Cezar Petrescu — Romanul lui Eminescu — V2 Nirvana

CEZAR PE IRESCU 


CEZAR PEIRESCU 


ROMANUL LUI EMINESCU 


Vol. 2 


CARTEA ÎNTÂIA. 

ÎL 

leni al Lenii Savului lui Mihail Bojin, din podgoriile Şiriei, 
comitatul Aradului, îşi purta cu mulţumire şi cu oarecare 
fală mundirul de cătană împărătească pe coridoarele 
Universităţii din Viena. 

Mulţumirea şi fala nu-i stăteau însă înscrise pe chip, nici în 
ochi. Se ascundeau într-o lăuntrică tainiţă ferită cât mai 
adânc, cu prudenţă, de iscodirile altora. 

Studenţii din sălile forfotitoare - pestriţ amestec de feciori 
ai tuturor noroadelor chezaro-crăieşti - întâlneau numai un 
flăcăiandru de vârsta lor, cu trăsurile pierdute într-o 
funingine de barbă pufoasă. Iar dacă stăruiau mai apăsat cu 
privirea asupra acestui camarad singuratec, care de două 
luni nu se plimba cu nimeni şi nu vorbea cu nimeni, îndată 
ochii studentului în jure, cu uniforma regimentului 
Ramming numărul 72, căutau pieziş în lături, blajini şi 
îndoielnici, poate mereu bănuitori faţă de ciudatele 
uşurătăţi şi sminteli ale semenilor. Câte soiuri de feciori ai 
noroadelor chezaro-crăieşti de pe cuprinsul împărăției, tot 
atâtea deşucheate porniri! Fiecare cu a lor sminteală, gata 
s-o ia razna care încotro, fără nici un respect de ordine şi 
fără nici o teamă de primejdie. Întruniri secrete, tipărituri 
oprite, cântece şi marşuri de răzmeriţă. Parcă după o 
nesăbuită călcare a legilor şi ordonanţelor de azi, n-ar mai 
exista şi un mâne al chemărilor la răspundere pentru 
faptele şi vorbele tale. 


Cu toate acestea, în mijlocul atâtor gălăgioşi şi zurbagii 
juni, care luau viaţa în răspăr, disciplinele etice în derâdere 
şi edictele monarhiei în sărmane petece de hârtie fără preţ, 
prea prudenta cătană împărătească avea de ce să se 
socotească în sine norocos om! 

Crescuse într-o casă de gospodari înstăriți, cu puzderie de 
orfani culeşi de pe la rubedeniile mai nevoiaşe. Cancelariile 
stăpânirii fuseseră cât pe ce să-l boteze în scripte cu nume 
maghiar: lanoş Bojoni. 

Îl cruţase de asemenea pacoste numai dascălul valah 
Avram Voşnitariu, din Şiria, înscriindu-l în catastifele şcolii 
pe-un nume nou şi închipuit, dar oricum, cu sunet mai puţin 
ma-ghiar: Ioan Slavici. Îl aşteptase, nu după multă vreme 
altă primejdie. Pe când isprăvea a şaptea clasă de liceu, 
părinţii scăpătaseră. Siliţi să strângă băierile pungii, l-au 
oprit acasă, judecând că atâta învăţătură îi e prea îndestulă. 
Mumă-sa şi stăpâna casei, femeie vrednică, muncită de 
patima rânduielii şi a scuturatului, nehodinită din zori de zi 
cumu-i apa curgă-toare, hotărâse că s-a isprăvit de-acolo 
înainte cu huzurul şcolăritului, fiindcă a sta cu nasul 
înfundat în carte, fără a pune mânele cu vrăjmăşie la trudă, 
îi părea trândăveală curată. 

Trecuse la liman tihnit însă şi prin această vultoare mai 
primejdioasă decât toate, unde-l aştepta înecul în beznele 
vieţii de sat: o slujbă măruntă la primărie, secretar de-al 
doilea la vreun notar public cu sarcina să traducă în limba 
maghiară actele şi jalbele valahilor, contabil la vreo 
sucursală de bancă. Tot atâtea începuturi de moarte pe 
încetul. 

Îmbrăcase deci uniforma de voluntar. Şi de-atunci, toate s- 
au luminat înainte-i cu o îmblânzită îndurare la care cu 
firea-i potolită şi resemnată, nici nu mai cutezase a 
nădăjdui. 

Straiele de pe dânsul împăratul le plătea; drumul până la 
Viena pe cheltuiala împăratului îl făcuse; împăratul îi dădea 
adăpost la cazarmă; împăratul îl hrănea, el îi îngăduia să-şi 


urmeze studiile mai înalte, el îl ierta de datoriile ostăşeşti 
ale dimineţii întru aceasta; ba chiar îl mai şi strămutase din 
cazarma îndepărtată de la Gumpendorf, la cazarma Franz 
Iosif, a treia casă de lângă Universitate. 

Ca atare, ce l-ar fi îndreptăţit să se plângă de asupririle şi 
nedreptăţile lumii, cum aude vuind în urechi glasul 
camarazilor de învăţătură şi de cătănie? 

Cuminţenie e să-ţi păstrezi un rost hotărât în viaţă, să te 
mărgineşti la acel rost şi să nu te leşi furat de-o ispită, aici, 
de-o slăbiciune, dincolo; să nu împărţi firul de păr în patru 
şi să nu alergi după năluce. În această privinţă, voluntarul şi 
studentul în jure Ioan Slavici, rămăsese tot leni cel mic al 
Lenii Savului lui Mihail Bojin din Şiria, odrasla unei femei 
vestită în şapte sate pentru chibzuiala cu care îşi ţinea 
curată şi rânduită gospodăria, cu fiecare lucruşor, din 
fieştece odaie, la locul său dinainte hotărât şi nestrămutat 
pe vecie. 

Cu asemenea judecată şi cu astfel de fire pretimpuriu 
drămăluită şi bătrâncioasă de unchiaş sfătos, greu se putea 
apropia el de zănatecii săi camarazi. Pas de te înţelege! 
Unul avea o ţicneală. Altul o patimă care-i covârşea voinţa. 
Al treilea nu-şi găsea loc din zori pân-la miez de noapte, 
vânturând cafenelele. 

Toţi îi erau neînţeleşi. 

Parcă pe toţi îi mâna un duh rău, să părăduiască şi să 
mistuie ceea ce le-a dat puterea dumnezeiască în păstrare, 
din ceasul când au deschis ochii la viaţă. 

De două luni, străbătea coridoarele Universităţii singur, cu 
straiul de cătană bine îmbumbiat, bine periat, cu cizmele 
lustruite oglindă, cu foile de însemnări subsuoară, învelite 
în scoarță albastră ca un album de şcolăriţă. Puținele lui 
cunoştinţi: un vecin slovac de bancă ori un june croat care i- 
a cerut odată briceagul s-ascută un creion, treceau grăbit 
pe lângă el ducând mâna la pălărie şi se opreau la cetele lor 
gureşe, de unde izbucneau hohote de râs, triluri de 


cântece, începuturi de ceartă şi dezbateri atât de 
înfierbântate de răsunau bolțile să se năruie peste dânşii. 

Furnica Universitatea împărătească de valahi din 
Transilvania, din Bucovina şi din principatul României, ba 
chiar din Macedonia; iar el nu cunoştea mai îndeaproape 
decât pe unul singur: loan Hosanu de pe Murăş, student la 
medicină. 

Îi oprise privirea de câteva ori, un tânăr oacheş, cu 
înfăţişarea deosebită, cu obrazul smad şi ras actoriceşte, 
purtând clăbăţ bănăţean peste pletele negre. Avea ochii 
adânci şi visători, un zâmbet uneori trist, parcă depărtat de 
lumea din juru-i, alteori parcă de dispreţ şi răceală. Un 
albanez! - şi-a zis. Poate chiar un persian, dacă nu vreo 
spiţă din neamurile budice de pe ţărmul Gangelui. 

Despre fruntea acestui străin auzise într-o zi pe doi vienezi 
vorbind alături, când şi-a scos el clăbăţul din cap. „Eine 
Denkerstirne!” exclamaseră într-un glas. O frunte de 
gânditor! 

Tânărul cu fruntea de gânditor, deocamdată în acea zi 
râdea foarte voios în mijlocul unui cerc de alţi juni, tot atât 
de porniţi pe chicot şi hârjoană. Se oprea din râs. Trăgea cu 
poftă păgânească dintr-un capăt de ţigară. Ridică 
arătătorul, făcând un semn enigmatic spre unul din 
ascultători. 

Celălalt a încuviinţat din cap. S-au depărtat apoi amândoi 
braţ la braţ, urmând discuţia lor încinsă. 

Oare ce rost poate să aibă semnul acela cu degetul 
ridicat? Aşa a aflat el că se înţeleg numai francmazonii, cu 
anume împrumuturi din alfabetul pentru surdo-muţi. 

Junele Ioan Slavici, leni al Lenii Savului lui Mihail Bojin din 
podgoriile Şiriei, a rămas singur, strângând caietul albastru 
subsuoară, cu tunica sa bine încheiată şi cu cizmele sale 
lustruite oglindă. Trecea printr-un ceas, când orice tânăr 
singuratec, oricât de cumpănit în fire, jinduieşte la gălăgia 
şi la iureşul de viaţă al celorlalţi. 


Pe dinainte-i se vânzoleau cetele de învăţăcei din toate 
seminţiile chezaro-crăieşti. Unii erau cu pantaloni tărcaţi, 
alţii cu coatele lucii şi destrămate, gulerele multora aveau 
nevoie de-o grabnică primenire. 

Dar ce voioşie şi ce înfrigurare la toţi! 

Cehi şi unguri, sârbi şi croaţi, germani şi slovaci, ruteni, 
polonezi şi români, toţi se chemau în graiul lor, pe numele 
cel mic de acasă şi de prietenie, se ghionteau, îşi smulgeau 
caietele şi cărţile; toţi pomeneau clipind din coada ochiului 
despre anumite Gretchen şi Rezi cu păr bălai şi cu priviri 
albastre, ca floarea de în ori de cicoare, apoi trăgeau doi 
câte doi pe rând, frăţeşte, din aceeaşi pipă ori din acelaşi 
fârtal de ţigară. 

Numai el, singur, şi nebăgat în seamă de nimeni, se 
pregătea să plece spre cazarma unde îl aştepta o migăloasă 
datorie de gospodină, cu mătura şi ştergarul de praf în 
mână, ca pe măsura lui leni, vrednic fecior al Lenii Savului 
lui Mihail Bojin din Şiria. Căpitanul îi încredinţase nobila 
misiune să supravegheze buna orânduială, dereticarea şi 
aerisirea dormitorului şi a sălii de teorie, prefăcute în 
adevărat iad de cei treizeci şi cinci de camarazi voluntari, 
studenţi adunaţi de pe la toate şcolile din toate ţinuturile şi 
de toate neamurile, în afară de valahi. 

Pasul îl încetinise alene, poate fără să-şi dea socoteală. Nu- 
| mai atrăgea datoria. 

Îl chemau îndepărtate glasuri şi nostalgii de obârşie. 

Cu o neobişnuită la el uitare a stăpânirii de sine, se bucură 
exagerat de zgomotos când îşi zări unicul prieten român. 
Ridică mâna fluturând caietul albastru, îl strigă cu o tărie 
de care s-a speriat singur, se repezi spre dânsul călcând 
ghete şi bătături: 

— Doctor loan Hosanu! Doctor loan Hosanu! 

Studentul în medicină, înaintat la rangul de doctor înainte 
de vreme, după tradiţia darnică în titluri şi excelenţii a 
chelnerilor şi portarilor din capitala împărăției, îi făcu semn 


că l-a văzut şi că l-a auzit; iar semnul înălţat peste capete, îl 
mai îndemna să rămână pe loc şi s-aştepte. 

Era şi aceasta o francmazonerie mută, dar mai uşor de 
înţeles. Însemna că pe ziua aceea, prietenul loan Hosanu îl 
poftea la masă, la birt, scutindu-l de cartofii cu zeamă lungă 
de la cazanul împărătesc. 

Aşteptarea a durat puţin. loan Hosanu s-a întors, ţinând de 
braţ pe tânărul străin cu fruntea de gânditor. 

— Mă recomand Mihai Eminescu! rosti necunoscutul, 
scuturându-i palma cu o mână mică şi vânjoasă. 

— Cum? ... Sunteţi român? ... se miră loan Slavici, după 
ce-şi spusese la rândul său numele. 

Proaspătul cunoscut zâmbi, aruncând o furişă şi veselă 
privire de înţelegere spre Ioan Hosanu. Apoi păru mai mult 
mânios, decât mirat de asemenea întrebare. 

Împingându-şi clăbăţul pe şuviţele inelate la ceafă, 
răspunse cu vorbă apăsată şi lată: 

— No, că ce mă-ntreabă? Bine-i şage... Eu mi-s bănăţan, 
frace, dzău, asta o scie tătă lumea ge aişe... Am audzât 
vorbă că şi dumneata eşti nu geparte pă aşele locuri, la 
Arad, în sus, tunie-l! ... Ei, faină treabă ge mă gândesc şi mă 
răzgândesc: frace-am fost şi noi nu ne-am şciut! ... Da 
răspunge şi ţucă-mă de bucurie. C-apoi mă mânii, mânce-ce 
chiţoranii! 

loan Hosanu abia îşi stăpânea râsul. 

Cătana împărătească din podgoriile Aradului nu ştia ce să 
creadă. Graiul era al lui, ge acasă; tot ge acasă ge la el şi 
clăbăţul. 

Dar zâmbetul dovedea ceva pus la cale, să-şi râge ge 
dânsul. 

Se vede că nedumerirea se zugrăvise atât de jalnic pe 
mutra şirianului, încât Mihai Eminescu, el a fost cel care a 
izbucnit mai întâi în hohot. După ce şi-a şters lacrimile, l-a 
liniştit schimbând glasul: 

— Nu-i price, domnule voluntar! Nu-s nici un fel de 
bănăţean. Mi-s moldovan get-beget, coada vacii. 


— Atunci aţi stat mult prin Banat? 

— Una cu alta, să tot dzâcem o lună jumătate. Lugoş, 
Temişoara, Arad, Caransebeş... O lună şi ceva... 

— Poate că aveţi cvartir împreună cu bănăţeni, de ne-ai 
prins aşa de bine vorba? 

— Nici când... Asta-i o slăbiciune mai veche a mea, să caut 
şi să prind graiurile româneşti din deosibite părţi. Încolo, 
stau mai mult cu bucovineni. Cu dânşii sunt eu frate de 
cruce şi tovarăş de post negru când ajungem la... hm! ... la 
asta... 

Moldoveanul get-beget ridică arătătorul, repetând semnul 
tainic de adineori: 

— „la asta, adică la o piţulă, una singură! Zece creiţari 
pentru cafea. 

Ioan Slavici, drept, cu călcâile cizmelor lipite şi cu caietul 
albastru apăsat de palma stângă pe piept, deasupra inimei, 
se silea să zâmbească şi el din bună-cuviinţă. Dar în 
ascunzişul sufletului unde-şi păstra judecăţile, osândea cu 
mâhnire acest fel nechibzuit de a privi viaţa. 

Se simţea dezamăgit întru totul, aflând că şi tânărul cu 
frunte de gânditor şi cu ochii atât de tainic adânci, se 
prenumăra printre învăţăceii care împuşcau o piţulă şi 
găseau în această umilitoare şi nechibzuită strâmtoare, 
prilej de glumă şi de râs. Îl împingea gândul să rostească o 
vorbă, ca să umple tăcerea. Îl opri însă sfiala din născare şi 
mai ales privirea noului cunoscut, cântărindu-l printre 
genele lenevos lăsate. 

Ioan Hosanu sună oarecare arginţi în fundul buzunarului 
şi vorbi: 

— Tocmai fiindcă ai pomenit de bucovinenii tăi, 
Eminescule, mă duc să mai prind unul pe coridoare şi să 
mergem cu toţii la masă... 

— Cine, anume? 

— Ioniţă Bumbac. 

— Văleu! Vai ş-amar de urechile noastre! 


Mihai Eminescu îşi apucase tâmplele în palme ca o 
bocitoare şi scutură din cap, tânguindu-se cu o comică 
deznădejde: 

— Vai ş-amar de sufletu-nostru, ce ne-aşteaptă, 
măredoamne! Avem să-nghiţim bucatele cu noduri... Păcat 
de ele şi de noi. 

— V-aţi certat cumva? întrebă îngrijorat Hosanu. Atunci să- 
| lăsăm. 

— Nu ne-am sfădit nimica! ... Până acuma nu ne-am sfădit, 
măcar că nu-i mult pân-departe... Dar nu ştii ce-nseamnă 
Ioniţă Bumbac la o masă? 

Înlocui lămurirea prin vorbe, cu o foarte izbutită 
demonstraţie mută prin mimică şi gest. 

În stânga ţinea o râşniţă nevăzută, cu dreapta mişca un 
mâner nevăzut de vânturătoare, şi învârtea, învârtea, 
învârtea! ... loan Hosanu recunoscu într-adevăr că aşa 
discută prietenul său Ioniţă Bumbac, râşniţă neogoită de 
vorbe. Nu mai lăsa timp şi altora să strecoare un cuvinţel. 

— Atunci să nu-l mai caut. Păcat şi de el, măcar c-o merită! 
Dar îţi spun drept că-mi pare rău. Îl ştiam flămând şi i-am 
făgăduit ieri că-l poftesc şi pe dânsul la masă. Mi-au trimis 
bătrânii ceva florini de-acasă... 

— Ba cheamă-l, rogu-te! încuviinţă generos Mihai 
Eminescu. Se poate să-l păgubim de-o masă? ... Adică să 
sufere gura, tot din pricina gurii? ... L-am zărit şi pe el mai 
ieri, căutând o piţulă... Când ajunge omul la aman, păgân să 
fii şi tot îi ierţi păcatele! ... Avem să facem aşa: cât vorbeşte 
el, noi mâncăm şi tăcem. Nu scrie la porunca împărătească, 
neapărat să-l ascultăm cu sfinţenie! Toace, treanca-fleanca, 
cât o pofti. Pe urmă când a începe el să mănânce, vorbim 
noi. Şi toată lumea are să fie împăcată. 

Zâmbea cu voie bună acestei dezlegări care mulţămea pe 
toată lumea. 

— Numai că atunci mai întârziem! luă aminte loan 
Hosanu. El iese de la curs abia peste o jumătate de ceas. 

Mihai Eminescu află şi la aceasta o dezlegare: 


— Plec eu înainte cu domnul Slavici... Aşa putem face 
cunoştinţă mai pe îndelete, în tihnă, până ce nu intrăm în 
râşniţă lui Ioniţă Bumbac. Şi vă aşteptăm în faţa birtului... 
Unde întinzi praznicul, la Moretti ori la Tata Wihl? 

— Mai bine la Tata Wihl! ... 

— Bun şi aprobat. Dar nu ne uiţi cumva şi nu ne laşi să ne 
plimbăm pe Marrokkanergasse până ce ne-or degera 
urechile? 

— Se poate una ca asta? 

— Cu Ioniţă, iaca se poate... Tu mă-ntrebi? Te-apucă de-un 
bumb, aici, pe scările Universităţii, şi nu te lasă să te mişti 
din loc până ce nu isprăveşte tot ce are el de spus... Adică 
treabă de-o jumătate de zi. Scăpi, doar dacă-i leşi bumbul 
rupt din aţă în mână şi o împungi de fugă... 

loan Hosanu le-a dat cuvântul său de cinste că va fi tare de 
fire şi că la nevoie îşi va jertfi un bumb de la palton, cu toate 
că-i mai rămăseseră numai trei din cinci. 

Astfel cei doi juni au plecat singuri înainte, pe străzile 
Vienei: Mihai Eminescu, feciorul căminarului Gheorghieş 
din Ipoteşti, districtul Botăşănilor; loan Slavici, feciorul 
Lenii Savului lui Mihail Bojin, din Şiria, comitatul Aradului. 

Din puţin schimb de vorbe, au priceput, şi unul şi altul, că 
nu se născuseră depărtaţi numai pe harta ținuturilor de 
grai românesc. Aveau aceeaşi obârşie de neam; lumile lor 
fuseseră şi erau însă cu totul, cu totul deosebite. 

Şirianul trăise puţin, strâmt, fără multe cetiri şi cunoaşteri 
de locuri şi de oameni; nu pătimea de chinul întrebărilor 
fără răspuns: îşi netezea înainte pentru viaţă o potecă 
îngustă şi bine bătătorită, fără urcuşuri ameţitoare pe buza 
prăpăstiilor. Aşa cel puţin credea şi spera el. În schimb, 
Mihai Eminescu, moldovanul, la douăzeci de ani cutreierase 
ţările româneşti în lung şi în lat, căpătase din fragedă 
vârstă amare învăţăminte de la oameni şi din cărţi; dar 
colcăia de planuri cutezătoare şi presimţea că îndeplinirea 
lor îi cerea poate chezăşie o lepădare de toate îndestulările 
unui trai tihnit, chibzuit şi călduţ, aşa cum îl înţelegea Ioan 


Slavici, catană împărătească şi student în jure. Mai ales în 
acea zi se simţea el foarte împăcat cu soarta-i, cu oamenii şi 
cu tâlcul amar al cărţilor. Privea la cer, la oameni şi la viaţa 
din jurul său, cu o nemărginită bucurie de a trăi în ochii 
unde sclipeau luciri de râs. Toate îl încântau. Toate i se 
făgăduiau pline de anume tâlcuri, care pentru noul său 
cunoscut rămâneau ferecate cu şapte zăvoare şi şapte 
peceţi. 

Străzile Vienei arătau sub straiul lor alb de ninsoare, 
semne de mari şi grăbite şi trufaşe schimbări. 

Se pregătea capitala împărăției pentru o domnie lungă şi 
glorioasă, în ciuda nenorocoaselor înfrângeri de pe 
câmpurile de bătălie. Pe bulevardele Ringului, proaspăt 
deschise peste temelia vechilor fortificaţii ale cetăţii 
Beciului, mişuna o mulţime prietenoasă, vorbăreaţă, 
surâzătoare, fredonând valsuri, făcând popasuri la vitrinele 
strălucitelor magazine, intrând şi ieşind din mari cafenele. 

Multe clădiri se înălţau încă neisprăvite, aşteptând 
primăvara în zid roşu de cărămidă, după scheletul schelelor 
de scânduri şi de bârne. 

Treceau fetişcane vesele, îmbujorate de ger, cu părul bălai 
răsărind în zulufi aurii de sub căciuliţe şi pălării de iarnă, cu 
ochii albaştri sclipind de ghiduşe gânduri. Treceau ofiţeri în 
mândre dolmane cu nasturi auriţi, zângănind sabia şi 
zuruind pintenii. În cupeurile cu geam de cristal, se zăreau 
doamne înfăşurate în blănuri moi, domni cu favoritele 
scurte şi cu gulere de astrahan, generali încărcaţi de 
fireturi. 

Cei doi studenţi s-au oprit la locurile deşarte şi largi, unde 
arhitecţii înfipseseră ţăruşii pentru planul viitoarelor 
măreţe clădiri: Universitatea cea nouă, Hofburgtheater, 
Rathaus, Rechratsgebâude, Justiz-Palats... Socluri de piatră 
îşi aşteptau statuiele în pieţi cu arbori bătrâni. Bătea 
soarele rece al iernii în recea şi alba marmoră din faţada şi 
colonadele palatului HofOperntheater, atunci terminat din 
temelie până la basoreliefurile frontoanelor; în zidurile 


celuilalt palat de peste drum, Heinrichshof, care nu 
împlinise şapte ani. 

Ioan Slavici, catană îmbrăcată în straiul plătit de împărat, 
admiră cu evlavie aceste schimbări. 

Mihai Eminescu se mulţumi să clatine din cap, deodată 
posomorât. 

Despre puterea chezaro-crăiei el avea alte păreri. Şi îi fu 
de mirare că feciorul de gospodari români din Şiria, se 
împăca atât de uşor cu o stăpânire străină şi afla cuvinte de 
slavă pentru drăguţul de împărat. 

— Bată-i mânia lui Dumnezeu! oftă din adânc, trăgându-şi 
clăbăţul pe ochi. 

— Pe cine să-i bată? ... întrebă cu nevinovată nedumerire, 
Ioan Slavici. 

— Pe magnați şi pe grofi, pe consilierii imperiali şi pe 
excelenţe; pe toţi, cu palatele lor cu tot... Aici şi la Pesta se 
înalţă un palat după altul... Dară sub temelia lor gem 
suflete, domnule, din Şiria. Asta-i! Gem şi au să clatine 
odată temeliile... Pe mine de asta mă desfăta până mai 
adineori priveliştea. Citeam pretutindeni semnele încă 
ascunse ale dezrobirilor ce va să vină. Trufia nu vesteşte 
oare întotdeauna începutul sfârşiturilor pentru uzurpatori 
şi tirani? Nu aceasta ne învaţă istoria? 

Catana privi pieziş şi fricos la trecători. Noroc că noul 
prieten vorbea o limbă pentru ceilalţi neînţeleasă. 

Dar Eminescu zâmbi din nou luminat la chip, întorcându- 
se pe jumătate, cu mânecile largului palton împreunate la 
piept, căci aşa îşi apăra mânele de ger, ca birjarii pe capră. 
Se întoarse, stătu locului şi fluieră minunat: 

— Ai văzut? 

— Ce, mă rog? 

— Fetiţa cu scurteica sură de blană! ... Mi-a aruncat nişte 
ochi vicleni pe sub gene! ... Ferice de tâlharul care-i sărută. 

Catana nu ştia dacă se cuvine ori nu să surâdă. 
Moldovanul era din ce în ce mai greu de înţeles. Trecea de 


la un gând la altul şi de la o impresie la alta, cu 
neastâmpărul veveriţei care zvâcneşte din ram în ram. 

Întrebă: 

— Cum împaci dumneata una cu alta, domnule Eminescu? 
Văd că-i urăşti pe austrieci şi că le doreşti pieirea... şi văd 
că aceasta nu te opreşte să te uiţi cu drag la copilele lor... 

— Mă ierţi! întrerupse Mihai Eminescu, oprindu-se în loc, 
să deschidă trecere altei femeiuşti cu o albă cuşmuliţă pe-o 
sprinceană. Mă ierţi! Să facem deosebire. Poporul e una; 
guvernul e altceva. Nu-i urăsc ps austrieci îndevălmăşie. 
Urăsc politica lor, metoda lor de guvernare... Aceasta e în 
mâna şi sub ţeasta câtorva sute de oameni. Încolo? Încolo, 
oamenii sunt foarte de ispravă. Mai ales aici în Viena! ... Nu 
pot tăgădui cuviinţa şi felul lor prietenos de a te găzdui. 
Nici nu tăgăduiesc ştiinţa dascălilor lor de la Universitate, 
bogăţia muzeelor şi bibliotecilor de aici. Teatrul lor, muzica 
lor... Acestea numai un barbar şi un strâmt la judecată, le- 
ar putea tăgădui şi uri... Când vii însă de la Şiria, cum viu 
eu de la Cernăuţi, cunoaştem şi altă faţă a chezaro-crăiei. 
Acolo lucrează beamterul! Pe acela nu se poate să nu-l 
urăşti... Dar ce să filosofăm asupra politicei imperiului, 
dârdâind de ger? Mai bine uită-te şi dumneata la mâţa asta 
cu ochi verzi... Ce zici? 

O copilandră cu ochi verzi se oprise înaintea unui afiş de 
teatru. Se prefăcea a citi pomelnicul artiştilor şi rolurilor. 
Dar se cunoştea bine că afişul e numai un loc dinainte 
hotărât, de aşteptare şi de întâlnire. 

Când isprăvi de învăţat pe de rost numele personagiilor 
din Faust, se răsuci alintată în vârful călcâilor, bătu cu 
nerăbdare din vârful ascuţit al botinei în omătul îngheţat, îşi 
petrecu privirea nepăsătoare asupra catanei cu funinginea 
de barbă pufoasă, o întârzie stăruitor la tânărul cu obrazul 
ras actoriceşte şi cu ochii migdalaţi. Se lămurea în privire o 
mirare plăcută, parcă un îndemn, parcă o chemare. 

Din urmă însă, se ivi un ofiţer de huzări cu mustață blondă 
adusă în sfârc, o prinse de braţ cu o mişcare scurtă de luare 


în stăpânire, şi amândoi se depărtară în zuruit de pinteni şi 
clinchet sonor de râs. 

— Ai cam tăcut, frate din Şiria! Ţi-a tăiat suflarea? zâmbi 
Mihai Eminescu. Drept să-ţi spun, un drac de fată ca aista, 
chiar dacă ar fi din viţă de beamter, m-ar împăca pe o 
bucată de vreme cu beamterii împărăției! ... 

Lui loan Slavici i se păru iarăşi că noul său prieten este 
lipsit de seriozitate şi de statornicie. 

Abia mai târziu, când s-au aşezat la masă, la Tata Wihl, în 
birtul cu larmă de multe glasuri bucovinene şi ardeleneşti, 
s-a lămurit deplin că sub această nestatornicie de 
suprafaţă, omul tăinuia un suflet adânc şi învăluitor ca 
vâltorile Murăşului. 

Fiindcă Ioniţă Bumbac dăduse drumul la râşniţă, Mihai 
Eminescu îşi frământa buza de jos între degete cu un tic 
probabil mai vechi, poate de sufleur în cuşca aşteptărilor, 
ori zâmbea fără s-asculte, privind visător pe fereastră, 
afară. 

— Pe dumneata nu te interesează asta? întrebă supărat 
Ioniţă Bumbac, mânuind furculiţa goală în văzduh ca o 
sâneaţă. 

— Ba mă interesează, dar nu vreau să te întrerup. Pur şi 
simplu! Ştiu că nu-ţi place... Mi-aştept rândul... 

Vorbitorul rămase numai o clipă la îndoială, cu furculiţa în 
sus. Lui nu-i părea atât de pur şi simplu. Dar patima 
limbuţiei şi nestrămutata încredere în adevărurile eterne 
rostite de buzele sale, au biruit. 

„Râşniţa” - făcu semn Eminescu prietenilor, răsucind 
mânerul nevăzut. 

A biruit râşniţa şi loniţă Bumbac a dat crezare pe cuvânt 
conmeseanului care nu cuteza să-l întrerupă. Ba încă mai şi 
hohoti cu dispreţ: 

— Cum să mă întrerupi? Aş vrea s-o mai văd şi pe asta! ... 
La argumentele mele, iubite, nu ţin piept minciunile 
domnilor de la Convorbiri literare, cărora văd că le acorzi o 


importanţă exagerată. Ce-mi umblă dumnealor cu şcoala, în 
materie de nație? 

— Tocmai... renunţă Mihai Eminescu la o dezbatere de 
prisos. 

Zâmbea iar, uitându-se cu încordare la fruntea lui Ioniţă 
Bumbac, la ochii şi la trăsăturile obrazului exprimând cea 
mai desăvârşită mulţămire de sine. Se întreba prin ce 
minune camaradul său bucovinean, îi aminteşte capul şi 
fruntea şi toată făptura lui Grigore Lazu, poetul pletos şi 
tovarăşul de-o lună, la masa cancelariei de la tribunalul din 
Botoşani? Nu era la mijloc nici o asemănare fizică. Şi totuşi 
păreau înrudiţi. 

— Aşa că... urmă Ioniţă Bumbac, amenințând cu furculiţa 
pieptul chelnerului. Aşa că aduci un gulaş cu mulţi cartofi! 
O movilă de cartofi... 

Apoi, revenind la Slavici şi loan Hosanu: 

— Ce vă spuneam? ... 

Primejdioasă întrebare. 

Nimeni nu ştia hotărât despre ce anume a fost vorba, 
fiindcă Ioniţă Bumbac vorbise despre toate, multe şi 
mărunte, mari şi universale. Stânjenit şi simțindu-se 
oarecum vinovat pentru această lipsă de ascultare, câtana 
imploră din ochi ajutorul lui loan Hosanu. 

Studentul în medicină, ca unul care cunoştea de mult calul 
de bătaie al prietenului, rosti într-o doară: 

— Ai rămas la nație, Ioniţă dragă... 

— Da! Ah, da! Am rămas la nație. Datoria noastră sfântă e 
să rămânem la nație! se răsti Ioniţă Bumbac, împungând 
văzduhul cu furculiţa. N-am dreptate? ... Aşa că, domnilor, 
nu-i vremea de filosofie! Ce-mi umblă cosmopoliţii de la 
Convorbiri literare cu fofârlica şi cu diferite chestii? Eu nu 
vreau să aud de chestii... Naţia mai întâi... 

Mihai Eminescu îşi schimbă privirea îndepărtată, peste 
capete, într-o altă lume, a sa. 

Îndată ce vorbea Ioniţă Bumbac despre nație, gândul şi 
amintirile îl mânau aiurea deşi îşi iubea naţia măcar de trei 


ori pe-atâta cât Ioniţă Bumbac. Dar el o iubea concret, în 
imagini şi în amintiri - oameni, patrie, cântece, datini, 
dureri - nu vorbe rostite cu găunoasă emfază. De aceea 
privirea lui cu genele îngustate călători de îndată, dincolo 
de pereţii birtului studenţesc „la Tata Wihl” şi de uliţile 
capitalei împărăteşti, spre plaiurile de-acasă, spre unchiaşii 
de la Ipoteşti, spre cronicile Moldovei din biblioteca 
părintească. 

Chelnerul a adus talerul cu gulaş vienez şi mulţi cartofi: o 
movilă de cartofi aburind ca un mic vulcan în activitate. 

Un timp au căpătat deci şi ceilalţi răgaz să grăiască. Ioniţă 
Bumbac înfuleca şi făcea mereu semn cu furculiţa muiată în 
sos, că ia aminte la tot ce se spune şi că-şi rezervă dreptul 
de a-şi rosti cuvântul la urmă. 

— Adică de ce ne toci dumneata cu Budha-Sakia-Muni, cu 
Nirvana, Confucius, Die vierfache Wurzel des Satzes vom 
zureichenden Grunde şi Parerga und Paralipomena? îşi 
pierdu răbdarea, înghițind strâmb. Ce legătură vezi 
dumneata între nație şi Confucius, Nirvana şi Budha-Sakia- 
Muni? Ce foloseşte naţia de aici, domnule, când fiecare bun 
român, trebuie să aibă naţia în vedere, înainte de toate? 

Eminescu răsucea o ţigară cu mare băgare de seamă să 
nu risipească firele de tutun şi clătina din cap, surâzându-şi 
gândurilor. 

— Ce ai de spus la asta? îl pofti să răspundă Ioniţă 
Bumbac, când a isprăvit o nouă perioadă oratorică. Acum aş 
vrea să te aud. Care ţi-este părerea? 

— Hai, să ţi-o spun! ... zâmbi Eminescu. Părerea mea e pur 
şi simplu că ar trebui să-l părăsim pe Moretti şi să luăm 
masa de-acum înainte aici, la Zu den drei Tauben... Tata 
Wihl e om de ispravă. Porţiile sunt respectabile. Andreas ne 
dă ţigări şi tutun pe datorie... E o adevărată binecuvântare 
pentru nişte disperados ca noi, vorba lui Iorgu Caragiale. 
Asta-i părerea mea şi sunt convins că aţi îmbrăţişat-o cu 
toţii... Am să vorbesc şi cu băieţii noştri... 


Ioniţă Bumbac zvârli cu zângăt furculiţa în taler, 
izbucnind: 

— Poftim, domnilor şi prietenilor! Vedeţi cu cine ne 
pierdem vremea. E vorba de nație, iar dumnealui... 

Ioan Slavici ridică ochii la pendula din perete când auzi 
pomenindu-se despre vreme pierdută. 

— Oi! făcu, repezindu-şi degetele în tidva tunsă scurt, a 
semn de mare nelinişte. Trei fârtale la două I Daţi-mi voie 
să plec... 

— Nu mergem împreună la Troidl, să bem o cafea şi să 
citim foile? îl îmbie Eminescu. 

— Aş merge, suspină cătana, dar datoria nu mă lasă... 

Îl aştepta într-adevăr sala de teorie, unde cei treizeci şi 
cinci de camarazi care n-au fost crescuţi de o Leana Savului 
lui Mihail Bojin, fără îndoială că au întors încă o dată 
zestrea cazărmii împărăteşti cu dosul în sus. Se despărţea 
însă cu părere de rău. Ar fi rămas până la miez de noapte, 
să se împărtăşească din atotştiinţa moldoveanului ce-i 
deschisese ochii spre o lume necunoscută: Budha-Sakia- 
Muni, Confucius, Kant, Schopenhauer... Nu se prea împăca 
el cu dânşii. Dar acesta era vântul vremii, care bătea 
printre junii ucenici cărturari ai Vienei. 

S-au ridicat cu toţii. 

Afară începuse să ningă cu fulgi mărunți. Chicoteau fetele 
sprintene cu obrajii ca floarea gingaşă de măcieş, grăbind şi 
ele la datoria lor, la croitoriile şi magazinele cu viclene 
podoabe pentru Dalilele Ringului. Nu s-ar fi spus că erau 
numai vânzătoare, cusătorese, simbriaşe coborâte dintr-o 
mansardă ori ieşite la lumină dintr-un subsol. Toată capitala 
chezaro-crăiei, a lor părea. 

— Nu mergem la Troidl? întrebă de data aceasta Ioniţă 
Bumbac, după ce s-au despărţit de catana bocănindu-şi 
cizmele în pas gimnastic spre Băkerstrasse. 

— Nu! rosti sec, Mihai Eminescu. 

Şi o porni cu mânecele paltonului împreunate la piept, 
prin fulguirea jucăuşă. 


Ioniţă Bumbac strâmbă din mustăţile unse de sosul 
gulaşului vienez şi rosti către studentul medicinist, 
strângând din umeri a compătimire: 

— lar l-a apucat... 

— Ce, anume? 

— L-a apucat poezia şi cetania! Zicea că aşteaptă pe azi 
bani de-acasă. De-acum, dacă pune cumva mâna pe gropul 
cu florini, nu-l mai vedem şapte-opt zile... Fie vorba între 
noi: pierde vremea de pomană! ... l-ai cetit vreo poezie? 
Apoi dacă şi aceasta se numeşte poezie, atunci eu mă pot 
socoti mare poet... 

— Poate că şi eşti, Ioniţă! îl sumuţă prietenul, cu părere de 
rău că nu are cine-i preţălui şăgalnica întorsătură a 
batjocură, din glas. 

— Asta-i altă poveste! încuviinţă senin Ioniţă Bumbac, 
umflându-se în pene ca un curcan. 

II 

— Aşadar, nu vrei să mergi cu noi? 

— Nu. 

— Să trecem mai târziu să te luăm? 

— Nu. 

— Atunci, diseară? 

— Nici. 

— Bine, Eminescule, nu vezi în ce hal a ajuns odaia ta? 

— Ce-ţi pasă? 

— Cloceşti aicea de şapte-opt zile... 

— Cinci! rectifică Mihai Eminescu, muţeşte, ridicând şi 
răsfirând degetele unei singure mâini. 

— Fie! De cinci. Aş spune că n-a mai fost măturată şi grijită 
odaia asta de-o lună... 

— Spune sănătos! Nu eu am să te opresc. 

— Uite ce facem. Chemăm femeia să deschidă fereastra şi 
să-i tragă măcar un pospai de curăţenie... Îi punem în 
vedere să nu s-atingă de hârtiile şi de ceasloavele tale de pe 
masă. lar în vremea asta, noi ne adunăm la Troidl. Vine şi 
Luţă şi Chibici, vine şi Bumbac... 


La auzul numelui, Eminescu se oţări, cum se acrea copilul 
din Ipoteşti, când mugşca dintr-un măr pădureţ. 

Celălalt, începu să râdă: 

— Nu te speria! Nu-i vorba despre Ioniţă. Vine frate-său, 
Vasile Bumbac. I-au dat băieţii de ştire şi lui loan Hosanu... 
Ne înfundăm undeva. Nu ţi-e dor de doinele lui Hosanu? 

— Cam... 

— Cu atâta mai mult. 

— Cam... Dară pot să mai aştept două-trei zile, până ce 
isprăvesc... 

— Dă-le focului de cărţi, că n-au să fugă de-aicea! 

Mihai Eminescu puse repede latul palmei pe teancul din 
dreapta mesei, parcă într-adevăr s-ar fi temut să n-o 
purceadă la goană cărţile încă nedeschise. Cele din stânga, 
vrafuri de două ori mai nalte, erau slobode s-o facă, dacă le- 
apucă pofta cumva. Sfârşise cu ele! Puţine meritau să 
rămână în raft pentru o mai târzie procetanie, cu sublinieri 
şi însemnări în „Fragmentarium”. 

Todiriţă Ştefaniuc se mâhni. Îşi rodea unghia şi nu se 
dădea dus: 

— Care va să zică, n-am nici o baftă la tine? 

— AZI, nu! 

— Ce să le spun băieţilor? ... Au să mă ia în gheare. 

— Spune-le şi tu c-am murit, c-am plecat în lume, că m-am 
dus să prind cosaci pe malul Gangelui... Născoceşte ce-ţi dă 
prin minte, numai lăsaţi-mă în pace, neamul nevoii de viaţă! 
... Unde vreţi să m-ascund, măi, pentru numele lui 
Dumnezeu? Toată ziua, bună ziua! M-aţi omorât cu 
dragostea şi cu dădăceala... Ce-i aici, hanul lui Şerban- 
Vodă, de iese unul ca să intre altul? Adineaorea a plecat 
Isopescu, după ce mi-a ţinut prelegere despre practica 
vieţii şi mi-a luat banii cu sila să-mi plătească masa înainte; 
acuma hop şi tu, să mă scoţi din casă cu grijitura! Am să-mi 
încarc hârţoagele într-o cotiugă şi să m-aciuiez pe undeva, 
pe la Modling ori pe la Grinzing, dincolo de bariera Vienei, 
să nu-mi mai ştie nici norocul, nici dracul, de urmă. 


Fostul camarad de la K. K. Ober-Gymnasium se ridică de 
pe marginea patului cu o mutră foarte amărâtă. 

— Nu te supăra, Mihai! Dar ştii că nu ne adunăm numai ca 
să-l ascultăm pe loan Hosanu cântând doine murăşene şi să 
bem bere din cibotă. Facem divan pentru sărbătoarea de la 
Putna! Pitei cu Băleanu şi Cozub au pregătit un apel şi 
programul... Să luăm lucrurile din vreme. Nici asta nu te 
mai mişcă? 

Mihai Eminescu îşi întinse sub masă picioarele în perechea 
do calevri croiţi din încălţările nevrednice să mai bată 
caldarâmul străzilor, îşi înfundă mâinile în buzunările 
rantiei de şiac negru dăruită de mătuşile călugăriţe de la 
Agafton pentru asemenea zile de schivnicie şi rezemându-şi 
ceafa de speteaza înaltă, îşi măsură prietenul din ochi cu 
mustrare: 

— Tu mă-ntrebi? 

— Eu mai puţin! Ceilalţi au să se întrebe... 

— Întrebe-se sănătoşi, dacă n-au ochi să vadă şi urechi s- 
audă! ... Mi se pare că eu am fost cel care am stăruit, de la 
început, să pregătim o pomenire cum se cuvine la 
mormântul lui Ştefan cel Mare al nostru... Şi mi se pare că 
tot eu am venit cu ideea să nu ne mărginim numai la o 
pomenire, ci să punem la cale o întâlnire a tuturor 
studenţilor din românimea noastră de pretutindeni. Eu, 
care nu sunt decât un ausserordentlicher Horer la 
Universitate, nu un veteran candidat la doctorate, cum 
cunoaştem amândoi vreo câţiva... Ce vreţi mai mult? 

— Să vii cu noi, Mihai. Să ne dai ajutor cu fapta. 

— Fii fără grijă! De la asta nu mă dau în lături. N-aveţi să 
fiţi bucuroşi când oi începe să vă cicălesc ca baba Rada. Dar 
acuma lăsaţi-mă să-mi trăiesc şi eu câteva zile ale mele. 

— Vezi că Ioniţă Bumbac spunea... 

— Neamul nevoii de bumbăci! Ioniţă Bumbac spune, Ioniţă 
Bumbac face... Daţi-l în plata Domnului de Ioniţă Bumbac, 
Avem să ne înţelegem cu Vasile, care-i om de omenie, nu un 
pisălog să te năucească de cap, încât nici nu mai ştii cum te 


cheamă, după ce-ai scăpat din râşniţa lui. Vreme avem 
înaintea noastră. Băieți de inimă s-arată destui. Bani să 
putem agonisi, ca să nu rămânem de ocară! ... Peste două- 
trei zile cel mult, ies de la cuşcă şi intru la slujbă fără 
simbrie. Mai vrei, mai vreţi ceva? 

— Ce să zic... 

— Să nu mai spui nimica şi să-mi faci o placere. la-ţi 
frumuşel prea frumoasa căciulă de astrahan şi salută-mă: al 
dumitale vechi stimătoriu! 

Teodor Ştefaniuc îşi luă căciula de pe masă. Îi netezi 
blăniţa creaţă şi lucie, cu palma. Ridică de jos câteva foi 
aruncate şi le aşeză cu mare băgare de seamă pe-un 
ceaslov de două ocale domneşti. Îşi ciuguli mustaţa de-abia 
înfiripată. Mai potrivi ibricul de cafea care-i părea că stă 
prea pe margine, cu echilibrul în primejdie. 

Se codea să plece şi se vedea că mai are ceva de spus. 

— Ei? 

— Mihai, am să te mai rog una, dar mi-i oarecum... 

— Ceva piţule? întrebă Eminescu, trăgând sertarul mesei 
unde se arătară la vedere, câţiva florini şi oarecare 
mărunţiş de aramă într-un capac de carton, printre peniţe 
ruginite, capete de creion şi un cuţitaş fără plăsele, cu 
limba ruptă. De ce nu spui, omule al lui Dumnezeu? Acuma, 
până nu dă vântul prin visterie! ... 

— Nu-i asta! protestă Todiriţă Ştefaniuc, cu ochii în 
pământ, ca o fată mare topită de ruşine. Te rog închide 
sertarul şi dă-mi ascultare câteva minute. 

Mihai se supuse, aşteptând cu mirare şi privindu-şi 
prietenul de-a-coasta, cu zâmbet ocrotitor, fiindcă socotea 
că în sfârşit a găcit: 

— Ceva la inimă, Todiriţă? Te-a ajuns ceasul pătimirilor de 
inimă albastră şi ai venit la spovedanie? 

— Nici asta! se lepădă Todiriţă Ştefaniuc, ca de satana. 
Poate-i ceva mai rău... Află că m-am apucat şi eu să scriu. Aş 
vrea să-ţi cer câteva sfaturi. 


— Cu dragă inimă. Cetim împreună şi vedem noi dacă te-a 
blagoslovit Pronia cu harul poeziei... Uite, taman am 
căpătat cu chiu, cu vai, toate numerele revistei de la Iaşi, 
Convorbiri literare. Acolo cred eu că are să ne fie piatra 
noastră de încercare... Revistă cu cetitori aleşi pe 
sprinceană din cărturărimea de frunte a vremii... 

— Tu ai trimis ceva? 

Mihai Eminescu aruncă un nor de fum în tavan. Cu ceafa 
sprijinită în spata scaunului îl urmări cum se destramă. 

Răspunse târziu, cu ochii în sus, la pânzele albastre şi 
mişcătoare, mereu schimbătoare, de fum: 

— Nu... Încă nu! Nu ne-alungă nimeni din urmă. 

— Şi vreau să te mai întreb una... 

— Întreabă, Todiriţă, şi sfârşeşte. Văd că nu scap de tine ca 
de neaga rea. Hai, zi-i mai răpegior! ... 

— M-am tot gândit şi m-am tot sucit eu într-un fel şi în 
altul. Oare n-ar fi bine să-mi schimb numele dacă trimit 
ceva la tipărit? Pe mine m-o pocit popa c-un nume în „iuc”. 
Sună, parc-aş fi de la Hatna! Zic, să-mi spun pe numele meu 
cel drept, Ştefăniu... Ori poate mai bine Ştefanelli. 

— Asta nu te lasă pe tine să dormi? întrebă Eminescu, 
ridicându-se de pe scaun şi prinzându-l de umeri, să-l 
scuture cu o prietenească dragoste. Iscăleşte cum vrei! 
Ştefaniuc, Ştefăniu, Stefănescu, Ştefanelli... N-are nici o 
însemnătate. Dacă ai ceva de spus şi ai izbutit s-o spui ca 
să-i rămână omului la inimă, numele se face el singur. 
Nimeni nu se mai gândeşte cum sună, nici că-i de la Hatna 
ori de la Broscăuţi. 

— Zic, tot să-l schimb. 

— Schimbă-l! Eu nu m-am pomenit botezat a doua oară, 
fără să fiu poftit la cumătrie? Eminescu a vrut Vulcan să mă 
numească, atunci când mi-a tipărit prima poezioară în 
Familia lui, Eminescu în loc de Eminovici cum iscăleşte tata; 
Eminescu rămân! Numai să nu-mi fac naşul de ruşine. 

— N-o mai cred eu. Cu tine, Mihai, n-are să se întâmple 
una ca asta. 


— Întreabă-l pe Ioniţă Bumbac ce crede şi ce se întâmplă 
cu mine... Acuma, rogu-te închide uşa pe dinafară! Mi-ai 
rupt un ceas de viaţă. 

Mihai Eminescu îşi împinse prietenul de spate şi trase 
zăvorul. 

Cu mâinile înfundate în buzunările rantiei-halat, s-a întors 
la fereastră, l-a privit jos, în stradă, depărtându-se şi 
încetinind paşii în dreptul vitrinelor să-şi oglindească prea 
frumoasa lui căciulă de astrahan, care stârnise admiraţia şi 
invidia coloniei bucovinene din Viena. 

Când nu s-a mai văzut, înghiţit de mulţimea puhoită la 
soare şi la vânt ca în orice după-amiază de duminecă, 
Eminescu a lăsat ochii să-i rătăcească peste acoperişurile 
ninse, printre hornuri fumegoase şi vârfuri negre de 
castani, dincolo, în fund de zare, unde întregul Wienerwald 
îşi topea colinele albastre într-o părelnică pâclă. 

Era ca o chemare a depărtărilor sub un cer limpede de 
iarnă, într-o zi luminoasă de odihnă şi desfăt. 

Scăpaseră catanele din cazărmi, şcolarii din internate, 
copiştii din birouri şi ucenicii din ateliere. Chiar bătrânele 
cu pelerinuţă neagră, sprijinite în toiegel; chiar veteranii 
nenorocoaselor bătălii împărăteşti, cu bărbi cărunte şi cu 
zădarnicele lor medalii pe piept, au simţit nevoia să iasă din 
cotloane şi să împiedice mersul năvalnic al cârdurilor de 
fete sprinţare, de juni fumând cu stângăcie cele dintâi 
ţigări. 

În el n-aveau însă răsunet acum asemenea chemări. 

După aşteptare de-o lună şi după nelipsitele depeşe, 
primise plicul de pânză sigilat cu galbenii din ţară, plătise 
datoriile mărunte pe la prieteni şi la chelneri, plătise odaia; 
Samuel Isopescu se ţinuse grapă să-i plătească masa la birt 
cu mâna lui, ca să-l cruţe de răbdările prăjite cu care se 
hrănea îndeobşte până la sfârşitul lunii. lar după toate 
acestea, scăpat de epitropia prietenilor binevoitori şi cu mai 
multă chiverniseală, el cărase acasă noi-nouţe provizii de 


cărţi pentru o săptămână şi de cafea pentru două. Poate să-i 
bată şi norocul în uşă - nu mai deschide! 

Viaţa de student vienez se vestea mai încântătoare de cum 
şi-o închipuise. Răscumpăra pe deplin năcazul şi umilinţa de 
astă-vară, de la Botăşăni, când argaţii căminarului l-au 
înşfăcat pe sus, dintr-un coridor întunecos, ca în 
melodramaticele răpiri de repertoriu răsuflat. 

A găsit prieteni vechi de la Cernăuţi şi de la Blaj, din 
trecerea lui pe la Sibiu şi Braşov; a legat alte prietenii mai 
temeinice. Dacă sura carte de ausserordentlicher Horer nu- 
i dădea drept la examene şi la diplomă, în schimb îi 
deschidea uşa la toate cursurile alese pe voia sa. Asculta 
bătrâni şi destoinici dascăli cu faimă dincolo de hotarele 
împărăției. Ca un însetat ajuns într-o pustietate mistuită de 
arşiţă, într-o răcoroasă vale cu o sută de izvoare, nu-şi mai 
potolea nesaţiul cunoaşterii. Zilele şi nopţile îi păreau prea 
scurte; cele 24 ore dintr-o zi şi o noapte prea puţine; 
orologiile catedralelor prea grăbite. 

La fiecare pas, Viena îl ademenea cu o bibliotecă, cu un 
muzeu, cu un teatru, o sală de concert. 

Pe chipurile de pe stradă nu se desluşea nimic din trufia 
beamterilor înfipţi în ţinuturile mărginaşe ale chezaro- 
crăiei, unde clocoteau mânii şi dospeau răzvrătiri. Paşnicii 
cetitori de gazete din cafenele şi rotofeii băutori de bere din 
birturi se grăbeau să-i facă loc cu prietenie pe scaunul de 
alături. Băteau cu degetele pe marmora mesei tactul unui 
vals. Ofereau un chibrit. Intrau în vorbă, acăţându-se de-un 
nimic, şi întârziau acasă, la cină, fiindcă nu se puteau 
desprinde de la aceste discuţii cu un necunoscut despre a 
cărui existenţă habar n-aveau ieri şi pe care n-aveau să-l 
mai întâlnească mâine. Scoteau de zece ori ceasul din 
buzunarul jiletcei, pomenind cu remuşcare despre zupă 
care se răceşte şi snitzelul care se arde, dar nu se dădeau 
duşi, fiindcă mai aveau de istorisit o anecdotă şi de deşertat 
o cană de bere. Păreau a fi pierdut cu desăvârşire amintirea 


înfrângerilor câte s-au ţinut lanţ pe câmpuri de luptă, la 
Magenta şi Solferino, la Sadowa. 

Numai în palatul împărătesc, un păianjen mocnit ţesea şi 
înnoda fire trase prin pieptul fiecărui supus, de gintă şi de 
credinţă deosebită. 

Acestea le-a pătruns treptat fostul elev şi privatist de la K. 
K. Ober-Gymnasium din Cernăuţi. 

Îl pregătise viaţa încă de acolo să facă asemănări şi 
deosebiri, să sfredelească mai adânc, sub pojghiţa atât de 
strălucitoare în afară. Iar în ciuda tuturor acestor ştiinţi şi 
înţelegeri, îi era dragă Viena. 

Ştergea şi tămăduia cu un dulce balsam tot ce-a îndurat în 
singurătate şi în pribegii, răbdând de foame şi de frig, 
neştiut de nimeni, privit pieziş pe sub sprincene de toţi. 

Aici foamea şi frigul intrau în orânduiala unei vieţi de 
devălmăşie. Într-o zi primea unul gropul cu florini ori ducați 
de acasă. În altă zi descăleca altul cu un sac de odoare - 
şunci, curele de slănină, burdufele de brânză, curcani şi 
plăcinte - bunătăţile mamelor grijulii şi duioase, care 
suspinau după feciorii plecaţi în lume, la carte. 

Se lăţea de îndată zvon într-un ceas; tăbărau toţi şi într-o 
singură seară zvântau până la cea din urmă fărâmitură, 
hrana pe-o lună. Pe urmă, pentru întreaga colonie veneau 
săptămânile de post negru, degetul ridicat în căutarea unei 
piţule, răbojul la chelner pentru cafea şi tutun, masa 
ocupată la cafenea până la miez de noapte, lângă sobă, 
unde fiecare aduna provizie de căldură s-o ducă în cămara 
geroasă cu apa îngheţată în cană. 

Dar cine se văieta vreodată de asemeni năstruşnice 
peripeții? Erau numai voioase amintiri agonisite de 
tinereţe, pentru anii de mai târziu ai bătrâneţelor. 

Mihai Eminescu zâmbi îngândurat câtorva astfel de 
întâmplări ale săptămânilor din urmă. Lipsa îl lenevise. Îl 
descumpănise de la lucru; îi descumpănise şi firea. În loc 
să-şi vadă de cetanii şi de migala stihurilor, cum se simţea el 
în elementul său; îl alungase din casă, la cafenea şi la 


prietenii cu foc în sobă. Acum se cuvenea să răscumpere 
vremea părăduită. 

S-a întors la masa cetaniilor şi a scrisului. A pregătit tot 
tacâmul de cafea, după tabietul moşneagului de-o duioasă 
amintire, de la cancelaria isprăvniciei de Botăşăni. 

A dat foc spirtului, a răsucit o ţigară şi după ce-a împins 
teancurile de cărţi să-şi lărgească loc, a şovăit între două foi 
cu acelaşi scris mărunt, dar cu titluri uimite că se află 
alături. Venere şi Madonă - pe-o foaie. Să facem un 
congres! - pe cealaltă. 

Îşi petrecu palma pe obraz, meditând cum să înlănţuie 
fraza retezată când i-a bătut în uşă prietenul cernăuţean cu 
trei nume: Ştefaniuc, Ştefăniu, Ştefanelli... Barba era aspră, 
nerasă de cinci zile. Surâse, întrebându-se hâtru cam ce 
ochi ar face oare Efrosis, dacă l-ar vedea cu asemenea 
ghimpi de arici în bărbie. Aceasta îl hotărî să pună pagina 
de proză la aşteptare, sub foaia cu stihuri. Un drac 
împieliţat, sărmana Efrosis! Nimic din tot ce i-a lăsat astă- 
vară coclit şi amar în suflet, nu mai dăinuia cu tăria dintâi. 
Se aşezaseră toate la fund, se aliniau, căpătau o dulceaţă 
melancolică în amintire. 

Se ştergea şi ea depărtându-se într-o umbră, pe urma altei 
umbre, dintr-o poiană c-un jilţ de piatră învelit în muşchi, cu 
un izvor împresurat de ferigi zimţate şi de tufe aromite de 
mintă. 

Ca meşterul din baladă, o zidea şi pe dânsa, ca s-o 
păstreze mai vie decât în pieritoarea-i viaţă de-aievea. 
Acum versurile de lămureau limpezi, scuturate de aşchiile 
dăltuirilor migăloase şi îndelungi. 

Cetind, simţea în sfârşit mulţămirea italianului cu pălăria 
cât roata de car, la care râvnise într-o amurgire de 
noiembrie un pribeag din toată lumea, oprit să se 
odihnească pe-o lespede, în cetatea de scaun a ţării. Şi ca 
să-şi pună stihurile la încercarea auzului, luă de la capăt 
lectura, cu toată plinătatea glasului: 


Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, Lume ce 
gândea în basme şi vorbea în poezii, O! te văd, te-aud, te 
cuget, tânără şi dulce veste Dintr-un cer cu alte stele, cu 
alte raiuri, cu alţi zei... 

Venere, marmură caldă, ochiu de piatră ce scânteie, Braţ 
molatic ca gândirea unui împărat poet, Tu ai fost 
divinizarea... 

Cioc-cioc! - au sunat două lovituri în uşă. 

Dăltuitorul de stihuri a tăcut, ţinându-şi suflarea, ca atunci 
când se juca de-a ascunsul cu Ilie şi cu Harieta, în podul 
grajdului de la Ipoteşti. 

Dar cel de-afară i-a auzit vocea recitind cu învăluirea 
profundă de orgă, care încântase de atâtea ori comedianţii 
cătrăniţi ca Pascali şi ca Iorgu Caragiale. 

Nu înţelegea acel oaspe nepoftit să plece cu una cu două 
după ce a urcat atâtea scări. Gâfâia amarnic dincolo de uşă, 
ca unul care târâse, până la al treilea cat, cizmele grele de 
catană împărătească. 

Cioc-cioc! 

Eminescu oftă, punându-şi foile cu versuri la adăpost. 
Fiindcă tot mai nădăjduia să scape, încercă o experienţă 
care îndeobşte izbutea cu bucovinenii săi. Începu să 
numere până la o sută. Îşi jurui să nu deschidă, decât dacă 
oaspele nepoftit se încăpăţânează să rămână lipit locului şi 
după sfârşitul numărătoarei. 

Cioc-cioc! 

— Unu... doi... trei... patru! ... înşira în gând schimnicul în 
rantie neagră de pe scaun, trăgând câte un fum de ţigară 
după fiecare număr, în locul unor închipuite boabe de 
mătănii prefirate între degete. 

Cioc-cioc! 

Bătăile răsunau regulat, egal, fără grabă şi fără 
descurajare. Puteau să dureze aşa până la apusul soarelui, 
până la echinoxul de primăvară, până la sfârşitul lumii! 

După aceste semne vădind o fire pe care n-o turbură 
nerăbdările şi vrăjmăşiile, nu mai încăpea nici o îndoială. Îşi 


cunoştea bine omul! Ar fi pus la bătaie tot capitalul din 
sertar, contra unei singure piţule, că perseverentul oaspe 
deafară nu-i şi nu poate să fie decât leni al Lenii Savului lui 
Mihail Bojin din podgoriile Şiriei. lar din anumite pricini, 
vizita nu-i era neplăcută cu totul. O aştepta de cinci zile. Şi 
măcar că jurase că nu va da drumul nici norocului, se ridică 
să deschidă. 

Cu mâna pe zăvor, mai întrebă doar ca să-şi verifice 
ascuţimea pătrunderii: 

— Cine-i? Te pomeneşti că-i fi norocul? 

— Sunt numai eu. Slavici! se vesti cu neturburare catana. 

Feciorul din Şiria era tuns, dichisit, cu funinginea bărbii 
pieptănată, aşa cum se cuvine să iasă în lume un om care se 
respectă pe sine şi un ostaş care respectă uniforma 
drăguţului de împărat. 

După ce-a salutat lipind călcâiele şi a întins mâna scoasă 
din mănuşa reglementară, a prins a roti ochii în căutarea 
unui cuier pentru manta şi chipiu. 

— Zvâărlă-le pe cărţile de colo, brăcuite lângă perete! îl 
îndemnă gazda. Aşa fac şi eu, frackie maghiarofilie! 

loan Slavici nu se îndura să săvârşească asemenea 
nelegiuire. 

A descoperit un cârlig la încuietoarea ferestrei, a suflat 
colbul înainte de a acăţa efectele cazone şi s-a liniştit. 

S-a liniştit întrucât îl privea. 

Haosul încăperii, mirosul cărţilor mucede, al fumului de 
tutun şi al drojdiei de cafea arsă, îl izbea însă ca o 
adevărată şi altfel de suferinţă. Băiatul Lenii Savului îşi 
descarcă povara de pe suflet: 

— Te-aş ruga frumos, să mă laşi pe mine într-o zi să fac 
rânduială în cameră... Mi-e dată mâna de-acasă şi de la 
cazarmă! ... 

— Baiu! se împotrivă Eminescu, zâmbind. 

— Măcar cărţilor să le găsim un loc... 

— Stau foarte bine unde stau şi cum stau! Când am nevoie 
de una, ştiu unde-i locul ei. Ţi-o aleg dintr-o sută, cu ochii 


închişi. Vrei să-ncercăm? 

loan Slavici clătină din cap. Nu se îndoia. Îşi cunoştea şi el 
omul, acum. 

— Bănuieşti ce m-aduce la dumneata? întrebă căutând de 
astă-dată un al doilea scaun. 

— Uite, scaunul meu! ... îl invită Eminescu. E singur la 
părinţi şi mă pot lipsi de el. 

Apoi, cinchindu-se turceşte în fundul patului, răspunse 
fără să-şi părăsească zâmbetul: 

— Cred că ştiu ce te-aduce! Altfel nici nu-ţi dădeam 
drumul. Te lăsam să faci de planton până la miezul nopţii. 
Te aduce sângele la matcă. Am nimerit-o? 

— Poate... Dacă dumitale îţi place să numeşti lucrurile 
astfel. Adevărul este că vreme de cinci zile, tot timpul cât 
am făcut Halb links - Halb rechts la cazarmă, m-am gândit 
numai la cele vorbite împreună... Ai dreptate! Datoria 
noastră este să pregătim congresul şi să nu pierdem prilejul 
pomenirii de la Putna. 

— Şi aceasta nu se numeşte întoarcere la matcă? 

Catana împărătească încuviinţă, dând din cap, fără vorbe. 
Aşezat în scaunul de la masă, dintr-o înnăscută şi despotică 
pornire, începuse a orândui lucrurile la locşorul lor poate 
fără să-şi dea seama. Creioane, foi de hârtie, chiseaua cu 
tutun... 

Din fundul patului, Eminescu îl urmărea printre gene cu 
un zâmbet lăuntric, împrăştiind cu latul palmei cortina 
fumului de ţigară. 

— Mă mai aduce încă altceva la dumneata... cuvântă 
aproape în şoaptă, Ioan Slavici, ferindu-se să ridice ochii. 

Schimnicul în anteriu negru de şiac, ridică degetul în sus, 
ca un fachir, repetând un semn magic: piţula! 

— Dacă-i asta, prietene, ai venit la timp. Deschide sertarul 
şi ia cât vrei! Eu pe-o lună m-am pus la cale. Privesc viitorul 
cu un neruşinat optimism. 

Catana cunoştea acum tâlcul semnului mut. N-avea însă 
trebuinţă de nici o piţulă, fiindcă nevoile lui erau puţine şi 


măsurate. Iar chiar să-l fi strâmtorat cumva lipsurile, nu era 
el omul să împrumute piţule în dreapta şi în stânga, ca să-şi 
încarce ziua de mâine cu grija răbojurilor. Cu totul altceva îl 
mai adusese la noul şi ciudatul prieten. 

Se spovedi: 

— 'Ţi-am ascuns până acum. Dar nu mă rabdă inima să mai 
tac. Mai cu seamă că am să-ţi cer ajutorul dumitale. lacă 
păcatul! Am scris o comedioară în sirieneasca mea: Fata de 
birău. Şi ani început o poveste, tot sirienească: Zâna 
Zorilor!! Acum am venit cu ele la judecată... 

— Ei, drăcia-dracului! se minună Mihai Eminescu, 
izbucnind în cel mai înveselit hohot de râs. Se vede că asta-i 
molimă care s-a întins la toţi românii din Viena! Până într-un 
an, n-are să rămână nimeni fără cugetul încărcat de 
asemenea păcate, care să cutremure oasele lui tata 
Gutemberg în mormânt. Eu scriu, tu scrii, el scrie... Toţi 
scrim să dăm gata toată cerneala şi hârtia din capitala 
chezaro-crăiască! 

Ioan Slavici se mâhni, coborând mâna de la buzunarul 
tunicei, unde purta păcatele literare transcrise pe curat, în 
caietele de şcolăriţă, împăturite în două: 

— Să lăsăm atunci! Să fie ca şi cum nici n-a fost vorba... 

— Ba nu, rogu-te! se împotrivi Eminescu, sărind din fundul 
patului şi apropiindu-se de masă. Nu merge treaba aşa... 
Odată ce-ai săvârşit păcatul, de prisos să-l mai îngropi. Se 
cere strigat în cele patru vânturi, ca taina lui Midas... Să 
trecem la judecată, prietene! Am dinainte credinţa că 
osânda are să fie uşoară... Dar cu sirieneasca să vedem cum 
o scoatem la capăt, mânce-or chiţoranii, ge nu ce mânii, 
frace şi confrace. 

III. 

La cafenea, la Troidl, Ioniţă Bumbac şi vlăguise auditoriul. 

Era după amiază şi cald. 

Pe fereastră se vedeau birji deşarte trecând agale în 
soare. Moţăiau caii în mers; moţăiau birjarii pe capră 
clătinând biciul moale ca prin vis. Moţăia şi chelnerul 


rezemat de-un uşor, apărându-se de muşte cu o fluturare 
istovită de şervet. 

Cei şase bucovineni suspinau îmbărbătându-se cu priviri 
de martiri, schimbau coatele pe masă, cercau să-şi 
amintească privelişti răcoroase şi înviorătoare: o poiană de 
fagi, un şipot gâlgâind sub un ţanc de stâncă, morile cu 
umbră de sălcii şi cu pulberea de cleştar a apei împroşcată 
de cupele roţilor. Adică tot ce lăsaseră departe, în ţara lor 
cu plaiuri şi codri, ca să se răscoacă în capitala cu ziduri şi 
pavagii încropite a împărăției. 

Alţii, mai norocoşi, plecaseră acasă, în vacanţă, să lepede 
rocurile nemţeşti şi să se întoarcă într-amurg, de la câmp, 
în vârful legănat al carălor cu fân. Pe dânşii, împrejurări 
protivnice i-au țintuit pe loc, zălogi ai gazdelor neplătite şi 
semestrelor în întârziere. 

Iar fiindcă niciodată un amar nu vine singur, mai îndurau 
şi trei ceasuri pe zi, la Troidl, caznele lui Ioniţă Bumbac. 

Să schimbe cafeneaua nu era chip. Greu se mai afla alta cu 
un chelner ca Jean, ţinând deschis încâlcitul catastif al 
plăţilor amânate, până ce se îngroşa gluma şi datoria 
devenea „flotantă”, după termenul găsit de studenţii în jure, 
economie politică şi finanţe, care făceau haz de necaz. De la 
prânzul pe sponci, îşi târau paşii alene pe dunga îngustă de 
umbră a zidurilor, să-şi capete raţia de şvarţ, să purece 
teancurile de foi şi să golească pahare de apă izită, fără 
număr, dar şi fără plată, în dorul gheţoaselor izvoare din 
jgheabul de sub stâncă. 

Acolo-i prindea Ioniţă Bumbac, ca pe-un stol de potârnichi 
toropite. Şi îndată dădea drumul la râşniţă, uluindu-i cu 
desăvârşire. 

Acum se întărâtase încă mai amarnic, ridicând glasul şi 
slobozind sforăitoare perioade retorice, fiindcă se simţea 
ascultat de-un străin aşezat la masa de lângă fereastră. 

Era un domn încă tânăr, oacheş, în strai mai scump şi mai 
arătos decât portul lor de studenţi nevoiaşi, cu pieptănătura 
grijuliu retezată în perie şi cu nasul coroiat, muşcător şi iro- 


nic. Desfăcuse o gazetă, dar uitase să întoarcă foaia de-un 
ceas. Uneori, în colţul buzelor, sub mustață, mijea un surâs, 
care poate dovedea dispreţ şi milă pentru cele ce-i auzeau 
urechile; dar care lui Ioniţă Bumbac îi părea un 
neîndoielnic semn de uimire şi admiraţie. Un român de 
bună-seamă! Numai un român din Principat vine la cafenea 
cu vraful de ziare de-acasă şi se împresoară la masă de 
atâtea ceşti, pahare, şi păhărele, cutie de ţigări şi nimicuri 
risipelnice, cum nu-şi îngăduiesc boieria obişnuiţii muşterii 
ai unui local studenţesc. 

Asemenea mosafiri se iveau din când în când la Troidl, 
ispitiţi să vadă cu ochii lor cum viețuiesc la Viena învăţăceii 
români din toate ţinuturile. Şi fiindcă nu se cuvenea pierdut 
încă un prilej de a arăta ce poate naţia şi cât de vajnic se 
apără de ademenirile stricătorilor de suflet şi de ortografie, 
Ioniţă Bumbac prinse un cuvânt din zbor, bătând cu pumnul 
în tăblia de marmură de-au zângănit paharele deşarte: 

— Junimea? Ce-mi vorbeşti dumneata de Junimea? S-or 
adunat la Iaşi câţiva ambiţioşi şi iritici ai naţiei, câţiva 
vânduți, ca să prostească lumea cu aşa-zisele lor conferinţe 
şi cu Convorbirile lor literare! Auziţi oameni buni! ... Cine 
să ne înveţe pe noi ce-i ortografia şi ce-i poezia? Cine să ne 
procopsească, sfinte Doamne, cu o filosofie nouă? Domnul 
Maiorescu! Şi cine să ne înveţe ce-i o conferinţă! Cine? 
Domnul Carp, domnul Pogor, alde domnul Negruzzi! ... Păi 
să nu râzi? Păi să nu te-nfurii? la-n te uită cine-mi cutează 
să dea cu barda în Simeon Bărnuţiu, în Cipariu şi în George 
Bariț! ... Numai că nu merge aşa! Pe mine nu mă sperie 
dumnealor! Poftească să vadă ce fac eu în Junimea 
Maioreştilor şi Negruzzilor! 

Cu dosul palmei făcu semn capetelor să ferească în lături, 
iar prin această pârte deschisă, împroşcă un scuipat printre 
dinţi, care se turti pe duşumea, alb şi lat, ca un florin nou- 
nouţ. 

— Asta fac eu în Junimea! Şi-mi pare rău că nu-i un 
cosmopolit de-al dumnealor pe-aicea, să mă vadă şi să m- 


audă! 

Domnul străin de la fereastră îşi aminti, în sfârşit, că n-a 
mai întors de mult foaia gazetei. 

O întoarse, iar de îndată găsi pesemne o gravură foarte 
hâtră ori un witz foarte nimerit, căci zâmbi voios din toată 
inima, netezindu-şi mustaţa. 

— De altfel, degeaba vă vorbesc eu vouă! ... urmă cu obidă 
Ioniţă Bumbac, după ce goli o rămăşiţă de apă din al treilea 
pahar la număr şi îşi clăti gura. Voi v-aţi stricat; pe voi v-am 
pierdut! Tăceţi, acuma, fiindcă n-aveţi curaj să-mi ţineţi 
piept la discuţie. Dar pe tăcute, mergeţi ca oile la prăpastie, 
spre ruşinea şi ocara naţiei... Noroc că ne sprijinim pe 
blăjeni. Veniţi încoace fraţilor, ai noştri, ca brazii! ... 

O ciurdă de ardeleni intrase pe uşă. Şovăiau în alegerea 
mesei. 

Vorbitorul îi chemă cu izbucniri de bucurie să împlinească 
gloata auditoriului. Îşi petrecu basmaua pe fruntea 
brobonită de năduşeală şi fluturând-o mai apoi ca un drapel 
al naţiei în primejdie, strigă pe chelner: 

— Jean! Alt rând de apă! Schimbă paharele! 

Cu o filosofică resemnare, bătrânul serv trezit din 
moţăiala, cără altă duzină de pahare. Netezindu-şi favoriţii 
suri, cercetă pe sub sprincene proaspeţii sosiți şi cumpăni 
în gând, după însemnările din carnet, care dintre dânşii mai 
aveau drept şi care nu, la tainul de cafea. Nu-i mai întrebă. 
Puse pe masă trei ceşti. Cei cu datoria flotantă, ca să nu 
înghită în sec, trecură de-a dreptul la apă, fără să 
cârtească. Ioniţă Bumbac îşi drese glasul, trăgând cu ochiul 
la ascultătorul necunoscut. Pregătea o mai vârtoasă 
execuţie a stricătorilor de ortografie şi a antilatiniştilor de 
la Convorbiri, dar rămase cu braţul înălţat, încremenit de 
mirare. 

Păşise pragul Mihai Eminescu. Aşa cum mergea el câte o 
dată, străin de lume, într-o plutire, cu privirea plecată în 
jos. Înainta cu pălăria în mână, scoasă din stradă, 


îndreptându-se spre masa cea mai înghesuită din fund, în 
ungherul cel mat întunecos. 

Domnul necunoscut zvârlise ziarul şi se ridicase să-i taie 
drumul. 

Întinzând palma deschisă, rostise cu o politeţă neaşteptată 
de la o persoană atât de îngrijit şi de înstărit vestmântată, 
faţă de un ausserordenilicher Horer cu hainele ponosite şi 
cu părul învolburat ciobăneşte spre ceafă: 

— Bună ziua, domnule Eminescu! 

Mihai Eminescu îl privea surprins, încă nu pe deplin întors 
pe pământ din lumea îngândurată unde plutise. 

— Nu vă cunosc... spuse sfios. 

— Vedeţi ce deosebire între noi? Eu v-am cunoscut îndată. 

— Poate nu sunteţi din Viena? 

— Nul 

— După vorbă sunteţi din Moldova... Poate din laşi? 

— Chiar de-acolo! 

Glasul lui Mihai Eminescu se învioră de-o tresăltare care 
însemna răsplata atâtor nopţi de nesomn şi migală: 

— Poate sunteţi domnul... domnul Iacob Negruzzi? 

— Chiar el! 

— Vedeţi că şi eu v-am cunoscut? ... 

Redactorul Convorbirilor literare încuviinţă cu oarecare 
dojană în glumă: 

— E adevărat! Numai că eu v-am cunoscut dintr-o dată, pe 
când cu mine lucrul a mers la gâceală... O mică, mititică, 
deosebire... 

— Cine şi-ar fi închipuit! exclamă Eminescu, alegând 
această scuză, din altele zece. Dumneavoastră aici? la noi? 
la Troidl? ... 

Iacob Negruzzi îşi încrucişă braţele pe piept, urmându-şi 
dojana, cu o clătinare din cap: 

— Cine şi-ar fi închipuit? Eu, aicea, la dumneavoastră, la 
Troidl? ... Dar, domnule Eminescu, numai pentru dumneata, 
numai ca să te cunosc pe dumneata, m-am abătut din 
drumul băilor mele şi m-am oprit la Viena... Mi-am spus că 


am să te recunosc, fără să mi te prezinte nimeni. Şi precum 
se dovedeşte, n-am dat greş! ... Aceasta am să i-o scriu 
chiar în astă-seară lui Pogor. Fiindcă trebuie să afli că mai 
cu seamă Pogor şi Maiorescu au fost încântați de Venere şi 
Madona dumitale, mai apoi de Epigonii. Când le-a citit 
Maiorescu la adunările Junimii au stârnit un adevărat 
entuziasm. Cine esta acest Eminescu? - ne-am întrebat toţi. 
Şi cum n-ai răspuns la scrisoarea mea, am venit să văd la 
faţa locului cine este acest Eminescu... Dar să stăm jos! Mă 
împung douăzeci şi patru de ochi aţintiţi asupra noastră. 

Într-adevăr, toată ceata de bucovineni şi de ardeleni, rotită 
la cele două mese alăturate unde prezida Ioniţă Bumbac, 
era acum numai ochi şi urechi. 

Neînduplecatul vrăjmaş al Junimii şi al Convorbirilor 
literare, bătea darabana în lespedea de marmură cu buricul 
degetelor, într-o vădită nestăpânire a indignării. Cutezau 
fariseii şi vameşii naţiei să intre în templul său! Şi nu se afla 
nimeni să-i alunge cu o pleasnă de foc. 

— Auzi, colea! mormăi, înfigându-se în spătarul scaunului 
şi zvârlind priviri încărcate de fulgere spre redactorul 
Convorbirilor. Stătea dumnealui şi asculta! Tăcea chitic şi 
ne spiona! Aştepta ca mare lucru, pe cine? Pe-un 
ausserordentlicher Horer! ... Nici mai mult nici mai puţin! 
Cu de alde aiştea îşi fac trebuşoarele... Aţi auzit? „Domnule 
Eminescu! ... Eu v-am cunoscut îndată... Pogor şi Maiorescu 
au fost foarte încântați de Venere şi Madona, de 
Epigonii!”... Ptiu! Apoi Venere şi Madona e poezie? 
Cimilitură curată. Uite-o, nu e! Poezie de-a baba oarba. Că 
Epigonii, vede-se că nu s-au tipărit încă. Nu i-am cetit... Dar 
îmi închipui. lacă, fraţilor, cine şi ce pot „stârni un adevărat 
entuziasm!” Păi să nu stupeşti? Ptiu! Câte îţi mai sunt date 
să vezi şi s-auzi în zilele noastre! N-aveam eu dreptate, 
când vă spuneam? ... 

Întrebarea rămase fără răspuns, fiindcă nimeni nu-l mai 
asculta. 


Toţi răsuciseră capetele spre masa unde Eminescu se 
aşezase pe marginea scaunului, în faţa lui Iacob Negruzzi. 

Văzându-se părăsit înainte de-al treilea cântat al cocoşilor, 
Ioniţă Bumbac mugi răstit: 

— Jean! Gazetele şi un pahar de apă rece! 

Şi îşi înfundă nasul în ziare, pufnindu-şi clocotul mâniei pe 
nări. 

— Observ că Junimea are mulţi duşmani aici! rosti 
redactorul Convorbirilor literare, zâmbind şi oferind 
chibritul aprins tânărului ausserordentlicher Horer. 

— Vă înşelaţi... răspunse Eminescu. Sunt puţini, dar fac 
gălăgie multă! ... Ca la teatru, când figuranţii dau goană în 
dosul scenei, ca să răsară pe cealaltă culisă răcnind şi 
bălăbănind din mâini. Din sală par o armată întreagă, gata 
să răstoarne lumea. Dintre culise, îi ştii însă câţi sunt şi îi 
vezi cum se poticnesc la năvală. 

— Dacă-i cum zici, mă mai consolează! Fiindcă în ţară 
avem adversari de altă speţă şi mai mulţi la număr. 

Iacob Negruzzi vorbea iscodind cu încordare în ochi 
poetul care stâmise însufleţirea Junimii. Era mai tânăr 
decât şi-l închipuise. Abia ieşit din adolescenţă. 

Dar era aşa cum şi-l închipuise la înfăţişare; palid, cu 
fruntea înaltă şi boltită, cu şuviţele părului negru zvârlite 
romantic pe ceafă, cu ochii visători şi vii totodată, cu 
zâmbet melancolic pe buze. Chiar hainele negre, vechi şi 
cam roase, desăvârşeau îndeaievea imaginea poetului din 
totdeauna plăsmuit de mintea cetitorilor. 

Gândul iscoditor cu care venise nu se oprea însă aici. Îi 
ceruse într-o scrisoare, amănunte despre viaţa şi 
îndeletnicirile din Viena; iar la aceste întrebări nu căpătase 
nici un răspuns. Încercă să le împlinească, pe-o cale ocolită. 

— Sunteţi moldovan, domnule Eminescu? 

— Get-beget! Botăşănean. 

— Chiar din târgul Botăşănilor? Avem mulţi prieteni şi 
cunoscuţi acolo... 


— Sunt din ţinutul Botăşănilor, nu din oraş. Părintele meu 
are o sfoară de pământ, cale de-un ceas de târg, la Ipoteşti. 
O şuşăniţă de pământ, lungă ca o curea... Dacă vrei s-o 
înconjuri cu piciorul, faci mai bine de-un ceas. Dacă vrei s-o 
tai de-a curmezişul, poţi sări peste ea, din hotar în hotar, ca 
un pârleaz. 

Mihai Eminescu zâmbea cu pleoapele întredeschise. 
Dincolo de vorbele rostite de buze, în ochi stăruia cealaltă 
icoană a Ipoteştilor, pe care n-o putea împărtăşi nimănui; cu 

izvoare, codri şi iazuri, cu scârţâitul domol al carălor într- 
amurg şi cu sunet prelung de bucium pe dealuri, cu poienile 
amintirilor şi cu moşnegii de la stâni şi prisăci. 

O umbră îi înnegura privirea. Zâmbetul se adânci, 
nostalgic. 

Redactorul Convorbirilor literare ar fi vrut răspuns la alte 
întrebări mai legate de proza cea de toate zilele: cât de 
numeroasă-i familia şi cu ce se îndeletnicesc ceilalţi, dacă 
există cumva. Intra această mică anchetă în încă tânăra 
tradiţie a Junimii, când era vorba de colaboratorii proaspăt 
recrutaţi, plini de făgăduinţe şi risipiţi la şcolile apusului. 
Dar lacob Negruzzi păstră întrebările pentru un mai 
prielnic prilej. Presimţise din privirea îngândurată a 
poetului că nu-i om să-şi desferece atât de uşor nici tainele 
vieţii; nici opiniile răspicate asupra unui cerc literar pe 
care-l cunoştea de la distanţă, doar numai din faimă şi din 
cuprinsul câtorva răvaşe de încurajare şi de iscodeli. 

Schimbă vorba, făcând semn chelnerului să aducă o cană 
de bere: 

— Nădăjduiesc că, atunci când vei termina studiile, ai să 
vii să te-aşezi la noi, la Iaşi. Vei fi în Moldova dumitale şi vei 
afla multe prietenii! 

Eminescu tăcu un timp. 

Cercetă şi el într-un viitor care i se arăta nehotărât, 
tulbure, ca o zare astupată de ceaţă şi nori. 

— Aş veni bucuros! răspunse într-un târziu. Aş veni, 
fiindcă mă ademeneşte Junimea şi fiindcă are după mine o 


deosebită însemnătate. Dar mai este vreme până atunci. 
Nici n-am împlinit un an de când mă aflu la Viena. 
Deocamdată ne trudim cu câţiva studenţi, cu un prieten, 
jurist, Slavici, să punem la cale o mişcare pentru la anul ce 
vine. O mare adunare a studenţilor români, de pretutindeni, 
la Putna, la mormântul lui Ştefan cel Mare... Adunarea era 
hotărâtă pentru acest an, în august. Am amânat-o din 
pricina războiului dintre Franţa şi Prusia. Nu ni s-a părut 
potrivit ceasul... La anul însă o ţinem neapărat... Pe urmă, 
după ce ne-om fi îndeplinit această datorie, viu... În afară 
de chemarea dumitale, mă ispitea şi pe mine gândul... I-o 
spuneam şi lui Slavici. 

— Cine este acest Slavici? ascuţi urechea, redactorul 
Convorbirilor literare. 

— Îmi pare rău că e plecat din Viena, în vacanţă. Aş fi dorit 
mult să-l cunoaşteţi... Eu cred că-i un scriitor de viitor. E un 
şirian care cugetă drept, are idei destul de cuminţi şi le va 
aşterne pe hârtie cu talent, atunci când va mânui mai cu 
îndemânare slova românească de care s-a cam dezvăţat în 
şcolile ungureşti. 

— "Ţin să-l cunosc în acest caz! hotări Negruzzi. Mă abat 
iarăşi pe la Viena, la întoarcerea mea de la băi. Cred că şi 
pe dumneata te găsesc tot aici? 

Mihai Eminescu zâmbi: 

— Fără îndoială... Eu nu mă pot mişca! Nici la băi, nici în 
ţară. Rămân ostatec la Viena, să ţiu tovărăşie prietenilor de 
la masa de dincolo... 

Călătorul plecat la băi îşi făcu o repede şi scurtă socoteală, 
după ce mai aruncă o privire furişă la chipul şi la straiele 
junelui poet. Spusese că e fecior de mărunt stăpânitor al 
unei înguste sfori de pământ. Pentru asemenea 
proprietăraşi, vara e timp de cheltuială şi de economii. Abia 
spre toamnă, după strângerea bucatelor de pe câmp, mai 
curge făină albă la moară... Hainele ponosite şi roase ale 
studentului dovedeau îndestul traiul de lipsuri. 


Cu tact, Iacob Negruzzi, fiu şi nepot de mari stăpânitori de 
moşii şi june răsfăţat de protipendada ieşeană, se prefăcu a 
nu lua aminte la aceste semne de strâmtorare, pentru care 
Junimea ştia să afle la timp potrivit un leac. Încă o dată 
abătu firul vorbirii: 

— Îţi sunt aşa de buni prieteni, domnii de la masa de 
dincolo? Nu mi s-au părut prea interesanţi... Nu-i prea 
găsesc pe măsura dumitale... 

— De ce? se miră Eminescu, apărându-şi camarazii. În cea 
mai mare parte, sunt tineri foarte de ispravă. Băieți 
nevoiaşi şi muncitori. Unii mai isteţi, alţii mai puţin isteţi... 
Noi, din Principatul României, îi judecăm prea uşor şi 
nedrept... Trebuie să ţinem socoteală, că s-au născut în 
Bucovina fi Transilvania, că au învăţat la şcoli ungureşti şi 
austrieceşti, şi că atunci când li s-a deşteptat conştiinţa 
românească, în chip firesc s-au aflat siliţi să depăşească 
hotarul unui cuminte naționalism. Exagerează! ... Cum s-ar 
spune: sar peste şea, sar peste cal... Socot însă cum că-i 
mai bine aşa, decât o adormire... 

— Poate... încuviinţă îndoielnic, redactorul Convorbirilor 
literare. Văd că aici, printre dânşii, te cam depărtezi însă de 
noi. 

— E rândul meu să răspund: poate! vorbi Mihai Eminescu, 
ferindu-şi o şuviţă de păr căzută pe frunte. Eu am trăit din 
copilărie în mijlocul bucovinenilor, mai apoi printre blăjeni o 
bucată de timp. Îi cunosc de aproape. Dumneavoastră îi 
cunoaşteţi de la distanţă. Vedeţi problema lor de viaţă, 
dinafară. Ei o trăiesc dinlăuntru. E o adâncă deosebire! De 
aceea la răspunsul pe care l-a dat Gazeta Transilvaniei 
domnului Maiorescu, eu sunt de partea gazetei, nu a 
domnului Maiorescu... 

— Ce răspuns? Acum aud... 

— Am să-l citez din memorie. Am o memorie destul de 
bună. Spunea gazeta cam aşa: „În marele număr de 
proverbe româneşti, este unul: Satul arde şi baba se 
piaptănă! Acum uită-te că în anul nostru îşi află domnul Tit 


Maiorescu de a cere de la publiciştii de dincoace, stil neted, 
gramatică, ortografie... A cere de la noi, ostaşi, să scrim pe 
placul domnului Tit Maiorescu, ar fi ca şi când ai cere de la 
ofiţeri ca, între şuierăturile gloanţelor şi vaietele celor 
răniţi, să scrie rapoarte şi buletine elegante şi caligrafice...” 
Cam acestea le spunea gazeta şi oricât respect şi oricâtă 
preţuire am pentru domnul Maiorescu, mi se pare că 
răspunsul e drept... Ca unul care am trăit şi trăiesc între 
ardeleni şi bucovineni, ca fost elev al lui Arune Pumnul, o 
înţeleg prea bine. Nici n-ar putea răspunde altfel un român 
din monarhie... 

Redactorul Convorbirilor literare surâse împăciuitor, deşi 
îl surprindea această neaşteptată lipsă de diplomaţie a 
poetului atât de prețuit de Titu Maiorescu şi de Junimea: 

— Aşadar ai fost elevul lui Arune Ciune? Atunci totul se 
explică... 

Şi dovedind la rându-i o memorie dedată la cuplete şi la 
stihuri glumeţe, ca un încercat autor al unor vesele comedii 
de salon ce era, fredonă Marselieza ciuniştilor, din Millo 
director sau mania posturilor: 

Vivat sacr-apăriciune A lui nenea Ciune Ce-a adus 
deşteptăciune La-a noastră năciune. 

Ciune, ciune, ciune, ciune. 

Ciune, ciune, ciune, ciune. 

Sfârşind cupletul, lacob Negruzzi era gata să izbucnească 
în hohot. 

Îl opri însă înfăţişarea poetului. 

Palid, muşcându-şi buzele, Mihai Eminescu îl privea cu 
ochi întunecaţi şi străini. Unghiile mâinilor mici dar 
vânjoase, cătau parcă să se înfigă în marmora lucie. Ctitorul 
Convorbirilor şi marele logofăt al Junimii, unde anecdota îşi 
avea întâietatea şi unde zeflemeaua nu cruța nimic şi pe 
nimeni, întâia oară simţi că, pentru o asemenea glumă, a 
luat locul lui Irimia, cel cu oiştea în gard. 

— Te-ai supărat? întrebă repede. E o prostie nevinovată... 


Mihai Eminescu îşi clătină fruntea şi când putu descleşta 
buzele rosti dureros, cu glasul scăzut: 

— Nu, domnule Negruzzi! ... Nu e o prostie nevinovată 
aceea pe care a săvârşit-o Vasile Alecsandri, marele nostru 
Vasile Alecsandri, atunci când a scris. Marselieza 
ciuniştilor... Nu s-a mulţumit cu atât. A trimis-o la răposata 
Foaie a Societăţii din Bucovina şi a silit cu alte cuvinte 
sărmana foaie s-o tipărească în târgul unde a trăit, unde a 
luptat şi unde şi-a dat sufletul Arune Pumnul. lar toate le-a 
făcut atunci, când încă nici nu se împlinea un an de la 
moartea lui: nu se uscase ţărna pe mormântu-i! ... Aceasta 
e o cruzime deşartă pe care sufletul meu nu poate s-o 
ierte... Şi nu-i a mirare că, după domnul Maiorescu şi că 
după Vasile Alecsandri, răsar acuma ţârlâitori din drâmbă, 
ca baronaşul păjurei împărăteşti, Petrino, ca să-i îmbăleze 
memoria cu alte batjocuri! „Nenea Ciune!” Acesta a fost 
Arune Pumnul? Aşa cinstim noi oamenii care-au trăit ca 
sfinţii şi ca dânşii s-au stins? 

— În orice caz, ortografia lui ciudată! Analogismul lui 
deocheat! ... Nu înţeleg admiraţia dumitale, care doară nici 
pe departe nu scrii după ortografia pumnulistă... 

Mihai Eminescu privi, ţintă, în ochii ieşanului: 

— Ce greu este să se înţeleagă doi oameni, domnule 
Negruzzi, chiar când sunt atât de aproape cum stăm noi 
acum, faţă în faţă, la distanţă de-un metru, şi chiar când s- 
au căutat, cum ne-am bucurat noi, unul de altul! ... Nu-i 
vorba de analogisme şi de ortografia lui Arune Pumnul, 
domnule Negruzzi! ... Măcar că şi ele îşi au o explicaţie şi 
îndreptăţiri de laudă... Stricăciunile acelea de limbă, 
lătiniste şi fonetiste, vin din Ardeal, de la Blaj, iar oricât or fi 
de rătăcite, nu merită batjocură, derâderea canţonetelor 
comice. Sunt ca rănile şi ologelile dintr-o cruntă bătălie, 
domnule Negruzzi! Ca să-şi dovedească mai vârtos 
străvechimea neamului, au pocit limba crezând c-o 
îndreaptă... Dar de asemenea erezii, nu râzi! Te apropii, să 
le tămăduieşti cu binişorul... Pentru ardeleni şi bucovineni, 


ele se contopesc cu amintirea lui Petru Maior, a lui Samuel 
Micu, a lui George Şincai... Cu bătălia pe care au dus-o 
dânşii singuri, împresuraţi de vrăjmăşii şi de trădări 
viclene... Preamărim pe Horia şi pe Avram lancu, iar de 
ceilalţi ne lepădăm cu ocări şi cu zeflemele... Asta nu-i 
drept, domnule Negruzzi! Nu toate sunt mofturi, mai ales 
pentru cei care-au trăit şi trăiesc în Ardeal, în Bucovina, în 
bătaia puştii... 

Glasul poetului tremura învăluit de emoție. Privirea şi-o 
întoarse spre fereastră, afară, la strada capitalei 
împărăteşti şi străine, de unde porneau înşelăciunile şi 
trădările; unde într-un măreț palat, un păianjen mocnit 
ţesea şi încâlcea fire trase prin pieptul fiecărui supus de 
gintă şi de credinţă deosebită. 

Dar Mihai Eminescu nu vedea nici zidurile clădirii din faţă, 
învâlvătate de soare, nici birja poposită într-un unghi de 
umbră, nici băiatul de la prăvălia de peste drum, cu şorţ 
albastru, care stropea o porţiune din trotuar dintr-o 
tinichea lucitoare, cu sclipiri de oglinzi. 

Trăi o clipă dimineaţa neştearsă de iarnă, când Arune 
Pumnul, pe patul de moarte, şi-a rupt de la pieptul său 
cartea cu scoarţe de piele: Istoria pentru începutul 
românilor din Dacia, cu însemnări şi îndreptări de mâna lui 
Petru Maior, cu gândiri şi amintiri de pribegie scrise de 
pana lui Samuel Micu şi George Şincai. Relicva el o păstrase 
prin toate rătăcirile sale de pribeag. Era o mărturie 
întăritoare de la care căpăta încredere, în ceasuri de 
şovăială şi pustiu. Însă acestea se pot spune oare? Le mai 
poate simţi şi altcineva, aşa cum le simţea el? 

Rămân pentru totdeauna incomunicabile. 

Îşi întoarse ochii la omul din faţă, cu nasul coroiat şi cu 
surâsul ironic. Cât de îndepărtat îi părea şi cât de străin! 

Urmă, fiindcă începuse, deşi încă o dată îl copleşea 
deznădăjduitoarea convingere că nimeni nu poate înţelege 
pe nimeni: 


— Nu-i vorba aşadar de fonetismul şi de ortografia lui 
Pumnul, domnule Negruzzi! În această privinţă, cred că eu 
i-am fost ultima lui amărăciune din viaţă... În mine îşi 
pusese toată încrederea; iar eu îi călcam la fiecare pas 
învăţătura... Nu spun năciune, nu scriu limbământ şi 
cuvântământ... Dar mi-a rămas cealaltă învăţătură. l-a 
rămas Bucovinei întregi. O dragoste pentru trecut, pentru 
românimea pe care o visa el unită prin grai, prin conştiinţă, 
prin literatură... Şi cum îl răsplătim? Cum îl răsplăteşte 
chiar poetul cel mai mare al românilor? Amare i-au fost 
zilele; amară-i soarta lui şi după moarte... 

Redactorul Convorbirilor literare, tăcea, asculta şi privea, 
într-o neclintire care nu-i stătea în fire. 

Venea dintr-o societate unde cele mai adânci probleme şi 
mai nestrămutate credinţe de luptă nu înlăturau un strai 
uşuratec de vorbe şi glume, ciocniri scânteietoare de 
potrivnice păreri, strigăte în cor, întreruperi şi bătăi cu 
perne. De astă-dată se lovise de-un om care se împietrea, 
închis şăgalnicelor zeflemele. „Ce-o să facă Pogor, cu un 
asemenea recrut al Junimii?” - se întrebă cu o îndreptăţită 
îngrijorare. 

Mihai Eminescu vorbi cu blândeţe, înseninat, uşurat, ca şi 
cum i-ar fi ghicit gândul: 

— Vă rog să mă iertaţi! ... Sunt un om poate cam ciudat, ca 
toţi cei care trăiesc o mare parte din viaţă în singurătate... 
Se află câteva idei, câţiva oameni, care au intrat în sufletul 
meu. Nu mă rabdă inima să tac, când se apropie cineva fără 
evlavie de ceea ce-mi este scump... Încolo, vă rog să credeţi 
că nu-s aşa de posac şi de ursuz întotdeauna. Dimpotrivă! 
Prietenul meu Slavici mă găseşte prea... cum să spun? prea 
principă-tean. Spune că prea săr de la una la alta, de la 
mâhnire la veselie şi de la lucruri serioase la nimicuri... 
Pentru un viitor autor de comedii, el e de-o gravitate 
înspăimântătoare. 

— Bag seamă că te preocupă foarte mult acest prieten al 
dumitale. Mă faci din ce în ce mai curios... 


Poetul n-avu răgaz să mai treacă încă o dată la 
numărătoare virtuțile prietenului din Şiria. După îndelungi 
şovăiri şi îndemnuri să-şi facă unul altuia curaj, tabăra 
ardelenilor şi bucovinenilor se ridicase în picioare şi venea 
să se înfăţişeze strălucitului oaspe. 

Rămas singur în capul celor două mese împreunate, în faţa 
duzinei de pahare goale, Ioniţă Bumbac îşi zmulse pălăria 
din cuier şi ieşi trântind uşa. 

IV. 

Iacob Negruzzi a întârziat o săptămână încheiată la Viena, 
de dragul noului colaborator al Convorbirilor literare, cu un 
cuget atât de ciudat şi anevoie de pătruns. 

Au cutreierat împreună puţinele muzee deschise în toiul 
verii, bulevardele unde se înălţau cu mare grabă falnicele 
palate ale împărăției, grădinile publice şi parcurile, 
catedralele şi împrejurimile cu răcoroasă umbră de păduri: 
Grinzing, Kahlenberg, Leopoldsberg şi Neuwaldweg, cu 
ruini gotice şi romane, cu castele prefăcute în restaurante 
şi adăposturi de petrecere, cu poteci şerpuite în codru unde 
se îmbrăţişau îndrăgostiţii. Cinau ades în voioasele ospătării 
de pe ţărmul Dunării, unde îi încântau lampioanele 
japoneze prizărite între tei, băncile şi chioşcurile de 
mesteacăn alb, orchestrele meştere în valsuri şi în romanțe 
sentimentale; încă mai sentimentalele chelneriţe bălăi, în 
şorţuri albastre-pal, roz, trandafirii. 

Zilele şi nopţile au trecut pe nesimţite, în aprinse şi 
neistovite dezbateri. Dar lacob Negruzzi prea puţine a 
izbutit să afle din cele pe care încerca el cu înverşunare să 
le iscodească. 

De îndată ce luneca vorba la anii de copilărie şi de tinereţe 
ai poetului, la familia şi la amintirile de la Ipoteşti, Mihai 
Eminescu se împietrea iarăşi în tăcere, cu acelaşi zâmbet 
îndepărtat şi aceeaşi privire neguroasă. leşeanul se minuna 
câte locuri a colindat din ţinuturile româneşti, câte stări şi 
graiuri dialectale cunoaşte; n-a fost însă chip să se 
dumirească şi în ce împrejurări le-a cunoscut. 


E adevărat că în aceeaşi vreme când privatistul din 
Cernăuţi pribegea cu desaga de schimburi în băț, dormind 
în podul hanurilor şi ospătând la pământ, în jurul focului, la 
rateşul taberelor de cară, feciorul lui Costache Negruzzi 
abia întors de la Berlin, de la studii, străbătea calea dintre 
Iaşi şi Bucureşti cu nemaipomenite întârzieri şi altfel de 
popasuri. În fiecare târg găsea alt bal şi altă sindrofie, 
prieteni mai vechi şi mai noi, rubedenii de spiţe mai 
apropiate ori mai depărtate, dând poruncă surugiilor să 
întoarcă droşca de la scară şi să deshaine caii. 

Astfel, chiar dacă bătuseră uneori aceleaşi drumuri, 
fiecare a luat ştiinţă despre altă ţară. 

Drumurile nu li se întâlneau. Mai rămâneau şi acum 
depărtate, fiindcă la multe păreri despre oameni şi locuri, 
nu aflau potriveală. Aşa, când a fost vorba despre scoaterea 
din scaun a lui vodă-Cuza. Aşa, când a ajuns pomenire 
despre împământenirea clăcaşilor. 

Redactorul Convorbirilor literare, după unsprezece ani de 
învăţătură berlineză, intrase repede şi deplin în straiul cel 
vechi al ţării. Era cuprins de patima politicii, râvnea la 
diregătorii şi socotea pe degete, care din întemeietorii 
Junimii au drept cu întâietate la cele mai apropiate alcătuiri 
de guvern. 

Pentru lectorii Convorbirilor era domnul lacob Negruzzi; 
pentru prietenii şi intimii Junimii era Jacques; pentru 
alegători, conu lacovachi. 

lar de acel conu lacovachi, electorul şi politicianul 
pretimpuriu cătrănit în manevrele urnelor de vot, nu se 
lepădau în ruptul capului, nici d. lacob Negruzzi, secretarul 
Junimii, nici Jacques, răsfăţatul odor al protipendadei 
ieşene, autorul de comedii şi de cânticele comice. 

Acestea era greu să le priceapă, necum să şi-le apropie de 
suflet, Mihai Eminescu. 

În schimb, se întindeau între amândoi alte punți de 
apropiere. O slăvire a trecutului, unde feciorul lui Costache 


Negruzzi se întâlnea cu feciorul căminarului Gheorghieş 
Eminovici. Un nestăvilit clocot de plănuiri literare. 

leşanul aşternea slova pe hârtie; se încumeta cu încredere 
să-şi umple toate golurile revistei cu poezii lirice, nuvele, 
satire, piese de teatru, tălmăciri, idile în versuri, însemnări 
de călătorie, „copii de pe natură” - pregătea şi un roman. 
Mihai Eminescu neasemuit mai aspru cu sine, nu socotea 
încă vrednic de amintit ciclul de drame în care năzuia 
cândva să zugrăvească soarta Mugşatinilor moldoveni, 
romanul de dragoste şi de usturătoare judecată a 
năravurilor prezente: Naturi catilinare. Dar rămâneau 
pentru dezbaterile preumblărilor la Prater şi a serilor 
prelungite în grădinile de pe malul Dunării, rămâneau 
stihurile aşteptând ultima dăltuire înainte de a fi 
încredințate Convorbirilor literare; articolele tipărite în 
Federaţiunea de la Pesta; un basm prelucrat, Făt Frumos 
din lacrimă; o povestire fantastă, pătrunsă de lecturile 
filosofice, de suvenirul hronicilor şi de alte amintiri 
depărtate, din chilia de la Cernăuţi, unde se spânzurase un 
călugăr înstrăinat de la soborniceasca biserică de cărţile 
magilor. 

Aici venea rândul lui Iacob Negruzzi să nu-şi mai priceapă 
colaboratorul atât de june şi ciudat, din altă urzeală. 

Învățătura filosofilor nu se lipea de juristul berlinez, ca apa 
de fulgul lucios al înotătoarelor. Şi îi părea întru totul 
pidosnică treabă, ca un tânăr aşa de înzestrat de fire, după 
care femeile uimite întorceau capul pe stradă, să se închidă 
nopţi şi zile în casă şi să se ofilească plecat pe cărţile amare 
ale lui Schopenhauer. Totuşi, când poetul s-a oprit la vitrina 
unei librării să se uite cu jind la volumele sumbrului 
maestru din Franckfurt, într-o ediţie întreagă şi rară, legată 
în scoarţe de marochin, şi-a însemnat în gând numele 
librăriei, a trecut a doua zi şi i-a trimis acel dar, pentru a 
pecetlui o prietenie în care-şi punea atâtea nădejdi şi 
nemărturisite socoteli. Nu pierdea timpul. Găsise piatra 
nestemată care lipsea Convorbirilor literare şi Junimii. 


Pe urmă, călătorul a plecat la băile unde îl aşteptau 
desfătările de vară, alte cunoştinţi mai voioase, serate cu 
muzică şi danţ, excursii şi prilejuri de madrigale; tot ce 
ispitea un principătean tânăr, chiabur şi de viţă aleasă, când 
trecea hotarele patriei spre fascinările apusului. 

Eminescu a rămas la Viena pârjolită de soare, să citească 
pe gratis, la Troidl, ştirile de pe câmpul de bătălie din 
Franţa şi să încarce răbojul lui Jean, cu alte datorii pentru 
cafea şi tutun. 

Ioniţă Bumbac îl ocolea cu mormăieli de urs întărâtat. 

Ceilalţi bucovineni îi dădeau ghies să se împărtăşească şi 
dânşii din spusele călătorului, ce se abătuse dinadins din 
drum numai ca să cunoască tovarăşul şi prietenul lor de 
toată ziua. Şi tot aşa cum lacob Negruzzi nu izbutise să-i 
smulgă cuvânt despre viaţa lui de copil şi despre anii de 
pribegie, nu izbuteau nici ei să capete prea lămurite şi 
amănunțite răspunsuri. Vorbe în răspăr. Acelaşi şi acelaşi 
zâmbet încărcat de enigme. 

— Ce-aţi cisluit toată vremea, Eminescule? 

— Nimic... Literatură. 

Ioniţă Bumbac pufnea pe nări, la masa de alături. 

— Literatură! Păi să nu te strângă de gât? 

Celălalt stăruia: 

— Mihai! Tu, parcă nici nu ţi-ai da seamă ce înseamnă 
asta? Să te caute domnul Negruzzi de la Convorbiri şi să nu 
te slăbească o clipă, vreme de-o săptămână! Asta nu ne-am 
mai închipuit-o noi... 

— Nici eu... încuviinţa Eminescu, fără să ridice ochii din 
gazeta despăturită. 

— Ba eu nu m-am mirat şi nu mă mir de fel! începea să dea 
drumul la râşniţă Ioniţă Bumbac. Până când naţia noastră 
răbdătoare, sărmana? ... 

Mihai Eminescu se strămuta cu vraful de gazete la cea mai 
depărtată masă. După un ceas se făcea nevăzut. Zăvorât în 
odaie, nu prindea de veste când a trecut miezul nopţii şi 


când a început a se miji de ziuă în marea tăcere prielnică 
scrisului. 

Recitea paginile cu slovă măruntă. Sufla în lampă. 
Deschidea geamul şi dădea drumul mirosului de tutun şi de 
spirt sfârâit. Năvălea un şivoi răcoros de aer, măturând 
plasele albastre de fum şi rostogolind ghemotoacele de 
hârtie. El rămânea rezemat de pervaz şi privea asupra 
oraşului care se dezmorţea încet, cu întâiele căruţe 
încărcate de legume şi scârţâind spre pieţi, cu cei dintăi 
trecători îndreptându-se spre fabrici, cu cele dintâi biriji 
pornind spre gară. Se depărta un glas răguşit. Se apropia 
să treacă pe sub fereastră un bocănit cadenţat de cizmă 
cătănească. La cazărmi o trâmbiţă subţire şi strepezită 
suna Tagwache. 

Răsăritul învăpăia ferestrele cu storuri trase, sclipea în 
turle şi cruci, înălța o pâclă diafană deasupra Dunării, 
deasupra crestelor păduroase din zare. 

Nu dormise o clipă şi totuşi nu se simţea ostenit. Îl păstra 
încordat o împrospătată şi mai vie năzuinţă de a desăvârşi 
paginile de mult scrise şi lăsate la o parte, altele atunci 
încheiate; tot ce se statornicea mai deplin ca adevăratul şi 
singurul rost al fiinţei sale pe pământ. Redactorul 
Convorbirilor literare nu făcuse un popas van la Viena. i 
risipise cele din urmă îndoieli. Cu subtile şi meşter dozate 
dibăcii îl încredinţase că se aflau undeva oameni care îl 
căutau, îl aşteptau, începeau să-i preţuiască scrisul şi să-i 
deschidă fără precupeţire paginile unei reviste de mare 
prestigiu în ţară. Pentru un tânăr poet de douăzeci de ani 
abia împliniţi, nu însemna cea mai luminoasă chezăşie a 
viitorului? Celelalte - cât de sterpe nimicuri! Le va înlătura 
şi le va învinge tot cu pana scrisului. 

Se desfăcea o perdea şi se deschidea o fereastră, Se ivea o 
femeie cu părul revărsat pe umeri, în straiul subţire şi 
străveziu de noapte. Privea cerul. Surâdea, cu toţi dinţii 
albi, dimineţii şi soarelui Poate şi vecinului cu fruntea înalt 


boltită, căci îndată îşi acoperea sânul cu o graţioasă mişcare 
de naiadă surprinsă la ieşirea din baie. 

— Neamul nevoii! murmura schimnicul în vestmânt negru 
şi aspru. Care va să zică, mătăluţă te-ai trezit şi eu încă n- 
am închis ochii? Hai la culcare, frate ausserordentlicher 
Horer! 

Somnul era scurt, dintr-un trăs, sănătos, fără vise. Ca 
somnul fugarului din plaur, la al cărui căpătâi îşi strângea 
aripile un alb înger de pază. 

După o lună, la sfârşitul lui august, în treacăt spre ţară, 
Iacob Negruzzi l-a mai căutat şi a doua oară. Se întorsese şi 
leni al Lenii Savului să-şi pregătească examenul în jure şi 
examenul de ofiţer al pedestrimei împărăteşti. 

Au durat alte lungi voroave, de astă-dată în trei. lar catana 
din Şiria s-a ales cu legământul să întocmească, pentru 
revista din Iaşi, o cercetare a traiului dintre români şi 
unguri, orânduită cu socoteală pe capitole, aşa cum era de 
aşteptat de la un sârguincios ucenic al lui Ilhering şi Lorenz 
Stein, de la un vrednic fecior al gospodinei din podgoria 
Aradului, cu adânc chibzuită osârdie la treabă. Astfel, de la 
băi şi plimbare, de la baluri şi serate, redactorul 
Convorbirilor literare, pornea acasă cu două temeinice 
izbândiri. Nu-l puteau învinui prietenii de la Junimea, că a 
pierdut vremea de prisos la Viena! 

Vântul lui septembrie a prins să foşnească în cele dintâi 
frunze îngălbenite. 

În fiecare dimineaţă, de la gară, soseau alte cârduri de 
transilvăneni şi bucovineni, cu obrajii arămiţi de viaţa 
câmpurilor şi cu lăzile pline de belşugul proviziilor. 

Într-o asemenea dimineaţă, Todiriţă Ştefaniuc şi Vasile 
Morariu, atunci descălecaţi din tren, îşi descătărămau 
curelele geamantanelor în cvartirul lor nou din Dianagasse. 
Răftuiau cărţile pe poliţe şi schimburile în dulap. Dar mai 
mult decât cărţi şi schimburi, aflau în fundul panerelor, 
bunătăţi de-ale gurii îngrămădite de mânele grijulii ale 
mamelor şi bunicelor pentru băieţii plecaţi în străini. 


— Măi Todiriţă, noi cu atâtea odoare am putea deschide o 
prăvălie, să-l concurăm pe tata Muriţ şi pe Muriţoaia! spuse 
râzând Vasile Morariu, fecior de preot, hâtru şi năzbâtios 
din fire. Nu ştiu, ce-au crezut oare ai noştri, de-acasă? 
Numai colaci şi colivă s-a ruşinat maica să mai adaoge, 
fiindcă m-a ghiftuit toată vara cu pomenile şi parastasele 
tuturor morţilor din Cernăuţi. Încolo, ne-ajunge udătura 
până la Crăciun... 

— Să dea Domnul! ... răspunse Ştefaniuc cu îndoială. Mai 
economisim de la birt şi ne mai învrednicim să mergem pe 
la cele teatre. Numai că... 

— Ce numai că? Hămesiţi să fim şi tot nu le mai facem 
capătul! 

Vasile Morariu se depărtă un pas în faţa dulapului, să 
admire pe de-a-ntregul rafturile ticsite de afumături, de 
brânzeturi, de gavanoase cu dulceţuri şi cu ciuperci 
murate, de păstrăvi în hârzob de brad şi vişine-cireşe 
uscate la soare, ca într-o cămară de vrednică gospodină în 
toamnele proslăvite de belşug. Pe urmă, închise canaturile 
şi îşi frecă mâinile cu mulţămire. Avea cuvânt să privească 
în viitor plin de încredere. 

— Acuma, c-am isprăvit, să mergem şi să căutăm fârtaţii, 
care s-au uscat bieţii de dânşii la Troidl, toată vara! 

— Să mergem! încuviinţă Teodor Ştefaniuc, sunându-şi 
florinii în afundul buzunarului şi alintându-şi astfel auzul cu 
o muzică plăcută, care n-avea să ţină de joi până mai de- 
apoi. 

Dar fârtaţii erau la uşă. Aflaseră zvon de sosire şi au dat 
buzna. 

Eminescu, loan Luţă, Pamfil Dan, Iancu Cocinschi şi, în 
urma lor, alţii, jurişti, filosofi, medicinişti şi tot neamul de 
învăţăcei ai Universităţii împărăteşti, au umplut într-o 
clipală odaia prea strâmtă, cu gălăgioase urări de bun venit 
după datina din Bucovina lor. 

La rându-le, Ştefaniuc şi Morariu, aflară bucuroasă ştire 
că au nimerit-o bine cu cvartirul. În Dianagasse se 


strămutase aproape întreaga colonie de bucovineni. Se 
puteau chema unul pe altul de la o fereastră la alta. 

Între acestea, sună altă bătaie în uşă. 

— Intră! 

A intrat cel mai în vârstă român înscris în condicile 
Universităţii din Viena, Mihai Grigoroviţă, vechi stâlp al 
Facultăţii de drept. 

— Hei, bravo, bădiţă Mihai! strigară toţi într-un glas, 
sărindu-i întru întâmpinare cu dragoste, fiindcă bădiţa 
Mihai era sfătos om şi împăciuitorul ascultat în multe 
dezbinări tinereşti. 

Mihai Grigoroviţă nu dădu de astă-dată cuvenitul răspuns 
acestor semne de bucurie şi de dragoste. 

Proptit în prag, îi feri cu palma pe toţi în lături, 
adulmecând din nări ca un copoi bătrân când simte vânatul. 

— Ci mai slăbiţi-mă cu boncăluiala, măi diavolilor! Mai 
bine, spuneţi ce-au adus boierii noştri de-acasă? 

Todiriţă Ştefaniuc schimbă o privire cu Vasile Morariu: 
„Acum ai înţeles de ce ziceam eu: Numai căă? ...” 

Era însă prea târziu! Bădiţa Mihai se dumirise dincotro 
veneau adierile vânatului. 

Păşi rar şi măreț din prag, merse de-a dreptul la dulap, 
deschise canaturile în lături şi porunci semnal de asalt: 

— La lucru, băieţi! 

Băieţii n-aşteptară de două ori poftiţi. 

— Aferim! strigă unul, mânuind o ciozvârtă de coastă şi 
trăgându-se într-un colţ s-o roadă în tihnă. 

— Faină slănină! 

— Trece brânza-ncoace, Pamfile, că miroase a stânile 
noastre din Fundul Moldovei. 

— Ce mai plăcinte! exclamă Eminescu elegiac, ochind o 
pereche şi înfulicând în dorul plăcintelor cu poalele în brâu 
de la Ipoteşti. Todiriţă, fiule, fiindcă tot spui că te-a pălit 
damblaua poeziei, trage-le o odă să le treci la posteritate, 
altcum tot n-ai să le mai vezi. 


Şi cu adevărat, în scurt, nu se mai zări nici urmă de 
plăcinte, cum n-au mai rămas decât şoricii slăninelor şi 
gratiile costiţelor afumate, goale şi netede ca naiul lui Pan. 

Întru această ispravă breasla filosofilor şi a poeţilor nu se 
lăsa mai prejos de mai prozaica breaslă a juriştilor şi 
doftorilor. Mihai Grigoroviţă, cu dreptul celui mai bătrân, 
luase loc pe scaun, la masă, vămuind fiecare soi de merinde 
şi punând oarecare orânduială în urmarea lor: mai întâi 
ciuperci şi păstrăvi, mai apoi şuncă, slănină şi brânză, către 
sfârşit rumenitele aluaturi, feluritele plăcinte, învârtite şi 
ştrudele cu nucă. Băieţii mai juni se ospătau în picioare, pe 
apucatele, tropăind şi râvnind cu ochii, fiecare la bucata din 
mâna celuilalt. 

— Cât despre dulceţuri şi beltele - cuvântă poetul - ochii 
văd, inima cere! Dară pântecul închircit de post, nu mai 
primeşte pe ziua de azi. Cu afurisenie, ne legăm, fraţilor, să 
nu le scăpăm din vedere mâine! 

Om cu încercată experienţă, bădiţa Mihai Grigoroviţă se 
dădu cu părerea să închidă beltelele şi dulceţurile în dulap 
şi să ia cheia în primire cu sine. Aşa nu mai rămânea price 
de teamă pe a doua zi. 

Pusă la vot, propunerea a fost primită cu unanimitate. 

— Cum vedeţi, diavolilor, la asemenea ispravă ne 
înţelegem mai repede decât la soţietăţile noastre, unde a 
intrat dihonia şi unde Ioniţă Bumbac spune ba, când 
Eminescu zice da! rosti în chip de încheiere şi de morală a 
fabulei, Mihai Grigoroviţă, răsucind cheia şi băgând-o în 
buzunar. 

Cuvântul aruncat, a împins sătuii să intre la dezbaterea ca- 
re-i sumuţa încă din primăvară. Cele două societăţi ale 
învăţăceilor români din Viena, pe cale de contopire, erau 
frământate de mari dezbinări între „cosmopoliţi” şi 
„bărnuţieni”, porecliţi de Vasile Morariu „bumbăcişti”, de la 
Ioniţă Bumbac, pisălogul, cetire. Şi fiindcă discuţia se 
vestea aprigă şi îndelungă, tot bădiţa Mihai Grigoroviţă 
strecură povaţa să fie strămutată la tata Wihl, unde 


vorbitorii cu gâtlejul uscat puteau prinde o mai proaspătă 
zdrăveneală din cibota de bere. Sărăturile şi afumăturile se 
cereau grabnic udate. Dacă-i praznic, praznic să fie. 

În stradă, Teodor Ştefaniuc se alătură de Eminescu, 
întrebând: 

— Ce-am auzit, Mihai? E adevărat că a venit domnul 
Negruzzi de la Junimea şi că de hatârul tău a rămas o 
săptămână în Viena? 

— Lasă acestea, Todiriţă! Mai bine spune-mi ce face moş 
Onufri? Dor mi-i de el şi mult am dus eu dorul piţulelor sale! 
Odată cu octomvrie, au început ploile sure. Sură s-a întins 
şi viaţa fârtaţilor bucovineni care sfârşiseră de mult 

„odoarele” şi florinii de-acasă. 

Pe sălile Universităţii se căutau din ochi, înălţând degetul. 

La semn mut răspundea alt semn mut: o strângere din 
umeri. Piţulele erau mai rare decât cometele pe cer, decât 
cuvintele cu noimă la Ioniţă Bumbac, decât cele cu haz şi 
veselie la cătana împărătească leni al Lenii Savului lui 
Mihail Bojin din podgoriile Şiriei! 

Unii se înverşunau în chiliile lor, buchirind caietele de 
însemnări. Alţii îşi făceau vacul la Troidl şi la Zu den drei 
Tauben, aciuaţi tot pe lângă sobă şi născocind tot soiul de 
basme năzdrăvane, pentru a mai înnădi datoriile flotante la 
cei doi chelneri slabi de înger: Andreas şi Jean. 

Răvaşele trimise cu mare zor de Mihai Eminescu se 
înfundau la Ipoteşti fără semn de viaţă. În darn implora el - 
„aştept răspuns telegrafic” - făcând apel la noile născociri 
tehnice ale veacului. Căminarul îşi uitase feciorul de la 
Viena, precum îl uita şi pe cel de la Berlin. 

În aşteptarea gropului cu galbeni, care sosea cu carul cu 
boi, Mihai s-a despărţit cu jale de odaia unde se învrednicea 
să lucreze în singurătate. Şi-a cărăbănit cărţile în miezul 
coloniei din Dianagasse, într-o cameră cu Samuel Isopescu 
şi Iancu Cocinschi. Toate plănuirile literare s-au împotmolit 
jalnic şi fără de nădejde. 'Tovarăşii nu-i dădeau răgaz să-şi 
adâncească o filă începută. Isopescu se încingea dintr-o 


nimica toată la mare zarvă şi cumplite răcniri, de se detuna 
casa. Eminescu nu se lăsa mai prejos, pe alt ison, cu 
învăluirile lui molatice de glas, dar tot aşa de neînduplecate. 

Şi după ce răsturnau lumea cu toate învăţăturile şi cu toţi 
filosofii veacurilor, zgâlţâiţi de bărbile mucigăite, al treilea 
al lor tovarăş, Cocinschi, deplin încredinţat că amândoi au 
înnebunit de-a-binelea şi cunoscând el că muzica are o 
vrăjită putere de îmblânzire asupra săriţilor din minţi şi 
chiar asupra fioroaselor fiare, începea să cânte, astupându- 
le glasul, teoremele lui Spinoza, aforismele lui 
Schopenhauer, definițiile lui Kant. 

Efectul se vădea de îndată! Ceilalţi se potoleau, intrau şi 
dânşii în cor pe trei voci şi amânau încheierea dezbaterii pe 
a doua zi, când o luau de la capăt. Bună şi veselă tovărăşie, 
înfruntând cu stoică neturburare lipsurile, amarul, 
flămânzeala şi noroaiele ploii străbătute prin talpa ghetelor 
sparte! Dar neprielnică de lucru tovărăşie! 

Poetul îşi răscumpăra vremea părăduită, rozând mai ades 
scările Universităţii. Nelipsit era de la lecţiile cele mai 
deosebite şi ciudat îndepărtate între ele: cursuri de filosofie 
şi de drept, de limbi orientale şi romanice, de medicină şi de 
istorie. Caietele se umpleau de însemnări. Sertarul cu 
stihuri, cu povestirea sărmanului Dionis, cu plănuitele 
drame ale neamului Muşatin, rămânea însă închis. Treptat, 
viaţa îl întorcea pe pământ, la târâtoarele-i nevoi şi 
îndatorinţe. 

În unele zile, pentru dânsul ca şi pentru ceilalţi, toată 
fiinţa se aduna într-un vârf de deget ridicat către tavan în 
casă, către cer în stradă: 

— O piţulă! ... Neamul nevoii! 

Pe la sfârşitul lui noiemvrie, spre seară, plecase de-acasă 
cu ochii în pământ, cu mânele împreunate în mânecele 
paltonului, aduse la piept. 

De la o fereastră, de sus, îşi auzi numele. Înălţă capul. 
Ştefaniuc şi Morariu lungiseră pe geam, gâturi de cămilă - 


de cămilă flămândă - privind în uliţă ca să le treacă de 
foame. 

— Ce faceţi voi? întrebă Eminescu. 

— Nimica... Stăm şi ne uităm. 

— Nu ieşiţi? 

— N-avem la ce. 

— N-aveţi la ce ieşi ori n-aveţi cu ce ieşi? N-aveţi... hmm? 
ridică arătătorul. 

— Nici un crucer! ... răspunse Morariu. 

Iar Ştefaniuc adăogă, întru mai neagra zugrăvire a negrei 
mizerii: 

— Pe o piţulă mi-aş da acuma şi cămeşa de pe mine! 

— Poate căciula, Todiriţă? ... zâmbi Eminescu. 

— Ehei, să fii tu sănătos! Căciula-i de mult zălogită la 
cămătar, pentru preţul unui gulaş cu cartofi. 

Jos în stradă, Eminescu rămase pe gânduri. După un timp, 
le strigă: 

— Îmbrăcaţi-vă şi veniţi încoace! ... 

Prietenii s-au supus. S-au îmbrăcat cu iuţeala pojarnicilor 
când sună alarma de foc şi au coborât petrecându-şi prin 
minte o sumă de prepusuri, care de care mai năstruşnic 
blagoslovite. 

— Ţi-au venit cumva banii de-acasă, Mihai? întrebă cu 
nerăbdare, Teodor Ştefaniuc. 

— Nici pomeneală, neamul nevoii! 

Chipurile celor doi se lungiră. 

— Adevărată mizerie! urmă poetul. Toţi trei să nu facem 
două parale! Viaţă-i asta? Dar bucuraţi-vă şi vă veseliţi! ... 

Dacă nu mi-au venit banii de-acasă, mi-a venit adineaori o 
idee strălucită, băieţi. I-am găsit leacul postului. În astă- 
seară avem să cinăm împărăteşte. Luaţi-o voi înainte la 
Bischoffsbierhalle, în Wipplingerstrasse şi aşteptaţi-mă 
acolo. Puteţi să începeţi a mânca fără grijă. În astă-seară 
sunt eu marele platnic! 

Bucuria băieţilor nu era mică. Mai mică le era însă 
încrederea. 


Morariu ţinu să capete o întărire: 

— Dacă spui că n-ai primit bani, cu ce ai să plăteşti, 
Eminescule? Cu filosofia şi cu poezia? 

— Ce vă pasă? Plecaţi, cum vă spun! Eu am să mă 
întâlnesc cu cineva şi v-ajung din urmă. 

— Are să-ţi dea cineva bani? 

— Ai găâcit, în sfârşit! Asta-i pur şi simplu. Axe să-mi dea 
cineva bani. 

— Şi dacă nu-l găseşti? 

— Nu încape aşa ceva! M-aşteaptă cu banii gata. Cum m-o 
vedea intrând, îmi sare înainte. 

— Va să zică? 

— Va să zică, la revedere! 

Eminescu a pornit-o la capătul străzii. Ştefaniuc şi Morariu 
s-au dus să caşte ochii şi gura la vitrinele şi la furnicarea 
mulţimii de pe Graben, până la ceasul cinci. 

Acolo mai întâlniră alt camarad, Matei Lupu, care, fiind şi 
el lihnit de foame, căuta o piţulă de leac în capitala 
împărăției, ca un ac într-un car cu fân. Iar fiindcă dar din 
dar se face rai, mărinimoşi, îl poftiră amândoi la masă, 
împărtăşindu-i taina praznicului împărătesc, ce va să vie. 

La Bischoff s-au aşezat într-un ungher şi au comandat 
câte-un gulaş, o felie de pâine şi câte-o sticlă de bere. Ar fi 
poruncit ei nemăsurat mai multe şi mai săţioase feluri, după 
foamea care le scurma măruntaiele aţâţate de mirosul 
fripturilor şi de aburii sosurilor. Dar mai păstrau încă o 
îndoială asupra întoarcerii lui Eminescu. 

— Te pomeneşti că ne-a făcut festa! se îngrijoră Vasile 
Morariu, după ce-a linchit farfuria oglindă. 

Ştefaniuc se împotrivi cu tărie unor asemenea nesăbuite 
bănuieli: 

— Cine, Eminescu? ... Înţeleg tu să te ţii de şotii. Tu, sau 
Chibici! De la voi, nu m-aş mira. Cât despre Eminescu, pun 
mâna în foc pentru el! 

Totuşi sticlele de bere nu le-au golit deplin, ca să nu se 
înfăţişeze chelnerul cu altele nedestupate. 


De la o vreme îşi pierdu şi Ştefaniuc pofta de vorbă. 
Treceau sferturile de ceas, iar marele platnic nu se ivea. 
Când chelnerul începu să-i cerceteze cu ochi prepuielnici, 
Matei Lupu, invitatul invitaţilor, se simţi dator să răspundă 
cu mărinimie, la mărinimia lor. Se hotări să pună paltonul 
zălog birtaşului, ca să scape toţi cu obraz curat. 

— Fugi măi! Se poate? Nu te lăsăm! ... La nevoie îl pun eu, 
fiindcă eu te-am chemat. 

— Ba eu! 

— În orice caz, mai aşteptăm. Tot una-i... 

— Mai aşteptăm. 

Ferindu-şi privirea de ochii chelnerului, cătau spre uşă cu 
nădejde şi cu teamă, ca profeţii lui Israel în aşteptarea 
Mesiei. De la uşă, ochii se înălţau la ornicul din perete 
(ceasurile lor de buzunar de mult se aflau amanetate), 
numărând sferturile: opt şi un sfert, opt şi jumătate, nouă 
fără un sfert, nouă... Câteva minute după ce-a bătut nouă, 
Mesia apăru în uşă. O piatră li s-a luat tuturor de pe inimă, 
slobozindu-i să răsufle cu uşurare. 

Eminescu se aşeză zâmbind lângă dânşii: 

— Mâncat-aţi ceva, băieţi? 

— Câte-un gulaş mic şi necăjit. 

— Şi poate aţi mai mânca şi altceva? 

— Ba bine că nu! Numai să te-ajungă punga, cât ni-i nouă 
pofta. 

— Bine, băieţi... Chelner! Patru porţii de frankfurter cu 
varză şi o cană cu bere. 

Chelnerul căscă ochii. Ciudaţi muşterii! Două ceasuri 
stârciseră înaintea sticlelor pe fund şi acuma cereau bere 
cu cana. Cum însă privirile lor, sfioase şi piezişe până 
adineaori, se sumeţiră ca prin minune schimbate, îndeplini 
porunca, primenind faţa de masă şi tacâmurile, chemând 
ajutorul şi slujind cu toată luarea-aminte cuvenită unor 
clienţi care n-au ocupat masa de pomană. 

Eminescu, în toanele sale cele bune, mânca, bea şi 
glumea; ceilalţi îi ţineau hangul. Când s-au îndestulat, au 


trecut de nădejde la bere. Pe urmă, marele platnic, 
milostivindu-se de chelnerul care nu mai prididea cărând 
cănile, ceru o cibotă de zile mari şi de noapte lungă. 

Aşa i-a apucat ceasul trei după miezul nopţii, vorbind şi 
înveselindu-se. 

Iar fiindcă birtul se golise şi huruiau obloanele de 
închidere, Eminescu a cerut socoteala, a plătit precum 
făgăduise şi a zvârlit chelnerului, împărăteşte, tot 
mărunţişul. 

— "Ţin să-ţi mulţămesc, Mihai! se ploconi Todiriţă 
Ştefaniuc. 

— Nu prea ai pentru ce. Mai alestu! ... 

— Cum? N-am mâncat bine? N-am băut zdravăn? 

— Aveai drept să mănânci mai bine şi să bei mai zdravăn. 
Zău! 

— Ce vrei? Nu pot să mă pun la întrecere cu Lupu şi cu 
Morariu în privinţa băuturii. Mă taie! Nu-i vezi, nu-i auzi? 

Într-adevăr, Lupu şi Morariu o porniseră înainte şi îşi 
răfuiau în stradă, cu mare gălăgie, o nepotrivire de păreri, 
întărâtată la cibotele de bere. Eminescu rămase mai în 
urmă, fredonând cântecele sale din ceasuri împăciuite cu 
viaţa: Mai turnaţi-mi în pahare, Câte stele sunt pe cer, Eu 
sunt Barbu Lăutaru şi Dragi boieri, din lumea nouă... În faţa 
casei, au descoperit că niciunul n-avea piţula de tribut 
portarului, iar fără Sperrsechserl nu încăpea rost să 
îmblânzească morocănosul cerber. 

— Nu-i nimic... îi alină Eminescu. Ne plimbăm şi noi până 
la ziuă, când se deschid porţile. Nu-i întâia oară când facem 
de priveghi! 

Morariu şi Lupu au luat-o într-o parte, să-şi sfârşească 
răfuiala. Eminescu şi Ştefaniuc, la braţ, în altă parte, să 
discute mitologicale şi să dezmormânteze amintiri din 
Cernăuţi. După ce le-au vânturat pe toate, poetul a încheiat 
cu stihurile lui Horaţiu: Eheu! fugaces, Posthume, Posthume 
labuntur anni... Apoi, întrerupându-se, a suspinat, deodată: 

— Oh! Eufrosina... Efrosis! 


Fostul camarad de la K. K. Ober-Gymnasium, cunoscându-i 
patima pentru zeitățile şi legendele mitologice, îl întrebă 
prin ce legătură de gânduri a ajuns el de la cântări şi de la 
oda lui Horaţiu, la una din cele trei graţii. 

— Vezi, că n-a fost o figură mitologică, prietene! ... 
murmură poetul. Ci chip îndeaievea, Eufrosina mea... 
Efrosis! ... 

— Nu cumva Eufrosina cea din trupa lui Pascali? 

— Aşadar o cunoşti? 

— Îmi aduc aminte foarte bine de dânsa... Era frumoasă 
coz! Mai frumoasă decât toate actrițele lui Pascali. 

— Da... recunoscu Eminescu, oftând. Era nespus de 
frumuşică, acest demon împeliţat de femeie. Şi am fost 
îndrăgostit nebun de dânsa... Mai ţii tu minte, Todiriţă? ... 
Într-o zi, anul trecut, pe vară, veneai pe stradă cu 
Daşchevici, la Cernăuţi, spre Hotel de Moldavie... V-aţi oprit 
în faţa unui afiş. Era un băieţel care s-a dat la o parte cu 
respect dinaintea voastră, fiindcă pentru dânsul însemnați 
două personagii foarte falnice: doi domni absolvenţi ai K. K. 
Ober-Gymnasiului. Pe urmă v-aţi depărtat. V-am văzut. Mă 
ascundeam de voi în gangul hotelului, ca să nu mă întrebaţi 
ce caut acolo şi de unde viu... Mă ascunsesem, măcar că 
inima mă îndemna către voi... Acum pot să-ţi spun... Pentru 
dânsa venisem şi din pricina ei mă ascundeam... 

— Îi mai scrii? Îţi mai scrie? ... Ai s-o mai vezi? ... 

Eminescu îşi desprinse braţul de braţul prietenului, 
intrând în sine, ca melcul în găoace. 

— Pleacuri... Ce rost să mai vorbim? S-au sfârşit toate... 
Ce-a rămas din cele de atunci? O Venere şi Madonă... O 
Poesis... Atât şi nimic mai mult... 

— Nu înţeleg, Mihai. Ce Poesis? 

— Vorbim altă dată... Acum, somn bun! Haide, că s-au 
deschis porţile raiului... 

Prietenii s-au despărţit. Teodor Ştefaniuc a dormit 
neîntors, până la amiază, ca într-o zi de duminică şi repaos. 


Bătrâna de gazdă, intrând într-un târziu să ia straiele la 
curăţat, îl întrebă ce haine are de gând să îmbrace. 

— Cele negre! răspunse el somnoros. 

— Şi cu ce fel de pantaloni? 

— Cum, ce fel de pantaloni? Cei negri, că doar n-am să 
umblu tărcat! 

— O! lesus-Maria! Domnul vrea să mă necăjească cu 
glume? N-aţi trimis aseară un bilet prin domnul Eminescu, 
să vă dau pantalonii cei negri? 

— Ce bilet? care Eminescu? sări Ştefaniuc din pat, 
deşteptat de-a binelea. 

Desculţ şi poticnindu-se în cămeşoiul de noapte lung până- 
n pământ, se repezi la dulap trântind uşile în lături. De 
pantalonii negri nici urmă. 

— Şi cum i-ai dat, madamă? răcni, răstindu-se la bătrână. 
Ce fel de vorbă-i asta? Poate să vină oricine de pe stradă şi 
să ceară orice, în numele meu? ... Dumneata eşti gata să-i 
dai tot? 

— Mi-a arătat bilet, mă rog. Şi domnul Eminescu nu-i 
oricine, de pe stradă. E prietenul dumneavoastră... se 
apără bătrâna, scotocindu-se în buzunarul pestelcei să 
găsească biletul. Poftim! biletul dumneavoastră. 

— Da” ce-i gălăgia asta? Ce s-a întâmplat? se trezi şi 
Morariu din somn, căscând şi frecându-se la ochi, cu toată 
mahmureala berei în glasul răguşit. 

— Priveşte ca să vezi ce-i şi ce s-a întâmplat! gemu 
Ştefaniuc, ridicând mâna şi arătând în dulap locul gol al 
pantalonilor, cu gestul tragic al unui vestitor de catastrofe. 
Ţi-a plăcut masa de-asară? Ţi-a plăcut să bei bere din 
cibotă? Iaca taina praznicului nostru împărătesc. 

Prietenul din pat, luminându-se, în sfârşit, se înălţă în 
capul oaselor ca să poată râde mai zdravăn. Şi cum râsule 
molipsitor, în hohote a izbucnit şi păgubaşul. 

După amiază, la Troidl, îşi tocmi însă o mutră foarte 
vrăjmaşă, îndreptându-se spre masa lui Eminescu şi 
întrebându-l în auzul tuturor: 


— Bine, Mihai! Cum îţi veni una ca asta? 

— Pur şi simplu... răspunse poetul, ridicând cu nevinovăție 
ochii din Litterarische Blătter şi închizând revista sub cot. 
Ce eram să fac? Nu vă căinaţi amândoi că sunteţi lihniţi de 
foame şi n-ai spus că ţi-ai da şi cămaşa de pe tine pentru o 
piţulă? 

— Vorba vine... 

— Eu nu-s Ioniţă Bumbac, să rămân la vorbe! Înduioşându- 
mă deci de soarta voastră, cum v-aţi înduioşat şi voi mai 
târziu de-a lui Lupu; mai înduioşându-mă şi de soarta mea, 
n-am vrut să te las să-ţi dai cămeşa de pe tine. le-am 
descotorosit de ceva mai puţin... strict necesar, şi pe preţ 
mai bun. 

— N-aveai decât să-ţi vinzi o pereche de pantaloni de-ai 
tăi... 

— Imposibil. 

— Cum imposibil? 

— Dacă ţi-o spun. 

— Aha! Când e vorba de lucrurile tale, e imposibil! 
Lămureşte-mă te rog, s-audă toată lumea de-aici, de ce-i 
imposibil? 

— Bine 'Todiriţă, te lămuresc... E imposibil pur şi simplu, 
fiindcă eu n-am două perechi de pantaloni ca tine, conte de 
Almadariva! Asta o ştie toată lumea de-aici. Adevăratu-i, 
băieţi? 

— Adevărat! izbucni toată lumea din cafenea, fârtaţii 
ardeleni şi bucovineni, declarându-se de partea poetului şi 
dezlănţuind un râs care-a cutremurat geamurile. 

Aflând despre ce e vorba, se înveseli şi Jean de năstruşnica 
ispravă, dar mai ales de judecata domnului doctor 
Eminescu, vrednică de pildele înţeleptului Solomon. 

— Mă întrebai aseară ce-i aceea un „râs omeric”? lată, 
dragă 'Todiriţă, ceea ce se numeşte un râs omeric! îl 
încredinţă marele platnic împărătesc, ştergându-şi lacrimile 
şi deschizând din nou Litterarische Blătter de sub cot. 

V 


— Trăiască naţia! 

— Sus cu dânsa! Sus! 

Un vârtej de viscol le smulse de pe buze salutul obştesc al 
studenţilor români din capitala împărăției; se înverşună 
apoi să-i despoaie de paltoane, fluturând pulpanele pirpirii. 
Eminescu şi Teodor Ştefaniuc s-au tras amândoi la adăpost, 
într-o boltă, unde se mai cuibărise un câne jigărit, cu ochii 
plângători. Cânele o împunse la fugă fără să-l alunge 
nimeni, schelălăind cu amarnică larmă. 

— Na! îl jeli Eminescu... L-am scos din bunătate de 
culcuş... Da' prostu-i! Ce urlă, frate, parcă toată naţia-i în 
primejdie? 

Pe Ştefaniuc îl băteau alte întrebări. Nu se întâlniseră de 
câteva zile. 

— Unde-ai umblat, Mihai? Te-am căutat şi pe-acasă, de 
vreo două ori... 

Mihai Eminescu ridică mânecele împreunate ale paltonului 
la gură, să-şi scuture promoroaca şi chiciurii de pe mustaţa 
mică şi moale, abia mijită de câteva săptămâni, de când se 
lepădase de portul actoricesc. 

— Unde să umblu? rosti, împingându-şi cuşma pe ceafă, 
tot cu mânecele împreunate. Unde-am găsit şi eu căldură şi 
linişte pe veresie, în contul artelor. M-a apucat iar patima 
muzeelor. Stai un sfert de ceas înaintea pânzelor lui Rafael. 
Alt sfert de ceas la pânzele lui Perugino ori Palmavechio... 
Nici n-ai prins de veste când sună închiderea şi vine 
paznicul să te poftească afară. 

Teodor Ştefaniuc se mâhni că prietenul nu-l cheamă şi pe 
dânsul în asemenea împrejurări, să-i ţină tovărăşie. 

— Imposibil, 'Todiriţă! zâmbi Eminescu. 

— Şi asta-i imposibil? Doar nu-i tot istoria cu pantalonii. 
Nu-s eu bun tovarăş la aşa ceva? 

— Eşti băiat bun şi bun prieten, Ştefaniuc! Dară nu la aşa 
ceva. Nu-mi place să cutreier muzeele nici cu frate-meu, 
dacă vreun frate de-al meu s-ar interesa de vreun muzeu de 
pe lume... Ce vrei? Nu pot merge în cârd, cum văd eu unii 


oprindu-se şi târguindu-se cu părerile, ca la oborul de vite. 
Se apropie şi se depărtează; închid dintr-un ochi. Unul sare 
să facă o măsurătoare. Altul îl trage de mânecă. Celălalt 
bate cu palma în catalog, ca să-şi apere părerea lui... Aşa se 
tocmeau azi vreo patru geambaşi în faţa Madonei cu cireşe 
a lui Tiţian. Se întărâtaseră, parcă voiau să-şi treacă unul 
altuia o gloabă cu beteşuguri ascunse, cum am mai văzut în 
copilărie, la iarmaroc, la Botăşăni. Mie îmi trebuie linişte şi 
singurătate, să pricep după mintea mea şi să simt după 
inima mea... Chiar după ce mă scoate paznicul afară, 
horhăiesc o bucată de vreme de unul singur pe uliţi, să 
pătrundă adânc în mine cele văzute. Precum s-arată, 
Todiriţă, nu-i price de supărare. Mă iei cum sunt! ... 

— Parcă se poate supăra cineva pe tine, Mihai? 

— În afară, bine înţeles, de Ioniţă Bumbac. 

Amândoi au prins a râde, la pomenirea întâmplării cu 
Ioniţă Bumbac, care dăduse de lucru o săptămână încheiată 
băieţilor de la cafeneaua Troidl. A suta oară se iscase 
gâlceavă între Ioniţă Bumbac şi Mihai Eminescu la o 
adunare a studenţilor; urmase în stradă după ce s-a 
încheiat adunarea, se prelungise la Tata Wihl; o purtaseră 
iarăşi o bucată de timp pe ulițele Vienei şi de-acolo, la 
Troidl. 

Până când, Eminescu asurzit şi scos din fire de râşniţa 
care sfărâma pietrele naţiei, îşi trântise căciula miţoasă pe 
masă, strigându-i: 

— Na! Mai vorbeşte acu şi căciulii mele! 

Efectul a fost fulgerător. 

Ioniţă Bumbac a rămas mut, holbând ochii la căciulă ca un 
anume vițel din zicală, la o anume poartă nouă, deşi căciula 
lui Eminescu roasă şi învechită, ar fi putut figura la loc de 
onoare într-un muzeu de antichităţi. A rămas mut şi cu ochii 
holbaţi, dar de atunci Ioniţă Bumbac întorcea capul fără să 
mai dea ziua bună „cosmopoliţilor” şi punea la cale un 
război, pe viaţă şi pe moarte, la întrunirile unde se 
statorniceau temeliile societăţii România Jună. Asupra, 


acestor uneltiri ţinea Ştefaniuc să-şi pună prietenul în 
cunoştinţă: 

— Ştii că sâmbătă, la adunare, Ioniţă Bumbac vrea să 
ridice...? 

Mihai Eminescu îi tăie cuvântul: 

— Lasă-l sănătos să ridice tot ce-l ajută mintea şi puterile. 
Pietre de moară, Ceahlăul, Gaurisancarul! Ce-ţi pasă? Din 
partea mea bine c-am scăpat de el... îmi duruie şi-acuma 
vârtelniţa în urechi. Nu găseşti alt subiect de vorbă? 

— Ba chiar păstram unul pentru sfârşit... 

— Hmm? ridică Eminescu degetul, în semn de întrebare, 
îndurându-se să-l scoată la ger din mânecele îmbucate ale 
paltonului. Ce subiect de vorbă mai cu miez, păstrai tu 
pentru sfârşit, dragă Todiriţă? Zi! 

— Slavă Domnului! lămuri Teodor Stefaniuc. Deocamdată 
mai răsuflu... Şi-au adus aminte cei de-acasă de mine. 

— Şi de mine la fel... mărturisi Eminescu. Numai că şi-au 
adus aminte cam târziu. N-au ţinut arginţii nici două zile. 
Am plătit datoriile şi nu m-am învrednicit să cumpăr măcar 
o târfăloagă. De mutat, nici vorbă! Toată averea-i trei florini 
şi două piţule. Mai uşor i-a fost lui Isus să sature norodul cu 
trei pâni şi doi peşti, decât să-mi împart eu trei florini şi 
două piţule la atâtea nevoi... Mă minunez singur, ce 
chibzuială de zgârcit m-a pălit! De două zile nu m-ating de 
ei, tot chitindu-mă şi socotindu-mă cum să-i folosesc mai 
bine... Am ajuns pur şi simplu în doaga lui Slavici. 

— Să-ţi dau o idee... Nu mergi la teatru diseară? Asta-i 
întrebarea pe care o păstram pentru sfârşit... 

— Cam greu... Se duce naibii cafeaua pe-o săptămână. 

— Joacă Frederica Bognar! îl ispiti Ştefaniuc. 

— Joacă Bognar? 

— Mă aşteptam s-o ştii mai bine decât mine, Mihai! stărui 
prietenul, făcând aluzie la misterioasele invitaţii ale lui 
Eminescu la ceaiurile vestitei tragediene. 

— N-am mai fost de trei miercuri... A uitat să mă mai 
poftească ori poate că nu le-o mai fi plăcând cumva mutra 


mea şi ponositele mele hâinuţe, spilcuiţilor de-acolo: domni 
baroni şi conți, mari critici cu ifose, bancheri cu burtă şi 
filfizoni cu frac şi ţilindru... Dacă joacă Bognar mergem 
numaidecât. Sus, la hulubărie! 

— De la, sine înţeles, că sus, la hulubărie! Trecem pe la 
tata Muriţ să ne împărtăşim c-un Schusterlabl şi pe urmă 
de planton, băiete, la Burgtheater, să nu pierdem rândul! ... 

leşind din gang, viscolul năpraznic i-a luat din nou în 
primire. Începeau să se aprindă luminile, iar văpăile 
albăstrii ale lămpilor cu gaz aerian, pâlpâiau suflate de 
vântul năpustit în chiot pe bulevardele largi, unde se 
rostogolea urgia. 

Amândoi nu mai cercau să vorbească. Se ciocneau cu 
trecătorii orbiţi de tălăzuirea zăpezii mărunte şi 
usturătoare în obraz ca sticla pisată, întorceau spatele 
vijeliei, se pierdeau unul de altul şi se aşteptau unul pe altul 
înainte de a traversa strada. Teodor Ştefaniuc îşi trăsese 
peste urechi prea mândra-i căciulă de astrahan scoasă de la 
zălog. Îşi trudea mintea să născocească o întrebare destul 
de meşteşugită, pentru a afla de la fostul coleg cernăuţean 
şi tovarăşul lor de toată ziua, taina cunoştinţelor şi 
ceaiurilor într-o lume atât de strălucitoare, închisă cu şapte 
zăvoare muşteriilor de la Troidl. 

Încă din primăvara trecută, o dată pe săptămână 
Eminescu se pregătea ca un îndrăgostit pentru o întâlnire, 
în după amiezile acelor ceaiuri. Bărbierit, ferchezuit, cu 
ghetele lustruite şi cu straie negre de împrumut - când ale 
sale zăceau la păstrare în sama cămătarilor - pleca în alaiul 
jumătate ironic, jumătate pizmăreţ al tovarăşilor de odaie, 
ca să se întoarcă târziu, cu ochii lânced îngânduraţi de cele 
văzute şi auzite. 

Ades se înfruptau şi ei cu întâmplări, cu anecdote şi 
fărâme de discuţii din saloanele celebrei actriţe. Nimeni nu 
ştia însă cum a izbutit el s-o cunoască şi prin ce minune a 
ajuns un nelipsit oaspe, invitat cu cartonul poleit în muche, 
pe care şi-l treceau unul altuia din mână în mână. 


Pe sub căciula trasă pe ochi, Teodor Ştefaniuc îşi cerceta 
prietenul păşind înainte, zgribulit în paltonul larg, cu 
mânecele împreunate la piept. Cât de greu le era lor să-l 
pătrundă! Câte ascundea el în privirea somnoroasă, în 
glasu-i molatec, în zâmbetul abia mijit! 

Eminescu îşi apăra cu înverşunare de-o bucată de timp 
pasiunea sa juvenilă pentru metempsicoza egipţienilor, le 
vorbea despre incarnaţiile unuia şi aceluiaşi suflet în alte 
trupuri omeneşti la depărtare de veacuri, despre Archaeus 
şi alte încâlcite mituri, uşor poate de descâlcit pentru un 
cititor al lui Kant şi al lui Schopenhauer, pentru un 
scormonitor de ceasloave mucede de astrologie şi de magie 
în rafturile anticarilor; anevoie de lămurit pentru dânşii, 
care nu-şi băteau prea mult capul nici cu prelecţiile 
dascălilor chiar înainte de examene. Dar nu se afla oare în 
prietenul lor o taină încă mai încâlcită? Nu trăiau oare în el 
şi în acelaşi timp, nu în decurs de veacuri, o sumedenie de 
făpturi deosebite, făcându-şi loc pe rând, ca să-şi capete 
fiecare dreptul? Ar fi putut jura că el întrupează în carne şi 
oase, toată metempsicoza egipţienilor. Într-o zi întâlneau un 
Eminescu voios, râzând şi cântând. Gata să ia parte cu tot 
sufletul la divanurile lor, la petrecaniile de la Tata Wihl şi la 
zavistiile de la România Jună. În altă seară trecea printre 
dânşii ca o nălucă străină de dânşii. Odată pleca la ceaiurile 
de la Frederica Bognar, şi prietenii îi aflau printre hârtiile 
zvârlite la gunoi stihuri închinate Augustei Baudius, cea, cu 
albaştri ochi ca floarea de nu-mă-uita, cântaţi de toată 
Viena. A doua zi căuta o piţulă ori se mistuia acasă cu un 
vraf de cărţi subsuoară, răsărind din pământ după o 
săptămână să-i scuture pe toţi cu ardoare pentru 
pregătirile pomenirii de la Putna. 

Şi acum mergea înainte, adus de spinare în paltonul larg, 
împungând viscolul cu vârful căciulii, păşind apăsat şi rar, 
cu pulpanele fluturate de vânt ca un nevoiaş slujbaş al 
împărăției ieşit de la cancelarie şi trecând orb pe lângă 


luminoasele vitrine care nu sunt pe măsura pungii sale, cum 
neîndoielnic nu-s nici pe măsura poftelor sale. 

EI altceva, vede, altceva vrea. Un ceva care nu se află 
expus întru vânzare în nici o vitrină de prăvălie. 

— Parcă-i crivățul nostru de la Cernăuţi, măi Iodiriţă, aşa 
chiuie de aprig! rosti Eminescu fără să bănuiască aceste 
întrebări din mintea prietenului, oprindu-se şi întorcând 
spatele împotriva urgiei. Bine c-am ajuns, neamul nevoii! 

În Schwibbogengasse, uliţă strâmtă şi boltită de vechi 
burg medieval, nu străbătea viforul. 

Acolo se afla băcănia lui tata Muriţ şi a jupmesei 
Muriţoaia. 

Stăpânul, moşnegel scund şi îndesat, rumen la obraz şi 
gălăgios din fire, îi întâmpină cu dojana din totdeauna, 
pâcnind pe nări bursuceşte: 

— Aha! Iar bate vântul în pungă? ... Numai atuncea vă 
aduceţi aminte de mine, domnilor? Numai atuncea lui tata 
Muriiţ i se urcă acţiunile la bursă? 

Pricina de obidă era veche, străveche, trecută din 
generaţie în generaţie printre studenţii români din Viena. 
Bătrânul poreclit de muşteriii români Parvus Jupiter tonans, 
se văicărea cu detunate cuvinte de ocară că toţi îl caută 
numai „van der Wind în den Taschen blasen tut”. Iar fârtaţii 
bucovineni şi ardeleni, câteodată şi cei principăteni, după 
ce îndurau fără să crâcnească ropotul de ocări, 
despachetau din gazete tot soiul de terfăloage pe care 
cercau să le amaneteze pe preţul unui Schusterlabl ori al 
unei perechi de wurşti, înfulecaţi la faţa locului, din 
picioare. 

— Priviţi, rogu-vă! mormăi tata Muriţ, arătând cu degetul 
un raft de asemenea hârţoage. lată, domnilor doctori, cu ce 
marfă m-au procopsit românii dumneavoastră. Vin la 
strâmtoare, zălogesc cărţile şi nu se mai întorc să le scoată. 
Fiică-mea spune c-am căpătat o bibliotecă. Acesta e un 
cimitir domnilor, nu bibliotecă! ... Dacă mai durează mult 
tot aşa, am să mă văd nevoit să închid băcănia şi să deschid 


anticărie... Numai că eu n-am să găsesc nici un nebun să 
mă descotorosească de nişte vechituri care nu-i trebuiesc 
nimănui! 

— De mine cred că nu aia te plânge, jupân Moriţ? îl iscodi 
împăciuitor Eminescu. 

— O! Nu. Nu zic aceasta pentru dumneavoastră, domnule 
doctor. Dumneavoastră sunteţi o persoană de onoare... De 
altfel, văd că de atunci v-aţi împrietenit şi cu domnul doctor 
Ştefaniuc. Aceasta-mi face plăcere. Nu spun un adevăr, 
domnule doctor Ştefianiuc? 

Domnul „doctor” Ştefaniuc râdea pe înfundate în gulerul 
ridicat al paltonului. Întâmplarea de „atunci” era de-un an 
înscrisă în hronicul isprăvilor cu care se fălea colonia 
studenţilor români din Viena. 

Intrând el într-o zi în dugheană, îl găsise pe Parvus Jupiter 
tonans în plină tocmeală. Pe tejghea se afla un ceaslov cât 
toate zilele, iar stăpânul ceaslovului, întors cu spatele spre 
uşă, îi lăuda meritele, căznindu-se să-l zălogească pe doi 
florini. După spate şi după glas, l-a recunoscut de îndată pe 
Eminescu. Şi, cu discreţie, a rămas locului, aşteptând. Ta, ta 
Muriţ nu se îndupleca de fel. Răsfoia filele de la început şi 
de la sfârşit. Îşi pusese ochelarii întorcând ceaslovul cu 
dosul în sus şi cu susul în jos. Pe urmă îl împinse departe, 
strângând din umeri: 

— La dracu! Multe cărţi mi-au mai trecut mie prin mână, 
dar încă n-am văzut una ca asta! Nu înţeleg nimica şi nu pot 
ceti măcar un singur cuvânt. 

— Cum să înţelegi domnule Moriţ, dacă-i scrisă într-o 
limbă orientală? pleda cu înfocarea deznădejdii Eminescu. 
Tocmai aici stă toată valoarea ei. E o carte foarte rară, 
scrisă într-o limbă orientală. 

Strângând mereu din umeri şi departe de a se da biruit, 
tata Muriţ întrebă: 

— Limbă orientală, limbă orientală! Ce tot mă ameţeşti 
dumneata cu limba asta, orientală? Mai întâi, ce-i aceea o 
limbă orientală, mă rog? 


Se mai lumină la faţă şi se mai îmblânzi la glas, când dădu 
ochii cu noul muşteriu. Îi întinse ceaslovul, apelând la 
priceperea sa: 

— Domnule doctor, fii bun te rog şi spune-mi ce-i cu cartea 
asta? 

Eminescu se luminase şi el la chip, bucuros că Providența 
i-a trimis un ajutor. Apucă să-i sufle printre dinţi, în graiul 
lor de-acasă: 

— Măi! Vezi de laudă cartea! 

Nu era nevoie. Cu o gravitate potrivită încrederii pe care i- 
o dovedea tata Muriţ, „doctorul” Ştefaniuc luă bucoavna, în 
mână, o cercetă şi el pe dos şi pe faţă, întoarse filele şi 
înălţă din sprincene a grozavă minunare pe măsură ce 
înainta în expertiză. Era o carte veche românească, tipărită 
cu litere chirilice, dar fără foaia de titlu. Poate Vieţile 
sfinţilor, poate o Biblie. Aşezând-o cu băgare de seamă pe 
tejghea, cum se cuvine cu un lucru de mare valoare, rosti 
verdictul: 

— Cartea aceasta e foarte prețioasă, căci e foarte veche şi 
e tipărită într-o limbă foarte orientală! 

— Cum limbă orientală? Mă rog, explică-mi şi mie mai întâi 
ce-i aceea o limbă orientală? 

— Limba orientală e o limbă vorbită de popoarele 
orientale. Se poate să nu ştii dumneata una ca asta? 

— Ba, da! Cum să nu ştiu? E limba pe care-o vorbesc turcii 
şi chinezii. Nu? 

— "Tocmai! Aşadar, vezi că şi dumneata cunoşteai ceva din 
secretul limbilor orientale, fără să ai habar! ... Se cuvine să 
mai adaug, domnule Muriţ, că această carte face pe puţin 
zece florini. E foarte rară, cum bine spunea domnul... 
Domnul? ... 

— Domnul doctor Eminescu! se grăbi să-l prezinte tata 
Muriţ, deplin convins că prietenii nu se cunosc. 

Cei doi „doctori” şi-au dat mâna, unindu-şi mai apoi 
puterile ca să-l înduplece pe Parvus Jupiter tonans la un 
preţ mai omenos. Cu chiu cu vai şi cu ajutorul domnişoarei 


Fanny, odrasla lui tata Muriţ şi a jupânesei Muriţoaia „care 
ţinea cu românii din pricini sentimentale, au smuls un florin, 
în wurşti şi paniţe. Dar mai târziu, cartea tot a scos-o de la 
zălog domnul doctor Eminescu, fiindcă într-adevăr, fără să 
fie scrisă într-o limbă „orientală”, chineză ori turcă, preţuia 
pentru toată lumea şi mai ales pentru el, ceva mai mult de 
zece florini. 

La acest memorabil episod făcea pomenire tata Muriţ, 
prenumărându-şi muşteriii printre cei puţini care îşi 
răscumpărau zăloagele cu oarecare întârziere, dar fără de 
greş. 

Pregătindu-le pituştele lungăreţe, despicate în două şi 
unse cu un strat străveziu de unt, vehementul Jupiter mai 
tună şi detună după obicei împotriva celorlalţi doctori, răi 
platnici, plimbând privirea cu amar înţeles de la raftul de 
cărţi la domnişoara Fanny de la tejghea. lar Eminescu, 
muşcând din Schusterlabl, se apropie de poliţa cu tomuri 
brăcuite, verifică titlurile din ochi, se opri la un cărţoi mai 
ferfeniţit ca toate în scoarţele de piele scorojită, lăsă pânea 
din mână pe marginea tejghelei şi se apucă de răsfoit cu 
înfrigurare. 

— A cui e, tată Muriţ? De la cine o ai? 

Negustorul făcu din mână, scârbit: 

— A mea-i acum. A cui să fie? De doi ani aştept stăpânul şi 
nu mai dă pe la mine. M-a păgubit cu doi florini! ... 

— Cât ai spus? 

— Doi florini... 

— Dacă te căinezi numai pentru atâta, am s-o răscumpăr 
eu şi ai scăpat de pagubă. 

— Domnul doctor glumeşte. Mie însă nu-mi arde de glumă! 
mârâi bondocul Jupiter tonans, departe de a bănui că a aflat 
aşa de repede nebunul în care nu mai nădăjduia să-l scape 
de hârţoagă. 

— Nu glumesc de fel. Poftim doi florini şi bate palma, c-am 
făcut târgul. 


Mihai Eminescu se grăbi să numere pe tejghea doi florini, 
ca şi cum s-ar fi temut să nu piardă bunătate de târg. Toate 
încruntările şi semnele prietenului, ba chiar şi surâsul de 
compătimire al domnişoarei Fanny, au rămas zadarnice. 

— Bine, Mihai? îl luă la rost Ştefaniuc în stradă. Se vede că 
nu eşti în toate minţile! 

— Da' ce-am făcut? 

— Stai două zile tot chitindu-te şi chibzuindu-te cum să-ţi 
împărţi mai chibzuit toată averea: trei florini şi douăzeci de 
cruceri. Ne zgârcim amândoi la mâncare, de-am colindat 
jumătate de Vienă şi-am ocolit douăzeci de birturi, numai 
fiindcă la tata Muriţ pânea tămânjită cu unt e cu doi creiţari 
mai ieftină decât aiurea. Şi pe urmă te jefuieşti singur de 
doi florini pentru o vechitură? 

— Ce te doare pe tine? Dacă mă interesează cartea! 

— Să zic că asta o înţeleg... 

— Ei bravo! Îmi pare bine că începi a te lumina la minte. 

— O înţeleg, dară nu înţeleg de ce să zvârli paralele? Muriţ 
se mulţămea şi cu două piţule. Nu l-ai auzit că-şi luase 
nădejdea? ... 

— Ei şi? Am dat din banii tăi? Cartea face de zece ori mai 
mult. De-un an o caut; îmi luasem şi eu nădejdea de la 
dânsa. Aşa că, la urmă, eu sunt în câştig, nu tata Muriţ. 

— Degeaba mai discutăm. N-ai cap de chiverniseală! 

— 'Ţi-am spus eu vreodată că râvnesc s-ajung ministru de 
finanţe ori de negoţ în [ara Românească? Văd că ai luat 
locul lui Slavici şi al lui Isopescu. Numai ei mă dădăcesc de 
mi-au acrit sufletul! Parcă i-a tocmit tata să mă înveţe 
ştiinţa chiverniselii. 

Teodor Ştefaniuc se apără de asemenea nedreaptă 
învinuire, căci ştia, prea bine cum fostul camarad de la K.K. 
Obergymnasium se ascundea ades de Slavici şi de tovarăşii 
de odaie, numai ca să scape de epitropia lor. 

Pe urmă, dând iarăşi în bulevardele cu viscol, din tihnita 
Schwibbogengasse, au tăcut, luptând cu trâmbele de 
zăpadă până la Burgtheater. 


Sus, la hulubărie, între acte, Eminescu se înfundă în 
lectura cărţoiului cumpărat de la tata Muriţ... lar la ieşire, 
grăbi spre casă să-şi urmeze cetania. 

Din tot avutul de acum patru ceasuri, îi mai rămânea o 
singură piţulă pentru neîmblânzitul cerber de la poartă. 
Dar era fericit şi voios, fiindcă neîntrecuta Frederica 
Bognar storsese încă o dată lacrimi sălii; fiindcă Augusta 
Baudius jucase încă o dată cu o fermecătoare tinereţe; 
fiindcă în buzunarul de la piept al paltonului, apăsa cu 
mânele împreunate, un tezaur la care jinduise un an. Ce 
mai putea cere blând şi darnic de la viaţă, pentru acea 
dulce noapte a tinereţii? În van viforniţa se opintea să-i 
smulgă straiul larg de pe dânsul; în van îl împroşca în ochi 
cu pulberea sticloasă de omăt. El călca alături de prietenul 
de la Cernăuţi, avântat ca spre o mare fericire, nu spre 
odaia gheţoasă din Dianagasse unde îl aştepta nelipsita 
gâlceavă cu Samuel Isopescu şi cântecele lui Iancu 
Cocinschi. 

Atunci auziră ei în stradă şi viscol, pe celălalt trotuar, o 
larmă de glasuri. 

— Dă zor. Să vedem ce-i... 

— Mai bine să ne căutăm de drum! se împotrivi Ştefaniuc, 
ca unul care nu ţinea să-şi încarce foaia de student cu 
însemnările poliţiei pentru amestec în scandaluri de noapte. 

— N-auzi, măi frate, că-s glasuri de femei? Cer ajutor... 
Aşa cavaler de papă-lapte eşti tu? se indignă Eminescu, 
trăgându-l după el. Dacă-i treabă de poliţie, ies eu în frunte. 
Tot am mai avut de-a-face cu poliţia împărăției, când cu 
articolele din Federaţiunea de la Pesta! Nu m-au întors 
domnii de la poliţie atunci pe dos şi pe faţă, fiindcă am 
cutezat să asmut naţia română împotriva împărăției şi a 
drăguţului de împărat? Unde-a mers mia, treacă şi suta! Ce 
mai am de pierdut? 

Vorbind şi grăbind, au ajuns la ungherul dosnic cu 
strigătele. Şi au căzut belea în spinarea unui derbedeu, 
stricându-i bunătate de ispravă care se vestea bănoasă. 


Două femei îşi apărau genţile şi blănurile cu femeieştile lor 
puteri, adică mai mult cu glasurile şi cu unghiile. Văzându- 
se încolţit de mai vârtoase rezerve intrate în luptă, 
potlogarul lepădă prada şi o rupse la goană, mistuindu-se în 
întunerec. 

Victimele s-au rezemat mai întâi de perete să-şi vină în 
fire. lar după ce s-au dezmeticit apăsându-şi sânii cu 
mânuşiţele, îşi rostiră recunoştinţa cu vorbe care nu erau 
ale unor femei de stradă şi de noapte. 

— A fost cu neputinţă să găsim o trăsură! lămuri una din 
ele, scuturându-şi manşonul cules din zăpadă de Ştefaniuc 
şi oferit cu cea mai desăvârşită graţie cernăuţeană de 
cavaler gândac, şapte la pitac. Ţi-am spus eu, Eliz, să 
aşteptăm? adaogă în chip de dojana, întorcându-se către 
prietenă. 

— Dar cine şi-ar fi închipuit că se mai pot întâmpla 
asemenea fapte în mijlocul Vienei şi în zilele noastre! ... Ce 
face poliţia? Ce fac ziarele? ... Domnilor, încă o dată vă 
mulţumim. 

De la mulţumiri au trecut la cunoştinţă. Doamnele au aflat 
astfel că salvatorii lor sunt doi studenţi străini. Domnii au 
aflat cu bucurie că locuiesc în aceeaşi stradă, pe 
Dianagasse. Au făcut deci drumul împreună, pentru a tăia 
pofta derbedeilor de noapte din Viena să mai încerce a 
despoia de genţi, blănuri şi juvaiere, două doamne atât de 
distinse. 

În faţa casei, cea care părea mai tânără, îi îmbie coborând 
manşonul de la gură: 

— Domnilor scutieri, ne-aţi spus că vă întoarceţi de la 
teatru. Fără îndoială că vă duceaţi la o cafenea să gustaţi 
ceva după spectacol. De hatârul nostru aţi renunţat şi aţi 
rebegit de frig... Vă invităm deci la un ceai, aşa ca la ora 
aceasta, improvizat. 

Studenţii au primit cu mare plăcere, ferindu-se a mărturisi 
că în bugetul lor din nefericire şi din conspirația ostilelor 
împrejurări, nu exista nici pomeneală de-un capitol pentru 


supeurile de după spectacol, cum îşi închipuiau distinsele 
doamne. 

Au primit cu mare plăcere. Şi nu mai mică le-a fost 
încântarea, pătrunzând pe scara largă într-un vestibul cu 
oglinzi şi plante exotice, mai pe urmă într-un salon cu 
mobile rare. Ce mai tablouri în late şi poleite rame pe 
pereţi! Ce mai covoare persieneşti molatece sub paşi! Ce 
mai foc pâlpâind molcom în căminul de marmoră, împodobit 
cu o pendulă de porțelan între două grele sfeşnice de 
argint! Decor de teatru în toată puterea cuvântului. Magia 
piesei de la Burgtheater continua pentru amândoi. 

Gazdele şi-au cerut iertare, trecând în alte încăperi să-şi 
schimbe toaletele. Aşa că au lăsat răgaz studenţilor să se 
dezmeticească din uluiala unui asemenea decor, de care nu 
prea aveau parte în viaţa lor de studenţi cu bugetul veşnic 
pe sponci. 

O cameristă de casă mare, cu un şorţ alb şi mic cât frunza 
de viţă a Evei şi cu scufie de dantelă, robotea, în juru-le, 
pregătind mesuţele, ceaiul şi diferite tăvi cu dulciuri 
vieneze. Ferindu-se de privirea ei poate cam ironică, junii 
mereu îşi răsuceau hainele pe trup s-ascundă luciul 
coatelor şi urzeala genunchilor, mereu tot chibzuiau cele 
mai strategice poziţii pentru a băga în umbră încălţările 
mustind de omătul străzilor. Mereu se cercetau din ochi, 
îmbărbătându-se: „Nici o grijă, toate merg strună!” 

Când stăpânele s-au întors, în rochiile decoltate de seară, 
una de dantelă neagră, cealaltă de mătasă şi de culoarea 
ruginie a frunzelor veştede, studenţii coborâţi din hulubăria 
de la Burgtheater au rămas fără glas, încă şi mai uluiţi de-o 
atât de orbitoare strălucire. Nu mai mergeau toate strună! 
Eminescu îşi mărturisi în sine că aureola neîntrecutei 
Frederica Bognar, ar fi pălit alături de prea frumoasele 
victime de dânşii scăpate din labele unui infam răufăcător. 
Cea mai tânără, cu ochi mari albaştri şi cu părul de 
culoarea holdelor coapte, îi păru înadins plăsmuită de fire 
pentru a precumpăni cu gingăşia ei bălaie, plinătatea 


oacheşă şi femeieşte încă mai aţâţătoare, a tovarăşei cu 
ochii negri, cu sprincene arcuite, cu gene umbrindu-i atât 
de voluptuos pieliţa arămie. Fireşte, inima sa merse de-a 
dreptul la cea mai plăpândă şi mai mlădie, cu părul de aur, 
Eliz. 

Turnând ceaiul în ceştile de subţire faianţă, amândouă se 
simţiră datoare să-şi limpezească mosafirii asupra vieţii lor, 
pentru a înlătura orice prepus îndoielnic într-o amiciţie 
nouă. Erau singure; Eliz văduvă, cealaltă cu bărbatul în acel 
timp pe drumuri în celălalt capăt al împărăției; amândouă 
pasionate cetitoare de cărţi, îndrăgite de artă şi mai ales 
neostenite călătoare de îndată ce sufla vântul primăverii. 
Fiind deprinse a cutreiera lumea şi a cunoaşte multe 
obiceiuri şi deosebite soiuri de oameni, se bucurau foarte că 
au descoperit atât de aproape de dânsele, în aceeaşi stradă, 
exemplare aşa de puţin banale dintr-o rasă până atunci 
necunoscută - „orientală”, vorba lui tata Muriţ. Când a aflat 
că reprezintă un exemplar prea puţin banal şi aşa de 
interesant din crengătura bucovineană a neamului 
românesc, în ciuda căciulii periodic amanetate şi a 
pantalonilor de zile mari vânduți cu rabat de Emi-nescu, 
bietul Ştefaniuc îşi pierdu cu desăvârşire cumpătul şi căzu 
în amuţire încărcată de răspunderi. Orice-ar fi grăit el 
apăsa pe umerii naţiei întregi! Risca să facă neamul de râs 
şi de ocară. 

Ca un obişnuit invitat la ceaiurile marei tragediene, Mihai 
Eminescu însă le-a cucerit de îndată cu purtarea lui 
firească, lipsită în acelaşi timp de stinghereală, ca şi de-o 
studenţească necioplire. Nu vieţuise el zădarnic atâţia şi 
atâţia ani printre oameni care îşi schimbau în fiecare seară, 
o dată cu vestmintele şi cu rolurile, felul de-a vorbi, de-a 
gândi, de-a însoţi vorba şi gândul cu o potrivită artă a 
gestului; după cum toate se petrec fie într-un salon al unei 
doamne marchize, ori într-un han de poştă, printre surugii 
şi oaspeţi de olac. 


Doamnele au adus vorba despre literatură şi cărţi; el s-a 
rostit cu ascuţime asupra literaturii şi cărţilor. Tot aşa de 
ager şi cunoscător despre tablourile şi sculpturile 
muzeelor; tot aşa despre înfrângerea recentă a Franţei pe 
care vienezele o plângeau, fiindcă erau îndrăgostite de 
Paris, fiindcă Sedanul le amintea Sadowa şi fiindcă nici un 
austriac nu putea vedea cu ochi buni înălţarea împintenatei 
Prusii. 

La toate, studentul cu fruntea înaltă şi boltită de gânditor, 
găsea un cuvânt şi o judecată adâncă, nu lipsite de şăgalnic 
duh moldovenesc, purtat în viaţă cu el, de departe, de la 
hâtrii unchiaşi şi de la flăcăii şezătorilor din Ipoteşti. 

— Dar dumneata eşti un tânăr care cunoşti mai multe 
lucruri decât zece bătrâni! se miră Eliz, învăluindu-l într-o 
privire plină de moliciune ca o dezmierdare. Când ai avut 
vreme să citeşti atâtea şi să vezi atâtea? 

Mihai Eminescu se apăra cu modestie. 

Prietenul care stătea stânjenit şi surdo-mut pe marginea 
fotoliului găsi în sfârşit prilej să deschidă gura, strigând 
piţigăiat ca un şcolar pârâtor: 

— Face şi poezii, doamnelor! E şi filosof... Zău aşa! 

— A! Sunteţi poet! exclamă Eliz cu însufleţire, lăsând la o 
parte amănuntul că mai e şi filosof, căci această 
îndeletnicire i se părea mai puţin glorioasă pentru un tânăr 
cu asemenea ochi şi cu astfel de păr romantic învolburat de 
furtunile geniului, ca părul lui Chateaubriand din gravura 
celebră, pe țărm de ocean. Ah! Sunteţi şi poet! Atunci totul 
se explică... 

Poetul îşi străpunse camaradul cu o privire de bour 
mânios. Pe urmă, glumind pe socoteala poeziei şi a poeţilor, 
împinse vorba la oarecare întâmplări de teatru care puteau 
interesa de bună seamă două distinse doamne, nelipsite de 
la concerte şi premiere. 

— Observ că şi în această lume vă simţiţi foarte acasă... 

— Prietenul meu e invitat adeseori la ceaiurile doamnei 
Frederica Bognar! îl pâri a doua oară, Ştefaniuc. 


Eminescu îi făgădui în gând un muştru să se ducă vestea. 
Dădu invitaţiile pe socoteala unui capriciu al marei 
tragediene, care, fără îndoială, îşi amintea de el numai când 
numărul mosafirilor se oprea la superstiţioasa cifră 13. Şi 
ceaiul improvizat dură astfel într-o aprinsă conversaţie, mai 
ales între Eliz şi poet, până târziu după miezul nopţii. 
Zvâcneau amândoi de la un subiect la altul, ca într-un 
nesaţiu să-şi caute sufletele şi să-şi iscodească părerile 
despre viaţă, despre oameni, despre cărţi, artă şi ţări. 
Încrucişau glumele ca două tăişuri de spadă, atingând în 
joacă, fără să rănească, dar pipăind aşa gratiile sub care 
bate inima vie. Nu mai era de fel femeia plăpândă, cu galeşi 
ochi albaştri şi cu lenevoase mişcări de la începutul nopţii. 

Iar Ştefaniuc privea din ce în ce mai buimac şi mai 
surdomut la un prieten al său nou, pe care nu-l ştiuse. Încă 
o metempsicoză egipţiană pe care nu i-ar fi bănuit-o! Cum 
să-i vină a crede că e acelaşi Eminovici de la Cernăuţi, de la 
birjarul bărbos şi nestrujit unde stăteau în gazdă? Că e 
acelaşi Eminescu în veşnic război cu Ioniţă Bumbac? Acelaşi 
Eminescu de pe culoarele Universităţii, de la Troidl, tata 
Wihl sau de la tata Muriţ? 

La plecare doamnele şi-au arătat speranţa că această 
plăcută seară nu va lăsa să se risipească în pulbere şi neant 
o cunoştinţă hărăzită de destin în împrejurări atât de 
dramatice şi într-o noapte bântuită de urgia viscolului. 

Tinerii au luat invitaţia de bună. A doua zi s-au şi înfăţişat 
într-o vizită de protocol, în ţinută solemnă, înjghebată din 
contribuţia vestimentară a întregii colonii bucovinene 
aciuată în Dianagasse. 

Camerista îi pofti în acelaşi salon. Eminescu îşi muşca 
firele subţiri şi moi ale mustăţii. Dormise puţin şi rău. Îl 
frământa un neastâmpăr care nu-i îngăduia să prindă loc 
între braţele fotoliului, ca prea liniştitul Ştefaniuc, aşezat 
picior peste picior şi pipăindu-şi cravata cu un zâmbet de 
nemărginită beatitudine, fiindcă îşi pregătise de-acasă o 
sumă de vorbiri isteţe, menite să îndreptăţească bunele 


păreri ale doamnelor despre neamul românesc în genere şi 
despre spiţa bucovineană îndeosebi. 

EI se plimbă în salon de la un capăt la celălalt. Se opri în 
faţa unui tablou să-şi potolească tremurai nervilor întinşi 
strună. Un tablou de iarnă: un moşneag cu o sarcină de 
găteje într-o pădure ninsă, cu ochiuri învăpăiate de cer, 
prizărite printre copacii în piramide albe, geometric 
aliniate. „La dracu! - făcea el ca tata Muriţ în faţa 
ceaslovului scris într-o limbă orientală. Ce-i cu moşneagul 
acesta? Ce-i cu iarna aceasta într-o pădure cu pomi de 
Crăciun? ... Ce caut eu aici? ... Mă uit şi nu pricep nimic... 
Mi se pare că ţi-ai ieşit din fire, onorate ausserordenilicher 
Horer!” Din aceste aspre cu sine mustrări, îl deşteptă un 
foşnet de rochie. 

Se întoarse. 

Din uşă, femeia care-i furase somnul, Eliz, cu beteala 
părului revărsată până la şolduri, înfăşurată în haină 
unduioasă de casă, cu braţele goale, rotunde, de marmoră 
albă, se desprinse ca dintr-o cadră şi înainta aerian, 
plutitor, către el. 

— Mă ierţi, domnule Eminescu... mă iertaţi domnilor, că vă 
primesc aşa! Dar sunt singură şi aşteptam coafeuza. Când 
mi-a spus camerista că au venit domnii de aseară, am 
socotit că nu mai este nevoie de nici o etichetă pentru vitejii 
noştri scutieri. Vă rog poftiţi şi luaţi loc! 

Se aşeză pe scaun. Părul căzu mantie de aur până la covor. 
O însuliţare de raze juca de pe fereastră în firele moi. 

Poetul privea cu vorbele îngheţate pe buze. Uitase ori 
poate nici nu auzise că a fost îmbiat să stea jos. 

— Te rog, domnule Eminescu. Nu privi la părul meu. V-am 
spus că e pregătit pentru mâna coafeuzei... 

Gura li s-a descleştat cu greu la amândoi. Ştefaniuc uitase 
tot ce-a repetat el de-acasă, ca o lecţie învățată pe de rost. 
Mihai Eminescu avea alte motive să-şi piardă graiul, după 
verva din ajun şi după nesomnul de peste noapte. Altă 
metempsicoză, de altminteri foarte frecventă la el în 


asemenea împrejurări şi în acei ani. Vizita a fost scurtă. 
Camerista a deschis uşa să vestească sosirea mult 
aşteptatei artiste capilare, cu toate uneltele de caznă: 
droturi, cârlige, spelci şi arcuri elastice pentru măreaţa 
clădire a pieptănăturii pe care o cerea moda timpului. 

S-au ridicat amândoi cu părere de rău. Abia atunci le 
izvorau în sfârşit pe buze, cuvintele de mult şi măestru 
pregătite de-acasă. Eliz i-a mângâiat: 

— Domnilor, aceasta n-o pot socoti o vizită. Vă rog să mai 
poftiţi! Să hotărâm o după amiază... Şi vă rog să veniţi şi cu 
prietenii de care mi-aţi vorbit... Sunteţi un popor foarte 
pitoresc şi foarte interesant... Cum bine ai spus domnule 
Eminescu: un popor tânăr! 

Le întinse mâna înclinând uşor capul pe-un umăr. În 
stradă, poetul stătu o clipă locului. Înălţă tăcut ochii spre 
albastrul cerului geros de iarnă. Îşi prinse prietenul la braţ 
şi târziu, târziu de tot, când au ajuns la celălalt capăt al 
uliţii lor, murmură: 

— Are ochi mai frumoşi decât Augusta Baudius. Părul, cum 
n-am văzut încă. Aşa mi-am închipuit eu de copil, chipul 
Ilenei Cosânzene din basmele de-acasă, de la Ipoteşti... Dar 
nu mai viu la dânsa! Este ceva în ea care-ţi turbură minţile, 
ca o vrajă demonică. Şi de minte, mai am nevoie, dragă 
Ştefaniuc, pentru câte am de făcut în viaţă. 

Totuşi, chemat de vraja demonică, s-a întors. 

După o săptămână, o ceată de fârtaţi bucovineni, lăuţi şi 
spilcuiţi, strânşi în rocuri şi sugrumaţi în gulere ţapene, 
urcau scările late de marmură. Se afla printre dânşii şi 
Samuel Isopescu, şi loan Luţă cu barba-i neagră lins 
pieptănată, şi Alexandru Chibici din Revna, hâtru slăbănog 
şi cu ochii neastâmpăraţi de pupăză, meşter în născociri 
glumeţe şi mare vornicel de joc, când se întărâtau la 
petreceri, rididndu-şi tovarăşii la arcane şi canoane. 

Slujnicuţa cu şorţ cât basmaua, a dat fuga să vestească 
stăpânele că au năvălit olahii. Dar stăpânele, departe de a 


se arăta înfricoşate, şi-au primit mosafirii cu cea mai 
desăvârşită bunăvoință şi graţie. 

— Unde te ascunzi, domnule Eminescu? întrebă Eliz. Nu te 
vedeam. Mă temeam că nici n-ai venit... 

Poetul îngână un răspuns de muribund. Era palid, 
nedormit, cu două pete viorii sub ochi. 

— Eşti suferind? Stai lângă mine... Povesteşte-mi ce-ai mai 
cetit? La ce teatru ai mai fost? 

Poetul s-a aşezat alături. 

N-a avut însă ce povesti. Nici carte nouă nu cetise. Nici la 
teatru nu i-au mai călcat paşii. 

Tot timpul păstrase în ochi sclipirea unui văl de beteală în 
care jucau razele. Închidea ochii şi sclipirea dura. Îi purta 
deasupra oamenilor şi lucrurilor; vedea oamenii şi lucrurile 
printr-o jucăuşă perdea de beteală. 

Au povestit atunci multe şi mărunte doamnele de gazdă. 
Drumuri din Italia, cu livezi de portocali, cu biserici şi 
galerii din veacul Renaşterii, cu ruini romane pe piscuri de 
deal. Veneţia cu legănate gondole în lin plescăit de valuri. 
Lacuri cu albastrul cerului răsturnat în oglinda lucie a apei, 
cu sclipetul luceafărului din amurg înecat în adâncuri... 

Pe urmă ca să capete toţi cuvânt, au dat rânduială 
jocurilor de salon la modă: vorbe cu două tâlcuri, cimilituri, 
declamaţii umoristice, o istorisire mincinoasă începută de 
unul şi trecând din gură în gură, până ce minciuna creştea 
ca bulgărul de zăpadă rostogolit din vârf de munte până în 
genunile din văi. 

Chibici din Revna şi Samuel Isopescu, luându-se la 
întrecere, au dat o falnică probă de virtuțile născocitoare 
ale naţiei. Aici se simțeau în largul lor, ca la şezătorile şi 
clăcile din Bucovina lor de obârşie. 

După care, în toiul sindrofiei, veni şi pofta unor şugubeţe 
mărturisiri de dragoste. Fiecare şi-a plătit tributul cu mai 
mult sau mai puţin duh, după puteri; biruiţi şi de astă-dată 
de Chibici, „pasărea turcească”, marele tartor şi păcălici al 
voroavelor de la tata Wihl, marele vornicel al canoanelor şi 


arcanelor de la petrecerile câmpeneşti, la birturile cu 
bătrâni scripcari şi trupeşe chelneriţe de pe malul Dunării. 

— Dar dumneata? întrebă Eliz. Dumneata, domnule 
Eminescu, de ce taci? Nu-ţi inspiră niciuna din noi, măcar o 
declamaţie umoristică? 

Poetul zâmbi, deşteptat dintr-un somn cu visări de 
molatecă beteală în soare. 

— Aceasta, la alegerea dumitale... 

— Bine... Va fi atunci umoristică. Adică parodie! 

Toţi bătură din palme. De la fostul protejat al lui Comino, 
de la fostul sufleur al lui Iorgu Caragiale şi Pascali, fârtaţii 
bucovineni se aşteptau la o teatrală parodie în genul 
comisului Nicu, feciorul bleont al căminarului Grigore 
Pâlciu, îndrăgostit de Marghioliţa, piatra din casă a văduvei 
coana Zamfira: 

Răţişoara măcăieşte, Stăncuşoara cârâieşte, Armăsarul 
nechezeşte, Şi eu plin de jale, Îţi rostesc matale: 

Duduiţă dragă, S-a trecut de şagă! 

Poetul îşi trecu mâna prin păr. Privi cu ochi atunci 
dezmeticiţi salonul cu scumpe covoare, cu jilţuri pluşate, cu 
oglinzi şi tablouri, prietenii în straiele lor de sărbătoare, 
întocmai cum roteşte ochii un actor intrat din culise pe 
scenă. 

Apoi, neaşteptat, lunecă într-un genunchi, la picioarele 
femeii cu părul bălai. 

— Bravo! aplaudă Eliz. Vedeţi domnilor? ... Aceasta mai 
seamănă a declaraţie de amor. Să auzim! ... 

Poetul vorbi mai întâi agale şi surd. Treptat, glasul şi 
închipuirea se aprindeau într-o scânteietoare jerbă de 
asemuiri mitologice, în amestec de stih şi de proză, în 
implorarea unui singur zâmbet fioros de dulce. 

Nedumeriţi ascultau fârtaţii bucovineni; nedumerite 
ascultau femeile; nedumerită la uşă rămăsese camerista, cu 
tava în mână. 

Sfârşind, poetul îşi plecă fruntea pe braţul alb şi îl atinse 
cu buzele într-o sărutare pierdută. Apoi se ridică zâmbind şi 


scuturându-şi genunchii. Eliz se învăpăiase la faţă. 
Bucovinenii au izbucnit în ropote. Aceasta risipi stânjenirea 
care plutea între toţi. 

— Domnule, spuse Eliz, trecându-şi degetele uşure pe 
frunte, ca deşteptată şi ea dintr-un vis. Eşti, ori un mare 
comediant, ori un mare poet... Aceasta numeşti dumneata 
parodie? Dar a fost cea mai curată poezie... Încă n-am auzit 
cuvinte divinizând aşa, vreo femeie, vreodată... Uite! Îţi 
zâmbesc cum ai dorit şi îţi întind mâna s-o săruţi. Ai câştigat 
cu prisosinţă acest drept... 

— Doamnă... Eu n-am nici un merit. Numai ochii 
dumneavoastră m-au inspirat... 

— Acum vorbeşte comediantul? întrebă cu o cochetărie 
femeiască Eliz, înălţând degetul şi ameninţându-l. 

— Nu ştim niciodată cine vorbeşte în noi, doamnă! 
răspunse poetul aruncând vina pe-un împricinat fără stare 
civilă şi fără răspundere. 

Cât a durat sindrofia, nu s-a mai pomenit, fireşte, decât 
despre declaraţia parodiată a lui Eminescu. 

Eliz îi căuta câte o dată privirea cu ochii; când o întâlnea, 
cobora genele lungi surâzând cu obrazul învăpăiat de-o 
străvezie dogoare. Era din ce în ce mai distrată şi din ce în 
ce mai tăcută, pe gânduri, din ce în ce mai retrasă din 
petrecerea şi veselia tuturor. 

La plecare, i-a spus înălţându-i mâna la buze pentru 
sărutul de despărţire: 

— Dumneata mai vii, nu e aşa? 

Făcea o răspicată deosebire între el şi între ceilalţi. 

— Să mai vin? întrebă dânsul. La ce bun? 

— Dacă te invit eu! 

— Am spus tot ce aveam de spus, doamnă... 

— Tot? 

— Mă tem că voi ajunge plictisitor. 

— O! Ce vorbă, domnule poet! Aştepţi complimente? 

Fârtaţii tropăiau pe scări. Eminescu şi-a desfăcut încet 
mâna din mânuşiţa femeii. 


— Ce-aţi tăinuit, măi, de nu te lăsa să pleci? vru să afle 
Chibici, pasărea turcească. 

— Nimic... Fleacuri... 

— Da” şi camerista! Pfiuuu! Ce mai pui de lele şi mai probă 
de femeiuşcă! ... declară acelaşi Chibici, ca unul care trăia 
pe pământ şi nu-şi ridica ochii la stelele cerului, prea înalt 
aşezate pentru mâna muritorilor de rând. Am să m-aştern 
la pândă şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi mai ales cu al 
diavolului, mă prind c-am să-i viu de hac... 

Înfierbântaţi, au prelungit seara la cea dintâi cafenea din 
cale. 

— Mihai, acum poţi să ne spui? ... rosti Ştefaniuc 
întrebarea care-i muncea pe toţi. Numai parodie nu se 
poate numi declaraţia ta... 

— Numeşte-o cum vrei! strânse poetul din umeri. 

Chibici se socoti în măsură să dea el o lămurire: 

— Lăsaţi omul în pace! I s-a nimerit şi lui un prilej să 
spună, chipurile, în glumă, ceea ce simţea cu adevărat... 
Dacă-i vorba de parodie, s-a parodiat pe el singur. Povestea 
cu drac şi înger de femeie, asta n-aţi recunoscut-o îndată? 
Înger şi demon! Veneră şi Madonă! Eminescu sadea... 

— Atunci e-o poveste mai serioasă decât ne închipuim noi? 

— Perească Dumnezeu! zâmbi Eminescu, făcându-şi cruce. 

Chibici întrebă: 

— Şi când mai mergem? Luaţi aminte că eu nu mă ţiu de 
parodii, ca Eminescu. Mă resemnez la cameristă... Când 
mai mergem Mihai, că tu eşti cu invitaţiile? 

— Din partea mea, niciodată! Curmaţi-o cu nimicurile şi să 
ne întoarcem la necazurile noastre... Ne-aşteaptă 
pregătirile pentru prăznuirea de la Putna, neamul nevoii! 

VI. 

Pregătirile prăznuirii de la Putna înaintau scârţâind. 
Cârmuitorii mai slabi de înger ai învăţăceilor români din 
Viena începeau să-şi piardă nădejdea. Prea multe privaluri 
săpate de stăpânire şi de soartă se iveau la fiecare cotitură; 


prea scârbavnică dihonie se isca la fiecare adunare a 
comitetelor şi comiţiilor. 

La drept vorbind, zădărnicirile împărăției înfricoşau numai 
la prima vedere. Rămâneau pe hârtie. 

Toate se desfăşurau după orânduiala mai veche a Vienei. 
Cancelariile de sus se descărcau împrăştiind porunci şi 
lăsând răspunderea să apese pe umerii beamterilor de la 
hotarul depărtatului ducat răsăritean. Odată împlinite 
întortocheatele forme din scriptele birourilor, cu ordine şi 
rapoarte, cu peceţi şi numere de intrări şi ieşiri; căpăteniile 
cancelariilor molip-site de atmosfera blândă şi uşuratecă a 
capitalei, se îndestulau cu făgăduiala studenţilor că totul se 
va desfăşura îu tihnă şi în cuminţenie, întru a dovedi încă o 
dată legătura de frăţie şi de credinţă a noroadelor ocrotite 
sub aripa păjurei împărăteşti. 

Dacă tinerii se vor încumeta cumva să calce aceste 
îngrădiri ale învoirii, atunci beamterii şi jandarmii n-aveau 
decât să risipească mulţimea scoasă din minţi şi să trimeată 
asmuţitorii la aspră judecată între puşti. 

— Aceasta-i încă o viclenie austriecească! se dădeau cu 
părerea cei care oboseau repede la drum. Aşteaptă să ne 
vadă adunaţi. Pe urmă au să născocească o nesupunere din 
senin şi-au să ne poarte cu mânele legate la spate, de la Ana 
la Caiafa. Ne facem de râs şi de ocară cu atâţia invitaţi. S-o 
luăm mai domol. 

Ajungea atât, pentru ca în adunările comitetelor şi 
comiţiilor să pornească dezbinarea cu răfuieli şi învinuiri; 
căci dacă se potolise întrucâtva vrăjmăşia mai veche dintre 
„şagunişti” şi „bariţieni”, era mai aţâţată decât întotdeauna 
vrajba cea nouă dintre „bărnuţieni” şi „cosmopoliţi”. 

Eminescu îşi purta năpasta de cosmopolit, cu inima uşoară 
şi cu strângeri din umeri. Ba găsea uneori nimerit să-şi 
îndrituiască bârfitorii, cercând să le explice judecata şi 
firea, pentru a-i afla vrednici de milă, nu de osândă. 

— Ce vreţi? îşi întreba prietenii bucovineni, buluciţi ca la 
târlă într-un ungher din sala Universităţii, unde-şi ţineau 


adunările. Sunt ei oare de vină dacă poartă pecetea politicii 
pe care le-au aplicat-o nemeşii stăpânirii? Stăpânirea de la 
Pesta şi-o înfipt atât de adânc gheara în carnea şi în sufletul 
lor, încât şi atunci când îşi apără limba şi drepturile, o fac 
după chipul şi după asemănarea magnaţilor. Chiar 
naționalismul lor e pur şi simplu orb. Înlătură judecata şi 
prevederea... 

— Atunci noi ne putem ferici, că am scăpat mai uşor... 
ridică glas un bucovinean. 

— Nu te pripi! Fiecare bun îşi are răul său. Fiindcă politica 
austriacă, mult mai perfidă, v-a luat cu tact şi cu viclenie, pe 
voi, bucovinenii, v-a stricat într-alt chip. Vă momeşte şi vă 
moleşeşte! Câte o dată nu mi-ar părea rău să v-arătaţi 
vârtoşi şi dintr-un cioplu, ca transilvănenii. 

— Eminescule, Eminescule! Pe tine nu te mai împacă 
nimeni. Răi unii, răi alţii! 

— Ba dimpotrivă, mă împac cu mai multe şi eu mai mulţi 
decât voi toţi, împreună. Numai cu prostia şi cu răutatea nu 
mă împac. Încolo? Pe cine îi găsesc eu răi? Pe voi? Pe 
dânşii? Pe noi, principătenii? ... Purtăm fiecare pe lume câte 
o meteahnă. Eu caut pur şi simplu să-mi lămuresc firea 
fiecăruia, ca să aflu taina şi leacul metehnei... Pare-mi-se că 
a cunoaşte şi a înţelege pe cel de alături de tine înseamnă 
într-o bună măsură a-i preţui virtuțile şi a-i ierta păcatele... 

— Aici ai vorbit aidoma ca Slavici. Numai el e sfătos ca un 
moş-Tăgârţă! 

Eminescu rămânea astfel să-şi apere prietenul său, Slavici, 
pe a cărui chibzuială se rezema în mare parte izbânda 
prăznuirii de la Putna. 

Era şi el un „cosmopolit”, ba încă mai deocheat decât toţi, 
fiindcă într-adevăr, măcar că se întorsese la matcă, mai 
păstra multe judecăţi sofistice de neclintit supus al 
împăratului. Lepădase straiul de cătană; nu-şi lepădase 
toate credinţele. Cerca să le împace pe cele vechi, cu altele 
proaspăt încolţite. Eminescu lua parte la asemenea luptă 
din cugetul prietenului său, pătruns de încredințarea că nu- 


ia unui singur om, ci a unei însemnate părţi din românimea 
cetluită cu legi abraşe şi viclene în hotarele chezaro-crăiei. 
Îşi dădea deplin seamă că, pentru feciorul Lenii Savului din 
Şiria, izbânda prăznuirii de la Putna mai însemna şi o altfel 
de biruinţă, asupra lui însuşi. Şi îl ajuta din toate puterile, 
bucuros că ajută aşa o îndoită şi destoinică faptă. Ceilalţi 
tovarăşi se risipeau la cafenele, la prelecţiile dascălilor ori 
la întâlnirile de dragoste cu bălaiele odrasle ale Vienei. 
Greul îl duceau doar patru-cinci oameni. Greul şi ponoasele. 

An-vară, pomenirea şi congresul studenţesc au fost 
amânate din pricina războiului din apus dintre Franţa şi 
Prusia, încheiat cu prăbuşirea lui Napoleon [II şi cu 
Comuna, mai apoi cu masacrul Comunei. Acum se apropia 
primăvara şi ameninţa o altfel de amânare, pe veci, din 
pricini mai anevoie de mărturisit. Băieţii care se îndestulau 
cu un Schusterlabl la tata Muriţ şi cutreierau Viena 
jumătate de zi ca să vâneze o piţulă, se învredniciseră să 
agonisească pentru cheltuielile de la Putna câteva mii de 
florini. Încredinţaseră comoara în visterie sigură, la o 
bancă. Iar bancherii, părăduind puţinul lor îndeolaltă cu 
avutul altora ceva mai chiaburi, luaseră calea Americii. 
Neprevăzută şi mişălnică ispravă, gingaş de explicat 
românilor filotimi care-şi trimiseseră obolul din toate 
ţinuturile, şi încă mai de departe, din străinătăţi, de la Paris, 
de la Geneva, din Bruxelles, de la Berlin, de pretutindeni 
unde se aflau risipiţi ucenicii cărturari din Principat, din 
Banat, din Ardeal, din Bucovina. Şi sumuţat prilej de 
răfuială, cu nesfârşite învinuiri şi apărări, la adunările 
comitetelor şi comiţiilor. Eminescu îşi lăsa ceasloavele să se 
colbăiască în odaie, uita de foile îngălbenite în sertar, se 
lepădase de cursurile lui lhering şi Lorenz Stein, Vogt şi 
Zimmermann, Mussafia şi Barach: nu mai trăia pentru 
stihuri şi tomuri de filosofie, nici pentru ochii albaştri ai 
Augustei Baudius ori ai Elizei cu mantia de beteală 
revărsată pe umeri. 


Toată fiinţa i se mistuia în pregătirile pomenirii de la 
mormântul lui Ştefan-vodă, împins de-o poruncă pe care o 
simţea venită mai de departe de el, adânc, din alte 
morminte. 

N-a prins astfel de veste când vântul cald a topit zăpezile, 
pe urmă nici când a zvântat străzile Vienei; n-a ştiut nici 
când au înflorit liliecii. 

În locul stihurilor mărunt migălite, aşternea pe hârtie ape- 
luri îndreptate spre toate zările româneşti, răspundea la 
îmbărbătările şi poveţile lui Kogălniceanu şi Alecsandri, ale 
fraţilor Brătieni şi Goleşti, ale lui Maiorescu, Pogor, 
Negruzzi. 

Plănuirea învăţăceilor din Viena deşteptase, cu o chemare 
de mult întârziată, cugete care-au zăcut aţipite. Întâia oară 
bătrânii îşi întorceau ochii spre tineri; românii răzleţiţi se 
căutau, păreau a presimţi într-o sărbătoare tinerească un 
tâlc al vremilor încă ascuns în negurile viitorului. 

— Dacă izbutim, şi trebuie să izbutim, putem spune, frate 
Slavici, că nu ne-a mânat vântul de prisos în această Vienă 
să ne cunoaştem şi să ne legăm fraţi! rostea Eminescu 
lăsârd pana şi înălţând ochii de pe foaia cu slova întreruptă 
a unui apel. 

— Numai cu banii stăm prost. Acola-i hiba! se îngrijora 
leni cel chibzuit şi măsurat al Lenii Savului. 

— Îi vom găsi! Nu ne putem împiedica într-un ciot. Tre- 
buie să existe undeva o Providenţă care să ne vină într- 
ajutor în ceasul al unsprezecelea. 

Providența s-a arătat într-o după amiază la cafeneaua 
Troidl, sub chipul scăldat de năduşeală al unui braşovean 
rotofei şi îndesat, venit după treburi negustoreşti şi 
abătându-se numai din întâmplare să vadă cum o mai duc 
„băieţii”. Aflându-i la necaz şi în mare grijă, a tras mai întâi 
cu urechea. I-a iscodit mai apoi şi cu întrebările. 

lar după un răstimp de cugetare, după ce şi-a zbicit alt 
rând de năduşeli cu basmaua lui negustorească, de-un 
jugăr, i-a încredinţat cu hotărâre: 


— Fiţi fără grijă, flăcăilor! Pomenirea se face. Pregătiţi-vă 
a mere la Putna. Aista-i cuvântul lui Diamandi Manole. Şi el 
un cuvânt are, s-o ştiţi! 

Ci acest Diamandi Manole, în afară de un singur cuvânt, 
având el şi mai mulţi cumnaţi decât degete la o singură 
mână, s-a aşternut de sârg la treabă cu spor, pentru a pune 
o temelie chiverniselii; pe lângă obolul său de om înstărit, a 
trimis pe loc răvaş la cumnaţii de la Braşov, de la Sibiu, de 
la Răşinari, Bucureşti, Craiova şi laşi, precum şi la tovarăşii 
de afaceri de la Brăila, de la Galaţi şi Ploieşti, vestindu-i că i- 
a blagoslovit cu dajdie nouă şi fără scutire, ca să spele de 
ruşine obrazul junilor cărturari din Viena, prădaţi de nişte 
bancheri fără de obraz. 

— Ce-ţi spuneam eu, frackie Slaviciule? întrebă Eminescu, 
după ce-a tras o linie sub şiragul de numere şi a îm-plinit 
cea dintâi adunare. O Providenţă există. Filosofia e numai a 
şti s-o aştepţi şi să n-o pierzi când se iveşte. 

— Mă rog frumos! îi întâmpină cuvântul Diamandi Manole, 
trecându-şi batista pe fruntea brobonită. Pe mine nu m- 
aştepta nimeni la Troidl! Ba chiar v-aţi ferit întâi să-mi 
spuneţi ce vă doare. Dacă-i vorba de Providenţă, s-o întoar- 
cem altfel. la culegeţi-vă frumos pălăriile şi haideţi cu moşul 
la Schrangl, să ospătăm mai omeneşte, fiindcă pricep eu că 
vi s-a acrit cu gulaşul de la Wihl şi de la Moretti. 

— Şi mai ales de berea lor ni s-a acrit. Nu-i bună nici în 
cibotă, nici în ciubotă! mărturisi Chibici din Revna. Am prins 
eu zvon că Schrangl se laudă c-un Tockai care nu se mai 
află... 

— Să-l bem pre dânsul! încuviinţă Eminescu. Iară de 
mâne, să ne lepădăm de toate ispitele şi să ne pregătim 
pentru Putna. Acela e examenul cel mare! Ori, ori! 

Acolo, la Schrangl, a fost ultima lor seară de desfăt şi 
veselie înainte de Putna. A doua zi, cu adevărat, s-au 
aşternut mai înverşunat la lucru, ştiindu-se sprijiniți de 
Providența din Braşov cu şase cumnaţi şi cap de 
negustorească tocmeală a treburilor. 


În toiul verii toate erau pregătite pe de-a-ntregul. La 
sfârşitul lui iulie au plecat spre Cernăuţi căpeteniile cu 
răspunderea prăznuirii şi congresului: loan Slavici, 
Eminescu, Pamfil Dan, Vasile Morariu, Ştefaniuc, Cocinschi 
şi fraţii Luţia. Alţii, mai slabi cu firea, îşi amintiră deodată 
că-i aşteaptă examenele şi alte mai apăsătoare griji. 

Eminescu se bucură: 

— Cu atâta mai bine! Am rămas între noi. Numai că şi eu 
am să dau bir cu fugiţii trei-patru zile... Nu mă rabdă inima 
să nu mă reped mai întâi până acasă, la Ipoteşti. Dacă n-o 
fac, n-am să fiu om întreg şi nici bun de vreo ispravă. 

Îl cuprinsese din nou neastâmpărul păsării cu guşa verzuie 
din cuşca babei Chiva Lefteroaia, care se zbătea între gratii 
când dorul o chema spre ale sale limanuri. 

VII. 

Moşneagul de la prisacă a dus palma straşină ochilor. A 
cercetat zarea. A clătinat apoi din cap cu îndoială, rostind: 

— Bine ar fi cum le plănuieşti, cu nerăbdarea tinereţii, 
dacă nu s-ar arăta semn fără de greş. Îl ştii doară! ... Nu-l 
vei fi uitat, prin străinătăţile pe unde mereu cutreieri 
lumea... Pâcla de pe vârful Măgurii... 

— Păâclă pe Măgură? se miră Mihai Eminescu, răsucindu-se 
după privirea unchieşului. 

— D-apoi unde aiurea? Altădată nu era nevoie să ţi-o 
spună moşu... Ba încă ne-o mai luai înainte, ca atunci când 
ai ţinut-o morţiş că se pregăteşte năpraznă şi nu te credea 
nimeni, de-o purces într-un ceas să fulgere din senin şi în 
două ceasuri să curgă puhoaiele de înotau caii căminarului 
pe şleahul cel mare, ca în bulboanele Şiretului. Asta în al 
doilea an de domnie a lui Cuza-vodă. Ţii minte? 

— Parcă... 

— 'Ţânc de-o şchioapă erai, de se minunau gospodarii cum 
de-ai întrecut solomonarii satului... Acu, se vede c-ai uitat 
învăţăturile noastre bătrâneşti, de dragu smintirilor de la 
Viana! Eu zic, să te lepezi de cărţile neamţâlor cu 
minciunile lor, batir cât vii pe-acasă, din an în Paşti... Aicea 


tot ştiutele noastre cele vechi, din om în om, au cuvântul cel 
din urmă. Şi după semnele noastre care nu ne-au rămas 
încă de ocară, mă tem c-are să vremuiască. 

— Dară nu se zăreşte nici o pâclă, moş Miroane! se 
împotrivi Mihai. Ceru-i limpede cumu-i cleştarul. 

Pe Măgura, într-adevăr nu abureau semnele de ploaie, pe 
care rătăcitorul de altădată le cunoştea el tot atât de bine 
ca oamenii locului. 

Rândunelele săgetau în zbor nant; albinele de aur îşi 
ţeseau zumzetul lin, fără neastâmpăr vestitor de vântoase şi 
nouri. 

— Nu-i pâclă adică vrei să mă faci a crede? 

— Mai cată o dată într-acolo, moş Miroane. A fost o 
părere... 

Moşneagul şi-a adumbrit a doua oară ochii cu palma, s-a 
căznit să sfredelească depărtările spre piscul Măgurei, apoi 
a pogorât mâna încet şi s-a aşezat la loc, pe scara prispei, 
cu o altă încheiere, neaşteptată: 

— Dacă aşa spui, numai că aşa trebuie să fie! Începe a se 
lăsa ceața pe văzul meu, nu se-nalţă de pe Măgura. Aista-i 
alt semn, altă cetire! ... S-arată că m-o agiuns şi pe mine 
veleatul pregătirilor pentru drumul cel de-apoi, unde m- 
aşteaptă baciul Trofim, fie-i ţărână uşoară. El şi alţi 
călătoriţi ca dânsul... Ne strămutăm unul câte unul, să mai 
facem loc şi altora... Ne-o fost destul cât am ţinut umbră 
pământului, coane Mihai! 

— Cucoane”? Am ajuns pentru dumneata, cucoane, moş 
Miron? se mâhni cu glas dureros, drumeţul de la Viena. Cu 
ce te-am supărat s-o merit asta? Parcă eram Mihai, 
Mihăiţă... Socoate-mă tot cel de-atunci! 

Unchiaşul nu ridică ochii slăbiţi să-l privească. Îşi pregătea 
ciotul de pipă, înfundat cu mahorcă. După ce-a isprăvit, 
arătă cu luleaua o înălţime de la pământ cât statul unui 
copil, vorbind ca despre un mort: 

— Acel Mihai, Mihăiţă, pe care îl cunoşteam eu, era atiî- 
tica. Acela se cheamă că s-o dus... Nu mai este! O trimis în 


locul lui un boier cu mustecioară, de la Viana nemților. Cum 
să-i spună pe nume, o moşnegărie rămasă la prostimea lui? 

Mihai se apropie, căutându-şi loc alături şi punându-şi 
mâna subţiată şi albă, de cărturar târgoveţ, pe mâna aspră 
a bătrânului. Îl dojeni cu blândeţe: 

— Moş Miron, eşti nedrept cu mine. Mă mâhneşti fără 
vină. Eu abia am ajuns asară acasă. Şi cum am deschis ochii 
azi-dimineaţă, nu mă răbda inima să viu mai repede şi să te 
caut. La multe m-oi fi aşteptat, numai la una nu... Sămă 
primeşti cu „cucoane”. Crede-mă că-i destul atâta, ca să-mi 
puie şi mie o pâclă pe ochi... Parcă s-au înstrăinat deodată 
locurile şi parcă nu mă mai primesc. lară dumneata, parcă 
vorbeşti pentru ele, ca să m-alungi în numele lor... 

Mâna uscată şi aspră, tremura uşor sub mâna albă, 
fierbinte şi tânără. 

Unchiaşul înălţă în sfârşit ochii cu lumina slăbită, căutând 
în faţa lui Mihăiţă cel de altădată: 

— Adevărat să fie? 

— De ce te-aş minciuni? Acestea nu se simt oare, moş 
Miron? 

— Poate că acuma le sâmt şi le înţăleg. Bătrâneţea trăieşte 
în frica schimbărilor... Mă bucură că măcar de data asta mi- 
o fost teama fără temei. Zic, dacă toate şi toţi s-or schimbat 
şi s-or înrăit, de ce la o adică ar rămâne pe loc Mihăiţă a 
meu? ... Se dă şi dânsu după crugu vremii! Aşa cere o lege 
a tinereţii, care nu încuviinţează abatere... 

Mihai zâmbi cu inima uşurată: 

— Atunci eu am rămas o abatere de la lege, fără să mai cer 
încuviinţare de la nimeni. 

Surâdea şi moşneagul, dezlegând la rându-i băierile inimii: 

— Şi nu te temi de ispaşă, c-ai cutezat să calci legea? 

— Deocamdată, nu! Nu văd nici o ispaşă. Dimpotrivă, mă 
răsplătesc locurile cele vechi. Oamenii cei vechi. Codrul şi 
câmpurile... Mă primesc ca pe-un prieten, nu ca pe-un 
străin... Numai dumneata m-ai năpăstuit adineaori... Bine c- 
a trecut! 


— Te-am încercat; nu mi-a stat în gând să te mâhnesc... 
Poţi să-i ierţi unui uncheş tot mai singur şi tot mai despărţit 
de lume, asemenea lipsă de încredere în omenirea asta 
bântuită de molima nestatorniciei... 

Prisăcariul bătrân îşi petrecu ochii istoviţi la ştiubeile cu 
chivărele roşii de lut ars, la florile albinelor, la mărginitul 
său univers din poală de codru, unde-a trăit şi unde îşi 
aştepta sfârşitul ca o binemeritată slobozenie a unui rob 
întârziat. 

Vorbi domol: 

— Ai pomenit despre oamenii cei vechi care te primesc şi 
te răsplătesc, fiindcă le-ai păstrat credinţă... Află că puţini 
mai rămas-au să te răsplătească. De baciul Trofim, ai 
priceput că s-o hodinit întru Domnul. I-o fost dat să nu 
cunoască zvârcolirile morţii. L-or găsit agiutoarele cele 
tinere, as-primăvară, într-on amurg, adormit de veci, în 
poiană, la şipote, cu sarica sub cap şi cu vieţile sfinţilor pe 
piept... Îi căzuse cartea din mână. Se vede că atuncea când 
o simţit sfârşitul, o apucat el să scoată ceaslovul călugăresc 
din desagă şi să aştepte ceasul trecerii din viaţă cu 
înţelepciunea sfinţilor schimnici din pustiul Tebaidei, despre 
care nu scăpa el prilej să cuvânteze aşa cum i-au fost 
învăţăturile lui din tinereţe, de la mânăstirea Secului. Şi se 
minunau flăcăii, cum arăta el ca într-un somn tihnit, nu în 
moarte... Îl împresuraseră mulgătoarele şi mieluţele; îl 
amiroseau berbecuţii şi nu urlau cânii a mort. Se culcaseră 
la picioarele lui să-i fie de pază... Aşa că unu s-a dus! Un om 
de-a locurilor aistora de unde nu s-a clintit, să tot fie ca lao 
giumătate de veac, de îndată după Eteria grecească, de 
când o lepădat el straiul de frate. Despre celălalt, Alexa, 
cine să-i mai ştie de urmă? Poate că s-o fi ogoit de patima lui 
la apa Nilului, în viaţă de monah, unde tot îl trimetea Trofim 
să-şi afle alinare... Că nu se întoarce dânsul acuma, zic că-i 
mai bine. N-are putinţă să ştie şi să vadă, pentru ce-a 
pătimit el de-l frigea pământu sub talpă şi-l dogorea 
răsuflarea în piept... Muierea pe care o îndrăgise s-a 


învineţit şi s-a zbârcit ca un măr putred. Aud de la unii şi 
alţii, că de lăsat nu se lasă. Îi sticlesc ochii tot după flăcăi, şi 
flăcăii îşi fac de batjocură de i-a mers pomina în toate satele 
dimpregiur... Se cheamă că-i mai bine de Alexa, să n-o vadă 
şi să n-o ştie cum arată la chip, ca să i se leşieze inima, 
aflând el pentru ce podoabă s-o chinuit şi o împuns-o în 
lume... Deci lui nu-i doresc întoarcere, cum n-o doreşti unui 
mort. Şi cel de-al treilea, Pătru de la Baisa tot mort îl socot, 
după ticăloşia în care o căzut... 

— Dar ce s-a întâmplat cu Pătru? întrebă Mihai, gândindu- 
se la pornirile de răzmeriţă ale pădurariului, când făgăduia 
încruntat că are să pună mâna pe flintă şi să iasă la potică, 
haiduceşte. Ce s-a întâmplat? A luat calea codrului? 

— Una ca asta, tot n-aş numi-o ticăloşie! Din păcate nu l-a 
povăţuit mintea la aşa ceva... M-am pomenit an-vară cu el, 
în straie nemţeşti, tuns ca în palmă, c-o şleapcă pe 
scăfârlie... Ptiu! zic şi-mi fac semnul crucii. Tu să fii, Pătrule, 
ori mă-nşală ochii? Nu! zice el şi râde. Nu te-nşală ochii. Eu 
sunt, Pătru Toader Gânj, fost slugă la boieri. Acum nu mai 
sunt. M-am tămăduit... Şi într-acest chip mi-a fost dat mie 
să cunosc, că nemaivrând el să fie slugă la boieri s-o tocmit 
cu simbrie slugă la venetici, la drăcia asta nouă, drum de 
hier, căruţa fără cai a neamţului, de-i zice ţug... Poate că îţi 
mai aduci aminte, când o fost vorba întâia dată despre 
asemenea diavolească născocire. Tot aicea ne aflam. El colo, 
cu pletele de voinic pe umeri, istorisind ce-a oblicit el din 
oameni despre drăcăria nemţască... Mata, un băieţel cu 
spatele lipit de perete, oleacă mai încolo de unde stai amu. 
Eu tot unde mă aflu... Şi spuneam eu în prostia me 
neîncrezătoare că doar nu s-apropie sfârşitu lumii şi leatul 
două mii, ca să înceapă căruțele a merge singure... Se vede 
că nu mi-a fost a grăi într-un ceas bun... Acuma se 
dovedeşte că nu era o scorneală a oamenilor şi că drumu 
cel de hier vine avan către noi. Pătru a îmbrăcat straiul 
nemţăsc şi s-o tocmit cu simbrie în slujba diavolului... Nu-i 
mult pân” departe, şi ne-om pomeni cu ţugu lor aicea, să 


desfunde pădurile şi s-alunge cântecele. Atuncea se cheamă 
că-i capătul... S-o mântuit cu binele cel vechi din ţara 
Moldovii... Asta i-o spun eu lui Mihăiţă cel de-atunci, care 
stătea colo cu spatele lipit de părete. Mă ademenegşte 
amăgirea că-i tot el. Dumneata ai să râzi, ca unu venit din 
ţara lui nemţască, a ţugului... 

Mihai se feri să zâmbească. Simţea în glasul bătrânului o 
slabă şi instinctivă năzuinţă de apărare a locurilor vechi cu 
vechile lor aşezări, amenințate de-o cutropire a veacului 
fără cruţare. 

Aceştia erau supraviețuitorii cei din urmă ai dacilor şi 
sciţilor, ai pecenegilor şi cumanilor, topiţi din valurile 
trecătoare într-o singură seminţie a Moldovei, crescuţi şi 
trăiţi sub semnul bourului din stema ţării. Şi cum pierise 
bourul poienilor şi castorii lacurilor secate, tot aşa se 
pregăteau alte schimbări mai grabnice, aduse după spusele 
unchiaşului, de drumul civilizator, de hier. Ce să priceapă şi 
să judece? cum să se împace cu toate, un biet unchiaş 
neştiutor de slovă, cu barba sfinţilor bizantini din alte 
veacuri, ca moş Miron? 

— Care vă să zică, nu râzi? se miră prisăcariul. 

— Nu râd şi te înţeleg, moş Miron! Numai că împotriva 
vremurilor, n-are nimeni nici o putere. Şi nici n-ar avea rost. 
Viaţa e înainte, moş Miron, merge înainte, nu înapoi. 

— Ştiu... Apa n-o poţi opri să nu curgă la vale. Ceea ce mă 
minunează-i că oamenii tot umblând după învățături şi 
născociri proaspete, nu bagă de samă că pierd alte 
înţelepciuni vechi şi încercate. Sunt învățături pe care nu 
le-a căpătat nimeni din carte. Le sugi cu laptele de la sânul 
mamei şi le tragi din văzduh cu răsuflarea în piept... Aieste 
nu s-or schimbat de când lumea şi nu s-or schimba cât 
lumea. Şi taman pe aiestea mai neclintite ca stânca, le uită 
unii şi alţii, cuprinşi de smintirea apocalipsei din care cetea 
răposatu Trofim, fie iertat... M-am temut, drept să-ţi spun, 
să nu te prenumeri printre aceia... 


Acum Mihai putea zâmbi în voie, fără primejdie să-şi 
întristeze prietenul şi ocrotitorul copilăriei. Îi făgădui, ca un 
jurământ cuvenit locurilor, dumbrăvilor, oamenilor: 

— Nici o grijă. Ce-am învăţat eu de-aici, fără carte, n-are 
să-mi clatine ori să-mi zmulgă învăţătura cărţilor. S-adaogă 
pe-o temelie adâncită în pământ... 

— Dea Domnul! se bucură unchiaşul. 

— Eu cred că a şi dat, de mult. Altfel ce m-ar fi adus oare 
să te caut pe dumneata, şi prisaca, şi pădurea şi toate 
plaiurile unde-am crescut? ... 

Bătrânul îl învălui într-o privire blajină, netezindu-şi 
îngândurat caierul bărbii. Era tot Mihăiţă cel vechi. Şi tot 
copilului de altădată îi spuse, îmbiindu-l ca atunci: 

— Să mergem oleacă şi pe la muştele noastre, Mihai... 
Numa să-mi lepăd luleaua şi să-mi clătesc gura, ca să nu le 
supăr cu duhoarea de iarba dracului... 

Mihai a rămas aşteptând, cu ochii pierduţi în marginea 
zării. 

Pe acolo, se depărtase într-o zi ca aceasta, parcă în alt 
veac, un voinic cu flinta la spinare şi cu pletele volburate pe 
umeri: Patru Toader Gânj, pădurarul din Baisa. Atuncea, 
sub fruntea rotundă a copilului, se adunau gândiri şi luări- 
aminte, cum se strâng albinele la urdinişul stupilor. 

Acum, sub fruntea boltită a tânărului întors de Ia Viena, se 
adunau melancolice amintiri. Şi altfel de gânduri, cu altfel 
de coapte judecăţi. Voinicul cu plete pe umeri se mistuise 
pentru totdeauna într-o zare care despărţea o lume de altă 
lume. Ce anevoie îi era să şi-l închipuie pe Pătru Toader 
Gânj, în strai nemţesc, cu tidva tunsă ca în palmă şi cu o 
şleapcă de simbriaş al companiei Strussberg pe scăfârlie! 
Ce greu îi era să se deprindă cu gândul, că acuşi, în pădure, 
n-are să-l mai întâmpine turma baciului Trofim mânată la 
adăpătoare în bătaie lină de talangă! 

Locurile sunt tot aceleaşi; tot aşa au rămas. Dar străjerii 
lor vechi se răreau. 


S-ar fi spus că-i risipeşte la timp o putere adânc chibzuită, 
ca să găsească slobode cetăţile lor când se apropia veacul 
cu drumul de hier, al neamţului, de se cheamă ţug. 

Un ascuţit ascultător al prelegerilor lui Lorenz Stein n- 
avea de ce se înfricoşa superstiţios de asemenea solii 
trimise cu destulă întârziere de progresul occidentului. El 
cunoştea acum legile de oţel şi de aramă ale economiei 
politice, evanghelia cea nouă a progresului, democraţia, 
liberalismul şi socialismul; nu-i erau străine numele lui Karl 
Marx sau al lui Ferdinand Lassalle, ucis în duel, la 1864, de- 
un român, lancu „de” Racoviţa, pentru o femeie, nu pentru 
idei şi principii; nu-i erau străine feluritele tălmăciri şi 
răstălmăciri ale timpurilor ce vor să vină, ignorate cu 
desăvârşire nu numai de-un unchiaş prisăcar din pustii 
codri, ci prea adesea şi de stăpânii lui cu oarecare lustru 
cărturăresc. Dar el mai pipăia cu judecata şi sâmburele tare 
de adevăr, din spusele şi temerile bătrânului ce nu ieşise 
toată viaţa din codrii şi poienile prisăcii sale. Astfel, se 
încrucişau, se împleteau, se întreţeseau încă o dată simţiri 
şi judecăţi din două chemări deosebite ale unei singure şi 
aceleeaşi mlădiţe a Ipoteştilor, cu rădăciunile vieţii înfipte în 
glia strămoşilor plugari. Poetul slăvea frumuseţile şi tânguia 
înstrăinările; mintea cărturarului june le cugeta cu o 
răceală de geometru. 

Tot aşa se îngemănau în sertarul mesei de scris a chiliilor 
din Viena, foile cu stihuri şi articolele pentru Federaţiunea; 
cântecul de dragoste şi orânduirile prăznuirii de la Putna; 
însemnările pe marginea cărţilor cu învăţătura lui Budha 
Gautama şi altele pe scoarţa unei mucede psaltiri. Ceea ce 
risipeşte îndeobşte firea în deosebite inimi şi în răzlețe 
cugete, contopise sub o singură frunte boltită, într-o 
singură inimă cu zvâăc dureros. 

Poate-i un rar şi nepreţuit privilegiu. Neîndoios că-i o mai 
cruntă povară! Două lumi, trăgându-te în două părţi. 

Când s-a ivit unchiaşul cu gura clătită de fumul mahorcei 
să nu-şi supere albinele stupilor şi când copilandrul de 


altădată s-a înălţat de pe trepte să-l însoţească, fără voie, 
instinctiv, fostul copilandru de-atunci a pus ca întotdeauna 
mâna pe parmacul pridvorului. A atins lemnul vechi şi luciu; 
iar palma a găsit căldura aceleeaşi mâni, pe-atunci de copil, 
care se rezema odinioară acolo. 

Şi deodată, toate chibzuirile şi ştiinţele învăţăcelului de la 
Viena s-au tras afund, într-o matcă ascunsă. A rămas numai 
copilul rătăcitor de pe vremuri, cu sufletul lui de-atunci şi 
cu amintirile de-atunci, când venea istovit să afle adăpost şi 
căldură omenească, la prisaca moşneagului Miron. 

Au păşit ca şi altădată, alături, printre brazdele cu flori 
mânăstireşti şi cu miresme puternice, mai apoi prin iarba 
înspicată, unde se înşiruia oastea ştiubeielor cu roşii 
chivăre de lut ars pe frunte. 

Ca şi altădată, moş Miron s-a oprit să scotocească la unul 
şi la altul; a prins a vorbi cu muştele lui, ocărându-le pentru 
anumite năravuri de hoaţe şi lăudându-le pentru anume 
vrednice agoniseli. Şi tot ca în acele vremuri sfârşite, 
albinele s-au apropiat cu zumzet mărunt de fostul rătăcitor, 
i-au coborât să-i meargă pe mâni şi pe obraz cu o gâdilare 
plăcută, dându-i părelnica fericire că trăieşte un ceas blând, 
dinaintea tuturor începuturilor, când oamenii şi făpturile lui 
Dumnezeu nu-şi purtau vrăjmăşie, cum pretind miturile 
biblice. 

Minunea acelei zile n-avea să se oprească aici. Îl mai 
aştepta codrul şi lacul şi poienile, cu alte vechi îmblânziri 
înviate. 

Când a plecat să cutreiere poteci numai de-un oarecare 
Mihăiţă ştiute, se desfăceau crengile să-l primească şi în 
urmă-i se închideau să-l cuprindă ca pădurea vrăjită din 
basm. 

Pe-o cărare în pripor i-a stat înainte un cerb cu 
neclintitele-i coarne zugrăvite pe fundalul verde, până ce s- 
a apropiat cu mâna întinsă. N-a atins botul umed de palmă 
şi n-a plecat coarnele să primească arma de vânătoare într- 
o panoplie vie, căci nu era chiar cerbul sfântului Hubert. L-a 


privit numai cu ochi neînspăimântaţi, în luminişul împuns de 
raze piezişe, unde jucau ţânţarii cu ţârâit subţire de aripi. 

Au rămas acolo, amândoi faţă în faţă, în singurătatea 
solemnă şi tăcută, ca sub bolta unei uriaşe catedrale 
vegetale. 

Pe urmă, cerbul s-a răsucit încet pe picioarele nalte, a 
culcat ramurile coarnelor pe spate şi s-a depărtat agale în 
hăţişuri, întorcând capul să privească din când în când 
înapoi; chemân-du-l parcă: „Vino! ... Vino după mine să-ţi 
arăt palatul fermecat, unde aşteaptă crăiasa adormită de-o 
mie de ani. Vino, dacă mai crezi în poveştile tale şi ale 
copilăriei...” 

— E un cerb îmblânzit şi scăpat din parcul de la 
Dumbrăveni! - a gândit o clipă tânărul cărturar de la Viena. 
Dar sufletul rătăcitorului din vacanţele altor ani a alungat 

îndată gândul prozaic. Aici, minunile n-aşteaptă şi nu 
primesc explicarea raţiunii îngheţate. Aici basmul, şi vraja, 
şi amintirea fac una cu lumea de-aievea. 

A mers mai departe, spre poiana rotundă, împrejmuită cu 
hora de paltini. 

Sus cerul adânc, acelaşi; jos otava mătăsoasă, aceeaşi. Cât 
de înalte şi dese au crescut tufele de aluni! Şi ce nefirească- 
i marea tăcere, pentru un auz învăţat cu larma capitalei 
che-zaro-crăieşti! 

Aici e capătul lumii. Dincolo poate toţi au murit. Aşa-i 
părea lui totdeauna, altădată. Aşa o mai crede şi-acum. 

lată şi muşuroaiele negre de cârtiţă. S-a mişcat într- 
adevăr ţărâna proaspătă din vârf? A fost numai o amăgire? 
Orice se petrece pe lume, oriunde a cutreierat el prin lume, 
orice-a adăugat viaţa şi învăţătura la ştiinţele şi simţirile 
copilului de atunci, o singură orânduială n-a suferit ştirbire. 
Undeva, se afla şi a rămas într-o poiană rotită de paltini un 
neam de oarbe făpturi subpământene, îndeplinindu-şi fără 
odihnă osânda lor veche din părinte în pui, până la sfârşitul 
veacurilor. 


Mihai a căutat locul lui Mihăiţă, la umbra crengilor lungi 
de alun. 

Nu mai avea cu sine o carte s-o lase pe piept şi să pri- 
vească trecerea norilor străvezii pe cerul înalt. A stătut aşa 
cu faţa în sus, cu mânele încrucişate sub cap, cu genele 
perdeluindu-i privirea. Avea nevoie să privească în el. Avea 
nevoie să-şi mai trăiască o dată simţirile dintr-o noapte şi-o 
zi, de când s-a întors într-o pace pierdută. Mintea îi 
deapănă imagini răzlețe... Un obraz palid cu ochi mistuiţi 
de boală ascunsă; buzele arse căutându-i fruntea... Raluca 
Eminovici ridicată acum în vârful picioarelor, ca să-i ajungă 
până la umăr. Şi glasul Harietei surd, înăbuşit de lacrimile 
bucuriei, chemându-l la laviţa ei de oloagă, în pridvor: „Pe 
mine mă uiţi, Mihai? Aşa de repede pleci?”... A crescut în 
pătucul prea scurt, de unde urmăreşte cu privirea ei vie şi 
neastâmpărată mersul vieţii, freamătul altora. „Ştii tu că am 
început şi eu să umblu? Da-da... Sprijinită în cârje ori dusă 
de subsuori... Dar vorba-i că merg! Am făcut ieri douăzeci 
de paşi fără să mă opresc. M-a sprijinit Şerban şi cu Iorgu. 
Întreabă-i”... Ce tristă bucurie, pentru o fată de 
şaptesprezece ani, sortită patului veşnic! ... „[i-aduci 
aminte, Mihai, de vremea când te-ascundeai de teama lui 
sfântul Neculai din cui şi sco-teai capul de după nuc, ca un 
pui de lăstun din cuib? ... Ţi-aduci aminte? Strigam: Mihai, 
Mihai... Şi văile răspun-deau: hai... hai! ... Numaitu nu 
răspundeai, ca să nu intri la judeţul divanului”... Toţi au 
privit zâmbind, pe rând, la drumeţul sosit din Viena şi la 
nucul cu pricina, de unde nu se maiiţea capul hoinarului 
din leatul o mie opt sute şaizeci... Zâmbea şi căminarul în 
barba-i căruntă. Era în toanele cele bune, gata să uite şi să 
ierte tot. Se aflau în jurul mesei toţi flăcăii aduşi fără 
chemare de dorul casei bătrâneşti; toţi flăcăii pentru care 
semnele crestate odinioară în pragul uşii ca să le măsoare 
creşterea de la o vacanţă la alta, şi-au încheiat rostul. Acum 
Şerban, Iorgu, Neculai, îşi netezeau şi ei bărbile împlinite 
după chipul şi portul căminarului. Un puf subţire de 


mustață mijea şi sub nasul lui Matei, ţanţoş în uniforma lui 
de şcoală botoşăneană. Raluca Eminovici se deprindea greu 
cu gândul că pe aceşti flăcăi i-a legănat ea odată în braţe, 
că i-a scăldat în apa cu scuturătură de fân şi cu floare de 
năvalnic, că le-a trosnit încetişor încheieturile oaselor, când 
se gâdilau şi frământau în spasmul râsului mâini şi picioare 
mici, golaşe, albe, ca lăbuţele unor mărunte gâze omeneşti. 
Se gâcea uimirea, parcă o îndoială, o teamă, din privirea 
care îi cuprindea îndeolaltă, trecând cu o tresăltare 
neguroasă peste locul ce-a fost al lui Ilie, peste cel al 
Aglăiţei, plecată să-şi urmeze mirele în ţara Bucovinei, 
oprindu-se asupra lui Mihai... Ela întors ochii. Îi tremura 
lumina zilei într-o păinjenire de lacrimă. Simţea o măreție 
ca în tablourile biblice ale muzeelor pe unde-a cutreierat, în 
această cină sim-plă, unde un patriarh dârz şi înăsprit de 
munci câmpeneşti, o mamă firavă cu chip de sfântă şi cu 
ochi duioşi aflau răsplătirea trudirilor fără hodină în 
mijlocul feciorilor adunaţi iarăşi din cele patru zări să se 
împărtăşească din aceeaşi azimă. Asemenea ceas nimica 
nu-l şterge. Rămâne în inimi săpat. 

Mihai a ridicat perdeaua genelor. Se ştiu deodată că nu 
mai e singur. 

Şi cu adevărat, doi ochi îl priveau. 

Sus, pe creanga de alun, se legăna o veveriţă cu laba 
pitică dusă la piept, cu pana de struţ a cozii arcuită 
deasupra capului. O veveriţă... Alta şi totuşi aceeaşi. 

Cât de bine se recunosc deşi nu s-au văzut niciodată! Nu 
se numeşte şi aceasta încă o minune? 

Copilul de-acum unsprezece ani nu-i mort; nu l-au hrăpit 
talazuri vrăjmaşe, s-arunce la ţărmul vieţii numai un stârv. 
Treptat se desfac toate învelişurile străine, plesneşte un 
aşternut suprapus de învățături şi de îndoieli şi de 
neîncrederi, cum împunge iarba colţ fraged prin stratul de 
frunze uscate. A rămas numai copilul de odinioară, cu 
sufletul proaspăt de-atunci, cu ochii limpezi de-atunci. 


Pe acela îl recunoaşte veverița din codru, deşi nu l-a zărit 
niciodată. Şi pentru desfătarea aceluia, îşi cheamă soaţa să- 
nceapă danţul cel mai fantastic, tot aşa cum alte două 
veveriţe mici, într-o altă amiază de vară, horeau pentru 
copilul rătăcitor înainte de-o deznădăjduită plecare pe 
drumul Cernăuţilor... Duhuri de fum plutind în văzduh. 
Legănare într-un scrânciob de tort de paing. Îşi azvârl de la 
una la alta, o minge dintr-o găoace golită de alună. Îşi alintă 
mustecioarele. Îşi netezesc blăniţa repede şi mărunt. Se 
alungă, se ajung, lunecă din ram în ram, fără ca ramul de 
sub ele să mişte, poate fiindcă nici atins n-a fost de 
asemenea făpturi aeriene. Ce bine cunoaşte privitorul de 
jos, joaca aceasta pe care-o uitase în cafenelele târgului 
mare, în cetăţuiele cărţilor răftuite de jur împrejurul 
pereţilor, pe uliţi forfotitoare de larmă! Acum veveriţele au 
isprăvit. Se privesc ţintă în faţă. Şi-au închinat câte o 
reverență în glumă; s-au întors amândouă cu labele în lături 
să-i închine şi privitorului una. 

Pe urmă s-au risipit duhuri de fum. 

Nici frunza nu se mai clatină. 

Fost-au aievea ori numai năluci? 

Privitorul de jos îşi şterge ochii, ca deşteptat dintr-un vis. 

Pe urmă, târziu, într-amurg, paşii l-au dus încă o dată la 
capătul codrului, acolo unde e lacul cu trestia lină. A 
desfăcut iarăşi perdeaua de crengi plecate. A regăsit în 
oglinda prelucie din totdeauna, un alt cer scufundat în apă, 
cu un nouraş alb topindu-se-n adânc şi cu o pasăre zburând 
molatec în cerul de dincolo. 

Dar zadarnic a aşteptat să mai sune tânguiosul glas de 
clopot al turmei. Baciul Trofim nu mai era pe această lume. 
Zădarnic a aşteptat buciumul să mai cheme jalnic pe deal. 
Baciul Alexa nu se mai întoarce dintr-o altfel de moarte, 
poate mai fără nădejde chiar decât moartea, fiind fără vreo 
înviere de a doua. 

S-au aprins stelele umezi pe boltă. Luceafărul şi-a întins 
struna subţire de-argint, tremurătoare punte de-a- 


curmezişul lacului. Luna se simţea încă departe, urcând de 
la marginea lumii. 

VIII. 

La Cernăuţi, orânduielile de pe hârtie se încurcaseră încă 
o dată, primite în răspăr de socotelile mai mărunte ale 
oamenilor. 

Unii îşi aveau de apărat un drept mai vechi; alţii o credinţă 
nepotrivită vremii. 

Prin toate dădea iureş tinereţea cu nesăbuita ei pripeală, 
primejduind cuminţenia aşezată a celor bătrâni. Când s-a 
întors Eminescu de la Ipoteşti cu pieptul lărgit de răsuflul 
puternic al plaiurilor de-acasă, a aflat numai chipuri 
posomorâte de îngrijorare şi de veşti rele. 

Ioan Slavici l-a tras într-un ungher să-i împărtăşească pe 
scurt câteva. Se arătau vrăjmaşi fraţii Hurmuzăcheşti, 
Eudoxiu şi cu deosebire Alecu. După a lor judecată potolită 
de ani, steagurile, cuvântările şi cântările cu înţelesuri uşor 
de tălmăcit şi de răstălmăcit pentru orice beamter, 
însemnau tot atâtea asmuţări la răzmeriţă. Şi vremea 
răzmeriţelor trecuse. Se încheiase, aşa cum socotesc mai 
toţi bătrânii. Că vremea încumetărilor tinereşti s-a încheiat 
o dată cu tinereţea lor. Împrejurările politice cereau acum 
cumpătare şi supunere păjurei împărăteşti. Erau prea 
îndestul aşadar obşteştile cununi de la fiecare hram la 
mormântul lui Ştefan, urna de la Viena aşezată în linişte pe 
lespedea sfintelor oseminte şi hotărârea tăcută de a aştepta 
alt ceas mai potrivit buciumărilor de străjeri, după datina 
veche a ţării, dacă acel ceas va să mai vie cândva. 

— A ajuns Alecu Hurmuzachi s-o spună aceasta? s-a mirat 
cu mâhnire fostul elev şi privatist de la K. K. 
Obergymnasium. 

— Sunt cuvintele lui... 

Mihai Eminescu a rămas îngândurat, muşcându-şi firul 
mustăţii. El cunoscuse alţi fraţi Hurmuzăchegşti. Îi auzise 
altfel vorbind în cămăruia îngustă cu rafturi de cărţi şi cu 
miros de gutui, unde zăcea Arune Pumnul şi unde se 


înfiripa temelia „Societăţii pentru cultura şi literatura 
română din Bucovina”. 

— Nu-i nimic, frate Slavici! spuse într-un târziu. Îi plâng! 
Sunt buni români, dar îi plâng! Bătrânii nu-ţi iartă uşor să 
te vadă luând de la capăt, „nebuniile” pe care le-au săvârşit 
şi dânşii în tinereţe... Noi să ne căutăm de nebunia tinereţii 
noastre! 

— În duşmănia lor? Cu neputinţă! se înfricoşă loan Sla- 
vici. E o nebunie să intri între două focuri: fruntaşii 
românilor din Bucovina, pe de o parte, administraţia 
austriacă, pe de alta. 

Mihai Eminescu surise deplin liniştit în această privinţă: 

— Fiindcă o iei după legile războiului, domnule 
sublocotenent în rezervă, să încercăm şi noi putină tactică 
şi strategie! Deocamdată să îmbunăm bătrânii. Să steie de o 
parte şi să închidă ochii. Dacă se va ivi vreun necaz, n-are 
să-i rabde inima... Îi cunosc bine pe Hurmuzăcheşti. Inima 
lor va fi ea bătrână; nu-i însă şi uscată! ... Nu uita că la 
dânşii şi-au găsit adăpost cărturarii pribegi după revoluţia 
de la 1848... Să mergem în solie amândoi. Am să-i amintesc 
domnului Alexandru Hurmuzachi o anumită după-amiază de 
iarnă, de acum vreo nouă ani. Cum n-am uitat-o eu, cu atât 
mai mult n-a uitat-o el... Şi am să-l întreb dacă-i înţeleaptă 
faptă să calce în pi-cioare colţul viu al sămânţei pe care 
cărturarii au încredinţat-o pământului atunci, în acei ani. 
Altminteri ce altceva suntem noi, decât colţul seminţei care 
a crescut şi s-a înfiripat? Nu-i pot vedea strivindu-l acuma 
sub talpă... 

Au plecat în solie deci şi într-adevăr bătrânii s-au îndu- 
plecat să rămână la o parte, de veghe. 

Alecu Hurmuzachi, ros de boală şi intrat în anul morţii, a 
ridicat mâna slăbănoagă să-i binecuvinteze. În ochii stinşi 
se deşteptase poate ca dintr-o lume a umbrelor acea după- 
amiază când un băieţel cu uniformă de gimnazist le asculta 
cu evlavie cuvintele lor, într-o chilie de pustnic al cărţilor cu 
miros de gutui şi de oţet aromatic. 


— Vezi în ce înlănţuire ciudată ne mişcăm noi? întrebă 
Eminescu în drum, întorcându-se să aducă tuturor vestea 
plină de bucurie. 'Ţi-am povestit altădată, prietene Slavici, 
cum, între dascălul meu Arune Pumnul şi Hurmuzăcheşti, 
se afla o veşnică pricină de dezbinare pe socoteala limbii. 
Aceasta nu i-a împiedicat însă să trudească îndeolaltă la o 
singură faptă. Atunci aveau ei dreptate, Hurmuzăcheştii. 
Acum n-o mai au, şi vine un elev de-al lui Pumnul, cu alt 
român, din celălalt capăt al ținuturilor, din Şiria, să-i 
scuture dintr-o cuminţenie obosită şi prea resemnată, dar 
nu netrebnică şi laşă... Ca apa râului care curge la vale, 
ajunge la mare, se înalţă în nouri şi se întoarce în ploaie 
binecuvântată la matca izvoarelor... Nimica nu-i încă 
pierdut, prietene Slavici! 

Treceau cu pasul lor tânăr pe străzile Cernăuţilor, printre 
neguţătorii cu lungi caftane, printre ofiţerii de ulani şi 
ţăranii moldoveni cu latele lor opinci dacice. 

Departe, la cazărmi, se auzea o goarnă. Putea să tot sune 
ca şi altădată. O chemare de goarnă nu mai întoarce 
vremea înapoi. 

— Mă cuget că ai multe amintiri aici... vorbi Slavici. La 
fiecare pas, fiecare zid, îţi spune altceva. 

Eminescu zâmbi melancolic: 

— Multe cu adevărat şi nu toate vesele, prietene Slavici! 
Dar acuma n-am suflet pentru amintiri. Sunt ca un posedat 
de duhuri din evul de mijloc, numai bun pentru rugul 
pieţilor publice. N-am să-mi găsesc astâmpăr până la 
Putna... 

Spre Putna a plecat chiar a doua zi. Şi, într-o căruţă pe un 
drum ocolit, a purces şi loan Slavici cu Pamfil Dan, casierul 
zgârcit al comitetului, care număra creiţarii de trei ori la 
primire şi de treizeci de ori la plată. 

Calea cu lung înconjur îşi avea şi ea un rost. Poposeau 
flăcăii pe la preoţii satelor să răscolească lumea şi să 
căpătuiască prăznuirea cu şervete, cu velinţi, talere şi cupe. 
Preotesele şi gospodinele fruntaşe scoteau zestrea păstrată 


în lăzi pentru zile mari. Dădeau fără numărătoare şi fără 
zapis la mână, întru deplina uimire a lui leni al Lenii Savului 
din Şiria, crescut în alte mai strânse chibzuieli 
gospodăreşti. 

La Şirete, Teodor Ştefaniuc i-a întâmpinat cu un mic alai 
de probă. Nu mai era nevoie de ridicat satele. Se deşteptau 
singure. 

După teama că se vor aduna oaspeţi prea puţini, venea 
acum îngrijorarea că vor năvăli prea mulţi. 

Egumenul Arcadie de la Putna, îi primi cu povaţă să 
lărgească pregătirile pentru asemenea hram, cum n-au mai 
pomenit încă zidurile mânăstirii. Preotul Samuel Morariu, 
părintele lui Vasile de la Viena, mânase înainte seminariştii 
şi şcolarii celor două gimnazii de la Cernăuţi şi de la 
Suceava să îndeplinească slujbă de salahori, de cărăuşi şi 
copii de casă. Când a ajuns Eminescu, mânăstirea şi satul 
din tihnita vale împresurată de codri, se aflau în fierberea 
târgurilor răsărite într-o singură săptămână în ţinuturile 
zăcămintelor de aur din America. Vuiau văgăunile de 
răsunetul securilor, de pocnetul harapnicelor, de răcnetele 
cărăuşilor şi de geamătul osiilor. 

Iar frământarea aceasta care nu îngăduia leneşi privitori, 
l-a cuprins şi pe el de îndată. 

Invitatul de la ceaiurile doamnei Frederica Bognar, poetul 
doamnei Eliz din salonul declaraţiei de dragoste şi de 
pomină, colaboratorul Convorbirilor literare şi tăcutul 
cetitor de foi de la masa cea mai dosită a cafenelei Troidl, 
pleca încălecat voiniceşte pe sacii de făină la Crasna, în 
tovărăşia lui Vasile Morariu să caute gospodine şi cuptoare 
pentru vestiţii cozonaci moldoveneşti. A doua zi, era căţărat 
pe schelele portalului să bată stema României libere, între 
celelalte steme ale Bucovinei, Transilvaniei şi 
Maramureşului. Seminariştii şi gimnaziştii, îndestulaţi cu 
mămăligă goală şi odihniţi în poduri şi clăi cu fân, îşi 
îndeplineau datoria cântând, chiuind şi vese-lindu-se ca la 
clăcile de strânsură. 


— Asta-i naţia! rosti Eminescu, scuturându-şi palmele de 
cetină, de răşină şi pământ. Unde-i Ioniţă Bumbac s-o vadă 
la faptă, nu la vorbă? 

Ioniţă Bumbac era departe, supărat ca văcarul pe sat. 
Departe era şi Vasile Bumbac, altcum om de înţelegere şi de 
judecată, dar rămas la Viena ca să nu-şi ridice mustrarea 
bătrânilor asupră-şi. Lipseau şi alţii, duşmanii 
„cosmopoliţilor”, aşteptând să se încurce treburile şi să 
poftească atunci vinovaţii la răspundere. 

În schimb, s-au ivit sprijine neaşteptate chiar de la 
beamterii împărăției. Prefectul districtului Rădăuţi, Oreste 
Renei, după ce şi-a îndeplinit toate formele faţă de 
stăpânire, ca un român de sânge ce era, a ales jandarmi tot 
moldoveni şi i-a trimis chip să supravegheze călcătorii de 
legi şi de porunci; iar jandarmii împărăteşti au pus şi dânşii 
mâna la lucru, cot la cot cu studenţii de la Viena, cu teologii 
şi gimnaziştii de la Cernăuţi şi Suceava. 

În scârţâitul carălor cu brazi şi cetini, în bocănitul ciocane- 
lor şi în larma de glasuri, furnicau toţi, ţărani şi şcolari, 
jandarmi şi călugări cu anteriile fâlfâind, ninşi de colb şi 
plini de ţărână; trecând socoteli la catastif, luptând cu 
neguţătorii care pândeau bun prilej să-şi treacă marfa pe 
preţ lacom, umplând ştiubeile cu răşină şi candelele cu său 
pentru luminile de noapte, îndopând săcăluşele cu pulbere 
de puşcă pentru salvele detunate ale închinătorilor. 

Seara, când se aprindeau focurile şi când clăcaşii istoviţi 
se încovrigau la hodină cu straiul împăturit sub cap, 
Eminescu şi Slavici rămâneau până târziu la cislă între 
feciorii bucovineni. Îşi vedeau fapta aproape de capăt după 
un an şi mai bine de temeri, de îndoieli, de cazne şi viclene 
vrăjmăşii ale vieţii şi ale oamenilor. Pe toate le-au înfruntat 
cu tinereţea lor pietroasă, care nu-şi pleacă uşor grumazul 
răpunerii. Ce vor face oare fraţii aceştia de azi, peste zece 
ani, peste douăzeci? se întreba Eminescu, petrecându-şi 
ochii de la unul la altul. Ce vor ajunge şi cum îi va 


îngenunchea viaţa dacă şi pe fraţii Hurmuzăcheşti i-a 
cuminţit într-atâta? 

— Eminescule, unde ţi-e gândul? se neliniştea Slavici. 

— La tine... La alţii; la noi... 

— Lăsaţi-l să viseze! glăsuia Pamfil Dan, scoțând răbojul cu 
socoteli. I-ajunge cât a salahorit pe ziua de azi... Mai bine să 
ne întoarcem la oile noastre. Oamenii cer bani şi banii 
nicăiri. Câţi au fost s-au isprăvit. Nu-i mai trimiteţi pentru 
Dumnezeu, la „domnu cassier”! ... Ce fel de casier, cu toată 
vistieria într-un fund de pungă? 

Vasile Morariu, se dădea atunci cu părerea să ceară o 
schimbare a cuvântului din dicţionar: 

— Ce va să zică un cassier? Cassier, va să zică un om care 
n-are casă... Exemplu: Pamfil Dan, doctorant în jure şi 
cassar! 

— 'Ţie îţi vine să râzi... Dar pofteşte mâne să te răfuieşti cu 
douăzeci de negustori, câţi te trag din toate părţile... Ce le 
răspunzi? 

— Le-aş răspunde ca Eminescu... Pur şi simplu! Pur şi 
simplu, aşteptaţi, fiindcă deocamdată suntem pur şi simplu 
sub stăpânire nemţască şi sub călindar nemţăsc, iar banii 
vin din ţară, unde socoteala se face pur şi simplu după 
călindarul românesc ortodox, rămas pur şi simplu cu 
paisprezece zile în urmă. Nu-i pur şi simplu, frate Mihai? 

Eminescu zâmbea, poate fără s-audă, încuviinţând din cap, 
cu ochii la flacăra albastră de răşină. Para suflată molatec 
de adiere, trosnetul vreascurilor, cerul nopţii cu stelele 
umede, îi aminteau popasuri dintr-o altă viaţă a lui. Se 
îndepărtase de ea la Viena. Se întorcea dintr-o lungă 
călătorie, într-o lume veche şi lină, de basm, de snoave, de 
muncă aspră cu palmele şi de odihnă cu tâlcuiri de 
şezătoare la focuri cărăuşeşti, de stele pe-un cer neîmpâclit 
de funingini. 

Drumul la Ipoteşti răscolise mai viu acele vechi şi neaţipite 
chemări. Nu venise înapoi, cu mâna deşartă, în ţara veche a 
copilăriei... Îi aducea Bucovinei lui, dulci şi romantice, acest 


al doilea prinos de credinţă. Aici, la Putna, îşi întărea 
legământul printr-o faptă care dădea alt temei făgăduielii 
poetice din stihurile tipărite de privatistul de şaisprezece 
ani, în Familia de la Pesta. Şi încă o dată se săvârşea aşa 
legea nestrămutată a izvoarelor pogorâte până la mare, ca 
să se întoarcă în nouri şi ploaie la matcă. Nimic nu se 
pierdea din tot ce-a fost adunat ades fără de ştire şi 
încredinţat la păstrare în sufletul său. 

Flacăra se împuţina învălindu-se în spuză mocnită. Scutul 
lunii se înclina încet dincolo de crestele scăldate în 
argintoasă lumină. Trecea un foşnet somnoros în cetini. 
Voroavele se împleticeau toropite. 

— La culcare, voinicilor! ridica şezătoarea cel mai biruit de 
osteneală dintre toţi. Da' unde-i Eminescu? Mihai! Mihaai! 


Valea răspundea din adâncuri cu un vechi ecou cunoscut: 

— Hai... hai... Mihai! 

Dar Mihai Eminescu nu mai dădea nici acum semn că aude 
chemarea. Se furişase de mult, pe nesimţite, pe cărăruia 
codrului. Căuta singuratica tăcere, fiindcă luptau în el dintr- 
o dată mai multe şi protivnice destine, celorlalţi tainic 
închise. 

Într-o bună dimineaţă s-au arătat cei dintâi bucureşteni, 
studenţii Grigore Tocilescu, Ghedem Teodorescu şi lancu 
Brătescu. În alta, studentul Alexandru Xenopol de la Berlin. 
Mai apoi ieşenii, în frunte cu Istrati şi cu Maroneanu, 
prieten de pribegii al lui Eminescu. 

Veneau cu graiuri şi apucături deosebite, după ale lor 
osebite obârşii, însă cu una şi aceeaşi tinereţe însetată de 
vajnice hotărâri. Numai Tocilescu s-a înfundat în pridvoare 
şi pristoluri, să descâlcească horbota inscripţiilor slavoneşti, 
măcinate de ploi şi de veac. Ghedem Teodorescu se 
împărțea între culegeri de cântări şi între cronicile pentru 
gazeta Românul; între grija de subţire parizian pentru 
îmbrăcăminte şi între ascuţite băgări de seamă la lipsurile 
întocmirilor. Îndată a ajuns spaima robotaşiilor, fiindcă afla 


oriunde o sminteală gata să răstoarne toată măreţia 
prăznuirii. „Ghedem” îşi alesese singur porecla, dar „Piper” 
îl porecleau prietenii mai vechi şi mai noi. 

Singurul care-a pus mâna vârtos şi spornic la treabă a fost 
Iancu Brătescu, june cu mare şi pretimpurie pricepere la 
băuturi şi ospeţe. 

Uzurpând pe jumătate rostul de vel-cămăraş şi vel- 
paharnic al lui Vasile Morariu, a prins a-şi băga bărbiţa de 
ţap în cazanele pregătite pentru tocană, a nu slăbi 
cioplitorii frigăroiului de trei stânjeni în care avea să se 
răsucească la jar un bou întreg, se apucă de pritocit 
vinaţurile în balerci şi antale. De la aceste isprăvi se 
întorcea frecându-şi mânele, cu nasul ardeiat şi cu ochii 
cam prea sclipitori, stropşindu-şi înadins munteneasca mai 
apăsat, pentru a dovedi că mucalitele harţe filologice cu 
moldovenii nu l-au convins să-şi schimbe graiul „dupe Podul 
dă pământ”: 

— Mă, dar ştiţi că-ncepurăţi a fi simpatici, voi moldovenii 
cap dă bou? Preţuiţi o mâncare... Aia e boierie mare, mă! 
Nu duceţi la ureche... Aia e semn de suflet şi mai mare, mă! 
„„„ Acum îl crezui şi eu p-ăla d-al vostru, cum îi spuserăţi din 
cronică, de-a răpus pă muntean la Milcov cu întrecerea la 
băutură, el mai cerând o doniţă dă vin pă deasupra să nu 
moară dă sete, în vreme ce munteanul nostru închinase 
steagul, făcându-se dă râs şi dă ocară. Vă dă mâna cu 
Uricanii şi Cotnarul vostru... Ştiu el ce face tefan ăl Mare 
d-a sădit viţă-n Cotnari. D-aia e Mare mă, nu fiindcă zidi şi 
înzestră monăstiri ca să aibă Kogălniceanu ce seculariza! ... 
Acum mai şterge-o, lancule, la Egumen, să-i cazi în 
genunchi pentru câteva sticle d-ălea, în cămaşă! ... 

Pleca la Egumenul Arcadie şi îl îndupleca să-i mai 
împlinească alt număr de clondire şi ulcioare. Se întorcea 
cu nasul încă mai ardeiat şi cu ochii mai sclipitori. Şi de 
fiecare dată se împiedeca de Alexandru Xenopol, tânărul 
cărturar berlinez, dichisit, netezindu-şi favoritele castanii şi 
păşind mărunt, gata să-şi pună priceperea şi puterile în 


slujba comitetului, precum gata se găsea de patru ani să 
scrie orice, oricât şi oricând, despre orice şi oricine, în 
Convorbirile literare, spre uşurarea lui Iacob Negruzzi în 
lunile de secătuire a celorlalţi colaboratori. 

Iar în seara de sâmbătă 14 august au puhoit oaspeţii din 
România liberă, din Ardeal şi Banat, cu Mihail 
Kogălniceanu, cu primarul şi arhimandriţii Iaşilor în cap. 
Zvonul despre lipsa lui Vasile Alecsandri încreţi frunţile. 
Poetul trimisese serbării un imn, urmase însă calea mai 
departe, la Cernăuţi, să ţină tovărăşie „cuminţilor”. 

— Vecinic tânăr şi ferice, dar cam prudent al tău rege al 
poeziei, Eminescule! luă aminte un cârcotaş epigon. 

— Ce-ţi pasă! ... strânse din umeri Mihai Eminescu. Pentru 
atât n-au să se răsucească oasele lui Ştefan cel Mare în 
mormânt. Bine că toate întrec închipuirea noastră. 

Şi întrecea cu adevărat orice sarbădă închipuire, convoiul 
înşiruit printre potecile de brazi, sub fâlfâirea stindardelor, 
în lumina fantastică de făclii şi în detunarea salvelor de pe 
culmi. Din acea clipă, cu neastâmpărul deodată potolit. 
Mihai Eminescu s-a tras în sine ca o apă la ochiuri adânci 
să-şi trăiască visul. 

Erau alţii pentru primiri, pentru cuvântări şi închinări; alţii 
pentru nerăbdarea de a ieşi şi a împăca nelipsitele ciocniri 
dintre deşertăciunile omeneşti, acolo unde fiecare se 
înverşunează să-şi măsoare cu ceilalţi umflata importanţă, 
după scaunul mai din frunte al unei mese de praznic. 

Aceste urâţenii mărunte le înlăturau ochii săi. 

Cu buzele strânse în tremur, luneca dintr-un ungher ferit 
în alt ungher ferit, înfigându-şi unghiile în palme, când un 
freamăt de înfiorare tălăzuia mulţimea ca lanurile 
învălurate de vânt. 

Aşa a fost la sfinţirea odoarelor de pomenire aduse din 
toate hotarele românimii: urne, prapuri şi epitafe. Aşa, când 
tânărul de la Berlin, Alexandru Xenopol, a preaslăvit rostul 
prăznuirii în cuvântare, lămurind că toţi au venit la 
mormântul lui Ştefan cel Mare pentru a căuta într-o 


amintire înfrățită a tuturora, credinţa într-un viitor înfrățit 
al tuturor. Aşa, când după masa cu o mie şase sute de 
talere, s-a încins hora domnăriilor şi a norodului 
îndevălmăşie, în cântecul vestitului în toată partea locului, 
Grigore Vindereu, şi când copilandrul Ciprian Porumbescu, 
alt ucenic al lui Arune Pumnul, a luat vioara să ducă el 
cântarea mai departe. 

Şi tot aşa i-au tremurat buzele şi i s-au învăluit ochii, când 
maiorul Boteanu, atunci întors de pe frontul Franţei, a 
descins centironul de aur şi înghenunchind, a aşezat sabia 
pe mormântul marelui voievod şi cârmuitor de lupte, de 
mult adormit în veac. 

Toate s-au depănat fără întreruperi vreme de trei zile, 
până luni, după praznicul întins pentru norod, cu boul 
întreg răsucit la frigare ca la ospeţele domneşti care 
încheiau războaiele. Ochii au lepădat zgura desfătărilor de 
gloată, cu înghesuieli, călcări în picioare şi colb năbuşind 
răsuflarea; au păstrat pentru amintire numai priveliştea 
zmălţuitelor porturi ţărăneşti, evlavia îngenuncherilor în 
cripte, tânguirea clopo-tului străvechi Buga, smerita 
ascultare a cazaniilor, linia bol-tită în arc a porţii ghintuită 
cu ţinte de fier pe sub care intrau voievozii Moldovei, întorşi 
din bătălii mântuitoare să îngenunche la altar, după ce-au 
scăpat hotarele de urgia cotropitorilor. 

Oaspeţii s-au risipit în a treia seară, ducând cu dânşii 
aceste lumini ce nu se sting până la sfârşit de viaţă. Au 
rămas tinerii învăţăcei ai ținuturilor româneşti despărțite 
de atâtea graniţi pe hartă, să-şi dezbată plănuirile în mult 
aşteptatul congres. 

Adunarea cu zumzetul roiului de albine a început în 
trapeza mânăstirii. Şi cu toată bunecuvântarea prefectului 
Renei, care încă o dată se dovedise mai mult moldovean 
decât beamter austriecesc, sfatul vânzolit până la două din 
noapte n-a dus la o deplină înţelegere. Bucureştenii şi 
îndeobşte junii din România liberă, mai uşuratici şi mai 
grăbiţi din fire, pomeneau despre pregătirea unei uniri 


politice, după pilda Moldovei şi Munteniei. Ardelenii şi 
bucovinenii, stăruiau îndeosebi la nevoia de a pregăti mai 
întâi o temelie sufletească a unirilor, printr-o legătură mai 
strânsă de carte. 

Părerile s-au împărţit. 

S-a aruncat Principatului pe jumătate liber de sub 
suzeranitatea Stambulului, îndeosebi povaţa să-şi 
tămăduiască mai întâi metehnele molipsite din Fanar şi din 
lupanarele Parisului, precum un logodnic, înainte de nuntă, 
se curăţă de păcatele şi de bolile burlăciei. Alt sâmbure de 
discordie. Alte cuvântări, alte învinuiri şi apărări, cu iz de 
procese la judecătoriile de pace. 

Dar drumul era deschis. 


Întâia oară tinerii ucenici cărturari de pe tot cuprinsul 
românismului îşi pipăiau cugetele, se cunoşteau, îşi puneau 
în cumpănă simţirile şi judecăţile. 

Din trapeză s-au strămutat în clopotniţă, din clopotniţă în 
marginea pădurii. Pe urmă, fără a pecetlui o hotărâre, s-au 
împrăştiat la odihnă. Eminescu şi Ştefaniuc au bătut în 
deşert la uşa chiliilor să afle şi dânşii un adăpost. De după 
fiecare uşă răspundea un glas răstit şi somnoros: „Care-i 
acolo? Ce vrei bre? Cată-ţi de treabă!” 

Stând ei aşa în poarta cea mare din zidul mânăstirii, au 
zărit un flăcău coborând cu o sarcină de fân în spate. 

— Evrica! strigă Eminescu, bucuros ca un vechi muşteriu 
ce era al podurilor cu fân. Acolo-i de noi! 

Au urcat amândoi în turn, au cercetat culcuşul luminat de 
bătaia lunii. 

— De minune! Fân proaspăt şi aer curat. Liebchen was 
willst du noch mehr? 

Ceva tot mai voiau. Îi răzbise foamea. Au mers în ospătăria 
unde se puneau la cale câţiva întârziaţi. Bucureşteni cu 
mâncări alese, aduse de-acasă ori ochite şi dosite din vreme 
de vel-cămăraşul lancu Brătescu. 

Ceilalţi cu rămăşiţele hramului: pâne, slănină afumată şi 
brânză. 

— Bun şi atâta! încuviinţă Eminescu, zâmbind. Mai bun şi 
mai ieftin chiar decât la tata Muriţ. 

De la celălalt capăt al mesei, Ghedem Teodorescu, văzân- 
du-i că se pregătesc de plecare, îi întrebă unde au aflat 
culcuş. 

— În turnul lui Ştefan cel Mare. Cum se cuvine într-o 
asemenea noapte! răspunse Eminescu, îngroşându-şi vocea 
cu patos teatral. 

— Cum? Sunt paturi în turn? 

— Ba poate şi sofale-i fi vrând, domnule culegător de 
colinde? Este fân mănăstiresc. Mai plăcut ca sofaua 
sultanului. 


Pe culegătorul de cântece şi zicale din popor îl ispiti foarte 
prilejul să doarmă şi el o noapte în fân. Se acăţă de 
moldoveni să-i îngăduie acest hatâr: 

— Aşteptaţi-mă, vă rog. Merg şi eu. 

— Poftim. Turnu-i încăpător pentru zece... 

Mergea culegătorul de cântece şi colinde; dar mergea cu 
oarecare întârziere. Avea de adunat şi de ticluit o sumă de 
preţioase buclucuri. Geamantan, palton, pardesiu, baston, o 
a doua pălărie, o pereche de ghete de lac care nu intrau în 
despărţiturile cu straie. După ce le-a izvodit cu bine şi le-a 
încredinţat unui rândaş să le care cu el, au pornit să-şi 
pregătească aşternutul. Pentru Eminescu şi Ştefaniuc era 
lesnicioasă treabă. Au pus câte-un braţ de fân căpătâi şi s- 
au zvârlit deasupra îmbrăcaţi. 

Pentru Ghedem leodorescu, folclorist de salon, povestea a 
fost ceva mai delicată. 

Mai întâi, nemulţumit cu lumina lunii, a aprins un căpeţel 
de feştilă, răsucindu-se cu dânsul în mână să-i caute locul 
pe-un prichici de grindă. Pe urmă, şi-a căutat culcuşul. S-a 
învârtit, a pipăit, a ales un cotlon, i s-a părut mai bun altul. 
A strănutat şi strănutul a stins lumânarea. A aprins-o din 
nou. A durat un soi de pernă învelind un braţ de fân în 
pardesiu. A întins jacheta jos. Şi-a scos gulerul, şi-a pus în 
cap o tichie de mătase şi îmbrăcându-se cu paltonul s-a 
culcat, în sfârşit, ca să se foşnească de zece ori pe o parte şi 
pe alta. 

— Du-te şi suflă în lumânare 'Todiriţă! ... şopti Eminescu. 
Altfel, te pomeneşti că prietenul nostru, domnul folclorist, 
rămâne cu năpasta că a vrut să dea foc mânăstirii lui 
Ştefan-vodă... 

— Pardon? ridică tichia de mătase de pe perna 
improvizată, Ghedem Teodorescu. Aţi spus ceva? 

— Nimic. Vorbim de-ale noastre... 

Dură un timp de tăcere. Eminescu se ridică într-un cot 
murmurând: 


— Acum o cafea neagră să mai avem şi ne-am socoti 
marilogofeţi şi noi, ca prea cinstitul Tăutu, cel care şi-a 
opărit gâtiţa cu gingirlia fierbinte la Stambul, prietene 
Toadere... Nu se prinde somnul de mine. 

— Nici de mine... 

Luna îşi muta lin lumina albă prin obloanele deschise. Se 
opri asupra lui Eminescu argintându-i obrazul neclintit, cu 
bărbia sprijinită în pumn. 

Camaradul de la K. K. Ober-Gymnasium încercă un 
început de voroavă în şoaptă, întrebându-se câte nu vor fi 
văzut şi nu vor fi auzit acele ziduri vreme de atâtea veacuri. 
Eminescu zâmbea privind în lună, fără să răspundă, cu ochii 
mari şi goi, de statuie. 

— De-acuma s-a isprăvit. Nu-i mai scot un cuvânt! îşi vorbi 
singur Ştefaniuc, lăsându-şi capul pe perna de fân. 

Că nu se prindea somnul de el a fost o părere. Îndată a 
adormit. 

Într-un târziu, când se răsuci pe altă coastă, între vis şi 
trezie, şi-a zărit prietenul în aceeaşi îngândurată 
nemişcare. Acum lumina lunii fugise de la el. În întunerec, 
cu bărbia în pumn, Eminescu se prefăcuse într-o stană de 
marmură neagră, egipţiană. 

— Ce, nu dormi, frate Mihai? mormăi. Acuşi se face ziuă... 

Ziua o vesti nu peste mult clopotul Buga, apoi alte clopote 
mai mărunte, pe urmă însuliţările de raze în obloanele tur- 
nului. Înălţându-se în capul oaselor şi greblându-şi părul 
zburlit cu unghiile, Ştefaniuc cercă să afle dacă n-a visat 
cumva că Eminescu veghease până în zori: 

— Îmi pare că tu nici n-ai închis ochii, Mihai? 

— Ba da... l-am închis la crepetul zilei, cum ar spune 
Slavici, când au început să vie oamenii la fân. Dară ce-ţi 
pasă? ... Un ceas de somn mi-a fost prea destul pentru câte- 
am visat... Alaiuri. Doamnele lui vodă Stefan; Maria 
Munteneanca şi Maria de Mangop, cea de la Crâm, din 
cetatea Trapezundei... Maria lui Rareş şi domniţa Maria, ce 
se zice Kniajna, fata lui Ştefan... Ai cetit tu pietrele de pe 


morminte? ... E-o întreagă lume îngropată aici şi mult s-ar 
cădea să fie înviată... Poate într-un ciclu de drame şi de 
tragedii. Poate într-un poem... Dar cine se-ncumetă? 

— Ei, cine! îl dojeni prietenul, întrebi şi tu... Cred că nu 
Ioniţă Bumbac? 

Eminescu îi făcu semn să curme vorba. 

Se cioşmolea în aşternut folcloristul din Bucureşti. Le pofti 
bună-dimineaţa, strănută, tuşi, se scutură de fân şi începu 
să repete operaţia de la culcare, dezbrăcând tacticos fânul 
de pardesiu şi îmbrăcându-se cu jacheta. După ce mântui 
de adunat toată zestrea, căzu mai întâi la grijă, pe urmă la 
mare supărare. Lipseau la izvod ghetele de lac. Au răscolit 
fânul, au scotocit ungherele. Nici urmă. Se vedea că prea 
mare fusese ispita pentru vreunul din rândaşii veniţi în zori 
după nutreţul vitelor. Eminescu, uitând cu totul doamnele şi 
domniţele îngropate sub lespezi, făcea haz cu lacrimi de 
necazul folcloristului, îmbiindu-l să-şi amâne plecarea până 
duminecă. Atunci, la horă, uşor i-ar fi să afle împreună cu 
unele inedite chiuituri putnene şi hoţul bătând chindia cu 
ghetele de lac şi de pripas. 

— Cred că dacă vi se întâmpla şi dumneavoastră aşa ceva, 
n-aţi mai face haz! se oţări cel de-al treilea delegat al 
studenţilor bucureşteano-parizieni. 

— Fără îndoială... Numai că nouă nu ni se putea întâmpla 
aşa ceva! rosti poetul cu tărie. 

— De ce? întrebă folcloristul păgubit de ghetele sale de 
lac, cumpărate direct de la Paris. 

— Să-ţi spună prietenul Ştefaniuc, ca un Stan-păţitul ce 
este... răspunse poetul. 

— De ce nu vi se putea întâmpla aşa ceva, domnule 
Ştefaniuc? repetă întrebarea cel de-al treilea delegat al 
studenţilor bucureşteano-parizieni. 

Prietenul lui Eminescu îşi drese glasul şi îi lămuri, 
parodiind un răspuns prea bine cunoscut de el şi toată 
cafeneaua Troidl: 


— Pur şi simplu, pentru că noi avem numai câte o singură 
pereche de ghete. Nu, Mihai? 

— Adevărat grăieşti. 

— Nu sunteţi serioşi! descoperi amărât păgubaşul. 

— De! Cum ne-a lăsat Dumnezeu... Prin partea locului este 
o vorbă bună de pus la carnetul cu zicale: „Nimeni nu-şi 
poate sări peste umbră”. 

— Aia o ştiu. 

— Sau alta atunci, ca să te mângâie de pagubă şi să nu te 
mai canoneşti căutând hoţul: „Furul un singur păcat face, 
dar păgubaşul, ca să-l afle, mai face el altele o sută”... 

— Cum adică? Nu-nţeleg... Confuz. 

— Ba foarte simplu... Păgubaşul cade la bănuială, 
năpăstuieşte nevinovaţii, încearcă să-i ispitească folosind 
viclenia şi ameninţarea, blestemă şi înjură, e gata să plece 
cu pâra şi nu s-ar da în lături să pună la cazne, de-o pildă, 
zece rândaşi ai mânăstirii, pentru o pereche de ghete... 

— Ai dreptate... mărturisi folcloristul păgubaş, căutându-şi 
în buzunar carnetul şi creionul. Nici aia nu-i rea... Vezi că-i 
bazată pe observaţii psihologice destul de subtile. 

Teodor Ştefaniuc îşi aminti că-i aşteaptă Slavici pentru a se 
înfăţişa prefectului, ca să ia cunoştinţă de raportul înaintat 
excelenţei-sale cavalerul de Myrbach, guvernatorul 
Bucovinei. Oreste Renei le întinse telegrama zâmbind şi 
privindu-i pe deasupra ochelarilor, cu voioşia lui simplă de 
om bun, gras şi chel. 

Telegrama suna după cea mai statornică tradiţie a 
beamterilor austriaci, când venea împrejurarea să ascundă 
împărăției adevărul: „Serbarea bisericească de la Putna se 
desfăşoară în mod corespunzător. Participarea românilor 
din Bucovina. Ardeal, România, Ungaria, egal zero. Mai 
mult în raport. Renney”. 

— Şi ce are să spună excelenţa-sa guvernatorul, când va 
afla din gazete ce fel de zero a fost participarea românilor 
şi ce fel de serbare bisericească „s-a desfăşurat în mod 


corespunzător”? întrebă Slavici, crescut în teama lui 
Dumnezeu şi în respectul adevărului. 

Prefectul îşi netezi mustaţa, ca să-şi ascundă zâmbetul: 

— Fii fără grijă, tinereţe! Excelenţa-sa ştie că ziarele mint. 

IX. 

Într-o nămiază de duminecă, după culesul podgoriilor şi 
după ce s-au adunat vechii tovarăşi la Troidl, o dată cu 
toamna, Chibici Râvneanu aflase o bună şi prea hâtră 
asemuire pentru a zugrăvi starea de suflet a celor întorşi de 
la Putna. 

Mai întâi îşi rotise ochii de pasăre turcească la vecinii din 
dreapta şi din stânga. 

Vasile Morariu, într-un cot, număra dungile zugrăvelii de 
sus în jos şi de jos în sus. Ion Luţia despăturise o gazetă şi 
se uita la anunţuri, fără să le vadă, trăgând gânditor din 
barbă ca dintr-un fuior. Cocinschi dondănea de unul singur, 
în surdină, o arie de operetă pe care n-o nimerea. Pamfil 
Dan, cassarul, poate dintr-un fel de solidaritate de breaslă, 
nu slăbea din ochi casieriţa puhavă şi moţăind pe scaunul 
înalt de după tejghea. Nimeni nu putea iscodi însă ocara că 
în acea neclintită privire se da pe faţă cine ştie ce 
mistuitoare şi neîmpărtăşită patimă, căci casieriţa era 
bătrână, slută şi alignea de-un picior. Se înţelegea prea bine 
că Pamlil Dan se uita la ea şi nu aiurea, fiindcă nu afla 
altceva de făcut şi de privit. 

Iar ceilalţi, Samuel Isopescu, Ştefaniuc şi Pitei, tăceau, 
căscau şi răsuceau ţigările cu o încetineală de moşnegi abia 
scăpaţi dintr-un atac de dambla. 

Chibici din Revna îi cercetă pe toţi cu sprincenele ridicate, 
pe urmă zburlindu-şi creasta părului, izbucni într-un râs 
atât de neaşteptat, încât făcu să tresară casieriţa cea 
puhavă şi pe chelnerul Jean să scape şervetul jos. 

Numai fârtaţii de la cele două mese vecine nu arătară 
semne de mirare, nici de dojană. Morariu ridicase lânced 
mâna pe jumătate cu gândul să întrebe: „Ce naiba bre, ai 
înebunit?” 


N-a dus însă întrebarea până la capăt. Nu merita. Chibici 
hohotea încă şi mai cumplit, de unul singur. 

Când şi-a tras răsuflarea, îşi lămuri veselia care-l pălise 
deodată: 

— Măi, acuma m-am dumirit eu ce-i cu voi! După Putna aţi 
ajuns ca şvabul din povestea mea, căruia i-a luat vântul 
pălăria. I-a zvârlit-o pe gârlă la vale! El nu-şi crede ochilor, 
se pipăie pe cap, degetele dau numai peste luciul cheliei şi 
lui tot nu-i vine să creadă că n-o mai are... Ce fel de cap fără 
pălărie, când ţine bine minte că a pus-o pe cap de-acasă? 
Aşa şi voi! ... Ce fel de viaţă, fără pregătiri şi dezbateri în 
vederea pomenirilor de la Putna? Ne-am pierdut rostul şi 
hazul pe lume... Pe deasupra, l-am pierdut şi pe Eminescu. 
A rărit-o cu noi... 

Fapt este că toţi simțeau cu adevărat un deşert. 

Vreme de un an jumătate se frământaseră cu pregătirile 
prăznuirii. După ce-a trecut sărbătoarea şi s-au ogoit, nu-şi 
mai găseau rost. Rătăceau fără căpătâi, ca grenadierii 
trimişi la vatră, cercând să se acaţe de altă faptă măcar tot 
aşa de vrednică pentru voroave, plănuiri şi ascuţiri de 
arme. Fapta măreaţă nu se ivea. Însufleţirea se istovise. 

Mai rămăsese gunoiul de pe urma oricărei festivități, când 
a plecat alaiul, au tăcut muzicile, se scutură cetina 
cununilor, dulgherii desfac stinghiile şi despoaie din ţinte 
stemele spălăcite de ploaie. Privelişte urâtă şi tristă, la care 
se adaogă urâta şi trista descurajare a socotelilor. 

Societatea lor studenţească, România Jună, se prefăcuse 
într-un cuibar de asemenea răfuieli. Ioniţă Bumbac 
căpătase glas. Cerea procese verbale şi rapoarte pentru 
dosare. Descoperise că naţia a fost împinsă în primejdie, 
printr-o prăznuire unde au avut cuvânt şi întâietate 
„cosmopoliţii”; prin cutezanţa fără de şaman a unui 
ungurean pripăşit din Şiria Aradului şi a altui principătean 
pripăşit din Ipoteştii Botăşănilor, care s-au dus în Bucovina 
să sape prăpastie între bătrâni şi tineri. 


Cei doi mari vinovaţi s-au înfăţişat la judecata comitetelor, 
comiţiilor şi adunărilor. Eminescu, a grăit el de astă-dată în 
locul căciulei sortită să-i ţină locul în dezbaterile cu Ioniţă 
Bumbac; iar omul naţiei n-a priceput mai mult decât dacă 
ar fi purces să-i vorbească prea celebra căciulă. 

Mereu smârcâia din nas, mereu întrerupea, mereu întreba 
şi începea să dea drumul la râşniţa lui. Îi apuca noaptea - 
ori dacă era noapte - îi apuca ziua. 

Şedinţa se amâna. 

La cea următoare, toate purcedeau de la capăt. Încât de la 
o vreme, scârbit de zădărniciile adunărilor cu risipă de 
vorbă şi de strâmbătatea minţilor care măsluiesc orice 
inimoasă năzuinţă de bine, „pripăşitul din Ipoteşti” s-a 
îndreptat spre alte chemări. 

În drum spre Viena, se abătuse la Iaşi. 

Căpeteniile Junimii lipseau ca întotdeauna în toi de vară la 
băi, în străinătăţi, la recoltele moşiilor ori după treburi 
politice. Se iscase mare dârdoră în ţară din pricina unui 
anume contract pentru cele dintâi drumuri de fier. Se 
amesteca de la Berlin, prinţul cancelar Bismarck cu 
ameninţări; de la Țarigrad, Sublima Poartă cu supărări; 
amintind tuturora că România-liberă nu-i chiar atât de 
liberă cum o socotiseră „băieţii” în focoasele lor cuvântări 
de la Putna. 

La laşi, aceste nădufuri se dovediseră cu un pidosnic 
răsunet, pentru un tânăr cu sufletul încălzit încă de 
măreaţa prăznuire. 

Unii vedeau un foarte potrivit prilej întru răsturnarea 
guvernului, poreclit „guvernul de la miezul nopţii” sau „cel 
la chibrit zămislit”, după ceasul şi chipul cum îl alcătuise 
Lascăr Catargiu în noaptea de pomină a tulburărilor 
antiprusiace din martie. Alţii, după un vechi nărav de 
baştină, unelteau pentru răsturnarea domnitorului. Împins 
în mai puţin de un an la două abdicări pe hârtie, cu tocmeli, 
cu împăciuiri şi felurite tertipuri, care arvuneau ţara, 


bancherilor şi oamenilor de afaceri din patria prinţului de 
Hohenzollern. 

Mai marii Junimii, din ce în ce mai prinşi în năvodul 
politicei, nu mai aveau deocamdată timp şi poftă de sindrofii 
literare. De uneltiri şi de răsturnări nu se temeau. Dar 
aşteptau primenirile din lăuntrul aceleiaşi ocârmuiri, unde 
li se cădeau şi lor drepturi şi ascultări de cuvânt, la centru, 
la Bucureşti, precum în mâna lor era de şase luni puterea şi 
gospodăria Iaşilor. 

Pe Eminescu l-au întâmpinat cei puţini şi mai mărunți, 
caracuda bucuroasă să-l cunoască la chip şi arătând semne 
de preţuire pentru poetul cu o nouă strună, cum încă nu 
sunase în stihurile Convorbirilor. De la aceştia căpătase 
încredințarea că prin mijlocirea lui Pogor, cel cu inima bună 
şi săritoare sub înfăţişarea-i de om năuc şi gata numai la 
glumă şi la batjocură, Junimea va ajutora învăţătura lui 
Slavici cu un stipendiu, aşa cum mai înlesnise studiile lui 
Alexandru Xenopol la Berlin. Se întorcea deci la Viena cu o 
faptă de prietenie, norocos isprăvită. Lăsător cu sine, era 
dârz peste fire întotdeauna în apă-rarea altora. De la Iaşi 
ocolise calea prin Bucureşti, în tovărăşia lui Iorgu, trimis la 
Berlin cu îndatoriri ostăşeşti de mare cinste. 

În cetatea de scaun a ţării, aţâţarea politică molipsise 
mulţimea uliţilor de-a valma, aproape fără osebire. 

N-a mai aflat acolo, nici măcar ostroavele de tihnă de la 
Iaşi; cei puţini şi cu totul indiferenți la treburile stăpânirii, 
care se adună sub un umbrar ori într-o crâşmă tăcută, să 
cisluiască despre întâmplări din alt veac sau despre gândiri 
dintr-o carte, până la ziuă. 

Acolo gemeau şi detunau cafenelele de clientela 
gălăgioasă, discutând cu împărţite păreri procesul 
tulburărilor din primăvară, din sala Slătineanu, când au fost 
strigăte de „Jos domnitorul! La palat! Trăiască republica!”; 
dezbătând ruperea contractului Strussberg şi apropiata 
deschidere a Camerelor înainte de soroc, semn de alte 
impasuri şi furtuni. 


Pe stradă, printre răcnetele sacagiilor şi ale simigiilor, în 
miasma de băltoace stătute şi de gunoaie putrede, mişuna 
acelaşi norod amestecat pe care-l lăsase în vara anului 
1869, când a plecat spre Viena, cu aceeaşi împestriţare de 
porturi: zeghea ţărănească şi uniformele ofiţerilor, 
pantaloni creţi de mahalagii şi anterie de neguţători, 
mândre cupeuri şi căruţe de poşte cu pocnete de harapnic. 
Într-un asemenea colţ de uliţă cu duhoare de oloi ars, lângă 
un vânzător de gogoşi fierbinţi, s-au întâlnit amândoi, el şi 
Iorgu, cu tânărul prieten din anii de pribegie, Iancu 
Caragiale. 

Întâlnire cu o tresăltare de bucurie, repede stingherită. 

Prietenul bucureştean îl sfredelea cu o ascuţită privire, 
greu de îndurat. 

Îl fericea, îi fericea pe amândoi, că pleacă departe de 
moftangiii Bucureştilor, dar în acelaşi timp îl întrebă ce-a 
căutat la Putna, unde din gazete aflase că s-au adunat altfel 
de moftangii. 

— Cum poţi spune asta? se mâhnise Eminescu. Ştii tu ce-a 
fost acolo? 

— Brum-brum-brum! făcu din baston Caragiale ca un 
tambur-major, mânuind măciuca în capul fanfarei. 
Balangbalang! (imită limba unui clopot.) Tămbălău, muzică, 
discursuri... Un Târgul-Moşilor patriotic, unde-au mai scos 
câţiva scamatori jăratec pe gură şi pe nas. Aceasta a fost. 
Moft! ... Ce putea să fie altfel, unde s-au adunat scumpii 
noştri simpatrioţi? 

— Te înşeli... Destul să-ţi spun ce-am aflat după două zile 
de la sfârşitul pomenirii... În vreme ce noi dormeam, un 
fecioraş cu mare dar la muzică, anume Ciprian 
Porumbescu, la lumina unei feştile, scria cu lacrimi în ochi 
părintelui său, parohul Iraclie, dintr-un sat al Bucovinei: 
„Tată, am cântat României întregi...” L-am căutat să-i sărut 
fruntea... Ne răsplătea gândurile noastre cele mai tăinuite 
şi mai sfinte. Nu zâmbi aşa! Da, cele mai tăinuite şi mai 
sfinte. Dacă ai fi fost acolo n-ai mai zâmbi în felul acesta, 


care nu ţi se şade. Atât n-ajunge oare ca să-ţi zugrăvească 
sufletul de la Putna şi rostul acestei adunări de simpatrioţi 
cum o numeşti tu? ... E o emoție exprimată de-un copil... 
Cea mai pură... 

— O fi! Hai să zicem. Dar ce căutai tu acolo? 

— Nu puteam lipsi. 
vorbă de ocară. 

— Tocmai! Îmi pare că idealiştii şi filosofii sunt mai mişăi 
decât hoţii şi cămătarii, dacă se mulţămesc să se tragă la o 
parte de la faptă şi să filosofeze cu teorii... Ce fel de vorbă? 
Te mărgineşti să te joci de-a profetul? ... le-apucă jalea de 
durerea oamenilor. Te revolţi de nedreptăţile lor... Îndemni 
obijduiţii să-şi adune puterile şi să doboare un jug care-i 
ţine ca pe vite, cu ochii în pământ... Pe urmă, după ce-ai 
filosofat, pleci pur şi simplu acasă de la cafenea, îţi încalţi 
papucii, te aşezi într-un jâlţ moale şi citeşti ca să mai afli ce 
mai îndură şi mai pătimesc alţi oameni, pentru a avea a 
doua zi nutreţ filosofărilor şi idealismului? Te culci, şi viaţa 
ta de mâne îţi pare mai plăcută decât cea de ieri, fiindcă ţi- 
ai îndeplinit datoria cobind şi filozofând? Aceasta n-o pot 
face! Aşa nu pot fi! ... 

Apărându-şi astfel cu ardoare credinţa una cu sufletul său, 
deodată sub ochii scăpărători şi ironici ai prietenului îi păru 
că rosteşte o mare naivitate. Tăcu, muşcându-şi buza. 

Caragiale ridică bastonul şi arătă pe rând, la vânzătorul de 
gogoşi şi la domnii cu joben din trăsuri: 

— Tu pentru altceva eşti făcut, Eminescule! ... Nu eşti nici 
din stofa ăstora; nici a ălora, vânzătorii de gogoşi naţionale! 
Nu te amesteca printre dânşii... Nici cu dânşii, nici 
împotriva lor... Au să te dea tava şi unii şi alţii; au să te 
stoarcă, au să te demoralizeze, au să te bage în treucă lor, 
sau unii, sau alţii... Am citit Convorbirile: „Ideal pierdut în 
noaptea unei lumi ce nu mai este”... Dacă ţi-aş fi ştiut 
adresa, îţi scriam. Mi-a crescut inima... Mi-au dat lacrimi de 
emoție în ochi; mie, bufonul şi tăticul moftangiilor. Aia e 


lumea ta! Pe astălaltă, lasă-mi-o mie. O să am de furcă cu 
dânsa, fiindcă mie mi-e dragă aşa cum este... Cocoşaţi, 
peltici, încornoraţi, softale, mitocani, lingăi şi paraponisiţi, 
mi-s dragi drăguţii de ei şi nu-i slăbesc din ochi. Eu nu-s 
idealist... Stau cu dânşii, mănânc cu dânşii, beau cu dânşii şi 
cu dânşii mă veselesc. P-ormă, om vedea noi la socoteală, 
cine şi cum plăteşte! ... 

S-au despărţit după această scurtă întâlnire. Caragiale a 
rămas să aleagă o gogoaşă din cazanul cu ulei clocotit, ca 
unul care dădea cuvenitul lor drept în această lume, 
gogoşilor naţionale şi celorlalte. 

— Cine e domnişorul? întrebase Iorgu, ieşind din tăcerea 
posomorâtă din totdeauna. 

— Un prieten care vrea să pară şi el moftangiu, tocmai 
fiindcă nu este! ... Zeflemiseşte, ca să nu-i ia alţii înainte... 

— Nu-mi place soiul ista de oameni! decretă ofiţerul. 

— Poate nici mie nu-mi place prea mult. Dar cu ele 
altceva. 

— Ce poate să fie altceva? 

— Ştiu eu? ... Are un har... Albinele-şi culeg mierea chiar 
şi din floarea scailor şi-a ciulinilor. 

Iorgu strânse din umeri cu dispreţ, închizând vorba. 

Asemenea lămuriri n-aveau trecere la el, cum n-aveau 
trecere nici ocheadele femeilor răsucite în vârful călcâielor 
să-l privească din urmă, fiindcă era chipeş, neguros, 
enigmatic. 

Călcau alături doi fraţi, fără să-şi simtă nici o apropiere. Şi 
străbătând bălţata şi vuietoasa mulţime a Bucureştilor, atât 
de străină de cea a Vienei, Mihai Eminescu îşi făcea 
socoteală că e mai strâns legat acum de prietenii care-l 
aşteptau la Troidl, decât de cei din vremelnica lui trecere 
prin cetatea de scaun a ţării şi decât fraţii de sânge, cu 
excepţia lui Şerban şi a Harietei. 

În dorul s-ajungă la dânşii, la fraţii mai fraţi decât cei de 
sânge cu care pregătise prăznuirea de la Putna, îşi grăbise 
plecarea. Iar abia coborât în gară, la Viena, dăduse într-o 


parte peste viesparul răfuielilor, într-alta peste camarazii 
că-zuţi în moleşită nimicnicie. 

Glumele lor sunau prea cunoscute. Voroavele prea se 
cheltuiau pe mărunţişuri. Ziua de mâine, prea pustie. 

Toate intrau într-un vad de viaţă studenţească fără zarişte, 
despărțiți şi de adevărata viaţă studenţească a Vienei, în 
izolarea asociaţiei lor, a cafenelii şi ospătăriilor lor. Ţară în 
ţară. Făgaş prea strâmt. 

După o uşoară mâhnire, fiindcă îşi vedea prietenii cu alţi 
ochi şi fiindcă îi părea aceasta o vinovată trădare, a 
binecuvântat potriveala împrejurărilor. Îi îngăduiau o 
întoarcere pe mai îndelungă vreme la sertarul lui cu stihuri 
şi la caiete. Scăpase de tovărăşia cântăreţului Cocinschi şi a 
zurbagiului Samuel Isopescu, buni şi veseli fârtaţi, dar 
aprigi vrăjmaşi ai lucrului din miez de noapte. 

Îşi încărcă într-o teleguţă ceasloavele şi tacâmul de cafea, 
strămutându-se într-o chilie dosită, de casă veche, în 
cartierul Wieden, dintre canalul Dunării şi malul Vienei. Aici 
se întindeau bătrâne parcuri senioriale, Schwarzenburg şi 
Belvedere, avuzuri de piatră, biserici şi pieţi de fructe - o 
viaţă străveche de burg medieval. 

Cum deocamdată nu se arăta nevoia piţulelor, ibricul de 
aramă clocotea fără istov şi foile caietelor se împânzeau 
iarăşi cu slova subţire, în care fieştece literă a începutului 
de viers, se rotunjea caligrafic ca într-o drăgăstoasă 
dezmierdare. Îi părea că aşa îşi cere iertare unei dragoste 
prea îndelung părăsite. Când odaia se îmbâcsea de fumul 
tutunului şi de mirosul drojdiei arse, deschidea fereastra, 
dezbrăca rantia de schim-nic, răsucea cheia de dinafara uşii 
şi cobora pe ulițele tăcute, la birturi de oameni nevoiaşi ori 
la cafenele pustii, cu pensionari politicoşi şi cu bătrâne 
care-şi aduceau de-acasă ghemul de lână şi igliţa. 

În ureche îi suna neturburată muzica stihurilor. Se îngâna 
uneori cu o bătaie gravă şi tânguioasă de clopot. Altădată 
cu amintirea foşnetelor de frunze ale celor doi tei care 
străjuiau pridvorul casei părinteşti de la Ipoteşti, cu susurul 


izvoarelor de-acasă, cu sunetul buciumului de-acolo, seara, 
pe deal. Singurătatea prielnică lumei de plăsmuiri în care 
trăia, îi era dulce ca un suflet prietenos şi blajin al Vienei, 
luându-l sub ocrotire. 

Câteva săptămâni aceasta i-a fost viaţa. Adâncită în el. 
Spornică dăltuirilor din caiete, prielnică gândirilor urzite în 
ceasuri de mare tăcere, în afund de noapte, când nici paşii 
trecătorilor nu mai sună pe lespezi de stradă. 

Apoi, într-o blestemată dimineaţă ibricul de cafea a rămas 
deşert. 

Se vestea începutul vechilor pătimiri: ziua irosită în 
căutarea unei piţule, cărţile zălogite la tata Muriţ, 
nesomnul, grijile, foamea, întoarcerea la animalul de pe 
pământ cu hâdele-i trebuinţi care nu iartă. 

S-a desprins dureros de la masă închizând saltarul. A ales 
o carte din raft şi a îmbrăcat straiul de stradă ros şi lustruit 
în coate. 

Jos, când a coborât scările, nu l-a răbdat inima să se des- 
partă de volum, fără să-şi ia cele din urmă însemnări. A 
intrat într-o somnoroasă cafenea, Goldenes Lamm, şi cu 
preţul singurei piţule din buzunar a cerut un şvarţ scoțând 
foile subţiri de hârtie şi trecându-şi notițele cu pricina 
pentru Fragmentarium. Într-o vreme s-a simţit privit 
stăruitor. A ridicat ochii. Şi nu i-a mai pogorât îndată. 

Se aşezaseră pe-o bancă din faţă-i, doi trecători cu totul 
neobişnuiţi acelui loc singuratec. Îndeosebi tânărul care-l 
privea. 

Încă nu mai întâlnise o atât de desăvârşită frumuseţe 
bărbătească. Una din acele făpturi nordice, venite din 
Scandinavia poate, unde părul e din fir auriu de mătase, 
ochii de culoarea mării adânci în fiorduri, pieliţa obrazului 
de albul argintos al ninsorii şi trupul subţire, nalt, mlădios, 
cu mişcări de-o euritmică armonie. 

Tânărul îi zâmbi fără sfială, prietenos, cu o simplitate care 
răsfira în jurul său ca un nimb de lumină. 


Rosti apoi ceva vecinului, bătrân uscăţiv şi palid-verzui, cu 
faţa rasă şi cu părul adus de pieptănătură în două ciufuri pe 
frunte, asemeni corniţelor de ied. Vecinul înălţă dintr-un 
umăr, pentru a încuviinţa cu indiferenţă spusele 
tovarăşului. 'Ţinea o ţigară groasă de foi între degete şi se 
îndeletnicea cu numărătoarea colacilor de fum zvârliţi spre 
tavan. 

Mihai Eminescu închise ceaslovul, îşi adună însemnările şi 
se pregăti de plecare. Nu-i plăcea să se ştie ţinta unor 
necunoscuţi, chiar dacă nimic din purtarea lor nu îndrituia 
vreo supărare şi chiar dacă necunoscuţii, după 
îmbrăcămintea aleasă şi de-o bine calculată delăsare în 
amănunt, nu arătau a fi nişte muritori de rând. 

Tânărul ţinea un bloc sprijinit pe genunchi şi trăgea linii 
repezi cu un creion de aur. Când l-a văzut ridicându-se, pe 
ovalul obrazului de gingaşă luminozitate i-a trecut o umbră 
de nor. 

A stat în cumpănă. A lepădat apoi creionul şi blocul pe 
masă; i-a păşit în cale surâzând. Îşi cerea iertare. Din toată 
inima, îşi cerea iertare. Nu putea suporta gândul că din 
pricina lui, cineva, oricine, un om pe care nu l-a văzut 
niciodată şi probabil nu-l va mai întâlni niciodată, pleacă 
nemulţumit, părăsindu-şi un loc unde aflase o poetică linişte 
pe care şi el o preţuia. 

Îşi rosti numele. Un nume englezesc, din care Eminescu n- 
a reţinut decât un „William”... Îşi explică şi purtarea. Era 
pictor şi desenator diletant; o! nimic mai mult decât un di- 
letant, ca în nenumărate altele. N-a rezistat ispitei să scoată 
carnetul şi să schiţeze o figură şi o atitudine care l-au 
impresionat de cum călcase pragul cafenelei. El nu poate 
rezista nici unei ispite. Aceasta era toată vina. Credea că nu 
va fi observat. Se înşelase. Aştepta verdictul - surâzând. 

Toate acestea spuse într-o vieneză fără accent, fluidă, cu 
imagini aeriene, cu gesturi line alintând aceste imagini ca 
tot atâtea flori culese uşor din văzduh şi oferite 
convorbitorului. 


Eminescu mărturisi că nu are de rostit nici un verdict. 
Pleca fiindcă trebuia să plece. Era să adauge arătând 
cartea de subsuoară: „Fiindcă îl aşteaptă Parvus Jupiter 
tonans!” Regreta chiar că a întrerupt aşa, fără să 
bănuiască, opera şi desfătarea unui desenator diletant. 

— Ba de loc! ... protestă englezul. N-aţi întrerupt nimic. 
Schița e terminată. Permiteţi s-o ofer, pentru a avea aşa 
siguranţa că nu plecaţi cu umbra celei mai mici 
nemulțumiri... 

Surâzând se întoarse spre masă să desprindă foaia de 
bloc. Tovarăşul, care numărase până atunci rotocoalele de 
fum slobozite în tavan, puse latul palmei deasupra: 

— Pardon! Ai spus că-mi aparţine... Te ştiam un tânăr de 
cuvânt, William! ... 

Din nou trecu o înuourare pe obrazul luminos. Ciudată şi 
parcă lipsită de putere. Lui Eminescu îi aminti joaca 
fâlfâirilor străvezii de aburi, în dimineţile rourate de 
primăvară. Tot aşa, înainte de a ajunge în soare, diafan se 
destramă, plutesc, se topesc. Albastrul e încă mai albastru 
şi seninul încă mai desăvârşit. 

Omul cu ţigara de foi se îndreptă în capul oaselor pe 
bancheta de catifea roşie şi hohoti, cuprins de-o veselie fără 
pricină. Apoi, scuturându-şi scrumul şi răsucindu-se spre 
Eminescu, vorbi cu o politeţe de cea mai curată tradiţie 
austriacă: 

— Domnule poet, n-aş fi permis amicului şi întrucâtva 
nepotului meu William, să procedeze în acest fel, dacă noi 
n-am fi cunoştinţe mai vechi, deşi nu ne-a prezentat nimeni 
niciodată... Am o bună... o prea bună, o obsedantă 
memorie. Aşa că nu mă înşel... 

— De data aceasta, totuşi vă înşelaţi... zâmbi Eminescu, 
plimbându-şi cartea de sub un braţ sub celălalt. 

Fusese gata de plecare. Neobişnuita pereche nu putea 
lăsa însă rece un cititor al lui Hoffmann, Jean Paul, 
Theophile Gautier şi Novalis, când îl osteneau tomurile lui 
Kant şi ale magistrului din Franckfurt; însuşi el plăsmuitor 


de fantastice peripeții în caietele încredințate sertarului: 
Cezara, Sărmanul Dionis... 

Omul cu ţigara de foi nu luă aminte la întrerupere. 

Urmă: 

— .„..nu mă înşel, când afirm că ne-am văzut la ceaiurile 
ilustrei noastre Frederica Bognar! Fă-ne plăcerea să rămâi 
câteva clipe... Să reparăm acum ceea ce-a neglijat 
amfitrioana noastră la bâlciurile sale de miercuri... 

Întinzând mâna, îşi spuse numele. 

Pseudonimul unui temut şi muşcător critic al timpului, cu 
adaosul adevăratului nume, dintr-o veche tulpină a 
markgrafilor carintieni. 

— Aşadar îl cunoşteai pe domnul şi nu mi-ai spus nimic? 
întrebă cu glas de dojană tânărul. 

— Cunoşteam? ... E un fel de-a vorbi, William! Am să te 
duc odată şi la ceaiurile faimoasei doamne Bognar şi ai să 
înţelegi ce înseamnă a cunoaşte pe cineva în acest Prater al 
vanităţilor... Printre atâtea mutre de cabotini şi filfizoni, de 
gloabe nărăvaşe şi bătrâne ale tuturor artelor, mi s-au oprit 
ochii la domnul... Nu părea de acolo. Am întrebat. Frederica 
mi-a răspuns că e un tânăr poet moldav... Am dorit să-l 
cunosc... Când Frederica m-a luat de braţ să ne prezinte, 
domnul poet dispăruse. Dar figura mi-a rămas în această 
mizerabilă memorie care depozitează, depozitează, 
depozitează ca ghebul cămilei... 

Criticul din obârşie de markgrafi, îşi strivi ţigara în 
scrumelniţă şi îndepărtă foaia cu desenul, s-o examineze 
micşorând ochii de presbit. 

Strâmbă din buzele rase şi uscăţive, rostind: 

— Corect. Prea corect! ... Exasperant de corect! Fericită 
mediocritate, iubite William... Şi dulce, dulce! ... Tu le aduci 
toate la tine, suave estet... 

— Îngăduie-i şi domnului să-şi spună părerea. E mai în 
drept... 

Omul cu faţa palid-verzuie şi cu părul adus în corniţe de 
idei, râse răutăcios: 


— Ce laş eşti, Will! ... Apelezi la părerea cuiva silit să fie 
politicos, numai pentru a nu auzi adevărul dintr-o gură care 
n-are de ce să te cruţe... Desenul tău, vrednic de cofeturile 
domnişoarelor de pension - ştii? cuibul şi rândunica de 
zaharicale pictate pe porțelan! - desenul acesta nu merită 
nici o discuţie şi nici o opinie. Pentru buna idee a domnului 
Eminescu despre tine, iată ce fac! ... 

Rupse hârtia în două, în patru, în opt. 

Vântură apoi pătrăţelele albe, din palmă, lăsându-le să 
cadă una câte una în ceaşca deşartă de cafea. Făcu semnul 
crucii deasupra ca un preot catolic peste ţărna unui 
mormânt, cu o solemnitate încărcată de umor. 

Astfel, Eminescu n-avu parte să-şi vadă chipul zugrăvit de 
seraficul estet. Urmări în schimb pe obrazul luminos, 
aceeaşi înnourare îndată risipită. 

Stranie pereche! Acum îşi amintea şi figura muşcătorului 
şi temutului critic, la ceaiurile doamnei Frederica Bognar. Îl 
întrevăzuse o singură dată, împresurat de spinări 
încovoiate care-l astupau vederii depline. I-au rămas în ochi 
numai corniţele de ied şi în urechi un răsunet aspru de râs, 
crâşcâind ca sticla pisată sub talpă. Că îl observase la 
rându-i, pe el, pitulat într-un ungher discret, îi părea de 
mirare şi era o dovadă că privirea nepăsătoare şi rece în 
aparenţă, ştia să iscodească dincolo de linguşitoarele mutre 
câte îi dădeau asalt. 

Mai ştia această privire să străbată pare-se şi-n gânduri, 
căci omul vorbi: 

— Ce stranie pereche! Nu? Aşa e că această întrebare te 
munceşte acum, tinere şi timid poet? ... 

— De ce-aş minţi? ... mărturisi Eminescu, fermecat de 
simplitatea cu care se lega cunoştinţa lor, aidoma cu 
romanticele întâlniri din plăsmuirile sale închise în saltar, 
din cărţile lui Hoffmann, Jean Paul, Novalis. 

— Dar ce admirabil contrast! Aceasta n-o adaogi? ... 

— Cam greu! ... Firea oamenilor n-o pătrunzi nici după 
luni şi ani de zile, nici chiar când ai stat zilnic în apropierea 


lor. Ce părere mi-aş putea face oare, fără greş, numai după 
câteva clipe de cunoştinţă? ... Impresiile sunt amăgitoare... 
Nu dau crezământ aşa zişilor fizionomişti, care hotărăsc 
asupra unui om fără să mai şovăiască, după ce-şi 
închipuiesc c-au cetit într-o figură ca prezicătorii în drojdia 
de cafea... 

— A, nu! Dă-mi voie să rectific. Eu aş spune: ca pe-o 
hartă... După ce-au cetit într-o figură ca pe-o hartă, nu ca în 
drojdia de cafea! În aceşti fizionomişti eu însă cred. Ba 
chiar mă prenumăr oarecum în tagma lor. Aşa se explică de 
ce am rupt cu atâta fără de milă desenul acestui fericit amic 
şi nepot; eram să zic: acestui fericit animal, William... Ţi-a 
zugrăvit un chip dulce, dulce şi efeminat... N-a luat aminte 
că figura dumitale e tăiată orizontal, în două părţi 
distincte... Fruntea, ochii, tâmplele; aparţin unei lumi... 
Buzele şi bărbia, alteia... Lumea gândurilor, lumea 
metafizică, transcendentală - şi lumea terestră, a cărnii... 
N-a ştiut să deosebească aceasta şi să afle, dacă se poate 
spune, cheia expresiei dumitale. Poate cheia destinului 
dumitale! El reduce totul la chipul şi asemănarea sa, de-o 
scandaloasă, de-o angelică şi sterilă armonie. 

Tânărul estet zâmbi suav, fără a se întrista prea mult de 
asprele păreri ale criticului. 

— E a suta oară când mi-o spui într-o lună, uncle Gaspard! 

— Fiindcă e a suta oară când o constat şi o verific, dragă 
nepoate Will! ... 

Apoi, adresându-se din nou, lui Eminescu: 

— La întrebarea pe care nu ne-ai pus-o, dar pe care am 
ghicit-o, am rămas datori amândoi un răspuns. Şinue 
numai o singură întrebare. Două sau trei, derivând una din 
alta. Ce stranie pereche! Ce căutăm împreună? Şi ce 
căutăm împreună aici, într-o cafenea unde la ora aceasta 
dumneata erai singurul client? ... 

— N-am curiozităţi de agent polițienesc... protestă Mihai 
Eminescu. 

Temutul critic îl întrerupse zâmbind: 


— De ce curiozitate neapărat de agent polițienesc? 
Curiozitatea e în firea omenească, fără nimic suspect. La 
unii mai discretă, la alţii mai făţişă şi nestăpânită. Atât şi 
nimic mai mult! Eu cred că atunci când încetează 
curiozitatea, încetează şi viaţa, interesul pentru tot ce ne 
înconjoară. Permite-mi deci să-ţi satisfac această curiozitate 
pe care n-aş numi-o de agent polițienesc. O lămurire ne 
serveşte pe tustrei, pentru a ne cunoaşte mai bine şi pentru 
a prefața o conversaţie care o presimt că nu va fi banală... 
Amicul şi aproximativ nepotul meu Will, vienez după mamă 
şi englez după tată, estet englez după aspirații, mi-a căzut 
pe cap de-o lună aci, să-i fiu călăuză în Viena, unde a venit 
întâia oară... adus de vocea sângelui matern, precum are 
pretenţia s-o spună... Ca atare, în calitate de îndepărtat, 
dar binevoitor unchi, caut să mă achit cât mai onorabil de 
această misiune. Am luat Viena orizontal, pe cartiere. Şi 
vertical, pe categorii sociale... Astăzi expediţia noastră are 
ţintă spre Dobling, să vadă casa lui Beethoven, din 
Pfarrplatz şi mizeria de bust în care Fernkorn a vulgarizat 
una din cele mai tragice figuri ale tuturor timpurilor. 
Popasul la această cafenea era deci pentru atmosferă... 
Dacă admitem că un om atât de fericit ca ăst animal de Will, 
poate fi permeabil la vreo atmosferă... 

— Sunt. Vreau să fiu! afirmă estetul de neam 
angloaustriac. 

Criticul hohoti înveselit: 

— Că vrei să fii, te cred! A şi izbuti însă să fii cu adevărat e 
cu totul altceva... Natura te-a făcut prea fericit şi armonic, 
ca să mai fii şi sensibil la o atmosferă, să scoţi un accent de 
adâncime. Când va muşca viaţa din tine, poate atunci da! ... 
Dar nu văd cum va izbuti... De unde să te înceapă? ... 

— Îmi pare ciudat! rosti Eminescu. Îmi pare ciudat că 
dumneata îi găseşti domnului ca o vină, în faptul că natura 
l-a privilegiat cu o fire armonică... ba chiar fericită. 

— Nu „ba chiar fericită”... Ci chiar foarte fericită! Ce-i 
lipseşte? Un animal superb! ... Tinerețe! Nume! Avere! 


Sănătate de fier sub acest aspect de fragilitate... 
Inteligență! Educaţie în cele ale artei şi gust instinctiv 
pentru artă. Mult! Tot! Prea mult! ... Te plângi de ceva, 
Will? 

Tânărul zâmbi în aura lui luminoasă: 

— De ceva mă plâng, uncle Gaspard. Mă plâng de mine. 
Mă tem că prea desăvârşita mea fericire să nu asmuţă 
împotrivă-mi mânia zeilor şi să mă pedepsească, ştiu eu? cu 
o ispăşire cumplită... Poate moartea... Poate viaţa... 

— Poate viaţa! ... repetă enigmatic criticul cu părul răsucit 
în corniţe de ied. Poate viaţa. Fiindcă moartea cea mai 
teribilă, nu-ţi poate rezerva un infern şi o ispăşire mai 
teribilă decât viaţa. Acolo te aşteaptă ispăşirea cea mai 
cumplită şi infernul cel mai odios, pe lângă care infernul lui 
Dante e o prăvălioară de cofeturi leşinate la gust şi culoare, 
ca unele cofetărioare vieneze. Ţi-am mai spus-o de atâtea 
ori, dragul meu Will! ... 

Rosti cuvintele, se întoarse spre dânsul şi apoi a întrebat 
după o pauză: 

— Şi încolo, nimic? 

— Nimic. 

— Atunci am dreptate să consider fericirea ta ca un stig- 
mat. Un stigmat al sterilităţii. Lăuntric nu te munceşte 
nimic... Cânţi la clavir fără nici un cusur. Versurile tale sunt 
mai bune decât ale multor poeţi cu renume din Anglia ta. 
Desenezi şi pictezi cu o indiscutabilă fineţe, lăsând la o 
parte mica neplăcere pe care ţi-am făcut-o astăzi, 
exagerând cu premeditare, fiindcă-ţi pot spune acum că 
desenul nu era chiar atât de mediocru... Nu era chiar de 
diletant... Şi totuşi ceva lipseşte... La toate mai este nevoie 
de o singură picătură amară. Picătura vieţii trăită cum o 
trăim toţi... Aceasta nu se prinde de tine. Nici mâhnirea ta 
n-are durată... O umbră! A trecut! ... Revii la scandaloasa 
seninătate, fiindcă nimic nu-ţi rezistă... Dragul meu estet, 
creaţia cere suferinţă! Nu-i o joacă! ... Nu-i o perfecţie în 
vid, fiindcă se rezumă la aplicarea în vid a unor anumite 


reguli învăţate sau instinctiv însuşite... Nu, domnule 
Eminescu? 

Poetul privi visător, în gol. 

Îi plăcea această tovărăşie în care el avusese atât de puţin 
cuvânt până acum. Îi plăcea, fiindcă era altceva, decât 
voroavele cu fârtaţii din totdeauna. Şi încă o dată se simţea 
în aceeaşi vreme vinovat faţă de dânşii, ca pentru o neloială 
trădare, lepădându-se aşa de grabnic de toţi, fie şi numai 
pentru un ceas. 

— Nu? stărui criticul, aprinzând altă ţigară groasă şi 
neslăbindu-l din ochi, ca şi cum răspunsul unui tinerel poet 
moldav ar fi avut o deosebită însemnătate în judecata unui 
atât de mare şi de temut personagiu. 

Eminescu scoase din buzunar pachetul de tutun pe 
drojdie, să-şi răsucească şi el o ţigăruică subţire. William se 
grăbi să-i ofere port-ţigaretul de baga deschis, cu ţigări 
aurite la capăt. 

După întâiul fum, Eminescu răspunse încet, cumpănindu-şi 
cuvintele, căutându-le: 

— Cred că, înainte de toate, o operă de artă, oricare ar fi 
ea, tablou, statuie, poem, simfonie, cere în afară de geniu 
ori măcar de talent, cere şi multă răbdare... Trudă şi timp. 
Ca perla care se naşte şi creşte pe încetul... 

— Just! încuviinţă criticul. Numai că ai omis ceva. Perla ia 
naştere dintr-o mică rană, o mică suferinţă, o portiţă 
deschisă în carapacea scoicii... Firul de nisip care s-a 
infiltrat şi a zgâriat o parte sensibilă de sub sideful 
carapacei. Cel puţin aşa pretinde ştiinţa până la proba 
contrarie. Şi chiar dacă proba contrară ar dovedi altceva, 
eu aş respinge-o. Ţin la versiunea care răspunde ideii mele. 

— Cam arbitrar! ... observă estetul cu haine albastre şi cu 
păr de aur moale, purtând ochii de la unul la altul. Dumitale 
nu ţi se pare, domnule Eminescu? De ce neapărat o 
suferinţă, un dezechilibru organic, o tară la temelia unei 
creaţii? ... Arta nu trebuieşte să rămână mereu în înălțimile 
pure şi reci? ... 


Eminescu rosti zâmbind: 

— Unde sunt înălţimi, se află întotdeauna pe aproape şi 
prăpăstii! ... E vorba deci de o cale pe marginea 
prăpăstiilor în care să privească şi la care să ia aminte. 

Criticul cu răsucite corniţe de ied, întări cu o deplină 
satisfacţie: 

— Bine spus! Suntem de perfect acord, domnule şi tinere 
poet. Ai pus degetul pe rană... 

— Atunci olimpicul Goethe? ... întrebă William. 

— Lasă-l pe olimpicul Goethe! Un om care se închină 
dimineaţa înaintea unei statui a lui Jupiter, care se leapădă 
de creştinism pentru această monstruoasă şi ridicolă 
idolatrie, se cuvine judecat cu mai multă severitate de cum 
o facem cu toţii. Un om care şi-a permis această stupidă 
mărturisire, stupidă şi plină de ifose: „Sunt patru lucruri pe 
lume pe care nu pot să le sufăr îndeopotrivă măsură: 
tutunul, clopotele, ploşniţele şi creştinismul”. Creştinism şi 
ploşniţe? ... Clopote şi tutun? ... Nu-i semn acesta că i se 
urcase spre bătrâneţe Olimpul la cap? ... Sau mai degrabă o 
afectare? Un greoi şi pedant paradox, lipsit de haz, fiindcă, 
din păcate, Goethe nu ştia şi nu putea să râdă; s-a născut 
lipsit de-o strună! ... Acesta a fost omul. Această lipsă de 
sensibilitate, aceste profesii de credinţă rigide, pedante, 
opace, pot să-ţi explice de ce a rămas insensibil la geniul şi 
soarta lui Holderlin, a cărui poezie era melodie de 
privighetoare într-o noapte fără nădejdea zorilor; de ce a 
rămas nesimţitor la geniul şi soarta lui Beethoven, fiindcă 
tocmai spre casa înfiorătoarei lui singurătăţi plecaserăm 
amândoi... A înţelege, înseamnă a egala - a spus Rafael. Pe 
Beethoven n-a fost capabil să-l înţeleagă excelenţa-sa 
consilierul intim, lohann Wolfgang von Goethe, pentru 
simplul motiv că nu-l putea egala în patetica sa luptă cu 
stihiile... Îl privea şi-l asculta prea din Olimp... Dintr-un 
Olimp de altfel destul de ridicol, de la Weimar: de curte şi 
curteni pe calapodul vanităţii sale... 

— Şi totuşi a scris Faust... 


Întreruperea au rostit-o într-un singur glas, atât Eminescu 
precum şi seraficul estet. 

— Şi totuşi a scris Faust! ... recunoscu vorbitorul cu un fel 
de regret parcă: aceasta n-o pot nega, deşi mă 
contrariază... Dar e locul să vă întreb: îl iubiţi, îl admiraţi, 
atât de mult pe acest Faust? 

Ochii vineţi, din hrubele orbitelor, se îndreptaseră asupra 
lui Eminescu. 

Se vădea că de la el aşteptau un răspuns, nu de la fericitul 
muritor copleşit de zei cu o serafică armonie, cu avere, cu 
nume şi o prea scandaloasă seninătate. Eminescu vorbi cu 
aceeaşi cumpănită căutare a cuvintelor. 

— Îl admir şi îl iubesc, mai întâi fiindcă răspunde la 
înclinările mele pentru filosofia budistă. 

— Curios! înălţă sprincenile ascuţite criticul, la auzul 
acestei paradoxale afirmaţii. 

Ucenicul lui Schopenhauer rosti cu tărie, însufleţindu-se: 
— Curios, dar nu din cale afară! ... Cel puţin aşa găseşte 
mintea mea de student şi încă de ausserordentlicher Horer, 

adică de student neisprăvit... îmi adun spicuirile lecturilor 
în-tr-un Fragmentarium. Nu-s acolo gânduri prea 
cutezătoare şi nici numai ale mele... Păreri de ale unora şi 
ale altora, cântărite, strecurate prin ciurul judecății mele de 
june. Şi am acolo o însemnare, pe marginea unui foileton 
dintr-o gazetă franţuzească. Mă împacă îndestul cu mine 
însumi şi cu germanii de după Sedan, care nu mai sunt 
aceiaşi ai lui Goethe, ai lui Schiller sau Wieland... 

— Aprobat! Însă să ne întoarcem la Faust şi la budismul 
dumitale... 

— Să ne întoarcem la Faust... Întreg destinul lui Faust îl 
împinge spre abis şi el merge spre abis - nu ca Oreste, 
fiindcă aşa ordonă fatalitatea, nu ca Hamlet, fiindcă aşa-i 
place hazardului - ci fiindcă nu-i chip să meargă altfel şi 
fiindcă mai este ceva dincolo de acest abis. Un ceva, care e 
însăşi raţiunea lui Faust... O căutare, un ţel, o explicare... 
lar de cealaltă parte, cu totul de cealaltă parte stă drama 


Indiei. În această dramă, solitarul Buda e singurul 
personagiu. Nirvana e singurul deznodământ. În ochii 
Indiei, conflictul forţelor din univers este un mers către 
neant. Toată literatura şi filosofia indiană cată spre acelaşi 
neant. Limanul indian este un strigăt de regret aspirând 
către neant... Buda şi Faust îşi dau mâna în Germania. Ceea 
ce e vag şi latent în India, îmbracă în Germania un strai al 
ştiinţei şi un limbaj al raţiunei. Buda se culcă sub un arbore 
şi aşteaptă neantul. Faust nu-şi găseşte odihnă, scormonind 
şi căutând, fiindcă aparţine unei lumi care e stăpânită de 
patima cercetării, a muncii, de-un neastâmpăr al veacului, 
al unor alte culturi şi civilizaţii. Dar sfârşitul, 
deznodământul e pentru moment şi poate numai în 
aparenţă acelaşi... 

— Pesimist deznodământ! 

— Nu ştiu dacă e pesimist sau nu. Pentru moment însă îmi 
pare logic! De neînlăturat. De neînlocuit... Aceasta o pot 
spune cu încăpăţânarea mea de neofit, cât nu se răceşte 
încă şi nu mi-am verificat-o... 

Criticul muşcător şi temut, consimţi, cu râsul scrâşnind 
printre dinţi ca sticla pisată sub talpă: 

— Ha-ha! Scrşşş-scrşşş! ... Să mai spui că n-am drept să 
cred într-o artă, într-o ştiinţă, într-un instinct de 
fizionomist! ... Nici nu mă aşteptam la altceva, când mi-am 
oprit ochii la dumneata şi am dorit să te cunosc... deşi toate 
acestea au să treacă fără îndoială cu anii, domnule poet. E o 
criză a vârstei, a tinereţii, altoită pe o criză a epocii. (Pe 
urmă, întorcându-se spre nepot:) iată, iubite Will, ce poţi 
întâlni într-o somnoroasă cafenea din Viena noastră! Ziua 
de astăzi n-ai pierdut-o... 

— Nu înseamnă aceasta însă că renunţăm la casa lui 
Beethoven? 

— Fireşte că nu! ... Dacă domnul poet şi budist Eminescu 
se îndură să-şi părăsească pentru câteva ceasuri cursurile 
de filosofie şi versurile, îl rog să primească invitaţia 
noastră... Ne va face plăcerea, să ne însoţească. Vom prânzi 


pe undeva, pe aproape... Sunt oarecare mici şi încântătoare 
restaurante de cartier, aici sau la Dobling. Vom rămâne toţi 
cu o amintire rară, dintr-o Vienă pe care n-o cunosc 
obişnuiţii invitaţi de la ceaiurile doamnei Bognar... Căci 
trebuie să-ţi mărturisesc acum, domnule Eminescu, o 
slăbiciune a mea... În genere fug de această lume uscată şi 
sfârşită. Caut tinereţea cu un nesaţiu de vampir, pentru 
sângele ei cald şi proaspăt... Nu te speria... N-o caut pentru 
demonice scopuri... Nimic mai simplu. Îmi primeneşte şi 
mie un creier bătrân, o inimă de iască... Mă întoarce la o 
tinereţe pe care de mult am pierdut-o... Nirvana budică, 
Faust, conflictul orient şi occident, problema geniului, 
drama geniului pe pământ, m-au pasionat şi pe mine 
cândva, la anii pe care-i aveţi acum. 

— Şi dumneata le-ai rezolvat pe toate? întrebă poetul 
moldav. 

— O nu! Le-am lăsat pe toate în suspensie să aştepte. 
Mereu le amân. Le rezolvă viaţa plină de contradicții. Le 
rezolvă când într-un fel, când în altul, de la caz la caz... 
Nirvana? M-a ademenit şi pe mine cândva Nirvana budică şi 
Nirvana lui Schopenhauer... Pe urmă m-am lămurit. Opium, 
haşiş importat din Orient de pesimistul Schopenhauer 
pentru a adormi conştiinţa noastră neliniştită, activă, 
torturată. Dar această conştiinţă neliniştită, activă, 
torturată, nu se zbuciumă în vid. E cauză şi efect a unei 
crize de creştere, de creaţie. Făureşte o lume nouă în toate 
durerile facerii. Progres tehnic. Adaptare la progresul 
tehnic. Capitalism, contradicţiile capitalismului, proletariat. 
Luptă, care abia începe... Ce să caute Nirvana în această 
luptă? Opiul, haşişul? consolarea sclavilor? paralizarea 
sclavilor? ... Judecat sub unghiul acesta istoric, 
Schopenhauer cu toată filosofia şi Nirvana sa e un mare 
vinovat şi complice, un otrăvitor de cugete. Istoria n-are să-l 
ierte. 

Tânărul poet moldav a vrut să-şi apere magistrul; dar 
bătrânul critic vienez ceru plata, zâmbind: 


— Avem timp destul! Deocamdată să ne strămutăm sediul 
tribunalului istoric aiurea, unde cunosc eu un vin care ne 
dispensează de Nirvana lui Schopenhauer, fie la el, acolo! 

Strămutându-se într-un tihnit birt, la, Dobling, tustrei au 
întârziat astfel, furaţi de încântarea unor discuţii unde 
întâia oară Mihai Eminescu îşi dădea în deplin vileag fructul 
lecturilor din atâtea nopţi. 

Nu erau nici prietenii de la Troidl cu cetaniile lor puţine şi 
cu judecăţile lor dibuielnice; nici Slavici cu mintea înceată 
de fecior al unei chibzuite gospodine, orânduindu-şi ideile 
ca ulcelele într-o poliţă de cămară; nici Iacob Negruzzi 
oaspele trecător al Vienei, cu năravul de a pospăi 
fluşturatec cugetările mai adânci, trecând repede la stihuri 
glumeţe şi adeseori de-un haz îndoielnic. 

Cunoscuţii de la Goldenes Lamm păreau desprinşi din 
lumea altui tărâm. 

Poetul îi asemuia cu personagiile născocirilor sale, înrudite 
de aproape şi de mirare că-şi au locul în viaţa de aievea. 
Frumuseţea aeriană a tânărului cu ochii albaştri şi cu părul 
moale, bălai, temându-se de atâta fericire, îl atrăgeau ca o 
altă pereche a sa, ca un frate părelnic, în care firea s-a 
desfătat punând cu dărnicie tot ce-a uitat să-i sortească. O 
mare împăcare şi armonie, îndestulări apărându-l de grija 
goanei după o piţulă, seninul din ochi... Iar criticul cu 
răsucite ciufuri de păr ca secerea corniţelor de ied, îl aţâţa 
cu vorbirea-i ciudată, când înălțându-se şi plutind în zările 
limpezi ale abstracţiilor, când lunecând afund în negre şi 
urâte peşteri ale sufletului omenesc cutreierat de stihii, 
pentru ca îndată să se înduioşeze de-un destin şi să-l 
pecetluiască, neaşteptat, cu surâsul său în scrâşnet de sticlă 
pisată. 

— Ascultaţi! ... cuvântă într-o vreme, depărtând paharul şi 
privind pe rând la Eminescu şi la nepotul estet, William. Am 
să vă istorisesc o mică întâmplare, cu morala respectivă, 
cetită de curând într-un uvragiu al unui francez. Ţi-o 
recomand s-o comentezi în al dumitale Fragmentarium, 


domnule ausserordentlicher Horer... Preţuieşte măcar tot 
atât cât un curs de morală şi o să vă lămurească de ce încă 
nu ne înţelegem... Spune istorioara mea că într-o zi de 
început de an, cu precizare, la 1 ianuarie 1815, era mare 
recepţie la palatul Tuilleries... Pe pereţii sălii de recepţie se 
aflau atârnate capodoperele lui Michel-Angelo, Angelico şi 
Rafael. Măreţi, superbi şi îmblânziţi pentru o zi, treceau, 
veneau şi vorbeau acei mareşali cu chi-puri de bronz care 
au biruit Europa... Printre dânşii strălucea de-o sumbră 
lumină figura cezariană şi teribilă a lui Napoleon. Se 
discuta; iar aceea ce se discuta între aceşti oameni era în- 
săşi soarta lumii. Pe-un covor, un minunat covor ţesut cu 
mânele delicate ale Artei, înconjurat de minunăţiile din 
care-şi făcea jucării, copilul împăratului stătea pe jumătate 
culcat... Femei ale căror rubine şi nestimate scânteiau ca 
stelele, regine aşezate în nouri de dantele, fecioare de-o 
graţie copilărească, ascultau ori se desfătau alintând 
creştetul micului principe - acel pe care toţi îl numeau 
„regele Romei”... Printr-un mizerabil contrast, cu aceste 
splendori, se zărea pe fereastră, afară, un grup mizerabil 
de oropsiţi. Erau copiii rufoşi şi nespălaţi ai glotimii care se 
jucau şi ei în felul lor şi în lumea lor, tăvălindu-se în noroiul 
străzii, oribilul noroi al Parisului. Regele Romei era trist, 
îngândurat, nemulţumit... Se apăra de orice dezmierdare şi 
părea mistuit de-un rău ascuns. Împăratul se apropie, 
întrebând: 

— Ce ai tu. Copile? 

— Toate acestea mă plictisesc! spuse copilul, arătând cu 
un gest statuile, tablourile, capodoperele care împodobeau 
salonul. 

— Toate acestea reprezintă Arta! ... rosti Napoleon. 

— Toţi aceştia mă plictisesc! repetă copilul, arătând 
oamenii de stat şi generalii, făcând fără îndoială aluzie la 
discuţiile prea grave pentru el. La măreţele lor planuri de 
bătălii, la ideile lor de care atârna soarta lumii. 


— Toate acestea înseamnă Geniul şi Gloria! spuse 
împăratul. 

— Toate acestea mă plictisesc... repetă a treia oară copilul, 
arătând încântătorul cerc al femeilor care-l înconjurau. 

— Toate acestea înfăţişează Frumuseţea... Ce vrei tu, 
nesăţiosule ambițios? făcu atunci atotputernicul împărat, 
plecându-se spre chipul bălai şi chinuit de-o necunoscută 
dorinţă. 

— Tată. Spuse copilul întinzând mânuşiţa către fereastră, 
tată, aş vrea şi eu să mă duc şi să mă tăvălesc în frumuseţea 
asta de glod! 

— Ha-ha! Scrşşş-scr...! hohoti omul cu răsucite ciufuri de 
păr, asemenea corniţelor de ied. Aţi înţeles-o aceasta? „Je 
voudrais, moi aussi, aller me rouler dans cette belle boue!” 
lată secretul mizeriei şi totuşi al veşnicei noastre firi 
omeneşti. În mijlocul splendorilor, vine o clipă când ne 
plictisesc toate, ne cheamă noroiul... Nostalgia tinei... Şi 
după ce ai trecut pe acolo, după ce te-ai tăvălit, vine 
mustrarea de cu-get sau ispăşirea... Aceasta-ţi scoate 
accente, dacă ţi-a mai rămas sunet şi strune în gâtlej 
precum accentele patetice. Câţi mari poeţi nu datoresc oare 
cele mai sfâşietoare accente ale creaţiei lor, tocmai 
remuşcărilor sau cel puţin răscumpărărilor faţă de ei înşişi, 
după ce s-au tăvălit în tină? Lăsând anticii la o parte... 
numai recapitulează puţin! Francois Villon... Lackiştii voştri 
în cea mai mare parte: sclavul opiului Coleridge şi celălalt 
opioman Thomas de Quincey... Treci mai departe, la alţii cu 
nostaigia altor noroaie... Sclavul vinului, Hoffmann, şi 
sclavul alcoolului, Edgar Allan Poe... Byron, sclavul vanităţii 
donjuaneşti, târât până la incest... Baudelaire... alţii, care 
sunt contemporani cu noi şi nu şi-au găsit încă accentul 
menit să-i imortalizeze. Cine-i mai ştie încă pe toţi? Încă... 
Astăzi îi ignorăm; mâine vor figura în antologii, după ce 
prezentul deocamdată le rezervă numai ipocrita sancţiune 
a oprobriului public şi bulele de excomunicare. Pe lângă 
multele vămi pe care ţi le cere să le plăteşti arta, gloria şi 


imortalitatea, nu o dată se întâmplă a se prenumăra şi 
aceasta - vama tinei, care te umanizează printr-o dramă 
personală - tinere şi suav estet! Ia aminte! Nu justific. 
Constat! 

— Odios! protestă tânărul cu ochi albaştri şi senini, 
cutremurându-se ca de-o spurcată atingere. Vama tinei! 
Nostalgia tinei! ... Odios! ... 

— Hi-hi! Scrşşş-scrşşş! Odios, dar fatal, seraficule estet, în 
această lume aşa de strâmb construită, cu victime de atâtea 
soiuri. Hi-hi! Scrşşş-scrşşş! ... Care din noi n-am spus-o, ori 
nu vom spune-o o dată? ... „Je voudrais, moi aussi, aller me 
rouler dans cette belle boue!” 

După ce-a isprăvit râsul scrâşnit, şi-a plimbat privirea 
stăruitor de la chipul lui Eminescu, la chipul seraficului 
estet; mai întâi la frunte şi ochi, mai apoi la cealaltă 
jumătate a figurii, de la nări în jos, păstrându-şi pentru sine, 
un gând, o cetire, o descifrare. Fără voie, Eminescu a dus 
palma la gură, acoperind buzele cu o pavăză prea târzie. 

Se simţi nemulţămit de această fereală străină de firea sa. 
Îşi coborî repede mâna, apucând paharul şi golindu-l până 
la fund. 

— Ciudat şi crunt mai judeci dumneata omenirea! spuse. 
Ca să mă mai învinuieşti tot pe mine de pesimism... 

— N-o judec... O văd! Trist şi cu milă, îi văd aşa cum sunt, 
pe sărmanii oameni în strâmba alcătuire a lumii, de oameni 
făcută. De-o fi să ne mai întâlnim peste zece ani, nu mai 
mult, atunci vom vorbi altfel. Şi altfel ne vom înţelege... 
Acum m-am luat cu povestea paradisurilor şi infernelor 
artificiale, a ispăşirilor şi a perlelor din scoică; iar povestea 
aceasta mi-a falsificat gândul. Am scăpat din vedere tocmai 
ceea ce era mai însemnat. [ărână, huma, lutul, tina erau 
una. Erau pentru tine, William, care trăieşti într-o 
atmosferă prea eterată de seră sau de laborator! Uitam 
drama cea mare a geniului adevărat, suferinţa creaţiei... 

— Tocmai! încuviinţă Mihai Eminescu. Îl mistuie ca o 
osândă propriul său geniu. Nu poate fi fericit; nici nu poate 


ferici pe cei din jurul său. 

Răsucind paharul gol între degete, criticul vienez a rostit 
îngândurat: 

— Nu e o concluzie nouă, dacă se poate numi o concluzie. 
A afirmat-o şi Balzac, el după o amară suferinţă personală şi 
a formulat-o în La Recherche de l'Absolu, cam cu aceste 
cuvinte: „Un om mare nu are drept nici la femeie, nici la 
copii. Mergi singur pe căile mizeriei tale de creator! Căile 
nu-s cele ale tuturora. Aparţii lumii; nu eşti capabil să 
aparţii nici unei femei, nici unei familii. Pustieşti totul în 
jurul tău, cum nu se încălzeşte nimic să crească la rădăcina 
şi la umbra arborilor uriaşi.” Nu garantez fidelitatea 
textului. Ideea însă e aceasta. Geniul e singuratec şi 
nefericit în singurătatea lui... Dar se poate generaliza? 
Poftim! De acord, până la un punct. Geniul creator e 
devorat de propria sa creaţie. E atât de absorbit, încât nu 
mai are răgaz şi disponibil sufletesc să mai mediteze la o 
altfel de fericire pământească, nici pentru sine, nici pentru 
cei din jur: iubită, soţie, copii... Îi ajunge suprema fericire a 
creaţiei. Dar ceva lipseşte totuşi în această idee, chiar dacă 
ar conţine un sâmbure de adevăr. 

— Şi nu conţine? întrebă Mihai Eminescu. 

— Un sâmbure. Orice om, angajat într-o luptă, aparţine în 
primul rând luptei, fie geniu, fie nu. Iar creaţia este şi ea o 
luptă. Ba încă, ce luptă! Deci, până aici să admitem că un 
creator, mai ales un mare creator, nu se poate bucura de 
fericirea muritorilor de rând, fiindcă suprema lui fericire i-o 
dă creaţia. Însă aici se ascunde şi un sofism al lumii în care 
trăim. Un sofism ipocrit... geniu, ce să-i faci? Cine-i de vină 
dacă nu se poate împărtăşi din fericirile tuturora? Îl va 
răsplăti posteritatea! ... Pentru un poem merge. Pentru 
realitatea de toată ziua, faptele se prezintă sub altă lumină, 
cu un mic dar decisiv amănunt, pe care ipocrizia lumii 
noastre se preface a-l uita. 

Mihai Eminescu, stărui: 

— Anume? 


— Anume, acest mic dar decisiv amănunt! Altfel va scrie 
un geniu flămând şi chinuit de problemele existenţei de 
toată ziua! Altfel, unul care nu cunoaşte ce-i foamea şi ce-s 
aceste griji! Altfel va scrie, va picta, va sculpta, va compune 
o simfonie unul; altfel, celălalt, cu altă pecete în însăşi opera 
creată. Altfel a scris un Cervantes, un Shakespeare, un 
Balzac, altfel scrie acum un Dostoievski - şi altfel, cu totul 
altfel un Goethe, un Byron, un Victor Hugo. Aici e 
deosebirea cea mare, fundamentală. Soarta geniului şi a 
creaţiei sale nu depinde oare şi de condiţia umană a 
creatorului? Nu depinde de vitregia societăţii 
contemporane lui? Nu depinde şi de chirie, şi de restaurant, 
şi de pâinea cea de toate zilele? Din această pricină, multe 
opere nu rămân oare pentru totdeauna pierdute, şi multe 
genii nu sucombă oare înainte de a da lumii, patriei lor, tot 
ce făgăduiau? Ioate nu lasă răni necicatrizate, care trec şi 
în operă pe vecie? Dumneavoastră nu aveţi poeţi fericiţi şi 
optimişti în creaţie, care n-au nevoie de consolarea şi de 
opiul, de haşişul Nirvanei? M-ar mira! ... 

Tânărul poet moldav se gândi la compatriotul său, Vasile 
Alecsandri, acel rege al poeziei, veşnic tânăr şi ferice, din 
Epigonii tipăriţi în cealaltă vară. Dar n-a răspuns la 
întrebare. 

Era prea încâlcit firul, ca să-l poată desrăsuci pentru ochii 
şi judecăţile unor străini. 

Zâmbind. Criticul vienez a clătinat din cap, semn că 
înţelese: 

— Mi-ai răspuns şi fără cuvinte. Nu te mai osteni! ... Să 
umplem ultimul rând de pahare, să le deşertăm şi să 
plecăm în micul nostru pelerinaj... 

Pe străzile tăcute, după ce s-au oprit la casa sumbră unde 
s-a mistuit geniul lui Beethoven într-o singurătate mai 
înfricoşătoare ca în mijlocul unui pustiu, călăuza celor doi 
tineri cu frunţile atât de îngemănate şi totuşi cu înfăţişarea 
atât de deosebită, a păşit multă vreme înaintea lor, cu ochii 
în pământ, fără să vorbească. 


Apoi s-a întors, privind cu duşmănie clădirile vinete, 
blajinii burghezi de pe uliţă, bătrânii în rocuri aduşi de 
spinare şi sprijiniți în baston cu o mână la spate, bătrânele 
cu coşniţe sub braţ, copiii hârjonindu-se în mijlocul străzii. 

— Înţelegeţi acum, de ce nu putea coborî până aici, 
olimpicul Goethe? Ce banal şi trivial decor pentru înălţimea- 
sa! Şi de altfel, cum s-ar fi putut apropia să întindă mâna 
unui om cum era Beethoven în ultimii ani, el, care n-a găsit 
de cuviinţă să calce până în casa unde Holderlin, cu mintea 
rătăcită, a fost adăpostit de-un milostiv dulgher, vreme de 
patruzeci de ani, la Tubingen. Cât îşi semna fumegoasele 
versuri de nebun, cu numele misterios, Scardanelli? Nu era 
mare deosebire între acest Scardanelli, care îşi uitase 
numele, şi între Beethoven din ultimii ani... Îi cunoaşteţi 
traiul? Îi bănuiţi cumva înfăţişarea şi tragedia de la sfârşitul 
vieţii? Mă uit cu spaimă la zidurile de aici şi de aici... Cu ură 
mă uit la moşnegii şi la babele acestea, care pe atunci erau 
copii. Căci fără îndoială făceau parte din alaiul ce-l 
întovărăşea pe Beethoven când ieşea din casă, să-l 
zburătăcească din urmă cu pietre şi să-i strige: Der Narr! 
Nebunul! ... Se ştie că aşa i-au fost anii lui de la sfârşitul 
vieţii... Trecea pe aceste uliţi mormăind singur, cântând, 
bătând măsura unei simfonii care se desfăşura în el... Fără 
pălărie în bătaia ploii, cu părul vâlvoi. Cu obrazul înverzit al 
beţivilor fără leac, cu straiele zdrenţuite şi îmbâcsite de 
colb... Deodată se oprea... Mâzgălea ceva pe-un carneţel de 
buzunar... Un semn numai de el ştiut şi numai de el 
înţeles... Băga carnetul în buzunar şi se depărta cu paşi 
răşchiraţi, gesticulând, ca un halucinat, urmărit de 
strigătele haimanalelor. Der Narr! Nebunul! ... lar când 
nebunul, la 1823, cu patru ani înainte de moarte, îi scria lui 
Goethe ca să-i obţină de la marele duce de Weimar o 
subscripţie de cincizeci de florini pentru tipărirea Liturghiei 
Solemne, olimpicul poet şi ministru, nici nu găsea de 
cuviinţă să răspundă... Să răspundă celui despre care 
marele şi omenosul său contemporan, Schubert, spunea 


atât de frumos şi just: „Mozart începe să fie înţeles, dar 
nimeni până acum, nu l-a înţeles bine pe Beethoven. Ar 
trebui pentru aceasta să ai multă inimă. Ar trebui de 
asemeni să fi cunoscut mai întâi ce înseamnă o mare 
nefericire”... Aceasta poţi s-o pricepi dumneata mai bine, 
domnule Eminescu... Acum sau în orice caz, nu prea târziu. 
Tu mai puţin, William. 

— De ce, eu mai puţin? 

— Simplă impresie de fizionomist! 

Coborâse amurgul. O înserare rece, cutreierată de vânt, 
cu foşnet de crengi uscate, cu zbor fâlfâit de păsări 
crepusculare. 

Treceau pe lângă o împrejmuire înaltă de zid, peste care 
se iveau numai vârfurile unor negri şi desfrunziţi arbori, 
bătrâni ca arborii din vechile cimitire. 

Călăuza lor, omul cu două ciufuri pe frunte ca două corniţe 
de ţap al satanei şi al vrăjilor rele, se opri locului. Măsură 
zidul de-a lungul, până la capătul străzii. Îl măsură de-a 
înaltul, până la crengile cu sunet de oseminte. 

Şi deodată vântul a stat. 

A stat şi legănarea ramurilor. 

O nefirească neclintire; parcă la un semn s-ar fi tras toată 
suflarea vieţii sorbită de-o pâlnie a vidului. Iar în această 
moartă tăcere, un strigăt spăimos, neomenesc, gemăt de 
fiară şi râset de huhurez a spintecat văzduhul. Pe urmă 
iarăşi s-a lăţit liniştea grea. 

A fost ca trecerea printre dânşii a unei iazme fără de 
nume, fără contur şi culoare; un duh al întunericului de 
care se înfricoşează copiii noaptea şi nu are fiinţă decât în 
nălucirea lor. 

— Urlet de câne! a spus estetul cu ochi de limpeziciunea 
fiordurilor. Ce minunat situat în această atmosferă, ca într-o 
tragedie elisabetiană! 

— 'Ţipăt de buhă! a spus Eminescu. Ca într-un basm cu 
strigoi, de-ale noastre româneşti... Cum îmi vine în minte şi- 
un stih: 


În numele sfântului Taci, s-auzi cum latră Căţelul 
pământului Sub crucea de piatră. 

— Urlet de câne! Ţipăt de buhă? ... De-ar fi numai atât, ce 
fericire! a rostit enigmatic călăuza lor. 

— E-o casă pustie... îşi dădu părerea William. 

— Poate un cimitir părăsit... crezu Eminescu. 

— Există pe lume, naivii mei tineri, există locuri mai 
sinistre decât o casă pustie şi decât un cimitir părăsit! 

— Dar la urma urmelor, ce este aici, uncle Gaspard? Pe 
unde-i intrarea? 

Omul strânse dintr-un singur umăr, cu un tic de bătrân 
uzat şi fără nimic diabolic: 

— Ce curiozitate şi ce nerăbdare cu totul deplasate pentru 
un estet! ... O locuinţă împrejmuită cu ziduri înalte şi cu 
intrare pe altă stradă... Nici un mister... 

— O cunoşti deci această locuinţă fără mister? stărui 
William. 

— Poate că da... Ţi-am spus că am avut odată un prieten al 
tinereţelor mele. Un trist şi nefericit prieten... Un poet din 
cei pe care istoria literară îi pomeneşte la o rubrică de a 
doua mână: - poeţi minori. Poeţi pe care eu îi preţuiesc câte 
o dată mai mult decât versificatorii cu amăgitoare şi 
clocotinde spumegări de ocean... Căci spuma nu înseamnă 
oceanul! Oceanul e în repaosul adâncimilor. Aşa era el... Cu 
acest, prieten melancolic şi profund, mi-am petrecut eu anii 
cei mai frumoşi ai tinereţii mele... Când nu eram şi mai ales 
când nu credeam că am s-ajung un moşneag răutăcios, cu 
rânjet în loc de râs, cu părul adus în corniţe demonice, ca să 
parodiez un Mefisto de operetă vieneză... Poate în dorul 
lui... În dorul acelor zile şi seri, vă caut eu pe voi, tinerii... 
Mă caut, îi caut pe noi cei doi de atunci, în voi... Aşa era el... 
Cu o voce caldă, potolită, adâncă... Şi pe urmă... Dar ce 
naiba mai voiesc eu cu aceste amintiri care nu vă pot spune 
nimic? Să ne vedem de drum... Ne-apucă noaptea... 

S-a scuturat de frig, îndepărtând cu mâna o amintire 
numai a lui. Se împliniseră doar ceva mai mult de douăzeci 


de ani, de când nu mai călcase această stradă. Ce puţin s-au 
schimbat toate! Îl cutremura drumul la întoarcere, când se 
închidea poarta de fier după el şi când rămânea în urmă 
zidul negru, cum îl înfiorase adineaori sinistrul strigăt, care 
nu era nici urlet de câine, nici țipăt de buhă. Altceva, încă 
mai plin de spaimă... Elo ştia. 

Pe lângă dânşii, atingând zidul, trecu o femeie în strai 
roşu, subţire, şi legănată, jucăuşă văpaie lunecând în 
amurg. A întors capul. A privit peste umăr. A încetinit pasul. 

— Mă duc să văd... vorbi William. lertaţi-mă! ... Vă ajung 
într-o clipă... 

Într-o clipă a fost lângă ea. Mergeau alături, pas în pas. Ea 
flacără subţire, săltândă, ca pâlpâirile de pe blestemate 
comori care rătăcesc mintea căutătorilor; el zvelt, cu 
mersul aerian, ca un privilegiat muritor scutit de legile de 
plumb ale gravitaţiei. Îndată, la colţul zidului, nu s-au mai 
văzut. 

Criticul muşcător şi bătrân, spuse încet, cu tristeţe, fără 
nici o rămăşiţă din râsul scrâşnit: 

— Ceea ce era de demonstrat şi a fost demonstrat mai 
repede decât credeam, tinere poet şi budist! ... Se putea 
oare să nu se tăvălească şi el, celesta făptură, puţin, măcar 
puţin, „dans cette belle boue”? ... Sărmanii oameni! 

— Nu-l aşteptăm? întrebă Eminescu... Poate l-a mânat 
numai o simplă curiozitate... Un alt fel de a cunoaşte Viena. 

— De prisos! Nu-i rezistă nimic. Dar nici el nu rezistă la 
nimic... Mâine are să-mi vie acasă cu puţin noroi pe haine... 
De-ar fi numai pe haine, cum sper! 

Apoi îi prinse braţul: 

— Dă-mi voie să mă sprijin, tinere! Şi spune-mi adresa 
dumitale. Vreau să-ţi trimit volumul unui poet mort demult: 
Niembsch von Strehnlenau... Nicolaus Lenau... Nefericitul 
Lenau! ... Nu ştiu de ce? Poate iluzie de fizionomist... Fără 
să cunosc nici un vers de-al dumitale şi fără putinţa să 
cunosc unul vreodată, mi-am închipuit, de la început, că ai 


să te găseşti înrudit cu Nicolaus... Cu nefericitul meu 
Lenau! ... 

În urma lor a rămas zidul negru, cu neclintitele crengi de 
cărbune zburlite spre cer. Şi iarăşi strigătul neomenesc, 
spăimos, nu țipăt de buhă, nu urlet de câne, spintecă scurt 
balta liniştii. 

Bătrânul a strâns mai încleştat braţul tânăr, grăbind paşii 
lui tremuraţi. 

X 

— Mă recomand Mihai Eminescu. 

— Doamna Micle... Veronica Micle... 

Întinzându-i înalt mâna şi lăsându-şi-o înfiorată de 
atingerea buzelor, femeia izbucnise în murmur tresăltat de 
râs. 

A fost vibrația unui gingaş clopoțel de cleştar. Alintare 
poate. Poate numai iluzia că astfel ascunde neastâmpărul 
unei lungi şi arzătoare aşteptări. 

Pe sub gene, privirea-i fugea de ochii lui noptoşi. lot aşa! 
Alintare poate. Poate numai teama să privească în două 
genune atât de adânci. 

Îşi înclinase pe-un umăr capul mic, ovalul feciorelnic, gâtul 
rotund şi plin, dar încă prea delicat pentru povara 
pieptănăturii învolte: întreită, înspicată cunună bălaie. 
Vârful botinei abia mijit din potirul rochiei albastre, 
frământa mărunt covorul albastru. Cu foşnet de atlas 
înaintase până la clavir. S-a rezemat cu o mână de capacul 
luciu (mâna s-a oglindit îndată, crin alb răsfrânt într-un lac 
negru); cealaltă mână a dus-o la sânul palpitând viu, 
apăsându-şi zvâcnirile inimii sub corsetul elastic. Rochia 
albastră cu jocuri de apă a fost înadins aleasă după seninul 
ochilor mari, puţin cam depărtaţi, puţin cam oblici, dar ce 
încântător irizaţi cu fire aurii ca ochii de pisică! Atât a 
gândit el! Şi nu s-a mai întrebat de unde atunci tapetul 
acela al salonului străin, de unde covorul albastru, de unde 
catifeaua albastră a scundelor fotolii, care desăvârşeau o 
armonie aşa de deplină. Şi nu s-a mai întrebat de ce râde? Îi 


ajungea melodica dezmierdare a zurgălăului de cleştar în 
auz. 

I-a vorbit ea, privindu-l, în sfârşit, drept, serioasă deodată: 

— Mai era nevoie de-un nume? De-o banală recomandaţie? 
„.. Te-aş fi recunoscut dintr-o mie, domnule Mihai Eminescu. 
Nu era greu pentru o cetitoare care poartă nedespărţită cu 
dânsa, până aici, fascicolele din Convorbiri literare, cu 
versurile şi cu proza domnului Mihai Eminescu... Ştiu! O 
femeie nu s-ar cuveni s-o spună aceasta. E permis însă unei 
cetitoare... 

El a întors ochii stânjenit spre fereastră. 

Afară ningea. Feerică legănare de fulgi. O zi ca pentru 
asemenea întâlnire, scăldată în argintie lumină de nea. 

— Doamna Micle... Veronica Micle... 

Cinci săptămâni sunt de-atunci. Au fost asupra Vienei, în 
cinci săptămâni, câte nopţi de viscol? câte seri cu mâăzgă 
urâtă? Câte dimineţi înecate în neguri vâscoase? Pentru el 
dalba lumină a rămas aceeaşi. Nimica n-o stinge. 

Într-o magie dalbă s-a transfigurat oraşul, s-au 
transfigurat acoperişurile de ţiglă afumate, casele sure, 
străzile unde pe nimeni şi nimic alt nu mai cunoaşte. Venise 
zgribulit, cu gânduri mocnite, înciudat împotriva acelei 
necunoscute doamne LOvenbach, care îl poftea cu un bilet 
din partea altei necunoscute doamne din ţară. Ce-aşteptau 
de la el? ... Ningea; iar umezeala îi pătrundea mucedă în 
oase, iar frigul îi amintea soba răcită de-acasă, iar strada cu 
voioase trecătoare, cu domni înfăşuraţi în blăni, cu gălăgioşi 
copii bucurându-se de întâia zăpadă, îl făceau să simtă mai 
amar ca niciodată sărăcia de student şi de poet silit să 
cutreiere cafenelele şi să se încălzească în odăiţele 
prietenilor mai norocoşi. Ce voiau de la el? Căutând 
numărul din adresă, gândul îl îndemnase să se întoarcă din 
drum şi să trimită un răspuns scurt, sec, necuviincios, 
pentru a tăia pofta unor necunoscute de a mai scoate din 
peştera lui îngheţată un biet ausserordentlicher Horer, pe 
care l-a apucat a treia iarnă cu acelaşi palton şi care 


zadarnic bate depeşi de o lună acasă, aşteptând banii 
mizerelor trebuinţi animale. 

O doamnă LOvenbach, cine putea fi? O vieneză bătrână şi 
roşcovană, puhavă de cafele cu lapte, întâmpinându-l asu- 
dată de la bucătărie, ştergându-şi mâinile cu şorţul şi 
socotind că nenorocirea cea mai cumplită dintr-o viaţă de 
om e când s-a dogorit prea mult tava cu Mehlspeise în rolă. 
O doamnă necunoscută din ţară, cine putea fi? Vreo aspidă 
zbârcită şi aprigă de plisc, din coconeturile de la Botoşani, 
venită să-şi doftoricească reumatismele ori podagra şi 
amintindu-şi că pe la Viena se află rătăcit unul din feciorii 
Ralucăi Eminovici, numai bun de tâlmaci la sanatorii şi la 
şpiţării. 

Altcineva, cine? altfel, cum putea fi? 

Chiar fără scrisoarea lipsită de cuviinţă se va descotorosi 
repede de asemenea plocoane. Are un leac învăţat din anii 
de pribegie cu şatrele trupelor de comedianţi. Leacul de 
disperados al lui Iorgu Caragiale, când îl strâmtorau 
creditorii. Le va tăia o mutră smintită, pomenindu-le despre 
protocolul curților împărăteşti, reîncarnarea lui Buda ori 
alte năzdrăvane născociri, cum şi-a mai înspăimântat 
cândva nişte rubedenii cicălitoare adunate la maica 
Fevronia luraşcu să-l descoase, ba chiar poate să-l 
starostească. Şi îndată amândouă vor fi bucuroase, prea 
bucuroase să-l vadă plecat... 

Aşa, râzându-şi oţărât în sine, a urcat el atunci scările. Aşa 
a agăţat paltonul pirpiriu în cuier şi a păşit pragul salonului 
deschis de slujnica stropită cu tărâţa roşcatelor pistrui. 

Iar înainte de a prinde să-şi croiască mutra prefăcut 
zăludă, în locul hârcei încotroşmată în şaluri şi înzăuată în 
pelerinuţă cu mărgele de sticlă neagră, a intrat dulcea 
făptură cu rochia din albastru de cer, cu ochii din albastru 
de cer: 

— Doamna Micle... Veronica Micle... 

Printr-o vrajă s-a mistuit tot ce-adusese cu el: iarna cu 
frigul umed pătrunzând în măduva oaselor, hâdele 


îngrijorări şi tristeţi de student fără chirie plătită, 
netrebnica înjosire a omului întors la robiile vieţii de vită: 
nutreţ, adăpost, staulul rece şi gol. 

Ninsoarea de-atunci s-a prefăcut în dalbă magie. 

Altă înfăţişare au toate acum, într-o Vienă de basm. Mai 
sunt oare oameni posomorâţi şi sluţi, case cu vinete ziduri, 
uliţi de-un lugubru pustiu? Mai sunt glasuri şi vuiete care 
pot zgâria timpanul? 

Se întrezăresc toate într-un scapăr luminos de cleştar; 
toate larmele unui oraş se îngemănează într-o vibraţie 
melodică de cleştar. 

Mihai Eminescu păşi în stradă, de la un geam la alt geam. 

Ridică ochii la orologiul catedralei. Un sfert de oră a trecut 
de la ceasul hotărât de ea. Altă jumătate de oră de când a 
venit el, înainte de vreme. Dar ce dulce aşteptare în 
dimineaţa geroasă! Şi ce plăcut, ce divin, scârţâitul zăpezii 
sub talpă! ... 

Priveşte prietenos la trecătorii străzii. Prietenoase îi 
răspund privirile lor. O bătrânică încărcată cu prea multe 
pachete, temându-se să nu lunece. Duce poate daruri la 
nepoţei. El o ajută cu mâna de braţ, până ce-a ocolit 
lunecuşul. Clătinând din cap i-a mulţumit bunicuţa blajină. 
Ce tânăr de ispravă! Şi ce adumbrire nemaivăzută în ochii 
lui mari şi ferici! Ochi negri şi totuşi cu o lumină de luceferi 
în străfund... El nu i-a ascultat mai departe cuvintele. Din 
nou cată cu ochii aceştia negri, străfunzi, la uşa pe unde 
trebuia să apară, la geamurile unde nu s-a clintit nici o 
perdea. 

Oare nu s-a întâmplat ceva, neaşteptat şi rău? E atâta 
hohotire de bucurie în dimineaţa aceasta cu soare sclipitor 
şi rece de iarnă! Gălăgios râd copiii cu nasul violet de ger şi 
cu mâinile înfundate în mănuşele groase de lână, sfârşite 
într-un singur deget. 

— Ce-i cu voi ţâncilor? Unde fugiţi? ... 

Copiii au răspuns prietenos domnului tânăr cu glasul 
prietenos. Aleargă, se ghiontesc, încearcă să-ntocmească 


un nou gheţuş pe strada înclinată. Mai spun ceva, de 
departe. 

Dar domnul cel tânăr şi prietenos nu-i aude. A înălţat 
iarăşi ochii lui negri, străfunzi, la cele două geamuri. Nu se 
clatină nici o perdea. Uşa a rămas închisă. Noroc că nimic 
neaşteptat şi rău nu poate să se întâmple. Niciodată nu şi-a 
închipuit că e atât de dumnezeiască o aşteptare sub două 
ferestre astupate de promoroacă şi într-o lumină geroasă 
de soare dinţat. Acum nimeni nu mai este pe lume, în afară 
de ea... De când ţine să-i povestească visul din cea dintâi 
noapte şi tot nu se-ncumetă! E un vis din povestea lui, Făt- 
Frumos din lacrimă; un vis cu alt tâlc, pentru o viaţă; ca a 
lui... Toate pentru totdeauna s-au dus, s-au şters în lumea 
altui tărâm: copila din pădure care încreţea în tremur cu 
vârful piciorului oglinda unui izvor împresurat cu tufe de 
mintă, Efrosis, Baudius, Eliz... Toate s-au risipit într-o altă 
lume, cum s-au depărtat în acel vis din cea dintâi noapte - 
vis chemat din plăzmuirea-i scrisă în viaţa de-aievea, poate 
ca să-i limpezească o simţire încă nelămurită când a ajuns 
acasă şi a aşternut mantaua de iarnă pentru somnul din 
cămăruia îngheţată. A adormit târziu de tot şi-i părea că nu 
adormise. Pe lumina ochiului pleoapele s-au înroşit ca focul 
şi prin ele pă-rea că vede cum luna se coboară încet, 
mărindu-se spre pă-mânt până ce-a fost o cetate de basm, 
magică şi argintie, deschisă în cer, ce tremura strălucită cu 
palatele sale nalte şi albe, cu mii de ferestre trandafirii; şi 
din lună se cobora la pământ un drum împărătesc acoperit 
cu prunci de argint şi bătut cu pulbere de raze. Iar din 
întinsele pustii de jur-împre-jur se răscoleau din nisip 
schelete înalte... cu capete seci de oase... învăluite în lungi 
mantale albe, ţesute rar din fire de argint, încât prin 
mantale se zăreau oasele albite de secăciune. 

Pe frunţile lor purtau coroane împletite din fire de raze şi 
din spini auriţi şi lungi... şi încălecaţi pe schelete de cai, 
mergeau încet-încet... în lungi şiruri... dungi mişcătoare de 
umbre argintii... şi urcau drumul lunei şi se pierdeau în 


palatele înmărmurite ale cetăţii din lună, prin ale căror 
ferestre se auzea o muzică lunatecă... o muzică de vis. Era 
el, cel culcat pe mantaua aşternută în pustiul de sub lună, el 
era cel plecat să fure pe fata Genarului care vina departe, 
la cale de şapte zile. Şi lângă el, pe manta, dormea fata din 
pădure, din basm şi din pădure, din casa cu muşcate la 
fereastră. Şi atunci i s-a părut că fata de lângă el se ridica 
încet... că trupul ei se risipea în aer, de nu-i rămâneau 
decât oasele, că, inundată de-o manta argintie, apuca şi ea 
calea luminoasă ce ducea în lună. Se ducea în turburea 
împărăție a umbrelor de unde venise pe pământ... ca în 
basme toate. Ca în basmul pe care-l scrisese el... 

Când a deschis ochii, soarele bătea de sus în fereastră. S-a 
minunat cu un soi de neîncredere că-i singur, în odaia lui 
din Viena; că fata de-alături de el, din căsuţa pădurii, nu-i 
încă pe manta, înălţată într-un cot, surâzând: „Ce-ai zice tu 
dacă... dacă...” S-a frecat la ochi. Îi mai suna glasul de- 
atunci: „Mi-e frig... înţelegi, tu? Aşa-i că n-ai să uiţi 
niciodată sara asta?” Era glasul ei, încet, aşa de încet şi 
totuşi aşa de clar... „Niciodată n-ai s-o uiţi seara aceasta? 
Nu-i aşa? Nici atunci când eu n-am să mai fiu pe lume?”... 

Atunci? 

Un „atunci” nu mai are fiinţă. 

Ea e acum în dungile mişcătoare de umbre argintii, în 
lungile şiruri plecate încet, încet şi departe, departe, pe 
drumul lunii cu prund de argint... Ea, şi toate câte au fost... 
Efrosis, Baudius, Eliz... 

Aşa i s-a urzit visul din cea dintâi noapte, desprins dintr-o 
plăzmuire de basm şi adus în viaţa din somn, poate ca să le 
vadă încă o dată, Efrosis, Baudius, Eliz, topite pe veşnicie în 
mişcătoarele şiruri de umbre... Cum să-i povestească acum 
visul, celei unice pe lume, pe care-o aşteaptă cu ochii la 
geam? Cum să-i spovăduiască tălmăcirea în de-aievea? 
Toate s-au dus; a rămas numai ea. 

I s-a părut că-l priveşte de pe celălalt trotuar un prieten cu 
fruntea afundată în ţurcă valahă. Ce repede s-a lipit de zid! 


Ce îngrijorat şi-a tras cuşma pe ochi! Fuge acum de 
prieteni, a uitat cursurile cu dascălii mâncaţi de molii care 
dezmormântează regii din sarcofagiile Egiptului, limbile 
moarte din colbăite ceasloave, cuminţeniile veacurilor câte 
nu-i mai trebuiesc... Viaţa şi gândul şi sufletul lui aici s-au 
adunat, sub două ferestre, în soarele cu suliţi sticloase de 
gheaţă... La picioarele sale se gudură un căţel cu păr alb 
mătăsos, cu un zurgălău de alamă la catarama gâtului. Îl 
cunoaşte acum... Căţelul de la casa vecină. „Ce faci tu, mă 
urâtule? Ţi-e frig; nu ţi-a îngheţat botul? ... Fugi, că te 
cheamă stăpâna!” Îl cunoaşte şi stăpâna; o doamnă uriaşă 
şi cărnoasă, ca matroanele alegorice de pe soclul 
monumentelor: Abundenţa, Ceres, Austria-Felix. ... 
Abundenţa, Ceres, planturoasa Austria-Felix îi surâde cu un 
fel de complicitate. A înţeles, ştie pe cine aşteaptă... Ce-i 
pasă lui dacă înţeleg şi ştiu toţi! ... l-au amorţit degetele; 
nici nu mai poate răsuci o ţigară... Ah! A izbutit, în sfârşit; 
un ciot noduros din care iese fumul ca dintr-un hogeag... 
Parcă s-a mişcat, în sfârşit, şi perdeaua... Nimic! Amăgire şi 
alt nimic... Cunoaşte pe de rost fiecare floare a dantelei din 
geam... De unde i-a venit în minte versul lui Lenau, al 
nefericitului Nicolaus Lenau? 

Durch's Fenster kommt ein durres Blatt, Vom Wind 
hereingetrieben; 

Dies'leichte, off'ne Brieflein hat Der Tod an mich 
geschriben... 

E singura părere de rău din cinci săptămâni. Prietenii 
aceia ciudaţi nu i-a mai văzut... A primit de la dânşii o 
chemare. Nici nu s-a învrednicit să răspundă. O chemare, o 
dată cu volumul lui Lenau. Versurile i-au sunat prea 
melancolic. De ce atâta deznădejde? ... Viaţa-i mai blândă şi 
mai luminoasă, când ai pe cine aştepta sub ferestre, într-o 
dimineaţă cu sclipet de raze în omăt... „Vântu-o foaie 
veştejită, mi-a adus mişcând fereastra”... Încolo, cu foile 
veştede! E-o dimineaţă de albeaţa clară a gheţurilor 
polare... „Ce faceţi, copii? Vă întoarceţi acasă? V-au degerat 


urechile? ... Aşteptaţi-l şi pe cestălalt, mic şi necâjit... Nu 
plânge, piciule! Nu-i şade bine să se sclifosească unui voinic 
cu-aşa căciulă!”... „Wie er sein Blatt im Fluge”... A ajuns să-l 
prigonească stihurile nefericitului Lenau... Îi spunea şi el 
„nefericitul Lenau”, ca bătrânul straniu, cu părul răsucit în 
corniţe de ied... Nefericit, de ce? Fiecare îşi poartă fericirea 
şi nefericirea în el... Poate că bătrânul ştie mai multe... 
Bătrânul care găsea că suavul estet este prea fericit, ca să 
scoată din el un accent adânc... Estetul care se neliniştea 
de prea multă fericire... „Mă tem să nu ridic mânia zeilor şi 
să nu mă pedepsească, ştiu eu? cu o ispăşire cumplită. 
Poate moartea... Poate viaţa”... Poate viaţa! - a repetat 
enigmatic moşneagul cu faţa verzuie şi cu râsul scrâşnit... 
Sunt dimineţi când păcătuieşti împotriva dumnezeirii, dacă 
de viaţă te-ai îndoi, dacă te-ai teme de ea... Sunt dimineţi... 

— Bună dimineaţa şi iartă-mă, domnule Eminescu! ... 

S-a răsucit cu o tresărire străpunsă până în gratiile 
pieptului. 

O aştepta s-apară de după perdele, să răsară în uşa care a 
rămas închisă. 

Ea venea, sprintenă şi îmbujorată, din celălalt capăt al 
străzii. 

A vrut să-i sărute mâna. 

— A, nu! Dă-mi voie... Nu mănuşa! 

Dezveli din mănuşă degetele albe şi reci, le-a lăsat înălțate 
la buze, cu acelaşi murmur uşor de râs ca vibrația unui 
clopoțel de cleştar, cu aceeaşi alintată privire din ziua dintâi 
lunecându-i sub gene. 

— Te-am rugat să mă ierţi... Sunt însă de neiertat! ... 
Recunosc... Am plecat în oraş pentru nimicuri de-ale 
noastre, femeieşti... Credeam că am să mă pot întoarce la 
timp şi... şi aştept acum pedeapsa! ... 

Înclinând capul pe-un umăr, cu mânele adâncite în 
manşonul negru, aştepta cu răsfăţ rostirea pedepsei. Ştia el 
o anume osândă, dar n-o putea spune! Ce încântător e 


trandafirul obrazului uşor învăpăiat de ger. Şi buzele roşii, 
ce umede şi ispititoare - fructul oprit! 

— E aşa de grea pedeapsa? ... stărui ea, plecând ochii 
smeriţi şi scriind pe zăpadă cu vârful ascuţit al botinei o 
literă. E aşa de înfricoşată, încât n-ai tăria de suflet s-o 
pronunţi? ... 

Litera din omăt era poate un M. Dar un Me şi-o iniţială din 
numele ei: Micle. Numele necunoscutului dascăl bătrân, 
soţul, pe care şi-l închipuia ca un gâde hain, urât şi 
împăroşat, păzindu-şi cu zuliară neîndurare captiva. Altfel, 
de ce nu i-a povestit niciodată, nimic, despre el? 

Femeia a şters litera cu talpa uşoară. Iniţiala lui? Iniţiala 
ei? Iniţiala călăului de departe? 

Le-a şters pe toate în una singură şi a înălţat ochii albaştri, 
cu luminoase fire de aur: 

— Cum înţeleg, e ceva încă mai rău! Nu merit nici măcar o 
pedeapsă? 

— N-am de rostit nici o pedeapsă, fiindcă nici n-aş avea de 
ce... vorbi el încet. Pentru mine a fost... este o nesupusă 
fericire s-aştept... Să am pe cine aştepta... 

— Ce generos! clincheti râsul ei cristalin. Aş fi preferat 
pedeapsa. E mai uşoară orice pedeapsă, pentru umerii slabi 
ai unei femei, decât o generozitate copleşitoare. Ştii? O 
pedeapsă îţi dă dreptul să te crezi nedreptăţită... Noi, 
femeile, mai scoatem uneori unghii de pisică, ne mai 
apărăm, mai avem iluzia unei lupte inegale şi injuste, care, 
fiindcă e inegală şi injustă, îşi permite orice mijloace... 
Iertarea însă ne micşorează! ... Ne reduce la ceea ce 
suntem cu adevărat... Dumneata, domnule poet, încă nu 
cunoşti oare de ce este capabilă femeia, acest enfant 
malade, acest compagnon donţ le coeur n'est pas sur? Nu 
cunoşti oare care-i deznodământul veşnicei lupte: 

Entre la bonte d'Homme et la ruse de Femme. 

Car la femme est un etre impur de corps et d'âme? 

Ea râdea. A zâmbit şi el. 


Deodată, înăbuşindu-şi trilul râsului, ca o pasăre cu viersul 
răpus de-o neagră hrăpitoare a pădurilor, femeia a tăcut 
privind înainte. O mică dungă i s-a adâncit între sprincene. 
A şoptit ca o taină: 

— M-ai învăţat prea răsfăţată, domnule Eminescu! ... Are 
să-mi fie greu când voi ajunge acasă, în tristul meu Iaşi... Lia 
tristele mele îndeletniciri burgheze... 

De ce îi vorbea despre Iaşi? Plecarea era încă atât de 
îndepărtată! O lună încă; poate mai mult. Şi de ce îi amintea 
tristele ei îndeletniciri de gospodină şi de doamnă a unei 
case? Când va pleca, are să fie mai singur, de două ori mai 
singur decât a fost el vreodată aici în Viena şi în 
nenumăratele-i pribegii. 

Gândul îi înnegură ochii. Femeia ghici de unde a coborât 
această umbră de aripă cernită. Era un semn pe care îl 
aştepta şi-i zorea fierbinte bătăile inimii; dovada unui 
sentiment de mult presimţit. 

Rosti, voioasă: 

— Dar nu mai am nici o scuză, domnule Eminescu! După 
ce te-am silit să aştepţi în frig aproape o oră, de-un sfert de 
ceas stăm nemişcaţi aici... Să mergem! 

Ridică ochii spre cele două geamuri. Acolo, astăzi, nu mai 
puteau merge. El încă nu trebuia să cunoască toate 
pregătirile unei plecări înainte de vreme: geamantanele 
desfăcute, pachetele răvăşite, alte nimicuri pentru care 
pornise în oraş de cum s-au deschis magazinele. 

Hotări cu bucurie că-i poate da lui. - că-şi poate dărui lor, 
o zi întreagă: 

— Să mergem... Oriunde! Pe străzi, în grădini... la 
marginea oraşului... Oriunde! ... Am o poftă copilărească, 
nebună, de viaţă, de prostii, de râs... Ah! 

Ah! Cum i-ar fi prins braţul, să treacă strânşi unul lângă 
altul, cald încleştaţi în oraşul acesta mare şi străin, unde nu 
sunt ochi iscoditori să-i afle cine-s şi să-i urmărească încotro 
merg! 


Dar au plecat amândoi, cuminţi, la o cuviincioasă 
depărtare, printre mulţimea din ce în ce mai împânzită a 
bulevardelor din miezul Vienei. Vorbeau şi mai ales tăceau, 
fericiţi că se ştiu alături. 

Ea, fără să-şi dea seama, se oprea la vitrinele cu rochii, cu 
blănuri şi odoare. O femeiască şi nebiruită, o instinctivă 
pornire, n-o putea împiedeca de la acest desfăt al tuturor 
Evelor de pe lume, chiar când altceva se petrecea în 
sufletul său. 

Iar el o întovărăşea fermecat în aceste popasuri, 
răspunzând cu o ignoranță absurdă şi încântătoare la 
întrebările ei, pentru a izbucni de îndată amândoi în râs. Ce 
dulce amestec într-o femeie! Acum îi recită un stih din 
Lamartine; acum se opreşte să admire o brățară; peste o 
clipă intră în prăvălie deşi nu vor cumpăra nimic, încearcă 
brăţara pe mână, cere alta, răscoleşte în cutii căptuşite cu 
pluş, îşi atârnă o pereche de cercei în urechi, se cercetează 
în oglindă, născoceşte un basm: „Vor trece mâine, neapărat 
mâine! ... Şi râde, şi în stradă râd amândoi. Şi răsuflările 
calde îi învăluie în două nouraşe străvezii care se împletesc, 
se amestecă, se topesc într-o singură aureolă irizată de 
soare. Se topesc ca într-o imaterială şi subtilă îmbrăţişare. 

Pe urmă, păşesc iarăşi cuminţi. Se simt priviţi cu pizmă, cu 
aprobare şi cu dragoste de trecătorii fără nume. Sunt o 
rară şi potrivită şi tânără şi fericită pereche. O fericită 
pereche din Viena valsurilor şi operetelor. 

Ea, mlădie în blana scurtă şi lucioasă de lutră, cu rochia 
lungă în falduri bogate, cu şuviţele aurii jucând luminoase 
ca un snop de raze sub cuşmuliţa neagră, ca buclele unui 
paj din Renaştere, ale unui paj zugrăvit de Rafael. 

EI, cu ochii adânci şi negri, subţire şi puternic, în straiul de 
iarnă pentru care şi-a zălogit la cămătar cărţile cele mai 
scumpe, chiar nedespărţitele tomuri cu legătura roşie de 
marochin a părintelui său sufletesc din Frankfurt. E o 
ispaşă pe care o merită singuratecul şi misoginul filosof! 
Cum de şi-a rătăcit mintea, el, înțeleptul înţelepţilor, 


pomenind cu atâta nedreaptă vrăjmăşie despre vraja fără 
seamăn a unei femei, a unui amor? 

Se vede prea bine că, sărmanul Schopenhauer, slut la chip 
şi mereu cu buzele crispate într-un râs răutăcios de craniu, 
el n-a mers niciodată în pas care n-atinge pământul, alături 
de-o asemenea femeie, într-o asemenea dimineaţă de iarnă 
cu soarele de-o rece feerie şi cu văzduhul sonor. Se 
cunoaşte că el n-a trecut niciodată, îngemănată pereche, pe 
aleile ninse ale unei grădini, de unde arborii îşi desfac dintr- 
un arc de ram omătul greu şi alb, să-l mai ningă a doua 
oară pe obrazul lor, pe genele lor... Atunci n-ar mai fi scris 
aşa, posomorâtul, singuratecul, posacul bătrân! ... 

— Crezi că merită o iubire să-ţi dai viaţa pentru ea? a 
întrebat femeia. 

— E poate singura fericire adevărată, la care poate năzui 
un om! 

— Şi dacă fiinţa iubită, nu-i chiar atât de ideală cum ne-o 
închipuim noi? 

— Ce însemnătate poate să aibă aceasta? lubim în altul 
ceea ce avem mai bun şi mai sfânt în noi... 

— Adică o iluzie. lubim o iluzie... 

— O iluzie, fie! Dar ce dulce iluzie! 

Amândoi s-au privit adânc, până la tremur. 

Ochii albaştri cu fire de aur, adânciţi în ochii negri, 
noptoşi. Cerul căutându-se în fund de genuni. 

S-au privit, opriţi în loc, faţă în faţă, aşteptând să treacă 
un convoi de şcolăriţe în uniformele întunecate, albastre, 
călăuzite de două călugăriţe cu late gulere albe, cu late 
aripi albe, la tâmple. Şcolăriţele cele mai mari s-au întors 
să-i cerceteze cu ochii din urmă. Ea, cu degetul înmănuşat îi 
culegea de pe piept o floare de promoroacă, scuturată din 
grădinile iernii. Gestul avea ceva blând, delicat, ocrotitor, ca 
o mărturie de castă intimitate între dânşii. 

Femeia s-a înroşit. 

Urmărind şiragul de şcolăriţe, s-a înduioşat de soarta sa, 
cu un suspin: 


— Aş vrea... Cât aş vrea să fiu iarăşi în locul uneia, oricare 
din aceste copile! Să nu ştiu nimic din viaţă, să nu mă tem 
de nimic... 

— Înţeleg! încuviinţă el, cu gândul la gâdele împăroşat şi 
zuliar, aşa cum şi-l închipuia. 

Gândul ei însă, altfel, altul fusese: 

— Să fiu o şcolăriţă! ... Ţi-aş arunca în joacă bulgări de 
omăt... Ai fugi după mine să mă prinzi. [i-am spus ori nu că 
am fost o fată foarte nebunatecă? ... Şi sprintenă, 
sprintenă! ... Nu m-ajungea nimeni. Dar poate că acum m- 
aş da prinsă... Ce prostii mai vorbesc! îşi luă seama. Ce vei 
fi crezând oare despre mine? 

Nu-l lăsă să răspundă. Poate se temea de-un răspuns, deşi 
îl aştepta cu toată fiinţa vibrând ca o strună încordată. 

— Haidem! Încă... mai... mai... mai departe... Ne oprim să 
prânzim la una din acele delicioase mici cafenele despre 
care mi-ai vorbit... Ai cetit că pe Vigny nu l-a văzut nimeni, 
niciodată mâncând? ... Cu noi, n-o să fie chiar aşa... Noinu 
suntem atât de aerieni, coborâţi din cer pe-o rază de lună. 

Aşa spunea. Aşa era încredinţată. 

Dar la cafeneaua mică şi caldă, cu pereţi viorii, au ciugulit 
în neştire amândoi, căutându-şi în ochi, fără să-şi dea seamă 
ce-aduce şi ce ia dinaintea lor chelnerul cu barbetele albe, 
serviabil şi zâmbitor, parcă protector, complice parcă. Au 
rămas la fructiera cu portocale şi mandarine: bulgări de 
soare, italic parfum. 

Povestirile lor s-au îndreptat spre acel cer însorit al Italiei, 
cunoscut de amândoi numai din stihurile poeţilor şi din 
lecturi. El se gândea la Goethe, aşa cum îl înfăţişau 
gravurile, privind de pe-o colină ruinele Romei... Ea, la alţi 
oameni, alte locuri, alte peripeții, ca o fostă şcolăriţă ieşană 
ce era; cres-cută cu lecturile şi suspinele şi în cultul 
scriitorilor francezi, italieni sau englezi, nu de predilecție al 
celor germani, ca fostul gimnazist şi privatist de la 
Cernăuţi. Sonoritatea numirilor italice ei îi evoca de îndată 
terţinele lui Dante şi sonetele lui Petrarca... Aventurile 


amoroase ale lordului Byron, cam prea spectaculoase şi 
gălăgioase... Veneţia lui Musset şi George Sand... [ărmul 
unde marea a zvârlit după furtună trupul lui Shelley... 
Amândoi iubeau poeţii mari ai timpurilor, dar nu aceiaşi... 
Şi amândoi vorbeau cu însufleţire, cu durere, cu milă, cu 
patos, despre viaţa şi suferinţele lor. El deplângând 
singurătatea poetului, pe care mulţimea nu-l îmbrăţişează 
decât ca să-l împuţineze. Ea slăvind iubirile care-au 
înveşnicit un nume de femeie: Laura de Novi, Beatrice 
Portinari, Elvira, Julie, Graziella... 

Îi căzuse blana de lutru pe spata scaunului. În straiul de 
catifea neagră, cu sânii strânşi în pieptar, cu pieliţa albă, 
diafană, fără nici o podoabă în afară de bumbii mici şi 
rotunzi de argint ai mânecilor bufante, cu şuviţele bălai 
răsucite de sub cuşmuliţa cărbunie şi mată; aşa cum o 
vedea numai pe jumătate în faţa lui, de cealaltă parte a 
mesei care îi ascundea rochia, o asemuia mai deplin cu un 
paj al Renaşterii zugrăvit de Rafael. Un paj, vorbind în 
stihurile lui Lamartine: 

Elle se tut: nos coeurs, nos jeux, se reneontrerent. 

Des mots entrecoupes se perdaient dans les airs; 

Et, dans un long transport, nos îmes s'envolcrent Dans un 
autre univers... 

Comme on meurt de douleur il meurt de souvenir. 

Je me repens de tout, hors de l'avoir aime€... 

EI o asculta zâmbind. 

— Văd! se tângui ea. Nu-ţi place Lamartine! E prea pentru 
domnişoare romantice de pension... Sau mai bine şi mai 
direct zis pentru foste eleve ca mine... 

El se apără: 

— Mai pot spune aceasta? 

— A! Mai? ... izbucni dânsa în râs. Acest mai, îmi ajunge! 
... Îi faci graţia să-l prenumeri şi pe el, pe Lamartine, de 
hatârul meu. Şi de ce, spune-mi, te rog, de ce îl preţuieşti 
altfel pe Vigny? Pesimismul lui e aşa de negru! Şi aşa de 
solemn! 


— Pesimismul lui îi apăra visul... Îl despărţea de lumea cea 
hâd reală, ca s-o exprime mai puternic pe cea lăuntrică, a 
lui, numai a lui... 

— Atunci era un egoist! 

— Cine îşi apără un vis, nu poate fi decât egoist. Dacă se 
mai potriveşte cuvântul... 

— Nu pot suferi egoiştii! 

— Nici eu... 

— Te-am prins cu o contradicţie. Nu poţi suferi egoiştii şi îl 
iubeşti pe Vigny! 

— Îl iubesc fiindcă egoismul lui avea noblețea creaţiei, o 
scuză. Fiindcă el singur între toţi, a izbutit să arate cât de 
neîndurată e soarta poetului în acest veac. Într-o lume de 
farisei şi de vameşi, ahtiată numai după profituri şi bunuri 
pământeşti, ameţită de trufia tuturor parvenirilor, poetul nu 
are ce căuta. E condamnat să se zvârcolească îndurând 
toată înjosirile; trebuie să piară! ... lar dacă l-a blestemat 
destinul şi cu geniu, soarta lui e încă mai nemilostivă... 
Gilbert moare de foame din vina despotismului. Chatterton 
se otrăveşte din vina aristocrației. Pe Chenier îl ghilotinează 
revoluţia... 

Femeia aşeză încet, cuminte, portocala din mâna subţire şi 
albă printre celelalte fructe. Se pregătise să-i curețe şi să-i 
întindă o jumătate. I se părea însă nepotrivit, o profanare, 
să mai muşte din miezul mustos şi aromat al unui fruct, să-l 
îmbie şi pe el, în vreme ce rostea atât de amare cuvinte 
despre soarta scrisă a poeţilor, a tuturor, deci şi a lui, deci şi 
a ei, dacă şi-ar mărturisi încercările tăinuite. 

Se dezvinovâăţi: 

— Am judecat uşuratic, ca totdeauna! Îl cunosc prea puţin 
pe Vigny. Am cetit numai două sau trei cărţi... Cum ajung 
acasă, am să repar această greşeală. Dar din puţinul cât |- 
am cetit, mi-a rămas atât: „Peut-etre faut-il perdre sa vie 
pour la gagner...” Acum înţeleg cuvintele acestea în altă 
lumină! ... 


A venit rândui lui să-şi spovedească lecturile poeţilor 
francezi prea răzlețe. El e îndrăgostit îndeobşte de poeţii 
germani, de cei latini. Şi-a modelat cugetul şi simţirea la 
altă şcoală. 

— Dacă ne-ar despărţi numai atât! 

— Altceva, ce? întrebă el. 

Şi se posomori, gândindu-se la gâdele care îşi aştepta 
victima. 

Pe dânsa nu asemenea gânduri o mâhneau: 

— Altele ne despart... Atâtea şi atâtea! Ce sunt eu? Ce 
însemn eu? ... O femeie dintr-o casă, dintr-un târg... O 
femeie oarecare, ca din toate casele tuturor târgurilor de 
pe lume... 

El începu să râdă, alegând fructul pe care-l lăsase 
adineauri femeia şi jucându-l în palmă: 

— Ce păcat că femeile n-au drept să se facă avocaţi! E o 
pagubă imensă că se pierde darul acesta de-a tălmăci şi de- 
a răstălmăci spusele unui om... 

— Dar şi ce păcat că studiezi numai filosofia! S-ar fi 
cuvenit să te înscrii numaidecât la facultatea de iure! Ce 
mai neînduplecat judecător, să osândească pe capete, ne-ar 
fi venit la laşi... 

— La laşi? 

— La Iaşi, făiă îndoială! Căci, nu e aşa? La Iaşi iar nu 
aiurea... la laşi ai să vii când te vei întoarce în ţară... Mi-ai 
făgăduit... 

— Eu? 

— Nu chiar cu mâna pe cruce... Dar aşa! Mi-ai lăsat să 
înţeleg... să cred... să sper. 

Râdeau amândoi. Judecătorul cel neînduplecat şi femeia 
cu darul avocăţesc de răstălmăcire. 

El a despoiat portocala de coajă, tăind-o în raze de stea şi 
oferind feliile fructului ca o floare cărnoasă, roşie-aurie. 

— Ce bine îmi pare că a fost roşie! bătu ea din palme. Îmi 
pusesem ceva în gând. 

— Anume? 


— Ssst! duse degetul uşor la buze. Nu se poate spune. E 
deocamdată secretul meu... Mai târziu... 

El ridică ochii la pendul, zâmbind: 

— Peste cinci minute? ... Peste un sfert de oră? 

— O, nu! Mult... mult mai târziu... Când vei veni la Iaşi. 

Îi surprinse clătinarea sceptică din cap. Şi se împotrivi cu 
tărie acestei neiertate lipse de încredere în viitor: 

— Da, da! ... Când vei veni la Iaşi! Atunci o să ne amintim 
cu înduioşare o zi ca aceasta... Cafeneaua mică de aici... 
Pendulul acesta, zugrăveala viorie a pereţilor, chelnerul cu 
favoriţii albi... şi pisica gri, dormind pe scaunul de la sobă... 
Are să fie secretul nostru... Mai mult al meu! Fiindcă pe un 
bărbat, pe un bărbat când mai este şi poet, îl mai aşteaptă 
atâtea secrete şi atâtea alte amintiri! ... O femeie, când e 
condamnată la viaţa mediocră pe care o duc eu, se agaţă 
de-o prietenie, de suveniruri, ca iedera de ruini, ca lianele, 
ca vâscul... 

El se uita duios, drăgăstos, pierdut, învăluind-o cu privirea 
ca într-o mantie neagră, s-o răpească altora şi s-o fure 
numai pentru el. Ca vâscul? Cum se putea asemui atât de 
nedrept şi de urât, cu o plantă care-şi suge viaţa din vlaga 
altora mai puternice? Ca o iederă, da! Ca o liană, da! ... 

— De s-ar opri timpul! spuse femeia. 

— Da! ... De s-ar opri timpul! ... 

Tic-tacul pendulului ronţăia însă timpul mereu, mereu, în 
recea-i indiferenţă mecanică. 

Pentru femeie, fiecare clipă trecută era încă mai 
dureroasă. El n-o bănuia aceasta. 

Zâmbea zilelor câte vor veni: mâine şi poimâine, o lună... 
O lună a lor, împreună. 

— Şi plimbarea noastră la câmp, în pădure? 

— Adevărat! se scutură ea de gândurile ceţoase. 
Plimbarea noastră la câmp... 

Spusese că are o poftă copilărească, nebunească, de viaţă, 
de prostii, de râs... 


Şi cu îndoita nestatornicie, a femeii şi a tinereţii, după ce a 
alungat negurile uşoare de gândiri şi de presimţiri; afară, 
pe potecile şerpuite în zăpadă spre Wienerwald, a fost cu 
adevărat de-o copilărească, de-o nebunească înveselire. 

Se ameţea singură ca o şcolăriţă scăpată din colivia 
internatului. Nu arunca în el cu bulgări de zăpadă, cum ar fi 
dorit; nu alerga să se lase prinsă şi să zvâcnească lunecat 
din prinsoare în ultima clipă. Acestea nu mai erau cu 
putinţă. Dar scutura ninsoarea crengilor peste ei. Dar 
întreba trecătorii într-o nemţească pocită, de neştiutoare, 
despre un sat ori despre un hotel de departe. Dar le pufnea 
de râs în obraz, fiindcă nu pricepea nimic din răspunsuri. 

Râdeau şi ei, râdeau şi trecătorii: vânători cu pălăriuţă 
verde şi cu genţile roşcate din piele de căprioară la şold, 
ţărani cu încărcături de lemne, o bătrână cu toiegel lustruit 
ca sfânta Vineri, mergând la căsulia ei albă din pădure. 

Au întâlnit şi-un pitic, grav şi păşind voinicos. 

— Acesta-i Statu-Palmă-Barba-Cot! Mă duc să-l întreb. 

La întrebat cu seriozitatea cea mai desăvârşită, iar piticul 
s-a căit amarnic că nu cunoaşte limba în care-i vorbeşte o 
străină atât de frumoasă ca o zână a codrilor. 

— Ce spunea? Rogu-te ce spunea? întrebă, când gnomul s- 
a depărtat. 

— Îţi făcea complimente! ... zâmbi el. Destul de isteţe şi de 
poetice. 

— Păcat că nu l-am înţeles. 

— Te-ar fi interesat? 

— O femeie nu rămâne indiferentă nici la complimentele 
unui Statu-Palmă-Barba-Cot! Ca să fiu sinceră. 

E] se întristă. Fireşte! O femeie care este tovarăşa de viaţă 
a unui gâde bătrân, bărbos şi zuliar, aşa cum şi-l zugrăvea 
el pe necunoscutul dascăl de universitate, Ştefan Micle. Ea 
bănui că l-a împuns un ghimpe înveninat. Veni alături de 
dânsul, alintată: 

— Vezi? ... Câteodată îmi pare rău... Am impresia că nu ne 
mai înţelegem! ... Te supără că sunt veselă? ... La laşi mă 


aşteaptă atâtea zile şi nopţi mocnite! ... Parcă n-am fi de 
aceeaşi vârstă... 

Şi-au făcut socoteală... Erau născuţi în acelaşi an. Un 
semn. O predestinare. 

— Dar mai târziu, n-are să mai fie tot aşa! ... surâse ea 
viclean. Să nu mă trădezi! Când vom fi prieteni vechi şi 
bătrâni, peste douăzeci, treizeci de ani, atunci să mă laşi la 
socotelile mele... O femeie are datoria să-şi ascundă de la o 
vreme actul de naştere. Acum sunt sinceră... Mai târziu... 

— Cu mine nădăjduiesc că ai să fii întotdeauna sinceră. 

— Cât poate fi o femeie... „cu inima stearpă, rece şi cu 
suflet de venin!” Iată! Ţi-am răspuns cu versurile poetului 
Mihai Eminescu... 

— Versurile poetului Mihai Eminescu sfârşesc dacă nu mă 
înşel cu două strofe care nu mai sună tot aşa. 

— Ştiu. Suspină ea... Dar nu sunt pentru mine. 

Simţind că a rostit cuvinte care nu trebuiau spuse, s-a 
oprit şi s-a întors, privind oraşul desfăşurat la picioarele lor, 
linia curbă şi vânătă a Dunării îngheţate, sclipirea turlelor 
în soarele înclinat spre apus. 

Au urmat calea pe-o potecă îngustă, şerpuită, pustie. 

EI citea pe coala albă a zăpezii urmele albastre ale 
sălbăticiunilor. Păsări şi fiare cu iscusinţa unui vechi hoinar 
în câmpurile şi codrii de la Ipoteşti: urmă de iepure, de 
cerb, de veveriţă, de lup, de ieruncă... 

Ea, din nou pomenea romantic iubirile mari, celebre, 
rămase în elegiile poeţilor. Numele unei femei păstrat ca o 
gâză fragilă în boaba de chihlimbar a unui vers ştiut de 
toate elevele de pension din lume. 

Odată, o singură dată şi-a sprijinit mâna de braţul lui, ca 
să sară o şuviţă de apă zimţată cu pojghiţe străvezii de 
gheaţă. lar atingerea şi-a desprins-o repede, fugind ca de-o 
vinovată ispitire. 

A alergat spre un mic meterez de troian prins în sloi. Ca să 
urce, îşi adună cutele rochiei în mână. Ela întrevăzut o 


dungă albă: fusta de dedesubt, cu tiv de dantelă. Şi-a dus 
mâna la frunte, alungându-şi altă, mai ameţitoare ispită. 

— Ce ai? Eşti obosit? a întrebat ea fără a bănui. 

— O! Nu... M-a ameţit... M-a. Orbit albul acesta. 

Putea minţi fără vină. Albă era şi zăpada. Albe şi toate 
întinderile. 

— Într-adevăr! mărturisi ea... Îmi joacă şi mie înaintea 
ochilor atâta lumină... Aşa erau visurile mele din copilărie. 
Visam că alerg, că m-am rătăcit într-o câmpie albă de omăt, 
fără margini, o câmpie în care totul era alb, alb... pomii... 
drumurile... păsările... urşi albi... vulpi albe... Mă 
rătăcisem, dar nu-mi era frică nici de pustietatea albă, nici 
că eram singură... nici de fiarele care veneau la mine, 
îmblânzite... Le întindeam mâna şi se apropiau să le 
dezmierd pe blana albă. Dimineaţa, când mă trezeam, îi 
spuneam mamei că mă dor ochii de atâta alb şi de atâta 
lumină... „Ce lumină? Că doar ai dormit ca o leneşă până la 
amiază, cu storurile trase”... Lumina, omătul din vis! - 
răspundeam. Mama strângea din umeri. Încă nu mai auzise 
de-o copilă cu visuri atât de prosteşti... Spune, te rog, 
spune, când viaţa e atât de urâtă şi de tristă, nu-i o fericire 
ca să ai numai visuri albe? ... Dar visurile acestea nu le mai 
am! Nici măcar visurile acestea! ... 

Făcu un gest de sărmană eu mâinile în lături. Toţi îi 
luaseră tot. Cum ar fi îmbrăţişat-o! ... 

Pe urmă, tot ea clincheti în râs: 

— O săracă îmbrăcată cu blană de lutră, cu manşon prins 
în şnur după gât, cu trei toalete de seară făcute la Viena! ... 
Spune drept, dacă nu te gândeşti la aceasta? 

— Spun drept! Nu m-am gmdit la aceasta... 

— Atunci nici nu observi cu ce sunt îmbrăcată? se miră ea, 
indignată oarecum, după încântătoarele legi ale logicei 
femeieşti. 

— Te înşeli... 

Şi ca să-i dovedească, i-a descris fiecare rochie, încurcân- 
du-se în denumirea croiului şi a garniturilor, în nuanțele 


culorilor botezate adhoc cu o barbară ignoranță. Ea îl 
îndrepta râzând bucuroasă, fiindcă atâta nepricepere 
însemna că trăieşte departe de fuste. Se temea mai puţin 
acum să-l lase în această Vienă, singur, fără dânsa. 

Trecând pe sub ramuri, o nuieluşă subţire a atins-o pe 
obraz. El s-a înspăimântat ca de-o mare catastrofă. Ea şi-a 
stăpânit lacrimile de durere, mulţumindu-se să-şi mângâie 
obrazul cu dosul palmei scoasă din mănuşă. 

A spus, strângând din umeri: 

— Prea gingaşă mă crezi! E adevărat că mama m-a crescut 
foarte alintată, deşi eram oameni săraci... „Alintata” îmi 
spuneau vecinii... „Alintata” mi-a mers numele şi la şcoală. 
Dar Alintata se căţăra în pomi, se zgâria în spini, nu se 
dădea în lături de la isprăvi foarte puţin demne pentru o 
elevă de clasa a patra primară... Uite, un semn de-atunci, 
păstrat aici... Aşa e că se mai cunoaşte? 

Se oprise apropiindu-şi obrazul înălţat. În pielea de satin, 
netedă şi de-un roz pal ca floarea măcieşului, abia se 
desluşea o mică dungă mai albă şi lucie; cicatricea fină a 
unei zgârieturi. lar semnul acela unic făcea parcă puritatea 
obrazului întreg încă mai miraculoasă. Şi el, parcă 
pătrundea astfel într-o tainică lume a copilăriei ei, care i se 
dădea aşa, neatinsă, în candoarea dintâi a jocurilor de 
şcolăriţă cu urme atât de nevinovate; zgârieturi de spini, de 
pisici, de porţelanul cioburilor de păpuşi. 

Ochii femeii erau foarte aproape de ochii lui. Obrazul cu 
mica, cu abia zărelnica albă cicatrice, foarte aproape de 
buzele lui. Se vedeau unul în ochii celuilalt. Cât de irezistibil 
se atrăgeau imaginile lor nepământene, fantastic micşorate 
în lentilele albastre şi negre! Cât de irezistibil se chemau 
una din ochii celuilalt! Chiar răsuflările lor în nouraşi 
transparenţi şi calzi, se amestecau, se uneau, şi le sorbeau 
unul altuia din văzduhul rece, ca o parte din fiinţa unuia 
străbătând în pieptul celuilalt. 

Dar buzele lor nu s-au atins. 


Numai un nebunatic fir de păr auriu şi moale, a 
dezmierdat tâmpla cu şuviţe negre. S-au depărtat cu 
aceeaşi mişcare, smulgându-se vrajei viclene. Au zâmbit 
stingheriţi, fără să-şi privească în ochi. 

— Mire frig! ... făcu scuturată ea acum de-un fior şi ducând 
ea acum mâna la frunte. Mi-e frig şi-i târziu... 

Discul roşu al soarelui se înfigea pe-o culme cu pădurea 
albă, cuprinsă de văpăi. Se scufunda clipă cu clipă, uriaş, 
apropiat, mitologic. 

— Să mergem... stărui ea. Ne prinde noaptea... 

Au întors spatele asfinţitului. 

Îşi călcau pe umbrele lor, prelungi şi albastre în zăpada 
albă-trandafirie. lar umbrele acestea nu erau tot aşa de 
caste şi cuminţi. Se apropiau, se atingeau, se îmbrăţişau; 
după cum rămânea unul în urma celuilalt, când drumul se 
îngusta. „Îşi fac de cap! - gândea el cu şăgalnică invidie, 
zâmbindu-şi. Poate-s mai înțelepte ca noi”. 

Pe urmă, umbrele s-au risipit neaşteptat. Le-au fugit de 
sub picioare, absorbite de alte umbre, de-o singură mare 
umbră. Soarele stins nu mai avea nici o putere; lumina nu 
mai stărui ca în alte amurguri cu razele însuliţate îndelung. 
Cerul a rămas deşert, vânăt, posomorât, încă fără licărul 
aştrilor. Un cer de cenuşă. 

Noaptea îi împresura târându-şi din văi întunecimile 
duşmănoase, prelinse, furişe, moi, materiale, ca tentaculele 
unei caracatiţe. Câmpurile, potecile pe unde au venit aveau 
ceva străin, de nerecunoscut, încărcat de nelămurite 
ameninţări. Poate ne-am rătăcit! a gândit ea. Dar nu şi-a 
mărturisit teama, ca să nu-i pară atât de copilăroasă. 

Şi îndată, în faţa lor, când au ridicat un dâmb, sclipiră pe 
rând luminile oraşului; nenumăratele constelații, arcuitele 
coliere ale Ringului, fațadele edificiilor, semnalele din gară, 
un tren plecând cu ferestrele vagoanelor într-o sârmă 
liniară de focuri mărunte. 

A fost o scurtă paradă nocturnă, curmată de-un duh al 
beznei. 


Ceaţa, înaintând în târâtă cortină, a vătuit luminile. Apoi 
le-a înecat deplin, lăsând numai un nimb alburiu şi tulbure, 
deasupra Vienei. 

Mai rămâneau, sus, stelele cerului, aprinse una câte una. 
Tot aşa se împâcleau însă pe rând, abia răsărite la locul lor 
scris pe harta firmamentului şi înăbuşite înainte de a fi trăit. 
Un nor a şters luceafărul cu un burete. S-a întins noaptea 
pustie, spăimos de tăcută şi neagră, ca după focurile care 
au mistuit totul în ruini şi tăciune. 

Acum păşeau mai repede, fără să-şi dea seama, schimbând 
cuvinte răzlețe, înfăşuraţi în scama umedă şi opacă, 
încordându-şi ochii şi atenţia numai la drumul lunecos, 
desfundat, presărat de gropi şi de povârnişuri nedesluşite 
vederii. 'Treceau pe lângă dânşii arătări închegate din 
negură şi înghiţite de negură. În străzile lăturalnice când 
au ajuns, felinarele oarbe, zidurile scunde, maidanele negre 
au apărat mai lugubre. Se înmulţeau vedeniile din ceaţă. 
Oamenii cu straie zdrenţoase ieşiţi de sub felinare să le 
caute în faţă, femei desprinzându-se din ziduri ca 
monstruoşi lilieci să-i atingă cu rochiile lor lipicioase 
asemeni aripilor de gumă. 

S-ar fi spus că întunericul şi ceața au slobozit dintr-o 
hrubă, anume făpturi ale întunericului şi ceţei, târâtoare, 
vâscoase, cu paşi neauziţi, cu hâde priviri piezişe, cu o 
duşmănoasă pornire împotriva celor care veneau de la 
lumină şi de la bucuria zilei, ca să pângărească, să 
întristeze, să stingă, sâmburul de căldură şi soare, adus de 
departe, dintr-un pur paradis cu dânşii. 

— Ar fi fost mai cuminte, să ne fi întors mai devreme... 
Păcat de o zi atât de frumoasă! ... 

A vorbit ea. Ela gândit: „Ar fi mai cuminte să-mi dai 
braţul... Te-ai simţi altfel, strâns încleştată lângă mine”. Dar 
cum putea s-o rostească aceasta? Au mers deci aşa înainte 
printre făpturile beznei, sinistre, fantomatice şi 
amenințătoare. 


Răsăreau din perdeaua de pâslă. Mereu altele şi altele, de 
sub felinare abia clipocind pe moarte, din unghere de 
păcură, din uşi de cârciumi, din pieţe mărginaşe, 
necunoscute şi neliniştitoare, ca tot atâtea cimitire vechi din 
care se ridică strigoii. 

Au respirat, întorşi dimtr-un vis rău, când au ajuns la 
bulevardele cu altfel de lume şi cu alte lumini. 

— Tot timpul, ştii la ce m-am gândit? a întrebat ea. La 
teama să nu fie aceasta un semn. Ca un avertisment: „Luaţi 
seama! Zilele care încep frumos, nu sfârşesc tot aşa...” 

— Dar ce s-a sfârşit rău sau urât? Am trecut pur şi simplu 
printr-un cartier sărac... Mizeria n-are niciodată o 
înfăţişare plăcută. E urâtă şi tristă! Mai ales în oraşele mari, 
unde suferinţa omenească şi viţiul duc casă îndeolaltă: 
cauză şi efecte. 

Ea a răsucit capul pe jumătate, ca să-l privească a mus- 
trare: 

— Atât de elevă ignorantă şi naivă de pension mă socoţi? 
„„„ Acestea le înţeleg şi eu prea bine! ... E altceva... Am 
simţit tot timpul ca nişte întrupări ale răutăţii şi urâţeniei 
omeneşti, care voiau parcă să ne împresoare, să ne tragă cu 
ghearele spre întunericul şi urâţenia lor... Nu erau dânşii 
de vină... Nenorociţi, nenorocite, căutându-şi de drumul 
lor... Toate au luat proporții în închipuirea mea... Aşa cum 
mă temeam, când eram mică, de sperietoarea de păsări din 
grădina vecinului. Ştiam că-i sperietoare. M-a dus mama s-o 
văd de aproape, s-o pipăi... Când se făcea seară, nu 
îndrăzneam însă să întorc ochii... O vedeam îndată 
mişcând... Acum râzi de mine? 

— Nu râd de fel! Sunt şi eu poate uneori superstiţios, ca 
un fost copil care-am crescut la ţară cu poveştile babelor, cu 
vrăjile solomonarilor. Dar nu chiar într-atâta! ... 

Vorbea din nou înviorat cu totul. Se apropiau de casă. 
Aştepta cuvânt pentru întâlnirea de-a doua zi, ca să colinde 
un muzeu deschis numai joia. 


Ea mergea alături, gânditoare, cu mâinile adâncite în 
manşon. Cu privirea în pământ. 

Lumina estompată a vitrinelor îi învăluia într-o aureolă de 
visare profilul delicat, trist deodată, poate numai ostenit. 
Venea o brazdă de umbră. Pe urmă iarăşi cernerea fină a 
luminii, muind-o în molatecă palpitare de aur, din creştet 
până în vârful picioarelor cu mersul istovit şi lin. O sorbea 
din ochi. Sfântă, dulce, iubită făptură! ... Cum vor uita 
vreodată ziua aceasta cu orbitoare hohotire de soare în 
zăpezile albe-albas-tre, cu trecerea prin labirintul de umbre 
şi de spăimoase ară-tări ca o scurtă călătorie în infern, 
pentru a ajunge din nou la blânde limanuri cu altfel de mai 
tainică şi duioasă lumină de lămpi? Aici şi acum, era alta şi 
totuşi veşnic aceeaşi. Tot ea a râs? tot ea a scuturat cununa 
zăpezilor reci din ramuri? tot ea a alergat cu pas sprinten 
de căprior pe-un vârf îngheţat de troian? tot ea, care 
mergea acum cu ochii plecaţi, gânditoare, misterioasă, 
lângă el? E o atât de dulce şi ne nestrăbătută taină într-una 
şi aceeaşi femeie! Mâine, are să-i spună, în sfârşit, mâine! 
Nu mai poate păstra o veşnicie tăcerea buzelor arse de 
sete, chinu-i adânc. Ea ştie, presimte, aşteaptă... 
Melancolica-i privire nu-i oare o mustrare că atâta vreme a 
tăcut? Dar mai au încă zile prea îndestule înainte. O lună... 
Poate mai mult... lată ferestrele, cele două, întunecate 
acum, cald luminate acuşi, unde cunoaşte fiecare floare a 
dantelei din perdea. Dacă n-au hotărât încă nimic pentru 
mâine, e fără îndoială fiindcă are să-l cheme înlăuntru ca şi 
în alte dăţi. Să-şi simtă frunţile apropiate sub aceeaşi 
prietenă lumină de lampă, la masa unde el rămâne pierdut 
cu ochii la mâinele albe, subţiri, jucând lenevos între 
degetele prelunge, o panglică, mânerul unui cuţit de fildeş 
pentru tăiat foile, cheotoarea unui album. 

Ea a tras de mânerul clopotului. Şi când s-a mişcat uşa cu 
scrâşnet de fier în ţâţâni, acolo, înaintea slujnicei, a spus 
fără să ridice fruntea de la pământ: 


— Mă ierţi! ... Poate nu trebuia să-ţi ascund. Dar plec... 
Mâine plec! ... Trebuie. Nu se mai poate... Ie aştept la Iaşi. 
Oricât de mult; oricât de târziu... lartă-mă. Nu mă urt!... La 
revedere. 

I-a întins mâna scoasă din mănuşă. A sărutat oare mâna 
întinsă? Nu? ... N-are să ştie niciodată. Ea a fugit 
ascunzându-şi obrazul, ochii, sub cotu-ndoit. 

Ela rămas stană de întunerec în ceaţă. 

Uşa neagră s-a închis grea, încet, cu scrâşnet de fier, 
lăsându-l afară, singur, stană de întunerec în ceaţă, în 
noaptea deşartă. 

XI 

— Mai aşteptăm? 

— De prisos... Eu simt că mi-a crescut barba lui Daniil 
Sihastru de când tot aşteptăm! ... făcu hâtru Chibici, 
pipăindu-şi bărbia cu vârful degetelor. 

— Măcar să-i lăsăm un semn de trecere. 

— Ce semn mai este nevoie? Aţi lăsat amândoi destule: 
mucuri de ţigări şi lemnuşe! luă aminte Slavici, privind cu 
mustrare şi cu un fel de suferinţă, la gunoiul proaspăt 
adăugat gunoiului vechi. 

Chibici, pasărea turcească, îşi clătină creasta părului, într- 
un început de râs: 

— Ba că chiar! Se cunoaşte, cum s-ar băga de seamă c-ai 
mai zvârlit un pumn de rogoz într-un medean cu bălării. 

— Atunci să-i semnăm tustrei un răvaş! se dădu cu gândul 
Todiriţă Ştefaniuc. 

— Mai bine aşează-te tu la masă şi întocmeşte o carte 
domnească, poftindu-l de sârg la obşteasca obişnuită 
adunare; poate l-om îndupleca şi l-om înveseli! 

Teodor Ştefaniuc căută o foaie de hârtie în lipsa 
cuvenitului pergament şi curăţi un colţişor de masă, 
împingând teancurile de ceasloave şi caiete de însemnări, 
ibricul coclit de cafea şi felegeanul cu drojdia uscată. Trase 
scaunul şi înălţă ochii în tavanul cu pânze de păianjen, 
căutând inspiraţia cuvintelor de duh, în limbă 


cronicărească, aşa cum altădată au izbutit să atragă la 
adunările lor o bucată de vreme, răzleţitul prieten. 

Erau trei: Slavici, Chibici din Revna şi Todiriţă Ştefaniuc, 
fostul camarad de la K. K. Ober-Gymnasium, în odaia lui 
Mihai Eminescu. Se căzneau de o săptămână să-i dea de 
urmă. Fără izbândă. Intrase în pământ. Măcar că ştiau ce 
amarnică spolocanie îi aşteaptă, se încumetaseră să-l calce 
în bârlog. Nu se îndoiau că-l vor afla în rantia de schimnic, 
nebărbierit, ursuz şi încâlţoşat, adâncit în cetanii şi scripte. 
Dar nu-l mai puteau lăsa aşa. Datoria de prieteni îi îndemna 
să încerce o întoarcere a lui pe pământ. La sfârşitul iernii şi 
la începutul primăverii, zăcuse de două ori în primejdie de 
moarte. Se ivise printre dânşii palid-verzui ca o stafie, cu 
ochii adânciţi în găvane, cu priviri care nu văd. Pe urmă, 
iarăşi s-a mistuit. 

Se isprăvea primăvara, se apropia sfârşitul prelecţiilor la 
Universitate şi examenele; el nu s-arăta nicăieri. În uşă 
bătuseră cu îndoială. Se pregăteau să-ndure cu spăşite 
mutre urgia cuvintelor de ocară pentru această nelegiuită 
tulburare de linişte, după care aveau să ridice glas pe rând, 
dovedindu-i că numai o dragoste şi o grijă prietenească îi 
aduce. 

Au bătut, au aşteptat în darn un răspuns, au intrat în 
peştera schimnicului. Şi s-au cutremurat de părăsirea, de 
răscoala şi de răceala din această chilie, unde nu mai 
străbătea nimic din căldura şi din lumina soarelui de la 
sfârşitul lui mai. 

Pânzele de păianjen, mindirul muced de paie, lumânarea 
înfiptă într-un gât de garafă pântecoasă, maldărul de hârtii 
clădit pe masă, cărţile brăcuite pe duşumea de-a lungul 
pereţilor, mirosul rece de tutun, capetele ţigărilor strivite în 
talere şi mai cu seamă zvârlite pe jos de n-aveai unde pune 
piciorul; toate arătau o înfricoşată lepădare şi neştire de 
sine, care li s-a părut mai dureroasă încă, faţă de înflorită, 
de luminoasa, şi voioasa primăvară de-afară, de unde 
veneau. 


Dacă într-adevăr o încăpere capătă cu vremea asemuirea 
sufletului ce-o locuieşte, atunci bântuit şi pustiu mai era 
sufletul stăpânului lipsă! Slavici a suta oară se minuna că 
acelaşi om, nevrednicit să-şi rânduiască preţuitele cărţi pe- 
o poliţă, aşterne atât de curată şi subţire slovă pe hârtie, 
cum i-a transcris şi i-a îndreptat lui cu răbdare, în limpede 
şi citeaţă limbă românească, toate încercările de începător 
trimise Convorbirilor literare. 

În vreme ce Ştefaniuc întocmea cartea domnească, 
prietenul Chibici, răscolind prin hârtii, se minuna la rândul 
său de alte descoperiri greu de înţeles pentru o pricepere 
de doctorant în iure, dedat altor învățături şi cu deosebire 
unor mai vesele iscodiri de şăgalnic Pepelea. 

Băgându-şi nasul subţire în foiţele cu însemnări, citi astfel 
de cimilituri, după sine fără dezlegare: „Upanishadele = 
îtman; Pluton = to ontoos on; Kant = Ding an sich; Spinoza 
= substanţia... Element primordial pentru fil. Thales = apa; 
pentru Heraclit = focul. De cugetat asupra învățăturilor din 
Samyutta-Nikâya: Toate suferinţele şi plmgerile, toate 
durerile acestei lumi, sub toate înfăţişările, purced din ceea 
ce omul îndrăgeşte. Când n-ai îndrăgit nimic, nu sunt nici 
dureri. Bogaţi în bucurii, cruţaţi de mâhniri, sunt numai cei 
ce n-au nimica scump în lumea aceasta. De aceea, ce bine 
ar fi ca oricine aspiră către starea unde nu este nici necaz, 
nici necurăţenie, să facă aşa, încât să nu îndrăgească nimic 
din lumea de aici! ...” 

Alexandru Chibici se scărpină în creasta de pupăză, 
întinzând hârtia lui Slavici: 

— Frate leni, ia vezi tu, poate pricepi ceva de aici! ... Eu, 
să mă bată Dumnezeu, mă uit ca mâţa-n călindar! ... 

Slavici luă foaia tacticos, o ceti pe îndelete, se rosti: 

— E rău! ... Ceea ce este, rău se-arată! Prietenul nostru se 
înstrăinează din ce în ce de bucuriile şi fericirile omeneşti. 
Îşi caută ca atare reazem teoretic pentru această 
înstrăinare. Şi trist e că-l află în învăţăturile Asiei. Merge 
de-a dreptul, ca un sătul de viaţă, la fântâna morţii... 


— Dec! făcu mucalit, Chibici. M-ai lămurit de m-ai pripit... 
Ai început să vorbeşti şi tu în cimilituri? ... Domnul să vă 
mai înţeleagă! ... Şi asta, asta ce mai este? 

Înfăţişase altă foaie, începutul mai multora prea frumos 
caligrafiate: „... şi tot astfel, dacă închid un ochi, văd mâna 
mea mai mică decât cu amândoi. De aş avea trei ochi aş 
vedea-o şi mai mare, şi cu cât mai mulţi ochi aş avea, cu atât 
lucrurile toate dinprejurul meu ar părea mai mari. Cu toate 
astea...” 

Slavici nu duse lectura mai departe. Tipări cu îngrijire foile 
şi le căută un loc adăpostit pe masă, spunând: 

— Acestea le ştiu! ... În parte mi le-a citit. Îmi pare bine că 
le-a încheiat până la capăt... Dacă nu mă orbeşte prietenia, 
cred că Mihai al nostru a aşternut aici ceva cum nu s-a mai 
prea scris în limba românească. 

— Aferim lui! se bucură din toată inima, Chibici. Numai că 
eu, cum oi da ochii cu el, n-am să preget a-i spune: Frate 
Mihai, închide un ochi... Deschide-i pe amândoi... Fă cum te 
taie capul, pentru scrisele tale! Eu îţi urez însă, să-ţi dea 
Domnul trei şi câţi mai mulţi ochi, să-i deschizi pe toţi, doar- 
doar de-i vedea atunci în ce hal ţi-a ajuns paragina de 
odaie... Domnul fiind mare şi bun se va milostivi, întru 
deplina linişte a prietenilor care s-au îngrozit de cele văzute 
numai cu singurele lor perechi de ochi...” Asta, ori ceva cam 
pe aproape, am să i-o spun, la cea dintâi întâlnire... Acum să 
ne călătorim. Zi-i, loadere, fiule! 

Toader Ştefaniuc se ridică de la masă şi, dregându-şi 
glasul, dădu citire cărţii domneşti de poftire în obşteasca 
obişnuita adunare, cu încheierea: 

— Iar de-ar fi să fie şi cartea noastră să nu o cinsteşti, şi în 
samă să n-o ţii, şi râs şi batjocură de ea să faci, atunci să fii 
proclet şi anaftimă şi afurisit de 335 sfinţi părinţi din 
Nicheia, şi buricul iadului înghită-te, şi setea Gheenei 
muncească-te, şi focul dragostei ardă-te, şi vinul în oţet să ţi 
se prefacă, şi berea în apă să ţi se schimbe şi să ai parte de 
iad ca Arie ereticul...” 


— Amin! încuviinţă Chibici. Să punem parafa! 

Au semnat tustrei şi au aşezat cartea la vedere, sprijinită 
în teancul bucoavnelor de pe masă. 

Săvârşeau toate fără nici o tragere de inimă. Îşi dădeau 
socoteală că pentru prietenul lor a trecut timpul voroavelor 
de la Troidl şi de la tata Wihl, de la România Jună şi 
obşteasca obişnuita adunare, unde se împărțeau închipuite 
boierii şi năzdrăvane judeţuri, bune numai pentru 
mărginita-le tinereţe studenţească. 

Mihai Eminescu se îndepărta de dânşii. Treptat, viclean, o 
altă lume li-l fura, înstrăinându-l. 

— Fraţilor, cuvântă Chibici trecând pragul, ştiţi cum vine 
povestea cu Mihai? ... Am pus noi odată, când eram nişte 
draci împeliţaţi la Revna, un ou de cocoară la o gâscă să-l 
clocească laolaltă cu ouăle ei. Şi când au ciocnit puii, mult s- 
a minunat gâsca de aşa odraslă, care nu semăna nici cu 
domnia-sa, nici cu domnul gâscan. Ne-am ţinut să apărăm 
puiul de cocoară, să nu-i facă oarecum capătul, fiindcă mult 
se mai stropşea jupânul gânsac la el, fiindcă urât şi mirat se 
mai uita maică-sa vitregă la dânsul... L-am hrănit cum ne-a 
ajutat mintea şi l-am dus cu bine până ce-a prins puteri. Pe 
urmă, când ne era bucuria mai mare, numai ce-l vedem 
într-o dimineaţă cu soare că-şi face vânt, bate din aripi, s- 
aridică lin în văzduh şi dusu-s-a dus în lumea lui, a 
cocoarelor! Am rămas şi noi cu gura căscată, aşişderea a 
rămas şi gâsca şi fraţii săi de clocitoare, dacă aţi văzut voi 
vreodată un cârd de gâşte căscând gura la cer... Cam aşa 
se întâmplă cu prietenul nostru şi cam aşa ne vedem noi... 
Noi la poiată, la baltă şi la codină; el cine ştie unde-l duce 
zborul! ... 

Aştepta un râs de veselă încuviinţare. 

N-a surâs însă niciunul. 

După ce au coborât scările, s-au despărţit. Nici ei înde ei, 
nu se mai simțeau atât de legaţi. Se destrăma un fir de 
urzeală, lipsea cel care-i apropiase doi ani pe al treilea, într- 
o singură viaţă, împărtăşindu-le planurile, bucuriile şi 


necazurile cu un zâmbet ce plutea senin peste toate. Chibici 
apucă pe altă stradă, fără ţintă. Şi n-a făcut trei paşi. S-a 
oprit. 

Îl zărise pe Eminescu venind. 

Călca pe lângă ziduri, cu privirea în jos, cu o carte neagră 
subsuoară. 

Mergea adus de spate, cu o povară nevăzută pe umeri, ca 
într-o păşire prin somn. Când şi-a auzit numele strigat, a 
înălţat ochii lâncezi, fără mirare, fără bucurie. N-a rostit 
nici „Lrăiască naţia!” nici „Sus cu ea!” - bineţele lor olahe 
de aproape trei ani în cetatea străină. 

A întrebat cu nepăsare: 

— Tu erai? Ce mai faci? 

Prost început. Ca doi conţopişti de la cancelariile 
împărăției, când se întâlnesc la uşa cafenelei şi îşi pun de 
zece ani, în fiecare zi, la acelaşi ceas, aceeaşi întrebare la 
care n-aşteaptă răspuns. 

— Ce să fac? a urmat deci prietenul, cam într-acelaşi ison. 
Am fost pe la tine... 

— Nu eram acasă... 

Chibici se strâmbă de râs, împingându-şi pălăria pe ceafă. 

— De ce râzi? 

— Te cred şi eu că nu erai acasă, de vreme ce ne întâlnim 
pe stradă... 

— A! Da... 

Eminescu păru că abia acum îşi dă seama de acest adevăr. 
Deşteptat din depărtată înstrăinare, repetă: 

— A, da! Vroiam să spun că am plecat des-de-dimineaţă. 

— Şi unde, dacă nu-i întrebare cu banat? 

Poetul făcu un semn cu mâna dincolo de ziduri şi străzi, 
spre înălțimile verzi şi însorite, spre întregul Wienerwald: 

— Încolo, pe dealuri... 

Nu putea mărturisi că drumul acela îl străbate acum 
măcar de trei ori pe săptămână, căutând urmele unor paşi 
care s-au şters o dată cu o zăpadă pentru totdeauna topită; 
căutând crengile încărcate altădată cu sclipitoare flori de 


promoroacă şi omăt, care scuturau atunci o a doua ninsoare 
asupra lor, iar acum au înverzit într-o primăvară zădarnică. 
Nici nu putea mărturisi că se opreşte pe-o mică movilă unde 
era atunci un troian; unde acum susură gâzele în iarbă, se 
soresc şopârlele şi a îmbobocit măceşul; unde rămâne 
ceasuri şi ceasuri cu fruntea în palmă, cerşind cugetului 
amintiri ori citind stihurile din cartea de subsuoară, poeziile 
lui Lenau, ale nefericitului, tristului Nicolaus Lenau. 

Acestea le păstra zăvorâte în el. Acestea, şi nesfârşitul, şi 
durerosul pelerinaj; pretutindeni unde au trecut împreună 
- străzi şi pieţe şi catedrale şi săli de muzee, unde-i pare că 
simte un pas uşure alăturându-se de el, umbră de fum. 

A spus numai atât: 

— Încolo! ... Am fost încolo, pe dealuri. 

Chibici s-a bucurat cu nevinovăție: 

— Aşa da! Bravo! ... Bine-ai făcut, fiindcă ai nevoie de aer 
şi soare după boala ta... 

Eminescu a zâmbit cuprins de milă pentru atâta lipsă de 
presimţire a prietenului. De-ar şti vreun suflet de pe lume 
ce sfârşire înseamnă fiecare drum pe sub crengile unde-a 
sunat un clinchet de râs ca murmurul unui clopoțel de 
cleştar şi unde acum chiar cântul ciocârliei îi pare mai 
lugubru decât o cobe de cucuvea! 

Dar fiindcă acestea nu se pot spovedi nimănui, a 
încuviinţat: 

— Da... Caut aer, soare... Mi-a recomandat şi doctorul. 

Prietenul numără pe degete: 

— Martie... april... mai... aproape trei luni de când te-ai 
ridicat din pat. Şi prea puţină schimbare văd... Merge greu, 
dragă Mihai! ... Poate lipseşte şi asta? Hm? 

Înălţă arătătorul în vechiul lor semn: o piţulă! Mihai 
clătină din cap... Dânşii credeau că a zăcut numai de 
gălbinare, o dată; de tifos, a doua oară. Nu bănuiau că de 
suflet e bolnav; că inima i s-a deşertat de sânge. Ei credeau 
că o tămăduire e în puterea banului şi a soarelui. 


Ca niciodată, din april, au curs gropurile de acasă pe trei 
luni. Dar nu s-a învrednicit să cumpere o singură carte. Îi 
ajung suspinurile lui Lenau, ale nefericitului, tristului 
Nicolaus Lenau... 

— Îmi dai voie să te întovărăşesc? a întrebat Chibici 

— Cum vrei... 

— Încotro să mergem? 

— Unde vrei... 

Era atâta părăsire a oricărei voințe în strângerea diu 
umeri, atâta negură în istovita privire, încât Alexandru 
Chibici n-a mai aflat de cuviinţă să-şi rostească hâtrele 
întrebări şi poveţe, pe care cu vitejie le vestise celor doi 
tovarăşi în odaia cu mucuri de ţigări, cu mindir de paie şi 
mucedă răceală de peşteră. L-a îmbiat să se aşeze la o masă 
de cafenea, afară, în soare, pe trotuarul cu gărduţ verde şi 
viu de oleandri. 

Mihai a consimţit, căzând moale pe scaun, cu volumul în 
scoarţele negre pe genunchi, cu mâinele împreunate 
deasupra. Îi bătea lumina lină în obraz, lină şi caldă. 

El n-o simţea. 

Treceau femei zvelte, în haine uşoare de primăvară. 

EI nu le vedea. 

A împins cutremurat ceaşca de cafea, după ce abia a atins- 
o de buze ca o cupă de otravă. 

L-a rugat: 

— Nu scârţâi! 

Chibici nu scârţâise. 

Mai târziu: 

— De ce fluieră? ... Nu se mai poate trăi în această Vienă... 

Fluiera un băieţandru pe stradă, ducând pe umăr un coş 
cu aurite pâiniţe. Fluiera sprinten, cu simţ muzical, ca un 
vrednic copil al Vienei, o melodie care făcea parte din 
sufletul Vienei exprimat pe atunci de valsurile lui lohann 
Strauss, al doilea în ordine dinastică: Pe frumoasa Dunăre 
albastră, freneticul Acceleraţiune închinat studenţilor de 
politehnică, Sânge vienez sau Ecourile din Wienerwald. 


Altădată le fredona şi el. Le fredona şi ea. Acum îi zgârie 
timpanul şi par cele mai stupide şi plicticoase melodii. Nu se 
mai poate trăi în această Vienă de răul lor! 

— Ce-s florile acestea? Nu le vezi ce veştede, nu vezi ce 
urât miroase? 

Vânzătoarea de flori, o fetiţă cu fustă albă şi cu împletite 
coade bălăi pe spate, s-a depărtat mâhnită. Erau veştezi, 
miroseau urât trandafirii ei? Aceasta întâia oară o auzea. 

lar apăsata, întunecoasă privire a domnului posomorât, a 
alungat-o atât de poruncitor încât a uitat să-şi mai ia 
îndărăt trandafirul pus pe masă. Mihai Eminescu l-a ridicat 
între degetele străvezii, de bolnav, poate s-o cheme, poate 
să-l zvârle... 

A izbucnit apoi deodată în râs crud şi amar: 

— Priveşte! ... Prietene Alexandre, priveşte... Ha-ha! 

În miezul trandafirului, în mijlocul umed al foilor roşii, se 
cuibărise încolăcit un vierme păros, vânăt, scârbavnic. 

— Priveşte şi tu... Ha-ha! 

Fără a mai aştepta răspuns, vorbi de unul singur, cu 
tristeţe ca despre un străin: 

— Acum râd şi eu scrâşnit, ca marele, ca temutul critic, 
moşneagul cu două corniţe de ţap... 

— Ce critic? Care moşneag? 

— Ce-ţi pasă! Să mergem de-aici... 

— Unde? 

— Ce-ţi pasă! ... Viena e destul de mare... Aflat-ai tu că 
oamenii au drept să se teamă de prea multă fericire? ... 
Chiar acei pentru care fericirea nu-i lotul lor de toată viaţa! 
.„. Chiar acei pentru care fericirea e numai un ostrov 
singuratic, într-un ocean de amar! Chiar aceştia trebuie să 
se teamă de mânia zeilor, de-o cruntă ispaşă... Poate 
moartea... Poate viaţa... Avea dreptate suavul estet... 

— Care suav estet? 

— Ce-ţi pasă! 

Prietenul încercă să-l ademenească spre casă, cu binişorul, 
ca pe-un bolnav ce era: 


— Mihai! ... Eşti obosit. Poate că ar fi bine să te odihneşti, 
să te culci... Unde vrei tu să mai mergem? 

— Dacă n-ai poftă, du-te! Lasă-mă! Nu mă tot iscodi cu 
întrebările. Lasă-mă, te rog, lasă-mă! ... 

Cum să-l lase? Unde să-l lase? 

Au mers deci împreună, în Viena cea mare; mai apoi 
dincolo de bariera Vienei celei mari. 

Au mers mai întâi pe străzi largi cu trecători fericiţi în 
acea zi blândă de primăvară, pe urmă printre parcuri 
singuratece, printre vile cu grilajuri de fier şi poteci unde se 
jucau copile în rochiţe de culori vii ca florile din grădini. Şi 
au dat iarăşi în uliţi mai înguste, printre case mai scunde, 
sărace şi triste. Soarele apunea. Asfinţit lung, luminos, de 
mai, când florile se închid pe încetul şi când rândunelele 
zboară înalt, înainte de-a se aduna la cuiburi. 

— N-am mai fost niciodată pe aici... a spus Chibici, 
răsucindu-şi capul să ia cunoştinţă amănunţită de acele 
locuri pe care nu le mai văzuse. 

— Eu am mai fost, o singură dată! 

— Şi ce cartier e, Mihai? Cum se cheamă? 

— Dobling... Ce-ţi pasă! 

Din străzile strâmte, au ocolit spre alte grădini şi alte vile 
singuratice. În luminişurile pomilor luceau pete aprinse de 
cer, apusul de mai, cu lungi şi târzii plutiri de raze, cu 
molatice adieri parfumate din parcuri, cu foşnetul lin de 
frunze şi ciripit somnoros de mierle, de sturzi, de grauri. 

— Frumoase locuri... Liniştite grădini... Acum nu-mi pare 
rău că am venit... 

Vorbise Chibici. Eminescu n-a ridicat ochii şi n-a răspuns. 

Treceau pe lângă un zid înalt şi negru, cu crengi de plop şi 
de tei revărsate asupra străzii. Pe lângă dânşii, între dânşii 
şi zid s-a prelins o femeie. O femeie în rochie roşie, jucând 
uşoară pe trup ca o văpaie. Aceeaşi ori poate alta. Femeia a 
încetinit pasul. A privit peste umăr... Lui Chibici i s-a părut 
că privise spre dânşii o ţeastă albă, seacă, de mort, cu 
găvanele negre. O amăgire a ochilor, fireşte! Privea numai o 


femeie cu obrazul spoit alb, o femeie îmbrăcată în rochie 
roşie. 

Eminescu a râs ciudat, băgându-şi cartea în buzunar. 

— Mă ierţi! ... Nu m-aştepta... Mă cheamă şi pe mine tina, 
mă duc să mă bălăcesc şi eu o ţâră în acest prea frumos 
noroi. 

Din câţiva paşi a fost lângă femeia roşie. Mergeau acum 
alături în acelaşi ritm. La colţul zidului s-au făcut nevăzuţi. 

Chibici din Revna a rămas fluierând, împingându-şi pălăria 
pe ceafă şi scărpinându-se în creasta părului a mirare: 

— Şi asta-i încă una! Pot spune că nu m-aşteptam... 

Cercetă nedumerit locurile, căutând calea întoarcerii. 

De după zidul înalt şi negru, s-a ridicat deodată un strigăt 
neomenesc, spăimos, nu țipăt de buhă, nu urlet de câne; un 
vaier scurt, îndată curmat. 

— Asta ce drăcie o mai fi? se întrebă el cu îndreptăţită 
uimire. 

Dar cum sufletul lui nu era bântuit de nelinişti şi de arătări 
cu stafii, cum nu era atins de aripa presimţirilor, şi nici n- 
avea de ce fi, cu pas chibzuit, fără grabă, înconjură zidul pe 
o stradă şi pe cealaltă, până ce-a dat la poarta intrării. 

O poartă ca oricare alta. 

În dosul gratiilor de fier, în fund o clădire galbenă, lungă, 
cu două rânduri, cu şase stâlpi la faţadă şi cu terasă lată. 
Un parc cu arbori seculari; cu ronduri de flori şi alei de 
trandafiri, ce mulţi şi splendizi trandafiri! Dar toate 
ferestrele zăbrelite şi o tainică tăcere de loc părăsit. 

La un asemenea geam s-a ivit o pată albă îndată smulsă 
îndărăt şi iarăşi strigătul neomenesc, nu țipăt de buhă, nu 
urlet de câne, a spintecat scurt, ireala tăcere. 

Tânărul jurist din stradă, s-a înălţat în vârful picioarelor să 
Citească inscripţia plăcii de marmură, ţintuită prea sus în 
stâlpul porţii: 

XII 

— Mamă, e Mihai! ... Pot jura că-i Mihai! 


Harieta se frământa pe pătucul ei de oloagă din pridvor, să 
rupă lanţurile nevăzute care-o ţineau locului, să sară ca 
altădată în capul scărilor şi să-l cheme rotunjind palma corn 
la buze: 

— Mihai, Mihaai! 

Iar glasurile tainice din vâlcele, s-o îngâne încă o dată, ca 
atunci: 

— ... hai-hai... Mihaai... hai-haaai! 

Dar nu se putea mişca. N-avea nici cârjele de sprijin lângă 
dânsa. A rămas cu un picior moale, mort, spânzurat pe 
marginea patului; cu neastâmpărul şi bucuria adunate 
numai în ochi. 

— E Mihai, mamă! Mihai! Ţi-o spun eu... 

Raluca Eminovici îşi adumbrise privirea cu degetele 
subţiate de boală. Ei nu-i venea să creadă, cu toate că inima 
i-o spunea mai neşovăielnic decât văzul. 

Străinul în straie negre, mergea împleticit pe drumul 
colbos, cu ochii în pământ, cu umerii gârboviţi, ca pribeagul 
cel mai gârbovit şi mai răpus de pe lume. 

L-a lătrat un căţel care nu-l cunoştea. El n-a clintit mâna, 
nu l-a chemat prietenos, cum ştia să îmblânzească şi jivinele 
cele mai sperioase ale codrului. Nici nu roteşte privirea de 
jur-împrejur, răsuflând din adâncul plămânilor, cum făcea 
rătăcitorul din totdeauna ajuns la capăt de drum. 

A împins poarta. E atât de grea pentru un braţ puternic şi 
tânăr? Abia a mişcat-o, ca o poartă de fier şi de plumb. Iar 
pasul nu l-a grăbit; ochii tot nu i-a înălţat. 

— Aş spune şi eu că nu-i Mihai, dacă... a murmurat Harieta 
un gând neisprăvit. 

Drumeţul nu s-a uitat la teiul umbros. Teiul lui. Nu l-au 
bucurat florile de sora-soarelui, cu feţele întoarse spre 
soare, întoarse spre el, aşteptându-l, primindu-l. 

Au scârţâit trepte sub paşi de plumb. Ce lâncedă şi 
înnegurată privire, când în sfârşit le-a zărit pe-amândouă! 
Cu ce smuncită mişcare îşi fereşte fruntea de atingerea 


buzelor, când Raluca Eminovici s-a ridicat să-i cuprindă 
grumazul cu mâna ei slăbănoagă! 

— Nu mamă, nu v-atingeţi de mine! 

Şi tot aşa s-a ferit de buzele Harietei, împingând-o atât de 
vrăjmaş, încât sora paralitică a căzut cu tâmpla prăvălată 
pe perne: 

— Nu te-apropia! Sunt putred Harieto, sunt putred! 

CARTEA A DOUA. 

[. 

Un ciung de război în uniformă zdrenţuită şi vânătă, cu 
medalii pe piept, răsuceşte cu stânga mânerul caterincei- 
fanfară, Din cutia de lemn izbucneşte o muzică sprintenă, 
cadenţată. Un marş de război. 

Mâneca goală se zvârcoleşte înviată, ameninţă, cade, iar 
se înalţă smuncit. Soldatul a pierdut şi un ochi, undeva, pe- 
un câmp de victorie, într-un asediu, la Metz, la Soissons ori 
la Sedan. S-ar spune că a uitat, poate fiindcă toţi l-au uitat. 
Râde. Ce râs milog! Râde, salută, bate cu talpa un tact de 
asalt, dar nimeni nu se opreşte să-i azvârle un ban în capela 
slinoasă, cu gura deschisă pe capacul bătut în bumbi de 
alamă. 

S-au revărsat studenţii - roi dintr-un stup - pe scările late 
ale Universităţii. 

Se risipesc sub tei desfrunziţi, îşi cer un chibrit să aprindă 
pipa, se-ndeamnă spre vreo strimtă Konditorei, pitulată 
după statuiele albe de regi, de mareşali şi mari-electori. 

Trec ofiţeri ţapeni în gulere nalte, răsucind mustăţi înfipte 
ca vârfuri de sârmă sub nas. Rotind priviri gheţoase prin 
sticlele rotunde din arcada sprincenelor. Zvâcnesc din bolte 
de crengi călăreţi, împroşcând nori de nisip în trapul săltat. 
Pe aleea din mijloc se încrucişează berline lăsate pe arcuri 
până la pământ, târându-se trândav, ca uriaşe lectice pe roţi 
pentru buhavi bătrâni doborâţi de podagră şi generali scoşi 
la pensie de răni şi reumatisme. Prea tinere fete de stradă 
pistuiesc bărbaţii în plină zi pe lângă soclul statutelor 
glorioase, aţin calea, îşi leagănă şoldurile cu deşănţare şi se 


gâlcevesc în de ele cu ascuţite cuvinte de ocară. Au mânile 
roşii, călcâiele botinelor strâmbe, un spoi grosolan pe 
obraz; împrăştie străpezită duhneală de parfumuri de-o ocă 
la thaler. Un copil muşcă dintr-un cârnat, şi un câine sur, 
jigărit, îl priveşte cu jind clătinând coada şi aşteptând 
fărâmătura care nu cade. 

Viaţa Berlinului curge astfel pe Unter den Linden cu toate 
nesaţiurile şi hâzăniile unei capitale parvenite de proaspăt 
imperiu. 

Numai ciungii, şi şchiopii, şi orbii războiului zădarnic 
cerşesc mila de-un ban, cu ale lor caterince de bâlci, la 
umbră de măreţe statui. De fiecare soclu, un cerşetor cu 
medalii şi o femeie spoită de vânzare. 

Mihai Eminescu a scotocit doi groşi în adânc de buzunar. I- 
a lepădat în capela întoarsă cu gura în sus. Învalidul a stat 
din cântare, să mulţumească şi să întrebe ceva. I s-a părut 
că-i recunoaşte obârşia după accent: 

— Vienez? 

— Vienez... răspunde Eminescu, pentru a nu întrista cu o 
dezamăgire inima unui ciopârţit de război, care l-a socotit 
vienez. 

Veteranul suspină cu singurul ochi la trecătorii de-o 
împestriţare fără frumuseţe şi de-o sumeţire de slugi 
neîndemânatice încă în straiul stăpânitor: 

— Es gibt nur eine Kaiserstadt, est gibt nur ein Wien! 

A câtea oară, în două săptămâni, de când a coborât în 
Gorlitzer-Bahnhof, a auzit el oare acelaşi şi acelaşi suspin? 
Chiar ciuntiţii bătăliilor biruitoare, chiar studenţii cu 
insignele falnicelor societăţi borusiene şi cu obrajii brăzdaţi 
de dueluri, nu pregetă a mărturisi, de la cele dintâi vorbe, 
că oraşul lor e greoi, e posac, e urâcios, lipsit de căldură, şi 
că nu se află decât o singură capitală împărătească pe 
lume, o singură Vienă. 

Ca întotdeauna, la o nouă strămutare în alt târg cu alte 
rânduieli de viaţă, două săptămâni Mihai Eminescu a 
cutreierat străzile şi pieţele, a poposit aici într-o Bierhalle, 


dincolo într-o Weinstube, mai departe într-o Konditorei, în 
catedrale şi muzee, în biblioteci, cimitire şi grădini pustiite 
de toamnă. Dar în fiecare sară s-a întors acasă cu o mai 
deznădăjduită jale după Viena pierdută. 

A crezut la început că de vină e numai surparea lui din 
trup şi din suflet, singurătatea despărțită de camarazii celor 
trei ani de trai zilnic - fârtaţii bucovineni şi ardeleni de la 
Troidl şi tata Wihl - neogoitul lui dor de-o umbră, ai cărei 
paşi îi mai regăsea pe străzile Vienei, unde-au fost doi, 
parcă în altă viaţă, parcă în altă planetă. 

Acum e deplin lămurit. 

Capitala Prusiei nu-i vânătă fiindcă printr-o perdea vânătă 
dânsul o vede; nu-i rece fiindcă o cenuşă răcită poartă în el. 

Aşa o găsesc toţi, chiar cei aicea născuţi şi crescuţi. 

La Bremer-Hof, în căsoiul sur şi posomorât ca o cazarmă 
din Albrechtstrasse, unde şi-a aflat gazdă şi masă, unde scă- 
rile izesc a bucătărie şi coridoarele a leşie, portăreasa îi dă 
cheia cu acelaşi gemăt: „Gott, was ist diese Stadt des hohen 
Intelligenz doch so lanweilig!” A întrebat-o dacă-i de aiurea. 
Nu! Aici s-a născut. Dar nu se îndoieşte că oriunde aiurea, 
viaţa-i într-altfel: la Dresda, la Hamburg, Nurnberg, 
Munchen, Breslau ori Leipzig. 

— Şi ce-i lipseşte Berlinului? a întrebat, fără nădejdea unui 
răspuns prea isteţ. 

— Ce-i lipseşte pisicii acesteia pentru a fi şi dânsa 
frumoasă ca pisica baronesei de peste drum? i-a întors ea 
întrebarea, arătând mâţa slută şi năpârlită din poale, cu 
ochii roşii şi bot ţuguiat, dar gata să fete, fiindcă aşa cum 
era, găsise ea un motan s-o îndrăgească. 

Într-adevăr ce-i lipseşte? 

Întrebarea lui întoarsă de portăreasă în altă întrebare fără 
de răspuns, se dovedise astfel mai iscusită decât orice 
răspuns. 

De atunci colindă Berlinul să descopere taina unei sluţenii 
şi plictiseli lipsită de leac. 


În locul stufoşilor codri din Wienerwald; dune de nisip, 
smârcuri, pădurici de pini ofticoşi, cu rădăcinile noduroase 
şi încâlcite ca şerpii. În locul Dunării cu poduri arcuite de 
piatră şi albe vapoare; Spreea sleită, cu ochiuri uleioase 
prelingându-se alene sub poduri de lemn. Se află şi un 
cântec nou: „Spreea, Spreea, ai intrat curată ca lebăda în 
Berlin, şi ieşi scârnavă ca o purcea...” 

Străzi mari, pustii, triste, aliniate din ordinul regelui- 
caporal. 

Statui de ostaşi şi de regi în aceeaşi aliniere, amenințând 
trecătorii de pe piedestale, călcând biruiţii sub tălpi, 
asmuţind tinerii borusieni la alte isprăvi cumplite de arme. 

Pentru filosofi şi poeţi n-a fost loc. Ba da! La statuia lui 
Frederich cel Mare, cu profilul de spectru şi surâsul oţelit, 
după generalii şi oamenii de stat, acolo au încăput filosofii şi 
poeţii timpului, dosiţi la urmă, sub coada calului! Că a 
existat un Goethe, un Kant ori un Schopenhauer, într-o altă 
Germanie apusă, nimeni acum n-o mai ştie. Fala Berlinului e 
arsenalul, muzeul cu tunuri, cu baionete, cu săbii şi 
stindarde; toate trofeiele războaielor vechi şi ale celui din 
urmă. Dar soldatul fără o mână şi fără un ochi cerşeşte un 
groschen în marş răguşit de caterincă! 

Tot ce supravieţuieşte dintr-un Berlin mai bătrân e pocit, 
aspru, în ruină. Tot ce-i proaspăt durat, în intenţie după 
chipul şi asemănarea Parisului şi Vienei, e însă mai bătător 
la ochi, mai agresiv, mai fără gust şi măsură, cu adaos de 
poleială, de ghirlănzi, de mozaicuri şi marmură verzuie, de 
respingătoarea răceală a cazărmilor, a sediilor de bancă, a 
palatelor de generali cutropitori şi victorioşi. 

Gazetele pomenesc cu mândrie despre un oraş care creşte 
văzând cu ochii după înfrângerea Franţei, după umilirea 
Parisului şi după mana celor cinci miliarde de tribut plătit 
de învins, mai grabnic decât în visul lui Bismarck. Aseară, în 
National Zeitung a cetit catagrafia arcurilor de triumf, a 
palatelor şi coloanelor cu victorii înaripate, numărătoarea 


trecătorilor dintr-o zi pe Kaizer-Galerie şi a muşteriilor 
dintr-o noapte perindaţi la Orpheum. 

Într-un pătrar de veac, nici o capitală a Europei nu va ţine 
piept Berlinului, încheia îngâmfatul contabil al 
monumentelor, al trecătorilor de pe bulevarde şi al 
muşteriilor din imensele berării şi cafenele lipsite de orice 
caldă intimitate. Ce oraş a crescut vreodată atât de uluitor? 
Pe vremea marelui-elector, abia douăzeci de mii de suflete. 
Pe vremea Revoluţiei franceze, când în Paris mişunau opt 
sute de mii de localnici, reşedinţa regilor Prusiei se ridicase 
numai la o sută douăzeci de mii. Acum a depăşit mii opt 
sute; peste zece ani va fi depăşit de mult milionul şi peste 
treizeci de ani, trei milioane. Ce frumoasă şi nouă ştiinţă, 
statistica! 

Dar la bariere, în nisipuri şi în păpurişul mocirlelor, tot 
ieri, el a cunoscut că adevărata creştere a falnicei capitale, 
se măsoară în forfota calicimii din Barakia, tăbărâtă în stol 
de lăcuste din toate câmpurile sterpe ale Prusiei, adăpostită 
în şoproane de scânduri, în colibe de papură şi în vagoane 
stricate, dând târcoale într-amurg străzilor luminoase ca 
barbarii neînvoiţi să pătrundă în cetatea Atenei. În două 
săptămâni le-a cunoscut toate. Şi tot le mai cercetează ca să 
citească mai îndeaproape alte semne ascunse. 

Nu-i o viaţă şi nu-i o lume ca pentru el. 

Când a plecat din Viena, încă se mai înălţau acolo palate în 
grabă, pe Ringul croit de-a lungul vechilor temelii de 
forturi, din vechea cetate a Beciului. Atunci le ura. Aceste 
palate, sub care gem suflete, fiindcă-i înfăţişau împilarea 
unei împărăţii durând doar prin vicleşug şi trădare. Acum, 
de departe, în amintire, le îndrăgeşte şi îi sunt scumpe. Au o 
frumuseţe, o nobleţe artistică, un stil; deşi stilul e baroc şi 
cam rococo. Fac parte însă toate împreună dintr-o lume 
duioasă, cu valsuri înfiorate pe strune de vioară, cu 
zâmbete prietenoase de trecători, cu chelneri care dau 
tutun şi cafea pe datorie, înveselin-du-se ca nişte mai 
bătrâni camarazi de isprăvile muşteriilor mai muit ori mai 


puţin doctori. Aici tinereţea-i pare pentru totdeauna 
sfârşită. Îl apasă o singurătate de moarte; pe el, care o 
căuta, singurătatea aceasta. 

A ridicat ochii. 

Nu băgase de seamă că a trecut de şoseaua cu tei, cânda 
străbătut Pariser-Platz şi când a ajuns în Wielhelmstrasse. 
Aici sunt zidurile cu santinele la poartă. Ministerele şi 
cancelariile împărăției, cvartirul încruntatului Bismarck, un 
căsoi de piatră în colţuri tari, fără podoabe: departamentul 
treburilor din afară. 

Poate că nu l-au adus paşii din întâmplare. Într-un geam 
de librărie văzuse acum câteva ceasuri o caricatură în 
culori strigătoare; cancelarul cu stufoasele-i mustăţi, în faţa 
ministrului său. Arătând spre cele două clădiri vecine şi 
plângându-se: „Mă aflu întocmai ca Isus pe cruce, între doi 
tâlhari”. Recunoaşte unul din palatele caricaturii. Ferestre 
înalte, balcoane sculptate, pretutindeni marmură, aur şi 
bronz. Întrebă un trecător să afle ce Ali-Baba se lăfăieşte în 
asemenea palat de basm. 

Trecătorul îi zvârli grăbit un nume, într-un nor de fum 
cătrănit, fără să scoată pipa din dinţi: 

— Strussberg! Faimosul Strussberg... Ce dracu? Toată 
lumea o ştie! 

Aşadar aici stă cheia dihoniilor din ţara sa de departe, 
taina schimbărilor de guverne şi a încăierărilor din Camera 
României? Acesta este unul din cei doi tâlhari ai lui Bis- 
marck? 

Oprit locului, în puhoirea de femei cu pachetele şnuruite 
pe deget, şi de bărbaţi cu ţigări de foi în colţul gurii, 
feciorul căminarului din Ipoteşti lasă frâu slobod gândului 
să facă alte legături între lumea rămasă în urmă şi lumea 
aceasta unde sosise. Miron, moşneagul prisăcar dintr-o 
margine de dumbravă, vorbea cu înfricoşarea celui din 
urmă get, despre diavoleasca născocire a „neamţului”, 
drumul de hier, de merge pe şine fără cai şi-i spune ţug. Era 
întrucâtva neîntemeiată nelinişte, de bătrân cu mintea 


închisă la semnele timpului. Foloasele n-au fost ele oare 
înşirate cu prisosinţă de prospectele concesiunii, în 
pomelnicul tuturor binecuvântărilor câte vor ploua asupra 
României barbare, când drumul de hier, de-i zice ţug, va 
spinteca pustii bărăgane şi codri încă neştirbiţi de secure? 

Nu le-a slăvit Vasile Alecsandri, poetul poeţilor români, în 
pastelul din Convorbiri literare, închinat măriei-sale 
domnitorului? 

Mult vesel va fi câmpul când vecinica-i tăcere Va dispărea 
d-odată la glasul de-nviere Ce scoate zmeul falnic din gura 
lui de fer, Vestind noua răpire a focului din cer. 

Dar până la aceste foloase, ascunse deocamdată după 
perdeaua viitorului, s-au grăbit alţii să linchească smântâna 
oalelor puse la prins - cum se spune în graiul gospodinelor 
de la Ipoteşti. Şi-au durat palate cu balcoane sculptate, cu 
lespezi de marmură şi grilaj poleit. Pentru a mijloci un astfel 
de belşug, s-a tocmit slugă Pătru Toader Gânj, lepădând 
țundra şi cuşma de pădurar, ca să le schimbe cu uniforma 
neagră şi şleapca pocită, tot aşa cum şi-a schimbat un 
stăpân pe altul. 

Este şi acesta un altfel de tâlc, al primenirilor 
nerăbdătoare din ţară. Un palat se ridică la sute de poşte 
cu aurăria plătită din munca şi avutul sălbaticilor, care s-au 
deşteptat să-şi schimbe peste noapte felul de trai din 
vremea străbunilor geţi, a păstorilor de turme şi a 
vânătorilor de bouri. Prinţul Bismarck, la el acasă, în 
capitala lui, se simte stânjenit de vecinătatea unui tâlhar. Ci 
pentru a apăra prada tâlharului, când ajunge treaba până 
acolo, trimite însă de îndată ameninţări şi mustrări 
ţărişoarei de la Dunăre, închizând ochii şi simțindu-se 
solidar cu tâlharii. Câte fire de păianjen se întind din 
balconul sculptat al acestui palat nou şi trufaş, până în 
codrii Moldovei, şi ce sărmane gâzulii fără putere se zbat în 
asemenea plasă de-a valma, miniştrii de la Bucureşti ca şi 
Pătru 'Toader Gânj, slugă cu simbrie a progresului! 


Pe scările de marmură a coborât o doamnă bălaie, 
înfăşurată în blănuri. 

Un lacheu în livrea stătea împietrit la uşă, altul jos grăbea 
să ridice treapta berlinei. Vizitiul a dat sfârc de cravaşa 
cailor şi echipagiul s-a depărtat în gloata pestriță de pe 
Wilhelmstrasse. Lacheul se uită de sus la tânărul cu strai 
sărac, îşi scutură mănuşile albe de un colb nevăzut, păşi cu 
mers răşchirat de cocostărc şi închise uşa grea, de stejar, în 
urmă. 

N-a fost nimic. 

Şi totuşi tânărul cu strai sărac din stradă, a lămurit încă o 
taină a acestui Berlin cu palate de bancheri şi cu al său 
nesaţ de stăpânire a Europei. A mai înregistrat încă o 
luareaminte asupra legilor strâmbe, care poruncesc de 
departe stările şi schimbările din ţara lui înapoiată şi mică. 
„Mi se pare că ar trebui să mă înscriu la prelecţiile de 
economie politică!” - a gândit surâzând cu ironie de sine, în 
sine. 

Dar cu obidă a alungat de îndată surâsul şi gândul. El nu 
se putea înscrie nici măcar la prelecţiile pentru care a venit, 
de istorie şi de filosofie, ale lui Duhring, Zeller, Lepsius şi 
Droysen. Încă o dată se încurcau de la început treburile 
sale băneşti care mergeau mai puţin strălucit decât cele ale 
lui Strussberg; cu deosebirea că aştepta acum până i se 
lun-geau urechile taleri şi groşi în locul florinilor şi 
creiţarilor, cu deosebirea că aici nu mai era nimeni să 
înţeleagă şi să răspundă la semnul lor francmasonic, cu 
degetul ridicat: hm! o piţulă. 

Amintirea i-a strecurat iarăşi pe buze un slab, un înduioşat 
zâmbet. 

Pe urmă, zâmbetul s-a retras ca lumina pe-o apă din nou 
plumburie şi moartă. A pornit mai departe pe străzi drepte 
şi lungi, printre case-cazărmi, cu ochii la pământ. 
Încrederea în el pâlpâia scurt, se stingea într-un tăciune 
mistuit fără flăcări. 


Fugise cât mai departe de-o umbră şi acum o căuta mereu 
şi pretutindeni. Se pomenea scriindu-i numele în neştire de 
o sută de ori, cu o sută de fantastice anagrame: Verona, 
Vreona, Voerna, Vnoera, Vanocer, Anvero... Se pomenea 
tresărind cu amăgirea c-o recunoaşte de departe, într-o 
trecătoare de aceeaşi statură, cu acelaşi mers, cu aceeaşi 
rochie. Grăbea pasul. Necunoscuta întorcea capul mirată. 
Oricine-ar fi fost, oricât de frumoasă, cu ochii oricât de 
galeşi şi buze oricât de ispititoare, nu era ea. Nu mai putea 
fi ea. Iar el mai poartă şi o putreziciune în sânge. Osânda 
fără scăpare, îmbărbătările lui Şerban, acolo, acasă, la 
Ipoteşti, cu doftoriceasca lui ştiinţă, i-au risipit pentru o 
vreme cutremurarea. L-au adus ca pe-un înecat la lumina 
apei. 

Acum, îndoiala, îl trage din nou afund. Ce-i foloseşte unei 
minţi însetarea să descifreze armonia sferelor, când în 
sânge pândeşte un invizibil, dar ireductibil morb al 
putreziciunii, care năruie cuget şi trup? A fost un blestem 
care l-a mânat oare într-acea amăgire de mai, cu văzduhul 
străpuns de strigătul neomenesc, nu țipăt de buhă, nu urlet 
de câne? Fost-a oare o vicleană întrupare a pierzaniei, 
femeia cu rochia roşie, jucând uşoară pe trup ca o văpaie a 
tăurilor mu-cede? Când s-a ridicat de lângă ea, în zori, şi a 
lăsat-o dor-mind, capul pe pernă părea o ţeastă albă, seacă, 
de moartă, cu găvanele ochilor goale. S-a înfiorat încă de- 
atunci, în lumina verzuie a dimineţii, în singurătatea odăii 
străine, cutremurat până în măduva oaselor de-o 
presimţire. Ce căuta acolo? Cum de-a ajuns acolo? Îi era 
sufletul plin de amintirea sfâşietoare a altei femei, cu ochi 
limpezi şi cu surâsul dalb. Cum de-o schimbase pe-această? 
Nu l-a adus numai o chemare a tinei, să se tăvălească şi el 
după spusa temutului critic cu răsucite corniţe de ţap. 
Altceva; parcă o putere rea a nopţii şi a beznelor îi purtase 
paşii lunatec. 

A stătut privind-o cum doarme. 


Se gândea la râsul ei crud, când a întrebat-o cine-i şi cum 
o cheamă. Se gândea la uitătura-i ciudată, când îi măsurase 
trupul vânjos; la dezmierdarea degetelor uscate, prefirate 
pe luciul frunţii, pe ovalul obrazului. „Ce frumos şi tânăr 
eşti tu! - spunea, fără să-l piardă din ochi. Nu te temi de 
ceasul când muşchii aceştia puternici au să se desprindă de 
pe oase, nu te temică sub fruntea aceasta creierul are să se 
terciuiască?” 

Spunea şi râdea şi îl trăgea către dânsa, cu o lăcomie, 
parcă avea de plătit ceva rău lumii, vieţii, oamenilor. Poate 
că a şi avut de plătit ceva rău, lumii, vieţii, oamenilor, într-o 
crâncenă răzbunare. 

Atunci, în zori, în odaia străină, în tăcerea neliniştitoare, în 
faţa patului unde femeia întinsă părea un cadavru, l-a 
cutremurat numai presimţirea fără vreun temei precis. Mai 
târziu, abia mai târziu a ştiut cu spaimă, că într-adevăr 
femeia a avut ceva rău de plătit lumii, şi vieţii, şi oamenilor: 
că prin el plătise. A înţeles de ce-i pipăia fruntea sub care 
creierul putea de-acum să se terciuiască, putred de boală; 
muşchii vânjoşi care puteau de-acum să cadă de pe oase. 
Şerban l-a mângâiat de-o înfricoşare exagerată de 
neştiutor. Din cărţile lui de învăţătură doftoricească, i-a 
înşirat mărturii de tămăduiri fără urmă. Nu una, ori zece! 
Cu miile. Toate aveau să treacă, precum au şi trecut poate, 
nemailăsând nici un semn. 

Dar noaptea tresare din somn. Simte prin vis, degetele 
subţiri şi reci de schelet, netezindu-i fruntea. Aude glasul şi 
râsul dogit: „Nu te temi că sub frunlea aceasta creierul are 
să se terciuiască?” 

Şi dincolo de glasul şi de râsul dogit al femeii cu rochia 
roşie, mai aude acel strigăt neomenesc, nu țipăt de buhă, 
nu urlet de câne. Vaierul de după zidul lung, cu vârfuri de 
crengi plecate deasupra. 

Aşa i-au fost nopţile lui de la Ipoteşti. Aşa îi sunt nopţile de 
aici, din casa sură, cu miazme de leşie, pe coridoare. 


Nimic nu-i mai surâde senin. Nirvana! Cine n-ar năzui la 
Nirvana să-l consoleze, în asemenea ameninţări şi surpări? 

La laşi, înainte de plecare, cărturarii Junimii l-au înfiat 
numaidecât; i-au mijlocit galbenii pentru a duce învăţătura 
la capăt; în seara de una septembrie, Maiorescu, Pogor, 
fraţii Negruzzi, caracuda măruntă, i-au ascultat Egipetul şi 
Sărmanul Dionis; după o săptămână Înger şi Demon, Floare 
albastră, hotărând tipărirea în paginile de frunte ale 
Convorbirilor literare. 

Ce drum lung şi înalt străbătuse începătorul de-acum doi 
ani, pe care îl căuta Iacob Negruzzi la cafeneaua Troidl ca 
să-l cunoască! Şi în loc de neţărmurită încredere în el şi în 
viitor; acum toate le simte atinse de aripa morţii. 

A fost destul o femeie cu rochie roşie, într-amurg, jucând 
ca văpaia pe apele mucede. A fost destul, ca să se pună 
între el şi viaţă, între el şi tovarăşa lui din rătăcirile pe 
străzile Vienei: Verona, Vreona, Vnoera, Vanover... 

O caterincă de invalid, oftează hodorogit un cântec. De 
astă-dată nu-i marş cadenţat, un marş de război. E un 
cântec de jale, cu un singur refren: „Aş vrea să fiu mort”... 

— Aş vrea să fiu mort! a repetat murmurând tânărul cu 
faţa pală şi cu ochii neguroşi, ca într-un înăbuşit şi sfâşietor 
suspin. „Aş vrea să fiu mort”... 

II. 

Mult iubită Harieta, Am cetit scrisoarea din urmă, de 
acasă. Eram eu singur bolnav şi lipsit de cugetare - de 
aceea nu ţi-am scris îndată. Dacă-mi făgăduieşti că te-i 
însănătoşa, se poate că de Paşti voi veni acasă, să te văd. 
Altfel, acuma sunt bine... Ascultă, pentru că am să-ţi spun 
ceva, dar să fie-n taină. Am auzit că tu doreşti ceva şi că nu 
spui nimănui ceea ce doreşti. Acum te-ntreb: nici mie nu? 

Te rog să-mi scrii ca să ştiu cel puţin eu - închide 
scrisoarea frumuşel şi mi-o trimite mie fără să ştie nimenea 
- vom vedea atunci ce mare lucru e. 'le sărut Haritiţă de o 
mie de ori, te rog să-mi răspunzi la ce te întreb şi rămân al 
tău frate, Mihai. 


Stătu în cumpănă, zâmbindu-şi singur înainte de a închide 
plicul. Nu-i era în fire să trimită asemenea răvaşe dulci 
acasă. Se abătea de la rânduială numai de dragul Harietei. 
Ce-o fi dorind? ce poate să mai dorească o fată ţintuită în 
pat, la vârsta celor dintâi chemări şi nelinişti, în acest 
început de primăvară, când dau mugurii luncilor şi prind a 
se zbengui mieii pe pajiştile de la Ipoteşti? 

După o iarnă de geruri şi viscole, în ţară străină şi târg 
neprietenos, el se întorcea dezmorţit la viaţă. 

Nu-l mai munceau visuri spăimoase, nu se mai trezea cu 
gura coclită. 

Sârguincios ca un şcolar îndârijit să câştige anii pierduţi, 
urca în fiecare zi scările Universităţii regale, nelipsit la 
cursurile lui Duhring şi Lepsius, Zeller şi Droysen. Din 
cazarma hâdă de pe Albrechtstrasse s-a stămutat în acest 
patriarhal Charlottenburg, într-o casă bătrânească 
împresurată cu livezi - o aşezare ca un conac de ţară ori ca 
o curte la o margine de târg botoşănean, cu văduve care 
cresc hulubi şi cu moşnegi pensionari care citesc o după- 
amiază întreagă gazeta pe faţă şi pe dos. 

Stăpânul locului, vechi sculptor cu idei nepotrivite 
ambițiilor prusace, îl opreşte cu o mare plăcere să dezbată 
păreri despre meşteşugul său şi despre soarta artei într-o 
ţară unde toate se primenesc în ritmul zuruitului de pinteni. 
La sti-pendiul de departe şi nestatornic al Junimii, la 
stipendiul încă mai nestatornic trimis de căminar, se 
adăogea slujba la Agenţia diplomatică a României, 
încredinţată de Teodor Rosetti, om politicos şi blajin, 
rubedenie şi prieten cu Negruzzi, cu P P Carp, Maiorescu, 
Pogor şi toată cărturărimea subţire a Iaşilor. O altfel de 
slujbă, mai înaintată în cin, a fostului conţopist de la 
isprăvnicia de Botăşăni. 

În multe se asemuise iarna de aici şi de acum, cu iarna de 
acolo şi de-atunci. Tot aşa găzduia la o bătrână ursuză ca 
sulgereasa Catinca. Tot aşa a trecut printr-o amorţire, fără 
să deschidă trei luni sertarul caietelor cu stihuri. 


Dar primăvara, sângele tânăr, învăţătura dascălilor cu alte 
întrebări deschise minţii, alungau fumegoasele stafii câte l- 
au chinuit o toamnă şi o iarnă. Se îndepărtase de el şi 
umbra uşoară, cu paşi mărunți, pe care numai arar o simţea 
alăturându-se mută, să-l mustre fiindcă-i părăseşte 
amintirea pentru o carte, pentru un stih, pentru o prelecţie 
de gârbovit cronicar al veacurilor cu bumbac în urechi. 
Poate că şi teama de lăuntrică năruire a fost o nălucă fără 
temei. Viaţa mai merita să fie trăită. Îl aşteptau atâtea! 
Plănuiri şi caiete începute, un destin trecând peste capu-i. 
Avea simţământul că nu mai este întreg al său. Că 
împlineşte o poruncă - e robul unei puteri învăluitoare, 
mânându-l cum merge-un lunatec pe piscuri înalte, fără să-i 
pese de-adâncul şi bezna de-alături. Acestea le înţelegea 
toate şi pe toate şi le ierta, îngăduitor deodată cu el. Dar 
cum să priceapă, măcar să ghicească, să bănuiască măcar, 
cam ce-ar putea să aştepte de la viaţă o fată osândită de 
zece ani patului, sărmana, buna, credincioasa lui Harietă? 
Cu peniţa de fier şterse un rând din răvaş: „Dacă-mi 
făgăduieşti că te-i însănătoşa”... Îi părea prea nepotrivită şi 
crudă cerința. Era în puterea ei să făgăduiască? A închis 
plicul. A dezbrăcat rantia schimnicească de şiac negru, 
acum roasă în coate până la urzeală. Şi după ce-a pus 
oarecare rânduială pe masa de lucru şi în rafturile de cărţi, 
a pornit să ducă scrisoarea la poştă. 

Afară, în uşa atelierului cu geamlăc, l-a întâmpinat 
sculptorul bătrân, Wolgast, ridicând mâna la tichia de 
catifea. 

— Te-a scos vântul primăverii din casă? l-a întrebat, 
mutându-şi pipa lungă dintr-un colţ al gurii în celălalt. Ehei! 
Primăvara! Primăvara! 

Eminescu a arătat răvaşul, apărându-se parcă: 

— M-au scos alte îndatorinţi mai puţin poetice! O scrisoare 
de încredinţat poştei şi pe urmă slujba... 

Bătrânul clipi din coada ochiului, netezindu-şi barba de 
patriarh revărsată pe halatul alb, de atelier: 


— Şi vrei să spui că o scrisoare nu-i tot semn că bate vânt 
de primăvară? ... O scrisoare pentru vreo vieneză, în dorul 
primăverii de anul trecut... 

— Te înşeli! O scrisoare acasă, în ţară. 

— Scuze! se întristă sculptorul. Se cunoaşte că am pierdut 
legătura cu tineretul acestor vremuri. Vă văd mereu făcând 
şi simțind cele ce am simţit şi am făcut noi acum patruzeci- 
cincizeci de ani. Uit că s-au schimbat şi tinerii, nu numai 
vremurile... 

— Nu peste tot! 

— Să nădăjduim că nu peste tot, că în această Prusie unde 
nu mai au ce căuta bătrânii înapoiaţi ca mine, dar nici tineri 
romantici ca dumneata... Pofteşte o clipă să-ţi arăt cea mai 
proaspătă neghiobie a moşneagului. 

Se lipi de uşă să-i facă loc. 

Eminescu intră în sala înaltă, cu miros de pământ jilav şi 
cu prăfuite statui de ipsos. Îi ştia slăbiciunea şi tânguirile. 
Măcar că nu-l preţuia ca pe-un meşter înzestrat de fire, lua 
parte la mâhnirile lui. 

Bătrânul modela capete de cugetători cu fruntea 
convenţional împovărată de gânduri, mai ales trupuri mlădii 
de femei, copile ale Rinului şi ale pădurilor vechi, aşa cum le 
cântase o generaţie romantică a unei Germanii sfârşite. 
Timpul cerea aici, în Berlinul cel nou, altfel de plăsmuiri în 
lut: căpitani şi ostaşi, cavaleri cu sprincene încruntate 
sprijiniți în grelele spade, generali întinzând braţul în 
gesturi de cuceritori ai lumii. 

Cu mâna scuturată de tremur, unchiaşul desfăcu scutecul 
ud. Se ivi ochilor o femeie înaltă, cam prea lată în şolduri, 
pieptănându-şi părul cu o gingăşie artificială pe-un vârf de 
stâncă, zâmbind luntraşului nevăzut din baladă. 

— Lorelei? întrebă poetul. 

— Lorelei! încuviinţă sculptorul, bucuros că i-a fost 
recunoscut gândul fără să-l spună. 

Apoi păşi la fereastră, prefăcându-se prins de priveliştea 
de afară. Aşa. Lăsa mosafirul să-i admire nestingherit 


făptura de lut. Eminescu ştia câtă nevoie avea bătrânul de 
blândeţea unei minunări străine, de făţarnice şi 
consolatoare laude. 

Ca atare, se depărtă, se apropie, cercetă un loc prielnic 
luminii. O comedie de mai multe ori repetată. 

Era şi acesta un biet chip cioplit, fără însufleţire, ca atâtea 
altele din atelierul-cavou. 

La şaptezeci de ani, Wolgast nu depăşise copilăroasele 
alegorii din cea dintâi tinereţe. Oarecare dulceaţă în linii, o 
gingăşie molatecă a mişcării; încolo nici o adâncime să 
oprească ochiul, cugetul, simţirea, să săgeteze prin inimă 
sârma de foc a unei neuitate emoţii. 

Dar patima şi credinţa nestrămutată în nobilul său 
meşteşug, răscumpărau cu prisos puţinătatea mijloacelor. 
Eminescu îşi spuse că poate ar fi destul o jumătate de ceas 
pentru o mână purtată de harul creaţiei adevărate, ca să 
dea viaţă lucrului de migală, răbduriu, cinstit, însă mort din 
născare. 

Cu totul altfel i-a rămas amintirea cioplitorului de mar- 
mură, dintr-un amurg de noiemvrie, pe Podul Mogoşoaiei. 
Nu râvnise acel cioplitor de marmură la o izbândă atât de 
înaltă - să întrupeze o zână, o legendă, o lume... Italianul cu 
pălăria cât roata de car şi cu bărbiţa ninsă de pulberea albă 
se mulţămise să scoată din blocul grunzuros câteva fraze şi 
flori, dăltuite pentru un capitel de casă, ca meşterii fără 
nume ai catedralelor gotice. Dar el le înviase cu adevărat şi 
avea drept să-şi fluiere romanţa melodioasă din patria sa, în 
încântarea faptei de-o zi încheiată cu spor. Nemăsurată 
deosebire, neştearsă învăţătură pentru băieţandrul 
rătăcitor de-atunci cu micul caiet de stihuri în desagă! 
Poate de aceea, fără îndoială că de aceea, cioplitorul de 
marmură nici nu râvnea la încuviințarea altora, n-o aştepta, 
n-o milogea. 

O afla în sine! A şters atunci cu podul palmei piatra caldă 
încă de scânteierile daltei şi ale ciocanului, s-a depărtat să 
privească şi n-a cerşit mila unei făţarnice laude. Şi-a dăruit- 


o singur, în sudalma voioasă, pomenind numele Madonei 
după năravul unui neam slobod la gură, tot atât de sonoră 
şi patetică la necaz cât şi la bucurie. Unei asemenea 
femeiuşte de lut, lată în şolduri şi fără nici o expresie în 
trăsăturile feţei, ce merite i-ar putea oare născoci cineva? 
Lut, lut neînsufleţit. 

Zadarnic îşi căznea mintea. El n-o avea dată pe minciuniri, 
chiar când minciuna ar fi înseninat acum o faptă mai bună 
ca milostenia ultimului ban de doi groşi zvârliţi în capela 
unui ciung de război. 

Rosti deci fără nici o convingere: 

— Minunat! ... Minunat subiect! 

Bătrânul se întoarse de la fereastră, surâzând amar. 

Îi urmărise prin luciul geamului fiecare mişcare, îi citise 
osânda în privire. Acoperi femeia de lut cu scutecul ud, ca 
pe-o moartă în giulgiu. Se sili să pară nepăsător: 

— De altfel, cred că te-ar interesa mai mult modelul. E 
viu... Acela e viu... E tot ce poate să fie mai viu şi mai 
simpatic. N-o cunoşti încă pe Milly? ... De câteva ori am 
surprins-o de pe soclul ei, petrecându-te cu ochii pe geam, 
când soseşti şi când pleci... Hehei! Tinereţe-tinereţe! 
Primăvarăprimăvară! 

Eminescu înălţă sprincenele mirat. Zărise într-adevăr 
modelul cel nou al sculptorului; fată vioaie, plinuţă, cu ochi 
albaştri şi buze roşii. Nu-şi închipuise că l-a băgat şi ea în 
seamă. 

Era o prețioasă descoperire pentru un tânăr singuratic, 
într-un început de primăvară ca acesta, când seva caişilor 
colcăie în muguri de frunze şi boboci de floare după o iarnă 
de mocnită amorţeală. 

Tăcerea dura stânjenită. 

Mosafirul sculptorului se simţea de două ori vinovat. O 
dată, fiindcă nu aflase cuvintele bune de care avea nevoie 
un moşneag de ispravă; a doua oară, fiindcă acum, în faţa 
lui şi a statuiei înfăşurată în giulgiu, îi juca gândul la Milly. 


Ce amestec ciudat într-o singură plămadă de om! Bătrânul 
gândea tot aşa. 

Oferindu-i cafeaua din ibricul în veşnic clocot, îşi aminti 
altă obidă a lui veche, mai uşor de mărturisit: 

— M-a vizitat iarăşi odorul de nepotu-meu, Hans, salba 
dracului! Şi iarăşi a întrebat de dumneata. Mă uimeşte... 

— De ce? Ne-am făcut foarte buni prieteni. 

— "Tocmai! aceasta mă uimeşte. 

— Dar e un tânăr cum nu se poate mai inimos! Plin de 
viaţă şi de planuri măreţe. 

— Chiar prea multă viaţă şi prea multe planuri măreţe! 
rosti bătrânul, scoțând pipa din gură şi iscodindu-l cu ochi 
încordaţi. Nu găseşti? ... E atâta deosebire între lumea 
dumitale şi între lumea lui! Între planurile dumitale şi 
planurile lui măreţe! ... Mă întreb ce puteţi vorbi împreună? 
EI o odraslă a acestei Germanii, cu care nici dumneata nu te 
împaci, după cum şi eu o urăsc. Acum doi şi trei ani, nu-l 
puteam scoate dintr-un singur subiect de vorbă: tunuri, 
fortărețe, obuze, prizonieri, asedii, capitulări... Acum nu-l 
scoţi din construcţii, uzini, cifre, maşini, bursă... 

Eminescu zâmbi: 

— Totuşi, nu vorbim despre construcţii, uzini, cifre, maşini 
şi bursă... Când ne întâlnim, îşi uită de breasla 
inginerească; tot aşa uită că a fost locotenent de artilerie, la 
Sedan... Discutăm viitorul Germaniei. 

— Viitorul Germaniei lui! apăsă sculptorul pe cuvinte, 
strângând din umeri. Nu al Germaniei pe care ai venit 
dumneata s-o cauţi... Când intră pe aci val-vârtej ca într-o 
moară, îl urmăresc cu ochii. Îi cunosc gândul... Se întreabă 
de ce mă încăpăţânez oare să mai întârzii în viaţă, cu 
momâile mele, cu atelierul acesta care ocupă atâta spaţiu? 
„.. Cu atâtea vechituri de cocioabe, închiriate la babe şi la 
moşnegi... Măsoară locul, să vadă cam ce fel de casă ar 
dura, cu etaje cât mai încăpătoare. Şi cu locatari cât mai 
mulţi, pentru un venit cât mai bănos. Sau poate ar vrea să 
dărâme tot la pământ şi să croiască o fabrică. Aşa înţelege 


viaţa, un vrednic antreprenor şi speculator al Germaniei de 
astăzi. 

— Eşti nedrept! ... îşi apără Eminescu, prietenul celor 
câteva întâlniri. 

Dar rostea cuvintele tot fără convingerea de adineaori, 
când se silise să admire zâna de lut neînsufleţit şi nu 
izbutea. 

Hans, tânăr spătos, bine hrănit, roşcovan şi purtând în 
straiul civil sumeţirea fostului ofiţer de la asediul Sedanului, 
înfăţişa cu adevărat hoarda de antreprenori şi de 
speculatori din această Germanie nouă, zămislită sub 
semnul forţei şi al nesaţiului, după încoronarea lui Wilhelm | 
la Versailles. 

Bătrânul bombăni: 

— Nedrept! Nedrept! Întreabă-i dumneata pe aceştia dacă 
sunt nedrept. Pe acesta... şi pe acesta... şi pe acesta... 
prietenii dumitale... 

Cu prelunga coadă a pipei, arătă de jur împrejurul 
pereţilor busturile lui Kant, Schopenhauer, Schiller, Goethe, 
Novalis, în inexpresivele copii după busturile şi statuile 
celebre. 

Chipurile împietrite, cu ochi goi. N-aveau glas să 
răspundă. 

Cuvântă în numele lor, tot Wolgast, epigon cu venerabilă 
barbă de patriarh: 

— Întreabă-i şi au să răspundă că eu, moşneagul care 
mozolesc lutul cu degete neputincioase, eu am dreptate, nu 
trufaşii şi nesăţioşii „eroi” ai Germaniei de ultimă oră, care 
şi-au vândut sufletul diavolului, pentru treizeci de taleri... 
Ştiu! 'Tot ce săvârşesc eu aici îţi stârneşte şi dumitale milă; 
le-ar stârni şi celor de acolo: Schiller, Goethe, Novalis... 
Sufletul n-ajunge, dorinţa n-ajunge! ... Simt cum ar trebui 
să prindă viaţă; am în minte volumul, dispoziţia de planuri, 
aş putea urmări linia cu ochi închişi. Pe urmă, când rămân 
faţă în faţă cu materia, materia mă înşeală, îmi fuge de sub 
degete. Nu-s nici măcar un bun caligraf, un bun copist... 


Dar ce însemnătate are? Fără să pricinuiesc nici un rău 
nimănui, cred în ceea ce-au crezut ei, oamenii mari ai 
celeilalte Germanii. Aceasta ajunge ca să-mi facă iertată 
mediocritatea! ... 

Se opri. 

Întoarse vorba în glumă silită, împingmdu-şi scufa de 
catifea neagră pe ceafă: 

— Dar toate rămân între noi, bineînţeles, domnule student 
şi poet! Să nu mă pârăşti lui Hans. E în stare să mă pună 
sub epitropie ca pe-un moşneag cu mintea slăbită din 
bălămăli, să intre el mai repede în stăpânirea puţinului meu 
avut, moştenit din părinţi, şi să-l administreze după 
chibzuiala sa inginerească... Atunci, adio cu stupii mei din 
fundul grădinii, cu straturile de lalele şi de mixandre! ... 
Adio cu sărmanele mele mogâldeţe de pământ! ... 

Nici nu se depărtase Eminescu trei paşi de la uşă şi, în 
urmă-i, bătrânul a mers de-a dreptul la femeia de lut, 
înfăşurată în giulgiu. 

Fără s-o despoaie de pânza udă, i-a strivit formele în mâini. 
A prefăcut-o într-o movilă de pământ turtită pe soclul care 
gemea în scripete. 

Pe urmă, a rămas cu braţele încrucişate, cu pipa stinsă în 
gură, singur şi de prisos în atelierul unde soarele primăverii 
împungea cu suliţi de aur ochii goi ai statuilor de ghips. 

Aceasta, domnul student şi poet n-avea s-o ştie niciodată. 
El păşea uşor în văzduhul dimineţii de martie, cu şovăiri 
jilave dinspre câmpuri şi lacuri. 

A poposit la halta tramvaiului cu cai. A răsucit o ţigară şi, 
după cel dintâi fum, a simţit din nou că întreaga lume ea 
sa. 

În cutia pe roate, de lemn şi de tablă galbenă, a sărit 
sprinten, a căutat loc cu ochii şi a întâlnit privirea 
domnişoarei Milly. Privirea albastră, furişată pe sub gene, îl 
îmbia: „Ţi-ai găsi loc aici, pe colţul băncii, dacă mă strâng 
puţintel! ... Ce zici? Ce aştepţi? ...” 

El a zvârlit ţigara, a dus mâna la pălărie, zâmbind: 


— Îmi dai voie, domnişoară Milly? 

Pe la începutul lui mai, la cafeneaua Troidl fârtaţii 
bucovineni dezbăteau cu mare aprindere pospaiul şi ocara 
pavilionului românesc de la Expoziţia din Viena, a tuturor 
neamurilor şi tuturor ţărilor. 

Chibici din Revna istorisea năzdrăvan cea din urmă a sa 
ispravă. Aflând el că principatul României e înfăţişat de 
câţiva juni sclivisiţi, de câteva oale sparte şi de cele puţine 
porturi naţionale, agăţate fără nici o pricepere pe sperietori 
de lemn, a îmbrăcat rocul de sărbătoare şi a mers să vadă 
batjocura. Prefăcându-se deci a fi gazetar străin, cu un 
arătos carnet în mână, a cerut desluşiri pe care nimeni nu i 
le putea da. 

Un domnişor cu sticlă în ochi, îşi alinta mustecioara 
uitându-se după un stol de fete. Pe altul îl strângeau ghetele 
de lac, de călca opărit fără să vadă şi s-audă nimic. Al 
treilea i-a răspuns plictisit: 

— Nu-i nici o grabă! Treceţi în altă zi, când ne-or veni 
cataloagele. Expoziţia durează doar toată vara. 

— Aş dori măcar câteva relaţiuni despre România. 

— România e-o ţară de viitor, domnul meu! Aceasta poţi s- 
o scrii la ziar, pe garanţia mea. 

— Dar aceasta, aceasta ce reprezintă? întrebase cu 
nevinovăție, arătând un costum femeiesc, cu ie, fotă, 
maramă şi salbă. 

Domnişorul strâmbă din nas, împingând manechinul mai la 
umbră, cu vârful bastonului: 

— Curiozităţi locale! Un port vechi, din regiunile primitive 
ale ţării. Aşteptaţi catalogul! 

— Şi populaţia din patria dumneavoastră, aşa se îmbracă? 
stărui prepusul gazetar străin. 

— O! Numai o parte... Gloata încă neconvertită la 
binefacerile civilizaţiei. Clasele superioare, 
intelectualitatea, precum constaţi şi dumneata, poartă 
vestminte ca toată lumea... 


Chibici imitase pe rând mutra domnişorului cu sticla în 
ochi, strâmbătura şi glasul celuilalt domnişor bucureştean, 
care aştepta un catalog şi, după portul spilcuit, se dovedea 
convertit cu totul la binefacerile civilizaţiei pariziene. 

Apoi, zburlindu-şi creasta de pupăză, a încheiat: 

— Atunci, măi fraţilor, i-am dat-o şi eu pe româneasca lui 
Eminescu. Neamul nevoii! Făcea toate paralele să-i fi văzut 
cum au sărit fripţi tustrei şi cum au holbat ochii la mine. 
Domnişorul cu sticla, cel cu ghetele de lac şi cel cu 
catalogul... Neamul nevoii! le-am spus, am salutat şi-n 
adânc m-am scufundat! 

După ce s-au potolit hohotele, amintirea lui Eminescu a 
trecut printre dânşii ca o umbră. 

Mai ales, acum, de când le lipsea, măsurau cât loc cuprin- 
dea el până la plecare în obşteştile lor adunări, în şedinţele 
României June, la taclalele de la Troidl şi nopţile lor lungi de 
la tata Wihl. 

Ştefaniuc îşi îndreptă privirea mohorâtă de jale şi suspin, 
spre masa din ungherul cel mai dosit, unde de atâtea ori îi 
aştepta el plecat peste vraful de gazete şi reviste. Acum, 
acolo, stătea un străin roşcat, cu pistrui, pripăşit de câteva 
zile, ca atâta lume adusă de faima expoziţiei. Îl ocoleau toţi 
ca pe-un venetic şi spion; întârzia şi Jean să-l servească. 

Dar străinul departe de a bănui simţămintele vrăjmaşe ale 
muşteriilor cu datorii flotante în catastiful lui Jean, surâdea 
prietenos, în dreapta şi în stânga, căutând nadă de vorbă. 

— Poftim! suspină Ştefaniuc. Cine s-a instalat în locul lui! 
„.„. De altfel o merită. Nu mai dă nici un semn de viaţă. Ne-a 
uitat Mihai al nostru, parcă nici n-am fost... 

Chibici zâmbi cu o mirare vicleană, ducând mâna la 
buzunarul hainei: 

— Cum să nu ne uite, dacă are atâtea alte îndeletniciri mai 
grave? 

— Am auzit! S-a înscris cică student regulat la cursuri... s- 
o fi căznind cu examenele. 


— Taman aşa! Să vă citesc eu ce examen a trecut cu 
succes. Am primit aseară epistolă de la el, precum 
urmează... 

Prietenul şi spovăduitorul lui Eminescu despături foaia din 
buzunar, tuşi, ceru tăcere şi dădu cetanie răvaşului în 
stihuri: 

Din Berlin, la Potsdam merge Drum de fier, precum se ştie 
Dară nu se ştie însă C-am luat bilet de-a treia. 

C-am plecat de dimineaţă Cu un taler şi doi groşi Şi de gât 
cu blânda Milly C-ochi albaştri, buze roşi. 

Zice Brahma, tata Brahma Cum că lumea asta nu e Decât 
arderea-unei jertfe Într-o vecinică căţuie. 

Am aprins şi eu luleaua Să jertfesc lui tata Brahma Lângă 
mine-un şip de Kumel Ş-o bucată de pastramă. 

Zice Darwin, tata Darwin, Cum că omul e-o maimuţă, Am 
nume de maimuţoi Milly-nsă de pisicuţă. 

Şi mă urc în tren cu grabă Cu o foame de balaur Între 
dinţi o pipă lungă Subsuori pe Schopenhauer. 

Ş-acum şuieră maşina Fumul pipei lin miroasă Sticla 
Kumel mă invită Milly-mi râde. Ce-mi mai pasă! 

III. 

Milly-i râde? Ce-i mai pasă? 

Blânda Milly cu ochi albaştri şi cu buze roşii, a fost numai o 
amăgitoare mijire de lumină în viaţa posacă a surghiunitului 
de la Berlin. 

Îndată, chiar din acea lună a lui mai, când trimetea 
şăgalnic răvaş prietenilor vienezi, l-au împresurat iarăşi 
negurile. 

Se vestea o primăvară dulce, cu alinări şi uitări, cu 
sârguinţi studenţeşti răsplătite de-o voioasă hoinăreală în 
doi la Tiergarten, în Spreewald ori în parcul Sans-Souci a 
lui Friederich cel Mare, cu cele şase terase în caturi şi cu 
moara neagră de vânt amenințând văzduhul ca o 
apocaliptică dihanie într-aripată. Au cules flori. Au ascultat 
cântecul de ocarină al cucului. I-a prins înserarea pe-un lac 


de plumb, lăsând vâslele în voie şi aşteptând să se aprindă 
stelele în apă, una câte una. 

S-au sfârşit însă toate, repede, prea repede. 

Mihai Eminescu a înţeles că fără s-o ştie, dintr-o pornire 
ascunsă de apărare a sufletului bolnav. Încerca în van să se 
înşele. Fugise de singurătate, cum se agaţă copiii noaptea 
de-o mână străină, când trec pe lângă un cimitir şi vorbesc 
tare, orice, cu oricine; vorbesc, cântă şi fluieră, ca să nu 
privească înapoi şi să n-audă foşnetul fantomelor. Tot aşa 
trecând la braţ cu Milly pe aleile nisipoase, nu lăsa vreme 
altor paşi să se alăture uşor lângă el - alţi paşi, o chemare 
şoptită, o dojană, o fantomă de fum. 

Râsul, cântul, voioşia se istoveau toate înainte de vreme. 
Rămânea îngândurat, tăcut, străin lângă o străină. Milly îl 
necăjea cu întrebări din cea din urmă a lui poezie tipărită în 
Convorbiri: „lar te-ai cufundant în stele? ... 

Râdea, îi gâdila nările, buzele, părul, cu o crenguţă de 
liliac, cu o floare de zambilă, cu un băânuţ de păpădie. 

Era încântătoare rostind cuvintele româneşti cu accent 
berlinez şi pocindu-le, înălţând de sub pălăria lată de pai o 
mutrişoară de bălaie Lorelei fără nici un mister şi fără 
primejdia s-atragă luntrea niciunui îndrăgostit în vultori. 

Dar prea semăna aidoma modelul cu banala făptură de lut 
a sculptorului moşneag Wolgast! Prea îi lipsea oglinda 
fântânilor adânci, unde priveşti plecat peste cununa de 
piatră, îţi vezi chipul părelnic dintr-o altă lume, cu alţi sori. 

Pe el o asemenea dragoste cu chemări de genune îl 
chinuia. Pe dânsa alte griji şi prea binevoitoare îndatorinţe. 
Îi cerea învoire să-i coase nasturii, să-i numere albiturile de 
la spălătoreasă şi să-i facă ordine în chilia „Sărmanului 
Tionis”. Aşa-i spunea. Era „Sărmanul Tionis”. Ţinuse să atle 
ce scrie el, poetul cu plete, în graiul său de-acasă. O 
slăbiciune de-o seară, l-a împins să-i tălmăcească povestea 
sărmanului Dio-nis, sărind peste părţile prea nelămurite 
pentru o minte de fetişcană care citeşte romane de 
fascicolă şi plânge la melodramele din matineul teatrelor. 


N-a priceput deci mai nimic din această ceţoasă povestire. 

A priceput însă că numai el poate fi „Sărmanul Tionis”... Şi 
de atunci se înverşunează să-l coboare la altă viaţă, pe 
pământ, purtând război cu pânzele de păianjen, cu colbul 
cărţilor şi cu şoarecii cuibăriţi în cotloane. Îi aducea turtiţe 
cu nuci în hârtie albă cu pete grase de unt şi îi lua cravatele 
destrămate acasă, să le întoarcă pe dos. 

Sărmana Milly era prea blândă şi bună, mânca prea multe 
turtiţe cu nuci şi se vestea de pe acuma a fi, în sâmbure, o 
respectabilă berlineză, durdulie, gospodăroasă şi cu o 
jumătate duzină de prunci, după ce se va stinge scurta 
pâlpâire a unei aventuroase juneţi de model, cu întâlniri de 
dragoste şi matineuri la galeria Teatrului Regal. 

— Eu nu ştiu ce vrei tu? ... Ce ţi-am făcut? ... Cu ce sunt 
vinovată, sărmane Tionis? ... 

Întreba, răsucind între degete umbrela trandafirie, 
înfigând vârful în nisip, trăgând linii încâlcite, cum încâlcite 
o munceau şi întrebările. 

Se aflau, într-o dimineaţă de duminică, pe-o bancă ascunsă 
la umbră, în cea din urmă alee pe Unter den Linden. De 
dragul lui, a plimbării lor, îmbrăcase rochia nouă 
trandafirie, cu umbrelă trandafirie şi pălărie de pai cu 
panglică trandafirie. Trandafiriu îi era obrazul şi trandafirii 
buzele umede. 

Numai în ochii albaştri, plutea pâcla mâhnirii. 

— Eu nu ştiu ce vrei tu, Tionis, sărmane Tionis? ... Ce ţi-am 
făcut? Cu ce sunt vinovată? 

E] nu găsea un răspuns. Nu era vinovată cu nimic şi era 
vinovată de toate. 

Cu fruntea plecată în pământ şi coatele sprijinite pe 
genunchi „Sărmanul Tionis” privea semnele trase pe nisip 
de vârful umbrelei, iar ghemul acela de linii fără început şi 
sfârşit îi părea tras din sufletul lui, din viaţa lui, în care nici 
el nu putea să citească deplin lămurit. Mai sunaseră odată 
asemenea întrebări, demult, în urechea rătăcitorului de la 
Ipoteşti. Pe-un jâlţ de stâncă, în poiana de codru, deasupra 


unui izvor cu tufe de mintă şi-o feregă zimţată... „Ce ţi-am 
făcut? ... Nu ştiu ce vrei tu... Cum aivrea tu să fiu? ...” 
Răspunsul nu l-a găsit nici băieţandrul de-atunci; nu l-a 
învăţat nici tânărul de-acum, după atâţia ani de zădărnicie 
în iubiri care l-au chinuit, le-a chinuit şi-au murit. Nici nu se 
află poate vreun răspuns la asemenea întrebări pe lumea 
aceasta. 

E lângă ea, lângă buna şi blânda Milly, dar gândul îi fuge 
aiurea risipit. 

Ziarele de aseară au adus vestea despre stingerea 
principelui în exil, Alexandru Ioan Cuza, răpus de moarte la 
Heidelberg. Îi vede încă o dată chipul pal, statura înaltă şi 
dreaptă, aşa cum i-a primit când au mers o mână de tineri 
cărturari români şi pribegi să-şi arate credinţa 
nestrămutată în cel care a temeinicit Unirea şi a dat 
iobagilor măcar puţintel pământ pe vecie în ciuda şi 
duşmănia marilor stăpânitori. Era atât de aproape de 
moarte şi lor nu le-o spunea! ... l-a povăţuit numai să 
păstreze credinţă ţării, nu oamenilor cu misiunea încheiată. 
Să nu dea ascultare la uneltiri şi la ispitele politicienilor 
cătrăniţi în rele. Să ajute la desăvârşirea împroprietăririi 
ţăranilor care a fost numai un început, luptând pentru 
ieşirea din beznele neştiinţei de carte, pentru şcoală, 
pentru învăţământ. Fără acestea, împroprietărirea rămâne 
o amăgire şi o minciună, cum n-a fost nici în gândul său, nici 
al sfetnicului său cărturar, Kogălniceanu. Le-a strâns palma 
puternic, privindu-i cu ochi focoşi, pe rând, întrebându-i de 
ţinuturile de naştere... „Moldova! ... Eşti din Moldova? .... 
Pământul Moldovei n-am să-l mai calc, dară sufletul meu e 
acolo...” Glasul nu-i tremura, nici mâna. Cu o stoică linişte, 
le-a dat o învăţătură de viaţă, el care intrase de pe atunci în 
moarte... Într-amurgul de ieri, vor fi jelit clopotele 
bisericuţelor de lemn în ţara lui de departe, se vor fi oprit 
plugarii pe brazdă, cu faţa la răsărit, să facă semnul crucii, 
pentru odihna unui mare ocrotitor adormit. Gândul, 
închipuirea, amintirile de ieri se întreţes în urzeala 


amintirilor mai vechi: nopţi la un han de poştă cu tabere de 
cărăuşi, o altă noapte în poiana de la Baisa, unde cisluiau 
oamenii acelor locuri şi timpuri - baciul Trofim, pădurarul 
Pătru 'Toader Gânj, prisăcarul Miron, un călugăr pornit cu 
iscoade vrăjmaşe de la mânăstirea Secului. Unii au rămas; 
puţini şi singuri, să-i plângă moartea. Alţii au plecat înainte 
să-l aştepte într-o lume mai blândă. Sunt mulţi însă, fără 
îndoială, care răsuflă uşuraţi de-o primejdie care mai 
ameninţă de departe. Morţii nu mai ies din gropile lor să 
tulbure somnul nimănui. S-au schimbat atâtea de-atunci, 
oameni şi stări! S-a schimbat atâta şi el! ... Atunci 
băieţandrul rătăcitor, pitit la întuneric, urmărea tăcut pe 
pânza albastră a nopţii o pată albă mişcându-se între 
căsulia pădurarului şi între şoprul de nuiele împletite. „Tu 
eşti?” întrebase Pătru, cel cu pletele şi cuşma de-atunci. 
„Eu!”... a răspuns glasul dezmierdat al fetei, iar rătăcitorul 
ştia că dezmierdarea era pentru dânsul... Acum, în cetate 
străină, stă pe bancă lângă o străină, care îl cercetează 
aproape cu aceleaşi cuvinte dureroase, numai în alt grai 
rostite: „Ce ţi-am făcut? Cu ce sunt vinovată?” 

Milly a şters cu vârful umbrelei încâlcitele semne din nisip. 

— Cum văd, nu mai mergem! Poate că-i mai bine... 

— Da! Poate că-i mai bine, Milly. 

Ea s-a ridică de pe bancă. A deschis umbrela. O răsuceşte 
morişcă pe umăr. Vrea să zâmbească şi ochii îi joacă în 
lacrimi. Pentru plimbarea lor a cusut până noaptea târziu 
rochia trandafirie, s-a deşteptat în zori să-şi meşteruiască 
panglica pălăriei. Se bucura de atâta lumină, de cerul senin 
pentru dânşii; i-a adus şi garoafa albă din glastră să i-o 
prindă în piept. Toate s-au năruit fără pricină. Peste toate a 
nins scrum... 

Floarea e jos, pe nisip, veştedă, moale. Se întinde o 
duminecă deşartă înainte. Ce om neînțeles! Poate ce tânăr 
nefericit, sărmanul Tionis! 

Ea i-a prins mâna: 

— La revedere, Michael! 


El s-a scuturat de atingerea mâinii: 

— Adio, Milly! 

Dar o priveşte din urmă cu o strângere de inimă, cum se 
depărtează. 

Călca zorită la început, mărunt, cu o avântare tinerească 
susţinută de ciudă, de mândrie jignită, de-o durere pe care 
nu voia s-o arate. După al patrulea tei, îşi târâie pasul cu 
avântarea moleşită. Şovăie fără ţintă. Umbrela îi alunecă de 
pe umăr. S-a întors un trecător s-o mai vadă o dată. Poate 
că plânge. O fată în rochie nouă, primăvăratecă, plângând 
sub teii înfloriţi într-o asemenea dimineaţă de sărbătoare! 
„„. Oare e dat lui să nu facă pe nimeni fericit, într-o astfel de 
lume unde nimica nu-l fericeşte? 

După un răstimp de alte asemenea întrebări fără răspuns, 
a pornit şi el spre celălalt capăt al şoselei cu tei. Îl 
întâmpină ciungii şi orbii războiului, cu ale lor caterinci 
răguşite, lângă soclul statuilor de regi, de mareşali şi mari- 
electori. Se îmbulzeşte spre Tiergarten mulţimea în straie 
de duminecă: familii cu numeroşi copii ţinându-se de mână 
şi ronţăind cofeturi, matroane cu pântecul rotunjit de-o 
apropiată naştere, bărbaţi cu mustăţi stufoase şi cu ceafa 
roşie, în rocuri care au rămas strâmte şi miroase a 
naftalină. Se zbenguiesc căţei cu bârligate cozi. Guvernante 
şi doici împing cărucioarele pruncilor cu ochi apoşi, care 
râd cerului şi păsărilor din crengi cu gingii de gumă şi 
întind mâinile grăsune să prindă soarele în pumn. 
Gimnazişti, studenţi cu şepci şi insigne, vânzători de ziare 
răcnind ultima ştire. 

Printre dânşii îşi taie drum cu sfârc de cravaşă ofiţeri cu 
pieptul bombat, cu bărbile rase şi albe de pudră. 

La Viena ofiţerii făceau parte din puhoiul străzii, se 
amestecau cu norodul, treceau la braţ cu o fetişcană care îi 
aşteptase în faţa unui afiş de pe Ring. Aici se cască un gol în 
jurul lor. E prea îngust trotuarul pentru atâţia eroi cu săbii, 
cu pinteni, cu decoraţii, cu agresive cravaşe şi toracele atât 
de bombat în tunici. 


Asemui sumeţirea aceasta cu posomorâtul port al fratelui 
ofiţer, Iorgu. Şi asemuirea îi duse gândul la boala-i despre 
care nu mai avea nici o veste. Îl ştia zăcând la Ipoteşti. Dar 
la Ipoteşti se înfundau scrisorile fără răspuns. Nici Harieta 
nu i-a mai mărturisit ce doreşte. Nici Iorgu n-a mai dat 
semne. O tăcere plină de temeri şi de ameninţări. 

Acum îşi găsise o ţintă paşilor. 

Se îndrepta spre Şerban, celălalt frate aşezat în Berlin cu 
treburi doftoriceşti, mai înstrăinat însă de ei ca un străin. 

Nu era o întâlnire să-l ispitească. Ros de boală, scuipându- 
şi plămânii, stăpânit de gânduri întunecoase şi parcă de-o 
ură împotriva vieţii, Şerban nu mai păstra nimic din căldura 
tânărului student din Erlangen, venit într-o iarnă cu sclipiri 
în zăpezi, să-şi izbăvească fratele aproape copil, din 
ţintirimul isprăvniciei de Botăşăni. Se vedeau rar. N-aveau 
nimic să-şi spună. 

După un ceas de tăcere mocnită se despărţeau mai străini, 
ca să trăiască în acelaşi oraş, frate departe de frate, ca urşii 
în deosebite singuratece vizunii ale unui şi aceluiaşi pustiu 
codru. 

Şi totuşi simţea astăzi nevoie de el, în dorul şi în neliniştea 
veştilor de-acasă. 

— Loc! La-o-parte! Loc! 

Călăreţi cu steguleţe fluturând sprinten, festiv, în vârf de 
lănci, despicau la trap gloata uliţei. 

Au încremenit pe loc echipagiile. Au stat tramvaiele 
galbene. S-au înşirat la marginea trotuarului trecătorii cu 
pălăriile ridicate. 

Izbucnesc strigăte din sute de piepturi, apropiindu-se 
dinspre Alexander-Platz, trecând din om în om, 
cutremurând geamurile. 

Carâta împărăteasă înaintează greoaie şi largă, ca un 
alcov pe înaltele roţi aurite. Şase cai albi. Surugii cu 
fierturi. Escortă de urieşi ulani pomeranieni încleştaţi în 
şea, de o parte şi de alta; sclipiri de săbii, de ledunce şi 
epoleţi; fâlfâiri de penajii. Împăratul bătrân, învingătorul 


războaielor, cu barbetele de var şi cu ochii reci sub casca de 
lac negru, răspunde uralelor cu mâna obosită. 

Alături, principele-cancelar Bismarck, nici atâta osteneală 
nu dăruieşte mulţimii. E o plebe pe care n-o iubeşte. O 
plebe a cărei iubire n-o caută. Braţul nu-i pentru saluturi 
teatrale de idol popular. Sprijinită în sabia, lată, mâna în 
măânuşă albă e pentru a tăia firul războaielor şi pentru a 
ocârmui nevolnicia gloatelor cu o dispreţuitoare tărie 
neînduplecată, de fier. Norodul salută, strigă, aclamă. 
Carâta aurită se depărtează în tropotul greu de copite şi în 
voioase fluturări de steguleţe, purtând spre vreo 
inaugurare ori cine ştie ce serviciu divin cei doi stăpâni ai 
împărăției, cu ochii lor bătrâni şi reci care nu văd oameni, ci 
numai numere de supuşi. 

Pe marginea trotuarului, lângă Eminescu, doar încă un 
singur alt om n-a salutat şi n-a strigat cu servil entuziasm 
din străfundul pieptului. 

Un lucrător cu şapca albastră pe-o sprinceană, mozolind 
un capăt de ţigară stins în colţul buzelor. A privit duşmănos 
la cei doi stăpâni ai împărăției şi la mulţimea slugarnică, a 
scuipat, îşi face loc împingând coatele, strânge în pumn 
gazeta Volkstaat ca un stindard vânturat peste capete, 
glăsuieşte prea târziu şi parcă într-o deznădejde de înecat: 

— Trăiască proletariatul german! Trăiască Bebel şi 
Liebknecht! E un strigăt fără răsunet. 

Un strigăt în lărmuirea străzii. Numai două femei s-au tras 
repede în lături, ferindu-se ca de atingerea unui ciumat. Şi 
un domn cu mustăţile albe afumate de pipă, s-a uitat cu 
dojană, cum nu aprobă un bunic prostiile mai mult fără haz, 
decât primejdioase, ale unui nepot nebunatec. 

Dar studentul moldav, cititor şi el al gazetei socialiste 
Volkstaat ca al atâtor alte foi de toate părerile şi din toate 
partidele, a aflat alte potriviri în acest episod. Încă o umbră 
pe pânza vremii. Strămutată în timp şi loc, întâmplarea îi 
luminează o plăzmuire a stihurilor mai veche, 
nedesăvârşită, altfel întrevăzută: 


Pe malurile Senei, în faeton de gală Cezarul trece palid, în 
gânduri adâncit... 

Păşeşte cadenţând versul în minte, dând paşilor cadenţa 
din vers, desprins o clipă de vânzoleaja mulţimii prin care 
trece. 

Tot ce întâlneşte, tot ce i se întâmplă, se prelucrează în el 
după anume legi ciudate şi despotice. Toate au sau nu vreo 
însemnătate, după cum răspund ori nu unui gând turnat 
într-un vers, într-o pagină ori o strofă din caietele sale de 
stihuri; singura-i avuţie de care nu se desparte oriunde, în 
orice pribegie. Lucrătorul scofâlcit, cu ochii duşmănoşi şi 
chiostecul de ţigară stins în colţul gurii nu s-a mistuit 
pentru dânsul în gloata fără de nume. Nu s-a şters. Cum nu 
s-a şters nici cadenţa fanfarelor care mai sună în el, ca să-i 
ritmeze paşii tot în stihurile plăzmuite, dar încă 
neînchegate de la Viena: 

Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă Ce lumea o 
împarte în mizeri şi bogaţi! 

Silabele, rimele, versurile îl prigonesc fără încetare. Le 
poartă cu el oriunde, oricând, pretutindeni. „Umbre pe 
pânza vremii”, îşi intitulase el pe acele caiete de stihuri, 
feluritele versiuni în aşteptarea dăltuirii definitive. Şi revin, 
mereu revin, cerându-şi acea ultimă dăltuire. 

Pe bănci de lemn în scunda tavernă mohorâtă Unde 
pătrunde ziua printre fereşti murdare, Pe lângă mese 
lunge... „Pe lângă mese lunge...” Aşa a citit el cândva că 
Leonardo da Vinci, mergând să vadă cum a fost spânzurat 
atentatorul unui duce, generos ocrotitor al său, în loc să 
blesteme ucigaşul ori să se înfioare de groaznica privelişte, 
a scos liniştit carnetul de schiţe şi a desenat cadavrul 
atârnat în ştreang. Apoi a de-scris amănunţit pe margine 
culorile veştmintelor, fiindcă îmbinarea lor, părea pentru un 
pictor mai prețioasă decât viaţa unui darnic protector şi 
decât destinul unui ucigaş care şi-a ispăşii crima... 

Unde o pornise şi unde îl duc paşii? A, da! Şerban, Iorgu, 
Harieta... O lume parcă nu din această lume... E mai aievea 


oare lumea aceasta de pe stradă decât cea purtată într-un 
cuget? Mai aievea e sculptorul moşneag Wolgast, decât 
altul înfiripându-se încă nelămurit în închipuirea sa? ... Ce 
poate să-i scrie Euthanasius lui leronim? Unde a rămas 
povestea lor din sertar? ... „Ştii că în tinereţea mea am fost 
la un sculptor. De aceea, după ce am netezit granitul 
peşterii mele, am umplut suprafaţa păreţilor cu ornamente 
şi basoreliefuri, cum le umpli tu cu schiţe. Deosebirea... 
Deosebirea-i că sculptura e goală, prin urmare chipurile ce 
le sculptez eu, asemenea. Pe-un părete e Adam şi Eva... Am 
încercat a prinde în aceste forme inocenţa primitivă. 
Niciunul din ei, nu ştie încă ce înseamnă iubirea... Ei se 
iubesc fără s-o ştie”... Cezara şi leronim o ştiu. Verona. 
Vreona, Vanover, o ştie „Adesea când mă sui pe-o piatră 
înaltă, îmi pare că în creţii mantalei aruncate peste umăr, 
am încremenit şi am devenit o statuă de bronz, pe lângă 
care trece o lume, ce ştie că acest bronz nu are nici o 
simţire comună cu ea”... Aceasta are să i-o scrie leronim, 
Cezarei. Aceasta ar putea s-o scrie şi el Veronei, Vreonei... 
Dacă nu se vor îngălbeni cumva amândouă scrisorile 
neisprăvite în sertar, până cine ştie când... Peter! Peter! - 
strigă o doamnă vânătă şi sugrumată în corset unui copil 
care a fugit de cârd să caşte gura în faţa unei vitrine de 
Konditorei. Peter! ... El şi-a vândut sufletul diavolului, ca 
Peter Schlemihl din povestirea lui Adalbert de Chamisso, 
umbra. Bucuria, tristeţea şi durerea, iubirea n-apucă să le 
trăiască deplin - se prefac în pagini, se desfac de el ca să 
trăiască o altă viaţă a lor, mai vie, proprie, tiranică. El 
notează îmbinarea de culori din hainele spânzuratului. A 
iubit-o Leonardo da Vinci pe Monna Lisa del Giocondo, ori a 
pierdut iubirea, fiindcă îi era mai scump modelul decât 
iubita? „Dragoste, dragostea mea!” şopteşte şuierător un 
tânăr unei copile strânse la braţ; o copilă în rochie 
trandafirie ca rochia blândei Milly... El s-a oprit să-i vadă 
cum se duc, braţ la braţ, pe lângă zidurile sure, pas în pas... 
Milly a rămas singură, într-o asemenea zi pe care o 


aşteptau amândoi de-o săptămână... De ce s-a îndrăgostit 
de-un „Sărman Tionis”, de-un Ieronim, sărmana de dânsa 
copilă? Pentru nevoia ei de dragoste era de o mie de ori mai 
potrivit un tânăr simplu, voios, ca junele de la braţul fetei cu 
rochia roză... Orice faur de artă e adeseori într-un fel 
egoistul cel mai cumplit de pe lume. Sărman egoist: în 
acelaşi timp victimă! În febra mistuitoare a creaţiei, nu 
vede, nu gândeşte şi nu simte decât în subjugarea 
devorantă a misiunei de-a plăsmui, care îl stăpâneşte. Şi vai 
de el, vai de sărmanele vietăţi ce-i stau atunci în cale! ... O 
ediţie nouă, ilustrată, a lui Werther, în vitrina librăriei... A 
poposit să admire gravurile răvăşite în jurul cărţii. E 
singurul privitor. Cine alt se mai opreşte la o vitrină de 
librărie în acest Berlin de duminecă? Gravurile sunt foarte 
fine: gravuri pe aramă. Charlotta cu umerii goi, la clavir, 
Charlotta cu părul desprins pe spate, ţinând mâna 
deznădăjduitului Werther, cerându-i să nu plece spre 
nebunia pe care o presimte... Şi un portret al lui Goethe, 
prins în ramă de stejar, în mijlocul geamului. Goethe la 
Weimar, către sfârşitul vieţii, olimpic şi încărcat de glorie... 
Sunt o sută, s-au împlinit o sută de ani de când a cunoscut-o 
şi a iubit-o el pe Charlotta Buff. Ce-au fost însă Lili, Lotti, 
madam von Stein, pentru acest Goethe hieratic, etern? 
Până la optzeci de ani, ele i-au dat substanţa poemelor. Nu 
şi-a spus cu premeditare, de la început: „lată o suferinţă, o 
iubire, iată o femeie vrednică de pus într-o carte!” Mai 
înfricoşător! A fost sincer, de fiecare dată sincer. A iubit şi s- 
a lăsat iubit. Dar alături de el, dincolo de el, alt Goethe, 
împietrit, rece, lucid, cel al statuilor şi gravurilor, stătea la 
pândă să însemneze tot ce vedea, tot ce simţea, tot ce 
suferea, tot ce fericea ori îndurera pe celălalt Goethe, 
plămădit din biată humă omenească: nervi, sânge şi carne. 
Şi pe măsură ce suferea mai chinuitor unul, se îndestula 
celălalt, aşteptându-şi rândul. Tânărul practicant de 
judecătorie din Wetzlar, cu frac albastru, cu vestă galbenă 
şi cizme înalte, s-a îndrăgostit de Charlotta Buff, logodnica 


lui Johann Cristian Kestner. Iar fiindcă iubirea era fără 
speranţă, a rătăcit câteva săptămâni cu pistolul în buzunar, 
tot alegându-şi locul unde să-şi zboare creierii... N-a ajuns 
până acolo. Nu-l lăsa celălalt Goethe, lucid, etern, 
predestinat, de la pândă. Acela avea de zugrăvit suferinţele 
tânărului Werther, în care numele iubitei nici n-a fost măcar 
schimbat, în care glonţul pistolului, purtat două săptămâni 
în buzunarul pantalonilor cenuşii, a fost descărcat în ochiul 
drept al lui Werther... Tot aşa vrăjitoarele de la Ipoteşti 
înfig un ac în pieptul unui omuşor de ceară, ca să omoare 
făptura cea de carne şi oase, închipuită în asemenea efigii 
ale omului viu. Goethe cel de la Weimar l-a omorât pe 
Goethe cel de la Wetzlar, trăgând cu pistolul în fruntea lui 
Werther eroul de carte. L-a îmbrăcat în hainele lui, i-a dat 
chipul şi asemănarea lui, iubirea şi suferinţa lui, un alt 
nume de împrumut, Werther - pe urmă l-a scos din viaţă 
îmbălsămându-l în file de carte, ca să facă loc altuia şi 
altuia, care iarăşi să sufere, să iubească, să cadă şi să se 
ridice: Faust, Egmond, Wilhelm Meister, Hermann. Toţi eroii 
din cărţi, născuţi şi trăind însă din viaţa unui singur om, 
sugându-i ca lipitorile sângele cald. Iată şi o foaie scrisă de 
mâna lui Goethe în vitrina librăriei! Ce foaie galbenă şi 
veche! Dar ce scris limpede, fără tremur, aşa cum nu vor fi 
fost şi răvaşele adresate Charlottei Buff, de practicantul 
judecătoresc din Wetzlar! „Nu ajunge unei opere să fie 
plăsmuită din imaginaţie. Mai trebuie să cuprindă şi 
adevărul desăvârşit pe care îl dă numai experienţa. N-am 
scris nici un rând care să nu fi fost trăit. Poeziile mele sunt 
fragmentele unei mari spovedanii”... Frumos şi crud! 
Suferinţa ta dată pradă cetitorilor. „Experienţă” prefăcută 
în cântec, în roman, în piesă de teatru; pagini devorând 
omul; amintiri scoase din scrisul lor tăinuit şi aduse în văzul 
tuturor, într-o vitrină. Mai este şi o carte veche, alături de 
volumul nou cu gravuri: A. Kestner, Goethe und Werther, 
Stuttgart, 1855. Ce-a rămas din iubirea micei burgheze 
Charlotta Buff? Un material de cercetări şi de comentarii. 


Se adună tomuri după tomuri. Sărmanele îndrăgostite ale 
poeţilor! ... Ce-a devenit o copilă dintr-o poiană cu un izvor 
şi tufe de mintă? Efrosis? Eliz? A înmormântat-o pe una cu o 
făclie de veghe; pe alta a dăltuit-o într-o marmură caldă; 
cealaltă e acum fiică de rege, blondă-n diadem de stele... Şi 
Milly a rămas singură lăcrămând pe stradă, într-o zi de 
sărbătoare şi de desfăt... Veronica a luat chipul Mariei, se 
preschimbă treptat într-o Cezara nedesluşită încă, 
destinată marchizului Castelmare, gâde cu faţa şi cu rolul 
lui Ştefan Micle... Ce mai prostii! Era să-l calce o droşcă. Ar 
fi meritat... Se pomenea cu gândul pe-o piatră înaltă, 
îmbrăcat în mantaua lui leronim aruncată pe umeri 
încremenit şi devenit o statuă de bronz - şi era cât pe ce să- 
l calce o birjă cu o gloabă schiloadă! O merita, ca să-l aducă 
la realitate. Birjarul cu ţilindrul de muşama şi placă de 
alamă numerotată s-a răsucit pe capră, înjurând pe 
jumătate mânios, pe jumătate glumeţ: „Hei! Mergi prin 
stele, domnule?!” Ce curios! Aproape cuvintele rostite de 
Milly. Aproape cuvintele din poezia lui: „Iar te-ai cufundat în 
stele şi în nori şi-n ceruri nalte?”... Trec doi soldaţi în 
permisie bălăbănindu-şi mâinile. Unul a spus: „Scrie mama 
că a fătat vaca noastră de-acasă. E o vacă grozavă, de 
Olanda... Dă zece litri pe zi...” Celălalt, cu gâtul subţire în 
guler prea larg, nu se lăsă prostit: „Eşti un mincinos fără 
pereche, Fritz. Cum zece litri? Ce fel de vorbă”... lată ce- 
auzi, dacă te cobori din stele! Într-altfel gândind însă, e 
totuşi vrednică de luare-aminte şi această realitate de pe 
pământ. Câtă lume, cu atât de deosebite griji, cu atâtea 
bucurii şi discuţii, pe ulițele unui oraş de aproape un milion 
de suflete ca Berlinul! Soldaţii de adineaori s-au oprit 
neştiind ce să facă cu libertatea. Fritz îşi şterse praful 
cizmelor cu o cârpă. Pe chipul lor e zugrăvită plictiseala de 
moarte. Sunt şi ei nişte pribegi, nişte străini, feciori de la 
ţară, în târgul cu statui de regi, de mareşali şi de mari- 
electori, tânjind după vaca de-acasă, care a fătat şi dă zece 
litri de lapte pe zi; dacă Fritz n-o fi fiind într-adevăr un 


mincinos fără pereche... Fiecare oraş îşi are o gloată de 
nefericiţi ca Pătru Toader Gânj, desprinşi de la matcă într-o 
lume unde totul îi urgiseşte. În cartierul acesta mărginaş, 
mai mult asemenea oameni se văd. Au rămas în urmă 
doamnele cu umbrelă, rochie cu turnură, pălărie de pai, 
domnii cu rocuri; ofiţerii cu pinteni şi cu pieptul sumeţ. Aici 
e-o mulţime săracă, femei cu broboadă, muncitori cu şăpci 
înegrite de funingine, soldaţi în permisie căutând să 
adulmece îndepărtatele adieri ale plaiurilor natale. Încă 
puţin şi a ajuns. Numai de nu l-ar aştepta o veste rea, 
deacasă; fiindcă tăcerile de-acolo nu făgăduiau niciodată 
nimic bun. O învățase aceasta prea îndestul în anii lui de 
pribegie! ... 

A tras mânerul clopotului cu o strângere de inimă. 
Portarul i-a deschis, ţinând o gazetă în mână, Volkstaat, 
foaia lui Liebknecht. I-a făcut semn că poate intra; domnul 
doctor Şerban Eminowicz e sus! Mihai Eminescu a bătut în 
uşă. A răspuns glasul cunoscut, hărţăgos: 

— Herein! 

Şerban nu era singur. A ridicat urechea de la pieptul unui 
bolnav dezbrăcat de haină: un tânăr cu faţa osoasă şi lividă, 
cu părul lipit de năduşeală, cu pieptul scorojit. 

— Tu erai? se miră fratele mai mare, fără bucurie, în 
graiul lor, al Moldovei. Treci dincolo... 

Primirea din totdeauna. 

A trecut în cealaltă odaie. Nimic schimbat nici aici. Ace-laşi 
crivat de fier, de cazarmă ori de spital. Acelaşi raft de cărţi. 
Covoraşul sărăcăcios, decolorat şi ros pe podelele de 
scândură nevăpsită. Un pahar, cu urme de lapte, pe-o 
farfurie ştirbită. O sticlă cu medicamente; un tratat 
voluminos, deschis, cu sublinieri de creion albastru... 
Plămâni, plămâni şi caverne... 

Nu-şi găsea loc. Aşteptă la fereastră, în picioare, 
aprinzând o ţigară pe furiş, ca un şcolar în recreaţie. Prin 
uşa întredeschisă se auzea vocea lui Şerban: 

— Răsuflă! Tuşeşte! ... Răsuflă... 


Vocea lui Şerban şi tusea seacă a bolnavului. Un bolnav 
osândit, căutând leac altui bolnav. 

Acestea erau îndeletnicirile doftoriceşti de acum ale fostu- 
lui student de la Erlangen. Se aşezase într-un cartier sărac, 
în singura casă mai arătoasă, răzleţită printre cocioabe şi 
locuinţe de oropsiţi lucrători. Se îndestula cu două cămărui 
modeste, dădea consultaţii la nevoiaşi care plăteau în bani 
munciţi cu sudoare ori nu puteau plăti de fel; nu voia să se 
întoarcă în ţară şi nici nu împărtăşea vreun plan mai 
ambițios cuiva. Preţuit în lumea de aceeaşi breaslă, 
membru al diverselor societăţi ştiinţifico-medicale, părea a 
da prea puţină însemnătate unor asemenea începuturi pline 
de mari făgăduinţe. 

Poate că le socotea de prisos, ştiind ce sfârşit îl aşteaptă... 

— Tuşeşte... Răsuflă... Ajunge! ... Îmbracă-te. 

Mihai a auzit peniţa scârţâind pe hârtie. Pe urmă, paşii 
conducând bolnavul la uşă. Pe urmă glasul, chemându-l: 

— Mihai! 

A zvârlit ţigara, turtind-o sub talpă. 

Abia acum şi-au strâns mânele. Mâna lui Şerban era 
descărnată, umedă, rece. 

— la loc... Ce veste? 

Fratele mai mare se aşezase în dosul biroului, împreunân- 
du-şi degetele ciolănoase şi aşteptând cu înfăţişarea unui 
om care primeşte în silă vizita unui mosafir nepoftit. 

Mihai observă că i-au răsărit fire albe la tâmplă şi în barba 
lucioasă; observă că din gulerul larg despicat se ivea nodul 
beregatei urât, ascuţit, cartilaginos, ca la moşnegi. La 
treizeci şi doi ani, fratele-i mai mare o încheiase cu 
tinereţea, cu viaţa, cu toate nebuneştile planuri câte susţin 
fiinţa omenească, chiar atunci când nu le este dat a se 
împlini vreodată. 

— Ce veste-poveste? stărui Şerban. 

Mihai vorbi cu blândeţe: 

— Nici o veste, Şerban. Am venit să aflu veşti de la tine... 
Veşti despre Iorgu... 


Şerban potrivi pe birou călimara care imita în ipsos un cap 
de mort cu orbitele goale. 

Rosti, fără să-şi despartă ochii de la acest craniu în 
miniatură: 

— N-am primit nimic. Nu mai ştiu nimic. Dar veştile nu pot 
să fie decât de un singur fel... Pentru Iorgu nu există 
vindecare... există o amânare... câteva luni. Nici într-un caz, 
mai mult de patru ori cinci luni... 

— Cu ce răceală vorbeşti tu, Şerbane! 

— Răceala nu ea mea! E a învăţăturii mele... Pe un bol- 
nav, ca acel de adineauri, îl pot minţi. Îi mai dau o iluzie... 
Am datoria să-i mai dau o iluzie... Pe noi nu ne putem minţi. 
La ce-ar folosi? 

— Biata mama! suspină Mihai. 

Şerban ridică ochii - ochii neguroşi, care semănau cu ai 
Ralucăi Eminovici şi cu ai lui Mihai: 

— Da, biata mama... 


Făcu o mişcare neisprăvită cu mâna osoasă, în manşeta 
rotundă şi tare. Dacă firea închisă i-ar fi îngăduit să 
urmeze, ar fi spus: „La dânsa mă gândesc şi eu... De aceea 
o cruţ. Nu mă duc să mor la Ipoteşti, ca să nu-mi fie 
martoră la agonie. 

Va primi o telegramă şi atât”. În locul acestor cuvinte de-o 
duioşie ascunsă, glăsui cu un râs răutăcios: 

— Tata începe să culeagă ce-a semănat! Să-şi pregătească 
gropniţile în ţintirim pentru recoltă... 

— Nu spune asta... îl rugă Mihai. 

— O spun ori n-o spun, aceasta nu schimbă nimic! Cum 
văd, ai rămas la superstiţiile babelor de la Ipotegşti... Vrei să- 
ţi fac o socoteală bună pentru condicile tatii? 

Apucând în scheletul degetelor condeiul de pe masă, a 
muiat peniţa în călimara-cap de mort şi a înşirat o listă pe 
foaia de reţetă: 

Raluca Em. 

Iorgu Em. 

Şerban Em. 

Mihai Em. 

Harieta Em. 

La fiecare nume a adăugat o cruce: 

Raluca Em. ț 

Iorgu Em. f 

Şerban Em. î 

Mihai Em. î 

Harieta Em. ț 

A privit pomelnicul depărtând foaia cât îi îngăduia 
lungimea braţului, apoi o întinse lui Mihai, rânjind şi 
trosnindu-şi încheieturile degetelor. 

— Ce zici? O minunată recoltă! ... Se apropie cei şapte ani 
din visul faraonului, pentru conul Gheorghieş, 
arhoncăminarul! 

Mihai îşi şterse broboanele reci de pe frunte. Mototoli 
hârtia, lepădând-o pe masă. Nu-l răbda scaunul. 

Se ridică: 


— Nu ştiu ce-ţi trece prin minte, Şerbane, să te dedai la 
asemenea joacă? E o joacă prostească şi rea! 

Beregata cartilaginoasă a lui Şerban îşi săltă nodul într-un 
spasm de râs, ca o făptură vie, ascunsă înlăuntru şi 
zvârcolin-du-se să scape la libertate. Un demon mic, un 
spiriduş, cum se scălămbăie unul de celuloid într-o 
experienţă clasică a manualelor de fizică. După ce râsul s-a 
potolit, Şerban desfăcu hârtia mototolită, o netezi pe masă 
cu latul palmei şi, cu o încăpăţânate metodică, ţinu să 
dovedească fratelui mai tânăr şi profan că nu-i vorba de-o 
joacă prostească. El examina profesional o realitate şi alt 
NIMIC. 

— Te înfricoşează adevărul, Mihai? Atunci nu veni la mine 
să afli veşti. 

— Acestea nu sunt veşti... 

— Ba da! ... Eu ţi le dau pe câţiva ani înainte. Sunt veşti 
doar ceva cam anticipate. Tu n-ai învăţat de la filosofii tăi 
cât de şubred e hotarul între trecut, prezent şi viitor? ... Îţi 
ofer o imagine a viitorului, ca un trecut care s-a încheiat. Să 
cercetăm pomelnicul pe rând... Mama? 

— Taci, te rog... 

— De ce? Fii bărbat! Priveşte realitatea în faţă. Nu-ţi 
ascunde ochii în nisip, ca struţul... Mama suferă de-o boală 
care nu iartă. Cancerul nu iartă! Nici măcar nu-ţi 
îngăduieşte un pronostic... Cât va dura? Câteva luni? ... 
Câţiva ani? ... Aici suntem mai dezarmaţi decât baba Chiva 
Lefteroaia cu ştiinţele ei băbegşti... Iorgu? De data aceasta 
ştiinţa noastră poate preciza. Nu se mai codeşte. Câteva 
luni... Eu? Doar ceva mai mult decât Iorgu. Să tot fie încă 
un an... lreacă! ... Tu? ... S-o ştii prea bine! ... Nu-i vorba 
de-o vindecare deplină. 'Ţi-am lăsat iluzia aceasta la început, 
an-vară, dintr-un fel de milă. Adevărul să-l ştii acum... E o 
boală pe care o poţi ţine în frâu... Pe care o ţine în frâu mai 
mult rezistenţa animalului decât medicamentele noastre. 
Cel puţin deocamdată. O ghicitoare pe care o porţi cu tine... 
Da! Aceea pot spune că e o joacă proastă şi rea... Nu ştii 


când îţi face pocinogul. Peste un an, peste zece, peste 
douăzeci? ... Şi nu ştii cum răspunde, nici unde răspunde... 
Aici, la cap? La şira spinării? La măruntaie? ... La ochi? lată 
cu adevărat o joacă de-a v-aţi-ascunsele, plină de surprizele 
cele mai prosteşti... Mai rămâne Harieta! Harieta e pe 
jumătate moartă de zece ani... Unde-mi găseşti aşadar în 
pomelnicul meu o intenţie de joacă prostească şi rea? 

Zvârli hârtia pe masă. Pomelnicul de cruci şi de nume, 
impersonal, ca o listă încheiată de-un străin, era mai 
macabru în această inventariere anticipată a morţilor: 
Raluca Em. Iorgu Em. Şerban Em... Nici nu scrisese 
cuvântul mamă. Raluca Em. O pacientă. Un caz. O 
condamnată la moarte. 

Mihai se întoarse la scaunul său îşi rezemă coatele de bi- 
rou, întinzând amândouă mânele peste masă, cu gândul să 
cuprindă în palme mânele fratelui mai mare şi încă mai 
nefericit: 

— Şerban... Şerban, de ce nu vrei tu să...? 

Şerban îşi trase mânele îndărăt. 

Dădu drumul omuleţului din gâtlej să se zvârcolească în 
râsul său sinistru şi neîndurat: 

— Haide, Mihai! ... Ştii că nu-mi plac mofturile muiereşti, 
sentimentale... Ce să vreau eu? ... Ce pot să mai vreau? 

— Să ne vedem mai des, Şerban! Eşti bolnav, eşti singur... 
Împreună ne-am mai îndemna în jug, să nu cazi în această 
mizantropie... 

— Dai consultaţii acum? Poftim! la-mi locul, domnule 
doctor! 

Spiriduşul din gătlej icnea gata să spargă beregata. Râsul 
lui Şerban sfârşi în spasmuri de tuşă. Bolnavul scoase 
batista, scuipa, împături bănuţul de sânge în pânză, băgă 
batista la loc în buzunarul redingotei negre şi solemne de 
doctor. 

Obrazul invadat de barbă se învioră amăgitor cu două pete 
roşii în pomeţii scofâlciţi şi pali. Dar sub ochi, cearcănele 


vinete s-au adâncit. Şi sub buzele cu mustață rară, de mort, 
au lucit dinţi albi, tot de mort. 

— Iată! făcu în chip de concluzie, deschizând braţul cu 
manşeta rotundă şi tare. Singura realitate e aceasta... 
Pentru fiecare, în felul său... Unul tuşeşte, altul zace în pat, 
altul se târâie în cârjă, celălalt se ascunde în cămări să 
geamă ne-auzit de nimeni... Deasupra fiecărui cap, aşteaptă 
asta! Scadenţa! ... 

Mâna cu degetele lungi, subţiri, de schelet, s-a ridicat mai 
întâi răşchirată, s-a strâns apoi treptat cu o încetineală de 
cleşte articulat mecanic, trosnind o ţeastă nevăzută. 

Ca să fugă de această privelişte, Mihai îşi purtă ochii la 
zugrăveala coclită, la ligheanul din colţ cu robinetul 
căzănelului de apă, la dulapul cu instrumente şi sticle de 
doctorii. Pe urmă la cerul senin de-afară. 

Pe albastrul de mătase săgetau rândunele. Unde şi-or fi 
având oare cuib rândunelele într-un asemenea târg? La 
Ipoteşti sunt două cuiburi cenuşii, chiar sub straşina 
pridvorului. De-acolo le priveşte Harieta ceasuri şi ceasuri, 
în singurătatea ei de bolnavă. Numai cele două perechi de 
păsări îi mai ţin tovărăşie. Vor fi venit oare şi în această 
primăvară? ... Astă-toamnă, ea a plâns când au plecat... 
Fără îndoială că s-au întors. Rândunelele sunt credincioase 
cuibului... 

Dar cum se uită? Acum mai este şi lorgu să-i ţie tovărăşie 
Harietei. Îi vor fi întins şi lui un pat alături... Se află trei 
bolnavi în casă; trei condamnaţi, fiecare cu mica lor cruce 
în pomelnicul lui Şerban: Raluca Em. f, Iorgu Em. t, Harieta 
Er. fa 

— M-asculţi? întrebă cu asprime Şerban. 

Fratele mai mic răspunse supus: 

— Da... Măcar că n-am venit să ascult numai negre cobiri, 
dragă Şerbane! ... Mai nădăjduiam şi altceva. 

— Te plângi că tac şi că nu-mi spun gândurile. Acum le-ai 
aflat. Te-am servit cu prisosinţă pentru mai multă vreme. 
Eşti mulţămit? 


— Ar fi mai nimerit să le scrii tatei, aceste gânduri ale tale. 
El ne-a adus unde suntem. 

Şerban încuviinţă, plecându-se peste masă şi slobozindu-i 
în obraz răsuflarea dogoritoare: 

— În sfârşit te-aud şi pe tine spunând ceva mai cuminte. 
Cu adevărat! El ne-a adus unde suntem. Acum plătesc 
nopţile de la Erlangen şi de la Viena, când citeam cursurile 
sub felinarul din stradă, fiindcă nu primeam de-acasă banii 
cu lunile. 

Mihai clătină clin cap: 

— Nu la aceasta m-am gândit, Şerbane! Adică nu numai la 
aceasta... A păcătuit într-altfel, mai greu... Că nu s-a 
învrednicit să ne trimită banii la vreme şi că ne-a lăsat, că 
ne lasă să ne zbatem flămânzi şi goi printre străini, mai are 
o explicare, o scuză... N-o face cu voie... Îl prind alte 
necazuri... Dar de ce ne-a risipit în lume? De ce nu ne-a 
ţinut acasă, la treburi gospodăreşti? Măcar pe unii, fiecare 
după puterile lor... Ambiţiile lui a vrut să le împlinească prin 
noi. Ne-a împrăştiat în patru vânturi... Nu i-a fost destul cel 
dintâi semn: moartea lui Ilie, un copil încă, îngropat printre 
străini... l-am căutat mormântul la Bucureşti... Nimeni nu 
ştie unde a fost îngropat. Nimeni! Groapa comună... Acum 
nu mai ştie nimeni, nimic despre Neculai... De doi ani nici o 
veste. A murit? Trăieşte? ... Unde trăieşte? ... Avrut să ne 
facă pe toţi doctori, profesori, ofiţeri, avocaţi... Nu ne-a 
întrebat însă ce doream şi noi. lar când i-am spus-o fără să 
ne fi întrebat, ne-a oprit vorbele cu căluşul la gură. Noi n- 
aveam cuvânt! ... 

Poate tu singur ţi-ai ales cariera după îndemnul tău... 

— Şi tu? Tu de ce te-ai plânge? 

— Filosofia nu-i o carieră. Nu-i un titlu academic. E o 
învăţătură potrivită unei înclinări fireşti, recunosc, dar fără 
nici o perspectivă practică. Nu urmăresc nimic! Îi cer 
filosofiei să mă împace cu propriul meu cuget. Caut. 
Dibuiesc. Mă împleticesc ca în beznele dintr-o hrubă, cum 
caută şi se împleticeşte poate şi filosofia de astăzi, în sine. 


Ba Kant, ba Spinoza, ba Schopenhauer, ba Nirvana budică. 
Acesta e adevărul! Până la o lămurire, se cere o întreagă 
viaţă de om. Eu abia sunt la vârsta silabisirii... Celelalte, 
rămân domnilor care vânează doctorate, patalamale şi 
niscai slujbe de filosofi oficiali. 

— Foarte prost! îl întrerupse Şerban. Cum văd, calci şi tu 
pe urmele mele. Nu-ţi pasă de titluri. Crezi că te poţi lipsi 
de ele. Ia aminte, însă! Există o deosebire. Pentru mine îmi 
este tot una ceea ce se va întâmpla mâne şi poimâne. E un 
mâne şi un poimâne bine hotărnicit. Un an; un an jumătate! 
Înaintea ta se întinde un necunoscut. Dacă te păsuieşte 
boala, dacă te cruţă - totul e cu putinţă! - ai înainte de târât 
sania pe uscat un sfert de veac, o jumătate... Cum ai să 
trăieşti? Din ce-ai să trăieşti? 

Mihai strânse din umeri: 

— Nevoile mele sunt atât de mici şi dorinţele mele atât de 
puţine! 

— Poezie, aşadar? Literatura aşadar? 

— Poate... Poezia nu-i o crimă. Asta înţeleg să mi-o spună 
tata... 

Spiriduşul din gătlejul lui Şerban se zbătea în gâlgâiri de 
râs, gata să-l înăbuşe. 

— Poezia în Ţara Românească? Dă-mi voie să râd... Şi pe 
urmă să-ţi amintesc cele câteva rânduri tăiate din ziar acum 
doi ani, păstrate pentru tine. Le am aici... 

A scuturat un tratat medical legat în scoarţe de pânză. 
Dintre foi s-a desprins legănându-se tăietura gazetei. A 
prins-o din zbor ca pe-un fluture galben şi răsucind-o pe 
faţa însemnată într-un chenar de cerneală, a cetit cu o 
vădită satisfacţie: 

— Am anunţat la timp, că în cursul lunii aprilie a.c., poetul 
Bolintineanu a fost internat la ospiciul Pantelimon. 

Astăzi ne aflăm în măsură să reproducem şi menţiunea din 
registrul de intrare al bolnavilor. Ea sună: Dimitrie 
Bolintineanu, poet şi scriitor, fost ministru de culte, intrat 


fără haine...” Asculţi, Mihai? Intrat fără haine... le mai 
ispiteşte destinul poetului român? 

— Ei, şi? Să nădăjduiesc că soarta va fi mai blândă cu 
mine. Dacă mă va trimite la balamuc, nu mi-o lua şi hai- 
nele! ... De altfel, când intri acolo, nu mai are nici o însem- 
nătate că ai fost predat cu sau fără de haine... Ţi-ajunge 
mantia din tort de paiug, pe care în halucinările nebuniei tu 
o crezi de bronz... 

Sfârşi cuvintele, zvârlind cu un gest larg, actoricesc, o 
manta nevăzută să-i înfăşoare umerii, ca Mişu Pascali la 
primele repetiţii fără costume, când dintr-o coadă de 
măturoi făcea spadă, şi dintr-o faţă de masă, pelerină de 
cavaler andaluz. 

În beregata lui Şerban spiriduşul chicoti amarnic de 
înveselit. 

Fratele cel mai mare al Eminovicilor, întunecat în 
singurătatea-i ursuză, numărând cu un rânjet de cioclu 
morţii şi nebunii ce vor să vină, afla întâia dată în această 
primăvară o glumă pe măsura şi pe pofta sa. 

IV. 

Domnul secretar particular Mihai Eminescu transcria din 
condică numărul şi adresa plicurilor late, cu sigiliul Agenţiei 
Române din Berlin. 

Lângă masă, în picioare, Martin uşierul, lua respectuos 
parte la desfăşurarea acestei operaţiuni din fiecare 
dimineaţă. 

— Şase, onorabile Martin... 

— Şase, domnule secretar. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, şapte... 

— Şapte, domnule secretar. 

Martin primea plicul nou isprăvit şi aşternea uşurel foaia 
de sugativă pe cerneala udă, cu o ceremonie de smerit 
slujitor la o solemnă oficiere religioasă. 

Apoi, în aşteptarea răvaşului următor, lungea gâtul în 
livreaua albastră, veche şi spălăcită, cu fireturile mucede; 
clipind mărunt din pleoapele fără gene chinuindu-şi obrazul 


spân în spasmuri de cumplite cazne; încruntându-şi fruntea 
pleşuvă într-o încordare cu totul primejdioasă pentru un 
astmatic ca el. Orice martor străin şi neprevenit, înşelat de 
asemenea zvârcoliri mute pe-un chip omenesc, s-ar afla în 
drept a crede că uşierul Agenţiei Române e lovit pe 
nevestite de-o molimă care sfâşie măruntaiele, holeră ori 
ciumă, şi că numai datoria îl line pe loc, până ce se va 
prăbuşi fulgerat la pământ. 

Dar martori străini n-ajungeau niciodată în încăperea 
scundă, dosnică şi întunecoasă, unde domnul secretar îşi 
aciuase biroul, înadins ferit din calea mărimilor şi străinilor. 
Şi adevărul era altul, mai puţin eroic. Martin nu ţinea de fel 
să cadă la post, ca santinelele din gravurile războiului 
împrăştiate acum în toate casele din Germania. Se trudea 
numai să ghicească din începutul cuvântului scris, o altă 
adresă de minister, de bancă ori de consulat. lar pe măsură 
ce se lămurea adresa în prea frumoasa caligrafie gotică, 
suspina surd, ducând palma dreaptă la falcă şi înălţând 
ochii în tavan, copleşit de-o nouă urgie. 

— Şi cu asta, basta! se bucură domnul secretar, după ce-a 
tras ultima parafă, care ar fi stârnit admiraţia unui anume 
vechi slujbaş de cancelarie, dintr-un târg moldovenesc, la o 
isprăvnicie din Ţara de sus. Acum, iubite Martine, ia-ţi sacul 
tău şi umblă! 

Uşierul rânduia plicurile în taşca de piele, după altă 
socoteală, a sa, potrivită străzilor de pe planul Berlinului. 
Clă-tina din cap păgubos. Foşăia pe nări ca locomotiva 
ţugului îngust pentru Potsdam, când se opinteşte dumineca 
în halte, cu prea multă încărcătură de plimbăreţi, bulucită 
la ferestre. 

— Ce-i cu tine? luă în sfârşit aminte domnul secretar la 
aceste semne de obidă, cercetându-l cu prietenoasă şi 
ocrotitoare voie bună. Iar ţi s-au înecat corăbiile? 

Fiindcă domnul doctor Eminescu ştergea cu asemenea 
întrebări prăpastia dintre un înalt secretar particular şi un 
umil uşier, omul în livrea jerpelită se pregăti să-şi 


împărtăşească păsul, schimbând ţinuta smirnă de supus 
serv, în una mai slobodă, de repaos pe loc. 

Prinse a se jălui, cu vorba întretăiată în dese răstimpuri de 
răsuflarea-i prea scurtă. 

Din pricina astmului, bătrânul fluiera printre buze ca un 
fel de mirare de propriile sale spuse: Uliuliu! Aşa că în 
mahalaua berlineză, unde cu puţina-i simbrie îşi hrănea o 
familie împovărată de puzderia nepoților orfani de război, 
era cunoscut mai mult pe numele Martin Dudelsackpfeifer, 
adică Martin Cimpoierul, ori încă pe unul, onomatopeic, 
Martin Uliuliu, decât pe cel adevărat, Martin Groth, înscris 
în condica de prezenţă a Agenţiei Române. 

Această meteahnă fluierătoare, pentru alţii prilej de ocară 
şi de râs, îi răpea şi acum tot patosul amărâtei sale 
spovedanii: 

— Uşor vă este a spune dumneavoastră, domnule 
secretar! ... Uliuliu! Ila-ţi sacul tău şi umblă... Martin, 
uliuliu, umblă, că n-are încotro! ... Numai că eu m-am 
tocmit de opt ani uşier şi opt ani am fost uşier credincios la 
serviciu... Văd c-am ajuns acuma din senin şi curier. Uliuliu! 
„.. Cum am ajuns? Nici eu nu ştiu. Nimeni nu m-a întrebat... 
Într-o bună zi mi-au dat un teanc de plicuri: Martin, uliuliu! 
du-te şi le împarte! Martin s-a dus. A crezut că-i glumă. A 
doua zi la fel. Şi de-atunci, toată ziua: Uliuliu! Martin du-te! 
Uliuliu, Martin vino! ... Nu mai pot domnule secretar... Toţi 
îmi spun aicea: Du-te! Mergi! Fugi! Medicul mi-a spus altfel: 
Uliuliu! Martin Groth, Martin Groth! Eşti bolnav de astm! 
Cruţă-te, că nu te văd bine, uliuliu! ... Cum să mă cruţ? 
Toată ziua Martin Groth fuge, uliuliu... ca un ogar! ... Eu nu- 
nţeleg de unde mi-a ieşit mie pedeapsa să fug? De ce să fug, 
când eu am avut o slujbă de stat pe loc? 

Domnul secretar surâdea, scoțând din sertar pachetul de 
tutun şi cărţulia cu foiţă de ţigară: 

— De ce? ... Economia pur şi simplu, Martine! Economia... 
N-ai citit ordinul? Reducere de personal. Reducere de 
salarii... 


— Economie cu picioarele sărmanului Martin? Uliuliu, de 
aşa economie! Am ce cutreiera până diseară... Vai de 
astmul meu şi... uliuliu! mai ales, vai şi amar de încălţările 
mele! 

— Eşti un om cam sucit, Martine! 

— Porunciţi? 

— Eşti cam sucit. Ieri te-am pus pe goană să împărţi 
treizeci de plicuri şi nici n-ai gândit să te plângi. 

— Ieri am scăpat în două ceasuri, domnule secretar. Nu v- 
aţi uitat la adrese? Erau multe... Uliuliu! Treizeci de bucăţi! 
„.. Dar tot una lângă alta, tot pe Wilhelmstrasse! Azi? ... 
Uliuliu! ... Parcă le-a ales cineva anapoda... Nu se nimeresc 
două pe două străzi vecine... Cum să nu mă plâng?... 
Spuneţi şi dumneavoastră acuma, cine-i sucit? Uliuliu, cine? 
Martin ori slujba? 

— M-ai convins. Slujba-i sucită, Martine! zâmbi domnul 
secretar, căutând cu ochii cutia de chibrituri. 

Uşierul-curier a scotocit grabnic în buzunarul livrelei, a 
aprins chibrit şi a întins foc, încovoindu-şi spinarea în arc şi 
lipind călcâile cu un ţăcănit scurt, cazon. 

Pe urmă, luând iarăşi ţinuta slobodă de repaos pe loc, a 
răsuflat adânc de s-au clătinat foile de hârtie de pe birou 
gata să zboare: 

— Uliuliu! ... Mulţămesc lui Dumnezeu că măcar în 
dumneavoastră am găsit un suflet să mă asculte şi să mă 
înţe-leagă... Păcat că n-aveţi puteri mai mari şi trecere pe 
lângă excelenţa-sa... Uliuliu! Ce-ar mai scăpa atunci Martin 
la huzur! Spuneţi, vă rog, ce-i de făcut? că eu nu maipot!... 
În şase luni, două perechi de ghete... Uliuliu! Două, şi iarna 
bate la uşă! 

Domnul secretar îşi aruncă ochii la calendarul din perete. 
Într-adevăr, cea din urmă zi a lui septemvrie. Îşi aruncă 
ochii afară. O bură măruntă, trecătoare, amintea ploile 
tomnatece de acasă. 

Aceasta-i aduse în gând o povaţă hâtră, după obiceiurile 
pământului din Moldo-Valahia: 


— 'Ţi-aş da un sfat, Martine... Numai că nu se cam 
potriveşte cu lumea de aici... La noi, în ţară, pe vremuri, 
oamenii obijduiţi se aşezau în calea domnitorului şi îşi 
aprin-deau o rogojină pe cap... Vodă înţelegea că omul a 
ajuns la aman şi că strigă dreptate... Oprea alaiul, îi făcea 
semn să se ridice din genunchi şi să-şi povestească 
amarul... Nu spun că întotdeauna; dar destul de des, se 
alegea din toate acestea cu o milostivire. Cu un petec de 
dreptate, dacă nu cu dreptatea întreagă - minuni prea rare 
şi în ţara noastră, ca şi aici, în împărăţia cancelarului 
Bismarck. Ce-ar fi să încerci aşa ceva, într-o zi, pe scările 
Agenţiei, când intră excelenţa-sa? 

Martin se scărpină în creştetul chel şi luciu ca oul de struţ 
din policandrele bisericilor de răsărit. Zâmbea şi el 
înţelegea gluma. Înţelegea mai cu seamă că domnul 
secretar, blajin şi răbdător din fire cu cei mărunți, dar 
veşnic îngândurat şi mohorât, se află într-o zi rară de 
voioşie. Abatere de la regulă, care îl minună şi îl bucură 
foarte: 

— Uliuliu! Dumneavoastră vă veseliţi, cunosc eu, fără 
răutate... Am să vă istorisesc una să vă veselească mai 
mult... Eu, chiar azi-dimineaţă, m-am chibzuit să supun 
plângerea excelenţei-sale... Uliuliu! Mai bine îmi aprindeam 
o rogojină în cap după cele ce-am pătimit... 

— Anume? întrebă domnul secretar, rezemându-se de 
speteaza scaunului şi pregătindu-se să afle un plăcut 
episod, vrednic de pomină, cu noua excelenţă poreclită 
„pergament” şi „delă şnuruită”. 

— După cum staţi gata a râde, înseamnă că bănuiţi... 
uliuliu! ce-l aştepta pe Martin... 

— "Te-a ocărit? A ţipat la tine? 

— Uliuliu! Mai rău... 

— Te-a amendat? 

— Asta nu. Că de om drept, e om drept, uliuliu! ce să zic? 

— "Ţi-a cerut atunci să faci un raport scris şi să aştepţi 
aprobarea de la Bucureşti pentru o pereche de ghete? 


— Măcar de-ar fi fost asta! ... Că... uliuliu! ... aşteptam eu, 
domnule secretar, să vină răspuns şi aprobare... N-a fost 
însă asta... A ascultat, cum ştiţi că ascultă excelenţa-sa. 
Fără să ridice ochii din hârtii. Fără să dea semn dacă 
trebuie ori nu să merg mai departe cu vorba... Pe urmă... 
Uliuliu! ... Când am isprăvit, numai ce-a ridicat degetul şi 
mi-a arătat uşa... N-a spus un singur cuvinţel. Nici n-a 
mişcat mâna... Numai degetul... şi uliuliu... gata! 

Domnul secretar izbucni în hohot până la lacrimi, ca 
gimnazistul de la Cernăuţi, când apărea pe scena de la 
Hotel de Moldavie Comino, cel de veselă memorie. Îşi 
trecea prin închipuire episodul mut. Şi de ce-l vedea mai 
viu, de ce îi părea mai vrednic de-un Comino ori de Pascali 
ori de Iorgu Caragiale. 

Zgârcita lor excelenţă făcea acum economie şi de la 
cuvinţele. 

Martin urmă: 

— Peste un sfert de ceas mă cheamă înapoi... 

— Opreşte, Martine! Nu strica tot hazul! încercă să-l 
întrerupă domnul secretar cu vechea lui patimă pentru 
lumea şi legile teatrului, temându-se că excelenţa-sa se va fi 
răzgândit cumva şi că a sfărâmat unitatea clasică a 
personagiului. În numele lui Dumnezeu şi al lui Molitre, 
opreţite-te! 

Uşierul-curier, era însă de altă părere: 

— Vă rog să aveţi puţintică răbdare şi să ascultați până la 
sfârşit... Că merită... Uliuliu! ... Merită... Când m-a chemat, 
mă bucuram în sinea mea. Zic: Uliuliu! 'Iot are noroc Martin 
Groth! Cum excelenţa-sa e om drept, numai că şi-a făcut 
socoteală... Sărmanul Martin! ... A fost tocmit pentru o 
slujbă şi împlineşte două, cu o singură leafă... Roade patru 
perechi de încălțări pe an... Uliuliu! ... Creşte patru nepoți 
orfani de război, care rod tot câte patru perechi de 
încălțări... Uliuliu! ... Ce mai rod! Hai să las economia la o 
parte pe ziua de azi şi să-i fac lui o dreptate... Aşa gândea 
un prost ca Martin Groth... Intru. Uliuliu! ... Cum am păşit 


pragul, gata! ... Am ştiut de îndată că-mi durasem nişte 
planuri mai neghioabe decât cel mai mare nătărău al 
Berlinului. Excelenţa-sa, întreabă: „Ce faceţi cu plicurile 
cele vechi, de la scrisorile pe care le primeşte Agenţia? ... 
Am răspuns adevărul. „Uliuliu! Ce să facem, excelenţă? Le 
aruncăm la gunoi!” Uliuliu, porunceşte: „Apropie-te!” 
Păşesc... Întinde excelenţa-sa un plic... „Uită-te bine la el! 
...” porunceşte. Mă uit, îl răsucesc, îl deschid... Uliuliu! ... 
Ce credeţi că era? ... Un plic vechi, întors pe dos şi lipit din 
nou cu clei chiar de excelenţa-sa. „Ai înţeles?” întreabă. 
„Uliuliu! Înţeles! Să trăiţi! ...” Mi-arată uşa cu degetul... Şi 
cu asta, basta! cum ziceţi dumneavoastră... Aşa că de azi 
înainte, ordin de sus să nu mai meargă nimic la gunoi şi să 
întoarcem plicurile vechi pe dos. Sforile le strângem. 
Mărcile le strângem... În cerneală turnăm apă, ca s-o 
lungim... Uliuliu! Dacă toate excelenţele din ţara 
dumneavoastră păzesc tot aşa de amarnic banul statului, 
ferice de principatul României şi uliuliu! vai şi amar de 
sărmanii simbriaşi ca noi! 

Domnul secretar nu părea de fel supărat că uşierul-curier 
în livreaua ponosită a regimului de crunte economii, îl 
coborâse din cin, într-o devălmăşie a simbriaşilor. 

Zâmbea mai departe, aprinzând altă ţigară de la cea 
redusă la un inform chiostec. 

— Fii pe pace, Martine! Excelenţa noastră e numai o 
fericită excepţie pentru "Ţara Românească şi una mai puţin 
fericită pentru noi. Ne-am proslăvit pe vremea domnului 
Rosetti... Acum ispăşim cu post, cu reducere de salarii, cu 
ore suplimentare şi plicuri întoarse pe dos... 

Uşierul oftă răpus de jale, după un paradis pe vecie 
pierdut: 

— Nu mai apucă Martin, vremuri ferice, ca sub domnul 
Teodor Rosetti! ... Uliuliu! Se cunoştea sânge de adevărat 
nobil... Când întindea mâna... uliuliu! ... curgea aurul şi 
argintul printre degete... N-aştepta să fac raport scris şi să 
aprind o rogojină pe scările Agenţiei... Numai ce spunea: 


LIA 


„Uliuliu! Martine, ce-i cu livreaua ta? Aceasta-i livrea de 
uşier la o Agenţie diplomatică? ... Uliuliu! Ce-i cu rupturile 
acestea din picioare? ... Suntem cerşitori? Suntem negri din 
Kamerum să umblăm desculți? ...” „Nu, excelenţă!” 
răspundeam. „Dacă nu, să te prezinţi imediat cu un bon, să- 
| semnez! ...” Şi Martin, uliuliu, venea cu bonul în dinţi... 
Atunci mergea treaba strună la Agenţie şi nu mai sfârşeam 
cu primirile... Ba o masă, ba un ceai... Care cum venea, 
zvârlea bacşiş lui Martin! ... Acuma? Uliuliu! ... Parcă 
suntem o casă de dricuri şi înmormântări... 

Pe chipul spân şi smochinit, jalea uşierului se zugrăvea 
într-o mimică de cel mai năstruşnic şi comic efect. Avea şi 
Martin o dramă a existenţei sale mai neîndurată chiar decât 
astmul care-i tăia răsuflarea: pacostea încălţărilor fără 
talpă de oţel, mistuindu-i jumătate din leafă. lar dintre toţi 
slujbaşii mai mari şi mai mici ai Agenţiei Române, numai 
dom-nul secretar particular Eminescu pleca urechea să-i 
asculte asemenea păsuri. Dacă se întâmpla să glumească pe 
socoteala lor, o făcea cu nevinovăție. 

O dovedi încă o dată, spunându-i: 

— Diseară să pofteşti la mine, jupân Martine... M-am 
pomenit, nici eu nu ştiu cum şi de unde, cu două perechi de 
ghete... Aşa ceva nu se prea potriveşte cu obiceiurile 
mele... Îmi complică existenţa... Vino şi mă scapă de o 
pereche, până ce nu le ronţăiesc guzganii. 

— Uliuliu! 

— Nici un uliuliu! Să mi te înfăţişezi la opt, cel mai târziu 
la nouă... le scutesc de bon. 

— Lăsaţi, că nu de la dumneavoastră... 

— Ei, neamul nevoii! se burzului domnul secretar. Mi te-ai 
pus să-mi faci nazuri? Întorc foaia! Ordinul superiorului! Te 
execuţi pur şi simplu, fără să crâcneşti... Şi până una-alta, 
ţine câţiva groşi pentru tramvai! 

Martin nu se mai codi. Culese gologanii de aramă de pe 
colţul mesei, înşfăcă subsuoară ghiozdanul cu plicuri ca un 


adevărat cimpoi umflat, iar în semn de recunoştinţă 
strecură veste bună, păstrată dinadins până la urmă: 

— Pot să vă încunoştiinţez că dumneavoastră aţi scăpat pe 
trei zile... Excelenţa-sa, uliuliu! ... pleacă la Hanovra cu 
trenul de unsprezece... Trei zile facem şi noi economie... 
Dumneavoastră la coatele hainei, Martin, uliuliu! ... la 
încălțări. Cu respect! Să trăiţi! 

— Mergi cu bine şi Dumnezeu să-ţi ocrotească pingelile! îl 
binecuvântă şăgalnic domnul secretar, înălţând mâna cu 
degetele împreunate arhiereşte în norii fumului de tutun, 
ca în fumul smirnei şi tămâiei din cădelniţa vlădicilor. Mila 
Domnului asupra încălţărilor tale, Martin Uliuliu, robul lui 
Dumnezeu! 

Zâmbea. Îi venea şi lui să fluiere un vesel refren. Vestea nu 
era atât de nouă cum o credea Martin. O aflase de cu 
dimineaţă, din izvor nemijlocit, chiar de la excelenţa-sa 
Neculai Kreţulescu. 

Iar din această pricină şi încă din altele, se simţea cu 
sufletul uşor, cuprins de neastâmpărul vacanţelor 
şcolăreşti, cu poftă de glumă şi de taifas. Şi cum nimic nu-l 
apropia de slujbaşii Agenţiei, juni principăteni înfumuraţi 
din protipendada diplomatică şi câţiva cinovnici cătrăniţi în 
uneltiri şi felurite săpări reciproce de la înaintările în leafă 
şi în grad după năravul îmbâcsitelor birouri - îşi amăgise 
singurătatea ascultând cu răbdare de duhovnic, jalbele şi 
pârele lui Martin, uşierul. Bătrânul spân, chel şi astmatic, 
nemângâiat de prea scurta durată a încălţărilor şi de 
crâncenele economii ale excelenţei-sale, îi amintea alt 
moşnegel, de la altă cancelarie, unde feciorul căminarului 
din Ipoteşti începuse cu zece ani în urmă ucenicia de 
scriitor în condici. Nu se potrivea la fire, nici la chip, Martin 
Groth, slugă berlineză a Agenţiei Române, cu Leonte 
Hudici, pisăr de modă şi de slovă veche a isprăvniciei din 
Botăşăni. Dar peste ţări, şi ape, şi munţi, peste timp, se 
înrudeau amândoi într-un destin umil. Nu-şi bănuiau fiinţa, 
închipuirea lui Leonte Hudici, mărginită la universul 


reşedinţei de isprăvnicie din Ţara de Sus, n-ar fi putut 
presimţi sub nici un cuvânt existenţa unui seamăn al său la 
alt capăt de lume. Martin Groth, numit Dudelsackpfeifer, 
numit Martin Uliuliu, n-ar fi înţeles o vorbă din slova 
chirilică a lui Leonte Hudici, nici din graiul moldovenesc al 
moşneagului cu botfori până la genunchi şi cu vărguţă de 
corn lustruit înfiptă în tureatcă. 

Dacă însă printr-o minune, li s-ar dezlega încurcătura 
babilonică a limbilor şi dacă un covor vrăjit din poveste i-ar 
aduce prin văzduhuri să-i pună faţă în faţă, îndată s-ar 
recunoaşte, parcă s-ar fi ştiut de când lumea. Martin Groth 
ar pipăi cu mare admiraţie botforii dintr-o vacă ai lui Leonte 
Hudici şi ar întreba cât costă şi cât durează. Leonte Hudici 
l-ar pofti la o cafea straşnică, să-i împărtăşească necazurile 
de pisăr isprăvnicesc prigonit de-un şef tot atât de 
neînduple-cat ca excelența Agenţiei Române din Berlin. Şi 
amândoi ar descoperi cu uimire, cât de amăgitoare e 
depărtarea târgurilor lor pe hartă şi cât de apropiată le e 
slujba, cu aceleaşi pătimiri, asupriri şi pricini de jalobe, 
cerând dreptatea cu rogojina aprinsă pe cap. 

Poate că amândoi s-ar uni în cuvânt, aducând mulţumită 
cerului că, în amarul vieţii lor care le-a fost întâmpinat de 
către toţi numai cu strângere de umeri şi cu batjocură, au 
aflat un singur om să-i asculte cu blândeţe, Mihai Eminovici, 
fostul conţopist al isprăvniciei de Botăşăni, domnul „doctor” 
Mihai Eminescu, secretarul particular al Agenţiei Române 
din capitala imperiului german. Căci spre aceste suflete 
simple mergea de-a dreptul dragostea şi înţelegerea 
prietenoasă a feciorului de căminar, adăogând de-a lungul 
tuturor pribegiilor încă un moş sfătos şi obidit la pomelnicul 
celor din Ipoteşti: după prisăcariul Miron şi baciul Trofim, 
odăiaşul Onufri de la K. K. Ober-Gymnasium; pe urmă 
Leonte Hudici; mai apoi Nicolae Mihu Ghenderi, măgărarul 
seminarului din Blaj; după acesta chelnerii Jean şi Andreas 
de la Viena; acum un sărman uşier năpaăstuit de soartă ca 
Martin Groth. Gloata pestriță a târgurilor, cu deşertăciunea 


diplomelor neisprăvite care-au strâmbat minţile, cu 
pospaiul a toate ştiinţelor ciugulit din lectura gazetelor, cu 
uri şi pizme clocite în cuibar de hârtie tipărită; această 
lume nu-l ademenea cu nici un preţ. Îi rămânea străină. O 
simţea pentru firea lui rece şi vrăjmaşă. O ocolea, precum 
îşi căutase aici cămăruia cea mai dosnică, în afară de vadul 
trecerilor, mai degrabă depozit pentru vechituri 
desperecheate, pentru scaune şchioape şi dulapuri hâite, 
decât biroul unui secretar particular de agent diplomatic. 

Cercetă ornicul. Abia zece fără un sfert. 

Un ceas până la plecarea excelenţei. Două, până la 
întâlnirea care-i înfierbânta lui sângele arterelor cu un nou 
neastâmpăr. 

De unde ştiuse că e la Berlin şi de unde-i aflase adresa 
temutul critic vienez cu răsucite ciufuri de păr ca două 
corniţe de ied; fostul prieten al lui Nicolaus Lenau? ... Cum 
de nu-l uitase încă? ... 

În singurătatea lipsită de prietenii din acest Berlin unde 
într-un an nu-şi mai primenise cugetul cu ascuţite 
dezbateri, nu o dată a gândit la ciudatele cunoştinţi de la 
Goldenes Lamm. Şi când se aştepta mai puţin, astăzi- 
dimineaţă, a găsit mesagiul pe masă, răsărit ca într-o 
plăsmuire fantastică, tot aşa cum întâlnirea lor cea dintâi în 
tihnita cafenea vieneză s-a petrecut în afară de legile vieţii 
de-aievea. 

Încă două ceasuri... Încearcă să amăgească trândava 
scurgere a timpului, deschizând una din cărţile pitulate sub 
teancul de coduri şi de anuare diplomatice. Fireşte, un 
volum asupra înţelepciunii în viaţă, de Arthur 
Schopenhauer. Foile s-au desfăcut la capitolul Despre ceea 
ce are cineva: iar domnul secretar particular Eminescu a 
început să citească: „Nu cred că fac ceva nevrednic de pana 
mea, dacă sfătuiesc pe toţi să se îngrijească de păstrarea 
averii moştenite sau agonisite. Căci este mare lucru să ai 
din capul locului atâta, încât măcar pentru persoana ta şi 


fără familie să poţi trăi în adevărată neatârnare, adică fără 
a munci...” 

Neamul nevoii! fluieră Eminescu, aproape pe aceeaşi notă 
a lui Martin Cimpoieru. Se vede treaba că un demon 
mehenghi a înlocuit pana măiestrului din Frankfurt, cu una 
de contabil! Ia uită-te la dânsul ce nimicnicii de rob al 
chiverniselilor e în stare să aştearnă pe hârtie! Parcă le-a 
scris, să capete şi el bineeuvântarea tatei, arhon-căminarul. 

„... Din aceeaşi cauză este fără discuţie mai mică 
deosebire între cel ce are un venit de patru mii de franci şi 
cel ce are un venit de patruzeci de mii, decât între cel dintâi 
şi cel ce n-are nimic. 

Din ce în ce mai frumos! 

„...Cu totul altfel se înfăţişează întrebarea, dacă este vorba 
să înainteze cineva în funcţiile statului unde are trebuinţă 
de amici, de favoare, de relaţii, pentru a se folosi de ele în 
cariera sa din treaptă în treaptă până la posturile cele mai 
înalte. În asemenea caz este poate mai bine să fie aruncat 
în lume fără nici o avere. Mai ales celui ce nu e de neam, 
însă are talent, îi slujeşte de puternică recomandaţie, să fie 
sărac lipit...” 

Cu părere de rău pentru maestrul său coborât de la Die 
Welt als Wille und Vorstellung, la asemenea poveţe pe 
înţelesul lui Martin Groth şi a oricăror mărunți simbriaşi ai 
Agenţiei Române, domnul secretar particular închise 
tratatul cu jalnicile aforisme asupra înţelepciunii şi a 
deschis Viaţa lui Budha, unde ştia că nu-l aşteaptă niciodată 
deziluzii de acest soi. Iar trecerea prea trândavă a timpului, 
nu i-a mai fost o povară: „... Vă voi spune, o, schimnicilor, 
adevărul asupra durerii. Durere e naşterea, durere 
bătrâneţea, durere boala, durere moartea. Sunteţi legaţi de 
ceea ce nu iubiţi: durere; sunteţi despărțiți de ceea ce vă e 
drag: durere; nu ajungeţi la ceea ce aţi dorit: durere. A te 
lega de trup, de senzaţii, de forme, de impresii, de 
cunoaştere: durere, durere, durere... Vă voi spune, o, 
schimnicilor, adevărul asupra izvoarelor durerii. Setea de a 


fiinţa mână din renaştere în renaştere, din reîncarnare în 
reîncarnare. Plăcerea şi nesaţiul o întovărăşesc. Nesaţiul nu 
se îndestulează decât prin putere. Setea de putere, setea 
de plăcere, setea de a fi; iată, o, schimnicilor, izvorul 
durerii. Şi vă spun vouă, o, schimnicilor, adevărul asupra 
chipului de a înlătura durerea. Stingeţi-vă setea de a fi prin 
nimicirea dorinţei. Izgoniţi dorinţa. Lepădaţi-vă de dorinţă. 
Eliberaţi-vă de dorinţă. Ignoraţi dorinţa! Vă spun vouă, o, 
schimnicilor, adevărul asupra căilor care duc la nimicirea 
durerii. E calea sfântă cu opt crengături...” 

Tropot de paşi şi vuiet de uşi trântite au dat de veste că 
excelenţa-sa a coborât scările Agenţiei Române, şi că 
lefegiii cu mic şi mare au intrat în vacanţă de trei zile. 

Larma aceasta şcolărească l-a smuls din „calea sfântă cu 
opt crengături”. Nu mai afla răsunet în el predica lui 
Budha. 

Îl furnica nerăbdarea gimnazistului de la Cernăuţi să se 
rupă din bancă; iar după aceste semne prea bine ştiute, 
măsură cât îl înăbuşeau pereţii cancelariei, slujba de 
scriitor în condici, viaţa de surghiun. Toată ziua a gândit în 
amintiri. Tânguirile lui Martin Groth i-au amintit tovarăşul 
de la isprăvnicia de Botăşăni. Episodul cu excelenţa-sa 
pergament l-au întors la râsul din teatrul Hotelului de 
Moldavie, când se ivea Comino pe scenă. Acum zarva 
coridoarelor l-a strămutat deodată în altă vânzolire, pe 
sălile K. K. Ober-Gymnasiului, la un sfârşit de clasă. Parcă 
ajung la el glasuri şi chemări cunoscute, nu de-acum, de- 
atunci. Parcă simte şi mirosul de leşie al pardoselelor în 
nări; chiar cerul vânăt, bura măruntă de-afară, lumina 
tomnatecă - sunt de la Cernăuţi. 

Cunoaşte tâlcul unor asemenea năluciri de simţiri şi de 
cuget. Durere, durere, durere... Sunt semne că iarăşi nu 
mai poate răbda gratiile, că o putere lăuntrică îl alungă să 
pornească aiurea, spre limanuri afunde în zare şi timp, ca 
pasărea cu guşa verzuie slobozită într-o toamnă cu o astfel 


de bură, de-un copil înfrigurat şi mâhnit, să pornească după 
soaţele sale spre pustiile de nisip de la apa Nilului. 

Dar el era mai zăvorât ca o pasăre în cuşcă; nu nădăjduia 
în nici o mână să desfacă uşa nevăzutelor gratii. Îl ţineau 
legăminte neînduplecate la Berlin. Prelecţiile dascălilor la 
Universitate, condicile Agenţiei, datorniţa de a se înfăţişa 
până într-un an-doi filotimilor subscriitori de la Junimea cu 
o diplomă în preţul nestatornicelor stipendii: Pogor un 
galben, Maiorescu un galben, Culianu un galben, Carp un 
galben... Durere, durere, durere! Îi era îngăduită amăgirea 
unei li-bertăţi, atât doar cât se mişca de la Agenţie la 
Charlottenburg, de acasă la Universitate, de-acolo pe ulițele 
dintre barierele oraşului; la un muzeu, la o cafenea, la un 
teatru. Tot aşa pă-sării din cuşcă i se lasă un scrânciob de 
sârmă ori o scăldătoare în găvan de ceaşcă, pentru joaca 
menită să-i înşele captivi-tatea. Însă joaca şi viaţa îi rămân 
înţărcuite, mereu şi mereu. 

El a pierdut acum până şi minunata neînfricare a copilului 
rătăcitor de odinioară, care se subţia ca fumul să scape 
printre gratii, când îl cuprindea neastâmpărul: purtat de 
vânturi ajungea de la Cernăuţi la Ipoteşti, de la Botăşăni la 
Cernăuţi, de-acolo la Blaj, la Bucureşti, la Giurgiu, ospătând 
la focuri de tabere şi dormind în poduri cu fân. Acum e un 
domn secretar particular de Agenţie diplomatică. 
Semnează în fiecare dimineaţă într-o condică. 
Neastâmpărul şi-l cheltuieşte aici între un uşier-curier 
astmatic şi o excelenţă zgârcită chiar la cuvinte, până ce se 
mistuie şi se stinge, ca ziua de mâne să înceapă iarăşi 
mocnită, fără zarişte; legat de ceea ce nu iubeşte: durere! 
despărţit de ceea ce îi este drag: durere! osândit să n- 
ajungă la ţinta dorințelor: durere! ... Şi totuşi nerăbdarea îi 
furnică plăcut fiinţa, ca în aşteptarea unei întâlniri de amor. 
Atât de rar se mai ivea prilej să vadă alte chipuri, să 
schimbe alte gânduri. Cercetă încă o dată ornicul. Patruzeci 
de minute până la ceasul hotărât de criticul vienez cu 
răsucite corniţe de ied, fostul prieten al nefericitului 


Nicolaus Lenau. Va merge încet. Va ocoli pe drumul cel mai 
lung. 

A orânduit în sertar cărţile care n-aveau ce căuta pe masa 
unui secretar de Agenţie diplomatică, a răsucit cheia, a 
îmbrăcat mantaua de toamnă şi a ridicat gulerul. 

Coridoarele se deşertaseră într-adevăr ca o şcoală pustie 
în zi de vacanţă. O nefirească tăcere. Numai un geam 
deschis, uitat, scârţâind undeva în bălămăli, după răsufletul 
vântului. 

Din prag, domnul secretar s-a întors. Uitase şi el ceva. 

S-a îndreptat la calendarul din perete şi a rupt foaia 
mototolind-o între degete. Mai scăpa de-o zi! 

Zvârli mingea de hârtie în coşul unde se amestecau şire 
neisprăvite de stihuri, cu plicuri vechi, încă neîntoarse pe 
dos, după cea din urmă poruncă a excelenţei-sale 
pergament. 

V 

— Cunosc citatul. E din Divanul lui Goethe. 

— Întocmai! încuviinţă Eminescu. Am încercat şi o 
tălmăcire în româneşte. Cam şchioapătă şi cam scârţâie, 
însă păstrează gândul întreg... 

Era nevoie s-o probeze unui om care nu pricepea nici o 
iotă din graiul moldo-valah. Se mărgini să rostească stihul 
german, confruntându-l fără voie, în minte, cu rândurile 
tra-duse undeva cu slova lui măruntă, în vreun caiet, din 
vreun sertar; 

Spun popoare, sclavii, regii, Că din câte-n lume-avem 
Numai personalitatea Este binele suprem. 

Îi păru că sunau grozav de prozaic. Dar cum nu era vorba 
despre o frumuseţe meşteşugită a versului, ci despre un 
ade-văr, tânărui faur întotdeauna atât de aspru cu sine găsi 
măcar o virtute stihurilor: tălmăceau adevărul fără să-l 
răstălmăcească. 

Pe urmă, îşi aminti, adăogind ca încă mai temeinic 
argument în sprijinul „binelui suprem”: 


— De altfel, de acelaşi citat se foloseşte şi Schopenhauer în 
capitolul de împărţire fundamentală a Aforismelor, tot spre 
a dovedi că pentru plăcerea şi fericirea noastră elementul 
subiectiv este mult, mult mai covârşitor decât cel obiectiv... 

Criticul vienez îl întrerupse, ridicând sprincenile ascuţite 
într-un râs sardonic: 

— A dovedi? Dă-mi voie! A susţine, poate vrei să spui... 
Căci a dovedi e ceva mai greu. Îndeobşte, nimeni nu prea 
dovedeşte nimic, nimănui. Fiecare crede mai ales în ceea ce 
are nevoie să creadă... Dovezile le primim sau nu, după cum 
ne-au găsit pregătiţi să le primim ori nu. Unora le apar 
mulţumitoare fiindcă răspund unui teren pregătit; pentru 
alţii nu preţuiesc doi cruceri. 

— Doi groşi adică, după mărunţişul Berlinului... zâmbi 
Eminescu. 

— Doi groşi, două centime, două copeici, doi penny, după 
mărunţişul de oriunde. Atâta parvin să preţuiască la un mo- 
ment dat, dovezile cele mai netăgăduite de la alt moment 
dat. Depinde de ţară, de timp şi de capete, de experienţe, 
de-un stadiu istoric, de-o aspirație a epocii. Ceea ce e în 
afară de orice discuţie pentru un cap de la Viena; aici nu 
mişcă şi nu convinge pe nimeni. Ceea ce era în afară de 
orice discuţie în Germania lui Kant, cade în urechi de surzi, 
în Germania lui Bismarck. Te-ai dumirit, cred, într-un an, de 
când te afli la Berlin? 

Poetul suspină: 

— Cu prisosinţă! Numai că eu îi spun Germania lui Geibel 
şi Redwitz, mai mult decât a lui Bismarck. 

— Tot una-i. Se completează. Unii se explică prin cei-lalţi... 
Pentru toţi aceştia: pentru Bismarck, Geibel, Redwitz e tutti 
quanti, argumentele lui Goethe nu mai preţuiesc doi bănuţi 
de aramă... A susţine deci, nu a dovedi, tinere prieten. 

— A susţine. Fie! ... Mie îmi sunt paginile lui 
Schopenhauer încă proaspete în cuget, fiindcă am trecut 
prin ele din nou astăzi dimineaţă. 

— Şi te-au mulţămit? 


Eminescu a surâs, recunoscând fără şovăială: 

— Mai puţin ca altădată... M-au găsit se vede într-o zi când 
nu preţuiau nici pentru mine două parale, doi cruceri, doi 
groşi... Am zvârlit cartea şi m-am întors la predicile lui 
Budha... Însă acum îmi dau socoteala că numai celelalte 
dovezi, ale lui Schopenhauer, zdrăngăneau a tablă goală. 
Versul lui Goethe îmi pare că a rotunjit pe vecie un adevăr 
neştirbit, limpede, ca o sferă de cleştar, plină şi grea... Tot 
personalita-tea rămâne singurul nostru bun, al nostru, care 
năzuim la o creaţie artistică. Singura noastră putere, 
singura armă şi ra-ţiune de a fi; câteodată, singura 
consolare... 

— Mai ales! He-he! Mai ales, consolare. 

— .„..şi singura însuşire a unui seamăn al tău. Singura, care 
te poate atrage irezistibil spre el. 

— Până la cea dintâi dezamăgire... 

— Un om cu o personalitate întreagă, fie ea chiar ne- 
strujită, necultivată, n-are cum să te dezamăgească. i-l 
apropii sau ţi-l îndepărtezi de suflet, de la început. Aşa 
rămâne... Poate de aceea mai lesne mă simt eu legat de 
oameni simpli, de ţărani, moşnegi, pădurari, chiar de slugi 
netrebnice după categorisirea socială... Vor fi fiind 
netrebnice faţă de rangul unui prinţ sau al unui prea înalt 
consilier aulic. Dar nu şi-au pierdut rudimentul lor de 
personalitate. Gândesc şi simţesc pe socoteală proprie... 
Trăiesc o viaţă a lor, vie şi nemăsluită... Şi poate de aceea 
fug de tovărăşia semicivilizaţilor, care simt şi gândesc după 
umbrele de gânduri şi de simţiri ale altora; se îmbracă şi 
vorbesc maimuţărind vecinul de pe-o treaptă socială mai 
cocoţată: râvnesc la ceea ce sunt alţii, nu la ceea ce ar 
putea să fie ei. N-au alt vis decât să-şi iasă din piele şi să 
împrumute pielea altora! Pentru acest soi de oameni 
personalitatea a încetat a mai fi un bun propriu şi un bine 
suprem. E o coraslă, cum s-ar numi pe româneşte. 
Nemţescul Sauermilch e prea puţin şi inexpresiv, faţă de 
înţelesul românesc al cuvântului... Un ceas petrecut cu un 


unchiaş neştiutor de carte din satul meu, care şi-a păstrat 
personalitatea nevătă-mată, mă încântă şi mă fericeşte... 
Tânjesc după el. Nu-l dau pe toate cursurile fostului meu 
dascăl de filosofie de la Viena, Zimmermann, corăslite, după 
chipul şi asemănarea unui cuget strâmbat de cugetele 
altora... 

— Aşadar, dragul meu tânăr, apologia personalităţii, nici 
mai mult, nici mai puţin? 

— Precum se vede... 

— Precum se vede şi precum mă uimeşte! Înţeleg s-o facă 
un om care se consideră occidental absolut, un individualist, 
un vitalist... Goethe. Fiindcă oricât mi-ar sta câteodată pe 
su-flet olimpicul de la Weimar, ca unei moşnegării cu toane 
ce sunt, nu tăgăduiesc că reprezintă o strălucită expresie a 
occidentului... O culme! Cum împaci dumneata însă, tânărul 
meu budist, Maya şi Nirvana, cu această apologie a 
personalităţii? 

— Ştiu eu? Poate că nici nu o împac. Numai caut s-o 
împac... Mai am timp. La douăzeci de ani abia împliniţi, n- 
am cutezanţă să cred că ţin în mână cheia şi lăcata 
înţelepciunii. Chiar marele Goethe, ce însemna şi ce era la 
anii mei? Se căuta pe sine... Mă întorc mereu la dânsul, 
fiindcă am impresia că-s croit din aceeaşi urzeală, care se 
formează pe încetul, cu timpul, şi nici nu se poate dispensa 
de timp. Ca un vin de-al nostru, din Moldova, pe nume 
Cotnar, care nu face nici două parale în primul an. Îşi dă 
adevărata măsură pe soroace mai lungi... 

Criticul vienez observă că tânărul budist avea deocamdată 
sub mână un pahar gol. 

Făcu semn chelnerului să-l umple cu vin auriu de 
Johannisberg. El încălzea în palmele împreunate o cupă 
largă de coniac, clătinând lichidul pe fund şi apropiind 
cristalul de nări să soarbă aroma străveche, într-o voluptate 
de adânc preţuitor al plăcerilor rare şi scumpe. 

Nu pierdea din privire chipul invitatului său la masă, pal, 
puţin slăbit şi osos, cu ochii somnoşi când se potolea focul 


dezbaterii; dar cât de tânăr chip! cu fruntea cât de înalt 
boltită! cât de neatinsă de nici o cută! 

— Douăzeci şi ceva de ani, abia împliniţi... murmură. Ce 
vârstă scandaloasă! Îţi dă dreptul la toate contradicţiile şi la 
toate ambițiile... 

Poetul a strâns uşor din umeri: 

— Ambiţii? Contradicţii, recunosc... Dar ambiţii? Nu am 
niciuna. 

— Dorinţi, atunci? 

— Nici dorinţi... clătină din cap, invocând predica lui 
Budha: „Stingeţi-vă setea de a fi, prin nimicirea dorinţei. 
Izgoniţi dorinţa. Lepădaţi-vă de dorinţă. Eliberaţi-vă de 
dorinţă. Ignoraţi dorinţa...” 

Apoi îşi luă seama şi mărturisi cu o învăluire de mâhnire în 
glasul adânc: 

— Mi se pare însă că mint. Că mă minciunesc pe mine 
însumi... M-am surprins cu o contradicţie... Îucă una... Nu 
m-am pătruns deplin de înţelepciunea lui Budha Sackya 
Muni... Ceva tot doresc... Doresc să fiu undeva departe de 
acest Ber-lin, de Universitate, de cancelaria unde fac slujbă 
de copist... Să am libertate şi timp; timp fără drămăluire 
înaintea mea, pentru a trăi numai cu hârtiile mele din 
sertar... Numai pentru ele... 

— Are să vină şi aceasta. 

— Dacă va veni vreodată sau dacă nu va veni prea târziu... 
replică tânărul budist, cu un surâs sceptic. 

Criticul cu părul adus în ciufuri ca răsucitele corniţe de 
ied, îl scormoni clipind mărunt şi micşorând ochii cenuşii, 
întrebă, depărtând de la nări cupa cu licoare aromată: 

— Descurajare? 

— Nu. leamă... 

— Teamă, de ce? ... Ai atâta timp înainte! ... La douăzeci şi 
ceva de ani, eşti abia la început de viaţă. Iar pentru scrisul 
din sertarul dumitale, nici nu este nevoie de-o viaţă de 
Matusalem... Gândeşte ce puţină vreme le-a lăsat viaţa 
atâtor scrii-tori şi muzicanți de la începutul veacului nostru 


romantic. Treizeci şi nouă de ani lui Leopardi, Chopin şi 
Puşkin. Treizeci şi şase lui Byron. Treizeci şi patru lui 
Bellini. Treizeci lui Shelley. Şi altora încă mai puţin. 
Douăzeci şi nouă lui Nova-lis; douăzeci şi şapte lui 
Lermontov; douăzeci şi şase lui Keats şi lui Petofi; douăzeci 
şi cinci lui Hauff. Şi câţi? Şi câţi? ... Vorbesc numai despre 
cei pe care în mare parte i-am cunoscut în tinereţea mea ori 
numai i-am văzut când eram copil... Atâţia ani - treizeci şi 
ceva, treizeci, douăzeci şi şapte, douăzeci şi şase - le-au 
ajuns totuşi, ca să nu treacă în van prin veac... Sunt unii, pe 
care nici nu mi-i imaginez păşind peste scadenţa fixată de 
soartă. Ce-ar fi făcut, ce-ar fi scris oare Byron la cincizeci 
de ani? Sau Shelley? sau Keats? sau Petofi? Ce-ar mai fi 
avut oare de spus şi cum ar mai fi spus oare? Îi aştepta 
poate destinul lui Musset: supravieţuire... Al lui Leopardi: la 
treizeci şi nouă de ani, supravieţuire... O moarte din viaţă... 
Sleirea, tocirea, scleroza... 

Eminescu vorbi încet: 

— De ce mă asemuieşti pe mine, atât de neînsemnat, cu 
dânşii, atât de mari? 

— Mi-e foarte comod! He-he! ... se veseli criticul, 
înfundându-şi iarăşi nările în pahar şi sorbind pe urmă, 
picătură cu picătură, băutura parfumată. În primul rând, n- 
am citit şi nu voi putea să citesc niciodată o pagină de-a 
dumitale, nici un vers... Cunosc cinci-şase limbi europene. 
Până ce vei ajunge la celebritate, să fii tălmăcit în vreuna 
din ele, mă tem că eu mă voi fi risipit de mult în Nirvana 
dumitale... Doar într-o altă încarnare ar mai exista oarecare 
sorţi să se întâmple aceasta. Până atunci, am toată 
libertatea să te aşez alături de ceilalţi, care faţă de 
dumneata ţi se par „atât de mari”... Nu-mi poate proba 
nimeni că m-am înşelat... În al doilea rând, dacă îţi mai 
aminteşti, am o încredere oarbă în instinctul meu de 
fizionomist. Nu mă înşel cu una, cu două. La şaptezeci de 
ani, mi-a fost dat să cunosc, mai mult sau mai puţin de 
aproape, măcar şaptezeci de celebrităţi autentice şi de vreo 


trei ori pe atâtea mincinoase, care n-au durat mai mult de- 
un anotimp. Mi-am făcut ochiul. Nu mă mai minte... 

Temutul critic vienez aprinse o ţigară groasă de foi, se 
sprijini într-un cot şi roti privirea cenuşie asupra sălii de 
restaurant cu un fel de milă dispreţuitoare. 

Îşi întârzie ochii cu deosebire la o singură masă, de unde îl 
salutase stingherit la intrare un domn rotofei şi stacojiu, cu 
voioşia din obrazul de lună plină stinsă deodată. 

Acum domnul îşi schimbase scaunul. Le arăta numai ceafa 
revărsată peste guler. 

— Ha-ha! Şcrşşş-scrşşş! hohoti crâşcătul de sticlă pisată. 
Lai văzut pe acel domn? Sunt sigur că acum înghite cu 
noduri... E una din fostele celebrităţi mincinoase pe care 
odinioară le-am cam scuturat puţin, au rămas definitiv 
scuturate şi acum se socot victime ale mele... Ai pomenit o 
mai stupidă situaţie? Mi s-a creat faima că dărâm cu sadism 
oameni şi glorii. Uită-te la mâna mea, la umerii mei... Cum 
ar izbuti oare o stârpitură slăbănoagă ca mine să 
săvârşească atâtea isprăvi vrednice de-un Samson, de 
Heracles, de Hercule? ... A fost ceva mai simplu, 
întotdeauna! M-a ajutat numai ochiul. Am văzut ceea ce 
încă nu vedeau alţii - şi am văzut cu un an ori cu cinci, ori 
cu zece, mai devreme... Pe urmă, celebrităţile de-un 
anotimp s-au năruit de la sine. Proştii au rămas cu iluzia că 
am jucat şi eu un rol de executor, de călău, acolo unde de 
fapt nu fusesem decât un cioclu... Ai observat cum cioclii 
adulmecă mirosul de cadavru, chiar înaintea medicilor? 
Doctorii mai speră, muribundul n-a început încă să horcăie, 
moştenitorii n-au purces încă să se încaiere de la cheia lăzii 
cu bani, văduva nu şi-a comandat încă rochia şi vălul cernit 
- însă cioclii au şi prins a da târcoale casei... Ei nu se 
înşeală... Aceasta e tot! Acum cincisprezece ani, ceafa de 
acolo era o ceafă ilustră. Pe ea se sprijinea, dragă doamne, 
nădejdea literaturii germane. O dramă de mare succes; 
clacă abil condusă în sală; şaizeci de reprezentații 
neîntrerupte aici, la Berlin; critica în extaz; publicul 


strivindu-şi bătăturile de ghişeul teatrului. Turneu la 
Viena... Când am scris atunci ceea ce cred şi ce ştiu, uluială 
generală. S-a tâmpit hodorogul! I s-a înfundat! ... După un 
an, o a doua dramă în versuri... La pământ! A treia la fel, la 
pământ, în anul următor... Şi ciudat, la pământ s-a tuflit şi 
prima piesă, la cea dintâi reluare! ... He-he! Scrşşş-scrşşş! 
Ceafa de acolo s-a întors în marele anonimat. Speranţa 
literaturii germane s-a apucat probabil de altă industrie... 
Prea era voios şi ferice când am intrat noi, în faţa talerului 
cu friptură de gâscă şi a cănii cu bere. Cel mai neîndoielnic 
semn că s-a consolat, că uitase o scurtă aventură a juneţii... 
Prezenţa mea l-a împuns cu un ghimpe în inimă. l-am 
deşteptat un trecut... Îşi închipuieşte imbecilul, că eu, 
numai eu, i-am sfărâmat un viitor care se anunţa atât de 
glorios! Fără mine, fără execuţia de acum cincisprezece ani, 
he-he! unde era? ... Ai auzit despre von Aue? Ulrich von 
Aue? 

— Nimic... 

— Ai auzit ceva despre Cavalerul cu armura de lut? 

— Nici... 

— Ar fi şi de mirare. Aveai atunci opt sau nouă ani când se 
vorbea despre Ulrich von Aue şi Cavalerul său, cu armura 
de lut... După trei ani n-a mai pomenit nimeni... Acum, chiar 
cei care au făcut băşici la palme aplaudând Cavalerul de lut, 
ar strânge din umeri, întrebându-se de unde li se pare vag 
cunoscut acest nume, vag cunoscut acest titlu de piesă... 
Domnul de colo, cu ceafa ca un rac fiert, e Ulrich von Aue, 
spe-ranţa dramaturgiei germane de acum cincisprezece 
ani... Concurentul de atunci al lui Geibel şi Redwitz... 
Succesorul lui Goethe, al lui Lessing, al lui Schiller... Şi 
domnul de colo, victima mea, n-ar vrea să consimtă în 
ruptul capului la o explicaţie mai simplă şi singura 
adevărată, a pătăraniei sale... N-am jucat nici un rol. N-am 
dărâmat nimic. He-he! Scrşşş-scrşşş! Nu poţi neantiza 
neantul! ... Am văzut numai cu un anotimp mai devreme, 
ceea ce nu văzuseră încă alţii... Nici el! Mai ales el! ... Chiar 


înainte de a se juca piesa la Viena, chiar în dimineaţa când 
s-a înfăţişat la mine să mă cunoască, purtând subsuoară un 
adevărat dosar cu tăieturi din gazete şi foile-toane - în zece 
minute am fost luminat. Puteam să jur că scumpii confraţi 
de aici, cu ale lor cronici incandescente, au dat în gropi, 
ceea ce de altfel nu li se întâmpla întâia dată... După primul 
act, pentru mine totul era demonstrat, verificat, confirmat. 
Cum să nu cred deci în intuiţia mea de fizionomist? ... lar 
această intuiţie de fizionomist, ca să nu-i caut alt nume, 
care în zece minute a hotărât asupra lui von Îne şi altor 
Geibeli şi Redwitzi de aceeaşi teapă: acest instinct mă face 
dimpotrivă să cred în dumneata, adică în sertarul dumitale, 
tinere poet şi budist, pe necercetate, fără să cunosc o iotă 
din ceea ce ai scris, din ceea ce scrii... Poate câ... Nu 
poate... He-he! Scrşşş-scrşşş! Sigur, nu poate; sigur că în 
ascunzişul cel mai tăinuit al cugetului dumitale, nu te-i fi 
socotind chiar atât de neînsemnat cum mi-o spui cu 0... 
orgolioasă modestie. Altfel, de ce ai călcat povaţa lui Budha, 
să te laşi robul unei dorinţe, în loc s-o nimiceşti? ... De ce 
doreşti să fii departe de Berlin, pentru a avea libertate şi 
timp nedrămăluit, ca să trăieşti numai pentru hârtiile din 
sertar? 'Ţi-am disociat încă o contradicţie... A treia la număr. 
Ha-ha! Scrşşş-scrşşş! Mai am altele, în rezervă. 

Chelnerul umplu din nou paharul cu vin auriu de 
Johannisberg. Poetul îl aşteptă să se depărteze. Apoi 
cuprins de nevoia singuratecilor de a-şi elibera gândurile 
păstrate în sine până la asfixie, mărturisi: 

— Recunosc şi această contradicţie, a treia la număr... 
Doresc cu însetare răgaz şi linişte pentru caietele din 
sertar, fiindcă am simţământul că m-am născut pe lume 
pentru acele hârtii şi caiete... Orice-aş face altceva, orice-aş 
năzui altceva, ar fi ca o lepădare... Aş trăi în minciună... 
Cred în steaua mea... într-un destin... 

— lar pecetea destinului o porţi pe degete! ... He-he! 
Scrşşş-scrşşş! hohoti criticul cu părul răsucit în corniţe de 


ied, îndreptând ţigara ca un arătător spre petele de 
cerneală violetă de pe mânele poetului. 

Eminescu nu simţi nevoia să le ascundă. Erau într-adevăr 
ca un stigmat al destinului său... Dar din păcate, stigmatul 
altui destin. 

Spuse: 

— Aceasta e cerneala cancelariei! ... Pete pe degetele 
copistului! ... Mă ierţi că am fost atât de nesimţit să intru cu 
asemenea mâni într-un restaurant aşa de boieresc. Acum 
observ şi acum înţeleg de ce se uita chelnerul cu un fel de 
dojană la degetele mele... 

— Nu e o crimă... Am mai văzut eu acum câţiva ani mâni 
ca ale dumitale, pătate de cerneală violetă, tot într-o sală 
strălucită ca aceasta. La Baden-Baden, la Cazino. La o masă 
de joc... Mânele unui scriitor rus, încă aproape necunoscut 
în Europa, poate prea puţin cunoscut încă şi în Rusia lui, 
deşi am mai pomenit numele său la întâlnirea de la Viena: 
Fiodor Dostoievski... Nu erau la locul lor, bietele degete cu 
pete de cerneală, într-o sală de joc, la o masă de joc... Dar 
te asigur că nu aveau nimic grotesc, cu tot tremurul, cu 
toate unghiile negre, cu toate petele de cerneală şi peceţile 
unui destin. 

Poetul zâmbea cercetându-şi, pe o parte şi pe alta, peceţile 
destinului său, de pe degete şi unghii. Noroc că după 
porunca excelenţei de la Agenţia Română, Martin lungea 
cerneala cu apă. Petele se duc la cea dintâi clătire. 

Rosti fără să ridice ochii şi fără să-şi părăsească zâmbetul 
nepăsător: 

— Aşadar mai sunt şi alţii? Mă consolează aceasta. Cu 
toate că n-am avut încă prilej să aflu prea multe despre 
rusul dumitale. 

— Răbdare. Vei afla... Am mijlocit la Lipsca o traducere a 
romanului Crimă şi pedeapsă. După ce se va tipări, vei auzi 
vorbindu-se despre rusul tuturor Rusiilor, nu al meu... Căci 
al tuturor Rusiilor este şi va fi ca Turgheniev, ca Lev Tolstoi. 


— Mi-ai pomenit însă alte nume, deocamdată mie mai 
cunoscute... Byron, Shelley, Puşkin, Leopardi, Novalis, 
Lermontov... Şi ascultându-le, eu mă gândeam la altceva... 
Nu mă pot asemui sub nici un cuvânt cu dânşii... 

— Oh! modestia orgolioşilor! 

— Nu! Nu e vorba de modestie sau de mândrie. Ori de 
făţărnicia modestiei... Altceva mai... cum să spun? ... 
altceva mai simplu şi totuşi mai adânc. Aceştia au fost 
flăcări puternice. Vâlvătăi... Au izbucnit şi s-au mistuit. S-ar 
zice că nici n-aveau ceva de învăţat de la viaţă, nici de la 
înaintaşi... Se puteau lipsi de timp... Douăzeci şi şase de ani, 
douăzeci şi opt, treizeci... Destul... pentru dânşii destul! ... 
Eu nu mă pot mă-sura cu sclipirea lor de meteori... Eu sunt 
o minte înceată; un sărman faur ticăit, cum am mai spus; un 
faur ticăit care nu se poate dispensa de timp. De zece ori 
întorc şi răsucesc un cuvânt. De zece şi de o sută de orio 
strofă... Mă învăţ singur să citesc în mine, să cânt ceea ce 
cântă în mine. Şi înaintez greu... Orbecăiesc... Pipăi ziduri 
negre, până ce mi se luminează o deschidere, ca o gură de 
hrubă... Poate că abia voi începe, de acolo unde cei 
pomeniţi de dumneata au sfârşit... Mă înfricoşează câte o 
dată planurile mele aşternute pe hârtie ca o adevărată 
contabilitate a viitorului, în caietele din sertar... Piese de 
teatru - vreo zece, numai dintr-un ciclu. Poeme... O 
dioramă, din alt ciclu... Istoria lumii şi a veacuri-lor, cu 
stingerea civilizaţiilor în nimicnicie... Pentru ele câţi ani, 
câţi ani de migală îi trebuiesc unui faur cu mâna înceată? ... 
În ţara noastră fructele se coc pe îndelete, se pâr-guiesc la 
soarele toamnelor lungi... Aşa sunt merele noastre 
domneşti. Lângă mine, la Charlottenburg, am văzut, pe la 
începutul verii, un grădinar răsucind cozile cireşilor ca să 
se coacă mai de timpuriu. Spunea că au preţ înzecit. Dar 
sâmburele rămâne crud. Nu mai dă colţ. Fruct sterp... 
Pentru grădinar bună afacere; pentru fructul în sine, 
pentru rostul pe care l-a dat natura unui fruct şi unui 
sâmbure, proastă treabă! ... Şi atunci mi-am adus aminte că 


la noi, în Moldova, asemenea fructe pârguite din crud, se 
numesc fulgerate... Poporul de jos, mai ales femeile au un 
fel de fereală de ele, o teamă superstiţioasă. Nu muşcă 
dintr-un fruct fulgerat, ca femeia să nu rămână stearpă, 
cumva, îndrăgostitul să nu-şi piardă vlaga... Cine mai ştie ce 
drojdie a unor eresuri păgâne? Dar care cuprind fără 
îndoială o experienţă veche, o învăţătură pierdută... 

Criticul vienez se rezemase pe bancheta de catifea roşie, 
cu braţele încrucişate pe piept, cu gâtul slăbănog tras între 
umeri, cu bărbia scufundată în guler. 

Părea mai împuţinat, mai bătrân, o mumie uscată de când 
lumea. 

Numai privirea rămânea trează, neliniştitor de ascuţită şi 
vie, scormonind faţa vorbitorului prin aţele albastre de fum. 

Mozolind ţigara de foi în colţul buzelor, rosti aproape în 
şoaptă, aproape ca o destăinuire: 

— Acum mi-ai amintit iarăşi de prietenul meu, Nicolaus 
Lenau... Nefericitul meu Lenau! Şi el se temea să nu muşte 
din fructe fulgerate. Să nu-l ajungă blestemul de fruct ful- 
gerat. 

Ar fi voit parcă să mai spună ceva. Îşi înăbuşi însă vorba şi 
gândul. 

Purtă ochii la mesele vecine, la ferestrele aburite de bura 
tomnatecă de afară, apoi din nou la fruntea şi gura 
tânărului său invitat, la figura tăiată în două, orizontal, de-o 
linie numai de dânsul ştiută şi descifrată: fruntea 
gândurilor, gura pământeştelor dorinţi, pe care şi le 
făgăduia, fiindcă nici el singur nu şi le cunoaşte deplin. 

Prin oglindă, poetul privea şi el sala desfăşurată în spatele 
lui, uriaşă şi mărită la nesfârşit de jocul altei oglinzi 
paralele; alinierea coloanelor de marmoră vânătă şi a 
meselor cu greoaie glastre de tufănele. Întâia oară călcase 
în cel mai vestit şi strălucitor lăcaş de ospăț al Berlinului. Şi 
în orgia aceasta de cristale, de oglinzi, de marmoră, de 
poleială şi argintărie, în uniformele ofiţerilor sugrumaţi în 
gulere prea înalte, în redingotele şi jachetele civililor 


plesnind pe trupuri prea bine hrănite, în tidvele tunse până 
la piele şi în rochiile, în pălăriile şi podoabele femeilor, 
desluşea încă o dată şi aici, o sumeţie grosolană, stângace, 
supărătoare, neprietenoasă, de capitală parvenită a unui 
imperiu parvenit prin sabie, puşcă şi tun. Unde era 
armonioasa Vienă cu micile ei restaurante? Cu 
încântătoarele cafenele de-o poetică tihnă? 

Aici mesele aşezate în front, chelneri făcând front, stâlpii 
în front: totul rece, geometric, înţepenit. 

Totul prea nou şi prea agresiv. 

Se aude zângăt de tacâmuri ori zuruit de pinteni? Ce 
neprietenos oraş. Unde totul e orânduit pe căprării, ca într- 
o uriaşă cazarmă! Poate că numai dânşii, la masa lor, au fost 
în decursul prânzului singurii muşterii care au vorbit 
despre Byron şi Goethe, Novalis şi Schopenhauer, în loc de 
cai şi de grajduri, de cursa bursei şi şedinţa de ieri a 
Reichstagului unde cancelarul Bismarck s-a năpustit încă o 
dată ca un zăvod de stână în repezentanţii Bavariei. Poate 
că numai dânşii, un vienez şi un moldo-valah, trecători 
oaspeţi ai Berlinului, mai pomenesc despre o altă Germanie 
de ieri, mică şi fărâmiţată pe hartă, dar cu alt suflu ce-a 
îngheţat. 

Criticul bătrân îşi desfăcu braţele încrucişate pe piept, 
înălţă sprincenele sure şi dădu glas altei mirări, fiindcă 
altfel îi lucra cugetul: 

— În rezumat, dumneata tinere budist, tot mai suspini 
după Nirvana? ... Şi în acelaşi timp, ceri vieţii îndestul 
răgaz, pentru a duce la capăt caietele începute din sertar? 
„.. Ciudat! Un budist cam ciudat! ... Ai numărat a câtea 
contradicţie? 

— Să spunem că le-am pierdut numărul. Ce însemnătate 
ar avea? Poate că după Nirvana suspină orientalul din mine. 
La Viena prietenii mă porecleau câte o dată „turcul”! ... 
Unul mi-a şi mărturisit că înainte de a mă cunoaşte, după 
înfăţişare, m-a crezut persan dacă nu cumva indian de pe 
ţărmul Gangelui... Poate că o picătură de sânge oriental, 


venită cine ştie de unde, rămasă cine ştie cum, tânjeşte 
după Nirvana... 

— Şi te simţi în exil aici? He-he? ... Într-un cumplit exil? 

— Destul de adesea! 

Romantică explicaţie, de poet! Şubredă argumentare, de 
filosof! ... După câteva generaţii, sângele nu-mi pare însă că 
precumpăneşte prea mult... Omul e un mizerabil animal 
care se aclimatizează. Lumea în care trăieşti, mediul în care 
respiri: acestea hotărăsc... Rasa se împământeneşte, e 
absor-bită după câteva generaţii... Altfel, cum ţi-ai explica 
germanismul, atât de înfocat din timpul războiului, al 
rectorului dumitale de la universitate, Du Bois-Reymond, 
comentatorul lui Leibnitz? Francez de sânge, n-a fost un 
renegat... S-a încorporat însă Germaniei... Adică mai exact, 
l-au încorporat părinţii şi bunicii săi... El s-a trezit aici. E de 
aici... Cum dumneata eşti din România dumitale, din 
Moldova dumitale, din satul dumitale. Crezi că te cheamă 
vreo picătură de sânge oriental spre Nirvana? Mai întâi, 
spune-mi dacă ai fost vreodată în Orient? 

— Nu, n-am avut nici mijloacele, nici vremea s-o fac... Dar 
cât aş dori să plec! ... Poate cât aş dori să plec şi să rămân... 

— He-he! Serşşş-scrşşş! Fii fără grijă, tinere prieten. Dacă 
prin cine ştie ce întâmplare ţi-ar fi dat să-ţi îndeplineşti 
visul, te asigur că după câteva luni vei avea nostalgia ţării 
dumitale, a lumii dumitale, cum o simţi şi în acest Berlin. 
Aşa i s-a întâmplat lui Lenau. E adevărat că pe el l-a 
ademenit nu Orientul, ci America, Atala, Ren6, Niagara, 
Missisippi. Şi ştii ce l-a adus repede-repede, îndărăt, în 
Europa? ... Îmi scria: „Mă întorc. Nu mai pot sta într-o lume 
unde nu e vin şi nu sunt privighetori...” Căci imaginează-ţi, 
tinere poet, America e un continent stupid, fără 
privighetori... Ce să caute un poet, într-o lume fără 
privighetori? 

— Nădăjduiesc că în India sunt... surâse Emineseu, ră- 
sucind o ţigăruie modestă cu degetele lui pătate de 
cerneala Agenţiei Române. 


— Poate! N-am luat aminte. Fiindcă eu mi-am purtat 
oasele şi pe acolo... N-am luat aminte dacă se află ori nu 
privighetori în junglă, în Ceylon, în India, la Madura, la 
Delhi, la Benares... Mi-am dat însă socoteală, la faţa locului, 
de altceva... Şi am notat faptul, fiindcă mi s-a părut că, 
înainte de toate, confirma un adevăr pe care îl presimţeam. 
Numai un indian care s-a născut, care trăieşte şi va muri în 
India lui, poate fi budist, rămâne budist. Europenii se 
hrănesc cu un erzatz al budismului, cu o schismă... Nu 
clătina din cap! ... Pentru mine sau pentru dumneata, 
nordici, occidentali orice s-ar spune şi oricum te-ai crede 
altfel; pentru noi mistuiţi de dorinţa de a exista, 
individualişti, raţionalişti, vitalişti, Nir-vana poate fi cel mult 
o soluţie tragică. O evadare dictată de disperare... Pentru 
budistul de la el de-acasă, din codrii şi jungla lui, e fericirea 
ultimă căci nu poate dori altceva decât să scape de 
existenţa sub o formă determinată. El n-are de isprăvit în 
nici o încarnare prezentă ori viitoare, caietele din sertar, ca 
dumneata... N-are de iscălit actul de deces al unui Ulrich 
von Aue, ca mine... 

— Renunţ bucuros la caiete... se lepădă pentru o clipă 
poetul de raţiunea fiinţei sale, deşertând paharul de 
Johannisberg până la fund ca o dulce şi izbăvitoare otravă. 
Pentru Nirvana renunţ... 

Criticul îşi scutură corniţele ciufurilor cărunte de păr, 
strivi rămăşiţa ţigării în scrumieră şi se împotrivi cu tărie 
unei asemenea amăgiri: 

— Te înşeli. Nu renunţi! ... Adineaori găseai un preţ vieţii, 
numai fiindcă îţi va da răgaz să-ţi împlineşti un destin 
circumscris în aceste caiete, o vocaţie, o misiune... Şi, chiar 
dacă ai renunţa, ai săvârşi un act de disperare. Act de 
occidental, adică de individ dintr-o zonă şi un climat unde 
omul e identificat cu gândirea, cu voinţa sau cu acţiunea... 
Vezi şi la scumpul dumitale Schopenhauer! ... Altom al 
contradicţiilor. Ridică în slavă filosofia Indiei. La el acasă 
scrie Die Welt als Wille und Vorstellung; îl găseşti alături de 


Schleiermacher, apărând cu toate sofismele o concepţie 
răspicat individuală a vieţii. Voința universală ori altceva: 
facem corp cu această voinţă universală, suntem 
instrumentele acestei oarbe voințe de a exista... Ce vrei? Şi 
ce putem face? ... Suntem împinşi din urmă, cu iluzia că 
mergem spre o ţintă aleasă de noi. lubim, cu iluzia că noi 
ne-am ales iubita; de fapt suntem numai un instrument 
pentru perpetuarea speciei... În fond, viaţa e o poveste din 
care n-ai nimic de câştigat. Numai durerea e pozitivă... Cam 
aceasta stă la temelia pesimismului schopenhauerian. Nu? 

— Aproximativ... 

— Aproximativ... Cât se pot dezbate la o masă de 
restaurant, nu la o prelegere... Dar spune-le toate unui 
budist şi adaogă-i concluziile lui Schopenhauer, să-ţi râdă 
cu milă în obraz... Durere, absenţa durerii, forţe pozitive şi 
negative... Renunţare? Nirvana şi renunțare? Un indian, 
adică un tropical, nici nu are noţiunea renunţării. La ce să 
renunţe? El trăieşte vegetativ. Vrea să scape, nu să 
renunţe! Copleşit de viaţa vegetală care îl înconjoară, a 
adoptat fenomenologia lui Budha, tocmai fiindcă este cea 
mai exactă teorie a vegetației. Sub tropice, a vegeta devine 
unica formă de viaţă, chiar intelectuală; fenomen, fapt 
speculat de regimul feudal al Indiei, de caste. Lumea 
reprezentărilor nu mai poate fi înţeleasă astfel decât prin 
botanică. Tot ce se petrece în indi-vid este efectul unei 
dezvoltări independente de individ, la fel cu ceea ce se 
petrece la plante, în afară de ele. Nu individul gândeşte, ci 
este ceva care gândeşte în individ; nu individul voieşte, ci 
este o voinţă care se manifestă în individ... Aceasta e 
concepţia budistă, foarte convenabilă pentru castele 
superioare, care-i oferă pe cele inferioare cu braţele legate. 
S-ar părea deci că ne apropiem de voinţa universală a lui 
Schopenhauer şi de concluziile lui pesimiste... He-he! 
Numai superficială aparenţă, tinere prieten! ... Puţină 
răbdare... Pentru budistul răsăritean, din India şi Ceilon, 
doctrina Maya, irealitatea lumii, lanţul fără sfârşit al 


naşterilor şi renaşterilor, Nir-vana cu risipirea în marele 
nimic; toate înfăţişează o tendinţă de a se elibera de natură, 
un ideal de disoluţiune desăvârşită, nădejdea de a scăpa de 
mecanismul, de tirania fenomenelor de transformare... 
Ceea ce la Schopenhauer e o deznădejde, la budistul 
autentic, indian, e o aspirație a nefericirii lui sociale... 
Budistul doreşte cu toată fiinţa lui un dincolo fără nimic... 
Nici rai, nici iad, nici purgatoriu... Nici judecată vii-toare. 
Nici răsplată viitoare... Mai ales topirea în nimic a 
mizerabilului individ, nimicirea acelei personalităţi care ţi s- 
a părut şi dumitale, ca şi lui Goethe, ca şi lui Schopenhauer, 
ca şi mie, că e binele nostru suprem. Al nostru, al Europei. 
lată unde am voit să te aduc! 

— Noroc că nimeni nu dovedeşte nimic, nimănui, într-o 
măsură aşa de puternică încât să-l scoată ori măcar să-l 
clatine din convingerile sale, până ce n-a sosit momentul să 
se lămurească singur! îi întoarse poetul râzând, cuvintele 
rostite mai adineauri de criticul cu ciufuri ca nişte diabolice 
corniţe de ied. Fiecare crede deocamdată în ceea ce e 
predispus să creadă. Eu rămân pentru moment la Nirvana 
lui Budha. În copilărie eram optimist, prin fire, prin 
temperament, prin bucuria de a trăi. Toate erau ale mele, 
ca în poeziile noastre populare. Cerul şi cu soarele, luna şi 
cu stelele, primăvara şi cu florile poienilor, lacul şi 
izvoarele! ... Pe urmă, treptat, peste toate s-a lăsat ca o 
cenuşă. Cerul şi cu soarele, luna şi cu stelele au început a se 
împâăcli. Florile primăverii şi poienilor a se vesteji. Lacul şi 
izvoarele a se învineţi ca plumbul. De ce? Cum s-a petrecut 
asta? Ce pot să ştiu? Poate că au pus mână de la mână mai 
multe împrejurări ca să-mi întunece acest ferice optimism. 
Da! ... Ştiu eu? Poate atmosfera de familie, nenorociri, 
lipsuri, morţi, amenințările viitorului fără dezlegări pentru 
viaţa de toată ziua, nefaste condiţii istorice şi sociale... Mă 
gândesc că nu vor fi fost streine nici realităţile patriei mele. 
Realităţile poporului nostru împărţit şi despărţit de vitregia 
hotarelor geografice şi politice; îngenuncheat sub juguri 


străine, îngenuncheat de rămăşiţele feudalismului, de-o 
protipendadă putredă şi coruptă... Am învăţat să deschid 
ochii la toate - iar toate, dacă mă gândesc bine, nu erau, nu 
sunt de natură să întreţină un optimism prea luminos, o 
bucurie de a trăi prea dionisiacă. Ceva s-a alterat în mine, şi 
cred că asta s-a măcinat treptat, pe măsură ce realitatea 
sumbră şi con-ştiinţa au dat asalt pornirilor mele iniţiale din 
anii fericiţi ai copilăriei. Mai apoi, la Viena şi aici am căutat 
justificarea principială a unei asemenea schimbări. Şi mi s-a 
părut a găsi justificarea, de-a gata, în filosofia lui Kant şi a 
lui Schopenhauer, în Nirvana... Mărturisesc că m-a 
satisfăcut. Mă satisface. Dar oare, mă satisface într-adevăr? 
Poate e numai o înşelare vremelnică, o criză, o boală a 
tinereţii, când te laşi amăgit şi consolat de cărţi. Cine poate 
pretinde că a scăpat de acest tribut? Vrem, nu vrem, 
respirăm aerul epocii... 

— Şi al bibliotecilor, din păcate. 

— Şi al bibliotecilor, din păcate. Exact. 

— Ai văzut ce-a adus acest aer al epocii şi al bibliotecilor, 
în Germania de aici? întrebă criticul vienez. A redus, cu 
Nirvana budică, toată intelectualitatea la un fel de piftie 
neconsistentă, amorfă, dezarmată, peste care s-a cocoţat 
militarismul, peste care calcă în picioare totul acum ofiţerii 
victorioşi ai lui Bismarck, fără să întâmpine nici o 
rezistenţă. În orice caz nu o rezistenţă prea dârză. Nu una 
serioasă, metodică, organizată, consecventă. Aici e pericolul 
cel mare! Aş spune o lege mecanică. Un delir şi o vanitate a 
forţei agresive. la aminte! Păziţi-vă! E consecinţa cea mai 
puţin prevăzută, dar inevitabilă, funestă, a aşa numitei 
Nirvane budice... 

— Ştiu eu? vorbi îngândurat tânărul poet moldav. Cu anii, 
poate, când va veni vremea, mă voi desprinde şi eu de 
Nirvana ori se va desprinde Nirvana de mine. Se întâmplă. 
Ca în iubiri... Deschizi ochii... Pleci tu, sau pleacă iubita... 

— Dar nu părăseşti caietele? He-he! De aceasta sunt sigur. 

— Îmi pare şi mie. 


— Atunci nu e nici o pagubă! Să ne aducă altă sticlă de vin 
şi mie alt pahar de coniac. Să închinăm pentru Budha, 
pentru personalitate şi toate contradicţiile din noi, ştiute şi 
neştiute, pentru cele din univers, din hârţoagele filosofilor... 
Rămânem singuri. Ne părăsesc fariseii şi vameşii, filistinii. 

Într-adevăr restaurantul se golea. În ferestre lumina 
tulbure de toamnă se împuţina, dând întârziaţilor înfăţişări 
nehotărâte de umbre. 

Chelnerul destupă altă sticlă de vin. 

Criticul vienez povesti peripeţiile călătoriei la Munchen şi 
la Bayreuth, unde un rege romantic şi exaltat, înălța un 
teatru pentru prietenul său, Wagner. 

De acolo se întorcea cu încredințarea întărită că Germania 
vechilor însufleţiri n-a murit. Nu se mărginea la acest Berlin 
al pintenilor şi statuielor de mari-electori. Se afla undeva un 
Wagner deşi cu un Wagner nu se face deocamdată 
primăvară, nici un al doilea „Sturm-und-Drang”. Se aflau un 
Karl Marx şi un Engels; deşi nu intrau în preocupările şi 
competinţa sa - dar amândoi pregăteau tocmai surparea 
din temelie a cesteilalte Germanii, a despotismului militarist 
cu platoşe şi coifuri, poate şi a altor despotisme de-aiurea. 
Franţa învinsă se revanşa cu scriitorii, cu pictorii, cu 
muzicanţii ei. În Anglia se ridicau poeţi şi romancieri, care 
nu erau cu nimic mai prejos de cele mai strălucite epoci ale 
trecutului. Micile ţări scandinave aruncau lumii mesajul lor 
prin scriitori de-o vigoare şi de-o cutezanţă neaşteptată. În 
Rusia o adevărată explozie de incomparabili romancieri... 
Purtat pretutindeni de-un neogoit neastâmpăr, el cutreiera 
Europa, scormonea biblioteci, vântura teatre şi muzee. 
Căuta oameni, lămurea cu ochii lui cenuşii semne ale 
timpurilor şi pleca urechea să asculte răsunetele încă 
depărtate, tot aşa cum localnicii din ţara Moldovei ştiau să 
prindă cu urechea zvonul de copite al călăreţilor, înainte de 
a ajunge la alte auzuri. 

Iar secretarul particular al Agentului diplomatic român la 
Berlin se împărtăşea cu însetare din cele văzute, din cele 


gândite şi spuse de-un asemenea rar drumeţ, fiindcă îi 
deschideau şi lui alte zări într-o viaţă mocnită. 

Alte zări; o încredere dezmorţită; o nerăbdare să 
răstoarne sertarul cu hârtii şi caietele chiar în acea sară, 
pentru o nouă şi harnică pregătire de lucru. 

Dincolo de pereţii cancelariei unde muncea transcriind 
adrese şi numere din condici, mânuind sigilii şi alinând cu o 
răbdurie blândeţe necazurile unui obidit uşier, colcăia altă 
viaţă, cu alte chemări. Se frământau cugete: alţi semeni ai 
lui se trudeau să dea trăinicie unui gând şi unei simţiri pe-o 
filă scrisă, despărțiți de hotare şi graiuri, neştiindu-se unul 
pe altul, nebănuindu-se, dar uniţi într-o singură mistuire 
lăuntrică. Niciodată nu i s-a limpezit mai deplin conştiinţa 
acestor suflete gemene risipite în cele patru vânturi ale 
lumii. Fiindcă niciodată n-au fost pentru el numai nume fără 
chipuri; numai nume pe-o scoarță de hârtie, în cuprinsul 
unei reviste. Bătrânul cu răsucite ciufuri pe frunte îi învia 
ca un vraci cu vărguţa dintr-un întuneric cu stane reci, le 
insufla fiinţă de-aievea: carne, iubiri, tristeţi, deznădejdi, 
bucurii, până şi ticurile înduioşătoare din vorbă ori gesturi. 
Îi ştia cum arată la faţă, îi ştia ce plănuiesc, ce urăsc, ce 
îndură; le ascultase glasul, le cunoştea omeneştile lor 
slăbiciuni şi ale lor chinuri tăinuite. Petele de cerneală de 
pe degetele lui Fiodor Dostoievski; manşetele rotunde şi 
scămoşate ale fostului ucenic de spiţerie, Henrick Ibsen; 
rantia aspră de mucenic al scrisului, în care l-a primit 
Gustave Flaubert; pleşuvia brobonită de sudoare a lui 
Herbert Spencer; paharul cu otravă verde al lui Paul 
Verlaine... Despre unii abia acum afla întâia oară - sunt la 
început de viaţă ca el. Se simt tot aşa de singuri într-un 
deşert fără oaze, ca el. 

Pe aceştia îndeosebi îi căuta drumeţul de la Viena, când se 
sătura de salonul vestitei Frederica Bognar şi pleca să 
colinde Europa după o anume hartă urzită de mintea sa, ca 
planul Berlinului croit pe dată de Martin Groth, curierul 
Agenţiei Române, dimineaţa, când îşi orânduia scrisorile în 


taşca de piele. Mulţi, erau mulţi, încă necunoscuţi, încă puşi 
la bănuială de judecăţi strâmbe, întunecaţi încă de alte 
vremelnice faime, îndărătnici robi de bună voie ai migalei 
din miez de noapte, când toată gloata veacului doarme cu 
pumnii strânşi ori se desfată în ospeţe, se înmulţeşte ca 
iepurii de casă ori visează că a mai îngropat un talant. Un 
oarecare Strindberg la Stockholm, un oarecare Swinburne 
la Londra, un alt oarecare Anatole France la Paris, un 
Carducci oarecare la Bolonia. 

Nimeni, aproape nimeni încă nu-i ştie. 

Pe urmă veacul, un ţinut, o ţară, numai prin aceştia trăiesc 
în cugetul oamenilor; gloata fără nume a lihniţilor de bunuri 
pământeşti a intrat cu toţi talanţii săi în pământ, ştearsă de 
orice amintire până la sfârşitul sfârşiturilor. 

De la dânşii se întorcea acum bătrânul cu ochii scăpărând 
înviaţi în cenuşa din orbitele adânci ca hrubele, iar această 
neistovire a duhului creator îi părea singura îndreptăţire a 
neamurilor pe scoarţa planetei. 

— E minunat, încheiase, e minunat că niciunul nu se 
gândeşte să dezerteze! I-a miruit soarta cu un har, înţeleg 
că au datoria să fie robii harului. 

— Dar cu ce preţ? întrebă melancolic poetul. 

— Câte o dată cu preţul vieţii. Ce spun eu: câte o dată? Cel 
mai adesea şi poate că întotdeauna cu preţul vieţii, al 
bunurilor pământeşti, al iubirilor, al dragostei de mamă, de 
soţie, de frate... O dezbrăcare de tot, ca să rămâi în 
singurătate numai cu datoria ta. 

— Uşor a spune! 

— 'Tot aşa de uşor a face! Nu fiindcă vrei. Fiindcă la 
aceasta te duce o putere mai tare ca tine. Puterea artei 
care se cere exprimată, a adevărului care se cere spus, a 
geniului care se cere realizat... La început mai lupţi, te 
zvârcoleşti, te trag la fund pietroaie, obişnuinţi, slăbiciuni 
omeneşti, sentimente turburi... Pe urmă, se desprind 
singure şi cad ele la fund... Te eliberează... Oare nu există 
scriitori, ziditori, pictori, sculptori, oameni de geniu care au 


desăvârşit foarte mult din ceea ce le stătea în puteri? Ca 
într-o legendă din ţara dumitale, despre care mi-ai povestit, 
legenda Megşterului Manole. Cu mari sacrificii fireşte! Până 
la ultimile sacrificii: iubire, soţie, viaţă. Căci arta şi în 
genere creaţia cer sacrificii, trudă, abnegaţie, înverşunare, 
pasiune. Nu-s o jucărie şi un compromis, o trecere de timp, 
indiferent de geniu ori numai de talent. Creaţia, arta, sunt 
misiuni, funcţii, datorii. Uşor a spune? Dar n-o spun numai 
eu. O spune undeva tot Balzac, despre care mai aminteam 
la Viena, şi care vorbea în cunoştinţă de cauză... Nu-mi 
amintesc unde, nici textul exact, cuvânt cu cuvânt. Dar cam 
aşa sună: „Înfricoşată povară e geniul! Înfricoşată osândă! 
Orice scriitor poartă în inima lui un monstru care îi divoră 
toate simţi-mintele pe măsură ce nasc în el... Cine va birui? 
Monstrul acesta, predestinarea aceasta va dobori omul? Ori 
omul va birui? Unul din doi trebuieşte neapărat să cadă 
jertfă... Lupta aceasta nu-i dintre acele care sfârşesc fără 
învins şi fără învingător. Ori ţi-ai sacrificat inima, viaţa; ori 
ţi-ai pierdut geniul...” Cam astfel o spunea Balzac, înainte 
de a presimţi că şi de picioarele lui avea să atârne un 
pietroi, să-l tragă la fund; o Hanska, o Evelină oarecare 
venită din toată lumea ca să-l schimbe cu cine, Doamne! cu 
cine? Cu un Champfleury, cum l-a schimbat George Sand pe 
Musset cu un Pagello... lată ce pătimeşte un om din tagma 
dumitale, când lasă să-i precumpănească, fie numai o clipă 
din viaţă, slăbiciunile inimii... Ai de spus ceva, un mare 
adevăr; ai de exprimat ceva, un mare sentiment; îl spui, îl 
exprimi, chiar dacă o faci cu preţul unei sfâşieri a inimii tale 
omeneşti... lubită, frate, soră? ... lubită, frate, soră are 
toată mulţimea... Ce-l ţine pe artist străin, dacă vrei egoist, 
singur, decât luciditatea creatoare, care-i păstrează ochii 
limpezi de lacrimi, ca să vadă conţinut, forme, linii şi culori, 
pentru opera de artă pe care numai el o va făuri şi poate s-o 
făurească numai dânsul, chiar atunci când iubita-i se află 
întinsă pe catafalc? Toată emoția să şi-o păstreze pentru a o 
zugrăvi aşa cum e pe catafalc, nu pentru a boci o dragoste 


moartă, aşa cum facem noi, ceilalţi, muritorii de rând. Voi 
lăcrima eu pentru el! Eu, şi alţii o mie! ... Mii şi încă mii. 
Miile şi miile de cetitori. He-he! Scrşşş-scrşşş! Priveşte în 
ochii mei şi spune-mi că nu-ţi este acum mai scumpă poezia 
în care ai plâns o iubire sfârşită ori o iubită moartă, decât 
chiar amintirea acelei iubiri şi acelei iubite? ... Haide! 
Curaj! Aşa e că-mi ocoleşti ochii? He-he! Mai pune la în- 
doială instinctul meu de fizionomist! ... 

Poetul nu-i înfruntă privirea. Ce adânc scormonise în el! 
Nu-i pomenise o vorbă, una singură despre Mortua est, 
despre Venere şi Madonă, despre Înger şi Demon; despre 
copila din pădure, despre cealaltă dragoste din pribegiile 
cu trupe de actori, Efrosis, despre Baudius sau Eliz... Nu-i 
pomenise, şi totuşi el le ştia! Cum îi ştia şi întrebările, cu ale 
lor răspunsuri, dintr-o dimineaţă de primăvară, când s-a 
despărţit de blânda-i Milly şi-a străbătut străzile Berlinului 
cercând să citească în propria-i soartă de faur. El le aflase! 
Şi nu-i mai părea un om din viaţa de aievea; un bătrân din 
carne şi oase, născut o dată cu veacul, iscodind semenii şi 
semnele veacului. 

Din nou era o întrupare faustiană, o încarnare a 
plăsmuirilor, moşneagul de la Corabia lui Noe, născocit în 
hârtiile din sertar cu titlul Archaeus, meşterul Rubin şi 
jupânul Riven din Sărmanul Dionis, aceştia şi altcineva încă, 
altceva, o nălucită ivire din filele lui Faust, poate un alt chip 
al lui Me-fisto, un duh al dualismului, hohotindu-şi de 
omeneştile zbateri, de lupta între cuget şi trup, între lumină 
şi bezne. Fără îndoială pricina-i a vinului de Johannisberg. 
Pricina e a amurgirii acesteia de toamnă noroasă, într-o 
sală golită cu umbrele vinete, unde o mână aprinde sitele 
de gaz aerian, pâlpâitoare flăcări verzi-albăstrui, fantastice, 
viclene urziri de teatru pentru a contopi hotarele dintre 
real şi ireal, pentru a înlesni lunecarea minţii de la judecata 
rece, la arătări fantaste de vis. 

O mână a dat foc şi lămpii de deasupra lor. Păienjenişul de 
neguri s-a destrămat. 


Pe bancheta de catifea roşie, stătea înaintea lui, cu braţele 
încrucişate pe piept, numai criticul vienez, bătrân şi temut, 
din saloanele vestitei tragediene Frederica Bognar, de la 
cafeneaua Goldenes Lamm. 

Stătea cu ţigara stinsă în colţul gurii, râzând: 

— He-he! Ce dracul! Îi nebun moşneagul ista? Sunt eu 
nebun? Trăiesc ceasul acesta cu adevărat ori visez o în- 
tâmplare din cărţi, poate din caietele sertarului meu? ... 
Spune tinere poet şi budist, că n-ai gândit aşa ceva? ... Vezi 
că te-ntreb. Însă răspunsul îl ştiu dinainte! Omu-i ca o 
vioară... dacă pui degetul într-un loc pe coardă, sună într- 
un fel, pui într-alt loc, sună într-altfel; dar o vioară seamănă 
cu alta... Ştii ce sunet răspunde coardei şi arcuşului, 
degetului apăsat într-un anume loc! ... Acum eşti 
nerăbdător să ajungi acasă, să desfunzi sertarul, să te 
aşterni cu toată însetarea la lucru. Aceasta ţi-o urez... Poate 
de aceasta te-am şi căutat. Tinerii singurateci ca dumneata 
au nevoia uneori de câte un moşneag ca mine. Care trece 
de la unul la altul, le întăreşte conştiinţa că nu sunt 
singuri... Află despre un frate necunoscut aici; altul 
necunoscut, dincolo... Fraţi mai adevăraţi decât cei de 
sânge... Dacă am izbutit, n-am pierdut amândoi o jumătate 
de zi... Te lăs la caietele dumitale; mă duc în drumul meu... 
Nu uita, încă o dată, nu uita! ... Arta şi orice creaţie în sine, 
poezie, pictură, sculptură, zidire, sunt o cumplită şi 
neîndurată povară. Tot atâtea datorii faţă de dumneata şi 
de ele, care-şi cer vămile. Le-ai trădat, nu te iartă! Şi nu 
admit măsluiri. Mai ales măsluiri... Meşterul Manole, din 
legenda ţării dumitale! 

Înainte de-a se despărţi, în stradă, poetul a întrebat 
despre tânărul din cafeneaua vieneză. Estetul cu angelică 
figură în nimb luminos, cu armonice mişcări de făptură 
aeriană, descătuşată de legile gravitaţiei. 

— Scrşşş-scrşşş! hohoti bătrânul. Va să zică a început să te 
îngrijoreze soarta fraţilor celorlalţi, necunoscuţi? ... Îmi pui 
în sfârşit o întrebare pe care o aşteptam de trei ceasuri. 


Află că scumpul meu nepot, William Lee, suavul estet, 
merge bine, cum nu se poate mai bine... A muşcat viaţa din 
el. 

— Şi aceasta numeşti dumneata bine, cum nu se poate mai 
bine? 

— Am destule motive s-o numesc aşa şi nu altfel... A 
muşcat viaţa din el. Cel puţin aşa cred. Aşa sper! ... S-a 
întâmplat ceva nou cu el, ceva bun... O adâncire... Nu l-am 
văzut de-un an, nu mi-a scris de-un an... Dar i-am citit 
versurile într-o revistă engleză... I-am văzut desenele într-o 
revistă engleză. He-he! S-a schimbat suavul nostru estet... 
L-a fecundat o suferinţă... Scoate accente! Se temea de 
prea multă fericire... Se temea să nu ridice mânia zeilor şi 
să nu-l pedepsească, fericitul, cu vreo ispăşire cumplită... 
Se pare că zeii n-au fost atât de răzbunători... S-au îndurat 
de el şi i-au trimis în loc de-o ispăşire cumplită, altceva... Nu 
mă lămuresc ce... Chiar mă munceşte curiozitatea să 
descopăr. Deocamdată văd că vibrează în el o strună nouă 
şi dureroasă. A căpătat o conştiinţă a realităţilor, a vieţii; a 
acestor grave probleme care se numesc viaţă şi realitate. 
Atât îmi ajunge... Pe unii, din născare, din structura 
lăuntrică, îi torturează întrebările lumii. Îi dor durerile 
lumii. Adevăraţii artişti şi creatori! Dar dacă nu te 
torturează întrebările lumii, mai bine măcar să te tortureze 
întrebările tale! Dar dacă nu te dor durerile lumii, măcar să 
te doară durerile tale! ... Altfel, ce conţinut mai are arta? Ce 
miez viu, fierbinte, opera creată? Pentru ce scrii? pentru ce 
pictezi? sculptezi? făureşti simfonii? Pentru virtuozităţi 
formale? Nici nu s-ar numi artă... Acrobaţie! Din nefericire, 
nepotul meu, suavul estet, făcea parte din această 
categorie. Nu-l torturau întrebările lumii; nu-l dureau 
durerile altora. Deci, condamnat la sterilitate, la 
diletantism... Din această pricină îl şi cam maltratam fără 
milă şi precum ai văzut... fără efect. Inutil! La toate 
răspundea cu acelaşi surâs calm şi angelic. Acum, pare-se 
că viaţa s-a îndurat. A muşcat din el, şi William a isprăvit cu 


estetismul în vid. Ha-ha! Dacă rezistă aşa câţiva ani, o să 
mai auzim despre William Lee, despre alt William Lee; nu 
acel pe care l-ai cunoscut dumneata la Viena, prerafaelit r 
la Dante Gabriele Rossetti, nu retor al sublimului ca 
Ruskin... Altceva, dureros. Strună cu vibrații adânci de 
violoncel... Ce importă preţul cu care plăteşte omul aceste 
accente? Fiindcă numai cu acest preţ s-a umanizat artistul 
ce mai importă preţul? Să-i moară iubita, să-l înşele, să-l 
doboare viaţa în genunchi... Viaţa, boala, ruina, toate 
plăgile Egiptului şi bubele de pe trupul lui Iov... Ce importă, 
dacă numai aşa, şi nu altfel, are şi el, în sfârşit, ceva de 
spus? He-he! E nebun moşneagul, ce zici? 

Moşneagul s-a depărtat spre hotelul său, să-şi pregătească 
plecarea aiurea. 

Poetul s-a îndreptat spre casă, cu pasul uşor, avântat, 
nerăbdător să-şi deschidă sertarul cu plăsmuitele cicluri de 
piese. 

La uşă, îl întâmpină Martin Groth, adăpostit în săliţa 
strâmtă, prin întunerec. Mirosea a câne plouat. Foşăia pe 
nări, cerându-şi iertare că a cutezat să vină mai de vreme. 
Era şi dânsul nerăbdător să-şi vadă încălţările de dar. 

Poetul uitase. Uitase de ghetele vechi făgăduite, uitase de 
Agenţia diplomatică, uitase de-o lume atât de străină în 
acea clipă a înfrigurării din el. Se grăbea să rămână singur. 
Îi părea că n-au să-i ajungă cele două zile şi trei nopţi de 
vacanţă, pentru clocotul cadenţelor lăuntrice, cerându-se 
eliberate hârtiei. Mai repede! Uite! Ţine... Înfăşoară-le într- 
o gazetă veche. Noapte bună! 

Martin Groth se grăbea acum mai puţin. Se apropiase de 
lumânare răsucind botinele să le încerce tăria, cerceta 
talpa groasă, cusăturile nevătămate. Fluiera subţire din 
cimpoiul astmului; erau încălțări mai zdravene decât cele 
din picioarele domnului secretar. Le înfăşură tacticos. Pe 
urmă se dezbumbie la piept şi scoase o telegramă din 
buzunar: 


— A ajuns la Agenţie în urma dumneavoastră... Cât pe ce 
să uit, bată-mă Domnul de uituc! O telegramă din România. 
O telegramă din ţară nu putea aduce decât un singur fel 
de veşti. Zvâcnirile inimii răspundeau în tremurul dege- 

telor care ţineau foaia şi nu se încumetau s-o desfacă. 

— Te rog, du-te! Lasă-mă singur. 

Înaintea ochilor se înşira pomelnicul lui Şerban: 

Raluca Em. 

Harieta Em. 

Iorgu Em. 

Cine? În dreptul cui se aşeza cea dintâi cruce? Îi crâşcâia 
în ureche râsul bătrânului de acum un ceas. He-he! Scrşşş- 
scrşşş! Mamă, frate, soră - are toată mulţimea. Pentru 
dumneata nu există. He-he! Sunt pietroaie care te trag 
afund, în nămolul mulțimilor... Moşneag nebun, cu nebună 
şi fără de suflet învăţătură! ... Cine, în dreptul cui e cea 
dintâi cruce? ... Harieta? mama? ... Oricine, în afară de ele. 
Îl cutremura gândul crud, dar nu-l alunga. Oricine, în afară 
de ele! N-ar fi, n-ar fi mai cuminte să apropie telegrama de 
flacăra lumânării, s-o scrumească nedeschisă? Măcar în 
această noapte să nu ştie încă... 

Dar degetele purtate de-o poruncă mai tare despătureau 
foaia şi în încăperea singură, din oraşul străin, din noaptea 
cu ploaie, a rămas numai un frate cetind la flacăra palidă a 
lumânării vestea de moarte a unui frate... Iorgu Em. T Iorgu 
Em. t lorgu Em. ț... Cum de-a putut cugeta atât de crud? 
Oricine în afară de ele! ... 

Sertarul a rămas cum era. A suflat în lumânare. 

A uitat uşa deschisă. 

A plecat în noapte şi bură, cu buzele strânse, cu ochii 
deşerţi, cu inima stoarsă; a plecat pe străzile negre spre 
celălalt capăt al Berlinului, la celalalt frate. He-he! Moşneag 
nebun cu a ta zadarnică învăţătură îngheţată! 

VI. 

O adiere clătina lin creanga de liliac din fereastră. 
Creanga de liliac alb, înflorit. 


Era ca o mânuşiţă de femeie în albă dantelă, fluturând un 
semn de chemare: „Vino! lasă cărţile cu învăţătura lor 
seacă... E primăvară, ce mai aştepţi?” 

Mihai Eminescu a ridicat a treia oară ochii de pe para- 
graful a treia oară început, fără să-i statornicească mintea 
un rând, măcar un singur rând. 

Şi nu i-a mai pogorât îndată. Nici astăzi nu s-arată vreo 
nădejde de spor. Pidosnică treabă! Până în februarie, cât 
nu-l mâna de la spate nici o silnicie, nimic nu-l clintea de la 
masă, din chilia cetaniilor, când apuca să deschidă un tom. 
Totu-i apărea limpede, luminos, cristalic. Jocul sistemelor. 
Antinomiile înşiruite în paralelele tezelor şi antitezelor. 
Metodologia transcendentală împărţită în fagurii 
capitolelor, secţiilor şi paragrafelor. O arhitectură 
geometrică a gândirii, aerisită şi spațioasă, unde intra pe 
portaluri cunoscute, înălța treptele fără osteneală, poposea 
într-o sală de mult ştiută, numai de dragul de-a urmări încă 
o dată firul argintos al logicei care l-a adus până acolo, 
pagină cu pagină, de pe-o lespede a scărilor de cristal de 
rocă, pe alta, mai sus. 

Poet fiind, mai cu seamă poet, aşa întrezărea el uneori în 
imagini de stihuitor farmecul lumii din sistemele filosofice. 

Dintr-o lume hâdă, târâtoare, măruntă, pătrundea în 
aceste clipe pe o arcadă ţesută din raze reci în alt univers, 
pur, răcoros, fără umbre. Tărâm înalt, cu aştrii aproape, de 
unde întoarcerea la viaţa din stradă, cu ale ei birturi şi case 
hâite, birouri şi condici, cu oameni chinuiţi, cu sudoare şi 
banul schimbat la tejghea, însemna deşteptarea, amară din 
vis. Amâi deşteptarea. O doreşti cât mai târzie. Întorci încă 
o filă, ai urcat altă treaptă, s-a deschis altă zare, cu altă 
lumină: scânteieri reci de lumină, stânci de lumină, ghețari 
de lumină sub un soare polar. 

A fost destul să se ivească silnicia unui examen, nevoia 
unei diplome, putinţa de folosire a unui titlu academic, ca 
peste atâta lumină să cearnă de îndată o pâclă. Cenuşă. 
Cenuşă... Acum era iarăşi elevul de la K. K. Ober- 


Gymnasium, când orice carte din lume îl îmbia mai 
ispititoare decât manualul învăţăturii legiuit de-un program 
fix şi de-un dascăl bărbos. Şi tot ca atunci privea pe 
fereastră, afară, un cer primăvăratec cu fulguiri diafane de 
nouri. Vino! - îi făcea semn creanga de liliac înflorit, ca o 
molatecă mânuşiţă de femeie în albă dantelă. Vino! Lasă 
cărţile cu învăţătura lor seacă! 

Oricum într-altfel, oricum numai seacă nu i-a părut 
vreodată învăţătura lui Kant şi a lui Schopenhauer, până în 
luna lui faur. De atunci încoace însă au uscat-o răvaşele 
domnului Titu Maiorescu. Aşa cum se sfârlogeşte sub 
dogoare de arşiţă o pajişte verde şi grasă, plină de sevă; aşa 
cum mor oazele cutropite de nisipuri sărate pentru a istovi 
un izvor viu şi fertil. 

Îndrăgise cărţile pentru înţelepciunea din ele; le îndrăgise 
fiindcă îi păreau că-l ajută să se lămurească lăuntric, fiindcă 
îi părea că răspund pe rând lumilor de lumină şi de 
întunerec din. El. Nici n-a cugetat vreodată să le ceară 
altceva. 

Domnul Titu Maiorescu, ministrul cel nou al Cultelor din 
România, altceva le cerea. Mijlocul pentru a obţine o 
diplomă academică şi dreptul la o catedră de filosofie. 

Aceasta o repetau răvaşele tot mai stăruitor. Scrisori, 
telegrame, poveţe, trimiteri de bani. 

O diplomă cât mai repede, de la orice Universitate; o 
diplomă şi întoarcerea grabnică în ţară. Mai râvneau alţii la 
aceeaşi catedră. Junimea însă pe el îl voia; lui îi păstra locul 
cuvenit la laşi; pentru el punea la cale înlăturarea altora 
mai nevrednici, dar cu diplome academice, doctorate, 
premii, recomandări, mediocritatea cu lustrul care ia ochii. 

Ou bărbia sprijinită în pumni şi cu cotul sprijinit în cartea 
deschisă de-un ceas la acelaşi paragraf, Eminescu zâmbi cu 
o adâncă scârbire de sine, privind la creanga de liliac 
înflorit. 

lată-l aşadar săvârşind cea mai netrebnică trădare de 
ucenic! Maestrul său de la Frankfurt lăsase cu limbă de 


moarte învăţăceilor o dorinţă. Se împăca la sfârşit cu 
gândul că vier-mii aveau să-i ronţăie trupul în sicriu. Îl 
cutremura însă, mai cumplit ca o spaimă de viermi, gândul 
că profesorii aveau să-i ronţăiască vreodată, de pe-o 
catedră, învăţătura. Cerea fide-lilor cetitori sau discipoli, să- 
l apere de asemenea blestem, să-l cruţe. 

Iar el trecuse în cealaltă tabără! 

Tocmai pentru această ispravă de vierme şi de belfer se 
pregătea, fiindcă aşa au hotărât prietenii de la Iaşi, 
excelenţa-sa Titu Maiorescu, Negruzzi, garda întreagă a 
Convorbi-rilor literare. Profesor de filosofie la laşi. 
Învăţăcelul lui Kant şi Schopenhauer care nici nu-şi 
isprăvise dibuirile însemnări-lor din „Fragmentarium” 
dăscălind alţi învăţăcei încă mai începători, purtându-i de 
mână copăcel prin firidele sistemelor, strâmbând judecăţile 
kantiane pe măsura strâmbelor capete, împuţinând 
metafizica, etica, lumea ca voinţă şi reprezentare a lui 
Schopenhauer, să încapă în creiere cât miezul de nucă. 

La toate prelegerile din Berlin, pe vremuri, Schopenhauer 
n-a izbutit să adune în băncile goale decât patru ascultători: 
un călăreț de manej, un zaraf, un dentist şi un căpitan în 
retragere. Pe dânsul ce-l putea aştepta mai bun într-un târg 
de la marginea lumii? Câţi auditori ar fi meritat oare mai 
mult un fost ausserordentlicher Horer la cursurile lui 
Zimmermann, un cetitor de filosofie care se prelucra până- 
acum slobod în el după înclinări, fără a năzui la un liman 
academic? Creanga de liliac alb s-a oprit din legănarea 
domoală. Răsufletul adierii a stat. 

Poate că au ostenit cu ale lor vane chemări. 

Ela rămas încleştat pe scaun, cu ochii la trecerea norilor 
străvezii pe cerul umed-albastru, la horbota înspumată de 
flori. Atât îl ajuta drojdia de voinţă. Să nu se clintească din 
faţa cărţii! Încolo, foaia n-o mai întoarce... 

Trec săptămânile, au înverzit teii, a înflorit liliacul; a zărit 
într-o dimineaţă un unghi negru de cocori vâslind spre 
nisipurile şi smârcurile Pomeraniei; se isprăveşte un 


concediu de la Agenţie şi e îndoielnic că va mai căpăta altul, 
răvaşele şi telegramele îi dau ghes; dar cărţile dragi de 
odinioară i-au devenit străine. Învăţătură uscată pentru un 
examen. Cenuşă. Cenuşă. 

Afară se aud scrâşnete de fierăstrău, lovituri de topor. 
Glasuri vrăjmaşe. Îl mai ţin şi ele să rămână pe loc. Nu-i 
îngăduiesc să se ridice şi să se apropie de fereastră, să 
măsoare cu ochii o sălbatică privelişte într-o asemenea zi de 
primăvară cu flori, cu cer de sineală şi piuit de lăstuni. 

Ştie ce se întâmplă şi nu vrea să vadă. E încă o năruire a 
unei frumuseți fără de folos, prefăcând şi aici totul în 
cenuşă, cenuşă. 

Astă-toamnă, când o veste de moarte l-a purtat pe străzile 
negre spre celălalt capăt al Berlinului, alinare n-a aflat la 
fratele ursuz, cu mintea intrată într-un amurg. I-a rânjit din 
prag. O aştepta, vestea. Se mira doar că a întârziat atâta! 
Ştiinţa doftoricească pusese un soroc mai scurt. lrecea vina 
pronosticurilor înşelate asupra lui Iorgu. Toată viaţa fusese 
atât de încăpățânat fratele lor, ostaşul, încât nu scăpase nici 
cel din urmă prilej pentru a zădărnici o orânduială dinainte 
scrisă. Două luni? ... De ce s-a înverşunat el să mai zacă şi 
să asude încă două luni, să se răsucească pe-o coastă şi pe 
alta, să lupte cu moartea? Nu ştia el că e o bătălie după alte 
legi, unde n-au rost îndărătniciile de oştean, tactica şi 
strategia, sabia şi sâneaţa? Aştepta cumva vreo medalie de 
bărbăţie, fiindcă două luni s-a mai zvârcolit într-o bătălie 
pierdută? ... Această mângâiere a găsit el la un frate, când 
a mers să plângă moartea altui frate, într-un oraş străin, 
într-o deznădăjduită singurătate de pustiu. 

Credea că vor rămâne de priveghi până în zori, după dati- 
nele din ţara lor depărtată, amintindu-și o viaţă împreună, 
ceasuri şi întâmplări de acasă, dintr-o copilărie apusă. 
Duioase şi dulci evlavii, dulci alinări. 

Şerban însă rânjea. Rânjea vieţii cu rânjetul morţii. 

Deşirat, în straiul lung şi negru, păşea bocănind pe 
pardoseaua goală, se răsucea pe călcâie când ajungea la 


perete cu pulpanele fluturând, îl întreba: „Acuma de ce-ai 
venit? Vrei să ştii cine? Cine-i la rând? ...” Glasul dogit 
umplea toată încăperea, creştea în răcnet: „Vrei să ştii 
cine? Cine-i la rând? Uite, cine-i la rând”. Spunând, izbea cu 
pumn de schelet în gratiile de schelet ale pieptului, călca 
până la celălalt perete, se întorcea în fâlfâit de pulpane 
negre să rânjeaseă, gesticulând: „Altul la rând! Aici nu mă 
mai înşel eu cu lunile... Altul la rând şi pe urmă altul, altul! 
Să ne îngroape pe toţi arhon-căminarul Gheorghieş! Să 
adune în gropniță toată recolta... A semănat în patru 
vânturi copiii, culege ciolane! Înţelegi tu? Culege ciolane... 
Uite, aici! ... Stern, coaste, carp, metacarp, ciolane! Încap 
într-o traistă! ...” Deschidea şi strângea pumnul, troznind 
încheieturile de ciolane, bătea cu el în cuşca pieptului de 
ciolane. „Carp, metacarp, ciolane! Iorgu Em., ciolane! 
Şerban Em., ciolane! Mihai Em., ciolane! Harieta Em,, 
ciolane! Încap fiecare într-un sac! ...” aşa le-a fost 
întâânirea de fraţi, când o veste de moarte i-a adunat sub 
acelaşi acoperiş, în oraşul străin, să-şi plângă alt frate 
răposat departe, în ţară, în casa copilăriei. 

Blândeţea şi vorbele care trebuiau sufletului în noaptea de 
atunci le-a aflat Mihai Eminescu la sculptorul Wolgast. În 
noaptea de atunci şi în alte seri de priveghi. 

Sertarul a rămas cum era. Părăsite caietele, galbene foile, 
decolorată cerneala. 

Nu fiindcă o moarte de frate e neapărat o deşertare de 
sânge, o creangă ruptă din aceeaşi tulpină după care toate 
tânjesc până se închide rana. Pentru alte mai nemateriale 
pricini. De fiinţa celui mort au fost legate locuri, au fost 
legaţi oameni. Prin timp, îl vezi rezemat de bătrânul, de 
vechiul salcâm, unde ai fost şi tu rezemat. Îl vezi venind pe 
potecile cunoscute, în amurgul cu scârţâit de cară şi cu 
pânze de fum. Îi auzi glasul răspunzând altor glasuri, dar 
atât de departe! vii încă, dar până când încă vii? 

O săptămână a stat lângă el umbra fratelui mort, să-i 
apese cu un deget nevăzut umărul când el îl uita. Îndată 


înălța ochii de pe pagina cărţii, de pe foaia de condici, din 
farfuria sleită a birtului - şi îndată întovărăşea umbra pe 
drumurile lor din Ipoteştii copilăriei, pe țărm de lacuri cu 
foşnet de stuf în lumină de lună. Că a fost posac şi răstit, că 
în anii din urmă şi-au vorbit atât de rar şi de puţin, că s-au 
crezut atât de străini şi că poate erau cu adevărat atât de 
străini - ce-au schimbat toate? Îşi avea un loc al lui la masa 
din pridvor; l-a schimbat pe-o movilă de ţărână lângă 
bisericuţa cu afumată clopotniţă de lemn, pe-o cruce 
proaspăt geluită, pe-un nume scris cu păcură: „Gheorghe 
Eminovici”. Ştie cine au îngenuncheat în acea săptămână, 
în fiecare dimineaţă, rugându-se pentru odihna încă a unui 
fecior, încă a unui frate. Le vedea pe amândouă. O mamă cu 
obraz mistuit de boală şi cu ochi secaţi de lacrimi; o copilă 
oloagă târându-se în cârji... Genunchii lor vor fi săpat acolo 
găvane; câte două cuiburi rotunde în ţărână, la dreapta şi la 
stânga unui mormânt. Le vedea ridicându-se, sprijinindu-se 
una pe alta, întorcându-se în casa unde e o odaie cu un pat 
gol, unde toate odăile sunt goale acum; unde nălucirea 
auzului desluşeşte dincolo de perete o tuşă cu care s-a 
deprins urechea şi nu mai poate fi... Ce nopţi fără sfârşit se 
întind într-o casă de unde a fost scos un mort! Ploaia de 
toamnă în straşină, în ferestre; gândul la apa străbătând 
ţărâna mormântului până la sicriu. S-o fi stins lumina 
galbenă a candelei de pe cruce? S-o fi stins? Chinuitoare 
întrebări pentru două femei, o mamă şi o soră, ascunzându- 
şi lacrimile de aspra tărie de suflet a unui stăpân ca 
Gheorghieş Eminovici, căminarul! ... Din această urzeală de 
amintiri şi închipuiri se înfiripă din depărtare un giulgiu al 
tău pentru un frate mort; în acest giulgiu de amintiri şi 
închipuiri îţi mai răsare din când în când, până ce s-a liniştit 
definitiv în pământ... 

O săptămână aşa i-a ţinut tovărăşie noapte şi zi, fratele 
mort, oşteanul. Sertarul a rămas cum era. Părăsite caietele, 
galbene foile, decolorată cerneala. 


Sculptorul Wolgast i-a pus balsam de blajine cuvinte pe 
inima bolnavă de-atunci. Şi când săptămâna a fost 
încheiată, s-a întins el în pat să zacă, a închis ochii şi s-a 
sfârşit. 

Acum afară scrâşnesc ferăstraie, izbesc lovituri de topor. 
Sună glasuri vrăjmaşe. 

Au tăbărât oamenii nepotului nerăbădător, să purceadă la 
alte, mai bănoase întocmiri. 

Toată iarna stăpânul cel nou. Hans Wolgast, moştenitorul, 
a plănuit, a măsurat, a socotit. Pe urmă şi-a adus hoarda de 
complici în primăvară, să taie, să sape şi să dărâme. 
Atelierul cu ferestrele multe, sărmanul atelier cu 
neînsufleţitele stane de lut şi de ipsos a fost şters de pe faţa 
pământuhii. Şterse straturile de flori, şterşi trandafirii 
înfăşuraţi în şomoioage de paie. Acum salahorii cu topoare 
şi fierăstraie doboară castanii şi teii, plopii înalţi, bătrânii, 
vechii copaci. 

De o luna au înverzit frunzele, de-o lună s-a dezmorţit seva 
subţiată curgând spre vârful mlădiţelor condamnate la 
moarte... Fierăstrăul retează trunchiuri de la faţa 
pământului, cazmalele desfundă rădăcinele încolăcite ca 
şerpii. Seva picură lacrimi. A văzut azi-dimineaţă plânsul 
acesta vegetal... Şi nu mai poate privi într-acolo. Fiecare 
lovitură izbeşte în plin şi răspunde în el. A mai căzut încă 
unul; se înţelege prea bine şi prea bine o ştie fără a mai 
privi pe geam, după opintelile, după strigătele şi răbufneala 
de afară. Castanul sub care se afla măsuţa sculptorului 
Wolgast, aşezată la umbră, vara trecută, când îl poftea să-i 
guste cafeaua. 

Au murit şi stupii din fundul grădinii, de care n-a purtat 
nimeni vreo grijă iarna întreagă. „Umblu la şcoală. Ştii la 
cine: la albinele mele...” Au fost cuvintele lui. Nu mult 
deosebite de cuvintele altui unchieş, din altă ţară, cu altă 
minte şi alt grai; prisăcariul Miron de la o poală de codru. 
Se vede că oricum le-ar fi minţile, oricât de străine în de ele 
graiurile şi învăţăturile, toţi crescătorii de albine cugetă 


într-un singur fel. Au umblat la aceeaşi şcoală. Acum 
albinele au murit. Stupii zac în fund de gradină; cutii verzi, 
sicrie de albine, zvârlite de-a valma lângă un zaplaz să facă 
loc măsurătorilor. „Umblu la şcoală. Ştii la cine: la albinele 
mele! ...” Aşa i-ar scrie Euthanasius, bătrânul sihastru din 
ostrov, nepotului său leronim. Aşa îi va scrie, când povestea 
Cezarei din sertar se va lămuri... Deocamdată sunt numai 
însemnări răzlețe, începuturi de capitole, chipuri fără 
contur... Nu mai deschide sertarul. De un an n-a mai trimis 
Convorbirilor nici un rând. De un an, din primăvara trecută; 
de la Floarea albastră nu i-a mai apărut un singur vers... 
„Lar te-ai cufundat în stele şi în nori şi-n ceruri nalte?” Cu 
aceste întrebări din propriile lui stihuri, îl necăjea Milly, 
blânda Milly, anul trecut. „Sărmanul Tionis! Ce ai tu? Cum 
vrei tu să fiu, sărmane Tionis? ...” A mai căzut cu trosnet de 
crengi rupte încă un arbore străvechi. 

Se netezeşte pământul pentru planurile inginerului care a 
aşteptat destul şi nu înţelege o părăduire păguboasă a 
spaţiului, de hatârul câtorva stupi şi câtorva arbori fără 
roade; castani, plopi, mesteacăni şi tei... leama unchieşului 
sculptor Wolgast se îndeplineşte întocmai. Urmaşul nu 
pierde vremea. Lui nu-i pasă de frumuseți zădarnice. 

Pregăteşte venituri, rente, speculă, profituri, chirii. 

Toate presimţirile şi temerile bătrânilor dinainte de 
moarte se dovedesc astfel încă o dată cumplit de 
întemeiate. Îl cutremura pe Schopenhauer gândul că 
profesorii de filosofie aveau să-i ronţăiască învăţătura de 
pe-o catedră? Iată aici, la o masă, cu amândouă coatele 
rezemate pe-o carte, un viitor dascăl care se pregăteşte 
pentru asemenea, mişălnică ispravă! Îl cutremura pe 
bătrânul sculptor Wolgast teama că după moartea lui toate 
câte i-au fost scumpe şi dragi se vor nimici în spulber? lată 
că afară căruțele cu var şi nisip au şi început să curgă. Se 
aud răcnete, pocnete de bici, icnirile cailor în ştreanguri. 
Peste câteva zile se va înălța o bina. Şi până la toamnă, în 
locul grădinii cu o frumuseţe desfiinţată, o casă cu trei 


caturi ca o cazarmă, cu scări şi balcoane de fier: o casă 
pentru chiriaşi mulţi; patru intrări, patru platnici de fiecare 
etaj. Pe urmă, în cealaltă primăvară, va veni rândul caselor 
de aici, vechi, scunde şi patriarhale, cu flori de liliac la 
fereastră. Vor fi şterse şi ele de pe faţa pământului să facă 
loc altei clădiri cu trei caturi ca o cazarmă: patru intrări, de 
trei ori câte patru chiriaşi platnici. Straşnice şi sigure 
venituri, nu glumă! Se va înălța, deci, fără greş altă bina... 
Într-o bina a prefăcut şi el învăţătura lui Kant şi a lui 
Schopenhauer. Lucrează într-o bina, salahor, acolo unde a 
fost o încântare pură şi dezinteresată a cugetului 
nevămuită, desfiinţată deodată. Lucrează cu moloz şi 
mistrie, pentru o ispravă mai cu folos decât o încântare 
zădarnică: o catedră, simbrie, diploma academică atât de 
stăruitor cerută de excelenţa-sa Titu Maiorescu, noul 
ministru al Cultelor din România. 

Învăţăcelul pus la trudă cu telegrame şi termene fixe, a 
oftat. A coborât din nou ochii pe paragraful de atâtea ori 
început: „Iloate fenomenele cuprind, întru cât priveşte 
forma, o intuiţie în spaţiu şi în timp, care le serveşte tuturor 
de fundament 7 priori. Nu pot, aţadar, să fie percepute, 
adică primite în conştiinţa empirică, decât prin mijlocirea 
acestei sinteze a...” Cenuşă. Cenugşă... 

La fereastră adierea a prins iarăşi să clatine lin creanga de 
liliac alb, înflorit. 

Mânuşiţa de femeie în albă dantelă, fluturând un molatec 
semn de chemare: „Vino! Lasă cărţile cu învăţătura lor 
seacă!” 

VII. 

August. Zăduf cu luciri de săbii fierbinţi în ferestre. Luciri 
de zale fierbinţi în văzduhul jucăuş. Tremură apa morţilor 
peste case şi uliţi. Arde lumina ochilor cu vâlvătăi, mai ales 
când ochii înfruntă dogoarea după o îndelungă sălăşluire la 
umbră, într-o odaie cu perdelele trase. 

Mihai Eminescu s-a oprit în stradă. Are nevoie de-un popas 
să-şi deprindă pupila cu potopul de foc. 


Dar a întors duşmănos spatele zidurilor de cărămidă roşie, 
schelelor unde tropăiesc salahorii cu găleți de tencuială pe 
punţile înguste de scânduri. Când i s-o limpezi văzul, nu 
vrea să le mai zărească. Toată vara în larmă de zidari s-a 
trezit, în larmă de cărăuşi s-a culcat. În sfârşit scapă. 

După ce s-au risipit scânteierile orbitoare din ochi, a 
grăbit pasul să scape deocamdată de-o altă primejdie. 

A auzit la spatele lui glasul inginerului Hans Wolgast, 
împărțind răstite porunci. 

E o întâlnire de care fuge. S-a săturat ascultând plănuiri 
străine de firea sa, încuviinţând fără să le urmărească firul. 
S-a săturat să mai urce scări de lemn, să se mai cocoaţe pe 
catargul schelelor, să mai adune moloz şi var pe coatele 
straielor din toate caturile zidirii, unde îl târâie nepotul 
răposatului meşter Wolgast, de câte ori îl prinde ieşit la 
lumină din vizuina lui. Toată vara a plătit această vamă de 
trecere. Inginerul îl apucă de brat: 

— Hai să-ţi arăt cum înaintăm... Înaintăm! Înaintăm cu 
mare viteză! Ce zici? 

Vorbea pentru amândoi, ca şi cum ar lua parte şi el, 
vremelnicul chiriaş, la un nesaţiu de stăpânire, de 
agoniseală, de socoteală a viitoarelor venituri: la 
numărătoarea şi măsurătoarea încăperilor multe, pentru 
săraci, fiindcă săracii sunt buni platnici de groază să nu-i 
arunci cu boarfele şi cu puzderia lor de copii în drum. 

În sfârşit scapă. Scapă de toate! 

A sărit din mers pe treapta tramvaiului galben, tras de 
calul înalt şi costeliv. S-a rezemat lângă vizitiul care-l 
cunoaşte de-un an şi duce la şapcă mâna cu hăţurile 
răsucite la încheietura pumnului. Calul clempăne copitele 
alene pe şoseaua nisipoasă. Şinele de fier se întind lucii ca 
doi şerpi în bătaia soarelui. Tramvaiul e gol. Şi e cel din 
urmă drum al doctorandului în filosofie, cu această galbenă 
cutie pe roţi. Mâni, în sfârşit, scapă! 

Îşi răsuceşte ţigara şi-i vine să fluiere un cântec voios. Un 
marş. Marş de eliberare. Cum de n-a gândit mai devreme? 


I-a trebuit o caznă de şase luni, o primăvară şi o vară 
pierdute, ca să descopere că în puterea lui se afla iarba 
fiarelor care desface cătuşele, care desferecă zăvoarele, 
dezghioacă lăcăţi. Fără nici o smuncire. Le-ai atins şi lunecă 
jos. 

— Cumplit de cald! geme vizitiul, purtând cu stânga 
slobodă batista pe obrazul brobonit de sudoare. 

— Cumplit... recunoaşte şi el, înlocuind vorbele cu o 
clătinare din cap. 

— Ce are să mai fie la amiază, dacă acuma, la nouă, arde 
aşa? 

Unicul pasager, doctorandul în filosofie, care se pregăteşte 
pentru un drum mult mai lung, face un semn de mută 
încuviinţare cu ţigara dintre degete. Într-adevăr are să fie 
un iad! Dar după aceste vămi de altruistă răbdare la pofta 
de tailas a omului năduşit, Eminescu s-a strecurat de-a- 
ndăratelea în cutia umbroasă. 

Vrea să rămână singur cu gândurile lui. Singur cu 
neastâmpărul evadatului dintr-o temniţă. 

Mai cunoaşte el de undeva o asemenea zi încropită. Da, 
dintr-un port dunărean, la Giurgiu, când un comediant cu 
basma popească venea să tocmească sufleur pentru trupă, 
un băitănaş din toată lumea. Tânărul de atunci, fără cămaşă 
sub surtucul dezbumbiat şi cu picioarele goale în papuci, nu 
visa la nici o catedră de filosofie, nu visa la titluri academice 
şi la prietenia ocrotitoare a unei excelenţe. Era slobod ca 
păsările cerului. Dormea într-o iesle de fâu, răzăluia baniţe 
cu grâu pentru şlepuri şi era fericit. Neasemănat mai fericit 
decât a fost el acum, vreme de şase luni. Chiar în acea 
dimineaţă coborâse din iesle, cu fire de fân în păr şi cu 
miros de flori uscate în nări, voios, fluierând, sigur că se 
pregăteşte şi pentru el ceva, că îl aşteaptă şi pe dânsul 
ceva, altceva. 

Tot aşa l-a deşteptat astă-noapte, înainte de zori, 
simţământul unei schimbări. Crescuse hotărârea în el prin 


somn. Şi s-a împăcat deodată cu toate, cu toţi, mai cu seamă 
cu el. 

S-a îmbrăcat şi a răftuit cărţile în ladă, a zvârlit 
schimburile în geamantan şi a strâns cătărămile curelelor. 
În două ceasuri a isprăvit toate pregătirile de plecare. Mai 
bine întoarcerea într-o nimicnicie, decât deşertăciunea unui 
titlu academic şi jalnica osândă de a ronţăi ca un vierme 
învăţătura lui Kant şi a lui Schopenhauer, care de va fi să 
piară cândva, cumva, pieri-vă şi fără concursul său, cum de 
la sine pierit-au atâtea pe lume. Fireşte, va avea de dat 
socoteală excelenţei-sale Titu Maiorescu, fiindcă i-a amăgit 
aşteptările. Dar se simte în stare acum să ţină piept 
oricăror aspre judecăţi, oricăror mari şi solemne excelenţe. 

Printre fiecare fum de ţigară, fluieră încă o cadență de 
marş. În sfârşit scapă de acest Berlin, de cutia galbenă 
duruind cu roţi de fier pe şine de fier, scapă de bocăniturile 
salahorilor de la binaua inginerului Hans Wolgast, de 
Agenţia Română şi de cealaltă excelenţă. „Delă Şnuruită” 

La Iaşi, o slujbă măruntă şi o odaie într-un fund de livadă, 
unde nu tropăie şi nu răbufnesc salahori, vor fi mai 
prielnice întoarcerii la caietele din sertar. S-a împlinit un an 
şi jumătate de când nu se învredniceşte să mai dea 
Convorbirilor un rând deplin dăltuit. Aicea e moartea! 
Nimicnicia care îl aşteaptă acolo, se poate numi aşa, doar 
pentru râvnitorii la titluri, doar pentru cei ce pe-un temei 
de diplomă academică ştiu tot, pot tot, au drept la tot. În 
Iaşii Junimii mai sunt şi alte măsuri în preţăluirea unui om. 
„... La laşi... Căci nu e aşa? La laşi ai să vii când te vei 
întoarce în ţară, iar nu aiurea... Mi-ai făgăduit”. El n-a rostit 
făgăduiala. O hotărâse şi o ferecase tăinuită lăuntric, fără s- 
o strige în cele patru vânturi. Ea însă o ştia. Ea, Verona, 
Vreona, Vanover. „le aştept la Iaşi... Oricât de mult... Oricât 
de târziu!” Numai de n-ar fi prea târziu... Opreşte! A trecut 
de statie. 

Tramvaiul a trecut de staţie şi el a sărit din mers. 


E singurul om cu pas sprinten în mulţimea toropită de 
căldură, prelingându-se agale pe lângă ziduri, în umbra în- 
gustă. El trece în plin soare. Îl mână o grabă de evadat. Are 
atâtea de isprăvit într-o singură zi! Predarea cheilor şi a 
hârtii-lor la Agenţie. Rămas bun de la Şerban. Iscălituri şi 
sigilii pe paşaport. Alcătuirea planului de drum. Pe-o cale 
mai ocolită, la Konigsberg, Cracovia şi Lemberg, de unde să 
ajungă la laşi cu un plocon de vechi documente 
moldoveneşti, neistovita lui patimă. Îl mână o grabă de 
evadat; dar tot a încetinit mersul în faţa saltarelor de 
anticari. Şi-a zvârlit ochii pe scoarţele scorojite, îmbâcsite 
de colb, albite de soare... Cu instinct de căutător a oprit 
privirea la un titlu de pe-o copertă: Richard Kunisch, 
Bukarest und Stambul, Skizzen aus Ungarn, Rumânien und 
der 'Turkei. Berlin. Carte veche de treisprezece ani, pe care 
o cunoştea doar din auzite, numai cu primele foi tăiate, 
lepădată de-un cititor ce va fi ostenit şi a găsit-o fără nici un 
interes. Poate că în realitate nu preţuieşte nici chiar sfertul 
de taler cerut de neguţătorul mărinimos, în dorinţa să nu 
piardă cel dintâi muşteriu, dintr-o asemenea zi de vară 
pustie negoţului. 

Muşteriul nu s-a tocmit. 

A numărat mărunţişul, a pus cărţulia în buzunar şi a dat 
drumul pasului spre grăbitele-i întâlniri. Se dojenea singur 
cu o mucalită, cu iertătoare îngăduinţă. Fără de leac boala! 
Acasă abia a izbutit să prindă în ţinte capacul lăzii încărcată 
cu prea multe hârţoage, iar el mai culegea alte hârţoage pe 
drum. Fără de leac boala! Ce poate să scrie un neamţ 
necunoscut despre Ţara Românească? Ce poate să vadă şi 
să scrie? ... A simţit o privire căutându-l de pe celălalt 
trotuar. O femeie a întors capul după el... Parcă era Milly. 
Încolo, cu Milly! S-a sfârşit cu Milly, cu trenul de Potsdam, 
cu sticla de Kiimel. Încă o zi. Mâine biletul de clasa a treia; 
poimâine Konigsberg; arhivele cu documente; poate mai 
mult decât ele, oraşul unde s-a născut, a trăit şi a murit 
Kant; sala de universitate unde a predat Kant; mormântul 


lui Kant. Îşi simte nerăbdarea privatistului din Cernăuţi, 
când a plecat spre Blajul lui Arune Pumnul şi a mai marilor 
înaintaşi: Samuel Micu, George Şincai şi Petru Maior, cei 
trei mucenici valahi a căror slovă o păstrează în altă carte 
din lada bătută cu ţinte. Câte nu s-au primenit în sufletul şi 
în cugetul lui de atunci? Iată şi un ofiţer pieptoşat în 
uniforma-i prea strâmtă 1 Zdrăngăne pintenii, zdrăngăne 
sabia, şuieră cravaşa spintecând văzduhul încins. Îi curg 
dâre de năduşeală pe frunte de sub cozorocul chipiului, i s-a 
muiat cosmeticul mustăţii, însă nu şi-a lepădat sumeţirea. 
Calcă să zguduie temelia caselor. Un câne a fugit să se 
ascundă într-un gang. Bine că scapă de toate aceste 
privelişti, episoade, chipuri zugrăvite pe pânza vremii şi a 
locurilor de aici. Îl va mai chema vreodată, ceva, îndărăt? 

La Agenţie uşile vraişte. Coridoare umbroase, pustii, 
hrube stropite cu apă pe pardoseală; duhoare de leşie, de 
cazarmă, sală de gară, percepţie, şcoală în vacanţă. 

În lipsa excelenţei toţi au dat bir cu fugiţii. Face de strajă 
numai Martin Groth, adormit pe un scaun, cu ţeasta cheală 
rezemată de zid, cu gura căscată, şi cu răsuflarea ca în 
spasmuri de agonie. 

A sărit în picioare buimac. Se freacă la ochi: 

— Uliuliu! Dumneavoastră eraţi? 

— Eu... zâmbeşte domnul secretar particular. Eu eram şi 
ca mâine n-am să mai fiu! 

Martin nu înţelege tâlcul cuvintelor şi nici nu încearcă să 
le înţeleagă. 

O ia înainte să poarte cârpa de praf pe masa de lucru. 
Aşteaptă porunci. 

Deocamdată domnul secretar n-are de dat nici o poruncă. 
Orânduieşte condicile pentru predare, caligrafiază demisia, 
priveşte cu melancolie pentru cea din urmă oară pereţii 
care i-au sugrumat aproape doi ani din viaţă. Foile 
calendarului au rămas nerupte din luna mai. Îl înăbuşe 
mirosul mucegăit de pivniţă, de mobile şi de hârtii vechi. În 
sfârşit scapă de toate. 


Până la unsprezece nu-i nimeni să-l elibereze. Şi nici la 
unsprezece, nu-i vreo siguranţă că se va milostivi să calce 
pe la Agenţie, locţiitorul excelenţei-sale. Un ceas îi pare 
acum mai nesfârşit decât cei doi ani din viaţă pierduţi. Nu-i 
nimeni şi totuşi a izbucnit o gălăgie vajnică în coridor. 
Glasul lui Martin acoperit de alt glas, mult mai puternic, 
mânios şi stropşit. Vorbă nemţească, dar accent românesc, 
sudalmă românească, din ţară. 

— Ce fel de Agenţie? Cum, nu-i nimeni? 

— Să trăiţi, uliuliu, vedeţi, că vara... concediu... uliuliu, 
excelența... 

— Slăbeşte-mă cu excelența! ... În afară de tine, nu este alt 
tâmpit cu care să mă pot înţelege? 

— Uliuliu, este... domnul secretar particular. 

— Du-mă la el! ... Păşeşte înainte, guşatule! 

Paşii s-au apropiat pe coridor de uşa deschisă. Domnul 
secretar, cu toată firea-i potolită, se pregătea să întâmpine 
hărţăgosul mosafir după un protocol prea puţin diplomatic, 
potrivit unor asemenea răcnete şi sudălmi. Măcar pentru a 
spăla ocara şi umilirea lui Martin, tâmpit şi guşat fără de 
guşă. Mosafmil intră cu aceleaşi gânduri războinice. Cn 
pălăria pe ceafă călcă apăsat, trânti uşa de perete cu toate 
că o aflase deschisă, se uită chiondorâş: 

— Domnul? 

Şi îndată întinse mâinile, izbucnind în veselă mirare: 

— Ei, bată-te! ... Tu eşti, mă Eminescule? Tu erai „celălalt 
tâmpit? 

Mihai Eminescu şovăi până să găsească un nume pentru 
acest chip, cunoscut parcă, dar cunoscut într-altfel, fără să 
ştie de unde. 

Apoi o perdea i-a căzut de pe ochi. Înaintea lui se afla cu 
braţele întinse Tilică Brăboiu, nepotul ceauşului de ogradă, 
de la hanul Şerban-vodă. 

Zvârlindu-şi pălăria pe masă şi scoţându-şi mănuşile, fostul 
tovarăş de-o iarnă îşi lămuri mai calm indignarea: 


— Monşer, trebuie să recunoşti că am niţică dreptate. E a 
doua oară de azi-dimineaţă, de când tot viu aci să capăt 
acelaşi răspuns: Nimeni! ... Nu-i nimeni! ... Credeam că o 
Agenţie diplomatică e un serviciu public cu ore fixe, nu o 
moară pustie, în paza unui guşat... 

— Martin nu-i guşat... protestă Eminescu. 

— Nu-i! Ştiu! Văd! Dar ar trebui să fie guşat după 
bolboroseala din care abia înţeleg te miri-ce şi mai nimic... 
Uliuliu! ... Uliuliu! ... Şiatăt! 

— Poate că şi nemţeasca ta e de vină, dacă nu înţelege 
prea multe... 

— Să zicem... De hatârul tău să-i acord oarecare 
circumstanţe atenuante. Dar scandalul rămâne! ... Se poate 
să lăsaţi o Agenţie diplomatică în seama unui uşier? Am 
făcut tapaj şi fiindcă sunt grăbit... Am făcut tapaj însă şi din 
principiu... La autorităţi, eu din principiu strig şi ameninţ. 
Numai aşa ţi se deschid uşile... Dovadă că fără scandalul 
meu, individul mă lăsa să plec a doua oară, fără să ştiu 
nimic despre existenţa ta... Ce-nvârţi p-acilea? 

Trântit picior peste picior pe scaunul din faţa mesei, nepo- 
tul ceauşului de slugi scoase o tabachere cu ţigări de preţ, 
oferi, ceru foc lui Martin, îi făcu semn să plece şi să nu-i 
stârcească în spate, se pregăti să asculte. Eminescu însăila 
câteva cuvinte. Puţine şi puţin lămurind adevărata sa stare. 

Îl stingherea acest vechi tovarăş şi prieten. Îi îndura greu 
privirea lipsită de blândeţe, care îi cerceta hainele ponosite, 
obrazul nebărbierit, părul prea lung, înfăţişarea sălbătăcită 
în cămăruia unde a sihăstrit cu tomurile lui Kant căpătâi. 

Tilică Brăboiu altfel arăta la chip şi la port. 

Obrazul colţuros purta semne de îngrijire; bărbia 
albăstrită de ras, părul încâlcit de altă dată, adus în 
pieptănătură mai occidentală. Guler larg şi lat, cravată cu 
ac de perlă, haine de vară în culoarea borangicului. O 
îngrijire şi o mulţămire de sine, cu totul nepotrivită 
descumpătatelor zbierăte din coridor şi cu totul neaşteptate 
la nepotul unui ceauş de ogradă. 


Când a prins şi el să vorbească, fostu-i tovarăş de-o iarnă a 
aflat cheia acestor schimbări. Tilică Brăboiu se întorsese de 
trei ani în ţară, doctor în Drept de la Paris. Îşi găsise de 
îndată rosturi. Îşi făcea loc dârz pentru alte rosturi încă mai 
înalte. 

Acum era în drum spre băi, la odihnă, şi folosea prilejul 
unui popas la Berlin, pentru a iscodi anume documente în 
legătură cu „afacerea Strussberg”. Deci era şi el în căutare 
de documente. Altfel de documente! ... Concesia se anulase. 
O preluaseră alţii. 

Dar cu toată sfărâmarea contractelor, adulmecase 
preţioase date bune de cules şi păstrat, pentru a fi date la 
iveală în ceas potrivit. 

— Înţelegi? Când pui ursul cu tălpile pe jăratec, joacă aşa 
cum îi cânţi... Eu adun ceva jăratec, d-aci, ceva jăratec dă 
dincolo, să-l ţin sub spuză şi să aştept! ... 

Râdea şi clipea din coada ochiului. 

Atunci din nou, râsul şi vorba nu se mai potriveau cu 
îngrijirea pariziană a straielor, cu mănuşile fine zvârlite pe 
masă şi cu perla înfiptă în cravată. Râdea şi clipea din ochi 
ca samsarii mehenghi ai orzarilor şi cirezarilor, de la hanul 
lui Şerbanvodă. Învățătura şi doctoratul de la Paris se 
dovedeau un pospai. Subţire smalţ, îndată plesnit, sub care 
se ivea nepotul ceauşului de slugi, lacom de procopseală şi 
de înaintări în cinuri. 

Acum se lămurea ciudăţenia în cugetul lui Eminescu. De 
câte ori vorbea cu inginerul Hans Wolgast, de câte ori îi 
asculta, planurile şi socotelile, îi părea că toate nu-i sună 
străine. Îi aminteau ceva nehotărât, o mijire de dedublare. 
Parcă aceleaşi judecăţi le mai auzise rostite de alt glas. Sau 
încă un mai încâlcit şi bizar simţimânt... Îi păreau că deşi nu 
vor fi fost încă spuse de acel glas, care îi suna dedublat în 
ureche, avea să le audă neapărat, cândva, ca un drept 
inalienabil al acelui glas. Acum se limpezea turburea 
preştiinţă. Auzea cu adevărat glasul şi judecăţile, întocmai 
ca în întâmplarea povestită de Schopenhauer în Parerga, 


întâia carte, din care a croit un sistem. Visase într-o noapte 
servitoarea că şterge nişte pete de cerneală. A doua zi, 
dimineaţa, fără să ştie de vis, Schopenhauer a răsturnat 
călimara şi astfel întâmplarea din somn s-a împlinit 
îndeaievea. „Alles was geschich, geschicht, notwendig 
Întâlnirea aceasta îşi are o tălmăcire. Azi-dimineaţă, când 
inginerul Wolgast împărțea porunci salahorilor şi zidarilor, 
iar el a fugit să nu-i cadă în cale, o umbră de gând, în dosul 
cugetului conştient, căuta în amintiri asemuirea unui glas 
cu alt glas, ca să-i lumineze o lăuntrică fereală de-un anumit 
soi de oameni. A fugit de unul. L-a întâmpinat altul. Acesta 
venea ca un vestitor din ţară, să-l pre-vină către ce fel de 
lume e grăbit să se întoarcă... Fostul tovarăş vorbea. El 
asculta îndepărtat, cu un zâmbet fără de pricină melancolic, 
amar. 

Începea de pe acum să se răcească bucuroasa nerăbdare 
a întoarcerii. 

— Şi poezia? ... Colaborai parcă pe vremuri la Convorbiri. 
Te-am urmărit... 

Colaborarea lui devenise un trecut. „Pe vremuri...” 

— Colaborez şi acum. N-am avut timp... voi reîncepe. 

— Atunci eşti bine cu Maiorescu şi ejusdem farinae? Nu 
mai înţeleg nimic, monşericule! ... Eşti bine cu Junimea şi 
stai în mizeria de aci; toţi cei din ţară se procopsesc şi tu 
baţi apa în piua lui Schopenhauer... Strânge-ţi bagajele şi 
dă goană până ce nu vă scoatem din pâine! ... Căci ne vine 
rândul acuşacuş, şi nouă, roşilor... Lasă-l pe 
Schopenhauer... Ori mai bine ia-l pe Schopenhauer cu tine, 
fiindcă a devenit rentabil... Ia lecţii de la Maiorescu, la ce 
poate folosi un Schopenhauer bine administrat... lar de la 
maestrul tău, nu pune toate aşa zisele lui înţelepciuni la 
inimă. Vezi mai bine cum s-a condus Schopenhauer în viaţă, 
decât să urmezi ce-a povăţuit el pe alţii să facă... Acolo-i 
clenciul! Pesimist şi disperat de viaţă, pe hârtie... Un 
disperat care stă la etajul întâi de frica focului, care îşi 
aduce paharul lui la restaurant de frica leprei şi ciumei, 


V 


care ascunde aurul în ulcele şi hârtiile de bancă printre 
scrisori vechi, care îşi scrie socotelile în greaca antică şi în 
latină ca să nu ile poată descifra hoţii şi să-i stoarcă banii 
cu torturi! ... Acesta e Schopenhauer cel adevărat, 
monşericule! ... De la el învaţă ceva... Cărţile păstrează-le 
pentru citate! ... Sunt la modă... Sperii lumea în România 
cu ele... 

Ascultând, Eminescu simţea din nou crescând în el clocotul 
din clipa când îi auzise glasul pe coridor, strigătele şi 
porunca răstită lui Martin, să-l ducă la „celălalt tâmpit”. Se 
înfrânase pe sine. Se sili să zâmbească. Era singurul chip de 
a rămâne credincios înţelepciunii învăţate din bătrâni. 

Nepotul ceasului de argaţi bănui vag lupta de cugeta 
fostului tovarăş şi strânse din umeri: 

— În definitiv, te priveşte! ... Eu îţi vreau binele, puiule! 
Cunosc ţara şi oamenii. Uitam că tu nu eşti dintre cei care 
să le dea de furcă, vreodată. 

— Şi tu, le dai? întrebă Eminescu, zâmbind cu o angelică 
stăpânire de sine. 

— Oho! Am şi început, dar încă nu le-am arătat ce pot. 
Abia îmi ascut armele... De aia umblu şi pe la tocilarii d- 
acilea! 

Martin uşierul, veni cu vestea că locţiitorul excelenţeisale, 
în sfârşit, s-a milostivit să coboare în birou. Eminescu a 
trecut rândul fostului tovarăş. 

— Ai să cam aştepţi, Eminescule, băiete! ... l-a avertizat 
nepotul ceauşului. 

— Aştept! 

Tilică Brăboiu s-a închis singur în cancelarie cu 
reprezentantul diplomatic. A dat el poruncă lui Martin să 
păzească intrarea. A întârziat mai bine de un ceas. Şi a ieşit 
cu figura triumfătoare, petrecut până la uşă de locţiitorul 
excelenţei, pipăind buzunarul cu ale sale copii de 
documente, grăbind să ajungă la cealaltă întâlnire, la 
concesionarii anulaţi, pentru întocmirea celui de al doilea 


dosar, atât de neapărat trebuin-cios unui colecţionar de 
bine chibzuite şi obiective arhive. 

Când i-a venit rândul să intre, locţiitorul excelenţei a întins 
secretarului particular un vârf de deget, cum se cuvine unui 
mărunt subaltern cu treizeci de taleri leafă. Eminescu a 
despăturit zâmbind demisia şi a aşternut-o pe masă. Bine că 
scapă! 

— Uliuliu! s-a tânguit Martin Groth. Peste un sfert de ceas, 
aflând că rămâne fără ocrotitor. De-aeuma pot spune că-s 
orfan... 

Se ţinea ca un mânz de domnul secretar, din birou în 
coridor, din coridor la dulapurile cu dosare. 

— Vă mai întoarceţi domnule secretar? Uliuliu! nu-i aşa că 
vă mai întoarceţi? 

— Nimeni n-o ştie, Martine... 

— Să vă duc eu mâine bagajele la gară... 

— Nu-ţi mai roade tălpile, Martine. locmesc o droşcă şi s-a 
isprăvit. Ţine! ... Ţine şi uită că te-am făcut să goneşti câte o 
dată ca un prepelicar pe străzile Berlinului... Nu era din 
voia mea. Slujba! ... 

— Uliuliu! se înduioşă Martin de atâta dărnicie, băgând 
talerii în buzunar. Uliuliu, se vede că v-a venit o moştenire 
din ţară şi că de asta plecaţi! ... Ori poate, uliuliu, v-aţi luat 
doctoratul şi nu vă mai pasă? ... 

— Întocmai! Toate noroacele pe capul meu, Martine. 

Domnul secretar particular a pornit zâmbind pe strada 
învâlvătată de dogoare. În urma lui a rămas încă un 
moşneag să-i jelească o plecare. Un moşneag în livrea 
jerpelită, cu încălţările scâlcite, cu soarele lucind în pleşuvie 
ca într-o oglindă sferică. 

Din capul scărilor Martin Groth făcea semne cu mâna. 
Eminescu nu s-a întors să privească. Îl mai aştepta o 
întâlnire. Cea de pe urmă. 

VIII. 

A bătut în uşă, înăbuşindu-şi oftatul. Cea mai de pe urmă şi 
mai grea întâlnire. 


— Herein! 

Ce glas dintr-un fund de pământ! 

A intrat şi s-a tras cu un pas înapoi. Nu putea călca peste 
pete de sânge. Peste nenumăratele rotocoale de sânge de 
pe podeaua albă. Din dosul mesei, din scaunul 
doftoriceştilor consultaţii, Şerban rânji cu dinţii clempăniţi 
de strigoi: 

— Intră... păşeşte... e sânge din sângele tău! ... 

Mihai călcă în vârful degetelor, alegând ostroavele de 
duşumea neatinsă de sânge din sângele lui. 

— Apropie-te! îşi pierdu bolnavul răbdarea de atâtea 
superstiţioase mofturi. le aşteptam... Vii să vezi dacă nu mi- 
am dat ortul înainte de termen? Ha-ha! De data asta nu mă 
mai înşel; mai am două, exact două! 

Înălţase mâna cu manşetele rotunde şi tari, răsucind două 
degete de schelet: două luni... 

Spiriduşul gâtlejului se zvârcolea în scălâmbe salturi de-o 
cumplită iuţeală, sub barba rărită, tunsă, smulsă, roşcată 
acum, ca blana cânilor năpârliţi în vară. Se sghihuia 
macabru spiriduşul, ha-ha - ha-ha! în închisoarea de 
cartilagiu, zvâcnind să plesnească gratiile sfârcoase şi să 
ţâşnească afară, hihi-hihi! Şi fiindcă nu putea scăpa, se 
răzbună pe temnicier în felul său. Din hohote dogite de râs, 
Şerban trecu în spasmuri de tuşă. Se ţinea cu amândouă 
mâinile încleştate de marginea scaunu-lui, horcăind, 
trăgând înghiţituri de aer ca să le scuipe cu zdrenţe de 
plămâui. Acum scuipa direct pe podele, nu în tale-rul de 
tablă cu dezinfectante ori în batistă. Scuipa până de-parte. 
Rotocoale, rotocoale de sânge, unele proaspete, altele 
închegate, care ţeseau pe jos o lugubră scoarță de 
rotocoale de sânge. 

Mihai umplu un pahar cu apă la robinetul căzănelului din 
perete. Încercă să-l apropie de buzele lui Şerban. Bolnavul 
îi împinse mâna, ferindu-se ca de-un pahar cu venin. 

După ce s-a ogoit tusea, i-a spus deodată c-o blândeţe 
neaşteptată, cu o blândeţe vicleană de nebun: 


— Şezi, Mihai! ... Şezi şi povesteşte-mi... 

— Ce? întrebă Mihai, apropiind scaunul. Ce să-ţi 
povestesc? 

— Nu te mai preface... Vii de la înmormântarea mamei... 
Ilie a fost? 

Mihai îşi şterse broboanele reci de pe frunte: 

— Ce vorbeşti tu, Şerbane? ... 

— Nu-mi mai ascunde. De prisos să-mi ascunzi... Ştiu tot, 
frăţioare! ... Mi-a scris Iorgu... A fost o îmormântare cu 
multă lume... I-au făcut mormântul lângă al Harietei... 
Numai asta nu ştiu... Nu mi-a scris Iorgu... A lipsit ori nu 
Ilie? ... Asta nu ştiu... Vreau să-l văd. 

— Şerbane... 

— Taci! Dacă nu vrei să-mi răspunzi, taci! ... Ascultă, sunt 
paşii lui Iorgu... Pe el îl aştept, să-mi spună el cu de- 
amănuntul... 

În mintea cuprinsă de rătăcire, morţii se amestecau cu viii. 
Mihai se cutremură de această spăimoasă lunecare a 
cugetului şi totuşi trăia şi el halucinaţia, ca în povestirile 
fantastice scrise de Hoffmann, de Jean Paul, de Novalis. 

Afară, la uşă se auzeau cu adevărat paşi. Paşii lui lorgu? 
Mai mulţi paşi. Un deget a bătut în uşă. 

Doctorul n-a strigat ca întotdeauna: 

— Herein! 

A strigat: 

— Intră! Intră, lorgule! 

— Herein! a adăugat Mihai Eminescu, alungându-şi 
molipsitoarea clătinare a minţii. Herein! 

Doi oameni au intrat. Un bărbat şi o femeie cu un copil 
rănit în braţe. Doi localnici de cartier mărginaş. Copilul 
avea mâna sfărâmată din încheietura cotului, moale, 
şuroind de sânge: îşi rezemase capul palid, căzut, pe 
umărul femeii. Gemea. Un şcheunat subţire, sfârşit, de căţel 
care se văicărase până ce şi-a pierdut glasul. 

Pe dată vedeniile nebuneşti s-au risipit şi sub ţeasta 
medicului bolnav; mai fără de speranţă bolnav decât toţi 


pacienţii lui de pripas. Au fost mai tari învăţăturile şi 
îndatoririle doftoriceşti. 

Şerban a sărit în picioare, s-a apropiat de copil, a pipăit 
mâna, a pus întrebări scurte. 

— Nimic... Un nimic. Mai multă spaima... 

S-a întors: 

— Mihai! Deschide dulapul şi adă cutia cu instrumente... 
Dă foc la spirt! 

Se mişca uşor, sigur, cu mintea limpezită, după toate 
prescripţiile doftoricescului meşteşug. A întins copilul pe 
canapeaua învelită cu muşama, i-a potrivit delicat capul pe 
pernă. Cap alb ca hârtia, cu păr cânepiu, retezat scurt, 
îmbâcsit de praf. A dat drumul la robinet să-şi spele mânele. 
Cu mânecile suflecate, atent, sever, trecea cuţitele prin 
flacăra albastră. Cei doi părinţi, stăteau la căpătâiul 
copilului, aşteptând cu braţele spânzurate. Nu cutezau să 
mai vorbească, nici să mai dezmierde fruntea murdară de 
sudoare şi colb. Femeia mai purta un copil în pântec. 
Bărbatul nu-şi putea desprinde ochii de la rotocoalele de 
sânge. Peste petele vechi, închegate, zim-ţuite cu spumă 
albă, cleioasă, respingătoare; sângele copilului lor picurase 
alţi bănuţi mai mici şi mai roşii, de-un roşu curat. Băiatul 
scâncea cu ochii deschişi larg, înfricoşaţi, la flacără şi la 
cuțite. 

— Cum te cheamă? îl întreba Şerban prietenos, ca să-i 
smulgă privirea în altă parte de la pregătirile caznelor. 

— Ulle! mă cheamă Ulle... gângăvi pruncul. 

— Ei bine, domnule Ulle, află că în două săptămâni ai să 
baţi din nou mingea... 

Femeia îndrăzni să se mişte, rotunjind o mână pe pântec, 
cealaltă pe fruntea copilului: 

— Ulle îl cheamă, domnule doctor... Şi vedeţi cum ati 
ghicit dumneavoastră? Tot mingea-i de vină... Se juca în 
mijlocul străzii... I-am spus: „Bagă de seamă, Ulle, bagă de 
seamă! Are să dea o droşcă peste tine, vreun smintit de 
soldat călare...” Am vorbit parcă într-un ceas rău... Spălam 


rufele în curte. Aud un strigăt şi un duruit de roţi. Mi-a sărit 
inima... E Ulle! zic... şi când am dat fuga, sărăcuţul de el se 
zbătea la pământ. Droşca a fugit... 

— Să ne faceţi şi un certificat, v-am ruga... vorbi bărbatul 
răsucind şapca în degetele noduroase. Îi dăm noi de urmă 
şi-l chemăm la judecată. Cerem despăgubiri... 

Doctorul Şerban Eminovici s-a uitat atât de apăsat la băr- 
bat, încât părintele copilului a tăcut, ruşinându-se şi 
plecând ochii. Îl scuză femeia: 

— Vorbim aşa, fiindcă suntem nevoiaşi. N-avem taler în 
casă. De unde să plătim medic şi medicamente? 

— Ajunge! rosti cu o bruscă asprime, Şerban. Cine v-a 
pomenit de plătit medic şi medicamente? 

Apoi, în româneşte, ca să nu înţeleagă copilul: 

— Mihai... Vino aici şi ţine! ... Nu-l lăsa să mişte. Nu lua 
seamă dacă se zvârcoleşte şi dacă se vaietă că-l doare... În 
meseria noastră, ca şi în viaţă, adesea durerea se vindecă 
numai cu o durere şi mai mare. Cel puţin deocamdată; până 
una-alta. Ţine zdravăn, Mihai, iar dacă nu suporţi, întoarce 
ochii! 

EI, cu o îndemânare neturburată de zvârcolirile şi de 
strigătele copilului, de oftările femeii şi de crâşnetul 
încleştat din fălci al bărbatului, a curăţit rana, a pus osul la 
loc, a aşezat un fitil şi a cusut pielea, a înfăşurat bandajul 
deasupra păturii de vată. Şi sfârşind, a netezit obrazul 
băiatului cu dosul degetelor de schelet: 

— Ei, vezi domnule Ulle, că nu te-a tăiat şi că au te-a 
spintecat nimeni? Ai scăpat ieftin... Îţi plac acadelele? 

— Plac... 

Căută în buzunarul jiletcei un ban: 

— Pofteşte, să-ţi cumpere maică-ta acadele. Şi mâni să vii 
la mine, că am să-ţi cumpăr eu altele... Ca peştişorii... 
Acadele verzi, cu mintă, ca peştişorii... 

Îl ameninţă ridicând degetul, ca un unchi glumeţ şi cu 
incurabilă slăbiciune pentru năcăfalele nepoților: 


— Însă avem o socoteală mai întâi! ... la aminte, fiindcă 
altfel mă burzuluiesc şi stricăm prietenia! Să-mi făgăduieşti 
că ai să laşi fâsele în pace... 

— Făgăduiesc... 

— ... Şi să-mi făgăduieşti pe urmă, că ai să deschizi ochii 
altădată la droşti... Puteai să te capeţi cu acadele de la 
nenea doctorul şi fără să-ţi scoţi mâna din încheieturi... 

— Făgăduiesc... 

Copilul surâdea printre lacrimi cu durerea şi cu spaima 
ogoite. 

lar Mihai Eminescu luă cunoştinţă uimit de această faţă 
uitată a fratelui ursuz, osândit la moarte, cu mintea, 
cutreierată de stihiile nebuniei, şi totuşi câştigând atât de 
uşor încrederea unui copil. 

Cu o înlăcrimată înduioşare îşi aminti dimineaţa de iarnă, 
când Şerban, studentul de la Erlangen. Venise să-l scoată 
din mormântul de conţopist al consiliului judeţean de 
Botăşăni. Îşi aminti drumul lor de-atunci, dincolo de bariera 
târgului, pe câmpiile şi colinele ninse, sclipind în razele 
soarelui. Vedea din nou, cu o sfâşietoare claritate întinderile 
albe de-acolo şi de-atunci: săniile ţărăneşti cu boi 
îndepărtându-se agale pe oplene, sănioarele sprintene cu 
căluţii care strănutau în văzduhul rece gonind la trap pe 
pârtiile albe-albăstrii. Mai auzea parcă şi acum ecoul 
clinchetului metalic de zurgălăi stingân-du-se; pe urmă 
glasul bun şi grijuliu al fratelui mai mare, reluând de la 
capăt povăţuirile întrerupte cât au ascultat amândoi 
zâmbind ecoul familiar al zurgălăilor din iernile şi din patria 
copilăriei; înverşunându-se cu îndemnul să se întoarcă la 
învăţătură şi să nu mucezească într-o canţelarie de conţo- 
pişti osândit pe veci la nimicnicie. Îi mai simte parcă palma 
ocrotitoare pusă pe umăr şi alipindu-l de el. Tot dânşii fuse- 
seră oare? Tot dânşii au trăit oare cândva acele clipe, acea 
dimineaţă de iarnă, acea blândă şi dulce înfiorare a 
simţiminte-lor de pace şi de încredere? ... Cum ar fi vrut 
acum să regăsească măcar un dram din căldura frăţească 


de-atunci, să-l încălzească la rândul său în înfricoşata-i 
singurătate, să-l alipească tot aşa la pieptul lui într-un 
omenos elan. Atât de simple ar fi toate şi atât de izbăvitor 
pentru amândoi! ... 

Când au rămas din nou singuri, Şerban însă s-a posomorât 
iarăşi. Se sfărâmase firul subţire care îl aducea la suprafaţa 
vieţii. 

Spuse, aşezându-se la locul său, în dosul mesei: 

— Te-ai purtat bine! ... Ai îndemânare şi tu. Eu 
întotdeauna m-am gândit la asta, Ilie! ... Să-ţi isprăveşti 
învăţătura la şcoala lui Davilla şi să vii pentru a lucra 
împreună... Să facem cabi-net medical: „Fraţii Şerban şi Ilie 
Eminovici...” De ce-ai întârziat atâta... Acuma e prea 
târziu... 

A ridicat ochii. 

A privit încruntat la Mihai şi a început să bată cu pumnul 
de schelet în masă: 

— Tu ce cauţi aicea? De ce ai luat locul lui Ilie? 

Călimara de ipsos cu cap de mort, sălta la fiecare izbitură 
de pumn: 

— Ce cauţi tu aicea? Afară! ... Nu-mi trebuiesc iscoade să 
vadă cum îmi scuip sângele şi cum mor... Aha! Ai nevoie de- 
un mort, de-un strigoi, pentru bâlbâielile tale în versuri cu 
morţi şi cu strigoi? ... Iorgu, Ilie! Veniţi! ... Ajutaţi-mi să-l 
scoatem afară. Să ne lase între noi. Pleacă, să nu te văd!.... 
să nu te văd! ... să nu te văd! ... Pleacă! Du-te! Să nu te văd! 


SFÂRŞIT