Cezar Petrescu — Flori De Ghiata

Cezar Petrescu 


Flori De Ghiaţă 


CUPRINS: 


“Valparaiza. 2 

Frați inamici, ] 

Bucolică. 39 

Întoarcerea.89 

Drurn, spre oraş strein 129 

2 prihe, 145 

Pădurea de argint, din basm 181 


Moapte de Crăciun 185 


VA LPARAIZO, 

Trupele guvernamentale au recucerit, 

Cordoba zi Mendoza. Se bănuegle că getul rebelilor s'a refugiat în 
Chili, la Yalparaiza. 

(RADOR) 

De unde m'a învăluit deodată, senzația aceasta de zoare cald, de 
copilărească fără de grijă, ca o palpitare colorată şi aeriană de aripi 
de colibri? 

f.dineori, strada era întunecată, trecătaru păseau în ceață 
fantomatici, gesticulând să-gi păstreze echihbrul pe movile de ghiaţă 
zleită peste gunoaie. Tramvaele duruiau negre zi dezarte în noapte, 
cu lurnirnuile ftumegoase, ca sinistre dricuri nocturne de sinucigaş, 


[2 m 1 [i -. 1 [N ELI N N a | tai me Ei p— 


Cezar Petrescu 


Flori De Ghiaţa 


CUPRINS: 

Valparaizo.5 

Fraţii inamici.1 1 

Bucolică.59 

Întoarcerea.89 

Drum, spre oraş strein 129 

2 Aprilie.145 

Pădurea de argint, din basm 161 
Noapte de Crăciun 165 


VALPARAIZO. 

Trupele guvernamentale au recucerit. 

Cordoba şi Mendoza. Se bănueşle că şeful rebelilor s'a 
refugiat în Chili, la Valparaizo. 

(RADOR) 

De unde m'a învăluit deodată, senzaţia aceasta de soare 
cald, de copilărească fără de grijă, ca o palpitare colorată şi 
aeriană de aripi de colibri? 

Adineori, strada era întunecată, trecătorii păşeau în ceaţă 
fantomatici, gesticulând să-şi păstreze echilibrul pe movile 
de ghiaţă sleită peste gunoaie. Tramvaele duruiau negre şi 
deşarte în noapte, cu luminile fumegoase, ca sinistre dricuri 
nocturne de sinucigaşi. Totul era pustiu, îngheţat şi ostil; 
hâd şi fără speranţă. 


Şi deodată, abia aşezat la masa cafenelei, cu gazeta 
despăturită; de unde inundarea aceasta de lumină şi de 
boare îmbălsămată cu exotice mirodenii? 

Ce souffle etrangement parfume, d'ou vient-il? 

Nici samsarul acesta, unsuros, aşezat în faţa cafelei, 
absent şi cu privirea înfiptă într'un gol unde-i joacă fără 
îndoială cifre; nici domnul cănit de alături care-şi zâmbeşte 
singur citind o revistă umoristică; nici chelnerul cu eczemă 
de culoarea smetirei pe obraz şi cu şervetul vânăt pe mână; 
nici domnişoara bălană şi corpolentă de la casă care-şi 
sprijină sânii de cantalupi pe marginea de marmoră a 
mesei; nici duhoarea cafenelei, capetele de ţigări aruncate, 
urmele murdare de halbe, galoşii umezi din picioare, 
vânzătoarea de cărţi poştale strenţuită, provincialul care 
studiază cu sârguinţă de elev greu de cap lista de preţuri; 
nimic din ce e urât afară şi trist, aci, în suflet; nimic nu 
îndreptăţeşte înseninarea aceasta bruscă, versurile lui 
Heredia, cântând înlăuntru de acolo, de pe marginea 
oceanelor, de unde peste tala-zuri şi pustietăţi, peste ape şi 
continente, adierea a adus un suspin parfumat din ţările de 
dincolo de noapte. 

De unde hohotirea aceasta de soare? 

„Revoluţiile din America de Sud, se transmit de la stat la 
stat. Săptămâna trecută a fost arestat preşedintele 
republicei braziliene.” „Abia s'a restabilit liniştea la Rio de 
Janeiro şi San Paulo, că alte veşti alarmante sosesc din 
Argentina. Pentru moment trupele guvernamentale au 
recucerit Cordoba şi Mendoza. Se bănueşte că şeful 
insurgenților s'a refugiat în Chili, la Valparoizo. Dar alte 
ştiri, pretind dimpotrivă, că a fost vorba numai de retragere 
strategică, pentru a ataca cu forţe noui”... 

Rio de Janeiro, San-Paulo, Cordoba şi Mendoza, Valparaizo 
şi Santiago de Chili... Împăturesc ziarul sub cot, şi nimic din 
cafeneaua aceasta nu mai există şi nimic din ce e afară, trist 
şi rece şi umed şi hâd, nu mai are fiinţă. 


Bomanele lui Mayne-Beid, Cooper, Bret-Hart şi Jules 
Verne: Cap de vultur şi Fiica Soarelui, Şarpele Negru şi 
Puma cu ochii de chilimbar; peşteri cu mucezite comori sub 
lespezi, fluvii somnoroase şi indieni lunecând şerpuit în 
piroge, în codrii virgini, cu lianele spânzurând deasupra 
apelor ca un decor fabulos de feerie... Şi nucul scorburos 
din livadă, de sub care mă ridicam de pe cergă cu coatele 
amorţite şi cu ochii rătăciţi, când un glas mă chema la masă 
şi la realitate, tocmai în clipa când Don Bartholomeo Diaz y 
Leon y Carillo y Belalcazar, prizonierul şefului indian, îşi 
tăiase frânghiile şi se arunca în şea. 

Lume ireală şi mai reală decât cea mai apropiată realitate. 

Vecinul de peste gard, domnul cu bărbiţă albă şi cu pălărie 
tare, ne era indiferent şi strein. Nici odată n'am fost curioşi 
să ştim unde pleacă la ore fixe, de unde se întoarce din 
capătul străzii, citindu-şi din mers gazeta; ce gândeşte, 
când cu acelaş ziar pe genunchi şi cu ochelarii alături, în 
cerdac, îşi soarbe cafeaua. Dacă ar fi murit a doua zi, ne-ar 
fi înduioşat evenimentul mai puţin decât moartea Vuturului 
Alb, indianul scăpat de la spânzurătoare de eroul lui Mayne- 
Reid şi al nostru, pentru o săptămână, până când altul îi lua 
locul; din Chili, în Brazilia; din Antile, în Mexic. 

Cum ne înfiora emoția, pe noi, feţele palide, când luam 
parte la întâlnirea lui Cortez cu Montezuma, ulti-mul rege 
al Aztecilor; după descripţia lui Bernal Diaz, tovarăşul 
conchistadorului. Cât de viu vedeam litiera cu baldachin, 
împodobită cu pene albastre şi verzi, cu aur şi perle, din 
care a coborât în manta albastră, cu sandale de fire de aur 
împletit, Montezuma, încarnarea zeului răsboiului şi a 
zeului colibri: Huitzilopochili... 

Şi cum visam cu ochii închişi, alt cer, pe al cărui albastru, 
noaptea se aprinde crucea sudului, în locul constelaţiilor 
noastre bătrâne, uzate şi răscunoscute. 

A fost ca un miragiu care şi-a tremurat amăgirea în 
duhoarea cafenelei, mi-a adus în nări parfum de fructe 
necunoscute şi miros amărui de frunze de nuc; halucinaţia 


civilizaţiei dispărute Maya şi halucinarea a două-zeci şi cinci 
de ani în urmă: Huitzolopochili şi volumul conului, Şarpele 
negru şi treiurile la matematici; fluturarea minusculă de 
aripi de colibri şi carcera liceului... Şi ochii domnişoarei 
Lucia. Unde-o mai fi oare domnişoara Lucia? Şi unde s'au 
scufundat, în ce negură, soarele de atunci care nu mai este, 
şi copacii livezilor care au fost tăiate şi atâtea capete 
neastâmpărate de copii după pupitre; capete sburlite şi cu 
ochi drăcoşi, pe care vârsta le-a împodobit cu mustăţi 
stufoase, cu sprâncene grosolane şi cu veştede cearcăne în 
jurul pleoapelor. 

— Şi atâtea capete din care astăzi nu mai este nimic, decât 
undeva sub pământ, un os rotund, o scăfârlie netedă şi un 
rânjet de dinţi?... Unde sunt? În ce negură oare s'au 
scufundat? 

Acum, iată-mă la rândul meu, plăzmuind şi eu povestiri 
pentru alţi ochi. Dar ce povestiri fără căldură şi fără soare! 
Ce povestiri fără eroisme! Ce acre ca viaţa din juru-ne; şi 
chiar râsul, ce rânjet e, în loc de izbucnirea robustă şi 
sănătoasă, de veselie! 

E de mirare? Sunt de osândă? Îndată ce-am împăturit 
ziarul sub cot, cu numele sonore de dincolo de ape şi de 
copilărie, totul s'a astupat ca de de-un negru capac de 
sicriu, tot din ce era lumină, şi eroism, şi frumuseţe, şi 
plăsmuire fermecătoare. 

Pe urmă, din nou a rămas numai ce este. Cafeneaua cu 
samsarul moţăind în faţa ceştei golite, chelnerul cu eczemă 
de culoarea smeurei, domnişoara decolorată şi corpolentă 
de la casă - şi capetele de ţigări stinse, şi galoşii umezi, şi 
frigul de afară, şi tramvaele duruind în întuneric, negre şi 
goale, cu luminile lor fumegoase, ca sinistre dricuri 
nocturne, de sinucigaşi. 

FRAŢII INAMICI. 

CAP I Unde cititorul află în ce atmosferă încărcată, s'au 
născut Tip şi Top. 


A treia oară, madam Vlădoianu, făcu un semn disperat, 
rugător şi mut, spre invitaţii său din celălalt capăt al mesei, 
şi a treia oară implorarea rămase fără efect. 

Nu se adresa cu toate acestea unor făpturi cu inima 
împietrită. Nici nu repeta cumva, vreun gest misterios, ca 
semnul după care se recunosc numai francmasonii din cele 
cinci continente. Doamne fereşte! Conmesenii erau cu toţii 
oameni de inimă şi săritori la aman. S'ar fi aruncat până la 
unul, cot la cot, prin foc, prin apă şi prin sabie, dacă madam 
Vlădoianu le-ar fi cerut asemenea dovadă de prietenie sau 
le-ar fi pus la încercare spiritul de jertfire. Iar semnul de 
rugare mută, era cum nu se poate mai lesne de înţeles. Era 
un simplu apel la para soneriei, atârnată în şnur din tavan, 
într'o regiune unde nu putea ajunge gazda, captivă în jâlţul 
din cestălalt capăt al mesei. 

Apelul desnădăjduit se pierdu încă odată, fără să 
clintească pe cineva. Nici un oaspete nu-l luă în seamă. 
Nimeni n'avea ochi de văzut şi urechi de auzit aceasta. Toţi 
discutau cu aprindere problema arzătoare a ordinei de 
succesiune în monarhiile consti-tuţionale. Îndâriiţi în 
opiniile lor crunt intransigente, (fiecare decis să nu cedeze 
un pas adversarului), nu observau că răstimpul între feluri 
se distanţase neobişnuit şi alarmant, pentru o masă cu 
tradiţia atât de stilată ca aceea a domnei Eliz Vlădoianu. 

Îşi smulgeau cu nerăbdare argumentele de pe buzele 
interlocutorului devenit inamic din senin, şi-le aruncau 
reciproc în obraz cu înverşunarea unor proectile de asalt, 
se priveau agresiv, cu milă, ură şi scârbă; iar la 
consideraţiuni generale de drept constituţional, anexau cu 
perfidie, aluzii şi insinuări de ordin strict personal, la 
incapacitatea de pricepere, la slăbiciunile tăinuite şi la cine 
ştie ce presupuse interese ale adversarului cu părere 
opusă, încât discuţia înveninată părea gata să despice din 
clipă în clipă, duşmănie neîmblânzită, până la moarte, între 
prieteni care se socoteau cu un ceas înainte, legaţi până la 
capătul vieţii. 


Era o desbatere după chipul şi atmosfera acelei epoci de 
întâmplări turburi, când ţara se întărâtase în două tabere: 
pentru sau împotriva unui craiu pribegit în surghiun. 

Madam Eliz Vlădoianu îşi astupă cu oroare urechile, să se 
izoleze de acest scandal fără precedent sub acoperişul său 
paşnic, minunându-se prin ce necruțătoare molimă, prânzu- 
i lunar cu invitaţi de rasă, se transformase într'o încăerare 
vulgară de zurbagii, ca la o cafenea oarecare de periferie. 

În pumnii săi trandafirii, larma controverselor vrăjmaşe se 
înnecă, aşa cum se îngroapă tumultul oceanului în ghioc. 
Străbătea numai un ăuit necurmat şi confuz, de ciclon care 
se depărtează să-şi poarte ravagiile undeva aiurea, dincolo 
de orizont. 

Madam Vlădoianu îşi privi aşa invitaţii, pe rând, dintr'un 
capăt în altul, şi nu-i recunoscu. Erau unii vineţi, alţii 
stacojii, alţii livizi. Nu lipsea niciuna din culorile spectrului 
solar, descompus pe planşele manualelor de fizică. Toţi se 
provocau cu ochiri pândite de speluncă şi cu rânjete de 
fiare carnivore, gata să-şi sfâşie reciproc beregatele. 

Gazda suspină cu nedumerire: 

— Ce au Doamne? Ce se întâmplă cu toţi? Şi ce-o fi făcând 
oare Rugica de nu mai serveşte friptura? 

Cu o hotărâre eroică, desprinse scoicile palmelor din 
urechi şi dominând un moment cerbicia zavistiei, imploră o 
ultimă oară, de astă dată adăugând glas subţire, gestului 
care apăsa în spaţiu butonul soneriei cu para inaccesibilă: 

— Domnule Eladescu, iartă-mă că te întrerup... Le rog, 
sună! Dumneata eşti mai aproape... Sună dacă eşti bun, 
apăsat! 

Domnul Ştefan Eladescu, care ca şi tizul său, Voevodul cel 
Sfânt al Moldovei, era o persoană nu mare la stat dar iute la 
mânie, tocmai ridicase un cuţit să reteze din rădăcină 
argumentul adversarului. 

Se opri readus la realitate. Surâse asasin vecinului cruțat 
pentru o clipă de replica lui triumfală, prin intervenţia 


neaşteptată a stăpânei. Depuse arma şi svâcni pe picioarele 
scurte să execute dorinţa doamnei Vlădoianu. 

Prinse para soneriei între degete, apăsă butonul cu toată 
energia temperamentului său vehement, iar doamna Eliz 
văzându'şi în sfârşit dorinţa împlinită, respiră cu uşurare, 
ca biblicul centenar Simeon, care-şi oferise împăcat sufletul 
morţii, după ce ochii lui s'au îndestulat mângâiaţi la văzul 
minunei de mult aşteptată. 

În tăcerea lăţită brusc, clopoţelul electric sbârnâi îndelung 
şi strident. Ecoul fugi ca un bondar de oţel prin toate 
culuoarele deşarte, se isbi năuc de pereţii albi, până 
departe în bucătărie, se întoarse îndărăt speriat şi nu găsi o 
fereastră deschisă, să scape afară, la aer. 

Toţi ascultară cu o impresie ciudată. Ar fi jurat că eo 
sonerie care a irupt într'o casă pustie. N'ar fi ştiut să 
lămurească de unde venea această siguranţă - dar nimeni 
nu se îndoi că bucătăria e goală, culuoarele sunt goale, că 
sbârnăiala bumbului de oţel în capsula nichelată, chiamă 
zadarnic tot personalul atât de bine domesticit şi stilat al 
casei Vlădoianu, printr'o conspirație neînţeleasă, dezertat 
dela datorie. 

Domnul Fănică Eladescu suna înainte, cu frenezie, 
descărcând odată cu bateria electrică, toată violenţa 
replicei adineori înăbuşită pe buze. 

— Ajunge! Suspină un glas. 

Sfatul era binevenit. Domnul Eladescu se afla purces să 
sune până la sfârşitul veacurilor. Descleştă degetele de pe 
para de sidef şi, reluându-şi locul pe scaun, ca o veche 
poziţie cucerită, se pregăti să respingă fulgerător, prin 
contraatac, ofensiva adversarului cu muniţiile sleite. 

Dar duhul cel rău se risipise. În răstimpul de acalmie al 
armistiţiului, toţi oaspeţii reculeşi se desmeticiră din 
vrăjmăşia care-i îndârjise. Nu mai aveau nici o poftă să reia 
ostilitățile. Îşi pipăiau nodul cravatelor, îşi aranjau batistele 
la buzunarul dela piept; cu jenă, se plecau spre vecine să le 


întrebe dacă nu poftesc borcanul cu muştar sau să le 
servească un madrigal, anemic şi cuviincios. 

Atunci abia, îşi dădură seamă că dela felul din urmă, 
trecuse un timp nefiresc prelungit şi că slujnica în şorţ de 
dantele, nu se înfăţişase să înlocuiască farfuriile. 

Madam Vlădoianu se scuză, ca niciodată surprinsă de un 
eveniment misterios şi neprevăzut în ordinea gospodăriei 
sale, cu disciplina severă şi dată de exemplu în trei 
generaţii de căsnicii. 

— Nu ştiu ce s'a întâmplat... Dar sunt sigură că s'a 
întâmplat ceva. 

— Mă duc eu să văd, tanti Eliz! Se oferi Puica, nepoata 
doamnei Vlădoianu; adorabilă copilă de cinci ani neîmpliniţi, 
cu spumoasă rochiţă albă, cu ochi de albastrul inocent al 
cerului şi cu bucle bălane de heruvim. 

Spuse şi nu aşteptă aprobare. Descinse de pe scaunul 
unde se afla cocoţată pe perne ca să ajungă la nivelul 
persoanelor mature; se răsuci pe călcâiele pantofiorilor de 
lac şi o sbughi pe culuare, spre bucătăria unde se instalase 
tăcerea enigmatică şi amenințătoare, ca în urma unei 
ireparabile catastrofe. 

Uşile trântite în urmă, indicau pe tot parcursul, cu 
detunături tot mai îndepărtate, înaintarea către mister. 

— Delicios copil! Exclamă o doamnă. 

— Şi e atât de cuminte! Are atâta candoare în ochi... 
Recunoscu altă doamnă. E inocenţa personificată. 

— Întradevăr, o cresc după moda veche, mărturisi cu o 
orgolioasă modestie madam Vlădoianu. Eu nu înţeleg copiii 
de astăzi. Nu-mi plac. Pot spune chiar că îi compătimesc. 
Prea mult cinematograf. Prea multă libertate! Ştiu tot. Aud 
tot. Deaceia se blazează înainte de vreme şi au să fie nişte 
nenorociţi... Eu o feresc pe Puica, de tot ce pângăreşte 
viaţa, ca pe o plantă de seră. După părerea mea, inocenţa e 
zestrea cea mai de preţ pentru o fată. 

— Exact! Aprobă cu energie, domnul Fănică Eladescu. 
Nepoata dumitale e o excepţie unică... Cât despre mine, 


sunt scandalizat de cele ce aud dela copiii mei. Vă imaginaţi 
ce m'a întrebat fecioru'meu, Ionel, acum vre'o două 
săptămâni? 

— Ce? Se îndreptară curioşi, douăsprezece perechi de 
ochi. 

— N'aveţi să ghiciţi... Pariez! 

— Spune. Trebue să fie ceva nostim. 

— O să vedeţi dacă e nostim ori nu. O să vă spun şin'osă 
credeţi... Acum două săptămâni lucram la birou. Mă trezesc 
cu Ionel. Văd că dă târcoale. Îl întreb: „Ce e cu tine, Ionel? 
Care ţi'e pofta...?”. El, de colo: „Iăticule, am să te întreb 
ceva”... „Întreabă şi îţi răspund” - spun eu. „Dar îmi 
răspunzi adevărat? Nu mă înşeli?” - vrea să se asigure mai 
întâiu. 

„Fireşte că adevărat... Ştii că pentru mine, omul mincinos 
nu face două parale. Nici nu vreau să-l văd în ochi... Haide, 
domnule! Întreabă, şi-ţi răspund. N'am timp de pierdut...!” 
„Bine! Zice el. Dacă e aşa, te rog pe mata să-mi spui ce-o 
fost întâi pe lume: oul, cocoşul sau găina...?” Iată ce-i 
preocupă pe copii din ziua de azi! 

— Şi ce i-ai răspuns? Întrebă foarte curioasă, una din 
doamne. 

— l-am răspuns, să ţină minte cât o trăi. l-am tras un 
picior în spate. Ştiţi, că eu sunt un tip cam violent! Adaugă, 
după un timp, domnul Fănică Eladescu, în chip de scuză. 

— Aceasta n'are să se întâmple niciodată cu Puica mea! Îşi 
asigură oaspeţii cu o privire rotundă şi satisfăcută, de jur 
împrejur, madam Vlădoianu. Nici nu i-ar trece prin cap să 
întrebe aşa ceva. Ea crede, că pe pui, ca şi pe copii, îi aduce 
barza. N'am nici o grijă, despre aceasta. 

— Cel puţin pentru o bucată de timp! Râse zgomotos şi 
vulgar, domnul Fănică Eladescu. 

Madam Vlădoianu, nu găsi de cuviinţă să remarce 
asemenea glume grosolane. 

Ceilalţi conmeseni, întoarseră priviri de dezaprobare spre 
vinovat. Pentru toată lumea delicateţa şi grija cu care 


madam Eliz Vlădoianu îşi creştea nepoata orfană, era un 
prilej de admiraţie şi de înduioşare. Cum putea gândi 
cineva atât de trivial şi vorbi atât de ordinar? Se cunoaşte 
că e tatăl unui copil care, la şase ani, se interesează în gura 
mare, dacă oul face găina sau găina face oul şi dacă nu e 
amestecat în chestia aceasta, cumva, şi cocosul. 

Domnul Fănică Eladescu presimţi că a dat greş. Ca să 
schimbe discuţia, atacă vehement problema servitoarelor 
din ziua de azi, chestiune pe care era sigur că toţi vor cădea 
de acord. Un domn slab, profită de ocazie şi povesti o 
anecdotă lungă. O doamnă deşirată, istorisi la rândul ei o 
întâmplare scurtă, din care nimeni nu înţelese concluzia. 

Madam Vlătoianu renunţase să participe la această foarte 
actuală şi arzătoare diversiune. Se frământa în braţele 
jâlţului, ca pe-un scaun de supliciu cu ţintele înroşite la jar. 
Nu mai pricepea nimic. Rămăsese acolo şi Puica. Se 
întâmpla ceva. Dar ce? 

Se hotărâ să pornească în anchetă, la faţa locului: 

— Mă iertaţi... Dar este ceva inexplicabil. 

Nu ajunse la uşă, când canatul se trânti de perete. 

Puica anunţă din prag, gâfâind, ca soldatul victoriei dela 
Maraton: 

— A născut Foleta! 

Madam Eliz Vlădoianu căută cu ochii un jâlţ apropiat, între 
braţele căruia să cadă cu toată făptura sa, corpolentă şi 
impunătoare. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Puica!... Puica dragă, 
cum poţi spune tu aceasta, copila mea? 

— Zău, tanti Eliz. Am văzut cu ochii mei. A născut Foleta 
doi căţei. Sunt băeţi amândoi. I-am botezat. Tip şi Top. Nici 
n'au ochi. Şi să vezi mata cum îi linge Foleta...! 

— Încetează, Puica. Te rog, încetează cu ororile acestea! 
Imploră madam Vlădoianu. 

— De aceasta a întârziat Rugi cu friptura, se simţi datoare 
Puica să dea informaţii suplimentare, precum ca să se ştie. 
N'a lăsat-o Mariţa bucătăreasa, să vină. Zicea că boierii pot 


să mai aştepte, fiindă numai Rugica se pricepe ce trebue să 
facă. Fără Rugica, biata Foleta putea chiar să moară. Marița 
e o proastă. Habar n'are... E aşa de proastă, că se jura ieri 
că Foletei are să-i aducă zilele acestea barza nişte căţei... 
Aşi ruga-o eu pe dânsa să-mi arate şi mie ce fel de barză! 
Mai întâi că e iarnă afară şi nici nu sunt berze. 

Puica perora, gesticulând foarte însufleţită, adresându-se 
pe rând în dreapta şi în stânga la mosafiri, chemându-i 
martori cu privirea ei albastră şi pură, şi aşteptând 
confirmarea unanimă că Mariţa e cea mai proastă 
bucătăreasă de pe lume, de vreme ce îşi închipuie că pe toţi 
căţeii Foletei, i-a adus barza în cioc. 

Madam Eliz Vlădoianu nu-i venea să-şi creadă ochilor şi 
urechilor. Scufundată în jâlţ, îşi făcea vânt cu şervetul, 
înălţând privirea desnădăjduită în tavan. Domnul Eladescu, 
surâdea răsbunat şi perfid. 

Masa sfârşi într'o atmosferă glacială. 

Rugi, care cumula cu modestie oficiul de fată în casă şi de 
mamoşă a Foletei, încercă de vre-o două ori, schimbând 
farfuriile, să dea amănunte victorioase asupra celor 
întâmplate. Madam Vlădoianu o electrocută cu privirile, 
deşi o mare şi legitimă nerăbdare o îndemna mereu să 
întrebe, dacă Foleta a dat naştere iarăşi la bastarzi în loc de 
căţei de rasă, cum recidiva cu o regretabilă îndărădnicie. 

Foleta era căţeluşa favorită a doamnei Vlădoianu. De cea 
mai pură rasă, cu arborele genealogic reconstituit până la 
cel mai mărunt amănunt şi cu rădăcinile într'o familie 
celebră, importată din Anglia. Totuşi, printr'o aberaţie 
neexplicabilă, cu toate măsurile de precauţie, Foleta 
dovedea înclinări proletare şi o totală lipsă de bun gust şi 
de demnitate! Căţeii ei, de până acum, reprezentau cea mai 
odioasă confuzie de rase, de culori şi de forme. Unii chiar 
întruneau într'un singur individ, stigmatele a patru-cinci 
eredităţi încărcate. Rezultatul era monstruos. Căţelul avea 
urechi de prepelicar, bot de mops, picioare de baset, blană 
de lulu, glas de dulău. Din această pricină, madam 


Vlădoianu suferea adânc, iar consternarea sa era 
împărtăşită de toţi prietenii casei, nevoiţi să o consoleze 
după fiecare naştere a Foletei, ca după o mare nenorocire 
familiară. 

Servitoarele aveau ordin să extermine asemenea fructe 
ale păcatului. Foleta scheuna căutându-şi odraslele răpite 
prin colţuri, două-trei zile, cu scâncete umane, pe urmă la 
cel dintâi prilej, o lua dela început. 

— Eu am o explicaţie... Cunosc o teorie! Anunţă domnul 
Fănică Eladescu. 

Toţi îi amintiră, cu priviri apăsate, prezenţa copilei. Puica 
se pregătea să afle teoria domnului Fănică Eladescu, 
deschizând ochii ei mari şi puri. 

— Puica, te rog du-te şi te joacă. Ia ziua bună dela toţi! O 
îndemnă madam Vlădoianu. 

Puica plecă cu regret. 

Domnul Eladescu, îşi putu desvolta teoria în pace şi onor. 
Se adresa personal doamnei Vlădoianu, dar apela şi la 
confirmarea celuilalt auditoriu. 

— Ziceţi că de trei ori aţi luat toate precauţiile şi totuşi... E 
foarte simplu, doamnă. Foleta ispăşeşte primul păcat. E 
teoria impregnaţiei. A greşit odată, la început, cu un câine 
nedemn, dintr'o rasă ticăloasă... Atât e destul. Ori ce aţi 
face, copiii ei au să fie până la sfârşit corciţi de acest 
suvenir. E stigmatul păcatului dintâi. Există chiar o ramură 
din ştiinţa creşterii cailor, consacrată acestui fenomen. Se 
numeşte telegonie. Pot să vă asigur că şi la noi oamenii, se 
întâmplă câteodată. S'au văzut cazuri, când o văduvă 
remăritată, după zece ani, naşte un copil care seamănă cu 
răposatul... Pecetea odată imprimată, greu s'o mai şteargă, 
chiar cea mai mare emoție şi iubire. De altfel... 

Madam Vlădoianu respinse cu amândouă mâinile, în semn 
de oroare, continuarea acestei demonstraţiuni: 

— Orice ai spune dumneata, domnule Eladescu, de data 
aceasta nu mai cred. le asigur că am luat toate măsurile. 
Portiţa de fier închisă la curte, de cum se făcea ziuă. Foleta 


închisă în casă. N'a mai fost pe alegerea ei, proasta. Am 
ales eu... Cunogşti cățelul lui madam Stanopol? Cea mai pură 
rasă. Adus direct din Anglia. L-am ţinut aci o săptămână... 
Erau cei mai buni prieteni... Nu mă mai poate convinge 
nimeni. Pariez pe ce vrei, că Tip şi Top, cum i-a botezat 
Puica, sunt după chipul şi asemănarea părinţilor. Adică rasa 
cea mai curată, cum i-au fost străbunii până la al nouălea 
neam. 

— Să vedem! Ameninţă încredul, domnul Fănică Eladescu. 
Eu rămân la teoria mea... De altfel e simplu... Putem merge 
să constatăm de vizu... 

Madam Vlădoianu acceptă provocarea, pe deoparte fiindcă 
era convinsă de dreptatea sa, pe de alta fiindcă abia îşi 
stăpânea nerăbdătoarea curiozitate, să vadă isprava 
Foletei. 

Au mers şi'au văzut, lăsând ceilalţi invitaţi la cafea. 

Din ungherul magaziei de lemne, unde-şi alesese culcuşul, 
Foleta ridică ochii lăcrimoşi şi materni, lătrând uşor şi 
lingându-şi odraselele cu înduioşată mândrie. 

— Aprinde becul să vedem mai bine! Porunci madam 
Vlădoianu. 

Rugica răsuci butonul. Lămuri: 

— Pe acesta l-a botezat coca Puica, Top, pe cestălalt Tip. 

Larvele, încă umede, abia se mişcau lucioase. 

Domnul Eladescu, prinse unul de pielea largă a cefei şi îl 
ridică în spaţiu, triumfal. Era 'Ilop şi era ca toţi ceilalţi 
prunci ai Foletei asasinați din ordinul doamnei Vlădoianu: o 
mustră de toate rasele şi de toate culorile. 

— Ce-am spus? 

Madam Vlădoianu scutură capul cu scârbă. Domnul Fănică 
Eladescu îl depuse satisfăcut, ca după o victorie personală. 
Foleta începu să-şi lingă odrasla cu aviditate. 

— Şi celălalt! Anunţă domnul Fănică Eladescu, ridicând al 
doilea exemplar de ceafă, să-şi continue demonstraţiunea, 
din-ainte asigurat de victorie. 


Dar celălalt geamăn, Tip, nu purta nimic din stigmatele 
care desonorau făptura fratelui său Top. Era mic, delicat, 
fin - miniatura lui Milord, cățelul doamnei Stanopol adus 
direct din Anglia. 

— Vezi? Se bucură madam Vlădoianu. 

— Se poate... O excepţie. Orice regulă, e confirmată 
printr'o excepţie! Recunoscu cu un fel de regret, domnul 
Fănică Eladescu. 

Madam Vlădoianu se întoarse spre Rugica şi ordonă: 

— Pe Top să-l arunci. Să păstrăm numai pe Tip. Chiar 
acum să-l arunci, să-l înneci. Treaba ta ce faci cu el. Să nu-l 
văd în ochi. Ai înţeles? 

— 'Ţeles, coniţă! Întări fără împotrivire Rugi, care îşi avea 
planul ei şi nu-şi simţea porniri pruncucigaşe. Îl arunc cum 
aţi poruncit. La noapte, îl arunc. 

CAP II. 

— 'Top îşi găseşte o mamă adoptivă, care n'are idee de 
selecţia rasei; iar Tip, devine un căţel patrician. 

Când invitaţii s'au risipit în cele patru puncte cardinale ale 
Capitalei, Doamna Eliz Vlădoianu rămase în salonul vast cu 
un sentiment neplăcut de iritare, pe ea însă-şi, pe dânşii, pe 
Rugi, pe Puica, pe Foleta şi pe tot universul. 

Ceştile goale de cafea, răvăşite pe mesuţele scunde, 
resturile ţigărilor strivite în scrumiere, fumul răcit şi acru, îi 
ofensau ochii şi nările. Prelungeau o prezenţă supărătoare. 
Aminteau o vulgaritate nelămurită la atâţia prietini şi 
prietene, cernuţi prin sita cea mai fină într'o viaţă de om. 

Madam Vlădoianu, buna şi blânda „Ianti Eliz”, cunoscu 
întâia oară mizantropia. 

Toată umanitatea, îi arătase adineori altă faţă, 
necunoscută. Discuţia încinsă din senin la masă, glumele şi 
aluziile deşănţate de mai târziu, îi smulseră o pânză 
amăgitoare de pe ochi. 

Fusese întotdeauna mândră, că isbutise după două decenii 
de minuțioasă, chibzuită şi aspră selecţie, să-şi alcătuiască o 
mică dar adevărată curte de oameni subţiri, cuviincioşi şi 


discreţi, cu gusturi fine şi conversaţia irizată de acel spirit 
impalpabil, care scântee ca sclipetul soarelui în burele dela 
sfârşitul ploilor luminoase din miez de vară. La masa ei şi în 
salonul cu mobile amintind graţia altui veac, se refugia o 
lume neconsolată de brutalitatea acestor timpuri de 
parvenire lacomă şi de apucături grosolane. Era ultimul 
bastion, unde rezistau ultimii supraveiţuitori ai unei tradiţii 
în crepuscul. 

Aşa îi socotea. Aşa îi ştia. Aşa se mândrea cu dânşii. 

Iar toţi îi arătaseră deodată, ca printr'o vrajă întreruptă, 
adevărata lor fire, cu rânjetul lor hâd şi cu înveselirea lor 
lubrică. Acum înţelegea că au plecat să continuie, odată cu 
digestia, şi clevetirea lor scârbavnică, despre toaletele, 
năravurile tăinuite, sursele odioase de venituri ori 
desgustătorul oportumism politic al foştilor vecini de masă. 
Nu cutezaseră oare să înceapă chiar în faţa ei, sub ochii ei, 
spurcând auzul cu vorbe care n'au sunat niciodată între 
pereţii albi şi caşti, ca o chilie de monăstire? 

Madam Vlădoianu sună. Porunci: 

— Rugica, deschide ferestrele. Alungă fumul. Strânge 
ceştile. Şi vezi, dacă n'au ars cumva covoarele. N'ar fi de 
mirare! 

Pentru cine o cunoştea bine, numai această presupunere 
rostită cu glas tare, că mosafirii săi ar fi putut să ardă 
covoarele cu mucuri de ţigară lepădate în neştire, cum fac 
cheflii unei sindrofii de suburbie, dovedea o bruscă, totală şi 
ireparabilă disgrație. 

Şi culmea! 

— Bănuiala se dovedi întemeiată. 

— Chiar e ars, coniţo! Exclamă Rugica. Uitaţi-vă colea. 
Bunătate de covor, tuni-ei drac de mama lor. 

— Aci o stat domnul Eladescu! Rosti cu oarecare 
satisfacţie madam Vlădoianu. Mă aşteptam! 

Cu un gest fatal al degetelor inelate, madam Vlădoianu îl 
şterse definitiv de pe lista viitorilor invitaţi. Era un început. 
Primul, dintr'o duzină de sacrificați. 


Se întoarse cu o îngrijorare alarmată: 

— Biata Foleta, ce face? l-aţi dat de mâncare? S'o mutăm 
numai decât din magazie. Aşează'i culcuşul aci, aproape de 
mi-ne, s'o am sub ochi. 

Ca orice autentică misantropă şi cu pasiune de neofită în 
această proaspătă religie, madam Vlădoianu desgustată de 
oameni, îşi îndrepta tot excedentul disponibil de altruism 
spre dobitoacele fără cuvânt. Foleta fu mutată aşa dar în 
antret. Lângă calorifer, într'un coş de paie, capitonat cu 
saltea moale. Tip şi Top, se ghemuiră voluptos, în dogoarea 
uscată, scâncind şi căutând orb cu gingiile lor ştirbe, sfârcul 
biberonului matern. 

— Bagă de seamă, ce ţi-am hotărât odată, Rugica! Repetă 
madam Vlădoianu. Pe acesta urât şi corcit, să nu-l mai văd 
mâine dimineaţă. Ai înţeles? 

— Ţeles, coniţă! Afirmă Rugi, cu toată convingerea. 

Ea pricepea, în felul ei, ferm convinsă că va săvârşi la 
noapte fapta generoasă, salvându-l dela moarte şi 
încredinţându-l bucătăresei de peste drum. Mintea ei slabă, 
nu scruta zările viitorului mai departe. Nu era pătrunsă că 
după principiul de selecţie, individul trebueşte sacrificat 
fără îndurare rasei, aşa precum spartanii cei tari şi cruzi, îşi 
aruncau pruncii schilozi în râpă, ca neamul să rămână 
vânjos şi falnic. 

Condamnatul la execuţia capitală, sugea avid, în 
nevinovata lui ignoranță, nepresimţind ce-i pregătea soarta. 
Foleta îşi privea stăpâna cu ochi lăcrămoşi, fideli şi 
recunoscători. Pentru ea, madam Vlădoianu înfăţişa 
fatalitatea care până acum îi răpise sistematic toate 
odraslele, pentru o vină neînţeleasă. Şi poate mai ghicea că 
de astădată, fatalitatea măcar pe jumătate, s'a îmblânzit. 

— Proasto! O desmerdă pe creştet madam Vlădoianu, 
plecându-se ocrotitor deasupra ei. Proasto, altădată să nu 
mai greşeşti. Să-i faci pupuia, pe toţi! 

Proasta îşi linse cu orgoliu amândouă odraslele, fiindcă 
pentru dânsa nu exista deosebire între fructul stigmatizat al 


păcatului şi fructul, ca să spunem aşa, legitim şi autorizat. 

Odată cu umbrele nopţii, strecurându-se cu paşi de 
conspiratoare, Rugica traversă strada şi bătu în fereastra 
bucătăriei de peste drum: 

— Madamă Sultană, l-am adus. 

Madama Sultana, desfăcu ploconul din faşele de cârpă. Îl 
aşeză pe masă, în lumină. 

Încleştă mâinele în semn de admiraţie: 

— Îi frumos care nu se mai află! Aşa o mai avut boeru unu, 
la noi acasă în Moldova. Are să-i placă grozav câtu-i de 
dolofan! 

Precum se vede frumosul nu se măsoară cu aceiaşi unitate, 
chiar în două case de peste drum. Ceiace pentru madam 
Vlădoianu era un obiect de oroare şi de dispreţ, pentru 
madama Sultana şi stăpânul ei, devenea o splendoare „care 
nu se mai află”. 

— Îl chiamă Top. Aşa l'a botezat coca Puica, adăugă Rugi 
ca informaţie suplimentară. 

— Top să rămâie! Admise madama Sultana. 

Top se târa orb şi lucios pe masă, ca un sobol scos din 
galeriile lui subpământene. 

— l-am pregătit mamă. O mamă de gumă, rosti cu 
înveselire bucătăreasa, scoțând din dulap un biberon şi 
răsucindu-i gâtul să toarne lapte cald. Să vedem cum îi 
place dumnealui. 

Îi vârî degetul de gumă, în silă, între gingii. „Dumnealui”, îl 
respinse întâi indignat, pe urmă, când dădu de lichidul 
călduţ, începu să sugă cu lăcomie, mişcând apendicele 
coloanei vertebrale, subţire ca o coadă de şopârlă. 

— Acum să sugem şi noi o leacă de biberon! Anunţă 
madama Sultana, dând la iveală din dulap o sticlă de spirt. 

Turnă în păhărele, se cinstiră şi cinstiră pentru sănătatea 
şi viitoarele isprăvi ale lui Top, bastardul. 

Apoi Rugica traversă strada îndărăt, cu paşi de 
conspiratoare în noaptea opacă. 


— L'ai aruncat la canal? Întrebă madam Vlădoianu, a doua 
zi dimineaţă, când inspectă culcuşul Foletei. 

— La canal, coniţă. La canal, sărmanul de el. Am închis 
ochii şi i-am dat drumul. Mă durea sufletul, parcă omoram 
un copil... Oare să nu fie păcat? Se îngrijoră cu ipocrizie. 

— Lasă prostiile Rugi! Eşti fată în toată firea. Ţine aceasta 
pentru tine... 

Madam Vlădoianu întinse doi poli mototoliţi, preţul pă- 


catului. Rugica îi capitaliză la zestre. 
* 


x X 


Tip, creştea cocolit, alintat şi cu nazuri patriciene, în 
culcuşul capitonat. Făcu ochi şi prinse glas. Cu ochii luă 
cunoştinţă de minunile universului vizibil, cu glasul asurzi 
tot personalul domestic al casei Vlădoianu. 

Când începu să se aventureze din coşul de paie, alergând 
împleticit pe picioarele subţiri şi nervoase, madam 
Vlădoianu îl împodobi cu funtă roz şi cu un mic zurgălău de 
alamă. Puica, nepoţica bălană cu bucle de heruvim şi ochi 
de albastrul pur al cerului, încercă de câteva ori să-l tragă 
de coadă, în joacă. Dar Tip, avea în loc de coadă, un 
apendice degenerat din care, nimeni n'ar fi găsit ce să 
prindă cu două degete. Ca un adevărat exemplar de rasă 
din neamul lui, se născuse amputat. Se anunţă, după 
părerea tuturor, un căţel superb. 

Astfel Foleta se reabilita cu prisosinţă, după ce cu atâtea 
ruşini ispăşise primul păcat al juneţii. 

Intr'acel timp, madam Vlădoianu procedase la o revizuire 
totală a prieteniilor care douăzeci de ani îi înşelaseră 
iluziile. Mosafirii din salon se împuţinară. Invitaţii la masă 
erau atât de restrânşi, încât Rugica nu mai avea dece să 
lungească tăbliile pe picioarele cu rotiţe. 

Erau puţini, dar erau aleşi. Se mai aflau legaţi şi printr'o 
pasiune comună, cimentând efemerele afinități elective. Se 
adunau să desbată o mare chestiune de Stat, asupra căreia 
căzuseră de astădată cu toţii de acord. Aprobau asprimea 


guvernanţilor, care ţineau în surghiun viitorul Voevod al 
ţării. Ameninţau că la primejdie, vor descinde în stradă, să 
pună pieptul lor sub paşii vulgului: căci numai cu acest preţ, 
călcând peste cadavrul lor, exilatul va putea înainta spre 
scările tronului. De unde pornise asemenea înverşunare, ar 
fi fost greu de lămurit. De ce, tocmai doamna Eliza 
Vlădoianu, persoană paşnică şi blândă, părea animatoarea 
cea mai înfocată a acestei rezistenţe? Era iarăşi un mister 
nepătnins. Presupuneri se ofereau multe şi variate, dar 
şubrede toate. Una singură scăpa din vedere, deşi poate 
era cea mai temeinică. 

Micul sobor din casa doamnei Vlădoianu, opunea un veto 
energic curentului popular, tocmai fiindcă era popular. Cum 
s'ar fi degradat, oare, să adopte aceiaşi părere şi aceiaşi 
adoraţie răsbunătoare pentru absent, cot la cot cu 
mulţimea cea inconştientă şi nevertebrată? 

Acestor prieteni fideli, după ce sfârşiau de orânduit 
treburile ţării, madam Vlădoianu le împărtăşea cu 
entuziasm progresele nemapomenite ale căţelului savant. 
Tactul stăpânei şi educaţia răbdurie, complectau fericit 
distincţia naşterii cu „arborele genealogic curăţat de crăci 
petrede”, aşa cum circula într'acea vreme, o formulă foarte 
scumpă diregătorilor atotputernici. 

Tip ştia să facă sluj, să meargă în două labe, să se roage cu 
celelalte două împreunate, pentru o bucată de zahăr şi să 
latre cu frenezie apărându-şi patroana, când cineva se 
prefăcea în glumă că-şi permite să o atingă cu palma. 

Mosafirii din salon cădeau în extaz, după asemenea 
demonstraţiuni. Atunci madam Vlădoianu se simţea 
îmbunată şi dispusă să acorde umanităţii o largă iertare, cu 
excluderea, bineînţeles, a absentului, care în surghiunul său 
depărtat, n'avea voie prin legile ţării să-şi poarte nici 
numele. 

— Tip, salută pe madam Stănoiu! 

Tip se ridica în două labe, înainta cu paşi laborioşi de 
echilibrist şi ducea palma la tâmplă, cum ar fi purtat-o la 


cozorocul unui chipiu invizibil, dacă ar fi fost un galant 
sublocotenent, salutând o domnişoară în grădina publică a 
garnizoanei. 

— Dă pa, Tip! 

Tip „dădea pa”. Doamna Stănoiu, recunoştea că e ceva 
extraordinar. 

— Şi acum o surpriză! Anunţă madam Vlădoianu. Ascultaţi 
şi priviţi, vă rog. 

Toţi se mişcau pe scaune, pregătindu-se să asculte şi să 
privească. 

— Tip, micule! Ce faci tu dacă vine, ştii tu cine? 

Tip se repezea îndârjit, lătrând furios, clănţănind din dinţi, 
mârâind şi dând asalt fantomei invizibile şi fără nume, care 
ar fi cutezat să sosească în patrie, călcând pe cadavrul său 
şi al doamnei Vlădoianu. 

— Bravo, Tip! Eşti genial! Exclamau toţi, aplaudând şi 
schimbând priviri admirative. 

— Vino la mămica, să-ţi dea o bucată de zahăr! Îl poftea 
madam Vlădoianu, cu glas mai dulce decât pătratul alb, 
suspendat în spaţiu cu două degete. 

Tip sărea să-şi primească recompensa, crănţănea bucata 
de zahăr, pe urmă se avânta în jâlţul cel mai larg şi-şi făcea 
culcuş pe perna cea mai moale, de unde privea mica gardă 
a doamnei Vlădoianu, cu ochi blazaţi şi cu o indiferenţă 
arogantă. Tot aşa artiştii, încărcaţi de glorie, îşi tratează cu 
dispreţ auditoriul entuziasmat. 

— Numai nu vorbeşte, micul de el! Constată doamna 
Stănoiu. Cât e de inteligent, sunt sigură că ar avea de spus 
lucrurile cele mai nostime. 

Tip nu vorbea. E adevărat şi era regretabil. Dar dacă 
minunea s'ar fi întâmplat, ar fi produs o mare deziluzie 
stăpânei şi mosafirilor care-l adorau. N'ar fi avut nimic de 
spus: nici nostim, nici mai puţin nostim. El nu gândea nimic, 
despre nimeni şi despre nimic. Era un câine alintat de salon 
şi, ca orice creatură vanitoasă şi plină de sine, socotea că 
universul a fost urzit cu singurul scop să-i procure o pernă 


caldă sub căpătâiu, masa la ore fixe, porţiunea de zahăr 
cubic şi exclamaţii de admiraţie, când venea ceasul să 
defileze, să dea „pa” şi să se fandosească în mijlocul 
mosafirilor, ca un cabotin ahtiat de succesul scenei. 

Dacă ar fi căpătat graiu, madam Vlădoianu, înaintea 
tuturor, ar fi rămas scandalizată la descoperirea că Tip se 
comportă întocmai după chipul şi asemănarea oricărui june 
pomădat, încrezut, impertinent şi sec, din generaţia pe care 
o dispreţueşte şi căreia ea nu'i deschide uşile salonului. Era 
un câine standardiZat, un câine de salon-tip; fără opinii, 
fără personalitate şi fără caracter. 

Poate nu era prost. În orice caz nu spunea prostii. Ceiace 
constituia fără îndoială o superioritate, faţă de făpturile 
cuvântătoare. 

Musafirii, dânşii, aveau glas. Deci vorbeau. 

Tip îi măsura din creştet până în tălpi, printre pleoapele 
întredeschise din culcuşul molatec, până când somnul 
învăluia salonul doamnei Vlădoianu într'o ceaţă aromită. 

Lătra speriat în vis de o arătare neaşteptată. 

— Visează că a sosit cel care nu se spune... Surâse cu mult 
înţeles, doamna Stănoiu. 

— Aceasta nu o tolerez, nici prin vis! Anunţă cu fermitate, 
madam Vlădoianu, răsucindu-se scandalizată între braţele 
jâlţului. 

CAP III. 

— În care se vede că povestea lui Cain şi Abel, va dura cât 
lumea. 

Stăpânul madamei Sultana, era un bătrân scund şi pietros, 
cu pălărie mare şi cu hainele neperiate. Cărturar şi dascăl 
ajuns la anii de pensie, se strămutase în Capitală ca să se 
afle mai aproape de biblioteca Academiei, unde purica urice 
vechi şi hrisoave prăfoase, pentru o lucrare demult 
făgăduită şi demult aşteptată. 

Sosise însoţit de madama Sultana, care, ca o slugă 
vrednică şi veche ce era, a dat din întâia zi locuinţei 


închiriate, înfăţişarea patriarhală a gospodăriei 
moldoveneşti de unde plecase. 

Casa era mică şi strâmbă, cu ferestrele înguste şi cu 
acoperişul tuflit pe ochi, ca o pălărie de chefliu la ziuă. Dar 
avea curte largă şi doi salcâmi jigăriţi la poartă, care se 
chinuiau în fiecare primăvară să parfumeze strada cu florile 
lor mărunte şi anemice. 

În faţă, locuinţa doamnei Vlădoianu, vastă, severă şi sură, 
cu grilaj de fier şi cu scări de granit, cu ferestre spaţioase şi 
cu uşi grele de stejar, părea înălţată înadins pentru a umili 
prin constrast, aşezarea modestă a pensionarului. 

Peste drum, se opreau şi plecau, din zori până noapte târ- 
ziu, trăsuri şi automobile. Cărturarul venea şi pleca pe jos, 
cu umbrela subsuoară până la staţia de tramvai. Tot ce se 
întâmpla pe lume îl interesa foarte puţin. Pentru dânsul, tot 
ce se petrecuse vrednic de luare-aminte în istoria omenirii, 
luase sfârşit în anul 1528, când Petru Rareş abia îşi 
începuse domnia şi la care dată se încheiau cercetările sale. 
De acolo înainte, peste faptele şi gândurile 
supravieţuitorilor, trecea cu oarecare milă, ca peste 
zadarnice svârcoliri fără rost şi fără înţeles. 

Despărţit de prietenii vechi şi în neputinţă să lege prietenii 
proaspete, se simţea în exil, în acest oraş mare, sgomotos şi 
grăbit. Madama Sultana, văzu că tânjeşte şi înţelese din ce 
pricină. De aceia se gândise să'i caute prieten nou şi 
credincios. 

Domnul Ilarie arătase pe vremuri mare dragoste pentru 
un câine miţos şi plin de purici, care îl întovărăşea în 
plimbările din târgul moldovenesc şi dormea deacurmezişul 
pragului, în nopţile când lucra în odaia lui cu rafturi de 
cărţi. Câinele se stinsese de bătrâneţe, fonf şi surd. De 
atunci, nu găsise altul vrednic să-i ţină locul cu cinste. 
Madama Sultana se hotări să încerce o lovitură de stat. De 
aceia intrase în tratative, cu Rugica, slujnica de peste drum 
şi introdusese pe Top, bastardul, în casă. În faţa faptului 
îndeplinit, domnul Ilarie nu putea să aibă încotro. 


De altfel, 'Top se înfăţişa cu mari însuşiri, care aveau să 
câştige de îndată simpatia şi stima noului stăpân. Era negru 
în cerul gurii, ciolănos şi dolofan, fruntos şi viteaz. Madama 
Sultana îl crescu în taină, într'o lădiţă de zahăr ascunsă sub 
pat, până când făcu ochi şi se încumetă să-şi încerce 
puterea picioarelor. Numai după aceia, căutând un moment 
prielnic, când domnul Ilarie îşi sorbea cafeaua, îl prezentă 
scoţându-l de sub poalele şorţului, ca de sub o cortină. 

— Ce e asta? Întrebă domnul Ilarie, depunând ţigareta de 
chilimbar pe marginea farfurioarei de cafea. 

— Căţel! Declară laconic, madama Sultana. 

Top înaintă brav pe covor, înfruntând primejdia şi începu 
să adulmece cu nările papucii cărturarului. Se sprijini în 
labele dinainte şi lătră scurt. 

Dar se vedea bine că nu e un lătrat agresiv. Era o 
articulaţie de bucurie şi de curiozitate satisfăcută. Papucii 
domnului Ilarie, miroseau altfel decât papucii madamei 
Sultana. 

— Şi de unde l-ai scos? Ce vrei să faci cu el? Continuă 
domnul Ilarie, interogatorul. 

Madama Sultana înţelese că bătălia e câştigată. Pentru 
asigurarea victoriei definitive, abundă în elogii: 

— E un căţel de rasă. Straşnică rasă! Care nu se mai află 
de rară şi scumpă... 

Domnul Ilarie îl privi cu luare aminte din faţă şi de'a 
coasta. Aşa rasă nu mai văzuse. Rosti cu nedumerire şi cu 
oarecare in-teres: 

— Nu ştiu ce fel de rasă vrei tu să spui, Sultană. Eşti o 
babă nebună şi proastă. Uită-te la el! E mai degrabă un 
corciu. Cel mai teribil corciu, care mi-a fost dat ochilor să 
vadă vreodată. Fugi cu dânsul de-aici! Piei din ochii mei, 
urâtule! 

Îl alunga convins numai pe jumătate. Era urât, dar inspira 
încredere. 'Top, ca şi cum ar fi presimţit că soarta lui se juca 
într'un moment decisiv, se propti în picioarele pretimpuriu 
vânjoase şi lătră cu hotărâre. Spunea în limba lui: 


— Aci sunt şi aci rămân, dacă vrei. Dacă nu, sunt curios să 
văd ce-ai să-mi faci...? 

— 'Ţi-am spus să-l iai de aici... 

— Îl chiamă Top, se prefăcu a nu auzi Sultana. 

— Top? Alta, e acum. Ce fel de nume e acesta, Top? Înţeleg 
Aron, Movilă, Bontaş... 

— Îl chiamă Top, perzistă cu încăpățânare baba Sultana. 
Răspunde la 'Top. Dacă răspunde la Top, ce pot eu să-i fac? 

Top se gudura greoiu în jurul papucilor de pâslă, unde se 
aflau scufundate picioarele, providenţei care îi dădea lapte 
cald şi îi aşternea culcuş de cârpe. Încercă să se caţăre de 
poale. Mormăi mulţumit, de câteori îşi auzi numele 
pronunţat. 

— Vezi şi mata... Îl chiamă Top şi pace! 

Madama Sultana îşi făcu drum cu tablaua de cafea şi uită 
cățelul, ca din întâmplare. Top se întoarse la papucii noului 
stăpân. Era se vede o chestie pe care nu o lămurise deplin. 
Îi mirosi', îi încercă scuturându-i cu dinţii şi trăgându-se în- 
dărăt. 

— Marş de aci, potaie! Se supără domnul Ilarie. 

Top fugi. Dar fugi cu tot cu papucul pe care isbutise să-l 
smulgă, şi se refugie sub pat. 

Când madama Sultana se întoarse târziu, tiptil, să constate 
cum se desfăşoară evenimentele, Top dormea tolănit pe 
halatul de lucru al stăpânului, iar domnul Ilarie nu se 
îndura să-i tragă haina de sub el. 

Top crescu în libertate, lipsit de educaţie şi ignorând buna 
cuviinţă. Cum nu se afla nimeni să-l înveţe ce e frumos şi ce 
poate provoca entuziasmul şi admiraţia, se cârmui numai 
după instinctul său proletar şi direct. Nu ştia să facă sluj şi 
nici nu înţelegea la ce i-ar fi de folos. Nu purta funtă cu 
zurgălău. Nu saluta. Nu dădea pa. 

Mârâia şi lătra, când vedea că un strein cată a cuteza să 
păşească dincoace de portiţa grilajului. Lătra cu tărie, iar 
dacă streinul se încăpăţina să înainteze, Top îl încolţea dacă 
nu de pulpă, cel puţin de pantalon. 


Noţiunea dreptului de proprietate, era în cugetul său în 
destul de turbure şi în orice caz subiectivă. Îşi apăra cu 
înverşunare osul. Dar dacă îi cădea la îndemână, nu se 
dădea în lături dela orice risc, ca să poată intra în 
stăpânirea altui os, prin rapt sau violenţă. Când scăpa pe 
poartă, după misterioase explorări, nu arareori se întorcea 
cu un trofeu de războiu, de preferinţă comestibil. Larma 
schelălăiturilor care durau încă în capătul străzii, dovedea 
că lupta a fost cruntă şi că inamicul înfrânt, încă îşi linge 
rănile sângerânde. 

Top deveni un câine temut. 

Cuminte, paşnic şi grav, păşea numai când domnul Ilarie, îi 
îngăduia să-l întovărăşească în plimbările singuratice de 
seară. 

Atunci, dacă întâlnea un adversar pe stradă, întorcea ochii, 
către stăpân. Întreba: 

— Ce zici? Să-l încolţesc? 

— Cuminte, 'Top! Poruncea domnul Ilarie. 

Top se alătura cu regret la mersul liniştit al stăpânului, 
după ce arunca mai întâi pieziş, o privire plină de lămurită 
promisiune: „Ai noroc, acum; dar lasă că ne mai întâlnim 
noi, amice!” Privirea era atât de elocventă, încât celălalt 
câine o tulea prelins pe lângă ziduri, schelălăind fără 
pricină. 

— Eşti un bandit! Un teribil bandit! Îl mustra cu sceptică 
filosofie, domnul Ilarie. 

— Ce să'i fac, stăpâne? Dădea din coadă complice, Top. Mă 
dau după vremuri. Nu vezi şi dumneata că în ziua de azi, 


numai bandiții găsesc teamă, ascultare şi respect? 
* 


x X 


La ora patru după orariul de iarnă şi la ora cinci după cel 
de vară, (cu excepţiunea sărbătorilor legale), Puica începea 
osânda cotidiană a lecţiilor de clavir. 

Profesoara, persoană uscată, autoritară, asexuată şi fără 
vârstă, nu arăta nici o toleranţă pentru slăbiciunile 


omeneşti. Era virtutea, exactitudinea şi simţul datoriei, 
fericit întrupate într'o singură făptură, cu negi pe nas şi cu 
tulee ţepoase de mustață, deasupra buzelor subţiri. 

Toate încercările Puicii s'o târască în ispită, se isbeau 
într'o intransigenţă de fier. Domnişoara profesoară nu ştia 
de glumă, nu părea de fel curioasă să afle evenimentele 
casei. Nu se înduioşa şi nu se minuna de întâmplările 
fabuloase povestite de Puica, dela uşă, cu o abundență 
teribilă de gesturi şi cu o pasionată însufleţire, în nădejdea 
că va amâna astfel începutul supliciului. 

Îşi încăleca ochelarii pe nas. Consulta ceasornicul cu capac 
de email, atârnat în şnur negru după tendoanele gâtului şi 
răschirând palma uscată, zăgăzuia brusc avalanşa 
peripeţiilor: 

— Ajunge, copila mea! N'avem timp de poveşti. E cinci şi 
două minute. Începem! 

Puica suspina resignată, se cocoţa pe taburetul înalt şi 
purcedea să-şi silabisească lecţia pe clapele de fildeş, cu o 
docilitate agresivă. 

Prin geamul deschis, notele dădeau busna în văzduhul li! 
ber al străzii, poticnindu-se sonor: mi-do-si-mi-mi-si-la... 

— Re-la! Re-la! Unde vezi si? D'acapo! 

Puica o lua d'acapo, oţărându-şi fruntea bombată şi mică, 
sub care mijeau crâncene proecte pentru exterminarea 
totală a profesoarelor de piano din cele cinci continente. 

În decursul unei asemenea lecţiuni, Top se întorcea pe sub 
fereastră, fluturându-şi triumfal coada stufoasă, după o 
victorie care semănase panica şi dezastrul în toate 
patrupedele lătrătoare ale cartierului. 

Sol-do-re-do-re-mi-re - sburau notele în aerul acidulat al 
primăverii. 

Top se opri. Înălţă coada şi ciuli urechile. Întâi nedumerit. 
Mai apoi iritat. O mânie inexplicabilă şi atavică, îi clocoti 
surd în gâtlej. S'ar fi spus că acolo, în casa doamnei 
Vlădoianu, descoperise însfârşit duşmanul ireductibil, 
vrednic de ura şi răsboinicia lui. 


Re-mi-sol-re... 

Provocarea era evidentă. Aceasta nu o mai putea trece cu 
vederea. Se propti în picioarele voinice, lungi gâtul şi 
începu să urle sub fereastră. Fără greş şi fără grabă, 
metodic, cu o hotărâre tenace să acopere glasul inamicului 
invizibil: au-u-uuuu! Au-u-uuu! 

Domnişoara profesoară se ridică să trântească fereastra. 

Puica profită de ocazie şi încercă să descrie cu ditirambice 
elogii, buna creştere a lui Tip, câine simţit şi educat, care 
nu şi-ar permite în ruptul capului să urle ca un derbedeu de 
stradă. 

— Dacă vrei, pot să-l chem aci. Ioată lumea spune că Tip e 
un câine fenomen. Să-l vezi cum mai... 

— Ajunge, copila mea. Au trecut douăzeci de minute din 
oră. D'acapol... 

Puica strânse buzele şi continuă: re-mi-sol-re... 

Sub fruntea rotundă şi mică se lămurea hotărârea şireată, 
ca la lecţia viitoare să-l introducă pe Tip în salon, ca din 
întâmplare. Profesoara nu va rezista. Lui Tip nu-i rezistă 
nimeni. Şi astfel va câştiga jumătate de oră cu siguranţă, 
arătându-i câte isprăvi nostime ştie să săvârşească favoritul 
Tantei Eliz. Păcat că nu s'a gândit mai demult! Tip poate să 
fie cel mai credincios aliat şi complice, întru mai grabnica 
săvârşire a ceasului de tortură muzicală. 

Dar Tip avea acum altă grijă. 

Dela fereastra deschisă de alături, privea în jos, cu scârbă 
şi desaprobare, la câinele care urla proletar în stradă. 

Schimbă picioarele, scutură zurgălăul de alamă şi'l 
admonestă cu un lătrat senioral: „Hei, mocofane! Unde te 
trezeşti? Aci ţi-ai găsit loc să-ţi arăţi arama...?” 

Top înălţă ochii. Conteni din urlet. Stupoarea îi tăiase 
glasul. Nu mai văzuse încă asemenea jivină, cu surtucaş de 
postav albastru, tivit cu mătase, cu funtă la gât şi cu 
zurgălău. 

Şi această stârpitură, mai cuteza să-l latre! 


Top privea de jos în sus, la Tip. Tip privea de sus în jos, la 
Top. Gemenii nu se recunoşteau. Dar înţeleseră în aceiaş 
clipă, că de acum înainte, pentru liniştea celuilalt, unul din 
doi trebue să piară. Atât de adevărat e că glasul sângelui, a 
fost o superstiție născocită numai de închipuirea romantică 
a poeţilor din veac. 

Top rânji colții puternici. Tip arătă dinţii delicaţi. Top mârâi 
gros. Tip lătră ascuţit. 

— Pofteşte jos, onorabile dacă-ţi dă mâna! Îl invită Top pe 
Tip. 

— Am să pun slugile să te ia în bice! Ţipă Tip, scos din 
răbdări. 

Top se repezi să escaladeze fereastra, dar geamul era 
prea înalt. Tip schelălăi, cuprins de spasmuri, tremurând şi 
sărind dintr'un capăt în altul al pervazului, cu spume la 
gură. 

Alături, lecţia de piano, continua într'un vacarm de infern. 

— Ce este? Ce se întâmplă? Sosi alarmată madam 
Vlădoianu, isbind uşile din a treia cameră şi repezindu-se la 
Tip. Ce e cu tine, micule? 

Îl luă în braţe. Tip micul, tremura de indignare, lătrând, 
Scheunând şi mârâind. Ridica pe rând ochii la stăpână şi îi 
pleca spre fereastră afară. 

— Cine l'a supăra pe el? Cine a vrut să'i facă lui rău, ca să-l 
bată mămica? Îl alinta madam Vlădoianu. Uite în ce hal l-au 
adus...! 

Madam Vlădoianu se sprijini cu o mână în pervaz, cu 
cealaltă strângând la piept, odorul extenuat. Văzu jos, 
câinele colţos, păros şi îndâriit. 

— Marş, tu, fiinţă ordinară! 

— Fiinţă ordinară”, era ultima insultă şi cea mai gravă, pe 
care o putuse pronunţa vreodată buzele doamnei 
Vlădoianu. 

Top primi insulta impasibil. Mârâi cu voce de bas: 

— Ce te amesteci? Cu tine n'am nimic. Cu domnişorul 
acela în surtuc albastru, aş vrea să mă răfuesc! 


Tip scânci: 

— Uite ce spune. Eu nu mai pot suporta asemenea 
obrăznicii! 

Madam Vlădoianu îl înţelese şi închise fereastra. Îl mustră 
cu blândeţe. 

— Vezi ce păţeşti, dacă te pui la discuţie cu asemenea 
indivizi? Acum, hai să'i dea mămiţa, păpiţă şi apiţă, ca să ne 
calmăm... 

Afară, Top mai privi la fereastra închisă. Se întoarse cu 
paşi înceţi şi cu regret, uitându-se din când în când în urmă. 
Privirea lui spunea lămurit: 

— Cu aceasta n'am terminat, stimabile! Ne mai vedem noi. 
Chiar dacă o fi să te caut la tine acasă şi tot ne mai întâlnim. 

Din ziua aceia ostilitățile se încordară crescând, între 
gemenii inamici. Se căutau, se pândeau, se aşteptau. 

Tip, de pe meterezul înalt şi inaccesibil al ferestrii, 
împroşca lătrături sfârşite în scrâşnet şi schelălăială. Top, 
dela picioarele fortăreţii îl poftea cu hămăituri groase, la 
câmp deschis şi la luptă dreaptă. 

Lecţiile de piano, erau fără nici o scutire acompaniate de 
răsunetul acestui răsboiu fraticid. Domnişoara profesoară 
deveni nervoasă. Puica se prefăcea că n'aude comanda „de- 
acapo” şi poate nici nu o auzea. Eleva şi profesoara răcneau 
acum una la alta, ca într'o ceartă de surzi. Madam 
Vlădoianu nu ştia cum să curme acest scandal 
nemaipomenit. Tip pierduse pofta de mâncare, dezerta din 
salonul cu invitaţi, executa programul de salturi şi defilări, 
preocupat, cu atenţia în altă parte. Cum găsea uşa 
întredeschisă se furişa până la postul de observaţie, unde 
ştia că jos, Top, îl aşteaptă neclintit, cu coada bârzoiată şi cu 
ochii vrăjmaşi. 

Domnul Ilarie, constată la rândul său, că tovarăşul de 
plimbare, îl acompania în silă. Mergea până la capătul 
străzii şi de acolo se făcea nevăzut. Se întorcea cu 
nerăbdare la postul de atac. 


— E o situaţie intolerabilă! Se plânse madam Vlădoianu 
mosafirilor din salon. O adevărată barbarie. Am să trimit 
domnului aceluia un bilet, să-l invit să-şi ţină bestia 
sălbatică în lanţ. La extremă, o să mă plâng autorităţilor. Ce 
ţară şi ce vremuri, Doamne! Oricine îşi permite orice. 

Numai după ce mosafirii epuizau îmbărbătările şi 
consolările, conversaţia intra în făgaşul obicinuit şi adâncit, 
la chestia arzătoare a zilei. 

Ziarele cu toate propeliştile aspre, strecurau ştiri voioase 
despre hotărârea exilatului fără nume, să revină în ţară şi 
să se aşeze în scaunul domniei deşert. Ţara părea 
nerăbdătoare, să vadă mai grabnic hotărârea trecută în 
fapt. 

— Care ţară, mă rog? Se indigna madam Vlădoianu. Cine e 
ţara? Ce e ţara aceasta, vă rog explicaţi-mi şi mie. 

— Mulțimea, dragă doamnă! Poporul. Trebuie să 
recunoaştem că suntem o minoritate. Poporul îl doreşte şi îl 
vrea. Îl aşteaptă şi e capabil să-l primească cu aclamații şi 
urale. 

— Poporul! Mulțimea! Suspină madam Vlădoianu, ridicând 
braţele grăsune spre tavan. Să nu-mi vorbeşti de mulţime! 
Ştiţi cu cine compar eu poporul? Cu acest câine de afară, 
grosier şi brutal, care ne asurzeşte urechile de ne scoate 
din casă; cu acesta îl compar. Mon Dieu, dacă a ajuns el să 
dicteze, nu ne rămâne decât să ne expatriem... 

— Şi noi suntem ca Tip? Trase concluzia logică, surâzând, 
un domn în vârstă înaintată, cu mustăţile cărunte şi cu 
floare albă la butonieră, care aducea poate într adevăr cu 
imaginea viitoare a lui Tip, cățelul cu funtă şi cu zurgălău, 
când va ajunge la bătrâneţe. 

Madam Vlădoianu, nu se ofensă la auzul acestei asemuiri. 
Se răsuci în jâlţ şi rosti cu gravitate. 

— Domnul meu, dumneata o spui aceasta în glumă. Eu o 
primesc foarte serios. Da, suntem ca Tip. O minoritate, o 
excepţie. Mie mi se pare însă, că minoritatea are 
întotdeauna dreptate. Şi pot să adaug, că oricând mă simt 


mai fericită să fiu comparată cu un exemplar de rasă şi de 
lux, ca Tip al meu, decât cu o brută vulgară, ca individul de 
sub fereastră. Brutalitatea, forţa şi numărul, nu miau 
impus niciodată respect. Oroare, da! Dispreţ, da! Dar nu 
respect. Dacă Domnul acela vrea să vină în tară, fiindcă îi 
deschide braţele mulţimea cea multă, adică brutalitatea, 
forţa şi numărul, n'are decât. Noi o să-l primim... 

Căută o imagine teribilă, ca să arate cum îl vor primi. 

Dar cum nu găsea una îndestul de înfricoşată, privirea 
doamnei Vlădoianu căzu asupra lui Tip, care dormita 
încolăcit în fotoliul cu perna moale. Găsi ce căuta. Spuse: 

— Arată tu, Lip, cum o să'l primim, dacă vine, ştii tu cine... 

Tip deşteptat din somnolenţa agitată de visuri urâte, sări 
speriat în picioare. Pentru el, „ştii tu cine”, până acum 
invizibil şi abstract, căpătase fiinţa aevea. Era vrăjmaşul de 
afară, veşnic prezent, de veghe, sub fereastră. De aceia 
svâcni în picioare, mârâi, lătră în gol, şi deodată, fără 
pricină, începu a schelălăi, ca şi cum lar fi încolţit o haită 
întreagă de dulăi. 

— M'ai făcut de râs, Tip! Declară consternat domnul 
bătrân, cu floarea albă la butonieră. 

— Vă spun că e un adevărat scandal! Îl scuză doamna 
Vlădoianu. Existenţa aceasta a devenit imposibilă. Bruta cea 
de afară, iertaţi-mi cuvântul, canalia aceasta de stradă, l-a 
exasperat. Bietul Tip!... Ce-au ajuns nervii tăi, sărăcuţul de 
tine! Vino aci, Tip, la mămica... 

Tip se urcă în poale, scâncind uşor şi lingând pudra de pe 


bărbia doamnei Vlădoianu. 
* 


XX 


Domnul Ilarie aşeză tocul tacticos pe suport şi închise foile 
scrise mărunt, între scoarţele de carton. 

Răsuci o ţigară groasă, o înfipse în ţigareta de chilimbar, 
trase ceaşca de cafea alături şi începu să soarbă, pe rând, 
un gât de cafea, şi un fum de tutun, cu mulţumirea omului 
care şi-a încheiat cu bine munca dintr'o zi. În cugetu-i, 


stăruia încă începutul din cuvântarea lui Neagoe-Vodă, cel 
de-al patrulea Basarab, către fiul său mort, copilul Voevod 
Petru, transcrisă în filele din scoarţa de carton: „O, fiul meu 
Petre, iată că-ţi trimit coroana, surguciul şi diademele, 
pentru că tu erai stâlparea mea cea înflorită, de care 
pururea se umbria, şi răcoria ochii mei au rămas arşi şi 
stinşi de jalea înfloririi tale. O, iubitul meu Petre! Eu 
gândiam şi cugetam să fii Domn, şi să veseleşti bătrâneţele 
mele oarecând cu tinereţele tale şi să fii biruitor 
pământului, iar acum”... 

Domnul Ilarie, privi visător în spiralele albastre de fum. 
Vorbi, confidenţial către 'Top, culcat la picioarele lui: 

— Aceia erau oamenii şi acelea erau timpuri! Ce zici, Iop? 

Top cu botul lungit pe labe, ridică numai ochii şi mişcă din 
coadă. 

— Adică vrei să zici că eşti de altă părere, domnule 
Topule? Zâmbi cărturarul. Eşti un câine ignorant şi 
încăpățânat. Şi trebue să-şi mai spun, că ai un spirit de 
contradicţie insuportabil amice, insuportabil! Destul să 
spun da, ca tu să spui nu. Aşa e, domnule Topule? 

Top, dădu din coadă a împotrivire. 

— Vezi? Mă aşteptam. Eram sigur. Ai un caracter 
imposibil. Aceasta mi-o scrie în bileţelul de colea, şi doamna 
din casa de peste drum. Mi se pare că o să te pun în lanţ. Ai 
supărat-o şi-mi cere sancţiunile cele mai aspre. N'am ce să- 
ţi fac. Mâine dimineaţă, Sultana are să-ţi cumpere un lanţ şi 
o să te punem la post şi la rugăciune, până ţi-o veni mintea 
la loc. 

Top se încruntă şi mârâi nemulţumit: „Va să zică te dai cu 
dânşii? Mă pui la lanţ pentru un filfison cu surtucaş albastru 
şi cu zurgălău?... Nu te scârbeşte cât e de laş şi de 
înfumurat? Eu îl poftesc la luptă dreaptă. Dumnealui pune 
pe alţii să scrie bileţele... Bine! Cumpără, lanţ. Numai să 
văd cum ai să mă prinzi”... 

Poate acestea le spunea Top, în mârâiala lui înăbuşită. 
Poate altceva... Domnul Ilarie crezu însă aşa a înţelege şi, 


plecându-se îi netezi fruntea cu degetele care miroseau a 
tutun: 

— Ţi-am spus eu că n'ai s'o sfârşeşti bine... Deocamdată, 
să aşteptăm al doilea bileţel. Am să te ţin legat un ceas şi 
am să te fac scăpat. Dar aceasta să rămână între noi, 
domnule 'Topule. 'Te fac scăpat şi aşteptăm evenimentele. Ai 
înţeles? 

Top încuviinţă din ochi: „Dacă e vorba numai de un ceas, 
bine! Mă resemnez”. 

A doua zi, Top cunoscu regimul umilitor al lanţului, pus în 
cătuşe la poartă, aşa ca să poată constata şi madam 
Vlădoianu dela fereastră, că dorinţa i-a fost împlinită. 

De peste drum, dela înălţimea pervazului, Tip lătra 
triumfal şi batjocoritor. 

Top se întinse culcat pe lanţ şi adormi cu nepăsare. 

EI ştia că stăpânul nu minte niciodată... Şi mai ştia că 
peste un ceas, cu orice preţ, îndată ce-şi va recuceri 
libertatea, va plăti cu prisosinţa umilinţa de acum. Dela 
aceasta, nu avea să-l oprească nici o putere din lume. 

Peste un ceas, domnul Ilarie, cu umbrela cenuşie 
subsuoară, se pregătea să iasă la plimbare. Madama 
Sultana, sosi asudată şi gâfâind, cu un ziar cumpărat dela 
chioşcul din colţ. 

— Se întâmplă minune! Spuse, ştergându-şi fruntea 
brobonită cu poalele şorţului. M'am dus la brutar şi dela el 
am aflat minunea. S'a întors Prinţul... Toată lumea vorbeşte 
şi se bucură care nu se mai află... Am cumpărat un jornal. 
Zic, poate vreţi să aflaţi ce scrie şi cum s'a întâmplat aşa o 
istorie mare... 

Domnul Ilarie împături ziarul cu indiferenţă şi îl strecură 
în buzunarul hainei. Pe el, nu-l interesau decât istoriile care 
s'au întâmplat până cel mult acum patru sute de ani. Păşi 
spre portiţă. Din mers se opri, privi peste drum să vadă 
dacă nu-l observa nimeni dela fereastra din faţă, se plecă şi 
desfăcu pe furiş sgarda lui Top, din belciugul lanţului. 


— Cum constaţi, m'am ţinut de cuvânt, domnule Topule! 
Acum să văd şi eu, dacă ţi-a venit mintea la loc. 

Top n'avea însă timp să asculte. Cum se simţi liber svâcni 
peste drum. 

De astădată nu la fereastră. 

La poartă. 

Poarta era deschisă. Intrau şi ieşeau trăsuri şi automobile. 
Se trânteau uşi. Se auziau glasuri şi exclamaţii de mirare, 
de consternare, de indignare. 

— A sosit! Anunţase doamnei Vlădoianu, domnul cel bătrân 
cu păr cănit şi cu floare albă la butonieră. 

— Imposibil! Exclamase madam Vlădoianu, căzând în jâlţ şi 
ridicând braţele spre cer. 

— E un scandal întreg... Toată mulţimea îl aclamă! Vestise 
al doilea sosit. 

— Şi ce face guvernul? Armata? Cum stau toţi cu braţele 
încrucişate? Trebue să luăm noi măsuri, dacă toţi sunt 
incapabili. 

— E un adevărat delir... Abia am străbătut pe Calea 
Victoriei! Istorisi al treilea mesager, o doamnă care îşi 
trăsese în fugă un pardesiu peste haina de casă şi sărise 
deadreptul în automobil, fără să mai dea cu roşul pe buze. 
E inconcevabil! Nu mi-am imaginat niciodată că... 

Madam Vlădoianu n'a aflat niciodată, ce nu şi-a putut 
imagina doamna, care n'avusese timp să-şi schimbe haina şi 
să dea cu roşul pe buze. 

N'a aflat, fiindcă în aceiaşi clipă, în mijlocul tuturor, 
încremeniţi, năvăli în salon, un demon negru cu ochi 
fosforici şi rânjet alb. 

Svâcni, isbind uşa cu fruntea, se opri rotind privirea şi 
săltă direct, la jâlţul unde dormea Tip, caşicum demult ştia 
unde ar fi trebuit să'l caute. 

Îl smulse din culcuş. Îl târî, de surtucaşul albastru de 
postav, jos, pe covor. 

— Poftim! Păru că spune, aşteptând. 


Tip tremura, clătinând grăuntele de metal în zugălăul 
galben. N'avea nimic viteaz în înfăţişare. Un biet căţel, în 
vestmânt ridicol şi împopoţonat, implorând îndurare. 

Caută un refugiu, cerşi ajutor cu ochii disperaţi la toată 
asistenţa care îl admirase şi care îl iubea. 

— Nu aşa! Îi reteză scurt retragerea, Top. 

Şi în aceiaşi clipă, îl şi încolţi. 

Prompt, cu îndemânarea unui călău expert. 

O singură muşcătură, adâncă, sub bărbie, în beregată. 
Cartilagiul trosni sub funta albastră. Tip n'avu când să 
scoată glas. Căzu moale şi rostogoli peste cap, privirea 
coagulată. 

După această ispravă, Top arătă tuturor rânjetul colţilor 
plini de sângele fratern, gata să înfrunte urgia. Dar nimeni 
nu se clinti. Petrificată de oroare, garda doamnei Vlădoianu 
rămase mută şi neclintită. 

Atunci, câinele aruncă asistenții o privire rotundă de 
scârbă şi de compătimire. Făcu stânga împrejur şi porni, cu 
mers negrăbit şi sigur, spre uşa deschisă. 

Pe covor, balta de sânge se lăţea treptat, sub trupul cu 
haina smulsă, cu funta desnodată şi cu zurgălăul strivit. Din 
camera de alături, notele clavirului gângăveau monoton, 
ignorând avalanşa de catastrofe: 

Sol-do-re-fa-re! D'acapo! 

Madam Vlădoianu se scufundă sdrobită între braţele 
fotoliului. Afară, tumultul sărbătoarei populare, se apropia 
crescând. 

Top năvăli întru întâmpinare, cu glas voios de insurgent 
biruitor. 

BUCOLICĂ. 

Prietenul Stoichiţă dispăruse dintre noi - ca să zicem aşa, 
subit. 

Într'o bună zi glasul nu i se mai auzi la cafeneaua unde se 
adunau roată în juru-i, amici şi neamici, să-l asculte cu mare 
desfătare, fiindcă era plin de duh şi neîntrecut în observaţii 
ingenioase, care prindeau omul ca o gâză înfiptă definitiv în 


ac. O anecdotă de-a lui, atunci născocită şi potrivită 
evenimentelor, zugrăvea actualitatea zilei ca un creion 
ascuţit de caricaturist şi-ţi îngăduia să simţi un caracter, 
cum ai pipăi între degete o stofă. 

Câteva rămăseseră de pomină. 

Ascultătorii ciuleau urechea, le memorau pe drum până 
acasă, le transportau în alte zone mai depărtate ale 
Capitalei, printre amici şi rude, unde încercau să le 
strecoare pe compt propriu, ca întâmplări ştiute, văzute sau 
născocite de dânşii. Vană osteneală! Nu mai aveau nici un 
haz. Numai Stoichiţă singur, era în stare să le vadă, să le 
ştie, să le născocească şi mai ales să le povestească. 

De aceia era în acelaş timp iubit, admirat şi invidiat. Poate 
se întâmplase să fie şi cel mai înzestrat dintre noi. Picta, 
cânta minunat la vioară, improviza stihuri duioase sau pline 
de vervă, cu o mimică fără pereche ştia să ne înfăţişeze 
făptura şi ticurile celor mai diverse personagii. Toţi păstrau 
astfel convingerea vai! Prea întemeiată, că ar fi ajuns un 
mare pictor, un mare muzicant, un mare poet ori un mare 
actor, dacă ar fi vrut. 

Dar nu voise. 

Se mulțumea să parcurgă viaţa în diletant, cu pălăria pe 
ceafă, fără grijă, amuzându-se o clipă aci, culegând de 
dincolo o floare, surâzând femeilor şi succesului fără să le ia 
prea mult în serios; trecând mai departe şi vânturându-şi 
morişca bastonului de trestie cu o voioşie contagioasă. 

Îi păstram pentru aceasta mai ales, recunoştinţă unanimă. 
Nu se lua în serios. Deci nu ne concura pe tărâmul 
îndeletnicirilor noastre grave, de poeţi, compozitori, pictori 
sau actori, unde îndată ne-ar fi lăsat cu o poştă în urmă, 
numai să fi plecat puţin urechea la ceeace demonul vanităţii 
şopteşte oricui. 

Îl mai invidiam şi pentru chipul discret şi chibzuit, cum îşi 
cheltuia un venit de altfel modest, dar pentru el atât de 
îndestulător, încât îi îngăduia să ne ţină uneori locul 
unchiului nabab 


— Pe care bine înţeles nu-l aveam niciunul. El era ultima 
rezervă şi cea mai sigură, în ceasurile noastre de catastrofă 
bugetară. Ne ghicea din ochi şi ne scutea de umilitoare 
introduceri. 

— Cât, puiule? Întreba, şi scotea fără ifose ostentative, 
portbiletul întotdeauna generos, chiar când cuprindea 
numai o singură şi ultimă efigie, din cele editate de „Banca 
Naţională”. 

Era într'adevăr un băiat ţucăr, cum îi şi rămăsese porecla 
printr'o autohtonizare fonetică şi ortografică a vocabulei 
nemţeşti, care indică produsul brut sau rafinat, cubic, tos 
sau căpăţână, al trestiei şi al sfeclei de zahăr. 

Ţucăr era zeul şi providenţa noastră. 

Şi într'o bună zi, Ţucăr dispăruse fără urme. 

Prepusurile noastre au fost multe, pasionate şi diverse. 
S'au epuizat, când altul i-a luat locul la masa de la cafenea, 
fără însă să-l înlocuiască nici pe departe. Era un epigon fără 
haz şi fără personalitate. Ţucăr fusese unic şi incomparabil. 

Ne mai aminteam rar, cu un suspin de regret, în ceasuri 
târzii, când chemam fantome nelămurite din trecut, să 
populeze mesele noastre de noapte, acum tăcute şi fără 
însufleţire. Unii dintre noi ajunseseră între timp pictori cu 
expoziţii şi cu barbă, alţii poeţi cu premii, ceilalţi 
compozitori aplaudaţi la concertele de la Ateneu sau actori 
cu turnee subvenţionate generos de Stat. Unii aveau burtă; 
alţii nu mai aveau păr. Unii căpătaseră glorie; alţii numai 
reumatisme. Dar ne încăpăţânam să ne întitulăm „vechea 
gardă a tinerei generaţii” şi să ne adunăm măcar odată pe 
lună, când crepusculul înaintează cu paşi perfizi de felină, 
ca să ne spionăm unul pe figura celuilalt, ce-a mai devastat 
timpul dintr'o juneţe pe ducă. 

Atunci, numele lui Ţucăr, apărea irestibil pe toate buzele. 

— Ce-o fi făcând oare, Tucăr? 

— N'aţi mai auzit unde-o fi, [ucăr? 

— Fraţilor, cine lipseşte acum dintre noi să se bucure de 
toate succesele noastre, e [ucăr! 


— Bietul Ţucăr! 

— De ce: bietul Ţucăr? N'avea grija lui. Cine ştie, ce 
învârte acum Ţucăr şi cine ştie pe unde...! 

În ascunzişurile noastre tăinuite de cuget, păstram o 
consolare, mărturisesc, ticăloasă. 

Dispăruse dintre noi cel mai bun prieten. Dar luase cu el şi 
pe cel mai primejdios concurent. Cine ne-ar fi garantat oare 
că rămas aci, printre noi, nu l-ar fi apucat odată şi odată 
gluma să se ia în serios? Adio atunci, toate succesele 
noastre. El ar fi cules cele mai furtunoase aplause la 
Ateneu; el ar fi fost cel cu volumul premiat; el ar fi vândut 
cele mai scumpe tablouri şi el cu graţie lui de muşchetar, ar 
fi cules în vârful degetelor, ordonanța de subvenție a 
turneului oficial. Era precum se vede o consolare josnică şi 
nu prea desinteresată. Dar cu atât mai complectă. 

Până când, într'o zi, Ţucăr, apăru tot atât de neaşteptat, pe 
cât de subit dispăruse. 

S'ar fi spus că ştiuse mai dinainte în ce colţ de stradă 
anume şi la ce oră, ne putea întâlni pe fiecare. 

Toţi am sosit seara, strigând ştirea senzaţională din uşă: 

— Fraţilor, l-am întâlnit pe Ţucăr! 

— Ştiu. locmai aceasta le-o spuneam... 

— Pe mine m'a oprit adineori... 

— Ei drăcie, tocmai când eram sigur că vă fac o 
surpriză...! 

Ţucăr, ţinuse să ne facă el surpriza personal, fiecăruia. E 
drept, pe fugă, dar dovedind că din amintirea lui, niciunul 
dintre noi nu fusese şters şi nici nu scăzuse în preţuire. 

Venise şi plecase. 

Ne anunţase că e gospodărit, tată de familie şi că a rupt-o 
definitiv cu oraşul. Trăeşte acum o viaţă patriarhală şi plină 
de mulţumiri sănătoase, pe care noi nu le putem cunoaşte şi 
pentru care ignoranță ne compătimea din toată inima. De 
aceia încheiase, invitându-ne să-l „călcăm” neapărat într'o 
Duminică, Numai pentru a ne înfrupta şi noi dintr'un 


asemenea paradis bucolic, aşa cum ni-l zugrăvise el şi cum 
ne apăruse ca raiul gravat în ediţiile flamande ale Bibliei. 

Toţi, fireşte, n'am mai discutat în acea seară, decât 
fabuloasa metamorfoză a lui Ţucăr. Şi toţi fireşte, am sfârşit 
prin a-l invidia. Nu era de mirare, că tot dânsul găsise cheia 
adevăratei fericiri. Era destul să ne amintim lumina 
pacificată din ochii lui albaştri („ca albastrul cerului de 
vară” adăogase unul o comparaţie foarte oportună); era 
destul să ne amintim obrazul bronzat, vigoarea tânără şi 
elastică, de om trăit în mijlocul naturei, în soarele şi în 
vânturile vastelor orizonturi. Ne-am descifrat întâia oară cu 
o lucidă solidaritate în mâhnire, ravagiile anilor pe figurile 
noastre, fără să ne mai bucurăm de astădată că unul fusese 
mai cruțat şi că timpul scobise mai adânci cute, numai pe 
chipul celuilalt. Eram toţi egali. Tristă egalitate, în 
iremediabilă mizerie! Oameni ai oraşelor, cu faţa 
bolnăvicios albă, cu ochii îneguraţi cu muşchii atrofiaţi de 
existenţa sedentară, cu sufletul strâmb închircit de 
meschine vanităţi şi de succese nesigure, ca umbra şi ca 
femeea. 

Ţucăr se lepădase la vreme, de toate aceste deşertăciuni, 
ca de tot atâtea haine nevrednice. Sănătatea trupească şi 
sufletească, radiindu-i din ochi, din vorbă, din gest, ne 
umilise ca o provocare şi deslănţuise dureroase nostalgii. 

— Ai văzut frate, cum nu i-a căzut nici un fir de păr? 

— Şi să zici, că are măcar unul alb...! 

— Mă fraţilor, aceasta am visat eu toată viaţa şi n'am avut 
parte. O căsuţă la ţară... Livadă... Câţiva stupi... Te trezeşti 
în gânguritul hulubilor. leşi, colo, în cerdac, în halat şi în 
papuci calzi, de pâslă. Îţi începi ziua cu un pahar cu lapte 
cald, proaspăt muls, nu nişte falsităţi de astea de oraş, 
îndoit cu apă şi lungit cu scrobeală albastră. Citeşti gazeta, 
cu cafeaua alături şi besacteaua de tutun Macedonia... Mai 
stai de vorbă cu un ţăran. Acolo, de la înţelepciunea lui 
simplă şi sănătoasă, hrănită ca puterea lui Anteu din 
atingerea zilnică cu pământul, găseşti adevăratul echilibru 


sufletesc. Aceasta am visat-o eu întotdeauna. Şi al naibei, 
Ţucăr! Eu visez şi el o face! 

Ţucăr a mai apărut şi luna următoare. Şi în alte luni. 
Întotdeauna pe fugă. Venea să cumpere o pompă de stropit 
via sau să vândă nu ştiu câte vagoane de nu pricepeam ce. 
Fugea la bancă, fugea la întâlniri cu grânari şi negustori, 
fugea la gară şi la ministere. De fiecare dată însă, nu ne uita 
şi nu contenea să ne amintească invitaţia tot mai 
stăruitoare. 

— Când veniţi, fraţilor? M'am săturat tot aşteptându-vă, 
parcă v'am chemat la praşilă de nu vă lăsaţi aduşi... Numai 
o singură condiţie. Nici voi să nu veniţi cu mofturi, nici de la 
mine să nu vă aşteptaţi la mofturi. Simplu. Ca la ţară. Şi 
veniţi neapărat într'o Duminică. Atunci mă găsiţi sigur 
acasă şi limpede la cap. În celelalte zile, pricepeţi şi voi! Ba 
la câmp, ba la arie, ba la vie... Duminica sunt al vostru. Ne- 
am înţeles? Şi cât mai curând...! 

Scutura mâna frăţeşte şi se făcea nevăzut printre ceilalţi 
trecători, care rămâneau caşi noi, aci, prizonierii caselor 
sure, ai străzilor răscoapte de arşiţă, ai cafenelelor 
fumegoase şi ai micului nostru univers; îmbâăcsit de 
nevrednice ambiţii şi înăcrite cancanuri. 

— În definitiv, când mergem odată la Ţucăr? Am început să 
ne întrebăm. Ce e frate, indolenţa aceasta? Ne chiamă omul 
cu toată inima şi parcă vrea să ne ducă la tăietoare... 
N'avem şi noi adică drept, la o zi de evadare? 

— Ba eu, să-ţi spun drept, că m'am săturat până aci (gest 
cu latul palmei, indicând retezat mărul lui Adam). M'am 
săturat de aceleaşi şi aceleaşi mutre. 

— Uită-te la palmele mele! 'Toate sunt năclăiate de 
sudoarea imbecililor care-ţi întind mâna şi trebue să le-o 
strângi... Mi-e dor de câmp, de aer liber, de apă de isvor, să 
aud o talangă de vită... 

— Un pahar de lapte proaspăt, aburind, băut în cerdac... 
la umbră de viţă sălbatecă. 


— Lasă viţa sălbatecă!... Mai bine vorbeşte-mi de cealaltă 
viţă. Ceai zice de un vin tămâios? Îmi închipui că Ţucăr 
trebue să aibă la pivniţă, nişte sorturi turbate! 

— Cu'n pui fript, cum numai ăi de la ţară ştiu să-l 
rumenească. 

— Şi cu mujdeiu de usturoiu, adăogă al cincilea dintre noi, 
plescăind din limbă. E un scandal, monşer! Nici nu vă 
închipuiţi voi, de când doresc să mănânc şi eu odată 
usturoiu în voia mea! Aci în oraş, ba că miroşi unuia, ba că 
te duci la teatru, ba nu ştii cu cine te mai întâlneşti... 

— Fugi d'acilea cu usturoiul tău! Cum îţi vine să spurci 
aerul curat de ţară cu duhoare de usturoiu? 

— Şi miere de albine, mă dragilor! Asta-i moartea mea. Un 
fagure adus pe farfurie. Aur curat. Tot parfumul fâneţelor 
condensat în acest miracol de perfecţie geometrică: 
fagurele! 

Acestea au durat câteva săptămâni. Până când într'o 
Sâmbătă seara, telefonul sbârnâi la toţi semnal de 
mobilizare. Cel mai energic şi mai descurcăreţ dintre noi, 
pusese mâna pe-un automobil. 

— Mâine dimineaţă la opt, plecarea. La unsprezece, 
sosirea. Dar nici un cuvânt. Telegramă sau telefon. Nu e 
nevoie să-l anunţăm. Aduceţi-vă aminte ce ne-a spus. Fără 
multe mofturi! Nici n'ar avea haz... Ce nevoie e să te anunţi, 
când te duci la ţară? Friptura e în curte. Cu pene şi plisc. 
Într'o oră ai o jumătate de duzini de pui gata, rumeniţi la 
frigare. Şi vinul în cinci minute, ţi-l scoate de la pivniţă mai 
brumat ca de la baterie. Au dragă ăia la ţară, nişte pivniţi 
cum nici nu-ţi imagi-nezi! Am mai băut eu. Când tragi prima 
înghiţătură simţi în gât o lovitură delicioasă de pumnal...! 

A doua zi, Duminică, la ora 8 precis, ne aflam toţi încărcaţi 
în automobil, claie peste grămadă. Şofeurul se scărpină în 
ceafă, pe sub caschetă. 

— Mai sunt? Întrebă cu o semnificativă curiozitate. 

— Cinci n'ajung? 


— Mai încape unul, călare pe radiator! Constată pentru 
sinea sa, cu un humor de cea mai pură esenţă britanică, 
fiindcă reflecţia nu era însoţită de cea mai palidă umbră de 
surâs. 

Ne-am uitat unul la altul, intimidaţi. Nu era prea vesel 
şofeurul nostru! În definitiv, treaba lui. Numai să ne ducă 
bine, cuminte şi repede. Atât numai pretindeam, într'o 
egală conciliere a acestor noţiuni contradictorii. 

Am pornit deocamdată repede. Mai repede decât ne 
aşteptam. Căci la marginea oraşului, unul dintre noi îşi 
pierdu pălăria la un viraj luat admirabil pe două roţi. 
Pălăria de paiu purcese întâi în sbor planat peste scaeţi şi 
gunoaie, pe urmă, când găsi un teren propice de aterizare, 
o luă la goană, de-adura, pe câmpuri, cu o velocitate de 
pălărie de curse. 

Prietenul a strigat. Şofeurul a frânat. Maşina s'a oprit. 

Noi ne-am poticnit unul cu nasul în ceafa celuilalt. 

Cel mai sprinten dintre toţi, s'a oferit să aducă pălăria 
rătăcită la sentimente mai fidele, în locul legitimului său 
posesor, om greoiu şi astmatic. Întru acest sfârşit a sărit şi 
el agil peste gropi, movili de gunoaie, tinichele, hârburi de 
sifoane şi pingele conservate ca pastrama prin svântare; pe 
urmă, scăpat la loc liber, a întins'o la goană voiniceşte. Era 
o cursă într'adevăr inte-resantă. Într'o clipă ne-am pasionat 
toţi, inclusiv şofeurul. Pălăria, (am priceput), era o natură 
şăgalnică şi cochetă. Îi plăcea să se joace de-a prinsul. Se 
pitula. Aştepta ipocrită. Se prefăcea că s'a dat învinsă. Până 
când amicul nostru întindea mâna şi se pleca s'o înşface de 
urechi. Atunci svâc! O sbuchia printre picioare, îşi făcea un 
salt aerian ca să observe dispoziţia terenului, se aşeza pe-o 
roată şi pedala cum ar fi invidiat orice şampion ciclist. 

— Are s'ajungă la Târgovişte! Observă şofeurul cu 
imperturbabilul său humor. 

N'am cutezat să râdem, ca să nu-l indispunem. Pe urmă 
am înţeles că l-am indispus, tocmai fiindcă n'am râs. Căci 


s'a aşezat într'un cot, pe volan, privind în altă parte, ca să 
arate că se desinteresează complect de peripeţiile cursei. 

— A prins-o! Anunţarăm însfârşit uşuraţi. 

Prietenul o prinsese cu piciorul. Veni gâfâind şi ştergându- 
şi şuroaiele de năduşală. Când o dădu în primire, posesorul 
nu mai avu nici o îndoială că pălăria fusese prinsă cu 
piciorul. Se cunoştea bine, din conturul care-şi pierduse 
puritatea iniţială: precisă şi netă. Acum pălăria avea o 
formă inuzitată. Puțin turtită, părea un soiu de clac de paiu, 
care nu se închide complect. 

— Plecăm? Întrebă şofeurul. 

— Gata! Anunţăm noi, voioşi. 

— Păziţi-vă pălăriile! Ne avertiză sever. 

Şi maşina sbură, cu toţi cinci ţinându-ne pălăriile, încât 
s'ar fi spus că ne pregătim toţi să salutăm la acelaş semnal, 
aclamând, peisagiul desrăsucit vertiginos de pe mosorul 
şoselei în urmă; soarele, pomii, dimineaţa triumfală... 

— Păi dacă mergem tot aşa, în două ore am ajuns! Îşi dădu 
entuziasmat avizul, unul dintre noi. 

— Acesta nu se ştie! Filosofă sceptic, şofeurul. 

Ceva se vede că tot ştia el, deoarece după trei sferturi de 
oră ne-am oprit. De astădată nu brusc, ca adineauri. Ci 
după o îndelungată şi repetată pregătire. Întâi, a început a 
bate ceva neregulat. Pe urmă, a început altceva a nu mai 
bate de loc. Şofeurul se aplecă, asculta, apăsa pe pedale, 
dădea din cap, semn că-i cunoaşte meteahna. Apoi, încă 
ceva refuză să mai bată sau să se mai învârte. Ne-am oprit, 
când motorul îşi dădu complect suflarea. 

— Am spus eu! Rânji şofeurul. 

Noi am crezut prudent, nici să afirmăm, nici să-l 
contrazicem. 

— Aşa îşi face de cap, întotdeauna, să-i rămână în gât 
supapa cui l-o mai făcut! Ne asigură, coborând şi trântindu- 
şi cascheta pe ceafă. 

Deschise capacul, se uită, scuipă scârbit şi decise: 


— Aici e treabă de-un ceas! Nici mai mult, nici mai puţin. 
Chestia e că nu-l pot aduce la rezon, în mijlocul drumului. 
Trebuie să ne remorcăm la un camion ceva, până la cinci 
kilo-metri de aci. Ştiu un depozit de benzină, care are şi-un 
fleac de atelier. 

— Ce facem? Am întrebat. 

— Aşteptăm! Sau poate vrei să împingi dumneata cu 
mâinele? 

Am aşteptat. După mai multe tentative neisbutite de a opri 
alţi turişti, prea grăbiţi sau prea grei de cap, (căci nu 
înțelegeau ferit-a Sfântul, semnalele noastre îndestul de 
elocvente), ne-a ajuns din urmă un camion cu lăzi, pe care îl 
întrecusem mai adineauri cu aroganță, într'un uragan de 
praf. 

Animal blând şi fără ranchiună, ca toţi coloşii, camionul nu 
ne păstră pică pentru impertinenţa noastră atât de repede 
pedepsită. Se arătă dispus să ne remorcheze, contra unei 
retribuţii pe care n'am cutezat s'o găsim exagerată, numai 
de frica reflecţiilor cu humor englezesc, din partea 
şofeurului. 

Am continuat drumul traşi de otgon şi înghiţând în doze 
parţiale de sub roţile camionului, praful pe care noii-l 
servisem într'o singură doză masivă. 

La garajul într'adevăr „fleac” n'am aşteptat un ceas, ci 
trei. Motorul îşi făcuse mai de cap decât întotdeauna, iar 
sculele atelierului erau reduse la o barbară primitivitate. 

— Nu vă e foame? Se interesă şofeurul, urcându-se în fine 
la volan şi dând drumul la sgomote infernale de erupții 
vulcanice însoţite de fum, pară şi miros de pucioasă. 

— Cam... Am răspuns cu jumătate de glas, deşi ne rodea 
măruntaiele o foame preistorică. 

— Mie nu cam!... Răcni şofeurul, întorcând capul spre noi 
şi potolind dârdâiala motorului. Nu cam. Mi-e o foame 
turbată. Mi-a scos sufletul din mine, dihania... 
Dumneavoastră ce vă pasă! Aţi căscat şi v'aţi plictisit. Dar 
eu am lucrat întins la pământ, cu faţa în sus... 


Pe urmă, după o pauză: 

— Ştiu eu, un fleac de cârciumă. Gustăm ceva şi plecăm 
mai departe. 

— Perfect! Am aprobat toţi, în cor, pe cinci voci. 

Cârciuma era şi ea, într'adevăr, un fel de fleac. Iar 
cârciumarul un moroiu. Nu părea de fel bucuros de clienţi. 
Ne-a servit, parcă mâncasem toată viaţa pe credit la el, 
svârlindu-ne cu mare dispreţ pe masa soioasă, o duzină de 
covrigi lemnificaţi şi altă duzină de rotiţe de salam, 
petrificat. Înghiţind cu noduri ne holbam unul la altul, ca 
apoplecticii în clipa grozavă, când simt că-i păleşte atacul. 
În schimb, când am tras câte un gât de rachiu, infernal şi 
ardeiat, am început să ne strâmbăm, să închidem ochii, să 
căscăm gura arsă de lichidul incandescent, să tuşim, sa 
strănutăm şi să tropăim, încât nu mai încăpea nici o îndoială 
că dintr'un atac fatal de dambla chiar, licoarea săgetătoare 
ne-ar fi adus prompt la viaţă. 

— Straşnic! Am recunoscut toţi. 

Dar am cerut bere. Berea era călduţă ca apa de vară. Şi 
răsuflată - probabil din celălalt sezon turistic. 

— Ceasul meu arată unu... Am pierdut masa! Rosti cu 
melancolie, cel cu pălăria de paiu transformată în armonică. 
— Aş! Ce-are aface... E o chestie care se rezolvă în câteva 
minute, ne consolă unul mai optimist. Ajungem la trei... Trei 
jumătate. Dă ordin Ţucăr, bucătăresei să jumulească nişte 

pui... Până atunci o mămăligă cu ochiuri şi cu brânză... 
Înainte cu Dumnezeu! 

Am purces înainte cu Dumnezeu şi am ajuns la '[ucăr la 
patru şi un sfert, precis, după cronometrul „Paul Garnier” al 
amicului cu canotiera-clac. 

În curte ţipenie de om. Perdelele trase. Numai patru câini 
ne asaltară cu înverşunare de cerberi, rânjind colţi atât de 
impresionanţi, încât toţi ne-am codit să descindem din 
automobil. Ne simţeam asiguraţi înăuntru, ca într'o 
fortăreață inexpugnabilă. 

— Dă-te tu jos! 


— De ce eu şi nu tu? Mai bine aşteptăm. Trebue să iasă 
cineva. Desigur îşi fac oamenii siesta. Mi se pare că sia 
mişcat o perdea... 

A ieşit o slugă şaşie, calmând frenezia dulăilor şi răcnind la 
noi, ca la nişte surzi: 

— Ce căutaţi dumneavoastră? 

— Pe boieri... Pe domnul Stoichiţă îl căutăm. Ce, nu stă 
aci? 

— Stă! Dar boierii nu-s acasă! Ne informă cu o satisfacţie 
demonică. 

— Cum se poate? Am exclamat consternaţi. 

— laca se poate. Au plecat. 

— Unde? 

— Parcă eu ştiu unde? Ce-s eu, să-mi dea mie socoteală 
unde se duc? 

— Şi când se 'ntorc? 

— De unde să stiu eu când se 'ntorc? Doar de asta-s stă- 
pâni!... Să plece unde vor şi să vină când vor... 

Ne-am privit duşmănos, căutând un vinovat. Cel care ne 
sfătuise să nu ne anunţăm, o luă înainte, încercând să ne 
îmblânzească: 

— Nu face nimic. Aşteptăm... Ne dăm jos şi-l primim noi 
acasă la el, cu urale. Să-i facem un tămbălău de toată 
nostimada! 

Nimeni nu se arătă entuziasmat de aceste proecte de 
toată nostimada. Dar ne-am dat jos şi am pornit să urcăm 
scările balconului. 

— Unde vă urcați? Se repezi sluga să ne taie calea. 

— Unde? Vrem să intrăm în casă, să aşteptăm. 

— În casă nu puteţi intra, că'i închisă. 

— Cum închisă? 

— Iaca bine! Îs încuiate toate uşile cu cheia. Aşa închid 
dumnealor întotdeauna când pleacă. Că doar n'au să lese 
casa vraişte! 

— Dă'ne atunci măcar nişte scaune, am împlorat. Stăm aci 
la umbră. 


— V'aş da eu scaune. Dară de unde să vă dau scaune, dacă 
şi ele's încuiate înlăuntru? 

Argumentul nu admitea nici o replica. 

Ne-am aşezat pe trepte. Acolo nu era umbră. Arşiţa lovea 
drept în faţă. Ne-a lovit şi setea. Lasă că ne lovise demult 
foamea. 

Sluga ne făcea de strajă, cu un ochiu privind sever la noi, 
cu celălalt îngrijorat, spre o şură. 

— Aşteptăm să fete purcica! Ne lămuri. 

— Du-te atunci acolo şi lasă-ne pe noi. 

— Aiasta nu se poate! 

Poate se temea să nu ne introducem în casă pe ferestre, 
prin efracţiune. 

Am încercat într'un târziu s'o corupem. 

— Ascultă, fetiţo...! 

— Că nu's fetiţă. 

— Ascultă... (şi căutarăm zadarnic în vocabularul nostru 
urban, un epitet cât mai insinuant). Ascultă... Drăguţo! Da 
ceva, o dulceaţă cu apă rece? Nişte cafele? Aşa ceva nu s'ar 
găsi pe la voi...? 

— Sau mai bine un păhărel de vin! Propuse cel care mai 
băuse din pivnițele dela ţară, şpriţuri atât de reci încât 
lăsau pe gât senzaţia delicioasă a loviturilor de pumnal 
congelat. 

— Ce-ai spune tu şi de ceva de gustat?... Suntem plecaţi 
de azi dimineaţă şi ne-a lovit o foame... O foame... O foame 
epică, puicuţo! 

Sluga ne privi pe fiecare în parte şi pe urmă, pe toţi, în 
ansamblu. Râse cu sinceră înveselire de naivitatea noastră: 
— Mă mir că vă mai vine să vorbiţi! Da de unde să vă dau 

eu cafele şi dulceaţă, Doamne iartă-mă? Astea le ţine 
cucoana închise şi când nu pleacă de acasă. Cucoana încuie 
tot: pivniţă, dulap, cămară, casă... Ne numără şi bucățele 
de zahăr. Altfel s'ar alege praf şi amar de toată gospodăria. 

Am înclinat frunţile, biruiţi şi convinşi. 


— Cred că fântâna nu-i închisă cu lăcata! Grăi într'un 
târziu cel mai puţin deprimat. 

— Asta nu! Confirmă sluga, înțelegând unde batem şi dând 
fuga să ne aducă o doniţă cu apă. 

Am băut toţi, pe rând, trecându-ne paharul, şi 
încurajându-ne cu exclamaţii şi plescăituri de limbă: 

— Straşnică! Teribilă! Extraordinară! 

Era într'adevăr straşnică, teribilă şi extraordinară apa din 
fântâna lui Ţucăr, pentru care venisem de la două sute de 
chilometri. Trecea pe gât cu senzaţia delicioasă a unui 
pumnal înfipt până'n plăsele, după ce-a fost conservat la 
frigider. Ne-am răcorit şi am continuat să aşteptăm. Cel cu 
fâneaţa condensată într'un fagure, profită de lipsa de 
atenţie a santinelei şaşii şi încercă să se strecoare în livada 
din dosul casei. Se întoarse tiptil şi şopti misterios: „Văd 
stupi! Aşteptaţi!” Apoi dispăru. Nu ştiam ce vrea să facă în 
nebuna lui temeritate. Dar am înţeles curând, când am 
auzit un strigăt de înjunghiere. Prietenul sosi galopând şi 
vânturând braţele ca un nenorocit care în nebunia lui 
subită, se crede devenit moară de vânt. În câteva clipe toată 
fizionomia-i delicată şi pală, se schimbase de nerecunoscut. 
Ochii dispăruseră sub ploape enorme. Nasul era triplu. Tot 
aşa am mai văzut odată, ridicată pe braţe, victima tumefiată 
a unui match de box. 

Isprava ne'a dat de lucru. Punând comprese, polemizând 
pe chestia remediilor celor mai eficace, consolând şi 
oblojindu-ne amicul, n'am observat când a trecut timpul. 

— Iaca vin şi boierii! Anunţă sluga şaşie. 

Boerii soseau într'un docar înalt, urmat de alt docar mai 
puţin înalt şi tot atât de încărcat. Erau mai numeroşi decât 
în aşteptările noastre. 

— Vin şi cu boierii dela Icuşăşti! Ne lămuri sluga. Cu 
domnu Enacache şi cu duduia Elisa. 

I-am primit în capul scărilor, cu largi reveranţe şi cu o 
bucurie gălăgioasă, care îndată nu ni se păru răsplătită cu 
aceeaşi monedă. 


— Voi eraţi? Ne întrebă '[ucăr, mai mult mirat decât bu- 
curos, lepădând hăţurile. 

— Noi! Am strigat voioşi întrun glas, ca să confirmăm prin 
auz, ceiace poate amicului nostru scump nu-i venea să 
creadă aevea, constatat numai prin văzul înşelător. 

— Ei bravo! Rosti de mântuială şi îndată se întoarse spre 
slugă, să afle ceva mai important: 

— A fătat Gafiţa? 

— Încă nu. 

— Asta nu-mi place! Mărturisi stăpânul contrariat. 

— Fată ea, n'avea mata grijă... Îl încurajă şpanchia. 

În acest timp, populaţia din docare coborâse pe terenul 
ferm. Alcătuiam acum două tabere aşezate faţă în faţă, 
cercetându-ne cu legitimă curiozitate şi pregătindu-ne să 
ne înfruntăm. Nu era nimeni să ne prezinte. Nimeni nu 
cunoştea pe nimeni. [ucăr mai întrebă nu ştiu ce despre 
Gafiţa, pe urmă porunci n'am înţeles ce, despre apa şi 
ovăzul cailor. 

— Ce aşteptaţi?... Să vă recomand! Îşi aminti, întorcându- 
se spre noi şi începu să împartă între cele două tabere, dela 
una la alta, nume şi pronume din care îndată nimeni nu mai 
reţinu nimic. 

— Şi tu? Ce e cu tine? Se interesă distrat, de păţania 
amicului, care experimentase pe piele proprie, aventura 
ursului la miere. 

— Albinele... Murmură pocăit omul cu obrazul cât luna 
plină. 

— Ce fel, albinele? Aşa dar ai vrut să umbli la albine! Se 
miră scandalizat '[ucăr. Asta e bună! Dar bine amice, acum 
e timpul de umblat la albine?... Ai scăpat eftin... Iar tu, 
Mariţo, tu ce păzeai aici? Ce fel? Vin oameni... Umblă la 
stupi... 

— Parcă eu l'am ştiut ce vrea să facă? Se apără slujnica. 
Am crezut că se duce... De... Când colo îi mirosise a miere... 

— Nu intraţi în casă, domnilor? Ne invită nevasta lui Ţucăr, 
scoțând o chee uriaşă, de biserică, şi răsucind-o în broască. 


Din uşă, îşi scoase şi pălăria. Arăta acum o figură de 
anamită, cu o apreciabilă lipsă de nas la cântar. Părea că 
natura i-a confecţionat o faţă cu trei pomeţi deopotrivă de 
proeminenţi, iar pe cel din mijloc l'a perforat cu două orificii 
atât de căscate şi adânci, încât nu era nevoie de un aparat 
cu oglinzi să-i vezi miezul creerului. 

— Poftiţi, vă rog...! 

Am intrat împingându-ne şi invitându-ne, toată trupa, dar 
fără Tucăr. 

Prietenul nostru era nerăâbdător să constate personal de 
ce încă nu e mamă, Gafiţa. 

Ne-am aşezat pe marginea scaunelor şi am început a 
discuta despre timp. 

Îndată se iscă o controversă acerbă între madam Stoichiţă, 
domnul Enacache şi cucoana Elisa, la care se amestecară 
cu autoritate de mici viitori agronomi şi viticultori, copiii din 
ambele emisiuni: Ţucăr şi Enacache. Unii erau pentru 
ploaie urgentă. Alţii cereau încă o săptămână de soare, dar 
fără vânt. Unii pledau pentru porumb, alţii pentru grâu. 
Unii pentru sfeclă, alţii pentru vie. 

Apăru şi [ucăr, care se dădu imediat de partea ploii. 

— Voi ce ziceţi? Ne întrebă cu un ton de zeflemea. 

— Ce să spunem, dragă [ucăr? Noi n'avem nici sfecle, nici 
grâu, nici vie... Dacă e nevoie de ploaie, ploaie să fie!... 
Dacă e nevoie de soare, cu atâta mai bine!... Noi am rămas 
nişte orăşeni, ignoranţi în aceste chestiuni. 

Ţucăr făcu un gest fluturat cu palma, adică: „Vă cunosc, nu 
mai era nevoe să mi-o spuneţi!” Pe urmă trecu în cealaltă 
cameră urmat de madam Stoichiţă şi de cei doi prunci, 
emisia Ţucăr. Am rămas numai cu mosafirii şi cu odraslele 
respective. Dar ne-am mişcat pe scaune agitaţi de mari 
speranţe. Nu ne îndoiam că prietenul ţinea acum 
conciliabul ce şi cum să ne pregătească mai repede: pui 
fripţi, ochiuri cu unt, brânză şi smântână, vin brumat în 
pahare... 


Am început a plescăi numai la gândul celor ce ne aşteptau. 
Un stomah ghiorăi proletar, cu glas de ventriloc. Toţi ne 
uitarăm scandalizaţi unul la altul, lăsând să se înţeleagă că 
nu el, ci celălalt fusese cu pricina. De fapt, poate toţi ne 
simţeam aceleaşi aptitudini de ventriloci. 

Domnul Enacache, care era foarte mustecios şi se 
dispensase de cravata înlocuită cu un simplu buton nichelat, 
ne destăinui că el nu poate suferi Capitala. 

— Mă mir cum puteţi trăi în cuptorul ăla! Eu mă întorc cu 
durere de cap. 

— Comparaison n'est pas raison, Enacache! Rosti subţire 
cucoana Elisa, plasând cam deplasat un dicton, pentru care 
am înţeles îndată că avea o deosebită slăbiciune. Ba mie, ce 
să vă spun? Eu mor după Bucureşti! 

— Nu începe iar cu Bucureştii tăi, că tot cu ei mă toci toată 
ziua la cap! Tăie aspru expansiunea soţiei d. Enacache, cu o 
autoritate răstită de tiran. 

Cucoana Elisa oftă şi ridica ochi de martiră în tavan. Se 
împuţină pe scaun. Dură tăcere. Din camera de alături, 
răsunară deodată plescăituri repezi de palme şi un glas de 
copil isbucni în ţipete sfâşietoare. 

— Ăsta e Costică! Ne informă confidenţial, cu o sadică 
satisfacţiune, unul din copiii emisia Enacache. 

— Cine te-a întrebat? Îl electrocută privirea paternă. 

Copilul tăcu şi se scobi în nas, meditativ şi melancolic. 

— Puteţi face orice prostie în viaţă, numai copii să nu 
faceţi! Ne sfătui Ţucăr, intrând în cameră, trântind uşa în 
urmă cu piciorul şi frecându-şi palmele roşii. 

— Comparaison n'est pas raison, domnule Stoichiţă! 
Exclamă tam nesam, cucoana Elisa. 

Ţucăr păru că n'aude. Se aşeză la masă şi scrise ceva 
într'un carnet. Am înţeles că erau cifre, fiindcă de două ori 
controlă coloana de jos în sus şi de sus în jos. Tăceam. 
Madam Stoichiţă apăru, deschise cu cheia un sertar, din 
care scoase alte chei, se scuză: „Pardon!” şi dispăru pe 
cealaltă uşă. larăşi am tăcut. Dar cu o lumină de 


nerăbdătoare satisfacţie în ochi. Scosese şi plecase cu 
cheile. Desigur cheile dela dulap, cămară, pivniţă... 

— Voi nu jucaţi maus? Ne întrebă Ţucăr, închizând 
carnetul şi ridicându'se. 

— Nu! Am declarat în unanimitate. 

— Păcat. Am fi făcut două mese. Noi asta facem în fiecare 
Duminică. Venim unii la alţii, cu schimbul, şi jucăm maus. 
Joc inofensiv. Trece timpul... Auzi, mico? Se adresă lui 
Madam Stoichiţă care intrase în cameră şi-şi pusese cheile 
în brâu. Auzi? Prietenii ăştia ai mei nici maus nu sunt în 
stare să joace. 

— Se poate? Se scandaliză cucoana gazdă. 

— Nu e nimic! O consolă [ucăr. Facem masa noastră şi 
dânşii au să privească. Aşa au fost ei chibiţi toată viaţa! 
Adăogă după o pauză, cu un evident dispreţ. 

— Comparaison n'est pas raison! Observă cucoana Elisa. 

Ţucăr trase o masă cu postav verde la mijloc, scoase din- 
tr'o cutie un pachet de cărţi destul de soioase, îşi invită 
partenerii. 

— Observaţii atent şi aveţi să prindeţi îndată mecanismul 
jocului! Ne sfătui binevoitor. 

— Degeaba. Pot să privesc oricât de atent, nu prind nimic, 
rosti îndurerat cel mai şugubăţ dintre noi, care moştenise la 
cafenea locul lui 'Ţucăr. Tu nu ştii cât de distrat sunt eu...? 

— Nu ştiu! Spuse cu nepăsare Ţucăr, împărțind cărţile. 

— Chiar dacă nu ştii, ţi-o amintesc eu! Se încăpăţână 
prietenul care avea de plasat o anecdotă marsilieză, 
proaspăt citită şi localizată adhoc. Sunt aşa de distrat, în cât 
eri, nu mai departe, am crezut că m'am întâlnit cu tine pe 
calea Victoriei. Puteam să jur... 

— Ei cum? Se miră madam Stoichiţă. 

— Foarte simplu, doamnă, declară prietenul, respirând 
uşurat, când văzu că însfârşit îşi poate plasa anecdota. Să 
vedeţi... Aseară treceam pe calea Victoriei! Pe cine să văd în 
dreptul lui Djaburov?... Pe Ţucăr! Trebue să ştiţi, că aşa 
spunem noi lui Stoichiţă. Îl văd pe Ţucăr. Mă vede. Îi fac 


semn. Îmi face semn. Traversează strada. Îi strâng mâna. 
Îmi strânge mâna. Îl pup. Mă pupă. Ne privim... Puteţi 
crede orice despre noi, doamnă! Dar când ne-am uitat mai 
bine, văd că nu eram nici eu, nici el...! 

— Cum asta? Se încruntă madam [ucăr, cu un dureros 
efort intelectual, care săpă brazdă adâncă pe frunte, în 
prelungirea nasului lipsă la cântar. 

— Comparaison n'est pas raison!... Interveni cucoana 
Elisa. 

Prietenul ne privi desnădăjduit. Nimeni nu zâmbise. Era 
cel mai jalnic efect al unei anecdote povestite vreodată. Toţi 
neam fi aşteptat să-l vedem pe Ţucăr sărind în sus. Era o 
anecdotă în genul lui, de odinioară. S'o fi povestit el, cu 
mimica lui, cu sublinierile lui, şi cu absurdul lui... 

Ţucăr, număra punctele jocului cu o concentrare de 
pensionar ramolit. 

Tăcerea devenise penibilă. Noroc că intră servitoarea 
într'un suflet, anunțând cu o expresie de entuziasm: 

— O făcut purcica! 

— Ei bravo! Aşteaptă că vin... Lepădă Ţucăr cărţile şi 
plecă. 

Plecă şi madam '[ucăr. Plecară şi copiii, din ambele 
emisiuni. 

Am rămas iar singuri, cu mosafirii. D. Enacache se întoarse 
foarte nelămurit, către cel cu anecdota: 

— Şi cum spuneai dumneata, te rog, că a fost chestia 
deeri? Te-ai întâlnit cu Stoichiţă... Ziceţi că v'aţi pupat. Şi 
când colo nu era nici el, nu erai nici dumneata. Se poate 
una ca asta? la gândeşte-te mai bine!... De el nu zic. Ţi-o 
spun eu, că nu era el, fiindcă era aici. A fost cu mine să 
cumpere nişte boi... Dar dumneata? Poate erai şi nu-ţi aduci 
aminte. Oricât de distrat ai fi, tot trebue să-ţi aduci aminte. 
Erai ori nu erai?... Gândeşte-te cu ce haine erai îmbrăcat şi 
atunci ai să ştii, dacă erai dumneata sau poate numai unul 
care semăna cu dumneata. 

Noi ascultam îngheţaţi. 


— Comparaison... Începu unul din noi, în glumă. 

— N'est pas raison! Complectă surâzând serafic, cucoana 
Elisa, fericită că ea, spre deosebire de d. Enacache, găsise 
un suflet care s'o înţeleagă. 

— Doisprezece! Doisprezece purcei! Duzina întreagă! 
Anunţă triumfal '[ucăr, intrând şi frecându'şi mâinile cu o 
bucurie atât de exagerată, încât oricui i-ar fi părut că a 
contribuit şi el cu ceva, la opera Gafiţei. Voi nu vreţi să-i 
vedeţi? O splendoare de godaci... O duzină de pepeni! 

Codeala noastră, fu îndată interpretată drept un refuz. 

— Ce ştiţi voi! Rosti Ţucăr cu nemărginită compătimire. Voi 
cafeneaua şi prostiile voastre, atât aveţi în cap... Cum e aia? 
Te'ai întâlnit cu mine, ne'am pupat şi nu eram nici eu, nu 
erai nici tu... Încă n'am auzit până acum o idioţie mai 
mare... 

Tăcerea deveni solemnă şi glacială, de cavou. 

O întrerupse Mariţa care introduse o tablă uriaşă şi 
fumegândă. O tablă cu pahare de ceaiu turbure şi cu 
pesmeţi împărţiţi cu porţia, câte trei pe fiecare farfurioară. 
Nişte pesmeţi decoloraţi, albi şi prăfuiţi, conservaţi în 
cămară desigur de la ceaiurile de astă iarnă. Pentru aceasta 
fusese toată povestea cu cheile şi conciliabulul dintre uşi? 
Ne-am înţeles într'o singură privire. Am început a scoate 
ceasurile şi a lua mutre foarte îngrijorate. 

— Ce, plecaţi? 

— De... Suntem cam grăbiţi! Spuse fără mare convingere 
cel cu mujdeiul de usturoiu, sperând să provoace o 
sgomotoasă indignare: „Se poate? Am pus să taie pui!... Să 
scoată vin!... Întindem o masă afară”. 

— Eu credeam că mai staţi măcar o jumătate de oră, fu 
singura protestare a doamnei [ucăr, moale şi distrată. 

— Aşa sunt ei... Nu ţi-am spus dinainte? Nu pot trăi fără 
cafenea. Pentru dânşii asta-i viaţa... Ce pricep ei ţară, aer, 
linişte?... Şi explică 'Ţucăr soţiei, dând mai departe cărţile şi 
desfăcându-şi gulerul fiindcă se înfierbântase de dogoarea 
ceaiului. 


Pe urmă tăcură şi se înfundară în micul lor univers, 
fumegos şi mut. 

Ne-am ridicat. Am strâns mâinele. 

— Mai treceţi pe la noi... Vă aşteptăm cu plăcere! Ne bătu 
pe spinare, Ţucăr, pentru a ne încuraja să recidivăm. 

— Mai lăsaţi cafeneaua! Ne admonestă amical, madam 
Ţucăr. Nu vedeţi că viaţa de aci are altceva? Nu ca 
Bucureştii dumneavoastră... 

— Comparaison... Strigă unul din automobil, făcând semn 
de adio cu mâna. 

— N'est pas raison! Complectă cucoana Elisa, din balcon. 


ÎNTOARCEREA. 

CAP I. A plecat să lupte pentru Împăratul. 

Straşnic om era Florea Moldovan din Satu-Nou, ţara 
Banatului. 

Chiar baci Sava, moşul, care de când pătimea de maiu şi 
de punga fierii, vedea toate amar şi nu-i mai plăcea nimeni; 
chiar baci Sava, nu găsea pentru Florea Moldovan decât 
cuvinte bune, de laudă. 

— Fain om, n'am ce dziece! Pui ge hogină nu'i arde şi 
niece de răchie. Că niece la giovăneală lungă nu stă, de-i 
baş anevoie la fapce. Grădina lui iaste mândră cum nu vădzi 
niece la domni şi bucatele lui mi-s tărie faine. Bace-l toaca, 
că nu-i iclean şi dat la răle, ca ceilalţi tcineri, tune-i drac în 
soba lor. la'n gină la baci Sava, să te ţuce, feciorul moşului! 

Florea Moldovan, nu aşteptă să-l ţuce baci Sava. 

N'avea vreme. 

Abia însurat de-un an, îşi durase casa mândră, cumpărase 
patru jugăre de pământ să-şi rotungească hotarul moştenit 
din părinţi, plătea banii la bancă la zi, şi acum aştepta să-l 
dăruiască Domnul cu un prunc. 

Măcar de-ar fi băiat ori fată, el se gândea de pe acum să-i 
agonisească zestre. Toate acestea nu se fac, stând cu 
braţele în-crucişate, duhănind din pipă şi ascultând ce 


moşmoneşte un moşneag surd şi cam într'o ureche, ca baci 
Sava. 

Ziua îl apuca pe câmp, noaptea îl prindea în grădină, iar 
răsboiul cel mare, al noroadelor, l-a găsit în pădure, când 
încărca stâlpi de stejar, pentru poarta împrejmuirii. 

N'a avut vreme decât să deşarte trunchiurile necioplite 
încă, de gorun, lângă grajdul vitelor şi să-şi pregătească 
legătura cu straie de drum. Ana l-a petrecut cu ochii plânşi 
până la tren. Şi femeia rămase în colb şi în dogoarea 
soarelui, printre alte femei plânse, când trenul se mişcă în 
chiote şi cântări, purtând voinicii care plecau să moară 
pentru Împăratul. 

Pe urmă, o mare tăcere se făcu în sat. Toţi aşteptau cărţi 
dela căâtane. Dar cătanele scriau rar şi cărţile se pierdeau 
pe drum, dacă nu erau cumva pierdute înadins de către 
stăpânire, ca să nu se ştie câţi au murit şi unde le-a fost 
moartea. 

Răsboiul încăera toate neamurile, ca un foc care se întinde 
mânat de vânt din casă în casă. Florea Moldovan, nici nu 
prindea să înveţe bine cum se numea ţinutul în care lupta 
rigimentul lui, că ordinul venea să purceadă cu toţii înainte 
sau îndărăt, după soarta bătăliilor. 

Din luna întâia, oastea Împăratului, multă câtă frunza 
câmpului, potopi în ţara sârbească, sfărmând oraşele şi 
pustiind satele. Sârbii luptau crunt. Îşi apărau viziunile, cu 
mâini încleştate pe arme puţine şi slabe dar desnădăjduite. 
Fiecare palmă de pământ era câştigată de oastea 
împărătească numai după aprigă vărsare de sânge, iar când 
vedeau că au curăţit drumul înainte, din spate se prăvăleau 
stânci şi năvăleau cu chiot cei din urmă supraviețuitori, 
între moarte şi fugă, alegând moartea. 

Din cea dintâi lună Florea Moldovanu nu-şi putu ascunde 
mirare şi milă, pentru oamenii desbrăcaţi şi flămânzi, careţi 
apărau cu atâta înverşunare satele lor sărace. 

Când punea puşca la ochi, pe brânci, dosit după peretele 
unui şanţ sau când năvălea cu baioneta în ruinile prăbuşite 


de bătaia artileriei, oricât alunga gândul el venea înapoi, 
stăruitor ca albina când a simţit mirosul perelor coapte. Iar 
gândul acela, era că tot aşa, dacă în satul lor acolo departe 
ar năvăli un străin cotropitor, tot aşa şi-ar apăra cu toţii, ca 
femei şi copii, cu moşnegi şi becisnici, fiecare casă şi fiecare 
grădină, cu topoare şi coase, cu tot ce poate sfărma şi 
ucide. 

Dar ordinul împăratului era ordin şi jurământul pe steagul 
cu pajură, rămânea jurământ. 

Pentru duşman, nu erau îngăduite asemenea începuturi de 
milă şi de şovăială. Se împotrivea, trebuia îngenunchiat. Se 
apăra, trebuia ucis. 

Oastea înainta după bătălii înfricoşate, prin munţi aspri cu 
poteci înguste şi cu repezi râuri înroşite de sânge. De pe un 
pisc se vedea în vale un sat mic şi alb, în livezile cu frunza 
aurită de începutul toamnei. Până seara, satul era o movilă 
de ruini, cu aţe de fum şi cu leşuri sdrobite sub piatră şi 
cărămidă. Şi cârduri de ciori se înălţau şi se lăsau cârâind, 
peste hoiturile neîngropate în soare şi peste leşurile din 
spânzurători. Căci aşa era porunca neîndurată: orice prins 
fără straiu militar să fie spânzurat spre pildă şi înfricoşare. 

Florea Moldovan ucise trei duşmani şi capătă o cruce. 
Gândurile lui rămâneau ascunse şi închise cu şapte zăvoare, 
pe dinlăuntru. El era un mic vrednic, supus, cu orânduială 
în tot ce înfăptuia. Gospodarul de frunte, de acasă, devenise 
soldatul de frunte din reghiment, pentru care îndată 
căpitanii avură cuvinte de laudă, ca şi baci Sava, din Satu 
Nou. 

O singură dată a călcat porunca şi atunci n'a ştiut nimeni 
şi nici n'avea de unde să afle. 

Ziua, fusese bătălie îndârjită la marginea unui sat căţărat 
la poale de munte, în codri întunecoşi, de unde ţâşneau 
speriate de împuşcătutri sălbătăciunile. Satul era 
neînsemnat. Treizecipatruzeci de case chincite sub stânca 
sură, adunate ca puii de cloşcă în jurul unei bisericuțe cu 
acoperiş de şindrilă. Dar oamenii îşi apăraseră săracele 


adăposturi, cu o desnădejde măreaţă. De după ziduri, 
femeile despletite trăgeau cu arma haiduceşte şi de sus, 
copii rostogoleau bolovanii de piatră ca să astupe 
strâmtoarea. A fost o luptă, cum se vor fi întâmplat altele, 
numai în vremuri vechi, când năvăleau hoardele asiatice, pe 
cai mărunți şi păroşi, să samene în urmă pârjol şi vaet. Cu 
deosebirea, că de astădată, armatele năvălitoare aveau 
arme iscusite şi multe, iar cei care-şi păzeau vetrele din 
bătrâni şi morţii din cimitirul străvechiu, erau nişte biete 
femei şi nişte bieţi moşnegi şi nişte sărmani copii, cu arme 
de întâmplare. 

Îndârjirea luptei, întărâtase cu atât mai mult mânia 
comandanților. Ordinul sunase neîndurat. 

Copil sau femee, moşneag sau nevolnic, fără deosebire de 
vârstă şi de vină, trebuiau trecuţi prin sabie. Odată cu 
amurgul, bătălia sfârşi; printre surpăturile fumegând, 
leşurile de copii stăteau cruce peste morţii în haina 
ostăşească. Florea Moldovan fu din nou lăudat pentru 
neînfricarea cu care se aflase mereu în linia întâia de foc. 
Căpitanul îl bătu pe umăr şi-i dărui o cutie de ţigări scumpe, 
cu vârf aurit. 

După haosul împuşcăturilor şi detunările artileriei, tăcerea 
se făcuse deodată atât de adâncă şi nefirească, încât se 
auzea foşnetul frunzelor în codru şi ciripitul păsărilor 
întorcându-se somnoroase la cuib. Dar lumina mai dura 
albăstrie. Era o amurgire tăcută şi plină de taină, ca în 
zilele cele bune şi acum atât de depărtate, de pace. 

Din urmă, pe drumul îngust, cine ştie de unde, străbătea, 
scârţâitul chesoanelor. Era o scrâşnire surdă de roti, care 
aducea cu dânsa, moartea şi pustiirea. 

Şi asfinţirea fu deodată tristă şi neliniştitoare, ca o 
ameninţare. 

CAP II. Era o femee străină şi au fost doi copii desculți. 

Florea Moldovan, păşise adânc în pădure, răsleţit, cum 
sunase ordinul. Fiecare, înainte de căderea desăvârşită a 
nopţii, avea poruncă să scormonească toate cotloanele, să 


scoată fu-garii ascunşi şi să-i târâie la moartea cea repede, 
fără judecată, Unde leşurile spânzurate în crăci trebuiau să 
slujească pildă de crâncen judeţ, satelor mai de departe. 

Urcă din greu pe stânca ascuţită. Se opri să-şi răcorească 
arşiţa, într'un şipot limpede cumu-i cleştarul şi rece ca 
ghiaţa. Aprinse o ţigară din cele aurite, şi de acolo, de sus, 
privi la satul cel ruinat, unde soldaţii întinseseră corturi şi 
aprinseseră focuri. Atunci se rostogoli o bucată de piatră 
drept deasupra capului. De'un lat de palmă să fi trecut mai 
aproape, îi sfărma ţeasta şi-i împroşca creerii în tufele de 
feregă. 

Nici n'a ştiut când a svârlit ţigarea şi cum s'a repezit cu un 
scrâşnet de fiară, ameninţată de primejdia nevăzută. Se 
aştepta să găsească duşmani fioroşi, cu armele lor de 
ţărani: topoare şi coase. 

În scobitura stâncii, ca într'o gură de peşteră, se aflau 
numai o femee şi doi copii. Un băiat şi o fată, să nu fi trecut 
niciunul de zece ani. Femeia cu ochii larg deschişi de 
spaimă, cu o mână îi strângea la piept, cu cealaltă întinsă, 
cerea îndurare, ocrotindu-i. 

Cerea îndurare, în graiul ei sârbesc. Florea Moldovan 
înţelegea graiul. Nu degeaba în satul lui treceau în fiecare 
an din vecini, negustori şi pălmaşi sârbi. 

— N'au ştiut ce fac! Se tânguia femeia. Sunt nişte copii 
fară minte. Dacă-i găseşti vinovaţi, uite, plătesc eu pentru 
dânşii. Trage! Spintecă! Îşi desveli pieptul. Pe mine ucide- 
mă. Numai lor cruţă-le viaţa... Fii bun. Fii om. Eşti creştin 
ca şi noi. Ai milă... Poate ai copii. 

Florea Moldovan lăsă vârful baionetei în jos. Îşi şterse 
fruntea. Femeia semăna cu Ana lui de acasă. Tot aşa şi-ar fi 
apărat şi ea satul. 'Tot aşa, copiii, când se vor naşte şi vor fi 
mai măruţi. 

— Trage! Ucide aci... Dar nu pe ei! Ai milă. Nu pe dânşii. 

Femeia îşi întindea pieptul, cu o dungă de încordare între 
sprincene. Copii se strânseră la poalele ei şi începură să 


plângă înăbuşit, cu pumnii mici care au vrut să omoare, 
duşi la ochi. Erau nişte copii şi nimic mai mult. 

Şi îndată după aceia, se întâmplă minunea. Se auziră paşi. 
Un glas întrebând. Florea Moldovan, răspunse cu voce tare 
şi stăpân pe el: 

— Pe aici nu-i nimeni, camarade... Dar vezi repede, la 
dreapta... Mi s'a părut că la dreapta am văzut strecurându- 
se cineva şi am auzit glasuri... 

Nu i se păruse nimic la dreapta, nici nicăiri. Cu trupul lui 
făcuse uşă gurei de peşteră să astupe vederea. Dar gândul 
îi fu împlinit. Patrula trecu mai departe, troznind crăcile 
uscate sub picioare. 

Când se întoarse, ochii femeii răspunseră cu o mulţumire 
mută, mai înduioşătoare ca orice cuvânt omenesc. 

— Şi acum? Întrebă Florea Moldovan. Ce faci cu ei? Ce faci 
cu tine? 

Femeia strânse din umeri. Arătă ruinile de jos, acum 
aproape înecate în negura albastra, a înoptării. Casă nu mai 
avea. Bărbatul răpus. Nu mai căuta pe nimeni şi nu mai 
aştepta nimic, de la nimeni. 

— Este un drum de fugă, peste munte... Acolo este un oraş 
mare şi oaste sârbească... Am să încerc să ajung până la 
dânşii... 

Dar până acolo, erau atâtea santinele şi atâtea patrule şi 
atâţia soldaţi băteau ascunzătorile, să caute fugarii pentru 
judecata cea cruntă! 

Florea Moldovanu aprinse iar o ţigare cu vârf aurit. Cea 
dintâi nu'i tihnise. Era să fie pentru el ţigarea cea dinainte 
de moarte. Se mai uită la copiii. Aprinse, scuipă şi se gândi. 
Se ho tări, scurt: 

— Mergi înainte, pe unde ştii poteca. Şi când auzi paşi ori 
glasuri, te opreşti. Răspund eu pentru voi, patrulelor... 

Femeia se supuse. Dar cu frică, privind mereu înapoi. 
Gândea poate că din clipă în clipă, cătana va înfige ascuţişul 
baionetei în spatele unui copil. Au mers aşa, dibuind, poate 
un ceas. Poate mai mult. În vârful muntelui se căscă 


priveliştea nopţii, cu văile negre de cealaltă parte, cu 
sclipirile apelor în lumina cornului de lună, cu cerul înstelat 
deasupra. 

— De aci, încă trei ceasuri de drum şi ajungem! Oftă 
femeia. 

Un copil începu a scânci. Îi era foame. Îi era sete. Îl 
usturau picioarele goale, jupuiate de stânci. Florea 
Moldovan deslegă sacul, dădu cutia de conserve, pesmeţii, 
sticla de rom. 

Pe urmă îşi luă noapte bună. Femeia vru să se lase 
îngenunchi şi să-i sărute mâna, târându-se, că i-a iertat 
viaţa. Catana Împăratului o opri. 

Şi Florea Moldovan, catana Împăratului, cobori tăcut, în 
noaptea slab luminată de argintul lunii. Cobori valea înapoi, 
în satul care râdea astăzidimineaţă, cu albele căsuțe în 
soare; iar acum era un morman de ruini şi de leşuri. 
Mergea tăcut şi era alta, catana împăratului. 

N'a fost decât o clipită că n'a înfipt oţelul alb, în carnea 
crudă a copiilor. Şi n'a fost o clipită, de n'a ascultat ordinul 
care spunea să-i aducă jos, unde-ar fi spânzurat acum în 
ştreang, cu limba neagră scoasă la stele. Pentru ce vină 
cumplită? Fiindcă îşi apăraseră cu puterile lor, casa lor şi 
biserica lor mică, surpată de tun; satul acela care nu făcea 
nici un rău nimănui şi avea drept la viaţă ca oricare altul, 
sub soare. 

Când ajunse în tabără, mulţi dormeau. Unii beau ceaiu şi 
fumau. Răniţii gemeau pe brancarde. Câteva cruci albe şi 
proaspete, însemnau locul de odihnă veşnică a celor morţi 
pentru Împăratul. 

Cineva îl recunoscu. Vorbi vesel: 

— Ei, Moldovan Florea! Ai găsit ceva? Ai pus mâna pe 
vreun hoţoman de acesta? Te-am crezut prins. Te-am crezut 
mort. Spune drept, câţi ai lăsat acolo, traşi în frigare? 

Fiindcă Florea Moldovan fusese ostaş viteaz, avea faimă de 
om crunt. El, care înainte de a îmbrăca haina cătăniei, cu 


greu se hotăra să reteze gâtul unui pui, pentru borşul de 
Duminecă. 

Spuse, gândindu-se în altă parte: 

— Trei... Am isprăvit cu trei... l-am făcut scăpaţi... 

Ceilalţi întoarseră capul cu uimire şi cu început de mânie. 

— Cum scăpaţi?... Ce fel de vorbă e asta? 

Horea Moldovanu îşi dădu seamă şi adăogă, cu un rânjet 
cât putu mai fioros: 

— l-am făcut scăpaţi, în viaţa cea de dincolo... Tirei leşuri, 
sus, pe munte. Au din ce mânca mâine corbii. 

— Aşa da. Înţelegem şi noi! Strigă bucuros un glas din 
întuneric. Aţi auzit, fraţilor? Florea Moldovan a omorât trei. 
V'am spus eu că e un viteaz. Cel dintâi valah viteaz. Puturos 
dar viteaz! 

Florea Moldovan nu răspunse. Întâia oară simţi o 
prăpastie afundă între el şi camarazii de armă, cu alt graiu 
şi altă cre-dintă. 

Îşi făcu pernă din sac şi se culcă. 

Dar nu adormi îndelungă vreme, cu faţa răcorită de roua 
nopții, cu ochii deschişi spre cerul albastru şi adânc. 

CAP III. A fost dus rob, în depărtate pustii de ghiaţă. 

Pe urmă, răsboiul îl purtă de pe un front pe altul, din 
spitalul de răniţi la paza convoaielor de prizonieri; prin 
oraşe streine şi în ţări cu graiuri necunoscute, de la un 
capăt al Împărăției, la celălalt. 

Florea Moldovan, era un soldat tăcut şi supus. 

Nimeni nu-i găsea nici o vină, dar nimeni nu-i mai aduse 
laudă şi nu-i mai prinse cruce pe piept, fiindcă nimeni nu 
mai putea spune că Florea Moldovan a mai ucis un om. 

Erau vremurile aşa atunci, încât vrednicia se număra după 
câţi oameni ucideai ori nu. 

După doi ani, Florea Moldovan cu grad de plutonier, arăta 
la faţă aspru şi călit de fumul şi dogoarea bătăliilor. O 
singură dorinţă îl încercase şi aceia nu i s'a împlinit, nici 
după ce căzuse străpuns de trei gloanţe şi zăcuse două luni 
în spital. Ceruse învoire să se întoarcă măcar pentru o zi 


acasă, să-şi vadă copila. Primise carte târzie, după ce 
rătăcise îndelungă vreme, căutându-l, în urma 
righimentului. 

Cartea, îi aducea veste că e acum părintele unei fetiţe 
sănătoase şi rumene. Ana îi dorea voie bună şi ruga A-Tot- 
Stăpânitorul, să-l apere în primejdii. Mai spunea că 
vremurile se arată aspre chiar pentru cei rămaşi acasă. Dar 
nu spunea cum. Poate fiindcă nu era îngăduinţă. Poate 
fiindcă nici ea nu putea aşterne pe hârtie, toate urgiile 
despre care începuse a se vorbi printre cătane şi din a 
căror pricină, nici nu se mai dădea acum învoială soldaţilor 
să meargă acasă şi să aducă svonuri neliniştitoare. 

lar după două sau trei asemenea cărţi, scurte şi cu 
necazurile stăpânite în cuvinte puţine care ascundeau 
adevăratele stări, ştirile încetară. 

Florea Moldovan lupta pentru Împăratul, dar Împăratul 
nu'i mai dădea voie să gândească şi să afle veste despre 
satul lui, casa lui, femeia lui, copila lui, pe care încă nici n'o 
ştia cum arată la chip. O visase în nopţi grele. Şi 
întotdeauna visul o arăta într'o negură turbure şi 
întotdeauna în crunte primejdii. Când înecându-se, într'o 
apă neagră, care o târa departe de el, şi el nu-i putea sări 
într'ajutor, țintuit locului de o putere duşmană. Când 
muşcată de un zăvod turbat. Când ameninţată de un tăiuş 
de sabie, gata s'o spintece, aşa cum văzuse aevea măcelul 
copiiilor în ziua cea de luptă, din micul sat de munte 
sârbesc. 

Atunci sabia, sfredelea carnea, răsucită în oasele fragede - 
şi nici o mână nu se îndura să se ridice ocrotitoare, aşa cum 
a scăpat el dela peire, femeia şi copii care-i voiseră moartea 
şi s'au căit. Se înălța tresărind din somn, cu un gemăt. Era 
bucuros ca totul n'a fost decât un vis rău. Dar adevărul cel 
aevea, nu era mai puţin înfricoşat. Mereu bubuitul 
tunurilor. Mereu clănţănitul mitralierelor. Şi mereu tărgile 
cu morţi şi răniţi: vaetul unora, mirosul greu al cărnii 
intrată în putreziciune. 


Totul părea că n'are să mai sfârşească niciodată. 

Pentru Florea Moldovan, sfârşi când se aştepta mai puţin. 
În şanţurile Galiției, după o bătălie necurmată de o 
săptămână, toată divizia căzu împresurată. lar Horea 
Moldovan, porni în convoiu dezarmat, spre depărtatele 
pustii streine. 

Mergea cu fruntea în pământ, dar cu inima uşoară. Cel 
puţin nu mai lupta pentru un Împărat care nu-i dădea voie 
să afle ştiri de acasă, fiindcă acasă, înălţase spânzurători. 

Drumul fu lung şi greu. Dar prizonierul văzu lucruri nemai 
văzute. Stepe ca marea încremenită; munţi până la cer; ape 
curgând trândav între ţărmuri de trei ori mai late ca 
Dunărea, Tisa şi Mureşul împreună; oraşe cu sute de turle 
poleite; herghelii fugind la trecerea trenului, cu ropot de 
copite ca o furtună care se depărtează... Totul aci, era pe 
altă măsură. Pe o măsură mai mare. Apele mai largi, pustiile 
mai nemărginite, turmele mai numeroase; iar armatele 
pregătite în uniforme proaspete să pornească spre fronturi, 
erau câtă frunză şi iarbă. Florea Moldovan, a cunoscut 
astfel că este pe lume o împărăție mai mare şi mai 
îmbelşugată, ca a drăguţului de Împărat. 

Pe urmă, chipurile oamenilor începură să arate din alt 
neam. Turtite şi cu ochii oblici, lucioase şi cu mustăţile rare, 
spânzurând a oală. Oameni pe jumătate sălbateci, călărind 
pe cai păroşi fără şea, răcnind unii la alţii în graiuri 
barbare. 

Convoiul lor se opri printre aceşti oameni, în pustietăţile 
dela celălalt capăt al pământului. Cu mare uimire, Florea 
Moldovan descoperi în aceste stepe depărtate alţi tovarăşi 
români de robie, din toate oştile împărăției. 

Se adunau seara la focuri, să-şi cânte acelaş viers de 
acasă. Află dela cătanele din Maramureş şi Bucovina, 
aceleaşi cimilituri şi eresuri. Robia nu era prea grea. Mai 
aspru era cerul acestui ţinut, când răscopt de dogoare, 
când trosnind de îngheţ. Orânduiala stăpânirii îi împărţise 
la muncă uşoară. În pădure, la tăiatul lemnului sau la 


tamaslăcurile nesfârşite de vite, de unde pornea carnea 
sărată şi butoaiele cu unt galben cum e ceara, pentru toată 
armata Ţarului. Alţii căzuseră mai rău, în robie de ocnaşi, la 
minele de plumb şi de aramă. 

Pe om dacă-l duci în pustie, se învaţă cu pustia. Nu se 
sbate ca fiarele pustiei, pe care dacă le închizi în cuşcă, 
tânjesc după câmpurile largi şi nu se ogoiesc până la 
moarte, cercând de o mie de mii de ori, să sfarme gratiile. 
Florea Moldovan, nu tânjea după libertate. Tânjea după sat, 
după nevastă şi după copilă. Dar ştia că de-ar scăpa de aici, 
oastea Împăratului l-ar purta din nou de la un front la altul 
în neîmblânzita datorie de a ucide cu necurmare, fără să-i 
lase o singură zi de răgaz, să-şi vadă satul, nevasta şi copila. 

De aceia, socotea că a fost poate un noroc, poruncit de 
sus, ca în loc să se târâie în şanţuri glodoase şi să ucidă sau 
să se lase ucis, a ajuns acolo, tocmai la marginea lumii, să 
aştepte sfârşitul răsboiului, îndeletnicindu-se fără nici o 
primejdie, cu treburi cuminţi şi paşnice de gospodar. Cum 
era vrednic, lucra cu spor. Cum era ascultător, îşi căpătă 
încrederea paznicilor. lar paza, era destul de uşoară, şi fără 
aceasta. 

Un singur lucru nu străbătea până la dânşii. Veşti despre 
soarta războiului. Încăerarea rămăsese la celălalt capăt al 
pământului. Aici, despre o biruinţă ori despre o înfrângere, 
ajungeau ştiri abia după ce înfrângerea se prefăcuse din 
nou în biruinţă. Şi aşa, după o jumătate de an, când iarna îşi 
vâjia viscolul din plin, află că ţara românească a intrat încă 
din vară, cu sabia în războiu, să răscumpere cu sabia 
libertatea tuturor românilor de ori unde. Florea Moldovan, 
se bucură cu ceilalţi tovarăşi de graiu căzuţi în robie, că se 
vor întoarce acasă, în ţara românească. Pentru asemenea 
războiu, oricât ar fi fost de greu, acum ar fi avut şi el tăria 
crâncenă să înfigă baioneta într'un piept şi să ucidă. Îşi 
aduse aminte de crunta înverşunare cu care femeile, 
moşnegii şi copii din satul sârbesc de munte, îşi apărau 
casele lor sărace dar fără stăpânire streină. Se trezi 


noaptea cântând cântece de dor de acasă. Cântau şi alţii, la 
fel, măcar că erau unii din Bucovina, alţii din Sighetul 
Maramureşului, alţii din Făgăraş. Graiul lor era acelaş, 
cântecele aceleaşi, şi dorul de casă, acelaş. A doua zi, 
iscodeau să afle de la paznici, veşti din gazete, despre 
mersul războiului şi faptele oastei româneşti. 

Dar ziarele aduceau alte veşti, pe care soldaţii împărăției 
ruseşti, la discutau cu mare aprindere. Puterea Ţarului, se 
clă-tina din temelie. Revoluţia răsturna o stăpânire veche, 
să aducă alta nouă. 

Pe urmă veştile fură din ce în ce mai încâlcite şi nimeni nu 
mai pricepu nimic. 

CAP IV. El zăcea într'o colibă de sălbateci, iar afară luptau 
oameni ciudaţi. 

Un ordin, îi strămută pe toţi, în satele singuratice de pe 
linia unde se înşirau trenurile între capătul Asiei şi capătul 
Europei. Se înălţau gări noui, magazii pentru provizii, se 
dublau liniile de fier, se durau poduri. 

Prizonierii însemnau pentru această treabă, mâini eftine şi 
harnice, fiindcă de la spate mâna biciul cu vârf de plumbi. 

Florea Moldovan se posomori şi lucră în silă. 

De câteva ori, se sfătui cu tovarăşii de acelaş neam, să 
fugă dealungul pustiilor de ghiaţă, ca să ajungă până la 
pământul Moldovei, ca să lupte în straiu românesc, în oaste 
românească, pentru ţara cea singură, mare şi liberă, a lor. 
Atunci, veni ştirea că asemenea gând a mijit şi în alte minţi. 
Că undeva, în nesfârşita Rusie, începeau să se închege 
sâmburi de armată ardelenească, deslegată de jurământ 
pentru steagul împărăției şi pornind cu righimente 
proaspete, spre ţara Moldovei. 

Florea Moldovan, cântă într'o seară tovarăşilor de robie, 
cântecul de deşteptare al lui Andrei Mureşanu, pentru care 
în Monarhie, pedeapsa cea mai uşoară era temniţa Vaţului 
şi a Seghedinului. 

Toţi întoarseră capetele, să-şi ascundă ochii lăcrimaţi. Şi 
toţi jurară să capete deslegare şi să purceadă la răsboiul 


celălalt, cel adevărat, sub steagul lor, nu al Împăratului 
strein. 

Afară lemnul colibei trosnea de ger. Vântul sgâlţina 
ferestrele. În chiotul viscolului, străbătea urletul fiarelor 
sălbatece. Arar, în noapte, trecea un tren luminos şi cald, 
care nu se oprea niciodată, întorcându-se din oraşe 
îmbelşugate şi mergând spre oraşe îmbelşugate. 

Ei se simțeau singuri şi părăsiţi, în creştetul îngheţat al 
planetei, departe de tot ce e cald, prietenos şi bun. 

Un om cu cojoc miţos, cu faţa galbenă şi cu ochi oblici, 
intra pe uşă odată cu o năvală de viscol care tremura 
flacăra opaiţului. Siberianul mirosea a iuft şi a mahorcă, a 
untură sleită şi a ceaiu. Dar le râdea prietenos cu ochii lui 
mici şi înclinați. 

Se înţelegea prin semne şi prin scurte cuvinte ciuntite. 
Punea samovarul de ceaiu. Îi ruga să cânte. Ei cântau 
cântecul deşteptării, cu ochii aprinşi, înălţându'se în 
picioare, fără să-şi dea seama. Şi sălbatecul se minuna 
foarte de această putere tainică a cântecului care ridica 
într'un singur suflet, oameni veniţi de atât de departe şi 
nădăjduind aprins, cine ştie ce îndepărtată fericire. 

Pe urmă iarna trecu şi altă vară şi din nou iarna. Gărzile se 
schimbară. Războiul se strămută dela hotare, înlăuntrul 
împărăției dislocate din toate încheeturile. Într'o dimineaţă 
soldaţi cu uniformă românească scoborâră dintr'un tren şi 
Florea Moldovan auzi glas de acasă. Minunea se 
întâmplase. O oaste ardeleană lua fiinţă la Irkuţc. Florea 
Moldovan, din nou încinse cartuşiera şi merse cu proaspeţi 
tovarăşi de arme, până în miezul pădurei Taiga, să apere 
drumul de duşmani noui: armata roşie. 

Povestea acelui an de războiu în pustiuri necunoscute, se 
află scrisă în cărţi. Dar nici într'o carte nu se află scrise 
întâmplările înfricoşate pe care le-a trăit Florea Moldovan. 

După două luni de lupte cu soarta schimbătoare, într'o 
dimineaţă, a căzut cu piciorul sfărâmat, sub copitele 
cavaleriei roşii. Rostogolit cu faţa în sus, a văzut de o sută 


de ori ridicându-se deasupra frunţii o copită svâcnind în 
galop, gata să-i sdrobească ţeasta. Închidea ochii cu 
spaimă. Şi când îi deschidea, copita cu potcoavă groasă de 
fier trecuse, dar apărea alta, uriaşă, să sdrobească o frunte 
de taur. Aşa s'au perindat escadroane şarjând în pulbere 
albă de zăpadă, până când oastea s'a depărtat, şi cu 
sângele scurs prin vinele piciorului sfâşiat, Florea Moldovan 
şi-a pierdut cunoştinţa, cu privirea înfiptă în cerul înalt şi 
gol. 

S'a deşteptat într'o colibă de sălbateci care mâncau 
peştele crud. N'a ştiut cine l-a târât aci, nici de ce. A zăcut 
aşa săptămâni după săptămâni, pe o laviţă aşternută cu 
blănuri greu mirositoare, în vreme ce trupele româneşti se 
depărtau spre Vladivostock, să pornească acasă 
deacurmezişul pământului, peste mări şi oceane. 

Oameni ciudaţi, cuprinşi de o cruntă nebunie, treceau şi se 
întorceau, semănând moartea în urmă şi spânzurând 
leşurile în stâlpii de telegraf de pe marginea 
transsiberianului. 

Armatele se căutau, se alungau, se ajungeau, se 
măcelăreau cu o îndârjire pe care n'o cunoscuse nici 
războiul fronturilor celor mai vestite, fiindcă nici o ură nu e 
mai mare decât ura dintre frate şi frate. Armate roşii, 
armate albe. Ruşii se stârpeau între dânşii şi porneau mai 
departe în chiot înebunit. lar după fiecare armată alungată, 
stolurile de păsări se lăsau ca o funingine neagră pe zăpada 
albă, să scoată cu pliscul încovoiat, ochii morţilor încă 
nerăciţi. 

Unii căzuţi mai răsuflau încă. Încercau să se apere. 
Pasărea plesnea în ochiul viu şi se înălța croncănind, ca să 
se întoarcă şi să bată mai adânc în orbita goală, până la 
creerul moale şi cald. 

Cei doi sălbateci în cojoacele lor unsuroase, ieşeau ca 
dihorii din ascunzătoare, se întoarceau cu ceasuri şi inele, 
cu tot ce era mai sclipitor, cu legături de vestminte şi cutii 


de lapte închegat, din care mâncau hulpav cu tot obrazul 
văruit de sleiu. 

Nici nu s'ar fi deosebit care e bărbat sau femee, în 
făpturile lor deopotrivă de hidoase şi în straele lor 
deopotrivă de murdare. Îşi vorbeau, cu degetele repezite în 
ochi. Ascundeau prada în unghere acoperite cu pământ. 
Râsul cu gura până la urechi era surd, fără glas, ca într'un 
vis fioros. 

Din patul lui de blănuri, Florea Moldovan îi privea cu 
spaimă şi totuşi cu recunoştinţă, fiindcă se arătaseră miloşi 
şi blânzi cu el, din cea dintâi zi. Cea care de bună seamă era 
femeia, îl oblojise cu leacuri de ierburi şi unsori. Bărbatul, 
înțelegând prin semne, că Florea Moldovan nu poate mânca 
peştele crud, ieşea să'i aducă vânat prins în căpcăni, pe 
care-l frigea pe cărbuni. De toată trecerea oştilor pe rând 
învinse şi biruitoare, îl apărase, dându'l drept un bolnav de 
al lor. Aşa cum era, bărbos şi murdar, cu ochii în fundul 
capului şi cu pielea verzuie de atâta şedere în aerul 
înveninat de miasme, nici n'ar fi părut cuiva, bărbatul 
arătos din Satu Nou, omul cel fain al lui Baci Sava. Şi nici 
nu-şi mai amintea parcă nimic, din această altă viaţă, 
pentru totdeauna scufundată în neguri. 

Rana cu sângele stricat se prindea greu. 

Florea Moldovan, se trezi că a uitat să vorbească 
omeneşte, de când nu mai schimba cu nimeni un cuvânt 
omenesc. În ceaşurile cât rămânea singur în încăperea cu 
duhoare de blănuri sărate şi de untură râncezită, îşi 
povestea cu glas încet, istorii auzite de copil, numai ca să se 
asculte în graiul de acasă. Oricine l'ar fi auzit atunci, lar fi 
socotit cu mintea scrântită. Un om care vorbeşte singur ca 
să nu-şi uite graiul! Cincar crede că există pe lume şi-o 
asemenea suferinţă într'o pustietate de la marginea 
lumilor? 

Alteori, Florea Moldovan, începea să îngâne doine 
tărăgănate, colinde şi hore, până ce-l fura cântecul de 
deşteptare al Mureşanului. Se oprea ruşinat, când îşi dădea 


seamă cum un nevolnic ca el, care nu se putea târi decât în 
coate, cutează să cânte chemarea aceia dârjă şi furtunoasă, 
la deşteptare şi la faptă. Iar atunci, în singurătatea şi în 
pustiul lui, în întunericul cutreerat de vânturilor gheţoase, îi 
cobora cald gândul că şi aşa, fără el, în ţara lui cu soare 
auriu şi cu râuri blânde, alţi oameni mai norocoşi, 
înfăptuiau fără îndoială ceiace îndemnase atât de vijelios, 
cântecul vechiu. 

Adormea toropit. Nu auzea când au intrat gazdele, cu 
mersul lor târâş, de dihori. Visul somnului îl purta departe... 
Acasă. În zi de sărbătoare, când toţi în straiu curat, cântă la 
slujba bisericeasca în cor. Se vedea alături de Ana, cu fetiţa 
de mână. Şi tot cerul era mai albastru, soarele mai blând, 
florile mai suav mirositoare, apa isvoarelor mai limpede, 
mai lină adierea vântului şi mai dulce mierea albinelor - ca 
într'o ţară liberă şi pusă sub paza Domnului. 

De mult pierduse răbojul zilelor. Nu ştia când e sărbătoare 
şi când zi lucrătoare. Oamenii din colibă, cu faţa turtită şi cu 
ochii înguşti, aveau sărbători şi închinăciuni păgâneşti. 
Florea Moldovan, gândi că a ajuns şi el un păgân. 

Odată cu primăvara, începură să puhoiască apele. Durerea 
slăbi. Rana prinse a se închide. Sprijinit de pereţi încercă 
pe încetul, câţiva paşi. Gazdele se bucurară şi cu multe 
strâmbături de veselie, îl îmbărbătau proptindu'l de 
subsuori. Într'o lună fu pe picioare. 

Când se uită în doniţa cu apă şi'şi văzu chipul, se trase 
înapoi speriat de faţa aceia păroasă de urs! Prin semne 
ceru dihorilor unealta de fier, încrucişată în chip de 
foarfece. Îşi ciopli barba, îşi reteză pletele. Se cercetă din 
nou în oglinda apei şi se găsi mai omenesc. 

În soarele cald, ieşea să prindă viaţă şi sânge, odată cu 
toate gângăniile primăverii. Lua aminte că altfel arată 
aceste gângănii decât cele de acasă. Altele erau păsările. Şi 
altfel cântecul lor. Şi nu ştia în ceasul acela, dacă şi acolo e 
primăvară, sau numai a început, sau sfârşeşte... 


Într'o dimineaţă chemarea fu atât de puternică, încât 
hotări să plece înainte de a aştepta să prindă toate puterile. 
Spuse aceasta prin semne gazdelor. Perechea de dihori se 
întristă. Dar nu-l opri niciunul. 

Îl însoţiră până departe, purtându-i legătura cu straie 
dăruite, din cele culese de pe morţi. La despărţire, amândoi 
începură să se tânguie cu jale şi să-i ureze călătorie bună, 
în graiul lor, cu semnele lor. Femeia scoase din căptuşala de 
piele un dar rar. Un ceasornic sclipitor. Un ceasornic care 
nu mergea, cu rotiţele ruginite sau sfărâmate, dar o 
podoabă pentru ei scumpă. Îl dăruiau, semn de veşnică 
amintire. 

CAP V. Pe urmă, a plecat spre satul lui de departe. 

Aşa a pornit Florea Moldovan, cu legătura în băț, 
deacurmeşişul lumii, să-şi caute satul şi casa. 

Drum lung. Drum greu. 

Pe acest trist pământ unde oamenii se războiesc şi se ucid 
fără pricină, orbecăi ca un orb într'o hrubă. Nu ştia să 
întrebe. Nu înţelegea ce i se răspunde. Iar fiecare îl credea 
dat cu vrăjmaşul. Unii l-au târât în convoaiele de prizonieri. 
Alţii l-au despuiat de haine. Ceilalţi l-au vârât în ocnele de 
plumb, unde iar a pierdut rostul zilelor şi unde au început 
să-i cadă dinţii şi să-i se desnoade încheeturile degetelor. 

Cum a scăpat, nici el n'ar mai fi ştiut să spună. Poate fiind 
că l-au târât alţii. Poate fiindcă tot una-i era acum, dacă 
moare de glonţ ori de foame. Şi iarăşi s'a târât în pustietăţi 
gheţoase, în păduri necunoscute şi înconjurând lacuri cât o 
ţară de late. 

Acum nu mai avea înfăţişarea de om. Un cerşetor gârbovit. 
Un stârv. 

De aceia poate nu-l mai oprea şi nu-l mai cerceta nimeni. 

Prin târguri se târa să doarmă sub poduri şi culegea 
rămăşiţe aruncate, luptând cu potăile să împartă prada. Pe 
urmă simţi că se apropie spre altfel de ţinut, cu soare mai 
blând şi cu văzduh mai prielnic. Trecuse atâţia munţi şi 
atâtea ape, printre atâtea neamuri de oameni şi atâtea 


oraşe, încât îi părea că se târâie aşa de două mii de ani, ca 
jidovul rătăcitor, şi că nu mai vine din adâncul cel mai 
îngheţat al Siberiei, ci mai de departe, din adânc negru de 
veac. 

Cea dintâi tresărire îi fu într'o gară, unde înţelese din 
afiptele tipărite că se află în anul una mie nouă sute 
douăzeci şi şase. 

Plecase de doispreze ani de acasă. De zece ani se târa 
când prizonier, când cerşitor închis în temniţi, când drumeţ 
fără hârtii: arătare omenească, fără ţară şi fără nume. 
Învăţase un singur lucru pe care n'ar fi gândit să-l înveţe 
vreodată, Florea Moldovan, însureţelul fruntaş, vrednic şi 
mândru, din Satu-Nou. 

Ştia acum să se prelingă pe lângă garduri şi pe lângă 
ziduri, asemeni câinilor fără stăpân. Ştia să se facă neluat în 
seamă. Să primească sudălmi şi lovituri fără să răspundă. Şi 
ştia să trăiască din mila altora. Toată mândria-i de atunci, 
nu era moartă. Era adormită. Răbda şi se târa mai departe. 
La capătul drumului îl aştepta lumina cea mare, la care are 
să îngenunche ca la un altar. Casa lui, copilul lui, satul lui. Şi 
ceia ce învățase să preţuiască, în satul sârbesc de munte 
căzut în ruini: libertatea care preţueşte mai mult decât 
viaţa. 

Acum nu mai avea nici o îndoială. În gangurile unde se 
înghesuiau ascunşi de ochii poliţiei, vagabonzi de toate 
neamurile şi de toate graiurile, întâlnise oameni, foşti 
oameni, cu care s'a înţeles în nemţeasca învățată dela 
vecinii lui şvabi, de odinioară. De la dânşii, aflase cum s'a 
sfârşit războiul, cum s'a sfărâmat împărăţia şi cum o 
dreptate mare s'a întins peste toate omenirea, în afară de 
această Rusie care nu'şi găsea încă aşezare. 

O dreptate mare? În această dreptate, intra fără îndoială, 
în rânduiala dintâi, dreptate pentru românii cei care au 
gemut sub călcâiul grofilor. Într'o asemenea dreptate, satul 
lui, Satul Nou, se află fără îndoială în ţara nouă, în România 


cea mare, liberă şi nouă. lar gândul îi dădea proaspete 
puteri picioarelor şovăelnice şi sângelui sleit. 

Cu vicleşugul de fiară prigonită, învăţat din atâţia ani de 
rătăcire, a ştiut să se strecoare peste graniţă, printre paza 
santinelelor, până într'o ţară nouă. Ţara cehilor. Pe aceştia îi 
cunoştea. Luptase alături cu dânşii pe frontul sârbesc, pe 
urmă pe cel rus, pe urmă pe celitalian şi din nou pe frontul 
rusesc, când căzuse prins, şi mai târziu, cu voluntarii lor, în 
fundul Siberiei, când a căzut cu piciorul sfărâmat. Îl 
cunoştea şi le înţelegea graiul. A căpătat îndreptări. A ajuns 
în oraşul unde un domn român, vorbind româneşte, i-a dat 
hârtie şi creiţari să ajungă acasă, în ţara Românească. 

Domnişorul cel cu sticla în ochi, se minunase foarte de 
atâtea întâmplări şi poate nici nu le credea pe toate. 

— Zici ca eşti din Satu Nou? În cazul acesta n'ai nevoie de 
paşaport românesc... Îţi trebuie unul sârbesc. 

Ca să se convingă mai bine, domnişorul îşi aburise sticla 
din ochi, o înfipse, mai adânc sub sprinceană şi căută pe o 
hartă. Vorbi pentru sine: 

— Da, da! Unul sârbesc... 

Apoi, întorcându'se către un alt domnişor de la altă masă, 
spuse cu mare mirare: 

— Tot se mai întorc, monşer, nenorociţi de ăştia. Au 
început să mă ambeteze... 

Horea Moldovan, era învăţat din oaste, dar mai crunt din 
aspra viaţă a anilor din urmă, că omul e mai bine să tacă şi 
să asculte, decât să întrebe. Tăcu şi ascultă. Primi hârtiile. 
Primi creiţarii de drum de fier. 

Domnişorul cu sticla în ochi îl puse să iscălească o hârtie şi 
strânse din umeri: 

— În orice caz, mergi în ţară. Acolo ai să te descurci. 

Florea Moldovan, râse întâia oară după atâţia ani, cu dinţii 
lui ştirbi, din ocnele de plumb. Că are să se descurce, la el 
în ţară, la el acasă; treaba asta n'avea nevoie s'o înveţe dela 
un domnişor cu sticlă în ochi. Se descurcase el în atâtea ţări 


streine, în aşa crâncene vremi, printre atât de vrăjmaşe 
întâmplări...! 

Şi porni cu trenul, în ţară. 

Cu bătaie de inimă, văzu steag românesc, haină de ostaş 
românesc, auzi glas românesc. Cumpără o foaie şi citi 
lacom, de-a fira'n păr, ştiri din toate ţinuturile, căutând mai 
înainte de oricare, pe cele bănăţene. Află despre o alegere, 
unde s'au bătut doi, la Caransebeş. Şi află despre un cassar 
care-a fugit dela Lugoş. Mai citi că la Timişoara... 

Dar ce să mai amintim toate? Florea Moldovan îşi spuse că 
aceste foi româneşti, scriu încă într'o limbă neînţeleasă de 
el şi despre întâmplări pe care nu le pricepe. S'au bătut doi 
la Caransebeş? Doi români: un guvernamental şi un 
opozant. El nu pricepea încă dece s'ar bate 2 români, de la 
o alegere, şi ce e aceia guvernamental şi opozant. Nu erau 
oare înainte de toate, toţi români, şi nu erau toţi fraţi într'o 
ţară liberă? Dar minunările lui Florea Moldovan de abia 
începuseră. Nu s'au oprit la cetirea gazetei. 

Mai află lucruri pe care le ştiţi şi dumneavoastră şi care nu 
sunt din cele mai frumoase. Dar cu care v'aţi învăţat cu 
încetul, pe când Florea Moldovan le vedea întâia oară, cu 
ochii lui proaspeţi şi însetaţi, cu care rătăcise prin pustiuri 
şi beznă, ca un alt mag de răsărit, să'şi aducă inima lui 
strivită, în dar pruncului născut în iesle. 

leslea era; însă pruncul lipsea. 

Dar nici despre aceste lucruri să nu mai vorbim. Le 
cunoaşteţi şi dumneavoastră şi nu sunt din cele mai 
frumoase. Florea Moldovan, abia le învăţa. 

Cumpărase bilet până la Timişoara. Acolo era rigimentul 
lui din vremea împărăției. Acolo-şi făcuse socoteala să se 
oprească între două trenuri, să se înfăţişeze la locul în 
drept ca să-şi capete hârtiile şi să pornească mai repede, 
acasă, la SatuNou. 

La Timişoara, rânduiala fu scurtă. Nici nu începu să 
povestească multe şi ofiţerul îi dădu îndărăt hârtiile de la 
domnişorul din Praga, cu sticla'n ochi. 


— Ai cam greşit adresa, camarade! Aceasta nu-i de 
competinţa noastră. 

Florea Moldovan, nu ştie ce e aceia competinţă. Lucrul se 
văzu atât de lămurit în ochi, încât ofiţerul se simţi dator să 
revină: 

— Zici că eşti din Satu-Nou? Nu? 

— Da, să trăiţi! 

— Tocmai!... Trebuia să te adresezi la un consulat al 
Jugoslaviei. N'am ce să-ţi fac... 

CAP VI. Du-te! Satul tău e dincolo de hotar. 

Florea Moldovan se opri în stradă, şi-şi şterse fruntea cu 
mâneca. 

Într'adevăr, străbătuse el jumătate din lume, în cele mai 
năpraznice întâmplări şi mai neînţelese amestecuri de 
noroade şi limbi; pretutindeni tot aflase o deslegare. Aici, 
acasă la el, în ţara lui, nu mai pricepea nimic. Ce au toţi de 
vorbesc de sârbi, paşaport sârb, consulat jugoslav...? 

La urmă, are să se întoarcă în altă zi. Acuma nu e nici o 
grabă. Cum au aşteptat toţi doisprezece ani, mai pot 
aştepta o zi-două. Numai el se mistuia de nerăbdare, să-şi 
vadă satul şi pe Ana şi copila, pe care n'a văzut-o nici odată, 
decât în închipuire şi'n vis. 

Se duse din nou la gara. Îşi făcea socoteală. Cu orice tren, 
oricât de încet şi cu oricâte schimbări, în câteva ceasuri e 
acasă. Ceru bilet. Omul de după gărduţul de sticlă, întrebă 
nedumerit: 

— Bilet pentru Satu-Nou? Novoselo? Nu există. La 
frontieră. 

Ferestrăuia căzu retezat. 

Florea Moldovan se scărpină în cap a doua oară în ziua 
aceia. Hotărât, în ţara asta nouă şi mare şi liberă, s'au 
încurcat limbile de nu se mai înţelege om cu om. 

Se apropie de un hordar, gândind că mai repede se va 
înţelege cu un om simplu ca el. Îi povesti pe scurt şi lămurit 
de unde vedea şi unde se ducea. Omul căscă o gură să 


încapă în ea toată Timişoara, cu Fabric şi Cetate şi cu toate 
despărţiturile şi locurile virane din ea. 

— Auzi, frate Gavrile! Chemă un alt martor, să asculte şi să 
vadă minunea. Acesta-i un om care vine din Siberia şi nu 
ştie că Novoselor e în ţara sârbească...! 

Cel pe care-l chema Gavril, căscă o gură şi mai mare, să 
încapă tot Torontalul. 

Florea Moldovan, tot nu pricepu. Înţelese, cu inima 
încleştată în pumn de oţel, numai când cei doi hordari îl 
duseră la un împiegat cu şapca roşie, să-i explice cu degetul 
pe hartă. 

— Din ce lume venea? Pe ce lume trăise? Cum poate exista 
un om atât de ignorant? 

Impiegatul cu şapcă roşie, părea foarte indignat de atâta 
neştiinţă. Ruşinat, Florea Moldovan plecă fruntea, caşi cum 
şi-ar fi cerut iertare de atâta prostie, pe câtă o purtase cu 
el, zece ani, din cele mai sălbatice depărtări ale Asiei. 

Se depărtă în afară de calea oamenilor, aşezat pe o piatră, 
să gândească şi să ia o hotărâre. 

Vasăzică, ţara cea mare şi bună, nu era pentru el. Acolo, în 
satul lui, un stăpân s'a schimbat cu alt stăpân. Cum s'a 
întâmplat vânzarea aceasta, nu putea pricepe, el care a 
zăcut în coliba cu cei doi sălbateci, cu ochii înguşti şi feţele 
turtite, tocmai la celălalt capăt al pământului, în vreme 
când alţii tăiau cu fierul în trupul crud al Banatului, 
retezându-l în două. 

Pe urmă târziu, poate peste un ceas, poate după mai 
multe, când îşi desprinse fruntea din pumni, gândi cel puţin 
că stăpânii cei noui, nici pe departe nu vor fi semănând cu 
cei vechi. Îşi aminti iarăşi satul sfărâmat de tun, din munţii 
Serbiei, vârtoşenia cu care femeile, copiii şi moşnegii îşi 
apăraseră vatra şi libertatea. 

Asemenea oameni cu atâta sete de libertate, nu se poate 
să nu înţeleagă şi setea de libertate a altora. 

Dacă cine ştie ce tainice întâmplări, au făcut să 
stăpânească o bucată din ţara altuia, fără îndoială că 


stăpânirea lor e blândă şi mâna uşoară. Se gândi la femeia 
şi copiii pe care i-a scăpat în codru, în noaptea aceia, 
apărându-i de moartea în furci. Când oamenii au suferit 
aceleaşi dureri, nu se poate durerea să nu-i înfrăţească. Şi 
de pe piatră, se ridică întărit de o hotărâre. 

Cumpără bilet până la hotar. Vameşul român se mulţumi 
cu hârtia domnişorului cu sticla în ochi. Vameşul sârb, îl 
repezi scurt. Paşaport! Viză! Vorba fu lungă şi fără să 
ajungă la un capăt. Santinela îi puse arma barieră în piept. 
Vameşul îi strigă să vină cu îndreptările întregi. Florea 
Moldovan, rămase pe pământ românesc şi liber, dar încă 
departe de casa şi de satul lui. 

Mai găsi altă piatră să se aşeze şi iar îşi lăsă capul greu în 
palme. 

Dar hotărârea de această dată fu alta. Era învăţat acum să 
se prelingă prin eşiri oprite şi să călătorească noaptea, 
ascuns de văzul oamenilor. 

Aşteptă noaptea. Se strecură pe poteci ascunse. Ocoli prin 
porumburi, cu urechea ciulită să prindă toate vuietele. 
Merse mult, cum era deprins acum să o înşire la drum. Abia 
în zori, când roua jilavi frunzele late, căută un dâmb ascuns 
unde să doarmă un ceas şi să prindă puteri. 

Se trezi cu soarele înalt de trei sulițe. O ciocârlie juca în 
soare, spânzurată de un fir nevăzut; scăpată glonţ, se înălța 
ridicată de acelaş fir. 

Pe drum, departe, scârţâiau care grele. Mugi un vițel. Dela 
un sat, de undeva, se auzeau lătrături somnoroase de câini. 
Florea Moldovan începea să cunoască locurile. Inima îi 
bătea întinerită. Era ca un ciot de copac uscat, în care a dat 
deodată primăvara, vlăstare proaspete, cu mugurele 
fraged. 

Îşi răcori ochii în ciutura unei fântâni. Îi păru rău, că în 
atâtea târguri pe unde a trecut, nu s'a gândit să-şi radă mai 
proaspăt barba, să-şi cumpere din restul creiţarilor dela 
domni-şorul cu sticla'n ochi, haine mai arătoase ca să nu se 
înfăţişeze Anei, copilei şi tuturor celor din sat, aşa cum 


arăta atunci când era altfel de om. În sdrenţele de acum şi 
cu barba sălbatecă de acum, nimeni nu l-ar cunoaşte. Şi i-ar 
fi ruşine să-l cunoască. 

CAP, VII. Sfârşitul povestei, îl ştie oricine. 

Florea Moldovan merse pe drumuri lăturalnice, să nu dea 
peste oameni cu ochi prea iscoditori. Când văzu cele dintâi 
sclipiri ale turlei dela biserică, cele dintâi acoperişuri, se 
opri să-şi astâmpere bătăile inimei. 

Poate era bucuros că nu se arată nimeni în cale, să-i vadă 
în ochi lacrimile închise acolo de doisprezece ani şi deodată 
eliberate ca un izvor care a rupt zăgazurile. Pe urmă ocoli, 
să intre în sat pe uliţi mai dosnice, ca să apară neaşieptai în 
faţa casei lui. Întâlni oameni, dar oameni necunoscuţi. În 
doispreze ani, atâtea se schimbă în această nestatornică 
lume!... Încă o sută de paşi, cincizeci... Recunoaşte 
acoperişul. 

Ce mari au crescut merii puşi de mâna lui! Şi poarta e alta. 
O poartă înaltă şi mândră. Dar de ce altă mână lucrată? Îl 
latră un câine străin. Ce prostie a mai gândit! Câinele de 
atunci trebuie să fie de mult mort, şi chiar dacă printr'o 
minune împotriva firei ar mai trăi, cum şi-ar mai recunoaşte 
oare stăpânul, în omul acesta sdrenţăros şi bărbos, în 
necunoscutul, în cerşetorul acesta? 

S'a hotărât de altfel, să intre ca un necunoscut. Să bată în 
poartă şi să intre ca un om care trăeşte din milă, aşteptând 
să vadă cine i-ar bănui măcar fiinţa. Nu se îndoieşte că Ana, 
numai să-şi aplece ochii asupra lui şi are să tresară. 

A bătut. N'a răspuns nimeni. Mai bate. Câinele latră 
întărâtat, smucindu-se în veriga trasă pe sârmă. Latră şi 
arată colţi duşmănoşi. 

A apărut însfârşit cineva. Un necunoscut, încruntat şi cu 
un cap mare cât o baniţă. Întreabă răstit, sârbeşte: 

— Ce vrei calicule? 

Şi înjură. 

Florea Moldovan a învăţat în doispreze ani să vadă multe, 
să îndure multe, să aştepte şi să nu se mire de nimic. 


Dar oricum, e greu în casa ta, după ce ai mers spre ea de 
ani nesfârşiţi, să te vezi de odată socotit calic şi înjurat, de 
un om necunoscut, cu capul cât o baniţă! Se birue cu 
greu... 

Spune cu glasul milogilor: 

— Nu vreau decât să mă odihnesc. Şi poate, o cană cu apă. 

— Ai şanţul unde să te odihneşti. Iar pentru apă, fântâna-i 
peste drum. Pleacă! Acum dau drumul la câine... 

Florea Moldovan, se scărpină a treia oară în cap, în ziua 
aceia. Întreabă: 

— Dar stăpâna unde-i? 

— Care stăpână? Nu este aici nici o stăpână. Eu sunt stă- 
pân. 

— Ana... Ana Moldovan. Ana lui Florea Moldovan. 

— Valaha-i moartă de mult. Haide, ieşi că dau drumul 
câinelui. 

Florea Moldovan s'a rezemat de gard. Poate să dea 
drumul câinelui; tot una'i este acum. 

Mai întreabă, târziu, cu o ultimă teamă. 

— Avea o fată... O copila... 

— Ei şi? Avea o fată, o copila... Să fie sănătoasă!... Ce te 
priveşte pe dumneata...? 

— Eu sunt Florea Moldovan. 

Omul cu capul cât o baniţă, râse cu mare înveselire: 

— Dacă aşa crezi că poţi intra în casele oamenilor să furi 
ceva, eşti un mare prost! Florea Moldovan e mort de zece 
ani... Mort în războiu, cum scrie la acte. Şi acuma, ieşi! 

Omul cel cu capul cât baniţa, l-a luat de spate şi l-a răsucit 
să-l împingă afară. A trântit uşa. Dar Florea Moldovan nu 
s'a depărtat. S'a aşezat pe marginea şanţului şi aşteptă. 
Aşteaptă ce? Are să se ducă la oameni pe care'i cunoaşte. 
La tovarăşii lui de cântări şi de joacă. Şi are să afle, ceia ce 
nu poate înţelege de la un străin cu cap cât o baniţă şi cu 
îngâmfarea cât o stamboală. Cu cine să înceapă? A ridicat 
ochii, fiindcă a auzit paşi uşori. 


E o fetiţă care vine cu cărţi subsuoară. O copilă de şcoală. 
Fetiţa s'a oprit în poartă: 

— Vrei ceva, moşule? O bucată de pâine sau ban? 

A întrebat sârbeşte. Iar glasul seamănă cu alt glas. Cu un 
glas venit de foarte departe. 

— Nu vreau nici pâine, nici ban! Se ridică Florea Moldovan 
de pe marginea şanţului, răspunzând tot sârbeşte. Dar dacă 
eşti bună, spune-mi cum te chiamă, copiliţo? 

— Livia Moldovan... 

Florea Moldovan a sărit s'o cuprindă în braţe, dar fata s'a 
dat în lături, în faţa acestui cerşetor care poate-i nebun. 

lar de aceasta şi-a dat seamă şi omul zdrenţăros, care a 
venit pentru un asemenea ceas tocmai din celălalt capăt al 
pământului. 

Se gândeşte să o pregătească altfel, întrebând-o mai pe 
departe ca s'o deprindă cu gândul. Şi fiindcă e carne din 
carnea lui, îi vorbeşte româneşte. 

— Livia Moldovan... Livia. Eu sunt un prieten al părintelui 
tău venit de departe. N'am ştiut că mama ta, că Ana... 

Fata se dă mai aproape: 

— Vorbeşte sârbeşte... Nu înţeleg româneşte decât foarte 
puţin... Spune-mi cine eşti tu, săracule? 

Săracul a plecat fruntea în pământ. Ce-ar fi putut vorbi, 
sârbeşte, cu copila lui, carne din carnea lui şi inima din 
inima lui? A plecat fruntea şi câinele i-a rânjit de după gard. 
Iar străinul cel cu capul cât o baniţă, a răcnit la fetiţa din 
poarta: 

— Haide! Intră în curte. De când te-ai învăţat să stai de 
vorbă cu valahii puturoşi? 

Sfârşitul povestei îl ştie oricine. 

10 Mai 1929. 

Drum, spre oraşul strein. 

Scrisoarea sfârşia cu o chemare: „Vino. E un oraş 
încântător. Sunt sigur că o să te prindă farmecul străzilor 
noastre, cu nume de voevozi şi de ctitori. Un oraş pitoresc, 
cu oameni pitoreşti. 


„Însfârşit, voi avea prilejul să-ţi prezint faimoasa poamă 
rea a familiei, despre care ţi-am povestit cu atâta admiraţie 
chiar în seara când ne-am cunoscut. Îţi aminteşti? Unchiu- 
meu, scandaloasa celebritate a ținutului, fostul 
sublocotenent care şi-a pălmuit colonelul, a fost reformat şi 
trimis la temniţă, pe urmă a străbătut în pas gimnastic, 
cinci continente, în aventuri fabuloase: când nabab şi când 
hamal, pentru ca după treizeci de ani să se întoarcă în 
urbea natală şi ca un Candid, cuminţit, să-şi cultive grădina. 
Ai să-l cunoşti la el acasă. În bizarul lui muzeu exotic cu 
panoplii de arme javanesc şi boomeranguri Australiene, piei 
de panteră şi coarne de ren. 

„Dar ce-ţi povestesc? De ghicesc surâzând. Am rămas o 
monstruoasă excepţie. Un fenomen. Un provincial care-şi 
iubeşte oraşul şi îşi găseşte concetăţenii interesanţi. Aci toţi 
suntem o mare familie. Tu, care n'ai părăsit niciodată 
Capitala, n'ai să înţelegi, decât când vei fi aci. Vino! 
Depeşează-mi din vreme, să te aştept la gară”. 

Bun prieten! De unde a presimţit, cu ce fine antene a cules 
din nevăzut, semnalul desnădăjduit de naufragiu? 

Tudor Stoenescu-Stoian, avocat cu vagă clientelă şi vag 
colaborator al unei mai vagi publicaţii juridice, devoră 
scrisoarea mai lacom decât anunţul unei moşteniri căzute 
din cer, cifrată la milioane şi dinainte scutită de fisc. 

Chemarea sosea în una din acele după amiezi, pustii, când 
toată Capitala se goleşte de cunoscuţi, ca în preziua unei 
misterioase conspirații. Tudor Stoenescu-Stoian se trezise 
deodată, printre miile şi miile de trecători, într'o solitudine 
care-l apăsa, ca absurdele panici din visurile rele. 

De pe scaunul restaurantului, se descleştase în silă, 
ultimul consumator, numai după ce chelnerii sfârşiseră de 
recoltat şervetele, de clădit solniţile în piramidă şi îi 
dăduseră târcoale cu tuşituri de nerăbdare. 

Nu ştia încotro să apuce. O pornise întâi pe Strada Regală, 
pe urmă se răsgândise şi mersese grăbit, deşi fără ţintă, pe 
Strada Academiei. Urmărise cu luarea aminte a unui edil 


grav preocupat de problema circulaţiei, spectacolul 
vehiculelor imobilizate la încrucişarea liniilor de tramvaiu. 

Păru că îl pasionează grozav deslănţuirea înjurăturilor de 
birjari şi stridenta guiţare a clacsoanelor, asupra cărora nici 
o putere nu dovedeau semnalizările disperate ale unui 
agent cu fireturi la şapcă. 

Pe urmă, când strada se eliberă şi nu mai avu ce privi, îşi 
târâse paşii pe Calea Victoriei, ca un licean care-a tras la fit 
şi aşteaptă să se scurgă ceasurile, verificând amănunţit 
vitrinele cu oscilaţiile preţurilor, de la o fereastră cu arme şi 
unelte de sport, la alta cu bastoane şi cravăţi, la fotografiile 
decupate din re-clama unui film, unde Rudolf Valentino, în 
costum de Şeic, go-nea cu burnuzul fluturând, într'un 
deşert cu nisipul incandes-cent spre o oază cu trei 
pămătufuri de palmieri. 

Fictivele aventuri ale actorului fotogenic, îl indispuseră 
foarte. Simţi împotrivă-i o ură personală. Înfăţişa 
temeritatea, Vigoarea, tinereţea; numele lui evoca îndată 
avuţie, voluptate, glorie, eroism, adoraţia a mii şi mii de 
femei necunoscute. 

Nu era oare aceasta o injustă părtinire a destinului, care-şi 
risipise prodig toate favorurile asupra unui singur individ, 
să-i lase lui, numai rămăşiţele cele mai meschine? 

Îşi aruncă privirea la Cafenea. Nimeni. Opri un birjar. 
Toate uşile prietenilor zăvorâte. Unde au plecat toţi? Unde 
şi-au dat întâlnire, prin ce conjurație, părăsindu-l deodată 
în această mulţime cu figurile ostil ferecate? 

Făcu semn cu bastonul în spatele birjarului şi cobori la 
Capul Podului. Într'adevăr, în oraşul acesta nimeni nu 
interesează pe nimeni. Eşti mai singur decât în deşertul 
peisagiului lunar. 

lar mai mult decât întotdeauna, o simţea aceasta acum, 
înaintea sărbătorilor, când toţi aleargă cu pachete, sunt 
absorbiți de socoteli şi întâlniri, pregătesc prăznuiri şi 
indigestii, cară cadouri copiilor şi lumânări poleite pentru 
pomul de Crăciun, adună monedă măruntă pentru bacşişuri 


şi ştiu că îi aşteaptă acasă, miros de untură, de cuptor şi 
sgomot de piuliţe pisând zahărul. Toţi te isbesc duşmănos 
de pe trotuar. Nu întorc capul. Nu surâd. Nici măcar nu 
simt nevoia unei convenţionale formule de politeţe. N'au 
timp. Prinzi fără voie, din treacăt, frânturi de conversaţie, o 
chemare, un rânjet răutăcios, o exclamaţie de bucurie: 
toate desarticulat. Toate în afară de tine. Te privesc şi nu te 
văd. Nu însemni nimic. Nu eşti nimeni: un trecător, o cifră 
statistică; după tine altul şi înaintea ta altul, şi lângă tine 
alţii, mereu alţii... Mulţime pompată dintr'un izvor 
nesăcătuit, pentru care e indiferent dacă tu eşti mort ori 
exişti, dacă eşti o canalie ori un geniu binefăcător omenirii, 
dar încă ignorat. La această mulţime, naşterea ta n'a 
adăugat nimic, şi moartea ta nu va scădea nimic. Căci dacă 
te sdrobeşte cumva un automobilbolid, cadavrul tău 
transportat la morgă, anonim, nu merită mai mult de trei 
rânduri sgârcit strecurate la rubrica faptelor diverse şi o 
coroană de duzină, cu flori de pânză ordinară şi ceruită, 
acăţată la carul mortuoar din partea Baroului. 

Bun prietin! De-ar fi putut bănui ce lacom s'a repezit 
Tudor Stoenescu-Stoian, să răspundă chemării! 

Degetele tremurau nervos răsfoind orariul trenurilor. Cel 
dintâi tren - cât mai repede! 

La ghişeul poştei, indiferența impiegatei cu părul 
superoxigenat şi cu unghiile lăcuite în culoarea siropului de 
smeură, mări sentimentul solidudinei totale. 

A numărat cuvintele fără să citească textul. Chiotul de 
evadare, pateticele efusiuni de recunoştinţă, au fost 
evaluate cu răceală, după un tarif fix. Atâtea cuvinte, atâţia 
lei - nici n'a ridicat ochii la chipul omului de după gratii, 
transfigurat de cea mai fericită nerăbdare. A aruncat 
dispreţuitor restul şi recipisa cu cerneala violetă, ca o 
prinţesă svârlind pomană guşatului dela poarta palatului. 
Pe urmă, a dat drumul retezat ferestruei-ghilotină, ca să se 
aprofundeze în lectura romanului mişcător până la lacrimi: 
„Viaţa şi amorurile lui Rudolf Valentino”. 


— Domnişoară!... Bătu timid cu degetul în fereastră, Tudor 
Stoenescu-Stoian. Domnişoară, dacă sunteţi atât de 
amabilă! 

Ghilotina s'a ridicat de un lat de palmă. Domnişoara 
aşteaptă, fără să ridice ochii de pe pagină. E tocmai la 
episodul sguduitor, când una din iubitele lui Rudolf 
Valentino aflând despre a doua căsnicie a prea frumosului şi 
crudului erou fotogenic, se aruncă disperată în cataracta 
spumegoasă a Niagarei. 

Distanţa e de la cer la pământ, iar comparaţia e pentru 
Tudor Stoenescu-Stoian, din toate punctele de vedere 
defavorabilă. 

Deoparte omul care lasă în urmă o hecatombă de victime, 
precum cad spicele retezate; aci individul plictisitor şi 
anonim, stârcind la un ghişeu telegrafo-poştal. Domnişoara 
îi ascultă glasul distrată, şi cu o strâmbătură de buze, 
scârbită. 

— V'aş ruga o lămurire, domnişoară. Nu se poate să-mi 
taxaţi telegrama urgentă? Mă tem să n'ajung înaintea ei... 

— La aceasta trebuia să te gândeşti dea-casă! Acum s'a 
dat; am taxat-o. Nu suntem la prăvălie, să te tocmeşti! 

Ghilotina a căzut scurt, şi pagina s'a întors să-l 
urmărească pe Rudolf Valentino, călcând peste inimi 
sdrobite, printre minaretele arabe, de scândură şi de 
carton, din Holywood, metropola cinematografului şi 
paradisul himeric al oricărei domnişoare de la poştă. 

Tudor Stoenescu-Stoian, a dovedit de mic copil o natură 
blândă şi îngăduitoare, întotdeauna recompensată cu lauda 
părinţilor şi a profesorilor. Dar atâta aroganță feroce şi 
nemotivată, îi deslănţuie acum gânduri de cruntă 
răzbunare. 

Ca să'i dea o lecţie de bună cuviinţă, s'ar putea prezintă la 
ghişeu cu o a doua telegramă, către un prieten imaginar, 
formulată cu cele mai demonice intenţii ofensătoare: „Află 
că domnişoara de la ghişeu e cea mai infectă capră 
oxigenată din personalul poştei române”. Sau în stilul 


biletelor de plăcintă, atât de actuale în această săptămână 
din ajunul Crăciunului: „Când ai aşa mutră posacă, Rudolf 
ţi-ar fi preferat o soacră”. O găseşti chiar de spirit. 
Întotdeauna a avut el aşa, un talent de epigramist! 

Te pomeneşti însă că individa - în monologul său interior o 
numea dispreţuitor „individa” - te pomeneşti că după cum 
n'are obiceiu să citească textul, ar taxa cuvintele telegramei 
cu cel mai desăvârşit calm. O! Olimpica seninătate a 
ignoranței! Ar număra: Atâtea cuvinte, atâţia lei! Şi-ar tăia 
recipisă cu aceiaşi glacială indiferenţă, ca să se întoarcă 
mai repede la pasionantele amoruri ale adoratului Rudi. 
Toate sunt nebune după el! 

Tudor Stoenescu-Stoian, simţi cel puţin satisfacția 
consolatoare că Rudolf Valentino e mort, îngropat şi că din 
cavou, nu-l mai pot învia toate lacrimile celor un milion de 
admiratoare. 

Nu. O asemenea telegramă-revanşă, oricât de mojic 
formulată, n'ar fi însă destul. 

Nu l'ar mulţumi acum, decât o răsbunare mai teribilă. 
Bunăoară, de-ar fi el Directorul general al Poştelor, s'ar 
prezintă înarmat cu toată răbdarea la ghişeu, ar aştepta 
până ce domnişoara ar ajunge la pasagiul cel mai jalnic al 
înmormântării, când cele zece mii de neconsolate se 
înghesuie şi cad leşinate - şi atunci, când Rudolf Valentino e 
întins pe catafalc sub maldărul de coroane şi de jerbe, i-ar 
întrerupe lectura, să ceară cu o perfidă blândeţe o desluşire 
oarecare, de cea mai mica însemnătate. Ar suporta toate 
necuviinţile, zâmbind cu o demonică inocenţă, pentru ca la 
sfârşit, să-şi smulgă masca şi să-şi desvăluie incognitul. 

— Vă plângeţi că semnătura e indescifrabilă, prea amabilă 
domnişoară? Vă rog atunci, scriţi: Tudor Stoenescu-Stoian, 
Directorul general al Poştelor. Atât e suficient?... Vă rog, nu 
vă deranjaţi, amabilă domnişoară. De ce aţi roşit? De ce vă 
tremură degetele atât de fin manicurate? Rămâneţi la locul 
dumneavoastră. Sunteţi la orele de serviciu şi eu sunt aci 
un simplu contribuabil; publicul, bietul public pentru care 


statul vă plă-teşte să-l serviţi, amabilă domnişoară, nu să vă 
delectaţi cu fantasmagoriile născocite pe socoteala acestui 
erou fotogenic, cu mutră de chelner şi sentimente de 
bărbier. Nu mă întrerupeţi! Nu vă cereţi scuză! Rămâneţi la 
ghişeu şi numai pe urmă, când trec orele de serviciu, vă rog 
să urcați la mine; avem de discutat! La revedere, amabilă 
domnişoară şi bună dispoziţie, la lecturile dumitale prea 
instructive!” 

Cum ar apăsa, cu un rânjet plin de înveninare, pe 
ameninţarea: „Avem de discutat!”. 

Şi cum ar pălmui usturător, cu acel: „Amabilă 
domnişoară”! 

Ce satisfacţie satanică i-ar da toată agitarea de furnicar 
speriat, din dosul tuturor ghişeurilor; şoaptele alarmante, 
figurile îngălbenite şi glasurile bâlbâindu'se: „Ssst! 
Directorul! Canalia aia de Director!” 

Căci evident, l-ar uri temându-l; iar ura aceia l-ar creşte şi 
l-ar întări, ca o băutură vrăjită, pe el Tudor Stoenescu- 
Stoian, atât de neînsemnat şi de inofensiv, încât nici măcar, 
nu-l urăşte nimeni. 

— Haide, domnule! Ce te-ai emobilizat aci, la ghişeu! Îl 
împinse de la spate un portar de bancă, purtând în mână un 
vraf de telegrame. 

Tudor Stoenescu-Stoian se uitase într'adevăr la fereastra 
cu gratii, scufundat în proectele diabolice de răzbunare. Fu 
nevoit să se dea în lături. Păşi anonim şi ghiontit, în forfotul 
sălii sonore de poştă, unde toată lumea se înbulzea 
nerâbdătoare ca la o bursă a veştilor. 

Afară, ninsoarea calmă, cu fulgi vătuiţi, îi potoli cruntele 
instincte omucide. 

Se aprindeau cele dintâi becuri. Capitala lua înfăţişare 
ireală şi festivă. Totul era împrospătat şi purificat. Casa de 
Depuneri arăta ca un magic palat de ghiaţă dintr'o 
fantastică cetate septentrională. 

Tudor Stoenescu-Stoian, îşi mărturisi că oricum, nu e atât 
de hâdă şi desgustătoare această Capitală, din care se 


pregătea adineauri cu atâta nerăbdare să evadeze. Şi se 
confundă chiar cu oarecare voluptate, anonim în mulţimea 
anonimă, să sfârşească pregătirile de plecare. 

O problemă. Ştia aproximativ că prietenul e însurat. Dar 
dacă a fost sau nu căsnicia binecuvântată cu prunci 
numeroşi, cum se cuvine într'o respectabilă familie 
provincială, aceasta nu o ştie. Încât nu se poate hotărî 
asupra cadoului. Chibzuind şi reducând, de la panerul de 
papură cu flori de seră, albumele cu poze pentru copii, 
cutia cu icre negre şi ediţiile numerotate, pe hârtie de 
Japonia pentru prieten - ajunse la două cutii de bomboane. 
Se potrivesc şi pentru copii şi pentru doamna casei. 
Dovedesc atenţiune şi în acelaş timp modestie. Ca 
întotdeauna, Tudor Stoenescu-Stoian se împăcă şi de 
astădată cu resturile mediocre şi meschine, de ultima oră, 
ale intenţiilor lui generoase şi grandioase, din primul 
moment. Căci viaţa şi-o trăia mereu în dublu exemplar: una 
himerică unde totul se petrece eroic şi superb, în 
închipuire; cealaltă, cea reală, alcătutită din mucurile răcite 
ale celei imaginare. Fiindcă ştia să le împace pe amândouă, 
cu firea lui molâie şi îndată resemnată - se socotea un 
matur spirit filosofic. 

Mâncă pe fugă, în restaurantul gării, printre copii scăpaţi 
în vacanțe, popi şi ofiţeri în concediu. Îşi făcu provizie de 
ziare şi de portocale. Drumul era lung. La miezul nopţii abia 
ajunge în staţia de schimb, acolo va avea de aşteptat şapte 
ore, până dimineaţa, când un tren mixt îl va duce în 
văgăuna orăşelului dintre dealuri. 

Bun prietin, caldă invitare şi grabnic răspuns! Dar cu ce 
precauţie de melc înaintează trenul minuscul cu mecanism 
de jucărie! De la staţia de schimb, în zori, cu ciolanele 
dureroase de nesomn, Tudor Stoenescu-Stoian, nu s'a 
mişcat dela fereastra vagonului, să se desfete la priveliştile 
necunoscute. Şi îi pare că merge nu înainte - ci îndărăt, în 
timp. 


Locomotiva e strivită de capuşonul enorm al coşului ce 
seamănă cu gravura din cărţile de fizică a celei dintăi 
maşini de aburi. Vagoanele păstrează pitorescul incomod al 
diligenţelor. Scârţâie, se clatină pe arcuri, oftează din frâne, 
se vaetă de durerile ferului bătrân şi ruginit. Mecanicul 
schimbă saluturi amicale cu cantoniştii, iar şeful de tren 
transportă bileţele, damigene, curci împiedicate şi coşuri cu 
ouă, dela o haltă, la alta. 

Toţi se cunosc. Fac parte într'adevăr dintr'o strânsă 
familie. 

Sănii cu tălpi de lemn, aşteaptă în staţii. Spre ele se reped 
copii veniţi în vacanțe, îndată înfăşuraţi în şaluri şi şube, 
îngropaţi în culcuş de paie. Chicote şi întrebări 
nerăbdătoare se încrucişează în aerul sonorizat de ger: 

— Na venit Mitică? Ce ştii de la Virginia? Când le dă 
drumul la Mihai Bravul? 

După ce odraslele au fost împachetate în fundul săniei şi 
vizitiul dă biciu, săniile pornesc spre ireala lume a 
copilăriei, în clinchet de zurgălăi, peste dealuri întroenite, 
la bucurii şi la fericiri, pe care Tudor Stoenescu-Stoian nu 
le-a cunoscut niciodată. Le face cu mâna de la fereastra cu 
feregi de ghiaţă. Nu pentru ei - căci nu-l văd. Dar pentru el, 
pentru bucuria lui, scăpând în sfârşit la o vacanţă cum nu i- 
a dat toată copilăria... 

Pe urmă, trenul iar se urneşte, iar gâfâie, iar scârţie. 
Călătorii din vagon, proaspăt urcați, sunt veseli, cu chef şi 
povestesc peripeţiile unui botez, la care a asistat chiar 
prefectul în persoană. Comentează telegramele ultimei ore 
din gazeta pe care Tudor Stoenescu-Stoian, a citit-o la 
cafeneaua din Bucureşti, acum două zile. 

Comentariile sunt pline de energie: 

— Ştii, domnule, ce ia-şi spune eu lui Chamberlain şi lui 
Briand, să fiu eu în locul lui Titulescu, la Liga Naţiunilor? 
Le-aş spune una să ţină minte şi să-i vâre în draci! Da, 
domnule! A trecut vremea când eram ţara mică şi ne 


ţineam de pulpana celor mari. Acum umblăm pe picioarele 
noastre. Ştii ce i-aş spune eu lui Briand? 

Domnul din faţă rămâne bleg, cu portocala în mână şi cu 
ochii căscaţi, tot atât de mari cât portocala. Nu ştie. 

— He he! Râde celălalt. Aceasta e! Te-ai intimida. Bonjur, 
domnule Briand! Cum o duci cu sănătatea, domnule Briand! 
Toate mofturile diplomatice. Nu, domnule! Eu aş curma 
mieroşeniile astea. I-aş spune, domnule, verde, că nu mai 
merge! Cunoaştem noi francmasonieriile dumitale! Politica, 
dumitale, domnule Briand. 

— l-aşi spune - e de pe vremea turcilor. Şi cu slănina în 
pod şi cu curchiul uns. Dar, dumneata, domnule Briand, n'ai 
înţeles că nu se poate să fim bine şi cu nemţii şi cu italianul 
şi cu englezul? Ce? Poţi prosti pe toată lumea? Trebue să 
alegi. Asta e! Scurt. Iară dacă dumitale nu-ţi place, dacă 
poate nu-ţi convine să te strici cu lumea, lasă să vină altul. 
Om de fapte, nu de discursuri. Omenirea, domnule Briand, 
are nevoie de fapte, nu de discursurile dumitale. Asta s'o 
ştii de la mine...! 

Apoi, trecând brusc, la altă ordine de idei, după ce-a privit 
afară, prin fereastra îngheţată. 

— Iar începe să ningă. Bine că s'a milostivit Cel de sus! 
Avea nevoie câmpul... 

— Sunteţi agricultor? 

Nu! Mărturisi intimidat Tudor Stoenescu-Stoian, 
tovarăşului de drum care atât de energic l-ar pune la rezon 
pe Briand. Sunt avocat şi publicist. 

— Din Bucureşti, poate? 

— Da, din Bucureşti. 

— Atunci îmi pare foarte bine. Dă-mi voe să mă prezint. 
Stănică Ionescu, Proprietar. Adică, vorba vine... Un fel de 
proprietar... Dacă eşti publicist, să-ţi dau eu domnule o 
chestie. Am una grozavă! Să rămână toată lumea cu gura 
căscată şi să văd atunci, ce-are să răspundă guvernul... Aş fi 
tare curios... În altă ţară, domnule, un guvern pus în faţa 
unui asemenea scandal, şi-ar lua frumuşel pălăria: la 


revedere, la revedere! Şi ar face loc altora mai cu scaun la 
cap... Îmi pare rău că nu pot să ţi-o spun... Am ajuns, şi 
trebuie să mă dau jos... Spune-mi, dumneata adresa, am să 
ţi-o comunic la Bucureşti...! 

Îi face semn amical cu mâna şi sare într'o haltă pustie. 

— Baracă pe jumătate îngropată de troene, unde se 
înfundă mo-dest, ca un geniu ignorat de contemporani, 
omul care i-ar arăta el lui Briand ce trebue să facă şi ar 
răsturna guvernul, cu chestia lui, grozavă. 

Locomotiva, desigur la ultimul drum, înainte de a intra în 
muzeul retrospectiv unde va fi conservată pentru 
posteritate, gâfâie astmatic spre vârful colinelor; cuprinsă 
de capricioasă sprinteneală, coboară cu viteză pantele, 
luându'şi seamă se opreşte; chiuie, flueră, strănută şi 
împroşcând un nor dens de funingine, se opinteşte din toate 
ţevile şi supapele, să mai urce un vârf de deal! 

Singur, la fereastră, Tudor Stoenescu Stoian, fără voie 
reconstituie în monolog interior, ce i-ar spune el lui Briand, 
să se cutremure Europa. O! Ar fi o execuţie mai cruntă încă 
decât şi-o închipuia bietul domn Ionescu Stănică. 

Chiar gesticulează: „Acesta, eşti dumneata, domnule 
Briand. Un farsor care de treizeci de ani înşeli lumea! 
Retragere! Eşti un om sfârşit!” 

Şi Tudor Stoenescu-Stoian, în clătinările vagonului, în 
sgâlţăirea fiarelor vechi şi a ferestrelor şubrede în 
încheeeturi, aude ridicându-se ca un singur glas, rumoarea 
mulţimei vociferând şi tunetul de aplauze. 


2 APRILIE. 

E o dimineaţă de primăvară cu soare; dar ce soare 
anemic! De două ore, de când se chinue să usuce asfaltul 
inundat de stropitorile comunei, n'a isbutit decât pe 
jumătatea stângă. Pe fâşia îngustă unde cade lumina din 
plin, forfoteşte lumea: femei care se întorc dela piaţă, 
slujbaşi întârziaţi la birou, avocaţi grăbiţi spre judecătorii, 
liceeni care au tras la fit şi se duc în Cişmigiu să fumeze 


țigarete militare cu carton. Eu merg pe trotuoarul drept, la 
umbră şi la răcoare; m'am trezit cu durere de cap, şi 
răcoarea face mai bine decât toate leacurile doftoriceşti. 

În piaţa Teatrului, o birjă îmi tae calea: 

— Mo roc, Conaş! La şosea, Conaş! 

— Bravo Mişca! Fiindcă de două ori m'ai dus la Lăptărie, 
cu amici ca să zicem aşa, trecuţi, nu-mi mai dai voie să 
circul pedestru pe Calea Victoriei la ore matinale? Nu! 
Imperfectă creatură, află că nu în fiecare zi e repaoz 
duminical, cu chef la Iordache, şvarţuri cu rom la Comşa şi 
ciorbă de burtă la hală! 

Maladeţul nu vrea s'audă însă, pocăita mea predică. 

— Este plimbar! Conaş! La şosea, mo roc Conaş...! 

Nenorocită fire supusă tuturor capriţiilor; fărţi voinţă şi 
victimă a ispitelor... Diavol fără mustăţi al tentaţiei, fugi din 
calea mea, lasă-mă să trec dincolo, să sorb o halbă cu bere 
rece, cu guler, la Gambrinus. 

Ce lustruită însă, ca o gheată de lac, acum scoasă din 
vitrină, e astăzi trăsura maladeţului, ce cauciucuri noi 
neatinse la roate, ce rai trebue să fie la şosea!... Nu, nu mai 
pot rezista. 

lau un pachet de regale, aprind una, întind picior peste 
picior, paidiom gaspadin! 

E o plăcere să luneci pe asfaltul ud, cu roate de cauciuc. O 
adiere rece îmi răcoreşte tâmplele. Durerea de cap se duce 
fără leacuri miraculoase. Şi ce aer curat, ce albastru cer, ce 
singurătate pe aleele goale! Încă n'au plesnit mugurii 
castanilor. Nici o trăsură să ridice praf, numai căruțele 
lăptăreselor rămân în urmă, una câte una... Scot pălăria; 
las vântul să-mi răcească bine fruntea, dar o pun imediat 
îndărăt când îmi amintesc recomandaţiile bihebdomadare 
ale lui don Mitică bărbierul, să întrebuinţes neapărat o apă 
pentru refăcut părul... În dreptul Hipo-dromului, Mişca dă 
să întoarcă... 

Îi fac semn: 

— Mai departe! 


Roţile sfârâe spre Băneasa, departe de stropitorile 
comunei, de praf şi de măturători... Dar ce văd? Cineva mi- 
a luat înainte. Pe cărarea dintre salcâmi, un cetăţean se 
plimbă a lene, cu capul în pământ, târând bastonul, păşind 
pe altă lume, ca somnambulul dela Raşca. Nici nu ridică 
ochii la răsunetul copitelor. Mă 'ntorc peste coşul trăsurii să 
privesc mai bine la acest solitar care a pornit-o de 
dimineaţă, şi nu-mi cred ochilor. E amicul meu Costică 
Pavugadi, cu gulerul pardesiului ridicat, cu pălăria trasă pe 
frunte. 

— Costică! Strig eu. 

Birjarul opreşte. Aşteptăm. Costică se apropie prăfuit, sare 
şanţul, îmi întinde mâna moale, fără să arate nici mirare, 
nici bucurie la vederea scumpului său amic. Indiferenţa 
aceasta mă omoară. 

— Bine Costică! Zic. Ce înseamnă aceasta, să iai câmpii cu 
noaptea'n cap?... Uite'n ce hal eşti! 

Costică nu răspunde. Priveşte în jos şi face cu bastonul 
circonferenţe în praful şoselei, apoi raze, apoi diametre, 
apoi tangente... Are ochii obosiţi. Pare nedormit şi e cu 
barba nerasă. 

— Ce-e cu tine omule? Întreb încă odată. Ai făcut chef? Te- 
au suprimat colectiviştii? 'Te-ai certat cu madam Pavugadi? 

Costică face semn la fiecare întrebare că nu, dar nu scoate 
un cuvânt. Îl trag în trăsură; o să se spovedească pe drum. 
Mişca dă bici, pornim la pas. 

Mă întorc spre amicul meu, cu glas de duhovnic... 

— Pentru numele lui Dumnezeu Costică, ai să-mi lămureşti 
acest mister, pentrucă nu umblă pe drumuri, un tată de 
familie ca tine, care se respectă, funcţionar distins la R. M. 
S., fără motive ca să zicem aşa imperioase... 

Costică pare mişcat de acest apel. Dă să vorbească, scoate 
un hnnnn! Prelung ca un sughiţ eliberat de cleştele din gât, 
răcneşte: 

— O să mă 'mpuşc, nene lancule... Îmi vine să mă 'mpuşc! 


— Ce-eş' copil! Zic. Nu face pentru tine, părinte a patru 
copii dintre cari unul în clasa I de gimnaziu, să te exprimi ca 
un poet disperat când n'are cu ce-şi plăti capuţinerul la 
cafenea. Nu! Costică, revino'ţi în fire! 

Costică nu'şi revine în fire. 

— Uite la mine Nene Iancule! Imploră. 

Mă uit la Costică. Nare nimic; puţin obosit şi nebărbierit. 
Dau din umeri. Costică zâmbeşte ca un martir. 

— Vezi că nu 'nţelegi Nene lancule!... E teribel... Nimeni 
nu te 'nţelege! Ascultă Nene lancule: măgarul din faţa 
dumitale, imbecilul pe care l-ai cules cu trăsura de pe 
câmpi, canalia care-ţi vorbeşte, a câştigat eri la loteria 
Eforiei cu lotul 42.522, zece mii de lei, Nene lancule: ze-ce- 
mii de lei. Auzi, Nene lancule? 

— Ce-eş' copil? Întreb îngrijit de creerul amicului meu. 

— Uite la mine, Nene lancule! 

Mă uit iar. „Măgarul din faţa mea”, n'are nimic; puţin 
obosit şi nebărbierit. După aceste semnalmente n'ai crede 
că e fericitul câştigător al lozului 42.522. 

Dar Costică n'a terminat. După ce m'am întors la loc, 
urmează: 

— Vezi că tot n'ai înţeles, Nene Iancule!... Canalia din faţa 
dumitale, a dat tot eri, aceste zece mii la Club, Nene 
lancule! Ca cea din urmă canalie, Nene Iancule! În cinci 
ceasuri, Nene Iancule!... Şi n'are azi în pungă decât un leu 
găurit şi o drahmă grecească, Nene lancule...! 

— Ce-eş' nebun! Zic de astădată şi mă întorc să văd, dacă 
nu trebue să mergem direct la amicul nostru comun, 
doctorul Şuţu. 

— E mai teribil ca'n Şecspir, Nene lancule! Suspină 
„canalia”. 

Căci amicul meu Costică Pavugadi, şef de birou clasa I, la 
R. M. S., e un înfocat admirator al tragedianului englez; 
numai datorită acestei nobile pasiuni, cei patru moştenitori 
Pavugadi poartă nume din repertoriul Teatrului Naţional: 
Othelo în clasa I de gimnaziu, Ofelia în clasa IV primară, 


Desdemona, fina mea, şi micul Romeo de curând înţărcat cu 
biberonul. Familia Pavugadi a fost greu încercată iarna 
trecută, prin pierderea junelui Polonius, răpit de pojar în 
frageda vârstă de patru ani. De atunci Costică s'a consolat, 
iar după cât pare, madam Pavugadi e pe cale să 
complecteze lunile acestea golul rămas în galeria 
şecspiriană. 

— Ce mă fac Nene lancule? 

—?! 

Acum nu răspund eu. Îl las să se liniştească. Scot pachetul 
de regale, aprind una, întind şi amicului. Nu ia; dă din cap 
în semn de renunțare la deliciile terestre. 

La Băneasa, birjarul opreşte să răsufle caii înaintea 
magazinului: „Smarandache Grosu: La trei Berbeci, local de 
beuturi spirtoase şi debit de tutun”; reputat pentru fleicile 
în sânge, castraveţii acri şi ciorbele cu ardei roşu, care dreg 
ceva straşnic. Acum e pustiu. N'a început încă sezonul. D. 
Smarandache Grosu stă în uşă, numai în vestă, cu mânecile 
cămăşii sumese până la cot, salută şi surâde. 

Am amorţit în trăsură, să facem câţiva paşi, lăsăm sângele 
să circule. Cobor, trag după mine pe amicul meu Costică 
Pavugadi, supus ca un miel dus la tăetoare. Dar ce aer tare! 
Un coniac fin după o plimbare la şosea, dimineaţa, trebue 
să fie delicios. 

Mă apropii de patronul „localului de beuturi spirtoase şi 
debit de tutun, La trei Berbeci”; întreb cu timiditate. 

— Vre'un coniac, fin, se găseşte, domnule Smarandache? 

— Extra, cel mai prima! Răspunde d. Smarandache, 
retrăgându-se la umbra localului de beuturi spirtoase. Îl 
urmăm; eu înainte, Costică după mine, târând după el 
bastonul peste prag. 

D. Smarandache a turnat două păhărele, le deşertăm. 
Costică închide ochii parc'ar înghiţi otravă. 

Într'adevăr - extra coniac! Să ne mai vină un rând. 

Amicul protestează: „de coniac îi arde lui acum”! Dar 
fiindcă paharul e plin, închide ochii şi-l dă peste cap. D. 


Smarandache stă cu coatele rezemate pe tejghea, ne 
contemplă părinteşte şi surâde. 

Mă uit pe terasa dinspre lac; nici o masă. Peste-o lună au 
să urle ţambalagii; ce mai mititei şi patricieni, ce mai sfârâit 
la grătar, ce mai forfotă, ce mai ţânţari malarici şi ce mai 
miasme de pe baltă! D. Smarandache îmi surprinde 
privirea; nu mai întreabă, face un semn băiatului care 
apare cu o masă şi scaune. 

— Nu face domnule Smarandache, pentru ca să te 
deranjezi, zic, n'avem timp. E şi prea răcoare afară... 

D. Smarandache dă din umeri „da de unde”! 

Întorc spatele ispitei; Costică însă e obosit, s'a aşezat pe 
scaun cu bastonul între picioare, cu o mână pe masă, 
bătând toba cu deştele. Pot eu oare să nu respect 
disperarea unui amic, care-a căzut doborât de loviturile 
soartei pe un scaun la d. Smarandache Grosu, local de 
beuturi spirtoase şi debit de tutun, La Trei Berbeci...?! 

Mă aşez lângă Costică, pun pălăria pe masă, bat cu deştele 
în masă şi ascult. D. Smarandache spune. Ce n'are? Icre 
proaspete de crap şi de ştiucă, salam de Sibiu, muşchiuleţ 
de purcel după voie, afumat sau fript la grătar şi la minut, 
somon de Rhin, Camambert şi Olanda, Drăgăşani şi 
Odobeşti, Cotnar înfundat, Curacao triple sec... Şi încă n'a 
început sezonul! 

Deocamdată luăm ţuici şi măsline. Pentru rest, lăsăm la 
adânca pricepere a d'lui Smarandache; până atunci 
ciocnim. 

— Noroc Costică! 

Amicul închide ochii, dă peste cap paharul fără să 
răspundă, ciupeşte cu scobitoarea măsline şi aruncă 
sâmburii în lac. Mai luăm un rând, şi-al treilea: acum pot să 
sosească bunătăţile d-lui Smarandache. 

Nimic nu deschide mai bine pofta ca ţuica de Văleni cu 
măsline Volo. Priviţi la amicul meu Pavugadi! Acum o oră 
păşea cu gânduri negre pe şoseaua Bănesei şi cine poate şti 
ce dramatică sinucidere aveau să ţipe ţigănuşii la ediţia de 


seară! Acum iată cu ce poftă înghite icrele, şi muşchiuleţul 
la minut, şi tămâiosul de Drăgăşani! Suntem la a treia sticlă. 
Băiatul aduce cafele. Costică s'a aprins la faţă; cere ţigări. 
Cred momentul venit. 

— Dragă Costică, zic, nu face pentru ca să-mi ascunzi 
misterul pentru care ca să zicem aşa, n'ai rămas decât cu o 
drahmă în pungă, fiindcă dacă şi unui amic pe care 
Dumnezeu ţi l-a scos în cale ai să-i ascunzi, atunci nu meriţi 
prietenia, acest sentiment sfânt, de care mă înţelegi... 

Costică mă 'nţelege. Scoate punga, răstoarnă leul găurit şi 
drahma grecească. Îi joacă în palmă şi dă din cap cu milă. 
Apoi îi aruncă în lac, după sâmburii de măsline, Volo. 

Dar misterul îl aflu. De vină e numai mazeta de Sastache. 
Cu ela fost la bancă, ell-a dus la Club. Ceasul rău nu 
altcineva, l-a scos în cale! Venea dela birou, se certase cu 
şeful. Altă mazetă. 

— Eşti de cinste! Face Sastache. 

— Eu de cinste? Se miră Costică... 

Sastache face cu ochiul. 

— Da pardesiul? 

— Ei aş! E vechiu... Ca să dovedească, Costică întoarce 
căptuşala să arate numerile dela Falk, cusute cu aţa albă, 
de astă toamnă, când îl dăduse la spălat, de vărsase cafea 
pe el Nae, alt sec şi ăla... Când întoarce, o hârtie foşneşte în 
căptuşală. Caută: buzunarul e rupt. Are haz să găsească 
acolo petiția de pensie dela tata socru, părintele Stavrofor 
Lache Popescu din Câmpulung. A căutat-o până să-i iasă 
sufletul toată iarna. De-o jumă-tate de an, părintele 
Stavrofor întreabă cum stau lucrurile. Costică a pierdut 
petiția, de ruşine, spune că lucrurile merg bine. Dacă e aia, 
în trei zile o dă gata. Dar nu e. Ţi-ai găsit să fie! Sunt numai 
trei bilete de loterie, bani aruncaţi. 

Dar Sastache: 

— Or fi dela Eforie, s'a tras săptămâna trecută! 

Chiar dela Eforie sunt biletele. Asta ar fi nostim! Să fi 
câştigat şi el să nu ştie, ba încă a mai împrumutat doi poli 


eri, dela Arhivar. 

Cumpără o gazetă dela „Independenţa”, cu losurile 
câştigătoare. Losul cel mare nu e, nici al doilea, nici al 
treilea, dar la cele patru câştiguri de câte zece mii, minune! 

— Norocul n'a murit! 

— Unul din biletele lui Costică. 

Se uită încă odată la cifre, exact: 42.522. Rămân la 
marginea trotuarului, privind prostiţi unul la altul. 

— Nu se poate! Zice Costică, n'am eu norocul ăla! O fi 
greşeală... 

— Ce greşeală Costică, ce greşeală? Strigă Sastache. Să 
mergem la bancă, luăm banii în cinci minute. Nu poate să 
fie greşală. Atunci e hoţie şi mă'nţelegi, nu merge... 

Merg amândoi la bancă. E adevărat, 42.522 a câştigat. 
Casierul ia biletul, numără nouă hârtii de câte o mie, opt de 
o sută şi patru poli; o sută şi un pol pune deoparte, zice: - 
„Aţi avut mare noroc, face să daţi o sută de lei pentru 
Catedrala română din Constantinopol, ş'un pol pentru 
văduva veteranului loniţă Cosma. Avem listele: numai 
semnaţi”. 

Ce-i o sută şi un pol, când ridici zece mii? Costică e 
generos, dă pentru văduva lui loniţă Cosma doi poli. Pune 
frumos hârtiile în buzunar, salută. 

— E! Face Sastache pe scări, ce-ţi spuneam? Eşti de cinste 
Costică, de-o cinste teribilă, monşer! 

Lui Costică nu-i vine să creadă. Dacă nu l-ar strânge 
Sastache la braţ, ar zice că visează... 

La „Cooperativă” e plin de lume şi nici un cunoscut. Ba da! 
La o masă din fund, un domn bătrân bea bere singur şi 
ronţăie un corn cu sare. E d. Alecu Popescu pensionar, 
fratele părintelui Stavrofor şi unchiul lui Madam Pavugadi. 
Trimit un chelner să-l cheme. D. Popescu vine cu halba şi 
farfuria de cor' nuri. 

— Ştii domnule Alecu? Face Sastache... Secu de Costică a 
câştigat zece mii la Eforie, parol! 


Unchiul lui madam Pavugadi scoate cornul din gură şi se 
supără. 

— La mine nu merg domnule farse de 'ntâi April; astea-s 
pentru ramoliţi...! 

D. Popescu pune din nou cornul în gură şi ronţăe. Costică 
face semn lui Sastache să-l lase în plata Domnului - e 
ramolit! D. Popescu nu e ce căutau amicii; strică cheful 
omului. Fără prieteni n'are nici un haz. Toţi trebue să fie la 
Tripcovici, sau la Iordache, sau la Gambrinus. Plătesc să 
plece în căutarea lor. La plată, Costică scoate pachetul cu 
zece mii fără o sută şi doi poli, şi-i flutură sub nasul 
domnului Alecu Popescu, pensionar. 

— Astea sunt tot întâi April, Nene Alecule? 

D. Alecu scapă emoţionat cornul din mână, se pleacă să-l ia 
de jos; când se ridică, amicii sunt departe. Unde? La 
„Victoria” fireşte, la Club. E ideia lui Sastache; amicii trebue 
să fie acolo. De trei zile, un grec ciufut dela Galaţi are 
goană; toţi îl ciupesc... A intrat Sastache să-l caute. Costică 
stă la uşă, pe-o bancă. A jurat să nu mai pună mâna pe 
cărţi, de când a pierdut jumătate din ipoteca pe casele lui 
madam Pavugadi, acum cinci ani, la Lacul Sărat. Sastache 
întârzie înăuntru. Ce dracu, face acolo? Avea timp de zece 
ori să-i aducă pe sus... Crapă uşa... Se înţelege; mazeta 
stă'n picioare la spatele jucătorilor, nici gând să 
grăbească... E pironit cu ochii în cărţi... Trebue să fie joc 
mare... Ce ar fi adică să se uite şi el? Nu-i copil. A jurat. Nu- 
| mai prinde nimeni cu mâna pe carte. Păşeşte în vârful 
picioarelor, se împinge între ceilalţi, îi fac loc; unul se miră: 

— Costică, tu aci? 

Dar Costică n'a venit să joace. El îşi caută prietenii la o 
cinste, pentrucă nu câştigă omul în fiecare zi zece mii de 
lei... 

Terebilă devenă pe grec! Toţi culeg dela un capăt al mesei 
şi dela celălalt. Grecul a asudat; când dă cărţile îi tremură 
mâna. Scoate alţi bani... Are el mărunţiş, restul dela 
berărie. Nu pierde lumea dacă-i aruncă, aşa, de curiozitate. 


Aha, s'a întors! Acum câştigă numai celalt capăt al mesei... 
De două ori Sastache l-a tras de umeri; Haide omule, dă-l 
dracului! Costică nu vrea s'audă. Cum s'audă, când omul 
pierde aproape o mie de lei?! A dat toate sutele. Acum 
schimbă o hârtie mare. 

— Haide Costică, eu plec! 

Costică nici nu vrea s'asculte, se încruntă. Sastache numai 
s'a făcut că pleacă. A plecat mai târziu, pe la trei... La cinci 
a plecat şi el; nu mai era nimeni, servitorii închideau 
luminile... Dar cum a plecat? Făr'un ban. A câştigat grecu... 

— Acum ce mă fac cu pantofii, N'ne lancule? 

— Care pantofi, Costică? 

— Dela Polac. 

— Care Polac? 

— Polac şi Bercovici, din Lipscani. 

— Ei? 

— Cum ei? Pantofii Silicăi. 

— Care Silică, omule? 

— Silica! Desdemona, fina dumitale! 

— Ce'i cu Silica? 

— Cum ce-i? N'a fost eri 1 Aprilie? 

— Ba da. 

— Şi azi nu-i două April? 

— Bine Costică, mult ai să mă joci... 

— Nu te joc, N'ne lancule, nu te joc... Care va să zică re- 
cunoşti că e două April. Atunci nu 'nplineşte Silica, fina 
dumitale, cinci ani? Acum înţelegi? 

— Nu 'nţeleg Costică. 

— Fireşte că nu înţelegi! Numai un tată e capabil de 
sentimente care... 

— Costică, întrerup eu, să bem o cafea amară. Băete, două 
amare! 

— N'am nevoe de cafea amară, N'ne Iancule! Îmi pare rău 
că-ţi baţi joc, fiindcă 'nţelegi... 

Nu înţeleg, am renunţat să înţeleg. Tac şi fumez. Costică 
clatină sticla. E goală. Acum comandă el. Soarbe pe 


nerăsuflate un pahar, se întoarce şi mă măsoară cu milă. 

— Care va să zică nu 'nţelegi? 

— Să spunem că 'nţeleg. 

— Nu să spunem! Înţelegi N'ne Iancule, ori nu 'nţelegi? 

— Atunci nu 'nţeleg. 

Costică râde cu compătimire. Bea alt pahar. Aruncă restul 
de ţigare în lac după sâmburii de măsline Volo şi drahma 
grecească. 

— Nu ţi-am spus că Silica 'nplineşte cinci ani? 

— Ba da. 

— Atunci? 

— De... 

— De! Atunci trebue ori nu să-i fac un cadou? Pentru că un 
părinte nu poate să fie fără suflet şi trebue pentru ca să 
facă o bucurie copilului, într'un moment care ca să zicem 
aşa, e o sărbătoare pentru el şi pentru familie. Este ori nu? 

— Este, Costică. 

— Păi dacă este, atunci de ce nu spui? 

— Spun, Costică! 

— Aşa te vreau, N'ne lancule. Vezi că 'nţelegi că n'am un 
pol pentru ca să-i cumpăr pantofi Silicăi, pentru că dacă nu- 
mi eşea în cale mazeta de Sastache, aveam astăzi, fiindcă 
sunt un părinte, care nu 'nţeleg s'arunc bani şi să cumpăr 
fleacuri la copii, cumpăr cadouri practice, pentrucă numai 
aşa se poate educa serios copilul ca să n'ajungă nişte 
mazete şi ei, mă 'nţelegi, când se fac mari. Este, N'ne 
lancule? 

— Este Costică. Te 'nţelegem şi-o să-ţi împrumutăm un pol, 
pentru ca să cumperi pantofi Silicăi, fiindcă numai cu 
lucruri practice mă 'nţelegi, etc. Etc. Până atunci să 
consumăm aceste cafele amare şi să mergem. Aşteaptă 
madam Pavugadi de eri, nu face s'aştepte. D. Smarandache 
ne'a adus socoteala. Plătim, trezim birjarul adormit la 
soare, punem picior peste picior şi paidiom. 

— M'a topit, N'ne lancule! Face Costică pe care viteza îl 
ameţeşte. 


— Nu'i nimic Costică, te duci la bărbier şi nu se cunoaşte. 

— Ba se cunoaşte. 

— Ei şi dacă se cunoaşte? 

— Află Aglae. 

— Şi dacă află? Nu'i prima dată... 

— Vezi că nu 'nţelegi! Află de los. 

— Cum să afle? 

— Da ramolitu? 

— Care ramolit Costică? 

— Care ramolit! Nenea Alecu Popescu, unchiu Aglaei. 

— Zici c'a fost glumă. 

— Cum glumă? 

— Farsă de 'ntâi April. N'a fost eri întâi April? 

— Ba a fost. 

— Atunci? 

— Care va se zică farsă!... Ei bravo N'ne lancule! Ştii că- 
mi placi! Farsă care va să zică? 

Costică adoarme legănat. Căldura îl topeşte complect. 
Praful udat de sudoare s'a transformat într'o pastă cenuşie. 
La capul Podului îl trezesc. Abia se ţine drept în trăsură. 
Zece minute de somn l-au dat gata. Face economie de 
silabe, în schimb s'a trezit remuşcarea, teribilă, ca'n 
Şecspir, N'ne lancule! 

— Zece mii. N'ne lancule, 'ce mii! 

— Lasă Costică, mai sunt loterii, mai câştigi tu. 

— Ei aş! Dă Costică din cap cu neîncredere. 

— Cum ei aş! Da loteria Presei? Da Observatorul? Da 
Muzeul? Da loteria Otomană? 

Costică tace. 

A lăsat capu'n piept. Coborâm la Rigler; iau o cutie de 
bomboane pentru Silica fina mea, pentru că eu nu sunt 
dintr'aceia care 'nţeleg să cumpere la copii cadouri 
practice, eu cumpăr fleacuri, chiar dacă au să se facă 
mă'nţelegi, nişte mazete, când cresc mari. Trec dincolo, la 
Cooperativa, să mă dreg c'o cafea. Costică se duce la 


bărbier. De pe celălalt trotuoar îmi trimite o bezea 
unsuroasă. 

— Ca 'e va să zică la 'ote 'ia p'esei, N'ne lancule? Ei 
bravo...! 

Pădurea de argint, din basm. 

Nu văd sărbătoarea Naşterii, altfel, decât într'o lumină 
albă, rece şi orbitoare. 

Unde mergeam? 

Copilăria a îngropat acest amănunt fără însemnătate 
pentru ea. Ce importă, unde plecasem? N'a rămas în 
amintire decât senzaţia de alb, de soare glacial şi de 
nefirească puritate, care prefăcuse pentru o zi urâţenia 
posomorâtă a planetei, într'o stea ninsă înălțându-se 
sclipitor spre ceruri. 

Eram înfăşurat într'o blană de lup; în nări stăruia încălzit 
de răsuflare, mirosul de păr al sălbătăciunei. Sunetul de 
metal al clopoţeilor se risipea cristalin; răspundea de 
departe ca un glas al altei sănii, pierdută undeva şi 
nevăzută în alba nemărginire. Copitele cailor nu făceau 
sgomot; tălpile săniei lunecau cu un abia simţit fâşâit ca un 
sbor aerian, prin vis. Sârmele telegrafului scuturau 
ghirlande de promoroacă şi căderea era uşoară şi mută tot 
ca într'un vis. Ca într'un vis alb. 

Soarele vărsa lumina diamantină peste miliarde de cristali 
- iar de sus, din albastrul rece, câte o steluţă singuratică de 
fulg, plutea indecis, şi n'aş fi putut spune dacă venea pe 
pământ ori se înălța absorbită de infinit. Totul era uşor, şi 
atingerea cu pământul, a treia oară o spun, părea ca acea 
din unele visuri di-vine, când scăpate de robia gravitaţiunei, 
trupurile se ridică la cer, fără aripi. 

Am trecut printr'o pădure de brad. 

De ce mintea-mi copilărească, plăsmui îndată închipuirea 
ca e o pădure minune? O pădure imensă, cu pomi de 
Crăciun... 

Ninsoarea pusese pe cetina sumbră o podoabă imaterială. 


— Sub care întunecarea acelor verzi, părea artificială, ca 
verdele unui fruct păstrat în zahăr. O creangă îşi destindea 
la trecerea noastră arcul încordat de zăpadă, pala de 
ninsoare cădea fără sgomot, şi eliberată, ramura se 
întorcea să şoptească vecinei ceva. Da! Atunci credeam că o 
ramură poate şopti altei ramuri şi că mutele vietăţi ale 
pământului, şi lucrurile cele mai familiare din casă, aveau 
un graiu al lor, tainic şi nepătruns de oamenii bles-temaţi şi 
răi - aşa cum sunt şi eu acum, ca să nu le mai pot auzi şi 
înţelege. 

Atunci, eram sigur că odată cu noaptea, în pădurea de 
basm, zânele se vor apropia în hainele lor albe, cu beteală şi 
mărgăritare, să aprindă în fiecare brad de pe marginea 
drumului, nenumărate lumânărele de ceară albastră şi 
trandafirie şi violetă, pentru copii săraci şi morţi, pentru 
acei care plecaţi pretimpuriu din viaţă, acolo sus, sunt 
îngeri cu aripi mătăsoase şi cu ochi care nu mai plâng. 

Atunci, aş fi dorit să înoptăm în pădurea de brad, pentru a 
zări minunea steluţelor aprinse şi pentru a-i spune ceva la 
ureche, lui Moş'Crăciun, ca să nu uite surioara moartă. 
Ştiam că din această pădure de argint, din basm, porneşte 
spre sate şi târguri, cu povara lui de daruri şi cu asinul care 
are o cruce sură pe spate, şi dă cuminte din urechi când îţi 
aude glasul, fiindcă înţelege, ar putea să-ţi răspundă şi tace. 
Tace, numai din pricină că tu nu eşti copilul ales şi vrăjit, 
căruia ursitoarele i-au pus în scăldătoare trei fire de iarbă 
descântată. 

Iar când pădurea ninsă, a rămas în urmă, cu cât 
neastâmpăr am căutat-o din ochi, răsucindu-mă în blană, 
până ce s'a topit albăstrie în albul fără de hotar...! 

Da, acum îmi aduc bine aminte. 

Ştiu acum, unde mergeam înfăşurat în blana cu miros de 
lup, cu sunetul sprinten de clopoței în urechi. Aştepta acolo, 
la capătul drumului, un pom de Crăciun adevărat, şi cărţile 
cu chipuri, şi podoabele aurite, şi alţi copii cu nasurile 
trandafirii şi cu mâinele îngheţate de bătaia cu bulgări... 


Lumina era neasemănată, întinderile sclipeau de fulgi, 
cerul era foarte albastru, şi drumul, ce nesfârşit era 
drumul! 

— Iar ochii cum mai căutau să desluşească pâcla albastră- 
viorie, a pădurei vrăjite cu pomi de Crăciun! 

Dar am trecut anul acesta prin pădurea din basm. 

Nu mai e decât o simplă drumbravă, în care a intrat 
securea. Drumul era şi de astădată fără sfârşit; dar era fără 
sfârşit, fiindcă acum vedeam surpăturile şanţurilor 
desfundate; fiindcă nici o frumuseţe intactă şi pură nu mai 
ştiau să descopere nicăeri ochii stinşi; fiindcă posomorât 
era cerul şi posomorât era sufletul meu; fiindcă nori negri 
se despleteau în crengi ca zăbranice de moarte şi crivățul a 
moarte şi a pustiu, şuera neogoit. 

Cei din sania de odinioară nu mai sunt. Putreziciune şi 
sfârşit, a potopit peste toate. 

În ochii copiilor care întindeau pumnii vineţi de frig spre 
podoabele pomului cu stele de aur, nu văd decât duşmănie 
şi ghiaţă. Au ştiut oare într'adevăr, să râdă cândva? Ce crud 
unii, şi ce dureros alţii, au învăţat să râdă acum! 

Copacii îmi tăiau drumul cu braţe negre. Un stol de corbi 
croncăni, trecând dintr'o parte în altă parte; s'ar fi spus 
dintr'un cimitir, în alt cimitir. 

Iar ninsoarea, e acum atât de posomorâtă; ninsoare de 
cenuşă, peste pustiu! 


Noapte de Crăciun. 

Mais ou sont les neiges d'antan. 

VILLON. 

Ce molatec se scuturau fulgii în astă seară, în jurul 
becurilor electrice. 

Oraşul se înfăşurase imaterial şi candid, nou şi înfrăgezit, 
sub ninsoarea care scârţâie elastică sub paşi. 

În strada capitonată cu alb, glasurile răsunau înviorate. 
Clinchetul zurgălăilor sbura sonor; în goana cailor se 
sfărmau în copite bulgării de zăpadă sub valtrapuri. Şi 


dincolo de vitrinile luminoase, în barurile unde e cald, unde 
se destramă pânze albastre de fum şi unde parfumurile 
ameţesc aţâţătoare, femeile desfăceau din desmierdarea 
blănurilor, mâini gingaşe şi piepturi delicate, de copile. Cald 
şi lumină, înăuntru. Alb şi albastru şi proaspătă răcoare, 
afară. 

Îmi închipuiam planeta întreagă, ninsă şi albă, văzută de 
undeva, din altă stea, de pe alt tărâm, de un mag bătrân 
care-a îndreptat spre noi luneta. 

În plăsmuirea mea, îl vedeam. Nu putea avea decât o 
barbă uriaşă şi mătăsoasă, ca sfinţii icoanelor. Şi nu se 
putea să nu aibă o nepoată, mai frumoasă ca toate câte sunt 
pe lume, şi de care, fireşte, ucenicul magului de mult s'a 
îndrăgostit. 

A potrivit lentilele, răsucind şuruburi şi făcând să joace 
oglinzi bombate. Priveşte şi nu-i vine să creadă. Se şterge la 
ochi şi încă priveşte. 

— Copilo, vino şi tu. Mă tem că a început să mă înşele 
văzul. Priveşte: ce s'a întâmplat oare cu steaua aceasta 
neagră, cu pământul acesta urât dintotdeauna? E alb şi 
sclipitor, cum nu l-am văzut vreodată. Priveşte, şi-mi spune 
şi tu... 

Copila a pus ochiul albastru, în capătul tubului negru şi a 
privit îndelung. S'a ridicat bătând din palme: 

— E cea mai frumoasă stea pe care am văzut-o până acum. 
E scânteetoare ca diamantul şi limpede ca bobul de rouă. 
De ce spuneai bunicule, că pământul e o stea urâtă şi 
neagră şi tristă? 

Magul cu barba de borangic alb, clatină din cap şi ridică 
mâinele spre cer: 

— Ştiu eu, copila mea? Învățătura nu are niciodată 
deslegare pentru toate câte sunt pe lume... Câte odată şi pe 
atlasul cerului cu stele, se întâmplă minuni. Acestea nu 
intră în prevederile noastre... Am să supraveghez mai de 
aproape, steaua această veche şi ciudată, care a întinerit, 
când îi aşteptam moartea. 


Copila mai priveşte în steaua noastră albă, prin vârful 
lunetei. 

Îmi vine să-i fac semn, cu batista albă, de aci: 

— Nu! Spune bătrânului să nu mai privească şi mâine... 
Mâine totul are să fie negru şi scufundat în desnădejde ca 
întotdeauna. Minunea a fost numai pentru această noapte... 
Nici tu, nu mai privi mâine. Rămâi cu amintirea acestei 
stele, albe, pure şi scânteetoare. 

Aşa, am colindat străzile albe, cu acest gând şăgalnic, în 
scuturarea molatecă a fulgilor din jurul becurilor electrice. 
Dar ce trist după mine, ca un zăvor de temniţă, s'a închis 
mai târziu uşa cămării, unde nu mă aşteaptă nimeni şi unde 

focul se stinge! 

Două ceasuri, hârtia m'a chemat albă şi neatinsă. Iar în 
zori, tipograful nemilostiv ca destinul, va cere încăodată, 
manuscris, manuscris, manuscris... 

În faţa focului muribund, cerşeam acum ultimilor scânteeri 
de cărbune, un gând neîntinat şi generos pentru sărbători 
creştine. Aşa mi-a cerut directorul gazetei. O cronică 
voioasă de sărbători. Staulul naşterii şi cei trei crai. Pomul 
de Crăciun şi bucuria copiilor. O cronică voioasă, de 
sărbători! Cerşeam focului un gând cald şi jarul se îmbrăca 
în cenuşă şi gura sobei se întuneca posomorită. 

Pleoapele se închideau peste plăsmuiri nehotărâte, flacăra 
lămpii fumega. Obiectele luau o înfăţişare ireală şi 
vaporoasă. Şi toate erau atât de departe. Şi toate-mi erau 
atât de streine. 

Când am deschis ochii, pe scaunul din faţă, un moşneag cu 
obraz de porțelan trandafiriu şi cu ochi albaştri de păpuşă 
mi-rată, mă privea surâzând. 

— Am degşertat la masă, se vede, un pahar de vin peste 
măsură! Mi-am spus şi strângându-mi tâmplele între 
degete, clipind des, am încercat să alung vedenia. 

Dar bătrânul râse înveselit, răturnându-şi capul cu pletele 
albe, pe speteaza scaunului. 


— Ha-ha! Nu mă cunoşti? Altădată mă aşteptai nerăâb- 
dător până la miezul nopţii, şi pentru mine, puneai 
vestminte albastre de catifea, guler alb de dantelă şi pantofi 
cu nasturi de sidef. Nu mă recunoşti? Cu toate acestea, eu 
ţi-am adus odinioară ursul de pâslă cafenie, căruia după 
două zile i-ai scrântit piciorul, şi trâmbiţa care două 
săptămâni n'a lăsat să doarmă senatorul de la setajul al 
doilea, şi cartea cu păţaniile lui Robinson, şi soldaţii de 
plumb şi cuburile de piatră colorată din care clădeai palate 
dărâmate cu o singură mişcare de mână; palate tot atât de 
nestatornice, ca tot ce clădeşti tu acuma, din fum, pe nisip. 
Atunci eram prietini buni şi poate cea mai aşteptată bucurie 
a ta, de sărbătoare. M'ai uitat? Nu mă mai recunoşti? 

— Domnule! I-am răspuns, nu-mi plac glumele proaste şi 
am de lucru. Pofta dumitale de farsă, ţi-o puteai potoli 
aiurea. Mâine tipograful îmi cere manuscris şi lui nu-i pasă, 
nici de ursul de pâslă cafenie, nici de păţaniile lui Robinson 
şi nici de vestmin-tele mele de catifea, ce vor fi putrezit de 
mult. El, domnule, vrea manuscris şi eu trebue să-i dau 
manuscris. Alături de mine locueşte o actriţă. O aud toată 
noaptea cântând. E veselă, e frumoasă şi e fără astâmpăr ca 
un canar în colivie. Ea se veseleşte de oaspeţi cu barbă 
albă, porniţi pe giumbuşlucuri. Sunt sigur, domnule, că şi-a 
pus condorii ei mici, ca pantofii cenuşăresei, la gura sobei şi 
nu va fi deloc mirată, dacă înlăuntru va găsi mâine 
dimineaţă, un colier de perle, un flacon de parfum sau 
oricare din acele daruri, cu care bătrâni cu barba colilie ca 
dumneata, ştiu să facă bucuria unei femeiuşte tinere şi cu 
neastâmpăr de pasăre. Eu domnule, caut un subiect şi am 
nevoe de linişte... 

Bătrânul nu mai râse. Se ridică supărat de pe scaun şi din 
buzunarul mantălii se răspândiră deodată pe covor: paiaţe 
cu clopoței nichelaţi, păpuşe cu ochi de cristal albastru, un 
cal de lemn, îngeri de porțelan cu aripile de mătase şi un 
pumn de nuci poleite, care se rostogoliră până sub 
picioarele mesei. 


— Tinere, îmi spuse el, nu-mi eşti cea dintâi mâhnire în 
această seară. Eram ostenit. Voiam să mă odihnesc câteva 
clipe. Am străbătut trei continente şi mai am încă două, am 
trecut prin pustiuri de nisip şi prin munţi întroeniţi, iar 
asinul de afară cu povara, e îngenunchiat de oboseală. 

Am împărţit maimuțe şi câini de carton, zaharicale şi poc 
nitori, portocale şi cărţi cu scoarţele aurite. Pe geam am 
aruncat câte o ochire şi la prietinii de altădată, care îşi 
numără acum fire albe la tâmplă şi cărora, eu, nu le mai pot 
aduce daruri. Credeam că în această noapte, le'voi furişa 
totuşi în cămările lor singuratice, înduioşarea unor amintiri 
ce au fost voioase şi blânde. M'am înşelat. Unul plângea cu 
coatele pe masă, fiindcă l-a părăsit o femee, pe care şi 
aceia, am ştiut-o copilă cu ochii limpezi şi cu bucurii 
nevinovate, când i-am adus păpuşa cu păr de mătase 
bălană. Altul îşi număra argintii. Celălalt se plimba cu paşi 
de panteră, mistuit de-o înverzită invidie... Şi tu, tu „cauţi 
un subiect”. În desaga mea, n'au încăput decât daruri 
nevinovate, de când cutreer cele cinci continente. 

Moşneagul culese jucăriile risipite şi'mi întoarse spatele. 

Am învârtit de două ori cheia în uşă. Nu mai deschid, nici 
dacă bate norocul. 

Afară ninge. Se aud clinchenind clopoţeii săniilor. Paşi 
scârţâie sub fereastră: se duc şi se întorc. Şi glasuri vesele, 
de copii (aşa dar mai sunt copii pe lume?) da, glasuri vesele 
de copii, se depărtează în stradă. 

Dar toate se petrec atât de departe... 

În faţa mea, pe scaunul gol, nu mai poposeşte nici o 
vedenie. Niciuna. 

Singur. Şi focul s'a stins. Hârtia albă mai aşteaptă încă. 

— Ce-aş plăsmui luminos şi viu, din ceiace este stins? 

Din ceiace este stins. 


Flori de ghiaţă. 
laşi, 25 Decemvrie 1923 


Când plecam din Bucureşti, în Ajun, stropea din văzduhul 
murdar o burniţă câinoasă, înstelată ici-colo cu fulgi topiţi 
înainte de a ajunge în noroiul vâscos. 

Era o încâlceală de automobile şi trăsuri, care întrecea tot 
ce-mi văsuseră ochii până atunci. De la Crucea Bulevardului 
până la Ateneu, convoiul isbutise să se înţepenească într'o 
nemişcare ce rezolva însfârşit nerezolvata problemă a 
circulaţiei. Printre trăsurile imobilizate, pe sub botul cailor 
şi între carapacele de metal ale limuzinelor, pietoni 
încărcaţi cu pachete, se strecurau cu dibăcie de trapeuri 
canadieni. Admiram această desăvârşită iscusinţă, la care 
n'a ajuns încă desigur, nici un citadin al planetei. 

Şi în Gara de Nord, ce îmbulzeală, ce goană după hamalul 
care spintecă mulţimea cu valiza ta ridicată peste capete, 
ce bărbătească luptă să străbaţi de pe treapta vagonului în 
culuoar - ce schimb de graţioase epitete, cu parlamentarul 
baricadat în compartiment şi tolănit comod pe divanul de 
pluş! 

Când însfârşit trenul încărcat cu ciorchine omeneşti, 
căţărate pe scări şi tampoane, a început a se urni dincolo de 
barierele Capitalei, în câmpurile înoptate, a fost în întreg 
vagonul o răsuflare generală de uşurare. Uitam şi 
caloriferul defect şi lampa cu uleiul fumegos, şi 
geamandanul turtit, din care începea să curgă printre 
pachetele de lenjuri, o şuviţă roşie, de apă de dinţi, din 
sticla plesnită. 

Însfârşit scăpăm. 

Eram în trenul slobozit în noapte, cel puţin o mie de 
evadați, care întorceam spatele celor din urmă stele 
electrice, aprinse deasupra oraşului, la Băneasa, la staţia de 
telegrafie fără fir, la Aeroport, la Chitila... Cu bucurie de 
sălbateci redaţi sălbăteciei, sorbeam de la fereastră besna 
câmpurilor, în care nu mai strălucea nici un vestigiu de 
civilizaţie, nici măcar reclama luminoasă a unui film ori a 
cravatelor de la Old Scotland. 

Pe urmă - ce noapte fără sfârşit! 


Popasuri în gări întunecoase, de unde alte cete se îmbul- 
zeau în noapte, pe tampoane, se acăţau pe ferestre, luptau 
cu soldaţii de pe acoperiş să-şi găsească un loc pentru 
valize, boccele, damigene, legături cu daruri. Şi ce ucigaşe 
conservaţii, după tot tipicul ce-ar trebui interzis prin 
ordonanţele severe ale direcţiei C. F. R., odată cu 
interzicerea scuipatului pe jos, a fumatului fără învoirea 
celorlalţi pasageri şi a urcatului cu picioarele pe banchetă! 
Nu lipsea nici maiorul mutat de la Caransebeş la Hotin, 
care uitând doleanţele acestei existenţe de vagabond, părea 
mult mai îndârjit că nu se schimbă uniformele: „S'avem şi 
noi ca polonezii, monşer, o ţinută mai marţială!”. Nu lipsea 
nici deputatul opoziţiei, care făgăduia o interpelare 
fulgurantă, pe „chestia scandalului, cum călătoreşte 
lumea'n tren dom'le, că parcă suntem în Africa şi încă mai 
rău!” Nu lipsea nici doamna cu migrenă, nici elevul de 
şcoala militară cu ochii ţintă la superior, nici fetiţa de 
internat, cu uniforma fumurie, căznindu-se să citească, pe 
geamandanul ei, sgribulită, paginile unei cărţulii cu 
tartaşele roze... 

Un comis-voiajor îşi descheiase mai întâi nasturii dela 
vestă, pe urmă şireturile de la ghete, mai apoi dădu drumul 
gulerului din buton, desnodându-şi cravata. Însfârşit, 
comod, aruncă o privire satisfăcută tovarăşilor de drum, 
scoase din buzunar o cutie de piele respectabilă în 
dimensiuni, alese un trabuc şi începu să ne afume ca un coş 
de locomotivă cu fum de catran. Doamna cu migrenă tuşi, 
ducând mâna la piept, ca „Dama cu Camelii” în ultimul act. 
Maiorul interveni energic, invocând inscripţia: „Fumatul 
interzis”. Commis-voiajorul răspunde tot atât de energic. 
Un timp am asistat astfel, într'o prudentă neutralitate, la un 
început de conflict militaro-civil. 

Şi iar popasuri, şi iar ţăcănit de roţi, şi scârţâit greu pe 
nesfârşite poduri în eternă reparaţie, şi din nou consultarea 
din ce în ce mai nervoasă a ceasornicelor, oftaturi şi 
gemete, calcularea desnădăjduită a orelor de întârziere şi 


încercarea fără izbândă, să descifrezi numele unei halte 
pustii şi întunecate în câmp, unde trenul a poposit parecă 
pentru veşnicie. 

În zori, în gara urbei natale, hâdă şi cu ziduri roase de 
lepra umezelei, am coborât ca după o noapte de cazne, cu 
ochii sticloşi şi cu mâini tremurătoare. 

Fireşte nici o birjă. 

Pelerinaj pe străzi înecate de noroiu, peste hârtoape 
iluzoriu nivelate cu un strat de glod păstos, prin pieţi unde 
în lumina nehotărâtă a dimineţii, vagabondau câini 
ademeniţi de răsuflarea caldă a canalelor. 

A doua zia început să ningă subţire. Fulgi rari. O ninsoare 
seacă şi fără putere. Cel puţin s'au făcut sloiu noroaiele. Şi 
fereastra întreagă, a prins feerice flori de ghiaţă, flori de 
feregă argintie. 

M'am repezit să privesc afară. A fost numai o amăgire. 
Fulgii erau puţini şi rari - n'aveau putere să aştearnă 
giulgiu pur, peste tot ce era urât şi trist. 

M'am strecurat totuşi afară, pe străzi care de atâta vreme 
mă chemau. 

Dar ce tristeţe să te întorci în oraşul celei dintâi tinereţi şi 
să-l revezi învestmântat stângaci, în haine de sărbătoare, ca 
o bă-trânică împodobită cu demodate haine de odinioară, 
mirosind a naftalină şi a levânţică! 

Nu era o iluzie. Pe negrul îngheţat şi pustiu, fulgii rari mi- 
au părut într'adevăr cristali de camfor, presăraţi ca să 
păstreze mai îndelung, tot ce-a ros şi a crâmpoţit moliile 
anilor. 

Anii au desfundat străzile mai adânc. 

Aci, muşchii au ros cu gingiile lor ruginii, grezia zidurilor 
sub tencuială. Casele îţi par micşorate şi „edificiile” ale 
căror fotografii în manualul de geografie din şcoala 
primară, te îngâmfau de trufie urbană, astăzi - după 
scheletul firav al salcâmilor şi după plopi înalţi ca sistemul 
nervos din planşa neagră de anatomie - îţi răsar biete 


cuburi de ziduri mucede, pe ale căror acoperişuri cu tabla 
ruginită, poposesc stoluri tânguitoare de corbi. 

Oamenii îi regăseşti încovoiaţi şi cu părul verde de alb. Şi 
atât de vechi! 

Atât de vechi. 

Iar copilele pe care le-ai cunoscut cu ghiozdane de şcoală 
şi cu pulpele goale în ciorapi de-o palmă, îţi răsar astăzi pe 
străzi cu umbra lor alăturată, purtând de mână, copii în ai 
căror ochi doar, mai regăseşti ceva din seninul privirilor 
celorlalte, ce te-au făcut să îngăimi stihuri odinioară. 

Mai crezi că ai scris vreodată stihuri? 

Mai recunoşti fantoma celor, pentru care le închinai? 

Te întorci pe uliţe, cu inima pustiită. Totul e mort. Totul 
deşert. 

Şi întâia oară te apropri de oglindă, să-ţi cercetezi cută cu 
cută, chipul devastat şi tâmplele, unde fiecare durere a 
înfipt o sârmă de păr albit. 

Oraş lăturalnic al României-Mari, ce trist şi sărac te-am 
regăsit, ca pe-o dragoste veche, care e bine să n'o mai 
întâlneşti în cale. 

Bărbaţii tăi sunt toţi bătrâni: chiar cei mai tineri decât erai 
tu când ai plecat, merg gârbov şi fără de vlagă. Bărbaţii tăi 
sunt toţi bătrâni, şi râsul femeilor tale, e fără hohotire, sfios 
ca râsul copiilor care-au plâns. 

Străzile tale par uliţi de obor toate, iar la fiecare colţ 
aşteptam să văd un car dejugat, cu boi roncăind domol 
dintr'o mână de paie, ca în faţa hanurilor de cale 
domnească. Edificiile tale sunt ruini de muzeu. Livezile tale 
vestite, îşi arată prin zăplazuri sparte meri uscați, şi mai 
plin de spaimă şi de întristare - în casele bătrâneşti, unde- 
au fost subţiri domniţe şi blânzi oameni din alt veac, şi-au 
instalat obrăznicia şi ţâfna, oameni noui cu bogăţia 
sgomotoasă şi durată într'o singură noapte. 

Ce dulce se cernea umbra viorie a asfinţitului peste 
dealurile tale cu podgorii, peste culmile Cetăţuiei şi ale 
Galatei, peste viile Copoului - ce domoală tristeţe veneam 


să-ţi cerşesc ca odi-nioară pe uliţile Tătăraşului, în fundul 
Socolei, pe dealul rotund şi gol al Ciricului, de unde 
împungeau întâia oară sub nori de purpură, razele soarelui, 
în zori, ca să bată ţintă de aur pe Cru-cea Mitropoliei. 

Am închis uşa. Am zăvorât-o. Acum, de lumea cea de afară, 
mă desparte geamul cu flori de ghiaţă. Flori reci. Flori care 
n'au trăit. 

Pe urmă, când clopotele au început să se tânguie în 
noapte, a fost pentru o liturgie a umbrelor. 

Unde mai eşti? 

Unde mai sunteţi? 


SFÂRŞIT