexandru Machedon şi unde în decursul întregei 
săptămâni, tabăra lor, a „studenţilor”, suferise din partea 
ucenicilor şi calfelor alcătuiți în oaste vrăjmaşă, înfrângeri 
mai ruşinoase decât acele de proaspătă amintire ale 
armatei chesaro-crăieşti, la Solferino şi Magenta. 

Mihai Eminovici nici nu era de altfel de-un mare folos la 
asemenea bătălii. Îndeobşte îi cădea sarcina să primească 
muniţiile, adică haragii şi ciomegele luptătorilor de prima 
linie; iar de când într-o zi inamicul pusese mâna pe-o carte 
împrumutată din biblioteca domnului Arune Pumnul şi-o 
făcuse ferfeniţă, lua parte cu mai puţină înflăcărare. 

Tot aşa o mai slăbise şi cu jocul de-a poşta, de când într-o 
zi, sătul de rotăşie, făcuse tărăboi să capete şi el măcar 
odată hăţurile şi puha, ca să le arate celorlalţi ce-nseamnă 
măiestrie de surugiu, precum a luat el pildă de la vizitii 
vestiți ai boierilor Balş ori de la ţiganul postelnicesei 
Zenobia. 

Ionică Şahin îi trecuse locul după multe tocmeli. Se 
prefăcuse că se teme să nu-i uzurpe pentru totdeauna 


faima de surugiu, dar pe ascuns se înţelesese din ochi cu 
toţi ceilalţi cai hotărâți să-l vindece de asemenea deşarte 
râvniri. 

Poşta cobora în goana mare Dealul Viilor, Mihai strunea cu 
o mână hăţurile de sfoară şi cu cealaltă pocnea avan din bici 
chiuind de răsunau ulițele şi livezile. Roţile de lemn sfârâiau 
în bulgări şi cutia poştei scârţâia din încheieturi, când la 
cotitură carul s-a dat peste cap. 

Scândurile s-au dislocat din cuie şi el a ajuns în ţărână 
julit, cu vânătăi şi răsturnat din slăvi. 

S-a rostogolit întocmai ca Phaeton, fiul prea cutezător al 
Soarelui şi al Clymenei, trăsnit de mânia lui Jupiter, din 
povestea pe care a citit-o zilele trecute în cartea Mythologie 
fur Nichtstudierende, cumpărată cu toţi banii de buzunar 
căpă-taţi la plecare de la maică-sa, pentru ca mai apoi chiar 
de la începutul anului să plătească merele şi covrigii cu 
creiţarii din punga lui Onufri. 

Ceata dispăru după turnul lui Ringplatz. 

Mihai rămase singur strângând subsuoară teancul de 
cărţi, lângă zidăria înaltă şi fumurie a Ghimnaziului. Îşi făcu 
socoteală că acuşi sfârşeşte ora şi pentru celelalte clase şi îl 
năpădeşte altă gloată, învăluindu-l, gata să-l târâie după 
dânsa. 

O luă domol de-a curmezişul tăpşanului. Iarba era 
sfârlogită şi bătucită de paşi. Copacii întindeau crengi 
desfrunzite sub cerul turbure de octombrie. Se încrucişau 
negustori în caftane lucioase şi soldaţi purtând ţanţoşi 
uniforma împărăției. Chicoti un râs de slujnică; un rândaş 
tropoti după ea cu ciubotele grele. 

Pe urmă, prelung se tângui de la o cazarmă glăsuire 
metalică de trâmbiţă. 

Pe uliţa mare treceau landouri legănate pe arcuri în trapul 
cailor de rasă. La spate, lacheii cu braţele încrucişate pe 
piept şi cu feţele învineţite de brici, ţapeni şi mai solemni 
decât D. Director Ştefan Wolf, priveau de sus viermuiala 
mulţimei de rând, localnicii cu zeghe şi femeile cu 


broboadă, copii în durligi hârjonindu-se cu zăvozi 
ciobăneşti. Ofiţeri răsucindu-şi mustăţile subţiri şi bălane, 
intrau în cafane cu zângăt de săbii. Alţi ofiţeri de ulani, 
săltau în şa apropiindu-se de landouri şi salutând grațios 
baronesele înfăşurate în blănuri, în mantile şi pleduri. 

Într-un asemenea landou recunoscu pe mama lui Oscar, 
soţia domnului consilier aulic Gottfried-August Breitinger. 

De bună seamă că Oscar întâlnise echipagiul pe drum. 
Urcase, iar doamna consilier îi făcuse loc alături. 

Mihai îşi soase chipileauca. Dar camaradul întoarse capul 
în altă parte, prefăcându-se că nu-l vede. Eminowics nu-i 
purtă gânduri de răzbunare pentru atât. 

Observase că doamna Gottfried-August Breitinger scutura 
delicat cu batista brodată colbul de pe genunchii odorului 
cocolit şi înţelegea prea bine că fiul domnului consilier-aulic 
n-avea de ce să-i ierte cu una cu două, buşaiul după tipicul 
barbar al baciului Alexa. 

Aşteptă să se scurgă un şir de cară cu boi plăvani şi 
coviltire cenuşii. 

Osiile scârţâiau trist şi străin în târgul acesta cu ziduri 
urâte; străini păreau şi boulenii cu mersul lor lin şi încă mai 
străini cărăuşii cu zăbunele pe umeri şi cu opinci dacice. 

— Bună-sara. De unde sunteţi, oameni buni? întrebă. 

— De la Cosmin, băietu moşului. Da' de ce întrebi? 

— De nimica... Întrebam şi eu. 

— Îi fi de pe la noi, de pe aproape?... 

— Nu, moşule. Îs mai de departe... 

— De la Pătrăuți atunci ori poate de la Adâncata? ... 

— Mogşule, încă mai de departe, din ţara Moldovei, încolo! 
arătă Mihai cu mâna, peste zidurile posomorâte şi vinete, 
undeva, dincolo de marginea zării. 

— Îi fi! strânse din umeri moşneagul cu nepăsare, grăbind 
paşii să se dea alăturea de boii lui şi să-i pişte cu nuiaua. 
Cea hăreamule! Ce vrei să intri în dugheana jidovului şi să 
cumperi scrâmbie? 


Alt cărăuş auzi năzdrăvănia moşului şi o trecu din om în 
om, înveselindu-se cu râsete puternice şi groase, în ciuda 
zidurilor urâte, a cerului coborât peste acoperişurile de 
tablă, a călăreţilor din oastea împărătească şi a landourilor 
de unde-i măsurau cu buzele răsfrânte, lacheii doamnelor 
baronese şi ai înalţilor consilieri aulici. 

Mihai rămase locului, cu teancul de cărţi subsuoară, 
privindu-i cu ochii lungi până ce convoiul a cârmit pe altă 
uliţă şi scârţâitul osiilor s-a stins. 

II. 

Casa lui pan Dzierszeck se afla peste drum de biserica 
Sfânta Treime, în fundul unei livezi cu pomi noduroşi şi 
bătrâni, împresurată de plopi cu frunza sunătoare şi de 
zăplazuri căptuşite cu viţă. 

În inima târgului supus atâtor silnice şi grăbite prefaceri 
apusene, îşi păstra cu îndărătnicie înfăţişarea patriarhală a 
unui arhondaric mânăstiresc din ţara Moldovei, întru 
înfruntarea semeţelor zidiri ale crăiei, colţuroase, 
monotone şi sumbre. 

S-ar fi spus că luase pildă de la ţăranii care îşi săltau cu 
nepăsare pe umeri zeghea de pe vremea lui Alexandru cel 
Bun şi păşeau agale cu latele lor opinci ciobăneşti, în ciuda 
faetoanelor cu lachei în livrea şi a ofiţerilor cambraţi în 
ulancă, la ceasul şpaţirului de pe Hauptstrasse. 

Ea se tupilase la adăpost de aceste vânturi ale civilizării 
sub o straşină de şindrilă veche, neagră şi putredă. Pe 
straşină se îngroşase un strat catifelat de muşchi, iar ţărâna 
hră-nea în fiecare vară o buruienişte îmbelşugată de 
mături, mohor şi mei, după seminţele lepădate de păsările 
cerului... Din trei părţi o încingea un ceardac larg, cu stâlpi 
de lemn. Ferestrele fiind prea scunde şi ticăloase, abia 
lăsau să se prefire o lumină puţină şi veche, chiar în cele 
mai pline de soare nămiezi. 

Astfel, aşezarea nu se deosebea întru nimic de sălaşurile 
monahilor de la mânăstirile Agafton şi Vorona, de la schitul 
Săhăstria şi Balş din ţinutul Botoşănilor, pe unde 


cutreierase Mihai odinioară, fie singur de capul său, fie mai 
cu seamă însoţind în drumul lor atâtea feţe călugăreşti din 
neamul de pe mamă al lurăştilor: maica Olimpiada, maica 
Fevronia, maica Sofia, maica Xenia, cuviosul Calinic şi 
arhimandritul lachint. 

De altfel, pan Dzierszeck - jupân Ţirţec - închiriase casa 
de la epitropia Sfintei Treimi, iar odăile fuseseră într-adevăr 
cândva, chilii călugăreşti. 

Acolo îngrămădise birjarul rutean claie peste grămadă 
băieţii luaţi în cost, ca să-şi rotunjească veniturile slabe de 
la întreprinderile sale de fiacruri. 

Acolo sălăşluia, acum pe al doilea an, şi feciorul 
căminarului Eminovici, împreună cu un trib de alţi pui de 
sălbatici indigeni, care nu o dată răscoleau toată uliţa cu 
răsunetul isprăvilor prelungite până noaptea târziu. 

Tovarăşii de gazdă alcătuiau un ciudat amestec al faunei 
autohtone, cu exemplare de toate soiurile, de toate vârstele, 
adunate din toate ungherele depărtate ale Bucovinei şi din 
ţinuturile mărginaşe ale Moldovei, din Botăşăni şi Dorohoi. 
Îi deosebeau apucăturile şi firea, creşterea de la părinţi şi 
rosturile la învăţătură - îi unea însă graiul de-acasă într-un 
târg şi într-o şcoală de corcire vavilonică a limbilor. Îi unea 
mai ales o casnă de toţi împărtăşită fără deosebire de 
vârstă şi de costul plătit: postul negru la care îi supunea 
Ţirţec, birjarul, mult mai grijuliu să nu lipsească fânul şi 
ovăzul din ieslea cailor, decât crupele cu lapte din strachina 
viitorilor profesori, doctori şi chiar Dichteri. 

Mihai s-ar fi împăcat uşor cu asemenea sălaş şi cu 
asemenea hrană de schimnic. 

În livada lăsată paraginei regăsea ceva din sălbăticia 
meleagurilor sale de la Ipoteşti. Îşi întocmise o căsuţă într- 
un copac; avea scorburi cu tainiţele lui ca în pădurile şi 
poienile vacanței de vară. Pe-o laiţă tare, cu un cultuc de 
paie căpătâi în loc de pernă - fusese el învăţat să doarmă. 
Cu mâncarea pe sponci se deprinsese el în rătăcirile de 
altădată, mai ales că şi acum îi sărea într-ajutor punga lui 


moş Onufri, după cum altă dată ştia că va găsi un fagur de 
miere la moş Miron ori un drob de brânză la baciul Trofim. 

Bisericuța de lemn de peste drum, Sf. Treime, afumată şi 
străveche, semăna soră leită cu aceea de la Ipoteşti. 
Vecinătatea ei mărea părelnica amăgire că nu se află atât 
de departe de casă, cum arăta înfricoşător de la capătul 
lumii distanţa citită cu degetul pe hartă. 

Dar mai anevoie se împăca Mihai cu apucăturile 
tovarăşilor, cu joaca lor necurmată şi gălăgioasă. 

Îi plăcea şi lui să se zgaibere în pomi, să se fugărească, să 
ia parte la bătălii şi la toate poznele născocite de unul şi de 
altul într-o nesăţioasă întrecere - însă vânzoleala aceasta 
fără istov îl ostenea câteodată. 

Atunci îl apuca dorul de singurătate, adânc şi sfredelitor 
ca o foame. Căuta un cotlon liniştit să se aciuieze cu un 
ceaslov pe genunchi. De îndată, de la întâiele file, cartea îl 
purta în alte lumi, plutitor legănat pe tărâmul fantasmelor. 

Uneori punea palma deasupra paginei şi lăsa gândul să-l 
ducă mai departe, dincolo de paianjenişul slovelor. Se 
amestecau ceasuri trăite la Ipoteşti, cu altele trăite numai 
de închipuire. Vacanţa cea din urmă fusese mai blândă 
decât vara de anul trecut. Notele de la şcoală potoliseră 
întrucâtva asprimea căminarului. Îşi aflase prietenii vechi: 
pe moş Miron şi pe baciul Trofim. Numai Alexa lipsea, 
plecat în lume din pricina dragostei care i-a pustiit sufletul 
şi i-a zdruncinat mintea. N-avea cine mai buciuma jalnic pe 
deal când răsărea steaua ciobanului... Dar pădurea îl 
primise tot aşa cu poiana rotată de paltini unde jucau 
aceleaşi veveriţe ori poate altele; neschimbat era lacul şi 
plavia lui; ciuta venea la adăpătoare cu alt pui şi luceafărul 
scânteia tot atât de strălucitor în unda lină, străpungând 
adâncul până-n străfund cu suliţa-i subţire de argint... 

Poate lacul i-a părut mai viclean şi crud, de când ştia că a 
înghiţit cu atâta nepăsare pasărea cu guşa verzuie plecată 
în celălalt sfârşit de vară spre depărtatele pustiuri de lângă 
apa Nilului. 


Însă acum, de la aceste întristări, îl fura închipuirea 
aiurea, spre adevărata ţară a Eghipetului care nu mai suna 
pentru dânsul ca un cuvânt deşert. Cartea de pe genunchi îi 
învăţa tot ce nu cunoscuse anul trecut şi nici baciul Trofim 
n-avea de unde să le cunoască numai din lectura 
Scripturilor şi din Vieţile sfinţilor. Acum ştia că Nilul acela 
cu ape somnoroase a îngropat la fund grădini cu mere de 
aur, că nisipul din pustiu a înghiţit un popor cu oraşele-i de 
altădată, cu ale lui curţi de la Memifis, cu ai lui preoţi, regi şi 
magi. Micşorând privirea între gene, Mihai urmărea magul 
urcându-se în turnul maur ca să zugrăvească drumul 
stelelor cu vărguţa şi să citească semnul întors, vestind 
vântul din nisipuri care avea s-astupe o gintă, cu oraşele-i 
vestite şi gigantele-i sicriuri... 

Deodată, din visare îl deştepta unul din fraţii Ştefanovici, 
Şahin, ori cei doi Daşchevici, Ţurlui şi Bostan, tăbărând cu 
urlete; îl zmulgeau din lumea nălucelor trăgându-l de păr 
ca pe o ridiche din strat, îl târau după dânşii zvârlindu-i 
cartea cât colo; iar noaptea veneau să-i înspăimânte 
somnul, o dată cu poştele lipite în talpă, altădată cu arătări 
de strigoi. 

Fiindcă era cel mai mărunt la vârstă şi singur, el ajunsese 
calul bătăilor şi al spaimelor, aşa cum rămăsese osândit să 
ropotească mereu rotaş la harabaua mânată numai de 
marele căpitan de poşte Ionică Şahin, după răsturnarea de 
pomină din Dealul Viilor. 

La acestea toate gândea cu amar elevul Eminowics 
Michael, în amurgirea plumburie a duminicei de octomvrie, 
încovrigat pe salteaua de paie. 

Cerul se vedea pe fereastra chiliei murdar şi posomorât. 
Noaptea înainta repede. Cotul îi amorţise sprijinindu-i 
fruntea deasupra cărţii până ce-au început să nu se mai 
desluşească slovele. Acum, cu ochii la norii alungaţi de 
vânturi se bucura de singurătate şi în acelaşi timp se temea 
de singurătate. Tovarăşii de gazdă lipseau: la toloacă, la 
Dealul Viilor ori la grădina publică. Pan Dzierszeck se 


înfundase la vreo crâşmă din mahala, de unde avea să se 
întoarcă târziu, legănându-se pe două cărări, mormăind de 
unul singur, împiedecându-se pe scări şi bâjbâind să-şi afle 
cibucul. Nu se auzea nici o suflare în toate chiliile mocnite; 
numai crengile plopilor sunau zbuciumate de vânt şi 
înăbuşit necheza iapa din grajd chemându-şi mânzul. 

Singurătatea deplină îi era dragă, dar întunericul îl 
împresura prea apăsător. N-avea cu ce aprinde lumânarea 
de său din sfeşnicul de lut. Din unghere începeau să se 
desprindă cernite perdele de noapte şi să înainteze spre 
dânsul, ca să-l îngroape ca pe cârtiţa cea din poiana cu 
paltini osândită să vieţuiască într-o beznă veşnică şi să 
scurme în ţărna neagră, mereu, mereu... 

În chilia aceasta se spunea că pe vremuri s-ar fi spânzurat 
un călugăr. 

Întâmplarea s-a petrecut foarte de demult. 

Poate osemintele lui au fost de-atunci de nenumărate ori 
răscolite de cârtiţe şi sicriul putrezit; poate în ţeasta lui şi-a 
făcut culcuş vreun şoarece să-şi ronţăiască şi el 
singurătatea. Dar Mihai îl vede câteodată, prin întuneric, 
legănându-se ca o rantie de alt întuneric mai nepătruns, în 
cârligul din grindă. 

Altă dată nu se temea să doarmă singur pe plavia din 
mijlocul lacului, ori sub un paltin din poiană, ori pe-o claie 
de fân. Nu s-ar teme nici acum - acolo, în mijlocul 
câmpurilor, apelor şi codrilor pe care-i ştie prieteni. 

Aici zidurile străine îl sugrumă. 

Simte încăperile cutreierate de sufletele celor care-au 
trăit odată vieţile lor uitate şi neştiute de nimeni. 

Călugărul acela pentru ce şi-o fi pus oare capăt zilelor? Ce 
păcat greu îl apăsa de s-a încumetat să mai încarce balanţa 
judecăților din urmă cu altul încă mai greu? Nu se întoarce 
el oare fără hodină la locul păcatului, muncit şi dincolo de 
moarte de chinuirea pe care a crezut că o poate curma o 
dată cu viaţa? Poate aici îşi avea şi laiţa lui, tot aşa cu un 


mindir de paie; poate aici gemea şi se frământa prin somn, 
bântuit de visuri urâte... Îl chema Dan... 

Da, îl chema Dan! ... Părintele cel bătrân de la Sfânta 
Treime, spune că-şi mai aduce aminte de dânsul. Era pe- 
atuncea copil şi se apropia de călugărul Dan cu sfială, 
fiindcă avea o privire ca a nici unui călugăr altul... Mai 
spune părintele de la Sfânta Treime, că pe atunci chilia 
aceasta era plină de cărţi înşirate pe lângă pereţi şi pe 
poliţi; ceasloave bisericeşti, dar şi multe cărţi stricătoare de 
minte, eretice. Călugărul Dan se închidea cu ele, iar opaițul 
lumina la fereastră până târziu după miezul nopţii. Acestea 
i-au pierdut cuminţenia. Cărţile de magie şi de citire în 
stele, ştiinţi neîngăduite şi nebuneşti. Călugărul Dan 
istorisea fraţilor săi monahi, că sufletele nu se duc nici în 
iad, nici în rai, precum arată trista învăţătură creştină. Ele 
călătoresc dintr-un trup în altul, aşa cum spuneau magii 
Egiptului şi cum a aflat el dezlegare în cărţile lui păgâneşti. 
Aşa povestea că-şi aminteşte despre o altă viaţă a sa, visată 
ori trăită pe vremea lui Alexandru cel Bun... Putea să 
închidă ochii şi să zugrăvească portul oamenilor de-atunci şi 
înfăţişarea caselor; întâmplări pe care le-a văzut cu ochii şi 
le-a îndurat în cealaltă viaţă... Călugării clătinau din cap cu 
milă de asemenea sminteală. Se retrăgeau la o parte să se 
sfătuiască între ei şi să-l plângă. Unii au încercat să-l scoată 
cu binişorul şi cu povaţa de la patima citirii. I-au dat în foc 
hârtiile cu semne de tainică şi vrăjitorească şi neiertată de 
Domnul cabală; i-au zvârlit în flăcări şi cele câteva cărţi 
care-i furaseră mintea. Alţii au mers până la înalt sfântul 
mitropolit cu pâra, să-l zvârle dintre dânşii, fiind el stăpânit 
de duhul diavolului... Ce s-a mai întâmplat, nimeni nu ştie. 
Destul că l-au găsit într-o dimineaţă spânzurat în cârligul 
din grinda tavanului... Toată noaptea fereastra lui rămăsese 
luminată. De două ori a trecut un călugăr să-i bată în geam, 
să-i spună să sufle în opaiţ şi să se culce. A treia oară, 
aproape de ziuă, călugărul Dan a stins opaițul. 

Dimineaţa se legăna în frânghie... 


Poate înainte de a-şi petrece juvăţul de gât, s-a rezemat cu 
coatele de privazul ferestrei să privească pentru cea din 
urmă oară cerul cu stelele, aşa cum rămâne uitat câteodată 
Mihai în nopţile cu lună... Poate semnele săpate în uşă cu 
vârful cuţitului ca alfabetul tainic al magilor într-un scris 
pierdut pentru ştiinţa omenească de acuma, poate de la 
călugărul acesta Dan, au rămas... Dacă sufletele trec într- 
adevăr dintr-un trup în altul cum o credeau magii Egiptului 
şi cum ajunsese s-o creadă şi el, poate acum şi sufletul lui 
Dan rătăceşte căutându-şi un trup... 

S-a clătinat o perdea de întuneric mai deasă încă decât 
întunerecul din ungher, sau a fost numai o părere? 

Mihai şi-a încleştat dinţii să nu şi-i audă clănţănind. 

S-a cinchit cu spinarea de perete şi cu ochii deschişi în 
noapte; cu mânele gata să împingă de la el călugărul negru 
dacă s-apropie. 

Aşa stă. 

Se teme de propria lui închipuire şi parcă ar vrea totuşi să 
se apropie vedenia, s-o pipăie, să-l îngheţe în obraz 
suflarea-i geroasă. 

E o ispită tot atât de ameţitoare ca aceea pe care o simţea 
pe plavie, când sprijinit în coate, pe margine, îşi privea 
chipul oglindit în lac; îl neliniştea cu zâmbetul lui 
nepământean, din adâncul unei alte lumi - îi părea că el 
este, numai el cel din lumea de aievea şi se-ntreba totuşi 
dacă nu cumva e cealaltă pereche a lui, de „dincolo”. Atunci 
era uşor să scape de ameţitoarea încrucişare a lumii de 
năluci cu lumea de-aievea. Era destul să turbure cu 
degetele unda neclintită, iar chipul, al lui ori al celuilalt, se 
sfărâma în cioburi şi se scufunda în adânc. 

Acum vedenia în rantie neagră înainta, se apropia, 
rămânea la o distanţă înadins socotită ca să n-o ajungă 
niciodată cu mâna. Dar stătea acolo de veghe... Ce aştepta? 
Ce vroia de la el? 

Cu o tresărire de bucurie, Mihai auzi poarta trântindu-se 
şi larma de glasuri a tovarăşilor care se-ntorc, în hârjoană şi 


râsete. 

A zvâcnit de pe laiţă să le iasă întru întâmpinare pipăind 
peretele aspru până la uşă. Nu nimerea clanţa mai repede. 
A dat goana în cerdacul lung, fără să privească înapoi, unde 
poate sufletul călugărului Dan cu anteriul fâlfâind după el, îi 
păşeşte pe urmă, căutând să înfăşoare cu mânecele goale 
de întuneric un trup ca să-şi găsească o aciuare caldă. 

— Ce fugi, Eminovici? ... întrebă din beznă glasul lui 
Sandu Ştefanovici. Te-ajunge călugărul din urmă? ... 

Toţi râd. Tropăiesc. Gâfâie, îşi scutură colbul, împrăştie un 
miros sănătos de sudoare şi au adus cu dânşii neastâmpărul 
bătăliei de la Pulverturm. 

Mihai află că au izbutit în sfârşit să gonească tabăra 
vrăjmaşă a ucenicilor şi a calfelor; au rămas stăpâni pe 
poziţie şi au bătut mingea până ce i-a prins noaptea 
deplină. 

Ionică Şahin s-a întors de la bătălie cu un deget scrântit. 
Cel mai mare din fraţii Daşchevici, poreclit Ţurlui, s-a ales 
cu o zgârietură de harag în obraz, începând de la coada 
ochiului şi sfârşind în bărbie. O adevărată brazdă de duel, 
aşa cum e moda să se fălească adevărații studenţi, veniţi pe 
la rude de la Viena, de la Berlin şi de la lena, cu 
spintecăturile de sabie şi de spadă. Ţurlui e foarte mândru 
de asemenea păţanie. Cum a început să-i miroasă a catrinţă 
şi se fandoseşte şi el câteodată pe Hauptstrasse, cu 
chipileauca pe-o ureche, printre undrofiţiri şi slujbaşii 
împărăției cu mundirile albastre şi chipie înalte cât 
cozonacii, o bleasnă în obraz nu poate să-i strice. E o 
dovadă şi o podoabă de bărbăţie. 

De aceea, îndată ce-au aprins lumânarea de său în sfeşnic, 
a prins să-şi cerceteze zgârietură într-un hârb de oglindă, 
şi, eroic, a presărat-o cu sare, ca a doua zi să se păstreze 
rana vie şi să se poată făli la K. K. Ober-Gymnasium faţă de 
Oscar Breitinger şi de alte stârpituri nemţeşti, care pun la 
îndoială vitejia românească, uitând papara mâncată de 
ulanii şi husarii lor la Solferino şi la Magenta. 


Sandu Ştefanovici, ca unul ce va să se facă doctor, se dă cu 
părerea să adaoge şi puţină cenuşă. 

Ţurlui scociorăşte în sobă cu unghiile cenuşa de anul 
trecut şi presară un pumn de spuză peste sare. Ionică Şahin 
se prezintă cu solniţa sfătuindu-l să nu lese la o parte nici 
paprica ungurească, fiindcă nimic nu face mai frumos la o 
rană ca ardeiul pisat. 

O clipă Ţurlui stă în cumpănă. 

Mai-mai c-ar amesteca şi paprică, dacă a pornit-o pe calea 
aceasta. 

Dar pe obrazul negricios şi în ochii mari de strănepot ai 
negustorilor pribegiţi de la Erzerum, a surprins o undă 
vicleană de batjocură. 

TŢurlui se înfurie; mai întâi fiindcă uşor îi sare lui ţandăra; 
mai apoi fiindcă nu poate îngădui unui afurisit de nepot al 
neguţătorilor de cafea şi de râşniţe să-l ia la vale tocmai 
când a fost un erou al bătăliei de pe toloacă şi când e pe 
cale să devină a doua oară, erou, a doua zi la K. K. Ober- 
Gymnasium şi pe Hauptstrasse, la şpaţir. 

— Aşa, care va să zică? răcneşte, spumegând şi trăgându- 
se un pas înapoi. Ei stai, că-ţi arăt eu ţie, măi arţiburule! 

Cu o zvârlitură meşteră de picior, Ţurlui aruncă solniţa cu 
paprică din mâna lui Şahin. Paprica sare în nasul 
vinovatului într-o cantitate mai modestă; dar într-o cantitate 
mult mai bine simțită, împroaşcă în nările lui Bostan, 
mezinul lui Daşchevici, care n-avea nici o vină, ci 
dimpotrivă, luase parte cu foarte firească emoție la 
operaţiile de pe obrazul fratelui mai mare şi sângerat în 
gloriosul rezbel. 

Două răcnete au dat semnalul atacului. Amândoi au 
tăbărât asupra lui Ţurlui, uitând deocamdată usturimea şi 
ţinând înainte de toate să-şi răzbune ofensa. S-a repezit 
încăierându-l de păr. Mihai a sărit şi el deasupra. 
Lumânarea s-a răsturnat şi s-a stins. Un timp, prin întuneric 
au urmat zvârcoliri şi icneli, gemete şi strigăte: 

— Ochiul, măi! Ce, eşti nebun? 


— Dă-i la cap! 

— 'Ţine-l bine, că mă sui eu în spatele lui! ... 

Scaunele se rostogoleau, masa împinsă se prăvăli de 
perete, pocni în ţăndări o ceaşcă răsturnată, se auzi un 
„văleu, măi!” - şi o răbufneală. 

Când Costică Ştefanovici veni cu altă lumină, a descoperit 
cu mare mirare că Ionică Şahin trăgea din toate puterile, cu 
amândouă mâinile, din capul lui Bostan, adică tocmai al 
tovarăşului său de suferinţă. 

Dar onoarea era spălată. 

Ţurlui purta o spintecătură în fundul pantalonilor şi alta în 
spenţerul lui de plimbare. Gloriosul şpaţir de-a doua zi, pe. 
Hauptstrasse, trecea în ţinutul visurilor neîmplinite, căci 
fiind mai înalt şi mai spătos decât toţi ceilalţi camarazi, pe 

trupul lui Ţurlui nu se potrivea nici un strai de împrumut. 

— Şi tu? se repezi la Mihai. Tu de ce te-amesteci? 

Toţi au făcut gardă în jurul lui Eminovici. 

— Lasă-l, măi [urlui! Facem noi judecată şi-i găsim 
pedeapsa cuvenită. Nu scapă el cu una cu două... 

Judecata s-a ţinut pe loc. Osânda cuprindea două părţi. 
Una cu execuţia de îndată. Cealaltă cu termen de-o 
săptămână. În astă-seară, după masă, Mihai era dator să le 
povestească o istorie din O mie şi una de nopţi. 

Mihai încuviinţă şi nu mai făcu plângere la domnie pentru 
ştergerea osândei. 

Pe urmă, după cum suna a doua parte a judecății, până la 
sfârşitul săptămânii trebuia el să scoată bani din pământ şi 
să cumpere cartea cu povestiri din Biblie primenite pe 
înţelesul tuturor; carte în frăţeasca stăpânire comună a lui 
Sandu şi Costică Ştefanovici şi de care fraţii voiau să se 
descotorosească, ţinând ei la o mai bună întrebuințare a 
banilor. 

— Dar n-am nici un creiţar! protestă de astă-dată Mihai. 
N-aţi văzut că şi covrigii îi cumpăr din piţule pe care le 
capăt la Onufri? 


— Treaba ta! ... strânse din umeri, Costică Ştefanovici... 
Numai bagă de seamă! Dacă nu cumperi Biblia, să-ţi iei 
nădejdea că-ţi mai fac eu problemele la aritmetică. Asta-i 
una! ... Mai ţin apoi să-ţi mai adaug că mi s-a arătat în vis 
călugărul Dan şi mi-a spus să nu vindem cumva Biblia la 
negustori, cum ne-am pus noi în cap. Cică să ţi-o vindem 
numaidecât ţie şi tu s-o ţii acolo, în chilia ta, la cap... Zicea 
că are nevoie să vină noaptea şi să citească în ea, fiindcă 
prea mult a păcătuit în viaţă citind tot cărţi eretice. Asta-i 
care va să zică, a doua! ... Iu faci acuma cum vrei... 

Mihai voi să recapituleze pricinele pentru care nu putea 
cumpăra cartea. 

La lipsa de bani, se adăoga acum tocmai visul, dacă vâsul 
lui Costică Ştefanovici nu-i minciună. Nu era destul că 
umbla şi aşa sufletul călugărului prin casă? Mai era nevoie 
să-i mai pună nadă şi o carte la cap, ca să se aşeze de-al 
binelea pe stat? Nimeni însă nu-i dădu ascultare. 

Toţi i-au atras luare-aminte că se poate întâmpla ca Dan, 
călugărul negru, să-i apară la noapte şi să-i spună el cât e 
de supărat pentru această nesupunere. Se poate întâmpla 
să apară el, ori să trimită altă stafie. 

— Bagă de seamă! stărui şi celălalt Ştefanovici, Sandu. Noi 
îţi dăm cartea de pe acum, pe cuvânt. Sâmbătă seara ne dai 
şi tu banii. 

— Nu pot! Nu mă-nţelegi că n-am de unde? Poveste, iaca, 
vă istorisesc... Am citit una foarte frumoasă... Dar cartea 
voastră n-o iau... Poate să vină şi zece călugări şi zece stafii! 
„„. N-o iau, fiindcă n-am cu ce... 

— Biineee! 

III. 

Mihai se opri din povestit cu ochii la flacăra jucăuşă a 
lumânării. 

Ceilalţi aşteptau. 

Umbrele lor se înălţau şi scădeau dănţuind fantastic pe 
peretele văruit, după cum tremura limba fumegoasă de 
lumină. Nu sufla niciunul. Afară, în noapte, se auzea 


ronţăitul iepei scăpată din grajd şi păscând molcom iarba 
arsă de brumă. 

— Ei? întrebă încet Ţurlui, pipăindu-şi cu degetele rana 
prelungă din obraz. Mai departe, Mihăiţă? 

Îi spuneau Mihăiţă; nu mai era Eminovici. Îl ascultau cu 
evlavie; nu-i mai înfigeau mâna în păr. 

Ca întotdeauna în asemenea ceasuri, trăiau sub vraja lui, 
cu răsuflarea sorbită de pe buzele lui. Mihai, cinchit 
turceşte în fund de pat, cu picioarele încrucişate sub el şi cu 
perna de paie ghemuită între perete şi spate, zâmbi 
îndepărtat minunatei întâmplări. Acum nu mai povestea 
pentru alţii. Uitase auditoriul. Istorisea pentru el. 

Urmă, cu vocea plăcută şi tainică, mlădioasă, după pilda 
povestaşilor de la şezătorile de-acasă, din Ipoteşti, ţinutul 
Botăşanilor, deşi basmul era mult mai de departe, din ţările 
fabuloase ale Orientului: 

„şi atuncea căpătă vraciul african ştiinţă din cărţile de 
magie, că lampa nu poate s-ajungă la dânsul, decât dacă o 
scoate din tainiţă mâna unui anume copil. Scria în carte că 
un singur băiet de pe lume are această putere. Aşa au 
hotărât ursitoarele şi zodiile însemnate în stele. Lampa 
fărmăcată îl aştepta într-o grădină de sub pământ, unde 
pomii rodesc mărgăritare, rubine şi smaragde, în loc de 
mere şi gutui... Asta o ştia acum vraciul! Dară unde să-l 
caute pe proclet? ... Cum să afle dintre atâţia alţi procleţi 
câţi sunt pe lume? ... A început el din nou să citească în 
cărţile de magie şi în semnele de pe cer... Şi i-au spus 
semnele cum poate să afle şi să ajungă la dânsul. După 
învăţătura acestor semne a pus urechea la pământ şi a 
prins s-asculte... Şi străbăteau până la urechea lui toate 
vuietele pământului şi răsunetul miilor şi miilor de paşi. Se 
auzeau... 

Mihai micşoră ochii. 

Nu mai privea la flacăra lumânării. Nu mai vedea chipurile 
încordate ale ascultătorilor. 


Privea în el. Povestea o scotea din el, cum îşi scoate 
paingul firul de mătase. 

Nu se mai potrivea aidoma cu istorisirea Şeherezadei cea 
frumoasă, aşa cum o va fi auzit-o întâia oară Şavaiar, şahul 
Persiei, din dinastia Suzanilor. 

Închipuirea lui Mihai trecea dincolo de slova cărţii. Urzea 
basmului alt tâlc. Nimeni nu se încumeta să-şi arate 
nerăbdarea. 

— Vraciul asculta... Se auzeau paşi încrucişându-se, hojma 
venind şi ducându-se... Toţi oamenii de la răsărit şi de la 
apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi, se auzeau 
forfotind, mânaţi de grijile şi de treburile şi de lăcomiile 
lor... Erau paşi de soldaţi care plecau la bătălii şi paşi de 
bătrâni abia târându-se şi erau paşi de ibovnici mergând cu 
grabă la întâlnirile lor de dragoste... Ştiinţa vraciului îi 
dădea putere să deosibească pasul fiecăruia... laca - 
mormăia el în barbă - aista-i împăratul din ţara lui Soare- 
răsare, ducându-se la o paradie măreaţă, înconjurat de 
alaiul curtenilor! ... lacă, dincoace, pasul unei vădane 
petrecându-şi feciorul la groapă şi mai încolo, pasul unui 
orb, bâjbâind drumul cu vârful toiagului... Prin târguri şi 
prin pustietăţi de piatră şi de nisipuri, prin ţarine şi prin 
codri, osebea el toată frământarea fără istov a omenirii, aşa 
cum stă scris să nu-şi găsească hodină. Numai pasul ştiut 
nu se lămurea... Deodată inima uscată a vraciului a început 
să zvâcnească în piept! ... Din ropotul surd a desluşit el un 
sunet slab mai întâi, pe urmă din ce în ce mai viu şi mai 
tare, acoperind vuietul celorlalţi paşi... Suna aproape de 
tot, măcar că el era la celălalt capăt de lume... Undeva pe 
malul Tigrului, pe ulițele Bagdadului, orfanul unui croitor se 
juca fără de grijă. Pe orfan îl chema Aladin; pe croitor îl 
chemase Mustafa... lar Aladin acesta, mult amar îi făcuse 
croitorului, până ce l-a băgat în pământ. Neascultător şi 
uşarnic, o pornea des-de-dimineaţă de acasă să hoinărească 
şi să bată medeanurile. În loc să înveţe meşteşugul 
părintesc, găsea că-i mult mai de seamă să vadă cum răsare 


soarele, să se zgaibere în copaci, să caute cuiburi, să se 
scalde şi să culeagă flori... Mustafa îl zgâlţâise de chică nu o 
dată; pe urmă amărât de asemenea podoabă de plod, 
căzuse la boală grea şi închisese ochii. În loc să-şi vie în fire 
şi să se pocăiască, Aladin se dăduse cu totul lenii şi 
hoinărelii. Împlinise cincisprezece ani şi nu prinsese minte 
la cap... Ale lui erau ulițele Bagdadului şi scăldătorile de pe 
malurile Tigrului... Acestea toate le-a ştiut îndată vraciul 
african, după sunetul paşilor şi învăţăturile tainice de 
magie. Până la Bagdad, calea era atât de lungă, încât îi 
trebuia unei caravane de cămile patru sute patruzeci de 
zile ca s-ajungă acolo. Dară oricât de departe era Bagdadul 
şi oricât de mare era ropotul paşilor fără număr de pe 
scoarţa pământului, vraciul a deosebit paşii lui Aladin, şi a 
înţeles că numai unui asemenea proclet i-au scris 
ursitoarele să pună mâna pe lampa fărmăcată... Şi aşa a 
purces el să-l caute pe Aladin, orfanul croitorului Mustafa, 
de pe malul Tigrului, din cetatea Bagdadului, la celălalt 
capăt al lumii... 

Când povestea a luat sfârşit, pe sfârşite sfârâia şi 
lumânarea de său în sfeşnicul de lut. 

Mihai privea în nevăzut cu ochii de cărbune. Rămăsese 
neclinit, cu palmele pe genunchi. Dincolo de peripeţiile 
basmului, lămurise un înţeles tainic, ascuns altor priceperi. 

Vraja însă era ruptă. 

Câtă vreme a durat povestea, sub stăpânirea glasului său, 
nimeni nu se mişcase. Acum Şahin căscă scoțând un mârâit 
din cerul gurii cum fac căţeii de stână somnoroşi. Căscatul 
trecu molipsitor din unul în altul. Pe toţi îi răzbise 
vânzoleala de la toloacă. [urlui îşi pipăia rana din obraz, 
zgâncilind-o fără milă ca s-o păstreze vie până a doua zi. 
Mişcând scaunele au început să se pregătească pentru a 
pleca la culcare în încăperile lor. Cei doi fraţi Ştefanovici, 
Sandu şi Costică, schimbară o privire de înţelegere. Toate 
bune! Foarte frumoasă poveste! Acestea nu însemnau însă 
că pe Mihai Eminovici se cuveneau să-l cruţe şi să amâne pe 


altă dată, cealaltă istorie care le stătea pe suflet: istoria cu 
Biblische Geschichte Altes Testament. 

— Noapte bună, Mihai! spuse Sandu. le-ai plătit cu 
prisosinţă de partea întâia a osândei... Acuma să sfârşim şi 
cu partea a doua... lacă Biblia! Sâmbătă să te înfăţişezi cu 
creiţarii-n palmă... 

Sandu Ştefanovici aşezase Biblia pe măsuţa de lemn de la 
capătul patului. 

— Lasă-mă în pace! Nu pot s-o cumpăr. la-o înapoi! se 
împotrivi Mihai. 

Costică Ştefanovici răsfoi câteva file şi începu să laude 
marfa: 

— Ia-n te uită mai întâi ce poze frumoase are şi pe urmă să 
spui că n-o cumperi! ... Abraham im Begriff, Isaak zu 
opferii... Susanna im Bade... Bath-Seba nach dem Bade... 
Scăldătorile aiste trebuie să-i facă mare plăcere călugărului 
Dan... Spuneţi şi voi, măi băieţi! 

Ionică Şahin, cei doi Daşchevici şi cei doi Ştefanovici, se 
strânseseră roată şi se întreceau în lauda gravurilor. Ţurlui, 
zgâncilindu-şi mereu beleasna din obraz, stăruia cu 
deosebire asupra celor două femei goale, Susana şi Bath- 
Seba, cu mari pretenţii de cunoscător: 

— Phii, d-apoi ştiţi voi că-s grozave? ... Ascultă, Mihai! Nu 
mai merge. Trebuie s-o cumperi! Să mi te-apuci mătăluţă şi 
să-mi citeşti de-a fira-n păr cartea lui Samuel şi să ne 
povesteşti ce-a fost la urma urmei cu Bath-Seba asta... Mie- 
mi pare că aduce cumplit cu Mitzi de la „Cocoşul-roşu”... 

— Mai ales la ochi! se dădu cu părerea Bostan. 

— Ce ochi? rosti cu dispreţ, [urlui. Ce ştii tu? că nici nu ţi- 
a căzut caşul de la gură... Lasă ochii. La chept samănă. 
Femeie cu nuri şi cu lipici... 

Ceilalţi au tăcut umiliţi de vădita lor ignoranță, faţă de 
experienţa mult încercată a lui Ţurlui. A trecut printre 
dânşii turburea înfiorare a vârstei. Mihai, cel mai copil 
dintre toţi, deocamdată cruțat de asemenea gânduri şi 


pofte, a întors scoarţa cărţii şi a împins-o cu silă în mâna lui 
Sandu Ştefanovici: 

— Hai, luaţi-o! Vă spun încă o dată că n-o cumpăr. N-am ce 
face cu ea şi n-am cu ce s-o plătesc... 

— Nici nu te gândi, Mihăiţă, puiule! se lepădă Sandu de 
hârţoaga cu foile îndoite la colţuri. 

Costică Ştefanovici adăogă: 

— De altfel mai aşteptăm două-trei nopţi. Să vedem ce 
spune şi călugărul Dan... 

— Bună seara, Mihăiţă! rosti [urlui. 

— Vezi să nu visezi urât! ... îl povăţui Bostan. 

— ... şi mai ales să nu ţi se arate vreun strigoi! îi ură 
Sandu. 

Au ieşit toţi trântind uşa. Paşii au răsunat depărtându-se în 
cerdacul cu scândurile dislocate din încheieturi. 

Mihai a rămas singur. Flacăra lumânării pâlpâia împuţi- 
nată, dându-şi sufletul. Biblia zvârlită pe masă de Sandu 
Ştefanovici se deschisese la o foaie ilustrată cu o gravură 
luminoasă: Iacob trâumt von Engeln Gottes auf der 
Himmelsleiter. 

O clipă Mihai privi la Iacov, fiul lui Isaac, adormit pe calea 
Mesopotamiei, cu tâmpla pe o piatră şi cu toiagul de drumeţ 
alături. 

Se arătau acolo îngerii din visul biblic, iar îngerul cel mai 
de aproape, alb şi cu aripile mătăsoase, îl cunoştea de 
undeva Mihai. Era acelaşi care veghea la căpătâiul altui 
copilandru, adormit cu obrazul în palmă, în bătaia lunii, pe 
plavia din mijlocul lacului de la Ipoteşti. 

Se aplecă să cerceteze mai de aproape ochii semănând cu 
ochii Mariei, cu ai Ralucăi Eminovici, poate cu alţi ochi 
văzuţi numai prin vis. 

Dar flacăra sfârâi, se stinse; din scrumul înroşit se răsuci 
sfoară de fum rău mirositor, pe urmă năpădi întunerecul 
nepătruns înfăşurându-l tot mai strâns, tot mai strâns, ca un 
sul de pâslă neagră. 


Mihai se dezbrăcă bâjbâind în beznă, se ghemui în 
aşternut cu ochii deschişi. 

De la îngerii lui Iacov, gândul lui se întoarse arzător la 
povestea lui Aladin, copilul hoinar de pe malul Tigrului, în 
cetatea Bagdadului. Paşii aceia deosebiți de vraci într-o mie 
de mii de alţi paşi ai tuturor copiilor de pe lume, îi lămureau 
o minune tainică. Poate e numai o potriveală de basm. Poate 
e şi altceva. Poate într-adevăr în întâmplările cele mai 
depărtate se află o legătură ascunsă pe care n-o presimte 
oricine. Vraciul a citit semnele misterioase, fiindcă aceasta 
era îndeletnicirea lui de vraci. Dar e nevoie numaidecât să 
fii vraci, ca să leşi la o parte o mie şi o mie de sunete străine 
şi nefolositoare, ca să alegi numai răsunetul unui pas 
anume şi să-i afli tâlcul, chemarea? Pădurarul Pătru auzea 
şi dânsul alţi paşi, cu alt tâlc. I-a auzit mai apoi şi el când a 
pus urechea la pământ, afară, lângă căsuţa lui moş Miron 
prisăcarul... Întrebările se îmbulzeau tulburi în mintea lui 
Mihai... Aladin... De ce i-a fost dat numai lui Aladin şi nu 
altuia să poată ridica din tainiţa ei lampa fermecată? Şi de 
ce, toate iscodirile viclene ale vraciului, n-au izbutit să i-o 
scoată din mână decât pentru puţină vreme? ... Îi era numai 
lui Aladin scris să fie slujit de duhul lămpii, să poată 
strămuta într-o clipală de ochi palatul prin văzduhuri, să se 
bucure numai el de dragostea prinţesei Bedrulbudur şi să 
răpună sufletul diavolesc al vraciului, chiar când a luat cu 
viclenie chipul şi înfăţişarea Fatimei, femeia sfântă... 

Pe urmă pleoapele s-au închis şi Mihai a adormit cu auzul 
toropit de ronţăitul monoton al iepei de-afară, sub 
fereastră, lângă cerdac. 

S-au lipit genele somnoroase. Şi îndată îngerul cel alb al 
nopţilor cu lună de pe plavie s-a înălţat la căpătâi cu aripile 
strânse şi cu palmele împreunate. E îngerul de pază al 
nopţilor de-acasă şi e îngerul din visul lui Iacov, fiul lui 
Isaac, adormit în drumul Mesopotamiei, spre ţara de 
baştină a bunicului său, Abraam. 


În noaptea nepătrunsă, Mihai îi surâde prin somn şi prin 
vis. 

Iar surâsul se schimbă pe încetul în chinuire de spaimă. 

Treptat, mantia albă a îngerului se împâcleşte până ce se 
preface în rantie de funingine; chipul alb şi străveziu se 
întunecă şi ochii se sting. Acum îngerul a luat chipul şi 
straiul călugărului Dan. Aşa se leagănă spânzurat în cuiul 
din grindă. Mihai se zvârcoleşte. Vrea să se deştepte şi s- 
alunge vedenia. Îl apasă o piatră de moară pe piept şi 
pleoapele nu se pot deschide, şi ţipătul de spaimă nu capătă 
glas. Cu unghiile înfipte în pătura aspră, în van se munceşte 
să curme visul şi să se întoarcă la viaţa de-aievea. 

Târziu, când a deschis ochii, cu tâmplele asudate şi cu 
mâinile întinse întru apărare, priveliştea din chilie e încă 
mai plină de groază decât arătarea visului. 

În mijlocul încăperii se plimbă încoace şi încolo o stafie cu 
țeasta luminată pe dinlăuntru; cu ochii şi cu dinţii de 
jăratec. 

Geamul zăngăne. 

Clampa uşii se zgâlţâie nebună. 

Gheare de fier zgârie în perete. 

Şi stafia se apleacă asupra lui, întrebând ameninţător, cu 
glas cavernos din adâncul pământului: 

— Eminowics, Eminowics, warum kaufst du nicht Biblische 
Geschichte? ... Eminowics, warum kaufst du nicht Biblische 
Geschichte? ... 

Mihai şi-a vârât capul sub cergă, a tras perna deasupra. 
Stafia nu se dă dusă. Întreabă înainte. Îi pipăie trupul peste 
învelitoarea de păr cu degetele ei de schelet. Vrea să-l 
dezvelească, să-i smulgă aşternutul. Pe urmă, fiindcă n-a 
izbutit, începe să-l croiască peste învelitoare cu o jărdie 
până ce Mihai a cerut îndurare clănţănind din dinţi: 

— Cumpăr... Ajunge! ... Cumpăr, călugăre Dan! 

— Juri? întrebă glasul din fund de mormânt. 

— Jur! 

— Pe viaţa mamei tale? 


— Pe viaţa mamei... suspină Mihai. 

— Pe mormântul surorii tale? 

— Pe mormântul surorii mele... 

— Orice se-ntâmplă? 

— Orice se-ntâmplă! 

— Nu-ţi tragi cuvântul? 

— Nu-mi trag cuvântul. 

— Şi scoţi sâmbătă banii din pământ? 

— Şi scot sâmbătă banii din pământ. Am jurat! ... 

— Să-ţi fie de bine şi să-ţi fie de cap! izbucneşte stafia în 
hohot de râs. 

Şi pe dată, au început să ţupăiască drăceşte în jurul 
patului cei doi fraţi Ştefanovici, lonică Şahin, [urlui şi 
Bostan. Îşi aruncă unul altuia ţeasta stafiei cu ochii de foc şi 
dinţi de jăratec. Era numai un bostan turcesc scobit pe 
dinlăuntru, cu o lumânare aprinsă ca lampioanele de la 
Hotel de Moldavie, în serile de petreceri şi de bal. 

Ţuriui a scos lumânarea şi a înfipt-o în sfeşnicul de lut. 
Spaima lui Mihai încă n-a trecut. Îi mai clănţănesc dinţii. 
Năduşeala i s-a răcit pe tâmple şi pe spinare. Îşi stăpâneşte 
lacrimile de înciudare şi de umilinţă. 'Toate le-ar ierta. Dar 

de ce l-au pus să jure pe viaţa mamei, pe mormântul 
Mariei? De ce au amestecat în joaca lor crudă aceste nume 
sfinte? 

Nimeni nu se opreşte însă la asemenea prea gingaşe şi nu 
pe al lor înţeles, întrebări. Toţi tropăiesc, chicotesc, gâfâie şi 
încep să-l bată cu perna. Le-a trecut somnul. Isprava a 
izbutit mai deplin de cum se aşteptau. Trebuia deci 
sărbătorită şi dusă mai departe... 

— la-ţi ceva pe tine, Eminovici, şi hai să i-o facem şi lui pan 
Dzierszeck! hotări Bostan. 

— Nu vreau... Lăsaţi-mă să dorm... 

— Vorba! 

Toţi il ridică pe sus. 

— Acum faci tu glasul din mormânt! propuse Ionică Şahin 
cu mărinimie, întinzându-i paharul. Stai să te-nvăţ 


meşteşugul! 

Mihai s-a lăsat biruit pe jumătate. Îl ispiteşte pofta să fie şi 
dânsul stafie la rându-i. S-a molipsit de neastâmpărul 
celorlalţi. Îşi îmbracă straiele. Încearcă mai întâi o repetiţie. 
Apoi au plecat cu toţii tiptil în cerdac, în vârful degetelor, 
până la fereastra lui pan Dzierszeck, ca urătorii în noaptea 
de SfântuVasile. Ţurlui a băgat lumânarea în bostanul 
turcesc, a ridicat bostanul într-o prăjină înfăşurată în 
prostire. Mihai e cu paharul la gură. Abia îşi stăpânesc 
râsul. Ionică Şabhin a luat comanda. Numără în şoaptă: 

— Una! Două... Trei! Gataaaa! 

Şi în aceeaşi clipă fereastra lui pan Dzierszeck a început 
să zuruie, bostanul luminat ţupăie în vârful prăjinei. Mihai 
strigă în fundul paharului cu voce de pe altă lume: 

— Pani Dzierszeck, iapa-ţi piere-n grajd! pani Dzierszeck! 
Sări, pani, că-ţi piere iapă-n grajd! 

La geam a răsărit capul păros al lui pan Dzierszeck cu 
ochii holbaţi, cu gura căscată. Stafia îi face temenele şi 
Mihai glăsuieşte lugubru în găoacea paharului: 

— Sai, pani Dzierszeck, că ţi-o pierit iapă-n grajd! 

— lapă? Stai că v-arăt eu iapă, tâlharilor! ameninţă pan 
Dzierszeck, năpustindu-se afară, în cămăşoi alb, cu cibucul 
de-un stânjen în mână. 

Toţi s-au risipit ca potârnichile în patru părţi ale ogrăzii, 
cum a fost înţelegerea mai dinainte, tupilându-se pe sub 
scări şi după copaci. Numai Ţurlui, cu bostanul luminat în 
prăjină şi cu prostirea fâlfâind, sare de colo-colo în fundul 
grădinii. Pan Dzierszeck dă buzna spre arătarea albă 
înjurând ruteneşte şi birjăreşte; se poticneşte pe scări; dă 
peste iapa care nu pierise-n grajd şi păştea liniştită sub 
părul iernatic din mijlocul ogrăzii; din păr îi cade-n cârcă 
ţiganul de la fierăria de peste drum înnădit la rămăşiţele 
din scuturătură; încearcă să-l apuce; ţiganul o zbugheşte 
peste zaplaz; iar stafia din fundul livezii joacă ţonţoroiul şi 
glasul din adâncul mormântului nu-i lasă răgaz: 


— Sai, pani Dzierszeck! Nu te da, pani! Pune mâna pi 
dânsul! 

Câinii măhălălii s-au deşteptat într-o larmă de lătrături, de 
schelălăieli şi urlete. Se îmbulzesc la porţi. Trag cu dinţii de 
zăbrele. S-au ivit capete înspăimântate la ferestre şi oameni 
dezbrăcaţi la uşi. 

— Ce-i frate? Ce s-a întâmplat? Pe cine-l omoară? 

— Un hoţ... Zice că-i un hoţ... 

— Aracandemine! Atuncea să ştiţi că-i Năstrapă, cel scăpat 
din temniţa de la Suceava... 

— Nu-i hoţ! ... Nu-i nici un hoţ. Mi se pare că arde... 

— Arde? auziţi că arde! ... Unde s-a aprins? 

— Dac-ar fi foc s-ar auzi goarna de la pojărnicie! Nu-i nici 
un foc. 

— Atuncea nu arde... Să ştiţi că iar şi-o prins dascălul 
nevasta cu vreun huzăr... 

— Numai că asta a fost... 

— L-am văzut eu fugind... 

— Şi-acuma o bate! Se aude de-aicea strigând! ... 

— Are să-i sfarme ciolanele muierii! ... 

Întrebările şi răspunsurile se amestecară în vavilonia de 
limbi a Cernăuţilor; nemţeşte şi ruteneşte, evreieşte şi 
leşeşte, moldoveneşte şi muscăleşte. 

Pan Dzierszeck bombăne şi suduie. Câinii zăpăiesc la 
zăplazuri. Se aprind lumini trecând de la o fereastră la alta. 
Toată mahalaua e în picioare. Numai diavolii din chiliile lui 
pan Dzierszeck habar n-au de ce s-a întâmplat. Când a 
intrat gazda să-i caute şi să-i cerceteze, mânuind cibucul ca 
un ciomag, toţi dormeau sforăind, cu cergile peste cap şi cu 
feţele la părete. 

Cu mare anevoie s-au deşteptat şi cu mare minunare au 
aflat despre ce-i vorba. 

— Asta trebuie să fie stafia din chilia lui Eminovici! se dădu 
nevinovat cu părere Ionică Şahin. Pe dânsul îl tot necăjeşte 
noaptea... Chiar din pricina asta a venit el să se culce la noi. 


Pan Dzierszeck, cu lumânarea aprinsă într-o mână şi cu 
cibucul în alta, stă nehotărât în prag. Mihai şi-a înfundat 
obrazul în pernă ca să nu izbucnească în hohot. 

— Am să vă arăt eu stafie, tâlharilor! 

— Bine zici, pan Dzierszeck! altă dată să ne chemi şi să ne- 
o arăţi... se rugă cu smerenie vicleană Ionică Şahin. Aş vrea 
şi eu s-o văd, că n-am văzut niciodată stafie! ... Tot aud 
vorbindu-se de dânsa şi n-am avut norocul să-mi iasă 
înainte... 

IV 

— Două triunghiuri dreptunghe care au ipotenuza şi o 
catetă egală, sunt egale... 

— Nu pot să te cred pe cuvânt. Convinge-mă! rosti 
profesorul de matematici, ridicând dintr-o sprinceană şi 
privind la elev cu o ironie scârbită. 

Eminowics Michael apucă bucata de cretă între degetele 
vinete de frig. Plin de hotărâre se pregăti să dovedească 
egalitatea triunghiurilor dreptunghe, aşa cum învățase pe 
de rost, vreme de două ceasuri, în chilia lui pan Dzierszeck, 
la lumina feştilei rău-mirositoare. 

— Pentru aceasta să luăm două triunghiuri dreptunghe cu 
ipotenuza şi o catetă egală... 

— Poftim! la-le! îi dădu profesorul slobozenie, cu o mişcare 
largă din mână, semn că nu el are să-l oprească de la aşa 
ceva. la-le! Numai să văd ce ispravă ai să faci cu ele. 

Dascălul de matematici trecea în cancelarie drept un 
mucalit fără pereche. Îşi cultiva această faimă ascuţindu-şi 
pornirea glumeaţă pe spinarea elevilor. Spre deosebire de 
D. Director Ştefan Wolf, în loc să pâcnească pe nări şi să 
clocotească de mânie, îşi însoțea notările cele mai crunte cu 
witzuri pe care nu arar le nimerea, după părerea şcolarilor 
români, ca Irimia cu oiştea-n gard. 

Eminowics continuă fără să ţină socoteală de întrerupere. 
Îi era frică să nu se năruie toată învăţătura de peste noapte. 
— Fie de exemplu să luăm triunghiul ABC şi MNP care au 

ipotenuza NP egală cu BE şi cateta MP egală cu AC... 


— Fie! consimţi dascălul, lăsându-şi ceafa pe spătarul 
scaunului şi surâzând mai dinainte la cele ce ştia el că vor 
să urmeze. 

Eminowics Michael construi pe tablă triunghiurile ABC şi 
MNP aidoma, ca două triunghiuri gemene ce erau. Mai 
şterse cu peteca udă ipotenuza BE, cam tremurată la 
mijloc. Se dădu un pas înapoi. Îl mulţumeau acum pe deplin. 
Dar prelungi operaţia, ascuţind un unghi şi transcriind 
caligrafic literele, fiindcă de aci înainte începea partea cea 
mai grea. Profesorul îl împunse cu privirea încărcată de 
batjocură. 

— Şi mai departe, bâieţaş? 

Şi mai departe, nimic. 

Pentru Eminowics Michael nu mai încăpea nici o îndoială 
că triunghiurile erau egale. Nu-l înşela ochiul. Ar fi poftit pe 
oricine să măsoare laturile cu o sfoară, unghiurile cu 
raportorul. A demonstra însă de ce sunt egale, se arăta 
mult mai anevoie. Tot ce buchirise până la miezul nopţii se 
risipise ca fumul. 

Aşeză crida şi peteca udă pe policioara tabelei. Plecă ochii 
în pământ şi rămase neclintit, răsucind aţa unui bumb de la 
strai. 

— Aceasta-i tot? se miră profesorul cu o dezamăgire 
prefăcută. Te ştiam eu greu de cap, dar nu te credeam 
aşa... 

Bumbul se rupse din aţă în mâna lui Eminowics. Elevul îl 
puse tacticos în buzunar. 

— Haide! Treci la loc şi aşterne-te pe dormit în bancă, 
Eminowics! Dormi cum au dormit şi ceilalţi Eminowicsi câţi 
au pierdut vremea pe-aici şi n-au făcut nici o ispravă. Dormi 
şi visează că ai trecut clasa... Fiindcă aceasta ţi-o 
făgăduiesc eu - numai prin vis are să se întâmple! ... 
Breitinger Oscar, urmează! ... 

Eminowics Michael îşi scutură palmele de praful alb şi se 
îndepărtă spre locul său, târşindu-şi tălpile. Oscar 
Breitinger apucase delicat bucata de tibişir cu două degete 


şi sporovăia isprăvind demonstraţia, aşa cum i-o lămurise 
preceptorul de-acasă: „... din egalitatea acestor triunghiuri 
rezultă că unghiurile B şi N care se opun la laturile egale 
AC şi MP sunt şi ele egale şi tot egale sunt şi unghiurile C şi 
P precum şi laturile care se opun lor, AB cu MN...” Mihai şi- 
a trecut mâna prin păr, a strâns din umeri şi s-a scufundat 
în lectura unei cărţi care n-avea nimic a face cu 
triunghiurile dreptunghe egale ABC şi MNP Era cu totul 
străin de isprava colegului de la tablă, când îşi auzi din nou 
numele strigat de profesor: 

— Eminowics! Ai văzut, iubitule? ... Pentru cine n-are 
mămăligă în cap, nimic nu era mai uşor de dovedit... Poţi să 
te osteneşti şi să te ridici în picioare, când îşi vorbesc, 
ilustrissime mitolog... 

Elevul Eminowics se înălţă pe jumătate, într-un cot, fără 
să-şi desprindă ochii din foile cărţii. 

— Ai văzut, bâieţică? stărui profesorul. 

— Am văzut... recunoscu Eminowics cu nepăsare, măcar 
că nu văzuse nimic. 

— Mă mir de ce nu rămâneţi acasă, la mămăligă şi la plug? 
Geometria e pentru capete subţiri... 

Mihai ridică în sfârşit privirea spre tidva profesorului 
năpârlită şi pătrată, care nu aducea întru nimic cu imaginea 
lui Platon ori a lui Pitagora. 

Zâmbetul abia mijind la colţul buzelor nu-i plăcu 
geometrului. 

— Ce-ai găsit de râs? întrebă cu o fioroasă blândeţe. 

— Mi-am amintit un witz de-al dumneavoastră de ora 
trecută... răspunse Eminowics cu tot atât de fioroasă 
nevinovăție. 

— A! Bun. Mi-am amintit şi eu... Eram să uit. [i-am pus un 
ungenugend la studiu... Să-ţi mai adaug o cruce şi la 
purtare, pentru limbuţie... Mai râzi? 

— Dacă vă face atâta plăcere, mai râd. 

Profesorul începu să bată darabana cu degetele pe tăblia 
catedrei. 


— la-ţi cărţile şi pleacă să te plimbi afară. Ai nevoie să te 
răcoreşti. 

Eminowics Michael îşi luă cartea lecturii din acea zi, 
Bianca Capello, şi ieşi afară, în coridorul suflat de vânt. 
Acolo rămase cu un cot rezemat de fereastră, privind 
nămeţii şi cetăţile lor de bătălie, din recreaţie. Nu-l mâhnea 
pedeapsa din senin, nici nota cea rea cu ameninţarea anului 
pierdut şi cu primejdia răfuielii de-aeasă, când căminarul 
Gheorghe Eminovici îi va cere socoteală pentru banii 
cheltuiţi de pomană... 

Deocamdată îl mihnea răvaşul Harietei primit alaltăieri. Îi 
aducea veste despre boala ei, veche de trei luni. De vacanţa 
Crăciunului nu se bucurase. Iarna potopise deodată atât de 
grea şi căile s-au înfundat atât de timpuriu, astupate de 
viscole şi troiene, încât nu s-a încumetat nimeni din Ipoteşti 
să purceadă la drum pe asemenea vreme. L-au lăsat zălog 
la pan Dzierszeck. A făcut Crăciunul şi Sfântul Vasile cu 
strachina de crupe muiate în lapte, în încăperile goale, 
întunecate şi friguroase. În chilia călugărului Dan, în 
noaptea de Anul-nou a clănţănit din dinţi, cu pătura în cap, 
îngânând de unul singur, pentru el singur, urătura flăcăilor 
de acasă, aşa cum răsuna la Ipoteşti, cu pocnete de 
harapnic, bâzâitul buhaiului şi clinchenitul argintiu al 
clopotului: 

„„când a fost grâul treierat. 

A încărcat: 

Douăsprezece cară cu povară. 

Şi-au plecat cu ele la moară, Douăsprezece cară 
mocăneşti. 

Şi-au pornit la moară la Ipoteşti. 

Iară hoaţa de moară. 

Când a văzut atâtea cară. 

Cu povară, A pus coada pe spinare. 

Şi-a plecat la Lunca-Mare, Lunca-Mare frunză n-are. 

Lunca-Mică frunza-i pică. 

lar morarul meşter bun. 


A luat un căuş cu grăunţe. 

Şi unul cu făină. 

Şi-a zis: Ptru-ptru-ptru. 

Şi na-na-na! 

Moara sta şi se uita. 

I-a dat un pumn în şale. 

Şi-a pus moara pe măsele. 

A făcut cioc-boc. 

Şi-a pus moara la loc. 

Şi nu mai curgea făină. 

Ci aur şi mărgăritare. 

La curtea dumitale, cinstite căminare! 

Iar jupâneasa căminăriţă. 

A bătut în sâtă şi-n sâtiţă. 

Şi a făcut un colac frumos. 

Ca faţa lui Hristos... 

Colacul rumân şi frumos ca faţa lui Hristos a fost pentru 
cei de departe, de la Ipoteşti. El a înghiţit cu noduri crupele 
umflate şi înăcrite în lapte stătut. 

Pe urmă, tovarăşii de gazdă s-au întors după Bobotează 
încărcaţi de bunătăţi şi de amintiri voioase de-acasă. 

EI n-a primit de trei luni nici o ştire. 

Iar acum, Harieta îi scria cu litere mari şi strâmbe că zace 
de trei luni şi că în fundul patului, între perne, a început să 
înveţe singură abecedarul. 

Răvaşul n-are mai mult de cinci rânduri. Slovele erau 
urâte, stropite de cerneală, pătate şi pline de ştersături. 

Mihai scoase foaia de hârtie împăturită între paginile 
minunatei povestiri din viaţa frumoasei Bianca Capello. O 
citi şi o prociti. O strânse la loc, cu mare şi mâhnită 
încetineală. 

De astă-toamnă era singura veste de-acasă. Toţi îl uitaseră 
aici. Se simţi părăsit la marginea lumii, copil al nimănui, 
lăsat în sama lui pan Dzierszeck să zvârle cu cibucul după 
dânsul; lăsat să îndure fără apărare prigoana domnului 
director Ştefan Wolf şi a geometrului cu cap pătrat. 


Ograda cu troienele şi cetăţile de omăt se întuneca 
înaintea ochilor. Parcă ninsese cenuşă. 

Îşi acoperi privirea cu palma şi îşi înăbuşi suspinul de copil 
surghiunit şi vitregiit. 

— Ce-i cu tine, Mihăiţă? 

Mihai tresări. N-auzise paşii lui Onufri. Dar glasul lui îi 
dezmierdă auzul blând şi prietenos, ca un răsunet slab al 
altor glasuri de departe: glasul lui moş Miron, prisăcariul; 
glasul lui moş Trofim, baciul. 

— Ce să fie, moş Onufri? Stau şi eu şi jălesc la apa 
Vavilonului, ca iudeii din psalmii lui Dosotei, vlădica, pe care 
i-am făcut eu la stânga, în şâpeţel, din dulapul tatii... 

La apa Vavilonului. 

Jăluind de ţara Domnului. 

Acolo şezum şi plânsem. 

La voroavă că ne strânsem, De te-aş mai putea uită-te. 

lerusalime cetate... 

Onufri îl privi cu înduioşare, clătinând veriga cheilor: 

— Cum înţăleg eu, tânjeşti după casă? ... Te-a cam făcut 
uitat arhon căminarul pe-aicea... 

— Tânjesc, moş Onufri... suspină Mihai. 

— Şi iar te-o scos neamţul din clasă? 

— Şi iar m-o scos, moş Onufri. 

— Scoate-i-ar Domnul de-aicea, că nu mai putem răsufla 
de răul lor! 

Onufri scăpase glasul fără voie. Îndată roti ochii cu 
îngrijorare spre cele două capete ale coridorului. Răsuflă cu 
inima la loc. Nu era nimeni să-i audă urările care n-ar fi 
avut de ce să-i facă mare plăcere domnului director Ştefan 
Wolf. 

— Iară cu sărmanul domnu Pumnu, ce se mai aude, 
Mihăiţă, că n-a mai dat de-o lună pe la noi? întrebă ca să 
schimbe vorba. 

— Tot rău, moş Onufri. Zace când pe-o coastă, când pe 
alta. 


— Aceluia numai că muierea i-o scos sufletul... Ea are să-l 
bage în groapă. 

Mihai nu-şi îngădui să rostească nici o părere despre soaţa 
domnului Arune Pumnul, cu toate că îl întâmpina cu ochi de 
vrăjitoare şi cu ocări birjăreşti ca ale lui pan Dzierszeck, de 
câte ori îl vedea venind să întrebe de sănătatea dascălului 
ori să ceară vreo carte din biblioteca gimnaziştilor români. 

— Apoi eu mă duc la datoria me, Mihăiţă... cuvântă Onufri. 
Nu-ţi face cumva trebuinţă o piţulă-două? ... 

— Lasă, moş Onufri. Nu pot să mai iau. S-o-ntrecut cu 
măsura răbojul nostru... Când ajung să mă mai plătesc? 

— Dacă-i vorba numai de asta, nu-ţi fie teamă... Nu mă 
lasă el căminarul păgubaş! îl încredinţă Onufri, 
deznodându-şi baierile pungii şi împingându-i cu sila două 
piţule. 

Mai de voie mai de nevoie, Mihai le mistui în buzunar, îşi 
făcuse o grăbită socoteală. Ochise el o carte la un neguţător 
de hârţoage de pe Uliţa Strâmbă. Cu două piţule şi cu 
geometria nemţească pe deasupra, care tot nu i s-a arătat 
de vreun folos, mare lucru să nu cadă la învoială. Gândul îl 
bucura. Îi alină celelalte necazuri mai de-aproape şi mai 
depărtate: dorul de casă şi nota din catalog. 

Onufri se depărtase alignind în piciorul beteag. La capătul 
coridorului, începu să bălăngăne clopotul, vestind ultima 
recreaţie. 

Pe dată s-au trântit uşile de perete. În urma profesorilor 
călcând ţapăn şi solemn, în rocuri negre, cu registrele 
subsuoară, au năvălit hoardele gălăgioase gata să ia de la 
capăt bătălia cu bulgări de omăt. 

Costică Ştefanovici prinse cu braţul mijlocul lui Mihai, 
dojenindu-l cu oarecare remuşcare, fiindcă noaptea trecută, 
când l-a rugat Mihai, el nu se îndurase să-i lămurească de 
ce două triunghiuri dreptunghe cu ipotenuza şi o catetă 
egală sunt egale: 

— Bine, bre Eminovici, nu ţi-am spus să te uiţi la mine? Eu 
îţi suflam din bancă, şi tu pace! ... Te-o pârlit neamţul c-un 


ungenugend... duminica trecută te-o pârlit şi popa fiindcă ai 
lipsit de la exhorte... 

— Ce să fac! strânse din umeri, Mihai. 

— Cum, ce să faci? Tocmai tu care citeşti mai multe cărţi 
decât noi toţi împreună, s-o scrânteşti la mijlocul anului? ... 
Nu-i păcat? ... 

— Păcat-nepăcat. Asta-i! Îmi place cartea, dară nu-mi 
place şcoala... asta de-aicea, unde toţi ne fac zile fripte... 

Mărturisirile lui Eminowics n-avură urmare în acea zi, căci 
i-a învăluit pe amândoi ceata lui Şahin şi a fraţilor 
Daşchevici, târându-i să apere meterezele întăriturilor 
româneşti din ogradă. Acolo, după zidurile de troiene, 
stăteau faţă în faţă două oşti. Se aleseseră românii de o 
parte; austriecii şi rutenii gimnaziului de alta. 
Bombardamentul se dezlânţui cu răcnete aprige, iar Mihai, 
cu obrajii îmbujoraţi, cu capul gol, nu se lăsa mai prejos 
decât vrednicii săi tovarăși. 

Moldovenii, aproape toţi copii crescuţi la ţară, meşteri în 
mânuirea prăştiilor şi în zburătăcirea vrăbiilor, ţintaşi 
neîntrecuţi, nu pierdeau muniţiile de pomană. Tabăra 
vrăjmaşă, alcătuită din târgoveţi cocoliţi şi neîndemânateci, 
răspundea cu o jalnică moliciune. Mihai se înverşuna 
asupra lui Breitinger Oscar, întru încheierea unei mai vechi 
răfuieli. Bătucea bine în palmă bulgărul de zăpadă, se 
proptea cu un picior îndărăt, micşora un ochi şi trimitea 
proiectilul zbârnâind, să se sfarme, când în chipileauca lui 
Oscar, când în mijlocul frunţii. Cu o înfrigurare de duelist 
pătimaş care-şi calculează dinainte loviturile, simţea o 
ameţitoare plăcere că nu-i dădea greş niciuna. Se sfărâmau 
şi în umeri, şi în obrazul, şi în pieptul lui, alţi bulgări 
rătăciţi, dar nu-l pătrundea durerea. Feciorul domnului 
consilier aulic Gottfried-August Breitinger, sughiţa la 
fiecare pocnitură. Cu ochii înlăcrimaţi de durere şi de ciudă, 
mozolea un bulgăraş între degete, îl zvârlea femeieşte; 
boţul de omăt se desfăcea pe sus înainte de a ajunge la 
ţintă... Lui Mihai îi fu deodată milă, şi fiindcă în aceeaşi 


clipă suna clopotul de intrare, se îndreptă către el cu mâna 
întinsă, gata să-şi ceară iertare că a întrecut măsura. 

Breitinger Oscar nu înţelese ce vrea. Dădu să fugă spre 
intrare. Mihai îl ajunse din urmă şi îi puse mâna pe umăr. 

— Breitinger, spuse, n-am vrut! Crede-mă... M-a luat focul 
răzbelului... 

Breitinger Oscar se zmulse din încleştarea palmei pe 
umăr. Îi făcu faţă şi ţipoti subţire la el: 

— Valah puturos şi laş! ... 

Mihai zâmbi cu blândeţe: 

— Despre laşitate să nu mai vorbim, Breitinger. Se su-pără 
vitejii voştri care-au fugit de la Magenta şi de la Solferino... 

— Laş tu! repetă piţigăiat Oscar Breitinger. Laşi voi. Neam 
de slugi şi de robi... Sărutaţi poalele şi papucul sultanului! 
Mi-a spus mie tata, că sunteţi buni numai să vă-njuge la 
plug... 

Feciorul domnului consilier aulic se aprindea de la 
propriile sale cuvinte, ca femeile. Mihai îl privea cu surâsul 
fluturat pe buze, stăruind mai departe să facă pace. Îşi 
scosese cartea din buzunar scuturând-o de zăpadă. Oscar 
Breitinger găsi un nou argument: 

— Nu vedeţi că nici cărţi n-aveţi? ... Dacă vreţi să citiţi 
ceva, aveţi nevoie de cărţile noastre... 

— Şi mai ce, Breitinger? 

Breitinger Oscar nu mai află ce-ar mai putea spune. Se 
agăţă de descoperirea lui: 

— Vrei să zici că nu-i carte nemţească? ... 

Îi zmulse cartea de subsuoară, răvăşind foile. Dintre file 
zbură răvaşul Harietei. Mihai se plecă să-l ridice de jos. 
Breitinger Oscar se repezi să calce scrisoarea în picioare, 
amestecând-o cu omătul şi cu glodul frământat de tălpi. 

Atunci Mihai se repezi şi îl apucă de umeri cu amândouă 
mâinile, izbindu-l de perete: 

— De ce faci asta, stârpitură? Eu vin să-ţi vorbesc 
omeneşte şi tu! ... şitu!...şitu!... 


Îl izbea rar, apăsat, metodic, fără grabă, cu o mânie 
stăpânită şi sigur de puterea lui. Breitinger se apăra slab, 
cu unghii de pisică, încercând să-i zgârie obrazul. Ograda şi 
sălile se deşertaseră. 

Erau numai ei doi, iar feciorul domnului consilier aulic 
rotea ochi plini de spaimă cerşind un ajutor providenţial. 

— Slugi suntem? Îţi arăt eu slugă! Robi suntem? îţi arăt eu 
robi! ... Laşi? ... Îţiarăteu laşi! ... 

La fiecare întrebare şi la fiecare făgăduială, Eminowics îl 
scutura zdravăn, icnindu-l de zid. 

Deodată lăsă mâinile în jos şi plecă ochii. 

D. Director Ştefan Wolf se ivise în capul scărilor. 

— Ce este? pufni pe nări. Hm? ... Ce-nseamnă aceasta, 
sălbaticule? Vrei să-l ucizi? Hm? ... 

Breitinger Oscar îşi scutură spenţerul de praful tencuielii 
şi căpătând suflare, răspunse el în locul lui Eminowics: 

— A sărit la mine, domnule director. A spus că suntem 
nişte laşi şi se bucură fiindcă armatele împăratului au fost 
învinse la Magenta şi Solferino... 

— Hm! se minună D. Director săltând pe călcâie. Cum se 
poate una ca asta? 

— Aşa a spus! urmă Breitinger, aruncând o privire de ură 
puiului de sălbatic redus la tăcere. Ne-a făcut ticăloşi şi 
perfizi... Iar fiindcă l-am întrebat de ce spune aşa, a sărit la 
bătaie... 

— Hm? Adevărat, Eminowics? Ai îndrăznit să spui aceasta 
despre ţara care te ospitalizează şi unde vii să capeţi 
învăţătură? Hm? ... Adevărat? ... 

Eminowics Michael ştia că zădarnică ar fi fost orice 
încercare de a dovedi că Oscar Breitinger minte. Tăcu fără 
să ridice ochii din pământ, unde zăcea scrisoarea Harietei 
amestecată cu zăpadă şi glod îngheţat. 

— Frumos! Foarte frumos! declară D. Director. Numai 
aceasta mai lipsea. Hm? Trebuia să mă aştept! ... Aisă treci 
acum la carcer. Avem o socoteală mai lungă. Hm! Mai lungă, 
o, da! 


D. Director Ştefan Wolf puse mâna ocrotitoare pe creştetul 
odraslei încredinţată de D. Consilier aulic Gottfried-August 
Breitinger, cu care se afla în vizită şi în strânsă prietenie, la 
această margine de exil a împărăției. 

— Tu poţi să intri în clasă, Oscar! rosti cu blândeţe. Te 
asigur că îşi primeşte el pedeapsa pentru tot ce-a făcut şi 
mai ales pentru tot ce-a spus... 

Oscar Breitinger salută recunoscător şi, după ce aruncă o 
uitătură piezişă de triumf puiului de sălbatic valah, se 
îndreptă spre sala de clasă. Mihai porni la carcer, fără nici o 
nădejde că va afla un apărător la judecata anunţată de D. 
Director Ştefan Wolf. 

Şi totuşi, la judecata din cancelarie, spre a tuturor uimire, 
un apărător s-a ivit. 

Elevul Eminowics Michael a fost adus ca un mic monstru 
vrednic de examinare întregului corp dăscălicesc al K. K. 
OberGymnasiului. Profesorii se pregăteau de plecare. 
Îmbrăcându-şi mantălile şi blănile. D. Ştefan Wolf i-a oprit. 
Săltând pe călcâie şi pe vârfuri, a supus cazul cunoştinţei 
generale, pâcnind din nări şi smulgându-şi caierele roşcate 
ale mustăţilor: 

— Hm! Priviţi-l! ... Aceasta-mi confirmă cele ce vă 
spuneam săptămâna trecută! ... Că ni-i apropiem sufleteşte 
prin carte, e o iluzie, iubiţi colegi... Cea mai nenorocită 
iluzie! Le dăm arme în mână! Da-da! Împotriva noastră... 
Hm! Hrănim pui de viperă la sân... Aveţi aci exemplarul cel 
mai elocvent de ingratitudine... A îndrăznit, acest pui de 
sălbatic, să vorbească despre Magenta şi Solferino... Uitaţi- 
vă la el! ... Să vedeţi cine vorbeşte de Magenta şi 
Solferino... 

Lângă uşor, cu fruntea plecată la pământ, elevul 
Eminowics Michael îndură toate privirile aţintite asupra sa. 
Era palid, cu buzele strânse. Răsucea între degete povestea 
Biancăi Capello făcută sul. 

— Apropie-te! porunci D. Director Ştefan Wolf. Priveşte în 
ochi şi spune cum ai îndrăznit să loveşti un coleg şi să 


pronunţi asemenea cuvinte? 

— L-am lovit fiindcă mi-a călcat în picioare o scrisoare de- 
acasă, domnule director. Dacă mi-ar fi călcat inima în 
picioare, nu m-ar fi durut mai mult. Cuvintele pe care mi le 
puneţi pe socoteala mea, însă, nu aşa le-am pronunţat... 

— Aşadar, mint? Hm? pufni D. Director Wolf. Eu mint? 

— Nu dumneavoastră! ... A minţit Breitinger. Şi 
bineînţeles, dumneavoastră l-aţi crezut pe Breitinger, iar nu 
pe mine... 

— Auziţi? începu să clocotească din nou pe călcâie şi pe 
vârfurile ghetelor, d. Ştefan Wolf. Aţi auzit, domnilor? ... 

Profesorul de matematică, trăgându-şi mănuşile, gata de 
plecare, spuse: 

— Îmi pare că ne pierdem vremea aci... onorate Wolf, nu 
ne arăţi şi nu vedem nimic nou... Pentru mine chestia e 
cunoscută şi clasată. Nu am întâia oară de-aface cu acest 
rebel... Colegul meu de limba latină cred că e de aceeaşi 
părere... Nu? 

— Evident! evident! încuviinţă profesorul de latinească, 
cercetând chipul elevului Eminowics prin ochelarii cu ramă 
de fier, ca un indescifrabil text etrusc, din epoca 
preromană. Mi-a scos şi mie destui peri albi... 

Ceilalţi dascăli îşi îndreptau ochii la pendulul din perete. 
Timpul trecea, iar dânşii îşi pierdeau clipele preţioase cu o 
poveste care nu-i interesa. Profesorul de matematici luă 
cuvântul în numele tuturor, pe un ton oficial: 

— Onorate domnule director, eu cred că nici nu mai este 
nevoie de prea multă discuţie... S-a ivit prilejul să dăm un 
exemplu. Nu-i place şcoala? Nu-i place ţara? Gusturile nu 
se discută... Îl trimitem... (îşi însoţi cuvintele cu un 
bobârnac, zvârlind un cocoloş invizibil) ... îl trimitem la 
plimbare, să pască boii de-acasă...K. K. Ober-Gymnasium nu 
este un ospiciu pentru copiii de servi... 

— Tata e căminar, nu e slugă! rosti elevul Eminowics, 
sumeţindu-şi pieptul. Bunicul de pe mamă e stolnic şi 
străbunii mei au fost pârcălabi de Hotin... 


— Ha-ha! Ce face? se miră cu exagerare profesorul de 
matematici. Ce este aceea stolnic, căminar, pârcălab? ... Cu 
ce se mănâncă? ... Se papă cu mămăligă? 

— Înseamnă tot atât măcar, ca un consilier aulic din 
Austria dumneavoastră... răspunse Eminowics Michael cu 
glasul înăbuşit. 

— Hm! explodă D. Director Wolf. Cum îndrăzneşti să 
compari? ... Aţi auzit, o lesus-Maria?! 

Întrebarea se adresă celorlalţi profesori. 

Neubauer, dascălul de istorie, care stătuse toată vremea la 
o parte, rezemat de fereastră, netezindu-şi barba 
mătăsoasă, în tăcere. Îşi încrucişă braţele pe piept şi rosti 
apăsat: 

— Domnilor, să încheiem acest spectacol nefolositor şi 
crud. Eu cred că acest copil n-a săvârşit o crimă. Din parte- 
mi, vă anunţ, că sunt mai mulţumit de dânsul, decât de 
foarte mulţi copii ai nobilei Austrii. Îmi pare rău că nu e de 
faţă şi colegul nostru Lewinski. Sunt sigur că ar fi de 
aceeaşi părere, după cum mi-a vorbit altă dată. S-a făcut 
vinovat Eminowics? Merită o pedeapsă? Bine! Să-i dăm o 
pedeapsă. Câteva ore de carcer ajung. Eminowics, poţi să 
pleci! ... 

Mihai nu aşteptă să fie poftit a doua oară. Profesorul de 
istorie rămase să-şi apere elevul cel mai bun şi mai prețuit, 
cu argumente pe care nu se cădea să le audă puiul de 
sălbatic din Ipoteştii Botoşanilor. 

V, 

La poarta profesorului Arune Pumnul aştepta un mândru 
cupeu aristocratic pus pe tălpi de sanie. 

Caii acoperiţi cu valtrapuri de mătase şi vizitiul îmbrăcat 
în dolman cu brandenburguri, însemnau o arătare rară în 
asemenea uliţă mărginaşă. 

Priveliştea adunase toţi copiii măhălălii. Peteciţi, 
încotroşmaţi în glugi, încinşi cu brâie şi curele peste straiele 
căpătate de la fraţii mai mari, cu uriaşele cuşme înfundate 
pe ochi, făcuseră roată, uitând de gheţuş şi de săniuş. Se 


minunau de înhămătura rusească, de zurgălăii elinchetind 
argintiu, de măreţia armăsarului Orloff, sur cu pete rotate, 
frământând zăpada pe loc în copite, între prăştierii mai 
mărunți şi pietroşi. 

Mihai îşi despică pârte nerăbdător. 

El cunoştea echipagiul. 

Se bucură că va avea prilej să întrezărească măcar de 
departe pe unul din vestiţii fraţi Hurmuzăcheşti, cărturari 
de viţă veche moldovenească, învăţaţi la şcolile apusului şi 
neînfricaţi când era vorba să ţină piept stăpânirii 
împărăteşti, înfăţişată prin D. Director Ştefan Wolf şi prin 
înalt onoratul consilier aulic, Herr Gottfried-August 
Breitinger. 

Deschise portiţa de lemn cu băgare de seamă şi se 
strecură în ogradă. 

Nu apucă spre casa din dreapta, înaltă şi cu cerdac, unde 
sălăşluia dascălul bolnav. Se prelinse pe poteca dintre 
nămeţi, spre cealaltă aşezare, scundă şi pitulată sub 
straşină, pe care o ştia el prea bine. Acolo găzduiseră pe 
vremuri ceilalţi frăţini Eminovici, înainte de a se risipi la 
alte învățături în cele patru zări ale lumii, şi tot acolo, într-o 
încăpere din fund, se afla biblioteca gimnaziştilor români 
adăpostită în taină de ochii profesorilor străini, trimişi de 
împărăție. 

Mihai încercă uşa. Era închisă. Căută cheile în 
ascunzătoarea de sub grindă. 

Lipseau. 

Înţelese că aici a lucrat „Pumnă” - cum o numeau dânşii - 
femeia care-i alunga cu mătura şi-i otânjea cu prăjina 
cociorvei de câte ori îi prindea dând târcoale bibliotecii. De 
la o carte nouă îşi luă aşadar nădejdea pe ziua de azi. 

Totuşi nu se îndură să plece. Se zgribuli lângă un stâlp al 
pridvorului, aşteptând să răsară din casa cea mare stăpânul 
cupeului de la poartă. 

Dinspre văile Prutului bătea un vânt subţire şi tăios. Mihai 
îşi înnodă mai strâns şalul turcesc în jurul gâtului şi prinse a 


schimba picioarele îngheţate în botfori. Aşa clănţăni din 
dinţi timp îndelung. 

Pe urmă, deodată, uşa de la casa cealaltă se deschise şi se 
ivi în prag d. Ion Sbierea, locţiitorul şi ucenicul dascălului 
de limbământ şi tâmplământ românesc. 

Îi făcu semn cu mâna, chemându-l: 

— Eminovici, n-ai degerat? Vino-ncoace... le cheamă 
domnul Pumnul. 

Mihai se repezi cu însufleţire, roşu la faţă de emoție. Într-o 
clipă îi pierise frigul din oase. Îl năvălise o căldură bună şi 
dulce. Tropăi scuturându-şi ciobotele pe scări. În săliţă îşi 
lepădă mantaua, chipileauca şi şalul turcesc. 

Intră în odaie, plecându-se cuviincios înaintea celor doi 
boieri cu bărbi, de pe scaune, Gheorghe şi Alecu 
Hurmuzachi; înaintea dascălului din pat, dintre perne. 

În încăpere mirosea a oţet aromatic şi a gutui. Cunoştea el 
şi acest miros, cum cunoştea şi fiecare colţişor. Rafturile cu 
bătrâne ceasloave, masa de scris a bolnavului, chipurile de 
pe pereţi, oglinda împâăclită şi sărăcăcioasele ţoale roase de 
paşi. 

Era o mirare şi un tainic semn al vremii, că în asemenea 
chilie a unui pustnic al cărţilor, intraseră fără trufie boierii 
cu pergamente purtând pecetea voievozilor de altădată, cu 
întinsele lor moşii, cu castelele lor de la ţară şi cu palatele 
lor de la Viena. Mai pâlpâia încă o drojdie din văpaia 
însufleţirilor de la 1848, când măcar o parte din tinerii 
stăpânitori de pământuri îşi aduseseră aminte că-s români, 
de-un neam şi de-un sânge cu clăcaşii care le lucrau 
lanurile moşiilor. 

— Vină aicea, Eminovici! ... îl îndemnă Arune Pumnul, 
arătându-i loc pe marginea patului. Te-am văzut afară pe 
fereastră şi am înţeles că ai găsit închis. Mai aşteaptă 
puciun... Dăm noi mai apoi şi de rostul cheuiei! 

Mihai se aşeză sfios. 

Dascălul îşi sprijini palma pe creştetul elevului, vorbind 
către cei doi oaspeţi: 


— Acesta este elevul meu cel mai scumpul... Numai că 
acuma şi-a pierdut el toată vioietatea şi a căzut la tânguire 
după părinţi-şi... Pre-n schimbăciunea împrejurărilor a 
trebuit neapăravăr să i se schimbe şi starea inimei lui... 

Băiatul nu îndrăzni să ridice ochii. Cei doi mosafiri, de pe 
scaun, sprijiniți în bastoanele cu mâner de aur îl cercetară 
în treacăt, nerăbdători să se întoarcă la sfatul întrerupt. 

Rezemat de sobă, Ion Sbierea despături o foaie de hârtie. 
Tuşi, îşi drese glasul şi dădu citire proiectului pentru 
înfiinţarea Reuniunei române de leptură, care-i adunase în 
scunda chilie, lângă patul bolnavului: „Reuniunea română 
de leptură are să fie un centru pentru bărbaţii care vreau 
să se facă cunoscuţi cu progresele den limba şi literatura 
română. Ea va sierbi nu numai unei lepture amăsurate în 
această privinţă de scripte periodice, de gazete şi mai ales 
de cărţi, ci încă şi unei conversaţiuni tăiătoarie în 
derepciunea sciinţială...” 

— Aveţi ceva de spus la aceasta? întrebă locţiitorul şi 
ucenicul lui Arune Pumnul. 

Cei doi fraţi de pe scaune, îşi neteziră bărbile ascuţite, 
privind unul la altul şi zâmbind cu îngăduinţă la slăbiciunile 
pumnaliste... 

Alecu Hurmuzaehi, om călit în focul revoluţiei de la 1848 şi 
mult încercat în conducerea răposatei gazete Bucovina, 
rosti, după ce căpătă din ochi încuviințarea fratelui cel 
mare: 

— Multe n-am avea de adăogat... În afară de rezbelul 
nostru cel vechi! ... Mă ierte prietenul Pumnul, dară noi nu 
ne putem împăca de fel cu „leptura amăsurată” şi cu 
această „conversaţiune tăiătoarie în derepciunea 
sciinţială”... Nu ne putem împăca, fiindcă nu le putem 
înţelege... Ne-am hotărât să facem o soţietate pentru a ne 
apăra limba strămoşilor... S-o apărăm, nu s-o stricăm! ... 

Mihai ridică ochii şi se uită pe sub gene la omul cu privirea 
scânteietoare. 


Simţea un amestec tulbure de admiraţie pentru boierul 
Alecu Hurmuzachi, fiindcă atât de hotărât apăra un grai 
care era şi al lui, de-acasă, de la Ipoteşti; simţea în acelaşi 
timp o părere de rău, că aceste cuvinte nu puteau decât să 
mâhnească amar dascălul de limbământ şi cuvântământ. 

Arune Pumnul oftă între perne. Mâna pusă pe creştetul 
elevului tremură încordată. 

— Euam uă credinţă... N-o pot părăsi! vorbi cu durere în 
glas. Nu m-ar ierta aceştia! adăogă, purtând privirea pe 
chipurile din cadre, înşirate pe pereţi. 

Se aflau acolo chipurile înaintaşilor latinişti: Petru Maior, 
Samuel Micu, George Şincai, rătăcitorul. 

Se aflau chipurile celor mai tineri şi încă în viaţă, tovarăşi 
de luptă întru biruinţa şcoalei latineşti: Timoteiu Cipariu, 
canonicul din Blaj; August Treboniu Laurian, dascălul 
pribeag la Iaşi şi la Bucureşti. 

— Eu am uă credinţă! repeta Arune Pumnul. Am preluat-o 
şi am datoria s-o duc mai departe... 

— Ştim, iubite prietene! încuviinţă Gheorghe Hurmuzachi, 
dezmierdându-şi cu podul palmei mânerul rotund, de aur, al 
bastonului. Ştim! Şi aceasta îţi face mare cinste... Pentru o 
credinţă ai pătimit şi pentru ea ai să mai pătimeşti... Noi 
suntem mai în măsură decât orice alţii să te preţuim - noi: 
Constantin, Eudoxie, Alecu, eu - ca unii care tot pentru o 
credinţă trăim şi luptăm, aici, în bătaia vânturilor 
vrăjmaşe... 

Dar în orice credinţă se poate întâmpla câteodată să se 
afle şi un sâmbure străin, de rătăcire... Dumneavoastră vă 
închipuiţi oare că o limbă se poate plămădi ca un amestec 
cântărit şi pitrocit în pivniţa alhimiştilor din veacul de 
mijloc? ... Noi ştim că se plămădeşte de la sine; peste 
puterea şi peste capetele noastre... O plămădeşte poporul! 
„„„ Acesta e sâmburele de rătăcire! Să ne lepădăm de 
dânsul... Şi să rămână credinţa curățată de neghină. 

Arune Pumnul şi lon Sbierea clătinară din cap cu 
îndărătnicie, ca la un singur semn. 


Fraţii Hurinuzachi urmară a zâmbi cu blândeţe. 

— Bine! hotări Alecu Hurmuzachi. Să nu primejduim viaţa 
Societăţii înainte de întemeierea ei. Ne-om înţelege mai 
târziu... Să ne întoarcem deocamdată la celelalte orânduieli 
mai grabnice. Aşadară rămâne întemeierea hotărâtă pentru 
la primăvară, fără nici o amânare? 

— Întâi mai! întrerupse cu aprindere Ion Sbierea. Să 
rămână uă dată memorabilă: 1 mai 1862!... 

— N-avem nimic împotrivă! întăriră într-un cuvânt fraţii 
Hurmuzachi. 

Apoi urmă, numai AlecU. Mezinul: 

— Să cercetăm acum pe ce oameni ne-am putea bizui. Ţin 
înainte de toate să atrag luarea-aminte, că nu s-ar cuveni să 
lipsească nici o breaslă... N-are ce căuta deosebirea între 
boier, preot şi dascăl. Aicea suntem cu toţii numai 
moldoveni sub stăpânire străină. Să folosim pilda leşilor, 
care trăiesc sub trei juguri străine şi nu se lasă doborâţi... 

— Întâi mai! întrerupse cu aprindere Ion Sbierea. Am 
tocmai aici uă listă a viitorilor mădulari. 

Scoase lista şi citi: 

— Den partea marilor proprietari de pământ: Niculai 
baron Cârstea, Alexandru şi Gheorghe Costin, Iorgu 
Popovici, Eugen Stârcea, fraţii Vasâlco, în număr de trei... 
Den partea preoţilor: Samuel Andrievici, Sauciuc, Sbierea... 
Den partea profesorilor şi a învăţătorilor: Ion Drogli, 
Dubău, Litviniuc, Paul Paicu... 

Izvodul se prelungi până la o sută cincizeci de nume; 
cărturari şi slujbaşi, moşieri, toţi fruntaşii suflării 
moldoveneşti din ducatul Bucovinei, ameninţată pe de o 
parte de asprimea stăpânirii de la Viena, pe de alta, de mult 
mai vicleana cutropire prin politica de ademeniri. La fiecare 
nume, unul sau celălalt dintre fraţii Hurmuzăcheşti, 
încuviinţau clătinând din cap. Îşi cunoşteau pe degete mica 
lor ţărişoară, se bucurau verificând acum, că în fiecare sat 
şi târguşor, se află câte un om gata să răspundă chemării. 
Un cărturar, un dascăl, un preot încă nededulcit la colivă. 


Cu adevărat prea puţini meşteşugari şi ţărani. Dar ce ştiau 
despre carte, dânşii, neştiutorii de carte? Tocmai acesta era 
rostul reuniunii de leptură. Să deschidă drum bătătorit 
ştiinţei de carte românească. 

Mihai, aşezat pe marginea patului, nu se încumeta să 
mişte. Presimţea înainte de a înţelege deplin, că trăieşte un 
ceas rar, poate de un tainic răsunet peste veac, când s-or 
uni pribegii răzleţi într-o singură patrie. 

Un răstimp, cât Ion Sbierea se opri să-şi tragă suflarea 
între două nume de protopopi, de-afară, de departe, de la 
cazărmi, străbătu un cântec metalic de goarnă. 

Tuspatru şi-au încrucişat privirile. 

Puteau să tot cânte trâmbiţele cătanelor chezaro-crăieşti, 
să tot treacă pe uliţi pieptoşindu-se cu sumeţie ulanii şi 
huzării împărăteşti, să se tot înalțe alte şi alte clădiri cenuşii 
cu ferestre de temniţă. 

Sufletul împilaţilor se ascundea în adâncuri de urgiile 
stăpânirii, ca izvorul care fuge de cazmaua fântânarilor, dar 
rămâne acolo, la adăpost, proaspăt şi viu, aşteptând. 

VI. 

Stelele sclipeau pe cleştarul cerului. 

Tremurau şi ele de ger în pustietăţile înalte, mişcând 
auritele zodii. 

Mihai rămăsese în urmă. Se oprise să-şi caute luceafărul 
său cunoscut; cel care împungea cu o suliță faţa lacurilor, în 
nopţile albastre şi calde de vară, când buciuma jalnic Alexa 
pe măgura Ipoteştilor. 

Îl regăsise. 

Scânteia nepământean, albastru-verzui, în puzderia 
măruntă a celorlalţi aştri. Strălucea şi acolo, deasupra casei 
cu pridvorul lat; strălucea şi aici, deasupra târgului urât şi 
străin al surghiunului. Poate de-acolo, din patul ei de 
bolnavă, îl privea acum pe fereastră şi Harieta. 

Mihai se înduioşă la acest gând. Îl mustră amintirea 
răvaşului la care n-a răspuns. O clipă cugetă să rămână de 


cârd, să se întoarcă în chilia lui şi să scrie răspunsul mereu 
amânat. 

— Haide, Eminovici! îl înteţi glasul lui Ionică Şahin. Ce, te- 
ai pus acu să ceteşti în stele, zodierule? ... Crezi că merge 
cu noi cum merge cu popa, s-o codeşti de la exhortă? Fă mai 
răpegior! ... 

Ceilalţi poposiseră la colţul hudiţei. Mihai părăsi 
priveliştea cerului şi se întoarse pe pământ. Grăbi paşii. 
Suflă în buricul degetelor şi tropăi pe poteca îngheţată să-şi 
dezmorţească picioarele. 

Când a ajuns la mijlocul cetei, Ţurlui rosti cu pizmă pe 
jumătate glumeaţă: 

— Ce-ţi pasă! ... Îţi dă mâna să te zgâieşti la stele, dacă 
asuzi în şalul boieresc, de mare agă! 

Spunând, îl apucă de capătul şalului şi îl trase ca pe un 
mânz de căpeţeală. 

Mihai se apără zmucindu-se şi dând cu picioarele. 
Povestea cu şalul mersese acum pe-a doua iarnă. Le stătea 
tuturor în gât. Moale, undelemniu, cu flori roşii şi negre, 
adus de la Ţarigrad de-o duducă de la Dumbrăveni şi dăruit 
Ralucăi Eminovici, era pentru Mihai mai mult decât o 
legătoare călduroasă, menită să-l mângâie de puţinătatea 
veştmintelor celorlalte şi de tălpile botforilor bortelite, cu o 
căptuşeală dintr-un tărtaş de carte înjghebată pe 
dinlăuntru. Îi amintea mâna blindă şi grijulie care i l-a 
înfăşurat întâia oară în jurul gâtului şi glasul care i l-a dat în 
pază: 

— Bagă de seamă, Mihai! ... Aista-i lucru rar şi de preţ. Ţi-l 
dau înadins ca să te înveţi a păstra în viaţă lucrul rar şi de 
preţ. 

— Chiar ai şi găsit cui! pufnise căminarul. Să văd şi eu 
minunea, că se ţine ceva de mangositul dumitale de odor! 

În ciuda tuturor diavoleştilor ispitiri, Mihai îl păstrase cu 
toate acestea. Îl împrumutase, e adevărat, lui Ţurlui, de 
câteva ori, ca să se fălească pe Hauptstrasse cu dânsul. Din 
bună a lui voie, îl dăduse o săptămână lui Ionică Şahin, cât a 


fost bolnav de gâlci. Dar n-a vrut să-l schimbe nici pe căr- 
ţile fraţilor Ştefanovici aduse de-acasă după vacanţa de 
Crăciun, nici pe mantaua lui Bostan, măcar că-i rămăsese 
straiul de iarnă scurt în mâneci, ca bunda unui pui de 
bogdaprosti. 

Acum '[urlui trăgea cu nădejde de capătul şalului, maimai 
să-l destrame. 

— Lasă-l Daşchevici! puse cuvânt noul tovarăş, Lozinski. 
Nu-l hărtăni, că poate are să-ţi pară rău mâne... 

Ţurlui Daşchevici îi dădu ascultare...! 

Ceva începea şi el să priceapă din planurile proaspătului şi 
mehenghiului prieten. 

Au pornit mai departe, cu mare alai, pe ulițele 
întunecoase, întărâtând câinii ogrăzilor şi zvârlind cu 
bulgări de omăt în ferestrele cu lumina aprinsă. 

Lozinski mergea înainte. Era un vlăjgan deşirat, repetent 
în clasa lor şi dedat multor năravuri. El îi învăţa să fumeze 
mahorcă, să se cinstească pe ascuns cu şliboviţă şi cu 
săcărică, să joace cărţi: ferber cu santel şi fără, stos şi 
concină prădată. 

Pan Dzierszeck îi prinse într-o seară asupra faptului. Îl 
pusese pe goană zvârlind cu cibucul după el. De-atunci şi- 
au strămutat jocul pe uliţa jidovească, la Cocoşul de aur, în 
hruba unui gărlici de beci. 

Într-acolo se îndreptau şi acuma cu mare grabă. 

Mihai, pătimaş cititor al minunatelor întâmplări plăsmuite 
de Amadeus Hoffmann, se vedea câştigând un purcoi de 
fiorini şi de puişori, ca într-o anumită noapte din viaţa unui 
anume erou fantast. Pe urmă, după ce se vor îngrămădi 
înainte movilă, avea să-i împartă cu mărinimie mâhniţiior 
păgubaşi, oprindu-şi numai preţul câtorva cărţi, al unei 
măntăli căptuşită cu pielicică de miel şi a unei perechi de 
botfori până la genunchi. Poate avea să-şi mai plătească pe 
deasupra şi costul întârziat la pan Dzierszeck, ca să se 
minuneze căminarul la primăvară, când se vor desfunda 
drumurile. Nu-şi făcea nici o clipă socoteală, că dacă toţi 


tovarăşii de joc şi-ar scutura buzunările, n-ar putea împlini 
mai mult de treizeci de piţule. El se visa întorcând rigii şi 
fanţii, pe care îi întorcea la poruncă numai Lozinski, cu o 
îndemânare de coţcar. Apoi, a doua zi, înghiţea noduri, când 
ceilalţi muşcau din covrigi rumeniţi şi el se prefăcea sătul 
peste seamă de crupele lui pan Dzierszeck. 

— Încet! spuse Lozinski, ducând degetul la buze. Aşteptaţi 
aici, să văd ce s-arată înlăuntru! ... 

Toţi s-au oprit la întunerec, vorbind în şoaptă. 

Un beţiv trecu împleticindu-se şi bombănind un cântec în 
grai străin. Pe urmă se auzi semnalul de la catargul 
pojărniciei: „Ceasul nouă din noapte! Peste tot biiineee!” 

Şi iarăşi paşi scârţâind în omătul sticlos. O patrulă de 
catane se îndreptă de pe o stradă pe altă stradă. 

— Ce dracu face leahul? întrebă Şahin. Îngheţăm aici! Eu 
îs sloiu, nu alta... 

Lozinski tocmai ieşea din gura gârliciului. Cu semne mute 
îi chemă să se strecoare fără gălăgie. 

Hruba n-avea ferestre. O uşă cu geam spre dugheana din 
faţă unde duceau câteva trepte de piatră; alta răspunzând 
afară, pe unde au intrat ei şi pe unde sufla vântul. 

În cârciumă se auzeau glasuri răguşite, hohotind şi cân- 
tând. Pe geamul luminat al uşii se vedea umbra slujnicei, 
trecând încoace şi încolo: Mitzi, pe care '[urlui o asemuise 
cu Susana şi cu Bath-Seba din Biblische Geschichte Altes 
Testament. 

Gerul prefăcuse umezeala zidurilor în promoroacă 
argintie. Promoroaca sclipea fantastic. Un antal aşezat la 
mijloc ţinea loc de masă. Altele mai mărunte, balerci şi 
putini, slujeau drept scaune. Sfeşnicul era întocmit dintr-un 
cartof fenomen, uriaş, cu trei îngemănări. 

Mihai simţi cu o bătaie de inimă că trăieşte îndeaievea un 
episod din poveştile lui Ernest Amadeus Hoffmann. 

Toţi şi-au întins palmele la flacăra lumânării, trosnind 
degetele să şi-le dezmorţească. 


Îi muncea neastâmpărul patimei proaspete. Pe nări 
slobozeau rotocoale de aburi. Se ghionteau şi chicoteau 
înăbuşit. 

Lozinski intră în dugheană. Se întoarse cu şapte covrigi 
uscați şi cu un şip de holercă. Şi-au trecut garafa de la gură 
la gură. Mihai s-a oţărât şi a început să tuşească. Ion Şahin 
l-a potolit cu un dupac după cap. 

Pe urmă, Lozinski a scos din buzunar cărţile sleite şi a 
prins să le prefacă. 

Le clănţăneau dinţii de frig. Degetele îngheţate se lipeau 
de grăsimea cărţilor. Jucau însă toţi cu mare încordare, 
fiindcă toţi îşi puneau la bătaie creiţarii de mere şi covrigi, 
sorociţi până la sfârşitul lunii, cărţile vechi şi câteodată 
îmbrăcămintea. 

Lozinski întorcea popa şi rânjea. 

Îi lipsea un dinte în faţă, avea buza crăpată, părul roşcat, 
obrazul stropit de pistrui; iar rânjetul îi dădea o înfăţişare 
drăcească în lumina pâlpâitoare a flăcării. 

Creiţarii lui Mihai s-au sfârşit de la cel dintâi rând al 
cărţilor. 

— Te împrumut eu cu două piţule, Eminovici! îl îndemnă 
Lozinski cu o dărnicie nu prea des pomenită la el. 

Mihai se codi. Îi primi. Îi pierdu. 

— Şi încă două... 

Mihai nu se mai codi. Iarăşi pierdu. Lozinski îl măsură 
dintr-o coastă, cu un ochi micşorat, amestecând repede 
cărţile slinoase şi întinzându-le la tăiat. 

Privea la Mihai şi privea mai ales la şalul lui Mihai. 

— Eu zic că decât să te împrumut cu ţârâita, să-ţi dau mai 
bine un florin, Eminovici... Altfel joci, când ai bani din gros, 
pe masă... 

— Adică pe antal! făcu deosebire Ionică Şahin, râzând 
mânzeşte, fiindcă el rămăsese la ultimii creiţari. 

De data aceasta, Eminovici nu voi să primească. Se trase 
mai la o parte, ieşind din joc. Cu obrajii în pumni, cocoţat pe 
o putină deşartă care mirosea a murături, îşi făcea amărâte 


socoteli. Era dator lui Onufri, dator lui Ţurlui şi lui Sandu 
Ştefanovici, acum dator şi lui Lozinski. Căminarul nu dădea 
nici un semn de viaţă. Pan Dzierszeck ameninţa că într-o zi 
n-are să-l mai cheme la mâncare. 

Îl străbătu un fior în spate. 

De după balercă se îţi un guzgan cenuşiu. Se ridică în 
două labe, îşi netezi mustăţile, privi cu minunare la aceşti 
oaspeţi ai pivniţei şi la ciudata lor îndeletnicire. 

— Vezi? rânji Lozinski... Ai văzut, Eminovici? Acuma ar fi 
fost rândul tău. Câştigai şi te plăteai de jumătate din 
datorie. La joc, asta-i, măi Bimbirică! Tot ori nimică! S-o ştii 
de la mine! Cine-a pierdut la început, câştigă la urmă... 
Dacă-l ţine cureaua, bine înţeles... Uită-te la Ţurlui! A 
început să se ghiftuiască... 

Ţurlui Daşchevici adunase o grămăjuie de creiţari. Lacom 
îi încercă pe o singură carte. Lozinski întoarse popa şi trase 
grămăjoara amestecând-o cu a sa. 

Purcoiul din visul lui Mihai se aduna înaintea leahului, într- 
o măsură mai modestă, fără îndoială; aşa cum orice 
realitate e numai umbră împuţinată a unui vis - dar câte n- 
ar fi rezolvat el şi cu această umbră împuţinată a visului! 

— Ei, nu-ncerci? îl ispiti Lozinski din nou. 

Mihai nu-şi mai putu înfrâna pofta. Primi. Luă cartea cu 
degetele tremurând. Lozinski întoarse popa. 

— N-ai noroc, puişorule! spuse. Se vede că încă nu ţi-a 
venit rândul. 

lar mai amestecă şi iarăşi adună cu o singură carte 
creiţarii risipiţi în dreapta şi-n stânga. 

Rânjind buza tăiată, rosti cu nepăsare: 

— În locul tău aş face altfel, Eminovici! Aş pune şalul 
amanet... Îl iau eu... Îţi mai dau înc-o dată pe cât ţi-am dat... 
Şi te aştept două zile... Dacă mă plăteşti, bine... Poftim şalul 
şi-l poartă sănătos! ... Dacă nu, eu rămân cu şalul şi tu 
rămâi şters de datorie. Socoteală cinstită... Adică vorba 
vine! ... Se poate întâmpla să câştigi în zece minute tot ce-ai 
împrumutat... Atuncea eu am să te rog să primeşti şalul 


înapoi şi să-mi dai niscai creiţari... le pomeneşti că-ţi mai 
tai şi din datorie... 

Mihai îşi încălzea degetele îngheţate, perpelindu-le la 
flacăra lumânării. Părea că n-a auzit. 

Ţurlui îşi aduse aminte: 

— Aşa te plăteşti şi de datoria de la mine... 

— Îmi datorezi şi mie un puişor! stărui Sandu Ştefano-vici. 
N-ar strica să mi-l dai... Vezi că şi la mine-o suflat vântul... 

Mihai aduse mâna la gât. O îndepărtă. Stătu un timp 
privind sclipirea promoroacei de pe zidul din faţă. 

Din nou începu să deznoade legătoarea, încet, ca o 
cataplasmă de pe-un gât bolnav. 

— Ce te tot moşmoleşti? îl întrebă Ionică Şahin, apucând el 
şalul şi ajutând să-l deznoade mai repede. Acum ori 
niciodată, Eminovici! Ori te faci om, ori ai rămas păgubaş 
de-un şal. Ei şi? ... Noi cum trăim fără şal turcesc? 

Lozinski trase şalul la el cu ghearele. Îl flutură şi îl întinse 
în zarea lumânării. Era întreg, nebortelit, nedestrămat. Îl 
înfăşură în jurul gâtului. Despărţi din grămăjuie restul de 
piţule şi de creiţari, îi împinse în faţa lui Eminovici şi aşteptă 
cu pachetul de cărţi în mână. Rânji: 

— Încă, Eminovici... Vorba lui Şahin: Acum ori niciodată! 

Mihai mai puse o piţulă. Lozinski întoarse popa zvârlindu-l 
dintr-o sfârlă cu burtă-n sus. 

— Parcă ai şcoală de catiheţi, măi Lozinski! se miră cu 
bănuială, Ionică Şabhin. 

— Poate că şi are! rosti Ţurlui. 

Mâna lui Eminovici tremură pe cel din urmă puişor. 
Lozinski îl lăsă să câştige. 

Dar a doua oară întoarse popa şi îşi înnodă mai de nădejde 
la gât şalul turcesc, intrat în deplină stăpânire. 

— N-ai noroc, Eminovici! îl îmbărbătă Lozinski bătându-l 
cu mâna pe umăr. Nu trebuie să te apuce deznădejdea... 
Asta însamnă că ai să ai noroc la dragoste când ţi-or da 
tuleiele... 

Ionică Şahin, deprins să facă haz de necaz, cântă cu alean: 


Frunză verde măr domnesc. 

Am avut un şal turcesc. 

Frunză verde de codârlă. 

Mi s-a dus şalul pe gârlă. 

Nu-l mai plânge, măi Mihai. 

Şal turcesc nu-i mai purta. 

Cărţi cu lehi nu-i mai juca! ... 

— Adică anume ce vrei să spui cu asta? întrebă Lozinski 
ridicându-se şi culegându-şi câştigul. 

— Vreau să spun că te-ai cam întrecut cu seminariul... 

— Aşa? Dacă-i vorba pe asta, nici nu mai joc... 

Îi dădea mâna. Toţi jucau acum pe datorie. Nu mai aveau 
ce vinde. 

Lozinski apucă lumânarea înfiptă în cartof şi rânji 
alintându-şi şalul la gât: 

— Să mai poftiţi şi altădată! ... Mâne sară mai frumos! 

Se îndreptă cu lumânarea spre uşa dughenei. El găzduia 
la cârciumar. Nu mai avea de străbătut drumul înapoi, prin 
frig şi prin noapte. 

Din prag, se întoarse către urlui: 

— Daşchevici, eu nu-mi trag cuvântul... Când aduci florinii 
bani gheaţă în palmă, ai şalul! ... 

Trânti uşa şi îi lăsă prin întunerec. 

Jucătorii de cărţi au pornit spăşiţi, cu mutrele de-un cot. 

Afară zăpada încremenită de ger trosnea sub paşi. Pe 
Mihai îl scutură un fior. Îşi strânse gulerul îngust al hainei 
să acopere gâtul gol. 

— De ce-am făcut aceasta? şopti. Mamă, de ce m-ai lăsat 
să fac aceasta? ... 

— Ce spui, tu, Eminovici? întrebă Ionică Şabhin. 

— Nimic... îngână Mihai. 

— Lasă şalul! Uită-te mai bine la stelele tale... 

Într-adevăr, pe cer nimic nu se schimbase. Încă nimic nu 
se schimbase. 

Luceafărul sclipea în înălțimile reci, albastru-verzui, mai 
strălucitor decât toate tremurătoarele stele. 


Din catargul pojărniciei, glasul străjărului vesti prelung 
asupra târgului cu ferestrele negre şi moarte: 

— Miezul nopţii... Peste tot biiineee! 

VII. 

Foaia de hârtie tremura între degetele slăbănoage. 

O mare tăcere se întinse în clasă. 

Pe fereastra deschisă, se auzi ciripitul cristalin al 
rândunelelor în dimineaţa însorită de primăvară. 

D. Profesor Arune Pumnul urmă dictarea cu glasul stins: 
„Eat'ă primăvara cea mulţu dorit'a (semnulu 
esclămăciunii)! Toate vioetăţile cari au tânjuitu după 
soarele cell călduros şi bunu (virgula), au începutu a se 
desmorţire (puntu). Rondunelele s'au ră'ntorsu (puntu). Au 
înfloritu cireşii şi merii (puntu-virgula); pământulu s'a 
îmbrăcat de serbătoarie (puntu, de la capu). 

lonell a avutu uă zi liberă (puntu). Ell a făcutu ce-a voitu şi 
ce i-a dictatu strămurul sâmţâval copilărescu (virgula), de-a 
voitu s-a jucatu (virgula), de-a voitu a siezutu (virgula), a 
alergatu (virgula), căci etatea lui nu cerea vre uă 
ocupăciune serioasă regularie (punte-punte) ...” 

Profesorul de limbământ şi cuvântământ făcu o pauză. 
Privi cu dragoste la capetele plecate deasupra caietelor. 
Ascultă cu înduioşare ronţăitul mărunt al penelor de fier. 

Era a doua sa lecţie de când se ridicase din pat. Elevii l-au 
întâmpinat cu aceeaşi evlavie nestrămutată. Ar fi dorit să le 
rostească o însufleţită prelegere ca în alte timpuri, nu o 
dictare uscată. Dar nu se simţea încă în stare să-ncerce. 

I se păru că elevul Eminowics nu scrie. Privirea li s-a 
întâlnit o clipă. Mihai se învăpăie la obraz. Cobori ochii şi se 
prefăcu a presăra cenuşă pe foaia albă, căci într-adevăr nu 
scrisese un singur cuvânt. 

Glasul şovăielnic dictă mai departe: „El nu s'a simţitu 
totuşi fericitu (puntu). De ce (semnulu interogăciunei)? Ell 
tânguia după acasă (puntu). Nu vedia primavera cea mulţu 
dorit'a (puntu). Nu'i păria soarele deagiunsu de luminos 
(virgulă), nice florile deagiunsu de dalbe (virgula), nice 


cântul păsăriloru deagiunsu de armoniosu (puntu). Totulu 
era tristu şi amaru (puntu). Dorulu de acasă punea în 
perichiu sănătatea fisică seau inimală (puntu). Ell tânguia 
ca uă rondunica închisă în uă cuşcă (puntu şi de la capu)...” 

Elevul Eminowics Michael nici nu se mai prefăcea acum a 
scrie. Cu obrazul sprijinit în palmă şi cu braţul sprijinit de 
capacul băncii, privea afară o bucată albastră de cer, un 
fulg alburiu de nor topindu-se în adâncuri şi zborul săgetat 
al rândunelelor. 

Nu scria, dar cuvintele profesorului de limbământ şi 
sufletământ îi răsunau cu un înţeles dureros şi 
deznădăjduit, dincolo de puntu, de puntu-virgula, de 
semnulu interogăciunei; dincolo de perichiul sănătăţii 
inimale şi de strămurul sâmţâval copilărescu. 

Zidurile clasei se strâmtaseră deodată ca într-un vis rău. Îl 
înăbuşeau; îi întunecau lumina aurie a primăverii. 

Mai erau două săptămâni până la duminica Floriilor. Prea 
mult. O veşnicie. 

Îl muncea un neastâmpăr nebiruit, ca zbaterea acelei 
păsări cu nume necunoscut şi cu guşa verzuie, din cuşca 
babei Chiva Lefteroaia, roaba de la Dumbrăveni, atunci 
când îşi simţea tovarăşele libere trecând prin văzduhuri 
spre ţara lor, de dincolo de pustiuri şi de mări. 

Cu hotărâre răsuci sul caietul şi ridică mâna: 

— Domnule profesor, vă rog să-mi daţi voie să plec. Mi-e 
rău... Mi-a venit ameţeală... 

D. Arune Pumnul nu-i puse mincinoasa născocire la 
îndoială. Dându-i învoire, adăugă plin de grijă şi de 
blândeţe: 

— Eminoviciule, să nu te ducă până acasă, cineva? ... 
Şahin seau Ştefanovici? ... 

— Nu-nu! se împotrivi Mihai. 

Mai cu seamă aceasta nu voia. Pentru planul care-i mijise 
lui în minte, nu avea nevoie de nici un tovarăş, de nici un 
martor, de nici un ajutor. 


y 


— Să te culci în pat, Eminoviciu! îl povăţui dascălul de 
limbământ, cu o milă de convalescent pentru boala altora. 

— Da-da! Domnule profesor! ... 

Dar afară, elevul Eminowics Michael păşi cu o sprinteneală 
neaşteptată de la un bolnav împleticit de ameţeală. 

În capătul sălii îl ţestui D. Director Ştefan Wolf: 

— Halt! Unde-mi umbli, Eminowics? Hm! Unde-ai plecat? 

— M-a învoit D. Profesor Arune Pumnul... 

— Ce fel de vorbă e aceasta? Hm? Cum învoit? De unde 
învoit? Pentru ce învoit? Hm? Ce este aceasta învoit? Hm? 


— M-a învoit, domnule director... Adică mi-am cerut voie, 
iar D. Profesor Pumnul mi-a dat voie... A învoi: bewilligen, 
genehmigen, sich verstândigen, iiberei inkommen... Într- 
ales! ... 

D. Director Ştefan Wolf pâcni pe nări bursuceşte, săltând 
pe rând în vârful tălpilor şi în călcâie gata să facă explozie. 
Vânăt la faţă, închizând şi deschizând pumnii, încercă să 
mai spună ceva. Un singur cuvânt se înţelegea stropşit între 
buzele spumegând de mânie: „Carcer! Carcer!” 

Însă elevul Eminowics Michael nu putea să-l audă. El 
ajunsese departe şi sărea treptele scărilor, două câte 
două... 

În mijlocul pieţii răsuflă din adâncul plămânilor. 

Privi cu alţi ochi la negustorii în caftanele lor lungi şi 
soioase, la landourile legănate pe arcuri, la ofiţerii cambraţi 
în ulancă, la ţăranii cu straiţele în băț. 

Toate se luminaseră. 

Pentru toate şi toţi simţea o mare şi înduioşată prietenie. 

Numai din spate îl împungeau privirile crunte ale celor 
două duzini de ferestre de la K. K. Ober-Gymnasium. 

VIII. 

Poteca era ninsă de flori albe. Şerpuia printre livezi. 
Ocolea bisericuţa din răzoare cu înfloritul ei ţintirim, o 
cârmea la dreapta prin mijlocul satului, ca să ajungă din 
nou în şleahul cel mare al împărăției. 


Casele proaspăt văruite, cu brâie albastre şi roşii la 
ferestre, străluceau în soare iţindu-se după meri rotaţi, 
după nuci cu frunza amară, după plopi argintii şi 
mesteacăni cu verdele firav. Sătucul se pitulase după un 
umăr de deal. Poate era o aşezare bătrână, Aşa ar fi dovedit 
clopotniţa lăcaşului de închinare, cu şindrila sa veche şi 
căptuşită de muşchi, Arăta însă în lumina primăverii ca un 
sat tânăr, răsărit o dată cu firul ierbii şi înflorit o dată cu 
merii. 

Mihai cobora curăluşa cărării fluierând voios cu desaga de 
schimburi în băț. 

Îl lătrau câinii, dar nu-l încolţeau. Îndată răspundeau la 
chemare, gudurându-se şi clătinând cozi stufoase. Mihai 
simţea crescându-i inima-n piept. Avea cuvânt să se creadă 
asemeni feciorului năzdrăvan, căruia i se deschid perdelele 
codrilor înainte şi la care vin vietăţile lumii să-i mănânce din 
palmă. 

Cernăuţii rămăseseră-n urmă, cu K. K, Ober-Gymnasium, 
cu D. Director Ştefan Wolf, cu zidurile fumurii, cu catanele 
şi negustorii cu fluturate caftane. 

Rămăseseră în urmă şi parcă în altă viaţă. 

Mihai fluieră mai amarnic. 

Cu mâna straşină ochilor, îl urmărea câte-o gospodină 
înălţată în vârful picioarelor pe prispă, peste gardul de 
nuiele împletite. Purta straie nemţeşti, copilandrul! Fluiera 
însă cântec de flăcău moldovan. 

O gâscă flendurită la fulgi îi dădu semnal să treacă poteca 
alături, apărându-şi bobocii aurii ca miezul de cozonac. 
Mihai se supuse. 

Pe urmă a zmuls o crenguţă cu flori de mălin şi a înfipt-o în 
chipileauca urâtă. 

— Bună ziua, moşule! ... 

— Bună să-ţi fie inima, fătule... Da'dincotro vii? încotro te 
duci? 

Moşul încă nu-şi lepădase cuşma miţoasă şi lată, de iarnă. 
Lepădase în schimb cojocul şi lăsa vântul să-i umfle cămaşa 


albă de în. 

— Vin de la Cernăuţi, moşule... Şi mă duc încolo, spre 
Ipoteşti! ... Spre Ipoteşti... Ipoteşti! ... lămuri Mihai, 
arătând depărtările, dincolo de dealuri, codri, câmpuri şi 
ape. 

Unchiaşul stătu să-şi petreacă prin minte toate numirile de 
sate auzite vreodată. Îşi pieptănă barba pe gânduri, cu 
degetele răşchirate. Scociori în pământ cu toiegelul de corn 
lustruit. Ştire nu ieşi nici din barbă, nici din pământ. 

— Ipoteşti? ... Încă n-am auzit, nepoate... 

Mihai zâmbi. Îi venea să-l sărute. Semăna leit la chip şi la 
vorbă domoală, până şi la port eu moş Miron prisăracul, 
măcar că-i despărţea atâtea poşte şi stâlpii vărgaţi de la 
graniţa împărăției. 

— Iaca încă n-am auzit eu la viaţa me, de un sat să-i spună 
Ipoteşti... stărui moşneagul. 

— Nici nu-i a mirare, moşule! îl linişti Mihai. I-un sat de 
departe-departe, dincolo de hotar, în Moldova, tuma-n 
ţinutul Botăşănilor... 

— Aşa mai vii de-acasă! se linişti într-adevăr unchiaşul. 

— Adică mă duc acasă, moşule... 

— ŢIi-ţi-ţi! ... Care va să zică că ai pornit-o apostoleşte pân- 
acolo, fără să te-nspăimânte atâta amar de drum? 

Mihai se viteji, vorbind cu prefăcută nepăsare: 

— Am pornit-o, moşule, de ce să n-o pornesc? ... Încet- 
încet, în două-trei zile-s acasă... M-o apucat dorul de 
meleagurile noastre, moşule, şi n-am mai putut răbda... 
adaogă tainic, simțind nevoia să-şi răcorească sufletul. 

— Atuncea am priceput! încuviinţă unchiaşul. Hotărât. 
Doru-i boală fără leac... Îi fi având părinţi, frăţini care te- 
aşteaptă! 

— Am, moşule... De-aşteptat, nu mă prea aşteaptă; că mă 
ştiu la şcoala nemţască, în Cernăuţi... Aşa că n-are să-mi 
iasă nimeni cu plăcinte-nainte, nici n-are să junghie tătâne- 
meu viţălul cel mai gras, cum scrie la parabola fiului 
risipitoriu... 


Moşul zâmbi a râde, clătinând pletele revărsate sub ţurcă: 
— Atuncea am priceput-o şi pe-aiasta! ... Adicătelea, cum 
s-ar spune, ai cam dat bir cu fugiţii de la şcoala nemţască? 


— Cam, moşule... mărturisi Mihai cu o îndoială în glas, 
gândindu-se la răfuiala de-acasă şi la sfântul Neculai din 
cui. 

După un timp de vreme, unchiaşul iscodi: 

— Te văd că eşti din oameni, fătule, şi se cheamă că ţi-ai 
deschis mintea la o leacă de învăţătură... De aceea te-aş 
întreba eu să-mi răspunzi adevărul cel adevărat într-un 
zvon care tot umblă pe aicea... Anume, se vorbeşte pe la 
noi, că acolo în ţara Moldovii, cică s-ar fi înălţat di v-o trii pe 
patru ani în scaunul domniei o mândreţe de om, tânăr şi 
vrednic care nu se mai află. Măria-sa Alisandru Ion Cuza! Ş- 
acuma se tot spune că pregăteşte el cu sfetnicii o rânduială 
nouă, să împartă pământ la oameni şi să oborască 
pronomiile. Adivărat să fie, ori numa nişte scorneli? ... 

Mihai stătu în cumpănă. 

Că era adevărat ori nu zvonul despre împărţeala 
pământurilor, n-avea de unde s-o ştie. N-ajunseseră aceste 
griji până la sufletul său, chiar dacă unele semne îi 
trecuseră pe la ureche acasă, când din oţărâtele supărări 
ale căminarului, când din cuvintele pline de nădejde ale 
pădurarului Pătru. Nu-l mâhneau acestea ca pe unii; nici 
nu-l bucurau ca pe alţii. 

Socoti însă de cuviinţă să întărească prepusurile 
unchiaşului, fiindcă aşa copil cum se afla luase parte cu 
inima la frământările şi la bucuriile din vremea Unirii, la 
slăvirea Domnitorului nou. 

— Adivarat este, moşule! îl încredinţă cu hotărâre. Şi asta 
nu numai în Moldova! În amândouă ţările noastre 
româneşti, care s-au înmădulat. 

— Mare minune atuncea! ... Se cheamă că măcar acolo, în 
ţara Moldovei, o bătut ceasul dreptăţii. La noi nici că s-arată 


semne! ... Ne-o cotropit nemţăria pământului. Vorba 
cântecului, despre ţara noastră, a Bucovinei: 

Şi mi-i plină de străini. 

Ca iarba de mărăcini. 

Şi mi-i plină de dujmani. 

Ca râul de bolovani... 

lar mila străinului. 

Îi ca umbra spinului... 

Pe urmă, moşneagul prinse a zâmbi cu mâhnire, 
pieptănându-şi caierul bărbii: 

— La o adică, de ce ţi le-aş spune eu tăte aiste, că eşti 
numa un copil de-a puterea fi? ... Nu poţi să le simţi şi n-au 
de ce să te doară... 

Mihai privi într-o parte, spre florile livezilor. 

Satul era plin de lumină în sclipetul soarelui. Părea voios. 
Nu s-auzeau gemete şi sughiţuri de plâns. Nu se vedeau 
oameni cu ochii în pământ, nici străinii din Cernăuţi în 
carâtele lor legănate pe arcuri, ulanii în uniforma 
împărătească „nemţăria pământului” în rocuri. Fără 
îndoială că unchiaşul se tânguia numai fiindcă aşa îi stătea 
în fire. Aici era însă tot ţara Moldovei, neatinsă, cu portul şi 
graiul străvechi. 

Mihai uitase adunarea din casa dascălului de limbământ şi 
cuvântământ românesc, înfocarea fraţilor Hurmuzăcheşti, 
urgia domnului director Ştefan Wolf, batjocoritoarele vorbe 
şi priviri ale dascălilor de la K. K. Ober-Gymnasium pentru 
puii de sălbatici valahi, printre care se prenumărase şi el, 
iar acum nu se mai prenumăra. 

Deocamdată îl muncea o singură dorinţă: să ajungă mai 
repede la Ipoteştii săi. Schimbă picioarele pe loc. Unehiaşul 
îl înţelese: 

— Apoi mergi sănătos, fătule! ... Şi Domnul te aibă în pază. 
la aminte că ne aflăm la schimbarea luminii. Să nu te prindă 
cumva cele ploi... 'Te văd cam slăbuţ îmbrăcat... 

— Fii fără grijă, moşule! ... Îs învăţat eu cu ploile şi cu 
vânturile. Doară cu ele am crescut! ... 


— Ia-n ti neară, măre Doamne! se minună moşul cu 
învăluire hâtră-n glas de sumeţirea flăcăiaşului, uitându-se 
după dânsul din urmă. 

Mihai străbătu satul de-a lungul. Ajunse din nou la şleahul 
cel mare. Lăsă sălaşurile omeneşti la spate. Urcă un deal 
priporât şi se opri să soarbă priveliştea. 

Se întindeau colinele unduioase, cu limbi de dumbrăvi şi 
cu luncile Prutului la stânga, cu satele vechi, Cosmin şi 
Boian, spre hotarul Moldovii; cu alte sate şi cu luncile 
Şiretului la dreapta. O pajură se rotea lin în albastrul înalt 
al cerului. Zumzăiau albine de aur în florile tufelor de 
porumbrică. Departe, într-o poală de codru, un cuc îşi 
chema numele. 

Atâta lumină şi toată lărgimea zărilor au umplut pieptul 
fugarului de-o bucurie dureroasă. 

Se pomeni zvârlind departe, în mijlocul şleahului, 
chipileauca neagră şi uricioasă. 

În colb, chipileauca părea o cioară moartă. 

Ar fi zvârlit şi spenţerul austriecesc, dacă nu şi-ar fi adus 
aminte cuvintele unchiaşului despre schimbarea luminii şi 
ameninţarea ploilor. 

Dar chiar cu straiul K. K. Ober-Gymnasiului pe trup, 
lepăda cu fiecare pas alte straiuri nevăzute şi strâmte câte 
îl înăbuşiseră până acum. 

Rupse o nuieluşă de alun, îi curăţă frunzele fragede lăsând 
doar un smoc de trei foi numai în vârf şi porni mai departe. 
Fluiera avan, vâjâia struna nuielii rotind-o în văzduh ca o 
biciuşcă, îşi oprea din când în când fluieratul ca să 

răspundă la chemarea cucului din codru. 

Era o joacă de-a v-aţi ascunselea cu pasărea şăgalnică şi 
hoinară, deprinsă să trăiască fără de cuib. 

Vântul subţire al primăverii răsfira părul pe fruntea 
fugarului, şuviţele îl gâdilau plăcut; îl străbătea o însetare 
să îmbrăţişeze oamenii, copacii, zările. Îngenunchease la un 
şipot, răcorindu-şi gâtlejul în jgheab. Apa era proaspătă, 
vie, gheţoasă; nu semăna cu apa stătută din doniţa lui pan 


Ţirţec, nici cu apa din căniţa de tinichea ruginită şi 
priponită în lanţ de la adăpătoatea K. K. Ober-Gymnasiului. 
Îşi desfăcu gâtul din bumbii cămăşii, se plecă sub jgheabul 
de lemn spălându-şi ceafa, grumazul, fruntea, părul, obrajii. 
Aşa îi părea mai deplin că se primeneşte ca un copil 
năzdrăvan din basm, curăţindu-se la fântâna fermecată de 
toate izurile şi acrelele Cernăuţilor. 

Înainte-i zbura o pasăre şăgalnică din lunci, îl aştepta, o 
apuca înainte, poate ca să-i arate drumul tot ca în poveste - 
toate se petreceau ca într-o minunată poveste! - măcar că 
drumul îl cunoştea Mihai fără de greş până spre târgul 
Şiretului pe calea împărătească, şi la o postată înainte de 
târg, cu răscrucea spre Mihăilenii din hotarul ţării 
Moldovei. 

Un călăreț îl ajunse din urmă. 

Purta uniforma grănicerilor, puşcă scurtă la umăr, pistoale 
la coburi. Răstit, îl întrebă în graiul împărăției de unde vine 
şi încotro merge. 

Chiar de-ar fi avut vreo bănuială, o pierdu pe dată la 
răspunsul limpede al copilandrului, în aceeaşi limbă, fără 
schimonosire. Mihai învățase cum să se strecoare prin 
vămile pământului, tot atât de aspru păzite ca şi acele ale 
văzduhului, nouă la număr, din cărți. 

El nu era la cea dintâi fugă. Mai putea să dăscălească şi pe 
alţii cum se trece o graniţă fără îndreptările legiuite. 

Călărețul se depărtă în ţăcănit de copite, săltând în scări, 
cu mâna la şold. 

Fugarul o întinse la drum cu nădejde, iscodind din când în 
când zările de pe-un vârf de colină, murmurându-şi în sine 
numele satelor cu biserici vechi, domneşti, acoperite cu 
şindrilă neagră, numele râurilor cu sticliri de oglindă în 
pâcla albastră. 

I-a trecut înainte în vârtej o căruţă de poştă. Pe urmă o 
trăsură de diregător al împărăției, hurducată în galopul 
cailor şi însoţită de alai: ulani cu sabia trasă, finanţi cu 
mundirile scurte. 


Aproape de graniţă, Mihai s-a alăturat la un convoi de 
cară, ca şi altădată. Tabăra cobora de la Liow şi mai de 
departe, cu mărfuri de lipscănie. 

Nu i-a trebuit multă vreme până să lege prieteşug cu 
moldovenii minunaţi foarte de cele văzute şi auzite prin cele 
străine locuri. Erau cărăuşi din "Ţara de Jos. Grăbeau să 
ajungă la gospodăriile lăsate pe mâna femeilor, dornici de 
fripturile la ţiglă, de cântecele şi de vinul de acasă, după 
atâtea mâncări nemţeşti şi leşeşti câte le-au scârbit inima şi 
după berea cea amară care nu se arătase a fi bună nici în 
ciubote. 

La hanul celui dintâi popas în ţara Moldovei, s-a încins 
după datină o petrecanie la toartă până noaptea târziu, cu 
lungi povestiri şi snoave, cu zdrăngănit de cobze şi miel 
fript haiduceşte. N-a lipsit nici găina cu mujdei de usturoi, 
nici mămăliga cu brânză, nici ulcica de lut spartă în hârburi 
după cinstitele închinări. 

Cărăuşii se simțeau în sfârşit pe pământul lor vechi, îşi 
potoleau aleanul purtat prin cele ţări străine, adulmecau 
văzduhul lor de-acasă cu nări de căpăi pe dâra vânatului. 

Ridicau glasul pe măsura ulcelelor, întrebau hangiul 
despre schimbările petrecute de la vremea dezgheţului 
încoace, de când au plecat la drum: chiuiau şi trânteau 
cuşma la pământ când aflau ştiri despre o faptă năzdrăvană 
a domnitorului Alexandru lon Cuza, cel cu ocaua şi cu 
plimbările într-ascuns, în straie de călugăr şi de cinovnic, 
coborât să audă cu urechile sale şi să vadă cu ochii săi 
năcazurile norodului. 

Hangiul, bondoc şi roşcovan. Îşi desnoda treptat desaga cu 
istorii. 

Se lăsa aşteptat. 

Lepăda două-trei vorbe, se mistuia la treburile sale, 
trimițând nişte codane ochioase să care cofăelul cu vin şi 
scafele cu plăcinte, se ivea iarăşi să adaoge o întâmplare 
scăpată din răboj. Îşi răsucea mustaţa şi îşi dezmierda cu 
mulţumire pântecul încins în chimirul lat, de câte ori 


ascultătorii lungeau gâtul şi ciuleau auzul, luând cu evlavie 
aminte la aceste semne ale timpurilor de domnie nouă. 

El era aşezat la vadul trecerilor, auzise multe de la 
negustori, de la surugii şi slujbaşii domniei. Oricât de multă 
şi felurită lume cu felurite răstălmăciri; oricât de felurit se 
ciocneau răstălmăcirile, din toate se limpezea un singur 
adevăr în afară de tăgadă; domnitorul pregătea lege pentru 
despoierea moşiilor mânăstireşti pe socoteala ţării şi 
pregătea înzestrarea plugarilor cu ogoare, de veci. De 
aceea feţele bisericeşti şi multe din cele boiereşti îi 
pomeneau numele cu acreală; iar printre obijduiţii 
pământului îi creştea un nume slăvit. 

Ferit din bătaia focului, Mihai tăcea, asculta şi privea, 
pătrunzându-se pe încetul de-o tainică înţelegere a 
lucrurilor. 

Drumeţii din Ţara de Jos şi-au îndestulat ochii la multe 
minunăţii, au străbătut târguri cu zidării mai nalte ca 
Mitropolia şi cetăţile din Moldova lor veche, au găsit poduri 
de piatră peste ape în locul vadurilor cu neputinţă de trecut 
la cea dintâi viitură a puhoaielor, au văzut şi blestemăţia, 
cea nouă, nemţască, ţugul, în care n-a vrut să creadă 
prisăcarul Miron şi în care cu sfială credea Pătru pădurarul. 
Toate au fost măreţe şi nemaipomenite! Dar inima îi trăgea 
spre sălbătăcia şi necazurile de baştină. Aici se ştiau trăind 
cu adevărat adevărata lor viaţă, în ciuda urgiilor şi 
aşezărilor înapoiate. 

Acestea le pricepea şi le simţea prea bine fugarul de la K. 
K. Ober-Gymnasiul domnului director Ştefan Wolf. 

Băieţandrul hoinar le aduna în cuget, pentru cumpăniri şi 
judecăţi de mai târziu. 

Deocamdată lua aminte la viersul lăutarilor - cântece 
bătrâneşti trecute din gură în gură şi păstrându-se 
nepieritoare, măcar că n-au fost scrise nicăieri, de nimeni, 
cu slova cronicelor. 

Aflându-se hanul la cruce de ţări şi de drumuri, amestecați 
se aflau şi drumeţii. 


Afară de tabăra carălor cu marfa lipscănească, poposise 
un mazâl călăreț din Orhei, trei negustori din ţara 
Muntenească, un baci din munţii păduroşi ai 
Maramureşului. 

De vetrele lor îi despărţeau mari depărtări şi deosebite 
stăpâniri. 

Îndată ce-au făcut însă roată în jurul focului aduşi de 
viersul lăutarilor, au plecat urechea la aceleaşi cântece, cu 
aceleaşi vorbe şi oftări de jale. Stâlpii vărgaţi de hotar, 
deosebitele peceţi ale stăpânirilor şi grănicerii cu flinta la 
umăr, nu puteau să le oprească doina şi chiuitura, de a 
trece din om în om, cum nu pot să oprească zborul înalt al 
păsărilor pe cer. 

Baciul din Maramureş şi cei trei negustori de peste Milcov 
au cunoscut îndată cântecul poruncit scripcarilor de 
mazâlul din Orhei, când călăreţul cu strai de şiac a prins vin 
la cap şi s-a întărtat cerând tăcere şi ascultare. 

Iar Mihai mult s-a înduioşat fără să-şi dea bine seama de 
ce, descoperind că acel cântec nu-i era nici lui străin, Îl mai 
auzise la Ipoteşti, de la Alexa, pribeagul plecat în lume. 

Astfel se dovedea că harta ţărilor, cu subţiri hotare de 
puncte roşii, bătută în ţinte la K. K. Ober-Gymnasium din 
Cernăuţi, era numai o minciună deşartă. 

Într-un târziu, fugarul a prins a lupta istovit cu somnul. 

Focul, carele, cobzarii cu antereie, mazâlul cu strai de şiac 
muncind pe loc o căzăcească de unul singur, toate jucau 
printre gene într-o painjenire dulce. 

Un moşneag uscăţiv s-a răsucit din para focului, vorbindu-i 
cu blândeţe: 

— Ce-i ţâcule! îmi pare că te-a cam agiuns moş-Ene pe la 
gene... 

— Că nu... încercă a se împotrivi Mihai, îngăimând 
cuvintele ca prin vis. 

Nu le-a sfârşit. Bărbia i-a alunecat pe piept, s-a prăvălit lin 
într-un cot, a intrat de-a dreptul în somn de plumb. 


— Că nu! ... îi repetă vorbele unchiaşul clătinând din cap şi 
zâmbind pe sub musteaţa ghimpoasă cu aceeaşi înduioşată 
ocrotire a prisăcarului Miron, a ciobanului Trofim, a lui 
Onufri. Mai zice că nu, dumnealui, de colea! ... 

Şi cu toate că era amarnic ca o soacră cu ceilalţi tovarăşi 
de drum, tăios şi temut pentru apucăturile gata de harţă; 
moşneagul necunoscut i-a purtat de grijă hoinarului să-i 
cuibărească un culcuş cald pentru dormit, cum îi purtase de 
grijă la mâncare. S-a ridicat să tragă din car o tohoarcă 
miţoasă. L-a înfăşurat să nu-l prindă junghiul pe pământul 
gol, i-a înălţat capul pe-o legătură de fân. 

Fugarul scâncea mulţumind prin somn. 

Întorcându-se la prietenii din preajma focului, bătrânul 
simţi nevoie să-şi dezvinovăţească asemenea neaşteptată 
slăbiciune: 

— Vai de maica lui de plod! zice că-i fugit de la şcoala 
nemţască... Apoi numa c-o înghiţit el multă asprime şi mult 
amar, de l-o răzbit să-şi ia lumea în cap şi de se-ncumetă a 
înfrunta urgia părinţilor de-acasă! 

— Şi mă rog, la ce-i foloseşte la o adică unui copchil de 
moldovan cartea nemţască? voi să afle numaidecât mazâlul 
din Orhei. Asta nu pot eu pentru ca s-o pricep! Buche 
slavonească mai zic. Cu buche chirilică-i scrisă sfânta 
Evanghelie şi cântările noastre bisericeşti. Dară încolo? 
Nemţii cu nemţăriile lor... Fie la dânşii, acolo! 

— Tot aşa spunea şi mânzu moşului! grăi moşneagul 
întinzând ulcica de lut să capete tain proaspăt de Odobeşti. 
Aşa spunea şi el, că l-am descusut olecuţă mai pe ocolite... 
Hai noroc şi o mie de ani pace! 

Apoi, după ce-şi udă gâtlejul, plescăi din limbă şi singur 
nesocoti legământul celor o mie de ani pace, ridicându-se 
cu harţă asupra mazâlului din Orhei. 

— De altminteri. Ţi-oi răspunde că şi dumneata eşti în 
rătăcire. De ce să-ţi trebuiască şi buche slavonească? De 
unde-o ieşit asuprirea asta pe copchii să-i închidă la 
învăţătură, în loc să-i lese a zburda cât îi vremea lor? 


Buchea slavonească-i bună pentru popi şi pentru pisări! Noi 
trăim şi fără carte, şi slavă Domnului, n-avem a ne plânge 
din partea cărţii. Altele ne dor... 

Negustorii din ţara Muntenească zvârliră şi dânşii cuvânt 
cu mare aprindere, osândind astfel de păreri nepotrivite 
semnelor din veac. 

Se încinse războire şi urmă împăcare cu ciocnet de ulcele. 
Apoi căzură cu toţii răpuşi de osteneală şi de vinul 
cofăielelor. Lăutarii se traseră spre cotloane, negustorii 
spre cămări, chirigiii sub carăle eu scumpeturi lăsate în 
paza lor. 

Îndată se auzi numai huruitul cumplit al oamenilor, 
ronţăitul molcom al cailor, orăcăitul depărtat al broaştelor, 
un câine hămăind undeva, la margine de codru, la capătul 
nopţii, la capătul lumii... 

Moşneagul cel rău de clanţă rămase singur cu ochii 
deschişi cinchit lângă foc, scociorând cu un vreasc tăciunii 
de sub spuză. De el nu se prindea somnul mai mult de-un 
ceas pe noapte. Pâcâia din lulea şi îşi gemea în pustiul nopţii 
durerea ciolanelor bătrâne. 

Într-o vreme se urni să vadă dacă nu s-a dezvelit cumva 
procletul fugar de la şcoala nemţască. Mihai dormea cu 
nările în fân, cu tohoarca trasă sub bărbie, ca un prunc 
cuminte după baie. 

— Vai de sufletul tău, măi băiete! mormăi moşneagul 
întorcându-se la loc şi suflând în cenuşă. 

Pe cât era de colţos şi de asmuţit la cuvânt îndeobşte cu 
ceilalţi semeni, pe atât s-ar fi bucurat acum să afle un 
tovarăş de priveghi ca să-i împărtăşească gândurile despre 
acest băieţandru pribeag. 

El trăise şi văzuse multe, ca unul care pătimea de acelaşi 
neastâmpăr şi cutreierase ţările din megieşia Moldovei, în 
lung şi în lat, de vreo cincizeci de ani, când cu chervanele 
de lipscănie, când după turmele de oi coborâte din Ardeal 
spre Bărăgan, Buceag, ori spre ţinuturile de dincolo de 
Dunăre, în ţara turcească. Nu ştia să citească slova chirilică 


şi cu atât mai puţin pe cea nemţască. Dar învățase să 
citească în ochii oamenilor, ceea ce alţii nu pot desluşi. Şi în 
ochii băieţandrului găsise el o văpaie deosebită, cum a mai 
întâlnit numai de două-trei ori în viaţă la rătăcitori 
pecetluiţi de ursită cu un anume semn. 

Fugarului însă nu-i păsa acum de semnele şi de peceţile 
ursitei. 

Prin somn şi prin vis, i se arătau întâmplări năzdrăvane 
care îi alinau cu balsam toate pătimirile de la K. K. Ober- 
Gymnasium. Se făcea că pe domnul director Ştefan Wolf 1- 
au cetluit căruţaşii cu otgoane groase cât cele de corăbii şi 
că-l ţin la stâlp s-asculte viersul lăutarilor din ţara Moldovei. 
Onufri se prefăcuse în tainic căpitan de haiduci, pletos şi 
înarmat până-n dinţi, îmbrăcat în straie scumpe de paradă 
şi risipitor la mână ca un prinţ dintr-o mie şi una de nopți. 
Scotea o piţulă, o sută, un florin, o sută. Zvârlea din 
grămăjuia de bani, cerându-le să cânte pentru urechea 
neamţului numai isprăvile grozăvite ale puturoşilor de 
valahi şi de moldoveni... Legaţi cu otgoane la stâlp se mai 
aflau şi dascălul de aritmetică şi de geometrie; şi Oscar 
Breitinger; şi alţi prigonitori mai mari şi mai mici câţi i-au 
otrăvit lui sufletul. La un timp, Onufri se arătă nemulţumit 
de cântecul şi de vorbele lăutarilor. Prea erau toate pe 
aceeaşi strună... 

Se întoarse spre dânsul, netezindu-şi barba lustruită de 
unsori înmiresmate şi spuse făcându-i din coada ochiului: 

— Ia să le-arătăm noi, Mihăiţă, ce ştim! 

Iar chipul lui Onufri, în aceeaşi vreme era al odăiaşului de 
la K. K. Ober-Gymnasium şi mai era al lui moş Miron 
prisăcarul, al lui Alexa şi al lui moş Trofim, al moşneagului 
căruţaş şi al mazâlului din Orhei, al celuilalt moşneag din 
satul cu flori dalbe care-l întrebase despre îndreptările cele 
nouă ale domnitorului Alexandru Cuza. 

Toate chipurile topite în unul singur şi toate glasurile 
sunând într-un singur glas: 

— Ia arată-le tu, Mihai, ce ştii! ... 


Şi cum toate se întâmplă de-a minune prin vis, Mihăiţă îşi 
drese struna vocii şi le arătă ceea ce nici el nu ştiuse că ştie. 

D. Director Ştefan Wolf plecase umil ochii în pământ; 
dascălul de matematică nu-l mai întreba de ce sunt egale 
două triunghiuri dreptunghe care au ipotenuza şi o catetă 
egală; Oscar Breitinger se făcuse mai mic şi mai sfrijit; iar 
el căuta din ochi aprobare în privirea domnului Arune 
Pumnul, care era când profesorul de limbământ şi 
cântământ românesc, când lua pe rând chipul celor patru 
fraţi Hurmuzăcheşti. „Aşa, da! încuviinţau toţi. Aceasta o 
aşteptam de la tine, Eminovici! Pe tine te aşteptam, 
Eminovici... Aşa da. Mihăiţă!” 

— Aşa da, Mihăiţă! sună alt glas, mai puternic ca toate. 

Fugarul sări de sub tohoarcă, scuturându-şi fânul din păr 
şi frecându-şi ochii buimăciţi încă de somn. 

Moşneagul cel rău de clanţă îl privea cu bunătate, săltân- 
du-şi zăbunul pe umăr. 

Aşa da, Mihăiţă, băiete! rosti a doua, oară. Cântai prin 
somn... Asta-mi place! Sămn bun, nepoate... La vârsta ta 
trebuie să te scoli în cântare, că ţi-o veni vreme destulă să 
te deştepţi în fiecare dimineaţă cu inima gre ca osânditul la 
ştreang! ... 

Soarele ridicase geana de foc pe muchea dealului. 
Cărăuşii erau în picioare, pregătindu-se de drum. Mazâlul 
din Orhei le ură cale bună din şeaua calului. 

Scârţâiau cele dintâi roţi. 

Numai negustorii nu făcuseră încă ochi în cămările cu 
gratii de temniţă. 

IX. 

La cea din urmă postată de drum, Mihai se luase la 
întrecere cu soarele. 

Roata de jar pogora grăbită spre asfinţit. El gonea alături 
cu umbra spre Ipoteşti. 

Nu mai avea răgaz să se uite cu desfătare la cerul 
învăpăiat, nici urechi s-audă piuitul somnoros al păsărilor 
din crengi. Însemnat era s-ajungă acasă înaintea 


căminarului. Ştia că se va afla atunci cine să-l pună la 
adăpost de aprigul judeţ cu sf. Neculai din cui. 

Soarta i-a fost însă vrăjmaşă. 

Abia a prins să-i tresalte inima când s-a ivit satul cu 
străşinile de stuf şi cu fumul subţire al focurilor de sară, 
abia se pregătea să-i tragă un chiuit voinicesc de bucurie, 
că pe-un hat de lan a răsărit din pământ căminarul. 

Venea în pasul calului, îngândurat şi posomorât cum se 
întuneca întotdeauna când îl podideau necazurile şi-l 
strâmtorau vadelele. Gârbaciul se legăna spânzurat pe braţ 
ca un şarpe mort, târându-şi coada până în copitele 
roibului. 

Fugarul a cârmit-o scurt la stânga după un ciot de răchită. 

L-a aşteptat să treacă, a suspinat cu năduf şi a purces cu 
mers împleticit spre alte sălaşuri mai primitoare. Îl durea că 
din pricina părintelui crunt şi neînduplecat ca zmăul din 
poveste, amână cu încă o zi întâlnirile de mult cerute de 
inima sa. Îi era dor de-o mână blândă de mamă pe frunte, 
după atâtea gheare câte i se încâlceau în păr la bătăliile de 
pe toloacă, din chiliile lui pan Ţirţec şi din recreaţia şcoalei. 
Îi era dor de Harieta, ţintuită în pat, aşa cum vestise răvaşul 
călcat astă-iarnă în picioare de Oscar Breitinger, râzgâiata 
odraslă a domnului consilier aulic. Pentru dânsa aducea în 
desagă o anumită cărţulie. Venise vremea să-şi împlinească 
făgăduiala veche că o va învăţa taina literelor slavoneşti, 
latineşti şi nemţăşti, ca să poate citi singură poveştile pe 
care el nu mai avea când i le spune. Epistola Harietei cu 
sărmane slove strâmbe, pocite şi mâzgălite, dovedea că s-a 
înhămat singură, de capul său, la asemenea caznă. Într-o 
săptămână-două de ajutor i-ar uşura învăţătura. Aşa va 
scăpa de-o apăsată mustrare a cugetului care îl muncea de 
doi ani şi era încă mai greu de îndurat de când o ştia 
osândită la zăcere lungă. 

Cu aceste doruri şi nerăbdări se apropiase el de casă. 

Oricât erau de aprinse, nu-i dădeau însă ele îndestulă tărie 
să-şi pună capul teafăr sub Evanghelie. Toată bucuria 


primăverii şi a întoarcerii se risipise. 

Soarele s-a tras după deal. A suflat vânt rece. Mihai s-a 
înfiorat de frig şi de sfârşeală. 

Nici aiurea n-a fost mai norocos. 


Locul stânei de anul trecut era pustiu. Târla baciului 
Trofim se strămutase sub altă culme. Şi nu se mai auzea 
bucium cântând cu jale. A găsit numai pământul bătucit de 
copite mărunte, coliba cu lutul dezghiocat din peretele de 
nuiele, vatra rece, duhoarea de lână şi de zăr încă 
nespălată deplin de şuvoaiele ploilor. 

Mihai s-a îndreptat pe poteci negre spre prisacă. Află şi 
aici fereastra întunecată, uşa închisă, stăpânul lipsă. 
Cunoştea însă ascunzătorile cheii. A bâjbâit sub scară, s-a 
căţărat până la grindă. A dat peste ceea ce-i trebuia lui. 

A deschis uşa şi îndată l-a întâmpinat izul greu şi stătut de 
odaie încuiată, de lut şi de busuioc, de cojoace şi de lăicere. 

Dar n-a strâmbat din nas, cum n-ar fi întârziat să 
mustăcească fiul domnului consilier aulic din cea mai 
mărginaşe cetate civilizată a împărăției austriece. Îi era 
dulce şi prietenos mirosul acesta... Făcea parte din copilăria 
şi din amintirile sale. Tot aşa pătimaşul cailor găseşte plăcut 
mirosul grajdului, pescarul mirosul solzilor, vânătorul 
mirosul pniberei de puşcă. 

Sub sfântul cu barba pieptănată şi cu afumat comanac, 
pâlpâia slab sâmburele de aur al candelei. Lui Mihai îi 
ajungea puţintică lumină. A scotocit pe poliţă; în alte 
unghere ştiute; uşor i-a fost să-şi astâmpere foamea şi dulce 
i-a fost să se aciuieze pe laviţa unde de atâtea ori se mai 
hodinise. 

A doua zi, l-a trezit soarele gădilându-l cu pămătuful de 
raze pe gene. Tot nu se arăta stăpânul locului. Nu se arăta 
însă nici prea grabnică nevoie de dânsul. 

Mihai putea hălădui aici mai în voie decât la curtea 
căminarului. 

A mers să cerceteze ştiubeiele cu tichii roşii de străchini în 
cap. Albinele l-au primit fără duşmănie, ca pe un vechi 
cunoscut, zumzăind harnice şi îmbulzindu-se la urdiniş cu 
cea dintâi agoniseală de miere din florile primăverii. 

Cerul era limpede ca lacrima. larba cu miresme 
proaspete. Adâncă tăcerea şi fără de margini pustietatea. 


Mihai s-a aşezat pe-un butuc şi a urzit plănuiri copilăreşti 
de viaţă. La ce-i mai trebuia lui oare şcoală cu dascălii 
hapsâni şi cu ale lor condici de note? El s-ar fi mulţumit să 
trăiască pe lângă o prisacă, desăvârşindu-şi singur 
învăţătura din cărţi, culegând alte învățături nescrise de la 
unchieşii sfătoşi care îndată îl apropiau de inima lor. 

Fugise de la Cernăuţi cu asemenea hotărâre. 

Gândul se întărea mai vârtos în dimineaţa aceasta cu mult 
soare, cu boabe de rouă în degetarul florilor, cu adierea 
austrului înfiorând firul de iarbă. Acum îi părea că toate vor 
fi uşor de spus şi de lămurit, chiar neîmblânzitului căminar. 

Cu avântare se ridieă de pe butuc, lăsă semne de trecere 
pentru moş Miron - aveau semnele lor, căci moşneagul nu 
pricepea buchiile să ia cunoştinţă din răvaş - apoi a răsucit 
cheia, a ascuns-o în tainiţa de sub grindă şi a pornit spre 
casă fluierând de zor, îngânându-se cu mierlele, mai pe 
urmă la câmp deschis, cu ciocârliile. 

Avântarea s-a potolit pe dată ce-a ajuns prin ceair, aproape 
de zăplazul aşezărilor de la Ipoteşti. 

Căminarul nu plecase la pluguri şi semănături cum îşi 
făcuse el socoteala. În mijlocul ogrăzii, cu capul gol, răcnea 
amarnic la slugi. 

— De asta vă hrănesc eu, ghilanilor? Neamul nevoii! Unde- 
i Vasâle? Să mi-l scoateţi din pământ pe Vasâle! Unde-i 
Costache? Să mi-l aduceţi aici, să-l întind la scară pe 
Costache, neamul nevoii! 

Rândaşii ascultau cu fruntea în pământ, se năpusteau spre 
grajd şi hambare, îşi căutau de lucru în cotloane ferite. 
Dacă şi-a pierdut stăpânul sărita până la sudalma lui cea 
grea de neamul nevoii, aceasta înseamnă că are să tune şi 
să fulgere cât e ziulica de lungă. 

Mihai o coti pe lângă biserică şi sări pârleazurile unul 
după altul. Călcase încă o dală cu stângul. Cuminte era să 
se ţină cât mai depărtat de dezlănţuirea urgiei şi să se facă 
nevăzut, pentru ca nu cumva să poarte cineva ştafetă că s-a 
întors de la Cernăuţi şi că dă casei târcoale. Atunci 


căminarul n-ar pregeta a pune potera de argaţi să-l 
împresoare şi să-l aducă legat burduf la asprul său judeţ. 

O luă deci peste deal, spre Baisa, unde se mai afla un 
adăpost binecuvântat, la Pătru Toader Gânj, pădurarul. 

Păşind prin făgaşuri singuratice, se minuna cu amar de 
pidosnicia lucrurilor. Străbătuse într-un suflet cale de peste 
nouă poşte, se strecurase printre străjerii graniţelor ca 
mâţa printre gratii: cu mare prietenie îl primiseră la 
ospătare şi la culcare străini din toată lumea - iar acum, 
când a ajuns la capătul drumului, în loc să se bucure că i-a 
izbutit cutezătoarea ispravă, se frăsuieşte în jurul casei, se 
apropie şi fuge; înainte de-a călca pragul, ceva îl cheamă şi 
ceva îl alungă. 

Pe poteca crângului cobora o pereche înlănţuită. O femeie 
cu fotă lucrată în fluturaşi de argint, cămaşă de borangic şi 
zgărdiţă de mărgele la gât. Un flăcău lat în umeri, cu 
mustăcioara răsucită în sfârc, cu plete haiduceşti şi cu 
şerparul bătut în bumbi de alamă. 

Nu-l vedeau. N-aveau ochi pentru dânsul. 

Voinicul o cuprinsese cu stânga de subsuori, cu dreapta 
dădea în lături nuielele subţiri, se plecă să-i caute în 
adâncul privirii. Pe ea o mai zărise Mihai. O cunoştea. I-o 
arătase baciul Trofim anul trecut, în vacanţa cea lungă de 
vară, stupind cu obidă într-o parte şi încleştându-şi capătul 
bâtei în mână. Pentru dânsa buciuma altădată Alexa într- 
amurg, chemând-o la întâlnirile ascunse din codru; pentru 
dânsa plecase în lume. 

Acum femeia trecea fără grijă în soarele primăverii, 
strânsă cu alintare la alt piept de ibovnic. 

Alexa era uitat cu desăvârşire. 

Un chiot subţire ca o strună de argint spintecă tăcerea. 
Femeia râdea. 

Prin ce pustietăţi depărtate mai buciumă oare cu jale 
Alexa? 

Dar băieţandrul fugar nu-şi spuse ca baciul Trofim, că unei 
asemenea femei i se cuvenea fruntea sfărâmată cu baltagul, 


cum sfarmă drumeţul capul năpârcii. 

Avea ochii genaţi, obrazul gingaş ca floarea de măcieş, era 
mlădie ca nuiaua de alun. Părea desfăcută din minunile 
primăverii, o podoabă intrând în marea orânduială a firii, 
unde măcieşul nu-i de vină că poartă ghimpi şi bulboana 
adâncă a iezerului că te-nvăluie şi te-nghite. Îşi ducea 
fiecare menirea lui prin lume. Poate că vina era mai cu 
seamă a lui Alexa, fiindcă se înverşunase să înfrunte aceste 
orânduieli. 

Mihai se mâhni că atât de repede s-a lepădat de prietenul 
vechi şi ocrotitor. Pe urmă se gândi că numai cu preţul 
nemângâierii, Alexa buciumase seara pe deal cu atât de 
înfiorată durere în cele din urmă săptămâni când se 
pregătea să pribegească în lume. 

La Cernăuţi, pe-o uliţă îngustă şi strâmtă de lângă 
Hauptstrasse, se afla un păsărar cu dugheana plină de 
cuşti. Despre el mergea vorba că la anume cântărețe le-a 
dogorât ochii cu fierul înroşit, pentru ca să le fie viersul mai 
tremurat şi duios. 

Băieţandrul fugar încă nu era copt ca să se oprească la 
astfel de gânduri nelămurite, cum trec umbrele 
presimţirilor. Îl cuprinsese iarăşi bucuria potecilor 
cunoscute, ascultă freamătul dulce al frunzelor cu verdele 
fraged şi plăpând, îngenunche din treacăt pe-o brazdă de 
iarbă să-şi răcorească obrazul într-o clipotire de şipot. S-au 
iţit două veveriţe pe-o creangă. A călcat pe-un muşuroi de 
cârtiţă oarbă. 'Toate erau ale sale; i se-nchinau într-o 
împărăție fără alt stăpân. 

Dulăii de la casa lui Pătru Toader Gânj, pădurarul, n-au dat 
glas. Au ridicat nările, l-au mirosit de departe, s-au alăturat 
clătinând din cozi şi făcându-i un tăcut alai. 

Mihai a încetinit pasul. A stat locului. 

I s-a deschis înainte arătare vrăjită de basm. 

Pe pajiştea din faţa casei, în picioare, în revărsarea de 
beteală a soarelui se afla o copilă necunoscută. Era 
subţirică, încinsă în catrinţă strânsă pe şoldurile înguste şi 


înalte, purta o furcă pitică în brâu şi răsucea între degete 
firul caierului pe-un pui de fus. Privea în jos râzând singură. 
Avea de ce se-nveseli. La picioarele ei un mâţ se juca drăcos 
cu umbra fusului. Se trăgea de-a-ndărătelea la pândă, se 
repezea să turtească umbra mişcătoare sub labe; copila 
muta fusul la dreapta şi umbra luneca de sub mâţ. Zdup! Alt 
salt. Zdup! Altul, alături. 

Mihai nu-şi putu stăpâni hohotul. 

Copila ridică ochii, tresări, se îmbujoră la faţă, dădu semne 
de spaimă. Pe urmă se ruşină de aceste semne şi întrebă cu 
hotărâre: 

— Cine eşti dumneata şi pe cine cauţi? 

Asprimea glasului nu se potrivea cu gingăşia făpturii. 

Hoinarul răspunse moale, şăgalnic: 

— Cine să fiu? Nu se cunoaşte? Eu îs copilul nimănui... 
Puiul pădurii! Şi caut o anume fată de zână, pe care mi se 
pare c-am aflat-o... 

Copila se încruntă. Lui Mihai îi plăcu îmbinarea supărată a 
sprincenelor. 

— Vezi-ţi de drum! porunci fata de zână. Altminteri asmut 
dulăii să te hrenţuiască... Hai! Răpegior! 

— Baiu, fată de zână! rosti hoinarul, clătinând din cap şi 
apropiindu-se. Precum se dovedeşte n-am a mă teme de 
dulăi. l-am descântat! ... [in tuspatru cu mine. Numai te 
uită cum mă ascultă, fată de zână! ... Na! Cuciu, Duman! 
Aici, Ursulache! Doica! Burduf! 

Câinii s-au gudurat, i-au sărit cu labele pe piept, au umplut 
poiana eu hămăituri de hârjoană. 

Mâţul cel vărgat s-a zgrepţănat pe creanga de păr 
sălbatec, scuturând asupra lor o ploaie de scoici albe şi 
străvezii. 

Hoinarul se făli ca un comite leah, căpitan de joimiri: 

— Zis şi dovedit, fată de zână! Mi se pare că mai supuşi 
ascultă de mine, măcar că nu m-au văzut niciodată la ochi. 

Copila micşoră privirea printre genele lungi. 


După ce îl măsură, se prefăcu a-şi căuta cu nepăsare de 
fus şi de furcă. 

Se lămurise. 

— Şi nu te miră cum i-am descântat eu? stărui Mihai. 

— Nu mă miră. Mă miră mai degrabă că încerci să spui 
minciuni, când încă nici n-ai învăţat meşteşugul aista. Spui 
că nu i-ai mai văzut, cânii... Spui că eşti puiul pădurii... 
Cunoaştem acuma! Eşti Mihăiţă, feciorul căminarului de la 
Ipoteşti. Mi-a vorbit mie destul t'tă iarna bădia Pătru şi 
leliţa Prohiriţa... Numa că te ţineau că eşti la Cernăuţi, la 
carte nemţască, nu bătând huci-marginile în codru... 

Hoinarul plecă ochii în pământ plin de căinţă. Nu fiindcă 
bătea huci-marginile în codru, în loc să se afle la şcoala 
nemţească din Cernăuţi; ci fiindcă îi părea că s-a întrecut cu 
şaga, minciunind o mândreţe de copilă. 

Fata nu-i purta însă vrăjmăşie. Chicoti încet, dezvelindu-şi 
ochii adânci de sub straşina deasă a genelor: 

— Nu mai spui nimic? Cearcă a face dovadă că nu-s 
adevărate toate cele grăite de mine... 

Mihai suspină cu obidă: 

— Adevărate-s, fată de zână! ... Parcă le-ai fi citit din carte. 

— Le-am auzit din oameni... îl îndreptă copila. Bucoavnă 
nu ştiu... lară fată de zână nu-mi mai spune. Mămuca, 
săraca de dânsa, n-o fost zână. “Mnezeu s-o ierte! Îs fată de 
oameni sărmani. M-o luat bădiţa Pătru şi leliţa Profiriţa de 
suflet. 

Fugarul îşi cercetă unghiile lungi şi negre. Se simţea 
stânjenit. Nu-şi găsea cuvintele care-i trebuiau lui, ca să 
spună câte-i mai treceau prin cuget. Copila zâmbea în colţul 
buzelor. Suflă uşor: 

— Pe mine mă cheamă Leana... Bădiţa Pătru-mi spune 
Leana-Coţofana, fiindcă-s neagră la păr şi fără lăcată la 
gură. 

Mihai îşi pierdu toate părerile bune despre judecăţile lui 
Pătru pădurarul, întrucât priveşte frumuseţea puilor de 
femeie. Cum putea oare cineva să găsească o asemenea 


poreclă, pentru asemenea mândruliţă de copilă? Leana- 
Coțofana! O privi pe furiş. O clipă ochii lor mari s-au 
întâlnit. S-au îmbujorat amândoi. I-a pătruns o dogoare 
necunoscută, dureros de dulce. Sfielnic a căutat fiecare în 
altă parte. Dulăii se-ntinseseră la picioarele lor, cu boturile 
pe labe. Mâţul din părul înflorit nu contenea să se 
grozăvească înfoindu-şi coada bârzoi. 

— Credeam să-l găsesc pe băd'ţa Pătru... grăi într-un 
târziu Mihai, răsucind cu tic de şcolar un bumb slăbit în aţă, 
la spenţerul lui austriecesc. 

— Ai nimerit-o rău. Mihăiţă! ... Bădia Pătru-i la o 
măsurătoare şi leliţa Prohiriţa-i la Botăşăni. S-o dus să facă 
târguieli pentru scuturătura de primăvară... Ne-o apucat 
vreme târzie... 

Cu îngrijorare şi ruşinare de mare gospodină, se uită spre 
pereţii casei nevăruiţi de astă-toamnă. Erau albi ca omătul 
pe lângă zidurile sure de unde scăpase Mihai. 

— Atunci mă duc... se hotări fugarul cu mâhnire. 

Copila îl dojeni, ascuţind sprincenele ascuţite: 

— Cine te-alungă? ... Nici străinii nu trec pe lângă-o casă 
de om, fără să-şi răcorească arşiţa cu o ulcică de apă şi o 
ţâră de miere... Poftim! ... 

Ea păşi înainte. Mihai simţi un îndemn nebunesc să-şi 
apropie pe furiş buzele de coadele ei negre, legănate pe 
spate. Se stăpâni anevoie. Îşi şterse cu dosul mânecii 
sudoarea înrourată pe frunte. Rămase pe prispă. Dulăii îl 
urmaseră. Îl aşteptau roată, privindu-l în ochi cu blândeţe. 

Multe nu şi-au avut de spus copilandrii. Îi copleşea sfiala 
cea nouă pentru dânşii. Mihai încercă de câteva ori să-şi 
spovedească pătimirile de la K. K. Ober-Gymnasium din 
Cernăuţi. Fata nu le putea pricepe. Încă nu văzuse un târg, 
nici Botoşănii; nu ştia ce-i o şcoală. Îl întrebă de ce poartă 
straie aşa de urâte şi negre, ca diavolii cei sluţi din 
zugrăveala mânăstirâi. Se minuna că nemţii se înţeleg între 
dânşii într-o limbă atât de pocită; pe urmă, mărturisea că-i 
o proastă şi o neştiutoare. Şi iarăşi se întindea tăcere... 


Când a plecat, l-a petrecut până la marginea poienii, apoi, 
cu ochii, până ce s-a mistuit pe potecile codrului. Fugarul s- 
a mai întors de câteva ori trimiţându-i semn cu mâna. 

Departe, Mihai se opri să asculte ciripitul păsărilor care 
umpleau pădurea, cerul, lumea. 

Îşi apăsa zvâcnirile inimei în piept, cu latul palmei. Îl 
scutura un fior şi nu era tremur de frică. Simţea lacrămi în 
ochi şi n-ar fi avut de ce plânge. Şi deodată o slabă pâlpâire 
de înţelegere îi lumină cugetul. Era fericit! Aceasta era 
fericirea! ... Mergea, se oprise, trăia într-o vrajă. 

Cântecul păsărilor slobode suna în hăţişuri, se înălța 
dincolo de bolta frunzarelor spre cer, răsuna în el. Îl ameţea 
cântul şi libertatea şi miresmele tari ale primăverii. lar 
viersul păsărilor îl ducea cu el, în lume; preştia că are să-l 
poarte în urechi, în inimă, oriunde, acasă, în cămări străine, 
în târguri cu zidării sure, oriunde în viaţa din vis. 

Aproape de casă se codi să intre pe poartă. Glasul 
căminarului nu mai boncăluia asuprind argaţii cu mânie. 
Fereastra de la canţelarie era închisă. Semn că domnul şi 
stăpânul casei se afla de astă-dată la treburile câmpului. 
Acesta era însă numai un prepus. Aşteptând întărirea 
prepusului, Mihai se aşternu la pândă sub părul din ograda 
lui Isăcescu, unde din coastă toată curtea se vedea ca în 
palmă. 

În cerdac, maica Fevronia taman ducea ceşcuţa de cafea la 
gură. O aşeză jos şi se frecă la ochi. Nu-şi credea văzului: 

— Ia-n te uită, Ralucă, şi zi că nu seamănă băietul cela cu 
Mihai? 

Raluca Eminovici îşi îndreptă ochii osteniţi şi trişti, gata să 
alunge asemenea neîntemeiată bănuială. 

Dar bătaia inimii îi opri cuvintele pe buze şi alături de 
cerdac se ivi pliscul babei Prodăneasa, cu degetele uscate la 
gură: 

— Ce să mai semene, că-i chiar el, Mihăiţă, coană Raliţo! 

— Bine. Du-te! rosti stăpâna casei cu o asprime care nu-i 
stătea în fire. 


Apoi, când baba se depărtă, murmură către maica 
Fevronia: 

— Să rămânem liniştite ca şi cum n-am prins nimica de 
veste, rogu-te, Fevronio dragă... Am să mă ridic mai târziu 
şi am să dau poruncă vizitiului să-l prindă cu 
împresurarea... Altfel e-n stare cine ştie unde s-o mai 
pornească... Mulţă-mesc Domnului că lipseşte Gheorghieş 
de-acasă... 

Maica Fevronia duse din nou ceşcuţa de cafea la gură. Îşi 
privi sora pe sub sprincene. Clătină din capul uscăţiv şi 
după ce puse ceaşca la loc, întrebă prefirându-şi mătăniile 
de chilimbar între degete: 

— Eu nu ştiu, Ralucă, unde-are s-ajungă băietu ista! Şi nu 
ştiu de ce-l aperi tu şi-i tăinuieşti isprăvile? 

Raluca zâmbi dureros, cercetând depărtările cu ochii ei 
înneguraţi. 

Dar răspunsul îl păstră pentru sine. 

X. 

Feştila scrumită se răsucise ca un nod negru de sârmă. Aţa 
de fum se îngroşase. Îneca încăperea cu funingine şi 
duhoare de său. 

Mihai se desprinse de pe marginea lădoiului de Braşov 
prefăcut în pat, reteză mucul între unghii. Flacăra se înălţă 
iarăşi luminoasă şi vie. 

Fugarul îşi luă locul cu bărbia sprijinită în pumn. 

Harieta îl necăji, râzând înăbuşit: 

— Văd, Mihai, că ai ajuns mai meşter decât dascălu Pintilie 
la curăţatul lumânărilor... Degeaba spui tu că nu ţi-o folosit 
la nimica şcoala nemţască! ... 

Mihai se miră că o oloagă mai putea râde. Pricepu însă că 
hohotul nu era atât de voios precum voia să pară. Bolnava 
îşi făcea singură curaj. 

Îi netezi mâna uşor: 

— Ce fată inimoasă eşti tu, Harieto! 

— Asta mi-o spune şi mama! Mi-o spus-o şi doftoru Isak. Se 
minunează toţi că nu plâng şi că nu bocesc... 


Lăsă să treacă un timp. Pe urmă, adăugă: 

— Poate c-am plâns... Poate că mai plâng. Mihai! ... Dar 
atuncea caut să nu mă vadă nimeni. Nu-mi place să mă 
creadă lumea o smiorcăită... 

Glasul Harietei tremură. Cu toată hotărârea de a se 
stăpâni şi de astă-dată; în fata tovarăşului de joacă şi de 
băsmuiri nu-şi birui amarul. Nu bocea. Era un plâns mai 
adânc decât bocetul, săpat, închis înlăuntru. Şiragul de 
lacrimi se prelingea boabă cu boabă, pe-un obraz neclintit, 
împietrit. 

Mihai murmură, mângâindu-i mai departe braţul slăbănog, 
întins de-a lungul aşternutului: 

— Fii cuminte şi înţeleaptă, Harieto! ... Are să treacă şi 
asta... Toate au să treacă... 

— Când, Mihai? ... Uşor li-e tuturor să spună: „Are să 
treacă! Ai să te tămăduieşti!”... Când? Asta n-o spune 
nimeni! ... Fac cu mâna în sus către grinzile podului: adică 
atunci când s-o îndura Dumnezeu! ... 

— Are să se-ndure, Harieto! 

— Când? ... Tu n-ai văzut ce primăvara-i afară în ist an? 
Mai ales dimineaţa, m-apucă o jale. Toţi se frământă după 
treburi, îi aud, îi ascult... Eu stau aicea şi zac! Întind gâtul 
către geam şi nu mă mai satur uitându-mă... Ce-am făcut? 
Cu ce-s vinovată? ... N-am dorit nimănui nici un rău şi 
Domnul m-a pedepsit fără vină... Uită-te şi tu! ... 

Bolnava îşi trase aşternutul de pe picioare dezvelind 
genunchii vineţi, pulpele umflate şi ţepene. Voi să mişte 
picioarele, iar picioarele nu se supuseră. Stăteau neclintite 
ca două lucruri străine de dânsa, pe jumătate moarte. 
Apăsă cu degetul pieliţa albăstruie. Apăsarea alungă 
sângele şi lăsă o urmă galbenă, de ceară rece şi veche. 

— Asta-i mila lui Dumnezeu! ... vorbi Harieta acoperindu- 
se şi oftând. O fost de trei ori pân-acum doftorul Isak din 
Botăşăni. Vine la fiecare două-trei zile baba Chiva 
Lefteroaia, tot cu buruieni şi unsori, cu alte descântece... O 
făcut cetanie şi rugăciune precuviosul Iachint... Sămn de 


tămăduire nu s-arată. Tu nu ştii Mihai, ce-nsemnează să te 
uiţi pe geam şi să vezi cum o început să ningă, pe urmă cum 
viscoleşte, cum se topeşte omătul, cum dau florile... Să le 
vezi toate şi să nu poţi ajunge la ele. Îmi cumpărase tata 
ciuboţele de la Cernăuţi, când s-o întors as toamnă după ce 
te-o dus pe tine la şcoală. Aiasta a fost cea din urmă bucurie 
la viaţa mea. Le-am pus de două ori. Acuma stau şi m- 
aşteaptă... 

Ciuboţelele cele noi de la Cernăuţi erau aşezate la vedere 
pe-o poliţă din perete, printre găvanoasele cu dulceţuri şi 
clondirele cu doftoricale ale căminăresei: oţet de trandafiri, 
rachiu şi unsoare de pojarniţă, boabe dospite de ienupăr. 
Harieta vru să ceară botinele ca să le mai pipăie o dată. Se 
ruşină de asemenea dorinţă. Învăţase să-şi sugrume poftele 
şi tânguirile. Luase o înfăţişare bătrânicioasă, închisă în ea, 
încordată într-o veşnică supraveghere de sine. Nimănui, în 
afară de Mihai, nu-i spovedise până acum mâhnirile de 
copilă pedepsită la chinuri fără de vină. Îi părea rău c-o 
făcuse şi aceasta. 

Mihai ridică ochii spre fereastră. 

În bătaia lunii de-afară, pe argintiul nopţii, cereevelele 
negre încheiau o cruce. Fugarul îşi aminti altă cruce, din 
altă noapte, întinsă pe duşumelele albe ca varul. 

O cruce peste care Harieta călcase. 

— Poate că n-o fost bine, Harieta! ... şopti el pe gânduri. 
Poate că de atunci ai îndârjit tu mânia lui Dumnezeu... 

— Ce vrei tu să spui? Ce mânie? 

— Crucea de jos, pe care ai călcat-o în picioare, Harieto. 
Eu ţi-am spus atunci şi tu atunci ai râs... 

Harieta încercă să râdă şi de astă dată, cu toate că 
amintirea păcatului o înfiora: 

— Cum crezi tu în crezuri mai rău decât babele cele 
bisericoase, Mihai? ... Aceea a fost o joacă... Dumnezeu, 
daca e mare şi bun, nu-şi pune mintea şi puterea cu o fată 
proastă să-i pedepsească o joacă... Nu-i ista! Aşa mi-a fost 
mie scris... 


Fugarul clătină din cap a împotrivire. El îşi păstra 
încredinţările sale. Şi cu nelinişte se întreba ce pedeapsă îl 
aşteaptă şi pe dânsul, fiindcă într-ascuns călcase în picioare 
aceeaşi umbră de cruce, în aceeaşi noapte. 

Se aflau acum tot în cămara de-atunci. Acolo ceruse 
Harieta să-i fie aşezat patul ele zăcere, pe lădoiul verde cu 
flori roşii, braşovenesc. Numai doi ani au trecut, mai puţin 
de doi ani, şi atâtea, atâtea s-au schimbat! Ce-i mai aştepta 
oare pe amândoi? 

Cu ascuţimea de simţire a bolnavilor. Harieta îi ghici 
gândurile şi întrebările. Ţinu să le-alunge. Îşi ceru 
besacteaua cu nimicurile ei de copilă. 

În cutia cu încrustări de sidef se aflau capete de cordele, o 
păpuşă de peteci cu ochi de mărgele, câteva chipuri 
zugrăvite cu boiele de Ilie, pe bucăţi de hârtie şi scoarţe de 
cărţi. Se mai aflau şi începuturi de răvaşe scrise de Harieta 
fraţilor pribegi în lume, la învăţătură. Aşa voise ea să le 
arate cu mândrie că s-a învrednicit să înveţe buchiile fără 
de şcoală şi fără de dascăli. Pe urină se ruşinase de literele 
tremurate şi strâmbe. Amânase trimiterea epistolelor 
pentru alt prilej, când învăţătura îi va fi mai deplină. Numai 
faţă de Mihai nu simţise acest amestec de sfială şi de 
deşertăciune. 

Potrivind una peste alta filele boţite şi unsuroase de 
urmele degetelor, le numără: 

— Asta-i pentru Şerban! ... Asta pentru lorgu! Pentru 
Neculai, pentru Ilie... Mihai, trebuie să mă dăscăleşti tu, ca 
să nu mă fac de râs şi de ocară! ... Mai ales lui Şerban şi lui 
Iorgu vreau să le arăt eu că nu-s chiar aşa de proastă, cum 
spuneau dânşii că fetele nu-s bune decât să cârpească 
bortele la colţuni şi să înveţe cum să facă sarmale la 
bucătărie... 

Pentru o clipă, Harieta uitase picioarele umflate şi ţapene, 
cazna ei de copilă ţintuită între perne, în vreme ce-afară s- 
au împodobit pomii cu florile primăverii. O stăpânea 
însetarea de învăţătură. Aşteptă încuviințarea lui Mihai. 


Dar gândul fugarului cutreiera departe, pe urmele 
celorlalţi fraţi, risipiţi în străine locuri. Nu mai erau 
hojmălăii bătăuşi şi morocănoşi din vacanţele de vară. Erau 
fraţi de sânge şi de pătimire în surghiun. Şi suspină 
amintindu-şi că fuga sa a fost zadarnică, fiindcă a doua zi 
căminarul avea să-l zvârle iarăşi ca pe-un snop în fundul 
briştei, ca să-l ducă înapoi la temniţa domnului Ştefan Wolf. 

Raluca Eminovici îl dojenise cu blândeţe, apoi îl dosise la 
adăpost. Îl strecurase printre uşi până în camera Harietei, 
ferindu-l în taină de ochii Aglăiţei şi ai lui Matei care n- 
aveau atâta minte să nu-l pârască înainte de vreme 
căminarului. A ieşit ea înaintea lui Gheorghieş, când s-a 
întors de la câmp. De trei ceasuri nu-l slăbeşte. S-a închis 
cu dânsul în cancelarie după cină; fără îndoială că îl apără 
acum pe fugar de jude-cata cea neînduplecată cu sf. 
Neculai din cui. Dar apărarea oricât ar fi ea de aprinsă, nu 
poate duce la dezlegările pe care le aştepta fugarul. Tot ce-i 
păruse dis-de-dimineaţă lui Mihai uşor şi limpede de spus şi 
de înţeles, în prisaca lui Moş Miron, în bâzâitul albinelor şi 
în lumina într-aurită a soarelui, se arăta acum o nebunească 
amăgire. Gheorghe Eminovici nu era om să-şi plece 
urechea la nălucile unui copil bezmetic şi la înduioşările 
unei mame cu inima slabă. El hotărâse că toţi feciorii au 
datoria să înveţe carte şi să capete la mână patalama 
bănoasă; nimic şi nimeni nu-i putea zdruncina hotărârea. 

Într-o vreme se auziră în sală paşi apăsaţi şi alţi paşi mai 
uşori şi mărunți, grăbindu-se să le taie calea. 

În dosul uşii, şopti rugător glasul Ralucăi Eminovici: 

— Lasă-l, Gheorghieş! ... Ai milă. 

— Ce milă? detună vocea căminarului. Viaţa n-are milă! ... 
Nu-ngăduieşte milă! ... 

— E venit de pe drum. Sfârşit de oboseală... Şi la urma 
urmelor e-un copil, Gheorghieş. 

— Ha-ha! Un copil numeşti tu o poamă ca dânsu, Raliţo? 
Aista-i copilul dracului! ... 


Mâna căuta clampa prin întunerec, de cealaltă parte a uşii. 
Se auzi un foşnet ca de luptă. Altă mână mai slabă încerca 
împotrivire. Şi se vede că împotrivirea cea slabă izbuti până 
la sfârşit să domolească mânia bărbatului, căci glasul sună 
pe jumătate îmblânzit: 

— Bine. Fie! ... De hatârul tău, fie, Raliţo! Îl scutesc de 
muştru... Dară până aicea... Gândeşte că atâta treabă am la 
câmp, şi eu, în loc să-mi văd de necazuri, trebuie s-o 
pornesc mâne la drum cu odrasla dumitale... A treia oară 
dacă se mai întâmplă asta, îi fac ciolanele chisăliţă şi am 
mântuit cu el... 

Glasul şi paşii se îndepărtară. Răsună în noapte uşa de la 
cancelarie trântită în uşori de s-au clătinat pereţii şi-au 
zângănit geamurile. 

Harieta încleştase braţul lui Mihai cu unghiile. Răsuflă şi 
dădu drumul strânsoarei: 

— Ai scăpat... spuse. Tot mama, săraca, pătimeşte pentru 
NOI. 

Fugarul nu se clintise. Ascultase apropiiudu-se şi 
depărtându-se primejdia într-o împietrire pe care i-o 
cunoşteau şi camarazii, şi profesorii de la K. K. Ober- 
Gymnasium din Cernăuţi. Cu osebirea că de astă dată, pe 
buze nu flutura zâmbetul de batjocură şi de milă, atât de 
nesuferit domnului director Ştefan Wolf şi dascălului de 
matematică. 

— Ai scăpat... repetă Harieta. Dar n-ai încotro! Mâine 
trebuie să te supui şi să pleci... 

Mihai privi ţintă înainte, în gol. Urzea alte planuri. N-au să 
pună mâna atât de uşor pe dânsul. Dis-de-dimineaţă fuge 
din nou. Îl chema un adăpost mai drag decât i-a fost 
întotdeauna până acum: casa din pădure a lui Pătru Toader 
Gânj. Acolo îl aşteptau doi ochi cu o undă de râs în luminile 
negre: „Eu te cunosc, Mihăiţă”... 

— La ce te gândeşti tu, Mihai, de-ţi vine a te veseli? 
întrebă Harieta cu mirare. 


Fugarul înlocui răspunsul cu o mişcare din mână. Nici 
pentru el răspunsul nu era lămurit. Dar simţea că îl 
îndepărtează ceva de sora oloagă din pat, tovarăşa unor 
jocuri de copilărie sfârşită. Harieta se ghemui între perne. 
Pe obrazul bătrânicios s-a săpat încă o dungă proaspătă. 
Simţea şi ea că ceva nou îi fură fratele şi tovarăşul de lângă 
dânsa. 

Era alături şi era departe. Oftă. Flacăra lumânării sfârşi 
fumegoasă. 

Un cocoş vesti miezul nopţii bătând din aripi, şi semnalul 
trecu din ogradă în ogradă, până la marginea satului. 

XI. 

Din nou aştepta brişca la scară. Din nou strănutau căluţii 
căminarului în văzduhul proaspăt al dimineţii, frecându-şi 
boturile umede a joacă. 

Vizitiul, Vasile Rusu, întărea legăturile cu ovăz şi cu fân, 
căldarea cu bărdiţa, când a izbucnit mugetul căminarului în 
cerdac: 

— Nu-l scăpaţi, oameni buni. Puneţi mâna pe el, tâlharul! 

Tâlharul o zbughise pe fereastră, peste pârleazuri, pe deal 
spre şuşaua Botoşănilor. Într-o clipală au tăbărât slugile din 
grajd şi şoproane, au lăţit goana de vânătoare şi l-au 
strâmtorat aproape de culme. N-o făceau cu inimă bună. 
Înţele-geau şi dânşii că nu de la bine şi de la miere fugea 
feciorul stăpânului. L-ar fi lăsat scăpat ca pe-un pui prea 
fraged de sălbăticiune a pădurilor când se risipeau hăitaşii, 
la vânătorile boiereşti de iarnă, dar glasul din capul 
cerdacului îi dădea zor: 

— Ioane! ... Costache! ... Vasile! ... Cobză să-l văd aicea! ... 

Doi argaţi au pornit-o călări pe deşelatele. 

— Capătul, conaşule! Dă-te prins! ... strigă Costache, 
retezând drumul fugarului. 

Mihai încercă să se răsucească înapoi. Era prea târziu. 
Celălalt călăreț îl ajunse din urmă, se plecă pe gâtul calului 
şi îl smulse de la pământ subsuoară. 


— Hai acasă, coane Mihăiţă, să te ducă boierul la Cernăuţi, 
că altfel nu-i chip! .... 

Fugarul se zvârcolea gâfâind, cu pletele vâlvoi, cătând să 
scape din încleştare! 

— Ce-aveţi voi cu mine? Ce să caut eu la Cernăuţi, că-s 
învăţat şi fără de Cernăuţi! ... 

— Nu spunem asta... grăi Vasile Rusu cu blândeţe. Îi fi 
având dreptate, dar porunca boierului-i poruncă... S-o 
mântuit! 

În capul cerdacului, căminarul rotea ochii căutându-şi 
gârbaciul. Adineaori îl avusese sub mână şi acum se 
mistuise. Se aflase altă mână grijulie să-l facă nevăzut. 

— Să mi-l cetluiţi bine, că aşa am să-l duc până-n ţara 
nemţască! boncăluia Gheorghe Eminovici cu neîndurare. 

Fugarul gemea printre dinţi: 

— De ce mă legaţi? De ce să mă lege, că tot ştiu să mă 
dezleg! ... 

Căminarul rânji: 

— Eşti năzdrăvan, hai? Eşti grozăvit dumneata, hai? ... Mai 
bine ţi-ar tăcea gura, că râd oamenii... 

Mihai se astâmpără deodată. Plecă privirea în pământ şi se 
lăsă moale. Înţelesese că împotriva otgoanelor care-i 
strângeau mâinile la spate, ca şi împotriva altor otgoane 
nevăzute, n-avea nici o putere. 

Căminarul puse piciorul pe scara briştei, iar brişca scârţâi 
din încheieturi. 

În vârful dealului, Mihai nu mai îndreptă ochii ca altădată 
spre Ipoteşti, spre bisericuţa scundă cu straşină de şindrilă. 
Spre fereastra de unde îl urmărea Harieta oloagă în pat. 

Ochii au cercetat dincolo de dealuri şi văi, spre Baisa, 
unde într-un adânc de pădure se afla o poiană, o casă şi un 
mâţ, jucându-se cu o umbră de fus, sub un păr înflorit. 

CARTEA A TREIA. 

| 

În luna februarie a anului 1864, înainte încă de a se 
dezmorţi cele dintâi adieri ale austrului, un mare 


neastâmpăr nu lăsa hodină moldovenilor cetitori de 
bucoavnă din Cernăuţi. 

Întorcându-se din târg, fiecare socotea de a sa datorie să 
bată seara în portiţa vecinului ori să-i zgârie cu unghea la 
geam, oprindu-se ca să împărtăşească ştirea cea mai 
proaspătă a zilei. Alţii întârziau la cafană în dezbateri 
focoase. Mulţi din cei sfădiţi altădată de la nimicurile urâte 
ale vieţii, se căutau acum cu semne de întărit prieteşug, 
ştergând dezbinările trecătoare. 

Cât despre gospodine, ele din prag îşi întâmpinau bărbaţii 
întârziaţi la cină, cu braţele încrucişate, clătinând din cap: 

— Iară am să-ţi pun lingurile în brâu, omule al lui 
Dumnezeu! N-aţi mai isprăvit o dată cu toată halimaua 
asta? 

Omul lui Dumnezeu tropăia să-şi scuture omătul de pe 
ciubote, îşi agăța dulama în cuier şi răspundea cu o 
blândeţe împăciuitoare, care în alte împrejurări nu-i prea 
stătea în fire: 

— Domol, femeie a lui Dumnezeu! la-mă mai cu domolul! 
„„. Mi se pare că într-o zi, două, am mântuit. Adică nu noi, 
cei mărunți; ci ai noştri, sireacii, cei mari şi cu mai mare 
putere, au să mântuie... 

Nevasta nu-şi descrunta sprincenile. Printre buzele 
subţiate, îşi suspina un alean: 

— Pare-mi-se şi mie altceva. Anume că v-o scos din minţi 
aiastă Ştefănie, pe toţi, pe mari şi pe mici, în devălmăşie... 
Când ajungeţi la aşa ceva, sunteţi toţi o apă şi-un pământ... 
Cumu-i, mă rog, aş vrea şi eu să-i cunosc boiul? ... Nantă-i? 
Scundă-i? Oacheşă-i? Bălană-i? Cumu-i, de v-a pus pe toţi 
pe jăratec? 

Bărbatul strângea din umeri. Nici el n-ar fi ştiut să dea un 
răspuns. Şi, în lipsa răspunsului, căpăta linişte pe-un drum 
ocolit, dar fără greş în asemenea hărţuieli casnice. Pomenea 
despre anumite rochii şi mantile de neapărată trebuinţă în 
ajunul unui şir de reprezentații teatrale. Îndată încruntarea 


dintre sprincenele nevestii se ştergea, ca să facă loc altor 
griji, de alt soi. 

Omul câştiga drept să-şi ducă în tihnă cina până la capăt. 
Pe urmă despăturea foaia nemţască Landes und Amts- 
Zeitung sau gazeta în grai moldovenesc, Bucovina, 
puricând ştirile mărunte care poate i-au scăpat din ochi la 
întâia citire. 

Ştirile lipseau, iar neastâmpărul creştea. 

Cutreiera, cu alte cuvinte, zvon despre învoirea cerută de 
trupa Fani Tardini din Principatele-Unite, pentru a păşi 
graniţa să joace în graiul moldovenesc piese de Matei Millo, 
Vasile Alecsandri, Miclescu, Pascali şi Anestin. Numele 
sunau pentru mulţi necunoscute şi tainice. Însufleţirea nu 
avea însă nevoie de nume cunoscute. 

Până atunci trecuse prin capitala ducatului trupa poloneză 
a lui Constantin Loboico din Tarnopol; se petrecuseră 
vreme de doi ani trupe schimbate, nemţeşti şi leşeşti, când 
la Hotel de Moldavie, când în şandramaua de scânduri şi 
tablă de pe tăpşanul boierului Neculai Buchental. Se mai 
vestise pentru acel an o trupă rutenească din Lemberg care 
tocmise sala de la Pajura Neagră; şi tot acolo făcea 
pregătiri pentru conţert, Carlo Mirco, directorul Operei 
italiene. Toate neamurile pestriţe ale Bucovinei mai nou 
descălecate şi mai neînsemnate la număr, îşi aflaseră drept 
la desfătările lor, bătuseră din palme sărbătorind cântăreții 
şi actorii lor... Numai grai şi cântec moldovenesc nu 
răsunase pe nici o scenă. Bucovinenii de baştină încă nici 
nu-şi închipuiau deplin cum ar suna într-o sală de teatru ori 
de concert. Pentru stăpânitori era numai o limbă netrebnică 
de opincarl. De ciobani, de argaţi, de iobagi. Aşteptarea se 
prelungea astfel într-un amestec de bucurie, de nerăbdare 
şi de teamă. 

Se cunoştea acum că dumnealor fraţii Vasâlco, fraţii 
Costin, Stârcea şi Hurmuzăcheştii, precum şi alţi boieri de 
spiţă veche ca Vasile Zotă şi Ioader Buchental au pus mare 
încredere în asemenea cutezată încercare. Se mai ştia că 


mai puseseră chezăşie de cuvânt pe lângă înălţimea-sa 
contele Amadi. Guvernatorul ducatului, pentru 
încuviințarea reprezentaţiilor şi altă chezăşie de galbeni 
zimţaţi la stăpânul sălii, bănuitor cu o trupă pribeagă din 
înapoiata Moldovă. Toate peripeţiile au fost urmărite cu 
răsuflarea pe buze de oameni vârstnici care îşi uitau 
necazurile şi treburile de toată ziua, mânaţi la vadul altor 
nelinişti şi bucurii de proaspăt întemeiata Reuniune română 
de leptură. Cu atât mai nepotolită era ca atare fierberea 
ştiudenţilor moldoveni de la K. K. Ober-Gymnasium. 

Gheţugşul, rezbelul din cetăţile de omăt şi sâniuşul de la 
Dealul Viilor îşi pierduseră pe dată tot hazul. Cărţile 
lunecau din mână, lăsând să treacă pe deasupra o privire 
deşartă, în necunoscut. 

Dascălii nu mai izbuteau să ţină încordată luarea-aminte a 
şcolarilor cu chică valahă. Cei doi Daşchevici au scrântit-o 
cu note de ocară, Ionică Şabhin a bătut drumul până la 
biblioteca domnului Arune Pumnul, ca să capete anume 
cărţi cu sângeroase melodrame şi năzbâtioase comedii 
pentru a pătrunde taina meşteşugului dramaticesc. Chiar 
Costică Ştefanovici, părea că şi-a pierdut chemarea pentru 
ştiinţa numerelor: se bâlbâia la tablă cu bucata de cridă în 
mână spre scârbirea mânioasă a dascălului care până 
atunci îl copleşea cu laude peste laude. 

— Eu nu pricep ce se întâmplă cu voi? rostise profesorul 
de matematică, trântind condica pe capacul catedrei. V-aţi 
tâmpit? Ce stai, Ştefanovici? ... Când te văd aşa, îmi 
aminteşti mutra lui Eminowics. Numai el ar mai lipsi ca să 
facă trupa complectă! ... 

La auzul cuvântului „trupă”, toţi elevii moldoveni din bănci 
au prins să zâmbească îndepărtat, într-un fel de visare. 

Costică Ştefanovici se uită pe fereastră, la ţurţurii care 
picurau din straşină în bătaia călduţă a soarelui. 

Dascălul se răsti: 

— Treci la loc! Îţi spun că mi-l aminteşti pe Eminowics. 
Numai el lipseşte! 


Într-adevăr, Mihai Eminovici lipsea. De-un an era şters din 
condicile K. K. Ober-Gymnasiului, spre suspinul de uşurare 
al domnului director Ştefan Wolf. 

Dar nu lipsea din târgul Cernăuţilor şi mai ales nu lipsea 
de la frământările foştilor săi camarazi. 

Scăpat de spenţerul strâmt şi de chipileauca urâtă, în strai 
de liber privatist, citea şi pro-citea pentru a zecea oară 
afiptul proaspăt lipit pe zidul galben al Hotelului de 
Moldavie: 

Abonama nr. 1 

Cu înalta voie, TEATRU ROMANU, SUPT DIRECŢIA. 

DOAMNII FANII TARDINII. 

Începutul la 71/2 oare fics. 

Duminică 30 februarie 13 martie 1864 

RADUCALOMEIRESCU. 

Vodevil naţional în cinci acte cu mare spectacol. 

DISTRIBUŢIA: 


Mihai Viteazul, prinţul român ... ... .......d. Stavru 
Sachelarie. 

Spatariu Vintilă, locţiitor de domn ......... Alexandru 
Evolschi. 

Stroie Buzăscu ... ... ... ss. se. ss. i. ... Conrad Scotu. 

Căpitan Preda ... ..................... lon Delacia. 

Ancuţa... ..... cae aa see es, d-na Fani. 

Radu Calomfirescu .. sic aa „„d. Vlădicescu. 


Literele jucau înaintea ochilor. Din hârtia vânătă şi 
scămoasă, udă încă de badanaua lipitorului de afişe, se 
ridica un abur uşor, abia zărit. Poate că din această pricină 
tremurau slovele într-o pâclă. 

Mihai Eminovici îşi zurnăia în fundul buzunărilor de la 
manta câteva piţule tocite. Cu jale se gândea că nu se va 
învrednici niciodată să înjghebeze preţul cuvenit de intrare, 
pentru toate cele douăzeci de reprezintaţii. 

Un trecător gros şi înfăşurat în şubă, se opri ademenit de 
afiş. Îşi scoase ochelarii din toc, îi încălecă pe nasul rumân 
ca acel din pozele lui Gambrinus la halele de bere; îndată ce 


se dumiri că e vorba numai de-o piesă românească, strânse 
din buze cu mare dezamăgire. Se înţelegea prea bine cât 
de rău îi pare că nu află cui împărtăşi ghidul său despre 
această nouă sminteală a moldovenilor din ducatul 
Bucovinei. Mihai îl privi ciudat, ca pe-un frate bun al 
domnului director Ştefan Wolf ori al prea-onoratului 
consilier aulic, excelența sa Gottfried-Au-gust Breitinger. 

Trecătorul îşi băgă tacticos tocul ochelarilor în buzunar, se 
îmbumbie la blană, îşi netezi favoriţii şi se depărtă fluierând 
o melodie vieneză, fără îndoială în amintirea unor actriţe şi 
cântărețe care nu se numeau Albească, Arghireasca, nici 
Dumitreasca. Îndată îi călcă altul pe urme zvârlindu-şi ochii 
din mers la afipt; altul şi alţii. Strâmbătura buzelor şi 
înălţarea ascuţită a sprincenelor erau aceleaşi. Tuturor, 
gândul unui teatru valah, li se părea năzdrăvan peste poate. 

Mihai se simţi deodată părtaş la tot amarul şi neajunsurile 
câte pândeau pribegii veniţi din ţara lui, a Moldovei. 

Îşi închipui sala pe jumătate deşartă în seara de duminică; 
Mihai Viteazul şi Radu Calomfirescu uitându-se cu 
deznădejde la băncile cu ascultătorii răriţi ca gingiile 
ştirbite ale babei Chiva Lefteroaia, poate blăstămând ceasul 
când s-au potrivit chemărilor şi au trecut graniţa dinspre 
Botăşăni în rădvane şi harabale cu coviltir. Despre 
asemenea temeri îl auzise pomenind şi pe domnul lon 
Sbierea. Atunci îi păreau fără temei. Acum, dimpotrivă, se 
arătau amarnic de îndreptăţite în târgul cu ziduri străine şi 
cu norodul atât de corcit în port şi în graiuri. 

De la afişul vânăt, Mihai Eminovici îşi petrecu privirea la 
vânturarea acestui vavilonic norod de pe Uliţa Lembergului. 
În trap se încrucişau carâte vieneze eu lachei pe capră şi 

sprintene docăraşe ofiţereşti împroşcând de sub roţi 
săgețile omătului amestecat cu glod; pe lângă ziduri se 
prelingeau negustori în laibăre lungi cu roşcate căciuli de 
coadă de vulpe, catane în uniforma împărăției, târgoveţi în 
strai rutenesc. Slujbaşi de canţelarii cu măntăli şi dulame 
încheiate în găetan şi chiostecuri. 


Toţi grăbeau în soarele de sfârşit de zi şi de iarnă, fără să 
bage în samă privatistul care a prins rădăcini în faţa 
Hotelului de Moldavie. 

Uşa cea mare s-a deschis scârţâind în bălămălile grele. Au 
coborât treptele în uliţă doi bărbaţi cu mustăţile rase şi o 
femeie cu manşon şi căciuliţă de jder. 

Bărbaţii purtau paltoane pirpirii; femeia în strai scurt de 
iarnă, cenuşiu, umflat în creţuri la şolduri şi tivit de jur- 
împrejur cu o bentiţă de blană. Tustrei au făcut popas în 
faţa afişului. S-au dat câţiva paşi îndărăt, să vadă de la ce 
depărtare e citeţ. S-au apropiat, apoi, glăsuind cu o vădită 
nemulţumire. 

— Ce vă spuneam eu? Măcar aici şi dincoace mai trebuia 
câte unul! rosti actorul cel mai deşirat şi mai slab, arătând 
cu bastonul câte o porţiune din perete, de-o parte şi de 
cealaltă a uşii. l-am bătut capul lui Iancu, dar ai cu cine 
vorbi? Am să m-apuc într-o zi să-l învăţ eu meseria... 

— S-a şi găsit cine să-l înveţe! râse femeia, privindu-l pe 
sub cuşmuliţa de jder cu o sclipire de batjocură în ochi. 

— Ţie ce-ţi pasă? Nu-i primejdie să mori de foame pe aici. 

— Nici tu, de sete! ... Fii fără grijă. Am dat peste oameni 
de ispravă. Pot să te vestesc că aproape toate biletele de 
duminică s-au dus ca pânea caldă. Vine şi lume din celelalte 
târguri. Storojineţ, Rădăuţi, chiar din Suceava... Or să ne 
facă alai... 

— Dea Domnul! 

Actorul mai scund şi împlinit la trup, care tăcuse până 
atunci răsucindu-şi ţigara, vorbi cu glas adânc, din butoi: 

— Până ce va da Domnul, să vedem deocamdată ce mi-a 
dat vistiernicul doamnii Fanii! ... Abia i-am smuls cu chiu cu 
vai, preţ de-o cinste mai zdravănă! Mie, să vă spun drept, 
mi s-a cam uscat gâtul. 

Jucă în palmă o moviliţă de mărunţiş. Hohoti cu o 
înveselită mânie: 

— Bătăăă-l legea lui să-l bată de Shylock! De unde i-a 
adunat, frate, de unde i-a adunat? ... la-n uitaţi-vă numai 


colea! Câte-o prubă din fiecare para care merge ori a mers 
vreodată în Moldo-Valahia... Vreţi sfanţi? Iaca sfanţi! Iaca 
sorcoveţi, firfirici, capeici, iermelici turceşti, iaca şi o 
carboavă... Mai fă socoteală, dacă te-ajută capul! 

— Lasă că socoteala are să ţi-o facă jupânul de la Bierhalle 
la plată, când ţi-a opri agiu un sfert din grozăvia ta de 
bănet... Vorba-i, unde mergem? 

— Vă duc eu la loc bun! ... De cum am ajuns, am ochit o 
oarecare Capră Neagră şi o oarecare Pajură de Aur. Numai 
să mă descurc de aici. Să dăm în piaţă... 

Apoi adresându-se privatistului, întrebă într-o oarecare 
nemţască, menită să-l cutremure până în măduva oaselor 
pe D. Director Ştefan Wolf: 

— Bitte schon... wo ist, asta? Wohin... în sfârşit wo ist die 
grosse Plazze? 

Pentru mai desăvârşită înţelegere, stăpânul pumnului de 
irmilici turceşti, de sorcoveţi, de sfanţi, copeici şi firfirici, îşi 
deşertase avutul în buzunar şi înlocuia lipsurile 
vocabularului nemţăsc, tăind în văzduh cu bastonul 
rotocoala pieţii botezată cu de la dânsul putere „Die grosse 
Plazze”. 

Privatistul Mihai Eminovici se descoperi cuviincios şi 
răspunse zâmbind: 

— Ca s-ajungeţi la Pajura de Aur nu-i nevoie să treceţi prin 
nici o piaţă. Tot înainte, a doua hudiţă la stânga... 

— Ce v-am spus eu? izbucni încântat de atotştiinţa sa 
actorul cu vocea din fund de antal, uitând că numai aşa 
ceva nu spusese. Ce piaţă, frate? Nu-i nevoie de nici o piaţă. 
A doua la stânga. Mergi, tinere! Eşti român, de vorbeşti atât 
de curăţel româneşte? 

— Moldovan, domnule! Sunt din Principate, din districtul 
Botăşănilor. 

Mihai Eminovici rostise cuvintele cu un tremur, mişcat că 
se află în vorbă cu unul din privilegiaţii muritori care vor 
întrupa peste două seri pe Mihai Viteazul, prinţul român. 
Stroie Buzescu ori căpitan Preda. 


Dar actorul nu luă aminte la învăluirea glasului şi nici nu 
întrebase pentru a afla vreun răspuns. Zvârlise o vorbă, ca 
să pară binevoitor. Întorcându-se scurt către tovarăşii săi, 
ridică bastonul în chipul unei săbii de căpitan la asalt: 

— Ce mai aşteptăm, frate? Avanti! 

Femeia dădu semne de nesupunere, înălţând alintată 
manşonul la buze: 

— Ce avanti? Crezi că am să încep a colinda crâşmele cu 
voi? Mă duc mai bine pe Hauptstrasse să fac nişte târguieli. 
Aştept o trăsură... 

— Am înţeles! 

— Şi eu aşişderea, am înţeles! mărturisi celălalt tovarăş 
lung şi cu obrazul stricat de vărsat. Pe alde tine nu te-a 
tractarisit vistiernicul Fanii numai cu iermelici şi sorcoveţi. 
Pun rămăşag, că eşti trecută la răboj cu patru-cinci galbeni. 

Căciuliţa de jder se clătină pe frunte, o dată cu zulufii 
încârlionţaţi sfredel de-a lungul urechilor, într-o indignată 
împotrivire: 

— Ba, te rog! Află că eu îl am trecut pe răboj. Mie mi-este 
datornic vistiernicul Fanii cu vreo trei galbeni, dacă vreţi să 
Ştiţi... 

— Ţi-ţi-ţi! se minunară într-un glas cei doi, făcându-şi cu 
ochiul. Atunci nu te-ai sfădit cu Kir-lani cum a mers vorba? 

Te pomeneşti că-l vedem mâine aici, după tine, încărcat de 
plocoane şi cerându-şi tot el iertare... 

Femeia strânse din umeri cu milă: 

— Caraghioşi mai sunteţi. Parcă numai lani-i pe lume? 

— Ai dreptate, Calipsiţo! încuv iinţă deşiratul, prefăcându- 
se a se lumina la minte cu întârziere şi lovindu-se cu latul 
palmei pe frunte. Unde-mi era capul? ... S-a isprăvit cu 
Kirlani? jos cu el! Trăiască urmaşul lui Kir-lani! Hai prieteni 
să închinăm un pocal în sănătatea lui... Avanti! 

— Avanti! 

Amândoi salutară cu bastoanele ridicate şi se depărtară cu 
paşi răşchiraţi, de paradie, spre Pajura de Aur. 


Câţiva trecători s-au oprit, ferindu-se în lături, să-i 
privească nedumeriţi; unii cu surâsul pe buze, alţii cu 
dezaprobare. 

— Nebunii naibei! rosti femeia rămasă singură în 
aşteptarea unui fiacru. 

Calcă în vârful botinelor din piatră în piatră, înălţând 
coada grea a rochiei şi ferindu-se de zloată ca pisicile. 

Pe urmă, apropiindu-se de privatistul neclintit lângă afiş, 
întrebă în susur uşor: 

— Mă rog, dacă eşti bun... Departe-i Hauptstrasse de-aici? 

Mihai Eminov ici simţi că i-a năvălit sângele în obraz. Îl 
ameţea parfumul suav, de toporaşi, îl ameţea privirea 
ochilor căprui, îl ameţea glasul răsfăţat, chipul şi portul 
acestei femei care mi se asemuia cu niciuna dintre femeile 
care i-au cuvântat până atunci. Nu vedea painjenişul 
cutelor din jurul pleoapelor, buzele învineţite, spoiul 
obrazului... Îi grăise o făptură de pe-un alt tărâm. 
Murmură: 

— Nu, doamnă. Departe nu-i... 

Şi într-o hotărâre care-i păru de-o grozavă cutezanţă, 
adăugă: 

— Vă pot călăuzi eu! 

În aceeaşi clipă însă, din colţul uliţei se ivi un fiacru. 
Femeia îi făcu semn cu manşonul. 

Înainte de a urca, mulţămi călăuzei de care se putea lipsi: 

— Cum vezi, nu mai este nevoie. Am aflat ce căutam. 
Mergi! Ai fost prea... 

Alte cuvinte s-au pierdut în blăniţa de jder şi în duruitul 
roţilor. 

Mihai Eminovici rămase cu ochii pierduţi. 

O lume tainică şi ciudată i se dezvăluise deodată. Vor-, bele 
actorilor, glumele lor, nepăsarea cu care au plecat să 
părăduiască pumnul de firfirici, de irmilici şi de sorcoveţi în 
fără de grija zilei de mâne; alintarea femeii cu blană şi 
vestmânt de catifea scumpă; acel Kir-lani ce s-ar fi putut 
întâmpla să vină încărcat de plocoane şi cerându-şi tot el 


iertare - toate ieşeau din orânduielile vieţii trăite şi văzute 
până atunci, aduceau pe pământ orânduielile plăsmuirilor 
din basme şi din cărţi. Şi dincolo de ele, învăluirea aceasta a 
parfumului de toporaşi! Nu se asemuia cu mireasma 
mănunchiului cules primăvara trecută în poieniţa de la 
Baisa, aproape de casa lui Pătru Toader Gânj, pădurarul, 
unde pe prispă torcea o copilă în catrinţa strânsă pe 
şoldurile năntuţe şi unde zburda un mâţ jucăuş. Era 
altceva, altfel învăluitor. Un parfum mai pătrunzător decât 
sfioasa mireasmă a florilor îndeaievea, fiindcă izbucnise 
neaşteptat şi împotriva firii pe-o uliţă cu omătul topit, 
fiindcă nu-şi trăgea fiinţă din anume dumbrăvi călcate de 
picior omenesc, cu amestec de ierburi sălbatice, găteje şi 
bureţi jilavi, ci se contopea cu părelnica lume a femeii cu 
glas alintat şi cuşmuliţă de jder. 

Tresări, smucit de braţ. 

— Ce faci tu, Eminovici? Cu cine vorbeai? Cine era duduca 
din fiacru? 

Întrebările fostului camarad de clasă de anul trecut. 
Todiriţă Ştefaniuc, sunau prietenoase şi pline de voioşie. Îl 
întorceau însă pe pământ. Privatistul Mihai Eminovici 
răspunse gheţos, desprinzându-şi braţul încet: 

— Nu vorbeam cu nimeni! '[i s-a părut... 

— Păcat. Credeam că-i o persoană din trupă... rosti cu 
dezamăgire fostul camarad. Ştii c-o agiuns trupa? Au aflat 
băieţii şi vin cu toţii să facă alai... 

— Atunci să plecăm de-aici. 

— Cum, tu nu rămâi, Eminovici? 

Todiriţă Ştefaniuc vorbea cu înfrigurare, căutând cu ochii 
când la prieten, când la uşa Hotelului de Moldavie şi la 
afiptul din perete, când la capătul străzii de unde aştepta să 
apară ceata ştiuderiţilor pentru a ura bun-venit actorilor 
din Principatele-Unite. 

— Nu rămâi? stărui băietanul cu uniforma K. K. Ober- 
Gymnasiului. 

— Eu m-am dus. Bună-sara! 


Ştefaniuc îi strigă din urmă: 

— Tot nu mi-ai spus unde stai... Când ne vedem? Vii 
poimâine la Calomfirescu? 

La toate, privatistul răspunse cu o fluturare nehotărâtă a 
palmei, amânând lămuririle pe altă dată. Îşi ridică gulerul 
mântălii, mistuindu-se printre trecătorii cu laibăre şi 
dolmane cu găetan. Din capătul dimpotrivă al uliţei se ivi 
alaiul ştiudenţilor, cu Daşchevici 'Ţurlui în frunte şi cu 
Daşchevici Bostan după el, tropăind ca un mânz. 

II. 

Cele două perdele nu se împreunau deplin. 

Se ghicea că de o parte şi de alta a scenei, două perechi 
de mâini trăgeau voiniceşte de capătul sforilor. În van însă 
toate smuciturile! Verigele de sus se încurcau pe sârmă cu 
icnituri de sughiţ: jos, poalele cortinei se agăţau în piroane 
şi aşchii de scânduri. 

Retezate de la jumătate, se zăreau picioarele lui Fătu 
Haiducul, opincile lui Nită Orbu, botforii lui Lăzărilă. 

Aceasta se întâmpla măcar de două ori pe sară, la fiecare 
sfârşit de act. Dar aceasta nu împiedeca aplauzele să se 
dezlănţuiască întocmai ca un răpăit de grindină pe-un 
acoperiş de tablă. Toată sala se ridicase cu strigăte vajnice, 
cutremurând policandrul: 

— Ura! Trăiască! 

— Bravo, Comino! ... Trăiască Evolschi! ... Trăiască 
Vlădicescu! ... 

Acum perdelele nu se mai lăsau trase nici îndărăt, ca să 
descopere scena. Le despiedecă Fătu Haiducul, făcând să se 
clatine flăcările lumânărilor înşirate la rampă, după ulucul 
de tinichea afumată. 

Ropotul se înteţi mai amarnic. 

Actorii mulţumeau cu plecăciuni adânci, dueând palma 
stângă în dreptul inimii, îndreptând ochii spre cutiile 
strâmbe de lemn - lojile unde se aflau fraţii Hurmuzăcheşti 
şi Costin, Vasâlco şi Stârcea, baronul Neculai Cârstea. 


Sala Hotelului de Moldavie gemea ticsită până la ultimul 
loc. Reprezentaţiile trupei Fani Tardini se apropiau de 
sfârşit. Moldovenii ţinuseră să fie în păr, mai ales la această 
sară anunţată în folosul răsfăţatului lor Comino: Lăzărilă 
din comedia care se isprăvise, Comisul Nicu din a doua 
comedie, Piatra din casă, care urma. 

Todiriţă Ştefaniuc, ştindent în a treia clasă la K. K. 
OberGymnasium, răguşise strigând şi simţea că-i dogoresc 
palmele de atâta entuziasm. Se pregătea să se liniştească 
locului, când Mihai Eminovici îi ceru învoire să treacă. 

— Und” te duci, Mihai? lar pleci? ... 

Prietenul îl lăsă fără răspuns, cum făcea prea ades deo 
bucată de vreme. Se strecură prin mulţimea de jos a 
ştiudenţilor, privatiştilor şi burlacilor, spre uşa din fund care 
ducea la culise. Ştefaniuc rămase să-şi răcorească palmele 
cu basmaua. Apoi răsuci gât de cap-întortură în dreapta şi-n 
stânga, la lumea aleasă din raftul lojilor şi benuarelor. 

Se înşirau straie negre de mare ţeremonie, cu piepţi 
crohmoliţi şi noduri albe, bărbi pieptănate şi pleşuvii 
lucitoare în lumina gălbuie a felinarelor înfipte în stâlpi şi a 
policandrului spânzurat la mijlocul de tavan. Nu lipseau nici 
crinolinele şi malacoafele de atlas, de catifea şi de fai, 
pieptănăturile înalte şi mantilele căzute pe spata scaunelor; 
câte un evantai bătând foşnitor deasupra unui piept 
sugrumat de corset. Scânteiau pe alocuri cercei şi aleside, 
smaragdele inelelor şi mărgăritarele colierelor. Dar 
vestmintele şi odoarele femeieşti nu aduceau nici pe 
departe cu strălucirea principăteană. Aci toţi veneau să 
asculte şi să vadă, nu să se facă văzuţi, ca la teatrul 
franțuzesc şi italienesc din Bucureşti ori din laşi. 

Era o deosebire pe care au simţit-o îndată actorii; deşi în 
multe case de gospodari moldoveni de a doua mână, nu vor 
fi lipsit nici ascunsele războiri pentru cucerirea dreptului la 
o rochie înfoiată în cercuri după moda Vienei. Asemenea 
deşertăciuni femeieşti s-au potolit însă grabnic. De la cele 
dintâi reprezentații, o nemaipomenită înfiorare a trecut din 


om în om. În desfătare a străbătut o evlavie pentru nume 
necunoscute până atunci. S-au desfundat sate şi târguri 
depărtate. Cărturarii cu bărbi boiereşti coborâţi din berlină 
şi carâtă vieneză, întârziau la intrare ca să împartă bilete 
băieţandrilor îmbulziţi cu mare gălăgie; pe buze fluturau 
refrene de cânticele şi porecle năstruşnice, anume cuvinte 
duhlii trecuseră în vorbirea de toate zilele; iar această 
vorbire, principăteană, nu se mai potrivea întru nimic cu 
potrivelile limbământului, cuvântământului şi 
cântământului, apărat de domnul Arune Pumnul şi de 
ucenicul său mai june, lon Sbierea. 

Pribeagul din Blaj, dascălul de la K. K. Ober-Gymnasium, 
se învrednicise întâia dată în acea seară să se ridice din pat 
şi să se afle de faţă la această năruire a învăţămintelor de la 
temelia Lepturariului său. 

Neclintit cu palmele pe genunchi, ascultase un 
cuvântământ şi un limbământ sprinten, de-o păgânească 
nesocotire a legi-lor înscrise şi întărite de el. În cele două 
acte, toate l-au sfâşiat ca unghii înfipte în carne. Acum, cu 
buzele strânse şi cu ochii adânci, stăpânindu-şi îndoita 
chinuire a trupului şi a sufletului, încerca să zâmbească 
împăciuit cu nemilostiva-i înfrângere. 

lar George Hurmuzache, rezemat de stănoaga lojei, ţinea 
să-i aline amarul simţival, mânându-l cu vorba la alte 
gânduri: 

— Acest Comino are un dar foarte mare de comediant! În 
altă ţară, cu o tradiţie de teatru, ar fi ajuns o celebritate... 

Netezindu-şi mânerul de aur al bastonului, aştepta un 
răspuns. 

Arune Pumnul clătină din cap, glăsuind surd: 

— Poate că nu-i neapărat nevoie de un talent care aduce 
cărâptere pren ridiculositate. Noi avem nevoie aice de-o 
vieţă năciunală, consciută şi scoposită... 

George Hurmuzache surâse în sine, lepădându-se de ispita 
de a mâna mai departe o luptă cu biruinţa prea uşoară. 


Cruţându-şi prietenul de alte amărăciuni, păru prins cu 
totul de înfăţişarea sălii. 

Fumul lumânărilor plutea înecăcios sub tavanul scund, 
freamătul mulţimei se potolea uneori când ochii se aţinteau 
cu încordare să urmărească mişcările de dincolo de 
perdeaua roşie, unde salahorii târau scaunele, canapeaua şi 
dulapul din odaia cocoanei Zamfira, văduva cu piatra din 
casă. 

O dată cu semnul începerii, s-a strecurat la locul său şi 
Mihai Eminovici. 

— Ai fost la dânşii? întrebă Ştefaniuc. 

Mihai îl ţistui să tacă. În ochii lui migdalaţi lucea o flacără 
jucăuşă; în umerii obrajilor săi negricioşi se iviseră două 
pete trandafirii ca în faţa bolnavilor de piept mistuiţi de-o 
arşiţă lăuntrică. 

Ştefaniuc vru să pună a doua oară întrebarea. Perdelele s- 
au desfăcut însă şi pe podiul de lemn s-a arătat cocoana 
Zamfira, încercând cu linguriţa coarda beltelei adusă pe 
tavă, de Ioana, ţiganca. 

lar murmurul sălii a pierit pe dată. 

Mihai, cu mânele încleştate în speteaza băncii din faţă, se 
aplecă înainte să nu-i scape nici un cuvânt. S-au perindat 
Zamfira, loana, doctorul Frânt, Marghioliţa şi Leonil, cu 
portul, cu vorbele şi năravurile Ileşilor din al doilea păâtrar al 
veacului, Când s-a ivit căminarul Grigori Pâlciu, Mihai nu 
simţi cotul din stânga al lui Ionică Şahin, nici nu auzi 
chicotul lui Daşchevici Ţurlui, pomenind cu ghiduş tâlc 
despre un alt fecior de căminar, privatist prin Cernăuţi. Era 
numai ochi şi urechi la neroadele spuse şi fapte ale 
comisului Nicu, odrasla împeţită, care se împiedeca în 
picioare şi în limbă: 

— Monsiu Nicu... 

— Cheschevu, madmasel? 

— Je cu pri... reste pe canape. 

— Pardon... 

— Monsiu Nicu, ţi-aduci aminte de notr'anfants? 


— Cheschevu? 

— De notr'anfants. 

— Pardon? 

— Vu parle franse, monsiu Nico? 

— Parle, madmasel. 

— E bien... parlon împreună. 

— Parlon! 

Tăcerea comisului Nicu după acest hotărât „parlon!” ochii 
smerit coborâţi în pământ, suciturile pe scaun şi detunătura 
nasului suflat în batistă, au primejduit iarăşi lanţurile 
policandrului legănat în cârlig la zbucnirea ropotelor de 
aplauze. Şahin sărise în picioare răcnind cât îl ţinea gura: 

— Bravo Comino! Trăiască! 

— Stai locului! îl smuci Mihai Eminovici de mânecă. 

În glas şi în ochi tremurase o mânie atât de poruncitoare, 
încât Ionică Şahin s-a supus fără să crâcnească, ştergându- 
şi lacrimile de râs. 

Oricine trăieşte. 

Amoru-l slăveşte. 

Oricare jivină. 

De amor suspină! 

Gâscuşoara gâgâieşte, Răţişoara măcăieşte. 

Stăncuşoara cârâieşte, Harmăsarul nechezeşte, Motănaşul 
miorlăieşte, Cucoşul cotcodăceşte... 

Şi eu plin de jale. 

Îţi rostesc matale: 

Duducuţă dragă, S-a trecut de şagă! 

Încheind cântecul de dragoste, comisul Nicu părea că e 
gata să-şi smulgă inima din piept şi s-o întindă crudelei 
Marghioliţe, cu înfăţişarea mucalită a celui mai prostănac 
împeţit de pe lume. Şi hohotele Marghioliţei şi ale lui Leonil, 
se pierdeau potopite de hohotirea sălii întregi. 

— Încă! Încă! ... Bis! ... răsunau glasurile întretăiate de 
râs. 

Comisul Nicu îşi tipărea haina, îşi dregea struna vocii şi se 
pregătea să înceapă a doua oară: 


Gâscuşoara gâgâieşte, Răţişoara măcăieşte, Stăncuşoara 
cârâieşte... 

— Uită-te la domnul Arune Ciune! ... şopti Ionică Şahin. 
Parcă i s-au înecat corăbiile Lepturariului! 

Mihai Eminovici îl împietri cu privirea. Fostul camarad 
cobori fruntea în pământ cu remuşcare, simțindu-se vinovat 
pentru uşurinţa cu care s-a lepădat de blândul lor dascăl 
înainte de al treilea cântat al cocoşului. 

Dar nici eL. Nici Eminovici, n-au mai întors ochii spre omul 
neclintit din lojă, cuprinşi de volbura hohotitorului cântec: 

Şi eu plin de jale. 

Îţi rostesc matale: 

Duducuţă dragă. 

S-a trecut de şagă! 

Pe două chipuri nu tresărea nici o undă de înveselire. Pe 
faţa domnului Pumnul şi pe a ucenicului său, lon Sbierea. 
Ascuns şi viclean, ca o şerpuire de viperă, în cugetul 
dascălului de limbământ îşi făcea loc o îndoială. El fusese 
unul din cei mai înverşunaţi sprijinitori ai hotărârii de a 
chema trupa principăteană în Cernăuţi. Nu păcătuise oare 
cu nechibzuinţă înaintea năciunei? Principătenii nu 
aduceau numai bolnăvirea limbământului. Mai aduceau şi o 
uşuratecă judecare a lucrurilor şi a vieţii, o patimă pentru 
comedii lipsite de cumpăt, o îndepărtare de la răspunderile 
grele ale cântământului şi scriinţei aşa cum le socotea el. 
Aproape toate piesele au fost pe această măsură, gâdilând 
grosolan râsul: „gâscuşoara gâgâieşte, răţişoara 
măcăieşte...” Printre asemenea vodeviluri, dramele istorice 
s-au împestriţat prea puţine la număr. Lipsea slăvirea 
voievozilor mari, Mihai şi Ştefan, Alexandru cel Bun şi 
Mircea Basarab, tot ce se cădea să însemne un început de 
deşteptare. 

Cercetă obrazul Hurmuzăcheştilor din loja de alături. 

Feciorii vrednicului cărturar moldovean Doxachi, de la 
Cernauca, se înveseleau fără nici o umbră de mustrare. 
Urmaseră şcoli nalte în Franţa şi în Germania, luptaseră şi 


ei la 48, îi ştia buni români, dar erau din tulpina care nu se 
dădea în lături de la râs şi voioşie. El venea dintr-o lume 
mai aspră, de unde râsul şăgalnic a fost izgonit. Poate că 
adevărul era cu dânşii. Cu toate aceste capete şi trupuri 
zguduite de râs. 

Domnul Arune Pumnul suspină din adâncul coastelor 
coşcovite de boală. 

De pe scaunul din spate, Ion Sbierea îl întreba cu 
îngrijorare dacă nu se simte cumva în perichiu. Dascălul 
aminti ucenicului că durerea sa îi chinuia sufletul, nu 
trupul. 

Pe scenă, coana Zamfira ţupăia bucuroasă că a ajuns în 
sfârşit slobodă să se poată mărita: 

Mi-am urnit fata din casă... 

Am scăpat de displăceri, Şi la nuntă-mi şi la masă. 

Vă poftesc, cinstiţi boieri... 

— Cum ţi-a plăcut? voi să afle Alecu Hurmuzache, după ce 
s-au potolit aplauzele şi s-a închis perdeaua, când toţi îşi 
aşteptau rândul la ieşire. 

Domnul Arune Pumnul închipui cu palma în aer o beşică 
uşoară de sopon, care plesneşte înainte de a se înălța şi nu 
lasă nimic în urmă. 

— Ei, asta-i! se miră boierul purtat prin străinătăţi. De ce 
să fim mai scumpi la laudă decât franţujii? ... Comedia 
seamănă leit cu La demoiselle r marier a lui Scribe şi 
Melesville... Am văzut-o la Paris şi crede-mă că toată lumea 
aplauda ca şi cernăuţenii noştri... 

— Şi aceasta numeşti tu, Alecule, a-l apăra pe Alecsandri? 
rosti surâzând Hurmuzache. Îl aperi ca funia pe spânzurat! 

Mulțimea se împrăştia în faţa ieşirii. Feciorii de la droştile 
boiereşti îşi aşteptau stăpânii, strigând spre echipagiile 
înşirate de-a lungul uliţei: 

— Ivanciu, de la măria-sa baron Cârstea! 

— Gligore de la măria-sa boier Hurmuzache George! 

— Îmi dai voie să te duc până acasă? întrebă unul din fraţi. 


Domnul Arune Pumnul mulţămi. Dorea să-şi încerce 
puterile şi să meargă pe jos câţiva paşi. 

— Atunci te însoțesc... încuviinţă George Hurmuzache, 
făcând semn caretei să-l ajungă din drum, în pasul cailor. 

Trăsurile se depărtaseră cu vuiet răsunător de roţi. 

Rămăsese numai norodul mai nevoiaş care se risipea în 
cete mărunte. Cerul de mai era învăluit de nori. Dinspre 
Prut adia un vânt jilav şi cald, aducând mireasma zăvoaielor 
înverzite. Mulţi gospodari din măhălăli îndepărtate şi 
întunecoase, veniseră cu fânare în mână. În noapte, 
luminile tremurau ca făcliile de Paşte, printre zidurile negre 
şi străine, cu obloanele trase, în dosul cărora dormeau 
stăpânii venetici ai ținutului. 

— S-ar spune că ne întoarcem de la Înviere... vorbi George 
Hurmuzache, susţinând braţul prietenului bolnav. Şi 
înseamnă cu adevărat o înviere teatrul acesta, pentru 
Bucovina noastră. 

Pe uliţă, trecu o hoardă gălăgioasă de băieţandri cântând: 

Motănaşul miorlăieşte, Cucoşul cotcodăceşte... 

Şi eu plin de jale. 

Îţi rostesc matale... 

Cu mâna întinsă, domnul Arune Pumnul arătă dureros 
spre jivalania care nu cânta imn de Înviere. 

Pe întuneric se alăturase un pas mai mărunt. Dascălul de 
limbământ îl recunoscu. 

— Tu eşti, Eminovici? întrebă cu blândeţe. 

— Da! Eu, domnule Pumnul... 

— Trei zile te-am aşteptat. Când vii? Altădată veneai mai 
des... 

Umbra se răsuci căutând îndărăt, spre uşa luminată de la 
Hotel de Moldavie, de unde ieşeau în sfârşit şi actorii. 

— Nu răspunzi, Eminovici? Când vii? 

Umbra lui Eminovici se depărtase. Era o chemare mai 
tare, care îl trăgea înapoi. 

III 


— Ai cam albit, arhon căminare! chiţcăi subţire 
postelniceasa Zenobia, cuibărindu-se între pernele jilţului. 
Nu se îndură anii cu noi, să ne deie nici o păsuială. 

Gheorghe Eminovici răsuflă cu obidă: 

— Anii ca anii! ... Cu dânşii aş mai putea lupta eu cum lupt 
cu soroacele sâneţelor. Nu-mi dau păsuială însă năcazurile 
şi amarurile, coană Zenobie! ... Lor greu este să le ţii piept, 
când se bulucesc de nu-ţi lasă răgaz să te desmeteceşti bine 
de-un năcaz şi te pomeneşti c-un amar... 

Fără voie, căminarul îşi îndreptase ochii către semnele 
crestate în uşor, unde ţinea altădată măsurătoarea 
feciorilor plecaţi la cele şcoli. 

Se afla acolo şi semnul lui Ilie, zădarnic acum de când 
flăcăuaşul putrezea îngropat în pământ străin, la Bucureşti. 
Se afla şi semnul lui Mihai, a cărui urmă o pierduse de 
câteva luni, de când răvaşul gazdei din Cernăuţi vestise că 
s-a făcut nevăzut. În chilioara din fund zăcea copila oloagă 
fără nădejde de tămăduire. Ceilalţi feciori risipiţi în 
unghere deosebite de lume, la Bucureşti, la Erlangen, la 
Sibii, scriau numai ca să ceară bani. Se ridica şi Matei, care 
mâine-poimâine va să plece la învăţătură - altă filă la 
condica de cheltuială. Vara sfârşea urât, cu ploi anapoda, cu 
păpuşoaie scăpate în buruiană, cu hrişcă treierată de 
grindină din picioare şi cu snopii de grâu mucegăiţi pe 
mirişti. Cum să nu albească omul prins în atâtea năprasne? 

Tăcerea se întinsese miloasă în canţelaria-salon. 

Raluca Eminovici îşi plecă ochii mai adânc deasupra 
horbotei migălite, mânuind igliţa cu un fel de înverşunare. 

Un timp s-au auzit numai ghetele lui Radu Dospinescu 
scârţâind în preumblarea scurtă dintre dulapul de cărţi şi 
fereastră. 

După patru ani, venise din nou în ţara de sus a Moldovei. 
Iar postelniceasa îl purta iarăşi de la o curte megieşă la 
alta, în butca încă mai hârbuită, cu gloabele încă mai 
costelive şi cu arnăutul de pe capră încă mai zdrenţăros, 
măcar că nu se despărţea de falnicul tacâm din anii de 


măreție: caucul verde cu moţ, pistoalele ghintuite şi 
hamgerul de la brâu. 

Peste toate vremea a trecut cu neîndurare, măcinând şi 
rozând ca viermii carilor în grinda de lemn - chiar pe chipul 
nepotului din Bucureşti se vădeau semne de osteneală şi de 
răpunere - numai postelniceasa Zenobia, în ciuda 
gemetelor şi tânguirilor, părea zidită din ciolănaşe şi piele 
răscoaptă să dureze până la capăt de veac. Înălţând nasul 
ascuţit, îşi petrecu ochii de mazăre coclită pe rând, la nepot 
şi la gazde, cercând să le iscodească gândurile. 

Ca orice zgârcit la pungă şi la suflet, plecase la drum să 
caute deslătare de la alţii, nu să împărtăşească mâhnirile 
lor. 

Se făcu a întreba cu întemeiată mirare: 

— Şi rezbelul dumneavoastră, cum o rămas cu el? 

— Care rezbel, tuşico? nu-şi aminti Radu Dospinescu, 
oprindu-se din mers. 

— Care rezbel? Care rezbel? ... Acela pe care-l purtaţi 
acum patru ani, dumneata şi arhon căminarul! Rezbelul de 
la Cuza Vodă şi de la Unire... 

Radu Dospinescu rânji scurt: 

— S-au schimbat multe d-atunci, tuşe Zenobie! 

— Ha-ha! luă aminte căminarul, dezmorţit din amarurile 
sale şi întors la patima veche a războirilor. Îmi pare mie că 
agiungi la vorbele mele de-atunci... 

— Din nefericire, da! întări munteanul. Avuşi dreptate. 
Alexandru Ion Cuza n-a corespuns aşteptărilor noastre. 
Lovitura din mai la scos din lege. După părerea mea a fost 
un suicid. Cred că zilele de domnie îi sunt numărate! ... 

Căminarul îşi frecă palmele, zâmbind şiret şi clipind cu 
coada ochiului: 

— Cum văd, te-o pălit aman la depotăţie. Nu se împacă 
uşor omu, să se ştie scos din pâne... 

— Nu este vorba d-aceasta, arhon căminare! rosti apăsat 
Radu Dospinescu. Camera era albă, nu roşie. Câţi am fost 


noi? Câţiva... Pă Lascăr Catargiu al dumneavoastră l-au 
scos dorobanţii afară, izbindu-l cu patul puştei... 

— Al meu, Lascăr Catargiu al nostru? se împotrivi 
Gheorghe Eminovici. Eu nu fac nici un fel de politică, nici cu 
albii, nici cu roşii, cucoane! Las să-şi sfarme alţii capetele. 

— Ăsta e păcatul! D-asta s-alege o adunare pe care o 
manevrează principele cum vrea. Şi d-aia Alexandru Ion 
Cuza a căpătat pofte şi apucături de tiran. Unde sunt 
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti? unde e reprezentanța 
naţională? De când voinţa principelui înseamnă voinţa 
poporului? Pe ce se bizuie, de procedează ca Napoleon al 
treilea, ale cărui zile sunt şi ele numărate? 

— Ce mă-ntrebi pe mine, cucoane? ... Întreabă pe măria-sa 
Alexandru Ion Cuza, pe care-l ridicai în slavă nu mai 
departe de acum patru ani... 

— Îl vom întreba şi-l vom sili să ne răspundă! Sau îl vom 
trimite la plimbare. 

Căminarul clătină din cap, răsucindu-şi firele scurte ale 
bărbii între degete: 

— Aşadară ne-am întors de unde-am plecat? Începe iară 
povestea cea veche: scoală tu să m-aşez eu; scoală tu s-aşez 
unu de-a meu... 

— Povestea a-neeiput dă mult, arhon căminare. A-nceput 
dă când mitropolitul dumneavoastră, Sofronie Miclescu, a 
trimis jalbă la împăratul Rusiei să facă el orânduială în 
averea eparhiilor şi monăstirilor chinovii dă-n Moldova. A- 
nceput dă când Constantin Şuţu a trimis la Înalta-Poartă pă 
doctorul Lambert să protesteze împotriva legii rurale şi să 
ceară armată turcească pentru a scăpa ţara „dă tâlhari dă 
drumu mare şi dă sanculoţi”. Dumneavoastră aţi început, ăi 
d-aţi fost împotriva legilor pentru pământ, singura reformă 
bună a lui Alexandru lon Cuza şi a lui Kogălniceanu... V-au 
împins interese egoiste dă clasă. Noi, dimpotrivă ne ridicăm 
să răsturnăm tirania! ... Nu voim domnitor absolut. Nu voim 
camarila lui Neculai Docan şi Librecht: nici o dinastie a lui 


Librecht, inaugurată dă pruncul Alexandru Moisă pescuit 
într-un paner pă apa Dâmboviţei... 

Postelniceasa Zenobia dădu semne de mare neastâmpăr la 
auzul numelui de Alexandru Moisă, pruncul cules de pe 
Dâmboviţa şi înfiat de domnitor. Ţistui, frământându-se 
între pernele jilţului: 

— Alei, ce zile am mai agiuns să trăim, Doamne-păzeşte! 
Care va să zică tot îi adevărat ce spune lumea?! 

— Adevărat, tuşico! Adevărat, arhon căminare! ... Vrea 
vodă să se întărească în scaun şi vrea să întemeieze dinastie 
adoptând odraslele ţiitoarelor culese după gârlă? Aceasta 
n-o putem tolera! Vom aduce domn străin, crescut în 
spiritul şi respectul apusean... Alexandru Ion Cuza l-a 
pierdut pă Ştefan Golescu, pă Rosetti, i-a pierdut pă fraţii 
Brătianu, Nu mai are pă cine se rezema nici în dreapta, nici 
în stânga. Şi văd că nici la dumneavoastră, acilea, în 
Moldova, nu stă mai bine. Am trecut pă la Ruşeţ, la Căiuţi, şi 
mi-a fost dat s-aud un măgar nărăvaş, răspunzând la 
numele de Alexandru lon Cuza. La Comăneşti, la Ghiculeşti, 
văzui un câne şchiop, fără coadă şi chior, răspunzând la 
aceeaşi poreclă. La Grozeşti, la Lascăr Bogdan, un mascur 
poartă numele lui Alexandru Ion Cuza... Toate ăstea, sunt 
semne că s-a făcut praf popularitatea d-acum patru-cinci 
ani. 

— l-au rămas ţăranii! ... băgă în seamă căminarul. 

— Atât n-ajunge! ... Țăranul nu e copt ca să înţeleagă 
politica. 

— Încă o dată vii la vorbele mele. După ce-aţi răspândit 
pretutindeni sminteala, v-aţi deşteptat să luaţi aminte că 
ţăranul nu-i copt. Mă tem să nu vă fie deşteptarea prea 
târzie. 

— D-aia nu purta grijă dumneata, arhon căminare! îi 
alungă îngrijorarea Radu Dospinescu, retezând cu palma 
un fir nevăzut care-l mai ţinea încă pe Alexandru Ion Cuza 
în scaunul ţării. 


Raluca Eminovici lepădase ghemul de horbotă în poală, 
privind şi ascultând cu o înstrăinare la musafirul atât de 
schimbat în patru ani. 

N-o munceau politicalele, ca pe postelniceasa Zenobia 
nesăţioasă să afle toate, pricepute şi nepricepute. Ea 
presimţea doar în pornirea aprinsă a munteanului, pricini 
mai puţin nobile decât voia el să le-arate. Cu patru veri în 
urmă, proaspăt venit din străinătăţi, aducea cu el ceva 
tineresc, vorbea cu adevărată lepădare de sine, într-o 
credinţă lipsită de patimă pentru oameni şi stări. Acum 
smalţul acesta plesnise, ca pe-o oală uscată la foc. Radu 
Dospinescu intrase în devălmăşia celorlalţi oameni cu 
apucături vechi din Principatele dunărene, ahtiaţi după 
politică şi intrigării, punând la cale răsturnări de domni, 
ducând de colo-colo zvonuri scârbavnice şi urzind cine ştie 
ce tăinuite uneltiri. 

lar această surpare lăuntrică străbătea şi în afară, pe 
chipul buhăit al tânărului de odinioară, în ochii mocniţi, în 
portul mai puţin îngrijit, vădind un început de însălbătăcire, 
ca straturile de grădină năpădite de buruiană. 

Radu Dospinescu se oprise în faţa ferestrei şi se uita afară 
cu o încordare care îl sili şi pe căminar să se ridice. 
Gheorghe Eminoviei bănui că se petrece în ogradă o 
vătămare a rânduielilor gospodăreşti din vina slugilor, ca în 
multe după amiezi de duminică, atunci când argaţii umblă 
cu capul tehui de holercă. Păşi aşadar la rândul său spre 
geam şi nu-şi crezu văzului. 

Pe poarta deschisă în lături, intrase Mihai. 

Făcea câţiva paşi cu pălăria în mână şi se oprea rotind 
ochii la hambare şi pătule, la pridvorul casei, la butca 
postelnicesei, la tei şi la florile de sora-soarelui. 

Era plin de colb, cu straie hărtănite şi cu încălțări sparte, 
într-adevăr ca fiul risipitor al parabolei, întors la vatra 
părintească după ce-a flămânzit la uşi străine. 

Şoltuz, dulăul bătrân şi orb, îl simţise şi se târâse în calea 
lui gudurându-şi coada flenduroasă. Mihai se plecă într-un 


genunchi, îşi apropie botul de obrazul său, îl dezmierdă 
rostind ceva. Tot aşa îşi apiopie mai apoi obrazul de nările 
mânzocului care păştea priponit în troscot. Ocoli butca şi 
sui scările. Mâna căminarului tremura pe-un spătar de 
scaun. Lupta în el o uşurare că l-a văzut în sfârşit viu şi 
teafăr, cu mânia cea veche pentru tot ce-a pătimit el şi 
Raliţa cât nu i-au ştiut de urmă. 

— Îmi pare că ăsta e băiatul care m-a uimit pă mine cu 
răspunsurile sale isteţe! grăi Radu Dospinescu. 

Căminarul n-avu când răspunde. 

Mihai se ivise în prag, rostind în chipul cel mai firesc de pe 
lume: 

— Sărut mâna, mamă! Sărut mâna, tată! 

Raluca Eminovici sărise de pe divan, cu un țipăt uşor: 

— Mihai! Tu, Mihai?! 

Mihai se plecă să ridice ghemul horbotei de jos. Pe urmă, 
sărută smerit mâna postelnicesei şi întinse palma 
musafirului muntean. 

Biruindu-se, căminarul scorni o lămurire mincinoasă de 
ochii străinilor: 

— Iaca, înţelegeţi şi dumneavoastră, acuma, de ce înălbesc 
înainte de vreme... Fiindcă m-a binecuvântat Domnul cu 
asemenea odrasle! Numai pe la stâni, pe la pădurari şi pe la 
prisăci îşi face vacul... Pe urmă, îmi cade plocon acasă, în 
halul în care se vede... 

Aşa, socotea c-a mai acoperit o parte din isprava fugarului, 
lăsând a se bănui că se întoarce numai dintr-o scurtă raită 
prin împrejurimi, nu dintr-o rătăcire de câteva luni în 
necunoscute locuri. 

Raluca Eminovici mulţămi soţului din privire, pentru 
stăpânirea de sine cu care a amânat deocamdată răfuiala şi 
n-a dezvăluit adevărul întreg. Petrecându-şi drăgostos 
degetele prin părul colbăit al lui Mihai, adaose cuvânt de 
iertare, într-un suspin: 

— Ce să le faci? Aşa sunt copiii... Nu cred la îngrijorarea şi 
la durerea părinţilor. 


Postelniceasa Zenobia scormonea copilul şi părinţii cu 
priviri ascuţite. 

Simţea că se află martoră la o întâmplare mai puţin, 
obişnuită, dar nu ştia unde se găseşte capătul firului. 
Întrebă: 

— Şi pe unde-ai hoinărit, copile dragă? 

Mihai roti mâna, spre depărtările de dincolo de dealuri: 

— Nu aşa de departe... Cum a spus şi tata: pe la prisăci şi 
pe la stâni... 

— Bine că-şi vede de învăţătură! vorbi postelniceasa, 
cioşmolindu-se între perne şi trosnindu-şi ciolănaşele uscate 
ale degetelor. Asta-i de samă! Învăţătura-i brățară de aur, în 
ziua de azi... 

— Hm! făcu apăsat căminarul, neslăbindu-şi feciorul din 
ochi. Rămâne de văzut... 

Din ochi, nu-l slăbea nici Raluca Eminovici. Cât crescuse şi 
cât îl simţea de străin, acest copil sânge din sângele ei! 

Sub fruntea înaltă, privirea noptoasă cuprindea cu o mare 
linişte încăperea, petrecându-se de la oameni la lucruri, 
fără vreun semn de turburare. Mihai părea cu adevărat că 
s-a întors numai dintr-o nevinovată hoinăreală prin 
apropieri. Radu Dospinescu veni la patima sa: 

— Şi dă asasinarea lui Barbu Catargiu, ce-aţi spus? Nu vi 
se pare că a lucrat şi aci tot mâna lui Alexandru Ion Cuza? 

— Dă-mi voie să cred că nu... grăi căminarul. Până aicea... 
Agiung câte îl apasă pe cuget! Acolo a fost mai degrabă 
pedeapsa Celui de Sus. I-a plătit Domnul uciderea lui 
Palama, când l-a prins grecul necinstindu-i casa... 

— Ei, cum? Care Palama? ... voi să afle neapărat 
postelniceasa. Asta n-o ştiu. 

— Poveste veche, tuşico... răspunse Radu Dospinescu, 
uitându-se la Mihai şi lăsând a înţelege că nu e o întâmplare 
care poate fi istorisită în faţa unui copilandru. O poveste 
cam în felul ălor dă se petrec acum la curtea lui Alexandru 
Ion Cuza... A săvârşit adică în tinereţe răposatul Barbu 
Catargiu, aia ce face în ziua dă azi domnitorul ţării! ... 


Posteiniceasa îşi mărturisi o îndoială: 

— Poate-s scorneli ale lumii, şi unele şi celelalte. Gura 
lume-i ră, numai mormântul o astupă! 

— Tuşică, până ce nu faci foc, fum nu iese. 

— Eu ţi-aş mai spune şi alta, cucoane! se amestecă în 
vorbă căminarul. Când vrei să ponegreşti un om, poţi să-l 
cleveteşti şi din senin. Scorneşti azi una, mâne alta, la urmă 
tot rămâne ceva. lară puţinul de azi cu puţinul de mâne, se 
face multul de poimâne... 

Pe buzele lui Mihai flutură un zâmbet. Fără să fie întrebat 
şi spre a tuturor mirare, cuvântă: 

— Asta-i şi părerea lui don Bazillio, tată... Mai întâi un 
zvon uşor ca o rândunică zburând aproape de pământ 
înainte de furtună, pianissimo, murmură şi trece şi seamănă 
fugind săgeata înveninată... Pe urmă piano-piano, pe urmă 
rinforzando... pe urmă crescendo... 

— Ce vorbeşti tu, Mihai? întrebă nedumerit căminarul. Ce 
don Bazillio? 

— Don Bazillio, în Bărbierul din Sevilla, actul doi, scena a 
opta... 

— Cum? 

— Bărbierul din Sevilla, actul doi, scena a opta. 

Gheorghe Eminovici îşi cercetă copilul bănuitor, deşi era 
departe de a prepune adevărul. 

Radu Dospinescu hohoti însă cu o neţărmurită mulţămire: 

— Ha-ha! Ştii că mi-ai făcut plăcere, tinere? Bărbierul din 
Sevilla, actul doi, scena a opta! ... Nu numai că mă minu- 
nează lectura, dar mă încântă memoria... le pasionează 
atât de mult teatrul? ... Arhon căminare, văd acilea o 
chestiune vrednică dă studiat mai d-aproape... Aminteşte-ţi 
ce-ţi vorbeam despre Millo şi despre Tamberlick. 

— Nu-mi pomeni despre măscărici care-şi câştigă pânea 
din râsul lumii! se oţări căminarul... Poate că ai dreptate, 
cucoane. Prevăd şi eu că se află ceva vrednic să fie cercetat 
mai de-aproape... Dar nu cum înţelegi dumneata, ci cum o 
pricep eu... Nu, jupâne Mihai? 


Mihai clătină din umeri cu seninătate. Pricepea şi dânsul 
că părintele a prins să-şi piardă stăpânirea de sine şi că se 
apropia ceasul judeţului. 

Dar venise acasă resemnat să îndure urgia. Cel mult o 
putea amâna până la plecarea mosafirilor. 

Vesti, trăgându-se de-a-ndărătelea spre uşă: 

— Mă duc s-o văd pe Harieta. 

IV 

— Şi n-ai să-mi spui niciodată, Mihai? 

— Nici... 

— Aşa de puţin te-ncrezi tu în mine? 

— Nu-i vorba de asta. Degeaba ţi-aş spune. Nu poţi să 
pricepi. 

Harieta lungi botişorul, cu buza de sus puţin umflată, ca 
după plâns: 

— Ai dreptate Mihai. Ce poate să priceapă o proastă ca 
mine? Eu nu-s bună decât de asta... 

Arătă cu mâna ghergheful răsturnat alăturea de pat, în 
tresăltarea de bucurie, când îşi văzuse fratele intrând pe 
uşă după atâta vreme de lipsă. 

Mihai ridică încetişor ghergheful, aşezându-l la loc. Părea 
scufundat în numărătoarea florilor de canava, albastre, roşii 
şi portocalii. Adevărul era că nu cuteza să înfrunte privirea 
Harietei. O găsise slabă, cu obrazul alb ca hârtia, cu braţele 
subţiri şi descărnate. Numai stafia Harietei de altă dată, 
fetiţa zgătie care se căţăra în pomi şi îl aştepta în pridvorul 
casei, sara, cu palma straşină la ochi, ca să-i vestească în 
şoaptă unde i-a ascuns merindele după două-trei zile de 
hoinăreală. O găsise slabă şi urâţită. În pribegia lui neştiută 
de nimeni, învățase alte legi pentru judecata frumosului, 
chiar la o soră. 

Harieta a bănuit ceva, minunându-se: 

— Ce ochi ai tu, Mihai! Şi cum ai crescut! 

Mihai strânse din umeri, purtând degetul pe marginea 
unei flori de lână. 

Bolnava îşi încleşta mâna, rugându-se: 


— Vină mai aproape! Spune-mi şi tu ceva... Cum te-ai 
încumetat să dai ochii cu tata? Nu ţi-a fost frică? 

Mihai zâmbi, ca la amintirea unei ghiduşii izbutite: 

— Mi-am făcut o intrare ca la teatru. Îndată ce-am văzut 
butca postelnicesei, am binecuvântat asemenea noroc. Mi- 
am spus: am să intru şi au să rămână toţi tablou! ... Aşa, se 
mai amână judeţul... 

— Ce fel vorbeşti tu acuma, Mihai! ... Cu adevărat nu te 
mai înţeleg. Cum să intri ca la teatru? Cum să rămână toţi 
tablou? ... Cum vine asta: tablou? ... 

Mihai îi dezmierdă obrazul cu milă, îndemnând-o: 

— Haide, nu mai întreba atâta, Harietuţo! Îţi spun că e 
greu să ţi le lămuresc toate... Mai bine povesteşte-mi ce s-a 
mai întâmplat aicea? Ce fac toţi? ... 

— Ce să facă toţi? Mă lasă singură, să zac şi să-mi împung 
degetele la gherghef. Matei şi Aglaia s-au dus pentru o 
săptămână la mătuşa Fevronia, la schit. Şerban a scris că 
nu poate veni la vară, Iorgu aşişderea. Neculai de la Sibii... 

— Ştiu... scăpă cuvântul Mihai. 

— Ce ştii? întrebă repede Harieta. Ţi-a scris? L-ai văzut 
cumva? Poate că ai fost pe la dânsul? ... 

Mihai îşi descleştă mâna din strânsoarea Harietei; 

— Dacă începi iar cu întrebările tale, mă duc, plec... Lasă 
închipuirile, Harieto! 

Bolnava se sili să surâdă împăciuitor, cu ochii în lacrimi: 

— Te duci? ... Pleci? ... Cât de uşor îţi este ţie a vorbi, 
Mihai! Parcă nu mai suntem fraţii de altădată... Atunci nu- 
mi ascundeai nimic. Acuma! ... Ştii cum îmi bătea inima 
când te-am văzut intrând pe poartă? Întâi nu te-am 
cunoscut... Făceai doi-trei paşi şi iar te opreai. Cine să fie? - 
mă miram. Şi când m-am dumerit, îmi venea să te strig. Am 
bătut cu pumnul în perete să audă toanta de Varvara, s-o 
trimet să te cheme... Aşa mă foşcăiam, ca racii când îs puşi 
vii la foc, în ceaun... Zic: dacă fugi? dacă pleci iar? ... Am 
auzit uşa de la canţelarie... Şi ca să mă amăgesc pe mine, 
m-am silit din toate puterile să lucrez mai departe, 


cuminte... Aşa de bine m-am silit, că vezi ce-am făcut! ... Am 
greşit împunsătura şi trebuie să stric... 

Harieta trase mărturie ghergheful lângă dânsa, să-i arate 
cum a greşit împunsăturile în neastâmpărul şi în teama 
aşteptării. 

— Vezi? Vezi şi tu? 

Mihai încuviinţă, clătinând din cap cu nepăsare. Între el şi 
Harieta, între el şi toţi ai casei, se săpase o depărtare pe 
care n-o mai putea şterge nimic de acum înainte. 

Tăcu stingherit. Întrebă într-un târziu: 

— Şi cu scrisul, cu cititul, cum o duci tu, Harieto? 

Bolnava îşi pierduse însufleţirea veche. 

Răspunse cu o mâhnită lepădare: 

— Cum spune tata... „Pe măr dacă nu-l îngrijeşte mână de 
om, îl foarfecă omizile”. Aşa se întâmplă şi cu mine... Cum s- 
o duc cu scrisul şi cu cetitul, dacă nu-i nimeni să mă subţie? 
M-am lepădat pe încetul de scris şi de cetit... Cel din urmă 
răvaş, o rămas tot cel pe care l-am scris lui bietu Ilie... l-a 
primit? Nu l-a primit? Asta n-are să ştie nimeni de-acuma, 
niciodată... 

Scormoni cu mâna la besacteaua ei cu mărunţişuri, 
deschise capacul şi scoase de sub ghemurile de aţă, câteva 
hârtii galbene cu marginile roase. 

Chipurile zugrăvite odinioară de Ilie cel şugubăţ, a cărui 
frunte şi a cărui sclipire şăgalnică din ochi, n-au fost 
întunecate de nici o asprime în scurta lui viaţă, nici chiar de 
mâniile căminarului. Se aflau poze mai vechi - purccluşul cu 
coada bârligată, călugări pântecoşi şi negustori cu iarmurcă 
şi caftan. Se mai aflau încă mai proaspete şi mai meşteşugit 
aduse din vârful creionului, cele din urmă zugrăveli, din cea 
din urmă vacanţă, înainte de a pleca la şcoala de felceri a 
doctorului Davila unde îl aştepta sfârşitul. În aceste zugră- 
veli, Ilie închipuise oarecare peripeții binecunoscute ale 
casei; toţi frăţinii în faţa marelui divan; şarpele de curea 
împletită; căminarul răcnind la argaţi din capul scărilor; 
Raluca Eminovici strecurând pe furiş mâncarea unei 


odrasle pusă la post şi pedeapsă; Şerban ţinând în mână un 
cap de mort; Iorgu în strai de ofiţer; Neculai cel prost 
păzind cu nuiaua un cârd de boboci... Nu lipsea nici el, Ilie, 
fugărind moartea, din urmă, cu un cuţit felceresc într-o 
mână şi cu un clistir în cealaltă. Moartea din zugrăveală îşi 
lepădase coasa şi sărea un pârleaz cu paşi răşchiraţi. Se 
vede însă că a fost dat să se împlinească teama înfricoşată a 
maicei Fevronia luraşcu, rostită cu prilejul altei asemenea 
nelegiuite zugrăveli. S-a întors hâda arătare din drum, a 
cules coasa de jos şi fără îndurare a încheiat judeţul ei cu 
încumetatul băieţandru care cutezase s-o ia în derâdere. 

Fruntea Harietei şi fruntea lui Mihai se apropiaseră, 
atingându-se, deasupra foii cu joaca voioasă şi lipsită de 
presimţire a fratelui mort. 

— De-ai şti cât mai plânge mama şi acuma! ... şopti 
Harieta. Se ascunde de tata şi plânge... 

Amândoi au tăcut. 

Poate că pe dânşii i-a înfiorat teama nelămurită că 
moartea nu se îndestulase numai cu atât, numai cu vama 
bietului frate mai mare, Ilie; mai păstra ochii din fioroasele 
găvane negre şi pe alţii. 

V, 

În poiana de la Baisa, la căscioara lui Pătru Toader Gânj, 
se întinsese pe nevestite mare cislă la vreme de sară. 

S-au întâlnit trei oameni ai codrului şi ai locului cu un 
drumeţ păros, bătut de colb şi pornit foarte împotriva 
domnitorului Alexandru lon Cuza şi a sfetnicului său, 
Mihalache Kogălniceanu. 

Oamenii locului erau baciul Trofim, unehiaşul Miron de la 
prisacă şi chihaia de gazdă. Călătorul era un schimnic de la 
mânăstirea Secu, ţinutul Neamţului: părintele Filaret, fost 
în tinereţe tovarăş de chilie cu baciul Trofim, când flăcăul 
spân de pe-atunci năzuia să ucenească a păstori oile 
Domnului, nu o adevărată turmă de mulgătoare cinci sute. 
Cuviosul Filaret nu-şi mai văzuse fratele întru post şi 
rugăciuni de peste patruzeci de ani, din vremea răzmeriţei 


greceşti. Atunci eteriştii s-au închis în cetatea chiliilor, turcii 
au bătut zidurile, au făcut prăpăd şi risipă, băgând spaima 
în închinători. După potolirea vărsării de sânge, fratele 
Trofim s-a sim-ţit desfăcut de smeritele jurăminte şi s-a 
oploşit la o stână boierească, pe urmă la alta, strămutându- 
se de colo-colo până ce-a ajuns la statornică aşezare şi la 
stăpân pe viaţă. 

Acum îşi cerceta cu oarecare ascuţime tovarăşul tinereţii. 

Prinsese limbă de la el, că n-a ieşit fără socoteală din 
bârlogul munţilor. Dând ascultare unei porunci învăluite, 
monahii împânziseră ţara, ţesând drum de la o chinovie la 
alta şi de la schituri la norodul satelor, pentru a purta 
zvonuri de pagubă unei domnii care-a jăcuit altarele de 
untdelemnul candelelor şi pregăteşte biruinţa duhului 
diavolesc, punând la cale alte împărţeli de moşii 
mânăstireşti la glotima calică şi fără cenuşă în vatră, numai 
pentru a înteţi dezbinul şi vrajba între fraţii de-un sânge şi 
de-o credinţă. 

Întâlnirea lor a fost întâmplare vrednică de semnele 
tainice, înscrise în vieţile şi minunile sfinţilor din calendar. 

Baciul Trofim îşi lăsase turma în sama ajutoarelor şi 
mergea la chihaia Pătru să ia înţelegere pentru anume 
păşuni de toamnă, după cum sunase buna orânduială 
boierească. Pe potică, la o cotitură, se ivi înainte 
năzdrăvana făptură. Slu-jitor bisericesc în strai roşcat, 
gâfâind la urcuş, cu toiagul în-tr-o mână şi culionul în 
cealaltă, cumpănindu-şi pântecul ţuguiat între două desage 
doldora, cum se leagănă măgarul în balanţa samarului. 

Cuviosul suia priporul cu picioarele şi înota mai avan cu 
mânele. 

— Greu la deal, prea sfinte! ... grăise baciul în chip de 
bună ziua, ferindu-se în lături, să-i deschidă calea. 

— Greu! ... încuviinţase drumeţul, ridicând ochii mărunți 
de dihor în stufăraia sprâncenelor încâlcite cu părul 
obrazului. Greu la deal, dară mai greu încă-i la vale, când 
te-mpinge la râpă puhoiul de răutăţi al hicleanului... 


Baciul Trofim nu căutase a descurca tâlcuirea ascunsă din 
vorbe. Îl minuna chipul păros şi colbos, ca un ciot de mă- 
turoi tăvălit prin pulbere. Încă nu mai văzuse dihanie 
omenească atât de blănită, nici atât de încărcată cu straiţe 
la drum. 

Sudoarea curgea şiroaie pe fruntea duhovnicească, 
deschizându-şi vaduri în desişurile bărbii. Din când în când 
schimnicul îşi încreţea pieliţa ostroavelor de obraz încă 
nenăpădite de păr, nasul şi pungile de sub ochi, 
strâmbându-se cumplit de urât şi alungând aşa fără să s- 
ajutore de mâni, bâzâitul ţânţarilor. 

Baciul îl întrebă încotro merge, iar cuvioşia-sa răspunse că 
şi-a făcut tocmală să mâie în acea noapte la Agafton şi în 
cealaltă noapte la Vorona. 

— Bună tocmală! ... Dar atâta-i, că după cum văd eu c-ai 
pornit-o, greu este şi mare minune s-ajungi în ias-sară la 
Agafton, cuvioase! ... 

— Ei cum asta? făcuse nedumerit călugărul. Până acolo 
nu-i cale de trei ceasuri cu piciorul? Am întrebat şi aşa mi s- 
a spus. 

— Nici eu nu spun altfel. Numai că sfinţia-ta întorci acum 
spatele Agaftonului... Te depărtezi, în afară de nu-i fi 
mergând înapoi ca racul... 

— Na! se înspăimântă monahul, ridicând către cer 
amândouă braţele şi împrăştiind o clipală roiul ţânţarilor cu 
toiagul dintr-o mână şi culionul din cealaltă. Na! Asta-i alta! 


A fost destul acel „na” - pentru ca să cadă o perdea de pe 
ochii baciului 'Trofim şi la acel semn să se arate de sub 
tihăraia bărbii şi de sub straşina sprincenelor chipul bălan 
cu puf moale, al fratelui cu care împărţise cândva chilia de 
la Secu şi strachina cu borş de urzici. Na! - striga el, când îl 
prindea toaca de utrenie înainte de-a-şi fi isprăvit datoria 
zilei. Na! - gemea el tresărind din moţăială şi frecându-se la 
ochi, când îl toropea somnul cu nasul în ceaslov. 


— Nu-i fi cumva de la sfânta mănăstire Săcu? întrebase 
repede baciul. 

— Na! Da de-unde să fiu de-aiurea? ... 

— Şi nu-i fi cumva Filaret? 

— Na! Cine altul să fie, dacă nu Filaret? 

Astfel s-au recunoscut şi s-au îmbrăţişat pe potecă pustie 
de codru, în bâzâit de țânțari, după patruzeci şi mai bine de 
ani. Apoi baciul Trofim i-a dovedit fratelui de chilie că 
rătăcise poteca la cea din urmă răspintene; l-a luat cu 
dânsul să-l scoată la Baisa, în margine, de unde mânăstirea 
Agafton nu-i departe. 

Şi fiindcă aşa a hotărât întâmplarea, au făcut împreună 
popas în poiană, la casa lui Pătru Toader Gânj, chihaia 
pădurilor. 

Acolo s-a nimerit să dea peste alţi oaspeţi: unchiaşul Miron 
de la prisacă şi Mihai, feciorul căminarului Gheorghe de la 
Ipoteşti. 

Stăpâna casei, Profiriţa, îşi frângea mânele prin unghere 
ruşinată de-o mare ocară pentru o vrednică gospodină. O 
prinsese vremea fără un strop de băutură la zămnic. 
Bujăniţa afumată de căprioară şi puii care se frigeau în 
grabă la ţiglă, cereau pentru oaspeţi altceva decât un vin 
călcat de broaşte. 

— Ei lasă, femeie! Sfârşeşte o dată! îşi sărise Pătru din 
fire. Au înţeles oamenii şi ne-au iertat. Cunosc că ne aflăm 
în pădure, nu la margine de şleau domnesc... 

La aceste cuvinte, părintele Filaret îşi înălţă ochii de dihor 
spre desagii agăţaţi într-o creangă, deasupra capetelor. 
Parcă avea şi cuvioşia-sa a spune ceva şi nu se încumeta 
încă. Se hotări, numai după ce s-a ivit pe ştergarul alb 
talerul cu feliile de bujăniţă. 

Atunci începu a înota din mânele scurte, răzbi să se ridice 
în două picioare şi se aburcă pe-un ciot ca s-ajungă la 
traistele puse în cumpănă prea înaltă de mâna lui Pătru 
Toader Gânj. Scurmă înlăuntru şi scoase la lumină o ploscă 
pântecoasă. 


Cu deosebită umilinţă ceru învoire să împărtăşească şi 
altora o băutură călugărească de afine şi de buruieni 
aroma-tice, pe care o purta el cu dânsul să-i aline durerile 
vătămăturii. 

Ascultându-i lămuririle, baciul 'Trofim îşi tot neteza 
mustăţile şi barba de spân cu dosul palmei. Nu că-l mâncau 
cumva ghimpii rari, ci pentru că aşa îşi acoperea un zâmbet 
prea bine cunoscut şi necruţător cu slăbiciunile omeneşti. 

— Mă tem că aista-i leacul stareţului Ilarion de pe vremea 
noastră, Filarete? 

— Chiar al lui, Dumnezeu să-l ierte! mărturisi cu 
nevinovăție călugărul. Sfânt leac! ... 

— Atunci pricep că te-apucă vătămătura cam des, numai 
de dragul leacului. 

— Na! Da de unde-ţi vine a mai scoate una ca asta? 
îndepărtă asemenea bănuială cu o mare tărie, călugărul Fi- 
laret de la mânăstirea Secu. Eu n-am căzut în slăbăciunea 
prea-cuviosului stareţ, Ilarion, fie-i ţărâna uşoară. Află şi ia 
aminte, frate Trofim! 

Spuse „află şi ia aminte, frate Trofim!”, însă el îndeosebi 
lua aminte să nu scape plosca din vedere şi în scurtă vreme 
se încinse la obraz şi la vorbă, mai înfocat decât se şedea 
unui pustnic despărţit de cele lumeşti ca să trăiască în post 
şi rugăciune. 

Pe când soţii săi mâncau în tăcerea muncitorilor singura- 
tici, cu un fel de evlavie, cuviosul Filaret ronţăise cu lăcomie 
toate ciolănaşele, tuşea şi se îneca, îşi alunga îmbucătura 
proptită în gât cu agheasma de afine; cumplit la chip, 
împroşca din barba sleită şi încâlcită mai cumplite afurisenii 
asupra lui Alexandru lon Cuza şi sfetnicului său 
Kogălniceanu, care amândoi vesteau apropiata domnie a lui 
Antihrist pre pământ. 

Baciul şi prisăcariul îl ascultau cu o bătrână neclintire. 

Mihai cu gânduri îndepărtate urmărea pe sub gene dusul 
şi venitul Ilenei; numai Pătru clocotea pe loc stăpânindu-se 
să nu-şi supere oaspetele. 


Ca tot norodul satelor, el avea alte păreri despre 
domnitorul împărţitor de pământ. În cele bine ştiute, se 
amestecau, fireşte, multe plăsmuiri de basm, fiindcă fiinţa şi 
faptele lui Alexandru Ion Cuza intraseră acum şi creşteau 
într-o împărăție a basmului. 

Când chihaia căpătă rând la cuvânt, sări în picioare, îşi 
scutură fărâmiturile de pită şi rezemându-se cu spatele lat 
de trunchiul părului, rosti hotărât: 

— V-aţi pus în gând să-i scurtaţi zilele domniei, însă noi 
avem să-l apărăm! Aista-i domnul obijduiţilor pe care-l 
aşteptau părinţii noştri de sute de ani... 

— Trămisul ispititorului! o ţinu înainte călugărul, 
dezmierdând gâtul ploştii. Na! Omul diavolului şi al lui Anti- 
hrist! 

— Dacă este aşa, putem spune atuncea că Antihrist ştie să- 
şi aleagă bine oamenii! Îi trimite să intre în bordeiul cel 
nevolnic şi s-aducă alinare. Îi trimite să intre în casa celui 
făţarnic şi nesăţios, ca să-l scuture de barbă... Zice-se că nu 
trece săptămână lăsată de Dumnezeu, fără ca măria-sa 
Alexandru Ion Cuza să nu coboare într-un sat, ba în straie 
de cioban, ba în straie de negustor ori de faţă 
bisericească... Iscodeşte, pleacă urechea şi ascultă. Unde 
vede durere şi aude tânguire, duce mâna la pungă s-ajutore 
văduva şi orfa-nul cu bani domneşti. Unde vede nedreptate 
şi hrăpire, pune mâna pe topuz şi bagă spaima în ticăloşi... 
Adevărat spun, moş Miroane? 

— Asta toată lumea o ştie ş-o spune! ... întări prisăcariul. 
Şi nu-i a mirare, fiindcă aşa se arăta a fi măria-sa Alexandru 
Ion Cuza încă de pe când era pârcălab la Galaţi, de-am 
mers eu să-l caut şi să-l găsesc cu porunci din divanul 
domniei. 

Chihaia pădurarilor căpătă suflet, simțindu-se sprijinit: 

— Şi-apoi ai auzit oare dumneata, părinte, ce fel de om 
mai este măria-sa Alexandru lon Cuza? Cică-i o dată şi 
jumătate mai nant ca statul de om, iară pumnul său cică-i 


cât un culion călugăresc... De asta păleşte aşa de amarnic 
la mir! 

Filaret, schimnicul de la Secu, râse cu mare poftă de 
asemenea închipuiri, greblându-şi cu unghiile barba 
bătucită de colb şi de unsoarea ciolănaşelor pe care le 
ronţăise: 

— Cine l-o văzut aşa, mă rog? Unde l-o văzut cineva aşa, 
mă rog? Na! Asta-i alta! ... 

— "Ţara cea multă îl vede aşa, părinte! vorbi cu avântare 
Patru, întinzând palma lată spre depărtările de dincolo de 
codru unde într-acel ceas poate nu într-o singură 
gospodărie, plugarii întorşi de la muncile câmpului aduceau 
mulţumită şi slavă domnitorului care nu i-a părăsit. 

Călugărul gâlgâi rămăşiţa de pe fundul ploştii pântecoase 
şi grăi cu scârbă: 

— "Ţara cea multă, fiule? Ţara nu-l poate vedea nici într-un 
fel, fiindcă de ţară el s-ascunde... Să ţi-l spun eu cum este... 
Na! O chircitură neagră şi urâtă de om, să-ţi faci cruce când 
dai cu ochii de dânsul. Iară tâlharul de Kogălniceanu nu-i 
mai breaz. Sluţi amândoi ca Ucigă-l toaca! Cât despre 
umblat prin hune ca să afle năcazul celui obijduit, asta-i 
numai poveste pusă dinadins la cale... Adevărul cel 
adevărat îi că s-ascund amândoi de văzul ţării şi că 
benchetuiesc în palatele lor cu banii jăcuiţi de la sfintele 
mănăstiri. S-ascund de ochii lumii, dară noi toate le aflăm şi 
le-nsemnăm. Precum mai bine le află şi le înseamnă boierii 
care s-au scârbit de atâta ocară. De aceea nu multă vreme 
are să treacă şi au să-l scoată din scaun, ca s-aducă 
orânduială... 

— Numai să încerce! ameninţă întunecat Pătru. Dumneata 
ce zici, moş Miroane? Şi dumneata, tată baciule? 

— Mă tem c-au să-ncerce şi c-au să izbutească... vorbi 
încet prisăcariul. Aşa a fost de când am pomenit eu din 
bătrâni... Boierii caută domnie nouă, care să le-aducă folos 
nou... Au să-l mănânce şi pe măria-sa Alexandru Ion Cuza, 
aşa cum au mai făcut capătul şi altora... 


— Au şi început să-l mănânce, după cum bag eu de samă! 
„„. adăogi baciul Trofim. Se întâmplă cu vodă Cuza, cum s-o 
ridicat zavistie împotriva smeritului Roman, făcătorul de 
condace, de pe vremea împăratului Atanasie din 
Constantinopol. Acest Filaret, cu care am împărţit eu chilia 
în tinereţele mele, ştie despre cine vorbesc, fiindcă 
pătimirile smeritului Roman stau scrise în vieţile sfinţilor. 
Tot aşa s-a ridicat ură împotriva omului blând şi tot aşa l-au 
înspinat cu vorba, şi l-au smintit cu fapta, împresurându-l 
de batjocuri şi de răutăţi. Că nu-i dat să se ridice oaie 
blândă în mijlocul lupilor şi să scape nevătămată... 

— Aşa-i pravila lumii! ... încuviinţă prisăcarul. 

Pătru 'Tloader Gânj şuieră printre dinţi: 

— Avem să schimbăm noi pravila asta a lumii. 

— Na! mârâi în botul flocos schimnicul de la mânăstirea 
Secu. Cine s-o schimbe? N-o putem schimba nici eu, nici 
dumneata, pravila lumii... Îi cetluită cu şapte peceţi... Mai 
bine, findc-a venit vorba de pravilă, să vă istorisesc eu una 
care s-a pitrecut la noi în ţinutul Neamţului. Ca să vedeţi ce- 
o agiuns ascultarea pravilei sub domnia lui Alexandru Ion 
Cuza. Nu ştiu dacă aţi auzit de-o cucoană vestită de la 
Piatra, de-o cheamă Ana Balş Lăţăscu? ... 

— Trebuie să fie din neamul Balşilor noştri, din partea 
locului! se dădu cu părerea baciul. 

— Asta nu pot pentru ca s-o spun! ... Destul că-i o vădană 
aprinsă la vorbă şi la faptă, cum nu se mai află alta pe lume; 
iară pe deasupra şi putredă de bogată. Dânsa stăpâneşte 
giumătate din târgul Pietrii, moşia Doamna şi moşia 
Măratei, păduri şi câmpuri cât pot cuprinde ochii. Acuma ce 
se-ntâmplă? Se pomeneşte ea în primăvară chemată la 
judecată cot la cot cu toţi păcătoşii târgului. Nu! - zice 
coana Anica Balş - stai că v-arăt eu giudecată! ... Şi cum nu- 
i plăcea mersul lucrurilor, numai ce coboară domnia-sa din 
droşcă şi ia biciul din mâna vizitiului, intră în casa de 
giudecată şi începe a croi în dreapta şi în stânga, de au 
împuns-o toţi de fugă ca puii de potârniche. Asta-i lege din 


porunca măriei-sale vodă Alexandru Ion Cuza? - striga 
coana Ana Balşului. Na! Pentru măria-sa. Na, pentru 
slujitorii mărieisale! ... Na, pentru toţi beţivii şi muieraticii 
şi pentru toţi jefuitorii de biserici, care mai cutează să-mi 
vorbească mie de pravilă! ... Şi dă-i şi croieşte-i pe spinare, 
până-n uliţă... Iaca la ce ascultare a agiuns pravila ţării, în 
zilele lui Alexandru Ion Cuza! ... Cine strică legea, mână şi 
pe alţii la neascultarea legii... 

— Văd că ai învăţat multe, Filarete, în chilia ta! îl iscodi 
baciul Trofim. Şi văd că te mănâncă tălpile şi limba, de-ai 
pornit să împrăştii învăţăturile prin lume. 

Schimnicul de la sfânta mânăstire Secu privi într-o parte 
stingherit. Mormăi oarecare cuvinte de apărare şi pe 
nevestite căzu în somn cu horcăieli, răpus de tăria rachiului 
călugăresc. 

Pădurarul Pătru clătină din cap, măsurându-l de sus, în 
creştet: 

— Are noroc că-i oaspe la masa noastră şi are noroc că a 
venit cu dumneata, tată baciule... Altfel nu ştiu cum o 
mântuiam amândoi... Îi rădeam barba ca în palmă, cât ar 
zice peşte, şi-l tundeam să-i treacă peste urechi culionul s- 
agiungă de râsul curcilor. Auzitu-l-aţi? Văzutu-l-aţi? ... Hm! 
Vameşii lui Dumnezeu pre pământ... Aiştea şi cu cei de sus, 
samănă zavistia în ţară. Aiştea şi cu cei de sus, cu boierii, au 
să ni-l doboare pe măria-sa Alisandru lon Cuza... 

Tustrei au tăcut în amurgirea albastră. 

Frunzele codrului foşneau înfiorate de adiere. 

Se auzea piuitul molcom al păsărilor în cuiburi. 

Oamenii locului se uitau îngânduraţi în pământ. Simţeau 
că a trecut prin viaţa lor o scurtă amăgire. Doi dintre ei, 
baciul şi prisăcariul, bătrâni şi sfârşiţi, n-aşteptaseră nimic 
pentru dânşii de la domnie nouă. Al treilea, cel tânăr, 
pădurarul, simbriaş boieresc, bine văzut şi plătit, n-avea a 
se plânge de vitregia traiului. Dar tustrei s-au fost pătruns 
treptat de neastâmpărul ţării şi al schimbărilor; de patru 
ani adulmecau zvonuri, se bucurau şi tremurau pentru 


bucuria altora. Toate se arătau acum pe sfârşit. Pătru 
Toader Gânj, gândea cu drept cuvânt că iar vor începe să 
huruie noaptea căruțele şi iar se vor auzi ropote de copite, 
venind şi ducându-se; no-rodul cei vechi al pământului 
căutându-şi o dreptate şi un ocrotitor. 

— Se vede că aşa ni-i scris nouă! ... oftă neguros. 

Moşneagul de la prisacă îşi băgă luleaua în chimir şi spuse 
în chip de mângâiere: 

— Bine măcar că pământul dat are să rămână bun dat. 

— Nici asta nu se ştie! se îndoi baciul Trofim. Mai întâi că 
nu l-a dat decât pe hârtie. Mai apoi că s-arată zăbavă. După 
cum aud abia încep a se face scrisuri şi măsurători. 
Scrisurile şi măsurătorile se pot schimba după voia mai 
marilor. Nu leapădă lupu oaia din gură, dacă nu-i strâns de- 
aproape. 

— Vom strânge de-aproape haita lupilor! 

Glasul lui Pătru Toader Gânj gemuse sugrumat în gâtlej. El 
era zidit să se mistuie şi să se frămmte pentru asemenea 
nădufuri. Moşnegii aşteptau crugul vremii cu mai 
împăciuită răbdare. 

Unchiaşul de la prisacă, întrebă, întorcându-se spre 
feciorul căminarului: 

— De ce taci, Mihăiţă? De-un ceas de vreme taci şi asculţi. 
Altădată mai repede prindeai sămânță de vorbă. 

Mihai răsucea între degete un fir înspicat de iarbă. 

Răspunse fără să ridice ochii: 

— Tac şi ascult, fiindcă fac în mintea mea o potriveală. Cele 
ce le-am auzit eu aicea în astă-seară, le-am mai auzit şi 
aiurea, de cum am păşit cordunu ţării înapoi... Tot aşa 
vorbeau într-o sară nişte creştini năcăjiţi din Pârscov, în 
ţinutul Buzăului. Aşa alţii de la Zăbrăuţi, în Putna; de la 
Trifeşti, în Roman; de la Bosâncea, în Suceava... Toată calea 
de la Braşov într-acoace, pretutindeni unde-am aflat casă 
primitoare, am auzit aceleaşi spuse... Toţi îl slăveau pe vodă 
Cuza şi toţi se temeau pentru el... 


— Suntem mulţi, aşadară! rosti Pătru Toader Gânj cu o 
tresăltare de bucurie. 

— Mulţi, dar risipiţi. Mulţi, dar fără putere! îi reteză 
însufleţirea baciul Trofim. Ştiu unii de alţii? Nu ştiu! ... 
Oftează fiecare în bordeiul lui... Pe când ceştilalţi, după cum 
vedeţi, mişcă de colo-colo... 

Spunând, împinse cu vârful baltagului în spinarea 
cuviosului Filaret de la mânăstirea Secu, prăvălit într-o râlă 
şi sforăind doborât de dospeala rachiului călugăresc. 
Schimnicul se opri din horcăială şi se răsturnă pe cealaltă 
coastă. 

Baciul îşi întoarse ochii cu scârbă de la fostul tovarăş al 
tinereţii, cu care împărţise el chilia şi borşul de urzici. 
Lăsase un flăcăiandru bălan, cam moale şi ruşinos, plecat 
din născare spre rugăciune şi post. Întâlnise pe drumul 
priponit al pădurii această pocitanie pântecoasă, hămesită 
la mâncare şi băutură, înveninată şi zăcaşă la cuvânt. 

Ceilalţi, stânjeniţi de căderea monahului, îl ocoleau cu 
privirea abătând cisla la alte întrebări. 

— Şi ce-ai căutat la Braşov, Mihăiţă? cercă să afle baciul 
Trofim. Nu te-ai dus cumva să calci pe urma lui Alexa? 

Pătru 'Tloader Gânj râse cu amândouă palmele înfipte în 
şerpar, săltându-şi taşca la şold: 

— Asta nu cred, tată baciule! Încă nu i-o venit rândul... 
Măcar că după cât îmi pare mie, cam cunosc eu nişte ochi 
care giumătate de vară hojma s-au iţit la geam, aşteptându- 
l| să vie pe potica Ipoteştilor. 

Mihai binecuvântă umbrele sării. Îi ascundeau dogoarea 
din obraz. 

Vorbi repede, ca să nu lase timp de gândire şi de judecată 
prietenilor săi pe care îi ştia fără răutate: 

— Ce să caut la Braşov, moş baciule? Nimica deosebit. 
Odraslă de boier bejănar nu-s, cum se tot pripăşesc boierii 
noştri pe-acolo, de câte ori se iscă o rezmeriţă pe-aicea şi 
mai ales prin ţara Muntenească; ba pe vremea lui Tudor, ba 
la 1848... Calfă de negustor, nu-s... M-am luat şi eu cu alţi 


drumeţi să colind locuri de-ale noastre. Cum ştiu că n-aveţi 
să mă pârâţi tatei, pot să vă spun adevărul curat... M-am 
luat cu nişte comedianţi şi cu nişte cântăreţi... 

— Mare drăcie! rosti în chip de mustrare moşul de la 
prisacă. Pentru un fecior de căminar nu se cădea una ca 
asta. Bine că te-ai întors... 

Feciorul căminarului înţelesese cât e de zadarnic a încerca 
să lămurească vechilor săi prieteni din codru, că lumea de 
unde s-a întors nu merită atâta osândă. Între el şi tovarăşii 
de altădată, între el şi pădure, între izvoare şi lacuri, se 
punea acum un păienjeniş. 

Descoperirea îl mâhni mai mult decât înstrăinarea de casă. 
Tovarăşii aceştia îi erau mai scumpi sufletului. Dar tot atât 
de puţin îl înțelegeau şi ei. 

Pătru 'Tloader Gânj puse o întrebare care îl rodea de mult: 

— Pe acolo, văzut-ai Cumva ţug? 

— Nu. 

— Atuncea-i bun! aprobă prisăcariul. 

— Bun, dar aud că s-apropie. Cică vine din partea nemților 
din sus, dinspre Limbirg cătră Cernăuţi... vorbi chihaia 
Pătru. Asta am oblicit-o eu de la nişte cărăuşi. 

Mihai zâmbhi în întuneric. Se simţea mai umblat, mai 
încercat şi parcă mai puţin copilăros la minte într-o anume 
privinţă decât bătrânii lui prieteni. Cum se îngrijorau dânşii 
că se apropie ţugul, ca la vestea de năvală a seminţiilor 
păgâne sau a nourilor de lăcuste! Simţământul acesta însă 
nu-l umplea de trufie faţă de oamenii rămaşi în neştiinţă şi 
singurătăţile lor. Adăuga încă o mâhnire şi parcă o altă vină 
pe lângă celelalte. Poate îl îndepărtau de dânşii, chiar când 
se alia lângă dânşii ca acum. 

Rosti o făgăduială menită să răscumpere această 
vremelnică lepădare şi să întărească legământul vechi cu 
oamenii şi cu locurile: 

— Ştiţi că nu mai plec? Rămân aicea, în târgul Botăşănilor. 

— Ei, cum? se mirară cu toţii într-un glas. 

— Aşa m-am vorbit cu tata... 


Îi era greu a mărturisi că aşa a hotărât căminarul şi că el 
s-a supus cu sila poruncii părinteşti. După şovâiala de-o 
clipă susţinu cu tărie: 

— Aşa m-am vorbit cu tata. Rămân la Botăşăni să mă fac 
conţopist... Am să-mi câştig singur pânea, ca să nu-i mai 
stau povară. Intru în slujbă de la toamnă, şi sâmbăta sara 
mă înfiinţez la dumneata, moş Miroane, ori la dumneata la 
stână, moş Trofim, ori aici la dumneata, bade Pătrule... 

— Poate că socoteala nu-i proastă... încuviinţă unchiaşul 
de la prisacă. Scăpi de cei nemți care ţi-au scos sufletu. 
Scapă şi căminarul de-o cheltuială... Îl văd tot mai întunecat 
la chip şi răpus de necazuri... 

— Da! vorbi Mihai. Asta am văzut-o şi eu... 

Dar ochii lui urmăreau altceva pe pânza albastră a nopţii. 
O pată albă mişcându-se între casă şi şoprul de nuiele. 

— Tu eşti, Ileano? întrebă pădurarul. 

— Eu... răspunse glasul dezmierdat al fetei. 

Mihai ştiu că dezmierdarea glasului era pentru dânsul. 

VI. 

Copila se ridică, mlădie şi argintoasă, în bătaia lunei. 

— De-acu mă duc... 

Lui Mihai i se păru că se sfârşeşte lumea. O rugă din ochi, 
fără cuvinte, punând latul palmei pe lespedea goală şi 
caldă. Încălzită de trupul ei. 

— Bine. Mai stau... Stau până ce-ajunge umbra la noi. 

Mihai imploră puterile bune să oprească mersul lunei pe 
cer. Copila îşi luă locul alături. Atinse cu vârful piciorului 
ochiul luciu de apă. Cerul cu stele, cununa fagilor, nourul 
alb s-au turburat în tremurul undei. Apoi toate s-au lămurit 
din nou ca într-o oglindă care a fost aburită şi îşi limpezeşte 
lumina. 

Piatra el o rostogolise la vale, pe prispa izvorului. Apa 
clocotea din şipot, se lărgea lenevoasă pe-un pat de nisip. 
Deasupra se înălța un tufiş de mintă. O feregă uriaşă îşi 
curba foile zimţate, ca o iarbă din alt veac al pământului ori 


din alte ţinuturi fierbinţi, de la miazăzi, cum se văd în 
gravurile atlasurilor. 

Fluiera în adâncul pădurii o pasăre fără nume. Pe rând. La 
dreapta, în faţă, la stânga. 

Lui Mihai îi treceau o mie de gânduri prin minte. Dar nu 
afla vorbe pentru ele. Bunăoară acest fluier al păsării, cu 
viersul din urmă grăbit de mântuială, parcă cerându-şi 
iertare: „Vedeţi dumneavoastră, nu prea am vreme... Mai 
am de cântat şi aiurea. Mă duc, că m-aşteaptă! ...” 

Jucăuş gând. Cu neputinţă însă de rostit în cuvinte gre- 
oaie. Şi umbra fagilor care se prelingea grabnic spre 
picioarele lor, în iarba ninsă de lucirea lunei! 

— De ce nu spui nimica? ... 

Întrebarea copilei a susurat în şoaptă uşoară ca foşnetul 
frunzelor. Genele au bătut repede deasupra ochilor uimiţi 
de mari. 

„Să spun? Tare-mi eşti dragă! Atâta aş avea de spus!” - 
gândi el. Fireşte, nu rosti nimic. Ba încă se mai înspăimântă 
singur de grozăvia cuvintelor care n-au fost rostite. 

Ea s-a ridicat iarăşi. Îşi încruntase sprâncenele, necăjită 
fără pricină. Încruntarea ascundea însă numai un început 
de râs: „Doamne, că tare-i adormit!” Mihai îi cuprinse 
mânele. Ce mâni reci! Adineaori dogoreau, acum sunt de 
gheaţă. 

— Nu fugi! Te rog mai stai... le-ai supărat că tac? 

Copila îl privi alintată, cu zâmbet în colţul buzelor. „Ah! că 
prostu-i! Şi ce frumosu-i, şi-atunci când întreabă prostii, şi- 
atunci când tace!” Apoi nu mai gândi nimic sau Dumnezeu 
ştie ce. Pasărea şuieră aproape de tot a mirare şi a pagubă: 
„Pfiu! Uite-i cum stau! Uite-i cum tac! ... Mai mare jalea de 
aşa îndrăgostiţi!” 

Ei au stat şi au tăcut mai departe. Umbra venea către 
dânşii! 

După ce-au tăcut mult, copila şopti într-o tresărire, ca şi 
cum n-ar îi băgat de seamă: 

— Tu, Mihai! ... Tu... 


S-a speriat de ceea ce-a spus. Noroc că în lumina albă, nu 
se cunoştea cum i s-a învăpăiat obrazul de ruşine. 

EI îi strânse mâna, rugând-o încet: 

— Mai zi o dată! 

— Nu... 

— Nu? Mă supăr... S-o ştii. 

— Tu... repetă ea sfielnic, cu ochii pe jumătate închişi, cu 
glas tremurător. 

Era un tu singuratec, fără nici o legătură - şi cu toate 
acestea ce tu! 

Acum se rupsese vraja cea rea dintre dânşii. Mihai începu 
să-i vorbească despre drumurile lui prin locuri străine, 
despre şcoala din Cernăuţi şi învăţătura cărţilor, despre 
slujba care îl aştepta la toamnă în târg. Ea punea arar o 
întrebare, îşi încorda sprincenele subţiri să pătrundă 
răspunsul, rămânea pe gânduri. La fiecare tu, mureau de 
ruşine. 

Umbra li s-a întins la picioare. 

Mihai îşi hotărâse mai demult: „Când are s-ajungă umbra 
la noi, îi spun”. Murmură deci: 

— Tu nu ştii cât te iubesc! Nici nu poţi şti, căci n-ai inimă... 

— N-am inimă? Nici tu nu crezi ce spui, Mihai! - gândi ea. 
Dar nu zise nimic. Stătu neclintită în lumina rece. Umbra 
începea să i se urce pe picioare. Ca un întuneric care o 
înghiţea. O apă neagră cuprinzând-o parcă treptat. 

Îl cuprindea şi pe dânsul. Mihai n-o luă însă în seamă. Nu 
făcu nici o legătură şi nici o asemuire; nu căută nici un tâlc 
ascuns acestor semne, cum îi stătea în fire să afle tainice 
avertismente în cele mai mărunte întâmplări sau privelişti 
de toată ziua. Îl stăpânea altceva acum. Urmă, deci, 
încleştându-i mâna: 

— De când te-am văzut... Îţi aduci tu aminte? ... De acum 
doi ani... Veneam pe potecă şi am stat încremenit... Tu încă 
de atunci ai înţeles. Şi de-atunci, întotdeauna această 
răceală când eşti singură eu mine! Întotdeauna mă sileşti să 
vorbesc lucruri pe care nici nu le asculţi. Eşti rea la inimă... 


— Te rog lasă-mă să plec. De asta m-ai oprit? întrebă ea 
desfăcându-şi mâna din strânsoare şi stăpânindu-şi 
tremurul glasului. 

— Şi cu toate acestea, grăi el încet şi dureros, luna 
înfrumuseţează lumea pentru dragostea noastră! ... 

Ea se uită în sus. Iar ochii umezi de dulci lacrimi 
străluceau în lucirea de vrajă a lunei. El îi prinse mijlocul. 
Acum priveau amândoi, înainte, nemişcaţi, fără să se 
gândească la nimic. Capetele se alăturaseră tâmplă lângă 
tâmplă. El îi simţea dezmierdarea gâdilată a genelor la 
fiecare clipire. Era ceva atât de dureros, atât de fericit în 
faţa lor, în tot sufletul lor - încât oricine i-ar fi găsit în 
aceeaşi vreme vrednici de râs şi vrednici de plâns. 

În sfârşit au început a râde amândoi. Doi copii râdeau cu 
lacrimile în ochi. Şi era atât de argintos râsul ei şi gura ei 
atât de frumoasă! 

— Rogu-te! vorbi ea deodată cu o foarte pocăită 
cuminţenie. Astă-seară ne-am îngăduit o mulţime de lucruri 
neîngăduite. Îmi pare tare rău că trebuie să... să... 

— Ei, să?.... 

— Ştii dumneata ce vreau să-ţi spun... Dacă ţii să ne mai 
întâlnim... 

EI îi isprăvi cuvintele, clătinând din cap; 

— Bine... Dacă ţiu să ne mai întâlnim, n-am să-ţi mai 
strâng mâna. N-am să-ţi mai spun tu, de-acum înainte... 
Acuns eşti mulţămită? 

„Of! - gândi ea cu părere de rău. Prostu-i şi repede se mai 
prinde la aşa ceva! ... La ce i-a folosit oare că a mai umblat 
prin şcoli şi prin lume? Şi ce bine-i stă când se mâhneşte! 
Cât mi-e de drag!” 

Ea întoarse spatele şi îşi muşcă unghiile. El se uita la apa 
întunecată de pe care s-a retras omătul lunei. Prost lucru! 

Ar fi putut să rămână multă vreme aşa. Umbra trecuse 
peste dânşii. Erau scufundaţi amândoi într-un adânc negru. 
Pasărea se depărtase să fluiere aiurea, unde se afla fără 
îndoială de mult aşteptată. Se auzea un hămăit surd, la casa 


pădurarului sau pe alt tărâm. În sfârşit ea, tot ea, şopti cu 
un pic de mânie prefăcut: 

— Mihai! 

— Aud... 

— Eu am să-ţi spun drept. Ca să nu zici că ţi-am ascuns... 
Află că nu mi-eşti drag aşa cum vrei tu de fel; dar ştii tu? de 
fel! ... 

Era o joacă fără răutate a puiului de femeie. O alintare 
nevinovată, poate numai o încercare poruncită de-un 
instinct ascuns, poate numai o pricină de ceartă după care 
să vină împăcarea aşa cum vine între îndrăgostiţi, cu 
încleştări de degete şi cu un sărut. De unde învățase copila 
din codru această vicleană cale a împăcărilor? 

El însă se agăţă de cuvânt cu o lacomă amărăciune: 

— Da! Nu mă iubeşti, spune-o, mai spune-o! Te cred, 
fiindcă tu nu m-ai iubit niciodată... Negri vor trece anii 
mei... în toate chipurile voi căuta să te uit. Tu ai o inimă de 
piatră... Nici zâmbiri, nici lacrimi, nici rugăciuni n-o 
înmoaie... „Lasă-lasă!” - gândi ea şi zâmbi cu un fel de 
mândrie că poate să fie atât de aspră. 

Apoi, adăugă repede: 

— Eu ţi-am spus dumitale de atâtea ori. Între noi nu poate 
să fie decât un prieteşug. Ce-mi ceri mai mult? Ce vrei de la 
mine? ... 

— Ce vreau? ... întrebă el cu o tristă blândeţe. Ce vreau? 
Dar nu vezi cum mă chinuieşti? 

Ea suspină cu o resemnare pretimpurie: 

— Eu te chinuiesc? ... Iu te chinuieşti pe tine, Mihai, şi mă 
chinuieşti şi pe mine. Ce ţi-am făcut? Tu vrei să fiu ca 
închipuirile tale şi eu sunt numai o fată proastă, trăită în 
pădure, care nu ştie nimic din tot ce-i pe lume... Crezi tu că 
eu am apă în vine? ... Crezi tu că nu-mi eşti drag? ... Acuma 
pot să-ţi spun... Eu sunt dintr-un neam cu Alexa, ciobanul, 
cel care a plecat în lume dintr-un amar de dragoste... Era 
frate cu mama... Aşa-i dragostea în neamul nostru: un 


blastăm... Dar eu nu mă pricep cum vrei tu să fiu, nu ştiu ce 
vrei tu... Să-ţi mai spun... Ce-ai zice tu dacă... dacă... 

— Ce? 

— Vezi tu... Ţi-am hotărât de la început... Am făgăduiala ta 
că n-ai să mă săruţi niciodată. Aşa-i? 

— Aşa. 

— Ca să nu te mai plângi că nu-mi eşti drag, făcu ea cu 
adâncă mustrare, ca să-ţi dai tu sama cât îmi eşti de drag... 
Ei bine... În astă seară... astăzi... eu te dezleg astăzi de 
legământ... 

Îşi simţi mijlocul încins de braţul fierbinte. Închise ochii. 
Lăsă capul pe umărul lui şi era aproape să moară. „Îmi eşti 
drag. N-ai ştiut, tu n-ai să ştii niciodată cât îmi eşti de 
drag...” 

Glasul era dulce, slab, plin de lacrimi, sfinţit de cel dintâi 
sărut. 

Se scutură neaşteptat, sărind în picioare: 

— Mă duc! Şi tu, să ştii că eşti un urât! 

— Las' să fiu! Dar nu pleca... 

— Trebuie să mă duc. Mi-e frig. Înţelegi, tu? Aşa-i că n-ai 
să uiţi niciodată sara asta? întrebă ea încet, aşa de încet şi 
totuşi aşa de clar. 

— Niciodată! 

— Nici atunci când eu n-am să mai fiu pe lume? 

— Ce vorbă! râse sănătos Mihai. 

Ea n-a râs. A tremurat. O străbătuse un fior. Poate fiindcă 
se simţea roua şi fiindcă noaptea a fost deodată atât de 
umedă şi de rece. 

— De data asta chiar am şi plecat! 

— Merg cu tine. 

— Nu! Tu rămâi. Mi-ai făgăduit că m-asculţi. 

EI nu făgăduise, dar s-a supus. 

A rămas pe piatra rostogolită lângă izvor. A urmărit-o cu 
ochii, fantasmă subţire şi albă printre crengile înnoptate, 
până ce nu s-a mai zărit. Pe urmă, cu bărbia în pumni, a stat 


deasupra ochiului de apă. Sclipea o ţintă de lumină. 
Luceafărul cerului răsturnat în oglinda umbrită. 

Cu o creangă de mintă a clătinat unda cum o turburase ea, 
mai înainte. Luceafărul se sfărma în ţăndări, se îneca, dar 
se ivea iarăşi clar şi întreg, spic de raze reci pe faţa 
prelucie. 

VII. 

Iarna a trecut cu vremuri slabe. 

De la sfântul Neculai până la Crăciun, amestec de moină şi 
de înghețuri subţiri; de la Bobotează înainte, trei săptămâni 
de ger uscat, cu fulguire săracă, obrintind sămănăturile de 
toamnă. Abia pe la începutul lui Faur, prea târziu, s-a 
răzbunat cerul cu omături de nădejde, până la straşină. 

Stăpânii de moşii şi posesorii din ţinutul Botăşănilor 
băteau drumul la târg, afundându-şi mutrele îngrijorate în 
gulerul şubelor şi în cuşmele trase peste urechi. Coborau 
din sănii să roadă pragul zarafilor, căpătau oarecare viaţă 
când îşi simțeau din nou pungile grele; dar o dată cu 
noaptea uitau chibzuitele plănuiri şi socoteli pentru muncile 
primăverii, uşurându-se de galbeni la masa de cărţi. 

În câşlegi n-au lipsit nici unele baluri măscuite, unde 
petrecaniile şi danţul s-au încheiat cu mai puţină pagubă ca 
sindrofia de pomină de la curtea dumisale stolnicului 
Costache Bobeica, întâmplare veche de zece-doisprezece 
ani, când fraţii Holbăneşti s-au încăierat cu fraţii Vasilieşti, 
au spart policandrele şi au risipit vesela soţietate. Atunci 
răfuiala între cele două tabere a făcut coadă mai lungă. S-a 
amânat până în primăvară, a izbucnit în uliţă cu bătaie de 
biciuşcă în văzul prostimii, pentru care ocară vinovaţii au 
fost trimişi de mădularii sfatului domnesc în surghiun sub 
cuvenită pază, la mânăstirile Vorona şi Neamţu. Acum, după 
zece ani, năravurile feciorilor de spătari şi de comişi se mai 
îmblânziseră, spre cinstirea straielor apusene. Pământenii 
de spiţă aleasă cu hrisoave de boieri divăniţi şi cu deosebire 
mai tinerele lor mlădiţe îşi stăpâneau pornirile de harţă ori 


le descărcau într-un chip mult mai civilizat, în dueluri, cu 
foc de pistol! 

Asemenea sângeroase deznodăminte au fost puţine în 
acea iarnă. Mai multe au fost arenzile şi ipotecile moşiilor, 
pierdute la stos într-o singură noapte. 

Afară, la scările caselor cu ferestrele luminate după 
perdele, aşteptau săniile cu telegarii dormind din picioare 
sub poclade groase. 

Scârţâia o uşă. 

Pleca un păgubaş mahmur. 

Vizitiul, trezit din somn, dădea bici şi sudalmă cailor. 

Zurgălăii umpleau o clipă uliţa cu sprintene împroşcări de 
sunete. Pe urmă, asupra târgului scufundat în noaptea albă 
de iarnă, se lăţea iarăşi tăcerea neclintită. 

Măhălălile gospodarilor nevoiaşi, cu sălaşuri de vălătuci şi 
cu livezi ninse, trăiau departe de aceste desfătări ale 
protipendadei purcesă pe calea surpării. 

Oamenii îşi deschideau cu lopeţile pârtie până la inima 
târgului, la dughenile de pe Uliţa veche, la medeanul cu 
lemne şi la târgul făinei. Se împrăştiau ziua la slujbele lor 
mărunte, se aciuiau sara în bârlog înainte de aprinsul 
luminilor, ca să economisească feştilia de său şi oloiul 
opaiţului. Vremurile se vesteau aprige. Dăjdiile creşteau şi 
târgul sărăcea, urmând soarta tuturor aşezărilor 
moldovene după Unire. Numai ocaua lui vodă Cuza se 
păstra cinstită măsură, întru mângâierea norodului care 
ştia să pună în deopotrivă şi cuvenită preţuire vinul armaş 
de Cotnari şi rachiul velniţelor de la Dumbrăveni, Drăcşani 
şi Maxut. Aceste alinări însă aşteptau prilejuri rare; dincolo 
de sfintele prăznuiri ale sărbătorilor, doar vreo cununie ori 
vreun botez într-o lume împotmolită în traiul fără zarişte. 

Într-o asemenea hune mărginaşă a târgului, îşi aflase 
găzduire Mihai Eminovici, feciorul căminarului Gheorghieş 
din Ipoteşti, numit scriitor la comitetul permanent al 
consiliului judeţean de Botăşăni. 


Încăperea era strâmtă şi lungă, întunecoasă, humuită pe 
jos şi cu grinzile sfredelite de cari. O masă de scândură 
albă, un scaun fără speteză, poliţa pentru hârţoage, un 
crivat învelit cu macat de lână, din zestrea coanei Catinca, 
văduvă scăpătată de sulger. Cofa cu apă de după uşă şi-o 
primenea singur; singur îşi căra braţul de lemne ca să- 
nfunde soba călugărească. Dar Mihai se afla stăpân pe 
intrare şi pe ieşire, stăpân pe timpul liber de la slujbă - şi 
mai ales mulţămit că-şi câştiga pânea cu îndestulare, 
lipsindu-se de ajutorul asprului său părinte. 

Preşedintele tribunalului, aga Manolache a Popei, 
Vasilievici după numele cel nou, îi primise cu bună-inimă 
cererea din toamnă. 

Câtăva vreme s-a aflat astfel tovarăş de masă şi de 
călămară cu un mai vechi meşter jălbar, Grigore Lazu, 
stihuitor cu saltarul plin de poezii şi de tălmăciri, unele mai 
mălăieţe decât altele. Vecinătatea nu l-a prea încălzit, din 
pricini greu să şi le lămurească. Nu-i plăcea râsul înăcrit al 
tovarăşului cu plete buhoase, lipsa de evlavie faţă de 
părinţii scripturilor române, încântarea cu care îşi citea 
stihurile şchioape, dar după a sa credinţă fără de pereche 
în veac. Întâia oară lua apropiere cu un soi omenesc încă 
necunoscut; trufaş şi pizmăreţ, scump la măsurătoarea 
altora şi nemărginit de darnic cu sine. Într-un fel de 
presimţire a înţeles că e cuminte să se ferească de aste 
jivine vătămătoare. Bucuros şi-a lăsat deci vecinul de masă 
la condicile, la călămara şi la săltarul său de poezii, 
strămutându-se în slujba mai tihnită a prefecturii. 

Acolo, aşternea frumoasă şi măruntă slovă în hârtiile 
treburilor obşteşti, îşi îndeplinea datoria la ceas cu o 
cuminţenie bătrânicioasă, începuse să prindă carne, îşi 
pieptăna părul şi îşi peria straiele curate, plătite din 
agonisala lui. Iarna a târât-o într-un fel de toropire. Purta 
cu dânsul trei zile o carte fără s-o deschidă. Acasă, la 
lumina fumegoasă a feştilei, o deschidea ca să-i cadă pe 
piept după întâia filă de citanie. 


Îl înveselise Tandalida lui Ion Heliade-Rădulescu şi putea 
spune pe de rost anume părţi mai hazlii între toate. Dar se 
stinsese ori numai adormise ceva în el. 

Chiar drumurile făgăduite celor de-acasă, cale de-un ceas, 
un ceas-jumătate, nu-l mai ademeneau în fiecare sâmbătă 
sara cum îşi hotărâse din toamnă. Îl aştepta Harieta în patul 
de bolnavă; îl aşteptau alţi ochi, altfel dragi, în căsulia 
troienită din poiana de la Baisa. După hărnicia dovedită la 
masa de pisăr isprăvnicesc, îl cuprindea însă moleşala la 
sfârşitul săptămânii. 

„Nu-mi prieşte iarna. Îs făcut s-o trec prin somn ca ursul în 
vizunie!” - îşi spunea în chip de dezvinovăţire, când amâna 
plecarea de la o sâmbătă la cealaltă. 

Căminarul lua aminte la aceste schimbări cu deosebită 
uşurare. 

Băiatul se liniştea. Îşi găsea un rost. 

Ca să răscumpere asupririle de altădată, părintele venea 
la târg cu vorbe bune de iertare; iar în paiele săniei, cu 
legăturile de carne afumată şi gavanoasele de dulceţuri 
aşezate de mâna grijulie a căminăresei. Poate că o dată 
întors pe calea cea dreaptă, hoinarul avea să-şi ducă mai 
departe învăţătura şi examenele de privatist. Gheorghe 
Eminovici începea să creadă în minuni. Îşi săruta copilul pe 
frunte - altă minune! - şi pornea spre harhătul de pe Uliţa 
mare, la zarafii şi armenii lui, să înjghebe dobânzi pentru 
soroacele amânate şi parale pentru celelalte odrasle de la 
şcoli. 

Secretarul isprăvniciei, fiu al lui Israil proaspăt venit la 
credinţa creştină, se oprea cu plăcere lângă masa 
începătorului. Îl copleşea cu laude şi sfaturi. Îi arăta scările 
înalte pe care urma să le urce, treaptă cu treaptă, în cinul 
adăpostit al slujbei de canţelarie, dacă va pune şi pe viitor 
aceeaşi sârguinţă. Aici nu te bate nici vântul, nici ploaia. Nu 
te ameninţă stricare de preţuri şi nu te păgubesc meşterii 
răi platnici. Îţi vezi cuminte de treabă şi te-aşteaptă 
neştirbită simbrie la sfârşitul lunii. Scutura cenuşa de pe 


coala scrisă de începător, o purta între degete până la 
fereastră ca să admire la lumină măiestrele parafe; o punea 
pe urmă sub nasul celorlalţi conţopişti nevrednici şi 
trândavi, ca să le fie pildă şi mustrare. 

Mihai Eminovici zâmbea adormit, totuşi cu o deşertăciune 
străină de el, pe care n-ar fi ştiut să-i spună de unde vine. 

Netezindu-şi bărbiţa răsucită ca sfârcul din coada 
răţoiului, secretarul îl privea părinteşte, glăsuind cu 
întorsături încă nu deplin plivite de judecăţile tagmei 
neguţătoreşti de pe Uliţa veche şi de pe Uliţa mare, de 
unde i se trăgea obârşia: 

— Ai s-ajungi departe, Eminovici! Ai mână uşoară... 

— Mână uşoară se cere şi bărbierilor. Încă mai am vreme 
s-ajung bărbier de clasa întâia. 

— Cum poţi vorbi asemenea prostii? 

— Glumesc. 

— Nici în şagă să nu spui. Mai bine ascultă... Îmi miroase 
mie că are să se facă loc bun peste câteva luni. Vezi cum te 
porţi, ca să meriţi locul cel bun... Eu pun un cuvânt, pune şi 
căminarul cuvânt, şi iaca începem să creştem! ... 

Protectorul aştepta un cuvânt de recunoştinţă. Mihai 
îngăimă, cu gândul în altă parte: 

— Poate că nu-i bine să cresc prea repede. Au să-mi 
rămână straiele strâmte şi-i păcat! De-abia le-am plătit lui 
Mendăl, croitorul. 

— Ai-ai! Ce copil îndărătnic mai eşti, cum n-am mai văzut 
de zilele mele! îl ameninţă secretarul isprăvniciei cu 
degetul ridicat. Acu îi dau dreptate căminarului când se 
plânge c-o pus brânză bună în burduf de câne. Ce folos de 
muncă şi de mână uşoară, dacă nu te gândeşti la ziua de 
mâne? N-ai ambâţ? ... Ce te costă să te gândeşti? 

— Am să mă gândesc... făgădui Mihai. 

Şi a rămas să se gândească în odăiţa cu miros de mucegai, 
împresurat de rafturile dosarelor colbăite. Pana de fier 
scârţâia o vreme mărunt pe coala albă, se oprea la mijlocul 
unui şir... Mihai Eminovici se pomenea privind afară, pe 


fereastra strâmtă şi zoioasă, unde se vedea dincolo o iarnă 
murdară, o uliţă murdară, un cer murdar. 

Ştia că toate se arată aşa numai din pricina geamului 
împâăclit. Ar fi destul să se ridice şi să-i limpezească lumina, 
frecând sticla cu un pumn de omăt. Dar osteneala îi părea 
prea mare şi zădarnică. Petecul întrezărit de cer vânăt şi de 
iarnă vânătă făceau trup cu izul muced al canţelariei 
isprăvniceşti, cu scrisul din condici, cu traiul lui zilnic peste 
care a nins cenuşă. Acum intrase şi dânsul într-o hrubă 
subpământeană, ca acea cârtiţă oarbă din poiana cu otavă 
care scurma fără istov în noaptea ei veşnică, înălţând 
nenumărate muşuroaie de ţărână neagră, urâte şi 
nefolositoare. Întru ce sfârşit? Oare cârtiţa ar şti să 
răspundă? 

Mihai muie pana de fier în călimara cu cerneală violetă, 
potrivi foaia înainte. Ronţăitul scrisului îşi luă firul iarăşi şi 
iarăşi. 

Când a ieşit în uliţă după un ceas, asupra târgului se 
lăsase pe nevestite o ceaţă vâscoasă grăbind noaptea. 

Zăplazurile, casele, copacii, îşi pierduseră făptura de- 
aievea. Răsăreau răstite şi spăimoase arătări în negura 
turbure; se risipeau lunecoase năluci. Trecătorii bâjbâiau 
drumul, se poticneau, se pomeneau unul în faţa altuia cu 
mânele întinse ca sperietoarele de ciori. Râdeau ori suduiau 
cu glas gros, îndată astupat de vătuiala văzduhului. Sunară 
zurgălăi de sanie. Surugiul răcnea pedeştrilor nevăzuţi: 
„Păzea! Feri, mă, din cale!” Sania crescu nemăsurat şi se 
mistui într-o clipită, asemeni vedeniilor din vis. Tremură 
gălbuie feştila unui fânar. Hămăi scurt un câne la o poartă 
trântită în încuietoare. 

Pe urmă, uliţa amuţi şi se deşertă, pustie... 

Mihai se simţi deodată înfricoşător de singur şi de părăsit, 
el care căuta singurătatea şi atâtea nopţi dormise în pădure 
c-o pală de fân aşternut şi cu alta pernă, sub cap. Îşi 
închipui într-acel ceas toţi oamenii târgului, de la 
simandicoasele feţe boiereşti născute în huzur până la 


oropsiţii sălaşurilor de vălătuci lipite cu lut şi cu balegă; toţi 
adunaţi la căldură, desmorţindu-se la gura sobei, sorbind 
băuturi fierbinţi şi întinzându-se la taifas ca să uite mişălia 
vremii de-afară. Pe dânsul îl aştepta o chilie cu vatra răcită 
şi o gazdă ursuză şi surdă. 

Împinse cu umărul poarta înţepenită. Tropăi în pridvor şi 
scutură omătul încălţărilor. Dibui clampa. În nări îl izbi 
duhoarea rece şi umedă, stătută. Bătu în uşa coanei Catinca 
să capete jăratec pentru foc şi flacără pentru lumânare. 

Bătrâna se ghemuise în caţaveica năpârlită pe-un scăunel 
scund, în faţa cuptoraşului unde mocneau câţiva tăciuni sub 
spuză. 

— Sărut mâna, coană Catincă! ... 

— Ha? tresări surda, speriată. 

— Bună sara! 

— Aha! ... Tu eşti Mihai? ... Slavă Domnului, că numaitu ai 
fost... Aţipisem, mamă dragă, şi se făcea c-o intrat sulgeru 
Ioniţă, boncăluind şi tunând, cum făcea el în viaţă când 
venea tehui, arde-l-ar focul gheenei până la judecata din 
urmă... 

Aceasta era întâmpinarea dintotdeauna. 

Sulgerul Ioniţă mâncase şi mai ales băuse zestrea văduvei, 
o snopise în bătăi şi îşi făcuse vacul prin aşternuturi străine. 
Dădea pe-acasă numai când mântuia banii de cheltuială şi 
avea nevoie de hodină. Trântea şi spărgea, îşi muştruluia 
nevasta din senin, răcorit se lungea în pat să doarmă cu 
faţa la perete, neîntors, o zi şi-o noapte. Nevasta şi slugile 
călcau în vârful degetelor; îi scuturau straiele şi îi 
pregăteau schimburile; îl aşteptau cu borşul de potroace la 
foc. Sulgerul se deştepta zbărilit şi cu ochii umflaţi de somn, 
căsca şi se întindea. Pe urmă, după ce-şi spăla faţa şi îşi 
punea pântecele la cale, prindea să răscolească saltarele, 
pernele şi lâna saltelelor, căuta pe sub icoane şi în oalele cu 
cenuşă, culegea arginţii şi galbenii dosiţi de „ciuma 
găinilor”; iar când nu le afla ascunzătoarea, îi storcea cu 
asuprire. 


Îndestulat pe-o săptămână-două, pleca apoi în lumea lui. 

„Ciuma găinilor” rămânea să bocească şi să-şi oblojească 
vânătăile, blestemându-l în auzul slugilor. 

Din aceste pătimiri, coana Catinca păstrase o spaimă 
neogoită în ciolane şi după moartea sulgerului Ioniţă. De 
douăzeci de ani, cum închidea ochii îl visa întorcându-se cu 
năprasnă s-o supună la casne. Tresărea răcnind - „ha?” - şi, 
dezmeticită, binecuvânta cerul că a fost numai amăgeală de 
vis. Pe urmă cădea în amuţire ursuză, gogind cu pliscul 
ascuţit în vulpea caţaveicii. 

Mihai ştia că nu mai scoate un cuvânt de la dânsa. 

Tot ce-avea de spus, deşerta după cel dintâi strigăt 
buimac. Poate că pirotind chema în amintire cealaltă viaţă a 
ei, din tinereţea de fată, cu forfotă de robi în casa 
boierească de pe uliţa Vrăbienilor, încăpută pe mâni 
străine. Poate că sleită la cuget, nu mai gândea şi nu mai 
aştepta nimic. Priveghea cenuşa din vatră ca o stafie a unui 
neam stâns, sub ochii nepăsători ai portretelor cărate în 
asemenea ticălos adăpost al decăderii şi înşiruite pe păreţi: 
buni şi străbuni, mari vornici şi spătari, hatmani şi 
postelnici măreţi şi bărbogşi, cu giubelele de sobol şi işlicele 
burduhoase cât bostanii turceşti. 

Tânărul chiriaş îşi văzu de treburi ca şi cum nu se afla 
vietate omenească în încăpere. Se înălţă până la candelă să 
aprindă lumânarea. Flacăra tremura slabă pâlpâire asupra 
chipurilor încremenite de pe zid. Trase câţiva tăciuni pe-o 
bu-cată de tablă. Bătrâna nu se clinti; nu scoase pliscul osos 
din vulpea roşcată. 

— Noapte bună. Coană Catincă! 

— Ha? 

— Noapte bună! Nu-l mai visa pe sulgerul Ioniţă că nu se 
mai întoarce... 

— N-aud. Ce spui? 

— Pe sulgerul Ioniţă, nu-l mai visa! ... N-are de ce veni în 
astă-noapte. Se simte bine acolo unde se află, la căldura 
iadului cu cazanele de smoală în clocot pe asemenea vreme. 


— Aha! Te duci la culcare? Noapte bună şi nu uita să pui 
drugul la tindă! ... 

Cu tabla de cărbuni într-o mână şi lumânarea aprinsă în 
cealaltă, Mihai împinse uşa în clanţă cu piciorul, lăsându-şi 
gazda să moţăiască la vatră cu vedeniile şi tresăririle ei de 
spaimă. 

În chilie îşi aţâţa focul cu o îndemânare demult învățată de 
la oamenii câmpurilor şi de la popasurile drumurilor. Îşi 
dezmorţi degetele pătrunse de frigul umed. Apoi strămută 
masa la gura sobei şi desfundă saltarul de hârtii. 

Se adunaseră destule, caiete subţiri şi file de condici, 
împlinite cu scris mărunt, împestriţate de ştersături şi 
îndrep-tări. Unele de la Cernăuţi, din primăvară, după 
freamătul stârnit de reprezentațiile trupei Fani Tardini în 
tagma gimnaziştilor şi privatiştilor; altele din timpul 
pribegiei de peste vară; câteva din cele dintâi luni ale 
aşezării aici, înainte de a cădea în iernatica lui lâncezeală. 
Îşi petrecu ochii pe tăinuitele încercări, prefirând foaie cu 
foaie, oprindu-se la un stih legat de-o amintire. O clipă, 
numai una, îl împinse îndemnul să apuce condeiul şi să 
adauge un cuvânt nou, să însemne o îndreptare. Greutate 
de plumb îi apăsa însă mâna. La ce bune toate acestea? Pe 
el îl aşteptau înălţările din cinul scriitorilor de canţelarie, 
aşa cum i le dorea şi i le pregătea secretarul cu bărbiţa 
roşcată: „Ai s-ajungi departe, Eminovici! Crede-mă ce-ţi 
spun... Ai mână uşoară!” Îşi privi mâna uşoară, cu pete de 
cerneală violetă pe degete... Răsuci palma de unde părea 
că s-au şters semnele şi încâlcitele linii care-au înfricoşat-o 
cândva pe baba Chiva Lefteroaia, ţiganca din bordeiul 
Ipoteştilor, fiindcă semănau cu cele din palma lui Hăsănel al 
ei. Pe urmă potrivi mucul feştilei şi rămase cu bărbia 
sprijinită într-un cot, în singurătate, la masa de scânduri 
albe. Pleoapele îi cădeau lenevoase. Ceaţa de-afară se 
prelingea până la el prin zid, prin şindrila putredă a 
acoperişului, îl năclăia lipicioasă, îl potopea într-o sfârşeală 


ciudată. Flacăra lumânării se împuţina fumegândă. Focul îşi 
trăgea sufletul fără pâlpâire vie, în lemne necojite şi verzi. 

În tăcerea aşezată să îngroape casa şi târgul şi lumea, 
străbătea numai tusa bătrânei din cealaltă odaie şi strigătul 
ei spăriet de aceeaşi arătare: „Ha? Cine-i acolo?” 

VIII. 

La isprăvnicie, Mihai Eminovici împărțea cămăruia cu un 
năpăstuit tovarăş. 

Un moşnegel vechi, de pe vremea slovei chirilice, care cu 
greu se dăduse pe brazdă la litera nouă şi o mai tărca încă 
pealocuri cu prea întortocheate ceardacuri şi scări. Din 
aceste pricini, Leonte Hudici nu-şi cunoştea drept să mai 
râvnească la o ridicare în grad. Era umil faţă de mai marii 
stăpânirii şi se silea să dovedească neprihănit prieteşug faţă 
de mai tinerii cinovnici, trecători pe la masa de scris, întru 
strălucitele slujbe pregătite lor pe viitorime. 

Altfel, soarta şi-o primea cu desăvârşită împăcare. Mărunt 
la stat, slab, cu obrazul creţ ca un zbârciog, cu scama bărbii 
albă-verzuie ca puful mucegaiului, cu straie roşcate de şiac 
călugăresc şi cu botforii dintr-o vacă; el era gazda glumelor 
şi a păcălelilor născocite de cei mărunți; tot el gazda învinu- 
irilor şi ocărilor descărcate în spinarea sa de către cei care 
ţineau în mână cuțitul şi pânea. Răutăţile nedrepte nu-l 
amărau. Lunecau pe deasupra ca ploaia pe sticlă. 

Moşuleţul se ivea cel dintâi la datorie; îşi băga vărguţa de 
sânger lustruit într-o tureatcă de ciubotă şi scotea condeiul 
învălit în hârtie şi cutioara de tabac din cealaltă tureatcă. 
Trăgea pe nări un tain zdravăn de pulbere neagră, strănuta 
cu lacrimi în ochi, deplin dezmorţit pentru lucru. 

Apoi cu o mare nădejde în zodia sa pe acea zi mai 
milostivă, răsucea de câteva ori pana de fier în vânt 
deasupra coalei, până ce aşternea din zbor o rotocoală de 
literă. Din rotocoală cracul peniţei împroşca o puzderie de 
stropi şi pistrui. Cu grabă răsturna nisiperniţa să dreagă 
măcar în parte batjocura şi găsea că mai mare i-a fost 
spaima decât stricăciunea isprăvii, se înveselea singur de 


atâta neîndemânare fără de leac. Căci firea îl mâna să se 
înveselească de toate întâmplările care la alţii aflau numai 
nepăsare ori obidă. Dacă se nimerea ger cumplit, Leonte 
Hudici îşi freca mâinile ca după o afacere cu bun câştig, 
minunându-se: „Straşnic ger, băieţii moşului! Aşa iarnă mai 
înţeleg şi eu!”... 

Straşnic era gerul, straşnică ploaia, straşnică seceta şi 
straşnice petele de cerneală. Straşnic om secretarul 
isprăvniciei, măcar că-i privea cerdacurile slavoneşti cu 
scârbă; straşnic scrisul lui Mihai Eminovici, măcar că îi era 
pus de trei ori pe zi sub ochi, cu gând de dojană şi de 
umilire, ca să-i măsoare nevrednicia. 

După o spolocanie cumplită, unde se întâmpla să fie vorba 
despre moşnegării şi rable care mănâncă pânea stăpânirii 
de pomană, Leonte Hudici îşi înfunda nasul cu tabac, 
strănuta de se dezghioca varul de pe pereţi, pe urmă nu-şi 
putea stăpâni admiraţia: 

— Da fie, că straşnic mai răcnea şi mai suduia căpitanul 
nostru de poştă! Aţi auzit? ... Eu drept să vă spun, ascultam 
şi mă minunam! De unde le mai scoate, oameni buni? 

Mihai îl îndrăgise pentru această neturburată fire, pentru 
că asupra lui se adunau toate vrăjmaşele urgisiri şi pentru 
oarecare daruri de povestaş, atunci când Leonte Hudici se 
deschidea la vorbă să istorisească peripeții văzute şi auzite 
din timpurile lui Ioniţă şi Mihalache Sturză, ale lui Grigore 
Ghica vodă, a mai apropiatelor căimăcămii. 

În dimineaţa aceea de sfârşitul lui februarie, l-a întâmpinat 
pe Mihai Eminovici cu condeiul după ureche, frecându-şi 
palmele: 

— Ai văzut, asară? Straşnică pâclă! Să-ţi scoţi ochii pe 
drum, nu alta! ... Pe mine cât pe ce să mă calce sania 
vornicului Ilie Gherghel... Are-un vizitiu beţiv şi-ntr-o 
doagă. Straşnic beţiv! ... Încă n-am pomenit unu ca dânsu! 
.„. O clipală a fost să nu m-agiungă cu oiştea-n chipeţ... Da' 
fie, că straşnică pâclă! 


— Şi ce-ai găsit în asta să te bucure, moş Hudici? întrebă 
moale, Mihai. 

— Ce-am găsit? se miră foarte Leonte Hudici, scărpinându- 
şi puful mucegăit din creştet cu coada condeiului. Cum 
adică? ... 

După o scurtă chibzuială, află pricina întemeiată de 
bucurie: 

— Cum ce-am găsit? De-acum se moaie vremea. Fulguiala 
de azi dimineaţă a fost aşa, ca o floare la ureche. Mai avem 
o ţâră şi dăm în zilele babei. S-or mai zborşi şi ele cât s-or 
mai zborşi, cum li-i năravul. Pe urmă scăpăm în primăvară 
şi lepăd scurteica... N-ajunge atâta, ca să ne bucure şi să ne 
veselească? ... Am mai trecut o iarnă la spate... 

Mihai Eminovici luă cunoştinţă de aceste vestiri ale 
calendarului, fără nici o însufleţire. 

Deschise o condică şi se afundă în pomelnicul hârtiilor 
care aşteptau dezlegări de la căpetenia districtului. Le 
trecu în izvod număr cu număr, le orândui după pricini şi 
porni cu teancul spre altă încăpere, a secretarului. Leonte 
Hudici clătina din cap de unul singur, minunat ca 
întotdeauna de straşnica isteţime a băietanului care în 
câteva luni deprinsese toate rosturile slujbei. Grijuliu cu 
odrasla căminarului din Ipoteşti (straşnic om!), scoase 
dintr-o ocniţă un ibric de aramă, o ceaşcă şi întreg tacâmul 
de cafea; răscoli cărbunii din sobă şi se cinchi să-i 
pregătească o gingirlie cum nu s-a mai pomenit. 

„Straşnică plăcere are să-i facă! - gândi el, bucurându-se 
dinainte de bucuria altuia. Întâi se codeşte... Spune că nici 
nu vrea să mai guste; că-i băiet prea sărăcuţ pentru 
asemenea tabieturi boiereşti. Pe urmă s-apleacă deasupra 
ceştii s-adulmece aburii. Atuncea-i gata! Primeşte. N-are 
încotro. Primeşte, cum are să facă şi acuma, sorbind cu 
straşnică poftă fiecare înghiţitură...” 

Mihai Eminovici întârzia mai mult ca de obicei cu hârtia. 

Când a intrat, moş Leonte Hudici vorbea înfocat unui 
străin întors cu spatele spre uşă. Şi vorbea despre el: 


— Mihai? Ce să-ţi spună o rablă şi un neştiutor ca mine 
despre cum se poartă şi cât îi de preţăluit aicea? Să-ţi 
spună matale nacealnicul cănţelariei. Straşnică mână! În 
patru cinci ani, iote aşa îi dă el pe toţi la o parte, ca să le 
treacă înainte! ... 

Cu băţul condeiului, moşul arăta pe masă în ce chip aveau 
să cadă toţi mai marii şi mai mărunţii de astăzi, măturaţi în 
dreapta şi-n stânga, ca să deschidă calea începătorului. 

Mihai se uita cu nemulţămire la străinul înalt şi cu părul 
lucios, rotunjit la ceafă. Nu-i era pe plac să-l audă pe 
unchiaş vorbind despre dânsul, chiar cu asemenea cuvinte 
de laudă deocheată, oricărui venit din toată lumea. 

Necunoscutul acesta, chiar aşa văzut de la spate, venea în 
orice caz dintr-o lume aleasă, după postavul şi croiul 
paltonului, după pălăria neagră din mână. 

Neplăcerea era cu atât mai mare. 

Roşu la faţă şi cu broboane de năduşală pe fruntea înaltă, 
Mihai Eminovici făcu un pas înapoi. Plănuia să treacă 
pragul până ce nu prind de veste cei doi vorbitori, să-şi 
caute de lucru pe-aiurea şi să aştepte plecarea străinului. Şi 
o dată cu acest plan, făgădui în gând moşuleţului o răfuială 
straş-nică, pentru a-l tămădui de patima laudelor pe care 
nu i le cerea nimeni şi nu-şi găseau nici un rost să fie 
împărtăşite oricărui musafir rătăcit prin sălile isprăvniciei. 

Dar Leonte Hudici îl zărise. 

Micşoră ochii albaştri-splăciţi într-un râs de nemărginită 
fericire. Îşi înfipse condeiul după ureche şi izbucni, 
plescâindu-şi palmele: 

— De-altminteri, iacătă-l-îi de faţă! Vorbeşti de lup şi lupu-i 
la uşă! Să-l văd ce ochi are să facă... Straşnic vreau s-o mai 
văd eu şi pe-asta! 

Străinul se întoarse. 

Mihai rosti într-o tresăltare de bucurie: 

— Şerban! 

Apoi îndată, păru că nu-şi iartă această lipsă de stăpânire. 

Întinse o mână rece, fără vlagă, moartă: 


— Bună dimineaţa, Şerban. 

Studentul de la Erlangen îşi birui la rândul său pornirea. 

Lepădase pălăria pe masă ca să aibă mâinile slobode, gata 
pentru o frăţească îmbrăţişare. Îşi muşcă buza şi răspunse 
cu un glas tot aşa de rece: 

— Bine te-am găsit, Mihai. 

Bătrânul Leonte Hudici căută cu mâhnită nedumerire la 
cei doi fraţi. De unde se rezemase pe speteaza scaunului, 
frecându-şi palmele şi aşteptând bucuroasă şi straşnică 
privelişte, chemă condeiul într-ajutor să capete dezlegarea 
pidosnicei întâlniri, între doi feciori de acelaşi sânge care 
nu s-au văzut de doi ani. 

Se scărpină cu băţul condeiului după ureche. Se scărpină 
în creştet. O dezlegare parcă-i venea. 

Oamenii n-au nevoie de martori la astfel de întâlniri. 

Tiptil se trase spre săliţa de-afară să-i lase singuri. 

Mihai stătea cu mânele spânzurate de-a lungul trupului. 
Şerban îşi culese pălăria de pe masă. Din cealaltă odaie se 
auzeau glasuri şi râsete. Cineva deschise pe jumătate uşa şi 
o lipi repede la loc. Râsetele se întărâtară mai cu temei. 

— Aş vrea să plecăm de-aici, Mihai! spuse Şerban. Ţin să-ţi 
vorbesc... 

Mihai îndreptă ochii spre masa şi condicile sale. Cu un 
zâmbet, care nu era nici amar, nici îndârjit; cu un zâmbet 
şters şi mort răspunse: 

— Slujba nu-mi dă voie să vin şi să plec când poftesc... Aici 
mă aflu la porunca altora! 

Fratele mai mare se plimbă câţiva paşi, păstrând pălăria în 
mânele împreunate la spate. 

Pe fereastra înceţoşată de colb, privi zarva din ograda 
isprăvniciei într-o zi de târg ca aceasta: dorobanţi intrând şi 
ieşind pe poartă, gospodari de sat aşteptând sprijiniți în 
toiege, călugări cu traiste la şold, săniile boiereşti 
năpustindu-se să dărâme împrejmuirea şi oprindu-se totuşi 
fără greş, la depărtare de-o palmă, în faţa pridvorului cu 


stâlpi văruiţi de la uşa cea mare. Soarele sclipea în omătul 
primenit de uşoara fulguire din zori. 

Dar aici nu pătrundea nici lumina, nici sclipetul voios. 

Şerban se întoarse cu o mlădiere înduioşată în glas: 

— Mihai... Îmi pare că nu înţelegi ce m-a adus la tine, a 
treia zi după ce-am ajuns în ţară? 

— De trei zile ai venit? întrebă Mihai ca să spună ceva, 
fără mirare şi fără curiozitate. 

— Da! Acum cinci zile eram la Cernăuţi... Alaltăieri am 
sosit acasă. Am aflat că eşti aici. Am aflat multe... Pe unele 
le ştiu, pe altele le bănuiesc. Şi n-am avut răbdare până 
duminecă, atunci când îmi spunea tata că are să trimită 
sania după tine... Am venit să te văd şi să-ţi vorbesc. Pentru 
binele tău... 

— Nu aştept nici un bine de la nimeni. Îmi câştig singur 
pânea. 

Şerban zâmbi cu îngăduinţă: 

— Ştiu. Cunosc. Dar locul tău nu este aici... 

— S-a plâns cineva de mine? 

— Nu-i vorba de asta! După cele ce-am auzit de la tata, 
după cele ce-am auzit de la bătrânul de adineaori, cred 
dimpotrivă că nimeni nu are a se plânge de tine. Eşti un 
conţopist model! ... Însă, tocmai din această pricină, socot 
că locul tău nu e aici. 

Mihai îşi cerceta fratele înclinând capul pe-un umăr. Se 
schimbase mult Şerban în doi ani. Îl schimbase fără îndoială 
mustaţa împlinită şi barba cu firul subţire, portul dintr-o 
lume mai apropiată apusului. Dar altceva încă, nou şi 
îmblânzit, îi schimbase glasul, privirea ochilor, fruntea 
înaltă, despărțită de cărarea la mijloc. Copistul măsură 
deosebirea dintre dânşii cu o strângere de inimă. 

Îşi ascunse degetele pătate de cerneală şi se uită cu silnică 
nepăsare la geamul plumburiu. 

— Acuma nădăjduiesc că ai priceput pentru ce ţin 
neapărat să-ţi vorbesc... legă firul Şerban. le rog să mergi 
cu mine. 


Mihai strânse din umeri, consimţind de mântuială: 

— Cum doreşti tu, Şerbane! La ceasul unu vii să mă cauţi 
aici ori vin eu să te găsesc în târg... 

— Ei, drăcia-dracului! se burzului fratele mai mare în 
glumă, apucându-l cu amândouă mânele de umeri şi 
zguduindu-l. Ce însemnează aceasta, Mihai? Deşteaptă-te! 
Altădată nu te ţineau în strună nici trei zăbale şi acum ai 
adormit în ham? ... 

Mihai se lăsă zgâlţinat ca o momâie umplută cu lină. Când 
Şerban îi dădu drumul, se rezemă de masă şi îşi potrivi cu o 
mişcare lâncedă de mână şuviţele de păr răscolite pe 
frunte. 

Fratele nu-l slăbi. Urmă cu aceeaşi asprime pe jumătate 
şăgalnică, pe jumătate adevărată: 

— Neamul nevoii, cum ar mugi tata! La toate mă aş- 
teptam în afară de asta, Mihai... Nu mă sili să-mi pară rău 
de tot ce-am gândit şi-am pregătit eu pentru tine. Domnule 
conţopist, fiindcă ţii atât de mult să nu-ţi pierzi faima de 
slujbaş model, lasă-mă să mă duc eu la cei mari şi să-ţi 
capăt învoire. Nu piere isprăvnicia şi nu stau pe loc 
treburile ţării, dacă domnul pisăr Mihai Eminovici are să 
lipsească trei ceasuri de la datorie... 

Şerban se îndreptă cu hotărâre spre uşa de unde 
răbufneau glasuri şi râsete: 

— Şerban! îl strigă Mihai din urmă. Şerban te rog... 

Fratele cel mare nu auzi ori găsi cu cale să pară că n-a 
auzit. Glasurile de dincolo se potoliră curmate deodată. 
Mihai a căzut pe scaun, cu fruntea în palme. 

Ştie ce se întâmplă acum în cealaltă încăpere. Tovarăşii de 
conţopistărie se întrec care de care să dea lămuriri, îşi trag 
coate şi îşi fac cu ochiul. 'Toţi se îmbulzesc să-l conducă pe 
domnul Şerban Eminovici, student în medicină de la 
Erlangen, până la şeful canţelariei, care-i profeţea un viitor 
de aur în breasla conţopiştilor. Unul îşi va căuta de lucru în 
odaie, pentru a ciuli urechea să afle în ce fel şi chip secre- 
tarul ridică în slavă vrednicia şi mâna uşoară a celui sortit 


să-şi îngroape viaţa în condici. Pe urmă, se va întoarce să 
aducă ştire şi celorlalţi, cu adaosuri şi înflorituri ale 
închipuirii. lar o săptămână, secretarul şi moş Hudici, 
vecinii de canţelarie şi obişnuiţii muşterii cu treburi zilnice 
pe la isprăvnicie, toţi fără deosebire, au să-l iscodească şi au 
să-l descoase cu neghioabele lor întrebări, pentru a 
cunoaşte ce i-a istorisit fratele de la Erlangen, unde-i acel 
Erlangen, cum se trăieşte şi se învaţă la Erlangen, cât costă 
o pită şi o pălărie la Erlangen. 

Teama începu să se adeverească de pe acum. Leonte 
Hudici se strecură pe cealaltă uşă, de-afară, păşind în vârful 
botforilor. 

— A plecat? 

Fără să ridice ochii, Mihai clătină din cap. 

— Ţi-a adus vreo veste urâtă, de-ai căzut pe gânduri? 
cercă să afle cu îngrijorare. 

Mihai mai clătină o dată fruntea sprijinită în palme. 

— Atunci înţeleg... S-o dus la jupân să afle întărire celor 
spuse de mine. Apoi ştiu că are ce să-i spună jupânul! ... Da' 
fie! ... Straşnic om, fratele! ... Aşa mai zic şi eu! Aista, când 
a ajunge doftor, îţi ia durerea cu mâna... Ferice om, 
căminarul Gheorghieş! Feciori tot unu şi unu... Care pe ce 
cale o pornit, ţine fruntea... Unu la canţelarie, altu la 
doftorie... Celălalt mâne-poimâne la oaste... L-am văzut pe 
conaşu lorguşor astă-vară. Ce să mai spun? întorceau 
muierile capu după dânsu pe uliţă, cum le-am mai văzut eu 
aşa perpelindu-se numai când trecea Lascăr Bogdan, cel 
mai falnic bărbat din ţara Moldovei pe vremea lui 
Mihalache Sturză... Straşnic îşi mai suceau gâturile! 

Mihai urmă să rămână neclintit, scufundat în amare 
gânduri. Bătrânul se simţi de prisos. Îşi ceru iertăciune. 

— Iaca te las! Am venit numai să iau pârdalnicu de tabac, 
că-l uitasem pe masă şi mă ştii că nu pot trăi fără el. 

Bătrânul umblă în vârful degetelor, ca într-o odaie de 
bolnav. Şi tot ca dintr-o odaie de bolnav se prelinse pe uşă. 
Mihai ar fi dorit să se afle oriunde, departe-departe, numai 


pentru a înlătura lămuririle pe care fără îndoială le aştepta 
Şerban de la el şi sfaturile care nu puteau să bată decât la 
un suflet închis. 

Ce mai cereau de la dânsul? De ce nu-l lăsau în amorţirea 
atât de cuminte, cuprinzându-l treptat, cu tot mai slabe şi 
rare tresăriri, până ce va ajunge la deplina împăciuire a lui 
Leonte Hudici? ... „Locul tău nu-i aici!” Dar unde mai poate 
fi? 

Aici, după ce şi-a îndeplinit datoria, nimeni nu-i mai cere 
nici o socoteală. Nu este nici un Herr director Ştefan Wolf 
să pâcnească mânios din nări, prigonindu-l pentru 
închipuite nesupuneri; nici un dascăl de matematici să-l 
împungă cu năroade witzuri când n-a izbutit a dovedi de ce 
două triunghiuri dreptunghe sunt egale dacă au ipotenuza 
şi o catetă egale; aici a scăpat şi de divanul căminarului, cu 
neînduratul judeţ şi cu st. Neculai din cui. Zilele trec fără 
chinuire şi zbucium, ca într-un somn adânc. Poate că nu te- 
aşteaptă nimic bun, când te deştepţi dintr-o asemenea 
binecuvântată adormire lipsită de vise. Poate că tocmai 
aceasta chiar o presimţi înainte de a deschide ochii, de te 
înverşunezi uneori prin somn să mai prelungeşti somnul. Ar 
merita să le cerceteze acestea mai îndeaproape cândva. 
Dar la ce bune, toate? Întru ce sfârşit? Ce s-ar învrednici să 
schimbe din toate un băieţandru osândit să-şi câştige 
pâinea cea de toate zilele, în loc să-şi încheie învăţătura 
spre care-l trage inima? 

Din asemenea turburi întrebări şi gânduri îl smulse 
Şerban, bătându-l voios pe umăr: 

— Haidem, scumpe domnule conţopist! Gata! Pe ziua de 
azi districtul Botăşănilor se lipseşte de caligrafia ta. 

Mihai se ridică de pe scaun cu un suspin de osândit 
deşteptat să meargă la execuţie. Îşi căută căciula. Aruncă o 
privire înduioşată cafelei pusă la vedere. 

— Sărmanul moş Hudici! şopti. 

— Ce spui tu? întrebă Şerban. 

— Nimic. 


— Hm! Prevăd că are să meargă greu înţelegerea noastră, 
dacă o începem aşa... 

Mihai nu luă aminte la aceste profeţii. Se feri înlături să 
salute cu supunere un mai mare slujbaş al isprăvniciei. 
Şerban îl urmărea cu coada ochiului. 

Era din ce în ce mai uimit. Nu-i cunoştea asemenea grabă 
să se arate cuprins de smerenie până la slugarnice 
ploconeli; el, care-şi sumeţea fruntea, încă din anii când era 
un băieţaş desculţ şi hoinar, pe plaiurile Ipoteştilor. 

Au pornit amândoi pe ulițele cu omătul scârţâietor în 
soarele rece. 

Târgul foia de țărănimea satelor venită să cumpere, să 
vândă, să se înfrupte din bunurile târgoveţe, să se 
cinstească cu o garafă de vin după ce-au vândut şi au 
cumpărat. 

Sănii cu oplene late, lunecau domol în pasul legănat al 
boilor cu ochi mari şi cuminţi. Altele, dejugate, aşteptau 
stăpânii în faţa hanurilor ori pe medeanuri presărate cu 
paie, strujeni şi pănuşi. Se aflau şi neveste cu prunci de ţâţă 
încotroşmaţi. Se aflau şi calici stârciţi în ţoale ca viermii la 
colţuri cu vad de trecere, milogindu-se cu tânguiri 
bisericeşti pe nas. 

În uliţa bogasierilor şi lipscanilor, fraţii îşi făcură loc 
anevoie prin norodul îmbulzit sub străşinile lungi; ghiontiţi 
de gospodine care se târguiau cu dughengii în laibăre largi 
şi iarmurcă; traşi de mânecă de ucenicii prea tineri şi plini 
de râvnă ai năravului neguţătoresc din părţile răsăritene, 
unde fiecare trecător e un muşteriu ce nu trebuieşte scăpat 
la vecin. Băieţii de plugar se ţineau fricoşi de pulpana 
sumanelor părinteşti, împiedecându-se în opincile umplute 
cu paie şi căznindu-se să-şi ridice de pe ochi cu mâna 
cealaltă, slobodă, căciula uriaşă dintr-un cârlan. Alte 
ploduri colţoase, de mahalagii, se asmuţeau la puii 
negustorilor, îmbrăcaţi cu aceleaşi caftane lungi, negre şi 
soioase, după chipul şi asemănarea fraţilor mai mari şi 
părinţilor din praguri de prăvălie. 


Cu toţii răcneau, se chemau, se împingeau, tropăiau, se 
căutau şi se găseau ca într-o înfricoşată primejdie de foc. 

Târgul săptămânii adunase mai mult norod şi mai multă 
vânzolire ca îndeobşte, fiindcă după cea dintâi ploaie de 
primăvară drumurile aveau să se înfunde şi ulițele urmau să 
cadă iarăşi în ticăloşia din totdeauna, cu butci boiereşti 
înglodate în tăuri şi cu băltoace de străbătut cu luntrea. 
Oamenii foloseau aceste din urmă zile ale iernii, cu şleaurile 
netezite de ger şi omături. La capătul uliţei, câţiva 
gospodari cinsteau în mijlocul drumului, îmbujoraţi la 
obraz, cu latele cuşme împinse pe ceafă. 

Pe urmă, hărmălaia s-a potolit. Au rămas îndărăt prăvă- 
liile galbene cu ferestrele boltite, cu uşile bătute în şine de 
fier; şandramalele şindrilite, împinse până deasupra uliţei, 
alcătuind un ferit adăpost tărăbilor; au rămas în urmă 
neguţătorii cu glas răguşit, armenii cu faţa măslinie şi cu 
ochii somnoroşi, duhoarea de piele tăbăcită, de oloi şi de 
său, apriga întărtare a tocmelilor. 

Din nou s-au întins drumeacuri tihnite, cu împrejmuiri de 
nuiele, copaci ninşi şi case pitulate în afund de ogrăzi. 

Mihai tăcea aşteptând. 

Nu ştia ce gând are fratele mai mare şi nu ştia încotro 
merg. Călca larg, să se ţină într-un pas. Acum băga în 
seamă că obrazul lui Şerban e mai slab şi mai pal, sub 
barba pe care nu i-o cunoscuse; luă aminte că uneori tuşea 
ducând basmaua albă la gură. Nici straiele de mai 
desăvârşit croi apusean, nu arătau atât de nou-nouţe cum i- 
au părut la întâia vedere. 

Aproape de rohatcă, unde casele se răriseră şi se 
pitulaseră cu totul, Şerban îl lămuri: 

— Am, venit până aici, ca să înconjurăm o parte a târgului, 
pe câmpuri. Îmi era dor de locurile noastre şi de iarna 
noastră, din ţara Moldovei! ... 

Lăsă un timp. Mihai nu scoase un cuvânt. Din mahala, se 
răsfiră fâlfâind funinginea unui cârd de ciori, spre 
dumbrava argintie din vale. 


Şerban îşi cumpănea stânjenit vorbele care-i veneau pe 
buze. Era, aceasta, ceva nou în legăturile dintre dânşii, 
unde până acum fratele mai mare poruncea celui mai mic, îl 
stropşea ori îl părăsea cu desăvârşită nepăsare în lumea lui, 
după orânduielile statornicite în traiul de la Ipoteşti, Târziu 
întrebă cu şovăială: 

— De câtă vreme n-ai mai fost pe-acasă? 

— Duminică se împlinesc patru săptămâni. 

— Cam mult. 

Aştepta iarăşi o desluşire. 

Mihai tăcu. 

— Am găsit-o pe mama slăbită... urmă Şerban. Slăbită şi 
obosită. Poate se mistuie de-o boală pe care nu mi-o explic. 

— Am să vin duminică s-o văd! făgădui repede Mihai. 

— De asemeni nu-mi place nici cum am aflat-o pe Harieta. 
Nu văd nici un semn de schimbare. 

Mihai plecă ochii în pământ. Mustrările ocolite ale lui 
Şerban îl dureau. Erau întemeiate întru totul. Le merita. 

Deodată îşi pierdu stăpânirea de sine şi nepăsarea 
adormită. Întrebă, călcându-şi hotărârea de a nu dezvălui 
nimănui, nimic de toate câte-l rodeau lăuntric: 

— Tu crezi, Şerbane, că nu mai este nici o nădejde pentru 
biata Harieta? 

Viitorul doctor vorbi cu oarecare tărie în glas, dând o 
importanţă solemnă spuselor sale ca orice proaspăt ucenic 
al unei învățături: 

— Dragul meu, eu nu cred încă nimic. Mai întâi, fiindcă 
sunt un începător... Mai pe urmă, fiindcă nici un doctor 
vechi, cu experienţă, nu se poate pronunţa definitiv în 
asemenea cazuri. Peste patru, cinci ani, mai târziu, mi-aş 
îngădui să-mi dau o părere, să încerc un tratament... Acum 
sunt deocamdată un student în anul al doilea, ceva mai 
puţin ignorant decât baba Chiva Lefteroaia... Şi încă! Nu 
mă îndoiesc că multe din leacurile nimerite de dânsa, eu le- 
aş nimeri tot aşa de bine. 


Zâmbi, oprindu-se locului şi întorcându-l pe Mihai de 
umăr, cu faţa spre dânsul: 

— Cu tine e altceva! ... Despre tine pot să-mi dau o părere. 
Te găsesc schimbat. Te-ai făcut mare, eşti rumân la faţă, 
bine legat... Cu alţii vârsta aceasta a creşterii e mai 
vitregă... Îmi pare însă că tot ce e vitreg în vârsta creşterii, 
la tine s-a cuibărit aiurea... le-a moleşit. Eşti sănătos şi te 
văd vlăguit! ... îţi repet, locul tău nu este aici; între o hârcă 
surdă şi un moşneag care îndrugă verzi şi uscate... Te 
mulţumeşte tovărăşia moşuleţului... cum îi spune? 

— Moş Leonte Hudici. Un bătrân foarte de ispravă. 

— Îmi închipuiam! încuviinţă Şerban cu zâmbetul mai 
înviorat. Tu ai patima moşnegilor... Moş Trofim, baciul; moş 
Miron de la prisacă; moş Onufri de la K. K. Ober- 
Gymnasium... Acum a mai ieşit alt moş. Nu ştiu ce găseşti la 
dânşii! ... 

Mihai răspunse scurt: 

— Găsesc la dânşii ceea ce nu-mi dau alţi oameni. 

— Adică? 

— Nu ştiu. Ce însemnătate poate să aibă asta! ... 

— Tu numeşti acesta un răspuns? 

— Nu numesc nici într-un fel. 

Şerban îşi astupă un tuset cu batista. Se opriseră pe-un 
colnic. De o parte se întindea târgul cu livezi şi turle de 
biserici, cu strălucirea pospaiului proaspăt de ninsoare 
aşter-nută peste omătul mai vechi. De cealaltă parte 
unduiau coamele line, rădiurile, văile albe, iazurile 
îndepărtate cu lucirile gheții verzui în dosul perdelelor de 
stuf şi de papură, pădurile albe - privelişte clară, însorită şi 
rece, de basm. Pe pârtii albastre şerpuind în nămeţii albi, se 
depărtau din târg spre sate, sănioare sprintene cu un cal, 
sănii agale cu boi. Cerul era înalt, albastru, de-o limpezime 
nefirească. Şi aici, în singurătatea ferită din calea trecerilor, 
tacerea căpăta o cucernică măreție. 

Mihai se gândi că nici măcar acest drum de-un ceas, cu 
dus şi întors, nu l-a făcut o singură dată în toată iarna. De la 


isprăvnicie în chilioara lui cu iz muced; de la sulgereasa 
Catinca în canţelaria lui cu iz muced. Atâta i-a fost calea. 
Câmpurile şi rădiurile ninse au rămas afară. Pierdute 
pentru el. 

Şerban se trudea să-i sfredelească gândul. 

— Să mergem încet... spuse. Ostenesc uşor. În doi ani am 
pierdut obiceiul raitelor de altădată. 

Apoi, ca o întrebare neprecugetată: 

— Tu faci din când în când vreo plimbare mai lungă? 

— Nu. 

— Păcat. Mie îmi lipseşte timpul şi îmi lipseşte locul... Dar 
ţie? Ce faci când nu te ţin îndatoririle de slujbaş? 

— Citesc şi stau. Dorm. 

— Şi nu doreşti altceva, nimic? 'Te îndestulează această 
viaţă? 

— Ştiu eu? Cred că da. Adică da!... 

Şerban se opri iarăşi. Îşi rezemă palma ca din întâmplare 
pe umărul lui Mihai. Ba chiar adăogă şi o stingherită 
explicaţie: 

— Am cam obosit. Mă reazăm pe tine... 

Adevărul e că voia aşa să pună o legătură mai caldă între 
dânşii. 

Privind peste coline, însă supraveghind cu furişe clipiri în 
coada genelor ecoul spuselor sale, rosti: 

— Mihai! ... Uite ce m-a adus astăzi la tine... Am vorbit cu 
tata... Am izbutit să mă fac înţeles, ceea ce ştii că se 
întâmplă rar... La început a mers greu. A fost nevoie şi de 
cuvântul mamei... Dar până la sfârşit mi-a dat dreptate. Ca 
să respect adevărul, corectez: ne-a dat dreptate. Mamei şi 
mie. Şi iată la ce-am ajuns! Tu nu poţi rămâne unde eşti şi 
ce eşti... Trebuie să mergi mai departe cu învăţătura. N-ai 
vrea să pleci la Cernăuţi? 

— Ce să fac la Cernăuţi? 

— Să-ţi dai examen ca privatist în vară. Să te înscrii la 
gimnaziu în toamnă... 

— Ca să mă alunge domnul Wolf după o săptămână? 


— N-are să te alunge nimeni. Ai dat destulă dovadă că poţi 
fi şi altfel, când te hotărăşti să fii altfel... Munca pe care o 
cheltuieşti tu în slujbă, o poţi pune în învăţătură cu mai mult 
folos. Nu ţi se pare? 

Mihai îşi privi fratele în ochi: 

— Cu munca asta îmi câştig pânea. Cu munca învăţăturii 
trebuie să aştept mila tatei. 

— Nu eşti drept, Mihai, cu un om care trudeşte din zori 
până-n noapte, pentru noi toţi. 

— Tocmai! Ca să-i uşurez această povară, i-am ascultat 
porunca de anul trecut... L-am ascultat. Mă temeam că n- 
am să fiu vrednic pentru a împlini ceea ce mi-a hotărât el. 
S-a dovedit însă că dânsul avea dreptate, nu eu! Sunt 
scriitor la prefectură şi mă simt mulţămit cu soarta mea. Nu 
cer nimănui nimic. Asta e tot. 

Şerban îşi desprinse mâna de pe umărul fratelui mai mic. 
Vorbi cu asprime în glas: 

— Bine. Să mergem. Îmi pare rău că m-am înşelat, Mihai! 
Credeam că am să te găsesc altfel... Nimănui nu-i poţi face 
binele cu sila. 

Au mers în tăcere. 

Şerban privind spre codrii şi văiugile ninse, spre iazurile 
îngheţate cu luciri de smaragd. Mihai privind în pământ. 

Din când în când, fratele cel mare pipăia în buzunarul 
paltonului câteva hârtii împăturite. În toată vorbirea lor 
ceva nu mărturisise. Găsea acum de prisos. Dis-de- 
dimineaţă când a ajuns în târg, înainte de-a trece la 
isprăvnicie, s-a abătut la bojdeuca sulgeresei Catinca. Mai 
credea că-l va afla pe Mihai acasă. Şi fiindcă nu-l aflase, nu 
s-a putut împotrivi ispitei de a intra înlăuntru ca să se 
lămurească din vreme cam cum şi-a alcătuit conţopistul 
viaţa cealaltă, de dincolo de slujbă. A răsfoit prin cărţi. A 
răscolit în sertar. A citit pe fugă unele stihuri din foile 
răvăşite. Toate l-au întărit în credinţa că e dator să-şi 
izbăvească fratele de condici. Nu avea de ce bănui că Mihai 
socotea acele stihuri şi plănuiri de „drame”, doar nişte 


poveşti de demult încheiate. Luase cu dânsul câteva foi. Le 
credea de folos pentru întâlnirea aceasta pe care şi-o 
închipuise decurgând în alt chip. Spre isprăvnicie pornise 
cu o avântare biciuită de proaspetele descoperiri; se lovise 
de această împotrivire moale, greu de răzbit, după cum mai 
greu e să rupi o vergea de plumb care se lasă sucită şi 
răsucită, decât vergeaua de oţel care zbârnăie şi se frânge. 
Se înşelase, iar acum simţea aţâţarea vinovată şi rea a celui 
cu bunele gânduri pe nedrept puse la îndoială. 

Se apropiau din nou de marginea târgului. 

Printre copaci cu albe flori de ninsoare, se înălța molatec 
fumul hogegilor spre cerul albastru. 

O clipă Şerban îşi uită necazul, numind în gând, după 
turle, bisericile oraşului de copilărie: Uspenia, Vovidenia, 
Sfânta Paraschiva, Mânăstirea Popăuţi, Sfântul Nicolai, 
Treilerarhi, Nu şovăise la niciuna. Aceasta-i potolise ciudat 
colcătul mânios din el. Cine poate şti ce se petrece în 
sufletul unui copil? Mihai e încă un copil, cu toată 
înfăţişarea lui crescută şi aşezată. Se hotări să lase un timp, 
pentru a îngădui să lucreze sămânţa aruncată şi pentru a 
lua vorba a doua oară, în împrejurări mai prielnice. 

Amândoi se alăturară, fiindcă drumul se strâmta şi 
pătrundeau în inima târgului. Îi cuprinse iarăşi vuietul şi 
frământarea de pe Uliţa bogasierilor şi lipscanilor, din piaţa 
cu amestec de negustori şi gospodari de ţară, cărăuşi cu 
lemne, răsunet de glasuri şi muget de boi, duhoare cu iuft şi 
adieri pipărate de mirodenii. 

Pe tânărul student de la Erlangen, întors după doi ani de 
lipsă, îl desfăta această larmă de mult cunoscută şi atât de 
străină lumei de unde venise. Regăsea cu plăcere 
împestriţarea de porturi şi de graiuri a oamenilor de-acasă 
şi a vechiului târg de popas pentru neguţătorii călători între 
răsărit şi apus. Dar Şerban nu scăpa din ochi nici chipul 
fratelui mai mic. Ce gândea? Ce se ascundea dincolo de 
această împietrire, cu buzele strânse? 

Ca să rupă tăcerea, întrebă: 


— Mergi să prânzim împreună? Sania noastră-i la Hanul 
Mutului... 

— Nu pot! răspunse Mihai. Te rog să mă ierţi. 

Nu-l oprea nimic deosebit. Dar tot ce şi-au spus îl 
turburase mai mult decât ţinea el să arate. Şi nu se simţea 
în stare să stea faţă în faţă cu fratele în ai cărui ochi citise o 
îndreptăţită amărăciune. 

— Bine! încetă a mai stărui Şerban. Nu poţi? Nu eu am să 
te silesc la aceasta... Cum de altminteri nu te silesc la nimic 
altceva. Nu poţi? Nu vrei? Mă închin... 

Înainte de a se despărţi, îşi aduse aminte: 

— Am ceva pentru tine... Vroiam să-ţi dau... 

Pipăi hârtiile împăturite în buzunar. Pe urmă socoti ca nui 
le poate înapoia fără o mai lungă şi acum nepotrivită 
explicare. Răsuflă uşurat când descoperi în celălalt 
buzunar, alt pachet de hârtii. Spuse, cu un zâmbet de silită 
voioşie: 

— Asta era... Mă temeam că le-am rătăcit. Îţi păstrasem, 
încă de la Cernăuţi, câteva gazete nemţeşti. Cred că tot mai 
ţii să afli ce se petrece pe-acolo... 

Mihai le primi cu nepăsare. 

— Să ne vedem cu bine! Sărutări de mână, acasă... 

Porni cu paşi grabnici, deschizându-şi pârtie printre 
ţăranii cu sumane şi cojoace, printre negustorii cu laibere, 
printre tarabe întinse în uliţă şi sănii cu oale, suluri de 
pânză, vălătuci de aba şi şiac călugăresc. Şerban îl pierdu 
îndată din ochi. Se întoarse singur şi îngândurat spre Hanul 
Mutului. 

Era departe de a bănui ceea ce se petrece hotărâtor 
pentru Mihai, chiar încă de la a treia uliţă de locul 
despărțirii. 

Conţopistul de la isprăvnicie îşi încetinise paşii când a dat 
la ostrovul acela de tihnă. Nu-i venea să intre în hruba 
întunecoasă şi mucedă, să asculte hârcâielile coşcovite ale 
sulgeresei Catinca şi strigătul speriat: Ha? Îl dezmierdau 


blând pe obraz degetele soarelui. Deci a prelungit această 
alinare de care avea nevoie sufletul său. 

Se rezemă de stâlpul unui fânar. Uliţa era pustie. Lumina 
dulce şi caldă. Trecu un câne ciobănesc, rătăcit fără 
îndoială de la vreo sanie de ţară. 

Mihai îl chemă pocnindu-şi degetele. Cinele fugi spărios, 
pe lângă gard, cu coada între picioare. Uliţa rămase mai 
goală. Fără un gând lămurit, în neştire, Mihai Eminovici 
despături gazetele nemţeşti de la Cernăuţi. Îşi aruncă ochii 
pe o foaie din urmă: „La Hotel de Moldavie, reprezentațiile 
trupei româneşti Fani Tardini se apropie de sfârşit. La 21 
martie trupa va pleca la Braşov, unde e aşteptată cu mare 
nerăbdare de-un comitet teatral care i-a asigurat în 
aceleaşi condiţii de anul trecut, venitul pentru lunile de 
vară...” 

IX 

— Vrei să schimbăm locurile, moş Leonte? 

— Să schimbăm. 

— Şi să mutăm masa mai la fereastră? 

— S-o mutăm, dacă n-a hi prins rădăcină unde se află de 
când o ştiu. 

Leonte Hudici prubului schimbarea din ochi. De ce se uita, 
de ce-i plăcea mai grozav! Şi deodată îi păru a descoperi că 
aceasta fusese dorinţa cea mai vie şi mai de pe urmă a vieţii 
sale. Îşi frecă palmele cu o straşnică mulţămire. Sări de pe 
scaun şi prinse a căra în braţe teancuri de condici şi dosare, 
a strămuta rafturi, a înălța colbul şi a stârni o 
nemaipomenită zarvă, cu osârdia fetelor bătrâne când le- 
apucă dereticatul şi grijâtura de Paşti. 

După ce-a isprăvit, se trase până la uşă. Crăcănat în 
botforii urieşi de iuft, cuprinse cu privirea câmpul de 
bătălie. Îşi înfundă nările cu tabac, strănută de s-au 
cutremurat temeliile isprăvniciei şi mărturisi cu o 
nemărginită fericire: 

— Aşa mai zic şi eu! Fie, că bun gând ţi-o mai trecut prin 
minte... Straşnic are să se mai minuneze şi jupânul! 


Aştepta zâmbetul lui Mihai! Zâmbetul întârzia. 

Leonte Hudici îşi făcu socoteala că aceasta e a şaptea zi de 
când se petrecuse o schimbare şi cu tovarăşul său de 
cămăruie. Pe gânduri venea, pe gânduri pleca. Fără 
îndoială că tot fratele - cel cu învăţătura de doftor prin 
străinătăţi - i-a adus vreo veste amară pe care nu vrea s-o 
mai împărtăşească şi altora. Tace. Începe să scrie. Leapădă 
condeiul şi rămâne cu ochii uitiţi. Trage sertarul, scoate de- 
acolo o gazetă nemţască, o citeşte răsucind-o pe dos şi pe 
faţă. Pe urmă cată spre fereastră. Oftează uşor să nu-i 
ajungă suspinul până la ureche străină, dar el i-a numărat 
fiecare scâncet de-alean. 

— Ce-ai spune acuma de-o cafeluţă straşnică? întrebă cu 
prietenos gând să-i aline mâhnirea ascunsă. 

— Lasă pe altă dată, moş Hudici... 

— Bun. laca lăsăm pe altă dată. 

Leonte Hudici încuviinţează cu vorba, fiindcă ştie că pe cei 
bolnavi la suflet, nu-i omenos să-i zădărăşti prea mult cu 
întrebările. 

Dar el tot pune ibricul la spuză. 

Când va începe a aburi cafeaua în ceaşcă, ştie că plăcerea 
junelui ucenic-conţopist nu mai rămâne pe „altă dată”. Făcu 
deci pregătiri precum cereau toate orânduielile tabietului. 
După care lucru se aşternu la locul cel nou de la masă, să 
împroaşte în condicile ocârmuirii o proaspătă puzderie de 
stropi şi pistrui. 

Mihai se uită afară, pe geam, la cerul de sâneală. Lustruise 
cu mâna lui sticla înceţoşată. Acum înălțimile se zăreau 
limpezi cum nu le-a văzut o iarnă întreagă. 

Asupra ținutului potopiseră trei zile de ploi. Nămeţii s-au 
dus în cea dintâi noapte. Uliţele s-au scufundat în gloduri şi 
hleiuri; copacii livezilor întind braţe ciunge peste zăplazuri; 
acoperişurile de şindrilă şi stuf au ieşit la iveală de sub 
amăgitorul vestmânt alb-sclipitor, cu faţa lor cea adevărată, 
negre şi mucede. 


Tot târgul e urât, mocnit, vechi şi murdar în aşteptarea 
primăverii cu flori dalbe, ca sluta găoace din care va să 
învie fluturele. 

Numai sus, cerul spălat de ploi, s-a boltit străveziu şi înalt, 
de-o frumuseţe dureroasă. 

Mihai îşi simte ochii mereu chemaţi într-acolo. 'Tot aşa îşi 
răsucesc vrejul spre lumină, florile închise în odăi 
întunecoase şi în pivniţi. Dar nu cu asemenea flori însetate 
de soare se asemuieşte. Gândul l-a dus la pasărea cu guşa 
ver-zuie din cuşca babei Chiva Lefteroaia, care se zbătea 
până cădea ameţită, atunci când soaţele ei libere treceau în 
zbor fâlfâit spre alte ceruri, dincolo de munţi, pustiuri şi 
mări, la ţara Nilului. 

Pe tartaşul condicilor, printre alte mâzgălituri, printre li- 
tere răzlețe şi chenare scrijilite de peniță în clipe de 
lâncedă visare, s-au ivit anume cifre de-o nouă şi mereu 
repeţită socoteală. Zilele săptămânii şi ale lunii după 
numărătoarea calendarului răsăritean, potrivite cu zilele 
lunii şi săptămânii după numărătoarea bisericii apusene. O 
numărătoare pe socoteala celor două calendare, plecând de 
la aceeaşi singură zi: 21 martie. Martie 21, adică în 9; 
martie 20, adică în 8, şi tot aşa înapoi, până la anume cifre 
desfiinţate din răboj cu o cruce. 

Mihai Eminovici îşi adună toată încordarea la datoria sa de 
scriitor isprăvnicesc: „...căci mulţi din neguţătorii care 
acum se va arăta mai gios, au aşăzat stâni pe acest imaş al 
târgului, iar vitele obştei sunt cu totul împresurate neavând 
loc de păşunat, care şi văcarii ce s-au pus spre paza acestor 
vite, ciobanii acelor stâni împotrivindu-se, i-au alungat de 
pe acest imaş. Pentru aceasta, facem cunoscut şi 
hotărâm...” Porunca de la căpetenia districtului se cuvenea 
şlefuită după limba cea cu nouă primeneală a ţării. Mihai 
cântărea cuvântul înainte de a-l aşterne pe hârtie... Privirea 
lunecă spre geam, afară, la înălţimea albastră, cum mai 
fugeau şi altădată ochii elevului de la K. K. Ober- 
Gymnasium din Cernăuţi, când domnul Arune Pumnul, 


profesorul de limbământ şi cuvântământ românesc, îşi urma 
dictăciunea: „Ioate vioetăţile care au tânguitu după soarele 
cel căldurosu şi bunu (virgula), au început a se desmorţire 
(puntu) ...” 

Poate că Şerban are dreptate. Hotărât că Şerban are 
dreptate! Locul său nu este aici. 

După dimineaţa de-atunci s-au mai întâlnit o dată. Vorba 
lor a luat alt curs, cu o altă înţelegere. 

Au stat până sara târziu. Întâia oară s-a legat o apropiere 
plină de căldură şi de răbdurie ascultare, între fraţii atât de 
deosebiți la vârstă şi la fire. Mihai s-a lăsat spovedit, cum nu 
şi-ar fi încredinţat sufletul nici unui duhovnic. Până şi 
sertarul cu scrisul său tăinuit, l-a deschis, mărturisindu-şi 
îndoielile şi plănuirile de viitor. Un singur neastâmpăr a 
ocolit să-l spună. Acesta nu poate să-l priceapă nimeni. Îl 
păstrează zăvorit în el cu şapte peceţi... Mihai Eminovici îşi 
petrecu încă o dată ochii peste şirele gazetei nemţeşti din 
Cernăuţi, flendurită pe mărgeni, de atât cât a fost 
împăturită şi despăturită. A micşorat privirea printre gene. 
Întrezăreşte altceva, altă lume; aude chemarea altor glasuri 
pe care numai el le cunoaşte. Pe urmă ochii se întorc la 
chipul de zbârciog al lui Leonte Hudici plecat deasupra 
condicii; urechea ascultă scârţâitul monoton al peniţei de 
fier. Un zâmbet a mijit în colţul buzelor. Potriveşte foaia 
liniată sub o coală albă şi începe cu cea mai îngrijită 
caligrafie: 

Domnule Preşedinte, Avend dorinţa de a urma studiile 
collegiale la gymnasiul plenariu din Bucovina, mă ved 
constrâns de a abdica îndătorirelor querute dela personalul 
postului de scriitoriu, que l-am ocupat până acum la 
cancelaria dirigeată de Dmv. 

Pe asemenea considerente, vă rog Domnule Preşedinte 
a'mi accorda dimissia şi a regula şi eliberarea salariului 
cuvenit mie pe luna Februarie în sumă de două sute cinci 
deci lei cursul tesaurului, quăci prevăd necessitatea 
agueasta din mai multe puncte de vedere, quare essercită o 


mare influenţă asupra interesselor melle şi quare 
negligeate nu mă vor putea feri de ore quare consequente 
relle. 

„Fiţi buni, vă rogu încă odată...” 

— Moş Leonte... 

— Ce-i, ciragu moşului? 

— Am o rugăminte. Trebuie să plec numaidecât în târg. 
Nu-mi mai cer învoire... Dacă eşti bun, duci dumneata 
hârtiile. 

— Cum s-ar spune, mă trimeţi în gura lupului? Şi iar are să 
mă ieie jupânul la rost şi iară are să mă scuture pentru 
toate câte i se năzăresc lui! 

Mihai surâdea strângându-şi de pe masă sculele de scriitor 
isprăvnicesc. Îi risipi teama: 

— Pentru ziua de azi fii fără grijă, moş Hudici! l-am pus eu 
meşterului printre hârtii, una la care nu s-aşteaptă. Aşa că 
nu asupra dumitale are să tune şi să fulgere. 

— Să te-audă Dumnezeu! ... Şi cafeluţa cui rămâne? 

— Rămâne pe altă dată. 

Cu înduioşare Mihai gândi că poate aceasta e cea din 
urmă gingirlie la care îl mai îmbia tovarăşul său de-o iarnă. 
Dar n-avea tăria să mai întârzie şi să înfrunte întrebările 
câte îl vor năvăli, îndată ce se va afla că a abdicat 
îndatoririlor querute de la personalul postului de scriitoriu. 

Părăsi canţelaria fără să privească îndărăt. În uliţă 
glodurile frământate de copite îi încleştau tălpile. Dar cerul 
se deschidea clar ca bobul de rouă. 

Rătăci lipsit de ţintă, în târgul unde a zăcut în amorţire 
cinci luni. 

Se opinteau cai în ştreanguri să smulgă sacalele din hlisă. 
Copii desculți, cu iţarii suflecaţi până la genunchi, se bălă- 
ceau în tăuri. La uşa spiţăriei, o babă adusă de şale, cu 
broboada pe ochi, îşi numără firfiricii deznodaţi din colţul 
basmalei. Neguţătorii de sub şandramalele lungi, aşteptau 
în van să se işte un muşteriu din capătul uliţei pustii. 
Armenii cu blăniţa pe umeri, moţăiau trăgând din ciubucul 


până la brâu, între potcoavele de ghiudem şi curelele de 
pastramă. Dughengii în caftane cercetau la tejghea izvodul 
datornicilor întârziaţi cu plata. Ridicau ochii speriaţi la 
clefăitul paşilor, împingând repede în ascunzătoare 
tinicheaua cu mărunţiş şi chitanţe. Mihai trecu pe lângă 
sacii cu roşcove, pe lângă bolovanii de sare vânătă, pe lângă 
bolțile cu izuri de pielărie şi mirodenii. Întâia oară 
pătrundea până la cunoştinţa sa această faţă străină a 
târgului deşert de norod, din pricina drumurilor închise. 

Gospodarii mărginaşi nu cutezau să iasă din smârcuri. 
Boierimea se cuibărise în odăile de zid, până ce vântul 
primăverii va zvânta glodul chiftuit cu amestec de strujeni 
şi pănuşe, îngăduind droştilor să se avânte, fără primejdie, 
afară pe porţi. Arar se încumeta câte-un călăreț, urmat de- 
aproape de un fecior săltând pe-un cal mai mărunt. 
Codirişca nagaicei răsuna la un stâlp de intrare cu straşină 
şindrilită. Musafirul era primit ca un mântuitor, fiindcă nu 
bătea calea fără vreo binecuvântată pricină, aducând ştire 
nouă şi seminţă de vorbă care să amăgească scurgerea 
înceată a ceasurilor. 

Îndată se încingeau îndârjite dezbateri pe socoteala 
domniei. Vodă Alexandru Ion Cuza afla din ce în ce mai 
puţină cruţare la asemenea gazde şi musafiri; iar satele 
credincioase erau departe, cu lumea lor multă, dar lipsită 
de cuvânt. 

Gândind la aceasta şi la altele încă, scriitorul proaspăt 
abdicat îndatoririlor querute, se pomeni dincolo de rohatcă, 
pe şleaul cel mare dinspre Bucecea şi Cernăuţi, de unde se 
desface şi drumeacul mai neumblat al Ipoteştilor. 

Către despărţirile de-acolo mergea. 

Răsuflă până în adâncul plămânilor. Roti ochii. Îşi dezveli 
fruntea şi grăbi pasul, fluierând un sprinten viers ca puii de 
mierlă la desfătarea soarelui. 

În dimineaţa zilei de martie nouă, fostul scriitor de la 
comitetul permanent al consiliului judeţean de Botăşăni, 
bătea cu un deget sfios în uşa domnului profesor de 


limbământ şi cuvântământ de la K. K. Ober-Gymnasium din 
Cernăuţi. 

În prag se ivi Pumnă, vrăjmaşă şi încruntată ca 
Zzgripţuroaica din basme: 

— Ce pofteşti? 

— Sărut mâna. Aş dori să-l văd pe domul profesor. 

— Mai amână-ţi pofta pe altă dată. Credeam că măcar de 
unu-am scăpat! ... De unde-ai mai răsărit iară? 

— Am ajuns astă-noapte şi credeam că... 

— Să nu mai crezi nimic! Nici pe patul de moarte nu-l 
lăsaţi să-şi tragă sufletul? 

Uşa vui trântită în zăvoare. Mihai Eminovici străbătu 
poteca până la portiţă cu ochii în pământ, cu picioarele 
grele. 

Cerul se turburase. Începu să picure. 

Toate-i stăteau împotrivă. Camarazii de altădată îşi 
schimbaseră gazdele. Dăduse târcoale gimnaziului. Mai 
avea de aşteptat două ceasuri până ce va suna clopotul de 
ieşire. Şi nu-l ademenea o întâlnire cu prietenii vechi, în 
îmbulzeala cea mare a pieţii, împresurat de chipuri 
cunoscute şi necunoscute, împuns de întrebări vrute şi 
nevrute. 

Astfel, de la sine, se înverigau împrejurări vrăjmaşe, 
mânându-l acolo unde năzuia gândul lui ascuns. 

În ropotul picăturilor, purcese la fugă spre Uliţa 
Lembergului. În faţa Hotelului de Moldavie, se opri să-şi 
liniştească răsuflarea, apăsându-şi pieptul cu mâna. 
Aşteptau afară chervane. Se auzeau lovituri de ciocane 
ţintuind lăzi. Se auzeau glasuri, râsete şi înjurături 
cunoscute. 

Mihai intră în sala întunecoasă. Un salahor trecu purtând 
un maldăr de săbii, spade şi iatagane de tinichea. Se 
rostogoli o coroană de carton poleit. Mihai Eminovici o 
ridică de jos. Atunci se întoarse spre dânsul un obraz ciuruit 
de vărsat, urât şi totuşi atât de drag. 

Drag îi sună şi glasul: 


— Ei, asta-i? Tu, Eminovici? Ei bată-te să te bată! 

Apoi, omul ciupit de vărsat strigă către tovarăşii aplecaţi 
deasupra lăzilor: 

— Fraţilor! Comino! Uite că ţi-a sosit protejatul! Ce vă 
spuneam eu! 

X. 

Teatrul se afla într-o suburbie a Braşovului, dincolo de 
poartă, spre Şcheiul românesc, sub un umăr de deal, la 
marginea unui plai de preumblare pentru slugi şi argaţi în 
zi de duminică. 

Era o întocmire de scânduri, mai şubredă dar mai 
încăpătoare decât sala cernăuţeană de la Hotel de 
Moldavie. 

Uneori, în seri de ploaie văratecă, picăturile duruiau pe 
acoperiş cu apa la scocul morii. Atunci actorii, chiar pe 
patul de moarte ori în scenele cu şoapte tăinuite de 
dragoste, se vedeau siliţi să ridice glasul, răcnind ca într-o 
sfadă de surzi, pentru a birui vuietul de cascadă şi 
detunarea trăsnetelor. Alteori, după zile de zăpuşeală, se 
cuibărea căldura încropită până la miez de noapte. Atunci 
şuroia sudoarea pe obrazul cavalerilor cruciați şi al 
principeselor duse la ghilotină, pe obrazul corsarilor cu 
turban arăbesc şi al boierilor ruginiţi din piesele lui Millo şi 
Alecsandri; spălând spoiala, amestecând negrul 
sprincenelor cu alifia de struguri a buzelor, deslipind câte- 
un fuior de barbă în mijlocul celei mai cutremurate 
întâmplări, când deodată preotul asirian, îngenuncheat la 
altar cu barba de-un cot, ridicându-se din mătănii, se 
pomenea spân ca un tăpşan păscut de boboci. 

Mulțimea din loji şi din bănci, cu domni închingaţi în rocuri 
şi dame sugrumate în corsete, uita însă să-şi şteargă 
broboanele de pe frunte, nu izbucnea în râs lipsit de 
cuviinţă şi nu schimba priviri cu înţelesuri glumeţe. 

Toţi luau parte cu toată fiinţa la peripeţiile desfăşurate pe 
podiul de lemn, în decorul unde un negustor fruntaş de pe 
Calea Inului sau o doamnă presbiteră din coasta Prundului, 


recunoşteau, fie o sofa, fie o oglindă, împrumutate trupei ca 
să dea mai multă măreție saloanelor de palate împărăteşti. 
Fremătau şi aici junii şcolari ai gimnaziului mare, grecu- 
ortodoxu, întemeiat de prea-sfinţia-sa protopopul Ion 
Popazu. Aşteptau şi aici la uşă, pâlcuri gălăgioase pentru a 
se căpătui cu bilet de intrare. 

Dar lipseau caritele boiereşti din Bucovina; feciorii sărind 
din scară să deschidă uşa măriei-sale baronului Cârstea, 
fraţilor Hurmuzăcheşti, Vasâlco, Stârcea şi Costin. 

Norodul românesc din partea locului îşi avea altă 
alcătuire. Şi întrucâtva o fire mai asprită. 

Râdea mai rar. 

Purta între sprincene cuta adâncită de pe fruntea 
domnului profesor de limbământ şi cuvântământ, Arune 
Pumnul. 

Aici apăsarea era mai veche; iar undeva, mai depărtat, în 
Zărand, pe văile Arieşului, la Vidra şi la Scărişoara, 
cutreiera încă rătăcitoare umbra lui Avram Iancu, poposind 
la focuri de sară, scoțând fluierul din cingătoare şi oftând 
cântecul de jale al iobagilor. Împăratul îşi minciunise încă o 
dată popoarele. Oamenii tari încleştau pumnii. Greu le era 
să afle pricini de înveselire. 

Actorii o pricepeau şi aceasta. Îşi primeniseră ei de bine 
de rău o dată repertoriul principătean pentru Bucovina. 
Ciopârţeau acum şi repertoriul bucovinean, pentru a se 
apropia de gustul şi sufletul celor o sută treizeci de familii 
din comitetul teatral. Pe cât le-a stat în putinţă, au înlăturat 
vodevilurile cu voioase cuplete. Au păstrat mai cu seamă 
posomorâtele drame cu vărsări de sânge, cu pedeapsa 
tiranilor şi biruinţa dreptăţii. 

Localnicii lăcrămau şi aplaudau; într-ascuns tot găseau 
însă că ar fi consult un teatru mai deplin românesc, în 
schimbul tălmăcirilor dintr-o lume străină şi uşuratecă. 

Pe-o bancă de pe Tocile, uliţă îngustă cu porţi streşănite, 
Mihai Eminovici întârziase ascultând asemenea jeluiri pe 
care şi le împărtăşeau în de ei, doi vecini ieşiţi după cină să- 


şi fumeze pipele la adierea răcoroasă de sară. De două ori l- 
a ispitit gândul să se amestece în vorbă şi de două ori l-a 
oprit sfiiciunea. Pe urmă a sunat prelung ceasul de la turnul 
primăriei. 

— Trei fârtale la opt. Musai trebuie să mergem! dădu 
semn de plecare unul din vorbitori, zvârlind glas spre 
fereastra deschisă: Veturio! Ce drac de nu te-ai gătat, că 
pierdem spectaclul?! ... 

Mihai n-avu răgaz să audă nici răspunsul doamnei Veturia, 
nici răspective judecăţile celuilalt vecin asupra amăsuratei 
slăbiciuni muiereşti de a întârzia la spectacle. Grăbi pasul 
până la baratca teatrului. Îşi făcu loc prin mulţime spre 
intrarea lăturalnică, pe unde pătrundeau numai actorii. 
Întrebă îngrijorat: 

— Domnul Comino a venit? 

— E sus la cuşcă. Se-mbracă... 

— Şi domnul Vlădicescu? 

— Şi! ... Tot la cuşcă... 

Mihai străbătu podiul de scânduri, printre salahorii şi 
maşiniştii care bocăneau înţepenind decorurile. 

În lumina gălbuie a fânarelor cu ulei, scena avea 
înfăţişarea sărăcăcioasă, tristă şi hâdă din preceasul 
reprezintărilor. Gunoaie, ghemotoace de hârtii şi capete de 
funii zăceau de la re-petiţia de peste zi. Verdele colbăit al 
boschetelor se împes-triţa cu petele roşii-roze ale băncilor 
trântite într-o râlă. Fundalurile spânzurau pe la jumătatea 
scenei. În fund se zăreau încă mobilele îngrămădite una 
peste alta, candelabre peste scaune, mese culcate cu 
picioarele în sus pe canapele, oglinzi întoarse cu sticla la 
perete, scoarţe învălătucite, recvisite aruncate vraişte - iar 
la stânga şi la dreapta, cuştile de scânduri, unde se îmbracă 
şi se spoiesc actorii. 

Acum Mihai cunoştea de-aproape jalnica urâţenie a 
zugrăvelilor mânjite şi rupte, a tronurilor şchioape cu 
poleială plesnită, a costumelor de stambă tărcată, a cupelor 
de tinichea pentru sardanapalice festinuri. 


Ştia cât de grosolane sunt mijloacele care dau atât de 
desăvârşită amăgire privitorului din cealaltă parte a sălii, 
dincolo de şiragul luminilor de la rampă. Dar puterea 
aceasta de a vrăji lumea de-aievea, îi părea cu atât mai 
neasemuit har. 

Prietenii săi pribegi, calici şi de-o nepăsare fără de leac 
faţă de orânduielile traiului obştesc de toată ziua; 
plăsmuind amăgirea pentru alţii, se amăgeau cu deosebire 
pe dânşii. Se lepădaseră de cumintea înţelepciune a 
semenilor cu statornicite gospodării, cu ale lor case, 
îndestulări, grădini şi pometuri; rătăceau de colo-colo, 
răbdau de foame, nu socoteau unde-i va mâna vântul de 
mâine, nu se întrebau pe unde-şi vor semăna oasele - şi se 
simțeau cu adevărat fericiţi numai când primeau răsplata 
unui răpăit de aplauze. 

Prin ochiul cortinei, Mihai cercetă sala. 

Prindea să se adune mulţimea din totdeauna, căutându-şi 
locurile cu biletele în mână, gratulându-se cu solemne salu- 
turi, pregătindu-se de aşteptare fără semne de neastâmpăr, 
ca înainte de începerea slujbei în biserică. Unele chipuri nu- 
i mai erau străine. lacob Mureşeanu, directorul Gazetei, cu 
alţi Mureşeni mai tineri în juru-i. Gavril Munteanu, 
directorul gimnaziului românesc. Doctorul Ion Lazăr de la 
Năsăud; George Barițiu, cărturari şi negustori braşoveni, 
oaspeţi de la Sibiu şi de-aiurea, fruntaşi gospodari de la 
Săcele şi din alte sate de pe câmpia Bârsei. Era încă o dată, 
o „sală bună”. 

Voios, Mihai îşi desprinse privirea din ochiul cortinei şi 
merse să ducă veste mai bătrânilor săi prieteni. În treacăt, 
întrezări pe uşile cabinelor date în lături, braţe goale de 
femeie căsnindu-se să intre în mâneci de costume 
medievale, un sân acoperit numai cu o uşure cămaşe de 
gaz, un obraz apropiat de argintul unei oglinzi. Se învățase 
şi cu aceste privelişti. Obrazul însă tot i se mai învăpăia. 

— Unde-mi umbli, mizerabile? ... îl luă din scurt Comino, 
cu o şăgalnică mânie. 


Mihai se ghemui în cuşca de scânduri, cocoţându-se 
turceşte pe-un sipet cu cercuri de fier. Aşa lăsa actorului loc 
să se îmbrace şi să se mişte. 

— Nu-mi răspunzi? 

— M-am uitat în sală... E lume multă şi din cea care nu se 
scumpeşte la aplauze... 

Actorul strâmbă din buze, crestându-şi în jos brazdele din 
jurul gurii. Cu mâna îi făcu semn s-aştepte replica. 

Deocamdată nu izbutea să intre în pantalonii albaştri, 
strânşi pe pulpă, aşa cum cerea rolul său de curtean din 
mijlocul celui de al treisprezecelea veac. Ţupăi, asudă, 
mormăi oarecare crunte pomeniri hărăzite curtenilor şi 
străbunilor de curteni din al treisprezecelea veac, îşi încălţă 
imineii cu vârf ascuţit şi păşi urieşeşte de două ori spre uşă, 
de două ori îndărăt, să-şi simtă trupul bine aşezat în straie. 

Purta o bluză roşie ca para focului, cu mânecile înfoiate la 
umăr, cu mijlocul gâtuit ca pieptarele femeieşti. Ridică 
braţele, îşi scutură spinarea cum îşi joacă pielea caii 
înţepaţi de muscă, îşi pipăi jungherul la brâu; toate erau 
cum se cuvenea să fie. 

Cu sfeşnicul în mână, comedianul se apropie şi se depărtă 
de oglindă. Îşi sfredeli fiecare trăs, obrazul veşted, ochii 
obosiţi şi stinşi. Se încruntă la arătarea din sticla vânătă. Îi 
râse. O salută cu o ceremonioasă reveranţă. Îi făcu semn 
tainic din sprincene şi din coada pleoapelor. Toate îi 
răspundeau cum se cuvenea să-i răspundă. 

Aşeză sfeşnicul la piciorul oglinzii. Pregăti la îndemână 
rantia cafenie cu odgon alb şi barba roşcată a călugărului 
de la sfârşit de act; fiindcă în lipsa altui artist care să ţină 
rolul, curteanul cu bluză roşie şi pantaloni strânşi pe pulpă, 
părăsea scena pe-o culisă din dreapta, ocolea la trap 
fundalul, îmbrăca din fugă peste costum anteriul de 
schimnic, îşi agăța barba în două cârlige după ureche şi se 
ivea pe-o culisă din stânga, pentru a rosti unele amare 
profeţii cu mâinile înălțate la cer. Se aflau în bună 


orânduială şi acestea. Putea să aştepte în linişte semnalul 
începutului. 

Întrebă: 

— Ce spuneai tu adineaori, Eminovici? 

— M-am uitat în sală. E lume multă şi aleasă... 

Comino râse amar: 

— Multă, poate. Aleasă? Unde-ai văzut tu lume aleasă? 

— Profesori. Oameni de carte... Avocaţi... Juni care fac 
praxă de avocaţi şi ştiudenți... 

— Şi ce-mi dovedeşti cu asta? Vin să ne-audă vorbind 
româneşte şi atâta tot! Se mulţumesc cu puţin... De altfel e- 
un noroc. Ce-ar fi să ne mai şi judece cum jucăm? Ne-ar da 
afară cu huo! şi cu picioare în spate ca pe nişte măgari! ... 
Nu zâmbi a neîncredere, mizerabile! Acesta e adevărul 
adevărat! ... Nu zâmbi şi coboară de-acolo, să-mi faci loc. 
Am nevoie să-mi întind ciolanele... 

Mihai sări jos de pe sipet. Pregăti actorului un strai făcut 
sul în chip de pernă. Comino se lungi cu picioarele 
spânzurate, cu palmele aduse sub cap. Obrazul luase o 
culoare verzuie. Trăsăturile se zbârceau chinuite de durere. 
Aceasta nu se întâmpla întâia dată. Doctorul sas scrisese 
trei luni de odihnă, de ape minerale, de culoare şi mâncare 
la ceasuri anume - tot povăţuiri cu neputinţă de îndeplinit. 
Mihai întrebă cu milă: 

— Nu vrei oleacă de apă? 

Răspunsul a fost o înălţare de împotrivire a sprincenelor. 
Nu voia nimic. Nimeni nu-i putea da nimic, din cele ce-i 
erau lui de neapărată şi urgentă trebuinţă. 

În celelalte cabine de scânduri se auzeau glasuri şi râsete, 
capace de lăzi trântite, zăngănitul spadelor de tablă. Cu 
ochii închişi, actorul îl chemă încet: 

— Mihai... 

— Da... 

— Stai lângă mine... 

Mihai se apropie rezemându-se cu spatele de perete şi 
încrucişând braţele pe piept. Zâmbea cu nehotărâre. 


Cuvintele şi faptele prietenului său mai bătrân erau 
întotdeauna neaşteptate. Câte o dată năstruşnice. După ce-l 
doborau asemenea clipe de slăbiciune, se întâmpla să 
izbucnească în hohot de râs şi să pună la cale un renghi 
camarazilor; o capcană ori o păcăleală de pomină. Îl 
înveselea dinainte gândul. Îl făcea să-şi uite durerea. Era un 
leac mai bun şi mai ieftin decât cel scris de doctorul sas. 

De data aceasta, comedianul avea altceva de spus: 

— Mihai Eminovici, ascultă-mi un sfat... Nu ai ce căuta cu 
noi! ... Fugi de noi! Întoarce-te la învăţătura ta... Ai pă-rinţi, 
ai fraţi, aveţi o casă a voastră... Pe lume se află cineva, 
undeva, care te-aşteaptă... Cu noi le pierzi toate acestea, 
fără să-ţi dea nimeni nimic bun în schimb. Fugi de noi, cât 
mai este vreme! 

Comedianul deschisese ochii. Îl privea de jos în sus, cu 
palmele împreunate sub ceafă; paiaţă pretimpuriu îmbătri- 
nită, istovită şi tristă în costumul de stambă, menit să pară 
altora de catifea şi mătasă. 

De la început, de anul trecut, îi plăcuse chipul luminos al 
copilandrului, fruntea înaltă, părul inelat, amestecul de 
vioiciune şi de visare, patima de lectură, glasul cald cu care 
spunea versurile... Nelămurit presimţise că nu e hoinar de 
rând, pripăşit pe lângă trupă cum se mai vânturaseră şi 
alţii. De anul trecut această credinţă se întărise, iar acum se 
socotea vinovat, fiindcă l-a ademenit de două ori să plece cu 
dânşii. 

Se înălţă în capul oaselor, stăpânindu-şi încruntările de 
durere. Se sili să surâdă, legănându-şi picioarele 
spânzurate pe marginea sipetului, în pantalonii albaştri şi 
imineii cu botul prelung. Îl dojeni cu prietenoasă blândeţe: 

— Şi-acum ce-mi faci mutra asta de actul cinci, scenă 
ultimă? ... Nu te-alungă nimeni, Mihai Eminovici! ... Îţi dau 
un sfat prietenesc, rupt de-aici şi de-aici... De la cap şi de la 
inimă. Un sfat de prieten bătrân şi păţit. Uită-te la mine, 
dacă vrei să ştii ce poţi să ajungi mâne... Ce te-aşteaptă 
pentru ziua de mâne. 


Mihai Eminovici murmură: 

— Mă uit şi tocmai asta mă ţine aici... Cine-ar putea dori 
oare să ajungă altceva? Eu m-aş mulţămi cu mai puţin... Cu 
neasemuit mai puţin. 

— Mă pizmuieşti, cu alte cuvine? 

— Nu! Te admir şi mi-eşti drag... 

— Admiri, ce? 

— Talentul... Patima pe care o pui în joc. Dragostea de arta 
actoricească. 

— ŢIi-ţi-ţi! se minună cu patos comedianul. Nu mă ştiam 
aşa de grozav, tinere Eminovici! Unde-i talentul? Şi chiar 
dac-ar fi, la ce foloseşte într-o trupă ca a noastră? Demult, 
în anii juni ca ai tăi, am râvnit să joc roluri mari... Falstaff, 
Tartuffe, Harpagon, Sganarelle... Ce-am ajuns să joc? Tuzu 
Calicu, Scociorescu, Niculai Sbârciog, Comisu Nicu, 
Lăzărilă, Marin grădinaru... Şi nici acestea întotdeauna. 
Nici măcar acestea... Joc rol de dramă şi de tragedie... Cum 
ţi-ar veni ţie să îmbraci anteriul protopopului Popazu ori al 
mitropolitului Andrei Şaguna. Fug de jur împrejurul scenei, 
agăţându-mi barba din goană, ca să mă ivesc Boşco cel 
năzdrăvan, pe cealaltă culisă... Şi ce joacă sărmana Fani? 
Bietul Vlădicescu, Evolschi, Lacea? ... Crezi tu că aceasta au 
visat ei, când i-a împins diavolul să se apuce de teatru? ... 
Crezi tu că numai aceasta sunt vrednici să joace? ... Mihai 
Eminovici, Mihai Eminovici, aici suntem un cimitir... Toţi 
suntem strigoii celor din tinereţile noastre... Cei adevăraţi 
au murit de mult... Acum trăiesc şi joacă strigoii noştri! 

Comedianul se opri trăgând cu urechea. Se auzea 
semnalul de începere. 

Izbucni în hohot de râs: 

— Ha-ha! Ce zici? Faină tiradă! Am s-o bag într-un rol... 
Păcat să se prăpădească... Auzi, domnule, ce-mi dădu prin 
cap? „loţi suntem strigoii tinereţii noastre! Acum joacă şi 
trăiesc strigoii noştri! ...” Păi dacă-i vorba de aşa, mi-am 
descoperit în ceasul al doisprezecelea talent de 


melodramă... Să vă arăt eu dramă şi tragedie, puilor! 
Avanti! 

Cu un gest măreț, îi făcu loc lui Mihai să treacă înainte, 
purtând mantaua de călugăr pe-o mână şi barba roşcată pe 
cealaltă mână. 

După culise îşi drese glasul. Se preschimbase înviat, plin 
de neastâmpăr, ca după o băutură descântată. Îşi sprijini 
palma în prăseaua jungherului şi păşi apăsat în scenă, 
uitând cu desăvârşire durerea înfiptă până mai adineaori în 
carne, uitând amarele tânguiri în care poate nici nu crezuse 
deplin. Dar tirada cu strigoi n-o uitase! Îi află loc potrivit şi 
o slobozi cu tremur atât de înfiorat în voce, cu atât de 
sumbră deznădejde, încât sala a izbucnit în detunări de 
aplauze. 

Mihai Eminovici asculta şi privea cu painjenire de emoție 
în ochi. 

Cunoştea bine toate rolurile melodramei medievale, 
fiindcă el le-a transcris. Aceasta e slujba lui: să transcrie 
roluri. Misiune şi viitor la care nu gândise nici pe departe 
secretarul de la isprăvnicia ținutului Botăşăni. lar ca atare, 
îşi dădea seamă cât a scăpat din amintire fiecare actor şi 
cât adaogă din închipuire, întru uluirea suflerului din cutie 
care se holbează când pierde şirurile, ţine cu înverşunare la 
versurile lui din caiet şi nu găseşte la nici un actor răbdarea 
să-l audă. Toţi păreau cuprinşi de-o ciudată fierbinţeală. 
Poate că se credeau intraţi cu adevărat în pielea regilor şi 
curtenilor, a domniţelor, a solilor şi ucigaşilor... Hâda 
neorânduială a scenei făcuse loc unei strălucitoare săli de 
palat. Servii ţapeni înălţau în mână sfeşnicele cu trei braţe, 
de-a dreapta şi de-a stânga uşilor. Pajii călcau cu mers 
mlădiu. Regele franc se desfăşura din hlamidă, ca să ceară 
cu mâna ridicată un jurământ cavalerilor pentru un nou 
răzbel... 

Din când în când, Mihai îşi furişa ochii pieziş, prin canatul 
culiselor, spre mulţimea din bănci şi din loji. În umbră se 
zăreau chipuri neclintite, ochi lucitori, o mulţime care trăia 


şi sufla după cum poruncea jocul actorilor, gândind şi 
simțind cu dânşii, printr-înşii. 

Vraja era deplină. 

Aproape de sfârşitul actului, Comino ieşi pe-o uşă, înşfăcă 
din mers barba şi antereul călugăresc din mânele lui Mihai, 
le potrivi întrebând din privire dacă n-a dat greş, şi năvăli 
pe cealaltă uşă, cu braţele de profet înălțate la cer, 
chemând toate urgiile Apocalipsului asupra ticăloşiei şi 
intrigilor de la curtea regelui franc, cu deosebire asupra 
unui oarecare curtean cu bluza roşie şi cu pantalonii 
albaştri strânşi pe pulpă. 

— Ei, ce ai de zis? N-am avut dreptate, Eminovici? întrebă 
după coborârea cortinei, desprinzându-şi barba din cârlige. 
— Despre ce dreptate să răspund? Despre plecare? ... M- 

am gândit... N-ai avut dreptate. Rămân... 

Comedianul nu pricepu la început: 

— Ce plecare? 

— Tot ce mi-ai vorbit în cabină... 

— Lasă asta. Nu-i vorba de asta! ... Te-ntreb ce-ai zis de 
tiradă? Ţi-a plăcut cum am adus-o? Avut-am ori nu 
dreptate? ... 

Astfel, povaţa comedianului s-a oprit la atât: o vorbă, o 
tiradă aruncată într-o clipă de amară luciditate, fără 
urmare. 

Mihai Eminovici a rămas mai departe să transcrie rolurile 
în caiete, să doarmă ghemuit pe-un sâpet într-o cabină, să 
fie de faţă în fiecare sară la minunea actorilor înviaţi din 
toropeală şi în fiecare zi să cutreiere Braşovul cu hudiţe 
strânse şi bolți bătrâne de cetate, împrejurimile cu sate de 
harnici gospodari şi coline cu umbră de cetini. 

Era străin Braşovul, ca şi Cernăuţii de unde fugise, dar 
altfel străin. Pretutindeni durau ziduri vechi, rămăşiţe de 
turnuri cu metereze învălite în muşchi verde, case cu gratii, 
aşezări de negustori cu moşteniri de breaslă din veac. 
Lipseau dughengiii cu laibăre şi iarmurcă. Treceau pe uliţe 
mocanii cu alt port; honvezi, huzări, şi finanţi cu alte 


uniforme. Saşi bucălaţi la obraz, roşcaţi şi bălani se adunau 
la cafană şi în beciuri răcoroase să pufăie din ciubucele 
lungi în faţa cănilor cu bere. Căutau grădini mărginaşe cu 
joc de popice. Neaptea se înălţau cântări pe mai multe 
glasuri. Grofii veneau de la castelele lor în brişte înalte; 
purtau pălării cu pană vânătorească; la petreceri zvârleau 
pungile pline ţambalagiilor, cerând s-audă oftări din pustă şi 
turbate ceardaşuri până ce plesneau strunele. 

Câte o dată Mihai se căţăra pe potecile şerpuite, sus pe 
creasta Tâmpei. Rămânea pe-un ţanc sur, privind 
depărtările cu sate adunate în jurul bisericilor cu turle 
ascuţite. 

În fund erau munţii, şi mai adânc, şirul albastru al altor 
vârfuri, din ţara Moldovei. Atunci o durere, o chemare îi 
strângea inima. Înaintea ochilor juca pâlpâind o flacără 
verzuie, uneori mlădiindu-se zveltă ca o nălucă din poienile 
de la Baisa, alteori trăgându-se înapoi, înghițită de pământ, 
cum moare para focului într-un tăciune stins. Mihai cobora 
ochii la cetatea străină din vale. La zidul afumat şi 
posomorât al Bisericei Negre, la acoperişurile de olane 
cărămizii, la hudiţele tăiate între păreţi de piatră vânătă. 
Brazii aşterneau umbre întunecate în grădinile scăldate de 
lumină. Se vedeau oameni mărunți ca furnicile, căruţe 
gonind ca alte gângănii negre, un şirag de chervane 
încărcate cu mers încet de omizi. Toate jucau într-o 
tremurare cu lacrimă. 

Mihai îşi astupa ochii cu palmele. 

După un asemenea drum până sus, cu o săptămână înainte 
de plecarea trupei, Comino îl căută zadarnic în toate cabi- 
nele, zadarnic îşi întrebă tovarăşii în dreapta şi-n stânga. 
Mihai Eminovici se mistuise. 

— Ce te miri? îl mângâie camaradul cu faţa ciupită de 
vărsat. A zburat... Asta se vede că-i în firea lui... Nu-l rabdă 
mult într-un loc. 

— Mai bine. 

— Ce spui? 


— Poate că-i mai bine... 

Ciupitul de vărsat strânse din umeri. Celălalt comediant a 
cules de jos un boţ de hârtie. L-a desfăcut încet. Cunoştea 
scrisul. Era o hârtie plină de ştersături şi îndreptări. Dar tot 
se mai desluşeau unele rânduri: 

Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară. 

Scăldată în cristalul pârâului de-argint. 

Să văd... 

„„„să am o casă, tăcută, mititică, În valea mea natală ce 
unduia în flori... 

XI. 

Piatra prăvălată atunci, într-un amurg de vară, a prins 
muşchi, s-a învălit cu ierburi. Face acum parte din vechea 
aşezare a locului. 

Izvorul tot aşa clipoceşte argintiu; mintă adie un miros tot 
aşa de rece! Şi ferega uriaşă tot aşa îşi încovoaie foile 
zimţate ca o iarbă din alt veac al pământului ori din alte 
ţinuturi fierbinţi, de la miazăzi, cum se văd în gravurile 
atlasurilor, Mihai înaintă un pas. Îşi zâmbi sieşi cu 
neţărmurită fericire. 

Parcă n-a trecut un an de-atunci. Îl mai aşteaptă oare? Se 
mai gândeşte oare la el? Ce-are să spună când îi va răsări 
înainte: „lată că m-am întors! mai credeai tu? Tu...” 

Îşi luă locul vechi pe piatră. Netezi cu latul palmei scaunul 
catifelat acum de muşchi - jâlţul ei. Pare că-i aude râsul. S-a 
aplecat deasupra apei. Se văd răsturnate în oglindă 
vârfurile de fagi, nourul alb, cerul de cicoare - se vede şi 
chipul lui cu ochi arzători. Zâmbeşte chipului din apa 
clară... Ce neastâmpăr! Peste-un ceas, peste două, vor fi 
iarăşi împreună aici. Şi-i va răsuna râsul argintos, şi-i va 
răsuna glasul argintos. „Iu! Povesteşte-mi ce-ai văzut, pe 
unde-ai fost, tu...” Numai de-ar găsi-o singură! De nu s-ar 
nimeri iarăşi oaspeţi ca altădată! ... 

Departe, în adâncul pădurii, pasărea necunoscută de- 
atunci fluiera cu aceeaşi grabă, sfârşea tot aşa ultimul viers, 
de mântuială, cerându-şi iertare: „Vezi bine, mai am de 


cântat şi aiurea. Nu pot întârzia. M-aşteaptă... M-aşteaptă 
cum eşti aşteptat şi tu...” 

Mihai întinse braţele. Strânse văzduhul la sân. 'Ioate se 
săvârşeau ca într-un vis dulce. Mai este, da, mai este o 
blândeţe pe lume. 

Ieri, când a ajuns acasă, pentru a preîntâmpina întrebările 
şi mustrările, a scos din strai şi a despăturit atestatul de la 
Sibiu şi scrisoarea lui Neculai. Bietul Neculai cel prost şi cel 
bun! Ca să-l scape, a îndrugat acolo toate poveştile 
închipuite şi neînchipuite în acel răvaş. Măsluind adevărul a 
istorisit cum că Mihai ar fi venit la dânsul încă din 
primăvară. Cum s-a aşternut cu temei pe învăţătură. Cum a 
ţinut să le-ascundă toate acestea celor de-acasă, după 
rugămintea lui Mihai, ca să le fie bucuria mai mare şi alte 
multe din aceeaşi urzeală. 

Căminarul a cântărit răvaşul în mână, l-a întors pe-o faţă şi 
pe alta, a mormăit şi l-a iscodit cu ochii. Îi venea să creadă 
şi nu prea... Dar atestatul cu parafe şi sigilii stătea 
mărturie. Acela nu măsluia adevărul... Toate s-au petrecut 
ca într-o visare lină. Învăluirea privirii de mamă, mâna 
netezindu-i fruntea, aşternutul alb şi perna moale... 
Dezmorţită pe sfert a aflat-o şi pe Harieta. S-a târât 
sprijinindu-se în cârji până afară... Pe pătucul din pridvor 
au stat şi-au povestit până târziu, târziu, după ce-a răsărit 
luna... Se auzea glasul bun din casă, întrebându-i cu 
îngrijorare: „N-aţi mai isprăvit? Mihai, Harieto, nu vă e frig? 
„„„ Nu vă este somn?” De câtă vreme nu l-a mai întrebat 
nimeni dacă nu cumva îi e frig şi dacă nu-i este somn? De 
câtă vreme n-a mai dormit într-un pat cu aşternutul alb? Se 
ridica într-un cot înainte de a adormi ca să pipăie țesătura 
de in, să-şi scufunde pumnul în perna puhavă de puf... lar 
azi, după-amiază, nu l-a cercetat nimeni unde pleacă, nici 
de ce pleacă... N-a fost nevoie să se furişeze. Au înţeles toţi 
că-l cheamă locurile vechi, lacul din codru, prisaca lui moş 
Miron, poienile cu jucăuşile veveriţe. Nu bănuiau că mai 
ales altceva îl cheamă... Poate că singură Harieta 


presimte... L-a privit atât de stăruitor, cu o dojană atât de 
tristă în ochi! ... Dar ce poate să ştie, ce poate să priceapă o 
copilă oloagă, care zace de trei ani în pat şi care abia 
începe din nou a învăţa să se ridice copăcel? I-a adus cărţi. 
Are să-i citească sara poveşti. Au să citească împreună... Şi 
târziu, poate că are să-i destăinuiască şi povestea lui... Căci 
e-o poveste mai plină de încântare ca toate. 

Mihai se aşeză în genunchi. Îşi răcori obrazul. Îşi netezi 
părul. Se oglindi în apa limpede. 

Iar zâmbetul nu-i pierea de pe chip. Îl încercau numai 
gânduri şăgalnice. Acuşi va răsări în capătul potecii, cum a 
mai venit el şi altădată, într-o primăvară, când se scuturau 
florile de păr sălbatic şi un mâţ vărgat se juca nebunatic cu 
umbra unui fus. Zăvozii n-au să-l latre. Îl cunosc. Nu l-au 
uitat. Şi fata de zână are să se încrunte la el, abia 
stăpânindu-şi râsul: „Cine eşti dumneata? Vezi-ţi de drum!” 
Pe urmă, are să zvârle fusul şi furca, are să-i sară înainte şi 
să-i cuprindă grumazul cu braţele: „Tu, Mihai! Când ai 
venit! Cum ai venit? ... De când te-aştept pe tine, tu!” 


Mihai porni voios înaintea unei asemenea întâlniri, pe care 
de-atâtea ori o trăise în vremea din urmă, în gând şi prin 
vis. 

Poteca se arăta mai neumblată în acest an. Crengile îl 
biciuiau peste obraz, îi tăiau calea, îl alungau îndărăt. Mihai 
nu le simţea. 

Cu o mare fericire, mergea spre o mare fericire. 

Se miră că nu l-au întâmpinat zăvozii cu glasuri de bună 
venire. Aproape de căsulia lui Pătru Toader Gânj, încetini 
paşii ca să nu-şi dezvăluie graba. Îl pătrundea treptat o 
nelinişte fără pricină. Toate erau cum au fost şi toate-i 
păreau nelămurit schimbate. 

Un câne necunoscut zvâcni în sfârşit rânjind. Mihai trecu 
fără să-l privească. Şi cânele dădea înapoi pas cu pas. 

O babă, necunoscută şi aceea, ieşi în prag, cu palma 
straşină ochilor. 

— Bună ziua, mătuşă. 

— C-a hi sară de-amu! ... 

— Atunci, bună sara! 

Mihai tăcu. Baba tăcu. 

Cânele tărcat şi colţos, mârâia înăbuşit, cu tresăltări, ca 
tunetul unei furtuni care se depărtează. Mihai cătă spre 
fereastră. Lipseau ochii negri iţindu-se după perdea. 
Lipseau şi muşcatele roşii. 

— Cauţi pe cineva? întrebă baba, coborând treapta de pe 
prispă şi apropiindu-se. 

Avea nasul cocârjat cu fire ghimpoase de păr, în gingiile 
ştirbe mai păstra înfipt un singur dinte care-i trecea peste 
buza de jos. Tot aşa îşi închipuise altădată Mihai că sunt 
vrăjitoarele din poveştile sale. Ciudat... Îi venea greu să 
răspundă. Îngăimă în silă: 

— Caut... îl căutam pe badea Pătru... 

Baba chicoti un râs uscat în dintele negru şi lung: 

— Dacă pe badea Pătru al dumitale îl cauţi, apoi atunci mai 
ai ceva de umblat... Să-ţi pregăteşti ochinci cu talpa de hier 
şi cârji de oţăl... Şi numai după asta să purcezi la drum... 


Mihai căută ceva să se razeme. Baba alungă nişte pui 
care-o îmboldeau cerându-şi codina de sară: 

— Huci! Bată-vă boala să vă bată şi mânca-v-ar uliul, că nu 
vă mai săturaţi! ... 

Apoi se-ntoarse către drumeţul cel tânăr şi-i adaogă 
lămuriri: 

— Pricep că nu eşti din partea locului. Altminteri ai şti 
ceea ce ştie tătă lumea... Află că jupân Pătru al dumitale o 
schimbat de casă şi de stăpân. L-o cam mătrăşit boieru! ... 
Amu suntem noi în locul lui... Moşneagu, cu mine şi cu 
ginerile... Că n-ave boieru nevoie de slugă cârtitoare şi pusă 
pe zurbă... Nu că i-am luat noi locu, da şi în afară de asta, 
pot spune fără păcat că-şi prăpădise măsura şi minţile... El 
îi trăge numa cu vodă Cuza încoace, cu măria-sa încolo... 
Până ce-o agiuns zvon şi la urechea boierului, de l-o trimis 
să-i deie pită măria sa vodă Cuza... Aşa că degeaba îl cauţi 
dumneata pe-aici. 

— Atuncea-i în sat, la Baisa ori la Vlădeni? ... 

— Ndec! făcu baba, clătinând din cap. 

— La Breliuieşti? 

— O ţâră mai depărtişor! chicoti baba, gata să-şi zvârle 
dintele în văzduh de atâta veselie. Află fătul meu, că Pătru o 
intrat la gros, ca unu care s-o sumeţit împotriva puterii 
boiereşti ş-o ridicat palma să pălească obrazul de vechil... 
Asta se plăteşte şi o plăteşte ăl Pătru al dumitale, la leşi, 
unde i-o fost pofta boierului să-l trimată... 

Baba se plecă să culeagă de jos un gătej şi prinse a alunga 
iarăşi orăâtăniile care-şi cereau tainul. 

— Huci! Bată-vă mama dracului de cobăi! 

Mihai îşi şterse fruntea. Întrebă aproape în şoaptă: 

— Dară nevasta lui, lelea Frăsina? ... Aveau ş-o nepoată... 

— Lelea Frăsina? apoi cine mai ştie unde-i lelea Frăsina, 
că atunci când era mare şi tare, nu-i mai agiungeai cu 
prăjina la nas... Bănuiesc că s-o dus după ella leşi şi că bate 
ulițele acum pe la cei boieri, să-l scape de la butuc... Asta-i 


cu lelea Frăsina... Cât despre nepoată? ... Vorbeşti despre 
cea subţirică şi negricioasă? ... 

Mihai clătină din cap, încuviinţând. 

— Apăi, cum să-ţi spun? ... La dânsa n-ai s-agiungi nici 
dacă-i pune ochinci cu talpa de hier... O plecat ceva mai 
depărtişor decât tăţi ceilalţi... A chemat-o la el marele 
Dumnezeu... Asta-i încă de-acu să tot hie două luni. O zăcut 
o săptămână şi gata o fost... Da ce ai, maică? Să-ţi dau o 
căniţă de apă? ... Doamne fereşte, că i-o venit ameţală! ... 

Mihai se clătină. Cu mânele întinse alungă întunerecul 
dinaintea ochilor. 

Într-o încordare pe care nu şi-o bănuise atât de vârtoasă, 
se scutură, se păstră în picioare, nu se prăvăli la pământ. 
Dar nici nu mai rămase s-asculte glasul fonf. 

Cu braţul îndoit din cot la frunte, ca un om care se apără 
de urgia cerului, fugi pe poteca neumblată în acest an, 
biciuit de crengile subţiri - aceleaşi câte-i aţinuseră calea la 
venire. Fugea împleticindu-se; iar cânele tărcat îl lătra din 
urmă, clănţănind colții rânjiţi. 

Pe piatra lor a căzut. 

Pe stânca prăvălată atunci, învăluită acum în ierburi şi 
muşchi, intrată într-o veche aşezare a locului, ca să-i 
aştepte şi să-i primească în atâtea amurguri, în atâtea nopţi 
- tinereţea lor întreagă: o veşnicie. 

A căzut cu obrajii în palme. 

A lunecat apoi cu fruntea lipită pe piatra unde-a stat ea. 

Lacrimile au udat piatra. 

Pasărea necunoscută a venit pe-o creangă să-şi fluiere 
viersul şăgalnic. L-a văzut cu mirare surpat şi îmbrăţişând 
stânca. A tăcut şi-a plecat aiurea. 

S-a ivit şi-o ciută la adăpătoarea iazului, cu puiul călcând 
mărunt lângă coapsă. S-a oprit lărgind ochii umezi - uimiţi. 
S-a depărtat într-agale aiurea. Şi două veveriţe au coborât 
aproape de tot, legănate în hamacul subţire al crengilor, 
gata să dănţuiască în văzduh pentru dânşii ca şi altădată, 
când ea ducea degetul la buze, şoptindu-i uşor: ssst! ... L-au 


zărit singur. L-au zărit fără faţă, cu ochii ascunşi, cu umerii 
zguduiţi de suspine. S-au uitat una la alta, cu lăbuţele duse 
la piept, într-o nedumerire şi parcă într-o spaimă. N-au 
priceput. Au fugit. Toţi au fugit, toate-au fugit; lăsându-l 
singur, îngenuncheat peste piatră cu obrajii scăldaţi în 
lacrimi ca oceanul amare. 

Un ceas a trecut? Mai multe? 

Când s-a ridicat, pădurea întreagă era schimbată; lumea 
întreagă era schimbată. 

O mare şi spăimoasă tăcere încremenise codrul deşert. Nu 
adia frunză, nu ciripea pasăre somnoroasă în cuib. Nu 
plutea nici o umbră uşoară, venind să s-alăture de banca de 
piatră. Nu răsuna nici o umbră de glas; nici o umbră de râs 
argintos. 

Nu mai avea cine atinge unda prelucie a apei. 

Dar fără ca nimeni s-atingă unda, lumina de lună, vârfurile 
de fag, cerul şi sclipirea rece a luceafărului, steaua lui, 
toate erau turburi acum, înecate acum, ca într-o oglindă 
pentru totdeauna împâclită. 

XII. 

Ningea alene, cu fulgi mari şi moi. 

Mihai Eminovici ridică ochii de pe foile scrise mărunt. 
Rămase cu obrazul sprijinit în palmă, cu privirea pierdută 
pe ferăstruie. Urmărea un fulg, şi altul, şi altul. 

Trei zile chiuise viscolul în hornuri, rostogolise trâmbele 
de zăpadă dinspre Prut şi Nistru, se opintise să măture 
Cernăuţii din loc, să smulgă străşini şi să trosnească ramuri. 

Trei nopţi a vegheat fără somn, după ce în van încerca să 
adoarmă răsucindu-se în pat, suflând în lumânare şi 
aprinzând-o iarăşi. Se ridica, scormonea tăciunii din sobă, 
zvârlea un braţ de lemne, asculta vaierul şi mugetul şi 
zbaterea urgiei de-afară care răspundea în el. La masa 
veche şi lustruită de coatele altor înaintaşi la paza 
bibliotecii gimnaziştilor români, migălea slovă mereu 
ştearsă şi îndreptată. Întorcea ochii la jăratecul din sobă, la 


văpaia jucăuşă; dar flacăra nu-l încăl-zea. Nimic nu-l mai 
încălzea. 

Acum, în sfârşit, legănata plutire albă, pătrunsese şi 
aceasta în el, aşezându-i în suflet o melancolică pace, 
asemenea câmpiilor alb-înmărmurite după viscol, când 
peste troienele vânzolite şi-ntoarse şi strămutate în iureş, 
începe iarăşi a ninge domol. 

Fulgii se agăţau molatec în crengi. Îmbrăcau pomii cu 
florile pădurii de-argint din basm. Aşterneau pe coperişul 
casei din faţă unde zăcea în pat domnul Arune Pumnul; 
aşterneau un vestmânt tânăr, feciorelnic şi odihnitor 
ochiului. 

Mihai Eminovici gândi în visare cât de greu i-ar fi cuiva să 
creadă că sub acoperişul acesta luminos, dincolo de zidurile 
veselite de dalba ninsoare, un om îşi aşteaptă moartea cu 
zilele şi ceasurile numărate. Viaţa de-aievea fâăureşte aşadar 
şi ea amăgiri pentru ochi, ca trupa pribeagă a 
comedianţilor care din pânze spoite şi scaune şchioape, 
durau o sală de strălucit alai împărătesc. 

Unde-or mai fi prietenii lui, comedianţii? ... 

La începutul iernii, toate i-au aşteptat aici pregătite de 
către românii cernăuţeni într-o nerăbdare zadarnică. Trupa 
doamnei Fani Tardini însă n-a mai venit. Călătoarele păsări 
pribegeau aiurea, purtate de alte viscole. 

Poate mai bine că a fost aşa! Sufletul său nu-i mai căuta. 
Nu-i mai dorea. Ceva se năruise în el. Se năruise orice dor 
de viaţă, de oameni, de locuri. Altădată îl zbuciuma un 
veşnic neastâmpăr. Acum întindea mereu mâinile să-mpingă 
dinaintea ochilor un întuneric. 

Sfârşitul verii şi luna dintâi a toamnei le-a trăit la Ipoteşti 
într-o deznădejde care-i încleşta pumnii împotriva puterilor 
fără îndurare câte ocârmuiesc legile lumii, ale vieţii şi ale 
morţii. Fugea de oameni, de fraţi, de-ntrebările Harietei, de 
prietenii lui bătrâni de altădată, de joaca veveriţelor şi de 
plavia de pe lac. 


Se târa ca o vietate rănită a codrului la izvorul cu lespedea 
veche, cu tufa de mintă şi cu frunze de feregă zimţate. Se 
târa să privească îndelungi ceasuri cu bărbia în pumni, la 
luciul apei care se turbura de-un vârf de picior nevăzut. 

Pe urmă a crescut în el izbăvitoarea poruncă să se 
depărteze de tot ce-i mai amintea nopţile lor cu lună 
argintoasă. 

A ajuns iarăşi aici. 

A găsit adăpost în mocnita cetăţuie a cărţilor şi 
ceasloavelor adunate de dascălul Arune Pumnul pentru 
ucenicii întru limbământ şi cuvântământ. Din nou s-a 
cuibărit într-o vizunie iernatecă. 

Dar sufletu-i nu-şi mai aflase pace şi somn. 

Au trecut peste el sărbătorile Crăciunului fără să le ştie; 
Anul nou fără s-audă urăturile şi pocnetele de harapnic. S-a 
zvârcolit în nopţile de viscol, sugrumat în cuşca prea 
strâmtă. 

Iar liniştea şi pacea i-au venit deodată, abia în această 
dimineaţă, poate fiindcă s-a ogoit urgia de-afară, poate 
fiindcă şi-a uşurat în sfârşit inima de-un geamăt până acum 
tăinuit, încredinţându-l hârtiei. 

Mihai Eminovici îşi întoarse ochii de la priveliştea lină şi 
albă, la slovele mărunte de o sută de ori îndreptate şi 
şterse: 

Nu plâng a ta moarte ci mai fericesc. 

O rază trecută din caos lumesc. 

Căci nu scim de este în lume mai bine. 

A fi sau nu îi... 

Pe vânăta-ţi buză nu văd Dumnezeu... 

Pe vânăta-ţi faţă nu-i scris Dumnezeu... 

Cuvintele nu-l mulţămeau. 

I-au eliberat într-adevăr amarul ca un pumn încleştat pe 
buze, care-i înăbuşea suspinarea şi acum s-a desprins. 
Moarta parcă era mai puţin moartă. Dar slovele înşirate pe 
hârtie, încă tot nu sunau cum tremuraseră în el. Îşi pregăti 
o foaie neatinsă şi pana de fier, pentru alte îndreptări. N- 


avu parte de ele. Se auziră paşi scârţâind în zăpadă, trecu 
prin faţa geamului o umbră astupându-i lumina, bătu un 
deget în uşă: 

— Hai, că te cheamă domnu profesăr! 

— Îndată, Măriucă. 

Mihai îngrămădi hârtiile în sertar, îşi îmbumbie rocul şi îşi 
petrecu pieptenele degetelor prin păr. 

Afară, slujnica ridicase obrazul în ninsoare lăsând fulgii să 
se topească în genele lungi. Surâdea fericită de această 
alintare, fiindcă era tânără, sănătoasă, fără întortochieri de 
suflet şi de gând; fiindcă era proaspăt tocmită la stăpân şi 
n-o lega nimic de bolnavul pe moarte ca să aibă de ce-l jălui. 

— Mândru mai ninge! ... spuse cu ochi râzători. Acuma, la 
nOi, în sat... 

Mihai păşi pe lângă ea cu buzele strânse şi cu fruntea 
posomorâtă. 

Fata se strâmbă în spatele lui, vorbindu-şi singură: 

— Aracan de mine, că posacu-i! Pare-ar fi de optzăci di 
ani... 

Şi iar întinse obrazul gâdilării de fulgi. 

Posacul bibliotecar al gimnaziştilor români din Cernăuţi 
străbătuse ograda de-a curmezişul, îşi scutură ninsoarea 
din păr şi intră în ietacul întunecos. 

Îl întâmpină mirosul de gutui, de leacuri şi de cărţi 
brăcuite. Îl mai întâmpină privirea de cărbune a bolnavului. 

Se apropie de pat în vârful picioarelor. 

Neclintit între perne, cu învelitoarea trasă până la bărbie, 
dascălul îşi purta ochii de la el la fereastră şi îndărăt. Mihai 
îi ghici dorinţa. Desfăcu perdeaua în lături. Năvăli dintr-o 
dată lumina albă. Toată înfăţişarea încăperii, mocnită, 
dospită de căldură şi scufundată în noapte de hrubă, se 
primeni la răsfrângerea feericei ninsori de-afară. Privirea 
bolnavului stăruia încă. Mihai deschise geamul. Pe obrazul 
verzui al domnului Arune Pumnul licări un tremur de 
înviorare. Cu buzele desfăcute sorbi şuvoirea rece şi 
umedă. 


Şopti: 

— Mulţămesc. Ea nu vrea... Nici uă dată nu vrea... „Ea” - 
adică Pumnă. 

Bolnavul urmă: 

— Acuma-i plecată... În târg e plecată... 

Mihai clătină din cap, semn că ştie. O văzuse plecând. 
Cunoştea că numai în lipsa ei, omul pe moarte din pat 
cuteza să-şi îndeplinească o nevinovată dorinţă. 

— Ninge foarte frumos... îngânară buzele vinete. Foarte 
frumos... Aceasta eu n-am observat până acum... De ninge, 
de-i soare, de-i primăvară... Eu n-am văzut nici natura, nici 
obieptele câte m-încongiură. Eu numai carte şi-nvăţăciunea 
preleginţielor... 

Bolnavul se opri răsuflând greu. Îl orbea lumina de-afară. 
O descoperea prea târziu. Mihai închise geamul. Trase un 
scaun lângă pat. 

Întrebă: 

— Vreţi să citesc ceva astăzi? 

Era şi aceasta o dorinţă pe care o îndeplinea numai în 
lipsa Pumnei. Elevul citea profesorului foile din Principate, 
Familia de la Pesta; poeziile adunate din gura poporului, în 
satele româneşti din preajma Braşovului şi Sibiului, din alte 
sate, principătene, în drumurile sale la-ntoarcerea spre 
casă. 

Bolnavul scoase mâna descărnată de sub învelitoare şi 
clătină degetul ridicat, ducându-l la inimă. Nu-i cerea inima 
asemenea lectură. Îi făcea rău, ca lumina orbitoare de- 
afară. Aproape tot scrisul cel nou însemna o osândire a 
învățăturilor sale. Şi, în pragul morţii, îi rănea inima cu o 
îndoială. 

Căută ochii elevului. Îl privi îndelung, în tăcere. 

Târziu de tot spuse: 

— Eminovici... tu ştii... Eu te-am iubit cu sânţitive 
părinteşti... Poate câte uă dată şi peste măsură... Durere! ... 
Am văzut că drumul tău este altul. Nu este al meu; este al 
tău... Dar pre drumul acesta, al seu, trebuie să meargă 


fiăcarele, carele vrea să păşiască cătră ajungăciunea 
meniciunii sale, care este cultura; desvoltăciunea, 
învăţătura şi deplinăciunea sufletească morală... Dorindu-ţi 
tot binele de-n inimă curată, îţi spun pre patul de moarte: 
de învăţăciunea mea poţi să te lepezi! ... Aceasta este 
soarta învăţăciunilor, să urmezie neapăravăr uă 
schimbăciune răspunzătivă schimbăciunii împregiurărilor... 
Dar să nu-mi părăseşti îndreptarul carele l-am urmat în 
viaţă... Să nu uiţi amoarea precumpăţivă pentru năciune... 
Pentru aceasta am trăit de-n copilărie... Pentru aceasta am 
suferit la Blaj... Acollo e Roma noastră... La Blaj, la câmpia 
jurămintelor de la 48... 

Un timp, bolnavul a tăcut. Mihai Eminovici afla o ciudată 
asemănare între dascălul său pe patul de moarte şi între 
prietenul său de anul trecut, comediantul. 

Amândoi, oricât de îndepărtați erau în fire şi în soartă, nu 
trăiau pentru dânşii. Treceau prin viaţă, purtătorii unei 
porunci care le mistuia viaţa. 

Dar nu-şi spuse gândul acesta. Pe bolnav l-ar fi mâhnit 
poate o astfel de-asemuire. 

Domnul Arune Pumnul se căsni să se răsucească într-un 
cot. Căută cu mâna sub pernă. Scoase o carte legată în 
scoarţe de piele. Căzu îndărăt cu faţa în sus, cu cartea pe 
piept. Dezmierdă îndelung tartaşul lucios, plimbând 
deasupra degetele străvezii. 

Deodată şi-o rupse carne din carnea sa, întinzând-o 
elevului: 

— 'Ţine-o! ... Păstreaz-o, Mihai Eminovici! ... Nu te despărţi 
de dânsa... E cartea cea de pe urmă, pe care o mai citesc eu 
noaptea, când nu mă vede doamna Pumnă... Ea vine de la 
părinţii mei sufleteşti... Mi-a dat-o un călugăr din Blaj; un 
elev all lui Petru Maior, all lui Samuel Micu, all lui George 
Şincai... Ea a fost scriptura, îndreptariul meu... Pe dânşii nu 
i-am cunoscut... Muriseră sau mureau când am venit pe 
lume... Însă învăţăciunea lor am voit s-o urmeziu... N-am 


fost vrednicu... Durere! Am fost prea slab în măsure 
curăspunziăţive... 

Mânele lui Mihai tremurau primind cartea, deschizând 
filele. 

Era un tom vechi din Istoria pentru începutul românilor în 
Dacia, a lui Petru Maior, ediţia din 1812. Pe marginea 
paginilor se aflau însemnări şi îndreptări de pana autorului, 
părţi din răspunsurile în latineşte la mincinoasele judecăţi 
ale austriacului Kopitar. Pe alte foi albe, legate la începutul 
cărţii, se aflau gândiri şi amintiri de pribegie, scrise de pana 
lui Samuel Micu, a lui George Şincai. Mărturiile unei frăţii 
vechi de luptă, a unor oameni demult odihniţi în veac. 

Ei trecuseră, învăţăturile lor se clătinau; dar sămânţa 
credinţei nu căzuse pe piatră stearpă. 

Lacrimile curgeau pe obrazul elevului; o lacrimă se 
rostogoli şi pe obrazul pământiu al dascălului. 

— Acuma, te rog să mă laşi singur, Mihai Eminovici... 
Închide perdelele! Lumina nu mai e pentru mine... 

Mihai făcu din nou întunerec. Apropie fruntea de mâna 
osoasă. Apropie buzele, ca de-o mână rece şi sfinţită de 
mort. 

Păşi în ninsoare, strângând cartea la piept, sub haină, s-o 
ferească de fulgi. 

În lipsa Pumnei, slujnica jună se juca fără de grijă, 
rotunjind în pumn bulgări afânaţi de omăt. Trimise o 
ghiulea care se sfărâmă în umărul posacului bibliotecar. 
Mihai Eminovici nu întoarse capul. Dar nici n-o asupri cu 
vorbe de ocară. 

Începuse pretimpuriu să înveţe că lumea îşi urmează un 
drum al ei peste morţi şi că în mâhnire fiecare om rămâne 
mai singur decât într-un pustiu. 

Peste trei zile, bolnavul s-a sfârşit din viaţă. 

Mihai şi-a stihuit durerea în Laecrimioarele învoeţăeceilor 
gimnaseiaşti de'n Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor 
profesoriu Arune Pumnul raepaeusat într'a 12/24 Ianuarie 


1866. După o lună veni ştire din ţară despre descăunarea 
domnitorului Alexandru Ion Cuza. 

Îl împresurau morţii, căderile, răvaşele cu necazuri de- 
acasă, sfioasele mustrări ale Harietei. 

Se adânci în el. Şi când se simţea mai părăsit, într-o zi de 
începutul primăverii, deschise cu zvâcniri de inimă foile 
Familiei de la Pesta. Îşi silabisi cu nesaţ numele în straiul 
nou al tiparului: Eminescu, Mihail Eminescu... 

O bucurie năvalnică risipi toate duhurile vrăjmaşe şi 
sumbre, câte i-au închis într-un an zările. Cerul a fost 
deodată mai albastru, lumea deodată mai blândă. 

Morţii i-au pierit pentru o vreme din ochi, din amintire, din 
gând; s-au retras tăcuţi, înfăşuraţi în giulgiu, sub lespezile 
lor. 

O clipă, Mihai Eminescu şi-a spus că e acum ca fata de 
ţară, voioasă şi de-o crudă fără de grijă, care-şi întindea 
alintată obrazul şi genele fulgilor moi, atât de aproape de 
patul unde murea un om. Mustrarea a pâlpâit plăpândă. S-a 
şters. 

A zecea oară a despăturit foaia să-şi citească stihurile cu 
glas tare şi numele în straiul cel nou al tiparului: Mihail 
Eminescu. 

XIII. 

Pe la sfârşitul lui mai, în faţa birtului La calul alb din 
Marosvâsărhely, capitala comitatului Maroş-Torda, poposise 
o brişcă înaltă, muntenească, de unde-au coborât doi feciori 
în port olah din părţile Bicazului. 

Flăcăii erau ninşi de colb, buimăciţi de hurducările roţilor, 
cu mădularele înţepenite de nemişcarea între sacii şi 
traistele cu merinde. 

Drumul fusese lung şi anevoios; până la Blaj se mai 
întindea pe atâta. 

Dar osteneala se dovedea cu prisos răsplătită de 
minunăţia priveliştilor. Cei doi tovarăşi s-au dezmorţit deci 
ca dulăuaşii în hârjoană, s-au ajutat să-şi scuture unul altuia 
grosul pul-berii - şi, socotindu-se îndestul de chipeşi pentru 


a lua loc cu cinste la o masă de ospătărie orăşenească, au 
intrat tropăind cu toată sumeţia tinereţii care-şi ascunde 
sfiiciunea. 

Veneau de-acasă, rumeni şi bine hrăniţi, punga şi-o 
simțeau căptuşită cu oarecare florini, la Blaj îi aştepta 
Seminarul Teologic cu vechi şi bune prietenii. Lumea era a 
lor. 

Au întins prânz mai lung, cu snoave, amintiri şi plănuiri de 
viitor, în faţa unei pântecoase glăji cu vin de Târnave. 

Într-acel timp, păşi pragul un tânăr cu faţa smadă şi cu 
părul dat în şuviţe lungi pe spate. Căută cu ochii un scaun 
slobod. Şovăi în cumpănă; iar fiindcă la celelalte mese 
ospătau şi cinsteau numai săcui cu mustăţile răsucite în 
sfârc până la ureche, se apropie de locul unde a auzit graiul 
românesc. 

Îşi ceru învoire, rostindu-şi numele: 

— Mă recomand Mihai Eminescu. 

Seminariştii se cercetară fugar din privire. Drumeţul nu 
era uşor de orânduit într-o categorie anume de oameni. 
Purta straie sărace şi ponosite, pantalonii cam scurţi şi 
strâmţi peste ciobote; toată averea într-o desagă la şold. 

Din gulerul cămăşii de în, se înălța însă un cap cu fruntea 
boltită şi cu ochii adânci, umezi şi îngânduraţi, cum nu se 
prea întâlnesc în tagma vânturătorilor de drumuri. 

— Placă! încuviinţă unul din ei, arătând scaunul liber. 

Apoi îşi rostiră la rândul lor numele: 'Teodor Cojocariu şi 
Ion Cotta, candidaţi teologi la seminariul din Blaj. 

Ochii junelui sclipiră într-o tresăltare de bucuroasă 
surprindere: 

— Din Blaj, cu adevărat? 

— Da, mă rog. 

— Şi mergeţi cumva spre Blaj? 

— Minten plecăm, că ne-adastă baciul Văsălică Bugneru, 
să-i descărcăm numaidecât ferdelele de fărină pentru ţipăi 
şi clisa! îl încredinţă cu un surâs mucalit Cojocariu, făcând 


ast-fel glumeaţă pomenire despre unele obiceiuri bătrâne 
din chiverniseala şcolilor vlădiceşti. 

— La Blaj am pornit-o şi eu! ... mărturisi cu evlavie 
drumeţul. 

Părea că n-a luat aminte la nevinovatele năzuiri de a socoti 
în derâdere o găzduire pe hrană adusă de-acasă, cum o 
cunoştea şi el din viaţa-i de gimnazist şi privatist. 

Repetă, stăpânit de un singur gând: 

— La Blaj am pornit-o şi eu... Într-acolo merg de două 
săptămâni. Şi încet mă mai apropii! ... Fiindcă eu vin ceva 
mai de departe decât dumneavoastră, domnilor! 

După asemenea început cu bănuitoare stânjeneli şi pipăiri, 
s-a legat însă îndată prieteşug şi voroavă. 

Candidaţii teologi au făcut semn lui Pistă, băiatul de birt, 
să mai aducă un pocal şi să schimbe canta cu vin de 
Târnave. Tânărul străin a gustat din vin, a deşertat pocalul 
până la fund şi trecându-şi mâna prin pletele învolburate la 
ceafă, a prins a istorisi cum a purces el apostoliceşte din 
târgul Cernăuţilor, peste văi şi peste munţi, ca s-ajungă la 
cetatea sfântă a românismului şi la câmpia jurămintelor de 
la 1848, după îndemnul lăsat cu limbă de moarte de 
dascălul său, Arune Pumnul, odihnit astă-iarnă întru 
Domnul. 

Şi având el dar plăcut de povestaş, glas cu învăluiri calde 
şi ochi care ştiau să vadă ceea ce altora scapă, seminariştii 
au uitat ceasul plecării. 

N-au băgat de seamă când s-a deşertat birtul de muşterii 
care şi-au şters mustăţile de vinars şi unsoarea 
papricaşului, le-au răsucit falnic până la urechi şi s-au 
depărtat bocănindu-şi botforii spre treburile lor. N-au băgat 
de seamă nici când s-a deschis de două ori portiţa ornicului 
de lemn din părete, lăsând să se ivească un cuc negru şi mic 
ca o jucărie, pentru a fluiera cu dojană ceasurile şi 
jumătăţile. 

Toate aceste apropiate amănunte şi-au pierdut fiinţa. 
Ascultătorii trăiau, auzeau şi vedeau altceva. 


Pe rând, se prefirau sub ochii lor mâhnite târguri 
bucovinene, cu şiruri de case sărace, unde tremură într- 
amurg flacăra lumânărilor înfipte în sfeşnice de alamă cu 
şapte braţe. Pe urmă rămânea târgul îndărăt; se deschidea 
un drum însorit de ţară, cu scârţâit melancolic de cară şi cu 
flori ofilite în colb. Munţii în lumină, râuri săltânde printre 
stânci nante. Sate ardeleneşti cu bisericuțe afumate de 
lemn; un castel de grofi păzind sumeţ miile de jugăre de pe- 
o culme de brazi; o moară pe apa Murăşului; un pârâu 
clipotind sub o cruce de piatră. Se amestecau întâmplări 
năzdrăvane, popasuri la iobagi cu inima şi cu uşa deschisă, 
o horă aici, o cântare de buciumaşi dincolo; dar şi multe zile 
de lipsuri, când drumeţul se furişa să doarmă în poduri cu 
fân şi pleca mai departe, în zori, cu pântecul gol, lătrat cu 
vrăjmăşie de zăvozii sălaşurilor săcuieşti. 

Despre asemenea pătimiri tânărul nu purta amintire 
oţărâtă. 

Povestind, lepăda zgura întâmplărilor vitrege şi stăruia cu 
deosebire asupra celor de-o dulce blândeţe şi asupra unor 
frumuseți pe care seminariştii atunci le aflau întâia dată... 
În viaţa lor de ţară văzuseră destule răsărituri de soare, 
destule nopţi cu lună. Cu ele au deschis ochii. Ascultaseră 
destule doiniri şi chiuituri. Cu ele au crescut. Se 
deşteptaseră şi dânşii în cântecul ciocârliei, pe-o claie de 
fân jilăvită de rouă. 

Toate însă au rămas să zacă scufundate în nelămurită 
negură. 

Acum toate înviau deodată într-altfel de lumină. Când o 
asemuire cu o legendă ori cu o zeitate mitologică. Când o 
amintire din hronici bătrâne. Când un stih din nepieritorii 
poeţi ai lumii. 

— Mult trebue să fi umblat dumneata! grăi cu entuziasm 
Ion Cotta. 

— Cam mult... 

— No, că şi cărţi cetit-ai bugăt! 


— Destule... Cam toate câte se aflau în biblioteca 
gimnaziştilor români din Cernăuţi şi o bună parte din 
biblioteca gimnaziştilor nemți. 

Seminaristul fluieră a mirare. Celălalt adăogă: 

— Şi mândru ştii spune! Parc-ai fi poet... 

— Poate că sunt... 

Zâmbind, Mihai Eminescu duse mâna la desaga vărgată de 
la şold. Era gata să scoată revista de la Pesta şi s-o întindă 
mesenilor. Îi stătea pe buze mărturisirea că în afară de 
poezia tipărită a mai trimis şi altele, că a scris una de 
duioasă despărţire, închinată Bucovinei, cea de-a doua ţară 
a sa. 

Dar nu-şi iertă această îmboldire a deşertăciunei. Deschise 
un carneţel şi începu să însemne cuvintele câte i-au sunat 
plăcut şi erau întru totul localnice, pierdute pentru graiul 
românesc de aiurea. 

La rându-le, teologii se simțeau din nou stingheriţi. 

Acum pentru altă pricină. 

Nu prea ştiau în ce chip s-ar cuveni să vorbească unui june 
care umblase, citise şi cunoştea atâtea. 

În tăcerea bâzâită de muşte, a zuruit lanţul ceasornicului, 
a scârţâit uşa şi a răsărit cucul de lemn negru să mai 
vestească o jumătate de oră. 

Birtaşul moţăia într-un cot. Printre mese se plimba agale 
un motan mare şi fumuriu, frecându-se de picioarele 
băncilor. 

— Fumaţi, domnule Eminescu? întrebă unul din 
seminarişti, ca să spună ceva. 

— Aş fuma... Însă mi-a cam suflat vântul prin pungă. 

Cei doi prieteni se înţeleseră din ochi. 

Mai curajos, Ion Cotta luă asupra sa o delicată sarcină: 

— Dacă nu-i bai, să vorbim ca între amici, domnule 
Eminescu. Aveţi lipsă de bani? 

Mihai Eminescu zâmbi unei amintiri. Ridică un deget de pe 
carnetul cu însemnări, cum arăta lui moş Onufri la K. K. 
Ober-Gymnasium: „Un puişor... o piţulă...” 


— Un florin? înţelese Ion Cotta. Că nu-i cap de ţară, tune-i 
drac de florini! ... Acuma îi ai, şi minten i-ai spesat. le rog 
frumos, domnule Eminescu, să primeşti împrumut un florin. 
Mi-l dai înapoi la Blaj, când te-i îndemâna de bani. Nu-i 
grabă! Şi mai rogu-te una! Poftim a mere cu noi! ... Avem 
loc, iar compania unei persoane întelighinte ca dumneata 
numai că ne onorează... 

Aşa s-a strâns de-aproape prieteşugul între drumeţi. 

Calea au făcut-o împreună. Seminariştii deschizând gura 
sacului cu amintiri de-acasă şi cu iznoave de şcoală. 
Tovarăşul cel nou, ascultând în tăcere, parcă şi-ar fi istovit 
toată pofta de istorisire şi vorbă, la birtul Calul Alb din 
Marosvâsărhely. Asculta, cerceta cu ochi gânditori 
priveliştele şi trecea mereu însemnări în carnetul său tainic. 

La Dicio-Sânmărtin, aflându-se iarăşi la masă în faţa cantei 
cu vin, pe Ion Cotta nu-l mai răbdă inima şi cercă să 
iscodească rostul acestei îndeletniciri: 

— Domnule Eminescu, iartă mă rog o întrebare. Ce tot 
găseşti dumneata atâta de scris, de l-ai întrecut pe 
reverenţia-sa protopresbiterul Berivoiu, când face controlă 
la calculaţiile cassarului? 

Mihai Eminescu era cu pocalul în mână. Privi în zare 
culoarea pală a vinului, ca paiul de ovaz. Nu-şi muie buzele 
cum pornise. Aşezând pocalul jos, ridică încet ochii la cei 
doi seminarişti... Zâmbea ca un om hârşât de experienţe, 
când se pregăteşte a vorbi unor copii mari şi simpli, 
crescuţi departe de mistuitoarele vâltori, într-o nevinovată 
şi fericită ignoranță. Socotea cu toate acestea că proaspeţii 
săi prieteni, meritau în sfârşit un semn de încredere. 

Spuse, tărăgănând cuvintele: 

— Unul dintre dumneavoastră s-a dat cu părerea că ştiu a 
povesti ca un poet... 

— Io! făcu Teodor Cojocariu. 

— Dumneata. Şi-am răspuns: Poate că sunt poet! Ei bine, 
domnilor, aflaţi că într-adevăr sunt poet! ... Nu poate... Sunt 
cu adevărat! Aşa a vrut steaua mea... 


— Noa-zău! Atuncea tot poezii scrii la carnet? Am văzut de 
la început, da m-am codit spune... 

Poetul zâmbi de atâta naivitate: 

— Nu, domnilor! Poeziile nu se pot scrie într-o brişcă, în 
duruitul roţilor şi în zarvă... Fac altceva. Adun materialul, 
Însemnez un cuvânt care sună bine sau nou. Trec la izvod o 
zicală, un obicei al locului. Strâng aici cântecele poporului. 
Nici nu vă închipuiţi, ce comori nesăcătuite sunt doinele şi 
baladele noastre! De-acolo, de la ele, trebuie să se 
hrănească poezia... Pe urmă, însemnările am să le folosesc 
cândva, când are să le vină ceasul şi rândul... 

Ion Cotta întrebă: 

— Şi vă cujetaţi să daţi poeziile la publicat în foi? 

— Poate că m-am cugetat. Poate că unele s-au şi tipărit... 

De data aceasta, Mihai Eminescu trase desaga de la şold şi 
înfăţişă mesenilor revista din Pesta. Cu neţărmurită uimire, 
seminariştii cetiră versurile şi numele săltat în ochii lor de 
prestigiul tiparului, ca numele lui Andrei Mureşanu ori al lui 
Iosif Vulcan, directorul Familiei. Priviră cu respect, peste 
foaie, straiele sărace, fruntea înaltă şi pletele lungi. 'Toate se 
lămureau acum pe deplin. Aveau tovarăş de drum un june 
ales şi iubit de muze. Întâia oară vedeau de aproape o 
asemenea făptură. 

Până la Blaj au căzut în muţenie, ferindu-se să turbure 
meditaţiile poetului. Nu s-au mirat deci prea mult, când în 
deal deasupra Blajului, Mihai Eminescu a scos pălăria şi a 
rostit o prea poetică închinare: 

— 'Te salut, Roma-mică! Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că m- 
ai învrednicit s-o pot vedea... 

De sus, de pe creasta Hulei, Blajul se arăta într-adevăr ca 
o mică şi sfântă cetate a bisericilor şi şcolilor, cu turle 
printre livezi şi cu ziduri albe de aşezăminte cărturăreşti. 

De aproape, priveliştea s-a cam schimbat. 

Pe Câmpia Libertăţii păşteau turme trândave de bivoli. 
Trândave erau şi cele două 'Târnave, cu apele mâloase şi cu 
malurile de lut. Opidul fiinţa numai cu numele. Se desfăşura 


ca un sat ceva mai mare, cu uliţi prăfoase şi cu o piaţă 
unde-au fost răsturnate câteva căruţe cu prund. Teologii au 
aflat deocamdată cortil la baciul Văsălică Bugneru. 
Drumeţul cel mai de departe a plecat să cerceteze cu 
nerăbdare mânăstirea Sfintei Treimi, chiliile călugărilor, 
trapezăria, seminariul şi gimnaziul, adăposturile vlădicei 
pentru şcolarii săraci. 

Vestea adusă de cei doi tovarăşi de călătorie s-a împrăştiat 
repede. 

S-a ştiut de îndată şi cu mare vâlvă că venise din Cernăuţi 
un învățăcel al lui Arune Pumnul, poet şi mare cetitor, 
pribeag care aduna cântecele poporului într-un carnet şi 
cunoştea pe degete scripturile cronicarilor din Principate. 
Teologii şi gimnaziştii se dădeau în lături din faţa junelui cu 
plete şi cu straiele ponosite. S-au socotit în deosebită cinste 
când i-au putut vorbi; iar văzându-l lipsit de putinţa 
spesărilor, l-au poftit în găzduire cu o mare dragoste. 

Mihai Eminescu a aflat astfel de la început câţiva prieteni, 
o altă bibliotecă la îndemână, un alt moşneag cu dar de 
băsmuire: măgărarul seminarului, Niculai Mihu din Veza. 

Plutea în văzduhul Blajului amintirea unor cărturari de 
legendă. Vasile Neagoe, călugăr pe vremea episcopului 
Petre Pavel Aron, care, orb de la vârsta de doi ani, învățase 
pe de rost Ceaslovul, Psaltirea, lestamentul vechi şi nou, 
Aca-tistele şi Octoihurile, de-a fost asemănat cu 
preacuviosul alexandrinian Didim şi a fost rânduit aşa, fără 
vedere, dascălul la şcoala românească. Vasile Filipan, de pe 
vremea vlădicului Bob, care, după învăţătura de latinist şi 
de teolog, ajunsese în aspre lipsuri căruţaş la Cluj. Acolo 
aflându-se el într-o zi cu carul de mărfuri, a auzit despre un 
examen riguros de la Academia de filosofie şi jure. A intrat 
cu ţundra în spinare şi cu biciuşca pe umeri, a dat 
cuviincioasă ascultare examenului şi tot aşa de cuviincios a 
cerut învoire comisiunei să pună şi el câteva întrebări într-o 
latinească mai strălucită decât a învăţaţilor profesori în 
robă medievală, spre uimirea guverna-torului de faţă, 


excelența sa baronul Gyorgy Bânffy. lar cărturarul cu strai 
de iobag fiind invitat la prânz de guvernator, ştirea a ajuns 
până la urechea vlădicului Bob, care s-a ruşinat că nu l-a 
ştiut preţui şi l-a chemat să-l numească profesor la 
Academia teologică şi canonic. Amintirea acestora se 
alătura la amintirea triumvirilor Samuel Micu, George 
Şincai şi Petru Maior; la amintirea vrednicilor urmaşi, unii 
rămaşi la faţa locului, alţii risipiţi la Sibii, la Braşov, la Arad, 
în Principate, pentru a purta cuvântul de deşteptare al 
lătinismului. 

Dincolo însă de aceste legende şi figuri măreţe, şcolarii îşi 
duceau o viaţă a lor fără strălucire, îngrămădiţi câte patru 
şi cinci într-o încăpere, pipând duhană de rând şi jucând 
cărţi, bând vinars şi muncindu-se să viclenească severitatea 
dascălilor. 

Mihai Eminescu se ţinea la o parte de asemenea trai. 

Rătăcea pe malul Târnavelor uneori singur, alteori cu 
vreun nou şi rar prieten. Împrumuta cărţi de la altul. 
Aştepta în van un răvaş cu bani de la căminar. În dorul 
lacului din codrii Ipoteştilor se scălda în iazul Chereteului şi 
simţea cum pe fiecare zi se îndepărta de hotărârile cu care 
pornise la drum din Cernăuţi. Nici aici nu se dovedea şcoala 
mai prielnică decât K. K. Ober-Gymnasiul domnului director 
Ştefan Wolf. 

Pe la mijlocul verii, teologii şi gimnaziştii s-au rărit. Au 
plecat pe la casele lor, unde-i aşteptau îndestulări şi bucurii 
de vacanţă, în sate cu rude, cu hore şi clăci la seceră şi la 
coasă. Se pomeni mai singur şi se văzu de prisos. Îl lăsau 
straiele şi încălţările. Se hrănea cu poame şi cu fiertură din 
mila credinţerului la fundaţia pânei, binecuvântată 
orânduială întemeiată de vlădicul Aron, părintele 
sărmanilor şi ctitorul şcolilor. 

O mângâiere îi aducea revista de la Budapesta, unde-şi 
afla iarăşi slova şi numele tipărite, cu stăruitoare îndemnări 
să mai trimeată şi alte stihuri. 


Vraja Blajului însă se destrăma, ca şi urzeala straielor. Mai 
falnică se arătase Mica-Romă în închipuire ori de sus, din 
depărtare, de pe vârful Hulei. 

Într-o noapte, când se culcase flămând în podul grajdului 
de la seminar, s-a ivit în lumea somnului, prietenul său 
vechi, comediantul. 

Era îmbrăcat într-o manta purpurie de doge şi-i făcea 
semn de chemare cu mâna: „Unde-ai plecat? De ce ne uiţi? 
„.. Te aşteptăm... Vină!” 

Dimineaţa şi-a scuturat fânul din păr, zâmbind chemării. 

Blajul era posomorât în lumina tomnatecă. Un canonic îi 
privi cu asprime vestmintele de cerşetor. Îl lătră un câne. În 
piaţa cea mare din faţa gimnaziului, vântul rostogoli un 
vârtej de frunze moarte. Înalt pe cerul vânăt, un stol de 
păsări călătoare scria o săgeată către miazăzi. 

Mihai Eminescu îşi pregăti desaga la şold, se opri să-şi ia 
rămas bun de la măgărar. 

— Domnul cu dumneata, dragule! îi ură Neculai Mihu, cu 
acelaşi glas prietenos al baciului Trofim, al unchieşului 
Miron de la prisacă, al lui Onufri şi al lui moş Leonte Hudici. 
Umblă sănătos şi nu ne uita! ... 

Mihu aştepta poate să-l vadă întorcând faţa la răscrucea 
drumului şi fluturând mâna. 

Dar călătorul nu mai căuta înapoi. 

Îndată, în colbul carălor, a fost numai o pată sură, 
depărtându-se pe calea Sibiului, de unde drumul cobora, pe 
Olt, la vale, spre ţara veche. 

CARTEA A PATRA. 

I 

Când a păşit bariera Bucureştilor, pe-un drum hlisos şi 
străjuit de pocite bordeie, Mihai Eminescu a fost străbătut 
de-un fior fără pricină. 

Şi tot fără pricină deosebită - poate numai fiindcă se 
încrucişase cu o lingurăreasă smultă, bătrână şi cu 
revărsările de cărnuri otova în zdrenţe soioase - îşi aminti 
un eres auzit în copilărie de la baba Chiva Lefteroaia: 


— Haoleo, coconule mic! Nu râde, că asta-i ştiută. De te 
scutură frig din senin, atuncea fugi de locul hăla, fiindcă nu- 
i pentru dumneata. 

Pribeagul a surâs în sine, strângând din umeri. Era ciudat 
doar că-şi aduce aminte de casă, de Ipoteşti şi de eresurile 
copilăriei dintâi, tocmai acum, la capătul drumului. 

A încetinit pasul, ca să se pătrundă de înfăţişarea uliţelor 
şi a oamenilor. 

Nimic nu vestea un târg mare; o cetate de scaun domnesc. 

Casele strâmbe se iveau răzleţ semănate printre vii şi 
grădini, despărțite de smârcuri şi râpi lutoase. Pe tăpşanele 
de gunoaie zăceau stârvuri umflate cu burţile în sus. 
Săcălile şi chervanele cu mărfuri braşovene împrăştiau 
cârduri de gâşte, înaintau lătrate de potăi zburlite, se 
încurcau la răspinteni în mare zarvă de răcnete, pocniri de 
bici şi opinteli. 

Se zăreau mijind în pometuri biserici multe, dar fără 
măreție. Multe erau şi hanurile cu bolți, cu împrejmuiri de 
zid şi ceardacuri genoveze cu stâlpi. Trecuseră pojaruri 
peste ele şi mai păstrau urmele de funingine, înnăditurile 
de şindrilă nouă şi albă, peste cea mucedă şi căptuşită cu 
muşchi. 

Un timp, drumeţul s-a oprit să privească slăvită apă a 
Dâmboviţei. 

Râul şerpuia printre sălcii pletoase, se răsfira înconjurând 
ostroave cu mori, se aduna gâtuit sub poduri înalt arcuite 
de lemn. 

Un danci cu pantaloni sumeşi - intrase în mâl până la 
genunchi şi, vânăt de frig, pescuia cu undiţa într-o 
nemişcare de gravură veche. Alţii se bălăceau mai departe, 
între gu-noaie de grajd şi hârburi. Bătu tânguios un glas de 
clopot. Se năpusti în chiot pe-un pod, un poştalion cu 
tălăngi şi surugii călări. 

Toate într-o lumină turbure de noiemvrie, cu norii cerului 
apropiaţi de pământ, sprijiniți în turle şi-n plopi fără frunze. 


Abia când a răzbit pe podul Mogoşoaiei, unde duruiau 
roţile caleştilor împroşcând chifteala noroiului de sub bârne 
desciolănate, rătăcitorul a cunoscut oarecare amestec încă 
nemaivăzut. 

Se înălţau palate cu parcuri, alături de coşcovite 
magherniţe. Se învecinau schituri şi cafenele, cârciumi şi 
maidane cu spinării, prăvălii cu ferestre late şi o temelie în 
ruină de unde întindea mâna un orb calic. Se învălmăşeau 
călăreţi în mândre costume şi simigii în şalvari; diligenţe cu 
şase cai înaintaşi tăiau calea echipagiilor cu lachei şi 
arnăuţi pe capră. 

Larma omenească se dovedea într-adevăr mai aprigă 
decât oriunde aiurea; mersul şi glasul trecătorilor mai 
stropşit. 

Un birjar spân croia cu biciul spinarea unui golan desculţ. 
Golanul se izbea piept în piept cu un domn coborât din 
cupeu şi îmbrăcat după ultima modă apuseană: joben, 
pantaloni prăzulii şi sticlă rotundă în ochi. Spilcuitul scăpa 
sticla în şnurul lat, icnea o sudalmă neaoş valahă, îşi 
culegea bastonul de jos şi schimbându-şi într-o clipă chipul 
vânăt de mânie în zâmbire suavă, saluta până la pământ 
două cucoane cu obrajii de crin, hurducate pe teluri, în fund 
de caleaşcă. 

Adierile de odăgaci şi paciuli se stingeau copleşite de 
duhnetul mustăriilor, de untura sfârâită a grătarelor şi de 
miasma băltoacelor verzi-coclite. 

La distanţă numai de-un stânjen alături, se deschidea o 
curte boierească: drum până la poartă aşternut cu nisip 
gal-ben, trăsura cu armăsari arăbeşti la scara cu trepte de 
marmoră, lacheu cu mănuşi albe şi livrea albastră tivită cu 
fir. Şi iarăşi un plăcintar cu tava pe cap. Şi iarăşi o mustărie, 
un mahalagiu cu pantalonii creţi şi cizme de iuft, un ofiţer 
de dorobanţi, o babă cu broboadă, un rândaş fluierând, 
călugări cu mătăniile în mână şi ţaţe cu papuci, haimanale 
în durligi şi domni cu pălărie nantă, un sacagiu răcnind 
jalnic: Haap! Haapăăă! 


Drumeţul care atâtea târguri cutreierase, cu atâtea corciri 
de naţii şi de porturi, întâia oară pomenea o asemenea 
stranie împestriţare de sălaşe şi tagme, de calicime şi 
strălucite vestminte, de obraze subţiri şi de ţigani lăieşi cu 
tingirea de aramă în spate. 

A stat rezemat de-un zid, să se dezmeticească din uluire. 

Tot ce se vântura sub ochi şi-i sfredelea auzul, depăşea 
zugrăvelile altora. Cernăuţii, Sibiul şi Braşovul se arătau a fi 
rămas în urmă, strâmte dar bine închegate şi rânduite 
aşezări occidentale, faţă de bălţătura, de duhoarea şi 
vânzolirea de bâlei ţarigrădean din scaunul ţării. 

Noaptea l-a apucat aşa, în neclintire înmărmurită, lângă 
peretele galben şi slut. 

Oraşul s-a scufundat în beznă străpunsă de rare şi 
fumegoase felinare. Ici, o fereastră luminată. Dincolo, un 
maidan cu urlet de câini. Şi prin uşi deschise de cârciumi, 
şuierul spintecat al naiului şi vaierul unui țambal. Cârmea o 
droşcă, dondănea un beţiv, se prelingeau pe lângă uluce 
umbre nelămurite, zângăneau săbii şi pinteni. Pe urmă, o 
înjurătură răguşită spărgând întunerecul. 

Toate au răspuns în el, chinuindu-i somnul cu vise 
spăimoase. 

Nu întâia oară a dormit într-un pod de han necunoscut, 
pe-un aşternut de fân, cu desaga tare sub cap: foile de la 
Pesta, caietele de stihuri, două-trei cărţi şi tomul dăruit de 
dascălul său pe patul de moarte. Nu întâia oară se culcase 
fără să aibă în minte o dezlegare pentru ziua de mâine... 

Viaţa rătăcitoare l-a învăţat să lase întâmplărilor această 
grijă. Şi întâmplările se îndurau să-l izbăvească de 
deznădejde în ceasul al doisprezecelea. La Sibiu, când s-a 
aflat în mijlocul uliţei, cu fruntea deşartă de gând, în faţa 
sasului bălan cu mustăţile în şfichiuri de cânepă care i-a 
lămurit că fratele său Neculai cel prost şi bun, plecase 
aiurea fără să lase ştire încotro, nu s-a găsit oare un prieten 
neaşteptat să-l îmbrace, să-l găzduiască şi să-i dea 
îndreptări pentru ţară? În drum, în satele din Oltenia şi din 


Valabia nu i-au înlesnit oare hrană şi adăpost, alte întâlniri 
şi întâmplări tot aşa de vrednice a intra în rândul 
minunilor? Nevoile lui erau puţine. Ştia să rânească un 
grajd şi să ţesele un cal pentru un dărăb de pâne; se 
mulţămea cu un culcuş de paie şi de mult cunoştea că în 
lumea cea tăcută şi săracă de oriunde-i suflare românească, 
nu bate un drumeţ la poartă, fără să-i răspundă un glas 
primitor. Nu-l muncea deci teama de-a doua zi, când s-a 
cuibărit în fânul cu miros de câmp. Şi totuşi îndată ce-a 
închis ochii, somnul i-a fost chinuit de vise spăimoase. 

Se făcea că deodată s-a scufundat în mormânt şi că peste 
ţărâna mormântului, peste pieptul lui, trecea ordia 
norodului din cetatea de scaun domnesc; căleşte şi simigii, 
domnul cu sticla rotundă în ochi şi chervanele cu coviltir, 
rândaşii şi ofiţerii cu pinteni, femeile cu obrajii de lilii 
clătinate pe perni de trăsură, şacali şi mahalagii cu 
pantaloni creţi în cisme - necurmată şi vuietoasă mulţime a 
uliţei. Se făcea că toţi îl ştiau cum stă el dedesubt şi cum îl 
înăbuşă apăsarea paşilor şi a roţilor şi a pământului greu; 
dar toţi treceau cu nepăsare şi larmă înainte. 

Vroia să strige şi n-avea glas. 

Vroia să-mpingă în lături învelişul de lut, să scape afară 
liber şi viu, săltând în picioare - dar mânele-i rămâneau moi 
legate de-un blestem. 

Şi-o vedea pe baba Chiva Lefteroaia, căzută la o parte, 
grămadă, puhavă, oloagă şi neputincioasă, clătinând din 
cap şi plângându-l: „I-am spus eu lui Mihăiţă, coconului mic! 
„„. Fereşte de locul unde te-a scuturat un frig din senin, 
fiindcă nu-i pentru dumneata...” îi auzea glasul şi bocetul în 
vis, vroia să scape din legăturile nevăzute, să-şi descleşte 
gura şi să strige: „Nu mai boci! ... Lasă prostiile şi 
eresurile! ...” Buzele îi rămâneau însă ferecate. Baba Chiva 
Lefteroaia îl bocea lângă peretele galben şi hâd. El se afla 
dedesubt, sub noroiul şi bârnele podului; iar trecătorii cu 
inima stocită se vânturau înainte şi îndărăt, călcându-i 
crâncen pe piept... Fiecare pas, duruitul de roţi, fiecare 


lovitură de copită, răspundeau dureros până în măduva 
fiinţei. Fiecare vuiet îi înfigea o ţintă în tâmplă. Şi răcnetul 
sacagiului era prin somn un chin mai cumplit: Hăăp... 
Haapăă! ... 

De ce nu se îndura nimeni să-l scoată de-acolo, să-l 
stropească pe frunte cu un pumn de apă răcoroasă, să-l 
întoarcă la trezie? 

Sacaua îşi huruia roţile pe pieptul lui: Hăă-ăp-hăp! 
Haapaa! ... 

Atâtea femei trec cu surâsul vergin şi cu obrazul dalb, 
molatec, culcate pe perni de carâte! ... Niciuna nu-l aude, 
nu-l simte cum geamătul i-a secat în gâtlej? Unde s-a ascuns 
oare mila şi blândeţea moşnegilor din plaiuri, de-acasă? 
Tropăiesc alte copite de cal pe pieptul zdrobit. Hăăp, 
Haapă! ... E atât de scump un strop de apă, unul singur, în 
cetatea aceasta de scaun domnesc? 

— Hăăăp! ... Haapaaa... 

Cu mânele grele, de plumb, Mihai s-a frecat la ochi în 
culcuşul său din podul de fân. 

Inima îi zvâcnea cutremurată încă de orcanul visului rău. 
S-a frecat la ochi, a cercetat să-şi lămurească unde se află. 
Cu încetul a pătruns lumea de-aievea în el. Un pod cu fân în 
grajdul unui han din Bucureşti. O căldură şi o mireasmă 
molcomă, o întunecime plăcută; florile şi iarba câmpului mai 
păstrând ceva încă din boarea nămiezilor de vară unde s-au 
uscat în brazdă la soare. Un pod de fân aşa cum lăsase el 
atâtea în urmă, începând cu locul de joacă al copilăriei, în 
grajdul de la Ipoteşti, când ridica scara împreună cu Ilie, 
aşteptând chemarea speriată a Harietei. Toate podurile cu 
fân de mai târziu, la Pan Dzierszeck, la gospodarii şi la 
hanurile de pribegie din Ardeal şi din Bucovina, la 
seminarul din Blaj, toate îl primeau ca pe-un oaspe vechi. Îl 
înfăşurau în aromirea ascunzătorilor de-atunci. Poate de 
aceea când intra într-o ogradă, ochii lui căutau întâi spre 
gura podului de grajd şi poate de aceea culcuşul mai cu 
seamă acolo şi-l alegea. 


Vânăta gheară a visului s-a descleştat astfel, lăsându-l să 
se întoarcă într-o lume cunoscută şi prietenoasă. 

Dar glasul din somn dura încă: 

— Hăăp! Hapaa! De pomană, apa! Hăăp! Haapaaa... 

S-a târât cu puteri leşinate până la ochiul bagelei. 

Jos, în curte, un sacagiu împărțea apă de pomană, de 
sufletul vreunui mort. Se înghesuiau slujnici cu doniţi, un 
ucenic de potcovar cu şorţul de piele neagră, lărgindu-şi loc 
cu coatele, o babă clonţoasă cu ulcior de lut, ocărând 
ascuţit un ţigan zlătar cu plete pe umeri. 

— De pomană, apa! Hăăp! Haapaaa! ... 

Mihai zâmbi descleştându-şi fânul poienilor din păr. 

În visul lui nu-i dădea nimeni un strop de apă, nici în 
schimbul unei jumătăţi din viaţă. Afară se împărțea altora 
apă de pomană cu doniţa... 

Poate era şi acesta un tâlc al vremurilor şi locului. 

Pândi când toţi ochii erau îndreptaţi aiurea, se strecură jos 
pe scară şi se amestecă în îmbulzeala celor care aşteptau 
apă de sufletul unui mort fără nume. Îşi răcori faţa şi gura 
din cana zlătarului. 

Apoi, după un vechi obicei de rătăcitor, cutreieră târgul în 
lung şi-n lal. Ca să lege o mai amănunţită cunoaştere. 

Sub cerul sur şi rece, suflat de-un vânt tăios, a dat târcoale 
ruinelor de la Curtea veche şi de la Curtea arsă, bisericilor 
împresurate de grădini şi metocuri, pieţelor cu magherniţe, 
zăvoiului şi heleşteului din Cişmigiu, palatului domnesc, 
hanurilor care-l atrăgeau cu deosebire, fiindcă acolo, între 
grajduri şi surugii, mai lesne îşi putea ochi adăpost pentru 
nopţile câte-l aşteptau. Hanul lui Manuc, hanul Zlătari, 
hanul Beilicului, al Creţulescului şi hanul lui Mercuş, i s-au 
părul cu o prea aspră pază de arnăuţi, greu de răzbit, 
aproape ca hotelurile pentru obraze boiereşti: Hugues şi 
Broft. 

A aflat altele pe Calea Craiovei, pe Podul de pământ, pe 
uliţa Gabrovenilor şi Şelarilor, mai dărăpănate şi sărace, cu 
porţile vraişte şi cu harabale negustoreşti dejugate sub 


şopruri. A prins vorbă cu un cărăuş într-o parte, c-un 
rândaş în alta. Grija culcuşului pe câteva nopţi a fost aşa 
înlăturată. 

Pe urmă, spre sară, l-a alungat o bură vântoasă sub 
ganguri. Ronţăind un covrig, îşi numără mărunţişul rămas 
din florinii binefăcătorului de la Sibiu. Mai avea preţ de 
mâncare pe-o zi şi preţ de-o cafea pe deasupra. Se hotări să 
plătească boieria cafelei de îndată. 

Porni în noaptea tristă. 

Ploaia se cernea măruntă pe ulițele nepavate, strâmte şi 
noroioase, deschise la întâmplare în noianul de case mici şi 
rău zidite. Tropăia în bălți. Apa hleioasă îl împroşca la 
fiecare pas. Din cârciumi şi prăvălii, pătrundea prin 
ferestrele nespălate o lumină murdară, mai slăbită încă de 
perdeaua vânătă a ploii. Din când în când trecea pe lângă 
un geam cu perdele roşii, unde în umbra stacojie se zărea o 
femeie. Se încrucişa cu un romanţios fluierând, cu un 
mitocan ameţit lulea, care îşi făcea de vorbă cu păreţii şi cu 
vântul. Beţivul chiuia răguşit la fereastra roşie. Femeia 
spoită aprindea un chibrit, arătându-şi faţa unsă din gros şi 
sânul veşted şi gol. Beţivul intra. Umbra stacojie dinlăuntru 
se adâncea în întunerec deplin, iar pentru rătăcitorul din 
ploaie, amurgul gândurilor se prefăcea într-o miazănoapte 
de plumb, la cugetul că şi acela se numeşte om şi aceea se 
numeşte femeie. 

Dintr-o crâşmă deschisă străbătea ţârâit schingiuit de 
vioară. 

Junele cu întreg avutul în desaga de la şold, se apropie să 
se uite, şi razele năvăliră prin uşă scăldându-i faţa. O femeie 
cu obrazul înfundat în capişon, îl privea la rându-i din 
negura ploii. Nu era un cap urât acela al lui Mihai, chiar 
după atâtea nopţi şi zile de pribegie. Faţa era de acea 
dulceaţă vânătă-albă a marmurei în umbră, cam trasă fără 
a fi uscată, şi ochii desenaţi în forma migdalei, erau de acea 
intensă voluptate pe care o are catifeaua neagră. Un 


zâmbet fin şi cu toate acestea atât de inocent, trecu pe 
chipul său la priveliştea dinlăuntru. 

Ce era adică? Un băiat de ţigan cu capul mic într-o pă- 
lărie ale cărei margini înfăţişau simbolul nimerit al 
nemărginirii, cu ciubote unde-ar fi încăput întreg în ele şi 
într-un surtuc lung de-i ajungea la călcâi, schingiuia nişte 
strune cu degetele uscate şi cu arcuşul năpârlit. În jurul lui, 
în ţârâiala smucită, un ţigan lung şi rupt, frământa 
pământul cu picioarele goale băgate în papuci largi, 
umpluţi cu paie. O veselie scârbavnică se zugrăvea pe 
chipul dănţuitorului. 

Mihai se depărtă. 

Femeia din ploaia mocnită îl urmări câţiva paşi, îi trecu 
înainte, se opri lângă un felinar şi încercă să-l îmbie cu 
semne. 

Dar rătăcitorul aflase în sfârşit o cafenea. Împinse uşa şi 
intră. Mirosul tutunului, lumina lămpilor fumegânde în 
aerul apăsat, ţăcănitul oaselor de domino şi bătaia 
ceasornicului de lemn, l-au învăluit repede într-o toropire 
după frigul şi ploaia de-afară. 

Aroma cafelei s-a ridicat îmbătătoare în nări, amintindu-i 
altă cafea, pusă de-o mână grijulie pe masa conţopistului de 
la isprăvnicia districtului Botoşani. Mihai făcu o socoteală 
cu creionul pe masa veche şi lustruită. Atâtea luni, atâtea 
zile au trecut de-atunci! ... Ce straşnic s-ar minuna Leonte 
Hudici de povestea peripeţiilor trăite de el în acest timp! 

Ca să-şi alunge gândul van, ridică ochii de pe socoteala 
vană, plimbându-i pe toţi pereţii şi muşteriii cafenelei. 

La mese întârziaseră câţiva jucători de cărţi cu părul 
zburlit, ţinând într-o mână bâţăită de tremur cartoanele 
sleite, plesnind cu degetele din cealaltă înainte de a bate. 
Îşi muşcau buzele fără să rostească o vorbă, cădeau în 
adâncă şi încruntată meditaţie, zvârleau cartea şi trăgeau 
cu sorbituri zgomotoase o gură de cafea ori de bere - semn 
de triumf! Dincolo, unul scria cu cridă pe postavul verde al 
biliardului; altul cu pălăria naltă pe ceafă, ţinând mânele 


unite la spate şi o ţigară lungă lipită la colţul buzelor, se uita 
cu o mare încordare - dracu ştie de ce! - la un portret al lui 
DiebiczZabalkanski, pistruiţ de muşte şi prins strâmb în 
afumatul perete. 

La o masă de-alături, doi oameni mustăcioşi din cinul de 
mijloc, cu gazetele sub cot, dezbăteau cu aprindere 
treburile ţării şi călătoria încununată de izbândă a 
domnitorului nou, care s-a întors de la Constantinopol cu 
firmanul sultanului. Unul tânjea după Alexandru Ion Cuza, 
proorocindu-i apropiata chemare iarăşi în scaunul ţării. 
Celălalt, saşiu de-un ochi, se bătea cu pumnul în piept 
pentru măria-sa principele Carol 1: 

— Fugi neică, d-acilea! Morţii nu se mai întorc dă la 
cimitir... Ăsta e Hohenzollern! 

— Ei şi? 

— Cum: ei şi? Ştii tu ce e ăla un Hohenzollern, Stanică 
neică? ... Un Hohenzollern înseamnă că a supt de la sânul 
mumei arta d-a guverna. O are în sânge, Stănică! ... Văzuşi 
cum îl învârti pe sultan? Ceac-pac, în două mişcări i-a luat 
piuitul! ... 

— Şi Cuza parcă... 

— Slăbeşte-mă cu parcă... Ce Cuza, parcă? 

— Îl iubeşte ţara, Naie! Nu-l lasă! ... Nu-ţi spuse nimic 
rezultatul alegerilor? 

Saşiul pufni în râs, clătinând rămăşiţa băuturii pe fundul 
paharului: 

— Ha-ha! Mă omori de-un ceas cu rezultatul alegerilor... 
Ce mare scofală ai găsit în rezultatul alegerilor, de mă tot 
pisezi? 

— Are cântec, mă frate-mio. 

— la cântă-l, să sfârşim o dată! 

— Are cântec, fiindcă a dovedit negru pe alb că nu s-a 
isprăvit cu vodă Cuza. A treia parte din ţară s-a pronunţat 
ori nu pentru el şi pentru separaţia Moldovei? ... Aud? 

— Ei şi! P-ormă? 


— Să vă văd şi să-l văd pe principele Carol, cum o să 
guverneze cu o asemenea Cameră? ... O treime separatistă 
şi cuzistă, o treime cu roşii sadea şi numai o treime a 
guvernului. Asta-i cântecul! ... Pă unde scoţi cămaşa, Naie! 

— Dizolvăm! 

— Dizolvi pă dracu. 

— Îţi spun eu că dizolvăm... 

— Ei şi! 

— Mă, înţelege o dată că ăsta e mână de fier, mă! Ăsta e 
un Hohenzollern, nu fleac... 

— Care va să zică, domnii noştri pământeni au fostără 
fleac? 

— Nu zic! 

— Nu zici, dar spui. Te vânduşi neamţului, ai? 

— Mă vândui, cum te vânduşi şi tu lui Cuza! ... Vorbim 
politică mare, nu jucăm ciamparalele! Citişi gazeta? 

— "Te cred! 

— Păi dacă o citişi, văzuşi ce spune Europa? Am intrat în 
rândul Europei, mă neică! S-a schimbatără chestia. Un 
Hohenzollern e rudă cu unul, nepotul altuia, cuscrul 
cutăruia. Mâine, poimâine, îl caută ălălalt dă ginere... Toate 
curţile împărăteşti au ochii pă noi... La aia ce zici? 

— Nu zic nimic. 

— Atunci mai luăm un rând? 

— Luăm. 

— Băiatule, înc-un rând. D-alea marile! 

Băiatul aduse încă un rând târşindu-şi papucii. Orologiul 
sună metalic ceasuri târzii. 

Mihai se ridică de la masă. 

Afară ploaia contenise şi prin mrejele de nouri negri, luna 
trecea palidă şi rece. 

II. 

Acestea i-au rămas săpate adânc, amintirile cele dintâi 
despre oamenii şi locurile şi năravurile cetăţii de scaun a 
țarii. 


Peste ele s-au aşternut treptat altele. Unele de-o 
trecătoare blândeţe. Multe, mai amare ca fierea pe buze 
arse de sete. Dar oricâte au venit mai apoi să pună înveliş 
de cenuşă peste înveliş de cenuşă, dedesubt se păstra 
neschimbată numai impresia străină şi rece de la început, 
fiindcă de la început locurile şi oamenii şi năravurile şi 
glasurile i-au rănit până în inimă întreaga-i fiinţă, care 
dintr-o chemare lăuntrică năzuia la limpezi şi line armonii. 

Coborând calea Oltului, pe măsură ce se apropiase de 
târgul lui Bucur, se lăsa furat de-o ameţitoare încredere în 
steaua sa. Pipăindu-şi desaga de la şold eu foile de la Pesta 
şi caietele de stihuri, se bizuia pe minunile câte l-au ocrotit 
nu 0 dată. 

Îl aştepta la Bucureşti o gheţoasă dezmetecire. 

Prietenii lul. Comedianţii, plecaseră. A bătut la uşi închise. 
S-a pomenit rătăcind fără rost, în pragul iernii, pe uliţi unde 
dintr-o mie de trecători nu afla un singur chip cunoscut. lar 
când a zărit ori numai a avut amăgirea că întrezăreşte unul, 
s-a ascuns de el cu o tresăltare de teamă. Era singurul om 
dintr-o mie şi mii, pe care ţinea să nu-l întâlnească şi să nu-i 
afle ştire. 

S-a întâmplat aceasta chiar în ziua a treia după ce-a păşit 
bariera. Isprăvise cel din urmă gologan. Flămând şi istovit 
se oprise să se odihnească pe-o lespede, lângă o bina, pe 
Podul Mogoşoaiei. 

Salahorii şi zidarii dădeau zor să mântuie o casă nouă 
înainte de-a purcede ninsorile. 

Pe punţile de scânduri suiau şi coborau ţigăncile cu căldări 
de var, ţiganii cu rafturile de cărămizi în spate. 

Cânta un cioplitor italian o romanţă melodioasă din patria 
sa. Mihai privea gânditor pereţii cu tencuiala proaspătă, 
lucrătorii cocoţaţi pe schele, opintirea gloabelor jigărite în 
hulubele căruţelor cu pământ şi moloz. 

Încă o casă nouă şi măreaţă, între atâtea altele mărunte şi 
vechi, pitulate sub coperişuri ticăloase. Pentru cine-o 
zideau? Cine avea să se strămute şi să-şi trăiască viaţa, fără 


multele ameninţări şi griji ale celor purtaţi de colo-colo ca 
frunzele toamnei smulse de vânt? O casă nouă are întot- 
deauna la început, ceva rece şi neprietenos. Între pereţii cu 
miros jilav de var, încă nu s-a născut un copil, n-a murit un 
om. Numai cu încetul, mai târziu, zidurile se încălzesc 
pătrunse de suflarea oamenilor; capătă o viaţă a lor. De 
aceea sunt case vesele şi case mâhnite; case care te 
primesc din prag cu un voios „bine-ai venit” şi case care te- 
alungă ursuze. Casa lor de la Ipoteşti... 

Atunci a ridicat el ochii şi atunci i s-a părut că pe uliţă 
trece Iorgu, vorbind cu un alt oştean. 

Glasul aspru şi dunga dintre sprincene erau ale fratelui 
neguros, zăvorât ca o casă neprimitoare. Nu-l văzuse încă 
niciodată în uniformă, fiindcă la Botăşăni vreme de trei ani 
a venit mereu în lipsă-i; nu-l ştia cu tuleiele negre de barbă, 
care-i mai întunecau încă frumuseţea mândră şi fără 
căldură. Aşa că-i rămânea o îndoială. Poate a fost numai 
părere. Dar rătăcitorul tot şi-a ascuns obrajii sub cotul 
îndoit. A aşteptat să se depărteze sunetul săbiei. Când n-a 
mai auzit zângănirea ritmică, a răsuflat ca după o mare 
primejdie. Pe Neculai cel bun şi prost îl căutase el la Sibii; 
de Iorgu fugea. La unul găsea ascultare şi înţelegere; 
celălalt l-ar fi judecat cu îndârjirea căminarului şi l-ar fi 
trimis plocon acasă. Între foame şi asemenea deznodământ, 
mai uşor se împăca el cu foamea. 

Italianul sfârşise de cioplit lespedea de marmură. O netezi 
cu podul palmei, suflându-i pulberea. 

Se depărtă un pas, cu pălăria lată pe ceafă şi cu mâinile în 
buzunările pantalonilor largi de catifea, să-i cuprindă din 
ochi întreaga înfăţişare. Era mulţămit de isprava din acea 
zi. Îşi răsuci caierele mustăţilor, bărbiţa încărunţită de 
praful alb, îşi împinse cu un bobârnac straşina uriaşă a 
pălăriei pe-o ureche; îşi scoase pipa din gură şi pomeni 
numele madonei într-o înjurătură de încântare, apoi dădu 
iarăşi glas romanţei melodioase din patria sa. 


Rătăcitorul fără căpătâi îşi măsură cu jale nimicnicia. 
Râvni la soarta cioplitorului de marmură. 

Cu ce dragoste dezmierdase el luciul alb, florile şi frunzele 
dezgropate cu dalta dintr-un bolovan vânăt şi grunzuros! El 
le-a scos la lumină. El le-a dat viaţă. Îi înţelegea cântarea 
din adâncul pieptului. Nu pierduse o zi. 

Amar îngândurat şi-a târât paşii spre grădina şi lacul 
Cişmigiului. A stat şi acolo la marginea apei, pe-un trunchi 
prăvălit între trestii. N-a prins de veste când s-a lăsat 
noaptea. Vântul toamnei legăna spicele stufului în foşnet. Se 
clătina o luntre legată cu funie. A piuit o pasăre prin somn. 

Oraşul s-a retras deodată foarte departe. Abia răzbătea un 
murmur surd. Nu mai era un necurmat vaier şi chiot de 
glasuri, duruit de roţi, ţăcănit de potcoave. Ci o bătaie 
adâncă de inimă vie. 

Apoi şi răsufletul vântului s-a alinat. S-a descreţit unda 
apei. Stelele cerului s-au aprins una câte una în lac. 
Aceleaşi stele ale nopţilor din Ipoteşti scăldate în iazul din 
codru, în izvorul singuratec de la Baisa, cu tufe de mintă şi 
cu stânca rostogolită alături să rămână un jâlţ pe vecie gol. 
Aici însă ţinta de argint a luceafărului sclipea iarăşi clară, în 
spic de raze reci pe oglinda prelucie. 

Şi tot aşa, cum fără pricină deosebită îl scuturase un fior 
când a intrat pe drumul urât din marginea târgului, s-a 
aşezat în el o linişte mare. 

Toate îşi aveau poate un rost. Erau tâlcuri. 

Îşi aminti tâlcul ascuns al basmului din o mie şi una de 
nopţi, pe care-l povestea el tovarăşilor de gazdă de la Pan 
Dzierszeck. 

Aici, se afla şi el acum ca Aladin orfanul lui Mustafa, din 
cetatea Bagdadului, pe malul Tigrului. Aşa s-au întors 
zodiile. Poate încă nu i-a sunat ceasul să se învrednicească a 
ridica lampa fermecată din grădina subpământeană, cum 
au scris ursitoarele. Îl mai aşteaptă cazne, pătimiri, 
înşelăciuni, mâhniri venite de la oameni şi de la orânduielile 
lor. Ce însemnătate au oare? Destul că undeva, departe, 


cale de patru sute patruzeci de zile pentru caravanele 
cămilelor, o ureche culcată la pământ i-ar deosebi pasul în 
vuietul tuturor paşilor din frământarea fără istov a cetăţii 
de scaun. Chiar dacă un vraci lacom l-ar căuta să-l despoaie 
de darul ursitoarelor cu viclenii şi năprasne, până la sfârşit 
menirea n-are să i-o poată abate, nici smulge. Se află între 
fapte şi lucruri străine şi îndepărtate la întâia vedere, se 
află fără îndoială legături tainice, supuse unor legi încă 
neştiute de oameni. Legi mai încâlcite pentru înţelegere ca 
ieroglifele magilor. Lampa lui Aladin e numai o poveste 
oare? E o povaţă de cuminte călire la toate cumpenele sau 
ispitirile sorții şi împrejurărilor; o povaţă ascunsă în 
plăsmuiri de basm, cum stă sâmburele ascuns în miezul 
cărnos şi aromat al fructului. 

Povestea lui Aladin şi o rece stea cufundată în lac i-au adus 
astfel linişte senină în el. 

S-a ridicat de pe trunchiul prăvălit pe marginea apei şi 
strângându-şi la şold desaga caietelor cu stihuri, s-a întors 
spre hanurile târgului, deplin împăcat cu soarta-i de vreme 
ce nu el, un copilandru pribeag ar putea deocamdată s-o 
schimbe în vreun chip. S-a culcat flămând şi uitase că i-a 
fost foame. S-a deşteptat în zori şi a plecat cu grabă, ca 
spre o întâlnire ştiută. 

Iar o minune bună, îl aştepta cu adevărat. 

Pe ulițele întortocheate din spatele maidanului presărat de 
ruini arse şi de bălării, unde se înălţase pe vremuri hanul lui 
Constantin vodă, un argat ducea de căpăstru doi cai. 

Telegarii erau bine hrăniţi şi cu sânge fierbinte. Nu-şi aflau 
astâmpăr. Ciuleau urechea şi suflau pe nări, la fieştece vuiet 
mai aţâţat. Argatul îi stăpânea anevoie. Câte o dată se 
întorcea cu faţa la cai, călcând de-a-ndărătelea şi cercând 
să-i potolească blând, cu vorba. Un derbedeu îşi găsea de 
joacă, apropiindu-se tiptil şi vâjâind o nuia. Atunci armăsarii 
zvârleau, se smuceau în căpestre, sforăiau mai amarnic. 
Derbedeul rânjea de necazul omului cu mânele prinse. 


Omul se întoarse şi îl privi numai o dată. Dar atât de 
apăsat, încât golanul lepădă nuieluşa şi o apucă într-o 
parte, pe lângă ziduri. 

Privirea aceea o cunoştea de undeva Mihai. Înteţi paşii. 
Tăie calea şi se opri la un colţ, aşteptând. Când omul s-a 
apropiat, înţelese că de data aceasta n-a mai fost amăgire. 
Îl chemă încet, într-un fel de strigăt care nu răsună în afară, 
ci se întorcea înlăuntru, în pieptul zvâcnind de bucuria celei 
mai neprevăzute întâlniri: 

— Alexa! ... 

Omul răsuci numai pe jumătate capul. Se uită de-a coasta 
la tinerelul străin din colţul caselor hâite. Socoti că a fost 
numai o nălucire a auzului şi îşi căută de caii săi. 

— Alexa! repetă Mihai. 

Argatul strânse căpestrele. Făcu un ocol scurt să 
astâmpere armăsarii. Stătu locului cu fiecare umăr străjuit 
de-un cap negru şi frumos de cal. 

Apoi vorbi tot aşa de adânc, într-un strigăt care răspundea 
înlăuntru: 

— Mihăiţă! ... Şi asta-i o minune a ta, Doamne! 

În asemenea chip s-a petrecut în mijlocul cetăţii de scaun 
a ţării, întâlnirea celor doi pribegi din Ipoteşti. 

Alexa n-avea mânele slobode. Deci nu i-a întins palma, nici 
nu l-a cuprins în braţe. Poate că şi cu mânele goale, tot aşa 
l-ar fi întâmpinat. Mirarea şi bucuria le-a pus în tremurul 
surd al glasului. 

În jurul lor se deştepta uliţa negustorească, ieşeau în 
praguri de dugheni săpunarii şi lumânărarii, cavafii 
aşezându-şi în uşă scăunaşele scunde ca pirostiile, 
precupeţi săltându-şi cumpăna cobiliţelor în spate. 

Era ca o întâlnire pe un alt tărâm, a celor care s-au ştiut 
dintr-o altă a lor viaţă, într-un codru cu poieni, cu izvoare şi 
zvâc de veveriţe în crengi. 

S-au înţeles în puţine cuvinte. Alexa a luat-o înainte între 
caii fără astâmpăr. Mihai l-a urmat. Nu s-a mai simţit singur. 

Şi într-adevăr, toată iarna n-a mai fost singur. 


Alexa, ciobanul rătăcitor în lume din deznădejde de 
dragoste, şi-a istorisit cu simplitate povestea. 

Nu-l răbda pământul într-un loc. De cum dădeau muguri 
până se scutura frunza, bătea drumuri întotdeauna altele. 
Se tocmea baci, rândaş, vizitiu; într-o vreme cercase să 
intre frate la o mânăstire. Nu s-a împăcat cu tipicul 
călugăresc. Mai mult îi priau muncile câmpului fără 
statornicire într-un loc. O praşilă de păpuşoi o făcea într-o 
parte. Timpul secerii ori al coasei îl prindea aiurea. 

Pe la sfârşitul toamnei, se trăgea spre târguri. 

Anul acesta o nimerise la Bucureşti. Îşi aflase îndată rost 
de grăjdar la Hanul Şerban vodă. Slujba se dovedea pe 
placul său, bine plătit cu bacşişuri şi tainuri peste simbrie, 
cu slujbă nu grea. Trăia într-un oraş mare (după 
închipuirea lui cel mai mare şi cei mai vavilonic de pe lume), 
dar îşi făcea viaţa între dobitoacele care au mai mult suflet 
decât oamenii înrăiţi, decât o anume femeie. 

Se perindau boierii de la moşii din toată Valahia şi Oltenia, 
negustori de la Braşov, grânari din târgurile Dunării. Mulţi 
se arătau largi la mână, din fudulă deşertăciune; ţineau tot 
din trufie la cai; unii îşi aduceau mai multe perechi, pentru 
plimbările cu întreceri în strălucirea trăsurilor şi 
înhămăturilor după şartul vechi al târgului, încă din vremea 
hospodarilor fanarioți. 

Din toate privinţile n-avea deci a se plânge. Ceauşul 
slugilor îi orânduise o odaie cu despărţituri de grinzi în 
acaretele hanului întins ca o cetate. Acolo a înjghebat el o a 
doua laiţă pentru Mihai. Acolo şi-a petrecut feciorul 
căminarului iarna întreagă. 

leşea de la miros de fân, de cai şi de hamuri, la amestecul 
de duhori şi profumuri a oraşului. Cutreierea uliţi, intra în 
vorbă cu oameni mai bătrâni şi mai tineri din pieţi, cu 
mahalagii şi gospodari din satele megieşe, cu ostaşi şi 
călugări veniţi din schituri depărtate la metocurile 
episcopiilor. Privea pe geamuri luminate de cafenele şi 


birturi; jinduia la cărţile bărbogşilor anticari cu prăvăliile în 
guri de pivniţă. 

Îşi aştepta prietenii săi, comedianţii, dar nu s-arătau. 

Au pornit apoi ninsori şi viscole. A răsunat târgul de 
sprintena clinchetire a zurgălăilor, într-o întrecere de sănii 
şi de înhămături care de care mai mândre, de şube 
boiereşti şi de dulame surugieşti, cum prea bine vestise 
Alexa. 

În cafenele se îmbâcsea fumul să-l spinteci cu mâna. 
Oamenii nu se-ndurau să iasă la viscol şi ger, de lângă 
dogoarea sobelor. Întârziau întărâtaţi la vorbă, discutând cu 
smuncite gesturi înfrângerea franţujilor în Mexic şi politica 
împăratului Napoleon, bugetul votat de Cameră şi inspecția 
prinţului la Curtea de Casaţie, unde coborând pe neştiute n- 
a găsit nici un judecător la datorie, de s-a văzut silit să 
împartă mustrări şi pedepse pentru a se dovedi cu mână de 
fier, un adevărat Hohenzollern. 

Mihai luă ştiinţă de toate acestea vrând-nevrând, fiindcă 
pluteau în văzduhul târgului, ca nicăieri aiurea. 

Într-o zi fierbeau Bucureştii la ştirea că Ion Ghica se 
înfăţişase la Palat cu demisia ministeriului. În alta, treceau 
din om în om zvonuri îngrijorate din Moldova unde se 
îngroşa partidul separatist; şopotiri despre un cuvânt în doi 
peri rostit de baronul d'Avril, consulul Franţei; bârfeli 
despre o despărţenie cu tămbălău în lumea de sus. Pe urmă 
a dat de vorbă balul domnesc, cu opt sute de invitaţi şi cu 
voioasă desfătare, în vreme ce satele bântuite de foame 
amenințau cu răscoala. Opera italiană anunţa Ughenoţii şi 
Norma; la Bossel se înghesuiau ofiţerii împintenaţi şi domni 
în frac să vadă o dănţuitoare celebră în costum de harem, 
care a avut cinstea să joace în faţa înălţimii-sale sultanului 
şi şahului persienesc. O reprezentaţie în folosul lui Matei 
Millo se pregătea la Teatrul cel Mare. Mihai cetea şi 
procetea afiptele cu jalea privatistului din Cernăuţi, de 
odinioară. Dădea târcoale intrărilor în serile de spectacole, 
îmbrâncit de lachei care deschideau calea femeilor 


înfăşurate în blănuri, coloneilor cu bărbi şi mustăţi după 
chipul şi asemănarea împăratului Napoleon al III-lea, 
junilor cosmeticaţi şi hiritisindu-se între dânşii, în subţire 
franţuzească de bulevard parizian. 

Alexa i-a mijlocit oarecare prilejuri să-şi pună la preţ 
meşteşugul de fost pisăr isprăvnicesc, pe lângă mugşteriii 
Hanului Şerban vodă. Întru aceasta a scris răvaşe pentru 
orzari şi negustori cirezari, a ţinut condici la zi pentru alţii, 
a îndeplinit şi slujbă de tâlmaci şi de secretar pentru limbă 
nemţască. 

Îşi câştiga pânea cu pana de fier; iar când n-o câştiga, îl 
aştepta cu mai îmbelşugată cină argatul de grajd, ca unul 
care se înfrupta din merindele dăruite la plecare de 
moşierii şi arendaşii trecători pe la vadul hanului. Caietele 
de stihuri au crescut la număr, împestriţate de ştersături şi 
îndreptări. Deasupra laiţei o poliţă întreagă s-a tixit cu 
hârţoage vechi. 

Când se învrednicea să cumpere o carte, rămânea până 
ce-l prindea noaptea, întins cu faţa în jos pe patul de 
scândură, cu obrajii în palme şi cu ochii în filele gălbejite. 
Prin peretele de bârne străbăteau sunetele surde şi 
cunoscute ale grajdului, unde se înşirau între stănoage 
nenumăratele pe-rechi de cai. Afară vuia curtea de han cu 
sănii care vin şi pleacă; mugeau glasuri de stăpâni mânioşi; 
se încrucişau răcnete de argaţi; izbucnea o voioasă 
chemare de zurgălăi; se prelungea la nesfârşit scrâşnetul 
unui fierăstrău ronţăind monoton butucii. 

Într-un târziu ridica ochii buimăciţi de cetanie, se răsucea 
într-un cot. Avea nevoie de o încordare ca să-şi lămurească 
unde se află; să se întoarcă pe pământ din plăsmuita lume a 
cărţii. Îşi făcea socoteală că trece şi prin iarna aceasta într- 
o altfel de amorţire. 

Bun şi grijuliu tovarăş era Alexa! Un frate mai mare, chiar 
Neculai cel blând şi prost nu l-ar fi strâns de pe drumuri cu 
mai neprihănit drag. Dar tăcut şi întunecat tovarăş! De câte 
ori a încercat să-i pomenească despre oamenii şi 


întâmplările din Ipoteşti, îl rugase să-l cruţe cu amintirile. 
Cădea într-o împietrire. Tot ce-avea el de spus, isprăvise 
când şi-a istorisit pribegia şi când l-a pus în cunoştinţă cu 
rosturile şi obiceiurile hanului. Gândurile nu le destăinuia. 
De-i pregătea o veste bucuroasă, se descărca de ea fără 
risipă de vorbă: 

— Este un sas... 

Ori: 

— Dă fuga, aşteaptă un mocan de la Brăila... 

Aceasta însemna că oblicise el un sas de la Sibiu ori de la 
Braşov care avea nevoie de tâlmaci, sau un mocan chiabur 
cu turme pe Bărăgan ori în luncile Brăilei, în căutare de 
scriitor pentru răvaşe şi jalbe. 

Încolo, glasul şi-l păstra mai mult pentru dobitoace. Le 
simţea mai aproape de suflet. 

Se întâmplau ceasuri când buzele lui Mihai ardeau să-i 
spovedească iubirea îngropată la Baisa. Îi sunau încă 
vorbele moartei, din noaptea cu lună, pe piatra de la izvor: 
„Eu sunt dintr-un neam cu Alexa, ciobanul cel care a plecat 
în lume dintr-un amar de dragoste... Aşa-i dragostea în 
neamu nostru, un blastăm...” Alexa nu ştia că nepoata-i 
zace acum în pământ. Nu ştia că Pătru Toader Gânj, chihaia 
pădurilor, a fost trimis la nedreaptă ispaşă. Nu vroia să afle 
nimiic, despre nimeni, din depărtările unde a crescut şi a 
trăit, unde sara pe deal buciumu-i sunase cu jale. 

Şi tovarăşul său gândea mâhnit la ciudăţenia acestei 
osânde. 

Îi zvârlise vânturile din aceleaşi locuri în acelaşi loc. Se 
găseau acum ca ostatecii barbari smulşi din pământul 
Tracici de la apa Istrului, şi mânaţi de legiunile 
proconsulilor, în surghiun, la Roma, cetate străină. lar o 
pomenire alinătoare despre ţara lor şi codrii lor, nu-i era 
îngăduită. Tăcerea le pecetluia gura şi punea zid între 
dânşii. 

Mai neogoit la vorbă era nepotul ceauşului de slugi, Tilică 
Brăboiu, şcolar în cel din urmă an la colegiul Sfântu-Sava. 


Fecior de vădană dintr-un ţinut muntean de podgorii şi 
livezi cu pruni, fusese adus la oraş din fragedă vârstă şi pus 
la învăţătură. Unchiul nu dăduse greş în alegere şi 
socoteală. Tilică Brăboiu ţinea fruntea clasei, nu-l făcea de 
ruşine şi se dovedea isteţ peste poate. Trăia într-o chiţimie 
lăturalnică a hanului, adunând şi el cărţi şi ceasloave, cetind 
şi el pe nerăsuflate într-o mare patimă pe care Mihai a 
preţuit-o îndată ce l-a cunoscut. 

Numai că nepotul vătafului de slugi căuta şi afla altceva în 
cărţi. 

Toate îi suflau îndemn şi puteri pentru o aprigă luptă a 
vieţii cu nesăţioase plănuiri de viitor. Târgul de scaun al 
ţării era pe placul său. Îl cerceta, îl pipăia, îl iscodea ca pe-o 
cetate ce se cuvine cucerită şi întru aceasta e bine să-i 
scormoneşti din vreme toate intrările şi ieşirile, alcătuirile 
şubrede şi metehnele norodului de baştină. 

Într-o zi, când treceau împreună prin faţa casei de pe 
Podul Mogoşoaiei, unde Mihai văzuse italianul cu pălăria cât 
roata de car admirându-şi singur lespedea cioplită de 
mânele sale, nepotul ceauşului s-a oprit înălţând din 
sprincene: 

— Frumoasă clădire! 

— Frumoasă... încuviinţă Mihai. 

— Şi pare a fi bine împărţită! 

— Tot ce se poate... urmă a încuviinţa Mihai, cu 
desăvârşită nepăsare, căci dacă frumuseţea unei case nu-l 
lăsa rece, buna ori nechibzuita împărţire a încăperilor nu 
intra în firea lui s-o vadă şi s-o preţuiască. 

Tilică Brăboiu înţelegea însă altfel lucrurile. 

Îndată începu să înconjure zidurile, să se urce pe 
mormanele de zăpadă, să numere odăile după ferestre şi să 
ia cu paşii măsuri în lungime şi lăţime. 

Clădirea nu era încă locuită. Cu toată graba lor din 
toamnă, meşterii nu izbutiseră să încheie anumite 
orânduieli de amănunt. Dar capitelurile de marmură 


străluceau scăldate de soarele iernii, în vârful coloanelor de 
la intrare. 

Mihai le recunoscu, mărturisind cu încântată bucurie: 

— Minunat lucru! Se vede că au fost săpate de dalta unui 
adevărat artist... 

— Despre ce este vorba? 

— Capitelurile de marmoră... 

— Astea sunt florile de pe colivă! ... Casa mă interesează. 
Nu m-aş da nici eu în lături dă la aşa ceva... 

Mihai cobori ochii uimiţi de la coloanele albe, la nepotul 
ceauşului de slugi. 

Era un băietan bine legat, cu păruşi creţ, fără dulceaţa 
vârstei în obrazul colţuros şi nestrujit, cam prea oacheş şi 
cu mustaţa pretimpuriu înfiripată; cu ochii scăpărând însă 
de viu neastâmpăr. Crescuse din mila unui unchi slugă 
peste slugi şi râvnea la palate cu săli de recepţie şi 
capiteluri de marmoră! Aceasta era încă o faţă nouă a 
târgului şi a oamenilor din târgul de scaun domnesc. Mihai 
vorbi cu o fluturare melancolică de zâmbet: 

— Îmi aduc aminte... Astă-toamnă, într-o sară de 
noiemvrie, am văzut eu meşterul care-a dăltuit frunzele şi 
florile acestea... Atunci i-am pizmuit mulţămirea din ochi... 
Ah! N-aş dori altă fericire în viaţă... Să simţi că din mâna ta 
a ieşit un lucru desăvârşit, să-l dăruieşti lumii. 

— De ce să-l dăruieşti? întrebă indignat Tilică Brăboiu, ca 
unul ce era stăpânit de-un crunt simţ al proprietăţii. 

— E un fel de a vorbi... 

— Un fel de a vorbi cam vag, Eminescule! Dacă este cineva 
pe care să-l invidiez într-adevăr, ăla e stăpânul casei... Halal 
dă el! Meşteri nu e greu să găseşti, dacă ai cu ce-i plăti... 

— E şi acesta un fel de a vorbi... 

— Este! Recunosc. Însă mai puţin vag decât al tău! 
Drumul până la han l-au făcut războindu-se cu tinerească 
pasiune pe această deosebire de înţelegere a vieţii. Cetiseră 
aproape aceleaşi cărţi. Se slujeau în argumentare aproape 


de aceleaşi nume ale aceloraşi scriitori şi filosofi, trecuţi 
prin priceperea lor încă turbure. 

Dar aceeaşi sămânță de gândire, încolţise în fiecare 
întraltfel, pregătind alte roade. 

— Eminescule! îi profeţi nepotul ceauşului. Dă-mi voie să-ţi 
spun una şi bună, amical. Eşti condamnat să nu faci nimic 
pe lume cu ideile tale! 

— Nimic, în ce fel? ... întrebă Mihai zâmbind. 

— În singurul fel în care un om îşi poate asigura sau nu 
viaţa şi fericirea! Ce-ţi folosesc lecturile, dacă te ţin în nori? 
Viaţa o trăim pe pământ, amice Eminescu! 

— Mai mult sau mai puţin... 

— Ba foarte mult pă pământ şi foarte puţin în nori. 
Priveşte în jurul tău... Cei care trăiesc în nori se duc cu apa 
la vale... Dă şapte ani, dă când m-a adus neica Tase la Hanul 
Şerban vodă, am învăţat să văd multe... Acilea, pe loc, 
numai de la lumea câtă se freacă în fiecare zi. În şapte ani 
am văzut cum scad unii şi cum se ridică alţii. Cutare boier, 
căra cu el trei perechi de cai, ca să zboare cu dânşii în 
nori... Acum a ajuns la droşcă hârbuită şi la două gloabe dă 
se clatină pe picioare... Cutare orzar cerea un singur pat 
într-o cameră cu alţi muşterii străini, dă mâna a treia... 
Acum scoate pungociul doldora dă galbeni şi nu-şi iese din 
minte pentru atât. Calcă mai departe, pe pământ... Ascultă 
ce-ţi spun, Eminescule dragă! A început pentru Principatele 
noastre o epocă de mari prefaceri. Acuşica s-alege pleava şi 
neghina de grâu... la aminte şi foloseşte împrejurările care 
or să mai dureze cincizece ani! Pe urmă o să fie mult mai 
greu... Ai tailent. Ţi-am citit poeziile din Familia... Talentul e 
un capital în viaţă. Nu-l risipi. Citeşte romanele lui Balzac. 
Ne aflăm într-o epocă asemănătoare cu epoca eroilor săi. 

— Nu-mi prea place Balzac! declară Mihai Eminescu, 
înconjurând o movilă de zăpadă, să facă loc trecătorilor. 

— Ce ziseşi? 

— Nu-mi prea place Balzac... Îmi plac romanticii sau 
scriitorii vechi. Balzac nu m-atrage. Prea adevărat 


zugrăveşte o lume crudă, cu care eu nu mă-mpac. De asta 
nu-mi prea place... 

— Îţi place, nu-ţi place, citeşte-l! Ai să găseşti în el lecţii, 
cum nu ţi le poate da nici un filosof cu sisteme. El îţi aduce 
realitatea pe tavă. Numai nu-ţi spune: „Poftim! Deschide 
ochii, citeşte-o, află-i legile, trage învăţăminte!”... Cât 
despre ideile tale de poet, nu tăgăduiesc... Frumoase sunt. 
Nobile sunt. Dar ălea-s bune pentru poezie. Păstrează-le 
pentru poezie! Vieţii dă-i proză, fiindcă proză cere... 
Aceasta e şi cu aceasta basta! ... Ha-ha! ... Pe mine nu mă 
prind ei atât de uşor! ... Am să le dau dă furcă! 

Spunând, nepotul ceauşului de slugi, frunte de clasă la 
colegiul Sfântu-Sava, ridicase pumnul şi ameninţa dârz 
viitorul. „Ei”, erau cei mulţi, norodul de pe podul 
Mogoşoaiei, calici şi bogaţi, sătui şi flămânzi, domni 
înfăşuraţi în blănuri şi femeile îmbujorate de ger. 

Tilică Brăboiu îi măsura pe toţi din tălpi până în creştet, îi 
cântărea şi le căuta şubrezenia ascunsă, prin care avea să-i 
supună nesaţiului său o dată cu întreaga cetate. 

După asemenea ciocniri de păreri, Mihai simţea nevoie să 
schimbe cuvinte cu un om mai potolit la fire şi mai odihnitor. 

Nu-l afla. 

Alexa intra târziu în odaia de bârne, rămânea o vreme pe 
marginea laviţei cu palmele pe genunchi, privind întunecat 
în gol. Pe urmă, întreba: 

— Ei, cum o fost azi? 

Ocolea să-i mai spună pe nume în vreun fel. Pentru dânsul 
nu mai era Mihăiţă, copilul hoinar din păduri, cum îl 
chemase în tresărirea celei dintâi întâlniri. Îl găzduia şi 
ades îl ospăta pe a lui socoteală, dar copilul crescuse şi 
pentru fostul baci de la stâna vecină Ipoteştilor, devenise 
acum feciorul arhon căminarului Gheorghieş, care trecea 
printr-un impas de viaţă numai din cine ştie ce pricină 
vicleană a sorții. Mâine-poimâine avea să-şi ia locul cuvenit 
în lume, după cum îi dădea neştirbit drept naşterea şi 
învăţătura. 


Mihai începea să povestească peripeţiile zilei; pe unde-a 
umblat şi ce-a văzut. Ochii lui Alexa se pironeau din nou în 
gol. Se înţelegea bine că n-aude şi că nu urmăreşte firul 
istorisirilor, stăpânit de alte năluci. 

Deodată, rostea: 

— Păi, de-amu, ne-ajunge... Gata! Bună sara! 

Îşi punea un strai în cap să-şi astupe ochii şi cădea în somn 
de plumb., Feciorul căminarului se căznea s-adoarmă 
foindu-se pe o parte şi pe alta. Aprindea a doua oară 
opaițul. Cetea a doua oară o carte. În şoaptă încerca 
sunetul stihurilor din caiete. Îndoielile îl munceau într-o 
noapte; în dimineaţa următoare se deştepta cu o înseninată 
încredere care schimba faţa oraşului. 

Într-un ceas deşert, într-un ceas de asemenea îndoieli, l-a 
zguduit întărindu-l încă o neaşteptată întâlnire. 

Scotocise teancurile de terfeloage din gârlicele 
anticvăriilor; jinduise la o carte veche şi rară. Orzarii şi saşii 
cu răvaşe şi jalbe, parcă-şi dăduseră cuvânt între dânşii. 
Nu-l mai chemau. Trăise o săptămână pe sponci. Amarul i-l 
scormonise de cu seară o înfocată discuţie cu nepotul 
ceauşului de slugi, care aştepta cu nerăbdare luna lui iunie, 
să isprăvească şcoala şi să plece în toamnă cu ajutor bănesc 
al stăpânirii la învăţătura mai înaltă a Parisului. 

Înaintea hotelului Hugues, se uita cu ochii turburi la 
trecerea săniilor cu valtrapuri şi la vânzoleala mulţimii de 
pe trotuarul îngust. Se iscase un ger cumplit în pragul 
primăverii. Oamenii cu obrazul stacojiu, se îndreptau spre 
birturi, se strigau cu răsunătoare glasuri încălzite de ţuică 
fiartă, fluturau în mănuşile groase gazetele proaspăt ieşite 
de sub tipar. 

Dintr-o sanie de casă, albastră şi largă, un domn se 
desfăşura din cuibarul moale al blănurilor pregătindu-se să 
coboare. Altul, mai tânăr, sărise înainte jos. Îi întindea o 
mână şi cu cealaltă îi făcea lui, rătăcitorului de uliţi, semn 
să ferească din cale. 


Mihai l-a cunoscut îndată după gravurile din foi. Poetul cel 
mare al ţării: Vasile Alecsandri. 

Nu mai era nevoie de semnul necunoscutului. S-a dat 
cucernic în lături. 

Vasile Alecsandri a coborât. S-a descheiat la şubă. Surâdea 
ferice trecătorilor, surâdea gerului, surâdea vizitiului care 
întorsese capul să aştepte o poruncă. I-a surâs şi lui, 
rătăcitor zgribulit în straie umile. 

Poate chiar privirea poetului s-a oprit mai îndelung, 
stăruitoare, reţinută de ochii copilandrului, umezi şi mari, 
migdalaţi. Se trudea să-şi scoată o mănuşă. S-a ivit o mână 
albă, mică şi femeiască. A băgat mâna dezvelită în buzunar, 
a căutat punga şi a zvârlit în palma vizitiului un ban de 
argint. 

— La trei! a poruncit. 

— La trei, săru' mâna, măria-ta! a răspuns omul ridicând 
căciula. 

O femeie din altă sanie s-a răsucit cu totul să-l privească. 
Vasile Alecsandri a surâs. Doamna a surâs. Surâdeau şi alţi 
trecători, salutând şi oprindu-se la depărtare respectuoasă 
de poetul cel mare al ţării, cântăreţul unirii, autorul slăvit al 
atâtor piese de teatru, ambasadorul Principatelor primit la 
atâtea strălucite curţi şi prietenul atâtor atotputernici ai 
zilei. 

De sus, surâdea şi cerul abastru, limpezit de ger cumu-i 
cristalul. 

Poetul îşi alintă cu degetele fine mustaţa tunsă scurt, 
neagră şi lucie, abia cu puţine fire argintii. Dedesubt, 
surâsul dezvelea dinţi regulaţi, puternici, sănătoşi; dinţi ca 
pentru o norocoasă făptură menită să se înfrupte cu poftă 
din toate bunurile şi plăcerile vieţii. 

Păşi uşor şi mărunt în zăpada îngheţată, dezmorţindu-şi 
picioarele. Îşi plimbă uitătura la mulţimea fără nume, cu 
siguranţa calmă a unui monarh popular, deprins cu iubirea 
şi aclamaţiile mărimilor de sus şi plebei de jos. 


Din nou privirea s-a oprit la junele în strai pirpiriu, cu ochii 
adânci, negri şi atât de melancolic visători. „Interesant cap! 
Interesanţi ochi!”... - gândi numai o clipă. Dar nu-şi rosti 
gândul. Întors la mai prozaice griji, întrebă tovarăşul cel 
tânăr şi cu mişcări mieroase: 

— Est-ce que tu as retenu de bonnes places? 

— Naturellment! ... se miră celălalt de asemenea 
întrebare. Votre table habituelle... 

— Astăzi aş avea poftă de... 

Cuvintele din urmă nu s-au mai auzit. Poetul cel mare al 
ţării a intrat pe uşa larg deschisă a restaurantului. 
Fluturând mâna albă, răspundea încă voios saluturilor 
rămase în stradă. 

Mihai s-a depărtat, necunoscut fără nume, ghiontit de 
mulţimea fără nume. Cu mâna vânătă de ger îşi strângea la 
gât gulerul îngust. Ce gând l-a îndemnat oare să-şi deschidă 
palma şi să caute zâmbind semnele cetite de baba Chiva 
Lefteroaia? 

Strânse din umeri şi fluieră un cântec sprinten de ţară, ca 
un golan al uliţei amestecat printre alţi golani ai uliţei. 

Sara a împrumutat de la nepotul ceauşului de slugi cărţile 
şi foile cu poeziile, povestirile şi piesele de teatru ale 
poetului veşnic june şi ferice. Le-a recitit cu plăcere, fără 
umbră de judecăţi pizmăreţe. Slovele l-au dus îndată într-o 
lume dragă a lui, unde se regăsea. Departe, în secolii 
zimbrului sombru; departe, în munţii stâncilor cărunte şi a 
apelor adânce, unde murmură în amurguri o doină tristă de 
caval. De pe filele cărţilor a ridicat ochii la baciul Alexa, 
rătăcitorul dintr-o deznădejde de dragoste. A auzit oare 
vreodată Vasile Alecsandri o cântare aşa de tristă ca 
buciumul lui de jale, sara pe deal? A cunoscut oare de 
aproape o poveste de dragoste mai simplă şi mai adâncă? 

Alexa stătea neclintit pe marginea laviţei, cu palmele pe 
genunchi, cu ochii întunecaţi în gol. Lumina împuţinată a 
opaiţului săpa umbre afunde pe chipul împietrit în care se 
zidise o durere acum fără glas. 


— Alexa... bade Alexa... Nu ţi-e dor de buciumul dumitale? 

Alexa făcu un semn de îndepărtare cu dosul mânei: 

— De-amu, nu mai cânt eu... Le-am pus demult capăt 
cântărilor! 

Şi iarăşi căzu în muţenia împietrită. 

Nu se dezmorţi şi nu căpătă glas, decât o dată cu vânturile 
sunătoare ale primăverii. 

Într-o noapte din luna lui april, după ce se culcase şi 
încercase s-adoarmă, a zvârlit sumanul de pe ochi. 

S-a ridicat în capul oaselor şi a vestit fără alte pregătiri: 

— Mi-o venit iară de ducă... Mă-ntreb cum ai să rămâi? ... 

— Merg şi eu. Pornim împreună! ... rosti cu bucurie Mihai. 

— Cam greu... 

— De ce greu, Alexa? M-am săturat şi eu de vavilonia 
Bucureştilor. M-apucă şi pe mine dorul de ducă îndată ce dă 
colţul ierbii... Pornim împreună când vrei; chiar mâne- 
dimineaţă, dacă vrei... 

Alexa repetă, mocnit: 

— Cam greu... De data asta îmi pare mie că am s-o por-. 
Nesc mai departe. 

— Anume? 

— Anume unde, nu ştiu... Departe, încolo, peste mări şi 
ţări... Asta am s-o văd eu... Am să mă sui pe-o coraghie şi- 
am să mă duc la ţara Nilului, unde tot spunea badea Trofim 
că s-aciuiază iarna păsările cerului şi că stau schimnicii în 
pustie... Poate că acolo mi-oi afla ogoire... Pentru asta am 
adunat eu firfiric cu firfiric de as-toamnă. Am să-i schimb 
mâne în galbeni şi gata! ... Pornesc până la Giurgiu, unde- 
am aflat eu de la negustori că vin şi se duc corăghii... Acolo 
m-oi tocmi la vreo slujbă fără simbrie... Numai să mă ducă 
şi să mă lepede... Am şi o leacă de scrisoare de la un 
negustor, pentr-on căpitan... 

Baciul răsufla greu. Îşi şterse sudoarea de pe fruntea 
osoasă şi lucie. Nu mai vorbise de mult atâta. 

Dar Mihai n-a izbutit să-i mai scoată alte cuvinte cu 
cleştele întrebărilor. 


— Ne-ajunge de-amu! încheie Alexa. Om mai vedea mâne 
ce-i de făcut. Bună sara! 

Şi-a tras sumanul peste cap. 

A doua zi au văzut ce mai era de făcut. Mihai s-a hotărât 
să-l urmeze până la Giurgiu. A încărcat cărţile într-o lădiţă 
de brad şi în dimineaţa zilei de Vinerea Mare, aprilie 
paisprezece, au plecat cu harabaua de poştă spre portul 
dunărean în legătură cu toate căile de apă ale lumii. 

Întru desăvârşita uimire a lui Mihai, baciul se descurca 
uşor în locurile unde călca întâia dată. 

Află argaţi şi surugii care-au trecut pe la Hanul Şerban 
vodă, ştia să-i descoase şi să aleagă o îndrumare chibzuită, 
de vorba spusă într-o doară. Astfel şi-au găsit alt grajd, cu 
alt adăpost în aşteptarea corăghiei. Iar într-o sară Alexa i-a 
dat de ştire că a găsit ce căutase. Pleca a doua zi un vapor 
cu roată spre Brăila şi acolo se întâlnea cu altele, de cale 
mai lungă. 

În faptul zilei, Mihai l-a petrecut la țărm. Până atunci, el 
era cel care pleca şi lăsa pe alţii în urmă. Acum era el cel 
care rămânea locului. 

Înainte de a păşi pe puntea îngustă, zvârlită între mal şi 
vapor, baciul se-ntoarse şi întrebă înăbuşit: 

— Amu poţi să-mi spui... Ai văzut-o? ... Ai mai văzut-o 
cumva? 

Mihai închise o clipită ochii. 

Îi răsări vie priveliştea dintr-o altă zi de primăvară: pe-o 
potecă de crâng, coborând o pereche înlănţuită. Femeia cu 
fota lucrată în fluturaşi de argint şi cămaşa de borangic, cu 
zgărdiţă de mărgele la gât. Flăcăul lat în umeri, cu plete 
haiduceşti şi cu şerparul bătut în bumbi de alamă... Treceau 
amândoi. Nu-l vedeau... Voinicul o cuprinsese cu stânga de 
subsuori, cu dreapta dădea în lături nuielile subţiri, 
plecându-se să-i caute în adâncul privirii... 

— Spune, o dată! ... Ai mai văzut-o cumva? stărui aspru 
baciul, apucându-l bănuitor cu palma tare şi grea, de braţ. 

— Nu! clătină Mihai din cap. 


— Nici n-ai auzit ceva? 

— N-am mai văzut-o şi nici n-am mai auzit nimic despre 
dânsa... 

În ureche îi suna chicotul subţire de râs, spintecând 
tăcerea codrului ca o strună de argint. 

— Adică la ce mai întreb? îşi luă sama Alexa. Rămâi cu bine 
şi cu sănătate! ... 

Mihai stătu neclintit pe țărm, cu inima strânsă, cu ochii 
painjeniţi. 

III. 

Actorul îşi scoase pălăria şi privi împrejur, ştergându-şi cu 
batista năduşala de pe frunte. 

— Teribilă căldură! vorbi singur. 

Tot singur, adăugă: 

— Şi ticălos târg! Ce dracu căutăm noi acilea? ... 

Cum nu se ivea nimeni să-i dea un răspuns, îşi puse la loc 
pălăria cât mai pe ceafă şi înaintă pe uliţa vârtejită de praf 
dogoritor ca nisipul Saharei, la vale, spre port. 

Trupa căuta ea ce căuta la Giurgiu. El mai căuta şi-un 
sufleur, după porunca directorului. Un sufleur la Giurgiu? 
De ce nu un corb alb, ori un câine cu covrigi în coadă? 

Un câine într-adevăr trecu. Nu purta covrigi în coadă. 
Ţinea coada în jos, moale ca un pătrunjel fiert, toropit de ar- 
şiţă. Cercase să-şi arate colții. Îşi făcuse şi el socoteală că 
nu-i o ispravă demnă de-un câine din Giurgiu pe asemenea 
năduf. Părăsi gândul şi se tolăni la umbra unui zaplaz, cu 
limba scoasă de-un cot. 

Dinspre port veneau doi turci cu şalvarii largi şi cu pa- 
pucii clempăniţi. 

— Mai este cineva la schelă? întrebă actorul, gâfâind şi 
trecându-şi din nou batista mototolită pe frunte, fără să mai 
scoată pălăria. 

— Ni, ci cini şi fiie? 

— Lucrători, hamali? ... 

— Sâm la portu, cî mânii plecâi vâporui... 

— Ei bravo! se bucură comedianul, slobozind pasul la vale. 


După spusele hangiului mai păstra o nădejde. Cică se află 
la încărcat, la schela de grâne, un băietan cu ştiinţă de 
carte, oploşit de astă-primăvară la grajd. După ce-şi 
împlinea datoria argăţească, în zile mai slabe, fără mulţi 
muşterii, se cocoţa în ieslea cu fân şi cetea cu glas tare din 
hârţoagele aduse cu el într-o lădiţă ori cobora în port şi mai 
încerca să câştige un zlot, răzăluind baniţele la 
măsurătoare. Altfel băiat fără năravuri, moale şi tăcut. Un 
străin din toată lumea. Poate un fugar de la părinţi sau de la 
stăpâni. 

Ce fel de carte e în stare să cunoască un fecior de la cai? 
Az-buche... Ceaslovul şi Alexandria... Ori te pomeneşti că-i 
vreun turc ca ăi de-adinaori, gata să silabisească: „Ni! Ci 
mânii plecâi vâporui...” 

Gândul acesta îl înveseli foarte pe actor. Ar fi una bună! 
Directorul, Iorgu Caragiale, mare tartor al ghiduşiilor şi 
farselor merita o asemenea şotie. I-l aducea plocon: 
„Evrica, directore! A dat Domnul şi s-a îndurat de noi... Ştie 
carte. Ba încă mai are şi certificat... Cât priveşte dicţiunea, 
cearcă-l dumneata”. Cum e leneş, directorul n-are să-l pună 
la probă. Îl bagă de-a dreptul diseară în cuşca sufleurului. 
Iar răzăluitorul de baniţe, are să înceapă: „... Ni astă, şi 
mergimi nî Bastilie, ni libertatâie, ni igâlitatâie, ni 
fratirnâtatâie...” O încurcătură şi o zăpăceală pe toată 
scena; o dandana şi un haz să se ducă vestea. Tot îl ţin 
camarazii că-i un bleg şi că nu-i în stare să pună şi el la cale 
o farsă mai tivilchie! ... 

Comediantul nu mai simţi dogoarea învâlvătată de sus şi 
şuroaiele de năduşeală lipindu-i cămaşa. Intra în port 
printre harabale şi magazii, ochind schela de încărcare într- 
o cumplită urgie de praf şi de pleavă. 

Un şlep se legăna lin pe apa turbure, ancorat lângă cheiul 
de butuci. În jurul lui săltau mai uşoare bărcile proaspăt 
călăfătuite, ca puii înotând lângă lişiţa bătrână. 

Hamalii descurcau sacii din cară pe uriaşe prelate întinse 
la pământ, clădind movili de aur, de la roşcat închis, până la 


galbenul pal. 

Plăcerea şi noutatea priveliştii au durat puţin pentru actor. 
N-avea ochi pentru aşa ceva. Cercetă în foiala de cărăuşi şi 
hamali, tânărul zugrăvit de hangiu. 

— Nu-i turc! îşi spuse cu dezamăgire. Mai degrabă 
albanez, persian, altă nație orientală. 

Tânărul, cu pantaloni albaştri de dril, fără cămaşă sub 
surtucul scurt şi desbumbiat, cu picioarele goale în papuci, 
purta tacticos răzătoarea de fier deasupra baniţelor. Îşi 
îndeplinea slujba cu o gravitate nepotrivită locului. Poate 
era o simplă părere. Poate mâna lucra ca o maşină, străină 
de cuget. Tânărul arăta să aibă gândurile în altă parte. Nici 
nu ridica ochii din pământ. Înălţă fruntea numai când în 
cercul privirii aplecate se iviră două picioare în încălțări 
subţiri, neobişnuite într-un chei pentru încărcarea şi 
descărcarea grânelor. 

Înălţă fruntea. 

„Ce frunte! Ce ochi!” - gândi comediantul, cum mai 
gândiseră şi alţii înaintea sa. 

Şi de unde venise pregătit pentru o năstruşnică farsă, nu 
ştiu cum să înceapă, biruit de ciudată stângăcie în faţa unui 
vagabond mai despoiat decât hamalii portului. Dar fruntea! 
Dar ochii! A lor era vina. 

— Locuiţi la hanul lui Kir Aristia? întrebă actorul, ducând 
deştul la pălărie. 

— Întocmai. 

— Aş dori să vorbim ceva... Vin cu o propunere... 

— Mă rog... Numai o clipă, să dau drumul oamenilor 
acestora. 

Trase cu răzătoarea peste trei baniţe care aşteptau la 
rând. Apoi se ridică, scuturându-şi pleava din părul lung şi 
unduios. 

— Mă recomand Mihai Eminescu! grăi tânărul întinzând 
mâna. 

Numele nu-i spunea nimic actorului. Încâlci o introducere 
lungă, pe care o socotea plină de tact: 


— Îmi pare că am de-a face cu o persoană care ştie carte 
multă şi are pasiunea lecturii... Despre aceasta m-a 
asigurat Kir Aristia. Viu din partea domnului lorgu 
Caragiale... Am sosit acum două ore cu trupa... 

— Aaaa! ... făcu Mihai Eminescu, înăbuşindu-şi un strigăt 
care sunase în el mult mai puternic. 

— Am sosit acum două ore cu trupa şi n-avem sufleur. S-a 
întâmplat o drăcie cu sufleurul nostru... Şi căutăm până 
una-alta pe cineva să-l înlocuiască. Nu-i ceva prea greu... 

— Cunosc. 

— Am de-a face în acest caz cu un cetitor care a răsfoit 
poate şi piese de teatru? ... Atunci cu atâta mai bine... 
Mărturisesc sincer. Nu m-aşteptam să găsesc la Giurgiu un 
cetitor de teatru. 

Mihai Eminescu zâmbi: 

— Am cetit mult teatru, şi în afară de cetit, am oarecare 
cunoştinţi mai directe despre teatru. Nădăjduiesc că se 
întâmplă să fiu tocmai ceea ce căutaţi. 

— Şi condiţiunile? 

— Care condiţii? ... Nu înţeleg. 

— Salariu... E deocamdată foarte modest. Trecem prin 
împrejurări cam grele... Turneul se anunţa splendid, 
domnule Eminescu, pe onoarea mea... Când colo! Aşa 
ghinion! Să fie a dracului de artă, într-o ţară unde poporul a 
rămas la panorămi şi irozi. Pe onoarea mea! 

— Nu e nevoie de multe lămuriri. Am înţeles. Condiţiile vor 
fi acele hotărâte de domnul Iorgu Caragiale... 

— Ei, bravos! 

Comediantul îşi ţinu batista cu vârful degetelor, fluturată 
de vânt să se zbicească. Apoi o trecu pe obraz, pe ceafă, pe 
guşă, între guler şi gât. Îşi mai aminti o condiţie. 

— E chestie urgentă... Dacă se poate, ar fi de dorit să 
plecăm chiar acum... Avem repetiţie. Poate că e nevoie de-o 
probă... 

— Nimic mai uşor. 


Mihai Eminescu bătu cu răzătoarea de fier în lădiţa care-i 
slujise de scaun. Pofti jupânu şi îl înştiinţă că abdică de la 
îndatoririle querute postului de răzător de baniţe. Îşi 
stăpânea tremurul înlăcrimat din el. Ştia că aceasta trebuia 
să vină. Să se întâmple o dată. 

Actorul îl spiona cu coada ochiului, apărându-se de 
muştele lipicioase şi purtându-şi mereu basmaua pe obrazul 
scăldat de sudoare. Straniu individ! Nu se ţin hainele 
hărtănite pe el şi vorbeşte ca un personagiu din piesele de 
la Palais Royal. 

— Putem merge... anunţă Eminescu. 

— Dar pălăria? 

— N-am pălărie. E mai plăcut aşa. Lăs fruntea s-o bată 
soarele şi vântul. 

Mihai Eminescu îşi scutură pletele spre ceafă. Frecă un 
chibrit pe talpă şi aprinse pipa scurtă. Întrebă, ridicând 
ochii, cu o bine întemeiată curiozitate de cunoscător: 

— Cam ce repertoriu aveţi? 

— Hm! ... Un repertoriu ca pentru publicul din Giurgiu, IV. 

De atunci au trecut câteva luni. 

Trupa a isprăvit de colindat târgurile Munteniei şi Olteniei. 
S-a întors la Bucureşti o dată cu ploile toamnei, pentru a 
juca vodeviluri cam din acelaşi repertoriu, bun pentru 
Giurgiu şi Turnu-Măgurele. 

Mihai Eminescu s-a înfiripat. E sufleurul pe care îl visase 
Iorgu Caragiale. 

E prețuit şi iubit de actori, tachinat cu simpatie de actriţe; 
când e scutit de cuşcă nu-şi pierde vremea, copiază 
caligrafic, pentru roluri, piesele traduse de alţii şi se 
trudeşte să tălmăcească el piese nemţeşti. Într-ascuns, îşi 
vede de caietele vechi cu stihuri; plănuieşte piese făurite de 
a sa fantezie. Are acum un adăpost statornic unde şi-a 
cărăbănit cărţile; îşi poate îngădui zilnic boieria unei cafele 
turceşti, aproape tot aşa de aromată ca gingirliile lui Leonte 
Hudici, moşul de duioasă amintire. A cutreierat oraşe şi 
ţinuturi din ţară, până acum necunoscute de el. A mai 


adunat în carneţele, cântece şi zicale încă nemaiauzite de 
urechea sa. 

În cuşca de sufleur pierde câteodată şirul, izbucnind în 
hohote nestăpânite de râs, când Iorgu Caragiale, Drăgulici 
sau Mincu, '[aţa-Minca, fac sau înghit vreo farsă de pomină. 

Dar cea mai veselă năzdrăvănie, îi pare tot povestirea 
actorului de la schela Giurgiului, când istoriseşte cum se 
pregătea el s-aducă un sufleur bulgar ori turc plocon lui 
Iorgu Caragiale: „Şi era o căldură, dom'le! Un zăduf şi-o 
muscăraie să n-alungi un câine de la umbră... Zic. Stai, 
nenişorule! Dumneata stai tolănit la răcoare cu perdelele 
trase, în cămaşe de noapte, şi mă trimiţi pe mine să-ţi prind 
un sufleur cu arcanul prin Giurgiu? ... [i-o faceu, 
onorabile! ... Te pricopsesc c-un sufleur d-ăla cu ni bani zâui 
de-or să se strâmbe de râs toţi câinii din Giurgiu... Cobor în 
port... Caut bulgarul, turcul, ostrogotul. Când colo, 
bulgarul, turcul, ostrogotul meu era junele amic de faţă, 
cum îl vedeţi, care-l citeşte pe Schiller în nemţeşte şi ne- 
nvaţă el româneşte pe noi, dacă-i p-aia... Şi ce zăpuşală, 
dom'le! Şi ce muscărie, dom'le... Uite pentru cine-am 
alergat eu! Vino să te pup, Eminescule! ... Avusei şieuo 
dată în viaţă, mână bună... Numai că din această pricină, 
pierdui ocazia să vă joc şi eu o festă gogonată în viaţa mea, 
să v-arăt eu ce-i aia farsă! ...” 

Comediantul cam slab cu duhul, cu talentul şi cu hazul 
farselor, avusese mână bună pentru trupă, dar o avusese 
mai ales pentru cetitorul lui Schiller din grajdul hanului 
ţinut în orândă de Kir Aristia, la Giurgiu. 

Datorită lui şi întâmplării, Mihai Eminescu a intrat iarăşi 
într-o viaţă croită pe măsura visărilor sale. Împărtăşea cu 
toţi tovarăşii, într-aceeaşi seninătate, soarta zilelor de frupt 
şi de post negru, după cum se învârtea roata norocului 
seara, la tejgheaua de bilete. 

— Măi! Noi suntem ca nişte disperados, d-âia mexicanii! 
spunea Iorgu Caragiale, când sufla vântul în sala pe trei 


sferturi deşartă. Nu vă faceţi inimă rea! Mâine nu se ştie de 
unde sare un succes turbat să duduie galeriile! ... 

Ce înţelegea directorul prin disperados era cam greu de 
lămurit, fiindcă învăţătura sa se mărginea la puţinele 
cunoştinţi căpătate pe băncile şcoalei de muzică a cadeţilor, 
de unde-a fost repede şi degrabă trimis la plimbare tot 
pentru năzbâtioase farse. 

Dar avea patima teatrului în sânge, făcuse ucenicia la 
fratele mai mare, Costache, nu deznădăjduia niciodată şi îşi 
purta caravana curagios şi mai ales cu molipsitoare veselie, 
prin toate vitregiile împrejurărilor. Şi împrejurările erau 
vitrege cu totul. 

Capitala ţării s-a aflat în acea toamnă şi iarnă prinsă de 
vârtejul prea multor zvonuri şi schimbări, pentru a mai lua 
amintire la reprezentațiile trupei de vodevil din sala 
Cornescu. 

Vuiau cafenelele de ştirile răscoalei din Creta, de 
nemulţumirile ofiţerilor despoiaţi de mândrele lor uniforme 
cu multe şi strălucitoare fireturi, înlocuite din ordinul 
domnitorului cu sărăcăcioase straiuri negre şi fumurii; 
vuiau de zvonuri cu păreri împărţite în jurul contractului 
pentru construcţia celui dintâi drum de fier din România, de 
supărarea puterilor garante fiindcă vodă şi Camerele 
întârziau să şteargă legile care înlăturau evreii de la 
drepturile cetăţeneşti. Unii lăudau dibăcia domnitorului, 
alţii o puneau la îndoială şi deplângeau fostul domnitor în 
exil. Trimişii ţarului veneau să răscolească povestea mai 
veche, dar încă nestinsă, a averilor mânăstireşti 
secularizate. 

Dezbătând aceste prea arzătoare treburi ale politicii 
dinlăuntru şi din afară, după un înrădăcinat nărav al 
târgului, puţini bucureşteni mai găseau vreme să se 
înfierbânte, aplaudând Resboiul de la Sfakia. O palmă seau 
voinicos dar fricos, Marga contesa şi Smeul nopţii. 

Vântul sufla tot mai aprig în sala de reprezentaţie şi la 
tejgheaua cu bilete. 


Iorgu Caragiale amintea tot mai des despre misterioşii 
disperados mexicani, aşteptând în darn să sară de undeva 
succesul turbat care să zguduie galeriile. 

Din această pricină, sufleurul l-a părăsit cu un simţământ 
de vinovăţie în primăvară, când l-a chemat Pascali, de la 
Teatrul cel Mare, să-i însoţească trupa în Ardeal şi Banat. 

— Care va să zică am strâns la sân un ingrat? ... se 
burzului Iorgu Caragiale, plimbându-se cu paşi răşchiraţi şi 
gesticulând ca un adevărat disperados. Te-a speriat Pascali 
cu miorlăiturile lui patriotice şi melodramatice? ... Ai? Ce să 
cauţi în Ardeal? Ce ştiu ăia de teatru? ... Pentru ăia e destul 
să apari pe scenă cu fotă, ie şi salbă la gât, cum face 
Matilda Pascali şi Marița Vasilescu, ori cu zeghe şi cuşmă 
cum se ţărăneşte Mişu Pascali, bată-l patriotismul să-l bată 
- şi i-ai dat gata cu teatrul! ... Aceasta n-o face nici Millo, 
nici Drăgulici, sufleţele! Rămâi aci, la disperaţi, dacă-i vorba 
că iubeşti arta fără mofturi. Arta sadea! ... 

Mihai Eminescu a plecat fruntea sub grindina mustrărilor. 
Ştia că e de prisos să încerce o explicare. Îl chemau 
drumurile vechi. Îl ademeneau şi planurile noului director 
care nu se socotea un disperados, ci mergea pe urmele 
deschise de Fani Tardini să poarte cuvânt şi cânt românesc 
în pământurile robite. 

Nopțile din Cernăuţi şi Braşov, se păstrau neşterse în 
amintirea fostului fugar de la K. K. Ober-Gymnasium. 

După ce s-a răcorit, Iorgu Caragiale a schimbat tonul: 

— În sfârşit, ai noroc că eu nu pui nimic la inimă... Du-te şi 
vei fi pedepsit pe unde-ai păcătuit! Îmi ajunge această 
răzbunare... Ai să te vindeci pentru toată viaţa de turneu 
patriotico-artistic în ţara Ardealului! 

Sufleurul a pornit cu Pascali „în ţara Ardealului” şi n-a fost 
cu nimic pedepsit. 

Din mai până la sfârşitul lui august, trupa a cutreierat 
oraşele ardeleneşti şi bănăţene, întâmpinată cu urale, cu 
flori şi cu prăznuiri cum nu se mai pomeniseră vreodată. 


Pe rând, la Braşov, la Sibiu, la Lugoj, Tlemişoara, Arad şi 
Oraviţa, în sălile împodobite cu ghirlănzi de frunze, s-au 
îmbulzit îndelaolaltă cărturarii locului şi ţăranii veniţi cale 
de două zile cu traistă-n băț. 

Era, într-adevăr, repetată în fiecare sară de spectacol, 
minunea pe care zădarnic o căuta pe la Giurgiu şi Zimnicea, 
Iorgu Caragiale cu ai săi disperados. Mihai şi-a priminit alte 
carneţele pentru doinele şi baladele culese în olaturile de 
popas. Şi în afară de însemnările aşternute pe hârtie, a 
adunat în sine alte ştiinţe despre stările şi sufletul 
oamenilor. 

Trăia între două lumi. De o parte, una a amăgirilor, văzută 
vai! prea de-aproape, din cuşca de sufleur, şi lui mai de mult 
cunoscută: cea care dintr-un jâlţ beteag de picioare, dar 
nou poleit, face un tron regesc şi din şapte coţi de stambă, o 
mantie de doge. De cealaltă parte, o lume vie, mai adâncă şi 
as-pră, cu feţe şi glasuri mereu schimbate şi totuşi înrudite, 
cu eresurile şi năcazurile ei; aşa cum se arăta din târg în 
târg şi din sat în sat, pe căile străbătute cu poştalionul; ori 
în partea cea mai răsăriteană a Ardealului, cu ţugul despre 
care pomeneau cu atâta nelinişte şi îndoială îndepărtaţii lui 
prieteni din codrii de la Ipoteşti şi de la Baisa. 

După acest ameţitor drum, sufleurul s-a întors la Bucureşti 
în cele din urmă zile de vară, când în coşurile precupeţilor 
începea să se ivească razachia şi tămâioasa viilor de la 
Cuţitul de Argint, de la Vitan, Vergu şi bariera Iancului. 

Venea şi el ca o albină într-amurg, încărcată de mierea şi 
pulberea moale de aur din potire de flori. Se pregătea şi el 
să le-aşeze în geometrica rânduială de fagur a stihurilor. 

Dar cetatea de scaun a ţării, încă o dată îi rănea sufletul 
îndrăgit de limpezi şi line armonii. 

Lăsase în urmă în Ardeal şi Banat, o altfel de lume. Aci l-a 
întâmpinat târgul cu tarafuri de lăutari şi cu chiotul 
naiurilor, cu plăcintarii purtând tava pe cap într-un roi de 
muşte, cu praful şi duruitul roţilor, cu răcnetul oltenilor 


lăudându-şi razachia şi pepenachii, cu plângătorul muget al 
sacagiilor: Hăăp-hăăp! Haapaaa! ... 

Pascali îl luase însă în a sa ocrotire şi-l izbăvise de grija 
zilei de mâne. Îi mijloci loc de sufleur la Teatrul cel Mare, cu 
îndatorinţa să copieze iarăşi piesele scrise ori tălmăcite de 
alţii; îi găsi adăpost într-o cămăruie sub acelaşi acoperiş cu 
dânsul. 

Odaia se afla la al doilea cat, în spatele hotelului Hugues. 
Patru paşi în lat, cinci paşi în lung; o cuşcă pentru încă o 
iarnă. 

Între cuptoraşul de cărămizi şi perete, încăpuse o sofa 
roşie pe vremuri, acum spălăcită şi purtând urmele grase 
ale altor chiriaşi, călătoriţi spre alte destine. În faţa sofalei o 
masă de brad şi un scaun de brad fără spătar. Sfeşnicul pe 
masă, vrafuri de cărţi şi caiete, ibricul de cafea şi tot 
tacâmul pentru gingirlii, după tabietul lui moş Leonte 
Hudici. 

Jos, lângă zid, alte teancuri de cărţi şi ceasloave, înşiruite 
aşa cât să lase numai o potecă de la uşă la bârlogul de 
culcare. 

De acolo, de la ferăstruia de sus, se zăreau în creştet 
trecătorii uliţei, trăsurile şi forfota schimbătoare după 
deosebitele ceasuri din zi şi din noapte. Vuietele străzii îi 
slujeau la măsurătoarea timpului. Îl deştepta glasul 
zarzavagiilor, pe urmă ştia că se apropia vremea cafelei 
după strigătul covrigarului; ora prânzului, o vestea 
îmbulzeala de birji; urma o oarecare ogoire după amiază, 
ca huietul să se înteţească din nou spre aprinsul fânarelor. 

Noaptea se lăsa cu o linişte istovită. Răsuna un glas de 
beţiv. Un râs gros. Se iscau din senin hămăituri şi 
schelălăieli de câni, ca la o curte de ţară, căci alături de 
prăvălii şi restaurante se întindeau, în inima târgului, case 
boiereşti cu grădini bătrâne după împrejmuiri nalte de 
piatră. 

Lumina de la ferăstruie pâlpâia adesea până târziu în 
beznă. Sufleurul întors de la cuşca sa, aşternea cu 


înfrigurare pe hârtie începuturi de drame istorice, 
deschidea caietele de stihuri, nu-şi găsea odihnă muncit de 
neastâmpăr lăuntric. Şi, la neastâmpărul vechi, se adăuga o 
arşiţă nouă. 

În locul ochilor jucăuşi din pădurea de la Baisa şi stinşi 
acum sub pământ, îi tremurau pe dinainte alţi ochi. Cerca 
să-i alunge şi se întorceau. Nu mai aveau seninătatea bună 
şi simplă a celorlalţi; râsul acela în care mijea o lacrimă. 
Erau ochi răutăcioşi şi reci. 

Zădarnic chema amintirea moartei să depărteze ispita. Îi 
răspundea numai o umbră de fum, târându-se tristă dintr- 
un umed mormânt. Şi prin painjenişul acela din ce în ce mai 
slab şi mai fantomatic, sclipeau mai viu ochii cei vii. Umbra 
se retrăgea melancolică în lumea ei pe vecie, a umbrelor. 

Sufleurul mototolea o hârtie cu scrisul mărunt, şi alta, şi 
încă una... Se adunau jos mingile albe. Se ridica să le calce 
în picioare. Se aşeza iarăşi pe scaunul de brad, la masa de 
brad, astupându-şi apăsat văzul cu podul palmelor, căutând 
să privească în el. Iar în el străluceau clipind cu răutăcioasă 
derâdere aceiaşi ochi. Îl urmăreau pe stradă, prin somn, 
răsă-reau în faţă din filele cărţilor. Peste mormântul de la 
Baisa, peste izvorul cu tufe de mintă şi lespedea învelită cu 
muşchi, se scuturau frunzele, pe-al câtelea an? 

Prietenii de la Blaj, veniţi unii în treacăt, alţii cu gând de 
mai îndelungă şedere la şcoalele Capitalei, îl găseau în 
această chilie, între mormanele de hârtii, în cetăţuia de 
cărţi. Nu se simțeau la îndemână vorbindu-i. Ei lânceziseră 
de-atunci într-o viaţă ca pentru vârsta lor, rozându-şi 
coatele pe bănci, tremurând la mânia unui dascăl, 
bucurându-se când l-au tras pe sfoară cu o lecţie bolmojită 
după ureche, ca scripcarii da a treia mână. Fostul pribeag 
hrănit din îndurarea credinţerului, bătuse atâtea drumuri! 
Trăise şi trăia o viaţă atât de înafara obişnuitelor rânduieli! 

— Nu ţi-e dor de Blaj? întrebă unul. Cum ţi-a plăcut? 

— Dor mi-e de măgărarul seminariului. Mi-o plăcut de el, 
Frumos mai povestea... 


Prietenul a crezut că glumeşte şi s-a grăbit să facă haz. 

EI a întors ochii spre fereastra prăfuită. De ispravă şi 
inimoşi aceşti prieteni vechi! ... Dar greu le-ar fi fost să 
priceapă de ce dorul îl duce mereu tot la Onufri de la K.K. 
Ober-Gymnasium, la Miron prisăcariul şi la baciul Trofim, la 
Leonte Hudici şi la Alexa, măcar că atâtea locuri colindase 
de-atunci şi că atâţia alţi oameni de vază cunoscuse. 

Mai multă înţelegere i s-a părut că află la un prieten nou; 
un june pletos ca şi el, cu privirea cenuşie şi tăioasă 
scormonind cu o înnăscută, cu o crudă voluptate, metehnele 
şi caraghioslâcurile semenilor. 

Îl aştepta într-o sară la protectorul său, Pascali. A şovăit în 
prag, când a văzut pe divan un străin. Nu-l prea încântau 
cunoştinţele acestea de bună ziua! A mai şovăit şi fiindcă 
îndată s-a simţit străpuns de privirea sfredelitoare a 
tânărului cu şuviţele răsfirate pe frunte. 

Pascali surâdea şiret în colţul buzelor, rezemat de pervazul 
ferestrei, cu braţele încrucişate pe piept. Era deci o 
întâlnire pregătită: vorbise despre dânsul, despre stihurile 
tipărite şi netipărite, despre cărţile din cămăruia cu sofaua 
roşie, poate şi despre ochii femeii care-i jucau lui mereu în 
cap. Vorbise şi aştepta efectul. Un cuvânt mai mult pentru a 
se strânge în carapacea sa. 

A întins mâna ceremonios 

— Mă recomand Mihai Eminescu. 

Străinul nu-l slăbi din privirea pătrunzătoare, nici când s-a 
ridicat de pe divan, rostindu-şi numele cu o neasemuit mai 
puţină ceremonie: 

— Ion Luca Caragiale. 

— Rudă cu domnul Iorgu Caragiale? întrebase surprins. 

— Rudă cu Iorgu, cu Costachi, cu toţi Caragialii trecuţi, 
prezenţi şi viitori... răspunse tânărul râzând cu o 
prietenoasă înveselire. Neam de măscărici. Adică de 
mascarale! 

Pojghiţa de gheaţă s-a rupt aşa. Pascali şi-a căutat pălăria 
şi a plecat lăsându-i singuri. 


I-a prins miezul nopţii, pe urmă ceasul unu; pe urmă 
Pascali s-a întors şi i-a alungat în odaia lui cu sofaua roşie. 
Au băut cafele, au depănat înţelepciunea cărţilor şi 
strâmbăciunea oamenilor. Cu mirare au văzut geamul 
înălbăstrindu-se în zori. Înainte de plecare, noul prieten l-a 
întrebat cu surâsul său şiret de iscoadă: 

— "Toate bune... Dar dacă-ţi place aşa de mult poezia, 
trebuie să şi scrii? Am aflat că dumneata ai şi scris. 

— Da, am scris. 

— Atunci. - şi mie-mi place poezia, deşi nu pot scrie - fii 
bun şi arată-mi şi mie o poezie de dumneata. 

De ce s-a executat numaidecât? El, care-şi apăra slova 
netipărită de ochi străini, cum îşi ascunde zgârcitul galbenii 
ca să-i numere cu perdele trase, a deschis îndată caietul şi 
i-a citit cele din urmă stihuri. Caragiale a ascultat cu 
privirea micşorată printre gene, apoi, la sfârşit, a înălţat o 
singură sprinceană într-un surâs de o abia simțită ironie: 

— Admirabil! Dar dedicaţia? ... Cui e dedicată? Cine-i 
marmura? 

— De unde ştii dumneata că e dedicată cuiva? 

— Mi-a suflat mie un aghiuţă la ureche. 

— E dedicată unei femei... O femeie fără nume... „Ei”. 
Uite, chiar e şi scris: „Ei”. 

— Ei, adică unei actriţe... Pot pune rămăşag. 

Mihai Eminescu a încuviinţat, plecând privirea în caiet, 
într-adevăr nimic nu scăpa acestor ochi iscoditori. 

Noul prieten i-a pus mâna pe umăr: 

— Fiindcă e aşa cum am ghicit eu, lasă-mă să-ţi dau o 
povaţa... Ştii, numai fiindcă sunt neam de măscărici. Am 
crescut şi trăiesc între actori şi actriţe... Artista dumitale 
nu-i marmură! Nu poate să fie marmură... Nu se prea 
găsesc marmure în breasla aceasta... Se numesc altfel... Nu 
te-apropia de ele. lubeşte altceva... Lac să fie, că broaşte 
destule! ... E plin oraşul de femei care ar fi încântate să 
primească o dedicație de la un june poet. Şi te asigur eu, 
care n-ar rămâne de marmură... Cum ai făcut că dintr-o 


mie, din zece mii, să-ţi cadă cu tronc tocmai una din ălea pe 
care le vezi în fiecare seară, de-aproape, de la cuşcă? 

— Şi ce-are de-a face asta? ... Sentimentele... 

— Fugi cu sentimentele, că nu-i vorba despre ele... 
Suntem doar în vârsta când ni se şade să fim sentimentali... 
Ce naiba? Încă nici nu ne-a căzut bine caşul de la gură... 
Acum e chita noastră, nu când om ajunge nişte hodorogi... 

— Atunci? 

— Atunci, nu despre sentimente e vorba. La cine te-au dus 
sentimentele, aci e toată catastrofa! ... O artistă? ... Dar, 
scumpe amice, le ai sub ochi şi ziua şi seara... Cum de-ţi 
păru vreuna de marmură? Să te întreb altceva... Ai văzut 
vreodată licurici de-aproape? 

— Fără îndoială... a răspuns Mihai, cu gândul la atâţia 
licurici din pădurile de la Ipoteşti şi de la Baisa. 

— I-ai văzut de-aproape, noaptea, bineînţeles? 

— Fireşte. 

— Dar ziua? 

— Ştiu eu? ... Ziua... Ziua, cine se uită după licurici? ... 

— Aici e tot clenciul, scumpe prietene! Ziua licuriciul e un 
viermişor urât şi negricios, să nu-l striveşti sub talpă de 
mizerabil ce e. De aia poate nici nu s-arată la vedere... Dar 
noaptea, ce mai sclipeşte şi ce mai iese la iveală să-i vadă 
lumea felinăraşul din coadă! ... Cam aşa e povestea şi cu 
artistele... Îţi iau ochii noaptea, de le crezi stele... Ziua, de- 
aproape, apare viermişorul cel urât şi negricios de care-ţi 
fereşti talpa... Crede-mă, pe cuvântul meu de băiat născut 
şi crescut printre măscărici... Acum noapte bună, scumpul 
meu rege asirian! 

Aşa s-au despărţit în zori. 

S-au întâlnit a doua zi, dar Mihai Eminescu i-a ocolit într- 
una privirea; s-a închis în el. Parcă voia să tragă îndărăt tot 
ce-i spusese; să şteargă întreaga noapte plăcută şi rară, 
atât de gheţos încheiată. 

Pe urmă, a treia zi, s-au căutat iarăşi. 


Îi apropiau tocmai deosebirile adânci, scrise în privirea lor. 
El închidea ochii să privească înlăuntru, urmărind o lume a 
sa plăsmuită. Noul prieten îi deschidea ca nişte oglinzi 
măritoare, la lumea din afară, să-i prindă strâmbătăţile şi 
jalnicul caraghioslăc. 

Iar peste aceste deosebiri de fire care dădeau atâta prilej 
de necurmate discuţii, îi lega o deopotrivă dragoste şi 
evlavie pentru frumuseţea unei cărţi, a unei poezii, a unui 
tablou, a unei simfonii, pentru desăvârşirea înfăptuirilor de 
artă. Aici, deodată se întâlneau în deplină înţelegere, deşi 
fiecare ajungea la ea cu alte judecăţi, pe alte căi. 

Niciodată Mihai Eminescu nu găsise încă un vrednic 
tovarăş în această credinţă, pe care o purtase singuratic pe 
drumurile lui de rătăcitor. 

Mai târziu, după ce-a trecut toiul iernii şi nopţile lor s-au 
rărit, a avut cuvânt să-i recunoască dreptate şi pentru 
asemuirea femeii de teatru cu licuriciul, care atât de adânc 
i-a rănit inima la cea dintâi despărţire, din zori. 

Amorul unei marmure se răcise, nici el nu şi-a dat seamă 
cum, nici el n-a ştiut când. L-au robit alţi ochi, cu privirea 
într-altfel răscolitoare, cu o dungă vânătă sub pleoape. Alţi 
ochi, două braţe molatece; o gură câteodată de un 
feciorelnic surâs, câteodată de-un spasmodic chiu de 
bacantă. 

Fusese îndrăgostit de-o piatră, cu inima de piatră. 
Amintirea a rămas numai în caietul cu stihuri. Cum 
rămăsese şi cealaltă amintire, a moartei dintr-un codru 
departe. 

Acum, la uşa cabinei, pe altcineva aştepta. 

A tresărit când i-a auzit pasul uşor, când s-a ivit râzătoare 
în uşă. Ciripea clătinând aripile alb-mătăsoase. Purta aripi 
nu fiindcă într-adevăr era înger. Juca într-o feerie fără 
înţeles, care plăcea şi părea tuturor frumoasă, numai 
pentru că femeile-nimfe şi femeile-îngeri din roluri, plăceau 
şi erau frumoase. Ciripi. Aripile au fâlfâit gata s-o înalțe în 


văzduhuri - adică în tavanul cu funii, cu fundaluri atârnate 
în macarale printre groase şi prăfuite perdele de păianjeni. 

S-a oprit, cu sprincenele încântător înălțate a mirare: 

— Cum, dumneata aci? Ce te-a adus în astă-seară? 

Cu adevărat. În acea sară se afla scutit de cuşca 
sufleurului. Nu era rândul său. A roşit. A plecat ochii ca un 
şcolar surprins de dascăl cu găinuşele de hârtie făcute într- 
ascuns sub bancă. Dar şi-a luat inima în dinţi. Tot trebuia o 
dată să spună. 

— Ce m-a adus? Dumneata! ... 

— Eu? Glumeşti? 

Sub spoiul alb, obrazul s-a înflăcărat ca focul. Fundalul 
scenei s-a lăsat încet la pământ. Au rămas amândoi de 
cealaltă parte, în firida umbrită şi strâmtă. 

El urmă, încleştându-i mâna: 

— De ce te miri? O ştii doar. Orice femeie o ştie şi o 
înţelege aceasta, fără să mai aştepte mărturisire. Am uitat 
cărţile colbăite, ştiinţa şi poezia, idealurile mele. Le-am 
uitat toate... De ce te miri? ... De ce mai întrebi, Efrosis? Tot 
ce e frumos azi pentru mine, în tine se întrupează: floare şi 
pa-săre, primăvară şi basm de iarnă, albeaţa Nordului şi 
flacăra Sudului, toate... 

— Poet... Basme de poet! ... şopti ea, zâmbind îndoielnic. 

— Nu, Efrosis! Toate idealurile pierdute le regăsesc într- 
un singur chip, altău. 

Efrosis îşi mişcă aripile în tremur, pregătindu-se să fugă, 
amintindu-i: 

— Pierd replica! 

O aştepta replica. Totuşi el n-o lăsă să plece. Întrebă 
înăbuşit, ţinând-o de braţ: 

— Mă iubeşti? 

— Da... 

Cuvântul l-a rostit surâzând, roşind, plecând ochii în pă- 
mânt cu o candoare verginală; dar în aceeaşi clipă s-a smuls 
din încleştarea lui şi i-a alunecat în foşnet de aripi, spre 


scena deschisă şi scăldată în mincinoase sclipiri de lumină, 
unde o aştepta cealaltă replică, a rolului. 

Îndată i-a auzit vocea dincolo: timbrul umed şi copilăresc. 
Îndată în sală au izbucnit aplauzele. 

Cu minele duse la frunte, cu fruntea rezemată de-o ramă a 
fundalului, cu ochii închişi, Mihai îi sorbea glasul de argint, 
Îl zdrobise atâta fericire. Uitase tot; se ştersese tot din 
viaţa-i de aievea... Da!” răspunsese: „da!” 

Sub perdelele de păianjeni, în firida întunecoasă cu miros 
de colb, de văpsea şi ulei, asculta însetat cuvintele ciripite 
pentru alţii, pentru o sală întreagă, cuvintele dintr-un rol. 
Acel da, şoptit într-un suspin, fusese numai pentru el. Este 
pe lume o fericire mai mare? ... 

Pe urmă glasul de pe scenă a tăcut... Aştepta cu pleoapele 
strânse, în nemişcare de stană prăvălată cu fruntea pe 
rama grosolană a fundalului. Aştepta. Uitase firul feeriei... 
Uita că rolul ei s-a sfârşit. A tresărit la foşnetul aripilor. A 
întins mânele... Ea a venit singură la pieptu-i, s-a lăsat să 
cadă lin, i-a înconjurat gâtul cu braţele albe şi goale. Ce 
dulce şi molatec lanţ! Îi căuta obrazul cu buzele... Efrosis şi- 
a desprins un braţ din jurul gâtului, i-a atins uşor gura 
însetată cu dosul mânei, a surâs, s-a încruntat, a surâs 
iarăşi. A ameninţat că pleacă dacă nu-i cuminte; chiar a şi 
plecat îmbufnată; s-a întors după al treilea pas. I-a netezit 
tâmpla cu degetele reci. Pe el l-a străbătut o săgeată de foc. 

Ea, i-a netezit tâmpla mustrându-l: 

— Ce copil mare şi naiv eşti! ... Fii cuminte! ... Aşteaptă. În 
astă-seară mă duci acasă... Ce vrei mai mult? 

Uşa cabinei s-a trântit. 

El a rămas uitându-se în neştire la brazdele de lumină 
revărsate din scenă prin canatul culiselor şi aşternute pe 
podiul murdar; la maşinistul care-şi fuma ţigara ascunsă în 
podul palmei gata, de strajă, lângă macaralele cortinei; la 
spatele urât al decorurilor. „În astă-seară mă duci acasă... 
Ce vrei mai mult?”... Atât de repede vin fericirile mari? Şi 
atât de uşor? 


Când s-a ivit pe uşă, schimbată în portul din totdeauna, 
înfășurată în haina scurtă de blană, cu pălărioara de catifea 
pe ochi, l-a găsit aşa rezemat c-un umăr de perete, zâmbind 
golului. 

— M-am ţinut de cuvânt? Să mergem... 

Au mers alături. Mergeau alături. 

El nu îndrăznea să-i prindă braţul, să-i caute în ochi. O 
simţea trecând, suflet cald şi tânăr de copilă, printre 
decorurile răsturnate şi hâde, prin coridoarele mucede, pe 
urmă, pe strada înnoptată cu ultimele rămăşiţe de zăpadă 
ale iernii. Era idealul lui, îngerul lui, femeia lui... 

De douăzeci de ori îl încercă gândul să se răsucească şi s-o 
cuprindă în braţe, dar mânele-i rămâneau nemişcate şi 
privirea ţintă înainte. De douăzeci de ori zâmbetul viclean 
de dojană al femeii, dovedi că ştie ce se petrece în el. 

Aproape de casă, Efrosis a dus degetul la buze: 

— Sst! Încet... 

I-a prins mâna prin întuneric. L-a dus aşa pe-o intrare 
dosnică, printr-o tindă neagră, unde lucea un singur 
sâmbur de lumină: gaura cheii de la camera cu focul aprins. 

Au intrat. 

Flacăra căminului era roşcată, aerul cald; plutea un miros 
îmbătător de cafea prăjită. Efrosis îşi zvârli pălărioara de 
catifea pe pianul negru, aruncă blana şi rămase într-o 
rochie de mătase argintie, strânsă la mijloc, înfoiată la 
coapse, ca un potir de floare întors cu gura în jos. Mijlocul 
acela subţire să-ncapă cuprins într-o singură mână, 
zâmbetul şi ochiul ei viclean, moleşeala mişcărilor deodată 
adormite, au aprins în sângele îndrăgostitului o dorinţă 
nemărginită şi turbure. 

Mihai a tras fotoliul în faţa căminului. A silit-o să se aşeze. 
A lunecat jos, la picioarele ei, ţinându-i mânele mici în 
mânele sale şi uitându-se cu dureroasă patimă la faţa 
luminată de para roşie, la zâmbetul ei trist şi vesel care lăsa 
amăgirea că făgăduieşte totul, la genele-i pe jumătate 
închise. 


Şi-a desprins încet-încet degetele şi încet-încet s-a ridicat, 
încleştându-i neaşteptat gâtul cu braţele, căutându-i cu 
buzele gura pentru un sărut lung şi demult aşteptat. 

Dar ea păru că se trezeşte mirată din visarea molatecă şi 
somnoroasă. Deschise lenevos ochii, îl îndepărtă cu 
blândeţe, lovindu-l cu dosul degetelor pe frunte. Îl mustră, 
surâzând: 

— Copil ce eşti! ... Ajunge... Lasă-mă... 

Apoi se ridică din fotoliu şi se aşeză pe scaunul înalt şi 
rotund al clavirului. Deschise capacul negru... Încercă 
nehotărâtă câteva note. Lăsă s-alerge degetele pe clape, 
din ce în ce mai furtunatec; un cânt pe rând, de zbucium, 
de potolire voluptoasă şi melancolică, de răzvrătire 
crescândă... Mihai căzuse alături, la picioarele ei, pe-un 
vraf răvăşit de perne, privindu-i chipul de jos în sus. 

— Efrosis! şopti cu voce înecată. 

În loc să răspundă, ea sări de pe scaun şi se rezemă cu 
mâna de marginea ferestrei, încordându-şi auzul la un vuiet 
de-afară. 

— Sst! Iata... 

Paşii răsunau apăsaţi pe treptele din faţă. 

— Du-te! Te rog, pleacă! ... 

Atât i-a mai rămas vreme. S-o mai privească încă o dată 
din prag. Înaltă şi subţire, în rochia argintie sugrumată la 
mijloc şi învoltă de la coapse în jos ca un potir răsturnat de 
floare, cu mâna rezemată de clavir, îl urmărea şi ea cu ochii 
trişti. Aşa de trişti, cum nu-i văzuse el niciodată. 

— Du-te! îi făcea semn cu cealaltă mână. 

Mâna căzu frântă din umăr. 

Paşii scrâşneau cu nerăbdare la uşa din faţă. Mihai a închis 
cealaltă uşă dosnică, a trecut prin tinda întunecată, prin 
grădina cu rămăşiţele cele din urmă de zăpadă ale iernii, a 
trecut ca purtat de vânt pe ulițele pustii, fericit şi cu 
sângele aprins. 

Acasă, la masa de brad, la lumina fumegândă, a deschis 
caietul iar peniţa a prins să ronţăie mărunt tăcerea: 


Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze. 

Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază, Închis într-o 
haină de nori şi de raze, Mişcând a lui aripi pe capu-mi 
aprins, Dar când te văzui într-o palidă haină. 

Copilă cuprinsă de dor şi de taină. 

Fugi acel înger de ochi-ţi învins... 

Era cineva mai fericit ca dânsul? Pierdut în visări fără fine, 
ar fi dorit să cuprindă în el lumea întreagă cu miriade de 
stele şi cu miriade de flori, ca să-şi poată pleca apoi 
albastrele sale ceruri, munţii săi cei negri şi văile sale cele 
de foc, să le plece toate şi să le închine cu tămâia vieţii lor, 
unei palide umbre de-argint - Efrosis. 

Cuvintele graiului de toată ziua îi păreau deşarte. La ce 
foloseau? Orice vorbă care nu se îndrepta spre ea, nu cânta 
o frumuseţe a ei, nu amintea un gest, un amănunt din 
chipul ei şi din firea şi din graţia ei; nu-şi avea nici un rost în 
nici un izvod al limbilor de pe lume. Era o nerozie a cugeta 
asupră-le. 

Astfel, nu mai deschise o carte, nu mai trăi decât pentru 
dânsa. Fugea de oameni. Trecea noaptea pe sub ferestrele 
luminate. Aştepta un semn. Cerul se însenina când îi 
surâdea ea. Se întuneca la o încruntare a sprincenelor ei... 

De ce-a venit s-o caute în sara când îi spusese dinadins şi 
apăsat că nu e acasă? 

A intrat ca întotdeauna pe portiţa din dos. În geam, pe 
pânza subţire a perdelei, a văzut umbra ei. Şi-a văzut altă 
umbră apropiindu-se. Şi a văzut amândouă umbrele 
încleştate într-un sărut... 

De ce-a aşteptat afară, să-l cunoască, să-l ştie, bătrânul cu 
barba putred-cănită, cum i s-a arătat sub felinar? Şi după 
ce-a strâns pumnii şi după ce şi-a înfundat fruntea şi ochii în 
perne muncit nopţi şi nopţi de nesomn, de ce s-a mai întors 
oare tot la ea? Şi de ce se mulţumeşte acum cu sărutul 
buzelor pângărite de moşneagul cu barba putred-cănită? E 
destul să-i surâdă cu un strop de lacrimă în colţul genelor. 


Atunci toate le uită. Vine tot el să-i şteargă ochii şi tot el s-o 
roage ca să nu plângă... 

Pe la mijlocul verii, târziu, când oltenii vesteau cu răcnete 
răguşite al treilea rând de trufandale în coşuri, şi când 
cetatea de scaun domnesc dospea în duhoarea băltoacelor 
verzi, a grătarelor cu mititei şi a mortăciunilor zvârlite în 
maidanuri, trupa lui Pascali se pregătea iarăşi de drum. 

Tânărul Ion Luca Caragiale urcă scările până la catul de 
sus, ca să ureze cale bună prietenului său, sufleurul şi 
poetul. 

Bătu în uşă; n-a răspuns nimeni. Încercă încuietoarea. N-o 
ţinea nici un zăvor. „Slobod la el, ca la banul Ghica!” - 
zâmbi în sine, intrând, cu gândul să-i lase un cuvânt scris. 
Apoi roti ochii de jur-împrejur. 

Se aşternuse colb gros peste cărţi. Păianjenii îşi ţesuseră 
nesupăraţi casele lor prin unghere. Bonzăiau muştele în 
jurul unui taler cu fructe. Un şoarec zvâcni dintr-o gheată şi 
se mistui sub sofaua roşie. 

Prietenul poetului şi sufleurului căută pe masă o foaie 
albă. 

Nu era niciuna. 

În schimb, împrăştiate pe jos, zeci de mingi albe, 
mototolite. Se plecă şi culese una. O desfăcu. Nu era albă; 
se înşelase. Un titlu de poezie şi câteva versuri tăiate cu o 
brazdă apăsată de condei. Citi titlul: Veneră şi Madonă. 

Desfăcu alta. Acelaşi titlu. Şi alta. Şi toate câte zăceau 
risipite sub masă. La picioarele scaunului, câte se 
rostogoliseră sub sofaua roşie; toate cu acelaşi titlu, cu 
acelaşi gemăt. 

V, 

Un pui de şcolar de la K. K. Ober-Gymnasium, se căznea 
să-şi întipărească mai bine în minte, numele actorilor de pe 
afişul lipit în perete. 

Îşi zgâncilea nasul, repetând după tipicul bucherilor: 
„Societatea dramatică a artiştilor superiori din Bucureşti, 
sub conducerea domnului M. Pascali de la Teatrul 


Naţionalu... Reprezentaţiune extraordinară...” Nu era el 
bucher din fire. 'Trecuse din clasa doua în a treia, cu note 
vrednice de laudă, fără multă bătaie de cap. 

Dar cuvintele de pe afiş, îi sunau într-o românească destul 
de străină de româneasca pe care o învățase de la 
profesorul de limbământ, cuvântământ şi sufletământ, 
domnul Ion Sbierea, ucenicul şi urmaşul mult plânsului 
Arune Pumnul. 

Pipăia piţulele în buzunar şi o lua de la capăt cu procitirea. 
Grea limbă! S-ar spune că-i altă limbă! 

Într-un timp tresări. 1 s-a părut că lipseau de la 
numărătoarea pe nevăzute, din buzunar, un florin şi trei 
puişori. Nu se putea închipui o durere mai mare. Toate 
economiile din vacanţă le păstrase pentru ca să-şi plătească 
biletele de intrare la Teatrul din Principate. Adică după 
limba afişului, pentru „reprezentaţiunile extraordinare ale 
societăţii dramatice a artiştilor superiori din Bucureşti...” 

Spaima se risipi. Se înşelase. 

Florinul şi puişorii se ascunseseră într-un colţ adânc de 
buzunar, printre capete de creion, bucăţi de sfori şi hripta 
cu plăsele de lemn. După ce-şi făcu încă o dată 
numărătoarea la vedere, în palmă, cu inima liniştită ridică 
iarăşi ochii la literele maşcate de tipar. 

Cetind, prin minte îi treceau felurite şi nedumerite 
judecăţi. Aşadar sunt trei soiuri de limbă românească? Una, 
pe care o vorbeşte el de acasă, de la ţară, din satul lui, fără 
s-o fi învăţat de la nimeni. Alta, a domnului lon Sbierea şi a 
Lepturariului rămas de la mult plânsul Arune Pumnul. S- 
arată a mai fi şi a treia, deosebită; cea din afiptul „artiştilor 
superiori” de la Bucureşti. 'le pomeneşti că se mai află încă 
vreo câteva, neştiute de dânsul... Din toate, cea adevărată 
care să fie? Cine are să pună o orânduire şi să facă o lege? 

De la aceste încâlcite şi fără răspuns întrebări mijind într-o 
minte de copil, îl îndepărtă o privelişte nouă. Se ivise în uşa 
teatrului un tânăr în straie cenuşii, cu fruntea goală şi cu 
părul lung, dat în şuviţe unduioase spre ceafă. Ţinea pălăria 


în mână. Părea gata de plecare. Dar în prag se opri să 
măsoare cu ochii îngrijoraţi cele două capete de uliţă. Şi 
îndată s-a retras înapoi, parcă s-ar fi ascuns. 

Din susul străzii veneau alţi doi tineri. Îi cunoaşte. Au fost 
elevi la K. K. Ober-Gymnasium şi au isprăvit şcoala anul 
acesta: domnul Teodor Ştefaniuc şi domnul Daşchevici. 

Şcolarul a salutat cuviincios şi s-a dat cu sfială în lături. Cei 
doi juni s-au oprit să citească afişul din perete. 

— Vii diseară? a întrebat d. Daşchevici. 

— Nu cred! ... a răspuns tovarăşul. Nu ştiu ce se întâmplă, 
dar nu mi-au plăcut din cale-afară cele două reprezentații 
de până acum... Altceva era pe vremea doamnei Fani 
Tardini... 

— Fugi măi de-aici, că spui prostii... Asta-i trupă mai 
grozavă ca a doamnei Iardini! Pascali, leatrul Naţional, 
Societatea artiştilor superiori din Bucureşti... Ce se 
potriveşte? 

D. Teodor Ştefaniuc strânse din umeri: 

— Poate să tot fie! ... Mi-a rămas inima la teatrul de- 
atuncea. 

— Fiindcă-i vorba de inimă, îşi aminti d. Daşchevici, 
aprinzând o ţigară şi zvârlind fumul pe nări, am să-ţi spun 
una să te cruceşti... Ţi-ai închipui tu că Eminovici al nostru-i 
aici? 

— Ei,nul... 

— Zău, dacă nu-i adevărat! Cică-i în trupa lui Pascali şi că 
se ţine de trupă fiindcă-i îndrăgostit lulc de Eufrosina 
Popescu. De asta mi-am adus eu aminte, când ai vorbit tu de 
inimă. 

— Atunci să-l căutăm. Să dăm peste dânsul... l-ar face 
mare bucurie să ne vadă. Mai ales pe tine să te vadă, că ai 
fost coleg de clasă şi de gazdă cu el. 

D. Daşchevici începu să râdă, zvârlind colaci de fum către 
cer: 

— Da, am avea de povestit multe amintiri plăcute... Mai 
ales una, cu un anume şal turcesc, pe care l-a pierdut el la 


Cocoşul roş, jucând ferber cu pârlaciul de Lozinski... Dar 
mai se pare că se cam ascunde. Nu ţine să dea ochi cu noi... 

— N-aş pricepe, de ce? 

— Că l-am priceput noi vreodată pe Eminovici! ... Avea ale 
lui. Mai ales toane. Poet, ce să-i faci? Artist... Mergem la 
cafenea? 

Cei doi juni absolvenţi ai K. K. Ober-Gymnasiului s-au 
depărtat spre cafenea; elevul din clasele începătoare şi-a 
luat locul buchirind din nou afişul. 

În uşă s-a ivit iarăşi tânărul cu mustaţa rasă şi cu straie 
cenuşii, cu părul învolburat pe ceafă. A dat să pornească 
spre celălalt capăt al străzii. S-a oprit privind cu un zâmbet 
la puiul de şcolar. În ochi şi în zâmbet flutura o umbră de 
tristeţe. 

Poate că vedea altceva, nu numai un elev din clasele 
începătoare de la K. K. Ober-Gtjmnasium, cetind un afiş de 
teatru. 

S-a apropiat. 

Băiatul a salutat, cum mai făcuse altădată, alt copil, în 
straie ponosite de privatist. 

— Vrei să vii diseară la Teatru? a întrebat necunoscutul. 

— Da, domnule... îngăimă copilul intimidat. 

— Şi nu sunt piţule la buzunar? 

Elevul nu înţelese rostul întrebării. Crezu că trebuie să 
facă dovadă şi scoase mărturie în palmă piţulele asudate şi 
florinul nou-nouţ. 

Străinul se miră de atâta bogăţie: 

— Ooo! Se vede că ai găsit o comoară? ... Cu bănetul 
acesta poţi să cumperi turnul din Ringplatz... Pe vremea 
mea erau mai rare piţulele în buzunarul gimnaziştilor! ... 

Şcolarul căpătă în sfârşit glas şi curaj: 

— N-am găsit o comoară, domnule... I-am strâns de la 
începutul verii pentru teatru... Şi tot pentru teatru am venit 
eu de la ţară, din sat de la noi, la un moş care stă aicea în 
târg. leri am venit... 


— Măi, măi! se miră domnul cel tânăr. Aşadar îţi place 
teatrul? 

— Îmi place, da numai din cetitele şi din auzitele, că până 
acum n-am văzut teatru... Diseară mă duc eu întâia oară... 

Necunoscutul zâmbi: 

— Hm ai nimerit-o cam aşa şi aşa, diseară. Sâmbătă şi 
duminică însă, te povăţuiesc să nu dai greş... 

Copilul îşi numără pentru a suta oară piţulele în buzunar. 
Zângănitul era slab şi înăbuşit prin stofă. Dar destul de viu 
pentru a pătrunde până la o ureche care prea bine 
cunoştea acest sunet. 

— Tot numeri şi te-ntrebi dacă-ţi ajung piţulele? Hai? îl 
cercetă domnul. 

— De... Ce să zic? De asta-i adevărat. 

— Să găsim noi un leac şi să rămâi cu piţulele pentru 
covrigi... Poate şi pentru cărţi. Îţi place să citeşti? ... 

— Place, cum nu... 

— Atunci faci parte dreaptă. Jumătate pentru covrigi, 
jumătate pentru cărţi... Şi la teatru te înfăţişezi cu biletul 
pe care ţi-l dau eu. Îl arăţi la uşă şi-ajunge. Numai să nu-l 
pierzi, că-i bun pentru toate serile. 

Străinul scoase un bilet galben din buzunarul de la piept. 
Îşi sprijini talpa piciorului în perete şi pe genunchiul făcut 
pupitru, adăugi o însemnare şi o iscălitură. Apoi îl înmână 
şcolarului de la K. K. Ober-Gymnasium care venise în 
vacanţă, din sat de la ei, cu piţule strânse de două luni ca să 
vadă şi să asculte teatru principătean. 

— "Ţine prietene! Şi-ţi urez petrecere bună! ... 

— Mulţumesc, domnule... murmură copilandrul, răsucind 
biletul fără prea multă încredere în puterea lui miraculoasă 
de a deschide uşile. 

Înainte de a pleca, necunoscutul întrebă încă: 

— Mai este la Gimnaziu un moş, moşu Onufri? 

— Cum să nu fie? ... El ne ţine din puişori, când ne mai uită 
cei de-acasă... Da-i dăm înapoi. Asta-i rânduială trecută din 
unul în altul, în şcoala noastră... 


— Ştiu, ştiu! făcu necunoscutul cu acelaşi zâmbet parcă 
trist. La toamnă, când ai să dai ochii cu dânsul, te rog să-i 
spui că a întrebat de el cineva. Că a întrebat şi că i-a trimis 
sănătate. Atâta-i spui: Mihăiţă, cel cu piţulele... Şi ridici un 
deget, aşa! ... Atunci are să cunoască îndată, cine nu l-a 
uitat şi cine i-a trimis sănătate... 

Elevul de la K. K. Ober-Gymnasium a rămas lângă afişul de 
teatru cu biletul galben în mână. Îl răsucea pe-o parte şi pe 
cealaltă. Iscălitura era citeaţă, măruntă, cu un laţ, înnodat 
ca o cravată dedesubt. Era uşor de desluşit: M. Eminescu. 

El auzise în legendele şcoalei numai despre un Mihai 
Eminovici. 

VI. 

De la Cernăuţi, trupa „Societăţii dramatice a artiştilor 
superiori din Bucureşti”, a coborât prin Botăşăni spre ţară. 
Mihai Eminescu lupta cu două porniri potrivnice din el. Îl 

chema dorul de locurile şi de cei de-acasă. Îl îndepărta 
gândul unei înfăţişări cu asprul său părinte şi cu fratele mai 
mare şi încruntat, ofiţerul pe care îl ştia venit la odihna 
Ipoteştilor cam în această lună din an. 

Pentru a le împăca pe amândouă, făurea în duruitul roţilor 
tot soiul de planuri vrednice de-un mădular al societăţii 
dramatice a artiştilor superiori. 

Bunăoară, să-şi înnădească o barbă şi să-şi surească părul. 
Deghizat aşa, să bată la poarta casei de la Ipoteşti, să 
născocească o poveste că e-un moşneag trimis de cine ştie 
cine, pentru cine ştie ce treburi. 

Ar da ochii cu mama, cu Harieta, cu toţi, fără ca să-l 
cunoască nimeni. Îngroşându-şi glasul, i-ar trece cu 
ibrişinul pe la nasul căminarului, pomenindu-i ca din 
întâmplare şi ca un moşneag sfătos ce s-ar afla, despre 
nesocotinţa unor oarecare părinţi cu apucături amarnice. I- 
ar strecura o istorie cu tâlc, să-l pună pe gânduri. 
Bunăoară, cum unii feciori n-au găsit înţelegere la un 
despot de familie cu idei înapoiate. 

Pe urmă ar face un semn tainic căminăresei. 


I-ar spune adică unele vorbe despre nişte descântece şi 
leacuri cunoscute numai de dânsul şi i-ar da să înţeleagă că 
a căpătat el ştire din oamenii satului, cum că s-ar afla o 
copilă bolnavă în casă. Aşa ar ajunge în odăiţa Harietei... Ar 
cere să rămână singur cu dânsa, sub cuvânt că 
descântecele sale nu îngăduiesc martori... Şi când s-ar 
închide uşa după ceilalţi, ar păşi până la patul sau la jilţul 
Harietei şi plecându-se asupra ei şi-ar smulge deodată 
barba, izbucnind în hohot de râs. 

Atât de vie vedea scena, încât îi răsări un zâmbet pe buze. 

— La ce te gândeşti, de surâzi? îl întrebă Efrosis, 
răsucindu-se în fundul trăsurii şi potrivindu-şi voalul subţire 
pe faţă. 

— Prostii! ... 

O clipă, femeia îl cercetă în ochi bănuitoare. Ştia de la 
dânsul şi de la alţii, că Mihai îşi petrecuse câţiva ani de 
învăţătură la Cernăuţi. Poate că-şi întâlnise o dragoste 
veche; poate că zâmbea îngândurat la această amintire. 

Apoi surâse şi ea sub voaleta care-i ferea obrazul de colb; 
dar din alte pricini surâdea. Îşi făcuse socoteala că Mihai 
era numai un copil în vremea învăţăturii la Cernăuţi. N-avea 
pe atunci grija dragostei. Bătea mingea pe toloacă şi se juca 
de-a caii. Mai zâmbea Efrosis şi fiindcă ea lăsase în schimb 
amintiri în capitala ducatului, măcar că n-au stat nici două 
săptămâni. Încântător bărbat ofiţerul de ulani! ... Se 
cunoştea că-i un „von”, şi că a trăit la Viena. Altă stofă, altă 
creştere... Oare Mihai a înţeles, a presimţit ceva? ... 

Mihai Eminescu privea la locurile din ce în ce mai aproape 
de sufletul său, străin cu totul de întrebările femeii. 

Ceilalţi tovarăşi din trăsuri moţăiau toropiţi de oboseală şi 
de arşiţa sfârşitului de vară. Erau şase înghesuiți în droşcă. 
Trei femei în fund. Doi bărbaţi pe scăunaşul din faţă. Unul 
pe capră, lângă vizitiu. Şi dinainte, le împroşca praf de sub 
roţi, altă trăsură tot aşa de încărcată. Ar fi fost mai nimerit 
să se aşeze el lângă birjar. Avea timpurile, dealurile şi codrii 
în desfăşurare sub ochi. Dar a ţinut să se afle cât mai 


aproape de Efrosis. Pe scăunaşul strâmt merge cu spatele 
înainte. Se desrăsuceşte o privelişte fugind îndărăt, spre 
Cernăuţi. A ameţit. Îl dor tâmplele. Simte colbul scrâşnind 
în dinţi. L-au asurzit clopotele de la gâtul cailor... Pe aici 
venea el, pe jos, când îl apuca dorul de pribegie şi fugea de 
la crupele muiate ale lui pan Dzierszeck. 

Apuca la dreapta, îşi spăla obrazul în jgheabul de la 
fântână şi cerea ajutorul Celui de Sus, ca să scape cu un 
judeţ mai uşor acasă. 

Drumul îngust, negru şi colbos al Ipoteştilor, rămase în 
urmă. lată şi plopul bătrân, cu scorbura adâncă şi afumată 
de focurile lingurarilor! Mihai s-a înălţat să privească peste 
poclitul trăsurii, potecile cele vechi spre satul pitulat în 
vâlceaua lui natală, spre casa cu straşină lată dintre tei. La 
iarnă se împlinesc trei pe patru ani de când nu i-a mai 
călcat piciorul pe-aici. Atunci se înălța în vârful picioarelor, 
ca să ajungă cu fruntea la buzele căminăresei. Acum ar 
trebui să-şi plece fruntea, ca să i-o poată atinge buzele 
căminăresei. 

Închise ochii. Îi simţea umezi. Pentru a înlătura vreo 
întrebare glumeaţă a tovarăşilor şi a tovarăşelor de drum, 
artiştii superiori din Bucureşti, rosti frecându-şi pleoapele: 

— Nemaipomenit colb! De-am ajunge o dată... Mă ustură 
ochii parcă am fost la afumat... 

Îi tremurase glasul. Dar tremurul a trecut pe socoteala 
hurducăturilor de roţi. 

Efrosis suspină la rândul ei: 

— Dacă dumneata te plângi, ce să mai spunem noi, 
femeile? M-am săturat. Fire-ar să fie de drum şi de 
Botoşani! ... Mi s-a acrit de mizeria aceasta a meseriei 
noastre... 

În faţa celorlalţi nu-l tutuia. Dar îi drăcuia ţinutul! 

Lui Mihai, îngerul cu aripi foşnitoare din feerie şi demonul 
cu buzele vinete de bacantă din cealaltă viaţă a lor, îi păru 
deodată numai o femeiuşcă vulgară. Frumoasă, fără 
îndoială. Neînchipuit de frumoasă, de dulce uneori, de 


crudă şi chinuitoare alteori; însă sub toate acestea 
ascunzând un suflet de cumătră a maidanelor din 
Bucureşti. 

— Îmi pare că te-ai născut pe undeva, p-aci? întrebă din 
fundul trăsurii, o doamnă artistă superioară, mai matură, 
alintată de camarazi cu porecla „Pepenachi” din pricina 
formelor sale mult voluminoase şi mult rotunde. 

Mihai clătină din cap, ca un cal din ceirul Ipoteşti, când se 
apără de muşte. 

Actriţa zgâlţânată de hurducările arcurilor ca un adevărat 
sac cu pepenachi, nu se-arată mulţumită cu asemenea 
răspuns în desăvârşită contradicţie cu legile mimicei şi ale 
artei dramatice. Se zvârcoli să scape mânele libere din 
teascul celor două tovarăşe şi gesticulă cu aprindere, 
deşteptată din moţăiala drumului: 

— Bine, frate, ce răspuns e ăsta? Ce să înţeleg? Parcă nu 
ţi-ar fi dat Mişu să traduci şi parcă n-ai fi tradus Arta 
reprezentaţiunei dramatice a neamţului ăluia Roter, 
Rotherr, Râtcher, cum naiba îl cheamă! ... le-ai născut ori 
nu te-ai născut p-aproape d-acilea? 

— Lasă, Pepenachi, omul în pace! luă cuvântul actorul de 
pe scăunaş, vecinul lui Mihai. Ce? Ai intrat în slujba poliţiei 
de te-apuci să-i cercetezi teşcherelele? ... Într-un an, p-al 
doilea, n-ai ajuns să-i pricepi firea? Poate nu-i place să dea 
socoteală nimănui... Poate că are şi de ce să nu-i placă a da 
socoteală cuiva... 

— Da nici nu m-am gândit la chestii atât de complicate! 
Ştii că n-am patima enigmelor... Întrebam cu un scop mai 
precis. Ce te-amesteci tu? (Adresându-se direct, din nou, lui 
Mihai). În orice caz cunoşti Botoşanii? ... Ce fel de oraşe 
ăsta? Poftim! Atâta voiam să aflu... 

Feciorul căminarului din Ipoteşti şi fostul conţopist de la 
isprăvnicia Botăşănilor, răspunse privind peste coşul 
trăsurii, dealurile păduroase, rămase în urmă: 

— Un târg ca toate târgurile din Moldova... 


— Am înţeles! strâmbă Efrosis din nas, sub painjenişul 
subţire al vălului. Adică un oraş unde se culcă oamenii o 
dată cu găinile... 

— ... şi unde nu sunt ofiţeri de ulani! strecură cuvânt 
perfid vecinul lui Mihai, intrigantul trupei. 

Efrosis nu luă în seamă întreruperea. 

Urmă: 

— Numai de-am găsi un hotel mai prezentabil... 

— Prezentabil! pufni a treia artistă superioară. Ce se poate 
găsi prezentabil, fetelor, într-un oraş dă jidani şi dă armeni? 
Ploşniţe şi iar ploşniţe şi p-ormă tot ploşniţe... 

Doamne! Cât de străini îi păreau deodată sufleurului, 
tovarăşii săi de drum! Şi Efrosis, ce licurici văzut ziua, de- 
aproape, ca o sărmană şi slută larvă, cum o zugrăvise junele 
său prieten din Bucureşti, Caragiale! 

Mihai Eminescu se pregăti s-aprindă pipa scurtă cu o 
fărâmă de iască. Tustrele doamnele artiste superioare, 
protestară în cor pe trei voci: 

— lar dai drumul la coş! Nu ne-ajunge praful? 

Sufleurul băgă pipa în buzunar. Se căznea să răsucească o 
ţigară, ceea ce doamnele artiste încuviinţau, dar era mult 
mai anevoios de dus la capăt, în zdruncinarea roţilor pe 
bolovani şi în hârtoape. 

— lată şi Botoşaaaniii! vesti cu un răsuflet de uşurare 
actorul de pe capră... lată şi lerusalimul! 

În norii de colb răscoliţi de droşea din faţă, „Târgul 
Doamnei” se ivea cu verdeaţa întinsă a livezilor şi cu 
multele-i turle de albe biserici. Locul nu-l mai râăbda pe 
Mihai. 

Spuse: 

— Am amorţit... Nici n-am să mă mai pot ţine pe picioare, 
de când stau cu genunchii la gură... 

Şi sub acest cuvânt că-şi destinde încheieturile, se ridică, 
întorcând spatele celor trei femei din fundul trăsurii şi 
sprijinindu-se cu palmele de umerii surugiului şi 
comediantului de pe capră. Printre capetele lor, Mihai 


Eminescu avea acum sub ochi întreaga privelişte. Uitase 
iarna de lâncezeală, înstrăinarea în care a trăit aproape 
jumătate de an în acest târg, fără alte drumuri decât de la 
vizunia sulgeresei Catinca la vizunia isprăvniciei. Ca Şerban 
odinioară, în dimineaţa cu sclipiri de soare în omături, se 
trudea acum să ghicească numele fiecărei biserici după 
clopotniţe şi era bucuros că nu dă greş la niciuna: Uspenia, 
Popăuţi, Vovidenia, Sf. Ion, Trei-lerarhi, Cuvioasa 
Paraschiva... 

Oricât ţine el să se ascundă aici de ochii altora, mai mult 
chiar decât s-a ferit la Cernăuţi; pe moş Leonte Hudici, tot 
are să-l caute acasă. 

Zâmbi, închipuindu-şi întâlnirea şi braţele lui ridicate în 
sus: „... răcan di mini, Mihăiţă! ... Straşnică bucurie mi-o 
mai fost dat mie să trăiesc pe ziua de azi... la să ti văd mai 
deaproape! ... la şazi un chicuşor! ... la să-ţi facă moş 
Hudici o cafeluţă straşnică!” 

Daradaica intră pe rohatca târgului. Mihai se aşeză la loc 
zâmbind încă întâlnirii pe care o vedea aşa cum trebuia 
neapărat să se întâmple. Femeile îşi scuturau praful şi 
puneau oarecare orânduială în vestminte şi oarecare 
feţuială în obraze, ca să nu spună neguţătorii şi armenii din 
Botoşani, că trupa „Societăţii dramatice a artiştilor 
superiori din Bucureşti” a tăbărât pe uliţi ca o laie de ţigani. 

Mihai îşi trase pălăria mai pe ochi. 

Măsură de pază prea târzie şi fără folos. 

Abia a coborât din droşcă, abia a intrat pe coridorul 
întunecat al hanului cu denumire nouă de hotel şi doi haidăi 
s-au alăturat de-a dreapta şi de-a stânga, apucându-l de 
braţe: 

— Hai, conaşu Mihai, că altfel nu-i chip! Aşa-i porunca lui 
conu Gheorghieş... 

Umbra spătoasă a căminarului răsări neagră, uriaş mărită, 
în cadrul luminos al uşii deschise în fund. 

Glasul gros întări spusa argaţilor: 

— Dacă vâşcâie, legaţi-l burduf! 


Apoi părintele scăpă sudalma sa din zilele cu mari 
năcazuri: 

— Neamu nevoii! 

— Neamu nevoii! oftă şi feciorul căminarului. 

Dar de vâşcâit n-a vâşcâit. S-a lăsat moale ca mielul dus la 
tăietoare, aşa cum cădea biruit şi altădată fugarul de la K. 
K. Ober-Gymnasium. lotul s-a petrecut fără larmă, fără 
împotrivire. Sufleurul trupei din Bucureşti era stăpânit 
numai de grija să nu prindă cumva de veste tovarăşii săi, 
comedianţii superiori, în ce chip a fost prins cu arcanul şi 
umflat pe sus, ca în loviturile de teatru răsuflat pe care le 
fluieră până şi galeria din Giurgiu. 

— Mihai! Domnule Eminescu! ... Unde-i domnul 
Eminescu? chema şi întreba cu voce subţire Efrosis, în 
coridorul catului de sus. Pepenachi, nu l-ai văzut pe sufleur 
încotro a apucat? 

O uşă se trânti, astupând glasul. 

Domnul Eminescu păşea între doi gealaţi, cu pălăria pe 
ochi, peste bolovanii şi scândurile şi movilele de gunoaie din 
ograda dosnică a hanului cu denumire nouă de hotel. 

— Brişca ne-aşteaptă la hanu Mutului! lămuri Vasile Rusu. 

Pe urmă, după un timp: 

— Să iertaţi, coane Mihăiţă... N-o fost cu voia noastră. 
Porunca-i poruncă! ... Ne era numai să nu punem cabja pe 
cine ştie ce alt comedianţ... Că dă, v-aţi schimbat să nu fie 
de diochi! ... 

Mihai zâmbi altor gânduri, descruntat deodată: „Cum are 
să se descurce oare trupa fără sufleur?” 

Pe uliţă, spre hanul Mutului, i-au zburat din cuget şi 
asemenea drojdii dintr-o viaţă încheiată. 

Întrebă încet, cu o învăluire în glas de teama răspunsului: 

— Mama ce face? 


SFÂRŞIT 


* Subliniez data. E vorba de anii 1930-1937 (n.a.) 

** Vezi conferințele romancierului englez E. M. Foster la 
Trinity College din Cambridge, despre Aspectele romanului 
şi conferințele de la acelaşi colegiu ale lui Andre Maurois, 
despre Aspectele biografiei.