Cezar Petrescu — Oras patriarhal

CEZAR PE IRESCU 


CEZAR PEIRESCU 


ORAȘ PATRIARHAL 


„Mă apropii de un mic orăşel şi am şi ajuns pe o colină de 
unde-l descopăr: e aşezat la poale, un râu îi scaldă zidurile 
şi curge mai departe pe-o pajişte verde; are o pădure 
deasă, care îl apără de vânturile reci şi de vifore; îl zăresc 
într-o lumină atât de minunată, încât îi număr clopotniţele şi 
turlele, îmi pare zugrăvit pe clinul măgurii. Nu-mi pot 
stăpâni încântarea, şi-mi spun: „Ce fericire să trăieşti sub 
un cer aşa de frumos şi într-o asemenea aşezare cu atât 
farmec!,, Cobor în oraş, unde n-am dormit două nopţi, că 
mă şi asemăn celor care-l locuiesc: vreau să scap afară.” 
LA BRUYCRE 


CUPRINS: 

Preludiu?” 

CARTEA ÎNTÂIA. 

Cap. 1 Trecea o înmormântare cu dricul alb 41 
Cap. Il Dealul Călimanului făcea hotar între două lumi 53 
Cap. III Oglinda cu trei canaturi 66 

Cap. IV Animula vagula, blandula 74 

Cap. V Popas, la Rinalti 91 

Cap. VI Câţiva prieteni şi mai multe caracude 103 
CARTEA A DOUA. 

Cap. 1 Conu Todiriţă e un personaj 129 

Cap. II Ultima doamnă din neamul movilesc 148 
Cap. III Au şi oraşele tragedia lor 169 

Cap. IV Pe lume sunt tot felul de dureri 194 
CARTEA A TREIA. 

Cap. 1 Pastel în alb 213 

Cap. II Mai sunt şi alţi prizonieri 228 

Cap. III Metamorfoza 247 

Cap. IV Apel nominal 258 


Cap. V „Aho! Aho! Copii şi fraţi!” 273 
CARTEA A PATRA. 

Cap. 1 Idele lui Mart 303 

Cap. Il Mesaj din sicriu 317 

Cap. III „Cele mai sincere condoleanţe” 338 
Cap. IV Mortul care aduce 358 

Cap. V Cauze şi efecte 374 

Cap. VI Întoarceri şi îndepărtări 388 

Cap. VII Moriţ, clinele nimănui 406 


PRELUDIU. 

Scrisoarea sfârşea cu o chemare: „Vino! E un oraş 
încântător. Sunt sigur că o să te prindă farmecul străzilor 
noastre, cu nume de voievozi şi de ctitori. Un oraş pitoresc, 
cu oameni pitoreşti. 

În sfârşit, voi avea prilejul să-ţi prezint faimoasa poamă 
rea a familiei, despre care ţi-am povestit cu atâta admiraţie, 
chiar în cea dintâi zi de şcoală, când ne-am cunoscut. Îţi mai 
aminteşti? Lipeai, în albumul proaspăt cumpărat, timbrele 
cu efigii stranii şi cu gravuri exotice: verzi, albastre, violete, 
trandafirii şi de un galben pal ca guşa canarului; piramidele 
Egiptului şi Sfinxul; privelişti din insulele Pacificului şi 
cascadele Zambezului; şarpele înaripat al Mexicului şi 
minaretele moscheelor algeriene; chipul lui Lincoln şi un 
cap mirat de antilopă. Te încântau evocările ţărilor de 
departe, de sub alte constelații, şi am înţeles că în albumul 
tău de novice colecţionar nu lipeai numai mărci cumpărate 
din economiile de la rahat „Locum” şi de la cornurile cu 
nucă, ci făceai o călătorie fabuloasă împrejurul planetei... 
Atunci ţi-am povestit eu despre unchiul acesta, scandaloasa 
celebritate a familiei; fostul locotenent care şi-a pălmuit 
colonelul, după ce luase, cu o vehemenţă neîngăduită, 
apărarea unui biet soldat de rând, prigonit de vagmiştri, şi 
după nu mai ştiam ce misterioasă peripeţie de dragoste; a 


fost reformat şi trimis în temniţa militară; pe urmă, a 
străbătut în pas gimnastic cinci continente în aventuri 
năstruşnice, când hamal şi când nabab, când favorit al unui 
şef de trib din Dahomey, când captiv al piraţilor chinezi; 
pentru ca, după douăzeci de ani, să se întoarcă în urbea 
natală şi, ca un nou Candid cuminţit, să-şi altoiască merii, 
să-şi curețe perii de omidă, să plivească straturile de ridichi 
şi să stropească rondurile de rozete. Ai să-l cunoşti acum la 
el acasă. În bizarul lui muzeu cu panoplii de arme iavaneze 
şi bumeranguri austrialiene, cu piei de panteră şi coarne de 
ren. 

Dar ce-ţi povestesc? 'Te ghicesc surâzând. Am rămas o 
anacronică excepţie. Un fenomen. Un provincial care-şi 
iubeşte oraşul şi-şi adoră concetăţenii; un provincial care 
nu tânjeşte după Capitală, după teatrele şi cabaretele 
voastre, după ceasul când năvălesc ţigănuşii de pe 
Sărindar, zbierând cât îi ţine gura o ediţie specială cu 
remanierea guvernului, dezminţită a doua zi. 

Aici, viaţa noastră e alta; altele ne sunt grijile şi bucuriile. 
Aici toţi suntem o mare dar strânsă familie. Tu, care n-ai 
părăsit Capitala decât poate pentru vilegiaturile de trei 
săptămâni, n-ai să înţelegi simţământul acesta până ce nu 
vei fi aici. Spui că vrei să părăseşti Bucureştii pentru 
totdeauna. Cu atât mai bine! Te adoptăm. Am şi găsit ceva 
pentru început. Cu două licenţe, se poate trăi admirabil 
într-un târg modest şi fără mofturi ca al nostru. A sosit 
vremea să foloseşti şi licenţa ta în litere. O asociaţie de 
profesori a alcătuit o serie de cursuri pentru examenele de 
toamnă, corigenţe şi bacalaureat. Ai să debutezi acolo. Am 
şi pipăit terenul. Am şi câştigat, dinainte, câteva simpatii pe 
nevăzute. Eşti aşteptat... Pe urmă, obţii o catedră. Nu uita 
că, fără să militez prea activ în politică, mă simt puţin la 
putere. Îţi facem rost de-o suplinire. Mai apoi, o catedră 
definitivă. Avem şi noi atotputernicii noştri, care n-au să se 
dea în lături de la un serviciu ce ne-ar putea câştiga în 
partid un tânăr cu viitor. Avem şi o gazetă. Se simte nevoia 


unui condei sprinten şi ascuţit în ucenicia Capitalei. Spui că 
nu te prea împaci cu diploma cealaltă: te-ai descoperit inapt 
pentru avocatură. Copilării! Poate în Bucureşti, unde lupta 
e mai grea şi concurenţa mai acerbă. Dar aici are să 
meargă totul uşor. 'Te asigur. Ţi-aş putea jura că în doi-trei 
ani vei deveni: „distinsul nostru fruntaş intelectual, fiul 
adoptiv al oraşului, speranţa partidului nostru...” Nu 
surâde! Aici luăm totul în serios, fără scepticismul şi 
zeflemeaua voastră. Vino! Depeşează-mi din vreme, să te 
aştept la gară. Sper că o să ne recunoaştem, deşi nu ne-am 
mai văzut de şapte ani. Figurile poate ni s-au mai schimbat. 
Dar inimile noastre au rămas aceleaşi. 

Nu e aşa, ludore? Te-aştept. Până atunci, îţi caut o 
locuinţă modestă, la vreun pensionar de aici: o cameră şi 
antreu, sau două camere şi antreu. Lasă-mă să pregătesc 
totul. Nu uita depeşa.” 

Bun prieten! De unde a presimţit? Cu ce fine antene a 
cules, din nevăzut, semnalul deznădăjduit de naufragiu? 

Tudor Stoenescu-Stoian, avocat cu vagă clientelă şi vag 
colaborator al unor şi mai vagi publicaţii literaroartistico- 
politico-sociale, devoră scrisoarea mai lacom ca anunţul 
unei moşteniri căzută din cer, cifrată la milioane şi dinainte 
scutită de taxele succesorale. 

Chemarea sosea în una din acele după-amiezi pustii, când 
toată Capitala se goleşte de cunoscuţi ca în preziua unei 
misterioase conspirații. Tudor Stoenescu-Stoian se trezise, 
deodată, printre miile şi miile de trecători, într-o solitudine 
care-l apăsa ca absurdele panici din visurile rele. 

De pe scaunul restaurantului se descleştase, în silă, 
ultimul consumator, numai după ce chelnerii sfârşiseră de 
recoltat şervetele, de clădit solniţele în piramidă şi după ce- 
i dăduseră târcoale cu semnificative tusete de nerăbdare. 

Nu ştia încotro să apuce. 

O pornise întâi pe strada Sărindar. Pe urmă se răzgândise 
şi mersese grăbit, deşi fără ţintă, pe strada Brezoianu. 
Urmărise cu luare-aminte a unui edil grav, preocupat de 


problema circulaţiei, spectacolul vehiculelor imobilizate la 
încrucişarea liniilor de tramvai, în faţa berăriei „Carpaţi”. 
Păru că îl pasionează grozav dezlănţuirea înjurăturilor de 
birjari şi stridenta guiţare a claxoanelor, asupra cărora nici 
o putere nu dovedeau semnalizările disperate ale unui 
agent cu fireturi la şapcă. 

Pe urmă, când strada şi bulevardul se eliberară şi când nu 
mai avu ce privi, îşi târi paşii pe Calea Victoriei, ca un licean 
care-a tras la fit şi aşteaptă să se scurgă ceasurile de 
trigonometrie, de latină şi fizică, verificând amănunţit 
vitrinele cu „preţuri senzaţionale de desfacere sfidând orice 
concurenţă”. Astfel, trecuse de la o fereastră cu arme şi 
unelte de sport, la alta cu bastoane şi cravate; de la 
parfumeria cu ultimele creaţii ale lui Guerlin şi Caron, la 
alta cu superbe pijamale şi costume de plajă. Se pomeni 
examinând fotografiile decupate dintr-un film, unde Rudolf 
Valentino, în costum de şeic, gonea cu burnuzul fluturând, 
într-un deşert cu nisipul incandescent, spre o oază cu trei 
pămătufuri de palmieri. 

Fictivele aventuri ale actorului fotogenic îl indispuseră 
foarte. Simţi împotrivă-i o ură personală, răscolită din tot 
adâncul fiinţei lui anonime. 

Călărețul cu burnuz, spintecând în galop dunele nisipoase 
ale deşertului, înfăţişa temeritatea, vigoarea, tinereţea; 
numele lui evoca îndată avuţie, voluptate, glorie, eroism, 
pasiune, adoraţia a mii şi mii de femei necunoscute, 
superbe, brune şi blonde, bogate şi sărace, tinere şi în 
deplinătatea frumuseţii femeieşti. Adică tot ce-i lipsea lui şi 
tot ce nu va fi partea lui în viaţă niciodată, până la sfârşitul 
sfârşiturilor. Tudor Stoenescu-Stoian le vedea pe toate 
copleşindu-l pe fotogenicul actor; iar toate-l dezgustau 
pentru pasivitatea de turmă cu care mulțimile se lasă 
contaminate de aceeaşi adoraţie neînfrânată şi fără 
pudoare. Fiica bancherului din Chicago şi chelneriţa din 
conditoraiul vienez; soţia lordului din cel mai aristocratic 
cartier al Londrei şi eleva de şcoală profesională; marchizul 


din Rue de la Paix şi copila marchizului francez din castelul 
feudal al Solognei; nevasta colonelului von şi nu mai ştiu 
cum de pe Kurfurstendamm şi fata fermierului canadian; 
amanta cow-boy-ului din Argentina şi casieriţa de la berăria 
de pe Calea Griviței; dansatoarea din Şangai şi profesoara 
cu coşuri pe nas din Roşiorii-de-Vede. Nu era oare aceasta o 
injustă părtinire a destinului, care-şi risipise prodig toate 
favorurile asupra unui singur individ, iar lui să-i lase numai 
rămăşiţele cele mai meschine? 

Îşi aruncă privirea la cafenele şi la berării. 

Nimeni. 

De altfel, ce prieteni avea el, ce oameni cărora să le 
împărtăşească păsurile, singurătatea, amarul? 

Totuşi, opri un birjar şi colindă câteva străzi, la adre-sele 
vagilor cunoscuţi. Toate uşile, zăvorâte. Unde-au plecat 
toţi? Unde şi-au dat întâinire? Prin ce conjurație, părăsindu- 
l deodată, l-au lăsat şi mai singur, naufragiat anonim şi fără 
speranţă în această mulţime cu figurile ostil ferecate? 

Făcu semn cu bastonul în spatele birjarului şi opri la capul 
Podului. Într-adevăr, în oraşul acesta nimeni nu interesează 
pe nimeni. Eşti mai singur ca în deşertul calcinat al 
peisajului lunar. 

lar mai deznădăjduit ca totdeauna, o simţea aceasta acum. 
Acum, în mijlocul verii, când toţi aleargă cu pachetele, 
pregătindu-se pentru plecare. Când toţi sunt absorbiți de 
socoteli şi preocupaţi de ultimele întâlniri. Când toţi îşi 
pipăie în buzunar tichetul de tren, port-biletul cu preţul 
unei luni de umbră, de răcoare ozonată, de plimbări pe 
aleile cu boltă de viţă şi cu țânțari, cu bănci dosite şi 
prielnice pentru episoadele flirtului de datină, pentru 
preludiul viitoarelor logodne şi căsnicii - iar în boschetele 
grațios amenajate, cu izvoare rău mirositoare şi sulfuroase, 
din care toţi vor sorbi cu religiozitate câte două pahare 
clocite pe zi. Ioţi aleargă spre această evadare de-o lună. 
Toţi nu mai văd decât aceasta; nu mai trăiesc decât pentru 
aceasta. Îl izbesc duşmănos de pe trotuar, când le împiedică 


mersul. Nu întorc capul. N-au timp. Îşi şterg doar 
broboanele de năduşeală cu batista, cercetează ceasornicul 
cu o schimă mută de alarmare, dispar pe uşa deschisă la 
croitor şi la magazinele cu furnituri de voiaj, apar de la 
agenţiile de wagons-lits cu un prospect multicolor în mână, 
transformat în evantai. 

Pe coperta prospectelor, ochii lui întrevedeau fugace o 
creastă înzăpezită, printre brazi zimţaţi; un țărm de lac oval 
şi ireal de albastru; o zveltă siluetă feminină arămită de 
soare, pe-o plajă cu zbor alb şi fluturat de pescăruşi. 

Tudor Stoenescu-Stoian prindea fără voie, din treacăt, o 
dată cu aceste imagini toride sau răcoritoare, frânturi de 
conversaţie precipitată: o chemare, o glumă, o întâlnire 
făgăduită peste o lună, o exclamaţie de bucurie. Toate în 
afară de el. 

Un coleg de barou, corpolent şi important, şef de culoare 
într-o organizaţie politică de opoziţie, îi răspunse afabil la 
salut, ba chiar se opri din mers să-i strângă mâna cu o 
dublă solicitudine profesională: de elector şi confrate. 

— Tot în cuptorul ăsta? Încă n-ai plecat? Îl întrebă cu o 
mirare ocrotitoare. 

Tudor Stoenescu-Stoian îşi simţi vanitatea gâdilată de 
grija părintească pe care i-o poartă un asemenea 
atotputinte personaj. Începu să-şi spovedească aleanul. 
Cum are el de gând să se strămute în provincie, undeva 
într-un târg din Moldova, şi cum îl aşteaptă acolo un prieten 
vechi şi fidel, de şcoală. 

Celălalt asculta distrat, fără să-l privească, urmărind cu 
ochii procesiunea trăsurilor şi taxiurilor. Când văzu un 
automobil deşert, îi făcu semn să oprească şi se despărţi de 
dânsul cu o strângere de mână asudată: 

— Aşadar, la revedere, amice Teodorescu! Nu mă ocoli la 
toamnă. Am în vedere o serie de procese, la care mi se pare 
că o să lucrăm împreună... 

„Lleodorescu? La toamnă?” Importantul confrate nici nu-şi 
amintea cum îl cheamă. Nici nu-i ascultase povestea lui cu 


strămutarea în provincie. Se oprise din cale fiindcă aştepta 
un taxi liber. Îi pomenise despre procesele unde „vor lucra 
împreună”, fiindcă aşa proceda, desigur, cu toţi camarazii 
mai tineri, ca să le dea iluzia unei făţarnice generozităţi de 
viitor candidat la alegerile de decan. 

Tudor Stoenescu-Stoian îşi continuă drumul cu un surâs 
amar. Aici, el nu însemna nimic pentru nimeni: un trecător, 
o cifră; după dânsul venea altul, înaintea lui trecea altul, 
lângă el alţii, mereu alţii... Mulţime pompată dintr-un izvor 
nesecătuit, pentru care e cu totul indiferent dacă Tudor 
Stoenescu-Stoian există sau a existat, trăieşte sau a murit, 
dacă se bucură de ceva sau e întristat fără să aibă cui se 
tângui. La această mulţime, naşterea lui n-a adăugat nimic; 
moartea lui nu va scade nimic. Număr obscur din marele 
număr, pierdut în marele număr. Căci dacă un camion 
condus de un şofer beat l-ar strivi într-o clipă între botul 
maşinii şi zid, cadavrul lui transportat la morgă, anonim, nu 
va merita mai mult de trei rânduri zgârcit strecurate la 
rubrica faptelor diverse şi o coroană cumpărată la hala de 
flori, cu panglica ordinară de pânză ceruită, agăţată la carul 
mortuar din partea baroului. Poate şi atunci chiar, individul 
de adineaori, înainte de a începe să citească o locuţiune 
funebră, scrisă de acum zece ani şi rezervată în sertar 
pentru zeci de asemenea alte ocazii, s-ar întoarce către un 
vecin să întrebe: „Cum zici că-l chema, frate? Teodorescu, 
Stoenescu, Stoicănescu...?” Ar debita cu glas de megafon 
trei sute de cuvinte care se potrivesc oricui, cum se 
potrivesc hainele gata la magazinele ieftine, pentru clienţi 
de măsură mijlocie. Toţi s-ar întoarce apoi la treburile lor, 
iar în trei luni, nimeni nu-şi va mai aminti vreodată că a 
existat pe lume un Tudor Stoenescu-Stoian, care era şi el 
un om, avea şi el bucurii şi mâhniri, respira şi el din aerul 
tuturor. 

Bun prieten! „Aci toţi suntem o mare familie... le 
adoptăm!” De-ar fi putut bănui ce lacom s-a repezit Tudor 
Stoenescu-Stoian să răspundă chemaării! 


Degetele tremurau nervos, răsfoind orariul trenurilor. Cel 
dintâi tren - cât mai repede, fără întârziere, la noapte, cel 
mai târziu mâine! 

La ghişeul poştei, indiferența impiegatei, cu părul 
superoxigenat şi cu unghiile sangvinolent lăcuite, mări 
sentimentul acestei totale singurătăţii. 

Impiegata a numărat cuvintele fără să citească textul. 
Chiotul de evadare, pateticele efuziuni de recunoştinţă au 
fost evaluate cu răceală, după un tarif fix. Atâtea cuvinte - 
atâţia lei! Nici n-a ridicat ochii la chipul insului statistic şi 
anonim de după gratii, transfigurat de cea mai fericită 
nerăbdare. A aruncat dispreţuitor restul şi recipisa cu 
cerneală violetă, ca o prinţesă zvârlind pomană unui guşat 
de la poarta palatului. Pe urmă, a dat drumul retezat 
ferestruii-ghilotină, ca să se aprofundeze în lectura 
romanului mişcător până la lacrimi: Viaţa şi amorurile lui 
Rudolf Valentino. 

— Domnişoară!... Bătu timid cu degetul în fereastră. 
Domnişoară, dacă sunteţi atât de amabilă... 

Ghilotina s-a ridicat de-un lat de palmă. 

Domnişoara aşteaptă, fără să ridice ochii de pe pagină. E 
tocmai la episodul zguduitor, când una din iubitele lui 
Rudolf Valentino, aflând despre cea de-a doua căsnicie a 
frumosului şi crudului erou fotogenic, se aruncă cu 
deznădejde în cataracta Niagarei. 

Distanţa e de la cer la pământ; iar confruntarea ar fi, 
pentru Tudor Stoenescu-Stoian, din toate punctele de 
vedere, defavorabilă. 

Deoparte, omul care lasă în urmă o hecatombă de victime, 
doborâte ca spicele de grâu sub semiluna zimţată a secerii; 
aci, individul incolor, inexpresiv şi anost, stârcit la un ghişeu 
telegrafo-poştal. Căci, din nefericire, figura, statura, ţinuta, 
portul lui Tudor Stoenescu-Stoian erau croite după chipul şi 
asemănarea destinului său mediocru. Frunte mijlocie, nas 
mijlociu, bărbie mijlocie, culoarea părului şi a ochilor 
indecisă, nici un semn particular - cel mai banal paşaport 


pentru o viaţă de om. Uneori, natura capricioasă croieşte o 
frunte genială măturătorilor de stradă, profilul lui Eminescu 
calfelor de bărbier, ţinută napoleoniană şefilor de gară care 
salută expresul din goană. Cu el, natura însă fusese onestă 
şi fără fantezie. Era un om oarecare, ca o sută de milioane 
de oameni oarecare. De aceea, domnişoara îi ascultă glasul 
absentă, cu o strâmbătură de buze de-o plasticitate care ar 
fi stârnit entuziasmul regizorilor din Hollywood. 

— V-aş ruga o lămurire, domnişoară. Nu s-ar putea să-mi 
taxaţi telegrama urgentă? Mă tem să n-ajung înaintea ei... 

— La aşa ceva trebuia să te gândeşti de acasă, domnule! 
Acum s-a dat! A plecat! Am taxat-o! Nu suntem aici la 
prăvălie, să te tocmeşti...! 

Ghilotina a căzut scurt şi pagina s-a întors să-l urmărească 
pe divinul Rudolf Valentino, călcând peste inimi zdrobite, 
printre minaretele arabe de scândură şi de carton, din 
Hollywood, metropola cinematografului şi paradisul himeric 
al domnişoarelor de la poştă, telegraf şi telefon. 

Tudor Stoenescu-Stoian a dovedit de mic copil o natură 
blândă şi îngăduitoare, întotdeauna recompensată cu lauda 
părinţilor şi cu stima profesorilor. Dar atâta aroganță, 
feroce şi nemotivată, îi dezlănţui acum gânduri de cruntă 
răzbunare. 

Ca să-i dea o lecţie de bună-cuviinţă, nimic nu l-ar putea 
opri să se prezinte la ghişeu cu o a doua telegramă, către 
un prieten imaginar, formulată în cele mai demonice intenţii 
ofensatoare: „Află că domnişoara de la ghişeu e cea mai 
infectă capră oxigenată din personalul Poştei române.” Sau 
în stilul biletelor de plăcintă: „Când ai aşa mutră posacă, 
Rudi ţi-ar fi preferat o vacă”. O găseşte chiar răzbunare de 
duh. Întotdeauna a avut el aşa, un talent de epigramist, 
ignorat de toată lumea, hazos în pustiu! 

Te pomeneşti însă că individa - în monologul lui interior, 
pus la modă de Proust, de Joyce şi de Virginia Woolf, o 
numea „individa” - te pomeneşti că, după cum n-are obicei 
să citească textul, ci numai să numere cuvinte, ar taxa 


telegrama cu cel mai desăvârşit calm. O! Olimpica 
seninătate a veşnicei şi imperturbabilei ignoranţe! Ar 
număra: atâtea cuvinte, atâţia lei. Şi i-ar tăia recipisa cu 
aceeaşi glacială indiferenţă, ca să se întoarcă mai repede la 
pasionatele amoruri ale adoratului Rudi. Toate sunt nebune 
după el. 

Tudor Stoenescu-Stoian simţi cel puţin satisfacția cinică şi 
consolatoare că Rudolf Valentino e mort, îngropat şi că, din 
cavou, nu-l mai pot chema toate lacrimile celor un milion de 
admiratoare. Hotărât! O asemenea telegramărevanşă, 
ticluită oricât de grobian, n-ar fi încă destul. 

Nu l-ar mulţumi, acum, decât o răzbunare mult mai savant 
distilată. 

Bunăoară, dacă ar fi el directorul general al Poştelor, s-ar 
prezenta înarmat cu toată răbdarea la ghişeu, ar aştepta 
până ce domnişoara ar ajunge la pasajul cel mai jalnic, al 
înmormântării, când cele zece mii de adoratoare 
neconsolate, sosite cu trenuri, cu automobile, cu tramvaie, 
cu bărci, cu metrouri şi pe jos, se înghesuie şi cad leşinate. 
Iar tocmai atunci, când domnişoara îl vede îndeaievea pe 
Rudolf Valentino întins pe catafalc, sub maldărul de coroane 
şi jerbe, i-ar întrerupe lectura să ceară, cu perfidă blândeţe, 
o desluşire oarecare, de cea mai infimă însemnătate. Ar 
suporta toate necuviinţele şi lecţiile pe ton de superioară 
ţâfnă, zâmbind cu o satanică inocenţă. 

Apoi, abia la sfârşit, şi-ar smulge brusc masca. 

— Vă plângeţi că semnătura e indescifrabilă, prea amabilă 
domnişoară? Vă rog atunci, scrieţi: „ludor Stoenescu- 
Stoian, directorul general al Poştelor!...” Atât e suficient?... 
Vă rog, nu vă deranjaţi, amabilă domnişoară! De ce aţi 
roşit? De ce vă tremură degetele atât de fin manichiurate? 
Rămâneţi la locul dumneavoastră. Sunteţi în orele de 
serviciu şi eu sunt aci un simplu contribuabil; publicul, 
sărmanul public, marele anonim pentru care sunteţi plătită 
să-l serviţi, amabilă domnişoară, nu să vă delectaţi cu 
fantasmagoriile născocite pe socoteala unui erou fotogenic 


cu mutră şi mofturi de chitarist. Nu mă întrerupeţi! Nu vă 
cereţi scuze! Rămâneţi la ghişeu, şi numai pe urmă, când 
trec orele de serviciu, vă rog să poftiţi la mine, la direcţia 
generală. Avem de discutat! La revedere, amabilă 
domnişoară! Şi bună dispoziţie la prea instructivele 
dumitale lecturi! 

Cum ar apăsa, cu un rânjet plin de înveninare, pe 
ameninţarea: „Avem de discutat”! 

Şi cum ar pălmui usturător, acel „Amabilă domnişoară 
Ce satisfacţie drăcească i-ar da toată agitarea de furnicar 
speriat din dosul ghişeelor: şoaptele alarmate, sertarele 
trântite, foşnetul hârtiilor, figurile îngălbenite şi glasurile 
bâlbâindu-se: „Ssst! Directorul! Canalia aia de director!” 

Căci, evident, l-ar uri, temându-l. lar ura aceea l-ar creşte 
şi l-ar întări ca o băutură vrăjită, pe el, Tudor Stoenescu- 
Stoian, atât de neînsemnat şi de inofensiv, încât nici măcar 
nu e duşmănit de cineva. 

— Haide, dom'le! Ce te-ai emobilizat acilea, la ghişeu! Îl 
împinse de la spate un curier de bancă, trântindu-i sub nas 
un vraf de telegrame. 

Tudor Stoenescu-Stoian se uitase, într-adevăr, cu totul la 
fereastra cu gratii, cufundat în diabolicele sale proiecte de 
răzbunare. Se dădu docil în lături. Ba îşi mai ceru şi scuze. 
Păşi anonim şi ghiontit, în forfotul sălii sonore de poştă, 
unde toată lumea se îmbulzea nerăbdătoare, ca la o bursă a 
ştirilor, a necazurilor şi a bucuriilor, a veştilor de moarte şi a 
felicitărilor de nuntă, câte aleargă pe sârme de aramă, 
centrifug, spre toate unghiurile ţării, centripet dinspre 
toate ungherele ţării. 

Afară, asfinţitul cu pete largi de carmin pe cerul violet, 
oboseala de pe figuri şi din pasul lenevos al trecătorilor, 
care dă o moleşală extenuantă atmosferei crepusculare din 
marile oraşe, toate şi tot îi potoliră cruntele instincte 
omucide. 

Se aprindeau cele dintâi becuri. Clipeau roşii, albastre şi 
verzi, cele dintâi reclame luminoase, alternativ irupând şi 


LLA 


stingându-se în tuburi subţiri de neon. Capitala lua 
înfăţişare festivă. Tudor Stoenescu-Stoian îşi mărturisi că 
oricum, nu e atât de hâdă şi dezgustătoare în asemenea 
ceasuri, când se închid băncile şi se deschid cabaretele, 
deşi nici unele, nici altele nu-l prea numărau printre clienţii 
activi. 

Ba se confundă chiar cu oarecare voluptate, anonim în 
mulţimea anonimă, să sfârşească pregătirile de plecare. 

O problemă. Ştia, aproximativ, că prietenul e însurat. 

Pe vremuri, primise un anunţ imprimat pe o foaie 
cartonată, cu câteva cuvinte adaos, pomenind despre un 
vechi vis realizat. Dar dacă a fost ori nu căsnicia 
binecuvântată cu prunci numeroşi, cum se cuvine într-o 
respectabilă familie provincială, aceasta nu o ştia. Toate 
scrisorile de mai târziu ale prietenului păstrau o tăcere 
suspectă. Poate numai o discreţie. Poate semnul unei 
deziluzii tăinuite. Încât nu se poate hotărî asupra 
cadourilor, cum cere bunul obicei al pământului, să nu intri 
în casa ospitalieră a unui prieten cu mâna goală. Chibzuind 
şi reducând, de la cutia cu icre negre şi ediţiile numerotate 
pe hârtie de Japonia, de la albumele cu poze pentru copii şi 
instrumentele de pescuit, ajunse la două cutii cu bomboane. 

Se potrivesc şi pentru copii şi pentru doamna casei. 
Dovedesc atenţiune şi în acelaşi timp modestie. 

Ca întotdeauna, Tudor Stoenescu-Stoian se împăca astfel, 
şi de astă dată, cu resturile mediocre şi împuţinate, de 
ultimă oră, ale intenţiilor lui generoase şi pline de 
grandoare, din primul moment. Căci viaţa şi-o trăia mereu 
în dublu exemplar. Una himerică, unde totul se petrecea 
eroic şi superb, în închipuire; cealaltă, cea reală, alcătuită 
din mucurile răcite ale celei imaginare. Fiindcă ştiuse să le 
împace multă vreme pe amândouă, se socotise, până mai 
deunăzi, un matur spirit filosofic. Până ce o banală 
aniversare îl pusese, acum vreo zece zile, în faţa oglinzii, să 
se măsoare ce este şi ce-a vrut să fie, ce înseamnă el, 
anonimul, cimitirul superbelor intenţii, în mişuneala altor 


anonimi, care poate sunt şi dânşii tot atâtea sărmane 
cimitire. 

Atunci, nimicnicia făpturii lui îl cutremurase. Fusese o 
aniversare singură şi tristă. Un prematur bilanţ falimentar. 
Ce-l aştepta, oare, în această Capitală a celor puternici, 
grăbiţi şi voluntari? Ce avea să însemne peste zece ani, 
peste douăzeci? 

Şi fără să ştie de unde, se deşteptase amintirea prietenului 
depărtat din oraşul acela patriarhal, fostul coleg de şcoală 
şi de universitate, întâlnit ultima oară cu şapte ani în urmă. 
I-a căutat scrisorile rare prin sertarele cu acte de vagi 
procese, procuri şi copii de sentinţe. Le-a recitit cu 
aviditate. Din toate, se desfăcea o siguranţă, o împăcare cu 
viaţa, un optimism temperat: oglinda unei existenţe 
molcome şi îndestulate, într-un târg unde eşti pentru 
fiecare cineva, unde te cunoaşte birjarul şi te salută 
sergentul de stradă, te anunţă băcanul că ţi-a rezervat o 
trufanda specială, iar vânzătorul de gazete ştie care ţi-e 
ziarul favorit. 

Acolo e necunoscută senzaţia atroce de singurătate în 
mijlocul mulțimilor. E necunoscut supliciul anonimatului. 
Măsurile sunt ca pentru tine. Modeste şi fără ambiţii 
deşarte: uşor de satisfăcut şi statornice. Există un conu 
Iancu, un conu Costică, un conu Lăchiţă. Poţi deveni uşor un 
conu Tudor, sau Tudorel, sau Tudoriţă. Toată lumea observă 
că ţi-ai cumpărat blană nouă sau că ai schimbat guler de 
lutru la cea veche; toată lumea se întreabă, alarmată, de ce 
n-ai apărut la cinematograful „Modern” sau la Cofetăria 
centrală de trei zile. Acolo e un mic univers, unde îţi ai locul 
bine definit, neasaltat de nimeni - ai masa ta la cafenea, 
scaunul tău la cinematograf, briciul tău la bărbier, 
diminiutivul tău răsfăţat. 

Poate acolo e fericirea. 

Desigur, acolo e înţelepciunea şi împăcarea cu viaţa. 

În seara următoare, sosi în restaurantul Gării de Nord cu 
o oră înainte de plecarea trenului. Ca un emigrant pornit la 


drum lung, pentru totdeauna, care vrea să înmagazineze 
privelişti şi amintiri, să savureze despărţirea, ca să aibă din 
ce-şi hrăni acra voluptate a nostalgiilor viitoare. 

Mâncă pe îndelete, copios, printre călătorii purceşi în 
vilegiatură cu piramidele lor de bagaje, printre copiii lor 
neastâmpăraţi, guvernantele şi doicile aşezate sfios pe 
marginea scaunelor, mai în lături, la masa stăpânilor. 
Comandă o cafea şi aprinse ţigara, privind cu ochi proaspeţi 
agitarea aceasta a plecărilor, care-i dădea întotdeauna o 
ameţeală plăcută, ca un lichior dulce şi aromat, dar prea 
tare. 

Privea la toţi, şi, ca întotdeauna, nimeni nu-l privea. 

De la masa vecină, asculta, fără voie, frânturi dintr-o 
discuţie care nu suna ca pentru un restaurant de gară. 

Vorbeau doi călători. Anonimi ca şi dânsul. 

Dar cât de altfel, cât de altcineva, chiar în acest anonimat! 
Un domn înalt şi spătos, cu părul cărunt, ondulat, cu profilul 
precis, cu ochii de-un albastru cenuşiu şi rece. Un tânăr cu 
faţa dogorită de soare, cu mişcări feline, cu privirea 
catifelată şi cu dinţii albi, intacţi şi puternici, de carnivor. 
Amândoi purtau haine simple şi scumpe, cu tăietura de o 
savantă distincţie. Amândoi erau două exemplare de rasă, 
iar femeile, în treacăt, întorceau capul stăruitor să-i 
privească, numai de dragul acestei perechi înfăţişând două 
vârste ale frumuseţii bărbăteşti. Amândoi înfruntau privirile 
cu indiferenţă, absorbiți de firul discuţiei lor. 

— Autorul tău are dreptate! Vorbi omul cu părul cărunt, 
ridicând mănuşile de pe o carte cu scoarţele galbene să-i 
citească titlul. E un nume nou. Nu-l cunosc. Eu am rămas la 
lecturile mele favorite de acum douăzeci de ani... Dar are 
dreptate! Într-o viaţă, zigzagul e mai frumos, mai uman, 
mult mai uman. Întoarcerile, abaterile, şovăielile, 
înfrângerile şi înălţările după înfrângere, acestea dau 
valoare unei vieţi omeneşti! Linia dreaptă e abstractă şi 
nefirească într-o asemenea lume zidită anapoda, pe temelii 
prea vechi, care nu mai corespund noilor condiţii de viaţă 


mereu contradictorii, mereu cerând revizuiri şi adaptări, 
rectificări. În astfel de lume, linia dreaptă e aproape 
împotriva naturii, a realităţii noastre prezente. Eu nu 
înţeleg severitatea aşa-numiţilor mari virtuoşi. E suspectă şi 
inumană. Aceştia sunt infirmi din născare. E uşor pentru o 
femeie să se proclame virtuoasă, când s-a născut cu o 
cocoaşă în spinare. Sau să fii cast, după ce-ai suportat, în 
prealabil, amputarea obligatorie pe care-o pretinde secta 
scopiţilor. E uşor - şi nu găsesc nici un merit! Valoare are 
numai o virtute pe care ai câştigat-o în luptă cu tine însuţi, 
biruindu-te pe tine însuţi. Să fi căzut şi să te înalţi. Când ai 
să fii de anii mei, ai să judeci ca mine... 

— Cunosc aceasta, unchiule Sergiu! Întrerupse tânărul cu 
un surâs care-i dezveli dantura atât de intactă şi regulată, 
încât părea un defect, o podoabă artificială. Unchiule 
Sergiu, aceasta o spune fiecare la rândul său: „când ai să fii 
de anii mei...!”. Aşa ţi-a vorbit, desigur, tata-mare acum 
douăzeci-treizeci de ani. Aşa am să spun şi eu, unui fiu sau 
nepot, peste douăzeci-treizeci de ani. 

— Probabil. N-o neg... Fiecare generaţie vrea să impună 
generaţiei următoare experienţele ei, principiile ei, 
formulele ei de viaţă. Iar fiecare generaţie proaspătă le 
respinge, fiindcă vrea să le descopere ea pe cont propriu. 
Aci suntem de acord. 

Tânărul înălţă privirea catifelată, cu un aer de triumf: 

— Dar atunci, toată discuţia cade de la sine, unchiule 
Sergiu. Faimoasa goană a torţelor, sărbătoarea 
lampadoforilor, e un simbol mincinos. Nu trecem o torţă 
dintr-o mână ostenită într-o alta mai viguroasă, ca să-i 
păstrăm flacăra aprinsă. O primim aprinsă sau o stingem 
noi când mai fumegă, ca s-o aprindem din nou, noi, fiecare, 
să-i fie a lui, într-o lume care mereu nu mai este cea de ieri. 
Mereu se transformă. Se modifică, deşi, din păcate, tot pe 
vechile temelii. Şi ne interesează soarta acestei vechi flăcări 
din goana torţelor eline, doar numai atât cât durează în 
mâinile noastre. După noi, aprind-o alţii, păstreze-o alţii sau 


piard-o alţii... Nu fiindcă ne-ar fi perfect egal. Ci fiindcă, de 
fapt, nici nu ne-o putem închipui cum va fi peste un sfert de 
veac, peste o jumătate de veac ori un veac. Atunci, ce să-i 
mai port eu de grijă? Îi va purta de grijă viaţa, omenirea de 
mâine, pe care, din păcate, nici n-o pot concepe, măcar 
întrezări... Celor de mâine, ideile, sentimentele, durerile, 
căutările mele de azi, li se vor părea jalnic de rudimentare 
şi mă vor compătimi pentru stadiul lor de înapoiere, cu 
toate că mă socot foarte în pas cu veacul meu, foarte 
modern, ultramodern. Pentru dânşii, toate-s vechituri, 
anacronisme, prejudecăţi răsuflate, tragi-comice. O ştiu!... 
Dar ce pot face? Vreau, nu vreau, trăiesc experienţele 
vremii mele şi vârstei mele. Cine s-a putut sustrage, 
vreodată, de la ele...? 

Omul cu părul cărunt puse o mână voinică dar fină pe 
umărul tânărului, cu o mişcare afectuoasă, care contrasta 
cu profilul sever şi cu albastrul rece-metalic al ochilor. Rosti 
cu mlădiere melancolică în glas: 

— Mânzule, mânzule! Cum te recunosc! Cum mă 
recunosc! Aceeaşi nerăbdare de atunci. Aceeaşi sete să 
învăţ singur, nu de la alţii. Dar nu la goana torţelor voiam s- 
ajung. Nu la principii generale. Ştii bine că n-am nimic din 
unchiul Sfătoşilă, anost şi pedant. Era vorba despre 
concluzia unei experienţe directe, personale... Tu treci 
printr-o criză, a cărei proporţie o exagerezi. Cu ochii 
aceştia şi cu surâsul tău, o asemenea criză e o joacă. Ai 
crezut că iubeşti o femeie şi ai descoperit vidul. Ei şi? O 
picătura amară în paharul vieţii, chiar de la început, nu 
strică. Dă o savoare mai profundă. Altfel, totul servit de-a 
gata, pe tavă, ar fi fad şi ostenitor. Ai să lipseşti trei luni. Ai 
să te întorci mai întreg şi - te asigur eu - iarăşi îndrăgostit. 
Că te-a înşelat? Că te-a umilit? E o simplă iluzie, mânzule! 
Ne înşelăm numai noi pe noi înşine şi ne umilim numai noi, 
prin noi. Acestea mâine au să dispară, iar de ele ai să 
surâzi. De aceea am aprobat îndată ideea plecării. 
Vindecarea e o chestiune de climat moral. Schimbi aerul, 


cum îţi recomandă medicul ca să te vindeci de tuse 
măgărească. La mine a fost ceva mai greu, mai grav. 
Rămăsesem aici. Mistuiam răul în mine. Mă cramponanm, 
nădăjduind nici eu nu ştiam ce... Şi devenisem odios. 
Invidiam surâsul şi veselia celor din jurul meu. Îmi uram 
rudele, prietenii, pe toţi care încercau să-mi dea o asistenţă 
morală. Mă apăsau zilele frumoase, florile grădinilor, 
parfumul liliacului. Şi era o primăvară cu lilieci, cum parcă 
n-a mai fost de-atunci! Nu însă pentru primăvară aveam 
ochi, nu însă pentru parfum de liliac aveam nări. Simţeam o 
voluptate rea când descopeream ceva urât şi respingător în 
natură, ceva josnic şi laş la fiinţele care-mi erau scumpe. M- 
am examinat într-o dimineaţă şi m-am descoperit un 
adevărat monstru. Să fug oriunde! Să-mi primenesc ochii, 
sufletul!... Am plecat şi, după un an, eram cel de acum, aşa 
cum am rămas neschimbat. Tortura de-atunci mi-a folosit. 
M-a adâncit. M-a ajutat să descopăr un alt eu, care dormita 
în mine şi care, fără aceasta, poate ar fi murit. Răsfăţat de 
viaţă, prea răsfăţat, ameninţam să rămân o creatură 
superficială, comodă, egoistă, opacă... 

Tânărul mai voi să întrerupă. 

Dar hamalul se înfăţişă să ridice valizele de piele. 

Cei doi plecară. Tudor Stoenescu-Stoian îi urmări cu 
privirea, depărtându-se spre ieşire; amândoi înalţi, unul 
robust şi masiv, celălalt zvelt şi încă fragil; vlăstarul tânăr 
lângă stejarul în deplinătatea puterii; superbă pereche, 
după care se lungeau chemările din ochii femeilor. 

În faţa ceştii golită de cafea, Tudor Stoenescu-Stoian se 
simţi mai singur şi mai neînsemnat. La el nu privea nimeni. 
Plecarea lui nu interesa pe nimeni. 

Ura şi el, invidia şi el; dar fără să aibă scuza unei iubiri 
înşelate. Cu un strepezit simţământ de degradare, îşi 
recapitulă ziua întreagă: scena din ajun cu domnişoara de 
la ghişeul poştal, monologul interior grotesc şi umilitor, ura 
postumă pentru destinul lui Rudolf Valentino, socoteala 
meschină cu care a redus cadourile pentru prieten la două 


cutii de bomboane. Aceasta era. Victima unui climat 
insalubru. Cum rostise călătorul cu părul cărunt: numai o 
schimbare de atmosferă, alt mediu, alt decor, alt ritm de 
viaţă te ajută să-ţi descoperi alt eu, celălalt eu, care 
dormitează în adâncuri necunoscute şi riscă să rămână, 
altfel, pentru totdeauna pierdut. 

Se înălţă înviorat de pe scaun. Făcu semn hamalului să-i 
ridice valizele. Hamalul nu-l recunoscu la început. 

Lăsase la masă o larvă omenească, inconsistentă şi 
nevertebrată; regăsea un om întreg, galvanizat. Tudor 
Stoenescu-Stoian plăti chelnerului şi zvârli un bacşiş de 
bogătan, cu dezinvoltura unui alt om, cum se simţea acum. 
Îşi cumpără provizie de ţigări, cerând o marcă străină şi 
scumpă, cum nu intra în orânduielile bugetului său de toată 
ziua, avar şi prudent. Alese ziare şi reviste franceze. Îşi 
încărcă buzunarul cu bomboane răcoritoare. Drumul era 
lung. Abia târziu, după miezul nopţii, ajungea la staţia de 
încrucişare, unde un tren de dimineaţă îl va duce în 
văgăuna orăşelului dintre dealuri. 

Acum călca însă pe peron un Tudor Stoenescu-Stoian 
care-ar fi deşteptat uimirea vagilor săi amici şi zeflemiştilor 
săi confraţi de barou. Păşea elastic, cu braţul de reviste 
ilustrate subsuoară şi cu ţigara scumpă la colţul buzelor, un 
pasager întâmpinat cu salut respectuos de însoţitorul 
vagonului, ca un adevărat globe-trotter deprins să-şi 
petreacă viaţa numai în vagoane Pullman şi pe punţile 
transatlanticelor. 

„Aci e tot secretul! Se felicită victorios. Să crezi tu mai 
întâi, în tine! Să impui altora ideea ta despre tine!” 

Pe culoarul vagonului, măsură, de jos în sus, o călătoare 
tânără şi singură, cu aerul blazat al unui Casanova care a 
lăsat, în fiecare capitală a lumii, o sucursală a inimii lui. Dar 
femeia îi ignoră existenţa. Îi întoarse spatele şi îşi continuă 
drumul spre compartiment, oferindu-i, spre blazata 
evaluare, umerii în bluza subţire şi cenuşie de voiaj, ceafa 
cu cârlionţii frizaţi, sub basca simplă. 


Aceasta îi clătină o clipă siguranţa. Dar numai o clipă. 
După ce însoţitorul îi clădi bagajul, zvârli ziarele în plasă, se 
trânti pe banchetă picior peste picior şi filtră printre gene o 
privire insolentă tovarăşilor de călătorie. 

Erau trei, doi de-o parte, unul de cealaltă, faţă în faţă, la 
fereastră. 

Când îi identifică, toată aroganţa se desumflă ca un balon 
de gumă împuns cu acul. 

Îşi rectifică îndată poziţia, cuviincios şi timid, revenit la 
anonimatul fără speranţă din totdeauna. Încercă şi un 
început de salut. Ratat, fireşte! Călătorii de la fereastră nu 
l-au observat, sau poate nu l-au înţeles. 

Au crezut că se apără de muşte. 

Trei la număr erau şi tustrei cunoscuţi de-o jumătate de 
ţară. Cu fotografiile şi caricaturile popularizate de ziare; cu 
vitrinele librăriilor înţesate de cărţile unuia, cu numele 
celuilalt tipărit cu literele cele mai groase în afişele 
conferinţelor, cu pânzele celui de-al treilea aşezate în locul 
cel mai de cinste al expozițiilor. 

Niciodată Tudor Stoenescu-Stoian n-ar fi cutezat să 
călătorească în asemenea companie. Dacă i-ar fi recunoscut 
la început, renunţa la tichet şi-ar fi căutat alt loc, aiurea, 
într-un ungher, printre muritorii de rând, obscuri şi fără de 
nume. 

Despături un ziar şi numai pe furiş, oblic, peste foaie, se 
încumetă să-i examineze. 

Romancierul, gros, buhăvit, cu ochii mici, îngropaţi în 
grăsime, şi cu luciul cheliei brobonit de sudoare, îşi 
înfăşurase gâtul într-o batistă colorată şi vastă, de popă. 
După înfăţişare, după haina de lustrin asudată subsuoară, 
după lanţul grosolan divizând vesta rotunjită pe burtă în 
două emisfere, l-ar fi socotit un patron de măcelărie în 
vacanţă, un băcan de periferie, cel mult un arendaş 
procopsit prea repede, înainte de a fi apucat să se 
şlefuiască. Şi cu toate acestea, nu mai încăpea nici o 
îndoială. Cu picioarele groase, dizgraţios răşchirate, cu 


ceafa învelită în basmaua grotescă, moţăia (ori numai părea 
că moţăieşte) Teofil Steriu, preşedintele Academiei, 
romancierul subtilelor cazuri de conştiinţă, plăsmuitorul 
aerianelor eroine cu trupul de fum şi cu sufletul adânc ca 
înşelă-toarele ape. 

În faţa lui, pictorul vestit între toţi, nu arăta un chip mai 
puţin paradoxal. Ochii aceia cercuiţi de pleoape înroşite şi 
fără gene, cum puteau discerne oare în lumea formelor, a 
volumelor şi a culorilor, armonii ascunse celorlalţi oameni 
de toată ziua? Mâinile acelea păroase cu degete scurte, cu 
spatulele late, cum puteau oare aşterne pe pânză magicele 
îngemănări de culori, înviind lumină şi umbră din tuburi cu 
vâscoase vopsele? Înfăţişarea lor era vulgară. Trăsăturile 
lor, lipsite de orice nobleţe. Por-tul, fără nici o îngrijire. 
Păreau că de mult au renunţat la făptura lor fizică, că s-au 
lepădat de ea şi că o poartă numai ca pe un strai netrebnic, 
adunaţi cu toată fiinţa în celălalt destin, în cărţile lor, în 
pânzele lor. 

Singur conferenţiarul, bărbierit proaspăt, cu nodul 
cravatei de-o studiată neglijenţă pe pieptul cămăşii de 
mătase, cu mâinile apărate în mănuşi de contacte impure, 
oferea, spre satisfacția ochilor, un chip şi o asemănare care 
să corespundă imaginii convenţionale din cărţile poştale cu 
oameni celebri. 

Tudor Stoenescu-Stoian întoarse foaia gazetei, fără să fi 
reţinut din textul coloanelor un singur rând. 

Asculta, silindu-se să pară absent de la conversaţia acestui 
brelan glorios. 

— Omul statistic nu mă interesează, Steriule! Pufnise 
celebrul conferenţiar, cu buza de jos răsfrântă într-un 
imens dispreţ. Cum şi de ce să mă intereseze vermina, 
larvele, neantul? Aceasta a fost eroarea naturalismului. E 
eroarea de acum a populismului. Din mediocritate, din 
Nimic, ce poţi stoarce? 

— Lui Cezanne i-au fost destul două mere şi-un peşte, pe- 
un şervet, într-un colţ de masă, ca să scoată ceva din 


nimic!... Întrerupse pictorul, clipind maliţios din pleoa-pele 
roşcate, fără gene. 

Conferenţiarul nu ţinu seamă de întrerupere. Avea ideea 
lui. Se adresa lui Teofil Steriu. Dar romancierul părea că nu 
găseşte nici un interes într-o asemenea discuţie, pentru 
dânsul absurdă. 

Privea afară pe geam, în întunericul spintecat de rapid. 
Sau poate nu privea nici acolo. 

Ochii mici, înecaţi în osânză, n-aveau nici o expresie; în 
înceţoşarea lor placidă, nu sclipea nici o lumină. 

— Ce poţi stoarce, te-ntreb? Continuă conferenţiarul, 
făcând un gest dezgustat cu degetele înmănuşate, ca şi 
când ar fi stors o lămâie din care n-a mai rămas nimic şi i-ar 
fi dat drumul să cadă. Aduni un individ cu altul, cu altul, cu 
altul... Totalul îl împărţi prin numărul unităţilor adiţionate. 
Rezultatul e omul mijlociu! Omul de pretutindeni. Omul 
statistic. Ce interes poate să aibă pentru un creator, pentru 
un artist, un asemenea nimic?... Un asemenea... 

Căutând cuvântul, conferenţiarul îşi aruncă involuntar 
ochii spre călătorul străin şi pitulat în celălalt colţ al 
compartimentului, care reprezenta şi el omul statistic, 
anonimul obscur, vermina. Tudor Stoenescu-Stoian se 
îndreptă în articulaţii ca o armă încărcată sub privirea 
ofensatoare. Dar ochii conferenţiarului trecuseră peste el, 
fără să ţie seamă de realitatea lui în spaţiu. Îşi găsise 
cuvântul. 

Urmă: 

— Un asemenea om standardizat? Un om confecionat în 
serie, ca fordurile şi ca maşinile de gătit?... Înainte, pe 
vremuri, da... Individul se forma singuratic. Avea o 
personalitate. Îmi amintesc observaţiile unui me-dic bătrân, 
de pe vremea când mai existau medici de familie. Urmărea 
un caz, o predispoziţie, de-a lungul a douătrei generaţii. Un 
bolnav era produsul unei atmosfere, al unui mediu, al unei 
case; o boală personalizată... Acum, un bolnav de oriunde 
intră la un medic de oriunde, care-i găseşte o boală de 


oriunde, standardizată. Exista un refugiu pentru individ. 
Provincia! Acolo se forma individualitatea în profunzime. Nu 
se cheltuia în afară, nu râvnea la tiparul comun. Acolo erau 
marile conflicte şi marile pasiuni între indivizi interiorizaţi. 
Cum a ştiut s-o vadă Balzac. Cum a încercat s-o mai facă 
Maupassant, Cehov, Mauriac sau Julien Green... Dar acum, 
visul insului născut în provincie e să dezerteze din oraşul 
natal. Îl atrage Capitala. Şi dacă nu izbuteşte să dezerteze, 
măcar se consolează adoptând tiparul Capitalei. Supremul 
ideal e să evadeze din el şi să-şi fabrice o a doua 
personalitate după tiparul comun, cum îşi comandă 
costumul şi îşi cumpără cravata după modă din Bucureşti. 

„Iotuşi, mai sunt şi cazuri... Se răsuci pe locul lui Tudor 
Stoenescu-Stoian, monologând interior. Daţi-mi voie! E o 
generalizare pripită. Mai sunt şi cazuri când exodul îşi 
schimbă direcţia. Un curent contrar, cu direcţia de la 
Capitală spre acele oraşe patriarhale, unde se formează şi 
se adânceşte o personalitate. Îmi daţi voie să vă expun cazul 
meu? Domnule 'leofil Steriu, e poate un document omenesc 
care vă interesează...” 

Tudor Stoenescu-Stoian întrerupea în închipuire, se 
adresa romancierului obez şi placid, îl scutura din inerta 
indiferenţă, îi expunea cazul lui, încingea o controversă 
aprinsă cu insuportabilul conferenţiar, îi răsturna 
argumentele, câştiga adeziunea pictorului şi a lui Teofil 
Steriu, pentru a încheia triumfător, într-o cascadă de 
replici, care reduceau la muţenie toată locvacitatea prea 
încântată de sine a omului cu lămâia invizibilă, stoarsă între 
degetele înmănuşate. 

„Şi eu sunt un anonim, vermina, tipul standardizat!... Îşi 
gemea suferinţa lăuntrică Tudor Stoenescu-Stoian. Dar 
tocmai de aceea am dreptul la cuvânt. Îmi daţi voie? E o 
confesiune pe care puteţi s-o folosiţi în unul din pateticele 
dumneavoastră romane, domnule Teofil Steriu.” 

Dar Tudor Stoenescu-Stoian nu cerea învoire să ia 
cuvântul şi nimeni nu se gândea să i-l dea. 


Romancierul continua să privească sleit, prin geam, 
noaptea opacă. Pictorul îşi curăța pipa, răspândind un 
miros infect de tutun răcit. Conferenţiarul se adresa mereu 
lui Teofil Steriu, punându-i întrebări la care răspundea 
singur. Niciunul nu mai întorsese ochii spre ungherul unde 
se ghemuise Tudor Stoenescu-Stoian, bucureşteanul 
anonim, mediocru, spălăcit, incolor, inodor şi insipid, purces 
din Capitală să-şi câştige o personalitate, să eva-deze din 
anonimat, să renască a doua oară - un om. Fecior de grefier 
la tribunal, rămas orfan de mamă la şapte ani, crescuse 
într-un apartament sărăcăcios, învățase carte clasificat nici 
în frunte nici în coadă, colegii nu-i făcuseră nici măcar 
onoarea unei porecle, obținuse două diplome de licenţă nici 
în frunte nici în coadă, la barou figura mai mult în coadă 
decât în frunte, printre avocaţii fără clientelă. Ce-ar fi avut 
drept să spere? Anonimul tipic. Mediocritatea cea mai 
netrebnică şi mai resemnată din câte au fost şi sunt. Nu 
exista pentru nimeni, el, care era rezultatul unei adunări de 
milioane şi milioane de inşi statistici cu totalul divizat prin 
numărul unităţilor. În colţul lui surâse amar, cum îi revenea 
surâsul acesta de câteva zile. 

— Te întreb, dragă Steriule, ce valoare poate să aibă 
materialul acesta de observaţie? Te plâng, fiindcă eşti 
nevoit să-ţi pierzi timpul ca să aduni o asemenea me-diocră 
recoltă... Te întreb dacă nu e o eroare a literaturii... 

Teofil Steriu întoarse indolent capul sferic pe suportul 
guşei revărsate, părăsind priveliştea neagră de afară. 

În ochii lâncezi, sclipi o scurtă săgetare de inteligenţă 
ironică şi dispreţuitoare, neaşteptat de vie şi de ascuţită la 
un colos cu atât de torpide mişcări. Pe urmă, îndată, 
privirea se stinse trândav. Teofil Steriu vorbi tărăgănat: 

— Nu mă întreba nimic, fiindcă n-am să-ţi răspund nimic! 
Nu-ţi înţeleg limba, nici întrebările... Eu nu ştiu ce este 
aceea material de observaţie. Nu sunt nici socio-log, nici 
entomolog, nici psihiatru, nici clinician. N-am nevoie să 
observ nimic şi să colecţionez nici un document, după cum 


nu mai citesc nici o carte. Dacă ai privit o dată atent, un an 
din viaţă, ce se petrece într-un sat de trei sute de suflete, 
ştii tot, nu mai ai nimic de învăţat... Ai aflat tot, fiindcă gama 
conflictelor şi pasiunilor omeneşti e limitată. Ai văzut şi 
iubire, şi ură, şi recunoştinţă, şi suferinţă. Tot, tot, tot! Aşa 
încât nu mă plictisi cu întrebările tale. Păstrează-le pentru 
auditoriul conferinţelor... Întrebările şi mirările tale îmi 
amintesc acel călător norvegian, despre care povestea Guez 
de Balzac, pe la 1630, că a coborât întâia oară spre zonele 
temperate. Nu îndrăznea să se apropie de trandafiri şi se 
mira că există arbori care poartă flăcări în loc de flori. 
Aceasta e tot. Lasă-mă acuma să dorm...! 

Ostenit de o atât de penibilă sforţare, Teofil Steriu îşi 
potrivi basmaua în jurul gâtului, căscă prelung, bătându-se 
cu palma peste gură, îşi rezemă ceafa de spătarul banchetei 
şi începu să sforăie la comandă. 

Conferenţiarul nu se dădu însă bătut. Se întoarse către 
pictor, prinzându-l de nasturul hainei: 

— Spune şi tu acuma, dacă într-adevăr nu... 

— Ascultă, nenişorule! Îl reteză scurt pictorul, cu un glas 
deodată detunat şi ameninţător, în glumă. Dacă ai de gând 
să mă asasinezi şi pe mine, te-nşeli grozav. Uite! Fac moarte 
de conferenţiar şi salvez de la pătimire o lume întreagă, mii 
şi mii de auditori, nevinovatele victime ale tiradelor tale 
măsluite acasă, în faţa oglinzii, infam scamator de bâlci. Cu 
mine nu-ţi merge! Te suprim în doi timpi şi trei mişcări... 

Ridică pipa în pumn, transformând coada în ţeavă de 
revolver şi îndreptând-o spre tâmpla bine pieptănată a 
asasinului. 

— Sunteţi imposibili! Capitulă conferenţiarul. M-am 
predat! Nu mai fac. Dar ce fel de oameni, Dumnezeule! Nici 
o pasiune pentru idee. Nici un interes pentru problemele 
care frământă lumea. Cum scrie ăsta cărţi? Cum pictezi tu 
tablouri? 

— Foarte simplu. El se aşază la masă şi scrie. Eu mă aşez 
la şevalet şi pictez. Nimic mai simplu, scumpul meu. 


Apoi, după o pauză, în chip de concluzie: 

— Eu aş bea teribil o bere. Hai să vedem dacă mai este 
deschis vagonul-restaurant! 

Conferenţiarul se codi. Dar venise rândul pictorului să-l 
remorcheze de nasturul hainei. 

Astfel, Tudor Stoenescu-Stoian rămase să ţină singur 
companie maldărului monumental al literaturii, care sforăia 
ca un Bebe Cadum bosumflat din placardele reclamelor de 
săpun, cu basmaua-barbeţică în jurul gâtului. Surâsul amar 
îi crestă mai adânc paranteza din jurul gurii. 

Acestea erau, aşadar, celebrităţile divinizate de mulţime? 
Atât îşi aveau de spus? Şi mai ales aşa le spuneau? 
Tutuindu-i la rândul său, în dialogul imaginar, îi execută pe 
rând cu reproş, cu indignare, cu un superior simţ al 
răspunderii pe care o implică povara celebrităţii. Prin somn, 
corpolentul romancier imita, din buzele unsuroase, ţocăitul 
pruncilor sugaci. 

— Complexul lui Oedip! Rosti diagnosticul, cu glas tare, 
Tudor Stoenescu-Stoian, care citise, de curând, o broşură 
de vulgarizare freudistă. 

— Pardon? 

Teofil Steriu desfăcuse cu un milimetru pleoapele pe 
lumina ochilor. Tudor Stoenescu-Stoian, stacojiu la faţă, 
imploră cerul să deschidă podeaua vagonului în două şi să-l 
lepede între linii. Dar romancierul se cuibări, găsindu-şi un 
loc mai bun, lipi pleoapele şi continuă să doarmă şi să sugă 
prin somn. 

De la staţia de schimb, în zori, cu oasele dureroase, cu 
gulerul mototolit şi cu obrajii năclăiţi de funingine grasă, 
Tudor Stoenescu-Stoian nu s-a mişcat de la fereastra 
vagonului. 

Ceilalţi tovarăşi de compartiment şi-au continuat drumul 
cu rapidul, spre frontieră. El şi-a petrecut restul nopţii într- 
o sală de aşteptare cu bănci tari şi cu o lampă fumegoasă, 
care i-a spuzit marginea pleoapelor. 

Bun prieten! Caldă invitare! Şi grabnic răspuns. 


Dar cu ce precauţie de melc înaintează trenul minuscul cu 
mecanism de jucărie! 

Îi pare că merge nu înainte - ci îndărăt, în timp. 

Locomotiva e strivită de capuşonul enorm al coşului. E 
aidoma cu gravurile din cărţile de fizică, înfăţişând maşina 
cu aburi a lui Stephenson. Vagoanele păstrează pitorescul 
incomod al diligenţelor. Scârţâie. Se clatină pe arcuri. 
Oftează din frâne. Gem şi se vaită de durerile fierului 
bătrân şi ruginit. Mecanicul schimbă saluturi amicale cu 
lucrătorii de pe linie şi cu cantoniştii, îi întreabă dacă le-a 
fătat purceaua şi dacă se duc joi la târg. Iar şeful de tren 
transportă bileţele, damigene cu vin, pui legaţi de picioare 
ca nişte stranii buchete de pene şi creste, coşuri cu ouă şi 
fructe, de la o haltă la alta. 

Toţi se cunosc. 'Toţi fac parte, într-adevăr, dintr-o strânsă 
familie. 

Trăsuri şi docare preistorice aşteaptă în staţii. Spre ele se 
îndreaptă preoţi de sat cu anteriele decolorate şi vechili cu 
coada cravaşei înfiptă în tureatca strânsă pe pulpă a cizmei. 
Toţi poartă legături şi pachete, flacoane de farmacie învelite 
în hârtie de mătase şi cutii cu firmele fabricilor de ghete. 
Copii cu mânecile prea scurte ies în întâmpinarea fraţilor 
mai mari şi părinţilor. Se ghiceşte de la distanţă, după 
mimică şi gest, cum întreabă ce le-au adus fiecare, 
fiecăruia, din Bucureşti. 

Pe urmă, cocoţaţi pe capră, ronţăind bomboane sticloase şi 
ieftine, sugând din ciubucul de zahăr colorat sau pocnind 
dintr-o biciuşcă cu şfichiu de canap, pornesc spre ireala 
lume a copilăriei, peste dealurile verzi ale vacanței, peste 
dealuri şi livezi cu scrânciob în creangă de nuc, la bucurii şi 
fericiri pe care bucureşteanul Tudor StoenescuStoian, 
născut şi crescut într-o casă cu etaj, lipită de alte case cu 
etaj, nu le-a cunoscut niciodată. 

Le face semn prietenos cu mâna de la fereastră. Nu 
pentru dânşii - căci n-au cum vedea fluturarea degetelor. 
Dar pentru el, pentru bucuria lui, cel eliberat, în sfârşit, 


într-o vacanţă deplină şi nouă, cum nu i-a dat toată 
copilăria. 

Apoi, trenul iar se urneşte. Iar gâfâie. lar scârţâie. 

Călătorii din vagon, urcați la ultima staţie unde-au fost 
însoţiţi cu alai, sunt veseli, cu chef şi fac aluzii la peripeţiile 
unui botez sortit, pare-se, să rămână de pomină. A asistat 
chiar prefectul în persoană, doi deputaţi şi comandantul 
garnizoanei. E vorba, cu deosebire, despre acest prefect, 
Emil Sava, „om cu mână de fier în mânuşă de catifea”, 
viclean şi perseverent, ahtiat de afaceri şi de parvenire 
politică, hotărât să strunească judeţul şi să extermine 
opoziţia. 

Aluziile enigmatice nu le poate pricepe Tudor Stoenescu- 
Stoian, dar înţelege că a intrat pe teritoriul unei satrapii 
asiatice, unde un singur om taie şi spânzură fără nici o 
teamă de stăpânire. 

În răstimpuri egale, intervine acelaşi refren: 

— Mă-nţelegi? Cine, ce poate să-i spună ceva, de la obraz? 
Îi are pe toţi la mână jupân Emilache, hoţomanul! 
Crâcneşte unul? Pac, răspunsul: „Dumneata? Tocmai 
dumneata te-ai găsit să capeţi glas? Biiineee! Ia să căutăm 
aici la condică şi să vedem ce scrie la partida ma-tale?” Ce 
scrie? Scrie bine, de vreme ce nu mai crâcneşte a doua 
oară cel care a prins glas o dată... 

Apoi conversaţia se strămută la telegramele din ultima oră 
a gazetelor, pe care Tudor Stoenescu-Stoian le-a citit la 
cafenea, la Bucureşti, acum două zile. 

Comentariile sunt pline de energie şi întrerupte de sughiţ;: 

— Mă-nţelegi, ce i-aş spune eu, Cristache puiule, lui jupân 
Chamberlain şi lui musiu Briand. Dacă eu aş fi în locul lui 
Titulescu la Geneva? Le-aş turna una să mă ţină minte şi să 
mă pomenească. Asta e, puişorule! A trecut vremea când 
eram o ţară mică şi ne ţineam copăcel de pulpana celor mai 
mari. Azi umblăm pe picioarele noastre. Aud? Este ori nu 
este, puiule? 


— Este! Confirmă domnul din faţă, care se numea 
Cristache, dar nu era pui, nici puişor, ci om în toată firea, cu 
bărbiţa căruntă şi cu părul rărit în creştet. 

— Păi dacă este, pune-te în locul meu şi răspunde-mi cam 
ce i-aş putea spune eu oare lui Briand...? 

Tovarăşul rămase bleg, cu tabachera în mână şi cu ochii 
tot atât de căscaţi, cum căscat e capacul tabacherei. 

Nu ştie ce i-ar spune, lui Briand, prietenul care s-a lăsat pe 
spate să sughiţă mai în voie, cu privirea înfiptă în tavanul 
vagonului. Nu ştie textual, dar, după mutra admirativă, se 
poate deduce uşor că pe sărmanul Briand îl aşteaptă o 
interpelare fulgurantă. 

Îşi cunoaşte omul. Nu e un nevolnic să se intimideze, 
fiindcă dă ochi cu Briand şi cu Chamberlain. În decursul 
nopţii, la botez, a dovedit-o cu prisosinţă, rostind mai în 
glumă, mai în serios, câteva adevăruri de la obraz domnului 
prefect Emil Sava. 

— He-he! Prinse a râde celălalt, fericit că a scăpat de 
sughiţ. Te-ai fâstăâci! Parcă te văd... Bonjour, mussieu 
Briand! Comansava, mussieu Briand? 1 'Toate mofturile 
diplomatice. Nu, domnule! Nu mai merge aşa, Cristache, 
fătul-meu!... Eu aş curma, o dată pentru totdeauna, cu 
marghiolelile astea. I-aş spune verde, că nu mai merge. Ho! 
Destul! Cunoaştem noi francmasoneriile dumitale! Politica 
dumitale, şăfule, e de pe vremea turcilor! Pe cine, adică, îmi 
tot vrei dumneata să mi-l prosteşti? Românul are o vorbă: 
„Nu se poate şi cu slănină-n pod, şi cu curechiul uns!” Nu 
merge! Asta s-o înveţi dumneata de la noi, lă peizan di 
Daniub.2 Trebuie s-o-nţelegi. Scurt şi cuprinzător!... lară 
dacă dumitale poate nu-ţi place, dacă poate nu-ţi convine să 
te strici cu lumea, lasă să vină altul. Fă loc, nu-ncurca 
drumul! Lasă să vină un om de fapte, şăafule, nu de 
discursurile dumi. Tale. Am zis. Asta s-o ştii de la mine! 

Pe urmă, trecând inopinat la altă ordine de idei, după cea 
privit cu jale afară: 


— Ne stinge seceta asta! Dacă mai ţine o săptămână, ne-a 
dat gata! lan te uită la frunza păpuşoiului... Opărită cu 
leşie, nu alta. 

Se întoarse neaşteptat către Tudor Stoenescu-Stoian, 
supunându-l la interogator, fără nici-un preambul: 

— Sunteţi agricultor? 

— Nu! Mărturisi intimidat Tudor Stoenescu-Stoian acestui 
tovarăş de călătorie, care l-ar pune atât de energic la rezon 
pe Briand, dacă ar fi în locul lui Titulescu. Sunt avocat şi 
publicist. 

— Din Bucureşti, poate? 

— Exact. Din Bucureşti... 

— Ei, bravo, domnule! De ce nu spuneai? Bine că le-a fost 
dat ochilor mei să mai vadă rătăcindu-se şi pe la noi şi câte- 
un bucureştean de sămânță, pentru a ne cu-noaşte la faţa 
locului. Să mai aflaţi şi dumneavoastră cum o ducem prin 
aceste pustietăţi uitate de Dumnezeu şi de stăpânire şi 
lăsate pe mâna lui jupân Emil Sava. Dă-mi voie să mă 
prezint mai întâi, ca s-o luăm după toate regulele: Stanica 
Ionescu, poprietar! Adică, vorba vine. Un fel de poprietar, 
dacă se mai poate spune că mai este astăzi cineva stăpân pe 
pământul lui, stors de ipoteci şi de ratele la „Creditul 
Rural”... lară prietenul acesta al meu e domnul Cristache 
Cimpoieşu, tot agricultor şi tot po-prietar... Cu alte cuvinte, 
robind ca şi mine pentru cei creditori şi pentru cei 
perceptori. 

Tudor Stoenescu-Stoian strânse cu încântare prefăcută şi 
exagerată mâinile celor doi prieteni, agriculturi şi 
proprietari, care robeau pentru creditori şi pentru 
perceptor. 

Cu amar gândi că de două ori, de aseară, s-a aflat lângă 
oameni avându-şi altceva de spus decât domnul Stanica 
Ionescu şi prietenul său. Alţi oameni, din altă lume, cu alte 
îngrijorări - de altă calitate. Dar toţi trecuseră pe lângă 
dânsul ca pe lângă un obiect neînsufleţit. Îşi rulaseră discul 
de patefon numai pentru dânşii. Se depărtaseră, pe urmă, 


în lumea vastă, cu fără-de-grija şi nepăsătoarea siguranţă 
că, oriunde s-ar afla, n-are să-i înghită numărul cel mare. 

La dânsul îşi opriseră ochii numai asemenea fraţi gemeni 
de-o măsură cu el şi-i dăduse cuvânt un personaj 
caragialesc ca domnul Stanica Ionescu. Totuşi, ca să se 
arate amabil cu întâiele cunoştinţe recrutate în drum spre 
noua sa patrie adoptivă, oferi portţigaretul deschis. 

Cei doi examinară ţigările străine şi scumpe cu o evidentă 
admiraţie. Le răsuciră între degete precaut, descifrând 
inscripţia aurită şi ridicând minunaţi din sprâncene. 
Traseră primele fumuri cu o atenţie cucernică. 

Se vedea lămurit că avocatul şi publicistul din Bucureşti 
crescuse astfel în consideraţia lor. Şi ciudat, Tudor 
Stoenescu-Stoian nu rămase indiferent la această 
constatare. 

Acum, se schimbaseră rolurile. El era în locul unchiului şi 
nepotului din restaurantul Gării de Nord; el în locul lui 
Teofil Steriu şi al tovarăşilor de astă-noapte, din rapid. 

Iar în locul lui, priveau ca la o vietate superioară, descinsă 
din altă planetă, cei doi agricultori şi proprietari. 

— Îmi pare foarte bine că am onoarea să cunosc un 
publicist din Bucureşti! Maărturisi cu sincer entuziasm 
domnul Stanica Ionescu. De mult căutam să văd şi eu cum 
arată unul la ochi. Dacă unul care nu s-a vândut cu trup şi 
suflet la alde domnii Emil Sava şi Iordan Hagi-lordan. Sau 
poate eşti cumva şi dumneata de-al guvernului? 

Întrebarea cuprindea o bănuială şi o anticipată 
condamnare. 

Tudor Stoenescu-Stoian se grăbi să le înlăture, retezat: 

— N-am onoarea să-l cunosc pe domnul Emil Sava şi nici 
pe domnul Hagi-lordan. Nu-i cunosc. Nu i-am văzut. Întâia 
oara aud numele acestea. 

— Şi despre numele şi isprăvile lui Iordan Hagi-lordan n-ai 
auzit? Stărui, neîncrezător, victima creditorilor şi a fiscului. 

— Şi despre numele şi isprăvile acestui domn Iordan Hagi- 
Iordan! Întări Tudor Stoenescu. 


Apoi, îndată, îşi luă seama. 

— Adică nu... Mi se pare că mint... 

— Ei, vezi? Ce-ţi spuneam! Îl mustră triumfător domnul 
Stanica Ionescu. 

— Dă-mi voie să termin. Mi se pare că mint, fiindcă acum 
îmi amintesc. Iordan Hagi-lordan e, dacă nu mă înşel, 
petrolistul şi bancherul despre care s-a vorbit acum trei- 
patru ani. O chestiune destul de complicată. Denun-ţuri la 
parchet, anchete, proces, un scandal cu dedesubturi 
politice... 

— 'Termin. Proces, denunţuri, anchete, un scandal cu 
învârteli politice... Şi pe urmă, o scoatere din cauză, 
închiderea dosarului. O podoabă de-a dumneavoastră acest 
domn Iordan Hagi-lordan! Un rechin de-al dumneavoastră, 
pe care ni l-aţi trimis să mai înghită pradă şi prin apele 
noastre. Întreabă pe Boldur Iloveanu, întreabă moşnenii din 
Piscul Voievodesei, dacă vrei să afli ce fel de om e jupân 
Iordan Hagi-lordan şi ce fel de plocon ne-aţi trimis. 

— În orice caz, nu l-am trimis eu! Se apără, ofensat, Tudor 
Stoenescu-Stoian. N-aveam nici o cădere s-o fac. Nu fac 
politică, nu sunt petrolist, n-am legături cu nici o bancă - 
nici măcar n-am poliţe scontate la vreo bancă. Eu sunt un 
avocat care-mi văd de meseria mea şi un publicist cu alte 
preocupări. Îi spuneam tocmai aseară, în tren, prietenului 
meu 'leofil Steriu... 

Tudor Stoenescu-Stoian făcu o pauză să aştepte efectul. 

Dar efectul întârzia. 

Nici domnul Stanica Ionescu, nici amicul său Cristache 
Cimpoieşu nu prea păreau să fi auzit despre existenţa lui 
Teofil Steriu. 

De aceea stărui, apăsând: 

— Îi spuneam prietenului Teofil Steriu, ştiţi, romancierul, 
preşedintele Academiei!... Zic: Dragă babacule şi scumpe 
Teofile, în materie de politică şi de afaceri nu mă pricep de 
loc. Sunt ca acel călător sosit din Norvegia, despre care 
povesteşte Guez de Balzac pe la 1630, că a văzut întâia 


oară trandafiri înfloriţi; nu îndrăznea să se apropie şi se 
mira că există ţări unde arborii poartă flăcări în loc de 
flori... 

Domnul Stanica Ionescu şi prietenul său, Cristache 
Cimpoieşu, îşi încreţiră frunţile, silindu-se să priceapă cum 
a fost povestea cu norvegianul lui Guez de Balzac. Cristache 
Cimpoieşu, care se resemnase până acum la rolul exclusiv 
de auditor, nu putu rezista şi întrebă cu nevinovăție: 

— Cum adică? Sunt trandafiri care fac flăcări în loc de 
flori? Asta acum o aud întâia oară. 

— Nu, frate! Interveni domnul Stanica Ionescu, autoritar 
şi cu oarecare milă pentru jalnica lipsă de subtilitate a 
prietenului său, agricultor şi proprietar. Cum poţi vorbi 
asemenea bazaconii? N-ai priceput cum devine chestia? 
Nu-i vorba de un trandafir adevărat. O păcăleală. O venit 
străinul în ţara lor şi, ca să-l păcălească, l-au lăsat să se 
frigă la un falstiţ de trandafir cu becuri în loc de flori... 

— Acuma pricep! Se dumiri domnul Cristache Cimpoieşu. 
Al dracului, dom'le, câte le mai dau prin cap! 

Tudor Stoenescu-Stoian, scârbit de nivelul intelectual al 
tovarăşilor de drum, deschise un ziar şi începu să citească. 
Dar domnul Stanica Ionescu nu-i dădu răgaz. 

Îşi continuă interogatorul cu aceeaşi vădită neîncredere. 

— Care va să zică, nu faci politică? 

— Nu. 

— Şi nici n-ai legătură cu hoţomanii de la guvern? 

— Nu. 

— Atunci e altceva. Înţeleg şi admit! Înţelese şi ad-mise 
domnul Stanica Ionescu, fără să se descurajeze de 
răspunsurile monosilabice. S-avem scuze. Şi fiindcă eşti, 
care va să zică, independent, cioară albă, am să-ţi dau eu o 
chestie, una grozavă, s-o pui la gazetă. Să rămână ţara cu 
gura căscată şi să văd pe unde scoate cămaşa guvernul. Aş 
fi tare curios!... În altă ţară, domnule, un guvern, pus în fata 
unui asemenea scandal, şi-ar lua frumuşel pălăria: „Aveţi 
dreptate. Mi-am luat geamantanul şi plec. La revedere!” 


LLA 


„Adio şi n-am cuvinte!” i-ar răspunde ţara. Şi aşa, ar 
rămâne loc pentru alţii mai cu scaun la cap şi cu obrazul 
mai subţire decât domnul Emil Sava, prefectul şi vizirul 
nostru, care taie şi spânzură... Îmi pare rău că nu pot să-ţi 
spun toată istoria de-a fir-a-păr. Nu-i o chestie de două 
cuvinte. Am ajuns şi trebuie să ne dăm jos. Lasă-mi 
dumneata adresa să-ţi comunic cazul la Bucureşti! E o 
chestie mare. Sare guvernul în aer, dacă ştii cum să pui 
fitilul!... Haide, Cristache dragă, că pierdem potroacele! 

Cei doi tovarăşi îi strânseră mâinile. 

Au coborât amândoi în gara pustie, unde domnul Stanica 
Ionescu se înfundă modest, ca un geniu ignorat de 
contemporani, ca şi cum n-ar fi fost tot el omul care i-ar 
arăta lui Briand cum să întocmească pacea Europei şi n-ar 
răsturna tot el guvernul într-o clipită, cu chestia lui 
grozavă. De acolo, de după salcâmii sfârlogiţi de secetă şi 
albiţi de praf, după ce-au urcat într-un docar din altă eră a 
mijloacelor de locomoţiune, îi mai făcură semn fluturat cu 
batista. 

Tudor Stoenescu-Stoian răspunse cordial. Îşi spuse că, 
oricum, e un început bun. N-a ajuns încă la destinaţie şi a 
izbutit să câştige două amiciţii poate folositoare: oameni 
simpli, ignoranţi, dar cu datorii la bănci şi la creditori 
hrăpăreţi, deci cu procese, deci eventuali clienţi. Pe urmă, 
această socoteală meschină şi profesională îl scârbi cu 
desăvârşire, ca şi josnica vanitate cu care, minţind, făcuse 
din Teofil Steriu un prieten la cataramă şi îi expropriase 
întâmplarea cu norvegianul lui Guez de Balzac. 

Încercă să-şi alunge gândul. 

Locomotiva, desigur la ultimul său voiaj, înainte de a intra 
într-un muzeu retrospectiv, unde va fi conservată pentru 
posteritate, gâfâia astmatic spre vârful colinelor. Cuprinsă 
de o capricioasă sprinteneală, cobora cu viteză pantele; 
luându-şi seama, se potolea; chiuia, strănuta, fluiera şi, 
împroşcând un nor des de funingine, se opintea din toate 
ţevile şi supapele să mai urce un vârf de deal. 


Singur, la fereastră, Tudor Stoenescu-Stoian, contaminat 
de exemplul domnului Stanica Ionescu, uitând gândurile 
aspre şi mustrările care-l încercaseră numai cu câteva 
minute înainte, transportat în cealaltă existenţă a lui, 
imaginară, reconstituia, în monolog interior, rechizitoriul lui 
Briand, menit să cutremure Europa. Gesticula chiar: 
„Acesta eşti dumneata, domnule Briand! Un sclav al 
propriei dumitale retorici. Un sclav şi o victimă. Te laşi furat 
de cuvinte. Foarte frumoase fraze. Dar unde sunt soluţiile? 
Soluţiile nu pot veni de la un om sfârşit. Şi dumneata eşti un 
om sfârşit!” 

Iar în clătinările vagonului, în scrâşnetul fiarelor vechi şi în 
geamătul ferestrelor şubrede în încheieturi, aude 
ridicându-se ca un singur glas rumoarea mulţimii 
vociferând şi tunetul de aplauze. Surâde cu modestie şi face 
un pas îndărăt de la fereastră, ca să mulţumească 
auditoriului invizibil. Apoi, cu deprimare, redus la realitate, 
respinge asemenea năstruşnice năluciri. 

Nu va avea prilej niciodată, nu să-l admonesteze pe 
Briand, dar nici măcar să-i vadă vreodată, într-aievea, 
faimosul chioştec de ţigară lipit în colţul gurii şi umerii 
hainei ninşi de mătreaţă. Nici pe Briand şi nici pe nimeni, 
din cei cu fotografia reprodusă într-o mie de gazete tipărite 
în toate idiomurile lumii. Şi când, printr-un răutăcios 
capriciu, întâmplarea îl va pune alături măcar cu alţii, de-o 
mai limitată celebritate indigenă, cum a fost brelanul de 
aseară, va rămâne ghemuit într-un colţ, intimidat şi obscur, 
abia îndrăznind să înşire un monolog în gând. 

Puterile lui sunt mai puţine. Ambiţiile lui, pe-o măsură mai 
măruntă. Fericirea lui, mai aproape. 

Poate chiar în oraşul acesta patriarhal, cu acoperişurile 
mijind în frunzarul livezilor. 

Se rezemă într-un cot, pe marginea ferestrei. 

„Oraşul patriarhal” venea către el. 

Mai adineaori, se înălța în faţă-i un deal lutos, cu surpături 
de pământ galben, cu pălămidă şi spinări dogorâte de 


arşiţă. 

Şi deodată, la chiotul pueril al locomotivei, culmea s-a 
desfăcut brusc în lături, valea s-a desfăşurat încântătoare. 

A fost, într-adevăr, ca o vrajă. 

A sclipit metalic un râu în prunduri. O fâneaţă proaspăt 
cosită şi-a înşirat brazdele retezate. Pe fereastra vagonului 
s-a prefirat răsuflarea ierbii coapte. 

„Oraşul patriarhal” venea către el. 

Se vedeau acolo uliţi umbrite de nuci şi de tei, case 
pitulate sub streşini de jucărie, oameni pitici ca furnicile 
negre. Se vedea, într-un mijloc de piaţă, printre plopi şi 
castani, o biserică din acele străvechi, ctitorită de voievo-zii 
de foarte demult, poate de Ştefan cel Mare, poate de 
Alexandru cel Bun. Se mai vedea încă şi un cimitir mic, 
rustic şi rânduit în straturi cu iarba grasă, ca o grădină 
împrejmuită numai pentru flori şi arbuşti, nu pentru 
sfârşitul cel groaznic şi fără explicare, cum moartea apare 
aiurea. 

Aici totul era simplu, bătrân şi cuminte, ca într-o filă de 
cronică întoarsă îndărăt, spre vremea începuturilor dintâi, 
când s-au adunat, pe ţărmul unui râu cu apa argintie, 
pârcălabi şi armaşi, robi şi arcaşi, negustori şi mazili, să-şi 
dureze încăperi de piatră şi să întemeieze cetatea. Totul 
părea că s-a schimbat prea puţin, aici, în afară de calea 
veacului. Poate aici şi-au găsit adăpost virtuțile dârze de 
atunci. Poate că aici s-a pitulat, la umbră de paltini şi stejari 
bătrâni, fericirea cea mare, statornică şi fără ameninţări, 
cruţată de neastâmpărul vremilor, de nesaţiul oamenilor, de 
deşertăciunea ispitelor. 

„Oraşul patriarhal” venea către el. 

O copilă fâlfâia la o barieră batista-i minusculă, în semn de 
voios şi alb bun-venit. 

CARTEA ÎNTÂIA 

„Ciudat este că adesea omul se teme tocmai de ceea ce 
spera.” 

FLAUBERI. 


Capitolul 1. 

TRECEA O ÎNMORMÂNTARE CU DRICUL ALB 

— Tudore! 

— Sandule! 

S-au îmbrăţişat înţepându-şi obrajii cu ghimpii mustăţilor. 
Îmbrăţişare stângace şi scurtă, de bărbaţi, stânjenită că se 
dă în spectacol pe un peron de gară. 

Pe urmă, s-au depărtat un pas, să se privească şi să se 
măsoare cât s-au schimbat în şapte ani. 

Tudor Stoenescu-Stoian îşi mărturisi că nu şi-ar fi 
recunoscut prietenul, dacă l-ar fi întâlnit, pe neaşteptate, în 
mijlocul străzii. Se îngrăşase. Prinsese o guşă gelatinoasă, 
care-i căptuşea bărbia şi-i ascundea linia gâtului. Ochii 
rotunzi, măslinii, fără gene; mustăţile rare şi lungi, pleoştite 
pe buze; capul sferic, unsuros şi tuns - toate îi dădeau o 
înfăţişare, pentru el, nouă şi comică, de focă. Mai răsufla şi 
astmatic, ca impresia să fie desăvârşită. Îmbrăcămintea nu 
era după ultimul jurnal. Nu era după nici un jurnal. 
Croitorul s-ar fi zis că fusese preocupat de-o singură grijă: 
să preiîntâmpine adaosul progresiv la cântar. Izbutise pe 
deplin. Prietenul lui Tudor StoenescuStoian purta un 
costum la fel cu acel pe care-l comandă părinţii economi 
copiilor în vârsta creşterii, cu mânecile spânzurând peste 
degete şi cu pantalonii răsuciţi în tirbuşon. 

Sandu Buhuş suportă examenul cu voioşie. Îşi aşeză 
pălăria pe bila tunsă cu maşina şi râse într-un gâlgiit 
transmis până-n valurile guşii: 

— Am luat proporţii, nu e aşa? Am scăpat căciula pe 
baltă!... Dar ce vrei? Aici, în lipsă de altceva mai inteligent, 
mâncăm zdravăn şi facem osânză... 

Era o explicaţie, o scuză şi întrucâtva o senină împă-care 
cu un destin irevocabil. 

Tudor Stoenescu-Stoian îngăimă câteva cuvinte 
neînţelese. Nu-şi putea lua ochii de la pălăria prietenului, 
prea mică şi prea pe vârful tidvei, cu panglica pătată de 
praf şi sudoare. Îi părea un stigmat al indolenţei 


provinciale. Poate o nepăsare voită şi orgolioasă faţă de 
deşertăciunile modei. 

Dar celălalt continuă jovial: 

— Tu ai rămas tot uscat ca un ţâr... Nu-mi place. Trebuie 
să pui ceva carne! Să facem ceva rezerve! 

Spunând, apăsă palma grasă pe umărul lui Tudor 
Stoenescu-Stoian, pipăindu-i în cunoscător osul claviculei 
sub stofă. 

— Poftim! Pufni pe nări, în chip de concluzie. Toacă, nu 
altceva...! 

Călătorii cu geamantane şi legături se îmbulzeau spre 
ieşire, în forfota barbară a tuturor gărilor, când toţi se 
reped în asalt să cucerească un vehicul. 'Toţi, însă, îşi uitau o 
clipă graba, să salute: 

— Să trăiţi, coane Săndel!... Ura, Sănducule!... Vă găsesc 
la birău, coane Sandule?... Salve, Sandi!... O mie de ani 
paci, Didi...! 

Sandu Buhuş răspundea fiecăruia pe nume, familiar, 
politicos sau de mântuială, după cum arăta cunoscutul la 
chip şi la port: marchidanul cu boccea, domnul cu servietă 
şi cu trusă de piele, baciul cu desagi şi cu minteanul pe 
umeri, ofiţerul verificându-şi maşinal nasturii tunicii. 

— Aveţi trăsură, coane Săndel? Întrebă hamalul când 
sfârşi de coborât valizele. 

— Le pui în caleaşca de gală a lui Avram!... Ia-o înainte, 
Gheorghe... Şi spune-i să le aşeze cu băgare de seamă, nu 
ca lăzile în haraba. Hai! Trap, Gheorghiţă, că ne-apucă 
noaptea... 

Tudor Stoenescu-Stoian recunoscu şi admiră, pizmuind, 
siguranţa cu care prietenul păstra un adevărat in-ventar al 
populaţiei din urbea natală: birjari şi negustori, hamali şi 
căpitani, preoţi şi băieţandri. Toţi erau: Avram, Gheorghe, 
Nicule, Talica, Tăvi, părintele 'Toma, Vichi sau Ionel. 
Scrisoarea nu exagerase. Aici, toţi alcătuiesc o mare şi 
strânsă familie. Aici e necunoscută deznădăjduita solitudine 
din mijlocul mulțimilor. 


— O săptămână... 

Sandu Buhuş se întrerupse să facă loc unei doamne în 
vârstă, înaltă, scheletică şi solemnă, înfăşurată în mantilă 
neagră de dantelă şi de mărgele. 

— Toate omagiile, coană Cristino! 

Doamna clătină sacadat capela cu voaletă. În faţa ei, toţi 
se dădeau la o parte, cu un amestec vizibil de respect şi de 
complice derâdere. Bătrâna părea că nu observă intenţiile 
ofensatoare. Răspundea numai la plecăciunile îndoite de 
şale, trecând ţapănă şi gravă, cu paşi automaţi. 

Un moşneag cu livrea decolorată, cârpită şi cu fire-turile 
coclite, călca pe urmă.-i, abia tăbârcind un gea-mantan 
jerpelit, strâns armonică în curele. Tudor Stoenescu-Stoian 
vru să întrebe ce este cu această pereche de strigoi, dar 
prietenul îi luă vorba, înnodând firul întrerupt: 

— O săptămână ai să accepţi tot ce-am aranjat eu. Să nu 
crâcneşti nici mâlc. Să te supui! Pe urmă, ai să vezi, ai să 
cântăreşti, ai să-ţi faci socotelile tale şi ai să alegi. 
Deocamdată, eşti prizonierul meu. Te-ai predat? 

— Kaputt! 3 capitulă Tudor Stoenescu-Stoian, ridicând 
mâinile cu precipitare într-o parodie de panică exagerată, 
cum îl impresionase un comic răsfăţat al Bucureştilor, în 
ultima revistă de la „Cărăbuş”. 

— Aşa te vreau, Tudore dragă. lar pentru început, trebuie 
să ştii că această primă săptămână eşti musafirul meu, al 
nostru... 

— Dară deranjul? N-aş vrea... Încercă Tudor Stoenescu- 
Stoian o rezistenţă moale şi protocolară. 

— La noi nu există deranj! Afirmă cu energie prietenul. E 
cuvânt scos din dicţionarul nostru. Suntem doar în ţara 
Moldovei, nu uita, unde a fost tradiţia să deshami de trei ori 
caii oaspeţilor înainte de a te îndura să-i slobozi pe poartă, 
afară... Acuma, dă-mi recipisele de la bagajele mari. 

Tudor Stoenescu-Stoian se execută, renunțând la orice 
împotrivire. Prietenul le trecu hamalului, împreună cu o 
hârtie de o sută de lei. 


— Gheorghe, le scoţi imediat de la magazie. Tocmeşti un 
cotiugar şi te prezinţi cu ele... La mine acasă, şi cât mai 
repede. 

— 'nţeles, coane Sândel. 

— Acuma, mână Avrame! 

Birjarul dădu bici şi „caleaşca de gală” - birjă ceva mai 
puţin hodorogită decât celelalte - se puse în mişcare cu 
oarecare avânt. Lăsară în urmă un cupeu înalt şi îngust, 
cocoţat pe arcuri, târât cu icnituri de o gloabă albă, de saca. 
Înăuntrul cutiei, prin geam, se vedea, rigidă şi îmbălsămată, 
doamna de pe peronul gării. Sandu Buhuş mai salută o 
dată, apoi se răsuci pe jumătate în trăsură să-şi cerceteze 
mai amănunţit prietenul. Îl bătu pe genunchi, cu 
nestăpânită satisfacţie: 

— lată-te, aşadar, şi la noi! Îţi spun drept, nu-mi venea să- 
mi cred ochilor când am primit telegrama. Te asigur că n-ai 
să regreţi de fel! Cel mult ai să regreţi că nu ţi-a dat ideea 
de acum cinci-şase ani. Cinci-şase ani pierduţi... 

Îşi curmă vorba, să salute două doamne vaporoase sub 
umbrelele străvezii, într-un echipaj de casă cu hamuri 
lăcuite. Pe urmă, un domn cu ochelari de scafandru şi cu 
pardesiu de doc, îngropat între coşuri, damigene, legături şi 
pleduri, în automobilul otova de praf, sosit, fără îndoială, de 
la drum lung pe şosele şi ponoare de ţară. În sfârşit, strigă 
unui trecător de pe trotuar, întorcându-se peste coşul 
trăsurii şi rotunjind palma pâlnie la gură: 

— Astăzi nu pot, coane lordăchel! Imposibil... Impo-si-bil! 
Contramandăm... Con-tra-man-dăm! Am musafir... Mu-sa- 
fir! 

Cu degetul arătă spre Tudor Stoenescu-Stoian. Argument 
viu şi prezinte, care nu mai admitea nici o discuţie. 

Trecătorul făcu semn din cap că a înţeles şi că nu are 
nimic de spus. 

— E cam fudul de urechi conu lordăchel al nostru. De asta 
am zbierat aşa! Dădu lămurire suplimentară Sandu Buhugş. 
Altfel, cercetător şi cunoscător de documente istorice, de 


urice şi zapise. De la el ai să afli viaţa oamenilor care-au fost 
odată pe-aice... 

Întoarse ochii spre faţa prietenului, să citească un semn de 
înveselire zeflemistă. 

— Mă gândeam că am să te văd zâmbind. Mărturisi cu 
uşurare. Mă gândeam şi mă temeam. M-am pomenit 
vorbind ca eroii lui Sadoveanu: „De la el ai să afli viaţa 
oamenilor care-au fost odată pe-aice”. Dar văd că nu găseşti 
nimic de râs. 

— De ce-aş găsi? E foarte natural. Te înţeleg. Nu eşti 
născut ca mine, într-un apartament cu chirie, la etaj, cu 
necunoscuţi deasupra capului şi cu alţi necu-noscuţi sub 
picioare. Eşti legat de pământ. Eşti o verigă într-un lanţ. 

Tudor Stoenescu-Stoian se asculta vorbind. Se aproba. Se 
plăcea. Se admira. Cuvintele rostite exprimau un simţământ 
sincer, absolut, total. 

Stânjenirea penibilă de la început se risipise. Se ri-sipise şi 
luciditatea corosivă, cu care înregistrase atât de amănunţit 
înfăţişarea şi portul vulgar al prietenului: pălăria prea mică, 
petele panglicii, capul sferic de focă. Îl învăluia acum într-o 
înduioşată şi recunoscătoare simpatie. Se simţea iarăşi 
lângă prietenul lui generos, simplu, fără ascunzişuri, 
sentimental şi brav, de altădată. Prietenul de atunci şi, 
poate, salvatorul providenţial de astăzi. Aşa cum i-a 
presimţit semnalul de naufragiu cu antenele lui fine, în 
ciuda aspectului grotesc; aşa cum i-a întins mâna să-l 
smulgă din mediocritatea şi neantul Capitalei. Se ştia iarăşi 
la adăpost, în siguranţă, cules ca un căţel al nimănui, de pe 
drumuri. 

Acestea nu-l împiedicau, însă, să se asculte cu plăcere, 
repetând şi admirându-se: 

— Da, Sandule dragă. Tu eşti o verigă dintr-un lanţ. 

— Bine spus! Încuviinţă Sandu Buhuş. Orice om trebuie să 
fie, să se socotească o verigă dintr-un lanţ. Numai Adina e 
de altă părere. Adina, nevastă-mea... 


O umbră trecu pe obrazul rotund, lucios şi prosper, de 
focă. Neprevăzut, posomorându-i voioşia de până atunci. 

Tăcu, privind fără să vadă şiragul prăvăliilor scunde de pe 
Strada Mare. Tudor Stoenescu-Stoian pricepu că a apăsat, 
fără voie, pe-o rană veche, dar vie. Tăcu şi el, vinovat, cu 
ochii la strada necunoscută, cu trecători necunoscuţi. 

Se rânduiau firmele prăfuite, cu vopseaua mâncată de 
rugină, cu litere de-o fantezie demodată: La ghemul de aur; 
La Ţicu; La Moise Şepcaru; La Potemkin; La Segal, şicul 
parizian; La mielul alb; La David leşanu; Librăria „Miron 
Costin”... Negustorii necunoscuţi salu-tau din prag, printre 
pălăriile ţărăneşti cu găitan, pieile de opinci, fiarele de plug, 
sacii cu bulgări de sare şi roţile de caş scoase la vedere. 

Tudor Stoenescu-Stoian răspundea el pentru prietenul cu 
privirea absentă. 

— E o fiinţă bizară Adina... Vorbi, într-un târziu, Sandu 
Buhuş. Poate prea complicată pentru mine... Îmi face vină 
că mă îngraş. Îmi face vină că nu port straie ca primii 
amorezi de film. Ar vrea să mă vadă un muţunache. 
Închipuieşte-ţi mutra mea într-un asemenea rol!... Nu-i 
place casa noastră bătrânească. Spune că miroase a 
mucegai, a zămnic, a cavou. N-a vrut să audă de copil... Se 
simte exilată aici... Acum a trebuit să insta-lez şi un radio. 

— Toată lumea îşi instalează un aparat de radio! Observă 
Tudor Stoenescu-Stoian, luând, din oficiu, apărarea 
necunoscutei Adina. 

— Ştiu. Nu mă socoti atât de absurd şi de retrograd. Poate 
te-a înşelat intonaţia mea. Am anunţat instalarea unui 
aparat de radio, parcă aş fi spus că am introdus în casă o 
maşină infernală, o ispită de pierzanie a diavolului. Aşa cum 
bunica, acum treizeci de ani, privea cu nelinişte pâlnia 
telefonului... Dar ai să vezi, ai să înţelegi şi ai să-mi dai 
dreptate. Am ţinut să te previn... Altfel, nu m-aş spovedi pe 
drum. Contez foarte, foarte mult pe tine... Sper că ai să-i 
devii prieten, confident... Şi aşa, ai să mă ajuţi să-i scot 
unele idei din cap... Îţi spun pe nepregătite, ceea ce n-am 


spus niciodată, nimănui. Vezi tu? Pentru oricine, pentru 
tine, pentru mine, instalarea unui aparat de radio e tot ce 
poate fi mai simplu şi mai natural. Pentru Adina însă, 
înseamnă cu totul altceva... Ascultă glasurile lumii - cum 
spune ea. Chemările lumii - cum spun eu. Îşi întreţine o 
nostalgie. O sufe-rinţă. Înainte, era neprecisă. Acum e 
concretizată. Există asemenea fiinţe bizare, care se simt în 
exil oriunde se află... 

Birjarul opri. 

Venea, dimpotrivă, un convoi mortuar. 

O înmormântare de fată, cu dricul alb, cu îngeri vopsiți 
alb, cu cai albi în strai alb. 

— Asta-i fata lui domnu' Trifan! Crezu de cuviinţă să 
lămurească Avram, întorcându-se jumătate, pe capră. A 
doua, în trei ani. 

Tudor Stoenescu-Stoian se descoperi, lăsând să treacă 
moarta asta necunoscută, care l-a întâmpinat în oraşul 
necunoscut. 

În lumina lină a după-amiezii, cu soarele filtrat prin 
perdeluirea subţire de nori ca pânza de in, trecea lin dricul 
alb, cu sicriul alb, sub coroanele albe. 

Un om gârbov, între două fete cernite. Îl susțineau ele? Le 
susţinea el? Tustrei înaintau strânşi unul în celălalt, cu 
mersul împleticit. După dânşii, alţi necunoscuţi şi alte 
necunoscute. O şcoală înşiruită în pas neregulat şi mărunt, 
aşa cum se sileşte, cu stinghereală, să-şi înăbuşe 
neastâmpărul, tinereţea colcăind de viaţă. O şcoală de fete 
cu uniformele negre-lucioase, de satin. Nu se ghiontesc şi n- 
au glas. Şi-au pus ciorapi şi pantofi negri. Au renunţat la o 
după-amiază de vacanţă, ca să-şi conducă o colegă la 
cimitir. Una de-a lor, cu care au râs, s-au alun-gat, s-au 
certat, au citit cărţi şi au luat pedepse împreună - iar 
acuma e întinsă în sicriul alb, în rochia albă, cu mâinile albe 
neclintite pe piept, cu fruntea albă legănată pe perna de 
atlas alb. 


Nu e nici o mirare că nu se ghiontesc şi că nu râd, deşi 
sângele tânăr şi animal le svâcneşte în obraz, pulsează 
fierbinte-n artere, le-a îngarofit gura. 

Privesc în pământ. 

E o înmormântare modestă şi tristă. 

O fată a murit într-un oraş şi e dusă la groapă într-o zi de 
vară, cu cerul alb. Dricul se balansează şi scârţâie în roţi. În 
fruntea convoiului sunt prapuri şi cruci cu batiste legate, 
colaci şi colive cu flori de bomboane şi de cafea, un preot în 
birjă cu-n cal, calici care aşteaptă o pâine şi-un leu la 
împărţeala pomenilor. 

Un clopot de biserică sună dogit şi ciudat, fără tristeţe, ca 
o chemare voioasă de recreaţie şcolară. E însă mai 
sfâşietoare lipsa absurdă a acestui mister la un clopot 
sunând pentru înmormântare. Pe urmă, glasul dogit şi 
limbut îl acoperea alt clopot, de-aiurea, grav şi prelung. 

Tudor Stoenescu-Stoian abia atunci şi aşa înţelese că 
nimic nu-i mai injust ca o moarte de fată, într-o asemenea 
vară, cu flori ce n-au crescut în grădini pentru morminte. 
Abia atunci înţelese că nimic nu-i de-o mai pătrunzătoare 
jale pentru un străin ca o înmormântare cu dric alb, într-un 
oraş unde-a călcat întâia oară. Trece pe lângă tine moartea. 
Moartea cea mare şi anonimă a tuturor. Nu moartea cuiva 
pe care îl plângi, fiindcă l-ai cunoscut, fiindcă ţi-a râs în 
viaţă, fiindcă duce cu el ceva din viaţa ta şi mâine îţi va lipsi. 

Îşi aminti cimitirul rustic întrevăzut din tren. 

Aşadar, se află morţi şi pentru asemenea ţintirime cu tufe 
de liliac şi de trandafir? 

Oriunde, grădina morţilor n-aşteaptă, n-alege; lacomă, îşi 
cere în fiecare zi la poarta târgurilor zălogul, ca fiara cea 
neîndurată din basm. 

Noul sosit în târgul necunoscut îşi simţi ochii împăienjeniţi 
de-o înduioşare blândă şi largă, venită să bată la inima lui, 
de departe, în numele tuturor durerilor din vasta lume. Îşi 
ascunse privirea de privirea prie-tenului. Se gândi la un 
gest teatral şi romantic. Are să întrebe de-o florărie. Are să 


cumpere un braţ de crini albi. Are să meargă până la 
cimitir, el, necunoscutul, ca să presare flori pe mormântul 
unei necunoscute, după ce groparii vor arunca ultima 
lopată de ţărână. Ascuns de toţi. Să nu ştie nimeni. Ca să-şi 
dovedească, aşa, că a intrat în oraşul străin un Tudor 
Stoenescu altul, fără sufletul împuţinat şi invidios, fără 
egoismul lui avar, fără şovăielile laşe; un om în care răsună 
grav şi vibrând, ca în bronzul de clopot, durerile mari ale 
lumii şi presimţirea marilor taine de la hotarele vieţii de-aici 
şi de dincolo. Dar gândul nu stărui. Se topi acolo unde se 
destrămau fumegoase toate intenţiile celuilalt Tudor 
StoenescuStoian, himeric. 

— Era şi domnul Magâlea! Se întoarse a doua oara, pe 
capră, Avram. L-ai văzut şi mata, coane Săndel? 

— Hai, mână! 

Birja porni. 

Numai după aceea, întrebarea păru că a atins urechea lui 
Sandu Buhuş şi că a căpătat un înţeles. 

Răspunse, dar pentru prieten, nu pentru birjarul bărbos: 

— Fără îndoială că l-am văzut! Fără îndoială că era şi 
Magâlea. Numele nu-ţi spune nimic astăzi. Însă istoria 
acestui Magâlea ai s-o cunoşti, cum ai să afli, în trei luni, tot 
ce este de aflat într-un asemenea târg. 

— Depinde... N-am stofă de detectiv, nici curiozitate de 
fată bătrână. 

— Nu e nevoie nici de una, nici de alta, ca să le ştii toate. 
Nu e nevoie să le iscodeşti tu poveştile... Vin ele la tine, îţi 
bat în uşă, îţi deschid geamul, pătrund în casă, în urechi, în 
memorie. 

— Am să închid uşile şi ferestrele, am să-mi astup urechile. 

— De ce? Dimpotrivă, te-aş sfătui să asculţi şi să alegi. Să 
alegi ceea ce prezintă un interes, dincolo de indiscreţia 
meschină şi ticăloasă. Ai să descoperi, astfel, drame 
nebănuite. I-am spus-o de o sută de ori Adinei. Ea strânge 
din umeri şi râde. Ai să afli, astfel, povestea acestui Magâlea 
şi a fetelor lui Trifan. 


— Nu mă grăbesc s-o aflu. Îmi ajunge închipuirea mea... 
Rosti Tudor Stoenescu-Stoian cu oarecare emfază. 

— Ba nu! Dă-mi voie!... Protestă prietenul cu cap şi 
mustăţi de focă. Te asigur că realitatea nu-i mai prejos de 
închipuire. Dă-mi voie să ţi-o servesc eu. Cum vezi, nu rezist 
ispitei s-o iau înaintea altora. Să-ţi prezint versiunea mea. 
Tudose Trifan a avut patru fete. Pe cea mai mare a 
îngropat-o acum trei ani. Pe a doua o îngroapă astăzi. Au 
mai rămas două. Au să urmeze pe rând câte una, peste doi 
ani, peste trei... Oftica nu iartă oamenilor săraci! S-a 
cuibărit într-o casă. Nu pleacă până ce n-a terminat... 
Tudose Trifan îşi creşte fetele cu priceperea lui de văduv şi 
cu puterile lui de mărunt slujbaş pe la primărie. Le poartă 
la şcoală. Nu mănâncă el, ca să aibă ce mânca ele. Nu se 
îmbracă el, ca să aibă ce îmbrăca ele... Când ajung la 
şaptesprezece-optsprezece ani, le duce la cimitir cu dricul 
acesta alb, la care ar putea să capete un abonament cu 
reducere. E scris! Sentinţă fără drept de grațiere. lar acest 
Magâlea, străin, venit numai el ştie de unde, se 
îndrăgosteşte fără nădejde de fiecare, pe măsură ce le- 
ajunge ceasul morţii. E a doua pe care o petrece la groapă. 
La anul, sau peste doi ani, are să fie a treia. După câte-am 
auzit, aceasta de-a treia a şi început să tuşească şi să scuipe 
sânge. lată povestea lor şi versiunea mea! Realitatea, care 
se dispensează de imaginaţie şi o întrece. Sunt fel de fel de 
oameni şi de destine. Aici poţi urmări şi oamenii şi destinele 
mai de aproape. Te asigur că nu e întotdeauna un privilegiu 
reconfortant... 

Sandu Buhuş îşi scoase pălăria şi îşi şterse năduşeala de 
pe frunte. 

Căută în ochii prietenului un indiciu de înveselire ironică, 
fiindcă atât de nerăbdător a început să-l iniţieze în cronica 
urbei lui patriarhale. 

Dar Tudor Stoenescu-Stoian nu surâdea zeflemist. Îşi 
regăsise vechiul camarad de şcoală şi de facultate, cu darul 
lui de a înnobila tot ce este mărunt şi trivial în viaţă, cu 


pasiunea lui aplicată de a descifra înţelesul, mobilul şi scuza 
actelor omeneşti, încâlcite şi în aparenţă inexplicabile. Se 
simţea bine lângă el. Se simţea mai tare şi mai crescut 
lângă el. Se întreba numai, de ce natura l-a condamnat pe 
Sandu Buhuş să traverseze viaţa cu povara unei înfăţişări 
atât de ingrate? Cel puţin, figura lui era anonimă, 
insignifiantă. A prietenului devenise de-a dreptul grotescă. 

lar această superioritate, oricât îi păru de mizeră, se 
oploşi ca o scârbavnică satisfacţie într-un ascunziş obscur al 
sufletului, acolo unde se cuibăresc, ca larvele, toate 
simţămintele rele, bucuriile nemărturisite şi răzvrătirile 
laşe. Îşi cunoştea bine cuibarul acesta Tudor 
StoenescuStoian. 

Adineaori credea că l-a golit. Acuma se popula din nou. 

— E, fireşte, interpretarea mea, versiunea mea! Stărui 
Sandu Buhuş. Alţii văd toată povestea altfel, au să ţi-o 
istorisească altfel. Fiecare transfigurează sau desfigurează 
realitatea, după optica lui. Viaţa nu-ţi dă decât ceea ce-i dai. 
Îţi restituie cu dobândă numai ce i-ai împrumutat. 

— Să ne consolăm cu această iluzie! Rosti sceptic Tudor 
Stoenescu-Stoian, care în aforismele prietenului 
descoperea o irevocabilă condamnare a naturii lui 
şovăielnice, egoiste, meschine şi fără eroism. 

— Uneori e o consolare, alteori, o sancţiune. Dar bine că 
am ajuns! Altfel, filosofând în birja lui Avram, ne-am fi 
pomenit în grădina lui Akademos. Avrame, Avrame! Mai 
schimbă gloabele! Mai dă-le ovăz, jeratic, ceva; abia ne-au 
târât până aicea. 

— Ovăz nu le dau eu, coane Săndel? Se căină birjarul. Apoi 
haramurile aiestea, dacă m-aş potrivi lor, îs în stare să-mi 
mănânce şi sufletul şi tot nu se mai să-tură, mânca-le-ar 
dalacul...! 

Tudor Stoenescu-Stoian sări din trăsură, cuprinzând dintr- 
o singură privire faţada casei, scundă dar largă, peronul, 
grădina cu petunii, cu pansele şi trandafiri; globurile poleite 


în care birja şi caii lui Avram se oglindeau, miniaturale şi 
fantastice jucării deformate. 

La o fereastră, se clătina perdeaua de broderie. 

Numai o părere, desigur. Sau numai o adiere a vântului. 

Dar Tudor Stoenescu-Stoian îşi aminti deodată că e 
murdar de funingine, că e nebărbierit, cu pleoapele roşii de 
nesomn şi cu gulerul neschimbat. Îşi aminti că soţia 
prietenului e o făptură bizară, tânjind în exil. 

Sandu Buhuş porunci slujnicei, răsărită în poartă: 

— Duci toate în odaia pregătită pentru domnul, Lisaveto! 
Întâi şterge praful. Ion de ce nu s-arată să-ţi ajute? 

— La ce să m-ajute Ion? Se indignă Lisaveta, jignită în 
amorul propriu. Că doar mâncat-am azi destul şi n-am de 
cărat saci la moară. 

Scurtă, lată şi cu mânecile suflecate, slujnica dădea zor, 
apucând valizele cu mâini musculoase de luptătoare. 

— la dă-l şi pe cel măruţ, moş Avrame!... Ce, nu merge? Se 
lasă greu? Se vede că dumneata eşti acela care n-ai mâncat 
azi, moşulică...! 

Pe peronul intrării, Tudor Stoenescu-Stoian îşi pipăi nodul 
cravatei, rectificându-l în reflexul geamului din uşă. Păşi. 
Dar înaintă numai trei trepte, clipind orb înăutru, după 
lumina de-afară. 

— Fiţi binevenit în oraşul nostru!... Îl întâmpină stăpâna 
casei, din umbră. În oraşul nostru patriarhal, ca să-i fac 
plăcere lui Sandi. 

Glasul era moale, lasciv, cu o imperceptibilă nuanţă de 
ironie, insinuant şi complice. 

Mâna înălţată sub buzele binevenitului era albă, elastică, 
de velur. 

Când ochii s-au deprins cu semiobscuritatea încăperii şi 
Adina Buhuş i-a apărut materializată din estomparea viorie, 
Tudor Stoenescu-Stoian înţelese, cum ar fi citit într-o carte 
deschisă, neliniştea prietenului şi nostalgia de exilată a 
femeii. 


Înaltă şi fragilă, Adina Buhuş amintea plantele decolorate 
din pivnițe, lungind în întuneric şi în umezeală lujerul spre 
soare mereu absent. 

Toată viaţa se afla adunată în ochi. 

Ochi fosforici şi verzi, genaţi, cu sclipet jucăuş ca flacăra 
bolnavă, aprinsă şi stinsă deasupra apelor putrede, cu 
imense cearcăne devorând jumătate din obraz. 

Capitolul II. 

DEALUL CALIMANULUI FĂCEA HOTAR ÎNTRE DOUA 
LUMI. 

Degetele prelungi apăsară tâmplele. Au coborât pe urmă 
linia ovală a obrazului pân' la unghiul bărbiei, într-un gest 
de extenuare dureroasă. 

Chipul Adinei Buhuş păru mai îngust, maladiv şi fin. 

Privi resignată nucii din livada bătrânească, peretele 
tapisat cu viţă agăţătoare, peste acoperişul casei o turlă de 
biserică, un plop singuratic la capătul străzii. Şi dincolo de 
toate acestea, făcând fundal decorului, dealul rotund şi gol, 
lutos, mâncat de ploi şi de şuvoaie, ca înălțimile aride de pe 
țărmul lacului Asfaltit. 

— Iată, dragă domnule, ce înseamnă o viaţă de oraş 
patriarhal! Dealul acesta galben... În primele zile, nici nu-l 
observi. În zilele următoare, îl suporţi. După trei luni, te 
sufocă. Îţi înăbuşă orizontul... E ca un zid care te desparte 
de altă lume. Te simţi prizonieră aici. Fără scăpare. Fără 
speranţă... 

— Dar e dealul Călimanului, Adino! Vestitul deal al 
Călimanului, dragă Tudore! Interveni Sandu Buhugş. Loc 
istoric. De aici... 

— Ştiu, ştiu! Nu-l lăsă să sfârşească Adina Buhugş. De aici, 
oştile hatmanului nu ştiu care s-au năpustit să sfarme oştile 
paşii nu ştiu cum, la anul nu ştiu cât... Aceasta nu schimbă 
nimic. Nu trăim pentru strigoii de atunci! Ne trăim o viaţă a 
noastră, de astăzi, care nu are nici măcar mângâierea 
neprevăzutului de acum două-trei sute de ani. O năvălire, o 


bătălie, o bejenie - necunoscutul, aventura... le-am lăsat 
înadins să-mi recapitulezi întâlnirile de azi... 

Se întoarse spre Tudor Stoenescu-Stoian: 

— Mă asculţi, dragă domnule? L-am lăsat înadins pe Sandi 
să-mi recapituleze întâlnirile de azi. Adică evenimentele 
care crede el că mă interesează. Ai constatat şi dumneata, 
ce bilanţ! În gară l-a văzut pe-un oarecare Tăvi, şi pe-un alt 
oarecare Petrăchescu. Pe stradă l-a întâlnit pe-un oarecare 
lordăchel Păun, un bătrân maniac şi surd. Două doamne, 
din, ah! Societatea noastră înaltă. Un fost vechil, devenit 
mare proprietar, care se întoarce de la moşie cu gâştele în 
automobil. O înmormântare cu povestea ei respectivă... 

— Uitam... Întrerupse Sandu Buhuş cu un surâs de blajină 
indulgență sub mustăţile de focă! Uitam!... Se mai afla în 
gară şi cucoana Cristina. Mai superbă şi mai fantomatică 
decât oricând. (Întorcându-se spre Tudor StoenescuStoian). 
Ai crezut, poate, că e mama lui Sesostris? În acest caz, te 
rog să-ţi ceri scuze Adinei. E una din cele trei slăbiciuni ale 
ei. Doamna Cristina Madolschi, ultimul vreasc din arborele 
genealogic al Movileştilor. 

— Vă rog să nu râdeţi! Se încruntă Adina Buhuş, 
adâncindu-şi cuta dintre sprâncene. Cel puţin, Cristina 
Madolschi merită interes şi compătimire. E victima 
vremurilor şi a oamenilor de aici. Dar ceilalţi? Dar celelalte? 
Ce-ţi spun toţi? Ce li se mai întâmplă? Până deseară am să 
mai aflu, în continuare, că fetiţa prefectului s-a îmbolnă-vit 
de gâlci, că avocatul X îşi vinde casa sau că a pus-o la credit, 
că madam Y a pierdut trei sute de lei la maus, că lui Zet i-a 
fugit servitoarea şi că se pune la cale o logodnă. E tot ce se 
petrece, oare, mai interesant pe lume? Te rog, dragă 
domnule, să-mi răspunzi sincer... 'le fac pe dumneata 
arbitru. 

— Orişicât!... Îngăimă Tudor Stoenescu-Stoian, stânjenit 
cu totul în rolul acesta nou de arbitru. Orişicât! Viaţa e 
alcătuită din asemenea nimicuri aparente. Un ochi atent 
poate observa... 


Se opri, poticnit. În vidul din creier, în care mai răsuna 
monoton duruitul roţilor de tren şi scrâşnetul fiarelor, nu 
găsea ce-ar mai putea să observe un ochi atent într-o viaţă 
alcătuită din mici nimicuri aparente. Îşi trecu mâna pe 
frunte, strămutând şuviţa de păr. 

A fost ca un semn magic, care-a slobozit inspiraţia. 

Căci îndată îşi drese glasul şi zâmbi încântat mai dinainte 
de cele ce avea să spună: 

— Vedeţi, doamnă, e numai chestiune de bunăvoință. Într- 
un oraş de cincisprezece mii de locuitori... Dar ce spun eu 
„într-un oraş”? Nici nu este nevoie de atât. Într-un sat de 
trei sute de suflete, dacă priveşti atent, un singur an, la tot 
ce se petrece în jur, ai aflat toată gama conflictelor şi 
pasiunilor omeneşti. Ai văzut şi iubire, şi ură, şi gelozie, şi 
ingratitudine, şi eroism, şi vanitate, şi suferinţă... Tot, tot... 
Tot ce-au pus în tragediile, şi în dramele, şi în comediile lor 
un Sofocle şi un Aristofan, un Shakespeare şi un Moliere, un 
Racine, un Tolstoi, un Cehov sau un Bernard Shaw. Fiindcă 
totul e interesant şi palpitant pe lume, de vreme ce este 
viaţă. 

— Aceasta numeşti dumneata viaţă? E moartea din viaţă! 
E înmormântarea de viu. 

— Depinde de unghiul optic, doamnă. 

— Constat că te dai de partea lui Sandi, domnule. De altfel, 
era de aşteptat. Aş paria că n-a pierdut timpul de la gară 
până aici... Te-a iniţiat. Ţi s-a plâns. 

Genele Adinei Buhuş au îngustat privirea verzuie şi 
ironică, plimbând-o de la un bărbat la celălalt. Sandu Buhuş 
încercă să protesteze. 

Dar prietenul i-o luă înainte. Se simţea tratat prea de sus. 
Prea înglobat în gloata cea mare. 

Un demon ascuns îl împingea să-şi câştige o revanşă cât 
mai urgentă. Descoperise, adineaori, un filon. Filonul lui 
Teofil Steriu. 

Îl urmări deci, până la epuizare: 


— Pardon, doamnă. E o calomnie. Sandi nu mi-a spus 
nimic. Nu m-a iniţiat, cum pretindeţi, în nimic. Nici n-avea 
de ce s-o facă. Uitaţi că ochiul căpătă, cu vremea, o 
specializare profesională. Ca ochiul unui medic, deprins să 
stabilească un diagnostic de la prima vedere, chiar asupra 
trecătorului de pe stradă. Nu sunt numai avocat mediocru 
şi numai un biet licenţiat în litere, rămas din tembe-lism 
fără catedră... 

— O! Da! Scuzele mele! Cum de-am neglijat aceasta? 
Acum vorbeşte scriitorul, publicistul... Surâse agresiv Adina 
Buhuş. Dar vai! Nu toţi suntem scriitori. Nu toţi pot găsi 
satisfacţie sau consolare, contemplând viaţa. Observând-o. 
Recoltând material pentru romane... Alţii s-ar mulţumi cu 
mai puţin. S-o trăiască, această viaţă, fiindcă e un dar care 
nu mai revine a doua oară. E dreptul muritorilor de rând. 

În jilţul de trestie împletită şi ripolinată, femeia se lăsă pe 
spate cu mâinile împreunate sub ceafă, purtând privirea de 
la soţ la prieten şi clătinând nervos piciorul ridicat peste 
picior. 

Umbra frunzelor de nuc tremura străvezie pe obraz, pe 
umerii bluzei. 

Tudor Stoenescu-Stoian admiră pantotul fin, linia curbă a 
pulpei în ciorapul ca elitra de cărăbuş, sânul elas-tic întins 
sub mătasea pală, în poziţie provocătoare; toată făptura, în 
acelaşi timp morbidă şi plină de ispită, a aces-tei languroase 
exilate. Dar ironia muşcătoare din glas deşteptase în el 
zăcăminte nebănuite. Nu minţise toată viaţa lui, până acum 
câteva ceasuri, în tren, când a făcut cunoştinţă cu domnul 
Stanica Ionescu şi cu prietenul său Cristache, agricultori şi 
proprietari. 

Se mulțumea întotdeauna cu imaginea celuilalt Tudor 
Stoenescu-Stoian, himeric, proiectată numai în închipui-rea 
lui, păstrată numai pentru sine, consumată numai în 
monologul lui interior. Acum îl tiraniza nevoia absurdă şi 
vinovată s-o resfeţe şi sub ochii altora, măsluind jalnica 
realitate şi înfăţişând-o într-un nimb irizat. 


Se bărbierise. Îşi schimbase celălalt costum, de-o tăietură 
aproximativ bucureşteană, cămaşă nouă, cravată adusă de- 
un pricăjit de client, de la Viena. Mâinile miroseau plăcut şi 
proaspăt a săpun englezesc: săpunul găsit pe farfurioara 
lavoarului, dovedind atenţia şi gustul rafi-nat al stăpânei. În 
agresivitatea Adinei Buhuş, presimţea o intenţie impacientă 
să-l atragă de partea ei, aliat împotriva soţului cu mustăţi 
de focă şi cu înapoiate idei provinciale. Toată parada cu 
încrucişarea de floretă a cuvintelor avea, poate, numai 
acest sens tăinuit. O cochetărie. Un artificiu feminin. În 
orice caz, se afla, în sfârşit, cineva să ia aminte la părerile 
lui, să le discute şi să le combată. Îl proclamaseră arbitru. 

Ca atare, surâse cu superioritatea omului blazat de prea 
multe şi pretimpurii experienţe: 

— Doamnă, viaţa poate fi trăită oriunde. Decorul nu are 
nici o importanţă! Numai la operă şi la teatru, regizo-rii fac 
apel la decor pentru a salva mediocritatea textului... În 
viaţa cea adevărată, aş spune chiar că, de multe ori, decorul 
striveşte omul, când depăşeşte dimensiunile noastre 
modeste. Adevăratele caractere şi marile drame sunt 
apanajul provinciei. Madame Bovary, nuvelele şi piesele lui 
Cehov, romanele lui Mauriac şi ale lui Edouard Estaunie. E 
viaţa concentrată în interior. Omul vertical. 

— Bravo! Îl bătu cu palma grasă pe umăr Sandu Buhuş, 
răsucindu-se pe scaun să-l ajungă mai bine. Bravo, Tudore! 
Ai rostit astea aproape cu vorbele mele. Parcă ţi le-aş fi 
dictat. 

— Văd că vă înţelegeţi perfect! Strânse buzele într-o 
schimă dezolată Adina Buhuş. Nici nu mai ştiu ce rost am 
eu aici. 

— Ba de fel, doamnă! Protestă cu intenţie curtenitoare 
Tudor Stoenescu-Stoian, rotunjind cu emfază braţul spre 
livada cu nuci şi caişi, cu potecile de nisip blond şi cu iarba 
tunsă mărunt. E nevoie de-o femeie frumoasă în această 
grădină, tocmai ca să pună în valoare simplitatea ei 
patriarhală. 


— Scârţ! Îi reteză efectul Sandu Buhuş, cu un râs înveselit 
şi gros, sub mustăţile pleoştite de focă. De data aceasta, nu- 
ţi mai pot spune că te-ai exprimat cu vorbele mele. Apare în 
tine puşlamaua bucureşteană! 

Dar Tudor Stoenescu-Stoian nu păru demontat de 
întrerupere. 

Pe de o parte, îl încânta ipostaza aceasta de puşlama 
bucureşteană. Însemna succese uşoare, dezinvoltură, inso- 
lenţă; adică tot ce lipsise obscurului trecător de pe Calea 
Victoriei, expeditorului de telegramă de la ghişeul Poştei 
centrale, călătorului din restaurantul Gării de Nord şi din 
compartimentul rapidului. Pe de altă parte, se apropia de 
ceea ce socotea el decisiv întru a câştiga pentru totdeauna 
interesul şi simpatia Adinei Buhuş: 

— Îi spuneam, aseară, lui Teofil Steriu... 

— A! Îl cunoşti pe Teofil Steriu? Romancierul? În-trebă 
Adina Buhuş, schimbându-şi poziţia crucificată pe spătarul 
jilţului şi plecându-se să asculte cu o nerăbdătoare 
curiozitate. Ce fel de om e? După fotografie, pare o figură 
comună. Păcat! 

— E drept. După fotografie şi chiar în realitate, pare o 
figură foarte comună... Dar ce înseamnă oare, în realitate, 
ceea ce numim o figură comună? Se întrebă Tudor 
Stoenescu-Stoian, apărând călduros o cauză proprie. Figuri 
distinse au actorii de cinematograf uneori, şi de cele mai 
multe ori frizerii, familiarizați cu oglinda, unde-şi 
confecţionează zilnic o figură interesantă după chipul şi 
asemănarea altora. 

— Da, bărbierii şi comisvoiajorii, completă, din spirit de 
solidaritate foarte explicabil, Sandu Buhuş. 

— Exact, bărbierii şi comisvoiajorii... Teofil Steriu are o 
mutră foarte banală. Să admitem. Aceasta nu-l împie-dică 
să poarte un ochi foarte deschis, subtil şi compătimitor la 
tot ce se află ascuns în sufletul omenesc... Cum spuneam, |- 
am întâlnit aseară în tren. O companie din toate punctele de 
vedere amuzantă. luraşcu, pictorul... 


— Îl recunoşti şi pe luraşcu? 

— Relativ! Continuă să mintă Tudor Stoenescu-Stoian, 
ameţit de un succes care-l costa atât de puţin. Relativ... Aşa 
cum poate pretinde cineva că-l cunoaşte pe luraşcu! Un tip 
capricios şi cam zănatic. Plin de contradicții. De altfel, ca 
inteligenţă, domnul să mă ierte!... Tot ce-a avut de pus 
natura în el i-a plasat în ochi şi în mână. Cu fosfo-rul a fost 
mai zgârcită. Eram cu luraşcu, pictorul, şi cu Stamatian, 
conferenţiarul... 

— Îl cunoşti şi pe Stamatian! Exclamă, animată, Adina 
Buhuş. Dar dumneata cunoşti tot ce are ţara românească 
mai interesant! Şi după aceasta, vii să te îngropi într-o 
mizerie ca oraşul nostru! E inimaginabil! E o crimă! Sandi, 
o să-l ai pe conştiinţă. Sunt sigură că numai tu... 
Inimaginabil! 

— Dimpotrivă, doamnă! E foarte simplu. Sandi n-are nici o 
vină... Îi sunt recunoscător că a dat realitate unui gând al 
meu mai vechi şi foarte vag. E foarte simplu, doamnă, 
fiindcă vin să lucrez. Viaţa Capitalei mă fură. Amici, 
telefoane, cunoştinţe, spectacole. Astă-seară, invitat la o 
masă. Mâine, o întâlnire. Poimâine, un ceai... Trece o 
săptămână, o lună, un an, trec zece. Te trezeşti, într-o bună 
dimineaţă, că a lunecat timpul peste tine şi că n-ai dat nimic 
vieţii din tot ceea ce aveai mai bun... 

Tudor Stoenescu-Stoian îşi asculta înduioşat glasul. 

În clipa aceea, nu mai vorbea pentru auditor. Transfigurat 
în propria sa închipuire, se vedea, într-adevăr, victimă a 
conspiraţiilor de împrejurări, care l-au împiedicat până 
acum „să dea vieţii ceea ce avea în el mai bun”. 

Cu milă pentru acest destin vitreg şi viclean, se zugrăvi 
mai departe: 

— Avocat mediocru sunt. O licenţă în litere, neutilizată 
până astăzi, am pe undeva, în fundul geamantanului. Acesta 
e tot bagajul meu. Destul de sărăcăcios... M-am gândit că e 
mai eroic să vin cu bagajul acesta aci, să-mi asigur o 
existenţă modestă, fără pretenţii şi fără multe sforţări, ca 


să-mi rezerv timp liber pentru lucru. Pentru ceea ce 
simţeam eu că se pierde pentru totdeauna. 

— Atunci e altceva... Înţeleg! Acum înţeleg totul! Rosti 
gânditoare Adina Buhuş, înfăşurându-l în privirea-i 
fosforică. 

— Vedeţi că aveam dreptate, doamnă? 

— Retractez. Fac mea culpa4... Dar spune-mi, ce făcea 
Teofil Steriu? Ce spunea Iluraşcu? E simpatic în intimitate 
Stamatian? L-am auzit la o conferinţă. Mi-a făcut impresie 
de om cam afectat. Se cam ascultă când vorbeşte... Dar 
poate e o simplă impresie. Povesteşte-mi, te rog. Sunt atât 
de curioasă! Atât de dornică să mai aud şi altceva, nu numai 
despre domnul prefect Emil Sava şi despre dealul 
Călimanului! 

Adina Buhuş aştepta, pregătindu-se să asculte şi privind 
cu bărbia în pumn, ca la teatru. 

Tudor Stoenescu-Stoian îşi execută presupuşii amici fără 
nici o cruţare, cu o inventivitate volubilă, de care se miră 
singur. 

— Stamatian e, într-adevăr, afectat. Până la dezgust! Dar 
dacă îi accepţi această slăbiciune, rămâne un tip plin de 
carte şi de idei ingenioase. În schimb, Iuraşcu e opac cu 
totul la orice idee generală. Talent cu duiumul. Însă ce 
camarad incomod! Curios, apucat, fanfaron... Abia am 
scăpat de dânsul aseară. Eram obosit. Plictisit. Toată ziua 
am alergat să-mi iau rămas bun de la prieteni, de la 
cunoscuţi, de la... 

— Completează, te rog... Înţeleg. „De la prietene”... 
Insinuă, cu o indulgență complice, Adina Buhuş. 

Tudor Stoenescu-Stoian respinse bănuiala cu o rezistenţă 
ipocrită, de falsă discreţie, care lăsa câmp liber imaginaţiei 
să reconstituie o existenţă agitată, plină de aventuri şi 
persecutată de spectrul femeilor crampon: 

— O! Cât despre prietene!... Să nu vorbim despre capitolul 
acesta!... În sfârşit, eram obosit, enervat, voiam să citesc. 
Pentru mine, lectura e un calmant. luraşcu, nu, şi nu, şinu! 


Să mergem numaidecât în vagonul-restaurant să ne 
îndopăm cu bere. N-am avut încotro! Fie! l-am făcut pe 
plac. Când ai asemenea prieteni, te resemnezi la tirania lor 
şi te supui la toate mofturile... 

— Eu nu le-aş numi mofturi! Luă de astă dată Adina 
Buhuş, din oficiu, apărarea gloriosului brelan. Un creator 
are dreptul la capricii. Mai ales când sunt atât de 
inofensive. 

— Să admitem! Făcu încă o concesie generoasă Tudor 
Stoenescu-Stoian. Să admitem, deşi, de la o vreme, încep să 
te ostenească... Dar să mă întorc la subiect. Acolo, la 
restaurant, se iscă o dispută între tustrei... Una, cum li se 
întâmplă întotdeauna când sunt împreună. Fiecare trage 
într-o parte. Fabula cu racul, broasca şi o ştiucă. Fiecare 
crede că are mai multă dreptate, după cum strigă mai tare. 
Se uitau chelnerii în masa noastră. Mă simţeam jenat. 

— Jenat în asemenea companie? Îl mustră Adina Buhuşi. 

Tudor Stoenescu-Stoian făcu un gest cu mâna; adică: 
„sunt păreri şi păreri”. 

— Şi-au dat şi ei seamă că singuri n-o scot la capăt. Au 
apelat la arbitrajul meu. Şi, fiindcă pe asemenea chestiuni 
nu sunt dus de multe ori la biserică, i-o mărturisesc neted 
lui Teofil Steriu: „Dragă babacule Steriu, n-am ce-ţi face! 
Regret că trebuie să le dau dreptate lor. Unui zevzec ca 
luraşcu. Şi unui individ pedant, ca onorabilul nostru amic 
Stamatian. Dar au dreptate! În opera pe care o admir şi n- 
are rival printre contemporani şi compatrioți, există totuşi o 
lacună. Femeia. Lipseşte, îţi lipseşte înţelegerea sufletului 
feminin...” 

— Dar nu văd de fel aceasta! Se scandaliză Adina Buhuş. 
Cum ai putut să afirmi dumneata aceasta? Dimpotrivă, 
femeile lui Teofil Steriu rămân pentru totdeauna săpate în 
amintire... Vorbesc ca simplă cititoare. Şi tocmai de aceea, 
cred că mărturia mea e mai prețioasă. Rămân săpate în 
amintire, cu cel mai fin modelaj. Uite, eu le văd. Şi ca 
făptură fizică, şi ca realitate psihologică. Trăiesc, le 


urmăresc mişcându-se, am suferit şi m-am bucurat cu ele. 
Teofil Steriu e neîntrecut în arta de a le da viaţa. Le-a copiat 
după natură. Atâtea ascunzişuri! Atâtea contradicții! Tot ce 
se află imprecis, fluid, tăinuit în sufletul unei femei... 

Tudor Stoenescu-Stoian aprinse ţigara şi privea la Adina 
Buhuş cu un aer foarte amuzat. 

Identificat cu rolul plăsmuit de închipuirea lui scăpată din 
frâu, se vedea, într-adevăr, în jilţul de trestie ripolinată, un 
încercat expert al psihologiei femeieşti, ascultând indulgent 
naivităţile unei profane. Scutura scrumul cu o mişcare 
lenevoasă şi distinsă. Înălţase sprâncenele, surâzind cu 
superioritate. Uitase prezenţa soţului. 

Când Adina Buhugş isprăvi, îşi rosti sceptic concluzia: 

— Perfect... Recunosc aici opinia generală a cititoarelor, 
glasul majorităţii... Toate ar fi bune, dacă aceste femei, în 
care credeţi că v-aţi regăsit, n-ar corespunde unor 
clasificaţii convenţionale. Teofil Steriu, observator 
admirabil, aş spune genial, în tot restul operei lui, a dat însă 
greş cu sexul slab şi insesizabil. Capacitatea lui de 
observaţie şi de intuiţie s-a oprit aici. Mai departe, n-a 
înţeles nimic. Nici n-a simţit. Aceasta i-o spuneam: „Dragă 
babacule 'Teofile, de câte ori te văd apropiindu-te, în 
romanele tale, de un suflet femeiesc, îmi amintesc 
întâmplarea norvegianului povestită de Guez de Balzac, pe 
la 1630... Desigur, n-o cunoşti. Să ţi-o spun. la notă! Poate 
să-ţi servească... Acest norvegian cobora, întâia oară, spre 
regiunile temperate. La fiecare pas, întâlnea ceva uimitor... 
Când a dat întâia oară peste un trandafir, n-a îndrăznit să 
se apropie şi s-a mirat că există pe lume arbori care, poartă 
flăcări în loc de flori...” 

— Foarte frumos spus! Încuviinţă Adina Buhuş. Nedreaptă 
comparaţie, nu tocmai la locul ei, dar foarte frumos spus... 
Şi Teofil Steriu ce-a răspuns? 

Tudor Stoenescu-Stoian se lăsă aşteptat. 

Părea că urmăreşte atent numai plasa destrămată de fum, 
blazat de răspunsurile amicului său Teofil Steriu, care nu 


merită atâta discuţie. 

— Ce să răspundă? La sfârşit, a recunoscut dreptatea mea. 
Are o calitate. Nu e încăpățânat! Ele un utilizator, dacă se 
poate spune. Trage cu urechea şi ascultă ce vorbesc unii 
într-un loc. Observă dincolo. Citeşte în altă parte. la notă. 
Un eclectic. Înregistrează. Transfigurează. Prelucrează... 
Dacă prinde din aer o reflecţie justă, o expropriază. Încât 
nu m-aş mira de fel să descopăr, în cea mai apropiată carte 
a lui, utilizată de-a dreptul toată întâmplarea cu 
norvegianul lui Guez de Balzac... 

— Ce pasionant! Exclamă Adina Buhuş cu bărbia în pumn, 
înălţând o privire învăluitoare sub genele lungi, asupra 
omului cu atât de glorioase prietenii. 

— Pasionant? Până la un punct... Consimţi ipocrit Tudor 
Stoenescu-Stoian. Oamenii aşa-zişi mari nu mai apar atât 
de interesanţi, când îi vezi în halat şi-n papuci. 

— Dumitale îţi este uşor s-o spui! Continuă animată Adina 
Buhugş. 'Ți-e uşor, fiindcă ţi-a fost aceasta existenţa 
privilegiată de toate zilele. Să ai asemenea cunoştinţe! Să 
participi la ideile lor! Să apeleze la arbitrajul tău! Şi să-ţi 
regăseşti ideile într-o carte a lor, într-o conferinţă! Ce poate 
fi mai pasionant? Dragă domnule, eu te compătimesc! 
Sincer, fără nici o rezervă. Orice ar spune Sandi despre 
oraşul lui patriarhal. Şi orice vei fi crezând dumneata 
despre un mic univers unde se află, comprimate în pilule, 
toate pasiunile şi conflictele omeneşti. Mă tem că peste o 
lună, peste două, ai să suspini amar după prietenii de care 
te lipseşti atât de uşor astăzi. Nu mă tem. Sunt sigură. E 
inevitabil. Scris... Uite, putem face pariu. Mai repede decât 
crezi, are să te sufoce şi pe dumneata dealul acesta. Zidul 
acesta, între dumneata şi restul lumii. 

Adina Buhuş privi duşmănos spre dealul Călimanului, cu 
râpele lui adâncite de puhoaie şi cu profilul arid, despărţind 
până la cer universul de-aici de vastitatea lumii. 

— Am făcut un comitet! Se crezu dator să anunţe Sandu 
Buhuş. Un comitet de iniţiativă, să reîmpădurim toată 


coasta. Era, pe vremuri, un codru care se întindea câteva 
poşte, dincolo de deal. Acolo au aşteptat arcaşii şi călăreţii 
hatmanului Mitru Căliman. La acest comitet trebuia să ne 
întrunim astăzi cu lordăchel Păun, bătrânul cel surd, de pe 
stradă. Atunci aveţi să vedeţi, Adina şi tu, Tudore, că alta 
era înfăţişarea târgului nostru la poalele unui codru de fagi 
şi de paltini. 

— Şi aceasta cu ce are să mă consoleze? Întrebă Adina, 
strângând din umerii fragili. Ce are să schimbe? Când 
închid ochii... 

Cobori pleoapele viorii o clipă, astupând lumina şi 
priveliştea. Pe urmă le ridică, surâzând cu o mare tristeţe şi 
osteneală: 

— Uite, acum, cât am închis ochii o clipă, m-am revăzut nu 
aici şi nu aceasta de acum... Cu tanti Cora. Aşa cum eram 
atunci. Fetiţa cu şosete şi cu pantofi albi de căprioară, cu 
părul pe spate... La Paris. Când pleca la galeriile Lafayette 
sau la Printemps să facă interminabilele ei cumpărături, 
tanti Cora mă lua întotdeauna cu dânsa. Avea pasiunea 
cumpăratului. Pasiunea oraşelor mari, a bulevardelor 
forfotind de mulţime, a magazinelor mari, cât oraşele. Mă 
văd urcând şi coborând scările, intrând şi ieşind din 
ascensoare, trecând dintr-un raion în altul. Simt în nări 
mirosul de mătase, de lână, de stofă, de catifea, de olandă 
apretată. Aud foşnetul hârtiei împachetate. Glasul 
vânzătoarei: „Je vais vous le faire envelopper 
immediatement, madame. Vous l'emportez? C'est plus sur r 
cause des fetes."5 Pe urmă, strada. Mirosul special al 
bulevardelor, ameţitor ca un narcotic. Reclamele luminoase. 
Zgomotul acela... Ascultaţi tăcerea de aici? Ascultaţi-o, vă 
TOg!... Nu vi se pare că am murit cu toţii de mult, că suntem 
îngropaţi şi că ne-am adunat aci numai fantomele noastre? 
Despărţiţi de lumea cea vie cu zidul acesta oribil. 

Degetele prelungi ale Adinei Buhuş apăsară din nou 
tâmplele. Au coborât pe urmă linia ovală a obrazului, până 
la unghiul bărbiei, în acelaşi gest de extenuare dureroasă. 


Privi, ca deşteptată din somn, masa rotundă cu servi-ciul 
de cafea, coşul de fructe, jocul umbrelor dantelate de 
frunze pe faţa de olandă. Privi soţul cu mustăţile de focă, 
lăbărţat între braţele jilţului. Privi grădina, nucii, peretele 
căptuşit de viţă. Peste acoperiş, turla bisericii cu bulbul de 
tinichea ruginită, şi, dincolo, dealul rotund sugrumând 
orizontul. 

Realitatea ei din fiecare ceas, monotonă, imobilă şi fără 
speranţă. 

Tot ea fusese oare, vreodată, copila cu bucle pe spate, cu 
şosetele şi cu pantofii albi de căprioară, ţinând fricoasă de 
mână o doamnă impunătoare, abia stăpânindu-şi 
nerăbdarea să desfacă pachetele de cumpărături la hotel? 
„Je vais vous le faire envelopper immediatement, madame. 
Vous l'emportez? C'est plus sur a cause des fetes”. 

— Adino, ţine tu pachetul. 

— Da, tanti. 

— Adina, n-ai pierdut cumva pachetul? 

— Vai tanti, cum îţi poţi închipui? 

— Adina, vezi să nu se desfacă şnurul! 

— Da, tanti. 

— Adina, nu era oare mai bine să fi cumpărat mătasea cea 
verde? 

— Era frumoasă şi aceea, tanti. 

— Trecem mâine şi o cumpărăm, Adina. Dă mâna acum, să 
traversăm. Fii atentă. 

Fiecare traversare de pe un trotuar, la celălalt lua 
proporţiile unei aventuri. După ce ajungeau, priveau 
îndărăt, râzând nervos, ca după un mare pericol prin care 
au trecut. Îmbulzeala de automobile, autobuzele 
apocaliptice cu radiatoarele ca botul de hipopotam, mirosul 
fad, de lămâie dulceagă şi fiartă, al gurilor de metrou... Şi 
noaptea, până târziu, lumina farurilor intrând fantastic în 
cameră pe fereastra cu perdelele ridicate, plimbându-se 
circular pe pereţi, topindu-se să facă loc altor şi altor 
lumini. Adormea cu ele în ochi. Le simţea prin somn, 


desfăcându-se, crescând, strângându-se ca fabuloase 
evantaie imateriale de raze. 

— Dormi, Adinuţo dragă?... Auzea prin somn. Răspundea 
surâzând prin somn, prin vis. Tanti Cora nu închidea ochii 
până târziu, târziu de tot, după miezul nopţii. Se ridica într- 
un cot, aprindea becul cu capuşonul roz, să mai însemne 
ceva uitat din lista cumpărăturilor pe a doua zi. Cobora din 
pat, în capotul de dantelă, să contemple încă o dată 
obiectele din raftul şifonierei, din geamantanele ticsite. 
Răsfoia un catalog. Calcula preţuri. Pregătea o telegramă în 
ţară, cerând de la bancă mereu alţi şi alţi bani. 

Pe urmă, toate s-au sfârşit, s-au stins, cum s-ar fi tras o 
perdea neagră peste luminile invadând roată deasupra 
patului unde dormea o copilă cu bucle răvăşite pe pernă. 
Doamna impunătoare la statură şi puerilă sub această 
înfăţişare maiestuoasă, cu gusturile cunoscute de toţi şefii 
de raion din marile magazine, şi-a găsit astâmpăr într-un 
cimitir de acolo, străin. A doua zi, după ce-au dus-o, mai 
soseau încă la hotel pachetele cu ultimele achiziţii. În ţară, 
creditorii au scos la licitaţie o mie şi una de nimicuri stranii, 
spre minunarea şi decepţia cumpărătorilor. lar ea e aici, 
îngropată de vie aici, cu dealul acesta în faţă, apăsând-o mai 
greu ca o lespede de mormânt pe piept. 

Privirea Adinei Buhuş se întoarse spre omul sosit din altfel 
de lume, atrasă ca floarea-soarelui când se răsuceşte după 
lumină. 

Capitolul III. 

OGLINDA CU TREI CANATURI. 

Din frişca spumoasă a săpunului, lama Gillette scotea la 
iveală, cu fiecare nouă înaintare, o nouă porţiune de obraz. 
Netedă şi odihnită. 

Niciodată Tudor Stoenescu-Stoian nu-şi examinase chipul 
atât de atent în oglindă. 

O făcea acum, mai întâi cu ochii Adinei Buhuş. Mai apoi, cu 
luciditatea unei conştiinţe zguduite din torpoare. 


Când isprăvi, depuse maşina de bărbierit şi se retrase un 
pas. Se apropie pieziş, repezit brusc, ca şi cum ar fi voit să 
surprindă un amănunt încă neobservat şi ascunzându-i-se 
viclean. Luciul sticlei se împâcli de răsuflarea caldă. Şterse 
ceața cu prosopul. Porii se căscară enormi, monstruoşi şi 
ciudaţi, ca răcitele cratere de vulcani din peisajul lunar, la 
capătul lunetei astronomice. 

Era o oglindă cum nu mai întâlnise. 

Maliţioasă, halucinantă, geamănă cu acele globuri de 
cristal misterioase, în care ghicitoarele pretind că 
descifrează destinele. 

Deschisă în trei canaturi, arăta trei Tudor 
StoenescuStoian, în trei dimensiuni, sub trei aspecte, 
deopotrivă de şăgalnic răutăcioase. 

În una se vedea minuscul din creştet până-n tălpi, tot aşa 
cum se afla zugrăvit piticul Guliver în ţara uriaşilor, călare 
pe-un deget, răsturnat într-un fund de pălărie sau agitându- 
se ca o gânganie, pe-o masă vastă cât o piaţă publică, în 
gravurile din cărţile copilăriei. Tot aşa se simţise el de o mie 
de ori (acum îşi dădea seama mai crunt), creatură infimă şi 
precară, fie stârcit la ghişeul Poştei centrale din Bucureşti, 
fie strecurându-se ghiontit pe Calea Victoriei, fie 
ghemuindu-se obscur şi fără nume, în colţul 
compartimentului de rapid. 

În cealaltă latură a oglinzii, se lăţise, invadând spaţiul 
până la ramă, un Guliver uriaş în ţara picitilor. Îl recunoştea 
din aceleaşi gravuri. Cu fiecare parcelă a figurii de proporţii 
gigante, cu fruntea enorm boltită ca o cupolă, cu ochii 
dilataţi de dihanie apocaliptică şi cu firele de păr groase ca 
sârma. Îl recunoştea pe acela şi se regăsea pe el. Celălalt 
Tudor Stoenescu-Stoian, de-o hipertrofiată importanţă şi de 
dimensiunile unui fenomen, aşa cum crescuse poate în 
consideraţia domnilor Stanica Ionescu şi Cristache 
Cimpoieşu, agricultori şi proprietari; aşa cum se proiecta, 
fără îndoială, în imaginaţia Adinei Buhuş, tovarăşul de drum 
şi amicul mincinos al brelanului de celebrităţi din tren; aşa 


cum el singur se închipuise şi se înfăţişase, furat de 
propriile-i născociri, într-o deznădejde a propriei sale 
mediocrităţi anonime, anonime, anonime... 

Şi, în sfârşit, în oglinda din mijloc, normală, privea, atent şi 
dezgustat de el însuşi, un Tudor Stoenescu-Stoian din 
totdeauna, cu părul lui fără culoare, cu ochii lui fără 
expresie, cu trăsăturile lui oarecare, neîngăduind nici o 
menţiune specială într-un paşaport pentru o întreagă viaţă 
de om. 

Dar astăzi, obrazul acesta amorf era mai proaspăt ca 
altădată, după un somn de nouă ceasuri neîntors, în patul 
moale, cu aşternut de olandă şi cu plapumă de puf, într-o 
tăcere ireală, mată şi neîntreruptă de nici o suflare. 

Somn neîntors. Populat însă de peripeții învălmăgşite şi 
absurde, înverigându-se în afară de spaţiu şi de timp, cu 
logica incoerentă a visului, când totul pare firesc şi 
acceptabil. 

Îl vizitase, mai întâi, Teofil Steriu. Cu basmaua popească 
înfăşurată în jurul gâtului peste guler, cu luciul cheliei 
brobonit de năduşeală, îl tutuia şi-l ruga să-i povestească 
înc-o dată întâmplarea cu norvegianul lui Guez de Balzac. 
„le rog, Tudore dragă, nu mă lăsa! Am neapărată nevoie 
pentru ultimul meu roman. Tu ştii că nu-s decât un biet 
utilizator! Ascult de ici, observ de colo, culeg de dincolo.” N- 
apucase să-i sfârşească de povestit întâmplarea cu 
norvegianul, şi Teofil Steriu dispăru, ca să lase loc Adinei 
Buhugş. Se făcea în grădina cu poteci de nisip galben, sub 
nucii şi merii stufoşi. Adina Buhuş îi prinse braţul şi îl 
imploră s-o scoată din temniţa aceasta cu priveliştea spre 
chemările lumii zăvorâtă de dealul Călimanului. „Ascultă, 
Tudore! Nici nu mai desface bagajele. Plecăm amândoi. De 
când te-aştept! Cum de n-ai înţeles că pe tine te-aştept? M- 
am săturat de existenţa aceasta alături de un individ cu 
mustăţile de focă. Ne aşteaptă tanti Cora! E în gara de 
Lyon, cu o mie de pachete. Tu, care cunoşti sufletul 
femeiesc, nu se poate să nu pricepi ce se petrece aici. Dă-mi 


mâna, s-o apăs pe piept. Simţi cum bate inima dedesubt? 
De când te-am văzut, bate. De atâta aşteptare, bate.” Adina 
Buhuş i-a apăsat mâna pe sânul elastic, până ce s-au topit 
bătăile inimii, s-a topit şi grădina, s-au topit merii şi nucii 
stufoşi, ca totul să se prefacă într-o sală ticsită de public. 
Acolo, la tribună, luraşcu pictorul, care era în acelaşi timp 
şi Stamatian conferenţiarul, se bâlbâia jalnic, încercând să 
explice misterul creaţiei şi paradoxele psihologiei feminine. 
Lumea aplauda în batjocură. Îl cerea pe el, Tudor 
Stoenescu-Stoian, să ia cuvântul şi să lămurească, o dată 
pentru totdeauna, într-un definitiv arbitraj, aceste 
probleme peste puterea de judecată a unui sărman pictor, 
cu care natura a fost generoasă numai când i-a pus lumină 
în ochi şi dexteritate în vârful degetelor; peste puterea de 
discernământ a unui conferenţiar pedant şi afectat. El s-a 
ridicat şi, în cuvinte inspirate, a satisfăcut plebea. Mulțimea 
l-a aclamat şi l-a înălţat în triumf pe umeri. A deshămat caii 
de la birja lui Avram, care mâncau jeratic, l-au dus la cimitir 
să învie din morţi pe fata lui Tudose Trifan. Funcţionarul de 
la primărie căzuse în genunchi, rugându-l. „Bine. Fie! Să 
admitem!” cedase el, şi făcu un semn. Moarta îndată s-a 
înălţat din cosciugul alb, cu florile albe de crin în braţe, şi a 
început să se plimbe pe alei, iar când a întors capul să-i 
surâdă şi să-l îmbie, a descoperit că fata lui Tudose Trifan 
era Adina Buhuşi, cu ochii ei mari, fosforici şi verzi, cu 
imense cearcăne devorând jumătate din obraz. 

Toate s-au petrecut în vis, firesc, simplu, rapid şi agreabil 
ca o joacă. 

Abia după ce a deschis ochii, deşteptat de mirosul cafelei 
aburind pe măsuţa de noapte, arătările au început să-l 
chinuiască. Amintirea lor şi amintirea purtării din toată 
după-amiaza şi seara trecută. 

Fusese mai întâi o mustrare discretă şi indulgentă. 
Crescuse pe urmă, copleşindu-l de umilinţă şi scârbă. 

Trecându-şi piatra astringentă şi puful de pudră pe obraz, 
se mai examină încă o dată de aproape şi de departe, pe 


rând, în tustrele oglinzile. 

Toate trei îi restituiau privirii un singur şi acelaşi individ. 

Un impostor şi o canalie. 

Minţise cu sfruntare, înfăţişând într-aievea o existenţă 
himerică, aşa cum o plăsmuia până acum numai pentru el, 
nebănuită de nimeni şi inofensivă. Minţise urmărind o ţintă 
precisă şi infamă: să deştepte curiozitatea, interesul, 
simpatia, poate iubirea Adinei Buhuş, femeia prietenului 
care-i deschisese casa şi, cu o atât de spontană dragoste, se 
oferise să-l scoată din scufundarea fără scăpare. 

— Astfel arată, aşadar, chipul unui mistificator fanfaron, 
chipul unei canalii? Se întreba Tudor StoenescuStoian, 
confruntându-se în oglinda din mijloc. 

Curios! E chipul lui din totdeauna. 

Minciuna şi infamia nu lasă nici un stigmat pe frunte, nu te 
înseamnă cu fier roşu sfârâit în carne. Rămâi tot acel de ieri 
şi de oricând. Ba încă, pentru a dejuca desăvârşit 
concluziile istorioarelor cu morală din cărţile de lectură 
şcolară, chipul lui Tudor Stoenescu-Stoian, departe de a 
trăda josnicie şi mustrare de cuget, era mai destins, mai 
luminat şi mai proaspăt, după atâtea ore de somn, după 
împroşcarea rece a duşului şi după cafeaua turcească, tare 
şi parfumată, care-i biciuise de cu dimineaţă nervii. Nu 
coborâse în oraşul acesta nici de douăzeci şi patru de ore. 
Şi, straniu, în locul hotărârilor energice şi curajoase câte îl 
însoţiseră până în Gara de Nord, la plecare, o dedublată 
fiinţă a lui îi luase locul. Făcuse paradă pentru el cu sabie 
de tinichea, se împăunase cu flori de hârtie, crescuse cu 
uluitoarea evoluţie a ciupercilor veninoase, pe-un gunoi 
dospit după ploaie. 

În jocul multiplicat al oglinzilor, cu toată faţa odihnită şi 
de-o înşelătoare seninătate, Tudor Stoenescu-Stoian citea o 
judecată şi o sentinţă. lar fiindcă era deocamdată numai un 
om slab, cu voinţa gelatinoasă, nu încă un impostor într- 
adevăr şi o canalie, imagină o dezlegare expiatorie. 


Chiar acum, până la dejun, va găsi un prilej să 
mărturisească Adinei Buhuş realitatea mizeră, cu o 
voluptate acră a umilinţei. Se va spovădui în prezenţa 
prietenului. Fără nimic patetic şi tenebros, ca să înlăture 
echivocul plin de orgoliu al confesiunilor din romanele lui 
Dostoievsky din Învierea lui Tolstoi. Va spune că a fost o 
glumă. O glumă de prost gust şi, în acelaşi timp, o lecţie 
premeditată, regizată înadins, ca s-o vindece de supersti-ţia 
celebrităților cu fotografia în ziare şi cu viaţa de toate zilele 
tot aşa de banală ca a tuturor muritorilor de rând. Va 
întreba, încheind, întrucât ar înfăţişa el altă valoare 
omenească dacă, într-adevăr, ar tutui şi l-ar tutui un Teofil 
Steriu, un luraşcu sau un Stamatian? Întrucât s-a schimbat 
oare ceva, întrucât a pierdut oare ceva din această valoare 
autonomă, după ce s-a zăvorât în ungherul lui modest de 
compartiment, ascultând, anonim, discuţiile brelanului 
glorios? Se va întoarce spre Sandu Buhugş să-i ceară opinia, 
să-l judece şi să-l condamne el. Iar prietenul îi va da 
imediată aprobare, fiindcă va găsi lecţia ingenioasă şi 
binemeritată. 

Poate, pe urmă, îl va trage chiar la o parte, să-şi arate 
recunoştinţa. 

Nu-şi va ascunde surpriza că atât de bine i-a înţeles drama 
din căsnicia lui, numai după cele câteva cuvinte din trăsură, 
şi că atât de prompti-a venit într-ajutor, cu o operaţie de 
chirurgie menită să vindece definitiv nostalgia în vid a unei 
fiinţe tânjind şi plângându-se de viaţă, în loc s-o trăiască. 

Astfel, va netezi din nou drumul. Va proceda la o curăţenie 
totală, va plivi buruiana cea rea din el, ca să înceapă 
existenţa de aici cu sufletul primenit, cum se deschide 
drumeţilor o fântână cu izvorul nou, după sfeştanie. 

Mai târziu, când înţelegerea desăvârşită se va instala în 
casa lui Sandu Buhuş, când Adina se va fi tămăduit, 
împăcată cu soarta şi cu viaţa, când el îşi va fi găsit un rost 
statornic şi fruntaş în târgul acesta ospitalier, cu toţii îşi vor 


aduce aminte cu înduioşare de episodul deci-siv pentru 
tustrei. 

Se şi vede la masa de sub nuc. 

Tot într-o după-amiază de vară, cu cerul perdeluit în nori 
subţiri ca pânza de in. Tot cu dealul Călimanului astupând 
orizontul spre vasta lume. Doar ceva mai bătrâni, mai 
potoliţi, mai senini în cuminţenia cea mare, care e 
recompensa anilor şi concluzia experienţelor. 

Va depune atunci ţigara pe marginea scrumierei şi va 
ridica ochii la profilul Călimanului. Pe urmă, va plimba 
privirea de la Adina Buhuş la culmea împădurită cu fagi şi 
cu paltini tineri, şi, îndărăt, la soţ. Amândoi i-ar înţelege 
gândul. Amândoi i-ar surâde mulţumindu-i din ochi, fără 
cuvinte, ca nişte prieteni deprinşi de mult să-şi citească 
intenţiile înainte de a le rosti. 

Rolurile ar fi inversate. În locul unui Tudor Stoenescu- 
Stoian fără căpătâi şi fără aşezare, alergând la cea dintâi 
îmbiere a unui vechi camarad, cum răspund căţeii de 
pripas, gudurându-se, la chemarea trecătorilor de pe 
stradă, în jilţul ripolinat, ar privi ocrotitor la cei doi, un 
geniu bun al casei, un trimis providenţial, venit să 
risipească neînţelegerea şi să înscăuneze, ca în istoria 
popoarelor prea îndelung frământate de o blestemată 
dihonie lăuntrică, o eră de pace şi de armonie. „Când mă 
gândesc cât de absurdă eram atunci!” ar exclama, 
gânditoare, Adina Buhuş. 

Ridicând ţigara de pe scrumieră, el ar îndepărta dis-cuţia 
aceasta cu mâna, o dată cu fumul, cum alungi cu modestie 
orice amintire a întâmplărilor în care ai jucat un rol 
important. Sau, poate, va socoti potrivit prilejul să 
spovedească abia atunci adevărul întreg. Cum n-a fost 
vorba de-o glumă de gust îndoielnic şi de-o lecţie 
premeditată. Ci cum şi el, pradă unei nostalgii pentru astfel 
de viaţă, în afară de cea aievea trăită, printr-o perversiune 
pe care nici atunci nu-şi va putea-o explica deplin, a minţit 
cu toată convingerea, fără nici o rezervă mintală; şi-a 


măsluit o altă personalitate, ca excrocii impostori; a crezut 
el singur o clipă în ea. Şi cum abia a doua zi, mustrat de 
conştiinţă, a mărturisit adevărul, dar numai pe jumătate. L- 
a prezentat într-o lumină priel-nică. I-a inventat o justificare 
generoasă. A sprijinit adevărul în cârja altei minciuni, ca să- 
l facă verosimil. 

Atunci îşi va permite luxul acesta al adevărului întreg, 
absolut. Bunii lui prieteni îl vor înţelege şi-i vor ierta 
inocenta înşelăciune. Va rămâne, pentru dânşii, ca un 
tamăduitor al ipohondriei, care după ce i-a vindecat de 
boala închipuită, le mărturiseşte că elixirul miraculos din 
sticlă fusese apă chioară de fântână, şi praful misterios din 
pilule, inofensivă cretă pisată. Poate, privindu-l cu 
neîncredere, vor refuza să-l creadă. Poate vor socoti că 
minte, că mistifică atunci, din vanitate şi din maliţie, nu că a 
minţit şi că a mistificat acum. 

Tudor Stoenescu-Stoian se pomeni fluierând aria 
obsedantă a sezonului. „Şlagărul” ultimei reviste de la 
„Cărăbuş”, care făcea ravagii în Bucureşti; i-l fredonau sub 
ferestre, dimineaţa, vânzătorii de cornuri, ţigănuşii cu 
ziare, şoferii de la staţia de taxiuri: 

Suflet candriu, 

De papugiu... 

Îşi pipăi nodul cravatei, adusă cadou de la Viena de 
clientul ce se considerase achitat cu această dovadă de 
atenţie şi neglijase să-i mai achite şi onorariul. Îşi netezi 
şuviţa de păr, înălţând-o să-i descopere fruntea în-gustă. 
Totul îi părea din nou simplu şi uşor de dezlegat, cum se 
înlănţuiseră, prin vis, învălmăşitele peripeții în logica lor 
absurdă şi totuşi atât de firesc acceptată prin somn. 
Mărinimos, acordă circumstanţe atenuante clientului 
pehlivan, care substituise unui onorariu de două mii de lei, 
o cravată de şapte şilingi. (Imprudent, mizerabilul nu 
avusese măcar grija să scoată eticheta cu preţul!) Acordă 
tot atât de mărinimos circumstanţe atenuante şi celor trei 
Tudor Stoenescu-Stoian, din cele trei canaturi ale oglinzii: 


uriaşul, piticul şi muritorul de dimensiunile de toată ziua. 
Încheiase armistițiu cu mustră-rile de conştiinţă. 
Suspendase ostilitățile. Mergea să pună temeliile unei 
împăciuiri definitive şi de îndelungă durată cu el însuşi, cu 
orânduielile lumii care-l respinseseră mereu, până acum, la 
zonele periferice; cu viaţa. 

Salută cu o reverență exagerată tripla lui făptură de 
dincolo de cristalul luciu. Uriaşul, piticul şi omul pe măsura 
de toate zilele îi răspunseră cu aceeaşi exagerată derâdere. 

„Pe voi vă las aci! Rămâneţi pentru totdeauna aci!” le 
recomandă în gând porunca de despărţire, răsucindu-se cu 
o dezinvoltă piruetă şi îndreptându-se spre uşă. 

Dar din apa verticală a oglinzilor, din lumea lor ireală, se 
şterseră dispărând şi cei trei Tudor Stoenescu-Stoian, 
îndată ce le întorsese spatele, ca să-l însoţească invizibil, cu 
paşi nesimţiţi. 

Ei nu renunţau atât de uşor. Nu se îndurau să-l părăsească 
singur, în oraşul străin. Îl întovărăşeau cu fidelitate, îşi 
împărțeau rolurile. 

Unul o lua înainte să-i deschidă drumul şi să-l aştepte, în 
scaunul gol dinaintea Adinei Buhuş. Altul pleca să ducă 
zvon de sosire în târgul patriarhal. Al treilea îl privea peste 
umăr, să nu se abată de la firea şi de la măsura lui din 
totdeauna. 

Credea, naiv, că s-a lepădat de dânşii, că i-a pecetluit în 
neant c-o poruncă. Era numai prizonierul lor. 

Capitolul IV. 

ANIMULA VAGULA, BLANDULA...6 

Adina Buhuş înălţă privirea galeşă sub genele lungi. 

Se întrerupse din lustruitul unghiilor, cu frivola unealtă de 
ivoriu şi piele de căprioară, suspendată în aer: 

— Toată noaptea m-am gândit mult, foarte mult, la discuţia 
noastră de ieri. 

Tudor Stoenescu-Stoian înghiţi un nod de iască. 

Surâse vag şi stupid, cu ochii împrăştiaţi. 


Se ivea, de la început, prilejul să-şi dezvăluie ade-vărata 
lui faţă. Pocăit, aşa cum se hotărâse înaintea oglinzii cu trei 
canaturi şi cum i se păruse atunci atât de firesc. Adevărata 
lui faţă şi tripla-i fiinţă care-şi disputa, pe rând, întâietatea 
în el. 

Dar lipsea prietenul. Fără dânsul, toate proiectele de 
vârtos eroism se împotmoleau. Se simţea flasc, cu 
vertebrele moi. Avea nevoie de o prezenţă care să-i dea 
curaj şi să-i uşureze spovedania; de-un aliat să-l susţină şi 
să recunoască un tâlc altruist imposturei de-o zi. Cine l-a 
pus pe Sandu să plece de acasă cu noaptea-n cap? Iritat, 
Tudor Stoenescu-Stoian trecu toată vina vâscoasei lui 
indecizii şi răspunderea evenimentelor pe socoteala celui 
absent. 

După cafeaua cu lapte, din sufrageria cu mobile greoaie şi 
sculptate în nuc masiv, cu naturi moarte şi episoade 
vânătoreşti pictate după moda din veacul trecut, Adina 
Buhuş îl invitase în camera ei. O luase înainte, păşind 
şerpuit în rochia neagră, să-i deschidă uşa. Rezemată de 
uşor, aşteptase efectul şi aprobarea, cu un surâs complice. 
Iar îndată, din aspectul de agresivă noutate a încăperii, 
Tudor Stoenescu-Stoian a înţeles de ce, într-adevăr, numai 
aici pretindea ea că se simte bine şi-n larg. 

Nu şi-ar fi închipuit că poate exista în asemenea casă, 
străveche şi impregnată de suvenirul altor vieţi, un contrast 
atât de strident. 

Exilata îşi alcătuise, cu o savantă şi consecventă 
premeditare, un interior după chipul şi nostalgiile-i 
depărtate. Tot aşa cum roabele de odinioară, răpite de 
hoardele barbare şi târâte cu părul despletit de coada 
cailor, îşi amăgeau captivitatea reconstituindu-şi la celălalt 
capăt al lumii, înăuntrul colibelor de paie şi de lut, un 
ungher al lor, o mică şi consolatoare patrie a lor, cu obiecte 
şi podoabe de-acasă, cu atmosfera de-acasă. 

Camera avea o fereastră lată, tâiată-n zid. Prin geamul 
fără perdele, lumina se revărsa albă şi crudă asupra 


mobilelor de desen cubist. Scaune, măsuţe, birou şi lămpi 
geometrice. Cristal şi nichel. Interior ultramodern de 
clinică, din care lipsea numai mirosul dezinfectantelor. 

În scaunul scund şi incomod, Tudor Stoenescu-Stoian se 
simţea abandonat, împresurat de efluvii glaciale şi ostile, ca 
un bolnav care şi-a pierdut curajul în ajunul operaţiei 
decisive. 

Singura lui dorinţă, acum, era să obţină o amânare. 

— Îmi venea astă-noapte să mă duc în cealaltă cameră, la 
Sandi! Reluă Adina Buhuş, trecându-şi instrumentul de 
ivoriu în cealaltă mână şi continuând toaleta unghiilor. Să-l 
trezesc din somn şi să recapitulăm. Te rog să nu surâzi şi să 
nu-mi atribui o indiscreţie deplasată. Nu e aşa că te întrebi, 
în definitiv, cu ce drept adică, eu, o necunoscută până mai 
ieri, mă amestec în viaţa dumitale? 

Tudor Stoenescu-Stoian se apără cu un gest mut, dar 
elocvent, de asemenea bănuială: „Cum şi-ar putea oare 
permite să gândească aşa ceva?” 

— Am dreptul, răspunse Adina Buhuş, tălmăcindu-i în felul 
ei gestul de protestare, am dreptul acesta, fiindcă 
dumneata ai venit aici ademenit de scrisorile lui Sandi. El, 
cu incurabila lui manie de a cânta pe toate strunele târgul 
acesta, unde se simte foarte bine, te-a indus în eroare. Cu 
cea mai perfectă bună-credinţă, desigur. Până aici, suntem 
de acord. Dar ceea ce i se potriveşte lui, nu ţi se potriveşte 
dumitale. Ceea ce-l mulţumeşte pe el, nu te poate mulţumi 
pe dumneata. Altceva aştepţi de la viaţă. 

Altceva ceri. La altceva ai dreptul!... Eu sunt mai în 
măsură ca oricine să înţeleg aceasta şi să o simt. Nu 
găseşti? 

— Exageraţi, doamnă! Rosti cu jumătate de glas Tudor 
Stoenescu-Stoian. Exageraţi când mă covârşiţi sub povara 
unor virtuţi pe care nu le-am avut niciodată. 

— Aş dori să laşi la o parte modestia aceasta, care nu-şi 
află rostul! Îl povăţui Adina Buhuş, ameninţându-l cu 
polizorul de fildeş. Altfel, să ştii că mă supăr! Ie rog să nu 


mă socoteşti numai soţia prietenului dumitale, Sandi. Să mă 
consideri prietenă. Camaradă. O prietenă şi o camaradă 
pur şi simplu, independent de amiciţia dumitale cu el. lar 
între camarazi şi prieteni, modestia n-are ce căuta. După 
ce-am închis paranteza aceasta, lasă-mă să arăt cum văd eu 
lucrurile, cum le-am meditat serios toată noaptea. Dacă ai fi 
un ins oarecare, aş înţelege şi aş accepta judecata lui Sandi. 
Ai să trăieşti cot la cot cu toţi Tăvii şi lonelii lui de aici, cu 
domnul prefect Emil Sava, cu domnul colonel Jack 
Valivlahidis, comandantul regimentului, şi cu toţi 
Petrăcheştii de care e plin târgul. Concurența e mai puţin 
aprigă decât într-un oraş mare ca Bucureştii. Se găseşte loc 
şi pentru unul mai mult. Ţi-ai face ceea ce se numeşte o 
situaţie. Amiciţia lui Sandi ţi-ar fi utilă, fiindcă aşa cum e el, 
recunosc, rămâne un om de ispravă şi se bucură de o 
binemeritată consideraţie. Te-ai înscrie într-un partid. După 
câţiva ani, te-aş vedea primar, deputat, în sfârşit, după 
puteri şi după noroc. Dar din lumea de unde vii, pe 
dumneata nu te poate satisface asemenea orizont mărginit, 
ca pentru oamenii de aici. 

— Dar, doamnă... Încercă Tudor Stoenescu-Stoian o ultimă 
şi eroică împotrivire, înainte de a capitula iarăşi ispitei 
nevrednice. Dar, doamnă... 

— Dă-mi voie să termin! Îl invită nerăbdătoare Adina 
Buhuş, lustruind de zor unghiile cu pielea de căprioară, 
fără să-l slăbească din ochi. Ştiu ce vrei să-mi spui! Liniştea 
de aici. Atmosfera de aici. Posibilităţile de izolare. Mi le-ai 
înşirat ieri; şi ieri, sub prima impresie, le-am acceptat. Dar 
astă-noapte le-am trecut în revistă pe toate şi nu mi s-au 
părut atât de puternice argumente. De aceea am vrut să-l 
deştept pe Sandi şi să examinăm situa-ţia din nou. M-am 
dus chiar până în prag, la camera lui... 

Sforăia! Sforăia ca un fericit ce este, cu cea mai împăcată 
conştiinţă. Şi mi-am dat seama încă o dată, că ar fi o 
naivitate să încerc a discuta aceasta cu el. De câte ori 
ajunge discuţia la oraşul lui, la oamenii lui de aici, la acest 


cimitir şi la aceşti strigoi, orice tentativă mă descurajează. 
Vorbim două limbi neînţelese. lată de ce m-am hotărât să 
am 0 explicaţie direct cu dumneata. Dacă vrei să mă tratezi 
ca prietenă, bineînţeles. Dacă vrei să-mi acorzi toată 
încrederea, bineînţeles... 

Adina Buhuş aşteptă, cu polizorul suspendat în aer, cu 
privirea fosforică şi neliniştitoare, dezvelită sub genele 
încovoiate. 

— Mai încape îndoială? Consimţi măgulit Tudor Stoenescu- 
Stoian. Mi-am spus de la început că suntem făcuţi să ne 
înţelegem! Completă după o clipă, abandonându-şi, în 
aceeaşi vreme, prietenul şi hotărârea eroică din faţa oglinzii 
cu trei canaturi. 

— Aceasta mă flatează! Mărturisi Adina Buhuş. Mă 
flatează şi-mi agravează răspunderea faţă de dumneata. 

Zvârli instrumentul de fildeş şi de piele pe cristalul 
măsuţei de noapte. Se ridică în picioare, tipărindu-şi cutele 
rochiei. Înaintă, plecându-şi faţa aproape de figura lui şi 
rostindu-i rar, apăsat şi imperios: 

— În acest caz, ascultă-mi sfatul! Împlineşte-mi dorinţa! 
Încă n-ai desfăcut bagajele, nu e aşa? 

— Nu! Îngăimă Tudor Stoenescu-Stoian. Adică numai 
trusa de toaletă şi un geamantan mic, să-mi schimb 
hainele... Rectifică scrupulos un raport fidel al situaţiei. Dar 
bagajele mari nu le-am desfăcut. Stau neatinse. 

Spunând, îşi freca involuntar ochii, minunându-se că i se 
repetă, în viaţa de-aievea, visul de astă-noapte. Acum mai 
aştepta numai ca Adina Buhuş să adauge: „Plecăm 
amândoi! De când te-aştept! Pe tine te-aşteptam. M-am 
săturat de existenţa aceasta alături de un individ cu 
mustăţile de focă. Dă-mi mâna s-o apăs pe piept...!” Îşi 
ascunse mâinile la spate, ca şi cum s-ar fi temut să nu-i 
apuce Adina Buhuş palma dreaptă şi să i-o apese pe sânul 
elastic, cum făcuse în vis. 

Dar soţia prietenului sfârşi: 


— Tocmai! Cu atâta mai bine. Nici nu le mai desface. 
Ascultă-mi sfatul. Urcă-te în primul tren şi fugi de aici! Nici 
nu mai privi în urmă. Nu eşti făcut pentru viaţa de aici! 

Tudor Stoenescu-Stoian, pe scaunul lui scund, geometric 
şi incomod, surâse prosteşte, stânjenit de această scenă 
care îi amintea episoadele văzute la teatru şi în filmele 
palpitante. Unde o castelană ieşită din minţi sfătuieşte 
călătorul înnoptat să fugă departe de blestemul ruinelor 
cutreierate de stafii şi vampiri. 

În privirea fosforică, lărgită şi fixă a Adinei Buhuş, lucea 
ceva din această rătăcire a minţii. În glasul sacadat şi grav, 
strălucea ceva din glasul obsedatelor din ospicii. 

— M-ai priceput ce vreau să spun? Mă asculţi? 

Aşteptă aplecată. Atât de aproape, încât Tudor Stoenescu- 
Stoian simţi în obraz respiraţia arzătoare. 

Sub privirea intolerabilă, cobori ochii. Şi nu răspunse. 

Continuă să surâdă, stânjenit şi neghiob. 

Luptau în el cei trei Tudor Stoenescu-Stoian, din oglinda 
cu trei canaturi. Crezuse că i-a închis în cameră, că s-a 
lepădat de dânşii pentru totdeauna, înecaţi în cele trei 
lacuri verticale. Scăpaseră însă tustrei. Se furişaseră 
nevăzuţi. Erau prezenţi. 1 se substituiseră. Îşi disputau 
rândul şi dreptul. Cel din oglinda lui Guliver pitic în ţara 
uriaşilor, exprima zdrobit sub povara nimicniciei şi mă-sura 
cu mâhnire cât de puţin merita el sfatul mărinimos al 
femeii. Se ghemuise mic şi netrebnic, mai împuţinat şi mai 
umil. Ar fi cerut glas să spovedească adevărul trist şi fără 
nădejde. „Acesta sunt, cum mă vezi, nu cel care m-ai crezut. 
Acesta am fost totdeauna. Pentru că sunt aşa, mi-am căutat 
scăpare aici. Mă mulţumesc cu atât de puţin! Nu cer decât 
un loc să respir, un ungher unde să nu mă turtească uriaşii 
sub tălpile lor grele. Acceptă-mă aşa! Întinde-mi o mână de 
ajutor, să aflu tărie şi să-mi croiesc o viaţă după aceste 
puteri, aşa cum mi-a întins mâna frăţeşte prietenul meu 
vechi, Sandu.” Dar nu căpăta glas, obiditul acesta umil şi 
fără de curaj. Îl expropriase cu totul celălalt Tudor 


Stoenescu-Stoian, din oglinda lui Guliver uriaş în ţara 
piticilor. Crescuse proiectat din închipuirea Adinei Buhuş. 
Căpătase din nou viaţă, contur şi proporţii. Sorbise cu nesaţ 
fiecare cuvânt care însemna pentru el o băutură vrăjită şi 
întăritoare. Şi cu nici un preţ n-ar fi rostit mărturisirea 
imprudentă, menită să năruiască amăgirea Adinei Buhuş. 
Pentru el, totul intra în orânduielile cuvenite, aşa cum le 
aştepta, cum le chema, cum le merita: grija femeii şi sfatul; 
dorinţa să nu-l vadă captivul pigmeilor, teama să nu-l 
împotmolească în ticăloasele lor mlaştini stătute, îndemnul 
să nu-şi trădeze destinul croit pe măsura vastelor spaţii. 
Lupta lui să-şi facă loc, îmbrâncind la o parte tizul cel umil 
şi obidit, se vădise o prea ieftină joacă. Întâmpinase o prea 
şovăielnică împotrivire. Pusese stăpânire şi, ca orice 
uzurpator victorios, asculta cu plăcere măgulirile care-i 
dezmierdau auzul şi vanitatea. În prezenţa lui, chiar celălalt 
Tudor Stoenescu-Stoian, din al treilea canat din mijloc, cel 
de toate zilele, fără semnalmente speciale într-un paşaport 
pentru o viaţă de om, abia îşi mai prizărea fiinţa. Renunţase 
la orice rezistenţă, uitase orice remuşcare; iar printr-o 
bolnăvicioasă întortochere a sufletului, se simţea acum 
decepţionat cu tot dinadinsul, numai fiindcă nu i se împlinea 
întreg visul de peste noapte şi că femeia îl trimitea să plece 
singur, în loc să-l roage: „la-mă cu tine!” Această 
ingratitudine îi ulceră inima ca o trădare. 

— Nu-mi răspunzi nimic? Stărui Adina Buhuş. 

Tăcerea şi surâsul împrăştiat al lui Tudor Stoenescu- 
Stoian însemnau pentru ea un răspuns. Răspunsul de care 
nu se mai îndoia. 

Femeia se îndreptă de mijloc şi izbucni în hohot crispat: 

— Ah! Mă aşteptam! Era de aşteptat. A fost mai tare Sandi 
ca mine! 

— Nu... Dar... 

— Nu mai încape nici un dar! În orice caz, mi-am făcut 
datoria. Am conştiinţa împăcată. Dixi et salvavi animam 
meam.7 Să considerăm capitolul acesta încheiat. Mă 


gândesc numai că n-are să treacă multă vreme şi am să te 
văd iarăşi pe scaunul acesta. Nu chemat de mine. Şi nu 
surâzând ca acum. Ai să vii ca să recunoşti că am avut 
dreptate, să regreţi că nu mi-ai ascultat sfatul şi să 
descoperi că e prea târziu ca să-l mai poţi urma. Căci acesta 
are să fie epilogul! Mâine-poimâine, ai să descoperi că e 
prea târziu... 

Adina Buhuş căută pe mescioara de cristal, printre 
flacoane şi pulverizatoare, portţigaretul de lac negru. 
Aprinse o ţigară şi se instală pe scaunul scund. 

Cu cotul pe genunchi, privi îndelung prin inelele de fum, la 
omul neclintit din faţă. 

Era simpatie, milă, curiozitate în acest examen mut şi 
atroce. Şi era o tristeţe. 

Poate o clipă numai, presimţi, din surâsul nehotărât şi 
stânjenit de pe buzele omului, tripla lui fiinţă din oglinda cu 
trei canaturi, aşa cum se deosebeşte amestecul incomplet şi 
rudimentar de metale într-un aliaj neizbutit, de calitate 
inferioară. Tudor Stoenescu-Stoian nu mai putu suporta 
tăcerea imobilă, privirea atât de stăruitor sondându-l în 
adâncuri, unde el singur n-ar fi voit să răscolească. 

— E o dimineaţă superbă! Rosti el, ca să spună ceva. 

Întoarse ochii spre fereastra dreptunghiulară, afară, la 
pomii însoriţi din livadă, şi peste vârful lor stufos, dincolo, la 
dealul Călimanului şi la cerul albastru de vară. Scăpa, aşa, 
de confruntarea neîndurată. Adina Buhuş păru că n-a auzit. 
Îl cerceta acum din profil, printre pleoapele micşorate 

— Nu pricep, de ce-o fi întârziind Sandu? Făcu a doua 
tentativă Tudor Stoenescu-Stoian. 

Aceeaşi tăcere. 

— Mă duc să-i ies în cale. 

— Te rog să rămâi! 

Adina Buhuş îl fixă pe scaun cu un semn autoritar şi scurt 
al ţigării dintre degete. Tudor Stoenescu-Stoian se supuse 
cu pasivitatea docilă a hipnotizaţilor. În mişcarea bruscă, 
ţigara îşi lepădase scrumul pe covorul cu desen cubist. 


Bărbatul renunţase la gând, la voinţă şi iniţiativă, cu 
privirea absorbită de cilindrul intact al cenuşei. S-ar fi spus 
că singura problemă care îl preocupa era să explice prin ce 
capriciu al legilor fizice, scrumul fragil se păstrase întreg. 

Femeia îşi plimbă privirea de la el la scrum şi îndărăt. 

— Mă întreb... 

Se opri. O pauză penibilă şi încărcată de ameninţări. 
Tudor Stoenescu-Stoian ridicase ochii. Inima îi ticăia 
mărunt, acuzatul aşteptând lectura sentinţei. 

Dar Adina Buhuş îşi contempla acum volutele de fum, 
scuturându-şi fruntea bombată sub cârlionţii părului. Îşi 
sfârşi întrebarea, atenuându-i înţelesul plin de ameninţare, 
într-un surâs inofensiv şi melancolic. 

— Ciudat! Poate n-ar trebui să-ţi mărturisesc aceasta. Sunt 
idei absurde şi jignitoare, care nu se cuvin destăinuite 
niciodată. Uite! Nu ştiu de unde mi-a venit. Nu ştiu de ce. 
M-am pomenit întrebându-mă, adineaori, dacă nu mă înşel 
cumva asupra dumitale? Dacă nu exagerez cu naivitate, 
dramatizând un caz foarte banal? 

Tudor Stoenescu-Stoian înclină capul în pământ. El de 
această întrebare se temuse. Mai ales de aceasta. O sim-ţise 
venind. Şi în loc să-l umilească, să-i dogorească obrazul cu 
un val de sânge, i-a fost o uşurare. În numele celor trei 
ireconciliabili uzurpatori din paravanele oglinzii, prinse glas 
şi elan unul singur. Nevolnicul plin de obidă, călcat şi strivit 
în trecerea grăbită a vieţii, împins la o parte şi mereu 
osândit la tăcere; nevolnicul acesta căpătă el cuvânt. Omul 
de pe scaun se ascultă astfel rostind, cu un amestec de 
uimire, de reprobare şi totuşi cu o triumfătoare satisfacţie 
în pocăita lui umilinţă: 

— E ceea ce voiam să vă spun încă o dată, doamnă. 
Exageraţi! Vă înşelaţi! Adevărul e mult mai simplu şi mai 
netrebnic... 

Presimţirea trecuse însă pe lângă femeie. Era departe. 
Adina Buhuş, o alungase cu oroare. În această bănuială 
urâtă, crezuse că a recunoscut simptomele alarmante ale 


unei degradări. Se molipsise, aşadar, şi ea de josnicia 
tuturor? Judecase ca toţi. Ca şi dânşii, coborâse înţelegerea 
lucrurilor la nivelul lor meschin: aşa cum nu admit ei nimic 
mare, luminos, dezinteresat, de-o discretă şi simplă nobleţe. 
Tot aşa pusese şi ea la îndoială un act peste dimensiunile 
comune. lar el, în loc să se revolte, capitula umil! Nu-i şi 
aceasta încă o dovadă a rarelor, a marilor abnegaţii şi 
lepădări de sine? Adina Buhuş surâdea acum bucuroasă că 
şi-a biruit josnicele şi nedreptele îndoieli. Obra-zul se 
înseninase după concentrarea crispată de adineaori, ca 
luciul apelor sclipind radios, când s-au risipit negurile. 

— Ah! Opreşte, te rog! Nu observi ce fals sună cuvintele 
astea în gura dumitale? „Exageraţi! Vă înşelaţi! 

Adevărul e mult mai simplu şi mai netrebnic!” Mereu 
această modestie insistentă, care după mine e o altă formă 
mai subtilă a orgoliului. Da-da! Nu mă privi aşa. Căci, dragă 
domnule, totul poate să fie simplu sau mai puţin simplu, 
netrebnic sau eroic, după optica observatorului care 
înregistrează şi interpretează. Să nu-mi spui dumneata mie, 
că a fost atât de simplu să ajungi la hotărârea despre care 
vorbeam ieri. Nici că e lipsit de eroism surghiunul acesta de 
bună-voie! Să nu mile spui, fiindcă n-am să te cred. 

Tudor Stoenescu-Stoian nici nu mai încerca să pretindă 
aşa ceva. În timpul cât vorbise Adina Buhuş, dispăruse omul 
împuţinat de pe scaun, cu umerii lui încovoiaţi, cu privirea 
lui împrăştiată şi cu zâmbetul umil. Îşi pierduse glasul, se 
volatilizase. Plăpând şi efemer, din nou nu putuse rezista 
conspirației perfide care-l alungase să plece tiptil, să se 
refugieze în canatul lui Guliver pitic în ţara uriaşilor, să 
aştepte acolo cu obrazul ascuns în palme. Îi luase iarăşi 
locul brutal omul destinelor grandioase, restaurat în 
drepturi de imaginaţia Adinei Buhuş. Acesta nu mai privea 
în pământ. Nu mai avea în glas tremur de înduioşătoare 
sinceritate; nu adresa nici un apel deznădăjduit. 

Ridicase ochii insolenţi. Surâdea sarcastic din colţul 
buzelor. Consimţi la toate prepusurile generoase, 


mărturisind ca un răsfăţat al soartei, care-şi poate îngădui 
luxul tuturor sincerităţilor: 

— Trebuie să recunosc, într-adevăr, că n-a fost o hotărâre 
luată uşuratic. N-a fost atât de simplu. N-a fost simplu de 
fel! 

— În sfârşit! Exclamă Adina Buhuş, ridicându-se cu 
neastâmpăr să arunce ţigara în scrumieră şi revenind la loc. 
În fine, te-ai decis să renunţi la jocul acesta de-a v-aţi 
ascunselea? Aceasta aşteptam. Acum da, suntem camarazi, 
prieteni, tovarăşi de exil! Putem continua fără reticenţe 
protocolare, fără mofturi. S-o luăm metodic... Eu ţi-am dat 
un sfat. Cel mai bun după mine. Să pleci înainte de a te 
împotmoli aici. Înainte de a te prinde ca o muscă pe hârtia 
unsă cu ulei. Nu l-ai acceptat. De prisos să mai cercetăm 
împreună de ce. Probabil îţi spui că un asemenea sfat, venit 
de la o femeie, are prea puţină valoare. Ce ştiu eu? Ce pot 
eu? Dumneata ai alte arme, altă rezistenţă. Nu se compară 
cu ale unei biete femei. Poate ai dreptate. M-am precipitat. 
Am exagerat pericolul. Am judecat după mine. Te-am 
coborât la nivelul meu. Te rog să mă scuzi... 

— Vai, doamnă! Nici să nu ne oprim la aşa ceva! Îi acordă 
graţie Tudor Stoenescu-Stoian. 

— Şi fiindcă ai rămas ferm în decizia dumitale, consider o 
datorie a mea de camaradă, de prietenă, de exilată mai 
veche, să te previn... Să te apăr măcar de câteva mizerii 
mărunte care te aşteaptă, sunt inevitabile, par inofensive şi 
pe nesimţite iau proporţii. Cu alte cuvinte, să-ţi ofer 
experienţa mea. S-o foloseşti. Să mă accepţi ghid. De 
acord? 

Prietenul gloriosului brelan din rapid consimţi şi la aceasta 
cu un surâs amuzat: 

— Fireşte că suntem de acord! Chiar dacă admitem cazul 
că am venit cuirasat pentru asemenea bagateluri. Că mi-am 
revizuit armura înainte de a pleca cruciat în necunoscut. 

Adina Buhuş se opri o clipă, contrariată. Reluă firul cu o 
oarecare ezitare: 


— M-am gândit şi la aceasta. Bineînţeles că ai venit cu 
armura revizuită, cum spui, de vreme ce sfatul meu nu ţi-a 
clătinat nimic din încrederea dumitale. Dar vezi, tocmai aici 
stă primejdia! Vii pregătit pentru un fel de luptă. Cu o 
armură pentru asemenea luptă, curajoasă, făţişă, loială. Aici 
te aşteaptă un război perfid, subteran. Mori înţepat de 
țânțari. Mâncat de muşte. Ah! E o luptă mult mai teribilă. 

— Parol? Întrebă, cu sceptică ironie, omul deprins să joace 
rol de arbitru în chestii mult mai grave şi între personalităţi 
mult mai importante decât o romanţioasă provincială. 

— Nu glumi! le rog, nu glumi! Stărui, grav, Adina Buhuş. 
E destul să-ţi dau un singur exemplu ca să te conving. Ai 
văzut adineaori? Un moment m-am îndoit de dumneata. Mi 
s-a părut că nu poate să fie sincer, în orice caz sincer 
complet, tot ce mi-ai spus ieri. M-am îndoit că vii la noi, că ai 
renunţat la Capitală, la prieteniile de acolo, numai fiindcă ţi- 
ai imaginat că vei găsi aci o atmosferă prielnică de lucru. Mi 
s-a părut că ai exagerat. Că ai forţat nota, fiindcă ai găsit o 
provincială credulă să te asculte şi să ia de bun tot ce-i 
prezinţi. Mi-am spus că, poate, ai părăsit Bucureştii din alte 
motive, mult mai banale, mai puţin eroice. 

— De-o pildă? Provocă temerar destinul Tudor Stoenescu- 
Stoian, cu o ameţitoare şi delicioasă voluptate a primejdiei, 
din ce în ce mai străină de firea lui din totdeauna. 

— Ştiu eu! Datorii, creditori care plictisesc, vreo legătură 
de care ai vrut să te debarasezi. 

— Numai atât? Pentru atât nu-şi schimbă un om linia vieţii, 
nu pleacă în lume! 

— Tocmai. Aşa am judecat şi eu... Dar mai târziu! După ce- 
mi pusesem abject întrebările celelalte. Şi aici voiam să 
ajung. lată o primejdie a atmosferei de aici, a vieţii de aici, a 
mentalităţii de aici. Începi să devii bănuitor. Să respingi 
mobilul nobil din actele cuiva. Să cauţi întotdeauna o 
pricină mai măruntă, mai josnică. Şi aceasta mi se întâmpla 
mie, care mă credeam imunizată! Mulţumesc domnului, a 
fost numai o tentaţie şi a trecut. Dar e un avertisment. Voi 


ţine socoteală de el. [i l-am dat exemplu fiindcă era 
proaspăt, imediat, ca să tragi concluzia cât de contagioasă e 
o anumită molimă, foarte curentă în partea locului. 
Irezistibila tentaţie de a scormoni în existenţa vecinului, de 
a-i căuta în rufele lui murdare, de a le murdări cu o 
imaginaţie pervertită, chiar dacă sunt imaculate. Până 
acum, mă socoteam o victimă. lată-mă şi culpabilă! 

Adina Buhuş se opri, aşteptând. 

Tudor Stoenescu-Stoian rosti vag şi sentenţios: 

— Şi excesele de conştiinţă sunt tot un fel de boală, 
doamnă... O boală imaginară. lpohondrie morală. 

— Posibil! Dar dumneata îţi permiţi încă a le judeca toate 
din Sirius. Generalităţi. Maxime. Aforisme. Paradoxe. După 
câteva luni, să te văd dacă mai spui acelaşi lucru! Nu uita că 
eu trăiesc aici de cinci ani. Cinci ani! Îmi par cinci veacuri. 
Am avut timp destul să învăţ că n-ai dreptul să trăieşti 
ignorând ce se petrece în dreapta şi în stânga ta. Nu-ţi este 
permis. Aşa ceva, aici, pare o ofensă. O impertinenţă pe 
care nu ţi-o iartă nimeni. Am avut timp să capăt destulă 
experienţă, vai! Destulă şi amară. Şi eu am venit ca 
dumneata... Ba cu pretenţii încă mai modeste. Nu ca să-mi 
refac viaţa; nu ca să mă consacru cine ştie cărui ideal. N- 
aveam ce reface. Venisem numai ca să mă resemnez la 
viaţă, pur şi simplu. Mi se părea uşor. Sandi îmi înfăţişase 
oraşul lui patriarhal în culori atât de trandafirii! Desigur, 
cum ţi l-a zugrăvit dumitale în scrisorile cu care te-a 
ademenit să porneşti la drum. 

— Nu m-a ademenit nimeni, doamnă! Am venit sin-gur, mi- 
am ales singur soluţia aceasta! Protestă Tudor Stoenescu- 
Stoian, în numele liberului său arbitru, ofensat. 

— Bine-bine! Am înţeles! Dumneata ai venit de buna 
dumitale voie. Eu am venit pentru Sandi, adusă de Sandi. 
Nu pot spune că a fost o căsnicie din dragoste. Nu e un om 
să dezlănţuie pasiuni. Dar e bun, înţelegător, răbdător, şi cu 
tot aspectul lui cam otova, e de o gingăşie de sentiment 
rară. Un caz. Îl vezi cu ce haine caraghioase umblă 


îmbrăcat? Aceasta numai fiindcă nu-i vine să renunţe la 
croitorul care-l îmbrăca atunci când era copil. Croitor 
moştenit de la părinţi. Nu-i vine să se lepede de el. I se pare 
că l-ar întrista prea mult. Atât, ajunge - nu e aşa? 

— Ca să zugrăvească un om! Eram săracă, singură. Am 
fost crescută în condiţii mult peste posibiltăţile mele reale. 
O orfană săracă, răsfăţată de rude bogate. Mai întâi o 
mătuşă, tanti Cora, despre care vorbeam aseară; mai apoi, 
după moartea ei, nişte unchi m-au ţinut la un pen-sion din 
Elveţia. M-au deprins cu o viaţă comodă, confortabilă - 
piano, literatură, sporturi de iarnă, sporturi de vară. Am 
crescut fără să cunosc lipsurile, dar şi fără să fiu pregătită 
cu nimic pentru existenţa mea viitoare de fată nevoiaşă. Pe 
urmă, cei care-mi purtau de grijă au murit pe rând. M-am 
pomenit singură. Dezarmată. Dumneata nu-ţi poţi imagina 
ce înseamnă această singurătate. 

— Dimpotrivă! O cunosc foarte bine! Rosti Tudor 
Stoenescu-Stoian, motivând să mai adauge din ce îndelungă 
şi amară experienţă personală. 

— Chiar dacă o cunoşti, pentru dumneata e ceva văzut din 
afară. Pentru mine e ceva trăit. Toate colegele de pension 
risipite pe toată suprafaţa globului. Nu erau trei din aceeaşi 
ţară. Una din San-Salvador, alta la Londra, alta la Roma, 
alta la Viena, alta în Indii. Primeam scrisorile lor, cum le 
primesc şi acum. Toate se întorseseră acasă la părinţi, la un 
cămin. Îşi creaseră un cămin al lor. Sau se pregăteau să-l 
creeze, după chipul şi asemănarea lumii lor. Îmi scriau 
despre fericiri care mie îmi erau interzise. Atunci a apărut 
Sandi. Nu era un ideal pentru mine. Era numai o salvare... 
Am devenit doamna Alexandru Buhugş, din laşitate în faţa 
vieţii. Am avut onestitatea să i-o spun. Dar tot aşa de onest 
credeam că prietenia poate ţine loc de iubire, într-o 
căsnicie; legătura de toată ziua, solidaritatea a doi oameni 
care convieţuiesc sub acelaşi acoperiş. lar acum, mă judec 
cu severitate şi mă condamn. Nu sunt ceea ce voia Sandi. 
Nu-s ceea ce poate merita. Şi, mă crezi? Nu sunt, tocmai 


din pricina acestui oraş al lui, patriarhal. Din pricina 
inchiziţiei, atmosferei de aici. Lume măruntă, stătută, ca 
mlaştinile care fermentează. Miasmele mă sufocă. Mi-au 
destrămat nervii. Aiurea, în altă atmosferă, nu m-ar găsi 
Sandi, de câte ori se întoarce acasă, atât de crispată şi 
agresivă, ca o pisică gata să zgârie. Aici...? 

Adina Buhuş zâmbi cu dezolare, ridicând mâna lânced 
spre fereastra dreptunghiulară şi lăsând-o să cadă 
neînsufleţită pe genunchi: 

— Aici? Uite dealul Călimanului care astupă lumea. Am 
avut naivitatea să cred că-mi croiesc un mic colţ, un interior 
care să-mi aducă viaţa cea vie a veacului la mine în casă, 
dacă nu puteam eu să mai ajung la ea. Am comandat 
cataloage de la expoziţia de arte decorative de acum doi 
ani, la Paris. Priveşte, te rog! 

Răsuci braţul rotund la pereţii cu tapetul în desene 
geometric degradate, la scaunele rigide, la mobilierul de 
clinică: 

— Priveşte, te rog, rezultatul grotesc! Căci e un re-zultat 
grotesc. Abia acum, îmi dau întâia oară socoteală cât e de 
deplasat aici, în casă, şi cât e de deplasat aici, în oraş. O 
caricatură a intenţiilor. Şi pe urmă, obsesia aceasta! Când 
am deschis fereastra largă (bietul Sandi s-a supus, deşi îi 
maltratam faţada casei lui bătrâneşti), uitasem că nu pot 
suprima şi priveliştea. Mi-a rămas dealul Călimanului în 
faţă. El mă respinge la oamenii de aici; şi eu, cu oamenii de 
aici, cu viaţa lor de aici, nu mă pot împăca. Am încercat. În 
primii doi ani, am încercat cu toată bunăvoința. Vizite, 
mese, ceaiuri, comitete filantropice... Cancanuri, politică 
electorală, intrigi, rivalități, partide de cărţi, mâzgă de 
viaţă, nu viaţă. În fiecare zi, mă întorceam cu un gust de 
cenuşă în gură. Nu mă interesa ce-i interesează, nu mă 
bucura ce-i bucură, nu mă alarma ce-i alarmează. lar 
mizeria e că sunt perfect conştientă cât îi strică aceasta lui 
Sandi. Pentru viaţa lui de afară şi pentru viaţa lui de aici, 
din casă, de unde fuge cât poate ca să evite discuţiile 


conjugale. Şi-a făcut birou în oraş. Povestea ariciului şi 

sobolului. L-am scos din casa lui, a părinţilor, a bunicilor. O 
ştiu aceasta şi nu pot altfel... După doi ani, am renunţat să 
mă „aclimatizez”, cum nădăjduia Sandi. Am rărit-o cu toţi. 
M-am izolat. Rezultatul? Ştii cum îmi spune lumea-n oraş? 

— Încă nu! Dar o să aflu cu siguranţă într-un ceas, dacă 
voi ieşi în stradă şi dacă lumea e aşa cum o zugrăviți, 
doamnă. 

Tudor Stoenescu-Stoian pusese o intenţie glumeaţă în 
întorsătura răspunsului. Însă Adina Buhuş nu ţinu 
socoteală, animată de povestea ei, pentru care credea că a 
găsit, în sfârşit, un confident. 

— Ca să nu te mai osteneşti şi s-o afli de la alţii, te 
informez eu. Unii îmi spun „Meduza” fiindcă aş avea, cică, 
ochii şi părul faimoasei gorgone. Alţii îmi spun „Pantera 
neagră”, fiindcă nu ies în oraş decât într-o toaletă simplă şi 
neagră ca aceasta. Cum vezi, cu toată izolarea în care 
trăiesc, n-am scăpat de două porecle şi de reputaţia unei 
femei fatale. Fatală? Poate da. Pentru singurul om de aici 
care n-ar merita-o. Pentru Sandi. Şi nu în sensul în care o 
înţelege lumea. Fatală, fiindcă i-am stricat viaţa fără vina 
mea, fiindcă îi contrariez dorinţele de fiecare ceas, fiindcă 
nu pot să mă pasionez de ceea ce se pasionează toţi Tăvii şi 
Petrăcheştii lui, doamna şi domnul colonel Jack Valivlahidis 
cu ifosele lor fanariote, domnul lordăchel Păun şi o sumă de 
indivizi pe care ai să-i cunoşti în curând şi au să te supună 
la aceeaşi încercare. Prin aceasta i-am fost fatală. Aspira la 
o existenţă liniştită, molcomă, vegetativă. Eu i-am adus 
neliniştea în casă. Un semn veşnic de întrebare. Pantera 
închisă în cuşcă. Dar încolo? Cui? Ce rău i-am făcut 
vreodată? Am venit cu intenţiile cele mai sincere să mă 
acomodez; când am văzut că e imposibil, n-am cerut decât 
să mă lase toţi în pace. Rezultatul e acest vid din casă şi 
această animozitate a oraşului. Le poate înţelege cineva? 
Din afară văzută, poate par cu drept cuvânt odioasă, 
absurdă, comică, aşa cum îmi par acum groteşti mobilele 


acestea, care nu sunt în atmosfera lor. Am aici o carte, în 
care îmi pare că am găsit o cheie a destinului meu. 

Adina Buhuş se ridică şi aduse de pe etajera de cristal şi 
nichel un volum legat în pânză, cu pete mari şi stridente de 
culori: aceleaşi motive cubiste, de care până acum câteva 
momente era încântată, iar acum îi păreau deodată odioase 
şi groteşti. 

Deschise la pasajul însemnat şi citi, cu faţa plecată, cu 
ochii lungi de meduză perdeluiţi de inelele şerpuite ale 
părului, căzute peste frunte şi făcându-i umbră: „Dar orice 
om e rizibil când îl priveşti din afară, fără să ţii socoteală de 
ce se petrece în cugetul lui şi în inima lui. S-ar putea 
transforma Hamlet într-o farsă epigvamatică, cu o scenă 
burlescă, unde eroul îşi surprinde mama în flagrant delict 
de adulter. S-ar putea face din viaţa lui Crist povestirea cea 
mai spirituală a lui Guy de Maupassant, comparând 
nebuneştile pretenţii ale lui Rabbi cu abjectul său destin. 
Tot omul e, în acelaşi timp, o farsă ambulantă şi o tragedie 
ambulantă. Omul care lunecă pe o coajă de banană şi-şi 
fracturează craniul descrie pe cer, căzând, un arabesc de- 
un comic nepreţuit.” 

Adina Buhuş închise cartea. 

Cu o clătinare a frunţii, trimise şerpii încolăciţi ai părului 
spre ceafă. Privi la omul de pe scaun, cu ochii avizii, 
aşteptând un accent de adevărată omenie. 

Tudor Stoenescu-Stoian din nou surâdea stânjenit şi 
împrăştiat. 

Femeia dezmierdă maşinal scoarţa de pânză a cărţii, cu 
degetele lungi şi subţiri. O întinse sub ochii lui Tudor 
Stoenescu-Stoian, cu un zâmbet care nu avea nimic fatal: 

— De altfel, citeşte, te rog. Ex-libris-ul meu rezumă tot ce 
cred despre mine. Nu e o deviză de femeie fatală. 

Tudor Stoenescu-Stoian descifră inscripţia gravată cu 
litere de aur verde şi stins: „Animula vagula, blandula...” 

Versul împăratului Adrian nu-i sună ca un melancolic 
suspin al pâlpâietoarelor suflete, rătăcitoare şi line, aşa cum 


şi-l însuşise exilata. O clipă, îi jucă înaintea ochilor ca un 
nume latinesc de animal nevertebrat, din regnul inferior, un 
protozoar gelatinos - amibă sau infuzorie - aşa cum îi 
veneau în minte denumirile din manualele de zoologie; aşa 
cum făptura şovâăielnică şi puţintică apărută iarăşi din 
canatul oglinzii lui Guliver pigmeu în ţara uriaşilor, socoti că 
i s-ar fi potrivit o etichetă şi lui. 

Rosti chiar, cu glasul timid al celuilalt: 

— Animula vagula, blandula!” E o carte de vizită ca pentru 
mine...! 

— O, nu! Pentru dumneata nu! Protestă energic Adina 
Buhuş, retrăgându-şi cartea şi, o dată cu ea, deviza 
ameninţată de expropriere. Cu dumneata e altceva. Ştii ce 
vrei! Ştii să vrei! Dai îndestulă dovadă. E cu totul, cu totul 
altceva... Pentru dumneata aş vedea un ex-libris în genul: 
„Omnia mea mecurn porto”8, sau „Non omnis moriar”9, sau 
„Aere perrenius"10. Cum se cuvine pentru un creator. 
Pentru un om rezervat altor fapte. 

Tudor Stoenescu-Stoian nu se împotrivi. Dispăruse - 
pentru a câta oară? 

— Vietatea gelatinoasă de la periferia regnului animal, 
protozoarul gata să accepte, cu umilitate, eticheta: 
„Animula vagula, blandula”. Pe scaunul scund şi incomod, 
surâdea, superior şi competinte, adâncul cunoscător al 
sufletului feminin, care contesta această pretenţie lui Teofil 
Steriu, romancierul, şi care găsea foarte natural rolul 
prezent de confesor. 

— Aceasta e povestea mea! Încheie Adina Buhuş, 
ridicându-se. 'Ți-am istorisit-o fiindcă, pentru mine, 
înseamnă descărcarea unei poveri care-mi apăsa sufletul de 
mult. Dar şi fiindcă poate să-ţi folosească într-o măsură şi 
dumitale. Ştii ce te-aşteaptă. Ştii ce te ameninţă. Vei şti de 
ce trebuie să te fereşti!... O izolare, cum visezi dumneata, 
nu este cu putinţă. N-are să ţi-o permită nimeni. Rămâne să 
găseşti un compromis. O cale de mijloc. Aici poate să-ţi fie 
de folos armura dumitale... Revizuită şi pusă la punct. Să-ţi 


plăsmuieşti două figuri, două personalităţi. Una pentru 
mulţime. Ipocrită, afabilă, familiară. Aşa ca să nu jignească 
pe nimeni. Aşa ca să nu însemne o provocare. Cealaltă, cea 
adevărată, s-o păstrezi pentru dumneata. Să rămână 
secretă... Pentru mine, experienţa nu-mi mai poate folosi. E 
prea târziu! Sunt clasată. Şi nici n-aş putea, de altfel. 
Pentru dumneata e altceva. Nu ştiu dacă mă exprim destul 
de înţeles? 

— Înţeleg! Am înţeles perfect! Se grăbi să afirme Tudor 
Stoenescu-Stoian. 

Înţelegea. El, care descoperise în oglinda cu trei canaturi 
nu două, ci trei versiuni ale propriei sale fiinţe; le 
descoperise acolo şi le purta cu dânsul, dar nu mai ştia care 
e cea adevărată, secretă, unică, a lui. 

— Cu atâta mai bine. N-am pierdut dimineaţa degeaba! Se 
bucură Adina Buhuş. Acum am să te acompaniez şi să-ţi 
arăt oraşul. Splendorile oraşului patriarhal! Spre dezolarea 
lui Sandi, care, desigur, ar fi ţinut să-ţi prezinte mai întâi 
„Versiunea lui”. 

Îşi potrivi pălăria mică în faţa oglinzii, cu un gest degajat şi 
scurt, fără îndelungul examen de aproape şi de la distanţă 
al femeilor cochete. Dar nici n-avea nevoie de o astfel de 
minuțioasă preparaţie. Pălăria minusculă, strânsă pe 
tâmple, întregea minunat linia felină a siluetei, costumul 
simplu şi negru, de-o sobrietate pe care concetăţenii lui 
Sandu Buhuş o găseau agresivă. 

În stradă, Tudor Stoenescu-Stoian se simţi încântat că 
însoţeşte o asemenea femeie. 

Îşi apăsă borul moale al pălăriei mai pe-o sprânceană, 
tânăr şi cuceritor. 

În urma lor, perdelele ferestrelor se clătinau, lăsând pe 
rând să le cadă colţul ridicat. 

Una, şi alta, şi încă una. 

Până la capătul străzii, şi pe urmă pe cealaltă stradă, ca la 
un semnal transmis din casă în casă, prin fir invizibil. 

Capitolul V. 


POPAS, LA RINALII. 

Cofetăria „Rinalti” era, în acelaşi timp, marele cartier 
general al oraşului şi postul cel mai strategic de observaţie. 

Aşezată pe Strada Mare, exact la jumătatea drumului între 
gară şi episcopie, aţinea calea trecătorilor de toate 
categoriile şi cu toate apetiturile. 

Unii treceau; alţii se opreau. 

Cei care-au trecut, aflau cine s-a oprit. Cei care s-au oprit, 
ştiau cine-a trecut. Cine-a trecut. Când. Încotro. Împreună 
cu cine. Cum era îmbrăcat. Mai ştiau, bineînţeles, dacă 
arăta voios sau i se înecaseră corăbiile. Dacă era pedestru 
sau în vehicul. 

Astfel, cumulând succesiv, după marşul soarelui pe 
meridianul ceresc, oficiul de cafenea, local de aperetive ori 
numai inofensivă „confiserie modernă cu specialităţile 
bonbons, caramels, cafe glace, cassata napolitana şi alte 
felurite îngheţate asortate”, la acest sediu al marelui cartier 
general se puneau la cale toate ofensivele şi defensivei 
diferitelor unităţi politice, didactice, judecătoreşti, militare, 
administrative şi ecleziastice; de la acest mereu vigilent 
punct de observaţie, se păstra răbojul tuturor manevrelor 
din penumbră sau de-a dreptul făţişe şi senzaţionale: marile 
evenimente ale târgului - divorţuri, certuri, rupturi politice, 
dizidenţe, alianţe. 

Casă fondată în 1870 (cum menţiona un subadaos al firmei 
şi etichetele cutiilor de bomboane), nu-şi schimbase prea 
mult înfăţişarea de pe vremea venerabilului întemeietor, de 
mult odihnit întru domnul. 

Acest legendar fondator, signor Giuseppe Rinalti, sosise în 
oraş tânăr, în epoca diligenţelor şi a chervanelor cu un pui 
de bărbiţă garibaldiană cu ceva capital şi cu mult mai 
grandioase planuri. 

Ca şi alţi compatrioți, risipiţi prin ţara Moldovei în acea 
vreme îşi făcuse de-acasă socotelile cu îndestulă chibzuială. 
Într-o ţară nouă, plină de viitor şi în nerăbdătoare 
primenire, este întotdeauna nevoie de constructori. Era 


meşter constructor, prin învăţătură şi tradiţie fami-lială. 
Ţara era nouă şi era în primenire. El venea, deci, să 
construiască. În zece-cincisprezece ani, avea să-şi 
rotunjească o agoniseală respectabilă, cu care să se 
întoarcă acasă, pe malul Adriaticii şi să îmbătrânească 
printre feciori, printre nepoți şi poate strănepoţi, la umbra 
ciprilor şi la adăpostul grijilor, căscând de urât, deşertând 
pântecoasele garafe de Chianti, istorisind înflorite amintiri 
din fosta colonie a lui Traian de la Dunăre şi Carpaţi, unde 
ţăranii mai purtau cuşmele şi opincile daciilor de pe 
columna de la Roma. 

Dar socoteala de-acasă nu se potrivise cu cea din oraşul 
patriarhal. 

Nimeni nu construia nimic. 

Începuse o antrepriză de binale, şi aşteptă. Făcu oferte 
pentru construcţie de poduri, şi aşteptă. Pierdu timpul, 
capitalul şi iluziile. Încercă să le recupereze toate, 
prefăcându-se în cioplitor de monumente funerare. Pe 
urmă, căzând tot mai jos, deveni, ca şi alţii de pe cuprinsul 
Moldovei, negustor de cuțite, brice, arme de vânătoare şi 
foarfece. 

Pe toate le încercă şi cu toate dădu greş. Înainte de a 
migra calicit şi descurajat spre alte limanuri mai ospitaliere, 
cu părul cărunt, cu barba turmentată de profet neînțeles şi 
cu o droaie de copii, se agăţase, fără prea multe speranţe, 
de această ultimă experienţă. 

Nici nu-i mijise prin minte cu o zi mai înainte. Se hotărâse 
numai fiindcă, în dimineaţa când începuse să-şi 
împacheteze boclucurile, aflase că Iani, cofetarul boieresc 
al oraşului, murise subit. 

Şi împotriva tuturor aşteptărilor, cofetăria „Rinalti”, 
fondată în 1870, prosperă atât de rapid, încât în 1872 se 
instală în casă proprie. Această inexplicabilă derâdere a 
sorții a rămas uimirea cea mai mare din viaţa bătrânului 
Giuseppe Rinalti, pe care n-a contenit s-o împărtăşească, 
până la moarte, cui voia să-l asculte, istorisind cum îşi 


vizase el paşaportul, cum turna cu găleata în ziua aceea, 
cum signora Silvestra, însărcinată în a şasea lună cu al 
şaselea prunc, plângea pe legăturile cu boarfe şi cum 
orăcăiau, smârcâindu-se, micii pelerini - Mario, Sandro, 
Cecilio, Domenico şi Marco, în ordinea cronologică, 
zgribuliţi în frigul umed al toamnei, într-o asemenea ţară a 
blestemu-lui, unde şi elementele naturii se îndârjeau ostile 
până la sfârşit. 

Au desfăcut boccelele. Au rămas. Au rămas pentru 
totdeauna. 

Copiii au crescut, s-au risipit în cele patru vânturi, adică în 
patru târguri vecine, şi-au găsit rosturi, au izbândit ei în 
întreprinderi de binale, în construcţii de poduri, în cioplitul 
monumentelor funerare. S-a păstrat, fidel meseriei 
adoptive, nunai fiul cel mai mare. Casa fondată în 1870 a 
trecut, după douăzeci de ani, la moartea întemeietorului, în 
mâna lui Mario; pe urmă, după alţi douăzeci, în a treia 
mână, din a treia generaţie. 

Actualul patron, signor Alberto Rinalti, e italian numai cu 
numele şi pronumele, cu acel signor rostit de concetăţeni 
fără nici o intenţie maliţioasă, cu certificatul de botez în 
ritul bisericii romane şi cu două-trei înjurături toscane 
transmise prin tradiţie orală italienească. Nu tânjeşte după 
țărmul Adriaticii şi după cerul slăvit de poeţi, fiindcă nici nu 
şi le poate imagina; iar geografia şi istoria Italiei le-a învăţat 
vag şi trăgând la fit, în Şcoala primară nr. 2, cot la cot cu 
odraslele indigenilor din mahalaua Trăscău. S-a însurat cu 
o băştinaşă, ca şi Mario. Signora Elena Rinalti e născută 
Lenta Bârliba. Dar nu i-a dat decât un fiu, curmând vâna 
prolifică a familiei. 

Iar junele vlăstar, Giuseppe, e obiectul unor grave 
îngrijorări. Nu vrea să audă despre onorabila şi fructuoasa 
carieră părintească. Învață italieneşte singur, cu 
dicţionarul; poartă un medalion cu stema Italiei, agăţat în 
lănţug sub uniforma de liceu şi a bătut în perete, deasupra 
patu-lui, o gravură a lui Dante Alighieri, florentinul cu faţa 


osoasă, cu nas coroiat şi cu bărbia răsucită înainte, ca un 
vârf de opincă daco-moldavă. 

Prin tradiţie şi printr-o superstiție negustorească, localul a 
păstrat aproape neştirbită orânduiala din anul fundaţiei. 
Dulapurile, sub uşile lor de sticlă, sunt tapisate şi acum, în 
interior, cu aceleaşi simetrice rânduri de cutii goale, de 
carton, în acelaşi format şi din aceleaşi tandre culori: bleu, 
ToZ, oranj, gri. Aceleaşi sticle de sirop şi aceeaşi 
monumentală amforă de cristal, plină până la gură cu 
dragele în aceleaşi culori desuete ale cutiilor. Mesele de 
marmură vânătă nu şi-au schimbat locul, o dată pentru 
totdeauna fixat de signor Giuseppe. Nici cele două oglinzi, 
acum cu apele împâclite, în care clienţii întrevedeau 
mişcându-se propria lor fantomă din lumea de dincolo. Nici 
cele patru tablouri, cu rame masive şi poleite, reprezentând 
patru episoade culminante din dramatica existenţă a 
gelosului Othello. 

Doar scaunele desperecheate marcau succesivele renovări 
ale mobilierului. Doar candelabrul din tavan îşi înlocuise 
lampa burduhoasă de petrol cu un complicat sistem de 
becuri, când s-a introdus lumina electrică în oraş. 

Renovări prudente, conservând cu pietate tot ce mai 
rezista timpului şi mai putea fi utilizabil, din vestigiile 
trecutului. 

În acest decor permanent, permanent rezervate 
rămâneau şi locurile de predilecție ale clienţilor. 

Se întâmplă, bunăoară, uneori, dimineaţa, după sosirea 
personalului, să se instaleze la o masă şi câte un 
necunoscut. Îşi depunea servieta pe scaunul de alături, sau 
geamantanul de dimensiuni portative, la picioare. Comanda 
ceai, cafea cu lapte, turcească ori marghiloman. Era servit 
cu toată solicitudinea cuvenită. Marfă de calitate bună. 
Patron afabil. Necunoscutul îşi nota în memorie numele 
cofetăriei, s-o recomande şi altora în treacăt prin oraş. 

Dar dacă desfăcea ziarul şi se aşeza pe lectură lungă, cu 
mare uimire constata un ciudat neastâmpăr la chelner şi la 


patron. O tuse semnificativă, un scaun mutat fără nici o 
pricină de la locul lui, un schimb fugar de priviri. 

Până ce chelnerul, sau chiar signor Alberto în persoană, îl 
invita politicos: 

— Fără supărare... Vă rog să vă mutaţi alături. Asta e masa 
lui conu lordăchel Păun. 

Necunoscutul n-avea timp să-şi exprime mirarea sau 
autoritatea. O privire a patronului la pendulul din perete 
ţinea loc de argument decisiv: 

— E nouă şi-un sfert! Trebuie să sosească din moment în 
moment. 

La masa de alături, soseau, la zece, alţi obişnuiţi tot aşa de 
statornici. Se primeneau după ceas şi după fazele de 
metamorfoză ale localului: unii veneau pentru cafea şi 
partida de table; alţii, la ceasul aperitivului, pentru pateuri, 
ţuică, mastică, şpriţuri şi vermut cu sifon; dupăamiază şi 
seara, se succedau alte serii - de ambele sexe acestea şi de- 
o vârstă încă neameninţată de diabet şi de obezitate - 
permițându-le să se înfrupte fără risc din specialităţile de 
confiserie ale casei: „prăjituri, bonbons, caramels, cafe 
glace şi alte felurite îngheţate asortate”. 

Plecau, se înlocuiau, îşi cedau terenul. Schimbau reflecţiile 
de la o masă la alta şi de la grup la grup. 

Cei dintâi sosiți erau pensionarii. Se prezentau cu aceeaşi 
regularitate cu care, în existenţa lor de funcţio-nari, 
semnaseră la oră fixă în condica de prezenţă, la tribunal, la 
primărie, la prefectură, la administraţia financiară, la 
cazarmă sau la serviciul sanitar. Îşi luau locul lor, la masa 
lor, pe scaunul lor. Începeau partida de table cu partenerul 
lor, la fiecare gherlă aveau exclamaţia lor, după cum 
aruncau răspunderea ghinionului pe chibiţii lor. 

Vreme de două ore, localul dormita în torpoare, cu liniştea 
subliniată de sunetul monoton al zarurilor şi de tusetele 
hârcâite ale bronşitelor tabagice şi incurabile. 

Nimeni nu se ostenea să comande. Tabietul fiecăruia era 
cunoscut. Ca şi numărul bucăţilor de zahăr în cafea. 


Într-acest timp, în fumul compact de tutun în care se 
conservau supraviețuitorii carierelor birocratice, îşi făceau 
apariţia neregulată clienţii accidentali. O slugă trimisă cu 
un bileţel pentru o comandă de tort. Uneori, chiar o 
doamnă în persoană abătându-se în treacăt, pentru a 
reînnoi o provizie epuizată de pesmeţi, pentru cutia de 
bomboane a unei aniversări. Un proprietar sau arendaş de 
la ţară, cu lista de cumpărături în mâna pârlită de soare, 
cerând creion să şteargă un capitol din pomelnic. Un copil 
care-şi desfundase acasă puşculiţa cu economii şi, refuzând 
să dea crezare înţelepciunilor din cărţi, venea să 
experimenteze pe cont propriu povestea fiului risipitor. 

La amiază, fizionomia cofetăriei „Rinalti” se transforma 
brusc. 

Făceau erupție ofiţerii, dascălii de liceu, avocaţii, slujbaşii 
în drum de la birou spre domiciliul conjugal. 

Atunci scaunele nu mai ajungeau. Consimţământul tacit 
asupra locurilor rezervate era suspendat. Se amestecau 
vârstele şi breslele. Madam Rinalti, somnolentă, albă şi 
puhavă, cu ochii spălăciţi fără gene şi cu un aer resignat de 
martiră fără pricină, înlocuia soţul la casă, lăsând toată 
libertatea de acţiune lui signor Alberto, care abia prididea, 
cu un singur chelner, la atâtea comenzi nerăbdătoare. 

O oră şi jumătate se încrucişau glasuri pe toate 
diapazoanele; răsunau râsete, glume şi întreruperi, 
chemări şi închinări; treceau din gură în gură ultimele ştiri 
ale dimineţii; se alterna ciocnetul paharelor cu vehementele 
comentarii ale evenimentelor locale şi universale. 

Unii se călcau pe picioare şi alţii înghiţeau strâmb. Unii 
plecau acasă cu un pacheţel, alţii cu o veste nemaipomenită 
care le ardea gura. Căci cu tot haosul aparent al acestor 
dezbateri şi vociferări, o forţă invizibilă şi ocultă canaliza 
grija dominantă către aceeaşi matcă. Ochii cău-tau mereu 
pe uşă şi, prin cele două ferestre, afară. Pasivul, prezentul 
şi viitorul trecătorilor de pe stradă era examinat prompt şi 
sumar, destinul lor pecetluit. 


Pe urmă, larma se potolea, încăperea se golea treptat. 
Chelnerul culegea paharele, scutura mesele, răsturna 
scrumierele şi căra tava de pateuri deşartă. 

Totul, reintra în calmul melancolic al unei pustii cofetării 
provinciale cu specialitatea „bonbons, caramels, cafe 
glace”. 

După siestă, se iveau iarăşi pensionarii. La ceasul 
plimbării, elita feminină şi infanţii respectivi, cu şi fără 
guvernante, cu şi fără părinţi sau bunice. 

Păşea marţial şi închingat în tunică domnul colonel Jack 
Valivlahidis, zbirul regimentului, privind de la înălţimea sa 
deşirată mulţimea de rând, prin gemuşorul monoclului. Se 
oprea să deguste din pioioare, la galantar, paharul său de 
vermut Cinzano. Răspundea la saluturi distant, cu un deget 
la cozorocul chipiului. Uneori îl însoțea doamna colonel, 
Caliope Valivlahidis, tot aşa de înaltă şi de marţială în 
rochiile foşnitoare, urmată de Coco, căţeluşul pechinez, 
care-şi însuşise aroganţa stăpânilor şi era un adevărat 
personaj al târgului, cunoscut, răsfăţat, alintat de toată 
suflarea civilă şi cazonă din Căliman. 

Înaintea cinei se întrunea, cu oarecare absenţe şi cu o mai 
extenuantă înfrigurare, conclavul de la aperitive. 

O animaţie cu alt caracter, monden şi cam stânjenit, 
căpăta cofetăria „Rinalti” în serile de după spectacol, când 
se abătea vreo trupă de teatru în turneu. Atunci, soţii 
gălăgioşi de la douăsprezece rămâneau ţepeni şi muţi pe 
scaune, între nevastă şi mama-mare. Salutau ceremonios de 
la o masă la alta. Priveau în tavan sau citeau gazetele sosite 
cu trenul de seară. Căscau, uitând să mai ducă mâna la 
gură. 

Şi mai ales tăceau. 

Doamna în toaletă, care a fost amănunţit studiată de 
vecinele de lojă sau de fotoliu rezervat, sorbea cu vârful 
buzelor lichior cleios din păhărelul subţire şi înalt, imitând 
inconştient gestul eroinei din actul III. (Decor: la 12 
noaptea, pe terasa unui somptuos restaurant, pe ţărmul 


mării, la Saint-Raphael.) Copiii dădeau iama prin prăjituri, 
servindu-se singuri cu porţii supranumerare şi abuzând de 
certitudinea că nu vor căpăta pe loc, în public, urecheala 
făgăduită printre dinţi. Mama-mare povestea pentru a 
nouăzeci şi noua oară o reprezentaţie memorabilă cu 
Adelina Păţi, la care a asistat când era logodită cu răposatul 
bietul Iorgu. 

Apoi venea ceasul obloanelor trase. 

Întârziaţii făceau un semn birjelor rătăcitoare cu un cal 
hleampăt şi strigau birjarului: „Acasă!” - fără să mai explice 
unde, fiindcă oriunde se afla casa fiecăruia, pe străzile 
goale, oarbe şi mute, îşi mai avea locul ei bine întipărit şi în 
mintea atotştiutorului pilot de pe capră. Burlacii şi 
gospodarii rău nărâviţi se abăteau uneori la „Santiago”, 
cabaret cu jazz-band, numere senzaţionale şi program 
primenit la cincisprzece zile (când dansatoarea spaniolă 
devenea cântăreaţă pariziană şi cântăreaţa berlineză 
devenea celebra primă-balerină de la Opera din Riga). Alţii, 
mai fideli tradiţiilor patriarhale, se înfundau la „Mielul alb” 
ori la „Bercuş”, unde vinul era vechi şi garantat, grătarul 
până la ziuă şi lăutarii prezenţi la datorie. 

A doua zi dimineaţă, obloanele cofetăriei „Rinalti” se 
ridicau o dată cu sosirea personalului în gară. Încă înainte 
de a intra pe uşă primul pensionar, printr-un misterios 
fenomen, bilanţul nocturn al oraşului îl precedase. Nu s-ar 
putea spune cum şi de unde. Poate radia din pereţii 
îmbibaţi de efluvii magnetice, din marmura sexagenară a 
meselor, din scaunele desperecheate, din oglinzile cu luciul 
fantomatic şi plumburiu, în care trupurile omeneşti apăreau 
ca plutitoarele cadavre de înecaţi, balansate vertical în 
fundul oceanului. Poate se materializa filmul acesta al 
nopţii, cu toate amănuntele, coagulându-se instantaneu din 
nevăzut. În orice caz, întâiul sosit, în lipsă de alt auditor, se 
adresa lui signor Alberto: 

— Care va să zică, iar au făcut-o lată az-noapte alde 
domnu' Tăvi şi alde jupân Picu? 


Chiar fără acel „domn” şi „jupân”, stabilind o 
bineprecizată distanţă, numai din modulaţia glasului, 
patronul cofetăriei „Rinalti” putea să deducă uşor oprobriul 
care apăsa asupra lui Picu şi Tăvi cu pricina, după noua lor 
ispravă. 

Dar comercial şi prudent, signor Alberto se mulțumea să 
surâdă discret, abţinându-se să manifeste vreo opinie. 

Poate nu afla o noutate. Poate, din aceleaşi misterioase 
efluvii, cunoştea şi el, fără să fi auzit de la nimeni, cine a 
fost la „Santiago”, cine la „Mielul alb”, cine la „Bercuş”; 
cine, cu cine, cât au stat, ce-au discutat, ce-au consumat, 
cât au cheltuit şi în ce dispoziţiune au plecat acasă, în birjă 
sau pe jos. Poate ştia cum toţi ştiau tot despre toţi. 

Era însă singurul individ din cofetăria „Rinalti” pe care 
asemenea chestiuni îl lăsau cu desăvârşire indiferent. El 
privea fără să vadă. Asculta fără să audă. Afla fără să-l 
intereseze. Pentru dânsul clienţii care intrau şi ieşeau, 
trecătorii de pe stradă, concetăţenii, în casele lor cu uşile 
închise şi cu perdelele trase, însemnau cafea turcească sau 
şvarţ, tort sau coniac, vermut cu sifon sau un sfert de 
kilogram caramele, cassata napolitana sau dulceaţă de 
vişine, baclava sau ştrudel de mere - după consumaţiile de 
predilecție, după cumpărături sau comenzi. „Domnu' „ Lăvi 
era vermut cu sifon. „Jupân” Picu era, până la 
douăsprezece, mastică şi, tot restul zilei, turcească amară, 
dublă. Iar asprul inchizitor, care îi judecase atât de sever şi 
îi osândise cu noaptea-n cap, era cafea mică, dulce, subţire, 
fără caimac. 

O dureroasă anxietate îi provocau clienţii necunoscuţi şi 
meteorici, între timpul de când intrau pe uşă şi se instalau 
la masă, până ce-şi exprimau aspiraţiile. 

Signor Alberto îi categorisea anticipat, cu emoția unui 
jucător care-şi mizează restul averii pe un cal de curse sau 
pe-o carte. Miza pentru cafea cu lapte. Străinul comanda, la 
o oră imposibilă, coniac sau îngheţată de fistic. Mizerie, 
care-l posomora, nemulţumit de sine şi de client, pe tot 


restul zilei! Încă mai dureroasă suferinţă îl încerca atunci 
când, din senin, clienţi cu vechime de decenii şi cu obiceiuri 
imuabile, printr-un capriciu absurd şi pervers, se lepădau 
de ceai cu rom ca să jinduiască la cataif cu frişcă, sau 
treceau de la cafea subţiredulce la marghiloman. În 
prezenţa unor asemenea aberaţiuni, deznădăjduit, renunţa 
să mai priceapă spre ce ireparabile catastrofe aleargă 
omenirea ieşită din făgaş, şi, scârbit, printr-o firească 
asociaţiune de idei, se întorcea cu gândul la Giuseppe al lui, 
buchirisind până la mie-zul nopţii, cu dicţionarul italiano- 
român alături, în cărţile scoase din pod şi moştenite de la 
întemeietorul dinastiei, Giuseppe 1. Încruntându-şi fruntea 
măslinie şi frecându-şi părul creţ şi lucios ca astrahanul, se 
hotăra să-i smulgă gravura lui Dante din perete, să-i 
interzică portul medalionului cu stema Italiei sub tunica de 
uniformă, să-l retragă de la liceu şi, începând de a doua zi, 
să-l pună la gura cuptorului, la copt baclavale. 

Dar apărea atunci pe uşă un „şvarţ cu rom” sau un 
„vermut-sifon”, cerându-şi într-adevăr respectivul şvarţ sau 
vermut. Şi totul intra în ordine. Signor Alberto executa 
comanda, pe urmă rămânea privind cu beatitudine, peste 
capetele clienţilor, peste acoperişul clădirilor din faţă, 
dincolo, profilat pe cer, dealul lutos al Călimanului, care nu 
astupa pentru dânsul nici un orizont, fiindcă nu se întrebase 
niciodată ce poate să fie până la capătul lumii. 

Vara, o dată cu vacanţa, orânduielile celorlalte trei 
sezoane sufereau grave modificări. 

Unii clienţi lipseau, plecaţi în vilegiatură. Alţii îşi schimbau 
orariul, chinuindu-se să-şi umple în vreun fel, fie cum o fi, 
ziua de libertate a concediilor, prea goală şi prea lungă. 
Mesele suplimentare de tablă roşie, scoase pe trotuar, 
tulburau vechile aşezări strategice. Apăreau studenţi 
zgomotoşi şi studente cu apucături emancipate. Apăreau 
străini veniţi să-şi viziteze rubedeniile. Poposeau turişti, 
coborând din automobile prăfuite şi pretinzând băuturi cu 
nume ininteligibile; examinând cu impertinenţă paşnicii 


consumatori autohtoni ca bestiile curioase dintr-o 
menajerie; schimbând reflecţii ireverenţioase pe socoteala 
lor şi lăsând în urmă resturi de ţigări englezeşti sau 
americane în scrumiere, o nostalgie imprecisă, pizmăreaţă 
şi totuşi admirativă, în sufletul celor care rămâneau 
aglutinaţi, la mesele vinete de marmură datând din 1870, 
anul fondaţiei. 

Grupurile se adunau în dezordine. Se grupau fără nici o 
normă, în jurul unui nucleu adeseori lipsit de prestigiu - 
primul venit, instalat înăuntru sau afară, sub cortul de doc 
vărgat sau sub cerul liber, după variațiile meteorologice: 
ploaie, vânt, furtună, soare sau umbră. 

Printre târgoveţii cu obrazul afânat şi de-o jalnică moleşire 
a sângelui, se amestecau proprietari, arendaşi şi 
progeniturile lor, cu feţele dogorite de arşiţă şi numai cu 
frunţile albe şi lucii, delimitând precis zona până unde au 
fost apărate de pălăriile cu boruri moi, în nămiezile de la 
arie, treier, coasă şi secere. Aceştia zguduiau mâinile 
cunoscuţilor să le smulgă din umeri, purtau jambiere, 
costume de sport sau straie lipsite de orice eleganţă, 
descheiate din nasturi şi îmbâcsite de praf. 

Erau pe ducă; dar îi apuca noaptea. Se împărțeau în două 
categorii. Cei care se interesau de preţul vânzărilor, fiindcă 
în fiecare an mai înstrăinau o porţiune de moşie, şi cei care 
se interesau de preţurile cumpărări-lor, fiindcă în fiecare an 
îşi mai rotunjeau domeniul. 

Pe unii şi pe ceilalţi, îi aşteptau docarele şi automobilele la 
marginea trotuarului, ticsite cu pachete de la băcănie, cu 
piese de schimb pentru tractoare, mori şi maşini de secerat, 
ghemuri de sfoară de manila, trufandale şi saci. Şoferul sau 
vizitiul se apropia de masă să se achite de anumite 
însărcinări date special în grijă de coniţa sau coana mare: 
vanilie, zahăr şi lămâi pentru dulceaţă; borcane, rom şi 
făină trei nule. 

Stăpânul scotea din buzunar, cu un suspin, ultima hârtie 
de-o mie, împăturită: - „Uf! Nu s-a mai isprăvit, frate? Hai, 


LIA 


pleacă şi adu restul!” Pe urmă se întorcea să continue vorba 
începută. Discuţiile obşteşti deviau, de la problemele 
politicii mondiale şi de la indiscreţiile cronicii strict locale, la 
chestii de bănci şi de poliţe, de giruri şi ipoteci, proteste şi 
sechestre, preţul vagonului de grâu Brăila-port, greutate 
hectolitrică şi procent de corpuri străine. 

Generaţia proaspăt înmatriculată, în registrele 
universităţilor din Iaşi şi din Bucureşti, se regăsea cotidian 
în vacanţă, solidar dezgustată de monotonia oraşului natal 
şi anacronic. 

Ca să uite această deplorabilă realitate şi să se transporte 
în ritmul veacului, relua cu energie controversa 
inepuizabilă a mărcilor de automobil şi a vedetelor de 
cinematograf. Printr-o deformaţie geamănă cu a lui signor 
Alberto, deşi de altă natură, categorisea eliptic concetăţenii 
după mărcile automobilelor respective: Buick, Nash, 
Chrysler, Ford sau Chevrolet, seria şi numărul cilindrilor; 
iar trecătoarele, după aproximativele sau numai iluzoriile 
înrudiri de trăsături şi de siluetă, cu Greta Garbo, Lya Mara 
şi Mary Pickford. Tinerii purtau părul după modelul lui 
Rudolf Valentino sau Ramon Novaro. 

Deschideau gazetele numai la foaia sportivă. Umblau cu 
capul gol şi, spre scandalizarea veteranilor străjeri ai 
tradiţiei, se aventurau adeseori în stradă fără veston, numai 
în cămaşa colorată de Oxford, cu gulerul descheiat, fără 
cravată şi cu mânecile suflecate. 

Cum însă aceştii viitori candidaţi la burtă, chelie, artritism, 
diabet, la condica de prezenţă, astm şi ajutoriat de primărie 
se aflau deocamdată deportaţi la mesele periferice şi cum 
nu aveau încă acces în cercul persoane-lor cu evidentele 
atribute ale maturității şi cuminţirei: burtă, chelie, 
artritism, diabet ori astm - toţi alcătuiau, în cafeneaua 
„Rinalti”, numai nişte nomade triburi, gata să se risipească 
spre alte destinaţii, departe de supravegherea incomodă a 
părinţilor, a bunicilor, unchilor şi fraţilor mai mari. 

De altfel, nici nu s-ar fi înţeles unii cu alţii. 


Vorbeau într-o limbă străină; timpul şi spaţiul căscase între 
părinţi şi copii distanţe interplanetare; copiii deplângeau, 
cu o ironică şi adeseori jenată compătimire, ramolismentul 
părinţilor; părinţii oftau cu îngrijorare, profeţind o soartă 
cumplită unei generaţii frivole, risipelnice şi lipsită de 
instinctul de conservare. Părinţii fumau tutun de cutie, în 
tabachere de metal, cu foiţă job şi cu ţigaretă de chihlimbar 
sau chiar de cireş, ca să facă economie; generaţia nouă, 
inclusiv studentele emancipate, ţigări Bucureşti a 2 lei 50 
bucata. Bunicii, unchii şi părin-ţii întorceau hainele pe dos, 
precum o dovedeau buzuna-rul de la piept, strămutat de la 
stânga la dreapta; generaţia nouă sosea de la Bucureşti şi 
de la Iaşi cu garderoba masculină şi feminină copiată după 
idolii filmului de-un sezon. 

Astfel, copiii se simțeau stânjeniţi de portul vetust al 
părinţilor; iar părinţii de portul extravagant al copiilor. 

Un cuvânt mai mult să evolueze în oraş evitându-se, în 
constelații aparte, ca să se întâlnească faţă în faţă numai 
acasă, la masă, unde se examinau reciproc deasupra 
farfuriilor, pe furiş, într-o tăcere încărcată de rezerve şi de 
drojdia neînţelegerii. 

Capitolul VI. 

CÂŢIVA PRIETENI ŞI MAI MULTE CARACUDE. 

În acea dimineaţă însorită de iulie, întâiul sosit la cofetăria 
„Rinalti” a fost domnul lordăchel Păun, pensionar, 
cercetător de documente istorice, urice şi zapise; arheolog, 
numismat şi autorizat expert în heraldică. 

Pentru signor Alberto: cafea mică, tare, cu un strop de 
jamaică şi cutia de table nr. 3. 

Păşind pragul, domnul lordăchel Păun privi, peste 
ochelarii cu rama subţire de aur, la pendulul din perete. Ca 
şi cum atât aşteptase, pendulul bătu muzical 9 şi un sfert. 
Domnul lordăchel Păun simţi, ca întotdeauna, satisfacția 
datoriei punctual împlinite. 

Nu întârziase un minut. Dar rămase în cumpănă la 
alegerea locului. 


Masa lui dinăuntru îl aştepta, proaspăt făţuită cu cârpa 
jilavă, cu scrumiera curățată şi cu gazeta din Capitală 
întinsă pe speteaza de trestie. Îl ispiteau însă, în aceeaşi 
vreme, mesele goale de afară, trotuarul stropit, umbra încă 
răcoroasă de sub cortul vărgat. 

Signor Alberto curmă indecizia din sufletul clientului, 
transportând, din proprie iniţiativă, tablele nr. 3 la o masă 
de afară, mutând tot acolo ziarul şi scrumiera de porțelan, 
anunțând iminenta apariţie a cafelei. 

Gazeta nu era pentru domnul lordăchel Păun. Nu-şi 
arunca ochii niciodată asupra evenimentelor din cele cinci 
continente, fiindcă socotea că nu se mai petrece nimic 
interesant pe lume de la moartea lui Cuza-vodă. Jurnalul 
era rezervat pentru partenerul său, domnul Pantelimon 
Tăcu. Acesta trebuia să sosească din clipă în clipă. Domnul 
lordăchel Păun se pregăti de adăstat, fără nici un semn de 
impacienţă. Îndeplini cu strictă meticulozitate ritualul din 
totdeauna, răsucindu-şi ţigara, înfigând-o în ţigaret şi 
depunând-o tacticos alături, ca s-o aprindă numai după 
prima sorbitură de cafea. 

Popasul său la „Rinalti” dura puţin. O oră. Trei partide de 
table. Pe urmă, o pornea după alte ocupaţii, fiindcă îl 
aşteptau, într-adevăr, sumedenie. Unele în legătură cu 
îndeletnicirea sa de arheolog, numismat, genealog şi cititor 
de pergamente. Altele în legătură cu numeroasele comitete 
şi comiţii, unde era prezident, viceprezident, membru de 
onoare şi mai ales împăciuitorul cu mult tact şi multă 
ascultare, când se iveau neînţelegeri. 

Blajin, tăcut şi îndeobşte preocupat mai mult de slova 
uricelor decât de dihoniile politice ale prezentului, se 
bucura în tot oraşul de o mare şi excepţională stimă, cu 
toate că se strecura printre contemporani străin de 
pasiunile lor. Nu-l izola surzenia. Afla şi dânsul, ca toată 
lumea, ce-a săvârşit unul, ce i s-a întâmplat altuia, ce-l paşte 
pe al treilea şi ce pune la cale al patrulea. 


Dar toate acestea existau pentru el numai ca să le poată 
asemui cu alte fapte şi întâmplări pline de învă-ţătură, de 
acum un veac, două ori trei, consemnate în hronici, urice şi 
zapise. Era un bătrânel curat, îngrijit, politicos şi cu o graţie 
în mişcări de pe vremea mazurcii poloneze. Părul şi barba, 
în albul lor imaculat, păstrau încă fineţea mătăsoasă a 
firului bălan din juneţe. Straiele negre, uzate, însă fără 
urmă de praf; gulerul şi manşetele tari cu destrămăturile 
tunse minuţios; batista proaspăt despăturită din saltarul 
scrinului şi mirosind a sulfină; toate acestea îi dădeau o 
înfăţişare de sărăcie demnă şi aristocrată, datorită în mare 
parte coanei Veturia, care-l îngrijea ca pe-un copil bătrân, 
cercetându-i în fiecare zi nasturii, aşezându-i în pungă polul 
zilnic de cheltuială şi răsucindu-l de două ori să-l privească 
înainte de a pleca de acasă. 

De un an încoace, descoperise că ultima lui datorie în 
această viaţă e să ducă la capăt opera pusă la cale 
împreună cu Sandu Buhuş: reimpădurirea Călimanului, ca 
să dea dealului vechea-i splendoare, de pe timpul când 
hatmanul Mitru s-a năpustit din tihăraiele de-acolo, cu 
arcaşii şi călăreţii lui, asupra oştilor turceşti comandate de 
Mehmet-paşa. 

Golindu-şi cafeaua şi fumându-şi ţigara - un fum, o 
înghiţitură - privea cu duioşie, peste acoperişul caselor, 
culmea aridă. 

Sub ochii lui albaştri şi uzaţi de migăloasa descifrare a 
literelor slavone încolţeau, din lutul sterp, vlăstarele verai 
ca în minunile fachirilor, creşteau stufoase, îşi amestecau 
frunzarul şi crengile, se prefăceau în codru nepătruns, cu 
poteci mânând în poieni tăinuite, de dincolo de creastă, 
unde umbrele oştilor aşteptau umbra unui semnal de 
bucium ca să năvălească, fără sunet de copite, într-o bătălie 
a umbrelor înviată din file de cronici. 

Aşa l-a găsit domnul Pantelimon Tăcu - pentru signor 
Alberto: sirop de smeură cu sifon. 

Din lumea aceasta reală, l-a deşteptat glasul uscat: 


— 'nă'mneaţa, lordăchel! "Ţi-ai pus pahare? 

lordăchel Păun făcu semn că nu şi-a pus ventuze, ceea ce-i 
atrase dezaprobarea vechiului său amic şi permanentului 
adversar la tabla. 

Cu o zi înainte tuşise, zvârlise ţigara după două fumuri. 
Acum nu mai simţea nimic. Fumase ţigara cu poftă. Cafeaua 
era delicioasă. Fusese numai o părere, o încercare. 

Dar Pantelimon Tăcu nu vedea lucrurile aşa de uşuratic. 
Continua să clatine din cap, descărcându-se de orice 
răspundere. Tot ce se petrece în jurul lui însemna o 
ameninţare vicleană de boală, de primejdie, de nenorociri şi 
de catastrofe, cu deznodământul final - moartea. 

— Bine, lordăchel! N-ai nevoie de pahare? Nu-ţi pune! 

Exclamaţiile sunau încărcate de prevestiri teribile. 
lordăchel Păun se simţea gata să-şi ceară iertare. El nu voia 
să supere pe nimeni. Făgăduise să-şi pună ventuze. Nu şi-a 
pus. N-a făcut-o, mai ales ca să n-o alarmeze pe coana 
Veturia. Însă cruţându-şi bătrâna tovarăşă de viaţă, îşi 
împovărase conştiinţa cu altă vină, nesocotind povaţa unui 
prieten. 

— Îmi pun! Îşi luă angajament cu solemnitate. Deseară o 
rog pe Veturia să-mi pună numaidecât! 

Pantelimon Tăcu nu se arătă prea convins de eficacitatea 
unui remediu aplicat cu o întârziere de douăzeci şi patru de 
ore: 

— Nu-i totuna! 

— Ce zici? Întrebă Iordăchel Păun, făcând mâna pâlnie la 
ureche. 

— Nu-i tot aceea! Încearcă! Strigă Pantelimon Tăcu. 
Încearcă, dacă n-o fi prea târziu! 

Cercetătorul de urice şi zapise simţi un junghi ascuţit sub 
coastă. 

Lumina dimineţii se împâcli posomorâtă. Îşi încheie 
nasturii hainei. Renunţă la a doua ţigară. 

Deschise cutia de table şi începu să aşeze tacticos pulurile 
pentru amândoi, în poziţiile inamice de atac. În vremea 


aceasta, Pantelimon Tăcu desfăcu ziarul şi, ca în fiecare 
dimineaţă, se aprofundă în lectura necrologurilor. Nu-i 
scăpa un mort. Îl interesa cu deosebire vârsta. Când 
rubrica era goală, lepăda gazeta decepţionat. Când se 
întindea pe două coloane, o savura cu voluptate. Toţi 
mureau. Eltrăia! Mureau oamenii de şaptezeci şi de optzeci 
de ani mureau şi atâţia de douăzeci, şi de optsprezece, şi de 
şaisprezece ani! 

Tovarăşul isprăvise de înşirat rotiţele albe şi negre. 

Aşteptă, privindu-l. 

Cunoştea chipul acesta din tinereţe. Dar acum îşi spunea 
întâia oară că, de douăzeci de ani, Pantelimon Tăcu nu s-a 
mai schimbat; nu i s-a mai adâncit o cută în obraz, nu şi-a 
mai pierdut un fir de păr din cap şi un dinte din gură. Cei 
mai mulţi din oraş nici nu-şi mai aminteau să-l fi pomenit 
altfel. Nici nu-şi închipuiau că a fost vreodată tânăr, aşa 
cum l-a cunoscut lordăchel Păun; că a avut altă privire, cu 
sclipet de viaţă în ea, alt râs în locul rânjetului acestuia 
împietrit, cu care sorbea pomelnicul morţilor. 

Pentru toţi, era numai aşa şi numai atât. 

Un cap respingător şi spân, ieşit dintr-un guler prea larg, 
cu porii pielii căscaţi şi presăraţi cu puncte negre, fără 
picătură de sânge în obraz, cu ochii goi de privire, cum sunt 
capetele de piatră ale statuilor dezgropate din pământ, cu 
profilul ros de umezeală şi de veacuri, mai păstrând încă 
fire de ţărână şi fibre de rădăcini în materia poroasă. 

— Gata? Întrebă Iordăchel Păun, cu o compătimire subită 
şi întâia oară lucidă, pentru omul care se teme de moarte şi 
era mort de mult. 

— Încă unul şi gata! 

Pantelimon Tăcu mai avea de parcurs ultimul anunţ 
mortuar. Când sfârşi, lepădă gazeta şi îşi frecă degetele 
scheletice, ca după o afacere care a izbutit mulţumitor. 

— Ştiu c-au fost astăzi, nu e glumă! Şase! Şase, dragă 
lordăchel! 


Şase muriseră! De douăzeci şi de treizeci de ani. O fată de 
şaptesprezece... Toţi tineri şi toţi muriseră. lar el trăia! Ca 
întotdeauna după asemenea lectură, nu-şi putea stăpâni un 
simţământ straniu şi monstruos de satisfacţie. Încă o dată, 
moartea îl ocolea, alegându-şi victimele de aiurea şi 
împlinindu-şi numărul din alte contingente. 

Trase cutia de table înainte şi începu partida, spionând pe 
figura lui lordăchel Păun semnele boalei care avea să-l 
cruţe pe el, de vreme ce se oprea la altul. 

Toate mişcările lui erau puţintele şi avare. Îşi economisea 
forţele. Lepăda zarurile din cornetul de piele, în loc să le 
arunce. Când scotea din joc o piesă a adversaru-lui, nu se 
ostenea s-o ridice. Îi făcea semn s-o pună singur sus, pe 
muchea cutiei, la vedere. În schimb, strângea aproape de 
tot paharul înalt cu sirop şi sifon, apărându-l cu mâna de 
pericolul unei exproprieri imaginare, hotărnicind în spaţiu 
un domeniu al său. 

Cu aceeaşi hapsânie a instinctului de proprietate, nu 
îngăduia chibiţilor să-i mute pălăria şi umbrela care ocupau 
scaunul de alături, nu permitea chelnerului să-i ridice 
paharul, chiar după ce-l golea şi încurca masa. 

Nu fuma, nu se atingea de băuturi vătămătoare, nu dădea 
mâna cu nimeni când se ivea vreo epidemie în oraş, mirosea 
a acid fenic şi nu deschisese nimănui casa de moşneag 
burlac şi chiabur, egoist şi avar, una din cele mai arătoase 
clădiri de pe Strada Mare, cu împrejmuire de zid, poartă cu 
suliţi de fier, patru câini răi în lanţ şi gratii duble la ferestre, 
alături de palatul lui Neagu Izbăşeanu-Recurs, alt bătrân 
faimos al ținutului, bogătanul cel cu trei moşii, trei conace, 
trei păduri şi 33 procese cu întreaga omenire: vecini, 
ţărani, fisc, ministere, furnizori şi cumpărători de grâne, 
samsari, firme străine. La palatul lui Neagu Izbăşeanu- 
Recurs, pe poarta deschisă, se vânturau veşnic automobile 
şi birje, oaspeţi, rude, prieteni şi avocaţi. În căsoiul lui, 
hardughie sumbră şi parcă pustie, nici o ţipenie. 


Acolo trăia singur ca un huhurez. Geamurile din faţă nu 
erau niciodată luminate noaptea. Poate nici nu-i călca 
piciorul în ele cu lunile, ca să nu roadă covoarele şi să nu 
zgârâie parchetul. 

Trăia într-o cameră dosnică, lângă bucătărie, cu pat de 
fier, cu pătură cazonă şi lighean de tablă. 

De acolo apărea, ca să poarte în oraş duhoarea lugubră de 
morgă şi să întunece toate bucuriile. Prezenţa lui strecura 
în cea mai deplină înveselire a tuturor, o nelinişte ascuţită, 
trecând din om în om, ca şi cum toţi şi-ar aduce aminte 
deodată că a uitat acasă lumânarea aprinsă lângă perdea 
sau deasupra vrafului de ziare. Prietenia cu Ilordăchel Păun, 
redusă, de altfel, la cele trei partide cotidiene de table, ca 
să nu se mai vadă apoi tot restul zilei, făcea parte din acele 
inexplicabile legături dictate de legea contrastelor. 

Un singur răzbunător al opiniei generale îl urmărea cu 
îndărătnicie, îl căuta şi se desfăta cu rafinata cruzime a 
pisicilor când le cade şoarecele în labe. Îl zări şi acum de pe 
celălalt trotuar. Traversă şi, înainte de a da bună dimineaţa, 
strigă răguşit la chelner să rânească locul, adică, în limbaj 
convenţional, să ridice din calea lui pălăria, umbrela şi 
paharul lui Pantelimon 'Tăcu. 

Chelnerul se execută. Proprietarul umbrelei şi pălăriei nu 
cuteză să opună nici o împotrivire. Înghiţi în sec. 

Numai după ce asistă la această operaţie, noul venit le 
întinse mâna păroasă şi se lăţi pe scaun. 

Grigore Panţăru - pentru signor Alberto: cinci coniacuri 
Martel - era o făptură bărboasă, cu straiele cafenii 
lăbărţate, cu guler murdar, cravată înnodată strâmb şi cu 
nasul socratic străbătut de vinişoare albastre. Îşi scoase 
pălăria pleoştită, zvârlind-o în mâna chelnerului din zbor şi 
dezveli astfel o frunte enormă, prelungită de chelie până la 
ceafă, cu bulbi asimetrici şi cu floacă rară la tâmple. În 
acelaşi timp, fala, teroarea şi discreditul unei generaţii 
didactice de mult stinse, ieşise la pensie de două decenii, se 
apropia de optzeci de ani şi, cu toată viaţa destrăbălată, 


care-a fost de nenumărate ori obiectul unor anchete fără 
rezultat, nu-şi pierduse nimic din vârtoşenia noduroasă a 
trupului şi din agerimea minţii. În tinereţe, isprăvise studii 
strălucite la Sorbona, numele lui mai era şi acum citat în 
publicaţii de specialitate străine, legat de anume probleme 
întâia oară rezolvate de matematicianul valah; tutuise 
miniştri care i-au fost colegi de universitate şi nu-i ajungeau 
atunci nici până la gleznă. Pe urmă, miniştrii luaseră calea 
cimitirelor, toţi contemporanii de carieră didactică la fel; 
numai el supravieţuia, veşnic arţăgos şi mahmur, când 
dădea ochii cu oamenii morţi ca Pantelimon Tăcu. 

Dar mahmureala se risipea repede. I-o limpezea 
priveliştea lumii, întotdeauna încântătoare şi proaspătă 
pen-tru el. Şi-o limpezea acasă şi altfel, când dimineaţa, în 
zori, mai rezolva şi acum înalte probleme de trigonometrie, 
de algebră şi de mecanică, accesibile doar câtorva duzini de 
savanţi în Europa. 

Întinzându-şi picioarele crăcănate sub masă şi 
scărpinându-şi pieptul păros prin deschizătura cămăşii fără 
nasturi, mormăi în chip de bun găsit: 

— 'Tot n-ai murit, Tacule? 

Pantelimon Tăcu nu răspunse şi dădu gherlă. 

— Dacă te-ai apucat ta să dai gherlă la ceasul ăsta, să ştii 
c-ai intrat în anul morţii! 

Pantelimon Tăcu subţie buzele spâne şi veştede, mai trase 
a doua gherlă, pe urmă a treia. Acum era cu ieşirea din 
casa adversarului, baricadată de şase porţi. Partidă 
irevocabil pierdută. 

— După calculul probabilităților, scumpe Tacule, eşti marţ! 
Îl asigură binevoitor Grigore Panţâru. Te povăţuiesc să nu 
te mai osteneşti degeaba. Nu scapi de-aici, cum n-ai să 
scapi de cavou! 

— Ci lasă-l frate, că l-ai omorât! (interveni lordăchel Păun, 
care nu auzea, dar reconstituia spusele lui Grigore Panţâru 
după mimică şi cuvinte răzlețe. 


— Eu îl omor? Se miră, scandalizat, conu Grigore. Eu îl 
Omor?... El se omoară! Şi, de altfel, ce-ar mai fi de omorât 
în el? Priveşte-l, rogu-te! Eu de douăzeci de ani îl privesc şi 
aştept. Pot spune că atât mă mai ţine în viaţa aceasta, 
dezonorată de asemenea indivizi pe care-i mai rabdă 
soarele. Să-i rostesc cuvântarea funebră, pe urmă să-mi cer 
şi eu slobozenia. Am să fiu scurt: „Întristată adunare! 
Priviţi-l, dar nu-l mai bociţi. Fiindcă nu i s-a întâmplat nimic 
nou şi nimic rău! Se temea de moarte şi a scăpat, în sfârşit, 
de frica aceasta. Vă întreb acum, întristată adunare, nu este 
oare vreo deosebire între acest Pantelimon Tăcu întins în 
sicriu şi între cadavrul care umbla acum trei zile pe uliţa 
mare cu umbrelă şi cu galoşi? De ce se temea? Cei s-a 
întâmplat nou? Ce i s-a întâmplat rău? Numai dacă veţi găsi 
un răspuns, apucaţi-vă iar de bocit.” Mai mult, ce-ai putea 
spune despre dânsul? Uite-l cum dă gherlă! În afară de 
gherlă, ce-a făcut? Ce-a dat el vieţii? Pentru cine a trăit? 
Pentru ce?... Acestea sunt singurele probleme pe care nu 
le-am putut eu dezlega până acum şi pentru care lucru am 
să mai cer lui signor Alberto un coniac de urgenţă. 

Grigore Panţăru îşi consideră misiunea încheiată. 

Acum îşi putea consuma restul coniacurilor până la limita 
de cinci, dezinteresându-se de partida de table şi de 
existenţa jucătorilor. Se rezemă cu ceafa de geam, trase un 
scaun sub picioare şi aşa, lungit, privi trecătorii şi strada cu 
o mare mulţumire de a trăi, radiind din toată figura hirsută. 

Se întorceau de la piaţă ţărani cu coşurile goale, ţă-rance 
desculţe. Îl salutau salahorii cu care s-a întâlnit în cârciumi 
de mahala. Ochii mărunți şi lucioşi sorbeau ca ventuzele, 
avid, tot spectacolul vieţii: soarele torid de iulie, tremurul 
umbrelor, negustorii din uşile dughenilor, întunericul 
dinăuntru, de peste capetele lor, unde se întrezăreau 
nelămurit rafturile goale, un vrăbioi zburând de pe-o muche 
de firmă pe o margine de acoperiş, trapul alignit al cailor de 
birjă. Totul îi producea o egală şi desăvârşită plăcere. Totul 
îi părea deopotrivă de vrednic de luare aminte. 


Nu era legat de oraşul acesta, ca toţi ceilalţi, prin rădăcini 
mai vechi şi adânc răsfirate: rubedenii, aşezări bătrâneştii, 
naştere, ani de copilărie... Venise în tinereţe, din celălalt 
capăt al ţării, din Gorj, pentru un singur an, după 
doctoratul de la Sorbona, ca să aştepte înfiinţarea unei 
catedre universitare la Bucureşti, înadins pregătită pentru 
un asemenea element valoros. 

A rămas, n-ar putea spune de ce. 

Când l-au invitat pentru simpla formalitate a concursului, a 
mototolit adresa oficială, a azvârlit-o şi nici n-a răspuns. Nu 
regretă nimic. Pentru el, dealul Călimanului nu e un 
obstacol care a astupat priveliştea universului. Universul îl 
are în cap cu toate legile lui, care adesea îi sunt indiferente, 
iar alteori îl interesează numai pentru jocul pe lama de cuţit 
a inteligentei, când le descompune şi le recompune 
geometric, în limpeziciunea cristalină, glacială şi ameţitoare 
a logicii. Dar acestea sunt chestiuni care-l privesc numai pe 
el, pe celălalt Grigore Panţăru, încuiat dimineaţa în camera 
plină cu hârţoage, cu patul strâmb, cu masa şchioapă şi cu 
cârmojuri de pâine, piepteni şi coji de săpun amestecate 
sub ziare. 

Atunci, cu bretelele spânzurate şi cu pieptul flocos 
desfăcut din cămaşă ca un torace de cimpanzeu, se aşază în 
faţa tablei bătută în perete de cincizeci de ani şi înşiră cifre, 
formule şi semne cabalistice, cu o iuţeală vertiginoasă, până 
ce nu mai rămâne între degete cu nimic din bucata de cretă 
scoasă din buzunar, dintre capete tocite de creioane, cutii 
de chibrituri, pachete cu resturi de tutun prăfuit şi pipe 
trimise cadou de foştii elevi. Le suprimă pe toate cu 
buretele. Îşi caută pălăria slinoasă s-o tuflească pe chelia 
învălurată, sub care se află adunate şi vii toate învăţăturile 
lumii; porneşte, uitând uneori să-şi încheie nasturii. Când a 
călcat afară, îl înghite îndată viaţa cea lacomă a tuturor şi 
mai ales a celor mărunți şi simpli. Îl cheamă şi-l 
îndestulează. 

— Cu plecăciune, coane Grigore! 


— Să trăieşti! Sănătate, Tache! 

Trecătorul care i-a dat bună ziua se clatină. E beat de cu 
dimineaţă, sau poate nu s-a trezit de az-noapte. Îl cheamă 
Tache Fanaragiu, şi e într-adevăr fanaragiu în mahalalele 
mărginaşe, unde nu s-a tras firul electric. E un ticălos şi un 
beţiv. Dar Grigore Panţâru i-a răspuns cu o mare simpatie şi 
îl priveşte din urmă cum se leagănă în mijlocul străzii, cu o 
înduioşare paternă. Înţelege tot, iartă tot: slăbiciuni, 
pasiuni, păcate... Urăşte numai ceea ce e mort, uscat, 
îmbălsămat, împotriva naturii, cum îi pare acest Pantelimon 
Tăcu, de alături. 

— Bună dimineaţa, coane Grigore! Am dat cep aseară 
polobocului de la Huşi. S-arată fain, coane Grigore. 

— Bravo, Grimberg! Am să trec să văd cu ce marfă te 
lauzi. 

— Poftim, coane Grigore! V-aştept numaidecât. 

Moise Grimberg n-are s-aştepte mult. Cum n-are mult de 
aşteptat nici Bercuş, nici atâţia cârciumara din centru şi 
mai ales de la periferie. La toţi le vine rândul, azi sau mâine. 
O ştie şi el. O ştie şi Grigore Panţâru. 

El nu şi-a pus niciodată animalul la penitenţă. L-a lăsat să 
se tăvălească în îndestulările lui de animal; iar 
recunoscător, trupul i-a păstrat ascuţimea minţii intactă şi 
rece, în ciuda anilor şi a decrepitudinii, care pe toţi cei din 
jurul luii nu i-a cruțat. Toţi, câţi îi osândeau apucă-turile 
dezmăţate şi îi deplângeau însuşirile irosite, au putrezit 
acum. Îşi dădeau cuminţenia lor pilduire, iar în urmă n-au 
lăsat nici măcar amintirea numelui. Şi-au cumpătat fiecare 
pas, au agonisit, s-au lipsit de plăceri şi de bucurii, au 
încercat să se înalțe pe cioturile lor de aripi neputincioase şi 
au căzut după o scurtă pâlpâire - ori s-au târât toată viaţa, 
ca viermii. Sfârşitul a fost acelaşi. În patul agoniilor 
zvârcolite, în jilţul de paralizaţi, într-o moarte cunoscută 
mai dinainte, ca etapele unui fenomen chimic pus sub 
observaţie, într-un laborator. S-au privit murind cu ochii la 
termometru şi la buletinele de analiză. 


— Sănătate şi voie bună, coane Grigore! 

— La mai mare, Tănăsescule! La mai mare! Când pleci? 

— Marţi, coane Grigore! 

— Bravo! La mai mare! 

Grigore Panţăru face semn în sus, cu mâna păroasă în care 
ţine pipa, spre o scară invizibilă pentru măsurătoarea 
măririlor. Doctorul Vâlcu Tănăsescu se mai întoarce, peste 
coşul trăsurii, să fluture degete înmănuşate, mulţumind 
urărilor. De-o săptămână, apăruse decretul de numire în 
gradul de şef al unui mare spital din laşi. A fost elevul lui 
conu Grigore; iar Grigore Panţâru şi-l aminteşte în banca a 
treia, din stânga, lângă fereastră - un băieţoi molâu, cu 
mâinile ieşind prea lungi din mâneci, cu fruntea plină de 
coşuri şi cu o scăfârlie tunsă de maşina numărul zero. Acum 
e chirurg cu mare viitor, vestit dincolo de hotarele 
Călimanului. Încă o surpriză din altele o sută. Ela văzut 
primenindu-se aşa un rând de oameni şi altul, şi altul. Pe 
unii aici, sub ochii lui. Pe alţii îi urmăreşte de la distanţă, 
unde-au ajuns. 

Iar trecerea lor prin viaţă, de când au intrat întâia oară pe 
poarta şcolii, cu pantalonii scurţi, ţinându-se sfioşi de mâna 
mamelor, până ce-au sfârşit la chelie şi sprijiniți în baston; 
trecerea aceasta pain viaţă, cu neprevăzuta metamorfoză 
din două, trei sau patru deceniii, îi este un spectacol tot atât 
de palpitant ca perindarea trecătorilor pe stradă. 

Scutură pipa pe marginea mesei, scormonind scrumul cu 
un ciot de briceag. 

Duhoarea infectă de tutun ordinar copleşi mirosul de acid 
fenic din hainele lui Pantelimon 'Tăcu. Pe urmă, Grigore 
Panţâru îşi îndopă luleaua din nou. Scotoci după chibrituri 
în buzunarele pline cu sfori, capete de creioane, carnete 
unsuroase şi fărâmituri de cretă; mormăi mulţumit când 
descoperi cutia, aprinse şi începu să pufăie cu nemărginită 
fericire. 

— Ce, ne părăseşti, lordăchel fiule? 


lordăchel Păun îşi îmbumbiase mănuşile de aţă cenuşie. În 
picioare, se pregătea de plecare, potrivindu-şi pălăria de 
pai, demodată dar spălată de coana Veturia cu acid oxalic. 

— Un comitet, coane Grigore. Am un comitet... 

— Ştiu, ştiu! Ţi s-a împlinit ceasul. 'Te-ai achitat de tabiet... 
Pleacă la datorie şi împacă-l pe Emil Sava cu preafrumoasa 
şi crepusculara coană Caliope, că se întâmplă conflict între 
armată şi autoritatea civilă. 

— Ce spui? Că n-am auzit. 

— Mergi înainte fără grijă! N-ai nevoie s-auzi. Ceea ce faci 
tu e întotdeauna bine. 

Iordăchel Păun înţelese pe jumătate şi surâse cu indecizia 
stingherită a surzilor. Îşi netezi, sub borul pălăriei, părul fin 
şi moale ca blana de pisică albă, salută ceremonios şi porni 
cu paşi mărunți să aplaneze conflictul dintre domnul 
prefect Emil Sava şi doamna colonel Valivlahidis, 
crepusculara fostă frumuseţe a ținutului. 

Un timp, rămaseră alături la masă numai cei doi inamici 
implacabili. 

Nu-şi vorbeau. 

Din când în când, Grigore Panţăru scotea pipa din gură, se 
uita peste umăr la vecin ca la un vierme şi scuipa scârbit 
printre dinţi. 

Printr-o tainică fascinaţie, însă, Pantelimon Tăcu nu se 
putea desprinde de pe scaun. Aceasta i se întâmpla 
întotdeauna. I se părea că Grigore Panţâru deţine secretul 
sănătăţii şi al vieţii veşnice. El era scutit de tributul 
celorlalţi muritori. Şi stând lângă dânsul, respirând din 
aerul lui, se simţea imunizat, avea iluzia că-i sustrage puţin 
din acest elixir. 

O plătea scump. Peste seamă de scump. Dar n-avea 
încotro. 

Cuvintele lui Grigore Panţâru, privirea dezgustată, râsul 
lui răguşit, îi răsuceau vârfuri de cuţit în inima de iască. 
Ştia că, la noapte, toate au să-i revină prin somn, când se 


zvârcoleşte chinuit de visuri urâte în patul cu mindir şi 
pătură cazonă. 

— Nu mai vrei să iei un coniac, Grigore? Încercă să-l 
îmblânzească, biruindu-şi zgârcenia. 

Grigore Panţăru ridică sprâncenele stufoase, cu o mirare 
exagerată şi batjocoritoare. 

— Mă-ăăi! De când te-a lovit damblaua risipei? Îţi spuneam 
eu c-ai intrat în anul morţii! 

Şi îndată: 

— De altfel, ştiu de ce-o faci. Fiindcă eşti sigur că n-am să 
primesc un coniac de la tine, cum nu primesc nimic de la 
nimeni. Am să admit o singură excepţie. La pomana ta! 
Trebuie să se afle prin pivniţă pe la tine, ascunsă, vreo sticlă 
de coniac de pe vremea când n-aveai tidva asta de cioclu. 
Au să mi-o ofere recunoscători, moştenitorii, ca unuia care 
ţi-am scurtat eu multe zile. Şi am s-o deşert, Pantelimonică 
fiule, până la fund, călare pe cavoul tău. Parcă mă văd, 
întrebându-te la fiecare înghiţitură: „Cum te simţi, dragă 
Tacule? Gâl-găl! Nu ţi-e cam răcoare, Pantelimoane fiule? 
Gâl-gâl!” Aceasta sper că se va întâmpla cât de curând. Să 
nu mă ţii mult!... Acum curăţă locul, că-mi strici bunătate de 
dimineaţă cu soare. 

Pantelimon Tăcu se mută resemnat la altă masă. 

Năvăliră, cu explozie veselă de glasuri, doi tineri şi o fată, 
în costume de tenis, cu rachete subsuoară. Din picioare, au 
ciugulit câteva caramele, o prăjitură, au golit paharele 
brumate cu apă şi au plecat mai departe, spre terenul de 
joc, care e în grădina mare, în faţa gării. 

Mersul lor era elastic, uşor, avântat în acelaşi pas ritmic, 
pe tălpile moi de azbest. Glasul lor umplea strada. 
Costumele, uşoare şi albe, adunaseră toată lumina dimineţii 
de iulie. 

Pantelimon Tăcu îi privea din urmă cu ochi mocniţi. 

Grigore Panţăru cu o mare plăcere. 

Ca plăcerea să-i fie deplină, în aceeaşi clipă, se opri în faţă, 
din viteză, cu toate roţile frânate brusc, auto-mobilul lui 


Octav Diamandescu - pentru întreg oraşul, Tăvi, pentru 
signor Alberto: vermut-sifon. 

Tăvi închise motorul, râzându-şi singur unui gând. Trecu 
picioarele peste portieră şi, sprijinit cu o mână în volan, sări 
direct pe trotuar. Îşi râse, de astă dată, încântat de reuşita 
saltului. 

Pe urmă râse soarelui, râse automobilului cu aripile 
ciocnite, râse unei pete de unsoare de pe mâneca hainei de 
fresco cenuşiu, râse mănuşilor noi şi plesnite la cusătură. 
Trimise un salut cu vârful degetului, ca o pomană 
generoasă, spre masa lui Pantelimon Tăcu şi întinse 
amândouă mâinile larg deschise lui Grigore Panţâru. 

— Ah! Bine că te-am găsit, coane Grigore. Eşti 
rechiziţionat. La şase, cum se răcoreşte, te ridicăm pe sus şi 
plecăm la ţară. Merge şi Picu, Ionel, Mântulescu, Guta, 
toată banda. Aprobat? 

— Aprobat! 

— Poate aducem şi un papagal de la „Santiago”, Nu te 
supără? Un papagal de sex feminin, care cântă, vorbeşte, 
dansează - de-ai zice că-i om şi că poate mai şi gândeşte. În 
orice caz, îşi exprimă opinii... 

— Aduceţi şi un papagal de sex feminin. Nu mă supără. 
Nici măcar nu mă interesează, la vârsta mea... 

Tăvi râse dinainte, închipuindu-şi scena de deseară dintre 
papagal şi conu Grigore. Dar tot aşa ar fi găsit pentru ce 
râde chiar dacă, prin absurd, Grigore Panţâru s-ar fi opus la 
aducerea papagalului de sex feminin de la „Santiago”. El 
era fericit din principiu de tot ce i se întâmpla, bun sau mai 
puţin bun. Plimba prin oraş şi prin viaţă un râs tonic, care-i 
dezvelea dantura puternică, intactă şi albă, luminându-i de 
la distanţă faţa bronzată de vânturi şi soare. Încă unul care- 
şi râdea de boală, de moarte, de griji! Trecuse cam de 
multişor de treizeci de ani. Dormea numai trei nopţi din 
şapte ale săptămânii, dădea gata un automobil la trei ani, 
nu renunţa la luna lui de iarnă în străinătate şi, în loc să-şi 
părăduiască moşia părintească, îi mai adăuga un petic 


cumpărat în fiecare toamnă, tocmai de la vecinii care se 
pregăteau să i-o înghită după moartea bătrânului Ţică 
Diamandescu. 

Sosirea lui a fost ca un apel la adunare pentru clienţii 
cofetăriei „Rinalti”. 

Unul câte unul au prins a răsări din toate cotloanele unde 
întârziaseră. Mai întâi Picu Hartular, cu cocoaşa îmbrăcată 
în veston verde, cu pantaloni albi, pantofi albi, cămaşă de 
mătase şi cravată asortată. Pe urmă, făpturile cu 
personalitatea mai ştearsă şi cu portul mai discret. 
Caracudele! Aceştia se mulţumeau să încapă pe un scaun, 
să tacă, să asculte şi arar să aventureze o reflecţie, o 
palavră ori o snoavă de mult rumegată, în jurul mesei unde 
cuvânt aveau de drept numai conu Grigore, Tăvi şi Picu 
Hartular. O scurtă recapitulare a situaţiei a fost consacrată 
conflictului dintre doamna colonel Valivlahidis şi domnul 
prefect Emil Sava, cu prilejul serbărilor organizate de 
societatea filantropică „Mitru Căliman”. 

Pentru 'Tăvi, povestea era plină de toată nostimada; pentru 
Picu Hartular fericita ocazie să plaseze o anecdotă 
răutăcioasă, mai mult sau mai puţin autentică, privind 
direct tinereţea furtunoasă şi mult filantropică a doamnei 
colonel Caliope Valivlahidis. Toată arta acestor anecdote şi 
toată ambiția lui Picu Hartular se afla în gradarea savantă a 
efectului cu un glas cavernos de ventriloc, fără nici o 
tresărire de râs şi de înveselire. Picu Hartular termina, iar 
pe figura lungăreaţă, agresivă şi chinuită, de infirm, nu se 
mişca un singur muşchi. Îşi scutura cu un bobârnac un fir 
invizibil de praf de pe mâneca hainei, se strângea în 
cocoaşă ca un curcan înainte de a da glas, dar nu dădea 
glas. 

Lăsa auditorul să râdă şi îşi examina, foarte absent în 
acest timp, mâinile albe şi îngrijite, unghiile date cu ojă, de 
care era tot atât de mândru, ca şi de costumele, de 
cravatele, cămăşile, pălăriile, pantofii şi batistele cu 
monogramă, unice în tot oraşul. Avea faimă de gură rea şi 


îşi cultiva faima. În acest scop, în craniul cu păr rar, blond şi 
cu cărarea impecabil trasă din mijlocul frunţii până la ceafă, 
păstra fişa tuturor concetăţenilor, dosarul tuturor 
scandalurilor, arhiva tuturor evenimentelor. 

Avocat temut la bară, ţinea să fie tot atât de temut în viaţa 
de toate zilele, poate fiindcă numai aşa cocoaşa din spate îi 
părea o povară mai uşor de purtat în lume. 

— Domnul Blându, cu blânda sa...! 

Anunţase, rostind cuvintele inocent şi plecându-şi îndată 
ochii roşcaţi de iepure de casă, să-şi cerceteze lacul 
unghiilor. Dar toţi de la masă au surâs, ba unii au râs de-a 
binelea cu hohote, căci domnul primar Atanasie Blându şi 
„blânda sa” îşi aveau o poveste eu cântec. Trecuseră în 
automobil, salutând şi răspunzând la saluturi, afectuoşi şi 
tandri. Picu Hartular ştia însă şi avusese grijă să 
istorisească tuturor, cum domnul Atanasie Blându duce o 
viaţă de infern cu a doua sa soţie, doamna Clemence 
Blându, femeie tânără, nevricoasă, cu gheare ascuţite, care 
lăsau uneori urme de tatuaj pe obrazul placid al domnului 
primar. 

Pe trotuarul din faţă, călcau privind în pământ o pereche 
în straie de doliu. O fată tânără şi palidă, strângând la piept 
un braţ de flori albe. Un bărbat încă tânăr, nebărbierit, cu 
mersul ciudat, stângaci, împleticit. 

— Hm-hmm! 

Exclamaţia lui Picu Hartular, în cavernosul ei laconism, 
condensa epilogul unui roman de toţi cunoscut. 

Treceau spre cimitir Nadia Trifan şi Magâlea. Se duceau 
să pună flori pe mormântul Corneliei Trifan, îngropată în 
ajun. Ceea ce pentru toţi însemna că Magâlea a şi început 
să se consoleze şi să consoleze pe a treia fată a lui ludose 
Trifan. 

— Lasă-i în pace! Pe ăştia lasă-i în pace! Ceru graţie, în 
numele lor, Grigore Panţâru. 

— Parcă Magâlea are nevoie de autorizaţia mea sau a 
dumitale, coane Grigore! 


Picu Hartular era gata să mai adauge ceva. Dar rămase cu 
ochii fixaţi spre capătul străzii, cu o cută de atenţie între 
sprâncene. 

— Pantera neagră! Vesti o caracudă de la masă. 

Picu Hartular nu dădu semn că a auzit. Caracuda stărui: 

— Ea e, Picule! Meduza, c-un tip! 

Într-adevăr, dinspre capătul străzii, se apropiau Adina 
Buhuş şi Tudor Stoenescu-Stoian. Îşi simțeau cotul, într-o 
intimitate inconştientă, pornită mai mult de la Adina Buhuş, 
după confesiunile ei de-acasă. Vorbea însufleţit, cum nu-i 
era în fire şi cum n-o văzuseră prea adesea observatorii de 
la postul strategic „Rinalti”. Îi arătase jumătate de oraş lui 
Tudor Stoenescu-Stoian şi acum treceau să exploreze 
cealaltă jumătate. 

De la toate mesele de pe trotuar, salutul a fost deopotrivă 
de adânc, cum se cuvenea pentru nevasta unui om atât de 
iubit şi de prieten cu toată lumea, ca Sandu Buhuş. 

Tudor Stoenescu-Stoian răspunse glorios. Niciodată nu-l 
salutase un grup atât de divers şi de numeros - o adevărată 
manifestaţie. 

— Aista-i amicul lui Sandu! L-am văzut ieri în gară! Glăsui 
bucuros 'Tăvi, ca şi cum anunţa sosirea unui scump prieten 
personal. Pare băiat bun după mutră! Adăugă optimist. 

— Cafea cu lapte! Îi aplică diagnosticul Picu Hartular, cu 
intuiţia lui ascuţită de infirm. Inodor, incolor, insipid. 

— În orice caz, Pantera neagră se pare că s-a resemnat şi 
la cafea cu lapte! Insinuă a doua caracudă. 

lar cea dintâi, ca să nu se lase mai prejos, ceru ascultare, 
prinzând curaj: 

— Să vă spun una bună. Ascultaţi, Picule? Asta-i pentru 
colecţia ta. O trimite alaltăieri nevastă-mea pe servitoare, 
pe Domnica, la madam Buhuş, cu un bileţel. Să-i ceară o 
carte, ori aşa ceva. După ce vine cu răspunsul, o întreabă 
nevastă-mea: „Ce făcea coniţa?” Domnica, de colo: „Ce să 
facă! Stătea în sticlăria dumisale, că are o odaie de parcă-i 


LIA 


sticlăria lui Carol Blehes - geamuri, lămpi, vaze, pahare 
Nu-i bună, Picule? 

Picu Hartular nu se pronunţă. 

Cu genele îngustate privise în urma celor doi, până ce-au 
cotit pe strada Sfinţii Voievozi. Găsise pe masă un capăt de 
creion, din cele pe care le deşerta întotdeauna din buzunări 
Grigore Panţâru, când îşi căuta cutia de chibrituri. Mânuind 
cu dexteritate vârful tocit, desena o figură încă nelămurită, 
o încâlceală de spirale ca vrejii de viţă. Tăvi Diamandescu 
încercă să desluşească desenul, cercetându-l din sus şi din 
jos, dintr-o parte şi din alta, cum se trudesc copiii să 
dezlege chestiunile de rezolvat. Îi păru sforţarea prea mare 
şi renunţă. Caracuda, decepţionată de efectul prea searbăd 
al istorisirii sale, apela în dreapta şi-n stânga, milogind o 
aprobare: 

— Spuneţi voi dacă nu-i bună asta? Sticlăria lui Carol 
Blehes, geamuri, lămpi, vaze, pahare? Pantera neagră, în 
sticlăria lui Blehes! 

— Dacă mă mai plictiseşti o dată, te trimit la masa lui 
Tăcu! Mormăi Grigore Panţâru. 

Caracuda vru să protesteze. Privirea severă a lui conu 
Grigore îi opri glasul în gâtlej. 

Abia pe urmă pricepu. 

Din spatele lui, venea Sandu Buhugş. Strânse mâinile 
tuturor, începând cu Grigore Panţâru. Merse chiar să 
strângă şi mâna lui Pantelimon Tăcu, înţepenit pe scaun de- 
un ceas, în cotlonul său periferic, singur şi ocolit ca un 
ciumat de cei care intrau, se apropiau, ieşeau. 

Signor Alberto nu mai aşteptă comanda. Pentru el, Sandu 
Buhuş însemna „un rând la toţi”. La toţi - minus conu 
Grigore, fiindcă, mai întâi, conu Grigore îşi împlinise limita 
de cinci coniacuri matinale; fiindcă, mai apoi, nu admitea 
să-i plătească nimeni vreo consumaţie. În schimb, 
Pantelimon Tăcu profită de ocazie şi ceru al doilea sirop cu 
sifon, deşi nu era satelit la sfatul cel mare. 


— Am o bucurie! Anunţă Sandu Buhuş, netezindu-şi 
mustăţile de focă. Am să vă vestesc o bucurie mare... 

— Am văzut-o. A trecut pe stradă... Vorbi Pâcu Hartular, 
fără să ridice ochii, continuând să deseneze. 

Pe urmă îşi dădu seama şi acoperi desenul cu scru-miera 
de porțelan. 

— Ce vrei să spui? Cum, adică, ai văzut o bucurie trecând 
pe stradă? Se miră Sandu Buhuş. 

— Foarte simplu. Nu e vorba de prietenul tău, 
bucureşteanul, cu care ne-ai îmbuibat capul de-o 
săptămână? 

— Da. Ei şi? 

— Da. Ei şi? Îi repetă întrebarea Picu Hartular, cu vocea 
amplificată în cutia coşcoavă a toracelui, ca într-o cameră 
de rezonanţă. Ascultaţi-l, fraţilor, cum se face a nu pricepe! 
Să te lămuresc, Sandule dragă, Sandi, Didişor!... Ei şi? Şi 
acest prieten de fason bucureştean a trecut adineaori, spre 
Sfinţii Voievozi, cu madam Buhuş. El este bucuria pe care 
voiai să ne-o anunţi. Pe el l-am văzut cu toţii trecând pe 
stradă. Deci, ţi-am văzut bucuria trecând pe stradă. Quod 
erat demonstrandum! 11 

Sandu Buhuş dădu semnalul râsului, deşi nu prea 
înţelegea unde stă hazul acestui silogism cam tras de păr. 

Făcea, însă, ca toţi auditorii lui Picu Hartular. Se înveselea 
de orice încheiere rostită flegmatic de multtemuta gură-rea 
a târguluii, fiindcă, sub spusele cele mai anodine, bănuia 
intenţia unui umor ascuns. Picu Hartular îi reteză însă 
râsul: 

— Stai, că n-am isprăvit, dragă Sandule. Vrei, desigur, să 
ne afli şi opinia? Să-ţi trăiască! Mi-ai făcut Bucureştii de 
râs... Probabil că l-ai cules de prin gropile lui Ouatu, după 
cum arată. 

Sandu Buhuş îşi pleoşti mustăţile, cu o mutră foarte 
nefericită: 

— De ce vorbeşti aşa, Picule? E un băiat admirabil! O perlă 
de băiat... Când ai să-l cunoşti... 


Se adresă tuturor, apelând la un plebiscit general: 

— Şi încă nu v-am spus. Judecaţi şi voi. Nu ştiam încă ceva 
nou! Cum ne-am pierdut din vedere de atâta vreme, nu m-a 
mai ţinut în curent. Aseară abia am aflat. Imaginaţi-vă! E 
prieten inseparabil cu Teofil Steriu, cu luraşcu, cu 
Stamatian. A trăit numai în cercul lor... 

— Asta-i ceva admirabil! Recunoscu Tăvi Diamandescu, 
bucuros că are de ce se bucura. 

Chiar caracuda se mişcă pe scaune cu oarecare semne de 
curiozitate şi interes. 

Dar Picu Hartular nu se lăsă bătut. Insinuă bănuitor: 

— O fi! Se vede că s-au isprăvit oamenii interesanţi în 
Bucureşti şi atunci, neavând încotro, s-au mulţumit şi bieţii 
Steriu, luraşcu, Stamatian, cu asemenea amici, cum ne 
mulţumim fiecare din noi cu toată caracuda asta, în lipsă de 
altceva... În acest caz, însă, ce caută aci? Cum de l-a lăsat 
pe Steriu, pe luraşcu, pe Stamatian, să-i schimbe pe-un 
târg păcătos de provincie? 

— Acum, dă-mi voie să-ţi replic şi eu: Foarte simplu, dragă 
Picule! Rosti, misterios şi triumfător, Sandu Buhuş. 

— Simplu? Foarte simplu? Se minună insinuant Picu 
Hartular. 

— Dar nu? 

— Eu aş zice foarte enigmatic şi de necrezut. 

— Ba foarte, foarte simplu, fiindcă a venit să lucreze... 
Renunţă la viaţa de Bucureşti, la amici, la telefoane, ceaiuri, 
mese, ca să poată lucra aici. E publicist. Scriitor. Are de 
gând să ne dea o operă mare şi eu socot o mândrie că prin 
mine a venit aici. Că prin mine opera aceasta va rămâne 
legată de numele târgului nostru. Deocamdată, bagajul lui 
se rezumă la două romane pe sfârşite. O ultimă revizuire, 
şi-s gata pentru tipar... Material mai are pregătit pentru 
alte vreo trei... lată de ce-a venit, dragă Picule. Quod erat 
demonstrandum! 

În dorinţa sa generoasă să pregătească o atmosferă cât 
mai prielnică prietenului, Sandu Buhuş minţea cu 


nevinovăție şi cu entuziasm, inventând romane pe 
terminate şi în preparaţie, despre care Tudor Stoenescu- 
Stoian nu-i pomenise nimic. 

— Cum zici că-l cheamă? Întrebă perfid Picu Hartular, 
pipăindu-şi cravata verde şi micşorându-şi ochii roşcaţi. 

— Tudor Soenescu-Stoian! Îi repetă numele, cu reproş, 
Sandu Buhuş. Vi l-am spus de-o sută de ori... 

— Stoenescu-Stoian? Despre un romancier cu numele 
acesta încă n-am auzit. Aţi auzit voi cumva? Poate ai auzit 
dumneata, coane Grigore, care ştii tot, cunoşti tot? 

— Dar îţi spun că n-a publicat încă nimic, sau prea puţin, 
se înverşună Sandu Buhuş să-şi apere prietenul. N-a fost 
grăbit. E din altă şcoală. Un giuvaergiu al frazei, dragă 
Picule. Şcoala lui Flaubert. 

— Haide! Isprăviţi odată. Lăsaţi-l pe Flaubert în pace şi să 
vorbim despre altceva! Interveni autoritar Grigore Panţâru, 
citind, pe figura amărâtă a lui Sandu Buhuş, cât suferă pe 
urma acestei discuţiuni. Voi, poşta târgului, caracudele, nu 
mai ştiţi nimic? Ce căutaţi aici la masă, dacă n-aţi adus 
nimic nou? Deşertaţi-vă tolba cu minciuni. 

Picu Hartular nu lăsă caracuda să-şi împlinească misiunea. 
Cu voce încă mai cavernoasă, anunţă: 

— De altfel, iată-l pe domnul Tudor Stoenescu-Flaubert! 
Se întoarce singur, recitându-şi ultima frază din capitolul 
penultim al antepenultimului roman. Ceva, bineînţeles, 7 la 
Flaubert: „C'etait f Megara, faubourg de Carthage, dans les 
jardins d'Hamilcar”.12 

Tudor Stoenescu-Stoian venea într-adevăr, singur, dinspre 
strada Sfinţii Voievozi. Nu arăta de fel să-şi recite ultima 
frază din capitolul penultim al antepenultimului roman. 

Se apropia cu ţigara în colţul gurii, cu borul pălăriei tras 
ştrengăreşte pe-o sprânceană, cu o înfăţişare de om voios şi 
deschis, vagabondând prin oraş fără ţintă. 

Aşa îl dăscălise Adina Buhuş. 

Pe îndelete, metodic, îi arătase că prima vedere la faţă cu 
viiitorii lui concetăţeni e decisivă pentru viaţa de mai târziu. 


Adina Buhuş, ea îl zărise întâi pe Sandi la masă. Ea socoti 
momentul prezentărilor propice. La aperitive, toţi sunt 
dispuşi să vadă lucrurile în culori trandafirii, cu o mai 
generoasă simpatie. Şi ca atare, îl expediase; iar ea pornise 
acasă cu o birjă, pe altă stradă, evitând să mai treacă pe 
dinaintea postului de observaţie. 

Manevră pe care Picu Hartular o înregistrase în toate 
amănuntele, peste umărul lui Sandu Buhuş, în vreme ce 
vorbea gesticulând cu mâinile subţiri, albe şi lungi, 
răşchirând puţin degetul mic al stângei, ca să pună în 
evidenţă inelul gros, cu piatra ca ochii iepurilor de casă şi 
ca ochii lui. 

Tudor Stoenescu-Stoian se opri în faţa mesei cu o surpriză 
foarte izbutit jucată. Era, în acea bucurie înfrânată de 
stânjenire, ceva încă din timiditatea firească a celuilalt 
Tudor Stoenescu-Stoian de pe Calea Victoriei şi din 
restaurantul Gării de Nord. Mai era încă şi un artificiu de 
tactică - aşa cum îl sfătuise Adina Buhuş, să pară că l-a 
întâlnit pe Sandi din întâmplare, înconjurat de amici şi de 
caracude. 

După asemenea dovadă de savantă duplicitate, Picu 
Hartular îl categorisi imediat printre indivizii primejdioşi şi 
ascunşi. Văzuse cum Adina Buhuş şi-a arătat bărbatul de la 
distanţă, cum au întors amândoi capetele, cum probabil i-a 
identificat doi-trei comeseni mai însemnați, punându-l în 
gardă. lar individul se prefăcea că l-a zărit cu totul 
neaşteptat pe Sandu Buhuş! 

Prezentările au fost lungi. Tudor Stoenescu-Stoian suportă 
examinarea din creştet până în tălpi, cu senzaţia unui 
recrut în pielea goală, în fata comisiei medicale. În special 
caracudele luară notă atentă de toate amănuntele fizice şi 
vestimentare, rezervându-şi din ochi, unul altuia, făgăduiala 
de a le discuta mai pe larg când vor rămâne singuri. 

Sandu Buhuş strigă la chelner: 

— Un scaun pentru conu ludor! 


— Poftiţi! Luaţi loc, coane Todiriţă! Se agită Neculai, 
trecând scaunul peste cocoaşa lui Picu Hartular şi 
instalându-l alături. 

Signor Alberto, rob vechii sale pasiuni, se chinuia să 
prevadă cam ce-ar putea să comande acest client nou-nouţ. 
Miză fără prea multe iluzii, la întâmplare, pentru 
vermutsifon, şi îşi spune în acelaşi moment că s-a grăbit. 
Era un client de cafea cu lapte, dar nu era ora cafelei cu 
lapte. 

— Un vermut-sifon pentru conu Iodiriţă! Transmise, cu 
vehemenţă, comanda, Nicolae. 

Acest început de bun augur asigură noului venit, pentru 
totdeauna, simpatia lui signor Alberto. Într-adevăr, Alberto 
Rinalti simţi acea rară emoție a jucătorului care era să 
mizeze pe un număr bun la ruletă, a ezitat, a aşezat jetonul 
pe alt număr, s-a răzgândit în ultimul moment şi a pus tot 
pe câştigător. Unui asemenea număr mărinimos, cu toată 
ingratitudinea jucătorului, i se cuvine recunoştinţă eternă. 

Tudor Stoenescu-Stoian, ignorând cu desăvârşire că îşi 
cucerise o simpatie, după cum ignora că are de pe acum un 
inamic, se aşeză pe scaun cu un surâs nevinovat şi molâu. 
Nu-i era îndemână sub atâtea priviri iscoditoare. 

Ca să facă şi el ceva, împinse în lături scrumiera de 
porțelan. 

— Pardon! I-o trase îndărăt Picu Hartular. 

Mişcare repede, dar nu îndestul de scurtă. Tudor 
Stoenescu-Stoian avu timp să întrevadă ceea ce nu putuse 
desluşi 'Tăvi sau încă, poate, nu era atunci terminat: un cap 
de meduză, cu şerpii încolăciţi în jurul frunţii, cu ochii 
imens de cercănaţi. 

Nu dădu, însă, nici o însemnătate desenului. 

Avea să-şi amintească mai târziu. Mult mai târziu. Acum 
surâdea fericit, fiindcă privirea lui se întâlnise cu a lui Tăvi 
Diamandescu şi fiindcă, după stânjenirea din primul 
moment, descoperea voluptatea de a se afla centrul unei 
atenţiuni generale, de care nu s-a bucurat încă niciodată. 


Deschise cutia cu ţigări străine. O deschise, binecuvântând 
ezitarea din Gara de Nord, când vânzătorul i-a întins cutia 
cu cincizeci de bucăţi, în loc de douăzeci cât ceruse; iar el 
n-a avut tăria să refuze. 

Restul proviziei îl folosi ca o rezervă decisivă de muniții, în 
plină ofensivă. Oferi din om în om, purtând cutia sub nasul 
tuturor şi nimeni nu-l refuză. Caracudele mai cerură cutia 
să descifreze inscripţiile. Chiar Picu Hartular nu rezistă 
ispitei, după ce aspiră primul fum aromat. 

— Ne-a vorbit mult despre dumneata, prietenul nostru cel 
cu inima de aur, Sandu... Rosti cu provizorie bunăvoință, 
suspendând o ostilitate de care Tudor StoenescuStoian n- 
avea habar. Multe, multe şi elogios. 

— O! Sandu exagerează... Întotdeauna exagerează 
calităţile prietenilor. El îşi închipuie... 

Tudor Stoenescu-Stoian se opri, incapabil să-şi imagineze 
cam ce-şi poate închipui prietenul său, Sandu Buhuş. 

Întâlni privirea binevoitoare a lui Tăvi Diamandescu, ochii 
caracudelor, aşteptând cu gâtul lungit. Şi deodată, pe 
scaun, crescu iarăşi şi iarăşi, dilatat, uriaşul Guliver din ţara 
piticilor, care-l urmărise nevăzut tot timpul pe stradă, 
evadat din rama oglinzii cu trei canaturi. Îi luase din nou 
locul, cum îl înlătura mereu de aseară, cum se instalase dis- 
de-dimineaţă, definitiv, pe taburetul inco-mod şi geometric 
din camera Adinei Buhuş. Tudor Stoenescu-Stoian îşi ridică 
şuviţa de pe frunte cu un gest distins şi blazat, se lăbărţă pe 
spătarul scaunului şi, surâzând cu răsfăţ tuturor de jur 
împrejur, începu: 

— E nostim de tot prietenul acesta al nostru, Sandu. Cazul 
lui îmi aminteşte o istorie pe care i-o spuneam alal-tăieri 
seara, în tren, lui Teofil Steriu. Cunoaşteţi, desigur. 
Romancierul... 

— Preşedintele Academiei! Se grăbi să completeze o 
caracudă, cu amabilă servilitate, tot aşa cum se grăbea să 
ofere chibrit, să-şi cedeze scaunul şi să strige chelnerul 
pentru oricare din cele trei personalităţi proeminente ale 


conclavului: conu Grigore, Picu Hartular şi Tăvi 
Diamandescu. 

— Preşedintele Academiei? Căută, mirat, să-şi amintească, 
Tudor Stoenescu-Stoian, acest amănunt lipsit de 
importanţă. A! Da-da! Parcă aşa ceva... Uitam, după cât de 
puţin caz face el de Academie. În fine, să ne întoarcem la 
Sandu al nostru. Ele ca norvegianul despre care povestea 
Guez de Balzac şi i-i aminteam eu babacului Teofil. Zice-se 
că acest norvegian, pe la 1630, cobora întâia oară spre 
regiunile temperate... 

CARTEA A DOUA 

„Ci atunci împuţinarea au fost bântuit târgurile, mai 
amarnic decât ciuma şi pârjolul, de s-au sleit norodul de 
viaţă, şi de nădejdi în ziua de mâne, precum se sleiesc de 
apa vie fântânile părăsite.” 

CRONICA. 

Capitolul 1. 

CONU TODIRIŢĂ E UN PERSONAJ. 

Trei luni au trecut. Numai trei. 

Şi Tudor Stoenescu-Stoian nu străbate acum zece paşi pe 
Strada Mare, fără să salute un cunoscut ori fără să aibă de 
răspuns la salutul unui cunoscut. 

Pentru prea puţini a mai rămas încă „domnul” Stoenescu- 
Stoian. Pentru cei mai mulţi a devenit Iodiriţă pur şi simplu. 
Iar pentru câteva caracude mai umile, e chiar „conu” 
Todiriţă, aşa cum îl întâmpină cu bună dimineaţa negustorii 
din pragul prăvăliilor de unde n-a cumpărat nimic niciodată 
şi cum îl poftesc birjarii să-l ducă acasă. Acasă! 

— Fără alte lămuriri. 

E o figură a târgului; un personaj tot atât de cunoscut ca 
numitul Coco, pechinezul doamnei Caliope colonel 
Valivlahidis. 

Îşi are scaunul lui la cofetăria „Rinalti”, la masa lui conu 
lordăchel Păun, unde, o dată cu frigul şi cu ploile toamnei, 
şi-au instalat lângă fereastră cartierul general şi postul de 
observaţie conu Grigore, conu Picu şi conu Tăvi. Când intră, 


nu-şi mai dă osteneala să comande. Pentru signor Alberto a 
rămas un vermut-sifon, după capriciul celei dintâi 
consumaţii întâmplătoare, din cea dintâi dimineaţă. 

A devenit astfel un statornic şi pasionat băutor de vermut- 
sifon. 

Caracudele îi respectă scaunul. Cu grabă se ridică să-i 
facă loc. Întorc o privire apăsată spre signor Alberto sau 
spre Neculai, când vermut-sifonul întârzie. Îi trimit pălăria 
din mână în mână spre cuier. Uneori se interesează cum îi 
mai merg romanele. 

— Bine! Îi asigură Todiriţă, cu fermitatea unui surugiu 
deprins să strunească, într-o singură mână vârtoasă, patru 
cai înaintaşi. 

Alteori, o caracudă cu vagi informaţii artistico-literaro- 
culturale se încumetă să-l întrebe ce veşti a mai primit de la 
prietenii lui de departe: Teofil Steriu. luraşcu şi Stamatian. 

— Mai ales luraşcu, aş vrea să ştiu ce mai spune, coane 
Todiriţă? Năucul ceala de luraşcu îmi place mie grozav! 

Atunci, conu Todiriţă pipăie în buzunarul de la piept o 
scrisoare inexistentă, pare o clipă că e gata să o scoată şi s- 
o dea lecturii, se răzgândeşte şi anunţă cu arătătorul la 
buze: 

— Ssst! Poate într-o zi o să ne facă unul o surpriză. Poate 
tustrei. Mă tem că o să mă calce aici. 

Caracuda se simte fericită de această confidenţă sub 
pecetea secretului celui mai desăvârşit. Arde de nerăbdare 
s-o împărtăşească şi celorlalte caracude. În aşteptare, 
servil, după ce şi-a pipăit toate buzunarele în căutarea unei 
cutii de chibrituri, strigă la chelner cu ton de imputare: 

— Neculai! Ce naiba, nu vezi? Foc la conu Iodiriţă! 

— Îndată, coane Todiriţă! 

Diminutivul, purtat din gură în gură. E un dulce bal-sam 
pentru inima lui Tudor Stoenescu-Stoian, după ce o viaţă 
întreagă purtase un nume lung şi înnădit, pe care nu-l 
pomenea nimeni: iar colegii din baroul de Ilfov îl confundau 


întotdeauna cu toţi leodoreştii, Stoeneştii, Stoicăneştii şi 
Tudoranii din cartea de telefon. 

Sunt, într-adevăr, şi zile cu ploaie şi cu nelămurite nelinişti 
în văzduhul suflat de vânturi, când singurătatea din biroul 
avocatului Tudor Stoenescu-Stoian e vizitată de o mustrare. 
Cu mâinile la spate, în picioare, în faţa ferestrei, priveşte 
prin perdeluirea ploii dealul Călimanului, făcând zid vânăt 
spre larga libertate a lumii. Dar pe dânsul nu-l apasă poarta 
aceasta despărţitoare. Nu ea îl ţine aici. E prins într-o plasă 
mult mai fragilă şi totuşi mai inexpugnabilă, de plăsmuiri, 
ca o gâză în pânza păianjenului. 

Oricât s-ar zbate şi oricât de plăpânde sunt firele, l-au 
capturat de-acum înainte irevocabil. 

Tudor Stoenescu-Stoian există aici numai prin aceste 
închipuite prietenii, numai pentru această închipuită 
îndeletnicire de scriitor sever cu propria lui creaţie. S-a 
familiarizat cu prietenii imaginari de departe; îi tutuieşte, 
le-a urzit o viaţă plină de patetice episoade şi de 
năzdrăvane peripeții; o viaţă poate mult mai verosimilă 
decât cea a lor, de-aievea. Le-a recrutat simpatii şi antipatii. 
Le-a dat un contur bine precizat: un luraşcu năuc, un leofil 
Steriu placid şi somnolent, un Stamatian pedant şi afectat. 
Ei îşi continuă existenţa lor cea trăită, după legile 
omeneştilor contradicții, luptând fiecare cu demonul şi cu 
harul tiranic din ei, urcând şi coborând abrupte 
povârnişuri, în căderi şi izbânzi inegale. Toate se mistuie 
departe. 'Toate, acolo, sunt tulburi şi nestatornice. Şi toţi 
ignoră că, undeva, un călător modest, ghemuit într-un 
ungher de compartiment, le-a rezolvat viaţa mult mai logic, 
mai armonios şi mai unitar. Le-a limpezit-o cristalic, aşa 
cum concetăţenii lui Tudor Stoenescu-Stoian şi-l închipuiesc 
la rândul lor, închis în cameră târziu după miezul nopţii, 
plecat deasupra manuscriselor, dând suflu şi perfecţiune 
personajelor de roman cu migala şlefuitorilor de diamante. 

Personajele lui sunt acestea. Şi nu trece zi să nu se 
gândească la ele, mai adăugându-le încă o lumină, mai 


adâncindu-le încă o umbră. 

Picu Hartular se înverşunează să-l numească Tudor 
Stoenescu-Flaubert. 

O face câteodată cu un instinct ascuţit de infirm, când 
bănuitor îl sfredeleşte cu privirea roşcată să-i afle 
adevăratul secret al vieţii. De cele mai multe ori, însă, o face 
numai cu o iritată pismă, pe care n-ar vrea să şi-o 
mărturisească, o respinge, încearcă s-o înăbuşe şi îl roade, 
mereu prezentă. Tudor Stoenescu-Stoian i-a uzurpat o 
parte din prestigiu. A fracţionat atenţia caracudelor. Intrus 
la masa lor, şi-a lăţit coatele şi nu se mai sfieşte să-i strice 
efectul celor mai dozate în venin bârfeli, intervenind 
nepofiit: 

— Aceasta-mi aduce mie aminte de-o întâmplare, cu 
Stamatian, într-o seară... 

Caracudele lungesc gâtul şi ascut urechile. 

Picu Hartular îşi contemplă unghiile lustruite, îşi 
examinează piatra roşcată a inelului, priveşte în tavan cu o 
indiferenţă afectată şi plină de ameninţări. 

Se sileşte, la sfârşitul istorisirii, s-o găsească plină de haz 
şi vrednică de reţinut, cu obiectivitatea exagerată a unui 
adversar mărinimos şi loial. Dar iritarea, strânsă în supape, 
creşte, coace, se preface într-o ură tenace. Au început s-o 
presimtă, nu numai Grigore Panţâru cu înţelegerea lui 
veşnic vie, ci uneori şi un om ca Tăvi Diamandescu, deprins 
să plimbe peste tot ce se petrece în juru-i o privire 
şăgalnică şi un surâs optimist. 

— Mi se pare, Picule dragă, că o să asistăm într-o zi la un 
duel pe viaţă şi pe moarte, între tine şi Todiriţă! 

Tăvi Diamandescu a izbucnit în râs la năzdrăvănia ideii. 

Îl şi vede chiar pe Picu, sărind ca un samurai cu spada în 
mână, fandând şi parând lovituri. E atât de nostimă 
imaginea, încât a uitat observaţia justă şi serioasă de unde- 
a pornit. Bucuros şi nevinovat, ar vrea să asiste cu tot 
dinadinsul la asemenea ispravă. Grigore Panţâru şi-a scos 
însă pipa din gură, a bătut-o de marginea mesei să scuture 


scrumul şi după ce-a privit îndelung la Picu Hartular, s-a 
pronunţat, fără să surâdă în barba flocoasă: 

— Tăvi, 'Tăvi! Eşti mai aproape de adevăr decât îţi închipui. 
Aceasta sau ceva asemănător, cu aceasta are să se întâmple 
poate mâine, poate peste o lună, poate peste un an, peste 
cinci... Dar o răfuială între dânşii are să existe. Una pe viaţă 
şi pe moarte, cum ai spus tu. 

— Nu se poate! Protestă Tăvi, cu toată veselia risipită. 
Sunt doar amândoi oameni de ispravă. Amici. Au altceva 
mai bun de făcut. Că se înghimpă pe ici pe colea, cu atâta 
mai bine. Ne mai înviorează. Nu e aşa, Picule? 

Picu Hartular îşi privea degetele lungi, lustrul unghiilor, 
inelul. 

Răspunse, fără să ridice ochii: 

— Cu un ghebos nu se bate nimeni în duel. 

Niciodată nu avea obicei să vorbească despre infirmitatea 
lui. Iar în glas, răsunase o amărăciune cum nu-i stătea în 
stăpânirea de fire s-o arate. 

— Ce ţi-am spus! Exclamă Grigore Panţâru, satisfăcut că a 
nimerit atât de precis diagnosticul. 

Tăvi Diamandescu se miră, dezvelindu-şi dantura albă în 
râsul din totdeauna, revenit: 

— Cum: ce mi-ai spus?... Vezi bine că un duel e exclus. 
Aceasta e tot ce interesează. O recunoaşte şi Picu. 

— E exclus, doar fiindcă infirmitatea lui e o piedică... 
Stărui conu Grigore pufăind şi uitându-se la cocoaşa lui 
Picu Hartular. Doar acesta e obstacolul... Altfel...! 

Îşi scoase pipa şi atingând cu ea spatele lui Picu Hartular, 
se adresă direct, cu o brutalitate premeditată: 

— Aci fierbe ceva, Picule! Şi prevăd o explozie. Vezi să nu- 
ţi erupă vulcanul din gheb! 

Tăvi Diamandescu se mută de pe un scaun pe celălalt, cu 
neastâmpăr. Se simţea consternat. Numai din vina lui 
începuse această discuţie stupidă. Iar conu Grigore nu mai 
era de recunoscut. Întâia oară îl auzea rostind cuvinte atât 


de nesăbuite pe socoteala unei infirmităţi cruţată de toţi, 
prin consimţământ tacit, încercă să schimbe vorba: 

— După masă, mă reped la ţară... Numai să-mi lăsaţi vorbă 
lui signor Alberto unde vă găsesc. Deseară sunt îndărăt şi 
tragem o raită la „Santiago”. 

Propunerea lui nu stârni nici entuziasm, nici obiecţii. 
Grigore Panţâru şi Picu Hartular păreau că n-au auzit-o. 

Tăvi îi cercetă cu atenţie. 

— Dar ce aveţi, frate? Coane Grigore! Apelă cu sinceră 
părere de rău. Ce înseamnă aceasta? 

— Întreabă-l pe el! Continuă conu Grigore să împungă cu 
pipa cocoaşa lui Picu Hartular. Eu am spus ce-am avut de 
spus. E rândul său să dea drumul supapei din Vezuviul lui. 

Spre mirarea lui Tăvi, Picu Hartular, în loc să izbucnească, 
dezlănţuind o indignare şi foarte legitimă protestare, 
pentru chipul nemaipomenit cum îşi trata conu Grigore 
prietenii vechi şi fideli, ridică ochii întristaţi, de câine bătut, 
şi vorbi cu simplitate: 

— Ai dreptate, coane Grigore! Te-am înţeles de ce-ai vrut 
să te arăţi mai varvar cu mine, decât te îndeamnă inima. Ai 
crezut că am să izbucnesc. Şi că aşa, am să mă dezvălui... Ai 
dreptate! 'Tot răul îl port în ghebul acesta din spate, pe care 
vreau să-l uit câteodată, dar, cum vedeţi, e ireparabil. 

— Ei şi? Vorbeşti prostii, dragă Picule! Încercă să-l 
consoleze 'Tăvi Diamandescu, mutându-se iarăşi pe scaunul 
de alături. Vă spun drept că nu vă mai recunosc. De când ai 
început să te gândeşti la asta? 

— Tot timpul m-am gândit la asta... Răspunse laconic Picu 
Hartular. 

— Ce te-mpiedică? Ce ne-mpiedică? Aşa ai fost 
întotdeauna. Aşa te cunoaştem. Aşa te iubim şi eşti 
nedespărţit de noi. Doamne-Dumnezeule, am început şi eu 
să vorbesc prostii! Nu mi-am închipuit niciodată că o să 
ajungem să discutăm ca nişte sălbatici, toţi trei, o... un... În 
sfârşit. 


— Completează, dragă Tăvi: o infirmitate, un gheb, în 
sfârşit, o mizerie pe care delicateţea şi omenia dictează să 
nu i-o aminteşti niciodată nevolnicului în faţă. 

— De ce în faţă? Protestă Tăvi Diamandescu. În faţă sau în 
absenţă, e acelaşi lucru. Dispreţuiesc asemenea nuanţe. Eu 
niciodată nu m-am gândit la... În sfârşit, nu m-am gândit, 
fiindcă nici n-am observat. Întrucât mă priveşte, eşti ca 
mine, ca toţi. Aceasta €...! 

— Ai face bine să te uiţi puţin în oglindă, Tăvi scumpule! 
Povăţui cu blândeţe Grigore Panţâru. Să te uiţi la tine în 
oglindă, la el, şi pe urmă să observi... Să observi şi ceea ce 
n-ai observat până acum. 

— Nu mai înţeleg nimic. Începe să mă doară capul... Se 
căină jumătate în glumă, jumătate serios. Tăvi 
Diamandescu. 

— Nici n-ai cum să înţelegi tu, care eşti sănătos ca un taur, 
inocent la minte ca un copil şi scăldat de moaşă în covată cu 
floare de năvalnic! Spuse Grigore Panţăru. 

Pe urmă, arătând cu pipa spre cocoaşa lui Picu Hartular şi 
întorcând-o spre pieptul lui flocos şi desfăcut din cămaşă şi 
spre chipul lui cu nasul socratic, cu fruntea presărată de 
noduri ca jumătăţile de nucă, încheie: 

— Noi, însă, ne înţelegem altfel. Eu şi Picu! Nu e aşa, 
Hartular? Eu îl înţeleg pe el, cel de acum, cum mă înţelege 
el pe mine, cel de acum patruzeci-cincizeci de ani. 

— Hotărât! V-aţi pus să-mi sfărâmaţi capul! Se tângui Tăvi 
Diamandescu, apucându-se cu palmele de tâmple. Uite! 
Simt că dacă mai continuaţi mă loveşte meningita. 

N-au mai continuat, nici Grigore Panţâru, nici Picu 
Hartular, fiindcă au prins să-şi facă apariţia caracudele. 

A sosit, mai târziu, şi Sandu Buhuş, măcar cănue 
caracudă şi e numai un intermitent client al lui signor 
Alberto. A trecut şi lordăchel Păun, între un comitet şi o 
traducţie autentificată a unui act scris cu litere cirilice. 

Discuţia şi-a îndreptat de la sine albia spre treburile 
toamnei, preţul lemnelor, curba salariilor şi spre 


evenimentele politice. Picu Hartular a căpătat glas. A părut 
tuturor ca în dimineţile lui de vervă înveninată, când dă 
grăunţe de ronţăit pe-o săptămână auditoriului nerăbdător 
să ajungă acasă şi să împărtăşească nevestelor ultima 
pătăranie a domnului primar Blându cu blânda sa, stadiul 
conflictului dintre doamna colonel Valivlahidis şi prefectul 
Emil Sava, scârbavnica întâmplare a unei feţe episcopale, 
surprinsă în flagrant-delict cu o preoteasă, tocmai de 
respectivul popă şi soţ. Sub ochiul atent şi de-o 
insuportabilă luciditate al lui Grigore Panţâru, îşi înăbuşea 
glasul lui cavernos, parcă alt glas, lăuntric, ascuns, slab şi 
descurajat. 

De câteva ori, conu Grigore a clătinat capul de satir 
bocârn şi flocos, alungând un gând supărător. 

Tăvi Diamandescu nu le-a observat toate acestea. 
Instinctiv, privirea lui nu se opreşte unde se sapă o umbră; 
caută desfătarea suprafeţelor lucii şi luminoase. 

Dar cu acelaşi suflet direct şi simplu, când a dat ochii cu 
Tudor Stoenescu-Stoian, nu şi-a înăbuşit întrebarea pe 
buze: 

— Ce e cu voi, dragă Iodiriţă? Cu tine şi cu Picu... 

— Cu mine şi cu Picu? Ce poate să fie? Nu poate să fie 
nimic. N-am de împărţit cu nimeni, nimic. 

— Ei, bravo! Asta spuneam şi eu! Se bucură din tot sufletul 
Tăvi Diamandescu. Ce-aţi putea avea voi de împărţit? El are 
clientela lui. Tu te mulţumeşti cu foarte puţin. Pentru tine, 
avocatura nu e un scop. Am înţeles-o eu prea bine. E un 
mijloc de existenţă, modest, cât mai modest, ca să-ţi poţi 
vedea de scrisul tău... Pe urmă, tu ai şi catedra... Nu-nu! 
Numai intriganţilor poate să li se năzare că aveţi ceva de 
împărţit. 

Încântat că lucrurile se limpezesc atât de uşor şi că el le-a 
întrevăzut atât de prompt, îl invită pe Todiriţă să-i ţie 
tovărăşie în automobil, până la Crângul lui Naum. 

Acolo ochise un petec de moşioară, care nu-i părea de 
lepădat. Cum se instală la volan, Tudor Stoenescu-Stoian 


descoperi alături de el un alt om. Cu o frenezie a primejdiei 
şi cu o precizie de campion-profesionist. 'Tăvi Diamandescu 
lua virajurile în plină viteză, calcula situaţiile cele mai 
dificile, fila intre două căruţe aşezate de-a curmezişul 
şoselei; încleştat cu amândouă mâinile pe volanul de ebonit, 
cu piciorul apăsat pe accelerator, sfâşia aerul ca un obstacol 
material; pe urmă, se lăsa pe spate râzând cu toţi dinţii, 
când indicatorul la tablou juca între 100 şi 105, la şosea 
deschisă. 

Treceau vertiginos îndărăt stâlpii de telegraf, teii de pe 
marginea drumului, câmpurile cu negre şi deşarte arături 
de toamnă, cantoanele singuratice. Octav Diamandescu îşi 
făcea loc în perna elastică de câte ori se apropia o curbă ori 
o încurcătură de căruţe cu lemne: o imperceptibilă cută de 
atenţie se adâncea pe fruntea bronzată de soare; striga din 
treacăt o înjurătură, voioasă ca o felicitare, unui 
cherestegiu dormind beat în car, şi iar izbucnea râsul alb şi 
tânăr, îndată ce se desfăşura drumul rectilin sub sfârâitul 
roţilor. 

— Te-ai uitat la ceas. Todiriţă, la plecare? 

Tudor Stoenescu-Stoian mărturisi că nu s-a gândit. 

— Păcat! Sunt sigur că am făcut o medie de 80. Uite. 
Ajungem! Inutil să-ţi spun că nu trebuie să te miri de loc de 
ce-ai să auzi şi ce-ai să vezi. Să asişti şi să fumezi. 

La această invitaţie, Tudor Stoenescu-Stoian răspunse cu 
un surâs sceptic. Ce putea să vadă şi să audă? Tăvi era un 
băiat bun, un chefliu, un zevzec, un fecior de bani gata. Atât 
şi nimic mai mult. 

Descoperise acum că mai pătimeşte şi de nebunia vitezei, 
de atracţia primejdiei. Dar una se completează cu cealaltă. 
Un Tăvi Diamandescu, însă, om de afaceri, cumpărând un 
petec de moşie, tocmindu-se? Dimpotrivă, poate va fi nevoie 
să se amestece dânsul, prieteneşte, numai ca să-l împiedice 
de la o prostie. 

Maşina coti pe-un podeţ strâmt, cu scândurile putrede şi 
ieşite din cuie, jucând sub greutate. 


— Trebuie reparat! Ce zic eu, reparat? Înlocuit! Un pod 
solid de stejar! Decise 'Tăvi, anticipând rolul de proprietar 
cu drepturi absolute şi aspre răspunderi. 

Roţile călcară pe-un drumeag moale, năpădit de troscot. 
Tăvi Diamandescu încetinise, se răsucea pe volan în dreapta 
şi-n stânga, măsurând distanţele, luând notă de amănunte 
infime, dar pentru dânsul de o importanţă considerabilă. 

— Şi ticăloşia asta trebuie lărgită... De o parte şi de alta, 
plantați plopi şi tei! Apoi, grăindu-şi singur: 

— Aşadar, n-au făcut nici o arătură de toamnă? Semn bun. 
Tăvi puiule! Arătură înseamnă bani. Nu-s bani, nu-i 
arătură... Nu-i arătură, nu-s bani. 

Se vedea o casă în fund. Un conac cu împrejmuirea 
părăginită. 

Tăvi împinse poarta cu botul radiatorului, intră în curte 
fără să claxoneze, opri în faţa uror scări cu treptele ştirbe. 
Privirea lui, deodată ascuţită şi rece, continua să 
înregistreze aceste semne ale sărăciei şi dezordinii. 

Surâsul se destinse din nou, luminându-i faţa arămie: 

— Bun! Zise. Aici nu te latră nici câinii. Alt semn bun. 
Todiriţă dragă! Te asigur eu că n-am făcut un drum de 
pomană. 

Sări sprinten peste portieră şi numai după aceea apăsă 
butonul claxonului, să dea veste de sosire. 

Cu mare mirare. Tudor Stoenescu-Stoian recunoscu în cei 
doi inşi, iviţi în capul scărilor, vechii lui amici din tren: 
domnul Stanica Ionescu şi prietenul său Cristache 
Cimpoieşu, agricultori şi proprietari. 

Erau amândoi zburliţi, cu mustăţile umede şi amândoi se 
întreceau în temenele. Domnul Stanica Ionescu pierduse cu 
clesăvârşire siguranţa cu care l-ar fi pus ella rezon pe 
Briand, dacă s-ar fi aflat în locul lui Titulescu, la Geneva. 
Nodul cravatei, coborât din guler, lăsa să se vadă vârful de 
metal al butonului. Iar butonul era ruginit. Fireşte, părea şi 
acum cam cu chef. Vinul fusese însă, de astă dată, cu efect 
sumbru şi deprimant, O singură tresărire de animaţie arătă, 


când 'Tăvi vru să-i înfăţişeze tovarăşul de drum. Domnul 
Stanica Ionescu i-o luă înainte: 

— He-he! Să fii dumneata sănătos, coane Tăvi! Noi suntem 
cunoştinţe vechi. Cu domnul jurnalist din Bucureşti am eu o 
chestie grozavă... Numai să pună o leacă umărul şi dăm 
guvernul peste cap! 

— Cu atât mai bine! Se bucură 'Tăvi Diamandescu. Ai să 
discuţi chestia grozavă cu dumnealui şi aveţi să daţi 
amândoi guvernul peste cap, cât stau eu de vorbă cu 
onorabilul Cristache. 

Onorabilul Cristache Cimpoieşu păru adânc lovit de 
această perspectivă. 

Apelă cu ochi disperaţi la prietenul Stanica, să nu-l lase 
singur la aman. 

— Fii fără grijă, Cristache! Îl asigură domnul Stanica. Asta 
nu-i chestie de discutat acuma. Nu merg două deodată. Fă 
bine şi pofteşte oaspeţii înăuntru... Poftim, domnule 
jurnalist! Poftim, coane Tăvi! 

În încăperea scundă, cu grinzi afumate şi cu ferestrele 
fără perdele, plutea un iz dospit de vin. 

Paharele şi sticla se mai aflau încă pe masa fără 
învelitoare. 

Le culese o slugă lălâie şi desculţă, ştergând urmele ude 
cu poalele pestelcii. 

— De trei zile te aşteptăm! Anunţă domnul Stanica 
Ionescu. Zău că de trei zile, coane Tăvi!... În fiecare 
dupăamiază, vin aici, la fratele Cristache, să-i ţin de urât şi 
să te aşteptăm, aşa cum ai promis. 

— N-am avut timp! Vorbi scurt Tăvi Diamandescu. 

— Înţeleg, înţeleg... Am aflat că sunteţi gata cu grâul. L-aţi 
pus tot în pământ... La noi?... La păcătoşii de noi... 

Domnul Stanica lonescu îşi luă seama că era să destăinuie 
necazurile sale şi ale prietenului Cristache, într-un moment 
neprielnic. Alungă mărturisirea cu mâna, ca şi cum ar fi 
vrut să şteargă vorbele din văzduh. 

— Luaţi loc, coane Tăvi! Stărui. De ce nu şedeţi? 


Tăvi Diamandescu refuză să se aşeze pe scaun. 

Se plimbă prin cameră cu mâinile în buzunări, examinând 
tencuiala căzută; privi distrat pe fereastră. 

— N-am avut timp! Repetă după o pauză destul de lungă, 
întorcându-se şi aprinzând ţigara, fără să ofere 
portţigaretul la nimeni, cum o făcea el întotdeauna. 

Căută cu ochii o scrumieră, să lepede chibritul. 

— Puteţi să-l aruncaţi jos! Îl îndemnă domnul Stanica 
Ionescu. 

Într-adevăr, de jur împrejurul mesei, pe scândurile goale, 
se aflau semănate cu nemiluita capete de ţigări şi chibrituri 
stinse. Singura semănătură, fără sorţi de prosperă recoltă, 
în gospodăria agricolă de pe sfoara de moşie a onorabilului 
Cristache Cimpoieşu, proprietar ajuns la aman. Tăvi 
Diamandescu nu urmă pilda gazdelor. Merse până la gura 
sobei şi zvârli acolo chibritul. 

Pe urmă, se uită la ceas şi ridică semnificativ din 
sprâncene. 

— N-am avut timp, cum prea mult n-am nici acuma. De 
altfel, nu i-am spus onorabilului Cristache nimic sigur. Am 
aruncat o vorbă, fiindcă şi mie mi-au trecut vorbe pe la 
ureche... Poate vin, poate nu vin! Să vă spun drept, şi 
acuma, dacă sunt aici, e numai din întâmplare. Am făcut un 
drum, să-i arăt prietenului Todiriţă partea aceasta din judeţ, 
spre Piscul Voievodesei, unde s-a iscat năzbâtia cea nouă cu 
petrolul şi cu sondele... Când am văzut drumul cotind la 
stânga, mi-am adus aminte. Zic: omul acela poate mai 
aşteaptă şi acum! Să mă opresc câteva minute şi să-l anunţ. 
Şi nu-l ţin cu vorba... 

— Adică cum? Întrebă cu nelinişte Cristache Cimpoieşu. 

Amândoi prietenii, agricultori şi proprietari, schimbară o 
privire alarmată. 

— Cum să nu-l ţineţi cu vorba, coane Tăvi? Insistă Stanica 
Ionescu, glăsuind în numele amicului, din fire tăcut şi la 
minte cam greoi. 


Tăvi Diamandescu se îndreptă spre gura sobei să scuture 
scrumul. 

Răspunse acolo, pe jumătate plecat, ca şi cum s-ar fi 
adresat stâlpilor de olane, nu celor doi prieteni, agricultori 
şi proprietari: 

— Fiindcă m-am răzgândit. Nu mai cumpăr! De la sobă, se 
întoarse spre Tudor Stoenescu-Stoian, apelând la judecata 
lui: 

— Spune şi tu, lodiriţă... Acum e vreme de cumpărat 
pământ? Numai nebunii cumpără pământ. Oi fi eu nebun. 
Toată lumea mă socoteşte cam zănatic şi are dreptate. Dar 
nu merg cu sminteala până acolo, să mă mai încurc iarăşi şi 
să-mi pun capul sănătos sub Evanghelie. Aceasta am vrut să 
trec şi să i-o spun onorabilului Cristache. 

Şi revenind la cei doi prieteni agricultori şi proprietari, îi 
privi în creştet, din picioare, cu mâinilc în buzunări şi cu 
ţigara în colţul gurii: 

— Dacă v-am încurcat cu ceva, să-mi fie iertat. N-a fost cu 
voia mea. M-au luat alte griji şi uitasem c-am aruncat o 
vorbă. De acum putem merge, dragă Todiriţă...! 

Tudor Stoenescu-Stoian se ridică de pe scaun, unde 
asistase mut la toată scena. Era bucuros şi totodată mirat 
că totul s-a isprăvit atât de repede; era mai ales scandalizat 
că Tăvi Diamandescu şi-a bătut joc de el, făgăduindu-i că 
are să fie martor la un târg complicat şi cu surprize, când el 
venea tocmai să anunţe că s-a răzgândit şi că nu mai 
cumpără. Îşi căută pălăria din ochi. 

Dar domnul Stanica Ionescu se repezi să pună stăpânire 
pe dânsa şi îi imploră să mai rămână: 

— Măcar o cafeluţă... Nu se poate să ieşiţi din casa omului 
fără să luaţi o cafeluţă! la mişcă, frate Cristache, şi vezi... 

Cât timp Cristache Cimpoieşu lipsi să dea porunci pentru 
cafea, prietenul său, Stanica, uitându-şi rolul, diplomaţia şi 
discreţia pe care-o jurase, trecu la confesiuni: 

— Asta-i o mare lovitură pentru bietul Cristache!... Aâta 
pot zice c-are să-i pună capăt... 


— De ce? Întrebă cu indiferenţă Tăvi Diamandescu, întors 
cu spatele şi privind pe fereastră. 

Ca să arate cât de puţin îl interesa toată povestea, căsca 
lung şi rămase neclintit, contemplând curtea pustie, şurile 
dărăpănate, cele câteva căruţe căzute într-o rână, unele 
fără roţi, altele fără cruce, fără proţap, fără loitre, 
îngrămădite sub cerul liber, lângă gardul desfundat. 

— Mai întrebaţi de ce? Se ridică domnul Stanica Ionescu 
de pe scaun, venind la fereastră. Văd că priviţi prăpădul din 
ograda asta... Apoi, n-ajunge atâta ca să vedeţi de ce, coane 
Tăvi? Pe aicea parc-a trecut o vărsare de apă şi-a măturat 
tot. Şi să ştiţi de la mine că aşa a şi fost... Numaică 
vărsarea aceea de apă se cheamă muiere. A trecut pe-aicea 
o muiere... 

— Mnda. Îmi pare c-am auzit aşa ceva... Îşi aminti vag Tăvi 
Diamandescu, uitându-se din nou la ceas. 

— De bună seamă c-aţi auzit. Cine n-a auzit despre 
necazul lui Cristache?... Şi cine s-a aşteptat la aşa ceva?... 
Duci şapte ani casă bună cu o femeie. Crezi că te-ai înţeles 
şi-ai rămas legat cu dânsa pe toată viaţa. Pe urmă, într-o zi, 
când te-ntorci acasă, găseşti vraişte peste tot, nevasta 
nicăieri... I-o cărat şi lucrurile din casă, coane Tăvi! Cu 
căruțele încărcate le-a cărat şi-a plecat în lumea ei... De 
atuncea, cine mai poate spune despre Cristache că-i om? O 
căzut şi la patima băuturii. De cinci ani, face praf din el şi 
praf din moşie... Asta-i toată istoria pe care-o ştie toată 
lumea, coane Tăvi, şi de aceea am să te rog să mai încerci şi 
să mai stai de vorbă... Poate cădeţi la învoială... Pentru el 
totuna-l... 

— Dar nu cumpăr! Nu ţi-am spus că nu cumpăr? 

— Bine, nu cumpăraţi! Vă costă ceva să staţi de vorbă? 

Fără să-şi dea seama, domnul Stanica Ionescu, prin 
mimetism, jucându-şi rolul, adoptase intonaţia samsarilor 
de profesie. 

— Ia mai zi o dată! Îl îndemnă Tăvi Diamandescu, zâmbind 
foarte înveselit. 


— Ce-am zis? Se minună domnul Stanica Ionescu. Am zis 
ceva rău? Vă costă ceva să staţi de vorbă? 

— Parc-ai fost Tomiţă Bârliba, misitul şi scumpul meu amic! 
Îl bătu Tăvi Diamandescu pe umeri. Bine, Stanica, numai de 
hatârul tău am să stau de vorbă. Numai fiindcă mi-ai adus 
aminte de Bârliba. Încolo, să ştii de la mine, o dată pentru 
totdeauna. Nu cumpăr. Nu-cum-păr! 

Cristache Cimpoieşu a intrat aducând singur, pe tavă, 
cafelele în ceşti desperecheate. Tăvi Diamandescu s-a 
aşezat, în sfârşit, pe scaun. De trei ori s-a aşezat şi de trei 
ori s-a ridicat. Iar fiindcă rămăsese de hatârul lui Stanica 
Ionescu, prietenul lui Cristache, din recunoştinţă, treptat, a 
trecut de partea cumpărătorului, aprobând argumentele lui 
Tăvi, consimţind el în numele celuilalt, scotocind din 
buzunări un capăt de creion pentru adunări şi înmulţiri, 
împărțiri şi scăderi. 

A patra oară, când s-a ridicat de pe scaun. Tăvi 
Diamandescu purta în buzunar, împăturită, zdelca pentru 
vânzarea-cumpărarea petecului de moşie de la Crângul lui 
Naum, cu preţul şi în condiţiile dictate de el. 

Sări la volan, peste portieră. Şi înainte încă de a ieşi pe 
poartă, întoarse faţa pe jumătate spre Tudor 
StoenescuStoian, cu un râs de ştrengar care-a jucat cuiva o 
festă izbutită. 

— Ai văzut cum l-am operat, Tudoriţă nene? Îmi era milă 
de el, îţi spun drept. Dar ce să-i fac? Afacerile sunt afaceri. 
A propos! Te pun pe tine să-mi închei actele definitive. 

După o pauză, când au trecut podeţul şi au dat la şosea 
întinsă: 

— Adică pe tine şi pe Picu... Le faceţi împreună. 

Tudor Stoenescu-Stoian se împotrivi. 

Nu înţelegea să răpească lui Picu Hartular un client vechi. 
De altfel, ar fi şi monstruos, lipsit de eleganţă, să încaseze 
onorariu de la un prieten cu care se întâlneşte în fiecare zi. 

— Eşti un caraghios, Tudoriţă nene! Declară 'Tăvi 
Diamandescu, apăsând acceleratorul până la fund. Am să-ţi 


fac şi-un cântec, pe tema lui Balaoacheş, lăutarul nostru de 
la „Bercuş”: 

Cine te-a făcut pe tine? 

Tudoriţă nene! 

Aşa bleagă şi distinsă. 

Tudoriţă nene! 

Căci eşti un caraghios, dragă Todiriţă! Cel mai mare 
caraghios, cu eleganţele şi delicateţurile tale. 

— Oi fi, dar eu rămân la ideea mea... Poate Picu Hartular 
vede altfel... Îl priveşte! 

— Nu-l priveşte de loc. Mă priveşte pe mine. N-ai observat 
ce-a spus tata, aici, în zdelca din buzunar? Taxele, timbrele 
şi cheltuielile de avocat, pe din două. Deci, cheltuielile de 
avocat trebuie să le încaseze cineva... Spuneai, când te-am 
întrebat acum câteva ceasuri, că n-ai nimic de împărţit cu 
Picu. lată, acum vă dau eu ceva de împărţit... Am zis şi 
rămâne bun zis! Ambâţurile să le pui în romanele tale... 
Viaţa-i cu totul altceva, dragă Todiriţă. S-o înveţi de la mine. 
Eu am învăţat-o pe cont propriu... Şi nu mi-a fost uşor. Când 
a murit tata, acum zece ani, eram un zevzec pe la Paris. 
Abia îmi căzuse caşul de la gură şi mă credeam rentier de 
drept divin. Îl omoram cu telegramele. Bani şi cec; cec şi 
bani! Moare, vin acasă, îl găsesc înmormântat şi în jurul 
meu gata ceilalţi ciocli. Cei care mă aşteptau... Îşi spuneau: 
„În trei ani, cât e de zev-zec, praf şi pulbere are să se 
aleagă de averea lui taică-su... Mă îndemnau în dreapta şi-n 
stânga cu bani. „Cât voiţi, conaşu Tăvi? Cât vă trebuie? O 
sută, doua?, Nici nu mai spuneau o sută de mii, două sute 
de mii... Aşa am luat eu întâia oară contact cu viaţa cea 
adevărată, prin amicul meu de astăzi, Toma Bârliba, marele 
pehlivan, fără de care nu se face vânzare şi cumpărare în 
ţinutul Călimanului. „N-aveţi nevoie de bani? Cu atât mai 
mult. Ce, vă costă ceva să staţi de vorbă, Un an am stat de 
vorbă... Pe urmă, m-am dezmeticit. Am descoperit secretul 
cum să rămân zevzec când e vremea de zevzecie şi să-mi 
văd de treburi când e vorba de treburi. Nu-mi place să 


putrezesc de lene. Pot spune că nu-mi place nici să jupoi 
şapte piei de pe ţăranul care-mi munceşte pământul. O fac, 
dar cu măsură. Nu arar mă scol o dată cu dânsul din zori, 
pun mâna pe coasă, pe furcă, pe secere, să-i arăt şi lui că 
mă pricep la treaba asta. Tolstoism! Zice conu Grigore, 
râzând şi strângând din umeri. Nu! O fac din igienă, să nu 
prind osânză, şi o mai fac din calcul, la rece. De ce ţi-ai 
îngriji vitele de muncă şi ai urgisi neghiob braţele de 
muncă? Aşa că-i ajut din când în când, îi mai cunun, le mai 
botez plodurile, le mai plătesc o înmormântare. lar dânşii 
mă socotesc om de ispravă - şi poate că sunt de ispravă în 
felul meu, faţă de alţii. Mai am câţiva ani, până ce mi-or da 
cele dintâi fire albe. Atunci am să mă liniştesc definitiv. Ai 
să-l vezi pe 'Tăvi în halat şi-n papuci, cu scufie, în cerdacul 
de la ţară, sugându-şi cafeluţa. Până atunci, duş şi 
gimnastică suedeză în fiecare dimineaţă. O porţiune de 
coasă ori de seceră, când se iveşte ocazia, cot la cot cu 
flăcăii, să le iau piuitul, numai de-al dracului. Viaţă! Viaţă pe 
care nu mi-am ales-o eu. Aşa mi-a venit din născare, aşa o 
trăiesc. Tot conu Grigore pretinde că, dacă m-aş fi născut în 
altă lume, aş fi ajuns altceva: un bun inginer, un bun 
administrator, un bun organizator. Poate, Tudoriţă nene! 
Mai ştii?... Nu asta mă împiedică să dorm şi să trăiesc... 
Drept care, trăiesc cum am apucat. Prezent la „Rinalti,, 
prezent la „Santiago, prezent la „Bercuş”! Dar prezent şi 
dimineaţa la patru, pe câmp, când trebuie şi atâta cât 
trebuie. Pentru mine viaţa e simplă şi scumpă, fiindcă mă 
bucură. Nu sunt un otrăvit ca bietul Picu. Are dreptate conu 
Grigore. Nici n-aş avea de ce să fiu... Picu? Ai spus tu ceva 
vreodată despre cocoaşa lui Picu? 

— Eu? Se miră cu sinceritate Tudor Stoenescu-Stoian. Ţi- 
am declarat, o dată pentru totdeauna, că n-am nimic de 
împărţit cu el. 

— Nu e vorba de împărţit. Mai întâi că acum vei avea de 
împărţit! Şi mai pe urmă, fără să ai ceva de împărţit, poate 


că ai aruncat o glumă, o vorbă fără să-ţi dai seama. Ştiu eu? 
I-o fi suflat cineva ceva, la ureche. 

— Te rog să mă crezi! Rosti Tudor Stoenescu-Stoian cu 
oarecare solemnitate. Îţi dau cuvântul meu, n-am spus 
niciodată, nimic şi nimănui, nici despre Picu Hartular, nici 
despre cocoaşa lui Picu. 

Prins într-o plasă atât de cumplită de născociri, Tudor 
Stoenescu-Stoian simţea o voluptate sănătoasă şi 
răcoritoaie, susţinând de astă dată un adevăr pe care-l ştia 
deplin, curat, în afară de orice îndoială. 

De la prima lui întâlnire cu Picu Hartular, s-a lovit de o 
agresivitate inexplicabilă şi stăruitoare. Aceasta durează şi 
acum. Cu oscilaţii, ca în curbele foilor de temperatură. Dar 
revenind a doua zi, mai vizibil, după o amăgitoare acalmie 
de douăzeci şi patru de ore. 

— Aici încetează priceperea mea! Mărturisi Tăvi 
Diamandescu. Dă-mi un Tomiţă Bârliba să ţi-l operez. Ţi-l 
operez! Dă-mi un Cristache Cimpoieşu ori un Stanica 
jonescu: ţi-i operez! Dă-mi un papagal de la „Santiago...”!. 
Îi merg fulgii! Dă-mi un cal nărăvaş, o maşină, pune-mă 
înaintea unei baterii pe front, cum am comandat în război o 
baterie şi nu m-am făcut de ocară... Eu li-s tata lor. Dar 
întortocheturile voastre nu le pricep. N-aveţi nimic unul cu 
altul şi totuşi aveţi ceva! Dumnezeu să vă mai înţeleagă! 
Dumnezeu şi conu Grigore! Să oprim puţin? De-aici, 
priveliştea e minunată. Cel puţin aşa spune toată lumea! Se 
grăbi Tăvi Diamandescu să treacă răspunderea opiniilor 
estetice asupra altora cu mai multă autoritate. 

Frână, ca întotdeauna, din plină viteză. Frânele scrâşniră, 
motorul vibră, roţile se încleştară în nisipul jilav al şoselei. 

— Asta dă-mi! Spuse satisfăcut Tăvi Diamandescu, bătând 
cu mâna înmănuşată pe volan, cum ar fi alintat un cal 
ascultător. Ai văzut oprire din viteză? Ai văzut precizie? Şi 
are trei ani rabla! Cum s-o schimb? De ce s-o schimb? Mai 
merge tot aşa de admirabil încă o jumătate de an, cum o 
vezi şi cum te văd... 


Pe urmă, îşi descurcă picioarele dintre camerele 
desumflate, dintre cheile pline de unsoare, bidoanele de 
ulei şi pompele zvârlite vraişte în maşină. Sări peste 
portieră şi deschise cutia motorului. Începu să cerceteze 
ceva, strângând şi deşurubând piese, cu exclamaţii, cu 
întrebări, cu ameninţări părinteşti şi încurajări, întocmai ca 
vizitiii când vorbesc cailor, la popas, frecându-i pe ochi şi 
trăgându-i de urechi. 

Priveliştea nu-l interesa. Crescuse cu ea. 

Şi era, într-adevăr, încântătoare priveliştea aceasta, 
desfăşurată din vârful Călimanului, ca o veche şi clară 
estampă. 

Tudor Stoenescu-Stoian recunoscu acum fiecare strada a 
oraşului din vale, ştia cum se numeşte fiecare biserică. 
Piaţa, liceul. Grădina şi cazărmile. Livada Episcopiei, gara şi 
câmpul de tir. Terenul de tenis, pustiu de când s-a risipit 
tineretul la şcolile de departe, cu dreptunghiurile de var 
liniate pe nisip. 

Toate păreau extraordinar de limpezi şi de aproape, dar 
miniaturale ca într-un târg al furnicilor. 

Asfinţitul de toamnă, fără neguri şi fără funigei, prefira o 
lumină melancolică şi lină peste această lume măruntă, cu 
măruntele ei aşezări. 

În privirea lui Tudor Stoenescu-Stoian era înduioşare, 
recunoştinţă şi creştea o mustrare. Îşi ţinuse făgăduiala 
micul oraş patriarhal. Îl acceptase. Îl încorporase. Îl 
izbăvise de înfricoşătoarea singurătate din mijlocul 
mulțimilor şi de anonimat. Pentru toţi cei din vale, era, în 
sfârşit, cineva. Un om şi un nume - nu o unitate din 
statistica trecătorilor zilnici de pe Calea Victoriei. 

Mijeau şi câteva prietenii. 

Au început să-i ajungă pe la ureche şi câteva aluzii despre 
candidatele la măritiş; simte multe perdele care se clatină 
în urma lui, la ferestre, când trece pe stradă. Are şi-un 
duşman. Un adversar inofensiv, în glumă, acel Picu 
Hartular, cu batistele parfumate şi cu o voce de ventriloc. 


Duelurile lor sunt o joacă pentru galerie, întru amuzarea 
caracudelor. Atât cât e nevoie ca să tragă un hotar bine 
simţit între dânsul şi gloata cea fără nume, fără însemnă- 
tate şi fără cuvânt, chiar într-un târg ca acesta să-ncapă 
într-o tipsie. 

Încolo? 

Nu-şi ştie nimic de împărţit, cu nimeni şi nici cu Hartular. 
În cinci ani, va agonisi destul să-şi cumpere şi el o casă. O 
viziune şi o bucată de pământ, o parcelă din planetă, a lui 
pentru veşnicie, numai a lui, s-o poată recunoaşte de aici, 
de sus, cum citeşte ca pe o hartă casa lui Sandu Buhugş, în 
livada desfrunzită, casa lui Pantelimon 'Tăcu în parcul 
împrejmuit de zid. 

Dar de ce toate cu preţul unei minciuni? 

Atât de simplu s-ar fi petrecut altfel, cu alt preţ, fără 
drojdia aceasta la fund, de nelinişte şi de dispreţuire pentru 
el însuşi! Un tren - personalul de 18,38 - pleca din gară, 
slobozind o egretă albă de fum. Cine mai pleacă? De ce mai 
pleacă? Mai pot tânji unii după lumile de departe? Mai 
există o nerăbdare a plecărilor, un neastâmpăr, o chemare a 
necunoscutului? Viaţa e aici. Fericirea e aici: numai aici se 
poate înfiripa încet, treptat, durabil, prinsă în rădăcini, cum 
s-au încleştat, cu fibre adânci şi răsfirate, pomii livezilor din 
vale. Ce fiinţă ciudată Adina Buhuş! Ciudată şi puerilă. Cum 
poţi suferi de nostalgia unei lumi pentru care nu însemnezi 
nimic? Dreptatea e de partea lui Sandu Buhuş, nu a Adinei. 
Ea îl întreabă mereu cum înaintează romanul. Ba încă 
spune - romanele! Îl întreabă ce veşti a mai primit de la 
prieteni. De nu i-ar cere cumva să-i arate un manuscris, o 
pagină de roman! Mereu aceleaşi întrebări, aceeaşi 
nelinişte... Parcă şi-au dat toţi cuvântul... Fără aceşti 
blestemaţi prieteni închipuiţi, fără aceste blestemate 
romane închipuite, priveliştea din vale i-ar fi o atât de 
blândă, de împăcată şi de o deplină încântare! 

— Ce ţi-am spus, 'Todiriţă! Este sau nu este minune? 

Tudor Stoenescu-Stoian tresări vinovat. 


Tăvi Diamandescu isprăvise de meşteruit motorul. Cu 
basca împinsă pe ceafă, cu mâinile în buzunări, râdea cu 
dantura întreagă. 

— De cinci minute mă uit la tine. le urmăresc cum priveai. 
Te-am prins asupra faptului... Mă uitam şi făceam deosebire 
între mine şi tine. Eu, ca un dobitoc, mi-am băgat îndată 
nasul în motor şi în duhoare de ulei. Pentru tine, n-a mai 
existat decât priveliştea aceasta. Te înţeleg. Asta s-o spui tu 
într-un roman, lodiriţă! 

Todiriţă făcu semn mut cu mâna prietenului, să n-aibă nici 
o grijă. Ştia el ce are de făcut. 

Capitolul II. 

ULTIMA DOAMNĂ DIN NEAMUL MOVILE SC. 

Iordăchel Păun privi gânditor afară, pe fereastra cofetăriei 
„Rinalti”, în ploaia de noiembrie înspicată de fulgi. 

Paltonul proaspăt scos din lada de Braşov, cu toată grija 
coanei Veturia să-l aerisească, mai mirosea încă uşor a 
naftalină şi a foi de tutun, de paciuli, de sulfină. Dar departe 
de a supăra nările, mirosul acesta adăuga nu ştiu ce subtilă 
nobleţe bătrânelului nevoiaş şi îngrijit. ÎI învăluia ca un 
nimb al sărăciei decente. 

Se întoarse spre Tudor Stoenescu-Stoian şi cuvântă cu 
glas micşorat, cum vorbesc surzii deprinşi să citească 
spusele altora după mişcarea buzelor, nu după sunet: 

— Mai întăi, te rog să mă ierţi că te-am adus prin ticăloşia 
asta de vreme, la un ceas neobişnuit. Ţi-am dat întâlnire 
acuma, fiindcă ştiu că e cofetăria goală şi putem vorbi în 
linişte... E o chestie delicată. Când ai s-o afli până la sfârşit, 
dacă vei avea răbdare s-o asculţi, ai să mă-nţelegi. Pe urmă, 
ai să răspunzi da sau nu. Refuzul n-are supărare. 

— Mă rog! Protestă Tudor Stoenescu-Stoian. Despre refuz 
nu poate fi vorba, coane lordăchel. Pe mata cred că nu te-a 
refuzat nimeni în târgul nostru. 

lordăchel Păun îşi netezi părul alb şi moale, surâzând 
iertător amintirilor: 


— Asta numai eu o ştiu. Dar cum n-o spun la nimeni, să 
lăsăm povestea să treacă drept aşa. Dacă am auzit binE. Ai 
spus târgul nostru. Mă bucură cuvântul. Pentru mine e 
dovadă că n-am greşit adresându-mă dumitale şi nu altuia. 
Eşti de-al nostru, dară eşti nou. Adică nu eşti amestecat în 
pasiunile de aici. Deocamdată, ai scăpat. Un asemenea om 
îmi trebuia mie. 

— La dispoziţia matale, coane lordăchel. Cu trup şi cu 
suflet. 

— Sufletu-mi ajunge! Dacă aşa este, putem începe. Am s-o 
iau cam pe departe. Ai să înţelegi îndată şi de ce-o fac aşa şi 
nu altfel. Răspunde-mi, fără nici un ocol, cam ce părere ai 
despre Cristina Madolschi? 

— Nu mi-am făcut nici o părere, coane lordăchel. N-aveam 
cum. N-o cunosc. Atâta doar: am văzut-o şi o văd şi eu ca 
toată lumea, trecând la plimbare cu cupeul, în fiecare zi, la 
acelaşi ceas. 

— Răspunsul mă linişteşte... Respiră uşurat lordăchel 
Păun. Mă temeam să nu-ţi fi făcut o părere, de-o pildă, după 
cele auzite din gura lui Picu Hartular. El n-o cruţă pe dânsa, 
cum nu cruţă pe nimeni. De dragul unei snoave cu o leacă 
de venin în coadă, e-n stare să-şi sacrifice şi prietenii cei 
mai buni, pe-un dumneata, pe-un Grigore, pe-un Tăvi - 
darmite o nenorocită fiinţă fără nimeni, pe lume, ca această 
Cristina Madolschi! Iar dacă ţi-i fi făcut despre dânsa o 
asemenea părere, puteam să cred că mă socoteşti şi pe 
mine un caraghios, cum o socoate lumea pe dânsa o 
bătrână zăludă. În acest caz, discuţia noastră s-ar fi oprit 
aici... Mai spune-mi, acum, şi ce crezi despre Sultana 
Căliman? 

— Numele acesta, cel puţin, acum îl aud întâia oară. 

— E de mirare. [i-o mărturisesc că e de mirare. Că n-ai 
văzut-o, înţeleg... E greu s-o vezi. Fiindcă ea n-are cupeu să 
se trambaleze pe uliţa mare, în fiecare zi, la acelaşi ceas. 
Dară că nu ţi-a pomenit nimeni încă despre dânsa, mă 
uimeşte. Ştiam că târgul nostru are o memorie teribilă când 


e vorba să păstreze răbojul evenimentelor urâte, şi rele, şi 
întristătoare. Şi între aceste două bătrâne cu un picior în 
groapă, a fost şi este ceva şi urât, şi rău, şi întristător... 
Lumea se înveseleşte. Are ce mai vorbi. Are de ce mai râde. 
Vine Picu Hartular şi mai toarnă untdelemn peste foc. 
Chicotesc caracudele o săptămână. Pe mine, astfel de 
întâmplări mă mâhnesc. 

lordăchel Păun se opri să răsucească ţigară din tabachera 
subţiată de argint rusesc. 

Urmă. 

— Această Cristină Madolschi, ca să încep cu dânsa, aşa 
cum ai văzut-o în daradaica ei de pe vremea lui Pazvante, se 
trage din neamul Movileştilor. Cum? E de prisos să-ţi înşir 
cu de-amănuntul. Vorbesc documentele de familie. Are un 
sipet. Le-am cercetat şi le-am puricat de nenumărate ori. 
Dar chiar fără întărirea pergamentelor, şi încă i se simte 
neamul după fire. Poate cunoşti ce soi de femei au fost 
Movileştile? Mândre, ambiţioase, şi gata să se pună de 
pricină. Ioată viaţa lor au uneltit şi s-au judecat. Unelteau 
pentru tron, în Ţara Moldovei sau în Polonia; se judecau 
pentru împărţeli de averi, mai cu seamă acolo, în ţara 
lehilor. Cristina Madolschi are în sânge toate aceste porneli. 
Mândră şi uneltitoare!... Nu numai atâta. Ca să înţelegi ce 
fel de femeie s-a arătat încă din tinereţe, trebuie să-ţi mai 
spun şi acest amănunt. Chiar măritişul ei, acum patruzeci şi 
cinci de ani, a fost pe o socoteală de ambiţie movilească. 
Era frumoasă. Era cu avere. O ceruseră unii şi alţii. Băieți 
tineri, zdraveni, frumoşi, cu viitor... Unii au ajuns mai târziu 
la dregătorii înalte din ţara şi din vremea noastră, de faţă. 
Ea nici n-a vrut să-şi coboare ochii la dânşii. Erau de neam 
„prost”. Ori neam de negustori, ori de boiernaşi fără 
însemnătate, ori chiar feciori sau nepoți de clăcaşi. Ea şi-a 
ales unul după rangul şi socotelile ei. Ba chiar din neamul 
ei. Roman Madolschi îi venea văr de-a patra spiţă. Bătrâior, 
urât ca ucigă-l toaca, scuturat de bani, cartofor, muieratic şi 
chefliu. Toate năravurile şi metehnele într-un singur om. 


Dară era din sângele Movileştilor! Un Madolschi... S-au 
luat. S-o fi minunat şi el de ce noroc a dat peste dânsul, 
fiindcă umbla ca un scăpătat, mai mult pe la casele altora, 
invitându-se singur când lumea se lehămetuise să-l mai 
invite. Cristina Madolschi plutea în al nouălea cer. La 
documentele ei de familie, se adăugau acum pergamentele 
bărbatului. Neamul Movileştilor se întregea din nou, într-un 
mănunchi. Roman Madolschi, el n-a plutit într-al nouălea 
cer. S-a dus într-acolo mai târziu, după zece ani, când şi-a 
dat obştescul sfârşit. Până atunci, a umblat tot pe pământ. 
Adică s-a pus vârtos pe mâncare, pe băutură, pe joc de 
cărţi, trăsuri, cai de călărie, petrecanii şi alte isprăvi, ca 
pentru acea vreme. Când a închis ochii, singura moştenire 
pe care-a lăsat-o Cristinei Madolschi au fost procesele cu 
tot soiul de zarafi. S-a judecat zece, cincisprezece, douăzeci 
de ani. A rămas cum o vezi, cu droştile şi cupeurile 
hârbuite, cu un căsoi mare şi gol, cu sipetul ei de 
documente. Până aici, povestea n-are nimic prea interesant. 
Asemenea sfârşituri au mai avut şi alte averi şi alte femei, 
nu numai cele din neamul Movileştilor... Întâmplarea a 
făcut, însă, în târgul nostru, să se mai afle un alt vlăstar de 
neam vechi. Acest vlăstar se numea Pintea Căliman şi era 
singurul urmaş din mădularul hatmanului Mitru Căliman, 
cel cu bătălia de pe dealul nostru din faţă, care-i poartă de 
atunci numele. Două săbii poate mai încap într-o teacă; 
dară un boier de neam se vede că nu putea să mai încapă 
într-un târg cu o Movilească. Mai întâi, Cristina Madolschi 
nu l-a suferit pe Pintea Căliman, fiindcă era boier fără 
destulă boierie. Movileştii au hârtii de boierie de prin veacul 
al cincisprezecelea. Hatmanul Mitru Căliman a fost înălţat 
în rang din ostaş de rând. Boieria începea cu el. Şi mai 
păcătuise Mitru Căliman dându-se de partea duşmană 
Movileştilor, în luptele pentru domnie de atunci. Acestea 
toate le-a dezgropat, din sipetul ei cu sineturi, Cristina 
Madolschi, şi, înainte încă de a sfârşi procesele cu 
creditorii, a găsit dânsa destulă vreme slobodă să se ocupe 


de aproape şi de Pintea Căliman. De unde toată lumea îl 
ştiuse prieten cu răposatul Roman Madolschi, ca unii care 
se potriveau la fire, la apucături şi la slăbiciuni, văduva i-a 
închis uşa în nas. A căutat prilej să-i facă în plin văz al 
tuturor, ceea ce se numeşte un afront. Ba i-a mai născocit şi 
nu ştiu ce procese... Vreme de vreo zece ani, dacă nu mai 
mult, această răfuială a fost fabula târgului. Pintea, om 
chefliu şi şugubăţ, a luat lucrurile în glumă. Nu şi-a pus 
mintea c-o femeie. O zădăra şi răspundea la zădăreli, numai 
ca să-şi facă o plăcere. Încolo, avea alte treburi, mai 
grabnice... Era şi el ocupat cu tocarea averii părinteşti - 
moşiile Călimanilor, care cuprindeau vreo cinci sate. Când 
şi-a isprăvit această misiune pe pământ, după pilduirea 
bunului său prieten şi tovarăş Roman Madolschi, a închis şi 
el ochii şi a trecut sub pământ. Cavourile lor sunt vecine. Ai 
să le vezi vreodată la cimitir. Poate noaptea îşi mai bat unul 
altuia cu pumnul în perete, ca să se trezească şi să-şi 
amintească de cele isprăvi. A rămas văduva lui, Sultana 
Căliman. Nu-i de sânge nobil, movilesc. E numai neam de 
răzăş. A fost o fată fără prea multă carte. Ageră însă la 
minte, iar în sânge cu boala de judecată a răzăşilor. Cum s-a 
văzut singură, a lăsat la o parte răfuielile cu toţi creditorii 
lui Pintea Căliman, ca să răspundă ea cum se cu-vine 
boieroaicei cu nasul pe sus. Şi aşa, s-a pornit războ-iul între 
văduve. Aceste episoade ai să le afli poate din gura lui Picu 
Hartular. Oricât le toarnă el venin în coadă, nu sunt prea 
departe de adevăr întrucât priveşte faptele. Judecata 
acestor fapte merită, însă, mai multă blândeţe şi înţelegere. 
Să le zicem sminteli femeieşti, şi mai ales sminteli 
bătrâneşti. Dară să le privim ca atare şi să le iertăm ca 
atare. Ajung îndată şi la încheiere, dacă îmi spui că le judeci 
ca mine. 

— Nici nu mai încape vorbă, coane Iordăchel... Încuviinţă 
Tudor Stoenescu-Stoian, nedumerit unde vrea să ajungă 
bătrânul. 


— Mi-am închipuit că aşa are să fie. Când m-am gândit să 
mă adresez dumitale, am pornit de la faptul că eşti un 
scriitor şi ca atare, cu altă înţelegere a sufletului omenesc şi 
cu altă blândeţe, nu un avocat orişicine... Aşadară, văduvele 
s-au stropşit cu oţăreală una la alta, nu şi-au dat ziua bună, 
s-au tras la judecăţi, spre bătaia de joc a târgului. Dacă ai 
să mai ştii că singurele proprietăţi care le-au mai rămas, 
casele, se învecinează, ai să înţelegi ce-au putut născoci din 
această împrejurare prielnică o femeie din neamul 
Movileştilor, care a isprăvit de judecat şi de uneltit în lume, 
şi o femeie din neamul acelor mazili abraşi, care gonesc trei 
ceasuri după o cioară cu puşca în mână, fiindcă le-a furat o 
perjă din livadă. Casele lor se învecinează în fundul 
ogrăzilor. A Cristinei Madolschi are faţada spre Sfinţii 
Voievozi: a Sultanei Căliman, faţada chiar în strada 
Hatmanul Căliman. Gardurile lipite în fund. Şi ce zăplazuri! 
Cu întărituri de cetate. Vreo trei ani, s-au răfuit de la pomi. 
Ba că trece coroana unui nuc dincoace. Ba că face un plop 
umbră dincolo. Pe urmă, un câine care lătra noaptea şi 
tulbura somnul Cristinei Madolschi. Au mai fost chestii cu 
cocoşi, cu mâţe, cu alte dihănii. Amândouă bătrânele au 
stârpit din amândouă curţile neamul miţelor, câinilor şi 
cocoşilor. De la o vreme, pă-reau că s-au potolit. N-aveau ce 
mai scormoni. Şi iată că alaltăieri, Cristina Madolschi mă 
cheamă să viu de urgenţă, fiindcă a descoperit ea ceva 
extraordinar! Mă duc. Credeam că e vorba de un document. 
Îmi arată o scrisoare mult mai dincoace, de pe vremea lui 
Roman Madolschi. O scrisoare prin care Pintea Căliman se 
lega, nu ştiu pentru ce pricină, să-i cedeze o parte din 
fundul ogrăzii, pe câţiva metri adâncime, ca să facă o 
aliniere a proprietăţilor. Cu ce preţ? În ce condiţii? Pe un 
preţ încasat sau pe o plată viitoare? Scrisoarea nu spune 
nimic... Dar legământul există negru pe alb, cu dată şi 
semnătură în toată regula: „Prin aceasta, mă oblig ca de azi 
în 6 luni, adică în ziua de 10 august 1888, să predau cu act 
de veşnică stăpânire porţiunea de...” şi aşa mai departe. De 


altfel, ai să vezi scrisoarea. Cum de s-a interesat Roman 
Madolschi de aşa ceva, e singura întrebare la care m-ar 
mira răspunsul, chiar să-l găsesc. El şi rotunjind 
proprietatea nevestei? Nu-l văd. Ipotecând ceva, 
înstrăinând ceva... Asta da! În sfârşit, scrisoarea există. 
Poate era numai preţul unui pariu, cum aveau ei obicei să-şi 
joace între dânşii caii, trăsurile şi butoaiele cu vin din 
pivnițe, spre turbarea nevestelor. Acum, imaginează-ţi 
dumneata ce înseamnă o asemenea scrisoare în mâna unei 
astfel de femei. 

— Nu înseamnă nimic! Se grăbi să riposteze, profesional, 
Tudor Stoenescu-Stoian. Un petec de hârtie, fără valoare. 
Chiar dacă ar exista un act autentic de vânzarecumpărare, 
şi încă n-ar însemna nimic, de vreme ce, de la 1888 până 
acum, porţiunea presupus vândută a fost stăpânită mai 
departe, fără nici o tulburare, de Pintea Căli-man şi de 
Sultana Căliman. 

— Ştiu... Există prescripţie, dacă vrei s-o iei ca atare. 
Există încă alte chipuri de a interpreta, care să ducă la 
acelaşi rezultat în justiţie. Ai dreptate! Scrisoarea nu 
înseamnă nimic. Petec de hârtie. În mâna oricui, nu a 
Cristinei Madolschi... Pentru dânsa, însă? Aceasta e ul-tima 
fericire pe care putea să i-o mai acorde pronia cerească. Să 
se mai poată judeca iarăşi cu Sultana Căliman? Şi nu pentru 
un câine, un cocoş ori un nuc din livadă. Să arate ea 
târgului ce fel de om a fost Pintea Căliman! Din ce neam 
prost! Cum a folosit el, şi pe urmă Sultana Căliman, 
moartea unui aşa de scump prieten şi tovarăş, ca să 
ascundă şi să nu respecte un legământ scris negru pe alb! 
De trei zile, nici nu-şi găseşte somn şi astâmpăr. 

— Atunci judece-se şi piardă! Rosti Tudor 
StoenescuStoian. 

Iordăchel Păun îşi aşeză ochelarii şi-l privi îndelung, cu o 
mustrare tristă şi blajină în ochii albaştri: 

— Aceasta e concluzia dumitale? Pentru un asemenea 
răspuns vorbesc eu de-un sfert de ceas? 


Tudor Stoenescu-Stoian îşi retrase încurcat cuvintele: 

— Nu... Dar... l-ar trebui o lecţie ca să se vindece o dată 
pentru totdeauna. 

— Bolnavilor în van este să le dai lecţii... Vorbi cu blândeţe 
amară lordăchel Păun. Bolnavilor, şi chiar celor care se 
cred mai sănătoşi la minte decât Cristina Madolschi ori 
Sultana Căliman. Nu-i vindeci cu lecţii. Îi tămăduieşti 
luându-i cu binişorul... Aceasta o fac eu în târgul acesta de 
mulţi ani, de când mă tot cheamă unii şi alţii ca un drept 
împăciuitor. Şi iată cum am ajuns eu la dumneata! Cristina 
Madolschi m-a rugat să-i caut un avocat. Să înceapă 
numaidecât proces. Un avocat dintre cei vechi, din partea 
locului, are să primească numai ca să aibă ce mai da de 
vorbă şi de înveselire caracudelor de la „Rinalti”, de-aici. 
Ştiind prea bine că e un proces pierdut şi o halima întreagă, 
totuşi are să primească. Trebuie să cunoşti ce poveste a 
însemnat pentru târgul nostru războiul bătrânelor acestora, 
ca să bănuieşti cu câtă grabă s-ar învoi să-l scormonească 
din nou. Are să mai fie despre ce se mai vorbi la masa 
aceasta, unde stăm. Are să se mai amuze chiar tribunalul... 
Lumea e crudă! Se desfată cum poate, într-un târg lipsit de 
evenimente ca acesta. Şi ca să nu se întâmple aşa ceva, m- 
am gândit să apelez la dumneata. I-am vorbit. I-am spus că 
eşti cu alte vederi, nu ca toţi câţi au purtat-o pe drumuri; 
avocat de la Bucureşti, cu multă pricepere... Aici vine 
partea delicată. Dumneata trebuie mai întâi să lungeşti, ca 
să zic aşa, studierea chestiunii. Pe urmă, s-o convingi că e 
un proces pierdut dinainte. Să cruţăm două bătrâne de un 
ultim spectacol, şi urât, şi trist, şi caraghios. Eu mă gândesc 
la neamul lor, la morţii lor. Nu merită această ocară. Cum 
vezi, m-am apucat să împac şi morţii... Ai primit? 

— Am spus de la început, coane Iordăchel. Dorinţa matale 
e ordin. 

Iordăchel Păun zâmbi fericit: 

— Mă bucur că n-am dat greş. Atunci putem merge. Coana 
Cristina ne-aşteaptă. 


Făcu semn lui Neculai: 

— Fugi de adă o birjă. Vezi, pe Avram ori pe Ţudic, că 
briştile lor îs mai spălăţele. 

Chelnerul dădu fuga în zloata de afară, cu capul gol, să 
caute birjă. Signor Alberto se mişcă din dosul galantarului 
şi, apropiindu-se de masă, cuteză: 

— Coane 'Todiriţă, dacă nu vă e cu supărare, v-aş ruga să- 
mi acordaţi un sfert de oră. Nu aici. Acasă. Spuneţi-mi ziua 
şi ora când să viu. Am să vă cer un sfat... 

— Despre ce e vorba? Întrebă Tudor StoenescuStoian, 
măgulit că atâta lume are acum nevoie de dânsul şi de 
sfaturile lui. 

— Despre fiul meu, coane Todiriţă. Giuseppe, elevul 
dumneavoastră. Am un necaz cu el. Un necaz mai vechi. 

— Giuseppe Rinalti, dintr-a cincea? Cunosc. Dar e un băiat 
foarte bun, signor Alberto, Foarte bun! Printre primii din 
clasă. 

— Bun pentru şcoală, dar nu-i bun pentru mine! Suspină 
signor Alberto, scărpinându-se în blăniţa de astrahan a 
părului. 

— Asta-i ceva nou! Surâse Tudor Stoenescu-Stoian. Bun 
pentru şcoală şi rău pentru dumneata? În orice caz, să stăm 
de vorbă. Treci mâine între cinci şi şase. Mâine sau 
poimâine. 

— Vedeţi, n-aş vrea să vă deranjez. Ştiu că acasă lucraţi, 
scrieţi; toată lumea o ştie asta. 

— Între cinci şi şase sunt liber întotdeauna, signor 
Alberto... Îl asigură Tudor Stoenescu-Stoian, cu aerul unui 
om care-şi acordă şi el un ceas de libertate şi de odihnă, 
rupt gravelor îndeletniciri scriitoriceşti. 

— Atunci, mâine la cinci jumătate, coane Todiriţă... 

— Mâine, la cinci jumătate. 

Signor Alberto se retrase în tranşeea de după galantar, să 
mediteze, cu blăniţa sprijinită în palmă, la toate necazurile 
unui tată dăruit de providenţă cu un copil bun pentru 
şcoală şi rău pentru breasla părintească. 


Cu birja numitului Avram, amândoi, Iordache Păun şi 
Tudor Stoenescu-Stoian, ghemuiţi sub poclitul strâmt, 
plecară în ploaia de noiembrie, înspicată de fulgi, spre alte 
ciudate necazuri ale oraşului patriarhal. 

— La mata acasă, coane Todiriţă? Întrebă Avram. 

— Mână'nainte! Ce-ţi pasă? 

— Atunci la conu lordăchel. 

— Mână înainte, îţi spun! 

— Să apuci mai întâi pe Hatmanul Căliman! Interveni 
lordăchel Păun. 

— Aha! Crezu că a înţeles Avram. Mergem la coana 
Sultana. 

Iordăchel Păun lărgi braţele sub poditul îngust, vru să le 
ridice spre cer; dar nici atâta nu-i îngădui cortul de piele. 
Le cobori resemnat, cu palmele pe genunchi. 

— Ce oameni! Se tângui. Ce oameni! Tot vor să ştie, tot vor 
să afle! Apoi, întorcându-se spre Tudor StoenescuStoian: 

— La Sultana Căliman nu ne oprim. Nu avem ce căuta. I- 
am spus lui Avram să treacă numai ca să vezi aşezarea casei 
şi să-ţi faci o idee. Pe urmă, facem la stânga şi iar la stânga 
şi ajungem la Sfinţii Voievozi, la casa Madolschilor. 

Pe strada Hatmanul Căliman, conu lordăchel porunci lui 
Avram să ţină calul la pas, dar să nu oprească. 

Birjarul renunţă să mai înţeleagă şi se supuse. 

— Casa-i asta! Lămuri lordăchel Păun, plecându-se sub coş 
şi arătând o clădire scundă şi galbenă, în mijlocul unei vaste 
grădini. Aşezare bătrânească, de pe la 1780. Destul să le 
compari una cu alta; aceasta, a Călimanilor, cu cealaltă, pe 
care ai s-o vezi acuşi, a Madolschilor, ca să ghiceşti ce 
neamuri deosebite le-au locuit. Călimanii nu iubeau fastul şi 
aparențele. Se mulţumeau cu o viaţă simplă. Vorbesc 
despre cei vechi. Pintea a fost un sfârşit de neam. Ultima 
creangă din vârf, de unde începe a pieri arborele. Acum, 
Avrame, fă la stânga şi iar la stânga! 

Avram dădu bici şi coti la stânga şi iar la stânga. 


Se arăta bucuros că, în sfârşit, s-a putut dumiri. Nu mai 
aşteptă ordin. 

Intră de-a dreptul în curtea caselor Madolschi, pe poarta 
larg deschisă. 

Dintr-o singură privire, Tudor Stoenescu-Stoian pricepu 
cât de altfel de oameni au fost moşii şi strămoşii Cristinei 
Madolschi. 

Casa se înălța cu două rânduri, cu turnulețe şi fronton. De 
o lăţuia şi de cealaltă a peronului, doi lei de piatră, ciopliţi şi 
ştirbi, vegheau din capul scărilor, cu botul pe labe, o 
pustietate solemnă şi tristă. Ploaia înspicată cu fulgi spăla 
iarba târzie şi încă verde, dintre lespezile late. În uşile de 
stejar, se afla săpat un blazon. Dar soneria nu funcţiona! 

Într-un târziu, după multe bătăi şi tot felul de alarme, le-a 
deschis uşa grea un moşneag cu barbetele albe, încovoiat 
de şale, într-o uniformă de valet, cârpită şi cu fireturile 
verzi de cocleală. Mai purta şi măâănuşi de aţă. Tudor 
Stoenescu-Stoian îl recunoscu. Era şi acesta încă o 
cunoştinţă veche de pe peronul gării, în cea dintâi zi când a 
sosit şi l-a purtat prin oraş, de la un capăt la altul, tot birja 
lui Avram. 

Moşneagul lipi călcâiele atât cât îi îngăduiau picioarele 
strâmbe, şi, arătând cu labele înmănuşate cu aţă spre 
scările de marmură, anunţă cu toată măreţia cuvenită: 

— Măria-sa vă pofteşte sus. În salonul potretelor! 

lordăchel Păun zâmbi sub mustăţile albe şi fine, cu o 
melancolică iertare pentru asemenea pârdalnice slăbiciuni. 

În sala potretelor, cea dintâi impresie a lui Tudor 
Stoenescu-Stoian a fost o senzaţie de frig. Nu răceala 
obişnuită din orice încăpere, unde n-a fost încă aprins focul 
în sală, în această ultimă lună ploioasă de toamnă. Ci un frig 
iremediabil, umed şi pătruns în ziduri: acelaşi, desigur, 
uniform şi mormântal, în cea mai fierbinte amiază de iulie. 

Cristina Madolschi se ridică, ţeapănă în articulaţii dintr-un 
fotoliu cu spătar înalt de lemn. Se ridică şi înaintă un singur 
pas. 


Purta rochie neagră cu coadă şi ţinea o carte deschisă în 
mâna stângă. Dreapta, întinsă sus, până la buzele lui Tudor 
Stoenescu-Stoian, era rece şi cu pielea încreţită ca foaia de 
gutapercă. 

— Luaţi loc, domnii mei. 

Braţul indică sacadat două jilţuri destul de depărtate, cu 
spatele întors spre ferestrele cu grele draperii de ca-tifea. 
Astfel, Tudor Stoenescu-Stoian avea în faţă chipul osificat al 
amfitrioanei şi, deasupra, spre comparaţie, înşirate pe 
perete, tablourile în ulei ale doamnelor şi domniţelor din 
neamul movilesc... 

Cristina Madolschi îi surprinse privirea. Din cartea de pe 
genunchi, înălţă face-r-main-ul13 prins în lanţ, şi, ca un 
automat deodată pornit din rotiţe şi resorturi, articulă, 
punctând cuvintele cu mâna înarmată: 

— Observ că te interesează aceste portrete, domnul meu. 
Au nevoie de oarecare prezentări, tocmai în vederea 
chestiunii pe care o vom discuta. Vechiul meu amic şi 
consilier, domnul lordăchel Păun, această personificare a 
modestiei şi fidelității, mi-a vorbit în termeni elogioşi despre 
dumneata. Mi-a arătat că ai abandonat avocatura ca 
ocupaţie principală, pentru a te consacra literaturii. După 
interesul pe care l-au trezit în domnia-ta aceste portrete din 
alte epoci, am impresia că literatura pe care o scrii îşi caută 
inspiraţia îndărăt, în trecut. Ar fi îmbucurător şi era de 
dorit... Trăim nişte vremuri odioase. Triumfă vulgaritatea, 
insolenţa şi parvenitismul. Am uitat, poporul acesta a uitat 
că avem un trecut. De aceea, poate, îl dezonorează în 
fiecare zi cu spectacolul trivial al faptelor sale. Prietenul şi 
consilierul meu, domnul lordăchel Păun, sunt sigură că mă 
înţelege şi mă aprobă... 

— Evident, doamnă Cristino... Se grăbi să afirme lordăchel 
Păun, resemnat acestei introduceri inevitabile şi acestor 
lamentări pe care prea bine le cunoştea. 

— Îmi permit să fiu de perfect acord, doamnă... Întări şi 
Tudor Stoenescu-Stoian. 


— Aşadar, nu m-a înşelat darul devinaţiunii! Surâse, uscat 
şi rece, Cristina Madolschi. Lucrezi la o operă istorică? 

— Exact! Încuviinţă Tudor Stoenescu-Stoian, căruia îi era 
totuna. 

— Şi cam din ce epocă, dacă nu sunt indiscretă? 

— Epoca fanariotă... Răspunse Tudor Stoenescu-Stoian, la 
întâmplare. 

Cristina Madolschi lăsă să cadă face-r-main-ul în carte, cu 
un gest consternat: 

— Dar. Domnul meu, epoca fanariotă este o epocă de 
decadenţă şi ruşine pentru clasa stăpânitoare din România. 
E o epocă urâtă. S-au amestecat clasele. E o epocă de 
parvenitism. De atunci a început căderea şi ticăloşirea la 
care asistăm. De atunci a dispărut noblețea din viaţa acestei 
ţări şi a fost înlocuită cu alaiul fostelor slugi, care s-au trezit 
stăpâni... Un scriitor are datoria de a-şi căuta sursele de 
inspiraţie mult mai îndărăt... Uite... Ridică din nou 
ochelarul cu mâner, punctând spaţiul către tablourile din 
perete: 

— Uite, pe vremea acestei doamne Elisabeta Movilă, pe 
vremea acestei principese Caterina Corecki, pe vremea 
acestor contese Maria şi Ana Potocki, s-au petrecut 
evenimente înălţătoare şi tragice. Ele au fost martore şi 
eroine ale unei epoci care se cuvin consemnate în 
literatură. După cum au fost consemnate în istorie... Epoca 
fanariotă? Bună pentru a se făli cu ea alde domnul şi 
doamna colonel Valivlahidis! Dă-mi voie să râd!... 

Şi, într-adevăr, Cristina Madolschi râse. 

Un râs inuman, gheţos, imobil, cadaveric. Pergamentul 
obrazului se pungise, dezvelind dinţii; crispat în contracție, 
părea că nu-şi mai găseşte elasticitatea să se destindă la 
loc. 

Râsul dură aşa, mut şi atroce. 

S-ar fi spus, în aşteptarea paznicului de panoptic, care să 
vină cu cheiţa şi să restabilească resorturile mecanismului 
detracat. 


Tudor Stoenescu-Stoian îşi şterse cu batista broboa-nele 
reci de pe frunte şi se simţi dator să rectifice, vorbind cu un 
glas străin de el, cuvinte străine de el, aşa cum i se întâmpla 
atât de des, de când păşise în oraşul de la poalele 
Călimanului. 

— Aveţi dreptate, doamnă, toată dreptatea. E un adevăr 
pe care nu l-am ignorat. Dar vedeţi. Lucrarea mea e un 
ciclu. Da... Un ciclu. Aceasta e! Un ciclu care va cuprinde 
patru, cinci, poate şase volume. Mai degrabă şase volume 
decât cinci. Traversez cu ele toate epocile istoriei noastre, 
de la Alexandru cel Bun până în timpurile de faţă. Da, până 
în timpurile de faţă! Epoca fanariotă reprezintă numai un 
moment. Un volum. l-am consacrat un singur volum, din 
şase. Am început cu acesta, fiindcă mi-a fost documentarea 
mai uşoară şi mai completă... 

În jilţul său, Tudor Stoenescu-Stoian se asculta vorbind şi 
uita din nou că minte. 

N-ar fi avut de ce minţi în faţa unei bătrâne ca această 
Cristină Madolschi şi în faţa unui bătrânel inofensiv şi 
cumsecade, ca acest cercetător de urice şi zapisuri, care-i 
acordase toată încrederea. 

Dar minţea pentru dânsul, celălalt Tudor StoenescuStoian. 
Din canatul oglinzii rămasă în casa lui Sandu Buhuş. În acea 
clipă, se identifică întru totul cu plăsmuirile celuilalt: un 
asemenea om al marilor creaţii viitoare se vedea şi era 
sigur că o asemenea operă va scrie. 

— În acest caz, înţeleg... Aprobă Cristina Madolschi, 
izbutind să-şi restabilească zbârciturile obrazului de 
pergament în echilibrul lor natural. Mi-ar face plăcere să 
contribui şi eu cu ceva la informaţiile dumitale. Posed 
documente preţioase. Prietenul şi consilierul meu, domnul 
lordăchel Păun, le cunoaşte şi poate confirma valoarea lor. 
Le pun la dispoziţia dumitale. 

Cu face-r-main-ul, arătă spre fundul salonului, unde o ladă 
de lemn negru, cu incrustaţii de sidef, se afla ridicată între 
două perdele, ca un altar. 


— Mulţumesc, doamnă! Foarte recunoscător, bună 
doamnă! Se înclină uşor în jilţ Tudor Stoenescu-Stoian. Fără 
să se îndoiască în acea clipă că de asemenea documente va 
avea nevoie şi că, într-adevăr, le va utiliza. 

Privirea lui lordăchel Păun îl înfăşură mai plină de 
bunăvoință. 

Aşadar, la o epocă istorică, la o mare epopee lucra tânărul 
acesta, care-a lăsat Bucureştii cu ispitele lui, să se îngroape 
într-un orăşel de provincie? Şi nu i-a spus nimic până acum! 
A înlăturat întotdeauna vorba. lordăchel Păun îl preţui mai 
mult pentru această discreţie. Bunătatea din ochii blajinului 
bătrâne, încrederea totală şi simpatia sclipind caldă sub 
ochelarii cu ramă subţire de aur răscoliră un zăcământ de 
remuşcare, toropit în sufletul lui Tudor Stoenescu-Stoian. 
„Trebuie să mă aştern pe lucru! Se hotări eroic. De mâine 
încep. Neapărat. Nu pot rămâne mereu un mistificator şi o 
canalie! Nu pot şi n-am nici un interes. De mâine, mă închid 
în casă trei ore pe zi, şi totul va fi simplu, fără nici o 
mustrare, fără nici o ameninţare.” 

Cu această împăciuire măcar de-un ceas, Tudor 
Stoenescu-Stoian ascultă atent mândrele slăviri ale 
neamului movilesc, oficiate de ultima supraviețuitoare a 
ramurii Madolschi. 

Iar Cristina Madolschi nu-i cruţă nici un amănunt. 

Scoase veriga cheilor şi deschise sipetul de lemn ne-gru cu 
incrustaţii, să desfăşoare pergamente cu grele peceţi. Îi 
trecu în mână hrisoave, sineturi şi scrisori de familie, cu 
slovă latinească şi cu slovă chirilică. Înfiptă stâlp, în 
picioare, din mijlocul salonului, cu face-r-main-ul îndreptat 
pe rând, spre fiecare portret din peretele salo-nului vast ţi 
glacial, recapitulă vieţi nefericite, furtunoase şi de mult 
stinse. Elisabeta de Lozna, doamna lui leremia Movilă, 
frumoasă, aşa cum îi păstra trăsăturile subţiri, ochii mari şi 
gura rotundă, copia de pe portretul din mănăstirea 
Suceviţa, înainte de a sfârşi pângărită şi turcită în haremul 
sultanului Mustafa întâi. EcaterinaMargareta, doamna 


principelui Samuel Corecki, căzută în robia tătarilor. 
Contesa Ana Potocki, şi ducesa Kiajna Wisznowiecki, şi 
contesa Marja Potocki. Vlăstare movileşti, care au 
amestecat sângele lor în neamul Leszcinskilor şi Burbonilor, 
al Habsburgilor şi al palatinilor de Brandemburg, al 
electorilor de Pfalz-Neuburg şi al suveranilor suedezi, greci, 
saxoni, belgieni, poloni, francezi, austrieci... 

Pe urmă, deodată, lăsă morţii aceştia iluştri în ca-vourile 
lor şi Cristina Madolschi îşi încreţi iarăşi pergamentul 
obrazului în râsul mut şi lugubru: 

— Dar, domnilor, ce spuneţi oare despre o asemenea 
amfitrioană? V-am vorbit numai despre dispăruţii mei şi am 
uitat datoria de gazdă... Nu ştiu de ce nu s-a servit mai 
repede ceaiul... Îmi permiteţi să vă părăsesc un moment şi 
să văd ce fac femeile la bucătărie?... E trist, dar în ziua de 
astăzi te vezi obligată să te ocupi personal şi de astfel de 
amănunte domestice, vulgare, care mereu te întorc pe 
pământ şi te distrag de la ideile mai înalte, nobile, din alte 
sfere... 

Păşi de-a curmezişul salonului, ţeapănă şi îmbălsă-mată, 
târând coada rochiei de dantelă neagră. 

Când au rămas singuri. lordăchel Păun se plecă în jilţ, 
rezemându-şi cotul în genunchi, şi vorbi cu un zâmbet 
indulgent: 

— Cred că n-ai luat în serios povestea cu „femeile” de la 
bucătărie?... De fapt, sărmana Cristina se slujeşte cu un 
singur om. Moşneagul pe care l-ai văzut la intrare. E 
bucătar, valet, vizitiu, argat, fata-n casă. Din gloata cea 
numeroasă a slugilor clasificate pe categorii, a rămas, 
fiindcă poate nu are unde se duce, ori poate fiindcă e 
credincios vremurilor când Roman Madolschi dădea aici 
recepții vestite în trei ţinuturi. Acum, ceaiul ni-l pre-găteşte 
dânsa. Însă are să-l servească valetul, care răs-punde la 
numele de Antoine, dar pe care-l cheamă Tărâţă. Antohie 
Tărâţă!... În acestea toate, un om ca Picu Hartular şi ca 


semenii lui din oraş află numai prilej de rânjet şi de 
batjocură. Eu văd altceva. 

lordăchel Păun petrecu privirea de-a lungul tablourilor din 
perete, tipărindu-şi cu o mişcare măruntă, de pisică grijulie, 
părul alb şi moale din jurul urechilor. 

Continuă visător: 

— Da, da. Eu văd altceva. Pentru mine, stăpâna acestei 
case nu e numai o bătrână maniacă, precum o socoate 
târgul şi precum, de altfel, o arată prea îndestul făptura. 
Peste toate acestea trec. Eu văd aici o deznădăjduită 
agăţare a unei vietăţi, să-şi afle rostul pe care ea îl crede cel 
adevărat al vieţii... Al vieţii ei!... Fiecare se agaţă de aşa 
ceva. Unii să-şi prelungească fiinţa în copii. Alţii să 
agonisească averi. Alţii în putere, în politică, în satisfacerea 
unor ambiţii. Dumneata ai lăsat toate ca să vii aici şi să scrii 
cărţile dumitale. 

— Să lăsăm aceasta... Se rugă Tudor StoenescuStoian cu o 
sinceră umilinţă. 

— O lăsăm. Adică, trecem peste aceasta. Dar recunoaşte 
că ai lăsat toate, ca să te consacri numai şi numai cărţilor 
dumitale, fiindcă ai descoperit că aceasta îţi este singura şi 
adevărata chemare a vieţii... Aşa şi dânsa! Justificarea ei pe 
lume a căutat-o şi a găsit-o îndărăt. Fiinţa ei de acum e 
îndreptată mereu acolo, la obârşia cu drumul însemnat prin 
veac de pergamente şi de hrisoave, drum semănat cu 
aceste chipuri din pereţi. Ea pentru aceştia trăieşte şi, deci, 
trăieşte în afară de timp... Se crede - şi poate are dreptate 
- se crede numai împuternicita, reprezentanta acestui lung 
şir de Movileşti şi de Madolschi, aşa cum o privesc cu ochii 
lor morţi... Aşa cum ei şi-au aflat de mult astâmpăr în 
criptele de mănăstiri, spintecaţi de hangere turceşti, duşi în 
robie de tătari, alţii sfârşiţi prin ţările apusului şi în 
pământul Poloniei, după ce-au râvnit ori chiar au ajuns la 
înalte măriri. Pe dânşii îi apără, când se războieşte cu o 
Sultana Căliman, fiindcă în ea vede o urmaşă, fie chiar 
numai cu numele, a acelui Mitru Căliman, duşman de 


moarte al Movileştilor, care pe vremea Elisabetei de Lozna 
s-a dat de partea orheienilor şi a lui Ştefan Iomşa. Pe 
aceştia de aici, din cadrele înşirate, îi apără ea împotriva 
oamenilor şi vremilor de astăzi. Cum îi apără? Aceasta e 
altă socoteală!... Îi apără, poate, cu o strâmbătate şi cu o 
înverşunare, care nici aceasta nu e a ei. E moştenită de la 
acea Elisabeta de Lozna, care se judeca peste graniţă la 
Ustie, la Lemberg, la Halicz, se judeca în Ţara Moldovei, cu 
cumnată-sa Marghita, cu Nestor Ureche şi alţii, şi alţii... 
Mai are ea vreo răspundere? Ea răspunde numai pentru 
dânşii, aceştia de aici, înşiraţi în rame, cu ochii lor care nu 
mai văd: dânşii răspund pentru ea. Acestea dumneata ai să 
le înţelegi şi le-ai înţeles: alţii nu vor să le înţeleagă şi 
găsesc înaintea lor numai o bătrână smintită şi 
caraghioasă... 

lordăchel Păun se opri brusc şi păru a cerceta cu foarte 
multă luare aminte chipul unui tânăr şi semeţ nobil leah, 
din cadra cea mai apropiată de el. Intrase în încăpere 
Cristina Madolschi şi se îndrepta spre scaunul cu spătar 
înalt. 

După ce se aşeză ţeapănă, ca între braţele unui tron ori ca 
într-o strană de ctitoră, îşi chinui obrazul cu zâmbetul ei, 
care zădarnic voia să fie binevoitor şi senin: 

— Ceaiul soseşte într-un moment, domnii mei. Ca 
întotdeauna, m-am văzut încă o dată silită să las o companie 
plăcută şi interesantă, pentru a face orânduială între nişte 
creaturi incapabile să execute un ordin... 

— Ştiu, doamnă Cristino! Suspină generos lordăchel Păun. 
Cu slugile de azi, acelaşi lucru se petrece în toate casele... 

— A, nu! E adevărat ce spui dumneata, domnule Păun. Dar 
cu o restricţie... Cu slugile de azi viaţa a de-venit imposibilă, 
tocmai fiindcă s-au învăţat să slujească în acele case despre 
care vorbeşti dumneata, adică în casele unor alte foste 
slugi, ajunse stăpâni... Antoine, fii atent! 

Antoine se necăjea amarnic să încapă pieziş pe uşă, cu o 
tavă imensă în braţe. 


Mânerul uşii se agăţase în mâneca straiului de valet. 
Bombăni surd, probabil o sudalmă, adusă de Antohie Tărâţă 
de acasă. Pe urmă, când străbătu victorios în salon, împinse 
îndărăt uşa cu piciorul, într-o mişcare cu totul nedemnă de 
tradiţia servilor stilaţi. 

Ceaiul era rece, decolorat, fără nici o aromă. Un ceai pe 
care orice client al lui signor Alberto l-ar fi turnat în ceafa 
lui Neculai. Pesmeţii, puţini şi vechi, rătăciţi în fundul unei 
farfurii prea mari, aminteau eşantioanele ingredientelor 
dezgropate din săpăturile Pompeiului. 

Dar tava, linguriţele, paharele întreg serviciul, purtau 
monogramă şi blazon. 

Când s-a terminat ceremonioasa formalitate. Cristina 
Madolschi a ridicat face-r-main-ul în aer, dând semnalul de 
luptă: 

— Acum, domnii mei, putem trece şi la chestiunea urâtă şi 
scandaloasă care ne-a adunat aici! Sper, domnule 
Stoenescu-Stoian, că vechiul meu prieten şi consilier, 
domnul lordăchel Păun, te-a pus în curent despre ce e 
vorba. Cine este această Sultană Căliman şi cine a fost acel 
Pintea Căliman? Ce fel de oameni şi ce fel de neam?... Îi 
cunoşteam. Nu întâia oară m-am ciocnit cu asemenea 
indivizi. Nu mă aşteptam, însă, să fie capabili şi de aşa 
ceva... Piesa de atac este aici... Te rog s-o citeşti şi aşteptăm 
să-ţi auzim cuvântul, domnule avocat. 

Cristina Madolschi întinse scrisoarea despăturită, 
fluturând-o de un colţ între degetele uscate. Tudor Stoe- 
nescu-Stoian părăsi jilţul s-o ia în primire şi se apropie de 
fereastră s-o descifreze în lumina vânătă a crepusculului. 

Supravieţuitoarea Movileştilor îi urmări privirea plimbată 
pe rânduri, cu ochii ei ficşi şi adânc scufundaţi în orbitele 
osoase. Toată viaţa Cristinei Madolschi se concentrase în 
această aşteptare. Suflarea îi expirase pe buzele albe şi 
subţiri. Cu mâinile cuminte aşezate pe genunchi, lordăchel 
Păun o privea cu milă. 


Se auzi, un răstimp, numai foşnetul ploii şi vântul în 
ferestre. 

Pentru Tudor Stoenescu-Stoian, scrisul din foaia învechită, 
cu cerneală palidă, nu avea nici o însemnătate. Cel mult, îi 
putea satisface o curiozitate de grafolog, dacă ar fi voit să 
reconstituie, din slova dezordonată, firea răposatului Pintea 
Căliman. Dar jucă până la sfârşit comedia caritabilă pe care 
i-o ceruse lordăchel Păun. 

Clătină din cap şi ridică din sprâncene. Îndoi hârtia în 
două şi se uită pe fereastră, gânditor, bătând toba în geam 
cu vârful degetelor, ca un om foarte adâncit să dezlege o 
problemă dificilă. 

Pe stradă, în ploaia suflată de vânt, trecea un licean 
zgribulit, cu gulerul mantalei ridicat. Tudor 
StoenescuStoian îl aşteptă să ajungă la colţ, pe urmă se 
întoarse şi rosti: 

— Doamnă, chestiunea nu e atât de simplă... 

— Nu e atât de simplă? Se ridică pe jumătate, din 
articulaţii, Cristina Madolschi. Dar e scris negru pe alb, 
domnul meu! 

— Este. Însă e scris foarte de mult, doamnă. Eu am datoria 
să nu vă aventurez într-un proces nestudiat. Lăsaţi-mi puţin 
răgaz, să-mi consult şi eu codurile şi jurisprudenţele... 
Primul pas e decisiv. Dacă pornim procesul cu stângul, 
riscăm să tragem consecinţele acestei pripeli. 

— Care va să zică, procesul îl pornim? Se linişti întrucâtva 
Cristina Madolschi. 

— Să sperăm... Congştiinţa profesională mă obligă să-mi 
pregătesc toate armele. 

— Să ne pregătim toate armele! Hotări Cristina Madolschi, 
răsucindu-se pe scaun, înviată din morţi. 

— Şi mai ales să ne gândim din vreme la armele 
adversarilor noştri. Să parăm loviturile lor. Fiindcă ele vor 
fi... Le prevăd. 

— Această mizerabilă e capabilă de orice! Recunosc, 
domnul meu. 'Ţi-o spun după o veche şi amară experienţă. E 


capabilă de orice, cum a fost capabil de orice al său soţ, acel 
Pintea Căliman, şi tot neamul infam al Călimanilor. Dar de 
astă dată o avem în mână. Îi avem în mână! Ah! Domnul 
meu, sunt martorii aceştia care asistă la lupta mea de 
atâtea decenii... Ei ştiu că nu pot renunţa la această 
revanşă cu nici un preţ. De va fi ne-voie, merg până la orice 
sacrificii materiale. Până la ultimul ban. Să ştiu că nu voi 
avea ce pune pe masă şi să mă hrănesc cu cârmojuri de 
pâine uscată. Nimic şi nimeni nu mă poate opri... Va primi o 
lecţie! Vreau să văd lipit la stâlpul infamiei numele acestei 
creaturi şi numele tuturor Călimanilor! 

Vorbind, se adresa mai mult tablourilor din pereţi, cercând 
să le anime recea lor impasibilitate, nu celor doi auditori şi 
aliaţi. Glasul i se îneca în gâtlej. Ochii sclipeau în văgăunile 
orbitelor; mâna, înarmată cu face-rmain-ul de metal, apăsă 
oasele pieptului; din cocul înalt, se desfăcuseră câteva 
şuviţe şi spânzurau pe frunte, desăvârşindu-i înfăţişarea 
sinistră şi teribilă în semiîntunericul încăperii. 

Îşi trase respiraţia şi întrebă într-un suspin: 

— Şi cât timp este nevoie să amânăm? Orice întârziere de 
o zi este pentru mine o tortură, domnul meu, o tortură 
insuportabilă. Când introducem acţiune? 

— Depinde. Câteva zile. Lăsaţi-mi, doamnă, încă o dată vă 
TOg, lăsaţi-mi câteva zile. 

După îndelungi pertractări şi după intervenţia lui 
Iordăchel Păun, consimţi cu regret la asemenea amânare. 
Tudor Stoenescu-Stoian scoase o copie, pe care o ştia 
inutilă, de pe scrisoarea cu pricina. 

Cristina Madolschi închise originalul în sipetul de lemn cu 
incrustaţii de sidef, încercând de două ori încuietoarea, să- 
şi asigure tezaurul. Pe urmă, îi petrecu până la uşă, 
întinzându-le din prag, înalt, mâna osoasă cu pieliţa de 
gutapercă. 

— Vă conduce cupeul acasă, domnii mei! 

— Dar, doamnă... 

— Vă rog. Am dat dispoziţii să vă aştepte cupeul la scară. 


La scară, într-adevăr, aştepta cupeul înalt, cu gloaba albă 
şi antediluviană şi cu Antoine - Antohie Tărâţă - pe capră. 

După ce s-au urcat în cuşca de lemn cu geamuri de cristal, 
Iordăchel Păun strânse recunoscător mâna lui Tudor 
Stoenescu-Stoian: 

— Ai fost minunat!... Îţi mulţumesc. Mi-ai luat o piatră de 
pe inimă. 

— Se putea altfel? Am promis doar. 

— Bine, bine, înţeleg şi mulţumesc. Vorba e, acum, să 
găsim destule argumente pentru ca s-o convingem la 
renunțare, după cum am găsit argumentele amânării. 

— Acestea sunt mai simple chiar decât mă aşteptam. Mă 
gândesc, bineînţeles, la doamna Madolschi. La argumente 
pentru dânsa. În justiţie nici nu încape discuţie. În ce an a 
murit Roman Madolschi? 

— Un moment... Aşa!... Pot preciza: la 18 mai 1893. Într-o 
sâmbătă. 

— Sigur, coane lordăchel? 

— Nu m-am încurcat eu în date mai vechi şi mai 
controversate! Rosti cu imputare în glas lordăchel Păun. 
Pot spune şi ora: între şase şi şapte dimineaţa. 

— Nu e nevoie de ore, zile şi luni. Anul mă interesează, 
coane lordăchel! La 1893? Scrisoarea e datată martie 
1888; fixează şi ziua pentru punere în stăpânire, august 
acelaşi an. Chiar pentru o femeie pornită pe pricini din 
absurd ca doamna Madolschi, şi încă o asemenea 
demonstraţie nu va cere multă bătaie de cap. De la acest 
termen fixat în scrisoare, Roman Madolschi a mai trăit încă 
aproape cinci ani. Dacă avea ceva de urmărit, urmărea! 
Dacă scrisoarea mai era valabilă, o executa!... E atât de 
simplu, cu această judecată pentru mintea copiilor, încât o 
vom convinge la întâia întrevedere. 

— Mă îndoiesc! Oftă Iordăchel Păun. Dumneata încă n-o 
cunoşti îndestul, măcar c-ai auzit-o acum. Dar să sperăm. 

— Eu sunt sigur, coane lordăchel. 


Tudor Stoenescu-Stoian rupse mărunt copia de pe 
scrisoare, deschise geamul cupeului şi aruncă fluturii de 
hârtie în ploaie. 

Vehiculul se hurduca şubred pe străzile deşarte. Mârţoaga 
bălană se împleticea şi se poticnea. Vizitiul, în straniul lui 
costum friţo-fregolic pe capră, vorbea singur. Şi totul 
înainta în mâhnita amurgire ploioasă, ca o fantastică 
apariţiune. 

Tudor Stoenescu-Stoian se bucură că nu e nimeni pe uliţe 
să-l vadă într-un asemenea echipaj şi să ducă ştafetă la 
masa caracudelor, spre înveselirea şi comentariile lui Picu 
Hartular. 

Dar lordăchel Păun, cu totul din altă lume întors, îşi 
aminti, întrebându-l cu o blajină mustrare: 

— Şi de ce nu mi-ai spus, frate, că lucrezi la o operă 
istorică? Dacă n-o iei în nume de rău. Poate ţi-aş fi şi eu de 
folos, cu puţinele mele cunoaşteri. 

— Cu cea mai mare plăcere, coane lordăchel. 
Recunoscător! Gata oricând... Se sili să pară bucuros pre- 
tinsul scriitor de romane, lipsit de entuziasm. 

— Oricând? Atunci, mâine... 

— Vezi că... N-aş vrea să-ţi răpesc timpul. 

— Nu, nu! Mai poate fi vorba de timp pierdut? Până ce nu 
se răcesc toate... Vii la mine. le aştept cu documente şi cu o 
cafeluţă bătrânească. La orele patru, da? 

Pretinsul scriitor de romane suspină cuprins de o umilinţă 
numai de el ştiută, încuviinţând: 

— La patru, da... 

Capitolul III. 

AU ŞI ORAŞELE TRAGEDIA LOR. 

Odaia era scundă, cu grinzi de stejar în tavan, patinate de 
ani, de fum, de vechime, ca o încăpere de casă ţărănească 
sau o chilie de arhondaric mănăstiresc. 

Scundă, dar largă, cuprinzătoare. Şi cu trei pereţi din 
patru, căptuşiţi de rafturi cu cărţi din alte veacuri, legate în 
piele scorojită. Pe alocuri, în spaţiile libere, stampe şi hărţi 


de odinioară. O încăpere de muzeu, de bibliotecă, de arhivă, 
unde se încuibase izul de pergamente şi de hârtie 
răscoaptă, amestecat cu mirosul plăcut de gutui, de mere, 
de sulfină. Mai abureau pe masă şi cafelele în felegene 
bătrâneşti. 

Pe cele două geamuri, afară, în fund, dincolo de 
acoperişuri şi grădini, se zărea dealul Călimanului, veşnic 
prezent în târg, de oriunde, astupând zarea. 

Iordăchel Păun zâmbi cu melancolică indulgență faţă de 
sine şi de zadarnicele sale strădanii, ridicând mâna uscăţivă 
spre dealul slut şi lutos: 

— Deocamdată, precum vei fi aflat, cu dealul acesta 
luptăm. Adică, mai bine zis, pentru el luptăm. 

— Cunosc... Îngăimă Tudor Stoenescu-Stoian. Împădurire. 
Replantări... 

— Exact; ne trudim să-l readucem la ceea ce a fost. Cum a 
fost. Dar nu numai de dragul ochilor. Ci şi de hatârul unui 
tâlc, ceva mai general. O racilă a mai tuturor timpurilor 
noastre. 

Bătrânul tăcu îngândurat. 

Nu-şi desprindea ochii de la ferestre şi de la priveliştea din 
fund. Apoi, urmă cu oarecare îndoială, şovăind: 

— Prietenul dumitale şi prietenul meu. Sandu, ţi-o fi 
povestit, măcar în parte? 

Tudor Stoenescu-Stoian făcu un gest vag. 

— Într-adevăr, în parte. Prea puţin... Oarecare os-tilităţi. 

— Da. Oarecare ostilităţi şi îndeosebi oarecare inte-rese, 
mult mai precise şi mai urgente... Nu lăsa cafeaua să se 
răcească, în vreme ce-am să le înşir! Păcat... 

Ca să-l îndemne, sorbi el cu încetineală din felegeanul 
turcesc, fără toartă. lar după ce-şi şterse mustăţile albe, 
despăturind batista de olandă tot aşa de albă, ţinu să 
lămurească: 

— Am să le înşir, nu fiindcă pătimesc şi eu cumva de 
molima zavistiei şi cancanurilor care bântuie târgul nostru. 
Ci fiindcă au să-ţi explice multe despre lumea unde-ai venit 


să trăieşti... Toate se leagă între ele şi se explică una prin- 
alta. Dealul acesta, al Călimanului, a fost despădurit fără 
milă şi chibzuială, pe vremuri, de-un oarecare exploatator 
de lemne. Cumpăra ieftin şi vindea scump! Fagi, paltini, 
ulmi, stejari... O frumuseţe - şi pentru suflarea târgului o 
binefacere a naturii. Răcoare, umezeală în toiul arşiţei, loc 
de plimbare. Se iveşte acel oarecare exploatator, Lache 
Ursuleac pe nume; face contract cu oraşul, fiindcă dealul şi 
pădurea aparţineau oraşului, obţine mai de sus aprobări, 
izbuteşte să încalce anumite condiţii şi se aşterne pe 
treabă. Bună treabă şi spornică treabă pentru el! În zece 
ani, dealul pleşuv. Şi în zece ani, zestre pentru cinci fete... 
Zestre depusă la bancă ori învestită în case, în prăvălii şi 
aşa mai departe. Una din aceste fete se întâmplă a fi mama 
soţiei domnului prefect Emil Sava, care s-a însurat în 
juneţea de licenţiat sărac, mai mult cu zestrea decât cu 
soţia... Până aici, nimic prea deosebit. Cum nimic prea 
deosebit n-a fost nici că tăierea nu ţinuse socoteală de 
cuvenitele condiţii şi restricţii silvice: seminceri, replantări, 
grija ca în trei decenii pădurea să se împânzească din nou... 
Au rămas râpile urâte şi lutoase, care se văd. Învârteală 
politică pe socoteala şi în paguba celor din vale, a târgului şi 
târgoveţilor. Ca unul care, în copilărie, mai apucasem o 
şuşăniţă de codru, pe unde plecam primăvara cu o droaie 
de băieţandri să hoinărim şi să culegem lăcrămioare, 
toporaşi şi ciuboţica-cucului, m-am străduit, la bătrâneţe, să 
înjgheb un fel de comitet cu prietenul dumitale Sandu 
Buhuş, ca să desăvârşim noi ceea ce neglijase numitul 
Lache Ursuleac, îmbogăţit în zece ani din speculă fără 
ruşine şi din matrapazlâcuri fără obraz. Şi de cine crezi că 
ne lovim acum?... De ostilitatea şi de interesele domnului 
Emil Sava, prefectul şi părintele judeţului... Are alte 
planuri. A depus ofertă pentru cumpărarea dealului 
Căliman, din partea faimoasei societăţi „Voevoda, Rumanian 
Company for the Development of the Mining Industry, 
Limited”14, cu director faimosul afacerist Iordan Hagi- 


Iordan din Capitală, marele tartor al petrolului. Adică sonde 
şi păcură, în loc de fagi, de ulmi, paltini şi stejari, aici, 
deasupra oraşului... 

Bătrânul se opri, rezemându-se de speteaza scaunului şi 
aşteptând. 

Tudor Stoenescu-Stoian, după ce-şi cumpăni replica o 
clipă, rosti: 

— Dar pentru oraş e un noroc nevisat! O făgăduială de 
prosperitate, de progres, de viaţă. Scapă de lâncezeala în 
care tânjeşte acum... 

— Aceasta o pretinde şi domnul prefect Emil Sava!... 
Zâmbi amar lordăchel Păun. Taman argumentele sale şi ale 
domnului Iordan Hagi-lordan. 

— Şi nu-s argumente îndestul de temeinice? 

— Iartă-mă! Mai repetă, te rog! Stărui bătrânul, ducând 
palma pâlnie la ureche. N-am auzit bine... 

Tudor Stoenescu-Stoian repetă: 

— Şi nu-s argumente îndestul de temeinice? Mie mi se 
pare că dreptatea e de partea lor... 

Bătrânul zâmbi iarăşi amar: 

— Aşa ar fi, dac-ar fi! Însă povestea are alt cântec... Cine 
va profita în realitate? Oraşul? Orăşenii?... Prea puţin!... Ce 
progres şi ce prosperitate au adus sondele şi rafinăriile de 
petrol la Câmpina, bunăoară? Mai nimic în condiţiile 
actuale. Totul trece în casa de fier a societăţilor cu capital 
străin, cu câţiva salahori şi câţiva ingineri ori contabili 
indigeni. Ţară pe jumătate colonială. Soarta oraşelor 
noastre, când le păleşte iluzia unui început de înfiripare 
industrială şi comercială. Se îmbogăţeşte un Iordan Hagi- 
Iordan sau un domn Emil Sava, cum s-a procopsit cândva 
bunicul soţiei sale, Lache Ursuleac; în dosul lor, mult mai 
departe, alţii, care dictează, speculează, profită, joacă 
acţiunile şi valorile la bursă... Nici n-ar şti bine în ce loc e 
situată, pe hartă, ţara de unde le vin câştigurile. Nici nu le 
pasă cum trăim, ce ne doare, la ce năzuim. Veniturile să 


curgă! Noi rămânem aici, la alt capăt de lume, cu sărăcia 
noastră! Ai zis ceva? 

— Nu. Nimic. 

Tudor Stoenescu-Stoian nu spusese nimic, fiindcă nici n- 
avea nimica de spus. 

Privea în neştire încăperea, pereţii, rafturile cu cărţi, 
stampele decolorate. Treptat, îl pătrundea intimitatea caldă 
a acestui adăpost de bătrân cărturar, credincios 
ceasloavelor sale şi învățăturilor vechi din ele. 

Foc nu exista încă în sobă. Însă din pereţi, din cărţi, din 
gravuri, din grinzile afumate, din scoarţele rustice de pe jos 
radia o căldură şi o tihnă învăluitoare, cum n-a cunoscut el 
toată copilăria în strâmtele apartamente bucureştene, unde 
a deschis ochii la viaţă şi a crescut într-o copilărie chinuită 
de lipsuri, precât îngăduia salariul unui grefier văduv şi 
posac, desprins de dragostea casei şi de orice înclinare 
pentru dulcile nimicuri ale unui interior gospodăresc. Aici, 
mirosul merelor şi gutuilor înşiruite pe rafturile de sus, 
deasupra cărţilor; florile de toamnă din glastre; jilţul vechi 
dar moale, elastic; cafeaua din felegenele demodate - ce 
toropitoare şi blânde balsamuri! 

Se lăsa alinat de toate. Îl cuprindea o aromeală pacificată 
cu întreg restul universului, cu sine, cu ascunsele sule răni, 
metehne, păcate. Ce să mai gândească, ce să spună, ce să 
răspundă? 

Bătrânul, pe scaunul lui tare, cu spătar drept, poate dar 
de la doamna Cristina Madolschi, căci semăna ca un frate 
geamăn cu scaunul ei, îşi răsucea meticulos ţigara, 
neslăbindu-l din ochii albaştri şi blânzi, binevoitori. A înfipt- 
o în ţigaretă, a aprins, a sorbit primul fum: apoi rosti: 

— Nu, nimic? Nu ai nimica de spus deocamdată?... 
Înţeleg... Eşti încă străin de tot ce se petrece şi se dără- 
pănă zilnic, a pustiu, în târgul nostru. De altminteri, nu ca 
să vorbeşti dumneata te-am poftit în căsulia mea nevoiaşă 
de pensionar. Ci ca să vorbesc eu; să-ţi servesc eu unele 
informaţii şi reflecţii asupra oraşelor noastre, cu soarta lor, 


după toate câte le-am citit, le-am cercetat şi le-am adunat în 
mine pe îndelete, aproape o jumătate de veac; ca pe urmă 
să-ţi slujească dumitale pentru romanele pe care le scrii... 

— O! Romanele mele! Se lepădă de ele Tudor Stoenescu- 
Stoian, cu un semn sincer de detaşare din mână. Să nu mai 
vorbim... 

lordăchel Păun clătină din cap. 

— Ba dimpotrivă, să vorbim. Lasă modestia la o parte. Ce 
rost are?... Ţi-ai impus o sarcină grea, foarte grea, 
recunosc. Dar ce misiune frumoasă pentru un scriitor şi 
pentru literatura noastră!... Ai să umpli un mare gol; o lipsă 
regretabilă şi prea puţin scuzabilă a acestei literaturi. lartă- 
mi tonul cam pedant. Cunoagşte că am fost puţintel şi 
profesor în juneţe. Profesor de istorie şi de geografie la 
liceul de aici. Din asta mi se trage tonul pedant şi didactic. 
Deformaţie profesională, ca să zic aşa... Când m-a părăsit 
auzul cu totul şi nu mi-am mai putut exercita profesia, am 
cerut scoaterea la pensie. Dar cu ticurile breslei am rămas. 
Mă pomenesc, din an în paşte, tamnisam, ţinând prelegeri 
de unul singur, ca de pe catedră. Concetăţenii mă tolerează 
şi mi-o iartă cu îndestulă omenie. Nu ştiu în ce măsură ai să 
mă suporţi şi dumneata? 

— Se poate, coane lordăchel?! Pentru ce-am venit? Pentru 
ce-am răspuns aşa de repede la invitaţia, care...? 

Bătrânul turti ţigara în scrumieră. Se îndreptă de spinarea 
osoasă, mai rigid, pe scaunul tare, şi urmă: 

— Să zicem. Să admit. Dumneata ai să alegi din spusele 
mele doar ceea ce-ţi va părea de un folos şi nu prea 
exagerat, nu prea ieşit dintr-un cap de maniac... Pomeneam 
despre lipsa regretabilă şi prea puţin scuzabilă a literaturii 
noastre. Care lipsă anume? Lipsa oraşelor adevărate, puse 
în adevărata lor lumină. Mereu un contrast, o opoziţie între 
sat şi oraş. Toate cele bune şi vrednice de slăvit sunt ale 
satului şi ţăranilor; toate cele rele şi netrebnice, de hulă şi 
osândă, sunt ale târgurilor şi târgoveţilor. Ca în Ciocoii 
vechi şi noi ai lui Nicolae Filimon, pentru a o începe de la 


începutul începuturilor. Ca în O scrisoare pierdută a lui 
Caragiale. Ca în Paraziţii lui Delavrancea. Ca în romanele 
de viaţă provincială, scrise de Mihail Sadoveanu: Floare 
ofilită, însemnările lui Neculai Manea, Apa morţilor, Venea o 
moară pe Siret. Ca în romanele lui Teofil Steriu. Şi altele 
prea îndestule. Ceva adevărat este! Fără îndoială: o 
jumătate de realitate... Dar de ce? Unde-i cauza? Care-i 
explicaţia?... Constat că până acuma, mai niciodată n-a 
răspuns critica literară şi istoria literară. Constat că, tot 
aşa, nici dumneata nu răspunzi. 

Tudor Stoenescu-Stoian se mişcă în jilţul moale şi lărgi 
mâinile în lături. 

— Ce să răspund? Ce-aş putea răspunde? 

— Am să răspund atunci tot eu! Zâmbi bătrânul pensionar, 
aruncându-şi ochii la ceasloavele din rafturi. Adică au să 
răspundă pentru mine aceste cărţi, în mare parte memorii 
şi însemnări de călători străini. Numai să te înarmezi cu 
îndestulă răbdare şi să te pregăteşti de suferinţă, pentru a 
suporta interminabila mea prelegere, fără cap şi coadă, aşa 
cum îmi trec gândurile prin mintea mea bătrână, alegând 
grăuntele cel bun de neghină. Concluziile, poate, tot se vor 
dovedi utile, sper, pentru romanele dumitale istorice, care 
să ţină seama de adevărata istorie. Trebuie să mărturisesc 
că această adevărată istorie a fost pentru mine, până acum 
vreo doi-trei ani, ferecată cu încuietori, şi chei de trei ori 
răsucite, ca besactelele cu sineturi ale doamnei Cristina 
Madolschi. Nu zâmbi cu neîncredere. Nu eram numai surd; 
mai eram şi orb. Tălmăceam textele scrise negru pe alb, 
fără să le pricep tâlcul. Până ce, într-o bună zi, prietenul 
meu Grigore mi-a pus în mână o carte a unui cărturar mai 
tânăr, cu alţi ochi şi cu altă judecată, mai puţin ameninţată 
de sclerozare decât, a mea. Mi-a schimbat lentile cu alte 
dioptrii la vechii mei ochelari. Ce zi şi ce noapte! Să te 
pomeneşti, deodată, că tot ce-ai crezut şi ţi s-a părut a 
cunoaşte de-o viaţă întreagă era strâmb şi lipsit de 
adevăratul înţeles. Această binevenită catastrofă mi s-a 


întâmplat mie la bătrâneţe. Mă minţisem şi mai minţisem şi 
pe alţii. 

— Nu pot să cred! Protestă din inimă Tudor Stoe-nescu- 
Stoian. Nu pot să cred în ruptul capului, coane Iordăchel. 

— Totuşi, aşa este... Zâmbi melancolic bătrânul pensionar. 
Cartea, pe care mi-a pus-o în mână prietenul Grigore, mi-a 
deschis ochii şi mintea. Aşa că-ţi vorbesc, acum, după alte 
priceperi şi judecăţi, nu după cele învechite, în care am 
trăit şi am crezut... Mă rog: un fapt îmi pare acum 
indiscutabil! Toţi călătorii străini, din cele mai depărtate 
veacuri până în vremile cele mai recente, fără excepţie, n- 
au contenit a stărui asupra bogăției şi pitorescului rustic 
întâmpinat la fieştecare pas, de îndată ce-au trecut hotarele 
celor două foste ţări dunărene. Diversitate de peisaj, 
diversitate de costume ţărăneşti, stil de viaţă - idilele lui 
Teocrit, Virgil şi Lucrețiu. Realităţi de mult cunoscute şi 
recunoscute... Răscunoscute. De prisos să le mai 
recapitulez... Dar, ciudat! Aceiaşi călători, atât de spontan 
generoşi în elogii, cum ajungeau la oraşele şi la burgurile 
din fostele ţări danubiene, parcă printr-un consens unanim, 
se abţineau să mai pomenească ceva. lar când se întâmpla 
să pomenească, termenii deveneau deodată mult mai 
reţinuţi şi mai circumspecţi, mai seci, s-ar zice mai 
stingheriţi. Aceasta, atunci când nu exprimau cumva, de-a 
dreptul, o scandalizată şi acuzatoare compătimire sau chiar 
o răspicată indignare pentru atâta lipsă de orânduieli 
edilitare, de igienă, de disciplină, de stil, de armonie 
arhitectonică, de respect pentru vestigiile monumentale, 
multepuţine câte existau; pentru absenţa oricărei urme de 
conştiinţă citadină şi de educaţie urbană. Cei mai 
mărinimoşi se mărgineau la un subterfugiu foarte ieftin şi 
întotdeauna comod. Apelau iarăşi la expedientul unei 
consolări, care ţinea locul unei supreme cincumstanţe 
atenuante: pitorescul! Eternul pitoresc, amăgeala ochiului, 
fireşte, de la distanţă, de la cât mai mare şi mai favorabilă 
distanţă, pentru asemenea amăgeli. Livezi, arbori, 


verdeață, vegetaţie... Un fel de fragil şi de efemer miraj, 
repede şi brutal risipit, de îndată ce imprudentul călător se 
apropia să pătrundă în paraginile uliţelor înguste şi 
maidanelor cu bălării. De îndată ce lua contact direct cu 
realitatea acestui pitoresc atât de încântător, de la distanţă, 
în care-şi trăiau existenţa de toate zilele, ca vai de dânşii, 
autohtonii sufocaţi de norii de pulbere sau înotând în 
viroagele putrede, unde orăcăiau broaştele şi deasupra 
cărora bonzăiau când roiurile de muşte, când roiurile de 
țânțari - după sezon; de îndată se schimba treaba şi to-nul. 
Cele mai necruțătoare cuvinte! Cele mai justificate 
decepţii!... Se află aici, în aceste rafturi, câteva asemenea 
descripţii ale Călimanului nostru, actuale încă, prea actuale 
chiar şi pentru zilele de azi, de sub oblăduirea domnului 
prefect Emil Sava şi domnului primar Atanasie Blându... 
Indiferent de patria lor şi de obârşie, călători francezi, 
italieni, ruşi, saxoni, englezi, olandezi, suedezi; şi indiferent 
de ţinta călătoriei, misionari franciscani sau iezuiţi, cavaleri 
rătăcitori ai ultimelor cruciade, pelerini moscoviți, clerici 
din Asia Mică, membri ai ambasadelor politice şi 
diplomatice, negustori, emisari şi prospectori ai porturilor 
rivale din Mediterana şi Adriatica, venețieni, genovezi, 
padovani, pizani sau raguzani, aventurieri sau simpli 
exploratori, mânaţi să cutreiere lumea numai din simpla 
curiozitate să cunoască universul epocii lor - aproape toţi, 
îndelungul a cinci veacuri, s-au declarat nedumeriţi, uluiţi, 
dezamăgiţi şi întristaţi cu deosebire de sumedenia acestor 
contraste. Şi aproape întotdeauna, aceşti călători şi-au 
însoţit constatările cu adaosul unor foarte mâhnite reflecţii 
asupra ravagiilor endemic dezlănţuite de războaie, de 
năvăliri, de ocupaţii, de nesiguranța politică şi de secătuirea 
economică a tributurilor, de mizeria fizică, socială şi implicit 
morală a unui popor din ce în ce mai feroce exploatat şi mai 
secătuit de despoţii dinăuntru şi din afară, în cele două 
ţărişoare cu atât de amăgitoare aspecte de oaze 


paradisiace, bântuite de atâtea contraste, de atâtea 
perspective de viitor ucise în faşă... 

— Şi nu e adevărul cel mai adevărat? Întrerupse Tudor 
Stoenescu-Stoian, fără să-şi dea seama cum l-a luat gura pe 
dinainte. 

— Fără îndoială că da! E adevărul cel mai adevărat... 
Adevărul care, până acum doi-trei ani, îmi jignea amorul 
propriu de român. Abia acum am deschis ochii să văd, să 
pricep şi să mă simt mai puţin ofensat. Căci adevărul acesta 
se cuvenea cercetat şi sub cealaltă faţă, acolo unde se 
întreţes cauzele şi efectele. Cauzele cele mai îndepăr-tate în 
timp şi întrucâtva în spaţiu. Istoric şi geografic, cum îmi 
îngădui a le iscodi astăzi cu alţi ochi, ca un fost dascăl de 
istorie şi de geografie... Aici voiam să te aduc, tinere şi nou 
prieten! 

Bătrânul pensionar zâmbea, înviorat de însufleţirea 
gândurilor care-l munceau şi pe care, poate, nu prea avea 
obiceiul să le mai împărtăşească şi altora. Se înălţă de pe 
scaunul tare. Îşi trosni încheieturile picioarelor amorţite. 
Păşi până la un dulăpior încrustat în rafturi, deschise o uşiţă 
şi scoase o garafă cu două păhărele pe-o mică tăviţă ovală 
de alamă. 

Întorcându-se la masa dintre dânşii, rosti: 

— Dă-mi voie să te tratez cu un elixir preparat de 
bătrânica mea. O vişinată bătrânească, în vârstă de vreo 
duzină de ani. Nu prea am năravul alcoolurilor. Dar cred că 
acum nu strică... Are să-ţi dea puţintică rezistenţă, ca să 
înduri mai lesne poliloghia prelegerii cu care te pisez. 

— Formidabil elixir! Plescăi din limbă Tudor Stoenescu- 
Stoian, cu un aer de adânc cunoscător, după ce degustase o 
treime din păhărel. Formidabil elixir! Formidabilă 
prelegere...! 

lordăchel Păun n-a dat prea multă atenţie acestor duble şi 
elogioase aprecieri. Era prea subjugat de propriile sale 
gânduri, care-l munceau într-un fel de iluminare. 


Se instală la locu-i, pe scaunul tare, răsuci altă ţigară şi se 
grăbi să continue, poate mai mult pentru dânsul decât 
pentru ascultător: 

— Călătorii, aşadar, au trecut. Au văzut şi au înregistrat 
strădaniile, absurdele şi dezolantele contraste. Uneori au 
meditat asupra lor, căutând să-şi explice originile. Iar dacă 
n-au izbutit să găsească explicaţia valabilă, cum atâţia şi 
atâţia ani n-o găsisem nici eu, în orice caz, de cele mai 
multe ori au simţit, au presimţit tragedia istorică şi socială a 
oprimatei populaţii de aici, au participat mă-car momentan 
la ea, s-au înduioşat şi dânşii, măcar ocazional, de 
paradoxele şi vitrega soartă a acestor desmoşteniţi care 
rămâneau locului, petrecându-i la plecare cu ochi mâhniţi, 
cum se duc în vasta lume, depărtându-se în spaţiu şi-n 
timp... Rog să mă crezi că nu râvnesc să-ţi uzurp o imagine 
din domeniul literaturii dumitale. Zic, îndepărtându-se în 
spaţiu şi-n timp, fiindcă într-adevăr, pentru băştinaşii dintre 
Dunăre şi Carpaţi, de aici, „din calea răutăţilor”, cum 
suspinau bătrânii noştri cronicari moldoveni, chiar şi timpul 
părea că s-a oprit ca minuta-rele unui orologiu neîntors, să-i 
pironească fără-speranţă în iremediabila lor scufundare. 
Apoi, privilegiaţii călători în treacăt prin aceste abandonate 
şi despuiate meleaguri ale noastre, ajunşi la dânşii acasă, în 
patriile lor, nu o dată şi-au aşternut impresiile şi reflecţiile 
pe hârtie. Le-au revizuit, le-au adnotat, le-au clasat. Unele 
au fost tipărite atunci. Altele, mult mai târziu, 
dezmormântate din arhive de familie... Toate înfăţişează, 
pentru noi, o deosebită însemnătate şi valoare, pe care nu 
ştiam să le preţuiesc în adevărata lumină. Nu-s documente 
oficiale, care apără interese, principii, dibăceli diplomatice 
de stat, de guvernare, de castă - stigmatul iniţial al tuturor 
documentelor oficiale, de care se slujesc îndeobşte istoricii. 
Sunt altfel de documente, pe viu, care ar trebui să-i ajute a 
citi printre rânduri, precum m-am dumerit şi eu că trebuie 
să-mi recitesc cărţile îngrămădite o viaţă întreagă în aceste 
rafturi... Istoria n-o fac împărații, prinții, generalii, marii 


sfetnici şi ambasadorii. Istoria o face, o făcea chiar pe 
atunci, poporul cel mare şi anonim. Nu ei! Aparţinea şi 
aparţine poporului; nu lor! Ca atare, socot astăzi, cu mintea 
moldovanului cea de pe urmă, că numai prin confruntarea 
celor două izvoare de informaţie opuse, contradictorii, 
adevărul istoric devine deodată logic şi clar. Cauzele şi 
efectele se înlănţuiesc altfel. Îţi dau firul conducător, cel pe 
care nu mă învredniceam să-l găsesc... E, de fapt, cazul 
frecvent al oraşelor noastre, din cele două ţări danubiene, 
care uimeau, care consternau sau indignau pe drept cuvânt 
călătorii străini de-a lungul veacurilor, pentru mai adineori 
amintita sărăcie edilitară şi anarhie urbanistică; cu toate 
celelalte consecinţe de altă ordine, înregistrate tot pe drept 
cuvânt de literatura noastră: scârbavnice moravuri sociale 
şi politice, maimuţăreli de suprafaţă, cârpeli de la o zi pe 
alta, marasm, despotismul satrapilor politici şi despotismul 
rutinei, al prejudecăţilor, al unor ierarhii fără nici o 
justificare. Mocirle stătute, putrede; miasme... Tot ce-ai 
găsit dumneata aici şi va începe să te cuprindă pe încetul 
după o bucată de vreme. E fatal! Stă scris... Nu clătina din 
cap. Repet: stă scris! 

Cobora seara. Începuse să se întunece. 

Bătrânul pensionar apăsă un buton şi aprinse lampa de pe 
masă. O lampă veche, de porțelan, cu globul translucid, 
fostă cândva cu petrol şi amenajată ulterior cu fir şi bec 
electric... 

— Nu zâmbi! Spuse. Nu-i semn de zgârcenie ori de 
rezistenţă la progres. Instalasem o lampă nouă, de metal. 
Eram însă deprins cu lampa asta veche, tovarăşa nopţilor 
mele de treizeci de ani. Nu mai puteam citi, nu-mi mai 
puteam duce la capăt însemnările mele. Mă incomoda. Ceva 
străin!... Aşa că am chemat un meşter, s-o adapteze pe 
această veche la electricitatea veacului, ca Rinalti cu 
candelabrele sale din anul fundaţiei, de acum o jumătate de 
veac... Ce vrei? Rutină, cârpeli, capitulări numai pe 


jumătate la inovaţii... Sunt şi eu o cioarsă bătrână a târgului 
nostru, după chipul şi asemănarea civilizaţiei sale... 

El zâmbea. 

Tudor Stoenescu-Stoian se socoti dator să-i bată în strună, 
de altfel fără nici o ipocrizie, căci rosti adevărul curat: 

— Dar e o lumină foarte plăcută! Cadrează cu întreaga 
încăpere, cu rafturile de cărţi, cu stampele vechi din rame. 
Înţeleg prea bine. 

lordăchel Păun îi umplu din nou păhărelul cu vişinată; îşi 
turnă doar câteva picături şi urmă: 

— Să zicem! Să zicem şi să ne întoarcem la prelegerea 
mea de care nu scapi... Aşadar, cam astfel sunau concluziile 
călătorilor, cum dovedesc o parte din cărţile rafturilor de 
faţă, memorii şi documente de călători, vreo două sute la 
număr. Hm! Barbarie? Înapoiere? Spirit retrograd? 
Incapacitate de adaptare la ritmul timpului? Indolenţă? 
Complacere fatalistă, pasivă, a târgoveţilor, în propria lor 
delăsare şi mizerie?... Nu! Hotărât, nu! Cau-zele sunt mult 
mai adânci şi de altă natură. Lăuntrică, organică. Şi cele ce 
par cauze, hotărât sunt numai efecte! Încât numai 
scormonind rădăcinile acestor realităţi, ramificate departe 
în timp şi adânc în trecut, te vei lămuri şi dumneata, pentru 
romanele pe care le scrii, despre ori-ginea istorică, socială, 
politică, economică a acestei structuri inconsistente, 
strâmbe, anapoda, ingrate, pe care nu le puteau discerne 
călătorii străini de pe vremuri, când treceau în fugă prin 
oraşele noastre, şi pe care nu le discern îndestul nici astăzi 
scriitorii noştri, majoritatea confraţilor dumitale... Mă rog, 
oraşele n-au fost şi nu sunt creaţii arbitrare! Se nasc, 
trăiesc, prosperează, se cufundă în declin şi mor, după legi 
de viaţă tot aşa de strict controlabile ca organismele 
studiate dc biologi. Cetăţi de apărare în puncte strategice, 
oraşe de tranzit comercial, cen-tre comerciale şi 
industriale, centre administrative şi politice. Bătrânul 
rapsod Homer a cântat, în nemuritoarea sa Iliadă, războiul 
troian, căderea Troiei, vechiul Ilion şi vechiul Pergam al 


pelasgilor. lartă-mă că o iau de aşa de departe! E necesar, 
ca să nu vorbesc în gol, cum atâţia ani am gândit în gol... Va 
fi existat poate o frumoasă Elenă, un Priam şi un 
Agamemnon, transfiguraţi de legendă, cărora Homer le-a 
adăogat o companie de alţi eroi, plăsmuiţi exclusiv de 
legendă şi de mituri: Achile, şi Patrocle, şi Hector, şi Ulise, şi 
Andromaca... Tot ce-i posibil, până la un anume punct... Dar 
ceea ce e sigur acum, verificat de săpăturile arheologice şi 
dat la lumină de istorici, e că legendara Troie a existat cu 
adevărat. Şi nu numai una. Ci vreo cinci-şase oraşe cu 
ruinele suprapuse, mereu nimicite şi mereu înviate din 
ruine, pe o adâncime de 16 metri, din care Troia lui Homer, 
Troia cea legendară, era abia ultima în ordine cronologică, 
ultima cu zidurile de apărare, aproape aşa cum le-a 
zugrăvit Homer. Deci, fapt astăzi verificat! Indiscutabil... De 
unde, însă, atâta vitalitate? De unde, însă, această 
îndărătnicie de a trăi şi de a învia mereu din ruine? Şi de 
unde, deodată, capitularea definitivă şi definitiva resemnare 
a morţii? Foarte simplu! Tot iscoditorii arheologi ai 
săpăturilor şi tot istoricii iscoditori ai textelor şi 
documentelor au dezlegat enigma, care era şi ea foarte 
simplă. Ai urmărit cumva discuţiile specialiştilor din ultima 
vreme? 

Presupusul autor al ciclurilor de romane istorice mărturisi 
stânjenit, într-o doară: 

— Vag. Foarte vag... Ştii! Avocatura, procese, dosare, 
pledoarii... 

— Pricep. 

— Mai ales Capitala, cu toate ale ei, care te distrag de la 
adevăratele preocupări mai adânci... 

— Pricep! Pricep! Nu mai este nevoie să-mi spui... Îl scuză, 
cu blajină bună-credinţă, cercetătorul de documente. Deci, 
recapitulez eu, Pergamul, Troia, Ilion, cetatea mereu 
nimicită de asedii şi mereu reconstituită sub alte denumiri 
sau sub acelaşi nume, fusese de fapt nodul căilor de 
comunicaţie spre regiunile îndepărtate ale zăcămintelor de 


cositor, în tot decursul epocii bronzului. lar fără cositor, nu 
se putea obţine aliajul bronzului din arama mult mai 
frecventă, mai lesne de lucrat, dar mai puţin rezistentă 
decât bronzul. Încât războaiele şi asediile Troiei, cu toate 
nimicirile şi cele cinci-şase resuscitări din ruini - poate şi 
mai multe chiar! 

— Au însemnat, în realitate, tot atâtea episoade din 
epopeea cositorului. Şi Iliada, despuiată de prestigiul 
legendei şi de aureola pe care i-a insuflat-o geniul lui 
Homer; dar tot atât de bine, dar încă mai just, s-ar fi putut 
intitula Cositoriada... Aceasta era cheia istorică pe care n- 
am ştiut s-o descopăr singur! Că epicele cânturi ale lui 
Homer i-au pus şi lespedea definitivă pe mormânt; că Troia, 
cu toţi eroii săi. N-a mai înviat din ruine niciodată, ca să 
supravieţuiască numai în cânturile genialului rapsod, nu-i 
nici o mirare. Explicaţia e tot atât de simplă! Se încheiase 
epoca bronzului şi a goanei după cositor... Cetatea Troadei 
nu mai prezintă nici un interes. Îşi pierduse raţiunea de 
existenţă. Tot ar fi dispărut de la sine, acoperită de nisip şi 
năpădită de ierburi, ca atâtea alte cetăţi de popas şi de 
trafic, căzute în părăsire când vechile căi au fost 
abandonate şi înlocuite cu altele noi. Înfloritoarea şi 
legendara Palmyra, din oaza dintre Damasc şi Eufrat, 
cetatea de atâtea ori distrusă şi a doua zi din nou răsărită 
din nisipuri, încă şi mai prosperă, fiindcă era popasul 
principal al caravanelor dintre Levant şi Occident; această 
Palmyra - atât de prezentă în istoria antichităţii şi a evului 
mediu - nu a îndurat oare aceeaşi soartă după invazia 
turcilor din Asia Mică? Nu e astăzi un biet sat părăginit şi 
sărac, într-un pustiu de nisipuri? 

Bătrânul pensionar se întrerupse să-şi răsucească altă 
ţigară. Îşi privi musafirul cu o îndoielnică îngrijorare: 

— Mă tem că exagerez. Prea m-am întins la poveşti, la 
procesele mele de lămurire! Şi mă tem că dumneata nu mai 
rezişti la prelegerea asta istorico-geografică. Prea am luat-o 
de la Adam şi de la Homer! 


Tudor Stoenescu-Stoian se mişcă în jilţul cu teluri elastice, 
protestând din nou fără făţărnicie. 

— Se poate să vorbeşti aşa, coane Ilordăchel? Nu observi 
cu ce atenţie ascult? Eşti o adevărată comoară... 

— Cam greu să te cred pe cuvânt. Când ai norocul să te 
bucuri de prietenia atâtor oameni mari, Teofil Steriu, 
luraşcu. Stamatian, nu-i o corvoadă cumplită să mai asculţi 
şi poliloghiile unei biete moşnegării surde şi maniace din 
Târgul Călimanului? Îţi închipui că moşnegăria surdă şi 
maniacă nu-şi cunoaşte neiînsemnata lui puţinătate? Se 
compară cu dânşii şi cu mintea lor? 

— Atunci, mă supăr, coane Iordăchel. Îmi faci cea mai 
mare ofensă. 

— Bine. Să ne împăcăm. Mai torn un păhărel, nu? 

— La voia dumitale... 

Cedând, Tudor Stoenescu-Stoian a întins păhărelul. 
Bătrânul pensionar a turnat din garafa de cristal, fără să-şi 
mai picure lui nici un strop de licoare. Pe urmă, s-a 
îndepărtat la rafturi, să aleagă oarecare tomuri pe care le-a 
frunzărit, intercalând între file câteva benzi înguste de 
hârtie şi le-a aşezat la îndemână, pe masă, să-i slujească 
argument şi document la nevoie. 

Continuă: 

— Am făcut apel la aceste precedente mult mai cunoscute 
şi dezbătute de istorici, de arheologi, de economişti, 
întrucât păstrând proporţiile, amândouă, Troia şi Palmyra, 
proiectează pe un plan mai înalt, pe dimensiuni mai vaste şi 
prin exemplificări mai familiare în memoria cercetătorilor, 
înseşi destinele oraşelor româneşti din cele două foste ţări 
dunărene. Căci mai toate începuseră, şi ele, prin a fi oraşe 
de viitor, iar prin vicisitudinile istorice, geografice şi 
economice, au rămas numai un fel de sate. Doar ceva mai 
mari şi mai lăbărţate decât satele din nomenclatura 
administrativă; însă sate, vreme de atâtea secole 
iremediabil sate, în mijlocul unui popor condamnat la o 
viaţă pastorală şi rurală, cu un rudiment de veleităţi 


urbane, de îndată anihilate de realitatea istorică, socială, 
economică. Cum e posibil? Te întrebi. De ce asta?... Ani şi 
ani m-am întrebat şi eu, bâjbâind în întuneric. Până ce, în 
vremea din urmă, abia acuma m-am lămurit. Toate, din 
pricina aceloraşi motive istorice. Toate, sub imperativul 
unor împrejurări interne şi externe copleşitoare, care iau 
caracterul unor fatalităţi istorice, chiar dacă ne-am sili să 
înlăturăm această noţiune suspectă, prea adesea invocată 
ca un laş şi netrebnic argument pentru a scuza lenea de 
iniţiativă, lipsa de prevedere, incapacitatea de a organiza 
prezentul şi de a pregăti viitorul. Dar cum s-ar putea numi 
altfel decât fatalitate istorică, decât vitregă şi nelo-ială 
fatalitate istorică, invazia turcilor în Europa şi căderea 
Constantinopolului? Cum s-ar putea numi altfel precipitarea 
evenimentelor cu proporţii de catastrofă, care au năruit 
brusc elanul de viaţă al celor două oropsite ţări dintre 
Dunăre şi Carpaţi?... Cele două ţări dunărene, Moldova şi 
Valahia, abia reconstituite din haosul şi din negurile evului 
mediu la o viaţă statornică de state organizate, n-au 
întârziat atunci să se adapteze şi să se folosească de noile 
condiţii ale existenţei, se poate spune cu o foarte lucidă şi 
aproape uimitoare percepere a realităţii... Primele 
documente ale primilor domnitori o dovedesc îndestul. Erau 
tratate de comerţ! Stabileau şi limitau drepturile de tranzit, 
legăturile şi privilegiile comerciale cu cele mai apropiate 
centre de schimb ale vremii, pe marile căi intereuropene şi 
europeano-asiatice, care treceau prin Moldova şi Valahia. 
Existau drumuri, existau oraşe cu un rost şi cu o viaţă bine 
definită. Existau chiar înainte de aşa-zisele descălecări!... 
Nu domnitorii şi descălecătorii au făcut oraşele şi ţara: 
oraşele şi drumurile acestea au făcut domnitorii şi cele 
două ţărişoare. Clatini din cap cu neîncredere? 

Cu adevărat, ludor Stoenescu-Stoian clătinase din cap cu 
neîncredere. 

Prea i se păreau deocheate afirmările pensionarului, 
probabil maniac incurabil! Altceva învățase el pe băncile 


şcoalei din manualele de istorie; de altminteri fără să 
cugete prea adânc asupra faptelor memorizate de-a gata, 
ca un elev mediocru ce fusese, nici fruntaş, nici codaş. 

Dar, din simplă bună-cuviinţă, se simţi obligat să 
tăgăduiască: 

— Nu clatin din cap, coane Iordăchel. Mă surprinde... 

Bătrânul zâmbi: 

— 'Te surprinde şi nu-ţi vine a crede. Totuşi adevărul e 
acesta! Dovezile stau scrise aici, în cărţile acestea... Stăteau 
scrise aici şi nu le vedeam, nu le descifram tâlcul. 

A deschis o carte. A deschis alta: 

— Uite, dovezile, scrise negru pe alb. Multe din aceste 
oraşe au precedat cronologic întemeierea celor două ţări 
dunărene. Existau dinainte de existenţa politică a statelor 
noastre. În Câmpulung, prima cetate de scaun a 
domnitorilor Valahiei, se află şi astăzi o piatră cu inscripţia 
anului 1300, pe mormântul unui oarecare Laurentius, 
comes de Lungo-Campo. lar Baia, fosta primă capitală a 
domnitorilor Moldovei, posedă o pecete a consiliului 
comunal, cu o inscripţie latinească şi cu data aceluiaşi an, 
1300, cum figurează pe diferite acte găsite în arhivele 
publice şi particulare. După aceste date ale comunelor 
urbane, care aveau un comes şi un consiliu comunal cu 
atribuţii precise, cu sigilii, cu puteri administrative şi cu 
autoritate jurisdicţională, anterioare primelor documente 
de stat, s-ar putea spune, repet, ca nu statele au creat 
oraşele, ci că oraşele au creat cele două state române de pe 
versantul răsăritean şi sudic al Carpaţilor, Unii istorici mai 
tineri şi mai deschişi la minte, ca acel cu pricina şi cu cartea 
de la prietenul Grigore, au şi început a se pronunţa în acest 
sens. O rectificare cam târzie a adevărului istoric. Cam 
târzie, fiindcă legenda descălecătorilor a prins rădăcini şi 
îndeobşte ne împiedică să întrezărim decurgerea logică a 
faptelor, precum m-au orbit o viaţă întreagă şi pe mine. 

— Curios! Exclamă pretinsul autor al pretinsului ciclu de 
romane istorice. Aflu ceva cu totul nou... 


lordăchel Păun clătină el acuma din cap. 

— Nou? Aşa mi se păruse şi mie... Ceva, dimpotrivă, foarte 
vechi, de peste şase veacuri, dacă nu mai mult. Ceva care 
explică soarta oraşelor noastre, condamnate la decăderea 
în care au ajuns, după un început atât de înfloritor. Nu 
exagerez! Încă puţină răbdare... Prin Moldova. 

Trecea drumul comercial din Polonia spre Marea Neagră 
şi mai departe, spre Orientul asiatic. Pe aici se scurgeau 
produsele oraşelor hanseatice şi flamande din Occidentul 
Europei spre pieţele din Asia, controlate de neguţătorii 
genovezi şi venețieni sau raguzani. Pe aici urmau calea 
inversă produsele Asiei: mătasea, pietrele scumpe şi 
mirodeniile Orientului îndepărtat, după care alergase 
adulmecând dâra, celebrul Marco Polo, poreclit Millione, 
neguţătorul şi călătorul venețian. Prin Valahia, prin pasurile 
Carpaţilor, treceau drumurile de la Braşov şi Sibiu, şi mai 
departe, din oraşele germanice şi olandeze, spreDunăre, 
spre Raguza, spre sudul Peninsulei Balcanice. Iar oraşele 
de popas, etapele cărăuşiei pe uscat şi porturile dc la 
Dunăre, în amândouă ţările moldo-valahe, îşi însuşiseră de 
îndată organizarea liberă a oraşelor hanseatice, 
asigurându-şi venituri proprii şi pegătindu-se pentru o 
adevărată viaţă urbană. Aveau o rațiune de existenţă... 
Mărturiile din statele germanice şi din Flandra, chiar cele 
mai îndepărtate, din Anglia, chihlimbarul din ţinuturile 
baltice, grânele din regiunile rutene sau din podişul 
transilvan, dirijate spre Veneţia sau Genova, nu plăteau nu- 
mai o vamă de tranzit prin cele două ţări. Mai aduceau cu 
ele şi un spirit activ, nou, îndrăzneţ, care îmboldea 
iniţiativele populaţiei băştinaşe. Oraşele moldo-valahe erau 
gospodărite de „pârgari”, doisprezece la număr, adică 
„Burgerii”15 oraşelor medievale şi hanseatice, exact în 
acelaşi număr, în frunte cu un primar numit „judeţ” în 
Valahia, şoltuz,, în Moldova. Aceeaşi organizare, dictată de 
necesităţile economice şi de comuniunea colectivă de 
interese, care se întindea în evul mediu „de la Londra la 


Novgorod şi de la Florenţa până la Iaşi', cum citeam foarte 
ascuţita şi temeinica argumentare a acelui tânăr istoric de- 
al nostru, cu pricina... Premisele viitorului erau, aşadar, 
fixate! Nimic n-ar fi putut opri fireasca evoluţie a oraşelor 
din cele două ţări dunărene, în pas cu celelalte oraşe din 
Europa. Şi, în acelaşi timp, cu o asemenea prosperitate, 
nimic n-ar fi putut opri nici fireasca evoluţie a aceloraşi ţări 
spre o îndrumare comercialo-industrială, paralelă cu cea 
agricolă şi pastorală. Altă structură, alt sistem! Începutul se 
anunţa plin de făgăduieli. Unele oraşe, şi nu dintre cele mai 
importante, ca, bunăoară, Botoşanii, de pe traseul drumului 
moldovenesc spre colonia genoveză Caffa din Crimeea 
tătărească, îşi asigurase venituri atât de îmbelşugate, încât 
el singur, din excedentul acestor venituri, putea alimenta 
exclusiv caseta particu-lară a soţiei domnitorului, purtând, 
până târziu, denumirea de „Târgul Doamnei”. lar această 
neîntreruptă circulaţie dintre Occident şi Orient, acest 
permanent contact cu două culturi şi civilizaţii de la puncte 
geografice opuse, întreţineau un ferment de preocupări şi 
de activitate intelectuală, întreţineau un interes atât de viu 
pentru fenomenele şi evenimentele din vasta lume, încât, o 
dată cu oraşele, se primenea în permanenţă şi mentalitatea 
populaţiei rurale, a boierimii cu privilegii feudale, care 
locuia la conacurile domeniilor, a păturii mijlocii de răzăşi şi 
a ţăranilor. Cel puţin aşa dovedesc mărturiile vremii, încă 
de sub domnia lui Alexandru cel Bun şi Mircea cel Bătrân. A 
fost cel mai fecund şi mai spornic moment din istoria ţărilor 
dunărene, până la Ştefan cel Mare. Un avânt al creşterii şi 
al adaptării la ritmul care transforma Europa, de la 
feudalism spre inovările sociale, economice şi politice, 
comerciale şi industriale, patronate de burguri şi de 
burghezia în faza ei de luptă şi emancipare, înainte de a 
începe să putrezească... Perspectivele se anunțau infinite. 
Energiile erau proaspete, avide, întreprinzătoare. Încercam 
şi izbuteam a înainta în pas cu vremea. Pe urmă...? 


Furat de gândurile şi spusele sale, cercetătorul de 
documente părăsi scaunul, poate fără să-şi dea deplin 
socoteală, şi străbătu odaia dintr-un capăt în altul, vorbind 
cu un neastâmpăr abia stăpânit. 

— Pe urmă? Pe urmă, fatalitatea geografică şi istorică a 
decis altfel. Toate aceste elanuri au fost brusc şi brutal 
retezate. Căderea Constantinopolului, cucerit de sultanul 
Mahomed al doilea, la 29 mai 1453, a jucat rolul acesta al 
nefastei fatalităţi. Fără nici o exagerare. Gândeşte! Ceea ce 
pentru istorici şi pentru Europa apuseană însemna sfârşitul 
evului mediu şi aurora Renaşterii, pentru cele două ţări 
româneşti abia înfiripate, ca şi pentru celelalte popoare şi 
state din Europa răsăriteană, pentru Polonia, Ungaria, 
Austria, fără a mai pomeni popoarele şi statele balcanice, a 
echivalat cu o prăvălire îndărăt, afund, în orbecăiala evului 
mediu, la condiţiile şi instituţiile feudale. Ba încă, şi cu 
adaosul unei circumstanţe agravante, tot cu carac-terul 
unei fatalităţi. Fără autonomia, care să îngăduie în vreun fel 
ori altul tentativa unui proces liber de evoluare... Soarta 
oraşelor era pecetluită! Îşi pierdeau ra-ţiunea iniţială de 
existenţă. lar o dată cu ele, pecetluită era şi soarta celor 
două ţări de la Dunăre. Viitorul nu le mai aparţinea. Era 
dictat de bunul plac al padişahilor înscăunaţi în capitala 
Bizanțului ca tot atâtea tentacule şi ventuze. Câţiva 
domnitori, cu o trează conştiinţă patriotică, şi poporul, au 
încercat şi până la un punct au izbutit să reziste o bucată de 
timp. Au dus şi dânşii războiul lor de o sută de ani... Ştefan 
cel Mare, Vlad Ţepeş, alţii, câţi au luptat cu deznădejde. Din 
păcate, această rezistenţă a fost cu putinţă numai atâta 
vreme cât mijloacele băneşti, furnizate de veniturile şi de 
prosperitatea oraşelor pe cale de sleire, le mai îngăduiau 
spasmurile unor lupte din ce în ce mai şovăielnice, mai 
slabe, mai agonice. Nu se pot câştiga la infinit bătăliile 
numai cu muncitorii pământului, oricât de bravi şi de dâriji, 
smulşi periodic de la coasă, de la praşilă, de la seceriş, să 
lupte cu coasa, cu sapa, cu furca! Aceste ultime zvârcoliri 


ale rezistenţelor au folosit mai mult Occidentului decât mi- 
cilor noastre ţărişoare şi vecinilor apropiaţi. Întârziau o 
invazie. Permiteau îndeosebi statelor occidentale să-şi 
organizeze o viaţă mai consolidată şi să ne vândă 
invadatorilor. Căci ne-au vândut! Ne-a vândut papa şi 
Veneţia pe vremea lui Ştefan cel Mare, lăsat să lupte singur. 
Ne-au vândut regii Franţei, care-au pactizat politic cu 
Islamul... Poporul nostru rămânea la faţa locului şi în „calea 
răutăţilor”. Nu numai că n-avea drept şi posibilitate să 
înainteze în pas cu veacurile. Dădea îndărăt. Parcurgea în 
sens invers drumul spre feudalism, spre şerbirea ţăranilor 
muncitori de pământ, spre privilegiile clasei stăpânitoare de 
pământ, spre ruralizarea condiţiilor de viaţă şi spre 
ruralizarea oraşelor. Turcii ne cereau tribut de grâne, de 
vite, de cai, de oi, nu de produse meşteşugăreşti. Dumneata 
nu vezi acum aşa procesul de decădere? 

Luat pe neaşteptate, Tudor Stoenescu-Stoian gângăvi 
cuvinte neînţelese, fără şir, ca elevul de odinioară, când nu- 
şi buchisise îndestul lecţiile: 

— Ba da... Fireşte... Se vede de la sine... 

Fostul profesor îl privi bănuielnic, oprit locului. O clipă, 
intui că a pierdut vremea de prisos. 

Dar erau mai tari gândurile care îl frământau în ultima 
vreme. Zori să se elibereze de ele: 

— Mă apropii de sfârşit. Concluziile le vei pune dumneata 
singur... Deci, Marea Neagră a devenit un lac interior al 
imperiului otoman şi al aliaţilor săi, tătarii din Crimeea. Un 
obstacol, nu o cale deschisă! Vechiul Pont Euxin, pe al cărui 
litoral navigatorii intrepizi ai vechei Helade ridicaseră 
prosperele lor cetăţi şi porturi de trafic comercial cu 
populaţia autohtonă, încă din vremea puternicului regat 
geto-dacic al lui Buerebista, încetase a mai fi plămânul unei 
respiraţii largi şi libere pentru popoarele asfixiate înăuntrul 
teritoriilor lor geografice. Toate ieşirile erau închise. La fel, 
toate intrările pe unde ar fi putut pătrunde suflul cel nou al 
Renaşterii. S-a lăsat o tăcere grea şi apăsătoare, ca după 


dezastrul marilor cataclisme. Ruine, cenuşă, morminte... 
Oraşele noastre şi-au pierdut raţiunea economică şi politică 
de existenţă. Pe când cele din apus se înălţau şi prosperau 
după descoperirea Americii şi drumurile libere spre Indiile 
Orientale, târgurile noastre rămâneau în beznele izolării, 
mai departe, sub protectoarea veghe a suzeranilor de la 
Constantinopol, care schimbau domnitorii Moldovei şi 
Valahiei mai des decât şalvarii, când nu trimiteau un călău 
să le taie capetele şi să le aducă la Stambul, umplute cu 
paie şi prezentate pe tavă. Oraşe ruralizate şi turcite, de 
bazar de improvizație, de provizorat. Oraşe de bâlciuri 
periodice. Proprietarii de latifundii, boierii, care căpătaseră 
pleaşca privilegiilor feudale din plin, şi-au strămutat 
locuinţele de la domeniile lor rurale, în aşanumitele târguri 
şi capitale de ţinut, exact după tradiţia lor rurală. 
Nesfârşite întinderi cu acarete de conac moşieresc, cu 
livezi, grajduri, stoguri de fân, colibe pentru ţiganii robi, 
coteţe de orătănii, coteţe de porci, şoproane. Băltoace 
pentru rațe şi gâşte. Pitoresc!... Vreo disciplină? 

Vreo armonie arhitectonică? Vreun respect al regulilor de 
igienă? Pârgari, şoltuzi, judeţi, autoritatea şi iniţiativa unui 
sfat comunal ales de comune? Cine să le impună boierilor 
cu fumuri de ighemonicon bizantino-...turcofanariot? Oraşe 
după chipul şi asemănarea claselor stăpânitoare. Fără o 
stabilitate de caracter, fără o conştiinţă cetăţenească, fără 
demnitatea pe care o dă agoniseala muncii cu sudoare. 
Paraziţi ai veniturilor de la moşii sau paraziți ai diferitelor 
dregătorii şi slujbe căpătuite pe sprânceană, cu veşnicul 
hatâr. Politicărie, nepotism... Câţi trăiesc prin munca lor şi 
aduc oraşului un aport spornic, în acest Târg al 
Călimanului? Excepţii!... Chiar cei cu însuşiri reale pier, se 
închircesc, se pierd. Ca Grigore Panţâru. Ca prietenul 
dumitale Sandu Buhuş. Ca un Octav Diamandescu, fostul 
meu elev. Ca Picu Hartular, alt fost elev, care pe băncile 
şcolii promitea să ajungă un mare pictor, la fel cu Tu... Cu 
Lo... 


— La fel cu Toulouse-Lautrec, poate că vrei să spui, coane 
Ilordăchel? Întrebă Stoenescu-Stoian. 

— Întocmai. De unde îl ştii? 

Tudor Stoenescu-Stoian cunoştea numele pictorului 
infirm, cu cocoaşa lui Picu Hartular, numai printr-o sim-plă 
întâmplare. Aşteptând tramvaiul pe un bulevard, în 
Bucureşti, îşi aruncase ochii pe un album artistic cu foile 
deschise, într-o vitrină de librărie. Iar imaginile reproduse 
în culori şi numele i-au rămas întipărite în memorie, nici el 
n-ar fi putut spune cum şi de ce. 

Demonul meschin, care se strecurase însă în toată fiinţa 
lui de când a coborât din tren în Târgul Călimanului, îi suflă 
perfid în ureche altă versiune, ceva mai puţin banală. 

Răspunse: 

— Cum să nu ştiu? De câte ori n-am discutat acest caz cu 
Iuraşcu? El îl admiră fără nici o rezervă. Eu sunt mai puţin 
entuziasmat... 

Abia a rostit cuvintele şi a simţit că roşeşte. Îi năvălise un 
val fierbinte în obraz, măsurând prăpastia dintre cinstea 
curată şi dezinteresată cu care bătrânul pensionar îşi 
destăinuia judecăţile sale îndelung adunate, chibzuite, 
drămăluite, verificate, sincer spovedite, şi dintre plăsmuirile 
lui atât de sfruntate. I-au intrat, oare, în sânge? N-are să se 
mai lepede, oare, de ele? Va rămâne pentru totdeauna un 
impostor? 

Umilit de netrebnica drojdie a acestui examen de 
conştiinţă, Tudor Stoenescu-Stoian duse la buze felegeanul 
golit şi cu drojdia rece de cafea pe fund, numai ca să-şi 
ascundă stânjenirea şi să nu se împotmolească în alte 
închipuite urzeli. Dar bătrânul nu observă nimic. Vorbi cu 
simplitate: 

— Pare-mi-se că sunt şi eu de părerea dumitale. Fostul 
meu elev, Picu Hartular, mi-a arătat, într-o zi, un fel de 
monografie a acestui pictor, cu un soi de sumeţie agresivă, 
cum e firea lui. „lată, coane Iordăchel, ce sunt în stare să 
zugrăvească cocoşaţii, când au norocul să se nască în altă 


lume! Ce spui?” Am întors paginile şi i-am dat cartea înapoi. 
Ce să spun?... Dansatoare, cântărețe, cabarete din Paris, cu 
lumina lor artificială, bălţată, şi cu lumea lor deşăânţată. O fi 
pictură şi o fi fiind pictor mare! Însă nu-i ceva de 
competinţa mea. Eu am rămas la Leonardo da Vinci, la 
Tiziano, la Rafael, la zugrăvelile iconarilor; cel mult la 
Teodor Aman şi la Grigorescu al nostru... Aşa că mă raliez la 
opinia dumitale, împotriva lui luraşcu, dacă-mi e permis. 
Fapt este că pictorul acela şi-a găsit un rost şi un loc, în 
lumea lui. Pe când Picu Hartular şi-a pierdut talentul, poate 
o mare vocaţie, aici, înăcrit ca atâţia alţii cu şi fără cocoaşă. 
Mai este nevoie să-i număr...? 

Se aşeză din nou pe scaunul dur, cu speteaza dreaptă, 
ştergându-şi ochelarii cu batista albă de olandă. Tăcu un 
timp; îşi plimbă privirea de la teancul de cărţi la musafirul 
cufundat între braţele jilţului încăpător şi elastic. Îl aştepta 
să se pronunţe. 

Mirat de înfăţişarea-i covârşită, umilă, împuţinată, se simţi 
tot el vinovat. Surâse melancolic, scuzându-se: 

— Aşa păţeşti, dacă te laşi pradă unui bătrân maniac şi 
surd, retras în găoacea surzeniei sale! Te prinde şi 
vorbeşte, pentru tot ce-a tăcut într-un an... Lungă şi 
plicticoasă prelegere! lartă-mă! Două ceasuri de suplicii... 

— Este nevoie s-o repet, coane lordăchel?... Se împotrivi 
Tudor Stoenescu-Stoian. Două ceasuri de suplicii? Două 
ceasuri în care am învăţat să văd ceea ce n-am ştiut să văd 
cu ochii mei de pe băncile şcoalei. 

— Dacă ar fi aşa, m-aş bucura din toată inima. [i-ar servi, 
cu adevărat, cărţilor dumitale... 

— Au să-mi servească, te asigur! Îl încredinţă cu fermă 
sinceritate presupusul autor al presupuselor cicluri de 
romane. În două ceasuri, mi s-au deschis şi mie ochii! Ce 
subiect! Tragedia oraşelor! 

— Da, tragedia oraşelor muribunde de şase veacuri, care 
de şase veacuri mor, înainte de a fi apucat a trăi! 


Bătrânul se însufleţise iarăşi. Nu-şi găsea astâmpăr. 
Ridicându-se în picioare, arătă una câte una cărţile din 
teancul clădit la îndemână. 

— Aici sunt izvoarele principale, chiar de la începutul 
începuturilor. Documente prea puţin cunoscute de marele 
număr al cititorilor. Mărturiile lui Guillebert de Lannoy, 
seigneur de Saintes, de Villerval, de Tronchiennes, de 
Beaumont, de Wahegnies, diplomatul ducilor de Burgundia, 
omul de credinţă al lui Jean sans Peur şi ambasadorul lui 
Jehan de Wawrin, venit prin aceste părţi pentru a pregăti o 
ultimă cruciadă ca să salveze capitala Bizanțului. 
Documente cu data 1421, pe vremea lui Alexandru cel Bun. 
Documentele acelui Jehan de Wa-wrin, care pomenesc 
despre cetatea Giurgiului... Pe urmă, altele de mai târziu: 
Philippe d'Avril, Charles de Joppecourt, contele d'Hauterive, 
prinţul de Ligne. Prea îndestule! Intenţionam să-ţi citez 
paginile cele mai vrednice de luare aminte. Ne-ar fi apucat 
însă miezul nopţii. Ţi le trimit mâine dimineaţă acasă, să le 
citeşti pe îndelete... Uite şi Michelet, Elisee Reclus, de 
Martonne; cronicarii polonezi. "Toţi sfârşesc cu aceeaşi 
concluzie. Oraşe oropsite, moarte înainte de a-şi fi trăit 
viaţa pentru care se pregăteau şi la care aveau dreptul. 
Cauze şi efecte economice, politice, sociale. Oraş 
patriarhal? Romanticele oraşe patriarhale ale prietenului 
nostru Sandu Buhuş? Oraşe dărăpănate!... Ruinele au o 
nobleţe. Dărăpănăturile reprezintă numai o urâtă şi 
mizerabilă decadenţă. Aici s-a încuibat viaţa fără orizont, 
fără elanuri, fără speranţă, cu mizeria şi resemnarea 
exploatată de feluriţi demagogi politici cu haitele lor 
electorale, alde domnul prefect Emil Sava şi alde 
concurenţii săi din partidul ad-vers. „Am să aduc 
prosperitatea, belşugul, viaţa! Se înfoieşte în pene la 
întrunirile publice. Oraşul are să devină un stup harnic de 
albine!” Şi lumea aplaudă. Şi discută. Şi speră. Şi trântorii 
ciocnesc cupe de şampanie la toasturile banchetelor. 
Numai, ceva uită... Poate că aveai dreptate! Ceva e cu 


putinţă să se schimbe. Albinele cele harnice din stup au 
obiceiul să scoată trântorii afară, să se descotorosească de 
gurile lor inutile; îi aruncă să piară. Poate că aceasta se va 
întâmpla, într-o vreme pe care n-am s-o mai apuc eu, când 
Călimanul va ajunge un centru petrolifer şi când muncitorii 
de la sonde şi rafinării vor întoarce altă foaie a istoriei. 
Aceasta o pretinde cărturarul cel june cu pricina. Aceasta o 
susţine şi Grigore, el, care vede de obicei înainte, în zilele 
de mâine, nu tot înapoi, în cele de ieri, ca mine... Mai ştim 
noi? Logic, istoric, aşa ar fi. Cauze şi efecte... Găsindu-şi o 
rațiune de existenţă, târgul meu, adică al nostru, îşi va găsi 
poate, atunci, şi mijloacele să-şi apere existenţa. Acum, cine 
s-o facă? Domnii Emil Sava şi Iordan Hagilordan îşi sapă 
singuri groapa; introduc singuri calul troian între zidurile 
părăginitei urbe a Călimanului, care nici măcar n-a fost 
vreodată cetate. Dumneata nu eşti de acord? 

Tudor Stoenescu-Stoian îngăimă iarăşi o încuviinţare fără 
şir şi fără convingere. Întrebarea îl depăşea. Se simţea 
sfredelit de alte întrebări şi răspunsuri mai imperioase, 
urgente, personale: răscolit de mari hotărâri. 

Se înălţă şi el în picioare, din jilţul moale, elastic. 

— Pleci? 

— Am abuzat peste măsură... 

— De abuzat, am abuzat eu, dacă-i vorba pe asta... Zâmbi 
bătrânul ppnsionar. 

— Nici nu poţi bănui cu ce efect miraculos, coane 
lordăchel! Plec de la dumneata alt om. Plec luminat şi cu 
atâta încredere în tot ce voi face. 

— Sincer? 

— Mai sincer decât m-ar ajuta cuvintele s-o spun coane 
lordăchel. 

— Atunci mă bucură. N-am pierdut timpul amândoi. 
Cărţile le trimit mâine. Ştii?... Nu numai ca să nu-ţi fie o 
povară pe drum, pân-acasă. Ca să le împachetez eu, cu 
mâna mea. 

O grijă prevăzătoare, ticăită, de maniac al cărţilor... 


Iordăchel Păun a vrut să-i ajute în micul antreu la 
îmbrăcat pardesiul. A vrut să-l petreacă până la portiţa 
casei, în stradă. 'Tudor Stoenescu-Stoian s-a împotrivit cu 
toată energia. 

— Ai să răceşti, coane lordăchel. De ce vrei să te am pe 
conştiinţă...? 

El voia să fie cât mai repede afară, pe uliţă, singur cu 
marile lui hotărâri. 

Din uşă, a mai întors încă o dată ochii la încăperea cu 
rafturile de tomuri, la masa cu documente, cărţi şi file din 
însemnări, la lumina dulce şi caldă a lămpii cu globul 
translucid, la acest refugiu tihnit şi ospitalier al unei vieţi 
neîntinate, cinstite, împăcată cu sine, într-adevăr 
exemplară, nefrământată de ascunse şi scârbavnice scăderi. 
În oraşul acesta, n-ar avea şi el drept la asemenea 
bătrâneţe senină? 

— Noapte bună... 

— Noapte bună! Şi despre Căliman, mai stau oricând la 
dispoziţie cu alte documente, necunoscute de istorici. Ai 
văzut, că nu-s numai arbitru şi împăciuitor în gâlcevile 
doamnei Cristina Madolschi...! 

Afară, noaptea era cu bolta cerului limpede şi înstelată. 
Aerul rece şi sonor. 

Paşii lui Tudor Stoenescu-Stoian sunau avântaţi de marile 
lui hotărâri. În inimă, în artere, în tâmple, îi zvâcnea un 
fluid de optimism, poate nu străin şi de cele trei păhărele cu 
licoarea verde, tare, aromată. Îşi va ispăşi toate nimicniciile 
josnice. Le va răscumpăra pe toate. Ce simplu se clarifică 
toate acum! Într-adevăr, va scrie închipuitul ciclu al 
închipuitelor romane istorice, pe care l-a născocit numai 
dintr-o mizerabilă deşertăciune, fiindcă se găsiseră alţii să-l 
creadă. Acolo e mântuirea lui, în care nici el nu credea! De 
mâine, chiar de mâine începe... 

Paşii sonori luau cadenţa frazelor epice în noaptea sonoră 
şi înstelată. Ce simplu şi firesc, toate! O masă de scris, 


teancul foilor albe înainte şi încrederea în tine, într-un alt 
rost al vieţii deşarte de până mai ieri! 

Capitolul IV. 

PE LUME SUNT TOT FELUL DE DURERI. 

Execrabil! 

Tudor Stoenescu-Stoian caligrafie cuvântul în colţul drept 
al paginii; mototoli hârtia şi o aruncă la coş, Îndată, 
dedesubt, se ivise, aşteptându-l, altă foaie. 

Cu încăpățânare de şcolar sârguincios, decis să-şi ducă 
tema până la capăt; în ciuda aţipelii din gene ori a ispitelor 
de afară, aşternu cu scris mărunt, pentru a douăsprezecea 
oară, a douăsprezecea variantă a aceloraşi trei rânduri. 
Interverti ordinea adjectivelor; înlocui un neologism frivol 
cu un neaoş sinonim arhaic; crezu că a descoperit o 
modulație inedită şi balansată a frazei. Pe urmă, la sfârşitul 
celui de-al treilea rând, se poticni pentru a douăsprezecea 
oară. 

Îşi reciti fructul trudei, o dată încet, o dată cu glas tare. 

Adjectivele îşi întorceau spatele ofuscate că s-au aflat în 
asemenea companie. Sinonimul neaoş şi arhaic se proţăpea 
la jumătatea rândului din mijloc, ca un străbun get cu o 
miţoasă cuşmă şi cojoc de oaie, într-o recepţie de ambasadă 
cu fracuri, cu rochii decoltate şi coliere de perle. Balansul 
melodios al frazei aducea a bonzăit de cobză. 

Conştiincios, Tudor Stoenescu-Stoian caligrafie, de astă 
dată în colţul opus al paginii şi cu semne progresive de 
exclamare: 

Execrabil! Execrabil! Execrabil! 

Hârtia făcută ghem n-o mai zvârli uşor, cu eleganța 
aruncătorilor cu inelul la gâtul raţei de celuloid, la Moşi. 

O repezi ca un proiectil infernal în fundul coşului, peste 
celelalte unsprezece ghiomotoace inofensive. Niciuna nu 
explodă! Nu se întâmplă nimic. 

Pe birou, îl aştepta altă foaie albă. 

Iar dedesubtul ei, încă douăzeci şi şapte de sferturi, din 
colile în număr de zece, îndoite în patru şi cu atâta elan 


feţuite cu latul cuţitului de fildeş acum un ceas, aşa cum se 
repeta de-o săptămână cu o monotonă regularitate, ca să 
ajungă întotdeauna la acest deznodământ. 

Tudor Stoenescu-Stoian scrise dinainte, în colţul paginii 
goale, un viguros Execrabil! Trase o parafă vrednică de 
invidia copiştilor de la grefa tribunalului, unde răposatul 
său părinte ajunsese prim-grefier spre sfârşitul vieţii. 
Aprinse o regală R. M. S. Fără carton şi îşi acordă un repaus 
mai lung, cu resignarea omului care n-a epuizat rezerva de 
răbdare şi tutun. 

Admiră satisfăcut caligrafia verdictului anticipat, cu parafa 
pavoazând frontispiciul paginii neîncepute, ca un stindard 
fluturat la mansarda unei case în ajunul inaugurării. 

Măcar atât izbutise! 

Imita acum la perfecţiune scrisul fostuiui său profesor de 
limba română, obişnuit să aplice, pe marginea tezelor 
idioate, acest echivalent al notelor de repetenţie din 
catalog. Execrabil! Cu unul, două şi trei semne de 
exclamaţie! Cu un singur semn, execrabilul corespundea 
notei în catalog: 3. Cu două, notei 2. Cu trei, notei 1. O 
progresie invers proporţională. 

Printre alte stranii metamorfoze ale lui Tudor Stoenescu- 
Stoian, şăgalnicul capriciu al destinului îl transformase şi în 
dascăl de limba şi literatura română la Liceul „Mitru 
Căliman”. Deocamdată pentru câteva clase numai şi numai 
cu titlul de suplinitor. 

Fostul elev adoptase cu dezinvoltură procedeul fostu-lui 
profesor de la colegiul bucureştean. Era o singularizare 
fantezistă şi mult comentată de liceenii celor cinci clase ale 
sale - o singularizare care, prin suciturile răstălmăcirilor 
din viaţa de toate zilele, îi crescuse prestigiul. 

Noul suplinitor se anunţa maliţios, original şi simpatic. 

Chiar victimele severelor calificări, în loc să-i păstreze 
gânduri răzbunătoare, anunțau colegilor cu o mutră 
mucalită şi amuzată de inevitabilul catastrofei: 


— Măi Gicule, dragă, mi se pare că şi de data asta m-am 
învârtit de-un execrabil cu trei jaloane! 

Pe marginea biroului, aştepta un teanc de asemenea teze, 
unele cu asemenea menţiuni. Dar suplinitorul de limba şi 
literatura română recunoştea, într-aceasta clipă de totală şi 
lăudabilă imparţialitate, că niciuna din execrabilele 
compoziţii ale elevilor, nici cele cu semnul de exclamaţie 
triplu şi apăsat, nu s-au oprit la al treilea rând. 

Tudor Stoenescu-Stoian se poticnea întotdeauna aici. 

De o săptămână, nu izbutea să depăşească bariera fatală. 
Şi nici nu se bucura, cel puţin, de consolarea să poată 
arunca vina pe conspirația unor împrejurări vrăjmaşe! 
Zgomot şi uşi trântite în casă; zgomot şi duruit de birje în 
stradă. Creditori pândindu-l la poartă, asaltându-l cu 
somaţii şi prigonindu-l cu sechestre, ca pe-un Dostoievski 
oarecare ori pe-un oarecare Balzac. Nevasta cerându-i s-o 
ducă la plimbare şi plângându-se că i s-a demodat pălăria 
de nu mai poate scoate capul în lume, cântând foxtroturi 
turbate la pian şi năpustindu-se în mijlocul celei mai 
superbe pagini să-i spună că servitoarea a spart castronul 
cel mare din serviciu şi a răspuns, dobitoaca, impertinent. 
Copiii orăcăind în leagăn ori bătându-i în uşă, să-i poarte 
tăticul în spate, chimerci. Ostilitatea contemporanilor, 
incomprehensiunea criticii, invidia confraţilor, indiferența 
lectorilor şi alte iremediabile suferinţe care ulcerează o 
inimă sensibilă şi secătuiesc izvorul inspiraţiei. Chiar 
editorul, pretinzând despotic manuscrisul la zi şi oră fixă, cu 
neomenia unui neîmblânzit cămătar. Nimic, absolut nimic 
din toate acestea! Cu umila sa obiectivitate şi a obiditului 
Tudor Stoenescu-Stoian din canatul oglinzii lui Guliver pitic 
în ţara giganţilor, suplinitorul catedrei de limba şi literatura 
română îşi mărturisea că-i lipseşte cu totul dreptul de a 
beneficia de asemenea circumstanţe atenuante. 

Atunci ar fi altceva! Ar depune senin tocul pe pieptul 
paginii albe, ca arma unui combatant împresurat prin 
trădare şi silit să capituleze. S-ar preda, aşteptând 


epuizarea potrivnicelor împrejurări, ca să purceadă la atac 
cu forţele repauzate, într-o zi cu soare mai clement, după o 
mai favorabilă pronunțare a oracolelor. 

Dar pe dânsul nu-l ameninţa nici o tulburătoare şi perfidă 
coaliţie a elementelor. 

Nimeni şi nimic. Absolut nimeni şi absolut nimic. 

El se afla la biroul de lucru, singur în mijlocul universului, 
cu foile albe înainte. 

lar fiecare foaie albă putea s-o anuleze anticipat, cu unul şi 
acelaşi execrabil, variindu-i doar numărul semnelor de 
exclamaţie. 

Sandu şi Adina Buhuş, ca nişte buni şi grijulii prieteni, i-au 
descoperit cea mai tihnită casă, cu cea mai tihnită 
proprietăreasă, pe cea mai tihnită stradă. Era adăpostit aici 
ca un preţios şi delicat cocon în capsula capitonată a 
fluturilor de mătase. În încăperile ei din fund, cu intrare 
separată, proprietara casei, Laurenţia lancovici, păşea 
neauzit în pantofii cu talpa de pâslă. 

Nu lătra un câine, nu cotcodăcea o găină, nu cucuriga un 
COCOŞ. 

Motanul cel cenuşiu îşi purta amorul vagabond la alte 
sălaşuri din capătul străzii, unde făcea ravagii printre 
vampele neamului felin, cu o discreţie mută şi pudică, 
dovedindu-se un animal retrograd şi ipocrit, care nu 
împărtăşea principiile lui David Herbert Lawrence. De 
altfel, se numea Talica, nu Mellors! lar pe ibovnicele sale, 
brune, roşcate, vărgate, tărcate, le chema Alunica, 
Ţigăncuşa, Cocolica, Tigreta, Loleta, Moaţa: nu Lady 
Chatterley, născută Constanţa Reid. Deci n-aveau de ce să 
umple lumea cu vacarmul unor amoruri patetic şi cinic 
strigate pe acoperişul caselor, în afară de săptămâna 
libertină a brânzei. Nu exista, prin apropiere, ferăstrău 
circular. Nu se auzea chiotul locomotivelor în gară. Nu 
treceau nici negustorii ambulanți cu covrigi-simiţi ori cu 
haine vechi. 


Toată strada era scufundată într-o tăcere materială, 
palpabilă, imobilă. Era un cartier de pensionari, de mame, 
de bunici şi bunice; aşteptându-şi, în căsuţele lor cu 
streaşina largă, cu cerdac şi livadă, copiii şi nepoţii risipiţi 
în toate unghiurile ţării, pe la învățături, slujbe şi garni- 
zoane. Unii nici nu mai aveau de aşteptat pe nimeni. 
Priveau spre cimitirul de la poalele Călimanului cu o 
smerită împăcare. 

Aşteptau să se strămute din tăcerea de aici, în tăcerea de 
acolo. 

Alţii îşi frământau trupurile bătrâne noaptea, în aşter-nut, 
munciţi de insomnie. Urmăreau din pat, cu grijă, de la 
distanţă, necazurile copiilor şi nepoților plecaţi în lume, fără 
nădejde de întoarcere, prinşi acolo cu alte rădăcini, mereu 
făgăduind că se vor repezi măcar pentru douăzeci şi patru 
de ceasuri şi mereu amânând de la un conce-diu la altul, de 
la o vacanţă la alta. 

În această adăstare încordată, liniştea neclintită a stră-zii 
părea uneori un fenomen anormal. Asemeni acalmiei 
încărcată de panică, din preceasul cicloanelor, când nu 
palpită o frunză pe ram şi cerul se goleşte de zborul 
păsărilor. 

Poate că fiecare casă înăbuşea un oftat. Dar răsunetul n- 
ajungea afară. 

Cucoana Laurenţia îşi aşteptase şi dânsa tot astfel, vreme 
de douăzeci de ani, bărbatul alungat de un neîn-ţeles 
neastâmpăr să-şi încerce norocul aiurea, în misterioase 
tovărăşii şi himerice războiri, după ce fusese dat afară din 
slujba măruntă de la C.F. R., fiindcă se încingea la harţă cu 
superiorii şi lua parte la suspecte întruniri. Rebel fără leac. 
Scria mereu că soseşte, că de astă dată a izbutit să biruie 
rezistenţa norocului, că l-a îmblânzit; pe urmă, sosea pe 
nevestite, după ce-a încetat să mai scrie, ca să plece a doua 
zi cu cel dintâi tren, până ce şi-a lăsat oasele în cimitirul 
Sfânta Vineri. Acum îşi aştepta feciorul, care moştenise 
acelaşi neastâmpăr; iar acesta nici nu mai scria că are să 


mai vină vreodată. Poate, în iatacul din fund, ofta şi dânsa, 
răsucindu-se noaptea prin somn, aprinzând chibritul să-şi 
arunce ochii la fotografia băieţaşului, aşezată pe măsuţa de 
la căpătâi. Însă nu i se auzea suspinul. 

O singură dată, în cele dintâi zile, a cutezat să-l întrebe pe 
Tudor Stoenescu-Stoian, aducându-i fotografia: 

— lată, domnule Stoenescu, aista-i băiatul meu despre 
care-ţi spuneam... Poate l-ai văzut? Poate l-ai întâlnit 
vreodată în pârdalnicul de Bucureşti, care nu se mai 
satură?... Acel afurisit de Bucureşti mi l-a înghiţit mie pe 
Iacob. Se vede că nu i-o ajuns. Mil-a luat şi pe Ionică. Nu l- 
ai zărit cumva vreodată, prin vavilonia Bucureştilor? 

După socotelile lui Tudor Stoenescu-Stoian, feciorul coanei 
Laurenţia va fi numărând astăzi peste treizeci şi cinci de 
ani. Pentru dânsa e tot copilul cu strai prea larg şi cu breton 
pe frunte, aşa cum îl arată fotografia; rezemat cu cotul pe 
masa prea înaltă de mesteacăn, împodobită cu un teanc de 
albume şi glastră cu flori de hârtie. 

— Eu nu ştiu ce caută toţi în Bucureşti, parc-ar curge lapte 
şi miere! Adăugase văduva cu amar. Toţi într-acolo trag. De- 
abia aşteaptă să facă aripi şi într-acolo zboară... Am avut eu 
o prietenă, sărmana, să tot fie ca la vreo treizeci de ani de- 
atunci. Aşa i-a plecat ei mai întâi bărbatul în lume. Măcar 
acela era un bezmetic şi un ticălos, un pătimaş, nu ca lacob 
al meu. A plecat şi dus a fost! Nu i-a mai auzit nimeni de 
nume... Sărmana, s-a mângâiat crescându-şi băiatul. Şi cum 
a prins oleacă de fulgi în aripi, la Bucureşti de-a dreptul i-a 
fost drumul! Dară nu pot spune că a făcut rău. Din când în 
când, citesc eu numele lui prin gazetă. Poate ai auzit şi 
dumneata despre dânsul. Adrian Sântion. 

— Inginerul, arhitectul, milionarul? Întrebase Tudor 
Stoenescu-Stoian cu mirare. 

— Taman acela! Inginerul, arhitectul, milionarul. 

— N-am crezut niciodată că e de-aici... Continuase să se 
mire 'Tudor Stoenescu-Stoian. Dacă el e, atunci n-a plecat 
degeaba! E unul din oamenii cei mai de seamă ai ţării, 


coană Laurenţie. A ajuns departe... Întreprinderi, 
construcţii, mine, uzine... N-avea de ce rămâne aici... A 
ajuns departe de tot şi sus de tot. 

Rostind cuvintele, Tudor Stoenescu-Stoian se gândea cu 
melancolie la destinul înalt al acestui om puternic şi 
invidiat, căruia viaţa nu-i refuza nici o satisfacţie a 
planurilor şi intenţiilor. 

— Departe de tot şi sus de tot, domnule Stoenescu! 
Reluase văduva şi mama feciorului pribeag în lume. Drept 
este! Dară pentru sărmana maică-sa, mă întreb eu, la ce-i 
folosea aceasta?... Eram atunci tânără şi n-o pricepeam. 
Ionică al meu abia se ţinea copăcel. O vedeam cu ochii roşii 
de plâns şi întotdeauna îmbrăcată în rochie neagră... Se 
afla, domnule Stoenescu, pe culmea Călimanului nostru, o 
cruce de piatră veche şi mâncată de ploi... Acuma a căzut la 
pământ... Acolo se suia sărmana, se aşeza pe-o lespede şi 
privea... Privea la început peste depărtări, în partea unde i- 
a plecat bărbatul. Pe urmă, a început să privească numai 
într-o parte, spre Bucureştiul cela, unde i-a plecat feciorul... 
Încercam eu s-o mângâi, ca una care eram mai tânără şi 
încă nencercată de durere... De ce-l plângi? Pe băiat, de ce 
să-l plângi?... Învață bine. Se bucură de lauda profesorilor. 
Are s-ajungă departe!... Ea tăcea şi mă privea. Apoi privea 
la Ionică al meu, cum încerca el să meargă ţinându-se de 
perete şi agăţându-se de feţele de masă... Ce-i foloseau 
toate cuvintele mele?... Aşteptându-şi copilul, s-a stins, 
domnule Stoenescu. Ca o candelă în care s-a terminat 
undelemnul, s-a stins. Pe urmă, abia mai târziu, a venit 
vremea s-o înţeleg şi eu... lar când am înţeles-o, când mi-a 
plecat şi mie Ionică, ea nu mai era, să mă duc la dânsa şi să 
ne uşurăm amândouă jelindu-ne una alteia, ca nişte femei şi 
mame singure ce-am rămas. 

— Şi ce face prin Bucureşti Ionică al dumitale? Arătase 
Tudor Stoenescu-Stoian interes pentru durerile gazdei, 
numai din simplă politeţe. 


— Ce face? Parcă-l ştie cineva ce face? Se jelui vă-duva. 
Nu-mi scrie nimic. De şapte ani, n-a mai dat nici un semn. 
Nu ştiu cu ce trăieşte... Câteodată mă-ntreb dacă mai 
trăieşte. Numai inima mea de mamă îmi răspunde atunci că 
nu s-a pierdut; îl simte pe undeva, pe pământul acesta, 
zbătându-se. Întreb pe unii şi pe alţii, când aud că s-au 
întors din Bucureşti. Mă îmbrac repede şi pornesc să le rod 
pragul oamenilor: Nu l-aţi văzut cumva pe lonică al meu? 
N-aţi auzit cumva pe-acolo de el?” Nimeni nu l-a văzut; 
nimeni n-a auzit de dânsul. Despre Adrian Sântion, să 
trăiască sărmana maică-sa, ar afla şi ar auzi... Zi de ziar 
afla şi zi de zi ar auzi!... Nu-i lună lăsată de la Dumnezeu, să 
nu văd numele lui în jurnal... l-adevărat că puţini ştiu că-i 
de-aicea. Puţini îşi mai amintesc că umbla cu tăşcuţa 
subsuoară la şcoală şi-napoi. Povestea Sântionilor e veche... 
Nici el nu-şi mai aduce poate aminte că de-aici a prins aripi 
şi că de-aicea şi-a luat zborul... 

Coana Laurenţia ştersese uşor, cu batista, geamul 
fotografiei şi îşi privise copilul în lumină, suspinând: 

— Pentru Adrian Sântion nu mai este cine se bucura, 
domnule Stoenescu; pentru lonică al meu, n-am de ce mă 
bucura! Este cine se bucura; şi n-are de ce... Sărăcuţul de 
dânsul, cine poate şti cu ce nevoie şi necazuri se luptă?... 
Câteodată visez noaptea că bate în uşă... Nici nu mai întreb 
cine bate... Simte inima mea, şi prin vis, că el este. 
„Aşteaptă oleacă, Ionică.” „Aştept, mamă!” Mă reped să 
deschid uşa. Nu-i nimeni! S-a topit ca un fum... Chiar prin 
vis, nu se îndură Domnul să mi-l lase când deschid uşa, să-l 
văd cum arată el acum. Îl văd numai pe Ionică din fotografia 
asta, în hăinuţele lui pe care le-am strâns în dulap. Le scot 
şi mă uit la ele. Şi atunci, mă aşez pe marginea patului cu 
hăinuţele pe genunchi, le dezmierd şi plâng ca o bătrână 
singură şi fără putere ce sunt... 

În ziua aceea, Tudor Stoenescu-Stoian şi-a spus că au 
nimerit-o rău prietenii lui, aflându-i asemenea gazdă. Şi-o 


închipuia venind mereu să-i împuieze urechile cu jelaniile ei 
şi cu povestea lui lonică. 

Dar se înşelase. 

Cucoana Laurenţia îşi deşertase durerea. Nu-i mai tulbura 
liniştea încăperilor; se strecura ca o umbră arareori, să-l 
întrebe dacă nu pofteşte o cafeluţă ori o dulceaţă de caise; 
veghea ca fata nepricepută de ţară, să nu trântească uşile, 
să nu intre nesunată decât dimineaţa, la focuri; îi păstra 
atmosfera capitonată pentru misterioasa elaborare a operei 
menită să traverseze istoria principatelor moldovalahe, de 
la Alexandru cel Bun până la palpitanta epocă actuală. 

Acum ar fi dorit să-i bată în uşă, să se aşeze în jilţ şi să-i 
vorbească. Să-i spună orice, numai să poată da pe socoteala 
acestei invazii a elementelor din afară neputinţa de a sări 
peste al treilea rând. 

Nu venea nimeni. Îl împresura tăcerea cea mai 
desăvârşită. În sobă, flacăra pâlpâia molatic. Iar el mai avea 
de anulat douăzeci şi şapte de foi albe, cu unul şi acelaşi 
execrabil fatal! 

Dis-de-dimineaţă, odihnit, bine dormit şi limpede la cap, 
toate îi păreau sclipind luminos şi uşor de aşternut pe 
hârtie: imagini, gânduri, personaje, conflicte, drame, 
iubiri... Toate o joacă! Iar cum purcedea să le aştearnă pe 
hârtia albă, îşi pierdeau viaţa, căldura, strălucirea. Păţea 
întocmai ce i se întâmpla lui întotdeauna, când, în existenţa 
obscură din Bucureşti, îl ispitea o pălărie, o cravată, un 
pardesiu din vitrinele magazinelor. Dădea târcoale o 
săptămână, îşi număra banii din pungă, chibzuia, se hotăra 
în sfârşit. lar a doua zi, pe el, pălăria nu mai avea formă; 
cravata, culoare; pardesiul, croială. Toate luau înfăţişarea 
lui mediocră şi cenuşie, anonimă, topită în marele număr al 
trecătorilor. Execrabil! 

— Ca rândurile sleite care-i ies acum din peniţa condeiului, 
scrise cu cea mai cenuşie şi spălăcită cerneală, parcă pe cea 
mai sură şi mai scămoasa hârtie. 

Se ridică să se plimbe prin cameră cu mâinile la spate. 


Privi pe fereastră la culmea Călimanului, cu văgăunile 
luminate de cei dintâi pospai de zăpadă. Pe muchia 
gardului, motanul cel cenuşiu se prelingea cu mers 
catifelat, pornind la vreo întâlnire, unde-l aşteaptă vreo 
Tigretă. Loletă ori Moaţă de-ale lui. Animalul! 

Copleşit de năduf, martir de nimeni nebănuit, Tudor 
Stoenescu-Stoian se-ntoarse dezgustat şi dădu cu ochii de 
rafturile bibliotecii. 

Acolo se aflau şi cărţile lui Teofil Steriu. Erau multe. Un 
raft întreg. Romane, nuvele, povestiri; de pe vremea lui 
Alexandru cel Bun şi de pe vremea războiului celui mare, şi 
chiar de cea mai fierbinte actualitate, de anul trecut. 
Animalul! 

Cum pot scrie oare unii, la nesfârşit, cu debitul continuu al 
unui robinet de baie uitat deschis? E foarte simplu, spusese 
luraşcu: „El se aşază la maşă şi scrie; eu mă aşez înaintea 
şevaletului şi pictez!” Animalele! 

Tudor Stoenescu-Stoian deschise sertarul secret al 
biroului, cu o cheiţă întotdeauna păstrată asupră-i. 

Scoase cele câteva numere ale vagilor reviste 
literaroartistico-politico-sociale, unde publicase şi el câteva 
vagi articole critico-literaro-sociale şi două schiţe, despre 
care nimeni n-a pomenit niciodată nimic. Reprezentau un 
trecut. Acum, îndepărtat. Datând de 5-6 ani, în primii doi 
ani după ce şi-a luat cele două licenţe. Revistele se 
tipăriseră din cotizaţia colaboratorilor. N-a trecut niciuna 
de al treilea număr. Nu le-a cumpărat nimeni, nu le-a citit 
nimeni, în afară de prietenii şi vagii cunoscuţi ai vagilor 
colaboratori, obligaţi să achiziţioneze, fiecare, măcar câte 
două duzini de abonaţi. Tudor Stoenescu-Stoian îşi citi. Fără 
nici o tresărire de emoție, numele tipărit în sumar. Îşi reciti 
articolele literaro-critico-sociale. Îşi reciti cele două schiţe. 
Era sigur! Roşi de aceste păcate ale trecutului. Toate 
meritau menţiunea: Execrabil! Cu două sau trei semne de 
exclamare. 


Totuşi, printre numele pe atunci obscure, din sumar, 
câteva au început să circule; le vede în fiecare zi pe co- 
perta cărţilor expuse în vitrina librăriei „Miron Costin”. Nu 
poartă menţiunea: Execrabil! Ci poartă câte o bandă de altă 
culoare, pe care stă scris cu litere roşii: „Mare succes! 
Ediţia a doua. A şasea mie. Operă premiată de Academia 
Română. Premiul S. S. R.” Animalele! 

Martirul paginilor poticnite la primele trei rânduri zvârli 
scârbit, în fundul sertarului secret, revistele anemice şi 
mizerabile la înfăţişare; răsuci cheiţa şi o puse în buzunarul 
vestei. Era cel puţin sigur că nu le cunoaşte nimeni, că n-a 
auzit nimeni de aceste reviste; că şi aceia care le-au avut 
cândva sub ochi au uitat de mult cleioasele slove purtând 
semnătura prea puţin gloriosului debutant. 

Se instală la birou, mototolind foaia a treisprezecea, fără 
să mai încerce a da o justificare verdictului cu parafă de 
stindard. 

Începu o pagină nouă şi la al treilea rând iarăşi se poticni. 

Barând foaia cu o apăsătură vârtoasă de peniță, Tudor 
Stoenescu-Stoian îşi mărturisi că, după această eroică şi 
tenace experienţă de-o săptămână, ar fi îndreptăţit să 
încerce a scrie, poate cu mai mulţi sorţi de izbândă, 
romanul unui om care nu poate scrie un roman. 

Ar fi un roman autobiografic de tot hazul. 

N-ar avea nevoie de vervă, de imaginaţie, de mult 
meşteşug. L-ar povesti pur şi simplu la dictafon, cum a citit 
că procedează unii literatori de avangardă, ca un oarecare 
Blaise Cendrars, slăvit de publicaţiile pariziene pentru 
modernismul curăţat de toată zgura prejudecăţilor din 
trecut. Îşi alcătuia cărţile la dictafon. Se instala la volan să 
conducă automobilul cu o singură mână (amputat de 
război); sau pleca să cutreiere lumea la antipozi. Dar el n- 
avea drept să se risipească în asemenea fantezii. El trebuia 
să scrie un roman dens, solid, cu migăloasa răbdare a 
şlefuitorilor de diamante; un roman pe cât posibil istoric. 


Cucoana Laurenţia păşea în vârful tălpilor de pâslă fiindcă 
el scria un roman. Adina Buhuş îl întreba cu o îngrijorată 
discreţie dacă e mulţumit de liniştea casei, sigură fiind că el 
scrie un roman. Sandu Buhuş era fericit că-şi adusese 
prietenul aci ca să poată scrie în tihnă cele cinci-şase 
romane. Deveniseră cinci-şase! Despre ele se interesau 
îndeosebi, dar cu discreţie şi zâmbet de complicitate, 
lordăchel Păun, colegii din cancelaria liceului, colegii din 
barou, caracudele de la masa cofetăriei „Rinalti”, 
domnişoarele de măritat, cucoanele care-l privesc cu ochii 
micşoraţi printre gene, când intră, o dată pe săptămână, la 
cinematograf; chiar un om mort ca Pantelimon Tăcu, de 
vreme ce l-a întrebat, mai zilele trecute, dacă mor mulţi 
eroi, la ce vârstă şi de ce boală, recomandându-i, pe urmă, 
să nu se surmeneze. Animalul! 

Ziarul guvernamental şi local Călimanul a strecurat, încă 
de acum o lună, ştirea că „mult cunoscutul scriitor, 
publicist, avocat şi profesor din Bucureşti, Tudor 
Stoenescu-Stoian, intenţionează să se stabilească definitiv 
în oraşul nostru, pentru a se consacra în primul rând operei 
sale literare. Ne facem plăcerea, cu riscul unei indiscreţii, a 
informa în acelaşi timp cititorii noştri, că un roman din 
vastul său ciclu va fi consacrat acestui patriarhal colţ de 
ţară, refugiu al tradiţiei.” Ştia prea bine cine-a inspirat 
informaţia. Sandu Buhuş, în dorinţa lui de a pregăti o cât 
mai călduroasă atmosferă pentru înscrierea în partid. 
Animalul! 

Tudor Stoenescu-Stoian întoarse foile virgine pe cealaltă 
parte, cum răsucesc perna, cu dosul în sus, bolnavii de 
insomnie, în nădejdea că aşa le va veni mai repede somnul. 
Schimbă peniţa. Pe urmă, se răzgândi. Pregăti stiloul. Era 
sigur acum, că numai cu stiloul îşi scria romanele Teofil 
Steriu: animalul! 

Inima lui Tudor Stoenescu-Stoian ticăi uşor. Nu fiindcă 
simţea venind, în sfârşit, inspiraţia. Ci fiindcă auzea venind 
paşi. Sosea cineva să-l elibereze... 


LLA 


Acoperi foile albe cu sugativa şi strigă: „Intră!” înainte de 
a aştepta bătăile în uşă. 

Intră slujnicuţa oacheşă şi cu ochii hlizind, pentru a vesti 
că vrea să-i vorbească un ilev. [ine morţiş. Nu se dă dus. 

— Fie şi elev! Se mulţumi măcar cu atât Tudor Stoenescu- 
Stoian. Spune-i să vină! 

Elevul tropăi în antreu, scuturându-şi picioarele. 

Urmă foşnetul mantalei dezbrăcate şi numai după aceea, o 
mână apăsă timid clampa. 

— A! Tu eşti, Rinalti? Ce e cu tine? 

Giuseppe Rinalti nu îndrăzni să înainteze mai mult de doi 
paşi. Îşi epuizase toată energia afară, luptând cu slujnica şi 
cu coana Laurenţia să înfrângă consemnul strict, din 
ceasurile când Tudor Stoenescu-Stoian „lucra” la roman. 

În scaunul din faţa biroului, crescuse uriaşul din oglinda 
cu trei canaturi, Guliver în ţara piticilor. 

Se purta însă, de astă dată, ca un uriaş protector, păstrând 
încă reminiscenţa înduioşată a celuilalt Guliver, pitic şi 
obidit, de adineaori. Sărmanul animal! 

— Hai, îndrăzneşte, Rinalti! Vino mai aproape. Uite, aşază- 
te pe scaunul ăsta... 

Elevul nu-şi permise să se aşeze pe scaun, în faţa unui 
profesor care mai era, pe lângă altele, şi un atât de mare 
romancier inedit. Dar îşi depuse chipiul. 

Tuşi. Descoperi pe degete o pată de cerneală violetă şi 
ascunse mâna. 

Era un băiat scund, bine legat, cu blăniţa ereditară de 
astrahan a Rinalţilor acoperindu-i fruntea până deasu-pra 
sprâncenelor groase. Trăsăturile puternice, săpate adânc, 
aproape fără nimic din frăgezimea copilăriei, îi dădeau o 
înfăţişare de omuleţ încăpățânat şi nu prea simpatic. 

— Domnule profesor, am venit la dumneavoastră acasă, 
fiindcă nu mă adresez profesorului. Mă adresez 
scriitorului... La profesor a venit tata săptămâna trecută. 

— Just, Rinalti! A venit să-mi spună că vrea să te retragă 
de la şcoală. Să te lase cel mult până la finele anului. Pe 


urmă, să te ţină pe lângă dânsul, ca să-i înveţi meşteşugul şi 
să-i moşteneşti firma. Aceasta a venit s-o spună 
profesorului. lar profesorul l-a sfătuit să nu facă aceasta. 
Eşti un băiat destul de conştiincios. 

Promiţi! Rămâne să vedem întrucât îţi ţii promisiunea şi 
întrucât nu m-am înşelat... 

Tudor Stoenescu-Stoian se plăcea ascultându-se. 

Era sigur că elevul Rinalti Giuseppe va povesti întregii 
clase cu câtă nobleţe şi cu ce dragoste ocrotitoare l-a 
apărat el împotriva unui părinte cu vederi obtuze. 

— Şi tata? Întrebă copilul, cu o cută duşmănoasă între 
sprâncenele groase. Tata ce-a hotărât, domnule profesor? 

— Precis, n-aş putea să-ţi spun. Aceasta e o chestiune care 
vă priveşte; familiară. Eu mi-am făcut datoria. Şi cred că i- 
am zdruncinat într-o bună măsură hotărârea. Aceasta e tot 
ce-ţi poate afirma profesorul. 

— Vă răpesc timp? 

Rinalti Giuseppe nu adăugase: domnule profesor”. 

Se adresa acum scriitorului, şi el scriitorului se temea să 
nu-i răpească timpul. 

Tudor Stoenescu-Stoian făcu un gest vag cu mâna, ca un 
om care-şi sacrifică, din exces de omenie, un capital atât de 
preţios: timpul. 

— De altfel, voi căuta să fiu scurt. Dumneavoastră aţi 
constatat care e situaţia mea acasă. Tata e italian numai cu 
numele şi e cofetar. Eu nu vreau să fiu cofetar şi nu mă simt 
italian numai cu numele. De doi ani, învăţ singur italieneşte 
cu dicţionarul şi cu gramatica. Am ajuns să scriu şi să 
înţeleg destul de bine. I-am scris lui Gabriele d'Annunzio... 

Tudor Stoenescu-Stoian începu să râdă. 

Rinalti Giuseppe continuă: 

— Şi am primit răspuns de la Gabriele d'Annunzio. Acest 
răspuns mă încurajează. Îmi daţi voie să vă arăt scrisoarea? 

Tudor Stoenescu-Stoian nu mai surâdea. Se uita curios, ca 
la altă dihanie, la acest omuleţ păros şi creţ, care purta 


corespondenţă cu celebrul Gabriele d'Annunzio şi nu voia 
să se facă în ruptul capului cofetar. 

Elevul se chinuia să scoată din buzunarul de la piept, prea 
strâmt, o cărţulie cu scoarţele tari, în care păstra 
scrisoarea. O despături şi o întinse ca un trofeu. 

Chiar cu puţina şi aproximativa sa italienească, Tudor 
Stoenescu-Stoian înţelese că era o scrisoare caldă şi 
prietenoasă; actul unui om brav şi generos, care-a 
descoperit un pui de om. 

— V-am spus că acest răspuns mă încurajează, vorbi elevul 
Rinalti Giuseppe, împăturind scrisoarea cu sfin-ţenie şi 
strângând-o la piept între scoarţele cărţuliei. Trebuie să vă 
adaug că eu de mic am citit foarte mult şi am început să 
scriu... Visul meu e să devin scriitor. Dar nu aici, în 
România. În Italia. Sângele meu mă cheamă acasă! Sfârşi 
cu un gest emfatic, de care îndată îşi dădu socoteala şi roşi. 

— Atunci îmi pare rău, dar nu ştiu la ce ţi-aş putea servi, 
rosti Tudor Stoenescu-Stoian cu o ciudată, cu o abia simțită 
animozitate. 

— Mă puteţi servi, domnule Stoenescu-Stoian. N-am 
altcuiva cui să mă adresez în oraşul acesta... lar dincolo...? 

Arătă cu mâna afară, pe fereastră, spre dealul 
Călimanului, cu văgăunile presărate de prima pulbere 
îngheţată a zăpezii. Mâna era cea cu degetele pătate de 
cer-neală. O ascunse, repede, ruşinat, întrerupând 
mişcarea teatrală. Totuşi, continuă: 

— lar dincolo, e dealul acesta, domnule Tudor Stoenescu- 
Stoian! Mă desparte încă de restul lumii. De ţara mea cea 
adevărată. Sunt un copil încă. Şi pe un copil nu-l ascultă 
nimeni... Mi-am spus că poate un scriitor are suflet. De la 
scriitor cer sfatul. Am aflat din ziarele italieneşti - eu 
cumpăr Stampa din banii mei - am aflat că s-a anunţat un 
concurs pentru copiii italieni născuţi peste graniţă. Un 
concurs pe vârste şi pe anii de studii... S-a dat o temă unică 
pentru toţi. O lucrare: „Ce simte şi care e datoria unui copil 
de italian care s-a născut şi a crescut departe de patrie”. Se 


dau 12 burse. Premianţii sunt primiţi în Italia să-şi termine 
studiile pe socoteala statului; şi se plăteşte drumul, 
întreţinerea, hainele, tot-tot, şi bani de buzunar. Sunt două 
condiţii, pe care nu ştiu deocamdată cum am să le 
îndeplinesc. Una: autorizaţia părinţilor. E greu să-l conving 
pe signor Alberto să renunţe la proiectele sale... 

— Rinalti! Îl dojeni cu severitate Tudor StoenescuStoian. 
Un copil nu vorbeşte niciodată aşa despre părin-tele său. 

— Mă iertaţi... Irecu repede Rinalti Giuseppe peste acest 
amănunt. A doua condiţie, este angajamentul pentru toţi 
laureaţii, să se întoarcă îndărăt după ce-au ter-minat 
studiile şi să continue acolo, în străinătate, misiu-nea lor. 
Aceasta nu ştiu dacă am s-o pot îndeplini. Eu cred că n-am 
să mă mai pot despărţi de Italia. 

— Deocamdată nici n-ai plecat, Rinalti! Observă cu ironie, 
nu lipsită de o inexplicabilă răutate, profesorul de limba 
română. 

— Lucrarea o am aici! Replică elevul, ca şi cum, o dată 
această formalitate îndeplinită, nu mai avea de ce se 
îngrijora de rezultat. O am aici! În italieneşte. Dar am şi o 
copie românească. Vă rog s-o citiţi şi dumneavoastră. Să-mi 
faceţi observaţiile cuvenite. lar dacă lucrarea merită să fie 
trimisă, dacă va fi laureată şi eu primit bursier, atunci 
apelez la domnul Tudor StoenescuStoian, scriitorul, să 
intervină la Tudor Stoenescu-Stoian profesorul, ca să-l 
convingă pe signor... pe tata, să-mi dea autorizaţia şi să pot 
pleca... 

Elevul Rinalti Giuseppe pierduse sfiala cu care intrase pe 
uşă. 

Tonul sigur şi decisiv sună neplăcut pentru urechea lui 
Tudor Stoenescu-Stoian, profesorul şi scriitorul. Îi părea 
cam prea sigur de el, acest băieţaş! 

— În sfârşit, să vedem... 

Şcolarul scoase două caiete. Le depuse pe marginea 
biroului. 


— Dumneavoastră le citiţi când aveţi vreme. Dar ţin să vă 
spun că la 31 decembrie trebuie să fie la Roma. Aşa că aş 
vrea să le trimit la 15 decembrie cel mai târziu. 

„Îmi pune şi termen acest băieţaş!” gândi, din ce în ce mai 
ciudat nemulţumit, Tudor Stoenescu-Stoian, profesorul şi 
scriitorul. 

Rinalti Giuseppe îşi luă chipiul de pe scaun: 

— Nu vă mai răpesc timpul dumneavoastră preţios. Am 
onoarea să vă salut! 

Se răsuci pe călcâie şi trase uşa după dânsul. 

— Animalul! Murmură Tudor Stoenescu-Stoian. 

Deschise caietul cu versiunea românească, frunzărind foile 
cu o blazată curiozitate. Citi câteva rânduri de-aici, câteva 
de dincolo. Pe urmă, deschise prima pagină. 

— Animalul! Rosti când ajunse jos, şi nu mai lăsă caietul 
din mână până la sfârşit. 

Animalul! Nu era nimic care să merite un execrabil, cu 
unul, două sau mai multe semne de exclamaţie. Era, într- 
adevăr, ceva nou, cald, proaspăt, viu şi nostalgic. Pe două 
planuri suprapuse; o vibraţie de energie şi de optimism, pe 
un fond elegiac de dor. Animalul! 

Tudor Stoenescu-Stoian îşi zvârli foile sale albe, pe toate, 
în COŞ. 

Rămase cu cele două caiete în faţă. Ceva uscat şi rău din 
el, începutul unei subterane degradări, nu-i îngăduia să se 
bucure deplin de această descoperire şi să-i dea emoția 
vânătorului din nu mai ştia ce basm nordic, când a văzut 
floarea, unică pe lume, de ferigă. Floarea care nu mai există 
şi nu va mai exista niciodată. Dimpotrivă, înaintea ochilor 
avea numai figura puţin sim-patică şi colţuroasă a elevului 
Rinalti Giuseppe; în urechi, numai glasul lui cu siguranţa 
care-l irita. Era ceva încă mai rău decât plăsmuirile 
inofensive: decât amicii închipuiţi, decât romanele 
închipuite. Dar nu-şi dădea seama cum unele boale lucrează 
mai întâi viclean, se infiltrează subtil, inocent, ca să se 
dezlănţuie când e prea târziu şi tot trupul se află minat. 


Împinse caietele. Le împinse cu ciudă. 

Maşinal, pe mapa de sugativă, lăsă creionul din mână să 
deseneze arabescurile cu care îşi umplea timpul de-o 
săptămână, în pauzele când se poticnea la cel de-al treilea 
rând. Observă, atunci observă întâia oară, că n-a mai rămas 
nici un loc liber. Acelaşi desen, mereu acelaşi de-sen 
revenind sub mişcarea inconştientă a mâinii. Parcă erau 
şerpi încolăciţi. Parcă erau cârcei de viţă. Parcă era un cap 
cu ochii prelungi şi imens cercănaţi. Un cap, şi altul, şi 
altele. Parcă nu era nimic. Numai un amestec de curbe şi de 
umbre fără nici un sens. Şi totuşi, aceasta semăna cu ceva. 
Cu ceva, de undeva cunoscut, de pe marmura vânătă a unei 
mese din cofetăria „Rinalti” şi din reproducerile albumului 
lui Toulouse-Lautrec. Când? Cum? Ce absurde asociaţii! Şi 
ce legătură cu Picu Hartular, nesuferitul cocoşat, snob, 
agresiv, colecţionar de veninoase anecdote? 

CARTEA A TREIA 

„Oameni strâmbaţi, suciţi, deviaţi, într-o lume strâmbă şi 
pidosnică. Poate că altfel s-au născut să fie. Poate că altfel 
ar fi putut să fie în altă lume. Cine s-ar încumeta s-o 
tăgăduiască?” 

ANATOLE FRANCE. 

Capitolul 1. 

PASTEL ÎN ALB. 

Ninsoarea cea mare, din plin, s-a potopit într-ascuns, peste 
noapte, ca o de mult pregătită surpriză din anii feerici ai 
copilăriei. 

De-o săptămână, pospaiul subţire de zăpadă se topea, 
îngheţa; iarăşi se dezmorţea la amiazi, prefăcut într-o pastă 
vâscoasă sub tălpi, murdară şi împroşcată în ziduri din roţi. 
Oraşul părea mai sărac şi încă şi mai vechi, părăsit la 
marginea lumii, în afară de drumurile grăbite ale oamenilor 
şi ale veacului. Oraşul mai sărac şi mai vechi; iarna mai 
posomorâtă, sub cerul jilav şi jos, cu negrele crengi ale 
livezilor răsucind braţe crispate peste zăplazuri, ca să 
prindă scama de ceaţă în unghii. 


În ajun, perdelele s-au lăsat pe-o amurgire vânătă şi urâtă. 
Toţi intraseră în vizuinile lor să-şi doftorească, unii tusea 
uscată din piept, alţii junghiul din coastă, durerea 
încheieturilor ţepene. 

Pe măsuţa de noapte, îi aşteptau paharele de ceai aburind, 
leacuri băbeşti de buruieni amare, flacoane purtând 
eticheta farmaciei „La îngerul păzitor”, cu linguriţa ală-turi. 
S-au doftorit şi s-au strecurat în aşternuturile reci, să le- 
ncălzească; au gemut, au oftat, au tuşit şi s-au răsucit. 
Numai Adina Buhuş a întârziat în „sticlăria” ei, s-asculte 
glasurile lumii culese din noaptea umedă şi pustie, cu 
antena aparatului de radio. A învârtit butonul zimţat şi i-au 
intrat în odaie liedurile de la Viena, şi ceardaşurile 
țambalagiilor din Budapesta, şi suspinele cu tremolouri ale 
barcarolelor din Neapole, şi corul din Tristan şi Isolda, 
cântat la Opera din Bayreuth. Alături, în cealaltă cameră, 
Sandu Buhuş, culcat pe canapeaua biroului, îmbrăcat în 
cămaşă de noapte cu arnici, tuşea în mustăţile de focă, 
întorcea foşnind ziarele sosite cu trenul de seară şi suna 
slujnica scundă şi cu mâini vânjoase de luptătoare, Lisaveta, 
să-i aducă mai repede ceaiul de romaniţă. 

Pe urmă, în toate casele târgului, pleoapele tuturor s-au 
lăsat ca al doilea rând de perdele, să-i închidă pe fiecare în 
visul lor de fiecare noapte. 

S-au scufundat dintr-o viaţă într-alta. 

lordăchel Păun şi-a regăsit ctitorii bărboşi, desprinşi din 
filele hronicilor şi adunaţi în divanul domnesc. Îl aşteptau să 
facă o pace şi să dea un sfat chibzuit. Tăvi Diamandescu s-a 
năpustit încleştat la volan, pe un urcuş alpin în spirală, cu o 
sută douăzeci de kilometri pe oră şi cu vântul vâjâind 
subţire în urechi. În patul de fier, Pantelimon Tăcu a întins a 
mia oară braţele de sub pătura de cazarmă, să se apere de 
scheletul morţii aplecat asupră-i, rezemat în coasă şi 
rânjind. Laurenţia lancovici a tresărit (pentru a câta mia 
oară?) la bătaia mult cunoscută din uşă: „Lu eşti, Ionică? 
Aşteaptă că-ţi deschide mama... Oare, unde oi fi pus 


chibriturile, doamne iartă-mă?... Nu pleca, Ionică, nu 
pleca...!” Tudor Stoenescu-Stoian acoperi prin somn foaie 
după foaie, c-un scris mărunt şi volubil, sub ochii uimiţi ai 
prietenului său Teofil Steriu, sosit să-i prezinte norvegianul 
lui Guez de Balzac. Adina Buhuş, în şosete şi pantofi albi de 
căprioară, cutreieră iarăşi galeriile marilor magazine 
pariziene cu miros de mătase, de lână, de olandă apretată, 
ţinându-se de mâna tântei Cora şi ascultând glasul 
vânzătoarei, ca o dulce şi nepământeană muzică: „Je vais 
vous le faire envelopper immediatement, madame. Vous 
l'emportez? Cest plus sur r cause des fetes.” Giuseppe 
Rinalti străbătu străzile Romei, braţ la braţ cu o ceată de 
juni compatrioți necunoscuţi, cântând şi vociferând întru 
disperarea neputincioasă a lui signor Alberto, oprit în 
Forum cu o tavă de cataifuri cu frişcă în braţe. Cristina 
Madolschi s-a ridicat din patul înalt şi vast ca un catafalc, 
să-l întrebe pentru a mia oară, pe Antoine, cine a sosit şi ce- 
nseamnă larma aceasta din curte şi din salonul portretelor. 
Antoine, în straiul de valet cu fireturi sclipitoare şi cu 
pulpele strânse în ciorapi, pentru a mia oară răspunse, din 
uşa larg deschisă de perete: „Alteţa-sa principesa Ecaterina 
Corecki! Doamna contesă Maria Potocki! Alteţa-sa 
principele Bogdan Movilă, capidan-paşa al împărăției 
otomane! Doamna contesă Ana Potocki! Doamna ducesă 
Regina Visznowiecki şi toată suita luminăţiilor-lor!... E 
curtea plină de carete şi de căleşti, măria-voastră!... Daţi 
poruncă unde să punem caii, unde să intre lâncierii şi 
pajii...” Pentru a mia oară, Picu Hartular, într-un superb 
costum de stofă englezească, cu ultimul model de cravată 
de la Barclay, s-a plimbat la braţ cu aceeaşi femeie în rochie 
neagră şi cu mlădieri feline în mers. Nu-i vedea faţa nici 
acum; niciodată nu-i vedea faţa! Nu-i auzea glasul nici 
acum; niciodată nu-i aude glasul! Dar simţea o mare 
fericire, fiindcă prin vis ştia cum arată faţa aceea fără s-o 
vadă şi cum sună glasul acela fără să-l audă; fiindcă, printr- 
o magie, cocoaşa din spate a dispărut. A dispărut şi 


agresiva sonoritate din vocea lui, prin aceeaşi magie. Totul 
era acum magic, luminos şi bun. Femeia îl îndreptă cu o 
apăsare în braţ spre un anumit capăt de alee, unde el nu 
vrea s-ajungă. Întotdeauna, acolo, vraja cea blândă se 
sfarmă, iar cocoaşa răsare din nou în spate, încă mai 
crescută şi mai hâdă. Povara vieţii lui de totdeauna. Atunci, 
femeia are să izbucnească în hohot răutăcios de râs, ca în 
fiecare noapte, şi are să dispară a mia oară, ca totul să fie 
din nou urât, rău şi fără speranţă. 

Toţi, în afară de Pantelimon Tăcu, prin somn au cerut 
astfel, încă o dată, visului să se prelungească încă şi încă, să 
nu-i abandoneze treziţi la realitatea cea mâhnită din ei şi de 
afară. 

Numai Grigore Panţâru îşi sprijinea, în acest timp, barba 
flocoasă în pumn, undeva, într-un univers al mizeriei, 
despărţit cu ziduri nevăzute, dar inexpugnabile, de 
universul de la „Rinalti”. Acolo, într-o cârciumă depărtată 
de mahala, la o masă murdară de rotocoalele ude ale 
paharelor, hohotea gros şi tresăltat, scuturându-şi pipa de 
scândura băncii de câte ori Tache Fanaragiul, beţivul şi 
ticălosul, începea să povestească de la capăt, de ce nu-l 
poate da pe dânsul afară domnul primar Atanasie Blându, 
măcar că-i un ticălos şi un beţiv. 

— Mă apără du'ia Clemenţa, sireaca... Zău, coane Grigore! 
Mă apără şi iaca dom' premar n-are ce-mi face... Că eu le- 
am purtat doară scrisorelele... Când va'că se-ngroaşă şaga, 
mă du'ş'spun: „Păi aşa ni-o'ost'orba, coa'ă Clemenţă?” Şi 
du'ia Clemenţa, de colo: „D'te şi n-ai 'ici o hrijă, Tache!” P- 
ormă, trece-n 'irou la dom' premar şi-l scapă pe Iache, 
măcar că-i un ticălos şi beţiv, cum ol vezi, coa' Grigore... Ol 
scapă, c-are unghii subţiri ş-ascuţite du'ia Clemenţa, 
sireaca... lară Tache se îmbată şi'ici nu-i pasă lui Iache...! 

Astfel, numai Grigore Panţâru, ieşind târziu, după miezul 
nopții, din cârciuma depărtată de la mahala, unde l-a lăsat 
pe Tache fanaragiul dormind cu fruntea pe masă, numai ela 


cunoscut c-a început ninsoarea cea mare din plin, cu fulgi 
legănaţi şi moi. 

Mergea pe străzile albe, cu pieptul desfăcut şi cu pălăria 
pe ceafă, lăsând fulguirea să-i spele fruntea lucioasă cu 
noduri, nasul socratic şi barba-ncâlcită de faun. În fundul 
buzunarului, îşi scotocea, cu degetele păroase, capătul de 
cretă sfărâmată, gândind cu plăcere la tabela neagră de- 
acasă, din perete, unde-avea să înşire iarăşi, vreme de-un 
ceas, radicali şi ecuaţii, sinusuri şi cotangente, formule din 
tabela de logaritmi care, în Târgul Călimanului, nu trebuiau 
nimănui. 

Păşea fără grabă pe străzile goale şi albe, vorbind singur 
şi aprobând: 

— Mi se pare mie că ninge foarte frumos. Asta-mi place!... 
Mi se pare că iar a mai venit şi iar are să maitreacă o 
iarnă... Îmi place şi asta! Pot spune că-mi place chiar foarte 
mult...! 

Păşea pe lângă casele cu perdelele trase, cu ferestrele 
oarbe, scufundate în neliniştitoarea tăcere de moarte. El 
cunoştea visul din somn al fiecăruia dinăuntru, fiindcă de 
mult le citise viaţa ascunsă, pe care nici ei poate nu şi-o 
ştiau, şi fiindcă de mult le-o dezlegase, ca tot atâtea 
probleme de trigonometrie cu formulele scrise în cartea de 
logaritmi. 

— Aceasta-i foarte bun pentru dânşii! Mâine au să se 
bucure de ninsoare şi-au să uite la ce viaţă s-au deş-teptat... 
Asta-mi place! Măcar pentru-un ceas au să uite... 

Mergând şi vorbind, a ajuns la bojdeuca lui hâită, a împins 
portiţa cu umărul, a intrat şi s-a încuiat cu tabela neagră 
din perete, limpezindu-şi aburul vinului şi al coniacului, cu 
lucida şi recea lui desfătare din fiecare târziu de noapte, 
înşirând şi ştergând cifre, formule, radicali şi ecuaţii. 


Afară, potopirea fulgilor a continuat, fără zgomot, voioasă 
şi lină, ca o de mult pregătită surpriză pentru deşteptarea 
celor zăvoriţi în oarbele lor sălaşuri. 

lar dimineaţa, perdelele s-au ridicat să descopere un oraş 
fermecat şi dalb. 

Deodată, ceva proaspăt şi tineresc a înviat în glasuri. Pe 
străzi au apărut copii, vârându-şi cu lacomă bucurie mâinile 
roşii în zăpada afânată. S-au deschis ferestre. S-au auzit 
râsete fără pricină, care muriseră de mult. Femeile treceau 
pe sub crengile merilor întinse peste zăplazuri, aşteptând 
să se desfoaie florile reci. Nu se grăbeau să scuture fulgii 
din gene şi surâdeau cu o fericire copilărească. 

Murdăria uliţelor desfundate, rugina întristătoare a 
acoperişurilor de tablă, viroagele negre de pe locurile 
virane, toate dispăruseră sub alba capitonare. 

Părea acum un oraş ireal, fericit şi purificat; un ungher de 
planetă, unde oamenii nu mai aveau nici un fel de suferinţă 
şi n-aveau de ce fi învrăjbiţi; unde s-a şters pentru 
totdeauna chinul şi plictiseala de pe chipurile lor şi unde 
totul se va petrece, de-acum înainte, fără făţăr-nicie şi fără 
durere, firesc şi simplu, pentru eternitate. 

Dealul Călimanului nu mai făcea zid negru spre chemările 
depărtate ale lumii: zid negru şi nepătruns de temniţă. 

Prin fâlfâirea molatică a fulgilor, apărea acum alb şi 
ocrotitor perete, înălţat înadins să apere luminoasa mi-nune 
de aici, tocmai de ameninţarea urâţeniilor şi deşertăciunilor 
de dincolo, de departe. 

Domnul primar Atanasie Blându adormise târziu, cu 
durere de măsele şi cu falca umflată. Se deşteptă speriat 
din somn, scuturat cu violenţă de cele câteva fire de păr din 
creştet: 

— Ce e frate? Ce s-a întâmplat? A căzut guvernul?... 
Tresări buimac, frecându-se la ochi. 

— Scoală, Puciule! Ninge! În sfârşit, ninge! 

Clemence Blându, în pijama de mătase bleu-gris, cu şalvari 
foarte largi, sărea val-vârtej prin dormitor şi bătea din 


palme: 

— Ninge, Puciule! Ninge! 

— Şi ce-i dacă ninge? Căscă somnoros domnul primar 
Atanasie Blându, pipăindu-şi falca. 

Numai după aceea se bucură puţin, fiindcă umflătura 
dispăruse şi constată că măseaua nu-l mai doare. 

— Ce-ai zis? „Ce-i dacă ninge?” rosti Clemence, oprindu-se 
din salturile sale zburdate şi ţintuindu-l cu o privire pe care 
domnul Atanasie Blându o cunoştea prea bine. „Ce-i dacă 
ninge?” Te rog, priveşte! Priveşte afară! Să văd dacă mai 
poţi rămâne tot aşa de insensibil la această splendoare. 

Domnul primar Atanasie Blându privi, ridicându-se în 
coate între perne, şi recunoscu sincer că, într-adevăr, nu 
poate rămâne insensibil la această splendoare. 

Se scărpină doar cu oarecare dezmorţeală în puţinele fire 
de păr din creştet. Era frumos oraşul lui sub straiul alb de 
ninsoare! Foarte frumos şi de nerecunoscut în această 
amăgitoare curăţenie. Dar dacă se aşterne pe nins tot aşa 
de temeinic şi fără întrerupere vreme de o săptămână, va 
trebui să scoată echipe de salahori la desfundatul străzilor 
şi banii pentru plata echipelor îşi găsiseră altă întrebuințare 
de mult: picuşuri pentru agenţii electorali, trăsura cea nouă 
pentru ajutorul de primar, cauciucuri pentru automobilul 
său. 

— Spune dacă nu-i ceva minunat? Stărui cu o 
amenințătoare blândeţe doamna Clemence. Te rog, spune! 
Spune că nu-i un peisaj scandinav! 

— Este, Ans, este!... De ce să nu fie? Parcă suntem în 
târgul cela, cum îi spune?... De-a fost şi povestea Tăvi 
Diamandescu... la Oslo... Oslo... 

— Vezi, Puciule? Vezi că nu te-am trezit degeaba? Îl dojeni 
Ans, ridicând arătătorul în aer şi transformându-şi 
ameninţarea în glumă... Numai să fi îndrăznit să-mi spui 
mătăluţă altfel şi ştii ce te aştepta!... Fiindcă, însă, 
recunoşti, întinde mutra bleagă, de Saint-Bernard blând şi 
prostănac, s-o sărute Ans... 


Puciu îşi oferi obrazul, dar Ans îi trecu o fluturată atingere 
de buze numai pe creştetul cu puţine fire de păr cărunte. 
Pe urmă, fugi la fereastră, în pijamaua de mătase bleu-gris, 
să contemple peisajul scandinav. 

Domnul primar Atanasie Blându, din fundul patului, ridicat 
între perne, contempla, la rândul său, silueta nevestei în 
pervazul luminos, încadrată de jucăuşa legănare a fulgilor 
de afară. Devenise pentru dânsa Puciu. Ea era Ans. Nevasta 
cea dintâi, răposata Maria, îi spunea Blându: Blândule! Pe 
dânsa n-a alintat-o niciodată cu un diminutiv, cu un nume 
ascuns şi complice, de dragoste. Era uscată şi osoasă, 
întotdeauna îmbrăcată în rochii de culori fumurii: 
personificarea virtuţilor casnice, a modestiei şi a seriozităţii. 
Se culca cu o bonetă de dantelă în cap şi cu o cămaşă lungă 
până-n pământ. 'Ţinea o condică de cheltuieli şi transcria 
într-un caiet reţete de bucătărie, de torturi şi de 
marmelade; într-un alt caiet, sfaturi utile: cum se curăţă 
petele de rugină şi cum se stârpesc puricii. 

Atunci, rufele lui erau orânduite în dulap, nu-i lipseau 
nasturii şi nu umbla cu butonii de la manşetă 
desperecheaţi. Dar, ciudat! Nu-şi aduce aminte cum îi era 
râsul. Râdea ea, într-adevăr, vreodată? Nu-şi aminteşte însă 
nici să-l fi țintuit vreodată cu o privire care să-i oprească 
răsuflarea pe buze, ca Ans. Ans, cine-o înţelege pe Ans? 
Cine-o poate înţelege? Acum stă şi priveşte neclintită la 
geam. Acugşi se va răsuci în călcâie de-acolo, şi nu se poate 
şti dacă va bate înciudată din picior ori dacă va veni să-i 
sară în braţe şi să-l giugiulească. Doamne, cu ce vorbe, 
care-i aduc sângele în obraz! 

Câteodată, pleacă în oraş zgâriat; altă dată, când deschide 
lista de cumpărături la băcănie, se pomeneşte roşind şi o 
ascunde ruşinat. 

Listele lui Ans sunt poate nostime, dar nu de demnitatea 
unui primar. Ea scrie: „Una cutie de icre moi (pentru 
cocoşel); trei sticle H2O minerală; una sticlă lichior (nu 
strâmba din nas, Puciule, ştii tu de care şi ştii ce păţeşti 


dacă nu te execuţi!); una cutie conserve omar (înjură 
jupânul să nu-ţi mai dea marfă de pe vremea când era 
Cristina Madolschi fată mare!)”. Şi tot aşa mai departe... 

La fiecare capitol, o paranteză ori o drăcărie, care ar face 
deliciul lui Picu Hartular să-i cadă-n mână şi s-o ducă la 
masa caracudelor; poate chiar s-o publice în Deşteptarea, 
ticălosul pamflet al opoziţiei. 

— Hm-hmm! 

Ans s-a dat un pas îndărăt de la fereastră. Puciu a făcut şi 
el o mişcare defensivă între perne. 

Exclamaţia lui Ans nu anunţa nimic bun. 

— Curios! Foarte curios... 

Puciu ar vrea să afle numaidecât şi el ce e curios, foarte 
curios. Îi stă întrebarea pe buze: 

— Dar ce e, frate? Spune o dată! 

Nu îndrăzneşte însă să întrebe. Mariei i-ar fi retezat-o 
scurt: 

— Spune ce-i şi nu mai mă ţine aşa! 

De altfel, Maria nici nu se uita pe fereastră, decât ca să 
vadă cum e vremea, dacă face a ploaie ori a soare, în zilele 
când punea servitoarea la spălat rufele. 

Acum, Ans a înaintat la loc, şi-a lipit fruntea de geam, se 
înalţă în vârful degetelor şi strâmbă gâtul să privească spre 
capătul străzii. 

Probabil că nu se mai vede nimic, căci s-a întors 
nesatisfăcută, strângând şi destinzând degetele, ca o pisică 
nervoasă când îşi joacă unghiile. 

— Aceasta-i ceva nou! Rosti scuturându-şi părul 
încârlionţat în sfredeli oxigenaţi şi bătând din picior. Ceva 
nou şi inexplicabil. Trebuie să aflu! Înţelegi, Puciule? 
Trebuie să aflu. 

Puciu aprobă evaziv. 

Deocamdată, s-ar fi mulţumit să afle cam ce anume vrea să 
afle Ans. Dar o întrebare directă şi precisă implica o 
sumedenie de riscuri, la a căror înfruntare domnul primar 


Atanasie Blându nu se mai încumeta prea adesea de când a 
devenit Puciu. 

— N-ai auzit, Puciule?... Aceasta e ceva nou... Pantera 
neagră porneşte de-acasă cu noaptea-n cap!... Pantera 
neagră se trambalează pe străzi!... Unde-a pornit-o, mă 
rog? Unde-mi umblă dumneaei, cu nasul pe sus, de parcă 
toate-i miroase urât? 

Întrebând, tot întrebând, Ans înaintase până aproape de 
pat şi Puciu se retrăsese prudent între perne, deşi nu se 
ştia întru nimic responsabil de fanteziile Panterei ne-gre, 
care-a pornit să se trambaleze pe străzi cu noaptea-n cap şi 
cu nasul pe sus. Încercă un zâmbet vag. 

— Încă mai râzi? Îţi vine să râzi? Ce găseşti în asta de râs? 

Domnul primar se făcuse mic de tot între perne, 
acoperindu-şi pudic faţa, nu fiindcă, în focul vehementelor 
sale interogaţii, sânii lui Ans irupseseră triumfal din 
pijamaua bleu-gris, ci numai fiindcă prezida şedinţa 
consiliului comunal la douăsprezece şi nu voia să se 
prezinte cu proaspete zgârieturi pe obraz. Îl şi auzea pe 
Picu Hartular, cu glasul lui din butoi, sfătuindu-l cu o 
nevinovăție prefăcută şi binevoitoare: „Coane Tănase, nu te 
mai juca acasă cu mâţa şi n-o mai lăsa să te zgârie! Într-o 
bună zi, ai s-o păţeşti, ai să te infectezi şi rămâne comuna 
fără părinte...!” Îl şi auzea, pe celălalt, pe Pantelimon Tăcu, 
amestecându-se, fără intenţie: „Aşa s-a prăpădit Stanciu la 
patruzeci şi trei de ani. Aşa a murit băiatul lui Teodorescu la 
şaisprezece ani... Aşa a murit nevasta lui Solomon Gold la 
treizeci şi unu de ani. Infectaţi de mâţe sau de şoareci. 
Zgârietura de mâţă şi muşcătura de şoarece sunt foarte 
periculoase, Tăsică dragă. Ascultă-mă pe mine, foarte 
periculoase!” Toate acestea treceau cu iuţeala fulgerului 
prin mintea lui Puciu, în vreme ce Ans îşi apropiase unghiile 
de faţa-i acoperită în palme. 

Dar unghiile nu lui îi erau destinate. Zgâriau un inamic 
invizibil: brăzdau, poate, obrazul unei inamice invizibile. 


— Tu râzi? Vorbi cu dispreţ. Dacă eşti într-adevăr prieten 
cu bietul Sandu Buhuş, cum te pretinzi, n-ar trebui să râzi. 
Să-l plângi, da; nu să râzi! Un prieten nu se înveseleşte 
când nevasta celuilalt bate berbunca pe uliţe cu noaptea-n 
cap! 

Faţă de asemenea perfide şi injuste insinuări, domnul 
primar Atanasie Blându, cu riscul celor mai teribile 
represiuni, crezu de a sa datorie să pună lucrurile la punct, 
ca un om molâu şi, de fapt, îndestul de ispravă ce era. 

Rosti, descoperindu-şi obrazul şi făcând temerar faţă 
primejdiei: 

— Ans, mică Ans, aceasta te rog să n-o spui! Niciodată. 
Despre nevasta lui Sandu Buhuş, nimeni n-a putut spune 
vreodată ceva. Chiar Picu Hartular... Nici el n-a putut 
inventa nimic... 

Se opri, mirat că până acum Ans încă n-a început 
campania de represiune. 

Doamna Clemence Blându îşi pusese însă mâinile în şold, 
ridicase bărbia, şi, într-o poziţie de superbie care distona 
întru totul cu insuficienţa vestimentară şi cu sânii globuloşi 
scăpaţi la aer liber. Îl invită: 

— Zi! Te rog, zi înainte! Te-ascult... 

— Nu mai am nimic de adăugat, Ans... Poate unora nu le 
place mutra ei... Fumurile ei... De acord! Că nu intră în 
casă aproape la nimeni... De acord! Dar încolo? 

— Încolo? Îi luă întrebarea din gură Ans, cu un surâs 
batjocoritor. Să-ţi spun eu, încolo! Încolo, ai căzut şi tu pe 
bec, cât eşti de bătrân şi de zaharisit. Na! Ai căzut şi tu, ca 
toţi... Toţi sar s-o apere... Toţi sunt de acord că e nesuferită, 
că are fumuri, că umblă cu nasul pe sus, dumneavoastră, 
bărbaţii, toţi... Şi pe urmă, toţi, când ajungeţi la asta, daţi 
îndărăt... Nu se poate spune nimic. Nu-i voie să se spună 
nimic! Persoana doamnei Sandu Buhugş e sacră şi 
inviolabilă... Ehe! Ramolică dragă, tot noi o să scoatem la 
lumină şi misterul acesta... 


Domnul Atanasie Blându, insensibil la epitetele cu care 
fusese gratulat în doze masive, zâmbi cu o mare blândeţe, 
cum îl obliga, de altfel, şi numele: 

— Mai întâi, ce numeşti tu asta? Şi, mai pe urmă, ce 
înţelegi tu prin noi; care noi? 

— Asta? Nu te fă mai stupid decât eşti, fiindcă-i şi greu! Ai 
atins limita. Nu te mai poţi depăşi. Asta - adică, mă rog, 
chestia după care umblă, pentru care mi-o porneşte 
dumneaei cu noaptea-n cap pe uliţe ca o căţea în călduri. 
Asta e asta! lar noi? Noi suntem femeile din oraşul acesta! 
Proclamă, din proprie iniţiativă, Ans, solidaritatea sexului 
frumos şi slab de la poalele Călimanului. 

— Şi dacă?... Vru să presupună o simplă ipoteză Atanasie 
Blându. 

— Nu există nici un dacă! Le rog numai să ai, să aveţi 
puţintică răbdare! Rectifică Ans, adresându-se, peste cele 
câteva fire ciufulite din capul soţului, întregii legiuni 
invizibile de bărbaţi de la poalele aceluiaşi Căliman. Pe 
urmă - îi invită în corpore - pe urmă să poftiţi şi să stăm de 
vorbă! Adică, mă rog, ce fel? Cum vine toată manopera? Şi 
pe cine poate prosti? Dumneaei trece cu nasul pe sus. Nu 
intră în casă la nimeni. Să nu-i calce pragul nimeni. La o 
adică, cine suntem noi şi cine e ea? N-a văzut-o nimeni 
coborându-se cu hârzobul din cer! Iar noi, după cât ştiu, n- 
avem lepră niciuna. E adevărat că nu trăim într-o sticlărie, 
dar tot de şapte ori pe săptămână facem baie ca şi dânsa. 

Domnul Atanasie Blându continua să surâdă între perne ca 
un copil mare, bătrân şi gras, care-a uitat că-l aşteaptă 
păpara la sfârşitul discuţiei. 

Se scărpina în creştetul luciu, cu cele câteva fire de păr, 
incapabil să formuleze o împotrivire. 

— De ce râzi? Începu să bată din picior Ans. Adică, nici n- 
ar trebui să te întreb! Stiu de ce surâzi dumneata cu aerul 
acesta... Ştiu ce-ţi spui! Că n-am făcut întot-deauna baie de 
şapte ori pe săptămână? Că am fost fată săracă şi m-ai luat 
numai cu cămaşa de pe mine? Aceasta vrei să spui? 


— Dar nu spun nimic, Ans, dragă Ans... 

— Ba spui! Ştiu eu c-o spui... Şi ca să găsesc capac şi la 
asta, te rog să-mi răspunzi numai atâta: Pe dânsa a luat-o 
tâmpitul de Buhugş altfel? Nu era o calică?... A cules-o de pe 
la neamuri, unde făcea pe demoazela la copii şi a adus-o în 
târg să umble înţepată, cu nasul pe sus... Să mi-o facă aici 
pe pantera neagră şi pe meduza!... Am să-i arăt... Avem să-i 
arătăm noi panteră neagră şi me-duză! Până atunci, ce-mi 
jâmbeşti în fundul patului? 

Până atunci, domnul Atanasie Blându nu jâmbea în fundul 
patului. 

Nici nu mai asculta. 

Cu melancolie, privea pe fereastră, afară, feeria inutilă a 
ninsorii. În sfârşit, o descoperise. Ningea ca altădată. Da, ca 
altădată. Îi părea, abia acum îi părea că a trădat o moartă. 
Şi se gândea să ducă, pe ascuns, un mănunchi de flori din 
sera Primăriei, pe un mormânt peste care ningea atât de 
feeric şi inutil. 

Spre cimitirul acela cu mormintele albe, o porniseră alţii în 
dimineaţa potopită de fulgi legănaţi. 

Mergeau într-acolo, alături de Nadia Trifan şi Leon 
Magâlea, să culce un braţ de crizanteme tot atât de albe ca 
omătul, sub două cruci alăturate: a Corneliei Trifan, veche 
de astă-vară, a Anei Trifan, veche de trei ani. Păşeau pe 
străzile aşternute cu proaspăt şi elastic covor, fără să-şi 
caute-n ochi. Poate ferindu-se să se privească, Leon 
Magălea sprijinea braţul Nadiei de câte ori traversau. Şi 
mâna întârzia fără vrere pe braţ; iar tot fără vrere, braţul 
se lăsa strâns, poate strângea. În pomeţii Nadiei, petele 
roşii păreau de fard, contrastând cu paloarea mată a 
obrazului. 

Dar nu era fard. 

Nici nu era o năvală robustă a sângelui biciuit de răceala 
ninsorii, de aerul fraged şi pur. Câteodată, Nadia tuşea. 
Atunci apropia mănunchiul florilor de nări, iar în nări 
crizantemele risipeau un miros amar şi ud de mormânt. 


Bărbatul privea înainte cu o încruntare dureroasă în ochii 
ciudaţi. 

— Nadia, poate era bine să fi stat acasă. Să fi amânat pe 
mâine, pe altă dată. 

— Nu, Leon. Întotdeauna Nelly se bucura atâta de cea 
dintâi ninsoare! Am să mă aplec pe mormânt şi am să-i 
şoptesc, acolo în pământ, prin zăpadă: „Cornelio, mă auzi? 
Ninge!” Şi Anei îi plăceau atât de mult crizan-temele! Am să 
le aşez şi am să-i spun: „Ano, ţi-am adus crizanteme... Aşa 
cum le iubeai tu!... Albe. Numai albe... Pentru tine, pentru 
voi le-am crescut de astă-vară. Le-am udat în fiecare 
dimineaţă şi seară, aşa cum m-ai învăţat tu. Nu s-a uscat 
niciuna. La tine, întotdeauna se pierdea una.” Pe urmă, am 
să le spun la amândouă: „E şi Leon aici!” Am să le spun 
toate acestea şi au să se bucure. Fiindcă au să ştie că nu le- 
am uitat... Nu e aşa, Leon? 

Bărbatul privea înainte, cu ochii lui ciudaţi şi cu o 
pietrificată durere săpată pentru totdeauna în colţul gurii. 
Ce mult semăna glasul Nadiei cu glasul Corneliei! Şi ce 
mult mersul ei, ochii ei, buzele ei, cu mersul, cu ochii, cu 
buzele Anei. Nu şi-a apropiat niciodată buzele de gura, de 
ochii, de fruntea, de părul, de obrazul Anei, nici al Corneliei, 
nici al Nadiei. Niciodată!... Nu s-a atins de niciuna - decât 
aşa, într-o strânsoare de braţ, într-o sărutare castă pe 
vârful degetelor, la plecare, la sosire, pentru o mulţumită în 
mijlocul întâlnirilor lor, care n-au fost niciodată ascunse, 
fiindcă n-au avut niciodată ce ascunde. 

Nu şi-a apropiat buzele. El le-a iubit altfel. 

Poate le-a iubit ca pe nişte moarte înainte de a muri. Poate 
în Cornelia, în Nelly, a iubit-o numai pe Ana; poate în Nadia 
o iubeşte numai pe Nelly. lar acum Nadia tuşeşte din ce în 
ce mai des, mai uscat şi mai lung... Ela venit acum cinci ani 
în oraşul acesta, pentru o singură vară, după altfel de 
iubire, cu altfel de sfârşit. A venit scârbit de el, de femeia 
aceea, de dânşii amândoi, de iu-birea lor, de orice iubire. A 
fugit de ea, de dânsul, de amândoi; a ales oraşul de 


convalescenţă sentimentală la întâmplare, într-o joacă. A 
întins harta pe masă, s-a depărtat un pas, a închis ochii, pe 
urmă, pe nevăzute, s-a apropiat şi a pus degetul deasupra. 

Numai hazardul a ales. Numai hazardul l-a trimis aici. 
Cinci veri au trecut. Cinci. Şi sunt acum două morminte sub 
zăpada neatinsă şi albă; şi mai este încă un loc alături, 
aşteptând... 

Mâna a încleştat, fără vrere, ocrotitoare, braţul care ţine 
florile cu miros de mormânt strânse la piept, iar braţul a 
răspuns fără vrere încleştării. 

Tot pe strada aceasta a trecut iarna trecută şi acum două 
ierni, strângând braţul Corneliei, spre acelaşi cimitir. Tuşea 
tot aşa. Era atunci, acolo, numai un singur mormânt şi 
poate la anul vor fi trei. 

A descleştat braţul. 

S-a dat în lături să facă loc doamnei Adina Buhuş. A ridicat 
pălăria, şi doamna Adina Buhuş a răspuns ca niciodată, cu 
un surâs luminat. Ca niciodată, a privit apoi cu simpatie 
înduioşată crizantemele din braţele Nadiei, a înălţat ochii 
spre figura mică şi pală, cu pomeţii prea trandafirii; a făcut 
o mişcare şovăită, ca şi cum ar fi vrut să se oprească şi să 
sărute copila aceasta cu ochii limpezi şi cu pieptul mic, 
predestinată morţii. S-o sărute şi poate s-o alinte. 

Dar a trecut mai departe, pe sub crengile teilor ninşi, 
înfăşurată în paltonul ei negru şi fără cută, pe trupul 
subţire şi balansat. 

— N-am văzut-o niciodată aşa... Şopti Nadia. Am crezut că 
se opreşte şi vrea să-mi spună ceva. 

Leon Magâlea privea înainte, cu gura amară, cu ochii lui 
ciudat dureroşi. 

Vorbi, pentru Nadia poate, pentru el poate; poate pentru 
nimeni: 

— Părea fericită, de aceea era să se oprească. Sunt pe 
lume şi oameni fericiţi. Măcar pentru o zi, măcar pentru un 
ceas, fericiţi. Atunci nu pot să strângă fericirea aceasta în 
ei, avari, aşa cum îţi închizi cu lacăt o durere. Fericirea se 


cere spusă... Se cere împărtăşită. Altfel, e tot aşa de 
insuportabilă ca o suferinţă. Poate, într-adevăr, era fericită 
doamna Buhuş şi avea nevoie să împrăştie în jurul ei 
fericire... 

— Ce frumos vorbeşti tu, Leon, câteodată! Cum vezi tu 
lucrurile altfel de cum le văd alţii!... Ce frumos...! 

— Nimic nu este frumos în sine pe lume, Nadia, frumos ori 
urât. Acestea sunt numai reflexe, interpretări ale noastre. 
Poate numai convenţii. Ce ni se pare nouă frumos e culmea 
urâţeniei pentru un chinez. Ce li se pare lor frumos, e 
culmea ridicolului pentru noi. Nimic nu e frumos nici urât în 
absolut, în abstract, în afara de noi. O ninsoare ca aceasta e 
frumoasă în sine? Un apus de soare e frumos în sine? O 
floare, un fluture, o pasăre, o dumbravă, sunt frumoase în 
afară de noi? Pe lume sunt numai dureri şi numai fericiri. 
Acestea au fost pentru toţi, întotdeauna aceleaşi... Şi sunt 
aceleaşi oriunde pe faţa pământului... 

— Cum? Nici ninsoarea aceasta? Nici zăpada aceasta? Nici 
dimineaţa aceasta? Şopti Nadia cu o uşoară dojană. Nu 
sunt o frumuseţe? 

Inconştient, prinsese ea braţul bărbatului acum şi, 
strângând florile surorilor moarte la piept cu cealaltă mână, 
ridicase ochii întrebători spre privirea ciudat dureroasă, 
spre obrazul ciudat împietrit al tovarăşului. 

— Pentru doamna Buhuş poate să fie într-adevăr frumoasă 
această ninsoare. Pentru astăzi şi poate numai pentru un 
ceas. Fiindcă o vede cu ochii ei fericiţi de acuma... Dar 
pentru alţii? Pentru atâţia? Poate chiar pentru ea, peste un 
ceas sau deseară?... Câteodată, ceea ce numim noi 
frumuseţe e o durere mai mult, Nadia, o suferinţă. Şi nu se 
pot numi frumuseți acelea care-ţi produc o durere. Sunt 
numai o tortură mai savantă. 

— Ce bizar vorbeşti tu, Leon! 

— Nimic nu este bizar, Nadia. Totul e înspăimântător de 
simplu şi de comun. Fiindcă totul se poate întâmpla oricui, 
oricând, altfel. Depinde de clipă; de ceea ce purtăm fiecare 


în noi. Un om cu oarecare lectură urcă pe Vezuviu, cu un 
tumult de emoţii. Un vițel paşte... Vezuviul e acelaşi! 

La colţul străzii, traversând, Nadia s-a întors, fiindcă se 
simţea privită din spate. Într-adevăr, din celălalt capăt, 
Adina Buhuş, oprită în loc, se uita după dânşii din urmă. 

Era, în ninsoarea jucăuşă, numai o siluetă zveltă şi neagră, 
neclintită o clipă; nu i se desluşea nimic din figură, nici 
ochii, nici surâsul, nimic, nici chiar pata albă a feţei în 
gulerul blănii pufoase. Dar din ceva de nespus, din 
atitudinea întregii făpturi profilată pe tabloul alb, se ghicea 
că privirea ei nu are nimic scormonitor şi rău, nimic din 
lacoma curiozitate a celorlalţi, nimic pizmăreţ şi înveninat - 
îi îndemna numai: 

— Haide!... Uitaţi... Bucuraţi-vă de minunea aceasta şi fiţi 
fericiţi...! 

Capitolul II. 

MAI SUNT ŞI ALŢI PRIZONIERI. 

Când Adina Buhuş nu-i mai zări, după ce dispăruseră de la 
colţ, cu degetele înmănuşate, făcu străzii goale, în urma lor, 
un semn voios, complice şi cu totul neaşteptat de la o 
doamnă atât de stăpână pe sine şi sobră ca dânsa. Se răsuci 
avântată pe tocuri şi porni înainte cu mersul mlădiu, în 
joaca zglobie a ninsorii. 

Era fericită, într-adevăr fericită, fără nici o pricină. 

Înălţa obrazul în bătaia zăpezii, lăsa fulgii să i se anine de 
genele lungi şi nu-i scutura, îi aştepta să se topească 
surâzând singură, nimănui. 

Strada albă, casele albe, grădinile albe, Crengile desfoind 
albele flori afinate, oraşul transfigurat, clinchetul 
zurgălăilor de la cea dintâi sanie, departe, pe altă stradă, în 
văzduhul capitonat; toate, erau toate ca în vacanţele de 
altădată de aiurea, ca în viaţa cealaltă a ei, în iernile când 
se deştepta în pensionul elveţian, într-o lumină orbitoare 
cum credea că n-o să mai poată fi: albă, şi albă, şi albă... Şi 
iată că asemenea deşteptări mai pot fi! Mai sunt. 


Când a dat în lături perdeaua ferestrei late cu o 
nemărginită plictiseală pentru tot ce ştia c-o aşteaptă - 
mereu şi mereu aceeaşi privelişte - şi-a dus mâna la piept 
să-şi oprească geamătul de bucurie. De atunci a inundat-o 
fericirea. 

N-a mai recunoscut oraşul vechi, şi posomorât, şi urât. Nu 
mai putea fi tot el, în această pavoazare festivă. Şi-a frecat 
ochii cu pumnii mici, să alunge amăgirea de vis - şi n-a fost 
amăgire. 

Dealul Călimanului nu mai stătea zid negru de fortăreață, 
masiv şi înăbuşitor, astupând orizontul. În fluturarea 
aeriană a fulgilor, se imaterializase; părea că fâlfâie şi el ca 
o provizorie cortină de spectacol, gata să se deschidă pe o 
feerică reprezentaţie, într-un asemenea decor de magie. 

Au năpădit-o lacrimile. A ameţit-o albul acesta intact, 
împresurând-o de pretutindeni, din faţă, de sus şi de jos. A 
plâns de fericire şi pe urmă n-a avut cui să-i spună fericirea. 

Sandi plecase la biroul lui din oraş, după ce împărţise 
slugilor ordine prozaice - cum să rânească ograda şi să 
scuture pomii, ca să nu se rupă crengile încărcate de omăt. 
Poate aceasta era singura zi când el n-ar fi trebuit să 
lipsească de lângă dânsa! Poate acela era ceasul unic, de 
mult aşteptat şi pentru totdeauna pierdut, când viaţa le 
oferea înţelegerea deplină şi blândă, cu iertări reciproce! 

EI însă plecase, şi Adina a rătăcit prin odăi cu neastâmpăr. 
Era prea întuneric înăuntru, prea vechi erau mobilele şi 
prea impregnate de viaţa altora, străină de dânsa. S-a 
îmbrăcat cu grabă, alungată din urmă, să nu piardă 
minunea de afară, şi a pornit să ducă aiurea fericirea 
năvălită în inimă, în ochi, în glas, în tremurul nervos al 
mâinilor; fericirea care se cerea risipită, dăruită, cântată, 
plânsă, hohotită. 

A plecat să-şi „facă rondul” - cum spunea ea - când 
mergea să-şi vadă cele trei slăbiciuni din oraşul acesta, care 
nu fusese niciodată al ei şi poate acum începea să devină. 


La Cristina Madolschi, poarta de fier a aflat-o închisă. A 
bătut, a aşteptat şi n-a răspuns nimeni. 

Pentru atât, nu i s-a posomorât fericirea din ochi. Nu face 
nimic! Poate a plecat şi dânsa în cupeul înalt şi ridicol, după 
care se întorc şi râd liceenii, cu Antoine pe capră-n livrea şi 
cu gloaba bălană; poate a plecat şi dânsa la morţii ei, la 
cavoul din cimitir, mai populat decât casa cu încăperile 
imense, sonore şi goale. 

S-a întors pe strada Sfinţii Voievozi. A răspuns la salutul lui 
Picu Hartular cu acelaşi surâs transfigurat cu care prindea 
fulgii pe buze. Picu Hartular îşi lipise cocoaşa de un zid să-i 
deschidă drum, silindu-se să dea salutului o graţie 
dezinvoltă de paj. Adina îi iertă blana pretențioasă de biber, 
pantofii cu ghetre de postav, parfumul rar şi scump, dar 
violent, ofensând văzduhul rece şi rustic ca o profanare. 1 le 
iertă pe toate, fiindcă în dimineaţa aceasta se simţea 
dispusă să ierte totul. 

În faţa bisericii Sfinţii Voievozi, la locul din totdeauna 
cunoscut, aşezat pe marginea de piatră a grilajului, întindea 
mâna cerşetorul orb, cu barba pieptănată şi cu straiele 
întotdeauna curate, ca un veşmânt de sărbătoare. Era încă 
o figură a oraşului, ca altele atâtea, prezentă la postul de 
nimeni uzurpat. Îl purta, de obicei, un căţel pe străzi până 
aici, târându-l de cureluşa scurtă, oprindu-se la traversat şi 
dând semn când se ivea un obstacol nou şi necunoscut: o 
gaură de canalizare, o schelă sau o trecere barată. Pe Adina 
o înduioşase mult prietenia aceasta între un orb şi un câine. 
Câteodată, orbul vorbea necuvântătorului tova-răş; cățelul 
îi căuta în ochii fără lumină, clătina din coadă şi părea că 
înţelege. Acum, cățelul pirotea încolăcit la picioarele 
moşneagului, cu botul în zăpadă; iar orbul întindea mâna 
neclintită, nimănui, în strada deşartă, aşa cum Adina 
surâdea nimănui. 

În palma deschisă, ningea. 

Adina Buhuş l-a deplâns că orbul nu se poate bucura de 
această minune: că n-o poate vedea. S-a oprit, a scos 


punguliţa de căprioară din geantă şi a deşertat-o în palma 
udă de ninsoare. 

— Să vă dea Dumnezeu tot ce doriţi, coniţă Adină! A 
început să se ploconească orbul. Tot ce doriţi şi să vă 
bucuraţi ani mulţi, de lumina soarelui, până la adânci 
bătrâneţe, coniţă Adină! 

— De unde ştii, moşule, cine sunt şi cum mă cheamă? Se 
miră Adina, cu drept cuvânt. 

— Ştiu, coniţă. N-am vedere, dar simt. Vă ştiu eu pe 
dumneavoastră. 

— Şi cum sunt, moşule? Cum sunt? Dacă mă ştii. 

— Înaltă, coniţă, şi frumoasă, şi frumoasă... Şi bună, 
coniţă, bună care nu se mai află! Şi iaca, acuma sunteţi 
bucuroasă şi fericită. Asta n-o văd, dară o simt mai bine 
decât acei care au ochi de văzut să vadă. 

— Poate, moşule, poate... 

— Să vă simt eu tot aşa şi mâne, coniţă, şi mâne şi- 
ntotdeauna. 

— Să dea domnul, moşule. 

— Domnul dă şi tot domnul ia! Trase concluzia 
amenințătoare orbul cu barbă pieptănată de ctitor şi cu 
straie curate de sărbătoare. 

Dar Adina Buhuş nu dădu nici o atenţie acestei profeţii 
fataliste. 

Cu pasul balansat în ninsoarea din ce în ce mai deasă şi 
potopitoare, s-a îndreptat voioasă spre cealaltă stradă, 
unde se află casa lui Scarlat Buhugş, slăbiciunea ei cea mare 
din oraşul fără prieteni: Scarlat Buhuş, unchiul lui Sandi, şi 
pe vremuri scandalosul fenomen al familiei, fostul 
locotenent care-a luat parte unui leat prost, să-l apere de o 
pedeapsă nedreaptă şi care a pălmuit un colonel, a făcut 
temniţă şi douăzeci de ani a cutreierat apoi lumea, 
străbătând cele cinci continente în pas gimnastic, când 
hamal într-un port olandez, când vânător de tigri în Indii, 
când favoritul unei regine din Madagascar şi când prizo- 
nier al piraţilor chinezi din Marea Galbenă. De zece ani s-a 


întors cuminţit, să-şi altoiască trandafirii, să-şi ude 
răsadurile şi să crească găini de rasă, ca un altfel de 
pensionar retras din activitate. De şase luni e bolnav, între 
trofeele lui de vânătoare, suliţi africane şi arcuri lapone. De 
atunci, mereu a vrut ea să-l aducă pe prietenul lui Sandi, pe 
Tudor Stoenescu-Stoian, să-i prezinte o figură vrednică de 
interesul unui romancier. Dar nu l-a adus; nu aşa voia să-l 
cunoască, cu ochii pe jumătate închişi şi cu barba crescută, 
toropit într-un fund de pat de drojdia cine ştie cărei boli 
tropicale. Îl tot aşteaptă să se ridice cum a fost, cum îl ştia: 
cu ochii lui vii şi cu povestirile lui colorate, singura ei 
desfătare în oraşul acesta vreme de atâţia ani pustii. 

Portiţa era dată-n lături. 

Lătră subţire un căţel antipatic, cu panglică roză la gât; 
lătră şi îndată fugi să se ascundă sub scări, cu o laşitate 
nedemnă de un paznic al casei. 

Adina Buhuş nu-l chemă să-l împace şi să-l dezmierde. Nu- 
l putea suferi, cum nu-i putea suferi stăpâna. Aşteptând în 
uşă, se întoarse să privească la trandafirii lui Scar-lat 
Buhugş, neîngropaţi şi fără şomoiege de paie în ninsoarea 
rece. O încercă o mustrare. Nu se gândise până acum să 
trimită servitorul lor, să-i îngroape şi să-i pregătească 
pentru hibernare - iar „femeia aceea” niciodată nu arăta 
vreo grijă pentru bucuriile şi plăcerile unchiului Scarlat. 

„Femeia aceea” deschise, în sfârşit, uşa antreului. 

Părul vopsit era prins în fluturi de hârtie şi creţurile 
obrazului puhav erau năclăite în dresuri. 

— Ce surpriză! Exclamă cu voce dogită, groasă şi 
dezagreabilă. Mata, madam Adina? Credeam că ne-aţi 
uitat!... Poftim, intraţi, madam Adina. 

Ea mai întârzie în prag, să dea glas căţelului: 

— Hai, Bijulică! Hai la mama!... Îţi ajunge acuma. 

Bijulică ţâşni printre picioare în săliţă, scuturându-şi 
labele de zăpadă şi strănutând. 

— Trebuie să-i port de grijă ca să nu răcească, mititelul! 
Lămuri bătrâna puhavă şi vopsită. Toată săptămâna trecută 


am avut necaz cu el. Mi-a gogit dumnealui, ca un om, 
madam Adina, ca un om. Nu-i aşa, domnişorule? 

Domnişorul Bijulică, înțelegând că e vorba de el, sărea şi 
dădea din sfârcul de coadă. 

— Şi unchiul Scarlat cum se mai simte? Întrebă Adina 
Buhuş, coborând glasul, ca să n-ajungă întrebarea 
îngrijorată până la urechile bolnavului. 

— Eah! Răspunse, fără atâtea exagerate precauţiuni, 
stăpâna lui Bijulică, mai ridicând încă vocea, poate dinadins, 
ca bolnavul s-audă. Trebuie să-l ajungă o dată viaţa 
bezmetică pe care a dus-o! Dară - îşi luă seama - pot spune 
că de-o săptămână e mai binişor. Când a început să-i fie lui 
mai bine, taman alt necaz. Se-mbolnăveşte Bijulică, 
sărmănelul de el! 

— Nu-l trezim acuma? Nu doarme cumva? Continuă Adina 
în aceeaşi şoaptă plină de grijă. 

— Ha-ha! Mă faci să râd, madam Adina! 

Şi într-adevăr, femeia spoită râse cu salturi în pântecul 
lăbărţat, ajutând Adinei Buhuş să-şi pună blana în cuier. 

— Zău că mă faci să râd! Parcă mai ştie cineva ce-i cu el, 
când doarme şi când e treaz? Câteodată crezi că doarme, şi 
numai ce prinde a vorbi să bagi de seamă că-i treaz. Altă 
dată îi vorbeşti şi bagi de seamă că doarme. De patru-cinci 
zile, s-a ridicat din pat... Face şi el câţiva paşi, ţinându-se ba 
de masă, ba de pereţi, ba de-un scaun. Acuma l-am pus în 
jilţ, între panărămile lui. Zice că dacă se uită la ele, asta-i dă 
viaţă! Îşi aduce aminte de nebuniile lui, că amarnic a mai 
fost de năuc şi bezmetic. 

— Putem intra? 

— Că nu-i doară ministru, să te-anunţi mata la el cu carte 
de vizită! 

Când au intrat, Bijulică s-a avântat printre picioarele lor, s- 
a urcat dintr-un salt pe genunchii bolnavului din jilţ şi, 
punându-i labele pe piept, şi-a manifestat satisfacția că-l 
regăseşte, aplicându-i o limbă lungă şi roşie pe obraz. 


Timid, cu ochii la femeia cu părul prins în cârlige de hârtie, 
Scarlat Buhuş a încercat să-l îndepărteze cu toată 
delicateţea cuvenită, pentru a nu irita urgia stăpânei. 
Bijulică se întoarse cu faţa către musafiră, pe genunchii 
bolnavului, fluturându-i coada scurtă pe la nas: iar bolnavul 
nu se apără. 

— Dă-te jos, Bijulică! Porunci stăpâna. Te pomeneşti că-i 
mai lua şi boala lui, acuma! Hai, jos! 

Căţelul antipatic şi răsfăţat sări jos. 

Numai atunci, figura lui Scarlat Buhuş se lumină şi păru că 
a luat aminte de sosirea Adinei. 

— Tu erai, Adino? Întrebă. E aşa de întunecos aicea, că nu 
te mai cunoşteam în dreptul geamului. 

Adina se plecă şi îi sărută obrazul proaspăt bărbierit. 

Bătrânul îi prinse mâna rece şi o strânse apăsat. Parcă era 
o rugăminte în strânsoarea aceea; o rugăminte şi o 
recunoştinţă. Recunoştinţă că a venit; rugăminte să plece 
cât mai târziu. 

— Aşadar, te-ai ridicat, unchiule? Se bucură Adina. De 
acuma are să meargă mai repede. 

— M-am ridicat... Vorbi Scarlat Buhuş, surâzând cu 
tristeţe. Am început să învăţ a merge copăcel. De ieri, am 
făcut progres. 

— Da! Interveni glasul răguşit şi gros. Mi se mai laudă cu 
progresele lui! Mai bine-ar spune că se scapă pe el, dacă n- 
am eu grijă... 

Scarlat Buhuş privi pe fereastră afară, cu ochi care 
deodată nu mai vedeau nimic. De aceasta era sigură Adina 
Buhuş, fiindcă privirea lui semăna acum cu a orbului de la 
biserica Sfinţii Voievozi. 

— Iaca, aşa stă şi se uită şi degeaba-i vorbeşti!... Se plânse 
tovarăşa lui Scarlat Buhuş. Acuma degeaba-i vorbeşti. E ca 
şi mort. 

Adina îşi trase un taburet (veche şi plăcută a ei 
cunoştinţă), se aşeză la picioarele bolnavului, lipindu-şi 
tâmpla de genunchiul învelit în pledul cadrilat. 


— Apoi vă las... Vesti stăpâna lui Bijulică. Pe el, să doarmă 
cu ochii deschişi, şi pe mata, să-l priveghezi, madam Adina. 
Eu mă duc să pregătesc o dulceaţă şi-o cafeluţă... Hai cu 
mămica, Bijulică! 

Adina Buhuş respiră uşurată. 

Îşi dezlipi tâmpla de genunchiul învelit în pled şi privi 
îndelung de jos în sus, chipul omului care părea că nu vede, 
că nu aude, că nu simte. Nu arăta atât de pierdut, unchiul 
Scarlat! După faţă nu arăta. Acelaşi obraz uscat, osos, cu 
vechile cicatrici brăzdate; una la colţul sprâncenei, alta 
despărţind obrazul stâng, în diagonală. Erau cicatrici fără 
nici o urâţenie. Dimpotrivă, accentuând o virilitate; ţinând 
locul unui furtunos livret de campanie. 

Ea ştia povestea fiecărei cicatrici: a acestora două, şi a 
tăieturii de la mână, şi a degetului înţepenit, şi a rănilor 
nevăzute, de sub halatul de lână, înjunghietura din spate, 
cicatricile gloanţelor din piept. 

Toate aveau o poveste a lor, îndepărtată în calendar şi pe 
hărţi; suvenirurile lui Scarlat Buhuş, de la antipozi, din 
sudul Africii, din platoul Tibetului, din pădurile Braziliei. 

Iar el se afla acum aici, într-un jilţ, cu amândouă mâinile 
pe genunchi, ca un bătrân cuminte, împresurat de trofeele 
de pe pereţi: suliţi, scuturi, piei de panteră, coarne de ren, 
dinţi de fildeş, pumnale malaeze, săgeți cu vârful înveninat. 
Era aici, cu părul lui alb şi învolburat ca o coamă, cu 
obrazul subţire, tăbăcit, ars de toate vânturile lumii, de 
alizee şi musoane, de sirocco şi vânturile şuierătoare ale 
Sudanului; obraz poate înşelător întinerit pen-tru o zi, de 
lama briciului. Stătea neclintit şi se temea de femeia cea 
urâtă, puhavă şi spoită, cu părul cănit prins în cârligele de 
hârtie. 

Pentru femeia aceasta a pălmuit el colonelul acum treizeci 
şi opt de ani, după ce-şi ridicase duşmănie din pricina 
soldatului, leatul prost şi nedreptăţit. Pentru ea a făcut 
închisoare, pentru ea a pornit pe urmă să cutreiere lumea. 
În vremea aceasta, cântăreaţa de şantan provincial a trecut 


de la un colonel la un căpitan, de la un comisvoiajor la un 
sergent-plutonier, la atâţia, pe câţi nici ea nu-i ţine minte. 
Când s-a întors din depărtatele lui vagabondări, Scarlat 
Buhuş a cules-o, bătrână şi calică, mai continuându-şi 
meseria pe socoteala altora mai tinere, mijlocind întâlniri, 
ademenind fete şi închiriindu-le ca-mere cu noaptea şi cu 
ceasul. A cules-o, şi aşa şi-a instalat în casă un stăpân. 
Niciodată n-a vrut să se plângă Adinei, să-i spună ceva; 
măcar să-i explice de ce-a căutat-o s-o afle şi de ce-i îndură 
tirania. A mai iubit-o, acolo, în depărtările lumii, pe aceea 
de atunci? S-a întors înadins s-o afle? A mai regăsit în 
aceasta ceva supraviețuind celei de atunci, cu toată 
înfăţişarea-i hidoasă? 

Unchiul Scarlat nu pomeneşte niciodată nimic. Numai în 
strângerea lui de mână, stăruitoare şi mută, când îi 
mulţumeşte Adinei că a sosit şi când o opreşte să nu plece 
încă, se află închisă poate toată povestea... 

Adina Buhuş îşi prefiră privirea pe pereţii încărcaţi de 
arme şi de piei. 

Fiecare poveste a fiecărui pumnal o cunoaşte, a fiecărei 
blăni de vânat. Numai povestea lui şi-a tăcut-o întotdea-una. 
A ascuns-o şi poate are s-o ducă în groapă cu el... Aceasta e 
o mătase de batik, cu care se îmbracă femeile din Java. Şi 
dincolo e un kriş malaez, armă teribilă în mâna indigenului 
atins de nebunia omucidă, numită acolo amock. Blana 
aceasta e adusă din Alaska! De acolo poartă el cele două 
gloanţe în piept, slobozite de un metis, din pricina unei 
certe pentru cinci măsuri de aur jucate în cărţi... lar el se 
află aici şi învaţă să meargă copăcel! 

Adina tresări. 

Mâna uscată, aceea cu degetul înţepenit, îi netezi rădăcina 
părului la tâmplă, uşor. 

— Tu eşti, Adina? Întrebă Scarlat Buhuş. Uitasem că ai 
venit... Uit foarte multe acuma, Adino. 

— Nu e nimic, unchiule Scarlat... Nu e nici o mirare!... 
Şase luni de boală lasă o urmă. De-acum ai intrat în 


convalescenţă şi totul are să meargă repede... 

— Poate, Adino... Aşa spune şi medicul... Ce face Ştie... 
Şto... Stan? Nu Stan! În sfârşit, soţul tău... 

— Sandi, unchiule? E foarte bine. Aleargă după treburile 
lui. Are câteva procese mari, cu onorarii bune, şi face 
economii. Vrea să cumpere, să răscumpere o parte din 
moşia părintească. 

— Înţeleg... Da-da! Înţeleg... Vi... Vidina. Nu, Vidina, 
Valparaizo... Vilna, aşa ceva... Tu ştii... 

— Vidra, unchiule Scarlat! Vidra...! 

— Da-da, Vidra. Acolo am copilărit... Acolo am copilărit eu 
cu tatăl lui. Şi... Lui So... Nu. Lui Sandi. Da, cu tatăllui 
Sandi. E foarte frumos la Vidra. Există acolo o oază cu 
palmieri. 

— Unchiule!... ÎL mustră, cu un zâmbet trist, Adina. La 
Vidra o oază cu palmieri? 

— Nu... Ai dreptate. Aceasta e altceva. Aceasta e mult mai 
dincoace. E ceva din Sahara. Mergi opt zile cu astea, cum 
se cheamă?... Cu animale care au în spate cocoaşă... Cu 
hartulari, da, cu hartulari... Caravane de hartulari. 

— Cămile, unchiule Scarlat. Caravane de cămile. 

— Da, cămile, exact. Vezi tu, Adina, cum am început să uit? 
Dă-mi tu puţin globul. Ea nu vrea să mi-l dea niciodată, şi eu 
nu pot s-ajung până sus. 

Globul terestru era cocoţat pe un dulap, printre suluri de 
hărţi şi mânere de suliţi. 

Era un glob tot aşa de cunoscut de Adina ca taburetul pe 
care şedea acum, fiindcă aşa, cu sfera aceea pusă jos, 
Scarlat Buhuş îi povestise de zeci şi de zeci de ori 
peripeţiile lui depărtate. Adina căuta atunci cu degetul 
insulele mărunte ale Polineziei, porturile din golfuri, 
strâmtorile şi drumurile punctate ale vapoarelor pe oceane, 
deşerturile caravanelor şi pădurile arar străbătute de picior 
omenesc. 

Se înălţă pe un scaun şi cobori globul în braţe. 


Bolnavul din jilţ întinse mâinile tremurătoare, lacom, ca un 
copil după o jucărie de mult râvnită. Îl strânse mai întâi la 
piept, avid. Pe urmă, îl depărtă pe genunchi şi începu să-l 
răsucească încet, dezmierdmdu-l ca pe o vietate cu vie 
simţire. Se oprea cu privirea la o anumită pată albastră de 
ape, cafenie de munţi, albă de deşerturi, verde de codri şi 
pampasuri, savane şi jungle. Adina încerca să ghicească 
anume ce a căutat şi a găsit. Birmania? Munţii Atlas? Ţara 
de Foc? Filipinele? Groenlanda? 

Ochii se întorceau, căutând ceva pe perete. 

Adina ştia ce. Şi înţelegea dureroasa sforţare a gândului 
să se elibereze sprinten din torpoare; înţelegea legătura de 
amintire, ştia că drumul parcurs de ochi de pe punctul 
hărţii la trofeul, la arma, la vânatul sau straiul din perete, 
însemna, pentru bătrânul țintuit în jilţ, o altfel de călătorie, 
îndărăt în timp, departe în zări; o călătorie acum mult mai 
anevoioasă în amintire chiar, în închipuire chiar, decât a fost 
călătoria cea de aievea, pe drumurile străbătute douăzeci 
de ani cu picioarele acestea învelite în pled şi abia 
susţinându-l când înainta copăcel. Dar Scarlat Buhuş nu 
rostea nimic... Nu-şi trăda gândul. Sclipirea înviată din ochi 
i se stingea treptat... Păru îndată foarte obosit şi întinse 
globul cu indiferenţă, cum leapădă un copil jucăria de care 
s-a plictisit. 

Iarăşi se uită pe fereastră cu ochi inerţi, fără să vadă. 

Când a intrat fosta cântăreaţă de şantan provincial cu 
domnişorul Bijulică ţopăind în jurul ei, Adina se afla ea pe 
taburet, cu sfera de carton pe genunchi, învârtind-o încet şi 
trăind ea scufundată ceea ce bătrânul din jilţ poate uitase 
ori poate nu-l mai interesa. 

— "Ţi-a cerut şi matale şi i l-ai dat! Pricepu stăpâna lui 
Bijulică. N-ai scăpat de dânsul până ce nu i l-ai dat?... Ai să-l 
înveţi cu nărav... Eu îi fac altfel. Îl las să ceară şi-mi văd de 
treburi... lan serveşte, madam Adina, un dulceţ de caise! 
Le-am făcut aşa cum îi plăcea colonelului. Cu sâmbure în 
fiecare caisă. Acela om, colonelul! Un grad înalt în toată 


puterea cuvântului, ca domn' colonel Jack Valivlahidis din 
Călimanul de-acuma, şi încă mai clasa întâi. Când răcnea o 
dată, tremura tot righimentul!... Ce să spun: tremuram şi 
eu!... Mă mai scutura şi pe mine câteodată, de-mi mergeau 
fulgii. Dar din dragoste mă bătea... Dragostea fără 
scărmăneală din când în când, ca nunta fără lăutari... Acela 
om! 

— Unchiule Scarlat, nu vrei? Se ridică Adina în genunchi 
să-l servească, ţinând chiseaua sus şi aproape. 

Scarlat Buhuş poate nu auzise. Nu auzea. Nu făcu niciun 
semn. Privea în nimic, cu ochii lui goi, absent de la toate. 

— Lasă-l mata, madam Adina! O sfătui femeia. Acuma 
degeaba-i vorbeşti... Şi lui, parcă dulceţ de cais îi 
trebuieşte? Parcă ştie a preţui? Vezi mata şi crede-mă, aşa 
mă scoate pe mine din sărite. Ce vrea, mă rog? Ce-i 
trebuie? După ce-a pornit în lume haihui ca un năuc, pe 
urmă a venit hârbuit, să-i fiu eu îngrijitoare... Măcar de s-ar 
fi ţinut ceva de el! Putea să facă avere... A avut, după cât 
spune el, de câteva ori atâta bănet, nu glumă, de nici nu 
mai ţinea socoteală. Purcoi de napoleoni. I-a făcut praf, i-a 
tocat cu nebuniile lui şi s-a întors acasă, cu ce? Te-ntreb pe 
mata, madam Adina, cu ce? Pleacă unii prin America şi mai 
înţeleg... Agonisesc bani albi pentru zile negre, lasă o 
moştenire; aşa am avut eu unu, fost arendaş, mai mult 
negustor de piei de cloşcă. Nu dădeai o para chioară pe el. 
A plecat şi-acela în America... Toate ziceam - că-l 
cunoşteam mai multe - ziceam c-are să moară de foame pe- 
acolo. Şi acuma vreo trei ani, aflu eu că negustorul de piei 
de cloşcă a lăsat moştenire de milioane, m-auzi mata, 
madam Adina? Milioane! Milioane de dolari, nu de lei de-ai 
noştri năpârliţi şi râioşi. Atuncea să nu mă-ntreb eu încă o 
dată, cu ce mi s-a întors el acasă? Ce-a cules el din toată 
lumea? După ce-a umblat ca un zănatic, de-mi trimitea cărţi 
poştale ilustrate, să te cruceşti de peste câte mări şi ţări - 
cu ce mi s-a întors? 


Adina Buhuş nu asculta nici ea, cum nu asculta nici 
bătrânul cu ochii goi, din jilţ. 

Privea şi ea pe fereastră, la ninsoarea de afară, care 
deodată îi păru atât de tristă şi atât de zadarnică 
frumuseţe. 

— Să-ţi spun eu matale cu ce s-a întors, dragă madam 
Adina! Se înverşună stăpâna lui Bijulică. Cu toţi haragii şi 
cu toate ruginăturile de pe pereţi, cum le vezi, cu astea s-a 
întors! Îmi vine câteodată să le iau pe toate şi să le bag la 
foc... Am mai cunoscut eu o persoană care făcea voiajuri 
aşa. La fiecare două-trei luni, iar pleca să facă o raită. Era 
reprezintant la nişte fabrici din Anglia. Acela om! De câte 
ori se-ntorcea, trecea frumuşel pe la bancă, să mai depună 
ceva... El? Uită-te mata pentru ce s-a întors. Ca să gogească 
şi eu să stau şi să-l dădăcesc! 

Adina se ridică. 

Făcu o ultimă încercare: 

— Unchiule!... Nu-ţi aduce aminte nimic ninsoarea 
aceasta? Ştii, unchiule... Ninsoarea din Norvegia, când aţi 
mers cu schiurile şi aveai o prietenă... Edwi, unchiule!... Eu 
o ţin minte... Edwi!... Era blondă şi nu te lăsa să pleci. 

Omul din jilţ nu voia să-şi amintească nimic. 

Poate pentru el nici nu mai exista nimic. Chiar trecutul 
acela viu şi fabulos, consolarea din urmă a bătrânilor ţintuiţi 
în jilţ, era abolit. 

Bijulică îi sări pe genunchi şi îl linse pe obraz. Nu îndrăzni 
să se apere, el, care culcase, cu un singur glonţ de carabină 
în ochi, ipopotamul din mlaştinile Niamzei; tigrul în jungla 
Bengalului; ursul polar în gheţurile din mările Siberiei. 

Mâna nu prinse să oprească apăsat mâna Adinei. 

Poate-i era ruşine s-o ştie martoră la această decrepire şi 
s-o ştie ascultând tânguirile femeii cu obrazul puhav spoit şi 
cu părul prins în cârlige de hârtie. 

— Mai poftim mata, madam Adina! O invită stăpâna lui 
Bijulică din prag, strângându-şi şalul de lână roşie pe 
umeri. 


Şi îndată, strigă după căţel: 

— Fă-napoi, dimone! Intră-n casă, Bijulică! Nu te-o fi lovit 
şi pe mătăluţă dusul să intri în amor cu Edwi...! 

În urma Adinei, privi cu o strâmbătură din gura mare şi 
urâtă ca o rană ulcerată, cu zâmbetul mieros, dispărut: 

— Când o mai vezi şi pe asta, te strânge de gât cu fumurile 
ei! Nu-i aşa Bijulică, puiul mamei? 

Bijulică lătră, ţupăi, se gudură. 

Femeia trânti uşa. 

Abia în stradă, Adina Buhuş îşi aminti că în poşetă 
rămăseseră cadourile ei din totdeauna pentru unchiul 
Scarlat. Dar nu se întoarse să le mai dea. Pentru astăzi, 
erau inutile. 

Ninsoarea potopea înainte, cu aceeaşi voioasă vânzoleală 
de fulgi, încă mai deasă şi mai grăbită, ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic trist şi fără alinare. Paşii Adinei erau însă 
mai puţin avântaţi şi elastici, albul zăpezii parcă nu mai era 
tot atât de alb, oraşul parcă nu mai era atât de feeric. 

Surâse, totuşi, când îl întâlni iarăşi pe Picu Hartular, 
salutând din nou cu aceeaşi graţie de paj. Surâse, fiindcă îi 
răsunară imediat în urechi cuvintele unchiului Scarlat:,...O 
caravană de hartulari, Adino, da, de hartulari...!” Nu era 
nimic răutăcios în surâsul Adinei Buhuş; o simplă şi 
nevinovată amintire, tresărită şăgalnic în începutul ei de- 
ntristare. 

Iar Picu Hartular păru foarte fericit de surâsul adresat 
numai lui în strada goală. Cu pălăria în mână, făcu apoi un 
pas, parc-ar fi avut ceva de spus; apoi se răzgândi sau 
pierdu curajul, salută încă o dată şi rămase în urmă, în 
ninsoare, cu cocoaşa învelită în blana de biber şi rezemată 
într-un perete zgrumţos, uitându-se după femeia cu mersul 
încetinit, într-un mai lânced şi extenuant balans. 

La răspinteala străzilor. Adina Buhuş se opri nehotărâtă. 

Fericirea ei de dimineaţă, bucuria fără pricină era acum 
mai puţină şi mai nesigură. 

O simţea pâlpâind, agonică. 


Ar fi voit să şi-o apere, cum ocroteşti noaptea flacăra 
luminării suflată de vânt, rotunjind palma. Dar nu avea 
drept să se gândească numai la ea, numai la aceasta. 

Plecase să-şi dăruiască fericirea care o inundase, s-o 
împărtăşească şi altora, să-i zguduie din amorţeala lor şi să 
le ducă măcar o trecătoare înfiorare de căldură în 
mâhnitele lor lăcaşuri. Acum, aproape nu mai avea ce dărui. 
Presimţea că nu peste multe ceasuri, ea singură va rămâne 
cu braţele goale, atârnate, în vechiul oraş, din nou străin şi 
încă mai ostil. Şi totuşi, socoti că ar fi o neiertată 
ingratitudine să şteargă din „rondul ei” tocmai făptura cea 
mai urgisită, aceea care avea mai multă nevoie de puţină 
căldură şi de puţină lumină, fiindcă era osândită să moară 
aici, captivă aici, înainte de a fi trăit. 

Făcu semn unei sănii şi dădu adresa. 

Se abătu la băcănia lui Dumitrov; ieşi însoţită de băiatul cu 
braţele încărcate de pachete. 

Sania luneca sprinten spre străzile mărginaşe, zurgălăii 
sunau vesel, ninsoarea desăvârşea o minune încă mai rară 
în asemenea locuri îndeobşte urâte şi triste; mai urâte şi 
mai triste ca pretutindeni aiurea; cu garduri căzute, cu 
maidane mlăştinoase, case-ntr-o râlă şi şanţuri cu spini. 
Cartierul mărginaş al târgului, unde sărăcimea din 
magherniţe, salahorii, şi spălătoresele, cu puzderie de 
ploduri flămânde, nu se bucurau de atenţia domnului 
primar Atanasie Blându şi a antreprenorilor de lucrări 
publice: canalizări, conducte de apă, becuri electrice. 
Zăceau în nămoluri şi bezne. Acum mahalalele erau numai 
pitoreşti; Calicia îşi pierduse iremediabila dezolare 
întunecată. Copiii târau sănioarele primitive de scânduri cu 
strigăte voioase; spini urâţi din şanţuri deveniseră ciudate 
şi încântătoare exemplare dintr-o necunoscută floră polară; 
sub cuşmele de zăpadă, casele fumau, potolit din pipele 
hogegelor. 

Adina Buhuş văzu şi cel dintâi om de omăt, cu altfel de 
pipă în gură şi cu ochi de cărbune. 


Cobori cu obrajii îmbujoraţi de aerul rece, cu privirea din 
nou animată. Poate i-a fost presimţirea înşelătoare, 
exagerată. Poate dimineaţa ei luminoasă n-avea de ce să 
sfârşească posomorât. 

O lătră şi aici un câine, dar altfel la chip şi cu altfel de glas. 
Un câine ciobănesc, fumuriu la blană, care-a recunoscut-o 
îndată şi i-a ieşit înainte cu paşi măsuraţi, ca un venerabil 
amfitrion, ştiind că nu-l prind ţupăiturile şi linguşelile 
indivizilor de teapa lui Bijulică. 

— Ce faci tu, Dulamă, bătrânule? Îl întreba Adina, 
înfundându-şi cu plăcere degetele înmănuşate în părul nins. 
Acasă-i stăpâna? 

Câinele clătină din coada stufoasă prietenos şi se uită spre 
uşa cerdacului. 

— Atunci e acasă! Înţelese Adina. Altfel făceai de strajă la 
poartă, moşneagule, nu? 

La întâia bătaie în uşă, nu răspunse nimeni. Adina intră în 
săliţă şi ciocăni, acolo, a doua oară. Se auzea un plâns 
hărţăgos de copil. Pe urmă, glasul tăcu şi se auzi numai un 
sfârâit de tigaie. 

— Voie? Rosti, apăsând mânerul şi deschizând pe 
jumătate. Voie, Isabelo? 

— Vai! lar ma găseşti aşa! Exclamă Isabela, scoţându-şi 
mâinile roşii dintr-o albie şi ştergându-le cu poalele şorţului. 
Poftim, te rog, dincolo... Dar te anunţ că e frig... N-am făcut 
foc de săptămâna trecută. 

— Stau aici, Isabela!... Decise Adina. Şi nu te speria. Nu 
stau mult. 

În albia cu leşie, abureau rufe colorate de cit. Din tigaia de 
pe foc, se împrăştia un miros de grăsime sfârâită. Într-o 
clipă, Adina Buhuş fu înconjurată de doi copii, care lup-tau 
între ispita s-o pipăie şi propeliştea severă din ochii surorii 
mai mari. 

Se mulţumiră s-o anunţe într-un glas: 

— Tanti, Mihăiţă are gâlci! 


— Cum se poate? Se miră cu exagerare Adina, ca să le 
facă plăcere. 

— Iac-aşa! Dacă n-a fost cuminte şi a ieşit afară, are gâlci 
şi-acuma stă în pat. 

Pe pat, al treilea copil, cel care plângea adineaori şi era 
Mihăiţă cu pricina, îşi mai suspina încă aleanul, cu dege-tul 
în gură şi cu dâre de lăcrimi pe obraz. 

— Cum vezi, spuse Isabela, mereu aceeaşi şi aceeaşi 
poveste...! 

Şterse lacrimile de pe obrazul copilului, îl aşeză între 
perne, înşiră ceilalţi doi copii să stea cuminte pe marginea 
patului, trase tigaia de pe foc şi numai după aceea luă loc 
pe scaun, în faţa Adinei. 

Era o fată fără vârstă şi fără frumuseţe. S-ar fi spus, 
vulgară în trăsături, dacă toată figura nu s-ar fi aflat 
luminată de ochii albaştri de o limpezime unică. 

Birjarul ciocăni în fereastră cu coada biciului. 

Purta în braţe pachetele din sanie. 

— Iar? Întrebă cu mustrare Isabela. Întotdeauna simţi 
nevoia să ne aduci aminte că am ajuns în această situaţie, 
să primim şi să nu dăm niciodată. 

Adina o ascultă, surâzând fără supărare. 

Ba chiar întări spusele, repetându-le cu adaos: 

— Da, Isabela! Întotdeauna simt nevoia perversă să-ţi aduc 
aminte că aţi ajuns în această situaţie, să primiţi şi să nu 
daţi niciodată... Aceasta să fie singura mea crimă din viaţă 
şi singura ta umilinţă... Acum fii cuminte, ia pachetele şi 
păstrează reproşurile pe altă dată. 

— Mă duc eu... 

— Ne ducem noi! Se oferiră cei doi copii de pe marginea 
patului, cu neastâmpăr. Ne-ai adus şi smochinele noastre? 

— Desigur, Amelico! Se putea să uit? Desigur că v-am adus 
şi smochinele voastre, şi portocalele voastre. 

Copiii dădură buzna să ia în primire pachetele din braţele 
lui Avram, birjarul. Adina continuă să surâdă, cu răbdarea 


unei surori mai mari când aşteaptă să treacă îmbufnarea 
surorii mai mici şi prostuţe. 

— I-ai auzit? Întrebă. Smochinele lor! Puteam să-i privez 
de smochinele lor, ca să-ţi menajez amorul tău propriu, 
Isabelo? Bucuria lor e bucuria mea... Cum e şi bucuria ta, 
Isabelo de Castilia! 

Isabela roşi la această glumă veche a Adinei. 

Privi îndată în pământ, la vârful pantofilor, care erau 
jupuiţi şi căscau ţintele mărunte, ca două boturi de ani-male 
bizare şi crude, rânjind sărăciei lucii din casă. 

— Dacă ar fi numai smochinele şi portocalele lor!... Dar 
întotdeauna te gândeşti şi la celelalte câte ne lipsesc... Lor 
şi mie. Ştii că vii la nişte flămânzi! Poate îţi imaginezi că te 
aşteptăm, că de asta te aşteptăm. Şi nu vreau! Nu vreau, 
asta nu vreau s-o crezi. 

Adina se ridică de pe scaun şi veni în faţa Isabelei. Îi ridică 
bărbia în palmă, privindu-i în ochii înlăcrimaţi. 

O dojeni, de astă dată fără să mai surâdă: 

— Isabelo, dacă o singură dată te mai aud vorbind aşa... 
Nu numai atât! Dacă o singură dată te mai simt gândind 
aşa, chiar fără să mi-o spui, să ştii că nu-ţi mai calc pragul. 

— E o ameninţare? Râse nervos Isabela. 

Şi îndată îşi plecă fruntea, smucindu-şi bărbia din mâna 
Adinei, acoperindu-şi obrajii în palme şi izbucnind în plâns. 

— 'Te rog, iartă-mă! Câteodată sunt rea... Dar nu mai pot. 
Câteodată sunt rea şi cu ei. 

Copilul dintre perne, văzând-o plângând, începu şi el să 
zbiere. Adina nu ştiu pe care să-i împace. Încercă întâi cu 
copilul. 

Mihăiţă o respinse cu înverşunare şi cu pumnii. 

— Ulăto! Fugi de-aici! Nu vleau să te văd în ochi. De câte 
oli vii tu, după aceea Beluţa plânge... Pleacă de-aici, ulâto şi 
lea! 

N-avea încă patru ani plodul bolnav de gâlci dintre perne 
şi înregistrase în memoria lui aceasta. De câte ori vine 


prietena Beluţei, sora mai mare rămâne pe urmă potopită 
de plâns. 

Adina Buhuş rămase în picioare, în mijlocul camerei, 
privind când la copil, când la Isabela zguduită, pe scaun, de 
plânsul ei cu sughiţuri. 

— Adevărat, Mihăiţă? Adevărat, Isabelo? 

Aşadar, ceea ce credea ea că aduce aici, întotdeauna - o 
bucurie deplină şi puţină căldură - era numai un prilej de 
plâns după ce pleca? 

— Adevărat, Mihăiţă? Adevărat, Isabelo? 

Nu răspundeau. Amândoi nu răspundeau. Adina în-trebă 
ceilalţi doi copii mai mari, care intrau tăbârcind pachetele. 

— E adevărat, Amelico, Fabian? De câte ori plec eu de aici, 
Isabela plânge? 

Copiii se uitară unul la altul, neştiind dacă trebuie să 
răspundă ori nu. Beluţa nu numai că plângea întotdeauna 
după ce pleca „tanti” Adina, dar atunci mai era şi „rea” cu 
dânşii, îşi pierdea repede răbdarea, îi ocăra pentru nimic şi 
sfârşeau toţi prin a avea de ce plânge. Plăteau cu aceasta 
smochinele şi portocalele lor. 

Acum îşi dădeau socoteală de-o regulă fără greş repetată, 
pe care Mihăiţă, cel cu gâlci dintre pernele roşii, o 
proclamase, în lipsa lor şi în numele lor, cu atâta fermitate. 
Răpusă de amărăciune, Adina le ghici răspunsul din tăcerea 
lor stânjenită, din schimbul de priviri, din mutrişoarele 
deodată ostile. 

Cuprinse cu braţul umerii Isabelei şi o ridică de pe scaun 
s-o ducă la fereastră şi s-o cerceteze mai adânc în ochi. 

— E adevărat, Isabelo? Aceasta se întâmplă după ce plec 
eu? Pentru aceasta vin eu? 

Isabela nu-şi ascunse ochii. Vorbi cu simplitate: 

— E bine, poate, să fiu o dată pentru totdeauna loială! Nu 
vii pentru aceasta. Dar aceasta se întâmplă. 

E şi explicabil. Când stau singură numai cu dânşii, mă 
abrutizez. Uit. Am alte griji. Trăiesc numai pentru dânşii. 
Unul are gâlci. Celuilalt i s-au rupt ghetele... Nu mai am 


când să mă gândesc şi la mine. După ce-ai trecut prin casa 
noastră, rămâne întotdeauna o urmă în mine. Ai scormonit 
tot... Mi-ai amintit tot! Cum să nu plâng atunci? Nu sunt o 

eroină de tragedie clasică. Cum să nu fiu rea cu dânşii? Nu 
sunt din stofa martirelor creştine, care găseau o voluptate 
în suferinţă şi abnegaţie... Sunt o biată vietate de carne şi 

de nervi... 

— Mai bine, atunci, să nu viu? 

Isabela nu rosti răspunsul. Dar ca şi tăcerea copiilor 
adineaori, tăcerea ei era un răspuns. 

— Ce straniu lucru, Isabelo! Vorbi cu tristeţe Adina Buhuşi. 
Credeam că te simt atât de aproape de mine şi eşti deodată 
atât de departe! Era dimineaţa aceasta o bucurie aşa de 
mare!... Veneam să ţi-o aduc şi ţie... Îţi imaginezi tu cum mă 
întorc? 

Cu buzele strânse, Isabela privea pe fereastră în ninsoare, 
împietrită. 

Copiii se aşezaseră cuminţi pe marginea patului, cu 
picioarele spânzurate. 

Nu îndrăzneau să desfacă pachetele. Simţeau şi ei că se 
petrece ceva neprevăzut şi grav. 

— Atunci, să-ţi trimit îndărăt şi caietele?... Aşa cum se 
ceartă şcolăriţele şi-şi restituie cadourile din timpul când 
erau prietene? 

Isabela strânse din umeri: 

— Poţi să faci cu ele ce vrei... Dacă mi le trimiţi, tot le 
arunc în foc. Poţi s-o faci singură... 

— În acest caz, le păstrez, Isabelo. Le păstrez, nu pentru 
mine. Pentru tine. Ai să le găseşti oricând. 

— Nu-mi mai aduce aminte de aceasta! Nu vezi cum mă 
chinui? Cum vrei tu să nu plâng după ce pleci, dacă 
întotdeauna vorbeşti despre aceasta? 

Adina Buhuş înclină capul. Îşi recunoaşte vina atât de 
evidentă şi totuşi atât de bine intenţionată. Cu amândouă 
mâinile, cuprinse umerii Isabelei. Încercă să surâdă. Nu 
izbuti. 


O apropie şi îi sărută fruntea. 

— Cu bine, Isabelo... Dar te rog să nu te socoteşti singură 
aici. Să te gândeşti întotdeauna că mai sunt şi eu în oraşul 
acesta şi că pentru tine rămân întotdeauna aceeaşi, Isabela. 

Se întoarse spre pat: 

— Cu bine, copii! 

Amelica şi Fabian au coborât de pe marginea patului. Au 
sărutat cuviincios mâna. 

— Şi vedeţi, n-o supăraţi pe Beluţa...! 

Numai Mihăiţă, cel cu gâlci dintre pernele roşii, s-a arătat 
intratabil. Întinse un pumn răzbunător. 

— Să pleci, ulâto! Să pleci... 

Când se închise uşa după Adina Buhuş, Isabela făcu un 
pas. Lungi mâinile într-un gest de chemare. Dar 
împietrirea, vraja cea rea o ţinu pe loc. Mâinile atârnară 
grele. Apoi căzu pe scaun cu obrajii în pumni. 

Afară, Adina Buhuş îşi apăsă tâmplele cu degetele subţiri. 

Ca întotdeauna, câinele o petrecu până la poartă, 
aşteptând mâna prietenoasă să-i treacă prin părul ud, 
aşteptând întrebarea cea bună: 

— Ce faci tu, Dulamă, bătrânule? Încă n-ai ieşit la pensie? 

Acum, însă, Adina nu-l vedea. 

Privea înainte. Şi înainte, în dreapta, în stânga, îndărăt, 
pretutindeni, o împresura o ninsoare de cenuşă. 

Capitolul III. 

METAMORFOZA 

— Caietele sunt acestea! Vorbi Adina Buhuş, aşezându-le 
pe măsuţa de cristal şi de nichel. 

Le netezi drăgăstos cu vârful degetelor prelungi, 
îndreptând delicat colţurile răsucite. Pe urmă, îşi împreună 
mâinile deasupra lor, privindu-l pe Tudor StoenescuStoian 
în ochi, să-i citească un semn de nerăbdare, de curiozitate, 
de interes. 

Nu află nimic din toate acestea. 

Urmă, dezamăgită: 


— Însă, înainte de a le răsfoi, cred necesar să-ţi istorisesc 
în câteva cuvinte povestea lor... 

Tudor Stoenescu-Stoian, nărăvit acum cu rolul de 
confesor, de mentor şi de arbitru, îşi compuse o figură de 
circumstanţă, pomenindu-se la masa caracudelor. 

— Pariez că e o poveste tristă! Rosti surâzând. Aici, în 
oraşul meu de adopţie, observ că toate poveştile tuturor 
sunt triste de la o bucată de vreme... 

Adinei Buhuş nu-i plăcu zâmbetul acela superior, zeflemist 
şi de un scepticism de cafenea. 

Curios! Multe au început să nu-i mai placă la acest prieten 
al lui Sandi, în care-şi pusese acum câteva luni atât de 
nevinovată şi totală încredere. Descoperea amănunte ce 
existaseră poate şi ea nu le-a observat; sau poate au prins 
să apară de-abia în ultima vreme. Continuă, privindu-l 
stăruitor: 

— Ai ghicit. E o poveste tristă şi aceasta. Într-adevăr, 
poveştile tuturor de aici sunt triste într-un fel sau altul... 
Dar de data asta, îmi pare că „povestea” te va interesa mai 
mult decât altele, fiindcă e vorba despre o scriitoare. O 
poetă. Însă, inedită. O scriitoare - după părerea mea 
profană - de mare, foarte mare talent. 

Surâsul lui Tudor Stoenescu-Stoian se adânci în colţul 
buzelor într-un imperceptibil început de rânjet, dispre- 
țuitor şi agresiv. 

— Cum văd eu, s-a umplut târgul de scriitori şi de poeţi! 
Răsar ca ciupercile...! 

O fugace mustrare îi trecu pe dinaintea ochilor. Se ştia 
vinovat faţă de copilul care-i încredinţase, şi acela, două 
caiete. Îl amânase mereu. Spusese că a rătăcit cheia de la 
sertar, că nu le găseşte. Pe urmă, s-a enervat când elevul 
Rinalti Giuseppe a devenit plictisitor cu insisten-ţele lui, 
bătându-i în uşă cu tot consemnul sever şi ţinându-se pe 
stradă cu şapca în mână după dânsul. Dar mustrarea fu de 
scurtă durată. Cu o răutăcioasă satisfacţie, se gândi că de 


acum poate să i le restituie. Aveau prea puţini sorţi să mai 
ajungă la Roma în termenul cuvenit. 

Adina Buhuş reţinu jocul din fizionomia lui Tudor 
Stoenescu-Stoian. Era ceva nesincer, suspect, dezagreabil, 
ca apariţia unui stigmat multă vreme ascuns. 

— În orice caz - apăsă involuntar pe cuvinte - în orice caz, 
nu e vorba despre o ciupercă apărută după ploile de astă- 
vară, cum spui. 

— Glumesc! Se dezvinovâăţi Tudor Stoenescu-Stoian. De 
altfel, nici n-am specificat: după ploile de astă-vară. Vara 
trecută a fost secetoasă... Nu se poate glumi? 

Adina Buhuş trecu peste întrerupere. 

— Caietele acestea sunt de trei ani la mine. Deci, e o 
poveste ceva mai veche. lar Isabela nu cred că mai scrie şi 
că va mai scrie vreodată... Ai aflat că se numeşte Isabela. O 
cunosc de cinci ani. Era, atunci, o studentă foarte săracă şi 
foarte orgolioasă, cu examene strălucite. Nimic nu-i stătea 
pe atunci în cale, cu toată această sărăcie. O bursă la 
Bucureşti îi asigura viaţa până la sfârşitul studiilor. 1 se 
deschidea o carieră excepţională, după cum i-o prevesteau 
profesorii... Pe urmă, într-o singură lună, şi-a pierdut 
părinţii. O telegramă a adus-o aci... Trei copii. Un frate mic, 
încă în leagăn. Şi nimeni în jurul ei... A rămas să-şi crească 
fraţii, pe cel din leagăn şi alţii mai mărişori... Despre 
examene, despre continuarea studiilor, despre cariera plină 
de promisiuni, nu mai poate fi vorba. E captivă aici. Să spele 
rufele copiilor şi să le gătească de mâncare. Captivă, fără 
nici un fel de scăpare. Povestea Isabelei se rezumă la atât. 
Destul, prea destul, pentru cei ce n-au inima de iască... 

Adina Buhuş făcu o pauză. 

Întoarse cu melancolie câteva foi, uitându-se la un titlu, 
amintindu-şi un vers, regăsindu-le ca pe nişte vechi, plăcute 
şi triste cunoştinţe. 

Tudor Stoenescu-Stoian rămase, în vremea aceasta, cu 
ochii fixaţi la sânul femeii, împungând mătasea hainei de 
casă ca două corniţe de ied. Adina simţi privirea fără să-şi 


ridice ochii de pe caiet. Cu impacienţă, îşi cercetă şi îşi 
potrivi deschizătura chimonoului. 

Un instinct fin dar precis o avertiza că n-are cui vorbi, că 
s-a adresat greşit unui asemenea om, vanitos, desigur, şi, 
cum credea ea încă, desigur blazat asupra debutanţilor 
necunoscuţi, după ce-a trăit în Capitală numai în cercul 
unor celebrităţi ca Teofil Steriu, luraşcu şi Stamatian. 
Totuşi, se înverşună să-şi ducă până la capăt ceea ce 
considera ea o sacră misiune. 

— Povestea Isabelei e aceasta! Povestea caietelor e alta. 
Prin ce ascunsă chemare nu ştiu, şi nici nu cred că este 
ceva explicabil, Isabela s-a simţit fascinată de Spania. A 
pasionat-o peisajul, istoria, atmosfera unei ţări pe care n-a 
văzut-o niciodată. Am bănuit ceva, când am intrat întâia 
oară în camera ei - în camera unde astăzi nu-şi permite să 
facă focul. Toate fotografiile, reproducerile, gravurile din 
pereţi - erau spaniole. Grenada, Sevilla, Valencia, Cordoba. 
Velasquez, Greco, Murillo, Ribera, Zurbaran, Goya, 
Zuloaga. Trei sferturi din cărţile bibliotecii sale nevoiaşe 
erau manuale de geografia şi istoria Spaniei, istoria 
literaturii şi artei spaniole, poeţi şi romancieri spanioli. Am 
tachinat-o. l-am spus Isabela de Castilia. 

În mlădierea joasă a glasului, Adina Buhuş îşi cerea iertare 
absentei: 

— l-am spus Isabela de Castilia! A rămas pentru mine 
multă vreme o glumă pe care o credeam inofensivă. Abia 
acum trei zile, mi-am dat seamă cu câtă cruzime răscoleam 
o rană... Caietele acestea mi le-a încredinţat de mult. Chiar 
în anul când a ştiut că va rămâne prizonieră aici. Mi le-a pus 
în mână, într-o zi, la plecare, petrecându-mă până la uşă şi 
fugind repede în casă. Nu mi-a spus ce voi găsi în ele. Nu- 
mi vorbise niciodată mai înainte. Le-am citit. De atunci, le- 
am recitit de zeci şi zeci de ori. Eu cred că se pot numi 
adevărată, cea mai adevărată poezie. Un talent care se 
pierde şi care trebuie salvat într-un fel. Am însemnat 
câteva. Te rog să le vezi şi să-ţi spui o părere. 


Adina Buhuş întinse caietele cu scoarţele violete de 
muşama. 

Tudor Stoenescu-Stoian le vântură mai întâi cu o apăsare 
elastică de deget, cum fac jucătorii de pocher când le 
încape în mână o pereche nouă de cărţi. 

— Ştiu c-a scris, disperata! Trebuie să fie aici peste o sută 
de poezii. 

— O sută şaizeci şi opt... rectifică Adina Buhuş. Din care o 
sută douăzeci, sonete. 

— Sonete? Cine mai scrie astăzi sonete? E o marfa 
demodată. 

— N-am auzit că s-au demodat sonetele lui Petrarca, 
Shakespeare ori Heredia. Nici ale lui Eminescu sau Mihail 
Codreanu... 

— În fine! 

Tudor Stoenescu-Stoian nu mai insistă într-o discuţie cu o 
profană, susţinând asemenea jalnice erezii literare. 

Răsfoi paginile. 

Scrisul era mărunt, majusculele caligrafiate meticulos, 
titlurile subliniate cu cerneală roşie. Iar titlurile acelea 
erau; Mirador, Toledo, Alcazar, Ermita, Patio, Alhambra, 
Ciudad Rodrigo, Dolorosas, Toro, Muchachos, El Carmen, 
Majas, El Escorial, Mirabel, San Sebastian de Gormaz, 
Plaza de la Paz, Don Juan Tenorio, Burgos... 

— Un adevărat ghid al Spaniei, cum se anunţă! Exclamă 
Tudor Stoenescu-Stoian, cu acelaşi presimţământ de 
inexprimabilă aversiune, cu care luase acum o lună şi mai 
bine în mână caietele elevului Rinalti Giuseppe. Ar trebui să 
le citesc într-o bibliotecă şi cu un dicţionar la îndemână. În 
biblioteca acestei domnişoare Isabela de Castilia, cu 
rezumatele de iniţiere geografico-istorico-artistico-literare. 

— Te rog, citeşte-le şi aşa!... Şi aici! Rosti, rece, Adina 
Buhuş. A mai scris şi Eminescu sonetul Veneţiei, fără să se fi 
plimbat în gondolă prin Veneţia. N-a făcut supliment la un 
ghid şi cititorul n-are nevoie de un ghid, ca să simtă ce-a 
vrut să spună. 


Tudor Stoenescu-Stoian citi un sonet şi altul, şi altul. Îi 
păru ceva monstruos şi nedrept. De unde, într-adevăr, de 
unde descoperise fosta studentă accentele cele juste, 
pentru a învia o Castilie, o Grenadă, o Andaluzie, o Asturie, 
pe care nu le văzuse niciodată? Nu le văzuse nici el. Nici nu 
foiletase, vreodată, vreun ghid, vreo istorie, vreun manual 
despre arta şi trecutul Spaniei. Cunoştinţele lui erau 
nebuloase. Câteva romane de Blasco Ibanez. Şi cealaltă 
Şpanie, convenţională, a revistelor ilustrate şi a 
spectacolelor de operă. Şi iată, deodată, că din versurile 
scrise mărunt, cu titluri şcolăreşti subliniate, se desfăcea, 
animându-se, o lume pe care o simţea autentică, plină de 
culoare, de atmosferă şi de un trecut. Adia mireasma 
rosmarinilor, pe care marinarii o adulmecă din larg, încă 
înainte de a zări ţărmul iberic. Defilau Pirineii cantabrici cu 
profilurile lor calcaroase. Platoul deşertic al Castiliei Noi, 
grădinile Murciei şi ale Sevillei. Califii mauri şi emirii 
sarasini, regii războaielor şi cruciadelor, Inchiziția şi 
Invincibila Armada, conchistadorii îmbarcându-se spre 
Indiile Apusene, catedralele şi moscheele, feeria sevilliană 
şi corrida madrilenă, noche toledana 16 şi lampioanele 
Valenciei, Don Quichote şi morile de vânt gesticulând cu 
braţele pe un cer încropit de arşiţă şi de pasiune. De unde 
le ştiuse, de unde le adusese studenta aceasta neisprăvită, 
să le închidă în caietele ei cu scoarţe de muşama? Încă o 
dată, în loc să-l bucure miracolul acesta de o rară şi 
consolatoare expiere pentru tristeţile lumii şi urâţeniile 
omeneşti, simţi un junghi răsucit în inimă. 

Tot aşa inchizitorii Spaniei se vor fi năpustit cu ură să 
distrugă frumuseţea păgână a palatelor şi moscheelor 
maure, socotindu-le o ofensă şi o provocare, astupând 
colonadele, văruind mozaicurile, înăbuşindu-le strălucirea 
fragilă. 

Rosti: 

— Mnnda!... Este ceva 

— Numai ceva? 


— Părerile sunt subiective. Cum eu nu o cunosc pe această 
Isabela de Castilia, să mă înduioşez că a ajuns să şteargă 
nasul infanţilor şi să-i scalde sâmbătă seara, n-am nici un 
motiv să-i exaltez calităţile. Ceva este! Mai puţin, însă, decât 
ceea ce sunt sigur că-i atribui cu exagerare, din simplă şi de 
altfel foarte lăudabilă generozitate. 

Adina Buhuş retrase caietele din faţa lui Tudor Stoenescu- 
Stoian, cu un gest brusc şi maternel, adăpostindu-le la 
piept. 

— Nu ştiu de ce, dar mă aşteptam la asemenea răs-puns! 
Declară, continuând să-l sfredelească cu privirea. 

— Şi te-a scandalizat? Surâse, cu infatuare, Tudor 
Stoenescu-Stoian. Aş dori să te uiţi puţin în oglindă, ca să te 
convingi câtă dreptate am. Gestul acesta, cu care strângi 
caietele Isabelei de Castilia la piept, dovedeşte cât de 
puţină-obiectivitate ai pus în judecata unor versuri, 
recunosc, drăgălaşe, de amatoare... Aşa cum sunt picturile 
fetelor de pension: cuiburi de rândunele şi de zaharicale, 
ierni de cataif, lacuri bleumarin cu bărci de coajă de nucă... 
Şi inevitabilele pansele... 

— Cum poţi să vorbeşti aşa? 

— Mi-ai cerut o opinie sinceră. Mi-am spus o opinie 
smceră! 

Adina depuse caietele pe măsuţa de crisal şi de nichel, cu 
o dureroasă decepţie. 

— Aş fi vrut altceva. Cu totul altceva. Să te vad 
entuziasmat. Cerându-mi-le să le trimiţi lui Teofil Steriu, 
altcuiva dintre prietenii dumitale de la Bucureşti... Să le 
publice în vreo revistă. Să le găsească un editor. Pentru 
Isabela ar fi fost o consolare... Poate o salvare... 

— Literatura nu este un azil şi nici editorii nu fac operă de 
filantropie! 

Dură o tăcere grea. 

Tudor Stoenescu-Stoian îşi trase scaunul incomod, fără 
spătar, mai aproape de masă. Surâse insinuant, întrebând: 


— Te-ai supărat că am fost sincer până la brutalitate, cum 
mi-ai cerut? 

— Aceasta n-ar avea nici o importanţă. Nu e vorba de 
mine. De supărarea ori nesupărarea mea. 

— Pentru mine are importanţă... Declară Tudor 
Stoenescu-Stoian, plecând capul să caute privirea Adinei, 
care nu se îndura să se despartă acum de caietele 
condamnate. Lasă caietele acestea... Există poate aici, 
aproape, ceva mai interesant decât poveştile cu emiri şi 
califi. Mă asculţi?... Are importanţă pentru mine... Nu m-aş 
împăca de fel cu gândul că am supărat cea mai frumoasă şi 
inaccesibilă femeie din oraş. 

Adina înălţă ochii scăpărând de indignare. 

— Pentru dumneata, dacă nu mă înşel, sunt soţia 
prietenului vechi, Sandu Buhuş. În această calitate, de 
prieten al lui Sandi, te afli aici! Atât şi nimic mai mult. 

— Din nefericire! Suspină Tudor Stoenescu-Stoian. 

Vorbind, se lăsase pe spate şi, cu mâinile sprijinite în 
cristalul măsuţei, dezbrăca cu privirea soţia prietenului său 
Sandu Buhuşi. 

Avea conştiinţa unei ispite josnice şi ireparabile. Dar ispita 
era mai tare ca dânsul. Şi poate chiar el nu mai era omul 
inofensiv şi resignat, care sosise acum o ju-mătate de an cu 
trenul plecat din Gara de Nord. Dospea în el ceva tulbure şi 
rău. Desenul maşinal executat de peniță pe sugativa 
biroului. Cârceii de viţă şi şerpii încolăciţi; ochii imenşi, 
cercănaţi; capul Meduzei. Aceasta erau! De o sută de ori 
repetat capul Meduzei. Nevasta prietenului stătea aici, 
ispititoare, singură, neînţeleasă de un bărbat cu mustăţile 
de focă, umblând toată ziua după treburile lui, apărând în 
procese fără onorar treburile altora, ale necâjiţilor din 
mahalale şi ale ţăranilor zdrenţăroşi din sate, sensibil la 
aleanurile lor şi incapabil să simtă ce vrea, ce-i lipseşte unei 
asemenea femei cu pasiunea consumată în vid. lar el îi 
evocase de o sută de ori chipul, îl evocase şi îl invocase, 
fiindcă era atras de dânsa fără s-o ştie, printr-o chemare 


mai adâncă de controlul judecății. Înseamnă, în asemenea 
împrejurări, o infamie să iubeşti, să doreşti soţia unui 
prieten? E numai o fatalitate. Mai ales când prietenul e 
vinovatul cel mare şi unic, neglijând o astfel de făptură 
superbă a creaţiei, făcută pentru iubire şi pasiune; lăsând-o 
să se mistuie într-un târg ticălos, fiindcă dumnealui avea 
ceva mai urgent de isprăvit - să-şi împlinească suma pentru 
a răscumpăra o parte din moşia părintească sau să 
replanteze dealul Călimanului! Tudor Stoenescu-Stoian 
alungă ultima rămăşiţă a mustrării de cuget şi se absolvi. 

— Din nefericire, eşti soţia lui Sandu! Repetă. Din 
nefericire pentru dumneata şi din nefericire pentru mine... 

— Ce vrei să spui cu aceasta? Întrebă Adina, ridicându-se. 

Tudor Stoenescu-Stoian se ridică şi el, fără să piardă din 
ochi sânii femeii împungând mătasea chimonoului. 

Răspunse: 

— Am vrut să spun ceea ce ştii prea bine! Ceea ce înţelegi 
şi este de înţeles. 

O năvală ameţitoare de sânge îi tremura buzele, îi tăia 
respiraţia şi îi juca imaginile înaintea ochilor. Întinse mâinile 
să apuce degetele Adinei: 

— Ceea ce credeam că ai înţeles de mult, Adina! 

Adina Buhuş îşi smuci degetele şi se retrase câţiva paşi, 
refugiindu-se în cadrul ferestrei late. 

Vorbi repede şi şuierător: 

— Cum poţi face aceasta? Cum ţi-ai putut permite 
aceasta? M-aş fi aşteptat la orice... Dar la aceasta... La 
aceasta...! 

— Iubirea nu cunoaşte nici o lege, Adina!... Rosti Tudor 
Stoenescu-Stoian, apropiindu-se. Cu atâta mai mult, nici o 
prejudecată. Suntem deasupra mulţimii. Aşa m-ai 
considerat întotdeauna. Aşa te-am considerat întotdeauna! 

Era acum aproape de Adina Buhuş. Iar palmele se ridicau 
să cuprindă sânii. 

Adina lunecă, prelingându-se, pe lângă perete. 

Puse degetul pe butonul soneriei: 


— Dacă mai înaintezi un pas, sun! Sun să se adune toţi 
servitorii. 

Tudor Stoenescu-Stoian rămase în faţa ferestrei cu 
palmele ridicate încă, în cupă. Îşi şterse broboanele de pe 
frunte, fără batistă, cu dosul mâinii. 

Dezmeticit, îngână: 

— Te rog să mă ierţi... A fost o clipă de nebunie. Dacă ai 
şti! Dacă ai şti... 

Chiar cerându-şi iertare, minţea. Nu socotea că a fost o 
nebunie. Îşi spunea numai că a fost lipsit de tact. Că n-a ales 
ceasul cel mai potrivit. Că nu l-a pregătit. Că trebuia să 
înceapă altfel. 

Adina Buhuş desprinse degetul de pe butonul soneriei. 

Îl invită, cu o gravitate în glas, care îndată dădu speranţă 
lui Tudor Stoenescu-Stoian că totul nu este pierdut: 

— Te rog să stai un moment. la loc. Să lămurim şi aceasta 
cu tot calmul. 

— Nu-mi cere calm... Se agăţă Tudor Stoenescu-Stoian de 
cuvânt. Nu pot să am calm. L-am pierdut de mult. 

Vorbea ca şi cum ar fi pierdut calmul pe stradă, ca un 
obiect: ceasornicul sau stiloul. 

— Ai să-l regăseşti! Îl asigură Adina Buhuş. Fiindcă, fără 
calmul acesta, e în joc prietenia dumitale cu Sandi. 

Tudor Stoenescu-Stoian îşi luă docil locul pe scaunul 
incomod. 

Adina rămase în picioare, privindu-l de sus, în creştet, cum 
stătea el cu fruntea plecată în jos, pocăit. Observă cu 
dezgust că părul acela fără culoare era rar în vârful 
capului: rar şi gras. 

Vorbi: 

— E în joc prietenia dumitale cu Sandi! A mea nu mai intră 
în discuţie. Nu mai există. 

— Adina... Îngână Tudor Stoenescu-Stoian. A iubi nu este 
o crimă. De câte ori ai recunoscut-o aceasta? 

— În primul rând, te rog să nu-mi spui pe nume: Adina. 
Nimic nu-ţi dă dreptul. Mai ales acum. Şi în al doilea rând, 


te rog să mă asculţi până la sfârşit, fără să mă întrerupi. Ai 
să alegi! Eşti liber să alegi. Pretinzi că a fost o nebunie... O 
rătăcire... Să admit. Deşi, după încrederea pe care ţi-am 
acordat-o din primul ceas când ai păşit pragul casei 
noastre, o asemenea nebunie nu-ţi era permisă. E o trădare 
faţă de mine şi faţă de Sandi. 

— Dar... 

— Nu doreşti să mai urmez?... le-am rugat să nu mă 
întrerupi. De la dumneata nu am ce asculta. Aş putea să-i 
povestesc scena aceasta lui Sandi. La ce folos? El are atâta 
încredere în oameni, atâta bunătate, încât nu merită să-şi 
piardă o iluzie... Încă una. Deci n-am să-i pomenesc nimic. 
Totul rămâne între noi... N-ai nici un motiv să-i ocoleşti 
casa. Ar deveni bănuitor. Ai da de discutat oraşului acestuia, 
unde pereţii sunt de sticlă, şi aceste discuţii, aluzii sau 
întrebări directe, ar însemna pentru Sandi o suferinţă, pe 
care, încă o dată repet, n-o merită. Poţi să vii, să pleci, ca şi 
mai înainte. Şi poate, cu încetul, vom deveni din nou 
prieteni; poate ai să-mi recâştigi prietenia... Eu sunt 
hotărâtă să uit. Din tot sufletul meu, să uit. Ziua aceasta să 
nu mai existe. Priveşte! Rup foaia din calendar. Am 
suprimat-o! 

Adina Buhuş înaintă la calendarul din perete cu ultimele 
foi ale lunii decembrie. 

Smulse foaia şi o mototoli între degete. Se întoarse cu faţa 
la Tudor Stoenescu-Stoian, silindu-se să surâdă cu 
indiferenţă: 

— Mai mult, ce mai vrei? Ce mai pot să fac? Pentru Sandi o 
fac, nu pentru dumneata... l-am complicat destul existenţa. 
Nu sunt ceea ce a vrut el, nici ce a sperat el. Nu doresc să-i 
mai înstrăinez şi un prieten... Dacă, după cele petrecute 
azi, dumneata te mai poţi pretinde prieten. lar ca să ne 
deprindem, noi doi, cu această situaţie nouă, te invit mâine 
la dejun. De acord? 

— Dacă mă ierţi... Puse condiţia Tudor StoenescuStoian. 


— Am spus că ziua de astăzi pentru mine nu există! Am 
suprimat-o. 

Adina Buhuş îşi dădu seamă că mai ţinea încă în mână 
foaia de calendar mototolită. Merse până la gura sobei şi o 
zvârli în foc. 

Pe urmă aşteptă. 

Tudor Stoenescu-Stoian se ridică de pe scaun cu ochii 
plecaţi, cu o privire piezişă. Nu se afla nimic bun, purificat 
de remuşcare, în privirea aceea oblică de câine bătut şi 
alungat. 

Dar Adina Buhuş n-o observă. Pentru dânsa, ziua era într- 
adevăr ştearsă, suprimată, cum îşi făgăduise mai mult sieşi 
decât lui Tudor Stoenescu-Stoian. 

În încăperea cu mobile reci de cristal şi de nichel, rămase 
o clipă cu mâinile spânzurate de-a lungul trupului, cu ochii 
la dealul alb al Călimanului: alb, însă fără transparenţă, din 
nou făcând un zid masiv, un rece ghețar între dânsa şi 
căldura bună a lumii de departe. 

Reveni la măsuţă cu cele trei caiete violete. Oftă. Scoase 
un plic şi, înainte de a începe răvaşul, scrise adresa lui 
Teofil Steriu. 

Capitolul IV. 

APEL. NOMINAL. 

La „Rinalti”, caracudele erau în păr. 

Făcuseră roată în jurul colonelului Ţibică Artino, sosit în 
garnizoană cu primul tren al vacanței de Crăciun. 

Brav, rotofei şi jovial fiu al oraşului, colonelul se ridicase de 
jos de tot, dintr-o mahala vecină cu cimitirul de la poalele 
Călimanului. Îşi petrecuse copilăria hoinărind printre cruci 
şi morminte, zburătăcind vrăbiile cu praştia, întinzând 
capcane de guzgani în cavouri şi procedând la oarecare 
razii nemiluite printre florile de la căpătâiul răposaţilor, 
când se nimerea vreun patron ori vreo aniversare a 
scumpilor dascăli de şcoală primară. 

Vecinătatea lăcaşului de morţi şi sărăcia din casa vădanei 
Artino nu-i adumbrise nimic din voioşia înnăscută şi gureşă. 


Trecuse prin şcoala militară cap de promoţie; trecuse prin 
garnizoană cincisprezece ani cu gradul de sublocotenent, 
locotenent şi căpitan. Plecase în război căpitan şi se 
întorsese colonel, cu trupul grăsuliu hăcuit de schije, cu 
pieptul tapisat de decoraţii şi cu casca pe ceafa triplă, vesel 
ca un nuntaş, iubit de soldaţi şi de foştii soldaţi ca un 
părinte grijuliu cu dânşii, cam răstit uneori, dar răfuindu-i 
de zor întotdeauna cu dreptate, scăpându-i de la 
strâmtoarea severelor pedepse şi sfârşind cu o iznoavă de-a 
lor, plină de tâlcuri. 

De cinci ani, fusese chemat la centru, la Bucureşti, în 
minister, unde se vădea de neapărată trebuinţă, deşi nu era 
din tagma lingăilor cu rubedenii, cu ploconeli şi temenele 
slugarnice. Spre deosebire de colonelul Jack Valivlahidis, 
care comanda de zece ani regimentul, mereu sperând 
înaintarea la gradul de general, nu purta ponoasele unui 
trecut netrebnic din vremea războiului: nu se oploşise la 
adăpost, să-i ţâţâie inima de frică la cel dintâi 
bombardament şi să apară apoi marţial la parade, când a 
amuţit ultima canonadă. N-avea moşie de zestre în iudeţ, ca 
moşia preafrumoasei şi crepuscularei doamne Caliope, cu 
lanurile lucrate de soldaţi. Nu împinsese nici un recrut la 
deznădejde, cum purta colonelul Jack Valivlahidis patru 
dezertori pe cuget şi trei spânzurați în carcera 
regimentului. Nu trecea, cu ifose marţiale, printre muritorii 
de rând şi nu-i privea de la înălţime prin gemuşorul rotund 
al monoclului. Om întreg, de omenie, el aştepta steaua de 
general fără nici o nerăbdare şi nici o manevră pe lângă 
atotputernicii zilei, ca un drept cuvenit, care trebuia să-i 
vină peste abilităţile diplomatice, legăturile de rubedenie şi 
politicăria camarazilor. Până atunci, deocamdată, nu lăsa să 
treacă nici o vacanţă şcolărească de Paşte sau de Crăciun, 
fără să se înfiinţeze, cu aceeaşi simplitate şi voie bună a 
elevului nevoiaş de odinioară, la căsuţa bătrânei de lângă 
cimitir, la poalele Călimanului. 


Îşi părăsise, pentru câteva zile, nevasta şi copiii la 
Bucureşti, la cinematografele, ceaiurile şi desfătările lor; 
sosea cu trenul de seară, cu un geamantan încărcat de 
bunătăţi. 

Oprea birja întotdeauna la colţul uliţei, deschidea portiţa 
uşor-uşor, să n-audă nici vântul, înainta tiptil, aşa cum se 
întorcea acasă hoinarul de altădată în vârful degetelor, 
când se întrecuse cu gluma şi îl apucase noaptea, zgâria la 
geam. Uşa se dădea în lături şi lăsa să-i cadă bătrâna în 
braţe. 

Urma întotdeauna aceeaşi bucurie minunată a văduvei 
Artino şi pe urmă acelaşi bocet întrerupt de întrebări şi 
amestecat cu amintiri. 

Seara şi a doua zi, jumătate de dimineaţă, colonelul Artino, 
din Ministerul de Război, devenea Ţibică, zis şi Bâca, zis şi 
Ţibi, cel care răscolea pe vremuri mahalaua cu isprăvile lui 
de pomină, cum au rămas de pomină şi isprăvile ostăşeşti 
de război, pe vremea când fostu-i comandant, îmbătrânit 
„bun în grad”, colonelul Jack Valivlahidis, dădea bir cu 
fugiţii, în episoade tot de pomină. Că fostu-i comandant îl 
ocolea acum, cu toată acreala unei cariere poticnite pe loc, 
asta-l durea pe dânsul în cot! Fie la el, acolo, şi la doamna 
sa Caliope, preafrumoasa şi crepusculara consoartă! Ţibică, 
zis şi Bâca, zis şi Ţibi, cotrobăia de îndată în cămară, în şură 
şi în magazie, să descopere vestigiile trecutului, conservate 
cu pietate de bătrână: capcane, undiţe, cărţile şi caietele 
vărzite ale elevului Artino V. Vasile, buhaiul urăturilor de 
Anul nou, steaua şi săniuţele cu tălpile putrede. 

Dezbrăcat de tunică, despica butuci, aşa cum îi despicase 
feciorul văduvei în anii de lipsă. Aştepta să i se prezinte la 
apel foştii tovarăşi de haimanalăc pe medeanuri şi în 
zăvoaie, rămaşi la obscurul şi mizerabilul lor destin: 
funcţionari mărunți la percepţie, uşieri, lăptari, salahori, 
acari la gară şi tăietori de lemne. Le asculta necazurile, îi 
îmbărbăta cu vorba şi îi ajutora cu fapta (în speţă, ceva 


numerar), îi îndopa cu ţigări şi îi cinstea cu o anumită 
secărică teribilă. 

De la Tache Fanaragiul, colegul de bancă de la Şcoala 
primară nr. 2, lua cunoştinţă, pentru a zecea oară, de ce 
domnul primar Atanasie Blându nu-l poate scoate din 
slujbă, măcar că e un ticălos şi un beţiv, chestiune prea bine 
ştiută şi de conu Grigore Panţâru. Cucoana Laurenţia venea 
să-l întrebe dacă nu l-a văzut pe Ionică al ei, ori dacă măcar 
n-a auzit despre dânsul. Se abătea pe la cimitir să-şi revadă 
mormintele şi cavourile de unde rechiziţiona odinioară 
florile parastaselor şi aniversărilor - morminte din ce în ce 
mai părăsite şi mai uitate. Descoperea altele necunoscute şi 
descifra inscripţiile proaspete de pe cruci şi de pe 
monumentele de marmură, luând act de unităţile şterse din 
controale. 

Pe urmă, înainte încă de ceasul aperitivelor, pleca agale 
spre centru şi se înfăţişa la „Rinalti”, să afle ce s-a mai 
petrecut de la Crăciunul sau de la Paştele trecut. 

Apariţia sa lua proporţiile unui eveniment pentru 
caracude. 

Signor Alberto - pentru care fostul 
sublocotenentlocotenent-căpitan rămăsese acelaşi şpriţ la 
ţap - constata cu mare satisfacţie că ex-clienţii săi revin 
fideli tradiţiei, chiar după ce s-au depărtat de matca natală 
şi au încă-runţit cu totul. 

Sublocotenentul de pe vremuri consuma în cretă când 
întârziau soldele. 

Colonelul Artino din Ministerul de Război făcea un semn 
discret lui Neculai să ţină din scurt rândurile caracudelor, 
fiindcă numai manutanţa bine aprovizionată asigură 
bunăstarea şi moralul trupei. 

— Pe voi vă iubesc, declară colonelul 'Ţibică Artino 
caracudelor, fiindcă sunteţi întotdeauna prezenţi la datorie! 
Aşa cum v-am lăsat şi vă ştiu. Mulţi şi nu geniali, dar băieţi 
de ispravă. 

lar mai apoi, de îndată: 


— Şi tu, de ce te supăraşi numaidecât, Petrăchescule? Nu 
m-am gândit la tine numaidecât. 

Caracudele râdeau de Petrăchescu. Iar Petrăchescu n- 
avea încotro. Râdea şi el de râsul celorlalţi, care nu erau 
numaidecât mai geniali decât dânsul. 

Acum, cu mantaua descheiată pe burta voluminoasă, cu 
luna plină a obrazului lucind de plăcere şi de sudoare, 
colonelul Ţibică Artino, la al treilea şpriţ la ţap, istorisea cu 
mare înveselire cum descoperise el în tren că oraşul acesta 
e un oraş de mame şi de bunici. 

— Aceasta pot să v-o dovedesc numaidecât cu martori. Şi 
ţie, Caracudescule! Şi ţie, Caracudeanule! Şi ţie, 
Caracudovici! Şi ţie, Caracudenberg! Şi ţie, Caracudică! Şi 
ţie, Caracudovschi! Şi ţie, Caracudov...! 

Răsturnat pe capătul scaunului, clătinând restul celui de-al 
treilea şpriţ pe fundul ţapului, colonelul 'Ţibică Artino trecu 
în revistă cu plăcere foştii concetăţeni cu numele 
patrimonic schimbat, prin a sa autoritate, din Petrăchescu, 
Tămăşeanu, Dobrovici, Steinberg, Leonică, Mitrovschi şi 
Pavlov, în tot atâţia Caracudeşti, Caracudeni, Caracudovici, 
Caracudenbergi şi aşa mai departe. Îi plăcea şi această 
subită inspiraţie, graţie căreia îi înglobase într-o mare 
familie zoologico-etimologică, lăsându-le rădăcina comună 
şi fixă, ca să le varieze numai terminația, după numele cel 
adevărat din foaia matricolă. 

Ştia că şi după plecarea lui, pentru totdeauna de acum 
înainte, vor răspunde la acest apel. Îi învălui într-o 
înduioşată privire părintească. 

— Ai zis ceva în front? Caracudeanule? 

— Eu, don' colonel? Se apăra Caracudeanu. Pot eu pentru 
ca să-mi permit şi să discut cu superiorul? V-am fost 
sublocotenent pe front... 

— Credeam c-ai mişcat! Să-ţi fac niţel muştru 
numaidecât... Neculai! 

Degetul grăsun arătă chelnerului paharele, ţapii, ţoiurile 
de ţuică deşarte. 


Neculai îşi făcu datoria. 

Colonelul Ţibică Artino lămuri caracudelor auditoare cum 
a descoperit el că oraşul acesta e un târg de mame şi de 
bunici: 

— Eram şase în compartiment. Cinci şi cu mine şase! Unii 
mai tineri; alţii contingente mai vechi. Unii cunoscuţi; alţii 
necunoscuţi. După un sfert de ceas, îi iau la rost. Eu nu pot 
sta mut mai mult de-un sfert de ceas. Numaidecât trebuie 
să vorbesc. Îi scot la raport. 

Colonelul îşi drese glasul, fiindcă era mare meşter în 
reproducerea dialogurilor, aidoma, cu mimica şi intonaţia 
personajelor. 

— Întreb: Dar dumneata încotro, domnule Gold?... Te 
ştiam strămutat la Galaţi, la Brăila, pe undeva. lar Sami 
Gold, pe care îl ştiţi şi n-a mai pierdut un şfanţ din capital 
de când a plecat de-aici: Ca şi dumneavoastră, domnule 
colonel. Merg să văd pe mama cu ocazia sfintelor sărbători. 
Zic: Foarte frumos, stimabile Gold! Şi trec, la altul, la 
căpitanul Ulea: Dar tu, Georgică, de unde-mi ieşişi? Parcă 
erai la Oradea Mare. EI: La Arad, să trăiţi, domnule colonel! 
Dar m-am învârtit de-o săptămână, s-o văd pe bunica, 
domnule colonel! Eu: Şi să mai faci o razie de noapte pe la 
„Santiago”, cu alde Tăvi Diamandescu şi Hartular?... El: Tot 
ce se poate, domnule colonel! Cum scăpăm din post şi ne dă 
voie popa la frupt... Trec la altul, un leat nou: Dumneata, 
tinere?... Junele, pudrat, lins pe cap şi fandosit: Cum, nu mă 
mai cunoaşteţi, domnule colonel? Sunt Anibal Sava, fiul lui 
Emil Sava, al prefectului... Şi eu merg s-o văd pe maman! 
Eu, de colo: Bravo, Anibălică! Văd că ai memorie bună şi 
atunci numaidecât trebuie să ţii minte cum te-am urecheat 
eu când ai dat cu bicicleta peste mine, Asdrubălică dragă!... 
Mă întorc şi spre fetişcana din ungherul compartimentului: 
Dar mata, domnişoară? Ea (colonelul subţie glas de 
primadonă şi face farafastâcuri din bărbie): Eu sunt Lola, 
domnule colonel. Lola Păun. Nepoata domnului Jorj Păun, 
pe care, desigur, îl cunoaşteţi... Merg s-o văd pe grand- 


maman... Eu mă bucur şi mă veselesc: Aha! Va să zică mata 
eşti Lolica, nepoata lui conu lordăchel?... Asta-mi face 
plăcere şi are să-i facă mai mare plăcere coanei Veturia... 
Mai iau la rost şi pe ultimul. Un fel de moşnegărie cam ca 
tine, Caracudov. Cine-o fi şi cum îl cheamă, nu ştiu. Zic: 
Cred că nu-i mai spune şi dumneata că mergi să-ţi vezi vreo 
bunică. El, de colo, rizând: Bunică nu, domnule colonel, că a 
murit, Dumnezeu s-o ierte, anul trecut! Dar tocmai pe 
mama merg s-o văd... Eu: Sunteţi o familie de centenari? 
EI: Nu, domnule colonel. Deocamdată nu! Numai bunica 
trecuse de 109 ani. Mama are de-ab'ia nouăzeci şi unu... 
Dar cazurile de longevitate sunt foarte frecvente în familia 
noastră... Zic: Te cred! N-ai nevoie să mă mai convingi... 

— Acela-i Petriţoiu, colonele! Se dădu cu părerea 
Pantelimon Tăcu. Bunica lui Pestriţoiu de la Finanţe; ea a 
murit anul trecut, la 109 ani... Şi numai Pestriţoii trăiesc 
câte nouăzeci şi o sută de ani... 

— Dar tu de unde ai mai apărut, Tacule? Se bucură 
colonelul, întinzându-i mâna peste capetele caracudelor. Te- 
am căutat în cimitir, la cavou!... Ţi-am văzut numele scris, 
dar fără dată... Te aşteaptă... Zic: nu i-a sosit încă veleatul şi 
m-am bucurat, ştiind că dacă nu te-am găsit acolo, am să te 
găsesc aici. 

Pantelimon Tăcu, abia sosit, mirosind a acid fenic şi 
încotoşmănat în jurul gâtului cu un baiader de lină groasă şi 
verde, căuta un scaun cu ochii. 

Dar chiar caracudele refuzau să-i acorde vreo atenţie şi 
mai ales să-i dea vreun scaun alături. 

— Lăsaţi-l, mă, şi pe el! Se rugă cu înduioşare prefăcută şi 
jovială colonelul. Nu fiţi aşa de cruzi cu un om care-a scăpat 
un picior în groapă! Ca mâine moare şi are să vă 
muncească mustrarea de cuget... 

— Nu-i purta dumneata grijă, dom'le colonel. Că el ne- 
ngroapă pe toţi... 

Colonelul Ţibică Artino nici nu-i purta deocamdată de 
grijă. Îşi aminti unde-a rămas: 


— Care va să zică, erau cinci în compartiment şi cu mine 
şase. Toţi au răspuns precum aţi auzit. Mergeau în aceeaşi 
direcţie, cu acelaşi obiectiv. Acum, vă întreb - pe tine 
Caracudescule, pe tine Caracudeanule, pe tine 
Caracudovschi şi tot neamul vostru caracudesc... Este ori 
nu este acesta un oraş de mame şi de bunici? 

— Este! Confirmară caracudele-n cor. 

— Atunci să ne mai trimită numaidecât, signor Alberto, 
câte un rând şi să trecem la apelul nominal şi la inspecția 
trupei... Ce-i cu Tăvi? Nu-l văd pe Ilăvi! 

— Ehei! Domnule colonel, pe unde-i sticlesc lui ochii 
acuma...! 

Răspunsese în numele celorlalţi Caracudică, iar în glasul 
lui concentrase toată invidia admirativă a tuturor. 

— Pe unde-i sticlesc ochii? Nu s-o fi-nsurat? 

— Ce-nsurat, domnule colonel!... Îi sticlesc ochii la Nisa, la 
Cannes, la Monte-Carlo... A cumpărat cu bani gheaţă 
Crângul lui Naum şi tot i-a mai rămas mărunţiş şi pentru 
Nisa, Cannes, Monte-Carlo... 

— Foarte frumos! Bravo lui! Asta-nsemnează că nu e 
caracudă ca voi cei de faţă şi cei absenţi, să chibiţească 
toată ziua la mesele altora şi să le mai miroase pe deasupra 
şi picioarele. Nu te supăra, Caracudovschi dragă, că nu m- 
am gândit numaidecât la tine. 

Caracudovschi nu se ofensă, fiindcă nu-i miroseau lui 
numaidecât picioarele mai mult decât altora şi fiindcă, de 
altfel, nici nu era sezonul când această particularitate 
odoriferă a chibiţilor prezenta vreun incovenient. 

Colonelul continuă apelul: 

— Picu Hartular? 

— Trebuie să apară din moment în moment. A mai 
scormonit una de-ale lui... Un proces între Cristina 
Madolschi şi Sultana Căliman. Coana Cristina s-a adresat 
mai întâi lui Stoenescu-Stoian. Dar Todiriţă a refuzat. Nu 
era un proces de talia lui şi - chiar dacă ar fi fost unul - n-a 
vrut să asmuţe duşmănia între două venerabile figuri ale 


oraşului... Cel puţin aşa istorisea mai deunăzi conu 
lordăchel Păun, lăudându-l pentru demnitatea cu care s-a 
purtat... Şi era foarte supărat conu lordăchel pe Picu, 
fiindcă el a primit... Parcă acuma îl cunoaşte pe Picu! Păi 
Picu, tocmai din această pricină s-a prins îndată să 
intenteze acţiune. Pledează pe gratis, pierde la sigur, dar 
mai pune o dată oştile faţă-n faţă. 

— Bine, lasă aceasta!... Cunoaştem povestea. Grigore 
Panţăru, ce-i cu Grigore? 

— Nemuritor, zdravăn şi păros, cum l-ai lăsat şi cum ai să-l 
mai găseşti multe Crăciunuri, domnule colonel. Cred că pică 
şi el din minut în minut. 

— Sandu Buhugş...? 

— S-a mai îngrăşat două kilograme şi Pantera neagră a 
mai scăzut unul... Acuma, Săndel luptă să-l bage în partid 
pe Tudor Stoenescu-Stoian, iar 'Todiriţă se lasă greu. Spune 
că nu vrea să se amestece în politică... Şi-l cred! El n-are 
decât de pierdut din politică... 

Colonelul 'Ţibică Artino îşi încreţi o clipă cutele frunţii, 
concentrându-şi amintirile. 

Nu apărea la orizontul memoriei, semnalizând, nici un 
Tudor Stoenescu-Stoian. 

Întrebă: 

— Cine e, în definitiv, acest Stoenescu-Stoian? Despre ce 
Todiriţă-mi tot vorbiţi...? 

— Bâiat straşnic, domnule colonel! Tudor 
StoenescuStoian. Trebuie să fi auzit de el pe la Bucureşti. 
Avocat, profesor, şi scriitor, de la dumneata din Capitală. 
Prieten la cataramă cu Teofil Steriu, cu luraşcu, cu 
Stamatian... A lăsat Bucureştii cât îs ei de Bucureşti şi a 
venit la noi: s-a instalat aci, s-a înscris în barou, are catedră 
la liceu. Dar nu pentru asta a venit. Scrie romane. 

— Să fie sănătos! Rosti colonelul 'Țibică Artino cu 
indiferenţă. Credeam că-i vreun băieţaş care s-a ridicat de- 
aici. Un fiu de-al oraşului - cum ar spune lordăchel Păun. 


— Numai fiu adoptiv, dom'le colonel, dar un fiu care n-are 
să-l facă de ocară! Stărui, plin de convingere, ultima 
caracudă sosită, făcându-şi loc cu coatele să încapă la masa 
cea mare. Aista are să facă onoare târgului... N-ai observat 
dumneata, domnule colonel? Oraşul, adică, mai drept spus, 
judeţul nostru, a dat ţării de toate. Oameni politici, 
profesori, militari... Numai scriitori şi artişti n-a dat 
niciunul. În lipsă de altceva, ne mulţumim şi cu un fiu 
adoptiv, pe care să-l vedem colea, în antologie, alături de 
Eminescu, şi de Slavici, şi de Caragiale, şi de Sadoveanu, şi 
de Steriu... Trebuie să mai ştii, domnule colonel, că Iodiriţă 
al nostru scrie un roman cu subiect din partea lo-cului... Un 
roman din viaţa hatmanului Mitru Căliman... 

— Să fie sănătos şi să-l scrie, să-l scrie numaidecât!... 

Caracudescu, Caracudeanu, Caracudopol, Caracudel şi tot 
neamul caracudesc se dădură în lături să facă loc lui 
Grigore Panţăru şi lui Picu Hartular. 

Asistară cu înduioşare la mişcătoarele îmbrăţişări şi 
trecură resemnaţi la rolul lor de muţi auditori şi spec-tatori, 
zvârliţi pe al doilea plan de prezenţa celor două personaje, 
care nu erau pentru nimeni, şi nici pentru colonelul Ţibică 
Artino, un Caracudâru sau un Caracudar oarecare. 

— "Te-ai tras la faţă, Picule! Constată colonelul. Nu-mi place 
mutra asta de cotoi jigărit. le pomeneşti c-ăi fi amorezat!... 
Cât despre tine, Grigore dragă?... Drept a spus un 
Caracudesc de-aici!... Te găsesc cum te-am lăsat: nemuritor, 
zdravăn şi bărbos... Aceasta-mi face plăcere. Tu ai să-l 
îngropi pe Tăcu, numaidecât. Aşteaptă el să-i îngroape pe 
toţi, dar cu tine şi-a găsit sacul petecul! 

Grigore Panţăru îşi scutură pipa de marmura mesei, 
începu s-o curețe, împrăştiind o duhoare cătrănită de tutun 
ieftin. 

Caracudele participau la operaţie cu atenţie încordată de 
savanţi, urmărind o experienţă decisivă pentru soarta 
omenirii. Conu Grigore se întrerupse să deşerte primul 
coniac din raţia sa în număr de cinci; numai după aceea 


ridică ochii la colonelul 'Ţibică Artino şi mormăi în barba 
flocoasă: 

— Ţibică dragă, nu-i port eu grijă lui Tăcu! Că moare ori că 
trăieşte, cu aceasta umanitatea nici nu pierde nici nu 
câştigă nimic. Dar remarca ta mi-a dat de gândit. Deci şi tu 
ai observat că Picu a început să se jigărească? Eu îl văd în 
fiecare zi... Nu-mi dau seamă... Adică, nu-mi dau seamă 
deplin în ce măsură se jigăreşte; deşi poate îmi dau seama 
perfect de ce se jigăreşte şi de ce are să se mai jigărească 
încă. Boala lui e fără leac... 

— Ei, asta-i? Se miră colonelul Ţibică Artino. Cum, frate? 

Grigore Panţăâru suspendă discuţia, indicând rotund cu 
pipa conclavul caracudelor. 

Nu era o problemă de dezbătut cu asemenea martori. 

După care pauză, şi atenţia asistenţei se strămută în altă 
direcţie. Îşi făcea apariţia pe uşă un grup numeros şi nu 
prea obişnuit la postul de observaţie şi la marele cartier 
general Alberto: domnul perfect Emil Sava, domnul primar 
Atanasie Blându, inginerul Dinu Grinţescu, deputatul Olimp 
Niculescu... Înainte de a dezbrăca blănurile, trecură să 
strângă mâini şi să împartă asigurări despre chestiuni care 
s-au aranjat, se aranjează sau se vor aranja. 

Numai inginerul Dinu Grinţescu, străin de această lume, 
preocupat şi cu privirea absentă, rămase la o parte, 
urmărind un calcul nevăzut, pe care îndată îl şi verifică, 
scoțând stiloul şi pachetul de ţigări şi înşirând cifrele pe 
cartonul alb, printre inscripţiile Regiei Monopolurilor. 

Domnul Emil Sava înainta cu blana desfăcută din nasturi şi 
cu o mână în buzunarul pantalonilor, zuruind veriga cheilor 
prinse în lanţ. Atâtea chei, atâtea insigne ale multiplelor 
sale îndeletniciri: cheia de la biroul prefecturii, cheia de la 
lada de fier de acasă, cheia de la biroul său avocaţial, cheia 
de la sertarul cancelariei din Piscul Voievodesei... Sunând 
cheile cu o dulce muzică nichelată, se interesă de sănătatea 
colonelului 'Țibică Artino, îl invită pentru a doua zi la dejun 
şi se bucură, în îndoita sa calitate particulară şi oficială, că 


fostul sublocotenent-locotenent-căpitan nu şi-a uitat oraşul 
copi-lăriei şi al juneţii. Pe urmă, îi făgădui o mare surpriză: 

— Peste doi ani, dragă Ţibică, te invit să pofteşti şi să-ţi 
vezi oraşul... Oraşul şi judeţul. N-ai să le recunoşti! Ţi-o 
garantez! 

— Cunosc garanţiile voastre!... Râse cu scepticism 
colonelul Artino. Ai să-mi arăţi că ţi-ai asfaltat strada sau că 
Blându şi-a făcut un scuar în faţa casei... Încolo? Chiar să- 
mi dai înscris la mână, nu te-aş crede că ai altceva de făcut 
şi că aveţi să faceţi altceva, cu Blându al tău, cu Olimp şi cu 
toţi ceilalţi zei ai Olimpului împreună... De altfel, a trecut 
perioada alegerilor... Nu ştiu de ce mai simţi nevoie să 
îndrugi verzi şi uscate caracudelor acestora care se prefac 
că te cred, dar nu te cred cum nu cred eu că am s-ajung 
mitropolitul Moldovei...! 

— Nu e ce-ţi imaginezi tu... Rosti misterios prefectul, 
încetând să mai sune cheile în buzunar. Nu-i vorba de 
politică... Altceva, dragă Artino! Cu totul altceva. 

Trase lanţul cheilor afară şi apucă una la întâmplare: 

— Vezi? Asta e cheia de la biroul meu... Cum deschid eu 
sertarul şi sunt sigur că se deschide cu cheia asta, aşa sunt 
eu sigur că am să răsucesc o cheie şi am să dau drumul 
prosperității în oraş şi judeţ, pe-o rază de trei poşte... 

— Să fii sănătos şi vezi să nu-ţi pierzi cheia... Poate e un 
lacăt cu cifru... 

— Nu râde, Ţibică!... Până acum câteva zile, era încă un 
secret... Acum, totul e în regulă... Îi dăm drumul! Şi atunci 
ai să vezi ce schimbare formidabilă într-un singur an, în doi 
cel mult! Avem să trăim şi avem să vedem! 

— Să dea domnul, numai ca să-i facem necaz lui lăcu. Să 
trăim şi să vedem minunea minunilor şi min-ciuna 
minciunilor! Din partea mea, eu m-aş mulţumi să-mi găsesc 
oraşul măcar aşa cum l-am lăsat acum câţiva ani. Să nu-l 
ticăloşiţi mai rău! Mi-e drag cum l-a lăsat Dumnezeu şi cum 
îl lăsasem eu: cu dealul Călimanului aşa, ca o spinare de 


mistreţ, cu signor Alberto şi cu caracudele sale prezente... 
Dar am constatat că aţi început să-l pociţi... 

— Mă rog, mă rog, ce te face să spui aşa ceva? Se simţi 
atins domnul primar Atanasie Blându. 

Colonelul Ţibică Artino, care aflase şi el ceva de la Tache 
Fanaragiul, se veseli mai dinainte de cele ce avea să spună 
domnul primar: 

— Nu te repezi, Tănăsică maică! Am văzut că aţi pus un fel 
de monument al eroilor în piaţă, un fel de ordonanţă care se 
răsteşte cu pumnul tocmai în primărie. Lăsaţi morţii în 
pace!... Mai bine, spune-mi ce e cu tine? Ce-s zgârieturile 
astea-n obraz? Ai început să te tatuezi? Parcă eşti un rege 
din Ubanghi sau din Dahomey, dacă ai aflat cumva, de la 
Scardat Buhuş, cam încotro şi unde figurează pe hartă 
Ubanghi sau Dahomey! 

Domnul primar Atanasie Blându roşi sub tatuajul acoperit 
cu pudră rozachie. Pudra coanei Clemence, din cutia de pe 
măsuţa de toaletă. Bătu în retragere, explicând fără prea 
mare convingere: 

— Ia, o parşivă de mâţă! 

— Taci, coane Tăsică, să nu te-audă mâţa că te ex-primi 
aşa de ireverenţios, îl povăţui cu binevoitoare dulceaţă Picu, 
privindu-şi unghiile. Te-aude, pe urmă vii mâine supratatuat 
şi ai să spui că s-a făcut mâţa hiperparşivă! 

Pantelimon Tăcu socoti momentul oportun să intervină cu 
un sfat igienic: 

— Zgârieturile de mâţă sunt foarte periculoase, Tănase! S- 
o ştii de la mine... Aşa s-a prăpădit Stanciu la 43 de ani, în 
mai 1921... Măcar, te-ai dezinfectat? Dă cu tinctură de iod. 

Pentru prestigiul autorităţii, domnul prefect Emil Sava îşi 
salvă primarul, trăgându-l departe de masa unde 
caracudele chicoteau pe înfundate şi unde Grigore Panţâru 
încă nici nu scosese cuvânt să le pună el vârf la toate. 

— Hai, Tăsică! Cu amicii noştri, n-o mai termini niciodată. 
Se vede că nu-i bate nici o grijă şi nici o răspundere. Cu 
bine, la toată lumea!... 


— Şi tu, Ţibică, nu uita invitaţia de mâine la dejun. Îţi 
cunoaşte Ortansa toate gusturile. Are să fie un menu ca 
pentru tine. 

Domnul prefect trecu, zuruindu-şi cheile în buzunar, la 
masa unde inginerul Grinţescu încă nu-şi isprăvise calculele 
pe cartonul pachetului de ţigări. 

— Şi scribăreţul acesta cine mai este? Întrebă co-lonelul 
Tibică Artino, arătând, cu ţapul golit din mână, spre omul cu 
cifrele. Nu-i cunosc mutra. lar vreun romancier? 

Parte dintre caracude nu ştiau nici ele cine este 
necunoscutul care se bucura de deosebita atenţie a 
domnului prefect Emil Sava. 

Dar unul mai informat hazardă o ipoteză: 

— Că-l cheamă Dinu Grinţescu, ştiu. Că e inginer, ştiu... Că 
a trecut de vreo trei ori spre Piscul Voievodesei, iarăşi ştiu... 
Că domnul prefect se poartă cu dânsul cum s-ar purta cu un 
ou de păuniţă albă, mai ştiu şi aceasta. Din asemenea 
elemente, conu Grigore Panţâru sunt sigur că ne-ar putea 
spune ceva mai mult, punând în mişcare calculul 
probabilităților. 

Grigore Panţăru, învăluit în fumul cătrănit, nu întoarse 
ochii spre cel care vorbise şi socotea calculul 
probabilităților un fel de maşinărie gata să intre în mişcare, 
dacă răsuceşti o manivelă sau apeşi un buton. 

Nu se uită nici la masa domnului prefect Emil Sava, 
înconjurat de suita sa. 

Vorbi totuşi, urmărindu-şi norii de fum învolburaţi spre 
tavan, din craterul pipei: 

— Acest Dinu Grinţescu e un băiat foarte bun, dragă 
Artino. Un inginer ale cărui lucrări le-am urmărit şi au avut 
oarecare răsunet peste graniţă. N-a venit ca să scrie 
romane, ca acel Todiriţă Stoenescu. A venit să le facă, să le 
trăiască. Mă tem că Emil Sava are dreptate. Nu în doi ani, 
cum pretinde el... Dar în patru-cinci, n-ai să-ţi recunoşti 
oraşul, nici judeţul! Iar toate au să se întâmple numai prin 
scribăreţul de colo, cum i-ai spus, aşa cum îţi pare el un om 


de puţină importanţă, cu cravata într-o parte şi cu scrumul 
țigării scuturat pe palton. 

— Şi asta e o istorie! Exclamă incredul colonelul Ţibică 
Artino. Aş vrea s-o mai văd şi pe asta numaidecât. 

— Ai s-o vezi, fii fără grijă, Ţibicule! Are s-o vadă atunci şi 
Dinu Grinţescu şi are să se minuneze. Fiindcă el urmăreşte 
una şi alde Emilache Sava şi comparşii săi urmăresc alta... 

— Pricep din ce în ce mai puţin, Grigore dragă. Vorbeşte- 
mi mai limpede, nu în oracole. Sunt la al cincilea şpriţ la ţap 
şi n-am cap pentru dezlegat oracole. 

— E simplu ca lumina zilei... Cunoşti moşia lui Boldur 
Iloveanu? Piscul Voievodesei? 

— Cum nu! Ce mai întrebi? N-am vânat noi de atâtea ori, 
acum douăzeci de ani şi acum cincisprezece ani, prin 
pădurile lui Boldur? Nu-ţi aduci aminte cum ne-a trimis el 
autorizaţia de la Paris, cu ce scrisoare gentilă? 

— Tocmai. Ela stat la Paris şi a trimis în dreapta şi-n 
stânga scrisori gentile. Iar aici, la faţa locului, alde Emil 
Sava şi alde alţii l-au lucrat. Tot cu aceeaşi gentileţe, fireşte! 
Astăzi, cea mai mare parte din moşie e împărţită, cică, 
ţăranilor, adică agenţilor electorali pe sprânceană; Boldur a 
fost expropriat ca absenteist. Iar restul a fost cumpărat de 
vechili şi de domnul Emil Sava în persoană, prin interpuşi. 
D. Emil Sava şi alţii... Mai află că există, înscrisă la 
tribunalul comercial de Ilfov, firma unei foarte recente 
societăţi: „Voievoda, Rumanian Company for the 
development of the Mining Industry, Limited”, cu director 
Iordan Hagi-lordan, preatemutul bandit din Bucureştii tăi, 
şi cu acţionari principali alde Emil Sava şi alţii la fel cu 
proba. Trage concluzia şi ai să înţelegi de ce fizionomia 
oraşului şi a judeţului are să se schimbe. Ai să înţelegi cu ce 
fel de cheie vrea Emil Sava să dea drumul prosperității. E 
drept! Cheia e încă în mâna lui Grinţescu. Deocamdată! Dar 
el are s-o potrivească la lacăt, are să deschidă şi pe urmă 
are s-o piardă din mână. E scris, cum e scris afară, pe firmă, 
numele lui signor Alberto Rinalti. 


Caracudele ascultaseră avid, cu murmure de mirare şi de 
emoție. Colonelul Ţibică Artino află într-aceasta ştire prilej 
să se bucure: 

Atunci n-a minţit Emilache al nostru! 1 se întâmplă întâia 
oară în viaţă să-şi ţină cuvântul. Iar toate caracudele 
acestea n-au decât a se bucura. Are să salte oraşul. Au să se 
procopsească. 

— Ceea ce este încă de văzut. Procopseala nu e pentru 
dânşii... Ai să-i găseşti tot aci, cu hainele mai roase în coate 
şi cu pengelele mai rupte. Şi aceasta e scris, tot aşa ca 
numele lui Alberto pe firma de afară. 

Caracudeanu, Caracudescu, Caracudică, Caracudovschi, 
Caracudenberg, Caracudopol şi tot neamul caracudesc 
arătară mare dezamăgire şi mâhnire la asemenea negre 
profeţii, fiindcă Grigore Panţâru se dovedise întotdeauna a 
nu fi un oracol mincinos. 

Colonelul Ţibică Artino încercă să-i consoleze cu un 
înduioşat altruism: 

— Atunci, dacă nu mai e nimic de făcut, să ne mai trimită 
signor Alberto încă un rând. Numaidecât! Iar după acest 
rând, să pornim fiecare la casele noastre şi să-l lăsăm pe 
Emil Sava în plata domnului. De altfel, nici nu v-ar sta vouă 
bine procopsiţi. Nu te văd pe tine, Caracudică, în 
automobil... Nici pe Caracudovschi plecând cu 
OrientExpresul la Paris... Voi aveţi hazul vostru şi rostul 
vostru aici, unde sunteţi şi cum sunteţi. 

Se săltă pe jumătate de pe scaun, să-l salute pe conu 
lordăchel Păun: 

— Iată şi conu Jorj! De unde-a ieşit Jorj? Mă mir şi eu. Îl 
lăsasem lordăchel! 

lordăchel Păun intrase cu Lola alături şi nu se opri. 

Răspunse în treacăt la saluturi, înălţând sus pălăria şi 
descoperind părul mătăsos şi fin, ca blana de pisică albă. Se 
îndreptă direct la galantarul lui signor Alberto, aşteptând 
nepoata să-şi aleagă prăjiturile, drajelele şi pesmeţii 
ceaiurilor de vacanţă. 


Din când în când, Lola se întorcea să privească pe sub 
gene clientela cofetăriei „Rinalti”. Strâmbă cu evident 
dispreţ buzele cărnoase, dar precis conturate cu ultima 
nuanţă de roşu Elisabeth Arden. 

Era o fată înaltă, cu mijlocul extraordinar de subţire, mulat 
în paltonul de postav cafeniu, cu nasul impertinent căutând 
în sus, cu nările palpitând, cu pălărioara trasă pe-o 
sprânceană, cu părul inelat în bucle savant dezordonate - o 
siluetă desprinsă din jurnalele pariziene de modă. 
Contrastul părea mai apăsat, alături de bătrânelul tuturor 
cunoscut, în paltonul lui vechi şi periat până la ultimul fir de 
praf, în sărăcia lui discretă şi demnă. Lola ronţăi o caramea, 
respinse cu oroare o sumedenie din produsele care făceau 
orgoliul firmei Alberto Rinalti, predă pachetul în mâna lui 
Jorj Păun şi ieşi în stradă, privind peste umăr, printre gene, 
edecurile înşirate front la mese. 

Urmă o tăcere. 

Grigore Panţăru scutură cu zgomot pipa de marmura 
vânătă, datând de pe vremea lui signor Giuseppe Rinalti, 
întâiul în ordinea cronologică a dinastiei, apoi rosti, 
adresându-se nimănui: 

— Bietul Iordache! Biata Veturia Păun...! 

Nimeni nu întrebă de ce Grigore Panţâru deplângea cu 
atâta amar pe conu lordăchel Păun şi pe coana Veturia 
Păun. Poate că nici nu luaseră aminte la exclamaţia de 
compătimire, pentru a găsi cu cale să întrebe. Căci, în 
pragul localului, se desfăşură rapid o scenă de un interes 
mult mai pasionant şi imediat. Apăruse, trântind marţial 
uşa, colonelul Jack Valivlahidis, monoclat şi îmblănit. Rotise 
ochii şi când îl zări pe celălalt colonel, Ţibică Artino, făcu 
scurt stânga-mprejur, salutând cu degetul înmănuşat la 
cozorocul chipiului. 

— Veni, vidi, vici! 17 pufni în hohot Grigore Panţâru. Veni, 
vidi, vici! Şi tule-o băiete, ca la Mărăşeşti! 

Capitolul V 

„AHO! AHO! COPII ŞI FRAŢI...!” 


Erau cinci omuleţi de-o şchioapă. 

Purtau căciuli ţuguiate şi traiste aproape cât dânşii la şold, 
purtau tot echipamentul de datină pentru urăturile din 
noaptea ajunului de An nou: buhai, talangă, harapnic. 

Încotoşmănaţi în straiele lepădate de fraţii mai mari, 
încinşi cu brâie şi curele peste boarfe să nu-i răzbească 
gerul cumplit, păreau cinci pui de laponi coborâţi din 
ţinuturile arctice, grăbind să se înfăţişeze la vreme cu 
uneltele lor de dincolo de cercul polar, făurite din coarne de 
ren, piele de focă şi dinte lung de narval. 

Dar nu erau decât cinci ploduri din mahalaua cimitirului, 
purceşi în amurg cu uratul şi cu sculele păstorilor dacici. 

Se împleticeau în troiene. Dădeau glas cu mare gălăgie 
câinilor, când se repezeau rânjind colții după zăplazuri şi 
porţi. Chipurile, strigau să-i intimideze. Strigau, mai ales, 
să-şi facă lor singuri curaj. 

Cel mai mărunt rămânea mereu în urmă. Luneca pe 
dâmburile sticloase, gâfâia, înota în nămeţi, se împiedica şi, 
rostogolit cu gluga pe ochi, cu mâinile prinse în mănuşi fără 
degete, cu picioarele în ciubote prea grele, se zvârcolea ca 
un gândac căzut pe spate. 

Chema pe bădia într-ajutor şi se ruga să-l aştepte. 

Bădia, pătruns de maturitatea celor doi ani mai mult de 
experienţă, se întorcea, admonestându-l cu umilitoare 
dojane, ameninţa că-l trimite acasă şi regreta că s-a 
încurcat, într-o expediţie atât de îndelung pregătită, cu un 
asemenea tovarăş bicisnic. 

Mezinul se juruia că n-are să mai cadă. Călca în traistă şi 
iar luneca într-un genunchi. Plângăreţ şi conştient de 
evidenţa-i inferioritate, stăruia cu deosebire în repetarea 
cuvântului bădie: 

— Zău că nu mai chic, bădie! Lasă-mă să trec eu înainte, 
bădie! Nu începem cu părintele Mârza, bădie? 

Acasă, în viaţa lor cea de toate zilele, nu era vorba despre 
nici un fel de bădie. Îi spunea pe nume şi se încumeta chiar 


să-l înfrunte, sărind la bătaie cu pumnii şi schelălăind 
văicăreli injurioase când mânca scărmăneală. 

Însă acum era cu totul altceva. 

Se simţea un tolerat, în raporturi de la vasal la suzeran. 
Aşa fusese încheiat pactul! Pentru totdeauna să-l 
recunoască bădie şi să-i plătească deocamdată tribut trei 
sferturi din agoniseala nopţii. 

Ceilalţi tovarăşi nu puseseră condiţii atât de severe. Nu 
erau fraţi mai mari. Erau numai simpli asociaţi la riscuri şi 
părţi egale. 

Bădia se opri, trecându-şi mâneca pe sub nasul sfârcâit: 

— lac-aicea, măi, stă Artinoaia, măi! Dac-a venit dom! 
colonel 'Ţibică, măi, să ştiţi voi că ne-am umplut, măi! Anul 
trecut mi-a dat mie zece lei, măi, şi-un colac de cel mare şi 
alb, ca la pomeni, măi! 

— Care dom' colonel, bădie? Cel cu burtă? Vru să ştie 
neapărat mezinul. 

— D-apoi care, măi prostule, măi? Că n-are Artinoaia şapte 
băieţi colonei, măi! 

— Atuncea o venit, bădie! Zău c-o venit! L-am văzut eu cu 
ochii mei, bădie. Avea o burtă iac-aşa, cât o bute de la Anton 
Dogaru, bădie! 

— Tacă-ţi gura, măi, că te-aude! 

Au împins portiţa cu umărul. 

În jurul casei cu streaşină lată, troianul se afla curăţat într- 
un complicat sistem de tranşee cu şanţuri de comunicaţie, 
metereze şi întărituri. Lucrase acolo colonelul Ţibică Artino 
din Ministerul de Război, dezbrăcat de tunică şi mânuind 
lopata cu avântarea neodihnitului băiat de vădană de 
odinioară şi cu savanta iscusinţă strategică a unui 
comandant de pionieri. 

Colindătorii s-au strecurat prin labirintul fortificațiilor, s- 
au apropiat de fereastră şi au izbucnit urătura de datină cu 
mugete de buhai, cu pocnituri de harapnic şi cu o vajnică 
piţigăială de glas: 


Aho! Aho! Copii şi fraţi, Staţi puţin şi nu mânaţi, Lângă boi 
v-alăturaţi, Şi cuvântu' mi-ascultaţi... 

Din dosul perdelei luminate, s-a mişcat, apropiindu-se, 
umbra colonelului 'Ţibică Artino, cu burta rotundă ca o bute 
de la Anton Dogaru. Şi altă umbră alături, mai mică şi 
împuţinată, adusă din spate: umbra bătrânei. Stăteau 
înăuntru, neclintite, ascultând. 

Piţigăiala glasului se stinse tot atât de nepregătit cum 
pornise. Conteni şi mugetul buhaiului. Numai cel cu talanga 
şi cel cu harapnicul îi trăgeau înainte: „uuu-uuu” şi „poac- 
poac”. 

Bădia îşi pipăi traista la şold. 

Colonelul Artino deschise uşa, astupând cu umerii laţi 
spaţiul luminat de la un uşor la celălalt. 

— Asta a fost tot? Întrebă gros şi cu mare supărare. Bine 
mă, jarcaleţilor, asta a fost tot? M-aţi făcut de râs şi de 
ocară! Cine v-a învăţat pe voi să scheunaţi aşa? 

— Bădia! Rosti înfricoşat mezinul, declinând cu laşitate 
orice răspundere. 

— Care bădie? Ce bădie aveţi voi aşa de idiot? 

Bădia o sfeclise cu totul, căutând îndărăt cu ochii la calea 
de retragere, care nu se arăta prea uşoară printre atâtea 
şanţuri şi mameloane de zăpadă. 

— Ia să-mi poftiţi numaidecât încoace şi să vă învăţ eu, nu 
bădia!... Să-mi ţineţi isonul cum se cade, altfel vă zvârl 
peste parapete...! 

Colonelul s-a dat din prag lângă fereastra unde rămăsese 
dincolo, înăuntru, o singură umbră gârbovă între lampă şi 
perdea. 

Cu mâna a făcut semn omuleţilor să se apropie şi să ia 
aminte. Şi-a dres glasul gros şi a început urătura cea veche 
şi deplină, din anii copilăriei. Cu semne mute din mâini, i-a 
îndemnat să-l însoţească; aprobă din cap când buhaiul, 
talanga şi harapnicul au prins curaj. 

Astfel, la fereastra văduvei Artino, s-au înălţat stihu-rile 
pluguşorului celui de demult, cu un glas cunoscut dar 


schimbat, cu altele necunoscute care se vor schimba peste 
ani. 

Pe perdeaua albă, umbra tremura uşor. 

— Asta-i urătură, meşterilor! Declară colonelul Ţibică 
Artino, după ultimul, hăi-hăi!” Acum faceţi-vă-ncoace să vă 
văd mutrele şi să ştiu cu cine am onoarea! 

Băieţaşii se codeau în uşă. Colonelul îi trase peste prag, de 
căciuli şi de glugi, unul câte unul. 

Odaia era scundă, cu grinzi afumate, cu scoarţe pe pereţi 
şi cu candela aprinsă la icoane; caldă şi cu miros de gutui şi 
de mere, ca în atâtea alte case din târg. Mezinul văzu pe-un 
dulap, înşirate tăvi cu plăcinte şi farfurii cu turte. Mai văzu 
în picioare, lângă fereastră, pe Artinoaia bătrâna, zâmbind 
încă geamului unde-au hăulit, ţinând hangul colonelului 
Țibică Artino. Îndată se minună cum un om, aşa de rotund şi 
de mare, poate avea o mamă aşa de mică şi de slabă, cu 
obrazul încreţit ca pieliţa merelor galbene şi trecute. 

— 'Tot cu nebuniile tale ai rămas tu, |ibică! Tresări 
bătrâna, deşteptată din cine ştie ce gânduri şi amintiri. Au 
să istorisească mâne împieliţaţii aiştia că te-ai luat la 
întrecere cu dânşii şi-are să mai aibă ce vorbi gura lumii. 

Colonelul Ţibică strânse din umerii pătraţi şi dădu drumul 
unei sudălmi. Se aşeză într-un jilţ, care trosni sub greutate, 
şi luă în cercetare cei trei colindători: 

— Şi voi, jarcaleţilor, ai cui sunteţi şi cum vă cheamă? Să- 
mi răspundeţi numaidecât de ce-aţi pornit-o înainte de a se 
culca găinile şi de ce nu vă cunoaşteţi meseria? 

Bădia, cu inima la loc şi cu căciula subsuoară, se făcu 
interpretul întregii unităţi. Îşi lămuri genealogia, a sa şi a 
tovarăşilor. Lămuri că au plecat decuseară fiindcă au de 
străbătut tot târgul, iar târgu-i mare. 

Cât despre poticneala ce n-a respectat toate dichisurile 
Pluguşorului, aruncă toată vina pe nevrednicul mezin, care 
e un debutant şi un prost, înrolat din generozitate şi mai 
mult încurcând lucrurile în loc să fie de-un folos. 


Mezinul ascunse, după spatele celorlalţi patru, o figură 
foarte demoralizată şi un sfârc de nas roşu ca un vârf de 
ardei. 

— Aşadară, voi doi, după cum vine chestia, sunteţi nepoți 
de soră ai lui Iache Fanaragiul? Se bucură colonelul. 
Ceilalţi doi, odoarele lui Costache Drâmbă, căruţaşul? Iar tu 
de colo, eşti feciorul lui Culiţă de la gară? Atunci suntem 
cunoştinţe vechi... 

— Se-nţelege! Gesticulă bădia, scăpând căciula jos şi 
plecându-se s-o ridice. Eu v-am urat şi anul trecut. 

— Mare ispravă! Prost m-ai urat şi anul trecut; prost şi 
anul acesta! La anul, dacă mi te prezinţi tot aşa, dacă văd 
eu că n-ai învăţat nimica de la lecţia pe care ţi-am dat-o eu 
adineaorea, să ştii că te înşfac de fundul pantalonilor şi te 
zvârl tocma-n vârful Călimanului! Asta o fac...! 

Mezinul, simțindu-se răzbunat, cuteză să-şi scoată la iveală 
nasul roşu, cu o lăcrimuţă dezgheţată-n vârf. 

Dar bădia râse cu gura până la urechi, dovedind că 
înţelege gluma şi că nu se teme el de asemenea ameninţări 
fără urmare din partea unui domn colonel aşa de burtos şi 
de hâtru la vorbă. 

— Mamă, dă-le, te rog, covrigii şi plăcintele... Rosti 
colonelul. Hai! Să nu vă mai ţiu, că după cum v-aţi lăudat, 
aveţi de lucru în astă-noapte. 

Le împărţi mărunţişul dinainte pregătit. Îi petrecu până la 
uşă. Le strigă din urmă să închidă portiţa după dânşii şi se 
întoarse la jilţul lui vechi, trosnind din încheieturi sub 
greutate. 

În faţa sobei, în celălalt jilţ, se aşeză şi bătrâna cu ghemul 
de lână şi cu igliţele ei. 

Se dău cu părerea: 

— Eu zic, maică, să mai lăsăm un rând-două. Pe urmă, să 
tragi zăvorul la portiţă. Altfel nu mai scăpăm de dânşii. Se 
înnădesc şi-şi trec vorbă din unul în altul, pârdalnicii. 

— Nu, mamă!... Lasă-i să vină, să miaune în legea lor şi să- 
şi ia fiecare porţia... Asta-i plăcerea lor, dar e şi plăcerea 


mea. Îi văd şi-i cercetez; mă întreb ce-are să se-aleagă de 
dânşii peste zece ori douăzeci de ani... Mă uitam la nepoţii 
cei doi ai lui Tache Fanaragiul. Poate s-ajungă pe urma mea; 
poate să rămână ca Tache... 

— Aşchia nu sare departe de trunchi, Ţibică maică! 
Filosofă bătrâna. 

— Eu nu spun aşa, mamă. Nu mă gândesc numai la mine. 
Mă gândesc la atâţia din târgul nostru: cum i-am apucat, 
cum i-am lăsat, cum îi găsesc. Pe urmă, nu-ţi aduci mata 
aminte, chiar de Tache, când era în şcoală? Aveam pentru el 
un fel de admiraţie. Când mă întreceam cu isprăvile mele, 
prea boacăne, întotdeauna mi-l dădeai de exemplu. Şi aveai 
dreptate! Credeam că are să ne ia înainte la toţi. El îi scria 
pe curat lecţiile lui Atanasie Blându şi el îi dezlega 
problemele, pentru o pereche de ghete vechi. Acuma, îi 
spune coane Tănase şi mie tot aşa: coane Bâca şi dom' 
colonel. 

— Dacă-i un beţiv şi-un ticălos! Ce putea s-ajungă altceva? 

— Şi această întrebare, mamă, poate că nu aşa trebuieşte 
pusă. Poate n-a ajuns cum este fiindcă e un ticălos şi un 
beţiv. Poate e un ticălos şi un beţiv fiindcă a ajuns cum 
este... 

Mâinile bătrânei se opriră din lucrul mărunt şi repede. 

Ridică ochii şi întrebă cu mare nedumerire: 

— Ce vrei să spui tu cu asta, Ţibică maică? Vorbeşti ca 
Sachelăroaia ţiganca, Dumnezeu s-o ierte, când dădea în 
bobi. 

— I-a dat şi lui, mamă... Zâmbi colonelul cu tristeţe. I-a dat 
în bobi şi-n cărţi. Îmi aduc bine aminte. Am fost amândoi. 
Cu o săptămână înainte de a pleca la concurs. Lui i-a spus 
că are să ajungă departe şi sus. Şi mie că are să mă aştepte 
răsplata amară a blestemâăţiilor. 

— De la o mincinoasă ca dânsa, ce puteai să afli? 

— Atunci ea, Sachelăroaia ţiganca, părea cu toate acestea 
că are dreptate, mamă. Fiindcă eu eram un besmetic şi 
Tache era un băiat pe care mi-l dădeau pildă şi profesorii şi 


mata, pildă vrednică de urmat. Numai un lucru n-au ştiut 
nici bobii, nici cărţile şi nici Sachelăroaia ţiganca. Anume: 
că două zile înainte de concurs, Tache avea să se 
îmbolnăvească. Şi anume: că la al doilea concurs, Tache n- 
avea să găsească banii de drum până la laşi şi de adăpost 
acolo o săptămână... l-a trecut, pe urmă, vârsta. A rămas 
aici, s-ajungă Tache Fanaragiul. Acestea unii le uită şi alţii 
nu... Eu cred că le-a uitat şi el de mult. I se pare că aşa a 
fost întotdeauna: un ticălos şi-un beţiv. Că nici n-ar fi putut 
să ajungă altfel, şi altceva, şi altundeva. lar pe mine mă 
minunează şi mă mâhneşte gândul că omul le uită toate 
acestea. 

— Poate-i mai bine, maică! Pentru unul ca dânsul, uitarea-i 
un mare bine. Îl ajută să nu-şi lege un ştreang de gât şi să 
nu se spânzure de un stâlp de felinar, după halul în care a 
ajuns... 

Colonelul Ţibică Artino, din Ministerul de Război, se 
împotrivi cu o blajină mustrare: 

— Aşa spui, mamă? Şi eu atunci, am aşadară, oare, dreptul 
să uit că numai de-un fir de păr a atârnat înlesnirea ca să 
mă duc la concurs ori nu?... Ai vândut caţa-veica de vulpe 
lui Caragheorghe, telalul. Eu n-am ştiut-o decât mult mai 
târziu. Dar n-am uitat-o. Fiindcă, fără cei treizeci de lei ai 
lui Caragheorghe, telalul, rămâneam şi eu aici, ca Tache. 
Rămâneam să-i spun şi eu lui Blându - coane Tănase! Şi 
poate, dacă mama lui Tache avea ea atunci o caţaveică s-o 
vândă lui Caragheorghe, telalul, i-aş spune poate eu acuma 
lui Tache Fanaragiul, coane Tache, şi boier Tăchel, şi 
domnu' Tăchiţă...! 

Bătrâna îşi aşeză ghemul de lână în poale, cu igliţele 
înfipte. Îşi făcu semnul crucii, răsucindu-se spre icoane: 

— Doamne, Ţibică, nici în glumă să nu te mai aud, maică, 
vorbind aşa! De ce să le mai răsuceşti şi să le mai învârteşti, 
când adevăru-i limpede ca lumina zilei? Tache e un beţiv şi 
un ticălos. I-a fost lui dat să ajungă un beţiv şi un ticălos. De 
aceea a rămas el un fanaragiu, pe care nu se îndură 


primarul să-l dea afară, de inimă bună, fiindcă au fost colegi 
de şcoală... 

Colonelul Ţibică Artino renunţă să mai zdruncine 
convingerile neclintite şi simple ale bătrânei. Ştia că nici lui 
nu-i displace vinul şi berea. Mai ştia şi că nici domnul 
primar Atanasie Blându nu-l cruța pe Tache Fanaragiul în 
memoria camaraderiei din juneţe, ci numai datorită 
doamnei Clemence Blându, cea cu unghiile ascuţite, care 
atât de artistic tatuează câteodată obrazul lui Puciu. Dar 
toate acestea nu puteau decât să tulbure noţiunile bătrânei 
despre legile universului şi despre justiţia imanentă. 
Universul ei era mai simplu; justiţia ei mai logică şi mai 
consecventă. 

De aceea, căzu de acord: 

— Poate ai dreptate, mamă. Poate eu greşesc... 

Şi rămase cu ochii întredeschişi, cu obrazul de lună plină 
dogorit de arşiţa jarului din sobă, urmărind, într-o torpoare 
care amesteca prezentul cu trecutul, drumul copiilor în 
amurgirea vânătă de-a lungul oraşului, la ferestre unde şi el 
a urat, în ajun de An nou, pentru alţi oameni ce s-au dus. 

Cei cinci omuleţi înaintau, într-adevăr, din străzile 
mărginaşe spre luminile centrului. 

Au trecut mai întâi la casa unde i-a întâmpinat la poartă 
Dulamă, dulăul de stână. Perdeaua era ridicată. 
Domnişoara Isabela a ascultat urătura cu obrajii în palme, 
dar copiii s-au înghesuit la fereastră şi cu neastâmpăr s-au 
bucurat. Pe urmă, Mihăiţă, cu straie noi, pieptănat cu 
breton şi escortat de Amelica şi de Fabian, a predat cu mare 
ceremonial cinci covrigi uscați, mizeri şi incomestibili. 

Scârbit, bădia i-a lepădat în poartă lui Dulamă şi a 
interpretat situaţia în felul său: 

— Asta-i o calică, măi! Şi-o fudulă. N-aţi văzut-o, măi, că 
nici n-a vrut să se mişte de pe scaun şi să asculte, măi? Apoi 
uneia ca asta ştiu eu ce i-aş spune, măi, să nu fie în sară de 
ajun! 


S-au abătut şi pe la fereastra coanei Laurenţia lancovici, 
care i-a netezit pe creştet şi i-a îndopat cu daruri în 
amintirea unui oarecare Ionică. Au lăsat-o singură, în faţa 
unei fotografii cu geam, cu o îmbrăcăminte de copil pe 
genunchi. 

Au început mai apoi să ure, să pocnească din harapnic şi 
să bălăngănească din talangă, şi la fereastra unde i-a lătrat 
ascuţit un căţel cu panglică la gât. Un domn bătrân, cu pled 
pe picioare, moţăia în faţa sobei; iar o cucoană spoită 
amarnic a ieşit să-i alunge cu vorbe de ocară, fiindcă l-au 
întărâtat pe Bijulică. 

Coana vopsită ţipa, Bijulică lătra; numai domnul bătrân, cu 
pledul vărgat pe picioare, nu tresări şi nu auzi ce se 
petrece. 

Au rupt-o la fugă. Mezinul s-a poticnit, a căzut, s-a ridicat, 
s-a împiedicat iarăşi în traistă; a strigat deznădăjduit, după 
bădia, să nu-l lase zălog. Dar din stradă, bădia s-a întors să 
zbiere curajos, pentru a salva onoarea retragerii prea 
precipitată: 

— Mânca-i-ar coada lui Bijulică! Friptă să i-o mănânci, 
cucoană! 

După câţiva paşi, îşi aminti că n-a fost destul de drastic: 

— Uneia ca asta nu trebuia să-i spun eu cucoană, măi! 
Asta-i o madamă, măi! O parşivă de cele care cântă la 
panaramă! Am auzit eu, măi, de la tătuca, de-a fost să-i sape 
grădina anţărţ, măi!... Iară ghiuju' îi bucşât în parale, măi! 
O cărat aurul cu stamboala de peste nouă mări şi nouă ţări, 
măi! Aur şi chietre scumpe, măi, la dânsul ca fasolele la noi! 
Aista o ucis şi oameni, măi! Un împărat de la Africa o ucis şi 
i-o belit chelea pe băț, măi, şi pe urmă l-o prădat şi i-o lăsat 
copchiii să moară de foame, măi! Aista n-are nici o lege şi 
nici o frică, măi! Aista-i câne hain, măi! L-aţi văzut voi cum 
se preface că gogeşte? Şi numai ce are el o puşcă alături, 
măi, şi numai ce-o pune el la ochi, şi numai ce trage-un foc, 
măi, şi numai ce te-o achitat de viaţă, măi! 


Mezinul, numai ce trase şi el cu coada ochiului în urmă, 
măi, şi numai ce se prelinse pe lângă ziduri, măi, să nu-l 
ajungă focul de puşcă, măi! 

Acum, luminile oraşului se înmulţiseră. Paşii scârţâiau pe 
zăpada bătătorită. La locuinţa doamnei Cristina Madolschi, 
poarta de fier era ferecată cu lanţ; dar înăuntru, toate 
ferestrele înalte se aflau luminate. Umbra ei singuratică 
trecea dintr-o încăpere vastă şi rece în alta, se oprea în faţa 
unui tablou din neamul ei movilesc, poate punea o 
întrebare, poate aştepta vreun răspuns. 

Bădia încercă laţul, înţelese că nu-i chip de intrat şi-şi 
consolă tovarăşii: 

— Lasă că-i mai bine, măi! Asta-i o zgârcită şi-o 
zgripţuroaică, o cunosc eu, măi... Îi putredă de bogată, măi, 
şi face farmece! Îşi aduce strigoi în casă, măi, călare pe 
mătură-i aduce, măi... 

Mezinul o luă prudent pe lângă grilaj, trecând de zona pe 
care o credea el primejdioasă. 

— Aicea stă domnu' prefect, măi! La ele rost, măi... 

Au intrat şi, spre marea lor mirare, sergentul de la poartă 
nu i-a alungat. 

Dimpotrivă, le-a arătat la care fereastră să pocnească din 
harapnic şi să hăulească, unde domnul prefect şi cu familia 
se află adunaţi la pomul de Anul nou. 

Căci domnul prefect Emil Sava cunoaşte că fiecare urător 
e o odraslă de alegător şi el însuşi un alegător în devenire. 
Deci le cultivă simpatia şi capacitatea de propagandă, 
împărțindu-le cu mână proprie colacii comandaţi la „Klein 
S-sor, brutăria naţională”, în contul cheltuielilor de 
reprezentare, din bugetul prefecturii, capitolul respectiv. 

În salonul domnului prefect Emil Sava, cei cinci ură-tori au 
văzut pe fereastră, cu încremenire, un mare şi arătos pom 
de Anul nou, cu nuci poleite, lumânărele, becuri, jucării şi 
beteală de argint. Odoarele mai mărunte ale domnului 
prefect şi ale invitaţilor ţineau în braţe maimuţoi şi urşi de 
pâslă, păpuşi şi carabine de tras la ţintă, cărţi cu poze şi 


mingi cât bostanul. Huzur şi minunăţii, care-l lăsară şi pe 
bădia cu gura căscată. 

— Aista-i om, măi! Mai zic şi eu, măi! 

Mezinul se zgrepţăna şi n-ajungea şi el la geam. 

Scânci: 

— "Ţine-mă şi pe mine numai oleacă, bădie, că văd numai 
capetele. 

Bădia, într-un acces de inexplicabil altruism, îşi ajută 
fratele să se agaţe de fereastră, îl lăsă să privească şi 
începură să dea drumul la glas, la buhai, la talangă şi la 
pocniturile din harapnic doar când i-a luat sergentul la rost. 
Domnul prefect Emil Sava în persoană i-a chemat în antreu, 
s-a interesat cum îi cheamă şi ai cui sunt, le-a trecut pe 
mână câte-un colac, în palmă câte-un cinci lei şi i-a trimis la 
plimbare. 

— V-am spus eu, măi, aşa dom' prefect, halal de el, măi! 
Ghine face tătuca că-l votează pe dânsu', măi! 

Entuziasmat de acest succes, bădia îşi dădu cu ideea să 
încerce fără întârziere şi la domnul primar Atanasie Blându. 

Dar la domnul primar cânta coana Clemence în casă şi Ans 
nu putea suferi asemenea mârâituri de căţei lepădaţi pe la 
geamuri. 

Se aflau şi acolo luminile aprinse, masă întinsă, invitaţi 
becheri; Picu Hartular şi diferiţi ofiţeri din garnizoană; se 
afla chiar orchestra militară, fiindcă la domnul primar orice 
masă mai îndelungă sfârşea cu dans; însă toate acestea nu 
erau pentru cei cinci urători, care-au fost alungaţi de 
sergent. 

Bădia luă conducerea spre altă direcţie, fără să se arate 
prea neconsolat de acest eşec: 

— Dă-l dracului, măi, că aista-i un ciufut! Nu spunea moşu' 
Tache, măi, că-l bate şi-l zgârie şi-l stuche nevasta, măi?... 
Apoi numai să fi putut ajunge noi la cucoana lui, măi, şi 
numai să-i fi spus noi că suntem nepoţii lui moşu' Tache 
Fanaragiul, măi! Ce ne mai chema înăuntru şi ne mai poftea 


la masă, măi! Dă-i dracului, şi pe dânsa şi pe dânsu', măi. 
Tusea şi cu junghiul, cum spune mămuca, măi! 

În cale le stătu casa lui Pantelimon Tăcu, întunecată în 
împrejmuirea înaltă de zid. 

Aprigii dulăi de pază s-au repezit izbindu-se-n poartă, 
lătrând şi zbătându-se cu boturile printre gratii. Dar nici o 
lumină nu s-a arătat. În camera lui dosnică, în patul de 
cazarmă cu pătură aspră, Pantelimon 'Tăcu, neinvitat la 
ospeţe de nimeni, singur şi cu spaima morţii în oase, privea 
cu ochii deschişi în tavan, aşteptând să-i închidă şi să-i 
apară prin somn scheletul alb, rezemat în coasă, plecându- 
se deasupra şi rânjind. 

— Ştiţi voi cine stă aicea, măi? Întrebă atotştiutorul bădia. 

Iar fiindcă sigur era că nu are să răspundă nimeni, se 
grăbi s-o spună tot el: 

— Aicea stă Tăcu, măi! Aista-i ca Lazăr cel înviat din morţi, 
măi, care-o fost îngropat şi s-o ridicat din mormânt! Asta o 
ştiu eu tot de la moşu' Tache, măi. O fost el îngropat ca toţi 
morţii, şi-o stat trei zile în cavăul lui de la cimitir, măi, şi pe 
urmă a treia zi, o înviat şi-o sunat, c-avea sonerie, măi!... 
Iară moartea i-o dat o putere şi o slujbă, măi! I-o spus: 
„Domnule 'Tăcu, măi, iaca te iert şi te las să te-ntorci pe 
pământ, măi!... Dară să-mi cauţi oameni pe alese, căeu n- 
am vreme să le port socoteala la toţi, măi...” Şi lăcu a 
primit şi-a venit pe pământ, măi, şi de atuncea caută marfă 
pentru moarte, măi. Dacă s-o uita o dată mai lung la tine, şi- 
o spune numai atâta, măi: „Gata, bun!” - apoi să ştii că-i 
gata cu tine, măi! Asta-nseamnă, măi, că eşti bun de moarte 
şi moartea ştie de tine, măi!... Dar tu, ce tremuri de-ţi 
clănţănesc ţie dinţii, măi? 

Mezinul clănţănea din dinţi nevoie mare: 

— Bădie, m-o apucat frigul!... Zău că nu-mi mai simt 
chicioarele în ciubote, bădie!... Să mergem acasă... 

— Ba, asta nu, măi! Ai vrut să mergi cu uratul? Mergi cu 
uratul, mâi!... N-am plecat la joacă, măi! 


Cum erau acum destul de departe de casa lui Pantelimon 
Tăcu, procuristul morţii pe pământ, mezinul începu să-şi 
mai simtă picioarele-n ciubote şi mărturisi cu eroism că e 
hotărât să ţină la probă, până la capăt. 

Bădia se opri lângă un stâlp electric, să facă o sumară 
situaţie a casei, numărând capitalul la lumină. 

Se arătă satisfăcut de rezultat. 

— Aici avem parale, măi! Treizeci de la don' colonel Ţibică, 
douăzeci de la lancovicioaia, de sufletul lui Ionică a ei, măi, 
cincisprezece de la domnu' prefect, măi... Până ce nu facem 
suta cincizeci, măi, nu ne-ntoarcem acasă, măi, chiar de ne- 
or degera urechile, măi, şi ne-or cădea nasurile, măi! 

Au trecut pe la casele diferiților Caracudeşti, Caracudeni, 
Caracudici şi Caracudopoli de la masa lui signor Alberto. Şi- 
au mai apropiat suma; iar bădia, atotştiutor, a mai 
comunicat tovarăşilor ştiri mai mult sau mai puţin fanteziste 
despre existenţa fiecăruia, despre apucăturile lor pidosnice 
şi despre fabuloasa viaţă secretă a unor indivizi care par 
atât de inofensivi pe stradă, cu galoşii şi umbrelele lor, cu 
căciulile şi paltoanele lor, cu nevestele şi odraslele lor. 

Versiunile din sursa Tache Fanaragiul, remaniate de bădia, 
au populat târgul cu o sumedenie de monştri şi martiri, de 
zgripţoroaice şi zâne coborâte de-a dreptul din basm. 

Mezinul a trecut printr-un necontenit duş scoţian de 
emoţii; de la cele mai cumplite înfricoşări la cele mai 
extatice minunări. El nu era călit şi sceptic ca bădia şi nici 
elev în clasa a doua primară. 

Într-o vreme, ridicase ochii spre cerul sticlos, unde 
tremurau stelele mai mari şi mai vii ca în alte nopţi. 

— lan te uită, bădie! Ilac-aceea trebuie să fie steaua cea 
nouă, de anul cel nou, după cum scapără, care nu se mai 
află, bădie! 

— Taci tu cu steaua, măi, că n-avem noi vreme de stele, 
acuma! Mai bine să intrăm la conu Săndică Buhuş, măi! 
Acela-l agiută pe moşu' Tache, măi, de câte ori are nevoie, 
măi! Aşa boier mai înţeleg şi eu, măi, măcar că nu-i 


prefect... Şi are o cucoană, măi!... O cucoană venită din alte 
ţari!... Şi-o adus cucoana asta, măi, din ţările ei, nişte 
animale grozăvite, măi, şi le ţine într-o cuşcă de sticlă... 
Cică are un fel de tigru negru cumu-i cărbunele, măi, şi-l 
ţine-n cuşcă, şi vorbeşte cu dânsu', măi, despre ţara lor de 
unde-au venit, măi! Şi mai are altă lighioană, măi, în altă 
cuşcă de sticlă... O ventuză, măi, cu ochii de te-nchetreşte, 
măi, dacă te uiţi la dânsa, şi cu păr de şărchi, măi, fel de fel 
de şărchi, măi: vipere şi şărchile bou. Numai spunea moşu' 
Tache, măi, că un singur fel de şărche-i lipseşte cocoanei de 
la ventuza ei, măi; cică numai şărchile-casei... 

Au intrat deci în curte la Sandu Buhugş şi nu i-a alungat 
nimeni. Au privit mai întâi pe fereastra sufrageriei, să-şi dea 
socoteală dacă nu hăulesc degeaba, dar mai ales în 
nădejdea că vor întrezări poate cuştile cele de sticlă, cu 
fiarele aduse din ţara cucoanei: pantera neagră devenită 
tigru şi meduza devenită ventuză cu părul de şărchi. 

— Se vede, bădie? Întrebă cu mare nerăbdare, cu emoție 
şi teamă, mezinul. 

— Tacă-ţi gura, măi, că nu se vede ninica! Dară cunosc eu 
acolo la masă, măi tată, măi, pe-un pretin a lui moş Iache... 
lac-aceala din capu mesei, măi, îi conu Grigore Panţăru... El 
a fost panţâr în tinereţea lui, măi, căpitan şi general de 
panţâri, măi. Şi-o ucis la lifte păgâne, măi, şi le-o tăiat lor 
capetele, şi-o făcut zbranca prin ele, măi, de i s-o dus 
vestea! Iară acuma, măi, dacă o îmbătrânit, stă acolo la 
masă şi be vin ţi nici nu-i pasă, măi, că toţi se tem de dânsu', 
măcar că-i de-o sută de ani, măi...! 

Cei din casă întoarseră ochii spre geam, fiindoă auziseră 
murmur de glasuri. 

Aşteptau. 

Bădia făcu semn de începere, iar larma piţigăiată se înălţă 
la cer, însoţită de mugetul buhaiului, de zornăitul tălăngii şi 
de pocnetul harapnicului, după lecţia primită de la colonelul 
Ţibică Artino, din Ministerul de Război: 


Aho! Aho! Copii şi fraţi, Staţi puţin şi nu mânaţi, Lângă boi 
v-alăturaţi, Şi cuvântu' mi-ascultaţi: 

S-a sculat măi an, Bădica Troian, Şi-a încălecat pe-un cal 
graur, Cu şaua de aur... 

Hăulind, sunând din clopot, pocnind din harapnic, stupind 
în palme să sloboadă mai vârtos mugetele buhaiului, cei 
cinci urători nu slăbeau din ochi priveliştea din sufragerie, 
doar-doar de-or zări într-un colţ cuştile de sticlă cu fiare. 
Nu se vedeau decât stăpânii casei şi cei doi invitaţi: Grigore 
Panţâru şi Tudor Stoenescu-Stoian. 

Pe Grigore Panţâru nu l-ar fi recunoscut nimerii şi mai ales 
Tache Fanaragiul. Cu barba pieptănată, cu guler curat şi cu 
cravata înnodată prin minune la locul ei cuvenit, stătea în 
capul mesei, faţă în faţă cu doamna casei şi nu pâcâia din 
pipa lui din totdeauna. Fuma o ţigară mai puţin mirositoare 
şi privea cu ochi ascuţiţi când la Adina Buhuş, când la 
Sandu, când la Tudor Stoenescu-Stoian. 

De altfel, a doua zi, la începutul de An nou, dacă s-ar fi 
răspândit zvonul că Grigore Panţâru a primit o invitaţie la 
masă, că s-a înfăţişat şi că a petrecut câteva ceasuri într-o 
casă de om, cu feţe curate de masă, cu tacâmuri de argint şi 
pahare de cristal, zvonul ar fi fost respins ca ultima şi cea 
mai absurdă născocire. 

În analele târgului, de cincizeci de ani, nu se pomenea ca 
Grigore Panţâru să fi acceptat vreodată o asemenea 
invitaţie. Chiar Sandu Buhuş zvârlise, cu două dimineţi în 
urmă, o vorbă numai la întâmplare. Îşi făcuse socoteala că 
în aceste seri de sărbători şi de desfătări familiare, se află 
câţiva oameni singuratici ai târgului, fără neveste şi fără 
rubedenii, osândiţi să-şi petreacă noaptea de Anul nou la 
signor Alberto sau la „Santiago”, la „Bercuş”, la „Mielul de 
aur”. Tudor Stoenescu-Stoian fusese invitat mai dinainte, de 
Adina. Picu Hartular se interesase ocolit cam cu cine s-ar 
mai putea întâlni; iar la numele lui Tudor Stoenescu-Stoian, 
îşi adusese deodată aminte că şi-a dat cuvântul doamnei 


Clemence Blându, să nu lipsească de la petrecerea sa cu 
dans şi şampanie. 

Numai târziu şi numai într-o doară îi pomenise despre 
acest gând şi lui Grigore Panţâru. Şi Grigore Panţâru s-a 
prezentat, ferchezuit la „Frizeria modernă”, mirosind a apă 
de lavandă, cu batista curată împăturită la buzunarul 
pieptului, cu celelalte buzunare deşertate de resturile 
pachetelor de tutun, capetele de cretă, creioanele şi 
carnetele lui slinoase. 

Acum, în capul mesei, privea peste vaza de flori la Adina 
Buhuş, iar gândul său se întorcea stăruitor la cocoaşa lui 
Picu Hartular. Stăruitor şi mâhnit. 

Glasurile de afară se opriseră. 

Sandu Buhuş nu trimise servitoarea să împartă nichelul 
aliniat pe colţul mesei. S-a dus el singur afară şi s-a întors 
cu cei cinci urători, împingându-i de la spate: 

— Adino dragă, ştiu că nu-ţi fac plăcere!... Dar copiii 
aceştia sunt îngheţaţi... Literalmente sloi...! 

Adina strânse imperceptibil din umeri. Îi era indiferent 
dacă au îngheţat ori nu copiii aceştia afară; dacă i-a chemat 
înăuntru ori nu. 

Ea se gândea la alţi trei copii, dintr-o casă mărginaşă de 
mahala: Amelica, Fabian şi Mihăiţă. La pumnul acestuia 
răstit, alungând-o: „Să fugi, ulâto! Tu, să fugi...!” Biata 
Cristina, ce-o fi făcând într-o asemenea noapte? Stau 
pachetele cu jucării şi cu daruri, strânse gata pe măsuţa de 
cristal din camera ei, şi nu se încumetă să le trimită. Se 
teme să nu se pomenească îndărăt cu ele şi cu un cuvânt 
ireparabil. 

Iar de la scrisoarea pornită acum o lună şi mai bine la 
Teofil Steriu, nici un răspuns, nici cel mai mic semn, măcar 
un rând, măcar o vorbă: un da sau un nu, cum s-ar fi 
mulţumit ea. 

Ochii lui Grigore Panţâru o sfredeleau şi treceau prin 
pânza de fum a ţigării la Tudor Stoenescu-Stoian, pe urmă 
la soţul cu mustăţi pleoştite de focă. 


Un gând şăgalnic şi poate crud, şi totuşi, poate, de-o 
adâncă şi supremă milă, îi aduse un surâs în barba şi în 
mustăţile pieptănate, care treptat îşi luau înfăţişarea lor 
hirsută din totdeauna: „Ce-ar fi?... Ce-ar fi să le spun 
acestora, pentru o singură dată în viaţă, adevărul de care ei 
înşişi se tem? De îndată, acest Tudor Stoenescu-Stoian ar 
trebui atunci să se ridice de pe scaun, să părăsească 
această casă, poate oraşul acesta şi să nu mai calce pe aici 
niciodată... Dar pentru un om de ispravă ca Sandu şi pentru 
o femeie nefericită fără pricină, ca Adina Buhuş, adevărul 
ar fi poate şi începutul tămăduirii, începutul înţelegerii...” 
Pe urmă, stăruitoare, apăru iarăşi cocoaşa lui Picu Hartular 
şi figura lui din ce în ce mai lungită, ochii din ce în ce mai 
scufundaţi în găvanul orbitelor. 

Ridică paharul de cristal şi aspiră mai întâi cu nările de 
faun aroma cotnarului. Închină pentru doamna casei, iar 
doamna răspunse cu un zâmbet absent, copleşită de 
amintiri cu totul îndepărtate şi cu totul străine de ceasul 
prezent: un suvenir olfactiv - miros de mătase, de lână, de 
stofă, de catifea, de olandă apretată; un suvenir auditiv, un 
glas atât de cunoscut: „Je vais vous le faire envelopper 
immediatement, madame. Vous l'emportez? C'est plus sur r 
cause des fetes...” 

A rostit oare cuvintele tare, fără să-şi dea seama? 

Căci Grigore Panţâru, uitându-se la muchia cuţitului 
galben de desert, neridicind ochii, a confirmat ca pentru 
sine: 

— Într-adevăr, în magazinele Parisului se află o întreagă 
poezie... Când am plecat eu, acum cincizeci de ani şi mai 
bine, era numai un început... Dar poezia aceasta se 
presimţea de pe atunci... Fără îndoială, nu e aceea pe care 
o exprimă grosier Zola în „Au Bonheur des Dames”18. Alta, 
mai nuanţată, mai subtilă, de origine strict feminină, din 
punct de vedere feminin... Ce zici, romancierule? 

Tudor Stoenescu-Stoian surâse fals. 


Acum surâsul lui era din ce în ce mai fals şi se simţea din 
qe în ce mai stingherit sub o privire pătrunzătoare ca a lui 
Grigore Panţâru, sub o privire blajină şi încrezătoare ca a 
lui Sandu Buhuş, sub o privire de reţinut dispreţ ca a Adinei 
Buhuş. Şi totuşi, nu-şi putea birui irezistibila pornire care îl 
împingea spre ea, îl aducea mereu aici. Începea să-i urască 
pe Sandu Buhuş, pe Grigore Panţâru, îi duşmănea pe toţi, 
pe Picu Hartular şi toţi Caracudiştii şi Caracudenii de la 
masa lui signor Alberto; o ura poate şi pe Adina, fiindcă şi 
ura e un alt fel, deznădăjduit, de a iubi. 

— Nu ai nici o părere în această chestiune? Insistă Grigore 
Panţâru. Se poate?... N-ai dezbătut niciodată problema 
aceasta cu prietenii dumitale bucureşteni, Teofil Steriu, 
luraşcu şi Stamatian...? 

— Domnul Stoenescu-Stoian, interveni Adina Buhuş, e mai 
competinte în literatura istorică... Îl aşteptăm să ne dea 
romanul hatmanului Mitru Căliman... Adică, pentru a fi 
sinceră, mai nerăbdător decât mine îl aşteaptă Sandi... 

— Sandu e întruparea răbdării! 'Trase o concluzie laconică 
Grigore Panţâru şi, deodată, atunci abia păru că a observat 
prezenţa copiilor care se dezmorţeau lângă sobă şi ronţăiau 
strugurii de Malaga distribuiţi de Sandu Buhuşi. 

Întrebă, poate numai ca să lase în suspensie cazul 
Stoenescu-Stoian: 

— Tu, piciule, nu eşti cumva cimotie cu Tache Fanaragiul? 

— Păi cum nu! De ce să nu fiu? Răspunse, sumeţindu-se, 
bădia. Suntem chiar nepoți de-ai lui moş Tache... Eu şi cu 
aista mai micşor, care-i un prăpădit şi-acuma merge întâia 
oară cu uratul, cu Pluguşorul cum se mai zice... 

Mezinul privea încordat spre o anumită vitrină a 
sufrageriei cu geamurile de cristal. 

Grigore Panţăru îi urmări privirea fixă, se răsuci peste 
umăr să vadă ce-l poate interesa atât; nu descoperi şi îl 
cercetă curios: 

— Dar tu ce-ai aflat aşa de minunat de nu-ţi mai desprinzi 
ochii...? 


— Că nu-i nimica, rosti decepţionat mezinul. Nu-i ce caut 
eu... 

— Şi ce cauţi tu, anume? 

— Cugşca de steclă cu animala ceea neagră a cucoanei şi 
verduza cu şărchi... Asta caut şi văd că nu-i...! 

Adina Buhuş zâmbi cu melancolie, adresându-se tuturor: 
— Nu puteţi spune că nu sunt populară în oraşul acesta, 
domnilor!... Cred că aţi înţeles... O cuşcă de sticlă - aceasta 

e camera mea de care am început să am oroare. 

Iar în cuşca aceasta se află închisă o animală neagră - 
Pantera neagră, cred că aţi înţeles-o şi aceasta - şi o 
verduză cu şărchi - sărmană Gorgonă, biată Meduză!... Voi 
lăsa în urma mea o legendă... Aşa se creează legendele, 
domnule scriitor...! 

Pe urmă, se întoarse spre mezin: 

— Şi de unde-ai aflat tu toate acestea, micule? 

— De la bădia, de unde să le aflu! Că el toate le ştie... 

— Iar bădia, de unde le ştie? 

Bădia înaintă el un pas şi luă el cuvântul. 

— Le ştiu de la lume, cucoană. Toată lumea vorbeşte şi 
ştie... 

— Aşa? Se miră Adina Buhuş, privind la toţi cu o întrebare 
de bolnavă satisfacţie în ochi: „Ce vă spuneam eu, 
domnilor? Toată lumea vorbeşte şi ştie în oraşul acesta 

Bădia crezu necesar să capete pe loc o confirmare sau o 
dezminţire a zvonului public: 

— Poate vreţi să spuneţi că nu-i aşa? Că nu-i cuşcă şi că 
nu-s aicea-n casă nişte hiare? 

— Nu vreau să spun nimic, micule! Aşa este. Numai că tu 
n-ai prea înţeles bine... Animala cea neagră se numeşte 
panteră. Pantera neagră. Şi eu sunt această Panteră 
neagră! lar cealaltă, verduza cu şărchi, altfel se cheamă. 
Meduză... Meduza eu sunt. lot eu... Priviţi la părul meu... 
Nu-i făcut din şerpi?... lar cine se uită în ochii mei 
împietreşte pe loc, dacă eu vreau să-mpietrească... 

Adina izbucni în râs nervos. În râs cu lacrimi. 


LLA 


— Adino! Adino! O dojeni Sandu Buhuş. Ce însemnează 
aceasta, Adina...? 

— Nimic, Sandu... Sunt veselă... Nu e o seară când trebuie 
să se înveselească toată lumea?... În sănătatea dumitale, 
domnule Grigore Panţâru!... Şi în eroismul dumitale, cu 
care ai rezistat cincizeci de ani unui asemenea oraş...! 

Cei cinci urători ai lui bădica Troian, cu ochii holbaţi la 
cucoana în rochie neagră şi decoltată, de catifea, cu părul 
încolăcit de şerpi, nu îndrăzneau să se mişte din loc. 

Poate se şi socoteau pe jumătate gata împietriţi. 

Adina Buhuş se întrerupse din râs, depuse paharul golit de 
cristal şi se ridică de pe scaun. Răsturnă un pumn de nichel 
şi de bronz în mâinile băieţaşilor. 

— Nu vă temeţi... Uitaţi-vă! N-am gheare de panteră 
neagră... Am numai nişte biete unghii de biată femeie... Şi 
n-am păr de şerpi... Am numai un păr cu ondulaţii 
indefrizabile de la natură... Ha-ha! 

— Adina, te rog încetează!... Se îngrijoră Sandu Buhuş de 
intonaţia necunoscută din glasul femeii. 

— Nu e nimic... Uite, sunt cuminte. Nu mai râd. 

Adina Buhuş reveni la scaunul său, cu două boabe de 
lacrimi atârnând în genele lungi. 

Grigore Panţăru privea neclintit în muchia cuţitului galben 
de desert. 

Şi încă o dată în seara aceasta, el, care rostea tuturor în 
faţă tot ce avea de spus, descoperi că sunt adevăruri care 
nu se pot spune şi nici nu pot fi vreodată înţelese; adevăruri 
inutile şi fără sorţi de dezlegare, chiar dacă ar fi spuse şi 
înţelese. Iar fruntea lui socratică, enormă şi învălurată de 
bulbi, se înclină ca o imagine de pe coperta revistei Je sais 
tout19. 

Afară, după ce urătorii au ieşit pe poartă şi au făcut o nouă 
situaţie a casei, bădia îşi împinse căciula pe ceafă şi dădu o 
explicaţie evenimentelor la care-au asistat, într-un chip cu 
totul special. 


— Aţi văzut, măi? Ce v-am spus eu! Asta-i o fimee grozavă, 
măi!... În ţara ei o fost fată de rege, măi, şi-o învăţat 
vrăjitorii, măi... Se dă o dată peste cap şi se face banteră 
neagră, măi! Se mai dă o dată şi se face menduză, mâi!... Pe 
urmă se dă înapoi peste cap, şi iacătă-o că s-a făcut la loc 
cucoana lui conu Sandu Buhuş, măâi!... Şi dacă o apucă 
dorul de ţara ei, măi, numai ce fierbe ea nişte buruieni într- 
o ulcică, măi, şi bea ceaiul acela, şi zboară iute ca vântul şi 
ca gândul, măi, în lumea ei... lară acuma îi venea să plângă 
şi să râdă, de ciudă, măi, că o apucase dorul şi nu se putea 
duce, fiindcă avea musafiri la masă, măi... Dară ştiu că ne-o 
umplut de parale, măi!... Se cunoaşte că-i fată de rege... Mă 
tem eu, c-o furat-o şi-o adus-o lui nepotu-su, ghiuju cel de 
Buhuş, măi, cel care se prefăcea în scaunul lui că nimic nu 
ştie şi n-a văzut, măi, că nici usturoi nu a mâncat şi nici gura 
nu-i pute, măi...! 

Drumul la întoarcere, în noaptea cu dilatate stele pe cer, a 
fost pe la casa lui Tudose Trifan. 

S-au abătut numai prin această coincidenţă a itinerarului. 
Bădia îşi făcuse suma. Au hăulit grăbit şi scurt. În cameră, 
după perdea, o fată tânără i-a ascultat şi s-a arătat 
bucuroasă, bătând din plame şi răsucindu-se mereu să 
vorbească altei fete, care stătea întinsă pe-o canapea şi 
tuşea. Un domn bătrân, ori poate numai îmbătrânit, în 
straie negre, citea într-o carte. Altul, mai tânăr, ţinea mâna 
fetei culcate şi cu cealaltă mână o alinta uşor. 

— Am să vă spun eu, măi, ce-i şi cu aiştea! Că au şi dânşii 
povestea lor. L-aţi văzut voi, măi, pe cel de pe scaun? Acela-i 
Magâlea, măi!... Acela numai cu sânge de fată se hrăneşte, 
măi!... Acela-i strigoi... O venit el, măi, şi-o găsit în târgu' 
nostru şapte fete. Şapte surori, măi. Care de care mai 
frumoasă, măi, şi numai ce şi-o pus el ochii pe ele, măi! Şi în 
fiecare an bea sângele a câte una, de-o usucă, măi! Îi taie o 
vinişoară, pune gura şi suge din sângele ei, măi, până ce-o 
usucă la inimă, măi... N-aţi văzut voi, cum o căuta la mână 
pe ceea culcată, măi? Apoi, de ce-o căuta, măi? Ca să-i afle 


şi vinişoara e€ei!... lar moşneagul acela e tata fetelor, măi, vai 
de capul lui!... De asta citea el în carte! Să afle un 
descântec pentru strigoi, măi, şi să scape de Magâlea, măi... 
Altfel, nu se duce el de bunăvoie, măi, strigoiul dracului...! 

Mezinul clănţănea iarăşi din dinţi, simțindu-se mic şi 
pierdut într-un asemenea târg, unde se află câte un strigoi, 
câte-un vampir, o panteră neagră, un înviat din morţi, o 
vrăjitoare, o fată de rege ori un regicid, în fiecare casă. 

— Eu chic de somn! Începu să scâncească. Eu mă aşez jos 
şi mă culc aicea, bădie... 

— Ba n-ai să te culci de loc, măi! Hotări bădia cu 
autoritate. Mai trecem pe la conu Ilordăchel Păun şi am 
isprăvit... Lui conu Iordăchel îi urăm la anu' şi la mulţi ani 
pe gratis, măi!... Aista-i altfel de om, măi. Banu' lui e sfânt, 
măi! Aista-i cel mai bun om din târg, măi, şi cel mai cinstit 
care nu se mai află! De asta toţi boierii, cale de-o sută de 
poşte-mpregiur, i-au dat lui hârtiile şi actele, măi, să le ţină 
el socotelile şi îndreptările, măi! Şi el numai ce-i cheamă şi 
le spune, măi: „Asta-i a ta, măi, şi aiastalaltă-i dreptul lui, 
măi!” Şi boierii n-au încotro, măi, cât îs ei de boieri! Se 
supun lui conu Ilordăchel fără să vâşcăie, măi, fiindcă ei l-au 
ales, măi, şi i-o dat statu' pecete, mai mare să fie el peste 
toţi judecătorii din ţară, măi... 

lordăchel Păun, mai marele judecător peste judecătorii 
ţării, în căsuţa lui modestă cu stâlpi văruiţi la cerdac, nu 
mai aştepta urători. Le trecuse ceasul. 

Numai unitatea condusă de bădia nu se aciuase să-şi 
dezmorţească sfârcul nasurilor şi să-şi inventarieze 
conţinutul traistelor şi pungii. 

Era şi el, în sufrageria luminată, la masa întinsă, faţă în 
faţă cu cucoana Veturia. 

Se mai afla un al treilea tacâm, neatins. Tacâmul Lolei. 
Toată seara, Lola n-a vrut să iasă din iatacul ei şi să guste 
din bucatele şi torturile cu atâta grijă pregătite dinadins de 
cucoana Veturia. A spus c-o doare capul, s-a închis cu cheia 
şi a cerut să n-o deranjeze nimeni. 


De aceea, bătrânii au rămas toată seara mâhniţi, cu 
tacâmul gol între dânşii, ca locul unui copil mort. 

— Poate nu-i place la noi... Mata ce zici? Întrebase de 
câteva ori lordăchel Păun. S-a învăţat cu Bucureştii, cu 
teatrele şi cinematografele de acolo... Noi suntem nişte 
bătrâni prea tăcuţi şi învechiţi... 

— Am întrebat-o... M-am gândit şi eu la asta. Şi mi-a 
răspuns că dacă nu i-ar fi plăcut, n-ar fi venit... N-o obliga 
nimeni... 

— Într-adevăr! Oftă Iordăchel Păun. N-o obliga ni-meni. 
Lola s-a depărtat de noi... S-a înstrăinat. 

Amândoi au tăcut o bucată de vreme. Şi-au ocolit privirile. 
Dar ştiau că li se întâlnesc gândurile. 

Cucoana Veturia, cu părul tot aşa de alb ca al lui lordăchel 
Păun, cu rochia tot aşa de neagră şi de scuturată până la 
ultimul fir de praf, cum sunt straiele lui, îi semăna acum şi 
la chip, la privire, la zâmbetul bun şi trist, îi semăna şi la 
gândurile şi judecăţile despre lume. 

Au avut amândoi o durere. Când li s-a pierdut feciorul în 
război, tânărul profesor de istorie şi sublocotenent de 
rezervă, lăsând o nevastă tânără şi o fetiţă de câţiva ani. 

Pe urmă, durerea aceasta s-a alinat. S-a topit în durerea 
cea mare a tuturor şi în alinarea tuturor care au pierdut un 
copil, un frate, un părinte ori un soţ, pe lista nesfârşită a 
morţilor de război. Au venit altele mai mărunte. Văduva 
feciorului s-a simţit chemată spre Bucureşti, s-a strămutat 
acolo, şi-a întocmit altă gospodărie, a aflat alt bărbat, să 
ţină loc de tată Lolei. S-au împăcat amândoi şi cu aceşti 
ghimpi ascuţiţi şi mărunți ai vieţii. Dar acum îi încerca a 
doua durere mare. Bătrânul nădăjduise că nepoata va lega 
firul rupt. Va prelua, la facultate, studentă, patima lui 
pentru istorie, documente, zapise şi urice, s-o ducă mai 
departe, să ajungă şi ea profesoară, poate să desăvârşească 
tot ce n-a îndeplinit el, tipărind studii şi cărţi, cum s-au ivit 
îndestule cercetătoare şi de partea femeiască a 
cărturărimii. Nimic, din toate! O simțeau înstrăinată... În 


ultimele vacanțe, Lola nici nu mai venise să-şi vadă bunicii. 
O dată examene, altă dată bătăi, a treia oară o răceală, a 
patra oară nici o explicaţie... S-au bucurat când au primit 
veste că s-a hotărât, în sfârşit, să vină; că şi-a amintit, în 
sfârşit, de dânşii. Iar în gară, le-a sărit de pe treptele 
vagonului o necunoscută, o făptură care i-a uluit din prima 
clipită şi pe care, de atuncea, zadarnic se trudesc s-o 
înţeleagă. Vine, pleacă, se-ntoarce, râde, tace, nu răspunde 
la întrebări, pare dusă pe gânduri şi începe să cânte la pian; 
toate într-un vălmăşag capricios, care le scapă. 

Acum s-a închis în camera ei şi tace. Mâncările pregătite 
de cucoana Veturia, după gustul copilei din celelalte 
vacanțe, s-au ars, s-au afumat, s-au răcit. 

Bătrânii se simt parcă mai singuri. 

Conu lordăchel ar trece în biblioteca lui, unde e cald, o 
lumină plăcută şi moale, lumina lămpii vechi cu globul 
translucid şi bec electric, în rafturi cărţi cu legături vechi, 
pergamente şi suluri de tinichea cu acte răzăşeşti. Ar fugi 
îndată de prezentul ingrat şi încâlcit, crud, chinuitor, 
scufundându-se în lectura unei hronici, unde toate, cel 
puţin, se desfăşoară clar, cu un fir logic. Dar nu se-ndură s-o 
lase pe cucoana Veturia singură, în sufrageria pustie. 

Coana Veturia ar trece în iatacul ei, să citească un roman 
de Lamartine ori să-şi găsească de lucru, scoțând din nou 
albumul cu fotografiile feciorului mort în război, unde viaţa 
lui stă scrisă filă cu filă, de la copilul culcat în pielea goală 
pe perne până la sublocotenentul rezervist, în uniforma 
nouă, cu care a plecat să nu se mai întoarcă. Dar nu se- 
ndură să-l lase pe conu Iordăchel singur, în sufrageria 
pustie. 

Îşi spun şi acum „mata”. N-au ridicat niciodată glasul, 
chiar de când conu lordăchel a început să nu mai audă 
decât anevoie (sunt aproape douăzeci de ani de atunci); se 
înţeleg din vorbe mai mult şoptite decât spuse cu glas tare. 

Stau singuri, ştiu ce gândesc, îşi ocolesc ochii de frică să 
nu aibă a-şi spune gândul acela. Iar între dânşii e un tacâm 


neatins. 

În această tăcere, a izbucnit la fereastră glasul şi gălăgia 
celor cinci urători. 

— Copiii aceştia şi-au pierdut minţile!... Se alarmă coana 
Veturia. Nu mai au casă? Nu mai au oare pe nimeni să 
îngrijească de dânşii?... Pot să răcească... Poate să li se 
întâmple ceva... Du-te mata şi le dă... Spune-le să se 
liniştească pe la casele lor. 

Coana Veturia, tăcută din fire, vorbise mai mult şi mai 
repede decât îi era obiceiul, cu un fel de uşurare. 

Aşa risipea gândul dintre ei. 

— Dă-mi mata bani, eu nu mai am... Mărturisi lordăchel 
Păun, scuturându-şi punga, din care se rostogoliră pe faţa 
de masă câteva monede vechi de pe vremea împăratului 
Vespasian şi a lui Carol Quintul, a lui Despot-vodă. 

Au împlinit suma. Au dat-o urătorilor. Urătorii au primit-o, 
cu toată hotărârea spontană şi generoasă a bădiei de a 
vesti, dezinteresat, celui mai de ispravă om din târg, 
începutul de an nou, cu alte nădejdi şi bucurii. 

— Nu puteam să nu primesc, măi, că pe urmă se supăra, şi 
pe conu lordăchel i-un păcat să-l superi, măi! De-acuma hai 
pe la bordeiele noastre, măi, c-am adunat peste două sute 
de lei, să trăiască don' colonel Ţibică, măi, că el a avut mână 
bună, măi! 

În noaptea albastră şi înaltă, paşii celor cinci omuleţi au 
scârţâit pe zăpada încremenită de ger, din ce în ce mai slab, 
depărtându-se spre sălaşurile scunde şi întunecoase de 
mahala. 

Bătrânii s-au aflat din nou faţă-n faţă, cu tacâmurile 
nepoatei înstrăinate între dânşii, aşteptând fiecare să se 
ridice întâi celălalt. 

Pendulul bătu ceasul unu după miezul nopţii. 

Au înălţat amândoi ochii. Şi amândoi şi-au ştiut gândul, 
amintirea, durerea deşteptată. 

Exista acolo o crăpătură în cristalul pendulului, rămasă 
aşa de treizeci de ani. O ispravă, una din rarele isprăvi ale 


copilului care-a fost întotdeauna ascultător şi blând, cu 
toată ascultarea şi blândeţea lor, a amândurora, adunată în 
el. Era tot într-o seară de An nou. Venise în vacanţă. Aveau 
musafiri la masă. El s-a urcat să potrivească pendulul după 
cronometrul lui, proaspăt cumpărat din Bucureşti. A 
lunecat. A lovit cu cheia în cristal. Şi s-a ales cu o spaimă şi 
cu o zgârietură. De treizeci de ani, pendulul bate fără greş, 
fără grabă şi fără întârziere, aceleaşi ceasuri şi ceasuri. lar 
o inimă omenească nu mai bate şi nu mai este. Şi altă inimă, 
care ar fi putut să ţină locul aceleia, e din ce în ce mai 
străină şi mai neînţeleasă. 

Ochii lor păreau că privesc înaintarea rotundă a 
minutarului, poate cristalul plesnit. Priveau însă mai 
departe, într-un nevăzut, care nu are nici început, nici 
sfârşit, nici o măsurătoare. Într-un gol unde se simțeau 
singuri, care îi împresura şi-i îndemna să-şi strângă unul în 
altul oasele lor bătrâne. 

Cucoana Veturia s-a ridicat cea dintâi. Dar s-a oprit în 
picioare, cu mâna rezemată de spătarul scaunului, 
îndreptând urechea. 

La poartă claxonă un automobil. Se auzi portiera trântită, 
pe urmă portiţa scârţâind, pe urmă paşi pe zăpadă, pe 
urmă soneria de la uşă. 

— Aceasta ce poate să mai fie? Se minună lordăchel Păun. 
Să ştii mata că s-a întâmplat ceva. 

Era deprins să fie chemat numai la întâmplările altora. 

De astă dată, nu se întâmplase nimănui nimic. 

În uşa deschisă, apăru surâzător Anibal Sava, feciorul 
domnului prefect Emil Sava, student bucureştean, şi foarte 
precoce charlestonist. Căută mai întâi peste umărul lor. 
Rosti contrariat: 

— Cum? Singuri? 

Apoi îşi dădu socoteală că n-a respectat tot ritualul 
civilizat. Izbucni în râs: 

— Mă iertaţi. Sărut mâna, cucoană Veturia! La mulţi ani şi 
Anul nou cu bine, coane lordăchel! Vă miraţi ce caut la 


ceasul acesta?... Pot să vă răspund imediat. Chiar de asta 
am venit, să vă spun imediat... Am venit s-o iau pe Lola... Pe 
domnişoara Lola... Am scrisoare de la maman. Am scrisoare 
de la papa. Autorizaţia părinţilor, măcar că nu mai sunt 
Minor! 

Anibal Sava scoase scrisoarea doamnei şi domnului Emil 
Sava, căâută cu ochii un scaun, nu aşteptă invitaţie şi se 
instală aprinzând o ţigară şi zvârlind fumul în nasul 
bătrânilor. 

Întrebă, râzând: 

— E în regulă? Semnături autografe... Dumneata te 
pricepi în materie, cucoane Ilordăchel! 

Bătrânii se priviră, cercetându-şi părerea din ochi. 

Doamna şi domnul prefect Emil Sava rugau în scrisoarea 
lor pe doamna şi domnul lordăchel Păun, să permită 
domnişoarei Lola Păun, chiar la această oră târzie de 
noapte, participarea la petrecerea familiară şi dansantă de 
la doamna şi domnul prefect Emil Sava. Doamna şi domnul 
Emil Sava puneau domnişoarei Lola Păun automobilul la 
dispoziţie, iar pe doamna şi domnul lordăchel Păun îi 
asigurau că nepoata domniilor-lor se va amuza ca în casa 
unor onorabili părinţi de familie. 

— Sunt în regulă? Continuă să râdă Anibal Sava, 
admirându-şi lacul intact al pantofilor, pentru care lucru îşi 
răscrăcărase picioarele până în mijlocul sufrageriei. 
Bineînţeles, n-are peceţi şi sigilii, coane Iordăchel... Dar a 
trecut vremea peceţilor şi sigiliilor... 

— Mă tem că e bolnavă... Indispusă... Nici n-a vrut să iasă 
în astă-seară din camera ei... De altfel, cred că doarme. 

Cucoana Veturia epuizase argumentele. Cuconu' lordăchel 
mai invoca unul; cel mai decisiv: 

— Şi nici nu e o oră când o fată poate pleca singură de- 
acasă. 

Tânărul ascultă aceste argumente cu impasibilă siguranţă: 

— Acestea toate nu înseamnă nimic... Încercaţi numai să-i 
spuneţi că am sosit cu o invitaţie de la maman şi de la papa. 


Vă asigur eu că nu are să mai fie indispusă... Cât despre 
oră? Înadins papa şi maman n-au voit să v-o ia mai 
devreme, ca să petreacă şi în familie... 

— Să încercăm... Cedă în silă coana Veturia, agăţându-se 
de speranţa că Lola are să se mai simtă încă tot atât de 
indispusă că acum trei ceasuri, că poate doarme, că poate 
are să refuze. 

— Încercaţi! Rosti Anibal Sava, ridicându-se de pe scaun. 

Scoase tabachera plată de argint şi o oferi deschisă lui 
conu lordăchel. 

— Mulţumesc, tinere! Nu fumez! Refuză sec lordăchel 
Păun. 

Abia sfârşi de spus şi deschise cutia lui veche, răsucind o 
țigară cu degetele care-şi pierduseră calmul tac-ticos din 
totdeauna. Anibal luă notă şi constată cu un surâs zeflemist: 

— Adică fumaţi!... Dar nu fumaţi din ţigările tinerilor, 
coane lordăchel... Aceasta aţi vrut să spuneţi?... Văd că v- 
am supărat şi nu ştiu de ce. Hai să ne împăcăm! 

Tânărul întinsese voios mâna. Conu lordăchel Păun nu-şi 
găsea în buzunări chibriturile şi deci nu putea întinde 
niciuna din mâinile ocupate. 

Anibal Sava oferi bricheta. Luă loc iarăşi pe scaun, 
răşchiră picioarele şi urmări cu privirea colacii de fum în 
tavan. 

— Dacă nu mi-o daţi, stau aici până mâine. Uite, nu mă 
mişc de pe scaunul acesta... 

Conu lordăchel Păun îşi aminti că n-a citit gazeta, deşi el 
n-o citea niciodată şi o aducea acasă numai pentru coana 
Veturia. 

Pendulul măsură minutele cu tictacul lui indiferent. 

Apoi se auzi o uşă trântită şi încă una. Năvăli Lola, gata 
îmbrăcată, cu pălăria pe cap şi cu şoşonii în picioare. 

— Ce surpriză! Bătu din palme. Am fost gata destul de 
repede? Zece minute pe ceasornic!... Pa şi pa! 

Sărută din fugă obrajii bătrânilor, nu dădu nici o 
explicaţie, nu-şi pierdu timpul preţios cu nici o mulţu-mită. 


Tropăi pe scări, flutură cu mâna un grăbit „noapte bună”; 
pe urmă, fiindcă afară era lunecuş, apucă strâns braţul lui 
Anibal Sava. 

— Au rămas paf moşulicii! Începu să râdă, după ce s-a 
urcat în automobil... Închipuieşte-ţi!... Când am văzut că nu 
vii şi nu vii, am crezut c-ai uitat şi m-au apucat dracii... 

— Dar nu se putea, Lola! Nici pentru ai mei nu se putea, 
nici pentru ai tăi... Ţi-am lăsat timp să stai şi cu dânşii... 

— Chiar c-am şi stat! Ca să înceapă iar cu poveştile lor de 
pe vremea lui Pazvante. M-am închis în odaie, am fumat şi 
am citit scrisori... 

— Scrisorile lui Bob? Întrebă cu gelozie Anibal. 

— Bob! Încetează o dată cu Bob. Ţi-am spus că s-a isprăvit 
cu el. Finis! 20 Scrisorile lui le-am rupt, le-am ars... Ah! Ai 
răbdare... Miroşi a vin... Stinge mai întâi plafoniera... Vezi? 
Nici n-am dat cu roşu pe buze... Dar înainte de a ajunge, să 
aprinzi tu becul, ca să-mi refac mutra... 

Mâna apăsă butonul. Plafoniera se stinse. Automobilul 
străbătu, în noaptea deşartă, oraşul patriarhal, pe o stradă 
şi pe alta, pe drumul cel mai lung, cum primise din vreme 
ordin şoferul domnului prefect. 

— Ah! Parcă eşti Bob! Exclamă târziu glasul Lolei. Când ai 
să te laşi o dată de obiceiul acesta. 

CARTEA A PATRA 

„Cu anevoie m-am târât până la Luvru şi m-am prăbuşit 
aproape de intrare, în măreaţa sală unde se află, pe soclul 
ei, preaslăvita zeiţă a frumuseţii, iubita noastră doamnă din 
Millo. Am zăcut îndelung timp aşa la picioarele ei şi am 
plâns atât de amar, încât şi o piatră s-ar fi înduioşat. Ea 
privea în jos, spre mine, cu milă, dar totodată cu atâta 
disperare, de parcă voia să spună: „Nu vezi că n-am braţe şi 
că nu-ţi pot ajuta?,, 

HEINRICH HEINE. 

Capitolul 1. 

IDELE LUI MARI. 

Un vânt fluid şi sonor a topit într-o singură noapte nămeţii. 


Iar a doua zi, oraşul s-a deşteptat cu ferestrele învăpăiate 
de un soare primăvăratic, aprins pe vârful Călimanului ca 
un lampion, şi cu ulițele prefăcute în canaluri şi canalete 
venețiene. 

Căci toate se petrec în univers după o anume lege. 

Această lege a şi explicat-o îndată Grigore Panţăru la masa 
cafenelei „Rinalti”, în auzul şi spre consolarea caracudelor. 

Intrase şi ieşea foarte aferat domnul primar Atanasie 
Blându. Purta pe obraz un proaspăt tatuaj de şef indian şi 
ascundea în buzunarul jiletcii lista de cumpărături, unde 
Ans îi amintea lui Puciu să comande tortul, pateurile şi 
saleurile pentru invitaţii de la dejun şi-l avertiza că s-a 
epuizat provizia de H20 minerală, menţiona o provizie 
respectabilă de icre moi şi tescuite, de somon afumat şi 
lichior. Se mai aflau acolo nelipsitele reflecţii şi ameninţări 
foarte ireverenţioase la adresa unui respectabil părinte de 
comună, care l-au grăbit pe Puciu să caute alt loc de 
lectură, mai ferit de nişte ochi atât de iscoditori ca ai lui 
Grigore Panţăru şi Picu Hartular. 

Dar conu Grigore i-a tăiat calea cu pipa. 

Semnul fusese scurt, discret, însă, cu o putere oarecare 
magică. Grigore Panţâru ridicase coada lulelei abia de-un 
lat de palmă deasupra mesei din ungherul ferestrei. Şi 
traiectoria prelungită în invizibil ca o barieră materială a 
retezat retragerea domnului primar. 

Puciu s-a poticnit, a suspinat şi a făcut faţă inamicului - o 
faţă brăzdată de preafrumoase zgârieturi ovale şi 
descrescende. 

— Ce-a dat strechea-n tine, Tănăsică, de-ai prins a zburda 
dis-de-dimineaţă? A mormăit Grigore Panţâru în barba 
flocoasă. 

Domnul Atanasie Blându îşi justifică precipitarea în 
formule eliptice: 

— Streche-a dat în primăvara asta de-afară! În soare şi-n 
vânt! Nu vedeţi ce scandal? Ce, nu mai avea timp hel-bet 
înainte? Nu putea s-o ia mai pe-ndelete? Pe uliţe, gârle! În 


piaţă, iaz! Toate-n douăsprezece ore... Pe urmă, opoziţia 
strigă: „Circul sub apă! Circulaţia imposibilă!” Poftească 
dumnealor s-o rezolve, să-i văd!... Şi tocmai azi, Ans: 
invitaţi, masă, musafiri Bucureşti, târguieli, comenzi... E 
ceva teribil! Vă spun că e ceva teribil! 

Grigore Panţăru înălţă coada pipei în gest de paci-ficare: 

— Domol! Fii calm, Tănăasică! Nu te potrivi...! 

— Cum să nu mă potrivesc? Vine domnu' Picu şi-mi face 
opoziţie în consiliu: circulaţie imposibilă, scandal! 

Domnul Picu îşi admira degetele albe şi lungi, inelul cu 
piatra de culoarea ochilor de iepure de mosc. 

— Pentru circulaţie am eu de făcut o propunere în şedinţa 
consiliului, coane Tănăstică... Te rog chiar să ne convoci în 
şedinţă extraordinară. 

— S-auzim! Cu plăcere... Căzu cu inocenţă în cursă 
domnul primar, bucuros că i se oferă prilej să încheie 
armistițiu cu adversarul cel mai acerb din consiliu, cu toate 
că se aflau în vizită şi cu toate că Picu era în grațiile 
doamnei Clemence. 

— Scriem la Hamburg. 

— Cum asta? Ce fel de Hamburg? Se minună domnul 
Atanasie Blându. Ce-avem noi de-a face cu Hamburgul? 
Unde suntem noi şi unde-i Hamburgul? 

— Hamburg, situat pe Elba! Unul din cele patru oraşe 
hanseatice. Port cu un milion două sute mii de locuitori... 

— Ei, şi? 

— Sediul companiei Hamburg-America-Line. 

— Ei, şi? 

— Ei, şi - ei, şi? Scriem la compania de navigaţie şi 
concesionăm transportul de călători şi de mărfuri. Luâm 
comision şi împărţim! 

— Îl vezi? Se văicări domnul primar. L-ai văzut? L-aţi 
auzit? Dumnealui face haz, mă ia la sigur şi îşi bate joc. Pe 
urmă-n consiliu, mie-mi cere soluţii... Soluţii? De unde 
soluţii? 


Domnul Atanasie Blându se uită împrejur, la mese, sub 
mese; la scaune, sub scaune; la cele patru tablouri din 
pereţi, reprezentând patimile gelosului Othello; la oglinda 
împâăclita, reflectându-i chipul fantomatic al lui Montezuma, 
regele Mexicului, cu tatuajul de război înainte de a porni să- 
l înfrunte pe Fernand Cortez. Se uită la galan-tarul lui 
signor Alberto şi la părul creţ de astrahan al lui signor 
Alberto. 

Nicăieri nu se afla nici o soluţie. 

Prăjituri, tablouri de pe vremea lui Giuseppe Rinalti |, 
scrumiere, linguriţe, pahare, amfora cu dragele decolorate, 
cutii cartonate de bomboane, afişul turneului Tănase - orice 
se afla unde îndrepta ochii, în afară de soluţii. 

— Fii pe pace, Tănăsică! Îl linişti Grigore Panţâru. Nu-ţi 
uza tu meninginea pentru soluţii. Tot n-ai să le afli tu... lar 
cetăţenii n-au a se plânge. Aşa a fost lumea şi târgul de 
când dealul Călimanului şi de când jos, în mahalaua Trăscău 
şi în calicime, în fiecare toamnă şi primă-vară se abat 
inundaţiile, de nu mai pot ieşi oamenii din gloduri şi din 
apăraie. Aşa au apucat - şi aşa vor pătimi până la moarte! 
Ce eşti tu, sfântu' Sisoie, să săvârşeşti minuni şi să schimbi 
o rânduială care durează de pe vremea lui Mitru Căliman? 

— Asta le-o spun şi eu! Dar m-ascultă? M-ascultă? 

— Mai spune-le şi au să te-asculte... Ce-ar fi, adică? Cu 
asemenea lumină şi cu asemenea cer, cu gălăgia vrăbiilor în 
crengi şi cu ghiocei la butonieră, toţi ar privi numai în sus. 
Şi ar începe să zburde cum te-am văzut pe tine zburdând şi 
cum zburda mai adineaori, cu nările-n vânt, chiar gloaba de 
la birja lui Avram Barbarossa. Aşa, bălțile tale şi noroaiele îi 
întorc cu ochii pe pământ. Îi readuc la realitate. Trebuie să 
bage de seamă unde calcă... Îşi aduc aminte că viaţa nu le-a 
fost lăsată de Dumnezeu ca s-o zburde. Nu-i aşa, 
caracudelor? 

Caracudele recunoscură cu mâhnire că, într-adevăr, viaţa 
şi nici primăvara nu le-au fost lăsate de Dumnezeu ca să 
zburde. Copiii cer ghete, nevasta pălărie de pai; pardesiul 


se cere întors a doua oară pe faţa care devenise dos şi 
iarăşi va să fie acum faţă. 

— Aceasta se numeşte legea compensaţiunii! Declară conu 
Grigore. Nu eşti tu de vină. Nu stă scrisă în programul de 
gospodărie al guvernului. Când sunt prea urâte bălțile tale 
de jos, după ce-ai înotat prin hârtoape ridici ochii în sus şi 
te consolează curăţenia cerului. Când prea al-bastra şi 
splendida frumuseţe a cerului te împinge la zburdat, te uiţi 
unde pui piciorul şi te-ai liniştit. Ţi-a trecut pofta! Poţi s-o 
invoci aceasta în consiliu, Tănăsică! 

— Vă arde să râdeţi şi să glumiţi! Reveni la vechea sa 
jelanie domnul Atanasie Blându. Alţii zburdă şi eu... 

— Lasă că şi dumneata ai zburdat, zburzi şi ai să mai 
zburzi, acasă. Noi zburdăm aici. Tot legea compensaţiei şi a 
lui conu Grigore... Rosti cavernos Picu Hartular, 
despăturindu-şi şi împăturindu-şi batista parfumată, să-i 
potrivească monograma. 

Domnul Atanasie Blându dădu să plece, pipăindu-şi şi el, 
printr-o îndepărtată asociaţie de idei, lista împăturită din 
buzunarul vestei. 

Grigore Panţăru îl fixă însă pe loc, cu coada imperativă a 
pipei: 

— Deocamdată să priponiţi dealul Călimanului, dumneata, 
Tănăsică, şi cu Emil Sava al dumitale! Să-l priponiţi, că 
toată lutăria are să înceapă a veni la vale cu puhoaiele. 

— Ce pot eu? Ce putem să facem? Ridică domnul primar 
mâinile către cerul de dincolo de tavanul cofetăriei 
„Rinalti”. 

Aşa, auditoriul avu prilej să constate că domnul primar era 
asortat în tatuaj. Motivele arabescurilor de pe obraz se 
repetau pe mâini. 

— Nu te mai preface! Îl privi apăsat Grigore Panţâru. Cu 
asta, nu mai glumesc. Ştii foarte bine ce vreau să spun! 

— Nu ştiu nimic, coane Grigore. 

Grigore Panţăru îşi scărmănă barba flocoasă şi îşi schimbă 
glasul, redevenit deodată al dascălului supărat pe catedră, 


când descoperă germenele unei scârbe omeneşti la un elev: 

— Ascultă, Blându Tănase! Mi-ai fost elev. Te ştiam bleg, 
greu de cap... Dar băiat de ispravă... Bun şi prost. Acum 
văd că, pe lângă Emil Sava, ai început să devii şi tu un 
pezevenghi ca el... E prea târziu, eşti prea bătrân ca să 
înveţi meseria asta... 

— Coane Grigore... 

Inconştient, vocea domnului primar luase tonul milog al 
elevului Blându Atanasie, când se ruga domnului profesor 
Grigore Panţâru să-i dea media de trecere la sfârşit de an. 

— Coane Grigore, uite, zău... E toată lumea asta de faţă... 

— “Tocmai fiindcă e toată lumea asta de faţă, ţin să ţi-o 
spun aci, cu toată lumea asta de faţa. Aţi pus la cale o nouă 
porcărie... Se află din întâmplare, în târgul vostru - vezi că 
spun al vostru, nu al meu - se află doi oameni de ispravă. 
Ba, încă şi mai din întâmplare, unul e chiar din partidul 
vostru. lordăchel Păun şi Sandu Buhuş. Sandu Buhuş, picat 
din sărmana lui candoare la voi, în hârdăul cu scârna din 
care vă hrăniţi voi. S-au apucat amândoi de-o treabă de 
unde nu câştigă nimic. Aşa, pentru plăcerea lor şi pentru 
folosul târgului. Au făcut pregătiri să împădurească dealul 
Călimanului. Au adunat ceva bani. Au ridicat planuri de 
amenajare... Cunoşti aceasta? 

— Cum să nu cunosc? Fac parte doar şi eu din comitet. Fac 
parte de drept... 

— Tocmai! Şi fiindcă aşa de bine cunoşti, te-ai grăbit, cu 
Emil Sava al tău, să puneţi altceva la cale. 

— Nu ştiu nimic! Se apără domnul primar. Pe onoarea mea 
că nu ştiu nimic. 

— Lasă-ţi onoarea să ţi-o păzească blânda ta. Onoarea ta 
n-are ce căuta aici. Dacă nu ţi-ai mâncat-o încă singur, are 
să ţi-o mănânce Sava... Sau blânda ta... Se găseşte cine. 
Du-te şi te uită-n oglindă... Ai un cap făcut ca să-ţi mănânce 
alţii onoarea. Tu cu ponoasele şi alţii cu foloasele. Acum 
mergi şi-i spune lui Sava; raportează-i exact. Spune-i că 
dealul de colo, îl vezi? 


Inocent, domnul primar privi pe fereastră la dealul 
Călimanului lutos şi ud, ca şi cum de data aceasta îl vedea 
înlâia oară. 

— L-ai văzut?... Spune-i că se poate întâmpla, matahala 
asta, să-i mănânce lui capul. 

Grigore Panţăru eliberă fostul elev cu un semn al pipei, 
reeditând gestul roman pentru slobozirea sclavilor. Domnul 
Atanasie Blându se zvârili în maşină, navigând pe ulițele 
fluviale ale oraşului după treburile şi datoriile sale, 
muncindu-şi gândul să afle despre ce porcărie e vorba şi 
pipăindu-şi din când în când, în buzunarul jiletcii, lista 
împăturită a lui Ans. Era, într-adevăr, un om prea împovărat 
cu prea diverse îndatoriri şi cu mintea prea neajutorată 
pentru atât de complicate răspunderi. 

În urma sa, caracudele de la masă abia acum aflară, din 
continuarea dezbaterilor dintre conu Grigore şi Picu 
Hartular, că, în mare taină, prefectul şi asociaţii lui de la 
Piscul Voievodesei au făcut demersurile cuvenite pentru a 
cumpăra dealul Călimanului pe socoteala societăţii, în 
vederea unor îndepărtate sondaje petrolifere. 

— Atunci are s-aducă belşug aici, coane Grigore! Îndrăzni 
să-şi exprime himerica speranţă un Caracudesc oarecare. 

Grigore Panţăru îl privi cu scârbă, atât de stăruitor, încât 
Caracudescu îşi pipăi cravata şi îşi verifică nasturii de la 
pantaloni. 

— Şi tu ai să te procopseşti din belşugul acela, hai? Chiar 
ai şi mutra!... Nici tu, nici comuna. Nici măcar dobitocul de 
Tănase, care el mai cheltuieşte încă din moştenirea 
părinţilor cu politica. Poveste veche, de alţii ştiută şi 
pricepută încă de astă-toamnă!... Belşugul acela are să 
treacă de-a dreptul în buzunarul tâlharului pe măsură mai 
măruntă, care e Emil Sava al vostru. Iar tu ai să ieşi în 
fruntea haimanalelor la alegere, cu masalale, să strigi: 
„Trăiască conu Emil, că de la el mâncăm pâinea şi sarea...!” 
Numai că, atunci, ai să fii cu pantalonii mai rupţi în cur! 


Caracudescu plecă nasul în pământ, redus la justa sa 
valoare. Alţii - Caracudică şi Caracudovschi - găsiră mai 
prudent să se strecoare de la masă, pentru ca nu cumva 
domnul prefect Emil Sava să fie pus în cunoştinţă că au 
participat, fie chiar numai ca muţi şi imparţiali auditori, la o 
discuţie unde onoarea sa fost-a atât de brutal şifonată. 
Grigore Panţâru însă respinse îndată de la sine aceste 
chestiuni. Lui îi era totuna dacă dealul Călimanului va 
înverzi într-o primăvară cu lăstari de fagi şi de paltini sau se 
va popula cu cipreşii negri ai sondelor; dacă va luneca la 
vale târât de puhoaie să acopere târgul sau dacă îl va 
acoperi numai pe domnul prefect Emil Sava. 

Legă un fir întrerupt de gânduri. Se uită îndelung la Picu 
Hartular, la figura lui scofâlcită, cu pielea de suga-tivă pală 
şi cu ochii lui de culoarea pietrei de la inel, cufundaţi în 
găvanele osoase. Îi netezi cu coada pipei cocoaşa peste 
pardesiul de stofă englezească, aşa cum ar fi alintat cu 
vârful bastonului un căţel al nimănui şi schilod de pe stradă: 

— Ai, Picule? Numai tu nu intri în legea compensaţiei... 

— Am asta, coane Grigore... 

Şi ridică buzele, arătând dinţii. 

Conu Grigore râse în barba flocoasă cu o vădită 
compătimire: 

— Colţi? Ai colţi? Au devenit colţi de mucava, Picule!... Nu 
mai ştiu să muşte... Încearcă şi nu mai pot. lar mâine, nici 
n-au să mai încerce... Aceştia numeşti tu colţi? 

Picu Hartular voi să răspundă ceva. Dar intră Tudor 
Stoenescu-Stoian şi amândoi îşi strânseră mâna. Fără să se 
privească în ochi. 

Grigore Panţăru îşi îndopă pipa cu un rând nou de tutun, 
se lăsă pe spătarul scaunului cu mâinile vârâte în găurile de 
mânecă ale vestei, privindu-i cu o mare atenţie; încordată şi 
nu imparţială. 

Figura lui hirsută nu trăda nimic din gândurile de sub 
craniul învălurat cu bulbi asimetrici. Însă Tudor Stoenescu- 
Stoian n-avea nevoie să-i citească în cuget. Cunoştea în ce 


parte precumpăneşte simpatia omului acestuia temut, 
cunoştea că dinţii lui nu sunt de mucava şi îl îngrijora 
răbdarea mai amenințătoare decât un atac direct, cu care îl 
cruța încă, rezervându-şi cine ştie ce ceas potrivit. 

— Ai auzit, Todiriţă? Întrebă, cu o suspectă bună-voinţă în 
glas, conu Grigore, amintindu-şi un fapt de prea infimă 
importanţă. Tot ţineam să te-ntreb şi tot am uitat. Ai auzit 
că Giuseppe al lui signor Alberto ar fi trimis o lucrare la nu 
ştiu ce concurs de la Roma şi că ar fi primit ştirea că 
lucrarea i-a fost laureată?... E destul de interesant şi, 
pentru tine, destul de lăudabil... 

— Lăudabil? De ce, coane Grigore? Se miră stingherit şi cu 
mare circumspecţie Tudor Stoenescu-Stoian. 

— Să-ţi spun mai încet, ca să nu m-audă signor Alberto al 
nostru şi să-ţi faci un inamic pe viaţă din el... 

Grigore Panţăru se plecă într-adevăr şi-i vorbi cu glasul 
scăzut, ca şi cum, într-adevăr, erau destăinuiri care nu 
trebuiau s-ajungă la urechea lui Alberto Rinalti: 

— E lăudabil, dragă Todiriţă, fiindcă sunt sigur că ai 
contribuit şi tu la acest succes cu ceva... Nu-nu! Nu clă-tina 
din cap. Dacă nu cunosc exact chestia, o pot foarte bine 
reconstitui. Ce naiba? La ce mai serveşte calculul 
probabilităților? Astfel, nu ştiu şi totuşi aş pune mâna pe 
cruce că aşa au fost lucrurile. Încearcă să negi! Mai întâi s-a 
prezentat la tine signor Alberto. Ca un părinte egoist şi 
înapoiat ce e, a venit să te roage să-i descurajezi băiatul de 
la asemenea veleităţi. Să rămână la tejghea! 

Mai apoi, tu, în loc să dai urmare acestor socoteli 
monstruoase, dimpotrivă, l-ai chemat pe Giuseppe Rinalti la 
tine, l-ai ajutat la lucrarea lui, i-ai dat ici o sugestie, dincolo 
l-ai făcut să renunţe la o copilărie de-a lui... Aşa, o parte din 
lauri ţi se cuvin de drept şi ţie, vezi însă, nu te apuca să 
ronţăi din €ei!... Nu sunt un aliment recomandabil, chiar 
pentru poeţi şi romancieri. Toţi câţi au mânicat salată de 
lauri au sfârşit-o rău. Laurilor le stă bine cunună pe cap, nu 


în burtă, tinere prieten. În burtă-s cam indigeşti şi 
pernicioşi. 

Tudor Stoenescu-Stoian tăcea, cu privirea împrăştiată, 
răsucind între degete scrumiera de pe masă, care tocmai 
înfăţişa o privelişte florentină lipită sub cristal. 

— Te-nţeleg, reluă cu aceeaşi blândeţe feroce Grigore 
Panţăru. Ce joci tu acolo, în mână? Citeşte, că sunt cam 
Miop şi nu-mi găsesc ochelarii. 

Nu era miop; nu purta ochelari. 

O ştia foarte bine Tudor Stoenescu-Stoian. Ştia şi conu 
Grigore că Tudor Stoenescu-Stoian o ştie. Dar aşa, tortura 
lui era mai savantă. 

Şi Tudor Stoenescu-Stoian citi: 

— Firenze... Loggia dei Lanzi... 

— Tocmai!... Pentru tine aceasta nu însemna nimic. Nu-ţi 
spunea nimic... O scrumieră ca oricare alta, datând, prin 
cine ştie ce capriciu, tocmai de pe vremea lui Giuseppe 
Rinalti, celălalt Giuseppe, bătrânul, pe care l-am găsit eu 
aici, când am venit tânăr ca tine, mai tânăr ca tine... Uite, 
îmi amintesc bine acum... Despre această Florenţa îmi 
vorbea el atunci cu mare aprindere... Şi începeam să regret 
că eu m-am înfundat aici, că puţine şanse mai aveam să ies 
de-aici şi că totuşi această Florenţa exista departe de mine 
şi fără mine, cu palatele ei şi cu statuile ei, cu grădinile ei şi 
cu pieţele ei, cu catedralele ei şi colinele ei: Palazzo Pitti, 
Palazzo Strozzi, Palazzo Vecchio, Piazza della Signoria, cu 
această Loggia dei Lanzi, Boboli, Fiesole et caetera. Îi 
invidiam pe cei care se mai puteau duce acolo, în vreme ce 
eu rămâneam aici, cu dealul Călimanului în faţă... Aveam 
atunci, bineînţeles, un alt grad şi cu un mobil mai vulgar, 
aproape sentimentele de astăzi ale doamnei Adina Buhugş... 
Iar tu! Tu nici un moment n-ai stat la şovăială să ajutori pe 
altul, ca măcar altul să-şi împlinească această aspirație... 
După cât am auzit eu, Giuseppe Rinalti e chemat să se 
prezinte la toamnă... Şi va rămâne acolo până la sfârşitul 
studiilor. Şase, şapte, opt ani, zece chiar... Dacă are talent 


şi dacă n-ai contribuit tu cumva mai mult decât trebuie la 
lucrarea lui, îşi va face, poate, acolo o situaţie de scriitor. Şi 
e altceva să ai o situaţie de scriitor la Florenţa, la Milano, la 
Roma, la Neapole, decât aici, la masa caracudelor... Că l-ai 
ajutat tu să ajungă la asemenea perspective, pe el, un 
obscur şi-un fecior de cofetar-cafegiu, e o faptă, dragă 
Todiriţă, o faptă care din partea mea te dispensează să mai 
scrii romane. Eşti absolvit! Nu-ţi mai bate capul. Un scriitor, 
doi, zece - găseşti pe toate drumurile. Un om, e mult mai 
rar de aflat. Despre Diogene n-am auzit că l-ar fi găsit, 
măcar că l-a căutat o viaţă întreagă cu lumânarea. Şi de- 
atunci n-am auzit să-l fi aflat alţii, fără lumânare şi fără să-i 
cheme Diogene... Cine să-şi imagineze că mi-a fost 
rezervată această plăcere tocmai mie şi că am să-l găsesc 
tocmai la masa aceasta, numită a caracudelor? Îţi spun 
drept, Todiriţă! Mi-ai făcut o mare, o foarte mare plăcere. 
Mi-ai întărit o convingere a mea, un presentiment, de când 
te-am văzut întâia oară sosind, uite, la masa cea de-afară... 

Mâna păroasă a lui Grigore Panţâru apăsă umărul lui 
Tudor Stoenescu-Stoian, grea ca o mână de detectiv pe 
umărul unui răufăcător demascat: „În numele legii, eşti 
arestat!” 

Dar era numai o bătaie prietenoasă pe umăr. 

Lui Tudor Stoenescu-Stoian, de când a sosit în oraşul 
acesta, la masa cea de-afară, nu i s-a întâmplat o singură 
dată să-l împresoare şi să-i dea asalt asemenea măsluiri ale 
intenţiilor şi faptelor sale. De zece, de o sută şi poate de o 
mie de ori! Toată faţa lui era acum măsluită. Şi-o măsluia, şi- 
o măsluise singur. I-o măsluiau ceilalţi, care-i luaseră de 
bune născocirile din prima zi: Sandu şi Adina Buhuş, 
lordăchel Păun, caracudele. Însă de această dată, 
credulitatea prefăcută a lui Grigore Panţâru nu-l mai 
încerca vag cu o vagă mustrare, repede zvârlită departe. 
Era o ameninţare. Unde voia s-ajungă? 

Îşi sorbi paharul de vermut-sifon până la fund. A început 
să devină execrabil vermut-sifonul lui signor Alberto! Amar 


şi medicinal. 

Toate sunt execrabile în cofetăria-cafeneaua aceasta de 
provincie. Oamenii, băutura, aerul îmbâcsit. Va da tot mai 
rar pe aici; cât se poate mai rar. 

Scoase ceasornicul şi îl confruntă cu pendulul lui signor 
Alberto. 

— Uitam! Îl reţinu încă un moment conu Grigore. Mă 
gândesc ce-ar fi fost pe tine să-i rătăceşti caietul băiatului, 
să-l pierzi, să nu-l poată trimite la timp, să ştii că din pricina 
ta se schimbă destinul unei vieţi?... Cu o nenorocită ca 
Laurenţia lancovici, mereu cu mintea la Ionică al ei, s-ar fi 
putut întâmpla şi asta... Găseşte caietul... Nişte hârtii... 
Iarnă! Focul în sobă!... Nu ştiu cine ar fi fost mai de plâns 
atunci?... Giuseppe Rinalti rămas la baclavalele şi cataifurile 
lui signor Alberto, sau tu, muncit de conştiinţa ta?... Eşti 
grăbit? Acum poţi să te duci! 

Grigore Panţăru scutură pipa de marmura mesei, 
repetând, subliniind fără nici un rost: 

— Acum poţi să te duci... 

— Ce-a fost cu acest concurs şi cu lucrarea băiatului lui 
signor Alberto? Întrebă curios Picu Hartular, care toată 
vremea tăcuse, privind pe fereastră peisajul lacustru din 
stradă. 

— Pe tine nu te interesează. Nu-i treaba ta... Tu 
pregăteşte-ţi colții! Treci pe la Fruhling dentistul, să ţi-i 
pilească. Poate vei avea nevoie de dânşii. Până atunci, lasă- 
mă pe mine... Eu am măsele olteneşti. 

Aşa s-au anunţat Idele lui Mart, tulburi şi încărcate de 
ameninţări, în târgul tihnit de la poalele Călimanului. 

Soarele şi vânturile primăverii au desfoiat mugurii, au 
pavoazat în câteva zile livezile cu flori albe de cais, şi de 
cireş, şi de vişin, şi de măr. Cu flori roze de piersic. Pârăul 
din zăvoiul cu plopi şi cu sălcii, care poartă un nume atât de 
urât - Poarca - şi-a dat în petec şi-n nume, ca în fiecare 
început de martie. A puhoit peste ţărmuri, s-a revărsat în 


cartierele calice, a măturat câteva coşare, bojdeuci, pătule 
şi garduri din mahalalele încercate de-o iarnă cumplită. 

Domnul Atanasie Blându a împărţit oarecare ajutoare la 
cetăţenii înscrişi în registrul partidului şi celorlalţi 
alegători, infideli, consolări platonice. Domnul prefect Emil 
Sava a fost mai drastic cu aceştia din urmă. l-a trimis să 
ceară ajutoare de la opoziţie, dacă în canaliile din opoziţie 
şi-au pus ei nădejdea. 

Mai apoi, a survenit un episod de oarecare senzaţie, cu 
diferite versiuni şi cu deznodăminte neplăcute pentru 
domnul colonel Jack Valivlahidis, comandantul regimentului. 
Intransigent gardian al disciplinei şi onoarei ostăşeşti (pe 
timp de pace, bineînţeles), cravaşase peste obraz o 
santinelă, care şi-a permis să nu prezinte arma după toate 
regulile militare. Santinela a scăpat puşca jos şi a ridicat-o 
bombănind o sudalmă de-acasă, la adresa armei, nu a 
domnului colonel. Însă domnul colonel, în fervoarea cultului 
său pentru disciplina şi onoarea militară, a inter-pretat 
altfel inocenta sudalmă: insulta superiorului, carceră, forme 
de judecată şi aşa mai departe. Încât bietul soldat, cuprins 
de groază sau poate de amarul cumplitei nedreptăţi, şi-a 
luat zilele. Încă unul la număr şi la activul domnului colonel, 
tocmai când aştepta, în sfârşit, înain-tarea la gradul de 
general, în preziua anilor de pensie... Vâlvă şi scandal într-o 
gazetă gălăgioasă din Bucureşti; anchetă de la minister. A 
fost nevoie să pună în mişcare toate rubedeniile şi toţi sfinţii 
de la Ierusalim, pentru a potoli gurile rele şi a face ancheta 
să se pronunţe în favoarea sa, aruncând toată vina pe 
soldatul mort şi îngropat în cimitirul militar. 

Totuşi, primăvara a biruit peste aceste tristeţi şi necazuri 
şi netrebnice nimicnicii. 

În ogrăzile mahalalelor au înflorit, după meri, liliecii, pe 
lângă garduri hâde şi strâmbe. Au sosit rândunelele în 
cuiburile de sub streşini late. Şi-au regăsit fiecare căsuţa; 
iar ca nişte harnice gospodine întoarse din călătorie, au 


prins să-şi deretice încăperile lor mici cât pumnul, să 
primenească aşternutul capitonat cu fulgi moi. 

Mâhnirile au fost uitate. Doar câţiva morţi, după zăceri 
lungi şi sleite în cocioabele fără foc, au luat drumul 
cimitirului de sub deal; înmormântările au fost fără muzici 
şi flori. Acolo, în partea săracă a cimitirului, unde şi morţii 
se regăsesc în mahalaua lor, florile cresc singure, sălbatice 
şi amestecate cu buruieni şi spini, întocmai ca în viaţa cea 
vie. 

Numai prin casele mai arătoase de la centru s-au arătat 
semne de răzmeriţă. 

Unele cu pricină. Altele fără. 

De bună seamă, şi acestea pentru a întări legea lui Grigore 
Panţâru asupra compensaţiei. Ar fi însemnat prea 
nemeritată minune, pentru făpturile despărțite de restul 
lumii cu zidul Călimanului, să se bucure deplin de o astfel 
de primăvară cu cer de mătase şi pajişte de mătase-n livezi. 
Vrajba dintre Cristina Madolschi şi Sultana Căliman s-a 
îndârjit încă o dată, cu un nou proces de injurii şi calomnii. 
Dar cearta bătrânelor acestora, durând de când e amintirea 
târgului, a trecut pe al doilea plan. Dospeau alte vrăjmăşii, 
încă ascunse. Se pregăteau să răspundă mult mai târziu şi 
cu mult mai aproape epiloguri. Deocamdată musteau în 
adânc, ca sămânţa pusă-n pământ şi cerând răbdare până 
la sorocul secerii. 

Trecătorii îşi urau bună dimineaţa. Se cercetau despre 
sănătatea lor, a nevestelor şi-a copiilor. Puneau la cale şi 
soarta guvernului, ameninţat şi el de răzmeriţă, de 
dizidenţe şi remanieri. Totul părea cum a mai fost şi cum 
nici nu poate să mai fie altfel. 

La aceeaşi oră, nouă şi-un sfert, conu lordăchel Păun 
apărea în pragul cofetăriei „Rinalti”, privea la pendul cu 
satisfacția datoriei împlinite. Îşi lua locul la masa goală. 
Răsucea ţigara, aşteptându-şi cafeaua şi adversarul celor 
trei partide de table. Avea, poate, o cută mai mult şi mai 
amară în jurul gurii. Sau poate era numai o părere. 


Pantelimon Tăcu nu întârzia peste măsură. Capul de piatră, 
dezgropat din pământ şi mai purtând urme de ţărână în 
porii spongioşi, trecuse încă printr-o iarnă şi tot nu învățase 
să surâdă încă unei primăveri. 

Pantelimon Tăcu mirosea a acid fenic. lordăchel Păun, a 
sulfină uscată din scrinul cu rufe. 

— Ia împinge gazeta încoace, lordăchel, să văd cine-a mai 
murit. 

Capitolul II. 

MESAJ DIN SICRIU. 

Telefonul zbârnâi a doua oară. 

Adina Buhuş îl lăsă să sune. 

Totul era plictisitor, extenuant şi intolerabil în această 
dimineaţă de april, cu soarele de afară prea radios, cu 
albastrul cerului prea senin, cu parfumul florilor din 
grădină prea de timpuriu ameţitor... 

Deschise fereastra lată să aspire un balsam proaspăt şi 
viu, după o noapte de nesomn; şi atâta lumină, atâta 
vibraţie a aerului, atât miros de primăvară, de iarbă, de 
frunze, de pământ jilav, atât zumzăit de albine şi gâze au 
străpuns-o în piept, în ochi, în nări, în auz, ca un şuvoi de 
viaţă prea tare şi dureros pentru plămânii, pentru ochii, 
nările şi auzul unui convalescent. S-a dat un pas îndărăt. A 
clipit orbită. Şi-a apăsat bătăile inimii sub sânul elastic. S-a 
sprijinit, moale, de-un scaun de-al ei: rece, geometric, ostil. 
Întocmai ca o convalescentă. 

Ea e o veşnică şi fără de speranţă convalescentă în 
interiorul acesta de clinică. 

A închis fereastra şi a deschis o carte. 

Culcată cu spatele la fereastră, la soare, la lumină, la 
zumzetul albinelor, de-abia a izbutit să se refugieze de la 
marasmul realităţii sale, în lumea fictivă a eroilor cu 
furtunoase pasiuni şi patetice drame - iar acum telefonul! 

Soneria zbârnâi a treia oară, mai îndelung, cu o mai 
enervantă tenacitate. 


Adina Buhuş ridică ochii, desprinzându-se cu silnicie de 
pagina romanului, să reintre în mediocritatea vieţii de- 
aievea; întinse lenevos mâna spre pâlnia de nichel şi 
ebonită de la căpătâi. 

Stătu la îndoială dacă să ducă receptorul la ureche ori 
numai să-l pună alături, pe cristalul măsuţei, şi să între- 
rupă legătura. 

Ce putea să-i aducă nou, bun şi cald, o pâlnie inanimată de 
telefon? Desigur, suna Sandi de la biroul lui din oraş. larăşi 
s-au despărţit aseară cu un neant între ei! Ca întotdeauna, 
fără nici o pricină precisă. Au plecat fiecare în camera lor, la 
patul lor, cu un „noapte bună” glacial al ei, cu un „noapte 
bună” mâhnit şi încă o dată subaltern, milog, neconsolat, al 
lui. Sandi a pornit-o disde-dimineaţă fără s-o vadă: se teme 
întotdeauna să n-o deştepte din somn, să n-o deranjeze, să 
nu înceapă ziua cu o scenă iscată din senin. A dispărut 
dintre dânşii şi ritualul sărut conjugal pe frunte, la plecare, 
la sosire. Ea l-a înlăturat. Îi produce o dezagreabilă repulsie 
fizică atingerea mustăţilor pleoştite şi umede. Acum, fără 
îndoială, Sandi îşi cere, tot el, iertare la telefon. Ca să evite 
o explicaţie mai lungă, ochi în ochi, care n-ar putea, de 
altfel, să explice nimic, să repare nimic. Nici el, nici ea, n-au 
altă vină decât că sunt veniţi din două lumi deosebite şi că 
aspiră, tânjind, la lumile lor deosebite. 

Vibraţia diafragmei, trepidând chemarea de-a lungul 
firului electric, trecea prin metal în mâna Adinei. O senzaţie 
enervantă. 

Totul e enervant, enervant, enervant... 

Şi mai ales figura lui Sandi, pe care şi-l închipuieşte prea 
bine la capătul firului, aşteptând cu mustăţile lui pleoştite 
de focă şi cu ochii lui de-o bunătate enervantă, cu răbdarea 
lui enervantă. 

Adina Buhuş prelungi cu voluptate rea această aşteptare. 

Îşi aruncă ochii pe foaia cărţii. Dacă totalul cifrelor din 
colţul paginii dă un număr cu soţ, răspunde. Dacă nu, aşază 
pâlnia jos şi taie comunicaţia. 287!...2+8+7=177+ 1=8. 


Opt: număr cu soţ. Trebuie să răspundă. Dar nu răspunde 
ea, capitulând. A decis hazardul. 

Şi ca să nu capituleze imediat nici hazardului, mai 
prelungi puţin aşteptarea lui Sandi, cu o perversiune pe 
care nu şi-o cunoştea. Duse pâlnia încet de tot la ureche. 
Era, într-adevăr, glasul lui Sandi! Allo! Allo! De cinci, de 
zece minute poate, striga şi nu-şi pierduse răbdarea. Glasul 
păstra aceeaşi egală şi insuportabilă resignare. 

— Allo!... Tu eşti, Adina? 

— Da... 

— Te-am deranjat? 

— Nu... 

— În orice caz, te rog să mă ierţi... Dar s-a întâmplat 
ceva... Allo! Mă asculţi? 

— Spune... 

— Astăzi e invitat cumva 'Iodiriţă la noi, la dejun? 

— Cred... Ştiu eu? Acum vine şi neinvitat... 

— Se poate întâmpla, dragă Adi, astăzi să nu vină, chiar 
dacă a fost invitat... Allo! Adina, m-asculţi?... N-ai citit 
gazetele de dimineaţă...? 

— Nu!... Spune o dată ce ai de spus şi sfârşeşte! 

— Am să-ţi trimit gazetele... A murit Steriu. Teofil Steriu. A 
murit subit... Allo! 

Adina sărise în picioare. Acum era ea nerăbdătoare la 
capătul firului: 

— Allo, Sandi! Spune-mi mai repede, dragul meu. 

— A murit subit... Ai să citeşti în gazete. L-au găsit la 
masă, mort de două-trei ore, la mijlocul unei pagini, la 
mijlocul unei fraze... Dar nu e vorba de asta... E vorba de 
Todiriţă!... Tu ştii prietenia lor. Se poate întâmpla să nu vină 
la masă... Nu este exclus sau, mai bine zis, sunt sigur că va 
pleca la Bucureşti, la înmormântare... Allo! M-asculţi? 

Adina Buhuş ridicase ochii. Intrase servitoarea pe uşă, cu 
revistele pariziene şi cu scrisorile aduse de factor. Aştepta 
să sfârşească stăpâna. Adina făcu semn mut cu mâna să le 
lase pe masă şi să plece. 


Lisaveta se execută. 

— M-asculţi, Adino? Allo! 

— Spune, Sandi... Te-ascult... 

— În orice caz, pleacă sau nu - repet, eu cred mai degrabă 
că pleacă - n-are să fie în dispoziţia sufletească a unui 
invitat la dejun. M-am gândit să-i caut de urmă. Să nu-l las 
singur! Eu înţeleg ce însemnează să pierzi un prieten, mai 
ales când prietenul acela a fost un Teofil Steriu. Îl caut. 
Dacă nu pleacă, ori dacă pleacă tocmai cu trenul de seară, îl 
conving eu să nu renunţe... Allo!... Să vină la masă!... Dar, 
Adi, te rog pe tine să nu mai fii ca în ultimul timp cu el. 
Aceasta am vrut să-ţi spun, Adi, ca să te previn şi să ştii ce 
s-a întâmplat. Să-l menajăm. Să-l distragem de la gândurile 
lui... Inutil să-ţi explic mai mult. Tu înţelegi, da, Adi?... Îţi 
trimit ziarele cu băiatul de la birou. Sunt date foarte 
interesante despre viaţa lui Steriu. Şi impresionante, Adi, 
foarte impresionante!... Ai să citeşti... Acum apare viaţa lui 
cea adevărată... Sensul acestei vieţi... Cu toate abnegaţiile, 
cu toate renunţările: închis în casă să-şi scrie cărţile lui... Şi 
murind la datoria lui!... În faţa paginii pe jumătate scrisă, la 
jumătatea rândului întrerupt... În sfârşit, ai să vezi... Nouă, 
Todiriţă ne-a vor-bit prea puţin despre aceasta... Acum, la 
revedere... Allo? Allo! Da-da! Dacă îl găsesc şi l-am decis să 
vină la dejun, te anunţ. În orice caz, te anunţ. Încă o dată, la 
revedere...! 

Adina Buhuş lăsă telefonul în cumpăna de nichel, cu o 
mişcare înceată, somnambulică. 

Rămase în picioare, nemişcată. 

Nu mai lăsase dincolo, la capătul firului, bărbatul cu 
mustăţile de focă şi cu ochii lui de-o bunătate enervantă. N- 
o mai enervaseră nici reflecţiile lui de-un patos naiv despre 
viaţa şi renunţăriie lui Teofil Steriu. Această acuitate 
bolnăvicioasă, cu care înregistra deformat, ostilă şi agasată, 
fiecare gest şi fiecare cuvânt al lui Sandi, chiar modul cum 
întorcea foşnind foaia ziarului, chiar ticul cu care îşi 


netezea mustăţile de focă, chiar sunetul glasului - toate 
dispăruseră. 

Prezentă, reală, covârşitoare. Era numai moartea lui Teofil 
Steriu. Îi citise aproape toate cărţile. Îi scăpaseră doar 
câteva. Şi îi rămăsese întotdeauna recunoscătoare pentru 
magia cu care o transportase din lumea ei, cea torpidă şi 
monotonă, într-o lume a lui, care nu era mai veselă decât 
cealaltă reală, nici mai puţin monotonă, dar era săpată în 
adânc, scormonind rădăcinile răului iremediabil, 
singurătatea fiecărui om şi fiecărei vieţi, în mijlocul altor 
milioane de vieţi singuratice, dintr-o asemenea maşteră 
alcătuire a omenirii. Cărţile lui i-au fost un narcotic. 
Câteodată i-au aţipit dezgustul bolnav de realitatea care o 
împresura. Altă dată i-au transfigurat această realitate; i-au 
transmis luciditatea să descopere o viaţă şi o dramă 
tăinuită, o frumuseţe şi un eroism, acolo unde totul părea 
mut şi lipsit de interes. 

Iar în această recunoştinţă pentru autorul romanelor din 
rafturile de cristal şi de nichel, se amesteca acum o 
imputare lipsită de pietate şi absurdă. Teofil Steriu mu-rise. 
Şi în cinci luni, nu găsise de cuviinţă să răspundă la 
scrisoarea ei. Nu tresărise la apelul unei vieţi, al unui destin 
care se pierdeau. Aceasta nu-i părea drept! Nu se potrivea 
cu omenia adâncă şi răscolitoare din cărţile lui. 

Adina Buhuş se mişcă din locul unde rămăsese imobilă. 

Scoase câteva cărţi, pe rând, din etajera de cristal şi de 
nichel. Le răsfoi. Îşi aminti pasaje, nume de eroi, vieţi, 
episoade - pentru dânsa de-o realitate mai palpabilă decât 
viaţa trăită a oamenilor din juru-i. Privi îndelung la câteva 
fotografii dintr-un volum omagial, tipărit cu prilejul unei 
aniversări. Teofil Steriu la 12 ani, la 18 ani, la 30 ani, la 45... 
Liceanul stânjenit în uniforma prea largă de bursier, cu 
ţeasta tunsă chilug şi cu degetul ţinând semn între foile 
unei cărţi groase, cum avea el să scrie atâtea. Studentul cu 
lavalieră şi cu părul zbârlit în bucle romantice spre ceafă. 
Omul care a început să se îngraşe, să-şi piardă tinereţea şi 


părul. Colosul de osânză, cu haine de băcan ieşit duminica 
să se plimbe în grădina publică şi să asculte muzica 
militară. Din ce în ce mai gros, cu trăsăturile mai păstoase 
şi mai lipsite de expresie, cu ochii mai placizi. Şi scrisul din 
fotografia manuscriselor la diferite epoci, din ce în ce mai 
mărunt, mai fără ştersături şi fără linii energice barând t- 
urile, ca şi cum Teofil Steriu şi-ar fi economisit din ce în ce 
mai avar energia, pentru atâtea cărţi câte avea el să le mai 
scrie, le-a anunţat şi nu le va mai scrie nimeni de-acum 
înainte. 

Adina Buhuş privi, peste pagina de carte, la primăvara de- 
afară. 

În volumul omagial, un admirator pomenea despre viaţa 
omului care şi-a interzis orice pasiune, orice sentiment, 
orice nebunie generoasă, orice desfătare; care a fugit de 
iubire, de-o tovarăşă, de copii, de toate bunurile şi 
îndestulările pământeşti, ca să rămână fidel numai cărţilor 
lui. Pentru el nu mai existau, aşadară, de mult, ca să-l 
bucure ca pe orice muritor, primăverile acestea cu flori şi 
cu zumzet de albine. Nimic! Nici soarele dimineţilor, nici 
sclipetul nocturn al stelelor. Pe toate le vedea, le simţea, le 
trăia, numai ca să le transpună în cărţile sale. Le părăsea 
de îndată, ca să se încarcereze în celula lui de lucru, la 
masa lui de lucru, osândit la muncă silnică pe viaţă. Orice 
muritor avea drept la toate cele de dincolo de pereţii casei, 
de afară. El nu-şi îngăduia libertatea. Cine să-i scrie căr-ţile 
şi să dea viaţă lumii pe care o purta în el?... „Iotuşi, putea 
să răspundă scrisorii mele!” gândi Adina Buhuş, şi îndată 
reproşul acesta postum îi păru o blasfemie. 

Trecu de la etajeră la masă, cu volumul în mână. 

Acolo o aşteptau revistele pariziene şi scrisorile aduse de 
Lisaveta. Le îndepărtă să facă loc cărţii. Maşinal, se uită pe- 
un plic. Recunoscu timbrul cu steaua Mexicului, vulturul, 
şarpele sacru întraripat, cununa de cactuşi ghimpoşi. 
Recunoştea scrisul. Mercedes, o fostă colegă din pensionul 
elveţian. Una din cele vreo douăsprezece prietene de- 


atunci, risipite în toate unghiurile planetei şi mai 
trimiţându-i încă veşti despre viaţa lor de-acasă, revenind 
mereu la amintirile de pension, unele triste, altele ghiduşe, 
dar toate învăluite acum într-o înnegurare elegiacă de 
melancolie. Altă dată ar fi sfâşiat plicul de nerăbdare, să 
devore avidă rândurile prietenei. Mercedes aştepta un 
copil. Al doilea. Dacă avea să fie băiat, îi hotărâse numele 
Esteban; fetiţă, numele Luiza. Ultima ei scrisoare îi 
tremurase lacrimi în gene. A lăsat-o o după-amiază întreagă 
pe gânduri şi amintiri contopite. 

Acum, împinse plicul neatins. 

Dedesubt, lunecă alt plic. Un scris necunoscut acesta, 
mărunt de tot, anormal de mărunt. Necunoscut? Totuşi, de 
undeva cunoscut parcă, foarte familiar, foarte proaspăt 
văzut. Şi ochii Adinei se întoarseră la volumul deschis de pe 
masă cu autografele lui Teofil Steriu din diferite epoci. 

Plicul l-a rupt cu mâinile înfrigurate şi întâi semnătura de 
la sfârşit a căutat-o. 

Şi aceea era. 

Semnătura lui Teofil Steriu. 

Minusculă, s-o descifreze cu lupa... 

Îi scria un mort! 

Adina Buhuş îşi trecu vârful degetelor fierbinţi pe fruntea 
fierbinte. 

Da! Primea scrisoare de la un mort. 

Şi citi: „Bună doamnă, E de prisos să-mi cer iertare pentru 
întârzierea unui răspuns, care şi acum numai unei 
întâmplări se datoreşte. 

Dintr-un vechi şi prost nărav, nu citesc scrisorile. Nici nu le 
mai deschid. Sunt prea multe. Ştiu că nu pot răspunde la 
toate. Dacă aş răspunde la toate, atâtea câte se adună vraf 
în fiecare dimineaţă pe birou, cine-ar scrie în locul meu 
romanele lui Teofil Steriu? Dacă aş răspunde numai la 
unele, de ce-aş fi ingrat cu celelalte? Deci, nu le deschid. E 
mai simplu! Le-aştept să se învechească. Pe urmă, după 2-3 
luni, chiar dacă le-aş deschide, şi-au pierdut interesul. Hanţi 


(Hanţi e bucătăreasa, menajera, secretara, cerberul de la 
uşa mare) le aruncă în foc. Operația aceasta o repetă de 
cincisprezece ani. Nu mai are nimic din cruzimea unui 
sacrilegiu. Cine nu aruncă în foc scrisorile vechi de 2-3 luni? 

Aşadar, scrisoarea dumneavoastră, doamnă, a scăpat de 
soarta celorlalte, numai printr-o simplă şi, pot recunoaşte 
acum, binecuvântată, întâmplare. A stat îndelungă vreme 
semn într-o curte, unde a ajuns luată din vraf, tot prin 
voinţa întâmplării. Am dat peste ea. Înainte de a o arunca în 
lotul lui Hanţi, am citit distrat, pe dosul plicului, numele. 
Buhuş! Un nume mie foarte cunoscut, fiindcă în penultimul 
meu roman, am abuzat de oarecare privilegii faţă de acest 
nume lipsit de apărare, poate cu o condamnabilă lipsă de 
scrupul. Eroul meu se numeşte Sandu Buhuş. Pe dosul 
plicului: Alexandru Buhuş, avocat. Sandu Buhuş al meu, 
situat într-o epocă destul de îndepărtată, pe la începutul 
veacului al XVII-lea, e un nelegiuit, un vânzător de ţară, un 
laş, un sperjur etc., etc. În sfârşit, duce în spinarea lui de 
păpuşă umplută cu câlţi, toate păcatele pe care un 
romancier e liber să le arunce, fără nici o teamă de 
răspundere, pe socoteala unui personaj născocit de fantezia 
sa. Mi-am adus aminte că o familie Buhuş a existat, într- 
adevăr, pe la începutul veacului al XVII-lea. E pomenit în 
hronici. Poate din hronici, chiar, îmi va fi rămas numele. Mi- 
am spus că avocatul Alexandru Buhuş, urmaş poate al 
acestor Buhuşi, se va fi simţit atins în onoarea numelui şi a 
familiei. Mi-am spus că mă va fi amenințând cu vreun 
proces, cu vreo somaţie să-mi rebotez eroul, să anulez 
ediţia etc., etc. S-au mai văzut asemenea cazuri! Dacă n-ar 
fi, n-ar mai avea de ce exista avocaţi. M-a amuzat 
perspectiva unui proces, ca unul care am atât de puţine 
prilejuri să mă amuz în viaţă. 

Am deschis numai pentru această satisfacţie josnică 
scrisoarea dumneavoastră, doamnă, v-o mărturisesc. 

Şi mi-am dat îndată seamă, ce neiertată nelegiuire ar fi 
săvârşit Hanţi. Dacă o trecea în crematoriul ei. Mi-aţi 


provocat chiar o criză de conştiinţă. Vă rog să nu surâdeţi. 
E o foarte serioasă criză de conştiinţă. Câte alte scrisori, de 
un asemenea apropiat interes, nu vor fi slujit la aţâţatul 
focului în soba mea, vreme de cincisprezece ani? Cum 
vedeţi, primul efect, al scrisorii dumneavoastră a fost 
hotărârea pe viitor să-mi puric singur şi riguros 
corespondenţa ca s-o cruţ pe Hanţi de povara unor alle 
crime în perspectivă, săvârşite cu seninătatea inocenţei. E 
cam târzie holărârea, desigur. Dar tot mai bine cât de 
târziu, decât niciodată! Viaţa îmi va da îndestul răgaz să 
repar trecutul fi să-l răscumpăr. 

După prealunga dar indispensabila poveste a întregii mele 
corespondențe în general şi a scrisorii dumneavoastră în 
special, răspunsul pe care sunteţi nerăbdătoare să-l aflaţi e, 
mă tem, tot atât de prolix. 

Dar vă va interesa poate mai mult. 

Protejata dumneavoastră n-avea nevoie de nici un fel de 
protecţie, după cum atât de just aţi presupus. Cu atât mai 
puţin ar fi avut nevoie de protecţia acelui domn Tudor 
Stoenescu-Stoian, la care spuneţi că aţi recurs să intervină, 
în calitate de confrate şi de bun prieten al meu. Nu 
urmăresc ce se tipăreşte de multă vreme. Pentru acelaşi 
motiv care, până acum o oră, socoteam că mă dispensează 
de obligaţia de a-mi citi corespondenţa. Deci nu-mi cunosc 
toţi confrații. În schimb, îmi cunosc foarte bine prietenii, 
fiindcă sunt foarte puţini la număr. În numărul acesta 
restrâns nu se află nici un Tudor Stoenescu-Stoian. Prieten 
nici vechi, nici nou; nici bun, nici mai puţin bun... E un 
nume despre a cărui existenţă am luat cunoştinţă întâia 
oară acum un ceas, din scrisoarea dumneavoastră. Mi s-a 
părut ciudat. Am crezut că e la mijloc o confuzie. Pe urmă, 
am descoperit o explicaţie mai simplă. Aproape o 
certitudine. E vorba, fără îndoială, despre vreun vechi şi 
uitat coleg de facultate, sau, mai degrabă încă, de liceu, 
care îşi va fi schimbat numele. Se va fi dezgustat de cel 
adevărat, din cine ştie ce motive, cum se va fi dezgustat, 


bunăoară, soţul dumneavoastră de numele său, după ce va 
fi citit isprăvile celuilalt Buhuş, plăsmuit de închipuirea 
mea. (Dacă aşa este - îi cer şi vă cer iertare. Sunt gata, la o 
nouă ediţie, să-i schimb starea civilă.) În privinţa prietenului 
meu şi a romancierului Tudor Stoenescu-Stoian, am 
întrebat şi pe ceilalţi prieteni ai mei şi ai săi, luraşcu şi 
Stamatian. l-am întrebat la telefon, înainte de a începe 
această scrisoare, ca să-l pot identifica. Pentru toţi 
reprezintă acelaşi X. Un argument mai mult să cred că e 
vorba de un pseudonim. Atâţia prieteni, de acum treizeci de 
ani, i-am pierdut din vedere! E o consolare şi o mustrare, că 
dacă noi i-am uitat furaţi de o astfel de viaţă, îi ştim foarte 
departe, acolo unde se află, urmărindu-ne cu vechea lor 
dragoste şi cu amintirile înduioşate ale unei tinereţi care, 
pentru noi ceştilalţi, de mult a murit. 

Cum vedeţi, amicul meu necunoscut Tudor Stoenescu m-a 
făcut să lunec în lamentabil sentimentalism. 

Dar nu aceasta vă interesează, doamnă. Nu aceasta 
sunteţi nerăbdătoare a cunoaşte. 

Într-adevăr, ce importanţă pot avea toate, când versurile 
prietenei dumneavoastră, Isabela, se dispensează, prin 
calitatea lor unică, de orice fel de recomandaţie, din partea 
oricui? 


Sunt, doamnă, un bătrân animal a cărui capacitate de 
emoție s-a uzat de mult, fiindcă de mult am diluat-o în 
cerneala preanumeroaselor mele cărţi. Aşa o credeam până 
acum o oră. Versurile prietenei dumneavoastră, Isabela, au 
deşteptat acest suflet mort. M-am întors cu treizeci de ani 
în urmă, la vârsta entuziasmelor. Şi cu această bucurie 
generoasă de atunci, doamnă, am citit şi am recitit cele 12 
poezii. O asemenea strună subţire şi fină vibrează într-o 
literatură o dată la o jumătate de veac. Le-am închis aceste 
versuri în plicuri şi le voi expedia, în acelaşi timp cu 
scrisoarea de faţă, la cele două reviste unde am prieteni 
siguri şi inimoşi. Vor fi şi pentru revistele prietenilor mei, şi 
pentru cititori, un eveniment. Vă asigur, doamnă. De astă 
dată, nu mă înşel. M-am înşelat o singură dată. Mi-a sosit şi 
mi-a pătruns în casă, cu sila, un tânăr, nu de multă vreme. 
Un flămând cu ochii sticloşi şi cu talent, doamnă. Chiar cu 
omenie în el, ceea ce-mi părea mai rar. Am făcut atunci, 
ceea ce vreau să fac pentru Isabela dumneavoastră astăzi. 
M-am înşelat. Talentul i-a fost numai un mijloc, o carte de 
vizită, ca să se năpustească flămând cu ea la praznicul 
îndestulaţilor! Şi-a trădat talentul. Din punctul meu de 
vedere, s-a sinucis. Îl văd uneori, îl întâlnesc. Întoarce capul 
în altă parte. Că se simte vinovat, nu faţă de mine, ci faţă de 
el, tot e ceva. Cu atât nu răscumpără însă ce-a pierdut. Se 
numeşte... Dar ce importă cum se numeşte, când pentru 
mine şi pentru credinţa mea e un mort? 

Să mă întorc la Isabela dumneavoastră, a noastră, 
doamnă. Căci trebuie să vă deprindeţi cu ideea că va fi, de 
acum înainte, cât mai puţin a dumneavoastră şi cât mai 
mult a noastră. 

Spuneţi că aţi transcris mai puţin de a zecea parte din 
caiete. Trimiteţi-mi aceste caiete cât mai neîntârziat! Le voi 
găsi editor. Vom căuta să le dăm drumul la lumină şi la 
viaţă, cu tot ceremonialul cuvenit. 

Autoarea acestor minuni e atât de săracă precum spuneţi? 
Şi e atât de tânără? Şi n-a trecut niciodată dincolo nu de 


Pirineii evocaţi de ea, ci nici măcar dincolo de Carpaţi? S-a 
jertfit pe ea şi sufletul din ea unor copii rămaşi ai nimănui? 
Dar atunci minunea e cu atât mai desăvârşită! 

Din parte-mi, sunt gata din tot sufletul meu egoist, şi 
tocmai ca să-mi ispăşesc egoismul acesta, care mi-a devenit 
odios de-un ceas încoace; sunt gata, din parte-mi, doamnă, 
să-i aflu aci, după puterile şi legăturile mele, posibilitatea 
unei vieţi aşa cum o merită. Cu o muncă potrivită pregătirii 
sale şi talentului său. O muncă prin care să crească, nu să 
se asfixieze. O muncă prin care să ia act, act literar, 
scriitoricesc, de lumea din jurul său, nu să se expatrieze cu 
imaginaţia dincolo de Pirinei, fiindcă acea lume îi serveşte 
ca un soi de anestezic pentru nefericirile sale. Aş dori să-i 
vorbesc, ca un frate mai mare, ca un unchi sfătos şi încercat 
de multe experienţe. Dacă o puteţi convinge să facă un 
drum până la Bucureşti, cu atât mai bine. Puteţi uza de 
această scrisoare cum vreţi şi cum credeţi, ca să-i biruiţi 
rezistenţa. Cunosc asemenea crize de orgoliu, care sunt 
numai de deznădejde. Copila aceasta trebuieşte salvată, 
doamnă. Pentru ea - şi cu solidaritatea de breaslă, adaug: - 
pentru noi, pentru artă... Aş dori s-o văd, s-o cunosc, să-i 
risipesc neîncrederea, s-o întâlnesc; să vină ca la un frate 
mai mare şi la un sfătuitor. E o datorie pe care o uitasem de 
mult, pentru fraţii mei mai tineri şi părăsiţi, fiindcă o 
singură dată m-am înşelat. 

În aşteptarea unui cuvânt de răspuns la aceste foarte 
simple şi legitime dorinţe, sfârşesc mulţumindu-vă, doamnă, 
că mi-aţi dat prilejul să încep a plăti, faţă de alţii şi mai ales 
faţă de mine, asemenea datorii uitate. 

Devotat, Teofil Steriu” 

Scrisoarea căzu din mâna Adinei Buhuşi. 

Mototoli petalele zambilei unice din glastră. Pe urmă, îşi 
dădu seama ce face. Şi observă cât de bolnav îi tremurau 
degetele. 

Tresări din gândul fix şi din privirea fix magnetizată de 
rândurile mărunte scrise de un mort; răspunsul unui mort 


şi răspunsul pe care îl cerea un mort. Tresări deşteptată 
când a zbârnâit telefonul. 

Tot glasul lui Sandi: 

— Allo? Tu eşti, Adi?... Te ţin în curent, cum a fost vorba!... 
Am dat ochii cu Todiriţă. E neconsolat. Allo? Nu se aude ce 
spun? E neconsolat!... Ne-con-so-lat! Da-da! Mai rău decât 
o durere expansivă şi zgomotoasă... O durere conținută... 
Tu cunoşti asta, de la Isabela ta... Ilocmai! O durere 
comprimată, cu cât izbucneşte mai târziu, cu atât mai 
violentă... Allo! Mi s-a părut că ai râs, Adi... Nu? Desigur că 
nu: ar fi fost şi absurd. Nu e ceva să provoace râsul... Allo! 
Întrebi dacă nu vine; dacă în acest caz nu mai vine! 
Dimpotrivă... L-am convins. Am insistat; am vorbit şi în 
numele tău, am spus că tu insişti. În fine, am izbutit să-l 
conving... Deci la unu jumătate, suntem la masă. Nu uita ce 
te-am rugat, dragă Adi. Toate menajamentele de 
circumstanţă pentru bietul băiat... La revedere, Adi. 

— La revedere, Sandi. 

Pâlnia de ebonită şi nichel îşi reluă locul pe suport. 

Nu e nimic de râs? Adina ar fi voit să râdă, dacă ea ar mai 
fi putut râde. 

Neconsolat! Ne-con-so-lat! Tudor Stoenescu-X. Prietenul 
lui Teofil Steriu. Necunoscut şi totuşi neconsolat! Pentru un 
vodevil, pentru o farsă, pentru o melodramă grotescă, ar fi, 
desigur, tot ce e necesar ca să provoace un hohot de râs. 
Dar ea nu mai putea râde. Şi în scrisoarea lui Teofil Steriu, 
de dincolo de moarte, se mai afla altceva, nemaiîngăduind 
nici o întârziere şi zvârlind departe asemenea stranii 
descoperiri. 

Se afla o bucurie întreagă. Bucuria pentru care scrisoarea 
a fost scrisă, poate, cu câteva ore înainte de clipa când 
Teofil Steriu a încremenit, scăpând condeiul din mână la 
jumătatea unei pagini, la mijlocul unui rând; bucuria pentru 
care scrisoarea aceasta a fost aşteptată de luni şi de luni, 
până la pierderea definitivă a speranţei. 

Adina Buhuş se uită la ceas. 


Nici unsprezece. Mai avea timp. 

Sună şi dădu ordin servitoarelor întru pregătirea mesei 
unde venea să fie consolat prietenul Tudor Stoenescu-X al 
lui Teofil Steriu; prietenul Todiriţă, al lui Sandi, bietul de el. 
Trimise pe Ion s-aducă o trăsură. Îşi puse pălăria fără să-şi 
mai cerceteze în oglindă obrazul crispat de atâtea 
simţăminte contrarii. Strânse scrisoarea în poşetă, după ce 
mai citi încă o dată partea care o privea pe Isabela. Îşi 
lunecă ochii pe ziarele trimise de Sandi. Chenarele negre în 
jurul fotografiei fără graţie. Articolele bucureştene scrise în 
grabă, pe colţul unei mese de redacţie, în ultimul moment, 
înainte de încheierea edițiilor de provincie. Datele 
biobibliografice compilate pripit din cea dintâi enciclopedie 
şi cel dintâi anuar căzut sub mână... În sfârşit, Ion sosi cu 
trăsura şi Adina Buhuş plecă să ducă vestea cea bună 
trimisă de un mort, într-o casă unde nu era aşteptată - 
unde nimeni nu mai aştepta nici un fel de veste bună, nici 
de la morţi, nici de la vii. 

Trăsura străbătu Strada Mare, plină de forfota primăverii 
şi a zilei de târg. 

Nu putea înainta prea repede. lar pe străzile laterale ar fi 
fost încă mai greu să-şi deschidă drum, printre căruțele 
deshămate şi carele dejugate, cu boii rumegând molcom şi 
impasibili braţul de fân, cu caii ronţăind orzul din traista 
legată de gât. 

Era o zi mare de târg. Bâlciul cel mai însemnat al 
primăverii, întrecut doar de iarmarocul din august, acela cu 
scrâncioabe şi panarame, cu roata norocului şi cu circ. 

Atunci totul se desfăşoară pe platoul de sub poalele 
Călimanului. Lângă cimitir. Acum e risipit fără nici o 
rânduială. Ţăranii, veniţi să cumpere şi să vândă, 
împânziseră oraşul în straiele lor albe, cu mersul lor agale, 
netulburat de claxonul automobilelor şi de strigătul fără 
efect al birjarilor. Negustorii chemau din uşile prăvăliilor cu 
piei de opinci, cu încălțări, stambă, droburi de sare, cuie, 
pălării, suluri de aba, nojiţe, fiare de plug şi geamuri, cu 


ulcele de tinichea şi garniţe cu oglindă; toţi ademeneau, se 
tocmeau, se jurau bătându-se cu pumnii în piept, ieşeau în 
stradă să aducă îndărăt o gospodină amarnică la ruperea 
preţului. 

Pentru lumea aceasta nu se petrecuse nimic trist şi 
ireparabil, măcar că Teofil Steriu fusese prietenul cel mai 
sensibil al acestor vieţi mărunte, măcar că el, aproape 
singurul între toţi oamenii timpului, se plecase ca un uriaş 
bun şi răbduriu deasupra muşuroiului de furnici, să le 
consemneze cu minuţiozitate de entomologist existenţa, 
obiceiurile, dramele, suferinţele, mecanismul ascuns al 
instinctelor, aspiraţiile şi neantul pecetluit în fiecare al lor 
destin. Îşi pierduseră acest prieten, care le înveşnicise viaţa 
şi necazurile lor - peste timp. Nici nu-i ştiau de nume. Nici 
nu ştiau că a existat, că a scris despre dânşii, că a murit 
încarcerat, acolo în celula lui, la mijlocul unei file, la 
jumătatea unui rând. 

Acestea toate se petrecuseră numai pentru câţiva, existau 
pentru câţiva, rămâneau între câţiva; aveau să le mai 
descopere din gazetă, cu prilejul necrologurilor, încă alţi 
câţiva. 

Deocamdată, oraşul era frământat de evenimente mult 
mai palpitante şi mai apropiate. Guvernul se schimbase de- 
o lună. Se pregăteau alegeri. Şi, printr-o neaşteptată 
întoarcere a socotelilor sale, pe care încă nimeni nu le 
putea bine pătrunde, domnul prefect Emil Sava se rupsese 
din vechiul partid, trecuse la ceastălaltă parte, rămăsese tot 
prefect şi pregătea, cu o cruntă urgie de satrap, alegerile 
împotriva foştilor săi prieteni de ieri. Satele din împrejurimi 
îşi trimiseseră oamenii, învăţaţi cu meşteşu-gul nou al 
politicii, să afle ce se mai spune şi ce se mai pregăteşte. 
Ziua de târg era un prilej potrivit unor asemenea 
investigaţiuni. Agenţii domnului prefect Emil Sava lucrau de 
zor. Recrutau oaste nouă. Biruiau nehotărâri. Cârciumile 
duduiau de muşterii proaspăt convertiți. 


Moartea lui Teofil Steriu se petrecuse foarte departe şi 
vestea nu tulburase cu nimica o lume întru totul străină de 
absurda lui schimnicire. 

Acestea le gândea cu tristeţe Adina Buhuş, legănată în 
trăsura cu şubrede arcuri, trecând pe Strada Mare, mai 
apoi pe ulițele mărginaşe, spre casa Isabelei. 

În poartă n-o primi Dulamă, bătrânul. O străpunse, ca o 
sârmă înroşită la foc, remuşcarea că de două luni n-a mai 
călcat pe aci. Dar după primirea din ce în ce mai gheţoasă a 
Isabelei, stăruința ei ar fi însemnat o lipsă de delicateţe. 
Acum (pipăi poşeta cu scrisoarea lui Teofil Steriu) poartă în 
geanta de piele de căprioară cuvântul magic care va curma 
vraja cea rea şi va descrunta o frunte împietrită într-o 
durere fără nădejde. Dar în poartă n-o primi Dulamă, dulăul 
bătrân. 

Curios. 

Şi nici un copil afară să se bucure de soarele acesta de 
primăvară, din nou blând şi generos. Şi nici perdelele 
cunoscute în ferestre, la camera Isabelei, cu tomuri 
spaniole în raftul etajerei şi cu privelişti iberice în rame; în 
camera unde nu mai este nevoie de un foc în sobă mai mult, 
de vreme ce-a dat vântul alinat al lui april. 

Bătu în uşa închisă. 

Îşi iţi capul prin întredeschidere o cumătră cu bariz negru 
şi plisc lung. 

— Pe cine căutaţi, mă rog? 

Întrebarea sunase fără voie bună. 

— Isabela. Pe domnişoara Isabela o caut... 

Uşa se deschise mai larg, dar cumătră cu plisc şi cu 
broboadă nu-şi trase trupul încovrigat în lături să libereze 
intrarea. 

— Pe madama lIsavela, care va să zică o cauţi mata?... Şi 
asta-i încă una!... De-o lună nimeni nu-ntreabă de dânsa, şi 
când începe unul, se ţin întrebările una de alta... 

A mai căutat-o ieri unul de la percepţie, de cel cu condica 
şi taşca subsuoară. Cică i-a mai rămas madamei Isavela 


datorii din urmă; ori plăteşte, ori să-i vândă lucrurile la 
darabană... Să-i vândă! Numai dacă are ce şi dacă are de 
unde... Acum să-i pună sare pe coadă... Prinde orbul, 
scoate-i ochii! 

Adina Buhuş se sprijini cu mâna de uşor. 

— Mătuşă, te rog, răspunde la întrebările mele. Lasă, te 
TOg, perceptorul... Ce este cu Isabela? Unde e Isabela? 
Unde sunt toţi: Fabian, Amelia... În sfârşit, copiii...? 

Cumătră prinse a râde cu mâna zbârcită la gură, arătând 
gingii ştirbe şi vinete: 

— Asta aş vrea şi eu s-o ştiu, cucoană! Şi eu mă-ntreb. Aş 
vrea s-o ştiu, cum ţinea numaidecât s-o ştie şi perceptoru' 
de ieri, care a vrut să lipească pe uşă, colea, o ţidulă roşie... 
I-am spus eu lui unde s-o lipească madamei Isavela, dacă 
are să-i deie ei de urmă vreodată; ceea ce eu nu cred... 

— Mătugşă, te rog... le rog... 

Adina Buhuş îşi desprinse palma de uşă şi căută un loc mai 
bun să se sprijine. 

Toate îi jucau înaintea ochilor. Cumătra cu plisc şi cu 
gingiile vinete. Uşa unde perceptorul a vrut să lipească o 
somaţie roşie. Uşorul de care se sprijinise. 

Se aşeză pe marginea de grindă a cerdacului. Dar 
alăturată de-un stâlp; cuprinzând stâlpul cu braţul. 

— Mătugşă, te rog, lămureşte-mă. Unde-s toţi din casa 
aceasta... Unde-au plecat? 

— 'Ţi-o fi rămas şi dumitale datoare cu ceva, cucoană 
dragă?... Vru să se asigure mai întâi cumătră neclintită din 
uşă. 

— Nu, mătuşă, nu-i vorba de aceasta... Vreau să ştiu unde 
se află Isabela. Ce s-a întâmplat? E o prietenă de-a mea. 

Mătuşa cu ochii duşmănoşi şi cu glas oţărit privi în pământ 
şi strivi cu talpa papucului o gânganie de primăvară. Îşi 
frecă bine talpa de scândura pragului şi numai după 
această operaţie ridică fruntea de sub broboada neagră: 

— Aşadară, ca prietenă o cauţi, mata?... Apoi te-ai trezit 
cam târziu! De întâmplat nu s-a întâmplat nimic... Numai că 


prietena matale a fost aicea şi acuma nu mai este. 

— Nu-nţeleg, mătuşă, rogu-te. Nu-nţeleg!... Imploră Adina 
Buhuşi. 

— Ai mata oleacă de răbdare, că ai să înţelegi. Mai întâi, 
trebuie să ştii că asta-i proprietatea mea. Eu sunt mama lui 
Timoftescu, arhivarul de la prefectură; Costică Timoftescu. 
Pe mine mă cheamă Alexia Timoftescu... Alexia de la 
Alexandru, fiindcă m-a născut mama la 30 august, după a 
douăsprezecea duminică de la Rusalii, în ziua de Sfinţii 
mucenici Alexandru, lon şi Pavel; aşa că m-a botezat cu 
nume după ziua naşterii. Va să zică. Această casă e 
proprietatea mea... Priveşte şi mata şi te minunează în ce 
hal mi-a lăsat-o madama Isavela, prietena matele! 

Adina Buhuş privi, dar nu se minună. Se întristă. 

Se mai cunoşteau urmele puhoaielor. Linia apei, un lat de 
palmă deasupra cerdacului. Nisipul adunat în gard. O 
poiată din care au rămas numai stâlpii şi acoperişul. 

— Ai privit şi ai văzut, cucoană dragă? Urmă Alexia 
Timoftescu, după ce lăsase îndestul de lungă pauză. lată ce 
păţeşti, dacă închiriezi o proprietate la nişte prăpădiţi!... 
Acum trei ani, mi-a venit madam Isavela, mi-a cerut să-i 
închiriez casa. Aflase ea că sunt singură şi văduvă, că pe 
Arghir al meu l-a iertat domnul de acuma nouă ani, se 
împlinesc la 19 din luna septembrie, în ziua de Sfântul 
martir Trofim. Care va să zică, a venit, mi-a plătit cinstit în 
palmă chiria pe o jumătate de an; nu zic! Ar fi păcat să 
spun. Pe urmă, dacă am văzut eu aşa, m-am tras la Costică, 
la fecioru-meu, că tot avea el o odăiţă lângă bucătărie. Şi 
nu-i stăteam belea pe cap. Îi mai purtam grija de nepoți, că 
are vreo cinci ploduri, şi cel mai mic abia acuma are să 
împlinească şase ani, pe 11 de mai, în ziua de Sfântul martir 
Mochie. Atunci, nu-mplinise încă nici trei ani... Zic: le sunt 
eu de un folos! Îi mai păzeam când pleca Marița de-acasă - 
aşa o cheamă pe noră-mea; Marița, fata lui Pavelescu de la 
tribunal, poate ai auzit mata de dânsul? Unu aşa înalt şi 
grebănos, cu gâtul lung, de-i zice lui lumea Dromadirul!... Îi 


mai păzeam pe nepoți când pleca să răsufle soră-mea de 
atâta jivalnie de ploduri, le mai împleteam un călţun, o 
mănuşă, o hăinuţă de lână... Zic, din chiria de pe casă, adun 
şi eu şi-mi pun bani la o parte pentru înmormântare şi 
pomeni, că după ce mori, nu se mai îngrijesc alţii, chiar 
dacă ţi-s copii, carne din carnea ta. Nici nu ştiu cum să te 
ducă mai re-pede la groapă... Şi chiar am apucat până 
acuma, din chirie, să fac la mormântul lui bietu Arghir o 
cruce de marmură cum se cuvine; poţi mata s-o vezi când te 
duci pe la cimitir, că-i de văzut!... Pot zice că nu mai sunt 
altele ca dânsa împrejur. Am dat şapte mii de lei, dar nu-mi 
pare rău; face! 

— Madam Timoftescu, te rog... Ajungi, te rog mai repede 
la Isabela... Îngână Adina. 

— Ajung-ajung, n-avea mata grijă! M-am apropiat. Văd că 
te ţin locului şi eşti cu birja şi plăteşti mata bani birjarului, 
ca să m-asculţi pe mine... Aşadară, am dat eu casa 
jupânesei Isavela... Bun! Plăteşte chiria pe jumătate de an 
în palmă. La celălalt termen, m-amână c-o lună. Dară după 
o lună o plăteşte, nu zic... La altreilea, mă amână cu două 
luni... Şi tot aşa, la fiecare termen, îmi mănâncă mie câte-o 
lună. Până ce-n trei ani s-au făcut şase luni. Se cheamă, 
aşadară, că era acuma în urmă cu şase luni... De casă, să nu 
mai vorbesc în ce hala ajuns! Cine să repereze? Cine să 
bată un cui la un gard? Cine să tocmească poarta? Să ridice 
un stâlp la şopronul de lemne? D-apoi sobele!... Şi prin 
acoperiş curgând apa când ploua, de-am auzit eu că punea 
ligheanul în mijlocul casei... Acuma, după cum ştii mata, 
dacă eşti din târgul nostru, la 11 a lunii de mart, în ziua 
Sfântului patriarh Sofronie, vine Poarca nebună şi mătură 
tot dinainte, cum îşi face ea de cap în fiecare an; dar anul 
aista chiar s-o-ntrecut!... Aflu eu de prăpădul de-aicea. Mă 
reped să văd ce se-...ntâmplă. Abia se trăsese apele la locul 
lor. Ce să-mi vadă ochii în ogradă?... O căruţă încărcată cu 
buclucurile jupânesei Isavela!... „Dar ce s-a-ntâmplat? 


— Întreb - ce-i?” „Ce să fie? Răspunde Isavela, prietena 
matale. M-am săturat de târgul acesta! Plec... Mă duc. Plec 
în lumea mea...” „Stai, că nu merge aşa, duduiţă dragă!... 
Chiria mea, unde-i? Eşti cu şase luni în urmă...” N-am ce 
spune! Scoate punga şi numără. Zice: „lot veneam s-o 
aduc, înainte de a pleca la gară... Să aduc chiria şi să 
predau cheile...” „Dar reparaţiile? Întreb. Aşa am predat eu 
casa? Bine, bine!... Cheile le-ai predat... Dar un chiriaş 
predă şi casa, după iventar...!” aicea începe ea să strângă 
umeri... Zice: „Uite, madam Timoftescu - sau cucoana 
Alexie, că nu-mi aduc bine aminte - ia mata din lucrurile 
acestea câte crezi şi ce crezi, ca să te despăgubeşti...” Şi o 
apucă plânsul, prefăcuta! Bine... Mă prinde şi pe mine o 
milă. Hai. Fie! Stau toată ziua. Trimit răspuns lui Costică şi 
Mariţei să nu m-aştepte. Stau şi-o ajut. Încarcă ea toate 
bulendrele. Încarcă şi copiii într-o birjă. Şi pleacă la gară... 
Buclucurile la bagaje, copiii la tren!... Atunci m-o prins 
mila... Dară acuma, nu, cucoană! Nu! Fiindcă de-atuncea 
mi-am dat eu mai bine seamă în ce hal mi-a lăsat ea casa pe 
dinafară şi cât am eu de reperat aici. Parcă-o mâncat-o cu 
dinţii... lar ca să-i pună vârf, îmi mai lasă şi o javră bătrână 
de câne, de urla toată noaptea şi nu puteam închide ochii 
de răul lui... Până ce, într-o bună zi, a plecat şi el de şi-a luat 
lumea-n cap... 

— Dar unde s-au dus? Pentru ce destinaţie au luat biletele 
de tren?... N-a spus nimic? În ce oraş?... N-a lăsat o 
adresă...? 

Madam Timoftescu îşi arătă din nou gingiile vinete, râzând 
cu milă de această naivă întrebare: 

— Că nu era proastă să lese ea adresa!... Casămă 
răzgândesc eu, cum m-am şi răzgândit, să-i dau de urmă şi 
să cer despăgubiri, cum m-o învăţat Pavilescu? De asta să 
lese ea adresa? Ca să i-o cunoască perceptoru' şi să 
trimeată hârtie din percepţie în percepţie să-i scoată 
lucrurile-n vânzare? De asta să lese ea adresa? Nu era ea 


atâta de proastă. Pe când aşa?... Te sui în tren! Trenu' nu 
lasă urme! '[ara-i mare şi largă... 

— Şi ce-ţi datoreşte, madam Timoftescu? Se ridică Adina 
de pe grinda cerdacului. Cât ai făcut socoteală că sunt 
stricăciunile? 

— Că nu le-am făcut eu. Cucoană dragă! A venit Costică şi 
le-a preţăluit. Zice: „Dac-o fi să-i dai de urmă vreodată, faci 
proces. i-l deschide el, cu toate formele, tata-socru...” 
Tata-socru a lui; adică Pavilescu de la tribunal... 

— Ei, şi la cât a prețuit pagubele...? 

— Două mii cinci sute de lei, cucoană dragă! Asta, dac-ar fi 
la bună învoială. La proces ceri cinci mii, ca să capeţi atâta 
cât îi dreptul tău... Aceasta-i ştiut! M-a sfătuit şi Pavilescu... 

Adina Buhuş se căută în poşetă. N-avea la dânsa atâţia 
bani. 

Scoase să numere. Puse scrisoarea pe marginea 
cerdacului, scrisoarea lui Teofil Steriu, inutilă acum. Prea 
târziu scrisă de el, prea târziu trimisă pentru alţii. 

— Uite, madam Timoftescu. N-am la mine decât o mie şi o 
sută de lei... Te rog să primeşti o mie. Eu îi datoram Isabelei 
o sumă mai mare... Plătesc pentru dânsa... Şi după amiază, 
trimit restul. 

Bătrâna stătu o clipă în cumpănă: 

— N-ai să te superi de-o întrebare, cucoană dragă? 

— Nu. Spune! 

— Nu v-a trimis cumva chiar dânsa, domnişoara Isavela? 
Poate numai ai vrut mata să mă-ncerci şi să afli ce zice unul 
şi altul în urma dânseia? Poate a scris şi te-a trimes pe mata 
să cazi la învoială...? 

— Nu, madam Timoftescu. Şi eu o caut. Şi eu vreau să-i 
aflu adresa. Dar nu pentru ce i-o cauţi dumneata şi 
perceptorul. Ca să-i aduc o veste bună. 

— De bani? Se interesă bătrâna. 

— De bani şi de altceva, pentru dânsa mai de preţ decât 
banul. 


— Asta-i încă una! Exclamă madam Timoftescu, 
minunându-se cu mâna la gura ştirbă... Eu mă gândesc... 
Ce să mai umblăm? Lăs socoteala la două mii de lei. Mai 
trimiţi mata o mie şi s-a isprăvit. Dau chitanţă! Mi-o face 
Costică şi semnez cu punere de deget, fiindcă drept să-ţi 
spun matale, eu cu cartea, cam slab... Cunosc atâta cât să 
citesc vieţile sfinţilor părinţilor noştri... Încolo, cu scrisul!... 
Dară să dau chitanţă în regulă pentru două mii de lei. 

— Nu, mătuşă. Pardon... Nu, madam Timoftescu. De 
chitanţă n-am nevoie. lar suma rămâne aşa cum a fost 
prețuirea dintâi: două mii cinci sute. 

— Asta-i încă una! Continuă să se minuneze bătrâna cu 
plisc şi cu broboadă neagră, strângând banii în ghearele de 
zgârcită. Pot zice că i-am găsit pe drum... De aici am să fac 
eu de-o sută de lei pomană pentru sufletul lui Arghir, 
Dumnezeu să-i uşureze sufletul... Şi cum te cheamă pe 
mata, cucoană dragă? 

— N-are nici o importanţă... Rămâi cu bine, madam 
Timoftescu!... Şi n-o mai blestema pe Isabela. 

— Că n-o blestem, doamne iartă-mă!... M-am plâns pentru 
dreptul meu. Acuma, dacă se cheamă că n-am ace mă 
plânge, ca să spun adevărat, o plâng şi pe dânsa, pe unde-o 
fi ea, în lume, cu pacostea de trei ploduri după dânsa. 

În locul lui Dulamă bătrânul, până la poartă o petrecu pe 
Adina cumătra cu plisc încovoiat şi cu bariz negru. 

Birjarul dădu bici. 

Se-ntoarse pe capră: 

— Aici am mai fost eu cu mata, coniţă. Am trecut şi acuma 
doi ani. 

— Bine-bine. Mână mai repede. N-ai să mai vii! 

Capitolul III 

„CELE MAI SINCERE CONDOLEANŢE” 

Tudor Stoenescu-Stoian nu s-a simţit lovit de neconsolată 
durere când a aflat moartea gloriosului său prieten, Teofil 
Steriu. 

A răsuflat uşurat. 


Cel puţin senzaţia aceasta de eliberare a trecut înaintea 
tuturor celorlalte, în clipa dintâi. 

Ca în fiecare dimineaţă, bătrâna Laurenţia lancovici îi 
adusese gazeta împăturită pe tavă, o dată cu ceaşca de 
cafea. El nu se atinsese de ziar. Sorbise turceasca pe 
gânduri, preocupat, neizbutind să alunge obsesia unor 
oarecare reflecţii ale lui Grigore Panţâru şi Picu Hartular, 
din ajun, la masa caracudelor. 

Poate nevinovate coincidenţe, poate simple zeflemele fără 
nici o temeinicie, dar de la o vreme stăruind prea alarmant. 
Nu-şi găsise locul pe scaun, sfredelit de privirea 
pătrunzătoare a moşneagului cu barba de faun şi cu 
monstruoase protuberanţe frontale. Îl scosese din sărite 
glasul de megafon al lui Picu Hartular, cu rezonanţa 
amplificată în cocoaşă. Noroc că a apărut Tăvi, dezlănţuind 
vârtejul lui de întrebări, de invitaţii la ţară şi la „Santiago”, 
unde adusese o mreană grovază şi o desagă de raci, să-i 
prepare bucătarul după tot dichisul; proiectele unui 
Arminden înfricoşat, pe iarbă verde, cu miei fripţi hoţeşte şi 
pelin adus din "Ţara de Jos. Mai erau două săptămâni până 
la zi de-Ntâi mai. Dar frenezia lui Diamandescu, zugrăvind 
anticipat asemenea prăznuire a primăverii, după un vechi 
ritual pierdut şi cu grandoarea unui ospăț homeric, i-a 
cucerit pe toţi. S-a strămutat astfel subiectul discuţiei. A 
scăpat de privirea Matusalemului, care pare că ştie totul, 
parcă dintr-o ochire citeşte în ascunzişul sufletelor şi al 
vieților, parcă mereu îşi râde de deştertăciunile omeneşti şi 
mereu sloboade în barba flocoasă aforisme şi reflecţii cu 
inofensiv caracter general, lovind de-a dreptul la ţintă şi 
făcând dâră în oraş. 

Pe ziua de ieri, scăpase numai cu atât. Însă alaltăieri, în 
cancelaria liceului, întrebarea inocentă a unui coleg despre 
un amănunt din viaţa lui Teofil Steriu l-a surprins 
nepregătit, bâlbâindu-se. Altă dată, Tăvi i-a propus să-l 
poftească la dânsul, ca să cunoască o gospodărie modernă 
de proprietar moldovean. lordăchel Păun l-a rugat să-i scrie 


pentru a rectifica o dată eronată dintr-un roman istoric. lar 
insistenţele lui Sandu Buhugş să afle în fiecare săptămână 
veşti despre prietenii din Bucureşti îl silesc să-i ocolească 
ochii. Până şi curiozitatea admirativă a caracudelor n-o mai 
poate suporta. I se năzare că toate ascund o cursă îndelung 
şi perfid preparată, ca să-l confrunte cu mizerabila lui 
impostură. 

Cafeaua îi lăsase un gust leşiatic. 

Leşiatică îi păru şi lumina de-afară, cu tot soarele sclipitor 
de april. Înăbuşitor, dealul acesta al Călimanului, pleşuv şi 
arid, astupând jumătate de cer. 

Despăturise gazeta într-un târziu, numai ca să-şi alunge 
neliniştea gândurilor, să fugă de el, de oraşul şi oamenii 
acestui oraş, cică patriarhal, afurisit viespar de zvonuri şi 
de intrigi, transportat cu litera telegramelor la alt capăt de 
lume, unde se ciocnesc trenuri şi se prăbuşesc bănci, se 
adună conferinţe economice şi escadroane de jandarmi 
călări şarjează manifestaţiile şomerilor. Aşa, evada de aici, 
evada din el. A deschis foaia, a dat cu ochii de fotografia în 
chenar negru şi lat, de titlurile îndoliate. 

Şi a răsuflat uşurat! 

Întocmai ca Pantelimon Tăcu, a simţit o bucurie de cioclu. 

Aşadar, nu-l mai ameninţa nici o primejdie! Nici o 
întâmplare neprevăzută n-avea să-l mai pună faţă-n faţă cu 
închipuitul lui amic. Nici un capriciu al hazardului - o vizită 
a lui Steriu prin aceste ţinuturi, o întâlnire cu vreun 
cunoscut comun, o maliţioasă coincidenţă - nu putea să mai 
dea peste firul măsluitelor lui născociri. leama aceasta nu-l 
muncise numai o singură dată. N-a răspuns chinuitoare 
numai într-un singur vis. Acum, orice risc dispăruse. 

Teofil Steriu era mut. 

Rămâneau ceilalţi doi: Iuraşcu şi Stamatian. Dar, din 
partea lor, îngrijorarea i-a fost mereu mai mică. Faima le 
era mai puţin răspândită aici. Numele lor nu se afla scris 
sub ochii tuturor, toată ziua, pe coperta cărţilor din vitrina 
librăriei „Miron Costin”. lar dânsul asupra prieteniei cu 


Teofil Steriu stăruise, cu deosebire, în primele săptămâni 
când a sosit! Numele său de-al lui Teofil Steriu a rămas 
legat în mintea tuturor: la masa caracudelor, în casa lui 
Sandu Buhuş, în cancelaria liceului, la barou, oriunde. 

Lăsase ziarul pe genunchi. 

Şi abia într-un târziu, numai după ce a dresat acest bilanţ 
de profit şi pierdere, a ridicat iarăşi foaia, să afle amănunţit 
ştirea despre chipul cum s-a sfârşit din viaţă romancierul cu 
existenţa de schimnic şi cu înfăţişare de băcan. Treptat, l-a 
prins lectura. S-a desprins de pe scaun să scoată din 
bibliotecă o carte şi alta, şi alta... Le regăsea. Îl regăsea pe 
Teofil Steriu cel dinainte. Aşa cum fusese pentru dânsul în 
adolescenţa lui de şcolar: mai târziu în Universitate; şi mai 
târziu încă, în cealaltă viaţă a lui, anonimă şi fără speranţă, 
din Bucureşti... 

Atunci îi iubea cărţile cu simplitatea şi recunoştinţa altor o 
mie şi mii de cititori. Le aştepta cu nerăbdare. Îl 
introduceau într-un univers mai viu decât acel în care 
trăia... Până ce a venit înlănţuirea întâmplărilor din tren, 
din grădina lui Sandu Buhugş, de la masa caracudelor. 
Irezistibila ispită! Minciuna la început inofensivă, puerilă, 
gratuită, vanitoasă, multiplicându-se, puind alte şi alte 
minciuni. Nisipurile mişcătoare care l-au absorbit până la 
gleznă, la genunchi, la brâu; până la gât. Iar fiindcă de 
aceste plăsmuiri nu se mai putea lepăda, fiindcă îl munceau 
uneori prin vis, alteori cu ochii deschişi, crescuse în el o 
ciudată vrăjmăşie pe cărţile lui Teofil Steriu, pe lu-mea lui 
Teofil Steriu, pe fiinţa lui Teofil Steriu. Aşa pricepuse el de 
ce unii jefuitori, după ce pradă, îşi mai şi ucid victima, fără 
nici o necesitate, printr-o rătăcire a raţiunii, înverşunându- 
se s-o extermine. 

Tot timpul, de când se află în oraşul acesta, avea 
sentimentul că pe Teofil Steriu l-a jefuit. Prin vis, episo-dul 
revenea în aceeaşi succesiune de amănunte: 

Noapte. Compartimentul rapidului. luraşcu şi Stamatian 
plecând la vagonul-restaurant. Teofil Steriu moţăind asudat 


şi cu cărnurile revărsate într-un colţ al banchetei. El, 
ghemuit în celălalt ungher, în diagonală, aşteptând să 
adoarmă cu totul... Se înalţă tiptil. Îi bagă mâna în buzu-nar 
şi scoate, ca dintr-un sac fără fund, un manuscris, două, 
trei, zece... „- Pardon?” îngână, somnoros, glasul lui Teofil 
Steriu. Abia s-a mişcat. Abia a întredeschis pleoapele şi s-a 
răsucit să găsească o poziţie mai comodă. Pe urmă, a 
continuat să sforăie. Dar el e gata să se arunce asupra 
colosului de grăsime; să-l sugrume şi să-l lovească în ţeastă. 
Caută un obiect tare şi greu. O manivelă, un mâner de 
alamă... Să-l ucidă şi să-l târască până la uşă, să-l prăvale 
afară, pe linie... În fiecare noapte l-ar fi ucis, dacă în fiecare 
vis nu s-ar apropia în ultimul moment, pe culoarul 
vagonului, paşii şi glasurile lui luraşcu şi Stamatian. Se 
deşteaptă cu părul lipit de tâmple. Cu teama să nu adoarmă 
şi să nu reînceapă visul absurd de la capăt. Şi totuşi, în viaţa 
de toate zilele, asasinatul din somn îl săvârşea fără nici o 
remuşcare. Altfel, fireşte. Însă nu mai puţin odios. 

Ce însemna altceva decât un asasinat, înverşunarea să 
şteargă din prețuirea şi din amintirea sa tot ce era legat de 
numele lui Teofil Steriu? Tot: cărţile, eroii, peisajele, 
paginile care l-au mişcat pe vremuri, fauna şi flora din 
aceste romane: tot, tot, tot!... De zece luni, nu-i mai ci-teşte 
o carte. Pomeneşte despre el, despre aceste cărţi, despre 
prietenia cu leofil Steriu, fără nici o sinceritate, făţarnic şi 
mişel, ca un criminal care a stabilit un alibi şi revine mereu 
asupra lui, numai ca să-l fixeze şi în mintea altora. Încolo, 
tot aşa criminalii îşi urăsc, desigur, victima, fiindcă vine să-i 
tortureze prin somn şi fiindcă, la numele rostit pe 
neaşteptate, tresar cu spaimă, bâţâindu-se pe genunchii 
muiaţi! 

Dar acum se sfârşise. După vinovata uşurare de la început 
când a parcurs titlul necrologului, iată împăcarea cu el 
însuşi! Cealaltă eliberare. Sufletul lui Teofil Steriu, desprins 
de trupul gros şi diform, plutea aerian într-o lume unde 
toate se înţeleg şi se iartă uşor. Îi cerea iertare! Iar iertarea 


o şi obținuse, după emoția din nou sim-plă, deplină, 
purificată, cu care îi deschide cărţile, regăsindu-le, 
regăsindu-se. 

Toată dimineaţa era liberă. Nici cursuri, nici procese, nici 
întâlniri în oraş. 

Se hotări s-o petreacă în tovărăşia romanelor ridicate cu 
braţul din dulap şi răvăşite pe divan. 

Trecea de la un volum la altul. Ce vechi prieteni! Ce 
adevăraţi şi statornici prieteni! L-au aşteptat. Nu-i cer nici o 
socoteală pentru scârbavnica lui trădare. Sunt tot cum au 
fost. lată şi pasajul celebru. Descripţia secerişului în 
dogoarea de iulie, mai aievea decât secerişurile văzute de 
milioane de ochi... lată şi primăvara, mai vie decât aceasta 
de afară! Şi funcţionarul de birou, cu nume acum mai 
cunoscut şi mai durabil decât al tuturor funcţionarilor care 
au trăit, fiindcă ele o sumă a tuturor, îi contopeşte pe toţi. 
Şi şedinţa Camerei, citată în toate istoriile de literatură; şi 
moartea câinelui, trecută în toate antologiile; şi episoadele 
din epocile voievozilor, şi atâtea vieţi, atâţia oameni; o lume 
întreagă - un univers concurând starea civilă, cum s-a spus 
despre Balzac şi i se potriveşte şi lui. Prin ce taină, 
însufleţite, toate acestea, să trăiască în cugetul lectorilor, 
mai vii decât clipele trăite în viaţa de aievea? El singur o 
spusese în tren. Îşi aminteşte acum, fără neliniştea şi 
apăsarea de până mai adineaori. Îşi poate aminti acum 
pentru dânsul, fără să mai măsluiască realitatea... El singur, 
în auzul călătorului necunoscut şi ghemuit într-un colţ de 
compartiment, spusese că la întâmplările din jurul său nici 
nu mai găsea un prea mare inte-res să privească prea 
îndeaproape cu lupa. Avea lupa în ochii lui. Văzuse şi 
înţelesese ceea ce nu văd şi înţeleg cei mai mulţi! Oare viaţa 
călătorului aceluia anonim din ungherul compartimentului 
ar fi înţeles-o el tot aşa? Şi ar fi absolvit-o oare? Dacă ar fi 
venit la dânsul să-i spună tot, toate meandrele câte l-au 
purtat până la minciunile lui, până la plăsmuirea unei 
prietenii care n-a existat niciodată, dar care i-a folosit atâta 


până la visurile lui omucigaşe: ar fi înţeles, el? Ar fi iertat, 
el? 

Tudor Stoenescu-Stoian îşi mută tâmpla sprijinită în 
palmă, căutând pe divan un loc mai prielnic lecturii, în 
lumină. Îi amorţise cotul. 

Schimbă altă carte, deschizând la întâmplare. Dar, la 
sfârşitul paginii, rândurile începură să-i fugă de sub ochi. Îl 
năvăleau iarăşi întrebările. În ceasul acesta, câţi oare, după 
ce-au aflat vestea morţii, nu stau ca şi dânsul cu o carte 
deschisă a lui Teofil Steriu; câţi nu se descoperă, ca şi el, 
mici, mizerabili, inutili? Poate chiar în acest oraş. Câţi nu 
regretă, ca el, cartea de care vor fi de acum pentru 
totdeauna lipsiţi? Foaia întreruptă la mijloc, rândul 
întrerupt la jumătate - aşa cum istoriseşte reporterul ga- 
zetei că a fost găsit Teofil Steriu la birou, cu tocul căzut 
între degete şi cu capul lui enorm înclinat cu bărbia în 
piept. 

Rândul acela, pagina aceea, cartea aceea n-au să le mai 
sfârşească nimeni, niciodată. 

— Da! Intră! 

După paşii care nu s-au auzit înaintea bătăii, Tudor 
Stoenescu-Stoian ştia cine se află în dosul uşii. 

— Intră, coană Laurenţie! 

Laurenţia lancovici înaintă cu tălpile ei de pâslă, să 
culeagă tava şi să deşerte scrumiera. 

— Credeam că aţi plecat... Altfel nu vă tulburam... 

— Nu-i nimic, coană Laurenţie. Nu mă deranjezi... 

Dar, în acelaşi moment, Tudor Stoenescu-Stoian se întrebă 
de ce proprietăreasa a mai bătut la uşă, dacă întradevăr 
socotise că a plecat? Asemenea mărunte notații dau viaţă 
fluidă şi misterioasă tuturor paginilor scrise de Teofil Steriu, 
în aparenţă atât de simple şi lipsite de artă laborioasă. 
Laurenţia lancovici minţea. Era evident. Ce putea oare să 
îndemne la minciună o bătrână aşa de is-pravă ca această 
cucoană Laurenţie? 

Încercă: 


— Poate mai vrei altceva, coană Laurenţie? Chirie? 
Avans?... Da-da... Te ghicesc eu după ochi că mai vrei ceva. 
Ai poate vreo ştire de la Ionică al dumitale? 

Bătrâna oftă, cu tablaua în mână, cu ochii căutând într-o 
parte. 

— Ştire n-am... Dânsul m-a uitat cu totul... Dară eu nu pot 
să-l uit aşa de uşor. Şi bine-aţi spus că voiam eu şi altceva... 
Bine-aţi ghicit, măcar că nu v-aţi uitat în ochii mei. 

— Ei spune, coană Laurenţie... 

Glasul lui Tudor Stoenescu-Stoian se umanizase. 

Se simţea şi el altfel, altul. Într-adevăr, moartea lui Teofil 
Steriu îl dezlegase de un blestem rău. „Numai de-ar ţine!” 
gândi. Şi îndată alungă gândul, ca o viespe supărătoare. 

— Hai, coană, Laurenţie!... Niţel curaj şi spovăduieşte-mi 
păsul, dacă e păs. 

— Numai să nu râdeţi de mine... E ceva tot în legătură cu 
Ionică al meu. 

— Cu atât mai mult. Te-ascult, coană Laurenţie. 

Tudor Stoenescu-Stoian se ridicase de pe divan în capul 
oaselor şi aştepta, curios. 

— N-aveţi mult ce-asculta. Numai să-mi daţi voie să trec 
dincolo, în iatac. Şi să nu vă supere... 

— Bine, coană Laurenţie. Nimic nu mă poate supăra de la 
o asemenea proprietăreasă ca dumneata. 

— Şi să vă spun şi despre ce-i vorba... Ştiţi, cutia cea 
lungăreaţă, învelită cu pluş roşu, de pe măsuţă? Cu dânsa 
am eu acuma ce am. E o cutie cu muzică... Răsuceşti cheiţa 
şi cântă ceva foarte vechi, din vremea tinereţii mele. Cutia 
aceea, cadou de nuntă, a stat ea acolo neclintită, de pe când 
era Ionică al meu copil, de ajungea numai cu fruntea până 
la masă. Îi plăcea lui cutia şi muzica dinăuntru, din cale- 
afară îi plăcea. Şi mă ruga să răsucesc cheiţa şi să dau 
drumul la muzică... Pe urmă, după ce-a plecat el, n-a mai 
avut cutia pentru cine să cânte. Nici nu m-am mai atins de 
dânsa. O şterg de praf, o scot afară când scutur, o pun 
înapoi. lară de-un ceas mă munceşte o dorinţă. E ceva 


parcă din afară de mine, ca o poruncă de sus... Numaidecât 
să răsucesc cheiţa şi să dau drumul la muzică, aşa ca pe 
vremea lui... Poate acolo unde-o fi el, s-a gândit din senin la 
bucuria lui de copil, l-a apucat un dor şi dorinţa lui a ajuns 
până la mine. M-am ţinut s-aştept până plecaţi... Dar nu mai 
am astâmpăr... Acuma, pe ceas, îndată, o cere el!... Simt eu 
că o cere el, acolo unde se află... Asta e tot ce-aveam eu să 
vă rog. 

— Bine, cucoană Laurenţie. Nici nu era nevoie de atâtea 
explicaţii. Treci dumneata dincolo; ia cutia... De altfel, poţi 
s-o păstrezi la dumneata. Mă tot întrebam eu ce rost are 
printre lucrurile mele. 

Laurenţia lancovici privi stânjenită, cu un zâmbet trist şi 
umil pe buzele pale: 

— Vedeţi, tocmai asta nu vreau eu; nu se poate! Nu 
trebuie să iau cutia de la locul ei. Trebuie să cânte acolo, 
unde asculta Ionică. Acolo era odaia lui, până ce-a plecat în 
lume. Că din asta trăiam şi atunci. Din odăi date cu chirie. 
Pensie n-am. Nimica n-am. L-am crescut din chiria odăilor, 
strâmtoraţi în casă şi ajutorată de câte-o fetişcană de la 
ţară, să mă înlesnească la gătit, la măturat, la târguielile din 
târg. Dară atuncea nu închiriam şi odăiţa lui. Acuma, acolo 
cere să-i cânte cutia cu muzică. Mi-o cere... Trebuie să-l 
ascult, ca să-mi potolesc jalea din inimă şi dorul. 

— Bine, coană Laurenţie. Dacă aşa trebuie, aşa să fie! 

— Vă mulţumesc. Dar fără supărare, nu e aşa? Spuneţi-vă 
că sunt o bătrână cu mintea zdruncinată de când şi-a 
pierdut feciorul în lume şi iertaţi-o ca atare. 

— Dar nici nu mă gândesc să spun aşa ceva, coană 
Laurenţie... Eu înţeleg. Înţeleg foarte bine. Astăzi, înţeleg 
foarte multe şi foarte bine... Mi s-a luat mie o perdea de pe 
ochi, care multe-mi ascundea văzului, coană Laurenţie. 

Bătrâna lăsă tava la locul ei şi se închise în cealaltă 
cameră. 

Tudor Stoenescu-Stoian aşteptă. 


Iar după o vreme, deodată, dincolo, se auzi cântecul 
desuet, subţire şi metalic al cutiei cu muzică. Era un vals de 
mult şters din toate amintirile. Şi sunetul foarte vechi, 
melancolic şi fin, pentru auzul deprins cu exploziile 
instrumentelor tumultuoase de jazz-band. 

Tudor Stoenescu-Stoian ascultă cu obrajii în palme, cu 
coatele rezemate-n genunchi. Atâtea mărunte taine sunt în 
viaţă, pe care el n-a ştiut să le vadă, să le simtă, să le 
presimtă! Lumea lui Teofil Steriu mişună de asemenea 
momente. Nu numai observate, nu numai inventariate - 
intuite. De aceea cărţile sale au depăşit măsura unui raft de 
bibliotecă, iar el, Tudor Stoenescu-Stoian, călătorul din 
ungherul vagonului n-a putut trece de al treilea rând dintr- 
o foaie de o sută de ori începută. 

Nu se gândi cu vreo urmă de amărăciune la zilele acelea 
de neputincioasă îndârjire. Îi păreau acum foarte departe. 
Şterse pentru totdeauna. „Numai de-ar ţine!” îşi aminti din 
NOU, şi din nou alungă gândul. 

Dincolo, muzica din cutia de pluş roşu continua. Sulul cu 
ghimpi clinchetea în lamele delicate altă melodie. O 
romanţă tot atât de veche, de pe vremea când Teofil Steriu 
purta plete romantice, lavalieră şi poate că o fredona atunci 
celei dintâi iubite. Era o muzică graţioasă, pudrată, diafană. 
Ecou muribund dintr-o epocă fără brutalitatea vitezei şi 
nerăbdărilor, discretă, pentru totdeauna pierdută. Pe urmă, 
deodată, melodia sfârşi. Se mai auzi un bâzâit molcom şi 
apoi nimic. Laurenţia lancovici ieşi cu buzele strânse, cu 
ochii întorşi spre perete, să nu-i vadă pleoapele roşii; luă 
tava şi se prelinse pe uşă cu paşii ei de pâslă. 

Nu mai rostise nici un cuvânt, poate ca să nu-şi trădeze 
tremurul glasului. 

Tudor Stoenescu-Stoian rămase cu faţa cuprinsă în palme, 
pe marginea divanului, potopit de hotărâri şi de gânduri 
bune. Cum nu-l mai încercaseră de mult. 

Aşa îl găsi Sandu Buhuş. 


— Am alergat, dragă Todiriţă! Rosti gâfâind. Am alergat; 
îmi era frică să nu fi luat trenul de dimineaţă. 

— De ce? Se miră Tudor Stoenescu-Stoian. Ce tren? 

O clipă, Sandu Buhuş crezu, după calmul chipului şi 
glasului, că poate prietenul n-a aflat vestea. Dar ziarul 
stătea desfăcut pe birou cu fotografia lui Teofil Steriu în 
chenarul ei lat, iar cărţile risipite pe divan le ştia ale cui 
sunt. 

— Am crezut că pleci la Bucureşti... La înmormântare. 

Tudor Stoenescu-Stoian nu se gândise la aceasta. 

Uitase cu desăvârşire că, dincolo de viaţă şi de moarte, el 
juca aici un anume rol. 

Tăcerea căpătă pentru prietenul din târgul patriarhal altă 
interpretare: 

— Atunci, pleci deseară? Sau mâine? Ai timp destul. 

— Nu plec nici deseară, nici mâine. N-am ce căuta. N-am 
pentru ce pleca. 

Sandu Buhuş îl privi nedumerit. Îşi dădu socoteală că nu 
şi-a scos pălăria. O lepădă pe birou. Pălăria se rostogoli 
peste fotografia din ziar. Il se păru o impietate. Pălăria lui 
asudată, cu pete de grăsime, peste chipul unui mort 
celebru! O trase pe colţul mesei. Îşi netezi mustăţile 
pleoştite de focă, îngândurat. Nu se simţea capabil să 
descopere cuvintele destul de potrivite pentru o asemenea 
durere stăpânită. 

Se apropie de prieten, punându-i amândouă mâinile pe 
umeri: 

— Tudore!... Tudore, nu trebuie să stai aici, în casă, cu 
cărţile acestea... Să ieşim la aer. A plânge, nu mai folo-seşte 
NIMIC. 

— Vezi bine că nu plâng defel! 

— Cuminţenia e să accepţi... Soarta, întâmplarea, poate că 
ştiu mai mult decât noi. L-au cruțat poate de alte sfârşituri 
mai penibile: paralizie, hemiplegie, infirmităţi degradante. 
Acceptă...! 

Tudor Stoenescu-Stoian zâmbi în silă: 


— Dar n-accept? Dragă Sandule, observă că accept totul 
foarte bine... Foarte simplu... 

— Nu aşa... 

Cu stângăcie, Sandu Buhuş îl zgudui şi îi trecu braţul gras 
peste umeri: 

— Nu aşa. Tudore! Ştiu ce se petrece în tine... Nu mă 
poate înşela calmul acesta... Ştiu ce ascunde. Nu te duci la 
Bucureşti fiindcă vrei să-ţi rămână în amintire aşa cum era 
în viaţă, mişcându-se, vorbind, râzând - nu întins pe 
catafalc, între sfeşnice şi flori, cu mâinile pe piept. În locul 
tău, aş face la fel! Însă nu m-aş închide aici cu cărţile 
acestea, să roadă din mine. Am vorbit acum un sfert de oră 
cu Adina. [ine neapărat să te aduc la masă. Vrea să-ţi 
vorbească. Tu-ţi imaginezi cât îl admira ea pe Steriu! 
Neapărat vrea să te vadă. Altfel, la ce-ar mai folosi o 
prietenie, dacă în asemenea împrejurări nu ne-am da 
reciproc asistenţă? 

Tudor Stoenescu-Stoian clătină sceptic din cap. 

Ştia el prea bine, mai bine decât Sandu Buhuş, cât de 
puţin ţinea Adina să-l vadă în ochi, să-i vorbească, să-l 
cheme la masă. Şi, cu toate acestea, de dânsa avea nevoie 
acum. Cu Adina Buhuş trebuia să înceapă. Faţă de dânsa 
purta el vina cea mai grea şi mai umilitoare în acest oraş. Pe 
dânsa, mai ales, o minţise, împins mai întâi de vanitate, mai 
apoi din patima rea şi fără vindecare, din amestecul de ură 
şi de iubire; pofta crescută în el ca o plantă veninoasă, 
invadându-i fiinţa, toropindu-i ultimul licăr de conştiinţă, 
arzându-i buzele şi tremurându-i degetele. 

În această clipă, se limpezea ceva cald şi luminat în viaţa 
lui tulbure de zece luni. Va merge să-i mărturisească. Să-i 
ceară iertare. Să devină, în sfârşit, prieteni buni, tovarăşi 
de exil, aşa cum îi ceruse ea în cele dintâi zile. 

— Aşadar, ne-am înţeles! Rosti Sandu Buhuş. Aştept să te 
îmbraci. 

Tudor Stoenescu-Stoian nu se împotrivi. Trecu în iatac. Îşi 
alese haine de-o culoare închisă, o cravată cu desene mai 


puţin fanteziste. 

Pe stradă, Sandu Buhugş îi prinse braţul ca unui bolnav; 
căută să-l distragă de la amintirea lui Teofil Steriu. 

Îşi mărturisi decepţia pe care i-a provocat-o Emil Sava, 
rupându-se de partid cu o bandă de electori şi ducând 
astăzi război cu vechii tovarăşi de luptă, fiindcă aşa cereau 
interesele procopselilor personale legate de „Piscul 
Voievodesei”, noua societate petroliferă de strălucit viitor. 

— Am rămas numai câţiva. Tănase Blându, eu, o mână de 
oameni. lar acestea se întâmplă, dragă Tudore, tocmai când 
îţi pregătisem o intrare în partid cu toată miza în scenă 
cuvenită! Ai să vezi, de altfel... Sava are să apeleze la tine... 
Ne-a şi luat ziarul, Călimanul. Într-o lună, are să-l 
transforme într-un pamflet, ca să ne atace pe noi, fiindcă 
am refuzat să fim complici la manoperele politice... Şi la 
celelalte. Cunogşti tu la ce fac aluzie! Va apela la tine, dar 
sunt sigur că ai să răspunzi cum merită. 

Tudor Stoenescu-Stoian nu-şi luă nici un fel de 
angajament. Îi venea greu să declare că Emil Sava o luase 
înainte. Îi şi trimisese invitaţie de înscriere în partid, 
fluturându-i câteva perspective ispititoare. Deocamdată, 
definitivarea catedrei: poate un post de avocat al statului şi 
al judeţului. Pentru mai târziu, după un scurt stagiu, ros- 
turi mai înalte şi mai remuneratorii. 

Acum îi era silă de Emil Sava, care le oferise; de el, care 
nu le acceptase, dar nici nu le respinsese. 

Tăcea sub apăsarea acestei mustrări. Hotărât, trebuie să- 
şi revizuiască energic conştiinţa! Va începe clarificându-şi 
viaţa în faţa Adinei Buhuş. Va urma, refuzând răspicat 
ademenirile prefectului Emil Sava. 

Soarele de april îi părea mai dulce şi blând. Sorbi cu nesaţ 
aerul molatic, lărgind nările. 

— Astăzi e zi de târg! Vorbi într-un târziu Sandu Buhuş. Şi 
priveşte cum operează fostul nostru amic, Emil Sava! A 
împănat oraşul de agenţi electorali... 


Cu mâna scurtă şi groasă, arătă doi ţărani în straiele lor 
albe, ademeniţi spre intrarea unei cârciumi de-un surtucar 
cu nasul roşu şi cu ochii injectaţi de băutură. 

Fiindcă Tudor Stoenescu-Stoian tăcea şi nu privi spre 
grupul din uşa localului de propagandă electorală. Sandu 
Buhuş îşi explică în felul său preocuparea prietenului. El îi 
vorbea despre politică; iar bietul Tudor se afla copleşit de 
cine ştie ce amintiri, care-l duceau cu gândul la marele 
dispărut! Străbătu restul drumului până în Strada Mare, 
dojenindu-se cu asprime pentru vinovata-i lipsă de tact. Ar 
fi putut să-l smulgă de la asemenea amintiri cu altceva, mai 
puţin trivial decât mizeria unei campanii electorale şi a unei 
dizidenţe de partid. 

Numai Adina are s-o facă, firesc, fără efort, cu subtilitatea 
ei feminină. 

Câteva caracude l-au oprit pe Tudor Stoenescu-Stoian să-i 
strângă mai apăsat mâna şi să-l încredinţeze de sincera lor 
durere pentru pierderea unui astfel de om şi prieten. 
Pantelimon Tăcu traversă de pe celălalt trotuar, aţinându-le 
calea: 

— Cincizeci şi doi de ani şi opt luni!... Putea să mai 
trăiască încă zece, cinsprezece ani, cu puţină igienă! Prea 
gras; asta-i pricina. Prea multă carne, prea puţină mişcare! 
Aşa a murit, acum doi ani, Cârnoveanu de la Administraţia 
financiară... Îţi aminteşti, Buhuş? Tot la birou... Îi cade 
condeiul din mână, lasă bărbia în piept şi gata!... Degeaba-i 
spuneam: „Bagă de seamă, Cârnovene, bagă de seamă! Mai 
mişcă-te, frate!... Mai lasă birja şi mai înşir-o pe jos. Pe 
lângă că economiseşti patru curse pe zi, îţi lungeşti viaţa cu 
24 de ore la fiecare drum... Patru drumuri pe zi, câştigi 
patru zile din viaţă...!” Asta-i spuneam. Dar ţi-ai găsit să m- 
asculte? Râdea, cum îţi vine ţie să râzi, Buhugş... Bagă de 
seamă şi tu!... S-o ştii de la mine. Oamenii nu mor. Se 
sinucid... 

Sandi Buhuş îşi remorcă prietenul de braţ. 


Prin faţa cofetăriei „Rinalti” au trecut fără să se oprească. 
Nici Tudor Stoenescu-Stoian nu voia să simtă asupră-i, 
sfredelindu-l, ochii lui Grigore Panţăru şi ai lui Picu 
Hartular. Nici Sandu Buhuş nu ţinea să-l lase pradă 
curiozităţii lacome şi condoleanţelor brutale de la masa 
caracudelor. 

Se bucură când îl întâlni pe lordăchel Păun. 

Făcu semn unui birjar, eternului Avram, şi rosti, înainte de 
a se urca în trăsură: 

— Ţi-l predau, coane Iordăchel!... Faceţi o plimbare până 
la grădina publică. Mă aşteptaţi pe bancă. Eu vă ajung din 
urmă cu birja. Mă reped până la birou să dau câteva 
motivări scrise secretarului şi să verific câteva dosare. Dă 
bici gloabei, Avram! 

Iordăchel Păun primi cu blândă inimă această misiune. 
Porni alături de Tudor Stoenescu-Stoian, păşind mărunt şi 
ferindu-se de atingerea mulţimei forfotitoare. 

Când norodul se rări, spre capătul străzii, îi prinse şi el 
braţul, susţinându-l ca pe un bolnav şi glăsuind cu mâhnire: 
— Ai pierdut un mare prieten, Todiriţă. Aceasta vorbeam 

eu cu Veturia azi-dimineaţă, cum am aflat vestea... Era un 
om rar şi un mare iubitor al trecutului... Nu i-am citit decât 
romanele istorice. Celelalte nu le pricep. Nu-mi spun nimic. 
Sunt dintr-o lume urâtă şi tristă, ca aceasta pe care o 
vedem în fiecare zi; fie că e mânată cu biciul de către 
vechilii lui Emil Sava, ca biata gloabă a bietului Avram, fie 
că e mânată cu un bici nevăzut de către pati-mile ei 
nesăţioase... Am auzit că şi în zugrăvirea unei asemenea 
lumi era el neîntrecut. La ce bun?... Merită oare atâta 
atenţie?... Ştim noi încotro merge? Ştim noi cum va sfârşi? 
Cunosc eu, din singurătatea mea de surd, ce-o frământă şi 
de ce glasuri ascultă? Mie, mi-au ajuns cărţile lui istorice. În 
toate, o singură eroare am găsit. O confuzie de date. De 
altfel, o face şi Neculce, iar după Neculce, Xenopol şi Iorga. 
A propos. I-ai scris atunci, cum te-am rugat? 


Adina Buhuş mută florile de liliac dintre dânşii, să-i vadă 
mai bine faţa şi ochii. 

Toată purtarea lui Tudor Stoenescu-Stoian în decursul 
mesei, răspunsurile lui, simplitatea potolită şi înfăţişarea 
umilă o intrigau peste măsură. 

Pregătise scrisoarea lui Teofil Steriu într-o carte pusă la 
îndemână, gata s-o scoată la vedere şi să-l confrunte cu 
corpul delictului, zdrobindu-l fără nici o putinţă de replică, 
de explicare, de scuză. Un impostor! Cel mai cinic şi mai 
vulgar impostor! 

lar până acum, prilejul îi scăpa mereu. Nu era cel din 
totdeauna. Nu-şi exagerase neconsolarea, cum se aştepta 
ea după convorbirea telefonică de azi-dimineaţă cu Sandi. 
Nu pomenea nimic despre peripeţiile amiciţiei cu glorio-sul 
brelan: 'Teofil Steriu, Stamatian, luraşcu. S-ar fi spus că ştie 
despre existenţa scrisorii din carte, că dinadins, cu o 
abilitate de contrabandist ori de braconier, se strecoară 
printre toate cursele menite să-l prindă asupra faptului. O! 
Era mult, mult mai ipocrit şi mai viclean de cum îl socotise, 
acest pretins amic al lui Sandi! 

Pipăind cartea din care ieşea colţul scrisorii, întrebă cu 
perfida intenţie să-i întindă o nouă cursă, mai fără sorţi de 
scăpare: 

— Nu regreţi defel acum că n-ai trimis caietele Isabelei, 
cât mai era încă timp? Sau poate eşti tot aşa de sigur că le- 
ai fi aruncat şi dânsul la coş, cum le-ai găsit dumneata 
nevrednice de tipar? 

Tudor Stoenescu-Stoian vorbi cu accent de sinceră 
pocăință, care Adinei Buhuş îi păru culmea iezuitismului: 

— Toate regretele, la ce-ar mai folosi oare?... Acestea şi 
altele sunt astăzi prea târzii... Poate că versurile 
domnişoarei Isabela meritau, într-adevăr, altă soartă!... Le- 
am judecat poate nătâng, superficial, pripit, într-o zi când 
totul conspira să-mi întunece judecata... Oare, nu trecem 
toţi prin asemenea zile şi ceasuri, când suntem mai prejos 
chiar de noi înşine; încă mai nedrepţi, mai egoişti, mai orbi 


faţă de alţii?... Pentru această zi, pe care aş vrea s-o şterg 
din viaţa mea, am a cere acum de două ori iertare... O dată 
domnişoarei Isabela; o dată doamnei Adina Buhuş. 

Adina nu-l lăsă să termine. 

Cu nemărginit dezgust, îi reteză tăios vorba: 

— Nu-mi răspunzi însă la întrebarea mea!... Prietenul 
dumitale (apăsă pe cuvânt), prietenul Teofil Steriu, aşa cum 
îl cunoşteai intim, zilnic, în toate fibrele fiinţei lui 
necunoscute de noi, muritorii de rând, ar fi avut el oare 
curiozitatea să le citească? Dacă nu pentru ce cuprindeau 
caietele, măcar pentru faptul că le trimitea şi că le 
recomanda un atât de bun prieten ca dumneata!... La 
aceasta te rog să-mi răspunzi. 

Aşteptând, Adina Buhuş jucă plicul lui Teofil Steriu între 
foile cărţii, hotărâtă să-i întindă scrisoarea sub ochi, de 
îndată ce Tudor Stoenescu-Stoian va purcede la altă 
sfruntată înşiruire de minciuni şi baliverne. Aşa cum o 
minte pe dânsa, aşa cum i-a minţit pe toţi, de zece luni 
încoace. Cât mai repede aceasta! Înainte de a se întoarce în 
sufragerie Sandi. 

— Ei, nu-mi răspunzi? Stărui Adina Buhugş cu un surâs 
răutăcios. Ce-ar fi spus, ce-ar fi făcut marele dumitale 
prieten? El, care acum nu mai poate s-o spună... 

Dar 'Tudor Stoenescu-Stoian, în loc de răspunsul sfruntat, 
ridică ochii trişti şi vorbi rar, cu un zâmbet plin de 
amărăciune: 

— Prietenul meu!... Teofil Steriu era prea mare, ca să-şi 
facă prieten dintr-un nimic ca mine... Adevărul e acesta... 

— Ciudat! Exclamă Adina Buhugş cu deziluzie, închizând 
cartea cu documentul deocamdată inutil, de vreme ce 
mistificatorul se arăta gata să mărturisească fără nici o 
constrângere, schimbându-şi tactica într-un joc pe care ea 
nu-l mai înţelegea. Ciudat! Foarte ciudat... 

N-a explicat însă ce i se părea atât de ciudat; iar Tudor 
Stoenescu-Stoian n-avea s-o ştie niciodată, căci cuvântul lor 
a fost întrerupt de Sandu Buhuşi. 


Soţul cu mustăţile de focă intră în sufragerie, anunțând: 

— Dragă Adi, e Statachiu în antreu. El sunase... Pe tine te 
caută, Tudore! În tot oraşul te-a căutat. Cu nu ştiu ce 
telegramă... Îl chem aici, nu e aşa, Adi? 

Ceruse părerea Adinei şi nu aşteptă răspuns. 

Din uşă, chemă cu o voce groasă, prefăcut amenințătoare 
şi teribilă: 

— Intră, mizerabile! Acum eşti în mâna noastră şi n-ai să 
scapi teafăr din camera torturilor! 

Statachiu era directorul liceului „Mitru Căliman”. Trecuse 
de partea lui Emil Sava, adică la inamic. Pentru care crimă 
de înaltă trădare merita epitetul de mizerabil şi se putea 
aştepta la cele mai crunte şi savante torturi. 

Totuşi, păşi pragul cu zâmbet senin, fiindcă ştia că în casa 
lui Sandu Buhuş, la asemenea oră, cel mult putea să-l 
aştepte o cafea turcească. Sărută mâna amfitrioanei, 
cerându-şi iertare pentru asemenea invazie. Scutură 
semnificativ mâna lui Tudor Stoenescu-Stoian. Se aşeză pe 
marginea scaunului şi despături o telegramă pe masă, 
ceremonios, cum prezida conferinţa profesorilor în 
cancelarie. 

Păros, butucănos, cu sprâncene enorme, cu pieliţa 
albăstrie în partea bărbierită a obrazului, făcea impresia că 
se sufocă în gulerul prea strâmt. Îşi pipăi chiar butonul, 
lărgind gulerul cu arătătorul încârligat. 

— lată despre ce e vorba...! 

O luase pe tonul oficial. 

Se corectă, singur: 

— Vă plictisesc numai cinci minute... Am alergat, 
cutreierând tot oraşul, fiindcă e o chestiune în care nu pot 
lua o hotărâre fără dumneata, domnule Stoian. O hotărâre 
urgentă. 

— Să trecem dincolo şi rămâneţi aici... Propuse Adina 
Buhuş. Sau treceţi dumneavoastră în salon...? 

— Nu e nevoie, doamnă! Declară directorul. Nu e nici un 
secret. Dimpotrivă. Poate voi avea nevoie de intervenţia 


dumneavoastră, dacă singur n-am să izbutesc... Am primit 
această telegramă. A primit una identică şi prefectul. 
Guvernul a hotărât să facă lui Teofil Steriu funeralii 
naţionale. Iar în ziua înmormântării, adică mâine, toate 
şcolile să fie închise, elevii adunaţi într-o sală comună - un 
profesor să le vorbească despre viaţa şi opera marelui 
dispărut. În speţă, sala ar fi Teatrul Central iar 
conferenţiarul, domnul Tudor Stoenescu-Stoian. Are toate 
calităţile pentru aceasta... 

— Fireşte! Afirmă ironic Adina Buhuş. 

— Tocmai... Scriitor. Amic cu marele şi regretatul 
defunct... 

— Fireşte...! 

— Bun cunoscător al operei sale... Al vieţii sale... 

— Fireşte...! 

— Mă temeam de un singur lucru... Să nu plece la 
Bucureşti, la înmormântare, şi să ne lase în pană. De aceea 
am alergat personal... Ai acceptat, domnule Stoian? 

— Fireşte! Stărui provocător Adina Buhuş. Nici nu mai 
poate încăpea vorbă! E dator s-o facă aceasta, pentru 
memoria lui Teofil Steriu: vechiul, marele, iubitul său 
prieten!... Nu este aşa, domnule Tudor StoenescuStoian? 

Adina îl privi cu capul puţin înclinat pe un umăr, 
măsurându-l cu un surâs de dispreţ, de compătimire şi de 
provocare. 

Comedia se anunţa mult mai interesantă decât se 
aşteptase. Lua o întorsătură teatrală. Mâine, Tudor 
Stoenescu-Stoian va vorbi, va invoca prietenia cu Teofil 
Steriu, va născoci alte amintiri şi le va repeta pe cele de 
mult născocite. 

Pe urmă, când va termina, ea va face să circule din mână 
în mână scrisoarea lui Teofil Steriu, dejucând măcar postum 
toată impostura şi răzbunând astfel pe dispăruta sa 
prietenă Isabela. 

— Nu este aşa, domnule Stoian? 


— Evident! Recunoscu impostorul, mincinosul, făţarnicul, 
cu un straniu accent de uşurare. Am această datorie pentru 
memoria lui Teofil Steriu... 

Tudor Stoenescu-Stoian vorbea despre cealaltă dato-rie, 
pe care o cunoştea numai dânsul. Se ivea prilejul să-şi 
achite mustrarea de conştiinţă faţă de omul folosit de el, 
ucis prin vis de el; faţă de cărţile trădate de el, vreme de 
zece luni. 

Va fi o ispăşire publică. Se va reabilita faţă de el însuşi. 

De aceea, repetă cu o apăsată intenţie în glas: 

— Are dreptate doamna Buhuş. Mă voi plăti de această 
datorie cât mă vor ajuta puterile mai onorabil. 

„Ce canalie! Gândi Adina Buhuş. E mult, mult mai 
primejdios şi mai sfruntat de cum şi-ar putea imagina 
cineva! Cât de abil îşi dozează fiecare cuvânt! Nici prea 
exagerată durere. Nici prea îndelung lăsându-se rugat. 

Desigur, a şi înjghebat un nou plan de alte mistificări, 
acum când nu se mai teme de nici un risc şi de nici o 
demascare. Dar mâine? Ah-ah! Să-l vedem, mâine!” 

Directorul împături telegrama. Rosti: 

— Atunci misiunea mea e terminată... 

Se pregăti de plecare. Sandu Buhuş îl opri la cafea. Adina 
nu-şi putea desprinde privirea uimită şi încărcată de 
repulsie de la monstrul care mâine va fi tras la răspundere 
pentru toate netrebnicile-i născociri de atâtea şi atâtea luni. 

Iar Tudor Stoenescu-Stoian, calm şi împăcat cu sine, fără 
nici un presentiment, surâdea visător sub această privire. 
Da-da! Totul se arăta limpede şi simplu. Din nou limpede şi 
simplu. Pentru dânsul, explicaţia pe care o datora Adinei 
Buhuş era numai amânată. Mâine, după ce va încheia 
conferinţa, aşa cum o întrezăreşte el, aşa cum a şi început 
să lucreze în el, se va înfăţişa Adinei: „Ştii de ce-am vorbit? 
Ştii ce-a însemnat pentru mine această vorbire?... Uite, şi 
uite, şi uite...!” Are să-i povestească tot şi ea are să-l 
înţeleagă. Nu se poate să nu-l înţeleagă... Tot, începând cu 
hotărârea din faţa oglinzii cu trei canaturi, cu nisipurile 


mişcătoare care l-au furat, cu verigile lanţului de alte şi 
mereu alte viclene laşităţi şi ispite, cu visurile sale de 
ucigaş... 

Statachiu se întoarse către amicul lui Teofil Steriu, 
eliberându-şi beregata din presiunea butonului. 

— Şi cum se face că n-ai plecat la Bucureşti? 

— E simplu! Răspunse, în locul său, Adina Buhuş. La 
Bucureşti, Teofil Steriu are destui prieteni să-l conducă 
până la groapă. Prieteni comuni: luraşcu, Stamatian şi alţii 
pe aceeaşi măsură. Unul care să-l plângă aici nu s-ar fi găsit 
însă în locul domnului Tudor Stoenescu-Stoian... De aceasta 
s-a sacrificat. 

— Nu înţeleg... Mărturisi directorul liceului, cu degetul 
uitat în deschizătura gulerului, privind când la Adina Buhuş, 
când la Sandu, când la Stoian. 

— Aveţi să înţelegeţi mâine, domnule director! Făgă-dui 
ameninţător Adina Buhuş, apăsând cu palma cartea unde se 
afla închisă sentinţa de ostracizare a impostorului. MâinE. 
La ora aceasta, toţi vor fi înţeles tot! 

„Are dreptate lumea când spune despre nevasta lui 
sărmanul Sandu Buhuş că e cam sărită din minţi!” gândi 
directorul liceului. Şi încuviinţă, cu o înclinare din cap şi cu 
un surâs complice, aşa cum ştia el că nu trebuieşte 
contrariată ideea fixă a celor clasificați de medici pe 
jumătate iresponsabili, trăind într-un veşnic delir de 
grandoare, de persecuție, de neînţelese plăsmuiri ale 
închipuirii bolnave. 

— Da-da! Desigur. Mâine, domnul Stoian are să ne 
pregătească o mare surpriză... Deocamdată să-i daţi bilet 
de voie, să meargă cu mine şi să organizăm programul. 

— Există ceva care totuşi are să lipsească din pro-gram! 
Insinuă Adina. Altfel de surpriză. 

— Din orice program există ceva care lipseşte, doamnă. 

Capitolul IV. 

MORIUL CARE ADUCE. 


Adina Buhuş îşi potrivea pălăria în faţa oglinzii, estompa 
cu puful roşul din pomeţii obrajilor: se examina atent, 
asemeni campionilor în preceasul unei mari bătălii. Sandu o 
aştepta în scaunul nichelat şi incomod, stingherit ca un urs 
dresat într-o vitrină cu bibelouri fragile. 

Aşa se simţea el întotdeauna în camera aceasta străină de 
sufletul şi de deprinderile lui. 

— Eşti nerăbdător? Întrebă Adina, privindu-l prin oglindă. 
Şi eu am trac... Dar pentru alte motive. 

— Nu sunt nerăbdător, Adi! Trac, de ce să am? Nu m-am 
îndoit niciodată de Tudor... Constat numai că e prea târziu. 

— Niciodată nu e prea târziu! Îl asigură femeia, zâmbindu- 
i enigmatic prin luciul cristalului, cu spatele întors. Te 
asigur! Mai ales pentru prietenul tău, n-are să fie niciodată 
prea târziu. 

Sandu Buhuş se uită la ceas. În orice caz, minutarul arăta 
deocamdată că pentru conferinţa lui Tudor Stoenescu- 
Stoian se aflau în întârziere. 

Iar el avea oroare să deranjeze publicul într-o sală plină, 
cu becurile stinse, când toţi ţistuiesc la scârţâitul paşilor şi 
întorc involuntar capetele spre lumina din cadrul uşii 
deschise. 

— Cred că a început... 

— Pe mine mă interesează mai mult cum are să sfârşească. 
Aşa că un sfert de oră mai târziu sau mai devreme n-are 
nici o importanţă! Râse răutăcios Adina. 

Sandu o privi curios. 

Multe nu înţelegea el din gândurile, din preocupările şi din 
neastâmpărul Adinei. Toată viaţa lor îşi vorbeau ca acum, se 
cunoşteau şi îşi trimiteau cuvintele ca acum, printr-o 
oglindă. Era între dânşii un obstacol invizibil şi totuşi de 
nepătruns, care le devia gândurile şi cuvintele, le răcea, îi 
păstra departe, cum falsifică o oglindă poziţia normală a 
obiectelor în spaţiu. 

Dar de ieri dimineaţă, Adina îi părea încă şi mai stranie, o 
simţea mai înfrigurată, cu nervii mai încordaţi. Aluziile ei 


erau şi mai misterioase. 

Rosti, fără prea mari speranţe să capete o explicaţie: 

— Tu ai ceva, Adina... De ieri, ai ceva împotriva lui Tudor. 
Ce ţi-a făcut? Tocmai acum, când bietul băiat simte nevoie 
de asistenţa unor prieteni ca noi, tocmai acum ai găsit să-i 
faci zile amare?... le-am rugat. Credeam că suntem de 
acord... Când colo! 

Adina îi făcu faţă, întorcându-se, cu toaleta terminată, îşi 
privi bărbatul de sus în jos, cu ochii micşoraţi între 
pleoapele înguste. Îl privi cu milă, ca pe-o eternă victimă ce 
era, a tuturor: a ei, a prietenilor, a bunătăţii şi a credulităţii 
lui. 

— Într-adevăr, am ceva, dragă Sandi! Acum ţi-o pot spune, 
înainte de a pleca la conferinţa bietului tău prieten. E bine 
s-o ştii tu, înaintea altora... Uite, într-adevăr, ce am. Citeşte! 

Îi întinse, din poşetă, scrisoarea lui Teofil Steriu. 

Sandi citi mai întâi maşinal, adresa expeditorului de pe 
dosul plicului. 

— Teofil Steriu? Întrebă. O scrisoare de la Teofil Steriu? 

— Exact. O scrisoare de la Teofil Steriu către doamna 
Adina Buhuş. După toate aparențele, ultima lui scri-soare... 
Nu e nevoie s-o citeşti toată. Pentru cele ce te interesează, 
ajunge pasajul acesta şi acesta... 

Adina se plecă să-i indice cu unghia întoarsă care anume 
pasaje. Pe urmă, se rezemă de pervazul ferestrei, cu braţele 
încrucişate, aşteptând. 

După primele rânduri, o paloare cadaverică se întinse pe 
faţa lui Sandu Buhuş. 

— Imposibil! Exclamă... Imposibil! 

— Continuă, te rog! Îl îndemnă Adina cu un calm 
neîndurat. Ai să te convingi că e foarte posibil şi ai să 
deduci cum şi de ce a fost posibil. 

Sandu Buhuş parcurse scrisoarea de la pasajul însemnat 
până la sfârşit. 

Apoi, o luă de la capăt. 

— Nu pot să cred... Nici un om nu poate săvârşi aceasta...! 


— Totuşi, s-a găsit unul s-o săvârşească. Şi continuă s-o 
săvârşească, deoarece în faţa unei săli pline, nu se sfieşte 
încă o dată să pomenească despre „marele, bunul, 
nedespărţitul său prieten...” 

Omul cu mustăţile de focă se topise pe scaunul nichelat, cu 
mâinile spânzurate: parcă se micşorase, aşa cum se 
împuţinează oamenii de zăpadă şi se înnegresc la faţă, când 
dă soarele cald al primăverii. 

— Adina, dar aceasta e o faptă de canalie! 

— De perfect acord. De canalie şi de escroc. 

Scrisoarea tremura, atârnând între degetele groase ale lui 
Sandu Buhuşi. 

Lunecă jos. 

Sandu se plecă greoi s-o ridice; din nou îşi aruncă ochii pe 
pasajele împricinate. Se uită la dată, verifică în amintire 
unele coincidenţe; îşi tamponă broboanele de năduşeală de 
pe frunte. 

— Tu ai primit-o ieri şi nu mi-ai spus nimic?... Ştiai de ieri 
şi nu mi-ai spus nimic... 

În glas era un accent de imputare. 

Adinei îi fu milă şi rosti, punându-i mâna pe umăr: 

— 'Te rog să-mi ierţi aceasta, Sandi... Mai întâi am alergat 
să aduc vestea Isabelei. Aceasta era mai interesant decât 
toate, pentru mine! Să duc o bucurie într-o casă de unde 
bucuria ştiam bine că a dispărut de mult. Am alergat... 
Isabela, însă, e plecată din dulcele tău oraş patriarhal... N-a 
lăsat adresă, nimic; nimeni nu ştie unde se află... Deci 
vestea cea bună n-am avut cui s-o duc. A sosit prea târziu... 
Abia pe urmă, după aceea, am revenit să mă ocup şi de 
povestea bunului tău amic... Şi nu ţi-am spus, fiindcă voiam 
să-l văd până unde merge... Am avut dreptate. Răbdarea 
mi-a fost recompensată. Dacă ţi-aş fi spus de ieri, dacă ai fi 
ştiut-o de ieri, conferinţa de astăzi n-ar fi avut loc... Această 
culminare a farsei! Nici conferinţa şi nici surpriza pe care i- 
o pregătesc... 


Sandu Buhuş înălţă ochii rotunzi şi dureroşi, de focă lovită 
în inimă: 

— Ce surpriză, Adi? 

— Aceea pe care o merită... Am văzut programul... Întâi 
conferinţa d-lui Stoenescu-Stoian. Pe urmă, partea a doua: 
lecturi din opera marelui dispărut şi scumpului său prieten. 
Ei bine! În pauza aceasta, dintre una şi alta, voi face să 
circule scrisoarea în două-trei mâini. Destul să încapă în 
mâna lui Grigore Panţâru sau Hartular!... Destul să încapă 
în mâna doamnei Blându!... Te asigur că deseară, cu primul 
tren, d-l Stoenescu-Stoian va pleca pentru totdeauna din 
oraşul tău patriarhal, unde a sosit ca un aventurier, ca un 
escroc, să înşele buna-credinţă a oamenilor... 

— Adi!... Aşa ceva nu se poate. 

— Ai să vezi că se poate. O datoresc Isabelei. 

— Adi... Tu nu poţi face aceasta!... E ceva urât, vulgar, 
teatral... Ceva de vodevil şi de melodramă. 

Adina hohoti, cu braţele încrucişate, cu spatele reze-mat 
de geam: 

— Şi mistificarea grosolană a lui Stoenescu-Stoian nu e 
ceva de vodevil şi de melodramă? 

— Aceasta nu e un cuvânt. Adi. Nu e un argument... Nici 
tu, nici eu n-o putem face. Gândeşte! Ar însemna să ne 
coborâm la nivelul lui... 

— Îl aperi? Întrebă Adina, înclinând capul şi privindu-şi 
bărbatul cu o sinceră înduioşare... Ce bun şi naiv eşti tu. 
Sandi! Mai găseşti încă nevoie să-l aperi? Mai ai încă inimă 
să-l aperi...? 

Sandu Buhuş se ridică în picioare. Îi cuprinse mâinile şi o 
privi în ochi, aşa cum nu mai fusese între dânşii, de multă 
vreme, un gest de apropiere, spontan şi direct: 

— Nu-l apăr, Adi. Nu pe el îl apăr. Pe noi... Pe tine, pe 
mine. La aceasta nu ne putem cobori. De mult nu te-am 
rugat nimic, Adi! De mult ne-am înstrăinat. Trăim sub 
acelaşi acoperiş şi suntem străini. Dă-mi voie să-ţi cer acum 
o renunțare. Mâine, mai târziu, ai să judeci calm şi ai să-mi 


dai dreptate. La ce-ar folosi aceasta? Ce-ar putea să-i 
folosească Isabelei tale o răzbunare - cum spui tu - care i- 
ar produce şi ei repulsie? Şi nouă, ce ne-ar folosi? Eu am 
pedeapsă mai mare pentru el... Care să nu ne coboare până 
la el... 

Adina vru să-şi smulgă mâinile. Întorcând capul, Sandu îi 
ţinea însă degetele în cleşte de fier: 

— Te rog să mă asculţi. Adi! Pedeapsa mea e aceasta... 
Scrisoarea rămâne între noi. N-are să-i ştie nimeni de 
existenţă. Nimeni. Nici Stoian. Să-l lăsăm să continue... E o 
iertare mai grea decât o pedeapsă, tocmai fiindcă nici el n- 
are s-o ştie... Şi încetul cu încetul, îl îndepărtăm din casa 
noastră. Fără să priceapă de ce... Fără ca lumea să prindă 
de veste... Are să ne calce pragul mai rar. Am să mă port 
aşa, ca s-o simtă că trebuie să mi-l calce mai rar. Peste 
câteva luni, n-are să-l mai calce defel. Îl cruţ de o explicaţie 
umilitoare. lată ce cred eu că ne-ar da dreptul să ne 
socotim altfel decât el, pe altă măsură... Nu e nimic teatral. 
E numai ceva uman, Adi. S-o facem de hatârul lui Teofil 
Steriu, al umanităţii din cărţile lui Ieofil Steriu. 

— Tu faci literatură, Sandi! 

Sandu Buhuş surprinse şovăiala, cedarea din glasul 
Adinei. 

— Posibil. Dar tu ce altceva faci în viaţă, Adi? Fii 
consecventă cu tine. Scoate pălăria... Rămânem acasă. 

Îi scoase el pălăria, stângaci, cu lipsa de graţie care îl 
urmărea şi în gesturile de tandreţe. 

Adina îl lăsă, cu un surâs ostenit, resemnat, doborâtă de o 
mare sfârşeală. 

Într-adevăr, tot elanul răutăcios şi răzbunător îi pierise. 
Energia se vlăguise uşor, aşa cum i se întâmpla întotdeauna 
în oraşul acesta torid, unde domnul prefect Emil Sava îşi 
continua mendrele electorale şi afaceriste, fără să 
întâmpine nici o rezistenţă; unde domnul colonel Jack 
Valivlahidis împingea soldaţii la dezertare şi la sinucidere, 


fără nici o sancţiune; unde sărăcimea din mahalalele mărgi- 
naşe îndura toată obida. 

Nu putea duce la capăt nici ea o faptă de neînduplecată 
pedepsire, aşa cum nu izbutise ea, de atâtea ori, în altele 
bune şi omenoase. 

Totul era aici inutil. Toate îi păreau atât de îndepărtate şi 
străine de dânsa! 

În mijlocul camerei, Sandu nu ştia ce să facă, ţinând 
pălăria Adineti în pumn, ca pe suportul din vitrina modistei. 
Adina îi luă pălăria din mână. O zvârli pe pat. Închise 
scrisoarea în sertar şi răsuci cheia. 

— Şi acum, ce ne facem? 

— Mergem în grădină, să vedem ce fac florile... E mai 
interesant decât conferinţa amicului nostru şi al lui Teofil 
Steriu... 

Ironia din glas sună însă silnic şi trist. 

Pe estrada sălii de teatru şi de cinematograf „Central!”, în 
vremea aceasta, prietenul lor, Tudor Stoenescu-Stoian, îi 
căută deznădăjduit cu ochii... Pregătise toată noaptea 
conferinţa - panegiric! 

Recitise paginile memorabile din opera lui Teofil Steriu. Îşi 
însemnase pe o foaie punctele vorbirii. Puţine, căci ştia 
acum că totul există în el dincolo de un plan sistematic, 
cerându-se să fie spus într-un torent tumultuos. 

Întârziase începutul, aşteptând sosirea prietenilor. Existau 
două loji goale. Una era a lui Buhuş. 

Din dosul cortinei, de zece ori a tresărit, crezând că-i 
recunoaşte. Sala era ticsită. Tot oraşul. Chiar duşmanii 
proaspeţi şi implacabili în noile lor răfuieli: Emil Sava şi 
Atanasie Blându, foştiii tovarăşi de până mai ieri. Îi văzuse 
întorcându-şi capetele şi evitând să se salute... Această 
ferocitate a manevrelor politice din aşa-zisul oraş patriarhal 
de provincie îl încântă. Ştia, preştia că vorbirea lui are să 
îmblânzească tot ce e crud şi are să lumineze tot ce e 
întuneric de hrubă umedă în toate conştiinţele. Nu avea 
trac!... Se minuna de asemenea siguranţă în afară de el, de 


firea lui timidă şi poltronă. În douăzeci şi patru de ore se 
săvârşise această minune. 

Lectura de peste noapte; cărţile lui Teofil Steriu l-au 
fecundat, l-au întărit şi l-au înnobilat. În toată mulţimea de 
aici avea să strecoare un fior din eternitatea închisă în 
paginile lui Teofil Steriu. 

Dar mai ales pentru Adina Buhuş şi pentru Sandu Buhuş 
avea să vorbească. De trei ori directorul veni pe scenă, 
lărgindu-şi gulerul şi răsuflând astmatic, să-l grăbească. 
Trosneau balcoanele şi galeriile de elevi. Lojile şi stalurile 
gemeau de îmbulzeală. Mulțimea arăta semne de 
nerăbdare. 

Numai cele două loji rămâneau goale. 

La a patra intervenţie a directorului, Tudor 
StoenescuStoian n-avu încotro. Făcu semn. Luminile s-au 
stins în sală. Cortina s-a ridicat. 

A rămas cuvântarea aceea, într-adevăr, neuitată în analele 
oraşului şi unică în viaţa lui Tudor StoenescuStoian. Fără 
nici o meşteşugire, prin simpla vibraţie lăuntrică şi gravă, a 
prins toate sufletele şi le-a capturat cu o mie de fire 
invizibile, într-un singur pumn. În mâna cu care gesticula, 
împărțind umanitatea în două. Cei puţini, din neamul lui 
Teofil Steriu. Cei mulţi, din neamul lor, ai tuturor, aflaţi în 
acea sală. A zugrăvit mediocritatea, deşertăciunea, ambiția, 
capitulările, laşa resemnare, neputinţa - zugrăvindu-se cu 
umilă sinceritate pe el însuşi, număr din marele număr. Şi 
prin contrast, a purtat gândul tuturor la viaţa scriitorului 
care s-a plecat ca un uriaş înţelegător, blând şi iertător, 
asupra măruntelor existenţe. Nici glasu-i nu mai era cel din 
totdeauna. Dar ochii căutau mereu la lojile goale, în 
întunericul sălii. Într-o vreme, văzu două umbre aşezându- 
se pe scaune. Crezu că le-a recunoscut. În sfârşit!... Vorbi, 
adresându-se cu deosebire acestei loji: prietenilor cărora 
avea să le facă el, până în seară, spovedania cea întreagă şi 
izbăvitoare. Pe hârtia cu aliniatele însemnate nu şi-a mai 
aruncat privirea. N-avea nevoie! Îi dicta cuvintele o putere 


mai înaltă decât toată luciditatea unui plan dinainte chibzuit 
cu migală... Un ceas. Când a trecut o oră? N-a ştiut nici el, 
nici mulţimea din sală, cu sufletul atârnat de buzele lui. 
Când a încheiat şi s-a aprins lumina, ochii n-au văzut alba 
fluturare a palmelor ropotind aplauzele, nici batistele 
femeilor ştergând pleoapele umede pe furiş. Căutau spre 
loja unde crezuse că se afla Adina Buhuş şi Sandu. Din lojă, 
îl aplauda Pantelimon 'Tăcu şi o caracudă. Ce-a fost? Ce s-a 
întâmplat? De ce n-au venit? 

Şi-a lăsat mâinile strânse, fără să-şi dea seama ce 
răspunde şi cui răspunde. Îi prinsese braţul prefectul Emil 
Sava: 

— Dar eşti un fenomen, nenişorule! Ce nu spuneai?... Ai 
fost extraordinar!... Ai stofă de orator, dragă Stoian... De 
mare, de extraordinar orator!... În legislatura viitoare, te 
trimitem în Cameră, cum mă vezi şi cum te văd... Păcat că 
acum e prea târziu!... M-am angajat şi nu pot să-mi încurc 
socotelile... 

Tudor Stoenescu-Stoian lupta să se elibereze din mâna 
prefectului, pe culoarul îngust şi înţesat de foştii lui 
auditori. 

— Nu scapi... Stai!... Mai întâi trebuie să-mi dai 
cuvântarea pentru Călimanul... Trimit un exemplar şi la 
Bucureşti, la oficiosul nostru... O ai scrisă? 

— N-am nimic, domnule Sava. Ie rog, lasă-mă...! 

— Te înşeli... Te-nşeli dacă îţi imaginezi că ai să scapi aşa 
de uşor din mâna mea... Un asemenea om căutam eu de 
zece ani în ticăloşia asta de târg, şi nu-l găseam. Un om să 
ne facă onoare şi la centru, să ne reprezinte şi în Cameră. 
Nu numai mameluci. Muţi, surdomuţi, care votează cu 
pumnul plin de bile albe... 

— Domnule prefect, te rog, lasă-mă! 

În jurul lor se adunaseră, cerc, dascălii, şi avocaţii, şi 
pensionarii: toţi fruntaşii târgului veniţi să felicite 
nebăruitul orator, care, cu atâta modestie, vreme de zece 
luni, nu pomenise nimic despre acest har fără de pereche în 


micul lor univers patriarhal. Unii îşi dădeau coate. Prefectul 
ţinea să-l angajeze pe loc! Să nu-i scape cumva din mână. 
Va rezista? Va primi? Se aflau şi din cei care s-ar fi bucurat 
să-l vadă primind, şi din cei cari s-ar fi întristat fiindcă în 
politica locală va însemna un adversar nou şi un concurent 
de temut. 

La toţi, Tudor Stoenescu-Stoian privea uluit, fără să-i vadă. 
Stăruia singură întrebarea: unde sunt Sandu şi Adina 
Buhuş? De ce n-au venit? Ce înseamnă lipsa aceasta?... 
Doar pentru dânşii, mai ales pentru dânşii vorbise cu atât 
de sincer şi unic elan, cu atât de omenească căinţă... 

— Şi unde vrei să alergi, în definitiv? Îl cercetă prefectul. 
Nici nu s-a terminat programul... De altfel, după cele ce-ai 
spus, lecturile nici nu mai au interes... L-ai turtit pe bietul 
Steriu...! 

Se opri, deodată luminat: 

— A! Ştiu... Acum ştiu unde vrei să alergi... Am observat că 
lipseau tocmai bunii dumitale prieteni. Buhuşii! De buni 
prieteni ce sunt!... 

Emil Sava triumfa. 

Absența aceasta se potrivea cu socotelile sale. La 
înscrierea lui Tudor Stoenescu-Stoian în partid, obstaco-lul 
cel mai hotărâtor era prietenia cu Sandu Buhuş. Cât timp 
se afla sub influenţa acestui imbecil sentimental şi naiv, nu 
avea nici o siguranţă că va izbuti să-şi anexeze asemenea 
element, care se dovedise aşa de preţios. 

— Cum vezi, n-au catadicsit să vină şi să te asculte!... Am 
venit noi, ticăloşii, bandiții, transfugei, trădătorii... Noi, cei 
lipsiţi de nobile sentimente!... Vrei să alergi şi să vezi ce s-a 
întâmplat?... Te asigur că nu s-a întâmplat nimic. Tot aşa 
cum nu li s-a întâmplat nimic nici amicilor dumitale: Picu 
Hartular şi Grigore Panţâru! Când am venit, i-am văzut pe 
aceşti doi onorabili la „Rinalti”. lar Tăvi, care a sosit mai 
târziu, îmi povestea că a văzut pe doamna şi pe domnul 
avocat Alexandru Buhuş în grădină, numărând omizile, cum 
îşi numără domnul Buhuş membrii din rămăşiţa lor de 


partid. Ciurucuri!... Vrei să alergi să-i vezi? Îţi pun 
automobilul la dispoziţie... 

Tudor Stoenescu-Stoian izbutise să scape. Schimbă un 
picior pe celălalt, ascultând distrat cuvintele lui lordăchel 
Păun: 

— Ceea ce ţineam să-ţi spun că mi-a făcut plăcere, e 
discreţia din tot ce-ai vorbit. Nici o aluzie la prietenia cu 
Teofil Steriu. Nici o amintire anecdotică. Aceasta mai ales... 

— Coane Iordăchel, te rog să mă ierţi. Dar trebuie să 
plec... 

Iordăchel Păun îl privi din urmă, cu mirare şi simpatie. 
Preţuia din zi în zi mai mult acest om nou venit în târgul lor 
patriarhal şi pe care nici el nu ştiuse să-l cunoască 
îndeajuns. Nu făcuse caz de prietenia cu Teofil Steriu. Iar 
acum alerga alarmat, lăsând toate la o parte, să vadă ce s-a 
întâmplat cu prietenii săi, Buhugşii. 

Altul, ar fi rămas la faţa locului, să soarbă până la fund 
ameţitorul elixir al succesului: primind felicitări, strângând 
mâini, răspunzând răsfăţat măgulirilor. 

În stradă, Tudor Stoenescu-Stoian se pomeni cu Giuseppe 
Rinalti după dânsul. 

Elevul, cu şapca în mână, călca lângă el, potrivindu-şi 
pasul în cadență: 

— Domnule profesor... Mi-aţi provocat un caz de 
conştiinţă... 

— Bine-bine, Rinalti! Lasă pe altă dată. 

— Nu pot, domnule profesor... Trebuie să vă mărturisesc 
acum... Am crezut... Astă-iarnă am crezut lucruri urâte 
despre dumneavoastră... Ştiţi? Atunci când nu găseaţi 
caietele mele... Şi am făcut ceva încă mai urât. Am spus 
acestea domnului Grigore Panţâru... Pe urmă, când am 
primit ştirea că am reuşit la concurs şi că la toamnă pot să 
mă prezint în Italia, mi-a părut rău... Dar nu ca acum... Abia 
acum regret din tot sufletul; acum v-am înţeles, domnule 
Tudor Stoenescu-Stoian! Vă rog să mă iertaţi... 


— Bine-bine! Eşti iertat, Rinalti... Nici n-am ce ierta... 
Judecata e în noi. Noi ne iertăm; noi ne condamnăm... 

— Şi încă vreau să vă mai spun ceva... Am aici, în caiet, 
stenografiată cuvântarea. Eu am învăţat şi stenografia 
pentru mai târziu... De la primele cuvinte, am înţeles că va 
fi ceva rar, care nu trebuieşte pierdut... Aveam caiet. Aveam 
creion... Am stenografiat tot... Mâine vă pot da cuvântarea 
transcrisă pe curat... 

— Bine-bine, Rinalti... Lasă acestea...! 

În sfârşit, găsi o birjă goală. Omniprezenta birjă a 
eternului Avram, cel cu două gloabe de schimb la trăsură şi 
cu şapte guri flămânde acasă. Toate le vedea şi le sim-ţea 
acum altfel, cu sufletul uşurat de păcate şi mustrări. Alergă 
la Sandu Buhuş. 

Prietenul îl primi ocolindu-i privirea, cu fruntea încruntată. 
Era în curte. Înaintă până la poartă şi îi bară intrarea. 

— Dragă Sandule, ce-a fost? Întrebă cu nerăbdare, fără să 
bage de seamă gestul care-i tăia calea. De ce-aţi lipsit? Ce 
însemnează aceasta? 

— Nimic. Îmi închipui că ai putut spune ce-aveai de spus şi 
în lipsa noastră... 

— Sandule! S-a întâmplat ceva cu doamna Buhuş? 

— Nu s-a întâmplat nimic. Cum o vezi, e în grădină... 

Întoarse ochii spre grădină. Îi întoarse şi Tudor Stoenescu- 
Stoian. 

Adina Buhuş se îndepărta spre fundul aleilor, cu spatele la 
dânşii. 

— Vreau să-i vorbesc... Vreau să vă vorbesc, San-dule... 

— Nu astăzi... În altă zi!... Hotări Sandu Buhuş cu dezgust. 

— Dar tocmai astăzi trebuie, Sandule! Astăzi... E pentru 
mine o zi decisivă aceasta! 

— Şi pentru mine a fost la fel: o zi decisivă. Înţelege, însă, 
că nu pot... Nu pot sta mereu la dispoziţia ta... 

Tudor Stoenescu-Stoian făcu un pas îndărăt. 

Îl asaltau presupunerile cele mai stranii şi mai ab-surde; 
toate, în afară de cea unică şi adevărată. 


— Ai avut o discuţie cu doamna Buhuş?... Ceva neplăcut...? 

— Dimpotrivă... Suntem astăzi mai aproape ca ieri, şi ca 
alaltăieri, şi ca întotdeauna. 

„Poate i-a spus că am îndrăznit, într-o zi, ceea ce nu are 
drept să îndrăznească un om cu nevasta unui prieten! Îşi 
închipui Tudor Stoenescu-Stoian. Dar de ce i-a spus tocmai 
astăzi? De ce ireparabilul acesta, tocmai acum!” 

Ridică braţul într-o mişcare umilă şi vinovată, cerşind 
graţie: 

— Dragă Sandule, prietenia noastră nu trebuieşte să... 

— Lasă prietenia noastră pe altă dată! Îi reteză cuvântul 
Sandu Buhuşi. 

Pe urmă, i se păru că a fost prea aspru şi, cu toată 
repulsia, se birui: 

— Înţelege, te rog, că astăzi nu sunt capabil să văd, să 
vorbesc, să ascult pe nimeni... Am pierdut şi eu pe cineva... 
Eu şi Adina. Avem nevoie să fim singuri. 

— Tocmai în asemenea împrejurări un prieten este util... 

Sandu Buhuş îl privi în adâncul ochilor: 

— Eu nu-mi aleg prietenii după cât pot să-mi fie de utili... 
Nu mă gândesc la utilitatea lor şi nu-i utilizez... 

— Dar aceasta voiam să-ţi spun şi eu, Sandule! Pentru 
aceasta am alergat. Întreabă-l pe Emil Sava. M-am smuls 
din mâinile lui. 

— Ai făcut foarte rău! Puteai să rămâi în mâinile lui. Ţi-ar fi 
o amiciţie foarte utilă. Chiar ţi-o recomand aceasta. Nu 
pierde ocazia. 

Tudor Stoenescu-Stoian se rezemă cu palma de stâlpul 
porţii. Ce ciudat! Venise cu inima zvâcnind de nerăbdare. îi 
părea că nu mai ajunge destul de repede. lar acum, 
hotărârea cea bună din el se istovise. 

O vedea căzută la pământ, la picioarele lui, ca o floare 
peste care a fost turnată leşie. 

— Eu tot nu pricep, Sandule! 

— Nici n-aş dori să pricepi! Mai bine... 


Sandu Buhuş făcu un pas îndărăt, cu sprâncenele 
încruntate, întorcând capul spre fundul grădinii, unde 
Adina îl aştepta singură. Tudor Stoenescu-Stoian înţelese că 
pentru astăzi, cel puţin, orice încercare de prietenească şi 
frăţească îmblânzire e zădarnică. 

— La revedere, atunci, Sandule. 

— La revedere. 

Atingerea mâinilor fu moale, îndepărtată, străină. 

— Unde mergem, coane Todiriţă? Întrebă birjarul. 

— Oriunde, Avrame. În centru... 

Dar după câţiva paşi, opri birja. Îi era insuportabil 
ţăcănitul copitelor, duruitul roţilor, scrâşnetul arcurilor. 

Cobori şi continuă drumul pe jos. Când ajunse pe Strada 
Mare, lumea ieşea de la „Central!”. Îl salutau cu exagerată 
curtenire notabilităţile târgului, îl salutau elevii, întorceau 
ochii după dânsul femeile şi fetele de şcoală. 

Pentru a scăpa de această curiozitate atroce, s-a refugiat 
la „Rinalti”. Căzu mai rău, din lac în puț: la masa 
caracudelor, unde toţi se aflau în păr şi discutau cu 
aprindere. 

După tăcerea bruscă la apariţia lui, înţelese despre cine 
vorbeau şi ce-au putut să vorbească. Încă o dată l-au 
felicitat toţi, s-au îngrămădit să-i strângă mâna, i-au deschis 
loc larg şi l-au lins cu privirile adulatoare. Era eroul zilei! 
Moartea lui Teofil Steriu trecuse pe al doilea plan. Pe 
întâiul, rămânea „succesul” lui Tudor Stoenescu-Stoian. 
Revelația unui talent până atunci ascuns; un talent care 
încă nu şi-a spus ultimul cuvânt. 

Grigore Panţăru îşi scoase pipa şi, răsturnându-se pe 
spătarul scaunului, îl sfredeli cu ochii pitulaţi sub 
sprâncenele stufoase: 

— Aud ceva extraordinar despre tine, Stoian! Pretind toate 
aceste caracude că ai fost sublim, inegalabil, formi-dabil şi 
superlativ! Tăvi a şi plecat la „Santiago”, nici cel din Chile, 
nici cel din Cuba, nici cel din Haiti, nici cel din Argentina; la 
„Santiago”-ul nostru de pe uliţa Zimbrul Moldovei, să-ţi 


comande pe deseară o masă de sărbătoare şi să te 
proclame cetăţean de onoare al urbei lui Mitru Căliman. 
Prefectul aud că te-ar fi invitat să te înscrii neapărat în 
partid, pe loc, în condiţii excepţionale. Poate ţi-o fi oferit şi 
vreun acont? Pentru mine este ceva inexplicabil. Ţi-o spun 
neted. Nu mă aşteptam. Ie credeam dintr-o stofă mult mai 
ieftină... Ce s-a întâmplat? De unde ţi-a venit harul divin 
peste noapte? 

— E foarte simplu, coane Grigore! Rosti cu o modestie 
neprefăcută, cu totul neprefăcută, din inimă, bucuros să se 
uşureze cuiva, ludor Stoenescu-Stoian. Am fost sincer. Am 
spus ce-am simţit. lar restul e numai exagerare... 

— Ai fost sincer? Mormăi Gnigore Panţâru. Ai spus ce-ai 
simţit? S-ar deduce, din aceasta, că altă dată nu eşti sincer. 
Că, de obicei, nu spui ce simţi... În orice caz, te-aş sfătui să 
fii pe viitor numai sincer şi să spui numai ce simţi. Văd că-ţi 
prinde mai bine! Dar explicaţia nu mă satisface... Nu se 
agită toate caracudele acestea pentru o sinceritate. Nu te 
invită Emil Sava să intri în banda lui, numai pentru atât. 
Nici n-are el nevoie de oameni care pătimesc de meteahna 
sincerităţii. Vezi cazul Buhuş!... E altceva cu tine şi nu 
pricep ce... Lămureşte-mă! 

— Am eu o explicaţie, coane Grigore! Interveni glasul de 
ventriloc al lui Picu Hartular. Se întâmplă ce-a voit să spună 
versul lui Eminescu. 'Ţii minte? 

lar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel, Nu slăvindu- 
te pe tine... Lustruindu-se pe el, Sub a numelui tău umbră... 

Nu pretind că aceasta a făcut-o dinadins, cu premeditare 
şi cu bună-ştiinţă, Stoian. Dar aceasta explică entuziasmul 
amicilor noştri de-aici. Au uitat despre cine a vorbit Stoian. 
L-au uitat pe Steriu. Le-a rămas în cap numai cum a vorbit 
amicul lui Teofil Steriu. De aceea, chiar Stoian singur e 
scandalizat! Intenţiile lui au fost denaturate, răstălmăcite, 
pot spune degradate. Coborâte din slăvi, la interpretări şi la 
consecinţe mai terestre. Poate şi la calcule mai terestre. Ce 
vrei? Târgul patriarhal al lui Sandu Buhuş! Aceştia suntem. 


Le reducem toate la nivelul nostru. Eroii s-au sfârşit cu 
Mitru Căliman... 

O caracudă luă cuvântul cu o generozitate şi un curaj care 
nu-i stătea în fire, sub impresia proaspătă a emoţiei din 
sală. 

— Nici nu poate fi vorba de stihurile lui Eminescu, coane 
Grigore! Dumneata nici n-ai fost s-auzi. Păcat! Nici tu, 
Picule! Atunci, n-aţi mai lua atât de uşuratic, în periplizon, 
sentimentul la care s-a înălţat Todiriţă al nostru. Şi 
delicateţea, coane Grigore! Şi tactul, Picule! N-a pomenit 
nimic despre prietenia lui cu Steriu. Şi putea s-o facă. Ştiam 
doar cu toţii ce veche legătură era între dânşii, cu toată 
deosebirea de vârstă. Dar n-a făcut caz de aceasta. Care 
altul n-ar fi căzut în păcat? 'Todiriţă a vorbit ca un admirator 
necunoscut despre autorul unor cărţi pe care le-a iubit şi i- 
au mers la inimă, mai mult decât nouă, caracudelor 
acestora de aici. 

— Na-na! Pufni pe nări un val de fum Grigore Panţâru. Na- 
na, gloabă! Ce, te lovi şi pe tine modestia, Caracudovschi? 
De când şi de unde? Uite la dânsul! A devenit şi el elocvent! 
A prins glas. Vorbeşte şi el ca din carte! Bagă de seamă, 
Stoian. Faci şcoală! Şi nu-i prudent. Au să vină mâine elevii 
să te concureze şi-ţi scad acţiunile la Emil Sava, marele 
nostru tartor politico-administrativ şi reprezentantul local 
al marelui tartor petrolist din Capitală, Iordan Hagi-lordan. 
Ia aminte! Prieteneşte te pun în gardă. 

Tudor Stoenescu-Stoian tăcea cu un surâs împietrit pe 
buzele amare. Cu ce suflet vorbise el. Pentru cine vorbise 
el! 

— Şi care era răsunetul! 

Picu Hartular îşi privi degetele lungi, piatra inelului, 
unghiile lăcuite cu roz. Vorbi, fără să se adreseze nimănui: 

— Cazul Stoian-Steriu îmi aminteşte mie un cuvânt al nu 
ştiu cărui scriitor francez. Poate Jules Renard, poate Căpuş, 
poate numai Willy. Spunea unul din aceştia că o bună 
prietenie, un bun şi adevărat prieten, e ca un cartof. 


Rentează şi după ce l-ai îngropat în pământ. Mai ales după 
ce l-ai îngropat... Dacă e adevărat, atunci, dragă Stoian, 
trebuie să te ţii bine! le ameninţă o carieră strălucită. 
Steriu ţi-a lăsat o moştenire grea, pe care eşti obligat s-o 
accepţi fără beneficiul de inventar. Ai pus sentiment, cum 
spui? Foarte frumos! Dar sentimentul şi prietenia, ca şi 
cartofii îngropaţi în pământ, sunt un capital care se cuvine 
exploatat... Să ţii la preţ, când vei cădea la tocmeală cu 
Emil Sava. Te sfătuieşte un om cu experienţă în târgul 
acesta. Şi observ că ai mână bună în alegerea prietenilor. 
Vii sau morţi, nu mergi la pagubă cu dânşii. Ai văzut anul 
trecut piesa în care juca Iancovescu? Se numea, dacă nu 
mă înşel, Le chien qui apporte2 1. S-ar putea face o variantă 
cu titlul: Le mort qui apporte. Întocmai: Mor-tul care 
aduce... Căci bietul Steriu e un mort de ispravă. Nu-şi 
părăseşte prietenii nici după ce şi-a dat sufletul... Aduce, 
aduce mereu!... Succes. Popularitate. Admiraţie. Emoţie. 
Preţuire în condica lui Emil Sava. Mâine-poimâine, un scaun 
de deputat... Şi câte, încă! Ai răbdare. Toate de-abia au 
început... Ce, te superi? Te-ai supărat? Pleci? Ah! Succesul 
te face irascibil! Regret că ţi-ai pierdut calmul tău 
imperturbabil, care era încă o calitate simpatică, dragă 
Todiriţă. 

Tudor Stoenescu-Stoian se ridicase de la masă cu fălcile 
încleştate, cu ochii înneguraţi. Îşi luă ziua-bună cu un semn 
circular adresat tuturor, fără să întindă mâna. 

leşi, trântind uşa. 

— Mi se pare mie că suntem toţi nişte bestii! Exclamă 
Grigore Panţâru, scuturându-şi scrumul pe marmura mesei. 
Toţi! Adică noi doi: eu şi tu, Picule! A avut şi băiatul acesta o 
zi bună. Rară. O zi când s-a depăşit pe sine. Ne-am grăbit să 
i-o otrăvim. Caracudele acestea au fost şi ele, pe ziua de azi, 
mai oameni decât noi. S-au depăşit şi ele, pre ele. 

— Dar meritul lor nu e prea mare, coane Grigore! Rânji 
Picu Hartular. Ei au asistat la conferinţa lui Stoian. Noi nu. 
Pe ei i-a convertit Stoian la sentimente nobile. Pe noi, n-a 


avut cine să ne convertească. Ne putem acorda deci, din 
oficiu, circumstanţe atenuante... 

Se opri, cu un gând plin de satisfacţie. Şi Adina Buhuş a 
lipsit. Aşadar, nici ea n-a participat la această stupidă 
emoție, cu care s-au întors toţi auditorii lui Tudor 
Stoenescu-Stoian. Cu atât mai bine...! 

Micşoră ochii roşcaţi. 'Toţi de la masă au întors privirea 
după privirea lui, afară pe geam, în stradă. 

Acolo, Emil Sava gesticula energic şi convingător, în faţa 
lui Tudor Stoenescu-Stoian. 'Todiriţă părea că rezistă. Pe 
urmă, că şovăie. În sfârşit, că a început să cedeze. 

Prefectul îi cuprinse braţul. Îl trase spre automobil. Apoi 
portiera se închise şi şoferul dădu drumul motorului. 

— Ei, ce v-am spus? Triumfă Picu Hartular. De ispravă 
mort Ileofil Steriu! Aduce grozav! I-a adus lui Emil Sava un 
orator în partid. I-a adus lui Todiriţă al nostru primul tain de 
caşcaval... Şi încă e numai un început...! 

Capitolul V. 

CAUZE ŞI EFECTE. 

În patriarhalul târg de la poalele Călimanului, înscrie-rea 
lui Tudor Stoenescu-Stoian în partidul domnului Emil Sava 
a fost evenimentul cel mai important al primăverii. Viu 
comentat de oficiosul local, anunţa semnul cel nou al 
timpurilor. 

Se sfârşea cu diletantismul unora şi cu lihnita goană după 
căpătuială a altora, în politica acestui ţinut uitat de 
Dumnezeu şi părăsit de stăpânire. Cadrele vechi se 
primeneau cu oameni proaspeţi, formaţi în înaltă pregătire 
cărturărească, neuzaţi şi constructivi. 

Într-un număr cu aspect excepţional şi sărbătoresc, 
Călimanul publicase, în fruntea primei coloane, scrisoa-rea 
de înscriere în partid a distinsului profesor, avocat, 
conferenţiar, publicist şi amic al marelui Teofil Steriu; iar pe 
două pagini de text mărunt, strălucita cuvântare 
stenografiată de elevul Rinalti Giuseppe. Astfel, pentru 
domnul Emil Sava ca şi pentru natură, nimic nu rămânea 


pierdut, după cum poruncesc legile de conservare ale 
materiei. Totul numai se transforma. Ce e drept, printr-o 
îndestul de stranie şi vizibilă metamorfoză a intenţiilor, în 
parcursul lor până la realizări; a cauzelor până la efectul 
final. 

Scrisoarea fusese simplă, substanţială şi de o 
impresionantă modestie. 

O splendidă lecţie de civism. 

Pentru a înlătura inevitabila bănuială de 
oportunismfripturism, cum suna barbarul termen pus la 
modă de năravurile epocii, noul fruntaş al partidului 
respingea anticipat orice funcţie, orice sinecură, delegaţie, 
misie şi mai ales mărire, fie ea chiar onorifică. 

Era o adeziune dezinteresată şi spontană, dictată de un 
nobil simţ al datoriei, pentru a contrtibui cu o colaborare 
discretă la ridicarea ținutului şi a concetăţenilor care l-au 
adoptat. 

— Admirabil! Aprobase domnul Emil Sava, bătându-l pe 
umăr. Aceasta are să facă o teribilă impresie. Ai astupat de 
la început gura canaliilor! Deocamdată, nu-ţi ofer nimic, nu 
primeşti nimic...! 

Făcuse o pauză, sunând lanţul cu chei în buzunar. Atâtea 
chei, tot atâtea insigne ale multiplelor sale rosturi şi grave 
răspunderi: cheile de la biroul avocaţial; de la biroul 
prefecturii; de la societatea, încă în leagăn, „Voevoda, 
Rumanian Company for the Development of the Mining 
Industry, Limited”; de la decanul baroului; de la Banca 
populară „Călimanul”; de la cancelaria moşiei cu vie, parc, 
eleşteu şi conac princiar, recent achiziţionate; de la atâtea 
case de fier! Ascultase mai întâi această plă-cută muzică 
metalică - suavul imn de biruinţă al unei vieţi, Pe urmă, 
surâse cu o fericită inspiraţie: 

— Adică, nu! Încă mai bine! Am să-ţi ofer ceva şi ai să 
refuzi! Iar refuzul are să apară în gazetă. Dai, aşa, dublă 
lovitură. Primo, ai luat piuitul opoziţiei. Dezinteresare 
probată! Secundo? Toţi băieţii noştri din partid au să vadă 


că nu au de-a face cu un concurent sosit în ultimul moment, 
să le smulgă locmalele de la gură. E o lecţie fină pentru 
câţiva hămesiţi de-ai mei, care s-au tocmit pe locuri şi 
simbrii ca precupeţele la hală... Aceasta, deocamdată. Mai 
apoi, lasă pe mine!... Ştiu eu când vine şi vremea traistei cu 
grăunţe! 

Deocamdată, înscrierea lui Tudor Stoenescu-Stoian a fost 
vestită, deci, ca un eveniment semnificativ şi de către 
oficiosul guvernului din Capitală. În suplimentul de 
duminică, aceeaşi foaie a tipărit conferinţa-panegiric, 
repro-dusă mai apoi şi discutată de alte ziare, semnalată de 
critică şi socotită cea mai simțită şi generoasă interpretare 
a vieţii şi operei lui Teofil Steriu. S-a pomenit cu acest prilej, 
cu îndestul tâlc, şi despre intelectualitatea modestă a 
provinciei. Despre talentele care nu aspiră la gălăgioasă 
publicitate şi se dispensează de ratificarea cafenelei 
literare, Tudor Stoenescu-Stoian era un caz elocvent. leşea 
din anonimat şi din obscuritate, pe un drum ocolit şi spinos. 
Îl accepta, în sfârşit, şi Capitala, unde atâţia ani, foştii lui 
camarazi de barou îi confundaseră numele cu al tuturor 
Stoeneştilor, leodoreştilor, Stoicăneştilor şi Tudoranilor din 
cartea de telefon. 

Iar fiindcă toate erau „deocamdată“, tot deocamdată a luat 
şi conducerea ziarului Călimanul. A schimbat formatul, a 
inaugurat rubrici inedite, a susţinut campania electorală cu 
o vigoare care a dezorganizat unitatea de la masa 
caracudelor. Târâţi de curent, mulţi cetăţeni, pasivi, până 
atunci în dihonia politică şi exercitându-şi dreptul de vot 
unic, egal, secret şi obligatoriu, după simplul capriciu al 
simpatiilor momentane şi după legăturile de rubedenie, s- 
au înscris în partid cu manifeste colective. 

Recrutul domnului Emil Sava recruta la rândul său 
neaşteptaţi partizani. 

Frecându-şi mâinile sau zuruindu-şi cheile, domnul Emil 
Sava nu pierdea nici un prilej să-şi exprime entuziasmata 
uimire: 


— E ceva extraordinar ce se-ntâmplă cu tine, Todiriţă. 
Credeam că am nas de copoi. Fler, ca nimeni altul în 
meseria asta ingrată care se numeşte politică... Şi când 
colo, dacă nu venea fericita coincidenţă cu moartea lui 
Steriu şi cu succesul tău de la „Central”, puteai să 
mucezeşti mult şi bine în târgul nostru, fără să am habar 
din ce stofă erai croit! Parol! Îmi tot dădea ghes, încă de 
astă-vară, Buhuş, că eşti aşa şi pe dincolo. Dar îl lăsam să 
spună. Îţi mărturisesc acuma, chiar insistenţele lui te-au 
clasat în ochii mei de la început... Ce mare procopseală 
putea să însemne un prieten al lui Sandu Buhuş? Un naiv şi 
un caraghios ca el... Fiindcă pentru mine, bietul Buhuş a 
fost şi a rămas un perfect imbecil în politică. Îmi pare bine 
că te-ai convins şi tu... 

Tudor Stoenescu-Stoian se ferea să aprobe sau să 
contrazică asemenea opinii. 

Prietenia cu Sandu Buhuş se răcise. Se întâlneau. Îşi 
întindeau mâna. Vorbeau cu indiferenţă despre chestiuni 
indiferente. 

De câteva ori, a fost invitat la masă. A primit. Nici Adina, 
nici Sandu n-au făcut niciodată aluzie la ziua când, printr-o 
inexplicabilă (pentru el) atitudine, legăturile lor s-au 
înstrăinat. Nu pomeneau numele lui Teofil Steriu. Nu-l 
pomenea nici el. Trecuse ceasul confesiunii care-i arsese 
buzele. 

La întâia întâlnire, de după acea unică zi, când s-ar fi putut 
pleca să-şi examineze sufletele ca florile uscate într-un 
ierbar, a fost prea târziu pentru tustrei. N-au mai avut ce-şi 
spune. Fiecare, tăcând, credea că aşa îl cruţă pe celălalt de- 
o imputare dureroasă şi binemeritată. Iar înverigarea de 
fapte, care l-a împins pe Tudor StoenescuStoian să intre în 
buna sa voie sub tutela domnului Emil Sava, îi aminteşte 
întotdeauna unul din primele romane scrise de Teofil Steriu, 
în tinereţe, când viziunea sa era mai romantică şi mai 
pesimistă, înainte de a învăţa să privească viaţa cu mai 
blândă împăcare. 


Se afla, în acel roman, povestea unei fete frivole, pe 
jumătate vinovată şi pe jumătate viictimă, într-o dramă cu 
urmări ireparabile. Crescută într-o familie răsfăţată de 
toate îndestulările pământeşti şi mondene, într-o criză 
savant gradată şi anunțând de pe atunci neîntrecuta 
subtilitate de analiză a lui Ieofil Steriu, s-a trezit năzuind la 
o existenţă simplă, modestă, ştearsă - refugiată undeva, 
într-un colţ rustic de ţară, cu un iubit tot aşa de simplu, 
modest şi şters. Era sătulă de vanitatea în care a trăit. 
Descoperise fericirea într-o căsnicie molcomă şi fără 
peripeții. Dar familia voia altceva pentru dânsa. Îi alesese o 
fericire pe măsura lor. O astfel de căsnicie, cu un astfel de 
om... Toate împotrivirile, explicaţiile, rugăminţile, lacrimile 
n-au folosit nimic. S-au lovit, ca de tot atâtea uşi închise, de 
inima părintelui, a mamei, a surorilor mai mari. lar 
romantic şi răzbunător, în ajunul cununiei, după o ultimă şi 
neizbutită încercare de a se face înţeleasă, eroina lui Teofil 
Steriu a ieşit noaptea în stradă şi s-a oferit celui dintâi 
trecător. S-a întors dimineaţa cu trupul spurcat şi cu o 
boală urâtă, care i-a putrezit mai apoi toată viaţa măduva 
oaselor... Teofil Steriu a refuzat să mai retipărească 
romanul acela. Îl socotea prea sumbru şi în afară de 
obşteştile acceptări pe care se întemeiază un destin 
omenesc. Într-o lume unde a capitula e prima condiţie a 
fericirii molcuţă şi călduţă, comodă şi fără tragedii patetice. 

Dar Tudor Stoenescu-Stoian prin acest roman trăieşte 
acum şi prin el se explică. 

Tot aşa a bătut la uşi închise, când venise să-şi întindă 
inima purificată în palme. Ca eroina balurilor şi recepţii-lor 
din romanul lui Teofil Steriu, sătulă de nimicnicia succeselor 
mondene, dezgustată de vanitatea calculelor matrimoniale, 
înspăimântată de minciuna unei vieţi care ameninţa s-o 
captiveze pentru totdeauna; tot aşa alergase să ceară 
altora înţelegere şi ajutor, ca să se izbăvească dintr-o 
existenţă plăsmuită din neadevăr şi deşertăciune. Niciodată 
n-a cunoscut un elan mai absolut şi mai străin de firea lui 


molâie şi poltronă. Se depăşise. Iar dânşii, cârtiţele oarbe 
ale oraşului patriarhal, i-au întors spatele. I-au răspuns 
ricanând. Nici Adina Buhuş, nici Sandu n-au presimţit ce 
pornire l-a adus în ziua aceea; Grigore Panţăru şi Picu 
Hartular l-au primit cu rânjet - o conspirație perfidă s-a 
urzit să-i poticnească zvâcnirea, să-l zvârle în braţele lui 
Emil Sava. 

Tot aşa, ca eroina lui leofil Steriu, s-a oferit din ură, din 
dezgust şi din răzbunare, celui dintâi venit. I-a pătruns răul 
în măduva osului. Cel puţin, ştie ce are de aşteptat de la 
Emil Sava. O ofertă. O tocmeală. Un preţ!... Nici despre 
această tocmeală, despre această ofertă de 
vinderecumpărare nu-i pomenesc nimic Adina Buhuş şi 
Sandu. De câte ori a încercat să le explice, să-i aducă şi pe 
dânşii pe urma firului întortocheat care l-a mânat la 
asemenea abjectă capitulare, au strâns din umeri, l-au ţintit 
apăsat în ochi, au schimbat vorba. 

Şi o arşiţă intolerabilă îi usucă gura, şi un goli se cască în 
inima deşertată de sânge, de câte ori gândul lui se opreşte 
la Adina Buhuş, de câte ori o vede, de câte ori îi aude glasul 
sau îi tresare amintirea unui gest, un surâs, o mlădiere a 
trapului, privirea morbid filtrată prin genele lungi. Chinul 
acesta atroce şi dulce nu-l ştie nimeni. Nimeni nu-l poate 
bănui. E o durere îndărătnică, răsucită în carnea lui ca un 
cuţit împlântat până în plăsele - o durere ftizică, 
întunecându-i lumina ochilor, silindu-l deodată să se rezeme 
de un colţ de masă, de spătarul unui scaun, de un zid. 

N-a cunoscut aceasta până acum. N-a crezut că poate 
exista. 

Îi caută calea ei la ceasurile de plimbare. Îl umileşte 
răceala şi disprețul ei din privire. Se simte îngălbenind 
când, pe aceeaşi stradă, îi apare neaşteptat Picu Hartular, 
ca să-l spioneze, desigur, şi să răspândească numai el ştie 
ce mişelnice invenţiuni. lar ca să uite aceasta, cu ură pe el 
şi pe tot şi pe toţi, se înfundă mai înverşunat în ameţitoarea 


voluptate rea pe care i-a oferit-o noua îndeletnicire de 
combatant politic, cot la cot cu domnul Emil Sava. 

A rostit cuvântări, a scris articole. 'Toate - cuvântări şi 
articole - toate pe măsura jalnicelor gângăveli ale 
debuturilor sale din publicaţiile obscure, cu atâta grijă 
închise în sertarul secret. Tot ce avusese el de spus, rar, bun 
şi înnobilat deşertase dintr-o singură dată în cuvântul de la 
„Central”. 

Dar atât concetăţenii cât şi domnul Emil Sava nu mai 
observă aceasta. Numele lui ajungea ca să dea greutate 
unei formule găunoase, culoare unei fraze banale, viaţă 
unei peroraţii leşinate. 

Cu o bolnavă şi pervertită satisfacţie Tudor 
StoenescuStoian se urmărea pe el însuşi în aceste izbânzi 
pe care nu le căutase. Era o altfel de răzbunare pe tot ce-ar 
fi voit el să fie cândva şi viaţa i-a refuzat; pe toţi câţi i-au 
întors spatele şi l-au respins. 

Acum nu mai avea nevoie să mistifice pe nimeni. Nu mai 
exista ca închipuit amic şi confident al lui Teofiil Steriu. Ci 
prin el! Prin ceea ce aştepta lumea şi domnul Emil Sava de 
la el! Prin invidia, prin admiraţia şi chiar ura pe care o 
provoca el. Toţi ochii erau aţintiţi asupră-i. 

Viaţa îi surâdea abject şi crud, dar îi surâdea. Nici nu-i 
cerea eroice sforţări, cum risipise zădarnic în trecut atâtea 
bune intenţii şi brave hotărâri, îndată sleite. Acuma era 
destul să se lase purtat de val. 

Destinul îi scosese în cale un regizor neîntrecut, 
îndemânatic şi prompt, ca domnul Emil Sava. „Cu mine nu 
merge nimeni la pagubă!”, amintea dibaciul comandant al 
trupei, ridicându-i moralul, de câte ori se înteţeau atacurile 
ori se prevedea vreo defecţiune. Şi domnul Emil Sava îşi 
dovedea spusele cu prisosinţă. Alegerile au sfârşit într-o 
catastrofă pentru opoziţie. 

O mare parte din succesul moral se răsfrângea asupra lui 
Tudor Stoenescu-Stoian. De aceea, păşea pe stradă mai 
sigur şi mai semeţ, ascunzându-şi, sub crusta acestei 


insolenţe, devastarea aridă din el. „Nu m-aţi voit cum mă 
voiam eu? lată-mă cum mă voiţi voi! Ale voastre dintru ale 
voastre, în târgul vostru patriarhal!” 

Faţă de un singur om se simţea acum stânjemit. 

Nu de un om. De unpuide om! 

Faţă de elevul Rinalti Giuseppe, fiul cofetarului-cafegiu, 
care-i umilise amorul propriu şi nu înceta să-l umilească. 

Laureatul concursului de la Roma şi viitorul bursier al 
Italiei stăruia cu o iritantă inocenţă în credinţa că şi-a 
ofensat profesorul. Nu pierdea nici un prilej să-şi ceară încă 
o dată iertare. Ba îşi îngăduia chiar să exprime regretul că 
un asemenea scriitor şi vorbitor s-a lăsat ispitit de politică şi 
de lupte electorale, când are altceva mai grandios de 
realizat: 

— Nu vorbeşte un elev profesorului! Îl asigura Rinalti 
Giuseppe, călcând alături şi schimbând pasul să păstreze 
cadenţa. Nu mi-aş permite aşa ceva. Vorbeşte un admirator 
scriitorului... Tot eu am să vă traduc primul volum în limba 
italiană. Cu o prefaţă de Gabriele d'Annunzio. La el are să- 
mi fie întâiul pelerinaj, cum ajung în Italia. I-am scris din 
nou şi din nou mi-a răspuns. l-am trimis conferinţa tradusă. 
S-a bucurat că am reuşit şi că voi cunoaşte adevărata mea 
patnie... M-a felicitat că am avut norocul unui asemenea 
profesor, care a rostit o atât de inimoasă şi pătrunsă de 
umanitate cuvântare. Să vă arăt scrisoarea... 

De la pieptul tunicii, dintr-un Cicero cu scoarţele tari, 
Giuseppe a scos mesajul din patrie. 

Tudor Stoenescu-Stoian a parcurs rândurile cu 
melancolie. 

Un omuleţ ca acesta îşi urmărea cu tenacitate o viaţă a lui. 
Iar un val de sânge îi dogori obrazul la gândul că, dintr-o 
mizerabilă animozitate, s-ar fi putut întâmpla să-i răpească 
unica rațiune de existenţă. În mai puţin de un an, aşa 
devenise; acesta devenise. Nu mai făcea un pas, nu mai 
întâlnea o făptură, să nu-l zgârie îndată în cuget unghia 


ascuţită a unei mustrări. Chiar şi faţă de lordăchel Păun s-a 
purtat mişelnic. 

Nu era el oare, acum, complicele lui Emil Sava în toate 
sceleratele lui operaţiuni? Nu demonstrase el oare, într-un 
articol, că oraşul va avea numai de câştigat prin vânzarea 
Călimanului improductiv, trecut în proprietatea societăţii 
petrolifere „Piscul Voievodesei?” Ilordăchel Păun nu ceruse 
niciodată nimic, nimănui. Şi întâia oară când lansase un 
apel către concetăţeni, o făcuse pentru al lor bine şi a lor 
desfătare a ochilor. Îndemnându-i să-şi împădurească 
povârnişurile sterpe ale Călimanului şi să-i redea înfăţişarea 
de pe vremea hatmanului Mitru. Era lucru încheiat. Sumele 
adunate. Programul pregătit pentru o mare sărbătoare a 
pomilor. Domnul Emil Sava a voit altceva şi a hotărât 
altceva. Astăzi, Câlimanul aparţine societăţii sale şi a 
marelui pirat financiar din Capitală, Iordan Hagi-lordan. lar 
Tudor Stoenescu-Stoian simte mâna bătrânului mai moale 
şi ostenită când i-o întinde: inertă şi rece. 

Elevul Rinalti Giuseppe a împăturit scrisoarea, a închis-o 
între scoarţele cărţii latineşti şi înainte de a saluta, a ţinut 
să mai adauge un amănunt de o considerabilă însemnătate 
pentru el: 

— l-am arătat-o şi unchiului Carlo! S-a bucurat din cale- 
afară. Ah! E altfel de om, unchiul Carlo, domnule... 

Stoian! Nu s-ar spune că în vinele lui curge acelaşi sânge 
ca în vinele tatei. A fost de trei ori până acum în Italia. Şi-a 
cumpărat casă la Padova. Acolo vrea să îmbătrânească. lar 
copiii lui, verii mei, învaţă în patrie. Toate acestea nu le 
ştiam, nici nu mi le închipuiam, domnule Stoian! E ceva 
prea frumos! 

Rinalti Giuseppe aştepta un cuvânt de minunare sau 
măcar de interes. 

Dar Tudor Stoenescu-Stoian tresări săgetat în inimă. Nu 
auzise nimic, nu-l interesa nimic din toate acestea. El 
presimţea, înainte de a zări apropierea Adinei Buhuş. Se 
afla pe undeva, pe aproape. Acuşi va apare în capătul străzii 


- ici ori dincolo. lar el va şovăi, neştiind dacă trebuie să se 
oprească sau să treacă mai departe cu o înfăţişare mincinos 
preocupată. 

— Vă plictisesc, domnule Tudor Stoenescu-Stoian? N-am 
să vă mai plictisesc mult. La toamnă scăpaţi definitiv de 
mine. Şi dumneavoastră, şi signor Alberto... 

Elevul s-a depărtat, pipăindu-şi cu latul palmei la piept, 
prin tunică, scoarţele tari ale cărţii cu cele două scrisori de 
la Gabriele d'Annunzio. 

A pornit spre piaţa Miron Costin. Acolo, pe fostul loc viran, 
năpădit de bălării şi slujind până în iarna trecută drept cel 
mai la îndemână depozit de gunoaie şi cel mai central 
cimitir pentru câini, găini şi pisici - acum, cincizeci de 
salahori, zidari, pietrari şi dulgheri înalţă edificiul Palatului 
administrativ. E încă o victorie a timpurilor şi o operă a 
domnului Emil Sava! De douăzeci de ani s-au fost alcătuit 
mereu vagi planuri; s-au fost alocat vagi sume; s-a fost 
promis cetăţenilor, tot aşa de vag, punerea pietrei 
fundamentale, în manifestele tuturor partidelor în ajun de 
alegeri. Dar fapta a rămas rezervată omului de faptă! 
Domnul Emil Sava a izbutit într-o lună ce nu izbutise nimeni 
în douăzeci de ani. A smuls de la centru primele fonduri 
pentru a consolida astfel, în judeţ, situaţia delicată a unui 
guvern improvizat din sfărâmăturile flotante ale altor 
partide. A răpit opoziţiei capitolul cel mai de efect din 
programul realizărilor locale. 

Manifestelor vagi, le-a răspuns într-o singură săptămână 
cu şantierul şi schelele răsărite din pământ. lar după a sa 
veche şi mult experimentată tactică, „lovitura” a fost, şi de 
această dată, „dublă”. 

Săvârşea act de gospodărie; inaugurarea constructivă a 
guvernului. În aceeaşi vreme, însă, îngloba în fon-dul 
extraordinar al lucrărilor şi preţul Călimanului. Cele trei 
milioane, oferite pentru un deal cu viroage şi scaieţi, au 
căzut ca o danie din partea filantropicei societăţi „Voevoda, 
Rumanian Company...” 


Aşadar, mai mult decât prin contribuţia ministerelor, a 
comunei şi a judeţului, palatul căpăta fiinţă din ctitoria 
directă a domnului Emil Sava. Încă o dată, nimic nu 
rămânea pierdut pentru chibzuitele socoteli ale unui om 
sunând în buzunar veriga cu atâtea chei, insignele atâtor 
îndatoriri, interese şi răspunderi. 

Bârfitorii nărăviţi, ca Grigore Panţăru şi Picu Hartular, 
puteau rânji la masa caracudelor; foştii tovarăşi de ieri, 
imbecilii şi naivii de teapa lui Atanasie Blându şi Sandu 
Buhuş, puteau să se arate indignaţi cui avea vreme să-i 
asculte. Palatul administrativ creştea văzând cu ochii, iar 
inaugurarea va însemna pentru domnul Emil Sava şi 
glorioasa încununare a unei cariere politice închinată 
binelui obştesc. 

Spre deopotrivă surpriză a lui signor Alberto şi a fiului, 
său Giuseppe, antrepriza construcţiei a adus în oraş un 
Rinalti, care restaura vechea tradiţie a familiei. 

Acest Rinalti, cu numele Carlo, făcea parte din ramura 
ruptă breslei de cofetari şi cafegii, îndeletnicire rezervată 
numai primului născut din tată în fiu, după dorinţa lăsată cu 
limbă de moarte de către Giuseppe I, întemeietorul 
dinastiei. Odraslele fără drept la succesiunea firmei 
peregrinaseră în alte unghere de ţară. Încercaseră, unii cu 
mai mult noroc, alţii cu mai puţin, diverse cariere, ca fraţii 
Rovetta de la Iaşi, cu prăvălia lor de cuțite şi arme 
vânătoreşti, celebră în toată Moldova. Carlo reluase 
meşteşugul ancestral. Construia poduri, edificii publice, 
gări şi hoteluri, realizând visul cu care a sosit pe vremuri, în 
Ţara Românească, străbunul pribeag cu barbă garibaldiană 
şi cu o pepinieră de ploduri. 

Faima şi-o făcuse aiurea. Aiurea şi învăţătura. 

Nu-şi cunoştea vărul şi nepotul. Îşi pierduseră urma. 

Când a intrat în cofetăria „Rinalti”, după ce a descifrat cu 
emoție firma cu vopseaua mâncată de rugină şi spălată de 
ploi, Carlo a înţeles cu milă mărginitele ambiţii care 
îndestulau existenţa lui signor Alberto. În schimb, cu o 


protectoare bucurie, a încurajat aspiraţiile lui 
Giuseppejunior. 

De atunci, nu trece zi fără ca laureatul concursului de la 
Roma să nu se abată prin piaţa Miron Costin, unde Carlo 
Rinalti supraveghează armata de salahori, pietrari, zidari şi 
dulgheri, cu nemilostivirea unui călău de galeră. Nu fiindcă 
ar ascunde cumva, sub haina de catifea neagră, o inimă 
încă mai neagră. E, din fire, uşor la înduioşare, risipelnic şi 
nărăvit vânător - deşi om deschis şi amator de snoave. Dar 
contractul prevede un termen american de recepţie, ţinând 
socoteală de vremelnicia guvernelor. Domnul Emil Sava a 
căutat, cu o legitimă prudenţă, să-şi asigure banchetul şi 
festivitatea inaugurării, pentru a nu oferi ploconul de-a gata 
vreunui nevrednic succesor. 

Signor Carlo plăteşte suplimente de salarii, zile de 
sărbătoare duble, prime costisitoare de viteză. Cu tot atâta 
atenţie şi pasiune, urmăreşte progresul zidăriei de la o 
noapte la alta, ca şi ultima oră politică din ultima pagină a 
gazetelor din Capitală. 

Suferă pentru ceasurile de criză ale guvernului, triumfă 
când un răspuns tăios de pe banca ministerială a luat glasul 
unui deputat interpelator. Giuseppe a învăţat şi el să-i 
cunoască toanele, în funcţie de barometrul politic. Le 
ghiceşte dinainte, căci prin constrângere, a devenit şi el un 
asiduu cititor al ultimei ore parlamentare. 

Viaţa îi pare, astfel, mai complicată şi mai bizară, în 
această a două a lui patrie, unde chiar arcurile de triumf au 
mai slabă consistenţă decât frişca din cataifurile lui signor 
Alberto. 

Astăzi e fără nici o grijă. 

După foaia de temperatură a guvernului, unchiul Carlo n- 
are de ce răcni, în urechile ţiganilor salahori şi a 
compatrioţilor cioplitori de marmură, pateticele lui 
blasfeme în limba divinului Dante. 

Aşa s-a şi dovedit. L-a întâmpinat de pe puntea schelelor, 
cu un strigăt voios, arătându-i pe unde să urce. Haina de 


catifea, părul, mustăţile, obrazul, ghetele şi jambierele de 
piele sunt ninse de praful roşu al cărămi-zii. A căpătat şi el 
ceva din înfăţişarea materiei cu care lucrează. În afară de 
blăniţa creaţă de astrahan a părului - stigmat ereditar al 
dinastiei Rinalti - nici o asemănare nu există între signor 
Alberto şi signor Carlo. Unul e puhav, decolorat, cu 
trăsăturile de cocă muiată şi cu ochii somnoroşi de eterna 
veghe în dosul galantarului; celălalt, vânjos şi energic, cu 
liniile ascuţite şi cu ochi pătrunzători, de ziditor şi de 
vânător. Se cunoaşte bine că nu categoriseşte omenirea în 
indivizi vermut-sifon, ţuică, turceascămică, şpriţ sau ştrudel 
cu mere, după lista de consumaţii. 

— Ce e cu tine, Giuseppe, micule? Îl întrebă zâmbind cu 
simpatie. 

— Am primit o scrisoare de la Gabrielle d'Annunzio. Spune 
că mă aşteaptă. Vrea să mă vadă la mutră, unchiule! 

— Are să fie puţin cam decepţionat... Ai încă prea mult 
ceva din mutra lui Alberto. Dar are să treacă... Recunosc eu 
aici oarecare semne de schimbare. 

Carlo Rinalti îşi apucase nepotul de bărbie cu degetele 
pudrate de cărămidă şi îl cercetă competente, tot aşa cum 
ştia el să-şi imagineze clădirea întreagă şi gata, încă de la 
primii pereţi din dosul schelelor. După sfârşitul examenului, 
păşi să distribuiască ordine, îndemnuri şi înjurături 
ţigăncilor care se cinchiseră la adăpost şi la umbră, să 
fumeze capete de ţigări răsucite în foi de hârtie igienică. Pe 
urmă, se opri cu ochiul atent, de vânător, urmărind o scenă 
care îl interesa cu deosebire. 

— Giuseppe, cine e doamna de colo, în rochie neagră? 

— Doamna Adina Buhugş. O persoană foarte distinsă, care, 
după cât spune lumea, se simte aici în exil... 

Adina traversa piaţa cu mersul ei prelung şi felin. 

— Şi tipul de dincolo? 

— Domnul Tudor Stoenescu-Stoian. Profesorul, 
conferenţiarul... 


— Ştiu-ştiu! Scriitorul, romancierul... Mi-ai îmbuibat destul 
urechile... 

Tudor Stoenescu-Stoian tăie în diagonală dramul Adinei 
Buhugş. Salută. Făcu un gest şovăielnic de oprire Dar femeia 
trecu mai departe. 

— Şi celălalt... Piticul cu raniţa în spate? 

— Domnul Picu Hartular. Un avocat foarte inteligent! 
Spiritual şi temut. 

Picu Hartular, ascuns pe jumătate de trunchiul unui tei 
stufos, părea foarte absorbit în lectura ziarului despăturit 
ca un paravan. 

Privirea lui căuta însă peste titluri, peste foaia de hârtie, 
pierdută şi febrilă. 

— Dar de ce întrebi, unchiule? Se miră Giuseppe. 

Carlo Rinalti păstră reflecţiile pentru el. 

— De nimic... Aşa, ca să cunosc şi eu câteva personaje din 
oraşul vostru... 

Şi rămase gânditor, până ce toţi dispărură. Adina Buhuş 
spre Strada Mare, Tudor Stoenescu-Stoian ocolind spre 
club şi redacţia Călimanului, Picu Hartular retrăgându-se în 
dosul teiului şi pornind la cofetăria „Rinalti”, să citească, de 
astă dată într-adevăr, ultimele evenimente politice din 
ultima oră a ziarului. 

Această scenă se repeta de-o săptămână. Poate de mai 
multe. 

De-o săptămână o observa Carlo Rinalti. lar ochiul lui de 
vânător reţinuse mişcările, privirile, pânda celor doi, 
indiferența distantă a femeii. Toate îi aminteau ceva 
cunoscut din experienţa lui de puşcaş. În împrejurări de 
acestea, în asemenea ameţire şi pierdere a instinctului de 
conservare, cad uşor în bătaia puştii cocoşii de munte, 
cerbii şi ţapii, tot vânatul codrilor, dacă n-ajung cumva să se 
încaiere între dânşii şi să se extermine înainte de a mai 
aştepta glonţul sau ploaia de plumbi. 

— Acum, ca să mă întorc la tine, Giuseppe, ţin să te 
anunţ... M-am înţeles cu Antonia. Am primit ieri răspuns de 


la dânsa. Vreau să te vadă, să-şi cunoască nepotul. În 
vacanţă, ai să te duci, aşadar, la Bucureşti pentru o 
săptămână!... Se întorc în ţară şi copiii mei... Cât despre 
echipamentul de plecare în Italia, aceasta ne priveşte pe 
noi... 

— Mulţumesc, unchiule... 

— Haide-haide! Nu-mi mulţumi mie. Nu pentru tine o fac. 
Pentru bunicul, Giuseppe. Cred că şi el n-ar mai ţine 
neapărat să te faci cofetar şi să iei locul lui Alberto la 
tejghea... 

— Unchiule... 

Dar Carlo Rinalti nu-l asculta. Cu picioarele răşchirate în 
jambierele roşii de praf, dezlănţui o detunare de înjurături 
sonore, fără nici o pricină evidentă, numai fiindcă sub acest 
bici salahorii ţigani lepădau chişteocurile din colţul buzelor 
şi pentru cinci minute se întreceau să bată recordul de 
viteză, urcând şi coborând punţile elastice de lemn cu 
rafturile de cărămizi clădite în spate, ca sclavii lui Keops. 

Capitolul VI. 

ÎNTOARCERI ŞI ÎNDEPĂRTĂRI. 

Bătrâna Laurenţia lancovici se deşteptă din somn şi din 
vis. 

Deschise ochii uzi de lacrimi în bezna densă. Ridică 
urechea s-asculte. Se auzea numai furtuna de-afară, 
zbuciumul ploii în geam, foşnetul frunzelor zbătute de vânt. 
Încă o dată, visul se repeta acelaşi şi acelaşi. 1 s-a părut c-a 
auzit paşii de atâta vreme aşteptaţi, că a bătut un deget în 
uşă, că a chemat glasul cunoscut. Dar n-a fost decât 
amăgirea chinuitoare din totdeauna. Şi vaierul ploii lugubru 
în noapte. 

Cu un suspin, a lăsat capul pe pernă. A închis ochii. A 
aţipit. 

O clipă? Un ceas? 

A doua oară a tresărit smulsă din somn şi din vis. De data 
asta, cu presentimentul de dincolo de viaţă, că afară, în 
noapte, în ploaie, în vânt, venea către dânsa minunea de 


mult aşteptată. Iar paşii, într-adevăr, se apropiau. Auzul ei îi 
desluşea în tot zbuciumul furtunii sonore. Cu mâna uscată 
îşi apăsă pieptul uscat. Înclină bărbia ca un vreasc rupt de 
urgia care trosneşte afară crengile nucilor. Doamne, de ce 
chinuirea aceasta a speranţei, a doua oară într-o singură 
noapte? Ştia ce are să urmeze. Bătaia în lemn, întrebarea 
ei, răspunsul din totdeauna, iar când se va repezi la uşă, 
numai întunericul deşert şi vântos. Toate, aidoma ca în orice 
vis. 

Şi paşii totuşi veneau. Acum scrâşnesc pe nisipul potecii de 
la portiţă. Acum trec pe sub ferestrele din faţă. S-au oprit 
pe singura treaptă de piatră. Un tuset străin. Pe urmă, 
ciocănitul degetului. 

De trei ori. Întocmai, întocmai ca-n vis. 

— Cine-i acolo? Gemu cu sfârşeala întrebarea din fie-care 
noapte. 

— Eu! Răspunse glasul străin. Eu! Deschide! 

Bătrâna s-a frecat la ochi. N-a sărit în mijlocul ca-merei, 
cum se zvârlea ea spre uşă, prin somn. Atât de străin era 
glasul acesta! Poate a fost numai o nălucire, încă mai crudă 
decât celelalte. 

— Deschide, odată! Stărui vocea, răstit. Sunt eu, ce 
dracu'? 

— Aşteaptă s-aprind, lonică... Nu pleca, Ionică, nu pleca...! 

Mâna tremura, căutând butonul luminii. 

Tremură trăgând zăvorul. 

Peste prag, o dată cu ploaia şi vântul, străbătu înăuntru un 
bărbat înalt, înfăşurat în manta neagră de cauciuc, cu o 
şapcă trasă pe ochi. Înaintă şi se opri orbit de lumină. 
Cauciucul ud mirosea urât; şiroaiele au prins îndată să se 
prelingă pe scoarţa unde se juca, târându-se de-a buşilea, 
adevăratul Ionică din cadra Laurenţei lancovici. Bătrâna 
privea încremenită, cu ochii lărgiţi, cu gura întredeschisă, 
cu şalul pe umeri, cu mâinile spânzurând. 

Străinul scoase şapca, o zvârli pe un scaun şi rosti rânjind: 


— Frumoasă primire! Mă aşteptam la ceva mai mult, 
bătrânico! 

— Ionică... Gângăvi Laurenţia Ilancovici. Tu eşti, cu 
adevărat? 

— Precum s-ar zice. Deşi hârtiile de identitate ar putea 
pretinde la nevoie altfel... 

Rânjetul s-a îmblânzit o clipă în surâs. Un surâs întristat, 
ostenit, omenos. Numai după surâsul acesta l-a recunoscut 
bătrâna şi s-a prăbuşit în braţele lui, agăţându-se cu degete 
avide, pipăindu-l, strângându-l. 

— Tu, lonică? Tu, Ionică... Tu...? 

Atât o ajuta suflarea să spună. 

Bărbatul se lăsă strâns, pipăit, sugrumat de îmbrăţişări. 
Peste umărul bătrânei, privea fix un punct nevăzut, cu o 
încruntare adânc brăzdată între sprâncene. 

— Gata! Ajunge acum! Rosti, îndepărtând-o. Lasă plânsul 
pe mâine. Ceva de mâncare se găseşte pe-aici? 

Instinctiv, ochii bărbatului au căutat spre locul unde se afla 
altădată dulapul cu dulceţile şi acadelele lui Ionică. Dulapul 
lipsea. 

— Văd oarecare schimbări! Insistă bărbatul, răsucindu-se 
în foşnetul mantalei de cauciuc să verifice alte modificări. 

— Au trecut ani. lonică... Multe s-au schimbat. Mulţi s-au 
schimbat. Dulapul lipseşte, fiindcă l-am mutat în camerele 
din faţă. Am acuma un chiriaş mai pretenţios. Două camere 
şi masă. le-am aşteptat, te-am aşteptat! Dacă am văzut că 
nu vii, m-am gândit să dau şi odaia ta cu chirie. Ca să pot 
pune ceva la o parte. 

Bărbatul rânji iar, cu dispreţ şi asprime. 

— Ca să pui la o parte? Veşnica voastră poveste. Pentru 
cine să pui la o parte? Pentru ce să pui la o parte? 

Apoi, lepădându-şi mantaua şi alegându-şi cu ochii un loc: 

— 'Ţi-am spus că mi-e foame. Nu-ţi cer să tai viţelul cel mai 
gras. Mă mulţumesc cu o ciozvârtă rece, cu o bucată de 
brânză... 


Laurenţia lancovici încă se mai freca la ochi. Trecu în 
bucătărie. Scotoci prin dulapuri şi oale. Se întoarse. Privea 
pe furiş, cu nelinişte, la omul străin de pe marginea patului. 
Străinul privea în gol. Obrazul scofâlcit şi osos, privirea 
încruntată, sprâncenele stufoase, buzele acelea subţiri şi 
fălcile încleştate erau ale unui străin. Ionică al ei arăta altfel 
şi glasul lui era altul! 

— Mai ai servitoare? Întrebă bărbatul, ridicând ochii lui 
sticloşi. 

— Ca întotdeauna... O fată de la ţară. Pentru chiriaşi mai 
ales. Doarme unde a fost cămara. S-o scol? Ai bagaje? 

— Las-o să doarmă. Şi chiriaşul e acasă? Doarme şi el? Am 
văzut întuneric în faţă. 

— În astă-seară lipseşte... Se întoarce mâine. E cu domnul 
Emil Sava, plecat la Piscul Voievodesei. 

— Cu atâta mai bine! Declară Ion lancovici. Aşadar, 
suntem singuri? 

— Da, Ionică. Singuri. De ce-ntrebi? 

— Simplă curiozitate! Reteză scurt bărbatul. Ce-i cu 
mânearea? 

— Am pus să se încălzească laptele. M-am gândit că ai 
nevoie de ceva cald. 

— Te-ai gândit bine! 

Ce gheţos şi străin îi vorbea acest Ionică străin! Laurenţia 
Iancovici îşi ascundea faţa să nu i se vadă lacrimile. Îşi 
căută de lucru pe lângă măsuţa de noapte, unde se afla 
fotografia celuilalt, a celui adevărat. Prefăcându-se că 
şterge praful de pe sticlă, strânse chipul la pieptul ei slab. 
Apoi aduse farfuriile, întinse faţa de masă, turnă laptele 
cald şi tăie feliile de friptură rece. În timpul acesta, noul 
venit păşi repede la uşa săliţei din faţă, o deschise şi o 
închise brusc după ce-a cercetat cu ochii întunericul 
deafară, din ploaie. A păşit repede să deschidă brusc uşa 
dinspre săliţa din fund, spre bucătărie. S-a întors mai liniştit 
la faţă, zâmbind şi clătinând din cap a batjocură: „Nătărăii!” 
Bătrâna, cu braţele atârnate, privea fără să priceapă şi 


rămase aşteptând. Bărbatul se instală la masă şi începu să 
îmbuce. Ce mâini păroase şi mari! Şi ce murdară cămaşa, 
cu manşetele fără butoni! Aşa l-a învăţat ea pe Ionică alei 
să mănânce? Şi aşa să se îmbrace? Iar fruntea aceasta, care 
i s-a părut ei înaltă, e numai un început de chelie. Laurenţia 
lancovici nu îndrăznea să-şi întrebe feciorul de unde vine, 
de ce-a ajuns în toiul nopţii când nu soseşte nici un tren, cât 
va rămâne şi dacă n-a venit să rămână pentru totdeauna. 

Se încumetă să-l întrebe numai dacă nu doreşte o cafea 
neagră; o fierbe îndată la spirt. 

— Cafea neagră? Începu să râdă bărbatul. (Bătrâna 
observă că îi lipsesc şi doi dinţi, iar ceilalţi erau negri şi 
cariaţi.) N-am nevoie de aşa ceva. Nu-mi găsesc eu somnul 
şi fără cafea neagră! 

Se scobi în gingii cu un chibrit. Îşi suflă nasul într-o batistă 
mototolită, vânătă ca un ghem. Privi apoi îndelung de jur 
împrejur, cu ceafa rezemată de spătarul scaunului. Ceva i 
se lumina în ochi. Ceva i se destindea în trăsăturile 
încordate şi aspre. Se ridică şi se apropie de bătrână, 
întinzând deodată mâinile uriaşe şi păroase. Laurenţia 
lancovici se dădu îndărăt cu o teamă absurdă şi odioasă 
pentru inima ei de mamă. O fulgeră gândul absurd că 
mâinile acelea îi caută gâtul, s-o sugrume. Dar i-au cuprins 
numai umerii slabi şi încovoiaţi, cu o scurtă pornire de 
înduioşare. 

— Săraca bătrânică, săraca! Rosti înăbuşit feciorul, 
mângâindu-i stângaci făptura puţintică şi cutremurată de 
plâns. Ai albit de tot!... Şi parcă te-ai micşorat la statură... 
Nu poţi spune că nu ţi-am făcut o surpriză, hai? Mă 
aşteptai? Mai credeai că trăiesc? 

— Eram sigură, Ionică... Şi de aşteptat, în fiecare noapte 
te-am aşteptat... Aşa cum ai venit tu... O bătaie în uşă... De 
câte ori am strigat eu prin somn, prin vis: „Iu eşti Ionică? 
Aşteaptă-mă Ionică, nu pleca...!” Dar întotdeauna plecai 
înainte de a deschide uşa... 


— Săraca băbuţă, săraca!... lată! Acum am venit, am 
bătut, am intrat, m-ai văzut, te-am văzut... Pot pleca. 

— Ce fel de vorbă e asta, Ionică? Cum să pleci? Când să 
pleci...? 

— Ajunge! Vorbi scurt omul, îndepărtând-o cu o scuturare 
a trupului. Să nu vorbim acum de aceasta... Nu-i vremea de 
lacrimi şi înduioşări... Mi-e somn. De o săptămână bat 
drumurile noaptea, tot noaptea, ca să te văd înainte de a 
mă mistui cine ştie unde, pentru cine ştie câţi ani. O 
imprudenţă. Însă aveam nevoie să te văd. Pentru mine şi 
pentru tine, bătrânico. Nu puteam să te las cu inima aşa... 
Da, mă răpune somnul. Pic din picioare... Unde dorm? 

— În patul meu, Ionică. Eu mă culc dincolo, pe divan. 

Omul îşi făcu o socoteală. Se vedea bine că îşi face o 
socoteală, după cum privi la uşa săliţei de-afară, la cea 
dintre camere. 

— Fie. Dorm aici... Deşi nu-i cea mai cuminte treabă! La ce 
oră se scoală servitoarea? 

— La şase, Ionică. Am să-i ies eu înainte, să umble încet. 
Trebuie să fii, cu adevărat, foarte ostenit. După ochi, înţeleg 
că eşti foarte ostenit. 

— Eu n-am dreptul să fiu ostenit! Rosti enigmatic lon 
lancovici. La şase, va să zică? La şase poate să tropăiască, 
în voia cea bună. N-are să mă trezească. Am să fiu 
deşteptat de mult. 

— Cum vrei, Ionică! Eu nu-ţi mai ştiu obiceiurile tale. Nici 
viaţa ta. 

— E mai bine, băbuşco. Ţi-o spun eu că e mai bine! 

Căscă, poate prefăcut, ca să arate cât îi este de somn, deşi 
susţinuse că n-are drept să fie ostenit. Bătrâna pregăti 
aşternutul. 

— Mamă... 

Laurenţia întoarse capul tresărind. Întâia oară de când 
sosise, îi spusese „mamă”, şi întâia oară glasul sunase ca al 
lui Ionică cel adevărat. 

— Ce e Ionică, mamă? 


— Te-aş ruga ceva, mamă. O copilărie. N-ai să râzi nu e 
aşa?... Oare, mai există cutia cea roşie cu muzică? 

— Există, Ionică. Există şi mai cântă! Aşteaptă, tu... 

Ea înţelesese şi găsea foarte firească întrebarea. O 
aştepta. O presimţea venind, după mlădierea cunoscută a 
glasului când i-a spus „mamă”. 'Tot aşa o ispitea celălalt 
Ionică, atunci când o ruga să-i pună cutia să cânte. Îşi 
înfăşură şalul pe umeri. leşi în ploaie, prin cerdac, la 
camerele chiriaşului. Rămas singur, lon lancovici păru 
deodată altul, cu toată asprimea din trăsături căzută, cu 
toată hotărârea colţuroasă din el sleită. Privi iarăşi dureros 
pereţii, scoarţa de jos, icoana; luă cadra de pe măsuţă şi se 
privi. Bărbatul scofâlcit şi chel, privind copilul cu bucle 
bălane. Se lăsă moale pe marginea patului; îşi cuprinse 
obrajii în palme. Stătu aşa neclintit, până când auzi afară 
fâşâitul mâinii, căutând clampa în întuneric. 

Atunci se ridică şi merse înaintea bătrânei, râzând silit: 

— E o copilărie! O prostie! Nu trebuia... Fugi cu dânsa de- 
aci...! 

Vorbea ca să se convingă. Bătrâna nu părea să-l fi auzit. 

— lacă, Ionică mamă, cutia ta, aşa cum ai lăsat-o. De când 
te-aşteaptă ea...! 

Ion lancovici o învârti între degetele păroase şi noduroase, 
cu gingăşia surprinzătoare a unui uriaş alintând un odor 
misterios şi fragil. 

— Zici că mai cântă, mamă? 

— Fără îndoială, Ionică. Am pus-o eu să cânte nu de mult. 
Pentru tine, lonică... Avem să mai vorbim noi despre 
aceasta... Răsuceşte cheiţa. Mai ţii minte cum merge? 

— Să vedem... 

Mâinile enorme tremurau; îi tremurase şi glasul; tremura 
şi cheiţa de alamă între degete. Răsuci până la capătul 
coardei. Bătrâna recunoscu atenţia încordată a copi-lului 
de-atunci, care-l făcea să-şi muşte buzele. Recunoscu şi 
delicateţea cu care a depus-o pe masă, aşteptând. Întocmai, 
întocmai ca Ionică de-atunci! Au aşteptat. Dinăun-trul 


cutiei, porni un bâzâit metalic şi se opri scurt. Atât şi n-a 
mai fost apoi nimic. Ion lancovici scutură cutia de pluş. O 
scutură şi bătrâna. S-au privit amândoi. Nimic! Nici măcar 
bâzâitul metalic. Muzica dinăuntru murise. Tăcerea din 
cameră fu intolerabilă. 

— Nu se poate aceasta, Ionică mamă... 

— Cum vezi, se poate! Râse amar. De altfel, era o prostie! 
Un sentimentalism mălăieţ, moştenit de la tine... Lanţuri 
vechi, care trebuiesc rupte. 

Vorbea cu nepăsare stăpânită. Dar fălcile încleştate, după 
ce-a tăcut, arătau prea bine că înăbuşe o ultimă mâhnire a 
celui care-a fost odată copilul Ionică. 

— Să mai încercăm, lonică maică. 

— Ia-o, te rog! 

— Poate la ceasornic are ceva... 

— la-o, te rog, dacă vrei să n-o sparg...! 

Pumnul ridicat ciocan era destul de puternic s-o sfarme în 
ţăndări. Laurenţia lancovici duse cutia în camera cealaltă. 

— Mâine o meşteruiesc eu... Anunţă, întorcându-se. Mâine 
dimineaţă are să-ţi cânte iarăşi, Ionică, nu fi mâhnit... 

— Mâine? Râse din nou bărbatul. Ha-ha! Mâine! 
Meşteruieşte-o, dacă mâine crezi c-o să-ţi facă această 
plăcere... Acum te rog să mă laşi. Mi-e somn... 

Bătrâna se înălţă în vârful picioarelor să-i sărute fruntea 
pleaşă, aşa cum altădată se pleca să sărute fruntea cu bucle 
bălane a copilului Ionică, înainte de culcare. 

— Noapte bună, lonică mamă. 

— Să-mi ierţi, te rog, toate supărările pe care ţi le-am 
făcut vreodată, mamă... 

Bătrâna vru să spună ceva. Gestul scurt o opri: 

— Ajunge! Închide uşa între noi. Eu nu pot dormi cu uşile 
în lături. Am învăţat să dorm cu trei zăvoare la uşă. 

Uşa s-a închis între dânşii. Bătrâna s-a răsucit ceasuri şi 
ceasuri în aşternut. Asculta respiraţia de dincolo. Ştia că, 
dincolo, un trup se răsuceşte cu nesomn. A aţipit, toropită, 
când au pornit să cânte cocogşii. A aţipit cinci minute, zece, 


un ceas? A sărit, smulgându-se din visul ei din totdeauna, 
acum fără nici un rost, strigând: „Nu pleca. Ionică, nu 
pleca!” A ridicat urechea să asculte răsuflarea din cealaltă 
cameră. Nu se mai auzea nimic. A întredeschis uşa cu mare 
băgare de seamă. Nu mai era nimeni. Patul mototolit. Nici o 
haină, nici şapca, nici mantaua. Numai mirosul de cauciuc 
ud şi petele încă jilave din dărele de astă-noapte, pe scoarţa 
unde se târa de-a buşilea copilul din rama de sticlă. Prinsă 
cu ac, pe pernă, o foaie de hârtie: „Mamă, rămâi cu bine. E 
cuminte să nu ştie nimeni că am fost aici. E cuminte şi 
pentru tine şi pentru mine. Ţine seama: nimeni. Chiar dacă 
te întreabă cineva, dacă te iscodeşte. A trecut un străin, un 
meseriaş, care să te întrebe dacă n-ai ceva de lucru, de 
reparaţii. Un soi de vagabond, cum şi sunt. Aşa m-a făcut 
viaţa, mamă, nu tu. Numai bine, mamă, numai bine.” 

Atât. 

Laurenţia lancovici n-avea voie nici să plângă. Intrase 
servitoarea pe uşă. 

— Da ce miroase aşa de râu aicea, cucoană? 

Şi de dincolo, din cameră, în loc de răspuns, cutia cu 
muzică, înviată prin acelaşi capriciu din care murise, începu 
să cânte melodia veche şi stinsă şi melancolică, acum când 
nu mai trebuia nimănui. 

Aceasta a fost tot. 

După câteva zile, domnul Emil Sava, zuruindu-şi cheile, 
întrebă chiriaşul din faţă cu un surâs misterios: 

— Ia spune-mi tu, dragă Todiriţă, ce-ai făcut luni între 6 şi 
7.3 

Stoian încercă să-şi amintească. Îşi aminti. 

— Perfect! Şi marţi? Continuă domnul Emil Sava 
interogatoriul. Marţi, de-o pildă, între 10 şi 12 seara? 

Tudor Stoenescu-Stoian făcu o sforţare de memorie şi 
dădu raport cum şi-a petrecut el timpul în aceste ore. Tot 
aşa, răspunse cu precizie la alte întrebări misterioase, 
nedumerit de surâzătoarea curiozitate a patronului său 


politic. Domnul Emil Sava scoase din buzunar o foaie, 
verifică exactitatea afirmațiilor, apoi i-o întinse, râzând: 

— Bravo! Citeşte colea!... Ştiam dinainte. lar acum, m-am 
convins de o sumă de calităţi ale tale, dragă Todiriţă. Primo: 
că ai o memorie admirabilă. Secundo: că eşti sincer, nu poţi 
minţi! Terţio: că nici n-ai avea de ce minţi. Viaţa ta n-are nici 
un secret. Limpede. Cleştar! 

Citind însemnările din foaie, Stoian descoperi, cu mare 
mirare, că toate mişcările lui de câteva zile încoace au fost 
semnalate într-un buletin precis, de unde nu scăpase nimic. 
Toate, chiar şi drumurile lui pe Strada Mare, prin piaţa 
Miron Costin, când a trecut numai ca să-i iasă în cale Adinei 
Buhuş şi să-i dea ziua bună, fără a avea curajul s-o 
oprească. 

Domnul Emil Sava îl bătu pe umăr, risipindu-i nedumerirea 
neliniştită: 

— N-avea nici o grijă. Nu te-am pus sub suprave-ghere. De 
tine n-am teamă. Ştiu că n-ai să mă trădezi. E numai o 
întâmplare. Trei imbecili de agenţi secreţi, sosiți din 
Capitală, le-a intrat lor în cap, sau celor mai mari ca dânşii, 
că un oarecare terorist, anarhist, atentator, ar fi pornit-o 
într-acoace. Un individ primejdios. De trei ori arestat, de 
trei ori evadat. Au bănuit că ar fi feciorul nenorocitei de 
Laurenţia lancovici. Au pus casa sub supraveghere. Un idiot 
te-a filat şi pe tine. Pe urmă, au plecat plouaţi. Teroristul, 
anarhistul, atentatorul cu pricina n-avea nimic de-a face cu 
faimosul Ionică al lancovicioaiei... De altfel, le-a scăpat 
printre degete, dacă va fi existat într-adevăr: 

— Aceasta mă întreb şi eu. Ce să caute, într-un târg cum e 
Călimanul, un terorist, un anarhist, un atentator? Îşi 
exprimă nedumerirea Tudor Stoenescu-Stoian. 

— Să arunce o bombă sau să provoace agitare. Nu te 
întreba, căci nici ei n-ar şti să-ţi răspundă. Dar nu e cazul. 
Halucinaţii, exces de zel. Aşa că le-am spus s-o lase în pace 
pe lancovicioaia, bătrâna. De ce s-o mai tortureze cu 
întrebări şi iscodiri? Ionică al ei o fi murit cine ştie de când, 


cine ştie pe unde!... Am şi eu copii... Câteodată, îmi pot 
permite şi eu luxul unui sentiment gratuit... Nu râde!... Dar 
cu acest prilej, am aflat şi cum îţi petreci tu ziua şi noaptea. 
Bravo, lodiriţă! Ai stofă de soţ model. Eşti născut să devii 
soţ model. Liceu, tribunal, gazetă şi acasă... Plimbare 
igienică la anumită oră. Ai slăbit-o şi cu masa caracudelor... 
În sfârşit, te-ai convins ce poţi aştepta de la amiciţia cu o 
rablă ticăloasă de beţiv ca Panţâru şi cu un cocoşat cu 
ghebul plin de venin ca Hartular... Acasă: aproape tot 
timpul liber acasă, cum scrie raportul. Ţi-ar putea adăuga, 
pe-un buletin de identitate - profesia: casnică! Hotărât, 
trebuieşti însurat! Păcat să se piardă în mizeria morală a 
celibatului un asemenea odor de flăcău. Cam tomnatic, e 
drept! Dar oferi atâtea compensaţii! 

Tudor Stoenescu-Stoian, care-şi cunoştea acum omul, 
înţelese că domnul Emil Sava avea ceva în vedere. 

Se apără cu energie: 

— Aici ai dat greş, dragă şefule! 'Te-ascult. Te urmez. Nu-ţi 
ies din cuvânt... Dar nu mă-nsor în ruptul capului. Jur! 

— Toţi jură şi toţi sfârşesc sperjuri... 

— Să vorbim de altceva... 

Domnul Emil Sava zurui cheile şi pentru moment cedă, 
surâzând cu nestrămutată încredere, gândului său ascuns: 

— Bine, Todiriţă! Să vorbim. Deocamdată, să vorbim 
despre altceva... 

Au vorbit despre altceva. 

Se afla la ordinea zilei chestiunea unor oarecare scri-sori 
anonime, care-au adus mare tulburare şi nelinişte-n oraş. 
Una - o primise doamna Ortansa Sava. Aceasta era cert. 
Alta - o primise doamna Caliope colonel Valivlahidis. Era şi 
aceasta cert - o văzuse domnul prefect cu ochii săi. Pe a 
treia - o primise Pantelimon 'Tăcu. O arătase la masa 
caracudelor, uimit că există cineva să-i scrie fie chiar şi 
neiscălit, fie chiar şi numai ca să ia în batjocură zgârcenia şi 
frica lui de moarte. Cert se ştia, deci, că au existat trei 
scrisori. Dar nesiguranța intrase în toate casele, căci în 


toate casele se afla măcar câte o conştiinţă tulbure. Soții îşi 
priveau soțiile cu bănuială. Dacă au primit şi ele cumva vreo 
scrisoare destăinuind anumite infidelităţi, care iau proporţii 
catastrofale în capul femeilor? Soţiile îşi priveau bărbaţii cu 
aceeaşi nelinişte. Prietenii la fel; prietenele la fel. Se 
cercetau în ochi cu o neplăcută aşteptare. Poate scrisorile 
au fost, într-adevăr, numai trei şi poate nici nu fuseseră 
scrise de aceeaşi mână şi cu acelaşi scop. O perfidă 
coincidenţă. Fiecare a primit în viaţă o anonimă. Acum, 
însă, dihonia politică rupsese prietenii de douăzeci de ani. 
Se dădeau pe faţă secrete pecetluite cu şapte sigilii. Şi cum 
toţi purtau pe suflet o vină cât de măruntă, mai veche sau 
mai proaspătă, faţă de cei mai apropiaţi amici, faţă de rude, 
de soţi, de soţii, toţi erau alarmaţi deopotrivă şi toţi se 
înverşunau să identifice autorul. Caracudele fuseseră şi ele 
cuprinse de neastâmpăr şi de indignare. Nu mai era chip de 
trăit. Nevestele îşi luau în primire bărbaţii. Prietenii se 
iscodeau cu vrăjmăşie. Şefii îşi muştruluiau subalternii. 
Legenda acestor scrisori scormonea prea multe mustrări 
ele cuget, peste care se aşezase apa stătută a uitărilor. Se 
ridica mâlul de la fund. Se redeşteptau suspiciuni uitate. 
Dacă unul nu-l bănuia pe celălalt că a scris o anonimă, îl 
bănuia că poate a primit una. Rezultatul era aproape 
acelaşi. Pe vinovat nu-l aştepta un ceas amuzant, dacă va fi 
chemat vreodată la răspundere. 

— Eu nu-mi imaginez cine ce interes are să se ţină de 
asemenea fleacuri? Mărturisi domnul Emil Sava. În 
scrisoarea Ortansei, sunt numai nişte inepţii. Chestia unei 
servitoare dată afară. Idioţia că între guvernanta copiilor şi 
fiu-meu cel mai mare, Anibal, s-ar fi petrecut nu ştiu ce 
porcărie: avort, eţetera; idioţia că între el şi Lola, nepoata 
lui lordăchel Păun, se întâmplă nu ştiu ce parascovenii la fel 
cu proba... În scrisoarea primită de coana Caliope 
Valivlahidis, o intrigă tot aşa de stupidă... Că m-aş fi 
exprimat cu vorbe insultătoare despre trecutul ei... Poate 
chiar că voi fi spus aşa ceva. Ei, şi? Asta era anul trecut, 


când eram în conflict. La turbare, te ia gura pe dinainte! 
Dar acum suntem în relaţiile cele mai bune... Colonelul 
Valivlahidis a ieşit basma curată din toate anchetele. Am 
pus şi eu umăr şi cuvânt. Ce naiba? Făceam parte din 
aceeaşi lume. O mână spală pe alta şi amândouă obrazul. 
Un obraz aveam. Să-l păstrăm curat: să nu ne dăm în 
tărbacă unul pe altul... Şi, de altfel, doamna colonel, fosta 
noastră preafrumoasă şi veşteda coană Caliope, nu i-a dat 
nici o importanţă scrisorii. Ca dovadă că mi-a întins-o 
râzânD. La ceai, acasă, în faţa Ortansei... Am comparat 
scrisul. Nu se potrivea cu cel din scrisoarea primită de 
Ortansa. Cât despre scrisoarea lui Tăcu?... O glumă idioată! 
Procedând deci, metodic: dacă au avut un scop, nu şi-au 
atins scopul dacă n-au avut, rămân farsele unui imbecil fără 
haz şi fără curaj... Şi cu toate acestea, nu e pentru nimeni 
plăcut să ştie că poate primi, peste un ceas, una pe 
socoteala lui. Cine are interes să colporteze neiscălit ceea 
ce, de-o pilda, un Picu Hartular sau un Grigore Panţăâru 
spun cu glas tare la masa caracudelor? 

La numele lui Picu Hartular, Tudor Stoenescu-Stoian 
micşoră ochii, prinzând o idee din zbor. 

Dar n-o rosti. 

Surâse numai răutăcios. 

— Aceasta-mi aminteşte un scandal petrecut în Franţa, 
acum nu ştiu câţi ani... Un oraş întreg, tulburat de nişte 
scrisori anonime. O imaginaţie pervertită, care se amuza cu 
tot soiul de născociri. Au fost vreo două-trei sinucideri, căci 
scrisorile au dat în vileag chestiuni grave şi au provocat 
conflicte în familii... Fete dezonorate... Drame de gelozie. 
Cum vezi, nu e o poveste chiar aşa de inofensivă pe cât 
pare!... Dacă ţin bine minte, un romancier de mâna a doua 
a şi scris un roman. L-am citit pe vremuri în Mercure de 
France. Un roman inspirat tocmai din acest caz de sadism 
moral, de perversiune dospită în provincie, în oraşele 
patriarhale, unde oamenii mor de urât. 

Domnul Emil Sava începu să râdă, zuruindu-şi cheile: 


— Lasă romanele! Tu le reduci toate la literatură. 

— Nu-i literatură deloc! Stărui Stoian. Ca dovadă că, în 
cazul de mai sus, a fost mai întâi realitatea; faptul petrecut! 
Romancierul a venit numai să romanţeze realitatea. 

— Şi chiar dacă aş admite! Strânse din umeri domnul Emil 
Sava. Chiar dacă aş admite tema ta... Am înaintat măcar cu 
un pas? Mă ajută aceasta să dau de urmele individului care 
se amuză pe socoteala noastră? A unui oraş întreg? 

Tudor Stoenescu-Stoian vorbi într-o doară, privindu-şi 
unghiile, cum le privea Picu Hartular: 

— Precis, nu! Dar se poate proceda prin deducție, prin 
eliminare, prin calculul probabilităților, cum ar spune 
Grigore Panţăru. 

— Exemplu... Dă-mi un exemplu concret! 

— Exemplu?... Cine se îndeletniceşte cu anonime? Fetele 
bătrâne, servitoarele date afară, intriganţii, infirmii care nu 
se pot consola de infirmitatea lor. 

Domnul Emil Sava înălţă ochii. Îi înălţă şi Tudor 
Stoenescu-Stoian. 

Amândouă privirile întâlnite pecetluiră un pact tacit. 

— Un om ca Picu Hartular, de exemplu? Întrebă, zuruindu- 
şi triumfător cheile. 

— Nu zic asta... El se răcoreşte de venin la masa 
caracudelor. De ce-ar mai scrie şi n-ar semna ceea ce spune 
cu glas tare? 

— Fiindcă lucrul scris are alt efect! Fiindcă merge direct la 
ţintă! Fiindcă aşa împrăştie vrajbă, naşte conflicte... N-ai 
spus singur? În târgul din Franţa au fost douătrei 
sinucideri... Nu se sinucide un om pentru ceea ce se spune 
despre el la masa caracudelor. Se sinucide, însă, pentru 
drama pe care o dezlănţuie o scrisoare anonimă! Nu m-ar 
mira, deci, ca autorul să fie acest Picu. Mă mir, dimpotrivă, 
că nu m-am gândit de la început la dânsul. El n-are altă 
grijă. N-are altă satisfacţie. Între toţi bagă zâzanie. Câte ne- 
a făcut numai nouă! Mie şi ţie... 

— Mie? Mie nu mi-a făcut nimic precis... 


— Ţi-a făcut şi are să-ţi mai facă. Fii fără grijă!... Fii fără 
grijă!... Încă nu-ţi dai socoteală... Dar astăzi picură o vorbă, 
mâine alta... Picătură cu picătură sparge şi piatra. De zece 
ani asta o face şi nu-i cere nimeni socoteală. Poate a început 
să nu-l mai satisfacă efectul de la masa caracudelor. Vrea 
altceva... Vrea dramă! Îl putem servi noi. Să aibă dramă...! 

Domnul Emil Sava n-a spus mai mult. 

Nimic n-a adăugat nici Tudor Stoenescu-Stoian. 

Dar, după câteva zile, a început a umbla în oraş zvonul că 
glumeţul de prost gust, care se amuză expediind 
concetăţenilor răvaşe anonime, scrise cu mâna stângă, nu e 
altul decât Picu Hartular. Îngrijorarea a fost, în consecinţă, 
mai mare. Câte nu ştia Picu? Şi despre cine nu putea spune 
Picu atâtea adevăruri neplăcute? 

Nu cuteza nimeni să i-o reproşeze în faţă Nu i-au trecut-o 
nici pe la urechea lui Grigore Panţăru. Unii au început, însă, 
să-l ocolească discret. Picu Hartular, fără să bănuiască 
nimic, continua să foarfece concetăţenii la masa 
caracudelor, în barou, la consiliul comunal, în instanţă, la 
bară, oriunde; cu aceeaşi egalitate de tratament care nu 
cruța pe nimeni şi cu acelaşi glas cavernos, amplificat în 
cocoaşa găunoasă ca o cutie de rezonanţă. 

Poate scrisorile rămăseseră tot numai trei, câte au fost. 
Fiecare, însă, era sigur acum că mult mai numeroase 
circulă şi că lor numai nu le-a venit încă rândul. Vrajba 
politică, ruperile de la un partid la altul, dizidenţele, 
înduşmănirile între prieteni vechi şi altădată inseparabili 
ofereau terenul cel mai prielnic acestor neliniştitoare 
presupuri. Domnul Stanica Ionescu, agricultor şi proprietar, 
îl opri într-o zi pe Tăvi, să se plângă de Cristache 
Cimpoieşu, fostul său nedespărţit amic şi fostul proprietar 
al moşioarei Crângul lui Naum: 

— Ai văzut, coane Tăvi?... O viaţă întreagă l-am târât după 
mine. Ca un căţel se ţinea... Unde făceam un pas, hop şi 
el!... Acuma, ce mă pomenesc eu? L-a apucat damblaua 


politicii. S-a înscris la alde Emil Sava... Nici nu-mi mai 
întinde mâna... Cică Emil Sava are să-l facă pe dânsul om...! 

Dacă n-am scos eu om din el, chiar că are să scoată Emil 
Sava...! 

— Ei, şi ce te supără asta? Se miră Tăvi Diamandescu, 
pregătindu-se să sară în automobil, peste portieră. Lasă-l în 
seama Domnului şi a lui Sava!... Până una alta, ţin să-ţi 
mulţumesc pentru felul cum m-ai servit la cumpărarea 
Crângului... Face! Ţi-o spun eu că face... Nu-mi pare rău. 
Am să scot grâu anul acesta, cât n-a scos bietul Cimpoieşu 
în trei ani... Cu bine şi să nu mai fii necăjit! Ai pierdut un 
Cimpoieş şi poţi să găseşti zece... Ce-a pierdut el, n-are să 
mai găsească în zece vieţi de om... 

Tăvi Diamandescu sări în maşină. 

Dădu drumul motorului. Zvâcni pe roţi de gumă spre 
bariera oraşului. Domnul Stanica lonescu rămase pe 
marginea trotuarului, singur şi trist, scuipând amărât 
printre dinţi. În asemenea ceasuri îi lipsea lui fostul prieten, 
proprietar şi agricultor, devenit de trei ori ex. 

— Să fie a dracului de politică! 

— Cu cine vorbeşti, Stanica? Îl întrebă domnul lordăchel 
Păun, care traversa strada cu umbrela de mătase cenuşie 
subsuoară. 

Îl văzuse după buze că vorbeşte şi cu drept cuvânt se mira 
de ce vorbeşte singur. 

— Ia, nu vorbesc cu nimeni! Exclamă scârbit domnul 
Stanica. Nici nu mai ai cu cine vorbi, de când cu politica 
asta...! 

— Dar Cimpoieşu unde-ţi este? 

— Cimpoieşu? Scuipă domnul Stanica. S-a tocmit slugă la 
alte Emil Sava. La care lucru nu l-am urmat şi pentru care 
lucru am rămas singur. 

Conu lordăchel înţelese că are de-a face cu un om necăjit. 
Îl consolă cu blândeţea lui din totdeauna: 

— Ai făcut bine că nu l-ai urmat, Stanica. lar despre 
Cimpoieşu, fii fără grijă... Are să-ţi vină îndărăt... 


— Mie să-mi vină? Se oţări domnul Stanica. Pentru mine 
nu există. L-am şters! lacă, aşa l-am şters! 

Şi arătă cum, călcând cu talpa, apăsat, scuipatul rotund ca 
o monedă. Aşa îşi ştersese el de la inimă pe ex-amicul 
Cristache Cimpoieşu, ex-agricultor şi ex-proprietar. 

Apoi adăugă: 

— Nu m-ar mira să scrie el şi o anonimă neveste-mi... Aşa 
cum văd că a ieşit moda în oraş... 

— Ce să facă? Rotunji palma pâlnie la ureche Iordăchel 
Păun. Ce să facă? 

— O anonimă, coane lordăchel. O scrisoare cu tot soiul de 
mizerabilităţi în ea... 

La auzul acestor presupuneri, conu lordăchel se întunecă 
la faţă. Îşi luă bună ziua şi se depărta cu ochii în pământ. 
Cuvântul scrisoare îi amintise o faptă proaspătă, pe care 
voia mereu să o uite. Singura lui faptă cu nepu-tinţă de 
mărturisit cuiva. A făcut bine? A făcut rău? Aceasta n-are s- 
o ştie nimeni, niciodată. Acum se întreba şi el cu glas tare, 
cum îl găsise vorbind adineaori pe Stanica Ionescu. „Altfel 
nu se putea!” rosti, mutându-şi umbrela de mătase cenuşie 
sub celălalt, braţ. Şi, într-adevăr, altfel nu se putea. 

Cu o săptămână în urmă, Sultana Căliman îl chemase şi îi 
încredinţase o sumă de pergamente şi răvaşe, descoperite 
într-un sipet din pod. Îi ceruse să le citească, să afle ce 
spune în ele şi s-o lămurească dacă nu s-a rătăcit printre 
aceste hârţoage uitate vreun document de valoare. Le-a 
cercetat. Şi, cu spaimă, nu există alt cuvânt, cu spaimă a 
luat cunoştinţă de cuprinsul unei scrisori, care pentru 
Cristina Madolschi ar fi însemnat o lovitură mai cruntă 
decât moartea. Era o scrisoare de acum două sute de ani, a 
unei Madolschi (tocmai o Cristină Madolschi; altă Cristină) 
către un Căliman, Elefterie. lar din această scrisoare 
reieşea, fără nici o putinţă de îndoială, că o dragoste 
vinovată a existat între Cristina Madolschi de atunci şi acel 
Elefterie Căliman. Dragoste vinovată şi lungă, peste ştiinţa 
bărbatului legitim. Doi copii s-au născut. Purtând numele 


neamului Madolschi, dar în vine, sângele Călimanilor. Astfel 
stătea dovedit, scris negru pe alb, că urmaşii de două 
veacuri ai Madolschilor, cu tot, cu numele lor, şi cu trufia lor, 
şi cu duşmăniile lor, au fost viţă de Călimani. Copii ai 
păcatului. Şi păcatul îl ispăşea Cristina, duşmănindu-şi cu 
atâta înverşunare neamul ei cel adevărat de sânge... 
Iordăchel Păun rămăsese o noapte întreagă în faţa scri- 
sorii, în biroul cu tomuri vechi şi cu suluri de hrisoave. Iar în 
zori, a aprins la flacăra unui chibrit răvaşul, l-a aşteptat să 
se scrumească, a suflat cenuşa în vânt, pe fereastră, afară. 
Nu-i putea răpi Cristinei Madolschi sensul unei vieţi, care se 
întâmpla crud să fie numai nălucirea unei vieţi. N-o putea 
alunga dintre tablourile altor Movileşti şi Madolschi care o 
priveau, a lor, din veac. A făcut bine? A făcut rău? Aceasta 
n-are s-o ştie nimeni, niciodată. 

Iordăchel Păun intră cu paşi mărunți în grădina lui de- 
acasă. Întâi rupse câţiva trandafiri pentru masa din camera 
cucoanei Veturia. Apoi trecu pragul în vârful picioarelor, s-o 
surprindă, cum se oprea el de ani şi de ani, rezemat de 
uşorul iatacului, până ce ea ridica ochii de pe foile cărţii. 

Acum, cucoana Veturia tresări şi ascunse volumul. Îşi 
apără pieptul cu degetele subţiri, peste bluza neagră de 
caşmir. Şi lordăchel Păun auzi, după mişcarea buzelor, cel. 
Dintâi reproş care i-a fost adresat vreodată în viaţă: 

— Ah! Cum m-ai speriat, lordăchel!... Să nu mai faci mata 
asta! Mă ştii cu inima slabă... 

Conu lordăchel îşi ceru iertare şi aşeză tacticos florile în 
vaza de cristal. Întrebă cu nevinovăție: 

— Ce citeai mata acolo, Veturio? 

— O carte uitată de Lola... 

Arătă cartea, dar n-o lăsă din mână, strângând foile ca 
într-un cleşte. 

— Atunci, nu mă poate interesa. 

Cucoana Veturia respiră uşurată. Trecuse primejdia, îşi 
rosti aceeaşi părere: 


— Nici pe mine nu mă poate interesa, lordăchel. E o carte 
oribilă. Mi-am aruncat ochii din curiozitate... Asemenea 
cărţi ar trebui arse în foc... 

— De aceea sufletele copiilor şi nepoților noştri ne sunt 
atât de străine... Fiindcă hrana lor e din asemenea cărţi. 

— Da, lordăchel. Foarte străine. Foarte străine. Foarte 
departe de noi şi foarte străine. 

Dar Veturia Păun n-a mărturisit niciodată că nu cartea i s-a 
părut oribilă. 

Nu cartea îi ardea degetele. 

Era o carte ca oricare alta, din cele noi, ale vremii. În-tr- 
adevăr, mai neînţeleasă şi mai străină de sufletul ei, ca 
romanele de Lamartine şi ca versurile lui Musset, păstrate 
şi acum din biblioteca elevei de pension Veturia Pencovici, 
cu semnătura naivă şi caligrafiată, cu data, anul, luna şi 
ziua din celălalt veac, cu flori presate de atunci, decolorate 
şi fără nici un parfum. Aceasta n-ar fi însemnat nimic, în 
cartea încleştată de degete, se afla o scrisoare uitată de-a 
Lolei. O scrisoare adresată Lolei. Iar în scrisoare, amantul 
Lolei (există oare alt cuvânt decât amant?) făcea aluzii la 
unele ceasuri ale lor, la unele întâlniri ale lor, la unele 
sărutări ale lor, pe care nici nu le poate înţelege. Mai crude 
şi pline de spaimă decât le-ar putea înţelege fosta elevă de 
pension Veturia Pencovici, din anul 1874. 

Capitolul VII. 

MORIŢ, CÂINELE NIMĂNUI 

— Măi Moriţ, săracule, am rămas numai noi! 

Câinele privi cu ochi trişti, cum au numai maimuţele 
ofticoase din menajerie, după gratii de cuşti. 

— Numai noi, măi Moriţ, săracule... 

Câinele dădu din coadă în semn de încuviinţare. 

Picu Hartular n-avea nevoie să se aplece ca să-i dezmierde 
blana roşcată şi pe alocuri năpârlită de opăreli cu leşie, 
botul brăzdat cu cicatrici, urechile flendurite de muşcături. 
Mâinile lui erau destul de lungi şi umerii la un nivel destul 
de jos, ca să-l scutească de această osteneală. „Acel 


preacunoscut individ care-şi poate înnoda şiretele de la 
pantofi fără să se aplece! 

— Zugrăvise ultima notiţă din Călimanul. Omul cu raniţa 
de venin în cârcă! Invidiosul şi intrigantul stigmatizat de 
natură! Ridicola caricatură a creaţiei, tolerat până acum de 
unii cu o vinovată indulgență, de alţii numai cu repulsie, 
pentru ca, de la o vreme încoace, să se răzbune pe oamenii 
zidiţi după corpul şi asemănarea marelui Creator, pe natura 
ingrată cu el şi pe Univers, deşertându-şi drojdia infamiilor 
în epistole anonime.” Aşa îl înfăţişa notiţa ziarului, fireşte, 
anonimă şi ea, la rubrica „Lipuri şi scârbe”. 

Iar Picu Hartular vorbea acum cu un câine, care era lovit 
de aceeaşi stigmatizare a oprobriului public. Moriţ, câinele 
nimănui. 

— Am rămas numai noi, măi Moriţ, sărmanule! 

Glasul lui Picu Hartular suna cu o intonaţie joasă şi gravă, 
de violoncel. Dar atât de slabă, atât de îndepărtată!... 
Începuse să se desprindă de această lume. 

Mâinile erau mai prelungi şi mai palide. Obrazul mai golit 
de sânge, alb ca o mască bizară de carton presat, prinsă pe 
umerii unui copil, într-o lugubră travestire de carnaval. 

Ochii roşcaţi, mai afund arzători în găvanul orbitelor. Şi 
hainele lui de stofă englezească, batistele parfumate cu 
monogramă, cravatele de la „Barclay”, mai zădarnice şi mai 
absurde pe-o sperietoare ocolită de toţi. I-a rămas numai 
Moriţ, câinele nimănui. Viaţa i-a apropiat. Destinul lor e 
aproape identic. Amândoi scoşi din lege! Amândoi cu 
privirea tot aşa de agonică şi fără speranţă, cum o au 
câteodată, nostalgic, numai maimuţele ofticoase, care 
tânjesc zgribulite după soarele tropicului. 

Pe câine îl cheamă Moriţ fiindcă, înainte de a face ochi, l-a 
cules de pe maidan Moriţ Şor, telalul. Trecea cu zdrenţele 
lui vechi pe umăr, strigând lung şi plângător, ca un vaier de 
durere, chemarea cunoscută de tot târgul:,...Mpăăăr 
haineeee veeeechi!... Hai la aineee veeechi...” 


A auzit scâncetul căţelului în spinii şi gunoaiele din piaţa 
Miron Costin, unde meşterii lui signor Carlo Rinalti înalţă 
acum, din roşu, Palatul administrativ... S-a apropiat. A văzut 
târându-se un pui orb de jivină, căutând cu botul întins ţâţa 
caldă. Bietul Moriţ s-a înduioşat. L-a adus acasă, l-a crescut, 
s-a crezut săvârşind faptă miloasă. A săvârşit însă una 
crudă. A înmulţit, cu încă unul, pomelnicul martirilor. Căci 
din prima zi când cățelul a prins putere şi s-a aventurat pe 
uşa magherniţei cu haine vechi, copiii mahalalei l-au 
Botezat Moriţ şi au început să-l zburătăcească cu pietre, să- 
i arunce smâc în păr, să-l fluiere şi să-l tiohrăiască, să-i lege 
tinichele de coadă. Astfel Moriţ, câinele nimănui, înfiat de 
cel mai oropsit şi bătrân telal al târgului, a crescut în 
permanentă panică şi a căpătat idei foarte singulare despre 
orânduielile universului. Pentru el, toată omenirea: 
gospodinele din curţi, copiii de pe uliţe, birjarii de pe capră, 
soldaţii trecând pe stradă, fraţii de sânge - toţi câinii 
asmuţiţi de glasul haimanalelor - tot ce este însufleţit şi 
mişcător şi mai ales contondent pe pământ s-a coalizat 
pentru a întreţine pe lume un veşnic pogrom. Pietroaie, 
lovituri de bici, oale cu leşie, călcâie de cizmă, colții 
celorlalţi câini, trecuţi în unanimitate de cealaltă parte a 
baricadei, au lăsat urme în blana şi în carnea lui. Până anul 
trecut, avea un tovarăş de suferinţă. Bietul Moriţ Şor, în 
persoană. Pe urmă, Moriţ Şor a murit A fost dus la cimitirul 
comunităţii într-o zi ploioasă, în dricul urmat de birje c-un 
cal, coreligionari bărboşi şi grăbiţi. L-a condus şi el, a urlat 
la poartă, după cum cere o veche tradiţie câinească; apoi 
Moriţ, câinele din nou al nimănui, s-a întors în oraş să 
poarte singur până la capăt calvarul, dormind în cotloane şi 
lăzi, hrănindu-se din movilele cu gunoaie. Altă dată şi Picu 
Hartular se oprea în stradă, când se întorcea cu chef de la 
„Santiago” sau de la „Bercuş”. Se oprea să asmuţe în glumă 
răutăcioasă ceilalţi câini, cu glasul lui de megafon, numai 
fiindcă îl amuza teribil privirea fricoasă a lui Moriţ, goana 
nebună, saltu-rile deznădăjduite peste zăplazuri, cu potaia 


năpustită după el. Acum l-a strâns de pe drumuri, l-a 
ademenit acasă cu vorbe blânde şi triste, l-a adoptat şi el. 
Destinul lor e identic. Sunt numai ei doi în mijlocul unui 
univers ostil. Câinele e mai călit în asemenea existenţă. 
Omul mai şovăielnic şi mai deprimat. 

Cere dânsul îmbărbătare de la animal. 

— Am rămas numai noi, măi Moriţ, săracule...! 

Moriţ dă din coadă şi ridică ochii lui de-o resignată 
tristeţe: „Ce putem face? Aşa ne-a fost scris... leri era şi mai 
rău! Eu nu te aveam pe tine. Tu nu mă aveai pe mine... 
Viaţa ne-a apropiat să fim doi. Oricum, e mai uşor de 
îndurat.” 

Pentru Moriţ, câinele de pripas, viaţa e, într-adevăr, mai 
suportabilă acum. Are o casă, un culcuş, porţia asigurată. 
Are o curte unde se poate sări în voie. Din magherniţa lui 
Moriţ Şor, trebuia să coboare dis-de-dimineaţă în stradă. 
Iar în stradă îl aşteptau pietroaiele, smâcul, chiotele, 
fluierăturile şi tinichelele de coadă. De aici nu-l sileşte 
nimeni să treacă poarta. Îşi însoţeşte numai din buna lui 
voie şi din fidelă solidaritate noul stăpân. Nu-i cruţă pe 
amândoi. Cu acel instinct al copiilor, care simt îndată că 
platoşa de rezistenţă a unui om s-a fărâmiţat şi a căzut, nu 
mai salută respectuos când trece domnul avocat Hartular. Îl 
aşteaptă să se depărteze şi strigă în urma lui, ţipând şi 
bătând tactul din palme: 

Micu-Picu-Hartular, Poartă-n spate un cumar. 

Picu-Micu zis gheban, Vin' să-ţi dau un gologan! 

Gologan dacă ţi-oi da, Strânge-l în gheb, la tejghea! 

Autorul stihurilor e necunoscut. Anonim şi el, ca scrisorile. 

Dar în lumea uliţilor şi a maidanelor, cel mai înfocat 
popularizator al celor mai năzdrăvane istorii pe socoteala 
lui Micu-Picu Hartular e „bădia”, nepotul lui Tache 
Fanaragiul, şeful de astă-iarnă al echipei de neobosiţi 
urători din noaptea de ajun. 

Când începe să spună toate câte le ştie el, măi, ţi se tidică 
părul măciucă în cap, măi, şi după aceea înţelegi şi tu, măi, 


că aşa suflet hain, măi, nu se mai află sub soare, măi! 

Versiunea bădiei e abracadabrantă şi are curs numai într-o 
anumită zonă a oraşului, la un auditor de o anumită vârstă. 
Însă e cu totul sinceră şi dezinteresată, fruct al unei fantezii 
homerice de loc viran. În altă zonă a oraşului, printre altfel 
de lume, de o altă vârstă şi cu altfel de noţiuni, versiunile nu 
sunt însă mai puţin fabuloase, deşi mult mai puţin 
dezinteresate. Picu Hartular poartă răspunderea dihoniilor, 
a prieteniilor rupte, a manoperelor politice eşuate, a 
intrigilor din familii, a hârţelor din căsnicii şi a logodnelor 
stricate. El, cu o demonică perversiune, a asmuţit frate 
împotriva fratelui, prieten împotriva prietenului, bărbat 
împotriva nevestei, slugă împotriva stăpânului şi şef 
împotriva subalternului. Toţi câţi au avut de plătit o glumă, 
o aluzie, o întrebare la care n-au putut răspunde, rămânând 
cu fălcile încleştate la masa caracudelor sau aiurea, aveau 
drept acum să-i întoarcă ppatele, să se prefacă pe stradă că 
nu-l văd, să arunce asupra lui laşitatea dospită din ei. Cu 
deosebire, domnul colonel Jack Valivlahidis sau Tuleo-lavale- 
vlahidis, cum i-a scos porecla vitejească Grigore Panţâru, 
căci în ultima vreme are cuvânt a crede că tot din pricina 
unei anonime, expediată la un ziar din Bucureşti, s-a stârnit 
din cenuşa răcită focul altor acuzaţii şi anchete. Ba că, la 
regimentul din Căliman, furnizori interpuşi vând cu preţ 
urcat grâul şi furajele de pe moşia doamnei Caliope 
Valivlahidis. Ba că şi ciolanele din cazanele cu ciorbă ale 
regimentului au provenienţă de la vitele moarte de felurite 
molime pe imaşul aceleiaşi moşii. Ba că la Mărăşeşti, 
domnul colonel Jack Valivlahidis a lăsat regimentul fără 
comandă, fiind ocupat să-şi schimbe anume eroici pantaloni 
impermeabili când a început canonada. Şi câte şi mai câte 
alte infame calomnii... 

Numai lordăchel Păun pare că n-a auzit nimic şi că nu ştie 
nimic; la fel, Sandu Buhugş şi Pantelimon Tăcu. Dar puterea 
lor e slabă faţă de clocotul cel mare. 


— Am rămas numai noi, măi Moriţ, săracule! Dac-ar fi 
bietul Tăvi aici şi conu Grigore, ai vedea tu că altfel s-ar 
schimba lucrurile. Mă tem c-au să vină prea târziu. Presimt 
că Tăvi n-are să se mai întoarcă niciodată... 

Moriţ îl împinge cu botul brăzdat de cicatrici. 

Întâia oară îi sună, în urechile lui flendurite, numele 
acestea: 'Tăvi, Grigore! Nu-i spun nimic. Picu Hartular l-a 
adoptat abia când a rămas singur de tot şi poate tocmai 
fiindcă Tăvi Diamandescu şi Grigore Panţăru lipseau. Altfel 
cei doi prieteni i-ar fi ajuns. Ei nu s-ar fi lepădat de dânsul. 
Întâmplarea a voit altceva. 

Tăvi Diamandescu e într-un sanatoriu din Elveţia, cu 
picioarele fracturate, cu oasele pieptului strivite într-un 
accident de automobil. Plecase numai pentru o săptămână 
la Paris, să se întoarcă în ţară cu o maşină dinadins 
comandată la uzină, carosată după planurile lui şi 
împlinindu-i un vechi vis de pătimaş al vitezei şi al 
primejdiei. Automobilul s-a dat peste cap, într-o prăpastie a 
Alpilor. Tăvi Diamandescu zace de o lună jumătate acolo şi 
nu sunt speranţe să se întoarcă, nici întreg, nici cu 
picioarele amputate. Iar Grigore Panţâru, chemat cu 
telegramă, îl veghează la căpătâi de-atunci. La plecare, în 
gară, i-a scuturat mâna subţire în laba lui păroasă, 
recomandându-i calm şi rezistenţă: „Numai până ce mă- 
ntorc, Picule! Am ac de cojocul lor!... Are să fie o răfuială 
cum nu s-a mai pomenit în oraşul acesta. Mulţi n-au să se 
mai ridice de unde am să-i zvârl. Îi cam bănuiesc eu cine 
sunt. Ei nu bănuiesc, ce-i aşteaptă...” 

Pe fereastra vagonului, când trenul s-a pus în mişcare, a 
mai scos barba flocoasă şi fruntea socratică; a mai făcut 
semnul de retezare cu pipa. Aşa avea el să-i decapiteze pe 
toţi! Pe urmă, trenul a dispărut la curbă. Picu a rămas 
singur pe peron. 

Singur în târgul unde glasul lui de ventriloc n-a cruțat 
atâţia ani pe nimeni şi unde atâtea vanităţi au ulcerat - 
unde venise rândul haitei să-l încolţească. 


E o lună jumătate de atunci. Au început ploile toam-nei. Şi 
nici un semn să-l slăbească urgia aceasta, iscată din senin, 
nu s-arată. Le-ar fi primit toate cu nepăsare şi cu zâmbet, 
ca întotdeauna. L-ar fi încântat dezlănţuirea de ură, de 
neroade prepusuri, viclenia unora, laşitatea altora, rolul 
acesta de Erostrat, N-a căutat, niciodată, mila nimănui. S-a 
voit temut şi urât. Era numai urât acum; ar fi ştiut el, într-o 
singură săptămână, să se facă iarăşi temut, chiar singur, 
chiar fără să mai aştepte întoarcerea lui Grigore Panţâru. 
Dar îl mistuie o siguranţă intolerabilă. 

Toată făptura-i estropiată şi toată ascuţimea tăioasă a 
cugetului s-au concentrat în siguranţa aceasta 
spăimântoasă. 

— Înţelegi tu, măi Moriţ, săracule? Orice!... Orice, în afară 
de aceasta... 

Degetele albe şi lungi s-au desprins din blana cu jalnice 
cicatrici. 

Câinele priveşte în ochii noului stăpân, care e încă mai 
hulit decât stăpânul cel vechi, Moriţ Şor. Se uită la poartă. 
Se uită iarăşi în ochii omului zidit ca neoamenii. Înţelege o 
hotărâre. E gata să-i ţină tovărăşie la drum, măcar că în 
stradă ştie ce-i aşteaptă pe amândoi. Dă din coadă. A luat-o 
înainte. 

— Nu, Moriţ, săracule!... Astăzi rămâi acasă... Azi te-am 
scutit. 

Picu Hartular a plecat singur. 

Şi, îndată, soarele s-a stins. Vreme de un ceas, cerul se 
limpezise de nori, albastru şi adânc. Părea că s-a sfârşit cu 
ploaia haină. 

Nici n-a ajuns, însă, în Strada Mare, şi a început iarăşi să 
picure. Mai bine făcea dacă-şi îmbrăca pardesiul - unul din 
pardesiele lui celebre pe timpuri în tot oraşul, de stofă 
englezească, parcelate cu enorme careuri în desenul 
țesăturii, cu buzunări „să încapă cu tot cu cocoaşă în ele” - 
cum scria notiţa din Călimanul. Acum e prea târziu! Nu se 
poate întoarce. Nu-l lasă o superstiţioasă teamă. 


A devenit superstiţios de când i-a lunecat inelul din 
degetul slăbit şi nu i-a mai aflat de urmă. Când pleci într-o 
asemenea expediţie hotărâtoare, nu-i bine să te întorci de la 
poartă. Nici să-ţi iasă un popă în cale. Lui i-a ieşit părintele 
Mârza. S-a uitat în altă parte. De săptămâna trecută, 
părintelui i-a venit o anchetă de sus, care a probat, de altfel, 
numai cât de mincinoase şi de nedrepte erau învinuirile 
denunţului anonim. S-a ales cu vorbe de recunoştinţă şi 
laudă. Dar cine alt, decât Picu Hartular, a putut să se 
desfăteze, amărându-i câteva zile cu ocara unui denunţ şi 
unei anchete? Părintele Mârza a privit într-o parte din 
pricina aceasta. Picu Hartular în alta, fiindcă a pierdut 
obiceiul să mai privească în ochii cuiva. 

Iar ploaia s-a aşternut să împânzească grădinile, şi 
acoperişurile, şi dealul Călimanului cu mohorâta întunecime 
lichidă a toamnei. 

După-amiaza aceea cu mucedă bură a rămas în amintirea 
multora din oraş. De la „Rinalti”, unii l-au văzut pe Picu 
Hartular trecând în susul străzii. Alţii, mai târziu, 
întorcându-se. Sunt unii care l-au zărit de la fereastra lor, 
din casă, sunând şi aşteptând zgribulit sub sita apei, ca un 
milog cocoşat venit să ceară pomană. Au trimis servitoarea 
să spună că lipsesc, că au plecat; ori că dorm şi că au dat 
poruncă să nu fie deşteptaţi sub nici un cuvânt. 

Micu-Picu Hartular gonea de la o casă la alta cu paşi din ce 
în ce mai dezordonaţi, balansându-şi braţele lungi, părând 
că se ajutoră cu ele la mers, ca un bizar şi respingător 
păianjen. 

Suna mai nerăbdător la o uşă. Încerca mai îndărătnic la o 
poartă. Traversa străzi. Revenea ca să plece mai departe, 
lătrat de câini, întâmpinat de rândaşi, împroşcat de noroiul 
ţâşnit din roţile automobilelor. 

O singură îndurare i-a acordat vrăjmăşia oamenilor şi a 
elementelor. Ploaia strânsese de pe uliţe copiii. N-avea cine 
să-l strige din urmă, imitându-i glasul de megafon: „Micu- 
Picu-Hartular! Picu-Micu zis Gheban!” 


Şi ar fi avut prea îndestul şi nimerit cui striga! Niciodată 
cocoaşa lui Micu-Picu n-a apărut mai hâdă ca acum, 
împungând mai caraghios stofa fină a hainei prefăcută în-tr- 
un mototol ud. Mototol de cârpă udă era şi batista cu care 
îşi ştergea obrazul din când în când. Nu mai rămăsese 
nimic din straiele călcate şi scumpe, din batistele cu 
monogramă, din înfăţişarea periată şi insolent rafinată a 
micului tiran de la masa cofetăriei „Rinalti”. 

Un ghebos alergând pe stradă, în ploaie, cu braţe şi 
picioare de paing. 

Aşa a ajuns, într-un sfârşit, Picu Hartular, la poarta unde s- 
ar fi ghemuit jos să doarmă, să moară, să nu se mai ridice 
niciodată. Adina Buhuş îl observase venind, de la fereastra 
ei lată. O mirase aspectul comic-lugubru al acestei epave 
omeneşti. O mirase, dar n-o impresiona. Era cu gândul, cu 
sufletul, cu toată fiinţa ei în altă parte. 

Peretele Călimanului e o mai înăbuşitoare poartă de 
temniţă în asemenea zile ploioase. Ea nu primise nici o 
anonimă, cum se temea Hartular. Nici n-o interesa povestea 
care făcea atâta vâlvă-n oraş, cum se temea Hartular. N- 
avea nici o părere, cum toată lumea avea una. Îi era 
indiferent dacă unii scriu anonime şi dacă alţii primesc. 
Cerea numai să fie lăsată în pace. Să nu vadă pe nimeni. Să 
n-audă pe nimeni. 

Dădu ordin servitoarei şi îşi astupă ochii în perne, s-alunge 
priveliştea zidului vânăt. 

— Cu duduia vreţi să vorbiţi? Întrebă Lisaveta. Nu-i 
acasă... 

Picu Hartular se rezemă de perete. Lisaveta îl privi cu 
dezaprobare, fiindcă hainele lui lăsau o pată murdară pe 
zid. 

— Spune-mi, te rog, când vine?... Când se-ntoarce...? 

— Că nu-mi dă doară mie socoteală! Nu-i dă dum-neaei 
nici boierului. Se duce când vrea şi se-ntoarce când îi 
place...! 


— S-aştept, atunci. Lasă-mă s-aştept! Propuse rugător şi 
sfârşit glasul lui Picu. 

— N-aveţi decât s-aşteptaţi! Strânse din umerii laţi 
Lisaveta. 

Hartular dădu să intre. Suflecându-şi mânecile din 
obişnuinţă pe braţele groase de luptătoare, Lisaveta îi 
reteză intrarea şi privi în creştet această pocitură umflată 
de apă ca un burete. 

— Înăuntru nu se poate intra. N-am ordin! 

Şi îi trânti uşa în pieptul coşcovit. 

Pocitura umflată de apă ca un burete se clătină în poartă. 
Mai exista undeva pragul cel mai greu de trecut. Nu mai 
era vorba să risipească urzeala de bănuieli, dovedindu-i 
absurditatea din om în om. Îi ajungea acum un singur om, 
care, în numele lui, s-o dovedească acolo unde numai 
gândul unei asemenea bănuieli îi era o suferinţă 
chinuitoare. Mai exista, undeva, pragul cel mai greu de 
trecut. Încercă şi acolo. 

Tudor Stoenescu-Stoian răspunse apăsat coanei 
Laurenţia: 

— Nu-i nevoie să-i spui că nu-s acasă! De ce un neadevăr? 
Sunt acasă şi nu-l primesc. 

— Cum pot s-o fac asta? Stărui cu dojană Laurenţia 
Iancovici. Mata nu l-ai văzut în ce hal e sărmanul de dânsul! 
Parcă-i scos de la înec... Poate i s-a întâmplat o nenorocire. 
Poate vine să-ţi ceară un ajutor... 

— 'Tot ce se poate, coană Laurenţie. Dar n-am timp şi n-am 
poftă de aşa ceva. 

Nu-şi recunoştea chiriaşul. Nu cu asemenea inimă îl 
socotea ea. 

— Domnule Stoian, te rog. De hatârul meu, te rog! îi 
clănţănesc dinţii. lară uitătura lui o cunosc eu, domnule 
Stoian. Când un om se uită cu aşa ochi şi când îţi bate la uşă 
pe-o aşa vreme, înseamnă că-l paşte greu năduf... 

— L-o fi păscând, coană Laurenţia. Poate l-a ajuns veninul 
cu care a otrăvit el lumea... 


— Eu asta nu pot s-o cred. Am auzit vorbindu-se de unii şi 
de alţii. Dar nu pot s-o cred. 

— N-o crede, coană Laurenţie! Până când, într-o bună zi, 
vei auzi şi dumneata că a primit cine ştie cine, cine ştie ce 
scrisoare, cu cine ştie ce invenţii despre Ionică al dumitale. 
Că ţi-a călcat pragul într-o noapte. Că l-ai ascuns. Că-l ştii 
unde-a plecat şi de ce se ascunde... Atunci ai să crezi şi ai 
să-mi dai dreptate. Mie şi târgului întreg... 

Aşa vorbi Tudor Stoenescu-Stoian, cu o întorsătură de 
voce aducând aidoma acum cu glasul domnului Emil Sava, 
când dădea el o lovitură dublă. 

Laurenţia lancovici împietri, săgetată ascuţit în inimă. 
Rămase cu mâna la gură, cu ochii dilataţi de spaimă. Numai 
când se simţi în stare să mişte şi când îi reveni glasul, 
consimţi, convinsă: 

— Poate că ai dreptate... Cine poate bănui ce zace în 
sufletul unui om însemnat de Dumnezeu? Mă duc să-i spun. 

Se duse să-i închidă uşa-n obraz, cu blândeţea deodată 
înăsprită, căci până şi cele mai nevinovate şi sacrificate vieţi 
ascund o taină şi tremură de teama unei destăinuiri. 

De la fereastră, Tudor Stoenescu-Stoian urmări mersul 
împleticit, grotesc şi zdrobit, al pociturii umflată cu apă ca 
un burete. În încruntarea amurgului, în ploaia mocnită, 
arătarea avea ceva atât de sfâşietor, încât se cutremură. 

O clipă, îi veni hotărârea să-şi ia pălăria şi să alerge după 
el, să-l cheme. Era destul. Lecţia depăşise măsura. Dar îl 
opri puterea cea rea, pe loc. Îi încleştă tălpile. Îl opri 
amintirea Adinei Buhuş. Oare, nu în faţa ei rostise această 
pocitură umană perfide aluzii la prietenia cu Ieofil Steriu, la 
romanele pe care pretinde că le scrie, la pricinile care l-au 
putut aduce în oraşul lor? Ochii Adinei s-au întors să-i ceară 
atunci un răspuns; iar el n-a ştiut ce răspunde. Îl mai opri şi 
amintirea după-amiezii când, la masa de la „Rinalti”, el 
venise să ceară o înţelegere blândă şi caldă şi când el a fost 
cel alungat. 

Toate acestea se plătesc. 


Cum drept judecă şi practică Emil Sava. Nu ierţi, fiindcă 
nimeni nu ţi-a iertat şi nu-ţi va ierta nici ţie. Altfel, cine 
poate garanta că mâine nu se instalează iarăşi domnul Picu 
Hartular la masa de la „Rinalti”? Acolo, şi poate iarăşi la 
masa lui Sandu Buhugş, în faţa Adinei, să-şi răzbune 
infirmitatea fără de nădejde, scormonind viaţa celor care 
mai au încă drept la una, oricât de îndepărtată şi vagă. 

Îl mai opreşte încă şi altceva. O amintire lămurită în ultima 
vreme. Desenul întortocheat şi enigmatic - capul Meduzei - 
ascuns sub scrumieră, în prima zi când l-a cunoscut pe Picu 
Hartular şi când s-a aşezat alături, la „Rinalti”. Taina lor a 
fost pecetluită acolo; ura lor datează, predestinată, de 
atunci. A ronţăit şi i-a mistuit subteran. 

Se urăsc ca doi infirmi. Unul cu stigmatul vizibil, celălalt 
cu stigmatul ascuns. 

Tudor Stoenescu-Stoian îl aşteaptă să dispară la ca-pătul 
străzii. 

Pe lângă gardurile cu zăbrele, trupul lui Picu Hartular nu 
trecea măsura unui copil. 

Un copil fugit de acasă după o ispravă necugetată, 
rătăcind în ploaie, necutezând să se întoarcă, vagabondând 
fără căpătâi, până ce va cădea istovit pe o treaptă de scară, 
într-un gang, pe o bancă de sub castanii grădinii publice. 

Picu Hartular nu căuta treapta de piatră să-şi culce capul, 
nici gangul, nici adăpostul castanilor dezfrunziţi din grădina 
publică. Se întoarse, şuroind de apă, la casa unde-l 
întimpină a doua oară Lisaveta: 

— Coniţa n-a venit! Degeaba o tot căutaţi... lar boierul e 
plecat la ţară, la sfoara de pământ pe care a răscumpărat-o 
dumnealui, la noi, la Vidra... 

Evenimentul acestei răscumpărări de pământ o pasionase 
pe Lisaveta mai mult decât pe Adina şi avea pentru dânsa o 
importanţă mai mare decât tot ce se petrece pe lume. 

Boierul era acum proprietar în comuna lor; iar bun la 
inimă, darnic cum îl ştie, nu se îndoia că are s-o înzestreze 
cu câteva prăjini de pământ în vatra satului. 


— Aşa că dacă boieru-i la noi, la Vidra, nu se întoarce cu 
una cu două... Că Vidra-i departe şi este un pod pe care tot 
îl rup puhoaiele şi dacă l-o rupt şi-acuma, apoi atunci 
trebuie să facă ocol tuma pe la cotu' lui Vârlan şi se cheamă 
că hăt încolo, pe noapte, târziu, dacă a chica şi dumnealui 
acasă, de nu-l mai aşteaptă nici coniţa şi se culcă... 

Clănţănind din dinţi, Picu Hartular hotări: 

— Am s-aştept... 

— Aşteptaţi. Eu nu vă pot opri. 

Servitoarea răsuci cheia. Pe urmă, stătu la îndoială. Poate 
era mai bine s-o vestească pe coniţa. 

Dar coniţa e în toane rele, s-a închis în „sticlărie” şi a dat 
poruncă să n-o tulbure nimeni. Aşa are Lisaveta parte! 
Toate în capul ei se sparg! Dacă bate în uşă să spună căa 
venit cineva, rău e. Dacă nu bate şi nu spune, tot rău! Aşa 
păţea şi cu prietenul boierului, cu conu Todiriţă. Noroc că 
acuma a mai rărit-o. Ba chiar a rărit-o de-a binelea... 

Lisaveta intră în bucătărie, să capete dezlegare de la 
Safta, sluga cea veche a casei, şi să povestească ea cum 
bate pe la uşile oamenilor năucul cel ghebos, care se vede 
că s-a smintit cu tot dinadinsul. Bucătăreasa era, însăşi 
dânsa, în toane rele, o luă îndată la rost pentru oarecare 
farfurii ciocănite şi un pahar spart din serviciu - răfuială 
neepuizată de-o săptămână - încât, după cinci minute, 
Lisaveta uită cu desăvârşire că, afară, pocitura năucă şi 
umflată de apă ca un burete se mai umfla încă în şuroirea 
necurmată a ploii. 

Boala lui Picu Hartular a fost scurtă, chinuită de aiu-reli şi 
vedenii. 

S-a zvârcolit, neştiut de nimeni, în singurătatea nopţilor 
lichide, când toate sufletele omeneşti se aflau aciuate în 
sălaşuri. Nimeni n-a prins de veste că dispăruse. Nici nu s-a 
întrebat, de ce? Doar câţiva vecini s-au răsucit prin somn, 
afurisind câinele de pripas, Moriţ, fiindcă nu-şi găsise alt loc 
şi altă vreme să urle. 


Pe urmă, într-o dimineaţă, s-a ştiut că Picu Hartular a 
murit. lar înmormântarea s-a potrivit în aceeaşi zi cu a lui 
Tăvi Diamandescu, adus în sicriu de plumb, în vagon 
plumbuit. 

Au fost două sicrie. Două dricuri. Şi în urma lor, o jumătate 
de oraş. Dar jalea, coroanele şi lungul convoi mortuar erau 
pentru 'Tăvi. Tot pentru dânsul, care iubea atâta viaţa, 
lumina, soarele s-ar fi spus că s-a dezvelit şi cerul din nori, 
ca să lumineze melancolic o ultimă dupăamiază de toamnă 
târzie. 

I-au pus în pământ. Pământul i-a primit cu egală 
indiferenţă. 

Sicriul lui Picu Hartular arăta mic şi îngust ca un coşciug 
de copil. 'Tot atât de mic ar fi putut să fie şi al lui Tăvi, căci în 
lupta lui înverşunată cu moartea nu s-a lăsat doborât decât 
bucată cu bucată. I-a dat mai întâi morţii un picior amputat. 
Pe urmă, pe celălalt. lar numai după ce moartea nu s-a 
mulţumit cu aceste zăloguri, i-a dat şi suflarea întreagă. 

Pe marginea gropii, făcându-şi loc cu coatele, s-au 
îmbulzit, înaintea prietenilor şi a cunoscuţilor, să-l jalească 
trei femei bătrâne şi urâte, în straie de alt veac. Erau trei 
mătuşi de-ale lui, pe care nu le-a văzut niciodată şi care nu 
l-au văzut niciodată. Poate nici nu le-a ştiut că există. 

Ele îl ştiau. 

Au sosit din oraşele lor depărtate, aduse de vestea ziarelor 
sau poate numai de miros. Au sosit să afle ce-a lăsat în 
urmă, cât a avut şi cât cheltuise. Cum au intrat în casă, au 
început a boci, scoțând din genţile mari batiste cu dungă 
neagră, care-au mai slujit la mulţi morţi şi la multe 
înmormântări. După ce-au plâns cât cere cuviincioasa 
orânduială, au ţinut socoteală la numărul lumânărilor, au 
pus mâna pe chei şi au cerut inventar. S-au războit cu 
Grigore Panţâru, iar moşneagul bărbos le-a stropşit. S-au 
urcat în birjă şi au alergat să se plângă prefectului că un 
străin, care nu-i rudă şi nici nu-l cunosc, se amestecă-n 


treburi, împarte straie la calici, ia el dispoziţii cu cioclii şi 
vrea să pună stăpânire pe mortul lor. 

Grigore Panţăru le-a restituit mortul. El mai avea încă 
unul. 

Pe acela nu-l plângea nimeni. Pentru moştenirea lui nu se 
ivise nici o rudă cunoscută ori nu. Un testament, datat de 
câţiva ani, lăsa puţina agoniseală a lui Picu Hartular unor 
aşezăminte străine de oraş; aziluri de orbi şi infirmi, şcoli 
de surdomuţi, adăposturi pentru leproşi ori guşaţi. El îşi 
căutase şi îşi găsise printre aceştia înrudirile. Erau, oricum, 
mai aproape de el decât aproape se aflaseră de viaţa şi de 
sângele lui Tăvi Diamandescu bătrânele avare sosite cu 
trenul şi cu acte doveditoare în genţile mari. lar spre marea 
uimire a târgului, s-a aflat, cu acest prilej, că urâtul-urâţilor 
şi răul-răilor ajutorase, într-ascuns, orfelini nevoiaşi la 
învăţătură şi văduve sărmane la mahala. Aceasta răsturna 
buna judecată a lucrurilor. De aceea, mulţi au şi refuzat să 
creadă. Era mai comod. 

Lopeţile de ţărână au căzut egale la număr şi tot atât de 
grele peste amândoi. 

Acum nu se mai găsea nici o deosebire între dânşii. Între 
voioasa făptură care sărea zvelt peste portiera 
automobilului, râzând tonic şi luminos vieţii, şi între făptura 
purtându-şi în cârcă povara slută şi fără de izbavă, ce 
deosebire acum mai putea fi? Pământul i-a astupat pe 
amândoi. Întunericul dinăuntru e acum acelaşi, pentru 
amândoi. 

Soarele şi lumina au rămas afară. 

Afară au rămas şi cei care-i iubiseră. Şi cei care i-au urât. 

Unii au grăbit spre treburile lor, unde-i chema viaţa. Alţii 
au întârziat să-şi mai revadă morţii. lordăchel Păun a prins 
braţul lui Grigore Panţăru şi s-au îndreptat, ca întotdeauna 
în asemenea ceasuri, spre o bancă a lor cunoscută, de sus, 
din fundul cel mai înalt al cimitirului. 

La jumătatea potecii, s-au oprit. Au stat locului să 
privească, să aştepte şi să înţeleagă ceva pentru dânşii 


neînțeles. 

Printre straturile de flori tomnatice, printre cruci şi 
arbuşti plângători, se furişa Pantelimon Tăcu. Se uita în 
dreapta şi-n stânga, ca un răufăcător. Pe urmă, grăbi pasul. 
Aproape alerga. Ocoli. Îşi apăsă cu palma, peste paltonul 
vechi, locul inimii. Gestul era ciudat şi nepotrivit omului. 
Mai avea el oare o inimă uscată, de iască, sub straiul putred 
de avar? Lărgi ocolul, îl strânse, călcând din ce în ce mai 
înfrigurat. Poate-şi pierduse punga - au gândit amândoi - 
punga, ce altceva ar fi dat atâta neastâmpăr şi tulburare 
unui Pantelimon Tăcu?... Din nou încercă să se orienteze. 
Se întoarse până la poteca din mijloc. Acum, se înţelegea 
bine. Căuta un loc şi găsea schimbate aşezările vecine: alte 
morminte, alte cruci. Păru că a descoperit. Descoperise... 
Era un mormânt mai vechi decât toate şi mai părăsit decât 
toate. Un muşuroi cu iarba arsă de brumă, o tufă de măcieş 
cu boabele roşii, o cruce scufundată. Acolo, Pantelimon 
Tăcu se plecă şi depuse ceva. Apoi săvârşi faptă neaşteptată 
pentru toţi câţi îl cunoşteau. Cu un genunchi în pământ, îşi 
ascunsese obrajii de piatră spongioasă în palme. Aşa 
rămase. Poate plângea. Poate se ruga. 

Poate numai îşi amintea. Poate îşi acoperise ochii ca să 
poată privi înăuntru, în el. 

Amândoi bătrânii au întors capetele. S-au depărtat. Fără 
voie, pătrundeau într-o taină care nu era a lor. 

Ştiau acum ce-a aşezat jos, în iarba sfârlogită de brumă. 
Un mănunchi de flori puţine, ieftine şi meschine: un buchet 
de zgârcit. Îl purtase în mână cât timp a mers în urma 
convoiului. Credeau amândoi că l-a adus pentru mormântul 
lui Tăvi. Poate pentru al lui Picu Hartular, ca unul care 
împărtăşise şi el, în ultimele zile, hulirea, ocara şi 
vrăjmăşirea unui târg întreg. S-au înşelat. Era, aşadar, 
pentru alt mormânt. Pentru altcineva, de foarte demult! 

— Fiecare viaţă e plină de taine contradictorii şi absurde, 
Iordăchel! Vorbi Grigore Panţăru, lăsându-şi oasele vechi pe 
banca de popas. 


lordăchel Păun şterse mai întâi scândura cu batista. Nu se 
lăţi prăvălat pe spătar, ca tovarăşul hirsut, cu straiele lui 
dihocate. El stătu drept şi corect, pe margine, rezemat cu 
amândouă palmele în mânerul bastonului. Numai după ce 
isprăvi aceste preparative tacticoase, îşi rosti cuvântul: 

— Nu ştiu dacă sunt absurde tainele acestea. Dar ştiu că 
sunt triste, Grigore. Urâte şi triste...! 

Omul hronicilor şi pergamentelor îşi privi cu mâhnire 
oraşul său, scăldat în lumina molatică şi aurie a toamnei. 
Aşa cum se desfăşura oraşul patriarhal la poalele dealului, 
cu livezile desfrunzite şi viorii, cu turle de biserici şi cu 
risipitele aşezări omeneşti, el putea să citească, mai fără de 
greş ca într-un plan ori ca într-o carte, fiecare casă a cui 
este şi de când a fost înălţată, fiecare biserică de când a fost 
ctitorită şi de cine - dar, mai ales, citea ceea ce nu stă scris 
nicăiri: tristeţile, şi amarul, şi urâţeniile ascunse sub fiecare 
acoperiş. Căci el era cel chemat să le fie multora sfătuitor, 
împăciuitor şi îmbiânzitor. 

Făcu un semn dezolat cu mâna bătrână şi slabă: 

— Cu aceasta e greu mai ales să mă împac, Grigore. Pe 
dânşii mai izbutesc câteodată să-i împac. Pe mine, e mai 
greu să mă-mpac... Măi uit de-aici la biserica Sfinţii 
Voievozi. Aceasta e mai veche ca toate, ca tot, durează de 
când e târgul. Ea figurează în documente din acelaşi veac 
cu obârşia târgului. S-a alăturat hanului de pe şleahul cel 
mare, din mijloc de codru, pe unde treceau chervanele cu 
mărfuri odinioară, între două lumi; în jurul lor s-au adunat, 
an de an, pe încetul, aşezările de piatră. Aşa cum m-a 
lămurit cartea cea nouă, dată de tine, Grigore, şi cum m-au 
luminat încă şi alte cărţi din ultima vreme. Pricep. Acum 
pricep altfel şi altfel îi văd pe cei de-atunci, nu numai din 
slova documentelor. Îi văd tăind pădurea şi lărgind loc. Îi 
văd strângându-se laolaltă, oamenii vechi ai acelor timpuri, 
cu viaţa lor veche... Aşa a crescut târgul şi aşa i-a crescut 
vestea de oraş istoric, măcar că n-are faima de cetate, ca 
Suceava ori Târgovişte. Cunosc toate întâmplările şi viaţa 


lor veche de patru-cinci veacuri. N-a fost uşoară! Toate 
păreau că s-au înverşunat să şteargă târgul nostru de pe 
faţa pământului. Când nu era o hoardă de tătari, venea o 
oştire turcească. Veneau panii poloni sau grofii unguri. 
Alungau norodul, prindeau robi, târau femeile legate de 
coada cailor, spintecau pruncii. Au dat foc şi au vrut să 
spulbere şi temeliile aşezărilor. Pe urmă, hoarda a trecut, 
mânia se potolea, iar fugarii s-au întors la cenuşa unde le- 
au fost casele; au durat altele, cu îndărătnicie... Şi tot aşa, 
până s-au liniştit vremile, într-o mocneală de mlaştină 
stătută, fiindcă târgul nu mai răspundea la rostul cel 
adevărat, de departe, din veac. lar mie-mi este greu să mă 
împac cu gândul că toată îndărătnicia aceasta de viaţă din 
vremurile aspre, nestatornice, amarnice, de năvăliri, jaf şi 
pojaruri, a fost numai şi numai ca nepoţii nepoților celor de- 
atunci, adică oamenii aceştia de-acum şi de-aici, să poată 
duce viaţa pe care o duc şi cum trăiesc. Să se duşmănească 
şi să se viclenească, să se lăcomească şi să se robească unul 
pe altul... 

Grigore Panţăru, răsturnat pe spătarul băncii, nu privea în 
vale, ci în sus, spre cer. Rosti: 

— Iar pe vremea pârcălabilor şi armaşilor tăi a fost altfel? 
Altceva?... Tot aşa, şi încă mai crunt, s-au prigonit şi s-au 
viclenit. Tot aşa s-au exterminat şi s-au vândut. De aceasta 
se şi căutau. De aceasta reveneau, cu atâta tenacitate, să se 
regăsească şi s-o ia de la capăt. Ţi-o spun doar hronicile tale 
străvechi, pe care ţi le-a cam scrântit cartea mai nouă dată 
de mine! Gândind bine, nici nu găseşti altceva în ele. Numai 
că, acolo şi atunci, nu-ţi mai par aşa de crunte sau de laşe, 
fiindcă timpul le-a dat oarecare grandoare... 

— Nu erau lucruri aşa de urâte! Se împotrivi lordăchel 
Păun, apărându-şi celălalt oraş, al hronicilor şi al 
voievozilor, împotriva acestuia, al prezentului şi al domnului 
Emil Sava. 

— Au fost, lordăchel, au fost întotdeauna urâte şi crunte! 
Ochii tăi, numai, nu vor, tot nu pot să le vadă aşa. Dar aşa 


au fost şi nici nu puteau fi altfel! lar eu am să-ţi explic 
îndată de ce... Într-un asemenea târg mărunt, oamenii îşi 
ţin socoteala mai din scurt. Au ochiul mai atent unul asupra 
altuia. Şi fiindcă nu ne cheltuim altfel, fiindcă nu ne macină 
viaţa altfel, mai aprig se înverşunează unul asupra altuia. 

Orbul de la biserica Sfinţii Voievozi ne-a lămurit. 

lordăchel Păun se miră: 

— Sărmanul Udrea? A putut să te înveţe ceva pe tine 
sărmanul Udrea? 

— Întocmai. Sărmanul Udrea! Pe acest-orb l-am socotit eu, 
cum îl socoţi şi tu, unul din oamenii cei mai blânzi şi mai 
resignaţi de pe lume. Îţi aminteşti? Eram o dată amândoi, 
când ne-a mărturisit că numai pentru un singur lucru e 
mâhnit el, că i-a luat o întâmplare vederea, încă de pe când 
era copil fără de minte şi judecată... Zicea că-i mâhnit 
nevoie mare, nu fiindcă aşa nu se poate bu-cura de lumina 
soarelui. Nu fiindcă orbecăie în bezna lui, fără nici o 
nădejde. Îl mâhnea numai gândul că aşa, orb, fără să vrea, 
cu paşii lui de orb, striveşte furnici şi gângănii, făpturile lui 
Dumnezeu... Îţi aminteşti? Sunt vreo câţiva ani de-atunci... 
L-am consolat, asigurându-l că şi noi, care avem vedere, 
facem la fel... Ochii noştri nu ne slujesc ca să descoperim şi 
să cruţăm gângăniile pământului. Gângăniile sunt prea 
mici, iar ochii noştri ne folo-sesc la altceva... Câteodată, 
chiar, pentru a căuta gângania ca s-o strivim mai vârtos sub 
talpă... 

— Îmi amintesc, acum... Clătină lordăchel Păun din cap. 
Te-am mustrat atunci. Grigore. De ce să-i strici judecăţile 
blânde şi bune despre lume ale unui sărman orb? Cel puţin, 
el să-şi facă în închipuire o lume a lui, mai bună decât a 
noastră... 

— Aşteaptă, dragă Iordache! Aşteaptă să cunoşti şi ceva 
despre lumea lui. M-a impresionat, cu deosebire, asociaţia 
omului şi a câinelui. Prietenia lor. Şi eu nu mă impresionez 
cu una cu două, ca tine! Dar ţi-am, dat dreptate în privinţa 
aceasta. Era ceva mişcător. Răbdarea şi chibzuinţa de pilot 


a câinelui, conducându-l printre trăsuri, automobile şi 
şanţuri, printre canalele desfundate acum trei ani... Orbul 
împărțind cu animalul fiecare bucată de pâine. l-am 
surprins nu o dată, acolo, unde le e locul, la colţul bisericii; 
i-am surprins în scene de tandreţe. Eftimie al tău, vorbind 
în şoaptă câinelui. Câinele punându-i laba pe genunchi şi 
căutând să-i afle gândul din ochii lui orbi. Se înțelegeau. Îşi 
comunicau... Întocmai ca într-o cărţulie cu poveşti morale... 
Pe urmă, într-o bună dimineaţă, i-am văzut şi altfel. Orbul 
croindu-şi câinele cu ciomagul şi câinele rânjind cu colții la 
orb. Într-o dimineaţă, şi încă în altele... 

— Nu se poate! Protestă cu oroare lordăchel Păun. Aşa 
ceva nu se poate... 

— Se poate, fiindcă am văzut cu ochii mei. Şi se poate, 
fiindcă nimic nu e mai natural! E povestea tuturor de aici. 
La aceasta sfârşesc toţi, mai devreme sau mai târziu. Prea 
mult stăm unul în sufletul celuilalt. Pe cine să-l ciomăgească 
orbul, decât pe cel care îi este mai aproape? La cine să 
rânjească javra, decât la cel care-şi împarte pâinea milei cu 
el? Invidie, suferinţă, ură, gelozie, vanitate, laşitate, egoism, 
interese; toate acestea într-un oraş mare, de câteva sute de 
mii, de un milion de oameni, iau alt caracter. Se prelucrează 
altfel, de la sine. Cele mărunte dispar. Aici, însă, ca într-o 
cultură de microbi de un conţinut mai îngust, limitat, aici se 
dezvoltă şi ele pe o altă măsură, aş zice mai meschină şi 
defor-mată, cu obiectivele fals precizate. Dai vina, la năduf, 
pe vecin, nu pe adevăratul vinovat - strâmba şi nedreapta 
alcătuire! Amestec, confuzie de cauze şi efecte. Nu mai 
vedem nici noi ceea ce e de văzut... Aşa că vinovaţii sunt în 
aceeaşi vreme şi victimele. Sau, dacă vrei, invers... Îţi 
mărturisesc, când m-am întors şi l-am găsit pe Picu în 
cutioara lui de lemn, m-am gândit la o mare răfuială cu 
mulţi dintre cei câţi s-ar cuveni răfuiţi... Cu Sava şi cu acel 
Stoian, şi cu alţii încă... Şi poate cu jupâneasa Clemence 
Blându! Căci n-o cred străină de toată povestea scrisorilor. 
Nu e nevoie de deducţii în genul romanelor poliţieneşti ca 


să ajungi la concluzia aceasta. Ea era amică nedespărţită cu 
doamna Ortansa Sava, şi ea nu mai este! Ea nu s-a 
resemnat cu ideea că doamna Ortansa Sava s-a împăcat cu 
rivala sa, doamna colonel Valivlahidis! Ea avea ceva de 
plătit lui bietul Hartular pentru atâtea glume neplăcute!... 
Toate coincideau într-un amestec de interese şi de pasiuni, 
pe care Emil Sava şi un Stoian le-au folosit, ca să înlăture 
un om incomod ca Picu, să-i scoată colții şi să-i astupe 
glasul... Poate Stoian avea şi alt interes, alte motive... Pe 
aceştia voiam să-i răfuiesc! Se vede, însă, că s-a apropiat şi 
pentru mine sfârşitul. Nu m-a ţinut hotărârea până-n 
seară... Ce însemnau aceste uragane într-un pahar de apă, 
aceste deşănţate murdării într-o troacă de lături, faţă de 
realitatea cea mare, cauza cauzelor? Faţă de strâmbătatea 
unei lumi şi alcătuiri? La ce bun? Ce rezolvi? Ce repari? 

— Adică, să stăm la o parte? Întrebă Iordăchel Păun. Nu 
mă rabdă inima. 

— Când am stat noi la o parte şi când ne-a răbdat inima să 
stăm la o parte? Ia întreabă şi socoate, de când ne 
cunoaştem. Fiecare în felul nostru şi după firea noastră, 
Iordache, bătrâne! Eu i-am forfecat pe cei păcătoşi, de le-au 
mers fulgii. Tu, marele împăciuitor, i-ai luat cu duhul 
blândeţii... Rezolvat-am, însă, ceva? Reparat-am, însă, 
ceva?... Mers-am până la rădăcinile cele adânci, cauza 
cauzelor?... Aici, doar doctorul Tănăsescu, fostul elev al tău 
şi al meu, a alinat o suferinţă în calicimea târgului, din 
mahalaua Trăscău, din gropi şi din gunoaie, el, doctorul 
fără de arginţi. Şi poate, într-o măsură, Sandu Buhuş, 
avocatul fără de arginţi, apărătorul oropsiţilor... Picături 
într-un ocean! Încolo?... Şi eu, şi tu, feciori de ţărani cu 
mame care nu ştiau carte, ne-am pomenit din tinereţe 
transmutaţi în altă lume, datorită diplomelor, pentru a ne 
pierde cu încetul în nimicnicia ei, de aici, din Căliman. 
Ducem la groapă pe Tăvi Diamandescu şi pe Picu Hartular, 
nu pe cei din mahalaua Trăscău, din gropi şi din gunoaie. 
Aceasta nu-ţi spune nimic? Fără îndoială, pe 'Tăvi îl iubeam: 


înfăţişa viaţa, energia, bucuria de a trăi. Fără îndoială că 
Picu Hartular a fost şi el, în felul său, o victimă, care ar fi 
meritat altă soartă. Dar reprezentau altă lume, nu a 
noastră... De ce să mai scormonesc ce şi cum? 

— Poate e mai cuminte aşa, Grigore... 

— Cuminte? Nu cunosc cuvântul acesta. Nu cumin-ţenia 
mă opreşte de la toate. Vlaga din mine, care s-a dus. Când 
nu mai poţi ceva, invoci cuminţenia. Unii încep de la 
douăzeci de ani. Pe mine m-a ajuns la optzeci. Dar n-o 
numesc cuminţenie. Suntem foarte bătrâni, Iordache! 
Aceasta e. Toate sunt acum prea târzii pentru noi. Treacă 
alţii la rând, mai vrednici. Locul nostru e aici, nu dincolo, 
devale, în târg... Ar fi bine să începem a ne cam pregăti. 
Într-o zi, are să vină Ţibică Artino şi, la apelul lui no-minal, 
n-are să ne mai găsească la „Rinalti”. Are să ne afle aici... 
Aceasta a fost tot. E mult mai simplu decât se pare. Numai 
Tăcu nu se împacă aşa de uşor. Ce zici, Tacule? 

Pantelimon Tăcu urcase poteca. Îi zărise de departe. 
Simţea şi el nevoia unei apropieri omeneşti. 

Pe chipul de piatră spongioasă, cu urmele firelor de ţărână 
în pori, nu mai subzista nimic din emoția care i-a frânt 
genunchii, acolo, la mormântul vechi şi necunoscut. Din 
nou, trăsăturile feţei şi-au luat neclintirea inumană; privirea 
din nou era sleită şi opacă, de mort. Dar nevoia unei 
apropieri omeneşti îl mânase alături de cei doi. 

I-au făcut loc. 

Pe bancă erau acum trei bătrâni, cu trei lumi ale lor, 
străine cu totul. Nu se potriveau la chip, la port, la viaţă la 
trecut, la tot. Nimic mai deosebit, chiar în privirea cu care 
îşi contemplau acum oraşul lor din vale: al lor şi totuşi 
pentru fiecare altul. Dar îi apropiase pe banca singuratică a 
cimitirului, să poposească în anticamera morţii, un instinct 
obscur de solidaritate. Îi adunaseră, ca pe nişte ultimi 
supraviețuitori, amintirile tinereţii lor din celălalt veac, 
întârzierea lor într-o viaţă din ce în ce mai greu de înţeles şi 
de acceptat. 


S-au aşteptat să-l audă pe Pantelimon Tăcu, repetând 
veşnicul său bilanţ pe marginea necrologurilor: Cine-ar fi 
crezut? Tăvi, numai treizeci şi opt de ani şi opt luni... 
Spuneam eu!... Şi Picu Hartular!... Patruzeci şi unu de ani... 
Spuneam eu!” Dar n-a fost nimic. N-a spus nimic. 

Târziu de tot, după o lungă şi neclintită tăcere, a vorbit cu 
un glas care nu era allui: 

— Moartea face câteodată minuni... Cruţă omul de 
bătrâneţe, de căderile şi urâţeniile bătrâneţii. 

Iordăchel Păun şi Grigore Panţâru au gândit amândoi la 
Tăvi Diamandescu, la moartea care l-a cruțat de 
netrebnicele deformaţii ale lumii lui de naştere şi de fatala 
decrepitudine. La dânsul şi-au închipuit că a fost şi gândul 
lui Tăcu. Dar bătrânul cu faţa spână şi pietrificată a 
continuat, privind înainte cu ochii lui morţi, într-un gol unde 
vedea poate altceva. 

— O femeie... O fată de pe vremea noastră ce-ar fi devenit 
astăzi? Însă dacă moartea a fost bună cu ea, a păstrat-o 
tânără, aşa cum era... A rămas tânără! A trecut prin viaţă 
numai cu tinereţea ei. N-au ucis-o anii pe încetul, ca pe noi. 
Mai trăieşte, într-o amintire, numai cu ochii ei de-atunci, şi 
cu glasul ei de-atunci, şi cu râsul ei tânăr de-atunci... 

Pantelimon Tăcu se întoarse la zgârcenia sa fără leac. 

Descoperi un nasture slab în aţe, răsuci aţa, o rupse şi 
strânse nasturele în buzunar. Dar ceilalţi doi ştiau acum pe 
ce mormânt a depus el meschinul lui buchet şi la ce cruce a 
îngenuncheat. Neîndoielnic, mormântul unei fete de-atunci, 
care-a fost pusă în pământ cu tinereţea ei de-atunci, şi 
poate cu o tăinuită iubire de-atunci. 

Au tăcut tustrei. A trecut o înfiorare de frig de la unul la 
celălalt. 

— Ne prinde noaptea. Să mergem!... Altfel ne închide 
portarul aici, şi nu sunt atât de grăbit... Mai poate să aibă 
răbdare încă o lună-două, un an. Pe urmă, are să ne închidă 
pentru totdeauna. Ce zici, Tlacule? 


Grigore Panţăru întrebase cu un zâmbet care nu mai 
putea fi răutăcios şi rece. Pantelimon Tăcu se ridică însă 
deodată cuprins de îngrijorare, ca şi cum cei doi 
contemporani ar fi complotat să-l închidă de pe acum în 
cavoul lui, pe lângă care nu trecea niciodată. 

— Să mergem! Rosti. E târziu de tot... Uite, au început 
stelele... 

N-au ales poteca pe la cele două morminte vecine şi 
proaspete. 

Pe acolo, treceau alte umbre în înnoptarea grăbită. Două. 
Magălea susţinând braţul Nadiei Trifan. Copila se 
împleticea în mers. Se opri să tuşească. Îşi acoperi buzele 
cu batista albă. Când sfârşi, ascunse batista şi înălţă ochii la 
cer. lar îndată uită tusea, uită genunchii împle-ticiţi, 
sfârşeala febrei din trup. Pe cerul de stânjenel, licăreau cele 
dintâi stele - şi cerul era atât de înalt, de vast şi de limpede 
în cosmica lui rece enigmă, încât mica lor dramă i-a apărut 
mai neînsemnată ca zbaterea de agonie a gâzelor. 

O stea se desprinse din cheotoarea albastră şi după dânsa 
alta. Au căzut oblic, diagonal, spre cealaltă margine a lumii, 
undeva, departe, departe. 

Nadia întoarse ochii de la cele două candele de la crucile 
celor două proaspete morminte de aproape şi vorbi în 
şoaptă: 

— Nu ştiu de ce, Leon, dar îmi pare întotdeauna că stelele 
care cad nu se pierd... Cad la căpătâiul morţilor, în 
candele... Ca să lumineze de-acolo. Poate de asta se spune, 
de câte ori cade o stea, că moare un om... Steaua vine să-şi 
caute mortul ei, să-l păzească, aşa cum l-a păzit în viaţă... 

Priveau amândoi la cele două candele cu sâmburele de 
lumină licărind, într-adevăr, ca două scântei siderale 
descinse în cupola de sticlă. 

Dar o suflare nesimţită a stins steaua de pe mormântul lui 
Picu Hartular. El a rămas singur, în întuneric. 

Afară, la poartă, Moriţ, câinele nimănui, îl aştepta cum îşi 
aşteptase celălalt stăpân, la poarta cimitirului evreiesc. 


Începu să urle. Să-l cheme. 

Paznicul ridică un bulgăre de ţărână şi zvârli după el: 

— Marş tu, potaia dracului! Caută-ţi alt loc să-ţi încerci 
glasul. Marş şi urlă pe-un maidan cu gunoaie, la Trăscău. 

EPILOG 

„, Hodie mihi, cras tibi!”22 

Moriţ şi-a aşteptat zadarnic stăpânul închis în cutioara lui 
de lemn, scurtă ca un sicriu de copil. 

Trei nopţi a venit să-l cheme, urlând la lumina de var a 
lunii. Trei nopţi. Pe urmă, a înţeles că nu se mai întoarce, 
cum nu s-a mai întors celălalt stăpân, Moriţ Şor, telalul. A 
intonat o ultimă tânguire, mai prelungă şi mai jalnică decât 
toate, până ce luna şi-a tras faţa albă de strigoaică dincolo 
de dealul Călimanului. A plecat spre oraş, spre maidanele 
cu spini şi movilele cu gunoaie, spre ulițele unde din nou 
aveau să-l întâmpine, a doua zi dimineaţă, loviturile de 
pietroaie, găleţile cu leşie şi colții celorlalţi câini. 

Dar Picu Hartular s-a întors, cu toate acestea, din 
mormânt. 

Nu-şi găsea linişte acolo. El mai avea ceva de spus, fără 
cuvintele dogite din viaţă, de la masa lui, la „Rinalti”. 

A fost o spaimă şi o chinuire în oraş, răsucind multe 
trupuri prin somn şi căscând mulţi ochi cutremuraţi de 
întuneric. 

Acum, nimeni nu-i mai putea închide nici o uşă. 

Umbra mortului trecea prin uşă. Prin toate uşile unde-a 
bătut în viaţă. Trecea fără vuiet, fără să bată, târziu, după 
miezul nopţii. 

Se instala pe marginea paturilor, fără să rostească nimic, 
cu mâinile albe şi lungi pe genunchi, privind în pământ cu 
tristeţe. Îi şiroia apa de pe hainele leoarcă şi îi clănţăneau 
dinţii. 

Dar nu rostea nimic. 

Nu se plângea. Nu dojenea pe nimeni, nu cerea socoteală. 
Stătea pe marginea patului şi aştepta. În aceeaşi clipă, 
trecea prin douăzeci de ziduri, în douăzeci de case, ca să-şi 


ia locul pe-o margine de pat şi să aştepte, chinuitoare 
mustrare de dincolo de mormânt. 

Aşa a trecut prin uşa lui Tudor Stoenescu-Stoian şi aşa îi 
priveghea somnul, neclintit la picioare. Aşa se arăta 
Lisavetei, care se trezea cu geamăt, blestemându-l, pocitul! 
Să-l apese pământul mai greu peste pieptul coşcovit şi să-i 
putrezească mai repede inima. Aşa intra în dormitorul 
doamnei Clemence Blându; iar Ans se zvârcolea scâncind: 
„Puciule, scoală-te şi-l alungă! Ce stai?” Aşa trecea prin uşa 
Laurenţiei lancovici. Acum, nopţile ei erau mai înfricoşate. 
Nu mai bătea Ionică al ei afară şi nu mai avea cui striga: 
„Aşteaptă, Ionică, nu pleca. Aşteaptă, nu pleca...!” Visul 
acesta se curmase deodată. Dispăruse. Acum pătrundea, 
prin uşa închisă, schilodul cu hainele ude, aşa cum l-a văzut 
ea, ca un om scăpat de la înec. Nu ştia cum a sosit, cum a 
intrat. N-o ştia, cum nu ştia nimeni dintre ceilalţi. Ca toţi, se 
pomenea cu dânsul pe marginea patului, privind în pământ, 
cu mâinile pe genunchi, cu apa curgând din buretele 
ghebului şi lăţind lac negru la picioare - negru cum numai 
apa din cealaltă viaţă a iadului poate să fie aşa, de culoarea 
catranului. 

Intra acum Hartular şi prin uşa Adinei Buhuş, în camera 
cu mobile de cristal şi de nichel. 

Nu-i rezista nici un zăvor. Nimic nu-l mai putea opri şi 
nimeni. Pe Lisaveta o ţintuia în patul ei, fiindcă era în 
acelaşi timp şi acolo, cum era şi la patul, în visul altor 
oameni din târg; al lui Emil Sava şi al lui Tudor Stoenescu- 
Stoian, al doamnei Clemence Blându şi al părintelui Mârza, 
al Laurenţiei lancovici şi al multor caracude, din cele 
chemate de colonelul 'Ţibică Artino la apelul lui nominal: 
Caracudescu, Caracudovici, Caracudeanu, Caracudovschi. 
Dar aici, la patul Adinei Buhuş, rămânea el mai îndelung, 
până în zori, şi aici era el mai trist privind în pământ, cu 
mâinile lungi ţinându-şi genunchii. Aici avea el mai multe de 
spus, ce n-a spus în viaţă şi nu cuteza a spune nici acum. 
Dar se mulțumea să vină, să tacă, să aştepte. Nu-l mai 


putea alunga nimeni! Prin uşi intra şi ieşea ca un fum, prin 
fereastra deschisă. 

Sub ochii Adinei Buhuş, cearcănele viorii au coborât mai 
intense. 

— A devenit ceva imposibil! Exclamase într-o zi domnul 
prefect Emil Sava, zuruindu-şi cheile cu mânie. Această 
canalie nici mort nu se astâmpără! 

Tudor Stoenescu-Stoian recunoscu, mestecându-şi 
cuvintele în gura coclită: 

— Şi mie mi se întâmplă la fel. De-o săptămână, îl visez în 
fiecare noapte. Vine, se instalează şi nu-l pot scoate afară. 
Mă deştept? Dispare! Aţipesc! Îşi ia locul! E ceva 
inimaginabil. 

Amândoi au tăcut. Acum nu-i mai puteau face nimic. lar 
domnul Emil Sava nu se putea împăca în ruptul capului cu 
această umilitoare recunoaştere a neputinței. Îl duşmăneau 
pe mort mai vrăjmaş decât l-au urât în viaţă, ca şi cum el, 
într-adevăr, cu ştiinţă şi cu voinţă, se întorcea din lumea de 
dincolo, să-şi râdă fiindcă i-a aflat dezarmaţi şi să-şi reia, cu 
o lugubră satisfacţie, misiunea lui de la masa caracudelor. 

Născocise un supliciu cum n-a izbutit să descopere în 
viaţă. Numai el era capabil de asemenea perversă 
răzbunare, torturându-şi din mormânt concetăţenii. 

Sentimentul domnului prefect Emil Sava era acesta: 

— Asemenea oameni trebuiesc suprimaţi! Se îndârii, 
călcând apăsat şi izbind cheile cu care nu putea închide un 
mort. 

Pe urmă, îşi tamponă cu batista fruntea asudată. Începea 
să vorbească prostii. Îl suprimaseră, doară, o dată! Un mort 
nu mai poate fi suprimat. Aici, orice abilitate şi „lovitura 
dublă” încetează. Îşi pierde eficacitatea. 

Morţii vin când vor, pleacă şi se întorc când vor, intră unde 
vor. 

Domnului Emil Sava i s-a părut un privilegiu stupid şi 
nedrept acesta. Ar fi cerut o lege, un regulament şi ar fi 
afişat o ordonanţă. 


Şi aceasta, tocmai acum şi-a găsit s-o facă, mize-rabilul! Îţi 
spun, e o farsă sinistră cum era în năravul lui. O face 
anume...! 

„locmai acum”, adică în momentele când cariera politică a 
domnului prefect Emil Sava se încununa cu o măreaţă 
înfăptuire de gospodar. 

Palatul administrativ se înălța glorios în piaţa Miron 
Costin, cu latele scări de granit şi cu turnul dominând tot 
oraşul. Inaugurarea fusese pregătită cu vast program de 
festivități. Se ridicaseră arcurile de triumf pentru 
reprezentanţii guvernului de la centru. Soseau doi miniştri. 
Bunul prieten al domnului Emil Sava şi al lui Iordan 
Hagilordan: ministrul de justiţie, simpaticul şi popularul 
Gică Elefterescu. Ministrul de interne. Un om mult mai 
dificil şi mai stăpân pe sine în socotelile politicăriei: 
Alexandru Vardaru. 

— Să ştii că şi acesta o să ne facă neplăceri! Declară 
domnul Emil Sava. Eu nu înţeleg ce caută el la noi în partid 
şi de ce a apelat partidul la el? E o vechitură din vremile 
preistorice ale politicii, dinainte de război, când n-aveai de 
luptat cu votul universal. Toate se manevrau cu altă tactică 
şi cu mănuşi, pentru nasuri subţiri, pe colegii. Ce ştie el din 
tactica nouă de-acuma? Deocamdată, s-a anunţat că va 
găzdui la Sandu Buhuş, pentru că ar fi fost în bune legături 
de prietenie cu bătrânul Buhuşi... Aşa ceva ne mai trebuia! 
Ne strică toate aranjamentele. Un ministru găzduit la un 
imbecil din opoziţie, dacă s-a mai văzut vreodată! Şi aceasta 
se numeşte a face politică, a avea cap politic!... lată pentru 
cine muncim şi ne spetim! 

Inaugurarea a avut loc cu fanfare militare, cu banchet şi 
toasturi. Ministrul justiţiei, Gică Elefterescu, escortat de 
Iordan Hagi-lordan, a fost sufletul festivităților şi a țintuit 
asupră-i toate speranţele norodului, făgăduind că va sta 
alături de amicul său Emil Sava, în toată strădania pentru a 
ridica ţinutul acesta, prea neglijat până acum de guverne. 
De altfel, oricât de vremelnice ar fi destinele guvernelor, 


aici prosperitatea rămâne pe mâini mai statornice. Şi, 
întorcându-se cu paharul de şampanie în mână, a închinat 
în sănătatea marelui financiar şi neostenitului organizator 
de fertile întreprinderi, Iordan Hagi-lordan, omul cu 
mandibulele puternice şi cu figura apoplectică, directorul 
societăţii „Voevoda, Rumanian Company for the 
Development of the Mining Industry, Limited”. Prin acesta, 
prin întreprinderea sa şi prin oamenii de talia domnului 
Emil Sava, judeţul va cunoaşte o epocă de activitate şi de 
belşug încă necunoscută în asemenea regiuni ale ţării. Un 
cuvânt a fost rezervat şi valorosului element proaspăt venit 
în politică, să-şi pună în serviciul concetăţenilor şi al micii 
sale patrii adoptive priceperea, talentul, înalta probitate şi 
nobila dezinteresare, care ar fi de dorit să slujească pilduire 
şi altora. Tudor Stoenescu-Stoian a plecat ochii cu 
modestie, răsucind între degete cocoloaşe de pâine şi 
neputând alunga gândul că şi în această noapte, îndată ce 
va întoarce cheia în uşă, îndată ce se va băga în aşternut şi 
va închide ochii, la capătul patului, la picioare, Picu 
Hartular se va instala cu palmele pe genunchi, cu privirea 
lui în pământ, cu înfricoşătoarea lui tăcere şi cu cocoaşa lui 
şuroind de apă ca un burete. 

Celălalt ministru, Alexandru Vardaru, s-a mulţumit să 
rostească numai câteva cuvinte, în care n-a pomenit mai 
nimic despre abnegaţia şi truda domnului prefect Emil 
Sava, mai nimic despre prosperitatea ce se va dezlănţui în 
curând, graţie marelui şi întreprinzătorului capitalist 
Iordan Hagi-lordan. Avea socotelile sale. Nu învârtea 
politică să-şi facă avere. Făcea politică să-şi asigure averea 
moştenită din ţâţă-n fiu, de aproape un veac. Îi dădea 
mâna! 

Aceste rezerve au făcut proastă impresie şi au dat loc la 
aprinse comentarii, ca şi faptul că toată vremea, ministrul 
de interne n-a schimbat o vorbă cu intrepidul financiar şi că 
a găzduit la un om de ispravă, desigur, ca Sandu Buhuş, 
dar, oricum, un opozant obstrucţionist. Toate comentariile 


au fost reluate la masa caracudelor. Lipsea însă Picu 
Hartular să găsească el cuvântul de încheiere, neuitat, 
pentru a pecetlui multe comice amă-nunte, ca, bunăoară, 
ideea de a pune în turla noului edificiu public un om să 
învârtă minutarul ceasornicului cu mâna, fiindcă orologiul 
sosise cu mecanismul defectuos de la fabrică. Glasul cu 
rezonanţa amplificată de cocoaşă n-avea să mai răsune la 
masa caracudelor. Nu-l mai auzeau nici cei care primeau 
vizita lui Hartular prin somn, când trecea prin uşi şi venea 
să se odihnească pe marginea paturilor, după drumul 
istovitor şi fără nădejde prin ploaie. 

Acum tăcea. Iar tăcerea era mai intolerabilă decât orice 
cuvânt a rostit el vreodată şi ar fi putut să-l rostească! 

Adina Buhuş se deştepta în fiecare dimineaţă mai istoviă şi 
cu tâmplele încleştate într-un cerc mai dureros de foc. 

Ea nu-şi imagina ce are strigoiul acesta cu dânsa, cum nu- 
şi imaginase că a putut avea ceva în viaţă. 

Prin somn, prin vis, voia să-l roage cu un blând reproş: 
„Spune-mi, te rog, ce vrei? Spune-mi şi lasă-mă, te rog. Eu 
nu ţi-am făcut nimic, niciodată. N-am făcut niciodată, 
nimănui, cu voinţă, nimic rău. Pe mine de ce să mă 
torturezi? Sunt destul de nefericită şi fără aceasta... le rog, 
lasă-mă... O singură dorinţă am. Să mă lase toţi în pace...” 
Dar buzele nu se mişcau, glasul rămânea împietrit în vraja 
cea rea a visului. Şi vedenia nu pleca să treacă prin uşă ca 
un fum, până ce nu se lumina de ziuă, când Adina Buhuş 
deschidea ochii să-şi rănească privirea de cealaltă prezenţă 
chinuitoare: zidul de temniţă al Călimanului, astupându-i 
cerul cât e de înalt, fereastra cât e de lată. 

O amăgitoare uitare şi un amăgitor interes pentru viaţă i-a 
adus, două zile, oaspetele ilustru din Bucureşti: 

Alexandru Vardaru. Cu mare uimire şi cu bucuroasă 
plăcere, ministrul de interne a descoperit că soţia lui Sandu 
Buhuşi fusese, pe vremuri, prietenă cu singura lui fiică, 
Luminiţa, şi că era nepoata acelei tanti Cora, maiestuoasă la 
înfăţişare şi puerilă la fire, pe care a cunoscut-o în tinereţe 


şi de care îl legau multe şi melancolice amintiri. Astfel, 
Adina Buhuş a trăit puţin, a retrăit o viaţă a ei, ucisă de 
conspirația acestor oameni de aici, asfixiată de înăbuşitorul 
perete de lut şi de piatră. 


Pe urmă, alaiul de la festivitățile domnului Emil Sava a 
plecat. Alexandru Vardaru, cu masiva lui energie şi cu aspra 
lui frunte brăzdată de cute, şi-a luat rămas bun, sărutându-i 
în prag mâna, cu o desuetă politeţe de dinaintea anilor de 
război, i-a urat, râzând cu toată dantura intactă, gânduri 
mai puţin sumbre, a invitat-o, în numele Luminiţei, să-şi 
revadă prietena, l-a ameninţat pe Sandi cu degetul să nu-şi 
neglijeze asemenea podoabă a casei, s-a urcat în 
automobilul imens ca un vagon şi a plecat să inspecteze alte 
ţinuturi, răzleţit de banda celeilalte excelenţe şi de a 
comparşilor săi: Gică Elefterescu, Iordan Hagi-lordan et 
comp. 

Adina Buhuş a rămas mai singură, cu zilele mai deşarte şi 
cu arătarea ei din fiecare noapte, aşezată pe marginea 
patului, cu palmele prelungi sprijinite în genunchi. 

Aşa a găsit-o scrisoarea hotărâtoare, într-o dimineaţă. 

Câteva rânduri zgâriate cu peniţa stiloului, într-un hol 
elveţian, de fosta tovarăşă de cameră la pension, Graziella 
Leitzelar. Cum o recunoştea din această scrisoare pe 
prietena ei din totdeauna şi cum viaţa nu schimbase din ea 
nimic! Îşi târâse bărbatul după dânsa, din San-Salvadorul 
minuscul pe harta Americii, ca un rest din ţigările pe care le 
fuma ea pe ascuns, când închidea uşa de la camera lor şi 
când M-lle Ecuyer bătea cu pumnul, somând-o să deschidă 
ca s-o surprindă asupra faptului. Nu trăgea zăvorul până ce 
nu se risipea fumul. Apoi, inventa cele mai năstruşnice şi 
absurde explicaţii, pe care nu le credea şi nu pretindea să 
le creadă nici M-lle Ecuyer. 

Ecky - aşa o botezaseră. Acum, purtându-şi bărbatul să 
cutreiere Europa, Graziella făcuse popas şi la pensionul lor, 
Roseneck, din Lausanne. O găsise pe Ecky mai uscată şi cu 
articulațiile mai ruginite. O terorizase, oferindu-i cu 
dezinvoltură ţigări din portţigaretul de piele de şarpe - de 
şarpe de-al lor, din San-Salvador! O terorizase, silind-o să 
fumeze şi spunând că a făcut un voeu23 de care depinde 
destinul ei şi al copiilor. Ecky se chinuise să fumeze, tuşind, 


lăcrimând şi strănutând. Pe urmă, când ţigara a fost gata, i- 
a mărturisit, râzând, că totul era numai un jurământ vechi 
al ei, de când îi bătea în uşă şi n-o lăsa să-şi termine 
„Laurensurile”. De pe atunci îşi jurase să fumeze cândva 
împreună pipa păcii, ca şefii triburilor indiene de odinioară, 
şi, iată, şi-a ţinut jurământul cu această revanşă inofensivă 
de şcolăriţă! Pe jumătate scandalizată, pe jumătate iertând- 
o, Ecky i-a pomenit că fosta ei tovarăşă de cameră, Adina, n- 
ar fi săvârşit niciodată aşa ceva, fiindcă ea n-avea mintea şi 
voluptatea sadică a unei mici sălbatice din continentul 
pieilor roşii, al metişilor, al mulatrilor, al creolilor şi al 
gangsterilor. „Aşa a venit vorba despre tine, Ady! le regretă 
şi am înţeles că şi acum te adoră. Aşa ar fi vrut ea s-o 
secondeze o fostă elevă, să-i predea cheile şi jumătate din 
răspunderea conducerii. Am pufnit de râs în nasul lung şi 
ascuţit al lui Ecky! Tu conducând pensionul Rosenberg, 
ţinând în frâu cele treizeci de turbate aduse din toate 
unghiurile planetei!... Cum vezi, Ecky s-a zaharisit 99,99 la 
sută. Dar am vizitat şi camera noastră. Nimic nu s-a 
schimbat, Ady. Aceeaşi privelişte de la fereastră, peste 
Leman, cu Evianul în fund. În locul nostru, alte două victime 
ale lui Ecky. O canadiancă şi o norvegiană. Le-am şi 
identificat! Canadianca ţinea locul meu. O zurlie cu un 
valvârtej de păr în cap, o apucată din cele care rup trei 
piepteni pe săptămână, nu-şi găsesc niciodată perechea 
pantofului, nu-s capabile să fie exacte la masă şi mai pretind 
pe urmă, cu vehemenţă, că ornicul pensionului e de vină - 
întotdeauna bate razna. În fine, cunoşti: toate cele de la 
fosta Graziella Leitzelar citire! Sunt sigură că şi ea fumează 
pe ascuns. Sunt sigură că şi ei îi bate Ecky cu pumnul în 
uşă. Cealaltă, norvegiana, vaporoasă şi nostalgică... Îţi ţine 
locul tău. Amândouă m-au însoţit tot timpul cât am vizitat 
pensionul, au vrut să afle cum era viaţa noastră de atunci, 
am cerut voie de la Ecky să mi le cedeze pe-o jumătate de 
zi, le-am plimbat cu automobilul până la Montreux, eram să 
le răstorn în Leman la un viraj, căci conduc, după cum îţi 


imaginezi, ca o nebună. Pe urmă le-am corupt. Le-am dus la 
„Perroquet,, unde-au dansat până târziu. Când am sunat la 
poartă să le predau lui Ecky, fosta noastră directoare să mă 
ia în unghii, nu alta. Dar i-am făcut cu tifla şi am dispărut în 
noapte, ca un demon al răului ce-am fost şi-am rămas.” 

Scrisoarea căzu pe genunchii Adinei. Ridică ochii şi 
privirea se izbi de peretele aspru al Călimanului. 

A alergat, ca întotdeauna în asemenea ceasuri, a alergat la 
Scarlat Buhuşi, aventurierul care a cutreierat lumea, mările 
şi oceanele, continentele. A întâmpinat-o femeia spoită şi 
Bijulică, lătrând piţigăiat şi agresiv. 

Scarlat Buhuş se putea mişca acum. Nu mai mergea 
copăcel, sprijinindu-se de pereţi şi de spătarele scaunelor. 
Îşi plivea grădina, îşi curăța pomii de omizi, săpa singur 
straturile pentru răsaduri. Dar un gol se căscase în toate 
amintirile. Când privea globul de carton cu petele albastre 
ale oceanelor, cu petele cafenii ale munţilor, cu savanele 
verzi şi cu albele pete ale deşerturilor nisipoase, ele nu-i 
mai spuneau nimic. Nu-şi mai amintea, de toate, decât 
printr-o ceaţă. 

— Mi-a scris prietena din San-Salvador... Ştii, unchiule? 
Din San-Salvador, unde-ai stat şase luni, fiindcă n-aveai bani 
să cumperi bilet la vapor... Îţi aduci aminte? Ai făcut drumul 
pe jos, din Honduras, de la 'Tegucigalpa... Pe urmă, ai trecut 
la Managua, la San-Jose şi de la Pa-nama ai plecat matelot 
cu vaporul peste Pacific, Noua Zeelandă, insulele 
Sandwich... 

Scarlat Buhuşi păru foarte minunat de acest itinerar: 

— Am fost eu în insulele Sandwich? Nici n-am ştiut că 
există nişte insule de sandviş... Trebuie să trăiască bine cei 
de acolo... Au mâncarea sub picioare... Dar ce fel de 
sandviş? Cu icre, cu şuncă? 

Adina căută în ochii bătrânului o urmă de ironie, de 
maliţioasă intenţie. 

Nu sclipea, însă, nimic. Deşertul cel mai desăvârşit. 


Cu o încordare de memorie, Scarlat Buhuş căuta cu toată 
seriozitatea să reconstituie arhipelagul Sandwich şi să-şi 
amintească dacă erau insule de şuncă ori de icre. 

— În San-Salvador... Reluă Adina. 

Bătrânul îi făcu semn să-i dea cuvântul. Îşi amintise. 

Acum ştia despre ce e vorba: 

— Da-da! San-Salvador. Acolo am vânat eu urşi albi. E 
foarte frig în San-Salvador... Acolo mi-a degerat mie 
degetul ăsta... 

Şi întinse degetul ciung, mărturie. 

— 'Te înşeli, unchiule. Cum ai putut să vânezi urşi albi în 
San-Salvador, sub tropice, aproape de Ecuator? Degetul ţi-a 
degerat în Kamciatka... 

Scarlat Buhuş îşi privi restul degetului cu neîncredere. 

— Kamciatka? Nu cunosc Kamciatka... 

Hotărârea Adinei Buhuş crescuse, pusese stăpânire pe 
dânsa, în oraşul acesta astupat de un zid lutos spre zările 
lumii, unde nu mai avea pe nimeni, pe nimeni să-i răspundă 
chemărilor ei. 

— Unchiule! Îi întinse fruntea. Se poate să nu ne mai 
vedem niciodată. Se prea poate să-mi găsesc un rost pe 
lume: subdirectoare la un pension din Elveţia, unda am 
învăţat şi eu pe vremuri. Plec departe şi n-am să mă mai 
întorc...! 

— Toţi se întorc... O asigură bătrânul. 

Şi rămase în mijlocul grădinii, scuturându-şi ţărâna de pe 
degetele arse de geruri, rupte de gloanţe. O privi din urmă 
până ce dispăru. Nu putea înţelege cum pleacă, unde poate 
pleca şi de ce poate pleca, departe, în lume, cineva. 

Clătină din cap. 

Sunt fel de fel de lucruri ciudate şi neînţelese pe lume. 

Apoi începu să scormonească pământul cu degetele, 
pentru cuiburile lui de răsaduri. 

Pe stradă, Adina Buhuş grăbi pasul. Mai avea când să 
prindă trenul de seară. Sandi lipsea până a doua zi. Cu atât 


mai bine! Erau amândoi cruţaţi de sfâşierea despărţirilor, 
de explicaţii care nu pot explica nimic. 

Când intră pe portiţă, acasă, de pe celălalt trotuar o salută 
Tudor Stoenescu-Stoian. Întoarse capul. Ar fi voit ca ultimul 
om întâlnit aici să fie altul. Tudor StoenescuStoian nu mai 
simţi nici o săgetare dureroasă în inimă. 

Era, şi pentru dânsul, totul sfârşit. 

Venise numai să treacă încă o dată pe dinaintea grădinii. 
Să revadă masa de sub nuc, unde-au stat într-o după- 
amiază de vară, cu cerul perdeluit în nori subţiri ca pânza 
de in. Acolo unde îşi spusese că se va mai întoarce, târziu, 
peste ani, să depună ţigara pe marginea scrumierei, să 
privească spre culmea Călimanului împădurită cu fagi şi cu 
paltini, să povestească întâilor şi bunilor săi prieteni, din 
adoptivul oraş patriarhal, întortocheatele răsturnări din 
sufletul lui, până ce le-a biruit pe toate, până ce s-a biruit. 
Acuma aceasta nu mai putea fi, cum nici dealul Călimanului 
n-avea să mai cunoască vreodată lăstărişul tânăr şi fraged 
de fagi şi de paltini. 

Grăbi şi el pasul. Îl aştepta şi pe dânsul, aiurea, alt-ceva. 

Altcineva. 

Tovarăşa pe care i-a ales-o domnul Emil Sava, nepoata de- 
a doua spiţă a doamnei Ortansa Sava; strănepoata lui Lache 
Ursuleac, îmbogăţitul, care şi-a înzestrat cinci fete în zece 
ani. Logodna era hotărâtă până-n două săptămâni. O 
aştepta cu indiferenţă, cum cu indiferenţă atinsese buzele 
moi cu buzele lui. Toată fiinţa sa cea adevărată, bunărea, 
dar capabilă de remuşcări şi de mari hotărâri, era 
desprinsă de el. Rămăsese colo, să se descompună, să se 
lichefieze, să se volatilizeze pentru totdeauna la masa de 
sub nuc, într-o după-amiază de vară, cu cerul perdeluit de 
nori subţiri ca pânza de in. 

Păşi pragul, şi în prag îl întâmpină tovarăşa lui de toată 
viaţa. Apropie, fără nici o tresărire, gura de fruntea oferită. 
Logodnica avea un coş roşu pe frunte încă de ieri; îi mai 

apăruse astăzi încă unul în bărbie. Avea ochi cu genele 


rare, ochi spălăciţi şi fără cearcăne, care devoră jumătate 
din obrazul prelung. N-avea nimic din capul fatal al 
Meduzei, nimic din fina mlădiere a unei pantere negre. 

Făcea foarte izbutită plăcintă cu mere şi era neîntre-cută 
în confecţionarea cozonacilor. Astfel, Tudor Stoenescu- 
Stoian ştia dinainte că în câţiva ani va căpăta burtă (chelie 
începuse să aibă), va mai avea şi o casă, poate automobil la 
scară, în orice caz, un pachet de acţiuni ale societăţii 
„Voevoda, Rumanian Company for the Development of the 
Mining Industry, Limited”. 

— Aceasta ce este? Întrebă Stoian, cu inima încleştată într- 
un pumn de fier. 

— O surpriză, Theo!... Am găsit-o în pod, printre alte 
lucruri vechi... Un cadou al bunicăi!... Adus de la Viena, la 
nunta mamei. Mai este un singur exemplar în tot ora-şul. A 
fost cumpărat, odată cu perechea lui de mama domnului 
Alexandru Buhuş. 

Aceasta - era o oglindă cu trei canaturi. Altă oglindă cu 
trei canaturi, la fel cu aceea pe care Tudor StoenescuStoian 
o cunoştea prea bine din primele săptămâni când sosise 
aici, pentru a începe o altă viaţă, nouă. 

Theo înaintă să se privească. Dar era o oglindă mai prost 
conservată decât cealaltă, acolo unde va fi rămas ea atâta 
vreme la umezeală, printre vechituri. Argintul viu se 
coşcovise, mâncat şi înverzit, şi împâclise lumina. 

Iar Tudor Stoenescu-Stoian văzu apropiindu-se către el, 
din cele trei canaturi, din lumea fantomelor mucede, trei 
semeni ai lui, contopiţi într-unui singur: uriaşul, pi-ticul şi 
cel pe măsura sa din totdeauna. Toţi trei cu obra-zul hidos, 
invadat de-o boală misterioasă: lepră, pustule şi ulcere - o 
boală ca în pedepsele vechilor blesteme, din vechile 
ceasloave. Boala pe care i-o strecurase în carne şi-n sânge, 
până la moarte, oraşul patriarhal. 


SFÂRŞIT 


1 Bună ziua, domnule Briand! Ce mai faci, domnule 
Briand? (într-o franţuzească coruptă). 

2 Țăranul de la Dunăre (într-o franţuzească coruptă). 

3 Mort (germ.). 

4 Vina mea (lat.). 

5 „O să pun să vi-l împacheteze imediat, doamnă. Îl luaţi? 
E mai sigur, din cauza sărbătorilor” (fr.). 

6 Sufleţel rătăcitor, blând (lat.). 

7 Am spus şi mi-am salvat sufletul (lat.). 

8 Toate ale mele le port cu mine (lat.). 

9 Nu voi muri cu totul (lat.). 

10 Mai durabil ca arama (lat.). 

11 Ceea ce era de demonstrat (lat.). 

12 Era la Megara, mahala (suburbie) a Cartagtnei, în 
grădinile lui Amilcar (fr.). 

13 Ochelari atârnaţi de un beţişor sau cu mâner (fr.). 
14 Voevoda, Societatea română pentru dezvoltarea 
industriei miniere, cu număr limitat de acţiuni (engl.). 

15 Burghezi, cetăţeni (germ.). 

16 Noaptea toledană (sp.). 

17 Am venit, am văzut, am învins (lat.). 
18 La fericirea doamnelor (fr.). 

19 Ştiu tot (fr.). 

20 Sfârşitul (fr.). 

21 Câinele care aduce (fr.). 

22 Azi mie, mâine ţie (lat.). 

23 Legământ (fr.).