Cezar Petrescu — Aurul Negru

CEZAR PE IRESCU 


CEZAR PEIRESCU 


Aurul negru 


CUPRINS: 
Cuvânt înainte 5 
Partea întâi. 
COMOARA REGELUI DROMICHEIT. 
Cartea întâi 20 
Cartea a doua 103 
Cartea a treia 184 
Partea a doua. 
AURUL NEGRU. 
S. O. S 308 
Cartea întâi 338 
Cartea a doua 457 
Epilog 554 


CUVÂNT ÎNAINTE. 

Vom avea o bună înţelegere asupra romanului Aurul 
Negru, dacă-l vom privi nu în raport cu epoca pe care-o 
oglindeşte, nu doar cu cea în care-a apărut, dar şi în 
ansamblul operei pe care a conceput-o scriitorul Cezar 
Petrescu pentru a zugrăvi societatea românească din 
primele patru decenii ale secolului. Această operă întinsă, 
în anii de până la eliberare, pe vreo patruzeci de volume, 
din care aproape trei sferturi romane - şi-a propus să fie o 
„cronică românească a veacului XX”. În această „cronică”, 
ciclul intitulat mai întâi Pământ şi cer, apoi Aurul Negru, 
trebuia să constituie „un roman din atmosfera atât de 
pitorească, necunoscută şi dramatică a regiunilor 
petrolifere”. În faţa materialului, însă, în procesul 
elaborării, eroii, faptele şi-au cerut drepturi mai mari. Şi 


astfel, plănuitul volum s-a transformat într-un ciclu de două 
romane: Comoara regelui Dromichet şi Aurul negru - 
apărute, primul în 1931 şi următorul la trei ani după aceea 
- adică legând între ele două cărţi distincte pe care le 
pregătea Cezar Petrescu: romanul petrolului, devenit 
Comoara regelui Dromichet şi probabil acel anunţat „roman 
al moravurilor politice”, care este Aurul negru şi care a dat, 
la reeditarea de acum treisprezece ani, titlul întregului 
ciclu. 

Trebuie spus că romanul Aurul negru este legat de 
principalele romane publicate de Cezar Petrescu începând 
din 1928, fie că ne referim la elementele de cadru, la 
personajele comune, la preocupări sau la probleme care 
trec dintr-o carte în alta. Iordan Hagi-lordan, puternicul 
rechin capitalist, „marele brigand” al petrolului şi al 
speculaţiei de bursă, personaj central în Aurul negru, 
apăruse prima dată în Calea Victoriei şi avea să apară iarăşi 
în Oraş patriarhal. Inginerul Dinu Grinţescu, nu mai puţin 
central în Aurul Negru, ne va fi prezentat la începutul 
carierei sale în Plecat fără adresă; pe avocatul şi prefectul 
Emil Sava îl întâlnim de asemenea în Apostol, iar despre 
soarta lui în anii mai apropiaţi şi chiar în epoca noastră, 
povesteşte romanul recent Oameni de ieri, oameni de azi, 
oameni de mâine; în sfârşit, pe venalul Gică Elefterescu, 
„ministrul băiat bun”, îl aflăm şi în Calea Victoriei. 

Pe de altă parte, locul unde se desfăşoară principalele 
întâmplări în Aurul negru, satul Piscul Voievodesei, se află 
pe celălalt versant al dealului care stă în faţa „oraşului 
patriarhal”, târgul Călimanului. În romanul care-i 
împrumută numele pentru a şi-l înscrie ironic în titlu: Oraş 
patriarhal - şi ale cărui întâmplări se situează cam după 
încheierea ultimei pagini din Aurul negru - sondele pornite 
de la Piscul Voievodesei cotropesc culmea dealului şi încep 
să coboare dincolo, spre târg, violentând priveliştea coastei 
domoale, înverzite altădată, atât de familiară călimănenilor, 
cu scheleticele negre turle care trag ţiţeiul din adâncimi. 


Nu e aici numai o legătură superficială, o simplă mutare a 
personajelor dintr-o carte în alta; e cu totul altceva decât o 
restrângere a imaginaţiei, decât o monografie a unor familii 
sau a unei regiuni. Scriitorul a fost preocupat de mersul 
unei societăţi întregi, pe care, pentru a o reda mai fidel, mai 
complex, mai adânc, în desfăşurarea ei - mai exact în 
prăbuşirea ei - a urmărit-o în destinul unor eroi care se 
primenesc mereu, de la o carte la alta, dar şi în al altora, 
care trăiesc în fiecare carte tot alte momente ale vieţii lor, 
prefigurând noii etape ale vieţii societăţii pe care-o 
reprezintă. 

Principali reprezentanţi ai acestei societăţi, mai frecvenți 
în opera lui Cezar Petrescu decât oricare altele dintre 
personajele sale, îi aflăm în bancherul Iordan Hagi-lordan, 
în avocatul şi politicianul Emil Sava şi în inginerul Dinu 
Grinţescu. 

Aceştia trei sunt întruchipări ale celor mai mari plăgi din 
câte prezenta capitalismul, sunt exponenţii celei mai 
teribile opresiuni care a apăsat asupra poporului nostru, şi 
în special asupra clasei muncitoare înainte şi după primul 
război mondial, până în anii fascismului. Dinu Grinţescu - 
tehnicianul care transformă ştiinţa în pasiune pură, fără să 
se mai preocupe dacă meseria sa slujeşte omenirii sau o 
distruge, nepăsător că progresul, descoperirile şi cuceririle 
lui storc şi ucid energii umane şi vieţi umane; Emil Sava - 
politicianul sforar, abil, demagog, panglicar, acaparator şi 
ambițios să suie tot mai multe trepte, un Tipătescu modern, 
care se crede - într-un fel şi este - stă-pân al judeţului, 
chiar atunci când se află în opoziţie; şi deasupra ambilor, 
mai tare decât ei, bancherul Iordan Hagi-lordan - capita- 
listul, speculantul de bursă, transformându-i pe toţi în slugi, 
mituindu-i pe toţi, păstrându-i numai atât cât are nevoie de 
ei şi azvârlindu-i apoi din calea lui fără nici un scrupul, fără 
Nici O remuşcare. 

Trinitatea aceasta: bancher, politician, tehnician, toţi trei 
individualişti în sensul cel mai acut al cuvântului, aşa cum a 


produs burghezia în serie, în epoca de descompunere a 
capitalismului, această trinitate o vedem în romanul Aurul 
negru „la lucru”, într-o febrilă desfăşurare de forţe, în 
ciocniri, în jafuri reciproce, în cârdăşie şi în concurenţă, 
supunând şi zdrobind în calea lor, ameninţându-se şi 
trecându-şi locul unul altuia, după cum le cereau interesele 
momentului sau calculele perfide pentru viitor. În nici un alt 
roman al lui Cezar Petrescu bătălia pe care o dau aceste 
figuri reprezentative ale junglei capitaliste nu e atât de 
precis şi minuţios urmărită, ca în Aurul negru, unde prada 
în dispută este petrolul, această imensă avuţie, în jurul 
căreia s-a dus de-a lungul unei întregi epoci - şi nu s-a 
încheiat încă - lupta marilor puteri capitaliste pentru 
împărţirea şi dominaţia lumii. 

Romanul Aurul negru zugrăveşte un crâmpei al luptelor 
pentru petrol, al nelegiuirilor celor ce-l negociau, îl vindeau, 
îl jefuiau, îl foloseau ca trambulină pentru ascensiuni 
politice, sau ca izvor „negru” de aur galben, ca instrument 
de pervertire a conştiinţelor, sau de înfeudare a unei ţări 
întregi faţă de magnații din ţări străine. 

Aici, în primul rând, stă semnificaţia romanului Aurul 
negru şi această semnificaţie dorim s-o analizăm mai amplu, 
dezvăluindu-i în rândurile de faţă câteva din implicaţiile, 
rădăcinile şi ramificaţiile lămuritoare pe care le găsim în 
alte cărţi ale lui Cezar Petrescu, sau pur şi simplu în viaţa 
de toate zilele, aşa cum se desfăşura ea în epoca zugrăvită 
în roman. 

În al doilea rând, vrem să punem în dezbatere, dintr-o 
perspectivă mai puţin întâlnită în discutarea acestei cărţi, 
unele aspecte şi semnificaţii ale ei, în privinţa cărora 
socotim că fusese păgubită în sfertul de veac de când 
pătrunde în rândurile unui număr tot mai larg de lectori. 
Nu vom osteni deci pe cei ce parcurg aceste rânduri, cu 
povestirea întâmplărilor romanului. Ceea ce ne preocupă 
îndeosebi este să vedem în ce măsură Zaharia Duhu, acest 
erou atât de controversat de criticii literari încă de la 


apariţia lui acum trei decenii, răspunde unor adevăruri de 

viaţă, caută să afle şi află soluţii şi câi - şi ce fel de soluţii şi 
căi - de un interes general în epoca apariţiei romanului - şi 
care, deci, determină importanţa lui în zugrăvirea veridică 
a lumii şi epocii respective. 

Hotărât lucru, nu e un caz prea întâlnit un căutător de 
comori ca Zaharia Duhu, omul care-şi face dintr-o himeră 
ideal de viaţă. Citito-rul se va convinge de-a lungul paginilor 
cărţii că Zaharia nu e un nebun, aşa cum îl cred cei din 
jurul lui, în frunte cu mama sa şi cu practicul inginer Dinu 
Grinţescu, căutător şi el al unei comori, mult mai concrete 
şi precise. Este drept că Zaharia Duhu va ajunge aproape 
de pragul nebuniei, când, după moartea în război a bunului 
său prieten, profesorul de arheologie Alexandru Opriş, 
alunecă spre beţie, şi când căutarea comorii devine un act 
mecanic, o obsesie. După ce depăşeşte acest prag, Zaharia 
revine însă la acea luciditate de căutător conştiincios şi 
metodic, care l-a caracterizat în anii premergători primului 
război, înainte de a-şi pierde prietenul. 

Zaharia Duhu află din cărţi despre posibilitatea existenţei 
fabulosului tezaur al regelui trac Dromichet, pe care l-ar fi 
văzut cu ochii săi principele Agatocle, feciorul lui Lisimah, 
unul dintre generalii şi urmaşii lui Alexandru Macedon. 
Imaginaţia lui Zaharia, om cu pospai de învăţătură, curmată 
încă la început şi împotriva propriei dorinţe, se aprinde 
repede. Țăranul Zaharia Duhu începe să caute comori, aşa 
cum profesorul Alexandru Opriş cerceta urmele vechilor 
aşezări ale seminţiilor care au locuit Dacia în vremuri de 
demult şi aşa cum inginerul Dinu Grinţescu scormonea 
după petrol. 

Trei căutători, trei oameni care umblă după câte o 
comoară - dar cât de diferite comori! 

Alexandru Opriş e un romantic. El vrea să stabilească 
vechimea poporului, să descopere adevăruri asupra 
obiceiurilor şi practicilor lui din vechime, să dea lumii un 
spor de cunoştinţe; el e un om de ştiinţă, dublat de un poet. 


Zaharia Duhu, La rândul său, e un generos, ar vrea să 
asigure prin comoara lui, dacă va găsi-o, o oarecare stare 
celor mai necăjiţi din sat, să facă o şcoală, să îmbrace copii, 
să le cumpere jucării, să curme nefericirile din jurul lui; el e 
un utopic. 

Iar Dinu Grinţescu, în pasiunea lui „pentru progres”, 
pentru progresul cu orice preţ, e un cinic, un cosmopolit, un 
om în pragul dezumanizării. El caută petrolul nu pentru că 
asta i-ar folosi cuiva, pentru a-l sălta sau cobori cu o treaptă 
din starea lui. El nu urmăreşte să se îmbogăţească, ci doar 
să scoată petrol, cât mai mult petrol. El e un pătimaş, un om 
în care umanitatea s-a atrofiat. Tocmai de aceea va ajunge 
să facă parte din lumea celorlalţi, a lui Iordan Hagi-lordan, 
a lui Emil Sava, care sunt îndreptăţiţi să vadă într-însul un 
aliat, dacă nu o slugă. Mai mult chiar, aceştia vor fi 
exterminați, înlăturați: Emil Sava de către Iordan Hagi- 
Iordan, iar acesta de concurenţa trusturilor olandeze şi 
engleze. Numai Dinu Grinţescu rezistă; el e asociat şi slu- 
gă, rând pe rând, lui Emil Sava, lui Iordan Hagi-lordan şi lui 
Reginald Gibbons, stăpânul englez al exploatării petrolifere 
de la Piscul Voievodesei. Lipsit de ideal, Dinu Grinţescu e 
departe de a fi cel mai rezistent dintre toţi - ele, 
dimpotrivă, transformat într-o jalnică unealtă; în sufletul lui 
vor avea loc prăbuşirile şi abdicările cele mai importante, 
dintre cele pe care le urmăreşte scriitorul în roman. 

Cea mai puternică dramă din romanul Aurul negru, după 
cea a lui Zaharia Duhu, ni se pare aceea a inginerului Dinu 
Grinţescu. 

Dintre cei trei căutători, el este singurul care-şi găseşte 
fără greş comoara pe care o dorea, aşa cum o dorea, şi face 
din ea exact ce dorea: o predă altora. Idealul lui Dinu 
Grinţescu este în fapt o zguduitoare lipsă de ideal, căci ea 
se referă la o valorificare abstractă a unei bogății. Dinu 
Grinţescu nu lucrează în folosul nimănui - spre deosebire 
de Zaharia Duhu şi Alexandru Opriş care urmăreau un ideal 


obştesc, spre deosebire chiar de Iordan Hagi-lordan şi Emil 
Sava care urmăreau profit, situaţii politice, putere. 

Închipuindu-se „om liber”, om al celei mai înalte 
spiritualităţi, prin tehnica pe care o deţine, el nu-şi dă 
seama cât de puternic şi total e înlănţuit de societatea 
burgheză. 

Prin destinul lui, scriitorul Cezar Petrescu a adus o 
contribuţie interesantă la dezbaterea problemei 
intelectualului dintre cele două războaie. „Om al veacului” — 
care îşi începuse drumul în 1900 cu gândul de a cuceri 
lumea - inginerul Dinu Grinţescu e în fapt o slugă a 
burgheziei. De aceea, nimeni în roman nu-l iubeşte, nimeni 
nu se apropie de el cu căldură, cu prietenie, decât poate - 
într-o oarecare măsură - către final, când şi el e pe cale de 
a urma soarta altora, nimiciţi de concurenţa rechinilor 
capitalişti. Abia atunci Dinu Grinţescu începe a intui 
eroarea fundamentală a vieţii lui. Zaharia Duhu îl priveşte 
cu răceală, dacă nu chiar cu ură; inginerul prospector, 
olandezul Van den Vondel - alt „pasionat al petrolului”, altă 
slugă a marelui capital - cu compătimire superioară; lordan 
Hagi-lordan îl îngăduie cu dispreţ, iar noul director, 
Reginald Gibbons, îl tolerează, ca pe o stare de fapt, 
temporară, până la ivirea unei soluţii. Admiraţia şi respectul 
tânărului confrate Sebastian Luduş se vor transforma şi ele, 
curând, în răceală distantă, oficială. Nici Madala, soţia sa, 
nu-i va putea aduce o fărâmă de umanitate, deşi, alături de 
Ilenuţa lui Toader Precup, e fiinţa cea mai pură din întreaga 
carte. Şi ei, Madalei, Dinu Grinţesou îi va zdrobi viaţa 
printr-o indiferenţă care nu se curmă decât în faţa cifrelor 
ce indică noile straturi de petrol încă nedescoperite, noile 
cisterne care transportă - nu-l importă unde şi în al cui 
folos! 

— Miile de tone de ţiţei prelucrat în rafinării. 

Dinu Grinţescu a dobândit pionieratul progresului cu 
preţul unei supreme abdicări şi înfrângeri, cu pierderea 
umanităţii. Posibila lui revenire, sugerată la sfârşitul 


romanului, indică mai mult un regret în faţa unei energii 
pierdute, nimicite de religia profitului, a exploatării. 

Am insistat asupra acestei figuri (deşi nu Dinu Grinţescu e 
eroul central al romanului), deoarece prin ea se stabileşte 
legătura şi se face distinctă prăpastia între cele două lumi 
ale romanului: de o parte lu-mea lui Zaharia Duhu şi a lui 
Alexandru Opriş, lumea „căutătorilor”, a oamenilor care au 
un ideal generos, legat de viaţa poporului, închinat binelui 
obştesc - de altă parte lumea lui Emil Sava şi lordan Hagi- 
Iordan, profitorii, exploatatorii, al căror singur ideal este 
sfânta căpătuială. Între unii şi alţii, Dinu Grinţescu e „omul 
veacului”, neacceptat de primii, refuzat de ceilalţi. Adică 
poziţia intelectualului legat de burghezie, poziţie cu atât 
mai primejduită, sortită eşecului, cu cât se menţine prin 
iluzia despre libertatea conştiinţei, prin iluzoria, 
demagogica luptă pentru progres a societăţii burgheze. 

* 

Romanul Aurul negru începe prin a fi romanul lui Zaharia 
Duhu, al acestui răzeş căutător al unei comori legendare. 

Nu avem de gând să rezumăm numeroasele discuţii care 
s-au purtat cu privire la acest personaj, pasionat pentru 
comoara lui, dar pe care găsind-o, o nimiceşte definitiv, 
abătând cursul unei ape deasupra locului unde e ea 
îngropată. Cititorul de azi va fi poate interesat să afle că 
scriitorul a pornit de la un caz real. Un umil factor poştal de 
prin părţile Buzăului n-a încetat toată viaţa să caute o 
comoară, tot a regelui trac Dromichet. Şi lui i-au zis copiii, 
în derâdere, moş Dromi-chilă; şi el, călăuzit de himera 
comorii, a cutreierat şi ciocănit cu înverşunare dealurile din 
jurul satului său, scurmând ţărâna, dând peste hârburi şi 
ciolane, dar nu peste râvnitul tezaur de acum două milenii. 
Scriitorul povesteşte chiar că măruntul factor poştal, sau ce 
fel de funcţionar va fi fost, s-a arătat destul de mulţumit 
începând să citească romanul Comoara regelui Dromichet, 
unde a găsit un erou aidoma cu dânsul. Şi-a dat seama 
curând că întâmplările lui sunt cele care au format 


substanţa drumului lui Zaharia Duhu, dar n-a mai fost de 
acord cu sfârşitul. Mai întâi, îi mărturisea el scriitorului într- 
un răvaş, mai întâi el nu găsise comoara, aşa cum era arătat 
în roman; şi al doilea, dacă ar fi găsit-o, el n-ar fi îngropat-o, 
cum atât de nesăbuit a procedat Zaharia Duhu, ci i-ar fi dat 
o cu totul altă destinaţie! De pildă, ar fi clădit la început o 
şcoală... 

Va să zică, întâmplarea cu căutarea unei comori este 
deplin cu putinţă. Să fi rămas la această limită, a faptului 
brut oferit de realitate, să fi descris peripeţiile căutătorului 
de comori - ar fi dus la o scriere poate fantastică, dacă nu 
plată. Scriitorul a ales cu totul o altă cale. Ela adăugat 
faptului aflat în realitate, două planuri noi, lărgind 
perspectiva cărţii la proporţiile unei largi fresce sociale. 
Primul este acel al semnificației pe care o capătă în roman 
căutarea unui fabulos tezaur, raportată la viaţa satului 
românesc dinainte de primul război şi în epoca dintre cele 
două războaie; al doilea este constituit de lupta desfăşurată 
în jurul petrolului. Dacă originalitatea celui de-al doilea plan 
este clară pentru oricine şi se impune numaidecât oricărui 
cititor, trebuie spus că originalitatea primului nu numai că a 
scăpat adesea cercetătorilor, dar a fost fie interpretată pe 
dos, fie controversată - dacă nu contestată. 

Vom porni chiar de aici. 

Zaharia Duhu trăieşte în ochi noştri, ai cititorilor, prin 
pasiunea sa pentru comoară, prin acest veritabil ideal al 
său. Scriitorul n-a rămas la simpla relatare a unei pasiuni. 
Convingerea noastră este că ela ţintit mult mai departe. 
Vom înţelege şi aprecia la adevărata lui valoare acest roman 
şi acest erou, dacă vom raporta idealul lui Zaharia Duhu la 
idealul pe care-l poartă alţi eroi ai romanului. Am văzut că, 
de obiectivele lui Dinu Grinţescu - căutător şi el al unei 
comori, mult mai practice, mai concrete - pe Zaharia Duhu 
îl desparte o distanţă ca de la cer la pământ. Principala 
deosebire nu e câtuşi de puţin că Grinţescu urmăreşte un 
scop foarte verificabil ştiinţificeşte, iar Zaharia Duhu umblă 


după năluci (faptul că în final romanul afirmă existenţa 
acestei comori îşi are semnificaţia sa în definirea idealului 
lui Zaharia Duhu, dar nu schimbă aparenţa de nălucire a 
obiectivului, căutărilor acestui răzeş îndărijit). Nu în această 
diferenţiere, pe care o socotim neesenţială, stă deosebirea 
dintre cei doi eroi ai romanului. Valoarea caracterului unui 
om, a unui personaj de carte, o judecăm după intensitatea 
pasiunii cu care el îşi urmăreşte idealul, după capacitatea 
lui de jertfă - dar toate acestea nu în mod abstract, nu 
izolat de scopul urmărit, de poziţia de pe care pleacă în 
urmărirea idealului. 

Zaharia Duhu caută comoara şi pentru interesul ştiinţific- 
documen-tar al problemei, şi pentru a-şi satisface nesaţul 
său de a găsi o asemenea comoară; dar, treptat, acestea se 
organizează în direcţia precisă de a sluji prin comoara sa 
viaţa unei colectivităţi umane. Dar şi dacă am restrânge pe 
căutătorul Zaharia Duhu la simpla urmărire a unei comori, 
socotim că răpim romanului elementul principal o dată cu 
însăşi semnificaţia sa. 

Zaharia Duhu caută mai mult decât o comoară. El 
urmăreşte un ideal mai înalt, el caută rezolvarea unei 
probleme morale şi în acelaşi timp sociale. Că e aşa şi nu 
altfel, o dovedeşte continua confruntare pe care scriitorul a 
fost preocupat s-o realizeze nu numai între acest erou şi cei 
de partea cărora trece Dinu Grinţescu, ci mai ales între 
Zaharia Duhu şi cei din clasa lui socială. 

Întregul sat Piscul Voievodesei se află într-o febrilă 
căutare. Fiecare - pe măsura caracterului, aspirațiilor, 
curajului său - caută cu mai multă sau mai puţină 
înfrigurare „o comoară”. Unii nu izbutesc să treacă dincolo 
de meschinul interes imediat, palpabil. În fruntea lor se 
situează Petruţă V. Tudose, nepot de pripas al lui Zaharia 
Duhu şi primul dintre cei care dezertează către lumea lui 
Dinu Grinţescu, a lui Iordan Hagi-lordan şi a lui Emil Sava. 
Copilul Petruţă, devenit după trecere de ani profesorul 
universitar Petru V. Tudose, îşi ajustează „idealul”la catedra 


pe care o ocupă, şi-l rotunjeşte prin căsătoria cu ambiţioasa 
Cecil, care-l împinge către deputăţie şi - de ce nu? 

— Către un secretariat general măcar, sau către un 
minister. De la dorinţa nevinovată de a avea un ceas şi de la 
dragostea pentru învăţătură, Petruţă străbate calea către 
aspiraţiile clasei în oare a intrat, către burghezie - şi prin 
aceasta devine şi el un înfrânt. Zaharia Duhu îl condamnă, îl 
reneagă; mai la urmă, resemnat, îl acceptă ca pe o 
fatalitate. 

Un altul, pe care de asemenea Zaharia Duhu nu-l 
urmează, este chiar părintele său, înverşunatul răzeş 
Antohie Duhu, cel care printr-o viaţă de judecăţi şi procese 
i-a agonisit unicului fecior o stare cât să poată fi ferit de 
grija prea aspră a zilei de mâine. Antohie Duhu i-a transmis 
spiritul lui de dreptate, mândria răzeşească de a fi liber, de 
a nu se pleca mai-marilor, moşieri şi politicieni. Şi ela 
umblat după o comoară - pământul moştenit de la străbunii 
săi, căpitani de oaste în timpul lui Leon-vodă Tomşa şi al 
altor voievozi. De la aceşti îndârijiţi străbuni rămăseseră 
urice şi hrisoave, îndreptăţind pe urmaşi la stăpi-nirea 
pământurilor. Antohie a urmărit să-şi recapete aceste 
drepturi vechi, uzurpate, pentru care a bătut căile tuturor 
tribunalelor ţării. Dragostea lui de dreptate, mândria lui 
răzeşească, s-au transformat însă cu timpul într-o patimă cu 
obiectiv limitat la ogoarele dobândite din pura dorinţă de a 
le avea, de a nu le şti în stăpânirea altora. Zaharia Duhu a 
lăsat să se stingă toate procesele, n-a dus mai departe 
moştenirea părintelui său, pentru că idealul său nu se 
manifestă în această direcţie. El căuta altceva - altă 
„comoară”, spre desperarea mamei sale Ruxanda Duhu, 
completare egoistă a spiritului de dreptate şi a mândriei lui 
Antohie Duhu, dar şi al celui de agoniseală. 

Şi Alexandru Opriş, profesorul de arheologie, căuta o 
comoară - mai determinată, mai reală decât cea a lui 
Zaharia Duhu, dar cu totul departe de aceea a lui Dinu 
Grinţescu. Alexandru Opriş, spuneam mai sus, e mânat de 


un interes ştiinţific şi patriotic, el nu e un individualist, ci un 
generos în felul său, un iubitor de oameni. Dar nici el n-are 
încredere în idealul lui Zaharia Duhu, nu crede în existenţa 
comorii lui. Caracterului ştiinţific al judecăților sale i se 
adaugă o oarecare doză de scepticism, caracteristică 
intelectualului care are îndeajuns conştiinţa posibilităţilor 
sale şi a limitelor lor de realizare. 

Pe Zaharia Duhu scriitorul îl confruntă în primul rând cu 
acesta. Năluca de care e însufleţit personajul rămâne mai 
puternică, mai presus, deşi comorile celorlalţi sunt reale, 
concrete, palpabile. 

Noi credem că în Zaharia Duhu scriitorul a pus o 
semnificaţie mai adâncă - aceea a căutătorului unei soluţii 
de viaţă, a unei rezolvări a problemei sociale. Zaharia Duhu 
respinge rezolvarea acestei probleme pe calea indicată de 
tatăl său, răzeşul Antohie, strângătorul de urice şi de 
pământuri; respinge şi rezolvarea pe care o preferă 
Alexandru Opriş - mai exact: nu se limitează la ea - atunci 
când pasiunii arheologice, patriotice, el, Zaharia Duhu, îi 
adaugă, oricât de firav exprimat în carte, obiectivul social 
concret, de rezolvare a problemelor satului. 

Zaharia Duhu îşi poartă idealul de-a lungul războiului, 
care nu aduce schimbări în ce priveşte dorinţa lui de a-şi 
împlini nălucirea, aşa cum n-a adus schimbări în soarta 
celor cărora el le-ar închina comoara, dacă ar găsi-o. În 
război îşi pierde pe cel mai bun prieten, pe Alexandru 
Opriş; după război satul se înstrăinează de el, bănuindu-l 
aducător de nenorociri; mama îi orbeşte; Madala, sora lui 
Alexandru Opriş, îl părăseşte şi ea căsătorindu-se cu Dinu 
Grinţescu, care îl oco-leşte direct şi-l urăşte. Zaharia Duhu 
ajunge batjocura satului, „Moş Dromichilă”, râsul copiilor, 
atrăgându-şi potrivnicia lui Petru V. Tudose, nepotul său, şi 
a lui Cecil, soţia acestuia, prin rezistenţa în faţa tentativelor 
de a-l face să-şi vândă pământul, în adâncul căruia se află 
cele mai bogate zăcăminte de petrol din regiune. 


Duşmănia, neîncrederea, disprețul celor din jur, nu-l 
descumpănesc, cel mult îl înverşunează în patima lui pentru 
comoară; solicitările celor din lumea magnaţilor, cărora s-a 
vândut Dinu Grinţescu, nu-l atrag, cu toate că-i oferă averi 
fabuloase, milioane şi milioane în palmă. Zaharia Duhu 
caută neabătut comoara lui, îşi urmăreşte idealul, mai 
statornic şi mai durabil pentru el decât cursa milioanelor 
rezultate din petrol, pe care el nu l-a căutat şi ale cărui 
consecinţe nu-l bucură. 

Zaharia Duhu este deci purtătorul unei idei nobile, al unui 
ideal social generos şi uman. 

Că acesta şi nu altul e sensul personajului, ne 
demonstrează evoluţia lui din ultimele pagini ale primei 
părţi a romanului, a aceleia care a purtat la apariţie titlul 
Comoara regelui Dromichet. În aceste pagini, Zaharia Duhu 
se încredinţează de existenţa reală a comorii mult căutate, 
până atunci numai dorită şi bănuită. El află comoara - dar 
când şi cu ce preţ? Cu preţul înstrăinării de ceilalţi ţărani, 
care i-au nesocotit sfatul şi şi-au dat societăţii petrolifere 
pământurile, în schimbul unor sume de nimic, dar mai mari 
totuşi decât orice putuse vreodată imagina mintea lor; o 
află în seara următoare aceleia în care copiii satului au ars 
în zguduitorul rug al bisericii cuprinse de incendiu. În 
această împrejurare, Zaharia Duhu îngroapă la loc comoara 
şi abate pe deasupra ei cursul Pârâului Voievodesei, pentru 
ca nimeni şi niciodată să nu mai dea peste ea. Din această 
clipă Zaharia Duhu adoptă faţă de cei din jurul său o mască: 
încredinţat acum pe deplin de existenţa comorii, el va 
declara cu seninătate: „M-am judecat bine. Nu este nici o 
comoară! N-a fost niciodată nici o comoară!... Comoara 
regelui Dromichet nu există! A fost o nebunie a mea... O 
nebunie prea lungă.” 

— Ştiu, frate Zaharia! Va exclama Dinu Grinţescu râzând şi 
bătându-l prieteneşte pe umăr. Eram convins ceva mai 
demult decât tine...!” 


Zaharia Duhu rămâne să poarte el singur mai departe 
povara unui adevăr, pe oare cei din jur n-aveau să-l 
înţeleagă niciodată - credea el - şi de aceea nici nu li-l 
spunea. Comoara, mult căutata comoară, neputându-şi 
revărsa binecuvântarea asupra acelora cărora le era 
destinată, nu trebuia pângărită de privirile şi amestecul lui 
Dinu Grinţescu, Petru V. Tudose, Cecil şi al celorlalţi - 
socotea Zaharia Duhu. Singurul om pe lume care s-ar fi 
bucurat sincer şi dezinteresat alături de Zaharia Duhu, în 
faţa comorii, profesorul Alexandru Opriş, putrezise undeva 
la Caşin. Idealul comorii rămâne în conştiinţa lui Zaharia 
Duhu; el capătă certitudinea că ea există, că poate fi găsită, 
dar că, în lumea lui Iordan Hagi-lordan, a lui Emil Sava, a 
lui Dinu Grinţescu, ea nu poate să fie scoasă la iveală. Când 
şi de către cine va putea fi reluată căutarea comorii şi 
aflarea ei? 

Scriitorul, negăsind, în cele ce-i dezvăluia epoca, 
rezolvarea problemei sale, o încredința viitorului, o îngropa 
- ca Zaharia Duhu comoara - lăsând să treacă peste ea 
curgerea vremii, ca apele Pârâului Voievodesei deasupra 
comorii, lăsa timpului rezolvarea problemei sociale, aflarea 
soluţiei pentru a vindeca nefericirea omenirii. 

Timpul n-a greşit şi n-a întârziat să aducă acest răspuns. 
Că scriitorul nu l-a aflat atunci - în aceasta stă tocmai o 
trăsătură caracteristică a realismului critic; dar că a fost 
continuu preocupat să pună şi să dezbată o asemenea 
problemă, acesta este unul din meritele esenţiale ale 
realismului operei lui Cezar Petrescu. 

Încrederea că o soluţie există, că mult râvnitul tezaur 
există - această certitudine o transmite cititorului Zaharia 
Duhu, care, cu tot utopismul său, cu toată căutarea sa mai 
mult pătimaşă decât conştientă, şi în orice caz gata să-l 
ducă spre nebunie, rămâne, prin admirabila sa consecvență 
şi nezdruncinată urmărire a idealului, o încercare valoroasă 
de erou pozitiv al literaturii realismului critic. 


Romanul Comoara regelui Dromichet sfârşea cu această 
desperată îngropare a idealului de către statornicul lui 
purtător. Zaharia Duhu încredința viitorului sarcina 
redescoperirii lui, sau... Poate definitiva lui irosire. Suportul 
moral al personajului devine de aici mai departe 
certitudinea existenţei comorii, adică încrederea în 
posibilitatea unei rezolvări, fără a şti însă nici cine, nici 
când, nici cum va aduce iar comoara la lumina zilei, 
dăruind-o lumii. În aceasta stă sensul optimist al romanului 
şi tot aici stă momentul înfrângerii personajului. Zaharia 
Duhu e şi el, în felul lui, un înfrânt; şi pe el l-a învins 
orânduirea contemporană lui, deoarece idealul său n-a 
putut triumfa în societatea burgheză. Dar, din punctul lui 
propriu de vedere, Zaharia Duhu rămâne triumfător, un 
triumfător individual şi întrucâtva egoist, pentru că 
certitudinea pe care a dobândit-o el n-o mai împărtăşeşte 
nimănui, ci, întreagă şi curată, o păstrează numai pentru 
sine. Îl socotim din aceeaşi categorie, specifică realismului 
critic, a generoşilor, care însă, prin singularitatea luptei lor, 
nu mai au până la urmă posibilitatea să se realizeze şi ajung 
să se retragă în ei înşişi - atunci când nu sunt nimiciţi de 
societate. Între Radu Comşa din Întunecare şi Zaharia 
Duhu, stabilim această deosebire esenţială: pe când primul 
străbate drumul până la spulberarea ultimei iluzii, ultimei 
fărâme de ideal şi e un înfrânt definitiv şi iremediabil - 
Zaharia Duhu câştigă o superioritate morală şi o 
independenţă materială faţă de cei din jur; acestea îi permit 
să rămână şi mai departe la vechiul său ideal - dar adaptat 
şi el, în relaţiile cu lumea exterioară, practicilor acestei 
lumi, adaptat nu în sensul în care îl obliga această lume, ci, 
pe măsura sa proprie, a fostului căâutător de comori. 
Zaharia Duhu va fi, în a doua parte a ciclului, un generos 
salvator al sufletelor ajunse pe marginea prăpastiei, un 
împărţitor de bucurii şi daruri care corectează ceva, şi 
numai temporar, din groaznica nedreptate socială, în care 
se zbat marile mulţimi. El le face toate acestea cu conştiinţa 


că nu rezolvă mare lucru; că amână doar mizerii şi 
nenorociri. Dar altceva nu se pricepe să facă şi nici autorul 
nu lasă să se înţeleagă că ar mai fi fost altceva cu putinţă de 
făcut în acea epocă pentru remedierea gravelor probleme 
sociale constatate la fiecare pas. De aici drama personajului 
în roma-nul Aurul negru, de aici un anumit dezechilibru al 
său. Lunatic căută-tor mai înainte, Zaharia Duhu ajunge un 
lunatic resemnat, un om dorind ceva, dar neaşteptând 
nimic. Aici stă desigur una din cauzele pentru care 
personajul e şi mai puţin consistent, din punct de vedere 
literar, în al doilea volum al ciclului; de aceea poate autorul 
l-a părăsit pe un al doilea plan, împingând acum în centrul 
atenţiei uriaşa concurenţă a lumii care a batjocorit idealul 
lui Zaharia, care a transformat totul în tone de ţiţei, în 
milioane de lei, în posturi şi jetoane, în mită, şantaj şi 
corupţie. 

Zaharia Duhu apare în Aurul Negru, după găsirea comorii, 
ca un termen de comparaţie, prin curăţenia sa sufletească, 
pentru a măsura descompunerea lumii din jur. El devine un 
fel de strigoi pentru această lume, un om care rosteşte 
adevăruri dure, nemiloase, cu scepticism şi chiar cu 
satisfacţie de proroc al unei prăbuşiri - fireşte, prăbuşirea 
lumii robite petrolului. 

Zaharia Duhu a alunecat uneori către condamnarea 
progresului, în numele unei vechimi patriarhale. S-a spus, şi 
nu fără oarecare îndreptăţire, să sub acest raport 
personajul poartă un mesaj inactual. 

În Comoara regelui Dromichet această condamnare era 
rostită mai puţin împotriva progresului ca atare, cât 
împotriva formelor lui monstruoase, bestiale, date de 
orânduirea capitalistă, care schilodeşte pe om şi natura. 
Eroul n-a ştiut să discearnă ce e pozitiv în progresul pe 
care-l poartă ţiţeiul şi ce aparţine lumii capitalului. 

Am pomenit ceva mai înainte despre scăzuta consistenţă, 
ca personaj literar, a lui Zaharia Duhu din volumul secund 
al ciclului, din perioada când fostul căutător de comori 


devine acţionar al societăţii „Voevoda”. Pe Zaharia Duhu, 
ajuns posesor al multor milioane, deocamdată fără 
ameniţarea secătuirii filonului şi păstrându-şi vechiul ideal, 
vechea umanitate, suntem ispitiţi să-l privim şi ca pe un soi 
de corb alb, un capitalist de treabă, posibil după cum se 
vede, un capitalist „care nu exploatează”. Zugrăvirea lumii 
celor mulţi şi asupriţi - care nu şi-a aflat loc în roman - 
chiar şi numai pătrunderea mai adâncă în cercetarea 
provenienţei capitalului uriaş al lui Zaharia Duhu, ar fi 
descoperit că personajul a alunecat totuşi, fără să vrea şi 
fără să ştie, către tagma celor pe care i-a urât şi-i urăşte, a 
căror prăbuşire o proroceşte şi-o aşteaptă, către clasa lui 
Iordan Hagi-lordan. În aceste limite, Zaharia Duhu e şi el 
un înfrânt, ca şi Radu Comşa, ca şi Nicolae Apostol, ca 
atâţia alţi eroi ai operei lui Cezar Petrescu, cu care se înru- 
deşte prin laturi identice ale destinului lor. 

Dar în această direcţie romanul nu-şi extinde investigaţiile, 
care i-ar fi prilejuit alte concluzii şi, poate, o reliefare de 
mai dramatică frământare a personajului, faţă de perioada 
căutării comorii. 

Sensul acesta al destinului lui Zaharia Duhu, de capitalist 
şi exploatator fără voie şi fără ştiinţă, i s-a dezvăluit însă 
autorului mult mai târziu, abia în anii noştri, determinându- 
Il să mediteze la urmărirea mai departe a procesului 
străbătut de eroul său. Este ceeace intenţiona în romanul 
Bună ţară, rea tocmeală, pe care nu a mai avut răgazul să-l 
scrie. 

lată, în câteva trăsături, problemele care ni se par de 
discutat în legătură cu acest personaj central al ciclului 
Aurul negru. 

Şi, pentru că scriitorul însuşi zugrăveşte cealaltă lume, a 
capitalului, a petrolului, cel mai adesea în afara cunoaşterii 
şi destinului lui Zaharia Duhu - o vom discuta şi noi astfel. 
Căci, indiferentă dacă nu potrivnică faţă de comoara lui 
Zaharia Duhu, de frământarea lui, lumea capitalului se 
agită în spasmele ei agonice, gonind după cât mai mult 


profit, sfâşiindu-se pentru cea mai bună pradă, concurându- 
se pentru bani, pentru putere, pentru întâietate în jefuirea 
şi înşelarea maselor. 

Zugrăvind acest vast proces, scriitorul a urmărit în cartea 
sa numai unul din cei doi poli ai antagonismului ascuţit de 
clasă, caracteristic epocii - el a zugrăvit clasele 
exploatatoare şi în special fauna politicienilor şi a 
capitaliştilor venali. Lumea exploatată a rămas undeva, 
departe, să se frământe, să se zbată, să sufere şi să moară; 
numai arare izbucniri pătrund până la suprafaţă şi intră în 
cadrul atenţiei romancierului. El nu şi-a propus s-o 
urmărească, deşi, putem să spunem cu toată convingerea, 
Zaharia Duhu ar fi găsit în această lume prieteni mulţi, care 
să-i preţuiască zelul de căutător şi să-i spună cine va găsi 
„comoara”, şi ce fel de comoară, şi mai ales cum va putea fi 
ea adusă la îndemâna oamenilor. Dar, cum spuneam, în 
afara unor izbucniri şi menționări fugare, despre care va fi 
vorba mai departe, această lume n-a fost obiectul zugrăvirii 
în aceste două cărţi ale ciclului lui Cezar Petrescu. 

Aurul negru rămâne romanul căutătorului de comori 
Zaharia Duhu de o parte, şi al neguţătorilor şi traficanţilor 
de petrol, de bursă şi de conştiinţă, de cealaltă parte. 

* 

Petrolul a fost unul din principalele obiective ale 
penetraţiei capitalului străin în România dinainte de primul 
război mondial şi al veritabilului brigandaj dintre cele două 
războaie. Poate în nici un alt domeniu ca în acela al 
extracţiei de petrol, nu s-au produs atât de uriaşe jafuri ale 
avutului naţional, n-au avut loc atâtea combinaţii 
înrobitoare pentru ţara noastră, atâtea afaceri tâlhăreşti. 

Atunci când a trecut la zugrăvirea lumii petrolului, 
scriitorul a fost preocupat aproape numai de neguţătorii de 
ţiţei şi de conştiinţe, pe care i-a denunţat cu o vigoare cum 
puţine cărţi apărute între cele două războaie o realizează. 

El a trecut repede peste destinul proletarilor din schela 
Piscul Voievodesei, distigându-i prea rar în peisajul de 


sonde, de păcură şi de motoare ale rafinăriilor. Drama lor 
este amintită prea vag, prea în treacăt, pentru un scriitor 
realist cu un program atât de vast cum a fost acela al lui 
Cezar Petrescu - drama acelor localnici, ajunşi angajaţi ai 
schelei, ca Gheorghieş Tălpăligă sau Alecu Toader Precup, 
cât şi a celor străini, aduşi cu ei de capitaliştii şi tehnicienii 
veniţi din Occident. Un început de grevă notat undeva, un 
peisaj de duminică pomenit altundeva, ne arată că scriitorul 
a ştiut de existenţa lumii care făcea ca bogăţiile să se 
reverse din adânc către buzunarele clicii de jefuitori. Dar 
nu pe aceasta s-a preocupat s-o zugrăvească, nu aceasta a 
cunoscut-o. Dramele, frământarea acestei lumi, lupta ei, au 
rămas departe de întâmplările romanului - deşi cu preţul 
mizeriei şi înrobirii ei aveau loc concurenţa, şantajul şi 
escrocheriile lui Iordan Hagi-lordan, Emil Sava, Vasile şi 
Horia 'Ţincoca, Gică Elefterescu şi atâtora altora. 

Afacerea de la Piscul Voievodesei nu rămâne una săvârşită 
doar de câţiva întreprinzători; ea intră numaidecât în 
circuitul general. Vâna bogată de petrol atrage - ca mierea 
viespile - tot alţi şi alţi pofticioşi. Iordan Hagi-lordan e 
concurat o vreme numai de alţii de puterea lui, tot din 
România; pe aceştia îi striveşte, îi mătură din cale fără nici 
o dificultate, pentru că de el sunt plătiţi miniştri şi deputaţi, 
prefecţi şi slujbaşi mărunți. În raporturile lui Iordan Hagi- 
Iordan cu aparatul de stat din acea vreme, raporturi 
zugrăvite în roman, avem o justă repre-zentare a ţării aflată 
la discreţia marilor briganzi, care stăpânesc totul pentru că 
plătesc totul. 

Cititorul de azi va aprecia la cuvenita valoare tabloul 
realizat în romanul Aurul negru, unde sunt redate cu 
exactitate întâmplări şi situaţii aidoma cu cele din viaţă. 

Aflăm despre faptul că magnații din Occident exercitau 
presiuni asupra guvernelor din România burghezo- 
moşierească, prin împrumuturile pe care le acordau în 
schimbul concesiunilor terenurilor petrolifere, în condiţii 
zdrobitor de păgubitoare pentru ţară. Şantajul prin oprirea 


împrumutului, în legătură cu care se zbat ministrul Gică 
Elefterescu şi alţii din cârdăşia lui politică, nu e un fapt 
literar, o invenţie, ci o realitate, ca şi legea minelor pentru 
care se luptă două tabere - două grupe de slugi a două 
trusturi străine, pentru pradă şi putere politică. 

Imaginea vie a cruzimii trusturilor occidentale este noul 
director de la Piscul Voievodesei, englezul Reginald 
Gibbons. Nepăsător şi dispreţuitor faţă de tot ce e în jur, 
bestial până la ultima închipuire, Gibbons a aruncat cu 
mâinile sale în ţiţeiul clocotind un indian care luptase, în 
pământurile îndepărtate ale Mexicului, pentru a-şi apăra 
ţara de invazia cotropitoare a monopoliştilor. Precis ca un 
ceasornic şi implacabil ca un destin, Reginald Gibbons 
lucrează când cu violenţa unei fiare, când cu puterea de 
insinuare a unui mituitor de rând, când cu răbdarea unui 
păianjen ce-şi ţese plasa - totdeauna fără greş. Pe lordan 
Hagi-lordan îl concurează cu superioritatea lui financiară 
şi-l zdrobeşte; pe Dinu Grinţescu îl ameninţă cu perspectiva 
înlocuirii şi şi-l face supus şi ascultător; pe funcţionari îi 
terorizează; pe Emil Sava îl neglijează, pur şi simplu pentru 
că nu mai are nevoie de el, pentru că alţii, mai puternici 
decât măruntul prefect, fac şi desfac cele ce-i tre-buiesc 
englezului. Peste tot comandând, peste tot răspândind 
groază, spaimă, durere, ca altădată Iordan Hagi-lordan, dar 
de o sută şi de o mie de ori mai crâncen decât acesta, 
Reginald Gibbons, construit de scriitor în contururi 
puternic reliefate, este o imagine tipică de reprezentant al 
monopolismului străin năvălit după pradă în ţara noastră. 

Fauna politicienilor este cea mai vastă dintre toate cele 
reprezentate în roman pentru a crea imaginea ţării ajunsă 
în mâna clicilor de tot felul; demagogul inveterat Horia 
Ţincoca schimbându-şi direcţia ata-curilor cu precizia 
sfârlezei care se întoarce după vânt încotro e rost de o plată 
mai substanţială; ministrul Gică Elefterescu, fost pe vremuri 
şi el un fel de insurgent, dar cuminţit, adică ajuns şi el la 
înţelepciunea sfântului profit; Vasile 'Ţincoca, trăgătorul de 


sfori din umbră, de unde bucăţile apucate sunt mai mari şi 
mai grase, un Iordan Hagi-lordan încă mai venal, pentru că 
se ascunde sub aparenţa omului cumsecade; apoi pletora 
de deputaţi şi gazetari, de trepăduşi şi clientelă - toţi 
alcătuind o lume a brigandajului ridicat la rang de 
principiu, linguşin-du-se când nu se poate sfâşia şi 
cumpărându-se reciproc când nu se pot înlătura unul pe 
altul. 

Dacă nu avem în Aurul negru un tablou complet al 
societăţii capitaliste din România secolului XX - în schimb 
laturile care există, şi în special fauna de capitalişti, 
politicieni şi gazetari, aceasta este aici viu înfăţişată şi 
denunţată. 

Romanul se încheie cu un peisaj sumbru: la Piscul 
Voievodesei s-a întins - pentru o vreme numai, sau pentru 
totdeauna - paragina, ruina. Exploatările de petrol au fost 
închise sau numai suspendate. Vacarmul s-a mutat aiurea. 
În orăşelul ridicat anarhic peste noapte, obloanele s-au tras, 
tot brusc, pretutindeni; pământul arată vederii răni negre, 
murdare, braţe scheletice de sonde părăsite îndreptate 
către cer. Toate casele poartă afişe „De închiriat”, „De 
vânzare”. S-ar părea că nimeni nu mai aşteaptă nimic. 

Doar în adâncuri, aşteaptă petrolul, noile zăcăminte 
descoperite, mai bogate încă - aşteaptă să se işte noi 
bătălii, cu mult mai înfrico-şătoare. Deocamdată, romanul 
se încheie în perioada marii crize care a zguduit lumea în 
anii 1929-1933 şi în ghearele căreia era întreaga ţară. În 
acest ultim tablou, în care totul e sfârşit, ruinat, distrus, se 
află totuşi să primească lumină bună şi lină o rândunică, 
zidindu-şi cuibul sub streaşina unei case „De vânzarer, 
Zaharia Duhu, acum bătrân şi istovit, cât şi stolul de hulubi 
albi, care se risipesc în joacă pe acoperişurile negre de 
păcură. Semn că în marea şi sfâşietoarea descompunere 
dezlănţuită de imperialism se mai află totuşi germeni ai 
vieţii, care dau temeiuri suficiente de a crede încă, într-o 
altă zodie, mai bună. 


Viaţa nu murise, ci se zbătea să pătrundă spre lumină - 
stătea închisă în zorii viitorului, pe care Zaharia Duhu încă 
nu-i vedea. El nu izbutea decât să se bucure de noul cuib de 
rândunică, de zborul săgetat al cocoarelor, de jocul 
hulubilor, şi să închidă ochii „ameţit de atâta lumină bună şi 
lină”. De-a lungul tuturor zguduirilor prin care trecuse, 
Zaharia Duhu îşi păstrase o fărâmă de suflet deschisă, 
curată, gata să primească înnoirile ce aveau să vină. 

* 


Cititorul şi-a dat seama, desigur, că principiul de care ne- 
am călăuzit în aceste rânduri a fost nu de a analiza romanul 
în toată țesătura lui de caractere şi fapte, nici de a cerceta 
cartea din perspec-tiva felului cum ar fi putut ea să arate, 
dacă ar fi fost scrisă după Eliberare, când cu totul alta era 
puterea scriitorului de a surprinde, interpreta şi zugrăvi 
viaţa societăţii. Ne-a stat în gând numai să deschidem 
pentru cititor porţi către răspunsurile la întrebările 
esenţiale pe care le pune romanul şi am fost preocupaţi s-o 
facem din perspectiva a ceea ce aduce această carte nou, 
curajos şi realist în epoca în care a fost scrisă şi tipărită. 

Acest aport este unul de seamă în cadrul operei lui Cezar 
Petrescu şi în ansamblul literaturii noastre. Adică este 
tocmai temeiul preţuirii pe care i-a acordat-o cititorul încă 
la apariţie şi i-o acordă cititorul de azi, constructor al unei 
noi orânduiri, omul care a găsit soluţia atât de înverşunat 
căutată şi nedescoperită de căutătorul de comori Zaharia 
Duhu. 

MIHAI GAFIŢA. 

PARTEA ÎNTÂI. 

COMOARA REGELUI DROMICHET. 

CARTEAÎNTIÎI. 

Capitolull. 

La banchetul umbrelor închinau oaspeţi ciudaţi. 

Cerul era străveziu şi înalt, fără pată. Lumina bălaie ca 
mierea. 

Era o primăvară lină, cum au mai trecut pe aicea mii. 


Raza s-a alungat jucăuş cu o găză. S-a furişat subţiată prin 
ochiurile frunzarului fraged. A stătut tremurând 
dezmierdare vicleană de somn, pe gene. Mâna omului din 
cerdac a lunecat răpusă de toropeală. Şi în aceeaşi clipită, 
degetele căzând au smuls perdeaua cea groasă care astupa 
arătarea de mult aşteptată. 

A fost ca o dezlegare de vrajă. 

Valea s-a deschis deodată cu sclipet de arme, de coifuri, de 
scuturi, în soare - şi cu oamenii vechi ai acestor ţinuturi. 

Erau mulţi şi nu se asemănau. 

Erau trecătorii de o parte, la masa lor de belşug, cu pocale 
de aur şi tipsii de argint. Erau la cealaltă masă, de lemn, 
cioplită grosolan, localnicii statornici, în straiele lor aspre 
de cânepă şi păr, cu talere de paltin şi cupele scobite în 
corn răsucit de bour. 

Aşa cum ospătau la mesele lor deosebite, se înţelegea din 
ce lumi depărtate s-au întâlnit. 

Căpitanii oştii străine purtau în obraz semnele bătăliilor de 
la marginea pământului, în nisipuri şi arşiţe de dincolo de 
mări. Dar în chipuri, în mişcarea lenevoasă a mâinii şi în 
vestmintele muiate în purpură, în pieptarele cu solzi de aur 
şi-n brăţările bătute în nestemate, mai purtau şi o 
moleşeală de trai bun şi huzur, molipsită şi adusă cu dânşii 
din satrapiile Asiei. 

Mâncau tolăniţi pe cline aşternute cu velniţi înflorite şi 
covoare persieneşti. Întindeau peste umăr pocale 
filigranate, în care robii cu fuste femeieşti şi cercei în urechi 
turnau din amfore pântecoase vin untdelemniu de 'Tasos, 
Chidos şi Rodos. Servii erau tineri şi gingaşi la faţă, ca 
fecioarele. Stăpânii se purtau cu obrazul ras, cu mădularele 
mlădiate de scalde şi unsori parfumate, cu părul scurt 
retezat pe frunte. 

Se arătau subţiri la mâncare. Alegeau, frunzăreau şi 
zvârleau. Împingeau la o parte, cu scârbă, bucatele barbare 
şi gustau numai din felurile orânduite festinurilor regeşti: 
vânat în sos verde de mirodenii, păuni rumeniţi, întregi, sub 


penele lor albastre şi aurii, miei umpluţi cu măsline şi fripţi 
în miere şi vin de stafide, dulciuri de migdale dospite în unt 
şi tăvălite în seminţi aromate din grădinile Indiilor. 

Toate fuseseră cărate cu dânşii în proviziile oştirii, de 
peste ape, şesuri, munţi şi iarăşi ape, şesuri şi munţi, pentru 
prăznuirea biruinţii de arme, aşa cum o ştiuseră 
neîndoielnică şi cum n-a venit. 

Biruinţa fusese şi de astă dată, de partea celor de la masa 
de alături. 

Oameni pietroşi, pletoşi şi bărboşi, muşcând din hălcile 
fripte, ca leii. 

Oarecare mirare şi semn de plăcere au arătat oaspeţii 
numai la păstrăvii subţiri ca pumnalele de argint şi tot ca 
pumnalul stropiţi cu picuri mărunți şi roşii de sânge. 
Carnea lor era albă, dulce şi fără miros. 

Principele asiatic, Klearhos din Heraclea Pontica, porunci 
sclavului etiopian, gol până la brâu, care-i însoțea curtea 
purtând grija bucatelor, să afle învăţătură despre chipul 
cum se găsesc asemenea peşti necunoscuţi şi cu gust 
proaspăt, cum încă nu mai întâlnise. 

Robul aduse însă ştirea că învăţătura n-ar fi de mare folos, 
deoarece peştele acest, iute ca fulgerul, nu vieţuieşte decât 
aci, în apele getice de munte, spumegoase, limpezi şi reci. 
Iar dânşii trăgeau nădejde - nu este aşa? 

— Să nu mucezească până la sfârşitul veacurilor, în astfel 
de rătăcănii barbare. 

Cuvintele etiopianului şterseră ultima urmă de voioşie de 
pe chipul principelui tânăr şi captiv. 

Îndată îi trecu pe dinainte adevărul cel trist şi făr' de 
scăpare. 

Totul apăru fumegos, scufundat, mort. 

Palatul alb de marmură din ţara lui fierbinte şi luminoasă, 
grădinile cu portocali şi lămâi, potecile cu nisip îndoit cu 
praf de mărgean, avuzul răcoros, lespedele late şi 
trandafirii din încăperile cu umedă şi solemnă umbră, unde 
păşesc sclavele cu tălpile goale - toate fură deodată tot atât 


de îndepărtate şi pierdute fără întoarcere, ca o viaţă 
trecută dincolo de apele negre, în barca de catran a 
luntraşului întunecat şi hâd, Caron. 

Suspină şi privi codrul înalt, care cercuia zid de cetate de 
jur împrejurul poienii. 

Adevărul era aici şi era spăimos. 

Îi împresura din pustietăţile singuratice, de unde pândeau 
puteri nevăzute şi duşmane, ca şi neînţeleasa putere care îi 
mânase pe drumuri viclene, să-i robească oamenilor 
acestora păroşi, cu saricile lor miţoase. 

De acolo, din tăcerea nepământeană a sihlelor, se deştepta 
câteodată urlet de fiare necunoscute: apăreau zimbrii cu 
fruntea lată, scurmând mânios țarina în copite şi 
năpustindu-se ca o catapultă. 

Umbre neliniştitoare se prelingeau în hăţişuri, ca tainice 
făpturi de fum. 

Acum ştiau că divinitatea războiului, cea până la Istru 
întotdeauna prielnică lor, aici îi părăsise. Nici jertfele 
înjunghiate, nici cititorii în zodii şi în geometria aştrilor, nu 
mai aveau nici o putere. Se aflau în stăpânirea duhu-rilor 
rele, de beznă. Iar duhurile se prefăcuseră de la început în 
arătări amăgitoare. 

Ciocârlii şi mierle cu viers nevinovat. Izvoare de cleştar şi 
căprioare cu salt zvâcnit. Câte o ieruncă pitulându-şi puii 
sub frunze crestate de feregă... Toate jucaseră îna-inte-le, o 
dată cu veveriţele pufoase, chemându-i şi alune-cându-le 
sub ochi, ca să-i ademenească tot mai adânc, în miezul 
codrilor, pe o cale care se închidea încet în urmă, ca o 
poartă grea de aramă. 

Acum poarta era zăvorâtă. 

Întoarcere nu mai putea i. 

Divinitatea cea rea îi zălogise oamenilor ciolănoşi şi tăcuţi, 
în cetatea lor de munţi şi de brad, de la cestălalt hotar al 
lumii. Şi toate puterile pământului: apă şi stâncă, păduri şi 
genune; toate făpturile firii: zimbri şi haite de lupi, şoimi şi 


mistreți; chiar iarba cea mută şi măcieşul spinos; tot le era 
celorlalţi prieten şi lor li se arătase străin şi duşman. 

Barbarii aceştia n-aveau nevoie de vreo alianţă a 
împăraţilor cu nume slăvit şi cu armate de lefegii, care au 
învăţat meşteşugul războiului pe toate câmpiile de bătălii 
ale vremii: Granica şi Halicarnas, Nil şi Hidapse, până la 
golful Persic şi Indus. 

O dată cu dânşii dezlănţuiau în cumpăna războiului 
pământul cu apele, cerul cu vânturile, codrii cu fiarele. 

Neclintita această prietenie a pământului, a apelor şi 
văzduhului, a fiarelor şi a codrilor îi scutea până şi de 
alegerea armelor. Sculele lor de luptă erau simple, 
noduroase şi de-o jalnică înapoiere. 

Principele Klearhos, din Heraclea Pontica, se uită cu mai 
ascuţită luare-aminte şi cu mai neliniştită temere la oamenii 
stufoşi, să le citească în ochi semnul tainic prin care au 
făcut atât de nesfărmat legământ cu divinităţile cerului şi 
ale adâncurilor. 

Dar oamenii muşcau nepăsători din hălcile întregi, gravi şi 
tăcuţi, cum ospătează numai leii deşerturilor. 

În liniştea aceasta mai ales, nefirească, pândea parcă o 
ameninţare mai mult. 

Ce pregăteau? Pentru ce sfârşit ascuns le dăruise îndărăt 
podoabele şi armele; le întinseseră iarăşi masa lor cu 
tipsiile lor, cu servii lor şi cu bucatele lor, aşa cum au fost 
aduse cu dânşii şi cum le dădea din nou mincinoasa 
amăgire că nimic plin de înfricoşare nu s-a întâmplat? 

Astăzi dimineaţă erau încă legaţi de butuci, sugrumaţi de 
curmeie, loviți şi robiţi. Acum, fără nici o pricină, erau 
poftiţi la un ospăț, care-i ademenea să uite libertatea 
răpusă şi soarta potrivnică a bătăliei. 

S-au temut la început de un vicleşug barbar şi crunt. 
Mâncările puteau fi înveninate. Au lăsat sclavii să le încerce. 

N-a fost nimic. 

S-au temut apoi, în plinul ospăţului, să nu se năpustească 
o ceată de călăi pitulaţi în negrul codrului, să încheie 


festinul în măcel. 

N-a fost nici aceasta. 

Ce aşteptau atunci? Ce pregăteau, aşadar? 

Un crainic slobozi semnalul subţire, din trâmbiţă de bronz. 

Glasurile tăcură. Mâinile pipăiră fierbinţi plăselele 
cuţitelor încovoiate din cingătoare. Robii păşiră scurt, să 
facă stană de apărare la spatele stăpânilor. 

Spaima însă n-avea temei. De nici într-o parte nu ameninţa 
nici o sugrumare. 

Era numai regele get, cerând luare-aminte să cuvânte. 

Din capătul mesei sărace, se ridică încet şi privi spre 
celălalt capăt de la cealaltă masă, cu pocale de aur şi tipsii 
de argint. Acolo unde se aflau între curtenii în-cărcaţi de 
scumpe podoabe, Lisimah, cu feciorii lui: Aga-tocle, la 
dreapta, Cleon, la stânga. 

Regele barbar, Dromichet, scutură peste fruntea lată, de 
cioban, coama pletoasă şi înălţă cupa de corn, cea mai 
încăpătoare. 

Grăi: 

— Mărite stăpâne şi părinte... Mă încumet a închina 
această cupă de vin amestecat cu mied, aşa cum stă în 
obiceiul neamului meu să înalțe pentru sănătatea, şi 
înţelepciunea, şi înveselirea oaspeţilor!... Dară mai înainte, 
îngăduie-mi să pun o întrebare proastă de om care n-a 
cutreierat atâtea lumi şi n-a văzut atâtea minuni... 

? Ascult şi voi cerca să răspund! Rosti binevoitor Lisimah, 
alintându-şi între degetele subţiri întreitul şirag de 
mărgăritare. 

Regele get purta ochii de la o masă la alta. Păru că le 
măsoară şi le cântăreşte. În barba-i inelată, abia se presimţi 
ascunzându-se un început de surâs şi în ochii albaştri o 
sclipire îndată stinsă. 

Urmă, săltându-şi bunda scurtă, pe umăr: 

— lată ce am dorit să aflăm, eu şi tovarăşii aceştia ai 
mei!... Am vrut să cunoaştem anume, care e părerea voas- 
tră cinstită şi fără strâmbătate: din aceste două mese întin- 


se, lămuriţi-ne, rogu-vă, au care e cea regească şi care e 
cea de nevolnici?... Poate ochii noştri ne înşală şi mintea nu 
ne ajută. Oamenii aceştia ai mei cred a spune că regeas-că 
e numai masa voastră, a macedonenilor... 

— Despre aceasta nu mai încape nici o îndoială! Întări cu 
repede trufie Lisimah, uitând pentru o clipă dintr-a cui 
îndurare se aflau acolo. Masa unui rege macedonean, care 
a fost mâna dreaptă a lui Alexandru cel Mare, nici nu poate 
fi altfel decât regească. La a voastră nu ştiu dacă ar primi 
să se aşeze nici sclavii mei... 

— Aşa ne cugetam şi noi! Zâmbi a râde cu înveselire făţişă 
regele get, întorcându-se spre căpitanii lui să capete 
întărita spuselor. 

Pe urmă, cu râsul şters şi cu privirea înăsprită, se răsuci 
din nou către Lisimah şi căpeteniile lui. 

— Va să zică suntem de aceeaşi părere...?! Aceasta mă 
bucură! E semn că până la sfârşit avem să ne înţelegem... 
Iar fiindcă până acum n-am dat greş, îngăduiţi-mi să duc 
întrebarea mai departe... Dacă aşadar masa noastră e atât 
de săracă, precum sărace sunt şi straiele noastre groase şi 
lingurile noastre de lemn, ulcelele acestea de corn pârlit şi 
talerele de paltin, mă întreb şi nu mă dumi-resc, cum oare 
v-aţi putut ispiti să veniţi şi să le căutaţi în sălbăticiile 
noastre?... Aţi lăsat orânduielile de acasă şi o viaţă 
strălucită. O împărăție încă mai mândră, despre care s-a 
dus vestea până la cea mai departe suflare omenească... Şi 
lăsându-le aceste bunuri fără preţ pe mâna slugilor, aţi 
râvnit la viaţa de fiare a unor varvari, cum ne numiţi voi: 
nişte oameni necăjiţi, cu nevoile lor, cu adăposturi ticăloase 
de lut şi nuiele; aşezări de bieţi oameni care au fost lipsiţi 
de toate învăţăturile lumii. Ce ne-aţi fi putut smulge oare, 
mai mult decât sărăcia de pe noi?... Noi suntem nişte 
oameni ai pădurilor şi ai câmpurilor. N-avem a împărţi 
nimic, cu nimeni!... Ne mulţumim cu locul nostru sub cer. 
lar cerul nostru ne apără şi ne ocroteşte de oaspeţi veniţi 
cu silnicie. Poate aţi aflat că şi alte oştiri s-au petrecut pe 


aici, iar acum le albesc ciola-nele pe câmpuri. Pierzania 
altora au nu v-a dat oare de gândit?... Eu nu ştiu atunci la 
ce vă foloseşte atotştiinţa înţelepţilor voştri, dacă nu v-a 
învăţat până acum că omului care nu are decât cămaşa pe 
el nu-i puteţi lua decât cămaşa şi sufletul... Dară ce spun eu 
sufletul? Sufletul este nepieritor şi nu-i stă în puterea cuiva 
să-l smulgă ca un strai oarecare, netrebnic... Aceasta am 
vrut eu să vă întreb şi să mă lămuriţi!... Odată - n-a prins 
Istrul de cinci ori sloi de gheaţă de atunci - am mai pus 
întrebarea aceasta craiului Agatocle, când l-am însoţit până 
la hotar şi l-am slobozit încărcat cu daruri rupte din sărăcia 
noastră. Văd că nu i-a cuprins înţelesul, de vreme ce s-a 
întors ca un miel nebun, unde i-a mai fost muşcat lupul din 
carne. Îmi spun că poate era atunci nevârstnic şi crud. 
Poate mai este şi acuma... De aceea nu-l întreb pe dânsul, ci 
pe tine, slăvit războinic şi părinte... Să închinăm şi să 
ciocnim cupele noastre! A mea de corn ars şi prost. Ata de 
aur, bătut cu mărgăritare... Pe urmă, să aşteptăm răspuns 
şi dacă ne-om potrivi în gând, să încheiem legământ de 
pace dreaptă şi veşnică... 

Lisimah ascultase cu privirea gânditor pierdută în nevăzut. 

Cuvintele barbarului rostiseră un adevăr care-i stătuse 
sub ochi şi încă nu-l înţelesese. 

Alungă cu degetele de pe frunte o lume întreagă de 
deşertăciune, lepădată ca o haină fără trebuinţă. 

Se ridică să răspundă. 

Toţi mesenii lui se mişcară cu neastâmpăr, fiindcă 
pricepeau acum că din acest răspuns li se hotărăşte soarta, 
întoarcerea, poate viaţa. 

Principele Agatocle, însă, vorbi încet, în limba perşilor, pe 
care barbarii n-o cunoşteau: 

— Înainte de răspuns, aminteşte-ţi, tată, cât de încărcat de 
daruri şi podoabe m-am întors acum cinci ani, după ce-am 
stat aici ostatic. Nu uita tezaurul mai bogat decât al lui 
Porus şi al tuturor împăraţilor Indiei. Pe acela l-am văzut cu 
ochii mei. Mi l-a arătat el... Nu uita că toată această sărăcie 


a lor, pe care o strigă prea mult şi prea tare, e încă o 
viclenie getică... Nu uita... 

Lisimah îi făcu semn cu mâna încărcată de brățări să 
contenească. 

Acestea nu mai voia să le ştie. Chiar dacă le-a gândit 
cândva, voia să le uite. 

Răspunsul lui era hotărât. Şi era aşa cum îl aştepta re-gele 
barbar. Răspuns de căinţă, de pace şi de prietenie. 

Întinse pocalul plin de vin gros, de Cnidos. Brăţările 
sunară încet şi dulce. 

— Eu ştiu unde se află ascunsă comoara regelui Dromi- 
chet!... Izbucni neaşteptat, cu glas ascuţit de eunuc, un 
sclav persan, în grai persan. Ştiu locul! Cunosc semnul! Pot 
să vă duc acolo... E tot ce n-a urzit încă închipuire de om...! 

Geţii ascultau cu nepăsare, fără să înţeleagă. 

Dar macedonenii se frământară cu mirare. 

Era aşadar adevărat basmul acestui tezaur fără seamăn, 
despre care mersese veste ca de-o altă minune a lumii? 

Lisimah opri cupa la jumătatea drumului, ridică din 
sprâncene şi mustră cu asprime robul care cutezase să 
vorbească neîntrebat: 

— Ce însemnează aceasta? Cum îţi îngădui să amesteci 
glasul tău netrebnic în vorbirile noastre? De când sclavii 
cutează...? 

— Eu ştiu unde se află comoara regelui Dromichet! Cunosc 
semnul tainic. Vă pot duce cu ochii închişi!... Stărui cu 
încăpăţânate glasul de eunuc. 

— Vorbeşte atunci! Porunci scurt regele macedonenilor. 
„Eu ştiu unde se află comoara regelui Dromichet!”răsună 
încă o dată un glas subţire şi cunoscut, izbucnind repede în 

râs copilandru. 

Pe urmă, fără altă trecere, glasul urmă: 

— Scoal', bădie Zaharia! O adus poştaşu on jornal ş-o 
carte... 

Omul adormit în soare se frecă buimac la ochi, luptând cu 
încruntare să se dezmeticească. 


Se uită înciudat şi tulbure la lumea cea de-aievea; la cer, la 
cerdac, la copil. Îl chemaseră îndărăt din cealaltă lume a 
arătărilor, tocmai în clipita când avea să afle din gura 
sclavului persian unde e locul şi care e semnul de pe 
comoara regelui Dromichet. 

Dar cugetul limpezit înţelese îndată că toate n-au fost 
decât amăgiri deşarte, de vis. Dunga încruntată dintre 
sprâncene se şterse. Obrazul spân şi uscat se boţi cu 
mărun-te creţuri, în râsul dintotdeauna, blajin. 

Alintă cu palma părul cânepiu al băiatului: 

— Ei, bată-te norocul să te bată, Petruţă!... Mai puteai să 
aştepţi o ţâră! Poate îmi spunea păgânul acela semnu... 

Petruţă nu înţelegea care păgân şi ce semn. Cu degetele 
înfipte în cureluşa încinsă peste cămaşă, aştepta, cum a 
văzut că stau flăcăii la sfat, cu mâna afundată în şerpar. 

Desluşi cu aprindere: 

— Mi le-o dat mia în mână, domnu Pintilie! Iară pentru 
carte, am iscălit eu, cu mâna me. S-o minunat cumplit cât 
de frumos ştiu să scriu... Spunea domnu Pintilie, cică am s- 
ajung, fără doar şi poate, ceal mai notar dintre notari... 

Se vedea bine că Petruţă se simte cum nu se poate mai 
mândru de toate aceste foarte importante isprăvi şi de 
consideraţia pe care i-o arătase domnul factor poştal 
Pintilie, punându-l să iscălească în condica lui şi 
proorocindu-i carieră glorioasă, de notar. 

Deocamdată, desculţ şi cu pieptul gol, pârlit de soarele 
primăverii, era un diavol ca oricare altul din sat. Poate 
oleacă mai dezgheţat şi cu mintea mai deschisă la 
învăţătură. 

Împinse cu nerăbdare, pe banca de lemn, jornalul şi cartea 
cu pricina, învelită în hârtie vânătă. 

— Da nu le mai desfaci'mneata odată, bădie? 

— Adevărat! lan să vedem, ce fel de gazetă şi ce fel de 
carte?... Vorbi moale Zaharia Duhu, care nu citea de felul 
lui nici o gazetă şi nu aştepta nici o carte. 


— Mă tem că-i o carte cu poze! Rosti plin de convin-gere 
Petruţă. 

— Haide-hai, gândacule!... Te-am înţeles unde baţi. Ţi-ar 
mai trebui încă o carte ca s-o mâzgăleşti şi pe asta cu 
boielile tale!... Îl mustră cu blândeţe bădia Zaharia, făcând 
fără îndoială aluzie la nişte întâmplări mai vechi şi de 
amândoi prea bine cunoscute. 

Petruţă se ruşină. 

Plecă ochii în jos, duse degetul la nas şi scotoci cu piciorul 
desculţ, între scândurile cerdacului. 

În vale suna muzical goarna subţire. Zaharia Duhu 
recunoscu trâmbiţa de bronz de pe celălalt tărâm, dând 
semnalul de luare-aminte la ospăţul regelui Dromichet. 

Întoarse fără voie ochii într-acolo. 

Pe şoseaua prăfoasă, în căruţa lui cu iapa bălană, trecea 
dintr-un sat spre celălalt sat, anunţându-se din goarna 
scurtă de alamă, domnul factor rural Pintilie. 

Capitolulill. 

Porni din senin, amarnic glas de femeie. 

Petruţă bine ghicise. Era o carte cu poze. 

Dar nu cum le aştepta el şi cum îl minunau chipurile din 
celelalte cărţi, de pe poliţa din casă. Oştiri sfărâmându-se în 
năprasnice bătălii, soli îngenuncheaţi cu smerenie la pi- 
cioarele scaunelor domneşti, falnici împărați şi mlădii cră- 
iese, pe ale căror hlamide şi cununi îşi încercase el creioa- 
nele colorate din cutioara căpătată an vară, de Sân Petru şi 
Pavel, la împărţirea premiilor. 

Acestea din cartea de faţă erau nişte poze fără nici o 
frumuseţe. Hârburi de oale, talere şi securi, cazane şi 
ulcioare. Ici-colo, un bănuţ cu pajura ştearsă, vrun pieptene 
ori un vârf de sâneaţă, mâncat de rugină. 

De asemenea hârburi şi fierăt coclit era el sătul. Se afla 
casa plină. 

Culese din râpi şi din gropniţe de bădia Zaharia şi rân- 
duite în rafturile cămării păreau cine ştie ce marfă de preţ, 


din dugheana lui [udic. Cu deosebire că marfa lui [udic 
avea mai multă căutare şi era mai arâtoasă la vedere. 

— Atuncea eu mă duc!... Anunţă Petruţă cu dezamăgire. 
Mă duc cu băieţii lui Bârliba, la luncă. Spune c-au ieşit flori 
care nu s-au văzut de mult. Lăcrămioare. Se zice că plătesc 
pe ele boierii la târg parale bune...! 

— Măi-măi-măi! Se miră Zaharia Duhu. Ce neam avan de 
răzăşi te-ai mai ales tu, măi băiete!... De asta te bucură pe 
tine florile primăverii?... Ca să le vinzi?... Ai să fii de cei 
care fugăresc cioara nouă hotare când le fură o nucă şi 
dacă n-o mai ajung, zvârl cuşma după dânsa, s-o scape pe 
baltă... De altminteri, ai şi cui semăna!... Adăogă pentru 
sine, după un timp. 

Petruţă nu păru prea curios să afle cui semăna. 

— M-am dus, bădie!... Spuse, lipăind cu picioarele goale 
pe scări. 

Apoi de jos, hlizindu-se: 

— Poate găsim, bădie Zaharie, şi comoara ceia, în luncă!... 
Atuncea venim să luăm o stamboală, ca să cărăm galbenii. 

— Tacă-ţi meliţa, împeliţatule!... Țipă acru şi răstit un glas 
femeiesc din casă. Vezi mai bine de nu întârzia la ceasul 
prânzului, că n-am să te aştept cu masa întinsă!... Şi să dea 
naiba să mi te întorci cu mâna goală! După flori zici că pleci, 
flori s-aduci! Tot am să trimit de cu noapte la târg, cu nişte 
cobăi... 

Băiatul nu se mai hlizi. 

Ştia că nu încape glumă cu mătuşa Ruxanda. 

Merse pâşin, ţinând lăturile până la poartă şi numai de- 
acolo înainte o zbughi căpătând glas şi strigându-şi 
tovarăşii de expediţie. 

— Ai auzit? Ţi-o plăcut? Întrebă vocea oţărâtă din casă. 

— Ce s-aud, mamă?... Rosti nedumerit Zaharia, întorcân- 
du-se pe jumătate, spre fereastra deschisă. 

— Parcă eşti pe altă lume... Cum ce s-auzi? Îţi place so-iu 
rău? Îl culegi de pe drumuri şi mai are glas!... Ai ajuns de 
râsul copiilor, de când cu istoria aceea de comoară! 


— Lasă, mamă, şi dumneata... Se apără moale Zaharia. 

— Ce să las? Că doară tot las! Azi las, mâne las. M-am 
săturat...! 

Vorbind, femeia ieşise în prag, la vedere, să se răcorească 
mai în larg. Îşi aşeză broboada, ridicând-o de pe ochii 
verzui şi rotunzi ca bobul de mazăre crudă. 

Zaharia Duhu încercă o scăpare, uitându-se cu 
nemăsurată luare-aminte la chipurile din carte. 

Dar mătuşa Ruxanda nu înţelegea să încheie cu atât. De 
dimineaţă mocnea. 

Înaintă şi puse mâna în şold. 

— Halal! Eu vorbesc şi tu-ţi bagi nasu-n hârţoage, arde-le- 
ar focul gheenei pe cine le-o mai născocit! Îţi spun că m-am 
săturat... Înţelesu-m-ai? 

— Eu nu ştiu de ce te-ai săturat, mamă! Ce fac eu...? 

Mătuşa Ruxanda îşi privi feciorul din tălpi în creştet, cu 
milă şi durere, strângând buzele subţiri ca o gură de pungă. 

— Aiasta încalte mi-o plăcut!... Va să zică nu ştii ce faci? 
Să-ţi spun eu, atuncea, ce faci... Faci, că în loc să îngrijeşti 
ca un om în toată firea de agoniseala pe care ţi-o lăsat-o 
bietul taică-tu, Dumnezeu să-l ierte, tu-mi umbli după 
potcoave de cai morţi şi după hârburi. Asta faci!... Până ce 
am să le scot odată pe toate şi-am să le zvârl în drum, că mi- 
ai umplut casa cu ele. Omu cela s-o trudit, sărmanul de el, o 
viaţă întreagă s-adune şi să-şi apere dreptul lui! Tu laşi să 
se piardă şi să se prăpădească, de ţi se rupe inima. 

— Că doar n-aveam să mă judec cu tot satu, cum pornise 
dânsul! Ridică Zaharia nasul din carte. 

— Adevărat! Îşi frânse mâinile cu mare desperare mă-tuşa 
Ruxanda, adresându-se unui auditoriu invizibil. Uita-ţi-vă la 
el şi vă cruciţi, oameni buni! 

Oamenii buni nu existau să se uite şi să se crucească. 

Dar mătuşa Ruxanda le împărtăşi necazul şi-n lipsă. 

— Aţi văzut?... N-are să se judece dumnealui cu tot satul! 
Bietul răposat şi-o ros tălpile la judecătorii şi la tribunale, ca 
să scoată la iveală dreptul lui călcat de unu şi de altu, iară 


dumnealui n-are vreme... După ce i-au căzut toate de-a 
gata, ceteşte-n hârţoage şi culege cioburi. De asta-mi râdea 
mai deunăzi Păvălăchioaia-n nas! O cred şi-i dau dreptate... 
În loc s-o mătrăşeşti din pământul care-o fost a lui bunică- 
tu, neam de neamul lui, cum o văzut şi legea şi i-o dat carte 
de judecată lui taică-tu, o leşi să are şi să samene şi să 
culeagă, ca pe urmă să-ţi bufnească-n nas. Măcar de-ar fi 
numai aceea...! 

— Mai sunt şi altele? Aţâţă focul Zaharia, cu nevinovată 
dorinţă să afle ce crimă neiertată a mai săvârşit. 

— Te faci a nu le şti, sărace bolânde, sărace! Da Pân-zaru 
care-o intrat în hotar? Da Vasile a lui Toader Onuţ, care de 
cinci ani, în fiecare toamnă, mănâncă patru-cinci brazde cu 
plugu? Da calica lui Timofti, de n-am ochi s-o văd, care 
paşte în Poiană, ca pe moşia lui tat'su?... Omul încearcă să 
vadă dacă-i merge. Şi dacă vede că-i merge, la anu mai 
încearcă o dată, mai adânc! Până când or veni să mă scoată 
şi din casă. Ceea ce nu m-ar mira şi-o aştept...! 

— Mamă, eu am crezut că ne-am înţeles o dată pentru 
totdeauna! Ţi-am spus că n-am suflet să mă războiesc cu tot 
satu. Nu-i lumea aşa de hapsână cum o vezi dumneata... 

Mătuşa Ruxanda râse amar, dezvelind dinţi neaşteptat de 
tineri şi întregi. 

Clătină din cap şi îşi încrucişă braţele pe piept. 

— Adică îi bună şi blândă, ca mieluşelu? Asta vrei poate să 
zici? Vine să te roage singură să-ţi primeşti dreptu tău...? 

— Nu spun nici asta, mamă... 

— Ba o spui! Şi află de la mine, dacă n-ai ştiut-o, că nu-i 
chiar aşa. Ţi-o strigă o femeie bătrână, care-o muncit cot la 
cot cu răposatu, să ridicăm casa asta din pământ şi să 
scoatem din gheara lupilor dreptul nostru călcat şi hârşit de 
lăcomia răilor... Ne-o ieşit buhu că am fost nişte colţoşi şi 
cărpănoşi. Numai de asta să creadă dânşii că n-am putut eu 
dormi! Ne-am răfuit pe dreptul şi pe munculiţa noastră şi a 
părinţilor noştri... Mă întreb acuma amar şi zic: De ce, 
doamne? Pentru ce ne-am irosit noi tinereţea şi sănătatea şi 


viaţa? Şi tot eu răspund: Aţi muncit şi v-aţi dihănit, ca să v- 
ajungă munca de izbelişte pe mâna unui lunatic care umblă 
după străchini. Copil fără suflet şi fără socoteală! 

— Mamă, toate le ascult şi nu le pun la inimă!... Vorbi 
Zaharia, aşezând cartea la o parte. Îmi spun că aşa a lăsat 
Dumnezeu! Copiii să înţeleagă viaţa într-un fel şi părinţii în 
altul... Dar de ce-mi scoţi păcate pe care nu le am? De ce-s 
fără socoteală?... Slavă domnului! La crâşmă nu mă duc. 
Tutun nu fumez. Alte patimi n-am. Pe ce cheltui şi 
părăduiesc, de-mi spui că n-am socoteală? Şi de ce-s fără 
suflet?... Nu m-o văzut nimeni călcând batîr o furnică... 

Mătuşa Ruxanda se dădu doi paşi înapoi, să-şi vadă 
feciorul mai bine şi să-l măsoare mai cu jale, câtu-i de 
mototol şi nevolnic. 

După ce-l cântări bine şi se scârbi adânc, veni mai 
aproape, să-i spună în ureche, şuierat, rezultatul 
examenului: 

— Şi cu asta crezi c-ai făcut mare ispravă? Mai bine ai 
fuma şi te-ai duce şi la crâşmă, să fii în rând cu oamenii, 
decât aşa cum te văd... Taică-tu fuma şi nu se dădea în 
lături nici de la un pahar de vin, când găsea el de cuviinţă! 
Un bărbat întreg trebuie să le facă şi să le cu-noască pe 
toate... 

— Atunci, ca să-ţi fac pe plac, mamă, am să mă dau de 
mâine la fumat şi la băutură! Anunţă zâmbind Zaharia. Ca 
să fiu om întreg... 

— Numai vezi că aici e buba! Îi luă din nou vorba din gură 
mătuşa Ruxanda. Tu şi om întreg?... Uită-te într-un ciob de 
oglindă şi te-aş ruga să-mi spui dacă te vezi om întreg... De 
asta ţi-o dat Dumnezeu un cap de babă turcească; ca să se 
cunoască de-o poştă ce fel de becisnic îmi eşti!... Te-au 
ajuns treizeci de ani şi n-ai fost vrednic să-ţi găseşti o 
nevastă ca tot omu, de-am rămas să te slugăresc eu, femeie 
bătrână şi slabă... Şi pe urmă, cine-mi tot vorbeşte mie de 
suflet? Te crezi bun, măre doamne, fiindcă nu eşti în stare 
să ucizi o furnică?... Apoi de bunătatea asta mare, pesemne, 


îmi aduci plocon acasă tot soiul de prăpădiţi. Într-o zi un 
proclet, ca zghi-huitul ista de Petruţă, că numai de ploduri 
aveam eu nevoie, la bătrâneţele mele! Într-altă zi îmi cari 
un nărod slab la minte, ca Oarţă al dumitale, de-mi ţâţâie 
inima în tot ceasul, să nu dea foc casei, câtu-i de pliurd şi de 
tân-tălău... Asta-i bunătate şi inimă? 

— De!... Eu cred că bunătatea s-ar chema, mamă... 

— Asta se cheamă prostie, nu bunătate, băiete! Inimă dacă 
ai, ar trebui să te gândeşti la agoniseala lui bietu tătâne-tu, 
să ai milă de muncuşoara lui şi să duci la capăt ce-o început 
el. Nu să-mi oploşeşti acasă toţi urgisiţii lui Dumnezeu!... 
Crezi că asta are să meargă tot aşa? [i-am spus că m-am 
săturat. Am să-mi încarc într-o zi boarfele şi am să plec la 
mănăstire. Măcar să nu văd ce s-alege de truda mea şi a 
răposatului... M-oi ruga acolo, înaltprea-curatei, să-ţi aducă 
mintea la loc şi poate că avea-va îndurare şi milă de-o 
sărmană văduvă, fără noroc şi fără apărare... Nu răspunzi 
nimic la asta? Taci? Poate ai vrea să mă vezi plecată mai 
repede, să rămâi numai cu Oarţă şi cu Petruţă, ai dumitale? 
Ai?... Uitaţi-vă la dânsul cum tace şi musteceşte, de mă 
bagă-n pământ cu zile! 

Zaharia, într-adevăr, tăcea şi mustecea. Adică îşi fră-mânta 
buzele spânatece, cu ţepi rari şi bălani, ca să nu scape 
cuvânt, ştiind că oricât de blândă şi împăciuitoare vorbă ar 
rosti, mai rău va aţâţa mânia. 

Socotea acest ceas drept o urgie trimisă de sus, împotriva 
căreia zadarnic este orice încercare de împotrivire, cum nu 
poţi opri dezlănţuirea vijeliei şi grindinii. După aceea, 
cunoştea că va urma o lună de linişte şi de tihnă. Până când, 
iar se va isca din senin năprasna. 

Mătuşa Ruxanda vru să mai adaoge ceva... Dar îşi luă 
seama. Ştia şi ea de mult că n-are cu cine vorbi. 

Intră în casă, trântind uşa în ţâţâni şi plângându-şi singură 
de milă, din pricina unui oarecare copil care mai bine s-ar fi 
născut mânz ca să-l mănânce lupul. 


Omul spân, cu obraz de babă turcească, rămase afară, în 
cerdac, privind pe gânduri depărtările albastre, acolo pe 
linia zării, unde primăvara înviase într-o singură noapte 
frunza pădurilor. 

Cartea îi adusese o mare bucurie. 

Dar nu mai avea inimă s-o deschidă şi să se bucure. 
Jurnalul căzuse jos, cu cingătoarea adresei neatinsă. 

Era un om subţire, înalt, cu ochii de-un albastru apos şi 
limpede, care păreau că privesc uneori ceva arzător şi 
părelnic, nevăzut de alţi ochi, dincolo de lucruri şi de timp. 

Atunci se întorceau după o vreme la lumea cea mâhnită şi 
dureroasă dimprejur, orbiţi, ca ochii care s-au uitat în 
sclipirea soarelui. 

Haina răzăşească de şiac, aspră şi roşcată, îi îmbrăca prea 
largă trupul uscat. Dar curată şi de croi îngrijit, dovedea o 
îndestulă bunăstare şi om cu simţire de sine. Că 
Păvălăchioaia care ara, semăna şi culegea pe-un ogor 
legiuit de judecată lui Zaharia, îi mai râdea pe deasupra şi-n 
nas, aceasta era numai o părere a mătuşii Ruxanda. De 
fapt, toţi gospodarii din Piscul Voievodesei arătau pentru 
feciorul lui Antohie Duhu deosebită prietenie şi cinste. 

Răposatul fusese om aprig şi certăreţ. Gata să se pună de 
pricină, pentru drepturi adevărate sau numai închipuite, cu 
hrisoavele şi zapisele lui răzăşeşti încuiate cu lacăte în taşcă 
de tinichea, bătuse drumul judecăților până la Iaşi şi la 
Bucureşti, se apărase cu străşnicie, muncise crunt şi lăsase 
agoniseală de frunte. Era temut de toţi. Nu fusese apropiat 
de nimeni. 

Fecioru-său, Zaharia, se alesese de la început din alt 
feleşag. Poate şi învăţătura, puţină şi neisprăvită, e drept, 
dar mai presus de a celorlalţi plugari din sat, îi luminase 
altfel mintea şi-i muiase altfel inima. Era priceput la leacuri 
de oameni şi de vite. Răspundea la chemarea vecinului 
prins la strâmtoare şi sărea într-ajutor la aman. Curmase 
judecăţile lăsate de bătrân cu limbă de moarte. Cu 
milostivire, culesese la casa lui, nepotul de soră al babei 


Ruxanda, pe acest Petruţă al lui Tudose, rămas orfan după 
întâmplările crâncene de acum doi ani, în nouă sute şapte, 
pe vremea răscoalelor care au bântuit ţara de la un capăt la 
altul. 

De altfel, tot el izbutise atunci, cu vorba lui chibzuită, să 
potolească îndârjirea oştirii sosită cu ordin de ucidere şi 
pluton de execuţie. 

Zaharia Duhu se înfăţişase comandantului, vorbise fel şi 
chip, îşi frânsese mâinile şi-şi pusese capul teafăr şi 
nevinovat sub sabie; iar până la sfârşit căpătase îndurare 
pentru cei deznădăjduiţi, care porniseră într-o răscoală 
dreaptă, dar, lipsiţi de cugete chibzuite, n-au ştiut şi nici n- 
ar fi putut duce singuri dreptatea la biruinţă. 

Plutonul a trecut mai departe, în celelalte sate, la Ponoare 
şi la Icuşăşti, unde şi-a îndeplinit crunta poruncă şi a luat 
viaţă de om. Acolo, printre cei legaţi de stâlp şi prăvăliţi în 
groapa săpată cu mâna lor, a ispăşit şi Vasile Tudose, 
părintele lui Petruţă. Aici a fost milă şi iertare, numai fiindcă 
mila şi iertarea hainilor gealaţi a ştiut s-o smulgă un om de 
inimă ca Zaharia Duhu, feciorul lui An-tohie cel cu inima 
uscată, care se judecase cu un sfert de sat. 

Acestea sunt fapte care măcar pentru o bucată de vreme 
nu se uită. 

Din asemenea binecuvântate pricini, închipuirile mătu-şii 
Ruxanda despre felul cum oamenii îi iau în derâdere 
feciorul erau alături de adevăr. Chiar ceea ce ise părea că e 
faptă de lunatic, menită să-l facă de râsul şi ocara lumii, 
slăbiciunea aceasta pentru hârburi şi ruginături desfundate 
din gropi era altcum socotită de gospodarii din Piscul 
Voievodesei. Oalele şi sculele aveau fără îndoială vreun 
preţ, şi săpăturile lui Zaharia vreun rost. Altfel, n-ar veni 
surtucari tocmai din Bucureşti să le vadă, să le cerceteze, 
să aleagă şi să plece cu ele. Zice că-s cărturari, dascăli de 
pe la şcoli înalte. Or fi mai degrabă nişte negustori! Dar, că 
or fi fiind ei negustori ori dascăli, nu încape îndoială că 


plătesc bani buni pe blidele lui Zaharia Duhu, de vreme ce 
bat atâta cale până aici. 

Şi n-ar fi nici o mirare să se afle într-o bună zi că a dat şi 
peste o comoară, cum scrie în cărţi şi s-arată semne pentru 
cei ce ştiu să le citească. Atunci i-a pus Dumnezeu mâna în 
cap lui Zaharia! Într-o singură noapte, pune la ladă cât n-ar 
fi agonosit Antohie cel zgârcit şi cârciobar în zece vieţi şi 
într-o sută de judecăţi. 

Acestea le ştia, le înţelegea şi le vorbea satul. 

Ba unii, când dezgroapă la săpătura vreunui zămnic 
asemenea cioburi, tot la Zaharia le duc. 

EI le învârte şi le răsuceşte, le cată potriveală cu 
îndreptările din cărţile lui, leapădă ce nu-i trebuie şi 
opreşte într-ales, ce-i pare mai de preţ. Pe unele a dat până 
la o carboavă. 

Apoi e la mintea omului că atunci când plăteşte cineva o 
carboavă, pe-un opaiţ de lut ori pe-un cosor mâncat de 
rugină, fără doar şi poate că ştie el ceva ce nu cunosc 
ceilalţi în a lor neştiinţă şi prostie. De bună seamă, scoate 
din pungă carboava, fiindcă se află undeva altul care vine 
să-i răscumpere opaițul ori capătul de sâneaţă, cu două, cu 
trei şi cu zece carboave, dacă nu cumva şi cu mai mult. 

Satul ştia că Zaharia Duhu caută o comoară veche. 

Dar până s-o găsească, toţi credeau a şti cu tărie că 
Zaharia Duhu înjgheabă el altă comoară nouă, cu arginţi 
albi şi zimţaţi, căpătaţi pe ulcioarele, şi zăbalele, şi câldă- 
ruşele şi toate cioburile scurmate din pământ. 

Capitolullil. 

Carte, demon ispititor. 

În lumina molcuţă se soreau gângănii învârstate roşu şi 
negru. Vacile-Domnului, pe care e mare păcat să le ucizi. 

leşiseră multe din pământ ca nici într-un an şi tot mai 
răsăreau altele. 

Zaharia Duhu prinse una de pe mână şi o aşeză binişor pe 
grinda cerdacului. 


Gângania porni într-o parte, se opri nehotărâtă, se 
întoarse şi păru că în mintea ei puţină îşi face o chibzuială 
adâncă. Veni iarăşi la căldura mâinii. Pipăi cu micile ei 
corniţe şi încercă să se urce. Poate omul spân îi părea, în 
neclintirea lui, un uriaş bun; poate o divinitate ocroti-toare; 
poate numai o stană neînsufleţită, încorporată casei, 
pământului, pietrelor şi verdeţii. 

Se urcă, fugi mărunt, îşi alese un loc şi începu să se 
sorească. 

Uriaşul cel spân o lăsă, ţinând mâna nemişcată, să n-o 
sperie. 

Semnele negre şi smalţul roşu îi aminteau zugrăveala 
dinlăuntrul sicrielor egiptene, aşa cum se află pergamente, 
mumii şi faşe din piramidele faraonilor, reproduse în culori 
într-una din cărţile lui din raft. Păreau într-adevăr nişte 
gângănii foarte bătrâne şi vechi. Aşa cum vor fi învăţat 
oamenii veacului dintâi să-şi înflorească, după încondeierea 
lor simplă şi fină, oalele de lut şi podoabele îngropate cu 
dânşii în morminte. 

Pe urmă, Zaharia Duhu înălţă privirea la zborul şi la goana 
fără stâmpăr a altor gâze. Fluturi şi bondari catifelaţi, 
vietăţi mărunte cu aripi albastre, şi verzi, şi cărămizii, şi 
galbene; unele străvezii şi altele grele de praf auriu, scăl- 
date în toate culorile curcubeului şi punctate cu toate scli- 
pirile nestematelor. 

Atâtea juvaere înaripate şi proaspăt sclipind îl făcură să 
cugete, cu o uşoară mâhnire, că primăvara a fost şi în acest 
an mai harnică şi mai norocoasă ca el. A dezmorţit din 
zăcămintele umede ale pământului o comoară întotdeauna 
nouă şi veşnic nesăcătuită. I-a dat drumul în soare şi în 
lumină; aur şi mărgăritare vii, smaragde şi rubine, 
diamante şi foiţe de argint, matostate şi topaze, toate 
împrăştiate în cele patru zări, cu pumnii plini, să bucure 
ochii şi să dea frumuseţe lumii. 

Cealaltă comoară a lui, a regelui Dromichet, stă undeva 
mucedă în ţărână, sub capac ruginit, aşteptându-l să vină şi 


s-o dezlege de blestemul vechi de peste două mii de ani. 

Iar el trece prin viaţă într-o aspră singurătate şi în 
neînţelegerea tuturor. 

De o parte femeia cu glas aprig, din casă, care îl ceartă 
fiindcă nu adună şi risipeşte. De cealaltă parte satul, care-şi 
închipuie, dimpotrivă, că adună tăinuit o proaspătă 
comoară de avar, până ce va dezmormânta haznaua cu 
galbeni a craiului din veacuri străvechi, despre care nu-mai 
el are ştiinţă şi semne. 

Singurătatea îi apasă dureros, dar durerea lui era dulce ca 
mierea acestei luni de primăvară. 

Ea dura de mult. 

De când, băieţandru fiind, o boală lungă, cu arşiţă şi 
friguri, l-a adus înapoi, în sat, de la învăţătura oraşului, să 
zacă o toamnă, o iarnă şi o primăvară, zgribulit sub cergă, 
cu ochii în grinzile tavanului. 

Pe vremea aceea, Antohie Duhu bătea drumul judecăților, 
cu uricile, zapisele şi izvoadele lui încuiate în taşca de 
tinichea. Se întorcea flămând, prăfuit şi frânt de osteneală, 
dar cu glasul aprins de aţâţarea izbânzii. Îşi mângâia 
feciorul bolind, cu îmbărbătări după priceperea lui. Ce 
nevoie avea de mai departe învăţătură? El n-a înţeles de la 
început să-şi vadă copilul înstrăinat în viaţa de târgoveţ, 
trăind din înşelăciune şi vicleşug, ca atâţia surtucari cu care 
a avut el de-a face de când se freacă în judecăţi; de când 
prea bine îi cunoaşte şi prea adânc l-au scârbit. Neamul lui 
de răzăşi n-a avut nevoie de milă, nici de înşelăciune; dar 
nici nu s-a lăsat pradă înşelăciunilor. El a trăit cu fruntea 
sus, din muncă şi din sfânta dreptate, pentru care se judecă 
până în pânzele albe cu lumea întreagă. Aşa înţelegea să-i 
urmeze şi Zaharia. Atâta carte câtă a apucat să înveţe i se 
părea preaîndestulă pentru a şti să folosească mai ascuţit şi 
cu mai multă ştiinţă slova uricelor şi a zapiselor, în 
judecăţile viitoare, pe care el avea datoria să le ducă mai 
departe, ca singur moştenitor al numelui şi al drepturilor 
sigilate cu şapte peceţi. 


Pe urmă, părintele bolnavului pornea la muncile sale din 
greu şi iarăşi dispărea într-o bună dimineaţă, cu de-saga 
plină cu pită rece, cu brânză şi ouă răscoapte la un şold, cu 
taşca zapiselor la celălalt. 

Pornea spre tribunale şi curţi de apel, unde se tocmea 
amarnic cu avocaţii, se sumeţea plin de răzăşească 
dârzenie cu judecătorii şi era cunoscut ca un cal breaz de 
toţi aprozii. 

Zaharia rămânea în aşternutul fierbinte, cu faţa în sus, 
frământat de dureri neogoite şi de tulburi vedenii. 

Măsura cu amară deznădejde până unde vor fi ajuns cu 
învăţătura foştii lui camarazi de şcoală, alături de care se 
număra şi el printre cei dintâi. Se oprea cu o spaimă la 
gândul că de-acum e sortit să nu se mai depărteze din 
temniţa acestor pereţi şi să nu mai scape dincolo de zarea 
satului. Profesorii îi preziceau un viitor luminat, de cărturar, 
aşa cum s-au mai ridicat şi alţii din întunericul unor 
ticăloase cătune. Profeţiile lor rămâneau însă, de astă dată, 
mincinoase. 

Toate s-au retezat scurt. 

El zăcea de luni şi de luni, cu ochii în grinzile unde se 
auzeau, noaptea, carii ronţăind mărunt şi monoton, ca 
osândiţii la o veşnicie de muncă silnică în întuneric. 

— Mamă, ia mai dă-mi, rogu-te, cărţile mele, oleacă...! 

— Ci lasă-le încolo de terfeloage, măi băiete, că ele te-au 
adus unde eşti!... Se oţăra Ruxanda Duhu, ascunzân-du-le 
ca pe nişte duşmani ai casei. 

Zaharia se târa până la poliţe şi la dulapuri, se întorcea în 
pat, slab şi deşirat pe picioarele subţiri, rezemându-se de 
pereţi şi de laviţe; citea cu fereală, ca un făcător de rele, şi 
adormea cu cărţile sub cap. Mai trăgea nădejde şi se 
încăpăţâna cu toată înverşunarea din sângele lui răzeşesc 
să-şi câştige anul pierdut şi să se întoarcă la viaţa pentru 
care simţise chemare. 

Dar medicul, răstit şi bondoc, hotări cu nepăsare că nu 
mai are ce căuta la oraş şi la învăţătură. 


Apărea o dată pe lună în docarul hârbuit, îl ciocănea şi-l 
asculta, răsucindu-l şi stropşindu-l, cu o pornire 
duşmănoasă, ca împotriva unui vinovat. Dădea din cap şi 
pufnea pe nările păroase: 

— Poftim! Numai piele şi oase, şi încă îl mai roade 
ambiţia!... Aceasta le-o spun dumnealor şi aceasta nu vor s- 
o înţeleagă. Şcoala şi bursa... Adică încă o armată de 
nemulţumiţi şi de calici în haine negre. Nu, dragă băieţele! 
Rămâi aci la plugul şi la pământul care l-a hrănit pe taică- 
tu, şi pe bunică-tu, şi tot neamul vostru. Carte?... Cartea-i 
sminteală minţii pentru cel care nu-i făcut pentru carte. Mai 
bine să înghiţi de trei ori pe zi prafurile acestea şi să dormi 
cu fereastra deschisă... Aer, nu carte! Sănătate, nu ambiţie! 

Încărca un coş de ouă, câteva perechi de pui şi pornea cu 
docarul hârbuit pe drumuri desfundate, răsucind un ciot de 
biciuşcă deasupra gloabei cu pielea sângerată de muşte. 

Hotărârea medicului era nestrămutată şi la ea s-au 
alăturat cu toată inima Ruxanda şi Antohie Duhu. Chiar 
după însănătoşirea desăvârşită, copilul trebui să rămână la 
vântul şi la soarele câmpului. 

Camarazii lui Zaharia erau departe. 

Nu i-a mai văzut decât târziu de tot, după cincisprezece 
ani, acum trei primăveri. 

A fost o bucurie şi a fost în aceeaşi vreme, pentru el, o 
întristare care i-a fiert inima. 

Antohie Duhu îşi curmase de mult judecăţile lui încurcate. 
Plecase în lumea unde este o singură, mare şi ultimă 
judecată, fără apel şi curte de casaţie. 

lar Zaharia, în toate uricile şi izvoadele lăsate cu limbă de 
moarte pentru a scorni alte procese şi răfuieli cu vecinii, cu 
proprietarii de moşii şi uzurpatorii de drepturi, nu aflase 
decât un prilej de visări şi de închipuiri fără folos. El se 
mulțumea să însufleţească din păienjenişul slovelor chirilice 
viaţa căpitanului de steag Gheorghieş Duhu, dăruit de 
Ştefan Tomşa, voievod al Moldovei, cu loc de arătură, 
pădure şi păşune pentru credinţa şi vitejia dove-dită în 


bătălia de la Fântâna lui Păcurar. Sau trăia peripeţiile 
celuilalt căpitan, Stamate Duhu, dus în robie în stepele 
Donului de hatmanul căzăcesc Bogdan Kmelniţski, pe 
vremea voievodului Ştefan Gheorghe, supranumit Burduz. 

Din pergamentele scorojite şi afumate, cu late peceţi 
domneşti, nu afla drepturi de apărare pentru hotare 
încălcate, ci numai amintirea deşteptată din ceața timpului 
a unei astfel de lumi, cu răsunet de arme în năvalnice bătălii 
şi cu amare bejănii, despre care povestesc cu spaimă 
cronicile ţării. 

Cu pofta deschisă de aceste hrisoave, Zaharia Duhu 
căpătase patimă pentru alte cărţi şi alte citiri. În raft se 
adunau letopiseţi şi tomuri din istoria tuturor vremurilor şi 
timpurilor - hârţoagele de care nu mai putea răsufla 
mătuşa Ruxanda. 

Procesele se stingeau din pricina termenelor pierdute. Dar 
agoniseala lăsată de răposat ar fi ajuns să îndestuleze şi 
alte câteva suflete. Zaharia Duhu se trezise unul din 
oamenii mai cu stare din sat, fără să fie şi cel mai mulţumit. 
Prisosul bunurilor pământeşti, la care nici nu jinduise, nu 
astâmpăra viermele ce rodea lăuntric. Tânjea după cealaltă 
viaţă a adevăratei lui chemări, pe care o pierduse nedrept 
şi viclean, numai din pricina anului zăcut în pat, de unde se 
ridicase deşirat, gălbejit şi cu obrazul pretimpuriu 
bătrânicios de babă turcească. 

Aşa l-au găsit cei doi foşti camarazi, în primăvara de acum 
trei ani. 

A fost o seară dintre acele care lasă semne într-o viaţă, ca 
o piatră albă, de hotar. 

— Bade Zaharia, te cheamă la primărie doi boieri!... 
Vestise străjerul sosit într-un suflet. 

— Ce fel de boieri? Se mirase Zaharia, lăsând straturile cu 
răsaduri şi frecându-şi mâinile de ţărâna grasă. 

— Ai să vezi dumneata!... Ştiu eu ce fel de boieri? Poate-s 
domni inspectori. Eu mă bat cu gândul c-au venit în sicret 
să cerceteze pe domnul lomulescu şi alde nea Pandele! 


Zaharia Duhu a păşit în urma străjerului, fără nici o 
bănuială. 

El socotea mai degrabă că e vorba de niscai avocaţi ori 
ingineri hotărnici, din lumea judecăților lăsată moştenire de 
răposat, aşa cum se mai iviseră alţii sau îl căutau cu 
scrisori. 

La primărie, cei doi fumau picior peste picior. 

Notarul şi secretarul aşteptau traşi la o parte, respectuoşi, 
cu tocul după ureche, vorbind în şoaptă, fiindcă desipre 
asemenea mosafiri de la oraş niciodată nu se prea ştia cu ce 
rosturi vin şi mai ales ce zaveră lasă în urmă când pleacă. 

— Pe mine mă căutaţi? Eu sunt Zaharia Duhu!... Rostise 
din uşă, după ce-i măsurase dintr-o privire şi înţelese că n- 
are de unde să-i cunoască. 

Amândoi s-au ridicat în acelaşi timp, zvârlind ţigările şi i- 
au apucat mâinile, scuturându-le frăţeşte. 

— Tu, Zaharia? Ei, bată-te să te bată...! 

Şi privind unul la altul, râdeau cumplit de înveseliţi: 

— Am spus eu că n-are să ne recunoască!... Nu i-ar fi dat 
în cap nici prin vis... 

Zaharia Duhu îşi lăsa mâinile scuturate, stingherit, 
cercând să pară şi el vesel de voioşia necunoscuţilor. 

Deodată i-a fulgerat limpezită amintirea. Erau ei, cei mai 
buni tovarăşi de şcoală, cu care împărţise la sfârşit de an 
cununile de stejar, într-o altfel de viaţă. 

Niciodată nu i-ar fi recunoscut, într-adevăr, în aceşti domni 
cu mustăţile retezate deasupra buzelor, cu glasul îngroşat 
şi cu hainele lor de oraş, scumpe şi moi, ca în tăietura 
gravurilor din ziare. Îi fu ruşine de straiul de şiac răzăşesc, 
roşcat şi aspru. Îşi ascunse mâinile bătătorite şi pline de 
pământ uscat. 

Dar ceilalţi n-aveau timp să le vadă toate aceste. Se 
întreceau povestind. Îşi luau unul altuia cuvintele de pe 
buze, să spună ce vânt i-a adus şi ce gând i-a oprit să-i 
ceară găzduire. 


Treceau mai departe, spre munţi. Lipsiseră din ţară. Unul 
sfârşise învăţătura inginerească în Germania; celălalt luase 
un doctorat strălucit în istorie şi arheologie, la Paris. 

Iar înainte de a-şi pune gâtul în jugul vieţii de toată ziua, 
porniseră ca ucenicii altor timpuri şi altor neamuri, să 
străbată ţara din ţinut în ţinut, ca s-o cunoască prin văzul şi 
prin auzul lor, cu de-amănuntul. Aşa au ajuns până aci. 
Citind harta judeţului, şi-au adus aminte de numele satului, 
de fostul camarad, dispărut atât de neaşteptat din drumul 
lor. L-au căutat şi iată că l-au găsit. 

Zaharia Duhu îi asculta cu buzele strânse, cu o bucurie în 
care se amesteca împletit un fir negru de amărăciune. Aşa 
ar fi fost şi el. Cu dânşii s-ar fi întors şi el, din ţări pe care n- 
are să le cunoască niciodată şi cu o atoateştiinţă, care i-a 
rămas de acum pentru totdeauna taină ferecată cu şapte 
peceţi, ca zapisele şi uricile lui taică-su, răposatul Antohie. 

— Piscul Voievodesei, cu deosebire, ne interesează, dragă 
Zaharie, pe amândoi, din două pricini!... Vesti tânărul 
cercetător al trecutului şi al săpăturilor de ruini, oprindu-se 
în faţa hărţii judeţene prinse cu ţinte în perete şi apăsând 
cu arătătorul cercul rotund al satului, ca şi cum s-ar fi 
temut să nu-i scape. Văd aci un val!... Domnul notar mi-a 
confirmat că este şi-o urmă de cetate. De altfel, chiar şi 
numele acesta, Piscul Voievodesei, e fără îndoială legat de-o 
legendă... Şi sub legendă, trebuie să fie şi picătură de 
adevăr. Aceste ruini şi urme... 

— Lasă cetăţile şi dărâmăturile tale! Păşi omul altui chip 
de a vedea lumea, dându-i degetul la o parte şi acoperind 
semnul de pe hartă, ca o luare în stăpânite. Priveşte aci, 
direcţia colinelor, cum îţi spuneam!... Clinale şi anteclinale. 
Îmi pun capul că o singură sondă ar slobozi de aci bogăţie 
cât zece de pe valea Prahovei... 

Zaharia Duhu ascultă tot atât de puţin dumirit, ca no-tarul 
şi secretarul primăriei, care lungiseră gâtul şi cu tocurile 
după ureche priveau cu ochii holbaţi la necunoscuţi. 

Cei doi se întoarseră râzând spre Zaharia: 


— Ai să înţelegi războiul nostru. Deocamdată, află că 
tocmai de hatârul acestui război îţi cerem să ne găzduieşti 
nu 0 zi... Poate două, poate trei. 

— Şi zece... Şi un an! Se grăbi Zaharia Duhu. 

Dar nu ştia cum să le spună mai departe: „Prieteni? 
Camarazi? Fraţilor?” 

Ei erau domni; iar dânsul era un ţăran cu mâinile 
bătătorite şi cu strai de şiac. 

Aşa a aflat, însă, că satul lui de la poalele munţilor poate 
opri luarea-aminte a unor cărturari veniţi să-l caute tocmai 
din cele mai îndepărtate ţări şi de la cele mai înalte 
învățături. Arheologul cercetă semnele unor aşezări 
străvechi, poate getice, poate scitice, poate romane. 
Inginerul, semnele unor neatinse zăcăminte, despre care 
încă nimeni n-are cunoştinţă, nici bănuială... 

Trei zile i-a găzduit atunci Zaharia. 

Se simţea străin, stângaci şi umilit de atâta neştiinţă, când 
cei doi, seara, în cerdac, deschideau războiul lor. 

Iar ei se întorceau frecându-şi mâinile încântați, după ce 
bătuseră dealurile şi scotociseră viroagele, până adânc, în 
luminişurile codrilor. Fiecare afla semnele îmbucurătoare 
pe care le căutase. Şi fiecare se aprindea, apărându-şi 
împotriva celuilalt credinţa de întâietate, în folosul şi 
frumuseţea ştiinţei sale. S-ar fi spus că-i desparte cea mai 
neîmpăcată vrăjmăşie, şi totuşi sfârşeau războiul într-o 
frăţească bătaie de palmă pe umeri. 

Zaharia Duhu asculta la o parte, cu sufletul golit în 
noaptea înstelată. 

Omul trecutului chema de dincolo de veac o lume stinsă, 
ca s-o învie din lutul unui vas încondeiat, dintr-o pafta 
ruginită, din aplicele unui frâu. Într-o monedă cu pa-jura 
ştearsă de două mii de ani nu vedea numai o gravură 
stângace şi câteva inscripţii abia citeţe. Jucând-o în palmă, 
părea că o alintă cu un descântec numai de el cunoscut, 
până când începea să-i destăinuie şoptite ştiri despre ce-a 
fost, ce-a văzut, unde-a cutreierat, până ce întâmplarea i-a 


hotărât odihnă într-o groapă neagră, pentru a lăsa timpul 
să-i treacă deasupra. 

Şi deodată se însufleţeau oamenii care-au purtat-o în 
mâinile lor risipelnice sau lacome; pungile unde-a zăcut 
ascunsă; oraşele dispărute, pe care le-a ştiut în măreţia lor 
azi ruinată; mărfurile necunoscute şi stranii, din alt mileniu, 
pe care le-a cumpărat şi le-a vândut. Rugina poate era o 
urmă de sânge. Cocleala o urmă de lacrimă. Scrijilitura, 
acum cicatrizată, poate a fost făcută cu un cuţit ucigaş. lar 
pajura s-a netezit treptat, până s-a şters în călătoria prin 
mii şi mii de mâini. 

Mâini slăbănoage de zarafi, cu unghii ca ghearele. Mâini 
vânjoase de soldaţi, cu degete sfârtecate în lupte de la 
capătul pământului. Mâini asudate de negustori; viclene, de 
samsari; spurcate, de hoţi, care-au ispăşit fărădelegea cu 
gâtul în ştreang. Mâini subţiri şi moi, de femei care-au 
dezlănţuit patimi, au umplut poate o cetate ori o ţară cu 
numele lor, au năruit vieţi şi au dezlâănţuit duşmănii de 
moarte - ca astăzi să nu mai supravieţuiască nici în cenuşa 
oaselor topite în ţărână şi nici în amintirea unui nume, scris 
pe-o piatră mâncată de ploi. Poate a plătit chiotul de 
plăcere al unei nopţi, a răscumpărat poate fericiri, a împins 
la ucidere, a ogoit poate guri flămânde de copii, a cumpărat 
trupuri de fecioară şi a vândut prietenii, căpitani şi regate. 
O dată cu ostile care vânturau câmpurile de bătălie, care 
cucereau cetăţi şi robeau ţări, şi o dată cu negustorii 
iscoditori, care nu-şi mai găseau astâmpărul nesaţiilor de 
câştig, moneda a străbătut toată lumea veche, până în 
ţinuturile cele mai depărtate şi fabuloase, urmând soarta 
stăpânilor trecători, schimbându-i de la o zi la alta; 
cumpărând, sărăcind şi îmbogăţind, sămănând jale şi 
pecetluind destine, până când s-a oprit într-un cimitir, la 
capătul unui mort, pentru a plăti vămile sufletului în viaţa 
de dincolo de moarte. 

Un bânuţ de acum două mii de ani, tocit şi muced, culcat 
în catafalcul de pluş al unei vitrine de muzeu - ce univers, 


ce destin, ce grandioasă existenţă, în care s-a aflat 
amestecată viaţa atâtor noroade şi atâtor împărăţii! 

Omul celeilalte învățături surâdea cu milă, scuturând 
scrumul ţigării pe marginea cerdacului. 

Se ridica, şi, păşind apăsat dintr-un capăt în altul, în 
noaptea sonoră, chema de faţă, cealaltă lume, a lui. 

O altă minune se desfăşura deodată, sub ochii lui Zaharia 
Duhu! Altă viaţă, a zilei de azi şi a viitorului. 

Pământul creştea uriaş şi fantastic, dincolo de beznele 
satului cu colibe adormite şi lătrături somnoroase de câini. 
Deodată începea să forfote, deşteptată, toată mişuneala 
celui un miliard jumătate de suflete. Porturi şi capitale se 
animau în scânteierea luminilor electrice, cu tumultul 
mulțimilor de toate neamurile, de toate culorile şi toate 
graiurile. Vapoare navigau pe mări pustii, spre porturi cu 
numiri fabuloase. Expresuri ţâşneau din tunele, poposeau în 
gări pline de vuiet şi alte trenuri nesfârşite de marfă 
mergeau să primească încărcătura în uzini fumegânde. 
Apăreau mine scobite în pântecul pământului şi sonde îm- 
proşcând până la cer sângele negru din vinele scoarţei. Aci 
era un laborator, unde ochii răbdători osteneau pe lentila 
microscopului. Dincolo urlau motoare cu mii de cai-vapori. 

Satul dormea în tăcerea imobilă, bătrân şi vechi, străvechi, 
departe de veac, scos din mersul veacului cu superstiţiile şi 
viaţa încremenită din timpul descălicătorii. 

Dar veacul apărea dincolo de el, pretutindeni, cu toate 
minunile nespuse şi nevisate; cu toate forţele naturii 
capturate şi îmblânzite să slujească supus omului: căderi 
spumegoase de ape şi joc elastic de pistoane; cartuşe de 
explozibile spintecând granitul munţilor şi energia pirotind 
în cristalul negru de cărbune; drumul fără pulbere al 
fluviilor şi nevăzutele unde electrice; grăsimea pământului 
şi dogoarea arşiţei solare - toate robite, folosite, chemate să 
schimbe faţa pământului de la o clipă la altă clipă, în 
neodihnita înfrigurare a unui gigant furnicar. Ce însemna 
biata lume veche, strâmtă şi moartă, cu jalnicul ei univers 


lat de o palmă şi cu mizerele ei superstiții, faţă de 
grandioasa înfăţişare a planetei de acum? Acum, când toţi 
se ştiu, se cunosc, şi când toţi trudesc umăr la umăr, pen- 
tru a nu lăsa nici o taină nedescifrată, nici o bogăţie 
nefolosită, nici un ungher necunoscut şi nici o putere 
încremenită... 

Omul veacului îndrepta vârful ţigării aprinse spre bolta 
înstelată. 

— Nu-mi vorbi de lumea ta moartă, de ştiinţa voastră de 
gropari!... Voi priviţi viaţa ca moşnegii, peste umăr, înapoi. 
O priviţi cum erai aşezat în căruţa cu aşternut de fân, când 
am ajuns aci. Cu faţa întoarsă îndărăt, să vezi numai drumul 
pe care viaţa l-a străbătut şi nu mai are, de fapt, din acel 
moment, nici un interes. Noi privim înainte şi sus! Chiar şi 
stelele acestea nu se poate să rămână multă vreme aşa!... 
Ce e necunoscutul şi misterul acesta, bun numai pentru 
magi şi pentru astrologi?... Trebuie să se afle acolo altceva 
de ştiut - ceva de cercetat precis, de folosit... Nu e păcat de 
atâta energie neutilizată? Asta nu poate să mai dureze 
mult! O să le vină rândul şi lor. Tu ce zici, Zaharia? 

CapitolullIV. 

Aici au trăit şi s-au stins oameni vechi. 

„Tu ce zici, Zaharia?” 

De câte ori nu i-au aruncat întrebarea aceasta, în treacăt, 
când unul, când celălalt? E drept, fără să aştepte răspuns. 

Prietenul lor, rămas la portul şi la treburile plugăreşti, 
îngăima câteva cuvinte umile, de om ignorant şi nemuncit 
de asemenea întrebări. 

Cei doi surâdeau cu o binevoitoare îmbărbătare, bătându-i 
cu palma pe umăr. 

Spunea, omul întâmplărilor din trecut: 

— Lasă, prietene Zaharia!... Lasă mutra aceasta de 
vinovat, parcă mereu ţi-ai cere iertare! Poate, în definitiv, tu 
ai fost mai înţelept decât noi. În simplitate şi în natură ai 
găsit adevăratul echilibru. Consulii şi generalii romani, 
încărcaţi cu trofee şi osteniţi de victorii, se retră-geau la 


coarnele plugului. Acolo, bătrâni şi dezamăgiţi, în pacea 
rustică, găseau consolarea cea mai mare pentru zădărnicia 
tuturor triumfurilor. Ceea ce înseamnă că sfârşitul e pe 
drumul tău, nu pe al nostru. În loc să ajungi la această 
înţelepciune după o viaţă, ai descoperit-o de la început... 

Iar celălalt: 

— Mai bine ne-ai scoate, dragă Zaharia, un fagure de 
miere din stupii tăi, la care ştiinţa omenească n-ar mai 
putea adăoga nimic şi nici nu ştie ce să admire mai mult. 
Aromă? Culoare? Geometria căsuţelor de ceară? Diviziunea 
muncii ori alcătuirea societăţii, fără capitalism şi fără 
proletariat?... Asemenea minune ştiau s-o îndeplinească 
albinele încă de pe vremea faraonilor şi n-au s-o poată 
izbuti mai bine nici când vom înhăma noi la motorul unei 
uzine toată energia din inelul lui Saturn. Ele au găsit 
echilibrul perfect, formula definitivă a fericirii, ca tine şi 
ceştilalţi ai tăi... 

Zaharia Duhu aducea pe farfurie fagurele de miere. La 
atât era bun. 

La atât s-a mărginit rostul lui, vreme de trei zile şi trei 
seri, până când prietenii au plecat pe drumul munţilor. 

Unul din ei, cel cu săpăturile, s-a mai întors. 

Se întoarce de-atunci în fiecare vară. Este acum pentru 
Zaharia un adevărat şi apropiat prieten. Depărtarea dintre 
dânşii s-a şters. Profesorul Alexandru Opriş a făcut din 
fostul camarad de şcoală un nepreţuit tovarăş la cercetă- 
rile privite la început cu neîncredere şi răsplătite în vre- 
mea din urmă cu toate izbânzile. Ceea ce voia el să 
dovedească şi a dovedit era că aşezările getice s-au întins 
tot atât de puternic şi la poalele Carpaţilor moldoveni, nu 
cum le socoteau alţii, mărginite mai mult la ţinuturile 
muntene şi ardelene. Ziua săpau după planuri, cu un sin- 
gur ajutor, Oarţă, nevolnicul; seara, în cerdacul cu viţă, 
cărturarul lămurea treptat, în lungi şi înflorite povestiri, de 
unde i-a venit gândul acestor săpături. 


Zaharia Duhu a învăţat să cunoască o astfel de cronică a 
întâmplărilor afundate în ceața de dinainte de 
descălicătoare. La letopiseţele lui, puţine şi sărace, de pe 
poliţa din casă, s-au adăugat alte cărţi, mai proaspete şi mai 
temeinice. Tomuri şi anale, tălmăciri şi memorii, aduse sau 
trimise de prietenul din Bucureşti. 

Întâmplările şi vremile căpitanului de steag Gheorghieş 
Duhu şi ale celuilalt căpitan, Stamate, îi păreau prea 
apropiate şi de prea slabă însemnătate. Aflase o rădăcină 
mai adâncă, în alte veacuri şi mai bătrâne, când alţi oameni 
şi mai vechi stăpâneau aceste locuri, le apărau cu tot atâta 
înverşunare şi de a căror tărie se sfărâmaseră alte oşti şi 
alte mult mai puternice împărăţii. 

Cronicile greceşti şi latine pomeneau despre faptele 
uimitoare ale regilor Dromichet, Oroles, Buerebista, Cetiso, 
Dicomes, Dapix, Decebal... Unii, gospodari cu mare 
chibzuială, alţii, războinici neînfricaţi: toţi durând domnii 
temeinice, zdrobind generali şi împărați împinşi de duhul 
pierzaniei să se aventureze până aci, din Persia, din 
Macedonia, din Laţiu, să-şi lepede oasele în câmpiile getice. 
Iar când soarta bătăliilor se dovedea arareori duşmană 
localnicilor, cronicile îi arătau luându-şi singuri viaţa în 
cetăţile împresurate sau în peşterile cu gură zidită. 

Acestea le aflase Zaharia Duhu din povestirile de seară ale 
prietenului cărturar şi din cronicile de pe raft. 

Dar cioburile de ulcioare, şi cazanele, şi cheotorile, şi 
paftalele, şi aplicele, şi prăselele, şi fibulele, şi hidrele, şi 
opaiţele, şi platoşele, şi loricele; dar toate uneltele şi 
podoabele de fier şi de bronz, şi de lut şi de os, şi de 
cărămidă arsă, dezgropate pe alocuri din mucezeala 
pământului, toate vorbeau altfel, cu alte mărturii pipăite, 
despre viaţa cea aspră a acestor plugari, şi ciobani şi ostaşi 
înfipţi până la moarte în ogoarele lor şi în păşunile lor, din 
buni străbuni. Unelte casnice de pace şi arme ruginite de 
război, toate istoriseau şi ele, cu un fior încă mai tainic, 
despre aceşti oameni care nu mai sunt. 


Nimic nu-i clătinase. Nici o putere din lume nu izbutise să-i 
strămute. 

Peste dânşii trecuseră valuri de alte noroade; se aşternuse 
pământ cu frunze, ierburi şi rădăcini; îi îngropase uitarea o 
dată cu fierul plugurilor noi, cu holdele lanurilor, cu fineţe 
astupând ruinele şi mormintele, cum se închide pielea pe 
rana vindecată. lar din această uitare, din lumea lor 
moartă, răsăreau neaşteptat umbre, chemând cu glasul lor 
stins la alt înţeles al rosturilor pământeşti. 

Acum, mai uşor, prin ei, Zaharia Duhu, simplu fecior, nepot 
şi strănepot de răzeş, cu câţiva ani de şcoală şi cu puţintica 
lui ştiinţă de carte, acuma înţelegea de unde a venit 
îndârjirea cu care căpitanul de steag Gheorghieş Duhu şi 
celălalt căpitan, Stamate Duhu, îşi apăraseră ogorul cu 
paloşul, cu arcul şi cu sâneaţa, tot aşa cum mai târziu avea 
să-d apere Antohie Duhu, ou zapise, sineturi şi cărţi de 
judecată. 

Moştenirea era ceva mai veche şi înverşunarea intrată în 
sânge ceva mai de demult. 

Întâmplările de atunci mai fuseseră trăite de zeci şi de 
sute de ori, veac după veac, doar cu altă faţă; căci întru 
această privinţă nimic nu e nou şi totul a mai fost. Alţii 
răsăriseră năvălitori; altele erau armele aduse cu dânşii şi 
cu alte arme, ale timpului, se ridicaseră împotriva lor 
băştinaşii. 

Dar băştinaşii rămâneau aceiaşi şi apărau acelaşi pământ. 

Un crai cu deosebire şi mai ales o anume întâmplare i s-au 
părut lui Zaharia Duhu mai presus de tot ce aflase el până 
atunci şi cu un tâlc mult mai adânc. 

Era regele Dromichet, biruitorul macedoneanului Lisimah, 
în împrejurări cunoscute din plin de Strabo, Polianos, 
Pausanias şi Didor. Ospăţul acela al biruiţilor şi biruitorilor, 
cu două mese, cu două rânduri de mâncări şi de talere şi cu 
închinarea regelui Dromichet, adâncă şi înţeleaptă ca o 
parabolă, scria cu două mii de ani mai înainte, într-o 
singură filă de cronică, toată povestea din totdeauna a celor 


două ţărişoare dintre Dunăre şi Carpaţi, cum şi a Ardealului 
de dincolo de munţi. 

Urmele vieţii din timpul acestui rege Dromichet le căuta şi 
le aflase tânărul cărturar din Bucureşti. 

Din acea vreme zăceau în pământ sfărâmăturile de hidrii 
şi de amfore, pieptarele şi plăselele, orânduite în rafturile 
din cămara mătuşii Ruxanda. Prietenul lui Zaharia Duhu n- 
avea răgaz să stea de faţă la săpături, decât în puţine 
săptămâni de vară. Era un cărturar încă tânăr, cu puţine 
mijloace şi fără ajutoare de la nimeni, prins la alte îndatoriri 
care-l ţineau rob oraşului. 

Dar în lipsa lui, îl înlocuia la faptă fostul camarad, răzeşul 
din Piscul Voievodesei. 

Nici n-ar fi putut visa un tovarăş mai priceput, mai 
credincios şi cu mai multă evlavie, ascultându-i cuvântul. 

Arătase, de la început, doar o singură slăbiciune. Singură 
şi nevinovată. 

În una din cronici se afla cuvânt şi despre un tezaur vestit 
al regelui Dromichet, pe care l-ar fi fost dezvăluit domnul 
geților principelui Agatocle, feciorul lui Lisimah, în cea 
dintâi a lui robie, înainte de a-l slobozi la hotarele ţării. 
Macedoneanul plecase cu ochii orbiţi de scânteierea 
nestematelor şi a aurului, dusese ştire acasă şi aţâţase pofta 
lacomilor urmaşi ai lui Alexandru cel Mare, care, rămaşi 
fără căpitan, cutreierau lumea, împărţindu-şi moştenirea, 
războindu-se între dânşii, uzurpându-se unul pe altul şi 
găsind pământul prea strâmt pentru nesaţiul lor mare. 

Despre acel tezaur, toate celelalte cronici păstrau tăcerea. 
Rămăsese aşadar ascuns, uitat, păzit de vâlva comorilor. 

lar Zaharia Duhu păstra convingerea nestrămutată că 
tezaurul se află pe undeva pe aproape şi că lui îi este sortit 
să-l scoată la lumina soarelui. Credinţă absurdă, fără nici un 
temei, dar nevinovată. Slăbiciune pentru care cărturarul îl 
mustra adesea, cu o blândă ironie. 

„Să-mi faci şi mie parte, măcar un bănuţ de aur pen-tru 
acul de cravată şi o brățară pentru Madala, sora mea...!” 


scria Alexandru Opriş, din Bucureşti, încheindu-şi răvaşele. 

Zaharia Duhu nu zâmbea iertător, ca de alte glume. Nu-şi 
putea închipui de ce un om care ştie atâtea şi pricepe 
atâtea nu are credinţa până la sfârşit, în ceea ce merită ne- 
strămutată crezare. Urgiile mătuşii Ruxanda le lăsa să se 
dezlănţuie peste capul lui, fără să-l tulbure. La scorniturile 
unui proclet ca Petruţă, care purta grijă să aibă la 
îndemână o stamboală pentru cărat galbenii când va 
descoperi co-moara în luncă, râdea cu toată bunăvoia. De o 
parte o fe-meie bătrână şi fără pricepere, de alta un 
copilandru încă fără minte - la ce altceva s-ar putea aştepta 
de la dânşii? 

Pe când gluma, oricât de blândă, a prietenului, îl durea 
altfel. Îi părea surâsul scârbavnic al unui preot oare nu mai 
crede în minunea icoanelor; ca lepădarea lui Petru de Isus 
înainte de al treilea cântat al cocoşului. 

Zaharia Duhu alungă gândurile mâhnite. 

Deschise din nou cartea, trimisă să-i aducă numai bucurie. 

Era cel dintâi memoriu al profesorului Alexandru Opriş 
asupra săpăturilor din Piscul Voievodesei. lar gravurile 
înfăţişau locuri şi lucruri prea bine cunoscute de Zaharia. 
Cele mai multe chiar cu mâna lui dezvelite întâi din ţărână, 
ridicate cu luare-aminte, abia atinse cu grijă ca nişte 
gingaşe şi rare vietăţi; multă vreme păstrate în rafturile din 
cămara încuiată cu două zăvoare. 

Cărturarul ţinuse de la început să arate că la izbânda 
cercetărilor partea cea mai însemnată o datoreşte unui 
prieten de ţară, modest răzeş, cu iubire de slovă şi de 
trecut, fostul tovarăş de bancă Zaharia Duhu, plugar din 
Piscul Voievodesei. Şi ziarul primit sub cingătoare stăruia 
asupra acestui fapt puţin obişnuit şi vrednic de laudă. 
Tipărind o amănunţită dare de seamă despre săpăturile şi 
despre cartea ce răstoarnă toate cunoştinţele de până 
acum din protoistoria Daciei, înfăţişa ca un semn al timpului 
înţelegerea şi tragerea de inimă a gospodarului lipsit de 
lăcomia îndestulărilor pământeşti, care contribuia atât de 


perseverent, cu munca şi cu mijloacele lui, la o ispravă 
cărturărească. Se afla şi chipul lui Zaharia Duhu între 
lespedele surpăturilor desfundate, ţinând în braţe, ca un 
copil, o hidrie pântecoasă cu toartă. 

Însemnările se încheiau după buna tradiţie a oricărui ziar 
opozant, întrebând guvernul, printr-o misterioasă asociaţie 
de idei, când are de gând să curme scandalul Casei Rurale? 
Ce măsuri a luat pentru combaterea paludismului şi 
pelagrei? Şi de ce un prefect din Dobrogea a refuzat să 
primească o delegaţie de mahomedani? 

Zaharia Duhu împături gazeta, o închise în carte şi rămase 
cu ele sub cot, privind depărtările fraged înverzite. 

În ochii albaştri apoşi se aprinse văpaia arzătoare din 
ceasul când dincolo de locuri şi de timp desluşea plăsmui- 
rea părelnică, nevăzută de alţi ochi. 

Gâza învârstată roşu şi negru, din nou amăgită de 
neclintirea uriaşului bun, pipăi cu micile ei corniţe, se urcă 
pe mână cu mersul mărunt, alese un loc şi începu să se 
sorească, în lumina dulce ca mierea din această primăvară 
lină, cum au mai trecut pe aicea mii. 

CapitolulvV. 

După potop şi furtună, pe cer s-a boltit înalt curcubeu. 

Toată noaptea s-a auzit tânguirea ostenită a cocorilor. 

Treceau în întunericul albastru, din depărtări cu lumina 
prea albă şi fierbinte, spre mai prielnice locuri de aproape; 
unde ca într-o adevărată a lor ţară veche şi neuitată, sosesc 
să-şi clocească ouăle şi să-şi crească puii. Drumul le este 
cunoscut şi acelaşi de mii şi mii de ani; poate încă din veacul 
dintâi, când omul sălăşluia în caverne şi lupta cu fiare 
apocaliptice, care s-au stins. 

Glasul păsărilor era slab ca un scâncet de copil prin somn. 

Zaharia Duhu s-a deşteptat în această chemare. S-a năucit 
ascultând suspinul din văzduhurile înalte, amestecat cu 
foşnetul mătăsos al frunzelor din fereastră. 

Din timpuri afunde şi înecate, veneau acum să-l cerceteze 
gânduri şi închipuiri pe care nu le-a cunoscut. 


Altădată, drumul acesta de echinocţiu al păsărilor, 
pribegind peste mări şi pustieţi să-şi găsească cuibarele din 
vara trecută, îi părea un episod oarecare, simplu şi 
neînsemnat. 

Aduceau primăvara, plecau o dată cu toamna. 

Scriau pe cer, o dată cu mersul soarelui şi cu geometria 
stelelor, un calendar mai puţin înşelător, pentru treburile 
plugăreşti, decât almanahul tipărit pe hârtie; care, acela, 
nu arareori dă greş, vestind ninsoare şi moină când a 
înflorit puiul de piersic şi făgăduind toamnă îndelungă, când 
vremea s-a zbârlit pretimpuriu cu spic de zăpadă în ploaie. 

Plecarea târzie a rândunelelor, ori cel dintâi unghi negru 
de cocori, apărut pe marginea cerului înainte de vreme, era 
un calendar câmpenesc mai vrednic de crezare. Atât şi 
nimic mai mult. 

Acum, statornicia unor asemenea călători, credincioşi 
drumului vechi, îi părea lui Zaharia Duhu o mai plină de 
taină minune. 

Apucaseră aceşti drumeţi oamenii începuturilor, cu stra-iul 
aspru din blană de lup şi piele de capră, i-au cunoscut în 
aşezările lor sărace, de nuiele lipite cu lut. Codrii mişunau 
în acea vreme de fiare care nu mai sunt. În poienile unde-au 
poposit, când s-au ivit întâi, păşteau zimbrii pieptoşi cu 
fruntea creaţă. Poate alte făpturi, cu ochi mici şi minte 
sleită, se ridicau fioros în patru labe din nămolul mlaştinilor. 
Acolo, în smârcuri, îşi durau castorii zăgazuri de lemn şi 
lacuri ciudate, cu un meşteşug şi cu o iscusinţă la care încă 
oamenii timpului nu ajunseseră. Vor fi fost poate şi alte flori, 
alte ierburi poate şi alţi copaci ai pădurilor. Ioate s-au 
petrecut, s-au schimbat şi s-au înlocuit într-o primenire 
îndelungată, de la veac la veac, până la faţa de astăzi a 
oamenilor şi a locurilor. 

Iar singurii martori care-au supravieţuit tuturor 
primenirilor rămân păsările acestea care sosesc de departe 
din zări, şi de departe din timp. 


Au văzut, într-o primăvară, cel dintâi om lepădându-şi 
pielea de lup, să îmbrace cămaşa de cânepă şi sumanul de 
lână. În alta, l-au văzut durându-şi cea dintâi casă de pietre 
şi de lemn cioplit. Pe urmă, după un veac ori mai multe, a 
prins de veste că învățase să înjuge boul la plug şi să tragă 
brazdă. Mai demult, îl găsise lângă cele dintâi mioare 
îmblânzite; acum îşi păzea cel dintâi ogor încolţit de grâu. 
Şi iarăşi după o vreme, au înţeles că omul învățase să 
scoată cel dintâi pom din sălbăticie şi să-l sădească lângă 
bordeiul de bârne. 

Timpul se măsura cu veacurile, nu cu anii. 

Cu un veac de veacuri în urmă, îl găsise singur, despoiat şi 
trăind alături cu fiarele, în luptă cu fiarele, o viaţă de fiară. 
Acum era înconjurat de vietăţi supuse şi legat de pământul 
scrijilat cu plugul său de lemn. lată cea dintâi bisericuţă, în 
locul altarelor de piatră pentru închinări păgâneşti la soare, 
la ape şi duhuri de beznă! Iată cel dintâi cimitir, unde a fost 
înfiptă o cruce de lemn!... După un an ori după un veac, 
într-o primăvară, păsările drumeţe au aflat localnicii 
împuţinaţi de molime. În altă primăvară, au găsit sălaşurile 
pustiite şi oamenii alungaţi în afundul codrilor de urgia 
altor neamuri năvălite din ste-pele Asiei. 

Dar întotdeauna i-au regăsit. Şi întotdeauna omul locurilor 
de aici a ridicat ochi bucuroşi spre cer când le-a auzit 
glasul, să le ureze bun venit, fiindcă o dată cu ele aduc 
ploile rodnice, soarele blând şi încheierea nopţilor lungi cu 
muget de viscol şi clănţănit de lup flămând, până în pragul 
uşilor. 

Aceste închipuiri le trăia Zaharia Duhu, răsuoindu-se în 
patul tare şi ascultând scâncetul cocorilor în întuneci-mile 
înalte. 

Pe umă, noaptea din geam s-a făcut viorie, verde, s-a 
decolorat cristalină ca bobul de rouă şi, brusc, au împuns 
razele răsăritului într-o văpaie fantastă. 

Satul s-a dezmorţit în strigări răguşite de oameni şi în 
scârţâit de cară. Mătuşa Ruxanda s-a mişcat din cotlonul ei, 


tuşind şi ocărând, trântind uşile şi slobozindu-şi cobăile 
care-au umplut îndată ograda cu piuit, cotcodăcit, măcăit, 
gâgâit, cu scuturături de aripi şi trâmbiţări de cocoş, ca o 
asurzitoare larmă de norod aclamându-şi tiranul. 

— Gata eşti, Oarţă?... Strigă Zaharia din cerdac. 

Oarţă apăru cu sumanul peticit, cu pieptul gol şi cu râsul 
lui de nevolnic, lăbărţându-şi gura până la urechi. 

— Înâ...! 

Nu rostea cuvintele. 

Le rumega, cu o mişcare în lături a fălcii de jos. 

— Vă duceţi la Botee, Zaharie?... Întrebă cu un anumit 
înţeles mătuşa Ruxanda. Aud că vătaful lui Iloveanu a 
isprăvit de semănat orzul, iară noi n-am pus încă nici un 
grăunte în pământ!... 

La Botee era arătura lor cea mai de seamă. Pământ tras 
înapoi cu amarnică judecată de Antohie Duhu din moşia 
boierului Boldur Iloveanu, unul din cei mai mari bogătani ai 
ținutului. Ultima lui şi cea mai de necrezut izbândă, înainte 
de a închide ochii. 

— Am să trec şi pe la Botee, mamă! Rosti Zaharia din 
capul scărilor. N-avea nici o grijă! În trei zile, e gata... 

— Care va să zică, au să samene cuscrii şi cimotiile fără 
tine?... Se înţelege! Boierul numai trece şi face inspecţie! 
Are alte treburi. Sapă la oale şi ulcele... 

Zaharia se prefăcu a nu auzi. 

Mătuşa Ruxanda hotărî cu amară linişte: 

— Bine, băiete! Am să mă duc eu. 

— Cum vrei, mamă! Din partea mea atâta ştiu: sunt 
oameni de nădejde. Precum or semăna, aşa or culege şi 
dânşii, partea lor, frăţeşte... Trec de trei ori pe zi, să văd 
cum stau lucrurile. Mă aflu la doi paşi. 

Şi ca să curme vorba: 

— Hai, Oarţă! Ia-o înainte...! 

Oarţă plecă, purtând cazmalele şi hârleţul pe umăr. 
Zaharia îl ajunse din urmă. 


Din cerdac, mătuşa Ruxanda îi privi depărtându-se, oftând 
şi clătinând din cap. Pe urmă, se întoarse să închidă uşa cu 
lacătul şi să vadă cu ochii ei ce se alege din pământul 
pentru care răposatul a bătut douăzeci de ani pra-gul 
judecăților. 

Oarţă săltă cazmalele grele pe umăr, ca nişte jucării de 
trestie. Tot ce-i luase Dumnezeu din minte, de la născare, îi 
dăruise cu prisosinţă în putere. 

Era o hâdă făptură cu picioarele scurte şi cu braţele lungi, 
cu fruntea teşită şi cu ochii galbeni; tare ca un bivol şi slab 
la judecată ca un copil de trei ani. Se pripă-şise într-o vară, 
tocmai din alt ţinut, fără să poată lămuri din ce sat anume şi 
prin ce întâmplări a ajuns aci. 

Cuvintele lui erau puţine şi bolborosite, de neînțeles. Le 
rumega greu, închizând din ochi şi luptând cu o întunecată 
putere, care-l stăpânea lăuntric şi pe care n-o putea 
sfărâma. Zaharia încercase să-l îmbrace mai omeneşte şi să- 
l| înveţe anumite orânduieli de viaţă. A doua zi, Oarţă se 
ivise tot în zdrenţele lui, cu opincile sparte, cu pieptul gol şi 
păros. De un singur fapt nu încăpea însă nici o îndoială. 
Arăta credinţă de câine, până la moarte, stăpânului care-l 
culesese de pe drumuri şi-i dăduse un adăpost sub şopronul 
vitelor, unde dormea iarnă şi vară pe un braţ de paie, cu un 
bolovan sub cap. 

Oarţă ridică ochii galbeni la cer şi începu să ocărască 
slăvile, dând din capul buhnos. 

— Nnnu-o bi-bbbbun, stăpppâne! 

— Ce nu-i bun, Oarţă? Ce te-a apucat? Întrebă surâzând 
Zaharia. 

— Azz... Pppl-plouă...! 

Cuvintele, înecate în luptă cu puterea cea rea care le 
gâtuia în gâtlej, erau însoţite de strâmbături chinuite ale 
chi-pului slut şi de semne smucite de mână, uşor de 
priceput numai pentru cine îl cunoştea bine, ca Zaharia 
Duhu. 


Oarţă spunea în limba lui că ploaia va fi cu tunete şi cu 
trăsnete. O furtună cumplită. 

Şi aceasta era singura putere pe lume, de care se 
înspăimânta. Când începea să scapere amnarul norilor şi să 
pârâie de tunete cerul negru, Oarţă se ascundea tremurând 
cu sumanul în cap, clănţănea din dinţii galben-verzui şi ge- 
mea un fel de melopee, implorând îmblânzirea duhurilor 
vrăjmaşe. 

Zaharia privi zările. 

Cerul era limpede ca sticla. Nici un fulg de nor. 

— Unde vezi tu semne de ploaie? Nu plouă, până la 
schimbarea luminii... 

— Bba pppi-plouă! O ţinu Oarţă cu tărie înainte, gră-bind 
pasul şi săltând pe umăr uneltele grele de fier. 

Era de prisos o încercare de înţelegere. 

lar Zaharia Duhu mai ştia din dovezi trecute că uneori 
nevolnicul avea el dreptate. Semne ascunse celorlalţi 
oameni îi îngăduiau să desluşească, în mintea lui 
neguroasă, presimţiri ascuţite şi sigure, cum cunosc numai 
sălbăticiunile codrilor. 

— Să vedem, Oarţă! Încuviinţă pe jumătate Zaharia. Dacă 
plouă într-adevăr, atunci eşti mare prooroc... Proorocul 
Oarţă! 

Nevolnicul nu arătă prea mare bucurie la această învestire 
cu titlul sfinţilor din Vechiul Testament. Mormăi ceva, 
încruntat. Vădit că pentru el ploaia se vestea mai plină de 
groază ca oricând. 

La locul desfundat al săpăturilor, lepădă cazmalele şi 
hârleţul, zvârli sumanul peticit şi scuipă în palme. 

— Ho! Mai încet, că nu dau tătarii! Îl opri Zaharia, 
despăturind planul tras cu creion pe o foaie de hârtie. 

Oarţă clătină din cap şi bulbucă ochii spre cer. 

Nu dădeau tătarii, dar el ştia că vine furtuna cu ropot mai 
înfricoşat decât al copitelor şi cu o ameninţare mai 
nebiruită decât a suliţelor, când se năpusteau hoardele 
năvălitoare. 


Locul era tăcut şi tainic, în rariştea pădurii. În vale, la 
jumătatea priporului, printre mesteacănii şi fagii subţiri, se 
vedea satul, alb în livezile albe de floare. Mai jos se 
întindeau câmpurile cu lanuri; unele înverzite puternic, cu 
grâul semănat de astă toamnă, altele cu arături negre, 
lucind în soare - şi jos de tot, şerpuind într-o păclă albastră, 
râul cu sclipirile aburite. Iar aici, în spate, se desfăşura în 
sus, spre munte, pădurea adâncă, aşternută cu frunzele 
putrede din toamna trecută. Se ivise colţ fraged de iarbă 
ridicând foile moarte în vârfurile lor verzi de ac, să străbată 
la lumină. De un verde străveziu şi gingaş, încă fără putere, 
erau şi frunzele codrului. Se simţea seva primăverii mustind 
proaspătă în fiecare crenguţă şi în fiecare fir mărunt de 
mentă. 

Dar din pământul gras, se răsfira mirosul bolnav al 
putreziciunii vegetale, dospind din anul celălalt, sub ploi. Şi 
zăpezi. Viaţa se primenea din rămăşiţele morţii. De aceea 
poate în toată frumuseţea măreaţă străbătea ceva dureros, 
cum în chipul fraged al unei copile, când s-a oprit din râs, 
apare o umbră neliniştitoare - poate amintirea unui trăs din 
obrazul mamei moarte, poate presentimentul ruinărilor ei 
viitoare. 

Locul era tăcut şi tainic. 

Aici, în marginea pădurii, pe movila de pietre, astupată cu 
pământ, cu iarbă şi muşchi, cei câţiva mesteacăni şi fagi 
subţiri au crescut târziu printre măcieşi şi tufe de 
porumbrică. Era un loc părăsit, în afară de calea 
trecătorilor. Desigur, în timpuri mai vechi, oamenii din vale 
sau alţii mai dedeparte vor fi răsturnat zidurile rămase în 
picioare să grăbească măcinarea vremii şi să care piatra 
pentru aşezările lor. Povestea spunea că va fi fost cândva o 
întăritură domnească. O cetăţuie ori poate numai un turn, 
ales pentru schimnicie de o domniţă fără nume, dar care a 
dat numele satului: Piscul Voievodesei... 

Poveştile însă uneori mint. Amestecă viaţa cu închipuirile şi 
amintirea cea adevărată cu nălucirile. 


Surparea ploilor şi ţărâna au îngropat temelia. Pietrele 
bolților subpământene s-au scufundat. Pentru toţi, de multă 
vreme, nu se afla acolo decât o movilă rotunjită de iarbă şi 
apărată de spinăria deasă, ca de-o împrejmuire vie şi 
îndârjită. Până anul trecut, când, din săpătură în săpătură, 
Zaharia Duhu şi tovarăşul lui de căutări din Bucureşti au 
ajuns, după semnele numai de dânşii ştiute, la acest ţintirim 
al pietrelor. 

Pământul era dat la o parte cu luare-aminte, să nu clatine 
nimic din ce-a fost aşezat de mână omenească. 

Iar de la cele dintâi lespezi dezvelite la soare, s-a arătat că 
povestea se înşelase. 

Aşezarea dura din veacuri mult mai vechi. Şi nu părea de 
fel să fi fost înălţată acolo, pentru adăpostul unei voievodese 
schimnicite. Poate într-adevăr, mai târziu, în vremurile mai 
de-aproape, peste temeliile dintâi, întregi şi părăsite, vreo 
domniţă îşi va fi clădit locaş mai nou de singurătate, care s- 
a şters şi acela şi n-a lăsat semne, când oamenii din vale au 
început să care pietrele cioplite şi cărămida arsă, întru a lor 
folosinţă. 

Temeliile cele vechi şi adânci, însă, stau neclintite de două 
mii de ani, poate de trei. Şi vor fi slujit pentru altceva decât 
pentru pustinicia unei femei fără nume. O reşedinţă de rege 
vechi, cu toţi curtenii şi gardă. Sau un templu de închinare, 
ales de cine ştie ce mare preot, pen-tru sărbători de 
echinocţiu şi solstiţiu, cu înjunghieri de miei şi de tauri, 
când purced spre altarul jertfirilor pelerini dintr-o ţară 
întreagă. 

Una sau alta, poate amândouă în acelaşi loc, s-au măcinat 
de ploi, şi de vifore, şi de veacuri. Au lăsat numai blocurile 
cuprinse de pământ şi de vegetaţie, încorporate scoarţei, ca 
stâncile înfipte de la începutul lumii. 

Zaharia Duhu căuta linia răsăritului. 

În linia aceea se aflau dezgropate picioare rotunde de 
stâlpi, iar la capătul lor se ivea temelia unui perete 
subpământean de piatră, cu o lespede lată, culcată în chip 


de masă şi brăzdată de jgheaburi netede, adâncite de mână 
omenească. 

În jurul acestei mese nu conteneau săpăturile de trei 
săptămâni, de când vânturile calde topiseră cele din urmă 
rămăşiţe de nămeţi în viroage. Lespedea părea să fi slujit 
drept altar unor închinări păgâne, soarelui, lunii şi stelelor. 
]gheabul din mijloc se prelungea nevăzut, până dincolo de 
zări, contopindu-se cu linia răsăritului în solstițiul de vară, 
când soarele e mai deplin şi mai îndelung stăpân pe lumina 
celei mai îndelungate zile din an. Jgheaburile celelalte, 
netezite oblic, urmăreau mersul soarelui pe cer, în celelalte 
luni ale anului şi în celelalte ceasuri ale zilei. Poate pe 
adânciturile pietrei a curs cândva sânge cald de miel 
sacrificat când marele preot înjunghia un berbecuţ alb şi 
creţ, cu mugurii corniţelor abia rotunjite sub blana frunţii, 
să răscumpere cu viaţa lui slabă şi nevinovată îmblânzirea 
făcătorului de lumină şi aducătorului de belşug. Poate 
adânciturile pietrei alcătuiau alte semne, astăzi uitate şi 
neînţelese. 

De trei săptămâni Zaharia Duhu şi Oarţă scoteau 
pământul dimprejur, să afle dacă nu cumva dedesubt au 
fost îngropate oase şi lucruri sortite din toate timpurile să 
ţină tovărăşie morţilor în viaţa cea de dincolo. 

În fiecare dimineaţă, Zaharia îşi însemna pe plan locul de 
unde începea săpătura şi adâncimea şanţului din ziua 
trecută. Astfel, păstra de la zi la zi, după orânduiala 
profesorului din Bucureşti, o condică amănunţită a lucrului 
în mers. 

Împături planul la loc, închise carnetul cu scoarţe de 
muşama vărgată, le strânse cu băgare de seamă în buzunar 
şi dezbrăcă haina de şiac. Îşi suflecă mânecile şi apucă 
hârleţul, ca un săpător zilier, la vie. 

Soarele începea să ardă. 

Nici Oarţă, nici Zaharia nu ridicau ochii, stăpâniţi nu-mai 
de grija să nu sfarme ceva de preţ sub ascuţişul fierului. 
Când o piatră punea împotriveală, ţărâna era scoasă cu 


vârful lopeţii; pe urmă, Oarţă înfigea vârful cazmalei 
dedesubt sau opintea cu umărul. Bolovanul mişcat lăsa 
urmă adâncă în pământul jilav, cu râme încolăcite orb şi cu 
larve zvârcolindu-şi respingător nenumăratele picioare 
mărunte... 

De trei săptămâni, ca niciodată, scurmau lutul şi molo-zul 
în deşert. Pământul cărat cu roaba, întins la soare să se 
usuce, fărâmiţat şi trecut prin ciur, nu scotea la iveală nici 
măcar rămăşiţele informe şi abia deosebindu-se cu mare 
greu de pietrele rotunjite în apa râurilor, pe care Zaharia 
Duhu tot izbutea să le descopere altădată, chiar în 
săpăturile cele mai puţin norocoase. Aici, parcă totul a fost 
cercetat şi jefuit de oameni mai iscusiţi, în alt timp. 

Îşi şterse cu dosul palmei fruntea năduşită şi se îndreptă 
de şalele dureroase. 

Lumina soarelui se stinse neaşteptat, fumurie. 

Un nor de păcură astupă cerul. 

Nici nu l-au văzut când s-a apropiat, prelins, nesimţit, 
viclean, pe la spate, dinspre munţi. Şi în aceeaşi clipă se 
dezlănţui tunetul, descărcat din catapeteasma cerului şi 
răbufnind adânc în văgăunile codrului. 

Oarţă lepădă cazmaua şi dădu fuga la suman, cu ochii 
bulbucaţi de spaimă şi cu părul vâlvoi. Se ascunse sub ţolul 
peticit, astupându-şi vederea şi scoțând din gâtlej 
schelălăituri de fiară lovită. Zaharia Duhul nu-şi putu 
stăpâni râsul. 

— Ai fost prooroc şi de astă dată, Oarţă!... Recunoscu, 
scuturându-şi mâinile de ţărână şi îmbrăcând mânecile 
surtucului de şiac. Auzi, Oarţă? Îl scutură de suman. 

Nevolnicul smuci fioros poala hainei din mâna stăpânului, 
mormăind cum se mânie ursul stârnit din bârlog. În 
asemenea împrejurări nu ştia de stăpân şi de supunere. 
Sălbăticit, era gata să se repeadă cu fruntea şi să sfarme cu 
mâinile uriaşe orice putere omenească ar fi cutezat să-i stea 
împotrivă. 


— Bată-te, urâtule, să te bată, pacostea lui Dumnezeu... Îl 
mustră Zaharia Duhu. Aici ai găsit tu să te aperi de ploaie, 
în vârful pietroaielor? Hai după mine, la adăpost... 

Porni înainte, în începutul de boltă, unde se afla masa de 
piatră. Acolo, scobitura de zid, de deasupra, putea însemna 
la nevoie un loc, oricum, ceva mai ferit de ploaie. 

Oarţă rămase neclintit, cu sumanul roş în cap, în mijlocul 
pietrelor, cocoţat ca o arătare urâtă a pustiului. 

Ploaia începu să răpăie, alt fulger scăpără şi din nou 
trosniră bolțile cerului, într-un tunet care se depărtă 
prelung, până la marginea zărilor. 

Ceva s-a petrecut sub fruntea teşită a nevolnicului, căci cu 
un grohăit se repezi şi el sub adăpost, cu straiul în cap. 
Acolo începu să clănţăne şi să scheaune, ghemuindu-se să 
ocupe cât mai puţin şi mai ferit loc. 

Furtuna îşi descleştă toată urgia. 

Deasupra, în pântecul negru al norilor, împungeau sârme 
subţiri de foc. Un nor se lovea în frunte cu alt nor şi atunci 
aprindeau vâlvătaie albastră. Tunetele apropiate se 
descărcau deasupra capetelor în vuiet de năruiri, iar alte 
rostogoliri de departe răspundeau surd, cu mugete de taur. 
Şi ploaia potopi cu bulbuci, într-o dezlănţuire gheţoasă de 
cataractă. 

Pădurea începu să geamă despletită. Treceau şuvoaie reci 
de vânturi. Hăuiau ecourile în văgăuni. În ropot sonor de 
copite se zvârcoleau hergheliile furtunii cutreierând codrul, 
prăvălindu-se dintr-o parte în alta. Se frângeau cu trosnet 
fagii în aşchii albe, rupţi de un uriaş genunchi nevăzut. 
Puhoaiele slobozite din piscuri târau bolovanii şi butucii 
putrezi. Era o încordare de puteri înfricoşate, luptând într-o 
întrecere oarbă să măture tot din cale, să sfarme, să culce 
şi să înece. Un trăsnet căzu scurt, ca o lance învelită în 
flacără şi înfiptă undeva pe aproape. lar cerul, în aceeaşi 
clipă, păru că se surpă cu nori cu tot, într-o prăbuşire 
sinistră de boltă. 

Se întinse tăcere nefirească un răstimp. 


Apoi vântul întors, repezi valurile de ploaie, din plin, în 
adăpostul lor acoperit, şi tunetele din nou răbufniră, 
fulgerele din nou porniră să scapere, pământul din nou se 
cutremură sub ei. 

Atunci s-a întâmplat ceea ce pentru Zaharia Duhu nu avu 
decât o singură explicare. 

Oarţă a răcnit, zvârlindu-şi sumanul din cap. 

Cu părul zbârlit, cu ochii holbaţi, cu dinţii galben-verzui 
clănţănind fioros şi cu pieptul despoiat, păru dintru-ntâi că 
se pregăteşte să înfrunte mânia cerului. Pe urmă, a zvâcnit 
doi paşi în ploaie şi a îngenuncheat în faţa lespezii de 
piatră, începând să se lovească cu fruntea în bucata de 
stâncă şi să tânguiască o plângere lungă, prelungă, 
neîntreruptă, cum e urletul dureros şi fără pricină al 
câinilor, în nopţile cu lună plină. 

Ploaia curgea cu găleata în spinarea udă, lipindu-i cămaşa, 
părul îi căzu pe ochi scăldat de apă; deasupra lui pârâiau 
încheieturile cerului de tunete şi izbucneau volburi de foc 
străpunse de săgetări repezi; toate stihiile văzduhului îşi 
dezlănţuiau urgia să înnece şi să scufunde pământul în cea 
dintâi furtună a echinocţiului - Oarţă, nevolnicul, se ruga 
într-o limbă necunoscută, la un altar necunos-cut, unui 
dumnezeu necunoscut. 

Zaharia Duhu îşi spuse că parcă de undeva, de foarte 
departe, în bezna din cugetul puţin al omului cu fruntea 
îngustă, se deşteptase înfricoşarea oarbă şi superstiţioasă a 
altor oameni din alte timpuri, când se închinau la soare şi la 
fulgere, la duhurile nopţii şi ale apelor. 

Izbind cu osul frunţii în piatra unde şuroia apa pe 
jgheaburile străvechi de două sau de trei mii de ani, Oarţă, 
nevolnicul, implora potolirea stihiilor, aşa cum vor fi făcut 
cei dintâi oameni ridicaţi în două labe, acum două ori trei 
sute de mii de ani. Mintea lor era tot atât de puţină şi 
înfricoşările lor la fel. Firesc era să cheme ajutor de la 
aceleaşi puteri şi într-acelaşi chip. 

Glasul era îndelung şi dureros. Un psalm din veacul dintâi. 


De unde îşi închipuise gângavul că acela va fi fost cândva 
loc de închinare, un asemenea altar al închinărilor oarbe? 

Nimeni nu-i spusese vreun cuvânt. Nici nu l-ar fi priceput, 
de altfel. El primise poruncă să sape şi săpa. Atât! Şi acum, 
o chemare ascunsă îl târâse de umeri şi-i apăsase 
genunchii, să geamă în mijlocul furtunilor o închinare de 
preot păgân sau de vraci, pentru risipirea năpastelor ce- 
reşti, la un altar ridicat pentru îmblânzirea aceloraşi puteri. 

Fără îndoială însă că aşezarea dezgropată de dânşii şi 
masa de piatră au fost durate de oameni cu mintea mai lu- 
minată şi cu mâna mai ageră decât ale lui Oarţă nevolnicul. 

Erau vieţuitori mai dincoace, care au zidit împărăţii şi au 
răpus duşmani mult mai iscusiţi în ştiinţa războiului, veniţi 
din Persia, din Grecia şi Roma. Erau poate şi singurii dintr- 
acea vreme care mai credeau că sufletul este nepieritor. 
Asemenea fiinţe nu se puteau închina cu tânguiri din gâtlej 
ca fiarele lovite de moarte, ca Oarţă şi ca zăvozii neliniştiţi 
de lucirea dureroasă a lunii, în nopţi cu cerul sticlos. 

Nevolnicul părea prada unor spaime încă şi mai afunde, 
dintr-o lume şi-un timp încă mai vechi. Poate din epoca 
peşterilor. 

„Mi se pare că încep să bat şi eu câmpii, ca un adevărat 
cărturar”, surâse cu îngăduinţă pentru sine Zaharia Duhu, 
mişcându-se din cotlonul lui. 

Apa îl scăldase până la piele. 

Ploaia slăbea. Tunetele se depărtau pe linia zării, spre 
şesuri. 

Miji o rază de soare şi se arcui în înălţimi un curcubeu 
boltit, cu capetele sprijinite din piscul muntelui până 
dincolo de sate şi de ape, spre mijlocul ţării. O pulbere 
argintie de picuri palpită mărunt în fâşiile de raze. 

Mirosul jilav de primăvară deplină se risipi din pămân-tul 
spălat de cea dintâi ploaie a anului şi totul fu deodată mai 
limpede, mai dureros de proaspăt şi de-o mai adâncă 
frumuseţe. 


Oarţă se ridică şuroind de apă, scuturându-se ca un câine. 
Nu cuteza să privească în ochii stăpânului. Căută cu 
privirea bulbucată, ruşinat şi pieziş. 

— Ai fost prooroc, Oarţă!... Rosti fără să râdă, Zaharia 
Duhu. Şi văd că mai eşti dumneata şi un mare vraci; alungi 
furtunile! 

Oartă râse şi el, cu gura până la urechi. 

— Înî...! 

Pe urmă îşi îmbrăcă sumanul. Astăzi nu mai era chip de 
lucrat în pământul ud şi lipicios. Începură să strângă roaba 
şi ciurul la loc ascuns. Oarţă apucă lopata şi cazmalele, gata 
de plecare, când răsună un glas: 

— Bădiţăăă Zahariaa...! 

Chemarea piţigăiată a lui Petruţă nu aştepta răspuns. 

Apăru Petruţă în persoană, sărind peste pietre şi 
constatând pentru sine: 

— Aicea eşti? Ştiam eu că eşti aicea, bădie...! 

Era numai în cămaşă şi cu iţarii strânşi creţ pe pulpe, 
desculţ şi încins cu o curea îngustă peste mijloc. 

Dar nu se cunoştea un strop de ploaie pe straiele albe. 

— De unde-ai ieşit, diavole?... Se minună Zaharia. Şi unde- 
ai fost cât a plouat...? 

— Stai, să vezi, bădiţă Zaharia! Se pregăti de povestit, 
răşchirând puţin un picior înainte şi înfigându-şi palma mică 
în curea, cum îl făcea el pe flăcăul. Să vezi cum s-o 
tâmplat... Veneam încoace să-ţi spun că te-o chemat mătuşa 
Ruxanda să te duci numaidecât la Botee. Zice că-şi fac de 
cap cuscrii şi cimotiile cu semănatul. Plec eu. Vin într-o 
fugă... Zic, ia să trag întâi o raită prin pădure, că ştiu eu un 
cuib de anu trecut, să văd dacă o venit pasărea şi-n ias' 
primăvară. Ajung eu în pădure. Găsesc cuibu. Păsărghia 
taman venise şi-i făcea reparaţie. Mă trag încetişor, în 
vârful degetelor, să n-o sparii. Şi mă pregătesc să vin într- 
acoace, într-un suflet. Când colo, abia fac zece paşi şi aud, 
măi tată, nişte tunete şi nişte fulgere, să cadă cerul pe 
mine. Ehei! Ehei! Petruţă zic ce te faci tu acuma...? 


— Scurteaz-o, dragă Petruţă!... Vorbi blajin Zaharia. Văd 
că vrai să-mi istoriseşti o poveste întreagă... 

— Ce s-o scurtez că-i gata! Zic: Ehei! Petruţă, fiule, ce te 
faci tu, acuma? Mă uit în jos, mă uit în sus, începuse să 
picure. Numai ce văd o scorbură într-un copac, să încapă şi 
Oarţă, nu numai eu. (Oarţă mormăi ceva, când îşi auzi 
numele.) Bun!... Intru eu în scorbură. Eram ca într-un 
dulap. Şi stau, şi stau, şi stau... Până ce-o stat ploaia. Altfel, 
dacă mă uda, vai de chelea me ce păţeam de la mătuşa 
Ruxanda. 

— Putea să te trăsnească, drace neastâmpărat! 

— Apoi chiar c-o şi trăsnit un copac de-aproape. A căzut o 
pară şi s-o făcut o lumină mare şi l-o despicat drept în două. 
M-am dus să-l văd... Parcă l-o tăiat c-un ferăstrău înroşit în 
foc, din vârf până în rădăcină... Acum să-ţi spun drept, 
bădie Zaharie, când o trăsnit mi-o cam ţâţâit şi mie oleacă 
inima. Nu chiar ca lui Oarţă, dară cam pe-aproape. 

Oarţă gâlgâi în gâtlej un sunet, care cu puţină bunăvoință 
putea fi socotit drept râs sau ceva cam pe-aproape. 

Petruţă mai sări peste pietre, păzindu-se să nu calce cu 
picioarele goale în bălțile de apă. 

Se plecă şi scoase un țipăt uşor: 

— Ce-i asta, bădie Zaharia? Mă tem că asta-i chiar din 
comoara regelui Dromichet...! 

Când se ridică de jos, ţinea în mână un lucruşor galben de 
metal. Îl clăti în unda unui ochi de apă. 

Era o brățară. De aur sau de alamă; o brățară lucrată cu 
migală, înflorată şi bătută cu pietre roşii şi verzi, scoasă la 
iveală de puhoiul ploii. 

Zaharia Duhu o prinse între degete, cu ochii păienjeniţi şi 
cu inima zvâcnind dureros de emoție. 

O înveli în batistă. Puse un semn unde a găsit-o copilul. 

Pe urmă, vorbi: 

— Petruţă, mergi cu mine! Am să te trimit la târg cu Oarţă, 
să dăm o telegramă la Bucureşti. 

CapitolulVI. 


Era o brățară venețiană, purtată de o domniţă fără nume. 

— E o podoabă frumoasă şi rară. Dar e mult mai dincoace! 
Lucrătură venețiană, din epoca lui Lorenzo Celso... Ceea ce 
confirmă încă o dată părerea mea, frate Zaharia! Au fost 
două rânduri de aşezări, suprapuse, la distanţă de măcar o 
mie cinci sute de ani... 

Alexandru Opriş jucă brăţara în palmă. Apoi o întoarse din 
nou, pe o parte şi pe alta. 

Era într-adevăr o podoabă rară şi fină. Păstrată printr-un 
miracol intactă, numai cu două-trei pietre desprinse. 

Zaharia asculta cu un fel de mâhnire, rezemat de stâlpul 
cerdacului, cu braţele subpuse. 

Aşadar, nu era ceea ce-l bucurase şi aştepta. Ar fi schimbat 
toate bogăţiile din lume, pe comoara lui, oricât va fi fiind ea 
de săracă. Nu-l încânta aceasta pe care i-o scotea înainte 
norocul, oricât va fi fiind ea de rară şi de prețioasă brăţara 
venețiană din timpul dogelui Lorenzo Celso. 

— Alex, dă-mi-o şi mie puţin!... Se rugă Madala. 

Şi se întoarse alintat către Zaharia Duhu, râzând cu toţi 
dinţii tineri, mărunți şi de-un alb sclipitor, de zăpadă. 

— Bineînţeles, dacă-mi permiţi dumneata... 

Zaharia făcu un gest de renunțare generoasă. 

Din clipa aceea, nici nu-l mai interesa soarta unei 
asemenea giuvaericale; desigur de aur şi desigur scumpă, 
dar pentru el fără preţ, de vreme ce-i înşelase bucuria. 

Madala ridică uşurel, cu două degete, brăţara din palma 
fratelui mai mare şi, înainte de a o cerceta, o trecu pe 
încheietura mâinii, cu o femeiască nerăbdare. Numai după 
aceasta o privi, îndepărtând şi apropiind braţul dezvelit... 
Deschizând şi închizând pumnul mic; răsucind-o şi dez- 
mierdând-o cum va mai fi încântat poate şi altădată o dom- 
niţă necunoscută din alt veac, cu rochia grea de brocart şi 
cu ochi migdalaţi, care s-au şters pe cine ştie ce icoană de 
ctitoreasă, în cine ştie ce mănăstire voievodală. Era firesc. 
Chiar pentru o copilă de paisprezece ani, femeie încă 


nedesăvârşită, o podoabă e frumoasă sau nu şi e de preţori 
nu, numai după cum îi vine ei bine sau nu. 

Petruţă păşi bocănind în încălţările noi cu vârfuri de glanţ 
şi, îmbujorat în obraz, vorbi cu hotărâre, ridicând ochii: 

— Dacă vrei mata, duduie Madala, poţi s-o păstrezi! Eu n- 
am ce face cu dânsa. Mai bine găseam un ceasornic. Atunci 
Zic şi eu că era altceva...! 

Logica lui Petruţă nu admitea nici o discuţie. El găsise 
brăţara. Deci el avea dreptul suveran să hotărască asupra 
ei. L-ar fi mulţumit mai degrabă un ceas. Dacă norocul lui, 
însă, a voit să fie brățară, lucru femeiesc, cine-l poate 
împiedica oare s-o dăruiască pe dată altcuiva, cui îi poate fi 
de folos şi-i face plăcere? 

— Asta nu s-a mai pomenit niciodată!... Se miră Za-haria 
Duhu. Petruţă dăruind ceva, fără să întrebe ce poate căpăta 
în schimb?... Să ştiţi că se apropie sfârşitul lumii! Cutremur 
sau potop, lăcuste şi ciumă! 

— Bădie!... Se ruşină Petruţă, retrăgându-se lângă scara 
cerdacului, cu o dezamăgire de filantrop ofensat de 
incomprehensiunea contemporanilor. 

— Lasă băiatul în pace!... Îi luă apărarea Alexandru Opriş, 
ridicându-se şi apropiindu-i capul de pieptul lui, să-i 
mângâie părul cânepiu. Lăsaţi-mi băiatul în pace, că altfel 
nu mai am din cine să-mi fac elev şi urmaş. Nu e aşa, 
Petruţă, că vrei să te faci profesor şi arheolog...? 

— Ba bine că nu! Se-nţelege că vreau! Dădu din cap 
Petruţă, de câteva ori, ca un ied. 

Şi tot ca un ied, cu copitele mici, tropăi în încălţămintele 
noi, până în mijlocul cerdacului, simțindu-se acum ocrotit şi 
important. Perspectiva carierei de profesor îi păru mult mai 
ademenitoare decât faima de cel dintâi notar printre notari, 
pe care i-o urase mai deunăzi domnul fac-tor Pintilie. În 
consecinţă îşi rosti cu glas tare proiectele şi ambițiile: 

— Vreau să fiu profesor, fiindcă atunci am să am leafă 
zdravănă, nu şagă! Stau, colo, ca un boier, la Bucureşti, şi- 


mi cumpăr şi ceas! Un ceasornic cum am văzut eu, în 
jornal... 

— Şi cam ce fel de ceas, Petruţă?... Întrebă Alexandru 
Opriş. Madala, ia vezi tu, ce fel de ceas vrea Petruţă şi dacă 
se găseşte aşa ceva, pe la Bucureşti... 

— Dar cu brăţara?... Cum rămâne cu brăţara? Cui dau eu 
brăţara?... Păru foarte îngrijorată Madala, începând să o 
scoată încet de pe mână, foarte încet, nespus de încet. 

Se mai întâmpla şi ceva din cale-afară de curios. 

Brăţara intrase într-o clipită adineauri şi acum nu se mai 
dădea scoasă. Era, se vede, o brățară care se săturase de 
zăcut în pământul muced şi negru, iar acum nu se îndura să 
se despartă de o mână atât de fragedă şi caldă ca a 
Madalei. 

Alexandru Opriş înţelese acest lucru foarte uşor de înţeles, 
chiar pentru un arheolog. 

Începu să râdă: 

— Madala, Madala!... i-am mai spus şi altădată că 
şiretenia ta e cusută cu aţă albă. Trebuie să recunosc că te 
întrece Petruţă. 

— Alex! Îl mustră ruşinată copila, cu acelaşi glas al lui 
Petruţă, când rostise ofensat: „Bădie!” 

— Ce Alex! Te-am priceput toţi... Te-a priceput şi Petruţă, 
înaintea tuturor. Şi el, ca un neam chibzuit şi practic de 
răzăşi, cum tot îi găseşte mereu vină fratele Zaharia, şi-a 
făcut o socoteală mai subtilă. El a găsit o brățară, iar lui nu-i 
trebuie brățară. El vrea ceas! Tu n-ai găsit brățară, dar îţi 
place brăţara... Şi tu ştii de unde s-ar putea cumpăra la 
Bucureşti un ceasornic, aşa cum îl visează Petruţă şi cum nu 
se fabrica pe vremea lui Lorenzo Celso. Mai simplu nici nu 
se poate... 

— Atunci e a mea? Îmi rămâne mie?... Se bucură Madala, 
privind cu neîncredere încă la Zaharia Duhu şi la Petruţă. 

— Dacă aşa a hotărât Petruţă!... Strânse din umeri, fără 
nici o putere, Alexandru Opriş. Cine se poate pune 
împotriva voinţii lui Petruţă? 


— Lăsaţi-mă să-l sărut... Îmi vine să vă sărut pe toţi! Bătu 
din palme Madala, răsucindu-se în călcâie de se rotiră 
fustele şi agăţându-se pe rând de gâtul tuturor să-i sărute, 
din toată inima şi atât de sonor, să se audă până sus, în 
deal, la curtea Iloveanului. 

Numai mătuşa Ruxanda rămase nesărutată, fiindcă nu era 
de faţă, şi Oarţă, care se ocăra în curte cu un gânsac 
mânios. 

Acestea fiind isprăvite, Madala îl cuprinse cu braţul de 
după umeri pe Petruţă şi îl trase într-un colţ de cerdac, să 
afle anume cam ce fel de ceasornic doreşte el şi cam cu câte 
capace. 

— Îţi spun, frate Zaharia - reluă Alexandru Opriş - 
prevederile noastre se împlinesc punct cu punct!... Au fost 
două aşezări. Şi poate cea din urmă va fi fost într-adevăr a 
unei voivodese, care rămâne de aflat. Brăţara datează fără 
îndoială de-atunci. E o piesă prețioasă, de muzeu... Voi 
căuta s-o schimb cu alta pe mâna Madalei şi s-o aşez la locul 
ei, într-o vitrină. Pentru noi, mai de preţ ar fi fost însă o 
simplă urnă de lut cu o inscripţie, sau un pieptar de fier 
ruginit care să dovedească o dată precisă temeliilor dintâi... 
Să mergem după-amiază şi să vedem ce-ai scos tu până 
acum la iveală... 

Zaharia Duhu deschise carnetul cu scoarţe de muşama 
vărgată şi lămuri mersul săpăturilor la zi, cum de altfel a 
trimis cunoştinţă şi prin scrisori. 

Prietenul sosise de sârg în această dimineaţă, la trei zile 
după telegramă. Tot avea de gând să folosească va-canţa 
Paştilor pentru un asemenea drum. 

Madala se rugase să n-o lase singură acasă. Era întâia 
oară când ieşea din viaţa oraşului, la câmpuri şi la pajiştile 
primăverii. De astăzi-dimineaţă nu-şi mai găsea astâmpăr, 
scotocind grajdul şi hulubăria, şopronul şi livada din spatele 
curţii, căsuţele câinilor din lanţ şi cuibarele cloştilor. 

Petruţă, în strai de zile mari, ca o muscă muiată în lapte 
acru, stingherit de încălţările cu potcoave de alamă, făcea 


slujba de amfitrion şi de ghid. Se minuna de jalnica 
ignoranță a unei fete cu patru ani mai în vârstă ca dânsul şi 
încă neştiind să deosebească un boboc de rață de unul de 
gâscă, nici floarea cireşului, de-a caişilor. 

— Mata n-ai scos va să zică boboci, la Bucureşti? Se 
scandaliză Petruţă. Mătuşa Ruxanda a pus patru gâşte pe 
ouă şi avem vreo douăsprezece cloşti pe ouă de găini şi de 
rață... Nu mai zic de aiste care-au scos pui şi le vezi... 

— Noi stăm în Bucureşti, la etajul al doilea, destăinui cu 
oarecare mâhnire Madala. Acolo nu putem ţine decât un 
pisic. lar florile le cumpărăm din piaţă... 

Înaltă şi firavă, cu ochii verzi-aurii, umbriţi de gene 
răsucite la vârf, Madala era o mai gingaşă imagine 
feminizată a fratelui mai mare. Părul inelat, cu reflexe 
meta-lice şi încărcat parcă de o electrică scânteiere, se afla 
despărţit la mijloc de o cărare liniară, prelungită până la 
ceafă. Aceasta îi dădea o înfăţişare mai femeiască decât 
vârsta, când stătea în nemişcare, şi poate mai gravă decât 
firea, amintind anumite portrete ale Renaşterii. De fapt, era 
în vârsta nehotărâtă, când încetează să mai fie copil şi nu e 
încă „o domnişoară”. 

Avea izbucniri de fetiţă. Atunci trecea de la bucurie la 
ciudă şi de la înduioşare la mânie, cu o volubilitate 
încântătoare, lăcrimând sau strângând pumnii, bătând din 
picior sau izbucnind în hohot. Şi deodată, totul se 
preschimba, fără punte de trecere, în pretimpuria alintare 
a unei Eve depline, în voce, în mişcarea mlădie a mâinii, în 
înălţarea graţioasă a gâtului rotund, când mirosea o floare 
ca o pasăre alb-catifelată, după ce a înghiţit boabele de 
rouă din cupa de stânjinel. 

Chiar mătuşa Ruxanda îşi uitase glasul oţetit, muindu-l în 
dezmierdare, când i-a vorbit întâi; iar acum îi pregătea 
pentru diseară pernele cele mai moi, de puf. 

Oarţă încremenise la asemenea arătare luminoasă, cum 
nu-i fusese dat ochilor să vadă în casa posacă a stăpânei, 
unde sexul blând era reprezentat de o făptură uscată şi 


hărţăgoasă ca mătuşa Ruxanda, cu ochii ca bobul de 
mazăre crudă şi cu căngile degetelor gata să apuce în 
fietece dipă cleştele sau cociorva. 

Rămăsese cu gura căscată şi cu labele lui păroase 
spânzurate de-a lungul trupului, până la genunchi. În taină, 
se hotărâse să-i arate semn de adorare, cioplindu-i un toiag 
ciobănesc, cu flori şi învârstări cum numai el se pricepe să 
sape cu vârful briceagului, după un meşteşug pe care 
Dumnezeu ştie de unde îl învățase şi în care era neîntrecut. 

Madala cucerise astfel, în puţine ceasuri, toate sufle-tele, 
încălzite de voioasa ei tinereţe. Ea lipsise livezii cu flori albe 
de măr şi de vişin, cu flori trandafirii de piersic; flori 
scuturate acum ca un aşternut de atlaz, pentru pan-tofii 
mici şi subţiri, din piele de căprioară. 

A fost atât de vădit aceasta pentru toţi ochii, încât 
dupăamiază, în livadă, Alexandru Opriş nu şi-a putut opri o 
exclamare: 

— Madala, stai puţin unde eşti!... Păcat că nu am culorile 
cu mine. 

Madala era în haina alb-spumoasă, sub un cais alb înflorit. 
Un cais cu floarea târzie, s-ar fi spus păstrată anume pentru 
ea în toată grădina, când ceilalţi pomi îşi scuturau scoicile 
fine şi sidefii. 

— Am eu boiele!... Declară Petruţă, cu energia unui 
general care-a păstrat muniții pentru bătălia decisivă şi are 
acum prilejul să dovedească tuturora cât de bine a chibzuit. 
Am eu boiele de toate felurile... Roş, verde, albastru, roza, 
portocaliu... 

— Cum îţi vine să mai vorbeşti! Il dojeni Zaharia Duhu. Are 
nişte creioane colorate, de ceară, pentru mâzgăliturile lui... 
Lămuri, întorcându-se spre Alexandru Opriş. 

— Ce importă? Nu e vorba doar să ne apucăm de-o 
capodoperă... O schiţă. Pentru aceasta ajunge o foaie de 
hârtie şi un capăt de creion. Ia fugi, dragă Petruţă, şi adu 
aci „boielile” tale, să încercăm...! 

Petruţă dădu goană. 


Alexandru Opriş avea un mare dar de zugrav. La sfârşitul 
liceului chiar şovăise în ultima vacanţă, dacă să aleagă între 
universitate ori şcoala de arte frumoase. Se hotărâse, până 
la capăt, pentru îndeletnicirea de istoric şi arheolog, 
folosindu-şi de atunci încoace meşteşugul de a plăsmui 
imagini negre şi colorate, în schiţele hârburilor scoase din 
pământ şi în reproducerea pietrelor de mormânt cu 
inscripţii. 

Arareori îşi amintea de vechea chemare, ca de-o ispită 
trecută şi dulce. 

— Iacătă-le, tăte!... Sosi gâfâind Petruţă. Am adus şi 
hârtie. Hârtie din cea groasă, care-a rămas de la mata, de 
anu trecut... 

Hârtia era mare şi groasă. Un sul adus din cealaltă vară, 
pentru a sluji, alături cu plăcile aparatului foto-grafic, la 
ilustrarea viitoarelor cărţi despre săpăturile din Piscul 
Voievodesei. 

Dar văpselile lui Petruţă! Ce biată cutioară de plumburi 
colorate, aproape pe sfârşite şi cu vârfurile cioplite, bont, 
de un cuţitaş de zece bani! 

Alexandru Opriş le scutură pe fundul cutiei de carton, cu 
entuziasmul în scădere. Încă nu mai lucrase cu asemenea 
creionaşe, din acelea cu care copiii de şcoală primară îşi 
tămânjesc hărţile, cele cinci continente, cu fluvii albastre ca 
vinele şi munţii cafenii ca omizile. 

— Totuşi, să încercăm!... Aşa, fiindcă am apucat să mă 
angajez! Rosti cu scepticism, alegându-şi un loc pe banca 
de scândură înnegrită de ploi, unde se vedea săpată cu 
litere mari de tipar, pe tot spătarul, semnătura lui Tudose V. 
Petruţă, eleV. CI. A III-a primară, rămasă de anul trecut. 

— Alex, numai să nu mă ţii mult!... Puse condiţii, Madala. 
Şi să mă faci cu mâna aşa (o puse în diagonală, acoperind 
pieptul), ca să se vadă bine brăţara. 

— Bine, Madala. N-o să te ţinem mult şi n-o să lipsească 
nici brăţara... 

Începu în glumă şi fără încredere. 


De la primele linii şi pete de culoare, însă, înţelese că 
frăgezimea modelului sub albul proaspăt al florilor de cais 
ajunge pentru a înlocui lipsa pastelului cu pulberea fină, 
sau a văpselelor cu toată lumina prămăverii închisă în 
tuburi de pastă de dinţi. Acum simţea că-i poartă aerian 
degetele şi că-i transfigură văzul o putere lăuntrică şi rară, 
care vibrează o singură dată într-o viaţă de om. 

Chiar în mijlocul unui atelier, cu soarele savant distribuit 
prin canaturi de sticlă, şi chiar după o îndelungată ucenicie 
pe lângă maeştri vestiți, n-ar fi ştiut să mlădieze liniile atât 
de unduios şi să îngemăneze atât de proaspăt culoarea 
bietelor creionaşe grosolane din cutioara lui Petruţă. Lucra 
într-o înfrigurare străină de el, care-i crispa buzele pe 
ţigara stinsă şi-i săpa o cută îngustă, între sprâncene. 
Presimţea că aceasta va dura scurt şi că din nou, acuşi, 
totul: şi el, şi livada, şi modelul, şi florile de cais vor reintra 
în mediocritatea din totdeauna, unde frumuseţea e o iluzie 
fugară într-o eternitate posomorâtă. 

Madala era preocupată mai cu seamă de brăţara care i se 
părea că, oricum o aşază, încă nu este destul de scoasă la 
vedere. Alexandru Opriş se temea să nu se risipească şi să 
nu se întunece altceva. Gâtul zvelt ieşit din gulerul spumos 
de dantelă şi capul cu liniile fragile, culoarea străvezie şi 
pură, de altă floare, între florile ramurilor de cais, 
încununând-o într-o apoteoză boticeliană a primăverii. 

Petruţă, cu mâinile la spate, în ciuboţelele lui cu vârf de 
glanţ şi cu potcoave de alamă, privea grav hârtia unde 
chipul prindea rapid viaţă, ca un foarte autorizat cronicar 
plastic. 

— Aha! Iaca face acuma şi brăţara! Constată, cu o foarte 
sinceră admiraţie, terminată într-un fluierat elocvent. 

Madala îşi potrivi mâna pe piept, cu un gest de primadonă 
rănită, ca să nu ascundă cumva nici un amănunt din 
cizelurile brăţării venețiene, de pe vremea dogelui Lorenzo 
Celso. 


Dar admiraţia lui Petruţă căzu o dată cu fluieratul de 
extaz, curmat. Aşa ceva ar fi fost în stare să zugrăvească şi 
el! O simplă linie, abia aruncată oval pe mlădierea braţului 
şi două-trei benghiuri, însemnând pietrele roşii şi verzi. 
Atâta tot, pentru o asemenea mândreţe şi scumpete de 
brățară! 

Clătină din cap, dezamăgit, cu dezaprobare. Alexandru 
Opriş, el părea însă mult mai încântat de tot ce-a izbutit să 
însufleţească pe hârtie; clipă, gest şi prospeţime efemeră, 
capturate din trecerea lor aeriană şi fără urme, într-o după- 
amiază de primăvară cu mult soare, din câteva vârfuri de 
creion ascuţite bont, cu un briceag de zece bani. Mai privi 
foaia, ridicându-se de pe bancă şi lepădând boielile lui 
Petruţă, în cutioara de carton. Rosti, pentru sine mai mult, 
decât pentru ceilalţi: 

— Câteodată regret că mi-am trădat vocaţia aceasta, 
pentru nişte lucruri vechi şi moarte...! 

Pe urmă, scuturându-se: 

— Madala, să-i punem ramă la Bucureşti şi să-l trimi-tem 
mamei Ruxanda! 

— Chiar că de asta are mătuşa Ruxanda nevoie! Grăi, 
ireverenţios, Petruţă. Mai mare plăcere dacă i-aţi trimite 
două tigăi smălţuite... 

Toţi s-au prefăcut că nu iau seamă la asemenea insinuare, 
formulată de puiul de om, într-un asemenea neobrăzat 
dispreţ. 

Madala a strâmbat şi ea buzele de mărgean, când 
descoperi că, în portret, brăţara venețiană din epoca lui 
Lorenzo Celso părea un amănunt de cea mai mică 
însemnătate. 

— Crezi că scapi, Alex?... Ameninţă ea. La Bucureşti, nu te 
las până ce n-ai să-l termini. 

Să-l termine - adică să dea toată luarea-aminte cuvenită 
brăţării, fără de care, pentru Madala, chipul ei zugrăvit nu 
mai avea nici un haz. 


— Bine, Madala! Facă-se voia ta şi a lui Petruţă! Consimţi 
Alexandru Opriş, ştiind că până la Bucureşti nestatornicia 
Madalei va uita ce-a dorit. 

Apoi, întorcându-se către Zaharia Duhu: 

— Acum, frate Zaharia, să vizităm pietrăriile noastre cât e 
soarele sus! 

CapitolulVII. 

Bucuria este scurtă, fiindcă adesea pe lume se ivesc rele 
de colţ dihânii. 

Baba desfăcu ştergarul înnodat şi scutură în pârâu cojile 
de ouă roşii, descântând ceva cu semne deasupra apei. 

Cojile plutiră sprinten ca uşoare corăbioare colorate, spre 
alte râuri de departe. 

— De ce le aruncă în apă?... Întrebă în şoaptă misterioasă 
Madala, când trecură de baba cea cocârjată, cu înfăţişare 
de vrăjitoare. 

Petruţă îşi împinse pe ceafă pălăriuţa rotundă ca un fund 
de ceaunaş, apoi înfigându-şi mâna în brâul roşu vorbi cu 
superioritate de atoateştiutor: 

— Apoi, că nici nu se poate altfel, duduie Madala!... Dacă 
zvârli la gunoi cojile de ouă roşii, atunci e mare păcat şi-ţi 
arunci norocul şi rodul. Numaidecât trebuie să le dai drumu 
pe apă curgătoare... Apa le duce să deie de ştire blajinilor 
că a venit Paştele şi blajinii trăiesc din ele... Ajung până la 
dânşii în patruzeci de zile, iară dintr-o coajă de ou se satură 
doisprezece blajini... Aşa-s de-nvăţaţi dânşii cu postul, vai 
de mama lor! 

— Şi ce-s aceia blajini?... Unde stau dânşii?... Fu foarte 
curioasă să afle Madala. 

Atotştiinţa lui Petruţă trecu printr-o mare cumpănă. 

Auzise şi el din oameni despre blajini care se hrănesc 
doisprezece dintr-o coajă de ou, dar nu-l muncise gândul să 
afle cum arată la chip şi unde domiciliază. leşi însă din 
impas, trecând repede la alte informaţii, tot atât de 
importante: 


— Ce să fie aceia blajini? Ia nişte fiinţe bune ale lui 
Dumnezeu!... Mai bine, eu am să-ţi spun matale altceva. 
Ştii, duduie Madala, că eu alaltăieri, la Înviere, când am fost 
la biserică, am ascuns icea, în brâu, o băncuţă de argint 
nou-nouţă şi un ou roş? Aşa fac toţi flăcăii la noi, în sat... 
Întâi le-am pus în apa cu care m-am spălat dimineaţa şi-am 
făcut cruce asupra lor. Pe urmă, m-am dus la slujbă cu 
bănuţul şi cu oul în brâu. Domnul nostru Isus Hristos are să- 
mi poarte de grijă, ca să nu-mi lipsească bani de argint tot 
anul şi să mă fac roş în obraz, ca oul de Paşti... 

— Acestea-s superstiții, dragă Petruţă! Cum poţi crede aşa 
ceva?... Îl dojeni Madala, plecându-se să culeagă din iarba 
cu colţ mărunt flori galbene de ciuboţica-cucului. 

— Acuma ai vorbit, duduie Madala, drept ca bădiţa 
Zaharia!... Şi el, tot aşa, cică nici nu vrea s-audă de ce 
vorbesc oamenii. Eu, drept să-ţi spun matale, că or fi ele 
superistiţii ori nesuperistiţii, eu cred, fiindcă-s adevărate!... 
Dacă bădia Zaharia ar fi ascultat ce spun acei care ştiu 
rânduielile comorilor din vechi, găsea el, ehehei! De mult 
comoara după care tot umblă şi n-o mai află. Nu mai 
departe decât alaltăieri noapte... 

— Ei, cum? Se miră Madala, râzând încetişor şi potri-vind 
cozile florilor culese, în mănunchi. Spune-mi şi mie minunea 
aceasta... 

— Spun! Că nu mă costă nimica să spun! Vorbi grav 
Petruţă, pentru care, ca şi pentru mătuşa Ruxanda, 
universul se împărțea în lucruri care „costă” şi altele care 
nu. Spun, fiindcă toată lumea o ştie şi vorbeşte. Mata, 
duduie Madala, n-ai auzit, se vede treaba, că în noaptea de 
În-viere ard comorile şi se deschid?... Bădia Zaharia, în loc 
să meargă la biserică să se închine, dacă se ducea 
dezbrăcat în chelea goală pe deal, atuncea vedea vâlvătaia 
comorii şi punea semn. Pe urmă, putea să meargă cu Oarţă, 
dis-de-dimineaţă şi să vină cu căldarea plină de galbeni în 
spate. De asta nu mai încape vorbă, cum te văd eu pe 
mata... În afară doar, dacă nu-i cumva o comoară de cele 


care se deschid numai o dată la şapte ani, ori dacă nu-i 
comoară de bani răi, păzită de necuratul. Atuncea, în 
noaptea de Înviere se dă mai afund, cu un stat de om. 

— Ţi-ţi! Multe mai ştii tu, Petruţă!... Zâmbi cu uşoară 
glumire, fără răutate, Madala. 

Petruţă se dovedi insensibil la ironie. El ştia ce ştia. 

Încuviinţă, cu mulţumire de sine: 

— Ştiu, fiindcă iau aminte la toate câte le spune lumea! Au 
început să vorbească oamenii din sat. Zice că au să se 
apuce şi ei de căutat comoara, dacă văd că nu-i scris lui 
bădia Zaharia s-o afle. Vezi mata, aicea-i tot buclucul!... 
Dacă-i scris altuia s-o găsească, nici n-are nevoie să plece 
cu lopată şi cazma. lese comoara singură la faţa pământului 
şi se cere luată, cum spunea şi moş Timofte Gâţulea, 
ciobanul. 

— Ne-am cam depărtat de domnii şi stăpânii noştri. Să-i 
aşteptăm!... Privi Madala în urmă, dovedind că a dat numai 
o distrată ascultare la ceea ce spunea moş Timofte Gâţulea, 
ciobanul. 

În urmă, nu se mai vedeau cei doi prieteni: Zaharia Duhu 
şi Alexandru Opriş, domnii şi stăpânii copilandrilor. Păşunea 
era goală, cu verdele ei umed şi gras, aşternut până în 
poalele pădurii. 

Acolo, în fund, se zăreau numai câteva mioare albe, ca 
nişte amăgitoare urme de zăpadă. Plutea o bătaie lină de 
clopot: se auzea într-adevăr sau era numai o chemare de 
vis? 

— Să stăm aici, pe capătul ist de podeţ! Alese un loc de 
aşteptare Petruţă. 

Se aşeză şi se ridică îndată, dându-şi seama de obligaţia sa 
de gentilom, să facă loc Madalei. Ba scoase din brâu şi 
batista cu tiv de mărgele şi o aşternu pe piatră, nete-zind-o 
cu palma. 

— Ca să nu te tragă răceala, duduie! 

Rămase în picioare; deodată, sfios şi descleştându-şi 
stânga din brâuşorul roşu, cu care îşi dădea el de obicei 


înfăţişare trufaşă de flăcău, începu să-şi frământe degetele, 
ca un adevărat copil când nu ştie de unde să înceapă o 
lecţie grea. 

— Duduie Madala - se hotări vorbind cu umilinţă - eu am 
vrut să te rog pe mata ceva şi-acuma mi-i ruşine... 

— Aceasta e ceva nou, Petruţă! Nu te ştiam aşa de ruşinos. 
Ia poftim, aşază-te aci, lângă mine şi spune-mi ce te doare! 

Madala îi trecu mâna după gât, cu autoritate de soră mai 
mare. Petruţă muşca în dinţi o coadă de ciuboţicacucului. 
Muşca şi scuipa bucata retezată, cu sucul acruţ. Madala i-o 
desprinse uşor din gură şi o aruncă în apa repede şi 
străvezie, să plutească după cojile de ouă roşii care s-au dus 
în ţara blajinilor. 

Apoi, cu o instinctivă cruzime de viitoare femeie, începu să 
râdă: 

— Dacă voiai să-mi arăţi că te-ai hotărât să te faci 
vegetarian, ca mama Ruxanda, nu era nevoie de atâta 
introducere şi nici nu-i ceva atât de ruşinos...! 

În aceeaşi clipă, însă, regretă spusele, fiindcă văzu pe 
chipul de copil al lui Petruţă o hotărâre aspră, ca o uşă care 
s-a închis asupra lumii de-afară. 

Era şi ea încă la marginea copilăriei, fără prea multe griji 
şi fără nici un presentiment amar al vieţii. Dar înţelese în 
copilul de alături o îndârjire încăpăţânată şi dureroasă, 
nefirească la asemenea vârstă şi la un astfel de omuleţ. 

Şi tot cu instinctul de viitoare femeie, descoperi gestul şi 
vorba, care-au şters încruntarea de pe fruntea orfanului de 
răzăş calicit şi ucis în răscoale. 

Îi scoase ceaunaşul pălăriei şi-l puse alături, pe căpătâiul 
de piatră al podului. Îi strânse fruntea la pieptul mic şi 
elastic. Găsi cuvintele de îmblânzire. 

Petruţă se spovedi: 

— Duduie Madala, eu vreau numaidecât să învăţ carte! Eu 
nu pot să rămân aicea un ţăran prost, ca să râzi şi mata, 
cum ţi-ai râs adineaurea de mine... Bădia Zaharia e bun şi 
nu mă ocărăşte cu vorbe urâte. Dară ce păţesc eu de la 


mătuşa Ruxanda, vai şi amar de păcatele mele! Nu-i zi 
lăsată de la Dumnezeu, ca să nu-mi spună că-s cules de pe 
drumuri şi că s-o săturat să mă ţină de po-mană, ca pe un 
trântor... Eu asta nu mai pot pentru ca s-o rabd, duduie 
Madala! Pe mata toată lumea te ascultă şi te iubeşte. De 
aceea m-am gândit la mata... Dacă ai să pui cuvânt pe lângă 
mătuşa Ruxanda şi pe lângă bădia Zaharia, să mă deie la 
carte, la târg, apoi pot spune că-i lucru făcut... Când am să 
ajung eu om la rostul meu, pe urmă am să plătesc toate 
cheltuielile făcute cu mine, ca să nu mai aibă mătuşa 
Ruxanda ce bombăni şi drăcui. Eu aşa m-am cugetat şi de 
două zile tot vreau să mă rog la mata şi mă ţinea aşa, un fel 
de ruşine... 

— Dar bine, Petruţă? Se miră Madala, cu glas serios şi 
blând. Credeam că nici nu mai este nevoie de aceasta. Nu 
spunea ieri, domnul Zaharia, că vrea să te deie la carte, ca 
să ai mai multă parte în viaţă decât el? 

— Spunea! Suspină amar Petruţă. Multe spune bădiţa 
Zaharia, că-i bun şi milostiv, cum vorbesc şi oamenii din sat, 
să-l pui la rană, nu alta! Numai, vezi mata, că nu cântă el în 
casă... Cântă mătuşa Ruxanda! De aceea îi şi zice mătuşa 
Ruxanda că-i clapon. 

— Cum clapon?... Se minună foarte, de-a doua oară, 
Madala. Ce e aceea clapon? 

Petruţă înlătură, cu o lăudabilă discreţie, explicaţia. 

— Lasă mata claponul, duduie Madala! Aieste nu-s lucruri 
pentru domnişoare... Când ai să fii şi mata ca mătuşa 
Ruxanda, ai să ştii ce-i claponu şi ai să faci şi mata claponi. 
Ceea ce poţi mata să faci acum e să mai pui o vorbă bună şi 
pe lângă domnu Alexandru... Dacă hotărăşte dumnealui că- 
mi găseşte loc la o şcoală din Bucureşti, unde-am să dau eu 
examen la toamnă şi am să capăt bursă, atunci nici mătuşa 
Ruxanda nu mai are ce spune. I-o închis gura...! 

— Bine, Petruţă!... Făgădui Madala. Să n-ai nici o grijă. Mă 
fac avocatul tău. Şi la toamnă am să te văd pui de 
bucureştean... 


— Adevărat? Îi strânse Petruţă amândouă mâinile, strivind 
mănunchiul de flori. Adevărat, duduie Madala? 

— Petruţă, înainte de concurs ai să vii la noi, la sfârşitul lui 
august. Ai să stai două săptămâni şi am să te prepar eu. 
Ceea ce-mi pare însă rău e că ai să lepezi hăinuţele acestea 
albe şi curate, pe o uniformă urâtă şi neagră. 

— Ba nu-i urâtă de loc, uniforma de gimnaz! Vorbi cu 
hotărâre Petruţă. Iaca vin şi boierii noştri...! 

Alexandru Opriş şi Zaharia Duhu soseau de-a curmezişul 
câmpului verde, discutând foarte aprins. 

Încă o dată, înainte de plecare, profesorul de la Bucureşti 
căuta să-şi convingă prietenul şi ucenciul său în săpăturile 
arheologice că acea comoară fabuloasă după care tot umbla 
Zaharia Duhu era o nălucire fără noimă. 

Răzăşul, cu aceeaşi încăpățânare din sângele lui Antohie 
Duhu şi al mătuşii Ruxanda, învelită într-o blândeţe sub 
care se păstra tot atât de tare, cerea să fie lăsat în 
nălucirea lui. El credea deplin, până la sfârşit, fără 
argumente şi scepticism cărturăresc. 

— Să vedem minunea! Râse Alexandru Opriş. Ai răsturna, 
frate Zaharia, tot ce clădim noi, cu învăţătura şi cărţile 
noastre. Dacă se întâmplă minunea, pot să las catedra şi să 
te chem pe tine să ţii cursuri în locul meu... 

— Ai să vezi minunea!... Făgădui Zaharia cu o domoală 
neclintire. 

Ştii cum ar numi aceasta prietenul nostru comun, Dinu 
Grinţescu, inginerul? Felul acesta al tău, placid, de a rezista 
tuturor argumentelor?... „Rezistenţa corpurilor moi”, sau 
aşa ceva. Mi-a explicat odată că mai tare decât oţelul şi 
decât diamantul, sub ciocan, e materia vâscoasă, care nu e 
nici solidă, nici lichidă. Împotriva acestei rezis-tenţe n-are 
efect nici o putere din lume şi nici o maşină de-a lor, 
inginerească. 

— Prietenul nostru, Dinu Grinţescu, poate crede şi spu-ne 
orice despre mine!... Vorbi Zaharia. Nu mă interesează, 
fiindcă nu-l simt cu nimica apropiat. De câte ori îl văd, am o 


nelinişte, cum ghicesc caii vecinătatea lupului şi simt 
păsările că se apropie hultanul. Nu mi-a făcut nimic şi cu 
toate acestea am acest simţământ! El vine din altă lume şi 
îmi este străin... 

— De ce?... Continuă să zâmbească Alexandru Opriş, de 
această altă ciudăţenie a prietenului. E un băiat foarte bun 
şi are să facă lucruri mari. A mai venit pe aci? Îmi pare că 
pregăteşte ceva... 

— Astă-toamnă, după ce-ai plecat tu... A venit cu nişte 
aparate, a umblat pe dealuri şi a plecat. Era foarte mulţămit 
de cele ce i-au arătat aparatele lui şi spunea că n-a sosit 
încă ceasul. Într-adevăr, îmi pare şi mie că pregăteşte ceva, 
dară nu ceva bun...! 

Nu termină. Se feriră amândoi din drum, fiindcă sosea 
guiţând din claxon un automobil, apariţie încă rară pe acele 
vremuri şi prin acele locuri. 

Automobilul îi depăşi într-un vârtej de praf şi se opri, 
frânat brusc. 

Călătorii, îmbrăcaţi în piei de lup şi cu ochii astupaţi de 
ochelari enormi, se răsuciră pe perne privind îndărăt; pe 
urmă, unul cobori, eliberându-şi privirea din ochelarii de 
scafandru. 

Petruţă era gata, în faţa maşinii, dându-i târcoale şi 
plecându-se cu pumnul pe genunchi, să studieze secretul 
„drăcăriei”. În hotărârile lui de viitor, prinse rădăcină încă 
una. Neapărat, trebuia să-şi cumpere şi un automobil, când 
va fi domn la oraş, numai aşa, ca să-i închidă gura mătuşii 
Ruxanda. 

Domnul în blană de lup, cu ochelarii ridicaţi pe frunte, se 
apropie, cu semne amicale. 

— Prefectul!... Rosti Zaharia Duhu, cu oarecare neplăcere, 
fiindcă nu simţea nici o atragere pentru persoanele oficiale 
şi mărimile politice. 

— Domnul profesor universitar Opriş, dacă nu mă înşel? 
Întinse prefectul mâna, după ce-şi smulse mănuşa groasă. 
Ce plăcere, domnule profesor! Ce plăcere!... Am aflat de la 


primărie că sunteţi aici şi-mi pare bine că întâmplarea m-a 
slujit. Dă-mi voie să mă prezint. Avocatul Emil Sava, 
prefectul acestui ţinut! 

Se întoarse şi spre Zaharia Duhu şi-i scutură mâna cu o 
cordialitate electorală: 

— Hristos a înviat, domnule Duhu! Te căutam şi pe 
dumneata şi văd că norocul m-a favorizat. 

Era un om scund şi rotund sub blănuri, cu ochii mici şi 
lucioşi de dihor, cu o mustață stufoasă şi cu prea mulţi dinţi 
de aur. Mare elector şi om înavuţit de scurtă vreme, 
cunoştea pe de rost, mai mult decât nevoile judeţului, 
păsurile fiecărui alegător, pe care-i ţinea pe toţi în mâna cu 
degetele scurte şi tari. 

— Te-am căutat, domnule profesor, ca să mă războiesc cu 
dumneata!... Anunţă, cu o jovială plăcere, aceste intenţii 
belicoase. Cum se poate, aceasta?... De doi ani veniţi în 
judeţul nostru, faceţi descoperiri arheologice, publicaţi cărţi 
şi se scrie despre ele în jurnale; iar noi nu merităm atâta 
atenţie, să treceţi pe la noi şi să vă arătăm puţin că n-a 
pierit încă tradiţia ospitalităţii moldoveneşti?... Dacă m-aţi fi 
anunţat despre aceste lucrări, care fac onoare judeţului 
nostru, vă stăteam la dispoziţie cu oa-meni şi cu mijloace de 
transport... 

— Domnule prefect - se apără Alexandru Opriş - n-am 
avut nevoie de aceasta! Fostul meu coleg de şcoală şi 
prietenul Zaharia Duhu a făcut aşa ca să nu am nevoie de 
nici un ajutor străin. Şi pe urmă, nici nu ştiam dacă 
cercetările noastre vor da un rezultat sau nu. Nu mi-ar fi 
plăcut să deranjez lumea, pe simple presupuneri... 

— De ce deranj? Pentru ştiinţa românească şi pentru 
gloria judeţului nostru, nimic nu se poate numi deranj!... Se 
porni pe tirade domnul Emil Sava, înainte, glăsuind sonor şi 
patetic, ca şi cum s-ar adresa cetăţenilor la o întrunire 
publică. Înţeleg! Poate faceţi politică cu adversarii noştri şi 
v-a reţinut ideea că veţi cere un serviciu guvernului şi că 
prin aceasta îi rămâneţi obligaţi? Dom-nule profesor, 


înaintea politicii şi interesului de partid, noi punem mai 
presus cultura, ştiinţa şi patriotismul! Ele sunt în afară de 
partid!... Aceasta îmi place s-o ştie şi adversarii noştri, adică 
prietenii dumitale, după cât înţeleg. 

— Dar n-am nici un fel de prieteni politici, domnule 
prefect!... Râse cu toată bunăvoia profesorul. Nu sunt în- 
scris în nici un partid şi acum îmi dau seama că nu-s înscris 
nici în listele electorale. Văd că ţara merge înainte şi fără 
mine. 

— Atunci?... Nu mai pricepu nimic domnul prefect Emil 
Sava. 

— Atunci e foarte simplu! Ne-a plăcut să lucrăm singuri, 
eu şi prietenul meu Zaharia Duhu, tocmai ca să putem lucra 
în tihnă. Şi chiar vă rog, dacă e vorba să arătaţi oarecare 
simpatie cercetărilor noastre, să lăsaţi lucrurile cum se 
găsesc! Căind voi avea nevoie de un concurs, fiţi sigur că la 
d-voastră am să apelez, domnule prefect... 

Lui Zaharia Duhu îi venea să-şi îmbrăţişeze prietenul. 

Vorbise cum gândea el. 

Prefectul se încruntă, contrariat. El nădăjduia, din aceste 
săpături încununate de rezultat, să tragă toate foloasele 
pentru campania electorală. Contribuind cu ajutoare 
băneşti şi cu oameni scoşi la corvoadă, putea dovedi 
adversarilor din opoziţie că înţelege într-un chip mult mai 
înalt decât dânşii să slujească faima unui judeţ. În loc de 
fotografia unui răzăş fără carte, în gazetele bucureştene, ar 
fi apărut fotografia lui, cu un picior pe ruinele dezgropate - 
ce oportună şi gratuită publicitate, înainte de alegeri, şi ce 
prestigiu, la centru! 

Făcu doi paşi în susul şi în josul şoselei, cu mâinile 
înnodate la spate, pe sub blana de automobilist. 

Se opri, stăpânindu-şi nemulţumirea. 

— Aşadar, mă lovesc de-un refuz! Aş avea drept să mă 
consider ofensat, domnule profesor. Dar eu pun mai presus 
interesul culturii, decât persoana mea... Am să vă dovedesc, 
cu toate acestea, că tot aveţi nevoie de mine. Domnule 


Zaharia Duhu, te-aş întreba puţin, aşa de-o curiozitate, să- 
mi răspunzi, cu ce drept şi cu a cui autorizaţie faci săpături 
pe un pământ care nu-ţi aparţine? Ruinele acelea unde 
săpaţi acum sunt pe proprietatea amicului meu Boldur 
Iloveanu. Administratorul lui i-a scris la Paris... El s-a arătat 
că nu e un om atât de vrăjmaş, ca părintele dumitale, 
răposatul Antohie Duhu, cu care ne-am judecat douăzeci de 
ani, pentru o bucată de pământ... 

— Acestea sunt lucruri trecute şi uitate, domnule 
prefect!... Rosti Zaharia, căruia nu-i prea plăcea să audă 
despre judecăţile răposatului său părinte, Antohie Duhu. 

— Trecute, ştiu. Uitate, nu!... Nu, fiindcă eu am fost 
avocatul lui Iloveanu şi, mai bine ca oricine altul, cunosc cât 
am avut de luptat cu părintele dumitale. Uite aici, la 
tâmplele mele, cum mi-a scos peri albi! Dar să lăsăm 
acestea, ca să-ţi fac pe plac!... Administratorul lui Ilo-veanu 
i-a scris şi cerut dezlegare. Iar prietenul meu Boldur s-a 
arătat mai de omenie de cum ar fi fost poate de aşteptat. A 
dat ordin să nu se amestece nimeni. Să se prefacă toţi a nu 
vedea nimic... Şi-i dau dreptate! Când e vorba de ştiinţa 
noastră şi de trecutul judeţului nostru, aceste lucruri 
mărunte n-au nici o importanţă!... Gesticulă, perorând, 
domnul prefect, cu ochelarii de automobil pe frunte şi cu 
blana desfăcută pe abdomenul rotund. 

Îşi privi auditorii şi constată cu satisfacţie semne de 
îngrijorare pe chipul lor. 

Zimbi, tuşind în mustaţa stufoasă şi continuă: 

— Dar... Dar iată că Boldur Iloveanu s-a întors în ţară! La 
el mă duceam acum... Şi înainte de a da ochii cu el, în acest 
scop voiam să vă văd, pe dumneata, domnule profesor şi pe 
dumneata, domnule Zaharia Duhu. Are să mă întrebe dacă 
am cunoştinţă despre cele ce se petrec pe teritoriul 
judeţului meu. Cineva intră pe o proprietate privată, 
desfundă şi sapă, cum îl taie capul. Aceasta e încălcare de 
proprietate, fapt prevăzut în lege şi pedepsit. Ce răspund 
eu? 


— Spuneţi că e pentru ştiinţa românească şi pentru glo-ria 
judeţului dumneavoastră, domnule prefect!... Insinuă 
Alexandru Opriş, muşcându-şi buzele să-şi stăpânească în- 
veselirea, fiindcă prefectul cădea în propria sa cursă retori- 
că. 

Domnul Emil Sava nu se tulbură. Era deprins cu 
întreruperi încă şi mai neprevăzute, la adunările publice. 

Reluă: 

— Evident, voi spune că e pentru ştiinţa românească şi 
pentru gloria judeţului nostru. Dar e o chestie de pledat!... 
Am să mai spun şi altceva. Domnule Zaharia Duhu, vezi că 
eu sunt mai puţin amarnic ca părintele dumitale?... Am să-i 
amintesc amicului Boldur Iloveanu că faţă de dumneata are 
şi altfel de obligaţie morală... În 1907, dumneata ai povăţuit 
oamenii să nu tăbărasoă orbeşte asupra curţii şi asupra 
hambarelor. Aceasta a fost o faptă patriotică şi cuminte. 
Merita o recompensă. A venit ceasul să o plătească... Este? 

— Atunci, ne-am înţeles şi nu-mi rămâne decât să vă 
mulţumesc, domnule prefect!... Spuse Zaharia Duhu. Când 
am făcut-o în 1907 n-am făcut-o însă pentru domnul Boldur 
Iloveanu şi pentru averea lui. Am potolit oamenii din furia 
lor orbească, mai întăi, fiindcă de fapt îi jupoia domnul Ilie 
Sacară, vechilul şi fecioru-său, Nioachi: dar mai ales fiindcă 
ştiam după cele întâmplate aiurea că aveau să atragă urgia 
asupra lor... Au folosit cu toţii! Gospodarii din satul meu, 
fiindcă au scăpat atunci de ceea ce-i aşepta după ceasul de 
deznădăjduită răzvrătire. A scăpat şi avutul domnului 
Boldur Iloveanu, care nu-mi făcea nici cald, nici rece... 
Toată lumea s-a ales cu un bine. Dacă-i vorba însă să mă 
recompenseze, aşa cum spui dumneata, măcar că n-am 
cerut, primesc şi vă mulţumesc. Să ne urmăm săpăturile în 
pace... 

Prefectul râse foarte înveselit, punându-i mâna pe piept: 

— Stai mai încet, domnule Duhu! Nu scapi de mine atât de 
uşor... Să facem puţină politică. Bine! Mă declar forte să 
obţin de la amicul meu Boldur Iloveanu hârtie în alb. Puteţi 


săpa pe moşia lui unde voiţi şi cât poftiţi. Mai mult, vă 
asigur că are să vă stea la dispoziţie cu orice mijloace veţi 
găsi de cuviinţă. Chiar când lipseşte din ţară, adică mai tot 
anul, eu am procură şi să dreg, şi să fac cum e mai bine 
pentru interesele lui. Deci, ori-cum vei face, tot peste mine 
ai să dai! Şi e bine să fim prieteni, cu atât mai mult cu cât în 
mine ai să găseşti un om care te apreciază şi are nevoie de 
dumneata. 

— Aflu ceva nou!... Mărturisi cu nelinişte Zaharia. 

— Ştiu că eşti modest! Îi reteză vorba domnul prefect. Dar 
modestia nu e o armă în viaţă. E o armă împotriva dumitale, 
pe care o dai singur adversarului. Nu eşti de părere, 
domnule profesor?... Se întoarse spre Alexandru Opriş, 
încântat de aforismul confecţionat ad-hoc. 

Alexandru Opriş strânse din umeri: 

— Asupra modestiei sunt păreri şi păreri, după om şi om! 

Domnul Emil Sava suspină din greu, ca un om zdrobit de 
adversităţile momentului. 

— Văd că vă aliaţi împotriva mea şi nu înţeleg de ce?... Vin 
cu gânduri de prietenie şi mă lovesc de ostili-tate. Aceasta e 
ţara, domnilor! Câteodată mă descurajez... Mai încearcă şi 
fă ceva bun, pentru neam şi ţară! 

Prefectul se opri un timp, cu mâna la mustăţile stufoase, 
privind în pământ. Plescăi şi păru foarte necăjit, în această 
situaţie de patriot neînțeles. 

Se hotări, în sfârşit, dovedind că spiritul datoriei e mai 
tare la el decât potrivniciile neprevăzute şi nejustificate. 

— Ca s-o scurtăm, domnule Zaharia Duhu, uite despre ce e 
vorba!... Avem aici nevoie de un element de valoare şi 
împăciuitor. Un bun gospodar. Adversarii noştri ne lucrează. 
Au prieteni. Au bani. Toate moşiile de jur împrejur, cât vezi 
cu ochii, în afară de a amicului Boldur Iloveanu, sunt ale 
duşmanilor noştri... Chiar aici, în comună, pot spune că trei 
sferturi ar merge cu dânşii, dacă n-aş strânge şurubul... 
Pardon! Să nu credeţi că din principiu sunt pentru forţă şi 
violenţă. Însă omului trebuie să-i faci binele uneori cu sila, 


dacă nu ştie singur unde să-l afle! Am informaţii precise că 
tot satul ar fi alături cu dumneata... loată comuna şi chiar 
cele de prinprejur. Dumneata eşti o forţă şi habar n-ai! 
Poate nu te inte-resează politica!... Aceasta nu o admit!... E 
datoria oricărui bun român să se pună în serviciul ţării, 
când ţara o cere... Pe dumneata, comuna dumitale mai 
întâi, şi mai apoi eu, te vrem primar aici. Ai să faci ordine, ai 
să aduci supunere şi ai să introduci o gospodărie model. Pe 
urmă, te pregătim pentru locuri mai mari!... Eu am planul 
meu, care e aprobat de la centru. Eu înţeleg ca la colegiul 
al treilea ţăranii să-şi trimită un ales al lor dintre dânşii. Şi 
dumneata eşti elementul unic în judeţ, pe care pot conta. 
Încep să cred că suntem pe calea cea bună a înţelegerii... 
Poate vrei să spui că greşesc...? 

— Domnule prefect, e o cinste prea mare pentru mine! Şi 
prea grea pentru puterile mele. 

— Ştiu-ştiu! Îi smulse vorbele din gură, domnul Emil Sava. 
Modestia!... Pârdalnica de modestie!... Eu am convingerea 
că ne-am înţeles. Te las să te chibzuieşti şi să te socoteşti. Pe 
urmă, săptămâna viitoare, am să te invit la prefectură, să 
discutăm. Acum vă rog să mă iertaţi!... Prietenul meu dă 
semne de nerăbdare şi eu v-am reţinut destul. Domnule 
profesor, mi-a părut bine că am cunoscut o glorie tânără a 
culturii româneşti. Te rog să nu mă neglijezi şi să crezi că 
sunt oricând la dispoziţia dumitale. Frate Duhule, pe 
săptămâna viitoare...! 

Strânse mâinile. Îşi trase ochelarii de scafandru pe ochi, 
de pe frunte, şi grăbind porni pe picioarele scurte către 
automobilul în care-l aşteptau impacientaţi prietenii săi. 

Alexandru Opriş şi Zaharia Duhu se uitară unul la altul. 

— Se anunţă vremuri grele, Zaharia! 

— Aceasta o înţeleg şi eu!... Oftă răzăşul. De ce m-am 
temut nu scap. Dar am eu leac! 

— Împotriva unui asemenea om, nu ştiu ce leac ai putea tu 
găsi?... Vorbi cu neîncredere Alexandru Opriş. 


Zaharia se sumeţi, simțind că s-a trezit în el sângele lui 
Antohie Duhu şi al mamei Ruxanda. 

Chiţcăi de râs, şiret, în mustăţile spine. 

— Am şi un ac de cojoc, nu numai un leac! Nici nu se 
aşteaptă el. Mă duc mâine la Boldur Iloveanu, să-i fac o 
ofertă şi să cumpăr tihărăile cu ruina. Dacă vrea bani, 
plătesc bani în douăzeci şi patru de ore... Dacă vrea 
pământ, îi dau în schimb loc de arătură, tot ce se află mai 
bun şi mai de preţ în peticele mele de ogoare. Cu chipul 
acesta, ne putem lipsi de bunăvoia şi de condiţiile domnului 
Sava. 

— Frate Zaharia, mi se pare că te-am vârât într-o istorie 
neplăcută... Eu n-am înţeles să... 

Zaharia Duhu nu-l lăsă să sfârşească. 

Se spovedi şi el, ca Petruţă, mai înainte, Madalei: 

— Nici nu poţi să înţelegi! Când ai venit tu aici, trăiam şi 
nu ştiam de ce. Eram un ţăran stricat de-o învăţătură 
neisprăvită... Îmi lipsea ceva şi nu aflam unde-i boala; mă 
durea ceva şi nu ştiam care-i buba! De doi ani, mă vezi altul, 
şi dacă tu nu mă vezi încă, află că eu nu mă simt altul. Am 
ceva de făcut pe lume. Pot să fiu cuiva de-un folos... Am 
descoperit un rost vieţii! Zâmbeşti a râde şi nu-mi place 
râsul acesta. Te gândeşti la comoara aceea a mea, la prostia 
aceea a mea... Vezi, eu cred! Şi asta ajunge... Ce fac la 
urma urmei toţi, ce faceţi voi, care căutaţi ceea ce poate n- 
aveţi să găsiţi niciodată deplin şi poate nici nu există?... 
Încât nu e vorba de o istorie neplăcută. Drept să-ţi spun, 
chiar mi-ar face plăcere să văd capul domnului avocat Sava, 
când s-o pomeni deodată în faţă cu feciorul lui Antohie 
Duhu, cel cârciobar şi călit în judecăţi... Fiindcă trebuie să 
ştii că aşa are să se întâmple. Cu feciorul acelui Antohie 
Duhu are să aibă de-a face! Şi taică-meu - cunoaşte dacă n- 
ai cunoscut-o - că avea el, în taşca lui de tablă, zece 
tertipuri afurisite, nu unul, să scoată peri albi avocaţilor de 
teapa domnului Emil Sava... Acum să mergem, copiii au 


ajuns acasă şi mama are să ne pună lingurile în brâu, pe 
lângă că are să ne tragă un perdaf ca acela! 

După-amiază, Madala a plecat în pădure cu Petruţă, să 
culeagă ultimul mănunchi de flori. S-au aşezat apoi cu 
braţele pline, pe-o scorbură răsturnată. 

Copila alegea florile fir cu fir şi câteodată se oprea să 
asculte tăcerea, cu ochii umbriţi de mâhnirea plecării. 

Câteva zile trăise o viaţă necunoscută şi plină de mereu 
alte şi alte surprize, pentru care soarele răsărea prea târziu 
şi asfinţea prea devreme. Trăise într-un orizont vast, pe 
care nici nu-l bănuise. Acasă, camera ei era la al doilea etaj, 
cu ferestre dând într-un perete sur şi grunzuros. Florile 
acestea se vor veşteji acolo mai devreme în aerul fumegos, 
decât aci, în oalele smălţuite ale mătuşii Ruxanda, pe 
măsuţa din cerdac, de unde priveliştea e nesfârşită. 

Pe urmă, vor cumpăra altele din piaţă. lar acelea sunt 
nişte flori care parcă n-au văzut niciodată câmpul şi aerul. 
Flori de cârpă, flori de hârtie, flori de pai. 

— Ssst! 

Cu degetul la buze, Petruţă făcu semn din ochi, spre 
creanga de ulm. 

O veveriţă juca ca o flacără roşcată. Sălta şi se alunga cu 
umbra ei. Se opri şi făcu o reverență. În două lăbuţe, îşi 
netezi mustăţile. Puse deasupra capului vârful cozii pufoase 
ca o pană de struţ. Zvâcni pe o creangă mai de aproape şi 
dispăru, ca să apară peste o clipă în alt ram, unde-a sărit 
pe-un leagăn nevăzut... 

În mica sălbăticiune aeriană pulsa elastic toată viaţa 
codrului, închisă în capsula inimii sale cât o alună. Graţie, 
libertate, capriciu... Un salt, o joacă: pe urmă, un fum care 
s-a risipit. 

Pădurea fu mai goală. 

Şăgalnic, un cuc îşi chemă numele. 

Şi altul, poate numai ecoul, răspunse tot atât de şă-galnic. 

Era viaţa care se juca de-a ascunsul, cu umbrele vieţii, din 
nevăzut. 


— Cu-cu! 

„Peste douăzeci de ani, ah! Cât aş vrea să ne mai întâlnim 
aci!” gândi o clipă Madala şi în aceeaşi clipă îşi uită gândul. 
— Cu-cu! Numai să vii! Îi răspunse însă ecoul în cealaltă 

clipă. Numai să vii şi să fii tot ca acuma! 

Madala făcu un semn cu mâna, pădurii, veveriţei, cucului 
cu glas de ocarină. 

Apoi porni, împresurată de mâhnirea din totdeauna a 
despărţirilor, dar fără nici un presentiment. 

CapitolulVIIIl. 

Erau două lumi, care nu s-au cunoscut. 

Curtea boierului Boldur Iloveanu se află aşezată pe umăr 
de deal, cu largă privelişte asupra văilor de departe. 

E veche şi a fost întărită ca o cetate până la cea dintâi 
jumătate a celuilalt veac, cu împrejmuire de zid cât două 
staturi de om, cu poartă sub boltă ca o intrare de 
mănăstire: poartă grea de stejar, ferecată cu şine de fier şi 
zăvorită cu drugi, belciuge şi lacăte, ca o gură de hazna 
domnească cu vistiernicul hapsân. 

În vremea aceea, priveliştea spre şesuri era astupată. 
Conacul arăta drumeţilor şi satului din vale numai spatele 
zidurilor de la grajduri şi de la încăperile slugilor. Ziduri 
sure, cu ferestrele strâmte şi zăbrelite de gratii. 

Enache Iloveanu, tatăl lui Boldur, om purtat prin 
străinătăţi şi paşoptist cu idei occidentale, a schimbat altă 
orânduială. 

A dezvoltat priveliştea, dărâmând zidul din faţă al 
împrejmuirii şi înlocuindu-l cu un grilaj de fier, cu vârfurile 
zăbrelelor ascuţite ca lancea şi poleite ca porţile de la 
Versailles şi Trianon. 

Un grădinar neamţ a retezat copacii parcului, cioplindu-le 
sălbăticia rustică şi dându-le o înfăţişare geometrică şi 
civilizată. Au fost arbuşti în formă de con, de cub şi de 
piramidă, ceea ce mult au minunat prietenii şi musafirii 
boierului Enache, moşierii din vecini mai puţin umblaţi pe 


drumurile Apusului şi abia despărțiți, cu nostalgice suspi- 
ne, de giubea şi ciubuc. 

Vreme de treizeci de ani, Enache Iloveanu s-a dat trup şi 
suflet acestor schimbări; în fiecare iarnă plănuind după 
cărţi şi suveniruri de călătorie, tot alte şi alte înfrumuse-ţări 
care-i scăpaseră din vedere; iar primăvara pornind de 
îndată să le treacă în fapt. 

În ăstimp, tânărul Boldur, trimis din fragedă vârstă la 
învăţătura cărţii şi a lumii, în Parisul tuturor înţelepciunilor 
şi al tuturor pierzaniilor, se lăsa prins în lanţurile unei altfel 
de vieţi. Prea puţin se simţea chemat să se întoarcă acasă şi 
să stea într-ajutor bătrânului, la mania lui de prefaceri şi de 
occidentalizare. În răvaşele lui, boier Enache Iloveanu 
vestea că în acest an a izbutit să aducă în ţară, cu mare 
cheltuială, şase vaci şi un tăuraş de Sviţera. Precum mai 
vestea şi că a tocmit meşter italian să capteze apa din 
munte, trasă pe ţevi pentru bucătărie şi baie, şi mai ales 
pentru un avuz pătrat din mijlocul grădinii, pentru care 
trimitea plan feciorului, să-i comande patru capete de leu 
cu gurile de bronz căscate, spre a împodobi patru fân-tâni 
ţâşnitoare. 

Boldur strângea din umeri cu oarecare milă. 

Găsea nebunească încăpăţânarea acestor înfăptuiri cu 
mijloace primitive, într-o ţară sălbatică; atunci când toate le 
poţi afla pentru desfătarea ochilor şi mulţumirea sufletului, 
făcute de-a gata, de alţii, cu mai multă iscusinţă şi cu o mai 
veche tradiţie. Mergea şi transmitea atelierului de turnat 
comanda celor patru lei cu gura de bronz deschisă. Pe 
urmă, se întorcea la prietenii lui şi la îndeletnicirile sale. 

E drept că în această viaţă punea oarecare chibzuială. Nu- 
l prindea sfârşitul anului cu datorii. Nu trecea peste venitul 
trimis de bătrân şi nici nu simţea trebuinţă de mai mult. Era 
mulţumit să trăiască fără prea mare strălucire, într-o lume 
unde totul a fost pregătit de îndelungi generaţii ca să 
îndestuleze cu prisosinţă plăcerile trupului şi bucu-riile 
minţii. 


Trecea examenele fără grabă, dar nu printre cei din urmă. 
Apoi se agăța de un doctorat, care-l ţinu departe de ţară, 
până când neostenitul Enache Iloveanu căzu la pat şi se 
sfârşi din viaţă în trei zile, după o răceală căpătată 
supraveghind săpăturile unor vârtoase temelii, pentru un 
grajd sistematic, cu cisterne, canaluri şi alte inovaţii, 
recomandate de un celebru tratat englezesc. 

Clădirea n-a mai fost terminată niciodată. 

Temeliile au aşteptat o bucată de timp, privegheate de 
movilele de nisip şi de varniţele gata de folosire. Pe urmă, 
nisipul movilelor s-a şters, varniţele s-au astupat cu pământ; 
peste temelii au crescut tufe de scăi şi de măselariţă. 

Boldur Iloveanu a lăsat toată gospodăria moşiei pe mâna 
unui administrator vrednic şi cinstit, precât poate fi vred- 
nic şi cinstit un om când îngrijeşte de bunul altuia. Ilie 
Sacară s-a grăbit înainte de toate să închidă în magazii 
maşinile complicate pentru lucrul câmpului, aduse de 
bătrân pentru a strica ornâduielile vechi ale plugăriei, cu 
născociri de pe altă lume. 

Astfel, totul a intrat în făgaşul cuminte cu socotelile din 
condici predate amănunţit o dată pe an stăpânului care le 
cerceta distrat, în luna când se întorcea din străine locuri; 
nici el n-ar fi putut răspunde, de altminteri, anume de ce. 
Avea doar doi oameni de credinţă, care-i păzeau bunurile 
mai chibzuit decât ar fi fost în stare s-o facă singur! Domnul 
avocat Emil Sava, pentru acte, contracte şi chestii de 
judecată; Ilie Sacară, pentru semănatul şi strânsul câmpului 
şi pentru ruperea preţului cu negustorii de grâne şi de 
lemne. 

Domnul avocat Emil Sava, între timp, îşi înălţase cea mai 
arătoasă locuinţă din capitala ținutului, cu preafrumoşi 
îngeraşi dolofani de ghips vărsând cornul abunden-ţei, pe 
frontispiciu, deasupra scărilor de intrare. 

Ilie Sacară îşi măritase două fete cu zestre destul de 
frumuşică; una cu un popă dintr-un sat de munte, alta cu 


administratorul foarte descurcăreţ şi plin de viitor, al unei 
moşioare de peste Căliman. 

Oamenii care n-au altă treabă decât grija vecinilor făceau 
oarecare legături între aceste semne de prosperitate ale 
unor asemenea persoane de credinţă şi între lipsa 
îndelungată din ţară a lui Boldur Iloveanu, stăpân peste o 
mie cinci sute de fălci arătură şi două mii de fălci pădure 
seculară, pe care nu le-a străbătut niciodată cu piciorul, de 
la un hotar la altul. Ba unii binevoitori zvârliseră chiar câte- 
o scrisoare neiscălită, însă mişunând de amănunte precise 
şi de-o generoasă alarmă, până la adresa de la Paris, 87, 
Avenue Kleber (XVl-eme). 

Boldur Iloveanu le arunca în flacăra şemineului, cu 
dezgust. 

El nu era om să dea ascultare unor asemenea calomnii. 

Venitul, aşa cum curgea din gospodăria administratorului 
Ilie Sacară şi din contractele domnului avocat Emil Sava, 
era deplin îndestulător pentru trebuinţele sale lipsite de 
exagerare şi ferite de vanitate! Nici nu dorea altceva, decât 
să-i sosească prin bancă, până la sfârşitul vieţii, cu aceeaşi 
regularitate a anotimpurilor. 

Boldur Iloveanu era unul din puţinii oameni ai veacului, 
care se socotea fericit. 

Se însurase, fără patimă, din cuminte supunere la 
rânduielile vieţii, cu o domoală şi discretă fiinţă din 
străinătăţile lui. N-a avut nicicând să deşarte până la fund 
drojdia cea amară a tainei a şasea, fiindcă după doi ani 
fiinţa de lângă el s-a stins tot atât de discret, cum îi trecuse 
prin viaţă. A purtat mâhnirea douăsprezece luni în straie 
negre de doliu şi a rămas cu o amintire blândă. A înţeles că 
în neamul Ilovenilor e sortit bărbaţilor să rămâmă văduvi de 
tineri şi n-a încercat să calce voinţa puterilor de sus, 
însurându-se a doua oară, măcar că astfel se stingea, sterp, 
o dată cu dânsul, ultimul vlăstar al unei vechi obârşii de 
stăpânitori ai pământurilor, care n-au fost printre cei mai 
hapsâni şi prădalnici. 


Fără s-o mărturisească nimănui, Boldur Iloveanu se 
împăcase cu soarta şi din alte pricini. 

Singurătatea mai însemna şi chezăşia că socotelile îi vor 
rămâne netulburate până la sfârşit, căci unde sunt doi, 
trebuinţele cresc şi un venit îmbelşugat pentru unul se 
poate întâmpla să devină neîndestulător pentru copii şi 
nevastă, chemând nelinişte şi necazuri. 

Acum era un domn cărunt, cu nevinovate tabieturi de om 
care-şi iubeşte văduvia, politicos şi meticulos, cu toate 
grijile mărunte ale persoanei sale încredințate unui valet de 
neam francez, îmbătrânit împreună. 

Pe valet îl chema Joseph. Poate în actul lui de naştere 
numele de botez să fi fost altfel. Însă profesia de serv îl 
obligase să-şi aleagă unul dintre limitatele nume, cunoscute 
şi obligatorii acestei bresle. A devenit deci Joseph. E foarte 
probabil că nici nu-şi mai aminteşte să-l fi che-mat vreodată 
altcum. 

Joseph poartă socotelile casei de la Paris, 87, Avenue 
Kleber; el plăteşte apartamentul, el discută cu furnizorii, el 
tocmeşte preţuri şi le achită. El rânduieşte în cuiere 
costumele de haine; el pregăteşte dimineaţa pe acele 
potrivite timpului de afară şi invită croitorul acasă, din 
proprie iniţiativă, când socoate că domnul trebuie să-şi 
primenească garderoba. E atât de identificat cu existenţa 
stăpânului, încât se pronunţă întotdeauna la persoana 
întâia plurală, când e vorba de vreo trebuinţă ori de vreo 
schimbare în programul zilnic: Noi, nouă, ne. 

„Au trecut două luni de când n-am mai primit scrisoare din 
ţară... Ne-a sosit comanda de cărbuni... Nu mai putem 
tolera, trebuie să schimbăm spălătoreasă: ne-a adus un 
cearşaf dogorit cu fierul... Am răspuns la telefon, că plecăm 
în trei zile”... 

Cum s-a petrecut acest proces de familiarizare şi când a 
încetat formula de supusă, dar de distantă cuviinţă „Domnul 
a dorit ceva? Când pleacă domnul? Va fi după cum a 


LLA 


ordonat domnul!” aceasta n-ar şti s-o spună exact nici 
stăpânul, nici servul. 

Joseph constituia unica familie a moldoveanului boyard 
Boldur Iloveanu, statornic oaspe al Parisului vreme de 
treizeci şi cinci de ani. 

Împreună cu soţii săi de departe, Ilie Sacară şi Emil Sava, 
alcătuia şi singura gardă a persoanei şi avutului său. Cu 
deosebire poate că Joseph, fiind şi el singur în viaţă, fără 
nevoi mari şi fără proiecte ambiţioase, n-a răşluit nimic din 
bunul stăpânului, ca să-şi dureze o casă cu îngeri, purtând 
cornul abundenței pe frontispiciu, sau ca să-şi aciuieze 
fetele, la casele lor, cu zestre de aşternuturi, scoarţe, 
tacâmuri, vaci, cai şi brişte, blăni şi catrinţe, mai abitir 
decât odraslele subprefectului, ceea ce nu înseamnă puţin 
lucru. 

O dată pe an, către primăvară, Joseph se află în mare 
dârdoră de plecare. 

Pregătirile iau proporţiile unei aprovizionări pentru o 
temerară expediţie în ţinuturi hiperboreene. În primii ani 
mai cu seamă, pe de o parte din pricina inexperienţei şi pe 
de alta dintr-un june instinct aventuros, Joseph a făcut 
drumul cu revolverul la îndemână, închipuindu-şi poate că 
va avea de înfruntat cete de haiduci cu flinta lungă, pe 
ţărmul Danubiului, sau poate chiar sălbatici poftitori la 
carne de franţuz. 

Treptat a descoperit însă că indigenii din partea 
stăpânului sunt în orice caz nişte sălbatici blânzi şi 
inofensivi. Preparativele sunt astăzi numai pentru a 
preîntâmpina neajunsurile unui drum depărtat şi mai ales 
lipsurile unei gospodării de ţară, fără stăpân, ca aceea de la 
conacul din Piscul Voievodesei. 

Boldur Iloveanu făcea un popas de trei sau patru zile la 
Bucureşti, unde se plictisea de moarte. 

Regăsea o parodie orientală a Parisului, cu o vulgară 
exagerare a tot ce patria lui de alegere înfăţişa călătorului 
superficial mai puţin vrednic de laudă şi mai deşăânţat ca 


rafinament de ultima oră. Lipsea o legătură organică între 
strălucirea vitrinelor, între daureala de viaţă risipelnică şi 
între hâdele cartiere mărginaşe, cu bărăci strâmte şi lacuri 
de noroaie dospite, de la un trotuar la celălalt. Mai regă-sea 
şi câţiva camarazi de învăţătură, de la Liceul „St. Louis” sau 
de la Sorbona, acum prinşi cu toţii la îndeletnicirile lor şi cei 
mai mulţi preocupaţi de foarte grele, în orice caz foarte 
răsunătoare, răspunderi politice. 

Nu-l mai lega nimic de aceştia. 

Îi păreau resălbăticiţi, aşa cum odraslele şefilor de trib 
african, după ce-au stat câţiva ani într-un pension parizian 
pentru clientela exotică, îndată ce se întorc acasă îşi 
alcătuiesc un harem, leapădă gulerul şi cravata, se închină 
la pietroaie şi idoli de lemn, şi, dezbrăcaţi la piele, purtând 
cu solemnitate pe creştet un joben nou-nouţ de pe Rue 
Castiglione, prezidează festinurile cu dans, cu tam-tam şi 
torţe de răşină, unde captivii ultimei bătălii sunt decapitaţi 
cu duzinile. 

După acest prea puţin întremător popas, Joseph închi-dea 
iarăşi valizele şi porneau din Gara de Nord spre ora-şul 
unde îi aştepta, cu un mic alai şi cu mari semne de bucurie, 
domnul avocat Emil Sava. Ilie Sacară, proaspăt bărbierit şi 
cu cizmele lustruite oglindă; caleaşca cu patru cai buziş şi 
cu Nichifor Răţoi pe capră, ţigan din neam de rob, ciupit de 
vărsat şi slut ca un gâde. 

De doi ani încoace, domnul avocat Emil Sava îşi oferea 
automobilul, de care părea foarte mândru şi prin care 
căpătase un mare prestigiu în oraş, ca un brav pionier al 
progresului ce era. Boldur Iloveanu îl refuza politicos, 
arătând preferinţă pentru mijloacele primitive de 
locomoţiune, potrivite locului, tradiţiei şi drumurilor natale. 

Cu pocnet de harapnic, caleaşca se năpustea peste gropi şi 
hârtoape. 

Pe capră, alături de Nichifor Răţoi, Joseph se ţinea cu 
amândouă mâinile să nu zboare în şanţuri, pierzându-şi 
lamentabil demnitatea costumului negru cu nasturi de 


metal şi implorând în gând ocrotirea tuturor sfinţilor din 
calendarul bisericii apusene. 

În marginea drumului, de pe câmpuri arate, băştinaşii 
făceau plecăciuni respectuoase, fără să ştie de altfel cine e 
boierul din caleaşcă, de unde vine şi unde se duce. Carele 
încărcate se fereau cu boii plăvani în şanţuri. Joseph putea 
să se convingă încă o dată că sălbaticii erau, în orice caz, 
foarte blânzi, respectuoşi şi supuşi. 

Satele rămâneau în urmă, mici şi ascunse de ruşine, după 
sălcii scorburoase. Se vedeau copii desculți, cu picioarele 
subţiri şi cu burţi de malarici sub cămaşa despicată. 

Boldur Iloveanu răspundea plecăciunilor, distrat, cu 
degetul la borul pălăriei, cu melancolia amară a unui exilat 
întors într-o patrie unde nimeni şi nimic nu-l mai aştepta, 
căci toţi l-au uitat. 

Caleaşca străbătea aşa, în trap năprasnic, şi satul Piscul 
Voievodesei, până când caii îşi domoleau mersul, pe urcuşul 
dintre plopi, la conac. Câinii apăreau dând din coadă, 
bucuroşi, pentru întoarcerea unui stăpân pe care nu l-au 
cunoscut. Slugile se înşirau în faţa scărilor, repe-zindu-se să 
sărute mâna boierului. Nici pe acelea, Boldur Iloveanu nu le 
ştia cum se numesc, când au venit, când vor pleca. Erau 
totuşi servii şi servele lui, iar el era stăpânul lor. 

Camerele aerisite mai păstrau mirosul muced de pustiu şi 
închis. Joseph pulveriza esenţă de brad. Încerca să dea unei 
încăperi înfăţişarea camerei favorite a stăpânului, de la 
Paris, pentru ca Boldur Iloveanu să se simtă mai puţin 
străin şi surghiunit. 

Inovaţiile boierului Enache se ruinaseră, părăsite. 

Apa nu mai curgea prin ţevile sparte. Vacile de şviţera se 
corciseră. Copacii geometrici îşi recăpătaseră forma hirsută 
şi se sălbăticiseră într-un hal fără hal, stricând toată 
alinierea severă de odinioară. În bazinul pătrat, pe-un fund 
gălbui de apă, putrezeau frunzele din tomna trecută; iar 
cele patru guri ale leilor cocliţi, din cele patru unghiuri, 
căscau guri uscate - căscau de urât. 


În casă, Boldur Iloveanu căsca şi el, alungându-şi urâtul cu 
lectura romanelor franţuzeşti, puse în valiză de 
prevăzătorul Joseph. Se întreba ca şi anul trecut, cum se va 
întreba şi la anul ce vine, ce chemare absurdă l-a adus oare 
aci? 

N -avea pe nimeni. Nici o amintire. Copilăria lui din ţară 
fusese scurtă şi înstrăinată de prezenţa nedespărţită a unei 
guvernante, care nu cunoştea limba indigenilor. Mama lui 
murise în al treilea an şi n-o cunoştea decât din portretul 
palid din salon. 

Totul se petrecuse foarte de mult, foarte departe, foarte 
străin. 

Era aici un călător poposit într-un adăpost atât de pustiu, 
încât nu se mai afla populat nici de fantomele care cutre- 
ieră aiurea casele părăsite. 

În vale, se vedea satul, la mijlocul priporului, cu albe 
lăcaşuri, risipite fără nici o rânduială. Se vedeau vite 
întorcându-se de la imaş, ţărani ca o pată mişcătoare în 
verdele câmpurilor, o ceată de copii, o turmă de oi mărunte 
ca furnicile. 

Toate departe, micşorate, ireale, ca o lume în miniatură, 
privită prin celălalt capăt al unui binoclu. 

— Ce caut în fiecare an, aci?... Căsca plictisit stăpânul 
domeniului imens, aruncând romanul cu scoarţele galbene. 

Joseph îşi făcuse mai mulţi prieteni şi avea acum în această 
ţară barbară mai mulţi cunoscuţi decât stăpânul. 

Singura legătură a lui Boldur Iloveanu cu localnicii se 
mărginea la administratorul Ilie Sacară, care se înfăţişa cu 
registrele vărgate de socoteli, şi la domnul avocat Emil 
Sava. 

Acesta prezintă altfel de socoteli, foarte sumare, cu 
onorariile dinainte reţinute; dar se grăbise să-l înscrie în 
partid, deşi stăpânul moşiei Piscul Voievodesei nu votase 
niciodată şi nici n-avea idee de programul partidului, unde 
figura ca foarte distins fruntaş şi stâlp al viitoarelor 
făţarnice reforme democrate. 


— Ne-a sosit o vizită! Anunţă Joseph, într-o asemenea 
după-amiază de plictis. Un ţăran. C'est un drâle de type...! 

Boldur Iloveanu închise scoarţele albumului cu fotografii 
decolorate, în porturi şi cu pieptănături din celălalt veac, 
unde nu descoperise un singur chip cunoscut. 

— Ce-o mai fi şi asta?... Se miră. În orice caz, să intre! 

Zaharia Duhu păşi pragul şi înaintă cu o sumeţire 
încordată, care nici nu-i stătea în fire şi parcă nici nu-l 
prindea. 

Era adevărat însă ce spusese prietenului profesor şi 
arheolog: în el se deştepta uneori sângele răzeşului 
Antohie, gata să se pună din nimic de pricină şi apoi să se 
judece douăzeci de ani. 

Boldur Iloveanu se ridică, neştiind care i-ar fi purtarea cea 
mai potrivită. Dacă întinde mâna, ţăranul poate să-l creadă 
un ipocrit demagog, cum înţelesese că se poartă domnul 
avocat şi prefect, Emil Sava. Dacă o ţine în buzu-nar să pară 
un individ cu ţâfnă de senior feudal, care nu vrea să 
coboare până la glotimea servilor, ceea ce iarăşi nu era 
adevărul şi nu-i părea potrivit. 

Se hotări şi întinse o mână stângace. 

Zaharia Duhu o scutură, cu degetele uscate ale răze-şului 
Antohie. 

Pe urmă, tăcură şi se priviră stânjeniţi. 

Boldur Iloveanu nu vorbise de zece ori în viaţă cu un ţăran 
de pe moşia lui, de unde-i soseau veniturile cu regularitatea 
anotimpurilor în calendar. 

Zaharia Duhu se aşteptase să găsească un om cu trufie 
provocătoare şi se afla numai în faţa unui bătrân uscăţiv, 
îndestul de simpatic şi tot atât de stingherit ca şi el. 

— Ia loc, te rog!... Indică Boldur Iloveanu un jâlţ. 

Zaharia se aşeză şi intră direct în păsul care-l adusese aci. 

— Mă numesc Zaharia Duhu! Spuse. Cred că numele 
acesta, Duhu, vă este cunoscut, dintr-o împrejurare nu prea 
plăcută... Tatăl meu, Antohie Duhu, s-a judecat vreo 
douăzeci de ani cu părintele dumneavoastră, şi mai apoi cu 


dumneavoastră, pentru nişte pământ. Şi procesul l-a 
câştigat dânsul! Asemenea amintiri, ştiu, aşadară, că ar fi 
putut să-mi închidă uşa de la început şi acum, o dată ce-am 
apucat să intru, să-mi închidă gura...! 

Boldur Iloveanu gândi: „[ăranul acesta vorbeşte destul de 
curăţel şi-mi pare o minte isteaţă!... E ciudat cum, până 
acum, n-am avut curiozitatea să ştiu ce fac, ce vorbesc şi ce 
gândesc rudimentele acestea de oameni...” 

Acestea le cugetă, iar cu un gest al mâinii şterse amintirile 
de care zădarnic se temea Zaharia Duhu, spunând: 

— Nu ştiu despre ce proces e vorba, nici despre ce 
pământ! Aceste chestiuni le aranjează avocatul meu, 
domnul Emil Sava. Şi dacă am pierdut procesul, înseamnă 
că dreptatea a fost de partea părintelui dumitale... Nu pot 
avea deci nici o amintire neplăcută şi te rog să mă crezi... 
Cum să spun?... Nicio. Niciun. 

— Nici un resentiment!... Completă zâmbind în mustă-ţile 
rare de spin, Zaharia Duhu. 


(„Tiens-tiens! Gândi Boldur Iloveanu. Țăranul acesta ştie şi 
ce e aceea resentiment, cunoaşte chiar vocabula. Joseph a 
avut dreptate: Cest un drâle de type!”) 

— Exact!... Confirmă. N-am nici un resentiment! Încât, 
sunt gata să ascult cu plăcere chestiunea care te-a adus la 
mine... 

Zaharia îşi tipări genunchii cu palmele. 

Ridică ochii decoloraţi şi privi în ochii uzaţi ai lui Boldur 
Iloveanu: 

— Mai am încă o vină faţă de dumneavoastră! Fără nici o 
autorizaţie de la nimeni, mi-am îngăduit să fac nişte 
săpături pe proprietatea moşiei... Vă spun drept, nici nu m- 
am gândit la aceasta până când s-a găsit să mi-o spună 
cineva, acum câteva zile. Nu m-am gândit, fiindcă erau nişte 
ponoare părăsite, cotropite de bălării. 

— A! Dumneata eşti răzeşul acela, despre care-mi vorbea 
domnul Emil Sava, că împreună cu un profesor universitar 


aţi făcut cercetări şi descoperiri aci?... Aceasta mă încântă! 
Îmi pare nespus de bine că am prilej să te cunosc. 

— Se arată însă - vorbi Zaharia Duhu - se arată însă că 
această părere de bine nu e împărtăşită şi de oamenii 
dumneavoastră!... Domnul prefect, bunăoară, mi-a spus că 
v-aţi supărat... Administratorul dumneavoastră, pe de altă 
parte, v-a scris la Paris. 

Boldur Iloveanu se miră: 

— Nu mi-a scris nimeni! Şi n-am avut de ce mă supăra... 
De la domnul Emil Sava am aflat întâia oară despre aceste 
lucruri, alaltăieri. Şi i-am spus aceleaşi cuvinte, pe care ţi le 
spun dumitale. Mă bucură că aţi ajuns la un rezultat în 
cercetările care cred că sunt importante. 

Zaharia Duhu gândi: „Aşadar, prefectul a minţit! Şiaşadar 
cloceşte gânduri mult mai ascunse decât ne aşteptam noi. 
Încât acuma e singurul prilej să-i retez orice putinţă de a ne 
mai dăuna cu ceva vreodată!” 

Ca atare, grăi: 

— Atunci, lucrul este mai simplu, domnule Iloveanu, decât 
am crezut!... În înţelegere cu prietenul şi cu fostul meu 
coleg de şcoală, profesorul Alexandru Opriş, ne-am hotărât 
să vă propunem o cumpărare sau un schimb. Avem nevoie 
de deplină libertate în locul unde facem săpăturile noastre. 

— Libertatea o aveţi, cum aţi avut-o până acum! Voi da 
ordin să nu vă supere nimeni... 

Zaharia Duhu nu se mulţumi însă cu atât. 


— De la dumneavoastră, da, avem această libertate cât 
sunteţi aci! Dar unsprezece luni din an, vă aflaţi la cale de 
cinci zile şi cinci nopţi de Piscul Voievodesei. Pentru ordin 
există călcare şi se află oameni, care din pricini pe care nu 
voiesc să le cunosc, au poate interes să ne zădărnicească 
munca. 

— Tot nu pot înţelege! Mărturisi Boldur Iloveanu, intrigat. 
Orice act omenesc are un mobil. Dumneavoastră faceţi 
cercetări fiindcă urmăriţi să descoperiţi ceva, mi s-a spus, în 
interesul istoriei. Foarte explicabil!... Dar ce mo-bil poate 
exista la cei care ar avea intenţia să vă împiedice!... Ce 
interes? 

— V-am spus, domnule Iloveanu, că aceste pricini nu le 
cunosc şi nici nu voim, eu şi prietenul meu, să le 
cunoaştem!... Poate de fapt nici nu există piedicile de care 
ne temem. Poate sunt numai în închipuirea noastră... Dar 
pentru a înlătura orice neajunsuri viitoare, încă o dată vă 
rog să ne vindeţi locul sau să primiţi în schimb. E vorba de 
mai puţin de un hectar. Să spunem un hectar. Loc fără 
folosinţă. O râpă pietroasă şi nişte urme de ruini vechi. O 
margine de pădure, cu lemnul slab şi fără valoare... 
Dumneavoastră fixaţi preţul şi noi îl primim dinainte. 

Boldur Iloveanu rămase un timp pe gânduri. 

Spuse: 

— Curios!... Au ajuns la preţ pământurile cele mai 
impracticabile de pe moşia mea! Acum, dumneata îmi pro- 
pui să cumperi un hectar cu pietre şi ruini. Săptămâna 
trecută, abia venisem, domnul Emil Sava mi-a arătat ca o 
afacere deosebit de bună propunerea să vând zece sau 
douăsprezece hectare, tot de râpi şi de albii pietroase, unui 
oarecare domn inginer Dinu Grinţeanu, Grinţescu, sau aşa 
ceva... 

Zaharia Duhu se mişcă în jilţ şi îşi încleştă mâinile de 
marginea scaunului, ca să nu-şi deie pe faţă surprinderea. 

Avu din nou senzaţia neliniştitoare a unui lup prelingându- 
se hulpav, care se trezea în el de câte ori îşi vedea fostul 


camarad de şcoală sau numai îi auzea numele. Ce căuta şi 
aci? Şi încă în tovărăşia unui om ca Emil Sava? 

Presimţea o primejdie. Şi nu ştia ce. Şi nu ştia de unde 
poate veni. 

Când socoti că n-are să-i mai tremure glasul, întrebă 
foarte firesc: 

— Şi l-aţi vândut, locul acela...? 

— Am consultat administratorul meu. Am consultat planul. 
Am căpătat convingerea că e un teren fără nici un 
randament şi faţă de preţul care mi se oferea - nu cunosc 
preţurile, însă am avut grijă să mă informez de la 
administratorul meu - am dat poruncă domnului Emil Sava. 
Cred că în prezent e lucru încheiat... 

— Şi ce o fi vrând să facă un inginer, cu un teren fără preţ 
ca acesta? Întrebă Zaharia Duhu, cu un ton de simplă 
curiozitate. 

— Mă întreb şi eu? Mi s-a spus că un sanatoriu pentru boli 
de piept. Sau aşa ceva... În orice caz, un proiect pen-tru 
mai târziu!... Omul avea un capital disponibil şi se temea să 
nu-l cheltuiască... De altfel, mi se pare că sunt doi... Un 
oarecare Iordan Hagi-lordan. Dar aceasta e o chestie care 
nu mă mai interesează. Să ne întoarcem la dumneata. Am 
satisfăcut cererea unor oameni pe care nu-i cunosc şi sunt 
străini de partea locului. Cu atât mai mult, nu te pot refuza 
pe dumneata... Spun cu atât mai mult, cu cât acum îmi 
amintesc că, după cele ce-mi spuneau ad-ministratorul meu 
şi domnul Emil Sava, numai datorită intervenţiunii 
dumitale, acum doi ani, casa aceasta şi o parte din averea 
mea au fost cruţate de foc şi ruină. Cum vezi, eu sunt 
obligatul dumitale. 

Zaharia Duhu se apără: 

— Nu este vorba de nici o obligaţie, domnule Ilovea-nu... O 
mărturisesc; n-am făcut-o cum cred unii şi alţii fiindcă pe 
orice gospodar îl doare când vede o gospodărie ameninţată 
de foc şi pârjol. Nu la asta m-am gândit şi nu era cazul s-o 
gândesc, într-o răscoală. Am făcut-o mai ales pentru ţăranii 


din satul meu... l-am păzit, pe cât m-a ajutat mintea de ceea 
ce ştiam că trebuie să vie neapărat, pe urmă. Nedreapta 
ispaşă! Glonţul şi sângele! Răzbuna-rea!... Cum s-a 
întâmplat pretutindeni! Dezlănţuirea urgiei, care a dat mai 
afund, în morminte, norodul iobagilor fără putere şi glas...! 

Boldur Iloveanu trecu la birou şi luă o foaie de hârtie: 

— Să-mi dai voie, cu toate acestea, să-ţi ofer fără plată 
locul despre care e vorba! E singurul mijloc, cu care m-aş 
putea plăti faţă de dumneata şi cu care aş contribui la nişte 
cercetări, despre care aud că vorbeşte toată lumea cu 
interes. Scriu aci o hârtie către domnul Emil Sava, să facă 
actul şi să-mi treacă la socoteala mea cheltuielile. 

Zaharia Duhu se ridică din nou, simțind că iar s-a 
deşteptat în el sângele răzăşului Antohie. 

— Domnule Iloveanu, să-mi daţi voie şi mie la rândul meu 
să vă mărturisesc că nu pot primi asemenea răsplată, 
pentru o faptă pe care nu mi-o recunosc!... Dacă ar fi fost, 
cum spuneţi, numai pentru a înlesni nişte cercetări de folos 
pentru ştiinţă, da. Dar înainte de aceasta, aţi pus celălalt 
fapt... Că vă simţiţi obligat faţă de un ţăran care v-a păzit 
avutul de mânia altor ţărani... Lucrul nu s-a petrecut aşa. 
Repet. N-am făcut-o pentru curtea aceasta şi pentru 
hambarele de pe deal. N-am, deci, pentru ce să primesc 
răsplată. Eu am venit în chip cinstit, vă rog să-mi vindeţi un 
loc nefolositor pentru dumneavoastră. Să-l cumpar cinstit şi 
să-l plătesc cinstit...! 

„Cest un drâle de type”, gândi încă o dată Boldur Iloveanu, 
jucând coada tocului deasupra hârtiei şi privind fenomenul 
din faţa lui. Îndârjirea nemotivată a răzeşului întâi îl irită. 
Pe urmă îi plăcu. 

Începu să râdă împăciuitor: 

— Bine! Să accept condiţiile dumitale!... Fixează un preţ 
şi-l însemn aci pentru avocatul meu. Îmi place să cred că va 
fi un preţ mai scăzut, ca pentru un teren nefolositor ce este. 

Zaharia Duhu rosti ca o provocare: 


— Vă rog să puneţi acelaşi preţ cu care au cumpărat 
inginerul Dinu Grinţescu şi tovarăşul lui. 

— Dar este ceva exagerat! Avocatul meu şi administratorul 
meu, amândoi mi-au spus că e un preţ oferit de oameni care 
habar n-au de valoarea pământului, în regiunea aceasta... 

— Poate, într-adevăr, să n-aibă habar dumnealor... O ţinu 
Zaharia înainte. Cu toate că nu-mi vine să cred că au venit 
tocmai de la Bucureşti, să aleagă tocmai locul acesta, numai 
aşa, ca să vă ofere un preţ de care să se mire toată 
lumea!... Domnul avocat al dumneavoastră, care se pare că 
în aceeaşi vreme poate tot aşa de bine să fie şi avocatul 
dumnealor, a găsit că preţul e mulţumitor pentru amândouă 
părţile. Nu vreau să creadă că am venit să vă înşel şi să 
spună că ar fi tratat dânsul mai bine chestiunea, dacă m-aţi 
fi trimis de-a dreptul la el. Vă rog, scrieţi în însemnare 
acelaşi preţ, pentru care lucru vă mulţumesc, atât eu, cât şi 
prietenul meu, profesorul Opriş... 

„Cest un drâle de type, gândi pentru a patra oară Boldur 
Iloveanu. Joseph a început să cunoască oamenii din ţara 
mea mai bine decât îi cunosc eu...!” 

Pe urmă scrise, aşa cum cerea Zaharia Duhu; împături 
hârtia şi i-o întinse: 

— Nu-mi rămâne decât să vă doresc spor la cercetările 
acelea, despre care vorbeşte toată lumea... În definitiv, ce 
fel de cercetări? Aud despre nişte ruini... Fă-mi plăcerea, te 
TOg, să mai iei loc un moment şi să-mi povesteşti şi mie... 

Zaharia Duhu luă loc şi povesti. 

— Curios! Exclamă de la primele cuvinte Boldur Iloveanu. 

Firul istorisirii trecu de la întâmplările cele dintâi ale 
geților, la ospăţul oferit de regele Dromichet, craiului 
Lisimah, prins de război, şi la cuvântarea pe care o 
pomeneşte Diodor. 

— Curios! Exclamă a doua oară Boldur Iloveanu. Ştiam 
ceva foarte vag despre popoare barbare care-au existat pe 
aci... Geţi, sciți, daci, sarmaţi sau aşa ceva. Văd că 


dumneata, însă, eşti o adevărată cronică şi pui în cele ce 
istoriseşti o adevărată pasiune...! 

Pe urmă, Zaharia Duhu povesti izbânda cercetărilor de 
până acum şi descoperirea celor două rânduri de aşezări. 

Curios! 

Arătă că tot satul din vale e alcătuit de răzeşi, cei mai 
mulţi sărăciţi şi ajunşi pălmaşi, dar care păstrează încă 
urice şi hrisoave de pe vremea lui Petru Șchiopul. 

Curios... 

Mai povesti apoi despre locul acela de retragere 
schimnicească al voievodesei fără nume, poate chiar din 
nea-mul llovenilor, fiindcă acte vorbesc despre proprietăţile 
învecinate ale unui Boldur Iloveanu, încă de la anul o mie 
cinci sute... 

Chiar Boldur se numea, ca dumneavoastră! 

— Curios!... Mărturisi Boldur Iloveanu. N-am ştiut 
niciodată despre aşa ceva. Cunosc că familia noastră are 
acte de câteva sute de ani... Dar ce mai interesează 
arborele genealogic, şi actele, într-un veac ca al nostru şi 
mai ales într-o ţară ca a noastră?... Dumneata îmi spui 
lucruri care mă uimesc... Aşadar, oamenii aceştia din vale, 
din casele lor cu acoperişurile de şindrilă putredă, au acte 
de pe vremea lui Petru Şchiopul?... Adică adevărate cărţi de 
nobleţe... 

— Au! Începu să râdă din toată inima Zaharia Duhu. Au, şi 
câteodată le folosesc. Părintele meu a arătat ceva, în 
această privinţă, domnului avocat Emil Sava... 

— Curios! Încrucişă braţele Boldur Idoveanu, copleşit de 
mirări. 

Zaharia Duhu plecă, punând hârtia împăturită la un loc 
sigur, în buzunarul de la pieptul hainei de şiac. 

Boldur Iloveanu îl privi de la fereastră depărtându-se. Pe 
urmă privi satul sub cuşmele sărace ale acoperişurilor, 
oamenii ca albe pete mişcătoare în verdele câmpului, ceata 
de copii, turma oilor mărunte ca furnicile. 


Toate departe, micşorate, ireale, toate ca o lume în 
miniatură, privită prin celălalt capăt al unui binoclu. 

— Curios... Îşi şopti Boldur Iloveanu gândul încet, ca un 
suspin. Au fost aci, şi nu i-am ştiut! Erau aci, şi nu i-am 
văzut...! 

Alungă gândul, cu mâna uscată de bătrân: „Pentru toate 
acestea, acum e prea târziu”. 

Se simţi foarte bătrân, foarte singur şi foarte străin. 

Fruntea osoasă se lipi de geamul foarte rece. Şi toate se 
împâăcliră, prin geamul aburit. 

Tresări. La spate, Joseph, apăruse cu paşi de pâslă. 

— C'etait un drâle d'oiseau! Rosti sluga, cu un surâs tot 
atât de bătrân şi de ostenit ca al stăpânului. 

— Oui, Joseph! C'est un drâle de type! 

Sluga îşi căută de lucru. Pe urmă, aminti ceea ce se 
temuse să nu fi fost cumva uitat: 

— Trebuie să telegrafiem la Bucureşti să ne oprească 
locuri, la patul de dormit, pentru Paris. Mai avem numai trei 
zile până la plecare... 

— Nu, Joseph! Pregăteşte valizele chiar din astăseară. 
Plecăm mâine... Aerul acesta e prea tare pentru nişte 
bătrâni ca noi şi pentru nişte străini ca noi. 

CARTEAADOUA. 

Capitolull. 

Căci totul este schimbător, şi acolo unde unul se scufundă, 
alţi zece se ridică. 

Boier Boldur Iloveanu nu s-a mai întors în primăvara 
următoare, nici în cealaltă, nici în al treilea an. 

Lipsa lui n-a fost de nimeni simțită. Domnul administrator 
Ilie Sacară a trimis socotelile în copii de pe re-gistre scrise 
cu cerneală neagră şi roşie, până la Paris, 87, Avenue 
Kleber, şi totul a rămas cum a mai fost. 

Despre venirea şi plecarea stăpânului nu ştiau de altfel 
decât slugile, când începeau să răsune poruncile domnului 
Iliuţă. Cu o săptămână înainte, ferestrele se trânteau în 
lături, bubuiau jărdiile scuturând scoarţe, îngenuncheau 


slujnicile să frece podeaua cu ceară. Două-trei săptămâni 
pe urmă, cât „conaşul” se afla în cămările de sus, singur ca 
huhurezul, toţi ascuţeau urechea şi iuţeau mâna, să meargă 
treaba strună. 

Apoi, o săptămână după plecare, scoarţele treceau din nou 
pe sub vergi; strânse sul şi presărate cu naftalină, mergeau 
să se odihnească până la celălalt an. Ferestrele se ferecau 
astupate cu hârtie albastră şi curtea se scufunda în tăcerea 
din totdeauna, sub paza celor patru lei de bronz coclit, cu 
gurile căscate de urât. 

Toată lumea şi încordarea se strămutau la locul lor, la 
cealaltă curte, a domnului Iliuţă Sacară, din stângă intrării, 
unde scria pe-o uşă: Canţelaria administraţiunei - şi de 
unde din nou purcedeau răcnete şi sudălmi, ameninţări şi 
cumplite răbufneli de mânie. 

Mai aflau despre acestea şi oamenii curţii, aciuaţi în 
sălaşurile din preajma zidului. Ţigani, feciori şi nepoți de 
foşti robi, sloboziţi pe vremea voievodului Cuza. Argaţi 
îmbătrâniţi şi fără putere, care au căpătat milostivirea unei 
vetre pentru un bordei. Vechili şi feciori boiereşti, cu 
gospodării mai arătoase. Meşteri de toate soiurile: dulgheri, 
fierari, potcovari şi butnari. 

Erau, unele mai umile, altele ceva mai chipeşe; două 
duzini de acoperişuri strânse în jurul curţii, ca puii în jurul 
cloştii. 

Peste aceste suflete, cu multe ploduri şi slujind poruncii 
boiereşti din tată în fiu, domnul administrator Ilie Sacară 
avea drept de viaţă şi de asuprire. El este stăpânul dintâi şi 
cel apropiat. Boierul însemna o făptură superioară şi 
inaccesibilă, până la care nu puteau ajunge cuvânt şi nici nu 
cutezau să se ridice ochii. 

Satul de la jumătatea văii o ştia mai puţin aceasta. 

Fuseseră oameni cuprinşi, răzeşi cu zapise vechi; 
pierduseră cei mai mulţi bunăstarea; vicleniţi de foştii 
stăpâni mai ageri ai moşiei şi de stăpânire, se judecau şi se 
încolţeau între dânşii, dar faţă de slugile şi de treburile 


curţii arătau o totală nepăsare. Muncile câmpului pe moşie 
se făceau, îndeosebi, cu lucrători aduşi de aiurea. 

— Aista-i un sat de calici şi fudui cum n-am văzut de zilele 
mele!... Se văieta domnul lliuţă Sacară. N-am eu vreme de 
pierdut şi mi-i capul la altele, altfel mi ţi-i-aş freca eu pe 
mârlani, să le meargă untul...! 

Domnul administrator lliuţă Sacară nu găsea timp de 
pierdut, fiindcă îl mai aştepta a treia fată de măritat şi 
deocamdată capul îi era la unicul fecior, intrat în ucenicia 
meseriei părinteşti. Se hotărâse să facă om din el şi, într-o 
privinţă, izbutise peste aşteptări. 

Nicachi Sacară, după o şcoală de agricultură neisprăvită, 
renunţase la teoria plugăriei şi se întorsese să înveţe 
practica lângă domnul Iliuţă, aşa cum puiul de uliu îşi 
deprinde meşteşugul lui lângă uliul cel bătrân. La 
experienţa părintească, el mai adăuga idei proaspete şi 
îndrăzneţe, cum se cuvine unei vrednice tinereţi... Printre 
altele, era îndemnul de fiecare zi, repetat cu încăpăţânarea 
domnului Ilie Sacară, să pună mâna pe-o sfoară de pământ, 
dintr-un hotar răzleţ al moşiei. 

Erau numai douăzeci de hectare, dar pentru un început 
însemnau destul. 

— O cumperi pe numele meu, tătuţă!... Boierul are să 
primească ş-un preţ de nimica, fiindcă n-are habar de unde 
şi cum îi vin banii... 

— Lasă-mă, cu ambâţurile tale, Nicachi! Se lepăda domnul 
Iliuţă de ispită. N-avem ce ne trebuie? Nu mi-s asigurate 
bătrâneţele aici, şi după mine n-ai să treci tu la rând? 
Această slujbă măi băiete, face mai mult decât o moşie, 
unde poţi să pierzi, să te încurci în datorii şi să ajungi la 
pagubă şi la necaz... 

Nicachi râdea cu milă, în mustăcioara spilcuită: 

— Cum asta: poţi să te încurci? Aş vrea să văd şi eu, cum 
poţi să te încurci şi să pierzi? Slavă domnului, vitele nu te 
costă parale. Sunt pe moşia asta destule!... Sămânţă? Alegi 
fruntea! Cine te întreabă?... Cine poate să se amestece şi să 


întrebe cu ce-ai plătit munca şi dintr-ai cui bani?... Aceasta 
aş vrea şi eu să o văd!... Dacă însă mâine boier Iloveanu 
vinde moşia? Dacă moare şi ajunge Piscul pe cine ştie ce 
mâini? Vine un venetic, ne scoate din casă şi din treburi: 
„Nu mai am nevoie de dumneavoastră, vă mulţumesc şi 
drum bun! Călătorie sprâncenată!...” Unde mergem atunci? 
Cu ce ne-am ales?... Aşa, am pus aici piciorul şi nu ne mai 
poate scoate nici dracul! Pe urmă, s-alege!... La un petic de 
pământ se poate lipi altul. Cheag să fie, că oi fătătoare 
avem! 

— Lasă-mă, Nicachi, cu ambâţurile tale, că bine ţi-a spus 
Lizica anţărţ, cum că ai nişte planuri de Napolion...! 

Domnul Îliuţă alunga demonul ispitei, cu mâna lui deprinsă 
să învârtă vrăjmaş gârbaciul. 

Dar rămânea pe gânduri şi se răsucea noaptea în aşter- 
nut înainte s-adoarmă. 

Nicachi îl privea cu braţele încrucişate pe piept, ca un 
adevărat Napoleon, deşi înfăţişarea nu aducea nici pe 
departe cu învingătorul de la Arcole, Austerlitz, Jena, Eylau, 
Friedland, Eckmuhl şi Wagram... 

Mai întâi purta mustăcioară răsucită în sfârc, ceea ce 
Napoleon Bonaparte rădea, din fragedă juneţe. Pe urmă, 
avea un ochi care privea puţin în lături, lăcrimos şi mai mic 
decât celălalt, ceea ce nu s-a putut observa pe nici un 
portret al strălucitului împărat, nici în anii amari ai exilului 
de la Sfânta Elena. Şi, în sfârşit, obrazul palidverzui se afla 
punctat de mici bubuliţe roşii, pe care dintr-un urât obicei 
le strivea hojma între degete, când n-avea altceva de făcut 
sau era mânios; apucătură dovedind lipsa stăpânirii de sine, 
pe care Napoleon n-a arătat-o, nici în ziua catastrofei de la 
Waterloo. 

Înfăţişarea omului însă e una şi planurile lui ambiţioase 
sunt altceva. Nicachi nu pierdea nici un prilej să se în- 
toarcă la ele şi să amintească domnului lliuţă Sacară că la 
vremuri noi e nevoie de hotărâri potrivite grabei şi 
amenințărilor care plutesc în văzduh. 


Domnul Iliuţă începuse să-şi piardă somnul şi să 
recunoască în sinea sa că e un administrator de modă 
veche, mulţumit să ronţăie din traista cu grăunţe a 
stăpânului, când poate semnele vremurilor povăţuiesc că e 
mai cuminte să-ţi faci rost de traista ta, oricât de mică şi cu 
pu-ţine grăunţe pe fund. 

Satul de mârlani, calici şi fudui îşi vedea de necazurile lui 
în vremea aceasta, fără să poarte prea multă grijă 
întâmplărilor de la curtea din deal. 

Un timp, cum aflase ştire Petruţă în mijlocul unor trecute 
sărbători ale învierii, a suflat un vânt de iscodire şi de 
interes pentru săpăturile lui Zaharia Duhu. Se zvonise 
despre o oarecare brățară de aur, găsită prin paraginile 
cetăţuici, şi o lună ori două n-a mai fost vorba decât des-pre 
comori îngropate, despre iarba fierului, legământul 
comorilor, vâlva aurului şi alte minunăţii văzute cu ochii lor 
ori de alţii povestite. Câţiva, mai aţâţaţi de asemenea 
noroace şi cu mai multă încredere în steaua lor, au pornit şi 
ei cu hârleţe şi târnăcoape, să scurme pământul, într-o 
parte şi alta. Pe urmă s-au ruşinat de neizbândă şi s-au 
întors la treburi mai spornice şi mai cuminţi. 

Zaharia Duhu şi-a văzut în pace de ceea ce ştia el şi căuta 
el. Deocamdată s-a fost dovedit că norocul nu-l vitregeşte 
cu totul. 

N-a trecut o lună de când începuse să se neliniştească de 
dragostea şi consideraţia prea mare pe care i-o arătase 
domnul prefect Emil Sava, cerându-l numaidecât primar al 
comunei şi „element valoros al partidului”, iar întâmplarea 
a făcut măcar pentru o vreme, ca domnul Emil Sava să 
renunţe la aceste proiecte. Guvernul s-a schimbat; prefectul 
cel nou avea altă tactică electorală; fostul prefect alte griji. 

Trei ani, Zaharia cu ajutorul lui Oarţă a desfundat alte 
lespezi de piatră şi a dezgropat alte oale şi alt fierăt ru- 
ginit, fără nici o supărare din partea nimănui, în afară de 
glasul tot mai oţărât al mătuşii Ruxanda. Săpăturile nu mai 
scoteau la iveală nimic. Întăreau numai cunoştinţele vechi. 


Profesorul Alexandru Opriş petrecuse în fiecare vară o 
lună la faţa locului, cu aparatul fotografic şi blocul de schiţe. 
Mai întocmise un volum, cu a doua parte a cercetărilor, şi 
de fiecare dată plecase cu o ladă de lemn, ticsită cu scule şi 
rămăşiţe de ceramică, pentru muzeul din Bucureşti. 

Pe urmă, vestise că alte prepusuri îl chemau în altă parte. 

— Îmi pare că nici tu nu poţi fi de altă părere cu mine, 
frate Zaharia! Geţii noştri nu se vor fi îngrămădit cu toţii 
aici... Am semne că voi afla lucruri interesante în Dobrogea 
şi pe malul Dunării, în Ialomiţa şi Vlaşca. Mai sunt şi altele, 
peste Carpaţi, în Ardeal. Rămânem însă deocamdată în 
ţară, cu cercetările noastre. 

— Adică aici! Stărui Zaharia. 

Alexandru Opriş dădu din cap zâmbind de vrăjmăşia 
prietenului pentru săpăturile de aiurea, pe care le socotea o 
uzurpare a drepturilor câştigate de Piscul Voievodesei. 

— Aici, frate Zaharia! Aici, şi mai cu seamă în alte părţi ale 
țarii despre care ţi-am pomenit... Aiurea nu am pe nimeni 
să mă înlocuiască. Aici eşti tu!... De altfel, pentru moment, 
rezultatele nu-mi spun nimic nou. Stăm pe loc. În afară de-o 
descoperire excepţională, nu ştiu ce-aş mai adăuga la 
materialul nostru... Sunt exemplare care se repetă... Chiar 
mă gândese că zelul tău e exagerat, şi, prieteneşte ţi-o 
spun, îmi pare că te-am făcut în ultima vreme să-ţi părăseşti 
interesele tale... După ochii cu care mă priveşte mama 
Ruxanda, înţeleg că sunt socotit un fel de geniu al răului şi 
un demon al perdiţiei... Te rog să faci aşa ca mama Ruxanda 
să nu aibă de ce mă vrăjmăşi şi să revină la sentimente mai 
bune... 

Alexandru Opriş surâdea. Zaharia Duhu privea mâhnit în 
pământ. Uşurinţa cu care prietenul se lepăda de cercetările 
de aci, ca de-un fruct stors, pentru a alerga aiurea, acest fel 
glumeţ de a lua lucrurile i se părea o vinovată trădare şi o 
ingratitudine. 

— Va să zică, să mă întorc la plug şi la boi? Rosti cu 
amărăciune. 


— Viaţa o cere şi aceasta, frate Zaharia! N-am înţeles să 
părăsim cu totul nişte lucrări şi cercetări care ne-au fost 
prielnice... Dar să le lăsăm deocamdată mai domol. Cum 
spun, aceasta până când vom avea cuvânt să credem că am 
dat iarăşi peste urme noi... 

— Eu am să le găsesc! Făgădui Zaharia Duhu cu tărie. Nu 
mă îndoiesc de aceasta, cum nu mă îndoiesc de lumina 
soarelui de azi şi de cea a soarelui de mâine dimineaţă! 

— Ştiu... Comoara! Începu să râdă profesorul. Faimoasa 
comoară a regelui Dromichet...! 

— Da! Faimoasa comoară a regelui Dromichet. O ştiu aici. 
E pe undeva pe aproape. O simt. Şi trebuie s-o găsesc, eu, şi 
nu altcineva. 

În ochii albaştri-apoşi ai răzeşului se aprinse lucirea 
arzătoare, în care vedea el uneori ceva părelnic şi nevăzut 
de alţi ochi, dincolo de lucruri şi de timp. 

Profesorul nu-şi putu despărţi privirea de această privire. 

— Curios! Spuse într-un târziu, cu acelaşi glas, ca Boldur 
Iloveanu într-o zi de primăvară, sus, în încăperile 
singuratice de la curte. Curios, Zaharia frate, când te ascult 
şi-ţi citesc în ochi, încep să mă îndoiesc şi eu de siguranţele 
învăţăturii mele... Este ceva care-mi clatină tot ce-am clădit 
eu, aici, în cuget solid şi precis. 

Zaharia Duhu prinse viaţă din vorbele prietenului. 

Vorbi şi el, mustrându-şi şăgalnic tovarăşul stricat de 
scepticismul cărturăresc. 

— Este ceva, Alexandre, într-adevăr! O deosebire. Eu cred 
până la sfârşit... Tu numai până unde-ţi dau voie cărţile; 
adică un hotar mărginit, tras tot de o minte ome-nească 
mărginită. 

— Aceasta se numeşte misticism... Romantism... 

— Nu ştiu cum le numiţi voi şi nici nu vreau să ştiu... Euo 
numesc cum au numit-o părinţii părinţilor mei: cre-dinţă. Şi 
cu această credinţă au făcut minuni, cum recunosc şi cărţile 
tale... 

— Ale mele şi ale tale! Rectifică profesorul. 


— Ale tale şi ale mele, poftim! Nu vreau să spun că nu m- 
au schimbat şi pe mine aceste cărţi. De ce să nu recunosc 
că mi-au schimbat viaţa şi că mi-au tras o perdea de pe 
ochi, să văd şi altceva decât traiul de vită la care eram 
condamnat şi la care mă simţeam resignat? M-au schimbat, 
da! Le sunt dator, da!... Dar uneori tot mă nemulţumesc! Le 
lipseşte ceva... Desfac viaţa cum ar dezghioca o coajă 
uscată şi moartă. Îi numără straturile din coajă, le botează, 
le măsoară, le cântăresc; ţi le pun toate acestea înaintea 
ochilor să le cunoşti de-a fir-a-păr... Dar peste viaţa care a 
fost când fructul nu era uscat şi mort trec cu uşurinţă, ca şi 
cum taina cea mare, minunea cea mare nu s-ar fi aflat 
acolo... Mă miră că tu, mai ales tu, nu vrei să-mi dai această 
dreptate... Tu, de la care am învăţat să înţeleg vieţii alt 
rost... Erai oare mai tânăr, acum cinci-şase ani, când ai 
vorbit în cerdacul acesta?... Da, numai în această deosebire 
poate să fie o explicare!... Erai mai tânăr, şi atunci credeai 
şi tu, mai însetat... Eu stăteam, uite acolo, unde stai tu 
acuma... Stăteam şi tăceam. Tăceam şi ascultam... Mi se 
desfăcea înaintea ochilor o lumină pe care n-o cunoscusem 
şi-mi era ruşine să vă mărturisesc asta. Adică să-ţi 
mărturisesc ţie, fiindcă pentru tovarăşul tău de atunci, aşa- 
zis prietenul nostru Dinu Grinţescu, n-am simţit decât o 
evlavie trecătoare, care acum s-a schimbat în neplăcere şi 
un fel de sfială. Pentru cele ce spuneai tu însă, în trei seri 
cât ai stat aici, simţeam evlavie; iar tot ce-ai vorbit tu a lăsat 
urmă, aici! (arătă tâmpla) şi aici! (arătă inima). Am scos din 
raft cărţile vechi, am căutat învăţătura în altele noi. În cinci 
ani, am pus la loc ceea ce-i lipsise vieţii mele în treizeci. Şi 
acum, tu stai în locul meu de atunci şi te văd zâmbind cu un 
râs care nu este altău... Este mai mult al aşa-zis priete- 
nului nostru Dinu Grinţescu... La el l-am văzut numai, şi la 
oameni ca el şi ca domnul avocat Emil Sava... 

— Frate Zaharia! Spuse Alexandru Opriş ridicându-se de 
pe scaun şi venind să-i pună mâinile împăciuitor pe umeri. 
Frate Zaharia, domnul avocat Emil Sava ştie ce face... Mi s- 


a părut un mare cunoscător de oameni şi un elector şiret ca 
un vulpoi. Şi acum mă conving mai mult cât de buni ochi a 
avut. Ştii tu ce-ai însemna pentru partidul domnului avocat 
Sava?... Un răzeş cu haină răzăşească, vorbind cum 
vorbeşti tu şi ştiind toate câte le ştii tu? Aceasta ar ridica o 
sală de întrunire publică în pi-cioare, să te ducă în cârcă şi 
să te aleagă nu numai primar, ci şi deputat, deputat pe 
viaţă... 

— Dacă mă socoţi bun pentru o menajărie ca a domnului 
avocat Emil Sava, atunci pot să-ţi spun că-mi arăţi o 
preafrumoasă dovadă de prietenie!... Se supără Zaharia. 

— Nu te socot aşa ceva, dovadă că nu te-am îndemnat să-i 
dai ascultare şi că m-am bucurat când am văzut cum l-ai 
retezat scurt! Dar te văd cu ochii lui şi spun ceea ce-ar 
spune el... A! Iată şi viitorul nostru mare arheolog! Bună 
dimineaţa, domnule Petru V. Tudose, premiant 1 al Liceului 
„Sf. Sava” şi viitor membru al Academiei Române! 

— Bună dimineaţa, domnule profesor. Bună dimineaţa, 
nene Zaharia. 

— Nene? Te-ai muntenizat rău! Înălţă din sprâncene 
Zaharia. 

Petruţă dădu mâna grav şi se aşeză pe margiiea 
cerdacului, potrivindu-şi dunga pantalonului, cu o 
seriozitate într-adevăr de viitor academician în germene. 

În uniforma neagră, periat, pieptănat, cu unghiile fără 
doliul de odinioară, nu mai păstra nimic din înfăţişarea 
diavolului desculţ şi neadormit, care făcea zile fripte mătuşii 
Ruxanda. 

De altfel, chiar mătuşa Ruxanda îl luase în simpatie, uitând 
vechiul război, de când mai ales înţelesese că un bursier 
face şcoala scutit de cheltuială şi poate chiar cu vremea să 
trăiască toată viaţa pe socoteala statului: bursier, 
funcţionar, pensionar... 

— Ei, domnule Petruţă, aţi fost în pădure? Întrebă glumeţ 
Alexandru Opriş. V-aţi revăzut cuiburile de pă-sări? V-aţi 
regăsit amicile dumneavoastră, veveriţele? 


— N-am fost în pădure, domnule profesor. Am stat în 
livadă şi am citit. 

— Acest omuleţ are să-l întreacă pe Momsen! Declară 
Alexandru Opriş. 

Petruţă protestă, fără sfiiciune: 

— Nu vreau să întrec pe nimeni, domnule profesor! La 
şcoală învăţ, fiindcă trebuie să învăţ. lar aicea, în vacanţă, 
citesc, fiindcă îmi face plăcere... 

— Măi-măi! Se minună profesorul. Ce stil aforistic! Dragă 
domnule Petruţă, mă aşteptam ca îndată ce aţi ajuns aci, să 
daţi fuga la vechii dumneavoastră camarazi de hoinăreală şi 
de năzdrăvănii... Era, dacă-mi amintesc bine, un adevărat 
trib, Bârliba, cu care vă aflaţi în foarte amicale relaţii şi, pot 
spune, într-o adevărată alianţă... l-aţi trădat? Aţi rupt 
relaţiile? 

Petruţă nu răspunse cu zâmbet la surâsul lui Alexandru 
Opriş. 

Vorbi: 

— Fraţii Bârliba au alte treburi. Unul s-a tocmit argat la 
domnul învăţător. Altul lucrează la praşilă cu ziua. Celălalt 
încă n-a terminat şcoala primară. E al treilea an repetent şi 
l-a trimis mama lui la oi, la munte... De altminteri, nici n-am 
ce să vorbesc cu dânşii, chiar dacă n-ar fi plecaţi la aceste 
ocupaţii. 

Se vedea bine că Petruţă V. Tudose, premiant I, în clasa a 
III-a a Liceului „Sf. Sava”, bursier şi viitor academician, 
enumăra cu oarecare satisfacţie condiţiile inferioare ale 
foştilor săi tovarăşi de hoinăreală şi de isprăvi. Păşise în altă 
lume, precum dorise, şi n-avea pentru ce să privească 
înapoi. 

Zaharia Duhu simţi zădărându-l o nemulţumire, ca zborul 
unei viespe care-i dă târcoale. 

Capitolulll. 

Comorile sunt pentru toată lumea. 

Se ivesc unele întâmplări cu pricinile deocamdată ascun-se 
ochiului şi înţelegerii omeneşti. Par căzute din senin, fără 


nici o pregătire, şi par a decurge împotriva fireştilor 
rânduieli. 

De fapt, obârşia lor e undeva mai departe şi tâlcul lor ceva 
mai adânc! Acestea sunt însă înverigări de cauze şi efecte, 
bune să le dezlege numai cei care trăiesc să despar-tă firul 
de păr în patru. 

În Piscul Voievodesei, nu se afla un asemenea om. Chiar 
Zaharia Duhu, cu toată patima sa pentru iscoadele cărţilor 
şi cu tot de-a dreptul amestec în aceste întâmplări, nu le 
găsea explicare. 

Mai întâi, de prin mijlocul lui iulie până târziu în toamnă, 
când ploile s-au amestecat cu spic de zăpadă, toate 
săpăturile lui au răscolit pământul în deşert. Nu mai apărea 
sub hârleţ şi cazma un singur hârb de ulcică; nu mai suna 
un singur capăt de fier. S-ar fi spus că toate s-au tras afund, 
supte de tăriile adâncului. 

Oarţă mormăia în limba lui urâtă, cu semne de mare 
mânie, muncindu-se să dovedească stăpânului că aici şi-a 
amestecat coada un drac şi că are să-i reteze el coada cu 
lopata, dacă pune odată laba păroasă pe dânsul. 

Zaharia se hotări până în primăvară să schimbe două 
petece de pământ pe altele, de dincoace de pârâu, unde sub 
prunduri apa scosese cândva din nisip lespezi cioplite 
rotund, de boltă. 

Până atunci, se întorcea în fiecare asfinţit cu mâna goală, 
urmat la un pas îndărăt, ca de-o umbră scurtată şi strâmbă, 
de nevolnicul cu uneltele nefolositoare pe umăr. 

Şi tocmai în vremea aceasta, fără nici o pricină, oamenii 
din Piscul Voievodesei începură să arate din nou un foarte 
aprins interes pentru întâmplările cu comori. 

Începutul l-a făcut Timofte Gâţulea, baciul, aducând veste 
că trei nopţi în şir a văzut cu ochii lui o flacără verde jucând 
pe dealul Călimanului, până la cântatul cocoşilor. Dulăii o 
mirosiseră şi ei, lătrând şi asmuţindu-se toată vremea într- 
acolo. Până la cântatul din miezul nopţii, când văpaia se 
stingea şi câinii se întorceau astâmpăraţi la culcuşurile lor. 


Timofte Gâţulea era un moşneag scund şi spătos, tare cum 
e criţă şi de nemaipomenit de multe lucruri atoateştiutor. 

În tinereţe, la vârsta oştirii, fusese fugar prin pnbege 
locuri, unde a aflat şi a cunoscut altfel de lume. Unii au 
cuvânt a crede - şi nici el nu se apără - că n-ar fi fost străin 
şi de-o oarecare ceată vestită pe vremuri, care a haiducit 
departe, în ţara ungurească, luând sânge de la chi-mirul 
negustorilor de mascuri şi vamă de drumul mare la grofi cu 
peniță de sitar la pălăria verde. 

Aşadar, a cam avut cum şi de unde să afle de ce şi în ce 
Chip se ascund anumite comori. 

De ani şi ani se întorsese la viaţa tihnită, la slujbă 
credincioasă de baci şi de cuminţire. Îşi vedea, în 
singurătăţile înalte, de treburile şi de turma lui, între 
berbeci, mioare şi dulăi, înfăţişând gospodarilor, în fiecare 
toamnă, socoteală dreaptă şi bună. Cobora din munte, arar, 
până dă frigul, doar ca să-şi primească, din când în când, 
provizia de mahorcă şi de rachiu. 

Într-o asemenea zi de duminică, a povestit el la crâşma lui 
Leiba Ţudic, arătarea de pe dealul Călimanului. 

— Mă tem, oameni buni, că taman acolo-i comoara pe care 
o tot caută alde Zaharia lui Antohie! Am trecut de-cu- 
dimineaţă pe la dânsul, să-i dau ştire precum că partea lui 
de turmă i-a crescut şi-i mândră, care pot să spun că n-am 
mai apucat de doisprezece ani. Pe urmă, minte la mine! Am 
strecurat cuvânt la văduva lui Antohie, despre semnul din 
Căliman... Jupâne '[udic, ia mai fă vânt încoace unui sap de 
rachiu, fiindcă am nevoie a prinde coraj, ca să povestesc 
oamenilor istoria, ce mi-au auzit mie urechile şi era să-mi 
pată chelea, de la calul dracului...! 

Domnul Leiba '[udic a pritocit altă jumătate de rachiu în 
sticla verzuie şi, cu mare indiferenţă, a înlocuit măsura 
deşartă, retrăgându-se apoi după tejghea şi scriind o linie 
cu creta. 

Nepăsarea era însă prefăcută, iar urechea ascuţită. 


Cele ce auzea el din gura lui Timofte Gâţulea, de câte ori 
cobora ciobanul din munte, erau prea destule să-i tulbure 
somnul cu vise cumplite, trei nopţi. 

Baciul a turnat cum se cuvine, întâi ascultătorilor, pe urmă 
şi-a umplut şi paharul lui. L-a ridicat să ciocnească la 
dreapta şi la stânga, apoi l-a repezit de duşcă, stropşin-du-şi 
glasul după înghiţitură şi scuturându-şi pletele sleite cu unt 
de oaie, cu o mare mulţumire şi semne de aprobare spre 
tejgheaua lui domnu Ţudic, fiindcă rachiul era tare şi fain. 

Cu mâneca cămăşii spălată în zer şi duhnind de-o poştă a 
stână şi-a netezit ţepii mustăţilor, s-a rezemat cu spatele în 
perete şi a început să râdă cu amarnică înveselire, de ce- 
avea el să povestească despre întâmplarea cu văduva lui 
Antohie. 

Câte-o lună, alteori mai mult, n-avea cu cine schimba un 
cuvânt, în pustietăţile lui de sus. Câinii, berbecii şi două 
ajutoare: doi băieţandri, abia înţărcaţi. Cine să-l asculte? 

Acuma se deşerta pe o lună; din care pricină povestirea lui 
era lungă şi pe drum ocolit. 

— Ce să vă spun, oameni buni?... Că am fost umblat şi 
păţit, o ştie domnu [udic, după cum văd că se uită la mine şi 
nu mă scapă o ţâră din ochi, ca ochiul lui Iehova de pe 
biserica lui, din târg. Asta mi-a folosit: umblatu şi păţitu, că 
acuma pot zice că nu mă tem de nime pe lume... Au fost să 
pună mâna pe mine şi jandari împărăteşti în tinereţele mele 
nebune, şi m-am încontrat cu dânşii cu puşca, şi am scăpat 
teafâr şi neatins ca oul! Pe urmă, a venit vremea să am de-a 
face cu altfel de hiare. Dă lupul în deal şi-l dobor cu 
ghioaca. Mai dă altul şi-l răpun cu junghiul!... Acuma, cred 
că s-a dus vestea între dânşii, în vorba lor lupească, de mă 
lasă în pace de un timp de vreme... Am avut în iast! 
primăvară şi altfel de oaspeţi. Să v-o spun şi asta, numai 
aşa, ca să-i fac plăcere lui domnu '[udic. Este, domnule 
Ţudic...? 

Domnul Leiba Ţudic deschise şi închise saltarul de lemn, 
măcar că nu avea nimic de pus sau de scos. 


Îşi trase unghiile prin barba rară şi se tângui: 

— Plăcerea pe care mi-o faci dumneata, bade Timofte, 
când începi cu istorii numai cu morţi şi cu prădăciuni, aşa 
plăcere nu doresc eu nici la duşmanii mei... 

Baciul întinse opincile mari cit doi bursuci sub masă şi 
mugi un râset gros, lăsându-se pe spate. 

— De data asta am să-ţi fac o poftă, domnu Ţudic, şi n-am 
să spun o istorie grozăvită, din cele pe care le ştiu, le-am 
văzut, ba poate le-am şi săvârşit!... N-am să spun, fiindcă nu 
vreau să te supăr! Mie îmi place să rămânem prieteni... 
Fiindcă dau omului ce-i al omului. Ca rachiul dumitale, n-am 
mai băut eu aşa ceva, decât în ţara ungurului, de-i zicea 
trăscău, spre deosebire de altul mai slăbuţ, de-i zicea 
palincă. Şi-l beam pre dânsul, îmbucând ia aşa nişte 
hartane de slană crudă, tăvălită prin sare şi prin pa-prică, 
de-i zicea slanei aceleia clisă. Rachiul dumitale îmi aduce 
aminte de vremuri trecute de tinereţe... Eu am ne-voie de 
dumneata, ca să mi-l vinzi, chiar dacă mi-l scrii la condica 
dumitale şi nu-l plătesc acuma. Dumneata ai nevoie de 
mine, să-l cumpăr şi să-l cinstesc cu oamenii de omenie! 
Aşadară, numai că se cuvine să rămânem prieteni. De ce te- 
aş supăra şi de ce te-aş mâhni? O mână are nevoie de 
cealaltă şi amândouă au nevoie de cap, iar capul are nevoie 
de oleacă de fierbinţeală de rachiu, ca să-l mai primenească 
şi să-l înveselească... Precum vei vedea, am să istorisesc 
creştinilor istora o întâmplare fără nici un mort. Şi o 
întâmplare fără nici o prădăciune, chiar dacă a vrut ea să 
fie cu prădăciune... Cum să vă spun, oameni buni, în iast! 
primăvară, cam la două-trei zile după sfintele Paşti, mă 
pomenesc eu într-o sară cu nişte prăpădiţi ca vai de capul 
lor, morţi de foame şi rupţi în genunchi, de-ţi era mai mare 
mila. Cică erau în legea lor fugari de oaste, care-au purces 
voiniceşte să ia calea codrului... Mai mare râsul şi jalea de 
aşa voinicie! Acum, cine i-a trimis la mine, cu gând de 
prădăciune, să mă puşte şi să mă taie...? 


— Vezi, bade Timofti?... Gemu a mustrare domnu [udic. Ai 
spus că nu-i o istorie cu prădăciune...! 

— Lasă, jupâne [udic, că ceea ce spun eu acum n-a fost 
prădăciune. Că a vrut să fie, asta-i altceva!... Zic: cine i-a 
trimis la mine pe gherghetegiii şi becisnicii aceia, cu gând 
de prădăciune, doar domnul de sus să ştie! Numai că mă 
trezesc eu buimac, într-o hărmălaie de câini, de-am crezut 
că s-o aprins stâna. Puşcă ei în câni, dau buzna şi răcnesc: 
„Bani, moşnege! Bani şi mâncare!” Şi-mi pun chipurile 
tăvile puştii în chept, să nu suflu şi să mă supun... „Apoi cu 
mine nu merge aşa, puilor! Mă supăr eu. Cine v-a învăţat că 
aşa se hoţeşte, prost v-o învăţat...!” Şi numai ce mi-se face 
negru înaintea ochilor de mânie, şi numai ce înşfac eu 
amândouă tăvile cu amândouă mâinile şi le zvârl cât colo; şi 
numai ce mi-ţi-i învârte taica de chept, de-i ciocnesc cap în 
cap ca ouăle de Paşti, şi pe urmă numai ce ţi-i culc eu 
frumos la pământ şi se aşterne tata să le burduşească o 
mamă de bătaie, de-au pomenit şi ţâţa care-au supt-o de la 
maica lor... După pedeapsă, vine judecata. Că aşa e 
rânduiala treburilor aistora. Întâi pedeapsa, pe urmă 
judecata... Îi ridic şi-i pun pe laiţă. Stăteau alături, ca doi 
orfani prăpădiţi, culeşi de pe drumuri. 

Îi muştruluiesc: „Dacă v-o plăcut, mai poftiţi şi altă dată, ca 
să vă înveţe tata cum se capătă bani şi mâncare!...” Şi le 
spun una, şi le spun alta, până ce mă prinde mila, cât i-am 
văzut de păcătoşi... Le-am dat de mâncare. Le-am pus în 
traiste un caş şi-o urdă. Le-am dat şi un cinci franci de 
parale şi le-am făcut vânt: „Hai, plecaţi!... Căutaţi-vă altă 
slujbă, că nu sunteţi pentru treaba asta, mieluşeii moşului 

— Şi mă rog dumitale, bade Timofti!... Se mişcă de după 
tejghea, domnul Leiba 'Ţudic. De ce n-ai trimis dumneata 
îndată răspuns la domnu şef de post? De ce nu i-ai legat să 
meargă la ocnă, dacă erau aşa nişte ticăloşi care fură şi 
pradă, şi poate au făcut moarte de om. 

— N-au făcut, domnu Ţudic! Vorbi cu dispreţ baciul. Nu 
erau ei dintre cei în stare să facă moarte de om. 


VW 


— Chiar dacă nu fac moarte de om! Stărui domnu [udic. 
Vin, sparg, lovesc, pradă... Pot să mă pomenesc şi eu într-o 
noapte, doamne fereşte, că vin să mă schingiuiască şi să mă 
bage-n spital. 

— N-avea nici de asta grijă, domnu Ţudic! Îl asigură 
Timofte Gâţulea. Ce să fure de la dumneata? Ştie tot satu că 
ai mai mulţi copchii în odaia dumitale din fund, decât sutare 
la tejghea. Şi pe urmă, mai cunoaşte lumea că dacă s-ar 
apropia cineva cu gând rău, începe madam Sara să ţipe şi 
să se câineze, de, s-aude peste nouă văi şi nouă dealuri... 
Altfel, poate mai ştii? M-ar fi bătut şi pe mine gândul să-mi 
amintesc de cele tinereţe şi să fac aşa o probă, într-o noapte 
fără lună... 

— Bade Timofiti, asta nu-i glumă pentru un om la vârsta 
dumitale! Se trase speriat, la adăpost, domnu [udic. 
Dumneata şuguieşti!... Altu însă ascultă şi se duce acasă şi 
poate că o gândeşte... Uită că este lege, uită că este 
pedeapsă... 

— Domnu Ţudic, legea codrului e alta decât aceea pe care 
o cunoşti dumneata! Când vei avea odată vreme, să mă 
chemi şi-am să ţi-o spun, şi-are să-ţi facă plăcere... 

— Cunosc eu plăcere de-a dumitale!... Suspină domnul 
Ţudic. Mai bine ai spune cum s-a întâmplat cu cucoana 
Ruxanda, că aceea-i istorie fără primejdie... 

— Crezi dumneata? Îşi aduse aminte baciul de unde 
pornise. 'Taman asta voiam să arăt oamenilor aistora... Nu 
mă tem de lup. Nu mă tem de jandarm. Nu mă tem de hoţ... 
Am ac pentru toate cojoacele! Dară de gura muierii, când e 
vorba mai ales de-o gură ca a vădanei lui Antohie, pot spune 
că mă apucă groaza, cum te apucă pe dumneata când auzi 
de prădăciune şi de moarte de om... 

Se întoarse spre tovarăşi, turnă, ciocni şi cinsti. Pe urmă, 
istorisi: 

— Precum v-am spus, strecor eu azi-dimineaţă, vădanei 
Ruxanda, ştire despre semnele de pe Căliman. Zic: „Asta 
trebuie s-o cunoască numaidecât şi Zaharia, că poate să-i 


fie de folos...!” Alei, doamne, păcătosul de mine, cine mi-a 
pus vorba asta pe limbă? Nici n-am sfârşit bine, şi numai ce 
văd că se ţânţăreşte muierea, şi numai ce începe cu o gură, 
şi numai ce se repede să-mi scoată ochii cu unghiile, cum 
sare gaia când te-ai apropchiat de cuibu ei., Hai! Răcneşte 
ea de s-au spăriat toate curcile şi-o început a leorbăi şi 
curcanul la mine... Hai! Cu de astea-mi vii, haidău bătrân şi 
fără minte? Altu acuma cu comoara! Nu-mi ajunge mie 
nebunu din casă, cu ţâcneala şi cu oalele lui?... Nu-i destul 
că-mi mănânc sufletul cu dânsul şi cu Oarţă al lui?... Maivii 
şi tu, cu comorile de pe deal, arză-te-ar focul lor şi 
cuptoarele iadului, după câte-ai păcătuit în faţa lui 
Dumnezeu şi a legilor! Îţi trebuie şi ţie comoară? Ai venit, 
să-l mai scoţi din mintea câtă i-a mai rămas?... Ei, ia stai, 
haidamace, că-ţi arăt eu ţie comoară, ca să n-o poţi duce în 
spinare...!” 

Ciobanul se opri să râdă, fiindcă după atâtea pahare şi 
după ce trecuse primejdia, întâmplarea îi părea vrednică de 
înveselire. 

— Şi ce-ai făcut? Întrebă unul din ascultători. 

— Ce să fac?... Am rupt-o de fugă şi-am lăsat-o să 
răcnească până ce i-o osteni limba în gură. Am venit într-o 
fugă aici, la domnu Ţudic, să-mi dea oleacă de drojdie de 
coraj, din şipurile lui cu doftorii. 

Acesta a fost începutul nevinovat al întâmplărilor care au 
tulburat satul, mai bine de un an. 

Mai fuseseră alte semne mai temeinice altădată şi toţi 
trecuseră cu uşurinţă peste ele. Nu mai departe, chiar după 
ce Petruţă Tudose a găsit brăţara de aur scoasă la iveală de 
şuvoaiele ploii, zvonul s-a potolit în scurtă vreme, iar cei 
care-au fost purces să scurme şi dânşii pământul la 
întâmplare s-au astâmpărat ruşinaţi. 

Unii socoteau că într-adevăr Zaharia Duhu, om cu carte şi 
pricepere, e plătit de profesorii de la Bucureşti cu bani 
buni, să le caute oale, cărămizi şi ruginături, pentru cărţile 
lor, cum adusese veste Pintilie, poştaşul, că a fost scris în 


gazete şi că a văzut, cu ochii lui, chipul lui Zaharia, pozat, 
aşa cum se află numai chipurile de miniştri şi de 
răufăcători. 

Alţii se împăcaseră la urma urmei şi cu gândul că Zaharia 
Duhu căuta cu adevărat o comoară. Dar nu una din vechi. 
Ci vreo comoară ascunsă la Antohie cel zgârcit şi amarnic, 
despre care va fi lăsat vorbă cu limbă de moarte şi n-a avut 
vreme când să spună şi locul. 

Toate acestea trecuseră din gură în gură; mai erau rareori 
pomenite şi nu mai stârneau nici o mirare sau gând lacom 
de iscoadă. 

Şi deodată, toţi au început să capete patimă pentru 
comori, ca şi cum s-ar fi aflat câte una pe aproape, pentru 
fiecare suflet din sat. 

Semnele de pe Căliman nu s-au mai arătat. Nici nu le 
văzuse de altfel, decât baciul Timofte, care poate a 
minciunit lumea numai că să-şi râdă de cei lesne crezători. 

Zvonul a crescut însă şi fără semnele de pe Căliman. 

Toamna, pe vremea strânsului şi a plugurilor, au mers 
lucrurile mai domol. O vorbă aruncată ici, o întâmplare 
adusă din auzite, de altul, dincolo. Dar o dată cu cel dintâi 
îngheţ şi val de ninsoare, când iarna a început să se 
întărească şi să strângă gospodarii pe la casele lor - 
bărbaţii la domnul Ţudic, flăcăii şi fetele, la şezători şi la 
priveghiuri - istoriile comorilor s-au întețit şi au fost 
dezmormântate toate cele aflate şi întâmplate, de când cel 
dintâi om a ascuns un talant în pământ şi alţii o sută au 
pornit să-l caute. 

Moşnegii şi babele n-au mai găsit tihnă, până ce n-au spus 
de-a fir-a-păr toate câte le-au ştiut dânşii din părinţii 
părinţilor lor, despre toate avuţiile şi scumpeturile 
încredințate pământului, pe vremea turcilor şi a tătarilor, şi 
mai pe urmă, în timpuri de răzmeriţe şi de vrajbă. 

Că fiecare creştin cu oleacă de stare îşi ascundea bă-netul 
la loc tăinuit, când dădeau păgânii în ţară, de asta nici nu 
mai încăpea îndoială. Boierii fugeau la Braşov, şi pe unde 


apucau, în ţara ungurească. Ceilalţi, mai puţin înstăriți, luau 
drumul codrului, aşteptând în peşteri şi bordeie să treacă 
urgia. Şi unii şi ceilalţi vor fi purtat cu dânşii parte din 
odoare şi din agoniseală. Dar grosul rămânea aici, pus la 
fereală, în tainiţe şi în hrube; ba într-un cazan îngropat la 
tulpină de păr, ba într-o zidire subpământeană, hrubă 
astupată cu capac de fier şi încuiată cu lacăt cât o oală de 
praznic mare, toate astupate cu pământ şi cu brazde de 
iarbă să nu se cunoască locul. 

Când se potolea mânia lui Dumnezeu, unii din cei por-niţi 
în bejănie se întorceau să-şi dezgroape avutul ascuns şi 
începeau din nou viaţa de tihnă şi pace. Dar cei mai mulţi 
piereau pe meleagurile străine. Mai erau şi acei care-au 
fost ajunşi din urmă de vrăjmaş, pe drumuri, şi trecuţi prin 
sabie cu soaţele şi cu pruncii lor... Iainiţa acestora de 
bănărit rămânea neştiută de nimeni. lată, aşadar, un fel de 
comori. Se mai aflau şi comorile îngropate de căpcăuni, 
urieşii cei mari şi urâţi, care-au trăit înainte de a se isca pe 
pământ neamul omenesc din ziua de azi. Mai sunt şi 
comorile zgârciţilor hapsâni, care-au strâns banul cu zece 
noduri toată viaţa şi-au ascuns grămăjuia cu galbeni în oală 
de lut, ca după moartea lor să nu se mai bucure nimeni de 
folosinţa aurului. Pe urmă, oricine mai are cunoştinţă şi 
despre zăcămintele de bani şi odoare, adunate şi puse la 
adăpost în văgăuni ascunse, de cetele de tâlhari şi haiduci, 
cu legământ între tovarăşi, să nu se atingă nimeni de ele, 
până ce nu s-o întoarce cu toţii la împărţeală. Iară ziua 
împărţelii n-a venit. Tăinuitorii şi-au pierdut viaţa în luptă 
cu poterile ori le-au fost putrezit ciolanele în ocnă. Banii 
juruiţi aşteaptă şi acum mâna norocoasă, să-i scoată la 
lumina soarelui şi la bucuria oamenilor. 

Că au mai rămas comori - şi încă multe, de tot soiul şi din 
toate vremurile - nici nu mai poate fi, aşadar, vorbă. Greul e 
cum să le dai de urmă? lar după ce le-ai aflat, cum să le 
intri în stăpânire, fără să te pocească ori să te şoimărească 
vâlva lor? 


În această privinţă, părerile erau împărţite. 

Aşa, bunăoară, baba Maranda Cuţui, mare meşteră în 
descântece de boală şi de deochi, vestită până în al şapte- 
lea sat pentru făcutul de dragoste şi pentru aducerea ibov- 
nicului pe horn cu ulcica şi cu nuieluşa, baba aceasta, 
Maranda Cuţuianca, avea ştiinţele ei. 

— Mai întâi - spunea dânsa - comoara fără pară nu-i!... 
Joacă para deasupra, în noaptea de Înviere, de Bo-botează 
şi de Sânsăiene? Este comoară! Nu joacă? Degeaba mai 
prăpădeşti vremea şi truda!... Apoi chiar de-o fi jucând 
flacăra, mai are şi ea cântecul ei!... De-i gălbie, înseamnă că 
dedesubt se zbate aur; de-i albă, argint; de-i roşcată, 
aramă... Mai este şi flacără verde. Atunci ai dat peste 
norocul noroacelor. Înseamnă că ai să afli nestemate şi 
mărgăritare, smaragde şi alte odoare împărăteşti... 

Baba Maranda scarmănă pene, repede-repede, cu unghii 
ascuţite şi aduse la vârf cumu-s căngile de ciocănitoare. 

La claca de la notăreasă, se află câteva femei, câteva fete 
şi nişte băieţandri hai-hui, care nu fac nici o ispravă şi 
numai hârjonesc cele copile şi nu le lasă să-şi vadă de 
treabă. 

Unul se dă cu părerea, piţigăindu-se: 

— Apoi atunci e lucru uşor, mătuşă Marandă!... leşi colo, în 
noaptea de Bobotează pe deal, te uiţi de jur împrejur să 
vezi unde pâlpâie para; pe urmă, n-ai decât să porneşti cu 
hârleţul şi cu coşarca după galbeni... 

— Că uşor ţi-i a zice, măi băiete!... Dacă soooţi tu că mergi 
la comoară ca la plăcinte, apoi amar te înşeli, ghindocul 
babei!... Mai aşteaptă să-ţi crească oleacă de puf sub nas, 
şi-ai să înţelegi tu că toate lucrurile pe lume se petrec ceva 
mai anevoie. Întreabă-l pe tătâne-tu şi ţi-o spune, dacă a 
văzut el cărându-se galbenii cu coşarca, aşa cum vă cară el 
ciocălăii cu schinarea, de la unu şi de la altul, să vă facă foc 
în bordeiul vostru... 

Băiatul s-a ruşinat amarnic, fiindcă mai este timp până ce 
i-o răsări urmă de puf sub nas şi, mai ales, fiindcă baba 


Maranda i-a adus aminte de nevoile şi de sărăcia de-acasă. 
E abia un plod de vreo zece-unsprezece ani. Gheorghieş al 
lui Costache Tălpăligă; iar Costache Tălpăligă e unul din 
gospodarii cei mai săraci lipiţi pământului din sat. 

I-a tăcut glasul şi priveşte pe sub gene la tovarăşa lui de 
joacă şi la vecina de gard, Sanda lui Alecu Toader Precup a 
Dăscăliţei, care, cu tot numele lung cât o zi de post, e 
fetişoară abia de-o şchioapă, cu nasul cât un bumb. Dar 
ochioasă, nevoie mare. Sanda n-a râs laolaltă cu cei-lalţi de 
spusele babei Maranda. Nici nu le-a auzit. Foarte gravă, 
scarmănă cu mânuţele mici, mândră că a fost şi ea primită 
la asemenea ispravă importantă, alături cu fetele mai mari 
ca dânsa; unele chiar ieşite la horă. 

Lumina s-a micşorat de tot în gămălia galbenă, de alamă, a 
lămpii. E un miros greu de gaz, de pene şi de poiată, de 
încălțări şi de sudoare. 

În ceaunul de pe vatră pocnesc grăunţele puse cu sare să 
facă cocoşei. 

— la mai măreşte fitilul, tu cu coşarca de galbeni, că ne-o 
chiorât de tot gazorniţa asta!... Dă cuvânt baba Maranda. Şi 
pe urmă, după ce mi-ţi face încoace pacul cela de tutun să 
răsucesc o ţigară, am să vă spun eu şi cumu-i treaba cu 
aflatul comorilor...! 

Baba Maranda Cuţuianca a aprins o ţigară groasă cât 
degetul, a pufăit şi a istorisit şi cum stă chestia cu 
dezgropatul comorilor. 

Greşeala cea mai mare e, când ai văzut flacără, să te 
răpezi ca un zălud la ea. Atunci nu s-alege nimica. Până 
ajungi, para se şterge fără urmă şi-ai pierdut-o pentru vecii 
vecilor. Legea comorilor - că au şi ele o lege! 

— Legea comorilor spune să înfigi un cuţit în locul unde te 
afli, când ai zărit para. Aşa, cum a intrat vârful cuţitului în 
pământ, ţii şi tu flacăra, să nu fugă. Pe urmă, mergi până 
acolo şi pui semn. Dacă para a fost înaltă de-o palmă, a 
doua zi ai să afli comoara, adâncă de-o palmă. Dacă-i de-un 
stat de om, înseamnă că locu-i afund de-un stat de om. A 


doua zi, apoi, când porneşti la săpat groapa, nu-i destul să 
pleci cu mâna goală, cu hârleţul şi cu târnăcop. Trebuie să- 
ţi mai iei şi o lumânare de Paşti, smirnă din cădelniţa popii 
şi-o căpăţână de usturoi. Aprinzi luminarea, te ungi cruciş, 
pe faţă, cu usturoi şi prinzi a săpa. Dar cu socoteală!... 
Ferească Dumnezeu, bunăoară, să laşi să cadă ţărâna 
înapoi în groapă, că atuncea orbeşti şi pentru orbeală din 
săpatul comorilor nu s-a găsit leac pe lume! Tot aşa, ştiut 
este că dacă ai astupat la loc groapa de unde-ai scos 
comoara, n-ai parte de dânsa. Mori în drum, pân-acasă. 

Acestea le spune legea comorilor, când ele sunt curate şi 
bune. 

Cât despre comorile legate cu jurământ şi păzite de-o 
vâlvă vicleană şi îndrăcită, apoi cu acelea isprava e mult mai 
grea şi mai plină de primejdii. Poate să fie înlăuntru aur cu 
nemiluita, stamboale şi poloboace de galbeni; poţi să 
cunoşti locul şi să-l descânţi fel şi chip, dar de dânsele tot 
nu te poţi apropia până ce n-ai sfărâmat blestemul. Vâlva te 
şoimăreşte, sau te ucide, sau face să-ţi moară cineva scump 
de aproape. Te-ntorti cu mâinile arse până la cot, ori îţi sai 
din minţi. lară comoara, de ce te apropii cu sapa de dimsa, 
de ce se dă mai afund. De asemenea noroc, poţi să te lepezi, 
precum şi alţii mai cuminţi s-au lepădat cit mai era vreme 
să nu-i ajungă păcatul... 

La domnul Leiba 'Ţudic, între bărbaţi, la un pahar de vin 
sau un cinzec de rachiu, patima comorilor lua altă 
înfăţişare. 

Aici era vorba de faptă, nu de vorbă. 

Se făceau legăminte pentru la primăvară. Ştiut era acuma 
că se află o comoară mare pe aproape, despre care avea 
cunoştinţă din cele scrise în cărţi şi urice feciorul lui 
Antohie. Numai că el nu luase calea cea bună. Cu un 
becisnic la minte ca Oarţă, n-avea să mai găsească el 
comoara nici până la a doua înviere, oricât o fi fiind Zaharia 
Duhu de învăţat şi de om al lui Dumnezeu. La aşa ceva 
trebuie tovarăş vrednic, să aibă şi el ochi de văzut şi minte 


de iscodit. Unde n-a izbutit Zaharia, de ce n-ar fi mai 
norocoşi alţii? Vorba e ca tovărăşia să fie cinstită şi fără 
gând ascuns, pe parte dreaptă. 

S-au făcut deci tovărăşii cinstite, fără gând ascuns şi pe 
parte dreaptă. 

S-au făcut şi pregătiri; s-au ochit şi locurile, la care 
Zaharia încă nu se gândise. S-a băut şi adălmaşul 
împărţelilor viitoare. 

Domnul Leiba 'Ţudic asculta cu ochii întredesehişi, de la 
tejghea, între şiragurile de covrigi şi şipurile de rachiu, 
străin de aceste frământări şi cu gândurile la cei şapte copii 
şi al optulea pe drum, pentru care nu i-ar ajunge să-i 
crească şi să-i vadă pe la casele lor nici o adevărată 
comoară cum se pregăteau s-o afle gospodarii din Piscul 
Voievodesei. 

Afară, viscolul zidise troiene până la streaşină şi 
împresurase satul cu întărituri de albă cetate. 

Pârtiile abia despicau calea îngustă de la o poartă la alta. 
Sub tălpile opincilor şi călcâiele cizmelor, omătul scrâşnea 
de ger, iar câinii amuţiseră, ascunși în cotloanele lor, de 
unde nu-i mai scotea decât foamea. Fumurile se înălţau 
albastre şi potolite, într-o mare linişte vătuită. 

Când iarăşi începea să fulguie, sub cuşmele albe, tot satul 
avea o înfăţişare bătrână, tihnită şi adormită, scufundată în 
amorţire, ca o aşezare de sălaşuri polare. 

Arareori o sanie cu tălpi de lemn luneca oblu, fără zgomot, 
trasă de bouleni domoli; scârţăia o poartă, suna limpede un 
glas. 

Şi iarăşi punea stăpânire tăcerea, albă şi încremenită. 

Iar sub această amăgitoare neclintire de făpturi care 
hibernează cu nasul înfundat în bârlog, fierbea 
neastâmpărul hotărârilor mari pentru primăvară. 

O dată cu cel dintâi dezgheţ, căutătorii de comori au 
purces la treabă. 

Cu mare uimire, Zaharia Duhu a văzut la dreapta şi la 
stânga lui, ba chiar pe pământul lui, oameni răscolind 


ţărâna fără nici o socoteală, adâncind gropi, înălţând mo- 
vili, lăsând una neisprăvită să înceapă alta; lucrând cu 
lumânărele de ceară pe buza săpăturii, stropind locul ales 
cu agheasmă de la Bobotează, întrecându-se într-o îndârji- 
re, cum a citit el că s-a mai fost văzut aşa ceva, în Alasca şi 
în California, când s-au năpăstuit toţi deznădăjduiţii lumii să 
descopere aur. 

Ogoarele au rămas pe mâna femeilor. Istoria s-a împrăştiat 
şi în alte sate. 

Veneau gospodari din vecini să se crucească şi să-şi ofere 
tovărăşia, la muncă şi la parte. 

— Ai înnebunit lumea!... Se căina mătuşa Ruxanda. Ai scos 
din minţi oameni buni-teferi, ca să-i faci de râs şi de ocară... 
Nu m-aş mira să-i văd venind să-ţi ceară soco-teală, când şi- 
or da seamă de zărgheala lor, cum de altfel meriţi şi mă 
aştept...! 

Zaharia Duhu nu găsea răspuns. 

Deocamdată înţelese că e cuminte să lase vântul a trece şi 
să-şi caute de alte treburi. Porunci lui Oarţă să închidă 
uneltele; plecă cu el la câmp; în primăvara aceea îşi văzu de 
plugărie cu temei, pe locurile puţine câte nu le schimbase 
pe viroage şi rătăcănii. Aştepta să afle ce se aude şi se 
întâmplă. 

Într-o săptămână, căutătorii tăbărâseră lângă Fântâna 
Țapului. Descoperise cineva că apa din fântână e grea, 
semn că se află undeva, pe aproape, zăcământ de metal 
scump. A fost şi oarecare încăierare pe alocuri, între 
tovarăşii care nu mai încăpeau. 

Pe urmă, după ce-au sluţit pământul, brăzdându-l cu 
şanţuri şi movili, s-au strămutat în deal, unde-a fost cândva 
urma lăcaşului de schimnicie al voievodesei fără nume. 

Aici, Zaharia Duhu n-a mai putut răbda. Era locul lui, plătit 
cu banii lui, iar în a lor nepricepere, oamenii tăbărâţi cu 
cazmale şi lopeţi amenințau să sfarme şi să răstoarne tot 
ce-a cruțat el, după toate bunele orânduieli, din rămăşiţele 
aşezărilor vechi. 


A plecat cu Oarţă împreună la faţa locului, ca mult să se 
minuneze de ce i s-a arătat ochilor. Încă nu-i văzuse de- 
aproape la treabă. Era o privelişte nouă. 

Cinci tabere. Unii dezbrăcaţi la cămaşă şi cu mânecile 
sumese. Alţii cu legături de mâncare alături, cu luminările 
aprinse, cu icoane făcătoare de minuni şi cu găini negre, 
legate de picior, gata să le reteze gâtul dacă poate comoara 
era dintr-acelea care nu se lasă deschisă decât cu vărsare 
de sânge şi stingere de suflet. 

În cea mai apropiată tabără, Zaharia recunoscu pe 
Nichifor Răţoi, vizitiul de la curtea Iloveanului. 

— Ce-i cu tine, Nichifore? Ţi-ai lăsat slujba?... Se prefăcu a 
întreba cu nepăsare. 

Nichifor Răţoi ridică obrazul ciupit de vărsat şi rânji, 
rezemându-şi coada cazmalei în burta de argat boieresc 
bine hrănit şi suflecându-şi mânecile căzute. 

— Încă n-am lăsat slujba, dar nu-i mult până s-o las, jupâne 
Zaharia!... Numai să punem noi mâna pe plăcinta pe care-o 
căutăm... Adică ce? Numai dumneata să te înfrupţi şi să te 
umfli? 

Zaharia începu să râdă. 

— Mă mir că mă vezi umflat de plăcinte!... Uită-te la mine 
şi uită-te la dumneata... Care din doi ţi se pare, cum zici, 
mai umflat?... Eu cred că-ţi stătea bine acolo unde te aflai, 
pe capra boierului Iloveanu... 

— Ba or mai sta şi alţii pe capră şi oi mai sta şi eu în fundul 
trăsurii, ca un boier, tolănit pe perne moi!... Numai să dăm 
noi peste ce căutăm... 

— Şi ce căutaţi, rogu-vă?... Se interesă Zaharia Duhu, cu 
aceeaşi nevinovată mirare. 

Nichifor Răţoi rânji şi răspunse scurt: 

— Ce-ai căutat şi dumneata şi ce n-ai găsit!... Adică de 
găsit îi fi găsit, dară numai fărâmăturile comorii. Plăcinta 
cea mare a rămas pentru noi! 

Spuse, şi începu să lovească nătâng, cu colţul cazmalei, în 
masa de pietre, unde se vor fi închinat vreodată oameni din 


alte acum douăzeci ori treizeci de veacuri, şi unde cândva, 
într-o urgie cerească, Oarţă s-a rugat în genunchi, în limba 
lui, puterilor nevăzute să-l apere de tunet şi de trăsnet. 

Oarţă privea cu ochii lui bulbucaţi şi galbeni, pe rând, 
când la stăpân, când la omul cu cazmaua. Pricepea şi el că 
se întâmplă lucru nelegiuit. Părea că-l întreabă, ca un câine 
credincios, care vrea să ghicească din privirea stăpânului: 
„Ce zici? Ce-ai hotărât? Să-l încolţesc şi să-l pun la 
pământ?” 

Zaharia Duhu atinse încet, cu mina, umărul vizitiului 
Nichifor Răţoi: 

— De ce strici cazmaua degeaba, bre Nichifore? Păcat de 
lucru bun şi scump! Ori e cumva cazma boierească?... Ceea 
ce cauţi dumneata, chiar de-ar fi să găseşti, nu se află în 
piatră seacă. N-a deschis nimeni piatra ca o tabachere să 
pună ceva în ea... lar dedesubt, îţi spun eu că nu sc află 
nimica. Lespedea am ridicat-o eu şi cu Oarţă, şi noi am pus- 
o la loc, cum a fost şi stă de o mie şi o mie de ani. N-ai să 
găseşti nimic acolo, cum nu vezi nimic, colea în palmă la 
mine. 

Pe urmă se hotări: 

— De altfel, cheamă şi pe ceilalţi. (Se întoarse spre toţi.) 
Ascultaţi, măi oameni, ia faceţi-vă oleacă încoace! 

Toţi se adunară, unii lepădând târnăcoapele şi lopeţile, alţii 
înaintând cu ele în mână. Zaharia Duhu văzu gospo-dari 
fruntaşi şi moşnegi fără putere. Văzu şi oameni cu casă 
grea şi cu cămeşoiul zdrenţuit, ca acel Costache Tălpăligă, 
care are nouă copii şi nici o prăjină de pământ. Cu unii 
crescuse. Pe alţii îi apucase în puterea vârstei. Alţii se 
ridicau acuma. Le cunoştea nevoile şi păsurile. Înţelegea că 
i-a adus pe toţi o nădejde de înavuţire, de ceva mai bun şi 
mai blând în viaţă, de-o alinare a traiului lor aspru şi fără de 
zarişte. Căuta şi el o anume comoară, printre altele o sută şi 
o mie. N-o căuta pentru avuţia din ea, fiindcă nici acuma nu 
era lămurit ce-ar face cu dânsa, dacă minunea s-ar 
întâmpla. Oricum, nu-l mâna gândul îmbogăţirii, fiindcă 


nevoile lui erau puţine şi mulţumirile lui nu erau din cele 
care se plătesc cu bani. Oamenii aceştia o voiau pentru ceva 
mai apropiat şi mai deznădăjduit. 

Iar pofta le aprinsese în ochi o lumină neagră, cruntă, 
îndărătnică şi rea. 

În loc să-l îndârjească această privire vrăjmaşă, simţi o 
înţelegere blândă pentru nebunia lor, atât de apropiată 
totuşi de ceea ce ştia că nu eo nebunie a lui. 

Era un sat de oameni părăsiţi de stăpânire şi uitaţi de 
Dumnezeu. Cei de demult fuseseră oameni tari şi dârji. Au 
lăsat bunăstare agonisită cu trudă şi au lăsat nume 
pomenite în urice domneşti. Pe urmă, bunăstarea s-a risipit 
şi numele din uricele domneşti s-au ticăloşit. Le-a răşluit din 
avut unul. I-a înşelat altul. I-a strâns de gât celălalt... Lor nu 
le-a mai rămas decât să se încaiere între ei şi să se poarte în 
judecăţi, cum a dat pildă Antohie Duhu... Iar în acest amar 
al deznădejdilor, istoria comorii a luminat deodată un cer 
unde lumina era de mult stinsă. 

Zaharia Duhu îi înţelegea mai bine ca oricare alt. Într-un 
ascunziş de gând miji hotărârea că dacă vreodată lui îi va fi 
dat să afle comoara regelui Dromichet, să folosească partea 
cea mai însemnată pentru potolirea acestor stări 
încruntate, în mijlocul cărora a crescut şi trăieşte. Mai ales 
de jalea şi de dragul plodurilor lor flămânde, desculţe şi 
goale. 

Înfăţişarea de acum a gospodarilor cu nume în uricele lui 
Petru Şhiopul, ale lui Ştefan 'Tomgşa şi altor voievozi ai 
Moldovei l-ar fi înveselit în alte împrejurări. 

Alcătuiau, Într-adevăr, o jalnică adunătură, la care nu ştiai 
dacă ai a râde ori a plânge, sau amândouă deodată. Se 
aflau şi cei unşi cu usturoi pe faţă, în chip de cruce, după 
cum spunea sfatul babei Maranda. Erau şi acei cu sânul plin 
de busuioc de la icoană. 

Zaharia Duhu îl văzu cu uimire şi pe Costache Tălpăligă, 
legat la frunte cu o cruciuliţă de os, desigur sfinţită la 
Sfântul Munte ori la Sfântul Mormânt. 


Toţi erau cu chipurile înăsprite de munci grele şi istovite 
de-o iarnă lungă şi împovărată de lipsuri. 

Şi niciunul nu-l privea cu prietenie! 

Zaharia Duhu scoase din buzunar un act pe care îl avea 
pregătit, să facă o dovadă cu el, ca un adevărat fecior al 
răzeşului Antohie, cel cu taşca de urice şi zapise purtate pe 
la toate judecătoriile şi tribunalele ţării. 

Le vorbi cu glas împăciuitor, cum ştia că are asupra lor 
putere. Actul arăta că pământul pe care tăbărâseră era în 
dreapta şi veşnica lui săpânire, cumpărat cu bani în mână, 
de la boierul Boldur Iloveanu. Încât, dacă e vorba de ce 
spune legea, n-aveau drept să încalce pământ străin fără 
învoire. 

Aceasta era una. 

Pe urmă, zădarnic căutau ei comoara aici, fiindcă 
pământul a fost trecut prin lopată şi prin ciur, de el, Zaharia 
Duhu, împreună cu Oarţă şi cu profesorul din Bucureşti. 
Aşadar, o trudă de pomană. 

Aceasta era a doua. 

În sfârşit, locul de faţă e de preţ şi de însemnătate pentru 
ruinele de aşezări vechi, aşa cum au nevoie cărţile să 
dovedească oricând, că prin partea aceasta a ţării s-au aflat 
neam din neamul lor, numai oameni de un acelaşi sânge. 
Pentru acest lucru a fost, de către el şi de către profesorul 
din Bucureşti, cercetat şi căutat. Orice piatră clintită din loc 
e o pagubă şi strică orânduiala veche. 

Aceasta e a treia. 

lar dacă oamenii nu se mulţumesc cu vorbă de blândeţe şi 
de înţelegere, el, Zaharia Duhu le-o spune să-şi aducă 
aminte că e feciorul lui Antohie şi că feciorul lui Antohie va 
şti el, la nevoie, cum să cheme legea întru apărare. 

Câţiva, de la spate, începură să mormăie, împingându-se şi 
dând glas. 

— Zaharia, bagă de seamă, Zaharia! Te lăcomeşti nu-mai 
pentru tine şi crezi că om mai crede, cum am crezut, 
basmele tale cu ulcioare şi profesări... Ţi-i c-om da noi peste 


buţile cu bănărit şi că-i rămâne păgubaş... Asta-i! Şi de asta 
te temi şi ne ameninţi... 

— Oameni ai lui Dumnezeu!... Grăi Zaharia Duhu. Văd că 
aveţi aici cruci şi icoane... Eu sunt gata, cu mâna pe cruce şi 
în faţa icoanelor, să vă jur că dacă vreodată, nu azi, nu 
mâine, dară peste zece ori douăzeci de ani, dacă îmi va fi 
mie dat să găsesc măcar un pumn de bănuţi, atunci cu voi, 
cu tot satul am să-l împart... 

— Uşor a zice!... Uşoară vorbă!... O spui şi se duce... Se 
amestecară glasuri. 

— Vreţi să vă dau înscris? Începu să râdă Zaharia. Voi ştiţi 
că a mai fost şi altădată prilej să vă arăt că nu-s numai cu 
vorba în vânt şi că la nevoie am fost de sfat bun şi de 
apărare... 

— Ai făcut-o odată şi acum tot ne scoţi ochii cu istoria ceea 
din nouă sute şapte! Vorbi Alecu Toader Precup a Dăscăliţei, 
om înalt şi ciolănos, părintele fetişoarei de-o şchioapă şi cu 
nasul cât un bumb... Tot cu asta ne scoţi tu ochii... 

Zaharia Duhu nu putu răbda asemenea sfruntat neadevăr. 

Dădu cu mâna oamenii din rândul întâi mai la o parte şi 
deschise loc lui Alecu Toader Precup a Dăscăliţei. 

— Dă-te mai încoace, cumătre Alecule, şi vino să mă 
priveşti în ochi! După ce mi-i privi bine, mai spune o dată în 
auzul tuturor câţi suntem adunaţi aici şi ştiu... Spune dacă 
până acuma o singură dată v-am pomenit eu ceva despre 
îndârjirea cu care m-am zbătut pentru voi în nouă sute 
şapte şi despre cum m-am pus eu atunci luntre şi punte să 
scap satul de cei care cereau vinovaţi să-i răpună!... Am 
făcut-o fiindcă aşa m-a îndemnat inima, şi fapta am încuiat-o 
aici, în inimă. Cui am scos eu ochii?... Uită-te la mine, în 
ochii mei, şi spune...! 

Alecu Toader Precup a Dăscăliţei plecă privirea în pământ 
şi rosti fără să ridice ochii: 

— Chiar dacă n-ai spus-o, ai gândit-o... 

Oamenii pentru o clipă împăcaţi, începură să râdă. 


Dar Zaharia Duhu înţelese că râsul acesta e trecător şi că 
între el şi satul lui s-a deschis adâncă prăpastie. 

CapitolullIll. 

Mai sunt şi întâmplări cu morți. 

În acea vară s-a sfârlogit iarba dogorită de-o arşiţă uscată, 
cum nu-şi aduceau aminte moşnegii să fi apucat din 
tinereţele lor. 

La Sfântul Gheorghe a ţârâit o ploaie subţire şi clocită, 
parcă se deşertase rămăşiţele dintr-un fund ruginit de 
stropitoare. 

Pe urmă fântânile cerului s-au închis şi fântânile 
pământului s-au sleit. 

Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop şi nu s-a văzut nor. 
Grâul s-a ars, chircit, cu un singur nod în pai, rar şi cu 
pecingini goale în lan, ca ţepii pricăjiţi dintr-o barbă de 
spân. Popuşoaiele s-au îngălbenit, cu frunza răsucită şi 
ofticoasă, de la întâia praşilă. La a doua, frunza era ruginită 
ca înaintea culesului. 

Pe imaşurile roşcate mugeau vitele de sete, lungind gâturi 
cât cumpenele de fântâni. În pădure trosneau fagii şi brazii, 
uscați ca toaca şi cerşind văzduhului arzător udeală. 

Pârăul Voievodesei a mai prelins, un timp, o aţă încropită şi 
împuţinată de ape pe prunduri; pe urmă au rămas numai 
ochiuri stătute şi putrede sub răchitele cu izvoare, iar pe la 
începutul lui cuptor s-au zvântat şi acelea. În nisipul covăţit 
al albiilor se scăldau stolurile de grauri. Broaştele piereau 
printre pietrele încinse şi se scoceau moarte ca pastrama 
neagră la soare. 

Într-o dimineaţă, nevestele s-au întors cu cofele goale şi de 
la cinci budăie din deal, unde mai rămăseseră cele din urmă 
izvoare vii. Apa s-a tras în fundul pământului şi acolo. 

Mugeau turmele de sete; acum zbierau şi plodurile lângă 
doniţele dogite din cercuri. 

Pe unde-a curs pârâul în albie străveche de sute de ani, 
scoarţa crăpase să încapă mâna până la cot. Colbul pe drum 
se aşternea moale şi gros, de două palme. Frunzele sălciilor 


spânzurau subţiate; ninsă de cridă albă era şi cătina 
gardurilor; spinii se desfăceau singuri din rădăcină şi-i 
găseai în mijlocul drumurilor, zbârliţi ca aricii. 

La suflarea cea mai nesimţită de vânt, spinii aceştia 
începeau să fugă, rostogolindu-se pe câmpurile arse. Valu- 
rile de colb înecăcios se înălţau frigând ochii, urzicând 
obrazul şi astupând satul cu o perdea cenuşie, ca o oază 
blestemată şi osândită din nisipurile Africii, unde apa a 
pierit pe-un fund sărat şi nimeni nu mai aşteaptă decât 
pustiirea şi moartea. 

Iar toate semnele erau încă şi de-o mai cumplită sărăcie. 

Găinile se ouau părăsituri cât nuca şi aluna. Degeaba le 
aruncau gospodinele peste casă, menind şi rostind un 
anume descântec, învăţat de la baba Maranda. 

Nori nu s-au ivit în geana cerului. 

Ba într-o zi, vârcolacii au mâncat şi o jumătate din soare. 
Luna se plimba pe cerul pustiu, cercănată şi albă, ca un 
ochi de mort. 

Apoi, într-o vineri, începu să se zghihuie un vânt uscat şi 
fierbinte, semn că undeva s-a fost spânzurat un om şi că 
sufletul lui nu-şi găseşte iertare şi odihnă. 

Vântul dogori cele din urmă pete de verdeață ruginie. 
Satul a adus sfânta cea fermecătoare de minuni de la 
mănăstirea Neamţului, creştinii au deznodat gologanul de 
nafură din colţul basmalei, au îngenuncheat pocăiţi, cerând 
iertarea păcatelor şi îndurarea cerului; dar cerul tot nu şi-a 
dezlegat fântânile. 

Mai mult s-au îndârijit atunci în căutarea comorii, care 
însemna singura izbăvire din sărăcie şi foamete. 

Nevestele, cu ajutorul babei Maranda Cuţuianca, au 
căutat să afle pricinile acestei urgii şi să caute vinovaţii, dar 
n-au aflat niciuna, nici alta. Nu fusese trecut nici un mort 
peste apă; ceea ce ştiut este că-i mare primejdie de secetă. 
Nici o gospodină nu lucrase în toate joile, de la Joia Mare 
până la Ispas; ceea ce iarăşi ştiut este că ar fi legat ploile pe 


întreg anul! Cineva le legase cu voinţă; dar era greu de 
aflat cine şi cu ce gând. 

Au încercat fără folos şi poveţele babei Maranda. S-au ales 
trei neveste şi împreună cu Catinca lui Costache Tălpăligă, 
îngreunată de al zecelea prunc, au mers peste dealuri şi 
sate, până la apa curgătoare a Moldovei, să o scalde acolo şi 
să toarne apă din ciur pe dânsa. La întoarcere, au adus 
veste cum că pe aiurea a plouat la timp potrivit, oamenii 
sunt voioşi; câmpu-i mândru şi pe alocuri a început secera. 

Au aşteptat. 

Dar norii au rămas ascunşi după marginea cerului. În 
schimb, Catinca lui Costache Tălpăligă a dat naştere şi ea la 
un fel de părăsitură, înainte de vreme. Un fapt: o urâţenie 
fără unghii, cu ochii astupaţi şi cu două guri, una deasupra 
alteia, ceea ce nu s-a mai văzut până atunci şi nu poate să 
fie decât semn de mai cumplită foamete şi de mânie a lui 
Dumnezeu. 

Baba Maranda a mai încercat alte ştiinţi ale ei. 

A trimis doi flăcăi până la cărămidăria din Bolinţi, să fure 
tiparele de cărămidă ţiganilor şi, după ce le-a menit a 
ploaie, le-a semănat unul câte unul, în fiecare fântână din 
sat. Alt flăcău, fecior şi curat la trup, a fost pus să fure toaca 
bisericii şi s-o sloboadă în fântina "Țapului; dar cerul a rămas 
mai departe neîndurat şi fierbinte ca sticla topită, iar pe 
fundul fântânilor n-a răsărit picul de apă. 

Femeile se căinau, vitele mugeau, plodurile scoteau 
scheunături subţiri şi vlăguite de foame şi sete, câmpul era 
pârjolit şi deşert; gospodarii din Pisc, cu atât mai vârtoasă 
înverşunare, căutau comoara, sfărâmându-şi cazmalele şi 
lopeţile în pământul tare cum e cremenea. 

Se strămutaseră din loc în loc, până în poienile afunde ale 
pădurilor. 

Însă tot ce s-au învrednicit a găsi a fost o hârcă de om într- 
O zi, şi, în altă zi, într-un copac scorburos şi rămas în 
picioare, o arătare mai înfricoşată decât toate. Alt semn, cu 
cine ştie ce tâlc al urgiilor care îi mai păştea. 


Din treacăt, Alecu 'Toader Precup a Dăscăliţei, rămas în 
urmă de soţii lui, izbise cu toporul în trunchiul fagului uscat. 
Lemnul sunase a gol. S-a mai întors să mai lovească o dată, 
şi, la a doua pălitură, căzu o bucată din trunchi ca o uşă 
sărită din ţâţână, lăsând ochilor nemaipomenita privelişte 
de spaimă. 

Lipit de peretele scorburii, rezemat ca într-un sicriu în 
picioare, se afla un schelet omenesc, cu zdrenţe putrede pe 
el şi eu văgăunile orbitelor negre holbându-se la Alecu 
Toader Precup a Dăscăliţei. 

Omul, cât era el de voinic şi de spătos, a simţit că-i lunecă 
toporul din mână şi abia a mai avut glas să răcnească. 

Toţi s-au repezit cu sape şi târnăcoape, crezând că-i vorba 
de-o fiară a codrului, şi toţi au rămas încremeniţi, la plina 
de groază arătare. 

Căpăţâna mortului rânjea la dânşii cum rânjise şi la Alecu 
Toader Precup. Prin haina putredă şi spânzurând în bucăţi, 
ieşeau la iveală gratiile coastelor. Gângănii ne-gre fugeau 
pe osul alb. Dar nu mai erau gângănii care se hrănesc din 
hoit, fiindcă putreziciunea cărnii de mult se sfârşise. Era un 
mort neîngropat, acolo, poate de treizeci, poate de 
patruzeci de ani, poate mai demult. 

Poate se ascunsese din viaţă, gonit şi rănit, şi poate că aşa 
l-a găsit moartea în scorbură. Ori poate l-au ascuns alţii, 
după ce i-au luat zilele şi l-au prădat, să-i piardă şi urma. 

Unul atinse straiul muced, să vadă de nu se află cumva 
armă sau chimir hoţesc, cu plăsele de cuțite. Scheletul se 
clătină, porni către dânşii şi se nărui peste picioarele lor, 
atât de repede şi de neaşteptat, încât abia au avut vreme să 
sară în lături, făcându-şi cruce şi chemând în gând 
apărarea Maicii Precista. 

Acum se văzu că mortul nu se ţinuse drept decât prin 
minune şi prin sprijineala neatinsă de ani şi de ania 
sicriului lui strâmt. Oasele s-au risipit ca o jucărie 
sfărâmată. Tivda, desprinsă din verigele gâtului, se 
rostogolise până departe şi se oprise, aşezată pe ceafă, să le 


rânjească în faţă cu toţi dinţii ştirbiţi şi cu văgăunile ei de 
întuneric. 

Asemenea descoperire, care a cutremurat oamenii de 
spaimă, aduse în sat procurorul şi doctorul din târg, pentru 
cercetări şi prepusuri. 

Părerea şi-au făcut-o îndată, şi se potrivise cu a tuturor. 
Era într-adevăr un mort vechi de-un sfert de veac, poate 
de treizeci ori de patruzeci de ani. Un mort străin de aceste 
locuri, după rămăşiţele portului putred; poate vreun hoţ de 
codru ucis de tovarăşi, dacă nu cumva lovit de vreo poteră 
şi adăpostit prin a lui voinţă în scorbura unde l-a ajuns 

ceasul din urmă. 

Pentru asemenea întâmplări neştiute de nimeni, sau 
acuma uitate de cei ce le-au ştiut, nu mai există judecată 
omenească, chiar de vor fi fiind pe undeva vinovaţi. Oamenii 
stăpânirii dădură slobozenie de înmormântare. 

Pe urmă, porniră la datoriile lor, ducând la oraş veste plină 
de minunare, despre ce-au văzut dânşii mai arar de văzut 
chair decât un mort într-o scorbură putredă: un sat 
prăpădit de secetă şi flămând, pornit cu alai zi şi noapte, să 
caute comori pe coclauri. 

— E un caz frecvent de contagiune colectivă! Pusese 
medicul diagnoza. 

Şi cum era proaspăt venit din şcolile lui înalte şi dobă de 
carte, găsi prilejul să istorisească o mie şi unul de exemple 
despre asemenea nebunii colective. 

Gospodarii din Piscul Voievodesei au rămas acasă, cu 
mortul şi comorile lor. 

Au adunat osemintele şi rămăşiţele putrede de 
îmbrăcăminte; le-au pus grămăjuie în cutia de brad prea 
largă pentru ce rămâne dintr-un om (fie el sfânt ori 
păcătos) după o moarte atât de veche; şi apoi au pregătit 
înmormântare creştinească. 

Atunci, de departe, din munte, unde se afla cu turma dusă 
la iarbă cu colţ verde şi la izvoare nesecate, a coborât şi 


baciul Timofti Gâţulea, adus peste pripoare şi văgăuni de 
Zvon. 

S-a uitat lung la oasele albe, a pipăit cu degetele lui de 
moşneag criţos peticile mucede, a mers la locul scorburii şi 
s-a întors ca să plătească din a lui pungă pomenile şi 
sărindarele pe un an înainte. 

După care fapte, toată noaptea s-a înfundat de unul singur, 
la crâşma lui domnul Leiba Ţudic, şi a cinstit cu două 
pahare şi cu un tovarăş nevăzut. 

— Domnu '[udic, acuma am înţeles eu ceea ce nu-i 
putusem afla înţelegerea...! 

Domnul Leiba '[udic ridică bărbuţa rară şi ochii stinşi de 
după tejghea, ca să întrebe cu oarecare nelinişte: 

— Ce-ai înţeles dumneata, bade Timofti?... Şi de ce bei 
singur şi nu mă laşi să trimit un copil de-al meu, să cheme 
nişte oameni de omenie şi să-ţi ţină de urât şi tovărăşie, la 
un păhărel de bună băutură?... laca, poate să-l cheme pe 
Tălpăligă... la vină tu, Moişilică! Strigă spre odăiţa din fund. 

Baciul făcu semn de împotrivire cu mâna: 

— Lasă-l pe Moişilică să se culce, jupân Leiba, că-i târ-ziu 
şi n-am nevoie de tovarăşi... În noaptea asta, vreau să 
ciocnesc cu paharul aista plin, pe care nu-i nimeni ca să-l 
deşarte, aşa cum am deşertat eu cu un oarecare frate de 
cruce multe pahare de palincă şi de trăscău...! 

Timofti Gâţulea ciocnea paharul lui plin cu celălalt pa-har 
plin, al nimănui, şi golea pe gât cu o aprigă vrăjmăşie 
băutura arzătoare ca flacăra. 

Lumina lămpii sfârâia împuţinată şi fumegoasă. Sub 
şiragurile de covrigi tari ca piatra, domnul Leiba Ţudic 
moţăia deasupra catastifelor lui de datorii şi tresărea 
speriat când baciul bătea cu pumnul în masă, cerând altă 
jumătate de trăscău moldovenesc, în amintirea celui 
adevărat, din ţara ungurească. 

— 'Te uiţi la mine şi te miri, domnu Ţudic?... Întrebă într-o 
vreme Timofti Gâţulea. 


— Eu nu mă mir de nimica... Se apără domnul [udic. De ce 
să mă mir? Odată omului îi place să râdă şi să povestească 
cu tovarăşi! Altă dată îi place să-l lase lumea în pace şi să 
nu-l întrebe, ce n-are el de povestit la nimeni. Eu am crezut 
că vrei un prieten... Dumneata mi-ai răspuns că nu vrei un 
prieten. Am înţeles şi nici nu vreau să mă gândesc de ce nu 
vrei dumneata un prieten. 

Baciul atinse uşor paharul tovarăşului nevăzut. 

Apoi, scuturându-şi pletele albe şi unse cu unt de oaie, grăi 
privind locul gol, parcă l-ar fi chemat pe cel lipsă de acolo 
să vină şi să-l asculte, martor la cele ce are a spune: 

— Eşti mare şi ascuns înţelept, domnu Ţudic!... Aceasta ai 
învăţat-o din cărţile dumitale cu buchiile ca păianjenii, pe 
care văd că le-ai citit bine şi ţi-au dat bună învăţătură. Ce 
prieteni să chemi? Adevărat!... Eu beau aici cu un prieten 
pe care nu-l vede lumea, nici dumneata. Dar prietenul acela 
a fost mai bun decât toţi câţi sunt şi-au să fie vreodată. Şi pe 
prietenul acela l-am crezut pierdut şi l-am găsit! Nu-i cum îl 
ştiam, înalt cât bradul şi rău la mânie şi pe urmă blând la 
frăţie... L-am găsit aşa, cum am să fiu eu şi ai să fii şi 
dumneata... Nişte ciolane şi-un strai putred! Eu nu beau cu 
acesta de-acum... Cinstesc să-mi amintesc cu acela de 
atunci, şi aceluia îi cer eu iertare. Acela se cheamă că a fost 
prieten, care a pătimit alături cu tine... Pe urmă, poate a 
fost odată la strâmtoare şi a vrut să vină la tine, fratele lui, 
să-ţi ceară adăpost şi uşurare în primejdie. Poate că n-a 
venit singur şi poate că a avut alt tovarăş şi tovarăşul acela 
s-a lăcomit de la cine ştie ce împărţeală!... Şi poate tu l-ai 
aşteptat după cum ţi-a fost trimis el răspuns, şi dacă n-a 
venit, ai crezut că-i prieten pierdut şi fără credinţă. Şi după 
ce l-ai şters din inima ta, când l-ai uitat şi n-ai mai vrut nici 
să-i pomeneşti numele, el vine cu oasele lui putrede să-ţi 
spună că n-ai avut drept să arunci asupra lui năpastă... 
Acestea nu se află scrise în cărţile dumitale, domnu Ţudic, 
dar văd că prea bine le înţelegi...! 


— Eu nu înţeleg nimica... Vorbi cu glas moale domnul 
Ţudic, de după tejghea. Nici nu înţeleg nimica şi nici nu 
vreau să înţeleg nimica!... Eu am destule necazuri ale mele, 
bade Timofti, ca să-mi mai sfarm eu capul şi să mă amestec 
unde n-am cădere... 

— Şi aici ai dreptate, domnu [udic! Nu vrei să ştii şi nu 
vrei să te-amesteci... Nici nu ai la ce să te amesteci... Dacă 
n-aş fi un moşneag aproape de mormânt cum sunt, ai avea 
atunci ce să povesteşti şi la alţii, când ai spune, de o pildă 
mâine, că Timofti Gâţulea s-a lepădat de ciobănia şi de 
turma lui şi a plecat el undeva să caute un anumit om... 
Atunci ai avea ce înţelege, chiar dacă nu vrei să te 
amesteci!... Ai înţelege că Timofti Gâţulea a mers să 
plătească unui frate rău şi fără credinţă, cum scrie în legea 
codrului, despre care ţi-am spus eu odată... A mers, l-a 
căutat, l-a găsit şi i-a plătit... Dar acuma, îţi vorbeşte un 
moşneag cu puterile împuţinate, care a prins rădăcină şi 
muşchi... Şi poate şi pe vinovatul acela nu mai are de ce să-l 
caute... Se va fi găsit altul să-i plătească, ori e acuma un 
moşneag, păcătos ca şi mine... În cărţile dumitale scrie că 
din acei doi fraţi, care s-au chemat Cain şi Abel, pentru 
ucidere de frate Cain a primit o pedeapsă mai grea decât îi 
putea veni lui de la oameni. Pedeapsa aceea nădăjduiesc că 
şi-a luat-o singur şi acel Cain pe care îl cunosc eu... 
Domnule Ţudic, ai să-mi mai umpli dumneata şi jumătatea 
asta de sap, şi după ce am s-o golesc am să plec la oile mele 
şi am să te las să te culci, fiindcă tot o văd pe madam Sara 
că se uită prin perdeluţa cea roşie şi-mi pare mie că nu 
poate să-şi găsească somn...! 

Baciul Timofti a deşertat şi jumătatea aceea de şip şi a 
plecat apoi, pe lună, prin codru, la oile lui din munte. 

Dar o întâmplare aduce pe alta, măcar că nu e nici o 
legătură între ele. 

La cârciuma lui domnu Leiba '[udic, peste vreo două zile s- 
au înfăţişat doi oameni necunoscuţi. 


Erau străini; după port şi după vorbă, din ţinuturile mai 
din jos. Au cerut vin şi, cum era zi de duminică, s-au dat în 
vorbă cu gospodarii veniţi la domnul [udic, aşa numai să 
vorbească şi să privească, fiindcă în vara aceea de secetă şi 
de calicie nimeni nu mai avea un gologan de-un pahar de 
rachiu, iar domnul Ţudic trecuse peste puterile condicii lui 
de veresie. 

Străinii au făcut cinste cu vin şi au întrebat despre lucruri 
neînsemnate, până când au ajuns la ceea ce se vede că îi 
adusese până aici. 

— Am auzit că este o comoară prin partea locului... Vorbi 
unul. Şi-am auzit că tot satul o caută şi n-o găseşte. 

— Este! Mărturisi Costache 'Tălpăligă, cu ochii aţâţaţi de 
băutura de care nu se mai atinsese din primăvară. Este! Am 
căutat-o, o căutăm şi n-o găsim. S-o tras în inima 
pământului. 

— Şi cum aţi căutat-o, dumneavoastră? Unde? Şi ce-aţi 
făcut anume, vă rog, ca s-o găsiţi?... Întrebară amândoi, cu 
mare curiozitate. 

Oamenii istorisiră. 

Străinii ascultau, uitându-se unul la altul în semn de 
înţelegere, şi din când în când, râzând pe sub mustăţile 
stufoase peste măsură şi lungite până la urechi. 

Râdeau cu milă şi clătinau din cap. 

Mai plătiră alt vin. Pe urmă, mărturisiră că şi ei sunt 
căutători de comori, dar cu altă chibzuială şi cu altă 
pregătire. 

Erau doi oameni scurţi în picioare, cu trupurile grozav de 
mari şi de late, mustăcioşi foarte şi semănând ca doi fraţi. 
Purtau pantaloni largi şi creţi, băgaţi în cizmele colbăite de 
drum lung. Purtau strai de şiac negru, călugăresc. Pe cât 
erau de dăruiţi din belşug de Dumnezeu în caierele 
mustăţilor, pe atât de goală le era tidva, tunsă până la piele, 
cu maşina, ca recruţii la oaste. 

Erau doi oameni negri şi cum nu se vedeau în fiecare zi. 


Păreau a şti toate locurile cu comori din ţara romi-nească 
şi păreau a avea leac pentru toate răutăţile pe care le 
scornesc vâlvile comorilor, să-şi apere tainiţele date în pază. 
Spuneau că vin din jos. De unde anume, n-au găsit cu cale 
să lămurească. Nici n-au spus cum îi cheamă. Au lăsat casă, 
nevastă, gospodărie şi vite, şi au ajuns aci. 

— Am venit cale de trei zile şi trei nopţi - grăi unul din cei 
doi - fiindcă a ajuns vorba şi până la noi despre această 
comoară din acest sat!... Şi am venit să vă spunem să ne 
primiţi şi pe noi, s-o căutăm după ştiinţele noastre. Am 
înţeles de la început că aţi apucat drum greşit. Noi avem să 
cercetăm locurile... Tovarăşul meu are o vărguţă care îşi 
îndreaptă botişorul singură încotro simte că este dedesubt 
aur sau argint. la arată, te rog, vărguţa...! 

Celălalt, scoase o vargă scurtă şi lustruită, din tureatca 
cizmei şi o întinse tuturor spre cercetare. 

Toţi o pipăiră şi o răsuciră. 

Era o vargă, ca toate vergile... Străinul o şterse, trecând-o 
prin palma strânsă şi o înfipse la loc, în cizmă. 

— Mai întâi - vorbi acelaşi străin - ţin să vă spun de la 
început că noi înţelegem să facem parte dreaptă şi satului... 
Aceasta pentru noi e lucru sfânt. Şi pe urmă avem a vă ruga 
să ne lăsaţi în pace, la meşteşugurile noastre... Căci 
meşteşuguri avem multe. El ţine în tureatcă varga, care are 
să ne ducă de-a dreptul la locul cel bun. Şi după ce aflăm 
locul, eu am aici ceva ce nu au mulţi în ţara românească şi 
poate chiar în toată lumea, câtu-i de largă! 

Spunând întinse palma şi toţi priviră în palma străinului. 

Nu se vedea nimic. 

Străinul râse tresăltat: 

— Nu este nimic, poate vreţi să ziceţi? 

— Del... Spuseră oamenii într-o doară. O fi fiind şi nu-i a 
vedere ochilor noştri. 

— Vedeţi crestătura asta, de colea? 

Toţi mai priviră o dată. 


Chiar şi domnul '[udic ieşi din nepăsare şi se mişcă de 
după tejghea să vadă crestătura din palma străinului. Era o 
crestătură mică, un semn alb, cu o urmă neagrăalbăstrie 
sub pielea tămăduită şi întinsă luciu, la loc. 

După ce-i lăsă să privească bine, străinul închise pumnul, 
cum strângi un ban de aur să nu-l pierzi. 

Lăsă o îndelungată aşteptare şi rosti rar: 

— Aici, am eu iarba-fiarelor!... Aşa e că la aceasta nu v-aţi 
gândit? 

Toţi rânjiră un râs nevolnic, cu mâinile la gură, cuprinşi de 
mare mirare. 

Într-adevăr, nu se gândiseră! Şi chiar de s-ar fi gândit, 
ştiau ei că numai o dată la o sută de ani se găseşte un om 
norocos, să afle iarba-fiarelor. 

Străinul păru foarte mulţumit de această mirare a 
tuturora. 

Grăi cu siguranţă de sine: 

— Cu aceasta deschid eu orice comoară din lume! Dacă 
vreau, deschid şi visteria ţării! 

— Şi cum ai făcut dumneata de-ai aflat-o? Întrebă 
Costache Tălpăligă, muncit de neastâmpăr. 

— Aceasta e o poveste puţin cam lungă, dar avem să mai 
cinstim un kilogram de vin şi am să v-o istorisesc. 

Străinul turnă tuturor pe rând şi povesti: 

— Trebuie să ştiţi că eu am umblat cincisprezece ani după 
această iarbă-a-fiarelor!... Am umblat, m-am lovit de una şi 
de alta, dar nu m-am lăsat... Şi am făcut bine că nu m-am 
lăsat, fiindcă după cum vedeţi am izbutit. Poate ştiţi şi 
dumneavoastră că această buruiană creşte numai unde a 
fost trăsnit un drac. Dar aveţi să mă întrebaţi, de unde 
puteam eu să ştiu în ce loc a fost trăsnit un drac? Şi atunci 
am să vă răspund, că într-adevăr, n-am avut de unde să 
ştiu... Încât, am lăsat dracii trăsniţi şi am căutat în altă cale. 
Aţi mai auzit, poate, că acolo unde cad potcoavele cailor şi 
piedicile lor la păşune e semn că fierul potcoavelor şi lanţul 
piedicilor s-a lovit de iarbafiarelor. Adevărat e şi aceasta. 


Am căutat. Am aşteptat. Am cercetat locurile unde-şi pierd 
caii potcoavele şi lanţurile, dar tot n-am găsit. Poate iarba 
era, dar n-o vedeau ochii mei... Am tăiat şi brazdă dintr-acel 
loc şi am arun-cat-o pe apă curgătoare, fiindcă, după cum 
poate aţi cunoscut şi dumneavoastră, iarba de rând curge la 
vale şi ianba-fierului se duce în susul apei... Am aruncat 
brazde şi toată iarba s-a dus pe gârlă, la vale... Atunci, în 
această primăvară, am încercat eu şi cealaltă învăţătură şi 
încercarea mi-a fost plătită cu izbândă. Am prins a căuta un 
cuib de aricioaică, cu puii ei iară norocul a făcut să le aflu 
toate, aşa cum le căutam. Am adus aricioaica acasă, i-am 
închis puii cu lacăt, şi am aşteptat. Iar aricioaica s-a dus şi 
două zile n-am mai văzut-o. Şi după două zile s-a întors... S- 
a întors cum ştiam eu că are să vină. S-a întors cu iarba 
aceasta a fiarelor în gură şi a atins lacătul cu firul de iarbă 
să-şi sloboadă puii, şi lacătul a căzut cum au căzut zidurile 
lerihonului. Acuma, cred că aţi înţeles? Iarba am scos-o din 
gura aricioaicei şi-am răsădit-o aici în palmă. Iar pe 
aricioaică am lăsat-o să se ducă sănătoasă şi nesupărată, cu 
puii, în lumea ei... Palma s-a tămăduit, precum vedeţi! Cât 
despre iarba aceasta, n-am teamă că are s-o mai afle şi alţii. 
Poate să prindă de-acum o sută de aricioaice, cu o sută de 
pui... Au să moară puii de foame şi aricioaica n-are să se 
mai întoarcă. Fiindcă trebuie să ştiţi dumneavoastră, că 
această minune se întâmplă o dată la o sută de ani, iar 
minunea o am aici, în palmă, la mine. După cum puteţi s-o 
mai vedeţi încă o dată, cu ochii dumneavoastră...! 

Străinul deschise din nou palma şi toţi se plecară să vadă 
şi să pipâiască. 

Domnul Leiba 'Ţudic încă o dată se mişcă din dosul 
tejghelei şi se minună. 

— Şi poţi să deschizi orice zăvor, orice lacăt?... Întrebă el 
cu îngrijorare. De exemplu, poţi să deschizi lăcata aiasta cu 
sistem de la tejgheaua mea? 

— Aceasta se înţelege, domnule negustor! Întări străi-nul. 
Numai că nu pot să-mi ostenesc iarba pentru aseme-nea 


încercări, fiindcă puterile ei trebuiesc cruţate... Unii au 
folosit-o în alte vremuri la hoţii şi la alte răutăţi... Eu o 
folosesc la ceea ce-i drept şi cinstit. O comoară e a cui o 
găseşte. Dau parte şi oamenilor din sat. Dau parte şi 
statului. Ne rămâne şi nouă să facem parte dreaptă, mie şi 
tovarăşului acestuia al meu. Suntem legaţi, fără putere de 
despărţire. Unul fără altul nu facem două parale... El are 
varga care-l duce de-a dreptul la comoară. Eu am cheia 
care o deschide dacă-i încuiată, fie ea şi cu zece chei; iar 
dacă nu-i încuiată, o scoate la faţa pământului, prin piatră, 
prin apă şi prin tot ce-i stă în cale. Aceasta aveţi s-o vedeţi şi 
să vă minunaţi, când avem să scoatem comoa-ra 
dumneavoastră la iveală şi avem să facem aci o petreca-nie 
să se ducă vestea până în ţara lui Tăn. 

Nimeni nu ştia unde e ţara lui lăn, nici cine este acel Tăân; 
dar toţi căpătară îndată credinţa nestrămutată că străinii 
aceştia au să găsească într-adevăr comoara şi că, după 
împărţeală, vor face cu toţii un chef şi o benchetuia-lă, să se 
ducă vestea în ţara lui Tăn. 

Două zile străinii cei negri, scurţi la stat şi spătoşi, 
măsurară cu cizmele lor cu călcâi înalt, toate ponoarele 
dintr-un capăt în altul. 

Oamenii se ţinură de cuvânt. 

Nu se amestecară să le tulbure treaba lor. Priveau de 
departe. Cel cu nuiaua se pleca, apuca la stânga, apuca la 
dreapta, se oprea, iarăşi se întorcea înapoi cu vârful 
nuieluşii, frânt de mijloc, parcă mirosind pământul şi 
pipăind să simtă bătăile unei inimi ascunse. 

Ziua ospătau la domnul Leiba '[udic; dar noaptea n-au vrut 
să primească aşternut în nici un adăpost omenesc. 

Şi-au făcut o colibă de frunzar în marginea pădurii şi 
privegheau până târziu, în jurul unui foc cu flacăra înaltă. 

De departe, gospodarii din Piscul Voievodesei, ieşiţi să-i 
pândească ce fac, vedeau umbra unuia, lată şi neagră în 
faţa focului, mişcându-se într-o parte şi alta. Se aşeza o 
umbră jos, se ridica după un timp cealaltă. Umbrele erau 


scurte şi spătoase. Mai scurte şi parcă mai late decât ziua, 
acolo, în coasta satului, strecurau în cugetul tuturora un 
fior de nelinişte, care le grăbea zvâcneliie inimii, le tăia 
răsuflarea şi nu lăsa somnul să se prindă de om. 

Târziu numai, după miezul nopţii, când focul se stingea şi 
nu se mai zărea într-acolo nimic alt decât întunericul 
nepătruns, abia atunci oamenii locului se îndurau să plece 
şi dânşii la culcare, aşteptând cu somn tulbure şi întrerupt 
de vise urâte minunea de a doua zi. 

După a treia noapte, minunea a fost cum n-o prevăzuse 
niciunul. 

Pe albia uscată a pârâului, Gheorghieş Tălpăligă a văzut 
dimineaţa un om lungit cu faţa în jos. Era îmbrăcat în haină 
neagră, de a străinilor. Îi cunoşteau acum toţi: babe şi copii. 
A strigat, şi omul lungit nu s-a mişcat. S-a apropiat şi a 
înţeles că omul era mort. 

A dat fuga gâfâind să ducă veste, şi când s-a adunat tot 
satul, cu jandarmi şi cu primar, toţi n-au putut să vadă 
altceva decât ce văzuse Gheorghieş. 

Străinul era mort, înjunghiat în spate cu un cuţit rămas în 
rană. În buzunarul hainei nu s-a aflat nici o hârtie cu vreo 
îndreptare. 

Când l-au întors cu faţa în sus, s-au întins şi mâinile 
răstignite. În palma stângă, unde fusese închis în crestătură 
firul de iarba-fiarelor, bucata de piele era tăiată şi scoasă. 

Toţi şi-au amintit ceea ce spusese necunoscutul: „Unul fără 
altul nu făceau două parale... Eu fără vărguţă; tovarăşul 
meu, fără firul de aci, din palmă...!” Era limpede, chiar 
pentru mintea cea mai slabă. Celălalt plecase. Avea acum şi 
vărguţa, avea şi firul de iarbă care deschide comorile şi 
zăvoarele. 

Doctorul şi procurorul din oraş au făcut deci din nou drum 
până la Piscul Voievodesei. De astă dată pentru o cercetare 
mai lungă şi mai încurcată. 

Numele străinilor nu s-a aflat. Fireşte, nici locul de unde i- 
a adus până aci ştirea despre comoară. 


Dar satul a avut de pătimit. 

Cercetările s-au întors şi spre alte bănuieli. Se putea prea 
bine ca şi celălalt străin să se găsească pe undeva ucis şi 
ascuns, de a treia mână. 

— Într-un sat înnebunit de asemenea contagiune colec-tivă 
- opină medicul cel tânăr şi savant - nu este exclus ca vrun 
disperat să fi ajuns până la crimă!... Poate să fie un singur 
făptaş; poate mai mulţi complici. Pentru dânşii, străinii 
aceştia apăreau nişte uzurpatori şi concurenţi... În 
superstiţiile lor, mai puteau crede totodată că victima şi cu 
tovarăşul lui deţineau acel „Sesame, ouvre-toi!” al 
comorilor. Vărguţa fermecată! larba-fiarelor! Suntem în 
plin ev mediu... Nu m-ar surprinde, vinovatul să nu fie acel 
individ care a dispărut şi care poate zace pe undeva, în vreo 
râpă... Vinovatul se află poate aici, printre aceşti privitori... 
Poate vinovaţi, căci vor fi fiind mai mulţi... 

Procurorul a dat ascultare acestor prepusuri, îndreptând 
cercetările şi în această direcţie. 

Jandarmii au strâns chingile. Au fost descinderi şi 
declaraţii. Au existat bănuiţi şi au fost puşi sub 
supraveghere. Satul a intrat în năpastă şi, până în toamnă, 
când unul, când altul, s-au pomenit purtaţi pe drumuri până 
la reşedinţa judeţului, să facă dovezi şi să se spele de ceea 
ce nu-şi ştiau vină. 

— Te gândeşti - se căina o femeie - că toate aceste le 
pătimesc oamenii noştri, numai şi numai din pricina 
smintitului celuia de Zaharia Duhu! Fără istoriile lui cu 
comoara, nu intrau nişte oameni buni-teferi la căutat 
potcoave de cai morţi; şi nu erau acum de râsul şi de ocara 
lumii, purtaţi cu jăndări, ca hoţii de drumul mare, după ce 
şi-au prăpădit vremea şi rostul lor, râîmând pământul 
dealurilor. 

Cuvântul a mers în aceeaşi zi, să aprindă satul ca o 
scânteie într-o arie cu paie uscate, ca după asemenea 
secetă. 

Până în seară, tot Piscul Voievodesei se află deplin lămurit. 


Vina cea mare era numai şi numai a lui Zaharia Duhu. 

Cum spusese cumătra, el smintise lumea. Şi acuma, stă-tea 
încuiat în casa lui, sătul şi nesupărat, să se bucure de 
necazul celor care-au cutezat şi dânşii, sărmanii, să se 
înfrupte de unde el s-a hrănit. N-ar fi de altfel de mirare ca 
tot acest Zaharia Duhu să aibă o vină mai mare, la care a 
minunare este că încă nu s-au gândit. Cine poate spune la o 
adică, dacă nu cumva n-a aflat el în cărţile lui felul şi chipul 
cum să lege ploile, ca să calicească satul şi să-l înveţe minte 
a nu mai râvni să umble după comori? 

Asemenea răutăţi şi fapte s-au mai văzut. Fiecare sat îşi 
are un cuib de vipere, la sânul lui, aciuat şi încălzit ca să 
verse venin prin toţi colții; ai viperei şi ai puilor de viperă. 
Dacă stai şi te gândeşti, neamul acesta al lui Antohie Duhu 
nici n-a făcut altceva de când este amintire de om. Antohie 
s-a judecat şi s-a pus de pricină cu un sfert de sat. De 
uscata aceea de Ruxanda nu s-a putut apropia nimeni, cât e 
de hapsână şi ascuţită de gheară. Zaharia a băgat nebunia 
în capul gospodarilor sănătoşiteferi, şi pe urmă s-a tras să 
se bucure de pătimirile lor. A alungat ploile şi a chemat 
blestem asupra satului. lar acu-mă stă în cerdac şi se face 
n-aude-n-avede, cu fudulul cela de Petruţă a lui Tudose, de 
nu-i mai ajunge nimeni cu pră-jina la nas, de când l-o lovit 
boieria să înveţe la şcolile de la Bucureşti. Alt pui de 
năpârcă, şi acela! Când vine, numai ce strâmbă din nas, 
parcă tot satu-i pute şi parcă n-a fost crescut aicea, sub 
ochii tuturor, de l-au văzut desculţ şi dezmăţat ca un pui de 
bogdaproste. 

Şi încă ar mai fi de spus ceva... 

De ce-l ţine, mă rog, pe Oarţă, de nu-i mai dă drumul pe 
poartă afară, de când cu întâmplarea cu străinul cela ucis, 
pentru care oamenii îndură ce nu li-i dat să îndure nici 
ocnaşilor de la săpat sare? Nevolnicul e slab de minte, dar 
are mână tare şi, tocmai de aceea, nebună. Cine a început 
cu comoara şi cine a fost mai lovit, când a văzut că mai sunt 
şi alţii care caută comoară şi poate aveau s-o găsească? 


Zaharia Duhu, altcineva cine? Şi cine i-a fost toată vremea 
ajutorul lui cel mai de credinţă? Oarţă al dumisale! Aşadar, 
Zaharia Duhu e cu mintea şi Oarţă, nevolnicul, cu puterea 
braţului. Şi dacă pui un cuţit în mâna unui slab de minte, 
dar pietros de braţ, şi dacă-i spui: „Mergi, şi ştii tu ce ai de 
făcut! Sunt aicea nişte străini, nişte venetici, care au ei 
ştiinţe şi arme pentru aflatul comorii, cum nu le avem noi... 
Eu cred că ar sta mai bine la noi, decât la dânşii...” 

Dacă le-ai spus acestea unui becisnic la minte ca Oarţă, 
becisnicul ce poate să facă altceva decât să meargă şi să 
treacă în fapt ceea ce tu ai făptuit numai cu gândul şi cu 
sfatul? 

E limpede, cum nu se mai poate! 

Jandarmii au căutat vărguţa şi bucata de piele din palma 
mortului cu iarba-fiarelor, la unul şi la altul. Numai într-un 
singur loc, nu le-au căutat. Acolo poate unde chiar se află şi- 
s ascunse la adăpost tainic, aşteptând să se potolească 
zarva şi să fie puse la încercare. Aceasta e iarăşi limpede, 
pentru cine are ochi de văzut, urechi de auzit şi minte de 
chibzuit. 

Într-o săptămână, satul le ştia aceste toate şi le vorbea cu 
mare aţâţare. 

A mers şi o hârtie neiscălită la procuror. Zaharia a fost 
chemat să dea lămuririle lui şi s-a întors nesupărat. lar din 
această pricină, vorbele s-ar mai fi înăsprit încă şi n-ar fi 
rămas numai vorbe dacă în acea vreme n-ar fi pornit la 
răsărit şi la apus războiul noroadelor. 

Gospodarii cei mai în putere şi mai îndârjiţi au primit 
ordine de concentrare. 

A primit unul la fel şi Zaharia Duhu. Şi toţi au purces cu 
puşca la umăr şi cu raniţă în spate, la capete deosebite de 
ţară, să-şi facă sălaşuri subpământene şi să sape şanţuri, 
unde n-aveau să afle nici un fel de comoară şi nici oseminte, 
ci aveau să-şi lase sărmanele lor oase zdrobite să îngraşe 
ţărâna olaturilor de departe. 

CapitolullIV 


„Eu nu pot să cred în strigoi...” 

Priveau jăraticul cu albăstruie văpaie, sprijinindu-şi obrajii 
în pumni. Jocul flăcării avea ceva ireal şi hipnotic. 

Nu-şi puteau desprinde ochii, iar gândul aţipea toropit de 
dogoare, într-o desăvârşită mulţumire animală, pe care de 
mult o uitaseră şi acum o sorbeau cu nesaţ. 

Întâmplarea îi adunase din nou împreună, la o răscruce de 
timp şi drumuri. 

În casa mătuşii Ruxanda au venit aduşi de o chemare 
purtată prin fine antene în nevăzut; o chemare de nimeni 
rostită şi de toţi auzită. 

Tustrei sosiseră în aceeaşi zi, din trei părţi, pe trei 
drumuri deosebite. 

Locotenentul Alexandru Opriş, întors de la Iaşi, după o 
permisiune de boală şi mergând spre frontul Caşinului, la 
regiment. Locotenentul de geniu şi artilerie Dinu Grinţescu, 
părăsind acum frontul, strămutat şi trimis la alte servicii 
tehnice din interior. Sergentul Zaharia Duhu, slobozit acasă 
pentru o lună, după o rană grea şi rău vindecată, pe urmă 
vărsat în miliţie. 

Ţara era ruptă în două. Armatele năruite. Frontul apărat 
mai mult de viscol şi de urgiile iernii, decât de o armată 
răpusă, cu muniții sleite. 

Două luni, trecuseră sfărmături de oaste, cu steaguri 
plecate şi cu scârţâit de chesoane, târându-se înainte prin 
viscol şi troiene, mânate de o ultimă încordare 
deznădăjduită a puterilor şi părând că vor merge aşa, fără 
să se oprească, zile şi nopţi, luni şi ani, până la capătul 
pământului, dacă se mai află, într-adevăr, acolo, undeva, un 
loc adăpostit, de uitare şi pace. 

Acum erau tustrei, lângă un foc blând, sub un acoperiş 
primitor, cunoscut şi tihnit - îşi dezmorţeau picioarele de 
atâtea nopţi îngheţate, încât ştiau că nu le-ar ajunge o viaţă 
întreagă de om şi tot jarul din lume să le scoată frigul 
cuibărit în măduva oaselor şi să le înmoaie îngheţul din 
inimă. 


Stăteau. Tăceau. Îşi ocoliseră ochii după cele dintâi 
exclamaţii de uimire şi de bucurie, când s-au găsit. Uimirea 
şi bucuria căzuseră repede. Priveau în foc şi tăceau. 

Cel mai abătut era acel care se întorcea dinlăuntrul ţării: 
locotenentul Alexandru Opriş. 

Văzuse ceea ce n-au cunoscuţ ceilalţi. 

Poate mai ştia, din ascunsul unde se presimt toate, că 
aceasta e şi cea din urmă a lui noapte, într-o astfel de lume 
de care se despărţea şi la care n-avea să se mai întoarcă. 

Obrazul încă lungit de boală, cu ochii scufundaţi şi ceţoşi, 
părea acum un obraz palid şi rece de mort. 

Mătuşa Ruxanda, îmbunată pentru un scurt armistițiu, 
când şi-a văzut feciorul întors de la pierzanie şi a auzit că-i 
bat în uşă prieteni, l-a tras pe Zaharia la o parte şi, cu 
broboada coborâtă pe ochi, cu mâna la gură, a rostit 
clătinând din cap: 

— Maică, să ştii de la mine că profesorul nu se mai 
întoarce... I-a ieşit pământul în faţă! Mai mare jalea de 
copiliţa ceea de Madala, că rămâne fără nimeni pe lume...! 

Mătuşa Ruxanda o vedea pe Madala tot copilită, aşa cum o 
ştiuse acum şapte ani. Pe urmă, s-a dus să pregătească 
ospăț, cu păsări puse la ţiglă şi plăcinte la cuptor, cum îi 
apucă pe zgârciţi câteodată risipa şi prăznuirea. 

Tustrei purtau pe pieptul tunicilor insigne multe de 
decoraţii şi la mânecă semnele mici, de răniţi. 

Jarul se învălui în spuză. Lumina deodată s-a umbrit. 
Noaptea înaintă din unghere. 

Vraja pâlpâirii de foc, care-i ţinea ţintuiţi în tăcere şi 
nemişcare, fu ruptă. 

Locotenentul Dinu Grinţescu se ridică în picioare, merse 
câţiva paşi să se dezmorţească, pe urimă se rezemă cu 
spatele de soba fierbinte. 

Zaharia frecă un chibrit să aprindă lampa. 

Singur Alexandru Opriş privi mai departe, în focul stins, cu 
ochii morţi. 


— Veselă întâlnire! Veseli tovarăşi!... Râse zgomotos şi silit 
inginerul. 

Şi iar se mişcă. 

Nu-i răspunse nimeni. Se întrebă şi răspunse singur: 

— Priveghem un mort? Ce este scandalul acesta, 
prieteni?... Alex, mă aşteptam să te văd altfel!... Ce naiba, 
tu ştiai mai bine decât noi toţi cum se face istoria!... Până 
acum ne-o povesteai. Acum o trăim!... E dreptcânue 
tocmai ca în cărţile tale; dar mâine, peste zece ani, ori o 
sută de ani, în povestea altora ca tine, are să fie ca în cărţile 
tale... Şi noi o să fim atuncea eroi... Atuncea!... Acum, să ne 
bucurăm că suntem aci şi aproximativ întregi. Nu te 
mulţumeşte atât, Alex? 

De pe scaunul lui scund, la gura sobei cu jarul învăluit în 
cenuşă, Alexandru Opriş făcu un gest ostenit cu mâna. Un 
gest ostenit de bătrân. 

Zaharia Duhu aprinse lampa, potrivi lumina şi se aşeză pe 
marginea patului, mai depărtat. 

Era încovoiat de spinare, în tunica prea largă la guler, 
pentru făptura lui deşirată şi uscată, de spân. Rotunjise 
palmele pe genunchi şi purta ochii când la foştii lui 
camarazi, când la scoarţele de pe pereţi, la icoanele cu 
candela aprinsă, la poliţele cu oalele şi ruginăturile lui - 
între ferestre, la portretul Madalei în ramă lată, aşa cum îl 
trimisese Alexandru Opriş de la Bucureşti, într-o altfel de 
viaţă, parcă în alt veac; într-o primăvară cu lumină lină şi 
caişi înfloriţi, cu stoluri de păsări venind de departe din zări 
şi din timp, să-şi găsească o ţară a lor, blândă şi veche. 

Acum, ţara e cum n-au s-o mai recunoască, peste puţin, 
când vor începe dezgheţurile şi când se va mai auzi, sus, 
scâncetul de copil al cocorilor. 

Dinu Grinţescu părăsi soba şi veni în faţa lui, să-l 
dojenească. 

— Şi tu, Zaharia? Şi tu priveghezi un mort?... În cazul 
acesta, nu ne mai rămâne decât să ne culcăm, iar mâine 
dimineaţă să plecăm toţi pe drumurile noastre... Eu îţi 


făgăduiesc însă, Zaharia, că am să mă mai întorc! Atunci 
când se vor termina toate; am să mă întorc aci şi mă tem că 
am să rămân... 

— Ce vrei să spui cu asta? Ridică ochii Alexandru Opriş. Ce 
poţi tu să cauţi aci? 

Inginerul hohoti, trosnindu-şi degetele, readus la viaţa cea 
adevărată, care îl interesa şi faţă de care războiul era un 
simplu accident trecător, o sincopă, cum i-a spus. 

— Ce să caut?... Dar nu mai am nimic de căutat, dragii 
mei!... Am găsit de mult ceea ce căutam. Şi prevăd că am 
făcut bine aşteptând... Timpul mi-a fost aliat fidel şi a făcut 
înzecit mai de preţ ceea ce eu căutasem şi am găsit. Timpul 
cu care lucrezi tu, Alex, şi care te-a trădat de data aceasta, 
trecând de partea mea, la inamic...! 

— Nu te înţeleg! Declară cu indiferenţă Alexandru Opriş. 

Şi continuă să privească în focul stins, cu bărbia în pumn. 

Dinu Grinţescu însă pusese din nou la gură paharul 
băuturii care-i dădea viaţă. Pe dată uitase torpoarea de 
adineauri, golul tăcerii, ceea ce-l scufundase într-o satis- 
facţie animală, dezmorţindu-şi mădularele îngheţate. Fu alt 
om! Cel din totdeauna. Cel care se întorcea din mizeria, şi 
riscul inutil al frontului, pus la adăpost, la viaţa lui cu altfel 
de luptă, cu altfel de bravuri şi altfel de biruinţe. 

Vorbi cu un fel de înfrigurare, eliberându-se de-o tăcere 
care îl înăbuşea de mult: 

— Dragii mei, acum pot să vă spun!... Nu mai există nici o 
primejdie... Nici tu, Alex, nu mai ai gândul la hârburile şi la 
fierăriile tale ruginite. Nici tu, Zaharia, la faimoasa ta 
comoară! Cu toate acestea, comoara era aci, dragii mei! 
Este aci!... Şi se află pusă în pământ, ceva mai de demult 
decât aţi crezut-o voi. Înainte de geţi, de daci şi alţi barbari 
de-ai voştri şi înainte de voievozii şi voievodesele din răbojul 
vostru!... Înainte de a fi în-văţat oamenii meşteşugul să se 
răpună unul pe altul. Chiar înainte de a se fi ridicat în două 
labe, cel dintâi pitecantrop!... Comoara mea, nu a voastră, 
mă aşteaptă de pe vremea când pe aci se aflau numai 


smârcuri şi funduri de mlaştină; iar când am să sfredelesc 
pământul cu cea dintâi sondă, are să curgă aur mai mult 
decât din orice comoară ascunsă vreodată. Cred că aţi 
înţeles...? 

— Bănuiam! Rosti Zaharia, scurt şi fără prietenie. 

Inginerul se întoarse la dânsul: 

— Ghicesc că nu-mi poţi purta gând bun, Zaharia! Şi o 
regret... Îmi pare rău că n-ai înţeles-o, tu cu deosebire, şi că 
n-ai înţeles-o aceasta la timp. În loc să vinzi, să cumperi, să 
schimbi şi să înstrăinezi pământurile fără nici o socoteală, 
m-aş fi bucurat să te văd alergând după aceleaşi criterii, de 
care m-am condus eu şi tovarăşii mei, Iordan Hagi-lordan şi 
Emil Sava. Eu nu puteam să ţi-o spun, căci nu puteam să-mi 
primejduiesc operaţiile mele, dând zvon!... Eu ţi-am spus-o, 
iar tu singur n-ai înţeles-o... Acum n-ai mai fi sergentul 
miliţian Zaharia Duhu, cum nu sunt eu numai locotenentul 
rezervist Constantin Grinţescu. Ai fi fost, dragă Zaharia, un 
viitor milionar! Fără să fi găsit nici o comoară. Nu milionar, 
arhimilionar. Arhi-mi-li-o-nar! 

Zaharia Duhu simţi din nou, pentru fostul lui camarad de 
şcoală, respingerea şi duşmănia care îl încercau de câte ori 
dăduse ochii cu el în ultimii ani şi care acum se dovedeau 
deplin întemeiate. Pentru un timp, cât s-au văzut aici, în 
uniforme, şi sângeraţi de fronturi, pornirea aceasta 
dispăruse. Acum iarăşi punea stăpânire pe el. 

Vorbi cu îndârjire: 

— Mă judeci după chipul şi asemănarea dumitale, 
prietene! Dar te înşeli!... Nici n-am râvnit să fiu milionar! 
Nici nu râvnesc. Pentru viaţa mea, îmi ajung mulţumiri mai 
puţine şi mai ieftine. 

— Nu se ştie! Replică laconic inginerul. 

— Pentru mine se ştie... Fratele Alexandru mă înţelege mai 
bine... Nu este aşa, Alexandre? 

Alexandru Opriş făcu acelaşi gest ostenit şi mort, 
respingând o lume de care era desprins. 


— Vezi!... Triumfă Dinu Grinţescu. Nici el acum nu mai 
poate susţine că drumul lui a fost cel drept şi bun. Astăzi se 
îndoieşte. Mâine va căpăta siguranţă! 

— Ce are a face aceasta şi cu „operaţiile” tale, cum le-ai 
numit singur?... Ridică în sfârşit ochii Alexandru Opriş, 
dezmorţit şi el, fiindcă prietenul lovea în această discuţie o 
coardă cu sunet vechi, dar nu stins şi uitat. Ce are a face...? 

— Are de-a face, Alex! Răspunse inginerul cu aţâţare. 
Pentru a înlătura orice confuzie, te rog mai întâi să nu 
arunci atâta dispreţ asupra celor ce-am numit eu 
„operaţiile” mele. Văd că mă socoţi ahtiat după averi şi 
milioa-ne, cum mi-a trecut-o aceasta pe sub nas şi prietenul 
Zaha-ria... Dragii mei, milioanele sunt un mijloc, nu un scop, 
sau în orice caz sunt un rezultat accesoriu! Am găsit aici o 
avuţie încă imposibil de evaluat, probabil de sute şi de sute 
de milioane. O avuţie moartă!... Vreau s-o scot la lumină şi 
să o pun în folosinţa oamenilor şi a civilizaţiei. Milioanele nu 
mă interesează. Căâ-mi va aduce aceasta şi milioane, zeci 
sau sute, e cu atât mai bine. Pentru moment mă interesează 
succesul investigaţiilor mele şi atât... Aceasta va fi o victorie 
a ştiinţei mele; iar acel de dincolo, de pe frontul de unde vin 
eu şi te duci tu, e rezul-tatul nefast al religiei tale... Dacă te 
incintă, eu, în orice caz, nu te pot felicita...! 

— Aceasta e ceva nou pentru mine! Declară Alexandru 
Opriş. lată-mă deci şi factor răspunzător, în cauzele careau 
provocat războiul!... Poate sunt complice şi la atentatul de 
la Seraievo? 

— Eşti! Fireşte că eşti! Sunteţi toţi!... Războiul acesta e de 
fapt între două lumi... A mea şi a ta! Voi, cu prejudecata 
trecutului, cu morţii şi cimitirile voastre, l-aţi pregătit. În 
fiecare ţară, aţi fost nu unul - o sută, o mie, care l-aţi 
pregătit în numele unui trecut şi unor drepturi de care 
civilizaţia se putea dispensa. Ca să te văd pe urmă, cum eşti 
acum, un pai târât de un torent. L-aţi vrut; îl aveţi! 

Alexandru Opriş surâse amar şi, sub mustaţa scurtă cu 
firele moi, dinţii avură o sclipire rece, ca dinţii unui 


cadavru. 

— L-am vrut?... Spuse. L-am pregătit?... Chiar dacă este 
ceva adevărat în aceasta - adevărul fraţilor noştri subjugaţi 
în Ardeal - e cert că războiul nu l-am voit aşa. Nu l-am făcut 
noi aşa! L.aţi făcut voi, cu progresul şi tehnica voastră. Prin 
aceasta a devenit odios şi laş. Gaze... Tancuri... Mine... Mai 
ştiu eu ce? Moartea fără bravură. Moartea distribuită 
metodic, de cel mai criminal înarmat, cu cele mai criminale 
mijloace de exterminare şi pentru scopuri mai puţin nobile 
şi eroice... 

Inginerul începu să râdă cu poftă. 

— Eşti nostim, dragă Alex! Nostim şi banal. Povestea 
aceasta am auzit-o de-o sută de ori. De la ofiţeri, până la 
soldaţi. Veţi fi voit poate un război cu paloşe şi cu suliţi? Cu 
scuturi şi cu arcuri? Nu? Cu Buzescu Preda, ieşind la câmp, 
la trântă dreaptă? Dragul meu, ai rostit adineauri un 
adevăr care-mi convine. Războiul l-aţi vrut voi, dar avem să- 
l terminăm noi...! 

— Atunci suntem înţeleşi! Consimţi profesorul. Daţi-ne 
arme, cu tehnica voastră, şi avem să-l terminăm îm-preună. 

Inginerul începu să râdă, scuturând capul cu trăsăturile 
tăioase: 

— Nu ne-am înţeles de loc, Alex! Nu ne-am înţeles asupra 
acestui „noi”... Obiectivitatea îmi permite să uit uniforma pe 
care o port şi să judec cu sânge rece, cum privesc şi rezolv 
o ecuaţie. Când am spus „noi”, n-am spus eu, tu, Zaharia, 
aceştia cu uniformă românească. Am spus „noi”, progresul, 
tehnica, ştiinţa, organizaţia - realităţi care n-au patrie. 
Realităţi care deocamdată sunt de cealaltă parte a 
frontului, la ceea ce voi numiţi inamic. Victoria are să fie a 
tehnicii şi a organizaţiei, iar faţă de acestea, tu mergi acum, 
ca o victimă condamnată şi dezarmată, ca un cobai trimis la 
o experienţă de laborator. E admirabil poate, dar e 
monstruos!... Eu am găsit mai cuminte să fac aşa, ca să fiu 
strămutat mai la distanţă şi la siguranţă de asemenea 
experienţe. Nu pot să lupt cu mâna goală, ca un barbar, 


împotriva propriilor mele mijloace, pe care le cunosc şi le 
ştiu teribile. E simplu şi logic! 

Alexandru Opriş se ridică de pe scaunul scund şi îşi privi 
prietenul, de sus până jos. 

Surâse cu tristeţe: 

— Cinismul tău, Dinule, e o formă paradoxală de pudoare! 
Nu eşti nici atât de sigur de victoria lor. Şi nu o doreşti nici 
atât de mult, în „numele progresului şi al tehnicii voastre”, 
cum spui. 

— Ba de fel! Se apără inginerul, ca de-o învinuire 
ofensatoare. Nu e nici un fel de pudoare. Eu lucrez cu 
materia, nu cu sentimente. Progresul are o lege de fier; te 
adaptezi, sau mori! Voi, cu morţii şi cu prejudecățile 
voastre, aţi stat aci de-a curmezişul progresului şi 
civilizaţiei; aţi vrut să opriţi timpul. Nu faceţi acum decât să 
suportaţi consecinţele şi să vă măsuraţi răspunderile. Aha! 
Aţi visat un război romantic, unde o mână de oameni 
distruge o oaste organizată ca o uzină? Aţi crezut că se mai 
pot reedita basmele din cronici?... Războiul e acesta, dragii 
mei, şi e aşa de crunt, fiindcă are să fie, sper, şi cel din 
urmă! Cu cât e mai feroce, cu atât mâine nimeni n-are să 
mai dea ascultare basmelor şi prejudecăţilor voastre. 
Sfârşitul îmi e indiferent. Au să învingă unii sau alţii. Este 
aproape acelaşi lucru!... Fiindcă nu pe frontul nostru, dar 
pe celălalt front, al Apusului, războiul se dă cu arme tehnice 
aproape egale. Victoria are să fie aşadar a tehnicii. lar după 
această lecţie, după ce vor fi vreo zece-cinsprezece 
milioane de morţi şi tot atâţia ciungi şi şchiopi, atunci 
omenirea are să înveţe că nu mai e timpul să asculte de 
morţi şi gropari, ci să se întoarcă la viaţă... La ceea ce-i 
poate oferi viaţa bun, la ceea ce-i dăm noi, ceştialalţi, bun... 
Confort, ordine, organizaţie, prosperitate!... Pace şi 
progres! Solidaritate constructivă şi creatoare. Energiile 
inutilizate, scoase la suprafaţă şi puse în serviciul nostru. 
Civilizaţia, în sfârşit! Civilizaţia care a triumfat împotriva 


barbariei pe care o reprezintă uniformele de oriunde şi ale 
oricui. 

— Şi porţi totuşi insignele a patru decoraţii şi un semn de 
rănit, Dinule! Aminti Alexandru Opriş. Biete decoraţii, biete 
răni! 

— Nu le-am căutat, nici nu m-am gândit la ele. Mi-au 
venit!... Am distrus o baterie nemţească, din încăpățânare, 
ea să zic aşa, de tehnician. Mi-am verificat un calcul. Exact 
cum nu mă puteam culca, altădată, până ce nu rezolvam o 
anumită problemă dificilă. N-ai să-mi faci ofensa să crezi că 
m-a lovit din senin eroismul!... Ţin prea mult la viaţă, ca să 
plec cum scrie în cronicile lui Zaharia şi cum sună în 
poeziile pentru imbecili, „să-mi apăr ţara strămoşească, 
steagul, sângele, limba...”. Acestea sunt pentru voi, ale 
voastre; e un domeniu în care nu mă amestec. Voi sunteţi cu 
patria, cu strămoşii, cu trecutul, cu steagul şi alte 
baliverne... 

— Şi toate acestea le spui în numele civilizaţiei tale? 
Clătină din capul slăbit şi palid profesorul. Admirabilă 
civilizaţie...! 

— Da! Toate acestea le spun în numele civilizaţiei mele. 
Adică a civilizaţiei celei adevărate. Fiindcă m-am scuturat 
de morţi. M-am lepădat de morţi. Strigoii n-au ce căuta 
aci!... Nu pot privi îndărăt la dânşii, să-mi paralizeze fiecare 
act, cu o poruncă din lumea lor moartă. E simplu şi e o 
boală de care omenirea se purifică acum. Cine priveşte 
îndărăt nici nu poate să nu fie tras îndărăt, afund. Ar fi 
imoral să se întâmple altfel... 

— După cele ce ne spui de o jumătate de ceas, e într- 
adevăr de mirare că tot dumneata mai cutezi a pomeni 
despre ceea ce e moral şi imoral!... Grăi Zaharia Duhu, cu 
palmele încleştate pe genunchi. 

Inginerul se întoarse spre el şi îl privi cu o binevoitoare 
compătimire: 

— Prietene Zaharia, acestea toate nu erau pentru tine!... 
Le-am spus pentru Alex, cu trecutul şi cultul lui, al 


trecutului... Tu nu eşti în cauză. Tu eşti victimă, pe când ele 
complice! Tu nu eşti decât un copil bătrân şi simpatic. 

— Mulţumesc dumitale...! 

Dinu Grinţescu începu să râdă voios: 

— Îmi spui: dumneata... Dumitale... Văd că ai pus distanţă 
între noi. Dacă aş fi altfel de om, ar trebui să-mi iau 
bagajele şi să renunţ la o ospitalitate care se anunţă atât de 
puţin prietenoasă... Ce-ţi pare imoral? Că rostesc răspicat 
ceea ce alţii şuşotesc în colţuri? O spun, fiindcă e o 
concluzie la care am ajuns prin rațiune, nu e un spasm de 
frică, un argument laş, care încearcă să-şi justifice un 
instinct animal. N-am avut frică! N-am!... Am ajuns la 
concluzia să-mi apăr pielea fiindcă socot pe de o parte că e 
bună la altceva, şi fiindcă pe de alta, nu înţeleg să lupt 
împotriva unei forţe pe care o cunosc, o admir şi, cum ţi-am 
spus, ştiu că trebuie să biruie ea. Crezi tu, altfel? 

— Cred altfel, cu tărie! Maărturisi Zaharia Duhu. Nu pot să- 
ţi ţin piept la vorbă cu armele tale, fiindcă ştiinţa mea de 
carte e slabă şi căpătată după al meu cap, într-o singurătate 
ca aceasta, de aici. Poţi să mă zdrobeşti uşor, cu un cuvânt 
ca acel de adineauri: sunt un copil bătrân! Ce să mai 
răspund la asta? 

— Văd că te-ai supărat! Încercă să îmbuneze lucrurile 
Dinu Grinţescu. Nu mi-a fost în gând. Dar sunt curios să 
aflu pe ce-ţi mai poţi tu întemeia credinţa că războiul are să 
sfârşească neapărat cu o victorie a noastră? Totul 
dovedeşte contrariul. Ce-ai văzut şi ştii, şi tu!... Ce-a văzut 
şi ştie, şi Alex!... Ce-am văzut şi ştiu, şi eu!... Priveşte 
împrejur... [ara ocupată mai mult de jumătate. Armatele 
sfărmate. Foame şi molime... Doar o minune, şi ştii prea 
bine că acolo de unde te-ai întors tu nu e loc pentru 
minuni... 

— Eu cred, dimpotrivă, că este loc pentru minuni! Vorbi 
Zaharia Duhu. Şi, de altfel, nici nu trebuie să aşteptăm 
minuni. Nu mă îndoiesc că duşmanul are să plece cum a 
venit, fiindcă aceasta s-a întâmplat întotdeauna pe locurile 


acestea, fără abatere, de mai bine de două mii de ani. Toţi 
au trecut!... Prietenul Alexandru cunoaşte cuvântul pe care 
l-a rostit regele geților, Dromichet, lui Lisimah, regele 
macedonenilor, carele şi acela venise să ne cotropească. L-a 
întrebat, înainte de a-l slobozi: „Ce-ai căutat la noi? Ce 
puteai să ne iei nouă? Sărăcia şi neştiinţa noastră?... Aici s- 
au sfărâmat toţi câţi au venit şi au râvnit la astă sărăcie!” 
Iar cuvântarea de la ospăţul acelui rege s-ar fi simţit în 
drept s-o rostească orice băştinaş al locurilor aistora, de 
două mii de ani încoace, tuturor oaspeţilor nepoftiţi. Eu nu 
am învăţătura lui Alexandru, decât din apucate, ca un ţăran 
oleacă mai răsărit ce sunt. Dar să spună el, dacă toată 
istoria locurilor acestora şi a oamenilor acestora de aici, fie 
că s-au numit ei geţi, daci, moldoveni, munteni, români, să 
spună el dacă a fost altceva decât ce-a preştiut acel rege 
Dromichet şi a spus în câteva vorbe... 'Te întreb, Alexandre? 

— E drept!... Răspunse profesorul. Pasajul lui Diodor ar 
putea sluji prefaţă la orice istorie a ţărilor româneşti. 

— Romantism! Exclamă inginerul. Din nou priviţi îndărăt şi 
căutaţi consolarea îndărăt... Viaţa merge înainte, cu cel 
care scrutează viitorul, nu cu acei care se socot avocaţii 
morţilor... 

— Se înţelege! Întrerupse Zaharia Duhu. Nu cu avocaţii 
morţilor, ci cu avocaţii viilor, de-alde domnul Emil Sava, 
tovarăşul dumitale, şi, după cât ştiu, şi el, pătimaş îndrăgit 
al viitorului şi al progresului... 

Inginerul se opri o clipă din mersul său de la sobă până la 
uşă şi privi cu mai multă luare-aminte la sergentul Zaharia 
Duhu, adus de spate, pe marginea patului. 

— Acum înţeleg! Se lumină. Înţeleg de ce nu-mi dai voie să 
pomenesc despre moralitate şi imoralitate. Nu-mi este 
permis să rostesc cuvântul, fiindcă, în taină, am cumpărat 
de aci şi de colo pământurile unde ştiam că dedesubt se află 
o comoară mai de preţ decât a ta? Fiindcă n-am anunţat 
celor care vindeau, de ce vreau eu să le cumpăr? Aceasta ţi 
se pare imoral?... Scumpe Zaharia, n-am făcut decât ceea 


ce ai făcut tu, cu mai puţină iscusinţă şi cu cât mai puţin 
folos când cumpărai locuri să prospectezi pentru comoara 
ta... lloveanu are destulă avere ca să se dispense-ze de 
pământuri care pentru el nu înfăţişau nici o valoare. 

— Mă tem că Boldur Iloveanu are să rămână pe dru-muri 
cu oamenii care îi apără lui averea! Spuse Zaharia Duhu. 
Ca acel Ilie Sacară şi Nicachi Sacară, care-l administrează 
aci, şi ca acel domn Emil Sava, oare s-a întovărăşit cu 
dumneata... 

— Şi te doare aceasta? Se miră Dinu Grinţescu. 

— Nu mă doare, dar nici nu mă lasă nepăsător. Boldur 
Iloveanu e un om care n-a făcut nimănui nici un rău. 

— Dar nici un bine! Completă inginerul. 

— Şi dumneata cui ai să faci oare un bine, când ai să-ţi 
ridici sondele, pe un pământ pe care l-ai cumpărat în 
tovărăşia domnului Emil Sava, prin surprinderea 
buneicredinţe? 

— Mai întâi, nu e nici un fel de surprindere a vreunei 
bune-credinţe! Am oferit un preţ. S-a părut avantajos. A 
fost primit. Am plătit. Adio, şi n-am cuvinte!... Mă priveşte 
de ce l-am cumpărat şi ce reprezintă el pentru mine. Fără 
mine, pământul acesta rămânea lipsit de valoare poate 
pentru vecie. Aceasta, întrucât priveşte buna sau reaua 
mea credinţă!... Cât despre binele pe care am să-l fac, am 
să te rog să aştepţi doi-trei ani, după sfârşitul războiului. Şi 
vei vedea ce prosperitate am să aduc aci, când vor începe 
sondele să lucreze. N-ai să-ţi mai recunoşti satul şi n-ai să-ţi 
mai recunoşti oamenii. Ile rog să aştepţi... Mureau aci de 
foame, pe o comoară, oamenii dumitale şi n-aveau habar ce 
bogăţie le stă sub tălpi... Peste trei ani sau patru ani, au să 
se îndestuleze cu toţii, mai mult decât ar fi meritat, fiindcă 
de fapt n-au făcut nimic pentru aceasta... Au să se 
îndestuleze, găsind de lucru, căpătând preţ bun pe locuri şi 
pe produse; în fine, toate avantajele unei regiuni 
petrolifere, proaspăt pusă în exploatare... 


— Adică fărâmiturile de la masa leului! Constată duşmănos 
Zaharia Duhu. 

— Probabil!... Mărturisi cu nepăsare inginerul. Exact încă 
n-aş putea să spun dacă numai fărâmiturile. Apara-tele şi 
calculele mele nu şi-au spus cuvântul definitiv... Ştiu cu 
aproximaţie care e direcţia anteclinalului... Nu ştiu, însă, în 
ce măsură prevederile mele sunt exacte. Rămâne de 
văzut!... E foarte posibil ca să existe ceva şi pe terenul 
câtorva nenorociţi care se vor mira ce noroc i-a lovit. Dar 
am cuvinte a crede că partea cea mai importantă e în 
mâinile noastre... De altfel, am avut grijă, pe un nume ori 
pe altul, prin amicul Emil Sava, să cumpăr tot ce s-a putut 
cumpăra... 

— Şi spui că nu te-ai gândit la partea bănească! Rosti cu 
îndârjire Zaharia Duhu. Cumperi pe nume ascunse. Eşti 
tovarăş cu acel domn Sava. 

— Dar e simplu, prietene Zaharia, să fac aşa! Era ne-voie 
să am mâna liberă şi să am de-a face cu oameni de 
înţelegere. Pe mine nu mă interesează ce fel de om e amicul 
Emil Sava şi dacă el urmăreşte numai să se îmbogăţească. Îl 
priveşte!... Îi cer atât, să fie discret, să aibă răbdare şi să 
mă asculte. Pentru mine Emil Sava e o unealtă. E un 
mijloc... M-am lovit de câţiva încăpăţânaţi. Vor ceda, căci 
atunci când lucrul va fi cunoscut, eu mă voi putea dispensa 
de dânşii, dar ei nu vor putea nimic fără mine. De altfel, mi- 
a venit o idee. Uite, de-o pildă, tu ai avea prilej acum să 
recapeţi ce-ai pierdut, căci trebuie să ştii că unele din 
pământurile tale au ajuns, pe drum ocolit, în mâna mea. Ai 
putea să le pui la loc. Dacă tu, Zaharia Duhu, gospodar de 
aci din sat, cumperi un loc de aci, unul de dincolo, nimeni 
nu se miră. Găseşte firesc! Te ştiu toţi că umbli după 
comoara ta. Ai achiziţiona după indicaţiile mele. Şi ai merge 
la aceste terenuri, parte dreaptă cu societatea noastră. Ne 
facem un serviciu reciproc? Ce răspunzi la aceasta? 

— Răspund că nu pot să-mi prăd şi să-mi înşel satul meu!... 
Declară cu aspră hotărâre Zaharia Duhu. Vie alţii s-o facă, 


oameni de bine, ca domnul avocat Sava şi tovarăşii 
dumitale. De altfel, şi fără aceasta, mă aflu în duşmănie cu 
tot satul!... Fratele Alexandru o ştie. A aflat din cele ce i-am 
scris, ce eram eu să pătimesc dacă nu ne împrăştia pe toţi, 
întâi concentrarea, pe urmă mobilizarea şi apoi războiul... 
În vara lui nouă sute paisprezece, tot satul se ridicase 
împotrivă-mi, fiindcă le-aş fi legat ploile şi alte năzdrăvănii... 
Am avut şi un necaz cu procurorul... Poate ajungeau 
lucrurile şi mai rău. 

— Aceasta e ceva foarte nostim! Se minună Dinu 
Grinţescu. 

— Nostim ţi se pare dumitale! 

— Prietene Zaharia, să schimbăm vorba. Altfel ne 
despărţim în duşmănie, după cum prevăd... Şi n-am nici o 
plăcere să se întâmple aşa ceva, nici interes. Vezi, sunt 
sincer. Spun: „nici interes”. Aceasta înseamnă că tot ce-am 
vorbit între noi, despre locurile şi zăcămintele mele, 
rămâne aci, îngropat între aceşti patru pereţi. Poţi să folo- 
seşti informaţia mea! Adică să cumperi, dacă îţi vine oca- 
zia, terenuri cam pe unde îţi pot indica eu. Fără nici o obli- 
gaţie faţă de mine, bineînţeles. Vezi că nu sunt atât de 
lacom. Dar aceasta s-o faci fără să ştie nimeni de ce anume 
cumperi. Altfel, merge sfoară în ţară şi mă trezesc cu o 
concurenţă care-mi strică şi-mi paralizează tot ce-am 
organizat eu cu răbdare în câţiva ani... Va fi o lovitură! 

— Şi eu, aşadar, să fiu complice la această lovitură! Se 
ridică Zaharia Duhu, mergând să arunce alte lemne, în 
sobă. 

— De ce complice? 

— Dacă mă sileşti să tac! Nu zic complice! Tăinuitor, 
poftim!... Să văd cum un om din satul meu îşi dă pe nimic 
pământul care pentru tovarăşii dumitale înseamnă avere, şi 
eu să nu pot spune nimic? Să-l privesc cu braţele 
încrucişate pe piept, cum se pradă singur? Asta numeşti 
dumneata bine, morală, progres şi civilizaţie? Nu ştiu ce-o fi 
scriind despre ele în cărţile dumitale, dară până una-alta, 


văd că progresul şi civilizaţia le-ai pus în slujba celor pe 
care-i cârmuieşte în viaţă numai linneala de bani şi putere. 
Ia te gândeşte la dânşii! Au stors fără pic de omenie munca 
sărmanilor trudnici, i-au jăcuit şi i-au vămuit în vreme de 
pace. Au strigat: „Ura! Bravo! Înainte! Luptaţi pentru 
patrie!” când au plecat ostaşii în război să piară răpuşi de 
iscusitele arme ale tehnicii dumitale, pe care-o înalţi în 
slavă! Poate, ca după asta, cei care-or mai scăpa cu zile să 
intre din nou în caznele sărăciei lor şi să-i jăcuiască din nou 
tot alde Emil Sava, în altă tovărăşie nouă, cu tovarăşii 
dumitale! Să-i înşele, să-i tâlhărească şi să-i bage în alte 
robii, să-i strângă în alt cleşte! Iară eu să tac şi să păstrez 
taină asupra celor câte le puneţi la cale? Asta-mi ceri? Halal 
civilizaţie şi progres! Halal de binele pe care zici că vrei să-l 
aduci oamenilor, înhăitat cu Emil Sava şi acel Hagi-lordan, 
cine ştie ce alt vameş şi fariseu al progresului şi civilizaţiei 
dumitale! Iară eu să tac? Asta-mi ceri?... Halal prieten, bine 
mă cunoşti...! 

— Frate Zaharia, vrei nu vrei, n-ai încotro! Ar fi neonest 
din parte-ţi, dacă ai folosi împotriva intereselor mele, cele 
ce ţi-am încredinţat ca o dovadă de prietenie. 

— Cum văd, uşor îmi este mie să devin neonest şi uşor ţi- 
este dumitale să rămâi cinstit, oricum ai întoarce-o. 

— Chestie de interpretare, Zaharia râse inginerul. Aşa e 
viaţa! 

Mătuşa Ruxanda îi pofti la masă. 

După-masă, Alexandru Opriş s-a închis în altă odaie, să 
pregătească o scrisoare pentru Madala, refugiată la laşi. 
Scrisoarea avea să plece a doua zi, cu Dinu Grinţescu. 

Pe urmă, iarăşi tustrei, au fost împreună în faţa sobei cu 
jarul care din nou îşi saltă văpaia albăstrie, în jocul ei ireal 
şi hipnotic. 

Dar n-au mai avut ce-şi spune. 

Viscolul zgâlţâna ferestrele cu unghii de gheaţă. Se zbă- 
tea în streaşină, se năpustea chiuind peste case şi livezi, 


afară în câmpuri, cutreierând o ţară zdrobită şi plină de 
vaier. 

— Te gândeşti că e abia cea dintâi iarnă de război şi 
mizerie!... Şi că poate ne mai aşteaptă încă două, şi trei, şi 
patru... Spuse locotenentul Dinu Grinţescu. 

— Aceasta n-are nici o însemnătate! Îşi rosti părerea 
Zaharia Duhu, scormonind jarul cu un capăt de lemn şi 
aruncându-l deasupra. Au mai trecut asemenea urgii... Şi 
pe urmă a fost din nou primăvară, şi tihnă, şi pace. lernile 
trec prin locurile acestea, ca şi musafirii nepoftiţi. De două 
mii de ani tot trec, şi ţara rămâne locului cu oamenii care-s 
de aici...! 

Locotenentul de artilerie strânse din umeri. Avea de-a face 
cu un maniac al geților, şi al miilor de ani, şi al oaspeţilor 
nepofiiţi, care trec. 

S-au împărţit la culcare. 

Alexandru Oprâş a rămas singur, pe scaunul scund, cu 
bărbia în pumni, privind jocul vesel şi hipnotic al văpăii din 
jar. 

Ochii erau scufundaţi şi ceţoşi; obrazul palid şi rece de 
mort. 

A doua zi, cei doi prieteni au plecat, pe drumurile lor. 

După o lună, a venit veste că locotenentul Alexandru Opriş 
a căzut la Caşin. 

În toamnă, veni ştire despre logodna inginerului căpitan 
de rezervă Constantin Grinţescu cu Madala Opriş. 

Ştirea o aduse elevul cu termen redus Petru V. Tudose, 
voluntar al şcolii de ofiţeri. 

CapitolulV 

— Asta nu-i drept... 

— În lumea noastră, puţine răsplătiri sunt juste.” 

Iernile grele au trecut. Au trecut şi oaspeţii nepoftiţi. 

Pe urmă, din nou, într-o noapte de primăvară, s-a auzit în 
înălțimile albastre tânguirea ostenită a cocorilor. 

Soseau din depărtările cu lumina prea albă şi fierbinte, în 
această adevărată a lor ţară, veche şi neuitată, să-şi 


clocească ouăle şi să-şi crească puii. 

Cuiburile nu le-au regăsit, dar au durat altele. 

Poate nici locurile nu le-au mai cunoscut atât de uşor. 

Unde au lăsat sate tihnite, în livezi cu nuci rotaţi, erau 
acum sălaşuri omeneşti căzute în ruină şi sfărmate de tun. 
Erau câmpuri brăzdate de stranii săpături geometrice, cu 
garduri de sârmă ghimpată şi spărturi de obuz. Oamenii 
erau mai puţini şi unii se târau în câriji. Erau şi proaspete 
cimitire cu oştile crucilor de lemn, înşirate pe dese 
batalioane, ca o cuminte şi mută miliţie a morţilor, 
aşteptând altă chemare de goarnă, încă ascunsă, undeva, 
departe, în timpurile ce-au să mai fie. 

Dar iarba a prins colţ fraged şi nou. 

Livezile cu pomi aşchiaţi s-au pavoazat cu flori albe, ca 
pentru o albă sărbătoare de pace şi de înviere. Copiii tot 
mai ştiau să râdă şi mieluţele cu canaf în ureche să zburde. 

Stolul cocorilor s-a rotit, vâslind cu aripile lor mari şi 
obosite. 

Mai văzuseră asemenea schimbări ale acestor locuri şi altă 
dată. 

Nimic nu era nou. Totul a mai fost. 

„Nu e nimic!... A grăit în limba lor, a cocorilor, căpi-tanul 
cel mai bătrân, către cei mai tineri drumeţi şi fără ştiinţele 
lui înțelepte. Nu e nimic. Pe oamenii aceştia îi cunosc... Au 
viaţa tare!... l-am mai găsit noi tot aşa, după ciume şi 
holere, şi cotropiri şi prăpăduri. Mâine au să scoa-tă 
plugurile cu boii lor jigăriţi; au să împingă cu singura lor 
mână de ciungi în coarne; pe urmă au să arunce sămânţa în 
brazdă şi iarăşi au să fie holde de grâu, şi iar au să duduie 
morile! Să ne alegem un loc aici, fiindcă aşezările noastre 
vechi văd că au fost încă o dată sfărâmate de străinii care 
încă o dată au trecut prin aceste părţi şi, ca întotdeauna, s- 
au dus...” 

Stolul de cocori s-a rotit tot mai aproape de pământ şi s-a 
lăsat, strângându-şi aripile cu foşnet de mătase veche. 

Viaţa a curs în matca adâncită de veac şi de veac. 


În Piscul Voievodesei erau acum mai multe văduve şi mai 
mulţi orfani. 

Este şi-un şchiop, care se leagănă în cele două câriji ca o 
limbă de clopot. Se află şi un orb care pipăie marginea 
şanţului cu un băț, aşa cum pe vremuri un căutător de 
comori venit din părţi străine părea că citeşte cu o vărguţă 
cum bate inima pământului. 

Catinca lui Costache Tălpăligă a primit ştire de la alţi 
prizonieri întorşi, că omul ei a fost îngropat pe undeva, 
departe, în Asia Mică, unde s-a aflat dus în robie de nemți şi 
de turci... 

Ea nu ştia unde poate fi această Asie Mică, îndestul de 
mare, totuşi, ca să încapă loc şi pentru mormântul unui 
clăcaş cu nouă ploduri din Piscul Voievodesei. Un biet 
gospodar necăjit, care n-a râvnit nimic de la nimeni şi o 
singură dată în viaţă nădăjduise o minune uşurătoare, când 
a purces cu alţi oameni din satul lui, într-o vară cumplită de 
secetă, să caute o comoară. 

Gheorghieş Tălpăligă a adus acasă o carte de la domnul 
învăţător, cu hărţi spoite galben şi albastru, şi i-a arătat 
Catincăi cu degetul, pustiurile de nisip, peste munţi şi mări, 
unde a fost pus Costache să sape la altfel de comori şi unde 
tovarăşii de robie i-au săpat şi lui, într-o dimineaţă, o 
groapă, poate fără cruce creştinească la căpătâi. Catinca s- 
a uitat cu mâna la gură peste toate semnele încâlcite din 
hartă, de unde nu putea pricepe prea mult. 

Ea nu vedea locul, anume, unde se află mormântul lui 
Costache al ei. 

— De ce nu-i pus? Asta nu-i drept... 

Pentru dânsa, mai însemnat decât tot ce se află pus într-o 
hartă a Asiei Mici şi a Arabiei - decât Sfântul Mormânt şi 
râul Iordanului, ruinele Babilonului şi Bagdadul celor O mie 
şi una de nopţi - mai însemnat decât tot ce se scrie în cărţi 
şi tot ce durează în amintirea noroadelor, era mormântul 
acela al omului ei; iar mormântul lipsea şi nici n-avea să-l 
scrie cineva vreodată. 


— Asta nu-i drept... De ce nu-i pus? 

Un drum cu puncte mărunte, ca poteca presărată cu 
cenuşă de copiii din poveste când au plecat în pădure să nu- 
şi piardă cărarea întoarcerii, trăgea pe harta aceea calea 
lui Darius Hidapse, până aici, spre ţările sciţilor. De 
asemenea erau puse şi drumurile lui Alexandru, şi ale lui 
Xerse, şi ale lui Lisimah şi ale altora, cu nume păgâne şi 
nemaiauzite. 

Dar mormântul lui Costache Tălpăligă nu se bucura acolo 
de nici cel mai mic semn. 

— Asta nu-i drept! De ce nu-i pus...? 

Poate Catinca lui Costache Tălpăligă, femeia slabă de 
judecată, cu nouă ploduri care cer de mâncare şi nu mai au 
tată, nu întreba un lucru atât de prostesc, cum pare la 
prima vedere. Pentru multe femei şi pentru mulţi copii se 
aflau acum destule asemenea locuri necunoscute, risipite în 
toate ungherele lumii, unde-au putrezit tot ce le era lor mai 
de preţ în viaţă; iar despre acest fapt, hărţile şi ştiin-ţele 
oamenilor n-au să facă nicicând, nici o pomenire. 

— Asta nu-i drept...! 

Catinca lui Costache Tălpăligă a mai vândut nişte ţoale. S- 
a mai tocmit să muncească ici-colo cu braţele. A adunat 
destule hârtii vinete şi peticite de ale Băncii Naţionale, să 
plătească ea un parastas şi să facă ea o pomenire pentru 
răposatul uitat de pomenirea cărţilor şi a atlasurilor. Pe 
urmă şi-a pus gâtul la jug, la robia cea grea de aici, să 
hrănească atâtea guri, care, ca să moară de foame şi de 
sete, n-au nevoie numaidecât să fie mânate tocmai în 
nisipurile şi arşiţa Asiei Mici. 

Gheorghieş a intrat ajutor, cu simbrie, tain şi opinci, la 
Ruxanda Duhu. 

Iar roata anilor a măcinat zilele mai departe. 

Porunca legiuirilor mai mult măsluite şi făţarnice, decât 
pornite dintr-o cinstită judecată, a fost să se împartă mă-car 
o parte din pământurile boiereşti la cei care le mun-cesc şi 
le-au apărat, fără să fie încă ale lor. Porunca s-a îndeplinit şi 


la Piscul Voievodesei, ca oriunde. Adică tot aşa de maăsluit şi 
făţarnic. 

Au fost liste cu mulţi şterşi şi cu mulţi adăugaţi; au fost 
măsurători şi comisii. 

A sosit domnul prefect Emil Sava, într-un automobil 
albastru şi mare, închis cu geamuri ca vitrina spiţeriei din 
târg, şi s-a întins mare sărbătoare. Domnul prefect a 
împărţit locurile, citind de pe-o listă făcută cu alţi sfetnici 
după îndreptările lor; pe urmă a pus singur mâna pe 
coarnele plugului, a tras cea dintâi brazdă de hotar şi a 
rostit o cuvântare atât de simțită despre patrie, guvern, 
morţi şi eroi, dreptate şi jertfirea de sine, încât toate 
vădanele s-au înduioşat lăcrimând; iar cele mai slabe de fire 
au început să bocească de-a binelea, strigându-şi bărbaţii, 
care nu mai puteau veni, fiindcă îi apăsa greu pe piept 
pământul Asiei Mici, sau al lagărelor din Bulgaria şi 
Germania, sau pământul de la Siret, Caşin, Oituz şi câmpiile 
Tisei. 

Domnul prefect Emil Sava, cu mustaţa stufoasă acum 
retezată pe buze, în pardesiul său cafeniu cu gulerul lat şi 
cu multe buzunare, cum se cuvine să arate prosperitate o 
înfăţişare şi o haină de croială americană a progresului, a 
părut foarte mişcat de vaietele femeilor şi ale copiilor. 

A rotit ochii şi a dus o batistă atunci despăturită la gene, 
ştergându-şi un şiroi de lacrimi nevăzute; pe urmă, 
întinzând mâna cu batista albă, ca un steag de pace, a 
strigat văduvelor: 

— Orice durere, la mine şi la guvern are să-şi afle alinare! 
Acestor copii ai eroilor căzuţi pentru patrie, eu am să le fiu 
părinte şi eu am să le port de grijă!... V-o jur, în faţa voastră 
şi în numele partidului nostru...! 

Apoi, după încheierea sărbătorii, a purces în deal la curtea 
Iloveanului, să pună orânduială în alte stări mai încurcate. 

S-a închis cu domnul Iliuţă Sacară şi cu Nicachi Sacară, în 
Canţelaria administraţiunei, şi au pornit împreună a cerceta 
condici care nu arătau nimic bun. 


Boier Boldur Iloveanu îngrămădise greşeală după 
greşeală, iar acum venise scadenţa greşelilor. Toată 
cumintea lui chibzuială după care o viaţă întreagă se 
mulţumise să-şi cheltuiască la zi venitul, fără să depăşească 
un ban peste socotelile trimise de domnul avocat Emil Sava 
şi de domnul Ilie Sacară, a fost zdruncinată de tulburarea 
noroadelor băgate de stăpânitorii lor în război. De şase ani, 
pe al şaptelea, din august 1914, păşise pe calea datoriilor. 
În nouă sute şaisprezece, mai dăduse şi ordin domnului Ilie 
Sacară să predea toate grânele din magazii armatei, pe 
bonuri galbene şi verzi cât o ţine războiul. Tot aşa: cai, vite, 
trăsuri, cară şi turme de oi; în loc să le vândă pe preţ bun, 
la negustori şi la manutanţele ruseşti, cum au făcut alţii şi 
au ajuns la socoteală frumoasă. Trei ani moşia n-a adus nici 
atâta venit cât s-a ridicat plata slugilor şi a domnului Iliuţă. 

Dar banii ceruţi de boier Boldur Iloveanu, cu scrisori şi 
telegrame, au mers cu aceeaşi regularitate în 87 Avenue 
Kleber, înjghebaţi prin grija şi priceperea domnului avocat 
Emil Sava, pe ipoteci şi vânzări de pădure. 

Pământul fusese împărţit de domnul prefect Emil Sava, ca 
din bunul altuia, cu o mărinimie menită să asigure pe 
veşnicie recunoştinţa norodului, pentru un partid atât de 
darnic şi un prefect cu urechea atât de plecată la suferin- 
ţele celor mici şi necăjiţi. 

Cifrele din actele aduse în geantă de domnul avocat Emil 
Sava, puse alături cu cifrele din condicile domnului 
administrator Ilie Sacară, abia se ajungeau unele cu altele. 

Cei trei s-au privit cu mirare şi cu oarecare spaimă, când 
au tras linia după adunări şi au făcut scăderea. 

— Nu credeam că stă atât de rău! Declară domnul avocat. 

— Eu am spus-o mai dinainte! Se scutură de orice 
răspundere domnul administrator. 

— De altfel, nici nu se putea să scape! Când stai la Paris şi 
mănânci paralele cu linguroiul, când tot ceri şi tot ceri, fără 
să întrebi cum se zbat şi se trudesc alţii pentru tine, 
sfârşitul acesta era scris!... N-are decât ceea ce era de 


aşteptat şi merita! Rosti Nicachi Sacară, cu braţele 
încrucişate pe piept, în picioare, rezemat de uşa închisă, în 
poziţia favorită din portretele lui Napoleon pe câmpurile de 
victorie. 

— Cu ceea ce văd eu că-i rămâne - constată mai departe 
domnul avocat Emil Sava - dacă îi va rămâne şi aceasta, 
abia are să-i ajungă să poată trăi aci. Bineînţeles, dacă s-o 
resemna la o viaţă modestă, fără douăzeci de slugi, 
grădinari şi alte mofturi... 

— La nevoie, curtea cu toate acareturile le putem cumpăra 
noi. Ce zici, tată? Întrebă Nicachi Sacară. Curtea nu intră în 
expropriere... 

— Şi el ce isă facă? Unde să meargă? Se îngrijoră domnul 
Ilie Sacară. 

— Îl priveşte!... Să cumpere o căsuţă în oraş. Sau să 
închirieze. A fost destul boier mare la Paris! Mai trăiască şi 
în ţara românească, mai ales că acuma e lată şi lungă, să 
încapă toată lumea în ea... La Paris, cu valuta de azi, nu-i 
ajunge decât de-o cafea eu lapte şi o măsa-n zi... Şi asta, 
dacă îi dă mâna să stea cu cameră la pod, cum scrie în Viaţa 
de artist!... Rânji Nicachi Sacară, care citise pe vremuri în 
„Biblioteca pentru toţi” cartea lui Murger şi voia să arate 
domnului avocat Emil Sava că are şi distinse lecturi literare. 

— În orice caz, nu ne rămâne decât să-l chemăm telegrafic 
în ţară. 

— Şi să-i trimitem bani de drum! Aminti Nicachi Să-cară. 
Acum are să vie cu vagon de dormit... Pe urmă, când s-o 
întoarce, dacă i-o fi să se mai întoarcă, are să se înveţe şi cu 
democraţia, că destul ne-am spetit, eu şi tata, să-i ţinem 
boieria! 

Domnul avocat şi prefect Emil Sava a zvârlit ştire pe 
sârmă până în 87, Avenue Kleber; în aceeaşi vreme a dat 
telegramă şi undeva mai aproape, la Bucureşti, la priete-nul 
şi tovarăşul său Iordan Hagi-lordan, chemându-l cu mare 
grabă. 


După două zile, Iordan Hagi-lordan a sosit în capitala 
judeţului cu expresul şi a fost primit la gară de domnul 
prefect Emil Sava, cu automobilul său de casă, albastru şi 
cu geamuri mari ca de spiţerie. 

— Bravo! Ai straşnică maşină!... Constată Iordan 
Hagilordan, ca un cunoscător ce era, îndată ce-şi dăduse 
drumul pe pernele cu resorturi. 

— Ei, facem şi noi ce putem! Rosti domnul avocat şi 
prefect Emil Sava, surâzând cu o măgulită modestie. Eu nu 
sunt ca alţi prefecţi, să uzez de automobilele oficiale, pentru 
chestiile mele personale. Ba chiar şi în chestiuni de serviciu 
câteodată tot pe acesta îl hârbuiesc, purtându-l prin râpi şi 
ponoare... Ca să nu mai aibă ce spune canaliile din opoziţie! 

Iordan Hagi-lordan strânse nepăsător din umeri şi se miră 
cu dispreţ: 

— Ce-ţi pasă dumitale de ce spun canaliile din opozi-ţie? 
De aceasta nu poţi dormi? Sau de canaliile de la guvern?... 
Toţi suntem, mai mult sau mai puţin, canalii...! 

Domnul avocat şi prefect Emil Sava nu ştiu cum să ia 
aceste declaraţii neaşteptate şi privi meditativ pe geamuri, 
ca un om care n-a auzit, răspunzând distrat la saluturile 
respectuoase şi precipitate ale concetăţenilor. 

Intrară pe uşa unde îi întâmpină de sus, de pe frontispiciu, 
cei doi îngeri dolofani de stuc, revărsând din plin cornul 
abundenței. 

În sufragerie sunau tacâmuri şi era mare agitare. 

Doamna prefect scosese feţele de masă şi şerveţelele cele 
mai albe, de olandă ca zăpada, serviciul de argint şi 
farfuriile de porțelan, pentru un asemenea oaspe, socotit 
unul din cei mai bogaţi şi temuţi oameni de finanţe ai ţării. 
Guvernanta dresă încă o dată copiii cum să se ţină la masă 
şi să nu se amestece în vorbă neîntrebaţi. 

Până la acest examen, musafirul şi gazda s-au închis în 
biroul cu preafrumoasa bibliotecă juridică a domnului 
avocat Emil Sava, celebră în tot oraşul: un dulap cu uşile de 
cristal, lung şi înalt cât un perete şi ticsit cu tratate groase 


cât latul palmei, legate toate în piele elastică şi roşie ca 
sângele închegat. 

Iordan Hagi-lordan era zidit din acelaşi material ca 
domnul avocat Emil Sava, doar cu mandibulele mult mai 
puternice, cu dinţii mai laţi şi mult mai tari, cu râsul mult 
mai crud şi cu ideile incomparabil mai cutezătoare. 

Unde domnul avocat Emil Sava lucra în mic, cu re-zerve, 
cu răbdare şi cu planuri meşteşugit ascunse, celălalt, venit 
dintr-un câmp mai vast de operaţii, înţelegea să nu piardă 
mult timp şi să nu se împiedice în mărunte prejudecăţi şi în 
aţe de păianjen. Lupta cu leii, nu cu muştele. 

Desfăcu şi el o geantă cu acte şi alte hârtii. 

— Toate creanţele sunt în mâna mea! Pot spune că nu m- 
au costat prea mult... Tovarăşul nostru, inginerul Grinţescu, 
a revăzut încă o dată planul şi mi-a fixat aci terenurile care 
ne interesează... Părerea mea e să le achiziţionăm toate, cu 
hurta, indiferent dacă pentru ceea ce ne trebuie nouă vor 
corespunde ori nu. În orice caz, vom avea nevoie de teren 
pentru construcţii, birouri, magazii, cisterne! Pe urmă, 
cumpărând tot ce-a mai rămas, fără ales, nu vom da loc la 
nici o bănuială. Când vom avea actele în mână, constituim 
societatea în mod oficial şi ne putem demasca jocul. Pentru 
moment, important e să nu ne scape nimic din mână şi, 
înainte de a se şti ceva, să putem ob-ţine, prin schimb, 
terenurile la care am întâmpinat rezistenţă. Îmi pare bine 
că ai găsit un om de înţelegere în comisie şi că aţi ales să 
daţi ţăranilor numai pământurile fără nici un interes pentru 
noi. 

— A fost uşor! Îşi scăzu din merit, domnul prefect Emil 
Sava. Comisia a fost încântată că am dat numai terenuri de 
categoria întâia. Şi ţăranii la fel. Fruntea moşiei... Îţi 
mărturisesc, domnule Iordan Hagi-lordan, că simt oarecare 
jenă să dau ochii cu Boldur Iloveanu. A fost o operaţie... O 
operaţie...! 

Iordan Hagi-lordan râse cu toţi dinţii puternici, scoțând 
ţigara groasă de foi. 


— A fost o operaţie perfect reuşită! Şi bolnavul a sucombat 
după toate regulile artei, cum se întâmplă în cele mai 
savante operaţii şi în mâna celor mai buni chirurgi!... Ce e 
aia jenă? În afaceri nu se lucrează cu jenă, amice! Se 
lucrează cu inteligenţă şi mare curaj. Nu-mi plac pişicherii, 
borfaşii, mărunţii, şmecherii de mâna a treia: am optat 
pentru faima de mare brigand! Te asigur că şi aceasta 
reprezintă un capital tot aşa de valoros ca lingourile de aur 
depuse la bancă. Oriunde, ai credit în alb, nelimitat. Marele 
brigand!... Ehei, câte bătălii nu-s câştigate dinainte, numai 
pe această bază!... Om de ispravă? Cea mai păguboasă 
reputaţie în ţara noastră... De ispravă, adică prostănac! Hai 
să-l pârlim, fraţilor! Cu mine nu merge. Eu am principiile şi 
morala mea. Ce e aia jenă? Dumneata n-ai nici o 
răspundere. Ţi s-a cerut să cauţi bani. Ai împrumutat de 
unde ai găsit - şi nimeni nu poate spune că n-ai găsit 
condiţii avantajoase! A ajuns termenul. Execut!... Eu nu 
urmăresc individul, urmăresc creanţele. 

— Poate ar fi putut să rămână şi Boldur Iloveanu interesat 
cu ceva? 

— Aceasta nu! Am pus de la început condiţia. Nu lucrez 
întâia oară în materie de petrol. Sunt sătul de opţiuni şi 
puncte de redevenţă!... Întâia oară am ocazia să fim noi 
suverani; să nu ne încurce nimeni... Încep când vreau, 
sfârşesc când vreau, întrerup când vreau!... Nu am ciocan 
la cap, neînţelegeri şi o sută de indivizi cu o sută de idei. Aci 
sunt de perfect acord cu amicul nostru, inginerul... Când 
vine lloveanu? 

— Cred, în maximum zece-douăsprezece zile. 

— În orice caz, mergem astăzi după-amâază la faţa locului, 
să mai vedem terenul şi să însemnăm pe planul lui 
Grinţescu obstacolele, care rămân ca dumneata să le 
înlături neapărat! Trebuie să găsim un om, doi, de 
încredere, să trateze cu răzeşii cei mai încăpăţânaţi un 
schimb. Există mi se pare un administrator al lui lloveanu. 
Nu l-am putea folosi? 


— În orice caz nu! Are să fie exact ceea ce vrei să eviţi 
dumneata: cuiul lui Pepelea!... A cumpărat şi el în două 
rânduri, împreună cu fecioru-său, cam şaptezeci sau 
optzeci de hectare, corpuri răzlețe din moşie. L-am lăsat. 
Pot spune că l-am încurajat!... Era ceea ce nu ne 
interesează, şi pentru planurile noastre am socotit că e bine 
să-l ştim mulţumit. Acum vrea să mai cumpere ceva la 
lichidare, să-şi facă o sută sau o sută douăzeci de hectare. 
Sunt iarăşi de părere să-l lăsăm să-şi împlinească pofta, 
dacă pretinde un teren în afară de raza noastră de acţiune. 
Dar atât! Pentru agricultura lui, îi ajunge. 

Astfel, domnul avocat şi prefect Emil Sava stabilea o 
ierarhie în drepturile celor care au pus umăr la umăr să-l 
scoată pe Boldur Iloveanu din moşia Ilovenilor, moştenită 
din tată în fiu, de când se află numele lor în urice şi zapise, 
mai răşluind pe ici-colo şi pământurile altora cu urice şi 
zapise. Pentru un simplu administrator, ceea ce apuca din 
pradă era însă destul, şi încă prea mult. 

După-amiază, au mers la Piscul Voievodesei, să confrunte 
ultima oară planul inginerului cu locurile care au fost 
salvate cu bună şi vicleană chibzuială de expropriere, ca să 
acopere creanţele din geanta domnului Iordan Hagilordan. 

Nicachi Sacară, călare, se opri de câteva ori din drum şi se 
întoarse în şa, să privească îndelung la cei doi oaspeţi 
nepoftiţi, care cutreierau pe câmp şi prin pădure, cu planul 
lor pe hârtie albastră. 

Domnul Emil Sava şi străinul măsurau cu pasul, se ridicau 
pe înălţimi şi măsurau cu ochii. Nicachi Sacară mai avea şi 
alte pricini să fie în ziua aceea bănuitor şi duşmănos cu 
toată lumea. Întâlnise în drum pe Sanda lui Alecu Toader 
Precup a Dăscăliţei, codană cu genele lungi şi ochi negri 
catifelaţi ca păcura. Încercase şi de astă dată să-i arate 
sentimentele sale nobile şi aprinse, de care orice altă fată 
de ţăran calic ar fi trebuit să se simtă bucuroasă şi înălţată 
în rang. 


Sanda îi pufnise de râs în nas şi-i întorsese spatele. Iar 
aceasta, numai din pricina unui mocofan ca Gheorghieş 
Tălpăligă, argat cu cămaşa cârpită în spate şi cu opincile 
flendurite! 

Nicachi Sacară îşi ciupea bubuliţele roşii din obraz, semn 
de adâncă îngândurare şi nemulţumire. Scuipă printre dinţi 
şi dădu pinteni calului. 

Acasă, îl trase pe domnul Iliuţă în Canţelaria 
administraţiunei şi îi împărtăşi o teamă: 

— Tată, domnul acesta Emil Sava mi se pare că ne 
pregăteşte ceva neplăcut! Nu pricep ce, dar pun capul că e 
vreo tragere pe sfoară. Nici n-a dat pe la noi!... A pornit de- 
a dreptul pe câmp. Umblă şi cercetează cu un plan 
albastru. Înseamnă într-un carnet. Cloceşte, şi nu se ştie ce 
poate să iasă când cloceşte unul ca el. 

— Lasă-mă, Nicachi, cu planurile tale de Napalion! 
Răspunse domnul Iliuţă, la asemenea bănuieli. N-avem a ne 
plânge. Slavă Domnului, nici el nu ne-a stat în cale... Nici 
noi nu i-am stat în cale... 

— Numai să nu i se fi urât cu binele! Ameninţă Nicachi 
Sacară. Atunci, să ştie dumnealui că pot să-i stau în cale, şi 
încă aşa fel ca să-l răstorn cu gaibele în sus! 

CapitolulVI. 

lar mormintele vechi, necunoscându-l, nu l-au primit. 

Boldur Iloveanu sosi într-o dimineaţă cu ploaie şi vânt, 
tulbure ca un sfârşit de toamnă. Cobori în gara pustie şi 
rămase neplăcut surprins, fiindcă de astă dată nu-l aştepta 
micul alai din totdeauna. 

Joseph, ajutat de hamali, cobori geamantanele. Pe urmă, 
se priviră dezorientaţi, ca într-o ţară străină unde se aflau. 

Un sergent de stradă apăru de după o uşă, bocănind sonor 
pe peronul deşert cu cizmele dintr-o vacă; făcu smirna şi 
prezentă un bilet de la domnul prefect. Aştep-tase mai întâi 
să-i identifice, după semnele particulare, schiţate sumar de 
mai-marele ținutului. 


Boldur Iloveanu rupse plicul şi citi. Domnul avocat şi 
prefect Sava se scuza că nu poate veni la gară şi se anunţa 
pe după-amiază la Piscul Voievodesei, dacă scapă la timp de 
vizita unui ministru în turneu să afle stările ţării, faţă de 
marile reforme în curs. 

— Este răspuns? Întrebă sergentul. 

— Nimic, mon ami! Răspunse Boldur Iloveanu şi făcu semn 
lui Joseph să dea curierului o plată pentru osteneală. 

Joseph se execută. 

— Să trăiţi! Lipi gardistul călcâiele, ducând mâna la chi- 
piu şi făcând stânga-mprejur, direct la bufetul de clasa a [II- 
a, unde bancnota de la Joseph trecu pe dată în altă mână, 
după implacabila lege a circulaţiei monetare. 

În dosul gării, Boldur Iloveanu respiră uşurat. 1 se luă o 
piatră de pe inimă. Se temuse, prin cine ştie ce inexplicabilă 
întâmplare, nu cumva să lipsească şi trăsura de la ţară. 
Aceasta ar fi însemnat o complicaţie plină de neprevăzute 
dificultăţi. Să angajeze un landou? Unde să-l găsească? Şi 
cu ce preţ? Aci Joseph n-ar mai fi fost nici de-un folos; iar 
singur Boldur Iloveanu se simţea cu mult mai dezarmat ca 
un copil pierdut într-un port de la celălalt capăt al lumii. 

Trăsura era. Într-adevăr de nerecunoscut cu aşa 
mârţoage, dar era! 

Nichifor Răţoi scoase pălăria în ploaie şi ură stăpânului 
bun venit. 

— Domn Iliuţă v-o rugat să-l iertaţi!... Zace de două zile în 
pat. I-o pus baba Maranda Cuţuianca pahare şi n-are voie 
să iasă din casă... lară conaşu Nicachi o trimis răspuns că 
nu poate să vină, fiindcă are de încheiat socoteli în condici. 

— Cine e acest conaşu Nicachi?... Voi să afle mirat Boldur 
Iloveanu, care de altfel nu ştia nici cine poate să fie acea 
babă Maranda Cuţuianca. 

— Feciorul lui domnu Iliuţă, cine altul, cucoane? El duce - 
acuma să tot fie cinci ani - el duce trebile moşi-ei, de când 
pe domnul Iliuţă l-o cam ajuns bătrâneţele şi vătămătura, 
iertaţi dumneavoastră... 


— A! Bon! Păru lămurit boierul, deşi nici despre aceasta 
nu ştiuse încă nimic şi deşi cu aceasta nimic nou nu aflase. 

Nichifor Răţoi, cu Joseph şi cu hamalii îngrămădiră valizele 
pe capră şi sub picioarele lui Boldur Iloveanu, la adăpost, 
sub burduful de piele. 

Vizitiul, urcându-se pe capră, mai dădu o informaţie, care 
era şi o scuză: 

— Am rămas, cucoane, numai cu hamurile aiestea, după 
cum le vedeţi! Ce-o fost fruntea, mândreţea noastră de cai, 
s-o dus pe gârlă, la răchiziţie şi la armată, s-o betejit şi-or 
pierit... 

Caii erau mici şi păroşi. Păreau atunci ieşiţi din sălbăticie 
şi foarte la locul lor în această asprime a timpului, cu ploaie, 
noroi şi vânt. Când Nichifor Răţoi pocni din bici, porniră 
însă voiniceşte, icnind în ştreang şi ţăcănind din copite, atât 
cât îi ţinea trupul lor mărunt. Vizitiul avea o glugă 
soldăţească de postav verde peste pălărie şi un ţol în 
spinare. 

Alături, în şuroiala repede a ploii, sub umbrela smulsă de 
vânt, Joseph, în pardesiaşul lui negru şi pirpiriu, era apărat 
numai de-o iluzie. 

Boldur Iloveanu apăsă semn de oprire cu mânerul 
bastonului în spatele lui Nichifor Răţoi: 

— Opreşte!... Joseph, treci, aici, lângă mine... 

Valetul se împotrivi, se codi, dar sfârşi urcându-se lângă 
stăpân. Nichifor Răţoi slobozi iarăşi telegarii şi trăsura se 
înfundă în ploaia zbătută de vânt, legănându-se în arcuri, 
pe şoseaua desfundată de gropi şi băltoace. 

În coşul de piele, cu miros de iuft, picăturile bombăneau: 
bătea darabana un şiroi mai grăbit, părea că se potoleşte şi 
din nou potopea. Răbufneli de vânt şi de stropi pătrundeau 
câteodată până sub adăpost, scăldând cele două chipuri 
bătrâne, nedeprinse cu asemenea vrăjmăşii ale firii. Joseph 
păstra distanţa cât era cu putinţă, ghemuit într-un ungher 
şi îngrijind să nu alunece pledurile de pe genunchii 
stăpânului. 


Boldur Iloveanu, cu ochii întredeschişi, privea în pânza 
sură a ploii depărtările ostile şi lăcustele de noroi, azvârlite 
de roţi şi copite. 

Nu gândea nimic lămurit. Nu ştia încă nimic precis. Îl 
pătrundea numai o umezeală gheţoasă şi îl toropea o 
dureroasă sfârşeală, după osteneala drumului până aci. 

Lăsase la Paris castanii şi platanii proaspăt înverziţi, de 
câteva zile, pe bulevarde. Un soare blând şi tânăr îi încălzea 
de-o săptămână, în fiecare dimineaţă, plimbarea tacticoasă, 
de bătrân rentier cu tabieturi. 

Iar de la graniţa ţării, îl întâmpinase o vreme barbară, ca o 
altă întoarcere a toamnei. 

Lipsa aceasta a oamenilor de încredere, după textul 
alarmant al telegramei, făcea gol neliniştitor în juru-i. Şi 
încă el nici pe departe nu putea să-şi închipuie de ce, în 
ceasul întâlnirii şi al socotelilor, domnul avocat Emil Sava şi 
domnul Iliuţă Sacară, cu feciorul lui iscusit în măreţe 
planuri napoleoniene, pierduseră aşa de repede ceva din 
curajul atât de zgomotos de acum două săptămâni. Amânau 
confruntarea şi lăsau unul altuia sarcina să dea întâile ştiri 
neplăcute. 

Câmpul era verde-lucios, acolo unde ploaia spăla grâul 
învălurat de toamnă; era negru şi gras, acolo unde spăla 
arăturile adânci. Zarea era închisă. Norii se târau aproape 
de pământ, vineţi şi destrămaţi de vânturi. 

Nichifor Răţoi, urât şi fioros sub gluga din cap şi ţolul din 
spate, îndemna caii cu aprigi sudălmi, înfruntând ploaia cu 
duşmănie, ca unul care a râvnit şi el odată, când era 
căutător de comori, să se răsfeţe tolănit pe perne, în fundul 
trăsurii, ca un boier. 

Pe drumul de la curte, sub plopi şi sub tei, au intrat într-o 
boltă întunecată de peşteră. 

Câinii iarăşi au lătrat bucuroşi în jurul trăsurii, primind un 
stăpân pe care nu l-au cunoscut. 

Dar de data aceasta, nimeni nu dăduse poruncă să fie 
deschise ferestrele, iar uşile nu se aflau date în lături. În 


casă era umed, muced, negru şi frig. Pe podelele goale, 
paşii sunară pustiu. Nu se găseau chei. Ruginiseră zăvoare. 

O slugă tânără şi de curând tocmită nu ştia care e boierul 
şi care valetul. 

Întrebă pe Joseph: 

— Conaşule, să facem focul?... Să deschidem ferestrele?... 

Joseph răspunse la ce-a putut el să înţeleagă din limba 
indigenilor, grăindu-i în limba lui neînţeleasă de pe malul 
Senei. 

Îl ajută stăpânul, poruncind cu vagi reminiscenţe 
autohtone: 

— Aprinde focul! Deschide ferestrele! Repede, ma 
petite...! 

Fata aduse jăratic şi braţul de lemne. Dar soba începu să 
scoată fum. 

— E o viaţă imposibilă aici! Se adresă Boldur Iloveanu lui 
Joseph. Trebuie să sfârşim cât mai în scurt şi să plecăm cât 
mai repede! 

Joseph a fost de aceeaşi părere. Nu ştiau că dorinţa le va fi 
atât de curând împlinită. 

Cu mâinile uscate la spate, stăpânindu-şi un tremur de 
frig, Boldur Iloveanu privi la fereastră satul din vale, 
împânzit în neguri şi ploaie. Se vedea tot aşa, ireal şi 
departe, micşorat ca printr-un binoclu întors. 

Printr-un binoclu cu sticla tot mai aburită de-un fum; 
privelişte scufundându-se înecată. 

— Eu nu pricep de ce nu vine nimeni? Să vie aici domnul 
Sacară sau acel domn Nicachi! Porunci Boldur lloveanu 
slugii desculţe. 

Sluga dădu fuga. Se întoarse după un timp: 

— Îndată! Zice că au să poftească îndată! 

Dar n-a poftit nimeni, până după-masă, când a apărut 
domnul avocat Emil Sava, în automobilul lui albastru, cu 
geamuri late, ca vitrina spiţeriei din târg. 

A coborât încărcat de o geantă doldora şi, ca din pă-mânt, 
şi-au făcut apariţia şi domnul lliuţă Sacară ca şi domnul 


Nicachi, tot aşa de încărcaţi cu braţe de condici. 

Cei trei s-au măsurat pe furiş. Fuseseră într-un gând. 

Îmbrăcasară straie severe şi negre, ca pentru o 
solemnitate gravă, care n-ar fi îngăduit un port fantezist. 
Numai Nicachi pusese o tunică de sport, croită în catifea 
neagră, cu mulţi nasturi, multe buzunări şi cingători; 
pantaloni de călărie şi jambiere - cum se cuvine unui tânăr 
administrator de moşie activ. 

Boldur Iloveanu îl urmărea fără să vrea, cum se mişcă şi 
păşeşte cu picioarele arcuite de la genunchi. Nu-şi putea 
alunga amintirea frivolă a soldaţilor de plumb din copilărie, 
jucăriile de acum şaizeci şi mai bine de ani, când îi 
descăleca din şea şi nu izbutea să-i ţină în echilibru, diformi 
şi ridicoli, spre a lui bucurie; chiar în camera aceasta, pe 
covorul întins jos. Amintirea era absurdă. Venea în timpul 
cel mai nepotrivit. Dar el avea atât de puţine amintiri dintr- 
o copilărie ştearsă şi atât de puţin bănuia cât de greu e 
ceasul acela! 

Domnul avocat Emil Sava, stânjenit, juca între degete un 
lanţ cu chei prinse în verigi: cheia de la birou, cheia de la 
casa de fier, cheia de la bibliotecă, cheia de la biroul 
prefecturii, cheia de la caseta de la bancă; atâtea chei, 
atâtea treburi, atâtea documente de preţ, atâtea 
răspunderi! 

— Eu zic să începem!... Îşi privi tovarăşii. 

Tovarăşii consimţiră, cu un semn din pleoape. Boldur 
Iloveanu se aşază în jilţ, surizând cu o obosită nevinovăție: 

— Ce este, vă rog, atât de grav, de aveţi figuri atât de 
funebre? 

Domnul avocat Emil Sava nu găsi potrivit să răspundă. 
Lăsă să vorbească pentru el actele. Desfăcu geanta şi 
întinse documentele sale. Ceilalţi doi deschiseră condicile şi 
citiră cifrele lor. 

Textul era în cea mai desăvârşită regulă; iar socotelile de 
cea mai plină de spaimă precizie. 


Boldur Iloveanu încercă de câteva ori să înşire numerele 
în coloană, pe o foaie albă, să adune şi să scadă. Lăsă 
repede stiloul culcat pe hârtie, ca o armă inutilă. 

Oamenii lui de încredere aveau dreptate. Pe cât înaintau în 
expunerea lor, pe atât dreptatea aceasta apărea mai 
evidentă. 

Soluţia era una singură. 

Vânzarea, pentru achitarea creanţelor şi a dobânzilor 
adăugate la capete. Lichidarea grabnică, de bună-voie, 
pentru a evita lidtaţia, urmăriri şi procese, care vor ştirbi şi 
restul ce mai poate încă să fie salvat. 

Boldur Iloveanu privea la unul şi la celălalt cu ochii lui 
uzaţi. Şi, pentru moment, era stăpânit numai de grija să nu 
i se observe cum tremură mâinile lui uscate, cum îi şovăie 
glasul lui ostenit. 

— Adică?... Întrebă. Este vreo ofertă...? 

— Nu este! Minţi senin domnul avocat Emil Sava. Am 
căutat să fiu discret, pentru a putea obţine preţul cel mai 
bun, înainte de a se şti că ne aflăm la strâmtoare. Atât e 
cert!... Creditorii vor porni urmărirea... l-am calmat până 
acum. Unii şi-au cesionat creanţele. Mă tem că se află într-o 
singură mână. Ceea ce poate fi un bine şi în acelaşi timp un 
dezavantaj!... Un bine, fiindcă avem de-a face cu un singur 
individ. Un dezavantaj, fiindcă suntem în mâna unui singur 
om... Dacă acel om intenţionează să cumpere el ce-a rămas 
neexpropiat din moşie şi neexpro-piat din pădure - cum 
sper - atunci lucrul iarăşi poate să fie în avantajul nostru. 
Poate să fie un om de înţelegere, să ofere un preţ rezonabil 
şi, mai ales, disponibilul rămas după achitarea creanţelor 
să-l plătească imediat, bani gheaţă. Aceasta interesează în 
primul rând! Se poate găsi apoi uşor un plasament sigur, 
ceea ce cred că interesează numai în al doilea rând. 

— Poate mai sunt şi alţii care vor să dea preţuri? Rosti cu 
un anumit înţeles Nicachi Sacară, care ascultase cu braţele 
încrucişate pe piept. 


— Să vedem! Eu am datoria să fac toate sforţările pentru a 
apăra interesele domnului Boldur Iloveanu, cum le-am mai 
apărat... Dintr-o concurenţă de preţuri, n-avem decât de 
câştigat. În afară dacă nu cumva ofertanţii nu cad între 
dânşii la înţelegere, unii mulţumindu-se cu o parte din 
moşie, alţii cu alta. Ceea ce iarăşi este posibil... 

Nicachi Sacară, mai mult din privirea apăsată a domnului 
avocat Emil Sava, decât din cuvintele rostite, înţelese că nu 
va avea a se teme pentru cele treizeci sau patruzeci de 
hectare pe care le urmărea el şi părintele său. 

Din momentul acela discuţia nu mai purta pentru dânsul 
nici un interes, încât fu întru toate de-o părere cu soluţiile 
atât de bine chibzuite ale domnului avocat Emil Sava. 

— În orice caz, am nevoie să mă gândesc!... E pentru mine 
o chestiune la care nu m-am gândit niciodată... O surpriză 
de care mă socoteam scutit, până la sfârşitul vie-ţii... Păru 
că imploră îndurare Boldur Iloveanu. 

— Eu v-am scris la Paris. De şase ani, am scris în fiecare 
toamnă şi primăvară! Vorbi domnul lliuţă Sacară, care nu 
rostise nici un cuvânt, în afară de concisele explicaţii ale 
conturilor din condici. 

— Ştiu! Ştiu... Se scuză Iloveanu. Vina e a mea. M-aţi 
avertizat şi n-am luat măsuri din timp. Nu pot să mă plâng 
de nimeni... Sunt în situaţia aceasta şi totuşi mă aflu 
îndatorat şi faţă de dumneata, şi de dumnetata, şi de 
dumneata... 

Toţi trei plecară capetele cu modestie la această 
numărătoare. 

Domnul avocat Emil Sava, răsucind cheile nichelate în 
veriga cu lanţ. Nicachi Sacară în echilibru pe picioarele lui 
arcuite de călăreț, ciugulindu-şi bubuliţele roşii. Domnul Ilie 
Sacară, pipăindu-şi melancolic nasul, pe care îl avea 
prelung şi trist. 

— Peste o zi sau două, am să vă rog să veniţi din nou şi să 
ajungem la o soluţie definitivă! Acum sunt obosit de drum... 
Prea obosit... 


— O zi, două, n-are nici o importanţă! Declară generos 
domnul avocat Emil Sava, ridicându-se. Între timp voi pipăi 
terenul să aflu toate preţurile din judeţ şi să văd dacă nu 
putem provoca o concurenţă. lertaţi-mă că datoriile slujbei 
mă zoresc să plec pe nerăsuflate. La revedere şi cu bine! 
Poate descoperiţi o soluţie mai fericită... 

Boldur Iloveanu rămase singur în casa deşartă şi vastă, cu 
scoarţele strânse sul şi cu tablouri pe pereţi, înfăţişând 
oameni pe care nu i-a cunoscut niciodată ori i-a uitat de 
mult. 

Îl găsi amurgirea la fereastră, privind satul ireal şi 
depărtările fumegoase. 

Ploaia contenise. Prin sfâşieri vinete de nori apărea cerul 
rănit, cu lumini galbene şi sinistre, cu pete late de sânge. 

Apoi noaptea surpă zid de întuneric şi peste aceste lumini 
livide: totul fu negru, nepătruns şi ameninţător. 

Bătrânul clănţăni din dinţi, de frigul încăperilor şi de fiorul 
lăuntric, acum când nu-l mai putea vedea nimeni. 

A doua zi, pereţii îl înăbuşeau. leşi singur în curte şi în 
parc, cum nu făcuse din cea mai depărtată a lui tinereţe. 

În bazinul pătrat, cu marginile de piatră căzute şi 
măcinate, apa de ploaie, neagră şi putredă, răsfrângea 
ochiuri tremurate de cer. Leii de bronz, din cele patru 
unghiuri, căseau gurile lor coclite. 

Erau acuim loviți, năruiţi într-o râlă, şi păreau atât de 
vechi, încât Boldur Iloveanu i-ar fi crezut dezgropaţi din-tr- 
o săpătură a cetăților astupate cândva de lavă şi de 
cutremure, dacă nu şi-ar aminti, cu o dureroasă 
limpeziciune, ziua fără de grijă şi cu multă lumină, când a 
mers el singur să-i comande la o turnătorie din marginea 
Parisului, după desenele părintelui său. O broască îl privi cu 
ochii inelaţi de aur, pe urmă înotă zvâcnind cu picioarele 
lungi şi se ascunse sub nămolul gras. Erau şi mormoloci, pui 
numai cu două picioare, alţii cu patru şi încă purtând coadă; 
toate fazele din metamorfoza neamului batracian, ca nişte 


monstruoase rămăşiţe supraviețuind din fantastica faună a 
smârcurilor primordiale. 

Plecat deasupra, îşi văzu chipul slab în apa mucedă, ca un 
cap înecat de mult şi de mult putrezit. 

Înconjură casa, în parcul sălbatic. 

Nu simţea picioarele în ghetele ude, în iarba sătulă de apă 
şi în pământul lipit cleios de tălpi, trăgându-l cu toată 
povara, să-l oprească pe loc. 

Parcul geometric, şi civilizat al lui Enache Iloveanu îşi 
sfărmase toate alinierile într-o nesăbuită victorie a 
elementului vegetal, ca un miracol strămutat din pădurile 
ecuatorului. Copaci străini, care crescuseră strâmb şi 
chirciţi sub foarfeca grădinarului neamţ, lăsaţi numai la 
puterile lor, prinseseră acum rădăcini adânci, se înmulţiseră 
prin puieţi şi seminţe; amestecați şi împletiţi cu semincerii 
localnici, făceau un zid nepătruns şi întunecos de arbori şi 
de arbuşti, baricadând potecile vechi, împodobindu-se cu 
flori necunoscute şi bizare, schimbând aspectul locului ca o 
dezordonată grădină de experienţă botanică, de unde ochii 
aşteptau fără mirare să vadă apărând şi făpturi potrivite 
priveliştii: şerpi groşi cât braţul, pasărea-muscă, o maimuţă 
balansându-se în leagănul de liane. 

Invazia aceasta şi triumful vieţii vegetale făceau, prin 
contrast, încă mai dezolantă paragina aşezărilor părăsite de 
mâna omenească. 

Erau bănci de piatră, căzute şi intrate în stăpânirea 
ierburilor. Socluri astupate de zmeuriş şi de cârceii 
plantelor agăţătoare. Prin acoperişul chioşcului cu viţă, 
străbătuse un mesteacăn subţire şi zvelt, ca un gât pătrat 
alb şi negru, de girafă. 

Iar în fund de tot, mica bisericuţă de piatră a vechilor 
Iloveni, cu morminte şi cruci de jur împrejur, părea re-trasă 
lângă împrejmuirea înaltă, ca o ultimă cetate de apărare a 
morţilor. 

Aici, scaieţii, spinii, măcieşii, sălciile plângătoare şi 
vrejurile acoperiseră pietrele şi răsturnaseră crucile; 


rădăci-nile au prăvălit lespezi, ridicându-le în piept şi 
culcându-le pe-o coastă; printre gropi scufundate, cârtiţele 
harnice înălţaseră movili negre de ţărână proaspătă, ca 
după ploi atât de îmbelşugate şi lungi. 

Era şi aceasta o părăsită cetate a morţilor. 

Bisericuța nu se mai afla în folosinţă de peste o sută de 
ani. Boierul Enache Iloveanu, cu idei înaintate şi voltairiene, 
avusese alte griji şi înţelesese să înceapă alte prefaceri, 
decât restaurarea unui altar de închinare care nu-l 
interesa, zidit de cine ştie ce strămoş, în cine ştie ce timp. 

Părăsirea dura de atunci. Se desăvârşise în vremea lui 
Boldur, care acum o simţea întâia oară. 

Zidul fără acoperiş, cu uşa surpată şi cu ferestrele căscând 
orbite negre, constituiau, încă din vremea acelor 
occidentale transformări o ruină pitorească şi romantică. 
De aceea, boier Enache o cruţase, să-şi păzească morţii 
adunaţi împrejur, cum îşi împlinise ea datoria din veac. 

Pe aceşti morţi, în aceste morminte, îi căuta acum Boldur 
Iloveanu, cu mersul lui gârbovit şi împovărat de noroiul 
tălpilor. 

Erau numeroşi, dar erau prea desăvârşit încorporaţi 
pământului. Pe câteva cruci se mai citeau nume cu litere 
latine. Pe cele mai multe şi mai vechi, literele slavone nu 
mai spuneau nimic înţeles unui om care nu învățase 
niciodată să le citească. Îi căuta şi nu-i recunoştea. Nici nu-i 
cunoscuse vreodată. Buni sau răi, omenoşi sau barbari din 
fire, oricum, ei erau ai acestui pământ. El era numai un 
pelerin străin. Crezuse că va afla de la dânşii un sfat şi o 
îmbărbătare. 

Mormintele rămaseră mute în surparea lor. 

Boldur Iloveanu se aşeză ostenit pe-un bolovan de pietre, 
în faţa unei asemene lespezi de mormânt. 

Sub muşchiul fin, ruginiu, şi ud încă de pulberea 
diamantină a ploii, se citeau lămurit slovele chirilice. 

Dar el nu le putea descifra. 


Se afla o înşirare lungă. Poate fapte. Poate dorinţi. Poate o 
durere sau o urare, trimisă de dincolo de moarte, celor care 
aveau să mai vină. Boldur Iloveanu nu cunoştea acest scris 
al morţilor lui. Înţelegea o singură însoţire de semne. Un 
an: 1720. Un an bătrân de două veacuri. 

Un melc îşi târa casa rotundă în spinare, însemnând 
drumul cu o dâră argântie. 

Boldur Iloveanu rămase în faţa lespedei, cu fruntea în 
palme. Nu simţi când iarăşi începu să curgă o ploaie 
măruntă. 

Ştiu aceasta numai când Joseph îl ajunse, căutându-l şi 
aici, după ce străbătuse, chemând, toată grădina şi curtea. 
Se ridică, supus. Îl urmă, supus. 

Seara era în pat, sub trei aşternuturi, clănţănind de frig şi 
zvârlindu-le pe toate, când începea să se sfârlogească de 
arşiţă. 

Două săptămâni a zăcut, între viaţă şi moarte. 

Niciodată domnul avocat Emil Sava nu a purtat, cu mai 
multă durere, atâta grijă pentru însănătoşirea unui prieten 
şi client. Şi niciodată, un bolnav n-a părut mai împăcat cu 
un sfârşit care dezlega toate, atât de uşor şi la timp. 

Automobilul albastru al domnului avocat şi prefect Emil 
Sava îşi primejdui arcurile, aducând şi ducând în goană 
medici şi ajutoare, cărând doctorii şi baloane de oxigen. 

Tot oraşul şi judeţul ştiu că la Piscul Voievodesei se află în 
gheară de moarte un om care nu făcuse nimănui nici un rău 
şi nici un bine; tot oraşul şi judeţul au admirat atâta dovadă 
de simţire prietenească şi de omenie, pe care o arăta 
domnul Emil Sava, faţă de un bolnav ce nu-i este nici frate, 
nici rudă, nici binefăcător. Nimeni, deocamdată, nu putea 
înţelege taina acestei generoase îngrijorări. 

Domnul avocat Emil Sava ştia ceea ce nu interesa încă pe 
alţii, în afară de câţiva tovarăşi ai domniei-sale. Moar-tea lui 
Boldur Iloveanu, înainte de a semna un act de vindere- 
cumpărare, putea să aducă neprevăzute încurcă-turi şi un 
inamic încă necunoscut, dacă nu o coaliţie de inamici. 


Undeva se mai aflau desigur rude de a treia şi a patra spiţă; 
acei veri şi nepoți, care răsar din pământ la înmormântări şi 
deschideri de succesiune. Unul ori altul s-ar găsi îndată 
printre aceştia, gata să primească moştenirea, achitând 
creditorii şi despăgubind ceilalţi pretendenți, ca să rămână 
el stăpân pe conacul Ilovenilor şi pe moşia încă 
neexpropriată. Un asemenea musafir nepoftit însemna un 
duşman, şi poate mai mult decât un duşman. Trebuia 
înlăturat cu orice preţ. Iar preţul acesta era viaţa 
bolnavului din pat, înfăşurat în cearşafuri ude şi pus cu sila 
să-şi sugă drojdia de putere din biberonul baloanelor de 
oxigen. 

În ceasurile de armistițiu ale torturii, Boldur Iloveanu 
arăta între pernele albe o faţă osoasă şi palidă, de-o stra-nie 
seninătate. 

Surâdea cu ochii arşi întunericului deschis dincolo. Cu o 
mare şi bucuroasă lumină, aştepta scufundarea în veşnica 
pacificare. 

Pentru alţii, asemenea clipă e spaimă şi zvârcolite. Pentru 
el, era o trecere pe punte uşoară, acolo, sus, pe deal, 
printre mormintele de lângă bisericuţa dărâmată, care nu-l 
cunoşteau şi care nu-l chemaseră, dar aveau să-l primească, 
de vreme ce a sosit şi fără nici o chemare a lor. Gândul 
acesta punea o calmă renunțare pe obrazul scobit, în ochii 
mistuiţi de febră. Pe urmă, toate se tulburau din nou şi din 
lumea vedeniilor se desfăceau arătări chinuitoare. 

De pe covorul întins jos, se alegea dintre toţi soldaţii de 
plumb descălecaţi de Coca Boldur, unul cu picioarele 
arcuite de jocheu. Se înălța crescând, începea să păşească 
grotesc şi se apropia de pat, cu braţele încrucişate pe piept 
sau ciugulindu-şi bubuliţele roşii. Avea chipul lui Nicachi 
Sacară şi rânjea, aplecându-se deasupra pernelor, strigând 
cu un glas care detuna în timpan: „Poate mai sunt şi alţii 
care vor să dea preţuri! Nu eşti de părere, coane Boldur? 
Poate mai sunt şi alţii care vor să dea preţuri...?” 


Călărețul uriaş de plumb îl priveghea un timp, la căpătâi, 
repetându-i de o sută de ori aceleaşi cuvinte. 

Apoi se depărta pe picioarele arcuite, se micşora până ce 
devenea mic ca o gânganie şi se amesteca cu ceilalţi soldaţi 
de plumb ai lui Coca Boldur, răsturnaţi pe covorul cu flori 
albastre şi roşii. 

Altă dată, în locul feciorului de vechil, apărea domnul Emil 
Sava, răsueindu-şi cheile pe veriga de nichel prinsă în lanţ. 
Se aşeza pe jilţul de la căpătâi şi repeta monoton, cu acelaşi 
glas care-i zdruncina dureros timpanul: „Am aranjat şi am 
găsit un plasament foarte bun! Am aranjat şi am găsit un 
plasament foarte bun. Am aranjat şi...” 

Bolnavul se ridica în perne să alunge vedenia: 

— Bine! Ajunge! Am înţeles! Numai lăsaţi-mă în pace şi nu 
mă chinuiţi... 

Se ridica, îndreptând mâna cu degetele slabe spre jilţul 
unde domnul avocat Emil Sava răsucea pe verigă cheile 
nichelate. Jilţul era gol. Arătarea dispăruse. 

În locul ei se afla Joseph, întinzând cu mâna tremurătoare 
lingura de poţiune. 

Două săptămâni a durat lupta între moarte şi domnul 
avocat Emil Sava. Până la sfârşit a biruit domnul avocat. 

Într-o dimineaţă, bolnavul se află ridicat între perne, cu 
ochii spre fereastra deschisă din faţă, unde hohotea luminos 
un soare călduţ de mai, cu săgetări de rândunele pe cerul 
albastru şi cu năvala dureroasă a parfumului de iarbă, de 
primăvară, de flori. 

Mirosul proaspăt al vieţii a sfâşiat plămânii cu o suferinţă 
mai ascuţită ca prezenţa arătărilor urâte din delir. Din ochi 
a dispărut lumina şi din obraz blândă pacificare. 

Boldur Iloveanu a înclinat bărbia în piept, vorbind încet: 

— Joseph, n-a fost ce aşteptam eu! Dumnezeu m-a părăsit. 

Joseph nu înţelese, ridică mâinile spre cer şi aduse slavă 
providenţei care i-a scăpat stăpânul: 

— Dumnezeu a fost mare şi bun cu noi! Medicii spun că în 
trei săptămâni putem pleca... Aţi avut dreptate! Ae-rul 


acesta e prea tare pentru noi... 

— Şi morţii de aici mă resping! Adăugă convalescentul. 

— Grâce a Dieu! Pricepu în felul lui Joseph. 

Cu un bătrân vlăguit de boală şi desprins de cele 
pământeşti, domnul avocat Emil Sava a încheiat repede 
actele sale, fără să mai întâmpine nici o rezistenţă. 

După două săptămâni, Boldur Iloveanu, înfăşurat în 
blănuri şi în pleduri, a fost purtat în automobilul cu arcuri 
moi, până la tribunal, unde a semnat, în numeroase 
exemplare, numeroase acte de vânzare, care împărțeau 
moşia Piscul Voievodesei între mai mulţi cumpărători, 
întovărăşiţi să dea un preţ, recunoscut de toată lumea, mai 
mult decât generos. Cumpăra inginerul Constantin 
Grinţescu; cumpăra Iordan Hagi-lordan; cumpăra un 
necunoscut cu figura verzuie şi cu o şuviţă de păr pe frunte, 
adus de Iordan Hagi-lordan să figureze pe acte în locul 
domnului avocat Emil Sava; cumpărau în tovărăşie, o 
parcelă indiviză, domnii Iliuţă şi Nicachi Sacară. 

O singură primejdie se ivise şi a fost de îndată înlăturată. 

Cât timp Boldur Iloveanu se afla în convalescenţă, înălţat 
între perne, de trei ori se înfăţişase Zaharia Duhu, cerând 
îngăduirea să spună câteva vorbe. Voia să ceară stăpânului 
din Piscul Voievodesei să nu înstrăineze moşia cu nici un 
preţ şi în atâta grabă, cum se împrăştiase zvon. Din ce 
pricină se încumeta să dea asemenea sfat, n-ar fi putut 
spune. Era legat, de cuvântul dat. Dar se simţea îndestul de 
tare pe cele ştiute de el ca să descopere argumentele 
fierbinţi de care ar fi fost nevoie pentru a stră-muta o 
hotărâre pusă la cale de alţii. Măcar, dacă nu se poate altfel, 
părţile din moşie să le cumpere ţăranii. Se simţea el în 
putere să înjghebe o tovărăşie şi să găsească bani cu 
împrumut la nevoie. 

Drumul cel dintâi a fost nenorocos. 

S-a întâmplat să se potrivească exact cu momentul când 
domnul avocat Emil Sava cobora scările. Domnul avocat a 
bănuit ceva şi s-a întors din cale. 


A tras pe Joseph la o parte şi i-a arătat că bolnavul nu 
trebuie să fie tulburat de nici un fel de vizite şi mai ales de 
un maniac căutător de comori, ca individul care aştepta în 
capul scărilor. 

Joseph a privit din uşă la individ şi l-a recunoscut îndată: 

— Îmi amintesc, domnule avocat! C'est un drâle de type!... 
Vă garantez că nu va trece pragul. 

— Tocmai. C'est un drâle de type, Joseph!... Un nebun, bun 
de balamuc! 

Domnul avocat Emil Sava şi-a continuat drumul cu inima 
uşoară. 

Din treacăt, l-a întrebat pe individul de jos, cu un surâs de 
îngăduitoare compătimire: 

— Ce mai e, domnule Zaharia Duhu, cu comoara 
dumitale?... Încă nu s-a lăsat adusă cu zăhărelul? 

Răzeşul a răspuns, apăsat şi tăios: 

— De, domnule prefect! Unii umblă după o comoară, alţii 
după alta. Unii n-o găsesc, fiindcă n-au noroc. Alţii îşi fac ei 
norocul şi-atuncea sunt voioşi, cum te văd pe dumneata! 

Domnul avocat şi prefect Emil Sava a înlăturat orice altă 
vorbă, cu un gest vag din mâna înmănuşată. 

S-a închis în automobilul cu geamuri mari ca vitrina 
spiţeriei din târg şi a spus şoferului să pornească, 
bombănind singur şi ameninţător, împotriva unui oarecare 
răzeş colţos, care începe să devină primejdios şi trebuieşte 
pus la rezon. 

Al doilea şi al treilea drum al lui Zaharia Duhu au fost tot 
atât de zădarnice, măcar că de această dată domnul Emil 
Sava lipsea. Intrarea era păzită de neclintita fidelitate a lui 
Joseph. Pe urmă, Zaharia Duhu ştiu că soseşte prea târziu. 

Într-o dimineaţă, la sfârşitul lui mai, Nichifor Răţoi a tras 
pentru ultima oară, la scară, trăsura cu mârţoagele păroase 
şi jupuite de ham. 

Boldur Iloveanu a coborât, sprijinit de valetul tot atât de 
slab şi spectral ca dânsul. Slugile priveau de după perdele. 


De după perdele priveau şi domnul Ilie Sacară şi fiul său, 
Nicachi. 

Numai câinii dădeau bucuroşi din coadă, sărind în jurul 
unui fost stăpân, pe care nu l-au cunoscut şi n-avea să se 
mai întoarcă. 

Pledurile au fost înfăşurate în jurul picioarelor cu oasele 
descărnate... Boldur Iloveanu, cu gâtul prea slab şi lung, în 
guler rămas încă mai larg, întoarse capul să-şi ia rămas 
bun, ca orice drumeţ în clipa plecării. 

Dar nu avu cui să rostească urare. 

Nichifor Răţoi dădu bici. Gloabele icniră în ştreanguri; 
roţile scrâşniră în prund. 

Departe, în vale, prin tunelul aleii de tei şi de plopi, satul 
se mai văzu ca printr-un binoclu întors; plugarii ca albe 
pete mişcătoare în verdele câmpului, o ceată de copii, 
turmele oilor, mărunte ca furnicile. Toate micşorate, ireale, 
inaccesibile, ca o lume în miniatură, care la cotitura 
drumului se scufundă înecată. 

Boldur Iloveanu tuşi în batista albă. Vizitiul îndemnă caii 
cu hâde încruntări şi vrăjmaşe sudălmi, alături de valetul în 
haina neagră, ţeapăn şi grav, ca un cioclu pe capra dricului. 

Stăpânul se gândi că la Paris va trebui să se despartă de 
acest singur tovarăş credincios al vieţii sale şi nu ştia unde 
va găsi atâta curaj să i-o spună. 

Pe urmă privi încă o dată, de jur împrejur, o lume care 
acum îl alunga fiindcă de mult se lepădase de dânsa. Cerul 
era înalt, soarele blând, orizontul ameţitor de vast, sfârşitul 
primăverii de o frumuseţe dureros de limpede. 

— Aţi spus ceva?... Întrebă Joseph, întorcându-se. 

— Nu! Făcu semn din cap Boldur lloveanu. 

Şi continuă să şoptească singur în batistă, cum fac unii 
bătrâni cu mintea slăbită, când se cred neobservaţi. 

CARTEAATREIA. 

Capitolull. 

Vântul smulse lumina plăpândă, gâtuind-o în pumn ca o 
pasăre mică. 


Viaţa lui Zaharia Duhu s-a scufundat în beznă, din ceasul 
când a aflat că locotenentul Alexandru Opriş fusese 
îngropat undeva, pe frontul de la Caşin. 

Ştirea a sosit într-o noapte vântoasă, purtată de un sol-dat 
în trecere spre ţara de sus. Zaharia a desfăcut plicul, 
gârbovindu-se deasupra slovelor tulburi. Abia se desluşeau 
ultimele dorinţe ale mortului, scrijilate cu un vârf ciunt de 
creion, pe hârtia mototolită, pătată de sudoare şi roasă pe 
muchii, de frecătura buzunarului aspru unde a călătorit. 
Opaiţul fumega un sâmbure sleit de lumină. Pe măsură ce 
înaintau în lectură, ochii lui Zaharia Duhu se plecau tot mai 
păienjeniţi pe hârtia tremurând între degete, să descifreze 
mesajul de dincolo de viaţă. 

Deodată uşa se izbi de perete. 

Poate a fost vântul. Poate o mână nevăzută din noapte. 
Poate în acelaşi timp, amândouă. 

Uşa s-a izbit de perete. Vântul s-a năpustit chiuind 
bezmetic, să-i smulgă foaia dintre degete. O mână neagră a 
desprins pâlpâirea plăpândă a flăcării, gâtuind-o în pumn. 
Bezna s-a lăţit brusc în odaie. S-a auzit numai foşnetul 
hârtiei fugind pe podele ca o agilă făptură, cuprinsă de 
panică. 

Pe urmă a fost o tăcere pustie. 

Şi vântul de-afară a stătut, aşteptând, ca un răufăcător, 
după ce a omorât. 

Zaharia Duhu a rămas încovoiat pe banca de lemn, 
căutând cu degetele oarbe răvaşul smuls de duhul 
întunericului. 

lar noaptea aceea nu s-a mai luminat niciodată. 

Au trecut patru ani. 

Războiul noroadelor s-a încheiat cu lungi precupeţiri, 
congrese şi tratate. Ţara s-a lărgit. Lumea se primeneşte 
văzând cu ochii. Morţii au început să fie uitaţi. Mamele au 
lepădat straiul cernit, văduvele au schimbat portretul din 
peretele patului cu un locţiitor în carne şi oase, cu braţe 
voinice; orfanii spun altora tată - căci toată viaţa fuge de 


amintirea mormintelor şi durează numai cu preţul unor 
asemenea uitări şi trădări. 

În piscul Voievodesei au decurs aceleaşi mari şi grăbite 
prefaceri, ca oriunde. 

Domnul prefect Emil Sava împărţise, precum se ştie, 
ogoare dintr-ale altuia, cu mult simţite şi pline de lacrimi 
cuvântări. Pe urmă veni alt prefect, să strămute loturile 
între ele, aşa cum porunceau alte grave interese patriotice 
- şi iarăşi, după un scurt timp, domnul Emil Sava avu din 
nou puterea să dreagă ce-a stricat celălalt. 

Era o mare întrecere şi o grijulie milostivire de norod; 
curgeau legiuiri aşa-zis democratice şi fierbinţi manifeste. 

Piscul Voievodesei, ca orice alt sat de aiurea, se împărţise 
şi el în tabere crunt vrăjmăşindu-se, fiindcă unii cre-deau că 
izbânda nu poate să vină decât de la Stea, alţii de la Snop, 
Cruce sau Cerc, şi încă de la multe alte semne de mântuire 
tipărite pe buletinele de vot. Gospodarii învățau un 
meşteşug nou. Se frământau cuprinşi de frigurile aces-tor 
prefaceri şi de făgăduielile domnilor sosiți în automo-bile de 
la oraş, să-i cheme la lumină şi să le strige cu glas răguşit, 
neţărmurita lor dragoste pentru cei obidiţi şi nerăbdarea 
lor mare pentru cât mai grăbite îndreptări. 

Iar cum, în acest neastâmpăr, se amesteca şi drojdia 
sălbăticirii războinice de pe front, oamenii se încăierau 
până la sânge, spărgându-şi capetele pentru Stea, 
scoţându-şi măselele pentru Cerc, trimiţându-şi vecinul pe 
targă la spital, în numele Crucii. Aceasta era - după cum 
spuneau orato-rii veniţi să împrăştie sămânţa primenirilor - 
„ultima bă-tălie pe frontul intern”. 

Numai Zaharia Duhu cel adevărat rămăsese pe banca de 
sub opaițul stins, gârbovit şi cu inima îngheţată, într-o 
hrubă de întuneric. 

Şi alt Zaharia Duhu, acum, trăieşte, umblă, vorbeşte şi 
înfruntă cu nepăsare urgia mătuşii Ruxanda, când se iveşte 
în prag şi cu mâna în şold, îl priveşte scârbită cu ochii ei de 
mazăre crudă. 


Toată fiinţa lui s-a concentrat în mai îndărătnica 
scormonire a scoarţei după himerica-i comoară, tot aşa cum 
plantele fără lumină îşi adună toate puterile în rădăcinile 
scurmând profund, să caute acolo, în beznă, sarea 
pământului care prelungeşte o viaţă lipsită de soare şi de 
căldură. 

Prietenul cărturar îi aflase cândva, alt rost şi altă căldură 
acestei vieţi. 

Cercetările lor împreună însemnaseră o faptă rară şi o 
izbândă fără tăgadă. Ce-a fost de cercetat, cercetaseră. Ce- 
a fost de găsit, găsiseră. Ce-a fost de dovedit, în mare parte, 
dovediseră. 

La muzeul din Bucureşti, se înşira în rafturi şi în vitrine 
recolta lor de relicve mai de preţ ca aurul. În cele două 
cărţi ale profesorului de arheologie, se înşirau documente şi 
stăteau rotunjite concluzii, acceptate acum de toate forurile 
savante. Zaharia Duhu, răzeş cu oarecare stare, cu tragere 
de inimă şi cu ştiinţă de carte, fusese de la început părtaş la 
faptă şi la izbândă. Era şi aceasta o întâmplare rară, 
minunată şi plină de tâlc. Încât căutarea comorii putea să 
rămână o slăbiciune lăturalnică şi nevinovată, pe lângă 
isprava cea chibzuită şi cu folos. Profesorul Alexandru Opriş 
se împăcase şi el până la urmă, cu acest gând. 

— Bine, frate Zaharia! Consimţise el odată. Să-ţi dea 
domnul acest noroc, împotriva evidenţii. Găseşte tu 
comoara! A lui Dromichet nu poate să fie în orice caz; n-are 
ce căuta în aceste părţi, cum de altfel am convingerea că 
nici n-a existat vreodată. Dar cred că şi tu, dacă va fi să dai 
peste un tezaur, nu ţii numaidecât să-l afli cu cartea de 
vizită a regelui Dromichet? 

Zaharia clătinase din cap o împotrivire. 

E] comoara regelui Dromichet o căuta, iară nu alta. 

Prietenul cedase şi aici! 

— Fie şi a regelui Dromichet, Zaharia frate, ca să nu ne 
certăm pe comoara din pădure! Nu aceasta interesează 
deocamdată... Însă un tezaur cu brățări şi fibule, cu nasturi 


şi aplice de aur, cu discuri specific carpatice şi diademe, cu 
cheotori şi pandantive, e tocmai ce aştept şi eu. Îi re-zerv, 
de pe acum, o vitrină în locul cel mai de cinste al muzeului 
de la Bucureşti, ca pentru tezaurul celor nouă coroane de la 
muzeul Cluny, dezgropate la Guarazar, lângă Toledo... Ştii 
tu, coroana regelui got, Recessvintus, despre care ţi-am 
vorbit; cu smaragdele şi rubinele cât oul de porumbel... Am 
dovedi atunci ceea ce eu susţin cu tărie. Că a existat la 
aceşti geţi ai noştri o mare activitate crea-toare; că erau 
meşteri vestiți în arta aurului, după cum au fost în a 
bronzului; şi că ei au făurit acele minuni de orna-mente în 
spirală, care îşi aveau căutare şi preţ până în Sue-dia şi 
Danemarca, de unde şi astăzi mai sunt scoase la iveală... 
Găseşte tu comoara. 

— Am s-o găsesc! Rostise Zaharia, cu neclintita lui 
credinţă. 

— Bine, bine! Găseşte-o!... Continuase, zâmbind 
îngăduitor, profesorul. Găseşte-o, şi cu ea o să răsturnăm 
astfel prepusul că geții au fost numai nişte barbari şi nişte 
simpli imitatori, şi că au luat totul de-a gata, de la greci şi 
de la sciți, de la etrusci şi de la celți. A treia a mea carte, 
daca va fi să apară vreodată, cată să dovedească prezenţa 
unei sinteze de artă carpato-alpină şi s-ar întemeia numai 
pe o asemenea descoperire... 

— Vezi, aşadar, Alexandre, că nu e vorba numai de o 
nălucire? Se bucurase însufleţit Zaharia Duhu. Aşteaptă, 
fiindcă tot eu am s-o aflu şi pe aceasta... 

Prietenul cărturar se oprise din cele ce voia să mai spună, 
muşcându-şi buzele cu o remuşcare. Îşi dădea seama că, 
furat de preocuparea şi de cercetările sale, în loc să 
descurajeze cu toată energia patima lui Zaharia Duhu, încă 
o dată o înteţea cu o vinovată pornire să folosească risipa 
de timp, de cheltuială şi de muncă, a unui om sim-plu şi 
lesne crezător. 

— La urmă... Cine ştie? Exclamase pe gânduri, uitându-se 
la chipul spân al lui Zaharia, întotdeauna transfigurat când 


vorbea despre acea fabuloasă comoară. 

Răzeşul părea că uitase prezenţa prietenului. 

Cu privirea lui trecând peste oameni şi lucruri, urmărea 
arătarea părelnică şi arzătoare, de dincolo de zare şi de 
timp. 

Iară toată seara, mai apoi, Zaharia Duhu i-a cerut să-i 
traducă din tomurile nemţeşti din raft, capitolele unde se 
pomenea despre inelele şi securile de aur de la Brăduț, 
depozitele de bronz de la Fişeul Gherlii şi de la Spălanca, 
cingătorile de la Guşteriţa, brăţările de la Tirighiaz, 
Sarasău, Pecica, Pipeia şi Bija, Cipău şi Suzeni. 

Pretutindeni, săpăturile altora au scos la lumină tezaure 
despre care nu existase nici un semn - şi în vreo cronică 
veche nici o ştiinţă. 

lar el, Zaharia Duhu, spre deosebire de aceşti căutători, 
ajutaţi numai de noroc şi de întâmplare, ştia lămurit ce va 
să afle, şi mai ştia că, până la sfârşit, trebuie să afle. 

— De ce aceştia şi nu eu?... Ridicase ochii răzeşul, de pe 
gravurile tomurilor, cu brățări şi fibule, aplice şi cercei. De 
ce ăştia, Alexandre, au fost cuminţi căutând şi găsind; iar eu 
de ce-ţi par, atunci, a umbla după deşarte nălu-ciri?... Mi-ai 
spus de câteva ori că înverşunarea mea nu e străină de 
zădărnicia alhimiştilor din veacul de mijloc, care se căzneau 
să prefacă plumbul în aur. M-ai asemuit şi cu acei 
aventurieri, pe jumătate nebuni şi pe jumătate înşelători, 
care purcedeau în pustii locuri, călcate numai de fiarele 
cele adevărate şi cele urzite de închipuire, să caute fântâna 
cu izvorul de tinereţe veşnică. Mai deunăzi ai amintit în 
treacăt şi despre smintiţii care se mai trudesc şi astăzi să 
născocească maşini purtate de perpetuummobile. Le ascult 
toate acestea, Alexandre, şi nu-mi slăbesc credinţa!... Mi se 
pare că sunt mai puţin nebun... 

— Nici m-am spus-o aceasta, frate Zaharia! Se apărase cu 
hotărâre profesorul. 

— Nu mi-ai spus-o neted, dar înţeleg că adesea o gândeşti. 
E nevoie s-o spui, când se citeşte în ochi? Şi cu toate 


acestea, tu singur recunoşti că o asemenea comoară are să 
însemne cu totul altceva, mai de preţ decât tezaurul de la 
Pietroasa, faimoasa voastră cloşcă cu pui de aur semăânată 
în drumul lor de nişte trecători fără nici o legătură cu 
pământurile acestea şi cu neamurile ținuturilor aceste... Eu 
nu mă lăcomese la aur şi la pietre scumpe, fiindcă nu 
pentru mine le caut! Nevoile mele le cunoşti, ca şi 
mulţumirile mele. Sunt tot atât de puţine, ca ale oricărui 
schivnic. O caut, comoara asta, pentru cutia de sticlă pe 
care zici singur că ai să i-o pregăteşti în locul cel mai de 
cinste. Şi am s-o găsesc pentru dovezile tale, de care ai 
nevoie, ca să arăţi ce neam de oameni au fost părinţii 
părinţilor noştri... De ce adică, un franţuz, ori un englez 
sapă morminte în Egipt, pe Valea Regilor, sau în ruinele 
Asiriei, sau în Peru şi în Mexic - şi atunci săvârşesc faptă 
slăvită, de zbârnâie telegraful la cel mai mic oscior 
dezgropat din cenuşă? Iar îndârjirea mea, de ce rămâne 
nebunească şi proastă?... Eu cred că am mai mult drept s-o 
fac, fiindcă nu umblu după oase străine şi după amintiri de 
măreţii străine... Caut urmele bătrânilor noştri! Acei care 
au ştiut să fie mari şi care au închis ochii, ca să nu ne vadă 
cum ne-am împuţinat, şi ne-am micşorat, şi ne-am ticăloşit. 
Tu mi-ai dat dovadă cartea istoricului franţuz, unde se 
spune că, într-o vreme, toată Europa de mijloc şi cea 
răsăriteană a fost stăpânită de Buerebista, rege de-al 
nostru, get, reformator oleacă mai cu mult suflet decât 
oamenii din partidul domnului prefect Emil Sava, gospodar 
mai chibzuit şi domn mai însemnat şi mai puternic decât 
toate corciturile Fanarului trimise în timpurile mai 
dincoace, din Stambul, ca să ne aducă ei, învăţătura lor, şi 
năravurile lor, şi sângele lor... Putem dovedi că am fost ceva 
mai mult şi că suntem ceva mai vechi! Ie văd cu durere că 
zâmbeşti a râde, Alexandre... 

— Nu zâmbesc de loc! Se apărase încă o dată profesorul 
de arheologie. 


— Ştiu îţi spui că mi-au stricat mintea toate cărţile acestea 
şi, ca un nepregătit ce sunt, le iau toate prea literă cu literă 
şi cuvânt cu cuvânt. Prietenul nostru, inginerul - ca să-i 
zicem aşa prieten! 

— A mai aflat altceva. Mi-a rostit-o cel puţin în faţă. Umblu 
după potcoave de cai morţi, ca flămânzii satului care se 
făcuseră peste noapte căutători de comori, cu învăţăminte 
de la baba Maranda Cuţuianca. Apoi, chiar aşa de-ar fi, nu 
mă simt atâta de ruşinat să mă ştiu trecut în asemenea 
tovărăşie, în mila şi în scârba inginerului nostru. Mai bună 
şi mai puţin ruşinoasă îmi pare aşa tovărăşie, decât cu 
domnul prefect Emil Sava, de o pildă! Cel puţin nebunia 
noastră nu înşală pe nimeni şi nu păgubeşte pe nimeni...! 

— Are să te sărăcească pe tine, Zaharia! Rostise Alexandru 
Opriş. 

— Şi ce mare durere? Am mâinile amândouă. Au să-mi 
ajungă să hrănească o singură gură, dacă a fisămă 
sărăcească până într-atâta nebunia asta, cum o numiţi voi... 
Pe urmă, tot îmi mai rămâne o nădejde. Ai să mă primeşti 
paznic la muzău la tine, să-mi păzesc comoara, şi tot am să 
fiu mulţumit! Încheiase Zaharia Duhu, cu un surâs depărtat. 

Dar prietenul cărturar îl privise grav, mult timp, cu bărbia 
în pumn, urmărindu-i fiecare mişcare. 

Ca întotdeauna, când vorbea despre comoara lui, ră-zeşul 
îi părea însufleţit de o putere misterioasă, cum vor fi fost 
inspirați proorocii deşerturilor din ludeia. 

Faţa slăbănoagă şi spână, ochii spălăciţi, aprinzându-se cu 
lumina lor părelnică, firea lui moale şi blândă, încor-dată 
într-o aspră îndârjire; toate acestea făceau din omul simplu, 
în haina lui de şiac, o făptură enigmatică şi mai presus de 
înţelegerea obişnuită. Amestecul de naivitate şi de 
învăţătură întocmită numai după priceperea lui îl 
împingeau poate să rostească erezii absurde, la care ar fi 
zâmbit, fără îndoială, cel mai modest elev al profesorului de 
arheologie Alexandru Opriş. 


În asemenea clipe, însă, profesorul nu afla nimic vrednic 
de râs şi de disprețuit. 

Omul acela îşi cheltuia mult-puţinul lui avut, nu cunoştea 
nici o plăcere pământească; nu bea, nu fuma, nu urmărea 
nici o îndestulare; desprins de la toate cele lumeşti, trăia 
numai pentru nălucirea lui generoasă, în care lumina se 
amesteca cu întunericul, naivitatea cu adevărul, realitatea 
cu himericul. Din asemenea stofă, cu altă pregătire mai 
norocoasă, se aflase croit desigur un Maspero, un Mariette, 
un Champolion - toţi înaintaşii care, la litera uscată a 
cărţilor, au adaos pasiune şi un sâmbure divin de fanatism, 
împins până la absurd. N-au trecut oare şi dânşii printre 
ceilalţi oameni ca nişte maniaci pentru care nimic nu s-a 
mai petrecut însemnat pe lume şi vrednic de luare-aminte, 
de la Sesostris şi de la Ramses încoace? 

Profesorul deci n-avea de ce surâde cu milă şi cu dis-preţ. 

— De ce mă priveşti aşa? Întrebase Zaharia Duhu. Mă 
crezi şi tu bun de balamuc, ca prietenul nostru, inginerul?... 

Alexandru Opriş făcuse un gest neisprăvit cu mâna. 

Era greu să lămurească în vorbe uzate de toată ziua ce 
gândeşte, ce crede şi ce regretă el. 

Nici n-ar fi sunat bine. 

Prietenul le-ar socoti o făţarnică şi umilitoare măgulire, 
poate mai greu de suportat ca batjocoritorul râs al 
inginerului Dinu Grinţescu. 

Au tăcut amândoi. 

Zaharia Duhu a rămas la comoara lui. Şi au pomenit 
despre ea, în toate prilejurile, cât a fost cu putinţă mai 
puţin. 

Acestea toate şi le amintise, înaintea ceasului de moarte, 
Alexandru Opriş, şi ţinuse să plece cu sufletul dezlegat. 
Două scrisori lipise în plicuri. Una pentru Madala. Alta 
pentru prietenul inginer. lar cea de a treia mergea la 
tovarăşul său de cercetări şi de izbândă, să-i împrăştie o 
amăgire zădarnică şi păgubitoare. 


Îl sfătuia să contenească o căutare, de-acum fără folos, 
fiindcă va fi fără conducere. Îl ruga să se întoarcă la plu-gul 
şi la câmpul lui. Îi cerea iertare că atâţia ani l-a abătut de la 
viaţa-i firească şi îi mulțumea pentru tot ce-a făcut pentru 
el, trecătorul, şi pentru fapta cărturărească - care aceea 
rămâne. Mai adăugă câteva cuvinte despre nepotul lui 
Zaharia, crescut şi îndrumat de el în şcoala din Bucureşti. Îl 
ştia isteţ, muncitor, chibzuit, pregătit pentru carte. 

Petru V. Tudose arătase dragoste pentru ştiinţa istoriei şi a 
arheologiei. În hotărârile sale, plănuise să-l facă tovarăş la 
viitoarele cercetări şi urmaş la catedră. Îl îndemna pe 
Zaharia Duhu să ducă el până la capăt acest gând, 
ajutându-şi nepotul să-şi capete licenţa şi doctoratul, ca 
unul care mai bine ca oricine altul înţelege ce-ar însemna o 
viaţă răpusă de la adevărata ei chemare. Pe urmă, 
scrisoarea dădea tuturor întâlnire într-o lume mai blândă. 

Acel petic de hâirtie fusese smuls de vânt, dintre degetele 
lui Zaharia Duhu, lăsându-l gârbovit pe banca de lemn. 

O mână neagră desprinsese flacăra gălbuie a opaiţului, 
gâtuind-o în pumn. Bezna s-a lăţit brusc. Iar Zaharia Duhu 
n-a mai ieşit din hruba de întuneric. 

Alt Zaharia Duhu vorbeşte, întreabă şi răspunde, trăieşte, 
umblă şi înfruntă cu nepăsare urgia mătuşii Ruxanda. Altul 
porneşte cu Oarţă, nevolnicul, după el, cu săpi şi cazmale, 
să scurme pământul fără nici o orânduială; astăzi într-o 
parte, mâine aiurea, aproape tot atât de nesocotit ca şi 
gospodarii fără pricepere şi ştiinţă de carte din Piscul 
Voievodesei, când îi lovise şi pe dânşii, în preziua războiului 
celui mare, patima căutatului de comori, după ştiinţele şi 
învăţămintele unei babe solomonărese ca Maranda 
Cuţuianca. 

Oalele de lut şi hârburile de hidrii, dacă se ivesc câteodată 
sub cazma, sunt aruncate în ţărână cu nepăsare. Cui ar mai 
folosi? Cine le-ar mai cerceta, să le potrivească după epoci 
şi influenţe, să le înşire cu etichete, în vitrina unui muzeu? 
Zaharia Duhu e acum un om care caută o comoară şi nimic 


altceva. Cărţile zac neatinse pe poliţi. Ce pot să-i mai spună 
cărţile? Mătuşa Ruxanda a scos într-o zi toate hârburile 
care i-au înveninat viaţa şi le-a zvârlit din cămară şi din 
rafturi, la movila de gunoaie. Zaharia n-a dat semn de 
mâhnire şi de mânie. Poate nici n-a luat seamă la aceasta. 

Poate îi era totuna. 

Mătuşa Ruxanda şuşoteşte prin unghere cu baba Maranda 
Cuţuianca, pe care a chemat-o să-i desfacă feciorul de 
sminteală. Descântecele şi făcăturile babei s-au dovedit cu 
folos într-o jumătate de privinţă. Zaharia s-a vindecat de 
cules hârburi şi ruginături. Rămâne să-i afle leac şi pentru 
aiureala cea mare, a comorii. 

În mâncarea şi în băutura lui se amestecă gusturi ciu-date 
de buruieni şi de fierturi; găseşte în buzunările straiului de 
şiac capete de zdrenţe roşii şi negre înodate într-un anumit 
chip; sub pernă, dacă ar căuta, ar descoperi legături de 
cărbune stins şi rădăcini bărboase, aşchii sfinte din crucea 
Mântuitorului, aduse de la Sfântul Mormânt, şi diavoleşti 
doctorii, cu grăsime de broască, os de liliac şi sânge de 
găină neagră. Poate le-a aflat şi le ştie şi pe acestea, dar nu 
arată nici o mirare. 

El pleacă împreună cu Oarţă, de-i ploaie ori arşiţă, vânt 
sau urgie de sus - pleacă după comoara lui. 

O caută şi n-ar mai şti să spună de ce. 

Dacă mâine ar găsi-o, n-ar şti să răspundă pentru ce 
bucurie şi ce folosinţă. 

El caută o comoară şi nimic altceva. 

Din ochi s-a împâăclit lumina arzătoare care urmărea 
dincolo de oameni şi de timp o plăsmuire părelnică. 

Are o privire sură şi goală de sclipire. O privire ca a lui 
Oarţă. Caută cu ea numai în pământ. A uitat să mai ridice 
ochii la cer. N-ar mai cunoaşte nici o stea conducătoare pe 
atlasul înalt. Lumina s-a stins afară şi a murit înlăuntru. 

E un om după care hârâie câinii, cu alai, când trece pe 
uliţă. 


O singură dată şi-a ieşit din acest drum care merge alături 
de viaţă. Atunci când a aflat că sus, la conac, zăcea Boldur 
Iloveanu în ghearele morţii, privegheat la căpătâi, cu 
neadormită îngrijorare, de oamenii domnului prefect Emil 
Sava. 

Cunoaşte ce vor şi ce urmăresc oamenii aceia. Pornise de 
câteva ori cu gândul să le stea în cale şi să oprea-scă 
stăpânul Piscului de la o pripită hotărâre, care avea să-l 
ducă la sapă de lemn; iar pe domnul Emil Sava şi soţii săi 
avea să-i îmbogăţească prin nevrednice vicleşuguri şi 
silnicii. 

Stârcise în capul scărilor şi n-a fost primit. S-a lovit 
întotdeauna de împotrivirea slugii străine, care credea că-şi 
apără aşa stăpânul bolnav, de-un musafir zănatic şi 
inoportun! 

— Mai târziu, monsieur Diuhiu! Săptămâna viitoare, 
monsieur Diuhiu!... Îi repeta Joseph, împingându-l cu 
binişorul de spate, spre ultima treaptă. 

Şi valetul rămânea privindu-l din urmă cu o mirare de 
unde nu lipsea şi oarecare vanitoasă mulţumire de sine. 

Timpul îi dovedea cât de puţin se înşelase el acum câţiva 
ani, când a priceput că acest moldav, spân şi ciudat, călca 
de-a dreptul spre balamuc: „C'est un drâle de type!” 

Într-adevăr, Zaharia Duhu era acum o stranie şi decăzută 
făptură. 

Cu ţepii rari din barbă şi din mustăţi crescuţi ca firele 
decolorate din spicul de secară, cu ochii vineţi şi cu straiele 
de şiac şiclite de sudoare, pătate şi îmbâcsite de colb, 
semăna din ce în ce mai dureros cu Oarţă cel cu mintea 
puţină şi întunecată. Cu deosebirea că Oarţă râdea tâmp, 
dezvelindu-şi gingiile lăptoase şi buzele cu clăbuci la colţuri, 
într-o hâdă înveselire, de câte ori îl oprea cineva să-l 
întrebe în batjocură dacă n-a început să care acasă galbenii 
din comoară cu dimirlia. Zaharia Duhu n-avea de ce se 
înveseli şi uitase să râdă. El privea mocnit în pământ. Toată 
veselia şi lumina, şi viaţa lui erau îngropate acolo, sub 


ţărână, în cazanul unde se afla ferecată comoara în care nu 
mai credea decât Oarţă şi dânsul. 

Boldur Iloveanu se ridicase din pat. Fusese purtat la 
tribunal, în automibilul cu ferestre largi cât vitrina spiţe-riei 
din târg. Semnase actele întocmite de domnul Emil Sava. 
Vânduse rămăşiţele moşiei, plecase cu puţinul său avut în 
patria lui străină, să-şi schimbe apartamentul din 87, 
Avenue Kleber, pe două cămăruţe de la o mansardă cu o 
sută cincizeci de trepte. Prefacerile din Piscul Voievodesei, 
din acel ceas înainte, fură încă mai repezi şi mult mai 
minunate. 

Se auzi că acum conacul ar fi intrat în stăpânirea unui 
oarecare domn Iordan Hagi-lordan, bancher şi om de 
afaceri, putred de bogat. Se mai ştia că domnul Iliuţă 
Sacară şi feciorul său Nicachi au cumpărat încă vreo 
patruzeci de fălci - lanul de frunte al moşiei, pământ negru 
şi untos, din şesul Voievodesei. 

Astfel se împlinea încă o dată vechea orânduiala a ţării, 
după care încă din celălalt veac se prăsea seminţia lui Dinu 
Păturică şi a celorlalţi Păturici mai mari şi mai mărunţei, 
dar de aceeaşi teapă. 

Pe urmă, într-o dimineaţă, au sosit ingineri cu lanţuri şi 
panglici de fier, cu jaloane tărcate alb şi roşu, cu 
instrumente de măsurat şi aparate de iscodit tainele 
ascunse ale subpământului; au puhoit oameni străini şi s-a 
lăţit mare zvon, şi mare frământare, şi mare uimire. 

Zaharia Duhu a lăsat să treacă toate aceste pe lângă el, cu 
nepăsare, fără să le vadă şi fără să le audă. 

Pornea în fiecare zori de zi cu ajutorul lui becisnic la 
minte, să răscolească lutul râpilor cu cazmaua şi să sape 
gropi unde nu se afla niciodată inimic. Nimic decât cio-buri 
netrebnice, pe care le sfărma acum înciudat sub călcâi, 
când Oarţă scăpa din vedere să le turtească într-o sută de 
ţăndări cu latul lopeţii, rânjind de această plăcută şi nouă 
desfătare. 


Zece ani, Oarţă nătângul ascultase porunca să umble 
binişor cu asemenea oale, păzindu-le ca oul cel scump de 
pasăre măiastră. Şi deodată, stăpânul îl slobozise de acest 
legământ. Nu înţelegea de unde a purces schimbarea, după 
cum nici mai înainte nu pricepuse de ce nişte străchini bune 
de gunoaie meritau atâta sfinţenie. Dar se supunea la 
porunca cea nouă, după cum ascultase şi de cealaltă, veche. 

S-ar fi spus că amândoi nu mai căutau hidrile şi am-forele 
rare, talerele şi opaiţele de lut învârstat, decât ca să le 
şteargă mai îndârjit orice urmă, pişându-le să le întoarcă în 
țarina de unde au luat fiinţă. Era şi aceasta însă o 
măsurătoare, arătând cât de întunecat şi aproape de 
judecata lui Oarţă, gângavul, s-a coborât şi cugetul lui 
Zaharia Duhu, om rămas fără rost şi fără îndreptar al vieţii. 

Ei căutau comoara, nu oale de lut. 

De două ori, mătuşa Ruxanda bătuse calea mănăstirilor, la 
o maică din rude, de la Agapia. Cu preacuvioasa împreună, 
au mers la mănăstirea Neamţului, unde un vestit 
ieromonah, cu sfânt şi ascultat cuvânt la Atotputernicul, a 
citit şi a slujit pentru luminarea unei minţi tulburate de 
pierzaniile diavolului. Mătuşa Ruxanda a îngenuncheat 
înaintea icoanelor, a aprins lumânări de ceară, a împărţit 
pomeni şi a plătit cu mâna-i slăbănoagă de zgârcită bani 
legaţi cu zece noduri în colţul batistei. S-a întors acasă 
nădăjduind şi aşteptând minune. 

Dar rugăciunile s-au dovedit fără putere, ca şi 
desfăcăturile babei Maranda Cuţuianca. 

Atunci a luat singură frânele gospodăriei, tocmind ea 
muncitori la treburile timpului în locul cuscrilor şi cimotiilor 
cu parte dreaptă supraveghind plugurile şi semănătorii, 
stând strajă nedezlipită la seceră şi la treier, rupând 
preţurile cu negustorii de grâne, împărțindu-se cu aprigă 
îndârjire între casă şi ogoarele puţine câte au mai rămas, 
până când cădea istovită noaptea, fără să se dezbrace, cu 
ciolanele ei bătrâne pe-o laviţă tare, cu pumnii căpătâi. Se 
văieta c-au slăbit-o vederile şi puterile; a doua zi pornea cu 


mai încordată încăpățânare să scape din ruină ce mai poate 
fi apărat. 

Îşi găsise un ajutor vrednic în argatul cel nou, Gheorghieş 
Tălpăligă, feciorul lui Costache, mort în nisipurile Asiei Mici. 
Băietanul era în picioare cu noaptea în cap, se arăta isteţ 
şi de credinţă, ca orice feoior de oameni necăjiţi, cu opt fraţi 

mai mărunţei decât el acasă. Mătuşa Ruxanda îi scotea 
sufletul, nu-i dădea răgaz o clipită de cum deschidea ochii. 
Flăcăul, abia scăpa pe furiş să arunce o privire şi o vorbă în 
treacăt, fostei lui vecine şi tovarăşe de joacă, Sanda lui 
Alecu Precup a Dăscăliţei, acum codană cu ochii negri- 
albăstrui ca pruna şi cu mijlocul mlădiu ca puiul subţire de 
mesteacăn. 


— Iar îţi joacă ochii după catrinţă, prăpăditule!... Ţipotea 
ascuţit mătuşa Ruxanda, când îl prindea rămas pe gânduri, 
cu privirea lungită spre drum. N-ai mai înţeles că nu-i de 
nasul tău? Lasă grija asta pe sama lui Nicachi, feciorul 
vechilului, şi tu vezi-ţi de calicie, că n-o fi ea nebună să se 
uite, o fată de om gospodar, la un mangosit cu cămeşoiul 
rupt în spate şi cu obielele spânzurând din opinci... 

— Chiar de cămeşă şi de opinci mă gândeam să aduc eu 
aminte, stăpână!... Vorbea sfios Gheorghieş Tălpăligă. Am 
fost tocmit cu două perechi de opinci şi cu două rânduri de 
schimburi pe an... S-o împlinit anul la Sântă Măria Mică şi 
n-am căpătat nimica! 

— Ce zici? Ridică ochii ca bobul de mazăre crudă, mătu-şa 
Ruxanda, de sub broboada neagră. Mai spune o dată, că n- 
am înţeles bine! 

— S-o împlinit anul la Sântă Măria şi n-am dreptul meu... 

— Ahaa! N-ai căpătat dreptul tău?... Se oţări stăpâna, 
strigând ca înţepată de viespe. Ţi-oi arăta un drept, să nu-l 
poţi duce în spate! Întreabă pe maică-ta, cât a luat ea 
pentru tine înainte, ca să-şi ţină plodurile. Socoteala asta nu 
ţi-o făcut-o, se vede? Să vă dau, hai? Tot să vă dau!... Că mie 
mi-a dat Cel-de-sus, cu amândouă mâinile, de m-o umplut 
de nenorocire... 

— Mărnuca a luat simbria, asta o ştiu! Încercă o apă-rare 
argăţelul. Dară opincile şi schimburile nu le-o luat. Şi eu aşa 
rufos ca un mişel, nici n-am ochi să ies în lume, stăpână!... 

Mătuşa Ruxanda păşea să-l împietrească de aproape, cu 
privirea ei coclită: 

— Se vede că ţi s-o urât cu binele, ori ţi s-o urcat fumurile 
în cap, Gheorghieş, băiete! Ce-ţi trebuie cămeşoi? Ce-ţi 
trebuie opinci? Hai?... Te-ai duce dumneata la horă, să te 
zbânţui, şi să chiui, şi să te cucoşeşti în pene noi, asta 
înţeleg că te mănâncă... De asta te-am tocmit eu, sărace 
Gheorghieş, sărace? Om mai vorbi noi altă dată şi-ai să vezi 
cum stă răfuiala, dacă vorba mea n-ajunge!... Până atunci, 
ia coasa la spinare şi pleacă la luţărnă, că te-ajung şi eu din 


urmă, să te prind dormind ori stând la taifas, cu alţi 
hojmalăi ca tine. Haide, mişcă-te, ce-mi stai parc-ai prins 
rădăcină locului? 

Gheorghieş Tălpăligă era departe cu coasa la spinare, şi 
mătuşa Ruxanda încă nu isprăvea de ocărât şi de răbufnit. 
Trântea uşile mânioasă, se vântura în ogradă de la zămnic 
la poieţi, şi de la ocoale la cămară, împiedicându-se în 
praguri şi în scări, fiindcă vederea îi slăbea de la o zi la alta. 

După dânsa alergau curcanii leorbăind din guşa cu 
mărgele roşii, gânsacii trăgând-o de poale cu ciocul lor de 
lemn, pichirile glăsuind subţire şi toate orătăniile 
aclamându-şi tiranul. 

Zaharia Duhu şi Oarţă nu se arătau până la asfinţitul 
soarelui. 

Se întorceau plini de praf şi de sudoare. Între stăpân şi 
slugă, deosebirea era mică, iar mătuşa Ruxanda îi îngloba 
într-o egală scârbire, trântindu-le talerele înainte şi privind 
cu braţele subpuse, cum hrăneşte nişte trântori şi nişte 
becisnici la minte. 

Mai strigătoare nedreptate i se părea bătrânei că legea 
dăduse acestui fecior cuprins de sminteală putere să vândă, 
şi să cumpere, şi să schimbe numai el pământurile, risi-pind 
agoniseala răposatului, cum îl taie capul şi îl îndeamnă 
zărghenia. El era moştenitor şi stăpân cu drepturi depline. 
Ea n-avea alt drept, decât să privească şi să se căineze. 

De aceea se căina, s-o audă tot satul. 

Unii o plângeau; alţii se bucurau, fiindcă fusese toată viaţa 
zgârcită şi amarnică; cei mai mulţi îşi făceau cruce, să-i 
apere Domnul de asemenea blestem. 

În ochii tuturor, Zaharia Duhu scăzuse treptat din rân-dul 
lui de gospodar fruntaş cu bună ştiinţă de carte şi cu sfat 
chibzuit şi ascultat la ceas de cumpănă. În tinereţe, l-au 
cinstit şi l-au prețuit. Pe urmă, l-au bănuit că, în ştiinţele lui 
ascunse şi cu tovarăşii lui de la Bucureşti, adună, pe 
hârburi şi oale, bani albi câţi n-a izbutit să pună la o parte 
Antohie Duhu, într-o viaţă de om, cu toate judecăţile şi 


uricele din vechi. Era şi acesta un altfel de merit şi o altă 
dovadă de minte ascuţită şi de pricepere. Mai apoi, în 
vremea când a suflat vântul cel rău şi când pornitu-s-au toţi 
să caute comori pe coclauri, l-au duşmănit şi l-au urât de 
moarte, fiindcă de la comoara lui s-a tras şi nebunia lor şi 
tot de la ea au pătimit grele necazuri. 

Acuma, aceste întâmplări erau uitate. 

Satul cel de azi, primenit cu alte rânduri de oameni, nu 
mai pomenea despre Antohie, pe care mulţi nu-l cunoşteau 
decât cu numele. N-aveau cum să facă deosebirea, între 
răposatul cel hârşit, pus de pricină cu toată lumea, de la 
stăpânul moşiei până la vecinii cei mai sărmani, şi între 
feciorul venit cu bună înţelegere să facă pace şi să închidă 
judecăţile. Era ştearsă din amintire şi fapta din nouă sute 
şapte, când Zaharia Duhu îi apărase de urgie. Râzând, cu 
iertare, abia dacă mai aduceau vorba despre anul acela de 
secetă cumplită, când gospodarii îşi lăsaseră ogoarele să se 
sfârlogească în buruiană, ca să caute cazanul cu galbeni, 
până ce-a căzut asupra lor năpasta cu veneticul ucis în 
prundurile de pe apa Voievodesei. Pe acest Za-haria Duhu, 
înălţat şi scufundat în prețuirea lor, după vremuri şi 
împrejurări, îl uitaseră şi nu-l mai cunoşteau. 

Ştiau numai unul singur. Zaharia Duhu, cel de acum. 
Tovarăşul lui Oarţă, căzut la scrânteală şi părăsindu-şi 
avutul, în osul şi ocara lumii. 

Când îl întâlneau, întrebau în derâdere, pe faţă, fără să-l 
mai cruţe: 

— Ei, cumetre Zaharia, ce se mai aude cu comoara 
'mneatale? Când ne împărtăşim cu toţii din haznaua cu 
galbeni a lui Dromichilă? 

Zaharia Duhu clătina din cap şi răsucea aţele bumbilor 
spânzurând la haina de şiac. 

Simţea nevoie să se apere, el care nu dădea altădată nici o 
lămurire despre ce vrea şi ce căuta. 

— Râdeţi voi, dară eu ştiu ce ştiu! 


— Vezi să-i pui sare pe coadă să nu fugă!... Se amesteca 
altul, privind la ceilalţi cu semne din ochi. 

— Am s-o găsesc! Moşmolea Zaharia Duhu, în buzele 
spâne. 

— Şi ai să-i cumperi giuben lui Oarţă, să-l faci dipotat? Noi 
aşa am auzit vorbindu-se, de către unul şi de altul...! 

Toţi începeau să râdă. Rânjea şi Oarţă, cu gura până la 
urechi. Zaharia pornea mai departe, cu Oarţă după el. 

Gospodarii mai în vârstă, de-o samă cu el, rămâneau 
locului să se crucească, fiindcă văzuseră cu ochii lor cum 
nişte cărţi nebune au scos un om bun-teafăr, din minţi. 

Zaharia Duhu avea acum şi o poreclă: Zaharia Dromichilă. 
Copiii îl strigau: moş Dromichilă! 

Îşi auzea numele în urma lui, zvârlit ca o piatră de după 
garduri şi de după porţi. În această împroşcare, păşea 
senin, cu un surâs bun şi îndobitocit, cu nepăsarea lui 
Oarţă, care, acela cel puţin, fusese crescut de copil în râsul 
şi batjocura trecătorilor. 

O singură mijeală de lumină putea veni dintr-o singură 
parte. O presimţea şi Zaharia Duhu. De acolo o aştepta şi el. 

Era nepotul trimis la învăţătură înaltă, după dorinţa şi 
sfatul profesorului Alexandru Opriş. 

De doi ani, Petru Tudose îşi luase diploma de licenţă în 
istorie şi acum pregătea un doctorat în arheologie, la şcoli 
depărtate şi străine. Pe lângă ajutorul zgârcit al statului, 
Zaharia Duhu îi trimitea, pe ascuns de ochii mătuşii 
Ruxanda, un ajutor mai rotund şi mai statornic, la fiecare zi 
întâi. Petruţă cel cu picioarele desculţe nu amăgise nici o 
aşteptare. Împlinea el în învăţătură ceea ce râvnise Zaharia 
cu un pătrar de veac în urmă şi avea să ducă el la capăt 
ceea ce glonţul războiului curmase în viaţa şi în cercetările 
profesorului Alexandru Opriş. 

De acolo numai putea să se deschidă încă o dată o zarişte 
luminoasă şi caldă. Pe lângă nepotul cărturar, Zaharia Duhu 
ar fi intrat din nou, la ispravă chibzuită şi cu folos, cum se 
dovedise vrednic de faptă alături de priete-nul care-i luase 


lumina cu dânsul. Şi tot Petruţă cel desculţ, întors de la 
învăţătura lui desăvârşită, era să însemne şi singurul om pe 
lume pregătit să înţeleagă, după cărţile şi ştiinţele sale, că a 
căuta o comoară - comoara unui rege străvechi şi slăvit al 
acestor locuri - nu este numaidecât o nălucire de nebun. 

I-ar da un sfat, o îndrumare, un ajutor. Ar sta amândoi să 
citească semnele cărţilor. Şi atunci Zaharia Duhu, cel rămas 
în întunericul de hrubă, s-ar mişca dezlegat de duhurile 
beznei şi ar păşi din nou spre căldură, şi lumină şi viaţă. 

Goarna de alamă anunţa de patru ori pe săptămână 
trecerea factorului rural Pintilie. Era o chemare muzicală, 
răsfirată peste câmpuri de pe alt tărâm. 

Zaharia Duhu aştepta ştiri nerăbdătoare de la nepot: când 
va termina, când se întoarce... Scrisoarea însă sosea rar. Şi 
era întotdeauna scurtă. Câteva rânduri pe dosul unei cărţi 
poştale cu privelişti de poduri arcuite, de palate şi pieţe 
colcăind de lume, de bulevarde şi gări. 

În drumurile lui de odinioară, profesorul Alexandru Opriş 
îi trimitea altfel de privelişti: săli de muzeu, vitrine de 
colecţii preistorice, ştiri dintr-o lume care era numai a lor. 
Petru V. Tudose arăta deosebită predilecție pentru turnul 
Eiffel. lar scrisoarea lui se repeta aproape neschimbat: „Am 
primit banii. Mulţumesc foarte mult. Sunt în ajunul 
examenelor, ostenit şi cu timpul măsurat. Dar sper că 
rezultatul va arăta binefăcătorilor mei că nu s-au înşelat 
ajutându-mă să fiu de folos ştiinţei şi ţării. Ca întotdeauna 
recunoscător: Petruţă.” 

Nu lipsea nimic şi întotdeauna Zaharia Duhu simţea că 
lipseşte totuşi ceva. 

Asemenea răvaşe uscate nu-l mulţumeau. Nu aşa le-ar fi 
scris el, celor rămaşi într-un sat neştiut de nimeni şi 
nepomenit în nici o hartă a lumii, dacă dorinţa însetată a 
tinereţii lui i-ar fi împlinit-o, acum vreo treizeci de ani, 
Antohie Duhu, omul judecăților şi al uricelor din taşca de 
tinichea. 


Cu dreptunghiul de carton pe genunchii plini de noroi 
scorţos, Zaharia privea depărtările deşarte, unde se 
stinsese pentru totdeauna părelnica plăsmuire. 

Goarna de alamă vestea cu glas subţire, peste întinde-rile 
melancolice, că domnul factor rural Pintilie a trecut dintr- 
un sat spre alt sat. 

Zaharia Duhu rămânea în neclintire de stană, pe banca din 
cerdac, până când îl împresura întunericul nopţii. 

Se aprindeau cu sclipiri diamantine stelele înalte. 

Nu erau pentru el. 

Ochii lui nu ştiau să le mai vadă, de mult, de când toate 
luminile au fost scufundate. 

Capitolulill. 

Însă peştele cel mare îl înghite pe cel mic. 

Întâi, au sosit doi ingineri şi patru ajutoare. Au coborât din 
automobile, sus la curtea Iloveanului, unde i-a primit în 
capul scărilor stăpânul cel nou, domnul Iordan Hagilordan, 
şi domnul avocat Emil Sava, din întâmplare, pen-tru un 
scurt timp, vădan de scaunul său de prefect. 

Luminile s-au zărit aprinse în ferestre până târziu. 

A fost o masă lungă şi însufleţită. 

Casa, pustie de atâta amar de ani, s-a deşteptat din somn 
în glasuri străine şi în veselie de ospăț. 

Slugi proaspăt tocmite, cu îndemânarea învățată la 
banchetele de la oraş, cârau farfurii şi sticle, schimbau 
felurile de mâncare şi se încrucişau printre uşi cu tăvile, 
într-o frământare grăbită cum nu mai cunoscuseră de mult 
aceste ziduri. Au pocnit şi dopurile sticlelor de şampanie. 

Deşi ospăţul era intim, numai între oameni iniţiaţi şi veniţi 
să muncească, nu să benchetuiască, inginerul Dinu 
Grinţescu nu şi-a putut stăpâni o închinare care-i mânca 
limba. A vorbit despre progres, despre prosperitatea pe 
care veneau s-o aducă în mai puţin de doi ani, în aceste 
pustietăţi rupte din calea civilizaţiei, despre misiunea lor de 
pionieri. A închinat pentru domnul Iordan Hagi-lordan, 
reprezentantul capitalului inteligent şi curajos, oferindu-se 


să slujească, poate cu riscuri şi cu sacrificii, această primă 
operă de defrişare a bogățiilor de atâta vreme ignorate şi 
nefolosite. 

Iordan Hagi-lordan asculta distrat în capul mesei, cu 
scobitoarea între dinţi, privind cadrele de pe pereţi, de un- 
de surâdeau străini şi visători strămoşii lui Boldur Ilovea- 
nu, în caftane şi giubele din alte veacuri, cu bărbi rotunde şi 
albe. 

Din nou se priveau două lumi. Alte două lumii. Inginerul şi- 
a adus aminte şi despre aceşti oameni ai trecu-tului, sclavi 
ai rutinei şi ai unei indolenţe care i-a pierdut. 

Ridicând cupa de şampanie spumoasă, i-a mustrat şăgalnic 
pe rând, cadră cu cadcă, pentru tot ce-au lăsat să treacă, 
pentru tot ce-au făcut şi mai ales ceea ce n-au făcut. 

Strămogşii lui Boldur Iloveanu nu puteau răspunde. Au 
continuat să surâdă în împietrita lor nemişcare în care-i 
înţepenise zugravii vechi şi stângaci. 

Aşezându-se jos, inginerul Dinu Grinţescu a aşteptat o 
strângere de mână şi o mulţumire din partea bancherului. 

Iordan Hagi-lordan şi-a aplecat mandibulele puternice 
spre urechea lui, mustrându-l într-un râs de bas: 

— Mă surprinde, ingineraşule! Pentru un om de cifre şi de 
calcule, mă surprinde acest lirism!... Credeam că am venit 
să isprăvim aci o afacere şi văd că am dat peste poezie... Să 
ştii că am să fiu cu ochii pe dumneata. Cu ochii în patru! 

Inginerul a râs şi el, stânjenit. 

Pe urmă au vorbit cifre şi calcule. 

Târziu, când glasurile au amuţit şi lămpile s-au stins pe 
rând după perdele, în balconul de sus un singur om se 
plimba cu paşi apăsaţi. Se oprea şi pornea iar. [igara 
groasă de foi îşi aprindea şi îşi stingea vârful roşu în noapte, 
ca un semnal de cale ferată. 

Iordan Hagi-lordan, directorul societăţii „Voevoda, 
Roumanian Company for the Development of the Mi-ning 
Industry, Limited”, îşi trosnea degetele scurte şi groase, cu 
o mulţumire a biruinţei totale, pe oare nu avea cui o 


împărtăşi. Totul se îndeplinise literă cu literă, cum au 
prevăzut planurile încă tuturor tăinuite. Nu-şi dezvăluise 
jocul decât în parte, atât cât fusese nevoie. Societatea, 
pregătită în cea mai desăvârşită discreţie, avea să fie dată 
vileagului, abia după primele lucrări. 

Iar vestea o vedea irupând la bursă, să îngroape toate 
celelalte acţiuni petrolifere, ca un cataclism cosmic. 

Din când în când, după cum se afla la un capăt de balcon 
sau la celălalt, privea spre cele două ferestre, unde 
orânduise camere de culcare celor doi mai însemnați 
tovarăşi. 

La inginer, lumina stăruia încă. Nu-l prindea somnul. Cu 
neastâmpăr, îşi revizuia planurile şi calculele, pe care îşi 
jucase întreaga viaţă. Umbra se zugrăvea pe perdea, 
ridicându-se şi aşezându-se la masă. Mâna cuprindea 
fruntea; pe urmă capul se pleca pe planurile desfăşurate şi 
iarăşi inginerul nu-şi găsea loc pe scaun, apropiindu-se şi 
depărtându-se de perdea, ca să apară când gigant 
acoperind-o ca o arătare fantastică, când micşorat şi topit, 
ca o umbră nelămurită din care acuşi nu va mai rămâne 
NIMIC. 

Umflându-şi pieptul atletic, Iordan Hagi-lordan surâdea 
singur în întuneric, muşcând între dinţii puternici capătul 
ţigării de foi. 

De acela mai avea deocamdată nevoie. Avea să-l cruţe 
pentru un timp. La urmă, nici nu era primejdios. El căuta 
izbânda pentru rezultatul în sine, nu pentru cifra 
milioanelor, care îi apăreau mijloc şi nicidecum scop. O 
repe-tase cu naivă avântare, de nenumărate ori. 

„Şi dacă ridică glasul?” 

Un gest retezat cu mâna indică soarta inginerului 
decapitat Dinu Grinţescu, în ceasul când ar cuteza vreo 
împotrivire la planurile unde era despre altceva vorba 
decât despre progres şi pionierii civilizaţiei. 

La cealaltă fereastră, a domnului Emil Sava, lumina se afla 
stinsă. 


Avocatul dormea senin, somnul drepţilor. Visa gâlgâind o 
dată cu păcura celei dintâi sonde, milioanele care aveau să-l 
ducă oriunde şi, înainte de toate, avea să-i pună subsuoară 
un portofoliu ministerial. 

— Dobitocul! Rânji Iordan Hagi-lordan. 

Spunând, lepădase capătul stins de havană peste balcon, 
cu două degete, aşa cum leapădă el din totdeauna în viaţă, 
tot ce nu-i mai este de trebuinţă şi de folos. 

A doua zi, un camion a deşertat jaloanele tărcate, lanţu- 
rile de fier şi panglicile de măsurat, precum şi numeroase 
lădiţe cu scule, păzite ca ochii din cap. Inginerii cu 
ajutoarele s-au risipit pe câmpuri. 

Satul a aşteptat privind de departe, tot aşa cum se minu- 
nase odinioară, când cei doi străini căutători de comoară 
păreau că adulmecă plecaţi mirosul pământului şi că ascul- 
tă cu vărguţa vrăjită bătaia unei inimi de aur îngropată 
adânc, dar vie. 

Vestea s-a lăţit ca fulgerul: 

— Caută păcură! Au găsit păcură...! 

Şi toţi au înţeles că adevărata comoară a lui Zaharia Duhu 
aici se afla şi n-au cunoscut-o. 

Nicachi Sacară dădu pinteni calului, tăind drumul cel mai 
scurt până acasă. 

Ajunseră leoarcă de apă: cal şi călăreț. Zvârli frâul, fără să 
mai cheme sluga, şi se repezi pe scări, trântind uşa de la 
Canţelaria administraţiunei. 

Domnul lliuţă Sacară ridică speriat ochii de pe con-dicile 
unde înşira acum socotelile propriei sale gospodării. 

— Ce-i, Nicachi, tată? Ce s-a întâmplat?... 

Nicachi se uită la părintele său, cu braţele încrucişate. 

Râse demonic, cum nu s-a văzut râs pe nici un tablou allui 
Napoleon. 

— Ne-a lucrat, banditul! Ne-a mâncat fripţi, tătuţă!... Ne-a 
smuls pâinea de la gură, vedea-l-aş întins pe năsălie să-l 
scuip în obraz! 

Domnul Iliuţă se înălţă cutremurat de pe scaun: 


— Ce e, Nicachi, lămureşte-mă şi nu mă ţine aşa! E foc la 
arie! Au ars girezile?... Au scăpat boii în luţernă şi-au 
crăpat, Doamne fereşte-ne! A încercat vrun ticălos să ne 
calicească...? 

Nicachi păşi cu picioarele lui arcuite de călăreț pe jos, 
râzând surd, scârbit de atâta simplitate. 

Răspunse, după ce măsură de două ori cu paşi răşchiraţi 
distanţa de la sobă la uşă şi îndărăt: 

— Nu, tătuţă! Nu s-au aprins nici girezile, n-au scăpat nici 
boii în luţernă să crape, n-a luat foc nici batoza de la arie... 
Totul e cum nu se poate mai bine! 

— Atunci, ce mă bagi în boale, cu istoriile acestea ca la 
teatru, dragă Nicachi? Îşi dădu drumul la loc pe scaun 
domnul Iliuţă, răsufiând uşurat. Ce s-a întâmplat? Cine-a 
putut să ne lucreze şi să ne smulgă pâinea de la gură?... Nu 
cumva (şi din nou îl cuprinse îngrijorarea)... Nu cumva, 
actele făcute de domnul avocat Sava au vrun clenci şi ne 
mai scoate datori să plătim încă un rând de parale 
Iloveanului? Mă tem că asta-i şi nu m-aş mira... 

— N-avea nici o teamă în această privinţă! Îl îmbărbătă 
perfid Nicachi. Domnul Emil Sava, ca un om drept şi avocat 
cinstit ce este, a făcut actele aşa ca să nu le mai desfacă nici 
dracul şi nici Antohie Duhu, dacă s-ar scula din pământ! 
Putem să-i mulţumim şi să-i rămână recunoscător neam de 
neamul nostru, cum i-o doresc şi nădăjduiesc să-i pot plăti 
odată şi odată. 

— E tocmai ceea ce spuneam şi eu! Întări domnul Iliuţă 
Sacară, care nu era omul nuanţelor, să priceapă amarul din 
glasul feciorului. Aceasta o spuneam şi eu, Nicachi! Qrice-ar 
scorni unii şi alţii pe socoteala lui, s-a purtat cum nu ne 
aşteptam şi ne-a îndatorat pe veci. Fruntea moşiei!... Uşor îi 
era s-o oprească pentru el sau pentru domnul aceste, 
Iordan Hagi-lordan... Nu! Om cinstit şi drept, fiindcă a 
apucat a spune că putem alege noi după pofta noastră, şi-a 
ţinut cuvântul, chiar dacă a văzut că a dat greş. Nici n-a 
clipit, când i-am arătat pe plan lotul nostru! L-am simţit că 


oftează în sinea lui, dar nu s-a dat pe faţă... Adu-ţi aminte! 
Atâta numai a spus: „Pentru mine, cuvântul dat face mai 
mult decât un act întărit cu zece peceţi!” Am mers şi am 
făcut actul. Ţi-o pot spune acuma! Tot drumul m-am temut 
să nu-şi ia seamă şi să nu-şi întoarcă vorba... Pe urmă, am 
înţeles şi eu că aşa om nu întâlneşti de două ori în viaţă. 

Nicachi Sacară îşi ascultase părintele, clocotind de atâta 
orbire. Îl lăsă dinadins să isprăvească, ascultându-l cu un 
amar surâs şi storcându-şi între degete bubuliţele roşii din 
obraz. 

Când domnul Ilie termină elogiile avocatului Emil Sava, 
Nicachi îl întrebă cu sarcasm: 

— Cu alte cuvinte, acest domn Emil Sava este 
binefăcătorul nostru? Cel mai mare binefăcător! 

— Într-un fel da! Pentru ce-a făcut la vânzarea moşiei şi 
pentru ce-a făcut el şi în alte prilejuri! Răspunse domnul 
Iliuţă cu nevinovăție. 

— Mă strânge de gât atâta orbire! Izbucni Nicachi, 
reluându-şi poziţia de Napoleon şi lovind cu mânie şi cu 
călcâiul câinele de vânătoare care dormea la picioarele lui 
Iliuţă. 

Câinele îl privi cu o blândă mustrare şi se refugie sub pat, 
la adăpost. 

— Ce orbire, Nicachi? Ce orbire?... Începu să-şi piardă 
răbdarea domnul Iliuţă Sacară. Nu mă tot fierbe atâta, că 
nu merge teatru cu mine! Spune ce ai de spus şi isprăveşte! 
Mie marafeturi de aceste îmi plac pe pânză la cinematograf, 
unde plătesc parale să văd comedianţi că-şi fac bine 
meseria lor. Acolo, da!... Aicea acasă, nu-mi fă mie pe 
comediantul, că nu plătesc, Nicachi, tată! 

— Ai plătit mai mult decât îţi închipui! Rosti cu milă 
Nicachi, crăcănându-se cu picioarele arcuite de călăreț şi 
privindu-şi părintele, în creştet. Ai plătit, tătuţă, atâtea 
parale câte n-au să aibă neam de neamul nostru, ca să-ţi 
joace comedia comediilor unul ca domnul Sava, al 
dumitale!... Văd cu durere că încă n-ai priceput. Atuncea să 


ţi-o spun eu, dacă n-ai avut ochi de văzut. Ştii dumneata de 
ce-a fost darnic şi mărinimos domnul Sava cu noi?... Fiindcă 
pămâintul acela nu-i trebuia lui şi tovarăşilor săi. Pentru 
dânşii nu făcea două parale! Ni l-o dat să ne astupe gura şi 
să nu râvnim la alt pământ. La acel pe care şi l-au oprit lor. 
Şi ştii pentru ce şi l-au oprit?... Spune, te rog, tătuţă, pentru 
ce-ţi închipui că şi-au oprit ei pământurile cele mai seci şi 
fără de preţ? 

Nicachi Sacară aştepta un răspuns. 

Domnul lliuţă Sacară se scărpină cu degetul mic după 
ureche, ca şi cum de acolo putea să-şi gâdile o idee. Ideea 
nu veni. 

— De!... Asta numai baba Maranda Cuţuianca poate s-o 
ghicească! 

— Să ţi-o spun eu, fiindcă acuma nu mai avem nevoie de 
baba Maranda!... Le-au trebuit pământurile acelea, fiindcă 
acolo se află păcură, tătuţă!... Păcură, gaz, ben-zină, adică 
milioane, sute de milioane, aur să-l cari cu furgonul. Asta se 
află acolo!... De la asta ne-au înlăturat dumnealor, cu 
mierea pe buze şi cu dărnicia în inimă. Acum ai înţeles, 
tătuţă? Să mergi şi să-i vezi, că face!... Să-i vezi cum 
măsoară şi cum pun semne... Au venit şi ingineri. Mâine au 
s-aducă maşini de sfredelit pământul. Poimâine are să curgă 
aurul!... Şi noi, ca nişte blegi ce suntem, avem să stăm la o 
parte şi să-i privim cum se umflă la pungă din neghiobia 
noastră. lată pentru ce trebu-ie să-i păstrăm recunoştinţă 
domnului avocat Sava, binefăcătorul nostru şi al neamului 
nostru!... Mai spune! Poate mai ai ceva de spus...? 

Încremenit pe scaun, domnul Iliuţă Sacară asculta cu gura 
căscată, încă nepricepând deplin, cât de măiastră a fost 
tactica răbdurie a complicelui şi binefăcătorului său Emil 
Sava. 

Mintea-i era deprinsă să lucreze încet, ca plugul cu boi, 
când desţeleneşte brazdă nelucrată. 

Târziu abia se dumiri, iar acesta într-un chip cu totul 
ciudat şi cu o dezinteresată admiraţie: 


— Halal de aşa cap, Nicachi! Aista ajunge ministru, cum 
mă vezi şi cum te văd...! 

— Aceasta găseşti dumneata de spus, tătuţă? Se căină 
deznădăjduit, Nicachi. 

— Mai am şi eu altele de spus, copile! Dar ce mi-ar folosi 
să le spun?... Putea să ne lucreze şi mai rău. Bine că ne-a 
lăsat fruntea pământului... Eu tot numai în plugărie am 
încredere! Cu ea am crescut, ea m-a hrănit şi, slavă 
Domnului, n-avem de ce ne plânge. Când mi-a dat tata 
drumul în lume, mi-a pus o legăturică în mână, cu trei 
rânduri de schimburi. Şi acuma, vă văd pe toţi la rosturile 
voastre şi muncim pe moşia noastră. O sută douăzeci de 
fălci, mi se pare mie, Nicachi, că tot nu-s ceva de lepădat... 

Nicachi ridică ochii desperaţi în tavanul care ţinea loc de 
cer. N-avea cu cine vorbi. 

— Dar dumneata nu te gândeşti că o singură sondă face 
cât o moşie de cinci mii de fălci...? 

— O fi, copile, nu zic ba! Eu tot în plugărie am mai multă 
încredere. 

— Uff! Cine să mă înţeleagă şi cine să mă ajute?... Se 
smulse de păr Nicachi Sacară, uitându-şi demnitatea 
napoleoniană. Eu aceasta nu pot s-o înghit! Nu merge! Mi s- 
a oprit aci... 

— Bine, nu înghiţi, Nicachi! Spuse domnul Iliuţă cu 
nepăsare, plecându-se din nou pe coloanele cifrelor din 
condică. Dacă nu poţi înghiţi, nu te sileşte nimeni să înghiţi! 
Mie mi se pare însă că tu ai fost cel care cereai mai amarnic 
lotul nostru de moşie. Spuneai că în ruptul capului nu 
înţelegi să te prostească domnul Emil Sava, cu altul. Te-a 
ascultat şi nu te-a prostit! Nu înţeleg de ce te plângi şi-l 
învinuieşti. 

Copilul se uită la părinte cu ură. 

Amintirea aceasta nu-i era plăcută, mai ales în aseme-nea 
ceas. 

leşi trântind uşa, încălecă şi porni să urmărească mai 
departe ce fac inginerii şi prin ce locuri măsoară. 


Un plan se lămurea, pe măsură ce-şi strivea bubuliţele 
roşii între degete. Unde văzuse el înfipte jaloanele tărcate, 
erau vecinătăţi de pământuri vechi, răzăşeşti. Domnul 
avocat Emil Sava iscodise anul trecut prin unul şi prin altul, 
să încerce schimburi, pe alte ogoare, de la alt hotar al 
moşiei. Spunea să aceasta e dorinţa proprietarului celui 
N0u, să-şi rotunjească un singur trup, lepădând colţurile 
forfecate de expropriere. Gospodarii se lăsaseră greu. 
Parcă presimţiseră ceva, măcar că pământurile oferite în 
schimb erau nemăsurat mai de preţ. Acum, cât mai e vre- 
me, Nicachi Sacară se hotări să adune toţi stăpânii de 
ogoare vecine, într-un singur mănunchi, să ţină piept îm- 
preună la toate ispitele domnului Emil Sava. 

Inginerii târau lanţuri şi băteau ţăruşi provizorii de hotar, 
lângă viroagele sterpe şi sparte de săpături, movili şi lută- 
rii, ale lui Zaharia Duhu. 

„Cu nebunul nu-i de înţeles! Îşi muşcă mustăcioara în 
sfârc Nicachi. Dacă a fost să izbândească cineva, acela era 
inginerul, fostul lui prieten şi camarad de şcoală. După cum 
se arată lucrurile, n-au ajuns la o înţelegere. Inginerii se 
opresc la hotarul lui. Şi Grinţescu, de doi ani de când tot 
vine şi se duce, de nu pricepeam ce l-a apucat pe-un străin 
dragostea de aceste locuri, nici nu se opreşte acasă la 
Duhu, unde era primit şi ospătat. În sminteala lui, de bună 
seamă că nu vrea să ştie deocamdată de altceva decât de 
comoara pe care o caută... Rămâne să încercăm cu bătrâna. 
Zgripţoroaica e hapsână la bani, cum i-a fost tot neamul! Şi 
până atunci, să încercăm undeva mai aproape şi poate mai 
uşor...” 

Nicachi Sacară se trezi surâzând, cu un început de nădej- 
de. 

Lăsă calul la pas şi scoase din buzunar o oglinjoară mică 
de tablă, unde îşi cercetă chipul şi frizura. Scuipă în palmă 
şi îşi netezi cărarea. Pe urmă, întoarse oglinda, care avea pe 
dos un harap rânjit cu dinţii alcătuiți din mărgele albe 
potrivite în gingiile lor numai cu mare greutate şi meşte- 


şug. „Dacă din trei ori, îi aşez toţi dinţii, pot merge fără 
grijă”, îşi puse la încercare norocul. O dată a dat greş. Dar 
n-a fost nevoie de a treia încercare. La a doua, harapul îi 
râse cu dantura de mărgele întreagă. 

Feciorul domnului lliuţă Sacară dădu pinteni calului şi 
porni la trap, de-a curmezişul imaşului, spire casa lui Ale-cu 
Toader precup a Dăscăliţei, care nu avea numai o coda-nă, 
cu ochi genaţi şi negri-albăstrui ca pana. Mai avea şi opt 
hectare de pământ ticălos şi stricat de ape, dar exact pe 
hotarul înfipt cu beţele învrâstate roşu şi alb. 

— Ce vânt, domnu Nicachi?... Îl întâmpină gospodarul, 
spătos şi cu fruntea pleaşă, deschizându-i poarta şi dând 
gură la câini. 

— Moş Alecu, un vânt bun şi o veste norocoasă! Rosti 
Nicachi, sărind din scări ca un brav călăraş cu schimbul. 

În uşă se ivi, o clipă, o catrinţă neagră cu dungi roşii. 

Pc urmă uşa se trânti şi în casă se auzi un chicot de râs. 

CapitolullIll. 

Ajunge un singur demon, ca să tulbure toate somnurile. 

— Ei, jupân Leiba, de data asta ţi-a pus patriarhul 
Abraham mâna-n cap!... Rosti din prag baciul Timofti 
Gâţulea, săltându-şi tohoarca miţoasă pe umeri. 

— Şi de ce, mă rog? De ce mi-o pus mâna în cap, bade 
Timofti?... Se apără Leiba [udic, de după tejghea. 
Asemenea vorbă o aud eu a treia oară într-o săptămână şi 
nu pricep de ce mă fericiţi toţi, parcă v-aţi sfătuit... 

— Ha? Că nu-nţeleg ce boscorodeşti acolo?... Întrebă 
baciul, apropiindu-se şi făcând pâlnie din pumn la ureche, 
fiindcă surzise de-a binelea, în ultimul timp. 

— Zic: de ce mă fericeşti? Răcni Leiba Ţudic, lungind gâtul 
subţire, sub cununa de covrigi calcificaţi. 

Timofte Gâţulea căută un loc pentru pălăria unsuroasă şi 
lată ca o roată de car. 

După ce-i găsi cuier, râse gros, scuturându-şi pletele albe 
pe ceafă: 


— Văd că neamul dumitale, jupân Leiba, e făcut numai să 
se tânguie şi să se căineze, ca la apa Vavilonului! Fierbe tot 
satu de ce noroc a dat peste el, iară dumneata stai şi te 
vaieţi, sub nişte covrigi uscați. Cum adică?... Vine lume 
nouă, au tăbărât meşteri să facă fabrică de gază şi de alte 
drăcovenii; are să curgă păcura şi paralele ca apa pe gârla 
Voievodesei, şi dumneata nu găseşti altceva de răspuns la 
toate acestea, decât să ridici mâinile la cer şi să oftezi?... 
Sparge păreţii, jupân-e Leiba, lărgeşte prăvălia, adă marfă 
proaspătă!... Aici are să fie un alişveriş, de n-ai să dovedeşti 
cu jupâneasa Sara şi cu toţi pruncii împreună, cântărind şi 
adunând sutarele la tejghea! Din partea mea, eu ţi-am dat 
un sfat de pe acuma, să-ţi aduci de la târg musai o ladă de 
fier... Una groasă şi grea, să n-o poată sparge lotrii şi nici să 
n-o poată căra cu dânşii. Până acum, te-am cruțat că n- 
aveam ce-ţi lua alt decât nişte perne roşii de puf şi covrigii 
aceştia în care să-mi rup dinţii mei de moşneag. Dară de 
acuma, mă tem că am să vin într-o noapte uns cu funingine 
ca în cele tinereţi nebune ale mele şi-am să mă dau de-a 
dreptul la saltar, fiindcă ştiu că n-are să-mi fie osteneala 
degeaba... 

Baciul avea gust de vorbă şi de glumă, ca orice om al 
singurătăţilor, coborât să-şi uite de pustietăţile lui. 

Dar Leiba 'Ţudic asculta gânditor şi tăcut. Pritoci o litră de 
rachiu fără să mai aştepte glas de la muşteriu, puse sticla 
verzuie pe masă, clăti păhărelul în muchii şi oftă, trăgându- 
şi unghiile prin barba rară. 

Timofte Giţulea avea dreptate. Tot satul fierbea. 

Pe el, însă, asemenea prefaceri repezi îl nelinişteau. 

— Noroc, domnu Ţudic!... Închină baciul. Şi la anul, să văd 
aici o prăvălie cu două rânduri şi cu lumină pe sârmă. Aşa 
cum am văzut eu la târg şi mult m-am minunat. Învârţi de- 
un bumb alb şi s-aprinde beşica de sticlă, fără chibrit şi fără 
scăpărătoare... 

Domnul Leiba Ţudic clătină din cap pesimist, vorbind 
încet, mai mult pentru sine: 


— Prăvălia aceea, cum o vezi dumneata, bade Timofii, are 
să vină altul ş-i altul are s-o facă!... Eu n-am cap şi parale 
pentru aşa ceva. Şi oamenii au să-l părăsească pe Leiba 
Ţudic, cu dugheana lui ticăloasă, ca să se ducă la prăvâălia 
de peste drum, care are să aibă lumină pe sârmă cum zici 
dumneata şi poate chiar gramafon care cântă cu cui... Ce- 
au să mai caute ei la mine? Nişte bulgări de sare şi zece 
metră de fitil pentru lampă. Nişte sticle goale şi două chile 
de orez, două de stafide, nişte roşcove pentru copii şi oleacă 
de sopon... Cu asta nu se-mbogăţeşte Leiba '[udic, cum nu 
s-o-mbogăţit nici până acum... 

Vorbind, Leiba Ţudic privi cu amar, de jur împrejur, pereţii 
cu rafturi goale, toată dugheana lui strâmtă, calică şi 
întunecoasă. 

Baciul, care nu auzise bine, înţelese în felul său: 

— Asta-i, jupân Leiba! Bine-ai vorbit! Dai pereţii jos şi 
înalţi dugheana arătoasă. Aduci marfă care are căutare. 
Rachiul dumitale-i fain, vinul aşijderea. Oamenii te-au iubit, 
fiindcă nu i-ai înşelat la cântar şi la măsură, i-ai păsuc-it şi i- 
ai scris la condică. Aceasta e un lucru drept şi dânşii o ştiu 
şi-o vorbesc... Nu-ţi rămâne decât să câştigi şi muşteriii cei 
noi, care vin cu alte gusturi, subţiri. 

— Nu mă mai amări şi dumneata, bade Timofti!... Gemu 
Leiba Ţudic. Muşteriul cel vechi uită că l-ai păsuit şi i-ai 
scris la condică, atunci când se află la nevoie şi la necaz. 
Dacă vine altul să-i ia ochii, se duce acolo şi te lasă să mori 
de foame, cu nevastă şi copii, până ce vine percep-torul să-ţi 
vândă la darabană şi pernele de sub cap. Eu gân-deam să 
mor aicea, în liniştea şi în calicia noastră. Şi iacă vin nişte 
oameni din toată lumea, să aducă tulburare, şi lăcomie, şi 
concurenţă, parcă nu le ajunge ţara cât e de mare... 

Timofte Gâţulea turnă alt pahar şi închină, după cum 
vedea el lucrurile: 

— Hai noroc, jupân Leiba! 

— Norocul meu, l-a mâncat domnul acela Hagi-lordan, 
care-o mâncat poate şi norocul altora!... Suspină Leiba 


Ţudic, retrăgându-se la condicile lui de după tejghea. 

Baciul rămase de unul singur, turnând şi cinstind la masa 
din fund. 

Domnul Leiba păru că a aţipit cu fruntea în palmă, în 
ungherul întunecos, printre cutii goale de tablă şi clondire 
cu băuturi văpsite. Din când în când gemea ca prin somn, 
deschidea ochii speriat şi îşi freca repede barba rară. 

Pe urmă, iarăşi ochii i se micşorau şi chipul lua o înfăţişare 
de adâncă suferinţă. 

Durerea lui era mai mare decât o spunea şi decât bănuiau 
alţii. Din toată puzderia de odrasle mărunte, doi se ridica- 
seră mai răsăriţi, şi amândoi, în loc să-i stea într-ajutor, îi 
aduceau alte griji şi necazuri. Unul isprăvise şcoala de co- 
merţ şi nu se gândea să se întoarcă acasă, aşa cum îl pregă- 
tise să ajute şi să lărgească negoţul părintesc. Vorbea nu- 
mai despre bancă, despre slujbe de la oraş, purta bastonaş 
cu mânerul de os, învățase să danseze toate jocurile la mo- 
dă, se ducea la baluri şi avea planuri americane. Deocam- 
dată îşi câştiga viaţa singur, ajutor de ajutor de contabil, 
ceea ce tot însemna ceva pentru un început, când Rocke- 
ffeler a purces numai cu meseria de văcsuitor de ghete. Dar 
domnul Leiba 'Ţudic nu visa pentru feciorul lui aseme-nea 
măreţii ameţitoare; el l-ar fi vrut alăturea de dânsul, la 
tejghea, ajutându-l cu mintea şi cu învăţătura, cum să lăr- 
gească prăvălia şi de unde să scoată capital, pentru a ţine 
piept concurenţii de mâine. Îi scrisese. Îl chemase. Moişi- 
lică a răspuns că el nu poate să se mai întoarcă într-un sat 
ticălos şi sălbatic, unde sar câinii pe neaşteptate de după 
gard să-ţi rupă pantalonii şi unde nişte oameni primitivi 
trăiesc ca în triburile Africii, după cum a învăţat la şcoală şi 
se poate vedea la cinematograf! 

Celălalt fecior, de-al doilea, Abeles, se arăta încă mai 
duşman nădejdilor părinteşti. 

Mai avea un an până să sfârşească liceul, purta ochelari, 
citea cărţi cu scoarţele roşii, şi în loc să se îngrijoreze de 
viitorul lui şi de ziua de mâine, nu-şi găsea astâmpăr şi 


somn de grijă pentru viitorul omenirii. Umbla cu o bluză de 
satin negru, cu o claie de păr zbârlit şi roşcat, îşi dispreţuia 
fratele mai mare cu pantalonii lui pe dungă şi cu dansurile 
lui la modă. 

— Copilul acesta are să ne bage în pământ! Lăcrima 
madaim Sara, ştergându-şi cu dosul palmei grăsulii 
şuroaiele de pe faţa rotundă şi albă, când Abeles, în 
vacanţă, pomenise despre revoluţia mondială. Ne-am rupt 
pâinea de la gură, să iasă un bolşevic şi un om primejdios...! 

Tânguirea se adresa către domnul Leiba Ţudic, care 
asculta tăcut, îşi privea feciorul şi ofta. 

Dar răspunsul venea de la Abeles, tăios şi ameninţător: 

— Staţii, nu vă speriaţi, că acestea sunt deocamdată numai 
vorbe!... Toată lumea mă socoate un copil şi nu mă ia încă în 
serios. Mâine aveţi să vedeţi. Mâine când o să putem trece 
la fapte... 

Madam Sara izbucnea mai amarnic în plâns şi mai cumplit 
se văita printre sughiţuri: 

— Mâine au să vină jandarmii şi au să te aresteze; au să ne 
ducă pe toţi la gros şi au să ne închidă dugheana... Abeles, 
tu n-ai inimă! lu ai să fii nenorocirea noastră... N-ai milă de 
fraţii tăi mai mici, pe care are să-i arate lumea cu degetul şi 
au să-i bată cu pietre? Abeles, pe cine-am hrănit eu oare cu 
lapte de la pieptul meu...? 

Abeles surâdea cu milă, clipind miop sub ochelarii 
bombaţi. Atâta ignoranță şi laşitate îl dezgusta. 

— Sunteţi născuţi să rămâneţi slugi toată viaţa! Rostise 
strângând din umeri. 

— Ce-ai zis? Mai spune o dată! Ridicase mâna domnul 
Leiba Ţudic, înălțându-se în picioare. 

— Să nu-d baţi, că aista e în stare să facă la moment o 
mare nenorocire! Intervenise madama Sara, punându-se 
între tată şi fiu. 

Domnul Leiba 'Ţudic lăsase mâna să cadă, fără să lovească. 

Abeles continuase să surâdă misterios şi dispreţuitor, 
băgându-şi nasul subţire în cărţile sale. 


Aceste întâmplări şi le amintea domnul Leiba Ţudic, de-a 
fir-a-păr, cu ochii întredeschişi, sub cununa lui de martir, 
împletită din covrigi uscați. Şi înţelegea că are acum de 
luptat cu două rânduri de duşmani: cei din casa lui şi cei de- 
afară. 

Bătrâneţea i se anunţa înveninată şi lehova îl părăsise. 

— Asta n-am meritat-o! Vorbi singur, tresărind şi 
scărmănâindu-şi repede barba rară. 

Baciul râdea şi el singur, scurgând fundul sticlei în paharul 
cu muchii. 

— Râd, jupân Leiba!... Poate vrei să ştii numaidecât de ce 
râd eu acuma? 

Domnul Leiba Ţudic lărgi ochii obosiţi, fără gene, şi rosti 
cu amar: 

— Dumneata râzi, fiindcă nu te atinge viaţa! Ce-ţi pasă 
dumitale?... Ai optzeci de ani şi arăţi mai voinic ca mine. 
Dumneata n-ai concurenţă, fiindcă nu vine nimeni să 
deschidă stână în faţa stânii dumitale... N-ai copii să te 
otrăvească şi să-ţi scoată sufletul. Poţi râde şi ai de ce 
mulţumi vieţii, care te-a iertat chiar şi pentru cele ce-ai 
păcătuit, după cum au uitat şi te-au iertat şi legile omeneşti. 
Dumneata eşti un om fericit, bade!... De aceea, poţi să râzi 
de unul care se căinează ca mine. 

Timofte Gâţulea nu auzise nimic din cele grăite de domnul 
Leiba '[udic, dar ştia, şi fără să audă, că negustorul tot n-a 
înţeles de ce râde. 

Înălţă sprâncenele spre el şi îl lămuri: 

— Râd, jupâne Leiba, fiindcă văd că aicea este ascuns un 
drac în pământ!... Odată dracul acela se chema comoară! 
Acuma se cheamă păcură!... Dar nici dracul nu dă pace 
oamenilor, nici oamenii nu-l lasă pe el în pace. Numai că 
trebuie să se răpună unul pe altul... Spuneam noi că 
Zaharia Duhu a căzut la sminteală, căutând comoară unde 
nu-i... Acuma se vede că avea el oleacă de dreptate. Era 
comoară, dar nu ştia nimeni ce fel de comoară anume... 


— Comorile se plătesc cu viaţă de om! Rosti, înfiorându-se, 
domnul Leiba Ţudic. Acum zece ani o venit şi-a pierit aicea 
un venetic din toată lumea. Poate a fost un semn, pe care e 
bine să-l ştie şi domnul acela, Iordan Hagi-lordan! 

— Eu nu aud ce tot descânţi acolo, jupâne Leiba!... Râse 
gros baciul, bătând cu fundul sticlei în masă. Vorbim fieca- 
re pentru sine... Până una-alta, schimbă altă litră şi umple- 
mi clondiraşul acesta, fiindcă am să-l duc în deal la nişte 
băieţandri de-ai mei, de lapte, pe care musai trebuie să-i 
înţărc...! 

Domnul Leiba Ţudic schimbă sticla deşartă cu o măsură 
plină, pregăti şi clondiraşul pentru ajutoarele baciului din 
deal, care trebuiau neapărat înţărcate. Pe urmă, rezemat 
de uşor, privi în drum frământarea de camioane şi de 
automo-bile trecând parte spre curtea Iloveanului, parte 
spre pripoarele însemnate de ingineri. 

Sus, la conac, Dinu Grinţescu, printre grijile lui mai 
aprinse, găsise totuşi vreme să schimbe şi oarecare 
orânduiri în aşezările de o jumătate de veac părăsite. 

Iordan Hagi-lordan n-avea nevoie de-o casă de ţară, 
pentru el. Îl aştepta o vilă la Sinaia, alta la Constanţa, un 
conac boieresc pe valea Oltului, cu faţa spre apă. 

Casa de aici o pregătea deocamdată pentru ingineri şi 
pentru birouri, până când se vor înălța alte clădiri din 
temelie, mai largi şi la loc potrivit, după planurile societăţii. 
Treabă de un an, poate de doi. 

Până atunci, toate braţele localnice tocmite şi cele străine, 
aduse de pe valea Prahovei şi a Dâmboviţei, pregăteau 
bazine de beton, cazane, şi depozite, unde urma să se 
adune revărsarea celei dintâi sonde, de încercare. Meşterii 
săpau cu grabă temelia uzinei electrice. Camioanele cărau 
material, şine de fier, plăci de schijă, pereţii cisternelor şi 
tuburile sondei, cu toate maşinile de sfredelit piatră, dinţii 
de oţel şi motoarele, puse la adăpost, să aştepte sub 
hangare de scânduri şi prelate de muşama. 


Trei meşteri fuseseră despărțiți de ceilalţi, cu misiunea să 
dea o înfăţişare mai confortabilă conacului din deal. 

Şi spre a sa mare uimire, inginerul Dinu Grinţescu 
descoperi aici urmele boierulu Enache Iloveanu, cu toate 
încercările lui de prefaceri occidentale, căzute în paragină 
şi în uitare. Apa captată, ţevi în pereţi, canaluri şi fântâni de 
ciment. A fost o joacă să le aducă din nou la folosinţă. 

Enache Iloveanu crescu în stima inginerului. 

— Acesta a fost un om! Declarase cu admiraţie, avocatu-lui 
Emil Sava. Un adevărat erou şi pionier... Dacă îi călca şi 
Boldur Iloveanu pe urme, nu mai aveam noi ce căuta aci... 
Ar fi fost imposibil să nu descopere ce-am descoperit noi. Ce 
fel de individ era, în definitiv, acest boier Enache...? 

Domnul avocat Emil Sava strângea din umeri. 

Nu-şi amintea, decât foarte vag, despre un bătrân devorat 
de mania europenizării, aşa cum îl cunoscuse în cei dintâi 
ani ai carierei sale de avocat. Oricum, era un noroc că mu- 
rise înainte de a afla cele ce aflase inginerul Dinu Grin- 
ţescu şi a fost alt noroc că Boldur nu-i călcase pe urme. 

Cei patru lei de bronz începură din nou să împroaşte apa 
vie din gurile deschise şi spălate pe dinţi cu o perie aspră 
de parchet. 

Într-o seară, luminile aduse pe sârmă de la un mic şi 
provizoriu motor cu benzină, se aprinseră festiv în băşicile 
cu sticlă, aşa cum văzuse baciul Timofte Gâţulea numai la 
târg. Era cel dintâi modest aperitiv al civilizaţiei. 

În planurile inginerului, satul avea să se bucure de lumina 
electrică, gratuită, trasă de la uzina societăţii. 

— Gratuită, trei ani!... Rectifică domnul Iordan 
Hagilordan. Până când au să-i prindă gustul şi au să-i simtă 
nevoia. Pe urmă, îi trecem la tarif şi la contoar... N-am venit 
aci să facem filantropie! O spun din principiu, nu pentru 
sumele care n-au nici o importanţă. Oamenii nu trebuiesc 
nărăviţi cu pomenile! 

Inginerul înclină capul şi înlătură o discuţie zădarnică, din 
care ştia că va ieşi biruit. lordan Hagi-lordan se ţinuse de 


vorbă. Avea asupra lui ochii în patru, să-l aducă la realitate, 
când se depărta de la cifrele sale la lirism şi la poezie. Se 
ciocniseră de câteva ori şi, întotdeauna, lui Hagi-lordan îi 
rămăsese cuvântul din urmă. 

Dinu Grinţescu recunoscu, mai degrabă decât se 
aşteptase, că i-ar fi plăcut poate să pornească cu altfel de 
tovarăş la drum. În schimb, domnul avocat Emil Sava plutea 
în al nouălea cer. Partidul său chemat la guvern îi 
înscăunase iarăşi în jilţul prefecturii. Aceasta, fără s-o 
bănuiască, era şi pricina pentru care Iordan Hagi-lordan îi 
acorda un termen de graţie, în loc să-l lepede ca un capăt 
de havană stins. 

Domnul Emil Sava mai putea fi folositor. Un proiect vechi, 
de douăzeci de ani, prevedea construcţia unei linii de cale 
ferată trecând prin Piscul Voievodesei, spre valea Şiretului, 
până în artera principală; se aflau calculate preţurile 
exproprierii şi, după valuta de atunci, costul întregii lucrări. 
Dar planurile zăceau în arhivele ministerului. 

Acum chestiunea se cuvenea dezgropată, fiindcă o staţie 
de drum de fier în Piscul Voievodesei însemna, pe socoteala 
statului şi spre binele obştesc, o economie nemăsurată în 
punga societăţii. 

Prin grija lui Iordan Hagi-lordan, aşadar, ziarele din 
Bucureşti fură cuprinse subit de o mare durere pentru 
mizeria în care se pierdea una din cele mai bogate regiuni 
ale ţării, izolată de arterele principale de comunicaţie. O 
interpelare energică şi aplaudată în Cameră aminti 
proiectul părăsit şi somă guvernul să ia aminte la doleanţele 
populaţiei. Pe de altă parte, sub îndemnul domnului prefect 
Emil Sava şi datorită spiritului său neîntrecut de 
organizaţie, o serie de întruniri publice în capitala ținutului 
arătase ţării şi amintise încă o dată guvernului că trei 
judeţe vor deveni pieritoare de foame, dacă bugetul de anul 
nou nu le face cadou un tren şi o gară. 

Cu prilejul remanierii, a fost pomenit şi numele domnului 
Emil Sava, ca un foarte serios şi pregătit candidat la 


subsecretariatul Comunicaţiilor. 

Portofoliul îl luase altul. 

Dar domnul Emil Sava avea acum un drept câştigat, la o 
remaniere viitoare. Şi Iordan Hagi-lordan căpătase 
făgădiuiala candidatului mai norocos, că proiectul mucezit 
de douăzeci de ani în arhive va trece pe masa Consiliului de 
Miniştri. 

Grija binelui obştesc se afla astfel pe mâini bune. 

O mică sămânță de nelinişte, ca un grăunte de neghină, 
juca uneori neplăcut în cugetul domnului avocat şi prefect 
Emil Sava. 

La toate actele pentru cumpărarea moşiei de la Boldur 
Iloveanu, pentru partea sa semnase un locţiitor adus de 
Iordan Hagi-lordan. Un om care nu i-a inspirat de la 
început nici o încredere, după chipul prelungit şi scofâlcit, 
cu pieliţa verzuie, după ochii scufundaţi în orbitele 
cercănate şi după şuviţa de păr căzută pe ochi. 

Când a dat mâna, i-a rămas o senzaţie rece şi umedă 
neplăcută, ca o atingere de broască. Numele îi suna 
cunoscut, din afaceri mari, dar tulburi. lordan Hagi-lordan 
îi ghicise şovăiala. 

Îi luă orice preîntâmpinare de pe buze. 

— E omul meu şi poţi să ai încredere, mai multă decât în 
fratele dumitale! De altfel, o simplă formalitate, fiindcă nu 
ştiu ce prejudecată te opreşte să iscăleşti singur şi să apari 
cumpărător, pe faţă. Aceasta, ţi-am spus-o de la început, îmi 
pare o politică naivă de provincie... O judecată de struţ. 

A semnat omul adus de Iordan Hagi-lordan, cu numele lui 
grecesc. Şi atunci i s-a părut că a făcut bine. 

Pentru reputaţia lui politică în judeţ şi pentru interesele lui 
de avocat nu era nici prudent, nici elegant, să apară 
cumpărător făţiş al unei părţi de moşie pe care elo 
administrase în tovărăşie cu domnul Iliuţă Sacară; moşie 
care se vindea ca teren agricol pe un preţ ca atare şi care, 
peste noapte, avea să devină teren petrolifer, cu valoarea 
înmiită. Contrascrisoare are la mână. Dar folosirea unui 


asemenea document ar scoate la lumină tocmai ceea cea 
voit el să apere de ochii şi de judecata lumii. S-au împlinit 
doi ani. Peste puţin va erupe cea dintâi sondă. Iordan Hagi- 
Iordan nu mai pomeneşte nimic. 

E singurul grăunte negru de nelinişte, care tulbură uneori 
somnul domnului avocat şi prefect Emil Sava. 

O dată a simţit nevoia să afle părerea şi sfatul tovarăşului 
inginer... 

Dinu Grinţescu a scos ţigara din gură, ridicând ochii de pe 
hârtia ceruită a planurilor şi privindu-l cu mare uimire: 

— Aud, ceva nostim, prietene Sava... Cum? Dumneata, 
avocat, vii să mă consulţi pe mine asupra actelor încheiate 
de dumneata ca avocat? Dar bine, monşer, eu sunt inginer 
şi în materia mea pot da consultaţii oricui, dumitale şi 
altora. Dar în materia despre care mă întrebi sunt mai 
chinez decât orice răzeş de aici, din Voievodeasa, câţi s-au 
judecat din ţâţă-n fiu. De altfel, întrebarea dumitale ar 
trebui să-mi dea de gândit. Ar fi ceva nostim... 

— Ce-ar fi nostim?... Întrebase, neliniştit, domnul avocat 
Emil Sava. 

Inginerul urmărise fumul ţigării cu ochii îngânduraţi, pe 
urmă risipise aţele albastre cu mâna, ca o viziune 
neplăcută. 

— Ar fi nostim!... Eu m-am dat pe mâna dumitale, bazat pe 
competenţa şi experienţa dumitale de avocat. M-ai pus să 
semnez, am semnat! În asociaţia noastră, trebuie însă să 
recunoşti, că eu am adus ceea ce nu era în puterea nimănui 
să aducă. Secretul de aci, din pământ. Nu l-am descoperit 
datorită hazardului, cum se întâmplă. Am venit de-a 
dreptul, ca la o cunoştinţă veche. Altfel, ar mai fi putut să 
zacă încă o sută şi o mie de ani... Îţi aminteşti cât a trebuit 
să lupt cu dumneata ca să te conving că veneam cu o 
siguranţă, nu cu o presupunere? 

— Cine ar fi putut să-şi închipuiască atunci? Se scuză Emil 
Sava, răsucind şi sunând cheile în buzunar. A fost un plocon 
căzut din cer...! 


— Crezi? Zâmbi inginerul. N-a fost nimic căzut din cer. 
Pentru dumneata poate! Pentru mine a fost însă ploconul 
îngropat aici, în pământ, de unde aveam să-l scot numai cu 
multă caznă. Dar nu despre aceasta e vorba... Ştiu atât, că 
la început nu puteam să te conving. Pe urmă, nu te-am 
putut domoli, să ai răbdare şi să aştepţi, ca să lucrăm cu 
prudenţă şi tact. 

— N-ai avut de ce te plânge! Protestă Emil Sava. Când am 
înţeles cum stau lucrurile şi că e vorba de treabă serioasă, 
ţi-am dovedit ce poate şi capul meu, mi se pare... 

— Aşa am crezut!... Încuviinţă inginerul. Ce-aţi făcut mai 
apoi, ca să ajungă aproape tot terenul în stăpânirea noastră 
şi cu ce preţ, vă priveşte. Eu sunt pentru diviziu-nea muncii 
şi a rolurilor... Te-am ascultat şi mă simţeam fără grijă. 
Acum văd că eşti neliniştit de soarta dumitale! Ce să mai 
cred despre chipul cum vei fi ştiut să-mi asiguri drepturile 
mele? Ar fi nostim... Prietene Sava, hai să consultăm un 
avocat! 

Inginerul încheiase râzând, fiindcă, pentru moment, mai 
mult decât venituri şi contracte, el căutase şi găsise în 
Piscul Voievodesei o mare izbândă a ştiinţei şi a 
meşteşugului său. 

Domnul Emil Sava însă, pe hârtia închisă în sertarul 
biroului, păstra dimpotrivă o socoteală amănunţită, cât 
venit pe lună, pe zi, pe ceas şi pe minută, poate reprezenta 
o sondă, zece şi o sută de sonde. 

Nu se putea împăca deci atât de uşor cu ideea unei 
biruinţe platonice. 

La neliniştea de adineauri, propunerea ironică a 
asociatului, să consulte un avocat, pusese sare pe rană. 

Cuvântul era aruncat în glumă. Dar cuvântul rămăsese şi îl 
rodea... 

Despre Iordan Hagi-lordan ştia multe. În lumea băncilor, a 
petrolului şi a bursei, avea un nume: Rechinul. Şi, într- 
adevăr, înfăţişarea i se potrivea poreclei. Cu dinţii lui feroci, 
cu ochii mici, cu rânjetul şi cu neîndurarea faţă de tot ce 


întâlnea înainte-i, apărea ca o grandioasă fiară de pradă, 
creată pentru apele adânci şi vaste, pentru furtunile cu 
prăbuşiri şi naufragii, prin care domnul Emil Sava, cu micile 
sale viclenii de avocat şi de politicastru provincial, cerca şi 
el să se strecoare ca un biet peştişor inofensiv, cu gingii de 
cartilagiu şi cu înotătoarele de gumă. 

„Hai să consultăm un avocat!” 

Inginerul rostise propunerea în derâdere, întorcându-se la 
planurile şi la lucrătorii lui. 

Cuvântul însă rodea, cum roade acum sfredelul de oţel al 
sondei, străbătând straturile scoarţei zi şi noapte, să dea 
peste aurul negru şi gras. Schelele de bârne încrucişate s- 
au ridicat albe, încă nepătate, până când cea dintâi 
împroşcare de păcură le va da altă înfăţişare decât a unor 
jucării intacte şi străine decorului străvechi, de munţi, brazi 
şi pâraie. 

În jurul lor, au răsărit gigante rezervoare cilindrice, 
încheiate din plăci de oţel, văpsite cu miniu. 

Pe lângă aceşti monştri, oamenii apar mici şi fragili ca 
furnicile. 

Sub hangare aşteaptă saci de ciment. Vagonete gonesc 
duruind pe linii înguste. Există şi o cantină, cu firma 
albastră şi cu băuturi necunoscute. Există şi un fel de 
cazărmi cu paturi, de unde un rând de lucrători pleacă 
atunci când alt rând se întoarce la odihnă. 

Aparatele de foraj lucrează necurmat, scrâşnesc, gem şi 
împroaşcă nisip amestecat cu apă, pompele gâgâie; 
echipele se înlocuiesc la fiecare opt ore, telefoanele 
zbârnâie între biroul improvizat de scândură şi între biroul 
central de la curtea Iloveanului; noaptea se aprind colierele 
becurilor electrice, o sirenă mugeşte de trei ori în douăzeci 
şi patru de ceasuri la fiecare schimb; iar sfredelul de oţel 
ronţăie tenace în stâncile subpământene, apropiindu-se cu 
fiecare clipă de comoara cea îngropată înainte de toţi regii 
şi toate comorile de pe lume. 


Plăci cu inscripţii înfipte în stâlpi opresc trecătorul din 
douăzeci de părţi: Intrarea oprită. Trecerea oprită. Fumatul 
oprit! 

Niciodată în Piscul Voievodesei n-au existat atâtea 
oprelişti. 

Plugarii şi-au lăsat încă o dată ogoarele pe seama 
nevestelor şi a copiilor. S-au tocmit salahori, cărăuşi, 
ajutoare, cărămidari, zidari şi argaţi, pe lângă meşterii 
străini, aduşi de aiurea, care, unii, nu înţeleg nici o vorbă a 
indigenilor. Câţiva au încercat la domnul Emil Sava, să afle 
dacă nu cumva şi pământul lor are căutare şi preţ. Cum s-a 
întâmplat, niciunul n-ar putea să o spună bine: dar toate 
pământurile cu căutare şi preţ au fost mai demult vândute, 
schimbate şi prefăcute, iar lor nu le-au rămas decât 
ogoarele cu pământ numai de plugărie. 

Au blestemat atunci pământul care-i hrănise din tată în fiu 
cu pită şi mălai; fiindcă prin a lor neştiinţă ajunsese acum în 
stăpânirea domnului Iordan Hagi-lordan, să-l îmbuibe cu o 
hrană mai grasă. Puţini, doar, au căpătat o nădejde. Acei cu 
ogoarele sterpe din prunduri, de pe zăvoaiele Voievodesei. 

Dar pe aceştia i-a adunat Nicachi Sacară; au făcut 
legământ să ţină cu toţii la tocmeală şi până acum n-au ieşit 
din vorba jurată. 

Domnul prefect Emil Sava, când i-a primit şi i-a ascultat, a 
strâns din umeri şi a început să joace în buzunar lanţul cu 
cheile înşirate pe verigă. 

Asculta şi tot suna câte o cheie. 

Pe urmă le scoase pe toate şi începu să vânture lanţul 
morişcă pe degetul arătător. 

— Văd că v-a scos din minţi, oameni buni!... Rostise cu 
blândeţe în glas, aşa s-ar fi spus, cu un fel de milă. Eu vă 
doresc binele şi vă sfătuiesc după cum vă dictează 
interesele voastre. Cu boierul Boldur Iloveanu am fost 
prieten, cu domnul Hagi-lordan iarăşi sunt prieten. Dar eu, 
înainte de prietenie, am pus sfânta dreptate. Aţi văzut?... 
Când a fost vorba la împărţit pământul, nu m-am uitat că-s 


prieten cu Boldur Iloveanu. Am ales fruntea şi v-am dat 
fruntea. Este? 

— Asta-i adevărat!... Întăriră câteva glasuri. 

— Îmi pare bine că o recunoaşteţi! Alţii sunt mai ingraţi şi 
n-o recunosc... Este, aici, o stârpitură de om, pe care-l 
cunosc şi căruia îi port eu de grijă. El vă scoate din minţi şi 
el are să vă ducă la pagubă. Eu ce să vă spun? După câte 
am aflat, societatea n-are nici o grabă să cumpere 
pământuri. Pentru cât pământ stăpâneşte ea deocamdată, 
abia de-are să prididească în zece, dacă nu în cincisprezece 
ani. Vă dă mâna să aşteptaţi până atunci...? 

Oamenii clătinară din cap: 

— Cincisprezece ani n-o durat nici măgarul ţiganului din 
poveste, când l-a fost pus să-l înveţe a răbda de foame şi să 
beie eu ţârâita. 

— Aceasta v-o spun şi eu!... Fu de aceeaşi părere domnul 
prefect. Peste cincisprezece ani, atunci da, puteţi pune 
condiţiile voastre şi societatea n-are să aibă încotro. Acuma, 
se cheamă că voi veniţi s-o rugaţi, nu vă caută ea. Vă 
convine preţul?... Pun şi eu cuvânt, să mai rupeţi ceva. 
Nu?... Aşteptaţi...! 

Domnul prefect Emil Sava făcu o pauză şi se uită la chei, 
pe urmă păru că le numără să vadă dacă nu e niciuna lipsă 
la număr. 

Le vâri în buzunar şi îşi aduse aminte ceva ce se vede că 
uitase: 

— N-ar trebui să v-o spun, oameni buni, dar trec şi de data 
aceasta peste prietenii mei! Numai, vă rog, vorba să nu iasă 
dintre pereţii aceştia... Uite ce e! Societatea mai are ea o 
socoteală, după câte îmi pare. E la înţelegerea omului că, o 
dată sondele puse în lucru, au să tragă păcura şi de sub 
hotarul vostru, fiindcă sub pământ nu este hotar. Legea n- 
are nici o putere. Aşa că, după zece ori cincisprezece ani, 
pământurile aceste pentru care vă tocmiţi acuma n-au să 
facă mai multe parale decât o ploscă goală... Eu vă sfătuiesc 


să vindeţi cât n-are să fie prea târziu. Ce-i în mână nu-i 
minciună! O ştiţi şi voi. Am auzit - dacă-i adevărat? 

— Am auzit că pe tot locul, în devălmăşie, vă dă mai mult 
de două milioane. Două milioane în palmă n-a luat nici 
boierul Boldur pe toată moşia lui, cu tot cu curte şi 
acareturi. V-o spun şi aceasta, ca să-imi uşurez sufletul, 
fiindcă vă văd duşi de nas de-o stârpitură la trup şi la minte 
ca feciorul lui lliuţă Sacară. 

Oamenii plecară să împărtăşească aceste vorbe şi sfaturi, 
direct celui zugrăvit cu asemenea cuvinte de ocară. 

— Va să zică, mi-a spus stârpitură? Se frământă de mânie 
Nicachi, bătându-şi jambierele cu cravaşa şi simțind că-l 
înăbuşă pereţii prea strâmţi ai cancelariei. Acuma sunt 
stârpitură? Dar acum doi ani eram dragă Nicachi, încoace 
şi, dragă Nicachi, încolo! Am să-i arăt eu lui, dacă-i vorba pe 
aşa!... Vrea război pe faţă? Bine, cucoane Emilache, ai să ai 
război pe faţă! 

Crăcănat, în faţa ferestrei, cu braţele încrucişate pe piept, 
îşi fulgeră cu privirea napoleoniană vrăjmaşul nevăzut, pe 
care numaidecât trebuia să-l răpună. 

— Şi ce ne facem acuma? Întrebă un gospodar. Aştep-tăm 
cincisprezece ani...? 

Nicachi Sacară râse superior, ciugulindu-şi bubuliţele roşii 
din obraz: 

— Cine spune aceasta? N-aţi priceput că n-are să-i rabde 
inima să aştepte nici cincisprezece luni! Dânşii, grangurii, 
nu pot s-aştepte, nu voi. Acum se prefac că nu le pasă. Au 
aruncat o sămânță de vorbă şi o să lase să rodească. La 
anul au să vină ei şi au să vă tragă de mânecă! 

— Numai să se întâmple şi o minune ca asta! Grăi cu 
neîncredere acelaşi gospodar. 

— Vreţi să vă dau înscris la mână? Se supără Nicachi 
Sacară. 

— Păi cu înscrisul dumitale la mână, ce mare ispravă am 
făcut? Ce să-ţi luăm? Jamberele?... Nu-i vorba de asta şi de 
înscris la mână, coane Nicachi!... Facem şi noi toate 


prepusurile, ascultăm un cuvânt de ici, furăm cu urechea de 
colo, să nu ne căim mine că am rămas de căruţă din lăcomia 
noastră... Deocamdată ascultăm povaţa dumitale şi 
aşteptăm să vedem dincotro mai bate vântul... 

Nicachi Sacară privea şi el pe fereastră afară, muşcându-şi 
sfârcul mustăcioarei, dar nu privea să vadă dincotro bate 
vântul. 

În vale se deschidea toată furnicarea şantierelor, duruitul 
vagonetelor pe linii strâmte, uriaşele cazane roşii, magaziile 
de scânduri, scripetele şi furgoanele, camioanele cărând şi 
descărcând: o înfrigurare şi o zarvă care pregătea, fără 
istov, albia pe unde aveau să se scurgă milioanele şi 
milioanele de mâine - căci Nicachi Sacară, ca şi domnul 
Emil Sava, ca şi Iordan Hagi-lordan, nu întrevedea acest 
spectacol, decât într-un ameţitor joc de cifre cu şapte, opt şi 
nouă nule, alergând, înşirându-se, aşezându-se în coloane, 
împreunându-se şi risipindu-se. Iar de la asemenea orgie 
aritmetică, Nicachi Sacară fusese înlăturat, să rămână 
simplu şi neputincios privitor. 

Se întoarse spre oamenii care aşteptau în picioare: 

— Care va să zică, fiindcă vă povâăţuiesc şi vă doresc 
binele, domnului prefect a început să nu-i mai placă mutra 
mea? Mi-a zis stâirpitură? 

— Cam aşa, să nu vă fie cu bănat, pufni a râde un 
gospodar, cu mâna găvan la gură. 

Nicachi Sacară îl fulgeră cu privirea. 

— Dumitale, bade Toadere, îţi vine a râde, în loc să vedeţi 
câte trebuie să pătimesc eu din senin!... Mă aşteptam la mai 
multă recunoştinţă. Fiindcă trebuie să înţelegeţi o dată 
pentru totdeauna: tot ce fac eu este numai şi numai ca să 
nu cădeţi în ghearele acestui Iordan Hagilordan şi ale 
domnului prefect Sava... Încolo, ce interes am? Pământul 
nostru e în celălalt capăt al moşiei. Eu cu societatea asta de 
tâlhari, care a venit să vă prade, n-am nici un amestec. Nu 
pierd şi nu câştig nimic. Mă doare la inimă, însă, să vă văd 
legaţi de mâini şi de picioare, în puterea lor. Cât despre 


domnul prefect, am să-i arăt ce fel de stârpitură e Nicachi 
Sacară! 

Gospodarii plecară înşirându-se pe uşă şi culegându-şi 
beţele rezemate de perete, în sală. Mergeau să se 
sfătuiască şi aveau o mare problemă de dezlegat cu mintea 
lor nepricepută. Căci era greu de înţeles, la urma-urmei, de 
ce i-a pălit pe toţi dragostea de dânşii, şi de ce se întrec toţi 
să le vrea binele; domnul Emil Sava, pe de o parte, domnul 
Nicachi Sacară, pe de alta. 

Amândoi vorbeau de recunoştinţă şi amândoi erau foarte 
supăraţi pe binele pe care voia să li-l facă celălalt. 

— Cum văd eu, măi creştini, până la sfârşit tot noi o să 
rămânem datori la toată lumea! Oftă cel care râsese cu 
palma la gură în Canţelaria administraţiunei. 

Ceilalţi tăcură, cu capetele în pământul comorilor. 

CapitolullIV 

, Îngerul al cincilea au sunat din trâmbiţă. Şi au văzut o 
stea care căzuse din cer pe pământ. 

Şi s-au dat la cheia fântânii Adâncului şi au deschis fântâna 
Adâncului. Din fântâna s-au ridicat un fum, ca fumul unui 
cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul 
acela. Iar din fum au ieşit nişte lăcuste, care s-au năpustit 
pre pământ.” 


(Apocalipsa, 9,1-3) 

— Ei, Zaharia, tot nu te-ai hotărât să facem pace?... 
Întrebă Dinu Grinţescu, întinzând mâna. 

Zaharia Duhu rămase cu braţele spânzurate de-a lungul 
trupului. 

Atunci inginerul îşi isprăvi mişcarea, ridicând palma până 
la umărul fostului camarad şi scuturându-l cu o prietenie 
voioasă. 

— Ce neam de răzeş încăpățânat! Mă duşmăneşti şi de 
mult am renunţat să mai pricep de ce. Îţi întind mâna şi te 
prefaci a nu vedea... Zaharia, eu tot cred că e momentul să 
facem pace!... Haide, uită-te în ochii mei şi spune-mi că 


acum nu mă mai poţi duşmăni!... Astăzi, mai ales, am nevoie 
să văd numai chipuri fericite şi vesele! Chiar soarele mi-a 
pregătit o dimineaţă triumfală... Nu-l vezi? Nu te bucură şi 
pe tine? Nu simţi că se pregăteşte o zi mare...? 

Inginerul Dinu Grinţescu îl scutură cu amândouă mâi-nile 
de umeri. Zaharia Duhu se lăsă scuturat, moale ca o păpuşă 
de cârpă. 

Târziu ridică ochii în ochii celuilalt şi omul cel voios îşi 
pierdu deodată toată voioşia, la această privire goală şi 
moartă. 

— Lasă-mă!... Se rugă Zaharia cu un glas abia auzit. Ce ai 
cu mine...? 

Dinu Grinţescu îşi scoase ochelarii albăstrii, de soare, să-l 
vadă mai bine. 

Se încrucişaseră în drum. Zaharia Duhu trecea cu Oarţă 
spre gropile lui; inginerul Dinu Grinţescu spre sondele, şi 
oamenii, şi universul, şi bucuriile lui. 

— Nu am nimic cu tine!... Vorbi inginerul. Te-am observat 
întorcând capul, poate a suta oară de când sunt aici. 
Altădată, îmi era totuna! Astăzi, însă, îmi este mai greu să te 
ştiu depărtat şi ostil... Fiindcă astăzi, Zaharia, până în 
seară, am semne că sonda mea are să dovedească tuturor 
cât de puţin m-am înşelat!... Se întâmplă cum ţi-am spus, 
Zaharia, încă de acum zece ani. Comoara era aci! Am fost 
mai norocos decât tine. Pentru aceasta, nu înţeleg de ce să- 
mi porţi duşmănie? Dă-mi mâna... Şi dacă te-am necăjit 
vreodată, iartă-mă...! 

Zaharia Duhu nu clinti mâinile, atârnate fără viaţă, din 
umeri. Oarţă îi privea cu mare uimire şi cu gura rânjită 
până la urechi. 

O clipă inginerul tăcu, ştergându-şi ochelarii cu batista. 

Era îmbrăcat în haine albe de vară, largi şi sprintene. Era 
încă tânăr, zvelt şi încordat de voinţă nervoasă. 

Aceasta într-adevăr avea să fie ziua lui, pe care o 
aşteptase o viaţă. În faţă, Zaharia Duhu, murdar, prăfuit, cu 
ţepi decoloraţi şi cu pălăria pleoştită, lăsând să străbată 


sudoarea prin panglică, părea un biet salahor de două ori 
mai în vârstă: un salahor fără lucru şi fără noroc. 

Dinu Grinţescu împături batista de olandă şi o puse în 
buzunar. Nu se dădu biruit. Simţea o adevărată şi 
nedreaptă mâhnire să ştie că există un singur om pe lume 
care nu se împărtăşeşte din bucuria lui. 

Se uită la ceas. 

— Un sfert de oră încă putem vorbi, Zaharia! Deşi mă 
aşteaptă toţi, acolo... 

Zaharia Duhu ridică privirea coagulată. 

— De ce să pierzi un sfert de ceas cu un om ca mine? 
Drumul tău e încolo, al meu încolo... 

Arătă cu mâna cele două drumuri care îi despărţeau, spre 
cele două lumi. 

— Nu aşa, Zaharia, nu aşa! Nu te-am oprit să-mi arăţi 
drumurile pe care le cunosc... Este între noi o neînțelegere 
şi vreau ca acuma să se stingă. Că atâta timp n-ai crezut în 
cele ce ştiam eu, era poate într-o privinţă explicabil şi a 
început de la o vreme să-mi fie indiferent. Astăzi, te rog să 
priveşti! Roti gestul spre sat şi spre schelele ridicate, cu tot 
furnicarul de oameni. Nu se poate să nu recunoşti că 
miracolul acesta s-a săvârşit prin credinţa mea, nu a ta!... Şi 
s-a săvârşit cu o precizie de ceasornic. Era aci o pustietate 
uitată de Dumnezeu şi de stăpânire. Trăiau larvele acestea 
omeneşti ca pe vremea lui Dromichet al tău! Acum nu-ţi mai 
recunoşti satul. la aminte! E numai un început... 

Zaharia Duhu vorbi ceva nelămurit, râzând straniu în ţepii 
rari. 

— Nu-nţeleg! Se opri inginerul cu nedumerire. 

— Spun că, într-adevăr, nu-mi mai recunosc satul!... 
Repetă Zaharia Duhu, mai rar. 

Dinu Grinţescu zâmbi cu vechea lui compătimire pentru 
oamenii care trăiesc în afară de veac. 

— Cunosc cântecul tău, Zaharia, şi tocmai de aceasta 
vreau să te ştiu lămurit, mai ales astăzi! Mai ales astăzi...! 


Oarţă aşezase cazmalele de-a curmezişul şanţului, 
încălecase pe ele şi scormonea cu un băţ într-un muşuroi de 
cârtiţă, scoțând din gâtlej hâdele lui gâlgâiri de râs. 

O clipă, inginerul făcu fără voie comparaţie între sluga 
cretină şi fostul său camarad de şcoală. Nu era mare 
deosebirea. Atunci, de ce şi cui mai simţea el nevoie să dea 
o explicaţie? Iordan Hagi-lordan avea dreptate. Cum scăpa 
din universul cifrelor, devenea un romantic şi cădea în 
lirism. El, tocmai el, care nu putea suferi romantismul şi 
lirismul altora! 

Îşi şterse din nou ochelarii cu batista, nemulţumit de 
această constatare. Se gândi la toate ajutoarele şi toţi 
lucrătorii, şi la Iordan Hagi-lordan, chemat telefonic, şi toţi 
câţi îl aşteptau în jurul sfredelului de oţel ajuns la ultimul 
strat de nisip cu infiltraţie de păcură. În loc să se afle acolo, 
el îşi pierdea vremea aci, cu un individ şters de mult din 
rândul oamenilor. 

Vorbi, cu un început de agresivitate, cum se întâmplă de 
câte ori vrei să explici un simţământ complex şi 
incomprehensibil, altui seamăn, închis pasiunilor tale: 

— Zaharia, bănuiesc vina pe care nu mi-o ierţi tu! Că am 
devenit tovarăş cu Iordan Hagi-lordan? Că am lucrat de la 
început în ascuns cu Emil Sava? Că am înlăturat din calea 
noastră pe Boldur Iloveanu şi pe alţii mai mărunți? Zaharia 
Duhu, viaţa cere victime!... Medicii experimentează pe 
animalul viu. Seruri şi vaccinuri n-ar exista fără sacrificați. 
Meşterul Manole şi-a zidit nevasta în piatră, ca să ducă la 
capăt ceea ce începuse el. Boldur Iloveanu nu-mi era nici 
soţie, nici frate, nici tată! Era ca şi alţii, un obstacol... Şi era 
un parazit absolut inutil oamenilor de aici şi societăţii 
întregi. O nulitate umană. Un zero imens, dar un zero 
incomod, care încurca de la început calculele noastre. Aici, 
am vrut să fim stăpâni cât mai puţini!... Că tovarăşii mei vor 
câştiga bani în paguba altora, am ştiut-o şi o ştiu. Mulţi 
bani!... Pentru mine însă, dragă Zaharia, banul e un mijloc, 
nu un scop. [i-am mai spus-o. O repet! Dacă nu m-aş gândi 


la Madala, m-aş mulţumi toată viaţa cu leafa ajutoarelor 
mele. Deocamdată, poate e bine să ştii că eu sunt cel dator 
lui Iordan Hagi-lordan, nu că el îmi datoreşte ceva mie. Cel 
puţin aşa spun actele!... E o curiozitate de care însă nu m- 
am ocupat deaproape. Eu am căutat, în felul meu, o 
comoară aproape tot atât de dezinteresat ca tine. Că eu am 
găsit-o, mă bucură, fiindcă am eliberat-o lumii. E un dar pe 
care-l fac acestui ţinut... Uitasem să-ţi spun! Îmi scrie 
mereu Madala. Îmi cere şi ea să facem pace. Abia aştept s-o 
pot aduce pentru câteva zile... Ca să vadă ce-am înfăptuit 
eu aci. Haide, dă-mi mâna, pentru Dumnezeu! Toată 
bucuria mea de astăzi n-are să-mi fie întreagă dacă ştiu că 
există un singur om care nu mă iartă, pentru un rău pe care 
nu i l-am făcut...! 

Inginerul Dinu Grinţescu vorbise repede, ca un om muncit 
de nevoia unei eliberări zăvorită de prea multă vreme pe 
buze. 

Privise tot timpul, de aproape, în chipul lui Zaharia Duhu, 
să descopere o tresărire. Întinse mina. 

Pe faţa lui Zaharia nu se alinţi nici un trăs. Braţele 
rămaseră mai departe atârnând de-a lungul trupului. 

Numai obloanele pleoapelor se ridicară încet, să dezvăluie 
o privire goală şi moartă, ca ochii albi ai statuilor. 

Privirea aceasta înecă toată avântarea nervoasă a lui Dinu 
Grinţescu. 

Totul îi apăru deodată pustiu, absurd şi zădarnic. 

Atunci inginerul se apropie exasperat; plecându-se spre 
obrazul lui Zaharia Duhu, îi şuieră printre dinţi: 

— Bine spun toţi că te-ai imbecilizat cu desăvârşire, 
Zaharia! Zaharia Dromichilă, batjocura copiilor! 

Apoi se răsuci pe călcâie şi porni spre furnicarul de 
oameni. Acolo unde sfredelul de oţel străpungea necurmat 
şi tenace cel din urmă capac al comorii lui. 

Dar pasul avântat şi sprinten de adineauri se împleticea 
într-o imperceptibilă şovăială. 


Zaharia Duhu îl privea neclintit din mijlocul drumului, cu 
mâinile spânzurate. Oarţă râse nătâng, cu gura până la 
urechi, fără să înţeleagă ce s-a petrecut. 

— Haidem la treburile noastre, Oarţă!... Porunci Zaharia 
smucindu-se din loc. 

Idiotul deveni grav, ca un om care ştie că nu e timp de 
zăbovit şi de râs, când pe dânşii îi aşteaptă o atât de 
serioasă ispravă. Culese cazmalele şi lopeţile. Porniră spre 
celălalt drum, al lor. 

În urmă, movila de cârtiţă lângă care au stat începu să-şi 
mişte zvâcnit căciula de ţărână neagră şi proaspătă. S-ar fi 
spus că nu-şi găseşte astâmpăr, înlăuntru, un demon 
neogoit al pământului. 

De două săptămâni, Zaharia Duhu avea şi el cuvânt să 
creadă că a dat în sfârşit peste o urmă. 

După ce scormonise în neorânduială, într-o parte şi-n alta, 
se întorsese la temeliile vechi şi surpate, de la turnul 
Voievodesei. Oarţă izbise într-un perete de piatră care a 
sunat găunos. 

— Îhî!... Ridicase degetul şi începuse să-şi strâmbe gura în 
râsul lui fioros. 

Pe urmă, a apucat unealta cu amândouă mâinile, să 
lovească din toată puterea. 

Zaharia i-a oprit braţul. A ciocănit şi el uşor în perete, a 
ascultat, şi abia îşi putu astâmpăra, apăsând cu palmele, 
zvâcnirile inimii din piept. S-au aşternut la muncă, dar de 
astă dată cu răbdare şi chibzuială. Au desprins cu 
luareaminte bolovanii, i-au clădit la o parte în bună 
rânduială, aşa cum făceau altă dată, după cerința şi sfatul 
profesorului Opriş. 

Au deschis uşă, spre un fund de hrubă, umed şi negru. 

Din întuneric i-au speriat un soi de ciuperci nemaivăzute, 
uriaşe şi apoase, cu pălăriile pe-o ureche, care îndată, la 
suflarea văzduhului primenit, au căzut şi s-au risipit ca 
fantomele unor plante din altă lume. 

Aceasta a fost tot. 


Pereţii sfârşită îndată, în lut mut, fără răsunet de zid la 
bătaie. Dar putea fi altceva, poate mai departe, în adânc. 

De multă vreme se dezvăţase să găsească în săpăturile lor 
măcar atât: o nădejde, o făgăduială, un semn. S-au 
înverşunat deci cu totul în această peşteră. 

Întunericul îi chema tot mai afund. 

Oarţă intră plecat; îşi zvânli sumanul şi începu să izbească 
icnit, cu dintele cazmalei în lut. 

Zaharia Duhu rămase un timp afară, pe lespedea lată, care 
va fi fost cândva un altar păgânesc. 

Îşi astupase obrajii scofâlciţi în palme, cu coatele rezemate 
de genunchi. Îşi astupă ochii. 

Lumina atât de sclipitoare şi caldă, cu vâltori de ape pe 
întinderi scăldate în soare, îl orbea dureros. 

Stolurile albe de hulubi se adunau în salbe, se risipeau în 
joacă şăgalnică, se alungau gângurind, cădeau departe pe 
lanuri şi se întorceau într-o fâlfâire de aripi rotate. Aceştia 
erau porumbeii lui Enache Iloveanu, care se trăgeau din 
cele două perechi aduse într-o cuşcă de sârmă, din cine ştie 
ce ţară. Scoseseră pui, se înmulţiseră, vieţuiau acum în 
sălbăticie şi în libertate; fuseseră adoptați de cer şi pământ. 
Vestea lor mersese până la al nouălea sat: hulubii de la 
Piscul Voievodesei!... Şi salbele lor împodobeau frumuseţea 
cerului şi a pământului cu o frumuseţe mai mult. 

Priveliştea aceasta, din totdeauna dragă, Zaharia Duhu o 
scufundă acum în găvanul mâinilor negre. 

În locul înalt, cu pădurea la spate şi cu şesul desfăşurat 
înainte până în negura zărilor, venea nu o dată, în cealaltă 
viaţă a lui, să-şi trăiască plăsmuirea părelnică, atunci când 
ochii săi fără culoare ştiau să vadă ceva arzător şi nespus, 
dincolo de timp şi de oameni. Aici, depărtările în veac şi în 
zare se întregeau, se împleteau, se topeau. 

Erau înainte, în zare: câmpurile cu fânețe şi lanuri, cu 
turme şi pluguri, cu un cot rotund de râu şi cu scârţâit 
domol de cară... 


Pe urmă, toate îşi pierdeau fiinţa de-aievea, în zare. Şi 
aievea erau alte timpuri, de departe, în timp; câmpurile 
începuturilor, cu oameni în sarici miţoase, cu oşti care-au 
fost şi s-au dus, cu ospăţul lui Lisimah şi cu zimbrul din 
stema ţării năruindu-se ca o catapultă, să sfarme ţărâna în 
copite... 

I se părea că aude glasul castorilor, clădindu-şi zăgazurile 
lor tainice, în locuri care demult s-au uscat. Trecea o 
sclipire de coif, o fulgerare de sâneaţă. Buciuma o chemare 
din veac. 

Aici se afla locul unde de atâtea ori a venit el să privească 
o ţară şi o lume, despre care cărţile spuneau că sunt 
moarte, dar el le ştia că sunt vii şi le vedea mai vii decât vie 
e lumea de-aievea. 

Acum, între el şi priveliştea văii punea palma neagră să 
despartă priveliştea luminoasă cu o neagră perdea. 

Crescuse acolo o lume străină de tot ce-a mai fost. Cu 
schele şi cu pompe, cu vagonete şi hangare, cu răcnet de 
sirene şi praf de ciment, cu larmă de glasuri înverşunate şi 
cu scrâşnetul acela necurmat, ronţăind scoarţa pământului 
noapte şi zi. 

Ceilalţi trecători, din mai depărtate veacuri, se 
petrecuseră cum au venit. Din drumul lor n-au supravieţuit 
decât amintiri nesigure: umbre şi pulberi care s-au şters. 

Străinii aceştia veniseră altfel. Fără arme şi oaste. Fără 
călăreţi şi arcaşi. Trimiseseră o iscoadă, a doua. Pe urmă, îşi 
adunaseră maşinile lor, hangarele lor, căpitanii lor şi vracii 
lor. Se aşezau să rămână. Rădăcinile erau pretutindeni 
înfipte acum: fier şi maşini, sârme şi sfredele, ţevi şi temelii 
de ciment. Schimbară faţa locului - şi cât aveau încă s-o mai 
schimbe! 

— Bagă de seamă, e numai un început! 

Înlăuntrul pământului, din hrubă, străbăteau surd 
loviturile lui Oarţă. Zaharia Duhu se ridică. Lepădă straiul, 
apucă lopata şi intră şi el în întuneric, să ţină tovărăşie 
nevolnicului. 


Soarele rămase afară. Înalt, sclipitor şi fierbinte, scălda 
întinderile în vâltori jucăuşe de ape. Şi stolurile veneau şi 
plecau: zburdau porumbeii ameţiţi de atâta lumină, de-un 
cer atât de senin şi de vara fâneţelor coapte. Salbele se 
rupeau risipite aci. Fluturările albe se adunau mai departe; 
era o cunună, zece, o sută... N-a fost niciodată, pe mătasea 
albastră, un joc mai nebun. 

Sub pământ, bătăile sunau ritmic, fără început, fără 
sfârşit. Se îngânau monoton, să-şi ţină de urât, într-o 
pustietate care nu ducea la nici o lumină, ci în bezna tot mai 
afundă. 

La amiază, loviturile au stat. Cei doi săpători au păşit 
afară, să întindă masa lor nevoiaşă. 

Oarţă s-a dus să care apă de la şipot. Zaharia a desfăcut 
pita şi brânza şi ceapa din ştergar. 

Au început să mestece încet şi pe gânduri, fără să schimbe 
o vorbă, cum rumegă îndelung vitele de trudă. 

Omul cu mintea slabă îşi făcu apoi datoria de slugă. Zvârli 
fărâmituri pentru păsările cerului. Culese blidele în 
legătură. Se pregătea să se întoarcă la întunericul lui din 
hrubă, când un vuiet necunoscut îl opri înfipt în picioare. 

Era ca un vuiet de uragan, venind de departe, aşa cum vin 
toate urgiile furtunilor, de nu se mai ştie de unde. Apoi, 
vuietul s-a subţiat într-un chiot. 

A înălţat ochii şi Zaharia Duhu. S-a ridicat în picioare şi el. 

Nevolnicul întinse degetul spre vale: 

— Înî!... L-au scăpat pe Scaraoţchi, stăpâne! Răcni cu 
bucurie şi teamă, legănându-se ca un urs. 

Zaharia Duhu se minună că, de această dată, gângavul n-a 
gângăvit. Era ziua minunilor! Privi apoi, după gestul lui 
Oarţă, într-acolo. Furnicile negre se zvârcoleau într-un 
muşuroi răscolit. Într-adevăr, de acolo, din vale, venea 
mugetul de uragan sfârşit în chiot subţire. O aţă de fum, de 
aburi, de praf, se înălța drept spre cer, în irizaţii străvezii de 
mătase. 


Pe urmă, curcubeul se sfărâmă în ţăndări şi deodată 
izbucni din adâncuri, cu un urlet de-o sută de cataracte, un 
stâlp negru şi gros. Coloana împunse lumina curată a 
cerului şi se plecă într-o parte, în ploaie de păcură, 
împroşcată spre sat. 

Oarţă stătu cu degetul încremenit. 

Din nou pierduse glasul. Şi nu putea pricepe ceea ce era 
peste priceperea lui. 

Zaharia Duhu nu-şi desprindea ochii. Era poate şi peste a 
lui pricepere această privelişte de apocalips. 

Coloana zvâcnea mai înaltă şi încă mai groasă. În vârf, din 
trunchiul de palmier, negru, se desfăceau jerbe fantastice, 
ca să cadă cu un ropot de grindină, îndărăt pe pământ. Vuia 
toată valea; şi toată albeaţa şi verdele satului pieriră, 
încleiate în catran. Se vedeau acum pâraie negre, şuvoind 
năvalnic spre şosea; se vedeau furnicile negre alergând 
agitate - numai soarele era palid şi mort în vârtej de 
funingine, ca în ceasul când îl dumică vârcolacii, muşcându- 
i din inimă. 

Oarţă putu scoate glas în sfârşit. Un zbierăt de spaimă. 
Căscă ochii holbaţi la cer, la soarele stins, la ploaia cea 
neagră, la satul muiat în păcură; apoi, mânat de o afundă 
chemare, se nărui cu fruntea pe lespedea lată, începând să 
se vaite şi să ceară îndurare puterilor ştiute numai de el, ca 
să-l apere de stihiile urgiei. 

Zaharia Duhu se ridică în picioare, pe piatră. Vedea şi nu-i 
ajungea ce vede. 

De departe, sub împroşcarea vâscoasă, în şuieratul 
necurmat, toate păreau că se petrec în neorânduială. Mâini 
ridicate, umbre fugind, umbre căzând în genunchi. Acolo, 
jos, însă, zvârcolirea furnicilor avea un rost şi-un sfârşit, ca 
într-o asemenea întâmplare de mult aşteptată. Gârla de pă- 
cură fu îndreptată pe şanţuri, spre rezervoare şi gropi. Fo- 
tografii chemaţi din ajun cu telegrame alergau să prindă, 
din toate ungherele, priveliştea rezervată prospectelor de 
emisiunea, cu care mâine domnul Iordan Hagi-lordan va 


slobozi la bursă acţiunile societăţii „Voevoda Roumanian 
Company for the Development of the Mining Industry. 
Limited”. Maiştrii, cu vechea lor experienţă, pregăteau 
capuşoanele de beton să reteze coloana din rădăcină. 
Inginerii împărțeau ordine; iar departe, o gardă de paznici 
împingea mulţimea satului adunată să vadă ceea ce ochii lor 
n-au mai văzut şi nu se aşteptaseră să vadă vreodată. 

Printre aceştia toţi, Dinu Grinţescu, în hainele lui albe 
scăldate acum în unsoare lucioasă, arăta o faţă veselă, 
mânjită de păcură şi fericită ca un obraz de copil de hornar. 
Fără să-şi dea seama, muiase mâna în măduva neagră şi 
grasă. Şi acum îşi freca degetele, vorbind cu Iordan Hagi- 
lardan cu voluptatea unui avar dezmierindu-şi aurul pentru 
care a răbdat, a suferit, a ucis. 

În spasmul de bucurie, apucase pe Iordan Hagi-lordan cu 
amândouă mâinile de haină, apropiindu-i maxilarele pătrate 
să-l îmbrăţişeze. 

— Mai încet, mânzule! Nu ne dăm în spectacol!... Zâmbise 
Iordan Hagi-lordan, cu stăpânitul calm al omului care 
văzuse multe şi el nu se mira de nimic. 

Domnul Emil Sava, scuturând cheile, calcula cu jale câte 
sute de vagoane se prăpădesc. 

— Imbecilul ăsta, tot cioonindu-şi cheile lui, are să facă 
scânteie şi are să ne dea foc! Rosti cu dispreţ Rechinul, 
Aceasta fusese grija cea mare. Nici o ţigară, nici un chibrit, 
nici o scăpărătoare. 

De astăzi dimineaţă, inscripţii până la un kilometru 
vesteau popreliştea şi, prin trei pâlnii, trei supraveghetori 
aduseseră tuturor aminte, strigând la fiecare sfert de oră, 
că o singură scânteie va face satul pârjol. 

Cupola de beton era gata. 

Dinu Grinţescu răsuci un mâner. Cu un sughiţ înecat în 
gâtlej, coloana căzu sugrumată şi tot vuietul deodată muţi. 

Soarele fu din nou strălucitor şi intact. 

Dar cerul era fără salbele de hulubi. Văzduhul rămase 
înveninat de duhoarea gazelor. Şi satul, şi copacii şi livezile, 


păşunea şi câmpul păreau acum scrumite şi hâde, ca după 
un foc stins. 

— O să le oferim o sumă globală, ca să evităm o sută de 
procese, rosti generos inginerul. 

— Te rog!... Să-şi formuleze pretenţiile în scris fiecare şi 
să-i reducem la sfert!... Hotări Iordan Hagi-lordan. 
Credeam că ne-am înţeles o dată pentru totdeauna. N-am 
venit să facem aci filantropie! Şi nici n-am de gând să-i învăţ 
cu nărav... 

Apa Voievodesei curgea neagră, cu reflexe metalice. 

În iarba vâscoasă, pe prunduri şi în ţărână, gâzele 
câmpului, libelule şi fluturi, cosaşi şi lăcuste, greieri şi 
măriuţe se zbăteau cu aripi lipite; mureau încleiate ca pe-o 
gigantă hârtie de muşte. Se aflau şi porumbei surprinşi în 
zbor, care-au căzut şi acum se târau. Penele albe, picioarele 
de mărgean, creasta rotată şi guşa de catifea: toate erau 
prefăcute într-tun desgustător mototol, ca puii de cioară 
căzuţi din cuibarele lor urâte de vreascuri. 

Acuma se târau. 

Vitele fugiseră cuprinse de spaimă, mugind, poticnindu-se, 
lunecând şi căzând. Se întorceau precaut, cu ocoluri, cu 
urechea ciulită şi nu-şi mai recunoşteau porţile vechi. Unele 
se umflaseră şi plesneau. 

O singură parte din sat fusese cruţată. Partea cea mai 
înaltă, ferită din calea vântului care-a împins ploaia de 
păcură pieziş. Albă a rămas şi casa lui Zaharia Duhu. 
Neatinsă livada. Aici mai erau albine şi flori. 

Mătuşa Ruxanda, cu văzul slăbit, ieşise în cerdac la cel 
dintâi chiot, pipăind pereţii şi înălţând ochii ei de mazăre 
crudă. Nu înţelegea de unde poate veni vâjâitul furtunii şi 
ropotul acesta de grindină, când arşiţa nu se simţea 
străbătută de nici o adiere răcoroasă şi ploaia nu o vestea 
mirosul pământului ud. Năvălea numai o duhoare 
înecăcioasă şi grea. 

Dar nu zări într-acolo nimic. 


O perdea de catran îi împăienjenise soarele ei, mai înainte 
încă de erupția sondei nr. 1. 

Gheorghieş Tălpăligă, căţărat de stâlpul scărilor, cu mâna 
streaşină, vedea, pentru dânsa, povestind ce-i desluşesc 
ochii lui tineri. 

— Asta-i, va să zică, lângă hotarul nostru? Mai întrebă încă 
o dată stăpâna. 

— Să tot fie la cinci sute de paşi. 

Argatul era să mai adauge ceva, dar se opri, sărind la 
pământ şi depărtându-se. 

— Unde te duci? Mai spune! Poruncise mătuşa Ruxanda. 

— Ce să mai spun? S-o isprăvit... Mă strigă haramurile, să 
le dau apă...! 

Nu aceasta îl alungase pe Gheorghieş, ca să nu mai vadă 
vânzoleala şi chiotele, bucuria şi minunăţia din vale. De 
acolo, de unde împroşcase ploaia cea neagră, tot cinci sute 
de paşi se aflau şi până la hotarul lui Alecu Toader Precup a 
Dăscăliţei. Şi, din această pricină, îi era şi soarele lui înecat 
în catran. 

Pentru asemenea prunduri, Nicachi Sacară arătase mare 
patimă, chiar decât pentru ochii genaţi ai Sandei. Până 
atunci îi aţinuse calea, pe ascuns, ruşinat să nu cunoască 
lumea că i s-au aprins călcâiele după o fată de mârlan. 
Gheorghieş n-avea nici o grijă. Fata mârlanului ştia să-i 
reteze din clonţ. 

Acuma, însă Nicachi Sacară îşi schimbase tactica de 
câteva luni. Mersese de-a dreptul la Alecu Toader Precup, 
să-i ceară copila înaintea altarului şi a legii. Iar Alecu 
Toader Precup se învoise. 

Un ginere cu docar boieresc, cu moşie şi stare, nici nu 
visase el pentru Sanda lui, crescută cu picioarele desculţe. 
Nebun ar fi fost să nu bată palma! Mai greu era să-i scoată 
sticleţii din capul fetei. Încât de câteva luni Sanda nu mai 
cunoaşte zi bună acasă. Taică-su îi face muştru ca la miliţie, 
mugind şi lovind-o. Maică-sa îi ţine isonul. Sanda îndură şi 
tace. Dar ochii genaţi s-au împâclit de plâns. Tânjeşte cu 


faţa prelungă şi cu buzele subţiri. Toate descântecele babei 
Maranda Cuţuianca au rămas fără putere. 

Când se întâlneşte pe furiş cu Gheorghieş, îşi culcă fruntea 
pe pieptul lui lat şi izbucneşte în lacrimi: 

— Hai să fugim în lume, Gheorghieş!... Altfel, am să-mi fac 
o samă şi aşa are să se isprăvească toată istoria cu 
blestematul cela de pământ, care-o stârnit numai lăcomie şi 
poftă. Tătuca iar m-o pălit şi suduit. Mămuca numa nu mi-o 
scos ochii cu unghiile. Iară crăcâănatul nu se mai clinteşte de 
la poarta noastră, parcă l-a pus primăria de strajă... Hai să 
fugim în lume, Gheorghieş!... Ne-om tocmi slugi undeva, că 
lumea nu s-a sfârşit în satu ista înrăit şi lăcomit... 

Gheorghieş tace şi nu poate răspunde. El ştie că nu are 
dreptul să fugă în lume, fiindcă-i dator simbria pe un an 
înainte şi fiindcă are acasă opt fraţi mai mărunți, la o 
singură văduvă numai cu două mâini pentru atâtea guri. 

Acestea le-ar avea el de spus cuiva, Gheorghieş Tălpăligă; 
dar acuma cine, în tot satul, mai are urechi şi ochi pentru 
asemenea aleanuri de inimă albastră, deşarte sminteli ale 
tinereţii? 

Moşnegi şi copii, bărbaţi şi neveste s-au adunat gloată în 
vale, unde au puhoit izvoarele grase. 

Chiar Nicachi Sacară e de bună seamă cocoţat undeva, cu 
picioarele crăcănate şi cu braţele subpuse, să privească de 
la loc înalt, cu fierea răscolită în el şi cu mintea căznită să 
mai născocească altceva nou. L-a zărit trecând călare. Pe 
urmă, l-a văzut mergând alături cu Alecu Toader Precup, cu 
calul de dârlogi. 

La gândul acesta, argatul izbeşte ponciş cu furca peste 
fruntea viţelului, cu ochi umezi şi blânzi. Viţelul dă glas de 
durere. 

Atunci abia Gheorghieş îşi dă socoteala ce-a făcut şi începe 
să-i scarpene părul creţ de pe frunte, între bumbii 
corniţelor moi. 

— Ce-i, măi sireacule? Cine-o mâncat bătaie şi nu-i 
vinovat?... Măi Joian, măi, tare mai suntem noi necăjiţi, şi 


proşti, şi fără putere...! 

Viţelul îl împinge cu botul. Dă să înţeleagă că 
dezmierdarea nu-i ţine de foame. Gheorghieş trage cu 
privirea spre cerdac. 

Mătuşa Ruxanda se uită neclintită în gol, cu ochii ei de 
oarbă. 

Atunci argatul împinge încet încuietoarea să nu se-audă şi 
dă drumul viţelului în grajdul plăvanei, care-l primeşte c-un 
muget uşor. 

Umbrele s-au lungit. Soarele scapătă după munte. S-au 
aprins luminile albe pe sârmă, în vale, unde nimeni însă nu- 
şi mai găseşte astâmpăr şi ogoire. 

Zaharia Duhu şi Oarţă se întorc cu cazmalele în spate, 
după o zi pentru dânşii sfârşită; tot cum a fost cea de ieri şi 
tot cum are să fie cea de mâine. 

Trec şi nu se opresc în faţa porţii. 

Zaharia a luat-o înainte. Oarţă a ridicat ochi alburii să 
întrebe. N-a priceput. Pe urmă, ca o slugă supusă, a mers 
după stăpân, fără să ştie unde-au să ajungă. Nu vorbesc. 
Zaharia Duhu a grăbit paşii, ca un om plecat la o întâlnire 
unde se teme să nu fie lipsă ori să întârzie cumva. 

În uliţa mare, păşesc peste bălți de păcură. Sunt schele de 
case noi. Binale. Câinii mai urlă încă înfricoşaţi, lângă porţi, 
a pustiu, ca după cutremur. 

Trec automobile în goană, zvârlind peste case şi câini o 
lumină spectrală de calcar. 

Când au intrat amândoi, domnul Leiba Ţudic n-a ştiut ce să 
creadă, frecându-şi ochii sub şiragul lui de covrigi seculari. 
Asemenea muşterii nu-i mai călcaseră încă pragul. 

Se ridică de pe scaun, le ieşi în cale de după tejghea şi 
încerca să se-arate cât mai voios: 

— Ce plăcere, bade Zaharia!... Astăzi e zi.ua minunilor. 
Una rea şi una bună. Mă rog, cu ce pot să te servesc? La 
mine, dumneata ştii că se găseşte marfă puţină, da bună... 

Zaharia Duhu îl privi cu ochii lui morţi. Apoi îşi târi 
privirea pe pereţii afumaţi, la gazorniţa calică, la rafturile 


goale, la bâzâiala de muşte. Domnul Leiba '[udic îşi spuse 
cu amar că şi muşteriul acesta a vrut să ceară o marfă care 
lipseşte. 

De aceea suspină şi ceru iertare, părăsind glasul voios de 
adineauri: 

— Înţeleg, bade Zaharia! Îţi pare rău că ai mai bătut 
drumul până la mine!... Eu pot să spun că până ieri eram un 
om care trăgea să moară... Au venit nişte tâlhari să mă 
scoată din sat. Întâi au făcut cantină, acuma ridică prăvălie 
cu două rânduri şi cu hotel. Pot să spun, aşadară, că până 
ieri trăgeam să mor şi că azi sunt deja un om mort!... 
Gata...! 

Zaharia nu dădu nici un semn că înţelege sau că simte 
vreo părere de rău. 

Privirea lui era mai moartă decât a unui om mort. 

— Ai văzut dumneata ticăloşia care a fost azi?... Să căină 
mai departe Leiba Ţudic. Cum îi permis? Nu mai este ţară? 
Nu mai este lege?... Până acuma am mai avut o speranţă. 
Poate s-au înşelat în socotelile lor. Poate au greşit. Sparg ei 
pământul şi din pământ nu iese nimica în afară de apă 
chioară şi lut. Atuncea îşi iau boccelele şi pleacă în lume de 
unde au venit, să ne lase în calicia noastră. Aşa am crezut şi 
am făcut rugăciuni... Şi azi am murit! Gata... De-acum nu se 
mai duc! Au să vie alţii şi alţii, ca să nu mai încapă nimeni 
de aşa un bine pe care nu l-au cerut... Bade Zaharia, eu 
vorbesc şi mă bocesc ca o muiere proastă, iară dumneata 
încă nu mi-ai spus ce-ai crezut că se mai poate găsi la un 
falit şi la un mort ca Leiba [udic. 

— Rachiu cred că tot mai ai...? 

— Rachiu să n-am? Răsuflă înviat Leiba '[udic. Am toate 
felurile de rachiu. Am şi rachiu făcut de mine şi de Sara, 
după o reţetă a noastră pe care o ţinem secret. Pot spune 
că aşa un rachiu cum am eu n-au să capete tâlharii aceia, cu 
toate cantinele şi bodegile lor, chiar dacă au să comande 
din ţara englezească şi de la Olanda! Numai să-mi spui ce 


fel de rachiu vrei şi eu am să servesc îndată rachiul pe care- 
l vrei dumneata... 

— Un rachiu tare!... Lămuri Zaharia Duhu. Cel maitare...! 

Domnul Leiba Ţudic se repezi să aducă rachiul cel mai 
tare. 

Pregăti sticlă, fiindcă îşi închipuia că Zaharia Duhu, care n- 
a pus niciodată spirt în gură, îl duce acasă, pentru oaspeţi, 
pentru vreun leac ori pentru vreo pomenire. 

— Nu! Pune-l aici, la masă. Şi dă-mi şi două pahare!... 
Spuse Zaharia Duhu, aşezându-se. De ce te uiţi aşa? Oarţă, 
paharul acesta e pentru tine...! 

Oarţă rânji şi bău. 

După tejghea, Leiba '[udic privi până târziu, după mie-zul 
nopţii, aceşti muşterii cum n-a mai văzut, golind paharele 
fără să spună o vorbă, stăpânul şi sluga laolaltă, cu mintea 
la fel de întunecată. 

Zaharia Duhu intră acasă la al treilea cântat al cocoşilor, 
cântând şi el răguşit. 

Pe scări şi în cerdac, tălpile încleiate puneau peceţi negre, 
de catran. 

CapitolulV 

„Copilul acela nu purta cravată.” 


(Arbib-Hamsen) 

Petru V. Tudose, docent universitar şi autorul cunoscutelor 
comunicări de arheologie publicate în Analele Academiei 
Române, a arătat mare mirare şi un legitim orgoliu la 
schimbările din satul copilăriei. Aflase ceva din ziare. 
Bănuia ceva din scrisori. 

Dar realitatea era mult mai presus de tot ce citise şi tot ce 
aflase. 

Mai întâi, l-a surprins plăcut biletul de tren, direct până la 
gara Voievodeasa. Pe urmă, l-au surprins aseară 
constelaţiile becurilor electrice licărind festiv de la cinci 
kilometri. Acuma numără de la fereastră sondele în peisajul 
nins. Una, două, trei... Unsprezece sonde! Pentru început e 


un miracol, acolo unde acum doi ani era pământul gol şi 
sălbatic, un sat primitiv şi o viaţă elementară de superstiții 
şi de instincte, ca o rămăşiţă a faunei preistorice. Peste doi 
ani vor fi cincizeci de sonde. Peste patru, o sută. 

Negre, înalte şi drepte, se profilează vertical şi sever, ca o 
stranie înşiruire a chiparoşilor din cimitirele italiene, 
strămutată într-un decor scandinav. 

Adevărat este că zăpada, acolo, nu mai are nimic din 
puritatea atlazului alb. 

E murdară şi brăzdată de roţile camioanelor muiate în 
catran. Dârele se împletesc, se întretaie, se prelungesc 
până dincolo de sat; îl anunţă cale de-o poştă. 

Fulgii parcă şovăie să coboare din această pricină, parcă 
dinadins întârzie şi plutesc în jocul feeric, ca să mai amâne 
cu încă o clipă moartea netrebnică, hâdă, în cleiul vâscos şi 
lăţit pretutindeni. Pârâul Voievodesei a pierdut gheţuşul 
luciu de sticlă, unde se dădea „cărniţa” şi „puica”, Petruţă 
cel de altădată, cu botforii până la genunchi şi cu 
potcoavele de alamă. Acuma se întinde ca o pecingine 
neagră, şerpuind toată valea, căci apa uleioasă târâie până 
în Siret rămăşiţele zvârlite pe guri de canal de rafinăriile 
roşii. 

Dar acesta e preţul schimbărilor. Un preţ foarte ieftin şi 
neînsemnat. 

Petru V. Tudose regretă că n-a adus-o aci pe Cecil. 

S-a temut de-un sat ticălos şi calic, cum îl lăsase şi cum l-ar 
fi umilit. De unde putea el să-şi închipuie că în locul acelor 
jalnice sălbăticii, Cecil ar fi găsit o privelişte de-un pitoresc 
atât de modern şi prosper, aşa cum îi place ei tot ce 
dovedeşte o victorie a omului asupra naturii, aproape cu 
aceleaşi cuvinte şi argumente ca inginerul Dinu Grinţescu? 

Acesta e de altfel şi singurul sâmbure de discordie în 
căsnicia lor tânără. 

Pentru nepotul mătuşii Ruxanda, cariera universitară 
fusese un ideal suprem şi realizat. Un decret de numire, 
leafă, consideraţia colegiilor, salutul respectuos al elevilor, 


perspectiva certă a înaintării la o catedră definitivă şi plină, 
o viaţă lină şi fără zguduiri; poate mai târziu, ca o meritată 
încununare, titlul de decan şi poate de rector. Ce mai putea 
spera? Ce-şi mai putea dori? 

Când privea îndărăt, distanţa şi înălţimea erau ameţitoare. 

Pentru Cecil însă, cu două duzini de unchi, fraţi, mătuşi şi 
veri, cumnaţi şi nepoți, toţi presăraţi în cele mai diverse 
slujbe şi în toate treptele ierarhiilor bugetare, de la 
preşedinte de curte de apel până la copist-diurnist şi de la 
director de minister până la amploaiat de C.F.R. Cl. A III-a, 
cariera ei de profesoară i se părea un mizer stig-mat 
ereditar. Dacă şi-ar fi ascultat înclinarea, ar fi urmat o 
şcoală politehnică sau de chimie industrială şi n-ar mucezi 
la o catedră de limba franceză, fiindcă s-a supus 
prejudecărţilor şi socotelilor strâmte, clocite şi răsclocite 
într-o familie cu destin mediocru, unde toţi s-au născut să 
trăiască funcţionari şi să moară pensionari. 

— Să îndrăzneşti, să rişti, să lupţi, nu să vegetezi cu nasul 
la biberonul bugetului, aceasta aş fi dorit-o eu, care sunt 
femeie şi cu posibilităţile reduse!... Spunea întotdeauna 
Cecil, cu un ton agresiv. Nu pricep cum nu te-au atras pe 
tine, care, bărbat, aveai toată libertatea să alegi?... Ce 
suntem în definitiv, dacă te gândeşti bine? Nişte larve 
didactice... Eu îmi scot sufletul şi m-am abrutizat conjugând 
verbul „obeir”, la pluscvamperfectul subjonctivului. Tu 
trebuie să accepţi şi să măguleşti toate maniile unor belferi 
ramoliţi, de care depinde ridicarea ta la catedră. Încolo, 
economisim de la coşniţă şi circulăm cu tramvaiul!... Nici 
măcar n-avem speranţa unei moşteniri providenţiale. Trăim 
în funcţie de curba salariilor şi vom muri în funcţie de curba 
pensiilor... Poate şi eu şi tu am fi fost capabili de altceva şi 
am fi meritat altceva!... Docentul universitar Petru V. 
Tudose îşi apăra cariera cu o energie ştirbită. 

Germina şi în el sâmburele aruncat al îndoielii. Cecil avea 
întrucâtva dreptate. Dar el îşi cunoştea o scuză. N-a fost 
liber să aleagă. Zaharia Duhu şi profesorul Alexandru Opriş 


l-au ajutat şi l-au pregătit pentru această breaslă şi nu 
pentru alta. A fost aproape o condiţie. 

Ar avea astfel drept să se socoată o victimă. 

EI e arheologul fără voie şi de altfel fără pasiune. Mai mult 
decât la specialitatea sa, ţine la catedră. Lucrările, 
memoriile şi comunicările au avut acest scop, să asigure 
această catedră. Pentru existenţa de luptă, de risc şi de 
îndrăzneală, aşa cum o înţelege Cecil, a găsit un teren 
pregătit şi propice. S-a înscris la centru, în partidul politic 
în care domnul Emil Sava e un atât de valoros combatant de 
periferie. Partidul îşi regenerează cadrele cu elemente 
tinere şi de viitor. Un scaun de deputat în legisla-tura 
viitoare, un secretariat general după anii de stagiu, pe 
urmă un subsecretariat de stat, dacă nu un portofoliu 
ministerial; iată ce poate încununa strălucit o carieră 
universitară şi poate satisface cu prisosinţă mereu şfichiuita 
poftă de risc şi de luptă, a unui tinăr care într-adevăr n-a 
pornit din Piscul Voievodesei ca să vegheze cu nasul în 
biberonul bugetului. 

Petru V. Tudose n-a împlinit doi ani de căsnicie şi e un altfel 
de om. 

Acum, când se cercetează mai lucid pre sine, descoperă că 
discordia din căsnicie e numai aparentă. De fapt, a 
consimţit la toate proiectele Ceciliei, le urmează întocmai, a 
aflat adevărată-i vocaţie şi n-are de ce regreta că s-a 
însurat timpuriu cu o fată săracă, dar vibrând de iniţiativă şi 
de energie. 

De la fereastră, priveşte vălmăşagul fantast al ninsorii, cu 
jocul aerian şi molatic. 

Aici, copacii au luat o înfăţişare ireală. Florile sclipitoare şi 
albe amintesc, fără nici o schimbare, iernile fragede din 
copilărie. 

Negrul de păcură şi noroaiele slute sunt numai în vale şi 
numai pe drum. 

— Şi zici că o cheamă Cecil?... Întrebă mătuşa Ruxanda 
din fundul patului, căutând să-l ghicească unde se află, cu 


ochii ei orbi. Ce fel de nume e acesta, Cecil? 

— Un nume ca oricare altul! Lămureşte Petru V. Tudose, 
întorcându-se de la fereastră. Un nume cum se obişnuieşte 
la oraş. Cecilia... Ca Madala şi ca o sută de alte nume. 

Mătuşa Ruxanda priveşte în golul negru, răsucind firul de 
lână între degetele uscate. Fiindcă nu mai poate cârmui 
singură treburile gospodăriei şi fiindcă nu mai are somn şi 
astâmpăr, îşi înşală captivitatea de oarbă, cu furca la brâu şi 
cu fusul în mână. 

Trecerea de la noapte la zi pentru ea nu există. Cu-treieră 
la miezul nopţii încăperile, pipăind pereţii şi căutând 
mânerele uşilor. Trage zăvoarele şi numără într-ascuns 
agoniseala de vară, pusă la locuri numai de dânsa ştiute. 

E strigoaioa neaţipită a casei. 

Şi este ciudat cum, din întunericul şi temniţa ei, cunoaşte 
amănunţit tot ce s-a petrecut şi se pregăteşte în sat. 

— Petruţă, şi câtă zestre ai luat tu, copile? Dacă e fată de 
profesor, trebuie să aibe parale bune... 

— N-am luat nimic, mătuşico! Cecil e profesoară şi dânsa... 
Are leafă şi ne-ajunge deocamdată la amândoi. 

— Atunci, tot e bun!... Încuviinţă mătuşa Ruxanda. Dar e 
bine să puneţi la o parte gologan cu gologan, ca să vă faceţi 
o casă... Omul n-are rost pe lume dacă nu-i stăpân de veci 
pe vizuina lui. Pentru asta m-am zbătut toată viaţa şi n-am 
avut parte. Casa şi toate pământurile sunt ale lui Zaharia; 
iar mâine se poate să vină un străin şi mă alungă de-aci. 

— Cum s-ar putea aceasta, mătuşico? Nu pricep!... 
Unchiul Zaharia, după cele ce mi-ai spus aseară, e un om de 
şapte-opt milioane. Poate de zece, de douăzeci şi mai mult. 
Tot pământul din vale şi de pe şuşeniţa de la Turnul 
Voievodesei, e vâna cea mai bogată în petrol. Am înţeles că 
stă în calea societăţii şi că el poate dicta preţul. Ce i se 
oferă e nimic pe lângă ce poate căpăta, tocmai fiindcă a fost 
destul de cuminte să reziste...! 

Mătuşa Ruxanda râde sinistru în lumea ei oarbă, cu dinţii 
neaşteptat de albi şi intacţi. 


— Zaharia caută comoară, copile! Bl a rămais la comoara 
lui. Şi fiindcă acuma nu mă mai ajută ochii şi puterile să pun 
orânduială în gospodărie, Zaharia face dato-rii, nu le 
plăteşte şi le lasă să se adune. Poate sunt alţii, care îl 
împing înadins... 

— Dar e adevărată nebunie, mătuşico! Se răsuci Petru V. 
Tudose pe scaun. 

— Fapte de nebun face el, nu de ieri-de alaltăieri!... Se 
împlinesc cincisprezece ani de când le tot face. La început, 
când au venit la mine, ba domnul prefect Sava, ba Nicachi 
Sacară, să mă iscodească în lipsa lui Zaharia, cam ce preţ 
am cere pe loc, m-am bucurat şi am crezut că sminteala i-a 
fost un bun trimis de la Dumnezeu. Tot căutând comoara şi 
tot prefăcând locurile, a nimerit pe cele mai bune. Parcă le- 
ar fii ştiut!... Îmi spuneam, deci, că de-acum înainte are să 
vadă şi dânsul unde se află comoara cea adevărată. Dar m- 
am grăbit bucurându-mă...! 

— Şi nu s-a găsit nimeni să-i vorbească hotărât? Întrebă 
nepotul. 

Mătuşa Ruxanda îşi arătă mai departe dinţii albi, în râsul 
sinistru şi fără hohotire: 

— Cine să-i vorbească? Pe cine mai ascultă el? Nu se 
înţelege decât cu Oarţă. Acum sunt într-o minte, otova 
amândoi. Şi am să-ţi adaug, Petruţă, un lucru pe care ţi l-am 
ascuns. Te-ai mirat aseară că nu l-ai găsit acasă şi eu nu ţi- 
am răspuns. le-ai mirat azi dimineaţă, că a plecat cu 
noaptea în cap şi eu nu ţi-am spus unde era aşa de grăbit ca 
nu cumva să lipsească... 

Oarba a tăcut. Fusul sfârâia aspru între degetele osoase. 

Ochii fără lumină căutau spre ochii nepotului, ca şi cum ar 
mai putea să citească mirarea, nerăbdarea şi curiozitatea 
din privirea aceea. 

— Nu înţeleg, mătuşică! Unde se duce...? 

— Dacă vrei să-l vezi, Petruţă copile, mergi şi-l caută la 
crâşma lui Leiba 'Ţudic! Acolo îşi face viaţa, când nu umblă 
după comoară. În celălalt timp al anului, primă-vara, vara, 


toamna, scormoneşte şi caută în nebunia lui... Dă pe la 
Ţudic mai rar. Dar când încep ploile şi ninsoarea, se înfundă 
şi-şi bea ce brumă de minte i-a mai rămas. Pe urmă, 
hoinăreşte prin sat cu Oarţă după el şi împarte în dreapta şi 
în stânga comoara, pentru vremea când are s-o găsească. 
Trebuie să ştii că are planuri mari şi milostive. Are să facă o 
şcoală de piatră. Are să trimită la şcoală fete sărace. Şi are 
să le înzestreze pe urmă... lar când sfârşeşte de împărţit 
ceea ce n-a găsit, se cocoaţă pe deal, la Turnul Voievodesei, 
unde am auzit din oameni că se află o piatră cu semne de 
pe vremea păgânilor. Se suie acolo cu Oarţă după el şi face 
mânios cu pumnul spre fabrică şi spre fântânile de păcură... 
Copiii se ţin cârd pe drum. Înainte îl băteau cu pietre. Acum 
s-a făcut prietenul lor. Le zvârle mărunţişul din pungă şi le 
spune istorii. Iară plodurile îi cunosc slăbiciunea. Îl aşteap- 
tă pe după garduri, ca să-l petreacă cu alai... Pot spune că 
Domnul mi-a luat lumina ochilor să mă cruţe, ca să nu mai 
văd asemenea ticăloşie şi ocară! Nu înţeleg de ce mi-a lăsat 
urechile, ca tot să le aud şi să le aflu...? 

Degetele răsuceau lâna din caier. Ochii oarbei aşteaptă 
într-o neclintire împietrită. 

— Aceasta n-ai ştiut-o, Petruţă, copile? 

— De unde s-o ştiu? E ultimul lucru la care mă aşteptam! 
Unchiul Zaharia a fost toată viaţa un fel de schimnic... 

— Ai să cunoşti ce fel de schimnic e acuma moşu-tău 
Zaharia! Rosti bătrâna ca o ameninţare. 

Pe urmă tăcu şi în odaie nu se mai auzi decât fusul. Petru 
V. Tudose rămase pe scaun să cântărească în minte aceste 
ştiri cu totul de necrezut... 

— Dă-te mai încoace, Petruţă!... Îl chemă într-un târziu 
mătuşa Ruxanda, lăsând furca şi fusul la o parte. 

Nepotul se mută cu scaunul. Degetele oarbei îi pipăie 
obrazul, părul, umerii. 

— Te-ai făcut mare şi voinic, Petruţă! Mă gândesc că numai 
tu ai mai rămas din neamul nostru. Poate era mai bine să fi 
lăsat învăţătura şi să stai pe lângă casă. Aveam un ajutor, să 


apăr bunul pe care-l prăpădeşte Zaharia... După lege, tot 
ale tale au să fie doar toate... 

Petru V. Tudose văzu într-o clipă pe Cecil, făcându-şi cu 
oţăreală socotelile de tramvai şi de coşniţă. Regretă încă 
mai mult că n-a venit cu dânsa împreună. 

O minte ascuţită şi o iniţiativă promptă ca a ei ar fi fost 
poate hotărâtoare într-un asemenea ceas. S-ar fi aflat trei, 
făcând faţă unui singur om cu mintea slăbită şi cu voinţa 
şubredă, ca a tuturor nărăviţilor de alcool. 

— Poate că nu-i prea târziu, mătuşică! Vorbi încet, sub 
degetele uscate şi reci, care-i alintau trăsăturile. 

— Îl aud venind! Rosti oarba. 

Auzul ei subţiat de infirmă desluşise într-adevăr paşii, 
înainte de a ajunge la urechea nepotului. 

Se trânti poarta. Sunară încălțări scuturate de zăpadă pe 
scări. 

— Cine spui c-a venit?... Cine mă caută?... Întrebă afară 
glasul lui Zaharia. 

Răspunse de undeva, Gheorghieş: 

— Nepotu... Conaşu Petruţă! 

— Care nepot? Ce nepot? N-am nici un nepot!... Se răsti 
Zaharia la argat. De unde-mi scoţi tu nepot...? 

Argatul mai rosti ceva nelămurit pentru cei din casă. 

Zaharia Duhu, cu strepezită înveselire: 

— Aha! Care va să zică profesorul? A venit boierul de la 
capitală? Să stai pe aproape, Gheorghieş, fiindcă îmi pare 
că ai să duci la gară un geamantan de profsor...! 

Petru V. Tudose îşi tamponă cu batista un rând de 
năduşeală de pe frunte. 

Oarba râse fără hohot, în ungherul ei de umbră. „În casa 
aceasta au înnebunit toţi! Gândi cu nelinişte docentul 
universitar. Mai bine nu veneam. Sau veneam în orice caz 
numai cu Cecil, să-i ţinem piept doi.” 

Se ridică în picioare, ca să fie, oricum, gata pregătit la 
atacul care se anunţase de-afară. 


Când uşa se trânti de perete, înaintă cu o bucurie 
zgomotoasă: 

— Bine te-am găsit, unchiule Zaharia! 

Se opri cu vorbele stinse pe buze. 

Zaharia Duhu era într-adevăr de nerecunoscut. Ochii 
scufundaţi în găvane, privirea tulbure, părul sur căzut pe 
frunte. Hainele de şiac pătate de păcură, ude de ninsoare şi 
cu nasturii atârnând în aţe, îmbrăcau un gârbov schelet. 

— Bine te-am găsit, unchiule Zaharia!... Repetă Petru V. 
Tudose, cu o sforţare care sună prea voios şi făţarnic. 

— Cam târziu m-ai găsit. Prea târziu, domnule docent! 

O dată cu vorbele, nepotul primi în obraz o duhoare 
dospită de drojdie. 

— De ce prea târziu, unchiule? Se dezvinovăţi volubil 
Petru V. Tudose. Am avut cu neîntrerupere examene, 
concurs, lucrări, pe urmă cursurile. Cum mi-am făcut 
câteva zile libere, am alergat. Ştiu că aveai motive să mă 
învinuieşti şi tocmai de aceea sunt aci, să mă apăr. Vreau să 
risipesc o neînțelegere. Am stat de vorbă cu mătuşa 
Ruxanda. Şi am căzut la împăcare să mă primească în 
vacanţa de Paşte, pentru mai mult timp. Poate să-ţi fiu de 
vreun folos, unchiule...! 

Zaharia Duhu ridică privirea păienjenită, în care fulgeră 
scurt un licăr de lumină. 

— Atunci e altceva... Aşază-te lângă mine, Petruţă, şi 
spune-mi cum înţelegi să-mi fii de un folos? 

Petru V. Tudose prinse curaj. | se păru că toate se vor 
lămuri poate mai simplu decât se temuse. 

Răsuci scaunul spre fereastră şi se uită zâmbitor şi 
satisfăcut la obrazul spân şi brăzdat de creţuri mărunte. 

— Aşadar te-ai hotărât în sfârşit să vii de Paşti?... Rosti 
Zaharia Duhu. De ce nu mi-ai scris? 

— Nu ştiam că am să fiu primit şi cum am să fiu primit... 
Inventă o explicaţie Petru V. Tudose. lar după cele ce-am 
auzit adineaori afară, văd că presimţirile nu m-au înşelat. 
Nu mă aştepta ospăț, cu înjunghierea viţelului gras... 


Zaharia Duhu începu să râdă cu o înviorare de viaţă, care-i 
limpezi ochii şi glasul, ca în vremea când îşi mus-tra, 
şăgalnic, nepotul cel fără de astâmpăr şi cu picioarele 
goale. 

— Va să zică m-ai auzit? Acestea nu erau pentru tine, 
Petruţă! Le spuneam pentru un oarecare profesor din 
Bucureşti, pe care îl tot chemam de doi ani şi nu se dă 
venit... Acuma văd că l-am judecat greşit şi că pe nedrept l- 
am crezut fără recunoştinţă. Să le uităm toate, Petruţă! 
Până la Paşti, fac pregătiri, să începem cu temei lucrările 
noastre... 

Docentul universitar rosti, în clipa aceea, singura 
întrebare pe care nu trebuia s-o rostească: 

— Care lucrări? 

— Cum care lucrări, Petruţă? Săpăturile noastre... 

Licărirea din ochii lui Zaharia Duhu se clătină suflată de 
un vânt care revenea tiptil, s-o sugrume din nou. 

Dar lumina încă dură. 

— A, săpăturile!... Îşi aminti cu indiferenţă docentul. 

— Se înţelege că săpăturile, Petruţă! Tot ce-a rămas 
întrerupt de la moartea lui Alexandru luăm acuma de la 
început. Pentru ce altceva te-am aşteptat? Pentru ce altceva 
ai venit? 

Petru V. Tudose întoarse ochii spre colţul întunecos, unde 
priveghea mătuşa Ruxanda, dreaptă şi nemişcată, ca un 
huhurez. 

Aştepta de la ea o îmbărbătare. 

Oarba asculta cu gâtul lungit şi cu trăsăturile ţepene., 
Cecil mi-ar spune să fiu energic. Unui om fără voinţă 
trebuie să-i impui voinţa ta prin surpriză!” gândi Petru V 
Tudose. Şi se hotări să fie energic. 

— Unchiule Zaharia - glăsui rar - săpăturile acestea nu 
mai au nici un rost! 

În ochii lui Zaharia Duhu licărul tresăltat de lumină se slei 
într-o pâclă. 

Îl privi iarăşi cu împăienjenirea tulbure de beţiv. 


— Haha!... Începu să râdă. Ce noutate mi-a fost dat să aflu 
astăzi? Te-ai făcut şugubăţ, profesoraşule! 

— Eu nu găsesc nimic vesel!... Declară cu gravitate Petru 
V. Tudose. Săpăturile acestea nu mai au nici un rost. 
Alexandru Opriş a cercetat tot ce era de cercetat. Pot spune 
că a exagerat în cele ce-a scris şi că aproape toate 
concluziile lui sunt de revizuit. Aceasta a fost prima lui 
eroare! A pus pasiune şi imaginaţie unde trebuia să lu- 
creze cu răceală şi cu prudenţă. A doua lui eroare a fost că 
te-a încurajat într-o nălucire absurdă. Ce este această 
comoară, pentru care ţi-ai pierdut o viaţă?... Comoara se 
vede de aici, pe fereastră. E în vale, unde-au venit alţii, să 
săvârşească miracole, nu să aştepte miracole! 

— Aceasta ai venit tu să mi-o spui?... Întrebă Zaharia Duhu 
cu un calm stăpânit, după ce se oprise din râs. 

— Aceasta am venit eu s-o spun, unchiule, fiindcă aşa 
înţeleg să mă plătesc de o sacră datorie! M-ai trimis să învăţ 
şi m-ai ajutat. Îţi sunt recunoscător! Iar în loc să mă 
mulţumesc cu o recunoştinţă de vorbe goale, în nu-mele 
acestei învățături la care m-ai trimis şi m-ai ajutat, viu să te 
opresc de la o nălucire care durează prea de multă vreme. 
Alexandru Opriş te-a încurajat. În orice caz nu te-a oprit. Şi 
rău a făcut!... Ştiinţa noastră nu admite basme şi exagerări. 
N-are nevoie de comori. N-avem nevoie de comori. 

— Pentru atâta ai bătut tu calea de la Bucureşti, până aici? 
Repetă Zaharia Duhu, cu dunga brăzdată între sprâncene. 

— Pentru atâta, fiindcă aşa mi-a dictat conştiinţa! Rosti 
sigur de sine Petru V. Tudose, convins că a zdruncinat ceva 
din ideea fixă a maniacului. 

Zaharia Duhu se rezemă cu ceafa de spătarul scaunului şi 
începu să râdă cu râsul lui Oarţă. 

Când sfârşi, se îndreptă brusc, îl privi lung, ou ochii 
împăienjeniţi, parcă descoperea întâia oară un amănunt 
care-i scăpase din vedere. 

Întinse mâna spre gâtul docentului universitar, atât de 
neaşteptat şi de zvâcnit, încât Petru V. Tudose se retrase cu 


o înfiorare de spaimă. 

— De ce porţi la gât juvăţul acesta...? 

Tânărul îşi apăra cravata, nedumerit de asemenea 
întrebare bizară. 

— Petruţă pe care l-am crescut eu nu purta gâtlegău! 
Urmă Zaharia Duhu. Era un copil desculţ şi cu gâtul gol. 
Acela a murit... Tu cine eşti? Ce cauţi aici? Dece l-ai 
omorât, să-i uzurpi locul? 

Oarba privea spre dânşii, cu ochii ei goi, din noaptea ei 
neagră. Luci fără sens râsui dinţilor albi. Poate şi min-tea 
aceea de mult era tulbure. 

Petru V. Tudose îşi şterse cu batista alt rând de sudoare. 

— De ce porţi juvăţul acesta la gât?... Stărui Zaharia 
Duhu, trăgând de capătul cravatei. Văd că e un juvăţ de 
mătase, l-ai plătit scump şi nu ştii de ce-l porţi... Nu te-a 
învăţat de ce-l porţi nici toată ştiinţa ta?... Ce proastă 
ştiinţă! Eu am aflat-o, cu toate acestea, tot dintr-o carte! E 
semnul vostru. Al tău, şi al lui Emil Sava, şi al lui Iordan 
Hagi-lordan, şi al lui Dinu Grinţescu, şi al tuturora care vin 
să ne aducă binele nostru, după socotelile voastre! Aţi pus 
juvăţ ca să arătaţi că v-aţi despărţit inima de cap. Petruţă 
pe care l-am trimis eu în lume nu purta cravată. De ce l-ai 
gâtuit să-i iei locul şi cine eşti tu...? 

Zaharia Duhu trăgea de cravată şi râdea nătâng, cu râsul 
lui Oarţă. 

CapitolulVI. 

S-a ivit o femeie cu nas şi cu glas ascuţit. 

Un vânt sunător şi cald a topit nămeţii, desfunând 
puhoaiele munţilor. O săptămână încheiată n-au mai 
contenit streşinile. 

Pe urmă un ropot de ploaie spălă cele din urmă ochiuri 
zgurite de omăt în adâncile văgăuni. S-a înălţat într-o 
dimineaţă alt soare, cu faţa primenită şi rumenă, 
împungând răsăritul cu suliţi înroşite la jar. 

Şi iarăşi a fost o primăvară lină, cum au mai trecut pe- 
aicea mii. 


Din depărtări cu lumina toridă şi albă, soseau osteniţi 
cocorii în stoluri, să-şi caute cuiburile lor vechi. 

Uneori litera neagră scrisă pe cer se rupea deasupra 
Voievodesei. Stolul începea să plutească rotit, căutând să 
priceapă aceste schimbări. Schelele negre, cazanele roşii, 
bălțile de catran şi fumul vârtos erau arătări străine şi 
nepotrivite locului. 

Căpitanul cel mai bătrân, care cârmuieşte vâslirea peste 
pustiuri şi mări, spunea celorlalţi tineri, în limba lor de 
cocori: „Se întâmplă lucruri ciudate!... Pe oamenii aceştia i- 
am găsit noi întotdeauna, urându-ne bucuroşi bun venit, 
lângă munţii lor şi apele lor, în sălaşurile lor de verdeață. 
Acum li s-a întâmplat poate ceva rău şi poate ceva fără de 
vindecare. Nici n-au ridicat ochii spre cer! Nici n-au făcut 
semn cu mâna, că ne-aşteptau, că ne-au văzut şi că ne 
ştiu!... Merg toţi cu ochii în pământ, grăbiţi şi în straie 
urâte. Văd altfel de feţe şi altfel de port. Sălaşurile sunt 
scrumite şi negre. Copacii sunt de cărbune. Fumul acesta 
ne îneacă; şi auziţi cum buhăieşte de crunt o fiară cu pliscul 
de fier! Pe-aicea, când eram eu tânăr, chema un bucium de 
stână... Să plecăm mai departe! Nu-mi pare cuminte să- 
nnoptăm în asemenea locuri vrăjmaşe...” 

Cercul rotit se desfăcea înşirându-se în litera scrisă pe cer. 

Iar stolul cocorilor pleca mai departe, spre locuri unde mai 
sunt câmpuri fără catran şi pajişti cu albe mioare. 

Noaptea, alt stol trecea peste sat, cu scâncetul slab de 
copil, în afundul albastru. 

Zaharia Duhu se deştepta în această chemare. Se răsucea, 
ascultând suspinul văzduhurilor, amestecat cu foşnetul 
mătăsos de frunze. 

Din nou, dintr-o pâclă adâncă şi grea, mijea o geană 
mântuitoare. 

Primăvara, din cioatele putrede, vlăstarul dă colţ fraged şi 
viu. Primăvara, din coaja urâtă a crisalidei lipită de 
scorburi, se desfac fluturi şi gâze cu aripi uşoare, străvezii, 
aeriene, gata de zbor. 


Zaharia Duhu era un asemenea ciot putred, din care 
încolţeşte un asemenea vlăstar şi din care se desprinde un 
asemenea zbor eliberat de coaja urâtă a crisalidei, unde 
aripile creşteau într-ascuns. 

Din nou credea cu toată tăria. 

„Am s-o găsesc anul acesta! Vorbea singur. Nici nu se 
poate să n-o găsesc!” 

Acum vorbea singur, fiindcă nu-l mai asculta nimeni şi nu-l 
mai înţelegea nimeni. Dar ce însemnătate mai poate să aibă 
aceasta? 

De îndată ce se zvântase zăpada, comoara lui din adâncuri 
îl atrăgea iarăşi pe câmpuri, cu o putere magnetică şi mai 
aspră. 

O simţea pe aici, pe aproape. Mai mult decât întotdeauna, 
o ştia pe undeva, aşteptându.-l. 

N-o mai căuta pentru el. Nici pentru cărţi şi muzee. O 
căuta împotriva tuturor. O căuta duşmănos şi avea nevoie s- 
o afle, pentru toţi cei care nu cred şi nu văd şi-acuma îl 
socot un lunatic. O căuta ca s-o dăruiască acelora. Sau mai 
ştia el cui? În orice caz, pentru altceva, pentru alţii, nu 
pentru sine. 

Se răsucea în patul tare. Asculta chemările nopţii. Asculta 
mişcările casei. 

În încăperi, oarba bâjbâia asprimea pereţilor cu unghii 
uscate. Se deschideau şi se închideau uşi. În straiul de lână 
neagră, fantoma se desprindea din întuneric să se topească 
în întuneric. Scociora în sertarele tăinuite, în oala cu cenuşă 
şi în perne cu pene. Acolo îşi avea dânsa ascunsă comoara 
ei de avară cu bani de argint şi de aur; care de mult nu mai 
umblă prin mâinile oamenilor, de când au ieşit numai bani 
de hârtie şi bani de tablă coclită. 

Oarba îi numără, îi desparte, îi schimbă dintr-o 
ascunzătoare în alta; se prelinge printre uşi cu tuşea ei 
seacă. Pe urmă, cu furca la brâu şi cu fusul în mână, 
aşteaptă să se trezească viaţa casei, într-o singurătate fără 
somn, de strigoaică. 


O dată cu soarele, Zaharia Duhu e în picioare. Strigă din 
cerdac, cu glasul înviorat de răcoarea acidulată a dimineţii: 

— Gata eşti, Oarţă? 

Nevolnicul apare de după şură, cu fire de paie mucede-n 
păr, cu sumanul tărcat de peteci şi cu râsul lui din 
totdeauna, nătâng: 

— Înî...! 

Cu ochii bulbucaţi, aşteaptă să-nţeleagă unde vor mer-ge 
în această dimineaţă. Sus, la comoară, ori devale, la Leiba 
Ţudic? 

— la cazmalele! Ce-aştepţi...? 

Aşadar, merg la comoară! Oarţă se întoarce strâmbându-şi 
gura pocită, cu râsul pierit de pe buze. Adună unelte-le şi 
mormăie mânios. Acum şi el, cât e de becisnic la min-te, a 
început şi el să priceapă că stăpânul caută ceea ce nu se 
poate afla. 

Pe la spate, face semn oamenilor când trece, arătând că n- 
are încotro: e slugă şi trebuie să se supună la nebunia 
stăpânului. La Ţudic ar avea dânşii ceva mai bun de făcut. 

Dar de-o săptămână s-a isprăvit cu '[udic. Zaharia Duhu a 
jurat să nu mai calce pragul. A mai jurat şi altă dată - iar 
atunci a uitat jurământul. 

Aceasta o mai nădăjduieşte Oarţă încă o dată. 

Şi o nădăjduieşte în drum. Căci, în fiecare dimineaţă, 
Zaharia Duhu o ia la drum cu pas sprinten, îndreptat de 
spinarea uscată, cu ochii senini şi cu faţa voioasă, sus la 
deal, spre săpăturile lui. Nu mai are nevoie de băutura 
mincinoasă, care aprinde sângele şi aţâţă mintea ca să mai 
deştepte din beznă o părelnică plăsmuire. Otrava aceea e 
bună ca să alunge o îndoială. Să-ţi înşele cugetul când te 
temi să priveşti în el. E bună să-ţi dea o încredere clătinată, 
ca totul să mai apară din nou, uşor de împlinit, firesc şi 
aievea. De toate acestea simţea trebuinţă, până mai ieri. 
Din ziua când a împroşcat cea dintâii fântână de păcură, a 
simţit mereu trebuinţă. 


Acum, o dată cu soarele primăverii, s-a aprins însă din nou 
şi vechea arşiţă lăuntrică în coşul pieptului. E poate suflul 
comorii, care se află pe undeva aproape şi începe să se 
mişte, părăsindu-şi ascunzătotile umede şi sorbindu-l spre 
dânsa. 

În drum l-a întâlnit pe Gheorghieş Tălpăligă. Argatul a 
plecat într-o slujbă mai bine plătită, la sonde. 

A lăsat în loc un frate mai mic, bolnăvicios şi molâu. 

Pentru gospodăria împuţinată a Ruxandei Duhu e destul şi 
atăt. 

Gheorghieş a dat bună dimineaţa şi dă să treacă înainte. E 
îmbrăcat cu straie nemţeşti, cu gulerul verzui de celuloid 
fără buton, cu pălăriuţă mică de vânător. Straiele îi stau 
prea strâmte şi prea scurte pe trup. Pumnii puternici îi 
spânzură afară din mâneci, cu un lat de palmă. 

S-a travestit şi el acum, ca domnul Nicachi Sacară; dar 
pare foarte stângaci şi nu ştie ce să facă cu mâinile roşii. 

— Ce se mai aude, Gherghieş, cu povestea ta?... Îl întrebă 
Zaharia Duhu, oprindu-l din mers, după ce i-a măsurat 
îmbrăcămintea pocită. Ce se mai aude, bre Gheorghieş, 
amărâtule de tine? 

„Povestea lui” e povestea Sandei. 

E întâmplarea despre care vorbeşte şi se minunează tot 
satul, măcar că se îmbulzesc de-un timp, atâtea alte 
întâmplări vrednice de minunări şi de povestit. 

— Ce să se audă?... Se înroşeşte Gheorghieş, privind în 
pământ. Din rău în mai rău! Sanda a fugit a doua oară la 
Văratec, să se călugărească, după cum a jurat. Dară nu i-o 
ţinut mult liniştea şi tihna! A picat acolo într-o noapte badea 
Alecu 'Toader Precup şi-o umflat-o pe sus. După ce a fârmat- 
o în bătaie, acuma zace la pat. Pe urmă, iară are să se ridice 
pe picioare, şi iară a să fugă la mănăstire, şi iară are s-o 
aducă badea Precup în pumni. Până când avem să ne facem 
amândoi o samă, că altfel văd că nu-i chip...! 

Zaharia Duhu, sub soarele cald de primăvară, simte în el 
atâta încredere şi atâta bunătate şi milă, să îndestuleze tot 


universul. 

Spune, foarte firesc: 

— Mai aşteaptă, Gheorghieş! N-ai să aştepţi mult... Şi tot 
ce ţi-am făgăduit eu are să se împlinească. 

Gheorghieş Tălpăligă face un semn de neîncredere sub 
pălăriuţa mică şi verde, cocoţată pe vârful capului. 

Pentru amarul lui, slabă nădejde de alinare înseamnă 
făgăduielile într-aiurea ale unui lunatic ca Zaharia Duhu. 

Fostul stăpân i-a hotărât odată, când venea de la Leiba 
Ţudic, o parte din comoară, să-şi dureze gospodărie şi să-l 
şteargă din cale pe Nicachi Sacară, cu toată moşia, docarul, 
cravaşa şi jambierele lui. Aceasta şi cu nimic totuna face! 
Sanda s-a deşirat, cu faţa prelungă; a pierdut toată 
tinereţea nebunatică şi e fata cea mai veche din sat. 
Celelalte, ieşite o dată cu dânsa la joc, s-au măritat de doi 
ani şi de trei ani. S-au ridicat altele, care joacă acuma după 
gramofon, poartă păr tuns, au ibovnici la fabrică şi se 
îmbracă în fuste cu flori ca la târg. Sanda are să 
împletească printre acestea cosiţă albă, dacă nu cumva 
Alecu 'Ioader Precup, cuprins de lehamite, nu va lăsa-o într- 
o bună zi, bună plecată la mănăstire. 

Acestea le gândeşte Gheorghieş Tălpăligă, privind în 
pământ şi bălăbănindu-şi mâinile tari, pe care nu ştie unde 
să le pună. 

Dar Zaharia Duhu i-a ghicit gândul: 

— Nu crezi, Gheorghieş? N-ai văzut că aici e locul 
comorilor? 

— De... Omul e dator să creadă şi ce nu-i de crezut! 
Rosteşte fostul argat. 

Pe urmă, scoate un ceas de nichel, mare cât o ceapă şi 
priponit în lanţ. Se ghiceşte că e foarte mândru de dânsul şi 
că prin acest semn al civilizării se simte acum mai aproape 
de nivelul lui Nicachi Sacară. 

Citeşte cifrele încordat, îl pune în buzunar cu luareaminte 
şi îşi cere iertare: 


— Apoi vă las cu sănătate! O sunat a doua oară buhaiul 
fabricii şi nu capăt belet la control dacă-ntârzii!... 

Gheorghieş salută exemplar cu pălăriuţa verde. Acum 
satul cunoştea alt ceasornic, în locul celui purtat de soare şi 
stele, pe cer. Sună sirena de culcare şi de deşteptare, de 
prânz şi de cină. 

Este o viaţă după program. Unii flăcăi au progresat, de la 
ceas, la bicicletă. În zestrea fetelor, în loc de vacă cu lapte, 
e moda gramafonului cu plăci havaiene. S-a deschis şi o 
farmacie, cu doctorii pentru boli cu nume urât. 

Zaharia Duhu dă bunădimineaţa părintelui 'loma. 

Nu întoarce capul. Ştie că din urmă, părintele Toma 
Avrămescu s-a oprit şi-l priveşte cu milă. 

Părintele e foarte bătrân. Pe vremuri s-a aflat în mare 
dușmănie cu Antohie Duhu de la un pământ. Din vrajba 
aceea, acum stinsă, nu s-a putut apropia nici de feciorul lui 
Antohie. Îi poartă însă grijă şi durere de departe, căci e un 
slujitor a lui Dumnezeu, drept şi blând, cum puţini se află în 
tagma sa, nu un vămuitor al botezurilor, cununiilor, morţilor 
şi praznicilor. 

Iar Zaharia Duhu îi pregăteşte o bucurie la care nu se 
aşteaptă. Biserica satului, cu hramul la Sfântul Ilie, e mică, 
strâmtă şi săracă. O biată bisericuţă de lemn, cu acoperişul 
de şindrilă neagră şi putredă, cu icoanele afumate şi cu 
sfeşnicele de paltin. Înainte de război, părintele Toma a 
adunat gologan cu gologan, douăzeci de ani, să înalțe 
biserică de piatră şi zid, cum se văd ruinele mai vechi din 
bătrâni, unde a fost altă dată un asemenea lăcaş de 
închinare, poate dărâmat de turci, poate mistuit de vreun 
foc, poate şters de pe faţa pământului prin cine ştie ce altă 
întâmplare cumplită şi astăzi uitată. Truda părintelui Toma 
n-a fost deşartă. În preziua războiului a sfinţit piatra de 
temelie. Dar temeliile stau şi acum, ridicate de două palme. 

După ce-a trecut vrajba războaielor, banul a căzut, şi tot 
obolul de douăzeci de ani s-a fost socotit că nu mai ajunge 
nici pentru acoperişul de tablă. Oamenii au alte griji şi alte 


trebuinţi mai apropiate, ca să se mai gândească la o 
biserică nouă, când nu prea calcă ei nici pragul bisericii 
vechi. 

Pungile s-au strâns. Închisă a rămas şi casa de fier a 
societăţii. 

— Aici vă trebuie şcoală deocamdată, părinte!... A trecut 
vremea când într-un ţinut aflai o sută de biserici şi nu se 
găsea o singură baie... Şcoală, dispensar, casă de economie, 
o cooperativă de desfacere şi consum!... A început să 
numere pe degete inginerul Dinu Girinţescu. Întâi să le 
vedem pe acestea şi numai pe urmă avem să ne întoarcem 
şi la biserica dumitale... Fără supărare...! 

A subscris câteva mii de lei, iar temeliile se scufundă în 
părăsire. 

Zaharia Duhu le ştie prea bine toate acestea. Pentru o 
singură dată e de aceeaşi părere cu inginerul Dinu 
Grinţescu. Simte şi el aceeaşi evlavie pentru şcolile de-a 
căror învăţătură deplină fusese lipsit la vreme; chiar dacă a 
altora învăţătură la şcolile înalte n-a însemnat pentru 
dânsul întotdeauna mare prilej de bucurie, cum se întâmplă 
de pildă cu diplomele şi titlurile nepotului său Petru V. 
Tudose, de înveninată amintire. Dar această credinţă în 
întâietatea şcolilor nu-l împiedică să pregătească o târzie 
alinare şi pentru bătrâneţele părintelui Toma, cu care nu s- 
a aflat niciodată prieten. Comoara lui va fi de-acuma pentru 
asemenea ctitorii şi binefaceri obşteşti. Va fi luată 
pământului, ca să fie dată oamenilor, obidiţilor, copiilor. Mai 
ales copiilor, vitregiţi de soartă şi lipsiţi de înlesnirile 
învăţăturii. 

Poate de aceasta chiar, puterile adânci i-au ascuns 
comoara până acum cu atâta îndărătnicie... O căuta numai 
pentru mulţumirea lui strâmtă şi neomenoasă. Pentru 
rafturi de muzeu, pentru o anume ştiinţă îngheţată şi 
măsluită de-un Petru V. Tudose, pentru lucruri uscate şi 
moarte. Acum înţelegea s-o dea vieţii şi faptelor. Unei altfel 
de vieţi şi unor altfel de fapte, decât acele care-l scârbesc în 


vale, fiindcă sunt după chipul şi asemănarea domnului Emil 
Sava, a lui Iordan Hagi-lordan şi a inginerului Dinu 
Grinţescu, cu toate lăcomiile lor, şi duşmăniile lor, şi 
deşertăciunile lor. S-au fălit c-au adus belşug şi luminare de 
minte. Pe urmă-le, nu se văd decât vrăjmăşii, şi cazne, şi 
ruinări, şi numai o altfel de robie, de cum a fost cea de până 
mai ieri, a plugarilor. Comoara lor s-a dovedit cum o ştia şi-o 
temea; din cele blestemate, cu legământ de moarte şi de 
suferinţă. 

Comoara lui va să fie curată şi se va da lumii lipsită de 
ajutor şi de apărare, fără să ceară zălog de vieţi. 

Zaharia Duhu călca în lumina primăverii, cu pasul uşor şi 
cu fruntea înaltă. Trecuse de noroaiele negre, de copacii de 
cărbune, de cleiul care opreşte tălpile lipite. În susul apei 
nu mai erau pecinginile de ulei. Pârâul curgea străveziu, de 
cleştar, printre pietrele netede, printre sălcii pletoase, 
printre pajişti cu bănuţi galbeni de păpădie. Aici totul mai 
rămase pur şi intact. Până când, ca o boală slută a 
pământului, ulcerele din vale vor prinde să se întindă, din 
an în an şi spre locurile înalte. 

Oarţă mergea mânios şi smucit. El îndrăgise cârciuma lui 
Ţudic şi nu înţelegea de ce stăpânul n-are atâta cuminţenie 
să se bucure de bunătăţile lumii, în loc să horhăiască pe 
coclauri şi să-l osândească la muncă fără folos. 

La cotul lui Bălan, zvârli jos uneltele, lepădă sumanul şi 
sumese mânecile. Pândi când Zaharia Duhu privea îndărăt, 
peste câmpuri, scoase un şip şi gâlgâi câteva înghiţituri pe 
ascuns. Căpâtase patima spirtului, şi el n-avea de ce face 
jurământ să se oprească. 

Iară măsurile le scria domnul Leiba 'Țudic în condică, la 
socoteala stăpânului. 

După ce-şi şterse gura clăbucită şi nasul, cu podul palmei, 
apucă unealta şi începu să izbească în lut. Zaharia purcese 
la fel. Era un loc unde n-au mai săpat niciodată. Un mal 
înalt şi râpos, unde apa coteşte şi mănâncă din țărm, într-o 
bulboană cu volburi. De ce a ajuns şi aci? Nici Zaharia n-ar 


putea spune. S-a îndreptat în cea dintâi dimineaţă, ca la un 
semn cunoscut. 

Urme nu sunt. Cu atâta mai bine! 

Pretutindeni unde-au fost urme, l-au înşelat. Lipsa lor nu 
poate decât să-i dea mai multă nădejde. 

Se aude un cuc chemând în pădure. Un viers gureş de 
pasăre răsună şi-n plopii de aproape. 

Pe cerul înalt se scutură iarăşi salbele albe de porumbei. 
Nu mai sunt toţi albi: zăriţi de aproape, arată pete de 
păcură în catifeaua moale a penelor şi în mărgeanul şlefuit 
al picioarelor mici. 

Dar sus, în bătaia luminii, străluceşte numai albul sclipitor 
de sidef. 

Salbele cad, se înalţă, se rup din firul nevăzut, risipindu- 
se, din nou se înşiră să cadă departe pe câmpuri. E-un joc 
necurmat şi zglobiu. Aproape e zbor mărunt de gâze. 
Zumzet de albine. S-au eliberat toate comorile primăverii. 
Viaţa mai poate fi luminoasă şi bună, cu toate arătările 
duşmane şi hâde, din vale. 

Cazmalele izbesc cadenţat. 

În vremea aceasta, în cerdacul mătuşii Ruxanda, au năvălit 
oaspeţi gălăgioşi şi neaşteptaţi. 

A sunat o goarnă de automobil la poartă. Fratele lui 
Gheorghieş Tălpăligă, somnoros şi molâu, abia se mişca 
trăgând zăvoarele şi drugii. 

— De unde te-au cules, aşa adormit, mă urâtule?... Strigă 
Petru V. Tudose, sărind în pardesiu de voiaj, cu caschetă, şi 
grăbind să-i dea ajutor. Unchiul Zaharia e acasă...? 

— Apoi, el îi pe dealurile lui, că nu mai stă acasă de când s- 
o tochit omătul!... Făcu băiatul, arătând undeva, spre 
dealurile lui Zaharia. Da pot să mă duc şi să-l chem...! 

— Ba să nu faci una ca asta! Porunci enigmatic Petru V. 
Tudose şi anunţă bucuros persoanelor din automobil: 
Auziţi? Am nimerit bine! Onorabilul nu este acasă. O să 
putem întruni mai întâi un mic consiliu între noi... 


În capul scărilor, mătuşa Ruxanda apăruse în straiul negru 
de lână, pipăind stâlpii şi căutând spre zvonurile de jos, cu 
ochii ei orbi. 

— Tu eşti, Petruţă, maică? 

— Eu, mătugşico!... Eu... Şi am venit cu lume nouă. Poate îţi 
era dor de Madala?... Mi-ai spus că vrei s-o cunoşti pe 
Cecil... 

Petru V. Tudose întinse mina, ajutând femeile să coboa-re 
dintre pleduri şi pardesie. 

Pe urmă, urcă scările şi le înfăţişă oarbei, ca pe nişte 
manechine împinse de spate, fiindcă niciuna nu ştia cum e 
mai potrivit să stea înaintea unei bătrâne fără vedere. 

— Madala, mătuşico! Madala, favorita matale... 

— Madala?... Repetă mătuşa Ruxanda, cu o mulţumire 
bucuroasă care-i dezveli dinţii neaşteptat de albi şi intacţi. 
Madala, tu eşti, copilo? 

Madalei i se păru absurd că o oarbă mai poate să se 
bucure de ceva şi să surâdă. 

Degetele uscate căutară în gol, până ce-au atins haina, s- 
au urcat spre umeri, pe gât, spre obraz, pipăind trăsurile şi 
ochii. 

— Eşti mai naltă decât mine, Madala! Şi degetele mele îmi 
spun că te-ai făcut mai frumoasă... Dar de ce eşti aşa de 
slabă?... Aceasta nu-mi place, Madala...! 

Madala surâdea şi ea, dar ostenit şi trist, oferindu-şi 
obrazul falangelor osoase, care căutau pe trăsăturile de- 
acum chipul celeilalte Madale. 

Avea ceva dureros şi crispat în această frumuseţe prea 
timpuriu atinsă de ofilire. Chiar degetele unei oarbe 
ghiceau dedesubt o frăgezime care-a murit. 

— Şi Cecil, mătugşico, şi Cecil!... Stărui Petru V. Tudose, 
nerăbdător să-şi prezinte tovarăşa lui de viaţă, despre care 
povestise atâtea amănunte de mirare şi de laudă. Şi Cecil, 
mătuşico...! 

Degetele mătuşii Ruxanda simţiră îndată altfel de făptură, 
virilă, încordată şi cu ţesăturile dense la pipăit. 


— Tu eşti mititică şi trebuie să fii o iuşcă de femeie!... Aşa- 
mi place şi mie să fie o nevastă la casa omului... 

Cecil râdea alintat la gâdilarea degetelor. 

Oarba îi pipăi nasul cam prea lung, buzele cu o umbră 
negricioasă de mustăţi, tot capul mic şi ascuţit de 
rozătoare. 

Era într-adevăr altfel de femeie, măruntă, dar vibrând ca 
un arc încordat. Se înţelegea că nu-i o fiinţă din cele care se 
lasă strivite de viaţă, cu resignare pasivă. 

— Să-ţi trăiască, Petruţă! Şi să vă dea Domnul fericire! 

— Fericirea e mai bine să şi-o facă omul, decât s-o aştepte 
de la Domnul! Rosti Cecil, izbucnind într-un râs plin de 
totală încredere în sine şi aforismele sale. 

— Dacă e vrednic şi dacă poate!... Consimţi bătrâna, 
clătinând din cap şi oftând. 

Pe urmă, adăugă: 

— Să intrăm în casă. Dar înainte de toate vă rog să iertaţi 
cele ce-aveţi să vedeţi aici şi să cunoaşteţi... Ca într-o casă 
de oarbă, cu feciorul zălud... 

— Stăm aci! Se împotrivi Petru V. Tudose. Mă duc eu să 
aduc scaune... Ne mai bate soarele şi Madala poate să vadă 
de la înălţime tot ce-a săvârşit, în doi ani, mintea şi energia 
lui Dinu. 

Petru V. Tudose intră în sală să cărăbănească scaunele. 

Apăru îndată, fără pardesiu, împărțind locurile, cu 
siguranţa unui om oare e hotărât să se simtă la el acasă. 

— Şi inginerul n-a venit? De ce nu mai vine pe la noi?... 
Întrebă mătuşa Ruxanda, îndreptând ochii fără vedete spre 
locul Madalei. 

— A venit cu noi!... Dar l-am lăsat la birou... Vorbi Madala 
şi nu mai avu nimic de spus. 

Ea nu se uitase în vale, spre priveliştea arătată de Petru V. 
Tudose. Părea străină de tovarăşii cu care sosise. Era 
absentă de la vorbele lor. Sunetele o ajungeau de departe. 

Răspunsul îl continuă Cecil, răsucindu-se cu neastâmpăr 
pe scaun, după ce-şi schimbase de două ori locul, până ce 


se socoti satisfăcută de poziţia strategică în mijlocul tuturor. 

— Soţul Madalei n-a venit până aci, mătugşico, fiindcă îmi 
pare că i-a declarat un război de moarte unchiului Zaharia! 
A crezut mai bine să înlăture o întâlnire neplăcută. În 
definitiv, după câte am auzit, unchiul Zaharia e în război cu 
tot universul. 

— Aceasta o ştiu, copilo!... Oftă mătuşa Ruxanda, dreaptă 
şi nemişcată pe scaun, cu mâinile pe genunchi. O ştiu şi o 
plâng... 

— Şi tocmai de aia am venit noi! Continuă Cecil, 
îndreptându-şi nasul ascuţit în direcţia oarbei. Am venit să 
încercăm o înţelegere şi o pace. În definitiv, e ultimul prilej 
care i se mai oferă. Madala poate să lămurească aceasta! 

Madala privi vârful pantofilor, chimuind un nasture de 
măânuşă, ca o vinovată chemată să dea socoteală de faptele 
ei. 

Dar nu lămuri nimic. 

— Văd că pentru dânsa e greu să explice asemenea 
lucruri!... Surise cu oarecare compătimire Cecil. O să mă 
fac eu avocatul Madalei. Îmi dai voie, prietenă? 

O privire rănită fu tot răspunsul. Oarba nu o văzu. 

Dar printr-o comunicare misterioasă o simţi. Întinse mî-na 
de pe genunchiul ei pe genunchiul Madalei şi o dezmierdă 
ca pe-un animal bolnav. 

— Biata Madala!... Ce este cu tine, copila mea? 

Cecil ridică nasul ascuţit. 

Nu era timp pentru asemenea întrebări. De aceea se uită 
sever la mâna mătuşii Ruxanda. 

Şi prin altă misterioasă comunicare, oarba simţi apăsând-o 
privirea aceasta şi îşi retrase mâna intimidată. 

Petru V. Tudose admiră, în extaz, chipul cum Cecil ştia să-şi 
impună cu energie autoritatea. Nu mai avu nici o grijă şi se 
rezemă cu beatitudine de spătarul scaunului, surâzând 
cerului şi viitorului. 

— Uite, pentru ce am venit, în definitiv, mătuşico!... Începu 
Cecil, care părea întru toate stăpână pe sine, în afară de 


acel „în definitiv”, revenind ca un tic în toată vorbirea. 
Întreprinderea de aci, cu societatea, sondele, rafinăria şi tot 
ce se vede, toate se datoresc, în definitiv, inginerului Dinu 
Grinţescu... Dar sunt în mâna unui om foarte puternic şi 
foarte primejdios. Un om care nu cunoaşte milă de cei slabi 
şI care se leapădă foarte uşor de prieteni şi de tova-răşi. 
Acest om este Iordan Hagi-lordan! E cunoscut şi temut de 
tot Bucureştiul... Până acum nu i-a stat nimeni în cale. Şi, în 
definitiv, au încercat destui, cu deosebite puteri şi cu 
însemnate arme. A trecut peste toţi! Poate ai aflat ce s-a 
întâmplat cu prefectul dumneavoastră? Cu domnul Emil 
Sava... 

— Cunosc faptele... Mărturisi mătuşa Ruxanda, care, din 
chilia ei de oarbă, afla şi ştia ceea ce nu ştiu şi nu află 
adesea nici cei cu ochi teferi şi buni. 

— Cu atât mai bine! N-am nevoie în acest caz să mă întind 
cu prea multe explicaţii. lordan Hagi-lordan l-a folosit. Şi 
când nu i-a mai făcut trebuinţă, l-a lepădat... În definitiv, 
aceasta e legea vieţii! Iordan Hagi-lordan i-a pus o condiţie. 
Să se mulţumească cu a douăzecea parte din dreptul lui. Şi 
prefectul dumneavoastră n-a avut încotro! A trebuit să 
primească... Acum a trecut altul la rând. Şi acest altul e 
soţul Madalei... 

— Aceasta nu mi-am închipuit-o! Se minună oarba, 
încreţindu-şi cutele frunţii, să vadă limpede în întunericul 
priceperii sale bătrâne şi slabe. 

— Nu şi-a imaginat-o nimeni şi cu toate acestea aşa este! 
Urmă cu înfocare Cecil. În definitiv, cel care şi-a închipuit-o 
mai puţin a fost Dinu Grinţescu. El nu şi-a luat nici o măsură 
de prevedere... Nu s-a gândit la foloase. S-a gândit numai la 
cele ce a putut săvârşi acilea. Pentru aceas-ta n-a cunoscut 
plăcere. Pentru aceasta şi-a lăsat nevasta singură şi 
departe... Madala, în definitiv, poate spune ce înseamnă 
depărtarea şi singurătatea pentru o femeie tânără, care are 
dreptul la viaţă!... Sublime cu rece cruzime Cecil, 
îndreptându-şi nasul ascuţit spre prietenă. 


Madala îşi astupă ochii, strângându-şi între degete 
tâmplele, ca şi cum ar fi vrut să descleşteze cercul dureros 
al unei migrene. 

De fapt, îşi ascundea într-adevăr ochii, să nu primească 
asupră-i privirea prietenei cu nasul ascuţit. 

Totul fusese pus la cale de dânsa. Şi totul se desfăşura cu o 
diabolică precizie, aşa cum o voise această prietenă. 

În viaţa ei depărtată şi singură, despărțită luni şi luni 
întregi de-un bărbat mai în vârstă şi stăpânit numai de 
sondele şi de planurile lui, se petrecuse ceva trist, 
înfricoşător şi irevocabil. Era o greşală, pe care ştiuse că 
avea s-o plătească poate cândva. Nu-şi imaginase însă 
termenul atât de apropiat şi de neîndurat. 

Cecil intrase în casa ei. Devenise prietena nedespărţită. 
Adulmecase cu nasul subţire. Adunase ştiri, adunase fapte. 
Şi pe urmă pusese un preţ tăcerii. 

Nu-l rostise direct. Nu era atât de naivă şi lipsită de tact. 

Aşteptase un ceas ca acesta, când inginerul Dinu 
Grinţescu se afla la strâmtoare şi la deznădejde. Îl lăsase 
mai întâi să-şi frângă mâinile şi să epuizeze toate mijloacele 
lui. 

Pe urmă, găsise ea soluţia şi a propus-o cu nevinovăția cea 
mai desăvârşită: „Aceasta numai Madala poate s-o facă! Pe 
sora lui Alexandru Opriş nu poate s-o refuze Zaharia 
Duhu... O iubeşte şi bătrâna. Amândoi vorbesc cu mare 
drag de dânsa, după cât mi s-a spus. Are să ceară şi are să 
fie ascultată.” Iar Madalei îi amintise: „În definitiv, eşti 
datoare să faci măcar atât pentru Dinu. Şi nu e pentru el 
numai! E pentru liniştea voastră şi pentru deplina ta 
libertate.” 

Inginerul Dinu Grinţescu consimţise, fiindcă înainte de 
toate el voia să-şi salveze opera lui. lar Madala fusese 
târâtă în acest cleşte aici. 

Cecil aşteptă cu neîndurare până ce prietena ei îşi dezveli 
ochii. 


O împunse o singură dată cu privirea, pe urmă continuă 
senin: 

— Madala, aşadar, după cum spuneam, în definitiv, 
cunoaşte mai bine decât noi cu ce preţ soţul ei a săvârşit 
miracolul care se vede în vale!... Pe Hagi-lordan, aceasta îl 
interesează foarte puţin. Acum tot el pune condiţii, fiindcă 
tot numai el e apărat de acte şi de contracte. Iar condiţiile 
acestea sunt doar ceva-ceva mai bune decât cele acceptate 
la strâmtoare de prefectul dumneavoastră şi asociatul său, 
Emil Sava, când i-a pus sula în coastă. În definitiv, marele 
brigand se simte tare şi se ştie sigur!... I-a dat şi un termen 
de gândire. Trei luni... În trei luni însă multe se pot 
întâmpla. Aceasta tot, în definitiv, a uitat-o Iordan Hagi- 
Iordan, marele brigand. 

Cecil râse ascuţit, cu ochii micşoraţi, bucurându-se de 
ceea ce-a scăpat din vedere Iordan Hagi-lordan, marele 
brigand. 

Oarba aştepta cu mâinile pe genunchi, în straiul negru, 
încruntându-şi sprâncenele şi fruntea, să citească prin 
nevă-zut unde vrea să ajungă această femeiuşcă ascuţită la 
glas, la nas şi la minte. 

Vorbitoarea privi rotund la ascultători, mişcă scaunul şi se 
plecă spre mătuşa Ruxanda, să dea o mai tăinuită 
însemnătate celor ce-avea să urmeze. 

Continuă cu glas scăzut, ca şi cum s-ar fi temut să nu tragă 
cu urechea vreun spion al marelui brigand: 

— În definitiv, Hagi-lordan a uitat că multe se pot întâmpla 
în trei luni şi ne-am gândit să i-o amintim noi... Totul 
depinde de unchiul Zaharia! Că a păstrat pământurile, 
atâta vreme, a fost, după părerea tuturor, un rău... Dar se 
dovedeşte acum că a fost un mare bine!... Soţul Madalei a 
cercetat din nou cu aparatele sale. Şi acum ştie ceea ce încă 
nu ştie Iordan Hagi-lordan. Anume că zăcământul principal 
se află sub pământul unchiului Zaharia. Pricepi, 
mătuşico...? 

— Urmează! Rosti laconic avara. 


— Urmez! Surâse Cecil, aruncând o privire triumfătoare 
spre Petru V. Tudose, care se lăsa legănat de dulci proiecte, 
ca orice nepot unic al unui unchi cu perspective de 
arhimilionar. Urmez, şi iată ce am descoperit noi! Dacă 
mâine, bunăoară, se prezintă inginerul Dinu Grinţescu la 
Hagi-lordan, cu o împuternicire de la unchiul Zaharia, toate 
lucrurile se schimbă. Pun dânşii, pune unchiul Zaharia şi 
pune Dinu Grinţescu, condiţii: „Ori ne primeşti în tovărăşie, 
cu drepturile noastre, ori tratăm cu alte societăţi şi îţi 
aducem aci mosafir străin!” Dinu Grinţescu poate aduce în 
trei zile contract cu o societate concurentă şi, în trei luni, 
poate da drumul la o sondă, la două, la zece, care să lase în 
urmă tot ce s-a făcut acilea până acum. E, în definitiv, o 
ocazie unică pentru unchiul Zaharia... Singura ocazie să 
pună în valoare pământul, cum n-are să-i mai ofere nimeni 
preţ şi parte. Şi face în acelaşi timp serviciu unui prieten 
care nu i-a voit decât binele. Unui prieten şi Madalei. Mai 
ales Madalei!... Nu, Madala...? 

Sora lui Alexandru Opriş tresări, întoarsă dintr-o altă lume 
unde era călătorită. 

Răspunse repede, dezvinovăţindu-se parcă: 

— Da, da! Desigur... 

Poate nici nu auzise şi nici nu ştia la ce întrebare a 
răspuns. 

— Pentru aceasta am venit, mătuşico! Ne-am sfătuit toţi şi 
am găsit cu cale să nu mai lăsăm să treacă asemenea prilej. 
Altfel, pământul unchiului Zaharia e destinat să ajungă tot 
în mâna lui Iordan Hagi-lordan. Când o vrea el şi cum o 
vrea el!... Unchiul Zaharia, singur şi cu grija numai la pustia 
aia de comoară, nu e de talie să lupte cu un asemenea mare 
şi neruşinat brigand... În definitiv, putem spune că am venit 
să-l apărăm! 

Mătuşa Ruxanda ridică ochii spre soare, în a cărui lumină 
ea singură putea să privească fără clipire. Îşi stăpâni 
tremurul glasului. Întrebă: 

— Şi cam cât să facă pământul acesta? 


— Cincisprezece, douăzeci, poate treizeci de milioane. 
Poate mai mult. Sub nici un cuvânt, bărbatul Madalei n-are 
să-l lase pe unchiul Zaharia să vândă. Are să intre la parte 
şi o să curgă sondele... Rămâne acum, în definitiv, să-ţi dai 
şi dumneata o părere, mătuşico! La dumneata ne-am gândit 
întii. 

Oarba vorbi: 

— Vă mulţumesc. 

Cecil nu-şi putut stăpâni zâmbetul de satisfacţie. Privi cu 
triumf la cei doi tovarăşi de drum ca la doi complici. 

Dar bătrâna continuă: 

— Vă mulţumesc. Însă mă tem că aţi făcut un drum de 
pomană. Eu îl cunosc pe Zaharia, cum nu-l cunoaşteţi. Nu 
este cineva pe lume, de care să asculte el. Nimeni nu poate 
să-l scoată din rătăcirea lui. 

— Avem cu noi pe Madala! 

Madala imploră cu privirea un ajutor de undeva. 

Dar Cecil continua cu răceală, depărtându-şi scaunul şi 
bătând cu degetele în grinda cerdacului, ca pe clapele unui 
clavir. 

— Dacă nu pentru ochii Madalei, are s-o facă aceasta, în 
definitiv, pentru sora celui mai bun prieten al său, care a 
fost Alexandru Opriş. 

În ochii Madalei luciră lacrimi. 

De unde şi cum le ghici oare oarba? 

Căci mătuşa Ruxanda i-a pus din nou mâna pe genunchi, 
cum se dezmiardă animalele bolnave, care nu pot spune ce 
au şi în ce parte le doare: 

— Biata Madala!... Eu nu te-am ştiut aşa de tăcută, copila 
mea... 

Pentru o clipă, şi numai pentru această fiinţă, mătuşa 
Ruxanda uitase că tustrei aceşti călători au venit să-i dea 
mână de ajutor neaşteptat, într-o luptă a ei veche, în care 
pusese toată înverşunarea de oarbă. 

Cecil fixă mâna înduioşată, cu dezaprobare. Mâna oarbei 
se retrase. 


A fost ca un contact rupt. 

Bătrâna se întoarse la îndârjirea din totdeauna. 

— Şi dacă el nu vrea să ştie nici acuma, de toate aceste? 

— Pentru oamenii care nu ştiu să-şi apere singuri 
interesele lor, legea dă putere să i le apere alţii cu sila! 
Glăsui ascuţit Cecil. Îi ia dreptul şi îl trece altora mai 
capabili. Legea, în definitiv, te apără de răufăcători. Te 
apără cu atât mai mult şi mai uşor, când răufăcătorul ăla 
eşti tu!... Pentru aia, în definitiv, sunt epitropi, consilii, 
puneri sub interdicţie... Şi pentru asemenea oameni s-au 
făcut ospicii... 

Cuvintele au trecut şuierat, ca o ameninţare de viperă 
când se ridică în vârful cozii; pe urmă, vipera a căzut între 
toţi şi s-a strâns încolăcită la picioarele lor. 

Nimeni nu mai privi la nimeni. 

— Astfel de vorbe mi le-au mai spus şi alţii! Mărturisi într- 
un târziu mătuşa Ruxanda, frământându-şi degetele uscate. 
Mi le-a spus şi feciorul vechilului, Nicachi Sacară. Le-am 
ascultat şi le-am muncit multe nopţi nedormite în mintea 
mea bătrână şi slabă. După care, am înţeles că eu nu pot să 
] cer dus la casa nebunilor. Îl plâng şi mă plâng... Dară ce 
poate să facă o mamă fără vedere împotriva unui copil fără 
minte?... Mă simt la sfârşitul vieţii şi nu-mi este uşor să-mi 
încarc sufletul cu un păcat... 

— S-ar spune că vorbeşti acum pentru lordan Hagilordan! 
O împunse indignată Cecil. 

Oarba întoarse faţa, căutându-i privirea: 

— Ştiu, copila mea! Dar aceasta nu le poate înţelege decât 
o mamă. 

Cecil îşi dădu seama că a pornit pe o cale spinoasă şi 
greşită. 

Trase scaunul aproape şi spuse cu insinuantă blândeţe: 

— Mătuşico, nu este vorba de aşa ceva! Să sperăm că vom 
putea să ajungem la o înţelegere cu unchiul Zaharia, fără 
să-i amintim ce spune legea... Aceasta, însă, să ne rămână 
ca o ultimă armă. 


— Vină alţii s-o facă! Rosti bătrâna. Eu tăria aceasta n-o 
am. Mi se pare că-i aud paşii... 

Toţi, în afară de Madala, priviră spre poartă. 

Zaharia Duhu venea cu un braţ de lăcrămioare şi cu faţa 
copilăros luminată. Încheiase ziua fără nici o izbândă, dar 
neizbânda nu-i ştirbise nimic din noua încredere, nou 
înviată. Întâlnise în drum o ceată de băieţi şi de fete, 
întorcându-se din luncă, cu mănunchiuri de lăcrămioare. Le 
împărţise tot mărunţişul din pungă şi aducea florile pentru 
casa pustie şi mucedă, de unde-au fost de mult izgonite. 

Când dădu cu ochii de automobil, se încruntă. Când văzu 
oaspeţii în cerdac, lepădă florile jos, pe potecă. 

Oarţă, din urmă, călcă peste ele, cu opincile late şi sparte. 

— Bine te-am găsit, unchiule! Strigă Petru V. Tudose din 
cerdac, scoborând scările. A venit să te vadă Madala. Şi a 
venit să te cunoască nevastă-mea, Cecil. 

Zaharia Duhu privi lung la cravata nepotului. Petru V. 
Tudose făcu un gest involuntar cu mâna, să şi-o apere. 

Zaharia înţelese şi surise, iertându-l. Întrebă cu o 
presimţire: 

— Mă rog, ce s-a întâmplat nou, de v-a pălit iarăşi 
dragostea de-un nebun ca mine? 

— Dar nu s-a întâmplat nimic, unchiule! Protestă Petru V. 
Tudose. A fost o dorinţă a Madalei. l-am ţinut tovărăşie 
până aci. Cecil a venit... 

Cecil îi reteză vorba din gură ieşindu-le înainte, pe trepte: 

— Cecil a venit să-ţi ceară găzduire, pentru mai multă 
vreme, unchiule!... Ce zici de nepoată? După cum mă 
priveşti, înţeleg că n-am să mă bucur de prea multă 
simpatie. Aceasta, în definitiv, nu împiedică să-ţi săruţi 
nepoata pe frunte, căci eu nu mă pot împăca cu ideea că am 
un unchi urâcios şi ursuz... 

Femeiuşca vorbea repede, dând din mâini, răsucind ochii 
şi nasul ascuţit, înălţându-şi fruntea sub buzele lui Zaharia 
Duhu. Intra în planul ei această primă întâlnire, zgomo- 
toasă şi expansivă. „Irebuieşte să-i iau glasul! Explicase 


soţului său Petru V. Tudose. Primul schimb de cuvinte e, în 
definitiv, hotărâtor. Dacă-mi asigur ascendentul în cel dintâi 
sfert de oră, raportul acesta de forţe nu-l mai poate 
răsturna nimic şi nimeni, pe toată viaţa.” 

Socotelile preascuţitei stratege Cecil erau bune şi 
conforme manualelor de psihologie, cât şi celor de tactică şi 
strategie. 

Realitatea se arăta deocamdată însă mai puţin simplă. 

Zaharia Duhu o măsură din creştet până în tocuri, lăsă 
fruntea să-i treacă sub buzele lui fără să o atingă şi începu 
să urce scările, ignorându-i prezenţa. Cecil rămase în urmă, 
gesticulând. 

Madala se ridică de pe scaun şi întinse amândouă mâinile 
cu o bucurie venită de departe-departe, dintr-o copilărie 
abolită. 

Dar în aceeaşi clipă, îşi aminti pentru ce se afla aci şi în ce 
tovărăşie. Mâinile căzură şi ochii nu cutezară să înfrunte 
ochii lui Zaharia Duhu. 

S-au aşezat toţi pe scaune şi toţi au tăcut, stânjeniţi. 
Prietenul lui Alexandru Opriş nu-şi putea desprinde privirea 
de la sora lui Alexandru Opriş. 

Părul văpsit şi roşcat, fardul obrazului, cutele fine din jurul 
pleoapelor, crispaţia dureroasă a trăsăturilor, osteneala 
prea timpurie şi desprinderea resignată de viaţă - în ce 
oare din toate acestea mai supravieţuia ceva din Madala cu 
guler alb spumos, sosită aici într-o primăvară cu mult soare, 
să se bucure copilăros de flori şi lumină, de câmpuri şi 
mieluţele albe cu canaf în ureche, de-o brățară venețiană 
de pe vremea lui Lorenzo Celso? 

Cecil îşi recăpătă glasul. Clătinând cu enervare piciorul 
pus peste picior, ridicând nasul ascuţit: 

— Unchiule Zaharia, tocmai stăteam aci şi admiram pe 
vale opera prietenului dumitale, inginerul Dinu Grinţescu! 
Madala are de ce să fie mândră de un asemenea soţ! E o 
operă grandioasă... Acum îl înţeleg mai bine de ce ne 
spunea el că-i pare o crimă monstruoasă şi o trădare de 


umanitate când vede pe cineva lăsând să se piardă 
nefolosită o forţă a naturei. 

Zaharia Duhu privi stăruitor la piciorul clătinat ritmic. 

— Poate că are dreptate! Încuviinţă. Dar nu înţeleg de ce 
mi-o spui mie? Mă uit la piciorul dumitale. Şi mă miră că nu 
te-ai gândit să te duci şi să-l rogi să întrebuinţeze într-un fel 
risipa asta de energie. Un om ca el, care nu vrea să se 
piardă nimic, pentru binele ţării şi al omenirii, ar putea să 
prefacă la clipeală nerăbdarea dumitale în electricitate, 
bunăoară...! 

Nevasta lui Petru V. Tudose îşi întrerupse ticul piciorului, 
înfingându-şi unghiile în grinda de lemn. 

Îşi ascunse înciudarea şi ura, sub un surâs nevinovat, ca o 
mână care se apropie furiş de-o armă ascunsă. 

— Aceasta e o glumă foarte nostimă! Recunoscu, răsucind 
nasul către toată asistenţa. Am să i-o spun numaidecât şi 
ideea o să-l înveselească. 

— Dacă atâta aşteaptă el de la mine, sunt bucuros că în 
sfârşit am să-i fiu şi eu în viaţă, o dată, pe plac. 

— Nu, unchiule!... Nu aşteaptă numai atât! Îşi apropie 
Cecil scaunul şi nasul. În definitiv, Madala se află aci pentru 
altceva. Şi fiindcă ea e timidă şi puţin pricepută, m-a rugat 
pe mine să-i servesc de avocat. Nu? Madala...? 

— Da, da! Fireşte!... Aprobă Madala, tresărind şi miş- 
cându-se de pe scaun, cu gândul absurd că uneori ajunge 
să schimbi poziţia prin somn, ca să înceteze un coşmar 
atroce. 

Dar visul rău nu se risipi. 

Cecil era în mijlocul tuturor şi glăsuia, punctând fiecare 
argumentare cu gesturi mărunte şi repezi. După primele 
cuvinte, Zaharia pricepu de ce-au venit, şi, în loc să asculte, 
rămase privind cu dureroasă mustrare la Madala. 

— Asculţi, unchiule? Înaintă Cecil cu scaunul. 

— Da, da! 

Şi Zaharia Duhu nu-şi desprindea ochii de la ochii Madalei. 
Numai el de aci îşi amintea tot ceea ce alţii au uitat sau nici 


n-au ştiut. Copilul acela de atunci, Petruţă, cu pălăriuţa lui 
rotundă şi cu straiele albe, putea fi oare acelaşi cu străinul 
acesta cu faţa pătrată, pândindu-i cu lăcomie un semn de 
aprobare? Ce căuta femeia aceasta cu nasul ascuţit şi cu 
glasul scrâşnind ca sticla pisată? Madala aceasta, cu faţa 
văpsită, cu păr roşcat şi cu măruntele-i cute din jurul 
pleoapelor, cum mai putea oare dori ceva, în numele 
celeilalte Madale? Nu-şi mai aminteşte nimeni de Alexandru 
Opriş? 'Tot ce-a adus odinioară cu el, bun, luminos, generos, 
a luat îndărăt cu dânsul, să rămână pierdut? 

— Asculţi, unchiule?... Madala îţi cere un răspuns, de care 
în parte depinde şi soarta ei. Căci, în definitiv, soarta ei e 
legată de a lui Dinu. Nu-ţi cere răspunsul neapărat, astăzi. 
Peste o săptămână, două... Ea pleacă. Eu însă m-am înţeles 
cu mătuşica să rămân câteva zile, până după Paşti. Şi când 
vei lua o hotărâre, îi expediez o telegramă. Nu. Madala? 
Nu, unchiule? 

— Da!... Da! Au răspuns în acelaşi timp, tot atât de 
îndepărtat şi absent, şi Madala, şi Zaharia Duhu. 

— Atunci pot pleca? Mă aşteaptă Dinu! Respiră uşurată 
Madala. 

Începu să caute oglinda în poşetă, ca să-şi împrospăteze 
roşul de buze şi pudra obrazului. Oglinda lipsea. Geanta 
prietenei rămăsese în automobil. 

Petru V. Tudose porni grăbit pe scări s-o aducă. 

— Nu-i nevoie. Am eu o oglindă anume pentru Madala!... 
Vorbi fără sens Zaharia Duhu. 

Şi intră în casă, întorcându-se cu un portret, sub geam de 
sticlă, cu rama lată. Portretul Madalei, care a luat fiinţă 
printr-o magie, diafan şi mai viu decât viaţa, din boielile 
grosolane ale lui Petruţă, într-o primăvară lină cu flori albe 
de cais. 

Madala aruncă o privire distrată. Împinse portretul pe 
marginea mescioarei, surâzând silit, de politeţe, ca de o altă 
glumă a maniacului Zaharia Duhu. 


Îşi găsise în sfârşit oglinda, o rezemase de poşeta culcată 
pe masă şi îşi renovă roşul buzelor, albul obrazului, 
trandafiriul pomeţilor. Nici Petru V. Tudose nu fu curios să 
se uite la tabloul cel de odinioară. Pentru toţi nici nu exista. 
Nu mai aveau ochii să-l mai recunoască. Erau stăpâniţi 
numai de gândul, de grija, de fapta pentru care-au venit. 

Aceasta îi păru lui Zaharia Duhu clipa cea mai 
cutremurată dintr-acea zi de primăvară cu atâta lumină, 
care se scufunda iarăşi în neguri. 

Tot ce-a rămas din Madala era mort, şters, dispărut, în 
femeia aceasta cu părul stacojiu, mişcându-se hipnotic sub 
ochii prietenei cu nas ascuţit. Madala cea adevărată se află 
sub geamul de sticlă, cu sânii nubili, cu gâtul zvelt, cu ochii 
scăldaţi în lumina primăverii de-atunci, cu toată copilăroasa 
bucurie a brăţării venețiene. Madala cea adevărată, 
sustrasă ceasului fugace, descompunerii triste, ispăşirilor 
hide. 

Nimeni din cei care-au trăit ziua de-atunci, nimeni nu mai 
există. Sunt morţi. Mort Alexandru Opriş! Moartă Madala! 
Mort Petruţă cu pălăriuţa rotundă şi cămaşa albă de in! 
Mort Zaharia Duhu! Şi oarba cu ochii ei morţi. 

Numai Madala cea adevărată surâde luminos într-o lumină 
cristalină. 

Nimeni n-a înţeles-o aceasta. Nici n-a văzut-o aceasta. Nici 
nu s-a înfricoşat de aceasta. 

Portretul stătea culcat pe masă, sub ochi tot atât de orbi 
ca ai oarbei. 

Madala a respins cu indiferenţă chipul ei adevărat şi etern, 
singurul pentru care trecuse prin viaţă; ca să-şi caute într-o 
oglinjoară lată de-o palmă chipul ei muritor şi mort înainte 
de-a fi murit. 

Zaharia Duhu simţi deodată o nemărginită milă pentru toţi 
oamenii aceştia, care pe el îl socoteau nebun. 

Ce căuta printre ei? 

Rosti: 


— Să mă iertaţi... Am de mers într-un loc, unde sunt 
aşteptat! 

Făcu semn din cerdac lui Oarţă. 

Plecară pe drum scurt, prin livadă, de-a dreptul, unde era 
acum potecă bătută. Nevolnicul se bucură, gâlgâind în 
gâtlej un mormăit de mulţumire. Ştiuse el bine cât ţin 
jurămintele stăpânului! 

— S-au dus la Ţudic, la crâşmă! Oftă oarba. De-acum nu 
mai vine acasă până după miezul nopţii. 

— Trebuie să punem niţică ordine şi în chestia aceasta! 
Hotări Cecil. 

Pe urmă, porni pe jos s-o însoţească pe Madala până la 
şoseaua principală şi să-i repete ultimele sfaturi. Îşi 
lepădase pălăria. Dădu o poruncă ascuţită argatului molâu 
şi somnoros. 

Nu trecuseră trei ore de când a sosit, şi ea se simţea aici 
cu puteri de stăpână. 

Automobilul venea încet, din urmă. 

La răscrucea şoselei, Cecil se opri. Arătă cu însufleţire 
miracolul săvârşit de inginerul Dinu Grinţescu. Miracol care 
trebuie numaidecât salvat din ghearele odioase ale lui 
Iordan Hagi-lordan, marele brigand. 

— Înţelegi, Madala? Dacă o să stai tot timpul ca un 
manechin, n-am făcut nimic! E neapărat nevoie să mai 
rămâi. O zi, două, zece... Sfătuieşte-te cu Dinu. Şi întoarce- 
te în fiecare zi la noi. Pentru tine, pentru Dinu, pentru noi 
toţi, pentru aceasta... 

Mâna cuprinse circular priveliştea. 

Madala asculta, privind în pământ resignată. Atunci 
descinse la picioarele ei, în pulbere, un porumbel alb. Căzu 
aproape atingându-i obrazul cu mătasea aripelor. Căzu şi se 
zvârcoli o singură dată. 

Apoi rămase neclintit în ţărână, cu pliscul rostogolit moale 
într-o parte, cu picioarele de mărgean zgârcite, cu pântecul 
sidefiu unde se vedeau pete negre de catran. 


Pasărea moartă părea aruncată de o mână nevăzută; un 
semn fatidic şi ameninţător. 

Madala se scutură străbătută de-o înfiorare. 

— Sârma electrică: înaltă tensiune! Explică prozaic Cecil. 

Şi atinse porumbelul cu vârful pantofului, să se convingă 
că într-adevăr era mort. 

CapitolulVIIl. 

Primăvară dulce, fiul meu prea dulce, frumuseţea ta în 
Pământ ţi-au pus... 

Zaharia Duhu avea acum un stăpân nou şi aprig. Mai 
ascuţit în glas şi mai iscoditor la ochi, decât fusese pe 
vremuri mătuşa Ruxanda, când satul, în floarea ei de putere 
şi de străşnicie, o poreclise, „calul dracului”. 

Cecil se instalase cum a anunţat şi dovedi, în câteva zile, 
că n-a venit să doarmă. Puse orânduială în uşile vraişte, 
înfipse la brâu veriga cheilor, încinse şorţ şi îşi înfăşură 
părul într-o basma albă cu tiv de dantelă; stârni fiecare 
lucruşor din locul lui vechi să-i găsească altul nou şi mai 
potrivit. 

Înţepă cu stropşeli repezi argatul somnoros şi molâu - cel 
de al doilea frate al lui Gheorghieş Tălpăligă. luţi şi fata din 
casă, care începu să se căineze, amenințând că nu peste 
mult are să-şi ia lumea-n cap. 

Iar Oarţă îi căpătase frica de-a binelea. Când o vedea 
dimineaţa în cerdac, plimbându-şi nasul ascuţit să miroasă 
cam pe unde ar mai găsi ceva neplăcut, nevolnicul se 
strecura după şuri, călcând uşor cu opincile late, ca pe 
jăratic, şi numai când se simţea la adăpost sigur, arăta unor 
privitori nevăzuţi, cum ar răsuci el gâtul unei astfel de 
dihănii, cu amândouă mâinile, să nu mai aibă când zice nici 
pis. 

Oarba asculta şi simţea aceste prefaceri, cu o mare mirare 
şi încă o mai mare nelinişte. 

— Ai să stai aci, mătuşico, şi te rog să nu te mişti! O fixa pe 
scaun, în cerdac, Cecil. Pe urmă, când termin, bem o cafea 
împreună şi mai punem la cale ce este de făcut... 


Mătuşa Ruxanda aştepta în straiul negru, cu palmele pe 
genunchi şi cu obrazul slab în bătaia caldă a soarelui. 

O auzea în ogradă, în cămară, în şură, în odăi, pe scări, în 
grădină, trântind uşi, deschizând porţi, scuturându-şi 
mâinile şi împărțind porunci. 

Nu-şi închipuia că o femeie de la oraş, deprinsă cu altfel de 
viaţă şi cu mai uşoară gospodărie, poate fi în stare să 
înnoade şi să deznoade atât de îndemânatic firul lucrurilor 
de aici. Se temea, în această bucurie, ca nu cumva nevasta 
lui Petruţă, în neastâmpărul ei, să nu-şi vâre nasul ascuţit şi 
pe unde nu trebuie. 

Dar Cecil descoperise din cele dintâi zile ascunzătorile 
oarbei, cu bani de argint şi de aur, cu hârtii noi şi 
foşnitoare, îngropate în cenuşă şi înnodate în batiste, 
cusute în perne şi în saltele. Simţi milă pentru asemenea 
biete agoniseli de avară, cu minte puţină şi slabă. Ce 
însemnau toate acestea, faţă de ce se afla îngropat jos în 
vale, într-o ascunzătoare pentru care toţi îşi ascuţeau 
armele ca în pregătirile unui adevărat război? 

Se prefăcu deci a nu cunoaşte nimic. 

Oarba se ridica noaptea din pat şi mergea bâjbâind să-şi 
verifice cotloanele. Le găsi neatinse. 1 se uşură o piatră de 
pe inimă. 

Când treburile de dimineaţă se lămureau pe calea cea 
bună, Cecil aducea maşina de spirt şi punea să fiarbă 
cafeaua, în faţa mătuşii Ruxanda. 

— Ai să mă înveţi un nărav nou, copilo! O mustra bătrâna 
cu o moliciune de mâţă abia scăpată din iarnă cu pielea 
întinsă pe oase şi acum răsfăţându-se la soare. Iară 
năravurile cu cheltuială se ţin... 

— Mătuşico, ai drept la ceva mai mult decât atât! De-clară 
Cecil, ridicând nasul şi culegând cu linguriţa caimacul 
cafelei. Ai drept la linişte, la altfel de slugi, la o altfel de 
îngrijire... Sunt doctori mari în străinătăţi şi poate au dânşii 
în clinicile lor un leac şi pentru ochii dumitale!... Toate astea 
se află îngropate acolo, în vale, şi nu-mi pot stăpâni o 


adevărată revoltă, când mă gândesc că unchiul Zaharia nu 
vrea să le înţeleagă! 

Bătrâna ofta şi tăcea nemişcată. 

Cecil turna cafeaua. Punea ceaşca între degetele oarbei. 
Aprindea o ţigară subţire şi risipea fumul de dinaintea 
ochilor cu mâna, privind chipul zbârcit al mătuşii Ruxanda, 
cu un surâs satisfăcut pe care nu i-l putea zări nimeni. 

Planurile ei se împlineau întocmai. 

Câştigase încrederea şi inima oarbei. 

Mai rămânea să-i devină şi de trebuinţă în fiecare clipă. 

Ceruse deocamdată concediu şi pentru după vacanţă, deşi 
se aflau abia în săptămâna patimilor. Îşi expediase bărbatul, 
să nu-i încurce socotelile cu neîndemânarea şi cu gafele lui, 
pe de o parte; pe de alta, ca să-l apere de anume priviri 
mocnite ale lui Zaharia Duhu. O ţinea prizonieră pe Madala 
într-o cameră de la curtea Iloveanului, unde tânjea după 
Bucureşti, citind romane vechi, pe jumătate netăiate, 
rămase într-o etajeră din voiajurile boierului Boldur de pe 
vremuri. 

Faţă de Zaharia, arăta o discreţie indiferentă, ca faţă de 
ipohondrii care se simt fericiţi numai când toată lumea le 
respectă boala închipuită. Nu-l întreba unde pleacă, de 
unde vine; părea că se dezinteresează desăvârşit de aceste 
amănunte. Pricepuse după primele ciocniri că orice încer- 
care de discuţie şi de convingere era osândită să dea greş. 
Nu-i mai rămânea acum altă cale, decât aceea cu care ar fi 
trebuit poate să înceapă. Ceea ce dânsa numise: „mişcarea 
de învăluire”. 

Scutură scrumul ţigării pe marginea farfurioarei şi, 
sprijinindu-şi bărbia ascuţită în podul palmei, îndreptă 
nasul prelung spre oarbă: 

— Mătuşico, mi-a venit o idee!... Nu eşti de părere că 
înainte de toate trebuie să-l despărţim de Oarţă? Această 
bestie cu chip de om e de cinsprezece ani tovarăş la 
săpături; a devenit acum tovarăş la cârciuma. Nu e greu să 


ne descotorosim într-un fel de dânsul! Pe urmă, să 
aşteptăm... 

— Şi eu m-am gândit de mult la aşa ceva, şi am încercat, 
copila mea!... Suspină bătrâna. Nu acuma, ci când mă aflam 
în puterile mele. Dar nevolnicul e tocmit de Zaharia, 
Zaharia-i stăpân; de drept el îşi alege şi îşi alungă slugile... 
Noi suntem aicea în casa lui, copilă; să nu uiţi aceasta! Să 
ne mulţumim că nu-l cheamă pe Oarţă la masa noastră şi că 
nu ne trimite pe noi la paiele lui. Cu ce drept îl putem 
alunga? Pentru ce ne-ar cunoaşte de frică? 

Cecil surâse cu milă de atâta simplitate: 

— Dar nu-l alungăm de fel, mătuşico!... Nu-l facem să 
plece de frică. Aci e tot şicul! Vreau să spun: aci e toată 
iscusinţa. Să plece bruta singură! Să-şi lase stăpânul, din 
propria lui voie. Să rămână unchiul Zaharia singur şi să-şi 
dea seama că l-a părăsit până şi Oarţă. E o lovitură cu dublu 
efect Primo: unchiul Zaharia nu mai are tovarăş la gropile 
sale şi tovarăşul obişnuit la cârciuma acestui Leiba '[udic. 
Singur e greu să se deprindă şi să continue, acolo unde au 
fost doi!... Secundo: să contăm pe demoralizarea care va 
urma imediat. Aceasta va fi poate surpriza cea mai 
dezastruoasă pentru un om asaltat din toate părţile... 

Oarba nu înţelegea toate cuvintele străine şi nemaiauzite, 
pe care le folosea Cecil; dar pricepea foarte bine că armele 
acestei femeiuşti cu nasul ascuţit sunt de multe feluri şi cu 
multe feluri de ace înveninate în vârf. 

— Fie cum crezi tu, copilă! Consimţi privind în lumina 
soarelui. 

— Să mă laşi, mătuşico, şi ai să vezi dacă n-are să-ţi placă! 

Zaharia Duhu, în timpul acesta, pornea dimineaţa şi 
rămânea toată ziua la râpa de la cotul lui Bălan, răscolind şi 
sfărâmând lutul sub cazma împreună cu Oarţă. 

Seara se înfăţişa la Leiba Ţudic, unde erau acum aproa-pe 
singurii muşterii, în dugheana părăsită de ceilalţi gos- 
podari. De peste drum, de la bodega cu vitrină, grătar, 


răcitor special şi lumină electrică, se auzea cântecul 
gramofonului bâzâind în găoace până după miezul nopţii. 

Domnul Leiba Ţudic ofta de după tejghea şi cu fiecare 
cântec nou ridica braţele deznădăjduite spre cununa lui de 
martir împletită din covrigi uscați. 

— Spune şi dumneata, bade Zaharia, dacă aşa un scandal 
mai este permis? Poate oamenii vor să doarmă. Poate este 
într-o casă un om bolnav!... Pentru ce provoacă ei lumea, 
cântând cu ferestrele deschise, de urlă tot satu? 

Zaharia Duhu şi Oarţă deşertau paharele în singurătatea 
lor mută, fără să ia aminte la ce întreabă domnul Leiba 
Ţudic şi fără să-i poată răspunde. 

Într-o seară, Abeles Ţudic, venit în vacanţă, încercase să se 
apropie de acest muşteriu, despre care ştia de copil că e un 
ţaran ciudat, cu deosebită ştiinţă de carte, prieten cu 
profesori din Bucureşti, descoperitor al unor preţioase 
relicve arheologice, şi, în felul său, un mistic căutător de 
comori istorice. 

Îşi ceruse voie, aşezându-se la masă, în bluza lui neagră de 
satin, cu părul vâlvorat ca o flacără roşie. 

— Tata se vaicără, domnule Duhu!... Începuse vorba. Dar 
n-are dreptate! El e un om simplu şi nu vede dincolo de 
tejgheaua lui. Zice că satul s-a stricat de când s-a 
descoperit aicea petrol. Şi deplânge oamenii, fiindcă au 
trecut de la o sclavie a pământului, la sclavia maşinilor. Eu 
cred, dimpotrivă, că e un motiv să ne bucurăm. Ce zici, 
domnule Duhu...? 

În loc de răspuns, Zaharia Duhu turnă un pahar lui Oarţă, 
unul pentru sine; bău şi trase cu degetul nişte semne ude 
pe masă, din dâra paharelor. 

— Poate dumitale îţi pare ciudată această afirmaţie? Se 
îngrijoră Abeles 'Ţudic. Am să-ţi explic îndată şi ai să-mi dai 
dreptate! Sunt sigur că tata ţi s-a plâns că eu sunt 
nenorocirea şi ruşinea familiei. Aceasta fiindcă eu citesc 
cărţi şi lupt pentru ideile din ele, în loc să iau un bastonaş 
de coadă şi să devin ajutor de contabil şi dansator ca fratele 


meu. lar tocmai fiindcă văd faptele prin ideile din cărţi şi 
înţeleg să lupt pentru ele, tocmai din aceste motive, mă 
bucur de cele ce se întâmplă aici... Inginerul Grinţescu şi 
Hagi-lordan şi asociaţii săi - sunt de fapt aliaţii noştri. Fără 
să-şi dea seama, nu-s decât avangarda noastră! Ei au sosit 
aci, să pregătească revoluţia şi vic-toria proletariatului. 
Netezesc drumul, pregătesc terenul!... Noi avem să venim 
numai să încheiem un capitol şi să începem o pagină nouă... 
Aceasta, tata nu poate s-o înţeleagă, dar dumneata, 
persoană inteligentă şi cultă, desigur că o pricepi şi, chiar 
dacă nu o admiţi, o recunoşti. 

Abeles 'Ţudic aştepta o părere, trecându-şi degetele fine şi 
albe prin părul roşcat şi pregătindu-se să combată 
argumentele unui răzăş cu fanatică pasiune pentru 
hrisoavele şi vestigiile trecutului. 

Dar Zaharia Duhu îl privi cu ochi deşerţi de orice gând şi 
de orice pricepere, ca şi cum feciorul domnului Leiba [udic 
i-ar fi grăit în limba sanscrită. Oarţă întinse mâna spre 
vorbitor şi îl sperie cu un fel de pocnet din cerul gurii - ceea 
ce însemna pentru el o glumă rară, de zile mari. 

Apoi turnă în pahare, se rezemă cu căpăţâna buhoasă în 
perete şi cântă gros, un anumit cântec născocit de el, care 
dovedea că se află în culmea celei mai desăvârşite fericiri. 
Zaharia Duhu continuă să scrie semnele lui pe masă cu 
degetul, tot atât de nepăsător la manifestările sociabile ale 
lui Oarţă, ca şi la teoriile sociale ale lui Abeles Ţudic. 

Tânărul se simţi ofensat şi înţelese că n-are cu cine vorbi. 

Îşi ceru iertare, cu un zâmbet ironic: 

— Constat că vă deranjez! Te rog să mă scuzi, domnule 
Duhu, că mi-am permis să vă... 

Oarţă îl gâdilă cu degetul în pântec şi îi tăie efectul. 

Iar Abeles, trecând în fundul prăvăliei, împărtăşi domnu- 
lui Leiba Ţudic impresia că din aceşti doi ultimi muşterii 
fideli, cel mai mărginit la minte nu-i pare sluga, cretin 
patologic, ci stăpânul, despre care auzise atât de exagerate 


laude în copilărie, mai văzându-i şi numele lui scris în cărţi, 
cum şi fotografia într-un oarecare ziar vechi. 

Domnul Leiba '[udic îşi trecu unghiile prin bărbiţa rară ca 
şi marfa presărată acum pe ici-colo, în rafturi. Apoi rosti 
filosofic, o constatare milenară: 

— Dumnezeu ia mintea la unii oameni înadins ca să poată 
spune prin gura lor adevărul întreg! 

Abeles strânse din umeri. Scotoci nişte broşuri şi 
manifeste, îşi trase şapca pe ochi şi porni la o tainică 
întâlnire unde se punea la cale cea dintâi grevă din 
regiunea petroliferă Piscul Voievodesei. 

Cei doi muşterii, în lumina fumegoasă a opaiţului, deşertau 
clondirele fără să schimbe un singur cuvânt. 

Zaharia trăgea cu degetul ud pe masă, semne misterioase, 
cifre, linii şi figuri, pe care le ştergea, la amesteca, le dubla, 
ca şi cum pentru această singură ispravă se aflau aici. Glas 
căpăta numai când ieşea rezemat umăr în umăr cu Oarţă, 
pe uliţa pustie. 

Iar lumină, avea iarăşi în ochi, numai a doua zi, când se 
întâlnea cu cârdurile de copii, risipiţi în luncă după flori, 
refugiaţi în locurile înalte unde încă nu se urcase 
pecinginea catranului. Erau mulţi, şi unii se aflau acum 
întorşi în vacanţă, de la şcolile oraşelor fiindcă în Piscul 
Voievodesei se iscase o adevărată întrecere între părinţi, să- 
şi depărteze copiii de la muncile câmpului spre îndeletniciri 
cu mai puţină trudă şi bănos câştig. Unii, după puteri, erau 
împărţiţi la învăţătura de carte cu mari cazne şi în mari 
lipsuri, să ajungă profesori şi doctori, avocaţi şi ofiţeri; alţii, 
mai nevoiaşi la minte ori cu totul lipsiţi de mijloace, făceau 
ucenicie la rafinării şi la ateliere, urmau şcoala de maiştri 
sondori sau de mecanici. Se întorseseră însă acasă, se 
amestecaseră cu fraţii mai mărunți şi cu alţii care încă nu 
puteau râvni la asemenea cariere pline de viitor. 
Redeveniseră, cu toţii, plodurile gălăgioase şi fără astâmpăr 
din totdeauna, de când e Piscul Voievodesei pe lume. 


Dar straiele lor erau tărcate. Feţele lor palide. Jocurile lor 
stângace, fără nestrunita libertate a câmpului şi a codrului, 
unde-au zburdat în anii fericirii depline părinţii părinţilor 
lor. 

Petele de păcură pe haine şi pe încălțări sau pe picioarele 
goale apăreau ca o pecete a locului; ca un semn de 
stăpânire, cum sunt marcați cu litere sfârâiate în carne 
viţeii turmelor, să nu se mai poată sustrage de la destinul 
lor. 

Totuşi, un vechi instinct îi mâna o dată cu primăvara spre 
luncile şi poienile din susul apei, unde îi chemau încă 
izvoarele şi cuiburile de păsări, saltul aerian al veveriţelor şi 
glasul cucului care nu cânta cu mecanism. 

Îl aşteptau pe Zaharia Duhu. Îi ieşeau în cale. Cei mai 
săltaţi în vârstă, cu o clasă ori două de învăţătură la oraş 
(căci exodul abia începuse), se mirau de ce omul acesta, 
despre care tot satul spune că-i nebun, îi dezmierda pe 
creştet cu un fel de milă, ca pe nişte orfani ai nimănui, 
pregătiţi să fie trimişi în surghiun. Ceilalţi, mai mărunți, îi 
aduceau flori, fiindcă ştiau că Zaharia le împarte bani pe 
ele, numai ca să nu le vândă inginerilor şi slujbaşilor de la 
fabrică - „duşmanii florilor”, cum spunea el, arătând 
pumnul spre sondele negre şi zidurile roşii. 

Zaharia Duhu nu voia să ducă aceste flori nici la el acasă, 
unde ştia că ar bucura o femeie mică şi aprigă, cu ochi 
pătrunzători şi cu nas ascuţit, şi mai ales cu gânduri pe care 
dânsa le crede bine ascunse, dar pe care el le citeşte ca 
într-o carte deschisă. 

Pleca cu braţul plin pe malul înalt şi de acolo presăra 
florile albe în apa străvezie a Voievodesei, ca pe un 
mormânt unde a fost îngropată o iubire a tinereţii lui. Uita. 
Însă, că apa cea străvezie le târâia la vale, unde le aştepta o 
moarte urâtă, în glodul cleios şi în scursorile de catran. 

— Ne spui o istorie, moş Zaharia? Întrebau cei mici. 

— Păi ce istorie să vă mai spun, că vi le-am povestit pe 
toate şi pe toate le cunoaşteţi...?! 


Copiii se adunau roată şi se consultau. Nu făcea nimic 
dacă toate istoriile au mai fost povestite. Un basm nu se 
învecheşte niciodată., Iar Zaharia Duhu era singurul om din 
Piscul Voievodesei care mai avea vreme şi minte să mai 
poată istorisi copiilor un basm. 

— Ai căzut în mintea copiilor, Zaharia! I-o spuneau unii şi 
alţii, fără înconjur, fiindcă pentru un om cu sminteala lui 
Zaharia nu mai era nevoie de nici un înconjur. Se ţin lipcă 
de tine... 

— E tot ce se poate!... Încuviinţă Zaharia Duhu. Dar în loc 
să mă plângeţi pe mine, v-aş sfătui să vă plângeţi copiii 
voştri, pentru că nu mai au mult până ce şi-or pierde mintea 
lor de copii, şi amar au să vă blesteme că le-aţi jefuit-o...! 

Aceasta era pentru toţi o nouă dovadă de nebunie. Zaharia 
Duhu oprea gospodarii în drum. Le arăta cu degetul petele 
de păcură de pe haine; pe urmă se întorcea în jurul lor să-i 
privească din toate părţile, în straiele lor pestriţe de 
lucrători în fabrică, la sonde, salahori şi hamali. 

Cu degetul apăsat pe petele de catran, rostea cuvinte fără 
înţelegere: 

— Acesta e semnul fiarei care s-a suit din pământ! Ia să- 
mă, pentru semnul acesta nu mai sunt mari şi mici, bogaţi şi 
săraci, slobozi şi robi: toţi au primit semnul fiarei şi toţi au 
să moară în robia fiarei. 

Oprea copiii şi arăta părinţilor peceţile de păcură: 

— I-aţi vândut şi pe dânşii fiarei, care s-a suit din pământ. 
lată, poartă semnul! 

— Care semn, Zaharia? Întreba în batjocură un lucrător cu 
bluza albastră şi cu şapcă vărgată, dar amândouă pline de 
unsoare. 

— Semnul păcurii, semnul pierzaniei şi al zvârcolirilor cu 
care au să-i fiarbă în cazanul cu smoală clocotită tar-torii 
păcurii! Satana cea mare, Hagi-lordan şi ajutoarele sale... 

Zaharia era departe, ştergându-şi cu mâneca petele de 
păcură pe straiul de şiac, căci nici el nu scăpase de semnul 
fiarei care s-a suit din pământ. 


Era un sigil, prezent aici pe orice casă, pe orice haină şi 
orice suflet. Freca, dar petele nu se lăsau şterse. 

lar oamenii rămâneau pe loc, să-l jelească, dând din cap: 

— Sărmanul Zaharia, acum e nebun de-al binelea!... 
Vorbeşte ca în Apocalipsa lui Ion şi foarte s-o mai mâniat el 
pe comoara găsită de alţii! Ce-i mai rămăsese neatins la 
minte a isprăvit săcărica şi drojdia lui Leiba Ţudic. 

— Îmi pare că nepotu-său de la Bucureşti pregăteşte 
îndreptările să-l bage la casa de nebuni!... Dădea ştire cel 
cu bluza albastră şi cu şapca vărgată, muiată în unsoare. Şi 
nu văd cine nu i-ar da dreptate! 

Într-adevăr, faptele şi vorbele lui Zaharia Duhu se 
dovedeau de fiecare zi mai pidosnice. El mergea 
întotdeauna împotriva cuminţei judecăţi. 

Toată lumea aflase aci vâna cea grasă a comorii. El căuta 
una închipuită. Pe pământul lui, după cât se spune, e 
zăcământul cel mai de preţ. El râde şi se mânie pe cei care- 
au venit să-i dea atâta bănet cât i-ar fi ajuns altădată să 
cumpere toate moşiile dimprejur, cât cuprind ochii. Şi 
acuma, el care a fost singurul cărturar din părţile locului 
într-o vreme şi el care şi-a ridicat cel dintâi băiat din sat să 
ajungă la Bucureşti profesor la şcoala cea mai naltă, în loc 
să se bucure, de fapt, umblă cu vorbe nebune şi cu parabole 
numai de mintea lui pricepute. Este şi aceasta de bună 
searnă o pedeapsă, pentru cine ştie ce păcat săvârşit în 
tinereţe poate de baba Ruxanda cea oarbă, poate de 
Antohie cel hapsân. 

— Antohie, sireacul, el să fi trăit şi el să fi prins prefacerile 
şi preţurile de-acuma! Văleu, mamă, mămulică, ce s-ar mai 
judeca el şi i-ar mai purta el pe toţi de la societate, pe la 
tribunale şi pe la avocaţi! Ce i-ar mai avea el pe toţi în taşca 
lui de tablă şi ce i-ar mai juca el ţonţoroiul, să curgă 
năduşeala pe dânşii, cum curge păcura pe tăvi!... 

Feciorul lui Antohie, însă, n-avea asemenea griji şi 
răutăcioase plăceri. 


Trecea, ştergându-şi de pe straiul de şiac semnele fiarei 
care s-a suit din pământ; iar sub praf semnele apăreau încă 
mai negre. 

Trecea singur. 

De două zile Oarţă fugise. Lăsase cazmalele în groapa de 
lut şi plecase fără urmă. Zaharia în zadar îl aşteptase. În 
zadar îl căutase la Ţudic. În zadar mânase argatul molâu şi 
somnoros să-l afle la cantină, la bodegă şi la alte cârciumi 
deschise de curând. Oarţă era peste şapte văi şi şapte 
dealuri, cu bani la chimir pentru băutură pe-un an, aşa cum 
îi pusese în palmă hârtioarele noi, stăpâna cea cu nas 
ascuţit. 

Şi Zaharia înţelese că nu mai are de ce-l aştepta. 

Trecea fără rost şi fără ţintă. A fost la săpăturile pă-răsite 
din lutărie. A fost la Leiba Ţudic. De pretutindeni l-a alungat 
lipsa tovarăşului întunecat la minte, dar credincios ca un 
câine, care acum se lepădase de el, şi acesta. 

De la o fereastră de sus, de la curtea Iloveanului, deacolo, 
Madala îl vede gesticulând în aprinsă discuţie cu propria lui 
umbră. 

Dacă şi-ar asculta îndemnul liber al inimii, ar cobori să-i 
rostească tot ce ştie prea bine că pentru Zaharia Duhu ar fi 
o nespusă alinare. 

Ar merge să-i ceară iertare. Pentru ea şi pentru amintirea 
lui Alex. 

Cât a stat în captivitatea aceasta înaltă, ca şi odinioară 
Boldur Iloveanu pe care nu l-a cunoscut, mereu a revenit la 
fereastră atrasă de priveliştea văzută ca printr-un alt 
binoclu întors. 

Altă privelişte, cum n-ar fi plăsmuit-o, nici în vis, 
închipuirea lui Boldur Iloveanu pe-atunci. 

Hangarele, cazanele roşii, schelele negre, coşurile 
fumegoase de fabrică, elevatoare şi pompe, sârme şi cabluri 
- departe, gara cu şinele lucii în pământul zgurit, sutele de 
vagoane-cisterne cu enorme inscripţii: o mişuneală de 
oameni negri, în praf negru, în fum negru, în noroi negru, 


între ziduri negre; o lume ireală şi aceasta, dar urâtă, 
posacă, şi neagră, şi neagră, şi neagră. 

Aci, într-o altă primăvară, a sosit o copilă de la oraş, să 
bată copilăreşte din palme, la bucurii care-au murit. 
Fiecare mieluţă albă avea un nume. Fiecare turmă un 
clopot, sunând lin în tăcerea ireală ca o chemare de pe alt 
tărâm. Fiecare mieluţă avea un nume; fiecare turmă un 
clopot. Erau curate, lustruite, intacte ca jucăriile scoase 
dintr-o cutie pentru copila străină de la oraş. Se aflau 
presărate pe-o pajişte verde, desrăsucită parcă şi aceea 
dintr-o cutie; atât era de proaspătă, şi de tunsă, şi de 
învârstată simetric cu flori. Plutea şi mirosul umed şi aspru 
de brad, ca să desăvârşească iluzia. 

Şi acum copila străină de la oraş era moartă, aşa cum în 
priveliştea din vale, de fum, de catran şi de zgură, nu mai 
supravieţuia nimic din pajiştea verde cu minuscule jucării 
de Nurenberg. 

Toate s-au amestecat scufundate, s-au înecat în împâăclirea 
şi duhoarea de fum. 

În cerdacul de la casa lui Zaharia Duhu, în ziua când a 
sosit cu tovarăşii ei, Madala n-o văzuse şi n-o simţise încă 
aceasta, copleşită numai de umilirea faptului pentru care se 
afla târâtă aici. În singurătatea pustie de la fereas-tră, după 
zile şi zile de confruntare cu pustiitul ei cuget, abia acum se 
cutremurase. 

Era în sfârşit pregătită să înţeleagă deplin de ce face 
atâtea semne de mânie şi ură omul cu straie de şiac de pe 
drum. 

Madala ar fi coborât să ceară iertare pentru copila moartă 
de la oraş. 

Dar tălpile rămâneau lipite de-o vrajă, ca în visurile 
absurde de spaimă. Şi de departe, vorba-i şi fapta-i se 
supuneau numai poruncii rostite de prietena cea cu nas şi 
glas ascuţit. 

Zaharia Duhu trecu. Se opri mai întii să jelească un plop 
cu scoarţa leproasă şi vârful carbonizat. 


Bietul plop murise şi el, în văzduhul acesta îmbâcsit de 
otrăvuri. Frunzele argintii tremurau sonor în vânt 
deaproape un veac, să amintesacă răcoros şi metalic 
susurul apei. Acum două primăveri, frunzele se desfăcură 
din mugur, galbene, de sulf; primăvara trecută, roşii ca 
sângele; în primăvara aceasta moartea era deplină. 

Purta şi el, în păcura scursă pe trunchi şi pe crăci, semnul 
fiarei care s-a suit din pământ. Zalele frunzelor de argint nu 
l-au putut apăra. 

Omul cu strai de şiac a vorbit şi-a trecut. 

Departe, sub poala pădurii, se văd adunaţi copiii în cârduri 
pestriţe. Îi ies ca întotdeauna înainte. Îi ştie pe toţi cum îi 
cheamă. Le cunoaşte ale lor bucurii, şi dorinţi, şi plăceri, 
după mintea lor crudă şi atât de aproape cu mintea lui 
populată de vedenii. Cred în poveştile lui; cred şi-n comoara 
în care nu mai crede nimeni. N-a împărţit-o oare dinainte 
cu toţii? Şi fiindcă pe dânşii nu i-a atins încă niciuna din 
pustiirile vieţii, ei ştiu să se bucure încă şi de asemenea 
daruri închipuite. 

— M-am lăsgândit, moş Zahalia!... Spune unul căpos, cu 
părul decolorat cânepiu şi cu ochii apoşi de miel. Nu mai 
vleau cal cu flâu de algint...! 

— Şi de ce te-ai răzgândit, Niculăieş? Întreabă serios 
Zaharia. 

— Din plicina lui Ghiţă!... Răspunde tot atât de serios 
copilul cu picioarele goale şi cu nişte pantaloni urâţi şi largi, 
de stofă dungată, cu mult bumbac. Ghiţă spune că el ale 
dlept să aleagă întâi!... 

— Atunci cum facem?... E foarte îngrijorat Zaharia, 
punând tot atâta convingere ca pruncul bălai în această 
importantă chestiune. 

— Mie să-mi dai o moală! O moală sus, pe pălău, să macin 
şi să mă fac molal. 

— Bine, Niculăieş! Moară are să fie... 

Este câte ceva pentru toată lumea. 


lar Zaharia poate chiar crede că din comoara aceea va 
urzi pentru toţi copiii din sat ceva încă nelămurit şi încă 
nemaivăzut. 

O mică ţară a lor de basm, unde totul să fie cu putinţă şi 
închipuirea să devină aievea. Dacă există parcuri 
împrejmuite pe un domeniu întreg, unde sunt puse la 
adăpost sălbăticiunile amenințate de strângerea seminţiilor 
- cerbării şi parcuri pentru fazani, păduri pentru bizoni şi 
capre negre - de ce-ar fi nebun gândul să întemeieze o o 
grădină vrăjită copiilor? Ar fi ca o ultimă a lor ţară apărată, 
unde să se refugieze libertatea şi fărădegrija. 

Pe urmă, asprimea vieţii are să prefacă puii aceştia încă 
zburdând de-acum, în oameni posaci şi munciţi de lipsuri, 
răstiţi şi robiţi istovitoarelor osânde, aşa cum prevede o 
lege fără abatere a alcătuirilor strâmbe din această lume 
fără dreptate. Pe toţi îi aştepta într-un fel ori altul soarta 
celor de devale. Râsul lor are să fie arţăgos şi rău. 
Duşmăniile lor, sau viclene, sau crunte. Pentru unii se află 
gata pregătite uzinele cu şuier de curele şi roţi de 
transmisiune; îi aşteaptă cazanele de păcură din iadul 
marelui tartor, Iordan Hagi-lordan şi al soţilor săi. Alţii au 
să se întoarcă din străine locuri, înstrăinaţi şi purtând la gât 
juvăţul de mătase, care desparte inima simţirii de capul 
cugetului, cum s-a întors înfumuratul şi scârbavnicul său 
nepot, Petru V. Tudose, ce-a fost totuşi şi el cândva un 
băieţaş al plaiurilor de-aici. Poate mulţi dintre aceştia nici n- 
au să mai revină vreodată în Piscul Voievodesei. 

Mai bine, decât să-şi dea mâna cu făţarnicii vameşi şi 
farisei ai progresului şi civilizaţiei din vale! 

Dar pentru toţi, amintirea grădinii cu mere de aur şi cu lac 
de argint, aşa cum va dura-o Zaharia Duhu din comoara lui, 
va rămâne o oază de lumină. O amintire de blândeţe şi de 
soare, într-un destin de ocnaşi. N-a mai gândit-o nimeni 
aceasta şi pare o închipuire nebună. 

Totuşi oamenii găsesc înţelept, şi firesc, şi de laudă 
domeniile ocrotite pentru cerbi şi fazani. 


Zaharia Duhu în mijlocul cetei de copii, cu picioarele 
încrucişate sub el, povesteşte ceea ce numai dânşii mai 
ascultă şi cred. 

Apoi iarăşi porneşte fără ţintă, fiindcă în această vinere a 
Paştilor, capiii veniţi de la şcoli pregătesc părintelui Toma 
bucuria unui cor de glasuri subţiri, la slujba de seară. 
Zaharia îi lasă singuri. Din urmă, se înalţă spre cerul senin 
şi înalt cântarea lor subţire, pentru corul de diseară: 
„Primăvară dulce, fiul meu cel dulce, frumuseţea ta în 
mormânt ţi-au pus...” 

E zbor de albine, de gâze şi fluturi. În cupele florilor se 
clatină bondarii catifelaţi, prea grei pentru potirul fra-gil. 
Se răsfiră în soare salbele de porumbei albi. Cântarea 
şovăie, se opreşte, începe din nou: „Primăvară dulce, fiul 
meu cel dulce”... Pare o cântare străină şi absurdă din 
atâtea piepturi fragede de copii, într-o atât de hohotitoare 
lumină de primăvară, cu atâta viaţă proaspătă în muguri şi 
flori. 

La gropile de lut, Zaharia Duhu găsi cazmalele şi hârleţele 
aruncate, aşa cum au rămas după plecarea lui Oarţă şi cum 
au început să prindă rugină. Îşi spune că îndată după Paşti, 
trebuie să caute alt tovarăş mai de credinţă şi să purceadă 
mai îndârijit la săpături. 

Comoara o simte aici, o ştie, după cum prinde să-i 
zvâcnească inima în coşul uscat al pieptului, de câte ori se 
apropie de malul înalt. Şi are nevoie de ea, pentru toate 
glasurile subţiri şi crude, care ajung tremurând în văzduhul 
cristalin până la dânsul: „Primăvară dulce, fiul meu cel 
dulce, frumuseţea ta în mormânt ţi-au pus...” 

În acea după-amiază, Zaharia Duhu a umblat fără 
astâmpăr, numai ca să nu se întoarcă acasă şi să nu simtă 
sfrodelindu-l privirea femeii cu nasul ascuţit. 

Pe drum, din începutul albastru de noapte, l-a oprit un 
soldat necunoscut, întrebându-l încotro e biserica satului. 

— Încolo!... Arătă Zaharia spre livezile cu cioate de cireşi 
înfloriţi. Nu se vede de-aici, fiindcă e o bisericuţă mică şi 


săracă, dar auzi? Clopotul te duce până acolo. Apucă pe 
drumul de la dreapta... 

— Mulţumesc dumitale! Salută reglementar soldatul, 
ducând mâna la capelă. Am scăpat boala cea de trin şi zic 
atuncea să nu scap măcar sfânta slujbă de Vinerea Mare. 

— Eşti de departe? Întrebă Zaharia, ca să spună ceva, căci 
glasul soldatului îi sunase plăcut şi prietenos în umbră. 

— Cam!... Făcu străinul, arătând cu mâna spre afundul 
ţării. Cale de-o zi şi-o noapte. Ilaman bine am s-ajung la 
sfânta Înviere, să ciocnesc pe urmă cu moşnegii mei un ou 
roşu şi să îmbuc un dărăb de pască, la care bunătate 
mămuca e mare meşteră şi n-are pereche în sat... (Pe urmă 
soldatul râse în întuneric, cerându-şi într-un fel iertare de 
asemenea gânduri, după chipul şi asemănarea lui Flămânzi- 
lă din poveste.) Se cunoaşte că vin de la post negru, de-mi 
pofteşte inima numai pască şi cozonac... Cu bine şi cu 
sănătate! 

Ostaşul străin apucă pe uliţa bisericii. Zaharia Duhu stătu 
la cumpănă. 

Dar înţelese că n-are tărie în seara aceasta să rabde toate 
privirile câte au să se întoarcă spre el, ca la urs, de îndată 
ce va călca pragul sfântului lăcaş. Porni deci în întuneric, 
sub cerul înstelat, spre singurărăţile lui. Se opri deasupra 
satului, pe-un trunchi scorburos şi culcat, acoperindu-şi faţa 
în palme. În asemenea zile, când toţi se adună la închinare 
şi se pregătesc pentru petreceri de sărbătoare, 
singurătatea lui îi apărea încă mai aspră şi mai nedreaptă. 

Stătu mult aşa. 

Când ridică palmele de pe ochi, zări o vâlvătaie mare în 
vale. „Arde undeva!” vorbi singur, cum era acuma deprins. 
Pe urmă, se ridică în picioare. 

Ardea înspre biserică. Parcă ardea biserica. Da, ardea 
biserica... 

Umbre negre se vedeau zvârcolindu-se în pară; flacăra 
zvâcnea, cădea, împroşca scântei, iar din depărtare, focul 
avea ceva nevinovat şi festiv. 


Nu ajungeau glasuri până la el. Dar străbătea numai un 
huruit prelung, neîntrerupt, crescând şi micşorându-se şi 
înălțându-se iarăşi în vaier. 

Zaharia Duhu cunoştea vaierul acesta omenesc, din 
război, când un câmp de răniţi se zvârcolea pisat sub 
rafalele artileriei. 

Cu un răcnet, la care răspunseră îndată alte răcnete din 
case şi din livezi, se prăvăli în goană spre sat. 

CapitolulVIIIl. 

Comorile sunt ale pământului. 

Rugul copiilor din Piscul Voievodesei mai cutremură şi 
acum, după trei ani, amintirile de obicei atât de repede 
uzate şi prinzând a se răci. 

În gazetele vremii, pe pagini întregi, se regăseşte zugrăvit 
episodul lugubru cu toate amănuntele înfricoşate. A fost o 
întâmplare injustă şi atroce, care îneacă şi astăzi privirea 
într-o împclire a durerii. 

Atunci însă, lectorii din cel mai depărtat ţinut smulgeau 
foile din mâinile vânzătorilor, se plecau pe titlurile de 
catastrofă şi gravurile pline de oroare, nu-şi puteau stăpâni 
plânsul spasmodic şi nu mai simțeau nevoia să-l ascundă, 
cum se întâmplă prea adesea într-un fel de pudoare... Mulţi, 
nu ştiau în ce loc anume, pe hartă, se află Piscul 
Voievodesei. Nu aveau nimic, nici bun nici rău, cu oamenii 
aceia necunoscuţi şi loviți de la celălalt capăt al ţării. Dar 
sfâşierea era pentru toţi şi toţi au recunoscut un semn de 
nedreaptă pedeapsă a cerului. 

— Ajunge! Împingeau foaia cu negre chenare, hotărâți să 
nu mai citească un singur rând. 

Şi după câteva clipe, ochii se întorceau irezistibil 
magnetizaţi de chinuitoarele ştiri şi nemilostivele 
amănunte. 

O biserică de lemn şi şindrilă, mistuită fulgerător într-un 
sfert de ceas. O sută cincizeci de morţi, aproape toţi copii, 
carbonizaţi în clipa când înălţau spre slavă glasurile lor 


firave cântecul mohorât: „Primăvară dulce, fiul meu cel 
dulce, frumuseţea ta în mormânt ţi-au pus...” 

O sută cincizeci de sicrie. Un sat fără copii. Mamele 
rupându-şi sânii storşi cu unghiile în deznădejde, 
îngenunchind pe cadavrele arse să-şi identifice în oase 
fărâmiţate şi-n cărbune, carnea arsă din carnea lor şi sânge 
ars din sângele lor. Părinţii fugind de groază în codri, de 
unde-au fost culeşi după două-trei zile, cu păr învâlvoiat şi 
ochii năuci. Cetele de câini din patru sate, adulmecând 
mirosul de carne sfârâită cale de-o poştă, urlând pe dealuri 
şi încercând să tăibărască asupra cimitirului. Femeile 
desprinse cu sila din îmbrăţişarea scheletelor zgurite. 
Altele, lăsându-se să se sfârşească de foame pe movila 
mormintelor. 

Peripeţii de apocalips, legende întunecate şi drojdia 
superstiţiilor presărate cu felurite reproşuri în căutarea 
unui vinovat: aceasta a fost hrana gazetelor vreme de-o 
săptămână. 

Şi ca nici într-un an, săptămâna aceea luminată, cum o 
numeau credincioşii din veacuri bătrâne, era cu mai mult 
soare ca întotdeauna, cu mai multe flori albe ale primăverii, 
cu mai multă însetare de îmblânzire a sufletelor, în 
sărbătorile de înviere şi pace... Ţara satelor o aşteptase în 
post aspru şi lung, după o iarnă cumplită. Gospodinele 
pregătiseră ouă încondeiate pentru daruri de prietenie şi 
iertare; cozonaci cu miezul pufos ca puful molatic şi auriu al 
bobocilor de răţuşcă. Copiii încercaseră cu nerăbdare 
hăinuţele încă neagăţate în genunchi şi în coate. 

Iar bucuria acelor zile de Paşti s-a stins deodată pentru 
toţi, într-o amurgire lividă. 

Totul a fost cenuşiu, mort şi fără speranţă; cu o surpată 
îndoială în blândeţea şi dreptatea divină. Râsul pierea 
brusc, ucis pe buze. Hăinuţele copiilor păreau o provocare. 
Mâna întinsă să ciocnească oul roşu şovăia înainte ca omul 
să rostească: „Hristos a înviat!” sau să răspundă: „Adevărat 
a înviat!” 


Îndată îşi aminteau şi unul şi altul, că pentru copiii dintr- 
un anume sat al ţării, Hristos nu mai poate învia până în 
vecii vecilor. În toate privirile se căsca aceeaşi privelişte 
neagră: mormanul carbonizat în care mamele îşi căutau 
oasele pruncilor. Şi nimeni, nimeni nu mai rostea cuvintele 
voioase, de bucurie, de lumină, de pace. 

Mâinile strângeau încleştat copiii să-i apere la piept într- 
un gest sperios de ocrotire. Au fost fireşte serbări, s-au 
jucat fireşte comedii la teatru şi filme în opt acte la 
cinematograf, au fost plimbări şi excursii, au fost hore şi 
scrâncioabe cu chiot de lăutari; ca după datinele din 
totdeauna peste toate însă se căsca deodată priveliştea 
neagră: mormanul carbonizat în care mamele îşi căutau 
oasele pruncilor, aşa cum câinii hulpavi scurmă movilele de 
gunoaie. 

Râsul nu mai fu râs. Ochii n-au mai privit la cerul înalt. 

Sărbătorile Învierii s-au scurs mai posomorâte ca în anii 
cei mai fără nădejde. Căci toţi învățau în această săptămână 
luminată, că deasupra bucuriilor şi primăverii şi tinereţii, o 
mână haină din nevăzut pândeşte veşnic prezentă, să 
sugrume uneori crunt şi fără pricină, tot ceea ce este 
tinereţe, şi primăvară, şi năvalnică însetare de bu-curie, ca 
în războiul care trecuse şi în cel ce-i mai pândea departe, în 
timp, fără s-o bănuiască. 

lar ziarele aduceau mereu alte ştiri. Mereu alte liste de 
nume. Mereu alte fotografii de mame prăbuşite cu păr 
despletit peste morminte. 

Antenele posturilor de telegrafie fără fir au trimis de 
îndată vestea acestui crematoriu al copiilor, diferitelor 
gazete depărtate şi străine avide de asemenea senzaţionale 
ştiri. 

Pe terasa unei cafenele sărace de cartier, la Paris, Boldur 
Iloveanu, în straiele lui negre şi lustruite la cusături, a 
scăpat jurnalul dintre degetele scuturate de tremur, 
zguduindu-l aşa măcar o singură dată din apatica şi egoista 
lui fereală de orice emoție. 


În holul hotelului „Ruh!” la Nisa, Iordan Hagi-lordan a 
strivit havana în scrumieră, răvăşind vraful hârtiilor tipărite 
şi chemând răstit băiatul cu uniforma de postav şi nasturi 
poleiţi, să predea telegrama cu precădere prin care cerea 
ştire urgentă şi amănunţită din ţară, dacă focul n-a vătămat 
cumva sondele şi depozitele societăţii: „Voevoda Roumanian 
Company for the Development of the Mining Industry, 
Limited”. 

Au sosit şi fotografi cu aparate perfecţionate, pentru a 
imortaliza spectacolul rezervat rubricilor unde se 
înregistrează, în diferite almanahuri şi publicaţii ilustrate, 
cele mai senzaţionale catastrofe ale anului. S-au înfăţişat la 
înmormântare reprezentanţii oficialităților în haine de jale 
solemnă. S-au deschis liste de subscripţii şi s-au împărţit 
ajutoare. 

Acestea toate au fost consemnate în gazetele timpului de 
trimişi speciali şi se mai pot reciti printr-o împâclire de 
emoție şi astăzi, după trei ani. 

Ceea ce n-a fost spus a rămas însă îngropat acolo, în 
amintirea supravieţuitorilor din Piscul Voievodesei, fiindcă 
ochii străinilor nu puteau să le vadă toate şi inima lor să le 
simtă toate. 

Erau numai nişte trecători. 

Au venit, s-au îndurerat, au jeluit; au colecţionat ştiri, 
amănunte şi scene fotografiate; s-au întors la drumurile şi 
la datoriile lor triste, să aştepte alte întâmplări de înfio- 
rare, după care lumea e lacomă, chiar când satisfăcându-i 
curiozitatea, mai face să tremure litera tiparului şi într-o 
păinjenire de lacrimă. 

Viaţa s-a ghemuit însă aici, în cotloanele vechi, ca o 
sălbăticiune sfâşiată, încolăcită în vizuine, aşteptând 
vindecarea, târându-şi zilele deşarte, zvârcolindu-se prin 
somn în aceleaşi şi aceleaşi visuri de spaimă. 

Fiindcă noaptea, printr-o altă osândă, mamele, şi fraţii şi 
surorile morţilor mai trăiau încă o dată ceasurile de groază, 
ca şi cum o singură moarte n-a fost destul şi mai era nevoie 


de o sută de agonii, perpetuate în chinurile din vis. 
Buimacă, mâna căuta prin întuneric locul copilului. Îşi făcea 
zare o nădejde absurdă. Nu-l mai cre-dea mort. A fost doar 
numai o arătare urâtă prin somn, din care s-a deşteptat! 
Mâna căuta, căuta... Locul se căsca gol. Mintea se 
dezmeticea din nădejdea buimacă. Şi adevărul nu mai 
îngăduia nici o amăgire. Copilul e un pumn de oase şi de 
tăciune, într-o cutie închisă sub pământ, deasupra cu toată 
movila neagră şi grea de ţărână, care apăsa pe vecie 
gratiile bietelor coaste descărnate. lar moartea se întorcea 
iarăşi şi iarăşi prin somn, ca să nu lase nici nepoţii alinarea 
uitării. 

Nimeni n-a ştiut niciodată cum s-a dezlănţuit într-adevăr 
întâmplarea dinlăuntrul bisericii arse. 

E o taină a morţilor. Au luat-o cu dânşii. 

Tot ce s-a scris în ziare au fost simple presupusuri. 
Aproape de adevăr. Poate chiar adevărul. Dar adevărul 
închipuit, nu văzut, nu ştiut. 

Cei doi sau trei martori din pridvor atâta ţin minte... Copiii 
cântau „Primăvară dulce, fiul meu cel dulce, frumuseţea ta 
în pământ ţi-au pus...” Sfânta masă, aştepta la mijloc, cu 
chipul lui Isus străpuns de cuiele răstignirii. Cineva a 
glăsuit: „Foc!...” Vâlvătăile s-au înălţat în aceeaşi clipă din 
patru unghiuri. Uşa s-a închis împinsă pe dinlăuntru de 
îmbulzeala celor orbiţi de spaimă, de flăcări, de fum. 
Martorii despărțiți afară au pornit cu răcnete să vestească 
satul şi să cheme ajutoare. Şi în urmă n-a mai fost decât un 
vaier înăbuşit de capacul acelei uşi de stejar, ghintuită cu 
scoabe de fier. Acoperişul slobozi spre înaltul cerului 
sinistrele flăcări să lingă stelele reci. Bârnele de jăratic s-au 
năruit împreună cu turnul clopotniţei. Tăcerea s-a lăţit 
brusc, totală şi ireală, sub pâlpâitul scânteilor galbene. 

Totul s-a petrecut atât de neaşteptat, atât de fulgerător şi 
absurd, încât cei dintâi sosiți nu-şi puteau crede văzului. 

Când inginerul Dinu Grinţescu şi toate ajutoarele sale au 
pus sub grăbită comandă în lucru pompele uzinei, 


împroşcarea de apă a stins doar surpături fumegoase şi tru- 
puri de mult sfârlogite. Un singur glas nu mai scâncea. O 
singură inimă nu mai bătea. O singură mână carbonizată nu 
se mai crispa de durere. 

Iar imobilitatea aceasta mută era încă mai intolerabil de 
suportat, chiar decât vaierul celor o sută cincizeci de agonii, 
care se dezlănţuise înăuntru şi s-a curmat brusc. 

Inginerul Dinu Grinţescu a săvârşit minune de iniţiativă, 
de calm şi de organizare. 

A oprit părinţii, fraţii şi surorile, să se năpustească asupra 
rugului stins cu bocetele lor deznădăjduite care nu mai 
puteau învia morţii. A privegheat scoaterea şi rânduiala 
cadavrelor în micul cimitir, unde deasupra morţilor vechi au 
fost întinşi feciorii, nepoţii şi strănepoţii lor, cu haine de 
scrum şi trup de cărbune. A orânduit ageră pază împotriva 
haitelor de câini, atraşi de miros şi lihniţi de foamea 
postului mare. A poruncit atelierului să suspende orice 
lucrare şi să încheie grabnic în ţinte numai sicrie, multe 
sicrie, tot alte şi alte sicrie, care de care mai mici şi înguste, 
ca pentru asemenea trupuri mici de copii. 

La lumina faclelor, luptând cu sfâşierea femeilor şi cu 
îndârjirea oarbă a bărbaţilor, a pregătit o oaste aliniată de 
morţi, aşteptând în neclintirea lor neagră binecuvântarea 
de a doua zi a domnului prefect Emil Sava. 

Unele cadavre ale celor trecuţi de vârsta copilăriei n-au 
mai putut fi despărțite, atât de încleştat au primit moartea. 

S-a aflat lipit de pieptul lat al lui Gheorghieş Tălpăligă şi 
trupul firav şi schingiuit al Sandei lui Alecu Toader Precup. 

Acum nu-i mai putea îndepărta nici o voinţă din lume. 
Focul purificase straiele urâte şi strâmte ale flăcăului cu 
pumnii mari şi stângaci, în uniforma civilizării. Era acum o 
statuie despoiată şi neagră, de care s-a strâns alipit 
implorând ocrotire, în moarte ca şi în viaţă, o biată făptură 
de cărbune. 

Braţul lui Gheorghieş, de dincolo de moarte, o apăra acum 
arcuit ca un scut împotriva tuturor vrăjmăşiilor rămase de 


ceastălaltă parte a vieţii şi fără nici o putere; măcar cu 
acest preţ, acum fără nici o putere. 

— Să-l culce şi pe Gheorghieş, aici! Să-i culce şi pe dânşii, 
aici!... Striga Catinca, văduva lui Costache Tălpăligă. 

Şi târându-se pe pământ, întindea braţele să-i cuprindă pe 
toţi nouă câţi au fost: pe Gheorghieş şi pe fratele lui cel 
molâu şi bolnăvicios, şi ceilalţi mai mărunți, feciorii şi 
copilele lui Costache Tălpăligă, prizonierul îngropat undeva, 
în nisipurile Asiei Mici. 

Mâinile ei nu mai conteneau dezmierdând trupurile urâte 
şi împuţinate, cu miros de carne arsă şi cu oasele în care a 
fiert măduva tânără. Nu mai conteneau mâinile ei şi nu-i 
mai ajungeau braţele, să-i cuprindă pe toţi, şi încă mai 
departe, îmbrăţişând planeta, să încleşte îndelaolaltă poate 
şi un mormânt de la capătul lumii, din deserturile cu 
nisipuri fierbinţi. 

Toate florile câmpului şi toate cununile livezilor n-au fost 
destul să astupe atâtea sicrie şi să alunge suflarea fadă a 
vântului răscolind carnea carbonizată. 

Erau şi copii pe care nu i-au mai recunoscut mamele în 
pumnul de oase şi de cenuşă. Se afla şi un soldat, fără nume 
şi fără matricolă în straiele scrumite; un soldat venit de 
departe şi ducându-se departe, poposind între două trenuri 
să-şi găsească moartea aici. Se afla şi trupul părintelui 
Toma, înfăşurat în odăjdii, cu Evanghelia cruţată de flăcări 
pe piept, şi ridicată de domnul prefect Emil Sava, să o 
păstreze la loc de cinste în biblioteca sa vastă cu geamuri 
de sticlă. 

Pe toţi, din viaţă, îi însemnase păcura cu o pecete nea-gră 
de stăpânire; aşa cum le arătase Zaharia Duhu semnul de 
pe straie şi de pe mâini, aşa cum le grăise el vestire de 
apocaliptică urgie în cuvintele lui fără sens. 

Acum negre le erau oasele, negre chipurile, neagră 
carnea: stanele negre şi încremenite în zvârcolire şi chin 
nu-şi căpătaseră nici după moarte împăcarea cea mare, 


care dă îndeobşte atâta senin şi odihnită linişte celor culcaţi 
în sicrie. 

Pe faţa tuturor morţilor e îndeobşte o nepăsare măreaţă. 
Înţelege oricine că au trecut într-o lume pacificată şi că s-au 
depărtat într-o taină. 

Moartea acestora însă a fost de cărbune şi foc. Moarte 
nedreaptă, ca în schingiuirile zugrăvelilor de biserici, pre- 
gătită numai pentru netrebnicii încărcaţi de păcate şi tri- 
mişi în funduri de iad. 

Moartea acestor osândiţi la pieire fără vină, le-a fost de 
cărbune şi foc. 

— S-ar spune că sunt victimele unei boli necunoscute... Un 
flagel misterios. O ciumă ori o lepră! Grăi un reporter de 
ziar, potrivind aparatul fotografic cu ochiul asupra 
cadavrelor negre, lucioase în soare ca antracitul şi 
încleştate în contorsiuni de durere. 

Cuvintele se adresau unui camarad, care însemna liste de 
nume şi de vârste, într-un carnet. 

Răspunse un om spân, cu strai de şiac, cu spinarea 
încovoiată şi cu urme de arsură pe mâini: 

— Toţi poartă semnul fiarei care s-a suit din pământ!... 
Uitaţi-vă, acolo e fiara, unde se văd schelele. Puterea fiarei 
e roşie: flacăra! Semnul ei e negru: catranul! Toţi au murit 
de flacără şi s-au prefăcut în catran, ca biruinţa fiarei care 
s-a suit din pământ să fie deplină şi să nu-i scape niciunul! 

Cei doi se uitară unul la altul. Li s-a părut un nebun 
vrednic de luare-aminte. Desigur încă o victimă, un părinte, 
un frate, cu morţii lui culcaţi în sicrie. 

Dar când au pregătit carnetul şi ochiul aparatului 
fotografic, omul cu straie de şiac era departe, presărând 
flori de câmp peste morţii de tăciune. 

Slujba înmormântării a adunat norod din zece sate şi 
multe chipuri străine de domni, din cei cu slujbe înalte care 
voiesc numai binele obştesc şi se arată mai cu seamă s-o 
spună în preziua alegerilor şi în zilele de durere, o dată cu 
cioclii. 


Domnul prefect Emil Sava, părăsindu-şi nedespărţitele-i 
chei prinse-n veriga cu lanţ, a rostit o cuvântare 
cutremurată, cu amândouă mâinile înălțate la cerul 
nedrept; pe urmă, întorcându-se jos, pe pământ, a amintit 
mamelor şi fraţilor, părinţilor şi bunicilor, aceeaşi purtare 
de grijă şi alinare, cum a mai arătat dânsul şi altă dată, cu 
atâta mărinimie văduvelor, ciungilor şi orfanilor de război. 

Apoi, morţii de cărbune au fost redaţi pământului în albele 
lor cutii de brad. 

Piscul Voievodesei a rămas fără copii. Toată gălăgia uliţelor 
a amuţit, astâmpărată în cimitirul cu crucile proaspete, ca o 
tânără şcoală cuminte în straie curate de Paşti. 

În lunci, cuiburile de păsări s-au proslăvit ca nici într-o 
primăvară, nesupărate. Veveriţele cu coada pufoasă nu mai 
aveau pentru cine juca iţindu-se printre crengi. 

Pe apa Voievodesei, n-au plutit, scurmate din ştergar, cojile 
de ouă roşii, ca nişte corăbioare plecate spre ţara blajinilor. 
N-au mai fost ouă roşii. Nu mai aveau pentru cine fi. 

Se întâmplau şi lucruri în afară de orice judecată. 

Mamele se întorceau de la morminte cu ţărâna bătăto-rită 
de genunchii lor, unde-şi jeliseră încă o dată morţii. Pe 
urmă. Acasă, întindeau blidele pe masă şi pentru aceşti 
morţi. Aşteptau, cu mâinile încrucişate în poale. „Da 
Neculăieş de ce nu mai vine? Strigă pe Măriuţa de afară, 
îmi pare c-o aud la poartă...!” „Pe cine să strig, femeie?... 
Gemea bărbatul cu fălcile încleştate. De unde să vină? Pe 
cine-auzi?” 

Şi deodată femeia îşi amintea ceea ce toată ziua ştiuse şi 
jelise, iar casa se umplea iarăşi de bocet, până când, 
noaptea, morţii lor mai mureau încă o dată, înfricoşat, în 
vis. 

Sirenele fabricii şi rafinăriilor chemau însă, cu aceeaşi 
regularitate mecanică, oamenii muncii la datoria, care n- 
avea de ce să fie suspendată pentru atât. Prin gară, 
expresurile luminate treceau noaptea dintr-un capăt de 


ţară spre alt capăt de ţară, fără oprire - viaţa nu se opreşte 
pentru atât. 

Conducătorul vagonului de dormit bătea la uşa unei 
cabine: 

— Mi-aţi spus să vă anunţ!... Trecem pe lângă Piscul 
Voivodesei, ştiţi, satul unde-au ars copiii în biserică...! 

La fereastră se arăta, ridicând perdeaua, o faţă veştedă de 
fum şi nesomn. Călătorul îşi freca ochii. Nu se vedea nimic. 
Un sat acesta? În orice caz un sat luminat electric, ca într-o 
seară de sărbătoare. 

— Acolo sunt sondele! Lămurea conductorul. Sondele şi 
rafinăriile. Satul e ceva mai sus şi e mai prost luminat. 

— A! Sondele lui Iordan Hagi-lordan?... Va să zică aici sunt 
sondele lui Hagi-lordan...! 

Storul cădea la loc. Călătorul era purtat de vagonul cu 
arcuri elastice spre celălalt capăt al ţării, cu insomnia lui şi 
cu a lui curiozitate numai pe jumătate satisfăcută. Văzuse 
sondele lui Iordan Hagi-lordan luminate electric. Nu văzuse 
cimitirul îngropat în întunericul nopţii. 

Zaharia Duhu privea şi el la aceste expresuri, de pe malul 
lutos şi înalt, cum apăreau şi dispăreau în noapte cu şiragul 
ferestrelor ca o ghirlandă de becuri festive. 

Viaţa de unde veneau şi la care se întorceau îl durea ca o 
rană. Ca rana mâinilor arse, de când a scormonit în jăratic 
să afle copiii scrumiţi ai tuturor - şi ai lui. 

Aşa îl cuprindea noaptea, nemişcat, pe malul înalt şi râpos. 
Aşa îl prindeau zorile, nemişcat, pe malul râpos şi înalt. 

De acasă fugea, să nu mai întâmpine ochii iscoditori şi 
nasul ascuţit al femeii străine. 

În câmpuri nu-l mai aştepta nici un băieţaş cu nasul cât un 
bumb şi cu ochii apoşi de miel, să-i ceară un basm şi căluţul 
pintenog cu frâu de argint, când va afla el o dată şi o dată 
comoara. 

Cazmalele şi hârleţele rugineau neclintite, aşa cum au fost 
lepădate într-o seară de Oarţă. 


Întâlnea acum iarăşi priviri duşmănoase. Îl ocoleau acum 
părinţii şi fraţii morţilor, ca o piază rea care-a atras urgia 
asupra satului. E destul oricărei minţi sănătoase să 
cumpănească şi să judece! De tot ce s-a apropiat vreodată 
Zaharia Duhu cu gândul sau cu fapta, s-a apropiat şi 
împlinirea unui blestem. A îndrăgit copiii, ca să cheme 
moartea în chinuri asupra lor. I-a îndrăgit pe Gheorghieş 
Tălpăligă şi pe Sanda lui Precup, ca să-i vadă uniţi în 
logodna care i-a prefăcut în cărbune. L-a prins grija 
bisericii vechi, cum au apucat-o ei din părinţii părinţilor; 
destul a fost atâta, ca mai apoi să-i scormonească el în 
scrum cu degetele, descântând cine ştie ce vrajă suflată de 
stăpânul împărăției de dedesubt. Îşi mai amintesc alţii şi 
despre alte întâmplări mai vechi, când după pilda lui satul a 
căzut în doaga căutătorilor de comori şi când oamenii de 
atunci au avut de îndurat numai ocară şi năpastă din 
pricina unui nebun. Un nebun va fi fiind el vrednic de 
înduioşare şi milă. Cine n-o pricepe şi n-o simte asta? Dar 
nu un nebun în care cuvântă şi făptuieşte puterea 
diavolească, să samene drumul numai cu pacoste, jale şi 
moarte. 

— Unchiule Zaharia! Îi ieşi într-o dimineaţă în cale Cecil, 
ridicând nasul ascuţit să-i taie retragerea. N-am dreptul să 
mă amestec... Dar te rog să mă ierţi că îndrăznesc să-ţi dau 
un sfat. În definitiv, eu am datoria să te previn. Vin pe aici 
unii şi alţii, vorbesc şi pleacă... Sa-tul s-a ridicat împotriva 
dumitale! Socoate că dumneata le-ai adus toată 
nenorocirea... Prostii de oameni simpli şi disperaţi!... Dar 
chiar aşa dacă e, sunt de părere să stai mai pe aproape de 
casă, fiindcă, în definitiv, în mintea lor, sunt capabili de 
orice. Nu ştiu dacă mă înţelegi bine, unchiule? 

— Înţeleg mai bine decât crezi! Răspunse Zaharia Duhu, 
păşind atât de drept şi de hotărât spre uşă, încât nasul cel 
ascuţit se retrase repede şi prudent din cale. 

Nepoata rămase privindu-l din urmă, în capul scărilor. 

Clătină din cap şi îşi sumeţi nasul tăios. 


— Înţelegi? Glăsui ameninţător. Încă nu înţelegi nimic! 
Numai aşteaptă puţin, ca să ai ce înţelege... 

Pe urmă, trimise răspuns la câţiva gospodari vecini, ca să 
le împărtăşească o anume părere şi un anumit sfat. O 
plângere cu multe semnături, cerând îndepărtarea lui 
Zaharia Duhu într-o casă de sănătate avea mai mult ca 
oricând drept să fie astăzi ascultată. Şi mai avea meritul să 
pornească de la alţii, întru liniştirea unui sat încercat de 
nenorocire, nu întru cine ştie ce interese suspecte ale unor 
rubedenii oarecare. E simplu şi în afară de orice bănuială. 
Chiar în afară şi de bănuiala oarbei; o încăpăţânată zurlie şi 
asta, lăsată să zacă cu leacuri şi oblojeli în chilioara ei din 
fundul casei. 

Zaharia Duhu ajunse la malul lui înalt, lângă cazmalele 
ruginite, unde-l mâna o putere mai mare ca el. N-avea ce 
căuta aici. Nu aştepta nimic. Chiar gândul comorii, care-l 
stăpânise o viaţă de om, era acum foarte îndepărtat şi 
părăsit. 

Pentru cine ar mai căuta el o comoară? Pentru ce bucurie 
ar mai găsi-o? Şi pentru ce folos? 

Totuşi aici i se îndreptau paşii fără voie, cum acul busolei, 
după ce se clatină şi îşi caută locul, rămâne cu vârful săgeţii 
spre o singură direcţie cardinală, întotdeauna aceeaşi. 

Se vedea din locul acela un câmp gol, cu pajişti şi ară-turi 
într-o parte, dincolo de sat, până spre văile de departe. De 
cealaltă parte, unde nu întorcea ochii, se desfăşura 
priveliştea cu schele şi hornuri, cu cazane şi cabluri, cu linii 
de fier şi ţevi de schijă; valea urâtă şi tristă, unde se 
cuibărise pecinginea neagră să se întindă prelins, spre 
înălţimi şi spre codri, şi poieni cu şuier de mierle. 

Aici îl găseau - nici n-au trecut de atunci douăspre-zece 
zile! 

— Aici îl găseau copiii, apropiindu-se tiptil şi speriindu-l în 
joacă. 

— Moş Zaharia, ţi-am adus flori! 


— Bădie Zaharia, spune-ne povestea cu vrăjitoarea cea rea 
şi cu oglinda... 

Tresărea la glasurile neaşteptate. 

— Bată-vă norocul, mânjilor!... De ce te-ai îmbrăcat cu 
straiul acesta urât, Neculăieş...? 

Acum, în nerilintire, i se părea că aude iarăşi paşi 
apropiindu-se tiptil. Aştepta o mână uşoară şi mică, să-i 
atingă umărul, cum se afla întotdeauna cinchit, gata să-i 
aşeze pe toţi roată în jurul lui. 

Aştepta. 

Ascuţea auzul. 

Nici un pas nu mai putea fi. Nici un glas. Nici un râs voios, 
cu viclenie nevinovată. Nici o mână uşoară şi mică - acum 
cărbune şi scrum. 

Era numai vântul fâsăind în ierburi. 

Numai o pasăre amăgită de neclintire, zburând până 
aproape, poate gata să i se aşeze pe umăr, fiindcă îl socotea 
încorporat pământului şi copacilor. 

„Moş Zaharia, ţi-am adus flori...” „Bădie Zaharia, când îmi 
cumpeli calul cu fliu de algint? Că nu mai vleau să aştept...” 

Câmpul era gol. Depărtările pustii. Nici un glas. 

Numai salbele porumbeilor albi, înălțându-se şi căzând, 
răsfirându-se şi înaintând, pe un cer nepăsător de deşert. 

Zaharia Duhu privea neclintit, în apele tulburi. 

De două zile, râul Voievodesei clocotea umflat de 
puhoaiele ploilor din munte. Norii se arătaseră deasupra 
culmilor, pe marginea zării, vineţi şi grei, brăzdaţi de 
scăpărările albe. Dar căzuseră îndărăt. Potopul rămăsese în 
văgăunile înălțimilor. Aici soseau numai vârtejurile 
învolburate, izbind cu tărie în maluri, târând năhlapii, 
rostogolind cioatele cu rădăcini negre, zbătându-se între 
ţăr-muri prea strâmte, să scape în vale, la larg. 

Şi de două zile, poate fără să-şi dea seama deplin, Zaharia 
Duhu urmărea o luptă îndârjită a apelor. 

Cotul acela râpos, de lut şi de stâncă, ţinea zid despăr-ţitor 
la o albie veche. La spate, sub ierburi şi prunduri, se 


cunoştea adâncit şi fără ocol, cursul din cine ştie ce timp, 
părăsit şi uitat. S-ar fi spus că apele o ştiau aceasta, şi-au 
amintit-o, şi acum caută drumul bătrân. 

De aceea izbeau cu tărie şi clocot de două zile, să spintece 
un singur jgheab îngust. O singură aţă prelinsă, din care, 
într-o năvală de-o noapte, vor sparge cale deschisă şi 
potolită, pe albia din alte veacuri uitate de oameni. 

Lupta avea ceva dureros. Aproape omenesc. Se simţea o 
judecată a elementelor. O voinţă. Un scrâşnet încordat să 
sfarme o cătuşă. 

Peretele, o dată prăvălit, n-avea să scurteze calea decât cu 
cinci sute de paşi, poate cu şase sute. S-ar fi împreunat 
îndată, drumul de acum, cu drumul din totdeauna. Dar 
ocolul după parapetul de lut şi de stâncă, zăgazul acela 
împingând oblu apele pe-un vad nefiresc şi întortocheat, 
cotul acela al lui Bălan, cu nume rămas din nimeni nu ştie 
ce amintire, părea şi râului un obstacol absurd şi o 
provocare. 

Tot aşa noroadele primesc o stare de lucruri un veac şi mai 
multe, ca deodată să se ridice cu răzmeriţă şi cu mânie, 
năpustindu-se şi zdrobind. 

Zaharia Duhu nu mai recunoştea apa cuminte şi străvezie 
a Voievodesei, în tălăzuirea aceasta tulbure, cu nisipuri şi 
volburi, cu rădăcini şi năhlapi, înverşunându-se să izbească 
în acelaşi loc, ca berbecii servilor răsculați într-un zid de 
cetate. 

Apa venea de departe, răsfirată şi hlisoasă, se pregătea în 
strâmtoare, îşi aduna toate puterile, năvălea spumegând şi 
îşi sleia îndată îndârijirea, lovită din coastă şi îndreptată 
viclean spre drumul cotit. 

Drumul cel vechi, drept, adânc şi lin, se afla dincoace, la 
câţiva paşi. 

Apa îl ştia. Îl căuta, şi, când se simţea mai aproape, era 
viclean abătută să-şi risipească încordarea într-un braţ 
trândav şi molâu, unde rădăcinile începeau să se învârte pe 
loc şi spuma chiftea murdară şi groasă. 


Lupta avea ceva dureros. Da, aproape ceva omenesc. O 
înfrângere nedreaptă şi umilitoare. 

„Am să-i dau eu ajutor!” hotări Zaharia Duhu, cum 
făgăduieşti ajutor unui prieten care-l aşteaptă, însă nu-l 
cere... 

Lepădă straiul şi apucă o cazma ruginită, căutând cu 
răbdurie chibzuială locul cel mai şubred întărit. 

Cercetă într-o parte şi alta. 

Albia veche - acum îşi dădea socoteală - era mult mai 
adâncă şi se miră că nu i-a atras mai demult luareaminte. S- 
ar crede că a fost săpată înadins de-o mină de om, să ţină 
apele cu voinţă, pe-un drum dinadins adâncit. Pe urmă, 
numai întâmplarea, numai o schimbare în afară de 
prevedere, poate altă mână de om, a abătut cursul întru 
cine ştie ce altă folosinţă. lar apele amăgite ori duse cu 
silnicie au părăsit calea veche, au uitat-o. Ca s-o regăsească, 
e muncă de-o zi. 

Zaharia Duhu purcese de jos în sus, de la albia bătrână. 
Un şanţ îngust se arăta deocamdată de ajuns. Puhoiul avea 
să desăvârşească într-o singură opintire ceea ce îl uşura 
începând. 

Se aşternu deci la lucru metodic, cum învățase în 
săpăturile lui. 

De cealaltă parte a apei, în peretele de lut şi de stâncă, 
scobea ca un sfredelitor de tunel îmbărbătat de loviturile 
tovarăşului din faţă, apropiindu-se unul de altul, cu fie-care 
pas şi, fireşte, dizlocare de cazma. 

Lutul era moale, stânca sfărâmicioasă. 

Soarele se înclină după munţii negri şi Zaharia Duhu nici 
n-a prins de veste când. 

Din toate nebuniile lui, fapta aceasta nu era poate cea mai 
nebună. Nu mai avea nici un prieten, nici o bucurie, nici un 
suflet de om aproape; nu mai era nimănui de nici un folois. 
Fiindcă-l părăsiseră toţi şi îi pierduse pe toţi, ajuta acum o 
apă. 


În zbaterea ei a simţit ca o durere. Poate în eliberarea ei 
va simţi ca o bucurie. 

Ea nu-l poate înşela, nici părăsi. 

O dată cu asfinţitul, Zaharia Duhu poposi să se odihnească. 
Lăsă cazmaua să cadă şi privi îndărăt. 

Măsură cu paşii distanţa şi socoti munca pe a doua zi. 
Partea cea mai anevoioasă era împlinită. Apa bătea în 
peretele subţiat. Părea că a înţeles. Părea că ştie. Că 
aşteaptă cu nerăbdare. 

„Bine!... Vorbi Zaharia Duhu, ca unui prieten care se 
îndoieşte de ajutorul de mâine. Nu plec! Sfârşim în această 
noapte... Ai dreptate! Acel mâine, veşnic mâine al nostru, al 
oamenilor, poate să fie câteodată prea târziu...” 

Într-adevăr, a doua zi era destul ca apele să se afle în 
scădere şi toată cazna rămânea zadarnică până la altă 
puhoire din munţi. 

Zaharia Duhu schimbă cazmaua cu vârful tocit, alegând, 
alta din gropile lui părăsite. Nu simţi vântul rece al nopţii. 
Nu auzi dntecul privighetorii din ram. 

Izbea cu cazmaua ritmic în lut, reteza rădăcini, răsturna 
bolovani şi cu mâneca sumeasă a cămăşii îşi ştergea 
şuroaiele sudorii fără să se oprească. O viaţă veche se 
deştepta în el. Poate viaţa din vremea când săpăturile lui 
erau de un folos pentru cărţile profesorului Alexandru 
Opriş. Poate o viaţă mai veche încă, din timpuri mai adânci, 
când neam din neamul lui a răscolit pământul întotdeauna 
pentru o folosire cuminte, nu pentru vane comori. 

A doua oară s-a oprit târziu, într-un cântec depărtat de 
Cocoş cu zbatere de aripi, care s-a auzit până aici în tăce- 
rea imobilă a nopţii. Peretele se îngustase de trei paşi. 
Aproape sfârşitul. 

Apele se zbăteau cu nerăbdare, lovind în uşa închisă. 

Zaharia Duhu se plecă şi privi. Îşi văzu umbra scufundată 
nemăsurat în apă. 

Atunci abia prinse de veste că de patru ceasuri săpa în 
lumina lunii. 


Înălţă ochii. 

Era o lumină alb-verzuie. Metalică şi îngheţată. 

— E o lună pentru căutătorii de comori!... Vorbi Za-haria 
singur şi râse. 

Râdea poate de nebunii care mai caută comori. 

Poate râdea de credinţa naivă a celor ce socot că la aflarea 
unei comori, chiar luna devine complice cu lumina ei de 
stafii şi fantome. 

Şi totuşi era o lună pentru căutătorii de comori. 

Un scut foarte vechi pe cer. Un scut cu inscripţiile 
argintului şters. lar scutul acela tocit şi subţire vărsa o 
lumină străină, furată de aiurea, trimisă dintr-o altă lume: o 
lumină verzuie şi neliniştitoare, care face câinii să urle cu 
gâtul lungit şi tălăzuieşte apa oceanelor. 

Se desluşea fiecare fir de iarbă. Se vedeau depărtările 
într-un praf fosforic. Umbrele se deşirau spectrale. 

O bufniţă zbură cu aripi moi, drept în lumină, poate 
pornind să se agaţe acolo cu ghearele, pe marginea scutului 
vechi şi tocit. 

„E o lună pentru căutătorii de comori!” râse încă o dată 
Zaharia Duhu de el şi de alţii, strângând din umeri şi 
întorcându-se la isprava lui mai cuminte. 

Cobori în albia veche, să cerceteze drumul pe unde vor 
puhoi acuş apele în clocot. Izbea cu vârful cazmalei în 
pietre şi cioate. 

De ce s-a oprit aici şi nu aiurea? 

Bătăile inimii au stat deodată; pe urmă au început să 
zvâcnească năprasnic, gata să-i sfarme coşul pieptului. A 
dus palma la fruntea căruntă şi udă. A şters năduşeala şi a 
vrut să şteargă şi o părere a ochilor, o nălucire. Era o 
groapă scufundată, cu nisipuri şi scai. Cum de n-o văzuse? A 
trecut doar de-o sută de ori pe lângă dânsa. Acum tălpile s- 
au încleştat de stană; ca în povestea feciorului împietrit la 
întâia privire a vrăjitoarei până la genunchi; la a doua până 
la brâu la a treia până la umeri. 

A azvârlit cazmaua şi dintele cazmalei a sunat. 


„E o lună pentru căutătorii de comori! Râse cu scârbă şi 
milă de el Zaharia Duhu, fiindcă inima lui uscată şi veche 
mai tresărise nebună la asemenea năluciri, care-l înşelaseră 
în atâtea dăţi. Haha! Luna nebunilor căutători de 
comori...!” 

Păşi. Pasul se lăsă descleştat. 

Păşi şi se plecă să-şi ridice cazmaua din nisipuri, din pietre 
şi scaieţi. 

Mai lovi fără nici un gând, dar aşa, dintr-un vechi obi-cei. 
O dată. De două ori. Numai ca să-şi râdă mai amar şi cu 
scârbă de-o nălucire de care se credea vindecat. 

Lovitura răspunse. 

Atunci Zaharia Duhu se năpusti deodată cu unealta, cu 
mâinile, cu unghiile; zvârlind nisipul, răscolind prun-dul, 
smulgând rădăcinile scaieţilor; zgâriind capacul de bronz 
codit, cerând minunii o sută de braţe cu cinci sute de unghii 
să poată săpa mai adânc şi mai repede. 

Avea lopata sus, şi-i părea drumul lung până acolo. 

Numai cu unghiile. Săvârşesc câteodată minuni şi zece 
unghii, chiar dacă au fost arse scurmând în cenuşă fierbinte 
să caute oase de copii morţi. 

Zaharia Duhu mătură rămăşiţele de ţărână cu palmele. 
Acum lespedea era liberă. Groapa se adâncise; haznaua de 
bronz se arăta mai grea şi mai mare decât ar clinti-o zece 
voinici, nu un singur om gârbovit şi împuţinat ca dânsul. 
Capacul purta semne şi flori turnate, sub rugină şi sub 
cocleală. 

Le ştie aceste semne şi le recunoaşte aceste flori. 

Cine spunea că nu există comoara regelui Dromichet? Aşa 
a văzut-o şi aşa îl aştepta, cum o ştiuse. 

Cu dintele cazmalei zvârli zăvoreala; apăsând în pârghie 
cu tot pieptul prăvălea capacul în lături. 

„Alexandre, de ce spui tu că nu există comoara regelui 
Dromichet?” 

Zaharia Duhu căzu deasupra comorii, încredinţată 
pământului şi veacurilor, de regele lui, Dromichet. 


Îşi vârî până la cot mâinile rănite şi arse, răscolind 
coroanele şi brăţările, cheotorile şi nestematele, bumbii de 
piatră scumpă şi cingătorile bătute în mărgăritare. În 
lumina metalică a lunii, pietrele vânturate scânteiau în 
cascadă culorile lumii. 

laspire şi safire, halchedoane şi smaragde, berile şi 
topaze, sardonix şi sardimiu, iacinte şi ametiste, 
mărgăritare şi hrisolite, crisopraze şi diamante, pietre fără 
nume, pietre depăşind orice preţuire a închipuirii omeneşti: 
o movilă, zece movili, un tezaur întocmai cum îl râdeau toţi, 
de la Petruţă cel desculţ până la profesorul Alexandru 
Opriş; o comoară s-o încarci cu dimirlia şi s-o răstorni în car 
cu şase boi. Râdeau toţi, da, toţi râdeau... Dar şi-a închipuit 
vreodată Zaharia Duhu altfel? Se poate sătura un om care-a 
căutat-o şi a crezut în ea o viaţă - se poate sătura 
vânturând-o între degete dureroase, rostogolind-o să-i 
asculte sunetul şi să-i vadă scânteierile nestematelor? 

Zaharia Duhu şi-a potolit întâi acest nesaţ sălbatic. 

În singurătatea scăldată ireal de lumina lunară, s-a 
scufundat în comoara lui, ca avarii care în ceasul morţii se 
rostogolesc pe movila de galbeni şi îngheaţă cu mâinile 
încleştate pe aur, să-l ducă dincolo de viaţă cu dânşii, încă, 
şi încă, şi încă... 

Pe urmă, Zaharia şi-a şters obrajii spâni şi uzi, cu mâneca 
sfâşiată a cămăşii; s-a aşezat pe marginea lăzii de bronz, să- 
şi contemple astfel, cuminte şi cu rânduială, comoara lui, 
viaţa lui. 

Era într-adevăr o lună pentru căutători norocoşi de 
comori. 

Fiecare piatră scânteia cu toate luminile. Fiecare cunună 
îşi arăta săpăturile înflorite de aur. Fiecare pafta, fiecare 
brățară, fiecare fibulă, fiecare cupă în mărgăritare, fiecare 
plăsea, fiecare cheotoare cu vârf răsucit în spirală. 

Erau lucrăturile Asiei, şi ale Egiptului, şi ale Libiei, şi ale 
Feniciei, şi ale sciţilor, şi ale geților, şi ale elinilor, şi ale 
etruscilor: erau bani de aur ai neamurilor care s-au stins şi 


efigiile împăraţilor despre care nu mai există pomenire; 
erau, aici, podoabele despre care a dus veste, până în ţara 
perşilor şi a macedonenilor, Agatocle, feciorul lui Lisimah, 
ostaticul regelui Dromichet. 

Pietrele scânteiau fierbinte în recea lumină a lunii. Unele 
înviau, căci şi ele au o viaţă şi-un suflet, o boală şi-o moarte. 
„Aceasta e pentru Alexandru...!” ridică Zaharia co-roana 
cu lucrătură getică, aşa cum o voise prietenul lui. Mâna 

căzu, amintindu-şi. 

Coroana se rostogoli cu sunet mort. 

„Acestea sunt pentru grădina copiilor!” prefiră printre 
degetele arse, pietrele scumpe care ar fi îndestulat preţul 
să răscumpere un codru cu lacuri, şi râuri, şi punți, şi păsări 
de basm. 

Mâna căzu amintindu-şi. 

Pietrele s-au cuibărit grăbite ca nişte păianjeni colorați de 
la tropice, în ungherele lor, unde au aşteptat neclintite de 
ani numărați cu miile. 

Zaharia Duhu îşi privi comoara şi o văzu scufundându-se 
într-un afund negru de apă. 

Pentru cine o găsise, când n-o mai căuta? Pentru ce 
bucurie, când nu mai era nimeni să se bucure? Cine se mai 
afla vrednic de dânsa? Mâine toate privirile au s-o spurce şi 
toate lăcomiile au s-o sfâşie. 

Degetele arse prefirau pietrele ca o dezmierdare. Alin-tau 
florile fine ale fibulelor, ca o părere de rău în ceasul 
despărțirii. A crezut cineva în comoara regelui Dromichet? 
N-a fost nimeni să creadă. Râdeau, da râdeau toţi, unii în 
batjocură, alţii cu milă. 

„Mâine toţi au să creadă şi toţi, îmbulzindu-se, n-au să 
găsească îndestule cuvinte de laudă şi de mărire. Aceasta e 
pentru Alexandru!... Acestea sunt pentru bucuria 
copiilor!... A mai rămas cineva care s-o merite?” 

Comoara aştepta cu toate sclipirile galbene, şi albe, şi 
verzi, şi albastre, şi roşii, şi violete - irizând în lumina 


lunară: o lună stranie şi metalică, pentru căutătorii norocoşi 
de comori. 

Zaharia Duhu se sprijini în genunchi pe marginea haznalei 
de bronz şi începu să orânduiască fiecare piatră, şi fiecare 
ban, şi fibulă, şi brățară, şi cunună, la locul lor, cuminte, 
cum îl aşteptaseră şi cum le-a găsit. 

Le orândui cu încetineala pioasă şi tristă a unei ultime 
pregătiri mortuare. Le mai privi încă. Le mai dezmierdă cu 
degetele lui arse. 

Trase capacul încet, deasupra. Trase pământul şi pie-trele 
şi nisipul deasupra. 

Se ridică; iar la picioarele lui era încă un mormânt ca 
oricare altul şi nimic mai mult. 

Îl privi, cum priveşti lung, îndelung, înainte de despărţire, 
mormintele. 

Pe urmă, se îndreptă spre malul înalt. De acolo se ve-dea 
bine. Acum se înţelegea bine de ce-a fost o albie veche, 
săpată de mână omenească să ţină apele cu voinţă pe un 
drum bătătorit. Sub albia aceea a fost dintotdeauna 
ascunzătoarea comorii. Altă mână de om sau întâmplarea 
abăâtuse apa Voievodesei din calea ei dreaptă. Şi de aceea 
apele se cereau înapoi, să-şi păzească mai departe comoara 
încredinţată din veac şi din veac. 

Mâine apa Voievodesei va trece deasupra. 

Şi totul va fi cum a mai fost. 

Zaharia Duhu prinse cazmaua şi începu să sape mai 
îndâriit. 

Apele băteau în perete. Chemau şi nu mai puteau aştepta. 
Venise ceasul să li se împlinească voia. Chemau şi nu mai 
puteau aştepta. 

A doua zi dimineaţă, în cerdac, în straie curate şi largi, 
Zaharia Duhu stătea cu mâinile pe genunchi, în bătaia 
blândă a soarelui, ca un convalescent ascultător şi supus. 

În faţă, mătuşa Ruxanda, pe alt scaun, tot cu mâinile pe 
genunchi, privea spre dânsul cu ochii ei orbi. 


— Nu înţeleg. Ce vrei să spui, Zaharia?... Mai întrebă încă 
o dată. 

— Mamă, comoara aceea... M-am judecat bine. Nu este 
nici o comoară! N-a fost niciodată, nici o comoară...! 

Oarba oftă. Tot nu înţelegea. 

Pe al treilea scaun, abia stăpânindu-şi neastâmpărul, se 
răsuci nepoata cu ochii ca gămăliile negre de bolduri şi cu 
nas ascuţit: 

— Adevărat, unchiule Zaharia? 

— Comoara regelui Dromichet nu există!... Repetă rar 
Zaharia Duhu. A fost o nebunie a mea... O nebunie prea 
lungă. 

— Atunci, unchiule...? 

Zaharia n-o lăsă să sfârşească. 

— Atunci, însemnează că sfaturile voastre au fost înțelepte 
şi bune, iar mintea mea întunecată abia acum le-a priceput 
şi le-ascultă. 

— Unchiule, dă-mi voie să te sărut! Mătuşico, dă-mi voie să 
te sărut! 

Cecil îşi înfipse nasul ascuţit în obrazul omului spân şi în 
obrazul bătrânei oarbe. 

— Ce bucuroasă are să fie Madala! Bătu din palme. Să 
trimitem să o cheme. Să-i cheme pe toţi, pe Dinu, pe... 

— Da, să-i cheme pe toţi!... Încuviinţă Zaharia, privind, cu 
ochii lui uzaţi ceva îndepărtat şi mort. 

Două telegrame porniră în aceeaşi zi la Bucureşti. 

Una, pe adresa docentului universitar Petru V. Tudose: 
„Vino cu primul tren, semnată: Cecil.” 

Alta, pe o adresă tăinuită: „Sosesc cu primul tren, 
semnată: Madala.” 

Inginerul Dinu Grinţescu rămase până târziu, cu vraful de 
planuri şi acte pe masă. 

— Ştiam, frate Zaharia!... Îşi frecă mâinile. Tot răul a fost 
spre bine. Trebuie să dărâmăm tot aici... Să facem o vilă! Să 
chemăm un arhitect şi să ridice un plan, ca pentru un om de 
treizeci-patruzeci de milioane cum ai să fii, începând din 


ziua când semnăm contractul... Apropo! Îmi spun oamenii 
că în susul apei, pârâul Voievodesei şi-a schimbat albia pe-o 
jumătate de kilometru. E un fenomen curios... Cam prin 
locurile pe unde căutai tu comoara regelui Dromichet. 

— Comoara regelui Dromichet nu există! Rosti 
somnambulic Zaharia Duhu. 

— Ştiu, frate Zaharia! Eram convins ceva mai demult 
decât tine!... Râse inginerul, bătându-l prieteneşte pe umăr. 
Acum mă duc să pregătesc surpriza cea mare amicului 
nostru Hagi-lordan. 

Inginerul Dinu Grinţescu îşi strânse actele şi planurile în 
servietă. Plecă avântat, cu voioşie de adolescent. 

Zaharia Duhu rămase în cerdac, faţă în faţă cu oarba. 

— Ce spuneai, Zaharia? 

— Nimic, mamă!... Vorbeam singur... Spuneam că nu 
există comoara regelui Dromichet...! 

Oarba întinse mâna, căutându-l pipăit. Poate ştia ceva în 
lumea ei neagră. Poate citea din nevăzut, ceea ce numai o 
mamă presimte. 

Desmierdă stângaci şiacul aspru de pe genunchiul 
feciorului: 

— Zahario, tu îmi pari astăzi bolnav. Mai bolnav decât ai 
fost ieri şi întotdeauna. 

Mai vru să adauge ceva. Mina despărţi întunericul ei 
veşnic, între o noapte şi altă noapte. 

Dar n-avu răgaz să-şi mai termine gândul. 

Apăru Cecil, răvăşind un vraf de cataloage pe masă. Nasul 
ascuţit se înălţă victorios spre toate ambițiile şi 
îndestulările, demult şi ascuns dospite în aşteptare. 

— Unchiule, în definitiv, acum e cazul să alegem un 
automobil! Să-i aruncăm şi noi, de la egal la egal, praf în 
râtul animalului ăluia de Iordan Hagi-lordan, marele 
brigand! Să-l ardă la ficaţi... 

PARTEA A DOUA. 

AURUL NEGRU. 

S.0O. Ss. 


Viscolul a început pe nesimţite, muzical şi domol, ca o 
joacă nevinovată. 

De două săptămâni dura gerul uscat. Cerul era în fiecare 
seară mai sticlos; nopţile mai nefiresc de luminoase. 

Iar în fiecare dimineaţă soarele înălța la marginea 
orizontului un ochi mai istovit, pentru a regăsi aceleaşi fire 
de telegraf încărcate de promoroacă; aceleaşi şine de cale 
ferată, paralele şi lucii, tăind Bărăganul diagonal; aceiaşi 
salcâmi singuratici, cu braţe de madrepor şi aceleaşi 
vagoane trase pe-o linie moartă. 

Toate dădeau albei nemărginiri o înfăţişare dezolată şi 
neliniştitoare de capăt de lume şi de sfârşit de lume, unde 
viaţa a încetat brusc suspendată de-un cataclism. S-ar fi 
spus o întoarcere pe nevestite a epocii glaciale. Vârsta 
renului şi a mamutului, care a surprins civilizaţia nesăţioasă 
ca o pedeapsă binemeritată, ca s-o îngroape sub cleştarul 
ghețarilor şi s-o păstreze peste veacuri, intactă dar moartă, 
aşa cum se mai găsesc gâzele cu aripi străvezii capturate în 
bobul de chilimbar. 

Termometrul cobora cu încă un grad în fiecare noapte. 

Pe albastrul înalt, stelele luceau din ce în ce mai mari şi 
mai apropiate. Trosneau şinele. Corbii goliseră zarea. Dacă 
la ore fixe se mai târa un tren extenuat dintr-un capăt al 
liniilor la celălalt, apariţia era numai pentru a mări încă 
senzaţia de pustietate şi de sfârşit. Treceau parcă ultimii 
supraviețuitori. Se refugiau cu pu-teri sleite, mânaţi de 
panică, dincolo de orizontul deşert, în necunoscut, unde se 
mai afla poate limanul oraşelor calde, vii şi frenetice, 
cruţate de gheţoasa înmărmurire. 

Toate staţiunile meteorologice începuseră să-şi zvârle 
întrebări şi răspunsuri îngrijorate prin posturile de radio: 
„La voi câte grade?... Aici 34 sub zero. Ieri au fost 32. 
Mâine vor fi 36. A îngheţat marea... Pe jumătate de 
continent s-a întrerupt circulaţia... Populaţia se retrage 
spre sud. Gulfstreamul şi-a schimbat cursul... Postul 
Stockholm nu răspunde... Nici Oslo...” 


Astfel, începutul viscolului a fost ca o joacă uşurătoare şi 
nevinovată. 

Însemna cel puţin altceva. Era ca o vrajă rea, care s-a 
rupt. 

Mai întâi s-a iscat un vânt subţire, cu şuier înfiorat de 
piculină. Pe urmă crivățul şi-a îngroşat glasul, a prins să 
geamă pe strune de violoncel şi să mugească în alămurile 
unei fanfare nevăzute. 

Pulberea fină de zăpadă, răscolită din nemişcarea de două 
săptămâni, s-a învălurat în dune ciudate. Şi în aceeaşi 
noapte cerul s-a căptuşit cu nori vineţi; ninsoarea de sus a 
început a se contopi cu tălăzuirile de jos, clădind troiene 
peste calea ferată, înlănţuind fabuloase diguri între 
ghergane, îngropând halta singuratică într-un alt mormânt 
răzleţit la marginea lumii. 

Ultimul tren a trecut gâfâind din toate supapele 
locomotivei, cu o întârziere de cinci ceasuri. Atârnau 
stalactitele sloiurilor sub pântecul negru de fier. N-a 
coborât nimeni. N-a urcat nimeni. 

Apoi n-a mai fost nimic. 

Numai chiotul vântului dezlănţuit bezmetic. Numai 
catapulta viscolului izbind în ferestrele oarbe şi mate. 

Prin irealele ferigi de gheaţă crescute în geam, lumina se 
prelingea în încăperea scundă, apăsătoare şi sepulcrală. 

În plină amiază nu se mai desluşea de la birou harta C.F. 
R., bătută în perete; nu se mai putea citi decât titlul 
tarifelor de persoane şi de mesagerii de pe tabloul galben; 
în fotografia decolorată nu se mai lămurea inaugurarea 
podului de peste Dunăre şi chipul inginerului Anghel 
Saligny în medalion. 

Soba de fier fumega. 

Vartolomeu Diaconu a cerut lampa, a meşteruit-o sin-gur şi 
apoi, cu urechea atentă la aparatul telegrafic, a început să 
aştepte, citind a treia oară o gazetă veche de trei zile. 

Era un om încă tânăr, cu mustaţa ţepoasă, nebărbierit şi 
cu nodul cravatei strâmb. O figură fără expresie, oarecare, 


cu zbârcituri pretimpurii în colţul gurii şi cu părul rărit 
deasupra frunţii, dar cu toată înfăţişarea mediocră şi 
anonimă luminată de doi ochi în care se deştepta câteodată 
din torpoare o inteligenţă înfrântă şi resignată. 

Întreaga fiinţă era concentrată în ochii aceştia. 

În ei învia spectacolul lumii de departe, pe măsură ce omul 
întorcea foaia să citească telegramele, ultimele evenimente 
senzaţionale ale planetei, dezbaterile din Camera franceză 
şi conferinţa petrolului din New York. 

La lectura unui simplu nume, după un scurt declic, se 
anima decorul fantastic: Londra cu străzile scufundate în 
ceaţă; capitala şi Calea Victoriei; uşa turnantă a unei 
cafenele de pe Ring, unde o actriţă celebră a scos 
revolverul din poşetă să-şi împuşte amantul; erupția sondei 
nr. 16 din schela Piscul Voievodesei; un avion decolând la 
aerodromul din Rio de Janeiro şi expoziţia canină de la 
Paris, sala Wagram. 

Toate căpătau contur, relief, viaţă de-aievea. 

Pe urmă ochii lui Vartolomeu Diaconu îşi stângeau lumina 
în torpoare. Privirea se plimba ostenită şi fără nădejde pe 
pereţii vineţi, la harta C. FE. R., la tabloul tarifelor de 
persoane şi mesagerii, la inaugurarea podului de peste 
Dunăre, cu medalionul inginerului Anghel Saligny. 

În bucătărie se auzea o piuliţă. Glasul copiilor în camera 
de alături. Şi afară, mugetul viscolului năpustit în pereţi. 

Aparatul telegrafic cădea în sincope lungi. Vartolomeu 
Diaconu se temea să nu-i moară sub ochi. Halta, izolată din 
două părţi, păstra singura legătură cu restul lumii prin 
firele telegrafice care de ieri răspundeau laconic, cerându-i 
răbdare până ce vor afla dispoziţiunile direcţiei generale. 

Vartolomeu Diaconu aştepta. 

Aştepta sus şi nevastă-sa, coana Tina, care trimisese unicul 
om de serviciu la oraş cu lista de cumpărături pentru 
sărbători, aşteptau şi copiii - Duţu şi Nevăstuica - fiindcă 
ştiau prea bine că printre cumpărăturile de la târg se află 


înscrise în fruntea listei şi anumite minunăţii care-i priveau 
personal: darurile lor de Anul nou. 

În aşteptare îşi amăgeau timpul jucând loton. 

Era un loton vechi, cu table murdare şi sleite, cu bilele 
desperecheate şi în mare parte fabricate de mâna lui 
Hariton, omul plecat la oraş după cumpărături. Bile tăiate şi 
rotunjite din coada unei biciuşti, uitată de-un căruţaş astă- 
vară pe banca unică de lângă felinarul unic. 

Vartolomeu Diaconu nu-i auzea. Dar şi-i închipuia în odaia 
de sus (dormitor şi sufragerie), la masa învelită cu muşama, 
aşa cum nu mai conteneau de astăzi dimineaţă. 

— 64... 

— N-am! 

=] Pio 

— 'Terţă! 

— 42... 

— N-am! 

— 33, cocoşaţii... 

— N-am! 

— 25, ca la poliţie... 

— Cvartă! 

— 44, scaunele întoarse. 

— N-am! 

— 9... 

— Loto. Bravo lui 9! A treia oară câştig pe tabla lui 9! Loto, 
îţi spun, ce mai cauţi acum la numere? 

Duţu nu poate pronunţa încă „terță, cvartă, patruzeci şi 
patru, control. Spune: „Lelţă, cualtă patluzeci şi patlu, 
contlol...„, Nevăstuica nu poate pronunţa ţeurile măcar că e 
cu un an mai mare. Spune: „tersă, cocosasii, douăseci şi 
cinci ca la polisie”. 

Nu-i aude Vartolomeu Diaconu, dar le reconstituie 
glasurile şi joaca acolo sus, în camera cu sâmburele de 
lumină împuţinat şi agonic în capsula de alamă, tot aşa cum 
reconstituise el, cu o vertiginoasă perindare de ima-gini, 
spectacolul Londrei învăluite în ceaţă, erupția sondei nr. 16 


din Piscul Voievodesei şi cafeneaua de pe Ring, unde o 
actriţă celebră a scos revolverul din poşetă să-şi împuşte 
amantul. 

E poate o boală incurabilă. O infirmitate. 

Dincolo de viaţa cea reală, pe care o trăieşte de la ceas la 
ceas, mai plăsmuieşte una consolatoare şi nostalgică, pe 
marginea lecturilor, din cuvintele scurte ale telegramelor, 
din corespondenţele trimişilor speciali, plecaţi să 
urmărească la faţa locului dezbaterile conferinţei pentru 
raţionalizarea producţiei de petrol, războiul chinojaponez, 
ravagiile ciclonului din Jamaica şi procesul crimei din strada 
Minotaurului. 

A citit în ziar: „La conferinţa petrolului, lupta se dă între 
„Royal Dutch, şi „Standard Oil”. Îndată, închipuirea a 
prelungit războirea dintre cele două trusturi, până la 
cotloanele cele mai îndepărtate ale continentelor, unde o 
sondă sfredeleşte coaja pământului să pompeze un nou 
zăcământ; până în camera unde un avar numără şi ascunde 
acţiunile unei societăţi dintr-un trust ori celălalt, socotind 
cu înfrigurare cât a pierdut ori a câştigat în 24 ore. 

Fiindcă s-a născut şi a copilărit pe valea Prahovei, printre 
sonde, cu deosebire telegramele şi articolele de ziar în 
legătură cu petrolul îl pasionează. Pe urmă, când toate 
acestea se epuizează, Vartolomeu Diaconu retrăieşte în 
imaginaţie, auditiv şi vizual, chiar scenele care se petrec în 
cealaltă încăpere de sus, unde copiii joacă loton; îşi vede 
nevasta pisând zahăr în bucătărie şi ştergându-şi 
broboanele de sudoare cu poalele şorţului. 

De trei ani, de când a fost mutat în halta aceasta pustie de 
pe Bărăgan, infirmitatea parcă a crescut în mijlocul 
singurătăţii. 

Uneori îşi trece mâna peste frunte, peste ochi, ca să 
alunge închipuirile stăruitoare. Alteori le cheamă, le 
aşteaptă, fiindcă sunt singura evadare dintr-un surghiun 
fără vină şi fără speranţă. 


Acum, ţăcănitul aparatului telegrafic a recomandat încă o 
dată răbdare. Regionala a dat ordin să purceadă un plug de 
desfundat liniile. Poate să sosească peste un ceas, poate 
peste o zi. 

Impiegatul e în concediu de 64 ore. Concediul a expirat. 
Dar Vartolomeu Diaconu şi-l imaginează îndată într-o gară 
unde s-a oprit trenul, aşteptând deschiderea liniei şi citind o 

gazetă în faţa paharului cu ceai fierbinte. 

E o gară mare, de încrucişare, cu forfota mulţimii înzecită 
ca de obicei, după atâtea trenuri câte s-au oprit din drum. 
Mulțimea aceasta a dat năvală la bufet, tropăie şi discută cu 
aprindere; o parte nu-şi află astâmpăr, ieşind mereu pe 
peron să afle ştire dacă au pornit sau nu plugurile de ajutor, 
alţii citesc tablourile cu întârzierea trenurilor unde un 
impiegat vine să adauge altă cifră cu cretă, la fiecare 
jumătate de oră. Unii supraveghează bagajele; alţii scriu 
telegrame pe colţul meselor din sala de aşteptare clasa I, cu 
canapele şi jilţuri învelite cu pluş roşu, mâncat de lepră şi 
de molii. 

Toate acestea le trăieşte Vartolomeu Diaconu cu o 
extraordinară participare la gesturile cele mai mărunte, la 
jalea femeii în rochie de doliu somnolând pe-un paner de 
pai, la neastâmpărul copilului care cu gura plină, 
mestecând dintr-un colţ de corn, se înghesuie printre 
bătrâni şi aduce mereu ştiri răstălmăcite ca după mintea sa. 
Îi ştie că şi aceştia nu pot lipsi. Fac parte din tumultul 
oricărei gări de încrucişare, mai ales când trenurile sosesc 
gâfâind cu întârziere şi nu pot pleca mai departe. 

Ca să-şi amăgească şi el aşteptarea, Vartolomeu Diaconu a 
ieşit să înfrunte urgia de-afară. 

A pus paltonul pe umeri. Viscolul s-a năpustit să i-l smulgă. 
L-a tras pe mâneci; şi-a înfundat căciula; face înconjurul 
haltei cu picioarele îngropate în troian până la genunchi. 

De dimineaţă a certat-o pe Tina fiindcă a trimis, pe ascuns, 
omul de serviciu să facă târguieli în oraş. A rămas acolo. 
Macagiul nu iese din vizuina lui. Acum nu este cine să 


curăţe nămeţii cu lopata. Troianul a astupat intrarea. 
Locomotiva cu plug, când va sosi - dacă va sosi? 

— Are să aducă şi vreun inspector general, cum se 
întâmplă întotdeauna. Din nou vreo ţâfnoasă observaţie şi 
poate pe deasupra vreo amendă, reţinută din salar pentru 
halul în care va găsi halta, cu troianul clădit până-n 
ferestre. 

Din obicei, Vartolomeu Diaconu a deschis uşa sălii de 
aşteptare. Noroc că se deschide înlăuntru: altfel cum ar mai 
fi putut lupta cu troianul fără lopeţi? O dată cu ela intrat şi 
viscolul. E întuneric şi frig - mirosul rece, lugubru, al sălilor 
de aşteptare. 

Vartolomeu Diaconu se pregătea să închidă uşa la loc, 
opintindu-se să biruiască viscolul, când i s-a părut că mişcă 
o umbră în întuneric. 

Desigur încă o nălucire a închipuirii. Umbra însă a tuşit, s- 
a mişcat, dă semne de viaţă. 

— Care e acolo, mă? A întrebat Vartolomeu, cu o foarte 
legitimă mirare. 

— Om bun!... Răspunse glasul umbrei. 

Şi din mlădierea glasului, Vartolomeu Diaconu a ghicit 
îndată că prin întuneric umbra a surâs cu intenţii pacifice. 

— Aceasta e încă o istorie! Exclamă el perplex. 

— Dar ce? A mai fost alta? Interogă umbra, ridicându-se 
din ungherul întunecos şi aprinzând un chibrit. 

Vartolomeu Diaconu n-a ştiut ce să răspundă. Nu e deprins 
în pustietatea aceasta, cu asemenea dialoguri. 

După ton, după o imperceptibilă nuanţare a vocii, înţelege 
că nu are de-a face cu unul dintre pasagerii obişnuiţi care 
se urcă şi se coboară în halta lui de pe Bărăgan: vechili, 
ciobani, soldaţi în concediu, reprezentanţi ai autorităţilor 
comunale rurale şi ţărani încărcaţi cu desagi ca asinii. 

Flacăra chibritului luminează o porţiune de blană scumpă. 
Înainte de a se stinge, aruncată jos, a luminat la picioarele 
necunoscutului şi două valize de piele, cu etichete de 
hoteluri străine, agenţii de voiaj şi companii de navigaţie. Le 


cunoştea prea bine acestea Vartolomeu Diaconu. 
Întrevăzute pe bagajele călătorilor din rapide şi exprese, i- 
au îngăduit nu o dată să voiajeze cu închipuirea lui fantastă 
în toate oraşele lumii, capitale şi por-turi, localităţi 
climaterice şi plaje celebre. 

— Aşteptaţi un tren? 

Şeful staţiei rostise întrebarea maşinal, şi imediat şi-a dat 
socoteală de absurditatea întrebării. 

Străinul răspunse din întuneric: 

— Probabil!... Nu-i fi voind să aştept aici cometa lui Haley! 
Probabil că aştept un tren. 

Străbătea ironie în glasul necunoscutului. 

Ca să-i plătească pe dată, cu aceeaşi măsură, Vartolomeu 
Diaconu rosti cu oarecare satisfacţie: 

— În acest caz o să aşteptaţi cam mult! Nu s-a anunţat 
niciunul. Cometa lui Haley soseşte şi pleacă după un orar 
precis, cunoscut şi afişat de astronomi pe câteva mii de ani 
înainte. Cu trenurile noastre e ceva mai greu... Până ce s-o 
dezmetici direcţia generală. 

— Până s-o dezmetici direcţia generală - întrerupse 
străinul - cred că n-ar strica să aprindem aici o lampă şi să 
faceţi focul! E o sală de aşteptare, nu? Călătorii au drept 
măcar la atât... 

Figura străinului nu se vedea. Necunoscutul n-a mai 
aprins şi al doilea chibrit. 

Însă Vartolomeu Diaconu a şi reconstituit fizionomia care 
putea corespunde unei asemenea intonaţii agresive şi 
autoritare. Individul din întuneric e hărţăgos şi cu ţâfnă. 
Fiindcă a colindat lumea în rapide internaţionale, a dormit 
în cabine de lux şi s-a lăfăit în vagoane Pullmann; fiindcă 
poartă blană scumpă şi valize costând cât leafa unui şef de 
haltă pe cinci luni, onorabilul se socoteşte în drept să ia la 
zor un biet funcţionar C.F.R. 

Vartolomeu Diaconu replică prompt, cu amorul propriu 
profund ulcerat: 


— Domnule, ca să facem foc şi să aprindem lampa, e 
nevoie înainte de toate să avem lemn şi petrol! Adică, 
direcţia generală să ne dea fondul înscris în buget, la 
capitolul pentru lemne şi petrol... Aceasta o aşteptăm de 
câteva luni. De astă-vară... Poate aprobarea va sosi o dată 
cu trenul dumitale, sau poate o dată cu cometa Haley... 

Prin întuneric, necunoscutul râse încet, surd, fără poftă de 
harţă. Agresivitatea de adineauri se risipise. 

Consimţi cu blândeţe ostenită: 

— Atunci să aşteptăm! Dumneata aprobarea, eu trenul; 
amândoi cometa lui Haley... 

Se auzi scârţâitul băncii de lemn. Străinul se instalase la 
locul său, hotărât, precum spunea, să aştepte. Vartolomeu 
Diaconu se înduioşă de această prea repede capitulare. 

Cu generozitatea victorioşilor, rosti: 

— Aceasta nu înseamnă, domnule, că trebuie să degeri în 
gheţăria de aici!... Pofteşte, te rog, în birou, să facem 
pace... 

— Să facem! 

— Şi să ne vedem la ochi. 

— Şi să ne vedem la ochi! 

Ironia din glasul străinului mai dura încă în această totală 
supunere. Dar inofensivă şi lăuntrică. Nu se adresa lui 
Vartolomeu Diaconu. Era mai mult o ironie melancolică faţă 
de propria sa situaţie, aici, în sala gheţoasă şi întunecată a 
unei halte din pustietatea Bărăganului, cu dialogul ciudat 
între doi oameni care nu-şi vedeau faţa. 

Vartolomeu Diaconu înţelese şi luă necunoscutul în 
simpatie, absolvindu-l cu desăvârşire de harţagul atât de 
repede domolit. 

— Cu bagajele are să fie mai greu! Spuse călătorul. Sunt 
cam grele... Se află vreun om să le care? 

— O să facem noi pe hamalii în lipsa omului de serviciu... 
Propuse Vartolomeu, bâjbâind în beznă şi apucând un 
geamantan de toartă. 

Străinul urmă exemplul. 


Amândoi au luptat afară cu viscolul, au păşit peste troian şi 
au intrat în birou, tăbârcind valizele. Le-au aşezat lângă 
uşă. Pe urmă s-au privit în lumina fumegoasă a lămpii. 

— Îmi daţi voie să mă prezint?... Vartolomeu Diaconu, şeful 
haltei şi, pentru moment, telefonist, telegra-fist, 
magazioner, hamal şi om de serviciu...! 

Vartolomeu Diaconu întinse mâna prietenos. 

Necunoscutul o scutură tot atât de amical, evitând însă să- 
şi spună numele şi înlocuind formalitatea cu amabilităţi de 
circumstanţă. 

— Îmi pare foarte bine, domnule şef, telegrafist, 
magazioner, hamal şi om de serviciu... Aşadar am făcut 
pace? Aceasta mă incintă. N-ar avea nici un haz să ne 
devorăm ca şerpii din Marsilia. Cunoşti anectoda?... l-au 
uitat pe amâdoi într-o noapte în cutia lor cu capacul de 
sticlă. A doua zi, paznicul n-a mai găsit nimic. Se înghiţiseră 
unul pe altul. Tot aşa ar fi riscat să nu se mai găsească, 
trenul meu sau cometa lui Haley, dacă urmam a ne război. 
Te rog, vezi-ţi de treburile dumitale! Eu mă mulţumesc cu 
un scaun aici, lângă sobă. 

Îşi dezbrăcă blana şi o atârnă modest lângă soba de fier. 
Îşi scoase mănuşile şi îşi apropie palmele să le 
dezmorţească. 

Un timp se auzi numai ţăcănitul aparatului telegrafic. 
Vartolomeu Diaconu cerea informaţii. lar informaţiile au 
fost aceleaşi: staţia cea mai apropiată aştepta din moment 
în moment sosirea plugului de desfundat liniile şi echipele 
de lucrători. În orice caz, plugul era pe drum. Plecase din 
Bucureşti. Dă luptă vitejească, pe undeva, cu viscolul şi 
troienele. 

— Treburile mele deocamdată s-au isprăvit! Declară 
Vartolomeu Diaconu, frecându-şi mâinile şi ridicându-se de 
la masa cu discurile de alamă. Aşteptăm! Poate un ceas. 
Poate toată noaptea... Suntem în mâna lui Dumnezeu... 

— Şi a direcţiei generale! Sublinie străinul surâzând. 


Şeful haltei făcu un semn din cap şi din umeri, care arăta 
destul de lămurit cât de puţine şi slabe iluzii merita această 
direcţie generală. 

— Râbdare şi tutun! Aceasta e deviza direcţiei gene-rale, 
pentru funcţionari, pentru pasageri, pentru toată lumea... 

— Apropo de tutun!... Îşi aminti necunoscutul. Permite să- 
ţi ofer o ţigară... Am o provizie destul de respectabilă. Încât, 
din partea tutunului, putem aştepta toată noaptea, şi mâine, 
şi poimâine... 

Întinse portţigaretul de aur, lung şi plat, ticsit cu ţigări 
egiptene. 

Vartolomeu Diaconu descifră cu admiraţie inscripţia 
aurită. Ţigări de Cairo! Într-o clipă întrevăzu oraşul cu 
palmieri, clădirile albe şi cubice, minaretele, moscheile, 
deşertul, soarele arzător, Sfinxul şi Piramidele. Veşnica lui 
manie de a se transporta cu închipuirea în celălalt capăt al 
lumii, prin magia unui simplu nume de oraş, de ţară, de 
fluviu... 

Tutunul era aromat, fin, molatic. În încăperea strâmtă, cu 
lampa chioară şi îmbâcsită de mirosul podelelor spălate cu 
leşie, fumul albastru răspândi un parfum nou, delicat şi 
nostalgic; un parfum pe care imaginaţia lui Vartolomeu 
Diaconu îl identifică imediat cu atmosfera vagoanelor 
Pullmann, a saloanelor de transatlantic, a holurilor de 
palace-hoteluri. 

Prin spiralele fumului se mai cercetau încă, încercând 
fiecare să descifreze, în trăsăturile celuilalt, fiinţa lor 
ascunsă şi necunoscută. Erau doi oameni faţă în faţă, din 
două lumi cu totul străine. 

Dar rămăseseră numai doi oameni - şi atât. 

Necunoscutul reprezintă exact tipul călătorului blazat de 
spectacolele veacului, aşa cum îl plăsmuise întotdeauna 
închipuirea şefului de haltă. 

Înalt, spătos, cu tâmplele cărunte şi cu fruntea boltită, cu 
faţa osoasă şi prelungă, cu buzele rase şi cu gura amară, cu 
nasul subţire şi cu ochii albaştri, în costumul moale de stofă 


englezească, semăna aidoma cu personajele gravurilor din 
prospectele companiilor de voiaj şi de turism. Nu-i stătea 
bine aici. Nu se afla la locul său. 

Vartolomeu Diaconu îl transportă îndată pe-o punte de 
vapor, pe un dig de port, într-o gară-terminus, unde sosesc 
şi de unde pleacă o sută de trenuri pe zi. 

Curiozitatea birui sfiala, dându-i glas să întrebe: 

— Mă ierţi, te rog, dar tot nu pricep de unde şi cum ai 
ajuns dumneata aici?... N-am auzit clopoței de sanie. 
Zgomot... Nimic! M-am trezit cu dumneata în sala de 
aşteptare, parcă ai căzut din cer... Chiar adus parcă de 
cometa lui Haley. Numai că nu-i orariul cometei; nu i-au dat 
încă macagiii cerului drum pe linia noastră. 

Străinul surâse, scuturând cu degetul inelat scrumul 
ţigării: 

— Foarte simplu, domnule şef, telegrafist, magazioner, 
eţetera. Foarte simplu! Nu m-a adus cometa lui Haley. M-a 
adus viscolul, dacă se poate spune. Am sosit cu sania de la 
un oarecare conac, de aproape... Nădăjduiam că direcţia 
dumitale generală... 

— A mea? Se apără Vartolomeu Diaconu. A dum-nealor! 

— Bine, a dumnealor!... Rectifică necunoscutul cu acee-aşi 
blândă ironie. Nădăjduiam că direcţia generală a purtat 
grijă şi a luat măsuri din vreme pentru a nu se întrerupe 
circulaţia trenurilor. Veneam, aşadar, la tren! La trei sute de 
metri de halta dumitale sania n-a mai putut răzbi prin 
troian. Mi-a cărat vizitiul bagajele... Am intrat în sala de 
aşteptare şi am aşteptat... 

— Sunteţi străin de partea locului? Întrebă Vartolomeu 
Diaconu. 

— Relativ! Răspunse enigmatic necunoscutul. Dar de ce 
mă întrebi? 

— Fiindcă nu v-am văzut niciodată. Mi se pare că vă 
cunosc de undeva figura, dar sunt sigur că nu v-am văzut 
niciodată... Şi mai întrebam, fiindcă proprietarii şi arendaşii 
de prin împrejurimi, în sfârşit persoanele mai cu vază de pe 


aici, când aşteaptă trenul pe asemenea vreme, intră direct 
la mine, în birou... 

— Am vrut să fiu singur. 

Vartolomeu Diaconu crezu că în ochii albaştri ai străinului 
a citit, aşa, ca o umbră de tristeţe. 

Poate a fost însă numai o simplă părere. 

— Am vrut să fiu singur - urmă necunoscutul - să nu văd 
oameni! Nu-mi închipuiam însă că prin graţia direc-ţiei 
generale C. FE. R., sălile de aşteptare sunt transformate în 
adevărate gheţării. Dumneata ai sosit la timp. Exact în 
momentul când mă hotărâsem să renunţ la singurătate, să 
vin la dumneata şi să-ţi cer ospitalitate, ori măcar o lampă şi 
un braţ de lemne... 

— Frumoasă ospitalitate!... Recunoscu Vartolomeu 
Diaconu, cu părere de rău. Frumos te-am primit!... Ce vei fi 
spus oare dumneata despre mine? Te rog să mă ierţi... În 
pustietatea de aici, omul se sălbătăceşte... Pe urmă, 
gândeşte-te şi dumneata!... Singur, cu toată răspunderea 
pe cap, cu impiegatul în concediu, cu personalul 
descomplectat. 'Te ia gura pe dinainte. Te porţi cum nu ţi-e 
firea. 

— Să lăsăm acestea... Propuse necunoscutul. Am făcut 
pace, nu este aşa? 

— Orişicât... 

— Nici un orişicât, te rog! Mai aprinde o ţigară... Aşa cum 
fumează şefii de trib indian pipele păcii, împreună, în faţa 
focului... 

Imaginaţia lui Vartolomeu Diaconu, jucăuşă ca 
întotdeauna, îi transportă pe amândoi pentru o clipă în 
sava-nele Americii, într-un cort de piele, fumând pipele 
păcii printre indieni cu faţa spoită şi cu o cunună de pene 
oblice în jurul capului. 

Scutură fruntea să alunge închipuirea şi rosti cu o îndoială 
în glas: 

— La ţigările acestea s-ar cuveni o cafea. 

— N-ar strica! Încuviinţă străinul. 


— Numai să văd mai întâi ce spune nevastă-mea. Mă tem 
că în cămara noastră a suflat vântul. Ca înainte de 
sărbători... Am tot lăsat să se sfârşească toate, ca să trimit 
pentru o singură cumpărătură... Omul a plecat la oraş. L-a 
prins viscolul acolo, aşa că am rămas fără provizii. 

— Atunci nu te deranja. 

— Ba, pardon! Mă duc să întreb... Scuză-mă un moment. 
Pofteşte ziarul până ce mă întorc. Şi dacă aparatul începe a 
ţăcăni, te rog, strigă-mă... 

Vartolomeu Diaconu ieşi în săliţă, după ce-a meşterit în 
prealabil flacăra puţină a lămpii: se auziră paşii urcând 
treptele pe scări. 

Necunoscutul nu-şi aruncă ochii pe ziar, cum îl invitase 
gazda. A uitat să tragă şi din fumul ţigării. Cu mâna 
spânzurată pe genunchi, privea, fără să vadă pereţii 
afumaţi, tabloul spălăcit reprezentând inaugurarea podului 
de peste Dunăre şi medalionul inginerului Saligny. În ochii 
albaştri tristeţea crescuse - o sfârşeală, o osteneală de 
viaţă, un dezgust; privirea animalelor bolnave care se 
desprind de turmă şi se ascund în singurătate, aşteptând să 
moară. 

Cu o încordare a voinţei, a dispărut istoveala aceasta din 
ochi numai când s-au auzit paşii lui Vartolomeu Diaconu 
coborând treptat, dincolo de uşă. 

— Avem noroc! Anunţă fericit şeful haltei. Am mai 
descoperit ceva pe fundul cutiei. N-are să fie o cafea ca la 
Capşa! Dar mai bine atât, decât nimic. 

Necunoscutul se sili şi dânsul să pară bucuros de 
asemenea „noroc”. Însă Vartolomeu Diaconu înţelese, din 
surâsul trist şi absent că omul din faţa lui este, din cine ştie 
ce tăinuite pricini, un nefericit. 

Această constatare mări simpatia pentru seamănul sosit 
din toată lumea. 

— Aţi fost pe-aici la vreun prieten? La cunoscuţi, la rude? 

— Relativ! Fu răspunsul tot atât de enigmatic ca adineauri. 


— Ştiu că sunt indiscret... Stărui Vartolomeu Diaconu. Dar 
de trei ani cunosc aproape toţi vecinii. Vrând-nevrând, ştiu 
când pleacă fiecare şi unde pleacă, ştiu când vin şi de unde 
vin. Pe la mine e trecătoarea... Şi nu mă pot dumiri, cam de 
pe unde te-a putut aduce pe dumneata sania care n-a mai 
răzbit într-acoace... 

— De la Cămărăşeşti! Îi satisfăcu în silă curiozitatea 
necunoscutul cu părul cărunt la tâmple. 

Vartolomeu Diaconu îşi rectifică poziţia respectuos. 

— Atunci sunteţi poate rudă cu domnul ministru? Rudă sau 
prieten? 

— Relativ! Fu răspunsul străinului. Om de afaceri. Omul lui 
de încredere. Avocat... 

— Să mă iertaţi că nu v-am recunoscut. Să mă iertaţi de 
primire... 

Glasul lui Vartolomeu Diaconu devenise servil, stânjenit, 
fricos. Îşi pipăi cravata strâmbă. Îşi încheie nasturii hainei. 
Şterse cu podul palmei scrumul ţigării de pe masă. Revizui 
toaleta lămpii, cum o revizuise şi pe a sa. 

— De ce nu luaţi loc aici, la birou? Îl invită potrivind 
scaunul. E mai comod... 

Necunoscutul îi urmărea toate mişcările cu vădit şi parcă 
melancolic interes, deodată atent, uitând propria-i mâhnire 
ascunsă. 

Începu să surâdă cu bunăvoință. Scoase din nou 
portţigaretul de aur lung şi plat - şi se ridică el de pe scaun 
să-i ofere ţigară. 

— Dragă domnule... Domnule... 

— Vartolomeu Diaconu... Îi ajută memoria şeful haltei. 

— Dragă domnule Diaconu, te rog să aprinzi şi ţigara 
aceasta, şi să rămânem tot aşa de buni amici cum eram 
adineaori... Faptul că vin de la moşia ministrului dumitale şi 
că sunt omul lui de încredere nu schimbă nimic. Dar absolut 
nimic... Altfel, să ştii că-mi iau geamantanele şi mă mut în 
gheţăria sălii de aşteptare... 

— Oricum, domnule avocat... 


— Lasă, te rog, avocatul!... Nu sunt nioi avocat, nici nimic, 
aici. Sunt invitatul, musafirul dumitale. Erai până acum un 
om de ispravă. Natural, aşa cum îţi este firea şi portul. Ai 
devenit subalternul ministrului, o persoană foar-te sus- 
pusă, dar care ţi-o spun eu că nu merită să faci atâta caz de 
dânsul... Îl cunosc de-a fir-a-păr! Să-l lăsăm în plata 
Domnului şi să aşteptăm cafeaua, amici, cum mi se părea că 
eram până mai adineaori... 

Cafeaua tocmai sosea. 

O aducea Nevăstuica, în două ceşti desperecheate, pe-o 
tavă acoperită cu şerveţel alb. 

Fetiţa lui Vartolomeu Diaconu păşea cu ochii încruntaţi la 
clătinările ceştilor, cu limba scoasă printre dinţi de 
încordare. 

Îşi schimbase şorţ curat, se pieptănase cu părul strâns în 
pieptene de celuloid roz, îşi lustruise ghetuţele şi îşi scosese 
negrul de sub unghiii. Nu mai putea de nerăbdare să 
privească la domnul străin de lângă sobă; dar deocamdată 
se cuvenea să ducă la capăt, cu demnitate şi cu toată 
răspunderea, misiunea ei de gospodină în miniatură. 

Când aşeză tablaua pe birou, răsuflă uşurată şi se uită 
triumfal. 

— Poftim cafeaua! Mămica a spus că nu-i faimoasă, s-o 
scusasi... Dar o ştiu eu pe dumneaei... Aşa spune 
întotdeauna... 

Abia pe urmă îşi aduse aminte de toată dăscălirea de sus, 
aşa cum 0 pusese mămica să facă repetiţie: Dai domnului 
străin bună seara! Întinzi mâna. Îţi spui numele”. 

Înaintă, şi cu o reverență stângace se execută: 

— Bună seara!... Pe mine mă cheamă Nevăstuica!... 
Nevăstuica V. Diaconu, elevă în clasa a doua primară. 

Domnul străin se plecă s-o sărute pe frunte. O ridică pe 
genunchi şi îi întoarse bărbia între degete, să-i privească în 
ochii negri, lucioşi şi vii. 

— Adevărat nevăstuică! Spuse cu admiraţie. Pui mic şi viu, 
de sălbăticiune liberă... 


— Că nu-s aşa de sălbatică... Protestă Nevăstuica. 

— Nici n-am vrut să spun aceasta, domnişoară 
Nevăstuică!... A fost un compliment pe care ai să-l înţelegi 
mai târziu... 

Nevăstuica păru mulţumită şi cu acest compliment valabil 
pe termen lung. 

Anunţă: 

— Mai am un frate! Pe el îl cheamă Dusu... 

— Şi nu putem să-l vedem şi pe domnul Dusu? Întrebă 
necunoscutul. 

— Nu ştiu... Nu se poate! N-avem voie să intrăm în biroul 
tăticului. Eu am venit cu cafelusa. E altăseva. El ar fi vărsat- 
O şi făsea o ticăloşie cum fase el întotdeauna... 

— După cât înţeleg eu, domnişoară Nevăstuică, duci casă 
rea cu domnul Dusu?... Trase concluzia străinul cu tâmplele 
cărunte. 

— Ba de fel! Mă împac foarte bine cu Dusu... Ne mai 
batem noi eâteodată, nu-i vorbă! Dar numai aşa, în zoacă!... 
El e mai mic ca mine, de-abia e în clasa întâia. E mai mic şi 
mai zăpăsit. Cum vrei s-aducă el cafeaua fără s-o verse? 

— Într-adevăr! Încuviinţă domnul străin, alintându-i părul 
şi pieptenele de celuloid. Aşa se explică totul! Întradevăr, 
cum avea să aducă domnul Dusu cafeaua fără s-o verse? Nu 
toată lumea e în clasa a doua primară şi nu toată lumea e 
gospodină ca domnişoara Nevăstuică... 

— Asta s-o ştii de la mine...! 

— Am s-o ştiu de-acum înainte. 

Nevăstuică se desprinse de pe genunchi. 

— De-acum mă duc. Mămica mi-a spus să nu mă întind la 
vorbă cum mi-e obiseiul... Pe urmă, am şi o grămadă de 
treabă. Nici nu posi să ştii dumneata câte treburi sunt într-o 
casă înainte de sărbători...! 

— Aceasta n-o ştiu! Ai dreptate, domnişoară Nevăstuică... 

— Se vede că tu n-ai casă! 

În ochii străinului trecu iarăşi o umbră. 

— Ba am... Am prea multe. Poate de aceasta n-o ştiu. 


— Dacă ai atâtea case, de se umbli pe drumuri? Acum e 
vreme de umblat pe drumuri? 

— Mă întreb şi eu, domnişoară Nevăstuică! 

— Te întrebi ca un prost! Parcă eşti Dusu... 

Vartolomeu Diaconu încerca să-şi aducă fata la realitate de 
la distanţă, cu tot soiul de schime elocvente, încruntându-se 
şi făcându-i semn să înceteze. Tutuia străinul, îl găsea un 
prost, îl comparase cu Dusu. 

În câteva minute, o avalanşă de catastrofe. 

Dar Nevăstuica nu mai avea ochi pentru semnele lui 
Vartolomeu Diaconu. Îi plăcea domnul acesta străin, care 
umbla pe drumuri fiindcă avea prea multe case şi care, cu 
tot părul lui cărunt la tâmple, era în mintea lui Duţu. 

— De-acum m-am dus! Anunţă cu regret. Altfel mănânc 
papară de la mămica... N-ai mâncat din papara asta s-o 
cunoşti...! 

— Nu, domnişoară Nevâăstuică. 

Din uşă, Nevăstuica îi mai făcu o reverență stângace. Apoi 
s-au auzit paşii tropăâind mărunt pe scară, pe urmă o altă 
uşă, răbufnind sus. 

— Copil! Minte de copil prost crescut! Încercă s-o scuze 
Vartolomeu Diaconu. Se poate face însă educaţia unui copil 
în pustietatea de aici? 

Aştepta un răspuns, o aprobare de la străin. Dar 
necunoscutul părea că n-a auzit. 

Gânditor, urmărea fumul ţigării, cu acelaşi surâs trist şi 
absent, uitat pe buzele cu dungi amare la colţul gurii. 

— Se răceşte cafeaua! Vesti Vartolomeu Diaconu. După ce 
că e proastă, are să mai fie şi rece... 

— A, da! Cafeaua... 

Călătorul tresări, deşteptat din gândurile lui depărtate. 

Se ridică de pe scaun, scuturându-se poate de un fior al 
frigului înmagazinat în gheţăria sălii de aşteptare, poate 
scuturat de amintiri. 

Începu să păşească în încăperea scundă, oprindu-se să 
soarbă o înghiţitură de cafea şi continuându-şi apoi 


plimbarea. O clipă rămase cu spatele întors, descifrând 
tablourile cu tariful C. F. R., din perete, figurile spălăcite în 
costume demodate din fotografia reprezentând 
inaugurarea faimosului pod şi chipul inginerului Anghel 
Saligny, în medalion. 

Afară, viscolul izbea în pereţi, în uşi, în ferestre, cu asalturi 
năprasnice. 

Vartolomeu Diaconu urmărea plimbarea străinului cu o 
adevărată şi mută evlavie. Şi-l închipui discutând cu 
ministrul, încheindu-i şi reziliindu-i contracte, dându-i 
sfaturi, ca un om de încredere şi ca un avocat împuternicit 
cu toate afacerile, aşa cum se prezentase. 

Vorbise despre ministru cu oarecare dispreţ, cu un fel de 
compătimire, ca despre „omul care nu merită să faci atâta 
caz de dânsul, ţi-o spun eu...” Îi cunoştea poate slăbiciuni 
tăinuite, îi era poate nu numai consilier, ci şi confesor. 

Ministrul venise în capul departamentului printr-un 
capriciu al politicii. Era străin de toate chestiunile. „Îl 
duceau alţii de nas.” Nici nu se prea interesa de treburile 
ministerului. Se spunea că va trece la Industrie şi Comerţ, 
sau la Domenii; alţii vorbeau că face politică numai din 
slăbiciune, fiindcă îl târâie câţiva prieteni şi ambițiile 
nevestei. Om bogat, privilegiat de soartă, cu starea şi cu 
numele moştenite de la părinţi care au însemnat şi dânşii pe 
vremuri ceva printre mărimile ţării, nu se interesa de moşia 
aceasta de pe Bărăgan, cum nu se interesa probabil nici de 
minister. De câte ori nu auzise, vara, că a trecut cu 
automobilul spre seară, ca să plece a doua zi? Nevasta se 
plimbă prin străinătăţi. N-au copii. N-au griji. Nu cunosc 
sfârşitul de lună cu aşteptarea statelor de salarii. Toamna, 
administratorul soseşte cu ordin să i se pună la dispoziţie 
vagoanele pentru cereale. Toate sfârşesc în câteva zile. 
Curg ordinele telegrafice de la direcţia generală şi de la 
regională; sosesc din pământ vagoanele goale. 

Alţii aşteaptă. 


Ministrul e atotputernic chiar când nu e ministru: când se 
află în opoziţie. Are prieteni şi legături; e cruțat de 
adversari. Lupii se cruţă unii pe alţii. 

Vartolomeu Diaconu îşi imaginează biroul de acasă al 
ministrului, tapetat, cu uşile capitonate, cu tablouri rare în 
rame aurite, cu o placă de cristal peste postavul mesei. 
Vede o mână ridicând lenevos receptorul telefonului de pe 
suportul nichelat... 

— De câţi ani zici că te afli dumneata aici? Întrebă străinul, 
neaşteptat, năruindu-i plăsmuirea plăcută. 

— Trei ani... 

— Şi copiii cum învaţă la şcoală? Există vreo şcoală prin 
apropiere...? 

— Cel mai apropiat sat cu şcoala cea mai apropiată e la 
patru kilometri jumătate... Aşa că ne-am dat după 
împrejurări. Copiii învaţă acasă, dau examene vara. Cât pot, 
îi ajut eu; cât poate, nevastă-mea!... Facem cu rândul. Ne- 
am repartizat rolurile: eu cu băiatul, nevasta cu fetiţa. Dar 
ea cu grija gospodăriei, eu cu a serviciului; pot spune că-i 
lăsăm de capul lor! Nu ne dă mâna să ţinem servi-toare. 
Nici să aducem în luna dinaintea examenului pe cineva, 
vreun normalist ori vreun student să-i prepare. Alţii am 
auzit că aşa fac. Noi nu ne-nvrednicim; şi mă apucă aşa, 
câteodată, ca un fel de răspundere vinovată şi apăsătoare 
faţă de nişte copii nevinovaţi... Viaţa e foarte grea, domnule, 
pe aceste vremuri: grea şi nedreaptă... 

— Adevărat! Sunt fel de fel de mizerii... Vorbi ca pentru el 
necunoscutul. Fel de fel de griji, de necazuri, pe lângă care 
treci fără să le vezi, fără măcar să le presimţi. Deodată ţi se 
deschid ochii! 'Iot ceea ce era abstract şi îndepărtat se 
concretizează şi se umanizează... Numai că toate vin prea 
târziu, întotdeauna prea târziu... 

Vartolomeu Diaconu aprobă din simplă bună-cuviinţă. 

Nu pricepea ce vrea să spună străinul - omul de 
încredere, avocatul şi consilierul ministrului. 


Imaginaţia şi inteligenţa lui se mărgineau la aspectul 
vizual al universului. El putea să vadă fără să fi văzut 
vreodată într-aievea, oraşe şi ţări, fluvii şi munţi, oameni de 
altă rasă şi animale de sub alt meridian, oceane, porturi şi 
gări. Nu putea intra însă în interiorul unui labirint de 
cugetare. 

Se oprea la intrare, ca să privească îndărăt, afară. 

— Dumneata, domnule Vartolomeu Diaconu, eşti un om 
fericit! Declară tot atât de neaşteptat necunoscutul, cum 
neaşteptată îi fusese mai înainte întrebarea. 

Se oprise din mers, cu mâinile înfundate în buzunarele 
pantalonilor, zuruind în adâncul lor ceva metalic, poate un 
pumn de monede. 

Şeful haltei din Bărăgan încercă să surâdă cu o umilă 
mustrare. 

— Crezi dumneata?... Întrebă. 

Înlocui restul întrebării cu o mişcare rotunzită a mâinii 
spre încăperea scundă cu pereţii afumaţi, spre soba de fier 
şi lampa chioară, spre ferestrele unde izbea viscolul 
amarnic de-afară, şi spre tavanul unde se auzeau, 
deasupra, paşii copiilor fără şcoală şi zgomotele bucătăriei 
unde robotea Tina, fără ajutoare. 

Erau tot atâtea mărturii că acestea nu se pot numi o 
fericire. Îl scuteau de orice alte explicaţii. 

— Şi totuşi eşti un om fericit! Stărui necunoscutul. Nici nu- 
ţi poţi închipui cât de fericit! Fiindcă tot ce doreşti 
dumneata se poate realiza mâine, poimâine, într-un viitor 
mai mult sau mai puţin îndepărtat. Ai o scăpare. Există o 
uşă deschisă spre un mâine... Fericirea e aceasta! Să do- 
reşti ceva realizabil. Să te zbaţi, pentru a cuceri ceva 
realizabil... Nu să se realizeze, nu să-ţi realizeze viaţa, de la 
sine, ceea ce n-ai dorit... 

Privirea lui Vartolomeu Diaconu pluti vagă pe pereţi, se 
opri asupra lămpii fumegânde. 

Străinul vorbea o limbă cu totul neînţeleasă pentru el. 


Ca să-şi afle de lucru ţăcăni în aparatul telegrafic. 
Răspunsul fu acelaşi: răbdare! Plugul desfunda linia dincolo 
de a treia staţie. 

Se apropia. Au fost trimise echipe de ajutor. Vartolo-meu 
Diaconu ridică ochii spre străin, cuprins de o amintire 
veselă. 

— Dacă ar fi aici nebunul de Ionescu, ne-ar distra cu 
trăsnăile lui! Anul trecut, când s-au înzăpezit tot aşa li-niile, 
a fost o istorie întreagă. A ajuns de pomină, pe toată linia, 
de la Bucureşti până la Constanţa... La fiecare ceas mă 
chema la telegraf să dea semnalul de alarmă: S. O. S., nene 
Mitică! S. O. S. 

— Cine e Ionescu? Întrebă necunoscutul. Şi cine e nenea 
Mitică...? 

— Impiegatul care e în concediu acum. Pe el îl cheamă 
Ionescu. Mache lonescu!... Băiat de ispravă, dar cam şui... 
Cam într-o ureche. Iar nenea Mitică e domnul ministru al 
nostru!... D. Demetru Demetrian... Aşa îl botezase lones-cu: 
nenea Mitică! Făcea cu alte cuvinte apel la domnul ministru 
să ne salveze domnia-sa, dacă direcţiunea generală şi 
regionala ne uitase: S. O. S., nene Mitică! Vino şi ne 
salvează, nene Mitică...! 

Străinul râse de-a binelea. 

— Şi nenea Mitică? Întrebă el. Cum s-a comportat...? 

— Parcă domnul ministru avea să ne desfunde dumnealui 
linia! Îi luă apărarea din oficiu Vartolomeu Diaconu. Are alte 
griji, alte treburi; înţelegem noi conducerea serviciului şi 
ierarhia răspunderilor. 

— Spune mai simplu şi mai direct, domnule Diaconu!... Îl 
îndemnă omul de încredere şi consilierul ministrului. Lasă 
diplomaţia, că doar am devenit prieteni. Poate n-avea nici o 
grijă domnul ministru, nici o treabă alta! Nenea Mitică se 
plimba poate prin străinătate... Prin ce vreme s-a întâmplat 
înzăpezirea de anul trecut? 

— Tot pe la sfârşitul lui decembrie. 


— Exact!... Nenea Mitică se afla la Nisa. În concediu de 
sănătate, zice-se. De fapt, plecase să-şi aducă nevasta... S-o 
convingă să se întoarcă acasă... Poate de acolo dădea şi 
nenea Mitică, alias domnul Demetru Demetrian, semnalul 
de alarmă: Save our souls! Salvează sufletele noas-tre... S. 
CS 

— O fi! Aprobă Vartolomeu Diaconu cu neîncredere. 

Pe urmă, străinul s-a strâns lângă sobă şi a rămas timp 
îndelungat pe scaun, cu obrajii în palme, cu coatele pe 
genunchi, cu ochii în duşumelele duhnind a leşie. 

Un ceas a trecut. De două ori, Vartolomeu Diaconu a urcat 
scările în vârful degetelor, pledând să-şi convingă nevasta 
pentru a invita necunoscutul de jos la masă. A epuizat toate 
argumentele. Legăturile călătorului cu ministrul, 
creştineasca ospitalitate cuvenită unui drumeţ la vreme de 
noapte şi de iarnă; tot şi toate. La rândul ei, Tina a invocat 
tot atâtea argumente, dovedindu-i punct cu punct, că nu 
pot invita un om la o masă calică şi goală, tocmai fiindcă e în 
legături atât de strânse cu ministrul şi tocmai fiindcă arăta 
ca o persoană sosită din altă lume. 

La sfârşit a biruit însă tot Vartolomeu. A asudat şi a biruit. 

— Dar pe răspunderea ta, Vartolomeu...? 

— Îmi asum toată răspunderea!... A declarat soţul, 
profitând de ocazie şi periindu-şi părul rărit pe frunte, în 
faţa oglinzii. Pe răspunderea mea, Lino! E un om de ispravă 
şi nu-mi pare un tip mofturos... Trebuie să aibă un necaz, 
ceva, care-l roade pe dinlăuntru... Taaace-tace, şi când 
vorbeşte nu-l prea înţeleg întotdeauna. 

Vartolomeu Diaconu a coborât şi i-a venit lui rândul acum 
să pledeze în faţa străinului cu aceeaşi energie. 
Necunoscutul se codea. 

— N-aş vrea să deranjez... Singur ai spus, domnule 
Diaconu... 

— Mă rog, ce-am spus e una, şi ce spun acum e alta. Mă 
ofensaţi! Dacă nu primiţi, înseamnă că nu merită casa mea 
asemenea onoare... 


Argumentul a fost decisiv. 

Necunoscutul a urcat scările. A intrat în încăperea săracă, 
dar curată, proaspăt spoită cu var. A sărutat mâna doamnei 
Tina Diaconu, care mână mirosea a săpun de Marsilia şi a 
nuci. A făcut cunoştinţă cu domnul Duţu Diaconu, elev în 
clasa I primară şi pasionat jucător de loton. 

Faţa de masă era albă, de pânză ţărănească; farfuriile şi 
tacâmurile desperecheate, paharele de diferite forme şi 
mărimi. 

Pe celelalte le-a spart Dusu!... A. Explicat Nevăstuica. 
Dumnealui, care e tata tuturor isprăvilor... 

— Şi tu n-ai spalt falfulia? Falfulia aia cu floli de la Moşi? 
Dumneata nu eşti mama lăutăţilor?... Protestă domnul 
Duţu, destăinuind o mică dramă familiară, probabil de o 
dată mai veche, dar care mai aduse şi acum un val de 
roşeaţă în obrazul fetiţei. 

Gospodina a curmat controversa cu o uşoară încruntare a 
sprâncenelor. 

Era o femeie mică, oacheşă, poate cam prea slăbită şi prea 
palidă, dar care arăta plină de energie şi părea că exercită 
îndestulă autoritate asupra soţului. 

— Poftiţi, vă rog! Îi invită, împărţindu-şi ochii între masă şi 
uşa bucătăriei, deschisă. 

Copiii s-au aşezat cuminţi la locurile lor. Necunoscutul în 
capul mesei, sub lampa de tablă atârnată în tavan. 

— O să ne ieri... Îşi ceru scuze Tina Diaconu. Ne-a prins 
viscolul fără provizii. N-avem nici pâine proaspătă... Aşa că 
o să vă mulţumiţi cu o masă cam sărăcuţă: ouă, mămăliguţă, 
brânză... N-avem nici vin! 

Necunoscutul o aşteptă să sfârşească, surâzând: 

— Doamnă, dacă aceasta era toată problema, îmi pare rău 
că domnul Diaconu mi-a ascuns complotul cu invitaţia la 
masă. Mă miram eu de ce tot urcă scările şi le tot coboară, 
agitat, de parcă se anunţase cometa lui Haley. Ar fi fost mai 
bine să-mi spună din timp! Vă cruţam de toată povestea... 
Mi se pare că am eu într-un geamantan provizii să 


îndestuleze o casă întreagă. E obiceiul Maran-dei! Baba 
Maranda, cămărăşiţa, are obicei să mă încarce cu tot soiul 
de bunătăţi când plec de la ţară. Să încercăm şi să vedem. 

Împotrivirile soţilor Vartolomeu Diaconu n-au avut nici o 
putere. 

Necunoscutul a coborât în birou. S-a întors cu unul din 
geamantane, l-a deschis şi a scos la iveală, într-adevăr, 
atâtea bunătăţi câte n-au văzut niciodată pereţii spoiţi cu 
var; şi fără îndoială nici ochii domnişoarei Nevăstuica din 
clasa a II-a primară şi cu atât mai puţin ai domnului Duţu 
Diaconu din clasa I. 

Şuncă fiartă şi curcan, brânză în coajă de brad, tort, 
plăcintă cu mere şi cu nuci, borcane de compot şi sticle de 
vin, ţuică străveche şi pateu de iepure. Tot ce baba 
Maranda, cămărăşiţa, încărca în geamantanul 
necunoscutului de câte ori pleca de la conacul din 
Cămărăşeşti fără ca străinul să le desfacă vreodată. 

Le purta până la oraş. Lăsa geamantanele în grija 
servitorilor. Ei le desfăceau. Prin grija lor apăreau la masă; 
dar străinul nu întreba de unde sunt şi cum au sosit. 

Nici nu prea se atingea de ele. 

Acum îşi dădea întâia oară seama de ce înaintea plecării 
era atât de agitată baba Maranda, care îl crescuse şi îl 
dădăcise pe vremuri, înainte de a căpăta rangul de 
cămărăşiţă. 

Masa a fost lungă. Copiii, intimidaţi, se supravegheau să 
nu înfulice hartane prea mari, trăgând cu coada ochiului la 
chipul cum taie şi cum duce furculiţa la gură străi-nul cu 
părul cărunt la tâmple. Dacă i s-ar fi potrivit însă lui, ar fi 
rămas flămânzi. 

Necunoscutul părea sătul de aceste bunătăţi, ca de oricare 
din bunătăţile lumii. 

Tina Diaconu a adus elogiile de gospodină versată ba-bei 
Maranda. Vartolomeu Diaconu s-a îndeletnicit cu 
desfundarea sticlelor. 


Lăsase uşile întredeschise, ca să audă ţăcănitul aparatului 
telegrafic chemând. Dar telegraful nu mai dădea nici o 
veste despre plugul care pornise şi se înfundase pe drum, 
înainte de penultima staţie. 

Ţuica a fost bătrână, vinul de soi, se mai afla şi o sticlă de 
vişinată. 

Vartolomeu Diaconu a prins glas şi veselie; pe urmă s-a 
înduioşat de propria sa soartă şi de soarta copiilor care 
cresc ca nişte sălbatici. Cu toate semnele deznădăjduite ale 
Tinei, repetând aceeaşi pantomimă adresată de el, jos, în 
birou, Nevăstuicii, când se întrecuse măsura, Vartolomeu 
Diaconu nu s-a putut opri să nu-şi ia o piatră de pe inimă. L- 
a rugat pe avocatul, pe consilierul şi prietenul ministrului, 
să pună un cuvânt bun şi să obţină o mutare într-o staţie 
mai omenoasă, aproape de binefacerile civilizaţiei. Nu într- 
un oraş. N-are încă dreptul şi gradul. Dar măcar într-o 
localitate răsărită ca Piscul Voievodesei. 

Acolo, are Tina un frate care lucrează la o societate 
petroliferă. Din când în când le scrie lucruri minunate. Sat 
cu electrică, două şcoli, cinematograf; altfel de lume, tot 
soiul de ingineri străini... El ştie ce înseamnă o regiune 
petroliferă, fiindcă a crescut pe valea Prahovei, când la 
Buştenari curgea păcură şi aur... A aflat că la Piscul 
Voievodesei e ceva încă mai cumplit. Chiar în ziarul de pe 
masă, din biroul haltei, a citit el despre erupția sondei nr. 
16. 

Necunoscutul asculta, privea, tăcea; părea că ascultă fără 
să audă, că priveşte fără să vadă. Cutele amare din jurul 
gurii se adânciseră; veselia şi însufleţirea au fost pentru 
gazde, pentru copii, pentru Vartolomeu Diaconu cu 
deosebire. 

EI, străinul care umbla pe drumuri fiindcă avea case prea 
multe, în prea multe locuri risipite, se gândea în vremea 
aceasta că la Bucureşti îl aşteaptă un singur tacâm în capul 
unei mese prea lungi, într-o sală de mâncare prea vastă, 
dintr-o casă prea mare şi goală. 


Se gândea că într-un alt capăt de lume, într-un hotel de pe 
ţărmul Mediteranei, tovarăşa lui de viaţă se afla într-o altă 
tovărăşie. 

Se gândea că mâine va suna iarăşi telefonul de 24 ori în 12 
ore. 

Că poate adevărata fericire, pe care n-a cunoscut-o 
oiriodată şi niciodată nu o va cunoaşte, e un bun numai al 
acestor oameni simpli, baricadaţi de viscol în mijlocul 
Bărăganului. 

Din când în când, Vartolomeu Diaconu se ridica de la masă 
să ceară ştiri proaspete telegrafului. 

Se cam clătina. Avea obrajii îmbujoraţi, ochii sclipitori, 
mustaţa mică şi moale, acum zburlită caraghios, ca mustaţa 
unui pisoi. Din nou i se strâmbase nodul cravatei. 

Spunea din prag, ridicând sprânceana dreaptă: 

— Mă duc să-i trag un S. O. S. Lui nenea Mitică...! 

La întoarcere, anunţa: 

— Nenea Mitică a făcut-o dă oaie! 

Şi o făcuse într-adevăr de oaie nenea Mitică! Plugul se 
înfundase definitiv. Acum staţia cea mai apropiată ceruse al 
doilea plug de ajutor ca să-l scoată pe celălalt, înzăpezit. 

Într-o vreme, Duţu se urcă pe genunchii necunoscutu-lui, 
fără prea multe formalităţi şi îl puse la un aspru 
interogator: 

— Da tu! N-ai nume, ulâtule? 

— Am! Spune-mi Mitică. Să fiu şi eu în astăseară Mitică... 
Nenea Mitică! 

— Atunci ai făcut-o şi tu dă oaie, ulâtule, ca nenea Mitică 
ălălalt, al tăticului... 

— E tot ce se poate, domnule Duţule! 

— Şi tu n-ai casă? N-ai nevastă? N-ai copii...? 

— De unele am. De altele n-am. De unele am prea multe. 
De altele prea puţine. De altele de loc... 

— Mi se pare că te-ai cam îmbătat, nene Mitică!... 
Descoperi Duţu. Volbeşti halandala... Cum de unele ai plea 


multe, de unele plea puţine şi de altele de loc?... Ce fel de 
volbă e asta? Ai, oli n-ai? 

— Dusule, astâmpără-te! Încercă să-l pună la rezon 
Nevăstuica, lăsată să supravegheze masa în lipsa Tinei 
Diaconu, care pregătea patul străinului. 

— Lasă-l, domnişoară Nevăstuică! Protestă necunoscutul, 
devenit nenea Mitică. Poate întrebările lui sunt mai cuminţi 
decât le credem noi şi de cum par. 

— Văd că vă înselegesi bine! Strânse din umeri 
Nevăstuica. Am spus eu zos că eşti cam în minta lui Dusu... 

— E tot ce se poate, domnişoară Nevăstuică. 

Vartolomeu Diaconul, cu bărbia în pumni, priveşte duios 
masa, străinul din capul mesei, băiatul pe genunchii lui. 

Toate îi joacă pe dinaintea ochilor într-o ameţeală plăcută. 

Nu e învăţat cu vinul. Şi a băut înainte ţuică, acum 
vişinată. Mereu spune că a ajuns la ultimul pahar. Îl deşartă 
şi îl împinge la o parte. Pe urmă, trage cu ochiul când nu-l 
observă străinul, şi mai toarnă din sticla cu vişinată... Totul 
a devenit ireal, ca în plăsmuirile sale. 

Încearcă uneori să se ridice. Vrea să meargă la aparatul 
telegrafic. 

Vorbeşte cleios: 

— Mă'uc să dau un S. O. S., n'ne Mitică! 

Dar între intenţie şi realizare se cască un abis. 

Rămâne lipit pe scaun. Ascultă dialogul dintre străin şi 
Duţu, cu bărbia în palmă, zâmbind cu beatitudinea cea mai 
desăvârşită. 

S-a desprins de pe scaun să coboare şi să facă de veghe, 
numai târziu, când Tina l-a poftit pe străin la culcare. 

Atunci a ieşit afară, în viscol, şi-a frecat fruntea cu zăpadă, 
s-a dezmeticit, şi, muncit de remuşcare, în faţa aparatului 
mut, a început să-şi facă un crunt rechizitoriu. 

Aşadar, înaintea unui străin care e prieten, om de 
încredere şi consilierul ministrului, s-a ameţit, a dat 
reprezentaţie, a neglijat serviciul, şi-a permis glume pe 
socoteala lui nenea Mitică?! „S. O. S., nene Mitică! S. O. S.” 


Ce idioţie! Vinovat e numai zevzecul de Ionescu Matache, 
cu trăsnăile lui. 

Mâine sau poimâine, străinul care doarme sus are să dea 
ochii cu domnul Demetru Demetrian... 

Are să-i spună, aşa, într-o doară, fie chiar şi fără in-tenţie 
răutăcioasă: „Este aproape de Cămărăşeşti o haltă... N-o 
cunoşti? Păcat! Şi un şef de haltă... Nu-l cunoşti? Păcat! Un 
tip foarte nostim... Dacă tot personalul cefereului e de 
aceeaşi teapă, nu e de mirare că deraiază trenurile şi că se 
înfundă liniile... Bea zdravăn! Pentru el şi pentru copiii lui ai 
devenit „nenea Mitică!, N-o ştiai? Ha-ha! Eşti nenea 
Mitică... N-ai primit nici o telegramă: „S. O. S., nene 
Mitică,? Nu? Mă mir... E o poveste foarte nostimă cu 
telegrama aceasta. Şi trebuie s-o ştii că ai mai făcut-o şi dă 
oaie! Nu mă întreba cum. Întreabă-ţi şeful de haltă, de 
lângă moşie... Îl cheamă... Stai să-mi aduc aminte... Da-da! 
Îl cheamă Vartolomeu Diaconu...!” 

Vartolomeu Diaconu îşi şterge broboanele de sudoare de 
pe frunte. L-au trecut nădugşelile. 

El vede necunoscutul de sus, scufundat între braţele unui 
fotoliu imens şi elastic, în biroul ministrului, povestind şi 
făcând haz. 

Îl vede pe ministru ridicând mâna la telefon şi chemând: 
„Direcţia generală! Aveţi un imbecil, la halta de lângă moşia 
mea, un oarecare Vartolomeu Diaconu... Imbecil şi beţiv!... 
Până mâine să mi-l trimiteţi la plimbare... Nu-nu! Nu 
amendă... Ce amendă?... La plimbare!... În doi timpi şi trei 
mişcări...” 

Afară mugeşte viscolul, se opinteşte în ferestre, în uşă, 
chiuie dezlănţuit de-a curmezişul Bărăganului. 

Sus toţi dorm. 

Vartolomeu Diaconu simte broboanele de sudoare 
îngheţându-i pe şira spinării. Mâine are să-l roage pe străin 
să uite tot, să ierte tot... 

Dimineaţa albastră l-a găsit cu obrajii traşi, cu ochii în 
fundul capului, zgribulit înaintea mesei învelite cu muşama. 


Telegraful anunţa în sfârşit plecarea plugului din ultima 
staţie şi sosirea unui tren imediat după desfundarea liniei. 

Viscolul se potolise. 

Mai dura un vânt molcom, sub cerul dezvelit de nori. 
Soarele sclipeşte proaspăt lustruit la marginea orizontului, 
În razele poncişe scapără cristalii trandafirii ai nămeţilor 
imobili, zidiţi după atâtea zile de urgie. 

Sus se aud paşii străinului. Glasurile copiilor. Sunet de 
vase ciocnite în bucătărie. 

Toţi s-au deşteptat. 

Nenea Mitică îşi bea ceaiul, cu Duţu pe genunchi. 

— Mă ulâtule? Îl întreabă Duţu. Spune dlept! Te cheamă 
Mitică, oli nu? Eşti tu nenea Mitică, oli nu...? 

— Poate că sunt... 

— Nu spune poate. Lăspunde: da sau ba? 

— Da... 

— Şi ce-ai să-mi tlimiţi tu din Buculeşti? 

— Să văd... Cam ce ţi-ar dori ţie inima, domnule Duţule? 

— Un cal de lemn... Da nu o stâlpitulă!... Un cal, colo, să 
mă ţie când mă sui călale! 

Duţu însă s-a răzgândit. S-a uitat la încăpere. E prea mică 
pentru un cal de lemn. A privit la ferastră, la nămeţii 
sclipitori în lumina soarelui. Nu prea e sezonul unui cal de 
călărie. 

— Nu, nu! Îşi ia seama. Nu-mi tlebuie cal. Mai bine o 
sanie... 

— Poate vrei un cal de lemn şi o sanie?... Ce-ai zice de aşa 
ceva...? 

— Două nu se poate! Ilebuie să aleg... 

— Şi dacă se poate? 

— Costă bani. Costă bani mulţi... 

— Bine-bine!... Eu te-ntreb: şi dacă se pot amândouă? 
Răspunde-mi şi tu, cum ţi-am răspuns eu adineaori: da, sau 
ba! Vrei, sau nu, şi cal, şi sanie? 

— He-he! Vleau, se-nţelege că vleau! Dacă se poate, de ce 
să nu vleau? Că doal nu-s plost, să lefuz! 


Apoi s-a simţit cuprins de un subit altruism: 

— Dală Nevâăstuicii ce-ai să-i tlimeţi? 

— O s-o întreb şi o să vedem. 

— Şi mămicăi? 

— Ne vom gândi la Bucureşti şi vom descoperi noi ceva... 

— Şi lui tăticu? 

— Aceasta mă priveşte personal! Aici e mai simplu... Văd 
eu că are pasiune de petrolist... lare mă tem că ai să-nveţi 
clasa a doua primară la şcoala din Piscul Voievodesei... Ce 
zici? Nu ţi-ar plăcea ţie, domnule Duţule, să te trezeşti într- 
un loc cu cinematograf şi cu automobile, nu într-o 
pustietate ca aceasta? 

— He-he! Pe mine mă-ntlebi...? 

— Atunci e ca şi făcut! Să-ţi pregăteşti bagajele, domnule 
Duţule... 

Duţu se miră de simplitatea şi siguranţa cu care străinul le 
rezolvă pe toate. 

Se răsuceşte pe genunchii lui, îi cuprinde obrazul în palme 
şi îl priveşte în ochi. 

— Mă, nene Mitică, mă! Mi se pale mie că elşi un male 
mincinos! Plea le spui tu dă oaie. 

— O să trăim şi o să vedem! Încearcă să-l asigure nenea 
Mitică. 

— Bagă de seamă! Îl ameninţă Duţu cu degetul ridicat. 
Bagă de seamă! Ai să mai dai tu ochii cu mine. 

— Poate că da, poate că nu. 

— Ial începi cu poate? 

Trenul sosi gâfâind, cu locomotiva înfăşurată în sloiuri. În 
aerul sonor şi imobil, glasurile au un ecou ciudat. 

Vartolomeu Diaconu, cu şapca roşie peste părul zbârlit, cu 
ochii nedormiţi, face drepţi în faţa inspectorilor care-au 
coborât să primească raportul. 

Îi tremură glasul; îi tremură mâinile. 

La spatele său, înfăşurat în blană vastă şi scumpă, 
oaspetele de astă-noapte, nenea Mitică, îşi cărase singur 


valizele cu etichetele multicolore de palace-uri şi de 
companii internaţionale de voiaj. 

Vartolomeu Diaconu a uitat de el. 

Are în faţă persoane de-o incomparabil mai mare şi mai 
directă importanţă. Inspectori de linie, subdirectorul 
general... N-a avut când să găsească răgaz şi să-şi ceară 
iertare, aşa cum proiectase toată noaptea şi pregătise 
cuvintele. Acesta e norocul lui!... Poate oaspetele se va 
gândi să le treacă pe toate cu vederea şi fără să i-o mai 
ceară, măcar de hatârul copiilor. Căci pe lângă străin, îl 
înlocuise acum Duţu şi Nevăstuică. S-au îmbrăcat în haine 
groase să-l petreacă până la tren. 

L-au petrecut şi acum strigă în urma lui. Adică îi strigă 
numai Duţu: 

— Nu ne uita, nene Mitică!... Vezi să n-o faci dă oaie şi să 
nu lămâi de minciună...! 

Nenea Mitică s-a apropiat de vagon. Acolo unde fac cerc 
inspectorii şi conductorii în jurul subdirectorului ge-neral şi 
unde Vartolomeu Diaconu prezintă raportul. 

Înaintează şi coboară gulerul blănii. 

În aceeaşi clipă, cercul s-a desfăcut. Subinspectorul salută; 
salută inspectorii; salută personalul cu şăpci roşii: 

— Să trăiţi, domnule ministru!... Ce surpriză!... 
Dumneavoastră aici? Şi să nu ştim nimic? Bine, domnule 
şef, cum, domnule şef, dumneata să nu spui nimic? De zece 
minute ne pisezi aici şi să nu spui că... 

Domnul ministru a retezat admonestarea cu un gest scurt 
al degetelor înmănuşate. 

— A fost dorinţa mea, domnilor! Lăsaţi aceasta... 

S-a întors către şeful haltei şi i-a strâns mâna. („Atuncea 
colonelul dă mâna cu sergentul!” s-a gândit imediat 
Vartolomeu Diaconu şi a reconstituit scena din poezia 
învățată în şcoala primară). I-a strâns mâna, rostind: 

— Domnule Vartolomeu Diaconu, ţin să-ţi mulţumesc 
pentru ospitalitate! A fost pentru mine o seară minunată! 
Să fii sigur că nenea Mitică n-are să te uite! Aceasta 


rămâne între noi. Şi de câte ori vei avea ceva de spus, 
cunoşti formula: S. O. S., nene Mitică!... Acum daţi-i drumul, 
domnilor...! 

Domnul ministru s-a urcat în vagon. A coborât fereastra 
compartimentului. Face semn copiilor, care-au rămas în 
urmă şi încă nu ştiu cine le-a fost prietenul de-o noapte şi 
de-o dimineaţă. 

Duţu mai fuge câţiva paşi după tren, poticnindu-se în 
zăpadă şi strigând: 

— Vezi să n-o faci dă oaie, mă nene Mitică! La levedele, 
nene Mitică...! 

La o săptămână după această de-a minunii întâmplare, 
Vartolomeu Diaconu a fost mutat şi înaintat la gradul de şef 
al staţiei Piscul Voievodesei. 

După o lună, printr-o largă remaniere care a consolidat 
situaţia guvernului, domnul Demetru Demetrian a trecut de 
la Departamentul Comunicaţiilor, la Departamentul 
Industriei şi Comerţului. 

CARTEAÎNTII. 

Capitolull. 

Şi iarăşi s-au întors cocorii, fâlfâind peste negre şi urâte 
aşezări omeneşti. 

Vartolomeu Diaconu era încântat că-i vorbeşte atât de 
prietenos un om putred de bogat ca domnul Zaharia Duhu; 
deşi petrolistul milionar îi contrariase de la început toate 
ideile sale despre chipul şi înfăţişarea trufaşilor privilegiați 
ai destinului. 

Şi în trei luni pe a patra - slavă Domnului! 

— Văzuse el destui asemeni privilegiați, perindându-se pe 
peronul gării din Piscul Voievodesei! Domnul Iordan Hagi- 
Iordan; domnul prefect Emil Sava; domnul inginer-şetf Dinu 
Grinţescu şi câţi alţii încă?... Toţi plecând şi întorcându-se; 
toţi târând după dânşii ajutoare şi secretari cu genţile 
doldora; toţi trântind uşile şi pretinzând orice serviciu cu o 
autori-tate răstită, ca nişte drepturi cuvenite şi 
indiscutabile, de esenţă divină. 


Acest Zaharia Duhu, cu toate ale sale treizeci sau 
patruzeci de milioane, arăta cu totul altfel. 

Era un om spânatic, cu ochii foarte blânzi şi cu un surâs 
sfios pe buze, vorbind cu glasul scăzut şi cu o mare grijă să 
nu ofenseze pe nimeni. Îmbrăcat în straie simple, de 
culoare închisă, părea mai, degrabă un modest arhivar fără 
speranţe de înaintare, într-o zi de duminică, păzindu-şi 
hainele noi de praf şi neştiind cam ce-ar putea face cu 
timpul. 

Cuvânta moale; iar din când în când, în ochi îi lucea o 
lumină ciudată, ca şi cum ar întrevede dincolo de oamenii şi 
de viaţa de-aievea, o altă lume părelnică, numai de dânsul 
ştiută. 

Aici se potrivea întrucâtva cu Vartolomeu Diaconu. 

Cu deosebire că şeful staţiei Piscul Voievodesei călătorea 
îndată cu închipuirea, nestatornic, spre cele mai diverse 
tărâmuri situate în spaţiu şi în timp, fără o anumită alegere. 
Pe când Zaharia Duhu se oprea la una singură. 

Localnicii spuneau că într-o vreme, în tinereţe, ar fi căutat 
el o comoară îngropată pe aproape de un oarecare 
Dromichet, rege al geților. Fără îndoială că aceasta i-a 
clătinat într-o bună parte limpedea judecată a minţii. Dar 
norocul i-a purtat de grijă să afle mai târziu, în pământurile 
sale răzlețe şi până atunci fără preţ, o comoară mai bogată 
decât a tuturor regilor Dromicheţi de pe lume. Aur curgând 
din izvor nesăcătuit: aur negru şi viu, păcura pe care o cară 
vagoanele cisterne cu inscripţia: „Voevoda, Roumanian 
Company for the Development of the Mining Industry. 
Limited”. 

Zaharia Duhu îşi însemnă într-un carnet jerpelit, cu 
scoarţa de muşama elastică, ora şi minutele când soseşte şi 
pleacă trenul de seară cu legătura spre Paris. 

„Carnet de zgârcit”, gândi îndată Vartolomeu Diaconu, 
privind cu o dispreţuitoare compătimire la caietul şcolăresc, 
la foile vinete şi liniate cu pătrăţele violete. 


Era acelaşi carnet în care Zaharia Duhu, căutătorul de 
comori şi tovarăşul de săpături al profesorului de 
arheologie Alexandru Opriş, îşi nota odinioară descoperirile 
şi observaţiile. Singura amintire nedespărţită a vieţii de- 
atunci. 

Aceasta însă n-avea de unde s-o ştie proaspătul şef de 
staţie, care nu admitea în buzunarul unui milionar decât o 
agendă cu foile aurite, cu tartaşul de marochin vişiniu şi 
creionaş automat de aur, cum purtau domnul Iordan 
Hagilordan şi domnul prefect Emil Sava. 

— Va să zică să n-am nici o grijă? Întrebă Zaharia Duhu, 
închizând carnetul şi mistuindu-l în buzunar. Dumneata ai 
dat telegrama, iar compartimentul e reţinut? 

— Am răspunsul aici!... Bătu cu palma Vartolomeu 
Diaconu, hârtia despăturită pe birou. Paturile unsprezece şi 
douăsprezece. Două cabine alături, cu uşă de comunica- 
ţie... Acum la clasa I, după dispoziţia Companiei interna- 
ţionale a vagoanelor de dormit, aveţi o cabină întreagă 
pentru fiecare bilet. E mai comod şi diferenţa de preţ 
neînsemnată faţă de avantajele confortului. 

Vartolomeu Diaconu vorbea ca din prospect, de altfel cu 
ochii la ultimul text circular al Companiei de vagoane cu 
paturi. 

Zaharia Duhu simţi datoria să adauge o lămurire, care în 
aceeaşi vreme suna ca o scuză: 

— Din partea mea, aceasta ar avea cea mai mică 
însemnătate. Nu m-am născut în confort. Am fost deprins să 
călătoresc în car şi în căruţă fără arcuri, pe paie. Dare 
vorba de o persoană bătrână şi bolnavă... 

— Înţeleg, înţeleg perfect, domnule Duhu!... Plecaţi cu 
doamna Ruxanda Duhu? 

— Da! Plec cu mama şi fac călătoria aceasta pentru mama. 
Vreau să încercăm o operaţie... 

— Are să reuşească operaţia, sigur! La Paris sunt 
specialişti foarte mari, celebri, de reputaţie mondială... Mi- 
ar părea bine... 


Vartolomeu Diaconu, după vechea sa patimă, în aceeaşi 
clipă văzuse clinica de la Paris. Medicii în şorţuri albe, cu 
mâănuşi de cauciuc şi cu măştile pe obraz; infirmierele 
alergând pe culoarele ripolinate; Zaharia Duhu, conducând 
la braţ bătrâna oarbă în costumul ei negru de şiac 
mănăstiresc, atât de deplasat într-o capitală a Occidentului. 

Întrebă: 

— Nu vă însoţeşte şi nepotul sau nepoata dumneavoastră, 
domnul profesor Petru Tudose? 

Zaharia Duhu se scutură ca de-un păianjen fugindu-i pe 
mână. 

Răspunse cu o ironie amară, pe care noul şef al staţiei 
Piscul Voievodesei n-avea cum s-o înţeleagă: 

— Nu, domnule Diaconu! Nu ne însoţeşte nici nepotul, nici 
nepoata... Domnul profesor Petru Tudose e foarte ocupat cu 
lecţiile şi conferințele sale. Iar doamna Cecil Tudose ia lecţii 
pentru a obţine carnetul de automobilistă brevetată. E o 
chestiune foarte urgentă, pe care n-o poate amâna!... Are 
de lichidat anume rivalități, în anume curse de viteză şi 
ascensiune... 

Vartolomeu Diaconu primi ştirea înregistrând-o imediat pe 
ecranul său vizual. 

O văzu pe doamna Cecil Tudose, mărunţică, nervoasă şi cu 
nasul ascuţit, răsucind volanul la viraje şi schimbând 
vitezele pe şoselele munţilor în serpentină, ca să-şi lase 
concurenţii în urmă. Îl văzu pe domnul profesor Petru 
Tudose, în aula Fundaţiei Carol I, încheind o conferinţă în 
ropotul de aplauze al auditoriului şi înclinându-se cu mâna 
la piept să mulţumească aclamaţiilor. 

Cel puţin aceştia ştiau să folosească venitul de la 
milioanele unchiului; îl vor folosi încă mai bine când vor 
rămâne singurii moştenitori pe întreaga avere. 

— Şi aveţi de gând să rămâneţi mult în străinătate?... 
Întrebă Vartolomeu Diaconu, ca să întrerupă tăcerea. 

Zaharia Duhu făcu un gest nehotărât cu mâna, care mai 
purta încă urmele de bătături ale săpătorului de pământ şi 


comori. 

— Ştiu eu?... După cum va voi soarta operaţiei. Aş dori să 
mai rămân la Paris şi să vizitez amănunţit oarecare muzee 
istorice şi arheologice. M-au pasionat într-o vreme 
cercetările arheologice... Poate de când ai sosit aici, vei fi 
avut dumneata prilejul să afli că am fost căutător de 
comori? 

— A, nu! Adică da... Rosti cu prudenţă Vartolomeu 
Diaconu. Mi-au trecut aşa, pe la ureche, exagerări de 
oameni simpli care n-au înţeles ce căutaţi... Domnul inginer 
Grinţescu a dovedit însă că nu cercetaţi în deşert... Se afla 
o comoară aici pe care n-a bănuit-o nimeni! 

Zaharia Duhu înlătură presupunerile şefului de staţie, tot 
aşa cum se scuturase adineauri, grăbit, ca de un paing, de 
numele nepotului său, profesorul Petru V. Tudose, de la 
Facultatea de litere din Bucureşti. 

Ridicând ochii decoloraţi, spuse, cu un zâmbet şters pe 
buzele şterse: 

— Prietenul meu, inginerul Grinţescu, a descoperit în-tr- 
adevăr o comoară aici, pe care n-o bănuise nimeni şi la care 
a venit direct, ca un prepelicar, la culcuşul prepeli-ţei... Dar 
nu pe aceasta o căutam eu... Eu umblam după alta! 
Comoara regelui Dromichet... Pe urmă, m-am convins că nu 
există şi că nici n-ar avea pentru ce să existe într-o lume ca 
a noastră! Am înţeles aceasta, e drept, cam târzior... Însă 
tot am înţeles-o odată şi atunci am lăsat mână liberă 
prietenului Dinu Grinţescu să pună stăpânire pe comoara 
lui, care întrucâtva e un drept al său... E un drept al său şi 
al timpului său. E o comoară ca pentru aceste vremuri şi 
aceşti oameni. 

— Adevărat! Priviţi ce-a făcut din aceste locuri!... 
Vartolomeu Diaconu se apropiase de fereastră şi privea, 
adăugând: Adică nu eu am căderea să vi le spun!... Le ştiţi 
toate mai bine decât mine, căci s-au petrecut sub ochii 
dumneavoastră. 


— Aceasta aşa este... Încuviinţă cu melancolie Zaharia 
Duhu. 

Şeful staţiei se lăsă înşelat de auz şi crezu că e bine să 
preamărească opera inginerului Dinu Grinţescu, prietenul 
căutătorului de comori şi primul prospector al petrolului din 
Piscul Voievodesei. 

Urmă: 

— Am auzit că nu mai departe de acum patru ani, se aflau 
pe aici nişte adevărate sălbăticii. Un sat mizerabil, drumuri 
desfundate, oameni trăind ca pe vremea tracilor. Gara la 
douăzeci de kilometri. Toate s-au schimbat printr-o baghetă 
magică. 

Şeful staţiei contemplă cele douăsprezece perechi de şine 
cu vagoane-cisterne garate în aşteptarea plecării, cele-lalte 
cisterne gigante, văpsite cu roşu de miniu, pădurea de 
sonde coborând clinul de la fosta curte a boierului Boldur 
Iloveanu, până în inima satului. 

— Toate s-au schimbat ca printr-o baghetă magică!... 
Repetă Vartolomeu Diaconu, cu o sinceră admiraţie pentru 
puterea de vrăjitor a inginerului. 

Zaharia Duhu nu întoarse ochii spre priveliştea neagră. 
Pregătindu-se de plecare, rosti: 

— Numai de un singur lucru mă tem pentru prietenul Dinu 
Grinţescu! A dat drumul elementelor din pământ cu vărguţa 
lui magică. Nu ştiu însă dacă le va stăpâni tot aşa de uşor, 
cum le-a slobozit! E de văzut dacă n-a uitat cumva formula 
de descântec cu care să le poată întoarce la matcă, atunci 
când vor începe să nu-i mai dea ascultare... 

Vartolomeu Diaconu zâmbi de politeţă, clătină din cap într- 
un chip care putea fi interpretat tot aşa de bine ca o 
aprobare a cuvintelor, ca şi un semn de evidentă 
neîncredere. 

Cu asemenea oameni de-aici se învățase să fie circumspect 
până la şiretenie. Iar priceperea sa nici nu-i îngăduia să 
pătrundă tainicul înţeles, plin de ameninţare, din vorbirea 
lui Zaharia Duhu. Cuvintele ciudatului bogătaş pe-trolist nu 


erau dintre acelea ce se pot transpune în fulgurante 
imagini. 

— Vă însoțesc câţiva paşi, domnule Duhu!... Se grăbi să-i 
deschidă uşa. 

— Mă rog... 

— După dumneata... 

De fapt, amândoi erau deopotrivă de timizi şi încă nu pe 
deplin convertiți la rolul sortit de viaţă şi de hazard să-l 
joace în acest colţ de lume, înviat cu bagheta magică a 
inginerului Dinu Grinţescu. Păşeau agale pe peron, în 
soarele dulce de primăvară. Zaharia Duhu era deşirat şi 
uscat; Vartolomeu Diaconu scund şi predispus la forme 
rotunde. „Ai început să prinzi carne, de când ne-am mutat 
acilea!” descoperise mai deunăzi doamna Tina Vartolomeu. 
Carne, prestigiu şi o ascunsă voluptate a puterii. 

Avea sub mână o armie de inferiori. 

Pe peron se dădeau în lături salutând, impiegaţi, 
magazioneri şi hamali. Răspundea la saluturi cu un deget 
dus din treacăt la şapca roşie de lac. 

— Observi, dumneata, ceva?... Întrebă Zaharia Duhu. 

Şeful staţiei se opri privind îngrijorat împrejur. Se te-mea 
să nu fie vorba cumva despre vreo neorânduială în buna 
gospodărire a domeniului său. 

Dar surâse îndată liniştit. Era o gară model. O gară nouă şi 
scoasă din cutie, cum o visase el. 

— Anume ce, domnule Duhu!... Voi să afle, deci, fără nici o 
urmă de îngrijorare. 

Zaharia Duhu arătă cu bastonul noduros, spre ghivecele 
cu flori suspendate pe suporturi de lemn văpsit verde, între 
stâlpii peronului: 

— Observi, dumneata, că toată primăvara a mai rămas 
numai în cutiile dumitale de aici? Încolo, au alungat-o de 
pretutindeni...! 

Şi sfârşi, rotind bastonul spre terasamentele cu prundişul 
înnegrit de păcură, spre traversele înnegrite de păcură, 
spre vagoanele şi cisternele negre de păcură. 


— Aici se afla un câmp unde m-am jucat eu când eram 
copil şi culegeam ciuboţica-cucului!... S-a zbânţuit mai 
târziu şi domnul profesor universitar Petre V. Tudose, când 
umbla desculţ, cu o pălăriuţă cât un ceaunaş pe creştetul 
capului... Pe atunci nu purta cravată, juvăţul acesta care 
desparte capul de inimă... 

Maşinal, Vartolomeu Diaconu îşi pipăi nodul cravatei. 

Surâse îndoielnic. 

Nu înţelegea ce voia să spună milionarul acesta cu obraz 
de scapet şi obişnuit să se exprime în parabole obscure. De 
altfel, purta şi el o cravată, ca oricare om civilizat. 

Îl conduse până la uşa din spatele gării. 

— N-aveţi maşină? Întrebă. 

Pe urmă, regretă întrebarea. Era de prisos. Ştia că domnul 
Zaharia Duhu are un automobil cumpărat după alegerea şi 
gustul doamnei Cecil Tudose, dar că nu-l foloseşte 
niciodată. 

— Merg pe jos!... Altfel mă tem să nu mă prindă boala 
boierească: podagră, gută şi altele din acelaşi neam... 
Explică Zaharia Duhu. Când o viaţă întreagă ţi-ai folosit 
picioarele la mers, şi când ai fost deprins să munceşti cu 
mâna pe coada lopeţii, e primejdios să te-apuce boieria din 
senin! La unii se lasă la încheieturi, la alţii se urcă la cap. 

Zaharia Duhu se opri deodată... Ascultă atent. Părelnica 
lumină din ochi se aprinse cu o văpaie albastră şi el ridică 
privirea la cer. 

— Ai auzit, domnule Diaconu? Întrebă. Îi vezi? 

Vartolomeu Diaconu cobori cele două trepte de piatră şi 
privi cerul. 

Nu vedea nimic. 

Se risipeau numai nişte nori grei şi negri: fumul de păcură 
arsă, plutind peste case, peste copacii înnegriţi, peste 
vârfuri de plopi morţi. 

— Mai sus, dincolo! Arătă Zaharia Duhu cu bastonul 
noduros. Sus de tot: cocorii...! 

— Adevărat, cocorii!... Îi recunoscu şi Vartolomeu Diaconu. 


Treceau în unghi ascuţit dintr-un capăt al zării spre 
celălalt, aşa cum de atâtea ori urmărise el stolurile 
traversând cerul Bărăganului, trei primăveri şi trei toamne 
la şir. 

— Îi vezi că nu se opresc? Vorbi Zaharia Duhu, lăsând 
bastonul în pământul îmbâcsit de păcură, parcă i-ar fi 
retezat braţul un paloş nevăzut. Nu se opresc nici cocorii, 
nici cocostârcii... Anul acesta ne-au ocolit şi rândunelele... 
Altădată era plină valea de cocostârci şi de cocori... lar sub 
fiecare streaşină se aflau două-trei cuiburi de rândunici. Ne 
ocolesc păsările cerului... 

— În schimb, în curând vom fabrica aici benzină pentru 
avioane! Aminti cu o vădită satisfacţie Vartolomeu Diaconu. 

Zaharia Duhu vorbi încet, ferindu-se de un camion care 
pleca într-un zbârnâit asurzitor de arcuri şi explozii. 

Vorbi încet, după ce camionul s-a depărtat: 

— Eu întotdeauna mi-am închipuit stolurile acestea de 
cocori conduse de căpitani bătrâni, foarte bătrâni. Mi-i 
închipuiesc trecându-şi din tată în fiu comanda şi anumite 
învăţăminte... Şi mă gândesc că aşa au trecut şi pe vremea 
când pe aici îşi făceau culcuş bourii din stema ţării şi când 
castorii îşi făureau zăgazuri în apa Voievodesei. Pe urmă, mi 
i-am închipuit minunându-se când au văzut cele dintâi 
schimbări. Un schit, câteva lăcaşuri omeneşti pitulate lângă 
acel schit... Şi apoi alte schimbări, drumuri şi târgul de la 
poalele Călimanului, dincolo peste dealuri... Cu toate s-au 
deprins cu încetul şi s-au împăcat. Dar cu minunea aceasta 
ieşită din vărguţa magică a prietenului meu, inginerul 
Grinţescu, nu se pot împăca. Ne ocolesc!... Îi vezi ce repede 
au vâslit dincolo de linia zării...? 

Într-adevăr, unghiul mişcător al cocorilor se ştersese de pe 
cer. 

Dar aici, vorbirea lui Zaharia Duhu fusese pe înţelesul 
şefului de staţie. 

Îndată, văzuse el cel dintâi stol al cocorilor, răsărind de 
departe, din veac, să scrie cea dintâi literă neagră pe cer. 


Se rotea peste păduri nepătrunse, cu o poiană la mijloc, 
unde bourul cu fruntea creaţă scurma pajiştea cu aprigi 
copite. Pe urmă i-a văzut mult mai târziu, rotindu-se lângă 
schitul umil de sub paltini, poposind să înnopteze acolo 
unde nu se auzea în ţipenia amurgului decât un sunet 
melancolic de toacă. Şi-apoi, lângă curtea Ilovenilor şi lângă 
satul răzeşesc al Voievodesei. Auzise şi glasul căpitanului 
Bătrân care cârmuieşte acum vâslirea dinspre pustiuri şi 
mări, spunând celorlalţi tineri, în limba lor de cocori: „Se 
întâmplă lucruri ciudate!... Pe oamenii aceştia i-am găsit noi 
întotdeauna urându-ne bucuroşi bun venit, lângă munţii şi 
apele lor, în sălaşurile lor de verdeață. Acum li se întâmplă 
poate ceva rău, ceva fără vindecare. Nici n-au ridicat ochii 
spre cer. Nici n-au făcut semn cu mâna... Este un singur 
slăbănog care a înălţat braţul spre noi; poate ne-a 
ameninţat cu toiagul lui urât. Ceilalţi n-au făcut semn că ne 
aşteptau, că ne-au văzut, nici că ne ştiu... Merg toţi cu ochii 
în pământ, foarte grăbiţi, în straie pe care nu le-am 
cunoscut în asemenea locuri. Văd alte feţe şi altfel de port. 
Sălaşurile sunt scrumite şi negre. Copacii sunt de cărbune. 
Fumul acesta ne îneacă şi auziţi cum buhăieşte de crunt o 
fiară cu pliscul de fier? Pe aicea, când eram eu tânăr, chema 
un bucium de stână... Se vedeau copii hârjonindu-se şi 
culegând flori de ciuboţica-cucului... Acum, copiii aş-teaptă 
să vină duminica şi să se ducă la cinematograf... Să plecăm 
mai departe! Nu-mi pare cuminte să înnoptăm în asemenea 
locuri vrăjmaşe...” 

Acest glas l-a auzit şi închipuirea lui Vartolomeu Diaconu, 
fostul şef al haltei de pe Bărăgan; căci atunci, în pustietatea 
de-acolo, de multe ori urmărise stolurile călătoare cu ochii 
şi se întrebase ce vor fi vorbind ei, în fie-care toamnă şi 
primăvară, în limba lor, a cocorilor. 

Dar nălucirea s-a dus repede, fiindcă părelnicile arătări şi 
auzuri durau puţin pentru Vartolomeu Diaconu şi fiind-că el 
se simţea acum întru totul al acestor locuri şi al aces-tor 
oameni, din Piscul Voievodesei de acum. 


— Ar fi ceva foarte interesant dacă ar vorbi ei aşa... 
Încuviinţă cu jumătate de glas. Însă n-ar avea dreptate! 
Lumea e încăpătoare pentru tot neamul cocorilor... Chiar 
dacă nu-şi mai găsesc locul aici, sunt pentru dânşii o mie de 
mii de locuri aiurea! 

Zaharia Duhu, petrolistul milionar şi maniac, fostul 
căutător de comori, îl privi cu un fel de înstrăinare. 

Îi dădu mâna şi plecă repede, în sus, printre gardurile 
negre, ciocănind cu bastonul lui urâcios în praful şoselei 
îmbâcsit şi solidificat de păcură. 

Capitolulll. 

În locul chivotului de ctitoră, voievodeasa ţinea în palmă 
flacoanele produselor „Elida”. 

Calul de lemn era măreț şi depăşise toate visurile lui Duţu 
când a apărut în prima zi, dezvelit din ambalajul de hârtie, 
de geluitură şi scândurele. 

Pătimea însă de o iremediabilă meteahnă. 

Se mişca pe loc; legănându-se locului pe tălpi curbe. Toate 
chiotele şi strigătele, pocniturile de cravaşă şi pintenii, nu-l 
puteau clinti nici cu un singur pas înainte. Astfel, şi în 
această amiază de duminică, Duţu Diaconu, după multe 
încercări infructoase să-l smulgă din galopul fără spor, a 
descălecat şi l-a izbit cu biciuşca peste bot, cu piciorul în 
pântec. 

— Eşti un plost şi-un nemelnic, Maul! O gloabă putuloasă! 

Maur clătină din cap pe tălpile curbe: recunoştea şi el că e 
un prost şi-un nemernic, o gloabă puturoasă. 

— Nu eşti bun de nimic!... Dacă ştiam aşa, celeam lui 
nenea Mitică, ministlul, un automobil! Să-ţi fi alătat eu 
atuncea ce e aia fugă...! 

Spunea şi lovea. 

Maur, calul de lemn, se balansa la fiecare lovitură, 
revenind la loc cu imperturbabila resemnare a făpturilor 
neînsufleţite. Nu zvârlea. Nu necheza. N-o împungea să 
fugă, să trântească şi să răstoarne. Nu mişca. 

Aceasta îl scotea din fire pe Duţu. 


Îi mai trase un picior şi îl îmbrânci cu amândouă mâi-nile. 
Calul se înălţă pe o singură talpă, stătu o clipă în echilibru, 
pe urmă căzu cu botul sprijinit în perete. 

Duţu îi întoarse spatele cu lipsa de milă a unui pui de om 
care n-a luat cunoştinţă încă de blândele poveţe ale 
Societăţii pentru protecţia animalelor. 

Povestea se repeta măcar a zecea oară. 

După entuziasmul din primele săptămâni, când nenea 
Mitică se ţinuse de cuvânt spre a tuturor emoţionantă 
mirare, Duţu se blazase şi se văzuse atins de boala cea fără 
de leac a nesaţiului. Îi părea rău că s-a mulţumit cu un cal, 
ca un copil prost şi sălbatic crescut pe Bărăgan. 

Râvnea la un vehicul cu tracţiune mecanică, cel puţin cu 
pedale, aşa cum avea Turel, feciorul inginerului Grosu, şi 
Liliom Grunwald, băiatul maestrului sondeur. Căci, acum, în 
Piscul Voievodesei, de la copil până la bătrân, toţi trăiau în 
cultul maşinăriilor, al vitezei, al pompelor, al aparatelor de 
cântat, de vorbit, de scris, de calculat. 

Pe drum, camioanele se încrucişau cu automobilele, 
automobilele cu vagonetele, vagonetele cu motocicletele, 
motocicletele cu bicicletele, bicicletele cu trotinetele plo- 
durilor de patru-cinci ani. Pe-o fereastră străbătea o hava- 
iană hârşcâită pe-o placă uzată de patefon; peste drum 
exploda un glas de ventrilog trecut şi înhumanizat printr-un 
amplificator de radio; peste tot mugea o sirenă, pe urmă a 
doua, apoi a treia - iar camioanele opinteau la deal cu 
răpăituri de petarde sub coadă. 

Duţu nu era deci un precursor. 

Urma docil semnele timpului şi ale locului. 

Amărât foarte, cu pumnii încleştaţi în buzunarele 
pantalonilor, intră în camera de-alături, împingând uşa cu 
piciorul. 

Acolo, Tina Diaconu şi Nevăstuica se pregăteau pentru 
plimbarea rituală din fiecare duminică după-amiază. 

Toată lumea parcurgea distanţa până la fosta curte a lui 
Boldur Iloveanu, devenită după mai multe metamorfoze 


locuinţă şi pensiune pentru personalul superior şi burlac al 
societăţii, cu o rezervă de camere pentru oaspeţii de la 
Bucureşti pe scurtă durată. De acolo, îl luau pe Izu 
Protopopescu, fratele doamnei Tina Diaconu, tânăr şi 
nepre-ţuit funcţionar la contabilitate; se întorceau până la 
cinematograful „Edison”, calculând să nu piardă începutul 
matineului; după două ore de desfătare, făceau un popas în 
grup la cofetăria „Select”, pe urmă, grosul familiei pornea 
spre domiciliu. lar Vartolomeu Diaconu şi Izu Protopopescu 
rămâneau la American-Bar să ia contact cu diferi-te 
persoane civilizate pentru a consuma bere, vin şi alte 
băuturi mai tari, discutând problemele arzătoare la ordinea 
zilei. 

Tina Diaconu îşi potrivea pălăria în faţa oglinzii. 

Constată că ar avea nevoie de-un taior şi de-o vulpe 
argintie în jurul gâtului, măcar ca soțiile altor slujbaşi 
mărunți de la „Voevoda Roumanian Company for the 
Development of the Mining Industry. Limited”. Nevăstuica 
arăta cu un gest de mută elocvenţă că rochiţa i-a rămas 
prea scurtă şi că numai ea mai poartă, în tot Piscul 
Voievodesei, botine în loc de pantofi. Ea şi slugile. 

— Ştiu-ştiu-ştiu! Îşi pierdu răbdarea Tina Diaconu. Am să 
vorbesc cu tăticu...! 

Erau multe de vorbit cu tăticu. 

Discuţia începea în fiecare seară şi în fiecare seară se 
termina tot aşa de acru. 

Locuinţa şefului de staţie, încăpătoare şi cu numeroase 
camere, cerea mobilă, cerea scorţuri pe jos, cerea un 
salonaş prezentabil pentru mosafiri. De îmbrăcăminte 
prezentabilă aveau toţi nevoie. Nu mai puteau trăi ca în 
pustietăţile Bărăganului. lar leafa, cu toată înaintarea în 
grad şi adaosul de scumpete, nu întrecea cu o mie cinci sute 
de lei salariul de astă-iarnă. Se iviseră cheltuieli mărunte şi, 
până atunci, deocamdată, fără capitolul respectiv în buget: 
cinematograf, aperitive, cofetăria „Select” pentru copii. 


Staţia nu avea un loc împrejmuit, unde Tina să-şi mai 
poată creşte păsările. Nici un grajd de scânduri pentru o 
bivoliţă cu lapte, ca în halta pustie de pe Bărăgan. 

Toate aici se plăteau cu bani, şi anume cu bani scumpi, 
fiindcă alţii îi câştigau uşor, repede, lăsându-i să lunece 
printre degete. 

Aiurea, şefii de staţie se mai bucură de oarecare veni-turi 
nemărturisite, chiar fără să-şi calce datoria cinstită a 
serviciului. Grăbesc sosirea ori întârzie plecarea unor 
vagoane. Aici nu poate fi vorba de aşa ceva. Vagoanele 
sosesc şi pleacă, garniturile se formează după ordine 
urgente de sus, căci domnul Hagi-lordan e atotputernic 
acolo de unde pornesc poruncile în ţară. 

Nu este oare într-adevăr o cruntă nedreptate a sorții ca 
oameni care n-au făcut nimic în viaţă să se pomenească 
îmbogăţiţi din senin, peste noapte, cum s-a întâmplat cu 
acel spân maniac Zaharia Duhu? O bătrână oarbă, un soi de 
ţăran abia înţolit şi deprins să mănânce cu lingură de lemn 
- fără copii, fără trebuinţi - amândoi aşteaptă să le curgă 
veniturile, nu ştiu să le folosească şi se ruşinează când se 
urcă într-un automobil. Măcar de-ar fi singurii! Pe lângă 
dânşii, Tina Diaconu mai cunoaşte şi alţii, cu mai puţină 
stare, fără îndoială, dar tot din nimic câştigată, numai 
fiindcă s-a întâmplat pe ogoarele lor de ţărani să străpungă 
o sondă în pătura de păcură groasă. 

Astfel, în familia Diaconu, începând cu Tina şi sfârşind cu 
Duţu, în toţi au prins să roadă viermii nesaţiului şi ai 
pizmuirii, de care fuseseră cruţaţi în halta de pe Bărăgan. 

Tina se depărta şi se apropie de oglindă, îşi mai trecu uşor 
puful de pudră pe obrazul oacheş, examină cei doi copii, 
potrivindu-le cârlionţii părului sub bască. 

— Vedeţi cum mergeţi pe drum! Dumneata în special, 
Duţule...! 

Duţu îşi luă angajamentul solemn, să nu zburde ca pe 
Bărăgan. 


Tustrei au descins ocolind pe peron, la biroul unde îi 
aştepta Vartolomeu Diaconu. 

Tocmai sosise personalul de două şi patruzeci şi trei. 

Nici Tina, nici copiii n-au dat vreo atenţie puţinilor şi 
neînsemnaţilor călători. 

Cunoşteau acum ce făină se macină la fiecare tren. De sus, 
de la postul de observaţie al ferestrei, Tina Diaconu a 
urmărit din primele săptămâni mişcările, ştie cum arată la 
chipul fălcos domnul Hagi-lordan, inginerul Dinu Grinţescu, 
alţii mai tineri, nevestele unora şi surorile altora; ce 
paltoane, ce pardesie şi ce rochii poartă sau au schim-bat o 
dată cu topirea zăpezii. La personalul 32 şi la mixtul 57 dau 
năvală numai băştinaşii cei fără noroc din Piscul 
Voievodesei, cei cu pământurile sterpe; lucrătorii concediaţi 
sau proaspăt angajaţi, unsuroşi şi calic îmbrăcaţi. 

Vartolomeu Diaconu inspectă peronul cu mâinile la spate, 
îşi inspectă familia din cap până în picioare, recunoscu în 
tainiţa conştiinţei sale că au nevoie de o urgentă renovare 
vestimentară; apoi au pornit cu toţii la plimbarea de 
duminică; în soarele firav de april. 

O şuviţă subţire de vânt aducea slabe adieri de iarbă jilavă 
şi de câmpuri. Îndată însă adierea era copleşită de mirosul 
gros al gazului, de duhori uleioase şi de funinginea 
distileriei. 

Copiii mergeau înainte; soţii Diaconu în urmă. Tina ocolea 
în vârful picioarelor băltoacele de apă murdară cu plutiri de 
păcură, dădea glas înainte la copii să facă la fel. 

Vartolomeu Diaconu se întrebă, cam ce ochi ar holba oare 
regele Dromichet al petrolistului maniac şi căutător de 
comoni, dacă ar învia din morţi şi s-ar pomeni printre 
matahalele rezervoarelor. O clipă se substitui regelui get - 
şi îndată a izbutit să le vadă toate cu ochii lui, uluit de 
uluirile lui. Cuvintele ciudatului arhimilionar Zaharia Duhu, 
petrolistul maniac şi fostul căutător de comori, nu-i mai 
părură atât de absurde cum i-au sunat dintru-ntâi în urechi. 


Nici omul aşa de zănatic, cum îl credea lumea. Ceva parcă îl 
apropia de el. 

Dar se abţinu să le mai împărtăşească toate acestea şi 
Tinei. 

Căci simţea, dimpotrivă, parcă ceva începând să-l 
îndepărteze de dânsa. Viclean, blestemul păcurii negre îşi 
întindea şi asupra lor ghearele pe încetul. 

Pe urmă, au ajuns în inima târguşorului, unde există un 
şirag de prăvălii şi două benzi rudimentare de trotuar, 
vitrine cu bumbăcării şi stambă ieftină pentru lucrători, 
magazinul cu accesoriii pentru automobile şi biciclete, 
cinematograful „Edison”, cofetăria „Select” şi numeroase 
localuri cu băuturi spirtoase. 

Ca în orice după-amiază de duminică, strada era împânzită 
de lucrători horhăind fără ţintă, împestriţaţi cu ţărani şi 
ţarance din satele vecine. 

Toţi încă nu ştiau ce să facă, nici cu timpul, nici cu 
libertatea. Pentru lucrătorii străini, deprinşi cu marile 
oraşe, Piscul Voievodesei nu era încă un oraş. 

Pentru ţărani nu mai era un sat. 

Cu această stare de tranziţie, se simțeau împăcaţi numai 
cei care luaseră de cu vreme colinda cârciumilor şi acum 
schimbau un local după altul, râzând gros, scuipând 
împroşcat printre dinţi, ştergându-şi mustăţile cu dosul 
palmei, înjurând în diferite idiome ale Occidentului, 
împleticinduse şi ciocnindu-se cu trecătorii. 

— Nevăstuică! Duţule! Daţi mâna încoace!... Vorbi oţărât 
Tina, când o namilă, în salopetă albstră, îi duhni în nas, o 
dată cu fumul pipei, o adiere dospită de alcool. 

Părinţii şi-au încadrat copiii la mijloc. Duţu se lăsa greu, 
lungind ochii după o motocicletă proptită la marginea 
trotuarului. Era pentru el o marcă nouă şi necunoscută. 

O pişcătură de unghii îl readuse la frontul familiei. O a 
doua pişcătură - în inimă, aceasta - simţi când au fost 
nevoiţi cu toţii să ocolească automobilul de tablă roşie al lui 
Turel, băiatul inginerului Grosu. 


Turel avea tot echipamentul unui încercat automobilist: 
ochelari afumaţi cu mască de pânză, o goarnă gălăgioasă şi 
o pereche de mănuşi cafenii. 

Duţu se prefăcu foarte puţin impresionat de toate aceste 
mofturi. Întoarse capul în altă parte. 

Pe celălalt trotuar, urca panta vehiculul verde al lui Liliom 
Grunwald. 

Era prea din cale-afară pentru o virtute de copil! Duţu se 
socoti mişelnic tras pe sfoară de nenea Mitică, ministrul, 
care, dacă a fost vorba să se ţină de cuvânt şi să-i facă o 
bucurie, ar fi putut dumnealui s-o facă mai cu schepsis. 
Nevăstuica silabisea în gând firmele: „Lia Paradisul 
Voievodesei”. (Asta ştiu.)., La Consumul Voievodesei,. (Asta 
ştiu.). „La şicul Voievodesei”. (Ştiu şi asta.). 

— S-a deschis o prăvălie nouă, mămico!... Anunţă. „La 
Parfumul Voievodesei...”! Drogherie şi articole de toaletă. 

Drogheria „La parfumul voievodesei” găsise prielnic loc la 
colţ de piaţă: firma atrăgătoare se zărea din trei părţi. 

Şi era întra-devăr o firmă măreaţă. 

O domniţă în vestminte bizantine, după modelul 
ctitoreselor zugrăvite în pridvor de mănăstire, ţinea în 
palma subţire şi trandafirie o cutie cu produsele „Elida”, în 
locul tradiţionalului chivot. 

— 'Tăticule, sine a fost aseastă voievodeasă, de-i plină toată 
lumea de dânsa? Întrebă Nevăstuica, Piscul Voievodesei!... 
Râul Voievodesei! Gura Voievodesei!... La Parfumul 
Voievodesei...!” 

Vartolomeu Diaconu răspunse cu aproximaţie: 

— Ceva cam a la regele Dromichet... Vreo doamnă sau 
domniţă mai dincoace! Se spune că există şi o ruină dintr- 
un turn al voievodesei. Se pare că a fost şi o mănăstire pe- 
aproape şi că acolo ar fi trăit cândva vreo domniţă 
călugăriţă, cum era obiceiul pe vremuri... Acestea toate 
numai domnul Zaharia Duhu ar putea să ţi le spună. 

— Mai bine domnul Zaharia Duhu al tău ne-ar oferi într-o 
duminică automobilul să vizităm împrejurimile!... Rosti 


Tina. Tot rugineşte de pomană în garaj...! 

— Asta să ştii că n-ar fi lea idee! Se dădu îndată cu 
părerea şi Duţu. 

— De-acum la vară... Nu cred că se întoarce până la vară 
de la Paris domnul Zaharia Duhu. 

Tina pufni, strângând din umeri în pardesiul sărăcuţ şi 
demodat. 

— Aş vrea şi eu să-i văd la Paris! Chiar că au mutră de 
Paris! Ne fac ţara de râs... 

— De ce vorbeşti aşa, Tina?... Se simţi dator să-i ia 
apărarea Vartolomeu Diaconu. E poate un om simplu, dar e 
un om deosebit de ceilalţi... A fost prieten cu un profesor 
universitar, Alexandru Opriş, care a murit în război. E 
prieten cu domnul inginer-şef Grinţescu. E unchiul 
profesorului universitar, domnul Petru Tudose... 

— Dar bătăturile din palmă?... Întrebă Tina. Dacă nu se 
întâmpla minunea să se afle păcură pe pământul ăsta, 
stătea el cu pălăria în mână înaintea ta, nu tu înaintea lui... 

Vartolomeu Diaconu înţelese că discuţia se înveninează. 

De aceea socoti de prisos să-i amintească, mai întâi, că el 
nu stă cu pălăria în mână în faţa domnului Zaharia Duhu, 
care nici n-ar tolera aşa ceva; mai apoi, că şi dânşii se află 
aici tot printr-un miracol al providenţei. 

Tot mai deplin se vădea că nu mai sunt aceiaşi; că au fost 
mult mai strânşi unul lângă altul în pustietatea lor din 
Bărăgan. De când s-au mutat în acest preaslăvit Pisc al 
Voievodesei se iscă tot mai dese prilejuri de neînțelegere şi 
descoperă o Tină necunoscută, răutăcioasă, pizmăreaţă, 
mereu învrăjmăşită cu soarta ei şi râvnind la a altora. 

Astăzi dimineaţă, în birou, la cafea, a citit în foiletonul 
gazetei o teorie năzdrăvană a unui doctor. Cică în fiecare 
om zac mai mulţi oameni. Apar pe rând, luând locul 
celuilalt, după cum hotărăsc legile eredității şi 
împrejurările. Aşa, un criminal ar fi rămas toată viaţa numai 
un criminal ascuns, neştiut nici de el însuşi, dacă nu s-ar fi 
ivit într-o fulgerare de-o clipă ocazia să săvârşească 


uciderea. Tot astfel un ambițios, un tiran, un erou, un 
martir... El îi şi văzuse sosind pe undeva, dintr-o ceaţă, 
punând mâna pe umărul gemenilor respectivi: „Haideţi! 
Sculaţi, voi! Vă ajunge. A venit rândul nostru...” Iar tiranul 
de adineauri se prefăcea în martir; omul de ispravă, într-o 
canalie; eroul, în laş... Poate în acelaşi timp, într-o noapte, 
pe când dormea, a sosit o Tină necunoscută să-i ia locul 
celei adevărate. 

O privi bănuitor, cu coada ochiului. 

Tina mergea cu buzele strânse. Înainte vreme, niciodată 
nu strângea ea aşa buzele, ca o pungă de cămătar zgârcit, 
gâtuită în baiere. 

Porțiunea de uliţă principală se sfârşise. 

Drumul se lăţea iarăşi, de ţară, cu zăplazuri de scânduri. 

Dar casele nu mai erau nici de ţară, nici de oraş. Lipsea 
vegetaţia vânjoasă, verdele crud al copacilor şi gras al 
ierbii, care dă o înfăţişare pitorească până şi celor mai 
nevoiaşe cocioabe de sat, cu flori de nalbă în faţă şi ră-chite 
pletoase la poartă. 

Frunza abia deschisă din muguri se sfârlogise sub stra-tul 
vâscos şi negru, iarba era mâncată de pecingini şi arsă; 
pretutindeni catranul se aşternuse să înăbuşe izbucnirea 
primăverii. 

Printre bolovanii drumului răsăriseră totuşi găzele 
mărunte de primăvară. Vacile-Domnului, roşii cu puncte 
negre, ca zugrăveala veche din interiorul sarcofagiilor 
egiptene. 

Erau gâze vechi aici, mai străvechi decât oştenii regelui 
get Dromichet, mai străvechi decât bourii din stema ţării şi 
decât voievodeasa care a dat numele turnului, pârâului, 
piscului şi locului. Că mai supravieţuiseră potopului de 
catran, rămânea o minune vrednică de mirare. Se târau cu 
picioare aglutinate în uleiuri, iar la ornamentele negre de 
pe aripile de smalţ roşu, simetrice şi desenate cu o pensulă 
fină de miniaturist, se adăugau acum pete mur-dare şi fără 


nici o orânduială. Întocmai ca oameniii, ca vitele, ca 
locaşurile şi pomii, purtau pecetea locului, adică a păcurii. 

Spre fosta curte a Ilovenilor, urcuşul era pieptiş. 

Pe aici, se pare că până acum patru ani se afla o alee de 
plopi bătrâni cu frunza sunătoare. Au pierit toţi. Ici-colo se 
mai cunosc trunchiurile rotunde, cum au fost retezate din 
pământ. În schimb, se desfăşoară o privelişte fără de seamă 
spre vale. 

În poartă s-au oprit s-o admire. A crescut altă vegetaţie 
fantastă, de sonde. Şi e încă numai un început! Peisajul 
arată ca un prospect american. Gara cu numeroasele reţele 
de şine; rezervoarele albe şi roşii, vagoanele-cisterne, 
distilăria şi hangarele unde au garat alte vagoane încărcate 
cu traverse de fier, cu ţevi, ciment şi piese pentru rafinăria 
cea mare, în construcţie, care abia peste un an sau doi va 
da măsura întreagă a bogățiilor exploatate de „Voevoda, 
Roumanian Company for the Development of the Mining 
Industry. Limited”. Lui Vartolomeu Diaconu îi păru iarăşi 
caraghioasă şi absurdă ideea căutătorului de comori că au 
putut fi vreodată pe aici poieni cu iarbă scurmată de 
copitele zimbrilor. 

— Aşteptaţi acilea!... Spuse. Mă duc eu singur să-l chem 
pe Izu...! 

La intrare îl salută un portar cu şapcă galonată. 

Tina Diaconu şi copiii s-au aşezat pe banca de lemn, 
Nevăstuica şi Duţu bălăngănindu-şi picioarele. Tina 
revizuindu-şi în oglinda din poşetă pudra deteriorată de 
năduful urcuşului. 

— Numai de n-am întilzia la cinematoglaf! Se îngrijoră 
Duţu. Să nu păţim ca săptămâna tlecută... 

— Ei, că nisi n-am pierdut mare lucru săptămâna trecută! 
Strâmbă din botişor Nevăstuică. Astăzi, da, înseleg şi eu... E 
un film cu Clara Bow...! 

Se născu o aprigă controversă între fraţi. Duţu îşi apără 
filmele, eroii şi artiştii săi preferaţi: filme detective, cu 
peripeții cumplite şi curse fantastice în tren, în automobil, 


în avion, în submarin. Nevăstuică îşi apără filmele 
sentimentale, cu orfeline care zgribulesc în viscol şi cu idile 
în lumină de lună. Tina Diaconu se amestecă să-şi dea o 
părere. Se dovedi îndată atât de incompetentă, amestecând 
numele actriţelor şi confundând titlurile, încât amândoi 
copiii au renunţat la divergenţele de opinii şi au făcut front 
unic, pentru a stigmatiza cu precocea lor autoritate o 
jalnică şi neiertătoare ignoranță. 

— Se ştii tu, mămisico...! 

— Ce te plicepi tu? Eşti de pe vlemea Flanciscăi Beltini şi 
de pe când filmul mut... Asta-i ca pe vlemea lui Dlomichet 
ceal cu comoala...! 

— Ia vezi! Nu-ţi lungi nasul, să nu-ţi dau eu o Fran-cisca 
Bertini şi un Dromichet, de n-ai să-l poţi duce! 

Copiii au tăcut, schimbând priviri complice. Aşa era uşor 
de încheiat o discuţie. 

Dar dreptatea şi competenţa rămâneau de partea lor. 

CapitolullIll. 

Faptele oamenilor sunt neînţelese şi prea adeseori 
nebune. 

În holul modest al hotelului „Moliere” din Rue Moliere 21, 
Abeles împături cele două gazete care se sfâşiau între ele 
şi-i produceau în fieştece zi adevărate dureri de cap, fiindcă 
dimineaţa opta pentru una şi până-n seară i se părea că 
toată dreptatea o are cealaltă. 

Portarul nu-i mai aşteptă întrebarea. 

Îl salută cordial şi îi trecu telefonul. De două săptămâni îl 
cunoştea acum şi-i înţelesese rostul. Era ghidul şi întrucâtva 
interpretul românului tăcut, spân şi politicos de la camera 
53. Zaharia Duhu anunţă că va cobori peste zece minute, 
cerându-şi iertare pentru întârziere. 

Feciorul lui Leiba Ţudic din Piscul Voievodesei depuse 
receptorul pe suport, mulţumi portarului, căută cu ochii un 
fotoliu mai lăturalnic. Din nou despături gazetele şi îşi 
ascunse fruntea după paravanul de foi. 


Parcurse câteva rânduri, dar nu putu citi mai departe. 
Lăsă ziarele pe genunchi. 

Visător, contemplă un punct gol în spaţiu. 

Compatriotul acesta de sus, de la camera 53 a hotelului 
„Moliere”, îl nedumerea cu totul. Din ce în ce îi părea mai 
greu de înţeles. 

În copilărie, în satul de răzeşi scăpătaţi unde Leiba Ţudic 
şi-a crescut cu amar şi necazuri plodurile, înainte de a le 
scăpa să zburătăcească în lume, Zaharia Duhu a tre-cut o 
bucată de vreme drept un căutător de comori, atins de 
sminteală. Despre aceasta, Abeles îşi aminteşte foarte vag. 
Umbla cu un guşat, un oarecare Oarţă, cretin şi gângav, 
săpând gropi, sfredelind maluri de lut, cheltuindu-şi 
agoniseala lăsată de un părinte aprig, avar şi iscusit în 
judecăţi. Pe atunci era prea crud la minte ca să priceapă; a 
ştiut însă mai târziu că săpăturile n-au rămas chiar fără 
folos. Au scos la iveală un bogat material arheologic, prețuit 
de un profesor universitar din Bucureşti, fost coleg de 
şcoală şi prieten cu răzeşul din Piscul Voievodesei. Pe urmă, 
tulbure, îşi mai amintea Abeles că într-o vreme căutătorul 
de comori căzuse în darul beţiei, după ce inginerul 
Grinţescu a descoperit adevărata comoară din acele părţi: 
ţiţeiul. 

A încercat chiar să-i vorbească odată. 

Se întorcea într-o vacanţă de la şcoală; se apropiase de 
acest ţăran ciudat cu deosebită ştiinţă de carte, prieten cu 
profesorul din capitală, descoperitorul unor preţioase 
relicve şi mistic cercetător de tezaure arheologice. A cerut 
voie să se aşeze la masă şi a vrut să-i demonstreze de ce 
părintele său, Leiba 'Ţudic, om înapoiat şi incult, n-are 
dreptate când se plânge de schimbările săvârşite atât de 
grăbit în Piscul Voievodesei. Bătrânul Ţudic susţinea că 
oamenii n-au de câştigat nimic. Au schimbat un stăpân pe 
alţii. El dovedea că inginerul Grinţescu şi capitalistul 
întreprinderii, Iordan Hagi-lordan, fără să vrea şi fără să 
ştie, grăbesc osânda unei lumi aşa cum stă scrisă şi în cărţi. 


Acestea le-a dovedit el atunci, cu toată înfocarea de neofit şi 
poate cu o schismatică şi pripită confuzie a textelor, 
aşteptând o împotrivire şi sperând să câştige o victorie. 

Se pregătea cu naivitate juvenilă să-i combată 
argumentele. 

Dar Zaharia Duhu de atunci l-a privit cu ochii deşerţi de 
orice înţelegere, parcă ar fi ascultat o oraţiune în limba 
sanscrită. Şi-a cerut scuze şi s-a depărtat. Iar din ziua aceea 
nu i s-a mai părut interesant, nici măcar ca mistic căutător 
de potcoave de cai morţi. 

Pe urmă, Abeles a plecat în vasta lume. A ajuns aici la 
Paris, să-şi sfârşească învăţătura. În doi ani, treptat, 
amintirile din satul de naştere şi de copilărie s-au împâclit. 
Îi părea satul acela pierdut undeva, la periferia civilizaţiei, 
deşi îl lăsase tocmai în clipa când începea şi acolo războiul 
între două lumi. 

Şi deodată, s-a pomenit cu un răvaş de la bătrânul Leiba, 
vestindu-i că răzeşul Zaharia Duhu, căutătorul de comori, 
devenit acum petrolist şi milionar, soseşte la Paris şi are 
nevoie de o călăuză. 

S-a prezentat a doua zi la hotel. 

Îşi închipuia că va da peste un Bai-Ganciu, ridicol şi năucit 
de tumultul unui mare oraş. L-a întâmpinat un om 
cuviincios şi modest, poate timid într-adevăr, dar neasemuit 
mai puţin grotesc decât atâţia americani şi alte tipuri 
exotice de pe bulevardele Parisului. Omul a cerut un râ-gaz 
de două zile, să-şi interneze mama într-o clinică oculistică în 
aşteptarea unei operaţii. Pe urmă l-a rugat să-l însoţească 
până la câteva muzee şi să-i dea câteva învăţăminte de 
orientare. 

Muzeele le-a vizitat Zaharia Duhu singur. Abeles a mers cu 
dânsul o singură dată, la Cluny, unde a rămas uimit de 
pasiunea şi priceperea cu care răzeşul din Piscul 
Voievodesei, absolvent de trei clase şi jumătate gimnaziale, 
examina fibulele, agrafele, nasturii, mânerele de săbii şi 
brăţările din vitrine, găsea caracterizarea cea mai potrivită 


şi înrudiri cu piese din muzee pe care nu le mai văzuse 
niciodată. 

În sala a douăzeci şi şasea, a Coroanelor, s-a oprit îndelung 
la vitrina cubică de cristal, din mijloc, unde se află tezaurele 
regilor goți. Cu un zâmbet ciudat şi trist, după ce-a cercetat 
celebra coroană a regelui Reccesvinthus, descoperită la 
Fuente de Guarrazar, lângă Toledo, a clătinat din cap şi l-a 
asigurat că ar cunoaşte el o anumită coroană de o sută de 
ori mai prețioasă, atât prin mărimea şi rari-tatea 
nestematelor, cât şi prin însemnătatea ei istorică. O ştie el 
unde se află, dar stă bine acolo unde se află. 

Din acea clipă a prins să-l vadă în altă lumină. 

Aşadar, mania căutătorului de comori nu se stinsese? Mai 
credea încă acest Zaharia Duhu în povestea acelei comori a 
regelui Dromichet şi deci încă nu se tămăduise de sminteala 
tinereţii. Păcat! Asta îl scădea în ochii lui. 

Apoi au venit alte simptome mai bizare. I-a cerut câteva 
servicii de-a dreptul absurde. 

Aşa, l-a rugat să-i afle adresa lui Boldur Iloveanu, fos-tul 
proprietar scăpătat al Voievodesei. A fost greu, însă tot au 
izbutit să-i dea de urmă, din locuinţă în locuinţă, după cum 
a schimbat de domiciliu pe măsura scăpătării. Un sfert de 
veac trăise în apartamentul din 87, Avenue Kleber; acum 
agoniza într-o mansardă din Cartierul La-tin; un impas cu 
ziduri leproase şi cu scări unde nu străbate lumina soarelui, 
ca faimoasa Rue de la Vieille-Lanterne, unde s-a spânzurat 
Gerard de Nerval. A crezut că Zaharia Duhu va urca să-l 
viziteze, ceea ce poate ar fi însemnat o dorinţă explicabilă şi 
de-o delicată omenie. 

N-a fost însă aşa! A spus că atât îi ajunge. 

Şi a doua zi l-a rugat să-l ajute la o faptă încă mai în afară 
de orice înţelegere. S-au prezentat la un mare biju-tier din 
Place Vendome; acolo Zaharia Duhu a ales câteva briliante 
preţuind o avere, a plătit un aconto şi a cerut ca până la 
sosirea banilor din ţară, pietrele să fie montate în două 
inele şi o brățară după moda din 1840-1850. 


A cumpăra pietre preţioase, e şi acesta un plasament de 
capital după judecata avarilor. Un capital nerentabil, dar 
apărat de fluctuațiile monedei şi de surprizele bursei. 

A le monta înseamnă cu totul altceva. Înseamnă a le 
premedita o destinaţie precisă şi imediată. 

Dacă Zaharia Duhu ar avea alt chip şi dacă Abeles nu l-ar 
şti atât de străin într-un oraş ca acesta, s-ar simţi 
îndreptăţit să creadă că pe răzeşul devenit petrolist din 
Piscul Voievodesei, l-a ajuns la bătrâneţe vreo patimă 
pentru cine ştie ce femeie amatoare de bijuterii scumpe cu 
montura după moda anilor 1840-1850. Ceva poate va afla 
astăzi, căci în dimineaţa aceasta e termenul fixat de 
bijutierul din Place Vendome pentru predarea inelelor şi 
brăţării. 

Abeles îşi împături ziarele de pe genunchi. 

Zaharia Duhu se apropie împăturind şi el alte ziare, din 
ţară, prezentate de portar. 

— Ale dumitale ce spun, domnule Abeles? Întrebă în- 
tinzându-i mâna. Când inauguraţi lumea cea nouă? 

Abeles făcu un semn de răbdare, cu mâna foarte albă şi 
pistruiată. 

— Timpul se apropie!... Capitalismul şi burghezia de aici 
merg spre pieire. De altfel, pretutindeni, nu numai aici. 
Câte două guverne schimbate într-un an; douăzeci de 
crahuri într-o săptămână - acestea, totalizate ţară cu ţară, 
fac mai mult decât o revoluţie de stradă... În gazetele 
dumitale din România ce se spune? O criză de guvern... 
Este? 

Zaharia Duhu deschise o gazetă şi citi un titlu cu litere 
groase: 

— Nu propriu-zis o criză, dar ameninţarea unei crize. 

— Faptul nu importă! Starea de spirit importă. N-are să fie 
criză mâine, are să fie peste o lună ori un an! Instabilitatea 
dovedeşte că nici mulţimea nu mai are încredere în 
guvernele burgheze, nici guvernele burgheze nu mai pot 
domina evenimentele... Întoarce, te rog, la foaia economică. 


Uite, îţi jur, că eu n-am văzut gazetă din ţara noastră de 
şapte-opt zile... Se vorbeşte ori nu despre o criză a grâului? 
— Adevărat!... E prea mult grâu şi cerealiştii n-au ce face 

cu dânsul... 

— A dat vreo bancă faliment? Sau a cerut vreuna 
moratoriu? 

— Adevărat! Două în încetare de plăţi. 

— Mai departe... Întoarce din nou, la ultima oră, domnule 
Zaharia Duhu!... S-a mai împărţit un partid în două? 

— Adevărat, se află şi aceasta...! 

— Atunci, domnule Zaharia Duhu, mai ai nevoie şi de alte 
dovezi? Ce se petrece în România se petrece aici în Franţa, 
în Spania, în America, în Austria, oriunde!... Statul burghez 
şi economia burgheză se descompun... Asistăm la cele din 
urmă spasme. 

Abeles, feciorul lui Leiba '[udic, vorbise repede şi focos; 
obrazul cu pieliţa albă şi translucidă luase o culoare viorie 
şi bolnavă. 

Tuşi şi îşi astupă tuşea cu batista. 

— Asistăm şi aşteptăm! Repetă cu ameninţare profetică, 
atunci când şi-a putut trage din nou respiraţia. Zaharia 
Duhu îi puse mâna pe umăr, ripostându-i cu surâsul subţire 
al răzeşului din Piscul Voievodesei. 

— Aş crede-o, dacă te-aş vedea că aştepţi în linişte, 
domnule Abeles! 

Feciorul lui Leiba Ţudic recunoscu, nu fără amărăciune, că 
Zaharia Duhu rosteşte la rândul său un adevăr. Asista şi 
aştepta, dar într-o necurmată nedumerire, fără să-şi 
găsească drumul cel bun şi limpede. 

Răzeşul din Piscul Voievodesei îl linişti, punându-i 
prietenos mâna pe umăr şi zâmbi: 

— Fiindcă deocamdată, nici eu, nici dumneata nu ne 
învrednicim a găsi o dezlegare celor ce te frământă, haide 
să ne împăcăm şi să lăsăm altora grijile acestea... Adevă-rul 
e că eu suspin după vremurile de ieri, dumneata după cele 
de mâine; amândoi avem poate dreptate, şi până atunci 


suntem nemulţumiţi de ceasul pe care îl trăim... Poate-i o 
lege care durează de când lumea... Am început să cred că 
tot binele din lume, atâta puţin cât mai este, se datoreşte 
nemulțumirii din om... Viermele e mulţumit să trăiască în 
măr. Omul iese afară, oricât ar fi mărul de rumen şi 
îndestulător, ca să caute altceva. Şi nu o dată sfârşeşte prin 
a găsi cu adevărat altceva mai bun, că doar de asta-i om, ci 
nu vierme... Mi se pare însă că ne-am întins la poveşti şi 
astăzi mi-e timpul scump... Haidem! 

Au plecat. La o înţelegere tot n-ar fi ajuns. Dar nici de 
război n-aveau pentru ce se război. 

Abeles se simţea acasă la dânsul oriunde, chiar dacă 
uneori îl încerca o vagă nostalgie a satului unde a hoinărit 
cu picioarele goale în praf şi a fost zburătăcit cu bul-gări de 
odraslele ţăranilor din Piscul Voievodesei. 

În doi ani se ajustase la viaţa Parisului ca o pălărie pe cap. 
Mai mult îl mira cumpătarea simplă a răzeşului care păşea 
alături de el. Nici nu-şi ascundea mirările cu o făţărnicie 
mirosind cale de o poştă, nici nu le striga în gura mare. 
Trecea, privea, înregistra, judeca... Nu arăta aci mai 
stânjenit decât un provincial francez dintr-o subprefectură 
din Tarn sau Cantal. Ce erau atunci toate fantasmagoriile cu 
acea comoară a regelui Dromichet; misterele cu briliantele 
montate după moda anului 1840-1850? 

Pe Avenue de Il Opera se perinda mulţimea cu mersul 
grăbit şi elastic, caracteristic marilor artere pariziene. 
Totuşi cei doi trecători din Piscul Voievodesei nu se 
deosebeau întru nimic de ceilalţi, căci poate o treime din 
aceşti trecători veneau de tot atât de departe ca dânşii. 

Abeles crezu din nou, cu optimism, în tendinţa de 
uniformizare şi de adaptare a indivizilor. 

— Mai rămâi mult? Întrebă. 

Zaharia Duhu zâmbi. 

— Cred că eu am să mai rămân! Dar dumneata scapi de 
mine, începând cu ziua de mâine. 


— De ce spui „scapi”, domnule Duhu? Sublinie cu reproş 
Abeles. 

— Fiindcă te-am smuls de la învăţătură şi de la prie-tenii 
vârstei dumitale... Am întrecut măsura... Cu toate acestea, 
eu trebuie să mai rămân. Medicii de la clinică cred că va 
mai fi nevoie de o operaţie peste o lună, o lună jumătate. 
Mama a început să se împace cu ideea aceasta, datorită 
domnişoarei studente pe care ne-ai recomandat-o 
dumneata. 

— Relly e o fată săracă. 

— Săracă şi de ispravă, de vreme ce a primit să fie 
gardiancă şi tălmace la o ţărancă oarbă din Piscul 
Voievodesei! Am înţeles că şi dânsa împărtăşeşte ideile 
dumitale; adică vrea numaidecât o lume nouă. Dacă în 
lumea aceasta nouă se vor afla mulţi ca dumneata şi ca 
dânsa, mai-mai că m-aş înscrie şi eu să mă primiţi... 

— Aceasta n-o cred!... Rosti Abeles, înălţând sprâncenele 
şi coborând colţul buzelor vinete, într-o schimă sceptică. Ce 
să caute în lumea cea nouă un proprietar de terenuri 
petrolifere? Deodată s-ar trezi în dumneata, când nici nu te 
aştepţi, feciorul lui moş Antohie Duhu, unchiaşul cel aprig 
din Piscul Voievodesei, despre care spunea tata că umbla cu 
taşca de tablă la şold, plină cu cărţi de judecată pentru 
pământuri... 

— 'Tot ce se poate, domnule Abeles! Zâmbi petrolistul fără 
voie. Până atunci, te vestesc că de mâine scapi de mine. Am 
încercat să mă descurc singur... Vorbesc, ce-i dreptul, cu 
economie: pâine, vichy, cafea, lista de bucate, adresa la 
şofer... Acasă, mi-ar fi oarecum s-o fac în faţa nepoatei 
mele, doamna Cecil Tudose, profesoară de limba franceză 
în concediu nelimitat... Ar râde grozav de ascuţit de 
franţuzeasca fostului tovarăş al lui Oarţă şi a săpătorului de 
comori! Aici, văd că lumea e deprinsă cu tot soiul de 
năzdrăvănii şi nici nu bagă de seamă când şchioapăt în 
limbă... 


— Nu-i nici o mirare, domnule Zaharia Duhu! Fostul 
ambasador al Statelor Unite, care a murit mai deunăzi, a 
stat douăzeci de ani în Franţa şi nu ştia mai mult de 
douăzeci de cuvinte... Îl consolă Abeles. 

S-au oprit în Place de l! Opera, aşteptând semnalul 
clopotului electric ca să poată traversa pe celălalt trotuar 
spre Rue de la Paix şi Place Vend6me; în una din cele mai 
faimoase porţiuni ale planetei, unde şapte torente omeneşti 
se încrucişează, se topesc într-un vârtej şi se despart iarăşi 
spre şapte străzi şi poate mai departe, spre şaptezeci şi 
şapte de unghere deosebite ale lumii. 

Amândoi au întors capul. 

La spate au auzit o vorbă românească: 

— Nu, Bobby!... Cu neputinţă să mai amân! E a treia 
telegramă într-o săptămână... 

Vorbise o femeie subţire şi înaltă, într-o haină albă de 
primăvară, foarte strânsă pe trup, cu mânecile acoperite de 
aripile unei extravagante pelerini. Părea astfel una din 
acele păsări din mările Sudului, numite fregate, al căror 
corp îngust şi prelung slujeşte numai pentru a face legă- 
tura între aripile uriaşe, fâlfâite în spaţii. 

Bărbatul tânăr şi cu profil tăios, încă mai înalt decât dânsa, 
o privi cu un fel de provocare de sub borul pălăriei, tras pe- 
o sprânceană. 

— Bine, Memy!... Faci cum vrei tu. Dar eu rămân. Nu mă 
mişc de aci... Nu mă cheamă parfumul de mititei al 
Bucureştilor...! 

Şi se fixase mai solid pe tălpile pantofilor acaju, cum fac 
copiii încăpăţânaţi, hotărâți să nu se mişte nici chiar de pe 
marginea trotuarului, nu numai din Paris. 

Femeia cu aripi albe de fregată mai spuse ceva. 

N-au auzit ce, fiindcă semnalul electric a dat drumul altui 
torent de trecători şi Abeles prinsese braţul lui Zaharia 
Duhu, grăbind să traverseze împreună cu şuvoiul mulţimii. 

Când au ajuns dincolo, Abeles râse cu răutate: 


— Ţi-ai auzit compatrioţii, domnule Zaharia Duhu?... Pe 
individ nu-l ştiu... Însă pe doamna o cunosc! Doamna 
Demetru Demetrian, soţia ministrului de care depinde 
acum soarta terenurilor dumitale petrolifere; sau, mai exact 
- venitul terenurilor dumitale petrolifere... E o per-soană 
foarte cunoscută în colonia românească. Se bucură de o 
anumită reputaţie, care nu cred că-l încântă prea mult pe 
domnul ministru Demetru Demetrian. 

— Aşadar, aceasta e soţia lui nenea Mitică?... Rosti 
gânditor Zaharia Duhu. 

— Ce nenea Mitică? A, da!... Demetru, Dumitru, Mitică... 
Socoti că a înţeles Abeles. Eşti poate în bune raporturi cu 
dânsul? 

— Nu, domnule Abeles!... Se apără Zaharia Duhu. Eu n-am 
nici o legătură cu mărimele care hotărăsc soarta şi 
veniturile terenurilor mele petrolifere. Am rămas răzeşul pe 
care-l ştii... Dacă mi-am schimbat portul, am făcut-o ca să 
nu întoarcă lumea ochii după mine ca după Dinicu Golescu 
de pe vremuri şi să nu mă ia a doua oară drept un maniac, 
cum m-a mai socotit pe vremea când umblam cu Oarţă după 
comorile mele nebune... Povestea cu nenea Mitică e cu totul 
altceva. Mi-a istorisit-o mie un copil, fiul şefului de staţie din 
Piscul Voievodesei. Acest nenea Mitică mi-a părut om de 
ispravă, din cele ce am aflat de la băiatul şefului de staţie, şi 
îl plâng că are parte de-o asemenea nevastă... 

— Poţi să nu-l mai plângi, domnule Zaharia Duhu. Nu 
merită! E un manechin jucat de femeia pe care ai văzut-o, 
tot aşa cum e un manechin jucat de mâna capitalismului, 
acolo unde se află... Dumneata aia te bucura! Dacă nu-ţi 
aperi singur interesele, sunt alţii să ţi le apere... Până ce va 
veni rândul nostru... 

Abeles se dădu în lături. 

Îi ajungea din urmă perechea lăsată în colţul pieţei. 
Tânărul le aruncă o privire curioasă, fiindcă îi auzise 
vorbind româneşte. 


Zaharia Duhu crezu că a recunoscut în obrazul femeii, în 
jurul ochilor şi în colţul buzelor, ceva din păienjenişul fin de 
pe chipul Madalei, sora fostului său camarad şi prieten 
Alexandru Opriş, soţia de acum a inginerului Dinu 
Grinţescu. Aceeaşi pulbere imperceptibilă de cenuşă 
apărând sub fard, aceeaşi ascunsă crispaţie care 
devastează pretimpuriu o tinereţe fragedă şi fugace. 

Perechea a intrat la un magazin de mode. Ei au intrat la 
bijutier. 

Negustorul, cu figură şi ochelari americani, deprins să-şi 
trateze cei mai stranii clienţi cu o egală şi flegmatică 
politeţe, scoase juvaerele din culcuşul lor de pluş. 

Aprinse becurile de diferite culori, ca să recompună 
lumina naturală a zilei, şi se retrase după vitrina de cristal, 
aşteptând. Se ţinuse de cuvânt. Montura era după moda 
anilor 1840-1850, copiată de altfel după exemplare 
autentice. Aurul avea nuanţe verzui, vechi; reliefurile puţin 
tocite. 

— Este ceea ce aţi dorit?... Întrebă, deşi citise mai dinainte 
răspunsul din privire. 

— Exact! Întări Zaharia Duhu, apelând la ajutorul 
interpretului său Abeles. Acum o rugăminte, te rog!... Aş 
vrea să ştiu ceva. Să zicem, bunăoară, că după o bucată de 
timp, împrejurările mă silesc să mă despart de aceste inele 
şi de brățară... S-ar putea în acest caz să le revând tot aici? 
Şi dacă le revând, cam ce-aş putea căpăta pe dânsele?... 

Abeles transmise întrebarea. 

Bijutierul îşi făcu o socoteală cu facturile înainte. 

— Ar fi posibil, admițând cazul!... Briliantele cu o diferenţă 
de 20 la sută din preţ. Pe lângă acest preţ, aurul nu 
reprezintă mare valoare pentru noi. Nici aurul, nici 
lucrătura. Greutatea metalului la preţul zilei... Monturile 
după moda anilor 1840-1850, fie originale, fie copii, n-au 
căutare în acest moment. Chestie tot de modă. 

Zaharia Duhu îşi făcu şi el o socoteală. După un timp, mai 
voi să afle ceva: 


— Şi dacă în locul meu ar veni o persoană străină să le 
revândă? 

— Acelaşi lucru! Ne referim la factură... 

Zaharia Duhu păru alarmat de o asemenea perspectivă. 
— A, nu!... Se împotrivi. Tocmai aceasta nu! Fără nici un 
fel de factură... O simplă presupunere. Să admi-tem că vine 
o persoană străină care nu ştie, şi nici n-ar fi bine să ştie că 
bijuteriile sunt cumpărate de curând şi chiar de aici. Le 
crede datând din 1840-1850... Casa ar putea făgădui în 

acest caz să păstreze discreţie absolută? 

— În ce sens? Întrebă bijutierul. 

— În sensul cel mai onest. Casa să se rezume la oferi-rea 
unui preţ sau la o simplă evaluare. Persoana vinde dacă îi 
convine preţul, dacă nu, se adresează în altă parte. 
Principalul e să-şi facă o idee exactă asupra valorii reale a 
bijuteriilor, conform cifrelor din factura dumneavoastră, 
fără să bănuiască existenţa acestei facturi! Rămânând la 
convingerea că e vorba de bijuterii autentice, din epoca 
1840-1850... 

— "Tot nu pricep: ce voiţi să spuneţi? Explicaţi mai clar, vă 
TOg. 

— Să presupunem că cineva din familie a pierdut de mult 
exemplarele autentice şi că moştenitori actuali vor să le 
restituie celor în drept, ca o reparaţie, sub forma acestor 
copii. Nu-i nici o înşelăciune la mijloc. Dimpotrivă... O 
restituire târzie, la care cei în drept, sau cel în drept, nici 
nu se mai aşteptau... Ne garantaţi discreţia? 

Bijutierul stătu în cumpănă. Un moment cercetă mai stă- 
ruitor, prin lentilele ochelarilor americani, bizarii clienţi. 

Spuse: 

— Casa noastră nu se ocupă cu asemenea operaţii! 
Regretăm, dar nu ne putem lua nici un angajament... 

Atunci Abeles părăsi rolul de simplu interpret. 

Îşi schimbă glasul, limba, tonul şi mutra de până acum; 
vorbi repede în limba şi cu gesturile lui Leiba Ţudic din 
Piscul Voievodesei. 


Iar spre desăvârşita uimire a lui Zaharia Duhu, îndată 
plesni şi smalţul american de pe chipul bijutierului din Place 
Vendome. Răspunse în aceeaşi limbă şi cu aceleaşi gesturi. 
Urmă un dialog scurt, dar aprins. 

Apoi negustorul îşi reluă figura flegmatică şi anunţă că 
acceptă şi această condiţie, înțelegând pe jumătate cam 
despre ce ar putea fi vorba: 

— Le evaluăm ca bijuterii într-adevăr vechi şi necunoscute 
de noi! Estimăm adică numai briliantele, căci numai ele ne 
interesează. Oricând se pot demonta şi a doua zi reapar în 
vitrină. În orice caz, persoana nu va şti că au fost 
cumpărate de aci... 

Zaharia Duhu păru satisfăcut. 

— E o simplă presupunere! Stărui. 

Bijutierul aprobă întru totul. 

— Evident! O simplă presupunere. Când e vorba de pietre 
preţioase de valoarea acestora, orice presupunere este 
permisă. 

Zaharia Duhu desprinse o foaie de cec şi scrise o cifră, 
despre care Abeles gândi îndată că reprezintă mai mulţi 
bani decât a trecut în treizeci de ani prin mâna părintelui 
său, Leiba '[udic din Piscul Voievodesei. 

— Luaţi loc un moment, până ce se împachetează 
acestea... Îi invită bijutierul. 

Le împachetă o domnişoară cu aceiaşi ochelari americani 
ca ai patronului, dar cu o încetineală exasperantă în 
mişcări. Potrivea inelele în culcuşul de pluş al cutioarelor, le 
ştergea cu pielea de căprioară, sufla asupra lor. Căuta foiţe 
subţiri, să separe o cutie de alta. 

Negustorul intrase în încăperea din fund şi închisese uşa 
după el. 

Abeles îşi chinui buzele vinete într-un surâs dispreţuitor şi 
vorbi acum către Zaharia Duhu, în limba ţăranilor din Piscul 
Voievodesei: 

— Ştii de ce toate acestea, domnule Duhu? Fiindcă în 
timpul cât domnişoara împachetează ca la spiţerie, dom-nul 


Meyer întreabă la bancă dacă aveţi acoperirea cecului. I-am 
părut suspecți în toată această afacere! 

Zaharia Duhu strânse din urmeri. 

— Îşi apără omul banul lui! Are să se convingă că nu 
suntem suspecți... 

Într-adevăr, domnul Meyer apăruse în uşă cu zâmbetul 
afabil. 

Căpătase prin telefon asigurarea băncii că totul e în bună 
orânduială. Repară nedreapta suspiciune, cu un exces de 
politeţe, renunțând la morga americană şi invitând bizarii 
clienţi să apeleze şi altă dată la serviciile sale. 

Poate credea că îndeletnicirea principală a lui Zaharia 
Duhu e să cumpere briliante care se pot vinde a doua zi cu 
o pierdere de douăzeci la sută din preţ. 

— Partea cea mai uşoară am sfârşit-o cu bine! Răsuflă 
uşurat Zaharia Duhu, când au ajuns afară. 

Nu adăugă, însă, care e cealaltă parte, mai grea. 

Cu pachetul în mână, îşi luă stânjenit ziua bună de la 
Abeles. 

— Îţi mulţumesc pentru toate... Am să-i scriu şi am să-i 
mulţumesc şi lui Leiba! Fără dumneata, greu mă descurcam 
eu aici... Acum te poftesc pe la mine oricând vrei. Sau dacă 
mă prinde cumva vreo strâmtoare, te ves-tesc printr-o 
pneumatică. Am învăţat şi meşteşugul pneumaticilor... 

Abeles rămase locului, privindu-l din urmă. Oricât de 
absurdă a fost prima lui impresie, tot aceasta era cea 
adevărată. 

Pe Zaharia Duhu, culacul îmbogăţit şi burlac din Piscul 
Voievodesei, l-a apucat la bătrâneţe o nebunie de dra-goste. 
Se ascunde de dânsul, ca să poată duce un cadou vreunei 
românce de aici, pusă pe atâta, să-l toace. A în-văţat 
meşteşugul pneumaticilor? Se pare că a învăţat repede şi 
alte meşteşuguri, badea Zaharia Duhu din Piscul 
Voievodesei! 

O clipă, lui Abeles îi fu milă de soarta compatriotului. 

Pe urmă strânse din umeri. 


Lăsă lumea aceasta sfârşită şi condamnată, să alerge la 
afacerile, plăcerile şi pasiunile ei. Se întoarse la datoriile 
sale, care îl purtau spre diferite locuri tainice întru 
pregătirea timpurilor ce va să vină. 

CapitolullIvV. 

S-au întâlnit doi oameni ai unor timpuri sfârşite. 

Zaharia Duhu se opri la vitrina unui magazin de antichităţi 
artistice, sub arcadele din Rue de Rivoli. 

Ochise de mai multe zile o cutie de argint vechi, coclit, cu 
filigrane negre. Se bucură. Nu-i luase nimeni înainte. Cutia 
se afla la locul său, între un vas asiatic şi un cuţit spaniol cu 
încrustări din epoca maură. 

Poate nici vasul nu era într-adevăr chinezesc, nici cuțitul 
maur, nici cutia autentică. D. Meyer îi dovedise prea bine 
cât de repede şi desăvârşit se poate fabrica o podoabă din 
orice epocă, în orice stil. 

Dar astăzi nu-l interesa frumuseţea şi lucrătura artistică a 
unei cutii de care se va lepăda peste un ceas. Îi ajungea 
înfăţişarea veche şi mucedă. N-a ascultat explicaţiile 
vânzătoarei, lăundându-şi marfa şi cântărind-o în balanţă ca 
suprem argument. Argint curat, vechi, greu, piesă 
autentică! 

Zaharia Duhu plăti, zgârie bine eticheta preţului; pe urmă 
trecu prin grădina Tuileriilor, purtând acum două pachete 
în mână, ca un pensionar tacticos din departamentul 
Cantal, care a cumpărat cadouri pentru nepoţeii de-acasă. 

Un timp se opri să privească joaca gălăgioasă a copiilor în 
jurul unui bazin circular, pe unde trimiteau corăbioare cu 
pânză şi bărci cu motor sacadat. Un camelot îl sili să 
achiziţioneze o colecţie cu reproduceri din Luvru. 

Făcu un popas pe o bancă. 

Respiră aerul subţire şi parcă acruţ al primăverii 
pariziene, în această grădină unde nu răzbătea mirosul de 
benzină şi de ulei ars. 

Pe cer fugeau nori spumoşi şi repede risipiţi de şuvoiurile 
vânturilor înalte. Bură, câţiva stropi numai; iar bura a fost 


ca o joacă luminoasă şi diamantină în raze de aur. Se 
desfăşurau de o parte piaţa Caruselului, de cealaltă 
Grădina, piaţa Concordiei cu arătătorul obeliscului ridicat 
spre cer şi cu priveliştea unică pe lume, de doi kilometri, 
pină la Etoile. 

Zaharia Duhu le-a văzut şi le-a simţit toate cu sufletul 
aiurea. Îşi recapitula o lecţie de mult învățată şi muncită în 
camera sa 53, de la hotel „Moliere”. Mergea la un examen 
delicat al vieţii. 

Acelaşi camelot de adineauri îi dădu târcoale oferindu-i 
discret altă marfă: un pachet cu cărţi de joc transparente, o 
colecţie de „nuduri artistice”. Găsi destulă energie să-l 
refuze şi să-l alunge. Acest antract, neprevăzut în program, 
îi încordă hotărârea şovăielnică din ceasul al 
doisprezecelea. 

Îşi culese pachetele de pe bancă, ieşi din grădină şi căută 
staţia de taximetre. Şoferul ezită când auzi numele străzii. 
Mai întrebă. Zaharia Duhu pronunţă încă o dată, mai 
răspicat. 

Nu pronunția părea un obstacol. În sfârşit, cu ajutorul 
indexului alfabetic, s-a lămurit. Strada exista, dar nu era o 
stradă pe unde a trecut vreodată un automobil. 

Şăgalnic, îl întrebă dacă e antrenat pentru exerciţii de 
alpinism. Zaharia Duhu se arătă gata să înfrunte toate 
peripeţiile unei ascensiuni. 

Deocamdată, în continuarea faptelor sale ciudate de 
astăzi, îndată ce s-a urcat în automobil a desfăcut cele două 
pachete, a trecut brăţara şi inelele în cutia de argint vechi; 
iar cutioarele de piele, căptuşite cu pluş, ale domnului 
Meyer, le-a învelit în hârtie şi le-a zvârlit pe fereastra 
deschisă, în Sena. A surâs copilăreşte, ca după o şotie bine 
izbutită. Şi a privit mai liniştit perindarea străzilor şi a 
mulţimii: bulevardul Saint Michel, Soufflot, piaţa 
Panteonului, apoi străzi din ce în ce mai înguste şi mai 
întortocheate. 


Şoferul opri. Îi arătă cu mâna un impas urcând între două 
ziduri de firidă, cu treptele dizlocate de piatră, cu rufe de 
cit întinse pe frânghie de la o fereastră la alta, cu lăzi de 
gunoaie în faţa uşilor şi copiii lui Poulbot jucându-se cu 
tinichele albe, care-au fost odată cutii de conserve. 

Era o mică deosebire între primăvara din grădina 
Tuileriilor, cu patriciana desfătare a copiilor de acolo în 
jurul bazinului cu albe corăbioare, şi între joaca mult mai 
proletară a copiilor de aici. Şi se gândi la reflecţiile lui 
Abeles. 

— Alors, mon vieux, on monte au septieme ciel? 1 glăsui 
vesel şoferul, băgându-şi jetoanele şi bacşişul regle-mentar 
în pungă. Hardi, mon vieux! Vas-y! 2 

Zaharia Duhu se aventură curajos, călcând pe lespezile 
tocite şi umede, printre foi de salată, coji de portocală şi 
resturi de legume fierte şi decolorate. 

Căută numărul ştiut din uşă în uşă. 

Îi țâşneau printre picioare pisici zburlite, cu coada bârzoi; 
îi răspundeau în argou ininteligibil matroane cu sâni 
opulenţi şi cu bluze slinoase. 

A găsit, totuşi, căci în viaţa sa aflase Zaharia Duhu şi ceea 
ce nimeni nu mai credea că există. 

A urcat scările unui etaj, al doilea, până la mansardă. A 
bătut în uşă şi a ascultat. Se auzea numai un sfârâit de 
primus. O uşă s-a trântit la un etaj de jos. A ocărât acolo un 
glas de femeie, a scâncit un copil, pe urmă hohoti un râs 
gras şi puternic, cu totul nepotrivit în asemenea loc de 
înfricoşată mizerie. Primusul sfârâia înainte; nu se mişca 
nimeni. Zaharia Duhu a repetat bătăile mai energic. 

Uşa s-a deschis pe trei sferturi. 

S-a ivit un cap scofâlcit, cu fire rare şi sure de barbă, cu o 
scamă albă de păr pe-un craniu aproape chel. 

— Pe cine căutaţi? Întrebă glasul bănuitor. 

— Pe dumneata, boier Boldur Iloveanu! Răspunse Zaharia 
Duhu în graiul de-acasă, din Piscul Voievodesei. 


Bătrânul nu arătă semn nici de surpriză, nici de bucurie... 
(„E un om mort, mai mort decât morţii!” gândi Zaharia 
Duhu.) Celălalt nici n-a tresărit. A ridicat doar pleoapele 
creţe ca foaia boţită de gutapercă şi a întrebat: 

— În ce scop...? 

— Cam greu de explicat între uşi, domnule Iloveanu! Dacă 
îmi vei da drumul înlăuntru, ori dacă vei fi atât de bun să 
mergi dumneata cu mine, jos, să vorbim la masa unei 
cafenele, am să pot spune şi în ce scop... 

Fostul proprietar al Voievodesei îl privi cu ochii oste-niţi şi 
stinşi, fără să scoată capul dintre uşor şi uşă: 

— N-am nimic de aflat, domnule! Nu te cunosc. 

— Cu toate acestea, ne cunoaştem de mult, boier Boldur... 
Zaharia Duhu, răzeşul din Piscul Voievodesei. 

— A, da! Curios. 

Se înviorase puţin glasul. Se înviorase puţin şi privirea. 

Dar uşa tot nu o deschise. 

— Curios! Repetă. În hainele acestea ar fi fost greu să te 
mai recunosc. 

— Hainele s-au schimbat, boier, Boldur! Omul a rămas 
acelaşi... lartă-mă că te tulbur, pe nevestite, însă nu plec de 
aici, până ce nu-mi îngăduieşti să-ţi vorbesc. 

Boldur Iloveanu lărgi uşa cu nehotărâre. Se răzgândi şi o 
strânse la loc. 

— Vezi, e greu, e foarte greu. La mine e foarte urât. 
Neorânduială şi murdărie... 

— Nu face nimic, boier Boldur! N-am să privesc. Eu pentru 
dumneata am venit. Am să privesc numai la dumneata... 

Bătrânul râse urât, dezvelind gingii ştirbe, cu dinţi răzleţi 
şi negri. 

— Ai să priveşti numai la mine? Ha-ha! Domnule Zaharia 
Duhu... Atunci ai să vezi şi camera. Sunt la fel cu dânsa. 
Semănăm ca doi fraţi. 

— Aşa că eu tot am intrat! Scurtă Zaharia Duhu cu 
hotărâre, împingând uşa după ce-a luat încetişor mâna 
bătrânului. Am intrat şi m-ai iertat...! 


Intrase şi îşi călcă vorba. 

Dintr-o singură rotire a privirii, înţelese ce-l oprea pe 
Boldur Iloveanu să-l scape înăuntru. Tavanul oblic, pe-reţii 
afumaţi, cu dâra şiroaielor de apă, soba de fier cu burlane 
negre, un pat desfundat, masa acoperită cu o foaie de ziar, 
colţul uscat de pâine alături de pieptenele ştirb, ligheanul 
de tablă ruginită şi cojiţa sfârlogită de săpun; toate le-a 
văzut Zaharia într-o clipită cu ochiul instantaneu al unui 
aparat fotografic. Se adăugau percepțiile celorlalte simţuri: 
mirosul stătut şi rece de rufe nespălate şi de încălțări 
mucede, sfârâitul primusului pe-un capac de lemn, gustul 
de tutun ieftin şi gunoios. 

Boldur Iloveanu se ferise în lături. Plecase capul, ţinând cu 
mâna gulerul hainei jerpelite pe gâtul gol. Purta papuci 
mari de pâslă, pantaloni uzaţi, în dungi, de jachetă. 

— Acum înţelegi şi dumneata că nu lipsa de ospitalitate m- 
a oprit să te poftesc înlăuntru? Aici nu intră nimeni... 

Zaharia Duhu se pomeni săvârşind ceea ce n-a făcut el 
niciodată: om sfios şi cu mişcările cumpănite. Prinse 
familiar braţul boierului scăpătat Iloveanu şi îl trase spre 
mijlocul încăperii: 

— Tocmai... 

Bătrânul tremura abia simţit sub braţul uscat, dar vânjos, 
al răzeşului. Atingerea aceasta îi adusese o căldură 
necunoscută, de departe, îi trecuse viaţă în vinele sleite, îi 
deşteptase glasul şi îi aprinse privirea. În familiaritatea 
răzeşului nu găsi nimic supărător. 

— Aduc veşti din ţară, boier Boldur! Rosti cu o voioşie cam 
exagerată Zaharia Duhu. 

— Veştile din ţară nu-mi mai spun nimic, domnule Duhu... 

— De la Piscul Voievodesei, boier Boldur! 

— Cu atâta mai puţin... 

Se desprinsese din strânsoarea mesagerului de departe şi 
se aşeză pe marginea patului, cu amândouă palmele pe 
genunchi: 

— Cu atâta mai puţin... Repetă. 


Zaharia Duhu îşi alese un scaun, din cele două cu 
împletitura de pai destrămată. Îl apropie de patul 
bătrânului, întorcând spatele mansardei. 

Prin fereastra ca un capac de tabachere, lumina cădea din 
plin pe obrazul lui Boldur Iloveanu. Firele de barbă, pe 
chipul pământiu, păreau firele unei rădăcini scoase din 
ţărână; o tuberculă extrasă din pământ, zbârcită şi uscată, 
părea şi capul întreg al fostului proprietar din Piscul 
Voievodesei. „Rădăcină scoasă din pământul ei!” gândi 
Zaharia Duhu. Tuşi şi îşi drese glasul; îi era greu să 
înceapă. 

— Boier Boldur, îţi face aşa de puţină plăcere că a venit să 
te caute un om din locul unde se află îngropaţi părinţii şi 
străbunii dumitale...? 

Boldur Iloveanu îşi trecu palma de pe genunchii săi pe 
genunchiul lui Zaharia Duhu. 

Primusul sfârâia înainte. Clocotea apa sub un capac şi 
scăpau spirale de aburi. 

Bătrânul atunci băgă de seamă că l-a uitat aprins. Se 
ridică, răsuci butonul presiunii şi stinse flacăra. 

Zaharia nu întoarse ochii să-i urmărească mişcările. 

Îşi pipăi cutia din buzunar. 

— Curios!... Vorbi Boldur Iloveanu. Pe dumneata te-am 
văzut numai în împrejurări neobişnuite. Acum îmi amintesc 
bine... Ai venit odată să-mi ceri ca să-ţi vând nişte terenuri 
fără valoare. Făceai săpături arheologice şi căutai o 
comoară. Aceasta a fost impresia mea şi a lui Joseph; eşti un 
om curios... Căutai o comoară. E ade-vărat? Îmi amintesc 
bine? 

— E adevărat, boier Boldur! Sunt un om curios şi căutam o 
comoară pe locurile dumitale. Au mai căutat-o şi alţii, tot pe 
locurile dumitale, şi au găsit-o... Altfel de comoară... 

— Cunosc!... Râse surd bătrânul, arătând gingiile ştirbe. 
Petrolul! A fost ceva foarte curios... 

— Dumneata găseşti numai curios, boier Boldur? Eu cred 
că a fost o jefuire mai mult bine organizată, decât curioasă. 


Dumneata ai înstrăinat pământ pentru plugărie; cei care le- 
au cumpărat, cumpărau teren petrolifer, ştiind că acolo se 
află păcură... 

— E foarte posibil. 

— E sigur, boier Boldur! Alţii s-au îmbogăţit... Dumneata 
găseşti totul curios şi locuieşti într-o magherniţă ca aceasta. 
Boldur Iloveanu ridică palmele într-un gest de dezarmată 

neputinţă. 

— Este adevărat, dar o merit! 

— Îmi aud bine urechile? 

— E adevărat, dar o merit... În această magherniţă, cum o 
numeşti dumneata, şi în altele prin care am trecut până am 
ajuns aici, am avut destul prilej să meditez la soarta mea. 
Am ajuns la concluzia că o merit... 

— E rândul meu, boier Boldur, să-mi însuşesc vorba 
dumitale: curios! Îmi pare curios că atât de repede te-ai 
împăcat... 

— Nu m-am împăcat!... Aştept să mor... 

Bătrânul rostise cuvântul cu simplitate, fără emfază, fără 
nici o clintire în trăsăturile zbârcite şi moarte înainte de 
moarte. 

— Aştept să mor - reluă - cu mâhnirea că am trăit fără nici 
un folos. Dumneata nu poţi să înţelegi, din satul dumitale de 
acolo... 

— Poate că voi înţelege, boier Boldur, dacă vei încerca să 
mă lămuregşti...! 

Bătrânul îşi înfăşură din nou gulerul hainei învechite pe 
gâtul gol. 

Îl privi în faţă: 

— Ce curios eşti dumneata! Din toate punctele de vedere 
curios... Pentru aceasta ai venit din celălalt capăt al 
continentului? Ca să afli cum îşi priveşte şi cum îşi judecă 
ruina, un om ca Boldur lloveanu? 

— Poate pentru aceasta, boier Boldur, şi poate încă pentru 
altceva. Cunoşti că am fost căutător de comori... Mi-a rămas 
patima să scormonesc locuri neştiute şi părăsite de alţii... 


Boldur Iloveanu râse sinistru în dinţii fonfi. 

— Nu te-am întrebat încă... Acea comoară pe care o 
căutai, ai găsit-o? 

— N-am găsit-o, să spunem. Dar au găsit şi pentru mine 
cealaltă comoară, alţii! Cumpărătorii dumitale. Inginerul 
Grinţescu, Emil Sava, lordan Hagi-lordan... Au găsit-o; se 
află şi pe locurile cumpărate de mine de la dumneata... De 
aceea mă vezi aici, aşa cum sunt, ţăranul venit la Paris, ca în 
comediile de teatru... 

— Curios... 

— Nu e atât de curios, boier Boldur! Avem să ajungem şi la 
aceasta. Deocamdată, nu înţeleg de ce găseşti că toate 
aceste răsturnări de oameni şi de stări ţi se par dumitale 
drepte? Curioase, dar drepte... 

Boldur Iloveanu îşi înclină vrejul subţire al gâtului. Vorbi 
îndepărtat: 

— Le găsesc drepte, fiindcă din parte-mi le meritam!... În 
această magherniţă, cum ţi-am spus, m-am judecat şi m-am 
condamnat... Am trăit ani de zile, treizeci şi mai bine, 
departe de acele locuri şi de acei oameni. De dumneata şi 
de alţii... Am părăsit pământul. Fiindcă l-am părăsit, m-a 
părăsit şi el. Nimica mai drept!... Am trăit departe, egoist şi 
mărunt. Nici măcar n-am avut o patimă. N-am iubit, nu m- 
am reînsurat, n-am jucat cărţi, n-am căutat o plăcere în 
băutură. Nimic!... Am trăit ca un avar egoist şi am ajuns 
cum sunt, ca un avar egoist, fără măcar să am scuza unei 
patimi... Curios, nu? 

— Într-adevăr! 

— Viaţa a trecut pe lângă mine... Nu i-am dat nimic. Nu i- 
am luat nimic. M-am mulţumit să aştept venitul din ţară. A 
fost un venit din ce în ce mai mic - vremurile acestea sunt 
fatale pentru rentieri! 

— Oamenii mei, pe care îi socoteam de încredere, au găsit 
că pământul acela din Piscul Voievodesei ar fi mai folositor 
dacă ar încăpea pe alte mâini. Poate că au avut dreptate... 
Ultima oară când am fost la ţară, socotelile lor m-au 


înspăimântat. Erau însă juste! Pe hârtie erau limpezi ca 
lumina zilei. Nu mai puteam zice nimic. Le-am acceptat şi 
am venit să trăiesc aci, cum mă vezi, din atâta venit pe lună, 
cât primea Joseph leafă de la mine... Nimic mai drept! 
Dumneata ai făcut ceva în viaţă. Ai căutat o comoară... Că ai 
găsit-o ori nu n-are nici o importanţă. Ai crezut că ai s-o 
găseşti... Administratorul meu Ilie Sacară, avocatul şi 
procuristul meu Emil Sava, inginerul Grinţescu, care a 
cumpărat terenuri de la mine, consătenii dumitale, toţi au 
făcut ceva din viaţa lor, au muncit, s-au zbătut, s-au 
duşmănit între dânşii, s-au înşelat şi poate că unii m-au 
înşelat, dar n-au aşteptat să le vină venituri... Aşa că, 
răsturnarea oamenilor şi a stărilor, mie mi se pare foarte 
normală şi dreaptă. Nu ama mă plânge. Ama mă osândi! E 
într-adevăr prea târziu... Dar aceasta, în judecata cea mare 
a lucrurilor, nu prezintă nici o însem-nătate... 

Bătrânul tăcu, răsucind între degetele osoase o aţă de 
nasture. 

Ridică ochii tulburi la mesagerul acesta curios, din locul 
unde-au trăit şi-au murit atâtea generaţii din neamul 
Ilovenilor. 

— Vezi că nici dumneata nu mai ai nimic de spus?... Am 
judecat bine. Adică am acceptat judecata şi condamnarea 
împrejurărilor dinafară de mine, tot aşa cum am acceptat 
socotelile fostului meu administrator Ilie Sacară şi ale 
avocatului Emil Sava... 

Zaharia Duhu se înălţă cu neastâmpăr de pe scaun. Îşi 
aminti însă făgăduiala că nu va privi asupra mizeriei din 
această încăpere. 

Reveni la loc şi rosti: 

— Boier Boldur, eu am venit şi pentru altceva. Pot spune 
că mai ales pentru altceva am venit. Mă asculţi cu răbdare? 

— Să aud... 

— E vorba despre acele locuri pe care le-am cumpărat eu, 
căutând comoara mea şi în care inginerul Grinţescu şi alţii 
au descoperit comoara lor. Eu le-am plătit cu un preţ de 


batjocură. Atât cât făceau atunci. Prunduri şi ma-luri de lut. 
S-a ivit păcură. M-am pomenit înavuţit, fără voinţa mea şi 
peste socotelile mele... Eu cu bani atât de mulţi nu am ce 
face. Nevoile mele sunt puţine. lar banii aceştia nefolositori, 
care îmi curg fără să mişc un deget, mă apasă pe suflet. Îmi 
pare că ţi i-am furat dumitale. 

— Dumneata ai cumpărat locurile şi le-ai plătit!... Vorbi 
îndreptându-se de umeri bătrânul Iloveanu. 

— Le-am plătit, e adevărat! Dar nici a suta parte din ce 
preţuiau... 

— Eu îmi amintesc, dimpotrivă, că am avut şi oarecare 
discuţie. O discuţie curioasă... Dumneata m-ai silit atunci să 
primesc un preţ mai mare decât credeam eu că fac acele 
locuri. 

— Poate presimţeam că te jefuiesc, boier Boldur! Poate îmi 
spunea mie ceva că locurile acelea fac mai mult decât le 
plăteam eu şi decât le plăteau domnii Grinţescu, Emil Sava, 
Iordan Hagi-lordan... Poate a fost numai o ambiţie 
răzeşească, să fac un târg pecetluit cu şapte sigilii, dar 
cinstit, ca să nu rămână urmă de bănuială... Acuma, văd că 
târgul tot n-a fost cinstit... Eu am o avere care nu-mi 
trebuieşte. Dumneata îţi fierbi mâncarea într-o tigaie cu 
benzină... E rândul meu să spun că nu-i drept. 

Boldur Iloveanu îl cercetă mai atent, cu urâtul lui râs care- 
i dezvelea gingiile şi dinţii rari, de cafea prăjită. 

— Şi unde vrei s-ajungi, mă rog? 

— La o socoteală simplă, boier Boldur! Să îndreptăm ce a 
greşit întâmplarea şi a pecetluit legea... Să primeşti parte 
dreaptă cu mine la venitul locurilor pe care mi le-ai vândut. 

— Aceasta nu se poate! Vorbi repede Boldur, cu toată 
trufia Ilovenilor de odinioară răscolită. Un Iloveanu poate 
muri de foame; nu poate primi o pomană... 

— Nu e vorba de aşa ceva, boier Boldur! E un drept de 
care te-au jefuit cu bună-ştiinţă unii ca Emil Sava şi Hagi- 
Iordan; fără ştiinţă, unul ca mâine... 


— Dumneata ai cumpărat. Dânşii au cumpărat... Eu am 
înstrăinat în deplină stăpânire a facultăţilor mele. Toate 
acestea s-au terminat demult... Îmi face plăcere să cred că 
n-ai bătut la uşa mea ca să-mi umileşti o mizerie pe care eu 
am acceptat-o. 

Bătrânul vorbise dârz. Cu o îndârjire pe care nu o avu-sese 
niciodată în viaţa de altădată şi pe care i-o trimiteau poate 
Ilovenii cei vechi, din mormintele rămase la Piscul 
Voievodesei, buni, răi, cum vor fi fost, dar întrepizi şi dârji. 

— Să vorbim despre altceva! Propuse. Sunt curios să 
cunosc cam ce impresie a putut face asupra unui om ciudat 
ca dumneata Parisul acesta... 

Zaharia Duhu nu se hotăra încă atât de uşor să-şi 
povestească impresiile. 

Spuse: 

— Bine, boier Boldur! Te rog să mă ierţi că am venit mânat 
de un gând bun, care, fiindcă nu prea este în obi-ceiul 
oamenilor, s-a întâmplat să te supere. Eu însă n-am isprăvit. 
Mai aduc altceva de la Piscul Voievodesei. 

Boldur Iloveanu făcu o mişcare să se ridice. Arăta aşa că 
nu vrea să mai audă nimic. Zaharia Duhu îl îmbie cu 
blândeţe: 

— Te rog să mă asculţi, boier Boldur!... Vorbim acum ca 
doi oameni depotrivă de îndepărtați de Piscul Voievodesei. 
Eu îţi aduc de acolo o veste care nu poate să te supere. 
Strămogşii dumitale, poate mama ori bunica dumitale, îţi 
trimit răspuns prin gura mea... 

Bătrânul hohoti din nou, cu râsul lui urât şi ştirb. 

— Ei nu-mi mai pot spune nimic, în afară de vorbele grele 
pe care le aud eu aici, noaptea târziu, când rămân numai eu 
singur şi cu judecata lor. 

— Poate prin gura unui căutător de comori tot se mai 
întâmplă câteodată să vorbească şi altfel, boier Boldur!... 
Nu uita că sunt un om curios. Valetul dumitale, Joseph, avea 
dreptate... Văd ce nu văd alţii. Aud ce nu aud alţii. Se 


întâmplă să găsesc ce nu caută alţii... Eşti bun să mă asculţi 
numai câteva vorbe? 

— Poftim! Încuviinţă cu răceală Boldur Iloveanu. 
Vorbeşte... 

— Boier Boldur, ca proaspăt îmbogăţit din Piscul 
Voievodesei, mi-am ridicat o casă nouă în locul celei 
bătrâneşti... Aşa s-a întâmplat că am locuit o vară la conacul 
Ilovenilor, în două încăperi... 

Zaharia Duhu făcu o mică pauză. Îi venea greu să mintă, 
căci minciună era totul de la început până la sfârşit. 

Dar socoti bine să adauge şi câteva amănunte, tot aşa din 
senin născocite, ca să facă minciuna mai uşor de crezut. 

— Am locuit astă-vară, două luni, în încăperile de la 
curte!... În salonul unde m-ai primit dumneata, dacă-i 
aduci aminte, când ţi-am vorbit eu despre judecăţile 
părintelui meu, Antohie, cu părintele dumitale, boierul 
Enache. Am locuit, fiindcă rosturile mele de mare părtaş la 
treburile societăţii de petrol „Voevoda” îmi dădeau acest 
drept. Şi aşa, bătând eu într-o dimineaţă nişte cuiere pen- 
tru straie, mi s-a părut că sună un perete a gol într-un 
anumit loc. N-am dat însemnătate lucrului... Noaptea, însă, 
a început să mă muncească în pat nălucile mele de căutător 
de comori. M-am întors, m-am răsucit fără somn. Ca să-mi 
capăt liniştea, m-am sculat din pat, am luat ciocanul şi am 
început să cercetez locul... De data asta, năluca mea de 
săpător n-a dat greş. În perete am aflat un capac, iar sub 
capac această cutie... 

Zaharia Duhu scoase cutia şi-o întinse bătrânului. 

Boldur Iloveanu o primi cu degetele slabe şi tremurătoare. 

— Curios! Spuse. 

Însă nu împinse curiozitatea mai departe. O aşeză alături 
de el, pe patul cu învelitorile murdare şi răvăşite. 

— Mai curios decât crezi dumneata, boier Boldur! Te rog, 
fii aşa de bun şi deschide... 

Bătrânul se supuse. 


Ridică mirat din sprâncene la văzul celor trei juvaere de 
pe fundul cutiei. Le răsuci între degete, le jucă în palmă. 

— Curios! Recunoscu. Par a fi obiecte de oarecare valoare, 
deşi eu nu mă pricep la bijuterii... 

— De oarecare valoare? Numai de oarecare?... Îl dojeni 
clătinând din cap răzeşul căutător de comori. Boier Boldur, 
sunt de o foarte mare valoare... Înainte de a veni la 
dumneata, mi-a dat mie în gând să trec pe la un giuvaergiu 
din piaţa Vendme...la un domn Meyer. Iar acest domn 
Meyer le-a luat, le-a cercetat, le-a cântărit şi le-a măsurat... 
Aurul l-a prețuit la nimica toată, fiindcă se pare că 
lucrătura, după moda anilor 1840-1850, n-are căutare... 
Dar briliantele singure, mi-a spus domnul Meyer acesta, că 
fac o adevărată avere şi că oricând ar da pe dânsele, cu 
ochi închişi, aşa cam... 

Zaharia Duhu rosti cifra, scuturându-şi un grăunte de 
noroi de pe genunchiul pantalonilor; pe sub gene, însă, 
urmărind tresărirea de pe genunchiul lui Boldur Iloveanu. 

Nu greşise socoteala. De data aceasta nimerise calea cea 
bună. 

— Acestea mi le-a spus mie domnul Meyer şi chiar m-a 
întrebat dacă nu sunt dispus să i le vând cumva. Ceea ce nu 
puteam să fac... Atâta vreme cât am fost eu căutător de 
comori în deşert, am ajuns să cunosc şi legea cea scrisă, şi 
cealaltă lege a omeniei. Mi-am spus că aceste podoabe au 
fost poate tăinuite de mama ori de bunica dumitale... Cine 
ştie ce întâmplare a făcut mai apoi să rămână uitate şi 
pierdute... Mi-a fost mie dat să le găsesc. Dar sunt ale 
dumitale! [i se cuvin, şi după legea scrisă, şi după cea a 
omeniei... Aşa că pentru aceasta am venit eu să te caut, 
boier Boldur, şi să aflu dacă şi această faptă a mea mai 
poate să te supere... 

— Curios... Îngână bătrânul. Foarte curios! Poate să fie ale 
mamei. Mai degrabă cred că ale bunicăi. Dânsa, după cât 
am auzit, avea patima tainiţelor... Strângea şi ascundea... 
Dacă ar fi fost ale mamei mi-ar părea rău... 


Zaharia Duhu se bucură de această mărturisire. Înţelese 
acum, fără nici o îndoială, că Boldur Iloveanu va merge 
zilele acestea la domnul Meyer din Place Vendme să-i 
propună un târg. De aceea se grăbi să-l împingă pe drumul 
presupusurilor sale: 

— Şi eu cred, boier Boldur! Şi eu cred că au fost mai 
degrabă ale bunicii dumitale... Lucrătura arată cam de prin 
anii 1840-1850. Aceasta mi-a garantat-o domnul Meyer, 
care mi s-a părut o persoană foarte pricepută în asemenea 
preţăluiri... 

Bătrânul îşi urmă gândul său: 

— Mi-ar părea rău să fi fost ale mamei. Eu nu m-am 
despărţit nici de această singură amintire din viaţa ei... 
Oglinda şi consola aceasta...! 

Se întoarse şi arătă o consolă şi o oglindă, ascunse într-o 
firidă boltită a peretului şi deosebindu-se de tot ce se afla în 
această mansardă. 

Oglinda era cu rame aurite şi cu apa împăclită. Consola cu 
picioarele curbe, zvelte, fragile. Făcuseră odată pereche în 
iatacul unei femei din alt veac, îngropată acolo, în cimitirul 
dintre sondele de la Piscul Voievodesei. 

Poate fantomatic, boiereasa subţire mai apărea câteodată 
din ceața oglinzii să-şi întrebe feciorul ce-a făcut din el, din 
viaţă, din iatacurile lor şi din tot ce-a fost, mai ales din tot 
ce-ar fi trebuit să fie şi n-a fost. 

Boldur Iloveanu se ridicase în straiele urâte şi vechi, cu 
papucii de pâslă neagră şi cu obrazul lui brăzdat de 
zbârcituri, din care ieşeau firele de barbă ca nişte rădăcini 
scoase din pământ. 

Merge până la oglinda consolei şi încercă să-i şteargă 
negura plumburie. Pâcla rămase aceeaşi. 

În apa de acolo şi chipul lui avea înfăţişarea unei stafii, 
sosită de dincolo de viaţă. 

— Aceasta era consola şi oglinda mamei!... Rosti. Îmi 
amintesc câteodată o scenă. Nu s-a întâmplat nimic... Nu 
ştiu de ce mi-a rămas întipărită. Şi o văd parcă trăită ieri, cu 


toate că mă întreb de multe ori dacă n-am visat-o... E atât 
de demult! Eu chipul mamei nu mi-l amintesc. De ce-mi 
amintesc atunci numai scena pe care nu mai ştiu dacă am 
trăit-o ori am visat-o? Mama îşi potrivea părul în oglinda 
aceasta. Purta o rochie albastră, de culoarea cerului. Eu mă 
jucam jos pe covor, cu soldaţi de plumb... Aveam haină de 
catifea cu guler de valansienă. De ce-mi amintesc toate 
aceste amănunte?... M-am oprit din joacă şi am strigat-o: 
„Maman! Ştii ce-am să mă fac eu când voi fi mare?” „Să 
aud, Boldy”, mi-a răspuns mama zâmbind prin oglindă. 
„Comandant de armate, maman! General! Ceva mai mare 
decât ge-neral, să câştig bătălii şi să cuceresc lumea...” 

Boldur Iloveanu hohoti urât, cu gingiile lui înfricoşătoare. 

Păşi până la fereastra în chipul capacului de tabacheră, se 
rezemă cu cotul, în straiele vechi şi desperecheate, cu gâtul 
gol, fără guler şi cu mărul lui Adam diform: gâtul altădată 
zvelt răsărit din corola de valansienă. 

Privi peste acoperişurile de tablă, peste coşuri şi ziduri, 
dincolo de cupola Panteonului, la Parisul estompat în ceața 
albăstrie. 

— Ha-ha! Nu conteni râsul dogit. Sărmanul Boldy!... Aşa a 
comandat şi a cucerit el lumea!... O poţi înţelege aceasta 
dumneata, venit din Piscul Voievodesei în acest oraş unde 
am trăit ca un vierme? Peste treizeci şi cinci, aproape 
patruzeci de ani, nu m-am mişcat de aci... De ce? Ce-am 
făcut? În timpul acesta, a fost lângă mine alt Paris, pe care 
nu l-am cunoscut. Au trăit şi au murit oameni care-au făcut 
ceva, orice, dar ceva. Savanţi, căr-turari, inventatori, 
scriitori, industriaşi, oameni politici, anarhişti şi asasini... 
Luptau, cădeau, se ridicau; au fost pasiuni şi scandaluri, eu 
n-am participat la nimic... Spectator avar, am crezut că am 
drept la locul meu, neprimejduit, fiindcă l-am plătit din 
munca altora şi din moştenirea altora, până ce nu am mai 
avut cu ce să-l plătesc... Ce-am căutat aici?... Tata s-a întors 
să încerce ceva la dânsul acasă, a făcut plugărie, a cutezat 
renovări, s-a judecat cu părintele dumitale. Poate aveau 


amândoi o dreptate a lor. Şi-o apărau şi luptau pentru 
dânsa!... Eu am dezertat de la bătălia de acolo; m-am ţinut 
departe de bătălia de aci... Să nu fi crezut în nimic, să nu fi 
făcut nimic, înţelegi dumneata aceasta, prietene al meu din 
Piscul Voievodesei? 

Lui Zaharia Duhu i s-a părut că ultimele cuvinte s-au 
înecat într-un sughiţ. 

Fostul stăpân al ținuturilor din Piscul Voievodesei privea 
neclintit acum de la fereastra mansardei, peste acoperişuri 
şi hogege căptuşite cu tablă, oraşul unde-a crezut că venise 
să trăiască şi unde-a descoperit că venise numai să moară 
încă de-acum trezeci-patruzeci de ani. 

CapitolulvV. 

Venezuela era o ţară ca niciuna alta. 

Nevăstuica a închis caietul şi cartea. 

Le-a rânduit frumos, împreună cu alte caiete şi cărţi, după 
mărime, în învelitoarele lor de hârtie albastră cu etichete 
albe. Le-a aşezat teanc pe marginea mesei, a potrivit foaia 
de sugativă la mijloc, călimara, tocul şi creionul ascuţit fără 
pereche de fin cu briceagul lui Duţu. 

Acum îşi aşteaptă cu neastâmpăr preparatoarea. 

Se uită la ceas din două în două minute, aleargă la 
fereastră să privească în susul străzii - se întoarce să 
deschidă sertarul şi să mai verifice încă o dată plicul pe 
care a scris cu o preamăiastră caligrafie: „Pentru 
domnişoara llenuţa Precup, din partea elevei sale 
respectuoase şi iubitoare”. Căci această delicată surpriză i- 
a pregătit ea şi acestei prea delicate surprize e 
nerăbdătoare să-i vadă efectul. 

Din economiile de-o lună a colecţionat douăspreze 
fotografii reprezentând pe Clara Bow în diferite roluri şi 
costume. 

Toată lumea susţine că Elena Precup de pe acum e Clara 
Bow în picioare. lar mâine se întâmplă să fie onomastica sa: 
Sfinţii Împărați Constantin şi Elena. Un cadou mai potrivit 
nici nu se poate şi nici o surpriză mai mare! 


De cealaltă parte a gării se aude o locomotivă manevrând; 
fluierul subţire şi lovitura mată a tampoanelor de vagoane. 
Dincoace, la ieşire, zbârnâie motorul unui cami-on, glasuri 
de căruţaşi înjurând răguşit şi urât. 

Primăvara intră pe fereastra deschisă cu miros de gaz şi 
cu praf care scrâşneşte nisipos în dinţi. 

Nevăstuica trage cu degetul pe muşamaua mesei. S-a şi 
aşternut un strat subţire de colb. Ar putea să se iscălească. 
Îl şterge cu poalele şorţului de satin negru. 

Pe urmă, iarăşi scoate plicul din sertar. Din nou schimbă 
ordinea fotografiilor. A pus-o deasupra pe cea albăstrie, din 
profil, care seamănă mai mult cu Ilenuţa, când priveşte ea 
în jos, şi când pe obraz îi coboară umbra genelor lungi. Îşi 
iubeşte profesoara angajată de „mămisica” s-o prepare 
pentru examene. Nu ştie cum s-o mulţumească şi cum să-i 
ghicească gândurile. 

De altfel, cine n-o iubeşte pe Ileana Precup? Nu s-ar spune 
că e fată de ţărani din vechi, de acilea, din Piscul 
Voievodesei. Fata lui Alecu 'Toader Precup, un „hojmalău” - 
cum îi spune mămisica - lat în spate şi cu labele lungi, să nu 
te întâlneşti noaptea cu dânsul la colţ de stradă. E mare 
zurbagiu şi de mult căzut la patima bău-turii. Lumea 
povesteşte că a avut o fată mai frumoasă încă, Sanda, care 
a murit arsă în focul cel mare de la biserica veche, în 
noaptea de Vinerea Paştilor, când au pierit trei sferturi din 
copiii ţăranilor de la Piscul Voievodesei. De atunci a început 
să i se strice mintea. 1 s-a stricat şi mai rău, după aceea, 
când s-a lăcomit să vândă societăţii pământul şi s-a văzut 
deodată cu bani în pungă cât nu mai visase el în viaţă. 

Atunci l-a apucat boala să cumpere ceasuri de buzunar. 
Aceasta o dorise el de când s-a minunat întâia oară de 
ceasul lui Nicachi Sacară, proprietarul unei sforicele de 
moşie de peste pârâul Voievodesei. A cumpărat un ceas mai 
grozav decât al lui Nicachi Sacară, l-a purtat la brâu, i-a 
asortat lănţug de aur; pe urmă i s-a părut că a descoperit el 
altul mai frumos, care semăna cu al domnului Emil Sava, 


prefectul. L-a luat şi pe acela, dar nu s-a despărţit de cel 
dintâi. Şi tot aşa, până la vreo cinci-şase. 

Poartă acum cinci-şase ceasuri; în fiecare buzunar câte 
unul. Le întoarce, le răsuceşte, le şterge şi le lustruieşte; 
vine mereu să le potrivească după ceasornicul gării. A ajuns 
de pomină! Unii îl râd; alţii îl plâng. Îl plâng cei care găsesc 
că a făcut neiertată neghiobie când s-a grăbit să înstrăineze 
pământul cu toate drepturile, fără să mai întrebe pe nimeni. 
S-a lăsat prostit de domnul Emil Sava şi ispitit de teancul 
hârtiilor nou-nouţe. S-a speriat de atâta bănet. Apoi n-a fost 
nevoie să treacă îndelungă vreme pentru a se încredința că 
nu erau chiar aşa de mulţi bani şi mai ales că se sfârşesc 
repede. Societatea preţuieşte astăzi locul la cincizeci de ori, 
poate la o sută de ori pe atâta cât l-a plătit. lar Alecu Toader 
Precup s-a ales cu o căsuţă, cu patima băuturii din necaz, 
cu cele cinci-şase ornice şi cu o slujbă de gardian la sonde. 

Cum spune unchiul Izu, face ca jucătorii de cărţi. După ce- 
au pierdut averea la masă, stârcesc în picioare toată viaţa la 
spatele celor care joacă şi câştigă înainte. 

Noroc că a apucat s-o dea pe llenuţa la şcoală. A lăsat-o să 
înveţe patru clase gimnaziale; anul trecut a retras-o, fiindcă 
nu-i mai dădea mâna să cheltuiască bani de pomană (aşa 
zice el, beţivul şi sălbaticul - de pomană!): dar Ilenuţa îşi 
prepară exemenele acasă şi mai are timp să prepare şi pe 
alţii. 

În mintea Nevăstuicii Diaconu, deprinsă acum să audă 
numai întâmplări cu bani, cu cheltuieli, cumpărături, 
vânzări şi venituri, toate acestea se amestecă tulbure, 
răstălmăcite şi deformate după priceperea ei. În afară de 
orice tălmăcire şi răstălmăcire rămâne numai dragostea 
idolatră pentru copila lui Alecu Toader Precup, domnişoara 
Ilenuţa, care seamănă cu Clara Bow şi are genele aşa de 
lungi, dacă nu cumva şi mai şi! 

Îi imită glasul, îi imită gesturile, felul cum priveşte cu un 
zâmbet mustrător când aude spunând o enormitate la 
lecţie; îi imită chiar şi scrisul pe cât se poate. 


Unchiul Izu, dedat eu glumele sale cam deocheate de la 
„Barul American”, ca toţi domnii de acolo, nepoliticoşi şi 
gata să toarne răutăţi peste răutăţi pe socoteala altora, 
vorbeşte fără nici o consideraţie despre Ilenuţa Precup. 
Zice că-i aşa, un fel de backfisch care promite, adică o 
fetişcană care trebuie să mai stea acasă şi să-şi cunoască 
lungul nasului. Săptămâna trecută chiar s-a luat la gâlceavă 
Nevăstuica, în timpul mesei, cu dânsul. Ea o apăra cu foc, 
unchiul Izu a necăjit-o, până ce nu s-a mai putut stăpâni; a 
izbucnit în plâns şi a fugit trântind uşa. 

Nevăstuica a mai prefirat încă o dată cărţile poştale 
ilustrate printre degete. A şters cu guma o urmă suspectă şi 
grasă de pe plicul de atâtea ori închis şi deschis. A zecea 
oară a împins sertarul la loc. S-a repezit la fereastră. În 
sfârşit!... 

În sfârşit, Ilenuţa Precup venea prin mijlocul străzii, 
ferindu-şi pantofii de praf, călcând din piatră în piatră ca 
pisicile. A trecut un camion încărcat cu ţevi de schijă şi a 
învăluit-o într-un vârtej de praf cafeniu, cum e şi praful de- 
acilea cu amestec de catran. Când norul s-a risipit, a apărut 
în rochiţa albă ca angelicele fecioare din zugrăveala 
bisericii Sfântul Dumitru, sfinţită anul trecut, unde 
Nevăstuica merge cu mămisica şi cu Duţu în fiecare zi de 
sărbătoare: şi unde se va duce mâine dimineaţă să se roage 
pentru sănătatea şi norocul unei anumite Elene. 

Ilenuţa Precup a văzut-o. Îi face semn drăgăstos de 
bucurie, cu un mănunchi de trandafiri. 

Nevăstuica simte un ghimpe de geolozie în inimă. Cam ştie 
ea de la cine poate să fie mănunchiul acela de trandafiri. 
Una ca asta nu o poate ea pricepe şi nici aproba în ruptul 
capului. Ce plăcere găseşte o fată ca Ile-nuţa Precup, care 
seamănă de pe acum cu Clara Bow, să se plimbe cu un 
mocofan ca Mihai Peclu, un băiat cu şcoala neisprăvită şi 
făcând pe ajutorul la birourile unde lucrează unchiul Izu? 
Dacă ar avea ea odată curaj, i-ar spune-o în faţă! 


De la fereastă, Nevăstuica s-a năpustit la uşă, vârtej, jos pe 
scară, să-i iasă înainte. 

— Ce este cu tine, Nevăstuică? O întrebă cu glas uşor 
Ilenuţa Precup. Ai ceva schimbat în mutrişoară...! 

Apoi izbucni în râs, trecându-i cu petalele trandafirilor pe 
la nas: 

— Aaaa! Domnişoară, domnişoară Nevăstuică! Ţi-ai 
schimbat pieptănătura? Ştii că nu-mi prea plac mofturile 
astea...! 

Nevăstuica lungi botişorul. 

Ea îşi schimbase pieptănătura ca să samene cu a Ilenuţei 
Precup, iar răsplata aceasta era! 

Simţi lacrimi în ochi. Poate mâhnirea i-o ghici şi prea 
tânăra preceptoare, căci se plecă şi îşi apropie obrazul de 
obrazul ei: 

— Haide, nu fiii copil prostuţ!... Ai să mă asculţi şi ai să-ţi 
schimbi la loc pieptănătura cea veche, aşa cum îi place 
doamnei Diaconu...! 

Mustrarea era îndulcită de alintarea genelor lungi, care 
înfiorau plăcut obrazul Nevăstuicii la fiecare clipire. 

— Ne-am înţeles...? 

— Da... Răspunse Nevăstuica dând din cap, fără să scoată 
glas. 

— Şi lecţiile? 

— Ai să vezi sus!... Am transcris tot caietul de gramatică... 

Nevăstuica aştepta un binelăudat cuvânt de uimire şi 
laudă. 

Dar Ilenuţa Precup îşi surâdea unui gând ori unei amintiri, 
absentă de aci, cu privirea pierdută în vag, sub genele dese 
şi răsucite la vârf. 

— Şi am să te rog deocamdată ceva, Nevăstuico! Înainte 
de a începe lecţiile, îmi aduci, te rog, un pahar de apă 
pentru trandafirii mei... 

Nevăstuica aruncă o privire ciudoasă mănunchiului de 
flori albe. 


— Hm! Strâmbă ea din botişor. Ce mai trandafiri? Ăştia-s 
trandafiri? Trei fire, cu mai mulţi ghimpi decât floare... 

— 'Tot ce se poate, Nevăstuico! Aşa sunt, trei fire cu mai 
mulţi ghimpi decât floare: ce le poţi face dacă aşa îmi plac 
mie...? 

— Ce se întâmplă? Sună apropiindu-se din cealaltă 
cameră, glasul lui Vartolomeu Diaconu. Bonjur, domnişoară 
Precup... Ce se întâmplă? Te supără cu ceva Nevăstuica? 

— O, nu, domnule Diaconu! S-ar putea să crezi aşa ceva 
despre Nevăstuica? Protestă Ilenuţa dezmierdând cu palma 
mică obrazul fetiţei, care se alintă gata să toarcă. O mică 
discuţie pe chestia gustului la flori... Nu-i plac florile 
mele...! 

Vartolomeu Diaconu o ameninţă glumeţ, cu arătătorul. 

— Ce importanţă are? Bine că-i plac cui ştiu eu... 

Copila lui Alecu Toader Precup roşi, plecând privirea: 
genele lungiră îndată umbră pe obraz, ca genele din 
fotografia Clarei Bow. 

„Aşa! Bine i-a făcut că i-a spus măcar tăticu!” se bucură în 
sinea sa Nevăstuica. 

Vartolomeu Diaconu salută şi luă calea centrului. Ca 
totdeauna când îşi părăsea domeniul răspunderilor sale, 
schimbase şapca roşie de uniformă cu o pălărie moale, 
cafenie, proaspăt spălată de Tina cu benzină şi ceai de 
ciuin. 

Păşea repede pe lângă zăplazurile cătrănite care 
despărţeau rezervoarele uriaşe şi hangarele cu ţevi. Nu-l 
chema nimic deosebit, sus, la cofetăria-cafenea „Select” sau 
la „Barul American”. 

Dar acum căpătase năravul. 

Simţea nevoia să se amestece printre prietenii şi 
cunoscuţii lui Izu Protopopescu, să asculte discuţii aprinse 
în legătură cu punctele pierdute sau câştigate de fiecare 
acţiune petroliferă la bursă, discuţiile în legătură cu tone şi 
barile de petrol, cu preţurile mondiale şi lupta dintre cei doi 
coloşi: „Standard Oil” şi „Royal Dutch Shell Transport”. 


După spusele lui Izu, făcea şi el acum ca acei chibiţi ai 
cluburilor care stârcesc în picioare la spatele jucătorilor, cu 
diferenţă că el nu jucase niciodată şi n-avusese ce avere să 
piardă, după cum nu avea drept la nici o speranţă că va 
câştiga vreodată. 

Trecu un automobil uriaş şi albastru. 

Vartolomeu Diaconu salută respectuos, ridicând în unghi 
de 90 grade pălăria spălată cu benzină şi ceai de ciuin. 

De după geamurile de cristal, d. Emil Sava, perfect şi 
important acţionar al societăţii, nici nu duse degetul la 
borul fetrului gri-argintiu, care n-avusese nevoie să fie 
spălat cu benzină şi ceai de ciuin. Vartolomeu Diaconu îşi 
urmă drumul cu inima înveninată. Încă un privilegiat al 
destinului, căruia îi curge aurul negru şi gras pe ţevi, fără 
nici o bătaie de cap, numai fiindcă s-a înhăitat odată cu 
Iordan Hagi-lordan şi cu Ilie Sacară, fostul administrator al 
moşierului Boldur Iloveanu, ca să pună mâna pe toate 
aceste terenuri cu preţ ceva mai puţin decât a plătit el pe 
limuzina de acum. 

Ca un făt avortat al automobilului acestuia, îi tăie calea 
automobilul de tablă al lui Turel, odrasla inginerului Grosu. 
Cu ochelarii săi afumaţi şi cu guiţări infernale de goarnă, 
Turel cobora pedalând cumplit şi împrăştiind un cârd de 
boboci din mijlocul uliţii. 

Vartolomeu Diaconu, altădată tot aşa de blând şi de duios 
cu copiii altora ca şi cu Nevăstuica şi Duţu, se gândi de astă 
dată numai la copiii săi. Judecând bine de ce n-ar avea oare 
drept şi Duţu la o asemenea desfătare, rezervată unui plod 
pocit ca acest Turel, ba rezervată chiar şi unui băiat de 
simplu maistru sondor ca Liliom Grunwald? 

Întrebările şi răspunsurile le târa după el, ca tot atâtea 
poveri nevăzute. Ajunse în centru gâfâind. La „Select” 
nimeni dintre cunoscuţi. O motocicletă rezemată de 
marginea trotuarului, în suport. Dar la „Barul American”, 
Izu, cu o persoană străină. 

Intră agăţându-şi pălăria în cuierul de la uşă. 


„Barul American” nu era chiar atât de american după cum 
îl anunţa firma. 

O încăpere lunguiaţă, cu o tejghea de zinc şi un galan-tar 
de sticle cuprinzând diferite băuturi colorate, cu numiri 
franceze, englezeşti, olandeze şi italiene. Clientela consuma 
însă mai mult produse naţionale: vin, bere şi ţuică. Inginerii 
şi personalul străin al societăţii „Voevoda, Roumanian 
Company for the Development of the Mining Industry. 
Limited” se află încă în număr destul de redus; iar veneticii 
adoptaseră în majoritate băuturile indigene. 

Izu Protopopescu îi făcu loc la măsuţa rotundă, îşi prezintă 
tovarăşul: inginerul Sebastian Luduş, tânăr abia sosit din 
Germania şi din Anglia, angajat de societate în vederea 
rafinăriilor puse în construcţie. 

Fratele Tinei, cumnatul Izu, arăta numai oarecare 
superficiale asemănări cu soaţa lui Vartolomeu Diaconu. 
Scund, smead, foarte sprâncenat şi ochios, cu bărbia 
înălbăstrită de lama „Gillette”, nu părea de fel atins de 
pecetea gravă a contabilităţii şi a cifrelor. Flecar şi glu-meţ, 
poate cam fanfaron, jongla dezinteresat cu aceste cifre, 
mulţumit cu salariul său şi nerâvnind la bunul privilegiaţilor, 
aşa cum suspina Tina de douăsprezece ori în douăsprezece 
ceasuri şi cum îi trecuse şi lui Vartolomeu Diaconu patima 
înveninată şi ascunsă. 

Tovarăşul de masă, inginerul Sebastian Luduş, coleg de 
şcoală pe vremuri cu Izu, impresionă plăcut şeful sta-ţiei din 
Piscul Voievodesei, prin figura sa distinsă, costumul de stofă 
cenuşie şi ţigările englezeşti. Căci acum Vartolomeu 
Diaconu judeca şi el oamenii, îi preţuia şi-i cântărea 
îndeosebi după aceste deşarte măsurători. 

— Sunt numai de alaltăieri aci - anunţă inginerul - şi am 
început să mă plictisesc, domnule Diaconu! 

— Vă înţeleg!... Se grăbi să încuviinţeze Vartolomeu 
Diaconu. Nu prea există distracţii la noi. Suntem cum e mai 
rău! Nici în car, nici în căruţă. Nici în sat nici în oraş!... Un 
fel de tren mixt: personal amestecat cu marfă... 


Tânărul inginer Sebastian Luduş clătină din cap, 
scuturând cenuşa ţigării englezeşti, cu miros de miere şi 
smochine, în scrumiera de metal alb cu reclama societăţii 
„Voevoda” în litere reliefe. 

— Nu e ce crezi dumneata, domnule Diaconu! Nu mă 
plictisesc din cauză că lipsesc distracţiile. N-am venit să mă 
distrez aci... Tocmai aceasta o spuneam prietenului Izu! Mă 
plictisesc, fiindcă n-am de lucru. Îmi pare că societatea s-a 
cam grăbit. Angajează personal şi nu are rafinăria gata... 

Vartolomeu Diaconu răsuci mâna în spirală deasupra 
capului, într-un gest care însemna că de aceasta nu poartă 
el grijă şi că nici alţii n-ar trebui s-o poarte. 

— Până la toamnă... He-he! E destulă vreme să se termine 
zece rafinării, nu una! 

— Până la toamnă... Stăm! Îi întrerupse cuvântul Izu 
Protopopescu. Mă tem că stăm. S-a ivit un drac...! 

— Ei cum?... Se miră foarte sincer, Vartolomeu Diaconu. 

— Trebuiesc bani şi nu sunt bani... Este, dar s-a ispră-vit! 

Şeful staţiei îşi privi cumnatul cu neîncredere, căutând pe 
obrazul său un semn că glumeşte, şugubăţ, cum îl ştie. 

— Ce fel de vorbă, adică?... Întrebă. Milioanele, zecile de 
milioane - sutele de milioane, pot spune - băgate acilea; 
acestea ce sunt? Unde sunt? 

Izu Protopopescu râse de data aceasta într-adevăr 
înveselit. 

Arătă cu ţapul de bere pe fereastră, afară, spre sonde, 
hangare şi cisterne. 

Deşertă ţapul pe gât, îşi şterse spuma de pe buze cu 
batista şi scoase cuvânt: 

— Sunt aci, nene Vartolomeu! În sonde şi în tot ce vezi... 
Petrolul cere bani cu nemiluita ca să aducă bani cu vârf şi 
îndesat. Iar capitalul domnului Hagi-lordan n-ajunge... Şi 
creditul câteodată înţarcă, atunci când lucrează o mână 
ascunsă pe dedesubt. Mă tem că este un peşte mare care 
vrea să-l înghită pe cel mic... De aia stăm, până ce s-o alege 
bătălia... 


— Tot nu-mi vine să cred!... Urmă a se minuna Vartolomeu 
Diaconu. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că staţi rău... 

— Dar nu stăm de fel rău, nene Vartolomeu! Stăm foarte 
bine, dimpotrivă! 'Ţiţei mai mult decât în visul domnului 
inginer-şef Grinţescu şi al domnului Hagi-lordan. Unde 
intră sonda, ţâşneşte ca berea de la butoiul cu presiune... 
Numai că toate astea cer investiţii noi de capital şi capitalul 
deocamdată n-ajunge. Acesta e hazul petrolului. Când stai 
mai bine, stai rău! Când îţi merge mai bine, ai nevoie de alt 
rând de bani... Petrolul, nene Vartolomeu, e o afacere pe 
termen lung. Chestie de rezistenţă. 

— Şi de politică!... Adăugă inginerul Sebastian Luduş, 
urmărindu-şi fumul ţigării... 

— Fireşte că şi de politică! În această privinţă n-avem nici 
o teamă... Politica o învârteşte domnul Iordan Hagilordan, 
şi, învârtind politica, o dată cu ea tot aşa îl învârteşte şi pe 
domnul Demetrian, omul nostru... 

— Este o politică mai mare, pe care n-o mai poate învârti 
domnul Hagi-lordan, dragă Izule! Vorbi inginerul cel tânăr, 
despicându-şi fumul cu latul palmei într-o joacă distrată, ca 
şi cum ar fi făcut despărţirea între două feluri de politici. 

— Ba bine că n-o fi! Ce naiba am discutat noi până acum? 
După cât am înţeles eu însă, are s-o învârtă domnul Hagi- 
Iordan şi de data aceasta. Chestia e să nu treacă legea 
minelor cea nouă şi să rămânem la a noastră, veche, 
sireaca!... Şi până atunci, mi se pare că o să avem o nouă 
emisiune. Dublarea capitalului. Atunci să te văd, nene 
Vartolomeu! Atunci e rost de procopseală... Te căpătuieşti 
cu treizeci-patruzeci de acţiuni la nominal; măcar atâta s-ar 
cuveni s-o facă domnul Emil Sava pentru un funcţionar 
public care serveşte societatea aşa de prompt. O face? A 
doua zi, iei pe ele dublu! Fiindcă la o sporire a capitalului, 
cum o văd eu, chiar dacă se feresc acum unele bănci, avem 
subscriitori mărunți... Douăzeci de acţiuni, unul; treizeci, 
altul; o sută de acţiuni, al treilea... Sută cu sută se fac 
miile!... Au să dea năvală ca la pâinea caldă... Îţi aminteşti 


ce-a fost cu „I.R. D. P- urile”? Pe urmă cu „Speranţa“? Cu 
„Viitorul Petrolifer.”? De la o zi la alta, săreau în sus, cu 
douăzecitreizeci de puncte... Pregăteşte-ţi un mic capitălaş, 
nene Vartolomeu! 

Vartolomeu Diaconu zâmbi amar, ascunzându-şi sub 
mânecă manşeta destrămată, fiindă i se păruse că ingine- 
rul tânăr în impecabila lui eleganţă occidentală îşi fixase 
stăruitor privirea la mustăţile pânzei. 

Zâmbi amar şi se văzu chibiţ la o masă unde jucătorii nu-şi 
treceau cărţile din mână în mână. Pontau pe mai multe 
tablouri; iar pe-o placă albă apăreau şi dispăreau numerele 
negre, cum sar şi se compun mecanic la aparatul de la casa 
„Barului American”: „Voevoda”: 2250 „Voevoda”: 2265 
„Voevoda”: 2275 „Voevoda”: 2280 „Voevoda”: 3000 

Alţii ridicau teancurile de hârtii. Cumpărau, vindeau, iarăşi 
cumpărau şi vindeau. Câştigau vânzând. Câştigau 
cumpărând. 

EI chibiţea! 

Inginerul Sebastian Luduş aprinse ţigară de la ţigară şi, 
potrivindu-şi dunga pantalonului pe genunchi, continuă 
discuţia întreruptă la sosirea lui Vartolomeu Diaconu. 

— Încât, scumpe Izule, din punctul meu de vedere aş 
spune că-mi este indiferent dacă societatea rămâne 
naţională, sau trece sub influenţa americană ori anglo- 
olandeză. Principalul e să fie finanțată acum, de la început, 
din plin, ca să poată da maximum de randament. O zi mi-a 
fost destul ca să-mi dau socoteală. E o regiune cu foarte, 
foarte mare viitor... Dar tot ce s-a făcut până acum e 
rudimentar şi barbar. Numai o rafinerie şi o instalaţie 
modernă pentru prelucrarea distilatelor, aşa ca să nu se 
piardă o picătură, numai acestea vor pune în valoare tot ce 
vezi. Că va izbuti domnul Iordan Hagi-lordan numai cu 
politica sa şi cu capitalul românesc, mă cam îndoiesc... Sunt 
forţe prea mari şi noi suntem prea mici... Ce reprezentăm 
pe scara producţiei? Locul al şaselea... În timpul acesta 
Venezuela, care înainte de 1917 nici nu figura pe tablou, a 


trecut în locul al doilea. Persia a trecut în locul al cincilea... 
Toate, peste capetele noastre... 

Vartolomeu Diaconu vedea în felul său aceste peripeții ale 
bătăliei petrolifere. 

O mână uriaşă ştergea cu buretele de pe o tablă uriaşă, 
numele ţărilor scrise cu cretă şi le înlocuia cu altele. 
Mexicul trecea de la rândul doi la rândul trei; îi lua locul 
Venezuela; îndată Persia se repezea să ocupe locul liber. 
România rămânea neclintită, pe undeva pe la coadă, legată 
de Galiţia... 

— Din punctul meu de vedere - urmă inginerul Sebastian 
Luduş - exemplul Venezuelei e de invidiat şi de imitat! Dar 
vezi, acolo n-a lipsit finanţarea. Pe un teren virgin, a intrat 
capitalul cu forţa lui, cu iniţiativele şi legăturile lui - şi nu s- 
a lovit de obstacole... Numai gândeşte-te! În 1917 abia 
16.400 tone de petrol; în 1922, peste cinci ani, 300.000 
tone; acum doi ani 1.200.000 tone iar anul trecut mai bine 
de 2.500.000... Nu este exclus, peste cinci, peste şase ani, 
producţia să fie de 15, 20, 25, 30 milioane... Acestea fiindcă 
se lucrează în mare, nu cu ţârâita, ca în ţara carului cu boi! 

Vartolomeu Diaconu surâdea cu beatitudine priveliştii care 
se desfăşura înaintea ochilor, ca în tablourile sinoptice din 
partea enciclopedică a almanahului Hachette; în 1917 un 
mic câmp de barile cu petrol; peste cinci ani de douăzeci de 
ori mai mare; pe urmă crescând, însutindu-se, un câmp 
nemărginit, cât cuprind ochii până la linia orizontului, baril 
lângă baril... 

Îşi şterse năduşeala de pe frunte: 

— Straşnică ţară Venezuzela! Aşa mai zic şi eu!... Cânu ne 
născurăm şi noi acolo...! 

CapitolulVI. 

Luptele sunt de mai multe feluri, căci nici oamenii nu se 
aseamănă unul cu altul. 

Înfundat în fotoliu, cu picioarele răşchirate, descheiat la 
vestă şi cu gulerul desfăcut, Iordan Hagi-lordan dor-mea 
profund. 


Braţul drept atârna peste marginea jilţului; degetele 
ţineau o havană stinsă care se consumase singură şi mai 
păstra scrumul intact. 

Iordan Hagi-lordan răsufla greu prin somn, sforăind pe-o 
nară - prin gura întredeschisă aerul fugea şi intra cu un 
ţiuit subţire şi ritmic, mecanic, de supapă deterio-rată când 
scapă în răstimpuri egale presiunea. 

Enorm şi congestionat, cu obrazul lac de sudoare grasă şi 
cu părul smoc umed pe frunte, marele petrolist nu prea 
arăta să fie la el acasă în această încăpere cu mobila 
prețioasă şi cu tablouri rare. Părea mai degrabă un om de 
serviciu, un vizitiu ori rândaş, îmbrăcat în hainele 
stăpânului şi adormit în lipsa sa acolo unde l-a apucat 
vremea, după ce-a dat iama prin sticlele de la pivniţă şi 
proviziile de la cămară. Dar falca de jos, puternică şi lată, 
sprijinită în piept, adăuga însă înfăţişării bestiale ceva 
deosebit, impresionant şi satrapic, tocmai prin acest 
stigmat de ferocitate. N-au asemenea fălci oamenii de 
serviciu, vizitiii şi rândaşii, osândiţi să rămână toată viaţa 
vizitii, rândaşi sau valeţi. 

Din când în când, sforăitul înceta şi o dată cu el ţiuitul 
subţire. 

Omul scrâşnea din măsele prin somn. 

Apoi mandibulele se relaxau; din nou începea aţa de aer 
scăpând ritmic şi şuierător prin supapă. 

A tresărit fără vreo pricină dinafară. A deschis ochii şi i-a 
îndreptat direct la ceasornicul de pe căminul de marmoră. 
A rânjit satisfăcut. 

Se deşteptase exact cu trei minute înainte de sfertul de 
oră fixat. 

Aceasta era tăria lui cea mare, mai mare decât puterea 
maxilarelor: chiar prin somn, chiar prin vis, îşi urmărea 
gândul hotărât! Nimic nu-l putea abate până ce nu-şi 
ajungea ţinta. Nici oboseala, nici obstacolele, nici patimile; 
căci lordan Hagi-lordan nu era cu nimica străin de patimile 
omeneşti. Mânca mult, bea bine, nu renunţase la 


dezmierdările femeieşti. Mai presus de toate punea însă 
cealaltă patimă neistovită din tinereţe: a puterii prin ban şi 
a banului pentru puterea închisă în ban. 

Căscă, iar la clătinarea mâinii, cilindrul de scrum se 
sfărâmă pe covor. Zvârli capătul havanei spre scrumiera de 
cristal. 'Țigara căzu alături, se duse de-a dura pe masă, se 
rostogoli jos. 

Nu se plecă s-o ridice. 

Pe masă se aflau mai multe foi dactilografiate şi o broşură 
cu scoarţele galbene. Le băgă împreună într-o copertă de 
dosar. Întinse braţele în lături, icni, şi se smulse din jilţ. 

Telurile răsuflată uşurate. 

Încăperea era vastă şi luminoasă, ca toate camerele 
acestei locuinţe poate prea largi şi pustii pentru un om 
singur, cu fata întotdeauna absentă din ţară, cu băiatul la 
şcoli, trei sferturi din an. 

Încăperea era vastă, luminoasă, cu mobilă veche de stil, şi 
cu persiene molataice sub paşi; cu vitrine de cristal sub 
care dormeau podoabe de muzeu. 

Acestea toate îl interesau însă prea puţin pe Iordan Hagi- 
Iordan. 

N-avea nici un gust pentru ele şi nici o pricepere. Au fost 
alese, cumpărate şi aduse de Viorica, din drumurile sale 
prin străinătăţi. Pentru dânsul banul nu este mijloc de a 
obţine confort, frumuseţe şi bunuri. E o patimă pentru 
voluptatea puterii ascunse în el. A dormit şi pe paturi de fier 
cu mindir de paie. A mâncat şi un sfert de pâine neagră cu 
măsline putrede. Nu s-a simţit mai rău. 

Mai rău se simte acum, împresurat de ameninţări oculte. 

Iordan Hagi-lordan măsură de câteva ori distanţa dintre 
fereastră şi masă, cu paşi apăsaţi. 

Pe fereastră se vedea grădina cu iarba tunsă, poteci de 
nisip galben, avuzul împroşcând palmierul de apă, rondurile 
de pansele, trandafirii „Mareşal Ney” şi molifţii cu verdele 
cetinii oxidat. 


Dincolo, peste grilaj, teii Kiselefului şi săgetarea neogoită 
a automobilelor, cu zvâcul sonor al vântului spintecat, ca 
pocnetul unor batiste de mătase. 

Pe masă se aflau foile dactilografiate şi broşura cu 
scoarţele galbene sub o cămaşă banală de dosar. 

Îl atrăgeau mai mult acestea. 

Se opri să răsfoiască broşura şi rânji. 

Sună: 

— Să pregătească maşina! 

Servitoarea intrase, ascultase, se înclinase şi ieşise fără să 
articuleze un cuvânt. 

Iordan Hagi-lordan îşi dădu din nou drumul între bra-ţele 
jilţului, care-l primiră cu geamăt. Începu să se descalţe, 
aruncând un pantof într-o parte, altul în alta, hainele pe 
spetezele scaunelor şi cămaşa ca un balon dezumflat în 
mijlocul camerei. 

În pielea goală, burduhănos şi păros, circulă pe covorul 
moale, cu o vizibilă plăcere că simte aşa piciorul dezumflat 
în mijlocul camerei. 

Privi din nou pe fereastra deschisă. 

O pasăre veni din zbor să se aşeze pe pervaz, dar făcu 
îndărăt înfiorată de asemenea namilă. 

Iordan Hagi-lordan păşi peste haine şi pantofi, scotoci într- 
o şifonieră, îşi puse la îndemână o cămaşă curată şi trecu în 
baie. 

Toate le săvârşea foarte natural. Uneori circula aşa dintr-o 
cameră în alta. Slugile se învăţaseră cu acest obicei. Nu 
intrau decât atunci când chema soneria. E drept că nimic 
nu-l împiedica să sune şi când se afla dezbrăcat. Servii şi 
servele primeau ordine cu ochii în pământ, de la un stăpân 
gol ca Adam. Ca un Adam hâd, osânzos şi plin de toate 
păcatele lumii. 

Dar astfel de judecăţi şi păreri nu-l interesau pe Iordan 
Hagi-lordan. Plătea. De asta avea casă! Ca să se plimbe prin 
ea cum îi vine poftă. De asta plătea servitori! Ca să-l 
slujească şi când nu poartă guler la gât. Căci erau zile când 


şi pijamaua de mătase cea mai subţire i se părea un straial 
civilizaţiei prea strâmt şi prea apăsător pe trup. Poate din 
pricină că în copilărie îşi petrecuse atâtea şi atâtea ceasuri 
despoiat de orice vestmânt, pe malul Du-nării, în luncile din 
preajma portului de obârşie. 

Acolo, în întrecerile la înot cu alţi feciori de hamali, de 
pescari şi căruţaşi, a fost nu o dată mai-mai să-l târască şi 
să-l înece puhoiul Dunării. 

De acolo a învăţat că moartea înotătorului e în el, nu în 
vrăjmăşia elementelor dinafară. Cât timp lupţi cu torentul, 
ai sorţi să ajungi la mal, chiar dacă sorţul acesta ar fi numai 
unul dintr-o mie. Se duc la fund şi apar după trei zile, cu 
burta cobză în sus, numai acei care-au muiat braţul, strigă 
„ajutor!” şi aşteaptă ca minunea salvării să le vină de la 
alţii. 

Frecându-şi trupul uriaş şi stacojiu cu o mănuşă aspră de 
păr, răsucindu-se sub duşul gheţos cu monstruoase mugete 
de ciclop rănit, Iordan Hagi-lordan simţea colcăind în el 
această sălbatică însetare de a trăi şi de a birui, care-i 
zvâcnea până la plesnet arterele. 

Se întoarse în cameră tot în pielea goală, şuruind de apă şi 
târând după dânsul cearşaful şi prosoapele. 

În baie se afla o sofa învelită cu muşama, un scaun rotund 
pentru îmbrăcat, se aflau cuiere şi tot soiul de halate, 
papuci şi covoraşe de linoleum. Nu se folosea de nimic din 
toate. După cum după-amiaza prefera să doarmă în jilţ, 
alături de patul profund şi elastic. 

Orânduielile lumii civilizate îi păreau nişte obligaţii 
insuportabile, al căror singur haz e că pot fi călcate în toate 
chipurile, cu forţa sau cu viclenia. Călcate sau exploatate, 
speculate. 

Se îmbrăcă fluierând. 

Împături în patru dosarul cu foile dactilografiate şi cu 
broşura galbenă. Le băgă în buzunarul hainei şi aprinse o 
ţigară de foi, aruncând chibritul pe covor. Cu pălăria pe cap 
mai cercetă ceasul. Era încă devreme. Cinci fără un sfert. 


Întâlnirea a fost fixată la cinci precis. Avea cinci minute 
disponibile, scăzând parcursul până acasă la Demetru 
Demetrian. 

Destul timp pentru a deschide în sfârşit şi plicurile pe care 
le zvârlise înainte de a aţipi, cu o strângere scârbită de 
buze. Rupse primul plic, brutal, cu degetul. Ştia! Scrisoare 
de la Emil Sava, vestindu-l alarmat că nu-i place cum stau 
lucrurile la Piscul Voievodesei. 

— Mămăligă! Rosti laconic. 

Al doilea plic era de la doamna Cecil P Tudose. Îl ruga să 
fie atât de binevoitor şi să-i răspundă la telefon dacă e 
adevărat că unchiul său, domnul Zaharia Duhu, a dispus de 
la Paris să i se vândă ori să i se gajeze acţiuni pentru o 
sumă destul de importantă. 

— Vacă! Rosti Iordan Hagi-lordan. 

Îl al treilea plic, într-o scrisoare caligrafiată cu transparent 
dedesubt, Vartolomeu Diaconu, şeful staţiei Piscul 
Voievodesei, îl ruga respectuos să-l miluiască şi pe dânsul 
cu vreo acţiune „Voevoda”, în caz când într-adevăr 
societatea îşi dublează capitalul şi lansează noi acţiuni pe 
piaţă, după cum a aflat zvon. 

— Bou! 

Mototoli tustrele răvaşele şi le zvârli alături de coş. 

Mămăligă! Vacă! Bou!... Toţi se speriau, întrebau, cereau, 
scânceau, se milogeau, ca şi cum în lupta lui avea răgaz 
pentru asemenea mărunţişuri ale unei lumi mărunte şi 
neputincioase. 

Singurul om de înţelegere i-a rămas tot Dinu Grinţescu, 
inginerul. El nu se sperie, nu cere, nu întreabă. Din zorii 
zilei e la datoria sa şi crede în atotiscusinţa lui Iordan Hagi- 
Iordan, marele brigand, fără scrisori, întrebări, telefoane şi 
telegrame. S-au ciocnit o dată. Şi-au măsurat puterile. S-au 
privit în ochi şi şi-au strâns mâinile, ca doi campioni de box 
pe ring, după un meci nul, la egal. Acum sunt definitiv 
convinşi că au nevoie unul de altul. 


E o împărţire a rolurilor, pe care n-o mai poate sfărâma 
nimic şi nimeni. Unul acolo, la faţa locului, la o datorie; 
dincoace altul, în bătaia vânturilor mari, la altă datorie. 

Poate o singură gravă eroare era să săvârşească Iordan 
Hagi-lordan în viaţa lui; atunci când a voit să înghită partea 
de drepturi a acestui tovarăş, după legea celui mai tare şi 
mai viclean. A înţeles mai târziu, după ce şi-au arătat colții, 
că pentru inginerul-şef de la Piscul Voievodesei isprava lui 
de-acolo e tot un fel de patimă. lordan Hagi-lordan scoate 
bani; inginerul Grinţescu păcură. 

Şi pentru unul, şi pentru altul, tot o înverşunare a luptei 
pe viaţă şi pe moarte cu puterile nevăzute care trebuie 
biruite. 

La erupția unei sonde, inginerul Dinu Grinţescu înscrie în 
carnetul său debitul zilnic în tone, confruntă aceste 
rezultate cu prevederile, se bucură când nu există mare 
deosebire între ceea ce a ştiut el că va fi şi ce este -atâtii 
ajunge! Iordan Hagi-lordan vede în aceste tone numai 
echivalentul în numerar, în acţiuni, în alte credite deschise. 

Pasiunea şi nesaţiul sunt deopotrivă pentru amândoi, deşi 
fiecare altceva caută şi pentru alte pricini. 

Iordan Hagi-lordan pleacă, lăsând uşile vraişte. 

În urmă, servitoarea fără glas, cu paşi de pâslă, închidea şi 
mergea să culeagă hainele împrăştiate, pantalonii încălecaţi 
pe speteaza scaunului şi cearşafurile zvârlite în iureş; să 
tamponeze cu o cârpă uscată şiroaiele de apă de pe covorul 
care a costat cât leafa pe-un an a şefului de staţie din Piscul 
Voievodesei. 

Automobilul străbătu şoseaua printre teii cu frunze de un 
verde puternic şi umed, încă nealterat, în acest sfârşit de 
mai cu soare molatic. 

Plouase dimineaţa; acum razele împungeau săgeți oblice 
de aur prin ochiurile frunzarelor, ieşiseră copii cu 
guvernantele la plimbare, se alungau automobile şi trăsuri; 
sus trecea o escadrilă sonoră de avioane. 


Iordan Hagi-lordan nu lua aminte la acest spectacol 
fugace şi poate divin al vieţii. 

Îşi mesteca gândurile în maxilare. 

A urcat scările încrucişându-se cu doamna Memy Demetru 
Demetrian. 


Soţia ministrului purta o pălărioară mică, strânsă pe 
tâmple, de o parte şi de alta, cu două aripioare ca 
mitologicul coif al zeului Mercur. Flexibilă în rochia de 
culoarea perlelor, cobora treptele balansat, cu popasuri, 
încheindu-şi nasturii mănuşilor cenuşii. Iordan Hagi-lordan 
o salută, privind-o pieziş pe sub genele stufoase. Memy 
Demetrian abia îi răspunse, cu o imperceptibilă înclinare 
din bărbia ovală. 

O aştepta jos o maşină de sport, fără şofer. Foarte joasă pe 
roţi; prelungă şi de aceeaşi culoare a perlelor, cu o şuviţă 
subţire ca sângele tras de jur împrejurul caroseriei. 

În uşă, Iordan Hagi-lordan se opri s-o mai privească o dată 
instalându-se la volan şi plecând. 

Fălcile mestecau mai puternic. 

EI o cunoscuse şi altfel pe doamna Demetru Demetrian, în 
alte timpuri nu prea depărtate. 

Valetul în livrea îi luă pălăria în primire... 

Holul era auster, umbros, cu lumină cernută prin vi-tralii. 
Căptuşeala de lemn întunecat a zidurilor, scările de stejar, 
mobilele drepte şi înalte ca stranele, dădeau a atmosferă de 
biserică intrării; dar în locul mirosului de tămâie plutea încă 
parfumul doamnei Memy Demetrian. 

— Vă aşteaptă sus, domnul ministru!... Explică valetul, 
înaintând un pas şi lipindu-se de pălimarul scărilor de stejar 
sculptat. Aci, în biroul de jos, vă deranjează tot timpul 
soneria telefonului... 

Sub paşii apăsaţi şi rari ai lui Iordan Hagi-lordan, treptele 
scârţâiau, cu toată învelitoarea groasă a covorului. 

Ministrul citea o carte legată în scoarţe de piele. O închise, 
băgându-i signetul între foi şi o puse alături cu o vădită 
părere de rău. 

Se cunoştea bine că dacă ar fi fost să aleagă între 
compania lui lordan Hagi-lordan şi a cărţii, fără nici o şovă- 
ială ar fi rămas la carte. La aceasta sau la oricare din sutele 
rânduite în rafturi, după cristalul bibliotecii masive, care 
acoperea trei pereţi. 


— Ţi-am stricat socoteli?... Întrebă Iordan Hagi-lordan. 
Aveai altceva mai bun de făcut? 

Ministrul făcu semn cu mâna că aceasta n-are nici o 
însemnătate. 

— Ţi-am telefonat, fiindcă trebuia să te văd neapărat! În 
interesul meu şi al tău... 

— Al meu?... Se miră Demetru Demetrian. Interesele mele 
sunt atât de puţine! Şi pe cât pot, mi le apăr singur... 

Iordan Hagi-lordan împinse un scaun cu piciorul, 
mânându-l de la spate până aproape de biroul ministrului. 
Se aşeză, răscrăcărându-se şi lăsându-şi ceafa groasă pe 
spătar. 

Fără să-l privească în faţă, scoase cămaşa împăturită a 
dosarului din buzunar, o desfăcu, scutură dintre celelalte foi 
broşura galbenă şi o zvârli pe masă. 

Îşi scutură mâinile ca de-o atingere murdară. 

Spuse, căscând şi privind în tavan: 

— Vezi ce ţi se pregăteşte, dragă Demetrian? Ce infamie s- 
a pus la cale? Întâmplarea a făcut s-o surprind din timp şi 
am crezut o datorie de prieten să te previn...! 

Cu palmele împreunate pe pântec, păru că a descoperit un 
amănunt foarte atrăgător şi curios în ornamentele 
zugrăvelii din tavan. 

Nu-şi desprinse ochii, decât când auzi fâşâind de mai 
multe ori foile întoarse. 

Atunci se răsuci cu scaun cu tot, mai aproape de 
Demetrian şi îl încleştă în privirea de oţel cenuşiu. 

Ministrul era palid. Galben, ca scoarţele broşurii. Îi fugise 
tot sângele din obraz. 

Cuta amară din jurul gurii se adâncise şi Iordan 
Hagilordan văzu cum tremura mâna cu broşură cu tot. 

— E o infamie... Îngăimă Demetru Demetrian. 

— De perfect acord! E o infamie. Dar e o infamie care în 
câteva zile va fi trimisă în plic, pe cinci mii de adrese, va fi 
răspândită în vitrinile librăriilor şi la chioşcuri, ca orice 


broşură de scandal... Mulțimea e laco-mă de asemenea 
infamii...! 

— Cum pot oare unii oameni...? 

Iordan Hagi-lordan îi tăie vorba: 

— Oamenii sunt capabili de orice, dragă Demetrian, când 
pentru o infamie primesc plata care să le asigure restul 
existenţei!... Tu te-ai ciocnit mai puţin cu asemenea oameni, 
fiindcă ţi-au venit toate de-a gata. Eu lupt din copilărie cu 
dânşii!... 

Lungi o pauză şi adăugă după un timp: 

— Iar la nevoie fac ca dânşii! Operez cu armele lor. De la 
egal la egal! 

Demetru Demetrian îşi dezmierdă maşinal scoarţa de piele 
a cărţii, îşi purtă ochii la rafturile cu sute de alte cărţi de 
după cristalul bibliotecii. 

— La ce poate servi tiparul, când te gândeşti?... 

Iordan Hagi-lordan rânji: 

— Precum vezi, Demetrian! La multe lucruri bune şi măcar 
la tot atâtea rele... 

— Şi ce vrea, în definitiv? Cine e acest om care semnează 
cu două iniţiale? Cum poate îndrăzni să se ames-tece în 
viaţa intimă a cuiva? Cu ce drept...? 

— Cu dreptul pe care şi l-a arogat singur, de a profita de 
moment şi de a exercita un şantaj! E simplu cum nu se mai 
poate, scumpe Demetrian!... Eşti ţinta atacu-rilor, fiindcă 
legea voastră cea nouă strică prea multe aranjamente. Nu 
ţi-au găsit altceva vulnerabil. Vor în-cerca să te 
demoralizeze aşa, scormonind în viaţa ta intimă... Un ziar, 
oricât de infam, n-ar fi coborât până aci. Dar o broşură 
anonimă poate colporta orice!... Autorul acesta care 
semnează cu două iniţiale ştie că nu poţi să-l chemi în 
justiţie. Nu-ţi dă mâna s-o faci! Ştie că guvernul va confisca- 
o inutil: a doua zi tipăreşte altele şi le expediază pe 
adresele care se pot afla oriunde, în cartea de telefon, în 
registrele cluburilor, în condicile asociaţiilor profesionale... 
Canaliile calculează toate acestea! Ţi-o spun eu, care nu mă 


dau în lături să fiu şi eu canalie, ba încă o canalie ceva mai 
mare decât dânşii, când nevoia mă sileşte...! 

Iordan Hagi-lordan rostise cuvintele fără nici o stânjenire. 

Îl privea înainte, apăsat, cu multe şi grele înţelesuri. 
Aceasta era tactica lui. Lovea oamenii slabi direct, în piept 
ori în frunte. Pentru ceilalţi mai puţin slabi păstra viclenia şi 
lovitura piezişă. 

— Îl cunoşti?... Întrebă Demetru Demetrian, punând 
degetul pe cele două iniţiale de pe copertă. 

— Personal, nu! Dar mi-au venit emisari. Mi-au propus un 
târg murdar, dar precis!... Au încercat şi cu mine... Probabil 
că vor încerca la alţii, dacă nu le merge cu mine. 

— Un târg?... Se miră încă o dată Demetru Demetrian. 
Înţeleg să vină aceste canalii la mine... Dar la dumneata, nu 
înţeleg de ce? 

— Calculul lor este cum se poate mai logic. Demetriene! 
Guvernul, adică tu, sau guvernul prin tine (aceasta nu mai 
interesează), pregătiţi o lege care ne primejduieşte 
existenţa. Vreţi să daţi drumul capitalului străin ca să ne 
înghită. Canaliile şi-au făcut socoteala că vom încerca şi noi 
să reacţionăm cu toate mijloacele. 

Iordan Hagi-lordan repetă, strângând pumnul masiv şi 
uitându-se la el ca la un ciocan străin de dânsul: 

— Cu toate mijloacele! Să strivim pe oricine ne cade sub 
mână. Calculul lor n-a fost, dintr-un punct de vedere, atât 
de stupid. Aceasta e şi hotărârea noastră. Au nimerit just! 
Englejii şi americani au mijloacele lor... Prin diplomaţie şi 
prin bănci vă forţează mâna! Prin presa din străinătate, vă 
ţine atârnaţi de-un fir de păr! Prin o parte din presa de aci, 
pregăteşte opinia publică, slăvind avantajele unor noi 
investiţii de capital străin într-o altă ţară, unde capitalul 
lipseşte!... Nouă ce ne rămâne? Mijloace de rezistenţă mult 
mai mici şi mai puţine. O parte din ziarele care, 
dezinteresat şi mai ales foarte interesat, apără avuţia 
naţională a solului şi subsolului. Un partid care trebuie să-şi 
apere o lege şi oarecare interese ban-care. Mai departe? 


Nimic!... Deci calculul indivizilor n-a fost de imbecili. Un 
scandal oricât de abject, căzut exact în momentul când vii 
cu legea, te pune într-o lumină ingrată... Nu vei mai avea 
nici energia să-ţi aperi legea ta. 

— A mea?... Surâse trist Demetru Demetrian. Ştii bine că 
nu este a mea... 

— A guvernului, adusă prin tine! Acelaşi lucru! Nu vei mai 
avea energia s-o aperi. Nu-ţi va mai veni nici să priveşti în 
ochii unui om, când vei şti că acel om a primit această 
murdărie şi s-a delectat acasă citind-o... Pe urmă, gazetele 
vor da o publicitate lucrului sub o formă ipocrită, după 
năravul lor. Condamnând cu vehemenţă infamia din broşura 
individului, ar putea s-o aducă în discuţie perfid, apărându- 
te ca funia pe spânzurat. Sunt apă-rări şi indignări care 
echivalează cu o trădare! Individul a comptat şi pe 
aceasta... Mi-a propus, deci, să-i finanţez operaţia! Să-i 
plătesc adică o sumă, el luându-şi obligaţia să răspândeaseă 
întâi cinci mii de exemplare. După o săptămână, altă serie... 
Emisarii s-au arătat în măsură să-mi garanteze şi 
publicitatea pe calea de mai sus, a ziarelor aşa-zise 
indignate de abjecţia broşurii. Am înţeles că nu lucrează un 
individ izolat. Sunt constituiți în bandă...! 

Iordan Hagi-lordan vorbea sacadat, cu ochii nedescleştaţi 
de la figura palidă a ministrului, urmărindu-i surparea 
trăsăturilor la fiecare lovitură izbită în faţă. 

Ştia foarte bine că Demetru Demetrian i-a priceput jocul şi 
că nu mai poate încerca nici o tocmeală. Avea să accepte 
preţul său - al tăcerii. 

Îl socotea un om slab, dezarmat şi încă mai jalnic decât 
toate acestea: un sentimental. 

Sandu Demetrian sau bătrânul Mihalache Demetrian ar fi 
scos afară, pe scări, cu valeţii, pe individul care ar fi cutezat 
să propună un asemenea preţ al tăcerii. Dar Sandu 
Demetrian şi bătrânul Mihalache Demetrian erau oameni 
de luptă, pe de-oparte; pe de alta, nu şi-ar fi luat niciodată o 
soţie ca Memy. 


— Există o cale pentru a înlătura mârşăvia canaliilor. Lasă- 
mi-i pe mâna mea!... Propuse deci Iordan Hagilordan. În 
schimb, citeşte mai întâi acestea! Citeşte; sunt sigur că 
exprimă gândurile tale. 

Din scoarţa dosarului, scutură textul dactilografiat. 

Îl trimise cu un bobârnac, de-a lunecuşul, pe cristalul 
biroului până sub ochii omului palid. Apoi aşteptă, 
rezemându-şi ceafa lată de spătarul fotoliului şi 
împreunându-şi mâinile pe pântec. 

Demetru Demetrian parcurse foile. 

Rosti: 

— E tot ce-aş fi pus eu în lege, dacă legea ar fi fost a mea! 
Însă ştii bine că legea nu e a mea. Nu e nici măcar a 
guvernului. Ştii cine ne-a impus-o. Împrumutul din 
străinătate tărăgănează numai din această pricină. 
Sesiunea parlamentului s-a prelungit numai din această 
pricină... Din partea mea, n-ar fi fost nevoie de sugestiile de 
aci. Sunt exact ideile mele! 

Căci adevărul paradoxal era acesta. 

Interesele unui om ca Iordan Hagi-lordan coincideau, 
măcar o singură dată în viaţa sa, cu o mare problemă a 
ţării. Şi acelaşi paradox înverigase lucrurile atât de 
năstruşnic, încât un om ca Demetru Demetrian, care făcea 
politică din pasivitate, fiindcă îl obligase în tinereţe o 
tradiţie de nume, de familie şi de partid, mai ales manevrele 
unui grup de partid, care avea nevoie de-o firmă şi de girul 
unui nume, acum se afla în cealaltă tabără, legat de 
interesele măcar în parte vrăjmaşe ţării; legat de interesele 
acaparatorilor de petrol. Soarta guvernului se afla legată 
de soarta împrumutului. Iar soarta împrumutului era legată 
de soarta legii „sale”. 

— Încât... 

Iordan Hagi-lordan nu-l lăsă să termine. 

— Încât sau legea trece cu aceste modificări, sau e 
amânată pentru la toamnă, la iarnă, mai târziu. Asta e! Eu 
am nevoie să câştig timp! Peste un an nu-mi mai pasă... 


Sunt consolidat. Puteţi face atunci orice lege. Peste un an 
îmi este perfect egal tot ce se întâmplă cu împrumuturile 
noastre. Ipotecaţi ţara, vindeţi-o! Vă priveşte. 

— Dar înţelege că este imposibil! Legea e pregătită după 
textul revizuit de preşedintele de Consiliu, de ministrul de 
Finanţe... Gică Elefterescu s-a întors acum trei zile de la 
Paris, unde consorțiul a suspendat tratativele împrumutului 
tocmai pentru a grăbi trecerea legii... Ce pot face? 

— Feciorul lui Sandu Demetrian poate face multe, cu 
puţină voinţă şi energie. Are drept să pună piciorul în prag! 
Nu-i dă mâna unui guvern de şnapani şi de pro-copsiţi să 
intre în conflict cu feciorul lui Sandu Demetrian. Mâine ai 
avea toată ţara alături de tine, împotriva lor! Aceasta o ştiu 
borfaşii voştri prea bine! Au să ţină socoteală şi au să 
găsească altceva. 

— Dar e imposibil! Repetă Demetrian. 

— Cuvântul „imposibil” trebuie şters din dicţionar, 
Demetriene! Eu l-am şters de mult! L-au şters şi indivizii 
ăştia... 

Bătu cu mâna păroasă broşura cu scoarţele galbene. 

CapitolulVIIl. 

E o ţară şi un timp fără milă. 

Demetru Demetrian îşi scoase pălăria de pai şi lăsă vântul 
să-i răcorească fruntea. 

Automobilul gonea pe caldarâmul stropit, luând înaintea 
trăsurilor care se îndreptau la trap spre Arcul de Triumf. 

La „Bufet” cântă muzica militară. În lumina văroasă a 
becurilor, o lume pestriță, în haine de vară, dăduse buzna la 
mese, cu bunice, mame, copii, nepoți şi căţei, ca să ronţăie 
alune americane şi fistici, să discute chestia împrumutului şi 
neînduplecarea bancherilor de la Paris, să deşarte dintr-o 
înghiţitură halbele gulerate de bere şi băuturile colorate, cu 
bulgăraşi de gheaţă în paharele înalte. 

Toţi veniseră cu iluzia că descheind nasturii vestelor şi 
lepădând pălăriile pe-un scaun, alături, îndată va pur-cede 
să-i zvânte o adiere de peşteră după asemenea zăpuşeală 


pretimpurie. Răsuflarea vântului venea însă tot aşa de 
arzătoare, târând până aici miasmele gazelor de benzină. 

Era o seară de sfârşit de mai şi părea o noapte de iulie. 

— Oprim la „Chateaubriand”, domnule ministru? Întrebă 
şoferul, răsucind jumătate de obraz şi ştergându-şi 
năduşeala cu batista mototolită. 

Demetru Demetrian îi făcu semn să treacă mai departe. 

Dorea mai întâi o plimbare până la vila Minovici, dincolo, 
spre Băneasa. Un sfert de oră în singurătate totală. 

La restaurantul cu grădina de vară „Chateaubriand”, îl 
aşteptau la masă Gică Elefterescu şi doi parlamentari 
majoritari: liderul guvernului şi un vicepreşedinte al 
Senatului. 

De două zile îşi ridicase tot Consiliul de Miniştri împotrivă- 
i, cu preşedintele în frunte; toţi deputaţii grăbiţi să vadă 
legea trecută cu o discuţie cât mai sumară, ca să se poată 
întoarce la treburile lor - (pretindeau cu inocenţă); ca să-şi 
vadă treburilor lor încheiate - (acesta era adevărul)! Îi ştia 
pe toţi cam de ce interese sunt mânaţi. Ar fi putut fixa chiar 
o cifră de fiecare cap, după cum unul îşi rezerva de pe 
acum un loc într-un consiliu de administraţie al vreunei 
societăţi petrolifere americane, engleze ori olandeze; după 
cum altul a măsluit din vreme manoperele pentru a-şi 
asigura pe compt propriu concesionarea unui perimetru din 
rezervele statului. 

Gică Elefterescu, colegul de la Finanţe, îl asalta ca să-şi 
poată duce la capăt tratativele împrumutului suspandate. 
Din nou avea să se încingă o discuţie penibilă şi deşartă. ÎI 
încerca din ce în ce mai hotărât gândul să demisioneze sub 
un pretext inofensiv, de surmenaj sau de boală; pentru a 
curma astfel această poveste cu iţele încurcate peste capul 
său şi cu ciocniri de interese peste puterile sale de 
rezistenţă. 

Un singur om i-ar fi stat alături: Alexandru Vardaru, 
ministrul de Interne. 


Loial, energic şi cu aproximaţie dezinteresat, cu destulă 
autoritate în guvern, i-ar fi dat o mână de ajutor. 
Întâmplarea a făcut ca tocmai el să lipsească în străinătate, 
pe patul unui sanatoriu din Viena, după o operaţie care i-a 
pus acum câteva zile viaţa în cumpănă. 

Astfel se afla singur, înfricoşător de singur, împresurat de 
haita lupilor. 

— Întoarcem? Întrebă încă o dată şoferul. 

— Ţi-am spus: înainte...! 

Ajunseră la Arcul de Triumf. 

Un şir de automobile şi de trăsuri se îndreptau spre 
Băneasa, altele veneau îndărăt. Maşina vâjăi pe lângă birje 
cu coşul ridicat, unde se zăreau, în izbucnirea farurilor, 
perechi îmbrăţişate, picioare împleticindu-se în încleştarea 
sărutărilor. Pe alei alte perechi mergeau încet, înlănţuite. 

Toată şoseaua avea, în seara aceea a sfârşitului de mai, 
aspectul unei imense grădini de întâlnire, unde bărbat şi 
femeie se căutaseră în dorinţa unui amăgitor spasm care 
parodia iubirea. Frunzele teilor păreau verde-albăstrui; 
frunze artificiale, în bătaia artificială a luminilor. 

Umbrele întindeau plase mişcătoare de întuneric de unde 
apăreau şi unde dispăreau femei în rochii de culori aprinse, 
cu şolduri balansate, sprijinite în braţe vânjoase de mascul. 
Aceasta era tot şi aceasta căutau toţi. O femelă, un mascul; 
un mascul, o femelă!... Pe urmă, noaptea de acum o vor 
plăti toţi mai târziu, peste o săptămână, o lună, un an ori 
zece: o vor plăti scump şi crunt, cu un regret, cu un 
legământ indisolubil, o dezmeticire, o ispaşă. 

Demetru Demetrian îşi trecu pe tâmple cleştele degetelor, 
ca şi cum ar fi vrut să-şi smulgă o perdea materială, care îi 
deforma perfid priveliştea lumii, o întuneca şi desfigura 
fiecare gest, într-o grimasă hâdă şi de-un demoralizant 
cinism. 

— Aici poţi opri...! 

Era dincolo de Băneasa, într-un spaţiu liber de şosea. 


Şoferul, cunoscând prea bine crizele acestea ale 
stăpânului, cu nevoia lui de tăcere şi de singurătate, 
întoarse automobilul cu botul spre un drum lateral. 

Stopă, opri motorul, sări jos şi se depărtă să fumeze o 
ţigară pe marginea şanţului. 

Demetru Demetrian rămase numai cu foşnetul lanului de 
porumb în faţă, cu cerul înstelat deasupra şi cu semnalele 
aerodromului la spate; cu alte constelații artificiale, în 
stânga - luminile postului de radiofonie, în vârful 
arhitecturilor înalte şi verticale de fier. 

Mai erau stele, mai era linişte, mai era o lume pacificată, 
vegetală, scufundată în întuneric, cu frunzele dezmierdate 
de adieri? 

Părea absurd că această lume mai există totuşi şi că se află 
atât de aproape de cealaltă lume, unde om rânjea la alt om 
cu ferocitatea brutală a unui lordan Hagilordan ori cu 
ipocrizia onctuoasă a unui Gică Elefterescu. Mâine îi vor 
rânji poate mai mulţi. Şi altfel! Căci povestea lui, de nimeni 
cunoscută şi de nimeni înţeleasă, va deveni prada unui 
scandal de pomină, cum e năravul timpului. 

Ministrul îşi astupă ochii cu palma, îşi sprijini fruntea 
fierbinte. Suprimase lumea exterioară. Gândul dura însă, 
ronţăind înlăuntru. 

Tot aşa, da, tot aşa, într-o noapte ca aceasta s-au petrecut 
toate. De atunci a început şi ispăşirea lui, pe care fără 
îndoială că o merită şi că o va târî cu dânsul până la 
sfârşitul sfârşiturilor. 

Crescuse într-o atmosferă austeră. Totuşi devenise un om 
moleşit, fiindcă viaţa îl cruţase de toate asprimile, de grijă şi 
de lupte. 

Neamul Demetrienilor era vechi. Cu un trecut brav, pe 
vremea revoluţiei de la 1848 şi pe vremea Unirii. Prin 
tradiţie şi vocaţie rămăsese predestinat politicii, până la 
bătrânul Sandu Demetrian. La moartea lui Sandu 
Demetrian, cu doi ani înaintea războiului, i-a venit rândul să 
preia el firul. Vocaţia se isprăvise cu dânsul; rămăsese însă 


tradiţia. O obligaţie de partid, de la care toţi susțineau cu 
tărie că nu poate dezerta. Îl pasionau cărţile din bibliotecă, 
îl pasiona un tablou rar, o sculptură, un bibelou. Pe băncile 
şcolii îşi făcuse planuri măreţe. Să înveţe ingineria ori 
arhitectura. Să înveţe a construi ceva: poduri, clădiri, 
viaducte, uzine. Să se îndepărteze de viaţa şi de moravurile 
partidelor politice, pe care vrând-nevrând le întrezărise de 
copil, cu oroare, după tot ce vedea, auzea şi înţelegea într-o 
casă unde şi Sandu Demetrian se afla zilnic pe picior de 
război cu haita lupilor. Printre dânşii, neamul Demetrienilor 
constituia o excepţie. Până la un punct. Numai până la un 
punct. Căci păstrând cultul ideilor de la 1848 şi de la Unire, 
mai păstrase şi îndestulă iubire de ţară, de popor, de 
principii înaintate şi de oarecare ideal democratic. Atât cât 
a fost cu putinţă. Deci s-a pomenit silit să renunţe la 
planurile juvenile de odinioară: ingineria, arhitectură, 
construcţii de poduri, clădiri, viaducte, uzine. S-a lepădat 
de toate. Le-a trădat pe toate, fiindcă numele Demetrienilor 
însemna un steag indispensabil pentru partid, fluturat în 
lupte de şase decenii şi de două ge-neraţii. Cel puţin aşa 
pretindeau cei care aveau nevoie de o firmă şi un nume. 
Bunic preşedinte de consiliu, tată preşedinte de consiliu; 
legi şi reforme înfăptuite prin ei, evenimente memorabile 
din istoria ţării petrecute sub guvernarea lor şi măcar 
întrucâtva şi prin mijlocirea lor. Un testament politic, de 
care nu avea dreptul să se lepede. 

Urâţeniile şi tocmelile l-au dezgustat cu totul în doi ani. 
Când a izbucnit războiul a fost unul din puţinii parlamentari 
tineri care n-au plecat nici la Odesa, nici la Paris, nici la 
Tokio, nici măcar la laşi. 

A îmbrăcat uniforma militară şi a rămas pe front, în prima 
linie de foc. Acolo a cunoscut el o viaţă, alta; şi atunci, a fost 
el într-adevăr altul. Acolo a legat prietenie cu un om simplu, 
nevoiaş şi obscur. 

Tovarăşul de bordei şi camaradul de campanie, 
locotenentul rezervist Codraşcu, funcţionar mărunt de 


minister; om cu părul spălăcit, cu privire spălăcită, cu 
aspiraţiile de viaţă tot aşa de spălăcite, dar cu o inimă de 
aur. Acela fusese concentrat de la începutul războiului 
mare, din 1914; trăise epoca neutralității în bordeie cu 
regimentul strămutat de la o frontieră la alta; ar fi acceptat 
porunca destinului fără nici o plângere, aşa cum s-a supus 
întotdeauna la ordinul superiorilor şi cum se achitase 
cincisprezece ani de obligaţiile lui mediocre de funcţionar 
subaltern, dacă nu l-ar fi muncit veşnic grija fetiţei crescute 
pe mâini străine doi ani, cât a ţinut concentrarea; rămasă în 
teritoriul ocupat de trupele Kaizerului, după ce a început 
războiul şi retragerea. La aceasta se resemna mai anevoie. 

Din când în când, scotea o fotografie cu colţurile îndoite 
dintr-un carnet coşcovit şi uzat. Rămânea îndelung cu micul 
carton pe genunchi ori pe masa de scândură, rezemat de 
bidonul din care beau apă amândoi. O copilă în uniformă de 
şcoală, cu şorţ de lustrin şi cu guler de olandă scrobită, 
purtând coadele pe spate, ţinând mâinile pe un teanc de 
cărţi aşezat pe măsuţa de mesteacăn; cărţile unui premiu 
de fine de an. 

Fotografie urâtă şi naivă de oameni săraci, executată într- 
un atelier pentru clienţi necăjiţi, cu pungile mai mult goale. 

De câteva ori, cu toată discreţia sa din fire, Demetru 
Demetrian a fost aproape forţat s-o vadă, fără voie. Trăiau 
prea strânşi unul în altul, în promiscuitatea bordeiului. 
Întorcea privirea în altă parte, când prietenul cu ochi 
decoloraţi o scotea din carnet şi rămânea cu obrajii sprijiniți 
în palme, cu coatele pe genunchi, contemplându-şi copila 
din fotografia pătată şi veche. 

Totuşi, a întrevăzut-o şi a simţit pentru camaradul său o 
nemărginită milă. Copila i s-a părut dizgraţioasă; dragostea 
de părinte exagerată, ca şi îngrijorările. O fetiţă în vârstă 
ingrată a creşterii, sluţită de-un fotograf cu aparatul 
primitiv şi cu toate accesoriile atelierului după moda veche; 
măsuţă de mesteacăn alb, palmieri artificiali, un lac 
zugrăvit pe fundul pânzei. 


Numai de două ori, omul modest şi tăcut a lunecat la 
oarecare spovedanii. 

Era despărţit de mama fetei. Îl înşelase şi acum ducea o 
viaţă uşoară. El n-avea rude. Era fecior de ţărani şi, ca în 
cele mai multe asemenea împrejurări, rupt prin această 
ridicare de satul obârşiei, de rubedeniile de acolo; trăind în 
capitală mai singuratic decât într-un pustiu. Soarta fetiţei îl 
îngrijora. Soarta de atunci, aşa cum rămăsese ea dincolo de 
front; soarta de mai târziu, dacă el îşi va lăsa cumva oasele 
prin Moldova. 

Oasele într-adevăr acolo şi le-a lăsat. 

Cu două luni înaintea armistiţiului, a fost îngropat de o 
mortieră la Caşin; amestec de carne, ţărână, intestine şi 
creieri. 

I-a luat locul în bordeiul lui Demetru Demetrian alt 
camarad, cu altă fire şi fără de asemeni griji. 

Multe nopţi el s-a răsucit în culcuşul strâmt, hotărându-se 
să ia asupra sa, la întoarcere, creşterea acestei orfane a 
războiului. O vedea de treisprezece-paisprezece ani; nu-şi 
făcuse socoteala că timpul a trecut şi că fetiţa din fotografie 
număra acum optsprezece. 

A mai trecut încă şi alt timp. 

L-au furat alte preocupări. 

Bătălia politică de îndată după război, o delegaţie la 
Conferinţa păcii, altele la Geneva. Morţii au fost repede 
uitaţi, ca şi toate jurămintele mari din toate bordeile şi 
tranşeele războiului. Poveste veche, cu nenu-mărate 
variante, dar mai întotdeauna cam aceeaşi. 

Demetru Demetrian a trecut prin criza de nesaţiu a 
tuturor: nesaţiu de viaţă, de desfătare, dezlănţuirea unei 
animalităţi dospite doi ani în şanţuri, chiftind de noroi, 
târâtă în patru labe. 

În acea vreme s-a pomenit el în tovărăşia nedespărţită a 
câtorva prieteni politici de proaspătă origine, cheflii şi 
muieratici, prelungind masa de seară până noaptea târziu, 
în localurile cu inevitabile cabine separate. 


Tot într-o seară ca aceasta... 

— Da! Tot într-o seară ca aceasta... Tot aşa se încrucişau 
trăsurile cu coşul ridicat şi cu perechi încleştate în 
îmbrăţişări. Tot aşa treceau pe sub becuri, ieşind din umbră 
şi întorcându-se în umbră; un bărbat, o femeie: un mascul, 
o femelă. 

Erau pe atunci încă mai mulţi, şi păreau încă mai lacomi. 

Nu se istovise sălbatica însetare animală de a deşerta 
plăcerile până la fund. 

Răsăriseră în Bucureşti treizeci de dancinguri, treizeci de 
localuri de noapte, cu jazuri, cu şampanie falsificată, cu vin 
falsificat din alcool metilic; cu o clientelă împinsă la 
suprafaţă de răsturnarea categoriilor sociale, de îmbogăţiri 
peste noapte la jocul de bursă şi la schimbul coroanelor şi al 
rublelor. 

A fost tot într-o seară ca aceasta. 

Întârziaseră la o grădină de vară abia deschisă. 
Anghelescu de la Severin, Trăienică, dispăruse o jumătate 
de ceas, făgăduindu-le o surpriză. S-a întors cu trei 
surprize, nu cu una! Trei fetişcane culese cu telefonul de la 
o casă de întâlnire, trei fetişcane încă stângace, puţin cam 
sperioase, cu o prea recentă experienţă profesională. 
Trăienică, noctambulul de profesie, le-a înviorat cu încetul. 
Fetele s-au deschis. 

Noaptea lor s-a prelungit până la ziuă. 

S-a trezit în patul uneia, după-amiază, cu huruitul 
tramvaielor sub fereastră, cu gura cleioasă şi cu o teribilă 
durere de cap. 

Femeia dormea cu părul răvăşit şi cu piepţii goi. La 
mişcarea lui s-a întors pe cealaltă coastă, rostind ceva prin 
somn. El s-a îmbrăcat, şi-a depus obolul pe marginea mesei, 
se pregătea de plecare. A răsturnat o ramă de pe măsuţa 
de toaletă, a vrut s-o pună la loc; de sub sticlă a alunecat a 
doua fotografie, ascunsă sub cea dintâi, şi apoi a treia. 

A rămas cu ele în mână. 


A căzut cu ele pe scaun. Fotografia şcolăriţei de lângă 
masa de mesteacăn. Fotografia camaradului de regiment şi 
de bordei. 

Aceasta era Memy. 

Acesta era tatăl lui Memy! 

A aşteptat până ce s-a trezit. A cercetat-o cu întrebări 
ocolite, nădăjduind că s-a înşelat. Nu se înşelase însă. Toate 
se petrecuseră încă mai grav şi mai odios de cum îşi 
închipuise. Şi îşi dădu socoteală că toate s-au petrecut în 
ultimii doi ani; că totul ar fi putut să se petreacă altfel, dacă 
el şi-ar fi ţinut jurământul din bordei, către sine însuşi, 
atunci când asemenea jurăminte nu păreau numai nişte 
romantice năluciri. 

Povestea lui Memy era odioasă, sinistră; dar în fond banală 
ca oricare alta. O dragoste, o abandonare, o prietenă mai în 
vârstă, consolatoare şi cu „experienţă”. Al doilea bărbat, al 
treilea, abrutizarea... 

Astfel, Demetru Demetrian, care-şi hotărâse în bordeiul 
frontului să-şi asume misiunea de a purta el grijă de soarta 
şi de viaţa orfanei rămase pe urma camaradului de arme, îşi 
inaugurase această misiune culcându-se cu dânsa şi 
plătind-o. 

A trăit torturile lui Nekludov din Învierea lui Tolstoi şi a 
ajuns la concluziile lui. A plecat cu Memy în Elveţia, au 
rămas acolo trei luni, a crezut că o iubeşte, ea a crezut că îl 
iubeşte; s-au întors legaţi în faţa legii şi a altarului. Aceasta 
era ispăşirea sa. Şi credea că s-a încheiat cu atât! O 
concluzie şi un deznodământ, de care n-avuseseră parte 
eroii lui Tolstoi din celebrul roman. 

Fosta şcolăriţă cu şorţ de uniformă devenise o doamnă 
decentă şi delicată, o preafrumoasă doamnă, cu oarecare 
subtilităţi de simţire şi cugetare. Nu era Maslova din 
Învierea lui Tolstoi. 

Într-o vreme chiar, ispăşirea nici nu i s-a mai părut 
vinovatului prea cruntă. Găsea o dulceaţă în această 
încercare izbutită de a se depăşi pe sine, de a depăşi o 


morală convenţională, ipocritele prejudecăţi ale gloatei de 
rând. Ispaşa însă avea să se dovedească mai grea şi mai 
lungă. Ea abia începea. 

Viaţa nu iartă atât de uşor. 

Doamna Demetru Demetrian rămăsese tot Memy. Îndată a 
fost din nou Memy cea adusă de-un chefliu, de la o casă de 
întâlnire. Îi intrase în carne viaţa celor doi ani. I-a plăcut un 
alt om mai tânăr, o dată; altă dată a crezut că iubeşte pe 
altul. Pe urmă pe al treilea. Şi aşa mai departe... Demetru 
Demetrian suportă un supliciu neştiut de nimeni. Mâine ar 
putea să devină public; un supliciu transformat într-un 
scandal sub înfăţişarea cea mai odioasă şi mai trivială. Căci 
legământul lui tainic nu-l ştie nimeni, nici chiar Memy. Nici 
ea nu bănuieşte că soţul a fost camarad cu obscurul slujbaş 
de minister; că el i-a adunat rămăşiţele amestecate cu 
ţărână şi le-a culcat într-un mormânt ca atâtea altele mii, 
sub munţii Caşinului. 

Broşura cu scoarţele galbene a dezgropat numai ceea ce 
este urât şi trist în povestea lui Demetru Demetrian; 
originea lui Memy, casa de întâlnire unde sosea la porunca 
unei patroane, fotografiile de acolo. Şi la acestea, adăugate 
tot atâtea alte mişelnice născociri. Printre ele afirmaţia că 
legea cea nouă îşi poate găsi o explicaţie şi prin legătura 
notorie a doamnei Demetru Demetrian cu Bobby Alexia-nu, 
fiul cunoscutului Vladimir Alexianu. 

Cititorul era invitat să-şi amintească şi amănuntul de-o 
semnificaţie deosebită că acest vestit Vladimir Alexianu 
figura drept preşedintele consiliului de administraţie, 
fireşte fictiv şi parazitar, al unei foarte puternice societăţi 
petrolifere finanţate de capital englez, cu mari interese de 
apărat în ţară. Născocirea se întemeia pe un singur ade-văr, 
de fapt. Legătura doamnei Demetru Demetrian cu numitul 
Bobby era într-adevăr de notorietate publică. O ştia prea 
bine şi Demetru Demetrian. Căzut într-o lâncedă torpoare 
morală, se simţise incapabil de orice act viguros de voinţă. 


Aştepta minunea unei dezlegări să-i vină din afară. Venea 
sub forma broşurii cu scoarţele galbene! 

Iar tot ce ticluise autorul anonim devenea verosimil, căci 
un om ca Demetru Demetrian, care şi-a cules soţia dintr-o 
casă de întâlnire şi tolerează atât de senin situaţia de soţ 
înşelat, putea fii tot aşa de bine, mai departe, în continuare, 
o mizerabilă unealtă în mâna unei femei şi a amantului, 
uniţi pentru a apăra ticăloasele interese ale unui trust 
acaparator. 'Toate acestea stăteau scrise, demonstrate şi 
probate în broşura galbenă. 

Ispaşa lui Demetru Demetrian, oricât de cruntă îi apăruse 
la început, încă nu se sfârşea. Cei care puseseră la cale 
broşura cereau un preţ al tăcerii. Ar fi fost uşor. Legea 
pentru care se dădea bătălia nu era a sa, nu înfăţişa nimic 
din ideile sale: era însă o lege decisivă pentru soarta 
împrumutului, deci a guvernului. Alţii o pregătiseră, alţii o 
vor vota; fără nici o şovăială el o condamnase, ar fi trecut de 
cealaltă parte ca s-o combată, cum o dezavuase în Consiliul 
de Miniştri, ridicându-şi atâtea adversităţi. Îl sileau însă 
datoriile către partid să tacă şi să se supună. Şi, paradoxal, 
printr-o monstruoasă ironie, dreptatea, adevărul rămâneau 
astfel să le apere oameni ca Iordan Hagi-lordan, ca autorul 
broşurii, ca alţii, alcătuind fără îndoială o bandă sinistru 
organizată, în numele celui mai dezinteresat şi lăudabil 
patriotism. 

Demetru Demetrian îşi descleştă fruntea şi privirea din 
paravanul mâinii. 

Răsărea luna la marginea orizontului, spectrală şi 
spăimoasă, peste câmpuri negre. 

Şoferul se apropiase şi aştepta lângă automobil, de stra-jă, 
în haină albă de doc. 

Îl judeca fără îndoială şi acesta; îşi râdea de el ori îl 
compătimea fără îndoială şi acesta, ca pe orice soţ a cărui 
nevastă se afla acum cine ştie pe unde, în cine ştie ce 
tovărăşie. 


Nici ispaşa lui Nekludov poate că n-ar fi fost altfel, alta, 
dacă s-ar fi însurat cu Maslova. Numai că s-ar fi petrecut 
într-o ţară unde asemenea peripeții găseau şi altfel de 
răsunet. Aici, toate erau întâmpinate cu un rânjet, şi cu 
altul, şi cu altul... 

— Ţară fără milă... Rosti încet. 

— Ordonaţi! Aţi spus ceva? Întrebă şoferul, făcând un pas. 

— Nimic... Putem merge, Neculai. 

Demetru Demetrian abia rostise cuvintele - şi îndată l-a 
săgetat gândul amar că şi acele cuvinte pornite din inimă se 
întorceau tot asupra lui, tot împotriva lui. Ţară fără milă? 
Dar ţara era fără milă? Nu cei care o stăpâneau şi o 
cârmuiau; nu cei care semănau neomenie şi fărăde-milă în 
jurul lor? Iar el nu se prenumăra tocmai printre aceşti 
stăpânitori şi cârmuitori? Nu trădase tot ce-a fost bun 
cândva în el şi tot ce-ar fi putut să fie bun, folositor, şi 
altora, şi ţării, şi omeniei din ţară, şi poporului său, şi 
memoriei părinţilor şi bunicilor săi de la 1848 şi de la 
Unire; nu trădase el oare tot şi toate, ca s-ajungă 
complicele acestei haite de lupi fără îndurare şi milă? Nu 
urla şi el cu dânşii? Nu era unul de-ai lor? Putreziciunea din 
sângele lor nu-i putrezise şi lui de mult sângele din vine? 

Luna îi lumina acest sânge năvălit în obraz; un sânge într- 
adevăr sinistru în lumina sinistră, vânăt, învineţindu-i 
buzele gurii amare. 

Automobilul parcurgea drumul îndărăt, spintecând vântul 
ceva mai răcorit. 

Se încrucişă cu alte trăsuri şi automobile, cu alte perechi 
încleştate, unele desfăcându-se, altele acoperindu-şi faţa 
când le izbea evantaiul de lumină al farurilor. La 
„Chateaubriand”, Neculai opri. 

— Aştepţi şi mănânci aci! Porunci Demetru Demetrian, 
silindu-se să-şi destindă trăsăturile obrazului. Sper că nu 
întârziem prea mult. 

Intră îndreptându-şi umerii. 

Îl primi respectuos un chelner: 


— Poftiţi, p-aci, domnule ministru... Domnul ministru Gică 
Elefterescu vă aşteaptă. E şi domnul senator Răducanu. 

Îl conducea, deschizându-i drum printre mese, ferind 
scaunele, în lături, făcând semne altor chelneri să curăţe 
terenul. 

Femeile de la mese priveau cu simpatie această excelenţă 
încă tânără; om cu reputaţie de cultură şi de gust, îmbrăcat 
cu distincţie, cărunt la tâmple atât cât este nevoie pentru a- 
i da un aer de cochetărie mai mult. 

Unele îşi şopteau; poate îşi împărtăşeau ultimul cancan din 
viaţa doamnei Memy Demetrian, abia întoarsă din 
străinătate. Cu sau fără Bobby? Aceasta era întrebarea. 

Demetru Demetrian strânse mâinile tuturor. Gică 
Elefterescu îi făcu loc alături. 

Deputatul Vartino, lider al majorităţii şi înveterat 
consumator de alcooluri de diferite grade şi sub diferite 
forme de fermentare, îşi întrerupse o peroraţie pentru a-i 
da bună seara şi cu acest prilej pentru a da şi o ţuică peste 
cap. 

Discuţia se legă tărăgănat, fără însufleţire. 

Ochii căutau pe listă feluri care tocmai lipseau; vinul nu 
era încă destul de rece; fiecare urmărea, dincolo de 
cuvintele rostite, alte preocupări. Masă pretins amicală, cu 
prea multe interese în joc şi la pândă. 

Ministrul Gică Elefterescu, trăind politiceşte din reputaţia 
de băiat bun, serviabil şi fără morgă, îşi ascundea sub 
această mască o fioroasă ambiţie şi o lucidă cunoaştere a 
slăbiciunilor omeneşti. Era omul care ştia să aştepte. 

De câteva ori îşi arătase unghiile ascuţite. Lăsase 
întotdeauna urme înveninate. 

Acum, căuta pe figura colegului de bancă ministerială vrun 
semn de capitulare. Toate socotelile i le încurca numai 
Demetru Demetrian. Succesul sau eşecul împrumutu-lui 
depindea de atitudinea lui; de această atitudine soarta 
guvernului; iar de soarta guvernului depindea năruirea ori 


încununarea ambițiilor sale clocite în douăzeai de ani de 
existenţă şi sforărie politică. 

Printre comenzile zvârlite chelnerilor, deputatul Vartino 
aduse vorba despre incapacitatea opoziţiei de a începe 
lupta pe care o anunţase cu o mare risipă de muniții, 
împotriva proiectului de lege. Se credea în măsură a 
garanta că, în ultimul moment, unul din cei mai bătăioşi 
adver-sari, Horia '[incoca, se va deroba de la dezbaterile 
Camerei, pretextând vreo boală ori vreun accident. Se 
obținuse sau se va obţine aceasta, prin mijlocirea fratelui 
său, Vasile Ţincoca, om de afaceri şi de încredere al unei 
socie-tăţi străine din cele mai vârtos interesate să treacă 
legea fără întârziere. 

Alături de el, profesorul Răducanu, vicepreşedinte al 
Senatului, bătrân cănit, de o eleganţă demodată, cu ghetre 
albe şi vestă de pichet punctată cu trefle minuscule, privea 
cu ochiul înduioşat şi umed la o femeie foarte blondă de la 
masa din faţă. Femeia se afla în tovărăşia unui moşnegel 
chel şi eu cioc. Nu luă seamă la ocheadele senatorului cănit. 
Arunca la rândul ei priviri fierbinţi noului conviv; sorbea 
paharul cu ochii întredeschişi, filtrând printre ge-nele 
văpsite invitări senzuale, cu capul dat pe spate ca pe-o 
invizibilă pernă. 

Demetru Demetrian nici nu-i observă existenţa. 

Răspundea deputatului Vartino, afirmând că dacă e vorba 
de o lege nouă a minelor, aceasta ar fi trebuit să fie încă şi 
mai severă, încă şi mai egoist naţională decât aceea din 
1924, a guvernului trecut. Şi adăugă: 

— Faţă de intenţiile de acaparare, fie ale monopoliştilor de 
la „Standard Oil”, fie ale celor de la „Royal Dutch”, ar trebui 
o mână de fier. 

Îşi servi maioneza în farfurie şi aşeză cuțitul lat, de peşte, 
alături, încheind: 

— Iar dacă altele ar fi împrejurările, mâna aceasta aş 
crede că o am eu!... Sau dacă n-aş avea-o, mi-aş face-o! 


Gică Elefterescu privi mâna albă, subţire şi feminină a 
colegului, surâzându-şi interior: „Mâna aceasta, am s-o 
răsucesc eu acuşi să simtă bine!... Mână de mucava şi de 
femeie. Încă puţină răbdare şi vom vedea!” 

Încuviinţă, cu o onctuoasă nevinovăție: 

— Dintr-un punct de vedere ai dreptate, Demetriene!... 
Din nefericire, situaţia nu admite asemenea mâini de fier. S- 
au dus timpurile lui Sandu Demetrian ori ale lui Mihai 
Demetrian, bătrânul!... Astăzi sunt alte mâini mai tari decât 
ale noastre. Legea veche a exagerat. 

— Tu o spui? Îl dojeni Demetru Demetrian. Dar tocmai tu 
în opoziţie te-ai ridicat şi ai declarat în numele nostru, 
cerând ca legea să fie încă mai strictă. Tocmai tu şi Vartino 
aţi învinuit guvernul de-atunci că nu apără destul de 
energic o avuţie naţională... Aţi avut amândoi două mari 
succese parlamentare, strălucite şi binemeritate. 

— Situaţia era alta!... Observă Vartino. 

— Oricât de alta ar fi fost, cum aţi putea oare să dezavuaţi 
tot ce-aţi susţinut acum doi ani? E o imposibilitate morală. 

— Imposibilităţi morale sunt multe şi de multe feluri. 
Totuşi le acceptăm fiecare dintre noi! Întră în discuţie 
vicepreşedintele Senatului, părăsind o clipă femeia blondă. 
Sunt multe, Demetriene, nu mai eşti un adolescent ca să 
vorbeşti despre ele. 

Demetru Demetrian crezu că a desluşit o ameninţare sau o 
aluzie, în acest avertisment. 

Plecă ochii în farfurie, curăţind oasele subţiri ale peştelui. 

Gică Elefterescu interveni cu un surâs cinic, de „băiat 
bun” şi indulgent cu toată lumea, dar mai ales cu sine: 

— De altfel, ce importanţă au cele ce-am spus noi acum doi 
ani? Au murit în monitorul dezbaterilor parlamentare. 
Lumea uită repede! Adevărul de ieri a fost valabil numai 
ieri... Când situaţiile se schimbă şi survin alte reali-tăţi, în 
chip fatal şi adevărul de astăzi e altul! Niciunul nu suntem 
atât de integri, cum ne credem ori cum voim măcar să 


arătăm a fi... Integri, integri! Ce este aia integru?... Cine 
dintre noi se poate pretinde integru? Ca să fim sinceri! 

Lui Demetru Demetrian i s-a părut că şi în cuvintele lui 
Gică Elefterescu străbate o intenţie ascunsă. Îi căută în 
privire, ameninţarea corespunzătoare acestei stăruitoare 
repeţiri a cuvântului: integru, integru, integru... 

Dar Gică Elefterescu îşi gusta cu nevinovăția cea mai 
desăvârşită vinul din paharul brumat. Pe urmă, răsucind 
mânerul cuţitului, păru foarte atent şi amuzat de jocul mut 
şi amoros al senatorului Răducanu cu doamna blondă din 
faţă. 

Întorcându-se brusc, ca şi cum numai întâmplător şi-ar fi 
adus aminte, îi puse palma pe umăr, cu o mişcare familiară 
şi protectoare: 

— Apropo! Doream să-ţi comunic ceva între patru ochi. Un 
fleac. Însă oricum, ţin să fiu cu sufletul liniştit. 

— De ce între patru ochi? Suntem între noi. N-avem nici o 
taină unii pentru alţii! Îşi dădu curaj Demetru Demetrian. 

Cu o încordare a voinţei încercă să pară nepăsător, deşi 
presimţea ultima lovitură piezişă. 

Desfăcu oasele peştelui, turnă maioneză din sosieră, surise 
şi el la ocheadele lăcrimoase şi comice ale senatorului cu 
vesta de pichet, cu monoclu înrămat în aur şi ghetre albe. 
Dar înghiţitura îi merse în silă şi un val uşor de roşeaţă îi 
îmbujoră obrazul cu umbre verzui, bolnave, obrazul 
sculptat de chinurile lui lăuntrice. 

Gică Elefterescu tăcu. Un timp zâmbi numai cuţitului, 
aşezându-l cu muchea în sus şi privindu-i tăişul. Cuţitul se 
răsturna mereu, refuzând să-şi menţină echilibrul. 

Elefterescu îl împinse la o parte, aruncă şervetul peste el 
şi spuse: 

— De altfel, prietenii mei au şi altceva de făcut... Nu vor da 
atenţie la vorbele noastre, chiar aşa netainice, cum vrei tu 
să fie... 

Vicepreşedintele Senatului îşi şterse monoclul şi se aşeză 
cu coatele pe masă să privească la femeia blondă ca la un 


spectacol de teatru. Vartino ceru lista de coniacuri şi se 
scufundă într-un studiu amănunţit, deşi cunoştea prea bine 
toate băuturile din lume cu toate preţurile respective. 

Astfel toţi, eu exagerată grabă, arătară că ştiu să fie 
discreţi şi absenţi de la o discuţie care nu-i interesa. 

Gică Elefterescu scoase din nou cuțitul de sub şervet. 

Din nou îl privi în muche, îi încercă ascuţişul într-o 
scobitoare, întrebă cu o indiferenţă prefăcută: 

— Tot nu s-a consolat 'Ţincoca? Tot îţi mai poartă pică? 

— De ce? 

— Te urmăreşte cu o tenacitate de vânător... Sau aş pu-tea 
spune mai exact: de detectiv! 

— Îndeletnicire de naufragiat politic, nu de vânător, nici de 
detectiv! Nu poate să mă intereseze cum mă urmăreşte şi 
de ce mă urmăreşte... Ştim cu toţii că e pe jumătate 
iresponsabil, scos din sărite de propriile sale urlete... 

Până acum doi ani, Horia Ţincoca fusese înscris în partidul 
lor. La formarea guvernului, nemulţumit fiindcă nu obținuse 
portofoliul care a revenit lui Demetru Demetrian, a făcut o 
ruptură, plecând cu alţi nemulţumiţi şi formând o sucursală 
de partid nou, gălăgioasă şi de acerbă opo-ziţie. Fenomen 
de sciziparitate foarte curent în istoria politică de după 
război. 

Urmă o pauză. 

Gică Elefterescu făcu semn chelnerului să toarne vin în 
pahare. Ridică paharul şi se uită în zare la culoarea de 
chilimbar a vinului. Gustă şi aşeză paharul la loc. 

Apoi, atacă pe alt front: 

— Cunoşti vreun individ care semnează cu inițialele A. T.? 
Vreun şnapan al tiparului? 

— Nu cunosc asemenea oameni. Ştii foarte bine că în 
relaţiile mele sunt foarte circumspect. 

— Hm! Să zicem că aşa este... Dar se poate întâmpla să fie 
mai puţin circumspecţi cei din jurul tău, dragoste. 

— Ce vrei să spui?... Întrebă palid Demetru Demetrian, 
împingând farfuria. 


Gică Elefterescu îl privi în faţă cu hotărâre: 

— Dragă prietene, să vorbim serios! Înţelegi că n-aş 
începe o discuţie cu totul, cu totul neplăcută, dacă n-aş 
crede-o utilă... Necesară, chiar... Foarte necesară... 

— Poftim! Rosti Demetru Demetrian cu glasul alterat. 

Gică Elefterescu se prefăcu a nu observa tonul colegu-lui. 

După ce mai gustă o dată din vin, îşi şterse buzele cu 
şervetul şi băgă mâna în buzunarul hainei. Scoase o 
broşură cu scoarță verde, împăturită în două. 

Vorbi, acoperind-o cu latul palmei, pe marginea mesei: 

— Mi-ar pare rău, dragă prietene, dacă vreodată ai socoti 
convorbirea noastră din astă-seară drept altceva decât este. 
O solicitudine prietenească. Aceasta întâi!... Şi pe urmă, o 
solidaritate de partid, care rămâne în afară de orice 
discuţie... Cum vezi, eu am alte principii. Nu ca ale tale! Mi- 
a căzut această infamie în mână. Ai s-o citeşti acasă. E o 
infamie de la început şi până la sfârşit. Dar împotriva unor 
asemenea infamii, nu se poate lupta nici cu legea, nici cu 
vreun alt fel de constrângere. Când vei citi ai să înţelegi de 
ce. Eu cred - simplă părere deocamdată - că individul n-a 
lucrat din proprie iniţiativă. E un instrument!... Broşura va 
fi pusă în circulaţie sau va dispare fără ca un singur 
exemplar să fi intrat în mâna cuiva, după cum tu te vei 
supune ori nu unor anumite voinţi, care ştii bine că îmi 
dictează şi mie. Totul se va decide într-un fel sau în celălalt, 
în douăzeci şi patru de ore... Solidaritatea de partid mă 
face să încerc prin toate mijloacele a împiedica scandalul. 
Sentimentul de prietenie mă sileşte să te povâăţuiesc a 
medita serios la toate consecinţele. Şi acelaşi sentiment mă 
împinge să chem unul din indivizi - îmi pare că sunt mai 
mulţi - şi să aranjez eu lucrurile cum socot că e mai bine. 
Mâine îmi dai un telefon. Ai timp să citeşti, să reflectezi şi să 
te decizi, ca să-mi laşi mână liberă. 

Gică Elefterescu îi întinse broşura discret, cum îşi aşea-ză 
marfa vânzătorii de imagini obscene. 


Demetru Demetrian o apucă numai cu două degete, 
deschise din ciudată şi stupidă curiozitate la pasajul unde 
era vorba despre legătura dintre Memy şi Bobby Alexianu. 

Aici pasajul din broşura cu scoarţele galbene lipsea. 

Era o altă versiune, pentru alte interese. Toate uşor de 
înţeles. Rupse broşura în două, în patru, în opt, moto-tolind 
foile şi lepădându-le sub masă. Colegul îl privi cu 
nedumerire. 

— Cunosc, prietene! Vorbi apăsat Demetru Demetrian. 
Cunosc o altă versiune, din altă broşură la fel, cu copertă 
galbenă; cunosc şi îţi mulţumesc pentru generoasa ta 
solicitudine. Până mâine voi reflecta şi voi decide... 

Doamna blondă de la masă se ridicase să plece. Dom-nul 
cel scurt, chel şi cu cioc îi oferea vulpea, de pe spata 
scaunului. Ridicându-se, femeia stărui cu privirea asupra 
ministrului încă tânăr, cu fire cărunte la tâmplă, atât de 
deosebit de toţi tovarăşii de la masă şi atât de palid, atât de 
trist, atât de îndepărtat de dânşii, de tot şi de toate. 

Vicepreşedintele Senatului se întoarse către Demetru 
Demetrian: 

— M-ai făcut gelos în astă-seară. Ai o trecere la femei cum 
n-am văzut în viaţa mea! Şi tu stai de lemn...! 

Demetru Demetrian se apără cu mâna. De gânduri, de 
vorbe, sau poate numai de fluturele nocturn căzut ameţit 
din globul hipnotic de lumină. 

Aprinse ţigara şi încercă să abată discuţia spre alte 
chestiuni mai puţin crude. 

Orchestra cânta uvertura din Semiramis. 

Un chefliu trecu împleticindu-se cu două femei la braţ. Din 
grădină se ridică rumoarea glasurilor, zăngănitul paharelor 
şi al tacâmurilor, chemările clienţilor şi răspunsul 
chelnerilor. 

Pe şosea sfârâiau în sus şi în jos automobilele, spărgând 
întunericul cu fâşii luminoase. Altă pereche, sosind din alt 
local de desfătare, luase locul la masa liberă. Îndată, femeia 


feri vaza zveltă cu garoafe din faţă, ca să poată privi direct 
spre excelența încă tânără şi cu părul prea devreme cărunt. 

Vicepreşedintele Senatului îşi potrivi mai bine sticla 
înrămată cu aur în arcada orbitei, înălţă cealaltă sprân- 
ceană cânită şi exclamă cu obidă: 

— Dar e un scandal cu tine, Demetriene! Nu mai poate trăi 
nimeni de răul tău! Eşti irezistibil... Şi în acelaşi timp sloi de 
gheaţă, nu lemn, cum spuneam adineaori. Lemn e prea 
puţin zis... În locul tău... 

— Te rog, pofteşte în locul meu!... Îl invită Demetru 
Demetrian cu un zâmbet amar. 

— Aceasta să i-o spui lui Ţincoca, la vreme. Pe dânsul 
invită-l, monşericule...! 

CapitolulVIIIl. 

A ucide mandarinii din China nu e o îndeletnicire atât de 
uşoară. 

Pe jumătate adormit încă, Horia Ţincoca bâjbâise cu mâna 
soneria de la capătul patului. 

Se aflau acolo patru butoane aliniate unul lângă altul, pe o 
placă de aramă. Apăsase la întâmplare. A deschis ochii 
deplin numai când a deschis şi madama uşa. A cerut 
cafeaua turcească şi ziarele de dimineaţă, cu un mârâit de 
buldog. 

Ziua începea sub vitrege auspicii. 

Avea o siguranţă superstiţioasă. El nu consulta augurii, 
nici cititorii în palmă sau zodii. 

Descoperise un procedeu mult mai simplu şi fără de greş, 
pentru a cunoaşte ce fel de surpize îi pregăteşte viitorul 
apropiat, în rate de câte 24 ore. În fiecare dimineaţă apăsa 
un buton al fatalităţii şi paria cu el însuşi. Soneriile, în 
număr de patru, puteau să cheme după culoarea becului de 
afară: chelnerul, madama, omul de serviciu sau 
comisionarul. Când nimerea butonul pe care şi-l propusese 
prin semiinconştienţa somnului, pipăindu-l cu degetul peste 
cap, toate îi mergeau bine. Acum o scrântise rău de tot. În 


loc de chelner apăruse madama. Zeii se pronunţaseră 
defavorabil. 

Câteodată ar vrea să apese aşa pe-un buton al unei altfel 
de fatalităţi, cum a citit în juneţe într-un roman al lui 
Balzac. 

Există un mandarin în China. Nu l-ai văzut niciodată, nici 
nu-i cunoşti numele, nici nu ştii câţi ani are, nici dacă are 
familie. E pentru tine numai o unitate abstractă şi statistică. 
Unul din cei o jumătate de miliard de locuitori care 
alcătuiesc viermătul omenesc al Chinei. Ai apăsat - l-ai 
suprimat! În locul său, moşteneşti averea, fericirea, 
prestigiul social al unui mandarin din China, puterea şi tot 
ce decurge dintr-un asemenea rol privilegiat. 

Nu-şi aminteşte dacă eroul din romanul lui Balzac a apăsat 
cumva ori numai ar fi intenţionat să apese pe acest fantastic 
aparat de execuţie de la distanţă. 

EI l-ar folosi însă fără nici o şovăială. Nu ca să 
moştenească prestigiul, averea şi puterea unui mandarin. Îi 
erau toate indiferente uneori. S-ar fii mulţumit numai să 
poată suprima aşa câţiva adversari. Bunăoară: directorul 
ziarului Globul. Bunăoară: preşedintele Consiliului de 
Miniştri, care acum doi ani, când s-a format lista 
cabinetului, l-a lăsat să aştepte aci, în camera hotelului, cu 
fracul întins pe speteaza scaunului, cu jobenul proaspăt 
periat, cu butonii prinşi la cămaşă, gata să se împopoţoneze 
cu ele, să-şi atârne decoraţiile şi să meargă la Palat pentru 
a depune jurământul. Îl aştepta şi automobilul lui Vasile 
afară. 

În locul său, a mers să depună jurământul un mandarin ca 
Demetru Demetrian, căruia i-au sosit toate de-a gata în 
viaţă, pe tavă: nume, prestigiu, avere şi figuraţie de 
manechin umplut cu tărâţe de lemn în orice cabinet, de 
cinci ani încoace, de câte ori a venit partidul la putere. 
Acestea se iartă? Mai merită vreo şovăială, când ar fi vorba 
să apeşi butonul unui aparat fantastic de execuţie? 


Horia Ţincoca, lungit în pat, cu mâinile sub ceafă şi cu 
ochii închişi, în adăstarea gazetelor şi turceştii duble cu 
dublă porţie de rom, clocea aceste gânduri asasine. 

Soarele bătea de mult la fereastră. Prin draperii, lumina 
străbătea roşie-viorie; iar jos, în stradă, oraşul vuia de trei 
ceasuri, de când au început oltenii să strige trufandalele 
sezonului: „Hai la căpş, câăpş-căpşunele!” 

Deşi dormise dintr-o bucată ca întotdeauna neîntors, fără 
umbra nici unei amintiri din tot ce-l frământase ziua 
precedentă, Horia Ţincoca se simţea obosit. Ceva greoi îi 
apăsa mădularele, ceva coclit îi încleiase gura, ceva toropit 
îi plumbuise cugetarea. 

De un an, mereu se trezea mai obosit decât se culcase. 
Mereu se smulgea tot mai anevoie somnului şi trândăviei 
din patul moale, fiindcă dincolo jos, îl aştepta hărţuiala unei 
lupte fără hodină. 

Om de necurmată agitaţie şi de spasmodice izbucniri, 
Horia '[incoca adusese în politica românească, a doua zi 
după război, un element necunoscut, răsărit în fauna 
măsluitului vot universal. 

El reprezenta elanul urletului, crispaţia pumnului, 
îndrăzneala sudălmii împroşcată spre banca ministerială cu 
toţi clăbucii scuipatului, spontaneitatea cuvântului irupt 
înainte de a fi cugetat şi poate tocmai de aceea, adeseori, 
memorabil şi just. Camera Deputaţilor era terorizată de 
invectivele rostogolite vijelios, ca bolovanii din vârf de 
munte, când Horia '[incoca sărea de pe bancă roşu ca un 
rac fiert, când se repezea spre tribună, când răcnea spre 
banca ministerială, când se întorcea cu gesturi scurte şi 
vârâte în ochii adversarului, cu manşetele scăpate afară şi 
cu ochii bulbucaţi, gata să-i plesnească din orbite, gemând, 
spumegând, amenințând, trântind capacele băncilor, 
călcându-şi colegii pe bătături şi împrăştiind o adevărată 
panică fizică. 

Atacurile sale îngrijorau în permanenţă banca ministerială. 
Avea pasiunea radicalelor de mahala presărate în discursuri 


alături cu netedele înjurături ţărăneşti; iar sub acest 
pitoresc conglomerat, ascundea uneori şi multă amabilitate 
de politician. 

Horia '[incoca îşi cunoştea oamenii - ştia că atât partizanii 
cât şi adversarii trebuie stăpâniţi prin violenţă, ca animalele 
circului sub şfichiul cravaşei şi sub dinţii furcii de fier. 

Când ziarele anunțau vreo interpelare ori vreun discurs al 
lui Horia '[incoca, tribunele Camerei se populau cu 
auditoriul cel mai compact şi divers, reprezentând toate 
categoriile societăţii româneşti. Ţărani dornici să vadă cum 
se încaieră boierii - căci pentru dânşii orice surtucar 
rămânea un boier; mahalagii amatori de discursuri care nu 
se deosebesc prea mult de controversele lor de la cârciuma; 
studenţi purtând în tainiţele sufletului, alături de cel mai 
sincer idealism, visul unui viitor scaun de deputat; 
provinciali în treacăt prin capitală şi bucureşteni deprinşi să 
meargă la Cameră ca la Moşi, la Băneasa ori la hipodrom; 
public de toate vârstele, de toate apucăturile şi credinţele, 
toţi se îmbulzeau atunci buluc sus, în rafturile tribunelor, 
asudaţi şi nerăbdători să asiste la un nou scandal 
spectacular, pitoresc şi memorabil, să aibă ce povesti o 
lună. Horia Ţincoca îşi adula cu o mare plăcere spectatorii, 
le arunca de jos priviri de mulţumită fiindcă s-au prezentat 
în număr şi nu întârzia să-i satisfacă întotdeauna peste 
aşteptările lor. Pentru dânşii se zbate, urlă, înjură, spumegă 
şi încleştează pumnii. Autor, regizor şi actor al unei 
permanente şi supersonore revolte împotriva oricui şi a 
neantului, el îşi răscumpăra onest fidelitatea clientelei. Nu- 
şi înşela publicul la cântar. Mai zvârlea şi un supliment 
gratuit pe deasupra. 

Acum se simţea istovit. 

De la un timp încoace, o neaşteptată încredere în el, în 
puterile lui, în oameni, în prieteni, în partizani, în ideile şi în 
propriile sale sentimente şi urlete, îl încătuşa într-o 
iremediabilă osteneală, ca perioada de incubație a unei boli 
amenințătoare. 


De doi ani de când se rupsese de partidul chemat la 
guvern, pentru a înfiinţa altul nou, mai radical, se împărţise 
între Cameră şi ţară. Luase harta de-a lungul şi de-a 
curmezişul, ca un adevărat voiajor comercial al sacrului 
idealism, sub cele mai diverse aspecte şi în cele mai 
contradictorii ipostaze. 

Într-o zi, vorbea la Arad despre legitima aspirație a 
tuturor naţiilor de a se bucura de drepturi egale pe acelaşi 
pământ, a treia zi, în alt capăt de ţară, flutura un steag 
naţionalist în faţa unei mulţimi de plugari, care, legaţi de 
glie, urăsc din instinct tot ce-i vremelenic: nisipurile ca şi 
lăcustele. 

Zvârlindu-şi violențele cu accente profetice ca nişte grunji 
de pământ, vestind o nouă orânduiire a lumii, mai bună şi 
mai dreaptă, într-un fel de harababură mereu 
schimbătoare, mereu amestecând lirismul cu sudalma, 
Horia 'Ţincoca rămânea o veşnic nerezolvată problemă 
morală. Actor cu rară putere de autosugestie sau glas 
adevărat al poporului? Mistificator şi arivist, ori o mesianică 
apariţie cumulând efluviile morale şi năzuinţele mulţimii? 
Înşelând sau înşelat? Îmbătând sau îmbătat de cuvinte? 
Sinteză a unei trecătoare dezorientări politice ori un semn 
al timpului? 

Nimeni n-ar fi putut lămuri. 

Nici Horia Ţincoca n-ar fi ştiut s-o spună, fiindcă nici el n- 
avea răgazul şi curajul să privească limpede în el. 

După ce trecea în iureş printr-o mulţime năucită de atâtea 
strigăte, gesturi, ameninţări şi explozii, ajungea în camera 
de hotel cu o senzaţie de gol şi cădea într-o somnolenţă 
care-i aromea conştiinţa. 

Pe urmă, se smulgea şi cobora la datoria sa; îl absorbea 
vâltoarea altei zile. Aceeaşi spasmodică zvârcolire, iarăşi, şi 
iarăşi, şi iarăşi. 

De şase ani trăia într-o cameră de hotel, n-avea un ban 
agonisit, datorii puzderie; n-avea o carte pe masă, nu-şi 
hrănea ideologia haotică din nici o doctrină sistematizată de 


vreun cugetător politic, social ori economic; scotea totul din 
el cum din el îşi scoate păianjenul firul. Singura lectură de 
cinci ani era ziarul. Ziarele. 

Când chelnerul aduse vraful de gazete şi cafeaua dublă cu 
dublă porţie de rom, Horia [incoca sări eroic din pat. 

Făcu o serie de mişcări după prescripţiile doctorului 
Muller, întorcându-se la viaţa activă prin încordarea ritmică 
a gimnasticii suedeze. Îşi aprinsese pipa - nărav rămas din 
anii studenţiei în Germania - şi începu să-şi soarbă cafeaua, 
aşezat pe marginea patului, parcurgând ziar cu ziar. Începu 
cu Zorile. Gazeta sa, unde figura ca director. 

Era o lectură de întremare, tot aşa de necesară ca 
exerciţiile de gimnastică suedeză. 

Savurând violențele de stil ale redactorilor, simţea o 
biciuială înteţindu-i curajul şi îndârjirea. O imagine brutal 
colorată, un adjectiv izbind ca un bolovan sau o mitocănie 
cu haz îi strecurau brusc voluptatea reconfortantă a unui 
aperitiv puternic, cu efect fulgerător. 

După ce îşi galvaniză astfel nervii, străbătu cu îngrijorare 
pagina politică a Globului. Era ziarul cel mai răspândit şi de 
doi ani ducea o campanie împotriva lui Horia Ţincoca. Nu 
strălucea în paginile acestea nici o imagine scăpărătoare, 
nici o idee viguros apărată, nu sărea în ochi nici un adjectiv 
surprinzător şi plastic. Cenuşiu şi monoton, înfăţişa însă o 
forţă rămasă de pe vremuri; acele fărâme de prestigiu ale 
unor legi chiar după ce au căzut în desuetudine. 

Horia Ţincoca ura Globul. Îl ura şi se temea de el. Ştia că 
hârtia aceasta tipărită cu o cerneală ştearsă, cu o elocinţă 
mediocră dar cotidiană, sapă pe nesimţite convingeri tari şi 
le înlocuieşte treptat. Buna-credinţă mulțimilor era prada 
sigură a ziarului Globul - iar această bună-credinţă se afla 
exploatată cu un sistem şi cu o tenacitate, care depăşeau 
puterea de răbdare a explozivului Horia Ţincoca. 

Citi articolul cu care îl onora în acea zi. Fiecare rând îi 
apărea sub ochi ca movilele de prundiş, aliniate pe 
marginea şoselelor. Cititorul n-avea decât să se oprească, să 


se aplece şi să ridice o piatră, ca s-o azvârle în capul 
„agitatorului demagog”. Una nu ucide. Dar o mie ucid. 

În ultima vreme, simţise oarecare murmure şi semne de 
îndoială în mulțimile chemate la adunări, pentru a se lăsa 
cucerite de verbul focos şi de făgăduiala altei lumi cu 
adevărat mereu alta în fiecare zi, după loc şi împrejurări. 
Acesta era rodul campaniei de până acum. 

Şi astăzi, Globul adăuga un fapt nou. Prin mijlocirea 
fratelui său, Vasile, Horia Ţincoca intrase în slujba 
capitalului străin. 

Cu dovezi în afară de orice discuţie, se divulga 
participarea lui Vasile Ţincoca la întemeierea societăţii 
„Ţiţeiul Naţional”. Iar acest „[iţei Naţional” nu însemna 
decât o înjghebare pusă la cale de unul dintre trusturile 
petrolifere străine, pentru a acapara terenurile ţăranilor 
naivi şi a le concesiona apoi exploatărilor anglo-olandeze. 

Horia Ţincoca boţi gazeta ghemotoc şi o zvârli proiectil în 
perete. Proiectilul printr-o minune de elasticitate îi reveni în 
cap. 

Luptă cu el cum ar fi luptat cu o fiinţă vie, călcându-l în 
picioare şi ocărind, înjurând, blestemând, fulminând. Se 
repezi la telefon. Ceru numărul lui Vasile. | se păru un veac 
până să primească răspunsul. Bătea cu degetele în masă şi 
înjura ungureşte domnişoara de la centrala telefonică a 
hotelului, româneşte pe Vasile, nemţeşte pe englezii de la 
„Ţiţeiul Naţional”, englezeşte pe nemţii de la „Steaua 
Română”. 

În sfârşit, domnişoara se execută: 

— Alo! Vasile? 

— Da. Eu! Eu. Horia, frate-tău, mai bine nu ţi-aş mai fi fost 
frate! Am nevoie să te văd neapărat... 

— Ce face? Nu eşti singur? 


— Cum-cum? Nu poţi veni? Măgarule! Nu poţi veni când te 
chem eu? Lasă muierea şi vino imdiat! Înţelegi? Imediat!... 
Nu admit niţi o întârziere... 

— Ce? Ie reţine o femeie?... Pune-o la telefon să-i arăt eu; 
să-i treacă pofta de reţinut... Cum? Peste o oră? Ie tocmeşti 
cu mine, idiotule? Imediat!... Aşa da... Bine!... le-aştept. 
Nici un minut...! 

Cât timp urlase la telefon, auzise prin pâlnia neagră 
chicotele subţiri ale femeii, în vreme ce răspunsurile 
lenevoase ale lui Vasile îl făceau să spumege. 

Agăţă receptorul şi acum înjurăturile celelalte în feluritele 
sale idiome de poliglot le cunoscuseră numai pereţii, dacă 
într-adevăr zidurile au urechi precum se spune. 

Aşteptând, Horia '[incoca se îmbrăcă fără să stea o clipă 
locului. Îşi încheia pantalonii din mers; privea pe fereastră 
mişuneala de dimineaţă a trecătorilor pe Calea Victoriei, se 
întorcea să-şi încalţe un pantof şi înnoda şireturile ridicând 
piciorul pe marginea geamului. Bombănea înjurându-şi 
şireturile şi fratele, când într-o limbă, când în alta. 

Invidia fericiţii muritori fără rude, fără fraţi; oamenii care 
răspund numai ei singuri, numai pentru faptele lor. 

Acest Vasile îi părea un parazit oribil al sărmanului său 
idealism. 

El ducea o existenţă de nomad, cu nimic deosebită de a 
studentului nomad prin diferite ţări şi centre universitare 
de acum douăzeci şi cinci de ani. Primejdiile îl pândeau din 
toate părţile, ca tot atâtea guri negre de abis, gata să-l 
înghită. Îl urmăreau duşmanii; i se întindeau curse; îşi 
sugrumase toate voluptăţile vieţii trecute acum la jumătate; 
înlăturase orice ispită primejdioasă; iar prietenii îl 
trădaseră şi el se zbătea între creditori de o parte şi între 
vrăjmaşii politici de alta. 

Iar alături de dânsul, ca o ciupercă trăind în umbra 
stejarilor bântuiţi de furtună, acest frate gusta din plin 
viaţa, schimba femeile, automobilele şi locurile de 


petrecere, plimbările în străinătate şi plajele băilor de 
mare, de câte ori îi izbutea o nouă afacere. 

Singurul capital al lui Vasile 'Ţincoca era calitatea de frate 
al celui mai neînfricat şi mai popular orator din opoziţie. 

Prezenţa lui în orice afacere punea întreprinderea la 
adăpost de campaniile prin parlament ori prin presa 
prietenă vehementului rebel. El reprezenta garanţia tăcerii 
şi ca atare ciupea câte ceva din toate afacerile suspecte. 

Bine-făcut, fără nimic deosebit în figură şi în inteligenţă, 
cap de viezure atent la tot ce se petrece în jurul său şi 
ciulindu-şi urechile la toate zvonurile, Vasile '[incoca 
reprezintă cel mai izbitor contrast cu fratele de aceeaşi 
mamă şi sânge. Îşi apăra şiretenia privirii sub o pereche de 
ochelari cu rama de baga, se strecura unsuros oriunde 
presimţea perspectivele unui „ciubuc”, se oferea să 
potolească urile şi mâniile lui Horia, îi înghi-ţea cu 
seninătatea cea mai desăvârşită izbucnirile, primea 
resemnat calificativele cele mai puţin măgulitoare - 
purtându-i în acelaşi timp o fidelitate nezdruncinată. 

Credea în steaua lui Horia. 

lar până la praznicul cel mare al puterii, Vasile 'Țincoca se 
mulțumea să ciugulească astfel, pe ici-colo, fărâmiturile 
căzute de la masa unde norocoşii înfulecau hălci ceva mai 
copioase. 

Când intră în cameră şi văzu ziarele motolite, scrumul din 
pipă scuturat pe marginea mescioarei de toaletă şi chipul 
convulsionat al lui frate-său, Vasile înţelese ce-l aşteaptă şi 
surâse cu bonomie, gata să-şi primească precât mai calm cu 
putinţă doza de învinuiri, de blesteme şi ameninţări. Acesta 
era tributul său cotidian. 

— Bună dimineaţa, Horia!... Rosti cu o blândeţe mieroasă. 

Horia veni spre dânsul, cu pipa întinsă ca o ţeavă de 
revolver. 

Se înroşise. Vinele gâtului se umflaseră vinete şi groase ca 
tot atâtea frânghii care-i ţineau capul pe umeri, primejduit 


altfel să se desprindă şi să sară în ţăndări sub explozia 
violenţei. 

— Ascultă, Vasile! Urlă. Ajunge! Opreşte! Nu-ţi fă de 
cap!... Ţi-ai dat mâna cu duşmanii mei?... Vrei să mă pierzi 
şi să mă compromiţi definitiv cu porcăriile tale? Frate îmi 
eşti tu?... Cine te-a tocmit să mă nenoroceşti? 

În dezlănţuirea mâniei, Horia slobozea întrebările una 
după alta, ca vagoanele deraiate care se încalecă trosnind 
din încheieturi. 

— Eu? Se miră calm Vasile. 

— Dar cine? Gemu Horia. Din fericire, n-am decât un frate. 
Ajunge unul. Ajunge, Vasile. Unul ca tine ajunge ca sămă 
distrugă! 

— Eu, să te distrug? 

— Da! Tu! Tu!... Poţi să faci afaceri, escrocherii, crime, fă 
ce vrei, dacă am un frate escroc, bandit şi criminal; fă-le 
toate pe socoteala ta! Câte vrei, cum vrei; te priveşte! Dar 
nu-mi angaja numele meu, Vasile! Nu mă da pe mâna 
bandiţilor...! 

— Dragă Horia... 

— Nici un dragă Horia! Fără dragă... le ştiu ce speţă 
odioasă de şnapan eşti. Există vreun minister, există vreo 
autoritate, există vreo ticăloşie unde să nu-ţi bagi nasul, ca 
să smulgi o aprobare fiindcă numele tău e şi-al meu? 
Răspunde! 

— Nu-i adevărat, Horia! Nu-i chiar aşa. Exagerezi... 

— Nu-i chiar aşa? Răcni Horia [incoca. Exagerez?... Nu-i 
adevărat că nu trece zi să nu te afli în anticamera unui 
imbecil cu portofoliu de ministru? Nu-i adevărat că lucrezi 
chiar cu adversarii mei? Nu-i adevărat că „[iţeiul Naţional” 
e cea mai vastă pungăşie a timpului şi cea mai criminală 
capcană pentru ţăranii? Nu? 

— 'Ţiţeiul Naţional” e o pungăşie? Zâmbi cu milă şi cu 
siguranţă Vasile. E o capcană pentru ţărani? Te-ai întrecut 
cu gluma, dragă Horia, sau şi-a bătut cineva joc de tine... 

— Mai sunt şi prost acum? Cum îndrăzneşti...? 


— 'Te rog îngăduie-mi să-ţi explic, Horia... 

— Ce să explici? Ce poate explica un tâmpit ca tine? 

— Rostul societăţii, dragă Horia... 

— Rostul societăţii? Ha-ha! Rostul societăţii! Hohoti teatral 
Horia. Priviţi cine-mi explică mie rostul societăţii!... Puiule, 
nu m-am ramolit încă, nu-s idiot să-ţi înghit toate 
balivernele...! 

— Horia, te rog, ascultă-mă şi pe urmă vei răcni cât te-or 
ţine bojocii... Aci nu eşti la Cameră! Ascultă şi ce-ţi spune 
altul... 

— Poftim! Răspunse Horia cu un calm teribil, încrucişându- 
şi braţele ca Chateaubriand pe ţărmul oceanului zvârcolit 
de uragan. Poftim! Debitează-ţi palavrele... 

— Să vezi... 

Şi Vasile 'Ţincoca începu cu sistemă, o minuțioasă 
expunere, potrivindu-şi ochelarii, scoțând stiloul din 
buzunar şi însemnând punctele pe dosul unui plic. 

Se aşezase pe scaun. 

Horia rămăsese în picioare, privindu-l cu scârbă, în 
creştet. 

— Să vezi, dragă Horia, şi pe urmă să zbieri... Ţăranii 
proprietari de terenuri petrolifere, de obicei nu cunosc 
valoarea lor reală. Nu-i înveţi nici tu aceasta, nici alţii ca 
tine... Nici nu vă interesaţi de aşa ceva. Mergeţi să le cereţi 
voturile. Îi scoateţi din minţi!... Pe urma voastră vin apoi 
samsarii buni de gură şi le smulg concesionările pe nimic. 
Aş putea să-ţi citez sute de cazuri şi tu le poţi verifica 
oricând. Ţi-ar putea servi şi ca obiect de interpelare în 
Cameră. (Horia se plimba cu mâinile încrucişate pe piept, 
înghiţindu-şi întreruperile gata să explodeze din buzele 
încleştate.) Şi tocmai pentru a înlătura această stare de 
lucruri s-a constituit societatea „[iţeiul Naţional”. Ea va lua 
ca asociaţi pe ţăranii proprietari, considerând aportul lor de 
circa 30 la sută din capitalul exploatării. Societatea riscă 
totul în caz de instalare a unei sonde - şi trebuie să ştii că o 
sondă poate să coste astăzi până la şase milioane de lei... 


Dacă dă de ţiţei, bine, au câştigat şi ţăranii! Dacă nu, banii 
societăţii s-au dus pe apa sâmbetii. Ei ce-au riscat? Tot 
riscul e al societăţii. Ea pierde banii... 

— Ce bani? De unde bani? Aci e tot banditismul! 

— Banii nu importă de unde vin! Destul că există şi că sunt 
în măsură să poată pune în valoare terenuri nelimitate. 

— Nu importă de unde vin, mugi Horia. Nu importă dacă 
sunt banii lui Iuda, banii vânzării?... Te-ai făcut unealta 
străinilor, ticălosule, banditule, piratule, escrocule, 
şnapanule, mizerabile! 

— Nu-i adevărat, Horia. E o societate ca oricare alta. Că 
sunt şi bani străini, recunosc. Dar de capital străin avem 
nevoie, fiindcă atunci când încape capitalul în mâna unui 
român, fuge repede cu el la Paris să-l cheltuiască. Am 
izbutit aşa să asigurăm, fără să prindă nimeni de veste, o 
suprafaţă respectabilă aproape de Piscul Voievodesei. În loc 
să-i jefuiască pe micii proprietari un Iordan Hagilordan, 
societatea îi va face părtaşi la beneficii. Aceasta e crima în 
care sunt implicat... Orice-ai auzi altceva nu-i adevărat...! 

— Nu-i adevărat! Răcni Horia păşind prin cameră şi izbind 
cu talpa în uşă, în picioarele patului, în radiatorul 
caloriferului, care scoase un slab geamăt metalic. Nu-i 
adevărat, hai? Bine, mă imbecilule, îndrăzneşti să-mi spui 
mie că nu-i adevărat? Ce, sunt chior, tâmpit, ramolit, orb, 
surd, mut, surdo-mut? Cine nu ştie că sunteţi proxeneţii 
societăţilor străine petrolifere? Cine nu ştie că faceţi pe 
misiţii acestor asociaţii de bandiți în stil mare, aşteptând să 
vă dea mână liberă legea tâmpitului de Demetrian?... 
Numai că vă înşelaţi, puilor! Legea lui Demetrian n-are să 
treacă!... Nici nu va îndrăzni s-o aducă în discuţia Camerei, 
fiindcă am aci ac de cojocul lui... 

Vorbind, trase sertarul măsuţei de noapte şi scoase o 
broşură cu scoarţele galbene. 

O bătu cu palma de câteva ori: 

— Cu aceasta am să-i astup gura! Am să-i pun o sondă să 
curgă sânge, nu ţiţei... 


Vasile '[incoca îşi potrivi ochelarii şi se sculă de pe scaun. 

Merse până la măsuţa de noapte, privi coperta broşurii şi 
se întoarse cu un surâs mirat, reluându-şi locul. 

— Va să zică aşa crezi tu că ai să lucrezi, Horia, frate?... 
Uite, am aci perechea broşurii tale...! 

Din buzunar scoase o broşură identică, dar cu scoarţele 
verzi. O bătu şi el cu palma, presându-i urmele îndoiturilor. 

— Exact acelaşi lucru are să i se întâmple lui Demetrian şi 
în cazul când ar încerca să temporizeze adu-cerea legii în 
discuţia Camerii sau dacă vrea să opună rezistenţă 
guvernului, cum se pare că i s-a năzărit în ultimele zile... 
Exact, Horia!... Deşi acum n-o mai cred. L-am văzut aseară 
la „Chateaubriand” cu Gică Elefte-rescu, Răducanu şi cu 
Vartino. După mutra lui de aseară, îmi pare că s-au grăbit 
alţii, adică dânşii, să-i ia piuitul... Are să tacă, are să-şi 
însuşească legea, are s-o apere cum te văd şi cum mă vezi, 
Horia...! 

Horia '[incoca făcu un salt brusc de opinie, întocmai după 
tactica sa din Cameră. 

— Ha-ha! Aşadar la aceasta au ajuns dumnealor? Nu mai 
există nimic sfânt; familie, nevastă, pudoare, discreţie?... La 
această murdărie sunt în stare să recurgă?... Frumoase 
moravuri ne aduc o dată cu capitalul dumnealor străin!... 
Nu mai sunt alte mijloace de luptă?... Recunosc că 
Demetrian e un fătălău, fără cele ce i-ar trebui ca să-şi ţină 
nevasta lângă el. Recunosc că e un fătălău şi în politică. Un 
motoflete dus de nas şi-un caraghios. O paiaţă în mâinile 
altora... Le recunosc! Dar să folosiţi această porcărie?... 
Uite cu cine te-ai înhăitat...! 

Spunând, Horia 'Ţincoca smuci broşura de sub palma lui 
frate-său şi i-o zvârli scârbit în obraz. 

— Să-ţi fie ruşine! Să vă fie ruşine! Şarlatani ordinari! 
Vasile se plecă să culeagă de pe jos broşura cu scoar-ţele 
galbene, o împături şi o puse tacticos în buzunar, alături de 

cealaltă cu scoarţele verzi. 

Zâmbi fără răutate: 


— Bine, Horia!... Mie să-mi fie ruşine. Dar cu cinci minute 
înainte nu mi-ai scos tu broşura aceasta ca să-mi arăţi cu ce 
fel de armă ai să-l paralizezi pe Demetrian? Exact aceeaşi 
broşură şi exact acelaşi conţinut, în afară de o mică variantă 
la o anumită pagină. ie nu-ţi era ruşine?... Eşti puţin-puţin 
cam inconsecvent, ca de altfel în tot ce faci tu, Horia, mai 
ales de la o vreme încoace...! 

O clipă, Horia [incoca rămase dezorientat de propria sa 
piruetă. 

Dar numai o clipă. 

Izbucni: 

— Ce fac eu mă priveşte pe mine! N-ai să-mi dai tu lecţii! 
Ştiu eu ce fac... Nici n-am nevoie de aşa ceva. Am vrut să-ţi 
arăt numai ce-ar putea să i se întâmple lui Demetrian, dacă 
ar da peste un altfel de om. Eu însă n-am nevoie de aşa 
ceva!... Îi fac ferfeniţă legea şi fără porcăriile acestea!... 
Legea lui, şi o dată cu legea ferfe-niţă, vă fac ferfeniţă şi pe 
voi, pe toţi şnapanii puşi în slujba capitalului vagabond... 
Crezi că mai pot îngădui? Că mai pot tăcea?... Aici te înşeli, 
băiete! Întâi la capul „Ţiţeiului Naţional!” am să lovesc, aşa 
cum ştiu eu, la mir! 

— N-ai s-o faci aceasta, Horia! Îl întrerupse scurt şi cu 
siguranţă Vasile. 

— Ce-eee? 

— Repet! N-ai s-o faci... 

— Eu n-am s-o fac? N-am s-o fac de dragul mutrei tale? 
Eu, Horia Ţincoca, am să devin complice prin tăcere cu 
proxenenţii capitalului străin? Eu, Horia 'Ţincoca? Glumeşti, 
Vasile! Te-ai tâmpit, puiule! 

— Nu glumesc de loc! Te asigur că n-ai s-o faci! 

— Şi de ce, puiule? Întrebă Horia, crăcănându-se şi 
privindu-l cu ochii micşoraţi. Fiindcă mă împiedici tu? 

— Da! 

— Tu, parazitul existenţei mele? Haha! Asta-i nostim! Tu, 
care foieşti ca un vierme în umbra mea? Dă-mi voie să râd... 


Horia '[incoca hohoti într-adevăr, dându-şi drumul pe 
marginea patului şi ţinându-se cu mâinile de burtă. 

— Uite cine o să mă oprească? Ha-ha! Viermele! Ciuperca! 
Ha-ha! Parazitul, otreapa, şnapanul...! 

Atunci se întâmpla un fenomen neaşteptat. Avu loc o 
revoltă a sclavului. 

Vasile 'Ţincoca se ridică de pe scaun şi izbucni el, cel tăcut, 
cel calm şi mieros; izbucni el cu vorbele lui fratesău, într-o 
dezlănţuire tumultuoasă de indignare: 

— Eu parazitul tău, Horia... Da?... Într-adevăr! Eu sunt 
pirat, şnapan, otreapă. Eu n-am idealismul tău, eu nu spu- 
meg de iubire pentru cei umili, eu nu sunt revoltatul de-a 
cărui gură se ascund toţi în gaură de şarpe, eu nu-s 
arhanghelul unei dreptăţi viitoare... Eu nu sunt 
dezinteresatul, apărătorul, spada, protectorul celor mulţi şi 
umili. Desigur! Eu sunt numai banditul, şnapanul, piratul! 
Aşa este? Şi îndrăzneşti să mi-o spui tu? Fiindcă te rabd de 
ani de zile, crezi că ai dreptul să mi-o spui tu?... Bun, frate 
Horia! Să ne facem atunci puţin socotelile... Eşti cinstit? 
Eşti curat? Dar de ce mănânci bani murdari, tu curatule, tu 
feciorelnicule, tu dezinteresatule?... De ce te hrâneşti din 
banii pirateriilor mele? Dacă ştiai de unde scot banii, de ce 
mi i-ai cerut de atâtea şi de-atâtea ori? De ce nu te-a lovit 
scârba mai demult? De ce nu te-ai revoltat? „Mlaştina 
existenţei mele...?” Dar tu, nufăr imaculat, de unde-i sugi 
hrana?... Vasile-i bandit; dar banii banditului sunt buni 
pentru a plăti hârtia, când nu mai ai hârtie la Zorile tale de 
toate culorile cameleonului, la fiecare 24 ore; banii lui sunt 
buni ca să achite datoriile imaculatului frate Horia... Erau 
buni, hai? Şi când străbaţi ţara ca să năuceşti oamenii cu 
toate lătrăturile tale, cu al cui automobil o faci? De ce nu te- 
ai întrebat cu ce bani plăteşte banditul cauciucurile, 
benzina, şoferul? Cât costă fiecare săptămână de idealism? 
Nu face două parale mutra mea? Dar onestitatea ta e de 
aur, rogu-te? 'Tinichea revoluţionară!... Eu sunt pirat? Da! 
Eu sunt mişel? Bine! Eu jefuiesc? Perfect! Dar să ştii una şi 


bună... Banditul de Vasile nu mai dă bani. Să-ţi dea 
„revoluţia naţiona-listă”, ori naiba mai ştie care, după 
eticheta cameleonică de mâine! 

Vasile 'Ţincoca tăcu. 

Gâfâia. Broboanele de sudoare îi şiroiau pe obraz. Răcnise 
şi el bâlbâindu-se, cu gesturi precipitate, cum nu-i stătea în 
fire să răcnească, să se revolte şi să amenințe. Îşi răcorise o 
veche răfuială care-i stătea pe suflet. Acum ostenise. Se lăsă 
pe un scaun, ştergându-şi broboanele de sudoare. Mânia 
căzuse odată, ca un foc de paie stins. 

Horia '[incoca rămăsese pietrificat de această dezlânţuire 
atât de neaşteptată. 

Îl ascultase cu dezarmarea impulsivilor când se ciocnesc 
cu o violenţă mai bolovănoasă decât a lor. 

Nu-i venea să creadă urechilor şi totuşi Vasile nu ros-tise 
nici un neadevăr. Îşi aminti că nota la hotel e neplătită de 
două luni; că ieri un chelner i-a răspuns nepoliticos, când s- 
a răstit la dânsul fiindcă serveşte prea încet; îşi aminti că 
astăzi este ultima amânare pe care i-a mai acordat-o 
tipografia Zorilor şi că redactorii n-au primit leafa de o lună 
jumătate... Toate acestea de obicei rămân în grija lui Vasile, 
când se aglomerează şi când Vasile mai răzbeşte cu una din 
banditeştile sale afaceri. 

Într-o străfulgerare a cugetului, judecă realitatea altfel de 
cum o vedea în torpoarea conştiinţei de câţiva ani încoace. 

Cu o dragoste şi cu o admiraţie neclintită, acest frate 
bandit îi punea totul la îndemână, îl întreținea aproape, îi 
hrănea revolta sa permanentă - şi sinceră fără îndoială - 
dar alimentată cu banii lui Vasile. Îşi dădu seama că a fost 
nedrept şi aspru, nu numai acuma, ci de ani şi de ani. 

Spuse cu o mai blândă şi mâhnită imputare: 

— Aşa, Vasile... Eu sunt, deci, cel mai netrebnic dintre 
netrebnicii de pe lume? Va să zică toată zbaterea şi 
mucenicia mea de fiecare zi e o comedie prost jucată, al 
cărei impresar eşti tu?... Dezinteresarea mea politică e o 
farsă? Revolta mea e numai o melodramă pentru tribunele 


Camerei şi publicul întrunirilor? Acestea sunt şi aşa sunt? 
Hai, Vasile? De, ce taci?... Spurcă-mi şi tu ce-a mai ră-mas 
bun în mine, cu balele calomniei. Du-te şi scrie la Globul! 
Du-te şi scrie la Patriotul, gazeta de şantaj a banditului de 
Hartular Hristodorescu! Du-te, că atâta aşteaptă, să mă 
aibă la mână şi să mă strângă de gât! Du-te şi dă-i material 
şi inspiraţie lui Vladim, banditul cel tânăr, care se ridică 
acum şi mă paşte la Cameră de câte ori vorbesc, să-mi taie 
efectele şi să-mi mănânce el coliva! Du-te, că atâta aşteaptă 
duşmanii mei, care nu-miiartă nici calicia, nici trecutul de 
luptă, nici dezinteresarea mea de dobitoc incurabil, 
exploatată de alţii! Hai, du-te! Dă-le lor material dacă ţi se 
parte că n-au destul... Pune-le piatra în mână să mă 
lovească în frunte! Vorbeşte... De ce taci? Dacă tu, frate, 
care cunoşti adevărata mea situaţie, găseşti că merit toate 
calomniile, atunci de ce să mă mir şi să mă indignez de 
ticăloşia celor de la Globul ori de la Patriotul? Redacţia 
Zorilor neplătită de o lună jumătate, tipografia mi-a dat 
termen ultim pentru astăzi, nota de la hotel mi-o trimit 
mizerabilii de două ori pe săptămână... 

Horia '[incoca îşi cuprinse capul în palme, rezemându-şi 
coatele de marginea măsuţei de marmură. Simţea într- 
adevăr un mare deşert în jurul său şi o nemărginită îndoială 
de sine. 

Vasile îl privi cu înduioşare. 

Mânia îi trecuse de mult. Din nou era acelaşi câine 
credincios ca întotdeauna. 

— Cum, Horia? Se poate? N-ai achitat încă nota la hotel? 

— Nu... Două luni întârziere. 

— Cât este? 

— 16.500... 

Şi Horia Ţincoca luă nota de pe masă, întinzându-i-o şi 
privind-o cu dezgust şi cu amărăciune, ca pe-o stupidă 
născocire a regimului capitalist ce era. 

Vasile scoase portbiletul şi numără repede douăzeci de 
bucăţi de câte o mie. 


— Înţelegi, Horia? Hotelul nu trebuieşte lăsat niciodată în 
întârziere. E o chestie de prestigiu! Doar nu mai eşti 
student!... Şi la tipografie, cam cât e datoria? 

— Mult... 

— Cât? 

— Mult de tot. Ce să-ţi mai spun...? 

— Ei cât? Asta e acum!... Dacă n-ai să-mi spui mie, cui ai 
să-i spui? 

— Vreo sută cincizeci, poate mai mult... Cred două sute... 

— Cam mult! Mărturisi gânditor, Vasile. Mult, dar 
trebuieşte plătit... 

— Da! Aceasta s-ar cuveni achitată numaidecât! Întări 
Horia 'Ţincoca. Ce mai tura-vura? Mai mult decât oricând 
avem nevoie de Zorile... Ştii şi tu! Mă pot aştepta din zi în zi 
la altele mai grave din partea Globului ori a Patriotului, sta- 
le-ar patriotismul în gât! Aşa îi mai ţin din scurt. Mai au o 
frică. Când mă vor vedea fără nici o gardă la spate, atunci 
au să se năpustească asupra mea ca fiarele... ca nişte bestii 
ce sunt... 

Horia Ţincoca îşi privi pipa deşartă clătinând din cap cu 
obidă. 

Părea că şi vede, chiar din acea clipă, cum această pipă de 
lemn cu capătul de os îi va rămâne singura armă de 
apărare când se vor năpusti fiarele, bestiile pretins pa- 
triote, sta-le-ar patriotismul în gât! 

Vasile tăcea şi el. În minte rostogolea cifre, combinaţii, 
încasări; îşi plăsmuia ipoteze optimiste asupra datornicilor 
vechi, pe care ar putea să-i execute. Trase un plic de pe 
masă şi însemnă repede câteva cifre, le totaliză, le suprimă, 
mâzgălind cu cerneală deasupra. 

După un timp, hotări: 

— Vei avea până la prânz o sută de mii. Până mâine la 
douăsprezece, altă sută de mii. Achiţi tipografia până la 
centimă. Voi trece eu şi la oficiul de hârtie. Te asigur pe-o 
lună. 

— Dar redacţia? Întrebă timid, Horia Ţincoca. 


— Ce redacţie? 

— Băieţii! Bieţii redactori n-au primit un gologan dinainte 
de Paşti... 

— Să aştepte. Le explici situaţia. E nevoie de sacrificii... 

— Dar nu vor să mai aştepte. Adică nu pot să mai aştepte... 

— Ei şi? 

— Au să plece... Mă lasă tocmai în momentul când vom 
avea mai multă nevoie de condeie ascuţite, să riposteze 
nemernicilor de la Globul şi de la Patriotul banditului de 
Hartular Hristodorescu. Sunt oameni şi ei. Nu se pot hrăni 
cu aer... 

— În fine... Încuviinţă mai puţin convins Vasile Ţincoca. Îţi 
dau opt mii de lei ca să-i domoleşti deocamdată... Vor 
mânca la un birt mai prost: fac doar democraţie şi 
patriotism! Pe urmă, în câteva zile, le plătim restul şi 
suntem la zi. 

— Eşti sigur...? 

— Evident! Eu ştiu întotdeauna ce spun. Nu plutesc în 
nori... Cu atât mai mult, cu cât poate va fi nevoie de aceste 
condeie subţiri - cum le apreţuieşti tu - ca să ducă o 
campanie pentru „[iţeiul Naţional”. Atunci se schimbă 
chestia... Scapă gazeta de grijă pentru o bucată de timp. 

Vasile Ţincoca îşi scoase din nou portbiletul. Îl scutură 
până la fund. Erau opt mii. Le trecu lui Horia. 

Mai căută în buzunarul vestei. Mai descoperi câteva hârtii 
de cinci sute: unele împăturite, altele mototolite. 

Le trecu şi pe acestea neînfricatului său frate. 

— Avem nevoie de băieţi!... Recunoscu, ceva mai convins 
decât adineauri. E bun la ceva şi idealismul lor. Atunci aşa 
rămâne, dragă Horia! La prânz ai o sută pentru tipografie, 
mâine cealaltă sută de mii. Hârtia las-o pe seama mea. 
Unde luăm masa? „Enescu“? „Modern”? Sau undeva, la 
Şosea, la aer? 

— Unde zici tu, dragă Vasile! Îi lăsă drept de alegere 
Horia, cu o docilitate pe cât de neobişnuită, pe atât de 
jalnică. Unde zici tu, dragă Vasile... 


— Atunci, „Modern”. Mi-e mai în drum... 

Vasile se pregăti de plecare. Văzu încă un exemplar din 
broşura cu scoarţa galbenă pe măsuţa de noapte, răsărită 
cine ştie cum din sertare în focul discuţiei lor. Îşi aminti cu 
indiferenţă, ca o concluzie de neînlăturat: 

— Aşadar, aveai şi tu broşura? Înţelege atunci că 
Demetrian nu scapă de scandal nici într-un caz, nici în 
celălalt... Vine cu legea? Se repede haita lui Iordan 
Hagilordan şi ceilalţi! Nu vine? Se reped ăştilalţi... Aceasta 
cred eu că se numeşte în politică dilema lui Mârzescu!... În 
orice caz, tu deocamdată n-ai pentru ce te amesteca unde 
nu-ţi fierbe oala. Nu-i aşa, dragă Horia?... La revedere! 

Vasile îi întinse o mână caldă, împăcată, devotată; ieşi 
gonit de acest devotament să gonească după bani. 

Horia Ţincoca rămase singur, doborât, cu o mână 
spânzurată pe marginea scaunului, atârnând moale, mâhnit 
de moarte... Politica îi păru o odioasă prostituată, pe care 
când el o întreţine, când ea îl întreținea. Începu să-şi pună 
gulerul, maşinal, cu gândurile aiurea. Senzaţia de gol şi de 
zădărnicie îi plescăia fiecare mişcare, înceată, silnică, 
istovită, lipsită de resort. 

Era departe cu totul de amăgirile tinereşti, din camera lui 
de student sărac, la Berlin, la Paris, la Londra, când se 
pregătea cu înfrigurare să plece la întrunirile unde 
cuvântau marii vestitori ai timpurilor ce va să vină. Acum, 
târât de vâltoare, n-avea drept la nici un fel de popas, la nici 
o intransigenţă, la nici un examen de conştiinţă. Toate erau 
departe... 

Cu un suprem dispreţ pentru Globul şi ca o răzbunare din 
fiecare dimineaţă, luă ghemul gazetei mototolite de jos s-o 
întrebuinţeze la W. C. 

— Asta fac eu cu gazeta lor! Când Globul, când Patriotul! 
Spuse, trăgând zăvorul la uşă... 

Mai târziu, coborând treptele de marmură ale hotelului, îşi 
aminti că are asupra sa banii pentru achitarea notei. Fu 


cuprins de bucuria studenţească de odinioară la gândul 
acestei eliberări, măcar pentru o bucată de vreme. 

Îşi sumeţi pieptul şi trecu la birou, zvârlind hârtiile infamei 
născociri capitaliste, una câte una, până când casierul 
ridică mâna: 

— Ajunge, domnule deputat! Aţi dat două mai mult. 

Horia Ţincoca le strânse în pumn şi le băgă în buzu-narul 
pantalonilor cu o totală desconsideraţie. 

— V-au căutat nişte ţărani de la Piscul Voievodesei, adică 
de la comuna de-alături! Vesti portarul, salutând cu şapca 
galonată. Spuneau că pentru o chestie cu societatea „Ţiţeiul 
Naţional”; vor să vă ceară sfat şi ajutor... 

Horia '[incoca nu dădu vreun semn c-a auzit. 

Erau, toţi ţăranii aceştia, din Piscul Voievodesei, de alături 
de Piscul Voievodesei, de oriunde - erau acum atât de 
departe de el, atât de departe! 

În stradă, un vânzător de ziare răcnea cât îl ţinea gura: 

— Ediţia spiciala! Spiciala cu dimisia domnului ministru 
Demetru Demetrian... Spiciala cu dimisia ministrului 
Demetrian...! 

CapitolullIăX. 

Trăim doar în locul şi în vremea schimbărilor. 

După ce-au trecut graniţa, bătrâna Ruxanda Duhu, mama 
lui Zaharia, fostul căutător de comori, n-a mai putut răbda 
ochelarii fumurii. 

Îi ridica mereu pe frunte şi mereu îi cobora pe nasul îngust 
şi osos, ca să poată privi, pe dedesubtul lor, câmpurile de- 
acasă; pe deasupra lor, cerul de mătase palidă. 

Cu o zi şi o noapte în urmă, simplonul străbătuse Italia. 

Acolo cerul era de un albastru mai adânc şi mai pur, 
pământul din ţinuturile Milanului şi Veneţiei lucrat ca o 
nesfârşită grădină, cu şanţuri şi irigaţii, cu opusturi şi 
stropitori; cu pomi plantați pe muchia haturilor şi de la un 
pom la altul cu viţă agăţată în cârcei, dogorindu-şi la soare 
ugerii strugurilor doldora. Acestea toate au minunat-o afară 
din cale pe Ruxanda Duhu, bătrână cu patima chiverniselei 


din fire, cu lăcomia de pământ crescută în ea din tinereţe şi 
temeinicită în puterea vârstei lângă un om ca răposatul 
Antohie Duhu, răzeşul cel aprig şi cârciobar, veşnic purtând 
la şold taşca de tinichea a cărţilor de judecată. 

I-a plăcut şi a înţeles înverşunarea muncitorilor de pământ 
din acele părţi, să nu piardă nici o palmă de ogor, 
scurmându-l, stropindu-l, îngrăşându-l şi storcând toată 
vlaga din el. A luat aminte la o învăţătură prea târzie şi a 
deplâns plugăria din bătrâni, a răzeşilor şi a pălmaşilor din 
Piscul Voievodesei, a fostului stăpân ruinat Boldur Iloveanu 
şi a înstăriţilor mai proaspeţi şi ceva mai iscusiţi în treburile 
câmpului, ca foştii vechili Ilie Sacară şi fecioru-său Nicachi. 
A priceput că numai Enache Ilovea-nu, bătrânul, căruia toţi 
îi spuneau „nebunul”, încercase să aducă din cele străine 
ţări, nu numai seminţuri în saci, ci şi o sămânță de 
învăţătură, pe atunci nouă, întru ale pământului. Şi multe 
altele le-a priceput ea, măcar că acum nu-i mai erau 
pildurile de nici un folos. 

Dar îndată ce a trecut hotarul, au dezmierdat-o mai cald la 
inimă ogoarele sălbatice şi urâte, chiar aşa cum se aflau ele, 
cu porumburi scăpate în buruiană şi cu pecinginea cuscutei 
mâncând din trifoiuri. 

Mai slabă era sâneala cerului, însă o recunoştea. 

Cu neastâmpăr întreba de numele ținuturilor şi ale satelor. 
Voia să afle din ce seminţie de oameni sunt secerătorii cu 
pălăriile mari de pai împletit, femeile cu fustele tărcate. 
Zaharia răspundea pe cât îi îngăduiau ştiinţele sale, 
pomenind despre şvabii, saşii şi ungurii cuprinşi într-o 
singură graniţă. 

— Ne-am înmulţit, dară ne-am amestecat neamurile... 
Vorbi bătrâna, uitându-se la satele cu acoperişuri de ţiglă 
roşie şi la bisericile cu turle subţiri. 

Zaharia Duhu îşi încreţi obrazul spânatic într-un zâmbet 
blajin. 

— Ai puţintică răbdare, mamă!... Ai să vezi că s-au 
amestecat seminţiile, porturile şi limbile încă mai mult, la 


noi acasă, în Voievodeasa... Greu ai să-ţi cunoşti satul 
acuma, când ai să-l vezi cu ochii... 

Bătrâna se ghemui în ungherul ei şi rămase pe gânduri, cu 
buzele strânse. 

Într-adevăr, toate s-au petrecut în anii când Dumnezeu îi 
luase vederea. 

Iscoditoare şi ageră la minte, chiar aşa fără ochi, nu-i 
scăpase nimic din schimbările grăbite ale locurilor, ale 
oamenilor şi năravurilor. Le prindea dintr-o vorbă de ici, 
dintr-un sunet nou de dincolo; un zbârnâit de camion, un 
chiot de sirenă, un gâfâit de maşini. 

Din toate alcătuise pe urmă o lume a ei, închipuită numai 
după auz, după pipăit şi miros. 

Acum doctorii de la Paris i-au luat perdeaua de pe ochi. Cu 
nelinişte aşteaptă să-şi vadă satul aşa cum arată el 
îndeaievea. Se amesteca astfel o bucurie şi o teamă, în 
nerăbdarea zugrăvită pe chip şi străbătând în fiecare 
întrebare. 

Din celălalt ungher al compartimentului, Zaharia Duhu 
căuta să-i ghicească gândurile, privind-o cu bărbia în pumn. 

Comoara dezgropată de inginerul Dinu Grinţescu la Piscul 
Voievodesei plătise măcar o minune bună. Fără dânsa, 
oarbă ar fi rămas bătrâna în întunericul veşnic, bâjbâindu-şi 
paşii până în ceasul morţii. Păcura cea neagră însă 
răscumpărase lumina soarelui pentru doi ochi ageri şi 
neogoiţi, care nu se mai săturau de priveliştile din nou 
înviate din beznă. 

Astfel, Zaharia Duhu se întorcea de pe tărâmuri străine 
mai împăcat cu îndestulări prea multe şi apăsătoare, pe 
care nu el le-a căutat şi care îi veniseră în afară de râvnirile 
sale. 

Cercetase muzee, cu vechea lui patimă apreciată cândva 
de profesorul Alexandru Opriş. Asemuise odoarele de sub 
cristalul vitrinelor cu altele, numai de dânsul ştiute; aşa 
cum le-a văzut şi le-a pipăit el cu degetele grunzuroase de 
ţărână într-o noapte cu lună verzuie şi rece, când visul 


căutătorului de comori în aceeaşi clipită s-a împlinit şi s-a 
năruit. 

La plecare dăduse pentru a doua oară de urma lui Boldur 
Iloveanu ca să-şi ia rămas bun. Îl aflase strămutat într-o 
încăpere mai omenoasă; gingiile erau căptuşite cu dinţi 
străini care-i făceau râsul mai puţin urât. Fostul stăpân al 
Voievodesei căpătase drept încă la doi-trei ani de viaţă, 
stearpă fără îndoială şi mai deşartă ca moartea, dar fără 
sfârâit de primus pe un capac de scândură nege-luită şi fără 
bucata de carne sfârcoasă mozolită în gingii de ştirb. 

Domnul Meyer fusese om de ispravă. Se ţinuse de 
legământ şi nu trădase viclenia generoasă a bizarului client 
valah. De ispravă au fost şi medicii sanatoriului; studenta 
săracă intrată în slujbă de infirmieră şi de tălmace; Abeles, 
feciorul lui Leiba Ţudic, care în aşteptarea lumii sale 
viitoare, hărțuit de mizeria lumii neîndurate de azi, îşi 
scuipa plămânii în batistă cu bănuţi roşii de sânge. 

Zaharia Duhu l-a urcat cu sila în tren şi l-a trimis în Elveţia 
să se întremeze. 

Comoara cea neagră, scormonită din pământul 
Voievodesei de inginerul Dinu Grinţescu, de Emil Sava şi de 
Iordan Hagi-lordan, se dovedea a alina măcar într-o slabă 
măsură răutăţile şi urâciunile dezlănţuite o dată cu erupția 
sondei nr. I. Prin mijlocirea culacului care într-o vreme 
căutase şi aflase altfel de comori (acelea lăsate în păstrarea 
pământului), o nedreptate se îndrepta pe sfert, o durere 
era ogoită în parte, un rău tămăduit pe cât îngăduia 
strâmbătatea din întocmirile lumii stăpânite de oamenii de 
teapa domnului lordan Hagi-lordan, marele brigand, şi a 
soţilor săi mai mari, ori mai mici. Comoara de sub apele 
Voievodesei trecuse în inima lui Zaharia Duhu. De sufletul 
ei, omul spânatic şi cu lumină părelnică în ochi părăduia 
acum aurul negru al celeilalte comori ţâşnite pe ţevi. 

— Aiştea-s munţii noştri, îi cunosc!... Vorbi bătrâna, ferind 
perdeaua şi scoţându-şi cu totul ochelarii fumurii. 


Nu erau încă munţii Moldovei. Se desfăşura abia şira-gul 
Carpaţilor din capătul cel mai îndepărtat al ţării. Dar 
Ruxanda Duhu îi recunoştea. 

În straiul negru şi creţ de țesătură călugărească, se 
ridicase uscată şi dreaptă, cu degetele sprijinite în bara de 
alamă, privind cu nesaţ crestele topite de neguri albastre, 
brazii codrilor, izvoarele săltând în albii de muşchi şi de 
stâncă. 

Erau munţii ei. 

Ai lor. 

Prin tuneluri şi peste înaltele arcade ale viaductelor, trenul 
spintecase alţi munţi cu mai măreţe piscuri sub cuşma 
sclipitoare a ghețarilor; străbătuse alte văi cu mai 
şerpuitoare ape şi cu oglinda lacurilor sticlind în lumini de 
vis; minunate erau toate acele locuri, aşa cum au fost 
făurite de Dumnezeu, şi încă mai minunate prin toate 
împodobirile adăugate de mâna meşteră a omului. Dar erau 
munţi străini, locuri străine, ţări străine. 

Aici toate începeau să fie ale lor. 

Zaharia Duhu le zărea venind către dânsul, cu o tresăltare 
de sânge fierbinte în inimă. 

Îngândurat, lăsă cugetul să prefire judecăţi încă 
nelimpezite, fugind, întretăindu-se, amestecându-se, 
revenind, ca rotirea vertiginoasă a priveliştilor. 

Tot aşa cum asemuise el odoarele din vitrina muzeelor cu 
alte odoare numai de dânsul ştiute, asemuia şi stările lăsate 
în urmă, cu stările pe jumătate sălbatice de aici, de acasă. 
Mai avea cale de o zipână la Piscul Voievo-desei. Judecăţile 
sale se potriveau însă pentru orice loc, fiindcă pretutindeni 
ţara era aceeaşi. Şi înţelegea că o lege cu puteri 
neînduplecate poruncea moartea lumii în care se întorcea, 
hotăra primeniri fără întârziere, de stări şi de oameni. 

Trenul ocoli un munte cu pădurea rasă până la pământ. 
Un munte urât, cu stânjeni de lemne răftuite ca nişte 
chibrituri scoase din cutie, cu cioate negre şi cu încâlcite 
tufişuri de zmeuriş. Tăietorul lacom şi fără grija viitorului 


nu lăsase nici un semincer în picioare. Mâine puhoaiele vor 
roade şi vor târi în vale stratul de pământ gras, lăsând 
stânca goală şi stearpă. 

Zaharia Duhu a crezut că în această carte deschisă citeşte 
adevărata judecată şi osândă a stărilor spre care se 
întorcea. 

Pădurea se cuvine tăiată şi primenită. 

Doborând uscăturile, dai drumul vlăstarului tânăr, pen-tru 
a se ridica altă pădure mai stufoasă şi mai vânjoasă, căci 
viaţa are nevoie de moarte, răsare şi creşte din moarte. Un 
Boldur lloveanu a fost o uscătură din pădurea cea veche, a 
căzut şi s-a dus... 

Poate că după orânduiala cea aspră, dar neînlăturată şi 
dreaptă, a vieţii, aşa era scris şi aşa era bine. Lipseau însă 
semincerii în loc. Pădurea rasă de la faţa pământului nu mai 
avea cum lăstări arbore de soi bun. N-o ajuta nimeni întru 
aceasta. Rămânea stâncă pleaşă şi seacă, spălată de 
puhoaie; ori se ridicau tufani de lemn fără tărie, ca salcia 
scorburoasă şi plopul afânat. Se înălţă un Emil Sava, un 
Nicachi ori Ilie Sacară, un Iordan Hagi-lordan; după cum în 
locul răzeşilor din Piscul Voievodesei, cu urice şi hrisoave de 
la Petru Şchiopul, năpădise o lume vremelnică şi pestriță, 
trecătoare, fără rădăcini adânci, adusă de vânturi ca să se 
ducă o dată cu vânturile şi puhoaiele. 

În ţara de unde venea el şi în ţările pe unde se petre-cuse, 
primenirile s-au făcut, de bine de rău, oricum, cu o mai 
chibzuită grijă a zilei de mâine. A văzut păduri mereu 
tinere, fiindcă uscăturile au fost scoase treptat; în locul 
fagului, fag a crescut, în locul stejarului, stejar; ba chiar 
acolo unde fusese răchită, o mână grijulie sădise puieţi aleşi 
de pepinieră. Aici, tăietorul lacom şi nerăbdător a istovit 
muntele; l-a ucis fără să-i lase sâmburele de viaţă nouă şi 
sănătoasă. 

Gazetele cumpărate la cea dintâi gară de la graniţă i-au 
adus alte mărturii la fel şi despre treburile politicii şi ale 
gospodăriei din ţară. 


Pretutindeni oameni grăbiţi, fără rădăcini, hotărând 
treburi grăbite, fără răspunderea şi fără teama zilei de 
mâine. 

Judecăţile sale vechi de căutător de comori, privind numai 
îndărăt la timpuri sfârşite şi judecăţile sale de răzeş 
cunoscând numai lumea din hotarul satului, toate fuseseră 
adânc zdruncinate de această călătorie pe tărâmuri străine. 
Multe văzuse, despre multe se întrebase în sine şi la multe 
aflase răspuns; multe i s-au lămurit, chiar dacă la multe 
încă nu se învrednicise să găsească răspunsul de drept. 

Însă judecăţile de azi nu erau mai puţin amare decât cele 
de ieri. O jale o înlocuise pe alta. 

Mai înainte vreme, nu-l lăsa inima să se împace cu le-gea 
cea aspră a primenirilor. Acum nu se împăca în cugetul său 
cu nesăbuita uşurătate şi făţărnicie a acestor primeniri şi cu 
vameşii care aşteptau la răspintenea timpurilor, ca să 
răşluiască numai pentru dânşii foloasele trecătoare; tot aşa 
cum tăietorul de pădure, venit din toată lumea, a golit un 
munte de o bogăţie a lui păstrată de pe vremea zimbrilor, 
pentru a pleca nepăsător aiurea, lăsând o pustiire în urmă, 
când n-a mai avut ce stoarce din piatra seacă. 

— Ce ai tu, Zaharia, mamă?... Îl întrebă bătrâna, 
întorcându-se de la priveliştea ferestrei. Nu te bucură că ne 
apropiem de casă...? 

— Mă bucură într-o privinţă şi mă mâhneşte în alta!... 
Răspunse Zaharia. Mă gândesc la cele ce-am văzut şi la cele 
ce ne aşteaptă să le mai vedem... 

Bătrâna îşi încreţi pieliţa frunţii osoase, încercând să 
prindă tâlcul cuvintelor. 

Acum mama şi feciorul se aflau mai împăcaţi. Începuse şi 
dânsa să simtă din ce mârşave socoteli se iscase dragostea 
nepotului Petruţă, profesorul de la Bucureşti, şi a nepoatei 
cu nasul ascuţit Cecil. 

Cu instinctul ei de chiverniseală, le-a înţeles nesaţiul lor de 
ban. Îi îndepărtase de la inimă; iar sufletul său se întorcea 
către feciorul cu purtările greu de pătruns, dar care el 


singur nu pregetase s-o ducă la doctorii făcători de minuni 
şi să-i dăruiască lumina ochilor, minune în care nu mai 
nădăjduise. 

Îşi dădea seamă că se află amândoi împresuraţi de 
vrăjmăşii mult mai îndărătnice şi viclene, de când răsăriseră 
atâţia să râvnească la bunul lor. Pe lângă el, ce însemnaseră 
toate luptele bietului Antohie Duhu? Joacă de copil. 

Întrebă: 

— Maică, tot n-ai să-mi spui tu cât ai plătit la doctori şi la 
spital?... Eu cred că mult bănet s-a dus cu drumul nostru, 
Zaharia...! 

— Ce însemnătate are aceasta, mamă? Oricât de mulţi, tot 
sunt prea puţini pentru o minune în care nici doctorii nu 
prea credeau... Lumina aceasta nu face mai mult decât toţi 
banii de pe lume? 

Arătase cu mâna spre razele sclipind într-o apă, spre cerul 
înalt, spre văile scăldate în soare. 

În bătrână se deşteptase însă îngrijorarea ei de avară. 

— Am fi putut merge într-un vagon mai ieftin. Aista-i prea 
boieresc... Trebuie să facem de-acuma economie, 
Zaharia!... Să punem banul la loc... Banul dus nu se mai 
întoarce. 

Zaharia Duhu zâmbi cu blândeţe: 

— Bine, mamă!... Să facem economie, dacă vrei, măcar că 
banul, după cum ai luat aminte, vine el singur îndată la loc. 
Are grijă să-l aducă, pe ţevile lui, Dinu Grinţescu. Ne-aduce 
mai mult decât cer nevoile noastre... 

— Asta să n-o spui, băiete! Banul niciodată n-ajunge... 

— 'Toate-s după om, mamă. Unuia îi deschide pofta, ca să 
nu-l mai poată sătura decât gura mormântului. Pentru altul 
se întâmplă să fie o povară... 

Zaharia Duhu zâmbea înainte, cu lumina lui părelnică din 
ochi. Era om cu părul cărunt; bătrâna îi spunea tot „băiete”. 

Se adunau banii să-l înăbuşe; ea se gândea să facă 
economii de la o slugă şi de la mâneare, fiindcă, trecând 
dincolo de o cifră, nu mai putea măsura o avuţie. 


— Eu am să rămân tot în casa noastră veche!... Vorbi 
Ruxanda Duhu. Tu, dacă-i vrea, te-i muta dincolo... 

— Cum vrei, mamă. Din parte-mi, şi eu mă simt bine în 
căsuţa noastră, acolo unde am văzut lumina zilei şi unde am 
crescut. O meremetisim şi ne strângem în vizuina cea 
veche... Cealaltă, prea a fost pe gustul lui Petruţă şi al 
Ceciliei. Nu mă pot încălzi în ea!... Le-om lăsa-o lor, pentru 
când îi apucă dragostea şi vin să ne vadă... 

— Adică să ne iscodească?... Îl întrebă bătrâna căutându-i 
în ochi aprobarea acestor bănuieli. 

În ochii lui Zaharia Duhu nu luci însă ascuţimea nici unei 
ironii. 

Înţelegea că sufletul omenesc e un tulbure şi jalnic 
amestec de slăbiciuni şi nesaţuri. Înţelegea şi ierta. 

Dar ierta cu tristeţe. 

— De altminteri - grăi Ruxanda Duhu - mare lucru să nu-i 
găsim acasă. Iu te-ai dat cu părerea să le lăsăm cheia... 

Pentru dânsa a lăsa cheile pe alte mâini, chiar pe mâinile 
rudelor celor mai de aproape, însemna o vinovată lepădare 
a drepturilor de proprietate. 

— Îi găsim acasă!... Repetă. Numai de nu s-or fi apucat să 
taie din păsările cele de soi, aduse de tine. 

— Şi eu cred că-i găsim acasă! Întări Zaharia. Are să ne 
aştepte nepoata Cecilia cu automobilul la gară şi are să ne 
arate ce a învăţat dânsa în lipsa noastră. De asta nu mai 
încape nici o îndoială! Are să ne împungă în obraz cu nasul 
ei ascuţit, sărutându-ne cu mare bucurie, şi are să ne ceară, 
cu foarte subţiri întrebări, socoteală pentru chipul cum am 
părăduit banii... 

— Aici ai vorbit bine, Zaharia... Asta-i mare iuşcă de 
femeie...! 

Zaharia Duhu iarăşi zâmbi. 

Îşi aminti că atunci când Cecil intrase întâia oară în casa 
lor, bătrâna o plăcuse tocmai fiindcă se arăta a fi iuşcă de 
femeie. Şi se gândea că fără îndoială a iscodit ea cu nasul 
subţire de iuşcă pe la băncile de unde a primit bani la Paris, 


când a dat el ordin să-i vândă anumite acţiuni ca să poată 
cumpăra nestematele montate de aurarii domnului Meyer 
în brăţara şi inelele după moda anilor 1840-1850. 
Întrevedea că-i aştepta acasă zile şi socoteli oţărâte. 

N-avusese stăpân toată viaţa. O dată cu banii, căpătase 
mulţi stăpâni şi de multe feluri. 

Acum stătea să-l judece nepotul cu filosofările lui ţeapăne 
de profesor şi nepoata cu nas ascuţit; domnul Emil Sava şi 
domnul Iordan Hagi-lordan. O scrisoare scurtă şi răstită de 
la acesta din urmă îl şi ajunsese până la Paris. Domnul 
Iordan Hagi-lordan se credea în drept să-l ia la rost fiindcă 
înstrăinează acţiuni fără nici o socoteală, într-un ceas 
nepotrivit, la bursă, răsturnându-i chibzuielile sale. 

La Bucureşti, în Gara de Nord, schimbând trenul, s-a 
pomenit în vagon cu Dinu Grinţescu şi cu Madala, cu 
inginerul mai tânăr Sebastian Luduş. 

— Vino lângă mine, copilă! O chemă bătrâna pe Ma-dala, 
făcându-i loc alături. Vină să te văd cum ai crescut, fiindcă 
de cinci ani numai degetele mele te cunosc... 

Madala plecase ochii sub privirea din nou pătrunză-toare a 
Ruxandei Duhu. 

Într-adevăr, bătrâna n-o mai văzuse de când era copilă. 

De atunci încoace, oarbă, îi pipăia obrazul şi pleoapele, 
oasele umerilor şi bărbia. O mustra că o găseşte în fiecare 
an mai slabă şi mai lipsită de vlagă. lar Madalei îi era teamă 
că totuşi, poate ea singură, din întunericul de oarbă, vedea 
şi simţea ceea ce alţii nu văd şi nu simt. 

Mai ales din această pricină încercă să înlăture întrebările, 
luând înainte: 

— Aşadar, măicuţă, s-a întâmplat minunea? Nici nu-ţi 
imaginezi cum m-am bucurat când am primit telegrama... 
Îmi venea să bat din palme şi să sar prin casă... 

Ruxanda Duhu îi puse mâna uşor pe umăr, cu gestul ei 
vechi de oarbă, vorbindu-i încet: 

— Nu prea te văd eu pe tine, aşa cum eşti astăzi, Madala, 
bătând din palme şi sărind prin casă!... Madala cea de acum 


zece-doisprezece ani, da, mi-o închipui! Pe aceea o 
cunoşteam, copilă... Pe tine nu te mai cunosc ochii mei... 

Poate bătrâna îi citi implorarea din ochi, căci se ghemui 
într-un colţ şi-şi retrase mâna. 

Poate înţelese şi Zaharia Duhu că e mai bine să le lase 
singure. 

— Să mergem şi să stăm de vorbă aiurea, noi băr-baţii!... 
Propuse. Mama nu prea poate suferi fumul de tutun, iar eu 
sunt dornic de veşti. 

Au trecut, deci, în vagonul-restaurant. 

Inginerul cel tânăr, Sebastian Luduş, se codea, socotindu- 
se străin între doi camarazi şi prieteni vechi, care mai erau 
pe deasupra şi acţionari principali ai societăţii unde el 
rămânea un simplu şi prea proaspăt salariat. 

Dinu Grinţescu îl bătu însă prieteneşte pe umăr, ocrotitor, 
ca pe-un frate mai tânăr şi plin de neastâmpărul vârstei. 

— Haide, duşman al nostru!... Treci, că nu te judecăm 
astăzi... 

Cuvintele făceau aluzie la oarecare deosebire de principii, 
mult dezbătute în ultimele săptămâni. 

Societatea se afla într-un delicat impas. 

O pândeau şi o strângeau în cleşte alte societăţi străine 
mai mari, amenințând s-o înghită. Tânărul inginer chimist 
nu găsea nici o primejdie într-aceasta. Dimpotrivă, el era 
nerăbdător să vadă lupta sfârşită, chiar cu biruinţa 
celorlalţi, numai pentru a putea intra mai repede la lucru 
într-o rafinărie cu investiţii de peste o jumătate de mi-liard, 
aşa cum i se cuvenea unei regiuni ca Piscul Voievodesei. O 
improvizată înjghebare românească şi un om ca Iordan 
Hagi-lordan nu puteau face faţă la asemenea cerinţi. 

EI socotea natural ca, în această măsurare de puteri, cei 
mai slabi să treacă mâna celor mai tari. Nu era un 
sentimental. 'Țiţeiul şi timpul n-aşteaptă. 

— Îl vezi?... Îl prezintă a doua oară Dinu Grinţescu, după 
ce s-au aşezat la o masă. Acesta e calul troian! L-am adus ca 


să ne dorească predarea cetăţii... Bine că deocamdată 
numai s-o dorească, nu să şi-o uneltească, aşa cum fac alţii. 

Sebastian Luduş se apără cu energie. Aprinse o ţigară 
englezească din pachetul moale cu foiţă de staniu şi arătă 
că singura lui dorinţă e să încheie cu viaţa de trântor la 
care îl condamnă societatea de aproape trei luni. 

Abia isprăvise şcoala în Anglia şi în Germania, jumă-tate de 
an făcuse practică în rafinăriile „Stelei Române” de la 
Câmpina, avea pasiunea pentru procedeele industriei 
petrolifere americane, ingenioase şi rapide - nu se resemna 
să vegeteze într-o primitivă distilerie, unde două treimi din 
belşugul sondelor se părăduiau în produse de calitate 
inferioară. 

— Socotesc chiar o crimă, vanitatea aceasta de a te lăsa să 
mori de dragul capitalului naţional!... Ce importă de unde 
vine capitalul, dacă ţi se pune la dispoziţie fără târguieli şi 
amânări? Dumneata, domnule Grinţescu, numeşti aceasta 
patriotism?... Eu nu cred că în numele patriotismului avem 
drept să dăm foc la reziduuri - aproape jumătate din 
cantitatea producţiei - după ce a fost superficial prelucrată, 
fiindcă nu ţi le cumpără nimeni aşa, în vreme ce alţii, prin 
cracare, storc încă un rând de produse, şi încă mai de 
preţ!... Benzină, parafină, toată gama de uleiuri, gazolină; 
nu trebuie să ne scape nimic! Nici gazurile câte se pierd... 
A te gândi la costul fabricaţiei, după mine, aceasta e risipa 
zgârcitului. Exact ceea ce facem cu agricultura!... Priveşte, 
te rog, câmpurile... Priveşte şi dumneata, domnule Zaharia 
Duhu, căci te întorci din locuri unde ai văzut altfel de 
agricultură... La noi, câmpuri lucrate ca pe vremea 
tracilor... 

Cu degetele ţinând ţigara englezească, Sebastian Luduş 
arăta spre fereastră ogoarele pestriţe, alternând cu 
pârloage şi cu mirişti invadate de rapiţă sălbatică. 

Dinu Grinţescu îl privea clătinând din cap, semn că pe 
dânsul nu-l poate convinge nici un argument. 


Era o diferenţă numai de cincisprezece ani între unul şi 
altul. 

Aparţineau însă unor generaţii răspicat deosebite. 
Deosebiţi arătau şi la înfăţişare. Dinu Grinţescu, neîngrijit 
în îmbrăcăminte, cu profilul tăios, energic şi dur, purta 
pecetea omului prin care, în ciuda învăţăturii sale tehnice, 
vorbeau încă nesfârşite şiraguri de strămoşi plugari cu 
sentimente şi prejudecăţi de slujitori ai pământului. Cu 
ştiinţa lui inginerească, aflase că pământul poate da şi 
altceva, în afară de aurul galben al holdelor: celălalt aur, 
negru şi gras, păstrat în adâncuri. 

Dar gândul îi rămăsese acelaşi: al nostru, din al nostru, 
după puterile noastre, pentru noi. Astfel se afla mai 
aproape de Alexandru Opriş, decât o crezuse cândva. 

Sebastian Luduş, zvelt, cu obrazul alb şi proaspăt 
bărbierit, cu ochii verzi şi cu părul cosmeticat, în costumul 
său foarte elegant, ar fi părut mai degrabă un client al 
dancingurilor şi al staţiunilor climaterice de lenevoase 
desfătări, decât un slujitor al tehnicii, dacă, urmele, petele 
şi cicatricile acizilor corosivi de pe mâinile fine n-ar trăda 
anii de muncă în laborator. El înfăţişa poate o treaptă mai 
evoluată a profesiei, poate mai dezbărată de prejudecăţi, 
dar mai crudă şi într-altfel fanatică. 

Sondele lui Dinu Grinţescu tot mai aveau o patrie, fiindcă 
forau în pământ. Laboratorul şi rafinăria lui Sebastian 
Luduş puteau fi oriunde, numai să fie după ulti-mul cuvânt 
al veacului. 

— Observi? Întrebă Dinu Grinţescu, întorcându-se spre 
Zaharia Duhu. Observi, Zaharia?... Oricât ne-am crezut noi 
de despărțiți de părerile noastre şi oricât mă credeam eu 
de despărţit de bietul Alexandru, un tinerel ca acesta ne 
aproprie... Îi par o vechitură... O fosilă! 

— Cum poţi spune aşa ceva, domnule Grinţescu? Protestă 
moale Sebastian Luduş. Dumneata eşti un precursor. Un 
prospector... Ai avut curajul cel mare să porneşti la 
defrişarea unei regiuni împotmolite în ignoranță şi 


superstiție... Lupta dumitale a fost grea. A noastră e mai 
uşoară... Mergem înainte pe un drum deschis. 

— Înţeleg! Vorbi cu resemnare Dinu Grinţescu. Misiunea 
mea s-a terminat!... Eu am fost ca acei precursori în 
Pennsylvania despre care pomeneşte Andrew Carnegie în 
memoriile sale. Le-ai citit cumva? Sunt foarte pitoreşti şi cu 
foarte multe învăţăminte... Într-o zi, pe marginea fluviului, a 
dat el peste doi disperaţi care pedalau cu frenezie pe-un 
aparat primitiv de foraj, ca din acele timpuri. Săpau cel 
dintâi puţ. Deasupra capului fâlfâia un drapel, iar pe steag 
se afla scris: „Infernul sau China!” Şi forau, pedalau la 
disperare... După cum o porniseră, într-adevăr, puteau să 
ajungă ori în infern, ori la antipodul Pennsylvaniei, în 
China... N-au dat nici în China, nici în infern. Au dat peste 
ţiţei! Emisarii infernului au venit mai târziu. S-a prezentat 
John D. Rockefeller, care le-a înhăţat munca de-a gata... E 
ceea ce pare că o să ni se întâmple şi nouă. Ne-au sosit alţi 
emisari ai infernului, fireşte, dar tot cu metodele 
moşneagului Rockefeller! 

— Ce se întâmplă? Voi să afle Zaharia Duhu. După cum 
înţeleg, s-au pregătit schimbări în lipsa mea...? 

— S-au pregătit şi se pregătesc!... Recunoscu scurt Dinu 
Grinţescu. Au început să ne pună mâna în gât. 

— Anume cine? Stărui Zaharia Duhu. 

Inginerul-şef strânse din umeri. 

— Exact n-aş putea spune cine! Îmi pare că sunt mai mulţi. 
Şi îmi pare că deocamdată n-au căzut la înţelegere cine să 
ne apuce mai zdravăn de beregată. Pentru mo-ment, acesta 
e singurul noroc. Ne mai dau răgaz, până ce se vor tocmi. 

— Tot nu înţeleg... Mărturisi Zaharia. Credeam că stăm 
bine. S-a apropiat aşa de repede sfârşitul? 

Sebastian Luduş îşi dădu altă părere: 

— Eu cred că nu este un sfârşit, domnule Duhu. E de-abia 
începutul!... Începutul adevăratei puneri în va-loare a 
regiunei Piscul Voievodesei. În lipsa dumitale, a trecut legea 
cea nouă. Cu multe dificultăţi; dar a trecut... A costat capul 


unui ministru. Şi-a dat demisia Demetru Demetrian. A venit 
altul mai curajos, care nu s-a lăsat impresionat de opinia 
publică. Guvernul a realizat împrumutul. Un prim punct 
câştigat!... A sfărâmat rezistenţa bancherilor de la Paris şi 
de la Londra. A dat drumul capitalului străin, să poată 
finanța întreprinderile petrolifere în condiţii mai favorizate. 
Al doilea punct câştigat! Nu mai are capitalul anglo-olandez 
şi american de ce să ne ocolească. Prevăd o epocă de mare 
prosperitate. Cred că în doi ani ne dublăm producţia pe de 
o parte; pe de alta nu o mai risipim prelucrând-o în mod 
primitiv. Şi de aceasta se scandalizează şi se îngrijorează 
domnul inginer-şef Grinţescu... Aci încetez să-l mai 
înţeleg... 

Dinu Grinţescu rosti cu năduf: 

— E greu să înţelegi? Nu e aşa de greu de înţeles că omul 
nu se resemnează prea repede, când vine unul şi-l invită: 
scoală-te tu să mă aşez eu! Situaţia e aceasta. Capitalul de 
peste graniţă, oricare ar fi el - englez, olandez, american, 
francez - nu vine de dragul nostru... Are să invadeze cu 
inginerii, cu directorii, cu personalul şi acţionarii săi. Are să 
pompeze tot ce va putea da pământul, pe urmă, într-o bună 
zi, are să plece. Vom rămâne mai săraci!... Este exact, 
dragă Zaharia, ca povestea cu Dromichet al tău şi cu oştile 
lui Lisimah. Au adulmecat comoara... Aceia veneau din Asia, 
din Răsărit. Aceştia vin din Apus. Tot cu acelaşi scop... Încep 
să cred că aveai puţină dreptate. 

Zaharia Duhu surâse amar regilor şi comorilor sale din 
trecut. 

— Aşadar tot am avut puţină dreptate? Păcat că o 
descoperi prea târziu, Dinule!... Mie îmi pare că mai văd şi 
altceva. Lisimah şi feciorii lui s-au întors fără să ducă nimic 
cu dânşii. Au încercat, n-au izbutit şi s-au tămăduit. Aceştia 
de astăzi lucrează altfel. N-au să se lase plecaţi cu una cu 
două. 

— Nici nu se lasă! Întări Sebastian Luduş. În Piscul 
Voievodesei suntem acum împresuraţi de terenuri 


cumpărate de „[iţeiul Naţional”. Au lucrat bine şi discret. 
Au cumpărat pe sub mână, prin oamenii interpuşi. Au 
cointeresat ţăranii cu puncte mari de redevenţă. Centrul 
rămâne la noi. Dar va trebui să capitulăm!... Domnul Iordan 
Hagi-lordan se putea măsura cu oamenii noştri şi cu 
mijloacele noastre. Cu forţa unui capital nelimitat va lupta 
greu! Vom fi nevoiţi să fuzionăm, să intrăm într-o mare 
societate, să ne lăsăm absorbiți... Dumneavoastră nu aveţi 
nimic de pierdut. Randamentul va fi mai mare... După cât 
îmi pare mie, singurul care va pierde va fi domnul Iordan 
Hagi-lordan. Şi e explicabil!... Nu e petrolist. N-are 
pasiunea petrolului. E mai mult un jucător de bursă. A făcut 
greşeala neiertată să speculeze propriile sale acţiuni. Adică 
să încerce a le specula, în speranţa că va ridica aşa artificial 
cota la bursă, pentru a pregăti o nouă emisiune... Mă tem 
că a dat greş! Nu mă pricep în chestiuni de bursă. Am însă 
impresia că a dat peste oameni cu o mai diabolică pricepere 
şi cu mai multă rezistenţă. Un petrolist nu trebuie să 
speculeze la bursă. Rolul său e să scoată ţiţeiul şi să fabrice 
derivate... Jay Gould, cel dintâi „rege” al drumurilor-de-fier, 
şi-a pierdut şi ultimul dolar la „Stock-Exchange”. Şi fiindcă 
era vorba de Rockefeller, cazul lui e mai demonstrativ. Cu 
toate că avea 900 milioane de acţiuni în casa de fier, a 
pierdut întotdeauna la bursă, de câte ori a încercat să 
agioteze cu propria sa creaţie: „Standard Oil”... Domnul 
Iordan Hagi-lordan are pasiunea jocului şi a riscului. 
Petrolul cere riscuri numai în investiţii. A specula la bursă e 
treaba altora! N-ar trebui să ne privească pe noi... Să-mi fie 
iertat că-mi permit să judec actele conducătorului nostru. 
Poate greşesc! Mi-ar părea bine. 

— Din nefericire, mă tem că nu greşeşti... Mărturisi Dinu 
Grinţescu. 

Apoi, întorcându-se către Zaharia Duhu: 

— După cum am văzut că s-a indignat Iordan Hagilordan, 
când ai dat ordin băncii să ţi se vândă o parte din acţiunile 
tale, am înţeles că i-ai tulburat socotelile!... Ce fel de 


socoteli, nu le pricep... Cum nu pricep nici ce te-a apucat să 
vinzi... Aveai nevoie de atâţia bani? 

— Cred că aveam, de vreme ce am ţinut să mi-i procur cu 
orice preţ şi cât mai urgent cu putinţă... 

Dinu Grinţescu îi acordă acest drept, cu generozitate. 

— În fine, te priveşte!... N-am să te întreb eu ce-ai făcut cu 
banii şi de ce ai avut nevoie. Vorba lui Sebastian: datoria 
mea e să scot ţiţei! Celelalte ies din domeniul şi din 
competinţa mea... 

Un timp au tăcut. 

Chelnerul a cules ceştile de cafea; a curăţit scrumiera. 

Rapidul spinteca şesul cu recolta slabă şi tărcată de 
porumburi; cu miriştile împănate de boz şi rapiţă săl-batică. 

Zaharia Duhu spuse într-un târziu: 

— Din toate acestea, o faptă iese la iveală, Dinule! Avem să 
căpătăm, noi şi Piscul Voievodesei, alţi stăpâni. Te-ai gândit 
la tâlcul întâmplării? Nicachi şi Ilie Sacară, împreună cu 
Emil Sava, l-au scos din stăpânire pe Boldur Iloveanu şi, pe 
lângă el, Emil Sava a mai scos şi câţiva răzeşi din 
pământurile lor vechi... Pe urmă a venit altul mai tare: 
Iordan Hagi-lordan... V-a zdruncinat, adică ne-a zdruncinat 
pe toţi. Şi-a tras partea leului. Acuma, văd şi eu că vin alţii 
mai tari... Fiecare stăpân îşi găseşte stăpânul!... Ce putem 
face? 

— Nu putem face nimic... Scoatem ţiţei înainte. 

— Scoatem şi îl vom lucra poate mai bine, în scurtă vreme! 
Se bucură Sebastian Luduş. E tot ce putem spera şi tot ce 
ar trebui să dorim înainte de toate. 

Discuţia a trecut la treburile politice. Aproape de Piscul 
Voievodesei s-au întors în vagon. 

Bătrâna Ruxanda Duhu, în straiul ei negru, ieşise pe 
culoarul îngust şi, rezemată de bara geamului, privea 
locurile cunoscute. Colinele vărgate de lăvicerul ogoarelor; 
munţii albaştri din fund. Privea şi Madala, cu ochii pierduţi 
şi trişti, stăpânită de gânduri ştiute numai de dânsa. 


Când au început a se ivi sondele negre, Zaharia Duhu şi-a 
întors faţa către bătrână. Voia să-i citească mirarea. 
Ruxanda strânsese buzele. Nu se clintea. 

— Acesta e satul nostru?... Întrebă încet. 

— Acesta e satul nostru, mamă. Cât a mai rămas al nostru 
din el. 

— E tare schimbat, Zaharia! 

— Da, mamă. E tare schimbat. Şi pare-mi-se că ne mai 
aşteaptă şi alte schimbări. Începutul a fost greu... 

Trenul trecu vuind peste podul de fier. Dedesubt, apa 
Voievodesei curgea cu ochiuri grase de ulei. 

— Şi ăsta-i râul nostru, vrei să spui? 

— Da, mamă. Apa Voievodesei... Apa pe care dădeam 
drumul cojilor de ouă roşii, să plece la vale, spre ţara 
blajinilor... 

Bătrâna tăcu şi îşi puse ochelarii fumurii pe nasul osos. Cu 
dânşii sau fără dânşii, priveliştea era tot atât de neagră! 

În gară i-a întâmpinat Cecil. 

— Am venit să vă duc cu automobilul! Anunţă, 
împungându-i cu nasul ascuţit în sărutări repezi şi apăsate. 

Pe Zaharia Duhu îl mai împunse şi cu privirea. 

— Îmi pare că te-ai distrat bine, unchiule? 

E scump Parisul, dar face! Ce zici? 

Zaharia Duhu se uita în lături. Descoperise altceva vrednic 
de văzut. 

Şeful staţiei, Vartolomeu Diaconu, se oprise pe peron; 
smulsese vânzătorului o gazetă proaspăt adusă cu trenul şi 
căuta lacom cota bursei. 

Era nebărbierit, buged la faţă, cu ochii spuziţi de nesomn 
şi cu două pete vinete sub pleoape... 

— Hm! Vorbi. Aceasta e ceva nou... 

— Ce e nou, unchiule? Întrebă Cecil măsurându-l cu 
asprime. 'Toate sunt noi şi neaşteptate... Văd că se schimbă 
lucrurile repede. Lucrurile, locurile. 

— Tot ce se poate, nepoată! Încuviinţă Zaharia Duhu, cu 
blândeţe împăciuitoare. Trăim doar în locul şi în vremea 


schimbărilor. 

CARTEAADOUA. 

Capitolull. 

Astfel vorbi un emisar din ţara colibrilor şi a zeului 
Huzilopotchli. 

Inginerul Jan van den Vondel se opri din vorbire să-şi 
curețe pipa cu o sculă complicată, în chip de briceag. 

Desfăcu pe rând diferite răzători, linguriţe şi stricnele 
nichelate. Operă cu atenţie de chirurg, încruntându-şi 
sprâncenile late, stufoase şi cânepii. Lepădă pe masă 
ingredientele cu miros urât. 

Strigă la chelnerul „Barului American”: 

— Buet, face frumos rapid! Expres! 

„Buetul” se repezi să facă frumos rapid, expres, maturând 
cu şervetul murdăria vâscoasă. 

Apoi Van den Vondel îşi îndopă pipa din nou, aprinse, 
începu să pâcâie cu vădite semne de satisfacţie şi se 
întoarse către Sebastian Luduş, întrebându-l de data 
aceasta în englezeşte: 

— Ce spui?... N-am făcut lăudabile progrese în limba 
moldavă? 

Sebastian Luduş recunoscu fără şovăială că progresele 
erau într-adevăr uimitoare. Inginerul geolog se arătă foarte 
măgulit de această confirmare a unor ambiţii de poliglot, 
care depăşeau adesea celălalt amor-propriu profesional, 
mult mai îndreptăţit, de mare şi infailibil iscoditor al 
zăcămintelor petrolifere. 

Era un om scurt, pătrat, cu umerii anormal de laţi, cu 
obrazul rotund şi roşu ca o preafrumoasă sferă de brânză, 
din cele ce poartă numele şi au făcut faima patriei sale. O 
sferă de brânză de Olanda, după ce s-a jucat cu dânsa 
şăgalnic copilul băcanului, prefăcând-o în cap omenesc, aşa 
cum l-a ajutat mintea şi cum a găsit materialul la îndemână, 
din marfa comestibilă a prăvăliei paterne. În locul nasului i- 
a lipit o căpşună enormă cu vine albăstrii; în locul ochilor 


două acadele verzi; sprâncene de halva şi o creastă 
clăbucită de frişcă în locul părului. 

Căci Jan van den Vondel albise cu totul, de când cutreiera 
planeta pretutindeni unde există ori se pregătea 
exploatarea unui strat de ţiţei. 

Venea din Mexic, condamnat să se resemneze la un an sau 
doi de viaţă în regiunile temperate, fiindcă îl alungase 
malaria tropicelor: „la calentura” mexicană. Aştepta să se 
vindece desăvârşit, pentru a lua drumul Venezuelei. 

Acolo se strămutase pentru moment bătălia cea mare a 
petrolului, cu repezi ofensive şi cuceriri de poziţii. Era 
nerăbdător să ia parte activă în prima linie de foc, ca un 
veteran al vechilor războaie, socotind popasul de 
convalescenţă din ţara românească prea monoton şi lipsit 
de surprize. 

În câteva luni scormonise întreaga regiune din Piscul 
Voievodesei, cu aparate electrice şi instrumente de 
măsurătoare, ridicase hărţi geologice şi adusese laudă 
predecesorului său, Dinu Grinţescu, pentru că, lucrând cu 
mijloace mult mai primitive, ajunsese la rezultate atât de 
exacte. Datoria lui era aproape pe sfârşite. 

Se pregătea să treacă din nou mâna inginerului Grinţescu; 
deocamdată plictisindu-se şi trecând el la cealaltă a sa 
pasiune. 

Prospecta acum elementul omenesc indigen. La patima 
veche de filolog, se adăugase una mai nouă de etnograf şi 
de folclorist. Aici se afla în absolută diver-genţă de opinii cu 
domnul inginer Reginald Gibbons, directorul general al 
societăţii „Voevoda, Anglo-Roumanian Company for the 
Development of the Mining Industry. Limited”. 

De când întreprinderea românească îşi întărise puterile cu 
un apreciabil sprijin al capitalului anglo-olandez şi de când 
încăpuse pe mâinile altor conducători, cu un nou contingent 
de directori, de subdirectori, de administratori, ingineri şi 
lucrători specialişti, aceste două personaje ocupau atenţia 
generală a puţinilor autohtoni care mai supra-vieţuiau încă 


din vechea alcătuire. Unul devenise popular fără să vrea; 
celălalt îşi cultiva o impopularitate bine stabilită şi părea că 
se simte foarte fericit, ştiindu-se urât şi temut. 

Domnul director general Reginald Gibbons, lung şi deşirat, 
cu mutra lui de cal şi cu dinţii ca seminţele de floarea- 
soarelui, trecea privind un punct fix peste capete. Nu 
reţinea nici un nume al acestor barbari. Cu disprețul său 
insular pentru restul noroadelor din cele cinci continente, 
aplica tactica guvernatorilor din colonii faţă de populaţia 
băştinaşă de felurite culori inferioare şi suspecte, cu tradiţii 
absurde, prejudecăţi obtuze, noţiuni confuze, limbi 
imposibile şi un amor propriu ridicol, ba încă şi agresiv. 

Indigenii nu prezentau nici un interes şi nu puteau să aibă 
nici o dreptate. 

Se aflau situaţi undeva, într-o zonă intermediară dintre 
umanitate şi animalitate. Reprezentau fauna mizeră din 
regiunile petrolului; un soi de paraziți ai păcurii care s-ar fi 
cuvenit exterminați înainte de începerea exploatărilor, 
pentru a curma o dată şi bine cu neajunsurile pricinuite de 
viermuiala lor inacceptabilă. 

Domnul inginer-şef geolog Jan van den Vondel împărtăşea 
cu totul alte păreri. 

Spre consternarea mai tânărului coleg localnic, Sebasti-an 
Luduş, îşi formulă o opinie neaşteptată. 

Arătând cu coada pipei rafturile cu băuturi din „Barul 
American”; arătând patronul, casieriţa şi chelnerul; ară- 
tând afară, pe fereastră, trecătorii din acea dimineaţă de 
duminică, rosti: 

— Nu eşti o bună călăuză! i-o declar fără înconjur. Eşti 
prea străin de aici... Tot atât de străin ca mine, ca băuturile 
acestea, ca patronul acestei parodii de „bar american”, 
casieriţa, chelnerul, majoritatea trecătorilor de pe aşa-zisa 
stradă... Poţi să-mi spui ce-a fost pe aici şi cum a fost, acum 
un an, acum doi ani cel mult... Nu poţi să mă lămureşti ce a 
fost înainte... În această privinţă găsesc incomparabil mai 
interesant tot ce mi-ar putea istorisi o persoană ca domnul 


Zaharia Duhu, pe care dum-neata mi l-ai prezentat ca pe un 
fel de maniac... Aseme-nea maniaci sunt mult mai instructivi 
decât par la prima şi superficiala impresie!... Păcat că nu 
mă pot înţelege încă în româneşte cu dânsul. 

— Ca să vă povestească basmul acelei comori a regelui 
Dromichet? Întrebă surâzând Sebastian Luduş. 

— Basmul acelei comori şi încă alte basme... Nu uita că vin 
din Mexic şi că tot ce-am văzut şi aflat acolo pentru mine e 
de o impresionantă simetrie cu tot ce-am văzut şi am aflat 
aici... 

— O! Exclamă indignat Sebastian Luduş. Nu suntem chiar 
aşa de sălbatici!... Nu avem revoluționari care se tocmesc în 
solda cutărui sau cutărui grup petrolifer, ca să răstoarne 
preşedinţii de republică şi să aducă alţii, după cum vor sau 
nu vor să semneze alte angajamente... La noi nu se aude 
despre nici un Oregon, Diaz, Huerta, Carranza, Moncada 
sau Calles... 

— Aceasta e singura deosebire!... Încuviinţă inginerul 
geolog. Şi trebuie să mărturisesc că această unică 
deosebire nu e în favoarea României. 

— Glumiţi, domnule Van den Vondel? Se miră românul, 
aşteptând o urmă de surâs ironic care să tulbure liniile 
globului de brânză roşie de pe umerii vaşti ai olandezului. 

— Nu glumesc de loc, tinere coleg!... Toţi aceşti generali, 
mai mult sau mai puţin improvizaţi, riscau ceva. Îşi riscau 
pielea. O mai riscă şi acum... Eu am asistat la execuţii! Am 
văzut pe unul purtând de jur împrejurul pă-lăriei de pai, un 
colier de degete proaspăt tăiate, care mai păstrau încă 
inelele trădătorului. După o săptămână l-am văzut şi pe 
acesta, capturat de trupa inamică, uns cu benzi-nă şi ars de 
viu... Riscau ceva, dar imediat ce ajungea unul de-ai lor la 
cârmă, îşi călca angajamentele faţă de Londra sau de New 
York, ceea ce din punct de vedere al onoarei stricte era 
poate detestabil; însă din punct de vedere al patriei lor este 
mai mult decât merituos! În istoria noastră, a petrolului, 


pagina României e simplificată... Dă-mi voie să-ţi citesc ceva 
dintr-o carte acum apărută... 

Van den Vondel scoase din buzunarul larg o carte 
englezească şi o deschise la semnul îndoit al foii. 

Citi urmărind rândurile cu pipa: 

— Ascultă, te rog: „În România situaţia este aceeaşi ca în 
toate ţările petrolifere. Există legi de naţionalizare şi de 
restricţie, conducte stăpânite în parte de guvern, re- 
gulamente de export, taxe urcate, acuzaţii de corupţia 
diverşilor funcţionari, un conflict anglo-american moştenind 
pactul de la San-Remo şi o controversă diplomatică... Dar 
se pare că societăţile străine s-au aranjat pentru a suferi 
cât mai puţin de rigorile legilor, făcând cadouri câtorva 
funcţionari români. „Dutch Shell, şi „Anglo-Persian Oil 
Company, au obţinut noi terenuri, formând societăţi 
româneşti fictive. Societăţile străine posedă cinci şesimi din 
rezervele actuale. Dintr-o sută şaizeci de socie-tăţi, zece 
reprezintă nouăzeci şi două la sută din producţia totală...” 
Mai vrei ceva, tinere coleg? Negru pe alb... Şi ia aminte! 
Cartea e scrisă de un american, Ludwell Denny, care n-ar 
avea nici un interes să-ţi ofenseze ţara... Fără nici un 
interes, intitulează pagina consacrată ţării dumitale, pur şi 
simplu: România primeşte ordine... Generalii mexicani au 
primit bani şi mai primesc! Foarte urât pentru dânşii! Când 
a fost vorba însă să primească şi ordine, şi-au adus aminte 
că sunt mexicani. Au zvârlit cu ordinele în capul emisarilor. 
Aceasta îi reabilitează!... Londra şi New York-ul s-au 
dezgustat de asemenea patrioţi. Au început să-i slăbească. 
Şi-au întors ochiii aiurea, la ţările care primesc ordine, 
unde bătălia se dă în parlament ori pe băncile ministeriale 
şi unde, după cum mărturiseşte onorabilul Ludwell Denny, 
toate rigorile legii - dacă au mai rămas legi şi rigori - se 
aranjează discret cu discrete cadouri... Nu am intenţia să te 
ofensez, dar dintr-un punct de vedere regret Mexicul... 
Acolo totul era strălucitor; păsările colibri şi florile, nebunia 


desperată a oamenilor şi chiar faptelor lor de canalii, mult 
mai riscate şi în fond mai brave. 

Van den Vondel privi, pe sub sprâncenele stufoase afară, în 
uliţa leşiatică, stropită de ploaia oblică a toamnei. 

Un timp urmări trecerea lumii pestriţe, în haine de culori 
închise şi murdare, copiii cu şepci peste urechi, femeile cu 
tocuri strâmbe. Apoi ochii mărunți se plimbară cu 
plictiseală la rafturile sticlelor aliniate după naționalitatea 
băuturilor, la casieriţa puhavă şi somnolând în dosul cutiei 
de metal, la tovarăşul de masă, corect la îmbrăcăminte, la 
vorbă şi la purtare. Prea rece, prea corect şi prea stăpân pe 
sine. 

Suspină după altfel de locuri şi altfel de oameni. 

Strigă chelnerului: 

— Un whisky, buete! Fora apa! Aduci una butelie aci şi 
două poare... 

Sebastian Luduş protestă. El nu bea alcooluri. Îşi îngăduia 
o singură pasiune: ţigările. Încolo, apă minerală, 
laboratorul şi rafinăria. 

Olandezul îl dojeni cu severitate: 

— Trebuie să încerci orice... Mai ales să faci prostii! 
Trebuie să faci prostii cât eşti tânăr, ca să nu te apuci de ele 
la bătrâneţe. 

Chelnerul aduse sticla. Prezentă eticheta spre aprobarea 
inginerului geolog. 

— Bun. Foarte bun! Destupează şi toarnă la domnul 
inginer Luduş, buete. 

„Buetul” se execută. 

Era acum deprins cu astfel de clienţi şi se împlinea un an 
de când servea astfel de băuturi. Sticlele de altădată, 
decolorate în rafturi, se primeneau repede. Patronul, 
domnul Martin Zuber, plănuia să dărâme la primăvară 
clădirea ridicată acum patru ani şi s-o modernizeze, 
prefăcând-o într-un adevărat bar american, fireşte după 
modelul celor berlineze. Astfel totul se îndeplinise conform 
vechilor cicluri încheiate. 


Pe vremea regelui Dromichet, localnicii se îndestulau cu 
un vin acruţ amestecat cu mied, băut din cupa coarne-lor 
scurte de bour. Iar străinii de atunci îşi aduceau pocalele lor 
şi amforele pântecoase cu vin gros, de Tasos, Cnidos şi 
Rodos. 

Nimic nu se schimbase, în afară doar de amănuntul că 
oştile lui Lisimah cu prinții lor asiatici plecaseră repede şi 
degrabă, fără a mai arăta gând de întoarcere; pe când 
călătorii de acum se înfipseseră cu rădăcinile sondelor 
adânc în pământ. 

— Într-o zi - spuse Van den Vondel - am să încerc băuturi 
indigene într-o cârciumă indigenă! Am văzut un fel de 
bordei al unui individ încăpățânat... 

Sebastian Luduş surâse, bucuros că poate risipi o iluzie a 
amatorului de culoare locală: 

— Cârciuma lui '[udic? 

— Exact! Un moşneag cu barbă de patriarh... 

— Mă tem că n-ai să dai peste un indigen, domnule Van 
den Vondel. Moşneagul acela cu barbă de patriarh, Leiba 
Ţudic, n-are de-a face nimic cu indigenii. E tot aşa de străin 
ca dumneata aici şi ca mulţi care se află în ţară cu 
paşaport... 

— Iarăşi te înşeli, tinere coleg!... Clătină geologul din 
globul roşu de brânză, împodobit cu o creastă de frişcă 
spumoasă. Iarăşi te înşeli... Poate copiii lui, cu toate că s-au 
născut şi au petrecut o parte din viaţă aici, sunt străini. 
Adică din nou au devenit străini fiindcă tânjesc şi luptă 
pentru patria lor nou reconstituită. Dacă e cazul. N-am de 
unde s-o ştiu şi s-o afirm. Rămâne de văzut... Dar acest 
Leiba Ţudic este de aici. Reprezintă lumea, mentalitatea şi 
tradiţia locală de aici, cu mult înainte de venirea noastră: a 
dumitale, a mea, chiar şi a colegului Grinţescu... Din acest 
punct de vedere e mai puţin străin decât dumneata. 

Van de Vondel îşi turnă paharul ras, îl deşertă fără nici o 
oţărâre şi adăugă: 


— Bănuiesc că am să dau acolo peste indivizi interesanţi. 
De obicei în asemenea bordeie se refugiază supra-vieţuitorii 
indigeni, ca să se otrăvească departe de ochii ocupanților, 
cu băutura lor veche şi să se plângă de schim-bările nouă, 
pe care nu le pot accepta... 

— Fiindcă nu le pot înţelege şi nu le pot preţui, dom-nule 
Van den Vondel!... Îmi pare foarte ciudat cum dumneata, 
care vii să afli aci petrol, arăţi în acelaşi timp atâta simpatie 
pentru elementul reacţionar, în egală măsură ostil dumitale 
şi ostil la tot ce facem aci... Mai adineaori, admirai 
rezistenţa aventurierilor mexicani, care aruncau conductele 
în aer cu dinamită şi împuşeau lucrătorii. Lucrătorii 
dumitale; ai societăţii dumitale... În definitiv, aceşti duşmani 
nu sunt numai ai noştri, adică ai petrolului. Sunt duşmanii 
progresului... În Mexic briganzi, pur şi simplu! Aci, din 
fericire, reacţionari pasivi... 

Olandezul îşi sprijini o emisferă a capului globulos şi roşu 
în palma grăsună. 

Privi lung la tânărul apărător al acestui progres omucid. 

— Este poate a suta oară când aud aceste cuvinte!... Vorbi 
el strămutându-şi privirea şi fixând-o în gol, spre fereastra 
cu trecătorii zgribuliţi în ploaia toamnei. Le-am auzit la 
Tampico şi în Indiile Olandeze, în Golful Persic şi la Baku. 
Pretutindeni s-a umplut lumea de asemenea făţarnici 
apărători ai progresului!... De câte ori se ridică un brigand 
ca să-şi apere cu îndârjire independenţa ţării lor împotriva 
generoaselor noastre intenţii, dacă nu-l putem pune la zid, 
îl ucidem moral... Îl dezarmăm cu o campanie de presă, sau 
prin mijloace diplomatice, sau cu ajutorul trădătorilor, dacă 
nu cu al oamenilor încă naivi şi fanatici ai progresului, ca 
dumneata... Se poate întâmpla ca omenirea în genere să 
câştige pe urma înfrângerii şi capitulării lor. Se măreşte 
producţia unei regiuni! Automobilele au cu ce goni, 
avioanele cu ce zbura, escadrele de război cu ce reduce la 
tăcere un inamic ori o colonie revoltată... E foarte frumos 
aceasta şi se pare că toată lumea e de acord să condamne 


rezistenţa barbarilor!... Totuşi, nu mă pot opri să nu găsesc 
admirabil curajul omului care compune sufletul unei naţii şi 
al unui pământ, forţelor fără figură şi fără suflet care 
conduc astăzi lumea... Suntem în serviciul cui? Te întreb. 
Dumneata şi eu suntem instrumentele cui?... ÎL numim pe 
acest zeu modern: progres! De hatârul acestui progres eu 
caut ţiţeiul brut; de hatârul aceluiaşi progres, dumneata îl 
rafinezi, ca să poţi da drumul avioanelor să zboare şi 
flotelor de război să distrugă altă flotă de război... Să zicem 
că e frumos, deşi ar merita şi aceasta o discuţie. Dar până la 
serviciul progresului, servim deocamdată acţiona-rul 
anonim al lui, Royal Dutch, sau „Standard Oil”. Acela n-are 
figură şi speculează la bursă progresul!... Într-o măsură mă 
aflu mai aproape de inginerul Grinţescu, mult mai aproape, 
decât de directorul nostru general, Reginald Gibbons... 

— E o personalitate puternică. O mână de fier! Vorbi cu 
admiraţie Sebastian Luduş. 

Olandezul începu să ridă: 

— Mie mi-o spui? Am mai lucrat cu dânsul în Mexic, la 
Tampico... L-am văzut cum ştie să execute şi să ordone 
execuţii!... Ai aflat cumva cum a rămas văduv? 

— Nu! Şi nici nu cred că e omul care să confieze cuiva 
asemenea dureri intime. 

— Durere? Dumneata admiţi că Reginald Gibbons este 
capabil a cunoaşte ce înseamnă o durere omenească? Eu l- 
am văzut însă altfel! Era în 1913... Îmi amintesc perfect, 
fiindcă atunci mă întorsesem de la Zacamixtle la Tampico... 
În drum, am asistat la ciocnirea dintre un grup de 
insurgenți şi o trupă guvernamentală... A fost un episod pe 
care l-au povestit corespondenţii gazetelor americane şi l-a 
pomenit şi un scriitor de al lor, îmi pare Hergesheimer, sau 
aşa ceva... Un căpitan al insurgenților se repezise călare în 
lagărul guvernamental, cu un lasso a smuls din galopul 
calului o mitralieră, a tras-o pe şea... Mitraliera, ultimul tip 
automat american, ultima creaţie a progresului, a început 
să funcţioneze de-acolo, de pe cal... Aş fi aplaudat ca la 


teatru, dacă şoferul meu n-ar fi luat-o la goană peste 
câmpuri! Când ajung la Tampico, pe cine aflu? Scumpul 
meu coleg Reginald Gibbons - atunci eram egali în grad - 
scumpul meu co-leg Reginald pusese mâna pe un om al 
insurgenților... Acesta săvârşise marea crimă de a scufunda 
câteva ţevi de pe un tanc al societăţii, în lagună... 
Criminalul era legat. Nu răspundea la întrebări. Piele roşie, 
încăpăţânată, din neamul lui Montezuma...! 

— Dromichetul lor! Zâmbi Sebastian Luduş. 

— Nu ştiu până la ce punct, Dromichetul lor... Sper că o să 
mă lămurească odată domnul Zaharia Duhu, căutătorul de 
comori pe care l-ai botezat dumneata un maniac... 
Deocamdată indianul nu răspundea. lar onorabilul Reginald 
Gibbons l-a dus până la cazanul de ulei fierbinte şi, înainte 
de a putea interveni cineva să-l oprească, l-a apucat cu 
amândouă mâinile de păr şi l-a scufundat în bazin... Un om 
legat, înecat şi fiert în ulei clocotit. Aceasta în numele 
progresului... Ce zici? Mână dc fier? 

— Nu mi-aş fi imaginat! Dacă nu mi-ai spune-o dumneata, 
nici nu mi-ar veni să cred... Vorbi inginerul român, instalat 
comod la masa „Barului American” din Piscul Voievodesei. 

— Ai să-l vezi lucrând aci şi ai să te convingi... Bineînţeles 
că metodele le variază după meridian. Ce era posibil în 
Mexic n-are să facă aici... Nici nu se arată nevoia. Aci 
ajunge metoda pomenită de Ludwell Denny. Un cadou 
discret, la persoane discrete... Acolo mergea altfel! După o 
săptămână, soţia lui Reginald Gibbons a fost adusă în 
automobil, cu pieptul străpuns de trei gloanţe... 

Era o fiinţă plăpânda şi inofensivă. Poate nu se cuvenea să 
plătească dânsa pentru indianul fiert în ulei clocotit... Dar, 
vezi, insurgenții luptau în numele barbariei; Re-ginald 
Gibbons, în numele progresului... În loc să-i pre-zint 
condoleanţe, de atunci ne întâlnim şi vorbim numai despre 
chestiuni de serviciu. Fiindcă, de fapt, tot el şi-a ucis şi 
femeia, după ce ucisese indianul! A lăsat-o să plătească 
dânsa, apărându-şi aşa pielea... 


— E odios şi crud tot ce povesteşti dumneata! Exclamă 
Sebastian Luduş, clătinat în sfârşit din fanatismul său de 
orb apărător al progresului pe care-l monopolizau mag-naţii 
nesăţiosului capital, cu metodele folosite de pionierii acestui 
devastator progres în „ţările barbare”. E odios şi crud! Nu- 
mi imaginam... 

— Ai răbdare!... Odios şi crud se poate fi în mai multe 
feluri, îţi repet: depinde de meridian... Eu cred că şi aci se 
petrec şi se vor petrece multe episoade odioase şi crude. În 
alt tempo, cu alte figuraţii... Petrolul aduce cu dânsul 
aceleaşi legi... Legile lui sunt negre...! 

— Şi totuşi dumneata treci drept unul din cei mai ves-tiţi 
prospectori ai petrolului din lume... 

Jan van den Vondel strânse din umerii laţi. 

— Ce pot să fac împotriva destinului? Trec drept unul din 
cei mai vestiți prospectori ai petrolului. Dacă n-aş fi eu, ar 
veni altul!... Până când nu vom mai avea ce prospecta... 

Se corectă singur: 

— Adică nu!... Ce prospecta va mai fi încă şi peste 
cincizeci-şaizeci de ani, în ţările care au scăpat acum de 
mine şi de alţii ca mine... Ioată povestea americanilor, cu 
epuizarea zăcămintelor, rămâne deocamdată poveste... Dar 
nu vom mai avea de ce să prospectăm, nu ce prospecta! Nu 
va mai fi nevoie. 

— Petrolul sintetic? Întrebă cu interes profesional 
Sebastian Luduş. Metoda lui Bergius sau lucrările lui Franz 
Fischer? 

Olandezul surâse cu amestec de dispreţ şi de milă: 

— Prea costisitor... Şi pe urmă remedii relative, 
expediente, de vreme ce pompează tot dintr-un combustibil 
care se poate epuiza. Cunosc altceva, în altă direcţie. Există 
undeva omul care lucrează pentru a reduce la neant 
cariera mea de prospector... În loc să-l detest, îi aştept 
rezultatele cu nerăbdare - aş putea spune cu o reală 
emoție, dacă o gloabă bătrână ca mine mai poate vorbi 
despre vreo emoție. 


— Interesant... Se plecă Sebastian Luduş peste masă, avid, 
abia stăpânindu-şi curiozitatea. 

— Să lăsăm aceasta! Propuse olandezul. Mai bine deşartă 
paharul de whisky, dintr-atâta n-ai să mori... Şi nu aştepta 
să afli ceva de la mine. N-aş spune, chiar dacă m-ar băga în 
cazanul de ulei fierbinte onorabilul Reginald. Fiindcă ar fi 
foarte probabil şi una ca asta! De loc exclus... Gândeşte-te 
cum a fost suprimat Rudolphe Diesel, inventatorul care a 
revoluţionat tehnica modernă şi pe a cărui urmă s-a ridicat 
toată industria petrolului. Încurca prea multe socoteli. În 
consecinţă au suprimat omul, ca măcar pentru o bucată de 
timp să suspende efectele invenţiei. Suprimat, înecat de pe 
vaporul în care călătorea să-şi valorifice invenţia şi 
brevetele... 

— E ceva tot aşa de serios? Stărui tânărul. O invenţie tot 
atât de importantă ca motoarele „Diesel”? 

— O sper! Adică nici nu mă îndoiesc de aceasta. Şi nu mă 
tem decât de vreo intervenţie a oamenilor cu mâna de fier 
ea a lui Reginald. Mai multe n-ai să afli de la mine. Cel ce 
lucrează mi-e prieten vechi, din tinereţele mele, care nu au 
fost ca ale dumitale, trăite cu apă minerală... Mi-e prieten 
vechi, am răbdat de foame împreună, am avut şi noi un cult 
al progresului, pe vremea când nu se dădeau războaie şi nu 
se unelteau revoluţii pentru a monopoliza o regiune 
petroliferă. Eu am căzut în ispită. N-am rezistat demonului 
care mă mână oriunde simt mirosind a ţiţei. El a fost mai 
fidel credinţei noastre de atunci. Îi cunosc mintea şi ştiu că 
se poate întâmpla să răstoarne într-o zi tot ce facem aci... 
Câte o scrisoare mă caută din când în când, cu zece sigilii 
poştale, dintr-un capăt al lumii la celălalt, pe unde mă 
poartă demonul meu. Îmi aduce veşti bune; din ce în ce mai 
apropiate de deznodământ. Şi astfel am dreptul să sper că 
măcar o parte din omenire va fi cruţată de legile acestea 
negre, ale păcurii. Îţi aminteşti ce se spunea pe vremea 
războ-iului şi îndată după război? Erai prea tânăr ca să le 
urmăreşti cronologic şi să tragi concluziile... În 1917, Cle- 


menceau, în apelul său către preşedintele Wilson, declară 
că „petrolul e tot atât de necesar ca sângele combatanţilor 
pentru soarta unui război”. După armistițiu, lordul Curzon 
declara că „flotele aliate au navigat spre victorie pe-un 
ocean de petrol”. Iar în 1919, când Franţa şi Anglia îşi 
împărțeau petrolul în Orient şi fabricau ţări proaspăt trase 
pe hartă, după cum indica interesul petrolului, nu 
considerentele etnice, Henry Beranger declara că „acel 
care va poseda petrolul va stăpâni lumea”... Am înţeles-o 
aceasta mai bine decât o poţi presimţi dumneata de la 
distanţă, fiindcă mă aflam în Irak pe atunci. Un Irak 
proaspăt confecţionat, cu unul din acei recenți suverani, 
care din petrol s-au născut şi în petrol vor pieri... Cum vezi, 
bătălia se dă într-adevăr pentru această stăpânire a lumii 
prin petrol, nu pentru progresul meu şi al dumitale! Să 
sperăm că va deveni o bătălie zadarnică, fără obiectiv... 
Pentru aceasta e destul ca în locul petrolului, oricine să-şi 
poată procura o forţă nelimitată şi la dispoziţia tuturora... 

— Utopie!... Rosti sceptic Sebastian Luduş. 

— Utopie a fost primul railway dintre Stockton şi 
Darlington, în septembrie 1825; utopie aviația, utopie 
telegrafia fără fir, utopic radio... Toate au fost utopii, 
respinse nu de profani, ci mai cu seamă de oamenii de 
ştiinţă, ca dumneata şi ca mine, care s-au gândit să le 
demonstreze imposibilitatea de aplicare. 'Tot ce a fost utopie 
în domeniul tehnic s-a realizat totuşi şi se va mai realiza... 
Şi să sperăm că nu vor rămâne utopii, nici cele din 
domeniul social... Pacificarea sufletului omenesc prin ceea 
ce realizează tehnica noastră, să sperăm că nici aceasta nu 
va rămâne o iluzie... 

— Şi noi ce facem până atunci? 

— Ne supunem timpului! Ne distribuim rolurile. Eu caut 
petrol, dumneata îl prelucrezi; dincolo de noi, alţii îl joacă la 
bursă şi, dincolo de toţi aceştia, puterile cele fără chip, care 
conduc lumea de astăzi, îşi dispută petrolul, ca să poată 
stăpâni singure... Aceasta e toată povestea!... Te-ai gândit 


dumneata că în ceasul acesta, zece mii de oameni ca mine şi 
ca dumneata se află risipiţi în Alaska, în Pennsylvania, la 
Baku, în Venezuela, în Borneo, în Sumatra, în insulele 
Sonde, în Persia, în Galiţia - într-o-sută de puncte ale 
planisferei? Slujesc progresul?... Slu-jim progresul?... Ne- 
am pus în slujba omenirii? Progresul lui Reginald şi 
omenirea lui Reginald? Deocamdată stârpim armonia unui 
echilibru de viaţă, pe care şi-l întocmiseră indigenii pe 
încetul în sute şi mii de ani cum se petrec aşezările 
geologice; echilibrul de viaţă al localnicilor din Sumatra, din 
Baku, din Venezuela, din Mexic, de aici, din Piscul 
Voievodesei. Aceasta o facem! Şi ca să ne aţipim cugetul, 
bem mai multe doze de whisky. E reţeta la care recurg zece 
mii de oameni pe zi, într-o sută de locuri măcar; zece mii de 
pionieri ai progresului... Până ce se va schimba ceva peste 
capetele noastre, dacă noi nu suntem capabili să eliberăm 
progresul din gheara celor care îl pângăresc şi îl 
prostituează cu a noastră fanatică sau pasivă 
complicitate...! 

Jan van den Vondel hohoti, făcând semn către chelner: 

— Buete!... Anca una butelia... Aceasta bem pentru 
progres şi morţii de la progresului! 

Capitolulill. 

Aurul cel negru ca şi cel galben e, deocamdată, mai mult 
stricător de suflete şi de vieţi. 

Micul peron al staţiei Piscul Voievodesei mişuna ca 
niciodată de lume aleasă. 

Expresul pentru Bucureşti avea întârziere de un ceas ju- 
mătate. O linie inundată, cu terasamentul slăbit, se afla în 
grabnică reparaţie dincolo de fosta frontieră a Bucovinei. 
Trenul scăpase. Gonea să câştige timpul pierdut. 

Dar n-a existat vreun anunţ de întârziere primit de o lume 
mai împăcată şi mai bucuroasă decât aceea de pe peronul 
din Piscul Voievodesei. 

Toţi găseau minunată potriveală. Altfel n-ar mai fi putut 
prinde alt tren, în afară de acceleratul de noapte. 


Sumedenie de complicaţii, pentru sumedenie de oameni, cu 
sumedenie de grave şi urgente interese. 

O telegramă vestise demisia guvernului. 

Zvonul se răspândise fulgerător. După un sfert de oră, a 
doua depeşă confirma ştirea cu oarecare amănunte. 
Această neaşteptată schimbare încurca şi descurca multe 
iţe; nu mai lăsa nepăsătoare lumea cea nouă din Piscul 
Voievodesei, cum se întâmpla pe vremuri, când răzeşii de pe 
domeniul lui Boldur lloveanu n-aveau nici ce pierde, nici ce 
câştiga din primenirea stăpânilor. „Schimbarea domnilor, 
bucuria nebunilor...!” 

Acum zece telefoane au zbârnâit la gară, cerând biroul de 
mişcare. S-a ştiut astfel despre binecuvântatele inundaţii 
din nordul Moldovei şi despre binevenita tulburare din 
mersul trenurilor. 

Iar lumea, grăbită să ajungă la Bucureşti în ceasul când 
pâinea şi cuțitul trec dintr-o mână în alta, a avut astfel 
răgaz să-şi împacheteze la goană valizele şi să coboare în 
goana automobilelor spre staţie. 

Erau mai mulţi şi goneau chemaţi de mai multe şi 
deosebite treburi. 

Domnul director general Reginald Gibbons, tocmai primise 
vizita lui Vasile Ţincoca, fratele cunoscutului orator 
parlamentar Horia Ţincoca şi persoană de încredere a 
societăţii „[iţeiul Naţional”. Se punea la cale fuzionarea 
acestei societăţi, premeditată încă de la întemeiere cu 
scopul precis de a pune stăpânire pe terenurile din jurul 
Voievodesei, tot aşa cum pe vremuri domnul Emil Sava şi cu 
domnul Iordan Hagi-lordan, prin alte mijloace, au înghiţit 
treptat ogoarele răzeşilor din Piscul Voievodesei şi partea 
care îi interesa din moşia lui Boldur Iloveanu. 

Oamenii s-au schimbat, s-au schimbat şi împrejurările, 
firesc era să se schimbe şi metodele. 

În locul lui Iordan Hagi-lordan opera acum domnul 
director general Reginald Gibbons. 


EI distribuia cadouri celor în drept să primească aceste 
cadouri. 

Mijlocitorul său, Vasile Ţincoca, se dovedise destul de abil 
şi discret. Nu se purta ca mizerabilii generali mexicani, 
nărăviţi să nu-şi mai respecte cuvântul de îndată ce 
izbuteau să-şi înscăuneze dictatorul lor. Răsturnarea 
regimului, fără mitraliere, fără baricade şi focuri de 
revolver, simplifica simţitor lucrurile. 

După toate aşteptările, în locul guvernului demisionat se 
va alcătui un cabinet de concentrare cu participarea 
partidelor mai mărunte şi prea mult ţinute la post. Într-un 
asemenea cabinet, Horia '[incoca va avea un portofoliu 
dinainte reţinut şi asigurat la nevoie cu oarecare influenţe 
ale ministrului englez. Abia trecuse un an de la vechiul 
împrumut şi se arăta urgenta necesitate a altui împrumut 
nou şi ceva mai apreciabil, ca să se înfrupte toţi. 

Domnul Reginald Gibbons reprezenta puteri nelimitate la 
Foreign Office şi la „Stock Exchange”. Se urca deci în tren, 
pentru a merge să susţină intrarea în guvern a lui Horia 
Ţincoca, singura garanţie a unui înprumut salvator. 

În pardesiul larg, cadrilat ca o parcelare ideală de 
perimetre petrolifere, se plimba pe peron cu mâinile la 
spate, alături de Vasile Ţincoca. 

Privea peste capetele muritorilor indigeni, cu o scârbă 
totală. 

Buzele subţiri dezveleau câteodată dinţii lungi şi laţi ca 
seminţele de floarea-soarelui, pe alocuri tărcate de platina 
plombelor. Numai de două ori s-a întors şi a părut că ia 
aminte cu oarecare interes la existenţa unei făpturi 
omeneşti. 

Atunci când a intrat şi a ieşit Ilenuţa Precup, în hăinuţa ei 
subţire şi albastră, însoţită de un neînsemnat funcţionar al 
societăţii, un băieţandru cu capul gol şi cu o carte 
subsuoară. 

— E drăguță fetiţa! Îşi permise să observe Vasile Ţincoca, 
lămurind din instinct reflecţiile ososului tovarăş de drum şi 


de afaceri. Frumuşică foc! 

Nu primi nici o aprobare. 

Domnul Reginald Gibbons îşi păstra reflexiile pentru sine. 
Vasile Ţincoca înţelese că a fost lipsit de tact. Însă îndestul 
de specialist în apreţuirea femeilor, păstră şi el pentru sine 
părerea că fetişcana cu hăinuţa albastră nu e numai 
drăguță, ci chiar frumoasă în toată puterea cuvântului. 
Frumoasă foc! Cum se exprimă indigenii în graiul lor 
primitiv, dar pitoresc. 

Se feri din mers să răspundă la salutul lui Zaharia Duhu. 
Domnul Reginald Gibbons nu observă acest salut. 

Poate că Zaharia Duhu nici nu-şi scosese pălăria aşteptând 
vreun răspuns. 

Venise s-o petreacă până la tren pe doamna Cecil P 
Tudose. 

Încă o persoană de pripas la Piscul Voievodesei, gata să 
dea fuga la primul semnal, spre capitala unde se îm-parte 
cuțitul şi pâinea. Se afla aici de-o săptămână, în vederea 
unei cumpărări de case, în Bucureşti, parcul Filipescu. Avea 
nevoie de părerea şi de aprobarea unchiului Zaharia, avea 
nevoie mai ales de-o semnătură. 

După planurile sale, calculase să mai rămână câteva zile. 
Pregătise totul cu o subţire diplomaţie. Mai întâi a descris 
casa: o adevărată vilă. În treacăt a pomenit despre preţ şi 
condiţiile excepţionale de plată. O ocazie pe care n-o 
întâlneşte omul de două ori în viaţă. Pe urmă, a adus vorba 
despre situaţia lor veşnic nesigură, cu mutări şi chirii 
exagerate, mistuind aproape în întregime salariul domnului 
profesor Petru V. Tudose. 

— Mă înţelegi, unchiule? Mă înţelegi, tuşică Ruxanda? 
Întrebase, împungând văzduhul cu nasul când spre unul, 
când spre celălalt. În toate acestea, Petru e cu desăvârşire 
dezarmat! El cu biblioteca şi cu studiile lui, nelip-sit de la 
cursuri şi cu atâtea conferinţe pe cap, nici n-are idee de 
partea practică a vieţii. E ca un om căzut din lună!... Îmi 


rămâne mie datoria să iau aceste griji pe răspunderea mea. 
Vreau să-i fac o surpriză... Ce zici, mătuşică? 

— Fă-i, copila mea... Te-ai gândit bine! Încuviinţase 
bătrâna. 

— Ce zici, unchiule Zaharia? 

— Exact cele ce spune mama. Îţi doresc să izbuteşti şi să 
vă bucuraţi de o viaţă tihnită în casa voastră... 

Bătrâna răspunsese fără nici o clintire în obrazul uscat. 
Zaharia Duhu cu un surâs amulteştiutor. 

Amândoi însă n-au întrebat cam în ce fel s-ar putea angaja 
ea să facă faţă la condiţiile de plată, chiar excepţionale, cum 
le dovedise Cecil negru pe alb. 

Doamna Cecil P Tudose pungise buzele şi plecase na-sul 
ascuţit în pământ. Bătuse toba cu degetele nervoase pe 
speteaza scaunului. Se ridicase să potrivească o cadră care- 
i părea că stă strâmb în perete: chipul Madalei Grinţescu, 
zugrăvit odinioară cu văpsele ieftine, de Alexandru Opriş, 
într-o primăvară cu flori albe de cireş, din celălalt Pisc al 
Voievodesei. 

Se hotărâse deci să amâne pe a doua zi atacul, încercând 
alte mijloace, cu efecte mai precise. 

Iar acest a doua zi se întâmpla să fie tocmai astăzi, 
sărbătoare paşnică şi somnolentă, când explodase 
telegrama de la Bucureşti anunțând schimbarea domnilor. 
Îndată renunţase la toate planurile. 

O casă mai poate fi cumpărată în aceleaşi condiţii 
excepţionale peste o lună, trei ori un an. 

Guvernele, oricât de des se primenesc în ţara românească, 
rămân însă câteodată ocazii pentru totdeauna pierdute. 

Deci, doamna Cecil P 'Tudose a schimbat şi dânsa direcţia 
planurilor sale îndelung ticluite. A descoperit că e absolută 
nevoie să se urce în tren şi să-l scuture pe domnul profesor 
universitar Petru V. Tudose din vinovata sa inerție de până 
acum. Inerţie de altfel mai mult însuşită ca o tactică abilă, 
ca o mască de cărturar dezinteresat, decât inerție reală şi 
mai ales culpabilă. În fond cine nu ştie oare că orice cameră 


s-ar simţi onorată de prezenţa unui asemenea cărturar 
tânăr, prețuit conferenţiar şi cu spirit altruist de savant, 
gata să se pună în slujba patriei şi a învăţământului, 
onorând mâine vreun secretariat general al Ministerului de 
Industrie, iar poimâine banca ministerială? Ca atare, Cecil a 
bătut telegramă la Bucureşti, s-o aştepte domnul profesor 
Petru V. 'Tudose neapărat în Gara de Nord. 

Călcând apăsat cu tocurile pantofilor pe asfaltul sonor, 
câteodată priveşte încruntată în jos, cu nasul plecat, parcă 
încă mai lungit, căci, printr-un ciudat fenomen, meditaţia 
concentrată influenţează întotdeauna asupra apendicelui 
olfactiv al doamnei Cecil P Tudose. 

Pe urmă, surâde şi ridică nasul, purtându-l în dreapta şi în 
stânga cu un început de triumf. 

A mai aflat altă soluţie. 

Printre atotputernicii de mâine, a mai identificat o 
persoană destul de inteligentă pentru a se lăsa convinsă cu 
uşurinţă de sprijinul pe care îl poate aduce majorităţii 
parlamentare un element valoros ca profesorul universitar 
Petru V. Tudose. 

— Ce părere ai, unchiule Zaharia? Întrebă oprindu-se în 
loc şi apucându-l de un nasture. Mie îmi pare un individ 
destul de simpatic acest Vasile 'Ţincoca... 

— Părerile despre oameni, ca şi gusturile mâncărurilor... 
Ce-i place unuia îi displace altuia...! 

Cecil hohoti subţire, cu voioşie, fiindcă acum n-o mai 
interesa părerile unui maniac ca unchiul Zaharia. 

Îşi făcuse planul şi era gata să-l pună în aplicare. 

— Am înţeles că nu-ţi prea place, unchiule! Mie însă mi-e 
simpatic!... Dacă intră în guvern şi frate-său, Horia, ceea ce 
îmi pare hotărât, are să învârtă el multe... Şi printre 
acestea multe, în primul rând va fi chestiunea Voievodesei, 
fuziunea cu „[iţeiul Naţional”, consolidarea terenurilor 
cumpărate p-acilea şi altele cam de aceeaşi măsură. De pe 
banca ministerială, Horia Ţincoca n-o să mai poată face 


tapajul care l-a dus unde este... Guvern înseamnă zgardă şi 
botniţă. Mă urmăreşti, unchiule? 

— Urmează, Cecil!... Te ascult. 

— Ca ministru, aşadar, va fi redus mai mult sau mai puţin 
la tăcere. Are nevoie de alţii să vorbească în locul său, de la 
tribună. În locul său - şi ca să fim sinceri - cu mai multă 
autoritate decât a sa... Un asemenea deputat majoritar, 
care să apere o cauză sfântă, îl văd eu pe Petru... Îl văd eu 
şi sunt convinsă că tot aşa îl vor vedea şi domnul Reginald 
Gibbons, împreună cu acest simpatic Vasile Ţincoca!... 
Încât, în tren n-am să pierd timpul!... Am să intru în vorbă şi 
am să le dovedesc evidenţa... În definitiv, aceasta ar trebui 
să te bucure, unchiule! Nu prea arăţi bucuros şi mă mir de 
ce? 

— Bucuriile unora sunt mâhnirile altora, Cecil. 

— Cum adică? Ce vrei să spui, unchiule? 

— Mă gândesc şi eu aşa... Când este un mort în casă, toată 
lumea îl jeleşte, în afară de cioclii care trag un folos. Unii, 
care va să zică, se găsesc întotdeauna în orânduiala acestei 
lumi, pentru a se bucura de mâhnirile altora. Aceasta am 
vrut s-o spun, Cecil! 

— Prea înalt pentru mine, unchiule! Eu gândesc şi trăiesc 
mai pe pământ... Socotesc că ar trebui să te bucure... În 
definitiv, Petru, dacă va fi pus în situaţia să apere politica 
economică a domnului Reginald Gibbons... 

— Aceasta numeşti tu politica economică, Cecil? Întrebă 
Zaharia Duhu. 

Cecil P. Tudose trecu peste dojana întreruperii, zgâlţâindu- 
| mai tare de nasture şi urmând: 

— Să apere politica economică a domnului Gibbons şi a lui 
Vasile Ţincoca, implicit a lui Horia Ţincoca, prin aceasta îţi 
apără şi interesele dumitale, unchiule Zaharia! Interesele 
societăţii „Voevoda”, care sunt şi ale dumitale... Vezi? Eu mă 
gândesc la toate... Sunt solidară cu soarta soţului meu şi cu 
a celor din jurul său... Nu pot trăi ca Madala... 

Spunând, aruncase o privire ascuţită Madalei Grinţescu. 


Prietenia lor se răcise. 

De câteva ori, Cecil lăsase a se înţelege că dezaprobă viaţa 
Madalei şi că îl deplânge pe Dinu Grinţescu. 

Madala se afla cu Dinu în celălalt capăt al peronului. Pleca 
şi dânsa la Bucureşti, fără să fie chemată de nici un interes, 
şi nici măcar de ascunsele ei drumuri de altădată. 

Pleca, fiindcă viaţa de aici o apăsa ca viaţa de pretutindeni. 

De la distanţă simţise împunsătura privirii. 

Se răsucise pe jumătate şi vorbi cu ochii în pământ: 

— Dinule, ar trebui să nu mă laşi mereu singură...! 

— Acelaşi lucru mi-l spui de şase ani, Madala...! 

— Ţi-l spun de şase ani, Dinule, căci de şase ani ace-laşi 
lucru se petrece... Eu nu mai exist? Există numai sondele şi 
vagoanele acestea?... Numai atât este pe lume? 

— Mai eşti şi tu, Madala!... Surise Dinu Grinţescu 
indulgent. 

— Mai?... Mai sunt şi eu?... Ar fi trebuit să fiu eu înaintea 
lor, Dinule!... Acum, aici sunteţi destui pentru a purta grija 
sondelor... Nu apasă numai asupra ta. Îţi poţi lua un 
concediu mai lung: două-trei luni, să plecăm undeva, să fim 
numai noi doi, să uiţi de păcura aceasta, şi de sonde, şi de 
LOL; 

Dinu Grinţescu îi atinse uşor bărbia cu vârful degetelor, 
ridicându-i ochii şi dojenind-o, în ascunzişul cugetului cu 
gândul că într-adevăr era puţin cam vinovat faţă de dânsa. 

— Fii cuminte, Madala!... Tu ştii prea bine că nimic din ce 
vrei tu nu se poate... Suntem mai mulţi, dar tocmai de 
aceasta nu-mi este permis să plec... Mai mulţi înseamnă că 
întrucâtva am fost retrogradat din rostul şi răspunderile 
mele. Aceasta nu poate dura! Trebuie să fiu la faţa locului, 
acum când se măreşte exploatarea şi când vor intra în 
funcţiune sondele cele noi, cu sistemul rotativ... Ai să vezi şi 
tu. În doi ani dispar toate aceste schelete negre şi urâte. 
Vom avea o exploatare curată ca o grădină. 

Madala strânse din umerii mici: 

— Cât mă încălzeşte aceasta pe mine...! 


În adevăr, era mică, zgribulită şi părea gata să clănţăne 
din dinţii mărunți, străbătută de-un fior, cu toate că soarele 
bătea călduţ în acest sfârşit de toamnă luminos şi 
melancolic, după două săptămâni de ploaie şi vânturi. 

Dinu Grinţescu o privi cu răceală. 

Toată înduioşarea de adineauri şi sentimentul de vină faţă 
de dânsa se risipiseră brusc. De şase ani mereu aceeaşi 
poveste. Madala parcă îi duşmănea lupta lui de aici. Parcă 
această luptă era inamicul lor principal, despărţindu-i 
mereu. 

Pizmui un om fericit ca profesorul Petru V. Tudose, care a 
avut norocul unei femei atât de solidară cu toate luptele 
sale de oriunde. 

Au tăcut amândoi, înstrăinaţi. 

EI trecând cu ochii de la faţa slabă şi diafană a Madalei, 
spre vagoanele-cisterne orânduite pe liniile laterale ale 
staţiei Piscul Voievodesei. Ea descheindu-şi şi încheindu-şi 
butonii mănuşilor. 

Soarele îi bătea molatic în obraz. 

Lumina aurie tremura prefirând o înşelătoare căldură de 
tinereţe pe chipul care aminti aşa, o clipă, numai una, 
portretul zugrăvit odinioară de Alexandru Opriş, când 
cealaltă Madala se bucurase copilăreşte de brăţara 
venețiană din epoca lui Lorenzo Celso; dar frăgezimea 
aceea n-avea să se mai întoarcă niciodată, cum nu se vor 
mai întoarce aici nici primăverile de atunci. 

Vartolomeu Diaconu apăru din biroul său, împrăştiind 
ştirea că expresul a trecut de ultima staţie. 

Era nebărbierit, cu gulerul cămăşii murdar şi cu nodul 
cravatei strâmb. Se vedea o surpare şi pe chipul şefului de 
staţie. Sub ochi, două pungi vinete îi dădeau înfăţişarea 
chibiţilor din tripouri, când toţi jucătorii au plecat şi când 
măturătorii îi alungă acasă. 

Zaharia Duhu nu mai asculta proiectele ambiţioase ale 
doamnei Cecil P. Tudose. 


Urmărea mersul împleticit al lui Vartolomeu Diaconu; 
făcea unele apropieri între figura aceasta pământie şi alte 
chipuri despre care bătrâna Ruxanda Duhu avea obiceiul să 
spună că le-a ieşit ţărâna mormântului în faţă. 

— Trebuieşte scăpat!... Murmură, clătinând din cap. 

— Cine, unchiule? Cine trebuieşte scăpat şi de la ce 
scăpat? Sări repede, cu glas ascuţit, Cecil, ca întotdeauna 
alarmată de maniile filantropice ale unchiului Zaharia. 

Zaharia Duhu o domoli: 

— Nimeni, Cecil!... Şi de la nimic, Cecil! Mă pome-nesc şi 
eu vorbind singur câteodată, vrute şi nevrute. Semn că 
îmbătrânesc, nepoato! 

Dar în ochii căutătorului de comori lucea lumina lui cea 
părelnică şi tristă. 

— E o chestie de lămurit! Rosti Cecil cu neîncredere. 

— Bine, nepoato! Grăbeşte-te s-o lămuregşti... Numai vezi 
că ai prea multe de lămurit pentru un cap de femeie. Casa 
din parcul Filipescu; deputăţia bărbatului; când vai mai găsi 
vreme şi pentru a lămuri şi nălucile unui smintit ca mine? 

Aluzia era directă. Zaharia Duhu îi amintea timpul când 
abia erupseseră sondele din Piscul Voievodesei; iar dânsa s- 
a şi înfăţişat cu mari rezerve de puteri şi cu multe ajutoare, 
pentru a sili căutătorul de comori să devină numaidecât 
petrolist. 

— Îmi pare rău, unchiule, că ne despărţim aşa...! 

— Nu-i nimic, Cecil. Tu eşti o copilă bună şi deşteaptă... 
Ştiu eu că ai să uiţi repede şi că ai să te întorci împăcată... 
Drumul Voievodosei îl cunoşti, casa o găseşti întotdeauna 
deschisă... 

Cecil strânse buzele şi bătu asfaltul mai înciudată cu 
tocurile sonore. 

Aşa i se întâmplă ei întotdeauna cu maniacul acesta! Când 
crede că a aplanat vechiul lor conflict, lui i se năzare altă 
suceală din nimic şi ea are de trudit apoi o jumătate de an, 
ca să repare ce-a stricat în cinci minute. 

— În definitiv... 


— În definitiv, bine că soseşte trenul, Cecil! Ia aminte la 
vagonul în care se urcă domnul Gibbons şi simpatia ta, 
Vasile 'Ţincoca... Pe mine, lasă-mă! Mă găseşti oricând. 

Expresul intră în staţie, umplând peronul de tumultul 
roţilor de fier. 

La o fereastră de vagon, răsări capul domnului Emil Sava. 
Alături Tudor Stoenescu-Stoian. Spre capitala unde se 
petrece schimbarea domnilor, grăbeau de zor toţi domnii 
mai mărunți din mai mărunta capitală a ținutului. 

Domnul Emil Sava făcea semne amicale spre domnul 
Reginald Gibbons şi tovarăşul său, Vasile Ţincoca. 

— Am locuri aici, rezervate!... Îi invită cordial. 
Compartimentul întreg... 

Domnul Reginald Gibbons părea însă atins de o subită 
surzenie. Un individ ca Emil Sava nu-l mai interesa. Trecuse 
la categoria acţionarilor de a treia mână; iar acum trecea şi 
în opoziţie. 

Se îndreptă spre alt vagon. 

Vasile Ţincoca îi sprijinea braţul să se urce. La spate îi 
dădea zor Cecil P Tudose. 

Pe altă scară, Madala se plecase să repete: 

— Dinule, încă o dată te rog... Vino! Ia-ţi un con-cediu... 
Nu mă lăsa singură... 

— Singură! Îi fu şi ultimul cuvânt, când expresul s-a pus în 
mişcare. 

Dinu Grinţescu strânse din umeri. Căută din ochi pe 
Zaharia Duhu, să facă drumul împreună. 

Dar Zaharia Duhu dispăruse undeva, spre biroul şefului de 
staţie. 

Intrase acolo. 

În birou nu se afla nimeni. Se uită pe masă. Coala de 
hârtie albastră prinsă în piuneze era presărată de socoteli: 
adunări şi scăderi. Alături, coşul plin de hârtii mototolite. 
Zaharia Duhu privi întâi spre uşa cu geam. Se asigură că 
nu-l observă nimeni. 


Se plecă şi ridică un gheomotoc. Îl desfăcu. Un concept de 
scrisoare, părăsit la primele cinci rânduri. 

„Mult stimate domnule Demetrian, Odată, dacă vă mai 
amintiţi, într-o haltă din Bărăgan, pe o noapte cu viscol, mi- 
aţi spus că de câte ori mă voi afla într-un ceas decisiv al 
vieţii, e destul să vă trimit semnalul: S. O. S. N-am crezut 
niciodată că...” 

Zaharia Duhu desfăcu alt gheomotoc: „Respectuos vă 
salut, domnule Demetrian, Copiii mei mai vorbesc şi acum 
despre nenea Mitică, omul providenţial, care într-o noapte 
cu viscol...” 

Căutătorul de comori nu scormoni mai departe în coşul cu 
hârtii. 

Aflase tot ce voia să ştie. Nu-l înşelase nici de astă dată 
instinctul. 

Se aşeză pe canapeaua învelită cu muşama şi începu să 
aştepte. Cifrele de pe masă îi spuneau cât. Cât îi lipseşte 
şefului de staţie din Piscul Voievodesei la socotelile sale şi 
pentru cât se zvârcoleşte el noaptea de teama unei inspecții 
neprevăzute. 

Era sigur că scrisoarea nu a trimis-o. Nici n-ar fi avut cui, 
nici n-ar fi avut cum. 

Demetru Demetrian abandonase politica şi părăsise ţara. 
Un semnal, oricât de deznădăjduit, nu mai putea ajunge 
până le el. Jucătorii la bursă ca şi jucătorii de cărţi se agaţă 
de speranţe absurde. Pe urmă se leapădă de-o speranţă 
absurdă, ca să-şi încleşteze viaţa de alta până a doua zi, şi 
aşa mai departe. 

Ştia cât, Zaharia Duhu, ştia de ce! 

Acţiunile societăţii „Voevoda” au scăzut sistematic de un 
an jumătate, după o socoteală tăinuită a domnului Reginald 
Gibbons. 

Împotriva tuturor semnelor de prosperitate şi în ciuda 
realităţii din cifrele contabile, directorul general al 
„Voevodei” întreținea cu premeditare o îndoială; prin 
oameni interpuşi urmărea acapararea tuturor acţiunilor 


risipite pentru a le aduna numai în câteva mâini. Într-o 
vreme, răspândise chiar zvonul că exploatarea va fi 
suspendată pentru o bucată de timp. 

Prima victimă fusese Iordan Hagi-lordan. Au urmat altele 
mai mărunte. 

Acum socotelile domnului Reginald Gibbons se apropiau 
de încheiere. Acţiunile s-au adunat la matcă. În două-trei 
luni, o nouă emisiune va fi cotată la bursă de trei ori cursul 
actual. 

Dar peste trei luni, la aceste acţiuni vor avea drept numai 
deţinătorii celor vechi - adică oamenii aleşi pe sprânceană 
de domnul Reginald Gibbons, şi afară de dânşii doar câţiva 
indigeni încăpăţânaţi ca Zaharia Duhu şi ca Dinu Grinţescu. 

Acestea le ştia toate căutătorul de comori. Le ştia fără să 
vrea, cum multe învățase acum peste vrerile lui. 

Înţelegea, aşadar, de ce Vartolomeu Diaconu trimite în 
necunoscut chemarea sa: S.0O. S. 

Mai greu era să ştie în ce chip ar putea să-i întindă mâna 
de ajutor, fără să-l umilească, aşa cum purtase el într-o 
cutie de argint vechi, nestematele domnului Meyer, montate 
în brăţara şi în inelele după moda anilor 1840-1850. 

CapitolullIll. 

Erau flori viorii de toamnă, fără nici un nume pentru 
dânşii... 

Înainte de sosirea trenului, Ilenuţa Precup a ieşit din gară 
împreună cu Mihai Peclu, atingându-şi uşor cotul din mers. 

Ei nu aşteptau pe nimeni, nu plecau nicăieri. 

Au venit fiindcă Mihai ţinuse să pună la cutia poştei câteva 
scrisori urgente, pregătind o plecare pentru mai târziu. 

Ilenuţa a simţit privirea Nevăstuicii urmărindu-i de sus, de 
la fereastra cu muşcate. S-a prefăcut că nu ob-servă. O 
stânjeneşte această imputare geloasă şi tiranică din ochii 
fostei eleve. Acum sunt mai multe priviri care îi urmăresc şi 
îi dezaprobă. 

Nu poate însă nimic împotriva lor, cum nimic nu poate nici 
împotriva sa. 


Mihai mai are încă de stat doar zece zile în Piscul 
Voievodesei. A isprăvit examenele; pleacă din slujba 
modestă de la birourile societăţii, ca să-şi urmeze 
învăţătura la Bucureşti, la universitate. 

Domnul Reginald Gibbons, pe care toată lumea îl socoteşte 
un om îngheţat şi fără suflet, l-a chemat acum câteva zile şi 
s-a arătat generos cu dânsul. Minunându-se de chipul cum 
s-a învrednicit să-şi prepare examenele singur, fără să 
lipsească o singură zi de la datoria sa de funcţionar al 
societăţii, l-a încurajat în această sârguinţă lăudabilă, l-a 
invitat chiar să ia şi loc pe scaun. Pe urmă, a dat ordin la 
centrala din Bucureşti să-l numească într-un serviciu mai 
bine plătit şi mai uşor, până când îşi va termina studiile. 

Fără multe forme, fără multe vorbe. Simplu şi scurt, cum îi 
stă în fire! 

Zece zile îi mai despart până la plecare. Mai au ei suflet să 
se întrebe de ochii lumii şi de spusele lumii? 

În această nămiază cu soarele blând de toamnă, au pus la 
cale o plimbare departe-departe, la câmp, mai departe încă, 
în pădurea care-şi scutură frunzele acolo unde nu-i pot 
ajunge nici ochii, nici spusele lumii. 

Grăbesc paşii, timpul le este măsurat şi scurt. 

De pe-un drum îngust, gâtuite între două zăplazuri înalte 
şi cătrănite care împrejmuiesc cisternele societăţii, a apărut 
pe neaşteptate Alecu 'Toader Precup. 

Ilenuţa a tresărit. S-a strâns lângă Mihai fără să-şi dea 
seama şi i-a prins braţul, căutând apărare. 

Dar Alecu Toader Precup e în toane bune şi pare cu chef. 
În loc să arate mânia că-şi întâlneşte fata în tovărăşia unui 
cioflingar, s-a proptit în picioarele de uriaş şi îi aşteaptă să 
se apropie. 

Râde gros, împingându-şi şapca pe ceafă: 

— Haideţi, hulubaşilor! Hai repede, că nu vă face taica 
ostropel! 

În scurta de piele neagră şi unsuroasă, clătinând căpăţâna 
enormă şi înfigându-şi mâinile butucănoase în şold, Alecu 


Toader Precup s-a crăcănat să le taie calea. Îi priveşte de la 
înălţime, în creştet. E ca un uriaş fioros şi rânjit de aţâţare, 
cerând vama unor plăpânde făpturi rătăcite în împărăţia sa. 

Ilenuţa s-a apropiat cu ochii în pământ, cu faţa învăpăiată. 
Adierea de vânt îi flutură un cârlionţ de păr. Umbrele 
genelor s-au lungit pe obraz, ca în cartea poştală ilustrată 
din colecţia dăruită cândva de Nevăstuica. 

Mihai îşi pipăie părul, cravata, nasturii hainei. Stingherit, 
nu ştie cam cum s-ar cuveni să se poarte. În mâna stângă 
ţine o carte. Mâna dreaptă e liberă. Să i-o întindă uriaşului? 
Poate înadins îl aşteaptă ca să-l înşface de-o aripă, să-l 
răsucească şi să-i facă vânt peste zăplaz, cum l-a ameninţat 
de câteva ori, fiindcă îi scoate fata din minţi. 

De atunci îl ocoleşte, atât cât se poate ocoli un om pe altul 
în acest mic univers care e Piscul Voievodesei. 

Alecu Toader Precup are faimă de mare zurbagiu şi 
cumplit bătăuş. Unele încăierări ale sale cu lucrătorii nemți 
şi polonezi au ajuns de pomină. A ciocnit odată doi cap în 
cap. Altă dată a ridicat unul de ceafă şi l-a răbufnit în 
pământ, de-a rămas lăţit o bucată de vreme ca o broască. 

Să întindă acestui uriaş căpcăun mâna? Nehotărât, îşi 
răsuceşte un nasture, îşi potriveşte batista, şi-a găsit de 
lucru cu stiloul înfipt în buzunarul de la piept. 

Alecu 'Toader Precup a deschis el palma. O palmă imensă, 
lată şi bătătorită, cu semnele păcurii încrustate în piele. 

— Bate palma colea, în laba asta, şi să-ţi fie cu no-roc!... 
Ce-am auzit, aşa să-ţi dea Domnul! 

— Anume ce-ai auzit, tătuţă? Prinse curaj Ilenuţa. 

— Nu te preface, mâţă vicleană ce eşti! Ştii tu mai bine 
decât mine. Cum adică: anume ce? Şi-a dat băiatul examen. 
Asta mă bucură!... Pleacă la învăţătură mai înaltă! Asta mă 
bucură şi mai mult!... L-a luat domnul Reginald sub 
părinteasca sa ocrotire... Asta mă bucură grozav!... Asta 
înseamnă că n-are să mai fie multă vreme conţopist. Are să 
se întoarcă înapoi inginer ori director, să ne dea ordine 
nouă, păcătoşilor...! 


Mihai se apără sfios: 

— Dorinţele mele sunt mai mici. N-am planuri atât de 
ambhiţioase... 

— Lasă ambâţurile! Nu te mai ruşina de ele. Toţi avem 
ambâţurile noastre. La unii se prind, la alţii nu... Cum le-a 
fost scris de către Cel-de-sus!... Vorbi cu alean Alecu Toader 
Precup, care avusese şi el multe ambâţuri năruite. 

Se uită la ceasul din buzunarul jiletcii. Pe urmă, după 
vechiul său nărav, la al doilea şi al treilea, până la al şaselea, 
ţistuind a mirare când descoperea o imperceptibilă 
nepotrivire a minutarelor. Le pipăi pe fiecare, le puse la loc, 
în culcuşurile respective. Îşi dezmierdă lanţurile 
încrucişate, descurcându-le delicat, cu satisfacția copiilor 
care nu s-au săturat încă de jucăriile mult jinduite. 

— Şi acum, încotro aţi pornit-o? 

Răspunse Ilenuţa: 

— Spre câmp, tătuţule!... Domnul Peclu pleacă peste 
câteva zile. Se bucură de ziua această frumoasă, ca să mai 
vadă o dată locurile de care se desparte... 

Alecu 'Ioader Precup trase şapca unsuroasă peste ochi; îi 
cercetă pe sub cozoroc, cu un surâs indulgent: 

— Măi, ce mâţă vicleană! Mă, ce mâţă!... Care va să zică 
numai de locuri se desparte?... Numai de atâta l-a prins 
pofta plimbării? 

Ilenuţa privi ruşinată într-o parte. Mihai în alta. 

Uriaşul cobori o palmă pe umărul tânărului, cu o lo-vitură 
care-i clătină genunchii din balamale, să-l surpe frânt la 
pământ. 

— Haide, hulubaşilor! Nu-mi mai umblaţi mie cu şoalda! La 
mine nu merge. Vă înţeleg şi acuma nu mă mai supăr. 
Numai să-mi fiţi cuminţi... Tu ai să stai acasă, llenuţo, şi ai 
să-l aştepţi. El are să înveţe carte cum scrie la rânduielile 
şcolilor din Bucureşti... lar dacă s-o întoarce om, după cum 
făgăduieşte, n-am nimic împotrivă! Aveţi să vă căpătaţi 
binecuvântarea mea... 


Alecu 'Ioader Precup se simţi înduioşat de această clipă 
ascunsă încă în tainele viitorului. Stătu în cumpănă. Lupta 
cu un îndemn lăuntric greu de ascultat. 

Se birui însă pre sine şi desfăcu un ceasornic cu lanţ cu 
tot, din pripoanele complicate. Îl nimeri între degetele de 
căpcăun, îl duse la ureche să mai asculte o dată bătăile fine 
ale inimii de metal, suflă asupra capacului şi îl lustrui cu 
basmaua. 

Pe urmă, se plecă să prindă lanţul cu mâna sa, la haina lui 
Mihai Peclu, în cheotoare. 

— laca! Rosti. Aista să-l păstrezi de la mine. Te ştiu orfan şi 
pricep eu că nimenea nu s-a aflat cine să-ţi dea o bucurie 
când ai sfârşit cu bine partea întâia a învăţăturii. Aista să fie 
în socoteala zestrii! O arvună şi un suvenir de amintire, cum 
s-ar zice... De altminteri, dragă băiete, cu atâta zestre ai să 
rămâi! Asta ca s-o ştii din vreme... Dacă nu mă şurubărea 
unul ca alde Emil Sava, altfel stăteam noi de vorbă... 

— Tătuţule!... Murmură llenuţa, cu boabe de lacrimi în 
genele lungi. 

— Nu ştiu cum să mulţumesc... Îngână Mihai, copleşit de 
solemnitatea momentului, acolo, lângă un zăplaz hâd şi 
înnegrit de catran. 

— Vorba! Se răsti uriaşul. Am spus. Gata! S-a isprăvit! 
Acum plecaţi la plimbările voastre... Şi bagă de seamă! 
Ceasul să-l întorci întotdeauna seara la opt. Asta-i rânduiala 
lui! Să nu care cumva să-l dai de sminteală, că-i poznă cu 
mine... Pe urmă, când oi închide eu ochii, tot voi aveţi să le 
moşteniţi şi pe celelalte. 

Cu şapca pe ochi, călcând pe mijlocul uliţei, Alecu Toader 
Precup s-a depărtat spre cârciuma lui Leiba [udic. 

Ilenuţa şi Mihai au pornit-o dincolo de aşezările urâte, 
către timpurile şi pădurea de departe. 

O vreme au mers tăcuţi. Le era destul că se simțeau unul 
pe altul. 

Au trecut de ultimele case cu înfăţişarea lor tristă de 
suburbie: nici sat, nici oraş. Au lăsat în urmă bărăcile 


acoperite cu bucăţi de tablă cârpite cu petice de carton 
gudronat, gunoaiele cu tufe de mături, ogrăzile cu rufe de 
cit întinse pe frânghii şi cu potăi corcite lătrând piţigăiat 
printre garduri. 

Dar nici dincolo de marginea sălaşurilor omeneşti, câmpul 
nu era încă un câmp adevărat. 

Se căscau gropi galbene de lut, se înălţau movile de 
prundiş şi de nisip, părăsite. Şine de fier, vagonete mâncate 
de rugină, ţevi sparte; toate păreau o lepră care s-a întins 
lacom să înghită verdeaţa păşunilor. Dintr-un stârv de cal 
trăgeau câinii fantomatici. A zburat un cârd de ciori. Un 
camion descărca gunoaie. 

Ilenuţa întoarse privirea în altă parte. 

O muncea un gând, o hotărâre mereu amânată. Căută să- 
şi uşureze sufletul: 

— Mihai, eu am să-ţi mărturisesc ceva. Ştiu că are să mă 
scadă în ochii tăi, însă nu pot să tac. E ceva urât şi cu 
neputinţă să mi-o iert... 

Mihai Peclu îi apucă uşor braţul. 

— Nici nu mă îndoiesc că trebuie să fie o crimă grozavă! E 
destul să se uite cineva la tine, ca să-şi dea seama de câte 
crime odioase eşti tu capabilă. 

— Nu râde, Mihai...! 

— Nu râd. 

— Şi n-ai să mă dispreţuieşti după aceasta? 

— Depinde! Rosti Mihai Peclu, cu o severitate pre-făcută. 

Ilenuţa merse câţiva paşi cu ochii în pământ. Acum îi părea 
rău că începuse. 

— E vorba despre mine şi tata. Faţă de el mă simt 
vinovată... Ai să mă înţelegi tu, Mihai? 

— Mi se pare că până acum, de doi ani, ne-am înţeles 
întotdeauna, Ilenuţo! Îi aminti Mihai cu o blândă impu-tare. 
Şi nu aveam încă binecuvântarea nimănui. 

— Tocmai de aceasta, Mihai! Tata, sub înfăţişarea lui cam 
neoioplită, e un om cu inimă bună. Pe când eu sunt ceva mai 


rea decât o mâţă vicleană, cum mi-a spus-o el. Mai rea, mult 
mai rea... 

— Ţi-ţi-ţi! Se miră Mihai Peclu în glumă. 

Apoi îi prinse braţul strâns, înclinând puţin capul să-i vadă 
ochii. 

— Te-am necâjit. Te rog să mă ierţi... Şi cea mai bună 
dovadă că m-ai iertat, îmi vei da-o povestind ceea ce-ţi stă 
pe inimă, fără nici un înconjur, aşa cum te-ai spovedi unei 
surori mai mari. 

Abia rostise cuvintele şi îi păru că i-au ars buzele. Ar fi vrut 
să le retragă. Era însă prea târziu. 

— Tu ştii că nu am nici o soră mai mare... Vorbi cu tristeţe 
Ilenuţa. Ştii cum a sfârşit sărmana Sanda?... Au scos-o arsă 
din biserică. N-o mai cunoştea nimeni, decât după inelul de 
argint din degetul care se făcuse cărbune... 

Privi înainte, cu buza de jos tremurând. 

Continuă: 

— Pe urmă, mai ştii, Mihai, că aşa cum era sărmana Sanda, 
ea nu m-ar fi putut înţelege. Toată lumea spune că a fost 
frumoasă şi deşteaptă... Dar ea rămăsese o fată de ţăran, 
simplă şi cinstită. O ţărancă. Eu nu sunt niciuna, nici alta. Şi 
nu te am decât pe tine, Mihai! Povestea mea chiar cu 
aceasta începe şi cu aceasta se sfârşeşte. Aş fi vrut să n-o 
cunoşti. Poate că ar fi mai bine. Însă mă roade, Mihai. Nu 
pot să ţi-o ascund. Atunci nu mi-am dat seama. Acum, îmi 
judec cu mintea de astăzi fapta mea de atunci... Eram încă 
în şcoală. O şcolăriţă de-o şchioapă, foarte fudulă de 
uniformă, şi de ghiozdanul de piele, şi de pantofi. Venise 
tata să mă aducă acasă, de la oraş, în vacanţa Crăciunului. 
Ne întorceam cu tre-nul. Tata e cum îl ştii. Cu hainele lui, şi 
cu ceasornicele lui... Nu căzuse încă la patimă aşa de rău ca 
acuma. Mai avea pe atunci şi ambițiile sale. Abia căpătase 
de doi ani banii de pe pământ. Nu-i părăduise. Voia să fie şi 
el boier... 

Ilenuţa Precup surâse mâhnită amintirilor. 


— Aici se potrivea cu mine. La şcoală n-am spus colegelor 
că sunt fată de ţăran. Spuneam că tata e petrolist. leşise 
atuncea un soi nou de oameni. Nu eram nici ţărani, nici 
boieri, nici români, nici străini... Destul era să spui 
„petrolist” ca să nu mai ai nevoie de alte recomandaţii. Era 
şi tata, aşadar, petrolist! În loc să mergem cu clasa a treia, 
s-a urcat în clasa întâia. Acolo se mai aflau două persoane: 
un ofiţer tânăr şi o doamnă foarte elegantă. I-am observat 
îndată cât de curios se uitau la noi şi mi-a fost ruşine... M- 
am prefăcut că n-am nici o legătură de rubedenie cu tata, 
că mi-e străin, aşa, ca un fel de servitor trimis de stăpâni să 
le aducă fata de la şcoală. M-am tras într-un ungher şi am 
început să citesc o revistă ilustrată. Tata mă întreba: „Nu ţi- 
e frig?” Eu îi răspundeam înţepat... Mă întreba: „Şi cu 
şcoala, cum ţi-a mers, Ilenuţo?” Îi răspundeam 
schimonosindu-mă, şi mai înţepată, ca unui servitor care 
nu-şi cunoaşte lungul nasului şi se cam întrece spunându-mi 
pe nume... Poate că bietul tata a înţeles. Căci a rămas în 
colţul lui şi n-a mai vorbit nimic tot drumul. Nu mi-a spus 
acasă nici un cuvânt despre purtarea mea. Nu mi-a pomenit 
niciodată. Dar de atunci mă simt vinovată faţă de dânsul... 
Aceasta s-a petrecut acum trei ani; la Crăciun au să se 
împlinească patru. De ce trece timpul, de ce îmi iert mai 
greu... Mă judec cu altă minte, Mihai! Îmi pare că mai 
există în mine şi o altă fiinţă, pe care tu nu o cunoşti. Una 
rea, ipocrită, vanitoasă... În stare să se lepede de neamul şi 
sângele ei, pentru o deşertăciune. 

— Atâta e tot? 

— Cred că ajunge, Mihai. 

Mihai o ajută să păşească peste o aţă subţire de apă. 
Câmpul se desfăşura în sfârşit neted, fără cicatricele 
gropilor şi movilelor, cu iarba arsă de brumă, dar moale sub 
paşii lor elastici şi tineri. 

— Nu spui nimic, Mihai? Întrebă cu îngrijorare Ilenuţa. 
Vezi. Acum te gândeşti şi mă judeci altfel. Ştiam eu că nu 


trebuia să-ţi istorisesc aceasta... E ceva aşa de urât şi de 
josnic! 

Mihai Peclu rosti cu aprindere: 

— Dar nu e urât şi josnic de fel, Ilenuţo! Te înşeli când îţi 
închipuieşti că tot ce mi-ai spus tu e o dovadă că eşti rea, 
ipocrită şi vanitoasă. Dimpotrivă! 

— Dimpotrivă? Se miră llenuţa. 

— Da-da! Dimpotrivă. 

— Vrei să mă consolezi, Mihai? 

— Nu ai nevoie de nici o consolare! Tu m-ai făcut să mă 
gândesc la mine, să mă compar şi să găsesc că poate eu 
sunt mai rău, mai ipocrit şi mai vanitos decât mă credeam... 
Fiindcă eu niciodată nu m-am întrebat cum sunt. Acesta e 
un semn rău, llenuţo!... În fiecare din noi există un frate 
geamăn al nostru care se poate întâmpla să fie rău, ipocrit, 
şi vanitos. Câtă vreme nu ne dăm seama de existenţa lui, 
înseamnă că ne împăcăm foarte bine cu fratele acesta 
geamăn. Unii trăiesc aşa toată viaţa! Nici nu observă că 
trăiesc adesea viaţa celuilalt... Sunt răi şi vorbesc despre 
răutatea altora; vanitoşi şi ipocriţi, dar nu văd decât 
vanitatea şi făţărnicia altora. 

— Poate, Mihai... 

— Sigur, llenuţo...! 

S-au oprit să privească întinderea câmpurilor, cu văile de 
departe şi cu satele estompate în pâclă. 

În soare luceau firele de mătase ale funigeilor. Unul se 
agăţă în părul lui Mihai. Ilenuţa îi spuse să se întoarcă. Îl 
atinse uşor cu degetul şi îl eliberă să-şi urmeze plutirea 
legănată şi lină, departe, departe, spre zări. 

— Parcă e altă lume aici... Murmură Ilenuţa, încet, ca într- 
o şoaptă de taină. 

Era într-adevăr altă lume. 

Piscul Voievodesei, cu sondele negre şi cu rafinăria cea 
nouă, împresurată de zidurile roşii, cazanele şi 
vagoanelecisterne; toate au rămas în urmă, ascunse după 


un clin de deal. Aici se întindea ţara cea veche, cu satele 
vechi. 

La picioarele lor, pajiştea măruntă şi arsă de brumă era 
smălțuită cu flori plăpânde de toamnă. Florile cele mai 
târzii ale câmpului. Viorii, ieşite de-a dreptul din pământ, 
fără frunze, înalte păhărele vegetale. 

Niciunul, nici celălalt nu ştiau cum se numesc. 

Au descoperit cu o tristă uimire această ignoranță. 

El era târgoveţ şi n-avea de unde să le cunoască. 

Ea le ştiuse poate când era copil. 

Viaţa cea nouă din Piscul Voievodesei, în care a crescut, nu 
mai îngăduia asemenea flori şi le ştersese numele din multe 
amintiri. 

CapitolullIvV. 

Se ivesc în viaţa oamenilor tot felul de cumpene. 

De trei zile, dura o ploaie măruntă, înspicată de fulgi. 

Cerul coborâse aproape de pământ. Câlţii norilor se 
agăţau în furnale, se târau peste acoperişuri, împingeau 
îndărăt, în jos, funinginea groasă şi miasmele cazanelor cu 
păcură. 

Trecătorii călcau duşmănos în zloată. Pe sub ferestre se 
auzeau tusete şi horcăituri din piepturi coşcove. 
Camioanele împroşcau jerbe de noroi; zbârnâitul 
motoarelor ră-suna în văzduhul ud până noaptea târziu, 
zgâlţâind geamuri şi cutremurând precare locaşuri de 
paiantă. 

Gazetele nu mai aduceau nici o ştire vrednică de 
comentarii. S-a deschis noul parlament. Discuţia la mesaj a 
început aceeaşi din totdeauna. Domnul Horia 'Ţincoca, 
ministrul Industriei şi Comerţului, pregătea o nouă lege a 
minelor. Doamna Demetru Demetrian a avut un uşor 
accident de automobil la Cannes. Procesul domnului lordan 
Hagi-lordan cu societatea „Voevoda” s-a amânat. E vorba 
despre oarecare tratative, o tranzacţie, poate o conciliere. 
S-a mai sinucis o studentă la Bucureşti şi ame-ninţă o 
virulentă epidemie de gripă. 


Toate acestea nu-l interesau pe inginerul geolog Jan van 
den Vondel. 

În camera din fostul conac al lui Boldur Iloveanu, se 
strămuta din jilţul moale pe divanul cu teluri moi. 

Căsca să-şi dezgheoace fălcile şi împrăştia fumul compact 
al pipei cu o mână moleşită de convalescent. Plictisit, îşi 
plimba ochii la hărţile şi secţiunile colorate, la planşetele 
rezemate de perete şi la mostrele de roci înşirate într-un 
dulap cu uşile de sticlă. Eocen, oligocen, meoţian, 
cvaternar, fracturi de încălecare... Ce însemnau în definitiv? 
Pe harta geologică a regiunii stăteau înscrise, cu pete 
albastre, verzi, galbene, roşii, violete, ca penele de colibri. 

Păsările cu aripi muiate în culori de curcubeu au rămas 
însă în Mexic. 

Aici şi acestea sunt numai văpsele neînsufleţite, întinse cu 
pensula pe foi de hârtie neînsufleţită. Jurasic, cretacic, 
devonic, siluric, permo-carbonifer... Planeta e căptuşită 
pretutindeni cu aceeaşi scoarță de epoci încheiate. 

Numai oamenii, şi păsările, şi arborii, şi florile sunt altfel şi 
mereu cu alt chip. 

Sebastian Luduş a intrat de două ori să-i dea ziua bună. 

O dată când a plecat dimineaţa; a doua oară când a plecat 
după-amiază la rafineria şi laboratorul său de experienţe. A 
trecut grăbit, schimbând picioarele pe loc cu neastâmpăr, 
ca un amant nerăbdător în sfertul de ceas dinaintea 
întâlnirii. Cu deosebirea că el nu purta costumul unui amant 
şi nici nu mirosea a apă de lavandă. O bască, o tunică, o 
cămaşă cafenie încheiată la gât fără cravată, jambiere şi 
ghete groase, miros de benzină şi urme grase de parafină. 
Portul unui lucrător ceva mai spălat la chip şi la port. Un 
lucrător care nu va face niciodată grevă cerând reducerea 
orelor de muncă. Pentru el ziua e prea scurtă. Ar face o 
grevă pentru dublarea orelor. 

Pentru Van den Vondel ziua e nesfârşită. 

A privit la ceasornic. Patru şi douăzeci. Adineaori era patru 
şi un sfert. Abia s-au prelins cinci minute. 


Crepusculul a început de o jumătate de ceas: s-ar spune că 
se târâie de astăzi dimineaţă, de când s-a mijit de ziuă. El 
tânjeşte după înnoptarea rapidă a tropicelor, unde 
întunericul cade brusc, albastru, îndată înstelat de zborul 
luciolelor. 

Van den Vondel şi-a turnat un pahar de whisky. 

L-a deşertat şi cască. 

Şi-a curăţat pipa cu sculele nichelate - şi cască. 

A făcut socoteală cam ce oră din zi ori din noapte 
corespunde orei patru şi douăzeci din Piscul Voievodesei, la 
Tampico, în Borneo, în Golful Persic, la Baku, în California. 
Ce oră - şi cam ce-or fi făcând la această oră camarazii 
rămaşi acolo. 

E o viaţă absurdă aici, mocnită ca ploaia de-afară. 

Absurdă a fost şi ideea medicilor să-i recomande o 
asemenea ţară. Şi mai absurdă încă a fost graba centralei 
de la Londra, când l-a trimis să exploreze regiunea din 
Piscul Voievodesei. 

Tot ce a aflat el ştiuse mai dinainte inginerul indigen Dinu 
Grinţescu. Iar tot ce-a ştiut inginerul Dinu Grinţescu 
prevăzuse mai demult, cu patruzeci de ani înainte, alt 
indigen, pe la sfârşitul veacului trecut. 

Ciudat acest Grigore Cobâlcescu! I-a citit broşura, luând în 
acelaşi timp lecţie de românească şi de geologie din ea. 
Lipsit de mijloacele de investigaţie, lipsit de instrumente, 
lipsit de orice sprijin şi de orice interes al compatrioţilor, 
prin simple deducţii, autorul broşurii a identificat fiecare 
culcuş carpatic unde zace petrolul, într-o vreme când nici 
nu visa nimeni la o bătălie a petrolului. 

Dacă Van den Vondel şi-ar găsi un tovarăş de discuţie şi de 
controverse, ar fi gata să parieze că geologul indigen a 
murit sărac. 

Fiindcă a început să cunoască şi obiceiurile pământului, s- 
ar mai prinde rămăşag că mai apoi un municipiu postum 
recunoscător cândva, după decenii, a botezat o stradă cu 
numele savantului român. Bineînţeles, o stradă oarecare, 


pe undeva, mărginaşă, cu împrejurimile căzute într-o râlă şi 
câini râioşi dormind pe gunoaie. 

Pieţele vaste sunt pentru persoane care n-au descoperit 
nimic în viaţă; dar au trecut mai gălăgioşi printre 
contemporani. Aceasta se petrece oriunde: în Mexic ca şi în 
Venezuela. 

De pe divanul cu teluri moi, Van den Vondel s-a ridicat cu o 
sforţare supremă. 

A umplut alt pahar şi cu paharul în mână a mers până la 
fereastră. 

De la aceeaşi fereastră, altădată, privise spre satul din 
vale, de-atunci, stăpânul acestor locuri, Boldur Iloveanu. 
Era un sat sărac, cu mărunte case pitulate în livezi stu-foase 
şi cu oameni durând de pe vremea lui Petre Şchipul şi mai 
dinainte. 

El nu i-a cunoscut. 

Van den Vondel, străin pripăşit în treacăt, ar ti vrut să-i 
cunoască. 

Nu mai era însă satul, nu mai erau oamenii; au dispărut şi 
livezile stufoase. 

E un târguşor urâcios în ploaia vânătă; acoperişuri de 
tablă, o gară, rafinăria, sondele negre şi parcul de 
vagoanecisterne, cazanele cilindrice şi furnalele de 
cărămidă roşie. 

Oamenii nu mai au un port al lor, aşezările şi-au pier-dut o 
înfăţişare a lor: nu mai există nici o vegetaţie a lor. Van den 
Vondel se gândeşte la savanele tropicelor, la pădurile 
ecuatorului, la Borneo, Sumatra şi lava unde şi-a petrecut 
trei ani din viaţă şi unde lianele se balan-sează din ramuri 
ca şerpii, orhideele par cărnoase animale marine, fluturii 
uriaşi poartă inscripţii chinezeşti pe ari-pile cu praf de aur 
şi de purpură; unde păsările nu învăţaseră încă să fugă de 
om. 

S-a întins şi acolo aceeaşi civilizaţie inumană, exploatată 
inuman de cei care-i exploatează şi ştiinţele lui. 


Păcura a stârpit pe o porţiune de ţară pădurea de liane şi 
orhidee, a alungat fluturii şi păsările. Alături, codrul a fost 
mistuit de foc pe întinderi de sute de kilometri, pentru a 
face loc plantațiilor de cauciuc: copăcei urâţi, chirciţi şi 
aliniaţi geometric. 

Nu e nici o mirare că un indigen e cuprins câteodată de o 
nebunie omucidă, amoc, şi goneşte cu crişul în mână să 
spintece şi să omoare fără alegere duşmanul şi priete-nul 
întâlnit în cale. 

Localnicii aceştia de aici nu au şi dânşii un amoc al lor? N- 
au nici măcar din când în când uşurarea unei explozii de 
revoltă? 

Van den Vondel şi-a amintit că ţine paharul plin în mină. Îl 
deşartă. A rămas la fereastră cu priveliştea posomorâtă şi 
hâdă din vale, încă mai posomorâtă şi mai hâdă în 
înnoptarea lichidă. 

Pe aleea neagră a fostului conac, bătătorită cu nisip de 
COCS, se depărtează în ploaie Zaharia Duhu. 

Olandezul l-a zărit, s-a deşteptat din torpoare, deschide 
geamul şi strigă: 

— Hallo! Domnul Duhiu! Domnul Duhiu, aşteaptă-mi şi pe 
mine, mă rog. Numai minut. Unu minut şi gata! 

Zaharia Duhu s-a întors, s-a oprit, i-a făcut semn că l-a 
auzit şi că-l aşteaptă. 

Se înţeleg amândoi. 

Au legat prietenie, cu toate că-i despart atâtea: limba, 
neamul, învăţătura, peripeţiile din vieţile lor atât de 
deosebite. Van den Vondel se simte însă mai apropiat de 
acest răzeş fost căutător de comori, decât de Reginald 
Gibbons ori de Sebastian Luduş. 

Iar Zaharia Duhu se înţelege mai bine cu acest veteran 
înălbit de războaiele petrolului, decât s-a înţeles vreodată 
cu ai săi compatrioți Sebastian Luduş ori Emil Sava; decât 
s-a înţeles, atunci când mai era încă timp, cu Boldur 
Iloveanu. 


Inginerul şi-a îmbrăcat în grabă haina de ploaie, şi-a 
căutat în grabă cutia de tablă cu tutun, şi-a aşezat pe globul 
de brânză roşie o pălărie mototolită de pânză impermeabilă 
şi a coborât scările fluierând. 

A înviat din morţi. Într-un asemenea ceas, nu-i trebuia alt 
om. 

— Mă simţesc fericit! Îl asigură pe Zaharia Duhu, 
strângându-i mâna osoasă. 

— Poate nu chiar atât ca domnul inginer Sebastian Luduş! 
I-a răspuns fostul căutător de comori, cu zâmbetul lui blajin 
şi trist. Îmi pare mie că singura persoană care se simte într- 
adevăr fericită în Piscul Voievodesei e acum domnul Luduş. 
A căpătat ce-a dorit!... Şi-a împlinit visul!... Laborator de 
experienţe; rafinărie care lucrează patru sute de vagoane 
pe zi... Parafină, gazolină, motorină, vaselină, smoală, ulei... 
Tot ce a visat. 

— Bun. Foarte bun! Aprobă Van den Vondel. Ne înţelegem 
perfect! Eu la fel gândesc. Noi suntem doi oameni ciudaţi... 
Noi vrem altceva, nu cum place la lumea toată...! 

Zaharia Duhu trecu de cealaltă parte a olandezului, să-i 
lase poteca fără bălți. Van den Vondel n-a observat. 

Era stăpânit de gândurile şi de întrebările lui. 

Ridicându-şi borul pălăriei, pentru a elibera ploaia cu spic 
de fulgi să-i spele obrazul sferic, adăugă: 

— Mai mult este de mirat că avem amândoi interes de la 
Piscul Voievodesei. Dumneata eşti acţionar, eu inginer şi 
puţin acţionar... lar pentru noi doi se bucurează domnul 
acesta, Luduş. 

— Eu cred că se mai bucură şi alţii. Acţionarii care nu se 
văd. 

— Just! Întări Van den Vondel. Servim o lume care n-are 
faţă. Nu se vede! 

— Şi nici nu vede, domnule inginer... Nu se vede şi nici nu 
vede! Lumea aceasta vede numai acţiuni. Hârtii care cresc 
şi scad la preţ. Noi vedem şi ceea ce se află aici, în vale...! 


Cu mâna udă, răzeşul arătă, de-a lungul drumului 
povârnit, întunecatele înjghebări afumate de funingine. 

Apoi găsi de cuviinţă să-şi lămurească aceste judecăţi 
înapoiate: 

— Bineînţeles, că eu vorbesc în numele oamenilor care au 
fost odată prin aceste părţi. Vorbesc ca un căutător de 
comori arheologice, aşa cum într-o vreme ajunsesem de 
râsul şi ocara altora. 

— Despre aceasta una comoara am discutat odată cu 
domnul inginer Luduş. N-a fost posibilitate pentru ca să ne 
înţelegem. I-am spus că există una simetrie între tot ce-am 
ştiut şi văzut eu la Mexic, tot ce-am ştiut şi văzut eu la Piscul 
Voievodesei. Vorbit inutil! El vede benzină, parafină, ulei... 
Religia lui este benzina, parafină, ulei... Simetria mult este 
mai interesantă. Cunoşti istoria de la ţara Mexicului? 

— Îmi ajunge istoria ţării mele, domnule inginer! Răspunse 
Zaharia Duhu. Şi, de altfel, nici pe aceasta n-o cunosc prea 
bine... Mexicul e prea departe... 

— Mai aproape decât crezi dumneata!... Ascultă la una 
simetria... Când au venit spaniolii, au căutat şi ei aur la 
Mexic. Au căutat şi au găsit. Au avut şi mexicanii un rege 
Dromichet de la dânşii: Montezuma. Au avut una civilizaţia 
maya, cum a fost aici una civilizaţia getica. Dromichetos a 
fost mai puternic decât Montezuma. A învins, a prins şi a 
alungat armatele lui Lisimah... Eu am citit toate cărţile 
împrumutate de la dumneata. Foarte interesant! 
Montezuma a fost mult, forte mult mai slab. El s-a temut de 
cai. A crezut că un călăreț este centaur. El s-a temut de 
câine... La Mexic, cu toată civilizaţia maya, cal era 
necunoscut, câine necunoscut... Cortez şi Bernal Diaz au 
avut mai mult noroc decât Lisimah. Au învins şi au făcut 
indienii de la Mexic sclavi. Au dat câinilor de mâncare copiii 
indigenilor. Scrie în documente; Bartolomeu de Las Căsaş 
scrie... Dromichetos mult mai puternic şi victorios. Ela 
învins! A prins sclavi pe inamic şi generos a iertat pe 
inamic... Pe urmă, trecut timpuri şi secoli... Lumea uitat 


barbaria... A păstrat suvenir despre Dromichetos. Este 
legendă la România despre tezaurul lui Dromichetos, cum 
este legendă la Mexic despre tezaurul lui Montezuma. Acolo 
au căutat alţii comoara lui Montezuma... Indienii din munţi 
şi de la vulcani stinşi cred şi o caută pe comoară. Aici ai 
crezut şi ai căutat dumneata... Nu pentru aur şi pietre 
scumpe. Pentru su-venir istoric. Peste tot s-a făcut pace şi 
calm... Fiecare trăia una viaţă a lui şi nu mai era nici un 
motiv de duşmănie. Forte bine!... În una zi vine anunţ că 
pământul de la Mexic conţine petrol. Alta comoara!... Cu 
pace s-a terminat!... Ce n-a omorât câinii şi soldaţii lui 
Bernal Diaz şi soldaţii lui Cortez, distruge acolo petrolul! Ce 
n-a putut să distrugă armatele lui Lisimah, distruge aici 
petrolul! Aceasta este una simetrie teribilă!... Istoria de la 
veacul douăzeci este mult, foarte mult mai crud ca istoria 
de la Bernal Diaz şi de la Lisimahos... Pot face simetria 
identica, pentru Indiile Neerlandeze... Peste tot, povestea 
una, identica... Aşa e că vorbesc acum mult, forte mult mai 
bine româneşte, domnule Duhu...! 

Zaharia Duhu răspunse: 

— Că vorbeşti mai bine româneşte, mă bucură, domnule 
inginer. Mă întristează că vorbeşti însă şi adevărat! Că ai 
dreptate... 

Van den Vondel se opri să-şi aprindă pipa, făcând din 
palmă găvan chibritului. 

Zvârli beţigaşul jos; flacăra sfârâi în apă. 

— Te întristează? Întrebă. Ştiu! Înţeleg... Întristează chiar 
pe alţii, care n-au nici o legătură cu Montezuma şi cu 
Dromichetos. Vremea de la dânşii s-a terminat. Vre-mea de 
la Dromichetos şi de la Lisimah, de la Montezuma şi 
Cortez... Acum este secolul pentru „Standard Oil” şi „Royal 
Dutch”... Mult mai feroce secol...! 

Se aflau în mijlocul târguşorului. 

Becurile electrice din stâlpii de lemn s-au aprins pe 
neaşteptate. 


Dar lumina nu izbutea să dea măcar o înşelătoare 
frumuseţe vitrinelor cu stambe şi bumbăcării ordinare, 
uliţei cu bălți vâscoase, trecătorilor cu straiele şiclite de 
păcură. 

— Şi dumneata - spuse Zaharia Duhu - dacă le ştii acestea 
toate, cum te împaci cu sufletul? Cum de te afli gata să 
porneşti, la cel dintâi semnal, acolo unde ai auzit că se află 
păcură? 

— Eu sunt vânător de ţiţei! Mărturisi Van den Vondel. Cu 
pasiunea de vânător nu este posibilitate de luptat. Nu există 
logică, nici sentimente. Pe dumneata eu te cunosc! Cu ochii 
şi cu sentimentul de la dumneata nu poţi să fii un vânător... 
La mine îmi place forte mult pasăre, tigru, jaguar, puma. 
Îmi place şi admir. Privesc şi iubesc... Pe urmă, pun puşca la 
ochi şi împuşc! 'Iot ce a fost fru-mos şi viu este îndată numai 
cadavru... Aceasta un vânător înţelege forte bine... Tot 
asemenea eu vânez petrol. Nu pot să rezist la pasiune... 
Tigrul este vânat, pasăreaparadisului vânat, petrolul 
vânat... 

Olandezul privi pe fereastra „Barului American”. 

Ca în orice zi de lucru neîncheiată, barul era deşert. 
Domnişoara puhavă de la casă moţăia resemnată într-un 
cot. La o masă din fund, moţăia şi chelnerul cu un ziar 
desfăcut pe genunchi. 

— Propun una idee, domnule Duhu... Se dădu cu gândul 
Van den Vondel. Eşti liber? 

— Ca orice trântor! Răspunse Zaharia Duhu. Ca orice 
trântor al petrolului, scos din rânduiala vieţii. 

— Atuncea putem merge la ovreiul care poartă aşa o 
barbă de patriarh? Nu? 

— La '[udic? 

— La Ţudic acesta! Una cârciuma forte ordinară. Este însă 
întotdeauna indivizi interesanţi acolo... Numai dacă 
propunere a mea nu te supără? Nu merg persoane distinse 
la un local de la Ţudic... 

Zaharia Duhu îl asigură, zâmbind: 


— Fii fără grijă, domnule inginer! N-are ce mă supăra. Mai 
întâi că nu-s o persoană distinsă. Uită-te la mine!... Pe 
urmă, pot spune chiar că merg cu plăcere... Cu jupân Leiba 
Ţudic sunt prieten bun. l-am fost într-o vreme şi muşteriu 
credincios. Atuncea când căutam eu o comoară; iar 
prietenul meu Dinu Grinţescu a găsit alta. Vreme de un an 
de zile căzusem în patima băuturii. Acela a fost cu adevărat 
un an de sminteală a mea... Mă întreb şi în ziua de azi cum 
de-am căzut şi cum de m-am ridicat? 

— Căderile sunt în om, lăuntru, domnule Duhu, şi ridicările 
tot în om sunt, lăuntru. Ai trecut prin una criza de 
dezasperare. Eu înţeleg... Ai trecut şi te-ai ridicat. 

— Câteodată mă mai clatin... 

— O înţeleg şi aceasta! Singurul moment plăcut din viaţa 
de la om este atunci când în el se clatină ceva. Când nu se 
mai clatină nimic, este un om mort! 'Tot ce se poate fi un om 
mai mort. 

— Văd că eşti un înţelept, domnule inginer. 

— Eu, nu! Protestă Van den Vondel. Poporul meu e 
înţelept, ca şi al dumitale şi ca toate popoarele de pe lumea 
a noastră. Eu ţi-am tradus dumitale două-trei proverbe de 
la poporul olandez. Proverbele sunt experienţe adunate şi 
conservate de avari... Le string ca pe banii vechi şi fără curs 
pe piaţă. Noi le trecem din buzunar de la unul la buzunarul 
altuia... De cumpărat însă, nu cumpărăm nimic cu aceasta 
una moneda fără curs... Admirăm, ne place, dar nu 
cumpărăm... Din nenorocire înţelepciunea nu se cumpără şi 
nu se poate împrumuta. 

În haina verde de ploaie, largă şi foşnitoare, Van den 
Vondel se răsuci să privească o zveltă siluetă feminină 
traversând cercul de lumină al becului. Îşi bătu pipa cu latul 
palmei ca să scuture scrumul. 

Spune: 

— E ca una pasăre de la lava. Prea fină pentru zona 
temperată. Fragil-fragil! Nu rezistă. Exotic, aici...! 


— Eu cred că nu e atât de plăpândă cum ţi se pare 
dumitale, domnule inginer. E o fată crescută şi trăită aici... 
Fata lui Alecu Toader Precup... 

— Gigantul? Tarzan? Se miră Van den Vondel. 

— Întocmai! Uriaşul. Tarzan!... Nu-i seamănă lui. Seamănă 
maică-sei, care era o fiinţă tot atât de subţire ca dânsa, 
numai că purta catrinţă şi broboadă. Încât, grijă nu-i duce 
dumneata!... E născută aicea; nu-i pasăre din lava să 
tânjească şi să nu-i priască ploile şi viscolele noastre... 

Olandezul avea altă părere. 

Rosti cu răceală, ca o sentinţă fără speranţă de grațiere: 

— Născută aici, este adevărat... 

Şi bătu cu piciorul în pământul chiftit de apă şi de păcură, 
care împroşcă stropi. 

— Aici, este adevărat! Dar născută a fost când era alt 
pământ... Atunci când a fost născută era aici altă lumea, alt 
obicei. Nu este pericol pentru dânsa ploaia şi viscol. Este 
alte pericole mai grav, mult, forte mult mai grav... Eu 
cunosc legea crudă de la petrol în această lume de 
speculatori şi despoţi a petrolului! Oriunde este şi oricum se 
numeşte, legea lui este identică. Huile de naphte, petrolio 
grezzo, petrolio erdol, crude oil, nafta, ropa, surovina, kuda, 
kusodzu... Multe nume pentru una singura teribila şi 
demoniaca forţa! Transformă mediu, indigenul nu rezistă... 
Se pomeneşte indigenul că devine el exotic în satul unde a 
fost născut... Este el exotic străin, moare, în unul fel sau 
altul fel, tot moare. 

Zaharia Duhu îşi spuse că într-adevăr, pe fata lui Alecu 
Toader Precup o pot pândi primejdii mai viclene decât ploile 
şi viscolele împotriva cărora neam de neamul ei au ştiut să 
afle adăpost. 

Pe urmă, îşi aminti că a văzut-o în tovărăşia băieţaşului 
modest şi sârguincios, plecat la învăţătură. Înţelese că 
măcar aceasta e adăpostită de toate descumpănările aduse 
în viaţa celor din Piscul Voievodesei, de „nafta, crude oil, 
ropa, surovina”. 


Lumina părelnică i se aprinse în ochi. Descoperise încă o 
fericire umilă de ocrotit. Pentru copila lui Alecu Toader 
Precup, o căsuţă de zestre şi câteva acţiuni ale societăţii 
„Voevoda” vor însemna poate preţul acestei fericiri. 

Rosti: 

— Domnule inginer, am citit eu într-o carte că Rockefeller, 
când a împlinit şaptezeci şi cinci de ani, şi-a îm-părţit 
averea! Şi-a chemat feciorul şi i-a trecut lui 450 milioane de 
dolari. Cu alte 450 milioane a înfiinţat institutul care-i 
poartă numele... Îmi pare că aşa a spălat el multe păcate 
ale păcurii. Mă înşel ori este adevărat? 

— Adevărat, până la un loc anumit! Rockefeller este un 
mare, foarte mult mare filantrop... Însă este un filan-trop 
abstract! El face bine la omenire, nu la oameni. Este mult 
foarte mult deosebire de la una la alta... Dumneata în carte 
n-ai citit cum face el filantropie, dacă vede un tânăr sărac şi 
forte forte mult nefericit... Scoate din buzunar zece cenți şi 
îi face cadou: „Primeşte zece cenți şi începi de mâine să 
economiseşti în fiecare zi zece cenți. Aşa ajungi miliardar şi 
fericit!” Aceasta numesc eu sarcasm, nu filantropia... 
Perversitate, nu filantropia!... Nu toţi oamenii au vis să 
ajungă miliardari şi să joace golf la bătrâneţe pentru 
fotografi de la magazin ilustrat, după ce au adunat zece 
cenți lângă zece cenți şi au făcut trust de petrol... 

Van den Vondel tăcu. 

Uliţa cu vitrine se isprăvise. Au cotit pe alta mai în-gustă şi 
întunecată. 

Cârciuma lui Leiba Ţudic îi aştepta mizerabilă sub 
acoperişul ei de şindrilă mucedă, cu ferestrele chioare şi cu 
o punte lunecoasă de scânduri peste noroaie. Gazorniţa 
agăţată în tavan lumina pereţi afumaţi, rafturi goale, un 
şirag de covrigi şi moşnegul baricadat în dosul tejghelei. 

De la o masă se ridică să salute Alecu Toader Precup. 

Cinstea cu fostul cioban Timofte Gâţulea. 

— Aceasta e una din cele mai mari plăceri din viaţa meal!... 
Anunţă Leiba Ţudic, scoţându-şi ochelarii de după ureche şi 


punându-i alături. Cocoane Zaharia, tocmai astăzi am primit 
o scrisoare de la Abeles! Trimite complimente pentru 
dumneata şi scrie că pleacă în Rusia... 

Leiba '[udic se mişcă anevoie să-şi facă datoria. Târa un 
picior. Nu mai era stăpân pe o mână. 

Asemenea muşterii îi aduceau bucurie, dar şi tulburare. 

Inginerul Van den Vondel mai intrase de câteva ori, 
gustase din toate băuturile şi le găsise prea slabe pentru 
cerul gurii sale argăsit; stătuse de vorbă cu Timofte Gâţulea 
şi cu alţi vreo doi-trei supraviețuitori din vechiul Pisc al 
Voievodesei. 

Socotea că a fost numai o curiozitate de străin trecător, 
înţelegea că e pe cale să câştige un client statornic. lar 
aceasta îl neliniştea. Se temea să nu-i ceară marfă ca la 
„Barul American”; pahare şi paie ca la „Barul American”. 

Întinse o foaie de hârtie albă pe masă şi aşteptă re-semnat 
comanda. 

— Nu aici, jupân Leiba! Vorbi inginerul. La masa de la 
badea Timofti! În această nopte facem folclor... 

Leiba '[udic îşi netezi barba cu un surâs indulgent faţă de 
toate slăbiciunile omeneşti. Ce-o fi însemnat acest folclor nu 
prea avea idee. I s-a luat însă o piatră de pe inimă. 

Acum era sigur că străinul se va mulţumi cu băutura lui 
Timofte Gâţulea. 

Îşi târî piciorul spre balerca de secărică. 


Alecu 'Toader Precup, aşezat numai pe-un sfert de sca-un, 
se uită la un ceas, la al doilea, la toate pe rând. Ceru 
iertare. Se apropia timpul să plece la datoria lui de paznic 
de noapte. 

Dar înainte de a pleca, voi să afle o părere. 

— Domnule inginer, coane Zaharia, fără bănat, vă cer şi 
dumneavoastră cuvântul... 

— Vorbeşte, Alecule!... Îl îndemnă Zaharia Duhu. Şi 
slăbeşte-mă cu acest cucoane. Am umblat desculți amândoi 
şi nu ne cuconeam atuncea... 

Alecu 'Ioader Precup oftă din adâncul uriaşei sale făpturi, 
cu pumnul enorm rezemat de marginea mesei. 

— Aceasta o spui, Zaharia, şi te cred, fiindcă îţi cunosc 
inima! Adevărata stare însă nu se schimbă cu nimica dacă 
ţi-oi spune ori nu pe nume... Dumneata eşti pe multe 
stăpân; iar eu la mulţi sunt slugă!... M-am bucurat de 
boierie doi ani. Se vede că nu mi-a priit!... Pe urmă, am 
trecut unde mi-a fost mie locul scris. 

— Despre acest alean voiai să ne vorbeşti, Alecule? Întrebă 
Zaharia Duhu. Mă tem că-i greu să-i găsim leac. 

— Un bob zăbavă! Grăâi uriaşul. Nu-i asta... Cu asta m-am 
împăcat. Gata! S-a sfârşit... M-a chemat astăzi domnul 
director general Reginald. Mi-a spus un lucru care pe deo 
parte m-a bucurat şi pe de alta mi-a dat de gândit. Îmi cere 
fata, pe Ilenuţa, să i-o dau la birou. Secretară cică, să înveţe 
a scrie la maşină şi să capete leafă bună... Asta pentru 
mine-i o cumpănă mare... 

Van den Vondel privi stăruitor la Zaharia Duhu. 

CapitolulvV. 

Acelaşi vânt poate stinge mai multe lumini. 

Toată dimineaţa zilei de duminică 12 ianuarie, Nevăstuica 
Diaconu a fost foarte aferată. 

Cuvântul era nou, urât şi străin. Dar când i l-a rostit 
unchiul Izu, a recunoscut şi dânsa că nu se găsea altul mai 
potrivit pentru nerăbdarea care o purta din bucătărie la 


sufragerie, din sufragerie în salonaşul pregătit pentru 
invitatele sale. 

În ziua de 12 ianuarie, biserica răsăriteană sărbătoreşte, 
după calendarul Iulian îndreptat, trei martiri şi o martiră. 
Sfinţii martiri Petru, Axentie şi Eustahie; sfânta martiră 
Tatiana... lar Iatiana este numele ei cel adevărat şi creştin, 
după actul de naştere şi certificatul de botez. 

Porecla alintată şi zoologică, Nevăstuica, a căpătat-o mai 
târziu, la un an jumătate, când tot unchiul Izu, care-i fusese 
naş, îndemnat de neastâmpărul ochilor şi mişcă-rilor, a mai 
botezat-o a doua oară. 

O onomastică e un eveniment important pentru o elevă din 
clasa a patra primară. Mai ales când coincide şi cu o 
aniversare. Nevăstuica a obţinut autorizaţia să-şi invite 
câteva colege întru prăznuirea acestei duble săr-bători. 
Două prietene la masă: Emma Grundwald şi Marta 
Polkowski. Alte trei la ceai: Sofia Hirschmeister, Adeluţa 
Grosu şi Carmen Eftimiu. 

Proporția naționalităților era justă. 

Urma întocmai proporţia amestecului de limbi şi de naţii 
din şcoala primară de fete a târgului şi chiar din târg. Focul 
cel mare de pe vremuri purtase grijă să stârpească din 
sâmbure seminţia localnicilor. Copiii lor au rămas puţini la 
număr: învăţământul primar, cu toate prescripţiile aspre 
din lege, nu e atât de obligator, pe cât s-ar părea, pentru 
odraslele servitorilor, odăiaşilor, căruţaşilor şi hamalilor, 
singurele categorii sociale în care s-au statornicit băştinaşii 
din Piscul Voievodesei, după câteva efemere fluctuații. 
Adeluţa Grosu e fata inginerului; Carmen Eftimiu e fata 
domnului Istrate Eftimiu, patronul drogheriei şi 
parfumeriei: „La Parfumul Voievodesei”. Românce 
amândouă, dar românce din alt capăt de ţară, ca şi 
Nevăstuica. Părinţii celorlalte trei au venit încă mai de 
departe şi vizează paşapoarte în fiecare an. Una e 
evanghelică, alta catolică, a treia se închină lui Iehova. 
Aceste deosebiri de sânge şi de credinţă nu le împiedică să 


se bucure din tot sufletul la sărbătoarea pravoslavnică a 
prietenei lor Nevăstuica, fiindcă sunt şi se simt foarte 
prietene, ca nişte adevărate surori. 

Doamna Tina Diaconu a mai invitat la masă pe Ilenuţa 
Precup şi pe Izu Protopopescu. 

A fost o prăznuire în lege, iar Nevăstuica a avut toată 
dreptatea să se afle aferată din zorii zilei, cu şorţul de 
gospodină încins la mijloc şi cu părul înfăşurat în basma. 

Unchiul Izu i-a adus un cadou „practic“; aceasta e teoria 
lui. O pereche de pantofi, de la „Pantotful Voievodesei”, o 
garnitură de lucru: coşuleţ, ace, mosoare, foarfece, şi 
degetar, de la „Bazarul Voievodesei”. Ilenuţa i-a adus două 
cărţi mari cu scoarţele cartonate şi cu ilustraţii, o cutie de 
bomboane şi o cutie de acuarele cu pensulele respective, 
căci Nevăstuica arăta oarecare însuşiri la desen şi la 
zugrăveală. 

Duţu a stat tot timpul mesei botos. 

Patronul şi aniversarea sa se petreceau mult mai 
neobservate. Se considera o victimă a inegalităţii de 
drepturi şi de tratament; îşi exprimase revolta în termeni 
foarte irespectuogşi şi violenţi: încât unchiul Izu nu l-a slăbit 
din „răzvrătitule”. 

„Mă, răzvrătitule! Ia vezi dacă n-au îngheţat sticlele cu vin 
afară.” „Răzvrătitule, tu ai rătăcit tirbuşonul!” „Mai puţină 
gălăgie, răzvrătitule! Prea îţi dai arama pe faţă. Te-ai 
molipsit de la proletarii d-aci!” „Răzvrătitul” abia aşteptase 
să se isprăvească masa, îşi îmbrăcase sveterul de lână şi 
trântind uşa plecase în lumea lui, cu săniuţa, pe deal, unde 
alţi „răzvrătiţi” ca Turel Grosu şi Liliom Grundwald îl 
proclamaseră acum dictator. Venise şi rândul său să le arate 
ce poate. 

Automobilele lor de tinichea nu mai făceau două parale pe- 
un ger de cincisprezece grade sub zero şi pe lângă o sanie 
ca aceea trimisă cândva de nenea Mitică, rezistând de 
atunci la toate izbiturile în garduri şi în felinare, inuzabilă şi 


incasabilă. Căpătaseră şi dânşii săniuţi, dar nu se 
comparau! Marfă de la „Bazarul Voievodesei”. 

La prestigiul săniei cu marcă elveţiană, se adăugase 
măiestria de conducător a lui Duţu. 

Era în sfârşit o autoritate; banda de „răzvrătiţi” nu-i ieşea 
din cuvânt. Pe Piscul Voievodesei, sub ruinele turnului de 
unde începea panta de săniuş, afla consolare pentru 
inegalitatea şi vitregia tratamentului de acasă. 

După plecarea „răzvrătitului”, în capătul mesei întinse 
pentru Nevăstuica şi invitatele sale, a fost un răsuflet 
uşurat. 

Nu mai era cine să le ghiontească, să le stropşească şi să 
se bosumfleze. Puteau şopti şi chicoti în voie. 

Nevăstuica, îmbrăcată în rochiţă nouă de şeviot vişiniu, cu 
zulufii proaspăt retezaţi, îşi împărțea ochii şi inima între 
prietena din dreapta şi din stânga, şi între Ilenuţa Precup, 
aşezată în celălalt capăt, lângă unchiul Izu. Adoraţia ei nu 
scăzuse. De la primul fel de bucate adus pe masă s-a repezit 
în iatac, să-şi schimbe un cârlionţ de păr, aşa cum îl purta 
acum llenuţa, sucit după ureche. 

Unchiul Izu s-a cam întrecut cu paharul. Îi sticlesc ochii şi 
face glume ca la „Barul American”. O tachinează pe Ilenuţa 
cu măritişul, o întreabă ce-i scrie Mihai Peclu şi ce fel de 
lecţii de limba română îi dă ea ingi-nerului Van den Vondel. 

Ilenuţa îi răspunde voioasă, cu aceeaşi măsură, fără să se 
supere; iar Nevăstuică nu poate aproba asemenea libertate 
de conversaţie. În locul Ilenuţei Precup, l-ar pune la punct 
cu o singură vorbă. 

Vartolomeu Diaconu priveşte visător la pahare, la 
tacâmuri, la fructiera cu portocale, la comeseni şi din când 
în când peste masă, la cele două cromolitografii din perete: 
doi peşti atârnaţi în cârlige şi un pepene verde tăiat în felii. 
Tina Diaconu supraveghează serviciul slujnicei; o fată cam 
toantă, care acum îşi face ucenicia de servitoare, strică 
farfurii, ştirbeşte paharele şi îi scoate sufletul. 


Obrazul Tinei Diaconu s-a uscat, glasul s-a ascuţit, 
câteodată are nervi şi nu vrea să vadă pe nimeni: se închide 
în casă şi trage storurile. Aceasta se întâmplă după unele 
discuţii, în care e vorba despre bani, economii, blăni, 
pantofi şi despre nevoia de a face un drum până la 
Bucureşti, fiindcă nu mai are cu ce ieşi în lume, adică la 
cofetăria „Select” şi la cinematograful „Edison”. 

Slujnica a adus serviciul de cafea pe tablaua de alamă, cu 
toate tabieturile cuvenite. 

Cafeaua o face Tina. E mare meşteră; Izu pretinde că 
nicăieri nu a băut el vreodată alta mai potrivită în fiert, în 
zahăr, în caimac şi în stropul de rom. Acestea o încântă pe 
Tina Diaconu. Însă viaţa nu se mulţumeşte cu atât. 

— Nevăstuică - spune ea dând foc spirtului - de acum vă 
puteţi duce în salonaş! Ia-ţi şi cutia cu bomboane... 

Emma Grundwald, roşcată la păr şi cu pieliţa albă ca 
laptele, Marta Polkowski cu nasul ei de obrăznicuţă ridicat 
în vânt, au mulţumit pentru masă cu o reverență distinsă. 
Înainte de a ajunge la şcoala primară din Piscul Voievodesei, 
au învăţat la grădinile de copii de aiurea, din oraşe 
civilizate; n-au crescut într-o haltă pustie de pe Bărăgan. 

Tina Diaconu suspină amestecând zahărul cu linguriţa 
lungă. O asemenea educaţie nu va putea da ea niciodată 
Nevăstuicii, cu leafa ticăloasă a unui şef de staţie, chiar 
dacă au schimbat Bărăganul pe Piscul Voievodesei. 

Copiii au trecut în salonaş. Izu Protopopescu grăbeşte să 
termine un fund de sticlă. 

După ce a deşertat paharul, întreabă ghiduş: 

— Nu, zău, domnişoară Precup, când ai să-mi dai şi mie 
lecţii de olandeză? Fiindcă îmi închipui că faceţi schimb! 
Dumneata îl înveţi pe Van den Vondel româneşte; el te 
învaţă olandeza... 

Ilenuţa Precup lăsă jos felia de portocală şi înălţă genele 
lungi. 

— Dar, domnule Protopopescu, nu ştiu nici un cuvânt din 
limba olandeză. 


— Nici măcar: te iubesc? 

— Nici măcar atât! Mărturisi llenuţa plecând ochii şi 
roşind. Domnul Van den Vondel se înţelege destul de bine 
româneşte eu mine. Eu numai îl corectez şi îi dau oarecare 
noţiuni de gramatică... Facem mai mult conversaţie. 

— Nostimă conversaţie trebuie să fie! Despre băuturile din 
diferitele regiuni ale lumii! Exclamă Izu Protopopescu, din 
principiu apărător al produselor naţionale. 

Ilenuţa Precup îşi apără elevul cu părul alb şi cu obrazul 
de brânză de Olanda: 

— Nostimă nu este, domnule Protopopescu! Dar e foarte 
interesantă... 

— Înţeleg! Branchi-anticlinalul de Pliocen... Geosinclinalul 
Carpaţilor şi alte năzdrăvănii de acestea... Spune drept, de 
câte ori căşti pe ceas, duduiţă? 

— Nu casc de loc!... Protestă Ilenuţa Precup. N-am când 
mă plictisi. Nici nu observ când trece ora. Domnul Van den 
Vondel a călătorit mult, cunoaşte multe şi nu se interesează 
numai de pietre şi de petrol, cum crezi dumneata! L-a 
pasionat istoria şi tradiţia popoarelor pe unde a fost, le-a 
învăţat mai mult sau mai puţin limba, legendele, proverbele. 
Despre ele conversăm. Ca să spun drept, m-a pus şi pe mine 
la oleacă de muncă. M-a silit să citesc legendele şi 
proverbele noastre şi de câteva ori m-a făcut de ocară... M- 
a îndreptat cu alte zicale, proverbe şi legende, pe care le 
ştia mai bine de la moş Timofti Gâţulea, moşneagul cel 
surd... 

Tina Diaconu strânse din umeri. 

— Era şi de aşteptat, domnişoară Precup. Acest inginer 
mie nu-mi place de fel!... E un beţivan şi o haimana. În loc 
să păstreze distanţa, ca domnul Reginald Gibbons, s-a 
înhăitat cu toţi derbedeii din Piscul Voievodesei, stă la 
cârciumă şi acum ţi-a cerut dumitale să-i dai lecţii. Foarte 
suspect! Părerea mea e că aci este ceva foarte suspect...! 

Furată de pasionatul său rechizitoriu, Tina Diaconu n-a 
prins de veste că s-a umflat cafeaua şi că a dat în foc. 


— S-a dus caimacul dracului! Suspină Izu. Dacă aş fi în 
locul lui Vartolomeu şi dacă ai fi tu, Tino, în locul lui 
Demetrian, ţi-aş spune că ai făcut-o dă oaie, nene Mitică! 

Tina şi Haralamb Diaconu au surâs la amintirea 
întâmplării neuitate, din altă iarnă, în altă margine de ţară. 

Ilenuţa Precup însă nu surâdea, întristată. 

Pe obrazul oval, neatins de pudră, cu roşul natural al 
pomeţilor şi al buzelor, mâhnirea pusese o umbră mai lungă 
genelor lungi. 

Împinse jumătatea de portocală cu farfurie cu tot şi vorbi, 
trecând cu privirea de la unul la altul: 

— Nu ştiu de ce mă necăjeşte toate lumea, de când am 
primit să dau lecţii domnului Van den Vondel?! Nu fac nici o 
crimă că îl învăţ româneşte şi dânsul nu face nici o crimă că 
vrea să înveţe anumite lucruri despre noi. 

— Sunt crime şi crime, domnişoară Ilenuţo! Rosti înţepată 
Tina Diaconu. Şi în fiecare crimă este un vinovat şi o 
victimă... Eu să fiu în locul... (ezită cu ibricul de cafea în 
mână, fiindcă nu găsea cuvântul potrivit) să fiu în locul 
domnului Alecu Precup, aş fi ceva mai bânuitor. 

Ilenuţa Precup îşi simţi obrazul învăpăiat şi îşi stăpâni 
lacrimile. Înţelegea în sfârşit unde vrea să ajungă doamna 
Tina Diaconu. 

Cu un început de nerăbdare, spuse apăsat: 

— Domnul Van den Vondel e un om în vârstă şi serios... 

— Vârsta nu-i o garanţie! Sublinie Tina Diaconu. Pe bărbaţi 
îi apucă strechea la bătrâneţe! 

Fără să ia aminte la întrerupere, Ilenuţa Precup continuă: 

— lar pentru lecţii m-a angajat domnul Zaharia Duhu! 
Acasă la domnul Zaharia Duhu dau lecţiile în fiecare după- 
amiază... Acasă la domnul Zaharia Duhu şi în prezenţa 
mătuşii Ruxanda... 

Tina Diaconu nu înţelege să lase altuia ultimul cuvânt. 

Luă aminte la o ciudăţenie: 

— Şi în definitiv, pe acest domn Zaharia Duhu ce l-a apucat 
să facă propagandă pentru limbi şi poveşti româneşti? De 


ce nu te-a lăsat să te angajezi la societate? Aveai acolo ceva 
fix şi sigur, pentru multă vreme... Uite, primeai acum 
gratificaţie de sărbători, ca Izu!... Acest Van den Vondel îşi 
ia într-o bună zi pălăria şi pleacă în lumea lui... 

— Nu pleacă! Se amestecă Izu în vorbă. Până într-un an nu 
pleacă... La primăvară începe cercetări spre dealul 
Călimanului. Cel puţin aşa ştiu de la centrală... 

— Chiar aşa dacă ar fi, n-are să ia lecţii un an. Îl costă mai 
ieftin Timofti Gâţulea şi alţi haidăi... Acuma am auzit că 
umblă la vânat. Umblă după mistreți şi alte istorii, pe 
coclauri... 

Ilenuţa Precup găsi prilej să curme discuţia. 

— Da! Spuse. A plecat la vânătoare cu tata şi cu moş 
Timofti, cu alţi oameni... Cu alţi haidăi! 

Doamna Diaconu îşi muşcă buzele subţiri. 

Dură o tăcere grea. 

Afară se auzi o locomotivă manevrând, fluierul frânarilor, 
ciocnirea tampoanelor. 

De cealaltă parte, în piaţa din faţa gării, adică în maidanul 
cu nume de piaţă, trecu o sanie cu zurgălăi. 

Izu Protopopescu încercă să aducă o notă veselă. 

Clipind din coada ochiului, întrebă: 

— Toate bune, domnişoară Ilenuţo! Chestia însă e: ai ori 
nu autorizaţia de la stimabilul Peclu? Aci să-mi răspunzi... 

— N-am şi nici n-am nevoie!... Declară ruşinată llenuţa 
Precup, chinuind între degete o coajă de portocală, 
strângând-o şi stropindu-şi dosul mâinii cu lichidul eterat. 

Lăsă coaja jos, îşi mirosi mâna şi spuse, mişcând scaunul: 

— Dacă v-aţi hotărât să mă necăjiţi, mai bine mă duc la 
Nevăstuica! De altfel, nici nu mai pot sta decât un sfert de 
oră... 

— Te duci acasă să înveţi basme şi proverbe pentru mâine? 
O iscodi în glumă Izu Protopopescu. 

— Mă duc, fiindcă toată gospodăria de-acasă e în seama 
mea. Noi n-avem slugi... 


Răspunsese uscat şi se ridicase cu bărbia tremurând. 
Mulţumi pentru masă şi trecu în salonaşul unde se afla 
Nevăstuica şi prietenele sale. 

Vartolomeu Diaconu, care tăcuse până acum, îşi dojeni 
soţia: 

— De ce mai inviţi oameni la masă, Tina, dacă te porţi aşa 
cu dânşii? 

— Ai căpătat glas?... Se miră Tina Diaconu. le pomeneşti 
că ţi-o fi plăcând şi ţie acum! Mulţi avocaţi şi-a mai găsit 
copila aceasta!... Şi mă întreb de unde se-mbracă? De cea 
angajat-o acest Zaharia Duhu să dea lecţii unui nebun şi 
unui beţiv ca Van den Vondel? 

Scandalizarea doamnei Tina Diaconu se precipitase lipsită 
de tact. 

Atacase pe două fronturi şi a ridicat împotrivă-i două 
protestări. 

— Tino, dragă!... Cuvântă Izu Protopopescu. Nu te 
amesteca unde nu te pricepi! Van den Vondel o fi iubind el 
mai mult băutura decât cafeaua cu lapte; dar nu e un 
nebun. E unul din cei mai buni ingineri geologi pe care îi 
are societatea... Şi nu fleacul nostru de societate de aci, din 
ţară. Centrala cea mare, de la Londra! Cum se iveşte ceva, 
cine ştie în ce capăt de lume, Van den Vondel e trimis 
telegrafic la faţa locului. 

Vartolomeu Diaconu luă cuvânt să apere celălalt front: 

— lar cu domnul Zaharia Duhu nu ai dreptate de loc, Lina! 
E un om de ispravă. Nu pot să-ţi spun cât e de ispravă... Am 
convingerea că dacă a socotit el că e bine să nu se angajeze 
Ilenuţa Precup la societate şi că dacă i-a găsit el altceva în 
loc, n-a făcut-o de florile mărului. A vrut s-o apere poate de 
tot soiul de indivizi, care lucrează în birouri... O fată, 
oricum, nu-i la locul ei într-un birou cu doi-trei indivizi. 

— Mersi pentru indivizi! Protestă Izu Protopopescu, fără 
convingere. 

— Tu ştii mai bine, Izule, ce vreau să spun! Nu e vorba de 
tine. Nici de alţii, doi-trei ca tine. Pe lume se află tot felul de 


oameni. Mai mulţi răi decât buni... Pe urmă, cum putea să 
fie ea secretară a domnului Reginald Gibbons? Acesta nu 
ştie şi nu vrea să ştie un cuvânt românesc. Când are ceva de 
vorbit în birou, stă cu tălmaciul alături. 

— Poate voia să vorbească într-o limbă la care nu este 
nevoie de tălmaci... Observă Izu. 

— Tocmai! Eu l-am văzut de două ori uitându-se după 
Ilenuţa Precup. O dată pe peronul gării, o dată sus, în 
târg... Nu mi-a plăcut de fel privirea aceasta... 

— Că lui grozav îi pasă, dacă ţi-a plăcut ţie ori nu! Strâmbă 
din buze Tina Diaconu. Le pasă lor de ochii şi de plăcerea 
ta...! 

„ Lor” - însemnau toţi. 

Toţi de la societate: Reginald Gibbons, Zaharia Duhu, Dinu 
Grinţescu, Sebastian Luduş, Van den Vondel, Emil Sava: toţi 
câţi, sub o formă sau alta, se înfruptau dintr-un bun interzis 
unei netrebnice familii de ceferişti. 

Vartolomeu Diaconu privi pe fereastră afară, deodată 
străin de această înveninată dezbatere cu care era acum 
deprins. 

Fulguia mărunt. 

De sus, de la etaj, peste cupolele cisternelor, peste 
împrejurimile urâte şi negre, peste sonde, se vedeau 
culmile dealurilor ninse şi purificate. 

Privea cu o mare destindere, ca un om scăpat de la o 
cruntă primejdie. 

Iar singura chinuire a lui rămânea constrângerea să nu 
poată mărturisi nimănui prin ce a trecut şi din ce a scăpat. 
Aceasta numai el o ştie şi poate numai Zaharia Duhu o 
bănuieşte. Câteodată crede că a bănuit şi că a ştiut; altă 
dată i se pare că adevărul e numai aşa cum il-a spus el, 
atunci, în sala de jos, când se simţea cu cuțitul la gât şi când 
acceptase cu simplitate hotărârea să se arunce sub roţile 
unei locomotive. 

Când a intrat în birou cu inima golită de sânge ca un 
burete stors şi când l-a găsit pe Zaharia Duhu pe cana- 


peaua de muşama, cel dintâi gând al său a fost de pizmă şi 
de ură. De ce asemenea oameni, fără copii, fără nevoi, se 
îmbuibă, în vreme ce alţii stau gata să-şi pună gâtul pe 
şine? Zaharia Duhu i-a zâmbit. Îi venea să strivească 
zâmbetul acela pe buze cu un tampon de pe masă, cu o 
călimară, cu ghiuleaua care-i slujeşte de presspapier. Fos- 
tul căutător de comori i-a zâmbit însă fără să-i bănuiască 
gândurile şi i-a spus să ia loc alături... În taină, i-a declarat 
că societatea a luat hotărârea să-i acorde o gratificaţie 
pentru serviciile aduse de când a fost mutat aici şi că 
această misiune fiind delicată (deşi nu-i cerea nimic în 
schimb), îşi asumase el însărcinarea s-o execute. Nu era de 
crezut şi a crezut! Acţiunile sale, cumpărate cu bani străini, 
ajunseseră atunci la cota cea mai scăzută. „Voevoda”: 1800, 
„Voevoda”: 1700, „Voevoda”: 1300, „Voevoda”: 950... S-a 
urcat în tren a doua zi, le-a vândut, a acoperit diferenţa; i- 
au rămas şi lui optsprezece mii de lei, cu care a cumpărat 
haine copiilor, paltonul Tinei, două covoraşe şi cele două 
tablouri din sufragerie, ca să nu stea pereţii goi. 

Tina nu ştie. Izu nu ştie. I-a iscodit pe departe; iar Izu l-a 
asigurat că nu se pomeneşte în obiceiurile socie-tăţii să dea 
gratificaţii funcţionarilor din serviciul statului, cel puţin 
funcţionarilor mărunți, căci aceasta înseamnă bacşiş şi 
corupţie. De la trei sute de mii în sus, până la cinci milioane, 
nu se mai cheamă bacşiş şi intră în contabilitate la rubrica: 
onorarii de avocaţi, cheltuieli diverse, expertize şi 
consultaţii. 

De atunci, acţiunile societăţii „Voevoda” au crescut la 
bursă nebunegşte: „Voevoda”: 2000, „Voevoda”: 2500, 
„Voevoda”: 3200, „Voevoda”: 3800, „Voevoda”: 4000, 4200, 
4500... Dacă le-ar fi păstrat şi le-ar fi vândut după noua 
emisiune, când toată lumea voia să cumpere şi ni-meni nu 
avea ce vinde, astăzi ar fi om cu economii de o sută cincizeci 
de mii de lei. 

Dar după două săptămâni trecuse peste el o inspecţie. 
Numai două săptămâni l-au despărţit de sentinţa pe care i- 


ar fi hotărât-o alţii, dacă n-ar fi executat-o singur, sub roţile 
locomotivei, cum se pregătea şi era gata s-o facă. 

Zaharia Duhu îl întâlneşte, vorbeşte, întreabă pleacă. 
Nimic din ochii lui nu poate afla. Şi acasă e silit să-l apere 
de judecăţile strâmbe ale Tinei, fără să-i poată spune 
vreodată adevărul întreg, care a salvat onoarea unui om, o 
viaţă de om, o familie întreagă, ceasurile lor de acum şi de 
la această masă. Cine are să le ştie acestea vreodată? Cine 
le-ar putea bănui? 

— Rămăseşi pansiv, nene Vartolomeu! Constată Izu 
Protopopescu. Parcă ţi s-au înecat corăbiile sau parcă ai fost 
mazilit din scaunul Voevodesei ca Iordan Hagi-lordan...! 

Doamna Tina Diaconu voi să afle numaidecât cum s-au 
petrecut lucrurile cu mazilirea lui Iordan Hagi-lordan. 

Izu Protopopescu mută paharul de coniac din dreapta în 
stânga ceştii de cafea şi manevrând mişcările cu pricina, 
explică situaţia astfel: 

— De-o parte, acilea, sunt petroliştii prin accident. Mai 
devreme ori mai târziu se curăţă!... Vin ceilalţi, care au 
capital la spate; ăi care se nasc şi trăiesc pentru petrol... 
Ăştia iau locul ălorlalţi şi nu-l părăsesc decât după ce au 
epuizat o regiune. 

Suflă asupra locului gol din dreapta şi mai trase un perdaf 
feţei de masă cu dosul şi latul palmei. 

— Pe urma lui Hagi-lordan, n-a rămas nimic. Cel puţin 
întrucât priveşte Piscul Voievodesei. A vrut să lupte! Acum 
se judecă şi are să piardă, dacă nu cade la o tranzacţie, 
precum se vorbeşte, ca să se ridice iarăşi copăcel, pe 
picioare. Mai inteligent a făcut Dinu Grinţescu. N-a vândut! 
Nu s-a pus de pricină. A văzut că n-are încotro! A primit şefi 
peste capul său... Mâine, tot director al exploatării are să 
devină! Van den Vondel peste un an pleacă. Reginald 
Gibbons are să treacă la Bucureşti, după ce se vor aşeza 
definitiv lucrurile aci, după ce instalăm sonde noi şi după ce 
societatea intră la exploatarea regiunilor dimprejur. Astăzi 


suntem a treia din ţară; peste doi-trei ani, se poate întâmpla 
să fim întâia... 

— Când te-aud „să fim”, mă strânge de gât! Spuse Tina 
Diaconu. Dânşii să fie, nu tu! Tu ce câştigi, din toate 
acestea? 

— Eu îmi câştig pâinea! Declară Izu Protopopescu. Atât îmi 
ajunge, Tino! Sunt bucuros că nu m-au scos... Legea ne 
apără ca funia pe spânzurat. Legea obligă societatea la un 
număr de salariaţi români... Dar cota salariaţilor români se 
împlineşte cu argaţi, cu paznici şi cărăuşi... Locurile cele 
bune şi lefurile cele mari nu sunt rezervate pentru noi. Un 
inginer de-al lor primeşte de cinci ori leafa unui inginer 
român. Un director la fel. Ce putem face? Bine că nu ne dă 
afară... 

Izu Protopopescu nu arătă nici mâhnire, nici indignare 
pentru aceste orânduieli. 

Făcu semn 'Tinei să-i treacă sticla de coniac şi îşi exprimă 
dorinţa să bea o a doua cafea, care nu şi-a pierdut caimacul 
în foc. 

Vartolomeu Diaconu lua aminte la o schimbare până acum 
nelămurită. Se stinsese o lumină în el. Nu-i mai apărea nici 
o privelişte ca altădată, când auzea ori citea întâmplător de 
aiurea. Nici sonda nr. 16 în erupție; nici uşa turnantă a 
cafenelei din Viena, unde o actriţă celebră a scos revolverul 
din poşetă să-şi împuşte amantul. 

Acum priveliştile care stăruiau în ochii lui erau mereu 
aceleiaşi. 

Două. 

Două şi deopotrivă de sinistre. O dată, se vede la casa de 
fier, numărând şi dosind un teanc de bancnote. Altă dată se 
vede departe, la capătul cel mai de sus al liniei, dincolo de 
primul macaz: e gata să se azvârle sub roţile unei 
locomotive, o aşteaptă venind, a apărut cu lumina roşie de 
sânge, se repede, iar Zaharia Duhu îl apucă de guler şi îl 
trage îndărăt. Încolo nu se mai arată nimic. Privirea lui e 
deşartă şi umilă. 


— Ce-o fi făcând nenea Mitică al vostru? Întrebă Izu 
Protopopescu. S-au împlinit doi ani de când s-a petrecut 
povestea cu dânsul. 

— Om slab!... Îi aplică diagnosticul Tina Diaconu. Îşi dă 
nătăfleţul demisia şi se lasă de politică, tocmai când era 
bătălia mai în toi!... Slab! Cârpă! Dacă rămânea unde ar fi 
trebuit să fie, mai aveam o nădejde la dânsul. Un S. 0. S.10 
înaintare. O mutare... 

— Când colo, o făcu dă oaie? Începu să râdă zgomotos Izu 
Protopopescu. A făcut-o, mizerabilul, dă oaie şi pentru 
dânsul, şi pentru noi...! 

Vartolomeu Diaconu încercă să-l vadă pe domnul Demetru 
Demetrian cu tâmplele cărunte de atunci, cu privirea lui 
tristă şi prietenoasă, aşa cum stătea lângă soba de fier, în 
halta de pe Bărăgan; aşa cum a stat în capul mesei, cu Duţu 
pe genunchi. 

Nu vrea să mai apară. S-a şters. 

Încearcă să-l vadă undeva, în străinătate, unde scriu 
gazetele că se află coborând din tren într-o gară cu afişe 
multicolore: „Visitez Cannes! En Corse, a Ile rousse! Les 
Messageries maritimes font le tour du Monde”.3 

Nu-l vede. Nu există nici el, nici gara cu trenuri electrice şi 
cu afişele care altădată erau mai vii decât priveliştile de- 
aievea. Există un singur om deschizând o casă de fier; şi 
acelaşi om cu spinarea încovoiată, nebărbierit, cu pungile 
pleoapelor umflate de nesomn, aşteptând dincolo de primul 
macaz să se ivească locomotiva cu o cocardă roşie de sânge 
pe piept... 

Ilenuţa Precup s-a întors din salonaşul unde s-au adunat 
prietenele Nevăstuioii. Îşi ia ziua bună. E îmbrăcată într-un 
paltonaş negru, strâns pe trup, cu guler pufos dintr-o 
sălbăticiune vânată de Alecu Toader Precup şi cu o 
pălăriuţă lucrată de dânsa. 

Însă fiindcă toate au căpătat altă înfăţişare şi alt preţ pe 
zvelta făptură, Tina Diaconu le măsoară din ochi cu 
dezaprobare. 


Nu-i pare lucru curat. 

Pe scări a coborât şi Nevăstuica s-o însoţească, alintându- 
se, agăţându-i-se de braţ şi frecându-se ca o pisică. 

— Fugi, să nu răceşti! Intră în casă! Se răsteşte cât poate 
mai autoritar llenuţa, bătând din picior. Hai! Hai! 

Nevăstuica râde în capul scărilor şi nu se sperie de 
amenințările pe care le cunoaşte. Îi face semn din urmă cu 
mâna. 

Ilenuţa se întoarce de câteva ori, răspunzându-i cu o 
fluturare a degetelor, apoi urcă dealul, mlădioasă, ridicând 
faţa să i se prindă fulgii mărunți în gene şi surâzând cu o 
bucurie copilărească la gâdilarea lor jilavă. Îi lasă să se 
topească, nu-i scutură. Se topesc numai fulgi albi, nu 
preling pe obraz văpsea neagră de gene şi dâre de fard. 

Zăpada scârţâie plăcut sub tălpi. E un ger sănătos, care-i 
îmbujorează pomeţii. Chiar fulgii, parcă, nu din nori se 
desprind. Sunt cristali sclipitori de aer îngheţat. 

Grăbeşte, fiindcă o aşteaptă acasă mizere griji de 
gospodărie: focul; mâncarea pentru Alecu Toader Precup, 
când va veni la noapte de la vânătoare; surcelele pentru 
focul de a doua zi. 

Grăbeşte, mai ales, fiindcă astăzi e ziua când ea aş-teaptă 
scrisoarea săptămânală de la Mihai. De obicei nu se mişcă 
de la fereastră până ce nu soseşte factorul. Acum are s-o 
găsească băgată sub uşă. Poate va fi o scrisoare mai bună 
decât cea de săptămâna trecută. 

În dreptul poştei, domnul Reginald Gibbons se pregătea să 
urce în automobil. Şoferul deschisese portiera. 

Domnul Reginald Gibbons nu vedea însă portiera dată în 
lături şi nici omul înclinat servil, cu şapca galonată în mână. 

EI s-a întors pe jumătate, ţapăn de gât, ţapăn în toate 
articulațiile, cu un chibrit într-o mână şi cu cutia în cealaltă, 
cu ţigara de foi în dinţii ca seminţele de floareasoarelui, pe 
alocuri tărcaţi de plombele platinate. Pe chipul lui vânăt ca 
ficatul de pe trunchiul măcelăriilor, nu tresare nimic, nu e 
nici curiozitate, nici plăcere, nici nerăbdare: nimic. 


Priveşte ţapăn cu palmele apropiate, aşa cum se pregătea 
să aprindă chibritul. 

Când Ilenuţa Precup a cotit pe strada ei, spre casă, 
domnul Reginald Gibbons se răsuceşte automat pe călcâie, 
se frânge automat de mijloc, cât e de înalt, ca să încapă în 
limuzină. A uitat cutia într-o mână, chibritul în alta, ţigara 
neaprinsă în seminţele lungi şi late ale dinţilor. 

Ilenuţa Precup grăbeşte mărunt-mărunt, pe lângă casele 
lipite una de alta, cum sunt acum toate clădirile din centrul 
târguşorului Piscul Voievodesei. 

A scos cheia din ascunzătoare. 

Este scrisoarea? Este? 

Scrisoarea era! S-a aplecat s-o ridice. Fără să-şi lepede 
paltonaşul, s-a aşezat pe scaunul de lângă sobă cu focul 
stins. 

Surâsul i-a luminat faţa. 

Ca un pătimaş înainte de a gusta paharul, pipăie plicul, îl 
răsuceşte, priveşte data ştampilei. 

Rupe marginea delicat, cu vârful unghiilor. 

Întâi a întors foile pe toate părţile. Patru pagini scrise 
mărunt. Săptămâna trecută au fost numai trei; ultima 
pagină numai cu două cuvinte şi semnătura. 

Bucureşti, 10 ianuarie „Leana mea mică şi răutăcioasă, N- 
ai drept să mă mustri fiindcă n-am putut veni în vacanţă. 

Am crezut că m-am explicat destul de lămurit. În ajunul 
Crăciunului eram cu bagajele pregătite, când am primit un 
bilet de la direcţie, să mă prezint imediat. Am lăsat toate 
aşa cum erau. La direcţie, D. Subdirector mi-a dat o sumă 
de lucruri urgente şi confidenţiale, după dorinţa expresă a 
d-lui Reginald Gibbons. Tu, care priveşti lucrurile de la 
distanţă, nu poţi aprecia ce înseamnă această dovadă de 
încredere. Este cea mai sigură garanţie că nu sunt consi- 
derat aci ca un parazit. De obicei, munca mea este uşoară şi 
îmi lasă destul timp liber pentru studii. Dar tocmai aceasta 
mă obligă să-mi execut conştiincios, cu orice preţ, datoriile 
mele excepţionale. Am lucrat zi şi noapte. Cred că toţi au 


fost mulţumiţi de mine. D. Subdirector m-a felicitat şi m-a 
asigurat că va atrage respectuos aten-ţia şi d-lui Reginald 
Gibbons asupra modului cum mi-am îndeplinit atribuţiile. 

Mă întrebi dacă mă duc la teatre şi la cinematografe? 
Întrebarea ta îmi arată că încă nu-ţi imaginezi care este 
viaţa mea de aici. Nu am venit să mă distrez la Bucureşti, 
Leana mea mică. Nu invidiez de loc haimanalele care se 
plimbă pe Calea Victoriei. Eu m-am aşternut serios pe 
studiu. Pe lângă studiu, am căpătat o pasiune nouă, tot în 
legătură cu învăţătura mea. Fiindcă m-am format, ca să 
spun aşa, într-o atmosferă a petrolului, cred că şi pe viitor 
am să mă specializez în studii de petrol. În acest scop, 
jumătate din gratificaţiile mele le-am cheltuit pe cărţi şi 
studii în legătură cu petrolul. Leana mea mică, nici nu ştiu 
cum să-ţi exprim ce pasionant a devenit pentru mine acest 
studiu. Acolo, la Piscul Voievodesei, cât am fost un netrebnic 
ajutor la o cancelarie, la ordinele lui Izu Protopopescu şi ale 
altora ca dânsul, trăiam ca un sclav ignorant, fără să-mi dau 
seamă de mecanismul vast în care eram şi eu o infimă 
rotiţă. Acum mi s-au deschis ochii. Privesc lucrurile în toată 
grandoarea lor. Cărţile mele sunt mult mai palpitante decât 
un roman. Mai palpitante decât tot ce s-a petrecut în 
istorie. Expediția argonauţilor, expediţia lui Alexandru cel 
Mare, cruciadele lui Napoleon; toate acestea au fost 
exagerate de istorici, înflorite şi aranjate ca să dea impresia 
unor adevărate epopei. Noi trăim o epopee mult mai 
grandioasă. Este epopeea petrolului. Cât timp am stat în 
Piscul Voievodesei, judecam a la Izu Protopopescu, aşa ca 
un mercenar tocmit să-şi îndeplinească o datorie meschină, 
fără să ştie mişcarea de ansamblu şi să-şi dea socoteală la 
ce bătălie uriaşă participă. Acum destinul meu mi s-a 
lămurit. 

Astă-noapte, până târziu, am citit peripeţiile luptei pentru 
petrol din Persia, Turcia şi Asia Mică. Nu este nici un film, 
nici un roman mai senzaţional. La cinematograful din Piscul 
Voievodesei urmăream amândoi cu emoție goana unui spion 


urmărit de detectivi sau a unui erou urmărit de inamici. 
Fantezii toate acestea! De o mie de ori mai dramatică este, 
de exemplu, goana englezilor după canadianul d'Arcy, când 
a căpătat de la şahul Pensiei, în chip de cadou, dreptul de a 
exploata subsolul Persiei vreme de cincizeci de ani. Tot 
drumul lui d' Arcy îndărăt, a fost presărat de emisari 
hotărâți să-i smulgă documentul. La Cairo, la Alexandria, pe 
vapor, în tren, o sută de propuneri şi o sută de ameninţări. 
Şi la sfârşit, când n-a reuşit nimeni, documentul l-a căpătat 
un pastor anglican... La obţinut, sub cuvânt că un creştin, 
dacă doreşte într-adevăr să triumfe domnia lui Isus pe 
pământ, are datoria să cedeze misionarilor pergamentul 
semnat de şahul Nassir Eddin. Cu acest document, 
misionarii vor merge să creştineze persienii care se închină 
la idoli şi la dumnezei mincinoşi, sub cuvânt că au venit să 
prospecteze terenul... Aşa s-a născut „Anglo-Persian Oil 
Company”. Ce zici? Nu e mai palpitant ca un film de 
cinematograf? Pe urmă luptele din Siria, revoluțiile din 
Mexic; toate acestea sunt evenimente care se petrec sub 
ochii noştri şi nu le cunoaştem cheia. Trâiam o epocă pe 
lângă care epopeea lui Napoleon e ca un mic scandal 
petrecut la Piscul Voievodesei. Aici participă tot globul 
pământesc. Îţi mărturisesc, Leana mea, că mă aflu într-o 
adevărată exaltare. Dacă voi face ceva serios în viaţă, 
aceasta va fi un studiu documentat şi complect asupra 
acestei epopei. Mă pregătesc de pe acum. Toată învăţătura 
mea spre această ţintă vizează. 

Tu ce mai faci? Mai scrie-mi. Îţi sărut vârful degetelor. 

Mihai” 

Scrisoarea lunecă din mâinile Ilenuţei Precup. 

Rămase cu palmele pe genunchi, cu foile căzute la 
picioare. Aceasta era tot? Nimic despre dânsa, despre el, 
nimic despre dânşii, Nassir Eddin şi „Anglo-Persian Oil”. 
Proiectele mele, ceva serios în viaţa mea, exaltarea mea... 
Atât şi numai aceasta avusese el de spus? „Iu ce mai faci, 
mai scrie-mi.” 


Se strânse lângă sobă, cuprinsă de frig. 

Soba era rece. 

Focul murise. 

CapitolulVI. 

Primăvara aduce tot soiul de nebune surprize. 

Rafinăria societăţii „Voevoda, Anglo-Roumanian Company”, 
depozitele de decantare, parcul de vagoane-cisterne şi 
staţia de încărcare, atelierele de reparaţie şi montare, 
rezervele secţiei de foraj şi numeroasele birouri s-au în-tins 
pe o suprafaţă de zece ori mai vastă decât cuprindea pe 
vremuri curtea Ilovenilor, cu toate acaretele, grajdurile, 
hambarele şi şurile căzute în părăsire sub nevolnica 
gospodărie a lui Boldur. 

La început, în alcătuirea cea veche a societăţii, instalaţiile 
erau rudimentare şi sărăcăcioase. 

Cereau multă mână de lucru şi împingeau la o mare risipă 
de material brut. 

Inginerul Dinu Grinţescu se mărginise la atât cât s-au 
învrednicit să-i pună la îndemână banul şi creditul lui 
Iordan Hagi-lordan; economiile acţionarului indigen. Pe 
urmă, pasiunea sa cea mare, ca şi a lui Van den Vondel, era 
să dibuiască ţiţeiul din pământ, să-l vâneze din stra-turile 
unde se pitulase, să-l scoată la iveală. 

Partea cealaltă, adică partea bănoasă a exploatării, îl 
interesa mai puţin. Când, împinşi de gâlgâitul izvoarelor, au 
pregătit lărgirea întreprinderii şi au comandat maşini noi, s- 
au pomenit cu întârzieri la executarea comenzilor, cu 
creditul tăiat şi cu interminabile formalităţi de garanţie. În 
sfârşit, cu tot ce-a putut pune la cale organizaţia puter-nică 
de la Londra pentru a descuraja încăpăţânarea câtorva 
moldo-valahi; după cum pe de altă parte suflase prin 
mijlocitori acţiunile din mâinile indigenilor ca să le ştie în 
alte mâini mai sigure, şi după cum, făcând front de astă 
dată cu alte organizaţii concurente, au răzbit, biruind 
încăpăţânarea altor moldo-valahi şi au căpătat o lege a 
minelor, de gumă. 


Primejdia nu mai există. 

Chiar dacă se schimbă guvernele, drepturile câştigate 
rămân sfinte. 

Românii sunt un popor de onoare. 

Întru atâta, mai ales, se deosebesc de generalii şi dictatorii 
aventurieri ai Mexicului. 

Acestea fiind ştiute, sub comanda domnului Reginald 
Gibbons, societatea „Voevoda, Anglo-Roumanian Company 
for the Development of the Mining Industry. Limited” a 
purces la ispravă şi nădejde. 

Acum, în jurul nucleului primitiv, s-au ridicat două instalaţii 
sistem „Straftord”, instalaţii pentru rectificarea benzinei şi 
uriaşele coloane de metal alb, aspiratoare şi compresoare 
pentru gazolină, baterii de evaporare, instalaţia de vid a 
uleiurilor, altele pentru rafinarea lor, fabrica de parafină şi 
instalaţiile „Dubbs” pentru fabricarea benzinei prin 
cracarea moleculelor. 

Zidul înalt şi roşu împresoară o cetate de cazane, de 
turnuri, de sifoane, absorbitoare, deflegmatoare, ţevi, 
cuptoare şi cisterne, unde nimeni nu poate intra şi de unde 
nimeni nu poate ieşi, până ce nu trece pe la controlul 
portarului cu ochi de cerber. 

Într-o parte, cazanele străbătute de serpentina ţevilor stau 
gata să plesnească la o dogoare de câteva sute de grade şi 
la o presiune de câteva atmosfere; alături, în fabrica de 
parafină, mâna îngheţată pe sloiul discurilor de fier. Într-o 
parte vid; alăturea opt ori douăsprezece atmosfere. Într-o 
parte arşiţa cazanelor înroşite la aer liber; dincolo 
răcitoarele de amoniac cu minus şaptesprezece grade. 

Faţă de numărul şi de imensitatea ciclopeană a maşinilor, 
oamenii apar puţintei la făptură. Ca pigmeii din tablourile 
sinoptice care reprezintă, de-o pildă, procentul ştiutorilor 
de carte din România alături de procentul Sue-diei sau 
consumul benzinei pe cap de locuitor indigen, alături de 
capacitatea de consumaţie a unui burduhos şi gigant 
cetăţean al Statelor Unite. 


Sunt puţintei la făptură oamenii şi puţini sunt la număr. 

Maşinile au căpătat o inteligenţă a lor, precisă şi 
imperturbabilă. Se lipsesc de cea a oamenilor, şovăielnică şi 
supusă gregşelii. 

Pe măsură ce instalaţiile au crescut, nevoia de lucrători a 
scăzut. E adevărat că dintre aceştia, aşa puţini cum sunt, 
țandările unui cazan plesnit şi flăcările unei explozii mai 
trimit adeseori câte unul la spital ori la cimitirul cel nou din 
Piscul Voievodesei, unde acum există mai multe 
despărţăminte pentru morţii care în viaţă au rătăcit pe căile 
diverselor schisme ale bisericii lui Crist. 

Dar aceste episoade n-au mare însemnătate. Morţii se pot 
îngropa repede. 

Mai multă pagubă înfăţişează pentru societate 
întreruperea lucrului la o secţie şi timpul pierdut până la 
repa-raţia ori înlocuirea cazanelor. 

Slavă Domnului, muncitorii bat la poartă, veniţi cu acte şi 
documente de la atâtea întreprinderi de aiurea, închise! Bat 
la poartă, aşteaptă dând târcoale, îmbulzindu-se când află 
că au mai fost doi dintre ai lor transportaţi pe năsălie cu 
faţa acoperită şi milogindu-se pentru a căpăta, la rându-le, 
dreptul de a pieri sfârlogiţi de flacără şi spintecaţi de 
aşchiile oţelului. 

Amenințarea grevelor s-a potolit deocamdată, după cele 
dintâi două sau trei încercări. A trecut şi ameninţarea 
şomajului sub aspectul acut. Suferințele şi necazurile 
muncitorilor sunt multe. Dar n-au încă răgaz să-şi vadă de 
păsurile lor, să se organizeze, să lupte. Încă nici nu se 
cunosc toţi bine între dânşii, aduşi din colţuri deosebite de 
ţară, şi chiar de lume. Pipăie locul şi se pipăie între dânşii. 
Iar societatea profită de aceste stări tranzitorii, făcându-şi 
treburile în tihnă, până ce lucrătorii vor prinde să-şi 
cunoască şi să-şi unească puterile. Până atunci păcura nu 
arată semne de sleire. 

E abundentă şi docilă. 


Împinsă de pompe automate, curge pe o ţeavă, circulă în 
cazane din ce în ce mai fierbinţi, asudă, se evaporează, 
vaporii sunt din nou alungaţi în alte cazane, se 
condensează, se aleg, se amestecă şi se purifică, trec prin 
preîncălzitoare şi răcitoare, până ce scapă afară pe mai 
multe ţevi separate în bazine separate: benzină uşoară, 
benzină grea, petrolul uşor, petrolul greu, whitespirt, 
motorină, drojdia țițeiului. 

A fost fără îndoială un miracol al naturii acel săvârşit în 
veşnicul şi nemărginitul său laborator, când în decurs de 
milenii a prefăcut pe încetul flora şi fauna exuberantă a 
epocilor talazice în zăcăminte grase de păcură, mai apoi 
astupate de nisipuri şi roci. Plante, gângănii, peşti, flori, 
organisme microscopice şi dihănii monstruoase au putrezit 
în soare şi mlaştini, au fermentat, au chiftit, s-au tras la 
fund sub alte straturi ale scoarţei, cu alte flori şi dihănii. 

Nu mai mic a fost însă miracolul săvârşit de om, când a 
izbutit să prefacă untura vâscoasă şi neagră în puterea 
fluidă care răsuceşte helicea avioanelor eliberându-le să 
spintece cerul de azur. 

Sebastian Luduş şi le spune toate acestea păşind peste 
bălți urâte de la o clădire la alta, de la un cuptor la altul, de 
la un cazan la celălalt. 

E îmbrăcat în hainele de lucru: bluză şi cămaşă cafenie, 
jambiere şi ghete de piele groasă. A cercetat un contor de 
control. A răsucit o manivelă. A urcat şi a coborât scări. A 
executat ordine şi a împărţit ordine. Şi-a spălat mâinile 
năclăite de ulei şi de parafină la gura unei ţevi unde curge 
monoton şi neîntrerupt un şipot de benzină albastră. 

Oameni negri, răzleţiţi lângă un cuptor sau închişi într-o 
sală cimentată de recepţie, îl salută cu un respect familiar. 
Lucrează cot la cot cu dânşii, soseşte înaintea lor şi pleacă 
în urma lor; ele puntea între echipele de zi şi de noapte. 

Miasmele văzduhului îi întreţin o aţâţare nervoasă, tot aşa 
cum mirosul prafului de puşcă ameţeşte ostaşul în toiul 
bătăliilor. 


Astăzi însă se simte ostenit. A dormit prost. Îl dor tâmplele. 

De două ori s-a trezit să vadă ce face Van den Vondel, 
culcat pe patul de bolnav, pe rând clănţănind de frig şi 
transpirând cu o temperatură de patruzeci de grade. Ma- 
laria tropicelor, „la Calentura” mexicană, a recidivat cu o 
criză pe care olandezul o primeşte cu resignare. 

Regretă numai primăvara de afară. Aşa i-a mărturisit astă- 
noapte, când şi-a revenit în fire şi a cerut un pahar cu apă. 

Într-adevăr, acum a prins de veste şi Sebastian Luduş că 
afară e primăvară. 

Aici nu se cunoaşte. Vântul târâie o duhoare de benzină, ca 
să facă loc alteia de ulei. Jos, bălțile sunt negre şi cleioase. 
Prundiş, lut, nisip, ţevi încrucişate, unele de fier, altele de 
Zinc, şine de vagonete, movile de buloane, drugi, piese 
demontate, altele așteptând să fie montate. Orice vegetaţie 
este exterminată, exterminată e orice gâză: nici fluturii cu 
aripi de sulf nu se rătăcesc în zbor peste zidul roşu. 

Iar sus, printre tuburi şi sârme aeriene, cerul e împâclit. 

Peste toate maşinile, turnurile şi cazanele rafinăriei, între 
ele şi cer, se află întotdeauna un tavan de funingine, de 
gaze, de exhalaţii; un acoperiş translucid, imaterial, dar tot 
aşa de vânăt şi de inexpugnabil ca un capac de oţel. Pasările 
îl ocolesc. Razele soarelui cad pale pe el; îşi pierd lumina 
străvezie. 

Numai ploaia spală câteodată tavanul acesta, dar îl 
împinge mai aproape de pământ şi atunci oamenii circulă ca 
într-o etuvă, cu straiele vâscoase lipite de trup. 

Sebastian Luduş şi-a scos basca sleită. 

Vântul n-aduce nici o răcoare. 

A intrat în sala cu frigul artificial al amoniacului. 

L-a scuturat un fior. 

Cercul de fier din jurul tâmplelor se strânge neîndurat. 

Primăvara cealaltă, liberă, de dincolo de ziduri, îi cere 
tinereţea pentru o nebunie. O nebunie pe care însă n-o va 
săvârşi niciodată. A exterminat şi el din fiinţa lui orice ispită, 
aşa cum pământul cătrănit de aci a stârpit gâzele şi firul de 


iarbă, aşa cum văzduhul dospit de miasme alungă zborul 
jucăuş al fluturilor şi iureşul săgetat al rândunelelor. 

O plimbare însă se impune. Un schimb de vorbe libere cu 
oamenii slobozi de-afară. Nu dispoziţii. Nu or-dine. Nu 
răspunsuri precise, la întrebări de serviciu. 

A trecut la birou să anunţe că pleacă şi a predat altora 
grijile sale. 

A urcat dealul încet, fumând o ţigară englezească din 
pachetul cu învelitoare de staniu. A intrat sub duş, s-a 
bărbierit, şi-a primenit hainele. E din nou tânărul înalt, 
spătos şi cu mijlocul îngust, chipeş ca un dansator de 
cabaret. Numai mâinile osoase, cu degete prelungi, poartă 
prea multe cicatrice. Şi numai mirosul de benzină stăruie, 
cu toate adierile de lavandă împroşcate din pulverizator. Nu 
se duce însă la o întâlnire de dragoste. Caută un om să 
schimbe un cuvânt, sau poate caută numai primăvara. 

Cu mare băgare de seamă a deschis uşa de la camera lui 
Van den Vondel, înaintând în vârful picioarelor. 

Olandezul dormea cu jumătate din capul globulos şi 
decolorat acum, îngropat sub braţ, cu frişca părului mu-iată 
de năduşeală. 

Sebastian Luduş a reconstituit o clipă tragismul unui 
destin de om. 

Acest căutător al petrolului, albit de când colindă pla-neta 
sub toate meridianele, fără familie, fără prieteni, aproape 
fără patrie, pretutindeni venetic, întins aici pe un pat străin 
într-o casă străină, într-o ţară străină, lipsit până şi de-o 
îngrijitoare la căpătâi. Ce singurătate! Ce existenţă! Şi ce 
nedreptate! Iar toate acestea, pentru ce? „O pasiune ca 
oricare alta. Ca vânatul ori pescuitul”, răspundea el 
întotdeauna. 

„Dacă moare aci?” s-a gândit Sebastian Luduş cu 
nemărginită milă şi s-a mirat singur de asemenea sentiment 
necunoscut. 

S-a aplecat să-i asculte răsuflarea şi bătăile inimii. 


Respirația lui Van den Vondel era liniştită; bătăile inimii 
regulate; pe obrazul lui sferic un mare calm. 

De altfel, astă-noapte l-a asigurat că, după experienţa sa 
de atâtea ori verificată, criza se apropie de sfârşit. L-a 
învelit până la bărbie. Şi-a aruncat ochii la măsuţa cu 
felurite broşuri româneşti amestecate cu felurite ziare şi 
reviste din toate ungherele globului; de sub cercul polar, la 
tropice, la ecuator, la antipozi. Deasupra lor, tuburi goale de 
comprimate farmaceutice. 

Chinină. Chinină. Chinină. 

E de mirare că n-a surzit după atâta chinină câtă a 
îngurgitat în cinci zile - şi câtă, în atâţia şi atâţia ani. 

A deschis geamul să dea drumul unui şuvoi de aer 
proaspăt înlăuntru. Să dea drumul primăverii înlăuntru. 

Pe urmă, a coborât scările şi el n-a ştiut ce să facă nici cu 
timpul, nici cu libertatea, nici cu primăvara de afară. 

Totuşi, departe de furnalele şi cazanele rafinăriei, cerul 
era limpede şi înalt. 

Porumbeii sălbăticiţi, din neamul adus cândva de bătrânul 
Enache Iloveanu, zburau în salbe legănate şi albe; firul 
salbelor se rupea, se aduna, cădea spre o margine a 
târgului urâcios cu acoperişuri de tablă, se întorcea, 
alungindu-se fără pricină şi fără folos, numai fiindcă soarele 
primăverii mişca în ei o viaţă care se cerea cheltuită. 

„Îşi fac de cap!” constată Sebastian Luduş, scandalizat. 

Îşi făceau într-adevăr de cap, măcar că parcul lor vechi 
dispăruse, măcar că primăvara de aici era fără flori. 

Că mai găseau din ce se hrăni, era o mirare. Că se 
înmulţeau, era una încă şi mai mare. 

Câteodată, în drum, găsea unul fulgerat de sârmele 
electrice de înaltă tensiune. Dar alţii fâlfâiau în zbor 
foşnitor deasupra şi ei păreau singurii supraviețuitori 
neschimbaţi ai timpurilor când păcura zăcea ascunsă în 
pământ, neştiută de nimeni, înainte de a se năpusti ciclul 
prefacerilor negre, dezlănţuite de vărguţa vrăjită a 
inginerului Dinu Grinţescu. 


Inginerul cestălalt, mult mai tânăr, al ciclurilor în 
desfăşurare, îmbrăcat în straiele lui prea elegante pentru 
târgul Voievodesei a plecat agale spre centru, fără ţintă. 

La „Barul American”, pustiu. 

A cumpărat gazetele şi a mers să le răsfoiască la cofetăria 
„Select”. 

Pe stradă, trecătorii, puţini la număr, zoreau cu ochii în 
pământ. Automobilele se încrucişau cu motociclete şi 
camioane fugărite de acelaşi zor. Nimeni n-avea timp de 
pierdut. Copiii se aflau la şcoală. Cei scutiţi de rigorile 
învăţământului primar obligator purtau coşuri cu seminţe la 
gât sau vraful de ziare subsuoară, căutând un cumpă-rător 
problematic, implorând cu glas tărăgănat şi tânguios. 

Negustorii îşi primeneau vitrinele cu mărfuri meschine de 
primăvară, ca pentru oameni săraci şi cu gustul încă 
împestriţat, până ce-şi vor statornici un stil. 

Sebastian Luduş căuta această primăvară; dar ea nu se 
afla nici pe uliţa cu bolovanii pătaţi de păcură, nici în ziarele 
cu discursul fulminant al domnului ministru Horia '[incoca, 
nici la „Barul American” sau la cofetăria „Select”. 

Lepădă ziarele pe masă şi lăsă cafeaua neterminată. 

Rătăci fără ţintă, cercetându-şi mereu ceasul de la brăţara 
mâinii. 

Încă o dată se convinse că este un supliciu insuportabil să 
n-ai ce face cu timpul, în vreme ce alţii, închişi în birouri, în 
uzine ori în şcoli, sunt prezenţi la datoria lor. Era prea 
târziu însă să se întoarcă la datoria sa. Intră la „Drogheria 
şi parfumeria Voievodesei”. 

Ceru un piramidon. 

Domnul Istrate Eftimiu îi servi paharul cu apă, surâzând 
afabil şi frecându-şi mâinile grase, ca şi cum vânzarea unei 
doze de piramidon reprezenta una din cele mai importante 
şi izbutite afaceri la care se putea aştepta în asemenea 
dimineaţă. 

Îşi scoase inelele numeroase şi enorme, înşirându-le pe 
galantarul de sticlă privindu-l cu duioşie cum deşartă 


paharul. 

Era foarte gras, foarte chel, foarte zâmbăreţ. 

— Aceasta din pricina primăverii, îi rosti în chip de 
consultare gratuită. De acolo provine durerea de cap, 
domnule inginer... De trei zile, toată lumea îmi cere 
piramidon şi aspirină. N-am vândut atâta într-o lună 
astăiarnă! 

Îşi culese inelele cu latul mâinii, le jucă în palmă, pe urmă 
le puse pe fiecare în degetul respectiv, împingându-le în silă 
şi gâtuindu-şi crenvurştii congestionaţi. Aştepta opinia 
inginerului. 

Sebastian Luduş salută şi trânti uşa fără să-şi exprime nici 
o opinie. 

Se încrucişă cu llenuţa Precup. 

Era palidă, cu buzele strânse, cu privirea sticloasă şi fixă, 
stranie, cum n-a văzut-o niciodată. Sebastian Luduş se 
întoarse, simțind o săgeată necunoscută în inimă, tot astfel 
cum necunoscută, nouă şi surprinzătoare fusese mila 
pentru Van den Vondel, culcat în patul de bolnav, cu obrazul 
sferic ascuns pe jumătate sub braţul încovoiat. 

Ilenuţa traversă strada la poştă. Sebastian Luduş aprinse 
altă ţigară. 

După două fumuri o aruncă dezgustat. Din faţă venea 
Zaharia Duhu. Se bucură şi se pregăti să-l oprească. 

Fostul căutător de comori răspunse la ziua bună politicos, 
dar preocupat. Voi să afle dacă Van den Vondel a scăpat de 
criză. Îşi rosti părerea de rău că doarme la ceasul acesta şi 
că nu-l poate tulbura după cum pornise. Apoi îşi ceru 
iertare şi plecă mânat de treburi urgente, care nu-i dădeau 
răgaz să se întindă la vorbă lungă, deşi fostul căutător de 
comori nu se prenumăra îndeobşte printre oamenii grăbiţi 
de aici şi de acum. 

Sebastian Luduş se rezemă de bara unei vitrine. llenuţa 
Precup nu mai ieşea de la oficiul poştal. De altfel, nici nu-şi 
lămurea bine inginerul, dacă pe dânsa o aştepta şi de ce ar 


aştepta-o. Nu-şi dau ziua bună. Nu s-a ivit prilejul să facă 
vreodată cunoştinţă. Se ştiu, fără a se cunoaşte. 

Totuşi, ce altceva aşteaptă rezemat de vitrina unei 
stămbării cu mărfuri ordinare, aşezate grotesc după gustul 
negustorului cu toată prăvălia strămutată la geam? 

Ilenuţa Precup nu mai ieşea. 

În schimb, apăru Alecu Toader Precup, cu şapca pe ceafă, 
în maşina domnului Reginald Gibbons. Nu alături de şofer, 
cum se cuvine unei slugi, ci în fundul automobilului, cu un 
muc de ţigară lipit în colţul gurii. 

„Asta-i ceva nou!” se miră Sebastian Luduş. 

După cinci minute, maşina trecu îndărăt goală. Ilenuţa 
Precup se afla tot la poştă. 

Inginerul îşi descoperi o curiozitate tiranică de detectiv. 
Nu se clinti de la vitrină. 

Negustorul ieşise de vreo două ori, salutase, intrase 
înăuntru, îl privea prin geam pe la spate. 

Copiii au început să se întoarcă de la şcoală. S-au ivit şi 
slujbaşii societăţii de la birouri, îndreptându-se cu mare 
grabă spre localurile de aperitive. 

O mână îl prinse de braţ. 

Tresări cu o senzaţie neplăcută. 

Izu Protopopescu, în pardesiu nou de primăvară, nu-i lăsă 
timp să-şi analizeze în el mai adânc de ce-a tresărit şi de ce 
senzaţia a fost neplăcută. 

Cu o mare şi bucuroasă agitare, contabilul îl trase spre 
„Barul American”: 

— Mergem să bem o bere! Dar mai ales să te văd aşezat 
pe un scaun. Fiindcă am să-ţi spun una, Sebastiene, de-ai să 
cazi din picioare...! 

La „Barul American”, după ce-au ocupat scaunele, Izu l-a 
întrebat mai întâi, scormonindu-l cu privirea: 

— Nu ştii nimic? Nimic-nimic? 

— Nici n-am idee despre ce este vorba... 

— "Te ţii bine de scaun? Nu suferi de inimă? Nu te temi de 
dambla? 


— Sfârşeşte odată şi spune, te rog, ce ai de spus! 
Bineînţeles, dacă-ţi imaginezi că e ceva care mă poate 
interesa. 

— Pe tine personal şi direct, nu! Nici pe mine... Nici pe 
nimeni dintre noi, direct şi personal. Însă ca istorie care nu 
s-a pomenit, ne interesează pe toţi din Piscul Voievodesei şi 
în special pe toţi de la societate... 

Sebastian Luduş dădu semnele unui om care se pregăteşte 
de plecare. 

Îşi cunoştea fostul coleg de şcoală şi nu făcea caz de 
introducerile lui. 

Izu Protopopescu îl apucă de braţ peste masă şi îl fixă pe 
scaun. 

— Stai! Văd că vrei să-mi tai efectul ca întotdeauna. Istoria 
însă tot istorie rămâne, chiar povestită telegrafic, aşa cum 
vrei tu... Îl cunoşti pe Precup, beţivul cel cu nu ştiu câte 
ceasornice la brâu? 

— Da. Ei şi? 

— Îi cunoşti fata? Pe domnişoara Ilenuţa Precup? 

— Din vedere... 

— Ei bine, onorabile şi stimabile Sebastian, această 
domnişoară llenuţa Precup, fiica lui Alecu Precup, zis 
cronometru şi beţivanometru, ne va fi peste puţină vreme 
directoarea noastră! 

Izu Protopopescu savură stupoarea prietenului. 

Pricepu că încă nu era lămurit deplin. 

Îl lămuri deplin: 

— Va fi, cu alte cuvinte, doamna Reginald Gibbons. Scurt şi 
fără comentarii! L-a chemat astăzi dimineaţă pe Alecu 
Precup... I-a pus condiţiile scrise pe masă. l-a dat termen. 
În douăzeci şi patru de ore trebuie să se pronunţe: da sau 
ba? Să se pronunţe el şi fata. O ia de soţie, îi face zestre, pe 
el îl expediază în Bucureşti sau unde o pofti; în orice caz 
dincolo de o rază de una sută kilometri, ca directorul 
societăţii „Voevoda” să nu aibă un socru care se îmbată la 


cârciuma lui Leiba Ţudic. Îi face o pensie. Totul imediat, 
socotit, pregătit...! 

— Şi băieţaşul ăla de la biroul nostru? Îmi părea că e 
logodită. 

Izu îşi şterse cu buza de jos spuma berii de pe mustață, 
apoi adăugă şi această lămurire suplimentară: 

— Cu ăla a fost mai simplu! L-a expediat mai demult din 
ţară, acum două sau trei zile. Ăluia i s-a suit petrolul la 
cap!... Pe care lucru avându-l în vedere domnul Reginald 
Gibbons, l-a exoperat în consecinţă. I-a dat, aşa-zicând, o 
bursă de studii din partea societăţii şi l-a trimis unde a 
înţărcat dracu copiii... Cu nepusă-n masă. În douăzeci şi 
patru de ore... 

CapitolulVIIl. 

Toate sunt ale lumii: lacrimi, invidie, nopţile cu lună şi 
durerile care nu se pot spune. 

— Istoria se repetă!... Afirmă filosofic Izu Proto-popescu, 
terciuind cu linguriţa lată resturile îngheţatei de fistic pe 
fundul farfurioarei. Cu oarecare variaţii, dar se repetă, 
dragă Tino! O dată intră nemţii în Franţa şi iau Alsacia şi 
Lorena. Pe urmă îi zvântează franţujii pe nemți şi le iau 
îndărăt Alsacia şi Lorena! O dată mai bine pentru unii şi mai 
rău pentru alţii, altă dată mai rău pentru unii şi mai bine 
pentru ceilalţi! Însă istoria se repetă... E lege...! 

Tina Diaconu surâse uscat. 

— Vorbeşte, te rog, pe înţelesul tuturor! Nu sunt atât de 
savantă să pricep enigmele tale. Nici nu-mi umbla cu 
cimilituri, că am trecut de anii când mă amuzau să le 
ghicesc. 

Izu Protopopescu îşi rezemă spinarea de speteaza 
scaunului şi ceafa de fereastra cofetăriei „Select”. 

Privi în sus, la joaca fluturilor din jurul becului electric. 

Duţu prinsese unul şi îl morfolise între degete, până ce i-a 
scuturat praful argintiu de pe aripi. Nevăstuica asculta cu 
mâinile în poalele rochiţei de olandă albă, atentă ca 


întotdeauna când era vorba despre Ilenuţa: acum doamna 
Reginald Gibbons. 

Vartolomeu Diaconu citea o gazetă, ostentativ, dove-dind 
aşa că vrea să se abţină de la asemenea discuţii. 

Seara era fierbinte, grea, încărcată de mirosuri clocite. 

Nu plouase de două săptămâni. 

Au ieşit cu toţii într-o plimbare de unde s-au întors prăfuiţi 
şi asudaţi. Au poposit la cofetăria „Select”, afară, 
împreunând cele două mese de tablă roşie, scoase chipu- 
rile la aer curat. 

Şi după obiceiul devenit acum patimă, lina Diaconu se 
învârtea în jurul aceluiaşi subiect de conversaţie, ca 
insectele nocturne izbindu-se orb şi tenace în globul 
luminos. 

— Explică-te, Izule! Stărui ea, dând în acelaşi timp cu 
palma peste mâna lui Duţu, ca să lepede fluturele slut şi 
golaş, aşa cum se prefăcuse acum într-o libarcă 
dezgustătoare, despoiat de pudra aripilor. 

Duţu zvârili fluturele în restul de îngheţată topită, mârâi o 
protestare în termeni extrem de răzvrătiți şi se mută cu 
scaun cu tot lângă Vartolomeu Diaconu, în afară de raza de 
acţiune a palmei materne. 

— Explică-te, Izule! Repetă Tina. 

Izu întoarse privirea spre femeia cu pălăria de pai aşezată 
neîndemânatic pe cap, cu obrazul văpsit grosolan şi cu 
adânci cute în jurul ochilor. Îi era soră mai mare cu vreo 
câţiva ani numai. Au crescut împreună. E nevasta unui 
slujbaş de ispravă şi moale din fire. Era şi el un funcţionar 
mediocru, fără speranţe şi fără ambiţii, mai ales de când s-a 
schimbat conducerea societăţii. 

Se înțelegeau altădată. Însă din ce în ce o recunoştea mai 
puţin sub aspectul acesta nou, ieşit la iveală o dată cu 
strămutarea lor aici. Nu-şi dădea seama dacă merită milă 
sau o aspră dojană pentru invidia, aviditatea şi bârfeala ei 
mahalagească. El se simţea mulţumit în micul său univers. 


— Ce să-ţi explic, Tino? Întreba scrutându-i creţurile 
pleoapelor şi parantezele din colţul buzelor. Inutil!... Tu eşti 
pornită şi nu vrei să asculţi decât ceea ce intră în vederile 
tale... 

— Pornită n-am de ce să fiu! Se apără înţepată, Tina. Ce 
am de împărţit? Ce-am pierdut?... Judec şi eu lucrurile cu 
bietul meu cap de femeie. Vrei adică să pretinzi că individa 
n-a avut noroc? 

— Poate că da! Poate că nu... 

— Ba a avut noroc cu carul! Cât nu încape în carul cu care 
căra tată-său lemne... 

— Aceasta a fost şi prima mea impresie, Lino, ca impresia 
tuturor! Acum mi-am cam schimbat-o... Mrs. He-len 
Gibbons nu prea are aerul unei persoane fericite, care se 
bucură de prea mult noroc. Mai veselă şi mai fericită îmi 
părea când se numea Ilenuţa Precup. 

— Mofturi! Exclamă Tina Diaconu. Mofturi, ca să se arate 
interesantă! 

— Tu crezi că sunt mofturi, nene Vartolomeu? Apelă Izu la 
arbitrajul cumnatului. 

— Eu nu cred nimic! Declară Vartolomeu Diaconu, 
băgându-şi nasul mai adânc în cimitirul anunţurilor 
mortuare din Universul. 

Tina îl măsură cu ochii scârbiţi. 

— Nu crede nimic, fiindcă nu are curajul să spună că e de 
aceeaşi părere cu tine, cu spânul şi cu jigăritul de Zaharia 
Duhu, cu un beţiv şi un smintit ca Van den Vondel... 

— Cu inginerul Dinu Grinţescu, cu doamna Madala 
Grinţescu şi cu toată lumea! Isprăvi pomelnicul Izu. Toată 
lumea e de acord c-a fost o căsătorie nenorocită şi că fata 
suferă. De ce? Nimeni nu ştie... Numai tu eşti de altă 
părere... 

— Mofturi! O ţinu Tina Diaconu înainte. Suferă? Aş vrea să 
ştiu şi eu de ce suferă? Automobilul la scară... Nu se urcă în 
automobil. Fată în casă englezoaică, bucătăreasă 
englezoaică, valet englez, şofer, slugi cât păr în cap; pune- 


te, masă, strânge-te masă! Zestrea asigurată... Şi ce 
zestre!... Când trece pe stradă, toţi se dau trei paşi înapoi şi 
salută până la pământ... Ce mai vrea? Ce putea să viseze o 
fată de ţopârlan şi de beţivan...? 

Izu îşi curăţă unghiile cu un afiş de cinematograf 
împăturit. 

— Aci, ajung eu, dragă Tino, acolo de unde începusem. 
Istoria se repetă! De la tine, nu de la altcineva ştiu, încă de 
pe atunci când doamna Gibbons era numai Ilenuţa Precup 
şi când învăţa pe Nevăstuica tabla înmul-ţirii şi regula de 
trei simplă pentru trei sute de lei pe lună... De la tine ştiu 
că Alecu Precup a mai avut o fată şi că a vrut s-o mărite şi 
pe aia în silă, după Nicachi Sacară, cel cu sfoara de moşie 
de peste râu... Un an de zile a sfărâmat-o în bătăi. Fata a 
fugit de acasă, s-a dus la mănăstire, la o mătuşă ori la 
bunică. Dar de măritat nu s-a lăsat măritată. lubea o ţoapă 
de-a ei, din satul care era atuncea aci! Pe urmă a scăpat... A 
ars şi ea, a ars şi ţoapa, în focul de la biserica veche... Nu-ţi 
pare acum că istoria se repetă? 

— Poţi să-l compari pe acest Nicachi Sacară cu domnul 
Gibbons? Îmi pare rău, Izule... Un crăcănat şi un coşuros pe 
obraz, un fost fecior de vechil care umblă cu docarul şi s-a 
procopsit cu vreo câteva zeci de hectare!... Se compară un 
asemenea individ cu domnul Gibbons? 

— Eu nu fac comparaţie. Constat! Cred că Ilenuţa Precup 
ar fi fost mai fericită să rămână Ilenuţa Precup încă vreo 
doi-trei ani şi pe urmă să devină doamna Mihai Peclu... 
Nevastă de funcţionar mărunt, fără pretenţii... Să-l aştepte 
cu masa. Să-i coase nasturii la cămaşă şi să-i spele pălăria 
cu ceai de ciuin, cum o speli tu pe a lui nenea Vartolomeu... 

— Şi aceasta numeşti tu viaţă fericită? Pufni Tina. 
Întreabă-mă pe mine. Dacă e aşa, de ce nu te-ai însurat? 

— Fiindcă n-am găsit o fată ca Ilenuţa Precup şi fiindcă nu 
m-ar fi luat de soţ o fată ca Ilenuţa Precup. 

— 'Te cred! L-a luat pe domnul Gibbons. N-a ales prost...! 

Izu Protopopescu începu să râdă; 


— Dar pentru numele lui Dumnezeu, Lino! Ştii prea bine 
că nu l-a ales ea... Alţii au ales în locul ei. Au aranjat, au 
tocmit, au acceptat preţul, au dus-o ca pe o mieluşea la 
tăietoare... Ea n-a avut încotro! Când a văzut că acel 
castravete de Mihai Peclu... 

— Ce e Mihai Peclu, unchiule? Întrebă Duţu foarte 
interesat. Ce-ai zis că e? 

— Un castravete! Un imbecil, un nimic, un caraghios... 
Când biata fată a văzut că acel castravete de Mihai Peclu 
nici nu-i răspunde la scrisori şi la telegrame, că nici nu vrea 
să vină la telefon; ce putea să mai facă? În cine să se mai 
încreadă?... S-a zbătut două zile Zaharia Duhu... Mai târziu 
am aflat... Două zile s-a zbătut, dar n-a fost chip... Am 
convingerea că dacă Van den Vondel se afla pe picioare 
atunci, astăzi Mrs. Helen Gibbons, era poate tot Ilenuţa 
Precup... 

— Mare scofală! 

— Mare, mică, nu importă!... Principalul este că n-ar fi 
avut figura de-acum. 

— Şi de ce se plânge, mă rog? Voi să afle Tina Diaconu. 

— Nu se plânge de nimic. Nu eu pot să ştiu dacă se plânge 
şi de ce se plânge. Nu-s nici confidentul ei, nici duhovnicul 
ei... N-am schimbat zece vorbe, de când a devenit doamna 
Gibbons. 

Tina Diaconu tăcu un timp, aşteptând să treacă un camion 
zgomotos. Se apără cu batista de norii prafului. 

Apoi reveni la subiect. 

— Uite! Nevăstuica a fost la dânsa acasă. Adică la domnul 
Gibbons. Ce mi-a spus, m-am crucit! Ce mobile, ce 
sufragerie! Ce fotolii şi ce tablouri! 'Toate aduse din Anglia... 
Ce plante de seră în hol! N-a văzut neam de neamul ei şi n-a 
călcat neam de neamul lui Precup pe covoare persieneşti... 
Să spună Nevăstuica! Ea are intrare liberă la dânsa. I-a 
arătat şi secretul încuietorii de la poartă şi de la uşă. O 
invenţie americană... Fără cheie, fără sonerie... Potriveşti 
câteva semne. Altfel, toată casa e împresurată de sonerii. O 


păzeşte ca pe-o comoară. Halal şi vai de el!... A umblat 
lumea întreagă şi i-a fost dat să găsească tocmai aici 
comoară, în Piscul Voievodesei, pe fata lui Alecu Precup!... 
Spune tu, Nevăstuico, acum, ce-ai văzut tu în casă la Mrs. 
Gibbons? Ha-ha! Mrs. Gibbons...! 

— E foarte frumos! Întări Nevăstuica. Numai că Ilenuţa nu 
stă în camerele cele frumoase. Are un iatac al ei, unde şi-a 
adus lucrurile de acasă. Un ietăcuţ cu scoarţe de la mama şi 
de la bunica ei, cu icoane şi cu candelă. Acolo stă ea şi 
brodează, împleteşte, citeşte... 

— Poftim! Triumfă Tina Diaconu. letăcuţ, icoane şi 
scoarţe... De ce nu şi-a adus şi laiţa de-acasă? Trage la 
matcă, Mrs. Gibbons! Asta e tot ca istoria cu Zaharia Duhu 
şi cu mă-sa. Şi-au făcut casă nouă, vilă de-o splendoare. Ei 
stau ca ţăranii într-o bojdeucă. Se tem să nu roadă 
parchetul, de zgârciţi ce sunt... 

Vartolomeu Diaconu împături gazeta, o puse în buzunar şi 
crezu de cuviinţă că trebuie să intervină: 

— Despre zgârcenia domnului Zaharia Duhu n-ai drept să 
vorbeşti tocmai tu, Tino!... După cele ce ştii că vrea să facă 
pentru Nevăstuica, n-ai dreptul...! 

Într-adevăr, Zaharia Duhu, în înţelegere cu directorul 
şcolii primare de băieţi şi cu directoarea şcolii primare de 
fete, hotărâse să înfiinţeze câte trei burse, cu începere de la 
toamnă, pentru absolvenţii din Piscul Voievodesei, vrednici 
să urmeze învăţătura la alte şcoli, din oraşul pe care-l vor 
alege părinţii bursierilor. Le plătea el îmbrăcă-minte, 
internat, cărţi, taxe. Vărsase un fond, dar ţinea ca alegerea 
să aibă aprobarea sa. 

Nevăstuica isprăvise în această vară şcoala primară. Era 
în fruntea listei. 

O problemă grea pentru familia Diaconu se dezlegase fără 
nici o bătaie de cap. 

Iar Tina Diaconu, în loc de mulţumită, îi descoperea 
cusururi lui Zaharia Duhu, tot aşa cum îl osândise în 


judecata sa pe Demetru Demetrian, fiindcă dezertase de la 
bătălia politică. 

— Vezi bine că n-ai acest drept! Cuvântă Vartolomeu 
Diaconu, cu o tresărire de energie care însă nu dură mult. 

Tina Diaconu clătină pălăria de pai, împotrivindu-se cu 
aprindere la pretenţiile lui Vartolomeu Diaconu de a ho-tări 
la ce are ori n-are drept. 

— Mai întâi aceasta este altă chestie! Nu mi-a cumpărat 
sufletul şi nu mi-a pus botniţă la gură. Şi mai apoi, ce 
neadevăr spun? Fac şi eu ca Izu... Constat!... Sunt aici 
câţiva oameni care s-au procopsit din senin, fără nici un 
merit; dar absolut fără nici un merit... Uite, adineaurea 
spuneam de Nicachi Sacară. Îmi pare rău... Am exagerat! 
Acela şi-a câştigat banii şi situaţia cu muncă... Unii au 
învăţătură, alţii muncesc şi adună, alţii fură, măcar... Şi ca 
să furi şi să înşeli este nevoie de inteligenţă... De ceva mai 
altfel decât are toată lumea cealaltă; mai altfel în bine, sau 
în rău... Dar cei câţiva care s-au procopsit cu petrolul ce-au 
făcut, rogu-te? S-au pomenit că în pământul lor, care nu 
preţuia două parale, au intrat sondele şi au început să 
încaseze. Fără deşteptăciune, fără muncă, fără nimic! Nici 
măcar nu şi-au bătut capul să descopere ei ţiţeiul... Aceasta 
e mai nedrept decât toate nedreptăţile de pe lume!... lar 
după ce s-au pomenit cu bani, ce fac cu dânşii? Unul, ca 
acel beţiv de Precup, cumpără ceasuri şi se îmbată, până a 
dat de fundul sacului... Unul ca Zaharia Duhu stă într-o 
chichineaţă ca un dihor... Şi fiindcă atâta nu-i destul, ca 
dovadă că nu este o dreptate pe lume, un beţivan ca 
Precup, după ce-a dat zbranca odată prin bani şi a ajuns din 
nou la locul său, slugă, se trezeşte din senin pentru a doua 
oară boier, fiindcă după fiică-sa i s-au aprins călcâiele 
domnului Gibbons... Acestea toate le văd, le înţeleg, şi nu 
mă poate opri să le văd şi să le înţeleg mărinimia lui Zaharia 
Duhu... 

— Te aud copiii, Tino!... O dojeni Vartolomeu Diaconu. 


— Ei şi? Lasă-i s-audă!... Parcă ei nu văd şi nu judecă»... E 
bine să ştie de mici că viaţa e nedreaptă şi că unii huzuresc 
fără să asude, iar alţii trebuie să tragă din greu la jug... Mă 
rog, aş vrea să ştiu, ce-ţi închipui tu şi Izu; ce vă închipuiţi 
voi că o să facem peste zece ani? Ce are să se schimbe? 
Avem să fim cu zece ani mai bătrâni. Ţie am să-ţi pun 
cataplasme! Şi avem să venim tot aci, la cofetăria „Select”, 
ca să respirăm aer curat cu putoare clocită... Pe când alţii 
trec şi se ridică pe sub ochii noştri... 

— Treacă sănătoşi! Strânse din umeri, cu indiferenţă Izu 
Protopopescu... 

Tina Diaconu râse oţetit: 

— Treacă! Aşa cum i-am văzut în astă-seară trecând la vila 
domnului inginer Grinţescu!... Noi linciurim acilea o 
îngheţată de ţi-e scârbă; iar dumnealor trec să 
benchetuiască la inaugurarea vilelor! Aţi observat cloanţa 
de Ru-xanda Duhu şi pe blegul de Zaharia Duhu? Dacă mai 
au şi aceştia mutră de banchet! Aţi observat, pe urmă, pe 
Mrs. Gibbons, a dumitale, Izule, cu ce aer ne-a răspuns la 
seara bună? Prinţesa de Coate-Goale...! 

— Mămiţico, dar a fost foarte drăguță cu noi! Îi luă 
apărarea Nevăstuica. Nici n-a aşteptat să-i dăm noi bună 
seara, şi s-a întors să-mi facă semn ca să mă duc mâine la 
dânsa. 

— Nu te-a poftit nimeni la vorbă! Reteză Tina Diaconu. 
Stai la locul tău şi nu vorbi neîntrebată. 

Se opri împunsă în inimă. 

Automobilul domnului Reginald Gibbons cobora uliţa fără 
zgomot, enorm şi lin, pe roţile elastice, cu lumina plafonierii 
aprinsă. 

Era gol. 

Îşi lăsase stăpânii la „banchetul” de la vila lui Dinu 
Grinţescu. 

— Hai, să mergem acasă! Hotări Tina Diaconu, 
nemaiputând suporta sardonica injustiţie a vieţii. Hai să 


înotăm prin praf şi prin hârtoape, acasă la supa şi la rasolul 
nostru de vacă...! 

Familia Diaconu a purces pe strada povârnită în vale, unde 
îi aştepta supa şi rasolul de vacă. 

Izu Protopopescu a rămas nehotărât pe marginea 
trotuarului. 

Puţin, foarte puţin se simţea şi el în acea clipă o victimă a 
injustiţiei, împotriva căreia se revolta Tina cu atât de 
strepezite indignări. Fostul său camarad, Sebastian Luduş, 
fusese invitat sus, în deal. El era un prea mărunt angrenaj 
în mecanismul societăţii ca să merite asemenea onoare. 

Scuipă printre dinţi, se răcori de năduf cu asta, traversă 
strada şi intră la „Barul Amercian”, fredonând un shimmy, 
fireşte, din ultima emisiune americană la radio. 

Vila inginerului Dinu Grinţescu, inaugurată în astă seară, 
se afla departe de târg, de ateliere şi de rafinărie, la 
distanţă de doi kilometri, sub poalele pădurii. 

Madala o ceruse şi Madala alesese locul. 

Rănită de viaţa Bucureştilor, îşi căuta, poate prea târziu, 
un adăpost lângă Dinu. 

Mai încercase şi alte ori să se mute în Piscul Voievodesei. 
Niciodată n-a putut îndura însă mai mult de-o lună duruitul 
camioanelor, mugetul sirenelor, miasmele din văzduh, 
privirile trecătorilor şi mai ales sluţenia clădirilor înghesuite 
şi negre. 

Acum ea luase înţelegere cu arhitectul, ea aprobase planul 
şi ea făcuse modificări. Dinu nu s-a împotrivit. Se sim-ţea 
vinovat faţă de Madala. Se îndepărtase de ea şi o înde- 
părtase în anii cei mai setoşi de viaţă ai tinereţii, absorbit 
numai de patima care îl ţinea legat aici: petrol, sonde, fora- 
je - lupta necurmată cu pământul şi cu oamenii. 

Ştia că s-a căscat ceva rău şi trist între dânşii. Nu voia să 
afle ce. Se temea să cerceteze mai stăruitor. Îl bucura gân- 
dul acesta al Madalei şi nu descoperea destulă căldură în el 
ca să-şi exprime bucuria. 


Vila s-a înălţat din pământ, într-adevăr, încântătoare. Cu 
două terase: una spre Piscul Voievodesei, unde Madala 
spunea că nu va privi niciodată; alta spre văile largi de 
departe, cu şerpuiri de apă şi zăvoaie de sălcii argintii. 

În spatele clădirii, foşneau paltinii şi fagii codrului. 
Captaseră un izvor. Au tras fir electric de la uzină. Un 
grădinar a muncit trei săptămâni astă-primăvară, plantând 
trandafiri, viţă, arbuşti de parc şi pomi de livadă. 

N-ar fi dorit nici un fel de inaugurare, mai ales cu 
„banchet”. 

Dar legăturile lui Dinu Grinţescu îl sileau şi acum, ca 
întotdeauna, să săvârşească altceva decât ceea ce dorea el 
şi cu deosebire Madala. 

Au poftit lume puţină, la o masă simplă, întinsă pe terasa 
cu priveliştea spre văile şi apele sclipitoare. 

Domnul Reginald Gibbons, aşezat în dreapta Madalei, 
ţapăn, îmbrăcat în smoching, a scos numai rare articulaţii 
guturale ca un bolnav de gâlci. Van den Vondel, instalat în 
stânga amfitrioanei, a făcut toate sforţările pentru a 
însufleţi atmosfera mortuară adusă de acest cioclu cu fălcile 
încleştate. 

A ţinut piept doamnei Cecil P. Tudose; a discutat 
arheologie, etnografie şi politică mondială cu domnul 
profesor şi deputat Petru V. ludose; a descărcat din plin, 
dar zadarnic, traista sa cu zicale, cu anecdote şi întâmplări 
recoltate din cotloanele celor cinci continente. 

El nu îmbrăcase smoching. 

Purta o haină săcoasă, gri-cafenie, o cămaşă albastră cu o 
fundă minusculă, ca un nod de sfoară colorată sub glo-bul 
de brânză roşie. Însă îmbrăcămintea aceasta se potrivea cu 
locul, cu vorba şi cu portul altor convivi, ca Ruxanda Duhu, 
de-o pildă, care a venit cu o polcă neagră de caşmir şi cu o 
broboadă pe cap. 

Din ungherul său, tăcută, îşi petrecea ochii la toţi pe rând 
şi în toţi pe rând, multe schimbări citea ea, nedescifrate de 
nimeni. 


Nu-i plăcea englezul acesta vânăt la faţă şi cu ochii prea 
apropiaţi de rădăcina nasului, neclintiţi, ca două mărgele de 
sticlă. 

Nu-i plăcea păienjenirea de pe chipul Madalei. Obrazul ei 
parcă se micşorase, parcă se îngustase şi parcă anii i-au 
suflat deasupra o pulbere subţire de cenuşă. 

De la nepoată-sa, Cecil, întorcea privirea în altă parte, 
repede şi cu hotărâre. 

Acum doi ani, şi chiar anul trecut, o auzise de nenumărate 
ori judecând viaţa Madalei, o auzise pomenind de-a dreptul 
ori cu subînţelesuri despre demnitatea ei de femeie, care 
nu-i îngăduie să mai lungească prieteşugul cu nevasta lui 
Dinu Grinţescu... Acum se minuna că o vede din nou în casa 
lui Dinu, răsucind capul cu neastâmpăr de la unul la altul, 
băgându-şi nasul ascuţit prin odăi şi ser-tare, în dulapuri şi 
în flori, linguşindu-se şi admirând cu exagerare, când 
terasa, când arcada dintre doi stâlpi, când priveliştea viilor 
scăldate în lumina lunii. 

Se minuna că o vede iarăşi şi se întreba în ce scop. Căci se 
lămurise acum pe deplin că toată dragostea lui Petru 
Tudose şi a Ceciliei, pentru oricine: pentru neam, pentru 
prieten ori străin, ascundea fără abatere o ageră şi tăinuită 
socoteală, un interes, un plan, iţele mai multor plănuiri. 

Pe urmă, ochii bătrânei Ruxanda Duhu treceau cu o 
plăcere care-i încălzea inima la olandezul cu moţul de păr 
alb zbârlit în vârful scăfârliei rotunde; se opreau cu o 
întrebare îndelungă la fata lui Alecu Toader Precup, 
îmbrăcată în rochia ei albastră, cu braţele şi cu piepţii goi, 
cu şiragul de perle la gât şi cu brăţara la mână, aşa cum 
dictase dorinţa domnului Reginald Gibbons şi cum trebuia 
să păstreze simetria o conjugală replică smochingului. 

Fata lui Alecu Precup tăcuse aproape tot timpul, cu 
privirea înfiptă în farfurie. 

Era palidă, trasă la faţă, ocolea ochii sticloşi ai bărbatului. 
Abia se atinsese de felurile bucatelor, rămânea cu a mişcare 


suspendată în aer şi nu părea de fel fericită în vestmintele 
sale scumpe şi cu podoabele sale de prisos. 

La cafele, inginerul Sebastian Luduş şi profesorul deputat 
Petru V. Tudose s-au aprins într-o dezbatere asupra politicii 
naţionale şi mondiale a petrolului. 

Au rămas ceilalţi bărbaţi, Van den Vondel, Dinu Grinţescu 
şi Zaharia Duhu să târască o conversaţie lâncedă, 
întreruptă de pauze lungi. Au rămas femeile, preocupate 
fiecare de grijile lor tiranice şi tainice, stânjenite de 
prezenţa gheţoasă a domnului Reginald Gibbons. 

Madala îşi spunea că a inaugurat casa sub un semn rău, 
ingrat şi funebru. Domnul Reginald Gibbons descleştase 
fălcile pentru o oraţiune mai lungă, numai când a întrebat 
dacă înainte de a se începe săparea temeliilor a verificat 
cineva terenul cu un aparat detector şi dacă Dinu Grinţescu 
e sigur că nu locuiesc acum pe un focar de raze telurice. 

Întrebarea a transmis-o prin mijlocirea lui Van den Vondel. 

În afară de inginerul olandez şi de Sebastian Luduş, 
nimeni nu înţelegea o vorbă englezească; iar Reginald 
Gibbons nu cunoştea mai mult de zece cuvinte din nici un 
alt idiom al planetei. Nu-l interesa limba noroadelor pe 
unde trecea şi printre care trăia, cum nu l-ar fi interesat 
limbajul câinilor ori al broaştelor. 

Dinu Grinţescu învățase în Franţa şi în Germania; Madala 
crescuse într-un pension de călugăriţe; Cecil era profesoară 
(în perpetuu concediu) de franceză şi italiană - toate 
acestea nu înlesneau un schimb de cuvinte cât de sumar cu 
domnul Reginald Gibbons. 

Dar chiar să-i fi înţeles cineva întrebarea, cu greu i-ar fi 
putut da un răspuns. 

Van den Vondel a tălmăcit întreaga poveste cu oarecare 
ireverenţioase reflecţii la adresa unor manii fără leac. 
Domnul Reginald Gibbons citise o carte a unui doctor, 
Georges Lakhovsky, despre anumite raze mortale ţâşnind 
din măruntaiele pământului şi provocând, unele cancer, al- 
tele boli nu mai puţin primejdioase. De atunci, singura sa 


grijă când se mută într-o casă e să cerceteze cu un aparat 
detector existenţa şi direcţia acestor raze, schimbă paturile 
şi birourile de-a curmezişul ca să le ferească de influenţa 
lor nefastă, face propagandă pentru teoria doctorului 
Lakhovsky şi aceasta se pare că e singura sa manifestare de 
umanitate. 

Toate le-a istorisit Van den Vondel cu adaos de comentarii, 
de anecdote şi de maliţioase aprecieri, fără nici o simpatie 
pentru şeful său suprem. 

Domnul Reginald Gibbons îşi încleştase la loc fălcile, 
astupându-şi dinţii ca seminţele de floarea-soarelui. 

Cu ochii ţintă privea peisajul lunar desfăşurat la picioarele 
terasei. Nu dădea vreun semn că ia aminte la exis-tenţa 
comesenilor şi la ironiile colegului său Van den Vondel. 

— Măcar de-ar avea numai mania aceasta! Spuse 
olandezul, pâcâind din pipă şi măsurându-l pieziş, cu o 
evidentă ostilitate. Din păcate însă... 

Ilenuţa căuta şervetul scăpat sub masă. 

Au răsuflat cu toţii uşuraţi când s-au ivit farurile 
automobilului urcând dealul. 

Domnul Reginald Gibbons s-a înălţat automat în articulaţii, 
a anunţat că pentru dânsul a sosit ora culcării şi că pe 
Ilenuţa o mai lasă până la miezul nopţii. Scutură mâinile şi 
se introduse în vitrina maşinii. 

Farurile încă n-au dispărut cotind în şoseaua principală a 
târgului şi masa a căpătat altă însufleţire. 

Madala a cuprins-o pe Ilenuţa de mijloc ca pe o soră mai 
mică şi mai nefericită chiar decât dânsa. 

A târât-o după ea pe scări, pe-o bancă aşezată în lumina 
lunii. S-a răsucit şi s-a plecat să-i caute în ochi. 

— Nu suntem prietene încă! Nu ne cunoaştem bine. Dar 
spune-mi ce se întâmplă cu tine? 

— Nu se întâmplă nimic... 

— Ascultă, Ilenuţo! Consideră-mă ca pe-o soră. 

— Nu se întâmplă nimic... 


— Ochii mei nu mă înşală, Ilenuţo! Am învăţat să privesc în 
mine şi acum ştiu să privesc şi în sufletul altora... 

— Nu se întâmplă nimic... 

— Poate sunt în stare să-ţi fiu de-un folos? Stărui Madala, 
înfăşurând-o cald cu braţul pe după umăr. Poate pot face 
ceva pentru tine? 

— Nu poţi face nimic pentru mine, Madala, fiindcă nu-ţi 
pot spune nimic. Nimeni nu poate face nimic pentru mine... 

Pe obrajii palizi, lacrimile luceau în bătaia lunii. 

CapitolulVIIIl. 

Orice viaţă se poate preface în mineral negru şi mort; 
nicicum mineralul nu mai devine viaţă vie. 

Locuinţa domnului Reginald Gibbons nu se înălța pe-o 
sprânceană de deal, cu terase, bănci, cerdacuri şi ferestre 
deschise spre încântarea priveliştilor de departe. 

Dimpotrivă; e o clădire încercuită cu zid roşu de cărămidă, 
care astupă orice privelişte dinlăuntru în afară şi din afară 
înlăuntru. 

Porţile n-au gratii. 

Sunt căptuşite cu tăblii negre, metalice. Nu se dau în 
lături decât atunci când intră şi iese automobilul domnului 
Gibbons. 

O uşă mai strâmtă, alături, se deschide când Mrs. Helen 
Gibbons potriveşte şi apasă dispozitivul cu patentă 
americană, pentru a porni apoi cu paşii din ce în ce mai 
împleticiţi şi mai lâncezi spre mijlocul târgului, în zilele rare 
când mai are suflet să se aventureze printre oameni. 
Slugilor le este rezervată o intrare dosnică, pe cealaltă 
uliţă, atât de ermetic ferecată. 

Flecarii de la „Barul American” au botezat-o „Casa 
misterelor”. 

În glumă, fireşte, ca să le treacă ora aperitivelor mai 
repede. 

Când domnul Reginald Gibbons poruncise arhitectului să-i 
predea în cel mai scurt timp clădirea, nu avea de tăinuit nici 
un mister. 


Fugea de promiscuitatea indigenilor, de încăperile rău 
împărţite ale fostului conac unde se adăposteau acum ingi- 
nerii şi o parte din personalul burlac al societăţii. Ceruse o 
casă confortabilă şi mai ales despărțită cu desăvârşire de 
gloată, de pomi şi de dobitoace, fiindcă tot aşa cum nu-l 
interesează şi nu poate suferi oamenii, nu-l interesau nici 
priveliştile şi fenomenele lumii însufleţite: arbori, câini, cai, 
flori, păsări, fluturi sau gâze. 

Pentru toate simte repulsia provocată altora de păianjeni, 
reptile şi broaşte. 

Dacă uneori pare că a rămas cu ochii fixaţi la un joc al 
luminii de lună pe-o undă de apă ori la hârjoana voioasă a 
doi căţelandri, e numai o amăgire. 

Priveşte fără să vadă; cum fără să vadă priveşte îndeobşte 
peste oameni, prin oameni. 

Universul în care s-ar simţi el într-adevăr bine şi linişt-it, 
ar fi numai unul de minerale inanimate: rece, artificial şi 
mecanic. 

În curtea împresurată de zidul înalt nu se află pomi, nu se 
află peluze, verdeață, ronduri de flori şi viţă sălbatică 
agăţată în cârcei. Totul e geometric şi mort: prund, nisip, 
dale de bazalt şi mozaic. 

Nevăstuica s-a minunat în extaz de plantele exotice din 
hol. 

Sunt excepţii însă, cu rostul lor bine precizat. 

Au fost alese şi aduse de domnul Reginald Gibbons, tocmai 
fiindcă frunzele şi ghimpii, vrejii şi florile acestor 
monstruoase specii de seră nu mai păstrează nimic vegetal 
şi organic. Reci şi lucioase la atingere, par turnate în forme, 
decupate în zinc, fabricate din materiale absurde - metal, 
cauciuc, celuloid, gutapercă, faianţă, din orice în afară de 
substanţa vie şi sensibilă prin care circulă seva. Par 
confecţionate artificial şi acoperite cu un strat de email, cu 
lac verde, albastru, violet, de şofran, de argint viu, de 
aluminiu. 

Arhitectul a respectat cu sfinţenie recomandaţiile. 


A cercetat terenul cu aparatele detectoare. N-a ales locul 
temeliei între două straturi geologice, pe unde se pot 
scurge razele ucigaşe, descoperite de doctorul Georges 
Lakhovsky. 

Totuşi, pentru mai multă siguranţă, domnul Reginald 
Gibbons poartă mijlocul încins cu o centură protectoare de 
circuituri oscilante. Astfel e apărat de trăsnetul latent al 
puterilor telurice şi al efluviilor cosmice, care-ar putea să-i 
zdruncine echilibrul atomic al preţioasei sale făpturi. 

Viaţa din casă e orânduita după un program supus 
cronometrului. Slugile n-aşteaptă ordine. Ştiu ce au de 
făcut. Nimic nu poate fi de nimeni schimbat. Ora şi minutul 
culcării, ora şi minutul băii, ora şi minutul plecării şi a 
întoarcerii. 

Fata din casă, bucătăreasa şi valetul au fost aduşi din 
Anglia, l-au însoţit şi în alte părţi ale lumii, îi cunosc 
obiceiurile: sunt tot atât de muţi ca şi dânsul. 

lar pentru barbarii localnici poartă şi ei acelaşi dispreţ. 

Pe stăpâna cea nouă o tratează cu o supunere îngheţată şi 
distantă, mai teribilă decât obrăznicia toantă a bucătăresei 
desculţe şi nepieptănate, tocmită de doamna Tina Diaconu 
ca să-şi scoată sufletul cu ea. 

Aici nu se pomeneşte răspuns şi nici chiar întrebare. 

Sluga execută, fără nici o tresărire pe chipul împietrit, 
după tiparul domnului Reginald Gibbons, fără să-şi permită 
a comenta şi a judeca poruncile, când este cineva să dea 
vreo poruncă. 

Ilenuţa nu dă niciodată, niciuna. 

Nu le înţelege limba. Nu are nevoie de ajutorul lor. Mai 
degrabă ea este supusă la porunca lor. 

Fata din casă anunţă în graiul său că baia e gata. Ilenuţa 
se supune şi trece în baie. Fata din casă aduce ceaiul pe o 
tavă uriaşă de argint cu nenumărate farfurii şi farfurioare 
de şuncă, omletă, marmelade, miere, pesmeţi. Doamna 
Gibbons se supune şi răscoleşte în toate ca să dea impresia 


că a mâncat. Bucătăreasa se înfăţişează cu lista de feluri 
din acea zi, spre aprobare. Doamna aprobă. 

Toate cu semne mute şi cu douăzeci de cuvinte pe care 
zădarnic a învăţat să le pronunţe după dicţionar şi să le 
lege între ele după sintaxă. N-a izbutit. Fata lui Alecu 
Toader Precup e refractară limbii divine, în care 
Shakespeare şi Shelley, Keates şi Milton, Chaucer şi Blake, 
Coleridge ori Swinburne au cântat iubirea. De altfel nici nu 
i-ar folosi prea mult. Reginald Gibbons nu vorbeşte despre 
iubire şi nu vorbeşte nimic, despre nimic, niciodată. 

Tace. 

Intră, îi atinge fruntea cu buzele - şi tace. Se înfundă în 
jilţ, deschide gazetele englezeşti uriaşe - şi tace. 

Se ridică să se aşeze la masă. Mestecă încet, îndelung, 
srumegă - şi tace. 

Depune şervetul pe marginea mesei după ce l-a împăturit 
meticulos - şi tace. 

Aprinde o havană incomensurabilă - şi tace. 

Când a terminat, sună, face un semn mut cu degetul 
servitoarei. Servitoarea înţelege despre ce e vorba. lese să 
transmită ordinul şoferului. Maşina trage la scară. 

Domnul Reginald Gibbons îşi atinge buzele de fruntea 
soţiei şi pleacă la birou, la rafinărie, la ateliere. 

Ilenuţa se ascunde în chilioara ei cu icoane, cu candela de 
la bunica şi scoarţele de acasă. Încearcă să brodeze, şi 
lucrul îi cade pe genunchi. Încearcă să citească, şi cartea îi 
alunecă din mână după prima foaie. 

Reginald Gibbons nu e violent, nu trânteşte, nu 
vociferează, nu înjură, nici în limba sa, nici în limba 
localnicilor. 

El tace. 

Nu i-a interzis nimic. Nu i-a cerut să nu se ducă la Madala, 
la Ruxanda şi la Zaharia Duhu, la doamna Diaconu; n-a 
oprit-o să stea de vorbă în stradă, mai mult decât ar îngădui 
cuviinţa, cu Van den Vondel. 


Poate să plece oriunde, poate să se întoarcă la orice oră; 
respectând, bineînţeles, orarul imuabil al meselor şi al 
ceaiului. N-a întrebat-o nicicând, şi nici măcar prin semne, 
unde a plecat şi de unde vine. O singură dată i-a văzut o 
privire crudă în ochi. Atunci când a găsit-o în cameră, cu 
scrisorile cele vechi ale lui Mihai, desfăcute din panglica lor, 
citindu-le. 

Fără să rostească o singură vorbă, le-a cules pe toate în 
mâna uscată, a sunat bucătăreasa; i le-a întins şi a dat ordin 
să le arunce în foc. Pe urmă, a aprins havana enormă şi a 
tăcut. 

Ziua s-a scurtat. 

Au început ploile toamnei. 

Se zbate un vânt care undeva foşneşte în foi ruginite, 
clatină crengi, potopeşte poteci. 

Aici vântul nu scutură nimic; aici ploaia curge monoton în 
burlane, iar ziua e nesfârşită. 

Pe fereastră se vede un zid înalt şi roşu. Pe orice fereastră, 
acelaşi zid. Jos, prundişul ud, nisipul, lespezile şi mozaicul 
ud. 

E nesfârşită ziua şi e încă mai înfricoşată seara care se 
apropie. 

Atunci Mrs. Gibbons trebuie să-şi îmbrace rochia 
decoltată, în fiecare seară a săptămânii alta. Îşi îmbracă 
rochia, îşi atârnă colierul de perle la gât, îşi petrece inelele 
pe degete şi brăţara pe mână; Mr. Reginald Gibbons apare 
în smochingul impecabil. 

Se aşază faţă în faţă la masa cu pânza albă şi cu şer-vetele 
de cea mai fină olandă, cu tacâmurile de argint greu, cu 
farfuriile de faianţă rară şi cu paharele de cristal vibrând 
delicat şi dulce la cea mai mică atingere. Felurile se perindă 
după obiceiul din patria domnului Gibbons. Şuncă roşie; 
fripturi crude cu sosuri arzătoare, închise în flacoane; 
legume fierte în apă; prăjituri grele cu amestec de stafide, 
de smochine şi nuci în aluatul compact; băuturi tari. 

Mr. Reginald rumegă monoton şi tace. 


A sunat. 

Servitoarea a strâns tot ce se afla pe masă. 

A destupat o sticlă de rom, a pus alături pe tavă un singur 
pahar şi a dus tava în altă cameră. 

În camera cu divanul de catifea roşie. 

Mr. Reginald Gibbons o invită cu un gest scurt. 

Ilenuţa trece pragul cu fruntea plecată, ca o sclavă pe care 
toţi au abandonat-o satrapului cu inima mineralizată, care a 
cumpărat-o. 

Se află o canapea învelită în catifea roşie, cu pereţi goi, cu 
draperii roşii de velur la ferestre, cu o singură măsuţă şi un 
scaun: trei becuri, de trei culori. 

Mr. Gibbons se instalează la măsuţa de lemn negru. 
Deşirat, ţapăn, corect, cu obrazul de culoarea ficatului crud 
şi cu piepţii cămăşii de albeaţa zăpezii. Şi-a adus cutia de 
havane. A ales una, trosnind uşor foile între degetele 
osoase. 

Aşteaptă. 

Ilenuţa se dezbracă. 

Întotdeauna în aceeaşi ordine, în acelaşi colţ al canapelei, 
cu aceleaşi mişcări. Aşa e orânduiala, după cum în acelaşi 
loc şi cu aceeaşi grabă calculată, trebuie să lepede rochia şi 
lingeria ei intimă. Colierul rămâne la gât, inelele pe degete, 
brăţara la mână, ciorapii pe picioare. Aşa este orânduiala. 
Acesta este preţul cu care a fost cumpărată de la alţii; preţ 
plătit altora. 

S-a dezbrăcat în pielea goală şi s-a întins pe canapeaua 
roşie. Mr. Reginald Gibbons a răsucit becul albastru. A 
aprins havana, a turnat primul pahar, îl deşartă, priveşte. 

Nu rosteşte nici un cuvânt, niciunul. 

Pe chipul vânăt şi congelat nu tresaltă nici emoție; nici 
lăcomie, nici senzualitate - nimic. 

Tace. 

Îşi toarnă alt pahar. Trage alt fum. 

Răsuceşte becul verde. Priveşte inuman, ca o arătare de 
panoptic, cu ochii lui de mărgele sticloase, prea apropiaţi 


de rădăcina nasului. 

Aşa este orânduiala. 

Pentru aceasta şi-a cumpărat o nevastă, cu preţul plătit 
altora, la târgul de sclave al indigenilor. 

Cu mişcarea sacadată de automat duce ţigara la gură, 
toarnă romul în pahar, deşartă paharul, răsuceşte butonul 
să aprindă becul violet. 

Nu se reazemă de spătarul scaunului. 

Stă drept, cu amândouă coatele apropiate de trup, cli-pind 
numai pe jumătate, păzindu-se să nu scuture cumva 
scrumul pe haina neagră, corectă, solemnă. 

Ilenuţa poate să se întoarcă în dreapta ori în stânga, poate 
să se răsucească oricând cu spatele ori cu faţa, să-şi 
ascundă obrazul sub braţ, să se acopere cu palmele, poate 
să privească în tavan ori să-şi înfunde obrazul în catifeaua 
moale şi roşie. 

Mr. Reginald Gibbons nu protestează. Orânduiala sa nu 
împiedică asemenea capricii. Acestea intră în preţul 
convenit şi plătit. 

Încolo nu admite nici o abatere. 

În prima seară şi pe urmă în primele săptămâni, Mrs. 
Helen Gibbons a încercat o împotrivire. A plâns, s-a zbătut, 
a vrut să fugă; Mr. Reginald Gibbons a adus-o îndărăt din 
prag, cu mâna de fier, a scos el rochia, a îndoit-o el de 
mijloc până ce a culcat-o pe canapeaua roşie. Ilenuţa a 
înţeles că nu există scăpare şi că numai aşa se poate cruța 
de atingerea rece şi scheletică a degetelor de cadavru. 

Se dezbracă de atunci singură, se întinde pe canapea 
singură, îl priveşte cu ură ori nu-l mai priveşte de loc. 

Domnului director general Reginald Gibbons îi este 
indiferentă privirea. 

El fumează, deşartă sticla de rom în pahar, deşartă 
paharul pe gât. 

Tace. 

Când a ajuns la ultimul fum s-a terminat şi sticla de rom. 

Se ridică. 


Spune extrem de corect şi solemn bună seara şi pleacă în 
dormitorul său. 

Ilenuţa poate să se îmbrace, poate să nu se îmbrace, poate 
să doarmă pe canapeaua roşie ori în iatacul cu scoarţe de la 
bunica. Aceasta nu-l interesează pe Mr. Reginald Gibbons. 
Nu i-a pus nici o condiţie, nici o oprelişte... Nu-i cere nimic. 
Acestea nu intră în preţul fixat şi plătit la târgul de sclave al 
indigenilor. 

S-a închis în camera sa; în zece minute a adormit. 

A doua zi atinge fruntea soţiei cu buzele şi pleacă; se 
întoarce şi la sosire atinge fruntea sclavei cu buzele. 

Şi tace. 

Tace solemn. Tace lugubru. 'Tace înspăimântător. 

Câteodată Ilenuţa se gândeşte să ridice neaşteptat un 
cuţit subţire de desert şi să i-l înfigă în piept, în gât, în ochi, 
în gura care tace. Îi vine să strige şi să se târâie 
zvârcolindu-se la pământ, pe covoarele persieneşti, cerând 
îndurare. Mr. Reginald Gibbons o priveşte cu ochiii lui 
gheţoşi, de sticlă, prea apropiaţi de rădăcina nasului. O 
priveşte şi trece cu privirea peste dânsa. 

Iar totul pare şi mai înfricoşător, şi mai cu neputinţă de 
destăinuit cuiva; după cum cu neputinţă ar fi şi de înţeles. 

Mihai Peclu studiază la Londra bătălia mondială a 
petrolului. 

Plouă. 

Ţârăâitul mărunt se amplifică în burlane. De la fereastră se 
vede numai zidul roşu; jos nisipul şi lespezile ude, sus cerul 
vânăt. De la fereastra ei şi de la fereastra de dincolo, de 
alături, din cealaltă parte, de oriunde, priveliştea e aceeaşi 
şi aceeaşi. Una singură. Un zid roşu de jur împrejur. 

De jur împrejur un zid roşu. 

Alaltăieri, la rafinărie a explodat un cazan. A murit un om 
ars de flacăra benzinei. Mrs. Gibbons şi Mr. Reginald 
Gibbons se întorceau de la Madala; s-au întâlnit cu doi 
lucrători care duceau cadavrul carbonizat pe targă. Ilenuţa 
a întors capul. Mr. Reginald Gibbons însă s-a oprit. 


Ela vrut să vadă. A ridicat cârpa albă de pe trup şi de pe 
faţă. A ridicat cârpa albă şi-a privit. 

Iar pentru întâia oară de când îl cunosc toţi îi tresări un 
semn de curiozitate satisfăcută pe obrazul vânăt. Pen-tru 
întâia oară un surâs macabru îi dezveli de sub buzele vinete 
dinţii lungi şi laţi ca seminţele de foarea-soarelui, tărcaţi pe- 
alocuri de platina plombelor. 

A zâmbit şi rosti: 

— Mineral! 

Într-un mineral negru şi spongios se prefăcuse într-adevăr 
omul. 

A făcut semn apoi purtătorilor să-l acopere; lucrătorii au 
plecat mai departe cu targa. 

— Mineral! A mai rostit a doua oară Mr. Reginald Gibbons 
şi din nou zâmbetul macabru îi dezveli dinţii plombaţi cu 
platină. 

Mineral negru şi spongios, cum devenise cândva trupul 
Sandei Precup mistuit în focul de la biserica veche; cum au 
devenit trupurile atâtor copii şi atâtor copile de-atunci, 
stane carbonizate, stane de antracit. 

Mineral! 

Mrs. Helen Gibbons a telefonat la rafinărie să i se trimită 
de urgenţă un bidon cu cea mai inflamabilă benzină: 
benzină pentru export. 

Orice trup tânăr, elastic şi slab, se poate preface într-o 
hâdă şi spongioasă momâie de mineral. 

Plouă. 

A sunat clacsonul automobilului, aşteptând să se deschidă 
porţile în lături. 

Se aud paşii domnului Reginald Gibbons, sacadaţi şi egali, 
pe scări, în hol, în camera de-alături, în prag. 

A deschis uşa. A întrat. Îi atinge fruntea cu buzele vinete, 
reci. Desface banda ziarului. Se înfundă între braţele 
fotoliului moale. Aprinde ţigara. Citeşte, citeşte şi tace. 
Acuşi are să treacă în camera de baie, acuşi se va auzi 
şuruitul duşului, acuşi va apărea îmbrăcat în smoching, ca 


să se instaleze amândoi faţă în faţă, la masa unde vor tăcea 
amândoi. 

În astă-seară, pe canapeaua roşie, în loc de trupul elastic, 
tânăr şi alb, Mr. Reginald Gibbons, va vedea însă cu ochii lui 
mici şi vineţi, apropiaţi de nas, va vedea cum flăcările 
benzinei pot preface viaţa cea vie în mineral, trupul cel alb 
şi elastic în negru cărbune. 

Dar aceasta nu o presimte. Apropie şi depărtează ţigara 
de buze cu mişcarea automată a braţului; întoarce o foaie, 
alta, şi încă una. Întoarce foaie după foaie - şi tace. 

Ilenuţa nu-şi şterge şiroaiele lacrimilor de pe obraz. 

Afară plouă şi a început să înnopteze. 

CapitolullIăX. 

Au şi sălbaticii aceştia de-aici un amoc al lor. 

Sebastian Luduş căzuse pe scaun, cu fruntea sprijinită, în 
palmă. Pe celălalt scaun, din faţa mesei, stătea Van den 
Vondel. 

EI îşi privea noroiul ghetelor fără nici un gând. Păstra în 
mână ziarul olandez pe care i l-a întins portarul şi l-a primit 
maşinal. 

Se întorseseră amândoi de la înmormântare. 

Nu ştiau de ce au venit aici, în loc să se ducă aiurea. Nu 
ştiau de ce au venit amândoi, în loc să-şi caute fiecare altă 
tovărăşie ori să rămână fiecare singur, numai cu el. 

Afară, dincolo de geamurile şiroite de ploaie, viaţa 
rafinăriei continua aceeaşi în cetatea de compresoare, de 
cuptoare, de baterii, turnuri, cupole, coloane, cisterne. 
Treceau lucrători cu ţevi în spinare şi cu unelte în mână. 
Duruiau camioane. Fumul împins de nori şi de apă se 
balansa în prapuri cernite. 

Se destrăma suflat de vânt, cădea îndărăt, se prelingea pe 
lângă ferestre; chinuit şi îndărătnic ca un fum de jertfă, 
căuta spre cer, iar cerul îl respingea în lumea lui de turnuri, 
cuptoare, baterii şi cisterne. 

— Am să fac o mărturisire!... Rosti cu glas surd Sebastian 
Luduş. Mi-e greu s-o fac, dar mâine ştiu că-mi va fi şi mai 


greu... Mâine şi altă dată, întotdeauna, de-acum înainte... 

Van den Vondel nu se clinti. 

Părea că nici n-a auzit. 

Îşi privea noroiul ghetelor. Capul globulos îi căzuse pe 
piept, gata să se desprindă şi să se rostogolească de-a dura. 

— Eu cred - reluă Sebastian Luduş - eu cred că pentru 
această fiinţă... 

Se opri. Îi lipseau cuvintele. Era nelămurită mărturi-sirea 
şi în el. Cu atât mai greu s-o spovedească altuia. 

Van den Vondel ridică mâna în care ţinea ziarul. O rezemă 
pe marginea mesei. 

Îl cercetă în ochi, pe sub sprâncenele stufoase. 

— Ştiu!... Vorbi dureros. Nu este nevoie să-mi spui. Dacă ai 
simţit ceva pentru dânsa, de ce-ai ascuns?... De ce ţi-ai 
ascuns singur?... De ce n-ai împiedicat aceasta...? 

Sebastian Luduş îşi acoperi ochii cu palma. 

— Nu-mi dădeam seama nici eu! Răspunse. Când mi-am 
dat seama, era prea târziu... 

— Acest prea târziu începe numai de două zile încoace! 
Rosti cu asprime Van den Vondel. Până acum două zile nu 
exista un prea târziu. Acum trei zile, trei săptămâni, trei 
luni, n-ar fi fost prea târziu... 

— Era nevasta directorului meu!... Aminti Sebastian 
Luduş. 

Van den Vondel strânse din umeri. Îl măsură cu milă. 

— Era nevasta directorului meu... Stărui inginerul cel 
tânăr. O datorie de om cinstit mi-a interzis să-i arăt 
vreodată ce simţeam. Mai mult încă, mi-am dat toate 
silinţele şi m-am purtat în aşa chip, încât ea să nu poată 
bănui nimic. Am evitat-o!... Dacă ne-am întâlnit, i-am întors 
spatele ca să discut cu oricine altcineva, despre orice 
altceva. 

— Ai fost un erou!... Zâmbi amar Van den Vondel. Un om 
de onoare! Dacă erai o canalie, o dezonorai, dar nu 
îngropam astăzi o lopată de cărbune. 


Sebastian Luduş se cutremură, cuprinzându-şi obrajii în 
pumni. 

Van den Vondel urmă cu neîndurare: 

— Era singură şi era nefericită! Tinereţea ei avea nevoie 
de căldura altei tinereţi. Noi - eu, Zaharia Duhu, Madala 
Grinţescu, nu mai puteam face nimic. Dumneata însă o mai 
şi iubeai. Cu atâta mai mult! Cu atâta mai rău!... Ar fi fost 
destul s-o presimtă. Iubirea aduce iubire. S-ar fi strâns s-o 
susţii cum se agaţă iedera... 

— Era onestă şi mândră... Murmură Sebastian Luduş. 

— Mândră, nu! N-avea de ce fi. Dar onestă era. A iubi nu 
înseamnă însă o dezonoare... Te-ar fi iubit. Ai fi luat-o de 
aici. Ai fi smuls-o de aici. Ai fi plecat de aici. Aţi fi plecat 
amândoi. 

— Nu mi-ar fi permis cariera... Îmi zdrobeam cariera...! 

Van den Vondel hohoti lugubru: 

— Ha-ha! Cariera! Petrolul! Mai există un imbecil la 
Londra, care a plecat să-şi pregătească peste cadavrul ei 
cariera... Cariera? Petrolul...? 

Olandezul privi afară pe geam. 

Oamenii treceau, veneau, străjuiau cazanele încinse. 

Oamenii negri, lângă cazane roşii şi negre. 

— Ai văzut cum nu s-a clintit nimic pe figura lui? Întrebă, 
lovind cu ziarul nedesfăcut în marginea mesei. Toţi au 
plâns, toţi au lăcrămat, au fost scuturaţi de un tremur. Până 
şi doamna Tina Diaconu. Ela tăcut cu fălcile încleştate, 
privind înainte. S-a întors pe călcâie când totul a fost 
terminat. S-a închis în casă. Aceasta i-a fost prima şi 
singura grijă... Să-i repare lucrătorii mai repede urmele 
focului. Acum sunt sigur că fumează şi citeşte ziarul de la 
Londra. 

Van den Vondel bătu cu ziarul mai puternic în masă. Banda 
se desfăcu. Maşinal, cum luase gazeta de la portar, cum o 
păstrase tot timpul în mână şi cum lovise cu ea în marginea 
mesei îşi aruncă ochii pe titluri. 

Scăpă ziarul jos. Îl ridică. 


Citi: „Leida 18 septembrie. Ancheta asupra morţii 
inginerului O. W. Swommendam n-a izbutit să dezlege 
misterul care tulbură de trei zile paşnicul nostru oraş. 
Ipoteza sinuciderii este exclusă. Că nefericitul inventator a 
fost victima unei mâini criminale apare acum în afară de 
orice îndoială. Mobilul pare a fi furtul. 'Toate sertarele sale, 
biroul, dulapurile au fost răscolite. Hârtiile răvăşite. S-au 
găsit urme proaspete de scrum în sobă. Se ştie că de 
doisprezece ani inginerul O. W. Swommendam se retrăsese 
în oraşul său natal, unde lucra singur într-un modest 
laborator personal, preocupat de o problemă pasionantă a 
epocii: sinteza petrolului. Aceasta ne obligă să facem o 
apropiere între sfârşitul nefericitului nostru concetăţean şi 
sfârşitul tot atât de misterios al inginerului Rudolph Diesel, 
inventatorul moto-rului cu combustiune internă, care îi 
poartă numele şi a revoluţionat industria modernă. Tot 
astfel, în ziua de 30 septembrie 1913, ingi-nerul Rudolph 
Diesel, om în puterea vârstei, a fost suprimat în momentul 
când pleca la Londra pentru a trata aplicarea unei 
proaspete invenţii, destinată să modifice construcţia 
motoarelor de submarine. Ţinând socoteala de acest 
procedeu şi de lupta pe care au dat-o „Duth Shell, şi grupul 
Rockefeller pentru a zădărnici încercările doctorului 
Friederich Bergius, inventatorul Berginei sintetice, ţinând 
socoteală că numitele grupuri au sfârşit prin a acapara 
societatea pen-tru fabricarea petrolului sintetic 
„International Bergina Company, şi că în momentul de faţă 
controlează astfel aplicarea brevetelor, ne credem 
îndreptăţiţi a susţine că mâna criminală nu poate fi decât în 
solda unuia din aceste două puternice grupuri. Un 
concurent atât de primejdios trebuia exterminat cu orice 
preţ, pe orice cale. Asasinatul e o cale foarte comodă, într-o 
epocă în care de la Chicago poţi tocmi cu 500 dolari 
suprimarea unui om. Oraşul nostru pierde astfel un fiu ales. 
Omenirea poate că pierde ceva mai mult: un binefăcător.” 


— Citeşte! Gemu Van den Vondel, înbinzând gazeta lui 
Sebastian Luduş. Citeşte! Cariera! Petrolul... 

Apoi îşi dădu seama că inginerul român nu poate înţelege 
idiomul olandez. Strânse gazeta. Se ridică în picioare. Se 
ridică şi Sebastian Luduş. 

Privea pe fereastră şi înaintau spre fereastră, atraşi de 
arătarea de afară. 

La poartă, Alecu Toader Precup lupta cu un paznic. 

Dădea să intre. Paznicul îi aţinea drumul. Alecu Toader 
Precup îi trânti un pumn în frunte şi păşi peste el. 

Venea cu pumnii strânşi, cu capul gol, cu ochii bulbucaţi. 

La cimitir stătuse tăcut, frânt, cu umerii muiaţi împins şi 
purtat de unii şi de alţii, fără să scoată glas şi fără să se 
împotrivească. 

Abia acum se dezlănţuia deznădejdea din el. Pe o copilă i-o 
luase focul cerului, pe alta focul duhurilor din pământ. 

Venea cu ochii bulbucaţi, cu pumnii strânşi, cu părul 
vâlvoi. 

Sebastian Luduş voi să apese butonul soneriei. Van den 
Vondel îi prinse mâna şi o răsuci. 

— Lasă-l! Amoc. Acesta e amoc...! 

Inginerul român nu înţelese, dar se supuse. 

Celălalt inginer, străin, veteranul prospector al aurului 
negru din toate cotloanele planetei, de sub cercul polar 
până la tropice şi la antipozi, repetă parcă mai mult pentru 
sine: 

— Cunosc! Acesta e amocul indigenilor. Pentru moment un 
amoc individual, orb, dintr-o disperare oarbă şi individuală. 
Primul simptom. Primul avertisment... Pe urmă, mâine, 
peste un an, peste zece, mă tem că dispe-rarea această 
oarbă şi individuală va face loc unei altfel de lupte. Lupta 
organizată şi conştientă a mulțimilor indigene să-şi 
recupereze drepturile, şi libertatea, şi bogăţiile jefuite de 
patronii noştri de astăzi şi de complicii lor. E inevitabil. 
Fatal! Ceea ce nu suntem capabili să săvârşim noi săvârşesc 


dânşii. Inevitabil! Fatal!... Simptomul pe care îl aşteptam, 
tinere coleg şi prieten...! 

Tăcu. 

Tăcu şi privi, mai apropiindu-se un pas. 

Alecu Toader Precup, în straiele lui prea strâmte de 
târgoveţ, de acolo, din târgul unde îl exilase hotărârea 
domnului Reginald Gibbons, trecu prin dreptul ferestrei; 
umbră gigantică şi fantastică, astupând toată lumina zilei. 

Un şef de echipă, un polonez, încercă să-i spună ceva... 
Alecu Toader Precup îl rostogoli cu dosul labei în noroi şi 
păşi mai departe. Amocul lui nu căuta oameni. Deocamdată, 
nu căuta oameni. 

Smulse uşa de la o cabină de control cu încuietoare cu tot. 

Sebastian Luduş înţelese. 

Înţelese şi Van den Vondel. 

Inginerul român se întoarse să apuce telefonul. 

Străinul îi prinse însă din nou braţul. Sebastian Luduş se 
supuse cu o lipsă de rezistenţă, care şi pe el singur îl uimi. 
Îşi astupă urechile şi ochii. Ştia ce are să urmeze. Ce 
trebuia fără greş să se întâmple. 

Sălbaticul răsuceşte acum mânerele de presiune. Unul, 
două, trei, şase. Un cazan, două, trei, şase, vor plesni în 
zece minute. 

Van den Vondel îşi aprinse pipa, se aşeză pe marginea 
ferestrei şi aşteptă. 

În cetatea furnalelor, a cazanelor, cuptoarelor şi 
cisternelor, în cetatea împresurată cu ziduri roşii, oamenii 
negri fugeau, se agitau, se îngrămădeau, se risipeau, 
veneau să bată la uşa biroului. Van den Vondel se desprinse 
de la fereastră şi merse să întoarcă de două ori cheia. Aşa 
nu-i putea tulbura nimeni! Nici nu putea cere nimeni la 
telefon ajutor. 

Într-o lună ori două, toate cazanele vor fi la loc, din nou în 
lucru. Nimic n-avea să se schimbe. 

Dar omul cu părul vâlvoi din cabina de control avea 
dreptul măcar la amăgirea acestei descărcări de nebunie în 


deşert. 

Sebastian Luduş îşi astupase urechile şi ochii. Van den 
Vondel fuma liniştit, aşteptând. 

A fost o detunătură şi o împroşcare de foc cu vâlvătaie 
slobozită până în catapeteasma cerului. Pe urmă a doua şi 
alta, şi altele, cu limbile flăcărilor îndată amestecate, 
zvâcnind de la o cisternă la alta, dănţuind, împreunându-se, 
rumenind norii, rupându-se şi din nou căutându-se, Fâlfâind 
o perdea roşie de velur, ca învelitoarea canape-lelor, ca 
draperiile ferestrelor. 

— Acum putem merge!... Vorbi Van den Vondel, punând 
mâna pe umărul lui Sebastian Luduş. Putem merge la 
datoria noastră... 

Răsuci cheia să deschidă uşa. 

Au ieşit amândoi afară în dogoarea flăcărilor, unde se 
agitau oamenii negri, departe de cazane şi de cuptoarele 
plesnite în talazuri de flăcări şi fum. 

Alecu Toader Precup îşi făcu pârtie cu pumnii printre 
dânşii. Cu ochii sângeroşi, cu părul vâlvoi şi sfârlogit, lovea 
fără să privească în cine izbeşte şi fără să ştie de ce. 

Trecu pe lângă dânşii. 

— Precup! Îl strigă Van den Vondel. 

Alecu Toader Precup îi răspunse cu un pumn în piept. Van 
den Vondel se clătină. Îi căzuse pălăria jos, pipa din gură, 
ziarul din mână luat în neştire cu el. 

Se aplecă să le ridice calm. 

Îşi şterse pălăria cu mâneca; îşi băgă pipa şi gazeta în 
buzunarul hainei. Vâlvătaia îi lumina fantastic chipul sferic, 
cum fantastic îi lumina pe toţi. 

Alte cazane plesneau cu detunături de cataclism, 
cutremurând pământul şi zidurile, zvârlind ferestrele în 
țandări. 

Sebastian Luduş alerga gesticulând, cu capul gol, dând 
ordine scurte şi inutile. Van den Vondel se întoarse ca să 
vadă încotro a pornit Alecu 'Ioader Precup. 

— Acum caută oamenii... Spuse. Omul! 


Dar nu era nimeni să-l audă. 

Alecu Toader Precup trecuse de poartă. Mulțimea târgului 
veneau dimpotrivă-i, cu strigăte şi cu întrebări de spaimă. 
Printre norodul acesta uriaşul îşi făcea loc, izbind bezmetic 
în capete şi în piepturi. 

La poarta lui Reginald Gibbons zgudui încuietorile tari. 
Fierul era mai puternic decât pumnul, iar zidul de cărămidă 
de asemeni. 

O fetiţă în strai negru de uniformă se apropie de el. 

— Bade Precup...! 

Uriaşul o zvârli într-o parte, în noroi, cu laba încleiată de 
sânge. 

Nevăstuica se ridică de jos. 

Nu-i spuse nimic. Nu lăcrima. Nu-şi şterse noroiul de pe 
şorţul nou de uniformă. 

Dar pe sub braţul lui, se înălţă în vârful degetelor şi potrivi 
încuietoarea cu patenta americană. Apăsă şi poarta se dădu 
în lături. 

— Vino! Spuse... Să-ţi deschid şi uşa de la intrare! 

Alecu 'Ioader Precup trecu înainte. Pentru o uşă cu 
geamuri de cristal, umărul lui era îndestul. 

EPILOG. 

Zaharia Duhu se întoarse de la morţii săi, cu paşi înceţi de 
moşneag. 

Degetele purtau încă urmele de ţărână uscată. 

Răsădise flori pe mormântul Ruxandei Duhu, pe 
mormântul Ilenuţei, pe alte morminte de oameni care s-au 
dus. 

Mergea încet, prin târgul urât şi aproape pustiu. 

Nu mai treceau atâtea automohile şi camioane, nu se mai 
încrucişau atâtea motociclete cu trotinetele, copiilor. 

Toată larma şi viermătul omenesc din Piscul Voievodesei se 
strămutaseră parcă aiurea. În şapte ani zăcămintele au 
secătuit. Sondele caută acum aurul negru şi gras sub alte 
dealuri. Rafinăria s-a închis. Atelierele s-au închis ori s-au 
strămutat. Cisternele au început să ruginească. 


În fiecare fereastră de prăvălie e un afiş de închiriat şi 
unul de vânzare. Se vorbeşte că peste un an ori doi se vor 
deschide instalaţiile pentru a prelucra păcura adusă pe 
conducte din schelele noi, de la şaizeci de kilometri. Se mai 
spune că forajele de prospectare ar fi găsit în adâncuri 
chiar aici, la faţa locului, alte zăcăminte neasemuit mai 
bogate decât cele vechi şi stoarse până la ultimul strop de 
păcură. Dar centrala de la Londra nu se grăbeşte. 

Aşteaptă să treacă prea îndelunga criză de preţuri. 

Sondele de încercare au sfredelit pământul ici-colo, numai 
pentru a cerceta comoara ştiută. Au găsit-o. Au pipăit-o. S- 
au oprit la atât. Păcura nu fuge mai adânc. Nu se ascunde. 
Aşteaptă şi ea. 

Zaharia Duhu se scutură din aceste gânduri şi ridică ochii 
din pământ. 

Auzise un glas cunoscut. 

Veneau cocorii în unghi ascuţit. Se roteau acum deasupra. 

Poate din nou, căpitanul cel bătrân al cocorilor le vor-bea 
celor mai tineri: „Eu nu mai înţeleg ce se petrece în aceste 
locuri! Mereu alte, şi alte schimbări. Nu mai văd fum şi nu 
mai văd furnicarea neistovită. Nu mai sunt nici oamenii 
vechi; au plecat şi ceilalţi noi, cu straiele lor năclăite şi cu 
feţele lor negre... Pe aici, ştiu eu din bătrânii bătrânilor 
noştri, că au fost odată poieni cu zimbri; pe urmă s-au 
arătat turme de mioare şi ciobani cu toharca miţoasă; a fost 
apoi un schit; pe urmă s-a strâns un sătuc alb lângă o 
biserică afumată de lemn. Acum e un târg gol. Să mergem 
mai departe!... N-avem ce căuta aici...” 

Roata cocorilor s-a deşirat în unghii ascuţit, vâslind spre 
marginea cerului. 

Zaharia Duhu şi-a urmat drumul cu paşii lui de bătrân. 

La „Barul American” scânduri înnegrite de ploaie astupă 
uşa. Obloanele sunt trase. Zaharia Duhu a văzut însă sub 
streaşină un cuib de rândunele. O mică şi încă neisprăvită 
căsuţă de lut. 

S-a bucurat. 


Aşadar, măcar rândunelele se întorc şi se opresc. 

Numai oamenii cei vechi ai locului nu se mai pot întoarce. 

Veleatul lor s-a sfârşit. 

Când năvăleau seminţiile pagine pe cai mărunți să 
împungă ochii icoanelor cu suliţi, atunci se trăgeau 
localnicii în codri şi în adăpostul peşterilor din munţi. 
Trimiteau o iscoadă. Aflau că hoarda s-a scurs spre alte 
tărâmuri. Veneau să-şi înalțe ale lor sărace aşezări peste 
cenuşa răcită şi spulberată de vânt. Începeau să scurme din 
nou ogoarele cu pluguri de lemn şi din nou se zbenguiau 
plodurile pe pajişti, îndelaolaltă cu mieii turmelor şi cu 
dulăii fumurii. 

Acum veleatul lor s-a sfârşit. 

„De închiriat”; „De vânzare”; „De închiriat”; „De vânzare”. 

Afişele roşii şi verzi s-au decolorat în ferestre. 

Zaharia Duhu s-a oprit în pieptul dealului să-şi tragă 
suflarea. 

Soarele primăverii e cald şi molatic. Printre bolovanii 
străzii a dat colţul de iarbă, mărunt şi sfios. Au ieşit gâzele 
cele ciudate, vacile-domnului, roşii cu pete negre, ca 
zugrăveala veche dinlăuntrul sicrielor egiptene. 

Sus, fâlfâi un stol de hulubi. Hulubii lui Enache Iloveanu, 
aduşi din alt capăt de lume; adoptați de cerul şi de 
pământul Voievodesei. 

Se adunau în salbe, se risipeau în joacă şăgalnică, se 
alungau gângurind, se prăvăleau departe peste acoperişuri 
şi se întorceau în foşnet de aripi rotate. 

Zaharia Duhu închise ochii, ameţit de atâta lumină bună şi 
lină. 

Alături de el, nimeni, nu se mai afla nimeni s-o primească. 
Gândul i-a strâns dureros inima încleştată într-o gheară de 
fier. Copleşit de singurătatea şi de amarurile sale, nu-şi 
dădea seama că viaţa nu se opreşte, că nu poate să se 
oprească. Şi era departe, cu totul departe de a bănui că în 
scurtă vreme Piscul Voievodesei va fremăta iarăşi de larmă, 
de tumultul mulţimii şi muncii, de zbuciumul altor oameni. 


Cum departe era, cu totul departe de a bănui că printre 
dânşii avea să găsească în sfârşit şi adevărații tovarăşi şi 
prieteni pe care inima lui îi căuta din anii celei dintâi 
tinereţi. 

Aci sfârşeşte AURUL NEGRU și începe romanul BUNĂ 
ŢARĂ, REA TOCMEALĂ 


SFÂRŞIT 


1 Ei, prietene, urci în al şaptelea cer? (fr.) 

2 Îndrăzneşte, prietene! Du-te! (fr.) 

3 „Vizitaţi Cannes! În Corsica, Ile rousse! Mesageriile 
maritime fac înconjurul lumii.”