Cezar Petrescu — Intunecare V1

CEZAR PE IRESCU 


CEZAR PEIRESCU 


ÎNTUNECARE 


Vol. 1 


CUPRINS: 

CARTEA ÎNTAI. 

Prolog. A zburat o pasăre neagră. 6 
[. 

Mergeau cântând vitejeşte. 37 

II. 

Vrem România Mare! 66 

III. 

Războiul steguleţelor. 105 

IV. 

Havuzul cu peşti japonezi. 125 

V. Acolo şezum şi plânsem. 162 
CARTEA A DOUA. 

I. Mâinile albe şi mâinile negre. 220 
II. A fost odată un mic copilaş. 270 


CARTEA ÎNTÎI. 

Prolog. 

A ZBURAT O PASĂRE NEAGRĂ. 

Colonelul Pavel Vardaru pipăi în cutia de lemn cafeniu o 
ţigară de foi îndestul de pufoasă. De pe gravura capacului îi 
surâse, cu tot şiragul dinţilor de porțelan, o creolă purtând 
pe umeri, în chip de amforă, un coş de foi de tutun, sub 
inscripţia aurită „Henri Clay-Habana”. 

Era numai o simplă etichetă şi totuşi femeia îi părea gro- 
zav de cunoscută. 

Deodată îşi aminti cu mare bucurie: „Dar sunt ochii lui 
Mimi. Extraordinar cum seamănă cu ochii lui Mimi!”... 


Acoperi restul figurii cu latul palmei. Într-adevăr, din 
gravură îl priveau acum ochii râzători ai dansatoarei. 

Trăi o clipă vedenia fugitivă: perdelele de catifea roşie 
lăsându-se moale, femeia împărțind cu amândouă mâinile 
sărutări sălii, ropotul de aplauze, o fâlfâire de fuste scurte 
peste pulpe în tricou roz... Toate, toate de atât de departe! 

Colonelul scotoci apoi buzunările tunicii, căutând bricea- 
gul cu mica ghilotină de oţel pentru tăiat vârful ţigării. Nu îl 
află. Ca întotdeauna, Vanea, soldatul, uitase să strămute 
dintr-o tunică într-alta toate instrumentele nichelate care 
alcătuiau trusa de concentrare a domnului comandant: 
lanterna electrică, cuțitul de desfăcut cutii de conserve, pe- 
dometrul, tirbuşonul, bricheta cu benzină şi fitil, busola în 
miniatură. 

Când cel din urmă buzunar fu explorat fără izbândă, colo- 
nelul Pavel Vardaru suspină cu o nemărginită milă pentru 
propriu-i destin: era, fără îndoială, cel mai nefericit 
comandant de regiment de pe planetă! 

Se resemnă să decapiteze cu dinţii vârful ţigării, îl scuipă 
scârbit peste balustradă, în mare şi întinse peste masă, 
după cutia cu chibrituri, mâna grasă şi albă de prelat. 

Doamna colonel - tanti Laura - strânse buzele vişinii cu o 
spaimă care dădea înfăţişare de copil alintat obrazului de 
grăsulie şi vârstnică păpuşă blondă, cu pomeţii trandafirii şi 
cu genele lungi, răsucite în sus: 

— Pol, iarăşi începi cu ororile tale? Mută cel puţin sca- 
unul! Ştii că nu pot suporta mirosul ăsta de catran! 

Ca măsură defensivă, tanti Laura scoase din portţigaretul 
îngust de platină, cu încrustaţii de email, o ţigaretă 
egipţiană şi o aprinse la flacăra unei brichete, prinsă cu lanţ 
sub-ţire de argint. 

Chelnerul aduse două fructiere cu struguri de Constanti- 
nopol. Piersici şi pere, între bulgări de gheaţă, pe culcuş de 
frunze crestate de viţă. Un picolo, cu gâtul sufocat de gule- 
rul tare şi prea înalt, distribui cu dexteritate farfurioarele şi 
tacâmurile de desert. 


Orchestra tăcuse. 

Se înălța acuma larma glasurilor, sunetul cristalin al pa- 
harelor, hohotele şi comenzile întărâtate de aşteptare, 
umplând terasa cazinoului de rumoarea neîntreruptă a 
marilor res-taurante, cafeuri şi baruri, de care, cu părere 
de rău, ca de ultimul post înaintat al civilizaţiei, colonelul 
Pavel Vardaru, după un concediu de patruzeci şi opt de ore, 
trebuia să se rupă a doua zi, în zori... În câteva ceasuri de 
drum, maşina avea să-l înfunde iarăşi în satul tătăresc, cu 
bordeie strâmbe şi oarbe de lut, cu împrejmuirile de tizic, 
câini flocoşi, măgari zbierând în asfinţit şi cu praful acela 
dobrogean - care în-fundă nările, zgârie gâtlejul şi sureşte 
părul - răsucit în vâr-tejuri peste câmpuri dogorite, fără 
zare de umbră. 

Cu înduioşare de deportat în preziua exilului, privea 
arbuştii exotici, plantați în cutii de lemn pe marginea 
terasei, cu frunzele lor lucii care, în bătaia luminii cretoase, 
păreau tăiate artificial, în zinc; mesele cu necunoscuţi; 
femeile în toalete spumoase şi străvezii; virajele savante ale 
chelnerilor printre scaune, balansând în vârful braţelor 
tăvile încărcate; pavilionul capelei vieneze cu femeile în 
haină roşie, acordându-şi viorile între genunchii strânşi; 
ferestrele largi, încununate de colierele becurilor; afişele 
uriaşe, strigător văp-site, înfăţişând un dansator negru şi o 
celebră dizeuză. Spec-tacol nepreţuit de confort, risipă şi 
trai bun, care se va dez-lănţui fără preget, scăldat în 
aceeaşi orgie luminoasă de ar-curi voltaice şi răcorit de 
briza umedă a mării şi mâine, atunci când dânsul, 
orbecăind în bezna satului, apărându-se de câini duşmani şi 
călcând în movili de gunoaie, îşi va amăgi ne-somnul 
inspectând santinelele de noapte. 

Colonelul Pavel Vardaru îşi simţi pieptul înăbuşit de tris- 
teţea şcolarilor la sfârşit de vacanţă. 

— Cafele, vă rog? 

Chelnerul aştepta, înclinat de mijloc, cu faţa rasă, neclin- 
tită şi severă, ca şi cum era vorba de cea mai gravă 


hotărâre diplomatică. 

— Desigur şi cafele! Tresări, din altă lume, colonelul. Copii, 
care mai ia cafea? Auzi: două îngheţate, un mazagran... Tu 
eşti cu mazagranul, Luminiţo? Două marghilomane... Şi 
lichioruri! Dă-mi lista! 

Chelnerul nu se clinti. Clipi numai din ochi. 

— Ştiu! Aniseta domnului colonel. Marie Brizard! 

Pavel Vardaru îşi prinse monoclul în arcada sprincenei şi 
privi, de jos în sus, servul în frac, care-i cunoştea gusturile. 

Se lumină, cu o mare fericire: 

— A! Tu erai, Jean? 

Şi repetă, întârziind pe cuvinte, plimbându-se cu amintirea 
prin paradisul interzis. 

— Jean, de la Alcazar! 

Jean zâmbi onctuos, scuturând profesional colţul mesei cu 
şervetul. 

Colonelul Pavel Vardaru era vestit în toate localurile de zi 
şi de noapte ale Capitalei şi tuturor reşedinţelor de vară. 
Capul său pretimpuriu sur, cu obrazul şi mustăţile întotdea- 
una proaspăt rase, cu înfăţişare de militar în glumă, de 
salon şi de operetă, prezidase multe mese rămase de 
pomină. Era celebru în întocmirea măiastră a meniurilor, în 
reţetele de mâncări recomandate bucătăriilor cu ritualuri 
gastrono-mice speciale şi în cunoaşterea fără greş, de la 
prima degus-tare, a tuturor pivniţelor şi recoltelor faimoase 
de vinuri. 

Când lichiorul fu turnat, colonelul ridică în lumină paharul 
cu piciorul înalt, ţinându-l între degetele grase, cu o luare- 
aminte şi o înduioşare de savant examinând un elixir 
miraculos. Admiră limpeziciunea culorii, aspiră aroma cu 
nespusă fericire şi sorbi în răstimpuri. Pe urmă, cu ţigara de 
foi între dinţi, se întoarse către frate-său, Alexandru 
Vardaru, deputatul, care, plecat deasupra gazetelor de 
seară, fuma una la fel. 

— Alexandre, simţi briza? E un aer, un aer! 


Alexandru Vardaru, cufundat în lectura telegramelor de pe 
frontul oriental, făcu un gest vag de confirmare, cu mâna. 

Dar Mihai Vardaru, nepotul lor, din colţul de unde îşi 
savura îngheţata în felii subţiri, cu graţii de pisică, ridică 
obrazul feminin şi vru să întrebe cum se mai poate simţi 
răcoarea şi puritatea aerului, aspirat prin asemenea 
adevărate coşuri de locomotivă, aşa cum arătau ţigările de 
foi. Îşi aminti, însă, că trebuia neapărat să ceară cinci sute 
de lei unchiului Pol, înainte de plecare şi, înăbuşindu-şi 
gluma, se hotări prudent să o amâne pentru alt prilej mai 
prielnic, zâmbind în sine. 

— De ce râzi, Mihai? întrebă Luminiţa. 

Toţi ochii se îndreptară către el. Mihai roşi. 

— Vă rog să nu-mi necăjiţi băiatul! protestă tanti Laura, 
apărându-şi nepotul, sfios şi cuviincios, în mijlocul acestei 
familii sportive, unde ea singură şi adolescentul cu obraz de 
elevă de pension nu aveau apucături şi vocabular de 
camping, stadion şi câmp de curse. 

Îşi aminti ceva şi deschizând portţigaretul de platină, 
spuse: 

— Acum, Mihai, când eşti bacalaureat, bărbat în toată 
firea, cred că poţi fuma... Nu e aşa, Pol, Alexandre, nu e aşa 
că-i daţi permisiunea? 

Mihai roşi şi mai tare, implorând: 

— Vai, tanti! 

Luminiţa Vardaru îşi scutură capul negricios din umbra 
arbuştilor unde stătuse ascunsă, privind întunericul mării 
şi-l strâmbă, imitându-l: 

— Vai, tanti!” Uf, ce văr molâu mai am! Ce „vai tanti”? Zi: 
„Mersi, tanti, nu fumez egipţiene. Sunt prea slabe şi con-ţin 
opiu! Fumez ţigări mai bărbăteşti, de exemplu Regale!”... 
Uite! 

Înainte de a se putea apăra, Luminiţa Vardaru, cu înde- 
mânare de poliţist la o percheziţie corporală, scoase din 
buzu-narul lui Mihai, de la piept, un portţigaret de piele - 
cadoul ei de astă-vară, când îşi sărbătorise examenul de 


absolvire - îi puse o Regală între dinţi, în silă, luă şi ea una, 
aprinse şi-i aruncă un colac de fum în nas. 

— Poftim! 

Toţi zâmbiră şi Mihai răsuci stângaci, între degete, ţigara 
aprinsă. Ce idee! Şi ce nebună! Lui nu-i tihnea ţigara decât 
fumată singur, fără atâţia ochi ţintă asupră-i. 

Luminiţa îşi scoase pălăria de pai. O înfipse într-un stâlp al 
balustradei. Îşi scutură părul tuns şi inelat. Şi cu coatele pe 
masă, cu obrazul arămiu mat, după o lună de plajă, prins în 
pumn, închizând ochii negri şi puţin oblici, să-i ferească de 
fumul ţigării, declamă autoritar, ca într-un consiliu de 
familie: 

— Numai armata are să-l facă bărbat! Unchiule Pol, la 
toamnă numaidecât trebuie să-l dezgheţi! Eu mă declar 
învinsă! 

Mihai găsi prilej să se răzbune. Îi şopti printre dinţi, în 
ureche: 

— Şi pe tine numai popa de la Domnița Bălaşa are să te 
domesticească, atunci când ţi-o cânta pe nas Isaiia dănţu- 
ieşte... 

Apoi, adresându-se unei persoane nevăzute: 

— Domnule Comşa, la primăvară, trebuie s-o iei în primire 
şi s-o dresezi. Noi ne declarăm învinşi! 

Luminiţa, uimită de o atât de neaşteptată îndrăzneală, 
rămase cu ţigara la jumătatea drumului spre buze. 

— Ce-ai zis? Mă rog, ce-ai zis? 

Mihai se plecă şi-i şopti a doua oară în ureche, apăsat: 

— Am zis că numai domnul Radu Comşa are să-ţi scoată 
sticleţii din cap. Na! 

— Poftim, domnilor! făcu Luminiţa cu cea mai mare 
minunare. Abia i-aţi permis să se emancipeze, că a şi 
început să-şi schimbe dinţii de lapte! Încearcă să muşte... 
Bravo! Mergi repede, mon vieux! Într-o lună, te văd iscălind 
poliţe, pufăind o coşcogea havană în nasul unchiului Pol şi - 
mai ştiu eu? - aşezându-te, poate, la masa de alături, cu 
portugheza... 


— Ce portugheză, mă rog? Se mişcă, între braţele jilţului 
de paie, foarte îngrijorată, tanti Laura. 

Luminiţa îşi scutură părul pe spate, explicând volubil: 

— O portugheză, o femeie din Portugalia, fost mare 
imperiu colonial, actualmente modestă republică situată la 
extrema Ibericei! Capitala Lisabona, în provincia 
Estramadura, banalizată de poeţi simbolişti. Oraş însemnat: 
Porto, cu vinuri vestite, despre care poate să ne spună ceva 
mai pe larg unchiul Pol. Portugalia, în sfârşit, patria apei de 
păr, a lui Camoens şi donei Ines de Castro! Pentru rest şi 
detalii precise adresaţi-vă domnului, care face pe 
mironosiţa! Vă poate delecta şi cu un Fado de amor, din 
repertoriul popular... 

Luminiţa fredona cu mâna pe inimă, revărsându-şi dintr-o 
scuturare părul negru peste ochi, să-şi dea mai patetică 
înfăţişare: 

Amor € sonho que mata, Sorriso que desfalece; 

Amor € nuevera de prala... 

Mihai se sili să asculte această vertiginoasă şi perfidă 
disertaţie de geografie, istorie şi folclor, cu cea mai 
desăvârşită nepăsare. 

Dar micşorându-şi ochii, ca din pricina fumului, îşi strivi o 
lacrimă de necaz. 

Povestea cu portugheza fusese cea dintâi suferinţă a lui, 
copilărească. Luminiţa îi descoperise fotografiile şi caietul 
de note. Fusese confidenta lui două luni, cât ţinuse întreg 
romanul sentimental, îi făgăduise să nu destăinuie nimic 
nimănui. Din caietul acela de note, descifrase şi dânsa, la 
pian, romanţa portugheză populară, numărul Carmencitei 
la Majestic. Atunci îi apăruse cântecul interesant, frumos şi 
îl învățase. lar acum îşi bătea joc! 'Toate femeile, toate sunt 
deopotrivă de... 

— Aşadar, a fost oprită şi ofensiva lui Brusilov! declară 
Alexandru Vardaru, ridicând obrazul aspru deasupra 
gazetelor, împăturindu-le şi aşezându-le sub cot. Mi se pare 
că de astă dată începe criza cea mare! Pol, să nu uiţi 


procura! Până în zece zile trebuie să vindem şi grâul vostru. 
Pe urmă, cine ştie ce se mai întâmplă! 

Colonelul întinse picioarele sub masă, cu un zăngănit de 
pinteni, privind la lumină alt pahar de lichior, plin. 

— Dar întâmplă-se orice, numai să se sfârşească! M-am 
săturat de ţinut trupa în bordeie... Ştiţi voi ce mizerie e 
faimosul Cadrilater? O murdărie! Şi nişte nume de sate! 
Daidâr, Balbunar, Siahlar, Sarsânlar! Să le ia dracul. Parcă 
au fost botezate de bâlbâiţi. Auziţi: Balbunar, Sarsânlar! 

Ridică ochii, invocând mărturia cerului. 

Nimeni însă nu se arătă înduioşat de această deznădejde. 

Exilul în Cadrilater nu era atât de înfricoşat, cum voia să-l 
arate unchiul Pol. Îşi adusese automobilul. Îşi instalase o 
baie cu duş automat. Acum o lună, făcuse un drum la 
Bucureşti numai ca să obţină de la corp mutarea unui 
bucătar special la popota regimentului. Soldaţi trimişi cu 
ordine cărau de la Constanţa şi din Capitală, trufandale în 
coşuri de papură, aparate de fabricat îngheţată şi maşini de 
măcinat cafea. 

Popota regimentului era vestită în toată divizia. Iar ofiţerii 
începeau să se îngraşe şi să capete gusturi patriciene. 

— Se pare că Czernin caută o întrevedere cu primul- 
ministru! îşi urmă gândul Alexandru Vardaru. 

— Sigur! Iar ne mai oferă ceva! Iar încep cu tocmelile! se 
supără colonelul, duşman neîndurat al puterilor centrale, 
de când se închiseseră graniţele spre Riviera. 

— Cred, cu toate acestea, urmă Alexandru Vardaru, cred 
că până la sfârşitul recoltei nu poate fi vorba decât de 
pregătiri! În Moldova, nici nu s-a sfârşit secera... Vagoanele 
sunt prinse, soldaţii în permisii agricole... Apropo, Pol. 
Pentru treier, la Făloasa, n-aş putea cere prin minister 
soldaţi de la tine? Am iscălit scrisoarea să predau patruzeci 
de vagoane până la cincisprezece ale lunii. Mă ţine 
consorțiul german numai în telegrame...! 

— Cum, tot la nemți ai dat grâul şi anul ăsta? Lărgi cu 
mirare ochii albaştri tanti Laura. 


— Evident! Politica e una şi afacerile sunt alta. Dragă 
Lauro, din nefericire, viaţa e ceva mai complicată decât în 
romanele tale. Trăim cu picioarele pe pământ. 

— Bine, dar e monstruos să hrăneşti o armată împotriva 
căreia poate că ai să te baţi mâine! 

— Monstruos, nemonstruos, aşa stau lucrurile! Dacă nu 
vând eu, vinde altul... Vinde cerealistul care a cumpărat 
recolta mea... Pe urmă nici nu ştiu dacă vom lupta 
vreodată! Toate sunt ipoteze... 

Tanti Laura nu se dădu bătută. 

Între dânsa, reprezentând elementul romantic, „în nori”, 
al familiei şi Alexandru Vardaru, cumnatu-său, spiritul 
practic şi „terestru”, era întotdeauna un necurmat duel. 

— Aceasta n-o mai cred! Suspină, lăsându-se pe spatele 
jilţului de paie, care scârţâi din toate mădularele. Peste o 
lună ori peste un an, România trebuie să fie alături de aliaţi, 
împotriva nemților. Sunt un popor pe care eu personal nu-l 
pot iubi! Adu-ţi aminte, Alexandre, acum trei ani, la 
Wurzburg... Bărbaţii care, printre două halbe de bere, îşi 
manifestau tandreţa conjugală în plin public; femeile 
purtându-şi maternitatea ca un trofeu. Şi vitrinele unde 
crenvurştii şi şuncile stăteau expuse printre violete şi 
mănunchiuri de Vergissmeinnieht! Şi costumele femeilor cu 
cele mai extraordinare împerecheri de culori: bleu pal, roz, 
orange, verde de spinarea buraticului! Şi conflictul din 
vagonul-restaurant cu Herr Kommerzienrath! Pfui! Dacă şi 
aceasta se mai numeşte civilizaţie! 

Alexandru Vardaru înfipse un cuţit într-o pară şi o curăţă 
cu o răbdare minuțioasă, aşa cum îţi cauţi de lucru până-şi 
termină un copil capriciul. Tanti Laura încheie, cu o 
încruntare care, cu toate silinţele, nu putea tulbura de fel 
albastrul limpede şi copilăros al ochilor. 

Nu s-ar fi spus că aceşti ochi plini de candoare priveau 
peste capete o legiune nevăzută de germani, purtând şunci 
de Praga în baionetele încununate cu mănunchiuri de nu- 
mă-uita şi cântând Die Wacht am Rhein... 


Alexandru îi întinse calm şi zâmbind, în vârful furculiţei, 
jumătate din para curățată: 

— Laura, Laura, judeci ca femeia cea mai femeie dintre 
femei! 

— Cum adică? N-am dreptate? Spun. - nu e aşa? - spun ca 
orice femeie absurdităţi! Eşti foarte politicos în astă seară, 
dragule! Nu ştiam că iubeşti atât de mult gustul nemţesc! 
Poate ai dori să mă vezi îmbrăcată în haine liliachii, cu 
cingătoare verde, pălărie roz şi ciorapi bleu-pal... 

Alexandru Vardaru nu se arătă indignat de această 
perfectă logică femeiască. 

Îşi curăţi tacticos cealaltă jumătate de pară. Apoi, numai 
după ce muşcă din fructul untos şi dulce, răspunse: 

— Nu e vorba de asta! Dar nu se duce un război cu un 
popor, fiindcă ţie personal nu-ţi place fidelitatea conjugală, 
manifestată în public şi fiindcă negustorii de mezeluri 
expun şunca la un loc cu florile... Aceasta e altceva. 
Războiul, dacă-l vom porni vreodată, avem pentru asta alte, 
îndestule motive! Va fi un război pentru Ardeal. Pentru 
drepturi şi dreptate românească! lar aceste drepturi şi 
această dreptate românească, în conjunctura actuală, ne 
împing în tabăra adversă germanilor... Mi se pare însă că 
nu sântem adunaţi aci pentru a ajunge la conferinţe 
diplomatice. Pol pleacă mâine dimineaţă şi cine ştie când 
mai scapă de la regiment, uite ce tenebros el... Tu, Mihai şi 
Luminiţa, cred că o să rămâneţi la Sinaia până în 
septembrie. Eu, într-o săptămână, trebuie să văd cum stau 
lucrurile la Făloasa şi Arpăşeşti, să pun la treier la Vadu- 
Luncii şi să găsesc vreme să vă vând şi grâul vostru. Ne 
împrăştiem iarăşi... Cine ştie când ne mai adunăm laolaltă, 
până la toamnă! Pe urmă se descinde parlamentul, mă 
aşteaptă îndestule griji. Cum vedeţi, Luminiţa îmi complică 
viaţa cu altele! 

Luminiţa se răsuci pe scaun, cu o indignare ipocrită, 
micşorându-şi privirea oblică între gene: 

— Eu, papr?! 


— Ssst! Făcu Alexandru Vardaru, amenințând cu degetele 
între care ţinea ţigara de foi. Tu n-ai cuvânt! Şi păzeşte-te, 
ai văzut că Mihai atât aşteaptă. 

— O! Dacă e vorba de Mihai! 

Mihai se simţi ofensat de acest dispreţ şi, ca să dovedească 
imediat că nu e cantitate atât de neînsemnată, îi murmură 
în ureche, cu intonaţia Luminiţei de adineauri: 

— Amor € sonho que mata”... Pentru rest ţi detalii precise, 
adresaţi-vă domnului Radu Comşa... 

Era acum rândul Luminiţei să ia înfăţişarea celei mai 
desăvârşite nepăsări. 

Deschizând ţi închizând încuietoarea poţetei de bagf, dădu 
din umeri: 

— Uf! Sunteţi toţi nişte, nişte... 

Nu găsi cuvântul îndestul de usturător. 

Se întoarse îmbufnată cu spatele către masă şi cu faţa 
spre marea înghițită de întuneric, arătând aşa, cu hotărâre, 
că n-o mai interesează discuţia. 

Alexandru Vardaru găsi în sfârşit răgaz să dovedească 
colonelului nevoia de a arenda moşia din Ialomiţa. Nu se 
mai simţea în stare să se mai ocupe de atâtea. Îl chemau şi 
oarecare îndatoriri politice. Acum, când, la iarnă, Luminiţa 
avea să-şi aibă gospodăria ei, el rămânea singur. 
Îmbătrânea. Stărui asupra cuvântului, dezminţit de părul 
negru, de dantura puternică şi de întreaga-i făptură 
vânjoasă şi neobosită. 

Într-adevăr, în această familie deprinsă cu trai uşor şi bun, 
el singur nu-şi găsea odihnă. În afară de rostul din ce în ce 
mai temut în parlament, de procesele grele şi complicate în 
care pleda întotdeauna cu izbândă sigură, Alexandru 
Vardaru mai îngrijea şi de cele două moşii din Muntenia, 
rămase pe urma neveste-sii, Elena, mama Luminiţei, moartă 
cu zece ani în urmă la Vichy. Administra averea lui Mihai şi 
a celor două surori ale sale, Cora şi Ralu, nepoți rămaşi 
orfani acum patru ani, pe urma unui accident de automobil 
pe Valea Prahovei. Şi, pe deasupra, în fiecare toamnă şi 


primăvară, trebuia să descurce şi gospodăria haotică a lui 
Pol şi a Laurei, moşie mare şi bogată, de aproape cinci mii 
de pogoane, lăsată pe mâna vechililor şi devorată de 
ipoteci. 

Viaţa şi-o petrecea mai mult în vagonul de dormit şi 
hoteluri. În aceeaşi săptămână apărea la Craiova, într-un 
proces; la Iaşi, într-o întrunire publică; conducând 
automobilul pe o şosea către una din moşii; rostind o 
cuvântare aplaudată la Cameră; organizând campania 
electorală a unei alegeri parţiale. Pretutindeni, apariţia 
omului acestuia bine legat, lat în spate, înfipt dârz pe 
picioarele scurte în scoarţa planetei, cu părul tuns perie şi 
cu ochii cenuşii, aspri şi sfredelitori, inspira hotărâre, 
încredere şi acţiune. 

Născut pentru luptă şi dominare, răscolea lumea pe unde 
trecea şi nu-şi îmblânzea privirea decât pentru cei din jurul 
lui. Slăbiciunile lor îl amuzau, fiindcă le socotea fără urmări 
cât timp era el să vegheze. 

Când îşi oprea asupra Luminiţei ochii de răceala oţelului, 
îndată i se învăluiau de duioşie, ca ochii vietăţilor sălbatice 
de pădure când îşi privesc puii fără putere încă. 

În această îmblânzire protectoare, nu îngloba dintre 
străini decât pe Radu Comşa, fostul său secretar vreme de 
doi ani, acum asociat în biroul de avocatură. Tânăr, plin de 
toate făgăduielile viitorului şi, prin alegerea lui şi a 
Luminiţei, viitorul ei tovarăş de viaţă. 

La cuvintele lui Alexandru Vardaru, colonelul asculta 
distrat, privind valurile de lume revărsate din cazinou, unde 
sfârşise ceva, vreun dans ori vreun spectacol. Ce 
însemnătate aveau toate, dacă puteau fi duse la bun sfârşit 
de Alexandru? Dacă era mai bine să arendeze moşia, n-are 
decât s-o arendeze! Nu se împotriveşte nici el, nici Laura. 
De ce însă să tulbure această ultimă seară, atât de plăcută, 
cu muzică aleasă, lichior fin, ţigări minunate, amintind că 
viaţa mai e complicată şi cu atât de absurde şi stupide griji? 

— Pol, tu n-asculţi! îl surprinse Alexandru Vardaru. 


— Pardon! Ascult. De ce să n-ascult? se apără moale 
colonelul. 

Dar ochii îi rămâneau ţintuiţi la uşa cazinoului larg 
deschisă, prin care sălile de joc şi de spectacol vărsau o 
necurmată procesiune. Un amiral cu somptuoasă barbă 
albă trecu între două femei din cale afară de înalte, cu un 
ogar rusesc prins în lănţug; militari în tunici strânse; o 
negresă întovărăşită de un domn scurt şi gras, cu ochelari 
daţi după ureche; mulţi ofiţeri de marină cu obrazul ras şi 
pudrat cu îngrijire; pantaloni albi şi pantofi de olandă cu 
talpa elastică, pălării de paie şi decolteuri dezvelind sâni de 
toate dimensiunile, umeri fardaţi şi coliere de perle, figuri 
cunoscute de pe Calea Victoriei şi necunoscute, din cine ştie 
ce fund de provincie, mari proprietari şi oameni politici, 
jucători de cărţi şi convalescenţi trimişi să respire aer 
marin, actori şi băieţandri chinuindu-se să pară obosiţi şi 
blazaţi. Lume amestecată, alungată de pe plajele şi din 
staţiile balneare cosmopolite, inaccesibile acum, peste 
hotare, unde bântuie războiul. 

Chelnerii alergau zăpăciţi, înghesuind alte scaune şi alte 
mese. Se auzeau bătăi nerăbdătoare cu bastonul în 
mozaicul pardoselii; chemaări peste capete; tineri se ridicau 
pentru a oferi curtenitor, femeilor jilţurile de paie. Larma 
acoperea uvertura din Semiramis, cântată pe toate 
coardele orchestrei vieneze. 

Colonelul Pavel Vardaru privea şi asculta cu cea mai 
desăvârşită fericire. 

— În sfârşit şi Radu! 

Radu Comşa, oprit în uşă, îl căuta cu ochii peste mese. 

Când zări mâna colonelului ridicată, făcu semn că i-a 
văzut. 

Era cu un om în haine castanii vărgate, decolorate pe 
umeri, cu faţa ascunsă de umbra unei panamale demodate, 
cu borurile foarte largi. 

— E cu un tip! Anunţă unchiul Pol. 


Tonul acestei constatări lămurea îndestul că, după 
aparenţă, colonelul îl categorisise printre indivizii de la 
periferia umanităţii, care nu prezintă nici un interes pentru 
neamul Vardarilor. 

Tipul voia să se despartă şi, din gesturi, se înţelegea că 
Radu Comşa stăruia să-l târâie după dânsul. 

— Dar e domnul Probotă! Strigă Mihai, recunoscându-l şi 
sărind de pe scaun. Mă duc să-l aduc! 

Virgil Probotă, coleg de şcoală şi prieten al lui Radu 
Comşa, dascăl de ştiinţe la un liceu din Capitală, fusese, ca 
student, câţiva ani, preceptorul Luminiţei şi al lui Mihai. Cu 
toată sarcina ingrată de a iniţia doi copii răsfăţaţi în tainele 
trigonometriei, în legile lui Newton şi paragrafele lui Tacit, 
lăsase foştilor elevi amintirea unui om cu multe ciudăţenii şi 
stângăcii, amuzant de deformat, până la pedanterie, de 
învăţătură, dar de o largă înţelegere şi de o pasionată 
dragoste a cărţilor. Şi acum încă, de câte ori Mihai Vardaru 
trebuia să ia o hotărâre în viaţă şi trecea printr-o criză a 
sufletului, se întreba, ca ultimă instanţă a conştiinţei, dacă 
fapta ori gân-dul lui ar fi sau nu aprobate de fostu-i dascăl. 

Îi scutură deci amândouă mâinile cu neţărmurită 
bucurie... Radu Comşa îşi lăsă prietenul în seama lui Mihai 
şi se apropie de masă cu pălăria în mână, desfăcându-şi 
mâănuşile de piele. 

Purta haină cenuşie, strânsă la mijloc într-un singur 
nasture, pantaloni şi pantofi albi, cămaşă de mătase, fără 
vestă şi o fantă îngustă, cum cerea moda timpului. 

Obrazul brun, neted, cu linii care din toate părţile păreau 
privite din profil, era şi mai arămiu, după o lună de soare şi 
de vânt marin. Dar asprimea voluntară a feţei era îndulcită 
de catifelarea umedă a ochilor şi de buzele cărnoase, roşii şi 
voluptos desenate. 


„Ai gură de odaliscă, Radule! repeta colonelul Vardaru, de 
câte ori Comşa amintea despre firea lui hotărâtă, de om 
care ştie să vrea şi ştie ce să vrea. Ai gură de odaliscă, iar 


cu stigmatul ăsta de senzualitate nu poţi sfârşi întotdeauna 
ce ai hotărât, cuminte şi cu sânge rece, între patru pereţi ai 
camerei!” declarase unchiul Pol, care avea şi el o bărbie 
foarte voluntară, ca în busturile romane, dar îşi pierdea 
viaţa, făcând astăzi tocmai contrariul de ceea ce hotărâse 
ieri. 

Radu Comşa sărută mâna Luminiţei la încheietura 
pumnului, sub brăţara ceasului, unde pielea albă e 
străbătută de vine albăstrii. 

Mihai izbutise să-l târâie pe Virgil Probotă, remorcat de 
mânecă. 

Dascălul de ştiinţe, ocolind masa să dea mâna cu toţi, găsi 
mijlocul să răstoarne un pahar deşert. Când se întoarse 
speriat să-l aşeze la loc, trase după el un şervet şi, 
dedesubt, un cuţit înfipt într-un măr. Cuţitul se rostogoli, 
printre gratiile balustradei, jos în mare. 

Aceasta nu era însă de ajuns! 

Printr-un capriciu neprevăzut de legile balisticii, mărul 
aruncat făcu drumul îndărăt pe masă, o parcurse în toată 
lungimea, săltă peste un păhărel de lichior şi căzu în 
braţele doamnei colonel, care sări în sus, neaşteptându-se 
la acest dar, pe această cale, din partea unui muritor ce nu 
aducea nici pe departe cu păstorul Paris. 

Virgil Probotă, în hainele lui cafenii vărgate, rămase 
încremenit la capătul atâtor catastrofe. 

Înlemnirea zugrăvită pe figură îi dădea o înfăţişare comică 
şi cum stătea cu mâna neclintit întinsă, părea un scamator 
care, după cele dintâi tururi de forţă, se pregăteşte pentru 
un mare număr final: să mai scoată ceva, un ou roşu oriun 
iepure de casă, din mâneca cu manşete tari şi rotunde, cum 
nu mai purtau decât pensionarii. 

De fapt, prestidigitatorul ruga pământul să i se deschidă 
sub picioare. 

— Ce spui despre război, domnule Probotă? întrebă tanti 
Laura, stăpânindu-şi râsul şi căutând aşa să-l scape din 


încurcătură. Ia loc, te rog şi spune-mi! Întreprind o 
adevărată anchetă. 

Virgil Probotă căută un loc, să-şi pună pălăria. Luminiţa i-o 
smulse din mână, îi meremetisi panglica strâmbă şi o înfipse 
într-un stâlp al grilajului, alături de a sa. 

— Ce să spun, doamnă? îngăimă dascălul, fără să-şi ia ochii 
de la pălărie, îngrijorat să nu urmeze calea cuţitului, în 
mare. Cine poate spune ceva sigur? răsuflă uşurat când îşi 
văzu pălăria neprimejduită. Războiul poate face parte din 
principiile de conservare ale speciei. O generaţie se 
sacrifică pentru a asigura traiul bun al generaţiilor viitoare. 
Insectele ne dau exemple eroice! Asistăm la cele mai 
minuţioase precauţiuni, la adevărate minuni de răbdare şi 
de ingeniozitate, pentru ca părinţii să asigure 
descendenților un adăpost igienic, hrană, vânat proaspăt şi 
conservat, aşa cum omul nu s-a învrednicit încă să 
descopere procedee... Dacă judecăm aşa - şi nu putem 
judeca decât aşa! - războiul este pentru generaţia noastră o 
datorie... 

— Va să zică, dumneata compari destinul nostru cu al 
insectelor, se simţi ofensată doamna colonel, care era 
încântată că profesorul mărea numărul intervenţioniştilor, 
dar nu putea admite drumul pe unde ajunsese la această 
concluzie. Îndată ce e vorba de cele mai generoase 
sentimente ale omului, le explicaţi prin legi, instincte, mai 
ştim noi ce, care pun alături pe Anatole France cu 
mormolocii de broască şi pe Rafael cu fluturii de varză! 
Domnule Probotă, ştiinţa dumneavoastră ne răpeşte tot ce 
viaţa mai oferea poezie... Acum trei ani, când eram cu Pol şi 
cu Alexandru la Monaco, am vizitat muzeul oceanografie. 
Ce crezi că am descoperit, etichetat cu cele mai poetice 
numiri din mitologia greacă? Nereis, Hermione, Meduza, 
Astarte, argonauţi? Tot felul de larve uricioase, viermi 
păroşi, crustacei dezgustători şi gângănii să nu le vezi! 
Bietul Homer nu şi-ar mai recunoaşte divinităţile! 


Profesorul de ştiinţe, ciugulindu-şi mustaţa rară şi roşcată, 
încercă de câteva ori să întrerupă. 

Dar tanti Laura îi făcu semn autoritar cu mâna că n-a 
terminat. 

Când ajunse în sfârşit la invocaţia lui Homer, doamna 
colonel se lăsă pe spatele jilţului de paie, cu un gest: 
„Poftim, acum încearcă de mai spune ceva!” 

Virgil Probotă nu luă seama însă la sensul ironic al 
gestului. Scoase din buzunarul vestei un creion cu capsa 
galbenă, fără de care, din obişnuinţă dăscălicească, nu 
putea vorbi şi îşi apără cu înverşunare religia. 

— Aci vă înşelaţi, doamnă! Mai întâii n-am botezat noi 
gângăniile cu numele mitologice pe care le găsiţi atât de 
oribile... Spuneaţi de argonauţi, de o pildă! Cunosc o 
poveste foarte interesantă cu aceşti indivizi. l-aţi văzut, 
desigur, la muzeul prinţului de Monaco! Nişte moluşte 
inferioare: un soi de caracatiţe mici, adăpostite într-o 
scoică. 

Dascălul desenă cu creionul, pe faţa de masă, „un individ 
de argonaut”. 

— Aristot povesteşte de ce şi-au meritat acest nume... 
Fiindcă aceste moluşte ar fi învăţat arta navigaţiei cu pânze 
pe tovarăşii lui Iason, când au plecat să fure lâna de aur... 
Aristot credea că din scoica unde stau, ca într-o nacelă, 
argonauţii îşi ridică braţele ca nişte pânze şi se lasă duşi de 
briză pe mare, ca bărcile... Aristot nu făcea însă decât să-şi 
însuşească o eroare a timpului. Marinarii antichităţii 
venerau într-adevăr argonauţii ca pe autenticii precursori 
ai meşteşugului de a pluti cu pânze şi când îi întâlneau în 
drum, socoteau semn bun, că vor face o călătorie 
norocoasă... Foarte frumoasă legendă şi foarte poetică! Se 
întâmplă însă că după două mii de ani, o femeie, o fostă 
păstoriţă şi croitoreasă, o oarecare Janetta Pover, devenită, 
după mai multe peripeții, savantă şi precursoarea unei 
ştiinţe, se întâmplă, zic, să dovedească definitiv că Aristot a 
susţinut o prostie! Faimoasa şi poetica pânză de navigat a 


argonauţilor nu e decât un organ de secreție, iar aceste 
moluşte, departe de a se lăsa duse de adierea vântului, 
înoată foarte prozaic, înghițind şi pompând apa printr-o 
pungă, cum fac de altfel toate caracatiţele, ca să zic aşa 
ordinare! 

— Concluzia e că Aristot e un idiot şi nu face două parale 
pe lângă ciobăniţa şi croitoreasa dumitale? încheie doamna 
colonel, cu ironie şi compătimire. 

— Nu ştiu ce a fost Aristot de data aceasta, dar sunt sigur 
că ciobăâniţa mea are dreptate, fiindcă dovedeşte 
experimental ceea ce spune! răspunse profesorul, care 
avea, se vede, o răfuială personală cu „indivizii” argonauţi. 

— Experimental! Experimental! Dumneavoastră, cu 
experimentalul şi ştiinţa dumneavoastră, aţi transformat 
războiul cavaleresc şi eroic într-un asasinat metodic! Într- 
adevăr o ucidere savantă... Ştiinţa dumneavoastră e 
imorală, aceasta el. 

— Nu e nici morală, nici imorală! zâmbi dascălul de ştiinţe, 
de astă dată el cu compătimire şi ironie faţă de asemenea 
erezii comune. Nu e morală, nici imorală... E indiferentă! 
Nimeni nu s-a indignat fiindcă sulfura de carbon miroase 
neplăcut, ori fiindcă acidul prusic ucide fulgerător. Sunt 
realităţi pe care ştiinţa le constată, le verifică şi câteodată 
încearcă să le explice... Omul e o oxynitrocarbură de 
hidrogen coloidal cu câteva impurități, atât ştim sigur! 
Celelalte sunt ipoteze! Calitățile şi cusururile omului 
trebuiesc, aşadar, explicate mai întâi prin proprietăţile 
fizico-chimice ale acestui coloid şi pe urmă numai 
confruntate cu preceptele morale, dacă cineva mai are 
vreme de pierdut. N-am descoperit însă nicăieri semne 
despre virtuțile morale ale coloidelor... 

Dascălul de ştiinţe vorbea cu aprindere, desenând pe faţa 
de masă o flotă de argonauţi şi în aceeaşi vreme se întreba 
ce rost au aci, el şi monologul său, între oameni sătui, 
binedispuşi după digestie şi cu desăvârşire indiferenți unor 
chestiuni care, fără îndoială, li se par grozav de plicticoase. 


Într-adevăr, numai doamna colonel asculta şi Mihai, cu 
coatele pe masă, ca la teatru. 

Colonelul şi Alexandru Vardaru puneau la cale arenda 
moşiei din Ialomiţa, înşirând şi verificând cifre cu creionul 
pe marginea gazetelor. 

Radu Comşa, plecat peste masă, şoptea Luminiţei, 
uitându-se ţintă în ochii ei. Şi dintr-o singură privire se 
înţelegea că dincolo de cuvinte, ochii lor îşi spun ceva 
încântător, adânc, veşnic şi nerostit. 

— Răsare luna! murmură încet Mihai. 

Ochii se întoarseră către mare. 

Peste ape, într-o ceaţă alburie, luna îşi înălța discul 
neobişnuit de aproape şi imens, cu nu ştiu ce înfăţişare 
glacială şi solemnă, de apariţie mitologică. 

Tot astfel se va fi arătat misterioasă lui Ovidiu, exilat între 
barbarii traci, zgribulit într-un suman miţos, pe ţărmul 
deşert al acestui Pont Euxin unde şi-a scris Tristele. Şi 
poate tovarăşilor lui Iason, navigând pe mări pustii şi 
necunoscute, unde au întâmpinat întâia oară, mânate de 
adiere, micile corăbioare de scoici ale argonauţilor... 

Glasurile terasei amuţiră. Numai viorile mai suspinară lin- 
prelin. 

Luminiţa atinse tremurat şi lung mâna lui Radu Comşa. 

Trecu prin mulţimea risipită la mese o înfiorare. Tot ce era 
deşertăciune adunată din cele mai ascunse unghere ale 
ţării fu o clipă uitat. Oameni veniţi să-şi ucidă urâtul; femei 
să-şi arate veşmintele şi sânii; mulţime mistuită de rele 
nespuse; ochi obosiţi de toate spectacolele lumii, tulburi de 
toate suferinţele nespovedite, lacomi de toate senzațiile 
nemaisimţite. Toţi şi toate căutară hipnotic ascensiunea 
domoală a lunii. 

Obrajii nu mai aveau crispaţiile de adineaori. Toţi uitaseră 
tot. 

Gândeau la ceva nelămurit, blând şi fără de pricină trist! 
Pe lângă fiecare trecu o umbră, o părere de rău: ceea cen- 
a fost, ceea ce n-a spus, înduioşare de o clipă, pentru 


gânduri pierdute, pentru vieţi pierdute, umbre... De 
aceasta aveau să-şi amintească mâine, altă dată, ca de un 
lucru foarte îndepărtat, de o frumuseţe simplă şi fără 
întoarcere. 

Radu Comşa vedea dincolo de timp. Suflarea sărată de pe 
ape îi tremura în obraz o şuviţă subţire din părul Luminiţei. 
Şuviţa palpita o dezmierdare ascunsă, oprită când adierea 
se oprea şi din nou, fluturând când respira vântul. Îi învălui 
o mare, o rară fericire de a trăi, de a se simţi alături, de a 
şti bătăile inimii lor apropiate, întovărăşindu-se precis, 
tânăr, ritmic şi pentru totdeauna nedespărţite. 

Nimic nu mai era în jurul lor. Nimeni nu mai era. 

Lumina răsfirată prindea să lucească palid în obraji, 
biruind lumina becurilor şi dând tuturor o înfăţişare 
enigmatică şi necunoscută. 

Pe mare, curgea acum o pânză tremurătoare de zale 
metalice, aşternută din răsărit până la picioarele fiecăruia. 
Astfel, fiecare putea socoti că minunea e numai pentru el. 

Dar nimeni nu putea gândi şi nu-şi amintea că aceeaşi 
minune, veche de când veacurile, se ridică în ceasul acela, 
dincolo, undeva, peste câmpuri halucinate şi pline de 
înfricoşare; şanţuri răscolite, morţi cu dinţii rânjiţi în lucirea 
lu-nară, zbucniri de mână şi făşii de proiector plimbate oblic 
pe cer; peisaje de vis rău şi straniu, de unde, din noroaie şi 
surpături calcinate, fiinţe fără nume, alţi oameni, alţi foşti 
oameni, ridică ochii dureroşi spre cerul cu splendori 
deşarte... Aceasta nu putea fi undeva aievea, şi gândul, 
dacă s-ar fi îndreptat într-acolo, s-ar fi întors îndată cu 
spaimă, ca de la o înşelare monstruoasă şi fără de sens. 

Un nor subţire străpunse luna ca un pumnal. 

Ogarul rusesc, neliniştit de atâta tăcere, se ridică de la 
masa amiralului şi celor două doamne înalte. Păşi cu 
picioarele subţiri până la marginea balustradei, încotro se 
îndreptau privirile. Nu văzu decât marea şi luna. 

Dezamăgit, se întoarse la loc, încolăcindu-se decorativ la 
picioarele stăpânilor, cu botul aşternut pe labe. 


— Ce minunată lumină albastră! suspină tanti Laura, 
îmbrăţişând cu un gest larg cerul luminat. 

Demonul atotştiinţei îl împinse pe Virgil Probotă să surâdă, 
cu o crudă plăcere de a zdruncina nevinovatele bucurii ale 
doamnei colonel. 

— Cum vă înşelaţi, doamnă! Spuse, uitându-se acru la 
lună, ca la o felie de lămâie din care de mult a fost stors tot 
sucul şi aroma. E, dimpotrivă, o lumină foarte roşie, mult 
mai roşie ca a soarelui! 

Tanti Laura nu mai vru să creadă ochilor şi istoria aceasta. 

— Asta e acum! Nici ceea ce văd nu mai e cum văd? lar 
începi cu ştiinţa dumitale! 

— Exact! Stărui cu neîndurare profesorul. Fiindcă luna 
este de şase sute de ori mai puţin luminoasă decât soarele, 
numai din această pricină ni se pare nouă mai albastră ca 
el... E un simplu fenomen optic, fenomenul lui Purkinjel 
spuse Probotă privind cu adevărată compătimire luna, ca pe 
un biet astru pârlit şi prost luminat ce se afla. 

Doamna colonel ridică mâinile deznădăjduită: 

— Mai cercaţi să înţelegeţi ceva! Dar ai devenit imposibil, 
domnule profesor! Lasă-ne nouă, bieţilor muritori ignoranţi, 
măcar stelele, cerul şi calea laptelui... 

Virgil Probotă strânse din umeri. 

Înţelegea prea bine „punctul de vedere” al doamnei 
colonel, dar n-avea ce face. Adevărul e adevăr! 

Şi continuă, după ce parcurse distrat cu ochii calea 
laptelui, boltită de-a curmezişul cerului: 

— Eu cred dimpotrivă, că abia acum, aşa cum o vede 
ştiinţa noastră, calea lactee începe sa însemne adevărata 
minune a cerului! Ce spunea, la urma urmei, naiva legendă 
grecească despre această splendoare? Că s-a născut din 
câteva picături de lapte pe care Hercule, când era copil de 
ţâţă, le-a lăsat să curgă de la sânul Junonei. O adevărată 
lăptărie cerească! Şi ce-a pus ştiinţa în locul laptelui prelins 
de la gura lui Hercule? Un milion jumătate de stele, cu sori 
şi sisteme de sori, universul nostru galactic, patria noastră 


stelară, spre deosebire de alte un milion de universuri... Şi 
în acest univers, în această cale a laptelui din care facem şi 
noi o minimă părticică, pământul, cu soarele, cu planeţii, cu 
luna şi cu orchestra noastră vieneză, cu războaiele noastre 
cu tot şi cu tot viermătul vieţii noastre, călătorind vertiginos 
cu o iuţeală de aproape douăzeci de kilometri pe secundă, 
spre un punct necunoscut, de lângă Vega, din constelația 
Lirei... 

Virgil Probotă îşi aşeză gulerul hainei vărgate, ca un 
călător gata să ajungă la destinaţia necunoscută de lângă 
staţia Vega, în constelația Lirei. 

Dar doamna colonel nu mai era indignată. Rămase privind, 
visătoare, stelele, calea laptelui întinzând hamac luminos pe 
cer, luna în care nu mai râdea ciobanul copilăriei. 

Mihai, cu bărbia sprijinită în pumni, ascultase cu admiraţie 
prelegerea de astronomie a dascălului. 

Virgil Probotă vru să adauge ceva despre ce socotea el 
ultima minune a cerului, acele un milion de 
universurinebuloase spirale, despre care se discuta cu 
aprindere, în lumea savantă, de câţiva ani, înainte de 
război, când oamenii mai priveau încă în stele. 

Îşi luă însă seama şi, ştergând cu mâneca de pe faţa de 
masă fărâmiturile ca tot atâtea universuri, rămase rozându- 
şi în dinţi colţul mustăţii roşcate. 

— Unu, copii, mergem! se ridică Alexandru Vardaru. 

Îi lăsă să treacă înainte, iar pe Virgil Probotă îl bătu 
proteguitor pe urmă. 

— Ei, Herr Profesor, cum stăm cu numirea? 

Dascălul de ştiinţe găsi întrebarea lipsită de tact între 
atâţia martori. Îl rugase să pună cuvânt pentru numirea 
neveste-sii, medic la un spital din Capitală. Alexandru 
Vardaru se ţinuse de făgăduială. Maria era numită de trei 
luni. Dar ce era nevoie să-i reamintească aşa, că i-a stat 
într-ajutor? 

Se sili totuşi să se arate recunoscător şi, împiedicându-se 
de scaunul care se agăţă în haină, îngăimă: 


— Maria vă mulţumeşte foarte mult! Şi eu, domnule 
Vardaru, fiţi sigur... 

Alexandru Vardaru îl întrerupse: 

— Te rog, te rog! Astea sunt fleacuri! Nu te prind 
temenelele electorale... Voiam numai să aflu... 

Apoi, cu un surâs, schimbând vorba: 

— Cum faci dumneata, care nu fumezi, de aduni tot 
scrumul fumătorilor de la masă? 

Virgil Probotă se uită la haine. 

Era într-adevăr numai pete de scrum, pe coate, pe piept, 
pe mâneci. Scrumul adunat din farfurii şi de pe masă, cât 
timp călătorise în spaţiile siderale şi gesticulase polemizând 
cu tanti Laura. 

Rămase, scuturându-se cu batista; iar când îl ajunse pe 
Alexandru Vardaru, acesta, rezemat în baston, aşteptându-l, 
privea din urmă la Luminiţa şi Radu Comşa, mergând 
alături, cu pas elastic; pereche suplă, voinică şi geamănă. 

— Sunt făcuţi unul pentru altul! Spuse nevinovat 
profesorul, ştergându-şi fruntea cu batista plină de scrum. 

Alexandru Vardaru nu răspunse: nu-i plăcea să-şi audă 
rostite de altul gândurile. Păşi îndesat pe trotuar, cu 
ghetele de piele de bizon care scârţâiau în noaptea sonoră 
ca pe lespezile unei catedrale cu ecouri multiplicate. 

Câte un automobil îi ajungea din urmă. În lumina albă şi 
brusc năvălită a farurilor, umbrele lor se lungeau 
nemăsurat înainte pe asfalt, fugeau pe sub paşi, apoi, când 
maşina se apropia şi trecea pe alături, umbrele se scurtau, 
îi ocoleau, se ridicau pe ziduri şi dispăreau absorbite de 
întuneric. 

Înaintea vilei se despărţiră toţi. Rămaseră în stradă numai 
Radu Comşa, care locuia la hotel şi Virgil Probotă. 

Luminiţa se mai întoarse în uşă şi făcu un semn cu mâna, 
plimbând un creion nevăzut pe o foaie de hârtie nevăzută, 
adică: „Vezi, nu uita şi scrie!” 

Apoi, uşa grea de stejar se închise. Înlăuntru, izbucniră la 
fereşti luminile becurilor. 


LIA 


„Vezi, nu uita şi scrie 

Mai era nevoie sa i-o ceară? 

Dimineaţa, cu trenul de şase, Radu Comşa şi Alexandru 
Vardaru urmau să plece la Sinaia, fără să se mai oprească 
în Capitală, unde atât casa colonelului, cât şi aceea a lui 
Alexandru erau închise, cu ferestrele căptuşite de hârtie 
albastră şi cu toate covoarele presărate de naftalină. 

Pentru Radu Comşa vacanţa sfârşise. 

Era numai începutul lui august. 

Bucureştii se aflau, fără îndoială, încinşi în căldură, 
duhnind a mititei şi a carne sfârâită pe grătar. Nu-l aşteptau 
zile şi nopţi prea plăcute, după scurtul popas la Sinaia, când 
se va întoarce la datoriile sale. 

Dar se simţea odihnit şi gata să le înfrunte toate, încă un 
an, cu puteri învigorate. 

Cei doi prieteni merseră alături tăcuţi. Nu-şi rostiseră 
nimic; totuşi paşii îi aduceau îndărăt, la ţărmul mării. 

Se întâlneau rar acum; viaţa îi îndepărta, prietenia 
nedespărţită de şcoală sfârşise într-o bună camaraderie, 
fiecare privind însă drumul celuilalt prin viaţă cu o 
nemărturisită dezaprobare, fiindcă fiecare socotea drept, 
sigur şi bun numai drumul său. 

— Aşadar, Radule, la anul ne primeşti la gospodăria ta? 
Fireşte, apartament somptuos, maşină în garaj, birou cu 
fotolii de piele! 

Era bucurie sinceră şi admiraţie în cuvintele lui Virgil 
Probotă, dar, fără să vrea, străbătute de o vagă şi nevino- 
vată pizmă. În căsnicia-i săracă - două camere, antret 
prefăcut în birou şi îngusta grădiniţă provincială cu 
mixandre - „biroul cu fotolii de piele” înfăţişa culmea celui 
mai sibaric confort. 

— Nu mi-ai spus nimic despre Maria! Ocoli un răspuns 
precis Radu Comşa, într-un târziu. Sunt cinci, aproape şase 
luni, de când n-am mai văzut-o! 

— "Tocmai! Voia să-ţi trimită nişte cărţi de-ale tale rămase 
la noi. Suntem la Movilă, cu copilul. Tu nu l-ai mai văzut pe 


Dinu... Creşte ca din pământ şi a început să scrie... La patru 
ani trecuţi, e extraordinar... 

— Da, la patru ani e extraordinar! repetă fără convingere 
Comşa, cu gândul aiurea. Stăm aici? 

Era o bancă în faţa mării. Ungher umbrit şi retras din cale. 
Cazinoul cu ferestrele sidefii şi cu larmă rămânea în celălalt 
capăt; dincolo, portul cu lumini neclintite şi cu lumini 
clipind în răstimpuri egale, semnale. 

Virgil Probotă aşeză pălăria de panama în creştetul unui 
brăduţ de lângă bancă. 

Brăduţul, cu vârful fraged, primi povara uşoară clătinând 
din cap în întuneric, ca un copil jucăuş, ascuns sub o pălărie 
de om mare. 

Amândoi veniseră aci mânaţi de vechea lor prietenie, 
simțind nevoia să-şi spună multe, fiindcă viaţa se dovedise a 
fi aspră şi altfel de cum o închipuiseră în cea dintâi tinereţe 
a lor, iar renunţările fuseseră de atunci multe. Noaptea 
albastră şi înstelată îi apropiase cu o chemare din trecut. 
Dar alături descopereau că toate acestea nu şi le vor 
spovedi niciodată, că vor rămâne pentru totdeauna străini, 
reci şi împărtăşindu-şi doar lucruri fără însemnătate. 

Radu Comşa mai ştia între dânşii încă o pricină care le 
zăvorea sufletul. 

Studenţi, debarcaseră de la liceul lor, din provincie, cu 
şapte ani în urmă, într-o cameră ieftină şi îndepărtată, de 
cartier mărginaş. 

Acolo şi-au făcut ei o prietenă din Maria, fata gazdei, firavă 
şi sârguincioasă fiinţă, veghind noaptea pe tratatele lui 
Testut şi Vidal! Tovărăşie de tinereţe cu desăvârşire robită 
de litera cărţilor. În discuţiile lor, studenta ţinea piept cu 
încăpățânare şi eroism. Sălile de disecţie şi clinica îi 
răpiseră feminitatea. Niciodată nu s-au gândit că fetişcana 
cu fruntea bombată şi cu apucături băieţeşti, cu bluza 
încheiată strâns până sub bărbie, cu piepţii androgini şi cu 
braţele subţiri, de sub care arunca răvăşit ghiozdanul 
încărcat, putea fi altceva decât o camaradă... Într-o 


dimineaţă însă, din a doua toamnă, după o boală deo 
săptămână, Radu Comşa, la o masă de sub nucul din 
grădină, cu pardesiul pe umeri, sorbea un ceai cu 
medicamente. Razele soarelui străbăteau slabe şi abia 
călduţe printre crengi goale. Pe cărare, frunzele ruginii 
fugeau ca mici făpturi sperioase ale toamnei... Era o mare 
linişte... Departe numai, suna un tramvai şi pe grilaj, în 
echilibru, se prelingea o pisică de culoarea fumului de 
ţigară. Lăsase cartea deschisă pe masă şi vântul întorcea 
încet, una câte una, foile. Maria îi adusese o sticlă cu 
picături şi îi număra în linguriţa de ceai atâtea câte spunea 
prescripţia cu o atenţie încordată, care-i tremura uşor buza 
de deasupra, cu o umbră brună. Atunci, întâia dată, Radu 
Comşa îşi dădu seama că Maria are ochi foarte frumoşi, 
castanii, cu fire de aur în iris şi descoperirea aceasta îi 
împinse o năvală de sânge fierbinte în inimă. Îi prinse mâna 
care purta sticluţa... Nu ştia ce are să-i spună şi nici nu-i 
spusese nimic. 

Maria întoarse obrazul învăpăiat în altă parte şi se 
desprinse încet... 

Atât a fost între ei. 

Dar Radu Comşa a înţeles că-l pândeşte o mare primejdie. 
Pentru libertatea lui în viaţa pe care voia s-o cucerească 
îndârjit, ca pe o cetate duşmană, iubirea unei fete sărace şi 
cu ani de învăţătură înainte nu făgăduia nimic bun. 

După câteva săptămâni şi-a strămutat deci lucrurile 
aiurea. 

Virgil Probotă a rămas. 

Şi Virgil Probotă e astăzi bărbatul Mariei, duce gospodărie 
grea, aleargă cu tramvaiul după lecţii, dintr-un capăt al 
Bucureştilor în celălalt; are copil, ceea ce nu înseamnă o 
mare bucurie în căsniciile sărace; poartă haine castanii 
vărgate, după o croială antediluviană, iar prin luciul 
coatelor îi rânjeşte urzeala stofei ieftine şi grosolane. 

Peste această întâmplare au trecut mulţi ani. Nimic n-a 
lăsat să străbată că o cunoştea şi Virgil. Poate prietenul nu 


bănuise niciodată de ce tovarăşul de cameră şi-a strâns atât 
de repede cufărul lui sărac, să se refugieze sub alt adăpost. 
În ochii Mariei nu surprinsese niciodată mustrare, regret 
ori amintire. Era buna camaradă dintotdeauna. Se vedeau 
doar mai rar. Dar ochii aceia îl silesc să coboare privirea. 

Virgil Probotă îşi trecu mâna prin părul tuns şi roşcat. 

Îşi recapitulă în gând, privind pe cer stelele, planeţii 
tremurând diamantin pe mătasea albastră, numiri de 
constelații vag amintite. 

— Dacă şi cei de-acolo vor fi făcând prostiile noastre, nu e 
nici o pricopseală că viaţa va mai fi existând şi aiurea, în 
univers! declară cu o amărăciune, pricinuită mai mult de 
ordinul de concentrare care îl chema la începutul lui 
septembrie, decât de destinul universului. 

— De ce? Parcă tu spuneai adineauri că războiul intră în 
principiile de conservare a speciilor, ori aşa ceva! se miră 
Radu Comşa, căscând şi aşezându-şi mai bine dunga 
pantalonului pe genunchi. 

— Principiile! spuse cu batjocură Virgil Probotă, umflând 
cuvântul. Crezi tu că-mi arde de principii când ştiu că au să 
mă ţină în bordeie, pe undeva, cine ştie câtă vreme? 

Vru să-l întrebe cum izbutise să scape de asemenea griji - 
desigur, tot Alexandru Vardaru fusese la mijloc - dar o 
pereche ciudată, venind din capătul aleii, îi atrase luarea- 
aminte. 

Erau un bărbat şi o femeie; în lumină se proiectau numai 
siluetele negre, fără să se desluşească nimic din chipuri. 

Femeia se smucea clătinându-şi pălăria cu aripi moi, 
căutând să scape din strânsoarea braţului. 

Bărbatul se răsucea scurt, o târa câţiva paşi; se oprea 
gesticulând cu mâna liberă. Voia să-i smulgă ceva şi nu 
izbutea. 

Apoi femeia se propti în tocuri, se plecă şi, lunecând 
şerpuit din încleştare, se depărtă în lături cu un salt. Omul 
se repezi s-o prindă. Se clătină... Măsură depărtarea şi văzu 
că n-are s-o prindă niciodată. Se întoarse, îşi scoase pălăria 


şi se rezemă cu amândouă coatele pe bara de fier, deasupra 
stâncilor, unde izbea marea dedesubt. 

Acum femeia se apropie în vârful picioarelor şi-i puse încet 
mâna pe umăr. Omul se scutură cum fac copiii furioşi. 
Femeia stărui. O dată, de două, de trei ori... 

Încercă să-i apuce braţul şi să-l desprindă de bară. Dar 
omul o îmbrânci. 

— Ce o mai fi şi aceasta? Se minună Virgil Probotă. Sunt 
cam! 

Şi arătă în jurul capului semnul cu degetele răşchirate, 
care, la orice popor din lume, exprimă fără cuvinte o 
neîndoioasă sminteală a creierului. 

— Mă duc să văd ce naiba vor! 

Dascălul de ştiinţe îşi luă panamaua din vârful brăduţului 
şi porni, cu înfăţişarea nepăsătoare a unui trecător care-şi 
urmează o nevinovată plimbare. 

Ocoli perechea şi se prefăcu, târând paşii, că priveşte cu 
luare-aminte, ceva, jos, în mare. 

Deodată, îi făcu semn lui Radu Comşa, strigând: 

— Vino! E Dan! Dan Şcheianu! 

Radu se ridică cu o mare plictiseală. 

Dan Şcheianu fusese colegul lor de şcoală. Toţi credeau 
atunci că e cel puţin un geniu în embrion, dacă nu ceva mai 
mult şi că va revoluţiona poezia românească. După câteva 
versuri într-adevăr rare, proaspete şi de adânc lirism 
interior, amuţise. Îl pierdeau alcoolul şi drogurile. 

O întâlnire cu el nu era din cele mai plăcute. Acru şi 
bănuitor, nu găsea nimic să-i intre în voie... Pe urmă, nu e 
un spectacol întăritor acel pe care ţi-l dă un fost tovarăş din 
cea dintâi tinereţe, pornit spre ruinarea cea din urmă. 

Radu Comşa se apropie de femeie şi, întinzându-i mâna, îşi 
rosti numele. 

Tovarăşa lui Dan Şcheianu, nedeprinsă se vede cu atâtea 
ceremonioase prezentări, oferi stângace la rându-i acestui 
domn cu atât de îngrijită îmbrăcăminte, o mână moale, 
umedă şi cu vârful degetelor lat. 


N-aveau nevoie de multă pătrundere ca să-i ghicească 
meseria. O spuneau pudra groasă de pe obraji, roşul prea 
tare de pe buzele largi, negrul de cărbune al sprincenelor 
îmbinate. Purta o haină de mătase verde; deşi măruntă şi 
slabă, sânii enormi care umpleau bluza lucie îi dădeau o 
înfăţişare de aţâţătoare voluptate animală. 

Dan Şcheianu, cu spatele rezemat de bară, deşirat, cu 
picioarele osoase răşchirate, privea tulbure la noii veniţi, 
fără surprindere şi fără prietenie. Avea faţa neînchipuit de 
scofâlcită, nerasă de trei zile, verzuie poate din cauza 
luminii şi un rânjet care-i descoperea dinţii negri şi măcinaţi 
de carie. 

— V-a chemat ea? 

Se uită duşmănos la tovarăşă: 

Femeia dădu din umeri: „Înţelegeţi-vă cu el, dacă puteţi!” 

— Cine să ne cheme? De ce să ne cheme? întrebă în loc de 
răspuns Radu Comşa, cu asprime. Virgil te-a văzut... Ne-am 
bucurat! Nu ne vedem doar prea des... 

— Se şi vede bucuria! Vă distrează spectacolul? 

— Nu mă distrează nimic! Şi te priveşte dacă îţi place să 
dai spectacole de noapte, în Constanţa... 

— Aveţi un costum foarte elegant, domnule Radu Comşa! 
Observă ironic, cu braţele încrucişate, omul rezemat de 
drugul de fier. Sunteţi corect ca o poză de jurnal... Noi... 

Îşi desfăcu haina largă pe trupul slab. Dedesubt se vedea o 
cămaşă cu dungi, nu prea curată. Era descheiată din 
nasturi şi lăsa gol o parte din pieptul uscat şi păros din cale 
afară. 

Radu Comşa, cuprins de o nemărginită milă, îi puse mâna 
pe umăr: 

— Dan! De ce faci asta? De ce nu... 

Dan Şcheianu îşi trase umărul ciolănos de sub mâna 
prietenului. 

— N-am nevoie de sfaturi... Nici de compătimire! Nu sunt 
sub tutela nimănui. Fac ce vreau! 


Îşi aminti şi din nou îşi întinse degetele scheletice, să 
prindă femeia. 

Dar ea săltă sprintenă în lături, scăpând şi de astă dată... 

— Dă-mi! Porunci, bătând din picior. 

Femeia ascunse la spate geanta de muşama neagră. 

— Vrea prafurile! Lămuri, cu un râs prostesc, care-i 
descoperea dinţii laţi şi o parte prea mare din gingii. Vrea 
prafurile lui, cocaina şi mâine... Mâine, din nou! 

Dan Şcheianu făcu un pas spre ea. Femeia se feri şi scăpă 
o batistă mototolită şi mirosind puternic a parfum ieftin, de 
liliac. O batistă cu noduri şi poate cu bani de argint strânşi 
la nodul fiecărui colţ. 

Niciunul din cei trei bărbaţi nu se gândi să se plece şi să i- 
o ofere. 

O ridică singură şi o depozită pe la gât, în bluză, între sânii 
mari şi moi. 

— S-a îmbătat cu marinarii! Se plânse mai departe fe-meia 
cu haina de mătase verde şi cu ciorapi albi. A pierdut banii! 
I-am dat şi pe ai mei... Aşa face de o săptămână. Nici n-are 
cu ce pleca! 

— Dă-mi! Arunc pălăria în apă! ameninţă omul. 

— N-ai decât! îl înfrunta tovarăşa, strângând instinctiv 
geanta de muşama. 

— Fac ce vreau! 

— De asta nu mă îndoiesc! Ştiu de ce eşti în stare! râse cu 
batjocură femeia, arătându-şi gingiile. 

Dan Şcheianu, ca să dovedească tuturor că face ce vrea, 
se întoarse cu faţa spre mare, aruncă pălăria de pai în apă, 
departe, ca un disc... După această bravură, rămase privind 
stupid pălăria, care plutea albă, pe valuri, în întuneric. 

Virgil Probotă îi prinse braţul cu hotărâre. Se întoarse 
către femeie. 

— Dă-i! Totuna e... 

Femeia scotoci în poşetă şi scoase cutia rotundă. Dan 
Şcheianu i-o smulse din mână. Desfăcu capacul, scutură 
praful alb pe unghia degetului mare şi mirosi cu lăcomie. 


Virgil Probotă îl aşteptă; apoi, încet, fără să întâmpine 
împotrivire, îi desprinse dintre degete cutia şi o trecu 
femeii. 

— Ajunge! 

Amândoi, lângă scheletul omenesc cu unghia îndesată în 
nări, erau doborâţi de o mare tristeţe. 

O copilărie îndepărtată îi lega; cărţi citite împreună, 
plănuiri de cucerit lumea, bucurii şi deznădejdi de 
odinioară. Viaţa lor, din care pierduseră şi dânşii ceva... Şi 
nebuniile băiatului cu capul zburlit şi neastâmpărat, de 
veveriţă, ri-dicat iscoditor deasupra băncii când profesorii 
explicau lecţiile! S-ar fi părut că nimic n-avea să fie 
vreodată atât de puternic ca să îngenunche tot 
neastâmpărul, înşelarea de toate gândurile şi de toate 
frumuseţile lumii! 

Dan Şcheianu, nemişcat, cu bărbia în piept şi cu părul ud, 
lipit de fruntea osoasă, sorbea acum praful alb. 

— De când sunteţi în Constanţa? întrebă într-un târziu, ca 
şi când abia în această clipă se pătrunsese de prezenţa lor. 

Ochii începeau să-i străluce. 

Se întoarse spre luna înălţată acum sus şi o arătă cu 
degetele uscate ca ghearele, rânjind: 

— Regina nopţii! Astarte! Diana! Hecate! Istar! Selene! 
Artemis! Secere de argint! Codoaşcă bătrână! Asta e, 
codoaşcă bătrână! Şi se mai găsesc idioţi s-o cânte! Se 
screm să-i descopere ceva nou! Au viaţa sub ochi, teribilă şi 
grandioasă şi ei cântă luna! Eunuci, hermafrodiţi! Fiindcă 
de trei mii de ani n-a scăpat poet să nu se încleie în ba-lele 
ei; toţi cântă luna! Cromolitografie pentru fete de pension; 
le iei la braţ, le porţi într-o seară cu lună, le susuri la ureche 
un madrigal, şi, când cască ochii pe cer, sus, le deschizi 
bluza jos... Uitaţi-vă; carte poştală! Şapte la franc! 

Pe luciul rece al apei o barcă trecu în lumină. 

Era într-adevăr o privelişte artificială şi dulceagă, de 
gravură trasă în mii de exemplare, pentru camere de hotel. 

Dan Şcheianu râse surd: 


— Poezia lor! Dar deschideţi un ziar, oricare, la informaţii 
şi la telegrame. La stupidele telegrame... Şi citeşte! Greve, 
accidente, a zburat un aeroplan, s-a inaugurat un pod, a 
murit un savant, a fost un scandal într-un parlament, a sosit 
un rege, s-a scufundat un vapor, s-a deschis o fabrică... 
Trust, boicot, lokout! Şi războiul! O escadrilă de 
hidroavioane a bombardat un port. Au înaintat englezii o 
sută de metri. Au luptat tancuri. S-au născocit gazuri. Fapte 
diverse, ştiri, litere negre... Şi ce viaţă grandioasă înseamnă 
toate, dacă ştii să vezi şi să asculţi glasul planetei! Vapoare 
se depărtează din porturi; se văd agitându-se batiste albe... 
Exprese străbat lanuri; ţâşnesc din tuneluri, se reped peste 
viaducte. Şi tic-tacul maşinii de scris! Şi undele nevăzute 
ale telegrafiei fără fir, căutând staţiile şi înfăşurând globul! 
Vezi traiectoriile farurilor şi şantiere cu cinci mii de 
lucrători; ghişeele băncilor, aeroplanul rotindu-se 
miraculos; dedesubtul nostru un oraş necunoscut şi 
fantastic, care se deşteaptă acum: Sydney, Melbourne... Şi 
acei de acolo se iubesc, sufăr, au idealuri! De, o parte, au 
înălbit zăpezile; de alta, înfloresc pajişti; un tren chiuie 
ieşind dintr-un oraş şi aiurea, în aceeaşi clipă, un sălbatic 
din insulele Polineziei, gol, dă drumul unei piroage pe apa 
oceanului, într-o insulă calmă de coraliu, care încinge apa 
cu un inel! Minuni pe care nu le-au văzut, nu le-au putut 
închipui nici Horaţiu, nici Dante, nici Shakespeare, nici 
Corneille, nici Goethe... şi ei alambichează aceeaşi zeamă 
poetică; ne cântă luna! Pe vârfuri de brazi, pe lacuri, pe 
mare, în parc; iarna, toamna, primăvara; crai-nou, lună 
plină, răsărit, apus. Ce mizerie! Lenuşca, dă-mi! 

Femeia, care ascultase cu buzele întredeschise de 
admiraţie, fără să înţeleagă, n-avu când să ferească geanta. 

Dan Şcheianu i-o trase, scoase cutia, presără praful pe 
unghie. 

Barca se întorcea în lacul tremurător de lumină. Se 
vedeau acolo oameni mici, ca mărunte şi negre furnici. 


Virgil Probotă vru să-l mişte. Dar celălalt, cu pieptul lipit 
de bară, nu se clinti, privind ceva nevăzut în adânc. 

— Ai pierdut cheia! îşi aminti tovarăşa lui Dan Şcheianu. 

Omul se scotoci în buzunare, spasmodic, fără să se 
întoarcă. Aruncă pe trotuar, la spate, peste umăr, un 
pieptene de damă, o cutie de chibrituri, apoi un carnet 
soios, în sfârşit cheia... Femeia le strânse, cu un genunchi 
plecat în pământ. 

Radu Comşa făcu câţiva paşi, ca să nu-l vadă nimeni; 
împături o hârtie de o sută de lei, se apropie şi încercă să o 
strecoare în haina lui Dan Şcheianu, fără ca dânsul să 
simtă. Întâi, celălalt nu înţelese. Se pipăi înlăuntru, scoase 
hârtia săltând-o în palmă, o privi cu sentimente amestecate. 
Însemna preţul camerei la hotel, biletul de tren, masa pe a 
doua zi... Mai însemna şi altceva, care-l cutremură de 
spaimă şi de dezgust. Aceasta era? Aceasta ajungea? 
Strânse ghem hârtia şi o aruncă în obrazul prietenului: 

— Canalie! 

Radu Comşa îi răsuci mâna şi trupul deşirat se răsturnă 
peste drugul de fier. 

Apoi îşi aduse aminte; îi dădu drumul cu milă. 

Dan Şcheianu, gâfâind, îşi trecu degetele pe frunte şi se 
întoarse cu pieptul apăsat în fierul ruginit. 

Nu le răspunse la noapte bună. Femeia culese hârtia 
mototolită şi se aşeză pe un bloc de piatră, s-aştepte. 

Înaintea hotelului, Radu Comşa se despărţi şi de Virgil. 

Portarul, somnoros, îi întinse o dată cu cheia un plic. 

Cunoştea culoarea, monograma din colţ, scrisul lung, 
sigiliul cameei de inel în ceara albastră. 

„Trebuie să sfârşesc cu Zoe!” îşi spuse, urcând scările cu 
paşii înăbugşiţi de covorul vişiniu. 

„Trebuie să sfârşesc cu Zoe!” îşi repetă în cameră, 
răsucind butonul luminii şi aruncând plicul pe masă, fără 
să-l deschidă. 

Somnul îi pierise. 


Se dezbrăcă, dădu drumul robinetului, îşi frecă îndelung 
cu mănuşa spongioasă şi cu apă rece, pieptul, gâtul, braţele 
până sus, umerii. Îşi răcori ochii cu apa adunată în pumn. 

Din oglinda dreptunghiulară, prinsă în ţinte de metalul 
nichelat, îi răspundea fiecărei mişcări, trecând peria cu 
pasta de dinţi, o faţă împrospătată, fără urme de oboseală, 
arămie şi prietenoasă, cu dinţii albi şi robuşti. 

Îşi trase pijamaua şi, cu coatele pe pervazul ferestrei 
deschisă deasupra mării, rămase nemişcat îndelungată 
vreme. Respiră cu nesaţ suflarea sărată şi udă. Gura 
răcorită de apa cu mintă, sângele biciuit de masajul rece, 
haina subţire lipită de trup, în care muşchii se mişcau 
elastic şi tânăr, îi dădeau o senzaţie triumfătoare de 
sănătate, de tărie şi siguranţă. 

Viaţa i se arăta simplă, limpede, fără primejdii. 

Cei porniţi o dată cu dânsul rămâneau în urmă, pe drum... 
Pe ce drumuri! 

Se amestecau gânduri şi imagini nehotărâte... Hainele 
vărgate ale lui Virgil Probotă... Ochii bestiali ai femeii cu 
bluza verde şi sânii mari. Unde o fi dormind în astă noapte 
Dan Şcheianu? Cu craniul lui putred, de strigoi! 

Deasupra, adierea balansa sfoara de la stor. 

O înnodă ca să nu-i împiedice privirea spre cerul înalt. 

Se adunau acolo nori repezi, târându-se pe faţă lunii, 
ştergând câte o stea, începea să sufle vânt răscolit din larg. 

Jos, valurile loveau mai puternic în lespezi. 

Adierea îi legăna pe frunte o şuviţă de păr; şi-n carne îi 
tremura amintirea şuviţei din părul Luminiţei. De aci, 
gândul lunecă cu trei zile în urmă... 

Pe plaja încropită în soare... Luminiţa în costumul de lână 
ud, cu bărbia în pumn, cătându-i în ochi... Înotaseră până 
departe, era obosită, pieptul săpase două culcuşuri rotunde 
în nisip, ca două cupe, în care sânii se ridicau şi coborau o 
dată cu respiraţia. Nisipul plajei scânteia ca mii de cristali 
pisaţi, marea era foarte albastră, de culoarea cerului şi 
cerul foarte albastru, de culoarea mării. 


Plecat peste margine, Radu Comşa îşi simţea şi-acum ochii 
şi sufletul inundat de lumina cu pâlpâiri fierbinţi, 
amăgitoare şi fluide... 

Atunci, din noapte, un duh al brizei, umed şi întunecat, îi 
zvâcni în faţă. 

O umbră neaşteptată fâlfâi, atingându-l aproape, 
acoperindu-l cu două aripi de funingine. 

Se trase îndărăt, ridicând mâinile cu o tresărire de 
spaimă. 

Pasărea se zbătu, neagră, izbi orb în fereastră, bătu din 
aripi, cercând să se agaţe. Se auzi scrâşnetul ghearelor 
lunecând pe sticlă... Se răsuci, apoi, risipindu-se... 

Radu Comşa reveni în pervazul ferestrei şi privi din nou, 
cu obrajii în palme. 

Dar vraja era ruptă. Era nemulţumit de spaima cu care 
dăduse înapoi. Slăbiciune a nervilor pe care nu şi-o ierta. 
Peste lumina de adineauri, apăsa umbra făpturii de noapte. 

Şi cerul era acum întunecat... 

Fugeau rostogolindu-se nori fumegoşi. Un strat subţire şi 
despletit, jos, gonind spre miazăzi; altul, încâlcit şi 
nepătruns, deasupra, târându-se mai încet, către 
întunecimile de miazănoapte. 

Din scorburile lor, apărea în răstimpuri o lună decolorată 
şi necunoscută, din altă lume. 

Coasta de la Tuzla, cuburile albe ale vilelor de la Movilă se 
luminară brusc şi ireal de aproape, într-o flacără albastră, 
de magneziu. 

În larg, furtuna cu fulgere lungi trecu dintr-o parte în altă 
parte. 

Capitolul 1. 

MERGEAU CÂNTÂND VITEJEŞTE. 

O stropitoare de stradă împroşcă cu un pieptene lichid 
asfaltul. 

Radu Comşa se lipi de perete, aşteptând-o să treacă. 

Un copil cu pulpele suflecate şi subsuoară cu un coş de 
papură fluieră, îmbăindu-şi picioarele goale în acest duş 


gratuit. În urma stropitoarei, din pietrele ude se înălța o 
răcoare plăcută. 

Radu Comşa traversă strada către birou. Soarele dimi- 
neţii era învăluit de nori alburii şi subţiri. Nu începuse 
arşiţa. Capitala avea înfăţişarea primenită dinainte de 
ceasurile nouă, când circulă numai oameni grăbiţi, slugi 
întorcându-se de la piaţă, olteni cu coşurile în cumpănă, 
trăsuri cu bagaje de la gară, funcţionarele de birou şi 
magazin, cu obrajii proaspăt pudraţi, păşind mărunt şi 
sonor. 

Huruiau ridicându-se obloanele prăvăliilor. Rândaşii 
şuruiau cu apă, pe trotuar, din tinichelele albe, nenumărați 
opt; 88888888. 

— Victoria italienilor la Gorisia! Moldova, cu declaraţiile 
domnului Carp! A apărut ediţia... A apărut! 

Ţigănuşul îi întinse gâfâind foile cu miros păcuriu de 
cerneală. Puse banul în gură, cât căută restul şi o rupse mai 
departe în goana: 

— Ediţiaaa! Comunicatul inglez! A apărut! 

Radu Comşa îşi aruncă ochii din mers la telegrame: 
„Frontul oriental. Verdun. Amiralul Tirpitz şi războiul 
submarin.” Aceeaşi poveste! Nimic nu se mai petrece nou. 

Războiul era acum ceva familiar şi statornic, ca 
îndeletnicirea cea mai firească a noroadelor. 

Trecu cu glas vibrant de trompete o companie de gardă. 
Fără voie, până s-au depărtat, trecătorii păşiră mai vioi în 
cadență. 

În vestibulul biroului îi luă pălăria Ioniţă, făcându-şi 
raportul: 

— Vă adastă un domn! Domnişorul Sachelarie n-a venit 
încă... Lucră numai domnişoara... 

Se auzea ţăcănitul maşinii de scris. 

— S-a înnegrit fain domnişorul la feredee! constată cu 
admiraţie Ioniţă, ştergându-i cu peria praful nevăzut de pe 
haină. Este şi-o telegramă de la domnu deputat... 


Când intră, domnişoara Betty nu întrerupse scrisul la 
clapele care zvâcneau picioarele lungi de lăcuste mecanice. 
Clătină numai capul exagerat de mic, sub frizura enormă, 
pufoasă şi bălană. 

Un domn foarte înalt şi spătos, tuns cu maşina, cu figura, 
roşie, puse alături gazeta germană şi se ridică ţeapăn, în 
hainele cenuşii cu mari pătrate verzi, salutând milităreşte: 

— Doctorul Carol Mayer! V-a vorbit, desigur, domnul 
deputat! Pentru grâu... Doresc să semnez neapărat 
scrisoarea astăzi. 

Radu Comşa trecu în dosul biroului şi răsfoi repede 
hârtiile de sub cubul de cristal. 

— Un moment! Se află, îmi pare, e telegramă tocmai de la 
domnul deputat... 

Telegrama lui Alexandru Vardaru vestea că se întoarce 
chiar în dimineaţa aceasta. 

— Perfect! Aştept! Se aşeză domnul Carol Mayer, uitându- 
se la ceas şi reluând gazeta. 

— V-a căutat cineva la telefon. Întreba dacă aţi sosit! spuse 
domnişoara Betty, mutând coala de hârtie albastră, şi 
potrivind-o cu mare băgare de seamă. N-a vrut să spună 
cine. Zice că nu e nevoie. Un domn! Dar era glas de 
doamnă. 

Radu Comşa răspunse un: „bine!” scurt. 

„Trebuie să se termine odată povestea cu Zoe!” îşi repetă 
o hotărâre veche acum, uitându-se duşmănos la pâlnia 
neagră a telefonului, de unde putea să cheme iarăşi glasul 
nedorit. 

Desfăcu plicurile cu un cuţit de os; răsfoi dosare; însemnă 
datele în agendă şi pe calendarul-block. Era puţin de lucru, 
tribunalele în vacanţă; câteva termene de fixat în 
septembrie; îşi aruncă din nou ochii pe ziare. 

Domnul Carol Mayer cercetă ceasul şi îl controla cu ora 
pendulului din perete. 

— Al dumneavoastră merge în urmă... În România nu se 
potrivesc două ceasuri! surâse, punându-şi gazeta 


LLA 


LIA 


împăturită în buzunar şi dezvelindu-şi o dantură cu prea 
mult aur, sub mustaţa tunsă după moda prusiană: două 
dungi înguste sub nări. La palat, orologiul arată 
douăsprezece; la Fundaţie, e douăsprezece şi cinci; când 
ajungi la Independenţa, e abia douăsprezece fără cinci... Şi 
până la bulevard, zece paşi, s-au făcut douăsprezece şi un 
sfert... E ca şi în politica dumneavoastră! Domnul Filipescu 
spune că a bătut ora; domnul Brătianu, că nu a sosit încă. 
lar domnul Carp nici nu vrea să se uite la ceas. Domnul 
Carp e un foarte solid cap politic! 

Radu Comşa mută din faţă cutia cu codurile Hamangiu 
care-i împiedecau privirea şi flutură ziarul de unde 
începuse să citească un articol. 

— Aceasta o credeţi dumneavoastră... Aici însă scrie altfel! 

— O! Ce scrie în gazetele româneşti! Germanii sunt pentru 
dumneavoastră un popor de antropofagi... Gazetele 
româneşti vor războiul; dar noi, pentru binele României, 
dorim să nu aibă loc. Ar fi teribil! În două luni e un război 
sfârşit! Pronunţă domnul Carol Mayer această sentinţă fără 
apel, cu cel mai afabil surâs din lume. 

Pe Radu Comşa îl ofensă siguranţa cumpărătorului de 
grâne. 

— Domnule doctor, spuse, germanii n-au fost niciodată 
prea buni psihologi! Credeţi prea mult în forţa organizării... 
Un război nu se face numai cu tancuri şi zepeline. Mai este 
încă ceva... Dar ce-ţi spun dumitale, străin, care n-ai de 
unde să cunoşti poporul? 

— Pardon! întrerupse domnul Carol Mayer, mângâindu-şi 
cu un surâs de satisfacţie lanţul de aur trecut prin nasturele 
vestei. Pardon! Sunteţi în eroare! Trăiesc în România de la 
etatea de cinci ani. Vedeţi că vorbesc româneşte aproape ca 
limba maternă. Şi fiindcă cunosc, cred, sunt sigur că 
România nu are să reziste mai mult de două luni... 

— Fiindcă n-are tunuri? 

— Şi fiindcă n-are tunuri... Dar mai întâi fiindcă îi lipseşte 
acel încă „ceva” de care vorbeaţi adineaori. 


— Atunci, dumneata crezi că Ardealul... 

— Ce ştie badea Ion de Ardeal? Aceste sunt discuţii de 
oraş, articole de gazetă. Discursuri şi întruniri... După cea 
aplaudat discursul, publicul merge la grădină şi aplaudă 
cupletele domnului Tănase, care are un nas foarte 
inteligent exploatat şi foarte iubit de bucureşteni... Astă- 
primăvară au fost splendide bătăi de flori. Cine le-a văzut n- 
are nevoie de prea multă psihologie ca să înţeleagă că un 
public care se bate cu atâta frenezie cu roze nu poate vorbi 
de război decât în glumă! lar badea Ion gândeşte că n-are 
porumb şi blestemă concentrarea, care-i smulge flăcăii de 
la seceră... Pentru Germania, însă, războiul e o chestie de 
viaţă şi de moarte. O ştie şi cel din urmă cultivator de 
cartofi din Pome-rania... De aceea au alergat din America 
de Sud, din Asia Mică, din Balcani, de oriunde se află un 
german în stare să lupte. 

— Îmi pare, cu toate acestea, că... 

Radu Comşa nu-şi sfârşi gândul, măsurând din cap până în 
picioare omul voinic care nu se afla pe nici un front; ci în 
acest Bucureşti, cu dispreţuitele lui bătăi de flori, se 
îndeletnicea nesupărat cu negustoria de grâu, fără îndoială 
foarte bănoasă. „Ori poate e un informator, un agent de 
propagandă... prea mult flecăreşte!” 

Domnul Carol Mayer îi înţelese însă întrebarea şi ridică 
mâneca stângă. 

Sub manşeta de mătase moale se văzu un aparat 
ortopedic: mâna era de lemn, ascunsă în mănuşa de piele. 

— Suvenir de la Yser! Lămuri fără să stăruie, continuându- 
şi îndată cuvântul: războiul modern este un examen serios 
pentru un popor şi cere tenacitate... Românii nu sunt un 
popor tenace. O recunosc şi cei mai înfocaţi patrioţi ai 
dumneavoastră. Brav, da; dar nu tenace! Şi bravura nu 
înseamnă nimic, dacă e numai o calitate anarhică a 
individului! Războiul cere eroism disciplinat, colectivitate 
organizată... Vă subliniam că în România nu se potrivesc 
nici două ornice. 


— Ştiu! Individul, la dumneavoastră, este număr: o unitate 
într-un tot. Dar dintr-o renunțare a individului, faceţi o 
virtute naţională! vorbi Comşa, urmărind în aceeaşi vreme 
cu ochii o scenă care se desfăşura în birou. 

Onisfor Sachelarie, secretarul biroului, îşi strecurase pe 
uşă capul pătrat şi negricios, cu fruntea chinuită de creţuri 
adânci, cu părul negru-albăstriu, pornit ţepos îndată deasu- 
pra sprincenelor late de-un deget. Îşi luă locul de la masa sa 
de la fereastră, plecându-şi obrazul cu trăsături muncite 
deasupra hârtiilor. Încercă peniţa pe unghie, ascuţi un 
creion, adună foiţele de lemn pe sugătoare. 

Apoi, din buzunar, scoase un pachet de hârtie subţire, 
dezveli pe genunchi un mănunchi de garoafe roşii şi 
cărămizii; pândi când domnişoara Betty scria mai cu zor pe 
clapele rotunde şi-i lunecă florile pe mescioară, pe vârful 
unei rigle. 

Domnişoara Betty le dădu la o parte, fără să le privească şi 
fără să se întrerupă: nu era vreme pentru fleacuri! Dar 
încântat de ispravă, Onisfor Sachelarie îşi frecă mâinile şi se 
aşternu de astă dată într-adevăr pe lucru. 

Era muncitor bun. Fugar din Ardeal, venit la birou o dată 
cu loniţă... 

Aci, omul aspru şi simplu căzuse în mâinile cu unghişoare 
subţiri ale domnişoarei Betty. 

Radu Comşa surprindea unul din multele episoade ale 
acestei mici drame, farse, comedii ori simple idile? 

— Ştiu! reluă Comşa, întorcându-şi atenţia la domnul 
Mayer. Războiul de până acum a verificat însă fundamental 
erorile de psihologie ale germanilor... 

Domnul Carol Mayer îşi aşeză cu mâna sănătoasă mâna 
de, lemn pe braţul fotoliului şi continuă să zâmbească la 
aceste copilării, fără să se arate supărat. 

— E tema franceză! Ne-o spun de doi ani. Ne-au spus-o 
mereu de la 70! Ne urăsc, fiindcă nu suntem niciodată 
distraţi; fiindcă ştim să voim, cu toată fiinţa... Într-adevăr, 
nu ne amuzăm cu eleganţă. Suntem un popor grav... 


Frivolitatea noastră, când o încercăm, e nenaturală şi de 
aceasta ne intimidează într-atât, încât ne întoarcem îndată 
la gravitatea noastră de toate zilele. Căci viaţa nu e un 
amuzament... Aceasta am arătat-o şi-avem s-o mai arătăm! 
Germania are s-o arate tuturor celor ce nu vor să 
înţeleagă... Mi se pare însă că domnul deputat întârzie! îşi 
cercetă încă o dată ceasul din vestă, dispreţuind 
măsurătoarea pendulului din perete. 

Alexandru Vardaru intră tocmai în clipa aceea, în manta 
albă de drum, cu genele albe de praf. Ioniţă, din urmă, îi 
aduse servieta şi-i dezbrăcă pardesiul, ţinându-l departe, să 
nu scuture colbul. 

— Te-am făcut să aştepţi, domnule Mayer! Rosti deputatul, 
scoţându-şi mănuşile de piele şi aruncându-le pe masă. 
Pariez însă că n-ai pierdut vremea! I-ai zis niţică 
propagandă pentru Mitteleuropa. Ca mâine o să te 
transportăm pachet într-un lagăr, sau o să te trezeşti 
expulzat ca indezirabil! Fii sigur că n-am să pun niciun 
cuvânt pentru dumneata... Dimpotrivă! Am să-ţi plătesc cu 
ingratitudinea noastră moldovalahă toate binevoitoarele 
dumitale poveţe... 

Domnul Carol Mayer îşi arătă într-un râs foarte vesel toţi 
dinţii de aur, dovedind că e un om care ştie să preţuiască 
glumele fără urmare. 

Alexandru Vardaru scutură mâna lui Radu Comşa, îşi frecă 
praful de pe ochi cu batista despăturită, mişcându-se prin 
cameră ca să se dezmorţească. 

— Mizerabilă şosea! De la şase de când tot vin... Desigur, 
n-a dat nici un semn Staicovici! 

Şi fără să aştepte răspunsul, întorcându-se către 
domnişoara Betty: 

— Domnişoară Betty, domnişoară Betty, mai puţină 
manichiură şi mai multă atenţie! Mi-ai scris pretutindeni în 
contract şaptesprezece mii în loc de patruzeci şi şapte... O 
oră am pierdut până să transcriem copiile. 


Domnişoara Betty şi-ar fi retras, dacă ar fi fost cu putinţă, 
unghiile lăcuite, în carne, ca pisicile. Nu i se mai vedea 
decât ceafa roză sub cârlionţii bălani ca laptele în care s-ar 
dilua câteva picături de sânge. 

Scrisoarea domnului Carol Mayer fu semnată într-o 
jumătate de oră. 

Grâul trebuia predat în două săptămâni. 

Domnul Carol Mayer, ţinând portbiletul pe colţul biroului, 
cu degetele de lemn în mănuşă, trase şi numără treizeci de 
hârtii foşnitoare. 

Se ridică de plecare, salutând milităreşte, cu tocurile 
lipite, sunând un pinten nevăzut. 

— Dacă nu ai nimic de lucrat, mergi cu mine, Comşa! Cât 
mă spăl şi mă schimb putem vorbi. La trei, plec în Moldova! 
Spuse Alexandru Vardaru, luându-şi servieta de pe teancul 
de coduri. 

Radu Comşa aruncă hârtiile în sertar. 

— Întorci acasă! porunci Vardaru şoferului, care se răsuci 
să închidă portiera maşinii, trântind-o în încuietoare. 

Casa lui Alexandru Vardaru se afla la Şosea. Era cu hârtie 
albastră în ferestre. În grădina din faţă crescuseră florile 
stufoase şi dese. Trandafirii se scuturau. Pe alei năpădiseră 
ierburile, ca într-un loc de mult neumblat. 

O bancă albă şi o masă rotundă de trestie, sub un arțar cu 
frunzele verzi pătate cu alb, aşteptau părăsite. 

— De ce nu pliveşti? arătă Alexandru Vardaru cărările 
servitoarei care târa geamantanul gâfâind. Nu-ţi dă în cap? 

Ca şi domnişoara Betty, Marița nu încercă să se 
dezvinovăţească. Lăsă valiza pe peron şi fugi, cu picioarele 
desculţe, să deschidă pe din dos. 

Candelabrele erau înfăşurate în pânză subţire şi verde. 
Oglinzile, în aburul de praf, răsfrângeau umbre-fantome. 
Covoarele strânse sul. Miros de naftalină. 

Paşii sunau deşert pe parchet în sălile înalte. Numai biroul 
lui Alexandru Vardaru, camera de dormit şi baia erau 
aerisite, cu ferestrele în lături. 


— Într-un sfert de oră am terminat! se grăbi Alexandru 
Vardaru, desfăcându-şi butonul de la guler şi trecând în 
camera de baie. Mariţo, două cafele! Comşa, găseşti ziarele 
străine pe birou, dacă nu le-o fi întrebuințat idioata... 
„Idioata” plecase după cafele. 

Radu Comşa nu desfăcu benzile neatinse. Se aşeză pe 
scaun: iar din cadra de la birou îi surâse Luminiţa. 

În perete, în faţă, se afla un tablou mare, o pictură de 
meşter iscusit. Elena Vardaru, mama Luminiţei, aşa cum va 
fi fost la douăzeci de ani. Era o mare asemănare între 
mamă şi fiică; dar în chipul Luminiţei lipseau liniile moi şi 
transparente, care dădeau portretului din perete un aer 
îndepărtat, străin de această lume. 

Luminiţa era numai viaţă şi fotografia-i păstra ceva din 
lucirea neastâmpărată a ochilor... „Cu numele meu de gaiţă 
ar fi ridicol să fac figură de tragedie!” izbucnise în râs, într- 
o seară, când o întrebase dacă a fost vreodată tristă. 

Aşeză cadra mai în lumină. Cu dânsa, viaţa nu poate avea 
nimic trist şi ascuns. 

— Caută, te rog, în servietă! vorbi Alexandru Vardaru, prin 
uşa întredeschisă, din camera de baie. E un plic oficial care 
te interesează! 

Radu Comşa desfăcu servieta şi răscoli între hârtii. 
Deschise plicul cu inscripţia „Ministerul de Interne” şi citi: 
„Domnule, în caz de mobilizare vă rugăm a vă prezenta, în 
termen de 48 ore la biroul... Serviciul... din Ministerul 
nostru, unde sunteţi repartizat pe ordinea de mobilizare în 
calitate de... Alăturat aveţi ordinul de mobilizare, emis de 
Direcţia... din Ministerul de Război.” Prins cu un ac, ordinul 
Ministerului de Război... 

Răsuci hârtiile pe toate feţele. Ce însemna aceasta? 

Hârtiile. Purtau data de acum trei zile, când îşi aminti că 
Vardaru întârziase toată dimineaţa la Interne şi la Război. 
Înţelese şi roşi. Dispunea, aşadar, de soarta lui, ca de a unui 
copil? 

Se ridică de pe scaun şi măsură parchetul cu nemulţumire. 


În camera de baie se auzea şuruitul continuu al apei. 

— Zici că n-a venit Staicovici? întrebă glasul lui Alexandru 
Vardaru. Trebuie să-i trântim somaţie. Notează, te rog! 

Afacerea Staicovici era de mică însemnătate. Se ghicea că 
Alexandru Vardaru stăruia asupra ei numai pentru a nu-i da 
răgaz să vorbească despre tot cei stătea lui Comşa pe 
suflet. Dar aceasta nu putea sfârşi cu atât! Nu s-a gândit 
niciodată să se pună la adăpost şi cu atât mai puţin să roadă 
scările ministerelor pentru asemenea manopere. Că a evitat 
timpul pierdut cu concentrările e altceva. Ar fi fost o prostie 
să fi făcut altfel. Dar de mobilizare... război! Acolo e o 
laşitate să eviţi. E viaţa pe care vrei s-o cruţi, când alţii şi-o 
dau... 

Oprit înaintea ferestrei, Radu Comşa îşi recapitulă cum 
avea să decurgă explicaţia. 

Pe şosea, dincolo de şiragul prăfuit al teilor, săgetau 
automobile repezi; o trăsură, cu o doamnă şi două fetiţe în 
haine albe, se întorcea în pasul cailor. Una din fetiţe ţinea 
pe genunchi un uriaş maldăr de flori... 

Se mută de la fereastră, înaintea bibliotecii şi, trecând 
mâna peste legătura de piele, citi titlurile familiare: 
Demangeat, Histoire du droit romain. Le droit pur... Ce 
situaţie idioată! Nu găsea cuvintele. Era mai greu de cum 
crezuse. 

Va lua plicul şi-l va înapoia simplu, fără multă vorbă. Din 
obicei, aşeză în ordine volumele desperecheate în raft. 

— Ce-ţi spunea doctorul Mayer? întrebă Alexandru 
Vardaru, intrând îmbrăcat în alte haine, bărbierit şi 
mirosind a apă de păr. Am venit cu dânsul în tren joia 
trecută: ţinea piept unui compartiment întreg, cu victoria 
finală a puteri-lor centrale... Simionescu de la Bârlad să-l ia 
în gheare, nu alta. Fierbea... Am ajuns la o fază absurdă a 
neutralității! Polemici între rusofili, germanofili, francofili, 
anglofili... Toţi am uitat că datoria noastră dintâi e să fim şi 
să rămânem românofili, români pur şi simplu! 

Radu Comşa luă plicul de pe birou cu hotărâre: 


— Nu înţeleg, domnule Vardaru... 

— Te rog să înţelegi! îl opri Alexandru Vardaru, punându-i 
pe umeri mâinile care miroseau a săpun proaspăt. Am 
făcut-o pentru mine, nu pentru dumneata! O să avem 
nevoie... În prima lună de mobilizare toate au să se 
dezorganizeze... Am nevoie de dumneata, până îmi adaptez 
lucrările la situaţia nouă care ne va surprinde atunci. 

— Se găsea alt mijloc, în loc... 

— Te rog! Te rog! Nu ne grăbeşte nimic... De altfel mai 
putem discuta şi altă dată. Acum serveşte dulceaţă! 

Marița, încălţată de data aceasta şi încinsă cu şorţ alb, 
aştepta cu tava de dulceţi şi cafea. 

După ce aşeză în farfurioară linguriţa de dulceţi, lui Radu 
Comşa îi fu greu să reia discuţia. Puse plicul în buzunar. 
Într-adevăr, nimic nu-l grăbea! Era o formalitate extrem de 
simplă, care se putea împlini oricând: n-au să fie prea mulţi 
acei care vor cere să meargă pe front... 

Alexandru Vardaru scoase agenda şi fixă programul 
pentru cele trei zile, cât avea să lipsească în Moldova. 
Vorbea păşind apăsat cu picioarele scurte, în parchetul fără 
covor, mutând câte un scaun din loc. 

Observă stratul subţire de praf de pe masa bibliotecii şi se 
întoarse să apese butonul de porțelan. 

Soneria izbucni lung în casa goală. 

Când se ivi Marița, Alexandru Vardaru, fără să întrerupă 
fraza, trecu un deget peste ceața de praf şi-i arătă urma 
rămasă. Servitoarea se repezi să şteargă cu colţul şorţului, 
dar Vardaru o opri: 

— Nu cu asta, cu cârpa! Şi nu acum! Când nu sunt aci! 

Obrazul fără vârstă al slugii roşi. Plecă ruşinată în pă-mânt 
ochii verzi, de culoarea pelinului veşted. 

— Acum, ce-mi stai ca în strană? Spune lui Neculai să 
întoarcă maşina! 

Îl conduse pe Radu Comşa până în Calea Victoriei. Lua 
dejunul la senatorul Bogza, fratele ministrului, de unde 


avea să afle cele din urmă ştiri; de acolo pleca direct la 
gară. 

— Mâine ori poimâine era vorba să se convoace Consiliul 
de Coroană. Dacă e ceva grav, amân! Las răspuns la telefon, 
lui Ioniţă. La revedere! 

Alexandru Vardaru se prăvăli pe spate, în fundul maşinii, 
Neculai sună şi, apăsând pedala, dădu drumul lanţului de 
trăsuri şi automobile, oprit o clipă. 

Radu Comşa porni fără ţintă, căutând umbra pe lângă 
ziduri. 

Amiaza de august dogorea acum din plin; trecătorii 
înaintau moleşiţi pe sub corturile vărgate ale vitrinelor. 
Femeile aveau rochiile foarte subţiri, o înfăţişare lâncedă de 
oboseală languroasă; bărbaţii, cu pălăriile în mână, îşi 
tamponau fruntea cu batistele. Ce putea să se mai întâmple 
„grav”? Era numai o mare toropeală, care muia asfaltul şi 
făcea caii birjelor să clempăne cu urechile blegi. 

Un vânzător de gazete, pe treptele unui gang, număra un 
pumn de gologani. Din uşa deschisă sufla un şuvoi de 
curent rece. De pe celălalt trotuar, un cunoscut îl salută 
întrebându-l din ochi, cu gestul mirat, ce caută în Capitală 
pe canicula aceasta? 

La palat, sabia soldatului de gardă sclipea fulgere fierbinţi 
în soare. Un câine se strecură printre trăsuri, cu limba roşie 
spânzurând lung afară. 

Înfricoşată căldură! Se decolorează cărţile în vitrine... N-a 
mai apărut nimic nou. Cine mai citeşte pe dogoarea 
aceasta? 

Îl priviră lung două femei; una se întoarse spunând ceva 
tovarăşei. Avea rochia albastră de culoarea fulgerelor 
noaptea; i se vedeau pulpele rotunde în ciorapi de mătase 
aurii, îşi amintea de undeva figura. Sunt multe figuri pe 
care le recunoşti, fără să le fi cunoscut vreodată. Chipuri 
fără nume, întâlnite pe stradă, într-un restaurant, într-o 
gară, între două trenuri. S-au oprit ochii în treacăt. A rămas 
imaginea lor fugace. Ascunsă, undeva, de unde acum 


tresare. Oameni cu bucurii, cu griji... Ciudat: alifia câţi trec 
pe lângă tine, fără să ştii cine sunt, ce duc cu ei! 

„Nimeni nu înţelege pe nimeni.” Flaubert a spus-o parcă 
aceasta! Dar realitatea e încă mai plină de înfricoşare. „A 
nu înţelege” înseamnă a fi încercat să înţelegi şi a nu fi 
izbutit. „Nimeni nu vrea să cunoască pe nimeni”. Acesta e 
adevărul cel teribil! Trăieşti cot la cot cu semeni de-ai tăi, 
pe care n-ai curiozitatea să-i cunoşti nici cât ai avea-o 
pentru o vietate din altă planetă, ori din altă epocă 
geologică... Şi aceşti oameni necunoscuţi între ei, 
indiferenți, alcătuiesc un oraş, o ţară. Între ei şi domnişoara 
Betty; între Alexandru Vardaru şi Onisfor Sachelarie; între 
el şi Marița, sluga cu ochii de culoarea pelinului veşted, ce 
legătură poate exista? Ce pot vrea entuziast laolaltă? Pe 
căldura aceasta tropicală! 

Radu Comşa cobori de pe trotuar să ocolească mulţimea 
îmbulzită înaintea vitrinei de la Independenţa, unde o hartă 
uriaşă, cu steguleţe colorate în vârf de ac, arăta fronturile 
după ultimele comunicate. 

Şiragul trăsurilor şi maşinilor se încrucişa necurmat; un 
rând spre Capul Podului, un rând spre Poştă. 

Într-o limuzină, o femeie foarte frumoasă; alături de şofer, 
un câine-lup privea grav curgerea lumii. Cine sunt toţi? Un 
general cu bărbiţă căruntă salută pe cineva de pe tro-tuar, 
dând vesel din mâna îmbrăcată în mănuşa albă... Ce tainică 
legătură, tainică şi trainică poate fi între el şi popa de ţară 
cu umbrela de ploaie alergând unde a întârziat; între 
oamenii care se ghiontesc o clipă; între doamna foarte 
impunătoare cu haina de mătase plesnind pe trup şi între 
portarul de minister trecând cu condica vărgată subsuoară; 
între perechea în costume albe de tenis, cu rachetele în 
învelitoare cadrilată şi birjarul care s-a ridicat în picioare să 
vadă de ce s-a oprit, trăsura dinainte? Necunoscuţi! Se uită 
încruntaţi unul la altul când s-au izbit gonind piept în piept, 
sau politicos se feresc în lături, rostindu-şi scuze cu surâs 
prefăcut şi convenţional, alergând mai departe. 


Necunoscuţi fără număr. Fără nume. Nu ştii cine sunt, cum 
poţi şti ce vor? Cum poţi hotărî ceva grav, unanim, etern, în 
numele lor? 

Radu Comşa îşi scoase şi îşi aşeză batista în buzunarul de 
la piept, fără nici un motiv, uitând ce voia să facă cu dânsa. 

Surprinzându-şi gestul şi preocuparea, zâmbi în sine: „Mi 
se pare că pregătesc un discurs pentru neutralitatea 
eternă! Doctorul Carol Mayer m-ar aplauda încântat! Nu! 
Doctorul Carol Mayer nu mai poate aplauda. Cu o mâna de 
lemn nu se poate aplauda.” 

Îşi aruncă ochii la Capşa. 

Era ora aperitivului. Cafeneaua, îngustă ca un vagon, 
gemea. Îi făcu loc, trăgându-se pe canapea, Titel Iliescu, 
care întinse mâna cu prietenoase exclamări: 

— Când ai venit, Radule? Te-ai înnegrit, să joci rol de maur 
zuliar la Naţional. 

Radu Comşa se privi involuntar în oglinda din faţă. Era 
într-adevăr foarte brun, ars de soare, aci, între atâtea figuri 
bolnăvicios decolorate. 

Prietenul îl cercetă o clipă cu o imperceptibilă încruntare 
între sprincene, apoi vorbi, uitându-se pe fereastră şi 
surâzând, cu tristeţe parcă, unui gând: 

— Am văzut pe doamna Zoe Vesbianu. Mai frumoasă ca 
oricând! 

— Şi de ce îmi spui mie? Dădu din umeri, Comşa. 

— Cum, de ce-ţi spun ţie? se întoarse Titel Iliescu mirat, 
gata să-l tachineze. 

Dar văzând chipul înăsprit al prietenului, îşi reveni cu 
părere de rău. 

— lartă-mă, dacă... 

Apoi, se sili să schimbe vorba: 

— Priveşte la masa Antantei! Ai zice că e Marele Consiliu 
Aliat. 

La o masă din fund, un grup plecat pe o hartă urmărea 
explicaţiile unui domn pipernicit, slab, ras până la culoarea 
vineţie a pielei, cu o pălărie imensă, dată pe ceafă. 


Demonstra, fără îndoială, o mişcare decisivă de trupe, aşa 
cum ar comanda-o el, căci, atunci când sfârşi, privi tovarăşii 
triumfător, dându-şi pălăria pe ceafă cu un bobârnac 
victorios: germanii erau pierduţi! 

Se aflau adunaţi gazetari cunoscuţi, oameni politici, poeţi 
cu şi fără volume, actori cu faimă, tineri fără nici o 
îndeletnicire, micul parlament nelipsit la ora zece 
dimineaţa, la douăsprezece, la două, la şase, la opt seara: 
ora cafelei cu lapte, a şfarţului, a ţuicii, a băuturilor 
răcoritoare. 

În amestecul de haine corecte după ultimul jurnal şi de 
haine boeme, cu lavalieră şi pălării late, figura aspră şi arsă 
de soare a câte unui proprietar, atunci întors de la seceră 
ori de la treier, arăta ca un urs păduratic într-un panoptic 
cu figuri de ceară. 

Un intervenţionist celebru, care dezlănţuise multe 
scandaluri şi huiduise în stradă pe trimisul extraordinar al 
Austriei, vocifera în picioare, cu glas detunat, fluturând un 
ziar filogerman în mână: 

— Am să le rup urechile! O să-i spânzurăm în Piaţa 
Teatrului! Să-i scuipe trecătorii! 

— Lasă, viteazule! îl întrerupse, tărăgănând, un bătrân 
chel, care nu-şi lăsă din gură paiul mazagranului. Mai bine 
ţi-ai încheia nasturii la pantaloni, Adriene! 

Intervenţionistul îşi trecu mâna la nasturi şi-i încheie fără 
grabă, potolindu-şi doar diapazonul peroraţiei. 

— Unde iei masa, Radule? întrebă Titel Iliescu, lăsând 
vermutul neisprăvit, prea fad, deşi în pahar pluteau două 
bucăţi de gheaţă artificială. 

Toate păreau moi, calde, fără gust, într-adevăr artificiale, 
pe zăpuşeala aceasta. 

— Indiferent: Enescu, Iordache! 

— Atunci la Enescu! Să-mi şterg gustul sleit de pe gât 
după două luni de popotă! Se plânse Iliescu, întors abia de 
o zi din concentrare. 


În timpul mesei, povesti episoade din aceste două luni. 
Lipsise din ţară multă vreme. Îşi cheltuia, fără pasiune şi cu 
discreţie, venitul unei moşteniri destul de însemnate. Prin 
viaţă trecea ca şi pe stradă, privind cu ochi care înțelegeau 
totul şi nu voiau nimic, obosit de toate fără să fi încercat 
ceva. Poate ascundea o mâhnire reală, dar nimeni nu i-o 
ştia. 

Cele două luni de concentrare aduseseră o schimbare de 
viaţă, care îl înviorase... 

Văzuse alţi oameni, trăise în case nevoiaşe de ţară, fără 
confort şi fără lumină, luptase cu insectele, îşi muncise 
oasele pe laiţe tari, toate luaseră proporţii de adevărate 
evenimente. 

— Două luni de viaţă pierdute, de care nu mă plâng... Dar 
n-aş vrea să se repete îndată! încheie, desfăcând carnea de 
pe osul unui picior de pui. Ceea ce m-a interesat cu 
deosebire a fost ţăranul. Abia acum l-am descoperit. Nu-l 
cunoscusem decât vara, în vilegiatură: femei care vindeau 
zmeură, pui; călăuze, în excursii; un cioban la o stână, unde 
ne-a prins odată ploaia, pe Caraiman... Acum l-am descifrat 
de aproape. Câteodată mi s-a deschis singur. Moale, cum 
mă ştii, nu prea făceam instrucţie şi nu-mi pierdeam 
răbdarea cu dânşii. Mă amuzau! Soldaţii au simţit-o şi nu-mi 
mai vorbeau cu sfiala obişnuită faţă de superior... 

Titel Iliescu făcu o pauză; în ochii albaştri şi clari luci o 
amintire care-l făcu să zâmbească. 

Radu Comşa înţelese că se pregăteşte să povestească ceva 
şi fu nerăbdător, fiindcă prietenul istorisea minunat, ca un 
actor, cu mimică şi umor, schimbând glasul după rolul 
personajelor. 

— Da, reluă Iliescu, sunt într-adevăr amuzante ideile lor 
despre stat, guvern şi toate prerogativele constituţionale... 
Îmi vorbeşte unul, un servant, Vasile Breazu, de pe undeva 
din ţinutul Tutovei. Nici mai breaz, nici mai sărac cu duhul 
decât ceilalţi... Soldatul tip, aşa cum găseşti trei sferturi 
într-o baterie: „Cât ne mai ţine, domnule sublocotinent? Că 


LLA 


ne fac alţii copchii acasă!” „Cine să vă ţină, mă camarade?” 
„Statul, domle sublocotenent!” „Apoi dacă zici tu că statul, 
atunci statul, mă Vasile, o să ne ţină până la război...” „Cu 
nemţii, domnule sublocotenent, ori cu ruşii?” „Cu nemţii ori 
cu ruşii, aceasta numai statul o ştie...” Dă din cap cu 
neîncredere: „Cu ruşii, nu credem, domle sublocotenent. Ce 
are statul cu ruşii? Nu-s de-o lege cu noi?” „Atunci, dacă 
vrei tu, fie şi cu nemţii, Vasile!” „Păi şi cu nemţii, domle 
sublocotinent? Ce avem noi cu dânşii? Ei cu drăcăriile lor, 
cu maşinile! Încolo, de treabă oameni, care nu se mai află! 
Era unu la noi, la triirătoarea boierului, unu lohan. Cam luă 
el, nu-i vorbă, luleaua neamţului sâmbăta seara şi nu se 
trezea până luni. Da era bun, lohan! Tot ce-aveam betejit, la 
el îşi găsea leacul. O cinste de rachiu; nici nu vrea s-audă de 
mai mult...! Amu s-o dus în ţara lui, l-o chemat şi pe dânsu 
la datorie. Poate-o murit, săracu! Şi să vorbim drept, domle 
sublocotinent: cum o să ne batem cu lohan? Ce-avem noi cu 
el?” „Bine, camarade! Nu ne-om bate atunci nici cu lohan. 
Om sta în bordeie, până or isprăvi alţii să se bată...” Dă din 
cap: „Parcă statu zice aşa! Lui îi trebuie război cu 
ghermanul şi gata! Zice că prea să-ntinde şi statului nu-i 
convine asta.” „Dar ce crezi tu că e statul, mă urâtule?” 
„Hei, că parcă dumneavoastră, domnule sublocotinent, nu 
ştiţi mai bine decât noi! Sumedenia de domni generali şi 
boieri care scriu, umblă, dau poruncile, grijăsc de treburile 
ţării... Îi cheamă mai-marele peste toţi, când vede că s-o- 
nrăâit ceilalţi şi le zice: Iaca, dau poruncă anu ista să fiţi voi 
stat! Dar vedeţi, să nu care cumva să vă prind şi pe voi cu 
mâţa-n sac, că vai de mama voastră! Se cheamă că se fac ei 
atuncea stat, ni poftesc frumuşăl la alegeri, ni mai duc cu 
jandarmu când ne lăsăm greu. Mai dă un boloboc cu vin, se 
mai tocmesc între dânşii - na şi ţie, să nu zici că-s om rău! - 
şi doi-trii ani ii îs statul... Pe urmă, când se ticăloşesc ş- 
aiştia, se supără mai-marele peste mărimi şi-i schimbă cu 
cel căruia i-o vinii cuminţenia, la cap: le-am făcut stat, dar 
vezi să mi te porţi cu cinste! Ai văzut cum se-ntind 


ghermanii? Mie aiasta nu-mi place! Până-ntr-un an să le 
retezăm clonţu, că altfel nu mai încape lumea de dânşii! Să 
supără franţuzu şi rusu... Şi le-om reteza clonţu, domle 
sublocotinent. Dacă-i ordin.” „Fugi, mă, că spui idioţii!” 
Râde: „Parcă aieste nu le ştiţi dumneavoastră mai bine 
decât noi!” Aceasta e, dragă Radule, pregătirea morală a 
războiului! încheie Titel Iliescu, răsucind sticla în răcitoare, 
cu gândul îndepărtat şi cu mâhnire în glas. 

— Nici nu-ţi închipui cât ai fost în nota doctorului Mayer, 
un fost combatant german, care-mi demonstra astăzi 
dimineaţă lipsa noastră de pregătire... 

— Nu ştiu cine e acest Mayer al tău, dar are dreptate... 
Din nefericire are dreptate! Şi trist e, dragă Radule, că vina 
e a noastră, a mea, ata, a tuturor celor pe care-i vezi aici şi 
care voim cu toţii războiul! Nu mă îndoiesc că toţi suntem 
sinceri şi că-l voim din toată inima. Nici nu mai putem 
admite că poate fi altfel! Dar ce-am făcut toţi, eu, tu, alţii ca 
noi; ce-am făcut ca să avem dreptul de a cere lui Vasile 
Breazu să ia puşca la umăr şi să treacă văgăunile munţilor, 
ca să fie eroic şi liberator? Dacă-i dai ordin, se duce, evident 
că se duce şi dacă-i dai ordin strigă şi ura, chiuie, merge la 
moarte, aşa cum a mers neam din neamul lui! „Le-om 
răteza clonţu, domle sublocotinent; dacă-i ordin di la stat, o 
facem şi pe aiasta!” Mă uitam la dânşii ca la nişte 
fenomene: aceştia sunt barbarii traci! 

Titel Iliescu picură romul în cafea şi privi obosit mesele 
dimprejur. Radu Comşa se întrebă încă o dată în ziua aceea 
ce legătură misterioasă şi subterană poate să fie între toţi 
necunoscuţii aceştia, ca să primească o hotărâre luată în 
numele lor şi să-i vrea împlinirea până la eroica lepădare de 
sine. 

— Război n-are să fie niciodată! decise Comşa, împingând 
ceaşca de cafea în lături. 

— Aceasta nu poţi s-o spui. Radule! zâmbi Titel Iliescu. 
Dacă statul lui Vasile Breazu dă ordin, n-ai ce face! Vasile 
Breazu se duce, te duci şi tu, merg şi eu... 


Aruncă şervetul. 

Restaurantul se golea. Prietenul îl întovărăşi câţiva paşi, 
până găsi o trăsură goală. Căută şi Radu Comşa una, din 
ochi. Dar toate cele deşarte erau cu pernele ridicate, se 
întorceau acasă. 

Birjarul arăta cu biciul, fără să oprească, direcţia în care i- 
ar face hatârul să meargă: 

— Bulevard, conaşule! Bariera Moşilor! 

Radu Comşa o luă pe jos, furios, în soarele care frigea mai 
cumplit decât acum două ore. 'Iocurile se înfundau în 
asfaltul moale. Ferestrele arătau perdele trase. „Cel puţin 
găsesc răcoare acasă!” se mângâie, grăbind paşii o clipă, 
dar domolindu-i iar, sub arşiţă. 

Pe Popa Tatu trecu bălăngănind deşert un tramvai. 
Conductorul îşi pusese o batistă roşie în jurul gâtului şi 
îndemna caii, ridicând numai pe jumătate biciul şi lăsându-l 
la loc, ca o mână de ceară care începe să se topească. 

În sfârşit ajunse şi în Ştirbei-Vodă. De aci, câţiva paşi... 

Răsuci cheia, dar uşa era deschisă. Aruncă pălăria pe 
divanul antreului şi intră în camera întunecoasă, cu îndoita 
umbră: a storurilor trase şi a draperiilor vişinii. 

Cineva se mişcă din întuneric, ridicându-se. Nu desluşi la 
început. 

— Zoe! 

— Da, Zoe! râse cu veselie silită umbra, ieşindu-i înainte cu 
foşnet de rochii. Nu spui ce surpriză? 

— Nu spun ce surpriză! răspunse fără prietenie Comşa, 
repetându-şi în gând hotărârea: „Acum trebuie să fiu scurt, 
fără şovăire, repede! Und jetzt, rasch! cum spune tactica 
doctorului Mayer.” 

— Radule! Ce însemnează toate acestea? se apropie 
umbra, schimbând glasul a linguşită mustrare. 

Cercă să-i cuprindă gâtul cu mâna şi-i căută gura cu 
buzele. 

Radu Comşa îşi feri obrazul; sărutul îl atinse, neisprăvit şi 
ridicol, în bărbie. 


— Înseamnă că trebuie să sfârşim! hotărî, depărtându-se 
ca de-o atingere primejdioasă. Înţelegi, o discuţie e 
penibilă... 

— Tre-bu-ie să sfârşim! silabisi apăsat şi teatral umbra, 
dând îndărăt şi lăsându-se într-un jâlţ. 

Aruncă pe un scaun gentuliţa: 

— Aşadar, trebuie să sfârşim! E foarte simplu, nu? Cum ai 
spune: de această pălărie m-am plictisit, trebuie s-o schimb, 
nu mai e de sezon! Şi cu atât s-a terminat...! 

Radu Comşa îi întoarse spatele şi se plimbă în cameră, cu 
mâinile în buzunări. 

— Şezi, te rog! Ia loc... îl invită ironic Zoe Vesbianu. Vezi: 
fac ca la mine acasă! Mi-ai spus-o de atâtea ori! Uite 
scaunul de colo, e la o distanţă îndestul de convenabilă... 
Şezi... şi sa vorbim! 

— N-avem nimic de vorbit. Ce să vorbim? continuă Radu 
Comşa să se plimbe. 

Zoe Vesbianu râse în ungherul ci întunecat, mişcându-se în 
jâlţ. 

— Oamenii binecrescuţi găsesc totdeauna ceva de vorbit... 
Uite, de exemplu: Cum te-ai amuzat la Constanţa? Ce lume 
cunoscută se afla acolo? Ce crezi de bătălia de pe Somme? 
Nu e nevoie de prea multă imaginaţie ca să le descoperi. 

— Şi pentru ca să afli astea vii pe cea mai teribilă căldură 
în casele oamenilor? 

— Da, domnule Radu Comşa! Pentru ca să aflu acestea vin 
pe cea mai teribilă căldură în casele oamenilor. Când 
oamenii nu răspund la scrisori, când dresează servitorii să 
spună că nu s-au întors de la băi, când oamenii întorc capul 
pe stradă, prefăcându-se că nu te văd, atunci îi descoperi 
unde ştii că se află. Acasă! Mai ales când nu intri întâia oară 
în această foarte bine fortificată retragere... E cum nu se 
poate mai simplu... 

— Într-adevăr, sunt anumite persoane pentru care toate 
acestea par cum nu se poate mai simple! întări agresiv 
Radu Comşa. 


— Cum spui aceasta, Radule! rosti dureros femeia. Vreau 
să-ţi văd ochii când spui aceasta... Întunericul te face laş! 

Se ridică şi trase în lături, cu o smucitură, draperiile; dădu 
drumul storului, care se răsuci până sus, cu un zgomot sec. 

În izbucnirea de lumină, femeia apăru cu trupul înalt şi 
elastic de viespe; sânul şi coapsele pline, curmate de un 
mijloc foarte subţire. Asemănarea era accentuată de 
costumul de mătasă în benzi circulare, negre şi galbene, 
strâns mănuşă pe trup. 

— Aşa da! Ne putem vedea ochii! spuse aşezându-se la loc 
în jilţ şi ridicând picior peste picior. 

Radu Comşa clipi des, până i se deprinseră ochii cu 
lumina; apoi se opri cu mâinile la spate, înaintea unei 
gravuri, studiind cu impertinenţă liniile fine ale desenului, 
ca şi cum nu se mai afla nimeni în cameră. 

— Vă admiraţi achiziţiile? Văd o groază de schimbări... Şi 
figuri noi văd, domnule Radu Comşa... Fetiţa aceasta cu 
ochii de japoneză! 

— Te rog! Se întoarse brusc Radu Comşa şi-i smulse din 
mână fotografia Luminiţei. Te rog, nu permit! 

Aşeză rama la loc pe birou. 

Dar în mâini îi rămăsese atingerea dogoritoare a femeii. 

Zoe Vesbianu cercetă curioasă fotografia. 

Era un instantaneu: Luminiţa Vardaru în flanelă albă de 
tenis, cu racheta în mână, râzând în soare. Umbrele şi 
luminile erau puternice, se vedeau numai dinţii albi şi, din 
pricina soarelui, ochii cu pleoapele micşorate apăruseră pe 
clişeu mai oblici decât în realitate; ochii de musm€. Îşi 
desprinse cu tristeţe privirea: 

— E domnişoara Vardaru? întrebă cu glas din care 
pieriseră intenţiile batjocoritoare. 

Radu Comşa îşi căută de lucru, punând în ordine un teanc 
de reviste. 

— Radule...! M-auzi? Radu! Am fi putut să ne despăr-ţim 
prieteni! 


Din pricina pălăriei mici şi cu borurile coborâte mult pe 
ochi, Zoe Vesbianu privea ţinând capul pe spate, cu bărbia 
albă ridicată. 

Aşa, avea o înfăţişare provocatoare, chiar când era umi-lită 
şi fără putere, ca acum. 

O pană subţire şi curbă tremura ca o antenă de insectă. 

Radu Comşa continuă să potrivească după mărime 
revistele ilustrate. 

— Radu! chemă femeia abia respirat. 

Radu Comşa ridică privirea şi o sfredeli întâia dată în ochi. 
De ce spusese Titel Iliescu că e mai frumoasă ca ori-când? 

Nu avea nimic ca nealtădată. Ochii umbriţi de cearcăne 
mari, albastre, nările subţiri, dilatate la fiecare respiraţie, 
buzele întredeschise pe dinţii mărunți... Aceeaşi 
dintotdeauna. Când cunoşti fiecare colţ intim al trupului, 
când nu mai e o taină pentru tine, când ştii cum îşi încleaştă 
braţele după gât la sărut, cum se lipeşte de tine, ce femeie 
e mai frumoasă decât era când n-o cunoşteai? 

Zoe Vesbianu înfruntă examenul, legănând piciorul 
dezvelit, care arăta ciorapul străveziu, de culoarea elitrei 
de cărăbuş. 

Voia să fie rea şi tare, dar ochii îi înotară în lacrimi abia 
stăpânite. 

— Aşa sfârşim, Radule? Îşi acoperi rochia peste picior. 
Aceasta a fost tot? 

Radu Comşa strânse imperceptibil din umeri. Ce putea să 
facă? Cine era de vină? 

— Ai primit cel puţin scrisorile mele? 

Comşa deschise mut un sertar şi-i puse înainte scrisorile 
nedesfăcute: una, două, trei, patru. 

— Exact! Au fost mai multe? 

Zoe Vesbianu întoarse plicurile pe o parte şi pe alta. Le 
aruncă departe. 

— Nici n-ai fost curios să afli ce-ţi scriu aci? Poate eram 
bolnavă, poate te rugam... Altădată mă certai că scriu prea 
rar. 


— Altădată! 

— Da, altădată! Ce, e atât de demult? E atât de lung un 
an? 

— Trei sute şaizeci şi cinci de zile când e anul normal, trei 
sule şaizeci şi şase când e bisect! Dar aceasta rar; din patru 
în patru ani... 

— Sunteţi foarte spiritual, domnule Comşa! 

— Cum mă vezi! o privi Comşa cu ură. 

Tăcură un timp. În stradă se depărtă o trăsură. Două 
glasuri trecură râzând pe sub ferestre. Zbură, nesigur în 
evantaiul de lumină, un fluture mic, alb, catifelat, de molie. 

Zoe Vesbianu îşi privi fix unghiile; apoi, fără să ridice 
privirea: 

— Îmi dai şi celelalte scrisori? Acele de atunci, când erai 
curios să le deschizi... 

Radu Comşa aduse o cutie de lac negru şi răsuci o cheiţă 
aurie, cu şnur. 

Alese scrisorile şi le rândui teanc, pe masă. 

Zoe Vesbianu luă una la întâmplare, scoase hârtia albastră 
din plic şi îşi rătăci ochii pe rânduri, ca pe o scrisoare 
străină, a altcuiva. 

O puse la loc în plic, îşi făcu vânt cu plicul, fluieră în 
muchia hârtiei un început de arie. 

— Când te gândeşti că am putut scrie aceasta... Că am 
putut crede acestea... 

Radu Comşa răsuci cheiţa. Atâta era tot! 

— Acum? 

Zoe Vesbianu se ridicase în picioare şi adună vraful de 
scrisori. Erau multe. Abia le putea cuprinde cu mâna. În- 
cercă să le înghesuie în poşetă, dar nu încăpeau. 

— Dă-mi, te rog, o hârtie, ceva, un ziar! Nu pot merge 
ridicolă pe stradă, cu un teanc de scrisori în mână! Un 
teanc de scrisori de dragoste, ca o modistă... 

Radu Comşa căută în mapă o coală de hârtie şi începu să 
împacheteze scrisorile, cu grija unui amploaiat de librărie. 
Confecţionă un pachet dreptunghiular, alb şi corect, un 


adevărat pachet, de magazin. Lipsea numai şnurul şi laţul 
pentru trecut pe deget. 

Pachetul stătea acum între ei, pe colţul biroului. 

Zoe Vesbianu îl privi. Îl împinse cu degetul, într-un mare 
dezgust. 

— M-am gândit... Nu mă mai interesează... Arde-le! Fă ce 
crezi cu ele... 

Luă cadra de pe masă şi privi chipul Luminiţei, de 
aproape, căutând să-i descopere ceva nevăzut în ochii 
oblici, inundaţi de soare. 

— Şi când mă gândesc că toate sunt pentru aceasta... O 
fetişcană cu fusta scurtă... 

Radu Comşa vru să-i descleşte încetişor rama din mână, 
dar Zoe se feri în lături. 

— Lasă-mă. Vreau să văd ce are... ce... 

— Zoe! păşi Comşa prinzându-i braţul. Îţi spun: lasă! 

Femeia dădu drumul cadrei şi, răsucindu-se neaşteptat în 
tocuri, cuprinse gâtul bărbatului. Îi strivi buzele cu o 
sărutare încleştată. 

— Pentru aceasta... O, pentru aceasta! şopti şuierător 
printre dinţi, muşcându-i lacom buzele, până la sânge. 

Prin mătasea subţire, Radu Comşa simţi trupul femeii 
lipindu-se de el, căutându-l genunchi peste genunchi, cu 
sânii striviţi de pieptul lui. Mâinile cercau să se desfacă, dar 
cu o împotrivire din ce în ce mai slabă. În carne, amintirea 
fierbinte ca plumbul topit se deştepta întunecând cugetul. 
Era o luptă scurtă, fiecare simțind în obraz răsuflarea 
dogoritoare a celuilalt. 

Radu Comşa nu-şi mai feri buzele. Mâna lui încleştă capul 
femeii cu degetele răşchirate în păr, strângând cu sete rea, 
cu dorinţă şi ură; apăsând dinţii care scrâşneau pe dinţii lui, 
amestecându-şi respiraţiile şi sorbindu-şi-le ca o otravă 
amară şi ucigaşă. 

O ridică în braţe, târând-o în cealaltă cameră, izbind-o cu 
tâmpla de uşor, împleticindu-se. Femeia îşi scutură pălăria, 


care se rostogoli jos; pe obrazul bărbatului se revărsă părul 
roşu, scurt şi buclat, cu parfumul care-i intră în nări. 

— Nu vreau... Îmi sfâşii haina! gemu femeia. 

Smucindu-i rochia cu capsele descheiate, lunecă din ea şi 
amândoi o călcară în picioare. 

Afară, lung şi departe, pentru amândoi larma oraşului 
muri. 

— Îţi strălucesc ochii ca la o pisică în întuneric, Radule! 
spuse femeia, târziu, cu capul înfundat în pernă, zâmbind 
unui gând nelămurit. 

Îşi ridică panglica cămăşii pe umăr şi se întoarse într-un 
cot, să-l privească în faţă. 

— Altădată aveai ţigări... De ce taci? Nu vreau să taci! Se 
alintă, întorcându-se peste pieptul lui şi cercetându-i în 
ochi. 

Îi căută buzele. Răsuflarea îi era din nou şuierătoare. 

Şopti, repetând fără să ştie, cuvintele colonelului Pavel 
Vardaru: 

— Gura aceasta... gură de cadână! 

Radu Comşa întoarse capul. 

Era copleşit de ură şi de dezgust, pentru el, pentru ea, 
pentru tot... De ce făcuse aceasta? O iubise odată -i se 
părea acum atât de demult! - altfel, când această chemare 
unul lângă altul, căutare de suflete, nu de trupuri, îi făcea 
buni, îi înălța, le înfiora tinereţea cu o îmbătătoare 
încântare. Credeau că-i apropie ceva în afară de cenuşiul 
fiecărei zile, o dorinţă pură, descătuşată de animalitate. 
Acum, între dânşii, dorinţa se împletea cu ura. Erau 
înlănţuiţi prin ceva obscur şi plin de degradare, o chemare 
a cărnii, care se căuta peste voinţa lor şi pe urmă îi obosea 
până la saţietate unul de altul. 

— Ce gândeşti aci? îi bătu fruntea Zoe cu un deget, dându- 
i neliniştită părul în lături. 

Radu Comşa îi feri mâna. 

— Lasă... 

— Uff, ce botos eşti! Te-ntreb unde sunt ţigările? 


Radu, cu mâinile sub cap, arătă cu cotul spre măsuţa de 
noapte, vorbind tărăgănat, cu jumătate de cuvinte: 

— Ştii doar! 'n sertar... 

Zoe Vesbianu sări în picioare şi scotoci în sertar: 

— Imposibil să văd ceva... Fac lumină... 

Trase perdeaua şi storul. Căută ţigările. Aprinse una şi, în 
cămaşa subţire, mergând prin cameră, se cercetă în 
oglindă. 

— Am nişte ochi! 

Îşi scutură părul roşu-ărămiu, răsfirându-l cu degetele. 
Radu Comşa o privi prin oglinda şifonierei, cum păşea în 
pantofii de antilopă cu tocurile înalte, în cămaşa mai scurtă 
de genunchi, cu pulpele arcuite fus în ciorapii de mătase. 

Sânii ridicau pânza subţire; străveziu se contura trupul 
înalt şi mlădios, cu toate tainele ascunzişurilor. Pe umărul 
rotund se cunoşteau urmele muşcăturii. 

Radu îşi schimbă ochii în tavan. Cum putea să se plimbe 
oare în casa altuia, aşa goală, impudică, fără nici o 
stinghereală? 

Pe urmă, se gândi că o judecă aspru fiindcă de intimitatea 
asta a pieliţei goale se teme; o urăşte, îl irită şi se teme. 

Femeia se încolăci pe divan, între perne, în faţa patului, cu 
o mână sub ceafă, ţinând cu cealaltă ţigara ridicată şi 
urmărind aţele albastre de fum. 

— Y en a-t-il, des cigarettes et des divans, dans notre 
souvenir! 

Îşi trase o pernă sub şold şi scutură scrumul pe covor. 
Risipi fumul cu mâna. 

— Tăcem! 

Radu Comşa mormăi: 

— Da, tăcem... 

Şi tăcură. 

Tăceau, spionându-se cu coada ochiului, străini şi duşmani. 

Comşa se ridică şi-şi încheie haina. 

Femeia aruncase ţigara şi stătea cu faţa ascunsă în braţul 
îndoit. Poate plângea. Poate numai cerca aşa, prefăcută, să-i 


cheme o dezmierdare. 

O clipă Radu Comşa gândi să-i spună ceva, blând şi 
împăciuitor. Dar ce însemnau toate? Totul între dânşii era 
minciună şi umilire. 

Trecu în cealaltă cameră, alese o carte la întâmplare şi 
încercă să citească. Ochii fugeau pe rânduri. Luă de mai 
multe ori fraza de la capăt: „La liberte est de moins en 
moins le droit subjectif qu'aurait l'individu d'agir r sa 
guise...” 

Zoe apăru îmbrăcată. 

— Încheie-mă, te rog, la spate... 

Îi încheie capsele. 

Femeia se plecă şi-şi ridică pălăria de jos. O îndesă pe cap 
şi surâse trist, aşezându-şi părul sub boruri. 

— Radule, mă urâăşti: 

— De ce? 

Puse un semn în carte şi o aruncă pe masă. 

Zoe îşi trase mănuşile, netezind pe fiecare deget pielea de 
căprioară, moale şi dezmierdătoare pipăitului. 

— 'Ţi-aduci aminte, acum un an? Stăteai tot aci, pe scaun... 
Intram întâia oară... 

Zoe îi trecu mâna înmănuşată pe frunte. 

Comşa deschise cu hotărâre cartea. 

— Dacă începi iar! 

Femeia îi luă cartea, o închise şi-o aşeză alături, 
rezemându-se de birou. 

— 'Te temi de amintire? Spune-mi ceva... 

— Ce să spun? Ce ne putem spune! 

— Într-adevăr... Acum, ce ne putem spune? 

Şovăi. Se gândi, pentru despărţire, să-şi apropie buzele de 
fruntea lui, de obraz. 

Dar i se păru că ar fi acum ceva silit, teatral. Întinse numai 
mâna. 

— La revedere! 

Radu Comşa sărută degetele mănuşii cenuşii. 

O petrecu până la uşă. 


Auzi portiţa de fier, de la grilaj, închizându-se după ea. 

— Uff! respiră, cercând să păşească eliberat! 

Se descoperi însă lipsit de bucuria acestei eliberări. Era 
mâhnit. Se întreba de ce nu i-a rostit un cuvânt bun. Ar fi 
fost atât de uşor! I-au rămas scrisorile... Răsuci pachetul în 
mână. Deschise uşa sobei şi le aprinse cu un chibrit. La 
început nu ardeau. Erau prea îndesate. Le răvăşi şi dădu 
foc întâi uneia, desfăcută între degete. 

Pe urmă, toate se sfârlogiră în foi răsucite de scrum; fragili 
trandafiri de cenuşă cu inima de jăratic... 

Îşi schimbă hainele. Ceasul arăta trecut de şapte. Pe 
marmora lavoarului găsi, uitat, un ac pentru păr de bagă. Îl 
aruncă în sobă, peste scrumul scrisorilor. Izbucni o flacără 
mică, albastră; acul se încovoie, sfârâi, se destinse! 
Împrăştie fum albicios şi greu, care pluti în cameră. 

Radu Comşa trânti uşa. Atâta rămânea în urmă. Un miros 
dezgustător de corn ars. 

— Veronico, să aeriseşti! porunci slujnicii, care, în portul ei 
bucovinean, alb, cu pieptar de catifea şi fluturi de aur, 
vorbea, rezemată de portiţă, cu o ordonanţă. 

Veronica lăsă colţul barizului din gură şi fugi bocănind pe 
plăcile de ardezie, cu tocurile ciuboţelelor înalte, potcovite 
cu mici semilune de alamă. 

Radu Comşa cobori pe Schitul Măgureanu, ca să treacă pe 
drum ocolit prin Cişmigiu. 

Umbra copacilor, priveliştea lacului somnoros, scârţâitul 
nisipului sub paşi îi dădeau întotdeauna odihnă. Merse 
încet. Soarele se apropia de asfinţit; în dosul Cotrocenilor, 
incendia acoperişurile de tablă, punea flacără în ferestrele 
mansardelor. Furnalele fabricilor sprijineau cu stâlpi negri 
cerul învăpăiat; dungi întunecate de fum se despleteau 
peste clădirile sure. 

Când să intre în grădină, o trăsură trecu în goană la deal. 

Doctorul Carol Mayer, după o baricadă de valize, panere, 
pleduri vărgate şi cutii, îl privi fără să-l recunoască, poate 
fără să-l vadă. 


„Unde-o fi gonind aşa?” se întrebă Comşa, pătrunzând sub 
bolta copacilor. 

Pe cărările de nisip, copile în rochiţe albe se fugăreau cu 
cercuri. Bonele plimbau cărucioarele de pai împletit. Un 
copil bălan îi surâse după perdele de dantele, întinzând un 
clopoțel de metal. Fără să-şi dea seama, răspunse acestui 
surâs. „Ce poate gândi un copil? Cum se va fi oglindind 
lumea în ochii aceia apoşi, umezi şi tulburi încă, aşa cum 
sunt ochii de miel? E o umanitate embrionară în el, încă 
pură şi bună... Pe urmă devine crud, laş, ipocrit - om întreg; 
un domn, o doamnă... Va cunoaşte toate dezgusturile.” 

Pe lacul cu apă verde-ruginie pluteau câteva frunze de 
timpuriu căzute. Copacii şi cerul purpuriu tremurau 
răsturnaţi în luciul transparent. Totul era departe şi calm, 
ca la o sută de kilometri de fierberea oraşului. 

Dar cum dădu în Bulevardul Elisabeta, în faţa Ministerului 
de Lucrări Publice, înţelese că ceva neobişnuit se petrecea. 

Trecătorii grăbeau spre Calea Victoriei. Trăsurile se 
îmbulzeau lanţ. Două tramvaie sunau zădarnic, abia înain- 
tând. Figurile aveau ceva convulsionat. Cunoscuţii se 
strigau de pe celălalt trotuar făcându-şi semne. „Desigur, 
iar vreo manifestaţie! Distracţie de neutri!” se gândi 
Comşa, îndreptându-se spre chioşcul de ziare. 

Cineva îl atinse pe braţ. 

Onisfor Sachelarie, gâfâind, îşi scoase pălăria: 

— V-am ajuns din urmă! A telefonat domnu deputat... 

— Ei? 

Onisfor Sachelarie se căută în toate buzunările, scoase o 
batistă mototolită, îşi şterse obrazul roşu şi ud de sudoare. 
Apoi: 

— S-a gătat. Ne batem! 

Comşa îl privi fără să înţeleagă. 

Ochii i se opriră, îndărătnic şi absenţi, la obrazul lui 
Sachelarie, unde se lăţise o pată de cerneală violetă. Şi-a 
pierdut mintea? Ce spune? 


— S-a gătat! Războiul! Surâse cu fericire Onisfor 
Sachelarie, apucându-şi amândouă mâinile. În sfârşit, ne 
batem! 

Se opri intimidat de pornirea necugetată care rupea 
distanţa între şef şi subaltern. Nu ştiu ce să facă cu mâinile. 
Îşi împinse în buzunarul de la piept un capăt metalic de 
creion. 

— Nu poate fi războiul! refuză să creadă Radu Comşa. De 
atâtea ori s-a spus... 

Onisfor Sachelarie scoase clin buzunarul hainei un ziar 
împăturit şi-l desfăcu. 

— Citiţi! Starea de asediu. Şi acum se afişează decretul de 
mobilizare! 

Radu Comşa luă ziarul. Numai o foaie, ediţia specială cu 
litere mari de pe care cerneala se lăţise pătată de urmele 
degetelor. Citi dintr-o singură privire, peste rânduri: 
„Consiliul de Coroană. Starea de asediu în Capitală. 
Decretul de mobilizare...” 

Când s-au petrecut toate? Cu şase ceasuri înainte, războiul 
părea cea mai îndepărtată posibilitate. 

— V-am aşteptat la cancelarie. A vorbit la telefon domnu 
deputat... Ştia de la ora unu, de la domnul unde a cinat. N-a 
mai mers în Moldova. A plecat la Sinaia, să aducă 
domnişoara... 

Arătă un teanc de foi: 

— Mi-a dictat telegrame! Fug, să le dau la poştă... 

Onisfor Sachelarie făcu câţiva pasi... Se întoarse... 

— Ce e? 

— Mă rog frumos, gazeta! O ţiu. Pentru bătrânii de la 
Târna o ţiu... 

Radu Comşa îi întinse ziarul şi Sachelarie plecă repede, 
împăturindu-l. 

Aproape de Calea Victoriei, trăsurile şi automobilele 
făceau baricadă. Mulțimea se îmbulzea, revărsată de pe 
trotuare, într-un freamăt cumplit. Negustorii scoteau 
steaguri în vitrină. 


Pe sub botul cailor se strecură un băiat cu câteva foi de 
ziar, zbierând: 

— Ediţiaaaaa..., 'trarea României în războooi! 

— Mă, cu ziare! Făcu un domn gras, cu vestă albă, 
scotocindu-se în buzunarul pantalonului. 

Băiatul era însă departe, şerpuind pe sub coatele 
oamenilor. 

— Şi Jorj, care a plecat aseară la băi! exclamă cu glas de 
contraltă o doamnă din care Radu Comşa nu văzu decât 
ceafa, cu părul frizat sub pălăria neagră. 

Dar în urechi, glasul îi stărui plăcut. 

— Radule! Ce-ţi spuneam! îi ieşi în cale Titel Iliescu. 

Îi despărţiră trei doamne la braţ, pe urmă o ordonanţă 
care fugea ghiontind în dreapta şi-n stânga, pe urmă un 
domn cu o prea frumoasă barbă revărsată pe piept. 

— Ce-ţi spuneam? Repetă Titel Iliescu, izbutind în sfârşit 
să-i prindă braţul. Dacă dă „statul” ordin lui Vasile Breazu, 
toate s-au isprăvit! Să ne oprim aci... la aminte: trăim o zi 
memorabilă! Un moment istoric! O să ne ceară copiii să le 
povestim... 

Zeflemisea, cu înfăţişarea plictisită şi obosită 
dintotdeauna; dar sub cuvintele leneş îngăimate, se ghicea 
emoția pudic ascunsă, ca o slăbiciune ruşinoasă. 

Se rezemară de bara ferestrei, la Capşa. 

Curgea lume pestriță: măhălăli desfundate şi trecătorii din 
fiecare zi, de pe Calea Victoriei. N-aveau nici o ţintă. Paşii îi 
purtau într-o parte şi alta; să-şi vorbească, să vadă, să afle. 
Rândaşi cu straiele albe se încrucişau cu femei elegante - o 
tălăzuire de capete, de porturi şi de suflete, împinsă, 
rătăcită, târâtă. 

Radu Comşa se trudi să descifreze ce stă scris pe figura 
mulţimii; aceiaşi printre care trecuse dimineaţa. Aştepta 
nelămurit ceva nou, tragic, până atunci încă neîntâlnit. 

Dar figurile îşi păstrau, închise, aceeaşi taină. Şi doamna 
cu crosa albă, la braţ cu domnul în haine de soie-ecrue şi cu 
țigară de foi; şi soldatul bleg, gonind cu o tunică ofiţerească 


pe mână; şi fetiţa cu cutia de pălării; şi tânărul care-şi 
pipăia batista în buzunarul de la piept; toţi nu arătau nimic 
din ceea ce lacom cerea să le scânteie în ochi. Curiozitate, o 
bucurie asemeni celei din orişice desfătare populară; unde 
însă era sufletul acela, nespus şi epic, vibrant, vulcanic, 
patetic, pe care-l aşteptaseră toţi? 

Din capătul străzii răsună cântec de goarnă. Apoi tăcu. 

Mulțimea se împinse în lături şi trei batalioane trecură 
undeva, spre gară, ori aiurea. 

Erau soldaţi în uniformele verzi, cu obrazul pământiu, cu 
echipamentul de război. 

Călcau în marş, cot la cot, în rânduri strânse. 

Nu întorceau capul, nici privirile. Nu aveau pe figurile 
aspre nici râset, nici bucurie. 

Semănau toţi; neînchipuit cum semănau toţi. 

Feţe întunecate şi indescifrabile, trecând în lumina cenuşie 
a asfinţitului sub ziduri cenuşii. Paşii sunau icnit în piatră. 
Un ofiţer scund, cu sabia scoasă, fugi pe lângă rânduri să-şi 
prindă locul. Mulţi treceau, nesfârşit de mulţi. 

Un glas îndrăzni un strigăt scurt şi se opri. 

Alături de Radu Comşa îşi făcu loc un bătrân osos şi înalt, 
rezemat în baston, cu mustăţile albe şi răsfirate, galbene 
sub nări, de fumul tutunului. Radu Comşa văzu cum îi 
tremura bărbia şi buza de jos, ca la copiii gata să plângă. Şi 
pe el îl încercă emoția, contaminată de la această emoție a 
altuia. 

Prin gând îi trecu amintirea a tot ce făcuse în ziua aceea. 
Mirosul părului, trupului, al parfumului lăsat în nările şi în 
carnea lui, de Zoe Vesbianu, îi părea acum plin de oroare. 

Aceasta făcea el, când... 

De pe marginea trotuarului din faţă, domnişoara Betty îşi 
smulse de la pieptul bluzei garoafele - garoafele trimise azi- 
dimineaţă pe vârful liniei de Onisfor Sachelarie - şi le 
aruncă în picioarele soldaţilor. 

Dar niciunul nu le ridică. 

Trecu din rând în rând, de la capăt spre coadă, o comandă. 


Şi soldaţii începură deodată să cânte. 

Radu Comşa simţi sub braţ mâna prietenului tremurând. 

Bătrânul rezemat de baston privea, cu ochii în lacrimi, 
peste capete. 

Cântecul se ridică mai puternic, între zidurile sure, în 
întunecarea de cenuşă. 

Capitolul II. 

VREM ROMÂNIA MARE! 

Să ne găsească ceasul pregătiţi! 

(Discurs la Dacia) 

Bulevardele din mijlocul Capitalei îşi primenesc 
inscripţiile, adesea cu fiecare schimbare de regim. 

Numele unui fruntaş politic, despre care nimeni nu va mai 
pomeni peste douăzeci ori treizeci de ani, izbuteşte pentru 
o clipă să-şi câştige o nemurire iluzorie şi temporară, scrisă 
cu litere albe pe tăblia albastră. 

Străzile mărginaşe sunt mai ferite de această concurenţă 
a faimelor trecătoare. Cu discreţie, poartă numiri pitoreşti, 
obscure şi veşnice. O fantezie, uneori îndestul de plină de 
duh, a scos la întâmplare, dintr-un lexicon, întru botez, 
cuvinte amestecate ca într-un poem dadaist. Cartiere 
întregi par de aceea specializate în mitologie, în geografia 
globului terestru, în domeniul sentimentelor şi în 
fenomenele meteorologice: strada Minotaurului şi strada 
Cerber, strada Zefirului şi strada Aurorei, strada Frumoasei 
şi strada Simpatiei, strada Bizanţ şi strada Engleză. 

De la linia de tramvai, străbaţi astfel în zece minute 
domeniile celor mai contradictorii noţiuni: de pe strada 
Inocenţei, dai în Sarmisegetuza, pe urmă în strada 
Emisferului, în strada Supliciului, pe Vampir şi în Orion. 

La colţul străzii Domițian cu strada Centenarului, se află o 
casă lungă ca un vagon, cu un paravan de sticlă, o singură 
fereastră la drum şi grilaj de lemn, cu verdele spălăcit şi 
înecat în praf. 

Oraşul pare foarte departe. Clopotele tramvaiului abia 
străbat surd. Peste zaplazuri se apleacă crengile grădinilor 


ca într-un tihnit oraş provincial. 

De treizeci de ani, madam Ana Czvimbrovskich găzduieşte 
acolo, generaţii după generaţii, studenţi, cu veşminte 
nevoiaşe, dar cu proiecte grandioase. 

„Băieţii” i-au simplificat şi românizat de mult numele 
polonez, cu neputinţă de rostit pentru o limbă moldo- 
valahă: i-au spus mai întâi madam Cimbrovschi, pe urmă, 
mai sumar, madam Cimbru. 

La împământenirea aceasta silită a contribuit fără îndo- 
ială şi o vagă apropiere între numele răposatului Anton 
Czvimbrovskich şi cel al condimentului neaoş naţional. Dar 
hotărâtoare a fost, mai cu seamă, tocmai măiestria 
netăgăduită a cucoanei gazde în prepararea fripturilor în 
sânge, presărate cu aromate frunzişoare de cimbru uscat, 
de sub grinda cămării. 

Acum nimeni nu-i mai spune altfel şi mulţi nici nu-şi mai 
închipuiesc că a purtat cândva numele întortocheat şi 
zbârnâind în consoane al unui prigonit din Polonia infelice. 

Toată ziua, madam Cimbru e nevăzută. Din bucătăria cu 
sfârâituri de untură, din concertul de tigăi ciocnite, de 
tacâmuri şi farfurii spălate, i se aude numai glasul: 

— Lisbet! Adă smântân de la pivniţ! Modest, hoţ bătrân, 
acum ţi rupem piciorile! 

Amenințarea aceasta e urmată întotdeauna de o 
dezlănţuire metalică de cleşte ori vătrai aruncat cu 
vehemenţă şi de pe uşă ţâşneşte atunci, cu coada între 
picioare, Modest, hoţul bătrân, mergând să-şi lângă botul 
sub scări, unde aşteaptă, filosof, să se potolească furtuna. 

La ora douăsprezece şi jumătate şi la ora opt, madam 
Cimbru începe a-şi face din când în când apariţia în uşă, 
învăluită într-un nor de aburi graşi de fum. 

Cu ochelarii bulbucaţi şi mari, ar părea un alchimist care 
părăseşte o clipă alambicurile unde fierb misterioase şi 
drăceşti amestecuri pentru magie neagră, dacă şorţul 
albastru, cu pete de sosuri şi linguroiul ori cuțitul din mână 
n-ar trăda inofensivele îndeletniciri culinare. Madam 


Cimbru cată cu nerăbdare spre portiţă, dacă nu vin 
„băieţii”. Îşi ridică ochelarii pe frunte şi cu un şervet de 
cânepă îşi şterge sudoarea de pe faţa roşie, cu vinişoare 
albastre pe nasul rotund, înflorit şi lucios. „Băieţii”, ca 
întotdeauna, întârzie, iar madam Cimbru se întoarce să 
tragă oalele cu bucate la o parte. 

Madam Czvimbrovskich a avut două mâhniri mari în viaţă. 

Una, acum treizeci de ani, când vecinii i-au adus pe braţe 
al domniei-sale soţ, Anton, lovit în stradă de dambla. 
Domnul Anton Czvimbrovskich, surghiunit politic din 
Polonia, pentru patriotice păcate ale juneţei, ajunsese, după 
numeroase peripeții, în ţara românească, slujbaş de 
oarecare însemnătate la o fabrică de bere şi îşi manifesta 
dezgustul pentru această băutură leşietică şi greoaie, 
consumând cantităţi respectabile de alte băuturi mai tari şi 
mai nobile: coniac, rom, mastică de Hio, zubrovca şi cu 
preferinţă tot soiul de spirtoase de la cincizeci de grade 
alcool în sus. 

Când medicul, după acest avertisment, l-a oprit să mai 
pună spirt în gură, domnul Anton Czvimbrovskich a căzut 
într-o adâncă melancolie şi, după o lună, ca un om care şi-a 
socotit misiunea pe pământ încheiată, a închis ochii şi a 
murit. 

Pentru toate necazurile din viaţă, madam Cimbru l-a 
iertat. Acum vorbeşte despre răposatu-i soţ ca despre un 
om straşnic în tinereţe, mare cântăreţ şi iubitor de frumos, 
orn nefericit şi neînțeles. 

A doua mâhnire i-a fost pricinuită lui madam Cimbru de 
către fiica domniei-sale, Lisbet. Când a murit domnul Anton, 
Lisbet avea numai un an; o fetiţă născută târziu în căsnicia 
lor, în sfârşit binecuvântată; o vietate cu părul aproape alb 
de bălan ce era, cu ochii albaştri decoloraţi, târându-se în 
brânci prin odăi. 

A crescut-o cu mare nevoie, a dat-o la carte, pe urmă la 
Conservator. Talentele domnului Anton Czvimbrovskich se 
prelungeau în târzielnica odraslă. Se ridicase la 


optsprezece ani o fată înaltă şi trupeşă, o adevărată fiică a 
ţării sale îndepărtate, cu frumuseți faimoase şi pomenite în 
toate cronicele dragostelor regeşti. 

Avea piciorul viguros şi fin, anume plăsmuit pentru 
dansurile care au fermecat juneţea bunicelor noastre: 
mazurci, polci şi menuete; avea părul împletit în două coade 
groase, sprincenele încondeiate, pieliţa obrazului străvezie, 
de se simţea sângele dedesubt, ca un abur cald. 

Madam Cimbru o privea cu mare severitate şi cu o 
presimţire rea, dimineaţa, plecând cu sulul de partituri 
subsuoară; iar chiriaşii de pe vremuri rămâneau cu ochii 
visători, până când domnişoara Lisbet dispărea la colţul 
străzii, ducând cu ea un uşor parfum primăvăratic şi ceva 
din prospeţimea dimineţii. 

Dar într-o seară, Lisbet nu s-a mai întors acasă. Glasul a 
mers să-i ciripească aiurea, unde era mai puţină 
posomorală şi nu supravegheau, cu atâta severitate, doi 
ochi cenuşii după ochelari bulbucaţi. 

Madam Cimbru nu i-a ştiut de urmă doi ani. A încercat să 
ascundă ruşinea, povestind chiriaşilor că se află undeva, la 
o rudă îndepărtată, în alt capăt de ţară. 

În noaptea de Crăciunul catolic, după al doilea an de la 
aceste întâmplări, madam Cimbru citea Universul, 
depărtând gazeta în lumina lămpii. 

Ţine şi acum bine minte: era vorba despre nişte 
evenimente grozave din Rusia. Se afla şi o gravură în 
mijlocul paginii: mulţimea înaintând deznădăjduită pe 
Perspectiva Nevski, spre palatul țarilor, să ceară pace şi 
pline. Un escadron de cazaci, cu săbiile scoase, gonea 
dinspre colţul unei străzi; o femeie ridica un prunc în sus, 
oferindu-l tăiuşului de aramă; sub copitele cailor, cu braţele 
în lături, zăcea alt copil... 

Viscolul zgâlţiia ferestrele şi madam Cimbru se gândea, cu 
mare tristeţă, la soarta ei singură, în ţară străină. 

Ochii lăcrimoşi priveau barba neagră a unui luptător 
pentru pace şi pâine, de pe gravură, înfruntând cazacii cu 


căciuli late şi cu săbii încremenite în aer; iar femeia bătrână 
medita la alte prigoniri de acestea auzite din copilărie şi 
citite în depeşele gazetelor; execuţii cumplite din Varşovia 
unde are neamuri, despre care de multă vreme nimic nu 
mai ştia. Atunci cineva a deschis încet uşa de la antret, 
pipăind peretele prin întuneric. A răsucit încuietoarea de la 
a doua uşă. Când madam Cimbru şi-a ridicat ochelarii pe 
frunte să vadă cine e - toţi chiriaşii plecaseră în vacanţă şi 
nu aştepta pe nimeni - să lunece de pe scaun, nu alta! 

Lisbet, slabă ca o vedenie, în haine subţiri, vânătă de frig, 
cu un copil în braţe, învelit într-un şal de lână verde... 

A iertat-o şi pe ea. Era îngheţată de ger, pruncul scâncea 
amorţit; de fiară să-i fi fost inima şi n-o putea alunga afară, 
pe urgia care şuiera dezlănţuită pe străzi. 

Dar pe copil nu l-a putut apropia de suflet. 

L-a botezat Anton, după numele răposatului; iar Toni a 
crescut alungat din bucătărie, alungat din casă, mai mult pe 
stradă şi în maidanul cartierului. Era acum un soi de rebel, 
care ţinea piept copiilor din vecini, bombardându-se cu 
bolovani, spânzurându-se prin grădinile mahalagiilor, 
fumând capete de ţigări şi dresându-l pe Modest să execute 
o sumă de acrobaţii de circ, cu o străşnicie care făcea să 
mijească uneori în mintea dobitocească şi bătrână a câinelui 
gânduri disperate şi neaşteptate de la un neam de 
patrupede reputate drept statornice sclave omului; ca de 
pildă să-şi ia lumea în cap, ori să-şi muşte călăul de nasul cu 
pistrui. 

Prin aceste aprige peripeții, madam Czvimbrovskich şi-a 
purtat trupul scurt şi gros cu acelaşi resemnat eroism, cum 
îşi poartă numele născocit de băieţi. 

Generaţii s-au petrecut una după alta, prin cele trei 
camere închiriate. De câteva ori a adăpostit în aceeaşi 
odaie, după douăzeci de ani, feciorul unui fost chiriaş de 
odinioară, venit să-şi sfârşească învăţătura unde a terminat- 
o părintele, acum magistrat, avocat, doctor ori dascăl prin 
cine ştie ce pierdută urbe de provincie. 


Pe lângă cele trei camere, madam Cimbru, ajutată de 
Lisbet, găteşte masa şi pentru alţi cinci-şase studenţi, cu 
adăposturi prin apropiere. Trei luni pe an, cât durează 
vacanţa de vară, locurile la masă sunt împuţinate, băieţii se 
risipesc şi nu rămân decât cei mai nevoiaşi, cu slujbe în 
Capitală. 

Toamna, masa din geamlăc se lungeşte cu o tăblie adaos: 
băieţii se adună aducând vreun recrut, doi; discuţiile ţin de 
la masa de seară până la miezul nopţii uneori, şi Modest, 
după ce a sfârşit de ros toate oasele şi după ce a înghiţit 
toate fărâmiturile, urmăreşte, cu ochii lui veterani şi 
somnoroşi, cu botul pe labe, gesturile aprinse ale acestor 
personaje ciudate, care nu mai pleacă la culcare şi fără să 
se atingă de farfuria de brânză în care au rămas câteva felii 
albe; se frământă pe scaune, câteodată foarte supăraţi, altă 
dată şoptindu-şi domol despre ceva depărtat şi neînțeles; pe 
urmă, din nou se întărită bătând cu pumnul în masă de se 
cutremură paharele şi îl fac să tresară în patru-labe, 
mârâind indignat. 

În vara aceasta madam Cimbru are numai un singur 
chiriaş, în camera de la stradă: Onisfor Sachelarie. 

Ceilalţi doi sunt plecaţi, unul la părinţi, la ţară, în 
Mehedinţi; altul în concentrare, în munţii Bacăului, de unde 
a trimis o carte poştală cu vederi de la băile Slănic: un şipot 
alb într-o poiană de brazi şi un domn cu capul gol, sorbind 
dintr-un pahar apă din izvorul numărul 3. 

Vederea a fost aşezată de madam Cimbru în rama oglinzii, 
făcând vizavi cu o fotografie a domnului Anton 
Czvimbrovskich, ciocnind şi dânsul paharele - altfel de 
pahare, cu altfel de conţinut - împreună cu doi prieteni 
necunoscuţi, la bâlciul din Nămăeşti. 

Mai pregăteşte masa încă pentru trei studenţi, rămaşi în 
Bucureşti pe timpul vacanței; toţi trei băieţi buni, 
cuviincioşi şi la zi cu plata. 

Acum, în pridvorul cu geamlăc, masa e întinsă pentru 
patru persoane. Trei au şi sosit; Lăscăruş Codreanu, Stelian 


Minea şi Ionel Cristescu. 

Lipseşte numai Onisfor Sacbelarie; dar îl aşteaptă cu toţii. 

E întrucâtva o sărbătoare a lui: mobilizarea înseamnă 
războiul pentru Ardeal, iar Onisfor Sachelarie înfăţişează 
Ardealul. 

Ionel Cristescu, fecior de podgorean din Moldova, a trimis 
pe Ioni cu un bilet la gazda lui, aproape zece minute de 
drum, să-i încredinţeze două sticle de vin înfundat, Cotnar 
adus de acasă şi păstrat pentru zile mari. Stelian Minea i-a 
mai dat bani lui Ioni să treacă pe la regie şi să cumpere 
două pachete de țigarete Intim-Club. Masa avea să fie 
lungă: se încheia o discuţie care dura de doi ani. 

Lisbet aşeză lângă tacâmuri şervetele răsucite în inele de 
lemn pirogravate, purtând inițialele fiecăruia. 

Tăcută, cu părul de culoare cenuşie acoperit eu o 
broboadă roşie, cu sânii atârnând moi sub bluza pestriță, nu 
mai păstra nimic din frumuseţea fetei de acum doisprezece 
ani, care trăise romanul rămas pentru toţi o taină. Îi 
căzuseră dinţii: când vorbea şi râdea, gura arăta o spărtură 
neagră şi dezgustătoare, ochii priveau plumburiu, mâinile 
stacojii, mâncate de leşie, păreau mâini de servitoare şi, 
într-adevăr, rostul ei în casă era mai mult de slujnică decât 
de fata stăpânei. 

Din cele întâmplate atunci, madam Cimbru nu-i putuse 
smulge un cuvânt. Pierzania şi-o ispăşea fără să se plângă şi 
fără să se spovăduiască nimănui, cu o îndărătnicie 
duşmănoasă faţă de viaţa care-i nălucise luminos o clipă 
cine ştie ce înşelare şi o îngenunchease. 

Când sfârşi de rânduit masa, cu mâinile încrucişate în 
poale, rămase uitată, privind cu ochii suri în zid. 

— Lisbet! se auzi glasul lui madam Cimbru, în aburii 
unsuroşi ai bucătăriei. 

Lisbet tresări, alungând gândul cu mâna, ca pe o insectă 
supărătoare şi se mişcă târându-şi lălâu papucii cu talpă de 
pâslă. 


— Ceea ce e sigur, vorbi Stelian Minea plimbându-se între 
cele două uşi şi aşezând din mers cu piciorul colţul 
muşamalei îndoite, ceea ce e sigur e că niciodată oamenii n- 
au să-şi verse sângele pentru triumful unui adevăr 
geometric! Războaiele şi revoluțiile nu se fac pentru 
adevăruri obiective... Vrem adică libertatea Ardealului, 
fiindcă vrem triumful ideii de libertate? Deloc! Ce-mi pasă 
mie că pentru ideea de libertate s-ar răscula cine ştie ce 
neam din Asia şi că o represiune a guvernului respectiv 
sfârşeşte cu spânzurători, execuţii la zid eţetera? Nu-i 
cunosc, nu ştiu cine sunt; admit că or fi având dreptate, nu 
numai din punctul lor de vedere, ci şi din cel al întregii 
umanităţii... Dar ce să fac, dacă nu pot participa sincer, cu 
fapta, la suferinţele, la idealurile, la lupta lor? Când e vorba 
însă de Ardeal, e altceva! Libertatea nu mi se mai pare un 
principiu oarecare, o religie, a altora, dacă vreţi; ci mă pune 
în mişcare direct, mă pasionează, fiindcă educaţia, şcoala, o 
legătură de sânge, istoria, literatura, comunitatea de limbă, 
mai ştiu eu ce, mă fac solidar, mai mult ori mai puţin, cu 
soarta indivizilor de acolo; mă fac sensibil la suferinţele şi la 
bucuriile lor. Lui Robinson, în insula lui, sunt sigur că i-ar fi 
perfect egal dacă Tisza face ori nu cutare concesie şcolilor 
româneşti, ori dacă, în loc de o şcoală românească mai mult, 
dă ordin să se ridice câteva spânzurători în plus! 

Stelian Minea îşi scoase ochelarii, îi aburi, îi şterse cu 
batista şi se uită în zare, prin sticlă, cu ochii lui de miop. 

Era un tinerel puţin la trup, cu capul mare şi abia sus-ţinut 
de un gâtlej subţire ca un vrej. Pătimea de boala teoriilor şi 
discuţiilor, încât se afla în continuare. 

— Pe Robinson îl interesează dacă vine ori nu cineva, să-l 
scoată din insula unde s-a săturat de Vineri, de papagal, de 
pisică şi de rădăcini crude! întări Lăscăruş Codreanu. Care 
privea cu mâinile la spate, pe fereastră, în stradă, un orb 
bătrân al cartierului, pipăind cu luare-aminte marginea 
trotuarului cu bastonul. 


— Exact! continuă Stelian Minea, trecându-şi între degete 
urma vânătă, lăsată de ochelari pe rădăcina nasului şi 
aşezându-şi-i la loc. Exact; pe Robinson îl interesează mai 
mult decât orice orizontul lui; apare ori nu o corabie în 
zare? Pe când pentru mine, Ardealul devine o chestiune 
vitală! A sunat mobilizarea, las tot: cărţi, examene, 
dragostea, liniştea mea, risc tot ce am şi viaţa, adică tot ce 
am mai scump, dar nu pentru triumful ideii de libertate ori 
de dreptate; ci fiindcă de astă dată ideea de libertate şi de 
dreptate o văd şi o simt prin sufletul celor câtorva milioane 
de oameni cu care mă ştiu solidar! 

— Cunosc! Acesta e un lucru vechi! spuse Ionel Cristescu, 
curăţindu-şi unghiile cu o scobitoare şi privindu-şi degetele, 
pe care le avea lungi, subţiri şi albe. Eşti în marginea 
empirismului lui James, opţiuni vii ori moarte, obligatoriii 
ori evitabile, importante ori insignifiante... Din fericire, nu 
mai e vorba de aceasta acum: războiul a trecut din faza 
argumentărilor şi ipotezelor la fapt. Doi ani l-am dezbătut şi 
pe o faţă şi pe alta, să ne vedem la fapte! 

— O, cât despre aceasta! făcu Stelian Minea un semn în 
sus cu mâna, luând o înfăţişare vitează şi dârză, care 
contrasta cu făptura lui puţină şi golită de sânge, de june 
cărtu-rar miop şi cu spinarea de timpuriu încovoiată. Bună, 
Onisfoare! 

Onisfor Sachelarie intră agăţându-şi din treacăt pălăria în 
cuier şi strângând mâinile pe rând. 

— Ştiţi? 

— Ştim! răspunseră toţi, înțelegând că este vorba despre 
ordinul afişat cu câteva ceasuri înainte. 

— Mâine seară plec. 

— Şi noi... 

— O, drăguţii de dânşii, santinelele grofilor de le Carpaţi! 
îşi freacă Onisfor Sachelarie degetele scurte şi pătate de 
cerneală. 

— No, hai! zâmbi Ionel Cristescu, amintind proclamația de 
două cuvinte a lui lancu, către moţii lui... 


Îşi luară toţi locurile ştiute. Onisfor Sachelarie, cu figura, 
de obicei colţuroasă şi lipsită de prietenie, era acum 
luminat de bucuria care-i dădea un fel de bărbăţie 
păduratică şi aprinsă. Era o apă: fugise la poştă să dea 
telegramele lui Alexandru Vardaru: străbătuse de două ori 
Calea Victoriei, ghiontit şi ghiontind să citească ordinele 
afişate pe ziduri; întovărăşise acasă, tocmai în Calea 
Văcăreşti, pe domnişoara Betty; iar drumul aci îl făcuse pe 
jos. Tramvaiele gemeau de lume, de n-ar fi încăput un ac. 

Mâncară la început tăcuţi şi flămânzi. 

Peste o zi, toţi trebuiau să plece; în seara următoare, masa 
lui madam Cimbru rămânea pustie. 

Doi îşi pregătiseră examenele de licenţă: timp pierdut. 
Cine ştie când şi cui va mai veni rândul examenelor 
vreodată? Onisfor Sachelarie, transfug de pe frontul 
galiţian, unde purtase gradul de subofițer, făcuse 
concentrare în oştirea românească, era înaintat 
sublocotenent la un regiment pe care îl ştia în apropierea 
Predealului; pierdea şi el cel dintâi examen de jurist, 
pregătit cu grea muncă de un an, fiindcă se deprindea 
anevoie cu programul, cu graiul, cărţile şi sprinteneala 
mobilă a „regăţenilor”. 'Toţi, în afară de Lăscăruş Codreanu, 
medicinist, mai ferit la o formaţie sanitară, intrau în linia 
întâia de foc. Dar gândul primejdiei şi al morţii nu-i încerca 
o clipă. Era alungat ca posibilitate absurdă, de tinereţea lor 
caldă din vine şi de viaţa pe care o socoteau eternă. 

Lisbet schimbă farfuriile, mişcându-se fără vuiet cu paşii ei 
de pâslă. 

Intră, gâfâind şi împingând uşa cu piciorul desculţ, Toni, cu 
câte o sticlă sub fiecare braţ. 

Pe obraz purta o zgârietură proaspătă, sângerândă. Aşeză 
sticlele pe masă cu mâinile negre de nuci. Din buzunare 
scoase pachetele de ţigări. Unul era turtit. 

Explică, ştergându-şi cu mâneca hainei sângele de pe 
obrazul pistruiat: 


— Au sărit la bătaie, domnu Stelian! Zice că-s inamic! Dar 
le-am arătat eu lor! 

— Bine, mă dezmâăţatule! se sperie Ionel Cristescu. Cu alte 
cuvinte, era să-mi spargi sticlele! 

— Dar ce, sunt prost? se indignă Toni de această bănuială 
plină de ofensă. Am aşezat mai întâi sticlele jos şi pe urmă 
le-am tras... Le-am tras, să ţină minte! '[igările nu puteam, 
domnu Stelian, erau în buzunar. 

— Hai, marş şi-ţi cumpără rahat! îi aruncă Stelian Minea 
un zece bani de hârtie, mic ca un timbru verde. 

Toni îl mistui cu degetele negre în buzunările pantalonilor 
umflate de o parte şi de alta, ca două torţe. Acolo îşi avea 
depozitată toată avuţia: mingea, cuțitul, capete de creioane, 
bilele, arşicele, o colecţie de nasturi celebră printre toate 
haimanalele cartierului. 

De la uşă se întoarse: 

— Domnu Stelian am să vă rog ceva... Nueaşacă 
polonezii nu sunt germani? Dacă-mi spun ăştia că sunt 
neamţ? 

Stelian Minea înţelese ce proces se petrecea în mintea 
copilului şi-i răspunse cu glas îmblânzit: 

— Nu, Toni, polonezii nu sunt germani! Sunt chiar în 
duşmănie cu dânşii şi cu austriecii, pentru o ţară a lor, cum 
au mai avut-o şi au pierdut-o... lar tu, Toni, nici polonez nu 
eşti! Tatăl tău a fost român. 

Toni clătină cu neîncredere capul tuns ca în palmă, cu 
urechile dezbârnate în lături. 

Privea în jos; cu piciorul gol şi murdar scociora ceva. 

— Domnule Stelian, eu n-am tată! şopti fără să ridice ochii. 

— Hait, marş, nu-mi toca prostii! Ai avut tată, tatăl tău a 
murit de mult, când erai mic! Minţi la întâmplare Stelian 
Minea. Astea nu sunt lucruri pentru copii... Ţi-am spus: 
şterge-o! se înfurie, ca să-şi ascundă tulburarea. 

Toni ieşi cu pălăria de doc făcută sul subţioară. 

Se auzi un geamăt, un scâncet care aducea cu suspinul 
unui animal sugrumat. 


Atunci prinseră de veste că Lisbet era acolo, rezemată de 
uşor şi că ascultase. Privirile tuturor se înfipseră în farfurie. 
În tăcere se auzi o muscă zbătându-se în perdea, izbindu- 

se în geam, apoi scăpând liber, afara. 

Femeia îşi alungă dinaintea ochilor o vedenie, cu mâna 
roşie şi arsă de leşie. Pe urmă, împietrită din nou, cu buzele 
vinete, strânse, începu să culeagă tacâmurile, mută ca 
întotdeauna. 

Aduse lampa în jurul ei. Frământând cocoloşi din miezul 
de pâine, cei patru rămaseră la sfat multă vreme; ultimul 
sfat la masa aceasta unde se încheia o viaţă comună, pentru 
a începe alta, necunoscută, eroică poate şi înainte de toate 
plină de ameninţări nedesluşite. Goliseră cele două sticle cu 
vin. Obrajii le erau îmbujoraţi, glasurile mai calde, ochii 
strălucitori. 

Rumoarea oraşului expira îndepărtat. Se auzea, din când 
în când, duruind un tramvai electric, pe a treia stradă. Fără 
voie, îşi spuneau în gând: „Numărul 16! Apoi unul cu cai pe 
altă stradă: Numărul 3!” 

Dincolo de vorbele rostite, se urzea pe al doilea plan 
gândul că zvonurile acestea familiare n-au să le mai asculte 
multă vreme şi au să li se pară mari şi îndepărtate fericiri, 
când îşi vor aminti de ele, undeva, în cine ştie ce firidă 
umedă de pământ. 

Prin ferestrele deschise, fluturi mărunți, albi, cafenii, 
cenuşii, negri cu dungi argintii, pâlpâiau orbi, atraşi de 
lumină, se izbeau de sticla fierbinte, se zbăteau cu aripile 
arse, mureau încleiaţi în petrolul scurs pe piciorul de nichel. 

Câte unul mişca într-o ultimă convulsie o aripă cu praful 
scuturat, destindea o trompă minusculă, tremura o antenă 
fină şi înfiorată de spasm. 

Şi deodată, în miezul nopţii, glăsuiră, de bronz, clopotele 
Mitropoliei. 

Era un fior. O chemare şi o tânguire înălţată peste ziduri şi 
peste oameni, dincolo de geana luminoasă, plutind peste 
oraş, sus, în noaptea albastră, dincolo de văzduhuri, spre 


cer. Şi altele şi altele porniră chemări din noapte, căutându- 
se, îngânându-se, unind un singur psalm, care nu mai era 
vibraţie de metal, ci înfiorare cutremurată în carne. 

Clopotele rugară grav deasupra deşertăciunilor şi oraşul 
deşertăciunilor o clipă tăcu. 

Cei patru îşi simţiră ochii învăluiţi de o ceaţă; iar de 
această înduioşare s-au ruşinat, ca de o slăbiciune. 

Vânturaseră tot. Planuri care rămâneau părăsite; altele, 
urzite acum. Nimicuri cu care îşi umpluseră viaţa şi de care 
se despărţeau cu o uşoară melancolie. 

Toate rămâneau acum depărtate, pierdute pentru cine ştie 
câtă vreme. 

Lăscăruş Codreanu se uită la ceas. Aproape unu. 

— În clipa asta Rodoş poate a trecut graniţa... Poate e 
rănit... Poate... 

Nu-şi sfârşi gândul, ridicându-se să scuture farfuria cu 
scrum şi cu rămăşiţele de ţigări. 

Rodoş era colegul lor, tovarăşul de masă, chiriaşul care 
trimisese acum o lună cartea poştală cu vederi din Slănic. 

— Da, poate e rănit... repetă gânditor Stelian Minea. Are 
să fie un război fără cruţare. Ungurii au să-şi apere hotarul 
pas cu pas. 

Onisfor Sachelarie îşi frecă părul aspru cu podul palmei, 
nemulţumit că aude aceeaşi poveste. 

— Dar gătaţi odată, fraţilor, cu nemeşii şi conții maghiari! 
Ni-i cunoaştem noi oamenii! Arme să aibă catanele 
româneşti. Că nu-i prinde nici drac până la Pustă... leamă 
mi-i de alta. Ni-or face spânzurători pentru bătrânii de- 
acasă. Şi-or căpăta regăţenii Ardealul, cum l-a cerut un 
drăguţ de-al vostru: fără ardeleni! 

— De ce spui aceasta? îl întrebă Stelian Minea. De ce spui, 
când ştii că toţi... 

— Ne ard la suflet-aceşti doi ani! răspunse întunecat 
Onisfor Sachelarie, arătând cu mâna spre un tablou din 
perete, pe care-l cunoşteau toţi cu de-amănuntul, deşi se 
afla acum ascuns în umbra globului de lampă. 


Era o ilustrație dintr-o revistă: oameni ucişi pe stradă, o 
spânzurătoare într-o piaţă, dedesubt scris: Liniştea 
domneşte în Varşovia. O gravură veche, în ramă îngustă, 
neagră, dăruită odinioară de un chiriaş proprietăresei din 
patria lui Kosciusko. 

— Trebuie să vă intre în minte că tot aşa a fost păstrată 
liniştea în Ardeal, doi ani! spuse duşmănos Onisfor 
Sachelarie. Spânzurători, oameni puşcaţi... Feciorii noştri la 
front, iară în Bucureşti bătăi cu flori, pita vândută 
germanilor, gazete pentru Grossosterreich şi 
Mitteleuropa... 

Îşi şterse sudoarea cu batista mototolită şi se uită le 
fiecare, pe rând, cu ochii mici, scufundaţi sub sprincenele 
aspre şi păroase. 

Toţi îşi dădeau seama că se aprindea o discuţie de prisos, 
un vechi proces dezbătut de zeci de ori la această masă, 
acum scormonit fără rost, de un duh duşman, numai ca să 
le înrăiască o noapte de bucurie; ultima lor noapte. 

Dar nu-şi puteau înăbugşi pornirea care le punea pe buze 
cuvinte grele şi fără sens. 

— Şi voi? Voi? întrebă Ionel Cristescu, aplecându-se peste 
masă şi mutând o sticlă, să vadă mai bine faţa lui 
Sachelarie. În Ardeal nu s-a spus că voi cei dintâi aveţi să 
trageţi în valahi când or îndrăzni să atace sfânta monarhie? 

— Şi pe urmă, povestea cu Ardealul purificator! râse 
subţire şi dispreţuitor Stelian Minea, îndesându-şi ochelarii 
pe nasul cu nările străvezii. Ne-aţi înnebunit! Tot aveţi să 
transformați, să faceţi perfect, să reformaţi, să ne 
regeneraţi; sunteţi panaceul universal! Mersi! Voi cu popa 
Mangra al vostru şi cu Siegescu... Nu suntem nici mai, buni, 
nici mai răi unii decât alţii şi pe urmă... 

Stelian Minea aruncă ţigarea neterminată şi privi fix în 
tavan, bătând toba cu degetele în masă. 

O clipă se lasă tăcerea. 

Un fluture îşi sfârâi aripile în flacără; cu fata în sus se 
zbătu pe masă, strânse aripile ciunge şi rămase neclintit. 


Poate murise, ori poate, în mijala lui de cuget, înainte de a 
muri, cerca să-şi lămurească cu spaimă de unde puterea 
aceasta înfricoşată şi rea, care-l chemase la pieire cu o atât 
de orbitoare şi fierbinte strălucire. 

— Suntem stupizi cu toţii! mărturisi Lăscăruş Codreanu, 
rupând tăcerea grea dintre dânşii. Stupizi ca fluturele 
acesta, pe care l-a ucis prea multa şi strălucitoarea lumină! 
Toţi o să fiţi în trei zile pe linia de foc. Ştiţi că mergem cu 
toată inima, că altfel nu putea fi, şi ne servim unul altuia 
toată drojdia dezbaterilor de doi ani... Mai bine, dragă 
Onisfoare, spune-mi cui laşi în grijă pe domnişoara Betty? 

Onisfor Sachelarie privi încruntat, fără să surâdă glumei. 

Toţi erau acum, în geamlâcul cu lumină fumegoasă, 
neîmpăcaţi şi străini. 

Ceva absurd, trist şi fără îndreptare se căsca între dânşii. 
Ştiură că nimic din ce rostiseră nu mai credeau niciunul. 
Totuşi, din adâncuri ceţoase, din ascunzişuri unde pândea, 
pitită, o putere întunecată şi duşmănoasă le şoptise învinuiri 
netrebnice, ca să-i îndepărteze unul de sufletul celuilalt, 

când sufletele le fuseseră topite într-o îmbrăţişare. 

Fluturele ars mai tremură o aripă, ca o rugare şi trecu din 
viaţă. 

Mai rostiră câteva cuvinte. Voiau să alunge tăcerea. Dar 
vorbele sunau deşarte şi în silă. 

Se despărţiră de Onisfor Sachelarie cu strângeri de mână, 
pe care le voiau frăţeşti şi împăcate, însă din care ceva 
lipsea şi era nefiresc. 

În stradă au tăcut toţi. Ferestrele erau întunecate, casele 
cu înfăţişarea pustie şi misterioasă, aşa cum arată toate 
clădirile cu geamuri negre, noaptea. 

La colţul cel mai apropiat, Stelian Minea se opri: 

— Mă întorc... Să-i spun o vorbă mai bună! Gândiţi cât e 
de singur acum şi cât trebuie să se simtă de străin... 

Ceilalţi dădură din umeri: 

— Ce să-i facem, monşer? N-ai văzut ce capsoman e? Tu 
faci literatură acum, sentimentalism... Are să-i treacă! 


Şi plecară mai departe. 

Stelian Minea se întoarse. 

La fereastra „capsomanului”, lumina era stinsă. Bătu o 
dată, de două ori. Nu răspunse nimeni. 

O umbră întunecată îi atinse picioarele. Era câinele 
gazdei, mişcând bucuros coada scurtă, mirosindu-l cu 
răsuflarea caldă. Mai bătu încă o dată în fereastra neagră. 

Porni înapoi pe strada deşartă. Un timp îl petrecu, cu paşi 
mărunți, câinele. Apoi merse singur, cu suflet mâhnit, în 
oraşul negru. 

— 'Tăticule, tare mai eşti mata ticăit! 

Dinu, cu pălăria de pânză albă trasă peste cârlionţii bălani, 
aştepta în prag, schimbând pe loc picioarele goale, în 
sandale. 

Aşeză jos găleata de tablă şi lopata minusculă, încrucişând 
braţele ca un om mare, decis să aştepte până la marginea 
răbdării. 

Virgil Probotă, lângă fereastră, răsucea pe o parte şi pe 
alta halatul nou de baie, cumpărat cu o zi înainte, pentru 
Maria. Îi smulse eticheta cu preţul şi o rupse în două, în 
patru, în opt, mărunt de tot, până când hârtia rezistă. 

O săptămână întreagă imaginase un adevărat reviriment 
în capitolele bugetare, pentru a pune la o parte, fără să se 
simtă, preţul acestei surprize. lar când, în sfârşit, aseară, la 
Constanţa, se hotărâse, darul era de prisos! Telegramele de 
dimineaţă vesteau mobilizarea; vacanţa sfârşea înainte de 
timp; în trei zile trebuia să fie la regiment. Şi Maria nu ştia 
încă nimic. 

Se plecă peste marginea ferestrei şi zvârli bucăţile rupte 
de carton. 

De sus, de la fereastra din faţă a hotelului Movilă, o 
femeie, cu faţa ascunsă de o pălărie mare de pai, arunca la 
fel rămăşiţele unei scrisori în vânt. 

Erau mulţi acei care peste două ore vor avea să arunce în 
vânt bucurii întrerupte... 

Dinu i se agăţă de mână. 


— Haidem odată, tăticule! Eşti imposibil! Parcă eşti bunica 
când pleacă în oraş: „Stai că mi-am uitat mănuşile! Stai că 
am închis pe Arabela în ietac! Stai că am pierdut cheile!” 

Dinu fugea până la uşă şi înapoi, ţinând subsuoară 
presupusa umbrelă şi scormonind într-o gentuţă închipuită, 
să arate cum face buniţa când a uitat mănuşile, a închis pe 
Arabela în ietac şi nu-şi găseşte cheile! 

Amărăciunea lui Virgil Probotă, o clipă, fu alungată 
departe. 

Îl ridică cu amândouă mâinile la piept. 

— Va să zică, de ăştia-mi eşti, domnule! Lasă că mite 
aranjez cu la buniţa, cum ajungem la Bucureşti... Aşa, 
domnule: „Stai că am închis pe Arabela în ietac; stai că mi- 
am uitat cheile!” 

Dinu îşi arătă dinţii mărunți, lăsându-se pe spate în braţe 
şi scuturându-şi părul inelat, de i se rostogoli pălăria. 

— Parcă eu nu sunt sigur că mata ţii cu mine! Ştiu eu că n- 
ai să mă trădezi... 

Şi cu viclenie, ca să schimbe vorba, se zbătu să scape: 

— Dă-mi drumul! Să-ţi arăt matale ceva extraordinar... Ce- 
am scris aseară! 

Se plecă şi, de sub masă, dintr-un carton, scoase o foaie 
scrisă cu creion albastru. Erau câteva litere inegale şi 
tremurate... Numele lui: Dinu V. Probotă, sfârşit cu o parafă 
încâlcită, iar restul coalei plin de desene fanteziste; un 
vapor cu un steag ţeapăn şi mult fum încreţit ca un smoc de 
câlţi, câteva şiruri de soldaţi cubişti defilând înaintea unui 
ofiţer cu sabie lată într-o mână; la picioare, un căţel scund 
şi lung ca un crocodil, în sfârşit, în aer, peste capetele 
tuturor, plutind o barcă şi un turc. 

— Ali! lămuri cu mare orgoliu Dinu, acoperindu-i fesul cu 
degetul. Ali, cu barca la pescuit... 

Fesul lui Ali era mult mai mare ca restul trupului şi Ali, la 
rându-i, era mult mai mare decât toată barca; astfel, toate 
principiile perspectivei erau înfrânte dintr-un creion. 


— Ei, ce zici mata? întrebă Dinu cu o mână la spate şi cu 
degetul celeilalte în gură, în semn de admiraţie înaintea 
propriei sale opere. 

— Zic că bietul Ali nu mai are multe zile! Acuşi-acuşi se 
îneacă! îl necăji Virgil Probotă, zâmbind. Cum vrei să nu se 
înece, dacă e mai mare decât barca? 

Dinu rămase o clipă surprins de această funestă 
perspectivă. 

Virgil Probotă îl ridică aproape de obraz, strângând 
vietatea fragedă care-şi zbătea braţele mici de gânganie. 

— Lasă-mă, că mă înţepi cu barba! Eşti aşa de neglijent! se 
feri Dinu. Ai zis adineaori că mergem! 

Virgil îl lăsă jos; îi aşeză cârlionţii sub pălărie. Puse halatul 
nou cumpărat pe braţ, îl acoperi cu pardesiul de ploaie, să-l 
ascundă. 

Închise uşa şi porniră pe poteca prăfoasă, printre 
plantațiile firave de salcâmi şi oţetari, printre ierburi 
uscate, unde lăcustele începuseră sfârâitul metalic, 
presimţind dogoarea zilei. Soarele sclipea orbitor în faţă, 
răsfrânt în mii de oglinzi. 

Din vilele inundate de lumină se îndreptau repede femei în 
haine viu colorate, cu umbrele şi voaluri lungi, bărbaţi în 
halaturi albe, cete de copii gonind înaintea guvernantelor, 
care strigau disperate în graiuri străine. 

Dimineaţa era fierbinte. Pe apă, lumina tremura de-a 
curmezişul un fluviu de smalţ topit. 

Un vapor alb trecea departe, în razele jucăuşe, cu o parafă 
de fum în urmă. Zburau pescăruşi repezi, în zvâcnite 
perechi, care descindeau pe valuri ca alte albe foi de 
răvaşuri rupte. De sus, de pe faleză, linia curbă a 
orizontului, îndepărtată până la ultima margine pe cerul 
străveziu, se desfăşura odihnitoare, ca o mare şi potolită 
bucurie. În palpitarea apei, dâre lungi şi lucii însemnau 
cărările unei corăbii-nevăzute. 

Totul era aci ca totdeauna: luminos, puternic şi 
nemărginit. 


Virgil Probotă îşi aduse aminte deodată că mâine vor sfârşi 
toate şi simţi în gură un gust ruginit, ca atunci când 
podideşte sângele. 

Strânse mai încleştat mânuţa caldă, care lupta să se 
desprindă. Dinu, în vârful picioarelor, încruntase 
sprincenele, căutând să desluşească cu privirea în mulţimea 
de pe plajă. 

— Uite mămuţa! strigă, descoperind-o în colţul „lor”, la o 
parte, culcată pe nisip, citind o carte. 

Se smuci şi, apăsându-şi pălăria cu mâna în care ţinea 
lopata de joacă, îşi dădu drumul la goană, în vale. 

Virgil Probotă veni încet în urmă, cu inima tresărind de 
câte ori Dinu sărea peste pietre şi de câte ori, din fugă, 
trecea plecându-se pe sub barierele de lemn. Ziarele încă 
nu se împărţiseră; nimeni nu bănuia nimic. Se gândi la 
frământarea de peste un ceas, când toţi vor afla. 

Când ajunse, Maria desfăcuse sandalele lui Dinu şi îl lăsase 
într-un pantalon scurt, aproape gol. O fetiţă tot atât de 
golaşă, sprâncenată, cu ochi albaştri, se apropia prudent ca 
o pisică, cu braţele încărcate de o provizie de unelte. 

— Mămuţă, pot să mă duc cu Alina, să sfârşim cetăţuia? 
întrebă Dinu, mai mult de formă. 

Şi fără să aştepte învoirea, ajunse din câteva sărituri lângă 
apă, unde se aflau, înălțate pe jumătate, meterezele 
viitoarei cetăţui. 

O doamnă în doliu, mama Alinei, surâse prietenos, dând 
din cap, deşi nu se cunoşteau. 

Maria îndoi un semn în carte, o aruncă alături. 

— Aa, versuri?! se miră Virgil, aşezându-se pe nisipul cald, 
după ce avu grijă să acopere bine haina de baie cu 
pardesiul. 

— 'Ţi-am spus că o lună vreau să mă refeminizez! plecă 
ochii Maria, cu o lucire de ironie în bătaia genelor, pentru 
propriile sale hotărâri. 

Lunecă mâna ca o dezmierdare pe scoarţele elastice ale 
cărţii: 


— N-am luat cu mine - ai văzut? - decăt literatură: versuri 
şi romane. Şi te rog, domnule profesor, două săptămâni, cât 
mai stăm aci, să mă slăbeşti cu teoriile tale biologice! îl 
ameninţă cu degetul. Sunt sătulă de mutaţiile lui Hugo de 
Vries! Ascultă, dacă nu sună la locul lor aci: 

Mon coeur, comme un oiseau, voltigeait tout joyeux Et 
planait librement F l'entour des cordages; 

Le navire roulait sous un ciel sans nuages, Comme un 
ange enivre du soleil radieux... 

Scutură nisipul şi firele de alge uscate dintre file, apoi 
închise volumul: 

Mon coeur, comme un oiseau, voltigeail tout joyeux Et 
planait libremenl f l'entour des cordages... 

Virgil Probotă se simţi dintr-o dată cel mai înverşunat 
duşman al lui Baudelaire. 

Maria se gândea ce vor face încă două săptămâni - 
„versuri romane”. - iar dânşii urmau să plece în seara 
aceasta chiar, mâine cel mai târziu... Îi fu dureros să 
risipească scurt această bucurie. 

De patru ani, luna aceasta la mare era pentru dânşii 
evenimentul central al existenţei. Tot ce făceau, ce amânau, 
ce renunţau, avea să fie răscumpărat în această lună unică. 

Acum, Maria în două săptămâni îşi topise paloarea, ca o 
glastră scoasă din umezeală şi întunecime la soare. Serile 
lor cu îndelungi plimbări pe țărm, în aşteptarea răsăritului 
de lună pe singuratice promontorii de faleză, departe de 
toată lărmuiala lumii, îi scuturase de mocneala dintot- 
deauna. Se deşteptau în fiecare dimineaţă pentru o 
hohotitoare sărbătoare. 

Cum să vestească, cu cel mai simplu aer din lume, că toate 
acestea sunt sfârşite şi că începe ceva mai grozav chiar 
decât mediocritatea vieţii care le acordase armistițiu? 

Maria prefiră printre degete un pumn de nisip. Părul 
negru, adus pe spate într-o răsucitură de mână, lăsa dezve- 
lită fruntea rotundă, luminată de ochii castanii cu fire de 
aur. Buzele puţin întredeschise, cu o uşoară umbră brună, 


puneau în figura gravă o frăgezime copilărească. Dar un 
singur dinte cu emailul imperceptibil albăstrui, în şiragul 
alb, intact şi regulat, dădea surâsului văzut îndelung o 
înfăţişare neliniştitoare, ca o atingere ascunsă a morţii într- 
un fruct tânăr. 

— Pozezi pentru o statuie a meditaţiei? întrebă glasul care 
întotdeauna îi amintea lui Virgil, absurd, sunetul mat al 
bilelor de fildeş. 

Virgil făcu un semn nehotărât cu mâna către mare, 
minţind aşa, fără să rostească cuvânt. Nu gândea nimic, 
privea. 

— Într-adevăr! mărturisi Maria, înşirând pe nisip câteva 
scoici, pe care le îngropă presărând deasupra praful de 
sidef. Şi pe mine marea mă face stupidă... M-am deprins să 
urmăresc un punct de apă, fără de nici un gând. N-aş fi 
crezut niciodată că nemişcarea aceasta, încorporarea 
aceasta în viaţa vegetală, poate însemna o voluptate... 

— Te-am prins, pedanto! Eşti gata să-mi dezvolţi o teorie! 
o necăji Virgil, glumind fără entuziasm, în vreme ce gândul 
îi rătăcea aiurea. 

Cele mai stupide întrebări îl asaltau, fără să le poată 
alunga: „Să-şi cumpere, pentru campanie, cizme sau 
bocanci? Cizmele sunt mai practice şi mai durabile. Şi pe 
urmă, se încalţă mai simplu...” 

— Ba deloc! îşi urmări Maria firul ideilor, întinzându-se pe 
nisip cu faţa în jos şi făcându-şi umbră ochilor cu jacheta 
albă de lână. Aseară m-am surprins cântând... Închipuieşte- 
ţi! După cinci ani! Şi mă gândeam că sunt ca fetele de la 
ţară: după ce se mărită, nu mai cântă decât cântece de 
leagăn... 

Virgil gândea: „Are dreptate! De cinci ani n-am auzit-o 
cântând. Coardele pianului s-au destins singure acasă. 
Acum odihna aceasta îi deşteaptă o tinereţe adormită 
înainte de vreme, ca mugurii care se zgribulesc de frig, 
după ce au fost amăgiţi de o mincinoasă primăvară.” 

Dinu alergă, ţinând spânzurat de labă un crab vioriu. 


Îl aruncă pe nisip. 

Crabul se strânse un moment nemişcat, apoi începu să dea 
îndărăt şi în lături, cu picioarele lui subţiri şi oribile de mic 
monstru marin. 

— Nu e aşa, tăticule, că e un rac de mare? întrebă Dinu, 
chircit deasupra lui, să-l vadă de aproape. Alina zice că e 
păianjen. Aşa spune ea, numai enormităţi! Ce fel de 
păianjen cu coadă? Şi cu foarfece! Are două foarfece, să 
vezi cum mai prinde cu ele! 

Crabul se opri şi păru că-i priveşte atent, cu perechile lui 
de ochi neclintiţi. Dinu îl aruncă în apă. 

— L-am trimis la familia lui. Poate are copii! Spuse, 
întorcându-se şi îngenunchind lângă Maria. 

Pe urmă, punându-i mâinile mici şi fierbinţi pe obraz, trecu 
la alte destăinuiri care-l munceau: 

— Mămuţo, Alina spune că are numai mamă! Tăticu ei a 
murit şi îl visează în toate nopţile... Îl duc în braţe nişte 
îngeri cu aripile albe şi mari, care zboară fără să se audă. 
Ea spune că în cer cântă o muzică frumoasă de tot şi tăticu 
ei îi face semn să vină, s-o ia pe genunchi, cum o ţinea la 
masă... Da Alina e o proastă, se teme şi nu se duce! Plânge 
şi se deşteaptă! Şi atunci plânge şi mămuţa ei... Şi eu vreau 
să visez îngeri. Eu nu m-aş teme de ei... Nueaşacă îngerii 
nu-ţi fac nici un rău? Ei sunt buni şi ne păzesc când 
dormim, dacă suntem cuminţi şi nu supărăm pe nimeni... 

Virgil Probotă gândea: „Peste o lună poate şi eu voi fi mort 
şi Dinu are să mă vadă în vis, purtat de îngerii lui albi. Am 
să-l chem şi are să se teamă. Are să se deştepte plângând şi 
plângând are să se deştepte şi Maria”. 

Maria, nebănuind nimic din ceea ce se dezlănţuise dincolo 
de calmul lor, suprimând tot ce e firesc şi pentru totdeauna, 
gândea: „Facem, desigur, o mare greşeală că lăsăm copilul 
acesta să crească numai printre oameni în vârstă! Imediat 
ce ne întoarcem la Bucureşti, trebuie să hotărâm ceva mai 
serios, pentru educarea lui.” 


Îi dădu părul asudat la o parte, dezvălind fruntea rotundă, 
care semăna cu fruntea ei. 

— Hai, fugi şi te joacă! 

— Mi-e urât singur! Alina s-a dus la mămuţa ei să-şi facă 
lecţia... Ştii mata, tăticule, ce mai de poezii franţuzeşti ştie 
Alina? O grozăvie... Multe, cât părul din cap... Da cât părul 
mămuţei, nu cât al matale, că mata ai puţin... Ai învăţat 
prea multe şi-ai năpârlit, cum spune buniţa... 

Virgil se încruntă şi-l prinse de un picior, trăgându-l pe 
nisip, la el: 

— Bine, domnişorule, iar vorbeşti aşa? 

Dinu se zbătu, îi scăpă din mână. Fugi şi-i aruncă un pumn 
de nisip: 

— Şi pe mine, mi-a promis mămuţa Alinei, că are să mă 
înveţe mâine o poezie! Eu am spus că nu vreau, fiindcă mă 
tem să nu-mi cadă şi mie părul... 

— Dinule! 

— Poftim! Râse de departe Dinu, dându-se înapoi, fiindcă 
socotea prudent să pună o distanţă destul de mare între el 
şi omul cu părul căzut de prea multă învăţătură. 

— Dinule! Strigă a doua oară Virgil, ridicându-se într-un 
cot. Nu-ţi permit să fii necuviincios! 

— Vezi cât eşti mata de nervos! se miră Dinu cu o inocenţă 
prefăcută. Ca să nu te supăr şi ca să-ţi arăt că eu sunt bun, 
iacă, să ştii că mâine mă duc să învăţ cu Alina... „Mâine şi 
noi şi Alina şi mama Alinei vom fi toţi cine ştie unde!” îşi 
spuse Virgil Probotă şi cerul se întunecă... 

Maria privi un timp, neclintit, spre Constanţa, sclipind 
depărtată în pâcla albăstrie, albă ca o ireală cetate maură 
de miraj. 

— Mergem joi? îşi aminti plimbarea proiectată cu barca. 

— A, da, plimbarea de joi... Cine ştie? rosti tărăgănat şi cu 
gândul departe Virgil. 

— De ce „joi, cine ştie?” îl privi atent Maria. Mai sunt patru 
zile: nu cred să se schimbe vremea... Şi marea, toată lumea 


spune că n-a fost de mult aşa de calmă... De ce atunci acest 
tenebros: „Joi, cine ştie?”? 

— Nimic! Spuneam aşa, fără să-mi dau seama! nu îndrăzni 
Virgil să mărturisească. 

Dinspre larg, se apropiau doi înotători, cu mişcări egale şi 
ritmice. O femeie în costum negru şi cu o bonetă roşie 
plutea pe spate, aproape, cu faţa în sus, legănată de 
răsuflarea uşoară a valurilor. 

Maria se ridică, descheindu-şi de pe umeri haina sub care 
era în tricoul de baie. Îşi potrivi peste părul mult boneta de 
gumă neagră. Trupul subţire, cu sânii mici şi cu şolduri 
înguste, arăta ca un corp nelegat încă, de adolescent. 

Pe nisipul ud, unde ajungea clipotul mării, paşii intrau 
plăcut şi elastic ca pe o placă de cauciuc. 

Încercă valul cu piciorul. Apa era ca niciodată, uşoară şi 
străvezie, lăsând să se vadă la fund, ca printr-o subţire 
sticlă limpede, cutele înguste de nisip, regulate şi lungi, ca 
vărgăturile curbe de pe pielea tigrilor. Închise ochii şi, 
străbătută dinainte de fiorul apei, se aruncă despicând 
albastrul cu mâinile împreunate. 

Dinu zvârli găleata şi intră şi el, stropind şi făcând gălăgie 
cât trei. 

Virgil Probotă îi aştepta la țărm. În locul pardesiului de doc 
obişnuit, întinse pe nisip mantaua nouă. Nu mai simţea nici 
o bucurie la gândul bucuriei pe care voise să o facă. Aşeză 
haina stângaci, cu teamă, ca un vinovat. Îşi găsea singur, 
acum, asemănare cu un clovn bătrân, nenorocit şi lipsit de 
duh, care îl înduioşase odinioară, în târgul lor, la un circ 
falimentar, de a treia mână, în anii copilăriei. 

Ca şi acela pregătea o farsă proastă, de care nimeni nu se 
va înveseli nici de milă. 

Se întinse alături, cu mâinile sub cap. 

Marea era nemărginită. Cerul nemărginit. Totul calm, 
grandios, plin de lumină, înecat de lumină... 

De ce se ucid oamenii? De ce se urăsc? De ce uită să se 
bucure de această nespusă fericire care e viaţa şi care nu 


mai are întoarcere? Închise ochii peste atâta lumină, să facă 
întunecime umedă, cum o simţea adâncindu-se în el. Dar 
lumina stărui. În pleoape îi juca roşie şi fluidă, ţesând inele 
aurii şi învăpăiate. 

Pe obraz i se ridică o gânganie mică. Nu o alungă. Poate 
nici nu o simţea. Poate atingerea îi era ca o dezmierdare 
dureroasă. Mâhnirea se lăsă greu, ca o corabie înecată. 

Râsul lui Dinu hohoti gâlgâind, aproape, la marginea 
impasibilei ape albastre. 

Zoe Vesbianu ocoli pe drumul cel mai lung spre casă. Când 
izbise uşa de fier a grilajului, o pornire de plâns îi înecase 
suflarea. 

Şovăise, nehotărâtă încotro să-şi îndrepte paşii. 
Servitoarea lui Comşa, rezemată de stâlp, cu colţul 
barizului în gură, o măsurase de jos în sus, abia ferindu-se 
în lături. Ordonanţa, care pălăvrăgea cu un capăt de ţigară 
lipit de buza de jos, se plecase la urechea bucovinencei şi-i 
şoptise ceva, chicotind. Şi slugile îşi îngăduiau s-o judece! 

Simţi că roşeşte şi-i fu ciudă că roşeşte. 

Era singură, o înăbuşea mâhnirea; acasă o aştepta un om 
grosolan şi morocănos, pe care îl ura; iar dânsa trebuia să 
pară nepăsătoare, să zâmbească firesc. 

Îşi aminti că a uitat să dea cu pudră şi deschise punguliţa 
de mătasă unde era încrustată oglinda, cercetându-şi 
obrazul din mers. Nimic nu se cunoştea. Ochii doar purtau 
cearcăne mai viorii. Îşi îndesă pălăria mai adânc. 

Un domn, cu haine cenuşii-lăptoase, cu mustaţa 
cuceritoare, îşi încetini paşii, privind-o obraznic. Ce uitătură 
murdară avea, care dezbracă şi se târâie pe trup, ca o 
atingere vâscoasă de melc! 'Toate privirile lor sunt 
dezgustătoare şi fără ruşine... Cum îi urăşte! 

Trecătorul făcu repede un ocol; în colţul străzii îi ieşi în 
cale şi se opri s-o aştepte, netezindu-şi mustaţa, năclăită de 
briantină. 

Se uita pe sub pălăria de pai, răsucind un beţişor de 
trestie între degete şi umflându-şi pieptul, cu floare roşie la 


butonieră. 

Zoe Vesbianu trecu sub privire cu buzele strânse, cu 
impresia că păşeşte goală la un examen umilitor. Cum de 
pot îndrăzni? Are ceva de femeie pierdută, de-şi îngăduie 
cel dintâi venit s-o murdărească aşa cu ocheadele? 

Paşii băteau uşor asfaltul, iar femeia în haină de mătasă, 
cu cercuri galbene şi negre, trecea în lumina aurie de 
amurg, tremurându-şi cele două fire subţiri ale penei de la 
pălărie, asemeni antenelor de insectă; luneca, vedenie 
uşoară şi plăcută, fără grijă şi fără suferinţă. Nimic nu se 
răsfrângea afară din chinuirea dinlăuntru. Purta capul sus, 
puţin dat pe spate, ca să poată privi sub borurile prea joase 
ale pălăriei; legăna elastic trupul strâns în mănuşa hainei, 
surâse cu cea mai izbutită graţie unei perechi cunoscute, 
care o salută dintr-o trăsură de casă. Aşa e, desigur, viaţa 
tuturor femeilor pierdute. Acum două ore era dezbrăcată, 
în casa unui străin, unui străin care o alunga, şi acum se 
sileşte să zâmbească celor care dacă ar bănui! Acuşi are să 
mintă acasă, bărbatului, tuturor! Cea dintâi greşeală a fost 
grea, după o luptă... Celelalte vor veni singure. Ştie bine 
acum că vor veni singure, e atât de străin şi de pustiu în 
casa ei! 

Alt domn, bătrân şi cănit, o urmări cu ochi rotunzi şi 
umezi, cu gene rare şi alburii, ca ochii de porc. Poartă oare 
un stigmat toate femeile pierdute, de cheamă asupra lor cu 
atâta siguranţă privirea bărbaţilor? Şi ea poartă un stigmat, 
muşcătura lui Radu pe rotundul umărului... Cum îi vine să-i 
mai spună oare, chiar în gând, pe nume: Radu? El nu maie 
decât domnul Comşa; ea, doamna Vesbianu... Cât de ciudat 
va fi când se vor întâlni mâine, în lume...! Cum îl urăşte! 
Aceasta a fost tot! O dorinţă animalică, după care s-au privit 
amândoi duşmănos, cu dezgust. 

Încetini paşii înaintea casei. 

Argatul stropea grădina; apa împroşca rece marmora 
statuilor, firele legănate de trandafir, drumuşoarele cu nisip 
galben. 


Era o clădire cumpărată de Sofron Vesbianu de la un 
proprietar scăpătat. În anul când cumpărase cu aceiaşi bani 
de proaspăt înavuţit tinereţea Zoei Racliş, abia ieşită de pe 
băncile pensionului. Fiecare mobilă, cel mai neînsemnat 
lucruşor fusese ales de mâna ei, atunci când crezuse că aşa 
va uita tovărăşia omului păros şi vulgar, cu care avea să-şi 
poarte viaţa. 

Acum toate îi păreau hidoase, nesuferite şi de prisos. 

Sună. 

Urcă scările de marmoră şi intră de-a dreptul în camera 
ei, aruncând gentuliţa, pălăria, mănuşile, la întâmplare, 
împrăştiate pe jilţuri şi pe divan. 

— Coniţă, v-a întrebat boierul de două ori! o întâmpină 
fata din casă, tipărindu-şi şorţul alb cu chenar de dantelă şi 
arătând cu capul spre camera de alături... Zice să servim 
masa imediat ce veniţi... Pleacă în oraş! continuă 
servitoarea aşezând la locul lor, din ochi, toate uneltele cu 
plăsele de argint, răvăşite pe măsuţa de toaletă... 

— Şi? întrebă distrată Zoe, care nu ascultase. 

— Altceva nimic... V-a adus pălăriile de la madam Valda! îşi 
aminti fata cu un fel de mândrie pentru luxul stăpânei, 
desfăcând capacul unei cutii albe şi răsucind pe pumnul 
îndoit o pălărie cafenie, cu pene dese şi date pe spate, ca o 
coafură indiană. 

Zoe Vesbianu apucă pălăria de vârful penelor şi o aruncă 
în cutie, fără să o privească. 

— Lasă aceasta! Te poţi duce. Aşteaptă să sun... 

Fata nu se clinti. 

— Coniţă... 

— N-ai plecat? se întoarse Zoe din uşa şifonierei larg 
deschisă. 

— Coniţă... Ştii mata că avem război? Cu nemţii? Răsuflă 
cu o mare şi bucuroasă uşurare fata din casă, care, 
anticipând evenimentele, era într-o mai veche războire cu 
toate vienezele şi bavarezele vecine, guvernante. 

— Cine ţi-a vârât în cap prostiile astea? Hait, pleacă! 


— Zău, coniţă! Scrie în jurnale... 

— Să le fie de bine! De când ai început să discuţi politică 
cu mine? 

— Credeam... 

— Să nu crezi nimic. Ai plecat? 

— Iaca plec! Închise încetişor uşa, dezamăgită de puţinul 
efect al ştirii senzaţionale. 

Zoe Vesbianu se trânti în jâlţ, răsucind pe gânduri o pilă de 
unghii. Îi trebuia acum o energie dureroasă să-şi schimbe 
haina. Ar fi vrut să plângă şi era prea târziu; în trup simţea 
un deşert şi un nod i se oprise în piept... Cum va fi fiind 
această domnişoară Vardaru? Ce brutal s-a repezit Radu să- 
i smulgă fotografia... „La revedere! La revedere!” Aşa 
sfârşesc oare toate iubirile care păreau că vor dura o 
veşnicie? 

La uşa de alături, în camera lui Sofron Vesbianu, se auzi 
un foşnet. 

— Zoe! Chemă un glas subţire ca o aţă. 

— Da... 

— Zoico! 

— Am răspuns: da! aruncă Zoe pila de unghii pe marginea 
mesei. 

— Deranjează-te, rogu-te! 

— Ce pofteşti? Se ridică în silă şi deschise uşa. 

În prag, Sofron Vesbianu, cu cămaşa proaspăt călcată şi 
scrobită în cap, se chinuia să vâre braţele pe mâneci. Era în 
papuci şi în ciorapi, cu jartierele gâtuind picioarele păroase 
şi cu tot restul trupului, gros şi burtos, înghiţit în cămaşă ca 
într-un sac, umblând aşa orb prin casă şi gesticulând în 
mâneci ca o sperietoare în lanuri. 

— Descheie-mi, te rog, nasturii! Fir-ar a dracului de 
spălătoreasă! se plânse glasul piţigăiat din cămaşă. 

Zoe îi desfăcu nasturii. 

— Dacă n-ai grijă să-i deschei întâi! Ce-i de vină 
spălătoreasa? 


Sofron Vesbianu scoase prin deschizătură capul chel şi 
negricios, cu urme de vărsat pe nasul rotund ca o mură 
când începe a se învineţi de copt. 

— Credeam că mă sufoc, Zoico! gâfii. 

— Te-am rugat de o mie de ori să nu-mi mai spui Zoico! Mă 
cheamă Zoe şi atât. Zoica e numele spălătoresei... 

— Scuzaţi! îşi ceru iertare, batjocoritor, Sofron Vesbianu. 
Scuzaţi, Zoica o cheamă, pare-mi-se şi pe soru-mea şi nu-i 
spălătoreasă. 

Zoe vru să spună că, într-adevăr, sora lui Sofron nu e 
spălătoreasă, e nevasta unui amploiat de mişcare, ceea ce 
înseamnă, desigur, în lumea de hamali de unde a pornit 
neamul Vesbienilor, un titlu de înaltă nobleţe. Dar se opri. 
Privi împrejur în cameră. O răscoală sălbatică. Cutia cu 
gulere răsturnată, şiroaie de apă pe jos, un prosop aruncat 
în picioare, o pereche de pantaloni încălecaţi pe spătarul 
unui scaun, o ţigară fumându-se singură pe marginea unei 
măsuţe scumpe. 

O luă să o arunce; dar Sofron Vesbianu i-o desprinse din 
mână, ducând-o la gură cu degetele scurte şi păroase 
făcute cupă, cum fumează şcolarii pe ascuns. 

— Pardon! Mai am două fumuri... 

Trase două fumuri până la carton şi aruncă restul într-un 
vas de Galle. 

— Pentru Dumnezeu! imploră Zoe. Te-am rugat de o mie 
de ori să nu mai arunci ţigările unde apuci... E un vas de 
preţ şi e un obicei oribil, ca la han! 

Ţigările lui Sofron Vesbianu îşi sfârşeau existenţa pe colţul 
meselor, arzând feţele, lepădate pe scoarţele cărţilor, 
aruncate în cutii, în glastre de flori, în vase, oriunde în afară 
de scrumiere. 

— E un vas de preţ... un vas de preţ! repetă Sofron 
Vesbianu, căutând ceva şi aruncând lucrurile din cale. Te 
cred! 

Asta nu era nevoie să mi-o spui... Ştiu eu cât costă, că doar 
pe mine mă costă! 


Se plecă într-un genunchi şi, cu un papuc, explora 
tenebrele sub pat, zvârli un teanc de ziare, deschise două 
sertare, trânti uşa de la dulapul cu haine. 

— Ce cauţi, frate? Nu mai putu răbda Zoe. 

— Pe dracu-l caut! pufni Sofron ridicând din nou teancul 
de ziare. Casă e asta? Han! Ai spus bine că e han! Cucoana 
se plimbă, vine la ora mesei: pune-te masă, strânge-te 
masă! 

— "Tot nu mi-ai spus ce cauţi! se sili Zoe să-şi păstreze 
calmul. 

— Bretelele le caut, cucoană! Nu vezi ce caut? 

Zoe ridică pantalonii aruncaţi pe spătarul scaunului şi-i 
arătă bretelele atârnate. 

— Nu era simplu să începi de aici? 

Dezarmat, Sofron Vesblanu se scărpină în chelie. 

— Simplu! E uşor să zici simplu! La voi toate sunt simple... 
Mâncăm astăzi ori nu? 

Zoe trânti uşa fără să-i răspundă. Bărbatul se plimbă prin 
cameră, încheindu-şi nasturii şi bretelele, izbind cu 
picioarele în dreapta şi în stânga obiectele din cale. 

Se uită dispreţuitor spre uşa închisă şi mormăi: 

— S-a supărat cucoana. Are nervi! 

Aşezându-se în faţa oglinzii, îşi înnodă de câteva ori 
cravata fără să izbutească. O aruncă şi trase din cutie alta. 

Sună servitoarea. 

— Strânge porcăriile d-aci! dădu ordin fetei, care se plecă 
şi începu să culeagă de jos gulerele aruncate, batistele, 
pălăria căzută cu gura în sus, ziarele stropite cu apă. 

Prin oglindă, trupul slujnicei se vedea sănătos şi plin, 
dereticând cu spor, apăsându-şi o mână pe sâni din când în 
când, să-şi acopere deschizătura bluzei. 

Sofron Vesbianu îi urmărea prin sticlă mişcările şi simţea o 
dogoare încălzindu-i tâmplele. 

Când se apropie de dânsul, îi prinse între degete bărbia şi 
o privi în ochii verzi de pisică. Fata se feri roşie foc, uitându- 
se cu teamă spre uşa unde dincolo se afla Zoe. 


— Proasto! gâfii bărbatul, răsucindu-i faţa mică şi albă, cu 
nasul în sus şi cu ochii vicleni. Proasto, de ce nu? 

Era a patra slujnică; pe celelalte. Zoe le schimbase, fiindcă 
îl surprindea pipăindu-le prin colţuri. 

Când o mai strânse o dată de sfârcul sânului de-i năvăliră 
lacrimi în ochi, fata deschise ca din întâmplare uşa de la 
camera de alături. Sofron Vesbianu se linişti făcând un salt 
de neaşteptată agilitate pentru greutatea lui, plantându-se 
din nou în faţa oglinzii să-şi lege cravata. 

Sfârşi repede şi cobori. 

În sufrageria înaltă şi mare, cu bufeturi grele şi cu o uriaşă 
masă ovală la mijloc, Zoe, în chimono cu ibişi albaştri şi 
trandafirii, înşiraţi în procesiune peste un câmp cu flori 
violete, îl aştepta răsfoind o revistă ilustrată. 

— Sunteţi gata? [i-ţi-ţâi! Mare minune! Se miră Sofron 
despăturind şervetul. Ce e întunericul ăsta, frate? 

Era aprinsă o singură lampă de masă, cu glob albastru, 
translucid. Aşa, încăperea părea mai mică şi mai 
prietenoasă, cu ungherele ascunse în umbră. Sofron 
Vesbianu merse până la uşă, răsuci butonul, aprinzând 
toate becurile candelabrului. Lumina scânteie orbitoare şi 
prea vie, în cristale şi în tăvile de metal. 

Sala de mâncare avea două oglinzi, mai înalte decât statul 
omului, fără ramă, în doi pereţi faţă în faţă. Acolo se 
aprinseră acum nenumărate candelabre, în lanţ 
neîntrerupt; ca într-o nesfârşită sală unde, la mese fără 
capăt, aceeaşi Zoe Vesbianu, multiplicată în zeci şi zeci de 
exemplare, în haină japoneză cu păsări albastre şi 
trandafirii peste câmpul liliachiu, privea îngândurată albul 
farfuriei, în faţa omului scurt, gros şi cu chelia în care 
lumina se răsfrângea ca într-un genunchi luciu. 

— Aşa da! exclamă cu glasul lui absurd de subţire pentru 
înfăţişarea-i rotundă de cantalup. Aşa da! Ce-am ajuns, să 
facem economie de la lumină? 

Fata servea fără zgomot, cu paşii înăbuşiţi în lâna 
covorului. 


Sofron Vesbianu picură faţa de masă, îşi picură cămaşa şi o 
şterse cu miez de pâine. Mesteca hulpav, clefăind; presăra 
sare şi piper din belşug, înainte de a gusta. 

Vâri cuțitul în peşte. Zoe îi luă cuțitul din mână ca unui 
copil rău crescut şi îl puse alături pe scăunaşul de argint. 

Sofron îl apucă din nou. 

— Lasă-mă, frate, cu mofturile astea! Aşa am învăţat să 
mănânc de când m-a făcut mama şi, slavă Domnului, îmi 
merge! De ce-i cuţit? N-o să mănânc doar supa cu el! 

Turnă vin, îl gâlgâi pe gât, plescăi din limbă... 

Împinse farfuria cu tort. 

— A se slăbi cu cofeturile! Niscai brânză! 

Fata alergă cu farfuriile de brânzeturi. Zoe frunzări din 
mâncare puţin şi fără poftă. Rămase privind iuţit la omul 
care mesteca alături şi se scobea în dinţi scuipând resturile 
în farfurie. 

Niciodată nu-şi vorbeau decât zvârlindu-şi cuvintele ca 
spinii înveninaţi. Îl prindea ciupind slugile. Vorbea despre 
restul lumii cu dispreţ. Era grosolan şi scandalos de 
mulţumit de sine. Lângă omul acesta trebuia să-şi 
sfârşească viaţa, să îmbătrânească. Fără nici o zare. Ca o 
osândă. E cu putinţă oare? Cum îi păruse viaţa un dar 
ispititor şi divin, plin de toate făgăduielile, atunci când 
rămânea gânditoare pe filele, de roman citite în dormitorul 
pensionului! Toate au sfârşit aci. Fără nici o scăpare... Ca în 
visurile cele rele, când vrei să te trezeşti şi nu poţi... 

Sofron Vesbianu sfârşi de mâncat şi îşi şterse gura cu tot 
şervetul, aruncându-l peste pahare. 

— Şi ce-ai rămas aşa pansivă? o întrebă, apucând-o de 
bărbie, cum făcuse un ceas înainte cu fata din casă. 

Zoe se scutură de silnica dezmierdare. 

Îşi aminti cuvintele fetei din casă şi întrebă: 

— E adevărat că avem mobilizare? 

Bărbatul o privi uimit de atâta ignoranță, imitându-i 
glasul: 


— E adevărat că avem mobilizare? Dar bine, cucoană, pe 
ce lume trăieşti? Urlă oraşul şi dumneata parcă acum te-ai 
trezit din somn. Sigur că e mobilizare, stare de asediu, 
război, ce pofteşti! Au vrut războiul, îl au acum! Să-i vedem! 
Pierd jumătate de milion, cât am de încasat de la Berlin 
pentru furnizări de cereale şi petrol, dar să-i vedem şi pe 
ceilalţi. Război, război! De doi ani nu mai putem răsufla de 
viteji! 

Sofron Vesbianu, indignat, cu mâna tremurând, turnă vin 
în pahar, îl răsturnă pe gât şi se ridică rostogolind scaunul. 
Strigă fata să-i aducă pălăria şi, amintindu-şi că oricum 

într-o zi ca această, istorică, nu se poate despărţi de 
nevastă ca întotdeauna, îşi ţuguie buzele unsuroase şi o 
sărută pe frunte, punându-i mâna pe umăr, acolo unde era 
semnul muşcăturii lui Radu Comşa. 

— La revedere, micuţo! Nu lua şi tu toate la inimă... M-au 
lovit şi pe mine nevricalele! Am şi de ce... Înţelege, o 
jumătate de milion nu-i glumă! 

Îşi aşeză pălăria pe sprinceană şi circulă pe picioarele 
scurte. 

Zoe privi cu ură spatele omului îndepărtându-se spre uşă, 
cu ceafa groasă şi revărsată, cu un cerc de chelie ieşind alb 
de sub pălăria de pai. 

Îşi şterse apăsat cu batista locul sărutat. 

Dar uşa se deschise din nou şi Sofron Vesbianu reapăru, 
făcând o reverență exagerată. 

— Uite, micuţo, nu rămâi singură! L-am întâlnit pe scări... 

În dosul lui, păşi, în haine cenuşii, un bătrân uscăţiv şi 
înalt, cu părul alb, purtând într-o mână bastonul cu mâner 
de fildeş, în cealaltă pălăria de pai, pe care o înclină cu un 
gest larg de muşchetar ce nu capitulează vârstei: 
Dumitraşcu Racliş. 

— Papf! sări Zoe din loc, întinzându-i fruntea. 

Dumitraşcu Racliş lipi buzele uscate de fruntea fiică-si, 
apoi se trase un pas îndărăt şi o admiră cu emfază. 


Pe urmă, amenințând cu gest uscat pe Sofron Vesbianu 
care asista la scenă cu pălăria pe ceafă, proptit pe 
picioarele scurte: 

— Vezi, aşa îmi place! Să-mi ştii de frică, Piston! 'Ţi-am 
spus: delicat cu fetiţa, cum te porţi cu un ou fragil! Altfel... 

Amenințarea şi-o termină răsucind bastonul într-o figură 
de scrimă, cu cel mai perfect aer de spadasin, după care 
lucru râse singur cu zgomot şi se aşeză pe scaun, picior 
peste picior, cu mâna ţinând pălăria dusă la şold; cu cealaltă 
rezemată în mânerul de fildeş. 

Sofron Vesbianu mormăi ceva neînțeles, duse un deget la 
pălărie, cum se salută între ei gardiştii, apoi ieşi pe uşă, de 
astă dată definitiv. 

De pe obrazul lui Dumitraşcu Racliş masca de jovialitate 
teatrală căzu, lăsând numai înfăţişarea unei mari oboseli. 

Întrebă, căutând din ochi loc pălăriei şi bastonului: 

— Ce are mormolocul de e atât de botos astăzi? 

Zoe dădu din umeri, luându-i lucrurile din mână: cine se 
interesa de grijile ori de bucuriile lui Sofron? 

Şi întorcându-se, după ce a pus în cuier bastonul şi 
pălăria: 

— Papf, desigur, n-ai luat masa... 

Dumitraşcu Racliş protestă: 

— Cum, fetiţo? Crezi că de aceasta vin întotdeauna? 

Zoe nu-l ascultă. 

Sună, porunci slujnicei să pună tacâmuri noi, îl servi 
singură, ca pe un copil întârziat de la cină după 
haimanalăâcuri. 

Cu toate împotrivirile de la început, Dumitraşcu Racliş 
devora cu pofta unui înfometat... Dar trebuia întra-devăr un 
ochi expert pentru a ghici această foame, sub gesturile 
stăpânite savant cuviincioase şi sub aerul distrat cu care îşi 
scotea a doua oară în farfurie, povestind o anecdotă de la 
club, amintind o întâmplare din tinereţea-i foarte 
furtunoasă. 


Zoe îl privea şi îl asculta cu o dragoste mărită în acea 
seară de senzaţia singurătăţii în care se afla. Nu-şi păstra 
multe iluzii despre acest părinte de teatru, dar îl iubea ca 
pe un copil stricat. 

Venea pe la dânsa numai când avea nevoie de bani. Îşi 
tocase averea în cărţi. La club, îşi dădea şi acum ultima 
centimă. Privite de aproape, hainele croite cu pretenţie de 
impecabilă eleganţă, ghetrele albe, cravata de mătasă 
arătau, ca şi figura, o mare oboseală. Se vedeau marginile 
uzate; se simţea mirosul de benzină. Dumitraşcu Racliş îşi 
ascundea sărăcia ca o pecingine ruşinoasă. Sub înfăţişarea-i 
bonomă se pitea un crunt egoism. 

Împărţise în dreapta şi în stânga dureri pe care nici nu le 
observase. Îşi ruinase mai întâi sora. Nevasta îi murea de 
ftizie într-un sanatoriu din Elveţia în vreme ce el se 
îndeletnicea să-i joace zestrea pe două tablouri la Monte 
Carlo. Pe Zoe o închisese în pension la călugăriţe, unde 
apărea rar, cochet, periat şi parfumat ca un amant, încărcat 
de cadouri, fleacuri, bomboane şi cutioare, ca să dispară o 
jumătate de an, cutreierând toate staţiunile de băi din 
Europa, unde se aflau cazinouri şi de unde îşi amintea că 
are un copil, pe o carte poştală ilustrată, cu o grăbită 
semnătură cu creionul sub priveliştea unui cazinou. 

Când Zoe sfârşise pensionul, îşi sfârşea şi dânsul de risipit 
averea: a lui şi a fetei. Sofron Vesbianu îi cumpărase ultima 
sfoară de moşie; o întrezărise pe Zoe cum supraveghea 
împachetarea bagajelor la conacul de unde era izgonită; îl 
chemă pe Dumitraşcu Racliş în cancelaria contabilului şi, 
după o jumătate de oră, când au ieşit amândoi, o dată cu 
moşia, omul nou aproape cumpărase şi fata fostului 
proprietar. 

Fericit şi inconştient, Dumitraşcu Racliş zugrăvi copilei 
abia ieşită de pe băncile şcolii, viaţa fără de grijă, de confort 
şi belşug, pe care i-o oferă omul cu picioarele scurte, cu 
burta rotundă şi cu chelia ţuguiată ca vârful unei căpăţâni 
de zahăr. 


— Dar e urât, nu mai e tânăr şi e vulgar! suspinase Zoe în 
batistă, văzând în ce odioasă fiinţă se întrupase prinţul 
şarmant visat şi de ea, ca de toate colegele de pension. 

— Frumoşi sunt numai tenorii de operă! Că nu e tânăr, cu 
atât mai bine: nu te va plictisi cu expansiuni juvenile şi, 
dacă e vulgar, va fi un joc pentru tine să-l civilizezi! 
Rezolvase sumar Dumitraşcu Racliş toate problemele de 
conştiinţă şi după nuntă plecă, felice şi întinerit, să 
cheltuiască banii vânzării - a moşiei şi a fetei - la Spa, la 
Biaritz, la Nisa, la Deauville, la Ostanda. 

După un an se întoarse cu o valiză mică şi cu un costum de 
voiaj. Restul bagajelor era zălog la Hotel Negresco din Nisa. 
De atunci trăia „îimprumutând” de la Zoe bani, pe care avea 
să-i restituie odată şi odată, când va izbuti martingala. O 
sută, cinci, o mie - hârtiile se mistuiau discret în port-biletul 
de unde mergeau de-a dreptul pe masa verde a clubului. 

Pentru Şofron Vesbianu nu mai găsea acum decât vorbe 
dispreţuitoare: mormoloc, piston, cantalup, chameau şi 
aproape îi făcea vină Zoei că-l suportă de bărbat, uitând cu 
desăvârşire cine pusese la cale această hidoasă 
împerechere. 

Zoe îl privea ciugulind boabele de struguri şi, văzându-i 
funta inegal înnodată, i-o desfăcu şi o prinse din nou cu o 
atenţie de îndrăgostită: 

— Papf, mâini trec pe la tine să fac ordine... 

Dumitraşcu Racliş locuia într-o cameră mobilată, a cărei 
chirie o plătea Zoe, ca şi bacşişul servitoarei, ca şi florile pe 
care i le aducea să înveselească încăperea cu miros de 
tutun, cu ziare răvăşite pe toate scaunele. 

Când împinse farfuria cu struguri, Zoe îi ceru portbiletul şi 
urcă scările în ietacul ei, să-şi depună birul. 

Dumitraşcu Racliş aprinse o ţigară înfiptă într-o ţigareta 
lungă şi groasă de chilimbar. Contemplând inelele de fum, 
îşi recapitulă o socoteală simplă: dacă Zoe îi pune o mie de 
iei, un pol dă pentru consumaţiile din urmă la bufetul 
clubului, o sută şaizeci datoria de ieri de la ecarte, un polii 


rămâne de cheltuială şi opt sute plini, pentru joc. Dacă le 
rotunjeşte, poate lua bancul singur... 

Zoe se întoarse în foşnetul de mătasă al chimonoului. 
Dumitraşcu Racliş îi luă cu neglijenţă portbiletul şi îl puse în 
buzunarul de la piept, pipăindu-şi haina pe deasupra. 

Apoi se uită la ceas cu o înfăţişare deodată foarte grăbită. 
Era nerăbdător să ajungă mai repede la club. 

Bugetul se încărcase cu doi lei pentru trăsură. Dar Zoe 
voia să-l mai ţină încă prizonier: 

— Trebuie să iei cafeaua cu mine! Uite, o fac eu, aşa cum 
îţi place ţie: amăruire şi tare! 

Dumitraşcu Racliş făcu un gest de resemnare: era gata la 
toate sacrificiile. 

Nu putea ghici dorinţa deznădăjduită a Zoei de a se simţi 
apropiată de o vietate care să-i îmblânzească singurătatea. 

Şi chiar de ar fi înţeles aceasta, n-ar fi fost în stare să 
sacrifice un ceas, când la club începeau partidele. 

O singură preocupare îl stăpânea: Zoe i-a pus în portbilet 
cinci sutare, ori o mie de lei? Şi cum Zoe era întoarsă cu 
spatele la el, cătând în bufet maşina de spirt pentru cafea, 
cu o îndemânare de şcolar care copiază la teză, scoase 
portbiletul din buzunar, îi cercetă conţinutul, respiră uşurat 
- se afla o mie! - şi îl puse la loc. 

Ridicând ochii, văzu că Zoe prin oglindă l-a surprins şi că a 
roşit pentru el. Atunci desfăcu portbiletul, frecă între 
degete cele două hârtii de câte cinci sute, strânse buzele 
dispreţuitor: 

— Merci... Quelle salete que l'argent! 

Şi involuntar, încă o dată trase cu coada ochiului la ceas. 

— Papf, nu te mai rețin! făcu Zoe cu tristeţe şi cu umilinţă. 
Văd că eşti grăbit! Desigur, e mai bună cafeaua la club. 

— De ce vorbeşti aşa, fetiţo? se apără moale Dumitraşcu 
Racliş. E adevărat că aveam o întâlnire, dar... 

— "Tocmai, nu vreau ca din pricina mea... 

— Atunci, la revedere! Se ridică de pe scaun, căutându-şi 
din ochi bastonul şi pălăria. 


Zoe i le aduse. Îşi plecă fruntea şi se lăsă sărutată. Avu un 
gest dureros să-l oprească - atâta nevoie simţea de cineva 
să-i alunge pustiul! 

— Dar şi-l stăpâni. 

— Înţelegi, fetiţo, războiul ne aduce atâtea complicaţii! 
vorbi Dumitraşcu Racliş. Numai ca să rostească ceva, 
punând mâna pe umărul Zoei. A doua oară în ziua aceea, pe 
locul unde se afla semnul lăsat de dinţii lui Radu Comşa. 

Uşa grea se trânti din nou. 

Zoe rămase din nou singură. Îşi apăsă tâmplele. 

Aşadar, războiul! 

Râse răutăcios. Să moară toţi. Cum îi urăşte acum pe toţi! 
Un sfârşit de lume n-ar mai înspăimânta-o, dar nici n-ar 
înduioşa-o. 

Se ridică de pe scaun. În una din oglinzi, se apropie spre 
ea, în chimonoul cu flori violete şi cu ibişi albaştri şi 
trandafirii, altă Zoe, atât de aproape, că răsuflarea caldă 
aburi sticla, înecându-i în ceaţă obrazul. 

Şterse negura cu batista şi se cercetă cu luare-amintea 
unei străine, în ochii de culoarea florii de liliac. Cum putuse 
o clipă măcar să dorească moartea tuturor? Aşa gândesc, 
desigur, femeile pierdute! Pentru ele nu e decât egoism, 
nesaţul şi pe urmă dezgustul cărnii. Privi cu lăcomie în 
adâncul ochilor. Aşa se privesc, desigur, în oglindă femeile 
pierdute! E o conspirație în jurul ei: toate se adună s-o 
piardă. Umărul gol arăta semnul dinţilor lui Radu Comşa, 
puternici. Aşa poartă, desigur, stigmate impudice, trupul 
tuturor femeilor pierdute! 

În încăperea largă, cu toate luminile aprinse, printre 
dulapurile grele cu scânteieri de cristal şi metale, femeia 
plecată spre recele joc al oglinzii îşi cerceta cu nelinişte 
ochii în care se regăsea străină şi nedescifrată. Şi alte 
femei, fără număr, în alte haine cu flori violete, cu 
procesiuni de ibişi albaştri şi roz, se plecau scormonindu-şi 
din oglindă genunile ochilor, dincolo de care se căsca o 
prăvălire; neputinţa de a delimita realul de ireal; o spaimă. 


Neagră Luminiţă, Aş vrea atâtea să-ţi scriu dintr-odată, că 
uite, nu ştiu de unde să încep. Şi nu mai sunt sigură acum, 
dacă scrisoarea te mai poate găsi la Sinaia, ori n-are să 
ocolească drumul pe la Bucureşti, ori la ţară, la Arpăşeşti, 
după cum erau proiectele tale. Are să-ţi aducă în acest caz 
ştiri învechite şi nici o pagubă dacă se va pierde pe drum. 

Lunea trecută am fost şi eu cu papr la Bucureţti pentru 
niţte lucrări care întârziau la Credit. Am stat aproape tot 
timpul singură la hotel, în afară de mesele pe care le luam 
împreună la restaurant şi, de două seri, una la Şosea şi alta 
la Oteteleşeanu, unde se juca o revistă foarte decoltată, de 
ne-a fost ruşine că mai venisem, dar ne era şi ruşine să 
plecăm. 

Am crezut un moment că, în trecerea de la Constanţa la 
Sinaia, mai sunteţi în Bucureşti şi am fost pe la voi. Am luat 
o trăsură şi cum mergeam întâia oară singură într-o birjă, 
mi se părea că toată lumea pe Calea Victoriei se uită la 
mine. 

La voi nu era decât servitoarea, de la care am aflat că 
sunteţi la Sinaia şi că domnul Vardaru e singur în oraş. L-a 
căutat şi papr să-l roage ca să intervie la Credit, dar a fost 
cu neputinţă să-l descopere. 

Marţi, în Piaţa 'leatrului, l-am văzut pe domnul Radu 
Comşa. 

M-am îndreptat să-i ţin calea, foarte veselă şi zâmbitoare; 
eram bucuroasă să aflu veşti de la tine şi mă gândeam că-i 
fac un serviciu lui papr aflându-i unde-l poate găsi pe 
domnul Vardaru. 

Dar nu m-a recunoscut şi a trecut mai departe, aşa că am 
rămas cu o figură stupidă în stradă, cu toate că mi-am luat 
aerul că zâmbesc altcuiva, de mai departe. Era cu un domn 
blond şi distins la figură, care trecea printre lume cu 
privirea absentă şi elegiacă. Domnul Comşa mi s-a părut 
mai mult înalt parcă decât anul trecut, când l-am cunoscut 
la tine; şi, aşa pârlit de soare, semăna cu Henri Owen, 
californianul din filmele din Los Angeles. (Nu zâmbi: 


provincia, cu singura distracţie, cinematograful, mă sileşte 
să-mi culeg rezervele de impresii de la Pathe, Gaumont 
etc...) Dacă şi tu te-ai mai înnegrit la mare, îmi închipui ce 
trebuie să fii! numai ghioc îţi mai lipseşte, aşa cum ne-am 
fotografiat în travesti, după balul nostru de la şcoală, în 
carnavalul de acum trei ani. 

În sfârşit, ce să-ţi mai spun? M-am plictisit mai rău ca la 
noi, la Roman şi am citit în camera de la hotel în patru zile 
trei romane şi un vraf de reviste ilustrate. 

O singură surpriză. 

M-am întâlnit cu Eliza noastră, cu Elise Algiu care s-a 
măritat anul trecut cu unul din fraţii Negulescu, aviatorii; 
ieşeam de la Jeana d'Arc, când m-am lovit cu ea faţă în faţă. 
Ne-am sărutat în stradă, era cu bărbatul ei, mi l-a 
prezentat. Un tip scurt şi cam gras, n-are deloc mutră de 
aviator şi tot timpul cât am vorbit a stat mut, răsucind între 
degete o cravaşă cu mâner de metal. De ce i-o fi trebuind 
cravaşă în aviaţie, n-am putut să-mi explic! 

Biata Eliza a slăbit mult la figură şi s-a urâţit rău, cu pete 
pe obraz ca bolnavii de ficat. Are să aibă un copil peste 
două luni, se cunoaşte de la cincizeci de paşi, cu toate că şi- 
a făcut rochii largi, să mascheze. Nu pot înţelege cum poate 
ieşi cineva pe stradă în situaţia asta! Mi s-ar părea că toţi 
ochii se opresc la mine. 

I-am adus aminte de nebuniile noastre, de grevele şi 
scandalurile de la ora de latină, de fluturii de hârtie pe 
care-i acăţam de coada jachetei lui domnul Caramifil- 
Clempuş; orchestra wagneriană din ora doamnei Savel, în 
sfârşit o mie şi una de nebunii, pe care într-adevăr astăzi 
mă mir că le-am putut trăi vreodată. 

Eliza protesta acum că ea ar fi fost capul drăciilor şi parcă 
îi era ruşine de toate nostimadele care o făcuseră celebră şi 
iubită în toată scoal. Aviatorul ei asculta foarte plictisit, 
uitându-se la firmele magazinelor. Le-o fi învăţat pe toate pe 
de rost, pe o rază de o sută de metri. 


M-am întors la hotel, foarte indispusă. Ma gândeam ce 
face viaţa cu noi, dacă şi dintr-o fată veselă, cu inteligenţa şi 
drăgălăşenia Elizei, nu rămâne într-un an de mariaj decât o 
doamnă, care atrage atenţia trecătorilor cu talia ei 
voluminoasă şi apare păzită pe stradă de un domn anost şi 
cu cravaşă de jocheu. 

Acasă, la Roman, când am ajuns, după huruiala, căldurile 
şi praful din Bucureşti, mi s-a părut un rai grădina noastră 
cu nuci şi aleile de trandafiri. 

Şi acum, dragă Luminiţă, să-ţi scriu şi cum ne-a găsit pe 
noi mobilizarea în astă-seară. Nu ştim cum va fi căzut 
vestea aiurea, dar în casa noastră parcă venise un faire- 
part de înmormântare. 

Papr s-a întors din oraţ negru ca pământul. În vara aceasta 
ne-a bătut piatra la moşie. Nu eram asiguraţi. Au fost doi 
ani răi, unul după altul. Papr, lăsător cum e, s-a gândit la 
economie. Recolta din anul acesta, ceva mai bună, i se 
părea, în sfârşit, o compensare pentru cei doi ani 
dezastruoşi şi nu se mai aştepta să ne încerce Dumnezeu cu 
o nouă pacoste. Spera să aranjeze în câteva zile toate cu 
Creditul, acum cine ştie când o să se mai poată face ceva! 
Pe deasupra, mai angajase să vândă ce bruma mai avea 
strâns în hambare din alţi ani; grâul şi secara pe care se 
încăpăţâna să nu le dea unor negustori germani, unui 
oarecare doctor Mayer, invalid şi fanatic, dar pare-se 
negustor cinstit... Acum, în sfârşit, îl convinseserăm noi 
copiii şi încheiase contract; începuse să încarce în gară, 
când colo intrăm în război şi tocmai cu nemţii! Alţii, mai 
prudenţi, mai pricepuţi în afaceri, au luat aconto, sau chiar 
preţul pe jumătate din pâinea vândută, aşa că n-au ce 
pierde. Ba chiar le convine. Dar noi am rămas cum e mai 
rău. 

Frate-meu, Camil, de când s-a întors de la Paris nu face 
nimic: joacă doar cărţi la club, aşteptând să se poată 
întoarce ca să-şi termine doctoratul, şi, fireşte, viaţa şi 
cărţile costă bani. Bărbatul Emiliei - sora mea cea mai 


mare, ai cărei ochi îţi plăceau atâta şi spuneai că seamănă 
cu Fabiola - e de un an concentrat; leafa lui de magistrat, 
de altfel, niciodată nu i-ar fi ajuns fără venitul pe care i-l 
serveşte papr. 

În sfârşit, numai pricini de întristare şi griji în toate 
părţile! 

La masă, papr abia a gustat de două-trei ori din mâncare. 

Toţi tăceam. 

Camil, ca întotdeauna seara, nu era acasă; mânca în oraş 
cu prietenii, zice că la club, însă Dumnezeu îl ştie pe unde 
umblă. Dar mai era un loc demult gol, şi, fără să ne spunem, 
gândul nostru al tuturor se învârtea împrejur, cum sunt 
atrase albinele de farfuria unde au fost fructe. E locul lui 
Todiriţă, frate-meu, cu un an mai mic, chemat de trei luni la 
regiment, prin apropierea Bacăului. 

Pentru dânsul, războiul înseamnă ceva mai precis şi mai 
apropiat decât pentru noi toţi. Bănuiesc că şi maman şi 
papr simțeau acum o mustrare. Nu ştiu de ce 'Todiriţă a fost 
întotdeauna aşa, mai prigonit în familie. Poate fiindcă e mai 
liniştit şi şi-a văzut întotdeauna de învăţătura lui, fără să 
ceară prea multe de acasă, unde toţi socoteam firesc să se 
intereseze mai mult de Camil, care e mofturos şi pe care 
niciodată nu-l mai satisface nimic. 

Acum ne gândeam cu toţii la cel plecat. Dar ce mai puteam 
face? Maman era plânsă. Atunci ne-am dat seama cât a 
înălbit în ultimii doi ani. 

După masă, am stăruit de papr ţi maman să ieşim puţin în 
oraş. Eram şi eu curioasă să văd ce impresie a făcut în oraş 
vestea războiului; dar îmi închipuiam pe urmă că mişcarea 
şi aerul are să le facă bine şi să le alunge gândurile urâte. 
Şi am avut dreptate. În oraş era o nemaipomenită fierbere. 

Cânta în faţa grădinii publice o muzică militară. Un grup 
de liceeni veneau nu ştiu de unde şi se duceau nu ştiu unde, 
purtând un steag şi cântând imnul lui Iosif. Toate luminile 
aprinse la ferestre, drapelele scoase afară, ofiţeri şi soldaţi 
mulţi. 


Pe o terasă, înaintea cinematografului, un student, feciorul 
preotului de pe strada noastră, rostea o cuvântare. Lumea 
l-a luat pe sus şi l-a purtat cântând şi strigând cu o vitejie de 
ai fi zis că sunt cu toţii gata să treacă peste un sfert de ceas 
Carpaţii. După el se urcă pe masă, cine crezi? Camil al 
nostru! 

M-a apucat aşa, un fel de frică şi de ruşine. Ce-are să 
vorbească despre război, el, care stă toată ziua la club şi şi- 
a petrecut viaţa la pension, în Elveţia şi pe urmă, 
neîntrerupt, la Paris, numai noi ştim cu câte sacrificii? 

Ei, bine: a vorbit scurt şi foarte frumos, ceva mişcător, de-a 
izbucnit mulţimea într-o nebunie de urale. Lui papr îi 
tremura mâna sub braţul meu şi în loc să se supere, cum m- 
aşteptam, şi-a făcut loc în primul rând şi l-a sărutat cu ochii 
în lacrămi, deşi de două săptămâni aproape nu-şi vorbeau, 
fiindcă aflase despre, o poliţă, ori aşa ceva, iscălită fără 
ştirea lui. 

Pe urmă, când am ajuns acasă, vreun ceas m-am plimbat 
singură în grădina noastră, care-i foarte mare şi cu tufişuri 
sălbatice. M-am gândit la multe, la multe, Luminiţo! Cum 
îmi lipseai tu, să stăm acum cu sufletele aproape! M-am 
urcat târziu în casă. În camera lui maman, uşa 
întredeschisă. Am împins-o încetişor. Maman în genunchi, 
înaintea icoanei, cu candele aprinse, se ruga, poate 
plângea... Am ieşit fără să simtă. Lui maman îi e jenă faţă de 
noi de apucăturile ei bisericoase. Dar acum o înţelegeam 
prea bine, şi cât îmi era de dureros că nu pot şi eu 
îngenunchea ca dânsa, la o icoană, sub o candelă! 

Acum am terminat de scris, dragă Luminiţă şi de la 
fereastră, din iatacul meu, privesc sus o stea. Poate în clipa 
această şi privirea ta e chemată de dânsa. Aşa gândul 
nostru se întâlneşte prin noapte. E Venus, ştii, steaua pe 
care o priveam amândouă, cu coatele amorţite pe marginea 
ferestrei în dormitor, după ce adormea M-lle Roche. Toate 
mi se par aşa de departe, atât de departe! Şi nu ştiu de ce- 
mi vine să plâng. Mă gândesc la frate-meu. Oare şi el va fi 


ridicat ochii spre steaua aceasta, în astă noapte? Şi câţi 
trebuie să fi fost în ţară, astăzi, ca mine, cu ochii la cer! Şi 
atâtea mame şi surori care plâng! Dincolo de noi, pe urmă, 
în toată lumea, atâţia şi atâţia care se ucid! Se cumpără 
atât de scump fericirea? E foarte târziu, toţi dorm, poate 
numai acolo unde a început războiul se petrece ceva 
înfiorător. Dar aci toţi dorm, e o mare tăcere şi îmi vine, nu 
ştiu de ce, Luminiţo, să plâng. 

Îți sărut ochii drăcoşi, Elena. 

Capitolul III. 

RĂZBOIUL STEGULEŢELOR 

— Ghiorghio Sân Micloş! 

— Ghiorghio Sân Micloş... 

— Cic Sereda! 

—... csereda... 

— Sepsi Sân Giorgi! 

—... psi Sân Giorgi. Da! Pe urmă? 

— Kezdo Vasarhely... 

Dură tăcere. Mâna cu steguleţele de hârtie căută în zadar 
pe hartă. 

— E un nume imposibil! Cum ai zis, te rog? 

— Kezdo Vasarhely. Cu K şi cu y. Cred că e între Cic Sereda 
şi Sepsi Sân Giorgi. 

— Nu! Imposibil... Nu-l găsesc! 

Luminiţa Vardaru îşi ridică pieptul de pe harta prinsă pe 
măsuţă cu ţinte galbene. Era îmbrăcată în haină albă de 
infirmieră, cu capul înfăşurat în legătoarea de olandă, 
purtând minuscula cruciuliţă de sânge pe frunte. 

Aruncă în cutia de carton steguleţele tricolore şi luă din 
mâna lui Radu Comşa foile ultimelor comunicate, să le 
citească singură. 

Într-adevăr, comunicatul Armatei de Nord aşa scria: Kezdo 
Vasarhely, cu K şi cu y. 

— Ce nume stropşite, Doamne! Zici că e regiune să- 
cuiască? Ce fel de tipi or fi şi săcuii ăştia? 


Luminiţa se întoarse la hartă şi de astă dată descoperi 
oraşul imediat; era mai citeţ şi mai mare scris decât se 
aşteptase. 

Înfipse steguleţul şi privi acum cu încântare oştirea ei de 
ace. 

Pe harta cu vine albastre, însemnând râurile şerpuite 
printre omizile cafenii însemnând munţi, steguleţele roş, 
galben şi albastru arătau, ca tot atâtea mici fanioane, 
frontul, mult dincolo de hotar. 


Armatele, acolo, străbătuseră în miez de noapte defilee, 
între stânci cu umbră umedă şi şuvoaie de munte; 
îngropaseră morţii la margini înalte de codru; în marşuri 
istovitoare ridicau cuhni şi coborau vâi necunoscute, de 
unde neaşteptat începea să secere o mitralieră şi oamenii 
îşi dădeau sufletul îngenunchind. Convoaie scârţâiau pe 
şosele, brancarde cu răniţi rămâneau în urmă; oameni 
halucinaţi de nesomn şi oboseală păşeau cu praful lipit de 
sudoare, cu ochii adânciţi în orbite şi cu pleoapele albe. 
Umerii încovoiaţi de greutatea sacilor şi de povara armelor, 
la fiecare popas erau mai dure-roşi; totul se desfăşura 
precipitat, în afară de orice fire, între spaimă şi nebuneşti 
episoade de deşartă bravură; aci, pe harta netedă şi nouă, 
steguleţele de hârtie se plimbau desfă-şurârul un război 
amuzant şi geometric. 

Luminiţa puse capacul cutiei de carton şi scutură acele 
înlăuntru. 

— Radule, trebuie să-mi aduci altele! Sunt sigură că în 
două-trei zile n-or să ne mai ajungă... 

Îşi înnodă mai strâns cingătoarea peste mijlocul hainei 
albe şi, îngropându-şi mâinile în buzunarele largi, se răsuci 
în călcâie ca o slujnicuţă în şorţ nou. 

— Nu e aşa că-mi vine bine? 

Radu Comşa, scufundat în jâlţ, picior peste picior, o 
îmbrăţişa cu privirea. 

Costumul de infirmieră o prindea minunat. 

Dar ca s-o necăjească, repetă exclamaţia tantei Laura 
când o văzuse apărând întâia oară în acest travesti: 

— Admirabil! O adevărată soră de caritate de operetă! 

Luminiţa Vardaru făcu ceea ce numea ea „bot”. Adică 
strânse buzele îmbufnată, cu o mutră pe care o ştia din 
oglindă că nu e de fel dizgraţioasă, ba dimpotrivă. 

— Te rog! Ai putea cel puţin să fii mai original în spirite. 

— Dar nici nu m-am gândit să fac spirite... E o simplă 
constatare! O necăji mai departe Comşa, eu ipocrită 
nevinovăție, amintindu-şi neplăcut alt dialog, cu altă femeie, 


care tot aşa îl învinuia că n-o prea nimereşte cu spiritele. 
Fac o simplă constatare, Luminiţo! 

— Frumoasă constatare! dădu din umeri Luminiţa, trecând 
prin faţă oglinzii şi cercetându-se din treacăt, cu o uşoară 
nelinişte. 

Imaginea mlădioasă din oglindă însă o asigură. Ce 
spuneau dânşii? Era o foarte simpatică soră de caritate! 

Puse în braţele lui Radu Comşa un vraf de ziare şi-i făcu o 
reverență. 

— Fiindcă nu-ţi plac aşa, mă duc să mă fac „civilă”. Peste o 
jumătate de oră au să fie toţi aici. Nu vreau să mai devin 
subiect de glume... Dacă doreşti ceva, suni! Butonul ştii 
unde e! arătă nasturele de porțelan lângă draperia uşii. Pa! 

Paşii Luminiţei se auziră depărtându-se într-o cameră, pe 
urmă alta, pe urmă deloc. 

Radu Comşa dădu drumul ziarelor jos pe covor, alături de 
jâlţ şi rămase privind prin uşa larg deschisă afară, în 
grădina unde se zăreau trandafirii legaţi cu sfoară galbenă 
de tei, lângă stâlpişorii vopsiți verde. 

Era în holul caselor lui Alexandru Vardaru, după ceasurile 
şase. 

Soarele de sfârşit de august răsfira printre frunze raze 
domoale cu o melancolică presimţire de toamnă. 

Pluteau uşor funigei albi, legănându-se în lumina oblică. O 
vrabie cenuşie ciripi pe scările peronului şi ciupi o gâză 
nevăzută. Pe sub teii aleii, dincolo de vergelele de fier ale 
grilajului, întorcându-se dinspre capătul şoselei, trecu o 
femeie cu capul ascuns de o umbrelă albastră. 

Mergea încet, singură şi o clipă Radu Comşa tresări: îi 
păru că recunoştea mersul şi trupul Zoei Vesbianu. 

Dar femeia opri o trăsură goală şi se urcă închizând 
umbrela. Era o necunoscută: o femeie în vârstă, cu părul 
alb, cum o putuse asemui cu Zoe? De altfel, de ce a tresărit? 
Acum trei zile a întâlnit-o neaşteptat în faţă, în plină Calea 
Victoriei, încât n-a mai putut-o ocoli. A salutat-o şi Zoe i-a 


răspuns cu surâsul dintotdeauna, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. 

Ce înseamnă într-adevăr măruntul lor episod, în 
precipitarea de evenimente care-i târa pe toţi, nimeni nu 
putea spune încotro? 

Radu Comşa îşi schimbă piciorul amorţit. Cu degetul 
răsucea un canaf de la braţul jilţului, cuprinzând în gânduri 
nehotărâte aceste întâmplări care s-au petrecut în mai 
puţin de două săptămâni. 

A treia zi după ce fuseseră afişate ordinele de mobilizare, 
se înfăţişase la minister. Îşi dădea bine seama acum că 
Alexandru Vardaru avusese toată dreptatea. 

De la birou, Onisfor Sachelarie plecase; toate lucrările se 
paralizau, întrerupte; era nevoie de o lună cel puţin, pentru 
a fi restabilite aşa cum cereau împrejurările noi. 

La minister, căutase îndelung, dintr-un culoar pe altul, să 
descopere serviciul unde-l îndrepta ordinul mobilizării. 

— Trebuie să fie la domnul Ispaşiu! îşi dăduse cu părerea o 
dactilografă cu buzele foarte roşii, cu un început de 
mustață şi cu mâneci de lustrin negru, trecând cu un teanc 
de hârtii la semnat. A doua uşă, la stânga! 

Domnul Ispaşiu avea o figură slăbănoagă şi prelungită 
într-o bărbiţă roşcată, către care păreau că se preling în jos 
toate trăsăturile arnărâte. 

Citi hârtia scobindu-se în creştet cu un vârf de creion, în- 
torcând-o pe o faţă şi pe alta, pe urmă i-o întinse îndărăt, 
ţinând-o depărtat, cu două degete, ca ferindu-se de o atin- 
gere impură. 

— De unde vrei să ştiu eu, domnule, unde-o mai fi şi 
serviciul ăsta? Au înfiinţat atâtea, că nu ne mai cunoaştem 
ministerul! Aci e un haos; domnule, un haos! se văietă 
domnul Ispaşiu, aruncând pe deasupra ochelarilor o privire 
gălbuie şi bolnavă împrejur, peste dosarele şi hârtiile clădite 
din toate părţile pe birou, în dosul cărora făptura lui puţină 
se mişca asfixiată, ca şoarecii sub globurile aparatelor de 
laborator, de unde a fost pompat aerul. 


Uşi se deschideau şi se închideau fără întrerupere; 
funcţionarii şi oamenii de serviciu cărau alte hârtii şi alte 
dosare. 

— lonescule, ia vezi ce e cu ordinul domnului! 

Apăsă pe domnul şi domnului, ca să păstreze o distanţă 
bine precizată, între el, şeful unui serviciu împovărat de 
importante lucrări şi între străinul care se plimba pe 
vremea aceasta cu ordine; ştia el cu ce fel de ordine! 

Ionescu luă şi el hârtia şi o citi cu luare-aminte. Se scobi cu 
coada condeiului după ureche - se vede că în tot biroul, 
după exemplul şefului, perplexitatea se manifesta prin actul 
scărpinatului - o întoarse pe o parte şi pe alta, deschise un 
sertar, ca şi cum de acolo avea să ţâşnească ideea 
luminătoare, îl închise dezamăgit şi era gata să-i dea 
ordinul îndărăt, când se dumeri: 

— Să vedem la domnul Bârzotescu! Dânsul are un serviciu 
nou... Poftiţi după mine! 

Îl purtă pe o sală lungă la dreapta; pe urmă la stânga. 

Radu Comşa îşi spunea că n-are să mai nimerească 
niciodată, fără firul Ariadnei, drumul îndărăt, prin acel 
labirint. 

La o uşă cu o inscripţie nouă, în preafrumoase caractere 
gotice pe un carton spânzurat cu şnur, călăuza se opri: 

— Intraţi aci! Cu domnul Bârzotescu o să vă înţelegeţi 
imediat. Nu e ciufut ca al nostru! Nene Iliuţă, ian' vezi 
dumneata! îl dădu pe seama unui moşneguţ, apărut din 
pământ, sugând un capăt de ţigară, care-i frigea degetele. 

Într-adevăr, domnul Bârzotescu nu părea deloc să fie un 
ciufut. 

Foarte gras, cu părul sur tuns cu maşina şi cu mustăţi 
groase şi albe, răsucite cu oarecare pretenţie de ştrengărie, 
părea fericit la culme de tot ce vedea şi auzea. 

Citi ordinul dintr-o aruncătură de ochi şi-l puse sub o placă 
de sticlă neagră. Îşi frecă cu mare mulţumire mâinile 
bondoace, care-i ieşeau din manşetele tari şi rotunde: 

— Bravo! Perfect! Ne adunăm, ne adunăm! 


Radu Comşa întrebă care-i vor fi atribuţiile viitoare. 

Despre aceasta, domnul Bârzotescu nu ştia încă nimic. 

— Înţelegi, drăguță, abia acum ne organizăm! Aşteptăm 
un maior... Bravo! Perfect! Are să fie un serviciu foarte 
important şi cu mine sunt sigur că or să meargă lucrurile 
strună. Fumezi? îi întinse o tabacheră mare de piele, unde 
se aflau rânduite, cu siguranţă, cel puţin cinci duzini de 
ţigări. 

Radu Comşa mărturisi că nu fumează decât rar. Dar luă o 
ţigară, fiindcă nu se cuvenea să refuze pe un om atât de 
amabil ca viitoru-i şef. Domnul Bârzotescu îşi suflă nasul 
zgomotos, ca o detunătură de armă, într-o batistă uriaşă şi 
cadrilată cu verde şi cu roşu, ca un plan de oraş model, 
parcelat. 

Destăinui pe urmă, după ce împături batista şi o aşeză în 
buzunarul de la piept: 

— Mi-a vorbit domnul deputat Vardaru despre dumneata... 
Spunea să te am în grijă, că eşti un tânăr distins. Bravo! 
Perfect! Ehei, dacă primea domnul Vardaru să fie secretarul 
nostru general, altfel ar fi mers lucrurile... Bravo! Perfect! 
Dar merg bine, drăguță: să ştii de la mine că merg bine şi 
aşa! Bravo! Perfect! Să te prezint acum şi colegilor... 

Domnul Bârzotescu îşi mişcă cu mare bunăvoință trupul 
gras până la uşa de alături; deschizând-o, îl împinse 
înăuntru şi după aceea astupă în urmă intrarea cu tot 
corpul voluminos. Zâmbea foarte fericit, îmbrăţişând cu 
privirea pe cei din cameră, ca un părinte care-şi admiră 
copiii: 

— Bravo! Perfect! Să vă prezint, copii, pe domnul Radu 
Comsa. Să ştiţi de la mine: un tânăr foarte distins! Bravo! 
Perfect! 

Radu Comşa strânse mâinile celor din cameră. Erau trei. 
Fumau şi citeau ziare. 

Domnul Bârzotescu se retrase în biroul său. Bravo! 
Perfect! Şi, Radu Comşa rămase cu noii camarazi. 


Nimeni nu putea da nici o lămurire asupra serviciului. 
Izbutiseră să fie mobilizați acolo, fără îndoială după mari şi 
grele stăruinţi: asta era în definitiv tot ce-i interesa. 

Mai departe, lucrurile rămâneau să le „organizeze” 
maiorul, când o veni, şi şeful, care din camera de alături se 
auzea suflându-şi nasul din când în când, ca înăbuşite focuri 
de salve, încolo băiat bun: bravo-perfect! 

Maiorul sosi abia după trei zile. 

De atunci tot organizează. E vorba de un birou statistic, de 
repartizare, centralizare etc., etc. 

În camera mică s-au centralizat şi distribuit la mese, 
deocamdată, şapte camarazi, care fumează, citesc ziare, 
comentează mişcările de pe front şi după două-trei ore se 
împrăştie fiecare la treburile lui. 

Domnul Bârzotescu e însă deplin fericit. Îşi freacă mâinile 
grase şi oferă tuturor, cunoscuţi şi necunoscuţi, ţigări din 
tabachera groasă de piele: 

— Bravo! Perfect! Ne organizăm, ne organizăm! 

În lumea aceasta, Radu Comşa nu se simte la îndemână. 
Glumele lor, judecata uşoară, optimismul de oameni fericiţi 
care socotesc războiul o cumpănă numai pentru cei mulţi, 
dincolo de persoanele lor sacre şi inviolabile, îl fac complice 
la o faptă care-i râcâie inima... 

În câteva zile, Capitala luase o înfăţişare necunoscută. 
Mulțimea străzilor era împestriţată de uniforme proaspete; 
regimente plecau, escadroane de cavalerie se înşirau spre 
gări bătând cu copite de fier, cadenţat şi sonor, granitul 
pavajului. 

După bucuria nedumerită şi înfrigurată din cele dintâi 
ceasuri, se destinse altă bucurie, mai calmă şi mai sigură. 

Evenimentul zilei fu o apariţie nouă: comunicatul. 

Oameni ce nu se cunoşteau îşi vorbeau înaintea foilor lipite 
pe zid, îşi strângeau mâinile, destăinuind veşti „sigure” 
despre care comunicatul, din prudenţă, nu vorbea încă. 
Fiecare ştia o noutate senzaţională: trupele se aflau mult 
mai departe decât le arăta oficialitatea, în două săptămâni 


au să bată la porţile Budapestei. Prin Rusia, porniseră 
regimente franceze şi engleze. O jumătate milion de ruşi 
stau gata să năvălească în Maramureş. S-au trimis 
României trei dirijabile şi câteva escadrile de avioane, de la 
Salonic. Austria a cerut pace. Dar nu vrea nici Anglia, nici 
vodă şi nu vrea nici poporul! 

Pe urmă apăru zepelinul. Luminile ascunse, ferestrele 
astupate, trăsurile şi maşinile cu felinarele acoperite de 
foiţă albastră, nopţile bâjbâind la lumina palidă a stelelor, 
pe străzi devenite deodată necunoscute şi misterioase, de 
unde apărea neaşteptat o umbră amenințătoare: 

— Stinge, domnule, ţigara! 

Fâşiile proiectoarelor plimbându-se pe cer în căutarea 
dihaniei aeriene, clopotele Mitropoliei sunând alarma, 
mugetul sirenei de la Arsenal; toate dădeau existenţei un 
farmec nou, senzaţional, pitoresc, o atmosferă ireală şi 
factice, de teatru. Şi apoi, în plină fierbere de bravură, când 
comunicatele de nord erau atât de generoase: Turtucaia! 

Automobilele şi camioanele rechiziţionate într-o jumă-tate 
de zi. Fiat-urile Crucii Roşii, cu perdelele albe-cenuşii, 
străbătând mute şi repezi străzile, spre barierele de sud. 

Zvonuri grele, ochi căutând cu nerăbdare comunicatul 
care devenea laconic, mulţimea făcută, cu bucuria ucisă pe 
feţe, neiîndurându-se să se culeagă acasă... 

Alexandru Vardaru îi liniştise pe toţi ai săi; comandantul 
armatei de pe frontul Dobrogei îşi râsese la „Jockey” de 
această panică absurdă şi fără temei: 

— Mais, c'est notre Verdun, mon cher! Qui s'y frolte s'y 
pique! 

Treceau printre zidurile de curioşi aliniaţi pe marginea 
trotuarelor cele dintâi convoaie de prizonieri din Ardeal: 
austriaci şi unguri, în fumuriile lor uniforme zdrenţuite, cu 
feţele palide şi ţepoase, cu barba de câteva zile, cu privirea 
opacă şi cu mersul lălâu, de turmă. 

Dar tot atunci îşi făcură apariţia şi altfel de convoaie, care- 
au strâns deodată inimile şi-au făcut trecătorii să meargă 


lăcrimând singuri pe străzi. Soldaţii din regimentele 
Turtucaiei, cu braţele în făşii albe, prin care străbătea roşul 
sângelui, oameni care nu puteau da nici o lămurire, purtând 
în ochi vedenii de spaimă, în cuvinte nelegate, pomenind 
despre ceva plin de groază care s-a petrecut acolo: carne 
pisată de tun şi cai aruncaţi în Dunăre, comandanţi 
părăsind posturile, răniţi măcelăriți de inamic, copii cu 
mâinile tăiate, ofiţeri zburându-şi creierii când ultimul foc 
de baterie a fost tras, batalioane luptând în cămaşă, până la 
ultimul om. 

Se lămurea bine: războiul nu mai era o simplă expediţie cu 
riscuri neînsemnate. Şi dânsul lipsea de acolo! În puterea 
unui ordin pe care nu ell-a căutat: dar lipsea! 

Gândul îi dădea târcoale. 

Îi alunga şi se întorcea iarăşi, furiş, împletindu-se în tot ce 
făcea în fiecare ceas; când mergea pe stradă, acasă, când 
citea în gazetă comunicatul, în mijlocul unei discuţii în care 
îşi întrerupea dintr-odată firul şi rămânea cu mâna în aer. 
Trebuia să sfârşească. În trei-patru săptămâni să pună 
toate în bună ordine, să găsească în locul său un om care 
să-l suplinească în toate afacerile biroului „Alexandru 
Vardaru & Radu Comşa”; aceasta pentru stima ce şi-o purta 
lui însuşi... 

Luminiţa se apropie în vârful picioarelor, pe la spate şi-i 
acoperi ochii cu palmele. 

Radu Comşa îi desfăcu mâinile, sărutându-i vârful 
degetelor. 

Îşi schimbase o rochie cafenie cu bluză şi guler ca la 
cămăşile bărbăteşti şi cu o fundă îngustă de mătasă, care-i 
dădea înfăţişarea de şcolăriţă. Împinse pe rotiţe un jilţ şi, 
aşezându-se, îşi sprijini între spătar şi spate un puf moale şi 
altă perniţă sub ceafă. 

Flutură un plic: 

— la să-mi spui, te rog, cu ce domn te plimbai acum vreo 
douăzeci de zile pe Calea Victoriei?! Ce domn atât de distins 


şi cu privirea elegiacă, încât trecea prin îmbulzeala de la 
douăsprezece ca printr-un parc din poeziile lui Samain?! 

Radu Comşa o privi nedumerit. 

— Ei da, un domn blond şi se pare completamente absent 
de pe planeta noastră! 

Luminiţa îi purta plicul pe sub nas şi izbucni în râs: 

— Când faci ochii ăştia uimiţi, numai cu Henri Owen nu 
sameni! 

— Dar nici nu vreau să semăn cu orice imbecil... Cine mai 
e şi ăsta?! se miră Comşa. 

— Cum, imbecil? Exclamă indignată Luminiţa. Henri 
Owen, te rog, eroul californian, spaima bandiţilor din Los 
Angeles! Bineînţeles, bandiți de cinema... 

Radu Comşa înţelese că îi plăteşte poliţa de adineaori, 
când o asemuise cu o soră de caritate de operetă. De aceea 
nu răspunse şi îşi privi cu insistenţă vârful pantofului. 

Luminiţa desfăcu scrisoarea din plic şi aruncă ochii pe 
câteva rânduri. 

— De altfel, aceasta nu e părerea mea! o spune o foarte 
inteligentă domnişoară, păcat că prea poetică şi 
sentimentală... 

Radu strânse din umeri. 

— Să-i fie de bine! O domnişoară al cărei repertoriu poetic 
se limitează la vedetele de cinematograf! Îmi închipui de ce 
calitate poetică trebuie să fie... 

— Pardon! Nu vorbi aşa de prietenele mele! lungi Luminiţa 
ceea ce numea ea „bot”. Mai ales când ele îmi vorbesc bine 
de tine şi tu, drept recompensă, te porţi nepoliticos... Îţi 
vine în stradă să ţi se adreseze, iar tu te faci că nu o 
cunoşti! 

— Atunci e o prietenă cam... 

Radu Comşa nu-şi sfârşi cuvântul, înlocuindu-l cu o schimă 
a buzelor, care arăta cât de puţină consideraţie simţea el 
pentru inteligenţa şi imaginaţia acestei prietene 
necunoscute a Luminiţei. 

Şi adăogă: 


— Când m-am prefăcut eu că nu cunosc pe cineva? 

Luminiţa citi din scrisoare: 

— Marţi, în Piaţa Teatrului, l-am văzut pe domnul Radu 
Comşa. M-am îndreptat să-i ţin calea, foarte veselă şi 
zâmbitoare; eram bucuroasă să aflu veşti de la tine... Dar 
nu m-a recunoscut şi a trecut mai departe, aşa că am rămas 
cu o figură stupidă în stradă, cu toate că mi-am luat aerul 
că zâmbesc altcuiva, de mai departe...” Ce zici la aceasta? 
Scrie negru pe alb! Îl privi Luminiţa cu ochii oblici, care se 
făceau înguşti de înveselirea lăuntrică şi vicleană, ca ochii 
de pisică, la amiazi, când e soarele puternic. 

— M-o fi confundat cu Henri Owen al dumisale! spuse 
Radu Comşa, hotărându-se în aceeaşi vreme să vadă, la cea 
dintâi ocazie, ce mutră are acest erou de film. 

— Vezi cum eşti? îl mustră Luminiţa. Scrisoarea e de la 
Elena Bilbor, o fată foarte gentilă, pe care ai cunoscut-o 
anul trecut la noi. Chiar aci, în hol... Îmi amintesc acum 
perfect! Stătea pe divan în colţul ăsta, când ai intrat tu. Le 
cunoşteam puţin atunci şi, după ce ai plecat, am vorbit de 
tine. Aşa cum vorbesc fetele abia scăpate din pension 
despre domnii care seamănă cu eroii din film... Îmi păreai 
un tip cam ţepos şi, dacă nu mă înşel, m-am exprimat chiar 
foarte puţin favorabil despre mutra dumneavoastră... 

Radu Comşa îşi aminti acum într-adevăr de prietena 
Luminiţei, pe care o cunoscuse aici, dar nu-şi amintea s-o 
mai fi întâlnit vreodată de atunci. 

— Când asta? întrebă. Marţi, săptămâna dinaintea 
mobilizării? Şi zice că eram cu un tip elegiac? 

Îşi numără în ghid prietenii şi cunoscuţii cu înfăţişarea 
care să frapeze domnişoarele poetice şi sentimentale. Titel 
Iliescu nu putea fi. Îl întâlnise abia în ziua mobilizării. Altul? 
Deodată îşi aminti şi râse: 

— Asta-i nostimă! Marţi dimineaţa, înaintea mobilizării, m- 
am întâlnit pe Calea Victoriei numai cu Măinescu. Era 
mahmur. Toată noaptea jucase cărţi. Scuturat până la 
ultima centimă! Ce-o fi găsit la el, prietena ta, absent şi 


elegiac? E tipul cel mai sec şi mai feroce cu putinţă! De 
altfel, nici nu ştiu cu ce trăieşte... Puțin pospai de lectură, 
un doctorat neisprăvit la Paris, o epocă misterioasă în 
Elveţia şi pe plajele de la sud ale Franţei. Dar, încă o dată 
mă întreb, de unde i-o fi găsit domnişoara Bilbor privirea 
elegiacă? La el, care toată vremea vântură numai „lovituri” 
în cap şi expediente! 

Radu Comşa îşi materializă imaginea lui Scarlat Măinescu, 
cu hainele întotdeauna după ultimul jurnal, în tovărăşia 
unor femei foarte spoite, tolănit în muscal spre Şosea după 
chefuri şi partide norocoase de cărţi, sau în zilele de 
ghinion, căutând din uşa restaurantelor un prieten la masa 
căruia să se invite. Şi aceasta îi putea da aerul unui om 
absent de la cele pământeşti? Nu poate felicita pe Elena 
Bilbor pentru intuiţia ei psihologică. 

Zâmbi, amintindu-şi că, la despărţire, Scarlat Măinescu îl 
tapase de doi poli. 

Probabil că de aceea avea aerul atât de elegiac. Se gândea 
cum să dea atacul. 

— De ce zâmbeşti? îl întrebă Luminiţa, aşezând scrisoarea 
în plic. 

— Mă gândesc că Bucureştii mişună de o sumă de indivizi 
pe care nu-i ştim de unde vin, cine sunt, cu ce trăiesc... Şi 
care, la un moment dat, pot părea domnişoarelor poetice şi 
sentimentale coborâţi din cine ştie ce Câmpii Elizee... 

Luminiţa nu părea prea convinsă de aceste reflecţii. 
Scrisoarea din mână îi adusese şi ei o tristeţe; gândurile 
prietenei despre soarta lor, fosta camaradă întâlnită pe 
stradă cu aviatorul ei scund şi cu cravaşă de jocheu, cu 
apropiata-i maternitate, de care n-avea de ce să fie, în 
mijlocul lumii, falnică. Ce face viaţa din ele?! Dar cu Radu 
Comşa nu putea fi decât fericită. Are atâta siguranţă! 

Se ridică, apropiindu-se de el, privindu-l în ochi, ca şi cum 
ar fi putut să-i citească ceva tăinuit. 

— Radule! 

— Luminiţo! 


Îi dezmierda numele, rostindu-l ca o dezmierdare fizică. 

Apoi, întrebă deodată îngrijorat: 

— Doreşti ceva, Luminiţo? S-a întâmplat ceva? 

— Nimic! Sunt însă ceasuri când mă îndoiesc de tot. Aş 
vrea să mă ameţesc. Am nevoie să-mi spui, ca unui copil, 
poveşti care să mă adoarmă... 

Îşi scutură apoi părul, încercând să surâdă. Îşi amintea că 
„nu poate, cu numele ei de gaiţă, să facă mutră de 
tragedie”. 

Radu îi prinse mâna, o sărută şi-i trecu cealaltă mână după 
mijloc, cu o mişcare înceată şi sigură, de uriaş care 
cuprinde o vietate fragilă. Luminiţa se desfăcu. Se lăsa 
întuneric şi de umbră se temea. 

Răsuci butonul. Se aprinse numai un bec, cu lumina 
învelită într-o capsulă de mătasă viorie. Aprinse şi luminile 
de la pian. Răsfoia vraful de note, după ce-şi dezmorţise 
degetele cu câteva refrene de romanțe neisprăvite pe 
clape, când sună claxonul maşinii care aducea pe tanti 
Laura şi pe Mihai. 

Automobilul se întoarse îndărăt, după Alexandru Vardaru. 

Mihai semăna pe drum pălăria şi ziarele, se repezi de-a 
dreptul la harta cu steguleţe, să identifice, după noua linie a 
frontului, înaintările aşteptate în comunicatul de a doua zi. 

Rămase tăcut, cu fruntea rotundă tăiată de o cută 
preocupată, atins de molima tacticii şi strategiei care făcea 
ravagii. 

Dar Laura Vardaru abia îşi desfăcu şorţul alb şi batista cu 
picătura însângerată a crucii, că şi izbucni indignată: 

— Mais cest epuvantable! Dacă aceasta se poate numi 
război! E un adevărat măcel. Astăzi ne-au adus oameni fără 
picioare, cu limba smulsă şi orbi. Larve omeneşti, nu 
oameni. Ah, les canailles! Şi noi, care le împărţeam pâine, 
ceai şi ţigări, prizonierilor! Ne întreceam care de care să 
fim mai afabile cu dânşii. Les canailles! 

Tanti Laura păşea între pian şi uşă, ca o tigroaică după 
gratii. Îşi smulse mânuşile plesnind nasturii. Târziu numai 


observă prezenţa lui Radu Comşa şi îi întinse mâna 
grăsulie, albă şi moale, în vârful degetelor cu urme cafenii- 
violacee de iod. 

— Mă ierţi, te rog... 

Aşezându-şi părul, care friza zbârlit: 

— Je suis completement folle, mes enfants, folle! 

Nu era nevoie s-o spună. 

În zece zile, Laura Vardaru se schimbase ca după o 
băutură vrăjită. Somnolenţa de bălană păpuşă aromită de 
lectura romanelor lâncede şi sentimentale dispăruse. Se 
frământa cu toată energia care dormitase atâta vreme în 
trupul moale şi gras, dezlănţuită acum frenetic: alergând la 
spital, la gară, la cantinele improvizate încă haotic; scriind 
bileţele în dreapta şi în stânga să ceară camioane, camere 
libere pentru răniții care nu mai încăpeau în spitale, 
chemând de zece ori pe zi la telefon. Tresărea la fiecare 
telegramă; la fiecare zbârnâit de clopoțel. 

Colonelul Pavel Vardaru se afla cu regimentul pe frontul 
Cadrilaterului. 

De acolo plouaseră numai veşti negre. 

— Nu se ştia nimic despre el; nu dăduse nici un semn. 
Noaptea tresărea din somn, înăbuşită de visuri teribile, 
avea presimţiri sinistre, de multă vreme toţi socoteau 
căsnicia lor împotmolită într-o desăvârşită indiferenţă şi 
această îngrijorare, întretăiată de plânsete şi de profeţii 
catastrofale, nu însemnase în casa Vardarilor surpriza cea 
mai mică a războiului. 

Îşi închisese locuinţa de pe Batiste; toţi se strângeau în 
jurul lui Alexandru Vardaru, ca puii în furtună sub aripa 
cloştei. Se strămutase aci, într-o cameră mică, unde 
ghemuise un pat îngust, alb, dur, de internat, „nu voia să 
doarmă pe somieră şi pe puf, când ştia că atâţia n-aveau 
unde să-şi odihnească oasele”. Camera era plină de 
fotografiile colonelului Pavel Vardaru, care, de pe carton, 
zâmbea zeflemist acestei atmosfere tragice, cu obrajii 


proaspăt raşi, sub coafura timpuriu înălbită, din faţă, din 
profil, din trei sferturi, cu cea mai mare indiferenţă. 

Laura Vardaru îşi adusese şi toată „menageria”: foxul, 
basetul, motanul de Angora, pisica cenuşie care născuse 
patru pui cât patru cârtiţe, într-o cutie de pălării; papagalul 
care, în cele mai disperate discuţii, izbucnea diabolic 
refrenul, odinioară dăscălit cu mare bătaie de cap de 
unchiul Pol: 

Qu'est-ce gu-i-ii-t'a fichu ca, ma fille? 

C'est un har-tilleuur, maman... 

C'est un har-tilleuur, maman... 

Toate aceste vietăţi îi dădeau târcoale, cerşindu-i o 
dezmierdare; foxul ridicându-se în două picioare, cu o labă 
dusă la piept ca într-o declaraţie patetică de prim-amorez, 
cotoiul înfigându-i nervos ghearele în rochie, pisica 
aducându-i în gură plocon, în poale, pe rând, tuspatru puii 
de sobol, orbi; papagalul sărindu-i pe umeri, închizând o 
pleoapă de guta-percă pe un ochi, rotindu-şi coada verde şi 
ţipându-i brusc în urechi: 

C'est un har-tilleuur, maman... 

Dar tanti Laura nu-i vedea, îi îndepărta cu un gest 
nerăbdător. lar menageria circula dezorientată, în casa 
străină, cu aerul inconsolabil al unei familii de orfani 
emigranţi. 

Mihai se îndreptă de mijloc părăsind harta. 

Aprinse o ţigară cu îndrăzneală şi, aruncând volute de 
fum, vorbi: 

— În curând, suntem dincolo de munţii Gurghiului şi ai 
Harghitei! De acolo înainte se deschid văile Târnavelor, 
Valea Mureşului, tot Ardealul... 

— Nu-mi vorbiţi mereu de Ardeal, mereu! se lăsă să cadă 
cu un suspin în jâlţ Laura Vardaru. Frontul de sud, acesta 
ne interesează, acolo de unde vin răniții cu picioarele 
retezate! Unde Pol, în fiece moment, poate să... 

— Tanti, războiul nu e un joc de şah, să mişti pionii cu 
siguranţă şi sânge rece! Cred că e bine chiar că ne-am lovit 


de la început de un dezastru... Aceasta are să ne mai 
dezmeticească. Învăţăm toate asprimile! Nu mai e o 
plimbare, ca acum trei ani... 

Mihai vorbea cu obrajii de fată îmbujoraţi; preocuparea 
săpată între sprincene începea să-i dea înfăţişare 
bărbătească. Şi dânsul se simţea acum alt om. Peste câteva 
zile îmbrăca uniforma Şcoalei de ofiţeri de rezervă. Nu mai 
pomenea decât de front; se vedea smulgând un drapel 
vrăjmaş, îngenunchind cu el încleştat în mână, sub 
clănţănitul mitralierelor, deşi, de pe câmpurile de bătălie, 
stindardele poeziilor eroice dispăruseră de mult, puse la 
adăpost, cum cerea războiul modern. 

Cele două surori mai mari de la Iaşi, Cora şi Ralu, îl 
chemau deseori cu telegrame. Dar chemările îl lăsau rece. 

O singură grijă îl stăpânea: numai de nu s-ar termina 
războiul înainte de a ieşi el din şcoală. Şi în aşteptare, luase 
apucături de veteran, fuma ţigări groase, citea manuale cu 
toate principiile de tactică şi strategie, îşi îngroşa vocea 
când vorbea de ofensive şi de contraofensive; iar pe ascuns, 
în camera lui, după ce răsucea cheia, se contempla în 
oglindă, în uniforma pe care nerăbdător şi-o comandase, 
plătită din banii de buzunar. 

Tanti Laura îşi admira nepotul dezgheţat mai repede şi 
mai desăvârşit de cât cutezaseră toate aşteptările ei. Toată 
bucuria însă îi era întunecată de gândul că s-ar putea 
întoarce, dacă va pleca acolo, cu un picior retezat, sau cu 
orbitele goale şi însângerate, ca atâţia dintre răniții „ei”. 

Se răsuci în jâlţ, adresându-se lui Radu Comşa: 

— E adevărat că s-au anunţat muniții şi o misiune de 
ofiţeri din Franţa? 

Radu Comşa dădu din umeri: 

— Cine mai poate ştii! Rusia e atât de mare şi drumul atât 
de lung! 

— Nici n-avem nevoie! întrerupse Mihai. O să luptăm, dacă 
va trebui, dezbrăcaţi la cămaşă, cum au luptat grănicerii de 
la Turtucaia... 


— Ca să murim fără nici un folos? Nu uita, Mihai, că 
luptăm cel puţin cu două ţări civilizate, unde şi forţele 
naturii s-ar părea că ştiu să citească şi să scrie. Războiul 
astăzi nu se câştigă numai cu dreptate şi bravură, ci cu 
maşini! Ce-mi foloseşte avântul. Dacă mă împiedec în sârmă 
ghimpată, de jos mă aruncă o mină, din faţă mă seceră 
mitraliera şi de deasupra îmi seamănă în cap aeroplanul 
bombe? 

— Cum te invidiez că peste o lună ai să fii în linia de foc! 
rosti Mihai cu părere, de rău, fără să ţină seama la 
pronosticurile pesimiste ale lui Comşa. Dacă m-ar fi lăsat 
unchiul Alexandru. Eram acum voluntar... 

— Şi, desigur, înecat în Dunăre, cum şi-au găsit sfârşitul 
atâţia! se cutremură tanti Laura, numai la gândul acestei 
posibilităţi. 

— Ce importă aceasta? Ce poate fi mai consolator decât să 
dispari cot la cot cu atâţia oameni pe care de abia îi cunoşti 
şi sunt totuşi una cu tine? Ştiţi cum urăsc pe toţi ceştilalţi, 
care s-au pitit la partea sedentară? Îi văd mergând pe 
stradă, ruşinaţi de ei înşişi, privind în jos, ca animalele 
despre care Salust spunea că le-a făcut natura cu capul 
înclinat în pământ, sclave ale poftelor lor grosolane şi 
temerilor lor tâmpe... 

— Oh, viteazul măicuţei! - râse Luminiţa trecându-i mâna 
prin păr. 

Mihai se scutură de dezmierdare şi bătu nerăbdător din 
picior: 

— Să ştii tu! Şi nu râde... Simt că am să săvârşesc o faptă 
bravă. Numai să nu se sfârşească războiul până îmi vine 
rândul şi mie... Trăiam ca un imbecil! Mi se părea un act de 
curaj să îndrăznesc a fuma înaintea tuturor ţigara pe care o 
fumam pe ascuns. Şi mi se părea evenimentul cel mai 
formidabil examenul care îmi dădea diploma de opt clase de 
liceu... Acum abia îmi dau seama ce sens are viaţa şi ce 
mare fericire mi-a rezervat destinul, să trăiesc o catastrofă 


care va purifica umanitatea! Cei care ne vom întoarce de 
acolo avem să fim alţi oameni. 

Luminiţa voi să glumească. Să-i atragă luarea-aminte că 
deocamdată încă nici n-a plecat. Dar Mihai vorbea cu atâta 
foc, cu obrajii aprinşi, cu ochii scânteietori, întrevăzând 
acea umanitate purificată, în care şi el va fi un om ideal, 
nou, încât Luminiţa se opri. Era atât de departe acest Mihai 
de băieţelul care lăcrima pe caietul, pe măânugşa şi batista 
Carmen-citei, cântăreaţa portugheză de la Alcazar! 

— Ascultă... începu. 

În clipa aceea însă, uşa se trânti de perete şi apăru Marița, 
slujnica cu ochii de culoarea pelinului veşted: 

— Coniţă, a venit Vanea, soldatul lui dom' colonel! 

— Să ştiţi că s-a întâmplat ceva! gemu Laura Vardaru, 
ridicându-se din jilţ şi căzând îndărăt. 

Într-o clipă, Luminiţa şi Mihai nu mai erau în hol. 

În bucătărie, îl târau pe soldat, pipăindu-l, răsucindu-l, 
asaltându-l cu întrebările. 

— Spune repede... E rănit? A căzut prizonier? Ce s-a 
întâmplat? 

— Cum se poate una ca asta, duduie, conaşule? Mai 
veneam eu, ca să dau ochii? Domnu colonel e voinic şi voios 
ca un bei! Am o scrisoare... 

— Dă-o repede! Ce mai stai? Pentru numele lui Dumnezeu, 
ce ticăit! Hai în hol... 

Vanea se lăsa greu împins, de la spate, cu capela 
subsuoară, scotocindu-se în buzunarul tunicii. 

— Are o scrisoare, tanti! năvăli Luminiţa, îmbrăţişând-o cu 
lacrimi în ochi. Haide odată, Vaneo! 

Soldatul lepădă capela lângă uşă şi se plecă să sărute 
mâna, ştergându-şi mai întâi mustăţile cu dosul palmei. 

— Sărut mâna, coniţă şi bine v-am găsit sănătoşi... 

— Lasă aceasta acum... Ce s-a întâmplat? Ce? Zici că ai o 
scrisoare... 

— Avem, să trăiţi, coniţă. 


Şi începu din nou să scotocească buzunarul tunicii, de 
unde scoase un carnet cenuşiu cu scoarţe de muşama 
vărgată şi de acolo plicul cu colţurile îndoite şi gras de 
sudoare. 

— Poftiţi! Da domnu colonel n-a avut vreme să scrie multe. 
A ordonat să vă informăm verbal. 

Fericit de cum o adusese cu „informaţia verbală”, privi 
triumfător împrejur şi, luând seama că a călcat pe parchet, 
se dădu îndărăt până ajunse cu bocancii pe covor. 

Trei capete erau aplecate, cu respiraţiile fierbinţi 
contopite. 

Radu Comşa se simţi stingherit. Îşi căuta de lucru, apă- 
sând mai adânc vârfurile de ac în harta sleguleţelor. 

Scrisoarea era laconică. Pavel Vardaru se afla sănătos; 
trupa fusese topită, fiindcă „bandiţii” erau bine utilaţi, dar 
retragerea era numai temporară. Cerea lenjuri noi, două 
rânduri de uniforme şi manta de ploaie, fiindcă bagajele i se 
pierduseră. Trimitea îmbrăţişări tuturor. Un postscriptum îl 
zugrăvea întreg: „Ie rog, treci la Ciobanu şi ia-mi patru 
cutii de homari şi două sticle de coniac Martel trei stele. 
Spune lui Tache că sunt pentru mine? Dacă are loc Vanea, 
adaogă şi două sticle de Vieux Barsac...” Acestea le scria 
colonelul Pavel Vardaru, cu cel mai imperturbabil calm, de 
pe frontul unde într-o singură zi căzuseră morţi şapte mii 
de oameni! 

— Mai înţelege ceva! suspină tanti Laura, împăturind 
consternată scrisoarea. 

Din sufragerie, glasul gureşei păsări tropicale răsună 
ticălos: „C'est un har-tilleuur, maman?” 

— L-aţi adus şi pe Jack aici, coniţă? Se bucură Vanea. Tare 
îi mai era dor lui domnu colonel de dânsu! Ian auziţi ce 
frumos îi mai zice, parcă-i glas de om, nu alta! 

— Se şi potrivesc minunat! Au tot atâta creier în cap şi 
unul şi altul! pufni Laura Vardaru, mototolind scrisoarea în 
mână. 


Îi venea să plângă după destinderea nervoasă care-i 
risipise temerile de până acum. Şi era indignată de 
indiferența cu care Pol Vardaru trimitea salutări ca dintr-o 
manevră. 

Se întoarse către soldat: 

— Ia poftim mai încoace şi prezintă-te cu „informaţiile tale 
verbale”! 

Vanea înainta doi paşi şi făcu drepţi, ca la raport. 

Pe obrazul, de felul lui decolorat şi prăfuit, mai decolorat şi 
mai prăfuit acum, stătea scrisă conştiinţa deosebitei 
importanţe la care ajunsese neaşteptat. Îşi iubea colonelul, 
îi iubea pe toţi. Fiindcă erau oameni darnici, dar în ochii 
galbeni îi sclipi scurt o şiretenie de om simplu: „[in-te bine, 
Vanea! Dacă ştii s-o întorci cu meşteşug, e rost de un bacşiş 
gras?” 

Ţeapăn, cu gâtul întins şi mâinile lipite la cusătura 
pantalonului, părea însă preocupat numai să păstreze cea 
mai corectă verticală din creştet până în călcâie. 

— Haide odată! se frământă Laura Vardaru în jilţ. 

Soldatul clipi din genele prăfuite. 

— Apoi v-aş ruga să mă întrebaţi, coniţă... De unde să ştiţi 
eu ce vreţi să ştiţi dumneavoastră? 

Luminiţa îşi puse mâinile în şold, ca un ofiţer la instrucţie 
şi îi vorbi cu asprime: 

— Vanea, ia uită-te la mine! Să nu mi-l faci pe prostul, că-ţi 
iei adio de la ţigări! 

— Vai de mine, duduiţă, se poate una ca asta?! 

— Ssst! Acum povesteşte... 

Şi Vanea povesti. Povesti cum la bătaia artileriei, 
puşcoacele româneşti răspundeau cu praştiile cu pietre. 
Cum, de sus maşinile de zburat au regulat în câteva 
ceasuri, vrăjmaşului, tirul. Cum s-au năruit toate 
întăriturile, îngropate în pământ şi amestecate în sârme, 
pari şi trupuri omeneşti. Cum cinci zile nimeni n-a închis 
ochii. Cum ajutoarele veneau târziu şi intrau în foc pe 
apucate... 


Mai multe Vanea nu ştia, nimeni nu ştiuse ce se petrece la 
dreapta şi la stânga. Se cutremura văzduhul, plouau de sus 
gloanţele, în furnicare de oameni, împinsă când înainte, 
când îndărăt, schijele pisau şi rupeau carnea. Nu se vedeau, 
nu se înțelegeau, nu se recunoşteau; atât doar, un val îi 
împingea înainte, altul îi trăgea îndărăt şi peste toţi 
măâturau rafalele... Dar colonelul Pavel Vardaru nu-şi 
pierduse până la sfârşit cumpătul. Fuma ţigară de la ţigară 
şi-şi stăpânea trupa din ochi. Respinsese opt atacuri, până 
când un automobil blindat apăru de-a lungul şoselei, 
împroşcând cu mitralie-rele. Din casele bulgăreşti, începură 
de la spate focuri de armă. 

Se retrăgeau cei din urmă, în a cincea zi, spre seară, când 
trecu în goană printre soldaţi, urlând din sirenă, maşina 
comandantului, fugind spre Dunăre. 

Colonelul Pavel Vardaru era în mijlocul şoselei. Nu se dădu 
în lături. Maşina patină înfrânată. Generalul dinlăuntru era 
alb ca hârtia. Pavel Vardaru nu duse mâna la chipiu, nici nu 
scoase ţigara din gură. 

— Fugi? întrebase, privindu-l cu scârbă. 

Generalul îngăimase ceva. 

— Uite ce laşi în urmă! Arătă puzderia omenească risipită 
printre porumbiş, târându-se prin şanţuri, prăvălindu-se 
spre Dunăre. 

Generalul strigă la şofer: 

— Mână! 

Vanea se opri, privi cu şovăială la Luminiţa şi la Laura 
Vardaru, apoi luându-şi inima în dinţi: 

— Să mă iertaţi că am să spun ceva urât, care nu se cade 
înaintea cucoanelor! Dar atunci, domnu colonel s-o aplecat 
pe marginea automobilului şi l-o suduit de mamă... L-o 
suduit ca pe un soldat de mamă şi mai urât... Domnu 
general s-o tras înapoi în automobil şi-o strigăt de câteva ori 
repede: „Mână odată, dobitocule!” Şoferul i-o dat drumul 
maşinii şi duşi au fost... 


Jack, din cealaltă cameră, se auzea strigând cât îl ţinea 
pliscul: „Cest un har-tilleuur, maman?” 

Astfel, duhul colonelului Pavel Vardaru, palavragiu, tembel, 
nepăsător şi totuşi brav, era prezent în toată casa, sub cele 
mai diverse eroice înfăţişări. 

Vanea mai ştia încă ceva, ce n-ar fi spus să-l fi picat cu 
plumb topit. În carnetul cu scoarță de muşama vărgată, mai 
purta o scrisoare: pentru mademoiselle Follette Fantin, 
Hotel Majestic, camera 38; epistolă mai puţin laconică şi 
mai tandră, completată cu zece prozaice bilete de bancă. 

Mihai ascultase toate peripeţiile cu, lăcomia unui însetat. 
Când Vanea sfârşi, îi făcu şemn sa meargă după dânsul, în 
camera lui să-l descoase măi pe îndelete. 

Prin uşa deschisă, năvăli toată menajeria tantei Laura. 
Întâi foxul, întinzându-se pe picioarele de dinapoi, pe cele 
de dinainte, strănutând şi cerându-şi locul în braţe. Apoi 
pisica, purtându-şi în gură odraslele oarbe... Când îi adună 
pe toţi, se întinse torcând, cu puii încleştaţi de burtă, 
sugând ca patru lacome lipitori. Basetul se încolăci, cu botul 
în covor, resignat şi meditativ. Scăpă şi Jack, târând un lanţ 
subţire şi şchiopătând de un picior, fiindcă în labă strângea 
o bucată de zahăr. 

În jurul tantei Laura, într-o desăvârşită solidaritate, sa 
adunase astfel să o consoleze de indiferența epistolei, o 
întreagă secţie din arca lui Noe. 

Numai Mem, motanul de Angora, impasibil, sări pe măsuţa 
cu harta războiului. Bombă mai întâi o spinare de dromader 
şi încovoie coada pufoasă că o pană de struţ. 

Apoi, delicat, cu laba rotunjită, începu să se joace cu 
steguleţele tricolore, culcându-le pe rând la pământ. 

Capitolul IV. 

HAVUZUL CU PEŞTI JAPONEZI. 

Septembrie veni cu cer palid şi nopţi clare, cum nu mai 
fuseseră de multe toamne. 

Soarele învăluia colinele unduioase ale ţării cu lumină ca 
niciodată blândă; apusurile erau roze, ca sideful dinlăuntrul 


scoicilor; iar sus, pe mătasea decolorată a înaltului, se 
topea, alb şi ireal, câteodată numai o fulguire de nor, 
câteodată numai o legănare de funigel, dar de atâtea ori 
risipit, fumul ghiulelelor. 

Era coaptă şi bună şi îndelungă toamna, ca în amintirea 
bătrânilor. Să pârguie fructele, să rumenească strugurii, să 
fiarbă mustul, să ghiftuie hambarele, să duduie morile. 

Dar sub cerul acesta clement, fără ploaia şi vânturile 
echinoxului, ceva înfricoşat şi hain strângea inima 
oamenilor, ca o pasăre gâtuită. 

Când listele de morţi deveniră paharul înveninat din 
fieştece dimineaţă, câte o femeie se împleticea cu un „a!” 
scurt şi, cu fruntea rezemată de perete, ascunsă sub braţul 
încovoiat, rămânea stană până când alături nu mai suna nici 
un vuiet de paşi. Acesta era războiul? Cu nevinovată 
surpriză, ochii întrebau dureros şi încă nedumeriţi, cerşind 
un răspuns de amăgire. Iar în locul răspunsului, mereu alte 
comunicate şi alte liste de morţi. 

Nimeni nu putea încă să creadă. 

Pentru aceasta strigaseră, bătuseră din palme, cântaseră? 
Totul făgăduise să fie atât de simplu, firesc, dinainte hotărât 
şi voios; şi totul era atât de plin de cutremurare! Soldaţii cu 
frunze de tei în ţeava puștilor, de unde niciodată parcă n- 
aveau să iasă gloanţele ucigaşe, soldaţii cu crengi de brad 
la roţile tunurilor, unde erau? De ce chiotul se prefăcuse în 
geamăt prin somn? Odihnă speriată, vis întrerupt de 
vedenii când sufletele se cheamă prin întuneric, din 
nevăzut. Scrisori rătăcite pe drumuri lungi, de la un mort a 
cărui mână, după ce scrisese, era acum în putreziciune 
când ajungea răvaşul. Scrisori unde, cu litere tremurate, 
copiii îşi trimiteau sărutul lor inocent, căutând în deşert 
omul cu pieptul sfărâmat de fier, cu degetele în iarbă, 
devenit hoit puturos, cu larve în globul ochilor. Şi cadavre 
fără nume, aruncate de-a valma în gropi, cu ceafa pe 
căpătâie de piatră. Şi cuțite retezând braţe cu osul zdrobit. 
Şi batalioane îngenunchind cu capul în piept sub rafale. 


Carne înveninată pe trupurile încă vii. Pleoape închise pe 
lumina ochilor opac sleită, dinţi încleştaţi, vine golite de 
sânge, carne amestecată cu postav, cu prund, cu rădăcini, 
cu sfărâmături de alamă. 

Acesta era războiul? 

O mare tăcere ghemui răsuflările şi nimeni nu mai 
înţelese. 

Toţi cunoşteau dintotdeauna altfel de moarte. 

O taină ori numai o nefericire ultimă, adăstând la capătul 
vieţii, undeva îndepărtat, unde gândul nici nu voia să se 
oprească. Pentru acest sfârşit cuminte, discret şi patriarhal, 
la fiecare margine de oraş ori de cătun se afla un cimitir la 
o parte: locaş întru odihnă eternă, cu flori cuvioase şi 
simple, cruci aliniate, cărări înverzite şi loc de 
îngenunchere unde deznădejdea învaţă pe încetul să se 
prefacă în resignare. Familiile de aci îi regăseau pe cei de 
acolo. Prietenii nu erau pentru totdeauna pierduţi. Şi cei 
care-au iubit încă veneau să cheme o umbră imaterială 
deasupra movilei unde, înlăuntru, materia era neantizată 
de viermi. lar acum, acest lucru nou, absurd şi neînțeles! 
Moartea culegând de oriunde, într-ales trupurile cele mai 
sănătoase, minţile cele mai tinere, inimile cele mai calde şi 
morţii risipiţi în viroage şi la margini de drum, în mlaştini şi 
pe creste de stânci; pretutindeni unde nu mai pot fi regăsiţi 
să dea împăcarea omului cu misterul ultim: un mănunchi de 
flori tomnatice pe o cruce cu un nume săpat, unde să 
îngenunchezi. 

— Mamă, în toamna aceasta nu mai pleacă cocorii? 

Dar cine mai ştia unde s-au ascuns înspăimântate păsările 
cerului? Acum, sus, rotea un vultan cenuşiu şi stoluri de 
porumbei albi, iar din guşa lor lepădau jucăria înflăcărată, 
ca să ucidă copilul cu ochii albaştri şi femeia cu ochii plânşi. 

Bucureştii se dezmeticeau în mijlocul acestei spaime, după 
superbele-i bătăi cu flori... 

Convoaie nemaivăzute; camioane gonind către spitale; 
căruţe ţărăneşti, sărace şi fără frumuseţe, înşiruindu-se pe 


străzi; iar în locul limuzinelor şi faetoanelor, când un 
automobil spinteca repede mulţimea, alb de praf, cu roţile 
căptuşite de noroi, ochii desluşeau în praf şi în noroi o 
şuviţă subţire de sânge, încă nu deplin zbicită. 

Pe urmă trecu şi octombrie. Cerul se posomoriî. Din 
burniţă se desprinseră alte fantome. Literele negre ale 
comunicatelor evocau numele atâtor plimbări de vară: 
Predeal, Rucăr, Bran, Câmpulung, Valea Oltului! 

Sunetele deşteptau în minte dimineţi cu mult soare, aburi 
destrămându-se pe vârfuri de brad, un automobil alergând 
sprinten, pe şosele în serpentină, schimbând la fiecare 
cotitură peisajul, vile la margine de poieni, o amintire, un 
râs, un şipot rece, un sărut furat, o fluturare de batistă; 
atâtea fericiri, atâta lumină, edenul pentru totdeauna 
pierdut! 

Acum, acolo, vuietul tunurilor clătina piscurile şi ăuia în 
văgăuni; fiecare braţ de pământ era păzit pe brânci, sub 
gloanţe care se înfigeau în cap, iar la Predeal, în gara 
prăbuşită, trupul soldatului încremenise sub cărămizi, 
strângând micile bilete colorate de vilegiatură în pumnul 
mort. 

Sub norii târându-şi pântecul negru aproape de pământ, 
în ploaia necontenită şi mucedă, se revărsa din strâmtorile 
văilor puhoiul uniformelor cenuşii. Drumurile se înnegriră 
de curgerea fără capăt. Un pod sărea în aer cu fiarele 
răsucite şi a doua zi capetele unite la loc lăsau să se scurgă 
mai adânc spre miezul ţării furnicile mărunte şi multe şi 
repezi. 

Înainte, sfărâmături de oaste, târând piciorul, cu drapelele 
strânse, cu cai betegi, cu chesoane lovite, soldaţi dormind în 
mers, sate în bejenie regăsind din nou alaiul tragic al 
cronicilor. În urmă, casele fără câini, uşile trântite în lături, 
fântâni sleite. 

Şi de tot în urmă, cu toate drumurile închise, rătăcitoare, 
întreaga oaste de la Cerna. 


Din noaptea umedă se lămureau umbre orbecăind, cu 
mişcări ireale de stafii. 

— Ce sat e ăsta, camarade? 

— Cine să-l ştie? Nu ne mai înţelegem unul cu altul... 
Parcă nu mai suntem oameni. Poate-i Grunjii, alţii zic că-i 
Răstoaca... 

— Ce unitate, camarade? 

— Divizia şaptesprezece, Regimentul cincisprezece Răz- 
boieni... 

— De unde veniţi? 

— Acum din urmă, de la Jii, să trăiţi! 

Ofiţerul vrea să-i întindă în întuneric pachetul de tutun, 
dar soldatul a dispărut înghiţit de noapte. Şi alte umbre se 
târâie în beznă, în scârţâirea de cară, în scrâşnetul de 
copite. 

Iar un câine latră undeva, pustiu. 

— Ce sat e ăsta, camarade? 

Locotenentul Virgil Probotă nu-şi mai simţea demult 
picioarele în cizme, mantaua udă atârna pe trup cu pulpa- 
nele îngreuiate de noroi, trupa bâjbâia pe marginea 
şanţului. Nici foame, nici sete, o singură dorinţă 
deznădăjduită: să doarmă, să doarmă... Undeva, întins sub 
un acoperiş, ferit de curgerea îngheţată care pătrunde în 
oase. I-a crescut barba ţepoasă şi roşcată. Demult din minte 
i-au pierit toate legile lui Linne, Harvey, de Vries. Cu 
indiferenţă îşi aminteşte că are nevastă, copil: Maria, 
Dinu... 'Tloate s-au petre-cut în altă existenţă, sunt undeva, 
într-un trecut himeric. 

Acum e un fost om, târându-şi picioarele, fiecare cu câte 
două ocale de noroi, cu umerii încovoiaţi, cu înfăţişare 
îndobitocită; o vietate inclasificabilă în nici o categorie 
zoologică, un biet animal nefericit, izgonit, pândit, istovit, 
care vrea să-şi ghemuiaseă într-o scorbură ciolanele. 

Cele dintâi case. Un sat. O fereastră cu lumină. Ce caldă e 
o fereastră cu lumină! Mai sunt oare oameni care au case, 


un pat. Un jilţ la gura focului, unde să ţi se urce copilul pe 
genunchi şi să-i simţi obrazul fraged lângă obrazul tău? 

O momâie păşeşte peste şanţ, calcă alături. 

— Tu eşti. Mitrule? 

— Eu, s'trăiţi! murmură încet caporalul. 

— Ei, ce veste? 

— E Răstoaca - domnu locotenent! Batalionul doi a trecut 
înainte. Nu putem rămâne, tot satu-i ocupat... 

— Ce vorbă? Cum ocupat? 

— Artileria, domnu locotenent! Câte zece oameni într-o 
casă. Unde ajung, se „instalează” ca boierii. După ce au 
bătut cu tunurile în noi, nu mai încăpem de dânşii... Şi 
domnu maior a „constatat”, Zice să întindem corturile la 
margine... 

În ogrăzi, după gardurile de salcie, se aud caii ronţăind, 
glasuri de oameni. S-au aprins focuri. 

Umbrele, între flăcări şi noapte, se mişcă gigante. Unul 
dondăne un cântec de acasă. 

La cea din urmă lumină, Virgil Probotă nu mai poate 
răbda. 

— Mitrule! 

— Ordonat... 

— Intru aci. Mi se învârte tot înaintea ochilor. Trimiţi pe 
Costache la mine. 

— N-aveţi să găsiţi loc, domnu locotenent. Credeţi-mă, 
zău! Vă facem noi foc. Aci toţi stau claie peste grămadă... 
Vă fierbem ceai cu rum... 

— Îi scot afară! Au mers călări, pe chesoane... 

Virgil Probotă împinge duşmănos cu umărul poarta de 
leaţuri, care se deschide greu, descriind un început de 
circonferinţă în pământul ud. Îşi lasă jos gluga, să se vadă 
chipiul de ofiţer. 

Câţiva soldaţi dorm pe prispă. Caii moţăie în picioare. La 
lumina unei gazorniţe, un soldat, în tindă, lustruieşte o 
pereche de cizme ofiţereşti. Două ferestre cu ochiurile 
astupate de mantăi filtrează numai o aţă de lumină. 


Soldatul e dezbrăcat în tunică: a întins-o să se usuce. Când 
vede ofiţerul în prag, scoate cu greu mâna înfundată până 
dincolo de cot în cizme, lipeşte călcâile. 

— Trăiţi! 

— Bună, camarade. Un pat de dormit nu s-o fi găsind pe la 
voi, băiatule? 

— Nu se află, domnu locotenent... 

Apoi, văzând că Virgil Probotă pune mâna pe încuietoarea 
uşii, face un pas şi acoperă intrarea cu pieptul. 

— Vă rog, să iertaţi. Avem un domn ofiţer rănit greu... 

Virgil Probotă îi dă peste mână: 

— Am mai auzit povestea. E veche! Inventaţi alt-ceva... 

Trânteşte uşa de perete. Pe laviţă, un om întins drept, cu 
obrazul palid, învelit cu mantaua până la bărbie. Întoarce 
numai privirea albastră, înfiptă până atunci în grinzile 
tavanului. Miros de alcool, de eter, de iod. 

O ordonanţă culcată la picioarele laviţei sare uitându-se 
când la ofiţerul de la uşă, când la rănitul din pat, ca şi cum 
ar întreba: „Ce ordonaţi? Să-l aruncăm afară?” 

Ridică fitilul să mărească lumina. 

Virgil Probotă îşi scoase chipiul, încurcat. De data aceasta 
a dat greş. Un adevărat rănit. Nu simte compătimire pentru 
el, numai un fel de dezamăgire duşmănoasă. Atât de hotărât 
era să cucerească prin orice mijloace un culcuş cald, sub un 
acoperiş! 

Îşi rosteşte numele, gradul, unitatea, apropiindu-se de pat: 

— Te rog să mă ierţi... Patruzeci de kilometri pe jos fără 
oprire. Căutam un adăpost. N-am crezut ce spune soldatul. 
S-au învăţat să mintă. Vorbesc despre răniţi grav şi înlăun- 
tru îi găseşti stând la sfat, sau ofiţeri jucând cărţi... 

Rănitul scoate încet mâna, cu fereală, de sub manta, o 
întinde vorbind cu glasul tăiat, atât cât îi îngăduie pieptul 
străpuns, cu bucăţi de postav împinse în torace. 

— Nu e nimic... Mă numesc locotenentul Constantin 
Iliescu. Ia loc, te rog... loane, dă hainele la o parte... O să se 


găsească un colţ şi pentru dumneata. Aştept din moment în 
moment ambulanţa. 

Locotenentul Constantin Iliescu îşi înăbuşă tusea. Priveşte 
cu atenţie în grinzile afumate. Apoi, când tusea a trecut, 
după ce a dus batista cu pete roşii la gură, dă să 
zâmbească: 

— Am plecat cu un vagon pe care scria Bucuregşti- 
Budapesta, patruzeci şi opt de ore! Şi-acum, iată! 

Virgil Probotă făcu un semn vag cu mâna, fără să găsească 
cuvinte. 

Toţi plecaseră într-un asemenea vagon, cu asemenea 
inscripţie. 

Ochii rătăcesc pe pereţii văruiţi alb, la icoana sfântului 
Nicolae, cu mănunchi de busuioc la candelă; un chilim 
vărgat, în fundul laviţei, zestrea fetei: perne şi plapome 
clădite până-n tavan. Afară se aud caii strănutând. Un cocoş 
deşteptat cheamă pe cel vecin, în noapte. Privirea lui 
Probotă se întoarse la rănitul întins, cu ochii albaştri sticloşi 
de durere. 

Titel Iliescu, prietenul lui Radu Comşa, primise astfel 
botezul războiului. Nu se tânguia, nu simţea părere de rău; 
în sfârşit, trăia altceva decât plictisul care-l mistuia înainte 
de a fi încercat ceva. „Statul” lui Vasile Breazu dăduse 
ordin: se supusese. Fără să crâcnească, întocmai ca şi Vasile 
Breazu, care lustruia cizmele în tinda de alături. Dar de ce 
atâta ruinare de prisos, atât prăpăd, atâtea vieţi? 

Ochii celor doi oameni se întâlniră şi se cercetară o clipă. 

Pe urmă, Virgil Probotă privi în pământ; Constantin Iliescu 
în grinda tavanului. 

Nu se cunoşteau. Poate nici nu se văzuseră vreodată. Erau 
totuşi apropiaţi, măcar prin această mare nefericire 
comună. O clipă au simţit trecând printre ei îndemnul 
acelor cuvinte puţine şi rare, care nu mai sunt articulaţii, ci 
sufletul liber, lăsat să curgă. Acum clipita trecuse. Tăcerea 
era între dânşii, din nou impenetrabilă şi indiferentă. Cum e 


între toţi oamenii, ronţăită de tictacul mărunt al ceasului pe 
masă, la căpătâi, de şiroitul ploii în streaşină. 

Virgil Probotă se văzu de prisos şi grotesc, acolo, pe 
marginea lăzii, cu chipiul pus pe genunchi, cu cizmele grele 
de noroi, din care se întinsese pe podea un şerpişor negru 
de apă. Se ridică. 

— Încă o dată, mă ierţi. Un rănit... înţeleg. 

— De ce? Se poate improviza un pat. 

— Mulţumesc! Găsesc aiurea. Avem corturi. Îţi urez 
însănătoşire repede... 

Pe urmă, întorcându-se: 

— Îţi pot fi de vreun ajutor? 

Rănitul clătină capul. 

— Am camarazi, băieţi de inimă. Îngrijesc dânşii... Sunt 
plecaţi la ambulanţa diviziei... A noastră s-a sfărmat într-un 
şanţ. 

Locotenentul Probotă ieşi în vârful picioarelor; 
locotenentul Iliescu privi iar neclintit în grinda tavanului. 

Soldatul micşoră la loc lumina lămpii. 

Cel din tindă isprăvise de lustruit cizmele. Bea acum ceva 
fierbinte dintr-o gamelă care fumega. 

Afară, din negrul umed, înaintă caporalul. 

— 'Tot aici eşti, Mitrule? 

— Trăâiţi, domnu locotenent, v-am aşteptat! Ştiam că o să 
vă întoarceţi. Vă facem noi un ceai, d-ăla grozavul! Rum are 
don sublocotenent. Pentru foc, ne-au dat aşchii uscate 
flăcăii ăştia... 

Doi soldaţi salutară din întuneric. 

Virgil Probotă îşi trase peste chipiu gluga udă. 

Iar a doua zi, înainte de luminatul, de ziuă, în 
semiintunericul murdar, cu pâcla îmbibând vâscoasă 
hainele, trupa se târi mai departe pe drumul la capătul 
căruia se aflau undeva Bucureştii. 

Alţi Bucureşti decât cei dintotdeauna. Rafturile 
magazinelor golite. Mahalalele înghemuind coadă la 
brutării, de cu noapte. Calea Victoriei pustiită de norodul 


plimbăreţ de altădată. Nopțile spintecate de săbiile 
iluminate ale proiectoarelor. 

Cleştele se strângea. Fiecare spărtură de front îi împuţina 
zilele. A învăţat să nu mai sărbătorească nici o victorie, să n- 
o mai aştepte. 

Generalii scoşi din comandă, numirea altora proaspeţi au 
adus o bucată de vreme nădejdea unui salvator roman epic, 
providenţial personaj, care să răstoarne magic soarta 
bătăliilor. Pe urmă, nici în aceasta nu mai crezu nimeni. 
Trenurile cărau spre Moldova şi mai departe, spre Caucaz, 
spre Crimeea, spre Cherson, războinicii cei mai înfocaţi, şi 
lăzile cu argintării şi cutiile de pălării şi căţeii cucoanelor. 

Ministerele erau pe jumătate golite. Îşi trimiseseră 
arhivele la Iaşi. 

— Când pleci? Cu cine pleci? 

Întrebatul răspundea grăbit, evaziv, cu un semn vag al 
mâinii; ascunzându-şi fricos „învârteala”, să nu i-o 
descopere şi celălalt, ca să-i calce pe urme. 

Radu Comşa nu mai trecea decât un ceas pe la minister. 
Biroul fiinţa numai pe hârtie. 

Câţiva plecaseră înainte cu ordine şi compartimente 
speciale, în vagoane oficiale. 

Domnul Bârzotescu uita să ofere ţigări din tabacherea cât 
un geamantan. Cu mustăţile pleoştite, nu-şi mai freca 
mâinile exclamând: Bravo, perfect! Acum, când îşi sufla 
nasul în batistele cadrilate, în locul formidabilei detunături 
de canonadă scotea un sunet împuţinat, rebegit şi ridicol, 
ca plesnitura unui pistol de soc. 

— Când pleci, domnule Comşa? Familia Vardaru a început 
să împacheteze? 

Familia Vardaru începuse să împacheteze; cel dintâi vagon 
şi cele dintâi camioane plecaseră la Iaşi, la casa 
bătrânească, unde aşteptau Cora şi Ralu Vardaru, surorile 
lui Mihai. 

Alexandru Vardaru străbătea neobosit drumurile la cele 
trei moşii din Muntenia, ale lui şi cea a colonelului Pavel 


Vardaru, organizând convoaiele care trebuiau să plece, 
lăsând oamenii de încredere, împărțind hambarele 
serviciilor de manutanţă şi ţăranilor. 

Într-o dimineaţă de la sfârşitul lui noiembrie, automobilul 
gâfâia greu pe şoseaua judeţeană desfundată de ploi, spre 
Arpăşeşti. 

Ploaia curgea purtată în pale de vânt. 

Totul era de culoarea leşiei, posomorât şi mortuar. Soarele 
nu se mai arătase de săptămâni. Îl bănuiai numai, dincolo 
de plumburiul norilor, stins şi răcit. Zarea era fără nici o 
dungă de pădure. Abia ondulată de movili golaşe. În fund, 
spre răsărit şi miazăzi, începea Bărăganul. 

Maşina se încrucişa cu pâlcuri de infanterişti, grupuri 
răzlețe de călăreţi, batalioane ruseşti, rătăcind agale, 
ostenite. Câmpul era negru, pustiu; porumbul necules 
putrezea vânăt şi ţărna ogoarelor zbura câteodată, în 
bulgări moi, din copitele unei ştafete care tăia drumul de-a 
dreptul. 

În fundul automobilului, numai pe jumătate apăraţi sub 
capota de pânză impermeabilă, Alexandru Vardaru şi Radu 
Comşa tăceau, înfăşuraţi în blănuri. Mai rămâneau atât, 
Arpăşeştii, şi toată averea Vardarilor era pusă la adăpost, 
aşa cum se putea pune ceva la adăpost pe aceste vremuri. 
Alexandru Vardaru îşi număra în minte etapele unde 
trebuiau să poposească cirezile de vite în drum, se întreba 
unde vor încăpea la conacul de la Chioaia, de lângă Iaşi, 
atâta puzderie de vaci, de cai, de oi, care, căruţe, maşini, 
câte mânase de la cele trei gospodării de aci. 

Radu Comşa, cu obrazul bătut de ploaia rece, cu pleoapele 
strânse sub înţepăturile vântului, se lăsa purtat de 
gândurile care întotdeauna izvorăsc nehotărât şi neisprăvit, 
când mergi drum lung, în ploaie, cu orizontul încins 
pretutindeni de neguri, populat de fantasme. 

Nici vorbă nu mai putea fi de front, de renunțare la 
ordinul care-l ţinea în serviciul vag şi lipsit de orice eroism. 
Ar fi însemnat într-adevăr, de această dată, o bravură 


copilărească. Un pai mai mult, aruncându-se de bunăvoie în 
puhoi. Cu ce folos? Într-al cui folos? 

Şi roţile săltau înainte peste bolovani, se înfundau în 
mocirle, motorul gâfiia astmatic, respira înviorat când scăpa 
pe o postată de drum mai neted. 

Dar Alexandru Vardaru ce gândea la aceasta? Cum îl 
judeca? Nu era oare în adâncul tuturor gândurilor o umbră, 
un început, o bănuială măcar de uşor dispreţ pentru omul 
valid care se lăsa atât de uşor alintat de o soartă prea 
generoasă? 

Radu Comşa se răsuci pe jumătate în blana care-l 
înţepenea, să citească pe faţa lui Alexandru Vardaru 
bănuiala acestei judecăţi. Vardaru, clătinat pe pernele moi, 
îşi scoase ţigara de foi din gură şi blestemă: 

— Afurisit drum! Nu mai ajungem în dimineaţa aceasta. 

Rămase în urmă o companie înşirată în turmă: ofiţerii 
păşind pe cărarea de la marginea şanţului, negri de noroi, 
cu mantăile descheiate, cu capetele în jos, posomorât 
convoi! 

Radu Comşa gândi: „Unul dintre aceştia ar fi trebuit să fiu 
eu! Şi merg liniştit, confortabil înfundat în perna moale, 
învelit în blana caldă, ferit de toate riscurile şi de riscul 
ultim, acel de unde nu este nici o scăpare.” 

Alexandru Vardaru păru că-i ghiceşte gândurile. Îi puse 
palma înmănuşată pe genunchi: 

— Ai fi vrut să fii în locul lor? Ai? Mărturiseşte... Ţi-am citit 
în ochi... Ca să te ducă la moarte sigură şi inutilă un general 
imbecil care socoate războiul o manevră, doar ceva mai 
dezordonată... 

Radu Comşa îşi deschise blana, ca să-l bată vântul şi 
ploaia. De când aştepta explicaţia aceasta! 

— Domnule Vardaru, de mult simt o piatră pe suflet... 

— E un bagaj incomod pe vremurile acestea! râse Vardaru, 
ţinând ţigara departe şi privind-o cu luare-aminte să nu-i 
sfărâme scrumul în hurducăturile maşinii. 

Gluma căzu duş rece peste pornirea lui Comşa. 


Tăcu o clipă, apoi încercă să reia firul, fără nici un 
entuziasm: 

— Nu ştiu dacă e un bagaj incomod! Dar, domnule 
Vardaru, omeneşte vreau, înaintea altora, să mă stimez eu. 
Ca să te aştepţi la cruţarea aproapelui, trebuie mai întâi să 
fii tu sever cu tine însuţi... 

— O-la-la! Eşti confuz, Radule... Nu pricep! Intrăm în 
domeniul obscur al aforismelor; Marc Aureliu, 
Rochefoucauld, Schopenhauer... 

Apoi, văzând figura mâhnită a lui Comşa, îl bătu pe 
genunchi: 

— Haide, Radule, spune! Gluma, chiar stupidă, e câteodată 
singurul mijloc ca să rezişti deprimării. Santinelele îşi 
sprijină bărbia în baionetă, ca să nu adoarmă... Vezi că m- 
am molipsit şi eu de genul aforistic? Treci peste această 
contradicţie. 

— Spuneam de severitate faţă de tine însuţi... Mă simt 
jenat în situaţia aceasta neclară, pe care dumneata ştii mai 
bine ca oricine altul că n-am căutat-o. Am acceptat-o numai. 
Dar şi acceptarea, câteodată! În ochii soldaţilor şi ai 
ofiţerilor pe care roţile îi împroşcau adineauri, era greu să 
citesc? O reflecţie firească şi legitimă: „lată un om tânăr, 
voinic, fără nici o meteahnă. Călătoreşte confortabil. Fără 
nici un risc. Pentru el toate amărăciunile noastre nu există. 
E un ora pus la adăpost, unul din cei câteva mii de oameni 
puşi la adăpost. Şi toţi ştim de ce fel de providenţă puşi la 
adăpost!” 

Un hop scutură maşina şi scrumul ţigării lui Alexandru 
Vardaru căzu, ceea ce pentru un fumător de havane ia 
proporţiile unei catastrofe. 

Vardaru îşi privi consternat ţigara decapitată, apoi o 
aruncă în noroi. 

Se întoarse cu totul spre Radu Comşa, vorbind cu alt glas, 
îmblânzit, pe care puţini i l-ar fi recunoscut: 

— Radule, înţeleg perfect! Ştii bine că înţeleg mai multe 
decât vreau uneori să par... Dar deschizi o discuţie inutilă. 


O boală rusească: să iei sufletul, să-l storci, să-l învârţi, să-l 
torturezi până rămâne o biată cârpă cu urmele degetelor 
pe el. Tu socoţi războiul terminat? Poate să dureze un an, 
mai mult. E un război de epuizare. Va veni rândul tuturor. 
Nici eu nu te-aş opri! M-ar mâhni chiar, dacă aş fi nevoit să- 
ţi spun eu atunci: „Radule, acum da! E timpul, ai datoria...” 
Ştiu însă că aceasta n-o să fiu nevoit s-o fac. Dar acum ce-ar 
folosi - hai să-i zicem - eroismul tău? S-o înşiri prin noroaie 
ca nefericiţii de adineauri? Nu ştiu unde merg, de ce, până 
când... Un deprimat mai mult, Ai idee măcar unde ţi-e 
regimentul? N-ar fi ridicol să te prezinţi: „Am venit să iau 
parte la epopeea eroică a retrage-rii...” şi după aceea un 
imbecil să te uite, cu unitate cu tot, în cine ştie ce păragini, 
ca să măreşti convoiul prizonierilor? Priveşte toate 
situaţiile, fără de panica din jurul nostru! Calm... Are să-ţi 
vină rândul şi o să fiu mândru de tine, Radule, sunt sigur, 
tot atât cât de Pol, pe care l-ai văzut cum, sub jemanfişismul 
lui incorigibil, s-a arătat cu simplitate brav şi logic şi 
consecvent cu el însuşi: a luat viaţa în glumă; e oare 
moartea pentru el ceva mai serios? Până atunci, de ce însă 
acest hamletism? Trebuie? Nu trebuie? E bine? Nu e bine? 
Gângăveală de abulici incapabili să se hotărască la o 
acţiune precisă! Eu văd viaţa jalonată cu puncte de reper 
sigure: aceasta trebuie să o fac, aceasta nu! Am un singur 
criteriu. Morala mea! Cred în ea, nu mă îndoiesc. Judecata 
mea mă absolvă de a tuturor... 

Radu Comşa tăcea, privind în noroiul drumului, din care 
stropii de sub roţi săreau ca lăcustele. Simţea uşurarea 
care se destinde întotdeauna când gândurile tale ţi le 
rosteşte altul, să-ţi adoarmă cele din urmă îndoieli. 

Alexandru Vardaru aprinse altă ţigară şi cuprinse cu ochii 
întinderile învăluite în neguri. 

— Ne apropiem... 

Apoi, după o tăcere lungă: 

— Ne apropiem şi acum e rândul meu, Radule, să-mi adun 
toate silinţele ca să birui o mare mâhnire. Tu ştii... 


Arpăşeştii erau moşia Elenei. Aci am trăit cei dintâi ani de 
căsnicie. Aci s-a născut Luminiţa... Era o moşie părăginită. 
Abia îşi acoperea dobânzile datoriilor. Bătrânul Arpăşeanu, 
socru-meu, era om moale, nehotărât, incapabil de energie; 
decât să ridice pe piloţi un hambar pornit la vale, se văieta 
o lună că i se ruinează gospodăria. Un al doilea Pol! Am 
ridicat tot de la pământ, ca şi la Făloasa. Casele oamenilor 
erau după pilda conacului. Ruină, garduri sparte, bordeie, 
viaţă de troglodiţi... În cinci ani au devenit un sat model. 
Toate casele împrejmuite, acoperite cu tablă, livezi, plante 
furajere. Le-am făcut bancă. Am adus vite de rasă, stupi; tot 
ce-am văzut aiurea, unde fiecare palmă de pământ e 
stoarsă de tot ce poate fructifica. La început oamenii se 
dădeau greu la brazdă. Mormăiau ca şi bietul Arpăşeanu! Îi 
scuturam din dulcea lor somnolenţă. Am avut, pot spune, un 
început de rebeliune. Pe urmă, s-au convins. Au înţeles, 
când au văzut câte kile la pogon dă moşia boierească, ce 
preţ au vitele, ce spor aduce secerătoarea mecanică... Ai să 
vezi satul, conacul, moşia... O muncă de om! Nici nu-ţi 
închipui satisfacția, când ceva a crescut din voinţa ta. Ca un 
pom răsădit. Cine spunea aceasta? Confucius ori nu ştiu ce 
asiatic: „Cine a plantat în viaţă un pom n-a trăit degeaba!” 
E o faptă a ta, nu o vorbă! Şi acum trebuie să le părăsesc 
toate! Să se aleagă cine ştie ce! E moşia Luminiţei. Are să 
fie a ta. Aci şi-a petrecut vacanţele de şcolăriţă. În came-ra 
ei nici un lucru nu e clintit. În fiecare toamnă, până în anul 
acesta, venea aci măcar o lună... O iubesc slugile, oamenii, 
o recunosc câinii, caii din grajd. Şi din toate acestea ce vor 
face ei, mâine? E aci şi mormântul Elenei... lată, Radule, 
cum devii sentimental, chiar când vrei să dai la alţii lecţii de 
fermitate! 

Alexandru Vardaru se sili să zâmbească, persiflându-şi 
această slăbiciune de o clipă. 

Dar nu izbuti şi nu mai încercă. 

Trăgea din ţigara de foi, fără să mai ia aminte la scrumul 
desprins la fiecare clătinare nervoasă de mână. Radu 


Comşa îl simţea alături, mai mult decât îl observa. Aşadar şi 
în omul acesta activ, aspru, tiranic, se ascundea, pitită, o 
floare fragilă a himerei. Pasiunea energicilor: nevoia de a 
domina realitatea, de a scormoni puterile latente, de a crea 
ceva dezinteresat: stupii ţăranilor, livezile, „satul model”! 
Vorbea despre ele cu alt glas. Cine-ar fi recunoscut pe omul 
temut, cu cleştele vorbei neîndurat, de care tot atât se 
intimida domnişoara Betty, dactilografa, ca şi Mariţa, 
slujnica, cu ochii de culoarea pelinului veşted, ca şi 
adversarii de la bară, ca şi cei din parlament? 

Maşina intrase pe hotarul moşiei. 

Alexandru Vardaru se îndreptă de mijloc să privească 
miriştile cu ochi de stăpân. O clipă fu nemulţumit că vede o 
pârloagă încă nearată, cum poruncise; apoi amar îşi aminti 
că acum e de prisos. Porumburile erau culese. În jurul unor 
girezi de paie, în mijlocul miriştei ţepoase şi vinete, 
încolţiseră pete verzi de grâu, din boabele scăpate în pleavă 
la treier. În tufişurile de măcieş de la marginea drumului 
fugi un animal cenuşiu. Fructele roşii, ude de apă, luceau - 
cercei de mărgean. 

Satul se ivi din pânza ploii, cu gardurile de nuiele 
meşteruit împletite, cu livezile plantate geometric; pomi 
înşirându-se din fiece parte în linie dreaptă şi în diagonală; 
casele la o parte, cerdacuri cu stâlpi vopsiți, ferestre largi, 
glastre. Conacul se afla în celălalt capăt. Lia primărie opri o 
clipă. Vardaru porunci străjerului: 

— Să vie lacovachi la curte! Şi şeful de post. Hait, trap! 

Câţiva soldaţi în ogrăzi. Cai militari pe ici-colo, cu frâul 
prins într-un stâlp de poartă. 

La curte, când se deschise poarta, argaţii ţâşniră din toate 
cotloanele. Maşina viră între pini, plopi şi tei, pe şoseaua 
curbă, cu prundiş şi nisip galben, bătătorit şi spălat de apă 
ca un drum gudronat. 

Opri înaintea peronului; până să se desfacă din blăni, 
jupâneasa era gata cu cheile. 

— Ce veste, Varvaro? Ce-ţi fac copiii? 


„Copiii” erau orătăniile de toate rasele, colecţionate de 
Vardaru din toate expoziţiile: gâşte gigante şi cocoşi pitici, 
păsări împintenate şi cu crestele ascunse de coafuri 
enorme, o adevărată grădină de aclimataţiune pentru care 
Varvara arăta mare orgoliu. 

— Sărut mâna, boierule...! Dumneavoastră să ne aduceţi 
veste, că pe noi ce ne-ajută mintea să ştim? Copiii? 

Aci obrazul Varvarei se lumină ca şi cum ar fi fost vorba de 
autentice odrasle. 

— Copiii sunt bine, sănătoşi! Nu ne-a pierit nici un pui şi 
Prinţesa. 

— Prinţesa era păuniţa. - ne-a scos unul alb... Parc-a ştiut 
pofta duduii Luminiţa, să aibă un păunaş alb... 

Argaţii făcură cerc, cu pălăriile în mână. 

— Ce e cu voi, Năstase, Eftimie, Simioane? Şi tu, uri-tule, 
de ce te-ai ras pe cap? 

— Îl ia la Moldova! Contingentu 919, aşa-i ordinul de la 
domnu şef dă post. 

— Hai, puneţi-vă căciulile în cap şi nu mai căscaţi gura. La 
treabă! Vă chem acuşi... Unde-i Tomulescu? 

— Domnu administrator e pân' la ocoale cu notaru. Ordin 
să facă numărătoarea vitelor... 

— Daţi fuga unul să-l cheme! Să vină şi notarul. 

Când împingea uşa să intre, unul îndrăzni pentru toţi 
ceilalţi, care nu se clintiseră: 

— Boierule, oare vin ghermanii? Zice că să pice dă pă ozi 
pă alta. 

— Şi-ai să-i opreşti tu cu furca, dac-or fi să vină, Năstase? 
Lăsaţi acum. Am spus că vă chem... Varvaro, apă de spălat 
şi pune să fiarbă samovarul pentru ceai. Ai grijă de Neculai! 

— Lăsaţi, că de ceai porunceşte el ca şi dumneavoastră şi 
mai dihai încă! 

Între slugile de la Arpăşeşti şi şofer dura o veche ostilitate, 
din pricina ierarhiei domestice. 

Neculai purta haine nemţeşti, aştepta să fie servit, fuma 
ţigări gata, cu carton şi la o adică ce mare ispravă fă-cea? 


Se plimba cu automobilul ca un boier. Striga numai din 
goana lui: Deschide poarta! Închide poarta! Şi speria 
găinile satului; dacă nu cumva mai şi strivea sub roţi o 
seamă din ele. 

Într-o jumătate de ceas erau spălaţi, focul trosnea în sobă, 
ceaiul aburea şi în jurul jupânesei două fetişcane dădeau 
ZO. 

După ce-şi deşertă paharul, cu gândul în altă parte, 
Alexandru Vardaru se ridică: 

— Lipsesc un moment, Radule! Poate vrei să vezi camera 
Luminiţei, până mă întorc? Varvaro, deschide ietacul 
duduii! Oamenii să aştepte! 

Jupâneasa îl conduse pe Radu în camera Luminiţei. Cu 
înţelegerea servitorilor, care ghicesc îndată fără să întrebe, 
ştiau acum toţi că boierul venise cu logodnicul duduii. 

Varvara trase perdelele la o parte, deschise o fereastră: 

— E cam închis aerul, conaşule! Cu atâtea ploi, au crescut 
zbârciogi şi-n piatră seacă. 

Înnodă sfoara storului. 

— Boierul s-a dus la mormântul duducăi! Aşa face 
întotdeauna când vine: întâi acolo, pe urmă celelalte... 

Aşeză colţul unei feţe brodate pe masă. 

— laca masa duduii, dulăpaşul cu cărţi. Are şi caietele de 
şcoală în raft... Sub ochii mei a crescut de când era ati-tica. 
Am ţinut-o în braţe de când trăia biata duduca, Dumnezeu 
s-o odihnească! Era un pui dă diavol, să nu-ţi închipui, 
numai în drăcii o ţinea... Acum a crescut, e domnişoară în 
toată puterea cuvântului... Dar face un haz când îi aducem 
aminte! Să mă iertaţi, trebuie să mă întorc la bucă-tărie... 

Rămas singur, Radu cercetă cu o curiozitate lacomă 
ietacul acesta de fată, cu împletituri de şcolăriţă, cu 
monograme pe mescioare, cărţi de premiu cu legătura 
aurită. Aventurile tânărului Telemac, biblioteca roză, 
desene şi pasteluri: câteva fructe, o creangă de trandafir cu 
un fluture, un cap de madonă. Picturi naive şi stângace, 


care nu lipsesc niciodată din arhiva unei absolvente de 
pension. 

Deschise un caiet cartonat, învelit cu hârtie albastră, cu 
marginile liniate roşu: Caiet de Caligrafie al elevei Luminiţa 
A. Vardaru, cl. Il primară, 1905. „Buturuga mică răstoarnă 
carul mare. România e ţară agricolă. Mila e un sentiment 
nobil. Râbdarea e mama tuturor virtuţilor.” Alte caiete. 
Teze. Caiet de probleme: geometria în spaţiu. Şi caiet de 
compoziţii în limba română. Clasa IV secundară, anul 1911: 
„O dimineaţă de primăvară la ţară...” „Natura în poezia 
populară...” Câteva flori presărate, pansele, panglici cu 
violete pictate. 

Radu Comşa se aşeză la biroul de la fereastră. Aici cî-teva 
cărţi noi, probabil lecturile din vara trecută: Rene Boylesve, 
Loti, Henri Duvernois, Gerard d'Houville, Colette, 
Galsvorthy... Cerneala uscată pe fundul călimării de cristal. 
Peniţele ruginite. Un album cu desene, aforisme, nume de 
colege, de prietene, iniţiale şi maxime: „Il n'y a d'amour 
vivant qu'un amour menace.” „Dans tout premier amour, on 
aime deja avant d'aimer.” „Les coeurs delicats sont partout 
en pays ennemi.” 

Scrisul era al Luminiţei. Nu-i bănuise această predilecție 
pentru aforistica atât de puţin simpatizată de Alexandru 
Vardaru. 

Şi versuri: 

Et le bassin au ciel sans îge Offre le miroir pur de l'eau 
Pour qu'il y mire, en leur voyage... 

Le vol celeste du nuage Et l'aile souple de l'oiseau. 

La spate simţea prezenţa Luminiţei, avea senzaţia mâinii 
uşoare pe umăr, surprinzându-l în această percheziţie 
profanatoare. Cum i-ar smulge albumul, gata să zgărie ca o 
pisică! 

Şi toate acestea vor fi ale lor, ale lui, cu tot cu Luminiţa: „Il 
n'y a d'amour vivant qu'un amour menace” 

Desigur, altfel visase Luminiţa să-l aducă aci, să-i arate ea 
cărţile, caietele, amintirile de şcolăriţă, locurile strate-gice 


unde se retrăgea pentru a pune la cale farsele de copil 
zvânturat, banca din grădină, unde a visat după cele dintâi 
romane, cu volumul pe genunchi şi cu ochii închişi, ca ochii 
de pisică la amiazi: „prinţul şarmant, tu urâtule, puah...” 

Radu Comşa duse la buze un cuţit de fildeş pentru tăiat 
foile, fiindcă nu e cu putinţă, când fusese pe gânduri, să nu-l 
fi dus tot aşa la buze şi Luminiţa. Îi era sufletul plin de dân- 
sa. 'Toate obiectele acestea banale se învăluiau în emoție. 

O regăsea astfel în minte, în inimă, mai întreagă decât în 
imaginea de până acum. Mai creştea încă o dată în el, aşa 
cum crescuse de la caietul de caligrafie „Buturuga mică 
răstoarnă carul mare”, până la manualele spălăcite, la 
primele reflecţii asupra vieţii: „Les coeurs delicats sont 
partout en pays ennemi”. 

Şi minunea aceasta unică, un trup, un suflet, crescuse 
pentru el; tot misteriosul proces care an de an dezbrăcase 
câte o foaie a crisalidei ca să-i dea pe Luminiţa de astăzi, 
toate fuseseră pentru dânsul! Şi Varvara, care o legănase în 
braţe; şi Alexandru Vardaru, care veghease cu încordarea 
sălbăticiunilor de pădure pentru puii lor încă firavi; toţi, 
pentru el o ocrotiseră, tremuraseră... Ce făcuse să merite 
aceasta? 

Alexandru Vardaru intră şi înainta câţiva paşi în odaie, 
cuprinzând într-o singură privire decorul Luminiţei. 

Ochii săi ocoliră ochii lui Radu. Şi-i simţea încă tulbu-raţi 
de gândurile de adineaori, la mormântul Elenei. 

În gene, pe păr, pe obrazul cu trăsături tari, mai avea încă 
o pulbere măruntă de ploaie. 

Îşi scutură gâtul scurt, cum ar fi scuturat apăsarea unui 
jug cu care nu era deprins. Frecându-şi mâinile, călcă mai 
apăsat, ca prin gesturile exterioare să-şi recapete energia 
lăuntrică: 

— Putem merge, Radule! Aşteaptă oamenii în ploaie... M- 
am gândit. Din casă nu scot decât câteva lucruri; de aci, ale 
Luminiţei şi din camera Elenei. Obiectele, cum s-ar spune, 
de o valoare sentimentală... Celelalte, cum le-o fi norocul! Şi 


argintăria, covoarele, pun să le zidească în pivniţă. Tocmai 
se întâmplă să avem material rămas de acum trei ani, când 
am făcut bazinul din grădină... Biata Lumi-niţa! Ea, care 
ţinea să nu i se clintească un lucru din „muzeul ei 
sentimental”! 

Observă un tablou acăţat strâmb. Îl îndreptă, din obiceiul 
său să vadă totul în ordine; se dădu un pas îndărăt ca să 
verifice dacă l-a aşezat bine. 

Apoi, îndată îşi aminti că e inutil acum. 

Avu un sentiment ciudat: o clipă, impulsia să-l strâmbe la 
loc, ca şi cum ar fi anulat aşa gestul de prisos. 

— Ai văzut parcul? întrebă, arătând spre fereastră. De 
altfel o să ai vreme după-amiază, mâine... 

Radu Comşa nu prinsese decât o impresie fugitivă din 
priveliştea pe care se odihneau desigur întotdeauna ochii 
Luminiţei: grădina cu alei galbene în cernerea ploii, 
boschetele de arbuşti desfrunziţi, în care negura se acăţa în 
scame, trei tei pitici, punând în fumuriul toamnei pete verzi- 
albăstrii. 

Afară, în jurul peronului, era adunat tot satul: primarul, 
notarul, şeful de post, oamenii curţii, moşnegi şi femei, 
chemaţi şi nechemaţi. Veniseră toţi să aştepte cuvânt de 
dezlegare de la omul care-i descurcase până acum din toate 
păsurile, chiar dacă îi globise, nu o dată, cu asprime, la 
munci de robie. 

— Stăm aci, ori mergem undeva la adăpost, sub o şură? 

— Stăm aici, boierule! Cu ploaia ne-am împăca noi, că-i de 
la Dumnezeu! Cu celelalte mai greu, că sunt d-ale 
oamenilor... 

Şi se strânseră cu gâturile lungite, să-i soarbă cuvintele. 

Alexandru Vardaru vorbi mai întâi gospodariilor şi 
autorităţilor. Le dădu sfaturi ca pentru aceste vremuri 
grele; dar sfaturi care sunau aspre, ca poruncile. Ordonă 
primaru-lui să împartă tot ce se afla în magaziile moşiei, 
dacă nu le ridică armata până în ultima zi. Celelalte nu mai 
erau în puterea lui, nici a oamenilor. 


Pe urmă, cu argaţii, vătafii şi administratorul trecu la 
grajduri, la şoproane, la ocoale şi la hambare, să socotească 
din ochi convoaiele care trebuiau să plece de a doua zi în 
zori: tamaslâcurile de boi, cirezile de vaci, turmele de oi, 
carele. Alese oamenii. Însemnă numele, să completeze 
hârtiile de la Ministerul de Război şi de Interne, care aveau 
să le deschidă toate drumurile şi să le ferească de 
neajunsuri. 

Când după două ceasuri se întoarse, oamenii tot mai 
aşteptau înaintea peronului. 

— Avem o rugăminte, boierule! Să ne primiţi şi vitele 
noastre cu ale curţii... Alegem fruntea şi, ce-or îndura ale 
dumneavoastră, să pată şi ale noastre... Dăm flăcăii! 

— Bine, bade Ilie, cum îţi închipui dumneata că o să 
purtăm grijă la atâta amar de dobitoace? Unde să le găsesc 
adăpost, nutreţ, când nici pentru-ale mele nu ştiu dacă... 

— Boierule, ştiţi că ele-s toată puterea noastră... Dacă ni 
le-or lua oastea duşmană, putem zice c-am pierit şi noi! 

— Dă o molimă peste ele. Să port eu răspunderea? 

— Mai molimă decât duşmanul! 

— Vi le rechiziţionează armata... 

— Dacă-s cu ale dumneavoastră, nu le mai rechiziţionează, 
să fie ele zece armate! 

— Le prind germanii... 

— Dacă le-or prinde pă cele boiereşti, le-or prinde şi p-ale 
noastre. 

Alexandru Vardaru văzu că n-o scoate la capăt: 

— În sfârşit, lăsaţi! Mă mai gândesc. Până diseară vă dau 
răspunsul... 

— Va să zică le primiţi? 

— Cum va să zică le primesc? Am spus că am să văd! Asta 
e tot! 

— Boierule, vă faceţi mare păcat cu noi! După ce ne-aţi 
împuns cu sulă-n coastă să ne ridicăm la viaţă mai dă 
doamne-ajută, că trăiam în neştiinţă şi sălbătăcie, ca fiarele 


codrului, acuma, boierule, ne lăsaţi aşa, în voia urgiei, să ne 
scufundăm? 

Omul stătea cu pălăria în mână, înaintea celorlalţi, cu 
părul sur în ploaie şi la fiecare vorbă întorcea ochii către cei 
de la spate, să capete îmbărbătare. 

Hotărârea lui Alexandru Vardaru slăbea. Aceasta complica 
tot planul lui. 

Vorbi răstit, ca să curme odată: 

— Bade Ilie, am vorbit româneşte, mi se pare! Aşteptaţi să 
văd. Dacă se poate, bine! Dacă nu, nu! 

— Lasă, Ilie! rostiră câteva glasuri. Nu se-ndură el bo-ieru 
să ne părăsească... 

Porunci să i se înhame, îndată după amiază, docarul, ca să 
meargă la stână, la ocoale şi la hambare. El pleca a doua zi 
cu maşina. Radu Comşa rămânea încă, până ce aveau să 
pornească toate convoaiele. 

Afară, oamenii tot mai aşteptau. Aflaseră că le primeşte 
vitele. Câteva babe se plecară să-i sărute mâna. Toţi priveau 
în pământ, copleşiţi în şuroiala ploii. Până acum fuseseră 
învăţaţi să se ştie păziţi în toate încercările grele. Dacă 
pleca şi el, cui rămâneau? Ce-i aştepta? Învățătorul 
mobilizat; popa bolnav în spital. Numai femei, moşnegi, 
babe şi copii, toţi oamenii în putere cine ştie pe unde şi cine 
ştie câţi încă în viaţă! 

— Boierule, noi suntem ca neaga rea... Se cheamă că 
vitele ni le-aţi scăpat. Să vă dea Cel-de-sus sănătate şi no- 
roc coniţei Luminiţa! Da noi, tot mai avem o rugăminte... 

Alexandru Vardaru îşi pierdu sărita, ori mai mult voi să 
pară că şi-a pierdut-o. 

— la ascultați, măi oameni buni! Credeţi că numai grija 
voastră o am? M-aţi tocmit vătav la voi? La mai plecaţi pe la 
casele voastre! Ce mai aveţi de spus, să vie doi-trei dintre 
voi diseară şi-om vedea. Am şi eu dreptul să mănânc. 

— Drept este, boierule. 

Oamenii se dădură câţiva paşi îndărăt şi iar se pâlcuiră, 
spre poartă, în mijlocul drumului, neîndurându-se să intre 


pe la case. 

Până în seară, Alexandru Vardaru isprăvise tot, ca un plan 
precis de manevră, cu fiecare mişcare dinainte prevăzută. 
Cutreierase toate încăperile, poruncind Varvarei şi 
argatului care trebuia să zidească în pivniţă: 

— Astea laşi! Astea merg la pivniţă! Asta pentru Chioaia! 

În camera Elenei dădu peste unul din portretele bătri- 
nului Arpăşeanu, în mărime naturală, în uniforma şcoalei 
militare Sfânta Tereza din Viena. 

Acolo, pe vremuri, părintele Elenei se pregătise pentru 
cariera militară, la care de altfel renunţase îndată, fiindcă 
trebuia să se deştepte prea de dimineaţă şi avea prea mulţi 
stăpâni. 

O clipă, Alexandru Vardaru ezită. Pe urmă, întorcându-se 
spre Radu: 

— În vremuri de astea, orice expedient este permis. Poate 
mi-or cruța mai miloşi casa! Nici ea - nu rosti nu-mele 
Elenei - nu m-ar dezaproba... 

Şi porunci să fie atârnat tabloul chiar în sala de intrare, ca 
în ochii celui dintâi feldvebel german care ar păşi pragul să 
apară tânărul cu chipiul înalt austriac, cu uniformă albastră 
şi cu nasturi auriţi, cu pantalonii de postav alb, strânşi pe 
pulpă. 

— Când vei da cheile, arătaţi portretul! Spui că boierul 
bătrân a învăţat la Viena... 

Astfel Mitu Arpăşeanu, măcar acum, din cadra unde 
apărea cu mustăţile bălane răsfirate între favoriţii r la 
Franz losef, era chemat cu folos să apere moşia Luminiţei. 

În zori, maşina plecă. 

Oamenii strânşi pe marginea drumului urară întoarcere 
repede. Câteva femei îşi şterseră ochii, O fetiţă opri să-i 
întindă un mănunchi de flori sărace, de toamnă, leoarcă de 
apă şi cu frunzele veştede. 

La marginea hotarului, Alexandru Vardaru se răsuci să 
privească înapoi. 


Satul abia însemna o linie mai întunecată în pâcla vânătă a 
ploii. Zidurile conacului şi parcul nici nu se mai desluşeau. 
Duse, fără să-şi dea seama, măânunchiul de flori la nări. Dar 
florile nu mai aveau alt miros decât acel de frunze intrate în 
descompunere. 

Se uită la ele, ca şi cum abia atunci prindea de veste că le 
are în mână. Alexandru Vardaru, cu un mănunchi de flori? 
Poate cu ochii uzi? Dădu din umeri; aruncă mănunchiul în 
şanţ; aprinse ţigara şi se înfăşură mai bine în blană. 

— Neculai, înainte de douăsprezece trebuie să fim acasă! 

Toată ziua, Radu Comşa se strădui să înlocuiască lipsa lui 
Vardaru, cât mai deplin. 

Supraveghe plecarea cârdurilor de vite însemnate cu boia 
albastră în frunte. 

lacovachi, primarul şi 'Tomulescu, administratorul, nu-l 
pierdeau din ochi, căutând în fel şi chip să mulţumească pe 
cel care avea să fie viitorul stăpân al moşiei: 

— Aţi ordonat ceva? Am trimis întâi oile, cum v-aţi gândit şi 
dumneavoastră, merg mai încet la drum şi-s mai gingaşe... 

Radu Comşa nu gândise nimic, dar aproba cu 
nemulţumirea că se simte inutil. 

Seara, căzu de oboseală. Ploaia foşnea în crengile grădinii. 
Prin somn îi apăru Luminiţa în rochie de şcolăriţă, până la 
genunchi, cu pulpele goale, cu guler alb scrobit şi cu funtă 
neagră de mătase, plecată pe un caiet de caligrafie, scriind 
cu limba strânsă între dinţi, de atâta încordare a atenţiei: 
„Buturuga mică răstoarnă carul mare. Mila e un sentiment 
nobil.” 

Apoi, îmbrăcată în haine sărace, se făcea plângând de i se 
zguduiau umerii mici: ce lăsaseră barbarii din muzeul ei 
sentimental? 

Doi bavarezi groşi răscoleau cu vârful baionetelor un foc în 
care ardea caietul de compoziţii din clasa a IV-a, anul 1911: 
albumul cu aforisme: „il n'y a d'amour vivant...” 

Zoe Vesbianu, lângă un ofiţer de ulani, care nu era decât 
doctorul Carol Mayer, bătea din palme şi îndemna, cu râs 


desfrânat şi răutăcios: „Au mai rămas Aventurile tânărului 
Telemac!” 

Iar doctorul Mayer hohotea şi dânsul, scuturându-şi 
crucea de fier pe uniforma de culoarea fumului, ridicând 
mâna de lemn: „Le dau pentru zece vagoane de secară! 
Ceasurile dumneavoastră nu se potrivesc: la palat e 
douăsprezece! Începeţi bătaia cu flori. Dar energic şi 
metodic! Viaţa nu e un amuzament!” 

Radu se repezi să-i smulgă Aventurile tânărului Telemac 
din mâna validă. O răsuci. Doctorul Mayer se apără cu 
cealaltă mână şi între degetele lui Comşa rămase aparatul 
ortopedic, de lemn, de piele şi nichel. 

Acum i se încrunta în faţă, în locul ofițerului de ulani, Mitu 
Arpăşeanu, cu uniforma Sfintei Tereza, cu favoriţii şi 
mustăţile 7 la Franz Iosef. 

„Ce cauţi aci? Ce vrei?” „Dar apăr pe Luminiţa... N-o 
recunoşti? Luminiţa!” 

Mitu Arpăşeanu se încrunta înainte, fără să înţeleagă şi 
când încetă, avea din nou figura doctorului Mayer. Porunci 
numai cu un gest. Cinci bavarezi îl legară la stâlp. 

„Ora douăsprezece! rânji doctorul Mayer. Douăsprezece 
după ceasul nostru, nu după ale voastre din Bucureşti! Să 
vie doisprezece soldaţi cu douăsprezece carabine încărcate. 
Und jetzt, rasch! Foc de salvă!” 

Salva pâcâi, ca din puşti de soc, cum sună acum trist na- 
sul domnului Bârzotescu când se vaietă. 

Dar gloanţele i-au intrat în carne. N-a fost glumă! Se 
clatină... Toate se topesc... Şi Luminiţa îşi duce pumnii mici 
la ochii ei oblici, de musme€... 

Radu Comşa se trezi scăldat în sudoare. Ce vis stupid! Sări 
să dea perdelele la o parte. 

Cerul se luminase. O pereche de porumbei gângureau în 
fereastră. Aveau penele guşii zburlite şi cozile rotate; îşi 
dezmierdau pliscurile. 

Se îmbrăcă repede şi ieşi să vadă ce e cu ultimul convoi. 
Tomulescu, administratorul, îl aştepta cu cizmele de fost 


plutonier-major lustruite oglindă. 

Convoiul plecase: 

— Am văzut că dormiţi. N-am vrut să vă deranjez. Toate au 
mers strună! Cred că aţi fost mulţumit dă noi! întrebă, 
netezindu-şi mustăţile de două ori răsucite şi cosmeticate. 

Aştepta, bătându-şi cizmele cu o cravaşă de piele 
împletită. 

Radu Comşa mai inspectă grajdurile acum aproape goale, 
unde câţiva cai bătrâni şi betegi mai dormitau cu boturile în 
iesle; şurile cu maşinile de seceră înălţându-şi aripile verzi 
şi roşii; ocoalele pustii, unde mugea câte o vită stingherită. 

Apoi, cele două ceasuri până la plecare ţinu să şi le treacă 
singur, în parc. 

Cerul era spălat. Soarele încerca să lumineze cu putere 
odihnită, după atâtea săptămâni de diluviu. Picăturile se 
scuturau din crengi la fiecare adiere a vintului. lar 
porumbeii, care stătuseră ascunşi, se ridicau în stoluri 
fâlfâitoare. 

Totul păru din nou, o clipă, fără nici o ameninţare, ca 
întotdeauna: sigur, simplu, durat pentru eternitate. 

Radu ocoli pe aleile ude, căutând banca Luminiţei. Ştia 
atât: că e sub un tei şi că e cioplită într-un trunchi întreg, 
culcat. O găsi. Dar nu se putu aşeza pe lemnul care adunase 
apă în găvanul scobit. 

Ramurile negre ale teiului se răsuciră ca o protestare, 
plouând un ropot sonor şi rece peste omul străin care viola 
refugiul stăpânei. 

Merse mai departe, printre tufişurile de arbuşti, sure şi 
spongioase, călcând peste foi putrede. 

Într-un havuz, îndată ce s-a apropiat, peşti roşii se 
îmbulziră la suprafaţa apei, aşteptând cu ochii lor rotunzi şi 
cu gurile lacom întredeschise darul de fărâmituri pe care 
desigur îl arunca Luminiţa. Câteva frunze coşcovite, galben- 
metalice, pluteau pe luciu, lunecate de răsufletul vântului în 
aceeaşi direcţie, ca minuscule năvi grăbindu-se să intre 
într-o radă-jucărie. 


Se vedea în apa tremurată cerul răsfrânt, vârfuri de 
crengi, zborul alb al porumbeilor. 

Era fără îndoială bazinul din album: 

Et le bassin au ciel sans îge Offre le miroir pur de l'eau 
Pour qu'il y mire, en leur voyage... 

Peştii îl priveau neclintit, cu ochii rotunzi şi stupizi. 

Lui Radu Comşa îi păru rău că n-are ce le zvârili. Pe urmă, 
se surprinse gândind că toate acestea vor fi ale lui şi toată 
bucuria se posomori. Venise să caute puţin soare călduţ; să 
vadă o grădină miraculos răsărită din paragină, prin voinţa 
neclintită a unui om, să se umple de amintirea Luminiţei în 
decorul care să-i explice mai bine sufletul; şi iată, îşi 
descoperea un simţământ vulgar şi netrebnic! 

Păşi mai repede. 

Peştii roşii şi aurii se împrăştiară dezamăgiţi, navigând cu 
cozile lor moi. 

O alee de trandafiri îngropaţi. Alta de peri întinşi pe 
spalier. Acoperişul de sticlă al serei. Arbuşti necunoscuţi, cu 
frunzele lucioase şi neatinse de frigul toamnei, cu spini 
ciudaţi, cu fructe rotunde, mici, violete. 

Când se întoarse din fundul grădinii, vârful de ţiglă al 
conacului apăru printre copacii desfrunziţi, inundat de 
soare. Îşi aminti de casele pe care războiul şi duşmanul le 
rad până la pământ - tot ce se află aici ar putea fi devastat 
într-o singură dimineaţă de luptă. Apoi se gândi că şi 
această teamă nu-i venise poate atât de dezinteresat. Şi se 
dezgustă de el. 

Mânca fără nici o poftă. Iar când Varvara veni să-i spună 
că docarul e gata, cerul era din nou învăluit de funinginea 
norilor şi ploaia se puse iarăşi să curgă. 

Îşi aşeză valiza mică la picioare, luă hăţurile din mâna 
vizitiului, să mâne el. 

Apoi gândi că şi aceasta e un fel de intrare în posesiune, 
un gest de stăpân şi trecu hăţurile omului. 

— Mai bine, boierule! făcu Eftimie, vizitiul. Zarif, murgul 
din stânga, cam are nălucă! Numai când simte mâna mea se 


poartă ca mieluşelul... 

Tomulescu, administratorul cu mustăţi de plutonier-major, 
mai aşeză colţul pledului în jurul picioarelor, salută 
milităreşte, ciocnind călcâiele. Varvara alergă cu un pachet 
învelit în hârtie de mătase: 

— Pentru duduia Luminiţa! S-o păzească de ceasul rău... 

Era o iconiţă mică, ovală, o Maică Precistă săpată în sidef, 
cu marginile tocite, păstrată cine ştie de când şi căpătată 
cine ştie de unde. 

— Haide, copii! 

În urmă, în ploaie, în negurile toamnei mişcătoare şi 
imprecise, rămase grădina Luminiţei, teiul cu banca de 
trunchi scobit, muzeul ei sentimental zidit în ciment, 
porumbeii deprinşi să ciugulească grăunţele din mână, 
peştii roşii şi aurii, care de-acum în deşert se vor ridica la 
suprafaţa apei, aşteptând. 

Vizitiul dădu bici când ieşiră din sat; caii o luară la trap 
întins. 

Aveau douăzeci de kilometri până la şoseaua naţională; de 
aci, doisprezece până la gara unde Radu trebuia să prindă 
un tren pentru Bucureşti. 

Drumul era pustiu. Ioate cetele răzlețe de soldaţi, de 
alaltăieri, intraseră în pământ. 

La o cotitură de cale, între ţarine, pe marginea şanţului, 
ghemuit într-un suman şi pe cap cu o glugă dintr-un sac, un 
moşneag, ori poate o femeie bătrână, nu se lămurea bine, 
căta spre cerul păcuriu de nori, cu înfăţişarea 
deznădăjduită a omului de ţară când aşteaptă grindina şi 
toate năpastele de sus. Întoarseră şi Radu Comşa şi vizitiul, 
ochii într-acolo. Se vedea în vânăta zare un foc, ori era 
numai o părere? 

— Arde spre Ploieşti! spuse omul şi înteţi caii. 

În şosea, intrară într-un viermăit de lume neînchipuit. 

Armată şi căruţe, curgând spre Buzău. Trupe de infan- 
terie şi chesoane, călăreţi singuratici, trăsuri încărcate 
până în vârf, cârduri de vite, camioane, oameni înjurând, 


împingându-se, plesnind bicele; căruţe sfărâmate în şanţuri, 
răniţi cocoţaţi în vârful furgoanelor cu furaje; o forfotă 
înecată în glod, târându-se ca o omidă cu mii de picioare de- 
a lungul şoselei neîncăpătoare, din care se revarsă, pe de 
lături, puhoiul în câmpuri. 

— Am luat-o rău! se scărpină vizitiul în cap. Mergem 
împotriva apei! 

Şi cârmi pe un drum mai lăturalnic, pe care îl ştia numai 
el. 

Pe măsură ce înaintau, geana focului dinspre Ploieşti se 
lărgea. Norii se îngroşeau de fum; câteodată, flacăra părea 
că nu mai este, apoi zbucnea mai învâlvătată. 

— E un foc mare! se minună Eftimie. 

Radu Comşa nu ştia ce să creadă. Încă n-avea de unde să- 
şi închipuie că au început să se mistuie şi să se prăbuşească 
sondele, rafinăriile şi toate depozitele de pe Valea Prahovei, 
hambarele şi conacurile, magaziile gărilor cu grâne; prăpăd 
desperat înaintea invaziilor, după aspra tradiţie a sciţilor. 

În gară nu izbuti să capete altă lămurire decât că nici un 
tren nu mai merge spre Bucureşti. Toate vin dintr-acolo şi 
cele mai multe erau militare, cu trupe, muniții şi răniţi. 

Şeful de staţie îşi apăsă nerăbdător şapca roşie pe ochi şi 
nu mai vru să stea de vorbă. Când află însă că vine de la 
Arpăşeşti, moşia lui Alexandru Vardaru, o transformare 
magică se petrecu în toată figura sa, şi, scoţându-şi şapca 
roşie, se precipită zâmbilog. 

Avea obrazul ciupit de vărsat, purta un palton cafeniu şi un 
guler de celuloid, de un alb-verzui şi rece, cum sunt unii 
pereţi văruiţi cu piatră-vânătă, pentru dezinfectare. 

— Ne-am pierdut capul, domnule... domnul? 

— Radu Comşa. 

— Da, domnu Comşa, ştim noi. 

Nu ştia nimic, dar socotea necesar să arate că ştie perfect 
cine vine şi se duce la moşia lui Vardaru. 

— Ne-am pierdut capul, domnule Comşa! Ordine, con- 
traordine, paraordine şi dezordine! 


Aci, şeful de staţie se opri zâmbind, ca să guste propriile 
cuvinte. 

Cu o scăpărătoare şi fitil, se chinuia să aprindă o ţigară 
care se stingea mereu. 

— Vreţi să ştiţi dacă mai trece vreun tren spre Ploieşti? Eu 
nu mai cred! Dar să întrebăm. Aflăm imediat. Mersi, am 
aprins! 

Intră la telefon să întrebe staţia următoare, apoi Buzăul. 
Nu se vestea niciunul, deocamdată. 

— Poate mai târziu... Poate să treacă o locomotivă. Facem 
tot posibilul pentru dumneavoastră. Scuzaţi, numai să 
treacă numărul 42! S-a anunţat. lar s-a stins... Să fie al 
dracului de tutun, cu ploile astea e umed ca o cârpă... 

Radu Comşa, care fuma rar, trei-patru ţigări pe zi, dar 
avea totdeauna bune şi potrivit de uscate, îi oferi 
tabacherea plină. 

Şeful luă una cu două degete, mirosi tutunul, dădu din cap 
afirmativ şi, ţuguindu-şi buzele a mirare, o puse după 
ureche. Voia s-o fumeze tihnit, după ce trecea 42. Până 
atunci, cercă încă o dată să o aprindă tot pe cea veche. 

Se dădu la urechea lui Comşa cu aer misterios: 

— Domnul Vardaru a evacuat de la Arpăşeşti? 

Radu Comşa făcu semn clin cap că da. 

— Atunci, bravo! Se bucură omul cu şapcă roşie, ca şi cum 
ar fi aflat că cine ştie ce fericire a căzut pe familia Vardaru. 

Şi îndată, înălţând din sprincene: 

— Altfel, ştiţi? Din ceas în ceas, Bucureştii... 

Făcu un semn de retezare cu mâna. 

— Nu se poate! Refuză să înţeleagă Radu. Acum trei zile, 
când am plecat... 

— Ce-s trei zile pe vreme de război? râse cu dispreţ omul 
ciupit de vărsat, dându-şi pe ceafă şapca roşie. Acum ce-a- 
duce ceasul n-aduce anul... lată-l că vine! 

Trenul 42 intră gâfiind cu toate supapele celor două 
maşini, sub povara încărcăturii. Oameni urcați pe acoperiş, 
agăţaţi pe tampoane, unul se legase cu o curea de-o scară, 


lăzi şi boccele, femei cu pălăriile turtite, copii urlând la 
ferestre - ultimele trenuri care scăpau din Bucureşti, spre 
necunoscut. 

Pe toate figurile se citea spaimă, o mare oboseală, o 
mocneală de vite mânate la abator, prostite, cu gândul 
absent. Un soldat ţinea în braţe un copil înfăşat; o fată 
îmbrobodită cu şal, cu nasul roşu de frig, strivită de 
peretele vagonului, jumătate împinsă pe fereastră afară, 
plângea cu lacrămile egale şi continui, fără să suspine, fără 
să le şteargă, ca un şipot nesăcătuit. 

Radu se întoarse de la priveliştea care-i gâtui răsuflarea. 

Păşi peste soldaţii culcaţi în ploaie, cu capul pe saci. Merse 
pe lângă răniții întinşi cu faţa în sus; ochi sticloşi, obraji 
scofâlciţi, vinete buze de mort. 

— Unuia, o femeie îi ştergea apa de pe frunte cu o batistă 
tivită cu mărgele albastre. Intră în sala unde ţăcăneau 
aparatele de alamă răsucind panglicile albe de hârtie. 
Căută o hartă, ca să vadă de acolo ce are de făcut. 

Până la Ploieşti, cu docarul, era cu neputinţă să plece în 
seara aceasta; peste un ceas cădea noaptea. 

După ce porni 42, şeful se întoarse şi aprinse ţigara fină de 
după ureche. 

Îşi frecă mâinile cu mulţumirea unui om care aducea o 
veste foarte bună. 

— Aţi văzut? Au dat foc la sonde... Acum, când au să vie 
nemţii după benzină şi petrol, kein benzină und petrol! Ai 
dracului englezii, domnule... domnu...? 

— Comşa. 

— Domnule Comşa. Ştiu! Englezului, domnule Com-şa, nu-i 
place vorbă lungă, ca românului... El tace şi face. Accelerat! 
La el timpul e bani. Taimizmonei. locmai ca domnu deputat 
Vardaru! Domnul deputat cred că trebuie să aibă el niţel 
sânge de englez în vine! Am cunoscut, să vezi dumneata, un 
englez, pe la 1905, ba nu, la 1906... Eram impiegat la 
Câmpina. Ei bine... 


Radu Comşa începu să se uite cuprins de adevărată uimire 
amestecată cu admiraţie la omul cu şapcă roşie, care 
pălăvrăgea cu atâta poftă când totul se năruia împrejur. 

Îi tăie povestea: 

— Am cunoscut şi eu un englez, domnule şef! E adevărat; 
nu-i plăcea vorbă multă ca românului. Şi ca să facem ca 
englezul, te rog să lămurim în cât mai puţine cuvinte un 
lucru. Aşteaptă caii domnului deputat Vardaru, afară în 
ploaie... 

— Păcat... E o întâmplare de toată nostimada! 

Şeful fu nevoit să renunţe pentru moment la întâmplarea 
de toată nostimada. 

Rămaseră bun înţeleşi ca Radu Comşa să plece cu o 
locomotivă, avea să treacă una la zece noaptea spre 
Ploieşti. Dacă se anunţa vreun tren, cu atât mai bine. Îl 
vestea; îl găsea în dosul gării, cu docarul, la han. 

— Nu, rămâneţi aci! Pe garanţia mea! îşi duse la piept 
mâna cu manşeta de celuloid şeful staţiei. Acum, să vă spun 
întâmplarea cu englezul. 

— Imposibil! Aşteaptă caii domnului deputat Vardaru, în 
ploaie... 

Şeful cedă în faţa acestui argument decisiv. 

Pe scările din dosul gării, Radu Comşa văzu iarăşi o femeie 
bătrână, cu bărbia proptită în mână, privind dincolo de 
curgerea opacă, spre cerul fumegos şi învăpăiat dinspre 
miazănoapte, unde nu se anunţa nimic bun. 

— Ei, boierule, ce faceţi? întrebă Eftimie, care coborâse şi 
deretica ceva la o roată. 

— Eu zic să te întorci, Eftimie! N-am deocamdată nici un 
tren, dar o să găsesc ceva! Nu rămân eu aici... 

Sluga se scărpină în cap, scurmă în glod cu coada biciului. 
Îşi apăsă pălăria udă, o dădu iar pe ceafă. 

Era foarte scund şi cu mustăţi de uriaş, aşa că părea nu un 
vizitiu cu mustăţi, ci o pereche de mustăţi cu apendice un 
vizitiu. 


Dar, în contrast cu aceste podoabe de bărbăţie teribilă, 
era nevoiaş şi umil. Ochii căutau cu recunoştinţă la toţi: la 
Vardaru, la 'Tomulescu, administratorul, la Radu Comşa, pe 
care abia îl cunoscuse, mulţumind parcă tuturor că îi 
îngăduiau să trăiască. 

Ridică biciuşca, hotărât: 

— Apoi, eu nu vă las aşa, boierule! Şi dacă n-aveţi tren? Şi 
dacă nu găsiţi cu ce pleca? Aşteptăm până mâine... Dacă 
găsiţi, om mulţumi lui Dumnezeu că s-a putut! Dacă nu, o 
luăm de cu noapte spre Ploieşti, pe alt drum decât şoseaua 
şi până la prânz suntem acolo. Pe urmă îţi găsi tren pentru 
Bucureşti... Ovăz pentru cai avem. S-au hodinit destul în 
grajd! 

Radu Comşa gândi că poate e o hotărâre cuminte. Nu mai 
avea încredere destulă în garanţiile şefului de gară anglofil. 

Eftimie trase docarul înaintea hanului, desprinse 
ştreangurile şi începură să aştepte. 

Toată bătătura dinaintea cârciumii gemea de căruţe, 
trăsuri de oraş cu cufere legate la spate, hulube ridicate în 
sus, ca la bâlciuri; caii cu botul în fân, cu urechile pleoştite 
în ţârâiala ploii. Oameni legând a doua oară boccelele 
desfăcute. Păsări cârâind, cotcodăcind, gâgâind, măcăind în 
cuşti. Înjurături şi femei bocindu-se. Peste toate: stoarcerea 
neistovită din bureţii norilor. 

Niciodată nu se văzuseră strânşi laolaltă oameni din lumi 
atât de pestriţe: ţărani şi târgoveţi, soldaţi de toate armele, 
răniţi şi sănătoşi, ciobani cu glugile acoperind ochii, femei şi 
haine popeşti; chipuri întunecate, obraze îndobitocite, ochi 
goi cătând la fiecare cinci minute către cerul dinspre apus, 
care în neguri se aprindea pe măsură ce se apropia 
noaptea. Şi pe şoseaua din faţă, scurgându-se în scârţâit 
fără istov, bejănia. Prizonieri între soldaţi, muşcând din 
pâini negre, ude de apă, privind indiferenți la tot ce se 
petrece împrejur. Trecu un brec încărcat de copii. Apoi iar 
căruţe cu ciobăie şi cuşti, perne acoperite cu ţoale, porcul 
guiţând în codărlă şi câinele legat cu frânghie, şchiopătând 


alături. Vehicule de toate neamurile: care de fân şi trăsuri 
hârbuite, brişti şi docare, furgoane militare şi chesoane, 
câte o baterie cu tunurile trase din greu de opt cai, apoi un 
escadron de tren, infanterişti şi cârduri de vite, dar mai cu 
seamă căru-ţele cu stranii şi clătinate arhitecturi de bagaje, 
menţinându-se prin minune în echilibru; mobile şi lăzi, cuşti 
şi leagăne de copii, oale de bucătărie şi lăvicere leoarcă de 
apă, spălându-şi văpselele; iar în vârful acestora, zbierând 
zgribuliţi copiii, femeile alăptând pruncii. 

Printre toate, străbăteau înaintând grăbit camioanele care 
zguduiau pământul; câte-o trăsură de oraş cu cauciuc; un 
automobil la geamul căruia mârâia un căţel mic cât un 
pumn şi arogant ca un grof. 

Trecu în trap săltat un regiment de cazaci siberieni, spre 
Bucureşti, cu suliţele la picior, plecaţi pe cai mici cu capul 
mare şi coamele în ochi. 

Gloabele căruţelor se speriau, dădeau îndărăt; siberienii 
râdeau la femei, prefăcându-se că le împung cu suliţele, 
copiii înfricoşaţi începeau să zbiere. 

Şi atunci glasurile băjănarilor se ridicau molipsite unul de 
la altul, căruţaşii răcneau la vite, le pocneau ponciş peste 
frunte cu coada biciului, înjurau şi se căinau într-un haos de 
sfârşit de lume. Iar noaptea se lăsa murdară şi grea, cu 
norii târându-se atât de jos, încât păreau că pot fi atinşi şi 
alungaţi cu coada biciului. 

Radu Comşa îşi spunea că n-are să-i mai iasă niciodată 
scârţiitul acesta necurmat din urechi, scrâşnetul roţilor pe 
prund, râcâitul copitelor, tălăzuirea glasurilor, vuietul ro- 
ţilor. 

Acum noaptea căzuse cu totul. 

Cerul era departe, un iad de fum şi de flăcări, în care 
gesticulau umbre? Ori numai păreri? 

O clipă, o flacără lungă lingea norii şi se retrăgea înghițită. 
Pe urmă iarăşi era întuneric desăvârşit spre apus şi 
miazăzi; şi în noapte rămânea numai ploaia, scârţâitul 
convoaielor, glasurile şi duruitul fără istov. Neaşteptat, 


flacăra ţâşnea din nou; erau mai multe, se aprindeau una 
de la alta, ca un joc inofensiv, cuprindeau jumătate de 
orizont şi în acelaşi moment se stingeau toate ca astupate 
de un capac. 

Din întunericul de catran vântul aducea atunci o suflare de 
panică. 

Ici-colo, printre convoiuri, începură să se legene feli-nare; 
farul automobilelor prindea în brazde de lumină albă 
spatele căruţelor, crupele vitelor ude de ploaie, un cal care 
se trăgea înapoi spăimântat, împingând căruţa în celelalte. 

Radu Comşa se mişcă fără ţintă, ca să-şi dezmorţească 
trupul pătruns de umezeală. 

Se opri orbit de lumina unei maşini, aşteptând-o să treacă. 

Păşise şanţul să se ferească de împroşcarea stropilor, când 
un glas îl strigă de la spate: 

— Domnule Comşa! Domnule Comşa! 

Cine putea să-l mai cunoască şi aci? Se sili să desluşească 
în noapte, înaintând printre caii deshămaţi şi boii culcaţi în 
glod. 

— Pe aci... Nu, la dreapta! Încă... Aşa! Bună seara, 
domnule Comşa! 

O umbră îi făcu semn sub un copac, în faţa unui foc cu 
flacăra împuţinată de ploaie. Se apropie şi tot nu pricepea 
cine să fie. 

— Nu mă mai cunoşti, domnule Comşa? 

Se plecă mult spre chipul necunoscut şi nu găsi cuvinte să- 
şi rostească mirarea: 

— Madam Vârcolici! Cucoana Tincuţa! 

Era mama Mariei Probotă. 

— Dar ce înseamnă? 

— Vremuri de bejenie! Glumi trist cucoana Tincuţa. Pe 
Dinu nu-l recunoşti? întrebă arătând jos, pe o boccea, 
copilul înfăşurat într-un şal negru. Dinule, dă bună seara 
domnului Comşa! Nu-ţi mai aduci aminte? Domnul Comşa, 
prietenul lui tăticu... 


Dinu întinse supus şi fără surpriză o mână mică şi 
îngheţată. 

— Dar cum de sunteţi aici? 'Iot nu se dumeri Radu Comşa. 

— Aş spune că foarte simplu! cuvântă cucoana Tincuţa, 
aruncând o bucată de scândură în foc, care învioră o clipă 
flacăra. Şi iată de ce simplu: prietenii din Bucureşti ne-au 
lăsat! Vezi, chiar pe dumneata a trebuit să te întâlnesc unde 
nu te aşteptai, ca să-ţi aduc aminte de noi... Maria e evacu- 
ată cu spitalul. De la Virgil nici o veste, de-o lună... Ce-mi 
rămânea să fac? Să aştept ocupaţia? Mi-am adus aminte că 
sunt neam de mazili, care-au văzut altele mai grele şi au 
scăpat... Mi-am zis c-am să găsesc o fiinţă care să mă 
primească la laşi, cu braţele deschise: soră-mea! Am 
cumpărat frumos un căluţ şi o căruţă, am încărcat ce-aveam 
mai bun, am chemat în casă pe vecină-mea - ştii, madam 
Ioţu, cea cu o droaie de pleduri de nu mai încap la ea! l-am 
dat cheile şi îngăduinţa să stea în casă şi să facă ce-o şti! L- 
am urcat pe Dinu în căruţă, am luat slujnica, pe Ioana, tot 
nu voia să rămână în ruptul capului de frica nemților şi am 
pornit la drum... Acum aştept să vie dânsa! Umblă prin sat, 
ca să caute un pat de dormit pentru copil... Noi ne-om 
odihni cum om putea. Şi mâine ne luăm din nou calabalâcul 
în spate... 

Radu Comşa îşi spunea că îi e dat în seara aceasta să în- 
tâlnească numai oameni scrântiţi la minte. Să pornească 
două femei singure, cu un copil şi o căruţă, pe drumuri! 

— Şi de ce n-aţi plecat măcar cu trenul? 

— Dar cine să ne dea bilete? Trebuiau stăruinţi. Ştii că n- 
avem pe nimeni, mai ales acum, când nu e nici Virgil, nici 
Maria... 

— Puteai să trimiţi la domnul Vardaru, la mine. 

— Dumneata ne-ai uitat de mult! îl mustră cucoana 
Tincuţa, care poate în afară de Maria era singura fiinţă ce 
înţelesese de ce-a plecat Radu Comşa de la ei şi nu i-o ierta. 

— Şi acum? 

— Acum, foarte simplu! Mergem mai departe! 


— Avem şi pe Arabela cu noi! spuse Dinu, liberându-şi 
mâinile din şalul negru şi fugind împiedicat până la căruţă 
să o scoată pe Arabela din culcuş. 

O tăbârci în braţe şi-i dădu drumul jos. 

Căţeluşa, smulsă de la căldură, se scutură, apoi fugi sărind 
în căruţă, cu coada între picioare. 

— Aşa e dumneaei, năzuroasă! lămuri Dinu. Nu-i învățată 
cu drumul. Dumneaei pofteşte toate numai de-a gata... 

Dinu, în schimb, era fericit la culme de această călătorie 
plină de atât de plăcute peripeții. 

— Avem şi-un cal, domnu Comşa! Avem calul nostru acum. 
Îl cheamă Piticu şi-i cam chior de-un ochi, dar încolo e un 
cal straşnic. Să nu cumva să te apropii de el, că zvârle... 
Când o vedea că avem şi un cal, ce-are să se mai bucure 
tăticu! 

„Într-adevăr, gândi Comşa, mare bucurie pe bietul Virgil, 
când va vedea că are şi-un cal!” 

— Am cumpărat şi ovăz, pentru Piticu... Mata nu vrei să 
mergi cu noi? Te lăsăm să-l mâi câte oleacă. Nu e aşa că-l 
luăm cu noi, buniţă? 

Radu Comşa îşi simţi ochii învăluiţi în lacrimi. Îl ridică în 
braţe, în lumina focului sfârşit, să-i sărute obrazul şi să-i 
vadă ochii - ochii Mariei - sub fruntea bombată... 

Îl strânse aproape şi îi simţi inima mică, bătând cald sub 
hainele groase. 

— Mata n-ai barbă aspră, ca tăticu... Nu eşti aşa de 
neglijent ca dumnealui! Acum, lasă-mă să văd dacă a sfârsit 
Piticu de mâncat ovăzul! Să ştii că nu-i dăm apă îndată după 
ovăz, că se aprinde! Are şi Piticu marafeturile lui! 

Piticu, beteag, bătrân şi chior, strănută în chip de 
confirmare în întuneric. 

Cucoana Tincuţa se aşeză pe bocceaua de jos. Era 
îmbrobodită cu un şal; îmbrăcată cu un palton bărbătesc 
peste hainele ei de pensionară nevoiaşă. Obrazul bătrân şi 
ud de apă arăta deasupra tăciunilor gata să se stingă, 


creţuri multe în jurul ochilor şi gurii, ca pungile ţărăneşti cu 
baierele strânse. 

Tot curajul cu care vorbise până acum era stins. 

Cu bărbia în pumn, privea dunga de foc a cerului în 
noapte: 

A treia oară în ziua aceea, Radu Comşa vedea această 
deznădejde fără glas. 

— Arde-nspre Bucureşti! vorbi încet cucoana Tincuţa. 
Bucureştiul, care nu se mai sătura! 

Nici Radu Comşa nu-şi putea lua ochii de acolo. Dincolo de 
scârţâitul carelor şi de lărmuiala drumului, pe cerul 
învăpăiat departe, păreau că se mişcă umbre, că se 
răsucesc şi se zvârcolesc pârjolite de foc şi înecate de fum; 
infern populat de hidos forfot, glasuri care nu se aud, 
scrâşnete mute şi dans de sabat, prăbuşire de ziduri şi stihii 
înălțându-se deşirate în beznă. 

Femeia bătrână care fugise de acolo era o momâie în 
haine ude, pe-o legătură nevoiaşă zvârlită în noroi. 

Radu Comşa se întreba ce-ar putea face pentru dânşii. 

— Să vorbesc cu şeful de staţie? Poate vă găseşte un loc 
într-un tren! Spre Moldova e mai uşor, cred... Într-acolo 
trec toate... 

— Asta nu! Aşa am plecat, aşa merg! 

— Nu-l lăsăm noi pe Piticu nici pentru Perplex de la circ! 
se alie Dinu la hotărârea cucoanei Tincuţa. 

— Atunci, măcar să vă dea un adăpost! Chiar la elacasă! E 
un om pus de Vardaru aici. Pentru dânsul face orice... 

— Asta da! Dacă eşti bun, te rog chiar! Îngheaţă copilul în 
ploaie... 

Radu Comşa plecă spre gară, bucuros că poate măcar atât 
să facă pentru mama şi copilul Mariei. Şi călcând peste 
bălți, cu gulerul ridicat, se întreba de ce gândul s-a formulat 
imediat: „Pentru mama şi Copilul Mariei” şi nu „Pentru 
copilul prietenului său, Virgil?” 

N-ajunse până la staţie. Eftimie fugea după el strigându-l: 

— Duduile, cucoane! 


Comşa nu înţelegea. Toate se legau straniu şi sacadat între 
ele, în noaptea aceasta de neînțeles. 

Dar după câţiva paşi, dădu în farul unui automobil, care 
fusese stins şi se aprinse brusc. 

Uşa maşinii se deschise şi o mână albă îl chemă înăuntru. 

Glasul Luminiţei: 

— Radule! 

Şi glasul Laurei Vardaru: 

— Domnule Comşa! În fine... Ce şansă! 

Sărută amândouă mâinile, calde şi moi. 

— Mergi cu noi... Neapărat! le căutam... 

— Dar cum? Imposibil... Ce înseamnă? 

— S-a sfârşit! Mâine, poimâine cel mai târziu, e predarea 
Bucureştilor... S-au afişat ordonanţe... 

— Nici într-un caz nu pot pleca aşa... Am şi eu casă, lucruri 
de aranjat! Pe urmă, domnul Vardaru aşteaptă... 

— E hotărârea lui papr. El ne-a spus să întrebăm întâi la 
gară. Altfel treceam la Arpăşeşti. Noroc că ne-a văzut 
Eftimie... Se duce papr pe acasă la tine. Aranjează el toate, 
ştii că e mania lui! Ne ajunge din urmă, la Buzău ori la 
Râmnic, cu Neculai şi cu Fiatul... Acesta e Rollsul lui unchiul 
Pol... Haide odată! Urcă-te, încurcăm drumul! Max! Strigă 
la vizitiu să pună bagajul lui domnu Comşa, de la docar! 

— Aşteptaţi cel puţin să dezbrac mantaua de ploaie. E udă 
toată. 

— Haide! Gata! Dă-i drumul, Max! 

Înăuntrul limuzinei era cald. Îi făcură loc în blănuri, între 
Luminiţa şi Laura Vardaru. 

Max dădu drumul maşinii. Eftimie, vizitiul, fugi câţiva paşi 
lângă uşă, cu pălăria în mână, urându-le: 

— Mergeţi cu bine! Să vă întoarceţi sănătoşi... Cel-de- 
sus... 

Apoi sluga rămase în urmă, îşi şterse capul ud cu mâneca 
şi îşi puse pălăria. Un soldat îi strigă să se ferească din 
drum; se întoarse cu capul în jos, la caii lui. 


În pâlnia de lumină a farurilor, Radu Comşa văzu o clipă pe 
mama Mariei, ghemuită pe legătura ei nevoioasă. Dinu în 
picioare, înfăşurat în şalul pus cruciş pe sub braţe, lângă 
Piticu ronţăind resemnat, cu botul în pământ; grup de 
mizerie şi de părăsire în noaptea lichidă. 

Nici nu-şi luase noapte bună! Nici nu se dusese la gară să 
vorbească pentru un adăpost, după cum făgăduise! 

— Să oprim un moment! se mişcă în blănuri. 

— Uf! De când te-ai făcut atât de năzuros? Stai liniştit şi 
nu mai vorbi nimic. Aşa! 

Luminiţa îi strângea mâna în mâna ei caldă. Destul să-i 
aţipească toată voinţa. 

Maşina gonea în noapte, spintecând drum printre căruţe, 
în muget necurmat de sirenă. 

În pâlnia farurilor apăreau şi dispăreau, luminate fan- 
tastic până în cele mai mici amănunte, presărate ca într-un 
praf de cretă, carele pline de noroi; soldaţii pe jos; 
furgoanele legănate; o trăsură prăvălată într-un şanţ, cu 
două doamne agitându-se disperate; un rănit care-şi 
strângea bandajul de la mână ajutându-se cu dinţii; doi 
copii în spatele unei căruţe, strânşi unul lângă altul ca în 
gravurile de sinistraţi. 

Şi ploaia fără sfârşit, măruntă şi verticală... 

La spate, nimic nu se mai zărea din cerul de fum, nori şi 
văpaie, în care piereau prăbuşindu-se negrele duhuri. 

Înăuntru era cald, efluviu plăcut de blănuri şi parfum 
feminin, legănare uşoară pe pernele capitonate. 

Luminiţa ceru o ţigară şi foc. 

— Aşa... Acum spune-mi, te rog, ce-mi fac peştii mei 
japonezi din bazin? 

Capitolul V. 

ACOLO ŞEZUM ŞI PLÂNSEM. 

E răscrucea vânturilor. 

Toate viscolele care mătură chiuind troienele de-a lungul 
ţării şi-au dat întâlnire aici. 


Crivăţul vine din miazănoapte şuierând în întuneric, se 
năpusteşte scrâşnind din măsele îngheţate într-un zid, în 
tabla acoperişurilor, în firme, în bolți de ganguri; se 
opinteşte adunându-şi puterile; o clipă e tăcere de panică, 
sub apăsare numai tinicheaua tremură; apoi deodată, cu 
muget, răsucindu-se, se deşiră slobozit peste case, 
spulberând o făiniţă măruntă şi aspră, care arde obrazul cu 
vârfuri de ac. Tot oraşul se clatină. Se aude un pocnet de 
tablă, un colţ de acoperiş care a fost undeva smuls. 

Casele s-au pitit după tranşee de troiene. Ferestrele arată 
pete opace; dincolo palpită în agonie lumini. 

Becul înalt se balansează în vârful stâlpului, lărgind şi 
strângând un cerc alburiu, în care se ţes, se încrucişează, 
se risipesc, se frământă fulgii fantastic dănţuind. Deasupra, 
întunericul, care e ciudat, e alb. Nu se vede. Dar ştii 
vălmăşagul haotic. 

Aci Tufli, în sus strada Carol, în jos Râpa Galbenă; toate se 
conturează nelămurit în urgia cu tăiuşuri de brici. 

Pe lângă pereţi o singură pârtie îngustă, unde oamenii, cu 
feţele ascunse în gulere şi căciuli albe de zăpadă, se împing, 
se ciocnesc, grăbiţi, orbiţi, fără să se cunoască, duşmănos. 
Strada, la mijloc, e ascunsă după două ziduri de nămeţi. 
Trec acolo sănii, soldaţi călări, căruţe, furgoane; un camion 
s-a întroienit, scrâşnindu-şi lanţurile cu vuiet disperat de 
motor. 

De ger, ochii lăcrimează; iar când se deschid, un pumn de 
zăpadă, ca un pumn de sticlă pisată, se repede usturător. 

Un sublocotenent cu trup de copil într-o manta cu poalele 
smulse de vânt, strivit sub o căciulă uriaşă şi conică, 
aşteaptă să traverseze strada Lăpuşneanu. Mâinile 
înfundate în buzunări, cu toate mănuşile de lână, sunt sloi 
dureros. Îşi încleaştă dinţii să nu clănţăne. A fost nevoit să- 
şi strângă ochelarii astupaţi de ninsoare la fiece clipă şi 
acum, miop, în întuneric şi viscol, vede jucând spectre 
nehotărâte. Şi săniile acestea, care nu mai sfârşesc! 


La spate, cineva, nerăbdător, aşteaptă şi el. Vrea să-l 
împingă, să-şi facă loc. A lunecat şi se agaţă de dânsul, 
aproape să-l târâie jos. 

Sublocotenentul cu trup de copil şi căciulă conică 
mormăie, aşa cum vorbesc toţi acum răstit: 

— Eşti chior, domnule? 

Cel de jos, tot ofiţer, se ridică scuturându-şi mâinile, duce 
mâna la căciulă să-şi ceară iertare. Apoi deodată, întinzând 
braţele, zguduindu-l de umeri: 

— Stelian Minea! 

— Onisfor Sachelarie! 

Se uită unul la altul, nu le vine să creadă, se pipăie peste 
mantăile îngheţate. Viscolul îi clatină şi-i înfăşoară în 
cearceafuri sticloase. Nu ştiu ce să-şi spună mai întâi. 

— Mergi, încotro? 

— Oriunde! răspunde Onisfor Sachelarie. N-am casă. 
Astăzi am sosit... De cinci ceasuri caut... tot caut! 

— Atunci, rămâi la mine! se bucură sublocotenentul mic şi 
miop. Dă-mi braţul. Aşa! 

Amândoi merg printre umbrele negre şi fără figuri, care 
nu apar decât în dreptul becurilor. Nu pot să-şi vorbească. 
Le intră zăpadă în gură, vântul le smulge cuvintele. 
Câteodată sunt nevoiţi să se întoarcă amândoi cu spatele 
când se năpusteşte un vârtej. Lunecă. Se agaţă unul de 
altul... Râd! Ciudat: mai pot râde! 

Dar îşi spun îndată că e ceva reflex, fără voie; o 
reminiscență de altădată a unor muşchi care-şi cer funcţia 
şi atât. 

Blăni groase pe trupuri voinice; doamne chicotind; soldaţi 
cu mâini ţapene şi cu bandaje albe; ofiţeri ruşi în mantale 
cafenii până-n pământ şi cu căciuli late; femei în broboade; 
copii alergând zgribuliţi cu mâinile vârâte în mâneci, cum le 
ţin birjarii - toţi se înşiră o clipă, desprinzându-se din 
noapte înaintea unei vitrini luminoase, dispar absorbiți în 
întunericul cu vânzoleală de fulgi. Şi viscolul zgâlţăâind 


obloanele, zbârnâind în uluce, tăind cu unghii de sloiuri 
obrajii, unde descopăr un colţ de piele învineţit. 

— Şi ceilalţi? 

— Ceilalţi... Cine să-i ştie? Atât: Lăscăruş Codreanu, mort 
la Argeş! 

Tac iar. Stelian Minea se înspăimântă de nepăsarea cu 
care a ascultat vestea: „Lăscăruş Codreanu, mort la Argeş!” 
Ca şi cum ar fi auzit: „Lăscăruş Codreanu a căzut la 
examen, sau şi-a cumpărat vesta cenuşie, din vitrina de pe 
Calea Victoriei, unde s-a oprit râvnind timp de două 
săptămâni, ca un amorezat...” El, care părea cel mai 
adăpostit, la o ambulanţă de divizie! Veşnicul împăciuitor 
dintre dânşii... Toate glumele de la madam Cimbru... Ochii 
cu o lumină de surâs, înainte de a le povesti întâmplarea 
proaspătă de la spital: „Am una nostimă...” Ioţi ciuleau 
urechile! 

Sfârşit. Mort. Unul pentru care nimic de acum nu mai 
există... Mort! Mort! Cuvântul repetat mult în minte se 
goleşte de sens, îşi epuizează semnificaţia, devine sunet 
enigmatic. El era cel care spunea: „Repetă un cuvânt până 
la epuizare. Rămâne ca un balonaş de gumă dezumflat. Nu 
mai înseamnă nimic. Aşa vine nebunia...” 

Şi-acum, tocmai gândind la destinul acestui prieten, 
moartea nu mai răsare decât ca un cuvânt. Şi-a pierdut 
conţinutul înfricoşat. 

Ar vrea să-i spună aceasta lui Onisfor Sachelarie, dar îşi 
aminteşte imediat că Onisfor e prea puţin subtil ca să 
înţeleagă. Şi e încă mai înspăimântat de răceala cu care a 
făcut această repede şi crudă reflecţie. A întâlnit un 
camarad. E bucuros, îi simte mâna prietenoasă sub braţ, îi 
leagă atât trecut - acum dintr-o viaţă ireală! 

— Şi el are calmul să drămăluiască până unde-i ajunge 
subtilitatea! Iarna aceasta, războiul acesta le-au îngheţat 
inimile! Sunt numai animale gonite, bucuroase că au scăpat 
cu viaţă, că au un adăpost; nişte animale ghemuite în ele 
avar. 


Strada cu luminile întrerupte s-a isprăvit. Păşesc acum în 
bezna desăvârşită, pe pârtia mai puţin umblată, pipăind cu 
piciorul, înfundându-se până la glezne. 

Aşezat pe o piatră, lângă o poartă, un om chincit, rebegit, 
cu capul plecat până aproape de genunchi. Între el şi 
poartă, zăpada a zidit troian. Îl zguduie: 

— Scoală-te! Mişcă! Ai să degeri aci... Mor zeci şi zeci, în 
fiecare noapte... 

Omul glăsuieşte ceva, se înfăşoară peste cap şi rămâne pe 
loc. Viscolul i-a îngropat picioarele. 

În amintirea lui Stelian Minea clipeşte imaginea din 
povestea de copil: „Atunci zgripţuroaica s-a uitat o dată şi 
voinicul s-a făcut stană până la genunchi. S-a uitat a doua 
oară şi l-a împietrit până la brâu...” 

Se întoarce şi îl scutură mai puternic: 

— Pentru Dumnezeu, umblă! Ridică-te de aici... Altfel 
moartea! Înţelegi? Moartea! 

Omul mârâie furios, îi înjură: Ce treabă au ei? Îl priveşte! 

Şi merg mai departe, cu viscolul în piept. 

— Aici e Mitropolia, Trei lerarhi... explică Stelian Minea. Ai 
mai fost vreodată la laşi? 

Onisfor Sachelarie nici nu se uită la clădirile negre. 

Ce interes mai au toate? I-au îngheţat picioarele; dacă mai 
merge un sfert de oră, nu le mai poate mişca, se aşează şi el 
în zăpadă. 

Încep a cobori. 

— Încet. Atenţie la lunecuş! Ţine-te de zăbrelele grilajului. 
Încă niţel... Am ajuns! 

O casă neagră, cu intrarea din stradă, între două ziduri 
mai înalte. O băcănie săracă. O singură treaptă, dar 
înfundată în omăt. 

Stelian Minea bate cu pumnul în oblon. Explică: 

— Trebuie să bat de nădejde! Madam Vaisman doarme în 
cealaltă cameră şi doarme greu... 

În sfârşit, madam Vaisman a auzit. Huruie drugul. Se 
răsuceşte cheia. 


Glasul somnoros şi gros dinlăuntru îngână cântat: 

— Domnu sublocotinent, mai aşteaptă mata, te rog, un 
moment. Până mă pun în aşternut, că sunt neglije. Lăsaţi 
uşa, închid tot eu... 

Aşteptară până să intre madam Vaisman în pat. Uşa abia 
se deschidea, înfundată până la jumătate. I-au săpat vad cu 
piciorul. Intrară în băcănia cu rafturi goale şi cu lucirea 
balanței cu talgere de alamă prin întuneric; păşiră în vârful 
cizmelor prin camera lui madam Vaisman, cu o lampă mică 
lângă sobă, luminând gălbui trei paturi, în care se vedeau 
înfundate în perne uriaşe şi roşii, câte capete de copii? 
Patru, cinci, şase? Toţi copiii celor douăsprezece triburi? 

În sfârşit, pătrunseră şi în a treia încăpere, a lui Minea. 

— Madam Vaisman, n-ai să te superi? Am adus un 
camarad... Numai pentru o seară. Plătesc supliment! 

Madam Vaisman se frământă în aşternut, gesticulează 
dezvelind plapoma şi uitând că e în „neglije”, ridică braţele 
atât de sus, încât mânecile capotului au căzut şi lasă să se 
vadă braţele albe şi grase şi părul roşu de la subsuori. 

— Vai de mine, domnu sublocotinent! Da n-am perne. Da 
n-am ogheal! Mata ştii că aici nu-i otel! O soţie săracă, de 
mobilizat... 

— Lasă, madam Vaisman, că o să ne înţelegem mâne! 
Acum n-avem nevoie de nimic. Avem mantăi. Bună seara, 
madam Vaisman şi-ţi urez să-l visezi pe domnu Isidor 
general, decorat cu Steaua României şi trimis la vatră! 

Madam Vaisman tângui ceva relativ la soarta domnului 
Isidor; dar Stelian Minea închise uşa şi aprinse lampa. 

Îşi desfăcură mantăile scuturând zăpada, tropăind cizmele 
încărcate, mişcând degetele ţapene. Stelian Minea aruncă 
două lemne în foc, îşi aşeză ochelarii şi se priviră abia acum 
lung, lung, fără să-şi vorbească. 

Onisfor Sachelarie lăsase să-i crească barba sălbatic. Avea 
toată figura sufocată de păr, de păr negru şi aspru, barba 
unită cu sprincenele; părea de patruzeci de ani. Din această 
prodigioasă exuberanţă a sistemului păros, se topeau acum 


ţurţurii de gheaţă. Onisfor Sachelarie şi-i curăţă cu unghiile 
făcute cange. Stelian Minea, în tunica din al cărei guler larg 
gâtul alb ieşea încă mai subţire, cu părul blond albicios, cu 
mânecile lungi ajungând la vârful degetelor, părea un copil 
îmbrăcat în glumă cu uniforma unui frate mai mare. Capul 
enorm, cu fruntea bombată, s-ar fi zis că abia se susţine pe 
gâtul fragil ca un vârtej. 

— Să-ţi fierb un ceai? Primitiv, într-o ulcică! Dar am zahăr, 
rom şi pesmeţi. Aşa! Trage jilţul aci, la gura sobei. Uşor... 
observă că e invalid. Onisfor Sachelarie, Onisfor, ce 
vremuri! 

Îşi încleştară amândouă mâinile. Îşi simţiră genele umede. 

Fiecare privi în altă parte, să-şi ascundă ochii. Onisfor 
Sachelarie îşi suflă nasul zgomotos, într-o batistă de pânză 
groasă. 

— Stai foarte bine aici! Rosti cu admiraţie, mai târziu, 
când îşi simţi vocea sigură. Mare noroc pe tine! Şi mare 
noroc pe mine că te-am întâlnit. 

Nu vru să se aşeze îndată pe jilţul tras înaintea sobei. 

Cercetă mai întâi, cu o lăcomie de om care n-a văzut de 
multă vreme o casă omenească: cercetă pereţii cu 
zugrăveala ştearsă, oglinda cu rama poleită şi cărţi poştale 
înfipte de jur împrejur. Se afla şi o fotografie: un soldat cu 
tot echipamentul de război, desigur domnul Isidor. Admiră 
patul bronzat pe care era pictată o cadână cu cercei în 
urechi şi salbe tot de monedă, între sâni formidabili, 
amintind imperios că femeia este într-adevăr un mamifer. 

— Da! Relativ pot spune că am avut noroc! aprobă Stelian 
Minea, după ce urmărise tot examenul amănunţit al 
prietenului. Isidor Vaisman e soldat în plutonul meu... A 
aflat, după ce am fost rănit, că am concediu de-o lună. Că 
vreau să vin la laşi... S-a oferit singur să-mi dea o cameră. 
M-am prezentat cu o scrisoare la madam Vaisman... Altfel 
nici n-aveam ce căuta aci. Credeam că voi găsi pe cineva 
dintre ai mei. Poate s-au refugiat - îmi spuneam - cine ştie? 
Dar nu e nimeni! Au rămas acolo! Şi-acum, n-am ce face cu 


concediul. Mai am zece zile; abia aştept. Regimentul e în 
refacere, lângă Vaslui. Dacă vrei să rămâi aci, putem face 
un aranjament cu madam Vaisman. 

— Nu, Steliane! Îţi mulţumesc. Sunt numai pentru 
douăzeci şi patru de ceasuri, cu ordine. Şi nici într-un caz n- 
aş putea sta aici... laşii nu sunt un oraş în care să poţi trăi! 

Stelian Minea păru că n-aude. Plecat deasupra focului, 
răscolea cărbunii cu cleştele. Ulcica de apă clocotea. Opări 
un ceai cum se pricepu. Ceaiul era afumat; dar compensă 
inexperienţa culinară cu rom din belşug. 

Băutura fierbinte şi romul îi dezmorţi. Povestiră. Din 
despărţirea cu grele cuvinte, de la madam Cimbru, nici o 
urmă între ei. 

Erau împăcaţi acum, în marea prăbuşire generală. 

Regimentele lor luptaseră pe fronturi deosebite. Onisfor 
Sachelarie intrase în Ardealul său, până la Braşov. Păstra 
încă, în lada de campanie, florile întinse ofrandă de o fată 
cu obrajii îmbujoraţi şi cu cămaşa în fluturi, la Săcele. 
Scăpase din trei bătălii cu un singur glonţ în picior, fără să-i 
atingă osul. Întinsese toată ţara îndărăt, în retragere. 
Acum, florile fetei din Săcele sunt un mănunchi uscat, 
negru, într-o batistă, în lada de scânduri. Lângă pachetul de 
pansamente. 

Istorisind, Onisfor Sachelarie se aşezase în jilţ înaintea 
focului şi sfărma duşmănos, cu vârful cleştelui, cărbunii. 
Ceea ce judeca el neîndurat era Iaşul acesta, în care picase 
numai de o zi. Celelalte erau numai un trecut. O mare 
nefericire. Dar îl lăsase cu viaţă. Totul se sfârşise... Acestea 
însă, de aci, n-aveau nici o iertare. Toţi bucureştenii 
strămutați cu alaiul lor. Lumea fără căpătâi, gureşă, 
umplând străzile, ocupând casele, plimbându-şi blănurile şi 
spoiala. 

Văzuse alături, mai răspicat decât întotdeauna, două lu-mi, 
cu desăvârşire străine: oameni târându-şi trupurile 
degerate, răniţi bătând în uşi închise, trimişi la vatră 
cerşind lucru pentru o pâne... 


Onisfor Sachelarie aruncă cleştele jos, cu sunet care 
desigur a făcut să tresară din somn toţi pruncii lui madam 
Vaisman din cealaltă cameră. 

— Înţelegi tu aceasta? Am văzut soldaţii mei din refacere 
dând târcoale în jurul popotelor ruseşti, cum pândesc câinii 
când se taie o vită... l-am oprit şi i-am pedepsit la început! 
Am răcnit şi i-am înjurat! Pe urmă n-am avut ce face; m-am 
prefăcut că nu văd. Îi strigau ruşii: na, rumânschi! Şi le 
aruncau un os, o bucată de pâne... 

Începu iarăşi să judece cu asprime tot ce au făcut românii 
şi tot ce n-au făcut. 

Stelian Minea avea aceleaşi gânduri, dar nu-i plăcea să le 
audă din gura prietenului ardelean. Şi el fusese rănit; şi el 
întinsese ţara în retragere şi lupte; şi ai lui rămăseseră 
acolo. 

Dar pentru toate simţea milă, nu răzvrătire. 

Presimţi că e gata să se încingă iar vechea lor discuţie. Ar 
fi acum mai dureroasă. Numai între ei doi, ascunşi într-o 
încăpere din acest oraş al amărăciunilor, sub potopul 
viscolului, sfâşiindu-se cu unghii ascuţite, în loc să-şi 
găsească unul altuia o alinare. 

Înlătură această discuţie: 

— Acum culcă-te, Onisfore! Se lasă frig în cameră. Aceasta 
e porţia de lemne pe astăzi. Vorbim mâine... 

Îi aşternu patul. Pe al său şi-l improviză pe canapea. Stinse 
lampa. 

— Noapte bună! 

Nu dormi însă. 

Viscolul zgâlţâia fereastra, zgârâia acoperişul, se prelin- 
gea pe lângă perete, se auzea urlând dezlănţuit deasupra 
oraşului. 

Şi Stelian Minea se răsuci astfel îndelung sub mantaua cu 
miros de postav jilav, fără somn. 

Era încă un copil, cu tot despre viaţă învăţat din cărţi. Din 
mijlocul acestor cărţi, războiul îl luase să-l arunce în 
peripeții înfricoşătoare. Nici n-avusese timp să se 


dezmeticească; erau mulţi, camarazi, soldaţi împinşi 
precipitat de evenimente, nu-şi dădeau deplin seamă de ce 
se întâmplă cu dânşii, repeta fiecare gestul vecinului, se 
susțineau unul pe altul. Dar când rămânea singur, noaptea, 
în vreme ce toţi dormeau, se simţea deodată iarăşi ceea ce 
era într-adevăr: o vietate bicisnică, târâtă într-o urgie peste 
puterile înţelegerii! 

lar acum îl încerca şi altă mâhnire, pe care nu şi-o putea 
alunga. 

Întâlnise un prieten. Era tovarăşul lor. Aproape doi ani, zi 
de zi şi-au împărtăşit laolaltă gândurile bune şi rele, 
nădejdile şi deznădejdile lor, multe naive. Se revedeau într- 
un ceas cumplit, după ce înduraseră toate durerile. 
Credeau că n-are să le ajungă o noapte ca să-şi 
împărtăşească atâtea câte adunaseră aici, în cuget şi-n 
inimă. Şi fiecare elan, care era gata să-i apropie, căzuse 
frânt. 

S-au simţit îndată străini. S-au privit bănuitori. 

Îl ştie cu judecată dreaptă, ţeapănă, fără priceperea 
tuturor întorsăturilor elastice de gând şi de sentiment. E un 
om tare, dintr-o bucată, fără mister. Dar bun! Un om pe 
care-l iubeşte şi trebuie să-l iubească. Pentru el adevărul e 
unul singur, bloc colţuros. Desigur, se simte zdrobit acum 
sub acest adevăr. Cu câtă sete vorbea întotdeauna de 
socoteala lor cu grofii din castelele Ardealului şi cum se 
sfârşise! Durerea aceasta îl înăbuşă, mănunchiul uscat de 
flori din lada de campanie, într-o batistă, alături cu pachetul 
de pansamente... Şi această durere nu şi-o împărtăşea. Nu- 
şi putea deschide sufletul. O purta în el, să-i devore 
măruntaiele, ca fiul spartanului din care muşca puiul de 
vulpe, dar el nu gemea. 

S-au întâlnit şi s-au temut să-şi vorbească. Tot aşa ar fi fost 
oare şi cu ceilalţi: cu Ionel Cristescu, cu Rodoş, cu Lăscăruş 
Codreanu? Cu Lăscăruş Codreanu nu! Nu se mai poate... 
Pentru el, nimic din acestea toate nu mai au nici o 


însemnătate; au încetat. Ai lui ştiu oare? Mai trăiesc? Sunt 
aici? 

Cum mugeşte în noaptea aceasta viscolul! 'Iot oraşul e 
îngropat, îngheţat, toţi dorm într-o noapte polară. Iarnă 
ucigătoare pentru atâţia. Mii şi mii. Despărţiţi de tot. Acum 
nimeni nu mai ştie ce e dincolo, în ţara ocupată de inamic. 
S-a lăsat un zid negru. Nimic nu mai străbate. Hălăduieşte 
chiuind numai vântul, purtând nămeţii de aici acolo, de 
acolo aici. Peste toate tranşeele, peste toate sârmele. 

lar ai săi, de acolo, ce fac? 

Peste cinci zile, Agata, sora cea mai mică, împlineşte şapte 
ani. Întotdeauna îi aducea, ascuns, câte un dar schim-bat pe 
măsură ce creştea: o păpuşă, o minge, o carte cu chipuri... 
Acum n-are să-l mai aştepte intrând pe uşă, căutând să 
ghicească cu ochii vicleni. Acum, în camera lui e încartiruit 
desigur un ofiţer inamic; priveşte nepăsător la cadrele din 
pereţi, îi răsfoieşte cărţile, se uită cu batjocură la tot ce i-a 
însemnat sensul vieţii lui, când viaţa avea un sens; tratatele 
de filosofie, Wundt şi Kant, Comte şi Pascal, Bergson, 
romanele şi volumele de versuri, caietele cu notițe de 
cursuri. Le-a trimis toate acasă. Ca să aibă, poate, cu ce 
face foc ordonanța ofițerului străin. 

Mama, la fereastră, mai stă oare plecată pe măsuţa de 
lucru, ca întotdeauna, până se lasă noaptea? 

Când aducea lampa, îşi ridica privirea orbită de lumină: 
„Stel, ce palid eşti tu astăzi! Mai lasă cărţile! Fă o plimbare 
în grădină...” 

Mai ştie că trăieşte? Cum trebuie să-şi îndrepte ochii ei 
miopi, tresărind când aude paşi dincolo, în camera lui? Să 
gândească: „N-am făcut focul la Stel. Nu i-am trimis ceaiul. 
Şi lui dacă nu-i dai nu cere...” Pe urmă, să-i lase îndată în 
jos, când îşi aduce aminte că nu poate să mai fie el! Acolo e 
ofiţerul vrăjmaş. Care păşeşte apăsat cu mersul său de stă- 
pân. O vede întorcând ochii spre grădina lor, potopită de 
viscol în întuneric. Merii în care iarna ciripeau scatiii şi 
vrăbiile zbârlite așteptând fărâmiturile aruncate în zăpadă, 


din şorţul Agatei, după masă... Grădina lor cu trandafiri 
îmbrobodiţi în şumuioage de paie, de care, copil, se speria 
ca de înfiorătoare vedenii; îi păreau babe chincite, 
aşteptându-l noaptea... Cele două ronduri mici de flori... 
Poteca unde creşteau pe margine macii, care, toamna, în 
capsulele uscate, sunau sămânţa neagră ca alicele într-o 
cutie de carton. Puneau masa afară, seara, până toamna 
târziu. Se auzea stingerea la cazarmă. Paşi pe stradă. 
Căţelul doamnei căpitan de alături, cu un zurgălău de 
metal. Recunoştea toate glasurile. Ceasul catedralei bătea 
muzical jumătăţile. Luna apărea atât de mare şi roşie, în 
capătul străzii, încât întotdeauna se întreba dacă e luna ori 
numai ceasornicul catedralei iluminat. Au fost odată într- 
adevăr, aievea, acestea toate? 

De acolo, acum, nici un glas, nici o veste nu mai stră-bate. 

Numai gândurile se caută prin văzduhurile bătute de 
viscol; visurile se întâlnesc în noaptea întreruptă de 
gemete. 

Sublocotenentul Stelian Minea îşi încovrigă trupul de copil 
sub cele două mantăi. De frig, în rana închisă, trecu un 
junghi. Îşi înfundă capul în pernă, să n-audă răcnetul din ce 
în ce mai bezmetic al vântului şi, poate, să-şi strivească 
acolo, ascuns, un început de plâns. 

Onisfor Sachelarie gemu prin somn. 

Prinţul Gurii Serghievici Vorşaghin, căpitan în al doilea 
regiment de gardă şi ataşat pe lângă marele cartier de la 
laşi, căscă de câteva ori cu un suspin din gât, ca ogarii, 
întoarse perna cu dosul în sus şi vâri mâinile pe dedesubt, 
să caute un loc mai răcoros. Gura îi era coclită, oasele parcă 
secătuite de măduvă. 

Se culcase la patru dimineaţa. Nu ştia când s-a dezbrăcat, 
nici când i-a tras Kornei cizmele. Atât i-a rămas în cap: patul 
care îndată a început să se legene, să se scufunde, până s-a 
transformat subit într-o sfârlează, învârtindu-se cum îşi 
închipuia că s-ar învârti un pat la pol, acum douăzeci de ani, 
când întâia dată profesorul său, onorabilul Avacum 


Iacovlevici Augustinov, i-a explicat, cu ajutorul unei 
portocale, rotația planetei în jurul axei. 

Îşi mai amintea încă ceva. 

Pierduse opt mii de ruble la cărţi. Nu mai ştia cine i-a 
câştigat. Dar surâse fără nici un necaz, îi era indiferent 
acum. Admirabilă seară! Când se ridicase să plece, toate 
jucau înaintea ochilor: şi masa de cărţi şi sticlele de băuturi. 
Samovarul balansa o mazurcă poloneză; polcovnicul Vasca 
Mihailovici râdea cu gura lărgită până la urechi, săltându-şi 
burta elastică, de gumă şi părând, dintr-un moment 
întraltul, că are să se înalțe ca un aerostat în plafon. De ce 
dracu râdea? Nu de el, desigur! 

E adevărat că la ieşire, în prag, s-a ciocnit cu un soldat 
care aducea o tavă cu sticle. I s-a părut că sunt doi soldaţi: 
unul la dreapta şi unul la stânga. A vrut să treacă prin 
mijloc şi a dat exact peste el. Era şi firesc. Se afla numai 
unul singur: cel din mijloc... Sticlele s-au ciocnit, una s-a 
prăvălit. A prins-o din zbor şi-a dat-o de duşcă, pe 
nerăsuflate. 

— Bravo, Gurii Serghievici! Încă, încă! 

Soldatul stătea smirna cu tava ţapănă în mână, privindu-l 
cu admiraţie. 

Ceilalţi se ridicaseră în picioare şi aplaudau. Adevărat! 
Poate că de el râdeau. Trebuia să fi avut o mutră foarte 
nostimă! Când s-a întors, nu mai nimerea uşa. A vrut să 
intre într-un dulap cu oglindă, din care venea spre el alt 
Gurii Serghievici, cu gulerul tunicii descheiat, cu o etichetă 
de lichior prinsă între crucea Sfântul Vladimir şi Sfântul 
Gheorghe, cu o şuviţă de păr căzută pe frunte până în 
ochi... Şi, cu o privire! Să-l fi văzut Vera Pavlovna! S-a dat în 
lături, poftind cu o solemnă reverență pe celălalt Gurii 
Serghievici din oglindă, dar şi acela nu s-a lăsat mai prejos, 
făcându-i loc cu identică graţie. A fost o adevărată întrecere 
de politeţe... Cât a durat? Toţi râdeau! Acum e sigur că de 
el râdeau. 


Dar Vasca Mihailovici e oare mai smerit rob al ţarului 
Nicolae? Alaltăseară, n-a lepădat el tunica, în mijlocul 
doamnelor şi domnişoarelor şi nu i-a tras un cazacioc ca pe 
Don, înfigând cuțitul în duşumea, chiuind şi zvârlind din 
picioarele scurte şi grase, până ce-a alunecat şi l-au ridicat 
de subsuori? Şi pe Piotr Gherasimovici, tată a cinci copii, 
dintre care două fete măritate, nu l-au găsit oare dormind 
într-un leagăn de prunc, cu picioarele spânzurate, cu o 
pălărie de doamnă pe cap şi cu o sticlă de coniac la gură, în 
chip de biberon? Buni băieţi, toţi! Buni şi românii! Oameni 
de petrecere. Golesc zdravăn paharele, zvârl banii la cărţi 
şi a doua zi îşi vând inelele şi cerceii... Dar acum, ce 
plictiseală! Să îmbraci mantaua, să o înşiri prin ger până la 
cartier ca să asculţi prostiile lui Arcadie Artiniievici, cu 
glasul lui plângăreţ şi fornăit pe nas, de diac; sau glumele 
răsuflate ale lui Uvar Uvarovici, pe care le-a citit acum zece 
ani, în călindare. 

— Kornei! 

— Porunciţi, nobleţa voastră! 

— Ce se întâmplă afară? 

— Nu se întâmplă nimic, nobleţa voastră. 

— Nu fi idiot! Ninge, plouă? 

— Viscoleşte, nobleţa voastră. Crivăţ, ca la noi, pe Don. 

— Şi cât e ceasul? 

— "Trei, nobleţa voastră. 

Nu era nevoie să mai adauge că e trei după masă. 

Prinţul Gurii Serghievici Vorşaghin se scărpină în cap cu 
gestul cel mai lipsit de nobleţă posibil şi pomeni un număr 
atât de respectabil de sfinţi-părinţi, încât ar fi ajuns pentru 
a convoca un mare sinod cu dânşii şi a provoca o schismă. 
Bun! Va să zică iar a lipsit de la birou. Şi Carol Feodorovici 
Kitling iar bombăne! 

Apoi surâse la gândul lui Carol Feodorovici, bombănind 
între hărţile şi dosarele lui, trântind cu pumnul în planşete, 
de tresare zăngănind linguriţa în paharul de ceai şi de nu 


mai păşesc toţi decât în vârful picioarelor, ca în camera unui 
bolnav. 

Se înveseli foarte la această închipuire. Mai căscă o dată, 
luă ceasul de pe măsuţă să se convingă dacă nu s-a înşelat 
Kornei. 

Era exact. Ba încă trei şi zece! 

Porunci: 

— Ceaiul! Apă caldă de spălat... Încălzeşte şervetele. Şi un 
plic şi hârtie... Ai să dai fuga cu biletul la cancelarie! Spui 
excelenţei sale Carol Feodorovici că sunt bolnav în pat... 
Foarte bolnav! 'Teribil de bolnav! Pericol de moarte! Febră 
mare: treizeci şi nouă de grade. Spui patruzeci! 

— Înţeles, nobleţa voastră. Boala veche a nobleţei sale. 

— Exact, Kornei! Eşti un băiat deştept, când vrei. Ai s- 
ajungi staroste, când te-i întoarce la Agrafena şi Korjiţkii tăi. 
Kornei râse, ştergându-şi nasul cu podul palmei. Nobleţa 

sa e vesel şi glumeşte. Nobleţa sa e întotdeauna vesel. 

Nobleţa sa Gurii Serghievici Vorşaghin, cu un eroic spasm 
de voinţă, sări din pat. 

Îşi spălă îndelung gura cu apă şi pastă, să-şi alunge 
cocleala. Sfârşi o sticlă de colonie, căreia îi făcu vânt, sub 
lavoar, cu piciorul. Într-o jumătate de oră era gata: periat, 
pieptă-nat, bărbierit proaspăt, în faţa samovarului care 
bâzâia vesel şi a sticlei de coniac, a farfuriilor cu şuncă, 
sardele, batog, pateuri şi unt. 

Când sfârşi această prea frugală gustare, aprinse o ţigară 
cu cartonul lung cât un periscop, merse până la fereastră şi 
trase în lături draperia de catifea vişinie. 

În stradă, prin feregile subţiri de gheaţă ale geamului, se 
vedeau în trâmbele de zăpadă câţiva soldaţi români, cu 
mantăi pirpirii şi căciuli albe, trecând pe căluţii lor ridicol 
de slabi, ca mâţele. Crivăţul smulgea pale de omăt de pe 
acoperişuri, le răsucea în mijlocul străzii, le împroşca în 
trecătorii grăbiţi, îmbodoliţi până în nas şi înotând până la 
genunchi în pârtiile, de la o clipă la alta, astupate. 


Pe poarta deschisă, în sania lui, a lui Gurii Serghievici, 
ieşea Sofron Vesbianu, cu blana şi căciula de lutru trasă 
peste ochi, răsturnat, cu mâinile în buzunări. Ciudat individ 
şi acest Sofron Vasilievici! Nu înţelege o buche nemţească, 
franţuzească, englezească, rusească, niet! Şi cu toate 
acestea ziua întreagă e la cartierul lor. Cumpără, vinde, 
cară, duce... Vulgar, lacom şi şiret, ca un negustor din 
Moscova. Dar Zoe Dimitrievna, ce femeie de rasă! Unde-o fi 
găsit-o ursul? Poţi discuta cu ea ceasuri întregi despre 
Turgheniev şi Balmont, despre D'Annunzio şi Shelley, Ibsen 
şi Cehov, ca în cel mai ermetic salon din Petersburg. Are 
ochii ca violetele imperiale şi un gât rotund şi sculptural, 
mai superb decât al Verei Pavlovna. 

I-a spus-o ieri, iar Zoia Dimitrievna a plecat ochii în jos, 
aşezându-şi cutele rochiei peste vârful pantofului mic, exact 
tot atât de mic cât o rândunea cu aripile strânse. Cunoaşte 
el privirea aceasta modestă a femeilor: „Le rog, nu-mi place 
să vorbeşti astfel... Să ştii că n-ascult! Chiar poţi să 
continui, că tot n-ascult.” 

Gurii Serghievici Vorşaghin se postă în faţa oglinzii şi îşi 
examină cu deplină mulţumire de sine ovalul obrazului, 
puţin obosit. Dar cu atât mai plăcut, ochii cu cearcăne care 
nu făceau deloc urât figurii, părul bălan, mustaţa moale, 
cicatricea abia atinsă de sabie; o linie albă la tâmplă, dând 
exact atâta bărbăţie câtă lipsea acestui cap de feminitate 
molatică. N-avea de ce să nu-i placă Zoei Dimitrievna omul 
căruia atât de fierbinţi, lungi şi deznădăjduite epistole îi 
trimitea Vera Pavlovna, cea pentru care atâtea sinucideri şi 
dueluri a văzut Petersburgul! 

Într-adevăr, Gurii Serghievici Vorşaghin era din familia 
fericită a muritorilor care aduc îndată, unde păşesc, voie 
bună, lipsă de grijă şi veselie. 

Slugile îl întâmpinau voioase la scară; când intra într-o 
casă posomorâtă cu un minut înainte, toţi exclamau 
bucuroşi: 


— A! Gurii Serghievici. Ce mai veste-poveste? Ascultă, 
poamă bună ce eşti! 

Şi îndată, figurile se luminau, ca la cine ştie ce fericită 
veste-poveste: începeau râsete, toţi se apropiau de el, 
femeile părăseau lucrul, ori cărţile, ori bârfelile lor. Cel mai 
mocnit dintre toţi îşi aducea aminte o anecdotă de mult 
mucegăită într-un cotlon al creierului; viaţa părea imediat 
plină de surprize plăcute, aşa cum se arată în dimineţile de 
primăvară, când surâzi în cerdac vişinilor înfloriţi, numai 
fiindcă e multă lumină şi cer străveziu. 

Prinţul Gurii Serghievici Vorşaghin nu făcea nimic pentru 
a răspândi în jurul lui această atmosferă voioasă. Era numai 
firesc, lipsit de grijă şi deplin fericit de tot ce vedea, ce 
auzea, ce i se întâmpla. 

În faţa oglinzii, răsfrângându-i mijlocul subţire, înalt şi 
elastic, fluiera un cântec; schiţă un pas de dans. 

Îşi schimbă altă tunică, cu toate decoraţiile multicolore 
prinse ca un zaimf în dreptul inimii: ruseşti, franceze, 
engleze, italiene, câte adunase în diferite misiuni prin care 
trecuse, lăsând în urmă glorioase amintiri de risipă şi de 
chefuri epice. 

Bătu la uşa Zoei Dimitrievna, zâmbind dinainte celor ce 
avea să-i spună. Îi deschise Dumitraşcu Racliş, care îşi 
sorbea singur cafeaua, într-un jâlţ, făcând pasienţe. 

Îşi strânseră mâna cu mare bucurie amândoi. 

Se înțelegeau. Se simpatizau. Se preţuiau. 

Dumitraşcu Racliş găsise în sfârşit în acest laşi al mizeriei 
un om care colindase Europa şi avea cele mai distinse 
purtări, în afară că era un pătimaş jucător de cărţi; 
întocmai precum Gurii Serghievici găsise, în sfârşit, în acest 
oraş moldav al mizeriei, un om care colindase Europa, îşi 
tocase cu eleganţă averea, avea cele mai distinse purtări, în 
afară că era un şi mai pătimaş jucător de cărţi. 

— Zoe vine imediat, mon petit prince, vesti Racliş. Se 
îmbracă, desigur. Facem până atunci un ecarte? Trei 
partizi, două sute de ruble: distracţie! 


— Perfect! Cu cea mai mare plăcere... E întotdeauna o 
plăcere să joace cineva cu dumneata, Dimitrie Ştefanovici! 
Dumitraşcu Racliş alese cărţile; lepădă exoflele inutile şi 

partidele începură. 

Părintele Zoei Vesbianu fila cartoanele cu cea mai deplină 
fericire scrisă pe figura osoasă, cu mustăţile albe puţin 
fumegate de tutun şi cu cearcănele a nouă mii de nopţi 
pierdute în toate cazinourile vechiului continent. 

Trăia acum într-o continuă beatitudine. Grijile de la 
Bucureşti dispăruseră. Zoe îl târâse cu ea, îl instalase într-o 
cameră de la dânşii, îl îngrijea şi îi împlinea toate poftele. 

Sofron Vesbianu, abia ajuns la laşi, descoperise o casă 
încăpătoare, plătise chiria pe un an înainte, ca să nu aibă 
nici un neajuns şi găsise imediat un câmp fertil, o adevărată 
Californie pentru afacerile lui. La cartierul rusesc se afla 
într-o zi, când Gurii Serghievici se plângea că nu-şi găsise o 
locuinţă omenescă. A înţeles-o aceasta din dialogul cu un 
misit de case. I-a oferit îndată o cameră şi un antret pentru 
ordonanţă, grajdul pentru cai. Stau la masă adeseori 
împreună. N-a vrut să primească, fireşte, nici un ban, 
„suntem doar aliaţi”. 

Dar Gurii Serghievici îl aprovizionează cu toate ale 
gospodăriei de la depozitele ruseşti, i-a pus la dispoziţie 
sania, caii şi mai e şi un cineva, cu mare trecere la 
comandamentul armatei ruse, nepotul ministrului de război 
de la Petersburg şi al mai multor doamne de onoare de la 
curtea împărătesei; deci om care să-i servească în toate 
afacerile lui misterioase. 

Cel mai încântat însă de această prietenie e tot 
Dumitraşcu Racliş. 

Are de-a face cu un adevărat gentleman: se poate recreia 
şi consola astfel de toate apucăturile grosolane ale 
ginerelui, pe care trebuie să le suporte. Prinţul Vorşaghin 1- 
a introdus în cercul lor; un club improvizat într-o casă a 
unui alt soi de prinţ, indigen şi scăpătat. Acolo nu intră 


decât puţini români, câţiva bărbaţi şi câteva femei, prietenii 
proaspeţi ai aliaţilor. 

Şi acolo i-au fost dat ochilor să vadă cele mai infernale 
partide de cărţi, cum n-a mai pomenit în toate casele de joc 
şi cluburile din apusul Europei, unde şi-a azvârlit pe 
postavul verde averea lui, zestrea nevestei şi moştenirea 
Zoei. Oamenii care plecau spre front ori se întorceau pe 
front, scoțând teancurile intacte de ruble, deşertând 
cantităţi prodigioase de spirt sub toate formele şi de toate 
gradele; certându-se şi împăcându-se de la nimic; sfârşind 
totul în fiecare dimineaţă într-o pâclă nepătrunsă de fum, 
printre movili de sticle deşarte, cartoane de ţigări, pahare 
de ceai şi cutii de compot; colonei şi generali beţi 
îmbrăţişându-se cu locotenenţi şi sublocotenenţi, zvârlind 
bacşişuri fabuloase ordonanţelor şi apoi luându-i în palme 
ca pe urmă să-i sărute şi să le plângă pe umeri: o adevărată 
etapă a disperaţilor condamnaţi la moarte, veşnic primenită 
de alţi ofiţeri în ducere şi întoarcere şi totuşi veşnic aceiaşi; 
oameni stranii de altă planetă, cu logică şi sentimente care 
scapă înţelegerii curente, cuprinşi de-o exasperată însetare, 
după doi ani jumătate de război, să-şi ucidă orice tresărire 
a amintirii despre altă viaţă de altădată şi presimţirea unei 
lumi care sfârşeşte, amestec de cruzime şi de 
sentimentalism, de brutalitate şi delicateţă, de viclenie şi de 
candoare, de slugărnicie şi aroganță, de laşitate şi de 
bravură; lume parcă anticipat zvârcolită de spasmurile 
agoniilor ce aveau să vină. 

Dumitraşcu Racliş juca, nu lipsea o seară, câştiga. 

El, căruia valeţii şi rigii îi mistuiseră averea, avea de astă 
dată o superioritate vădită; nu punea un pahar de spirt în 
gură. Trăia numai pentru cărţi. Putea pune în sfârşit în 
aplicare, cu izbândă, sistemele „infailibile” care-l trădaseră 
întotdeauna. 

Acum norocul era egal: partidă şi partidă. Două, el; două, 
Gurii Serghievici. De altfel jucau numai pentru plăcerea 
jocului; două sute de ruble, cinci sute de lei, ce însemnau? 


Când intră Zoe Vesbianu, în haina albastră care-i catifela 
mai mult albul pielii, Gurii Serghievici zvârli cărţile. Arătă 
partenerului: n-avea în mână decât exofle străine, era vol, 
tot pierdea partida. O socotea pierdută. 

Zoe Vesbianu se aşeză între dânşii. 

După ce le întinse mâinile parfumate, fără altă podoaba 
decât verigheta de aur, simbol al sclavajului conjugal, îi 
mustră: 

— V-am auzit venind astăzi dimineaţa... Unul la patru, altul 
la cinci. Cine a fost cel mai cuminte? 

— Cucernicul pocăit care vă vorbeşte, Zoe Dimitrievna! se 
grăbi cu alintată smerenie prinţul Gurii, să pună în lumină 
această excepţională „cuminţenie”, care-l adusese acasă, e 
drept, pe mai multe cărări, dar la ora patru, pe câtă vreme 
pe Dimitrie Ştefanovici, îşi amintea bine acum, l-a lăsat 
moţăind cu cei din urmă jucători. 

— N-aş putea să ştiu, mă rog, două lucruri, mon petit 
prince? Mai întâi, care din doi vă depravaţi unul pe altul? Pe 
urmă, ce plăcere găseşti dumneata, om tânăr, inteligent, 
cultivat, cu atât de distinsă lectură, vrai homme du monde, 
ce plăcere găseşti să pierzi nopţile în fum şi în tovărăşii 
echivoce? Pe papr îl înţeleg! E un jucător înveterat. Nici nu 
mai cere vieţii altceva decât o plăcere, pe care - nu e aşa, 
papr? - a plătit-o destul de scump... Dar dumneata? 

— O, Zoia Dimitrievna! Ridică ochii albaştri şi inocenți, 
spre tavan, prinţul Gurii. De unde ştii că nu încerc să 
înlocuiesc o pasiune prin alta? Poate vreau să-mi adorm 
astfel o durere inconsolabilă! Poate prefer să-mi ucid o 
noapte stupid, numai ca să nu-mi amintesc, torturat de 
insomnie, acele lucruri pe care nu trebuie să mi le mai 
amintesc! 

Gurii Serghievici minţea cu un aer foarte nefericit şi 
teatral, de victimă, în mijlocul acestei lumi vulgare. 

De fapt, bea şi juca zdravăn, fiindcă îi plăcea să bea şi să 
joace zdravăn. 


De insomnie nu suferea şi nici amintiri or gânduri triste n- 
aveau de ce să-l tortureze. Doar câteodată mijea, în curând 
aţipită, mustrarea că n-a răspuns la scrisorile Verei 
Pavlovna; remuşcare vagă, în zori, când se întorcea cu gura 
coclită de la petrecere, dând să intre în şifoniere şi 
trântindu-se îmbrăcat în pat, ca să nu-şi mai amintească, de 
fel, când l-a dezbrăcat şi i-a tras cizmele Kornei. 

Dar ştia prea bine că în urechea unei femei - mai ales când 
femeia e soţia unui mops ca Sofron Vasilievici şi când ştia că 
a citit romanele lui Turgheniev! - nu sună niciodată banal 
toate aluziile la aceste teribile nefericiri sentimentale, 
pentru a căror consolare, te abrutizezi, cauţi deznădăjduit o 
mocirlă să te împotmoleşti, tu şi nefericirea ta, bei până la 
fund drojdia acră şi tot aşa mai departe, cum scrie în 
romane şi se recită pe scenă. 

Gurii Serghievici Vorşaghin repetă, aşadar, ceea ce repeta 
în dreapta şi în stânga, de zece ani, de când era încă în 
şcoala de cadeți, cu efecte aproape invariabile. Pe figura 
gânditoare a Zoei Vesbianu, în ochii de culoarea violetelor 
imperiale, căuta nerăbdător curiozitatea, mirarea, 
interesul; deşi nu s-ar fi supărat de fel dacă Zoe Vesbianu i- 
ar fi răspuns, hohotind, că toate acestea sunt basme şi că e 
nedelicat să o socotească atât de naivă ca să le creadă. 

Atunci Gurii Serghievici ar fi râs şi el imediat, mărturisind 
că a minţit şi găsind foarte firesc să mintă unei femei 
frumoase, pentru a da vieţii atât de vulgare puţină savoare 
romantică. 

Dar Zoe Dimitrievna era acum de altceva preocupată, 
mângâind fără să-şi dea seama şiragul boabelor ovale de 
chihlimbar de la gât. 

Întrebase şi asculta, cu gândul aiurea. 

Într-adevăr, se întâmpla minunat. Astăzi dimineaţă, întâia 
oară după două luni de când se afla în Iaşi, dăduse ochii cu 
Radu Comşa. Îl întâlnise la o strâmtoare, unde Radu nu mai 
putuse scăpa şi a fost nevoit să se oprească. Au vorbit foarte 
simplu, ca doi prieteni care se revăd. Zoe a fost cât se poate 


de calmă; a glumit, l-a tachinat... Poate ochii i se opreau 
prea lung la Radu şi la buzele lui cărnoase, pe care le 
simţea încă pe umăr, pe gură, pe pleoape. Acestea însă nu 
le ştia decât ea. Nimeni nu putea ghici; nici Radu... Şi cum 
i-a venit oare în gând să-l invite numaidecât la ea, după- 
amiază? Radu a răspuns că nu poate, nu ştie, a cercat să 
evite. Dar până la sfârşit a fost silit să făgăduiască. 

Şi acum îl aşteaptă. 

Dacă vine într-adevăr, atunci ar trebui să sosească din 
clipă în clipă. E bine că se află aci şi prinţul Gurii. Prezenţa 
unui bărbat tânăr, plăcut, vioi, cu îndestul spirit va trezi 
desigur puţină gelozie în inima lui Radu. De multe ori 
iubirea nu se mai întreţine decât prin acest parazit galben. 

A sunat afară. Cum a tresărit! S-ar cuveni să fie mai calmă. 
Radu intră întâia dată în casa ei, dacă aceasta se mai poate 
numi casa ei! 

Zoe îşi aruncă ochii la păreţi, la mobile. E îndestul de 
plăcut salonul acesta larg! 

Casa fusese închiriată cu mobile cu tot; casă veche de 
boieri scăpătaţi. Se simţea bine aici, fiindcă îi amintea ceva 
din viaţa lor, înainte de ruina lui Dumitraşcu Racliş şi 
înainte de a fi devenit madam Sofron Vesbianu. 

Canapele largi, jilţuri comode, un pian cu coadă de lemn 
castaniu, cadre înfăţişând bărbaţi şi femei în costume de 
acum patruzeci de ani, câteva miniaturi de diafane doamne 
cu umerii goi şi căzând în linii foarte lungi, cum erau 
frumuseţile de acum aproape un veac; figuri grave şi 
melancolice, privind cu ochii obosiţi la aceşti năvălitori prea 
gureşi în adăpostul lor, unde fusese până acum o mare 
tăcere... Faţă de strâmtoarea în care trăieşte atâta lume la 
laşi, casa lor e chiar foarte prezentabilă şi n-are de ce se 
teme de impresia lui Radu. Ciudat! Unde i-a fost dat să-l 
primească „la ea acasă”, aşa cum stăruise de atâtea ori! 
Radu nu-l cunoştea nici pe Sofron, nici pe papf. La 
Bucureţiti n-a vrut să-i calce niciodată pragul, numai fiindcă 
se ferea de situaţii îndoielnice: „Să stai la masă între bărbat 


şi femeia cu care îl înşeli... Picioarele căutându-se, 
atingându-se, apăsându-se, pe sub scaun... Scene, de 
vodevil! Odios!”... 

Şi acum a sunat. 

Dar nu e el! E numai Sofron. 

Şi-a zvârlit blana şi căciula. Păşeşte în salon, tropăind şi 
frecându-şi degetele bondoace. Scutură mâna prinţului 
Vorşaghin, să i-o smulgă din umăr. Întinde laba moale şi 
puţin dispreţuitoare lui Dumitraşcu Racliş. O atinse pe 
frunte, cu buzele, pe Zoe, ridicându-se în vârful degetelor 
pe picioarele lui scurte, s-o ajungă. 

Are nasul vânăt, pomeţii obrajilor violacei; poartă o 
jachetă a cărei coadă îl face mai scurt încă şi mai rubicond. 
— Hei, este ger, prinţule! îl bate pe Gurii Serghievici pe 

umăr. Ger! Cum la voi ger, la Siberia. Sibirschiger! 
improvizează un cuvânt inedit pentru toate idiomele din 
lume. 

Sofron Vesbianu nu ştie o boabă din altă limbă în afară de 
cea părinteasca. Şi atunci, vorbind cu un străin, stâlceşte 
cuvintele şi le strigă din răsputeri, cu impresia că aşa va fi 
mai uşor înţeles. Un străin i se pare un infirm: surd ori aşa 
ceva. 

— Tac, tac, Sibirschiger! Râde prinţul Vorşaghin, 
arătându-şi dinţii albi. 

— Acum, la frig tare, bun este casă, samovar, ceai şi carte! 
Daite carcicu, davaite cărcicu, cvosim-devid, cvosim-devid... 
Aşa e, prinţule? Maladeţ! 

— 'Tac, samovar, ceai... daite carcicu! Se sileşte cu toată 
bunăvoința prinţul Gurii să înţeleagă acest volapuck şi să 
pară încântat de deosebita atenţie a amfitrionului. 

— Bun! Bun! Haroşie ciolovec! îl bate mai departe pe 
epoleţi Sofron Vesbianu. 

Apoi, socotind că şi-a făcut cu prisosinţă datoria de gazdă 
faţă de mosafir, se îndreptă spre Zoe: 

— Zoico dragă, porunceşte, maică, pentru ceaiuri... Sunt 
sloi de gheaţă, puiculeano! 


Ceaiul fu adus cu samovar, după moda rusească şi tot după 
moda rusească, introdusă de Gurii Serghievici Vorşaghin - 
de altfel întinsă acum în toate casele din Moldova unde se 
mai putea bea din belşug ceai - veniră şi farfuriile cu 
compot, dulceaţă, pateuri, sticle de coniac, rom, votcă şi 
lichior. 

Cât timp fetişcana durdulie, cu şorţ şi bonetă de dantelă 
albă, orânduia tablalele şi strămuta înaintea fiecăruia 
măsuţele, privirea lui Sofron Vesbianu se oprea la sâni şi la 
mijloc, atât de stăruitor, încât slujnica servi plecând ochii în 
pământ, cu obrajii pară, cu mâinile tremurând. 

Pe urmă, când servitoarea sfârşi şi ieşi din salon, Sofron 
Vesbianu se aşeză înaintea farfuriilor, ca întotdeauna, cu 
aerul brutal şi grăbit al unui călător într-un restaurant de 
gară, inspectându-şi paharul, linguriţa, furculiţa şi cuțitul, 
înşfăcând bucăţile cele mai ochioase. 

Zoe Vesbianu fu şi de astă dată stânjenită pentru el, de 
aceste apucături de han. 

Dar prinţul Gurii, ghicind, îl scuză cu un zâmbet de ironică 
admiraţie: 

— Sofron Vasilievici are poftă mare! Ioată ziua aleargă, 
lucrează, consumă energie... 

— Ce spune, Zoico? întrebă Sofron, împingându-şi în gură, 
cu degetul, o felie de şuncă supranumerară. 

Zoe îi tălmăci. 

— Desigur că alerg! Eu nu sunt un parazit! 

Aceasta era la adresa lui Dumitraşcu Racliş. 

— Alerg, muncesc, consum, fiindcă mă consum! aprobă 
Sofron Vesbianu cu gura plină, încântat de această 
descoperire, „consum fiindcă mă consum!”, pe care o găsea 
de o superioară fineţe. 

Apoi, tuşind cu o înghiţitură în gură, îi trimise o bucăţică 
de şuncă, de unt şi de pâine, un minuscul bol digestiv, exact 
în fruntea lui Dumitraşcu Racliş, care-şi sorbea liniştit 
paharul cu ceai. 


Dumitraşcu Racliş puse paharul jos, îşi scoase batista şi se 
şterse, calm, pe frunte. 

— Sunt oameni care mănâncă încă parcă ar fi acum 
scăpaţi din caverne! făcu o constatare, aşa, neadresată 
nimănui, împăturindu-şi batista şi aşezând-o în buzunarul 
de la piept. 

Sofron înţelese pentru cine era aceasta şi fiindcă avea 
acum gura arhiplină, încât nu mai putea răspunde, îl 
fulgeră numai cu o privire teribilă. 

După ce înghiţi, îşi rosti replica: 

— Şi eu cunosc oameni care chiar dacă ar fi în peşteri ar 
juca arşice... În arşice de ăia... cum se cheamă? 

— De mastodont, cum cunosc eu un exemplar! îl ajută 
Dumitraşcu Racliş, zâmbind fiindcă găsise bună istoria 
omului din caverne care ar juca în arşice, în lipsă de un club 
cu masă lungă, pe două tablouri de bacara. 

— Ce spun, te rog, Zoe Dimitrievna? întrebă prinţul 
Vorşaghin, înțelegând că amândoi se ceartă. 

— Nimic interesant! răspunse Zoe. Se tachinează! Discută 
politică! Spun că dirijabilele germane sunt adevăraţi 
mastodonți... 

În clipa aceea zbârnâi din nou clopoţelul, anunţându-l, în 
sfârşit, pe Radu Comşa. 

Zoe îi ieşi înainte, după ce-şi cercetă din treacăt figura în 
oglindă şi îşi aranjă buclele părului. 

Comşa rămase în prag, căzut din lună. 

Se aştepta s-o găsească pe Zoe singură; îşi făcuse chiar un 
plan de defensivă şi dădea peste atâţia necunoscuţi! 

Zoe îi prezintă. 

Sofron Vesbianu se ridicase de pe scaun. Şi ca să-şi 
destindă pantalonii încreţiţi armonică peste urechile 
ghetelor, se deda la ciudate azvârlituri din picioare; un fel 
de început bizar de dans. 

— Mi se pare, domnule Comşa - începu Sofron, curăţindu- 
şi cu buzele şi cu limba gingiile de resturile şuncii şi ale 
pateurilor într-o schimă care îl făcu pe Radu Comşa să 


creadă, o clipă, că se strâmbă la el - mi se pare că sunteţi 
şeful unei direcţii de la Interne? Statistică pentru rechiziţii, 
aprovizionare, eţetera et eţetera! Îmi pare foarte bine! O să 
te calc într-o zi... 

Radu Comşa îl privea cu uimire, amestecată cu milă 
peniru Zoe. 

Va să zică acesta era Sofron Vesbianu?! Stăpânul, în faţa 
legii şi a oamenilor, pe trupul, sufletul şi voinţa ei?! Acum 
înţelegea multe. Şi înţelegea, mai ales, de ce se strângea 
atât de deznădăjduit lângă el, când o trimitea acasă! 

O privi cu mai puţină vrăjmăşie. Biata Zoe! 

Biata Zoe îşi dădea toate silinţele ca să-şi păstreze aerul 
cel mai firesc. 

Porunci alt serviciu de ceai. Îl invită alături de ea, făcându- 
i loc pe divan. Explică celorlalţi că e un cunoscut din 
Bucureşti, dintr-o familie prietenă, tovarăşul de avocatură 
al lui Alexandru Vardaru şi logodnicul domnişoarei Vardaru. 

— A! Eşti atât de bine cu domnul Vardaru? E un om cu 
mare trecere la Domenii. Şi la Interne! Şi la Război! Am 
avut de câteva ori de-a face amândoi, dar nu ne-am prea 
înţeles. Nu e nimic. Toţi oamenii sfârşesc prin a se înţelege 
cu mine! vorbi Sofron Vesbianu, culegând cu scobitoarea 
merişoarele aurii din compotul rusesc. 

— Să-ţi dau o farfurie! îi întinse Zoe o farfurie de compot şi 
o linguriţă. 

— Mersi! N-am nevoie. Vorbesc şi mai iau una, vorbesc şi 
mai iau una... le supără? 

Zoe nu mai încinse discuţia, iar Sofron Vesbianu vorbea şi 
mai lua una. 

— Da, pe domnul Vardaru aş vrea să-l cunosc mai de- 
aproape! Continuă, scuipând cozile merişoarelor în farfuria 
lui Dumitraşcu Racliş. Îmi pare foarte rău că nu ne-am 
înţeles! 

Sofron Vesbianu nu spunea că „neînţelegerea” consta în 
câteva întâlniri în care Alexandru Vardaru îl repezise, 
fiindcă îl prindea cu afaceri nu tocmai dintre cele mai 


curate. Şi ascultându-l, Radu Comşa îşi amintea acum că a 
mai văzut această mutră şi pe la biroul lui şi prin 
antecamerele ministerelor şi pretutindeni unde mişună 
samsarii suspecți, foştii vechili, negustorii faliţi, lumea 
aceasta amestecată care mai bine de doi ani traficase cu o 
mână pentru puterile centrale, cu cealaltă pentru consorțiul 
britanic; şi se strămutase la laşi, să-şi continue, activ, 
operaţiile, încă mai prospere în haosul general. 

— Domnul Comşa, în ce fel aţi rezolvat problema cea mai 
dramatică a refugiului: adăpostul? Aţi găsit locuinţă? 
întrebă Zoe, ascultându-se cum îi spunea cu simplitate 
„domnule Comşa” în loc de „Radule”! 

— Mulţumitor, doamnă! Am fost bursier la liceul de aici, la 
Internat. Am găsit locuinţă chiar la un fost profesor al meu, 
pensionar. Un om încântător... 

— O! E atât de greu cu camerele, în acest Iaşi sărac şi 
prea mic! Uite, prinţul Vorşaghin a avut noroc cu noi... Nue 
aşa, Gurii Serghievici? 

— Desigur, Zoe Dimitrievna, fără dumneata şi Sofron 
Vasilievici, eram un naufragiat! Dar Zoe Dimitrievna mi-a 
întins mâna-i catifelată, care nu are nevoie de inele ca să fie 
frumoasă şi iată cum am devenit un fericit naufragiat, salvat 
cu o prea delicioasă ramură de liliac alb... 

— Vai, mon prince, ce basme mai spui! Mă confunzi cu 
sistriţele dumitale! 

Şi făcându-i cu degetul: 

— Gurii Serghievici, te rog, fii mai serios! Ştii că sunt rea 
când mă supăr. Confisc cheia de jos, de la uşă şi te las în 
viscol. Mâine dimineaţă! 

Radu Comşa se întreba dacă între acest rus bălan, foarte 
plăcut şi desigur un mare mehenghi, dacă între el şi între 
Zoe există numai prietenie ori n-au trecut cumva dincolo. Şi 
simţi o uşoară, o foarte uşoară undă de nemulţumire. Se 
consola repede Zoe! Biata Zoe! 

Ca şi cum i-ar fi ghicit gândul, clătinându-şi nervos piciorul 
peste picior, Zoe vorbi enigmatic: 


— Vezi, domnule Comşa? Am adoptat şi noi maniera 
rusească! Prinţul Vorşaghin ne-a învăţat, să ne spunem pe 
nume, aşa cum vorbesc eroii lui Tolstoi, Turgheniev, Gorki, 
Dostoievski... Ne spunem: Zoe Dimitrievna, Gurii 
Serghievici, Dimitrie Ştefanovici, Sofron Vasilievici... E 
foarte comod şi găsesc amuzant! E o intimitate pe care o 
poţi plimba în public fără teamă, chestie numai de nuanţă! 
Eşti Radu Mihailovici, sunt Zoe Dimitrievna... Radu! Zoe! 
Fără „domnul”, fără „doamna”... Ca în intimitatea dintre doi 
soţi, doi prieteni sau doi amanți. Nu? Nu, Radu Mihailovici? 

Zoe, care execută astfel un adevărat dans pe tăiuş de 
cuțite, se opri şi râse, cu un tril exagerat, care sună fals. 

Sânii i se ridicau şi coborau, în haina de catifea albastră 
despicată la piept, sub boabele galbene şi ovale de 
chihlimbar, ca după un urcuş repede. 

Gurii Serghievici Vorşaghin, pătruns de o umbră de 
bănuială, după ce îi privise cu ochii fini pe unul şi pe 
celălalt, aplaudă: 

— Bravo, Zoe Dimitrievna! Eşti cea mai admirabilă rusofilă 
din Moldo-Valahia. Şi pledezi ca cel mai elocvent avocat! Ca 
un avocat care s-a identificat cu cauza... 

Numai Vesbianu, Sofron Vasilievici, nu înţelesese nimic, 
fiindcă Zoe vorbise franţuzeşte şi întrebă nedumerit: 

— Ce spune, frate? Că nu pricep nimic! 

— Doamna - se oferi Radu Comşa să-i explice - doam-na 
spune să adopt maniera rusească şi în loc să mă adresez cu 
formulele obişnuite: doamnă, ori doamnă Vesbianu, să-i 
spun pur şi simplu Zoe Dimitrievna, aşa cum i se adresează, 
de exemplu, prinţul Vorşaghin... Ceea ce n-aş putea să-mi 
permit în nici un caz, având în vedere că prietenia mea cu 
doamna Vesbianu e atât de vagă, cum a rămas, spre 
regretul meu, doar din cele câteva ocazii când ne-am 
întâlnit la Bucureşti şi nu mi-ar da aceleaşi drepturi, ca 
domnului Vorşaghin, de faţă! 

— Zi-i, dragă, zi-i Zoe Dimitrievna şi sfârşeşte cu ea! A 
turbat-o maladeţul! simplifică foarte plictisit de atâtea 


mofturi Sofron Vesbianu, continuându-şi operaţia care se 
concentra în acel moment la smulgerea câtorva fire de păr 
dintr-un neg. 

Prindea unul, încrucişându-şi privirea, ca să-şi poată vedea 
vârful negului; îl apuca bine cu unghiile şi cu o smucitură 
trăgea firul din rădăcini. Ochii lăcrimau, fiindcă dure-rea îi 
răspundea ascuţit în creştet, îi venea să strănute, dar numai 
căsca gura, fără să izbutească, aşa cum fac crapii aruncaţi 
pe uscat. 

Când sfârşi această operaţie, spre care melancolic şi 
obosit priveau cadrele ovale din perete. Sofron Vesbianu se 
întoarse spre Comşa şi îl bătu pe genunchi cu latul palmei, 
într-o pocnitură de explozie: 

— Fă cum îţi spun eu, dragă. Zi-i Zoe Dimitrievna! Zi-i 
Gurii Serghievici! La dânşii, tot o brânză e! Trăiesc ruşii 
ăştia, domnule Comşa, eh! Ce să-ţi mai spun? Parcă i-a făcut 
mă-sa pe tun! Unde-ajung, sunt acasă la dânşii: prietenie, 
cărţi, vodcă... 

Acum era rândul prinţului Vorşaghin să ceară lămuriri... 

— Ce spune onorabilul Sofron Vasilievici? 

— Nimic! Spune că ruşii sunt un popor încântător! tălmăci 
Zoe, după fantezia ei. 

Dar era mulţumită. Mai întâi nu rezistase ispitei să-i spună 
ca altădată: „Radu, Radule!” în faţa tuturor, cu temeritate. 
Pe urmă, îl înţepase uşor cu veninul acela al geloziei, la care 
nici un bărbat, chiar când iubirea s-a prefăcut în 
indiferenţă, întotdeauna nu rezistă. 

Chipul cum Radu găsise prinţului Gurii Vorşaghin dreptul 
să-i spună pe nume, Zoe, cu familiaritate, ironia aceea 
răutăcioasă pe care n-o pricepuse Sofron îi făceau bine, ca 
loviturile în glumă cu o floare peste obraz, de la cineva 
drag. Şi gândind aceasta, cu un zâmbet vag Zoe Vesbianu 
nu-şi putea desprinde ochii de la gura cărnoasă şi umedă a 
lui Radu: „Irebuie să-i muşc buzele! Numai o dată, la 
plecare. Îl duc până la uşă... O singură dată...” 


Gândul se lămurea perfid, tenace, cu cât îşi spunea că e 
mai absurd. 

Dumitraşcu Racliş, străin de toate acestea, îşi făcea 
pasienţele. 

Noul cunoscut nu prezenta nici un interes; nu vorbise 
nimic despre joc, nu-l văzuse în nici un club. 

Se lăsa întuneric. 

Fetişcana cea durdulie aduse sfeşnice şi lămpi. 

Sofron Vesbianu începu să-i explice lui Radu Comşa, cu un 
creion în mână, înşirând cifre mari pe scoarţele unui album 
al bieţilor vechi proprietari, o afacere complicată, la care 
avea nevoie de concursul său şi al lui Alexandru Vardaru. 

Când Radu se pregăti să plece, Gurii Serghievici se ridică 
şi el. 

Îl invită numaidecât la cercul lor; dorea să-i dea prilejul de 
a cunoaşte mai de-aproape ofiţerii ruşi, care-au venit să 
lupte pentru România. De fapt, se gândea că stând mai 
apropiat de vorbă, va lămuri legăturile dintre el şi Zoe; 
exact acelaşi gând cu care Radu Comşa primi invitaţia. 

În uşă, Gurii Serghievici trecu să-şi ia sabia şi mantaua din 
camera sa, cât timp Radu Comşa îşi îmbrăca blana. 

Când se întoarse în prag, Zoe Dimitrievna era acăţată de 
gâtul lui Radu Mihailovici, cu gura încleştată pe buzele lui, 
cu mâna „albă şi catifelată ca ramura de liliac alb”, dată 
după gâtul lui, cu „ochii de coloarea violetelor imperiale” 
închişi, ca să soarbă sărutul mai deplin. Radu Mihailovici se 
apăra; luptă scurtă şi mută, din care şiragul de chihlimbar 
ieşi rupt şi boabele ovale risipite pe jos. 

Gurii Serghievici făcu un pas îndărăt, tropăi, tuşi, deschise 
a doua oară uşa cu zgomot şi numai după aceea păşi din 
nou pragul. 

— Gata, Radu Mihailovici? 

Ajută la culesul boabelor de jos, minunându-se, cu cea mai 
desăvârşită nevinovăție, cum de s-a putut rupe şnurul tare 
de mătase, aşa, fără nici o pricină. 


Căutând, mâinile i se întâlneau ca din întâmplare cu 
mâinile Zoei Dimitrievna şi atunci îi strângea degetele 
subţiri în penumbra ungherelor cu o îndrăzneală de care 
Zoe a rămas prea surprinsă ca să se mai poată indigna. De 
altfel, nici nu era cu gândul la dânsul. 

Petrecându-i până la uşă, repetă cu o ameţeală dulce, 
nedezmeticită: 

— La revedere, Radu Mihailovici, Radu! 

— Pe frigul acesta, teribil crapă buzele, sângeră câteodată, 
ca o rană... spuse Gurii Serghievici, când ajunseră în 
stradă. 

Radu Comşa duse batista la gură. 

Într-adevăr, rămăsese o şuviţă subţire de sânge, din 
mușcătura Zoei. 

Se uită cu atenţie, în dreptul unui felinar, la ochii prinţului 
Vorşaghin, sub căciula înaltă şi lată, de astrahan. De ce 
spusese aceasta? Bănuise ceva? Văzuse? Dar prinţul Gurii 
Serghievici Vorşaghin îşi înfigea cizmele împintenate în 
zăpadă, cu cea mai mare linişte, trăgând din ţigara lui 
lungă cât un periscop. 

Cercul rus era alcătuit din cinci camere principale. Două 
foarte mari: una pentru restaurant, alta pentru chemin-de- 
fer. Celelalte trei, cu numeroase mese de joc, de băutură, 
de gustări, samovare clocotind neîntrerupt. 

Prinţul Gurii Vorşaghin, ca pretutindeni şi ca întotdeauna, 
fu primit cu exclamaţii de bucurie. 

Parte din ofiţeri jucau şi beau încă de la trei după amiază. 
Alţii veneau din sala de mâncare, alţii se înapoiau; ofiţeri de 
husari, de cazaci, de pihotă, de geniu, de artilerie, ofiţeri de 
stat-major şi aviatori cu micile aripi de metal la epoleţi; 
oameni înalţi şi bălani din ţinuturile baltice, figuri de 
mongoli de la marginea Tibetului, un caucazian cu figura 
albă, feminină şi cu ochii şi părul brun în faţa lăptoasă, ca 
tipurile reprezentative de rasă albă din atlasurile 
geografice, alt prinţ cu figură de tătar, negricioasă şi cu 
ochii oblici, mic, nervos, neastâmpărat; ofiţeri din 


regimentele siberiene de la capătul Asiei, toţi râzând, 
chemându-se, strigându-se pe nume, alţii atunci făcându-şi 
cunoştinţă; unul gata ameţit, tolănit pe o canapea roşie, 
ciupind strunele unei balalaici; decoraţii de toate 
dimensiunile, colorile şi formele; iar peste tot, un fum 
nepătruns, pe care trebuia să-l fereşti cu mâna ca să vezi 
bine cine-ţi vorbeşte, şi mirosul dulceag de tutun rusesc, de 
piele rusească, de ceai rusesc... Câţiva români, două 
doamne cu soţii instalaţi la o masă de joc, sistriţe cu fruntea 
strânsă în batiste albe, însângerate de crucea roşie pe 
frunte şi cu fustele scurte, lăsând să se vadă până la 
genunchi minuscule cizme de piele moale, ca marochinul. 

Printre această mulţime, trei ofiţeri români stângaci; 
ţinându-se unul pe altul, cum nu se pierd copiii de ţăran 
într-un bâlci. 

Cineva puse mâna pe umărul lui Radu Comşa. Se întoar- 
se: Scarlat Măinescu, în haină neagră, cu monoclu prins în 
arcada ochiului stâng. 

Omul care păruse Elenei Bilbor, prietena Luminiţei, 
elegiac şi absent de la cele terestre, arăta dimpotrivă foarte 
încântat de acest prea pământean spectacol: 

— Ce faci, Comşa, p-aici? Joci şi tu? 

— Nu! Sunt cu un cunoscut, un prieten, prinţul 
Vorşaghin... 

— Îl cunosc perfect pe Gurii. Suntem amici... Un tip şic! 
Latifundii în nu ştiu câte gubernii, noblețea cea mai auten- 
tică a Petrogradului... Şi la el, rublele, ca nasturii! Înţelegi 
bine. Ce-l costă? Robesc mii de oameni pe moşii pentru el! 
Apropos! Îţi datorez câteva mizerii de poli, din zile de 
piurea neagră de la Bucureşti. Îţi stau la dispoziţie... M-am 
refăcut complet, monşer! Indivizii ăştia joacă brambura... 
Vrei să mă execut? 

Şi Scarlat Măinescu scoase un portbilet de piele verde, pe 
al cărui colţ Radu Comşa văzu cu uimire, prinsă deasupra 
monogramei de aur, o coroană de conte. 


— Mersi! Lasă-i pentru Bucureşti, la întoarcere. Nu vreau 
să-ţi fie de ghină... 

Scarlat Măinescu zâmbi cu dispreţ: 

— Cât despre aceasta, nici o teamă aici! Fie vorba între 
noi: jocul e la sigur... Acum, pardon! Mă duc, fiindcă mă 
aşteaptă Lola... Am adus-o şi pe ea... 

Lola - una din acele multe prietene foarte văpsite şi în 
toalete extravagante cu care îl văzuse pe Scarlat Măinescu 
la Şosea - hohotea într-un grup de ofiţeri ruşi, sorbind 
dintr-un pahar cu picior înalt o băutură tare, de bună 
seamă, căci strânse din ochi, după ce-l deşertă. 

Un colonel gras, tuns numărul zero, cu imense mustăţi 
stufoase şi sure, aştepta, cu sticla în mână, să-i toarne alt 
pahar. Lola râdea ferindu-se, dar colonelul îi turnă cu de-a 
sila, punându-i palma după mijloc, s-o prindă, când încercă 
să fugă. Ce neruşinată! Frumoasă de altfel, înaltă, cu păr 
bogat, oxigenat, cu ochii de un albastru inocent, dar atât de 
fardată! Desigur, după asemenea individe judecă străinii 
uşurătatea femeilor noastre! 

Gurii Serghievici Vorşaghin îl apucă de braţ, conducându-l 
la o masă, între prietenii săi. Băură ceai. Băură spirt. Erau 
profesori mobilizați, oameni de trupă, care abia puteau lega 
câteva vorbe, amestecați cu ofiţeri de carieră şi cărturari 
burduf de lectură, discutând aprins, pe măsură ce creştea 
numărul paharelor, despre Dumnezeu şi destinul omenesc, 
despre beţiile precedente şi despre purificarea Europei 
prin revoluţia rusă, care nu mai poate întârzia. 

Radu Comşa, între două fraze, exprimă mirarea generală 
că armata acestei apropiate revoluţii nu părea să 
socotească războiul o chestie prea serioasă; se strămuta de 
pe un front pe altul într-un continuu du-te-vino, toţi 
mâncau, beau, jucau, cântau. O sută de kilometri de 
înaintare ori de retragere nu însemnau nimic. Scoteau 
balalaicele şi armonicele, aprindeau focuri, desfundau cutii 
de conserve, puneau samovarele la clocot şi totul era ca mai 
înainte. 


— Sunteţi tineri în război! Abia acum îl învăţaţi, Radu 
Mihailovici! Surâse superior prinţul Vorşaghin, turnându-i 
rom în pahar. Secretul războiului e acesta: să săvârşeşti 
actele de bravură, cele mai decisive posibil, cu aerul cel mai 
uşuratic posibil! Aceasta se învaţă pe încetul... lată acest 
prieten al meu, Anatol Petrovici, cu figura lui boţită de tătar 
şi aşa mic şi chircit cum îl vezi, ca o babă din Caucazul lui... 
A luat parte la patru ofensive, a fost prizonier de două ori şi 
a fugit, a fost rănit - de câte ori, Anatol Petrovici? 

— De şapte ori, o dată în cap, o dată în plămâni... Ce 
importă aceasta? Doctorii dădeau din cap: „De astă dată, 
Anatol Petrovici e pierdut, nu mai este scăpare!” Şi Anatol 
Petrovici nu era pierdut, se ridica din pat mai zdravăn ca 
înainte... Se prezenta: „lată-mă, am sosit! Să ne aducă 
spirt, ceai şi mâncare!” Şi Anatol Petrovici bea ca un popă; 
scoate sabia ca un adevărat cazac când i se urcă vodca la 
cap; şarjează lămpile; retează dintr-o lovitură gâtul tuturor 
sticlelor de pe masă. Aseară a pierdut la davaite-nidavaite 
toţi banii, până la ultima copeică... Ce importă? Mi-a cerut o 
mie de ruble să facă nu ştiu ce cumpărături pentru polcul 
lui. Pierduse toţi banii, ai lui şi ai regimentului... l-am dat. 
Pe Anatol Petrovici nu-l refuză nimeni! În cinci minute erau 
pierduţi toţi banii şi după aceştia alţii, din picioare. Ce 
importă? Anatol Petrovici a golit o sticlă de spirt, l-a dus 
ordonanța acasă, l-a dezbrăcat, l-a culcat. Acum e iaraşi la 
datorie, aici! Mâine la datorie, acolo, pe front! Într-o zi îl 
loveşte al optulea glonţ, de astă dată definitiv, în frunte. Şi 
s-a sfârşit cu Anatol Petrovici! O să ne mai amintim câtăva 
vreme de el, o săptămână, două, o lună, două... Iar atunci 
crezi că o să ne amintim de Anatol Petrovici cel cu şapte 
răni, de două ori fugit din prizonierat, cel care a ucis nu ştiu 
câţi austrieci, nemți, bavarezi? are un carnet unde-i 
înseamnă? Defel! Aceasta o să rămână în arhivele 
regimentului. Noi o să spunem: „Anatol Petrovici? Îmi 
amintesc: straşnic bea! Splendid jucător de cărţi! Nici un 
muşchi nu i se mişca pe figură când pierdea tot, şi bani şi 


tabachere şi ceas. Minunat om, bietul Anatol Petrovici!” Pe 
urmă, o să-i pomenim numele tot mai rar... Vin alţii! Anatol 
Petrovici e îngropat undeva, la Riga ori în Galiţia, ori în 
Caucaz. Toţi l-au uitat! Anatol Petrovici? Un nume... Sunt o 
sută şaptezeci de milioane de nume în Rusia... De aceea să 
bem şi să ne veselim, Anatol Petrovici! Nu cu paharul acela 
mic, cu celălalt! Aşa da! În sănătatea ta! 

Anatol Petrovici bău cu paharul mare şi cu un aer foarte 
modest, strâmbându-şi faţa boţită şi măslinie, în cel mai 
vesel gâlgâit de râs. 

După două ceasuri îşi amanetă tabachera. După trei, 
câştigase zece mii de ruble şi, cu o sticlă deşartă alături, 
cân-ta, acompaniindu-se din balalaică, un cântec de acasă, 
cu o voce puternică şi gravă de bas, surprinzătoare pentru 
înfăţişarea lui puţină şi măruntă. 

Radu Comşa era şi el acum ameţit. Îl îndopaseră cu tot 
soiul de spirturi. Pierduse toţi banii din buzunar. Întâi, în 
glumă, aruncase câteva hârtii pe masă pe cartea prinţului 
Vorşaghin. Pe urmă, până la ultima centimă. Lucrurile se 
clătinau înaintea ochilor. Vedea numai fragmente de 
realitate. Vorbea cu un uriaş blond adineauri, nu-şi mai 
aminteşte ce, ceva vesel. Acum cu Lola. E ameţită şi ea. Ioţi 
o pipăie, ce dezmăţat chicoteşte! Şi cu Dumitraşcu Racliş a 
vorbit, tatăl Zoei... Joacă la masa de dincolo, cu aerul atent 
al unui savant urmărind o experienţă... Acum, doi ofiţeri de 
cazaci, veseli şi prietenoşi peste măsură, îl silesc să bea un 
lichid alb... Ce-o fi? E foarte tare. Spirt curat! Ustură 
gâtul... Ei beau în pahare de vin, fără să se strâmbe, uşor ca 
apa. Şi toate se clatină, lunecă, se depărtează, revin! 
Plutesc între straturi opace de fum, din care apar când 
numai capetele, când numai picioarele... E ciudat şi poate 
plăcut! N-a fost ameţit decât de câteva ori în viaţă. Ele un 
om sobru. Radu Comşa e un om sobru! lată omul sobru, 
legănându-se, rezemat de uşorul unei intrări! Râzând... De 
ce râde? Nimeni nu are grija lui. Pe aici se poate ieşi afară? 
De unde au bani să joace ofiţerii aceştia români? Au 


uniforme modeste, par bieţi ofiţeri nevoiaşi şi zvârl 
pachetele de ruble ca nimic. Nenorociţii! Dacă or fi bani de- 
ai subzistenţei? Mâine, bang! Un glonţ la tâmplă. Războiul e 
foarte simplu: secretul lui e să săvârşeşti cele mai decisive 
acte de bravură posibil, cu aerul cel mai frivol posibil... 
Oare între Zoe şi prinţul Vorşaghin...? Are să-l întrebe. E 
simplu... Între doi bărbaţi, femeia trebuie totdeauna 
sacrificată. Nu! Nu mai beau ceai! De unde ştii româneşte, 
camarade? Un soldat rus, vorbind româneşte? Curios! 

— De unde ştii româneşte, camarade? 

— Apăi, noi doară suntem moldovieni di la Nistru... 

— Şi cum ai ajuns aici, băiatule? 

— Ni-o luat muscalii aici, că ştim moldovineşte şi li vini mai 
ghini... Cumpărăm noi din târg, ne înţălegim noi cu 
negustorii... 

— Şi-ţi pare bine că ai ajuns în [ara Românească? Printre 
românii tăi? 

— Apăi, stăpâne, noi nu suntem români! Suntem 
moldovieni... 

— Cum adică, nu ţi-ar părea bine să rămâi între noi, cu 
românii noştri? 

— Aiasta, stăpâne, încă nu s-a pute! Roşia-i o împără-ţie 
mari şi plină de taţi belşugurili! Ci să ni-aprochiem noi di-o 
tari mai micuşoară, cât o gubernie a măriei-sale ţarului 
nostru cel mari şi bun? 

— Bine, măi frate, dar avem o limbă, ne închinăm la acelaşi 
Dumnezeu. 

— A fi! Nu li ştim noi aieste tati... Da moscalu-i mult şi tari. 
Noi cu iei ni ţânâm... 

— Fugi, mă, că eşti un imbecil! 

— Dă! Aşa suntem noi... Trăiţi, măria-voastră! 

Radu Comşa căută un ban în buzunar să-i arunce bacşiş. 
Nu mai are nimic... Să se împrumute de la Vorşaghin! Dar 
acum soldatul a dispărut. Să-l lase în plata Domnului. Şi 
cine mai vorbea de glasul sângelui? Prostii! Toate sunt 
prostii... Îl doare capul. Mâine are să-l doară toată ziua. Ce- 


a căutat aici? A, da! Vorşaghin. Ce faci, mon petit prince, 
cum îţi spune Zoe Dimitrievna? Te cam legeni! Şalupă pe 
valuri... 

Vorşaghin îl ia la braţ. les amândoi la aer. Ce bun, limpede, 
tare e aerul nopţii! A stat viscolul. Cerul e sticlos, ca un glob 
de gheaţă. Stelele palpită sus, gata să se desprindă. Zăpada 
scârţâie sub picioare. Radu Comşa ţine gura întredeschisă 
ca să-i pătrundă adânc în plămâni aerul rece. Case 
întunecate. Fără nici o lumină. Toate casele au noaptea, o 
înfăţişare misterioasă... Dorm toţi înlăuntru. Cine sunt? Ce 
visuri îi încearcă? Acum, toţi, au numai visuri de spaimă. 

Câţiva soldaţi trec prin mijlocul străzii, în troiene. O 
patrulă? Nu! Duc pe cineva pe braţe: un rănit. Şi e lumină 
la o fereastră. 

Radu Comşa se opreşte. 

Prin geamul cu promoroacă se vede înlăuntru. Se ridică în 
vârful picioarelor şi priveşte. 

Mese. Două, trei, patru mese. Şi oameni întinşi, 
dezbrăcaţi, morţi. Patru, cinci, şase... Şase morţi 
dezbrăcaţi, cu părul pe piept, unii cu pete negre pe trup. 
Răni, desigur... Câteva lumânări de ceară tremură o flacără 
slabă. Nu-i nimeni să-i păzească. Şase morţi într-o cameră: 
morţi îngheţaţi. Li se văd dinţii albi şi gurile întredeschise. 
Unul a rămas cu gura lărgită de tot, ca o spărtură neagră. 
Au ochii holbaţi. Poate plesniţi de ger. A mişcat un mort? 
Nu. Un şobolan fuge pe trupurile ţapene, muşcă ceva. 

Dar e înspăimântător! Nu trebuie permis aceasta! 

— Haide, Radu Mihailovici! se întoarse prinţul Gurii 
Vorşaghin, apucându-l de braţ, târându-l peste crestele de 
zăpadă. 

Apoi, după ce au mers o vreme alături: 

— Spune drept, Radu Mihailovici! Nu te supără dacă într-o 
Zi, eu şi Zoia Dimitrievna?! 

Săniile spintecau sprinten şesul nins, sclipitor în soarele 
dimineţii. 

Erau două: de la laşi mergeau la Chioaia. 


În una, Luminiţa Vardaru, Elena Bilbor şi Mihai. În cea 
dinainte, tanti Laura şi Măgduţa Dobreanu, fiica Sofiei 
Dobreanu de la Botoşani, prietenă şi pe vremuri fostă 
colegă de pension cu Laura Vardaru. 

Clopoţeii risipeau în câmpul alb şi tăcut vesela lor chemare 
argintie. 

Din vasta solitudine, luminoasă şi imobilă, ecoul răspundea 
cu alt sunet, de la alte sănii nevăzute. 

Toţi aveau obrajii îmbujoraţi de ger, genele albe de 
promoroacă, respiraţia tăiată de şivoiul rece de aer. 

Mihai puse mâna pe hăţuri, gonind nebuneşte, spre 
înfricoşarea fetelor din sanie. 

Caii alergau cu toată puterea, strănutând cu boturile 
apropiate, arătându-şi şi ei astfel voioşia acestei curse, în 
dimineaţa limpede, sub soarele cu dinţi care hohotea în 
nămeţi. Stâlpii de telegraf fugeau vertiginos îndărăt. 

— Mihai, ai să ne răstorni! îi strigă Luminiţa, scoțând 
mâna din manşon să-l tragă de manta. 

Mihai cu chipiul de şcoală militară pe ceafă, descheiat la 
gât, ţipând cu o sălbatică bucurie, care altă dată şi aiurea l- 
ar fi ruşinat, nu dădu nici o atenţie acestor spaime femeieşti 
şi plesni crupa cailor cu biciul. Trecură săgeată pe lângă 
sania de unde Laura Vardaru îl ameninţa cu degetul. 

Acum avea drumul deschis înainte... Mihai slobozi murgii, 
lăsând hăţurile în voie. Bulgării moi săreau din copite, se 
sfărmau în obraji, împroşcau pulbere măruntă în urmă. 
Ajunseră în vârful unui deal; jos, se desfăcea în pâclă 
albăstruie un sat cu subţiri spirale de fum înălțându-se spre 
cerul dimineţii, ca sărace fumuri de jertfă primite de un 
Dumnezeu în sfârşit îmbunat. 

— Mihai, aceasta a fost, nu e aşa? Pentru Măgduţa Do- 
breanu! Vrei s-o epatezi cu însuşirile tale surugieşti? îl 
necâji Luminiţa. 

Mihai trecu hăţurile vizitiului, apăsându-şi supărat chipiul 
pe ochi: 


— Poftim! Dacă-i aşa, mergeţi ca după mort! loane, numai 
la pas să le ţii! 

Luminiţa şopti ceva, râzând, la urechea Elenei Bilbor! 

Mihai îşi întoarse obrazul roşu de frig: 

— la, vă rog, să nu conspiraţi! Acuşi vă răstorn şi-am să vă 
aud ţipând, să salvaţi Capitoliul. 

— Bravo! Foarte frumos! În fiecare zi îţi afirmi alte graţii 
cazone... Probabil, pentru a ne convinge definitiv că ai, într- 
adevăr, toate calităţile de surugiu. 

— Dacă nu mă lăsaţi în pace! E o dimineaţă splendidă, 
aveţi înainte, cât se vede cu ochii, un câmp minunat, şi tu, 
Luminiţo, tu te ţii de fleacuri! 

— Bun! Va să zică Măgduţa Dobreanu e fleac. Luăm notă. 
Mersi pentru ea! Fii sigur că o să am eu gentileţea să o 
spun. 

— Luminiţo! făcu nefericit Mihai. Te-am rugat să încetezi 
cu astea. Lăsaţi fata în pace! 

— Aşa, acuma mai e şi „fată”. Un fel de cum ai spune fata 
din casă: Ilinca, Safta... Din ce în ce mai bine! N-am să uit s- 
o adaug şi p-asta. 

— Luminiţo! 

— Ei, ce, Mihai? 

Mihai Vardaru apucă din nou hăţurile şi îşi răcori neca-zul 
pe cai, coborând valea în vârtej. 

De cinci zile, Luminiţa nu-l mai cruța. Sosise în permi-sie 
de la şcoala de ofiţeri rezervişti din Botoşani şi o 
întovărăşise pe Magda Dobreanu, la a cărei familie, 
prietenă cu tanti Laura, stătea în gazdă. Şi ce găseau ele 
suspect în aceasta? 

Magda Dobreanu a venit să-şi vadă fratele care a fost 
bolnav... Poate voiau - nu-i aşa? - s-o lase să facă drumul 
singură, pe timpurile acestea? E copilă, şaisprezece ani, 
încă o şcolăriţă. O fată, exact o fată! E adevărat că lui i se 
cam schimbă glasul când îi vorbeşte şi îşi cam apleacă ochii; 
nu poate să-i înfrunte privirea. Dar aşa a fost întotdeauna: 


timid... Şi la urmă, ce le pasă lor de timiditatea lui? Nu fă- 
cea mai bine să rămână în sanie, la tanti Laura? 

Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Dat cu totul 
acestui monolog, Mihai Vardaru a urcat în goană sania pe o 
movilă de prund, a desenat o splendidă curbă numai pe o 
patină şi a răsturnat-o frumos, semănând pe Luminiţa aici, 
pe Elena Bilbor dincolo. 

— Na! Acum ţi-am plătit! râse Mihai, descurcându-şi 
picioarele din hăţuri şi voind să arate aşa că a făcut-o 
dinadins. 

O ajută pe Luminiţa să se ridice, după ce-o sprijinise pe 
Elena Bilbor. 

Luminiţa s-a smuls din mână-i, furioasă. Ochii negri, sub 
micul turban alb de lână, împroşcară fulgere: 

— Bine, Mihai, eşti nebun? Are şi gluma o margine... 
Puteai să ne frângi capul! 

— O femeie nu-şi poate frânge niciodată capul. Pentru 
simplul motiv că nu poţi frânge ceea ce ai pierdut de mult! 
filosofă Mihai, scuturându-şi zăpada ce-i intrase pe sub 
guler, pe gât. Mă ierţi, domnişoară Bilbor? Astea sunt 
numai pentru Luminiţa! 

Elena Bilbor protestă, silindu-se să râdă. Dar îşi apăsa cu 
mâna zvâcnirile inimii, de spaima care încă nu se potolise. 

Caii întoarseră capetele şi priviră cuminţi, sunând uşor din 
zurgălăi. Aburi se ridicau albi din trupurile încălzite. 

— Cucoane, dă-mi o mână de ajutor să îndrept sania! 
Spuse vizitiul bătrân, zâmbind pe sub mustață: „Se 
cunoaşte de-o poştă că e nepotul lui conu Pol. Năzbâtios 
nevoie mare! Şi când era mic credeai că are să fie molcuţ şi 
fricos ca o fată.” 

Îndreptară sania. Vizitiul scutură blănile căzute în zăpadă. 

Din urmă îi ajunse cealaltă sanie: 

— Ce s-a întâmplat, copii? se ridică tanti Laura dintre 
pleduri, cu foarte mare îngrijorare. 

— Isprăvi de ale lui Mihai al matale! Nu se pricepe să 
mâne şi a ţinut să ne-o dovedească! se plânse Luminiţa, 


sărind într-un picior să-şi aducă şoşonul ajuns într-un şanţ. 

— Nu-i adevărat! Le-am răsturnat înadins... Mă necă-jeau 
şi atunci, cum am văzut movila de prund înainte, am vrut să 
le trag o spaimă, ca să le învăţ minte! se apără Mi-hai, mai 
bucuros să se zugrăvească în ochii Magdei Dobreanu om al 
răzbunărilor teribile, decât să rămână cu ocara de vizitiu 
neîndemânatic. 

— Bine că n-aţi păţii nimic! se linişti tanti Laura. Mihai, tot 
copil ai rămas! 

— Întreab-o pe Luminiţa, tanti! Nu-i vorba de copi-lărie... 
M-a scos din fire! Tot timpul nu i-a mai tăcut guriţa! 

— Şi ce-am spus, mă rog? întrebă perfid Luminiţa, 
închizând cu viclenie, pe jumătate, ochii oblici de musme. 

Mihai nu putea să mărturisească, în faţa Magdei 
Dobreanu, cu ce l-a necăjit Luminiţa. Încă o dată avea tot ea 
ultimul cuvânt. 

Plecă ochii în altă parte şi, ca să aibă aerul cel mai 
indiferent, aprinse o ţigară, apoi, cu chipiul pe ceafă, păru 
că observă ceva foarte atent la picioarele cailor. 

— Poftim, omul dumitale! îl arătă Luminiţa tantei Laura, cu 
lumina de râs nestinsă în ochii păcurii. Acum mergem? 
Îngheţăm aci... 

Mihai dădu să se urce la loc şi să pună mâna pe hăţuri. 

— Nu! Pardon! Noi mergem cu Ion. Ianti Laura, ţi-l cedăm 
matale pe acest domn Mihai... 

Mihai cobori. Socoteala i se potrivea. 

Dar Luminiţa continuă: 

— Şi dă-ne în schimb pe Măgduţa. Hai cu noi, Magda! 

Nici Magda Dobreanu nu se prea dădea dusă. lar Mihai 
făcu o mutră aşa de amărâtă şi privi la Luminiţa atât de 
comic furios, încât ea nu-şi mai stăpâni hohotul şi, cuprinsă 
de o subită generozitate, îl iertă: 

— Haide! Rămâi cu tanti Laura şi iată, nu cer nimic în 
schimb! Numai nu-l lăsaţi să pună iar mâna pe hăţuri... 
Altfel, ne mai dă emoţii de montagnes russes fără să i-o 
cerem. 


Plecară. Mihai era aşezat cu faţa spre tanti Laura şi 
Măgduţa Dobreanu. 

Ochii li se întâlneau. Prin ei năvălea un val de cald şi 
atunci, roşie-pară, Măgduţa Dobreanu îşi întorcea repede 
privirea la câmpul nins. 

Avea figura foarte mică, nasul numai o indicație, ochii 
căprii foarte deschişi, cu gene frizate, gura însemnând un o 
caligrafic; totul părea cizelat cu fineţe fantezistă, în joacă, 
de natura care s-a distrat între două exemplare „serioase” 
de umanitate să-şi creeze o miniatură. Gândea? Era loc 
acolo pentru un cuget, pentru un sentiment? Acestea au 
fost întrebările cele dintâi pe care şi le-a pus şi Mihai, ca 
oricine o vedea prima oară. 

„Măgduţa are un cap, să încapă numai bine într-o oglindă 
de buzunar”, o definise Luminiţa Vardaru. „Şi inima trebuie 
să-i fie cât o alună”, adăugase. 

Dar inima Măgduţei, cât o alună ori mai mică, bătea 
pentru Mihai, mărunt şi înfricoşată de acest sentiment 
necunoscut. Obrazul care încăpea într-o oglindă de buzunar 
se făcea garoafă de câte ori îşi încrucişau ochii. Noroc că 
toţi sunt acum tot atât de îmbujoraţi de ger. 

Surâdeau amândoi, fiindcă erau aproape, fiindcă erau încă 
aproape de copilărie, fiindcă dimineaţa era luminoasă şi 
aerul aspirat era el însuşi o mare fericire. 

— Măgduţo, nu ţi-e frig? se îngrijoră tanti Laura. Mihai, 
vezi blana te rog, să nu sufle vântul! 

Măgduţa Dobreanu clătină capul sub căciuliţa de zibelină. 
Cum îşi închipuiau că putea să-i mai fie acum frig? Şi îi 
venea să râdă, fiindcă Mihai, aşezând blana dedesubtul 
picioarelor, abia îndrăznea să o atingă, parc-ar fi fost 
păpuşa de cristal din nu-şi mai amintea ce povestire. 

Priviră iar un timp câmpul neclintit. 

— E ciudat! rupse Măgduţa tăcerea. Când ninge, am chiar 
noaptea, cu perdelele trase, o senzaţie de alb... O lumină 
nepământeană, care străbate pretutindeni, prin ziduri şi 


prin storuri. Dacă s-ar putea spune, aşa cum sunt unele 
visuri albe... 

— Şi eu, copii, spuse Laura Vardaru, mă gândeam privind 
câmpul... Nu se mai cunoaşte nici un hotar, nici o urmă 
omenească! Totul e înecat în acest alb. A dispărut şi 
pământul pentru care se duşmănesc oamenii şi ogoarele 
pentru care se judecă frate cu frate... Acum totul pare ireal, 
fantastic şi împăcat; o lume în care oamenii să nu se mai 
urască, fiindcă nu mai au ce-şi împărţi. Să uite războiul! 

Tanti Laura uitase şi dânsa că acum şase luni fusese cea 
mai aprigă partizană a războiului. 

Dar Mihai era el, acum, pentru război! 

— Războiul nu e ură, tanti! protestă cu figura deodată 
serioasă, brăzdată de o cută între sprincene. Şi războiul nu 
e moarte: e viaţă latentă care se eliberează, e paroxismul 
vieţii! Nu urăsc când ucid în război. Îndeplinesc o funcţie 
biologică necesară! Nici nu se poate spune că omor; fiindcă 
în război n-am conştiinţa uciderii şi n-am remuşcare. 
Pregătesc realităţi noi, un adevăr nou... 

Tanti Laura deschise ochii albaştri cu mirare: 

— Nu înţeleg, dragă Mihai! 

Mihai se gândi însă că din nou e ridicol cu teoriile lui 
războinice şi tăcu. 

Intrară în satul din vale. Copacii, cu crengile înflorite de 
promoroacă, păreau uriaşi madrepori albi... Dar satul era 
pustiu. Nici o suflare. Numai aţele albastre de fum. Şi câinii, 
ieşind la drum, hămăiau de câteva ori de mântuială, slabi şi 
cu blana flocoasă, intrând îndărăt, printre gard, cu cozile 
între picioare. 

— l-a prăpădit izantimaticul, cucoană! Lămuri vizitiul. 'Tot 
satu s-o mutat la cimitir... 

Trecură într-adevăr pe lângă cimitirul cu multe cruci 
proaspete, de scândură albă. 

Mai îngropau şi astăzi pe cineva. 

Se vedea un grup negru de femei şi bărbaţi cu capetele 
goale, în frig, cu ochii în jos, lângă bisericuţa sură de lemn, 


ascultând prohodul. 

— De nimic nu ne-a cruțat acest război pe care îl slă-veşti 
tu, Mihai! suspină Laura Vardaru. Tot ce există suferinţă 
omenească ne-a fost dat să îndurăm... Care dintre noi vom 
scăpa, dacă va mai reveni vreodată viaţa normală, o să mai 
putem oare fi ca înainte, veseli, să râdem, să gândim senini 
la viitor, să facem planuri, să uităm? lată ce mă întreb eu, 
copii, nu pentru mine, căci eu nu mai aştept mult de la 
viaţă, ci pentru voi... Şiiată de ce mă tem şidecenute 
înţeleg, Mihai! 

Mihai şi Măgduţa Dobreanu priviră în jos, la degetele 
înmănuşate care ţineau blana, silindu-se sincer să fie cu to- 
tul doborâţi de această nefericire generală. Dar tinereţea 
lor triumfa. Se simțeau bine aproape şi viaţa de mâine, de 
mai târziu, n-avea de ce să li se pară un chin atât de 
cumplit, cum amar profeţea tanti Laura. 

Caii o întinseră din nou la drum, intrând în hotarul Chi- 
oaei. 

Câteva santinele salutară. 

Aici se cunoştea mâna lui Alexandru Vardaru. 

Izolase întreg satul, pusese să văruiască toate casele, îi 
tunsese, le făcuse etuvă, îngrijea el de aprovizionare; dar 
nu le dădea voie să facă un pas dincolo de linia santinelelor. 
Terorizaţi, oamenii nu înţeleseră, însă se supuneau. 

Au priceput abia mai târziu, când comunele vecine au 
început să se pustiască de molimă, iar la dânşii nu se 
întâmplă nimic. Alexandru Vardaru intervenise să fie adus 
tot aici şi regimentul lui Pol, în refacere. 

Supraveghease el la instalarea unei adevărate tabere de 
bordeie şi barăci la marginea satului, pentru soldaţi. 
Crescuse din pământ alt sat, cu drumuşoare între bordeie, 
cu podeţe de mesteacăn, cu stânjeni de lemne aliniaţi în 
batalioane. 

Colonelul Pavel Vardaru cedase comanda. În papuci, bea 
toată ziua ceai cu mai mult sau mai puţin rom. Alcătuia liste 


de bucate. Citea colecţii vechi de reviste umoristice şi 
romane de aventuri, din biblioteca de copil a lui Mihai. 

Când se ogoia vremea, după ninsoare, de se citeau urmele 
sălbătăciunilor ca pe foaia de hârtie, pornea cu doi-trei 
ofiţeri la vânat. O dată pe zi cobora de la curte la tabăra 
regimentului, se plimba cu mâinile la spate printre bordeie, 
aproba tot ce se făcuse de către alţii şi inspecta doar cu o 
deosebită atenţie bucătăria soldaţilor şi popota. 

Apoi, cu o conştiinţă liniştită, urca scările cerdacului în 
casă, încerca la pian să-şi amintească romanţele şi 
dansurile de cabaret, se plictisea şi căsca. 

E îşi făcuse datoria, luptase fără nici o slăbiciune, 
comandase fără nici o şovăială; aştepta să mai lupte cu tot 
atâta simplitate; dar ce-l socoteau, în definitiv, să-şi bată 
capul cu treburi de vechil? Şi părea că aşteaptă 
recunoştinţă de la frate-său, Alexandru, că-l lasă în toată 
voia, în cele două zile pe săptămâna când soseşte de la Iaşi, 
să-şi satisfacă mania lui de organizare, de plănuiri şi de 
împărţit porunci. 

Ofițerii veneau direct să ia ordine de la Alexandru Vardaru 
şi erau foarte încântați de acest civil, care le găsea 
dezlegare la tot şi la toate; iar la ministere şi la 
comandamente, afla toate uşile deschise. 

Erau trei gospodării de moşii şi cu cea de la Chioaia patru, 
îngrămădite laolaltă, cu vite, care, maşini, argaţi. 

Totuşi, se întocmise îndată rânduială, oamenii se 
înțelegeau, nici o vită nu îndura lipsă şi tot regimentul se 
hră-nea pe loc. Mersese vestea: oameni de aiurea voiau să 
vină şi să se crucească de minune, fiindcă pretutindeni, era 
foamete, haos, jale şi molimă. 

Santinelele puneau însă baioneta în piept: „Halt! Înapoi!” 

Chioaia devenise un fel de republică; avea şi armată pe 
picior de război. 

Când zurgălăii săniilor sunară la poartă, în capul scărilor 
ieşi întru întâmpinare unchiul Pol, cu dolmanul între umeri, 
cu o pipă lungă, bavareză, în dinţi. 


Cele doua surori ale lui Mihai, Cora şi Ralu, se năpustiră 
cu semne de bucurie. 

Amândouă însă nu-l vedeau decât pe Mihai. 

— Tu, Mihai! Şi să nu scrii?! Ţi s-a mai îngroşat vocea... 
Cât stai? Cum de-ţi vine să tolerezi oroarea asta de 
mustață? Parcă eşti dat cu cărbune sub nas! 

Mihai se lăsa răsucit pe o parte şi pe alta. 

Amândouă surorile îmbătrâneau singure. Păreau că şi-ar fi 
dat cuvântul să nu se despartă. Toată viaţa lor era 
concentrată în acest frate mai mic, pe care îl cocoleau, îl 
alintau şi care nu prea părea mişcat de această adoraţie, 
fiindcă fugea repede de tovărăşia lor, chemat de viaţă, de 
zgomot, de noutate. 

Deşi le despărţeau numai şapte şi opt ani de Mihai, Cora şi 
Ralu arătau mult mai în vârstă. Frăgezimea femeiască era 
scrisă pe figura lui Mihai; surorile, ele aveau trăsăturile mai 
dure, ochii buni dar mai stinşi, gura lărgită şi bărbătească, 
pieliţa obrazului veştedă; ele păreau două exemplare de 
probă, neizbutite, ca să triumfe desăvârşit în al treilea, cel 
din urmă, fratele mai mic şi unic. 

Tanti Laura şi unchiul Pol se îmbrăţişară ceremonios, se 
întrebară şi-şi răspunseră câteva nimicuri indiferente; 
trecură la altceva mai interesant. 

Toată îngrijorarea Laurei Vardaru, în timpul cât îl ştiuse în 
primejdie, se potolise acum. Căsnicia lor revenise la simpla 
tovărăşie dinainte, în care fiecare zeflemisea indulgent 
slăbiciunile şi maniile celuilalt. 

Dar fetele nu-şi mai găseau astâmpăr. 

Uşile se trântiră. Toată casa se umplu de larma condusă de 
Luminiţa, care încercă pianul dacă nu i-au amorţit coardele; 
dădu ideea să fie schimbat un divan din sofragerie dintr-un 
loc în altul; târî pe Elena Bilbor de-o mână şi pe Măgduţa 
Dobreanu de alta, să le arate priveliştea din balconul de la 
etaj, valea cu lacul îngheţat şi marginea fumurie a pădurii 
în zarea de sineală. 


După un sfert de oră, unchiul Pol apăru bărbierit, cu cizme 
roşii, cu tunica strânsă pe trup, cu părul alb mirosind a 
loţiune şi cu monoclul prins în arcada ochiului, ca în zilele 
lui de glorie. Deşi prea puţin se îngrijea de gospodăria de la 
Chioaia, condusă de cele două nepoate, în asemenea ocazii 
se simţea el amfitrionul şi făcea exces de zel. 

Trecu deci de câteva ori în sofragerie să controleze 
aranjarea mesei, mustrând fata din casă şi soldaţii, 
învăţându-i - pentru a câtea oară? - cum să răsucească 
şervetele, cum să distribuie batalioanele paharelor, pe 
înălţimi şi destinaţie. Dădu sfaturi bucătăresei, supraveghie 
preparaţia peştelui, prins de soldaţi din iazul îngheţat. Îşi 
frecă mâinile satisfăcut, toate mergeau strună! 

Elena Bilbor se găsea străină aici. Luminiţa o târâse în silă. 
Subţire, cu părul blond-cenuşiu strâns într-o cărare la 
mijloc şi cu obrazul palid, cu înfăţişarea de icoană bizantină, 
accentuată de mâinile cu degete ascuţite şi lungi, contrasta 
cu întreaga familie a Vardarilor, în care până şi Mihai 
devenise gureş, iar tanti Laura fusese cuprinsă de o tardivă 
frenezie de activitate. 

Ea nu se simţea la îndemână decât între patru ochi, re- 
trasă de soare, unde căpăta îndată căldură în glas şi 
gândurile i se dezmorţeau. Printre cei mulţi, timiditatea lua 
înfăţişarea unei dezaprobări; ceilalţi se simțeau chiar 
stânjeniţi, iar tot ce vorbiseră înainte devenea frivol şi 
vulgar. 

Nu purta floare, podoabă, parfum. Totul era şters, sim-plu, 
în dorinţa să treacă neobservat. Părea că ignoră 
frumuseţea-i misterioasă şi morbidă. Nu cerea decât să fie 
uitată. 

Astfel, Elena Bilbor trecea prin viaţă ca într-o vizită la 
necunoscuţi, unde rămânea numai câteva clipe, de politeţă, 
ca să se strecoare la cea dintâi ocazie, fără zgomot. 

Pe asemenea fiinţe, viaţa le pândeşte, întru a sa 
neîndurată revanşă, cu cele mai viclene şi hâde şi josnice 
capcane. 


În schimb, Măgduţa Dobreanu a fost, de îndată, ca la ea 
acasă. 

Luminiţa o purtă la grajduri, unde voia să-şi vadă argaţii 
de la Făloasa şi de la Arpăşeşti, aduşi aici cu cea mai mare 
parte a gospodăriilor. O conduse să-i arate caii şi ocoalele 
de vite, după perdeaua de stuf. 

Lângă un hambar găsise un băiat de-o şchioapă, cu o 
căciulă uriaşă dintr-un cârlan şi cojocelul încins peste mijloc 
şi o curea de hâţ. 

Sub povara acestui belşug vestimentar, omuleţul abia se 
mai putea răsuci. 

— Stai un moment, Măgduţo! Să-l supun la un 
interogator... Îmi place grozav cum vorbesc ăştia de aici, cu 
moldoveneasca lor moale şi pitorească! 

Ridică ţurca de pe ochii băiatului. 

Ţâncul se trase fricos de lângă păretele de lemn, ca sălbă- 
tăciunile într-o scorbură, să-şi asigure de ameninţarea 
primejdiei măcar spatele. 

Avea nasul stacojiu, cât un bumb. În picioare, opinci 
imense. 

— Cum te cheamă, voinicule? 

Băiatul se ruşină şi-şi duse prompt degetele roşii la nas, cu 
siguranţa gestului milenar, care la toţi copiii de toate 
neamurile înseamnă cea dintâi expresie a intimidării. 

— Haide, spune, ţâncul pământului! Ţi-a tăiat popa limba? 
Dacă-mi răspunzi frumos, îţi cumpăr ce voieşti tu... Cam ce- 
ai voi? 

— Un fluier! Prinse curaj flăcăul, lăsând în pace nasul 
vânăt. 

— Bine! Fluier să fie... Numai spune-mi întâi cum te 
cheamă, ca să ştiu cu cine am onoarea. 

— Apoi, miă-mi zici Miţita a Frăsânii a lui Culai Chioariu di 
pişti vali. 

— Phii, straşnic nume ai tu, mă Miţita! Nume de grand 
I'Espagne... 


Miţita a Frăsânii a lui Culai Chioariu di pişti vali duse mâna 
îngheţată la spate, cu un fel de fudulie: „Aşa suntem noi, 
dacă-ţi place!” 

— Şi ce cauţi tu aici, mă Miţita? 

— M-o trimis mămuca. 

— Cu ce afacere, Miţita, fiule? 

— Să-l chem pe băd'ţa Costache. 

— Da băâd'ţa Costache cine-i, scumpule? 

— Ei, că 'neaţa parcă nu ştii! I-aici la curţi, la giti! 

— Şi ce să facă băd'ţa Costache? 

— Ian să gie într-o fugă, că s-o-mpuns scroafa. 

— Cum se poate nenorocirea aceasta, Miţita dragă? 

— Poi o tâmplare. Ciasu rău! 

— Şi cum a fost „tâmplarea”? 

— Că-i o istorie întreagă... 

— Hai, stimabile, spune istoria întreagă, dacă voieşti să ai 
cel mai frumos fluier din lume. 

— Cu vrâste roşii şi verzi? 

— Cu vrâste roşii şi verzi. 

— Amu 'neaţa ştii că scroafa noastră tot treci prin borta 
gardului, la Maftei... 

— Cum să nu ştiu aceasta, Miţita, scumpule! Şi pe urmă? 

— Pi urmi, Maftei o tot zâs el di câţiva ori mămucăi: Lel'ţă 
Frăsână, strânge-ţi scroafa acasi, că s-o tâmpla o poznă! 

— Şi pe urmă? 

— Pi urmi, mămuca i-o spus că doar n-o şi-ţi mănânci 
comându, badi Maftei, că mneatali ce-ţi pasă, că nu eşti 
mobilizat cumu-i omu meu şi n-ai decât s-astuchi' mneaţa 
borta, că eşti bărbat şi asta-i treabi di bărbat... 

— Şi pe urmă? 

— Pi urmi, Maftei n-o astupat borta! 

— Şi pe urmă? 

— Pi urmi, mămuca o lăsat şi ie borta niastupati... 

— Şi pe urmă? 

— Pi urmi, neazdimineaţi iar o intrat boala di scroafă... 

— Şi pe urmă? 


— Pi urmi, numai ci-auzim on guiţat ca aciala şi gura lui 
Maftei suduind în ogradi... 

— Şi pe urmă? 

— Pi urmi, vini Maftei la gard şi strigă: Lel'ţă Frăsână, vină 
şi-ţi ie scroafa c-am alungat-o şi-o fugit canile după ea şi s-o 
puns boala-ntr-o furcă... 

— Şi pe urmă? 

— Pi urmi, ci şi mai fie? Maftei s-o scărchinat în cap şi a 
zis: Tu-i mama ei di scroafă! 

Luminiţa socoti de prisos să mai continue pitorescul 
interogator. 

Mihai le ajunse din urmă. 

De la fereastră, le văzuse colindând prin curte, stând de 
vorbă lângă hambar, cu Miţita a Frăsânii a lui Culai 
Chioariu di pişti vali. Îşi luă inima în dinţi ca să vină. Voia să 
arate el Magdei Dobreanu ce socotea frumos la dânşii, dar 
se temea de glumele Luminiţei... 

Nu curtea, cu hambare şi grajduri, acarete vulgare de 
gospodărie, erau mândria Chioaiei. Ci livada întinsă de 
câteva hectare, cu pomi bătrâni şi răsuciţi, printre care, 
copil, se văzuse de-atâtea ori pierdut în misterele pădurii 
ecuatoriale, unde îl pândeau pieile roşii cu arcurile întinse, 
pe el, faţa palidă, venit să caute comoara ultimilor regi 
asteci şi să elibereze captiva spaniolă, după cum scria în 
romanele lui Boussenard, Mayne Reid, Gustave Aimard. 

— Ai lăsat pe Elena Bilbor singură! Cora şi Ralu sunt 
ocupate cu masa. Tanti Laura îi face morală lui unchiul Pol. 

— Da? întrerupse Luminiţa uitându-se în ochii lui. Şi eu 
trebuie să mă duc - nu-i aşa? - să-i ţin de urât Elenei, ca să 
rămâi tu... 

Nu-şi isprăvi însă vorba şi-i păru rău că necăjeşte astfel 
„Ccopiii”. Ea se simţea acum din „altă generaţie”. Era 
logodită; dragostea ei pentru Radu Comşa trecuse de toate 
temerile. Iubire calmă acum şi puternică. Le umplea viaţa, 
ocrotită de toţi din jurul lor. Pe când aceşti copii? Cum se 
privesc! Nu ştiu ce să-şi vorbească. Îşi ocolesc ochii. Şi 


Mihai, ce ridicol e, scociorându-şi nasturii de la tunică 
întocmai ca Miţita a Frăsânii a lui Culai Chioariu di pişti vali, 
nasul! Măgduţa, cu privirea ei speriată... 

Luminiţa Vardaru o prinse de umeri şi o sărută mult, 
repede, pe ochi, pe frunte, apoi fugi: 

— Să nu vă depărtaţi! Acuşi vă strig la masă! 

Mihai şi Măgduţa o priviră din urmă, săltând elastică şi 
uşoară peste nămeţi, în puloverul de lână alb, strâns la 
mijloc, cu şuviţele negre de păr fluturând de sub cuşmuliţa 
albă. 

În vârful scărilor se opri să răsufle, apăsându-şi pieptul cu 
mâna, ridicând obrazul în sus, ca o pasăre care bea apă, se 
întoarse şi le făcu semn de cuminţenie din cap. 

— Nu e atât de răutăcioasă, cât vrea să pară, Luminiţa! 
rosti încet Mihai, mai mult pentru el. 

— Dar cine spune că e răutăcioasă? O iubesc atât de mult! 
Când sunt de faţă trei-patru, mai mulţi, îi place să 
tachineze, e stăpânită parcă de un demon al 
neastâmpărului. Dar când rămâi numai singură cu dânsa, e 
aşa - nu ştiu cum să spun - e aşa de altfel, de caldă... Sunt 
două fiinţe în una! Dacă aş fi băiat, n-aş şti pe care s-o 
iubesc mai mult. 


Măgduţa Dobreanu se învăpăiase la obraji, fiindcă rostise 
cuvântul iubire. 

Cu vârful şoşonului minuscul desenă o floare imaginară în 
omăt. 

Numai târziu, când crezu că i s-a dus sângele din obraz, 
ridică privirea în ochii lui Mihai. Trebuia să se uite în sus; 
Mihai era cu un cap mai înalt decât dânsa. Îşi zâmbiră. 

— Îţi place la noi, Magda? 

— E aşa de frumos! Şi drumul până aici... Casă bătri- 
nească: vara, iedera de la cerdac îmi închipui că eo 
minune. Şi casa de la Iaşi, tot aşa, de modă veche, 
patriarhală... E ca în Turgheniev ori ca în Sadoveanu. De ce 
nu ţi-a plăcut să stai la laşi, sau aici? De ce te-au atras 
Bucureştii aceia nesuferiţi? Cora şi Ralu trebuie să fie atât 
de nefericite şi sunt atât de bune, Mihai! 

— Cora şi Ralu! Ele ar vrea şi acum să port pantaloni 
scurţi şi să mă joc cu mingea. Să citesc basme şi să declam 
poezii la mosafiri, cum mă executam când mă scoteau în 
spectacol, cu haine de catifea, guler de dantelă şi breton 
retezat pe frunte. Sunt bătrân acum, Magda şi peste cinci 
luni am să-mi iau gradul şi am să fiu pe front... Dariar te 
plictisesc cu ce-am să fac şi ce-am să dreg! Acum, haidem! 
Pe aici e livada... 

O ajută de braţ să sară peste creasta unui troian şi rămase 
cu mâna apropiată, înfiorat de această atingere prin haină. 
Magda Dobreanu păşea atent, cu mers mărunt de pisică, 

ocolind dâmburile de zăpadă, încercând rezistenţa 
bulgărilor tari, ridicând din când în când ochii spre figura 
serioasă a lui Mihai. Ce mare, puternic, simplu şi bun îi 
părea! 

Livada era vastă şi sălbatică. Aici nu intrase mâna lui 
Alexandru Vardaru, să taie, să alinieze, să rotunjească. Nuci 
uriaşi, peri scorburoşi, meri cu ramurile pornite de la 
pământ întindeau în neclintire, în aerul aspru, flori de 
zăpadă. Iată tufişurile de smeură şi de pomuşoară! Aici îşi 
prindea hamacul între doi vişini, în vara când a citit toate 


romanele lui Jules Verne. Când ridica ochii, nu se 
dezmeticea. Venea din fundul pământului? Din blocul de 
gheaţă unde trăise zece mii de ani? Din insula doctorului 
Monroe, ori de la antipozi, cu fiii căpitanului Grant? Cu 
mare mirare auzea glasul strigându-l la masă şi se trezea 
tocmai la Chioaia... Aici sunt doi meri, care au fost sădiţi 
când s-a născut el; ce nalţi sunt acum! Bătrâni ca şi el! 

Măgduţa Dobreanu cascadă un tril de râs argintiu când îl 
auzi spunând „bătrâni ca şi el”. 

— Ce? Mă socoţi ca şi ceilalţi, copil, Măgduţo? Recunosc 
aici opera Luminiţei... De ce-mi ascunzi ochii? 

O prinse de mijloc şi se plecă asupra obrazului, să-i vadă 
ochii. 

În mijlocul negru al pupilelor castanii se răsfrângea, ca 
într-o stranie lentilă, micşorat şi real, peisajul cu pomi ninşi 
şi umbra lui Mihai aplecată. O clipă buzele fură apropiate. 
Dar numai o clipă şi nu se atinseră. 

Era însă destul atât, ca să le rămână pentru totdeauna în 
amintire, ca fâlfâirea unei mari presimţiri de fericire, ziua 
aceea de iarnă, cu mult soare, cu multă lumină rece, cu 
zăpada scârţâind sub paşi şi cu fragilele flori de cristal ale 
pomilor. Totul părea, în neclintirea letargică, miraculos şi de 
pe alt tărâm. 

— Auzi? Ne strigă... şopti Măgduţa. 

Porniră, ţinându-se de mână, sărind peste valurile de 
zăpadă, scuturând în treacăt, cu un sunet mat, pale de 
ninsoare din crengi. 

Sus, în casă, Luminiţa, în mijlocul tuturor şi spre marele 
haz al unchiului Pol, dădea unul din spectacolele ei 
îndrăcite. 

Descoperise jucăriile lui Mihai, de copil: sabia de tablă, 
toba şi talgerele, un coif, calul de lemn, un Vasilache care-şi 
legăna trist şi moale trupul îmbrăcat în haină pestriță, 
balansat între degetele Luminiţei, de vârful scufiei cu 
clopoței. 


— Ai intrat în camera mea, Luminiţo! Presimţi catastrofa 
Mihai, aruncându-şi repede ochii la Măgduţa Dobreanu, pe 
care ar fi vrut mai bine s-o ştie acum la la o sută de 
kilometri decât asistând la acest sacrilegiu. 

Luminiţa uitase pentru o clipă „muzeul ei sentimental”, 
zidit în ciment, în ţara ocupată. 

Se prefăcu a nu auzi şi continuă fără îndurare: 

— Lată dovada instinctelor eroice de copil! Coiful de 
cruciat - puse coiful de cruciat pe cap - sabia cu lama de 
damasc - agită săbiuţa de tablă - carabina Mauser - o puse 
la ochi şi împuşcă cu dopul de plută - pornirile războinice s- 
au manifestat, după cum se vede, din cea mai fragedă 
pruncie! Tot astfel la Alexandru Macedon, la Napoleon 
Bonaparte, la Iuliu Cezar, la Mihai Bravul! Şi acum iată şi 
cea dintâi imagine a eroului! E cam nud şi nu e în poziţie 
marţială, ca Napoleon la Austerlitz, Nelson la Trafalgar, 
Anibal la Trasimene; dar e viu şi natural! Un Mihai-fără- 
teamă, în embrion... 

Luminiţa agită deasupra capului un carton cafeniu. 
Fotografia lui Mihai când era de şase luni, gol-goluţ, aşezat 
pe pântece ca în toate fotografiile de copii, pe o pernă de 
dantelă, grăsuliu, cu obraji bucălaţi, cu mâinile curmate şi 
cu o funtă în moţul de păr. 

Râsul fu general. 

Unchiul Pol îşi scoase monoclul să-şi şteargă lacrimile. Dar 
Mihai îşi făcu loc şi smulse fotografia din mâna Luminiţei, 
rupând-o în două, pe urmă în patru. Aruncă jos cartoanele, 
înciudat, cu buza de jos tremurând. Trânti uşa. 

Luminiţa fugi după el să-l împace, cu lacrimi în ochi, 
bătând cu pumnul în uşa după care se închisese Mihai. Cu 
mobilitatea dintotdeauna, îi părea rău acum de ceea ce 
numai cu o clipă înainte o înveselise peste seamă: 

— Ascultă, Mihai, n-am vrut... Mihai! 

Mihai nu răspundea, în picioare, la fereastră, cu dinţii 
încleştaţi. 


În furia lui se lovise uşor la tâmplă şi un cucui fenomen 
creştea văzând cu ochii, ca în experienţele fachirilor. Exact 
cât trebuia ca să pară Măgduţei Dobreanu cu desăvârşire 
ridicol. 

— Haideţi la masă, copii! chemă tanti Laura. 

Camera se goli. Servitoarea intră să strângă cartoanele 
împrăştiate. 

Rămase numai Vasilache, cu trupul moale în hainele din 
romburi colorate de cârpă, întins pe brânci pe marginea 
divanului, cu vârful scufiei şi clopoţeii spânzurând pe nasul 
roşu. Avea o mână de pâslă îndoită sub trup şi părea că 
priveşte, cu ochii rotunzi şi miraţi, bucata de carton uitată 
la picioarele divanului, din imaginea ruptă; un colţ de pernă 
şi o parte durdulie, rotundă şi albă, din corpul unui Mihai 
dolofan, pe care, desigur, numai în candoarea prunciei şi-o 
putuse arăta, aşa, fără nici o ruşine, goală. 

— Mărio, nu te dezbrăca! Treci mai întâi pe la nenorociţii 
de la 18. Te-a căutat de două ori fetiţa. Te roagă numai- 
decât. Moare omul! 

Maria Probotă rămase în mijlocul camerei, cu gestul 
neisprăvit. 

Îşi trase la loc mâneca dolmanului de stofă militară, cu 
guler de miel brumăriu. 

Toată figura arăta o mare oboseală. Ochii erau adânciţi în 
cearcăne albastre; în jurul gurii, două cute săpau o 
paranteză pretimpurie. Dar ceea ce neliniştea încă mai mult 
în această înfăţişare era tenul mort, liniile neclintite. O 
împietrire. 

— O clipă numai! rosti resemnată. Să respir. Să mă 
dezgheţ... 

Trase scaunul în faţa sobei. Cu blana descheiată, se aşeză 
să-şi dezmorţească picioarele; întinse spre para focului 
mâinile subţiri, pe care se citeau vinele. 

Flacăra jucă pe obrazul nemişcat, ca pe un chip de ceară, 
artificial, de panoptic. 


Cucoana Tincuţa, care împletea în fundul canapelei o 
mănuşă de lână, ridică ochelarii pe frunte şi-o privi tăcut. 
Văzu cum îşi schimbă inelul, prea larg acum, de pe un deget 
pe altul. 

Clătină din cap şi oftă încet, să nu se audă. 

— Înţeleg, Mărio, că eşti obosită... Dar îi putem lăsa? 

— Bine, mamă, mă duc... Dinu ce face? 

— Toată dimineaţa nu i s-a auzit glasul. Uite-l! spuse 
cucoana Tincuţa, ridicând colţul perdelei împletite spre 
curte. 

Prin fereastra mică se vedea afară copilul, îmbodolit în 
paltonaş, la gât cu o legătoare de lână albă, cărând în braţe 
bulgări de zăpadă, cât el de mari, să-şi facă „omul”. 

Maria zâmbi şi o clipă arătă cu zece ani mai tânără. Dar 
iluminarea aceasta se stinse îndată. Obrazul fu din nou 
neclintit, mort. Degetele slabe apăsară tâmplele, să alunge 
senzaţia de sfârşeală. Când se ridică, înaintea ochilor juca o 
bandă de scântei verzui. O oră să stea întinsă orizontal, 
nemişcată, să n-audă, să nu ştie nimic... Mai existau însă 
aceste fericiri interzise? 

Căută seringa şi cutia cu fiole, pachetul de vată, flaconul 
cu alcool. 

— Tot nu s-a aflat cine-i? 

— Nu. Mărio! Şi ieri, toată ziua a aiurat... Se tem să nu 
moară. Nici n-ar şti cum să-l îngroape, ce să-i scrie pe 
cruce... 

Bolnavul de la casa numărul 18 era un necunoscut, venit 
acolo să ceară găzduire la o văduvă nevoiaşă, acum o lună 
şi jumătate. Un refugiat, ca atâţia alţii, mii. Plătise chiria pe 
trei luni înainte, îşi spusese numele, dar nimeni nu aflase 
vreodată mai mult. 

Părea un om jovial. De câteva ori glumise cu fetiţele 
văduvei, spunând că-şi aminteşte de copiii lui de-acasă. 
Lipsea în fiecare zi de la opt la douăsprezece, de la două la 
şase; desigur, slujbaş la vreunul din atâtea servicii 
strămutate. Dar cine mai ştia acum unul de altul? 


Cu cinci seri înainte se închisese ca întotdeauna în cameră, 
după ce ceruse un pahar cu apă fierbinte pentru ceai; a 
doua zi l-au găsit delirând. Nu i-au putut scoate un singur 
cuvânt lămurit. Nu-l întovărăşise niciodată cineva, nu-l 
căutase nimeni, nu pomenise despre nimeni; nici nu ştia 
măcar din ce oraş anume era fugit. 

Acum tifosul îi purta mintea în lumea stihiilor. 

În stradă, Maria Probotă merse repede, biciuită de 
obiceiul profesional, singura putere care-i poruncea încă 
mişcările. De altfel, casa se afla la câţiva paşi. 

O înt] mpină gazda, o femeie slabă, fără vârstă, cu buzele 
vinete, cu nasul lung şi trist, îmbrobodită cu un sal încins pe 
subsuori, cu ochii roşii de nesomn. Fiinţă simplă ca toţi din 
mahalaua aceea; văduvă de picher, cu cinci copii de la 
doisprezece ani în jos, numai fete, iţindu-şi printre 
crăpătura uşii sf] rcul nasurilor stacojii de frig. 

— Cine are să vă mai poată mulţumi, doamnă doctoreasă, 
pentru atâta necaz şi osteneală? Vedeţi că nu-i pentru noi! 
Un străin, i-adevărat, dar cum să-l lăsăm ca pe-un câine? 

— Lasă aceasta, madam Lipan... Le înţeleg: dovadă că sunt 
aici! Noaptea cum a trecut? 

— Tot ca ieri, doamnă doctoreasă... Câteodată credeam că 
doarme. Mă lua şi pe mine somnul. Pe urmă, încerca 
deodată să sară din pat... Rupea cămaşa de pe el, râdea, 
plângea, se zbuciuma... Vă mulţumesc pentru lemne... 

Intrară în cameră. 

Patul era tras aproape de fereastră. Bolnavul nu le auzi 
paşii. Scufundat în perne, cu pleoapele închise, ar fi părut 
că doarme, dacă muşchii obrazului n-ar fi tresărit continuu 
şi dacă sub pleoape nu s-ar fi văzut globurile ochilor, 
mişcându-se convulsionat înlăuntru. 

Când le simţi alături, se ridică pe jumătate, dezvelind 
pieptul, privind cu ochii holbaţi ceva numai de el ştiut. Cu o 
mişcare care trebuie să-i fi fost obişnuită, voi să-şi dea în 
lături părul sur şi ud pe frunte, dar nu ajunse cu mâna la 
cap. Căzu la loc şi închise pleoapele. Începu să mişte 


fruntea la dreapta şi la stânga, între perne, regulat, cum se 
leagănă singuri unii copii ca s-adoarmă. 

Maria Probotă scutură termometrul, îl aşeză subsuoară, 
prinse mâna care se lăsă moale, să-i asculte pulsul. 

Nu se mai puteau număra bătăile: puls filiform. Dădu din 
cap. Şi termometrul arăta 40 şi 6 linii! 

— Doctoria i-o daţi la fiecare ceas? 

Gazda făcu semn că da şi, cu mâna la gură, şopti că 
medicamentul se termină, ce-o să facă pe urmă? 

— Bine! Când trec diseară, aduc altă doctorie, de la spital. 
Acum o farfurioară pentru spirt... 

Arse vârful seringii, desfăcu mâna bolnavului şi împunse o 
doză de cafeină. 

Necunoscutul deschise larg ochii şi deliră: 

— Natalia, de ce-mi vorbeşti astfel? A pus şeful rezolu-ţia: 
345, dar cu roşu şi la rând... Niciodată atâta căldură. Iunie, 
iulie, august! Puneţi lampa alături... Natalio, hainele cele 
noi. Se întoarce Emil. Decorat! Sunt patru mii de decoraţi şi 
un singur căţel... negru... Opriţi ceasornicul, pentru 
Dumnezeu! Ca mâni va bate ceasul, dar nici un chibrit. 
Sssst! S-a deschis uşa... Repede! E Emil. De când aşteptam, 
Emil! Natalia, de ce nu-l săruţi? Sssst! Tăceţi! E obosit 
Emil... Lăsaţi să doarmă, Emil... 

Bolnavul ridică amândouă mâinile, să comande tăcere: 
ssst! 

Apoi, deodată, le repezi înainte să alunge o vedenie. O 
luptă înfricoşată se dădea înlăuntru, între puteri nevăzute, 
căci toată figura fu plină de spaimă. Tăcu. Trăsăturile se 
destinseră potolite. Cu ochii închişi începu iar să legene 
capul de la dreapta la stânga, de la stânga la dreapta, 
monoton, egal, ca un pendul. Răsuflă şuierător; gura 
întredes-chisă lăsa să se vadă dinţii ciudat de puternici. Era 
aproape de moarte şi în clipa aceea nu s-ar fi cunoscut; 
boala n-avusese când să topească muşchii şi carnea, 
obrazul era rotund, părul cărunt, dar aspru şi des. 


Maria Probotă îşi aducea aminte că l-a zărit de câteva ori 
trecând pe stradă, prin faţa casei lor. Om cu obrazul rumen 
şi cu aer voios. Boala unui asemenea om tare n-ar fi părut 
ceva prea grav; dar Maria Probotă ştia că, în afară de o 
minune, nu mai există scăpare. 

— Toată vremea a chemat aceste două nume: Natalia, 
Emil! rosti gazda, încrucişându-şi pe pieptul plat mâinile 
roşii şi crăpate de leşie. Poate să-i fie copii... nepoți. Vedeţi, 
atâta are, era om nevoiaş, dar nu-i păsa... Spunea că au să 
treacă toate şi că are să fie bine! 

Femeia arătă lângă perete un geamantan negru, cu o 
curea înnodată peste încuietorile stricate. O umbrela 
răzemată alături, cu mânerul înfăţişând un cap de pasăre 
lustruit de mână. O pereche de şoşoni, din care unul 
răsturnat arăta talpa, cu zimţii tociţi şi cârpită cu o bucată 
de gumă roşie, de cameră de automobil. 

Maria Probotă întoarse ochii. De mult trecea printre toate, 
cu sufletul uscat. 

Îşi strânse seringa, cutia cu fiole, apăsă dopul flaconului de 
spirt şi le dădu drumul în buzunarul larg al dolmanului. 

— Doctoria la fiecare ceas. Altceva nu putem face. Şi te 
TOg, păzeşte-ţi copiii! 

Femeia dădu să-i sărute mâna. Închiseră uşa. 
Necunoscutul, rămas singur, hohotea: 

— Ha-ha-ha! Ce hecatombă. Emil! Patru mii de decorați... 
Morți şi decoraţi... De ce, Natalio, de ce? 

În stradă trecea un furgon militar, în trapul cailor, cu cinci 
sicrie de scânduri negeluite, bătute primitiv în piroane. 

Soldatul mâna în picioare; fuma un capăt de ţigară lipit de 
buză şi scuipa de sus. 

Din când în când privea înapoi, să vadă dacă nu-i cad 
sicriele din căruţă. 

„Toţi au devenit insensibili! gândi Maria Probotă, 
traversând spre casă, prin zăpada murdară, cu resturi de 
legume îngheţate şi zoi aruncate în drum. Niciodată n-am 
crezut că oamenii pot rezista la atâtea suferinţe. Ni se pare 


peste puterile noastre; a doua zi îndurăm altele mai 
cumplite, şi totuşi trăim! Ne trezim repetând gesturile 
automat. Aici unul moare, străin într-o casă străină, nu se 
ştie de unde vine, cine sunt numele pe care le cheamă; dar 
câte altele nu se petrec mai înfiorător încă?”... 

Împinse portiţa. Dinu, care o auzi de astă dată venind, fugi 
împrejurul casei, să-i iasă înainte: 

— Mămuţă, haide să-ţi arăt... Numai capul îl mai am de 
isprăvit. Îi fac doi ochi de cărbune şi uite colea ce mustăţi 
straşnice i-am pregătit! 

Scoase un smoc de lână din buzunar şi vru s-o prindă de 
mână, s-o târâie, să-i arate. 

Maria se feri de atingere. 

— Dinule, ţi-am spus să nu te apropii când vin de la spital, 
până nu-mi schimb haina! 

Supus, Dinu rămase la distanţă. 

Observă o pată de medicament pe poalele dolmanului şi, 
plecându-se de departe cu mâinile sprijinite pe genunchi, 
după ce-o studie încruntându-şi sprincenele mici de 
încordată atenţie, declară plin de convingere: 

— Chiar bine spui, mămuţo! Uite cât eşti de murdară de 
microbi! 

Aflase şi el, după discuţiile profesionale din casă, că urgiile 
molimelor sunt pricinuite de aceşti mizerabili microbi şi îi 
vedea, după capul său, mari cât muştele! 

Fugi îndărăt la omul de zăpadă. Era aproape terminat. 
Mai are nevoie de câteva meremetiseli. Două picioare 
cilindrice şi scurte, de lapon, straiul cu nasturi de nuci, 
mâinile sprijinite la piept într-un toiag. Pentru aceste 
operaţii târâse două lăzi ca să ajungă până sus; nu o dată se 
prăvălise la pământ, cu omul de zăpadă în braţe. Dar acum 
sfârşise! Lucra la capul ghilotinat, aşezat pe un capac de 
ladă, lipindu-i sprincenele şi nasul, care cădeau mereu. Se 
trăgea îndărăt câţiva paşi, îşi scutura mâinile roşii, suflând 
în pumni să-şi dezgheţe degetele, se repezea să aducă o 
modificare când nasul i se părea prea plângăreţ, cătând în 


pământ, sau se ridica prea impertinent către cer. Îi lipi 
mustăţile de lână, le răsuci. Perfect! Semăna acum cu bădia 
Iorgu! 

De altfel, tot pe bădia Iorgu are să-l roage să urce capul pe 
umerii omului de omăt. Singur e prea greu să încerce, iar 
are să-l răstoarne. Ştia prea bine că bădia Iorgu are să-i 
facă îndată pe plac şi că are să se minuneze teribil de 
această operă desăvârşită. E atât de bun şi întotdeauna 
vesel bădia Iorgu! 

Într-adevăr, bădia Iorgu şi soţia domniei-sale, Smărăndiţa, 
sora şi cumnatul cucoanei Tincuţa, se arătaseră minunaţi 
oameni. 

Bădia Iorgu e slujbaş mărunt la vamă; are o şapcă nea-gră 
cu două trese de aur, care l-au umplut de entuziasm pe 
Dinu. 'Trăiau în căsuţa lor din mahalaua Iaşilor, uitaţi cu 
totul de neamurile din Bucureşti. Când a apărut cucoana 
Tincuţa în poartă, cu ciudata lor căruţă de bejenari fără 
cort, cu Dinu înfăşurat în paltoane şi şaluri, cu Piticu pri- 
vind resemnat cu unicul lui ochi în zloata străzii, şi-au frecat 
pleoapele ca înaintea unei arătări. 

Pe urmă au înţeles. Era atâta prăpăd împrejur şi atât de 
aievea ajunseseră acum arătările! 

Le-au oferit îndată odăiţa „cea bună”, din faţă, pentru 
mosafiri. După câteva zile au descoperit-o şi pe Maria la 
spitalul ei. I-au făcut o surpriză: bădia Iorgu s-a dus s-o 
cheme de la spital, fără să-i spună cine-o aşteaptă acasă. 
Nici nu l-a recunoscut la început; Maria uitase că mai are 
rude la Iaşi. 

Când a deschis uşa şi i-a văzut înaintea focului - cucoana 
Tincuţa împletind, parcă se afla de când lumea acolo şi Dinu 
jucându-se cu Arabela înhămată - a izbucnit în plâns. Tot 
aşa şi Virgil Probotă, după două săptămâni, când a ajuns la 
laşi, bărbos şi rebegit, să caute spitalul Mariei. 

S-au adunat astfel toţi, cum nu îndrăznise închipuirea lor 
să mai spere. Bădia Iorgu şi cucoana Smărândiţa s-au 
retras în încăperea din dosul casei. Nu le găsea vină că 


atâta vreme îi uitase şi nu se mirau că numai acum, în 
nevoie, le-au descoperit urma. Viaţa e viaţă, nu? 

Acum Virgil plecase la regiment, lângă Bacău; cucoana 
Tincuţa, sufletul acestor peripeții, luase frânele 
gospodăriei; iar Piticu, adevăratul erou, deşi nu era de 
sânge maur, ci numai un căluţ de cărăuş lipsit de orice 
înfăţişare epică, îndură soarta tuturor eroilor după ce şi-au 
împlinit datoria. Bătrân, chior şi beteag, fu vândut de bădia 
Iorgu ca să nu îngreuneze bugetul lor sărac cu o gură de 
prisos. 

Şi astfel se mistui în neant... 

Dinu răsuci caierul de lână şi se trase îndărăt cu o mână la 
spate. Ar putea jura acum că sunt mustăţile lui bădia Iorgu! 
Dar a uitat să-i pună şi un lanţ de ceas la brâu. Are elun 
şnur de mătase şi are să-i lege, în loc de medalie, un ban cu 
gaură. 

Începe să ningă iar. Fulgi moi şi neconteniţi, ca ninsoarea 
din globurile de cristal, jucării. Îl cheamă în casă. Bine, lasă 
că vine îndată! 

La fereastra cu colţul perdelei ridicat, de unde ochii 
dinlăuntru îl supravegheau la fiecare cinci minute, cucoana 
Tincuţa bate şi îi face semn: 

— Ajunge, Dinule, sfârşeşte! 

— Îndată! I-a căzut o mustață... Numai s-o pun şi gata! 

Buniţa vine să-l ia de mână, fiindcă altfel ştie că nu 
termină cu el. Nu e nimic! Are să-şi vadă omul de pe 
fereastră. Numai de ar căpăta şi un ac de păr, din care 
răsucit să-i înjghebe şi o pereche de ochelari. Ar fi atunci 
cel mai arătos om de zăpadă din toată strada. La Bucureşti 
nu ningea niciodată atât de zdravăn; n-ar fi putut să-şi facă 
un om atât de măreț. 

Se lăsă dezbrăcat de palton. Descălţat de şoşoni. 

— Acum pot să le sărut, mămuţă? le-ai spălat de „răii” ceia 
de microbi? 

O cuprinse de după gât. 


Pe scaunul dinaintea sobei, Maria privea în foc, fără nici un 
gând, ca bătrânii. 

Fruntea rotundă se strânse lângă fruntea copilului; ochii 
castanii cu fire de aur îşi măreau asemănarea alături. Dar 
în părul lung şi greu al Mariei, înnodat la ceafă, se vedeau, 
dacă te uitai de aproape, câteva fire albe; iar când surâse 
unei amintiri, ori pentru nimic, aşa numai fiindcă simţea 
alături de pieptul ei pieptul lui Dinu cu bătăile regulate şi 
calde, atunci, în lumina fugitivă care-i trecu pe figură, în 
şiragul alb, intact şi regulat, dintele cu emailul 
imperceptibil albăstrui dădu surâsului înfăţişarea 
neliniştitoare a fructelor atinse de un ascuns semn al morţii. 

— Lasă-mă, Dinule! Sunt obosită; eşti greu... Joacă-te! 

Cucoana Tincuţa împletea repede. Andrelele jucau agere 
între degete, cu nu ştiu ce impresie de voioşie şi de 
tinereţe. 

Din când în când, ridica ochelarii să privească la Maria. 
Creţurile mărunte ale figurii, ca pieliţa merelor care au 
trecut prin iarnă, se adânceau atunci şi tot obrazul părea 
iarăşi, aşa cum l-a văzut Radu Comşa în noaptea cu ploaie 
de noiembrie, înaintea tăciunilor, ca o pungă de ţăran 
sărac, strânsă în baiere. 

Îşi punea la loc ochelarii şi povestea toate întâmplările din 
vecini, pe care le cunoştea ca dintr-o uimitor de amănunţită 
cronică, fiindcă în două luni învățase necazurile fiecăruia. 

La o casă, nevasta unui refugiat a născut şi şi-a vândut 
cerceii ca să plătească moaşa; la alta a murit un copil; la 
cealaltă a venit veste că băiatul e prizonier; Orghidan a 
început să ardă gardul, nu-şi poate lăsa copiii să moară de 
ger; Eleftereasca a trimis după câteva bucăţi de zahăr, îşi 
înţărca fetiţa; ofiţerul de la Popovicioaia s-a îmbolnăvit de 
exantematic, l-au dus la spital... Astfel, cucoana Tincuţa 
recapitula concret, cu fapte şi nume, o parcelă din toată 
nefericirea anonimă a iernii, a ţării, a lumii. 

Dar inimile şi le găseau înăsprite de atâta avalanşă de 
dureri şi întâmplările se înşirau povestite ca din alt veac ori 


ca din altă planetă. Fiecare se strângea zgârcit în suferinţa 
proprie. 

Cucoana Tincuţa îşi lăsa andrelele la o parte. O mânuşă 
era gata. O încercă pe mână. 

— Cred că sunt destul de largi pentru Virgil! Dinule, ce 
însemnează asta? 

— Mă joc de-a refugiații, buniţo! Arabela e Piticu şi eu sunt 
mata! 

Dinu răsturnase o băncuţă cu picioarele în sus: înghe-suise 
legături, cutii, ghete, un şal făcut sul; o înhămase pe 
Arabela şi o lua după el prin casă. Căţeluşa privea înapoi şi 
se smucea să scape de sfori, nedeprinsă cu resemnarea 
animalelor de tracţiune. 

— Brr! Piticule! Am ajuns în sfârşit şi la Focşani... Să 
facem niţel foc! Aşteaptă, mă urâtule, că-ţi dau acuşi ovăzul. 
Cam scârţâăie roata din stânga, trebuie s-o ungem, loană! 
Dinule, nu ţi-e frig, mamă? Bem un ceai, cumpărăm o pâine 
şi la drum, copii! Piticule, Piticule, te-ai purtat bine până 
aici, acum să te văd! Gata? Cu ajutorul lui Dumnezeu, 
poimâine suntem la Tecuci... 

Dinu porni cu bagajul lui, târând-o pe Arabela, împreju-rul 
odăii, spre Tecuci. 

Cucoana Tincuţa, fără alte comentarii, îi luă biciul de 
sfoară din mână şi-o eliberă pe Arabela, care sări pe divan 
şi se încolăci, să-şi odihnească oasele după lunga-i călătorie 
şi să-şi lingă părul ros de hamuri. 

Dinu încrucişă braţele, amărât: 

— Bine, buniţo! Ce sunt eu aici, prizonier? Afară să nu mă 
joc, că ninge; aici să nu mă joc de-a refugiații, că răscolesc 
lucrurile! Cine a mai văzut să chinuiţi aşa un copil? 

Aceasta era de la bădia Iorgu cetire, apărătorul şi 
complicele său în toate isprăvile. 

— Am să-mi iau lumea-n cap! Nici de-a rănitul n-am voie să 
mă joc, buniţo? De-a rănitul nu stric nimic... 

Dinu îşi legă la cap o batistă şi, şchiopătând de-un picior, 
sprijinit în umbrela buniţei, începu să umble prin cameră, 


gemând şi rezemându-se de pereţi. 

Bătu în uşa unui dulap, în chip de uşa unei case. 

— Fiţi bun şi daţi ajutor unui rănit! Vin tocmai de la Olt... 

Aici, Dinu îşi îngroaşă vocea şi vorbeşte tot el, pentru cei 
dinlăuntru: 

— N-avem loc, omule! E plină casa de refugiaţi. 

Soldatul bate la altă uşă: 

— Fiţi bun, vă rog şi daţi adăpost unui rănit! 

Vocea se schimbă şi va să fie amenințătoare: 

— Ia sfârşiţi odată! După ce-aţi fugit dinaintea inamicului, 
umblaţi acum pe la casele oamenilor? Dau drumul la câini... 

Tot Dinu explică, cu alt glas, pentru prepusul din casă: 

— Asta e unul din cei care au făcut contrabandă... Un 
ghiftuit! 

Şi cu legătura albă la cap, şchiopătând, cu voce din ce în 
ce mai rugătoare, de care s-a înduioşat singur de-i vine 
acum să plângă cu lacrimi adevărate, continuă 
peregrinările, jăluind: 

— Fiţi bun, vă rog! Sunt un biet rănit... Vin tocmai de la 
Olt! 

Maria privea fără să audă, poate fără să vadă, în cărbunii 
din sobă. 

Flăcările se stinseseră. Mai erau câţiva tăciuni în cenuşă. 
Luceau sinistru în crepusculul încăperii. Atrăgeau ochii 
ficşi. Mâinile îi acopereau faţa; nu se mai vedea nimic din 
obraji. 

Era numai o umbră, fără figură, strânsă lângă câţiva 
tăciuni stinşi. 

Se ridică şi împinse alături scaunul. Odihna ei sfârşise. 
Îmbrăcă dolmanul milităresc, îşi îndesă boneta cu crucea 
roşie pe cap. 

O clipă, în ceața plumburie a oglinzii, cât îşi încheia haina, 
întrezări chipul ei obosit, străin, cu liniile neclintite, moarte, 
de gresie. 

În poartă, afară, o întâmpina gâfâind fetiţa de la casa 
numărul 18: 


— O murit! Acuma i-o ţinut mamaia lumânarea... „Atunci 
nu e nevoie să-i mai aduc diseară medicamentul!” Cum i-a 
venit îndată în minte, absurd şi rece, gândul acesta? Mai 
întâi, gândul acesta? 

— Mergi înainte, fetiţo! Te-ajung şi eu... 

Acelaşi soldat cu furgonul de adineauri trecea îndărăt în 
fulguirea domoală. 

Sicriele nu mai erau. 

Soldatul, cu capela pe ceafă, în picioare, ţinând hăţurile 
depărtate, fluiera, cu uşurarea unui om care şi a sfârşit cu 
bine treaba. 

CARTEA A DOUA. 

Capitolul 1 

MÂINILE ALBE ŞI MÂINILE NEGRE 

— Mai aşteptaţi! Domnu Comşa e în consiliu... 

Uşierul examină cu atenţie de expert grafolog numele 
scris cu creionul pe cartea de vizită. 

Apoi o mistui în buzunarul scurteicii de şiac, unde mai 
aşteptau o jumătate de duzină. 

Maria Probotă căută cu ochii un scaun. loate erau 
ocupate. Dar la un capăt de bancă improvizată dintr-o 
scândură nedată la rindea, îi făcu loc, binevoitor şi cu grabă 
de galan-tomie arhaică, un moşneguţ cu cioc alb şi căciula 
de imitație de biber. 

Zăpada topită de pe încălțări ramifica pe podele şuroaiele 
într-un complicat bazin fluvial, cu afluenţi şi ostroave, cu 
albia adâncindu-se spre ieşire, unde duşumelele mai roase 
de paşi închipuiau un adevărat estuar. 

Stăruia un miros acru de leşie şi fum de tutun răcit, ca 
într-o percepţie. 

Toţi se răsuceau oftând, schimbându-și locul, citind şi 
recitind ziare mototolite, dintr-o singură foaie, suspinând cu 
uşurare de câte ori se deschidea uşa şi se trântea izbită cu 
piciorul, după un funcţionar cu braţele încărcate de dosare. 

Un perete de scânduri albe, care nu se ridicau până în 
tavan, retezate inegal, despărţea fosta sală de recreaţii a 


şcolii, în două: aci sala de aşteptare; dincolo, se auzea 
ţăcănitul maşinilor de scris ca un sfârâit gras de bucătărie. 

Deasupra uşilor rămăseseră vechile indicaţii pe tabla 
reliefată: Clasa IV, Clasa II, Cancelaria. Sub ele, trei 
inscripţii recent caligrafiate pe cartoane dreptunghiulare, 
repartizau noua destinaţie a sălilor: Direcţia generală, 
Contabilitatea şi Statistica, Arhiva. lar pe pereţi, prăfuite, 
decolorate şi cu pânze de păianjen, în care se balansau 
uscate muşte de astă-vară: o hartă a României şi ţinuturile 
locuite de români, un tablou înfăţişând sistemul nervos al 
omului în trupul negru cu bifurcaţii albe şi fine ca oasele de 
peşte, o planşă arătând melamorfoza fluturilor: omidă, 
cocon, crisalidă şi fluture. 

Un domn cu pălăria tare, cu ochelari prinşi în şnur gros 
după ureche şi cu mâinile la spate, îşi amăgea aşteptarea, 
recapitulând în gând lecţia de intuiţie din clasa a IV-a 
primară. 

Observă că o mână de copil scrisese, cine ştie când 
stângaci dar răzbunător, cu creionul, sub ciclul 
metamorfozelor, o concluzie neaşteptată: „Domnişoara 
Laţcu e o omidă!” 

Domnul cu ochelari surâse cu melancolie, gândindu-se la 
destinul domnişoarei Laţcu. Desigur, vreo profesoară 
severă şi fără frumuseţe, rea şi plină de harţag, osândită să 
rămână pentru totdeauna omidă didactică, fără să cunoască 
zborul liber şi capricios de fluture în soarele primăverilor. 

Apoi domnul căscă şi trecu plictisit la harta României, 
acum mincinoasă şi vană. Hotarele năruite arătau un roşu 
însângerat, care refuza să se cicatrizeze. 

Prin această mulţime toropită de marasmul aşteptării, 
Sofron Vesbianu, cu căciula de lutru pe ceafă, cu blana 
deschisă şi cu clapele şoşonilor lăbărţate în lături, se plimba 
triumfal, oprindu-se din când în când să şoptească ceva 
uşierului, căruia îi strecurase un bacşiş generos ca să-l 
introducă înaintea celorlalţi. 


Uşierul răspundea cu semne misterioase de complicitate; 
iar cu mâna în buzunar căuta să numere, pe nevăzute, câte 
hârtii de unu, doi şi cinci lei a capitalizat până acum. 

Gând număra, avea o figură pierdută, cu ochii 
întredeschişi, absent de pe planetă. Cineva îl întrerupea 
întrebându-l; atunci se uita duşmănos, îşi pierdea socoteala, 
începea din nou, pipăind hârtiile: şapte de un leu; şase, 
şapte, opt, nouă de doi lei... 

Trecu un general de intendenţă cu fireturi albe şi cu un 
ghiozdan doldora; apoi un domn voluminos şi important, 
salutat până la pământ chiar de cei care nu-l cunoşteau. Pe 
toţi îi înghiţea uşa păzită de omul cu haina de şiac, şi cu 
casieria în buzunarul stâng (în cel drept se aflau cărţile de 
vizită). 

Maria Probotă începu să regrete că a venit. Îşi dădea abia 
acum seama că ar fi fost mai simplu să transmită prin-tr-un 
bilet rugămintea lui Virgil. 

Sfârşise de citit, peste umărul moşneagului cu cioc alb şi 
căciula de imitație, gazeta de ieri, până la anunţurile 
mortuare sub cruciuliţe negre. Acum descifra de pe 
peretele din, faţă o cromolitografie afumată, cu culorile 
stinse: Mihai Viteazul şi călăul, când uşa se trânti şi ieşi 
generalul de intendenţă cu ghiozdanul dezumflat, domnul 
voluminos şi important încheindu-şi mănuşile, alte şase 
personaje civile şi militare, vorbind tare şi râzând, 
aprinzându-şi ţigările şi aruncând priviri, care nu vedeau, 
solicitatorilor ridicaţi respectuoşi în picioare. 

Sofron Vesbianu, care asaltase cu ocheade libidinoase o 
biată fetiţă ruşinată, cu coada bălană pe spate, părăsi 
această îndeletnicire frivolă şi, readus la realitate, se 
repezi, îndrăzneţ şi mieros în acelaşi timp, la doi cunoscuţi 
din comisie. Le tăie calea să-şi expună plângerile; scoase un 
teanc de petiţii din buzunarul blănii şi, de la piept, tocul 
automat, cu care se puteau pune rezoluţii imediate. 

Aşa se întâmplă că Maria Probotă fu poftită de uşier, 
înaintea tuturor, în biroul lui Comşa. 


Radu se ridică din dosul teancurilor de dosare şi, cu 
surprindere plăcută, îi sărută mâna străvezie, înainte ca 
Maria să-şi poată trage îndărăt degetele cu feminitatea 
devorată de acizi şi dezinfectante. Cel dintâi gând al Mariei 
Probotă a fost că hainele albastru-închis ale lui Radu îi 
întinereau figura brună şi puţin palidă; fără voie, îi trecu în 
minte chipul roşcat al lui Virgil, ochii fără gene, mustăţile 
ţepoase şi rare, toată înfăţişarea stângace, de dascăl 
rezervist în uniformă noroioasă. 

— Cu ce am plăcerea rară să te pot servi? Ce face Virgil? 
întrebă Comşa în picioare, zâmbind, privind-o în ochi şi 
spunându-şi că aşa slăbită cum e, ochii Mariei au încă 
farmecul firelor de aur în castaniul luminii şi gura păstrea- 
ză, împotriva tristeţei împietrite, proaspăta frăgezime 
copilărească. 

Maria Probotă plecă ochii sub privire. 

Întinse scrisoarea lui Virgil, pregătită la îndemână. 

— O să vezi că nu e vorba despre noi... Noi ne-am deprins 
să nu mai aşteptăm de la nimeni rara plăcere - cum îi zici 
dumneata! - de a fi copleşiţi cu serviciile... 

— E ceva urgent? răsuci Comşa scrisoarea, surprinzând, 
ca întotdeauna când vorbea cu o femeie frumoasă şi tânără, 
pe cei doi subalterni din birou spionându-l cu coada ochiu- 
lui, deşi se prefăceau că cercetează dosarele cu cea mai 
mare atenţie. Trebuie să dau un răspuns imediat? 

— Citeşte, te rog! îl invită Maria. De aci înainte! arătă 
pasajul cu unghia. Celelalte nu interesează; sunt chestiuni 
banale, indiferente, conjugale... 

Radu Comşa se retrase între ferestre. 

Maria, rezemată de pervaz, privi afară, în stradă, unde 
picura zăpada prelinsă de pe acoperişuri, în soarele călduţ. 
Scrisoarea lui Virgil Probotă îl ruga, prin Maria, pe Radu 

să treacă neapărat la o casă din Tătăraşi, unde fostul lor 
coleg, Dan Şcheianu, îşi scuipă cele din urmă rămăşiţe de 
plămân. Era un apel de vechi camarazi să-şi stea într- 
ajutor: „Zilele lui Şcheianu sunt numărate. Nimeni nu-l mai 


poate salva! Dar cred o datorie să încercăm a îmblânzi 
soarta unui nefericit, cu care am pornit la drum împreună şi 
se pierde. Nu mă îndoiesc că Radu, cu toate gravele lui 
ocupaţii, va găsi timp să facă el ceea ce eu, de aci, nu mai 
pot face. Insist însă: mă tem că fiecare zi lăsată să treacă, 
să nu însemne un ireparabil prea târziu...” 

Urma adresa casei unde zăcea Dan Şcheianu, câteva 
rânduri dintr-o scrisoare primită de la el, pe urmă întrebări 
care-o priveau numai pe Maria. 

Foaia de hârtie tremură imperceptibil în mâna lui Comşa. 

Îl încercă o mustrare. 

El nu se mai gândise de mult nici la Virgil, nici la Dan. Şi 
iată că Virgil Probotă, cu toate necazurile şi sărăcia lui, de 
departe, dintr-un bordei de campanie, se arăta mai 
omeneşte îndurerat de soarta prietenului în pierzare! 
Umilit de această constatare, care încă o dată îl scădea în 
propria-i judecată, împături scrisoarea şi-o trecu Mariei, 
după ce-şi însemnă adresa în agendă. 

— 'Te duci chiar astăzi, sper! stărui Maria Probotă. Eu am 
fost imediat ce-am primit scrisoarea! E condamnat fără 
scăpare, chestie de câteva zile. Dar nu mai pot călca acolo... 
E o lume imposibilă, o casă de alienaţi! 

Nu adăugi că fusese înconjurată de un soi de zănateci, 
care-o înfricoşaseră, glumind alături de camera 
muribundului, făcând-o să roşească la aluziile lor 
dezmăţate: adevărată atmosferă şi clientelă de tavernă. 

— Şi Virgil ce face? Dinu? Cucoana Tincuţa? încercă Radu 
să rupă tăcerea care îl stingherea. 

— De ce acest interogator de mântuială, domnule Comşa? 

Altădată, în camaraderia lor, îi spunea Radu sau Comşa, 
simplu! Observă aceasta şi şovăi. 

— Dumneata nu te mai interesezi de foarte multă vreme 
de foştii prieteni... Sunt trei luni de când ne aflăm aici. Fără 
această scrisoare, recunoaşte că nici nu te-ai fi gândit la 
noi. Nu ne-am mai văzut! Nici n-am fi avut, de altfel, de ce... 


Radu Comşa îşi amintea cu mustrare cum a părăsit el în 
noaptea de noiembrie, în drumul retragerii, în ploaie, pe 
Dinu şi pe cucoana Tincuţa. Uitase cu totul. Îi apărea 
această nepăsare mai mizerabilă încă, fiindcă de atunci nu-l 
muncise nici o clipă gândul; nici nu se mai întrebase care le- 
a fost în urmă soarta. 

Vru să repare uitarea. Îngăimă câteva vorbe pentru Maria 
numai, rezervându-şi dreptul pentru conştiinţa lui să şi-o 
examineze mai sever singur. 

— Am avut atât de lucru! Un birou cu toată răspunderea... 
Pe urmă, de unde să-mi imaginez că sunteţi aci? 

Maria ridică ochii obosiţi sub fruntea bombată şi îl privi 
drept. 

— De ce atâtea explicaţii? E una mai simplă... E firesc. 
Viaţa ne îndepărtează! Dumneata ai alte preocupări... 

O pauză. 

— Uitam să te felicit! Eleva lui Virgil face o bună partidă. 

Comşa rupse între degete creionul subţire al agendei. 

Cei doi funcţionari de la mese scriau de zor, cu capetele 
plecate pe foile de hârtie; dar erau numai urechi, cu toate 
că Maria vorbise surd. 

Radu se hotări: 

— Îmi permiţi să te însoțesc câţiva paşi? Aci, între ferestre, 
nu e locul cel mai nimerit pentru rechizitorii, nici pentru 
pledoarii... 

Îşi îmbrăcă paltonul şi o întovărăşi. 

Uşierul strigă celor care aşteptau în sală să treacă după 
amiază, la patru. 

Moşneagul cu cioc alb îşi îndesă amărât peste urechi 
căciuliţa de imitație de biber, uitându-se mustrător la Maria 
Probotă: „[i-am făcut loc cu atâta bunăvoie şi acum, din 
pricina dumitale, iată altă jumătate de zi pierdută!” Dar 
Radu Comşa trecu repede, cu figura încruntată, cu gulerul 
ridicat, printre oamenii mormăind; numai în stradă surâse 
cu satisfacția ştrengărească a şcolarilor care şi-au furat din 
programul plicticos un ceas de libertate. 


— Cum îţi vine să abandonezi atâţia oameni, după ce-au 
aşteptat? Poate au nevoi grabnice... E atâta mizerie acum, 
pretutindeni! îl certă Maria Probotă, călcând la stânga lui, 
pe trotuarul curăţit, unde soarele de început de martie 
topea ninsoarea murdară. 

— Mă surprinde, acest sentimentalism la o doctoriţă şi 
încă la una cu atâta experienţă! încercă Radu Comşa să 
înlăture răspunsul cu o glumă şi constatând în aceeaşi clipă, 
dezolat, că nu prea are noroc cu glumele în asemenea 
împrejurări. Ei mă aşteaptă pe mine, eu pe alţii! E un cerc 
de fier, viaţa... 

— O! Pentru dumneata, un cerc de fier! 

— De ce acest: „pentru mine”? Să am oare atât de mult 
aerul unei brute? 

Radu Comşa gândea: „Are dreptate să-i par brută fericită 
şi privilegiată! Virgil e într-un bordei de pământ, după ce s- 
a târât pe toate drumurile de retragere ale ţării. Dan 
Şcheianu moare de oftică, într-o bojdeucă de mahala din 
acest laşi al tuturor expierilor. Eu primesc felicitări.” 

Maria Probotă, mergând alături, se întreba la rândul ei: 
„De ce simt oare o plăcere animală să merg lângă el? E un 
egoist! Pus la adăpost de toate primejdiile. Îşi aranjează 
viaţa comod, înlăturând tot ce este prilej de suferinţă. Bietul 
Virgil îmi scrie câte îndură în peşterile lor de pământ. 1 se 
par himere inaccesibile: un cearceaf curat, un pahar de 
ceai limpede, o carte, gângureala lui Dinu... Şi eu găsesc o 
plăcererea să păşesc lângă omul care-a fugit de mine, din 
prudent calcul. Ochii îmi sunt atraşi de gura lui cărnoasă şi 
senzuală; peste voinţa mea, animalul de aci e satisfăcut de 
vecinătatea acestui alt animal, robust, mulţumit de sine şi 
nepăsător! Am, un copil care înseamnă toată raţiunea mea 
de existenţă, îl iubesc: de ce nu mă gândesc la el, acum? E o 
urâtă glumă, o dezgustătoare glumă, viaţa! 

Maria Probotă îşi aduna toate gândurile, cu toată voinţa, la 
Dinu. Aproape să-i şoptească numele într-ajutor: Dinu! 
Dinu! Dinu! 


Se surprinseră tăcând. 

Maria privea profilul lui Radu, cu tăietura buzelor adâncă, 
nedându-şi seama că îl priveşte. 

Aşteptară să traverseze în faţa statuii lui Miron Costin, cu 
gulerul de zăpadă prelingând apă pe mantia coclită, de 
bronz. 

În soarele firav de martie, trecătorii se îmbulzeau ca 
gângăniile. 

leşeau din iarnă cu feţele stoarse, flămânzi şi cu ochii 
sticloşi, după patru luni de suferinţi crunte; dar presimţirea 
primăverii înviora figurile cu o nădejde încă timidă şi 
involuntară, fiindcă aerul era uşor şi proaspăt. Pătrundea 
jilav în plămâni, adânc şi ameţitor, ca în pieptul 
convalescenţilor. În văzduhul umed streşinile se topeau, 
gesturile păreau mai uşoare, totul devenise aerian şi 
imponderabil. Norii albi se topeau în albastrul ud al cerului. 

Un ofiţer fără mână râdea cu toţi dinţii albi, lângă o fe- 
meie cu haine cernite. Se cunoştea că nici omul cu mâneca 
goală prinsă în ac nu-şi aducea aminte că n-are o mână; nici 
femeia, că plângea un mort. 

Era cea dintâi primăvară după prăpăd şi începeau cele 
dintâi uitări. 

Radu Comşa se apropie mai mult de Maria, susţinându-i 
braţul să păşească peste noroiul amestecat cu zăpadă 
cafenie. 

Îi văzu ochii plini de gânduri, obosiţi şi trişti. 

O întrebă brusc, cu un surâs ştiutor, de protecţie şi ironie: 

— Mărturiseşte, ce gândeşti acum? 

Maria Probotă răspunse mecanic: 

— Nimic! aşa cum se apără întotdeauna femeile surprinse 
asupra unui gând de nemărturisit. 

— Eram sigur! clătină din cap Radu Comşa, cu un zâmbet 
pe care-l voia mai departe ironic. Totuşi aş putea reproduce 
cu oarecare aproximaţie reflecţiile... Îţi spui, nu este aşa? 
„lată un om care s-a lepădat de tot ce-l putea împovăra în 
viaţă, ca de un bagaj incomod, pe o linie de transbordare. 


Prietenie, prejudecăţi, obligaţii, tot! Ca o şopârlă care-ţi 
lasă în mână coada, să se salveze ea!” cum ar apela imediat 
la un exemplu din domeniul său zoologic, Virgil... Simt 
răceala din prietenia lui. A fost pe aci, desigur... De ce n-a 
dat pe la mine? De câte ori ne-am întâlnit în doi ani, ne-am 
spus numai banalităţi indiferente: doi vecini de masă la un 
restaurant de gară, pe care numai întâmplarea îi pune 
alături şi schimbă de mântuială formalităţi convenţionale. 

— Virgil a stat numai o săptămână! îl apără Maria. Nici nu 
ştia unde eşti şi dacă eşti aici. Era zdrobit de oboseală, 
deprimat, aproape bolnav. Venea de pe front şi se întorcea 
tot acolo! 

Radu clipi mărunt să-şi biruie un sentiment, neplăcut, 
care-l apăsa tot mai des de la un timp. 

Apoi vorbi, mai mult pentru el: 

— Înţeleg ce înseamnă şi aceasta: „Venea de pe front şi se 
întorcea tot acolo!” Adică: „Nu era în situaţia dumi-tale, 
ferit de aceste stupide datorii, la un birou unde laşi bieţi 
oameni să aştepte cu o nepăsare seniorială.” Declară că n-ai 
vrut să spui aceasta? 

— Şi dac-ar fi? îl înfruntă Maria cu o satisfacţie 
răutăcioasă. 

— Ai toată dreptatea! Aparenţele sunt împotriva mea... 
Dar e o situaţie care mi s-a impus şi care din voinţa mea se 
va curma! se apără Radu Comşa, întrebându-se de ce simte 
nevoia să se dezvinovăţească şi totuşi continuând: Peste trei 
sau patru săptămâni, delegaţia mea expiră. Am cerut să se 
sfârşească! Voi fi alături de Virgil şi de oricare... 

Maria Probotă dădu din umeri. Ce-o interesau pe dânsa 
aceste toate? 

— Să vorbim de altceva... Unde locuieşti aici? Ai găsit o 
casă comodă? Potrivită situaţiei dumitale pe care, evident - 
observi că am luat notă - n-ai căutat-o? 

— De ce vorbeşti aşa? Vrei să fii maliţioasă, dar ai o inimă 
prea bună, prea directă, prea nealterată, ca să izbu-teşti 


până la sfârşit... Şi pe urmă, poţi observa acum cine 
îndepărtează prieteniile noastre vechi... 

Maria Probotă păşi, desfăcându-şi braţul, cu privirea în 
jos, tăcută. 

Amândoi văzură, o clipă, în aburita oglindă a amintirii, 
dimineaţa de toamnă când Radu Comşa, student sărac şi 
convalescent, cu pardesiul pe umeri, în grădina cucoanei 
Tincuţa, sorbea ceaiul cu medicamente. Frunzele fugind pe 
cărare, ca mici făpturi alungate ale toamnei. Cartea 
deschisă pe care-o citea vântul, întorcând foile una câte 
una. Maria numărând picăturile de doctorie, când Radu i-a 
prins mâna fără să-i spună nimic şi ea şi-a retras-o încet... 

Radu Comşa îşi amintea de acestea fără nici o înfiorare. 
Lucru trecut, mort. Tot sufletul îi era pentru totdeauna 
inundat de imaginea Luminiţei. 

Dar Maria simţea încă vinovata căldură în piept şi-i fu silă 
de ea. 

Pe obrazul cu liniile neclintite trecu fugitiv o lumină, ochii 
îi fură mai calzi, gura întredeschisă întineri; o slabă 
înfiorare de viaţă pâlpâi din trecut, înăbuşită brusc, înainte 
ca Radu Comşa s-o fi surprins. Fu ca o floare opărită cu 
leşie fierbinte: într-o clipă veştedă şi cu culorile de cenuşă. 
Maria gândi cu deznădejde numai la Dinu: „Acum omul lui 
de zăpadă se topeşte. Ce neconsolat va fi mâine! Dinu! 
Dinu! Dinu!” 

Când ridică ochii la ochii lui Radu Comşa, toată figura 
arăta numai marea şi iremediabila ei oboseală. 

Îi întinse mâna: 

— Aşadar, rămâne hotărât! După-amiază treci neapărat la 
Şcheianu... Poate vei reuşi să-l scoţi de acolo; dacă nu, 
măcar să-l convingi să urmeze prescripţiile unui medic! 
Bineînţeles, altcineva decât mine... Mi-ar fi imposibil să calc 
în asemenea casă! 

Radu Comşa îi sărută vârful degetelor slabe: 

— Nu mi-ai spus unde staţi! Aş vrea să-l văd şi pe Dinu. 

Maria evită răspunsul: 


— Ceea ce s-ar putea face pentru Şcheianu e să-i găseşti o 
cameră mai aerisită, cu linişte şi lumină... Să-l scoţi dintre 
indivizii aceia odioşi. Măcar agonia să-i fie de om! 

Radu vru să mai întrebe ceva. 

Dar Maria Probotă era departe, cu trupul subţire, în 
hăinuţa săracă, înghițită de mişuneala trecătorilor. La colţ 
dispăru. „De ce-o fi fugind aşa?” se întrebă Radu. Şi rămase 
nehotărât, neştiind încotro să-şi îndrepte paşii, în soarele 
blând de martie, care nu-i făcea nici o bucurie. 

Trecu în trap o trăsură rusească: roţi de cauciuc, înhă- 
mată de troică, un cal negru, uriaş şi lucios, cu cerc, între 
doi lăturaşi mai mici, suri, rotaţi, cu gâturile încordate; 
vizitiu cu miţoasă căciulă şi cu şireturi negre la blană. 

Dinăuntru, salută larg prinţul Gurii Serghievici Vorşaghin 
şi-i zâmbi voioasă Zoe Vesbianu. lată una care se consola 
repede! 

Radu Comşa se întoarse să-i privească din urmă, fără 
prietenie. 

După-amiază, cobora din automobilul lui Alexandru 
Vardaru, la capătul unei străzi noroioase din Tătăraşi. 

Neculai, şoferul, îşi scoase cascheta ştergându-şi fruntea 
asudată de acrobaţiile cu care străbătuse prin atâtea gropi 
până aci. 

— Mergeţi dumneavoastră înainte... Să văd unde intraţi. 
Mă tem să nu se înfunde maşina în Maţurienele aste! 

Neculai citea gazeta şi cunoştea, după cum se vede, 
dezastrul rus din lacurile Mazuriene. 

Stradela era într-adevăr un canal lichid, între zaplazuri de 
leaţuri, cu movili de zăpadă zgurită, cu apă opacă şi neagră. 

Radu Comşa păşi peste pietrele semănate din loc în loc, 
singura trecătoare a aborigenilor. Stâlpii de porţi purtau 
două rânduri de numere, cu văpseaua deopotrivă de 
ştearsă. Nu se mai cunoştea care e numărătoarea cea nouă 
şi bună. 

Într-o curte, doi mahalagii dezbrăcaţi de haină spintecau 
un porc proaspăt înjunghiat, cu pielea atât de netedă, de 


spălată şi roză, încât avea nu ştiu ce nuditate necuviincioasă 
de trup omenesc. 

La chemarea lui Comşa, unul veni până la zaplaz, cu 
cuțitul ud şi cu mâinile pline de sânge până la cot, 
grăbindu-se să-l lămurească cu o bunăvoință care contrasta 
cu înfăţişarea feroce de asasin. 

— A treia casă, pe stânga! Intraţi în ogradă de-a dreptul, 
că dacă bateţi, bateţi degeaba! Nu-mai aude nici dracul... 
Casa e hăt în fund! 

Un câine jigărit ţâşni printre dânşii, în gură cu o bucată 
vânătă de măruntai. Omul zvârli cuțitul după el, dar fără 
efect. 

Câinele sări gardul din faţă, apoi prin fundul unei grădini, 
altă împrejmuire, cu velocitatea unui câine dresat la un 
concurs de obstacole. 

— E javra lui Bodrângă! strigă celălalt mahalagiu, rămas 
lângă porcul alb-roz, cu picioarele în sus, cu burta 
spintecată, din care scotea, inepuizabil, ficaţi, plămâni şi 
intestine, ca dintr-un geamantan deschis la o percheziţie de 
frontieră. 

Omul cu cuțitul sudui tot neamul lui Bodrângă şi făgădui 
câinelui un destin fatal. 

Se întoarse apoi iarăşi la Comşa: 

— Vă spuneam să nu mai bateţi, că n-aud, ca surzii! A 
adunat muierea toţi zevzecii din târg... 

Radu Comşa îi urmă sfatul întocmai. 

La numărul 14, intră în curte fără să mai bată în poartă. 
Dealtfel poarta nu exista decât virtual; o indicau numai 
două gropi de viitori stâlpi. 

Casa era ascunsă după frânghii cu rufe ude. Trecu 
plecându-se de două ori pe sub cămăşile şi pantalonii 
spânzurați, pantaloni femeieşti şi bărbăteşti, cu laturile 
desfăcute în atitudini obscene şi într-o vinovată 
promiscuitate: pantaloni de mătasă negri, verzi, roz şi lila; 
pantaloni cu dantelă şi izmene cazone, de pânză groasă, 
atârnând până în pământ. 


Uşa era întredeschisă. Ciocăni de câteva ori, fără succes. 
O trase cu totul; se deschidea în afară. 

Ceea ce văzu întâi îl umplu de nedumerire. 

Cineva, întors cu spatele, făcea un fel de mătănii. 

În genunchi, arăta bombat fundul pantalonilor cu dungi 
verzi pe fond cenuşiu. Două petece de altă stofă, ca doi 
ochelari simetrici, trădau îndelungata carieră a veşmântului 
şi viaţa sedentară, lipită de scaun, a proprietarului. 

Apoi omul se lăsă pe burtă; atunci se putu vedea că are o 
pălărie tare pe cap şi că se afla numai în cămaşă colorată, 
de cit roz, fără vestă, cu bretele pestriţe încrucişate pe 
umeri. La crucea bretelelor, cămaşa ridicată şi boţită făcea 
un mic glob, plin de aer. 

Omul stătu o clipă pe burtă părând că sondează atent 
rogojina care ţinea loc de covor şi de unde avea să 
ţâşnească o profeție misterioasă. Semnul fatidic întârzia să 
apară. Omul se înălţă consternat şi se lăsă de câteva ori 
încet, numai în puterea braţelor; făcu mai multe mişcări de 
broască, de şopârlă, de urs şi de capră, ca să atragă 
indulgenţa zeilor. 

Zadarnic! Zeii, se vede că îi respingeau cu desăvârşire 
toate aceste vane şi mute implorări, căci vraciul sări brusc 
în picioare şi începu să întindă mâinile în sus şi în lături, 
cuprins de furie, icnind ritmic şi numărând gâfâit, un-doi! 
un-doi! 

Se mai prosternă încă o dată până la pământ, într-o 
adâncă temenea turcească, întinzând iarăşi fundul 
pantalonilor atât de ameninţător, încât lui Radu Comşa îi fu 
teamă să nu plesnească cele două ocheane rotunde de altă 
stofă; ridică braţele în aer şi, întorcându-se pe călcâie, 
rămase cu gura căscată, cu a opta figură din Sistemul 
doctorului Muller, neisprăvită, când dădu ochii cu 
necunoscutul din prag. 

— Cu cine am onoarea? salută cu extremă afabilitate, 
rectificându-şi poziţia şi scoțând gambeta de pe creştetul 
care apăru chel cu desăvârşire. 


— Comşa! Îi întinse mâna mosafirul din prag. Radu Comşa! 
Prieten şi fost coleg cu Dan Şcheianu. Mi s-a spus că-l pot 
găsi aci... 

— Exact! Îmi daţi voie să mă prezint? 

Oferi mâna pe care din treacăt o şterse de fundul 
pantalonilor. 

— Alcibiade Gâtu! Ex-profesor de filosofie, logică, 
psihologie, estetică, greacă şi latină. În prezent, liber ca 
păsările cerului... Exact! Prietenul nostru comun, Dan 
Şcheianu, locuieşte aci: mă tem însă că numai provizor! Se 
pare că prea curând va fi eliberat din acest vulgar exil 
impus sufletului... 

Vorbind, domnul Alcibiade Gâtu îşi mângâia, cu 
înduioşătoare iubire paternă, nasul rotund, roşu şi lucios ca 
guma baloanelor de la Moşi. 

Radu Comşa nu luă seamă la bizara introducere a ex- 
profesorului de filosofie, logică, psihologie, estetică, greacă 
şi latină. De la Maria Probotă ştia că se poate aştepta la 
orice şi venise cu hotărârea să nu se mire de nimic. 

Dar voi să curme palavrele individului şi, cu pălăria în 
mână, se sili să arate că n-are timp de pierdut: 

— Domnule Alcibiade Gâtu, aş dori să-l văd pe prietenul 
meu Dan! 

Apăsase pe „prietenul meu Dan”, pentru a sublinia că nu 
înţelege să aibă nimic comun cu tovarăşii actuali ai lui 
Şcheianu. 

— Aş dori să-l văd imediat! Îmi faci un mare serviciu dacă 
mă conduci în camera lui. 

— Exact! Numai că pentru moment doarme. Se 
antrenează pentru somnul cel mare. Priviţi! 

Domnul Alcibiade Gâtu, cu dexteritatea unui paznic de 
muzeu anatomic, dădu perdeaua de la fereastra îngustă cât 
o palmă a uşii din stânga şi se ridică în vârful picioarelor să 
privească, fiindcă era mic de statură, iar fereastra era 
înaltă. Îşi aruncă ochii înăuntru şi Radu Comşa. 


Se vedea un căpătâi de pat, lipit de perete; un trup învelit 
peste cap cu o plapomă roşie, neînfăţată. 

— V-aţi convins? întrebă surâzător domnul Alcibiade Gâtu. 
Doarme! A aţipit adineaori... S-a certat pe-o chesţie de 
estetică şi a aţipit. N-a dormit toată noaptea. Ar fi o crimă 
să-l deşteptăm, exact o crimă! Însă peste o jumătate de oră 
se deşteaptă singur, vă garantez... Exact! De aceea vă invit 
în camera noastră să aşteptaţi! E o cameră săracă, domnule 
Comşa... Dar veţi face cunoştinţă cu câţiva artişti şi 
intelectuali foarte distinşi. Exact, pe onoarea mea, domnule 
Comşa, persoane excepţional de distinse. Pionierii vremilor 
ce va să vină! 

Domnul Alcibiade Gâtu, scund, cu începutul de grăsime 
fără succes combătut de sistemul doctorului Muller, în că- 
maşa roz sub bretelele încrucişate şi cu pălăria tare pusă 
cam pe-o ureche, zâmbea. Zâmbea cu atâta beatitudine de 
impresia rară pe care ştia că vor produce-o, fără nici o 
îndoială, amicii săi intelectuali şi artişti, pionierii vremilor ce 
va să vină, încât Radu Comşa nu avu tăria să refuze. 

Nici n-ar fi avut de altfel unde să aştepte aiurea. 

Amfitrionul îşi frecă mâinile, după ce-şi şterse sudoarea 
din podul palmelor de fundul pantalonilor. Nasul roşu, 
rotund şi lucios ca pieliţa batoanelor de gumă, strălucea de 
o orgolioasă satisfacţie. 

Prin perete se auzi un glas răguşit, intonând: 

It's a long way lo Tipperary... 

Deschise uşa din dreapta şi îl împinse pe Radu Comşa într- 
o încăpere, unde îndată se mişcară câteva umbre, ca larvele 
tulburate când ridici o piatră într-o pivniţă umedă. 

Cântecul Marii Britanii amuţi. 

— lată prietenii mei şi ai lui Dan Şcheianu, iubite domnule 
Comşa! Permite-mi să ţi-i prezint. Mitică Episcopescu, 
sculptor! 

Mitică Episcopescu, sculptor, gigant bărbos, cu capul puţin 
plecat, fiindcă ajungea în tavanul scund, îi strânse mâna ca 


într-o menghine şi o scutură zdravăn, repetat, îndelung, 
până ce Radu Comşa închise ochii de durere. 

— Eliazar Ciucă, matematic şi astronom! Dacă îţi 
aminteşti, acum zece ani a atras atenţia asupra câtorva 
erori fundamentale ale lui Poincare. În altă ţară, de mult ar 
fi ajuns la Institut, Academie, eţetera... Exact! Ministru de 
instrucţie poate, inspector general desigur, rector de 
universitate, decan, eţetera... 

Eliazar Ciucă, adversarul lui Poincare, întinse cu modestie 
o mână timidă şi moale, privindu-l cu cel mai mare interes 
de după o pereche de ochelari cu sticlele foarte bombate, 
ca pe-un satelit necunoscut ori ca pe-un icosaedru cu 
douăzeci de triunghiuri egale. 

— Tismana! Cred că aţi citit poemele demoniace semnate 
Vlad Tismana! 

Vlad 'Tismana, autorul poemelor demoniace, făcu un pas 
şchiopătând, până înaintea ferestrei care-i lumină faţa 
tumefiată de bubuliţe violete şi monoclul satanic. 

Atingerea mâinii fu rece şi vâscoasă, ca o bală de melc. 

— Emilian Garpuz, pictor! Adevărat revoluţionar în arta 
luminii, întors de pe front şi decorat. 

Emilian Carpuz, revoluţionar în arta luminii, fusese 
surprins tocmai când îşi lega moletierele peste bocancul 
unui picior, pe când celălalt era cu desăvârşire desculţ. 
Gemea şi ofta, ca şi cum ar fi strâns pansamentele pe o 
fractură teribilă. 

Se mulţumi să ducă degetele la tâmplă, într-un fel de 
aproximativ salut milităresc. 

— Şi, în sfârşit, acest individ care doarme, clocindu-şi încă 
băutura de astă-noapte! Alecu Iovin, kantian incorigibil. 
Fiindcă e pentru aperitivul categoric şi fiindcă e clientul cel 
mai fidel al lui „Mânaş Kanler cel cu vinuri bune”, cârciumă 
celebră în tot cartierul! 

Alecu Iovin, kantian, fiindcă era pentru aperitivul 
categoric, calambur localizat ad-hoc după o caricatură 


dintr-o publicaţie umoristică franţuzească, dormea cu totul 
absent de la aceste infame calomnii. 

Dormea îmbrăcat, într-o poziţie incomodă şi absurdă, cu 
mâinile în buzunări, cu faţa la perete, fără pernă, dar cu 
picioarele cocoţate mult peste nivelul capului, susţinute de 
spătarul unui scaun. Fie din cauza prea prelungitei 
controverse filosofice de peste noapte la domnul Mânaş 
Kanter, cel cu vinuri bune, fie din cauza acestui fel de a 
dormi fachiric, somnul lui Alecu Iovin, kantian, se arăta 
foarte agi-tat şi tulburat de vedenii: scâncea şi sforăia 
şuierător, se înfigea mai adânc cu nasul în perete, sughiţa şi 
zvârlea dintr-un picior, amenințând echilibrul instabil al 
scaunului suport. 

Domnul Alcibiade Gâtu, sfârşind prezentările, îşi privi cu 
mare înduioşare pionierii vremilor ce va să vină şi adăpos- 
tul unde toţi abia încăpeau, unul lângă altul, ca nucile într-o 
plumieră de şcolar. 

Apoi, pentru a face onorurile de gazdă, îşi îmbrăcă un 
surtuc cafeniu, înfipse gambeta neagră pe capul unui ghips 
înfăţişând o victorie înaripată şi oferi lui Radu Comşa un jilţ, 
însă numai după ce-i verifică în prealabil rezistenţa 
picioarelor. 

— E cel bun! îl asigură Mitică Episcopescu, trecându-şi 
degetele prin barbă şi privind de la înălţimea tavanului, 
unde creştetu-i se încadra într-o transparentă aureolă de 
pânză de păianjen. 

— lată, iubite domnule Comşa, în ce mizerie sunt 
constrânşi să trăiască atâţia intelectuali şi artişti 
excepţionali! lată unde sunt osândiţi să-şi petreacă viaţa, 
împiedicaţi de la creaţie în aceste prea triste vremuri! 
suspină domnul Alcibiade Gâtu, aşezându-se pe marginea 
unuia din cele trei paturi, care ocupau cei trei pereţi. Ne- 
am adunat ce are Ţara Românească mai independent în 
cugetare şi artă, şi trăim ca într-o cetate asediată! Aiurea 
oamenii se ucid, redaţi instinctelor elementare... Dar aci, 
noi păstrăm vie flacăra umanităţii! Când nenorociţii, astăzi 


abrutizaţi de răz-boi, se vor dezmetici din nebunia lor, 
atunci vor veni să-şi aprindă feştilele la focul pe care l-am 
ascuns viu şi l-am ferit de pieire... 

Domnul Alcibiade Gâtu îşi netezi nasul roşu şi lucios, ca 
pieliţa baloanelor de la Moşi, în al cărui interior s-ar fi 
aprins brusc flacăra unui nemărginit orgoliu. 

Îl privi în ochi pe Radu Comşa şi zâmbi, preîntâmpinân-du- 
i o întrebare: 

— Poate vreţi să ştiţi cum trâim aci, cum ne hrănim, 
domnule Comşa? Când am sosit, datorită simțului practic al 
prietenului Eliazar Ciucă şi calculelor sale, care au 
demonstrat imediat, după semnele aştrilor şi mersul 
planetelor, că războiul va dura şapte ani, am cumpărat 
aceşti doi saci de fasole; alţi doi saci de mălai pe care i-am 
urcat în pod; patru saci de cartofi depozitaţi în pivniţă; mai 
multe kilogra-me de tutun; patru şunci afumate care, din 
nefericire, se apropie de sfârşit, căci totul este trecător în 
această trecătoare lume şi am mai adaos o balercă de vin... 
Pe aceasta a consumat-o, împotriva prevederilor noastre, 
încă din pri-mele două săptămâni, acest domn care sforăie 
acum; personaj lipsit de demnitate şi de sobrietatea 
aşteptată de la un om de cugetare pură! Ne-am pregătit în 
acest chip, iubite domnule Comşa, pentru un lung asediu, 
căci nimeni nu poate nega că puţinii oameni într-adevăr 
superiori sunt con-strânşi să trăiască astăzi, după cum am 
spus-o, ca într-o cetate asediată de barbari! 

O clipă se opri, ascultă spre uşă şi surâse cu satisfacţie: 

— Iubite domnule Comşa, mi se pare că aud tuşind pe 
prietenul nostru comun, Dan Şcheianu! Îmi permiteţi un 
moment să văd dacă s-a deşteptat? 

Domnul Alcibiade Gâtu dispăru şi Radu Comşa rămase cu 
cele cinci genii care, într-o atmosferă irespirabilă de 
submarin, păstrau vie flacăra umanităţii pentru vremile ce 
va să vină. 

Ca să vorbească ceva, Radu întrebă: 


— Vă rog, domnilor, pentru Dan Şcheianu aţi chemat 
vreun medic de când e în pat? 

Sculptorul uriaş dădu din umerii laţi, cu compătimire, 
pufăind din pipa care umplu îndată încăperea cu fumul unui 
depozit de furaje incendiat. 

— Ce nevoie are de medic? Destul să urmeze metoda mea: 
sigură! Patentată şi garantată! O jumătate de vin negru, 
fiert cu scorţişoară, piper şi zahăr, seara; şi pe piept, 
cataplasme cu seu! Îţi ia răceala cu mâna şi a doua zi zburzi 
ca un mânz! 

„Aceştia îl asasinează!” gândi Comşa şi se îndăriji în 
hotărârea să-l urce pe Dan Şcheianu în automobil şi să-l 
ducă la el acasă. 

— A fost o doctoriţă! piţigăi Vlad Tismana, aşezându-şi 
monoclul în ochiul de culoarea acadelelor de lămâie. O 
doctoriţă foarte nostimă, păcat că aşa o ipocrită! Avea tot 
timpul aerul unei regine detronate. Dar ştim noi ce se 
ascunde sub aşa un aer de mironosiţe... 

Poetul demoniac făcu ticălos cu ochiul cel fără monoclu. 
Radu Comşa simţi că şi-ar procura una din cele mai mari 
satisfacţii din viaţă dacă l-ar putea înşfăca de-o ureche să-l 
trimită, cu un picior în spate, peste cele trei bariere de rufe 

întinse pe frânghii, ca trei bariere care astupau viitorul 
geniilor exilate în acest falanster patronat de domnul Alci- 
biade Gâtu. 

Afară se auzi claxonul maşinii. Desigur, Neculai izbutise să 
ajungă până aci şi dădea de veste. 

Toţi se ridicară la fereastră, cu priviri de mirare, fiindcă 
niciodată până atunci nu se aventurase în aceste părăgini 
un asemenea occidental vehicul. 

— Nu vă deranjaţi. E maşina mea! lămuri Radu Comşa. 

Voise să spună că e maşina cu care a venit el. 

Dar cele patru genii îl considerară deodată cu alt respect 
şi cu o mai mare admiraţie. Prietenul lui Dan Şcheianu era, 
aşadar, un adevărat personaj! Poetul demoniac se apropie 
săltând pe piciorul teafăr, ca o dropie rănită. 


Îşi scoase monoclul şi, învârtindu-l pe un şnur în vârful 
arătătorului, îşi dădu confidenţial o părere dezinteresată: 

— Eu cred că Dan Şcheianu trebuie neapărat să ia aer...! 
În fiecare zi, o plimbare care să nu-l obosească. Dacă îi 
trimiţi dumneata în fiecare dimineaţă maşina un ceas 
pentru o plimbare, pot zice de-acum că e un om salvat! Îl 
putem însoţi noi. Eu sunt gata la acest sacrificiu... Pentru 
Dan Şcheianu am avut întotdeauna un mare sentiment! 

Domnul Alcibiade Gâtu intră în cameră: 

— S-a deşteptat, iubite domnule Comşa! Un moment 
numai şi puteţi veni... Vrea să-şi facă toaleta: a devenit 
cochet ca o curtizană. 

Scoase dintr-un sertar o cămaşă împăturită, îi cercetă 
nasturii. O aruncă şi alese alta. 

Ridică de pe masă ceva care semăna cu o pălărie şi luă de 
dedesubt ceva care semăna cu o perie de cap, aşezată 
lângă ceva care semăna cu un colţ de pâine. 

Desprinse din cui şi o oglindă de-un lat de palmă. Apoi ieşi 
cu braţul plin, ca o mamă care se duce să facă toaleta 
pruncului invitat să recite o poezie de salon musafirilor. 

Alecu Iovin, kantianul, se răsuci în pat, căscă, se frecă la 
ochi, se ridică zburlit, îşi privi lung şi amărât picioarele 
numai în ciorapi, din care ieşea la lumină degetul mare 
printr-o spărtură. 

Numai după acest examen, clientul lui Mânaş Kanter, cel 
cu vinuri bune, înălţă privirea şi observă că se află în 
încăpere un străin. Restabili oarecare ordine în căpiţa de 
păr şi, ascunzându-şi sub o manta, cu o subită pudoare, 
picioarele numai în ciorapi, rosti imperturbabil: 

— Salutare, stimabile domn şi scuzaşi că mă prezint, 
mahmur! Mi-a servit cârsiumarul un vin teribil de prefăcut; 
otravă, nu altseva! 

Se frecă la ochi cu dosul pumnilor şi căscă: 

— Sintesi inselectual, arsist? Vreai să intraşi în sercul 
nostru? 


— Nu, domnule, nu sunt intelectual, nici artist şi nu 
râvnesc la onoarea să intru în distinsul dumneavoastră 
cerc. Am venit numai să văd pe amicul meu Şcheianu! 
răspunse în silă Radu Comşa, înăbuşit de mirosul otrăvit al 
nicotinei, fiindcă sculptorul uriaş şi bărbos, după ce-şi 
făcuse higiena pipei, înşirase penele înnegrite pe marginea 
ferestrei. 

— Dan? făcu omul aperitivului categoric, clătinând ca-pul 
cu presimţiri sinistre. Finis cu Dan Şcheianu! [ara nu ştie 
se zeniu pierde! Angasasi să-i facă un bust prietenul 
Episcopescu. Şi el un artist de mare talent... 

— I s-ar putea publica ineditele. Aş îngriji eu o ediţie, cu 
desene de Emilian Carpuz şi un studiu de Alcibiade Gâtu. Ar 
fi un volum să facă epocă, o revoluţie! se entuziasmă poetul 
Vlad 'Tismana, apropiind de obrazul lui Comşa răsuflarea 
fierbinte şi rău mirositoare. 

„Bietul Dan! gândi Radu, încă n-a murit şi-i precupeţesc 
oasele! Trebuie neapărat să-l scot de aci. Şi aceasta repede, 
repede!” 

— Poftiţi, iubite domnule Comşa! Şcheianu vă aşteaptă! 
anunţă domnul Alcibiade Gâtu cu gestul larg al unui valet 
de casă mare, care anunţă că doamna marchiză e servită. 

Îl conduse până la uşă şi, cu delicateţă, pentru care Radu 
Comşa îi fu recunoscător, domnul Alcibiade Gâtu se retrase 
din prag: 

— Vă las singuri, iubite domnule Comşa! Înţeleg perfect... 
Intraţi! 

Fericit de această delicateţă care îl creştea în propriii săi 
ochi, domnul Alcibiade Gâtu îşi dezmierdă vârful nasului 
rotund, din discreţie şi el, cu strălucirea stinsă. 

Radu Comşa intră. 

Într-o singură privire cuprinse încăperea goală, pereţii 
văpsiţi cu un verde strepezit ca sulfatul de cupru şi cu mari 
pete mucede de umezeală; patul mic, în care Dan Şcheianu, 
în cămaşă curată, cu părul netezit, se ridicase în capul 
oaselor. 


Îl înfăşură cu braţul puternic după gât şi îl sărută pe 
obrazul ţepos: 

— Dan! Să nu-mi scrii nimic? Să nu dai o veste, când ştiai 
că... 

Dan Şcheianu, care îl aşteptase cu bucurie acum câteva 
clipe, la înfăţişarea lui Radu Comşa, sănătos, tânăr, în haine 
turnate pe trupul zvelt, simţi o zgârietură neplăcută. Se 
ferise să-l îmbrăţişeze pe gură, se temea aşadar de boala 
lui! 

Când Radu se aşeză pe marginea patului, îi vorbi cu un râs 
rău, care-i dezveli gingiile vinete cu dinţii stricaţi: 

— De ce atât de aproape? Aşează-te la doi metri, vorbeşte- 
mi cu batista la gură! Ştii doar că oftica... 

Radu Comşa era pregătit la asemenea primire. Nu o luă în 
seamă. Îi clădi pernele la spate. Întrebă: 

— Nu ţi-e rece, Dan? Să nu închid fereastra? 

— Lasă să vie aerul... N-am să-l mai respir multă vreme. 

— Dan! rosti Radu, prinzându-i mâna lungă, numai oase şi 
piele. Dan, nu trebuie să vorbeşti aşa! Mi-a spus Maria 
Probotă. Boala ta nu e atât de gravă. O simplă răceală şi 
organismul slăbit. Chestie de îngrijire! Două luni de linişte, 
aer, hrană bună... 

Îl privi cu ochii coagulaţi, stinşi în scobiturile orbitelor. 

Continuă: 

— Dacă ai vrea tu, totul ar fi simplu! Am o cameră care nu- 
mi e de nici un folos... Am sta împreună. Ne-am povesti 
atâtea din trecut... Şi mie mi-e foarte urât singur. Ce spui 
tu, Dan? 

Dan Şcheianu nu răspundea nimic. Îşi lăsase mâna în 
mâna lui Radu. 

Bătaia sângelui puternică şi ritmică din mâna aceea îi 
infuza şi lui tărie. Îi era sete acum de viaţă. Tot ce risipisei 
se părea absurd şi pentru totdeauna pierdut. Ucisese un 
bun pe care numai acum îl preţuia cu deznădejde. Dar mai 
putea fi o scăpare? Toate fuseseră nebunii: poezie nouă, 
revoluţii estetice, cocaină şi alcool... O mie de fericiri pe 


lângă care trecuse fără să le observe: să respiri, să umbli, 
să-ţi ardă soarele obrazul. Aerul primăverii, care e uşor şi 
străveziu, ameţitor ca o cupă de şampanie spumoasă, aerul 
acela de câţi ani nu-l mai simţise? Nu ştia când e primăvară. 
Nu mai exista de atâta vreme pentru el nimic alt decât 
veşnica halucinație; o lume artificială şi factice... Peste zece 
ori cincisprezece zile vor înflori iarăşi caişii: are să-i mai 
vadă oare? 

Radu Comşa aştepta, netezindu-i mâna ca unui copil. 

Înfăţişarea lui Dan Şcheianu îl înspăimânta: pielea în-tinsă 
şi lucie, părul putred. 

În cămaşa curată şi largă, gâtul lung arăta mărul lui Adam 
enorm, chinuit spasmodic de respiraţia grea. lar grija 
aceasta de a îmbrăca cămaşa proaspătă şi de a-şi netezi 
părul părea acum o prematură toaletă mortuară. 

Ochii lor se întâlniră. Şi-i văzură umezi. Simţeau amân-doi 
crescând, ca flori deschise magic, gânduri care nu se pot 
spune; dar care, aşa nespuse, presimţite între ei, îi făceau 
buni, puneau o înţelegere supraomenească şi fluidă în tot 
ce le sta pe buze şi n-avea nevoie să fie rostit. 

Dan Şcheianu privea acum afară, prin fereastra joasă, 
orizontul închis de rufele ude de pe frânghii. 

Era o viaţă dincolo. Dureri şi bucurii, care-i scăpau. Ca un 
liman unde a suferit şi a cunoscut bucuria şi de care se 
depărtează dus de o navă neagră, în necunoscutul de din- 
colo de toate zările. Acum regreta chiar şi aceste suferinţe. 
Fac parte din viaţă. Sunt însăşi viaţa. Viaţa, care e voluptate 
ultimă şi unică. Toţi i-au găsit un sens. Desigur, cel 
adevărat, căci milioane de milioane de oameni o trăiesc aşa 
dintotdeauna, o acceptă, i se supun. Numai el o pierde, 
fiindcă i s-a împotrivit. I-a cerut altceva: imposibilul! A uitat- 
o, pentru umbre. A pierdut-o, pentru umbre... 

— Radule! vorbi încet Şcheianu. Tu nu-ţi mai aduci aminte 
cum se numea steaua unde magii Asiriei spuneau că 
emigrează sufletele? Steaua Sopdit mi se pare... 


Radu Comşa nu auzise niciodată despre steaua aceasta, 
dar răspunse cu siguranţă, spunându-şi că acum, pentru 
Dan Şcheianu, adevărul nu mai are nici o însemnătate. 

— Da, Dan, steaua Sopdit... Îmi amintesc perfect! 

Dan Şcheianu tuşi. Îşi acoperi gura cu batista. Vinele i se 
umflară la tâmple; o clipă se înăbuşi şi se întinse pe pernă, 
cu unghiile înfipte în pieptul osos. Tusea sună cavernos 
între coaste. La rădăcina firelor de păr luciră boabe vâs- 
coase de sudoare. Pielea deveni de-un palid verzui, ca la 
înecaţi. Nările erau străvezii şi lipite, ca nările cadavrului 
care va fi mâine. 

Când sfârşi, îşi ascunse batista sub pernă să nu se vadă 
petele roşii. 

Îşi căută gândul început: 

— Ce spuneam? Da... Steaua Sopdit; sufletele care 
emigrează acolo... Câte prostii, Radule! Toţi au fost 
torturați de ideea nemuririi... Nu se pot împăca cu gândul 
că viaţa e numai aici, că sfârşeşte aici! Au imaginat dincolo 
o lume himerică, un ostrov ireal. O consolare... Dar dincolo, 
sunt numai oase şi viermi. Întunericul cel mare... Eternitate 
nu există decât în moarte. 

Glasul tremura. Dacă lângă el, în locul lui Radu, s-ar fi aflat 
o femeie, mamă ori iubită, Dan Şcheianu ar fi plâns în 
braţele ei. Cerşind o minciună consolatoare. Dar Dan 
Şcheianu era singur şi ştia că pentru el nu va mai fi de-a- 
cum decât uitarea cea mare, iar consolarea nu i-o mai putea 
da nimeni; minciuna în care avea nevoie să creadă. 

Trecu la alt gând: 

— Virgil are un copil... Nu l-am mai văzut. Îmi pare rău că 
nu l-am văzul. Un copil e întotdeauna o minune care se 
realizează, un mister! Suntem noi, înainte de toate erorile. 

— Ai să-l vezi, Dan şi pe copilul lui Virgil! Când te vei muta 
la mine, vom ruga-o pe Maria Probotă să ni-l aducă... 

Radu Comşa cerca aşa, treptat, să-l deprindă cu gândul că 
trebuie neapărat să se mute la dânsul. 


— Ce zic eu „când te vei muta la mine”, ca şi cum aceasta 
are să se întâmple peste cine ştie câtă vreme? Îl poţi vedea 
chiar mâine, Dan! Fiindcă - nu e aşa? - mergi chiar astăzi 
cu mine! Am maşina la poartă... Te învelim bine şi într-un 
sfert de oră scapi de mizeria aceasta, unde, uite, chiar eu, 
sănătos, simt respiraţia strepezită de cocleala aceasta 
verde... Fereastra mea dă în grădină, am cărţi... Dan, nu e 
aşa că m-am gândit bine? 

Dan Şcheianu îi apăsa mâna, fără să spună dacă Radu a 
gândit bine ori nu. 

Dar pe figură străbătu o abia văzută schimbare, în care 
numai cei care-l ştiau bine puteau recunoaşte un început de 
surâs. O bucurie copilărească creştea în el, plină de temere. 
În cămaşa neted călcată, lângă prietenul care-i flutura îna- 
inte amăgirea însănătoşirii apropiate, avu de pe acum iluzia 
convalescenţei. O cameră luminoasă, linişte, un pat cu 
aşternut alb, o glastră cu flori, un prieten, altul decât cei de 
alături, însemnau poate viaţa, din care acum ştie bine că n- 
ar mai risipi nimic, cu avariţie. Atâtea se pot face într-o 
singură viaţă! 

Ca un copil încăpățânat, aştepta însă să mai fie rugat 
pentru a consimţi. 

Radu Comşa se temu să nu dărâme tot, stăruind peste 
măsură. Asculta cum respiraţia lui Dan scotea, din timp în 
timp, un sunet ciudat din piept, ca foalele unei armonice 
care se destinde singură. 

Vorbi, minţind: 

— A fost pe la tine Maria Probotă. Mi-a spus. Ar dori ea să 
te îngrijească... Vrea neapărat... 

— Nu s-a supărat? întrebă cu îndoială Dan Şcheianu, 
fiindcă ştia că Maria plecase ou obrazul învăpăiat de 
glumele celor „de dincolo”. 

— De ce să se supere? Înţelege foarte bine, Dan, că 
prietenii tăi de aici văd viaţa într-un fel, noi altfel. Simplu! 
Nu poate fi vorba de aceasta... Îmi spunea numai că i-ar 


veni greu: camera de aici n-are lumină, e departe... Şi Virgil 
i-a scris... Vezi că e dorinţa tuturor... 

— Virgil e tot pe front? Întrebă Dan. Tu cum ai făcut de 
nu? 

— Şi eu plec... Peste trei săptămâni, o lună cel mult. 

Dan Şcheianu tăcu o clipă. 

Îşi desprinse mâna din mâna lui Radu. 

Îl privi deodată, cu altfel de ochi, cu sufletul golit: 

— Atunci cum mă inviţi la tine? Îmi spui că ţi-e urât să iei 
masa singur, că vom sta împreună şi ştii totuşi că pleci peste 
trei săptămâni... 

Gândurile i se alegeau pline de oroare şi grele, din 
întunericul în care colcăie duhurile cele rele. „Va să zică tot 
e adevărat! Desigur, în trei săptămâni - şi-au făcut 
socoteala - n-am să-i mai incomodez cu nimic. Am să fiu 
mort! Am să fiu mort şi el are să continue a-şi plimba 
sănătatea aceasta dezgustătoare... Tot ce-mi spune e numai 
făţărnicie şi minciună.” 

Din clipa aceea, Dan Şcheianu simţi că îl urăşte pe omul 
acesta eu trupul elastic, viguros şi tânăr, cum n-a urât 
niciodată un om. 

Radu Comşa îi ghicise vag înţelesul bănuitor al între-bării. 
Ştia când a păşit aici că va avea să înfrunte o luptă grea. 
Apropiindu-se de Dan şi aşezându-i plapoma sleită pe după 
mijloc, îi vorbi cu blândeţe: 

— Dragă Dan, în trei săptămâni ori o lună, ai să fii mult 
mai bine... Rămâne Maria Probotă să te îngrijească... Cred 
că nici n-o să mai fii nevoit să stai în pat! Îţi las şi camera 
mea. Poţi scrie; e timpul să dai, în sfârşit, ceea ce aşteptăm 
toţi... Aşa cum ne destăinuiai tu, planurile tale... „Cum 
minte cu neruşinare! gândea Dan Şcheianu. Ştie că într-o 
lună am să fiu putred; că au să se cuibărească viermii aici 
unde este o lume pe care n-are s-o cunoască nimeni, 
niciodată... Ştie aceasta şi minte! Nu poate înţelege ce 
înseamnă să pierzi tot. Să ştii că tu vei fi hoit şi că viaţa are 
să continue fără tine. Nu poate înţelege nopţile mele, când 


toţi dorm, e linişte care te înăbuşă şi gândul roade aci, încet 
şi continuu, ca un vierme intrat de pe acum în creier. 
Acestea nu le poate bănui! Un om sănătos e un om odios. 
Animal egoist şi crud! Vrea să creadă că suferă alături de 
mine şi surâsul irezistibil îi răsare pe buze, fiindcă se 
gândeşte la desfătările lui, unde îl cheamă viaţa... Ce dinţi 
oribili are, albi şi tari, ca de lup! Şi gura, după care toate 
femeile... În încrederea lui imbecilă, desigur, îmi judecă 
existenţa cu severitate şi o osândeşte. Fiindcă nu l-a 
torturat nimic din ceea ce e misterios şi irealizabil în viaţă, 
socoate că el a fost cel cuminte, că sănătatea şi hainele 
scumpe şi frumuseţea de animal şi toate mulţumirile i se 
cuvin ca o dreaptă răsplată; iar moartea aceasta a mea, de 
câine aruncat pe un mindir, socoate că e împlinirea unei 
justiţii imanente. Poate se bucură! Îşi verifică încă o dată că 
el a fost cel înţelept şi eu cel nebun. Înainte de moarte, vine 
să mă umilească cu mila lui, de care n-am nevoie. Am să-i 
arăt eu, să o simtă, că n-am nevoie!” 

Radu Comşa presimţi că ceva nou şi rău se petrece în 
sufletul prietenului. Încercă să-l smulgă acestei tăceri. 

— Dragă Dan, se face seară şi frig! Cred că am putea 
merge... 

Dan Şcheianu se întinse pe pernă cu faţa în sus, privind în 
tavan: 

— Poţi pleca! Eu nu merg... M-am hotărât! rosti cu glas 
indiferent, fără să întoarcă ochii la el. 

— Ce însemnă aceasta, Dan? Până adineaori credeam că 
ne-am înţeles. Dacă te simţi obosit, să lăsăm pe mâine... Viu 
dis-de-dimineaţă. 

— Nici mâine, nici poimâine, niciodată! 

— Dan! îi puse Comşa mâna pe frunte. Dan, uită-te în ochii 
mei! Ce se petrece aci? îi ciocăni fruntea osoasă, de pe 
acum netedă şi lucie ca un craniu. 

Dan $Şcheianu întoarse faţa către perete; ceafa îi apăru 
slabă şi cu părul lung, netuns de multă vreme, leoarcă de 
sudoare. Radu Comşa se aşeză iar pe marginea patului: 


— Nu plec de aici, Dan, până nu te hotărăşti... 

— Vrei să mă vezi murind? vorbi Dan Şcheianu cu faţa în 
peretele coclit. N-ai să aştepţi prea mult! 

Radu Comşa îşi încrucişă braţele cu înfăţişarea omului 
hotărât să aştepte totuşi până la capăt. 

Începu să privească cu răbdare fiecare pală de umezeală 
de pe peretele verde, în încăperea deşartă unde, în afară de 
pat, se afla în mijloc un singur scaun cu paiele desfundate şi 
un lighean ruginit cu un ibric de tablă, într-un ungher, la 
pământ. Decor ostil şi rece, fără nimic din misterul 
oaspetelui invizibil care se afla veşnic prezent aici, 
aşteptând şi el cu răbdare, plecat spre obrazul descompus, 
cu privirea sleită în văgăunele orbitelor, cu pieptul sorbind 
anevoios în ultimele rămăşiţe ciunge de plămâni aerul din 
ce în ce mai împuţinat. 

O pisică tărcată sări pe pervazul ferestrei. Privi o clipă 
înăuntru. Apoi începu să-şi spele labele şi blana năpărlită, 
cu nepăsarea vieţii care continuă indiferentă, dincolo de 
nefericirile individuale. 

Din acest amănunt fără însemnătate, destinul lui Dan 
Şcheianu apăru în gândul lui Radu Comşa mai dureros. 
Totul va exista, ca şi mai înainte. Există, ca şi mai înainte. 
Numai pentru omul de aci vor fi sfârşite, acolo de unde nu 
mai străbate nimic. A venit lângă el cu toată pornirea şi 
ceva rău, veşnica nepătrundere dintre oameni, s-a căscat 
îndată între dânşii ostil, să le învenineze clipele care nu mai 
au întoarcere. Adineaori părea că minunea s-a săvârşit, şi 
acum, iată! Un gând să nu-l mai părăsească: Orice-ar spune 
Dan, orice-ar face, sunt numai spasmurile acestei nefericiri. 
Fac parte din însăşi agonia lui. Nu trebuie să le asculte. 
Nimic să nu-i clintească hotărârea de a-l scoate de aici... 

Tăceau. 

Şi în tăcere, pătrunse sunetul cald al unei viori de dincolo. 

Au ascultat amândoi. 

— La Chaccone de Bach! recunoscu Radu. 

„La Chaccone de Bach!” gândi Dan Şcheianu. 


Muzica se înălţă gravă, cu modulaţiuni de voce 
omenească, pătrunzând zidurile, îndepărtată ca un suspin 
din adâncul pământului ori din înălțimile slăvii. O palpitaţie 
luminoasă de sunete, constelație melodioasă risipindu-se 
dintr-un cer nepământesc, pur şi cristalin. 

„Cine putea să scoată arcuşului aceste modulaţii 
dumnezeieşti?” se întrebă Radu Comşa, ştiind că dintre cei 
de dincolo, niciunul nu fusese înfăţişat geniu al muzicii. 

Dan Şcheianu asculta şi dânsul, cu gâtul puţin săltat din 
perne, ca să audă mai bine, cu respiraţia înăbuşită, să nu 
tuşească. El ştia cine e. Poetul cu pseudonim de mânăs-tire 
voievodală, cu monoclul demoniac şi cu obrazul pustulos. 

Acum, cu bărbia şi obrazul culcat pe cutia rezonantă a 
viorii, cu degetele ţinând aerian arcuşul uşor, Dan ştia că 
nimic din urâţenia trupească şi din strâmbătatea 
sufletească a omului n-a mai rămas. E altceva. Altcineva. 
Îmbrăcămintea oaselor şi a pielei e numai carcera 
provizorie pentru ceva mai adânc şi nepământesc. Şi ştia 
Dan Şcheianu că acum dincolo toţi tac, în încăperea 
ticăloasă şi înecată în fum, cu bărbiile în pumni, în 
nemişcare, uitând toată zădărnicia lor, cufundaţi într-o 
irealitate vastă şi melancolică. Cum de s-a gândit să-i 
părăsească? Laş, să fugă de dânşii, să-i renege, să se 
renege? Îi iubea dureros acum, cu toată deznădejdea, 
tovarăşi întru acelaşi destin, mistuiţi de acelaşi rău fără 
vindecare. Numai ei îl înţeleg, îl ştiu. Numai ei se înţeleg, se 
ştiu... 

Acesta, omul de alături, cu sănătatea lui dezgustătoare şi 
fără nici o chinuire lăuntrică, n-are cum s-o priceapă! 

Vioara tăcu. 

Dar sunetele durau încă, legănând cugetul deasupra 
miasmelor. 

Dan Şcheianu se gândi să se prefacă, închizând ochii, că a 
adormit. Din nemişcarea lui Comşa ghicea însă că e decis să 
nu plece. Cum îlura! 

Se întoarse şi îl privi duşmănos: 


— Simţi o bucurie să-mi respiri aerul meu? 

— Dan! grăi Comşa cu aceeaşi blândeţe, care pe Dan 
Şcheianu îl exasperă. Dan, vezi că din hotărârea mea nimic 
nu mă poate clinti. Ai să înţelegi până la sfârşit că pentru 
binele tău o fac... 

— De binele meu n-am nevoie să-mi poarte nimeni grijă! 
Dacă mai ai puţină simţire, pricepe că e o crimă să torturezi 
un bolnav. Un bolnav cu ceasurile numărate... 

— Dragă Dan, făgăduieşte-mi că mâine ai să judeci altfel şi 
plec! 

— Pleacă acum... Vrei să chem să te dea afară? 

Dan Şcheianu aproape strigă ultimele vorbe, atât de tare, 
încât pisica de pe fereastră fugi speriată. 

Se înăbuşi şi tuşi. 

Radu încercă să-l susţină, dar Şcheianu, zvârcolindu-se, îl 
împinse cu degetele răşchirate. 

Părul îi era zburlit şi ud. Ochii convulsionaţi. Cămaşa lipită 
în plăci umede, pe coaste. Scoase picioarele de schelet din 
plapomă, să-l alunge. 

— Afară! Vii să mă vezi murind? Canalie! 

— Dan, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Mai îndrăzneşti încă? Crezi că n-am înţeles tot, că nu 
văd? Eşti amantul nevestei lui Virgil. Pe mine vii să mă vezi 
murind. Aceasta numeşti tu prietenie? Am să-i scriu tot lui 
Virgil, ai înţeles? Tot! Tot! Afară! 

— Bine, Dan! se ridică Radu Comşa cu o mâhnire în care 
Şcheianu citi numai compătimire pentru el şi îl înfurie ca o 
nouă provocare. Bine, Dan, plec! Dar să cunoşti că am uitat 
tot ce mi-ai spus acum. Ştiu că nu poţi să le crezi nicitu! Eu 
nu le-am auzit! Şi-am să vin mâine, şi poimâine şi în fiecare 
zi. Până când ai să te convingi că numai pentru tine... 

— Afară! leşi odată afară! gâfii Dan Şcheianu, căscând 
înecat gura neagră cu buzele vinete, păşind cu picioarele 
goale pe podeaua rece, cu cămaşa udă şi boţită, cu mâna 
întinsă spre uşă. 

— Afara! 


Radu Comşa îşi încheie paltonul, netezi calm postavul 
pălăriei. Cu degetele pe mânerul uşii, rosti biruindu-se: 

— La revedere, Dan... Mâine să ştii că sunt tot aci... 

Dan Şcheianu gesticula horcăind în mijlocul camerei, 
clătinându-se pe picioarele deşirate, cu genunchii noduroşi. 
Nu mai vedea nimic înaintea ochilor, decât o pânză neagră 
şi toate rămăşiţele puterilor erau adunate în strigătul 
repetat: 

— Afară, canalie! Afară, canalie! 

În sală, Radu Comşa se lovi în faţă cu domnul Alcibiade 
Gâtu, care ascultase la uşă şi, surprins, se prefăcu 
neîndemânatic că aşează ceva într-un cufăr de tablă roşie şi 
albastră. 

Dincolo se auzea acelaşi glas, pe care îl recunoştea acum 
că e glasul sculptorului vast şi bărbos, intonând: It's long 
way to Tipperary... 

— Iubite domn, prinse Radu Comşa braţul profesorului de 
filosofie, prietenul nostru comun, Dan, e foarte, foarte 
bolnav! Înţeleg sacrificiile dumitale şi ale prietenilor 
dumitale. M-aţi mişcat! V-aţi strâns într-o cameră, să-i lăsaţi 
lui singur alta întreagă. Din nefericire, aceasta nu e 
destul... Se întâmplă să pot face eu şi alţii mai mult... Dan 
Şcheianu trebuie salvat. Am să te rog să mă ajuţi. Fac apel 
la sufletul şi la înţelegerea dumitale... 

— Mă rog, mă rog! se oferi foarte măgulit domnul 
Alcibiade Gâtu, netezindu-şi nasul rotund şi lucios, în care 
se reaprinsese văpaia de orgoliu. 

— Trebuie să-l mutăm pe Dan într-un loc unde să poală fi 
îngrijit tot atât de bine ca într-un sanatoriu... Îl vom 
improviza. Am aproape pregătit totul. Te rog, convinge-l şi 
dumneata, deprinde-l cu ideea... Am să trec mâine 
dimineaţă. Pentru orice eventualitate şi te rog să nu socoti 
aceasta ca o ofensă, dă-mi voie să las pentru el cele 
necesare... 

Domnul Alcibiade Gâtu nu se arătă deloc ofensat şi mistui 
cu îndemânare, în buzunarul pantalonilor, bancnotele 


strecurate de Radu Comşa. 

Îl petrecu pe sub barierele de rufe întinse. 

Cum mergeau în tăcere, în soarele care se înclina către 
asfinţit, Radu Comşa văzu pe o insulă de pământ zbicit cele 
dintâi gâze ale primăverii, roşii, punctate cu negru, 
dezmorţindu-se cu mişcări încete, somnoroase încă. Gândi 
că până la această primăvară atât de apropiată, Dan 
Şcheianu nu va mai ajunge. Sufletul lui va fi emigrat în 
steaua Sopdit. Sau aiurea. Sau nicăieri. Va fi numai pământ. 

O mare milă îl cuprinse. Se gândi să se întoarcă, să caute 
cuvântul bun, magic, care să rupă tot visul acesta rău. 

Dar simţi că n-ar mai avea puterea. 

În faţa automobilului, domnul Alcibiade Gâtu salută 
ceremonios, ridicând de pe creştetul chel pălăria tare. 

Neculai, şoferul, împături gazeta, dădu drumul motoru-lui, 
străbătând îndărăt drumul îngust prin canalul negru şi 
lichid. 

În curtea cu porcul înjungheat se mai afla jumătate din 
trupul gras, atârnat acum de-un picior într-un stâlp. 
Oamenii cu bucăţi de carne învelite în ziare şi cârpe treceau 
ferindu-se de stropii maşinii, lipiţi de gard. Radu Comşa îşi 
apăsă tâmplele prinse într-un cerc dureros. Trebuie, 
neapărat trebuie să-l scoată de aici! 

Se silea, astfel, repetând hotărârea, să-şi înfrângă orice 
amintire neplăcută din vorbele lui Şcheianu, sunându-i încă 
răguşit în urechi. Să uite tot. Cuvintele fără răspundere, 
delir de bolnav! 

Totuşi se gândea acum la soarta lui Dan fără iubire. Mila 
lui era rece, ca împlinirea unei datorii abstracte şi nimic 
mai mult. Fu mâhnit de această descoperire. A doua zi 
trebuia să înceapă din nou. Se simţea obosit; Poate e mai 
bine să vină cu Maria Probotă. Dar unde s-o găsească? N-a 
vrut să-i spună unde stă. Şi Dan ar fi în stare, în faţa ei, să 
repete infamia cu care l-a ameninţat şi pe care, desigur o 
crede. 


— Mergeţi la dumneavoastră acasă sau la domnu deputat? 
întrebă şoferul. 

Uitase. 

Luminiţa îl aştepta. 

Va trece numai să-şi ceară iertare. Avea nevoie de linişte. 
Să rămână singur. 

Când maşina sună intrând în curtea vastă a Vardarilor, 
ramura ieşeană, Luminiţa îl zări de la fereastră şi-i ieşi 
înainte, trântind uşile după ea. 

Ghici îndată, din privire şi din chipul cum Radu îi sărută 
degetele, cu gândul în altă parte, ghici că se petrece ceva 
neobişnuit. 

— Ce e, Radu? Ce s-a întâmplat? întrebă ridicând ochii 
spre el cu îngrijorare şi săltându-se în vârful degetelor, să-i 
citească în privire mai de aproape. 

— Nimic. O migrenă... Ştiu eu? 

— Haide, repede. Lasă paltonul! Sunt sigură că o să-ţi 
treacă... Dacă vrei un piramidon, îţi aduc imediat din 
farmacia tanti Laurei... Avem în salon doi ofiţeri francezi. Au 
sosit cu avionul de la Salonic de două zile; acum două 
săptămâni erau la Paris. Îşi debalează ultimele noutăţi aici... 
Haide! 

Luminiţa îl târî de mânecă. 

Radu Comşa arătă ghetele, pline de tot noroiul din strada 
Olimp 14. 

— Luminiţo, nu pot intra aşa în casă! Mă dor tâmplele. Nici 
nu-mi pot găsi cuvintele. Aş face o sinistră mutră... 

Luminiţa lungi puţintel „botul”. 

— Vezi ce imposibil eşti! Atunci măcar intră aici, alături. lei 
un ceai cu mine... Pe urmă te las, dacă eşti atât de 
tenebros... 

Camera era goală. Numai prin uşile deschise, în a treia 
încăpere, se vedea lumea adunată la ceai, în salonul 
Vardarilor. 

Se auzeau glasuri, hohote de râs, sunetul pianului 
întrerupt. 


Luminiţa îl trase până la divan. După ce-i apăsă umerii, 
silindu-l să se aşeze, îi cuprinse în palme tâmplele, îi ridică 
faţa spre ea şi îl privi în ochi. 

— Îmi ascunzi ceva, Radule! Nu mai eşti cu totul lângă 
mine... Unde te gândeşti? Spune-mi ce ai? 

Radu Comşa îi desprinse mâinile şi îşi apropie obrazul de 
pieliţa moale şi netedă. În marea sfârşeală, prezenţa 
Luminiţei îi aducea acum îmbărbătare. Îi rămânea într- 
adevăr ea, în care să nu se îndoiască; mâna ei pe frunte îi 
alunga gândurile mâhnite, îngrijorarea ei îi făcea bine; nu 
se mai simţea atât de singur ca adineaori. Îi sărută degetele 
cu recunoş-tinţă. Luminiţa se aşeză alături, hotărâtă să-l 
spovedească. 

Scutură părul scurt şi încârlionţat, luându-şi o înfăţişare 
gravă, cu care nu era deprinsă. 

— Acum începe confesiunea, Radule! Ori vrei să mă faci să 
plâng? 

Ea nu plângea nici o dată într-un an şi socotea această 
ameninţare argument la care nu se putea împotrivi nimeni. 

— Aştept! îşi încrucişă braţele pe piept. 

— Luminiţo, crede-mă; n-am ce să-ţi spun! Nu mi s-a 
întâmplat nimic. Nu e vorba de mine. Un prieten... Lucruri 
care n-au de ce te interesa. 

— Am spus că prietenii tăi sunt şi prietenii mei! rosti 
Luminiţa cu hotărâre, simțind un fel de mândrie că se poate 
interesa de chestiuni atât de serioase. Să-l ajutăm, Radule! 

— Din nefericire, Luminiţo, nici un ajutor nu-i mai poate fi 
de folos. 

— Nu înţeleg. Nu mă tortura, Radule! Spune-mi de cine e 
vorba? S-a întâmplat ceva lui Virgil Probotă? 

— Nu... 

— Mariei Probotă? S-a îmbolnăvit copilul lor? 

Luminiţa se gândi la prietenii lui Radu şi nu mai găsi nici 
un nume. Comşa îşi privea vârful înnoroiat al ghetelor. 

— Radule, de ce mă chinui? Spune-mi! 


Astfel, uşor şi firesc, Luminiţa trecuse de la durerea pe 
care voia s-o aline altuia, la nerăbdarea să nu fie 
contrariată ea. 

— Luminiţo, numele n-are să-ţi spună nimic. E un prieten 
de altădată... Dan Şcheianu. 

— Domnul care scria versuri atât de extravagante? 
exclamă Luminiţa cu dezamăgire, fiindcă în acest caz nu 
mai putea fi vorba de ceva serios. 

Îi veni îndată în minte o scenă de acum doi ani: ea şi cu 
două prietene amuzându-se extraordinar la lectura 
versurilor lui Dan Şcheianu, dintr-o revistă de avangardă. 
Făcuse atunci o parodie foarte izbutită. Unui asemenea om 
nu i se poate întâmplă nimic grav. Sentința stătea scrisă 
limpede în ochii Luminiţei. 

Dar Radu îl apără: 

— Da, Dan Şcheianu, cel care scria versuri atât de 
extravagante! Nu e vorba de versurile lui. E vorba de viaţa, 
de moartea lui. A dus o viaţă nenorocită. S-a risipit 
nebuneşte... Acum moare de ftizie într-o mizerie 
indescriptibilă! Vin de la el... Ca şi cum m-aş întoarce din 
infern. 

— Să-l ajutăm, Radule! Merg şi eu cu tine. Am învăţat 
destul doar să îngrijesc un bolnav! Îi fac ceai de tei. Am 
grija termometrului. Luăm cărţi să-i citesc... Numai să nu- 
mi ceară să-i citesc extravaganţe de-ale lui, că m-ar pufni 
râsul! Sunt o ignorantă şi nu pricep nimic; am rămas la 
Samain şi Regnier... 

Radu Comşa nu arătă nici un entuziasm la hotărârea 
Luminiţei. Atât ar mai fi trebuit: Luminiţa în balamucul 
prezidat de domnul Alcibiade Gâtu! 

— Nu. Luminiţo! Tot ce-am face e de prisos acum. Dacă 
poţi crede că un ceai de tei şi lectura sunt destul pentru un 
ftizic în ultimul grad! O simplă consolare doar... să-l scot de 
acolo, să-l aduc la mine... 

— Cu atât mai bine! Tot n-am intrat încă niciodată în casa 
ta... Chiar mă gândeam să vin odată pe neaşteptate, sau în 


lipsa ta, dac-am văzut că nu mă inviţi cu de la tine 
iniţiativă... 

Apoi, cu mobilitatea care n-o lăsa să se oprească la 
gânduri mohorâte şi mereu o împingea către viaţă şi 
voioşie, uitând toată mâhnirea lui Comşa şi proiectele ei 
miloase, apucă o scoică răsucită de pe măsuţa din faţă şi o 
duse la ureche. Ascultă ăulitul dinlăuntru, zâmbi şi o lipi de 
urechea lui Radu: 

— Auzi? Ne vorbeşte prin telefon marea de la Constanţa! 

În ochi nu mai avea decât viziunea luminoasă a mării: 
soarele sclipind pe talazuri, bărcile cu pânze albe, cum 
porneau dimineaţa în larg. 

Chemarea apei suna aci, aproape, închisă în scrinul de 
sidef trandafiriu, cu colţurile încovoiate. 

— Nu ţi-am spus, Radule! Ieri am dat în jerseul meu cel 
alb, în buzunar, peste un pumn de nisip şi de scoici... Aşa 
cum le-am pus înadins, îţi aduci aminte? pe plajă. Să ne 
amintim mai târziu, iarna. Era aşa de trist! Serios că îmi 
venea să plâng. Cum înotam până departe! Seara cea 
dinainte de a pleca tu, pe terasă, la cazinou... Ce-o fi acolo, 
acum? Au să mai ajungă vreodată Constanţa şi marea din 
nou ale noastre? 

Îşi apăsă iar în ureche scoica prin care marea îi vorbea 
prieteneşte, de dincolo de zidul nepătruns. 

Vru să aprindă o ţigară lungă şi subţire, rusească, dar îşi 
luă seama. 

O zvârli alături de cutia cu chibrituri: 

— Şi eu, care uitam să-ţi aduc ceaiul! Am început cu 
amintirile, ca tanti Laura... 

Sări în picioare şi trecu vârtej printre uşi... 

Radu Comşa îşi prinse fruntea în mimi, cu coatele 
rezemate pe genunchi. Dar nu-l mai dureau tâmplele şi nici 
nu observase când durerea a încetat. Gândul se îndepărta 
de la Dan Şcheianu. Era acum sigur că totul se va sfârşi cu 
bine, fără greutate. 


În salonul din fund se aprinseră brusc luminile. Văzu un 
ofiţer francez, în uniformă albastră cu multe curele noi, 
încrucişate peste umeri, vorbind în picioare cu Laura 
Vardaru, care ţinea o ceaşcă de ceai în mână. 

Apoi, trecând alături, prin faţa uşii, Elena Bilbor cu Scarlat 
Măinescu... 

Cum de-a pătruns Scarlat Măinescu în casa lui Vardaru? 
Îşi aminti scrisoarea Elenei Bilbor către Luminiţa, unde îl 
găsea elegiac şi absent de la cele pământeşti. Acum îi 
şoptea ceva în ureche foarte apropiat. Elena Bilbor asculta 
cu ochii duşi, răsucind un şnur de la haină. E un individ 
primejdios. N-a trecut o lună de când l-a văzut la cercul 
ofiţerilor ruşi, operând ca un cartofor de meserie, cu Lola 
lui văpsită şi înconjurată de oameni beţi. Poate ar fi o 
datorie s-o prevină pe Luminiţa! Fetele romanţioase ca 
Elena Bilbor, care văd în cel dintâi aventurier un tip 
excepţional şi eroic, sunt osândite să cadă victime... 

Dar când Luminiţa apăru cu serviciul de ceai, Radu Comşa 
uită aceste caritabile intenţii. 

Luminiţa se ghemui lângă el, cu picioarele strânse 
dedesubt. Aprinse ţigara şi aruncă măiestrite spirale de 
fum. 

— Când mergi cu noi, la Chioaia? Săptămâna viitoare 
pleacă şi regimentul lui unchiul Pol. Scrie şi Mihai că 
aşteaptă să fie trimis la corp peste o lună. Pleci şi tu peste 
câteva săptămâni... Am să rămân singură, Radu şi oricât 
vreau să fiu tare, mă simt neliniştită... 

Îşi rezemă capul de umărul lui Comşa. Îl privi mult, cu 
ochii de jos în sus. 

— Papr spune că războiul nostru de-abia acum începe! Şi 
tot aşa susţin şi ofiţerii aceştia, veniţi de la Paris... E 
monstruos cum vorbesc toţi cu atâta sânge rece, parcă n-ar 
fi vorba de moarte! 

Strivi ţigara în scoica trandafirie, unde chemarea mării 
murise pentru dânşii; o mai păstra acolo numai pentru 


urechea ei roză de sidef, să-şi cânte singură, când odaia e 
goală... 

Radu Comşa îi privi figura indecisă în crepuscul. Era 
Luminiţa şi n-o mai recunoştea. Glasul sunase cu o nelinişte 
străină. În umbră nu se lămurea decât o umbră. 

Abia acum pentru neamul Vardarilor începea încercarea 
cea mare. 

Îi cuprinse mijlocul şi o strânse aproape. 

— Încep să nu te mai recunosc, Luminiţo! Să-ţi fie cu 
adevărat frică? 

— Mie? Pardon! 

Şi Luminiţa sări în picioare, scuturându-şi părul. 

— Pardon! Dimpotrivă, sunt bucuroasă că nimeni n-are să 
poată spune că Vardarii sunt ca toţi domnii şi toate 
doamnele care voiajează la Kiev, la Kerson, la Paris, la 
Stockholm... Pretutindeni unde şi-au dus juvaerele şi căţeii. 
Ne deosebim de lumea aceasta a noastră, pe care uneori o 
simt din ce în ce mai puţin a noastră! Pleci tu, pleacă Mihai, 
pleacă unchiul Pol! Nu e destul însă că pleci tu? 

Radu se ridică. 

— Nu. Nu! Stai! îl opri Luminiţa. Aceasta nu însemnează 
că pleci chiar acum! 

— Tocmai! surâse Radu. Mai avem timp... Acum, Luminiţo, 
trebuie să văd ce se poate face cu Şcheianu... Să aflu 
adresa Mariei Probotă. 

— Ce zăpăcită incorigibilă sunt! Uitam de bietul Şcheianu 
al tău. Ce facem cu el? 

Luminiţa întrebă îngrijorată, ca şi cum dânsa avea să-i 
decidă imediat soarta. 

Dar tot atât de repede uită. N-aşteptă răspunsul. Îşi 
amintise altceva. 

— Aşteaptă-mă o clipă! Am pentru tine o surpriză... 

Fugi în camera de alături şi se întoarse cu câteva flori 
albe, mici, abia desluşindu-se în umbra care cuprinsese 
încăperea. 


Îi duse la nări florile de primăvară, fără alt miros decât 
acel rece şi jilav al zăpezii. 

— Ghiocei... Cei dintâi! 

Îi prinse câteva fire în încheietoarea stângă, la piept; îi 
apucă gâtul, sărutându-l apăsat pe buze. Se strânse lângă 
el, dezmierdându-l pe gură, cu o înceată atingere a părului. 
Se smuci când simţi că zvâcniturile inimii îi îneacă 
răsuflarea. 

— Acum să ieşim tiptil... Căci dacă se află că eşti aci, nu 
mai scapi. Încă o dată buzele. Pa! 

Acasă, Radu Comşa găsi o telegramă scurtă: „Mama pe 
moarte, te aşteptăm, Anica.” 

Scăpă hârtia din mână. 

Cercul nevăzut din jurul lui se strângea. 

În aceeaşi noapte, zăvorât într-un compartiment întune- 
cat, cu ferestre de scânduri, călătorea spre celălalt capăt al 
Moldovei. 

Trenul se târa scârţâindu-şi osiile în noapte, oprindu-se 
nesfârşit în gări neluminate; s-ar fi spus că nu vine de 
nicăieri şi nu va ajunge niciodată undeva. 

Se auzeau glasuri în culoarul ticsit, oameni trântiţi pe jos, 
oftând, moţăind pe lăzi, bocănind pe coperiş. Bine gândise 
să folosească împuternicirile de la minister, care-i dădeau 
drept la o cutie de acestea rezervate pentru curier! Altfel ar 
fi mers şi el acăţat pe o scară, îmbrâncit de soldaţii români 
cu desagi şi de soldaţii ruşi care-şi sunau ceainicele, urcând 
şi coborând într-o necurmată năvală, din staţie în staţie. 

Aci era frig, vântul trăgea printre crăpăturile scândurilor, 
banca era tare; dar se afla singur. Şi gândurile se adunau 
din întuneric, adânci ca întunericul. 

Radu Comşa n-ar fi putut găsi un loc mai potrivit, unde să- 
şi măsoare, cu alt cuget decât cel dintotdeauna, viaţa. 

Acasă, printre oamenii, printre obiectele şi îndeletni-cirile 
din fiecare zi, l-ar fi prins îndată gesturile obişnuite; s-ar fi 
întins pe patul lui, în camera lui, ochii s-ar fi oprit la 
obiectele cunoscute - aci era singur, într-o noapte pustie, 


fără sfârşit, pe-o scândură care-i strivea oasele ca laviţa 
unei celule de ispăşire. 

Trenul rătăcea clătinându-se în bezna opacă, purtând 
oameni care nu mergeau niciunul către o bucurie. 
Străbăteau prin pereţii subţiri gemete şi oftaturi; foşnetul 
trupurilor muncite prin somn. 

Întâia oară simţea direct că dincolo de Iaşii de unde nu se 
mişcase patru luni, se întindea un pământ plin de crunte 
chinuri. Din câmpurile negre în care înainta gâfâind 
locomotiva, vântul umed părea câteodată că răscoleşte 
vaiete. Era un cer nepătruns de catran, nu se desluşeau 
sate, nici un locaş omenesc; lugubrul convoi al vagoanelor 
străbătea un negru şi mort pustiu. lar acum, Radu Comşa 
ştia că în bezna aceasta mulţi nu-şi află odihnă şi multe 
trupuri se zvârcolesc în spasmuri şi că mulţi n-ar vrea să se 
mai deştepte mâine la alte suferinţi, care nu mai au capăt. 

Le ştiuse acestea şi ieri; dar ieri nu-l atingeau. Se 
petreceau alături de ochii săi. 

Bucata de hârtie care-i căzuse în mână îl întorcea 
neaşteptat într-o lume de unde uitase cu desăvârşire că-l 
mai ţin prins, rădăcini. 

La femeia de-acolo, pe moarte - nici nu-i venea să-i spună 
„mamă” - nu se mai gândise decât rar şi vag. O ajuta: un 
mandat poştal, câteva rânduri scrise pe cotor, în grabă. Nici 
ei nu aşteptau mai mult. Pentru toţi devenise un străin, un 
domn. Se sfiau şi să-i spună pe nume. Ce-au făcut în timpul 
acesta? Cum le era viaţa? De câte ori se furişase în minte 
întrebarea, rar tresărită în mijlocul îndeletnicirilor lui 
zilnice, îi apăreau imagini şterse. Închipuirea nu se oprea la 
nimic precis, toate se topeau, se risipeau într-un fum. 
Reconstituia gesturi exterioare, dar din sufletul lor nu mai 
străbătea nimic, nu-i mai cunoştea. Cu şase ani în urmă, 
sora lui, Anica, îl vestise că şi-a găsit un bărbat, unul de-ai 
lor, un ţăran. De atunci îl înştiinţa de fiecare dată când avea 
un copil: trebuie să numere vreo patru acum, dacă-şi mai 
aminteşte bine. Încolo, ce apropiere putea fi între dânşii şi 


el? Poate îi iubeşte, dar aşa cum poţi iubi oameni din altă 
planetă. 

În cea din urmă vacanţă când a cercat să se întoarcă acasă 
- era licean atunci, bursier învăţat cu toată orânduiala 
civilizată şi confortabilă din internat - s-a răsucit nopţile pe 
laviţa tare, fără somn. 

L-a umilit grosolănia lor primitivă la mâncare, felul de-a 
vorbi, neştiinţa lor fără vindecare. Şi-a mutat cărţile de 
colo-colo; ziua şi-o petrecea hoinărind pe pârâu, la câmp, în 
luncă, singur, ocolit de foştii tovarăşi, acum băietani desculți 
şi cu mâinile bătătorite de plug şi de coasă. Se întorcea 
seara şi nu ştiau ce să-şi vorbească... 

Nu l-a mai ispitit niciodată gândul să mai calce acolo. Îi 
ajuta de departe. 

Cu aceasta se simţea împăcat. Câţi alţii nu-şi mai amintesc 
nici atât, niciodată? Primea răvaşe de la bătrână, simple şi 
înduioşătoare cuvinte dictate cărturarilor din sat, notarul 
sau învățătorul şi prelucrate, după tipicul lor: îl chema, se 
simţea slabă. Îl iubea, desigur, fiindcă era singurul ei fecior, 
învățase carte de capul lui, nu-i adusese nici o mâhnire, şi 
departe, în oraşul pe care dânsa nici în închipuire nu-l 
putea vedea, îşi trăia o viaţă despre care toţi vorbeau cu 
minunare şi laude. Dar chemările acestea, dovezile lor 
stângace şi insistente de dragoste, atunci chiar, când se 
silea să fie înduioşat, nu-l puteau mişca mai mult decât 
gândul că undeva, îndepărtat, în fundul Chinei de o pildă, 
nişte oameni necunoscuţi şi de altă rasă, într-o colibă, ar 
pomeni de dânsul cu iubire şi dor. El îşi istovise tot ce era 
duioşie în muncile aspre cu care îşi lărgise loc în viaţă, 
singur şi biruind lipsuri grele. În două rânduri, sora lui, în 
semn de recunoştinţă de bună seamă pentru atâtea 
ajutoare băneşti venite fără să le ceară, îi trimisese câte-o 
cămaşă ţărănească cu flori cusute, aşa cum auzise că 
îmbracă la oraş, noaptea, domnii. Era muncă migăloasă 
acolo, degetele obosite împunse de ac, seara, după ce s-au 
întors de la câmp. A vrut să gândească plin de iubire şi de 


milă la toate acestea, aşezându-şi pânza albă înainte, în 
care fieştece floare de mătasă neagră şi roşie însemna mai 
mult decât împunsăturile unui ac cu fir de aţă la capăt; o 
dezmierdare tăcută şi sfielnică de soră. Dar el găsise 
cămăşile acelea ridicole, cu chenarele lor pestriţe şi le 
aruncase undeva, printre lucrurile netrebuincioase. 

Acum se lămurea încă nehotărât, ca un presentiment, o 
ireparabilă mustrare. Zilele bătrânei sfârşeau. Poate n-avea 
s-o mai găsească în viaţă. lelegrama era veche de două zile, 
până i-a ajuns. Îşi arătase dorinţa să-l vadă. Nu i-o 
împlinise. Nici când s-a întors de peste graniţă, după 
doctorat, cu toate hotărârile din drum, n-a mai găsit timp să 
se repeadă o zi la dânşii. 

N-a mai avut timp? Nu! N-a simţit nici o chemare... 

Vru să-şi aducă aminte chipul bătrânei şi nu izbuti. 

Se lămureau alte figuri de bătrâne, obraze imprecise de 
ţărancă, aşa cum sunt în gravurile anonime din manualele 
de geografie, din cărţile poştale cu porturi naţionale: o 
figură asemănându-se cu toate femeile bătrâne de ţară şi 
nesemănând cu nimeni. Dar chipul cel adevărat, ochii, gura, 
trăsăturile, fruntea care se plecase de atâtea ori deasupra 
lui cu simplitate şi cu blândeţe, se risipise de mult într-o 
pâclă. 

Ceva era uscat aci, în suflet, ca un vreasc. 

Radu Comşa se ridică în picioare, să-şi dezmorţească 
trupul îngheţat în toată partea unde suflase vântul de la 
fereastră. 

Trenul se oprise într-o staţie. 

De multă vreme poate; nici nu prinsese de veste când. 

Acum părea că va rămâne înţepenit pentru totdeauna aşa, 
în mijlocul câmpului. 

Printre crăpăturile scândurilor din fereastră, se legănau 
câţiva copaci mai negri decât noaptea. Treceau oameni 
balansând în mâini felinare cu flacăra uleioasă şi ştearsă... 
Glasuri. Cineva îşi făcea lor cu anevoie printre soldaţii de pe 


culoar. Bâjbâi încheutoarea, se auzi frecatul unui chibrit, o 
clipă pâlpâi o flacără. 

— Nu mai cercaţi, domnu sublocotenent! E închis pe 
dinlăuntru... Un domn curier! 

Sublocotenentul rosti câteva cuvinte puţin amabile la 
adresa tuturor curierilor, câţi au fost, sunt şi vor fi. 

— Vă facem loc aci, domnu sublocotenent. Pă sacii noştri! 
Ca la război... 

Se auzi soldatul ridicându-se, mutând sacii. 

— Aşează-te şi tu, băiatule. Fumezi? întrebă glasul 
ofițerului. 

Apoi, după un timp: 

— Mai eram cu cineva, camarade! Nu şi-o fi găsit loc şi mă 
caută... Trage tu o fugă până jos şi strigă: domnul 
locotenent Ghenea de la 37... Dacă răspunde, cheamă-l aci! 
Spune-i că-l pofteşte sublocotenentul Cernegură. Bogdan 
Cernegură! 

Soldatul îşi făcu loc să iasă. Se desluşi foşnetul mantăii 
frecate de perete, în înghesuială. Apoi glasul, strigând pe 
lângă vagoane, de la unulla altul... 

— Domnu locotenent Ghenea! Domnu locotenent Ghenea, 
dă la treişişapte! 

Locotenentul Ghenea răspunse de undeva. Se auzea 
tropăind. Sunară ciocănituri metalice de armă. 

Un glas cald, de bariton, întrebând: 

— Aici eşti, Cernegură? 

Celălalt răspunse bucuros. Dincolo de perete, prin 
întuneric, se putea înţelege din mişcări că locotenentul 
Ghenea se descinge şi că-şi desface nasturii de la manta. 

Rosti: 

— Numai de nu mi-ar sparge Ion damigeana! O aşteaptă 
băieţii ca iarba de leac... 

Fără îndoială, noul-venit se aşezase pe sac, fiindcă suspină 
ca un om care-şi face loc şi întinde picioarele. 

— Bine că am găsit şi atât! spuse sublocotenentul care se 
numea Cernegură. Credeam că rămânem pe jos. Am dat 


întâi peste un vagon cu soldaţi ruşi. 

— Şi eu am avut de furcă... Dăduseră năvală la maşină, să 
ia toată apa clocotită pentru ceai... Mecanicul se văieta că 
rămânem aici până cine ştie când: îi iau apa, îi iau şi 
presiunea locomotivei. Noroc c-am descoperit nişte ofiţeri 
de-ai lor, să facă ordine, polcovnici ori aşa ceva... 

— Ordine făcută de polcovnici! Îmi închipui eu! Înjurături, 
răcnete şi bătaie! N-are să dureze mult asta! Plesneşte, 
dragă Ghenea! 

Tăcură un timp. Se auzi pârâitul unui chibrit. Desigur 
fumau. 

— "Ţine de aici, băiatule! 

— Trăiţi! Rosti glasul soldatului care le făcuse loc. 

— Haide, aprinde! Din ce regiment eşti, camarade? 

— Şapşce Mehedinţi! 

— Din regiment chiar, sau vărsat? 

— Din regiment, don locotenent... Contigentu nousute 
paişpce... Don judeţ, comuna Ilovăţu... Scăparăm dă la 
Alion. 

— Şi cum te simţi aici, în Moldova? 

— Ordonaţi! 

— Cum te împaci cu Moldova? 

— De! Moldova ca Moldova! Dar ne gândim la casele 
noastre, la femei... Auzirăm că le batjocoriră inamicul, 
domle locotenent! 

— Le-om plăti, camarade! 

— Le-om plăti, domle locotenent, că ăl de sus e mare... 

Soldatul lăsă să treacă un timp. Oftă şi se auzi cum scuipă. 

— Le-om plăti, domle locotenent. Dar batjocura rămâne tot 
batjocură! N-o spală nici ăl de sus... Ordonaţi? 

— Acolo nemţii, aci lichelele noastre! 'Totuna! încheie amar 
glasul sublocotenentului care se numea Cernegură... 

La uşă, din nou fu larmă şi încăierare. Voiau să mai 
străbată alţii, dar cei dinăuntru se împotriveau cumplit de 
înverşunați. 

Glasurile se depărtară. 


— Mă gândesc, sună glasul de bariton al locotenentului 
Ghenea, mă gândesc că din lupta desperată care se dă 
pentru ocuparea unui loc în vagon, un psiholog ar trage 
concluzii ingenioase... Un psiholog şi poate un sociolog. Şi 
mai ales, aceasta nu acum, când e un haos... În timpurile 
normale... 'Toate celelalte clasificări se anulează; rămân 
numai două categorii de călători. Acei care au ocupat un loc 
şi cei care râvnesc la unul! Se uită unii la alţii cu duşmănie. 
Cel de pe culoar dă târcoale uşilor, deschide şi întreabă 
dacă nu găseşte loc, deşi vede bine că nu e... Dar aşteaptă 
un miracol absurd! Cei dinlăuntru răspund răstiţi, sau cu 
părere de rău ipocrită, după temperament. Omul închide 
uşa, oftează, îşi freacă şalele, se chinuie pe un geamantan. 
Se uită cu invidie la domnul care citeşte ziarul înăuntru şi 
fumează întins picior peste picior; la doamna care ronţăie 
un baton de şocolată sau îşi verifică, într-o oglinjoară, roşul 
buzelor... O speranţă imposibilă îl împinge să mai încerce o 
dată. lar mai întreabă...„Nu vedeţi că nu e loc?” răspunde 
răstit domnul gras, ai observat câţi domni graşi călătoresc 
de obicei în tren? Şi domnul îşi înfundă nasul în ziar, iar cel 
de afară gândeşte lucruri amare şi crâncene pe socoteala 
domnului gras dinlăuntru, desigur un parvenit. Pe urmă, 
domnul gras din compartiment se dă jos într-o staţie şi cel 
de pe culoar îi ocupă locul. Ce fericire! Îşi întinde 
picioarele, scoate un ziar, cere permisie să fumeze, încearcă 
să intre în vorbă cu doamna frumoasă, ai observat că 
întotdeauna doamnele care călătoresc în tren sunt 
frumoase sau cel puţin distinse? Acum e acolo ca de când 
lumea, zâmbind, lăfăindu-se, povestind anecdote tovarăşilor 
de călătorie, ai observat că jumătate din anecdotele care 
circulă îşi au originea în tren? Iar în locul lui, a apărut pe 
culoar alt domn care nu-şi găseşte astâmpăr, îşi frământă 
oasele, oftează şi tot deschide uşa... Repetă exact ceea ce 
făcea adineauri domnul de pe culoar, care stă acum foarte 
confortabil, picior peste picior, în compartiment... Dar 
acum, tocmai domnul acesta din compartiment, care-a uitat 


complet şi reflecţiile şi durerea din oase, se răsteşte 
enervat, taman cum făcea domnul gras şi par-venit care s-a 
dat jos: „Nu vedeţi că nu e loc?” Şi chiar mai adaugă de la 
dânsul, cu ironie: „Doar dacă nu vrei să te aşezi în braţele 
mele!” Ar putea jura chiar că cel de pe culoar, care tot se 
iţeşte la uşă, e un individ suspect, fără bilet de clasa a doua 
sau, cine ştie, poate fără nici un bilet, clandestin: unul care 
pândeşte să şterpelească un geamandan. În timpul acesta, 
domnul de afară, după ce a trântit uşa, s-a aşezat pe 
geamandan, gândind lucruri teribile pe socoteala celui 
dinăuntru: un individ scârbos şi impertinent. Până când îşi 
găseşte şi el un loc şi trece în categoria celor dinlăuntru, 
adoptând imediat toată mentalitatea, impertinenţa şi, ca să 
zic aşa, spiritul de clasă. Exact ca în societate: psihologia 
indivizilor care trec dintr-o clasă socială în alta, uitându-şi 
obida şi revolta clasei lor, ca să se solidarizeze cu cea în 
care a parvenit. Mă gândesc că, dacă voi scăpa vreodată din 
războiul acesta, să arunc uniforma, am să utilizez toată 
povestea în teza de doctorat: psihologia de clasă a 
burgheziei române... Şi încă ceva... Ai observat cu ce 
aroganță privesc cei din trenurile exprese pe cei ghemuiţi 
la ferestrele trenurilor personale sau mixte, oprite în gări 
cu jumătăţile de ceas, în vreme ce expresul lor trece puşcă? 
Ai crede o superioritate pe care le-o dă viteza asupra 
celorlalţi muritori... 

Amândoi ofiţerii de pe culoar râseră la gândul acesta, deşi 
trenurile exprese nu mai erau acum decât amintiri dintr-o 
epocă abolită. 

Apoi se făcu tăcere. Se auzi bocănitul cizmelor în perete. 
Desigur, îşi făceau loc să aţipească. 

Radu Comşa se întinse pe bancă, învelindu-se peste cap cu 
pledul. Lemnul băncii mirosea a văpsea de ulei. 

Trenul începu să se mişte, scârţâindu-şi osiile. Se legăna 
târându-se încet, pe calea fără sfârşit, în noaptea 
nepătrunsă. 


Îl cuprinse somnul învălmăşit de visuri stranii, aşa cum îl 
chinuia totdeauna în nopţi grele... Acum sora lui, Anica, îi 
aducea un teanc de cămăşi de noapte, cusute cu aţă roşie şi 
neagră. Luminiţa îl îmbrăcase în silă cu una peste haină, 
râzând cu hohote: „Ce caraghios eşti, ca un oltean cu 
zarzavaturi! Un oltean. Din comuna Ilovăţ, contingentul 
nouă sute paişpce...” 

Apoi se afla în tren: un expres trecând vertiginos în gări, 
unde alte trenuri personale rămâneau trase pe linii moarte, 
cu oameni adormiţi la ferestre, încremeniţi aşa pentru 
veşnicie, într-o zăpuşeală care muia totul ca într-un peisaj 
de cocă. Cineva îi plictisea mereu, încercând să intre pe uşa 
compartimentului. Avea chipul lui Virgil Probotă, totuşi îi 
era cu desăvârşire străin. Şi Radu îi striga enervat: „Nu 
vezi, domnule, că nu e loc? Vrei să stai în braţele mele?” 

Se întorcea cu faţa către cei din compartiment: „E 
imposibil să te mai înţelegi cu asemenea indivizi... Desigur, 
nici n-are bilet de clasa întâia!” 

Ceilalţi dădeau din cap: „Avea dreptate! Nu se mai poate 
călători astăzi în linişte. S-a umplut lumea de tot soiul de 
indivizi care ne pândesc să ne ia locul.” Virgil Probotă îl 
privi atât de trist, atât de trist, cu toată mustrarea în ochi! 
Şi lui îi părea rău, ar fi vrut să-şi ceară iertare, dar cineva 
străin striga cu glasul lui: „Nu vezi că nu e loc? Nici pentru 
tine, nici pentru Maria, nici pentru Dinu... N-aveţi bilet, nu 
pot!” 

Pe urmă, într-o gară, când au trecut, lumea din vis s-a 
îmbulzit alergând cu mare agitare din toate părţile. 
Expresul călcase pe cineva. Se plecă pe fereastră să 
privească. 

Dan Şcheianu, cu trupul tăiat în două, târa în mâini, ca un 
crab, numai jumătatea de sus a corpului, ridica un pumn 
plin de sânge şi căscând gura lui neagră cu dinţii ştirbi, 
striga în urmă: „Canalie! Radu Comşa, canalie!” 

Expresul gonea ameţitor, totuşi ciudat, gara, cu pământ cu 
tot şi cu oamenii adunaţi în jurul lui Dan Şcheianu, fugea 


după dânşii, învârtindu-se ca o arie; el nu-şi putea 
desprinde ochii de la jumătatea de trup, târându-se oribil şi 
strigând cu pumnul ridicat: „Canalie! Radu Comşa, 
canalie!” „E un nebun! Îl consolau ceilalţi călători din 
compartiment, îl cunoaştem, e cel cu versuri extravagante 

S-a întors, fiindcă a recunoscut glasul. Era glasul 
Luminiţei. Când a venit aici? Luminiţa surâde, îşi scutură 
părul negru, cu gestul ei obişnuit şi îi pune la ureche o 
scoică: „Ascultă, Radule, ne vorbeşte marea de la 
Constanţa!” 

Dar în locul murmurului din pâlnia de sidef, scoica îi strigă 
cu glasul lui Dan Şcheianu: „Canalie, Radu Comşa, canalie! 

Radu Comşa se deşteptă. Gâtul îi amorţise. Îşi freca ochii. 
Cum ar fi vrut să fie totul un vis absurd, din care s-a 
eliberat, trezindu-se în camera sa! Dar se afla în tren, 
realitatea nu era mai puţin chinuitoare decât arătările 
visului; glasul lui Dan Şcheianu îi suna în urechi ca ieri, în 
mizera odăiţă din strada Olimp şi în buzunar foşnea hârtia 
telegramei care adusese vestea de moarte... 

Prin crăpăturile scândurilor de la fereastră pătrundea, 
vânătă, dimineaţa. 

Deschise uşa să vadă unde au ajuns. 

Cei doi ofiţeri dispăruseră. Şi soldatul din Mehedinţi. 

În locul lor, o ţărancă dormea cu capul pe un desag. Până 
în capătul culoarului, alte trupuri întinse. 

Trenul vui pe un pod. Apa se vedea în negură, opacă, 
plumburie, ca într-o oglindă aburită. Câteva sălcii îşi plecau 
ramuri subţiri, vârf cu canafuri cenuşii. 

Recunoştea locurile. Se apropia. Deschise valiza să-şi 
clătească gura cu apă de dinţi şi să-şi spele tâmplele cu 
colonie. 

Soarele luci o geană roşie, apoi se stinse astupat de nori. 

Dimineaţa fu rece şi întunecată, ca un amurg. 

În gară, un singur amploiat somnoros, cu gulerul hainei 
ridicat peste cămaşa de noapte... Clădirea roşie, în care 
cobora în cele dintâi vacanțe, îi păru mai mică şi mai 


VW 


sărăcăcioasă. Salcâmii negri, încă fără muguri, îl primiră cu 
braţe ghimpoase, ostil. Câteva păsări ciuguleau grăunţe în 
praf. La fereastra şefului de gară se afla întinsă o plapomă 
şi perne, să se aerisească; înlăuntru, în umbră, se vedea, 
probabil în faţa unei oglinzi, o femeie cu braţele goale şi 
grase, pieptănându-se. 

Soldaţi români şi soldaţi ruşi vorbeau între ei cu semne şi 
cu glasuri răguşite după somn. 

Cu valiza în mână, se îndreptă în dos, să caute o căruţă. Se 
ridicase alături o clădire nouă pe care n-o cunoştea. O firmă 
proaspăt văpsita, de ospătărie: „La Oituz”, cu un infanterist, 
ţinând arma la picior... În faţă, o fântână. O fată cu poalele 
în brâu turna apă din ciutură. 

Se opri să-l privească: hainele târgoveţe şi valiza de piele 
din mâna lui Comşa erau ceva cu totul nou aici. 

Călătorul găsi anevoie un băiat cu o căruţă. Băiatul întinse 
un ţol de cânepă pe maldărul de paie. Dădu bici. 

Roţile, fără arcuri, dârdâiră pe pietrişul grunzuros. 

Astfel, sub cerul leşiatic de martie, printre ogoare negre, 
pe alocuri cu pete de zăpadă încă netopite, Radu Comşa, 
chircit pe un braţ de paie, în hainele lui orăşeneşti suflate 
de vântul tăios, străbătea, îndărăt, după ani, drumul uitat. 

Toate erau aceleaşi şi totuşi schimbate. 

Ruina de han, fără acoperiş, cu zăbrelele de fier ruginit la 
ferestrele boltite, i se păruse totdeauna uriaşă; era acum 
numai o zidărie surpată. 

Câţiva plopi întindeau crengi uscate, sunate de vânt ca 
oase de mort. În tulpinile groase se căscau scorburi negre 
cu urme de focuri. Aici se mai aflau altădată încă doi plopi, 
apropiaţi şi uriaşi, cei mai bătrâni din toată şoseaua 
domnească. 

Nu mai sunt, An rămas numai cioatele. 

Sârmele telegrafului gemeau metalic, încordate de vânt. 

Căruţa coti din şosea pe alt drum, mai strâmt. Se 
încrucişară cu un convoi rusesc: nesfârşit lanţ de căruţe, 
lăsând în urmă duhoare de peşte, de iuft, de mahorcă. 


Oameni bărboşi, în mantăile sure, cântau şi râdeau. S-ar fi 
crezut că acesta e destinul lor scris până la sfârşitul 
veacului: să rătăcească de la un capăt de lume la altul, cu 
căruțele lor verzi. 

— La Hârtoape, tata iarna a mers amar di ruşi... Amu-i 
scoate, îi duce la poziţie! vorbi băiatul întorcând obrazul 
vânăt de frig, cu doi ochi verzi-cenuşii ca boabele de cafea 
crudă. 

Văzând că domnul din fundul căruţei nu spune nimic, tăcu, 
mânând, cu seriozitate de om mare, căluţul fără putere, cu 
coastele ieşite prin piele. 

Pe vale, dinspre ape, vântul sufla mai aspru. Nori negri 
înaintau astupând orizontul cu un zid. Spini tăiaţi de astă- 
vară se rostogoleau pe haturi. Departe, pe un clin prăvălat, 
se întindea un lan de grâu, încolţit din toamnă, cu verdele 
crud... lată şi livezile fumurii ale satului; iată clopotniţa 
albastră! 

Radu Comşa se întrebă unde e bătaia de inimă despre 
care pomenea lectura din şcoală: revederea locului natal? 

El simţea numai un mare pustiu sub cerul noros. 

În sat, câţiva moşnegi, câteva femei întoarseră capetele. 
Nu-l recunoştea nimeni. Soldaţii ruşi, cu cizme uriaşe, 
păşeau peste şanţuri. Un jandarm îl măsură cu severitate. O 
casă nouă, două, trei... Alta s-a lăsat pe-o coastă, cu un 
perele umflat sub apăsarea streşinii de paie putrede, gata 
să plesnească. 

Îşi aminteşte: casa lui Ilie Băluţă... Unde s-a păstrat 
numele ascuns, să iasă la iveală acum? 

— Mergem la primărie? întrebă băiatul, socotind că 
muşteriul lui e vreo autoritate în inspecţie. 

— Mergi înainte! Îţi spun eu unde opreşti! Ai să faci pe-o 
uliţă, la stânga... 

Şi Radu Comşa îşi adună toată atenţia şi amintirile, ca să 
poată recunoaşte care e uliţa pe unde, copil cu picioarele 
goale, călcase de mii de ori. 


În faţa casei văzu gospodine adunate. Îşi aruncă ochii. 
Fereastra deschisă: înăuntru pâlpâind flăcări de lumânări. 

O ţărancă se desprinse dintre celelalte. Veni la el cu 
barizul coborât pe ochii plânşi: Anica. 

Radu Comşa îşi spuse că, dacă ar fi văzut-o în altă parte în 
oraş, nu şi-ar fi recunoscut sora; deşi în obrazul ei oricine 
ar fi descoperit trăsăturile lui, fiindcă între frate şi soră era 
o izbitoare asemănare. 

O sărută. Pe buze simţi gustul sărat al lacrimilor. Femeia 
rămase cu mâinile de-a lungul trupului, neîndrăznind să-i 
spună pe nume: Radu, Radule! Domnului acestuia străin. 
Radule, aşa cum îi spunea Zoe Vesbianu; aşa cum îi spunea 
Luminiţa Vardaru... 

Deodată, Anica se răsuci, îşi rezemă fruntea cu cotul îndoit 
de stâlpul porţii şi începu să bocească, după rânduiala 
femeilor de ţară: 

— S-a dus şi ne-a lăsat mămucuţa noastră! Cui rămânem 
noi de-amu, mămucuţa noastră? 

Radu îşi încleştă dinţii să se stăpânească. Nimic nu-l 
împietrea mai mult ca o femeie plângând, dar încă una 
bocindu-se! 

O apucă de braţ şi îi ridică mâna; îi şterse cu batista lui 
lacrimile: 

— Ana... Anico! Fii cuminte! Lasă acum... Du-mă acolo! 

Anica tăcu deodată, îşi înnodă barizul sub bărbie şi merse 
înainte. 

Femeile deschiseră trecerea. 

Radu Comşa se opri în prag, cu pălăria în mână. 

Pe masă, în mijloc, în sicriul de scânduri, văzu numai faţa 
pământie, cu brazde adânci şi mâinile negre şi mari, 
încrucişate pe piept. 

Patru lumânări de ceară tremurau flăcări palide în lumina 
zilei, la căpătăi şi la picioare. 

Radu lepădă pălăria, apropie buzele de fruntea rece ca 
osul, de mâinile aspre. 


Anica se lăsă în genunchi, începu să plângă încet, cu faţa 
ascunsă, cu broboada căzută pe părul despletit. 

Dar el rămase în picioare, aşteptând lacrimile care nu 
veneau... 

Aceasta era tot? 

Îşi adună privirea la obrazul cu creţurile mărunte şi 
împăienjenite, la buzele vinete, strânse pe gingii, care se 
cunoşteau că dedesubt nu mai au dinţi. Un ochi neînchis 
bine lăsa să sclipească sub pleoapă albul sticlos. Un cap de 
bătrână moartă... 

Aceasta era tot! 

Îşi repetă: „E mama, mama, mama! A fost cea dintâi 
blândeţe a vieţii. Şi-a împlinit osânda cu resemnare: acum 
ochii ei nu mai râd, inima s-a oprit, gândul înăuntru e rece. 
De ce nu vin lacrămile? De ce în loc de durere, numai un gol 
şi voinţa silnică să lăcrimez?” 

Îşi lipi fruntea de secândura sicriului. 

Cu ochii închişi, căuta să-şi treacă în minte toate 
întâmplările ce aveau să-i aducă năvala de deznădejde; 
clipe în care amintirea trebuia să-l înduioşeze cu un 
amănunt, gândul că moartea e o taină înfricoşată şi fără 
întoarcere. Ceea ce îl aştepta şi pe Dan Şcheianu! îşi aminti 
cu răceală. 

Dar plânsul nu venea. 

Deşertul acesta care-i goleşte răsuflarea, să fie oare 
durere? Ce miros greu, de feştilă şi de tămâie! Era 
credincioasă; ţinea toate posturile, se închina cu evlavie... 
Poate a închis ochii cu siguranţa că începe numai altă viaţă, 
cea veşnică, ultima amăgire... Şi dac-ar fi? Dacă sufletul e 
aici, aproape, ca o suflare invizibilă, dând târcoale ca umbra 
unei păsări în jurul cuibului deşert? Dacă îl ştie, îl vede, îl 
înţelege şi i-e milă de uscăciunea aceasta din sufletul lui? 
Ce prostii! Începe să se gândească la fel cu babele 
bisericoase... E ridicol! 'Toţi oamenii în faţa morţii sunt 
cruzi, ori ridicoli... A tresărit! A simţit paşii. Deschise ochii. 
Trei copii, în cămaşă, cu picioarele goale - nu se cunoşteau 


care vor fi fiind băiat ori fată - intraseră lângă uşă şi se 
opriseră privindu-l cu sfială şi curiozitate, ca trei pui de 
sălbătăciune. 

Mâinile moarte apăsau pieptul coşcovit, ţapene. 

Anica plângea cu faţa ascunsă; sughiţurile înăbuşite îi 
scuturau umerii. 

Radu Comşa îşi apropie încă o dată buzele de mâinile 
noduroase, împreunate inert pe piept, cu o lumânărică sub- 
ţire între degete. Ce negre, aspre şi mari sunt! 

Mâini bătătorite de sapă, de munci grele, mâini care 
luaseră pe încetul înfăţişarea şi coloarea pământului uscat 
şi crăpat. Acum, reci, se odihnesc: nu se vor mai clinti 
niciodată... Acolo, în ţărână, peste ani de zile, când vor 
rămâne numai un schelet deşirat, oasele mâinilor au să se 
mai odihnească încă, pe gratiile coastelor, împreunate, 
neclintite, aşa cum niciodată nu s-au odihnit. 

Îşi privi fără voie mâinile lui tari şi nervoase, dar subţiri, 
albe, cu unghiile lucii şi rotunjite; mâini de a căror fineţe 
fusese întotdeauna încântat fără să şi-o mărturisească, 
poate fără să-şi dea seama. 

Pe urmă, ochii se întoarseră la mâinile Anicăi, care 
plângea cu faţa ascunsă în palme. 

Mâini mari, cu încheieturi umflate, cu degetele răsucite ca 
rădăcinile de viţă... Şi mâinile copilului celui mai mare, de la 
uşă, erau de pe acum înăsprite de pământ şi de sapă. 

Voi să-şi alunge gândid, să-şi îndrepte privirea în altă 
parte; dar mâinile îl chemau. De la ale lui, ochii se întorceau 
la mâinile moartei, la ale şurorii sale rămasă ţărancă. 
Amintirea îi evoca alte mâini: ale Luminiţei, subţiri, cu 
degetele lungi şi unghii de pisică; ale Zoei Vesbianu, 
fierbinţi şi încleştându-se în carne. Mâinile acestea şi 
mâinile tuturor: mâini albe care şi-au pierdut de generaţii 
înfăţişarea ciolănoasă şi teribilă, de când se ridicase cel 
dintâi om al peşterilor pe două labe, iar pe celelalte două 
învățase să le folosească la agăţat, la apucat, la muncă, la 


apărare şi la ucidere, mâini care au devenit instrumente 
precise şi delicate, podoabe. 

Poate în nemişcarea lor, dacă printr-o minune, le-ar fi 
pentru o clipă numai lor îngăduit să reînvie, atunci mâinile 
mamei lui, sărmanele aceste mâini noduroase şi bătătorite 
şi negre şi reci, ar purcede îndată mişcările obişnuite, cum 
repeţi un gest automat prin somn, cum mişcă buzele copiii 
când visează că sug. 

Câteva femei se apropiaseră de fereastră şi se uitau 
înlăuntru, cu mâinile lor mari la gură. 

Radu Comşa se gândi că a doua zi va şti tot satul cum 
feciorul de la oraş al văduvei lui Mihail Comşa şi-a privit 
mama întinsă pe năsălie, fără o lacrimă în ochi. 

Îl înăbuşea mirosul feştilelor. 

O atinse pe Anica pe umăr. Când Anica ridică ochii, îi văzu 
înecaţi în lacrimi, cu un gol adânc de deznădejde; o strânse 
la piept şi o sărută pe pleoapele ude. 

De departe, de undeva, dintr-un necunoscut, o regăsea 
pentru o clipă. 

Dar întoarse capul: părul Anicăi mirosea a gaz. 

— Să mergem puţin de aici! Roagă femeile acestea să ne 
lase... 

În ogradă, un copil îi căra valiza. Îndată ce-l văzu apărând, 
o lăsă jos şi o rupse la fugă. 

Îl strigă. Vru să ştie cum îl cheamă. Să-i îmblânzească. Vru 
să-i cheme şi pe ceilalţi. 

Toţi însă s-au ascuns prin unghere, de unde se ivea un cap 
tuns şi se mistuia repede. Îşi găsiseră refugiu lângă un rus, 
cu barba roşcată, încartiruit acolo de astă-iarnă. 

Ostaşul din fundul Siberiei le povestea istorii neînţelese, în 
graiul lui neînțeles, îi ridica pe genunchi şi le iscodea 
jucărele în dorul odraslelor de acasă, de dincolo de munţi, 
ape, codri şi stepe şi iarăşi munţi, ape, codri şi stepe. 

lar copiii se simțeau mai apropiaţi de omul de alt neam şi 
de alt grai decât de domnul acela străin. 


Seara, Radu Comşa, singur, se afla rezemat de stâlpul 
cerdacului. 

Mâna sa regăsise locul lustruit de mâna lui Radu Comşa, 
copil. 

Din atingerea familiară a lemnului, se deşteptau amintiri 
scufundate. Aci, copil, tot aşa stătuse rezemat. Dincoace, 
seara, când sfârşea lucrul, se aşeza maică-sa să toarcă. 

Mâinile, care smulseseră pălămidă şi lipiseră lut amestecat 
cu balegă şi erau încă încinse de usturimea sapei, găseau 
odihnă răsucind firul aspru de lână. Găseau odihnă în alt fel 
de muncă şi-atât! Ridica ochii la el: „De ce nu te duci la 
culcare, băiete?” 

Şi firul sfârâia necurmat şi dulce, ca o odihnă, ca o 
bucurie, ca torsul unei pisici blânde: sfrr, sfrr! Pisica lor de- 
atunci, care tot aşa torcea pe prispă, lângă dânşii: sfrr, sfrr! 
Acum s-a sfârşit! S-a pus pământ greu peste mâinile 
acestea. S-au oprit pentru eternitate, dar pământul le 
apasă. Au ieşit dintr-o osândă, ca să înceapă alta, cea plină 
de spaimă, a eternității. 

Se aşeză jos, pe scândură, cu spatele rezemat în perete. 

Se auzea vaca mugind, râcâia cu un corn în peretele surei. 

O pisică trecu albă pe linia gardului. 

S-ar fi spus că e aceeaşi pisică de acum douăzeci de ani. 

Desigur, din acelaşi neam: viaţa nu s-a întrerupt cu nimic, 
o curmă moartea aici, şi e totuşi veşnică, pretutindeni. 

Încă o dată, Radu Comşa avu senzaţia vieţii care durează 
indiferentă, dincolo de nefericirile individuale, aşa cum 
gândise cu o presimţire în camera lui Dan Şcheianu. 

Stăpâna veche a casei era acum, acolo, în lutul gălbui al 
cimitirului. Cea dintâi noapte în care nu va geme şi nu se va 
răsuci prin somn. Dar fiecare lucru mişcat de mâna ei până 
ieri durează aici; nimic nu s-a schimbat. Vaca o cheamă 
râcâind cu cornul în perete; pisica albă pândeşte cu ochii 
fosforescenţi o vrabie; glasul copiilor se aude plin de viaţă şi 
tânăr. 

Aici, numai el este adevăratul străin. 


Şi cu toate aceste, iată şi vişinul în care se agăța; perva-zul 
ferestrei unde la început nu putea ajunge şi unde a măsurat 
anii după cum nu mai avea nevoie să se ridice în vârful 
degetelor ca să privească. Glasul lui a răsunat aci, 
picioarele goale au frământat aci pământul bătut acum de 
picioarele altor copii. Totul e ca întotdeauna; copacii ceva 
mai bătrâni, casa mai veche, gardul e nou şi sunt în grădină 
câţiva meri tineri; mugeşte altă vacă în şură şi altă mâţă 
pândeşte alte vrăbii, dar umbra lui nevăzută colindă încă pe 
unde a umblat şi altă umbră, plecată acolo, cu furca 
nevăzută în mână: „De ce nu te duci la culcare, băiete?” 

Radu Comşa îi descoperea sufletul. 

Cu fruntea apăsată pe genunchi, cu ochii închişi să vadă 
mai adânc înlăuntru, rămase stană neclintită, împietrită, 
acolo unde stătuse rezemat de foarte multă vreme celălalt 
Radu Comşa, copilul vădanei. 

Când ridică privirea, toate jucau înaintea ochilor într-o 
painjenire. Poate fiindcă începuse să se lase pâclos 
întunericul. 

Îl pătrunde frigul. Ridică gulerul hainei. Mâna tresări la o 
atingere rece... Cei câţiva ghiocei, înfipţi de Luminiţa în 
încheutoarea hainei şi uitaţi acolo. 

Acum pricepea de ce îl ţintuiseră atât de stăruitor toate 
privirile în cimitir. Venise la îngroparea maică-si cu flori în 
piept! Ghioceii spânzurau veştezi, în cozile lungi. Aseară, 
abia aseară îi prinsese Luminiţa aci: îi simţea încă respiraţia 
caldă. Atâtea veacuri parc-au trecut! Ce-o fi făcând acum? Îi 
aude râsul... Dar figura s-a înecat nelămurită... Apare 
numai fantomatic; o umbră indecisă în crepuscul, aşa cum îi 
răsărise şi nu o mai cunoştea ieri... 

Mototoli îngândurat foile veştede între degete şi zvârli jos 
ghemul alb. 

O rață cu aripile pestriţe se repezi lacom, căzu în bot, se 
cumpăni pe picioarele scurte şi, restabilindu-şi echilibrul, 
înghiţi cu un măcăit de satisfacţie ceea ce mai rămăsese din 
florile Luminiţei. 


Fu atât de neaşteptat şi grotesc, încât în destinderea 
nervilor încordaţi, Radu Comşa râse. 

Râsul sună scurt şi bizar, în tăcerea curţii din care abia au 
scos o moartă. 

Anica, la fereastră, de unde îl privea de mult, cu coatele 
rezemate, clătină din cap şi îşi făcu cruce: 

— E un păgân, Doamne! Nu-i lua în seamă şi iartă-l... 

Dar dacă s-ar fi plecat sora lui Radu Comşa, să-i vadă ochii 
mai de aproape, ar fi desluşit, în sfârşit, genele ude de 
lacrimi. De lacrimi care plângeau tot ce nu se poate 
înţelege şi spune. 

Capitolul II. 

A FOST ODATĂ UN MIC COPILAŞ... 

Bătu din aripi un cocoş, chemând răguşit zorile atât de 
aproape, încât locotenentul Radu Comşa se deşteptă 
speriat, cu impresia că i-a cântat chiar aci, în urechi. 

Altul răspunse şi încă unul, mai departe, din casă în casă, 
contagios. 

Prin fereastră pătrundea dimineaţa stânjenie încă şi cu 
sclipet de stele. O creangă se clătina neagră în mijeala 
luminii, ca o umbră omenească plecată să privească 
înăuntru, pe geam. Dar Radu Comşa, nedezmeticit, nu-şi 
dădea seama unde se află. 

Strănută un cal, lângă perete, afară; se auzi cum se ridică 
de jos, întâi sărind dintr-o zvâcnitură în tuspatru picioare. 
Se scutură şi răsuflă puternic pe nări aerul rece al 
sfârşitului de noapte. 

— Ce-i, mă urâtule, te-ai trezit şi tu? vorbi un glas şi îndată 
palma soldatului plesni bătându-l prieteneşte pe crupă. 

Urmă un sunet metalic de căldare ciocnită, foşnetul 
fânului, paşi de cizme, soldatul căscând lung - desigur, îşi 
întindea braţele cu pumnii strânşi deasupra capului - o 
poartă scârţâi, glas de femeie chemă păsările. 

Abia acum locotenentul Radu Comşa se lămuri de-a 
binelea şi deşteptarea fu într-un surâs de destindere. 


Îl dureau oasele muncite pe laviţa tare, acoperită numai cu 
un ţolic; dar sufletul dinlăuntru era odihnit şi învigorat, ca 
după o îmbăiere rece. 

Altădată, somnul îl înfunda în patul moale, în pernele 
puhave de puf; ştia însă prin vis că ceva persista suspendat 
în conştiinţă, aşteplind dezlegarea a doua zi. Dimineaţa se 
trezea obosit, cu capul deşert; confruntarea rămânea aml- 
nată. Iar zilele şi nopţile se târau una după alta, lipsite de 
bucurie şi torturate, ca în ajunul unei judecăţi. 

Chinurile lui Dan Şcheianu sfârşiseră. Oasele lui erau 
astupate de movilita de lut, sufletul migrase poate în steaua 
veche a magilor sirieni, steaua Sopdit. După îngroparea 
prietenului, Radu Comşa se simţise mai singur şi mai 
nevrednic, cu gust de iască în gură şi cu toate arătându-i-se 
leşiatic şi hâd înaintea ochilor. 

Acum, locotenentul Radu Comşa se afla cu el însuşi 
împăcat. Totul redevenise simplu, luminat şi calm, de când 
îmbrăcase uniforma şi pornise din laşul sedentarilor spre 
unitatea sa de pe linia de foc. 

Soarele incendie fereastra. Creanga se luminase: era un 
gutui cu fructe crude, cafenii, păroase. Privind la ele, Radu 
Comşa simţi în gură un gust astringent. Îşi încheie nasturii 
tunicii, fluierând. De afară, soldatul şi calul plecaseră. 

Închise lada de campanie, cu numele lui citeţ şi proaspăt 
vopsit, negru, pe capacul cenuşiu. Zvârli mantaua şi 
pelerina deasupra; ieşi să caute căruţă care să-i ducă 
bagajele până la front. 

Întăritor aerul dimineţii: rece şi acidulat. Soarele 
străluceşte nichelat de curând. Şi satul forfoteşte de soldaţi 
şi de ofiţeri. Vin şi se îndreaptă spre gară; se încrucişează 
căruţe cu muniții, chesoane şi lăzi de cartuşe. Salută şi 
răspunde. Nu cunoaşte pe nimeni. Mulţi îl privesc lung; 
uniforma nouă, curelele cromate, chipiul abia scos din cutie 
arată ciudat aci; haine de paradă printre uniformele 
prăfuite, cu noroi uscat, pătate după îndelung stagiu în 


şanţuri şi în bordeie, pe brânci, în viroage, unde iarba 
strivită a lăsat urme pe coate şi pe genunchi. 

O doamnă, fără îndoială soţie de ofiţer, vorbind cu glas 
subţire şi alterat de răcoarea dimineţii, aşează cu energie 
maldăre de pachete peste un paner de paie. Ordonanţa îi 
dă ajutor şi doi sublocotenenţi s-au oprit să privească de la 
distanţă, cu ochi de sălbatici, apariţia rară pe aceste tări- 
muri. 

Îl învăluie într-un uragan de praf un automobil cu doi 
generali. 

A apărut de undeva un convoi de bucătării ruseşti, negre 
şi fumegânde în mers. 

E mult mai greu să găsească o căruţă de cum şi-a 
închipuit. Ţăranii nu mai au cai, nici hărăbăli. Iar cei care 
vor fi mai având sunt la gară în convoaie. A întrebat câţiva 
soldaţi cu furgoane; merg unii spre Bogdăneşti, alţii spre 
Mânăstire. 

Un jandarm la care a cerut ajutor a strâns călcâile şi a 
întins cureaua carabinei în faţa gardului, luând poziţia; dar 
nu i-a fost de nici un folos. Poate s-a arătat prea moale: a 
întrebat, în loc să ordone. Uniforma aceasta nouă e într- 
adevăr ridicolă! Are să umble prin ploaie cu ea şi n-o să-i 
mai curețe praful, până s-o patina, la fel cu toate. 

În gară s-a oprit un tren. Se risipeşte alt val de soldaţi. 

Câţiva s-au oprit la o fântână cu cumpănă. Îşi răcoresc 
ochii cu apa adunată în pumn, cu mormăituri de mulţumire, 
împroşcându-se unii pe alţii, glumind şi râzând sonor în 
vântul subţire. Alţii poartă în cârcă legături şi desagi. Dintr- 
un Coş cârâie o curcă. l-ar crede întorşi de la un bâlci, dacă 
n-ar fi uniformele şi dacă nu s-ar înşira numai bărbaţi în 
toată puterea, dacă nu s-ar scurge toţi într-acolo, spre 
capătul şoselei unde e linia misterioasă, ca marginea lumii 
unde pândesc arătările. 

Ruşii ronţăie seminţe de floarea-soarelui şi îşi târâie 
cizmele prin praf. Ei singuri parcă nici nu vin, nici nu se duc 


nicăiri; sunt numai cu trupul pe pământul acesta străin. 
Gândul şi sufletul le e departe, la stepele de-acasă. 

Radu Comşa intră într-o cârciumă: „Abi Ornştein, vinuri 
vechi, băcănie şi locandă, caţap”, în nădejdea că va găsi aci 
un om, un soldat, cineva cu acelaşi drum. 

Vinurile vechi ale domnului Abi Ornştein sunt doar pe 
firma de tablă ruginită; în pivniţă, cu toate sigiliile, s-au 
evaporat. 

Serveşte numai ceai, fără zahăr şi fără linguriţă, în pahare 
soioase, cu pâine neagră, rusească, tăiată în felii imense şi 
lipicioase, dintr-un bolovan de opt funturi, ca pământul 
pentru fabricat oale. 

N-a găsit nici aci. A băut numai o jumătate din pahar de 
ceai, tulbure şi rece. Nu ştie să se descurce singur. N-a 
făcut ucenicia. Îi pare într-adevăr stupid să se împiedice 
chiar de la început. I se întâmpla aceasta lui, la a cărui uşă, 
acum cinci zile încă la direcţia din minister, făceau coadă 
colonei, deputaţi ori senatori cu un Sofron Vesbianu după 
dânşii. 

Ajunse între gară şi un câmp, unde cantona, de curând 
debarcat, un divizion de artilerie. 

Oamenii roboteau în jurul tunurilor, dezbrăcaţi de tunici. 
Alţii se întorceau cu caii de la adăpat. Răsună glasul 
gradaţilor; un ofiţer cu picioarele răşchirate, în haină de 
piele, supraveghea cu înjurături teribile încărcatul 
obuzelor, lângă o piramidă cu fân presat. Vântul umfla uşor 
pânzele vinete ale corturilor. Dincolo se întindea câmpul, 
valea Trotuşului deschizându-se spre Siret, cu ţarine verzi 
de porumb şi şoseaua răscolită de dârele prafului, de 
mişuneala soldaţilor şi a convoaielor. 

Toţi erau la locul lor acolo, ştiau unde merg; locotenentul 
Radu Comşa rătăcea la o parte, ca un elev nou într-o curte 
de şcoală unde totul îi este încă străin. 

De la gară i se păru că se apropie o uniformă cu un mers 
cunoscut. Tăie drumul să-i iasă înainte, acăţându-se de 
această nădejde. 


Când fură la câţiva paşi, izbucni veselă vocea lui Mihai 
Vardaru: 

— Domnule Comşa! 

Făcu salutul reglementar, rectificând cu gravitate, în 
glumeaţă exagerare: 

— Domnule locotenent Comşa! 

Dar în strângerea de mână a lui Mihai, locotenentul Radu 
Comşa simţi toată căldura unei adevărate bucurii. Încă 
unul, desigur, care se întrebase cum l-a răbdat inima să 
stea la o parte; încă unul care acum îşi retracta o judecată. 

— Şi Luminiţa? Unchiul Alexandru? Tanti Laura? 

Radu Comşa dădu veşti despre toţi, pe care îi văzuse cu o 
zi înainte, la Iaşi. 

Erau scandalizaţi de purtarea lui Mihai. În loc să aştepte 
repartizarea la regimentul lui Pol Vardaru, abia ieşit din 
şcoală cu gradul de elev plutonier, se zbătuse de capul său 
să fie trimis la un regiment de front. Când primise ordinul, 
împărţise pe câteva cărţi poştale salutări tuturor, vestind că 
nu mai are timp să dea pe acasă. Ianti Laura ridicase 
braţele, deznădăjduită, spre cer: 

— Copilul acesta are să ne omoare! 

Iar cele două surori, Cora şi Ralu, plângeau pe ascuns, 
fiindcă partea aceasta a campaniei se ştia că va fi mai 
teribilă decât tot ce s-a petrecut până atunci. 

Mihai surâdea la aceste toate, ca la nişte tânguiri femeieşti 
ce erau. 

În uniforma pe care Radu Comşa o observă că nu 
păstrează nimic din haina scoasă de la garderobă - 
adevărată uniformă de tranşee, cu chipiul teşit pe ochi - 
Mihai avea toată înfăţişarea unui ostaş mult încercat, cu 
vorba tărăgănată şi împestriţată de expresii eliptice, 
enigmatice, pito-reşti şi tehnic triviale, având curs numai în 
şanţuri, în bor-deie şi la popotele de front. 

Pentru completarea acestei virile şi belicoase impresii, 
Mihai Vardaru mai scoase din buzunarul tunicii o tabacheră 
de carton presat, dată cu un lac negru şi cu capac 


înfăţişând un soi de multicoloră roză a vânturilor. O 
adevărată tabacheră soldăţească, de unde răsuci o ţigară 
de tutun băţos: 

— Nu-ţi ofer... 

Se corijă, cu acelaşi ton subaltern: 

— Nu vă ofer, domnule locotenent! Mai întâi fiindcă ştiu că 
nu fumezi decât rar şi, pe urmă, fiindcă, în orice caz, n-ai 
digera mahorcă de-a noastră... E nevoie de puţină 
obişnuinţă! 

Radu Comşa, ca să arate că a rupt desăvârşit cu toate 
bunurile lăsate în urmă, protestă: 

— Dimpotrivă! Dă-mi să răsucesc şi eu una! Chiar îmi face 
plăcere... 

Îi făcea plăcere, dar nu-şi putea face o ţigară. 

Nedeprins, rupse două foiţe. Mihai îl privi cu surâs de 
superioritate: 

— Dă-mi voie să răsucesc eu una! 

Răsuci într-adevăr una perfectă, de fabrică. Îi dădu să 
aprindă la un fitil lung, galben, cu o sumă de noduri. 

Radu Comşa, după câţiva paşi şi câteva fumuri, o zvârli: 
era curată idioţie să-şi cătrănească gâtlejul cu asemenea 
buruiană mucedă, când avea în tabacherea lui din buzunar 
ţigări fine şi în lada de campanie rezerve pe trei luni. 

Îi povesti lui Mihai peripeţiile de aseară, de când coborâse 
din tren. 

Găsise printr-o minune unde dormi; dar nu găsea cu ce să 
plece. 

Mihai Vardaru era aci cu o căruţă. A companiei. Se 
întâmplau a fi amândoi din alte regimente, însă din aceeaşi 
divizie; deci fronturi vecine. Cu o abatere din cale de câţiva 
kilometri până la sat, trecea şi îl lăsa acolo: lucru hotărât! 

Peste un ceas au purces astfel la drum. 

Lada locotenentului Comşa sluji numai bine să tocmească 
o bancă înapoia căruţei mânate de un ţigan cu negrul 
obrazului lustruit ca o cizmă ofiţerească şi cu gâtul subţire 
ca de scripcă în gulerul prea larg al tunicii. Un vizitiu vesel 


şi, de bună seamă, în viaţa civilă scripcar de carieră, fiindcă 
tot timpul a dondănit repertoriul vechi şi nou, de pe front şi 
dindărătul frontului. 

Mihai Vardaru nu-şi mai găsea nici el astâmpăr. 

Era numai de-o lună aci, dar văzuse tot, ştia tot, scoto-cise 
tot; cunoştea numele unităţilor duşmane de pe linie, 
schimbările trupelor, ofensiva care se pregătea. Îl informă 
pe Radu Comşa că va avea noroc de un colonel omenos: 
colonelul „Una la mână”, ceea ce lor nu le căzuse la sorţi. Al 
lor mugea şi se înfuria de douăzeci şi patru de ori pe zi; 
ostaş brav şi comandant pricepui, dar în perpetuă explozie. 
Când începea să detune, intrau toţi în găuri ca şoarecii. 
Cine-i cădea cel dintâi înainte era vinovat de tot ce se 
întâmplase şi se va mai întâmpla: de ploaia de peste noapte, 
de ticăloşiile subzistenţei, de recunoaşterile aeroplanelor 
nemţeşti, care s-au plimbat nesupărate pe sub nasul 
bateriilor antiaeriene, de întârzierea munițiilor şi de arşiţa 
soarelui. lar când răcnea la telefon, soldaţii şi ofiţerii făceau 
smirna înaintea pâlniei, uitând câţi kilometri de sârmă îi 
despart de tunetele şi fulgerele comandantului. 

Acestea toate le povestea Mihai cu o mare fericire, 
scoţându-şi tabacherea de carton lăcuit şi răsucind din 
tutun negru ţigări ca de fabrică, din care pufăia cu cea mai 
nesăţioasă poftă, scuipând printre dinţi, în colbul drumului, 
soldăţeşte. 

Radu Comşa îl privea şi nu mai recunoştea băieţelul timid, 
care roşea când glumea răutăcios Luminiţa, ori când tanti 
Laura îi înnoda funta la gât, ca unui şcolar premiat în ziua 
încununării. Obrazul rumen şi tânăr, prea de fată, era 
arămiu acum, ars de vânturi şi soare, bărbătesc. Numai 
când îşi dădea chipiul pe ceafă, fruntea ferită de arşiţă 
rămi-nea de-o albeaţă adolescentă. 

Se opri un timp din povestire, urmându-şi un gând. 

Apoi se întoarse pe jumătate cu faţa spre Radu Comşa, 
mărturisind cu o sinceră satisfacţie în ochi: 

— N-ai idee ce bucuros am fost când te-am văzut! 


Radu Comşa înţelese că adevărata concluzie suna: „când 
te-am văzut, în sfârşit, aici...” 

— Aveam aşa, o îndoială... Ştii, noi de aici nu-i cam tratăm 
cu complimente graţioase pe cei de acolo... 

Mihai făcea deosebire între cei de „aici” şi cei de „acolo”, 
parcă s-ar fi aflat cu uniforma pe el de la începutul vieţii, 
copil de trupă. 

— E greu la început! Continuă cu autoritate. E greu o 
săptămână, două... Pe urmă, se pare că viaţa de dincolo nici 
nu mai există. 'Ţi-e milă de dânşii! Că pot trăi aşa, într-un 
somn... Într-un somn cu burta plină, care aduce visuri 
urâte. 

Valea începea să se strâmteze. Apăreau clinurile cu 
pădurea rară de la poalele munţilor. 

Căruţele, soldaţii, convoaiele, cu saci de făină, cu lăzi de 
muniții, cu pachetele de fân presat se înşirau mergând în 
aceeaşi direcţie, absorbite de punctul misterios unde 
şoseaua sfârşea retezată de front. 

Ţiganul mâna dondănind înainte şi învârtind deasupra 
capului un bici dintr-o vargă de corn. Caii şi roţile 
întreţineau un continuu nor de colb, care îi învăluia plutind 
o dată cu dânşii. Radu Comşa văzu cu mulţumire că 
uniforma începea să-şi piardă, sub stratul de praf, 
înfăţişarea de haină nouă şi sărbătorească. 

Mihai se răsuci să arate: 

— Dincolo, peste deal, e Caşinul şi tocmai în fund, pe 
pârâu înainte, Mânăstirea! Aci, înainte, Bogdăneştii; pe 
urmă Grozeştii. În dreapta, peste munţi, Slănicul... De acolo 
înainte, ruşii. Austriacii le zvârl din tranşee sticle cu spirt şi 
dânşii le aruncă pâine... Pentru dânşii, războiul e ca şi 
sfârşit. Îi aşteaptă altul, acasă... Nu mai vor decât mir, 
răspublică şi soviete. Ai noştri nu s-au schimbat de astă- 
iarnă! I-au mâncat păduchii, i-a ars gerul şi i-a lihnit 
foamea. Dar nu s-au schimbat! Mă întreb: e un bine? Un 
rău? Pentru ţară, poate e un bine... Însă pentru dânşii, 
sărmanii? Pentru mulţi e un noroc să dea un glonţ rătăcit şi 


să-i rănească; un tifos e o binecuvântare... Numai aşa 
scapă, să-şi vadă apoi o săptămână casa... Cei care mai au 
casă. Ceilalţi rămân aici, n-au unde se duce; casa lor e 
bordeiul... 

Pe cer, spre stânga, apăru mic şi îndepărtat un avion. 

— Un Taube... În fiecare zi vin două-trei. Unul singur a fost 
doborât până acum... 

Era alb şi se rotea înalt în bătaia soarelui. Bubuiră tunurile 
unei baterii antiaeriene. Nori albi se înălţară rotunzi 
încadrându-l, ca norii în care, pe zugrăveala bisericilor, 
plutesc serafimii. 

Avionul roti, mai ridicându-se încă. 

— A scăpat! spuse Mihai, întorcându-se cu privirea în altă 
parte, obişnuit cu asemenea spectacol. 

Dar Radu Comşa nu-şi putea desprinde ochii de la pasărea 
de metal lăsându-se acum în linie dreaptă peste vârfurile 
împădurite, acolo unde erau nemţii. 

Îi trebuia o sforţare ca să poată gândi, calm, că atât de 
aproape, peste câteva dealuri, se aflau „ei”; că mâine poate 
are să-i aibă înainte, la câţiva paşi. Îl admiră pe Mihai că 
atât de simplu s-a deprins cu această prezenţă, că o discută 
cu nepăsare, ca lucrul cel mai firesc. 

Liniştea aceasta a tuturor câţi mergeau într-acolo ca spre 
îndeletnicirea de fiecare zi, fluierând, vorbind şi glumind, îi 
părea asemeni inconştienţei cu care bolnavii fac proiecte de 
viitor în prezenţa agoniei. 

Iar acalmia de pe linia unde se află frontul îl neliniştea ca o 
tăcere amenințătoare, în care se pregătesc cutremurele de 
pământ şi erupțiile de vulcani. Panica din natură despre 
care citise undeva. Când cade vântul de nu se mai clintesc 
frunzele moarte; când se retrag păsările cerului şi 
sălbăticiunile îşi ascut auzul. Intra în zona dezlănţuirilor 
cosmice. Aceasta era aşadar „liniştea pe toate fronturile” 
din comunicate? 

Ca un răspuns la gândurile sale, porniră de undeva, de 
după culme, în spaţii scurte, patru detunături de tun. 


Salvele unei baterii... 

Sunetul ăui în văgăuni şi se împrăştie în ecouri, ca vuietul 
unui teanc de tipsii uriaşe, prăbuşite îndepărtat, de un 
gigant, în pereţi de stâncă. Se ridică peste înălţimea 
rotundă şi pleaşă fum galben şi alb-lăptos; un nor crescând 
cu marginile rotunde ca o conopidă imensă. 

Mai de aproape porniră alte lovituri, de artilerie grea, 
răscolind tunetul munţilor. 

Apoi se făcu linişte. 

Ţiganul dondănea înainte, caii nici nu tresăriră, 
clempănindu-şi capul din mers, în lupta lor continuă cu 
muştele. „Aceasta era, desigur, ceea ce comunicatul numea: 
„slab bombardament de artilerie,, sau reperarea tirului, 
sau altceva!” gândi Radu Comşa, dar se sfii să-şi 
împărtăşească impresiile lui Mihai. 

Se apropiară de sat. Mihai se uită la ceasornicul de la 
mână: 

— Îţi las numai bagajele la o casă şi tuleşte-o, Mihai, 
băiatule! Am întârziat... Am încă opt kilometri de drum, şi la 
noi nu se glumeşte cu Mugilă al nostru! 

— Nouă kilometri, domnu ilev! rectifică ţiganul care se 
părea că nu ascultă, dar învățase din meseria lui 
lăutărească să audă fără să pară că a ascultat şi să vadă 
fără să pară că s-a uitat. 

La despărţire, Mihai îi strânse, amândouă mâinile cu 
adevărată dragoste. Îl iubea pe logodnicul Luminiţei, acum 
mai mult şi altfel. 

Făgădui că va veni la cel dintâi prilej, să stea mai pe 
îndelete de vorbă, să-i afle „impresiile lunii de miere cu 
frontul”. Îl va chema la telefon. Poate să le cadă companiile 
vecine pe linia tranşeelor. 

Aproape toată dimineaţa Radu Comşa şi-o pierdu aştep- 
tând colonelul care lipsea. 

Regimentul era retras din tranşee, în odihnă. 

Furierii îi dădură cu grabă un scaun, lângă fereastra 
cancelariei, unde un trandafir pe jumătate sălbatic ridica 


flori roze şi frunze zimţate, în care se opriseră capete de 
ţigări. 

Aghiotantul, fercheş, bărbierit proaspăt, nu conteni să-l 
cerceteze cu deosebită curiozitate despre viaţa din laşi. Ce 
se vorbeşte despre pregătirile ofensivei? Ce ştiri sunt 
despre guvernul din Rusia? Au început să se întoarcă 
„domnii” din Kerson, Odesa şi Kiev? Mai există cârciuma lui 
Viorica din piaţa Sfântul Spiridon, unde-a constatat şi el că 
se află un vin straşnic, când a scăpat trei zile la cartier? Ce 
veşti vin de la Salonic? Care sunt părerile misiunii 
franceze? Şi dame, dacă mai sunt tot atâtea nostime, de te 
miri de unde s-au adunat şi dacă se menţine moda ghetelor 
fabricate din postav şi doc militar? 

— Aici, domnule locotenent - aghiotanul făcu o mutră 
amărâlă teribil - aici, ne-am sălbătăcit fantastic! Ne 
mulţumim cu ţărănci! Duhnesc a caş şi a zăr! Cât despre 
şti-rile gazetelor, mizerie şi mii de bombe! Ne spun numai 
ce dă voie cenzura; adică basme şi alte mii de bombe! 

Radu Comşa judecă sever această flecăreală. 

Nu putea încă înţelege senzaţia izolării de restul lumii şi 
mai cu seamă nesaţul acestor soldaţi răzleţiţi pe o porţiune 
infimă din frontul de o mie de kilometri, sărmanul lor 
nesaţiu să-şi fortifice încrederea cu speranţa în minunile 
care se pregăteau, fără nici o îndoială, fulgerător, pe 
celelalte fronturi. Fiindcă noul camarad părea prea voios, 
fiindcă îşi netezea stăruitor mustaţa neagră şi tunsă, făcând 
ochii mici, şi fiindcă atunci când aprindea ţigara ţinea 
chibritul numai cu două degete, pe cel mic, cu o unghie 
exagerat crescuta ca un pinten de cocoş, îndepărtându-l cu 
o mişcare de eleganţă îndestul de cazonă; pentru aceste 
mizere şi superficiale indicii, îl socoti îndată un individ de 
speţă inferioară, o secătură fără nimic eroic. 

Îi displăcu şi graba cu care îşi verifică nasturii când apăru 
colonelul şi slugărnicia cu care îi oferi îndată scaun, 
ştergând praful după ce-şi netezi cu podul palmei cărarea 
corectă. 


Numai târziu avea să priceapă că aghiotantul e un băiat 
foarte de inimă, gata la toate serviciile, bun camarad şi iubit 
de toţi cu care împărtăşise luni îndelungi viaţa de bordei şi 
de şanţuri, înainte de a ajunge la acest post privilegiat, în 
ierarhia frontului. 

Colonelul îşi puse ochelarii şi răsucind, după mână, barba 
roşie, cercetă îndelung hârtiile şi, pe deasupra lentilelor, 
figura noului venit. 

Rezultatul fu de bună seamă satisfăcător, căci a doua oară 
îi întinse mâna lui Radu Comşa, peste masa cu hărţi şi 
hârtii. 

— Bun venit, locotenente! Ţi-am şi găsit locul, ai sosit la 
timp. Una la mână! 

Şi întorcându-se spre aghiotant: 

— Compania a doua, plutonul unu, în locul lui Bantăş. 

Îşi frecă mâinile albe, cu pete de pistrui ca tărâţele şi cu 
păr roşu ieşind stufos de sub manşete. Comşa şi-l închipui, 
sub uniformă, păros ca un urs. 

Colonelul îşi scoase ochelarii punându-i cu luare-aminte 
într-o teacă de piele şi, aşezând tocul în buzunarul de la 
pieptul tunicii, îl privi cu ochii şi verzi şi bucuroşi: 

— Sper că o să ne înţelegem perfect! Văd că ai venit aici 
după cerere şi tot după cerere ai renunţat la mobilizarea pe 
loc... Una la mână! Asemenea minuni nu vedem prea des! 
Aceasta-mi place... Două la mână! Regimentul e scos de pe 
sector, ai timp să-ţi cunoşti camarazii şi oamenii, să te pui în 
curent cu serviciul. Una la mână! Eşti însurat? 

Ochii căutară la mâna lui Comşa, cu inelul de logodnă pe 
deget. 

— Nu, domnule colonel! Logodit numai... Am crezut mai 
cuminte să las după război, când... 

— Aceasta-mi place! Se bucură colonelul a cărui viaţă 
conjugală era un necurmat prilej de amărăciuni şi 
catastrofe, fiindcă nevasta era harţăgoasă, iar ordonanţele 
îşi luau lumea în cap. Aceasta-mi place, locotenente! Un 
ostaş liber are numai grija datoriei. Una la mână! Femeia, 


pentru militar, este o perdiţie! Două la mână! Ai să-ţi 
cunoşti camarazii la popotă. Aceasta-i adevărata noastră 
familie... O să-ţi găsim şi cartier. Mie-mi place să îngrijesc 
de ofiţeri ca de copiii mei. Dar când îi prind cu cevaşilea, să 
nu mai dea ochii cu mine; să dezerteze! Două la mână! 

Colonelul se ridică în picioare, călcând ca un om care intră 
în apă fierbinte, fiindcă îl strângeau cizmele noi. 

— 'Tomaziule, vezi tu de camera locotenentului! 
Deocamdată, poate rămâne în locul lui Bantăş. Ce ştire de 
la el? 

— L-a evacuat la spital, domnule colonel. 

— L-a evacuat la spital? Atunci, una la mână... Va să zică în 
orice caz, convalescenţă, concediul, una cu alta fac două 
luni; două la mână! Rămâne în camera lui Bantăş! 

Colonelul îşi privi trist cizmele, gândindu-se cu ce operaţie 
le poate readuce la sentimente mai umane. 

Se hotări într-o fulgerare de inspiraţie: „Îl pun pe Ion 
soldatul să le poarte o săptămână, până se dau pe picior.” 

Şi vorbi tare, pentru sine, mulţumit de această fericită 
soluţie: 

— Una la mână! 

— Aţi spus ceva, domnule colonel? întrebă aghiotantul, 
pipăindu-şi cărarea lucie. 

— Nimic. Două la mână! 

Pe urma, întorcându-se spre Radu Comşa, îşi netezi barba 
cu amândouă mâinile; stânga pe dedesubt şi dreapta pe 
deasupra, ridicând-o până la înălţimea nasului, să-i 
privească vârful retezat ca o barbă de ctitor. 

— Mâine, aşadar, locotenente, la serviciu! Şi la cea dintâi 
ocazie, înţelegi: una la mână! 

Radu Comşa plecă să-şi caute bagajele, să le strămute la 
cartierul locotenentului Bantăş, evacuat la spital. Îl 
întovărăşea un agent de legătură, tuns chilug, cu o ţigară 
intactă, după ureche. 

Soldatul mergea cu capul gol, fiindcă tot satul era o 
singură curte mai mare a tuturor. 


Când ajunse în dreptul casei unde Radu Comşa îşi lăsase 
bagajele pe prispă, în seama unui leat, agentul îl lămuri cu 
o tainică evlavie: 

— Aici găzduieşte domnu căpitan Pleşea... E un bairam 
toată noaptea, mamă-măiculiţă, când nu-i compania pe 
poziţie! La domnu căpitan s-adună toţi domnii ofiţeri de 
viaţă din regiment... Ş-apoi, după ce s-au adunat, ţine-te, 
Doamne! Casa dumneavoastră e numa peste drum, la doi 
paşi, se vede după păru ista mare... Se cheamă că n-are să 
vă fie prea departe, noaptea la-ntors! 

Lada se afla tot acolo, la capătul prispei, dar mantaua şi 
pelerina erau întinse pe-un parmaclăc şi scuturate de praf. 

În lipsă, lada şi valiza cu trusă fuseseră cercetate pe dos şi 
pe faţă; viitorii camarazi citiseră numele locotenentului 
Radu Comşa şi făcuseră tot soiul de presupuneri asupra 
noului-venit cu asemenea echipament nou-nouţ. 

leşi în prag un căpitan cu părul de timpuriu cărunţit, 
descheiat la tunică, purtând la mânecă semnele unghiulare 
de rănit. 

Radu Comşa se prezentă. 

— Poftim la noi, domnule locotenent. Să faci cunoştinţă cu 
câţiva camarazi... Cristache, poţi să te duci! Îl instalăm noi 
pe domnul locotenent. Vezi, ce s-a făcut cu sârma? 

— Ne-a sosit, don căpitan. 

— Să mă ai atunci în vedere, Cristache. 

— Mai încape vorbă, don căpitan? 

Radu Comşa se miră că un căpitan, comandant de 
companie şi cu semne de rănit, avea nevoie să ceară unui 
om de trupă „să-l aibă în vedere”. Dar mirările lui abia 
începeau. 

În casă, trei ofiţeri jucau cărţi la o masă rotundă, înveliţa 
cu un cearşaf de pat. 

Doi erau dezbrăcaţi de tunică, unul numai descheiat. La 
spatele lor, un al patrulea, cu obrazul umflat şi legat pe sub 
fălci cu o basma albă, urmărea jocul din picioare. 

Au întrerupt la intrarea străinului. 


Toţi s-au ridicat să se dezmorţească, după ce şi-au pus 
deasupra bancnotelor rânduite teanc ceasornicele şi 
tabacherele în chip de prespapier. 

Îl priviră pe Radu Comşa, cu amestecul de curiozitate şi 
rezervă cu care e primit întotdeauna un străin, într-un cerc 
unde toţi îşi cunosc cu de-amănuntul slăbiciunile, cruţându- 
şi-le, ori tachinându-şi-le, ca într-o mare familie. În trei zile, 
noul camarad avea să fie clasat, fără drept de apel, într-o 
categorie din care nimic şi nimeni n-avea să-l mai poată 
scoate vreodată. 

Deocamdată era numai un ofiţer necunoscut, cu uni-formă 
şi ladă de campanie neatinse, un debutant, un învârtit 
poate, care din cine ştie ce pricini, dizgrație ori altceva, 
fusese trimis la pocăință aici. 

— Ia loc pe pat, domnule locotenent! îl invită cu multă 
bunăvoință căpitanul Pleşea, îmbumbându-şi nasturii 
tunicii. N-avem jâlţuri, dar cred că nici dumneata nu te 
aşteptai să găseşti aici un salon. Ai dat ochii cu „Una la 
mână”? 

Radu Comşa răspunse că s-a prezentat colonelului şi că a 
fost repartizat la compania a doua. 

— Atunci eşti la noi! Se bucură un ofiţer scund, cu un glas 
care lui Comşa îi păru de undeva cunoscut. Eşti în locul lui 
Bantăş... Aceasta trebuie s-o sărbătorim numaidecât, 
domnule căpitan! Cu o zacuscă şi o ţuiculiţă d-ale grozavele 
s-o sărbătorim! 

— Mă, răule! râse căpitanul mustrându-l părinteşte. Nu ţi- 
a mai ajuns azi-noapte? Uitaţi-vă la el! Ţuiculiţă, zacuscă... 
Îi era dor! E flămând şi însetat, mititelul! Şi aseară se jura 
că o săptămână de acum înainte nu mai pune decât apă în 
gură... 

Întorcându-se către Radu Comşa, căpitanul îl puse în 
curent: 

— Ghenea ăsta e o podoabă fără pereche în toată divizia, 
domnule locotenent! Ai căzut într-o companie cu el; să ştii 
că n-ai să mai ai odihnă. E buretele regimentului... 


— Nu râvnesc la această ambiţie, domnule căpitan! 
Protestă locotenentul Ghenea. Mai am concurenţi destul de 
serioşi... Ai să te convingi în scurt, domnule locotenent 
Comşa, pe măsură ce te vei dezvolta la sărbătoririle 
noastre. 

Dar căpitanul Pleşea porunci soldatului să aducă sticla cu 
ţuică din găleata de apă unde se afla la răceală, ceea ce 
dovedea că „sărbătorirea” ar fi existat şi fără venirea noului 
camarad. 

Apoi începu să desfacă o cutie de zacuscă rusească, 
bătând în tablă un piron cu un pietroi. 

Acum, Radu Comşa îşi amintea bine de unde cunoştea 
glasul locotenentului Ghenea. 

Era glasul din tren, în noaptea de astă-primăvară, făcând 
prin întuneric tovarăşului de drum teoria călătorului de pe 
culoarul vagonului şi a celui din compartiment. Şi-l 
închipuise, nu ştia de ce, înalt, subţire şi cu figura stafidită, 
de student gheboşat pe cărţi, poate fiindcă spunea că 
pregă-teşte un doctorat. Era scund, rotofei, cu ochii albaştri 
bulbucaţi şi cu cea mai deplină înfăţişare a omului fără 
grijă. 

Căuta pe raft păhărelele de ţuică, grăbit ca un ucenic de 
bodegă şi bombănind un bâzâit de cântec. 

— Avem numai două, domnule locotenent. Bem la rând! 

— Nu face nimic! zâmbi Radu Comşa. Tot o să vă vină 
rândul fiecăruia... N-are să se întâmple ca în tren, după 
teoria dumitale; când eşti pe culoar, faci scandal cu 
nerăbdare să intri înlăuntru, iar când ai intrat, faci scandal, 
indignat, să nu te mai deranjeze nimeni... 

— De unde ştii? îl privi cu uimire locotenentul Ghenea, cu 
amândouă păhărelele într-o mână, uitând să le pună, cum 
avusese intenţia, în farfuria din cealaltă mână. 

— Ca şi povestea expresului! continuă Comşa cu 
seriozitate. Expresul care trece arogant prin haltele unde 
au încremenit somnoroase personalele. 


Locotenentul Ghenea nu pricepea în ruptul capului de 
unde intrusul acesta, pe care nu-l mai văzuse niciodată, 
cunoştea teoriile lui inedite. 

Se aşeză foarte nedumerit pe marginea, patului, cu 
farfuria şi paharele de ţuică în mână. 

— Atunci eşti un spion, domnule locotenent, ori un ghicitor. 
În orice caz un om primejdios. Joci cărţi? Poker, ecart6, 
maus? 

Radu Comşa răspunse că nu joacă. 

— Nici nu m-aş pune la masă cu dumneata. Mi-ai citi, 
desigur, cartea din mână... Mai bine-ţi dau banii dinainte. 
Poate eşti hipnotizator? Somnambul extralucid? 

— Am fost numai avocat şi, cu începere de acum un ceas, 
locotenent în compania a doua! continuă să zâmbească 
Radu Comşa. 

— Să fie al dracului care mai înţelege ceva! declară 
locotenentul Ghenea, aducându-şi abia acum aminte că are 
farfuria şi paharele de ţuică în mână şi aşezându-le pe 
masă. Nu înţeleg nimic, mă mâhnesc şi cad la idee! Şi când 
cad la idee, numai ăsta - ridică păhărelul - mi-o scoate din 
cap! 

— E un tip care cade din idee în idee! încuviinţă cu un fel 
de admiraţie pentru aşa camarad, ofiţerul legat pe sub fălci, 
clătinându-şi cele două noduri ale legăturii din creştetul 
capului ca două urechi albe de iepure de mosc. 

Soldatul tăiase bucăţi de pâine neagră într-o farfurie 
adâncă, înflorită, cu chenar roşu. 

Iar culme a rafinamentului, înfipsese scobitori din 
fabricaţie proprie: aşchii rotunjite cu cuțitul. 

Căpitanul Pleşea răsturnase zacusca în altă farfurie, 
turnase oţet şi o prezintă cu gravitatea unui adevărat 
maâtre d'hotel. Mai mult decât la orice opinie asupra 
chipului cum luptase pe front sau îşi îngrijea unitatea, ţinea 
la faima de om întotdeauna bine aprovizionat, la care se 
găseşte în orice moment o ţuică, o sticlă de vin, conserve, 
pesmeţi şi tutun. 


„Eu am acasă, mă băieţi, ţigări jubiliare, din 1906, de la 
expoziţie” declara cu mândria unui colecţionar de 
exemplare unice. 

Şi altă dată, confidenţial: „A trimis colonelul la mine după 
puţină cafea... Tot tata Pleşea, sireacul!” 

De altfel, toţi aveau vanităţi de aceeaşi natură: 
locotenentul Ghenea era fudul de tunica de stofă franceză, 
unică în tot regimentul; sublocotenentul legat la fălci ţinea 
la prestigiul de cel mai bun viorist din toată brigada; altul 
era cel mai bun pokerist; altul cunoscător de cai. lerarhia 
valorilor era cu totul alta de cum şi-o închipuise Radu 
Comşa că s-ar cuveni orânduită, la zece kilometri de ultima 
linie a tranşeelor. 

Nimeni nu pomenea de front, de bravura unuia ori a 
altuia, de ceea ce-au făcut ori vor face. Acestea erau numai 
chestiuni de serviciu. 

Se aflau cu toţii acum numai foarte încântați că pot oferi 
unui camarad nou o ţuică şi o zacuscă, bunuri mult preţuite, 
care nu se găsesc la nimeni din alte companii, fiindcă nu 
toate companiile au un tata Pleşea să poarte grijă de 
acestea. 

Locotenentul Ghenea, cu sticla în mână, purta şi el grijă, 
ca întotdeauna, să nu rămână nimeni însetat. 

Acesta era frontul? 

Radu Comşa n-avu vreme când să se întrebe şi să-şi 
răspundă. Îl zorea camaradul să închine pentru trăinicia 
camaraderiei, să guste din zacusca tăioasă şi cu gust de 
metal. Oferi ţigări fine, din ţigările englezeşti; cinci cutii 
mari, dăruite de Luminiţa să se gândească la dânsa de câte 
ori va fuma una. 

Prin aceste produse ale regiei britanice, crescu 
considerabil în aprecierea camarazilor. 

Căpitanul Pleşea ceru permisie să strângă una, într-o cutie 
de tablă unde păstra o rezervă cu mostre din toate 
produsele manufacturilor de tutun ale epocii: ruseşti, 


franceze, egiptene, americane, chiar ungureşti şi austriace, 
de la prizonieri. Mândria colecţiei o reprezentau două ţigări 
japoneze, cu inscripţii de aur verde, cu tutunul scuturat de 
cât fuseseră pipăite şi mirosite. 

Radu Comşa îşi arătă dorinţa să-şi vadă noul domiciliu şi să 
se spele de praf, ca să fie gata pentru popotă. 

Ceilalţi se aşezară la cărţi. 

— La cine-a rămas rândul? Ghenea, tu faci! 

Locotenentul Ghenea aruncă miza, amestecă grăbit cărţile 
ca şi cum îl alunga inamicul din urmă. 

— aie! 

Ceru sticla de ţuică, îşi turnă la repezeală un pahar. 

— Am intrat la idee, domnule locotenent! Aşadar, teoria 
călătorului de pe culoarul vagonului? Hm! Curios. O s-o 
dezlegăm noi şi p-asta! Am mers şi eu... Câte? 

— Două... 

— Servit! 

Ofiţerul de la spate, legat la fălci, îl mustră: 

— Vezi dacă lepezi valetul? Când mergi mascat, ascultă-mă 
pe mine, păstrează întotdeauna valetul! Dă dracului aşii şi 
rigile! Am eu un şpuribus la valeţi. 

Locotenentul Ghenea trânti cărţile: într-adevăr, dacă 
păstra valetul în locul asului, făcea ful. Turnă altă ţuică şi 
fredonă interminabilul cântec, monoton şi idiot, care făcea 
ravagii în toată divizia şi poate dincolo, la tot corpul de 
armată, molipsit: 

A-fost-odată-un-mic-copilaş. 

Ce nu ştia, Ce nu ştia a înota! 

Dar după una-două-trei-patru-cinci-şase-şapte-săptămâni, 
A început. 

A început a daaa din mâini. 

A-ceas-tă-poooves-te, dacă v-a plăcut, Eu pot s-o spun, eu 
pot s-o spun. 

De-laaa-nce-puuut: 

A-fost-odată-un-mic-copilaş, A-fost-odată-un-mic-copilaş... 


Ceilalţi acompaniară în cor, amestecând cărţile şi 
preparându-şi mizele: 

Dar după una-două-trei-patru-cinci-şase-şapte-săptămâni, 
Dar după una-două-trei-patru... 

Soldatul, culegând resturile de pâine şi cutia goală de 
zacuscă, mormăia şi el: 

Dar după una-două-trei-patru... 

— Şi tu, mă moroiule? îl mustră căpitanul Pleşea. E o 
pacoste, locotenent Comşa, cu stupizenia aceasta de 
cântec... M-au înnebunit! Şi cocoşii, când se deşteaptă, tot 
pe melodia aceasta încep şi găinile când ouă şi clopotele, de 
la biserică... 

Soldatul, deşi cu gura închisă, clătina din cap după 
cadență; se cunoştea că acompaniază ofiţerii de la masă, în 
gând. 

— Uite la el, mocofanul! Mai bine ia lada şi hainele 
domnului locotenent... 

Pe urmă, întorcându-se către Comşa: 

— Trebuie să-ţi alegi un soldat bun... Îţi găsesc ei, băieţii! 
Un soldat bun e jumătate din tăria ofițerului... 

leşiră. Dar fiindcă cei din casă strigau: „Dar după una- 
două-trei-patru-cinci-şase-săptămâni”, Comşa acompanie şi 
el: „Dar după una-două-trei-patru...” 

Peste drum, le deschise uşa tindei o ţărancă bătrână, după 
ce lăsă jos un căuş de grăunţe. 

— Sărut mâna, domnu căpitan. 

— Iaca, mătuşă Ilincă, ţi-am adus un musafir nou! vorbi 
tare căpitanul Pleşea, fiindcă femeia era cam surdă. 

Mătuşa Ilinca îl prinse pe Radu Comşa numai dintr-o 
privire repede, acoperindu-şi căuşul cu grăunţe pe care 
năpustiseră găinile şi ciuguleau lacome. 

— Huci! Bată-vă boala, Doamne iartă-mă şi mânca-v-ar 
nemţii, că nu vă mai săturaţi! 

Iar cu alt glas: 

— Poftiţi, vă rog, domnu căpitan! Ştim noi că musafirii nu 
vin ii di plăcere pi la bordeile noastre... 


— Ai să te împaci bine cu mine, mătuşă Ilincă! se gândi 
Comşa să câştige de la început bunăvoia gazdei. 

— Ha? 

— Ai să te împaci bine cu mine, mătuşă! repetă Comşa 
ceva mai tare. 

— Oamenii buni se împacă! declară filosofic mătuşa Ilinca. 
Şi domnu ofiţer Bantăş iera bun, deie-i Domnul mai 
degrabă sănătate! Iaca, fata me l-o jălit ca pi un frate, când 
l-o dus bolnav cu ambulanţia! 

— Numai ca pe-un frate, n-ar fi nimic, mătuşă llincă! Făcu 
din coada ochiului căpitanul Pleşea spre Comşa. Să nu-l fi 
jelit altfel... 

— Aracan di mini, că, undi vă mai bati gându, domnu 
căpitan! se ruşină mătuşa Ilincă, trăgându-şi broboada 
peste ochi. Că fata me doar nu-i die celi... 

— Fata babei e un drac şi jumătate! lămuri mai încet 
căpitanul Pleşea. Mi se pare că Bantăş... În sfârşit, ai să 
vezi... 

Odaia era mică, lipită cu lut pe jos, dar curată. Zestrea 
„dracului şi jumătate” ocupa o laviţă sub icoană. Bagajele 
locotenentului Bantăş fuseseră ridicate; rămăseseră numai 
câteva ziare şi un calendar; iar pe pervazul ferestrei o 
sticluţă de farmacie, plină pe jumătate cu cerneală violetă şi 
cu dop de hârtie răsucită. 

— Îţi las soldatul. Îţi ajută la despachetat. Când plecăm, 
trecem pe aci şi te strigăm. La revedere! Vezi ce e cu dracul 
babei! 

Radu Comşa îşi desfăcu hainele din ladă. Soldatul le aşeză 
cu îndemânare în cuiele bătute în stinghia uşii. Aduse apă; îi 
turnă să se spele afară, la marginea prispei, fiindcă lighean 
nu se afla. Privi cu respect spre trusa de voiaj din care 
Comşa scotea săpunul, apa de dinţi, flacoanele de cristal cu 
capuşoane argintate. 

— Are şi domn sublocotenent Bogdănel una la fel... Da mai 
micuşoară. Are şi tirmus! "Ţine ceai clocotit în el, cât vre... 
Zice că şi îngheţată poate să ţină. 


— Cine-i domnul sublocotenent Bogdănel? întrebă Comşa, 
despăturind prosopul şi uscându-şi obrazul în pânza 
spongioasă. 

— Sublocotenent Bogdan Cernegură, de la a cincea... 
Moşu dumisale-i general la armata întâia. Să vă perii tunica, 
domnu locotenent? 

— Lasă acum. Nu mai am nevoie de nimic. Cum zici că te 
cheamă? Neculai? Ce naiba, pe toţi vă cheamă Neculai? Poţi 
să te duci, Neculai! 

— Trăâiţi, domnu locotenent... 

Soldatul mai orândui ceva la hainele din cui, părându-i-se 
că nu le-a tipărit îndestul. 

Radu Comşa se aşeză pe marginea laviţei să-şi privească 
amănunţit camera. Aici şi în bordeiul de-acolo pe care nu şi- 
Il putea închipui, îi va fi acum viaţa... Camarazii par să fie 
oameni de înţelegere. Dar cum îşi pot pierde vremea jucând 
cărţi, petrecând, când atât de aproape? Îşi imaginase altfel. 
Se trezi fluierând: „A fost odată un mic copilaş!”... Ce 
cântec stupid! Să facă întâi ordine pe masă. Trei cărţi. 
Călimara şi tocul. Hârtie de scris. De ce şi-a închipuit că are 
să-i trebuiască atâta hârtie de scris? Cutia de ţigări. 
Fotografia Luminiţei... Mutând o foaie de muşama neagră, 
descoperi dedesubt o scrisoare: „Dragă Elviro, sunt două 
săptămâni de când...”. De bună seamă, scrisul 
locotenentului Bantăş. Foaia era ruptă. Camaradul 
necunoscut dinaintea lui renunţase, ori începuse alta... Cine 
ştie ce Elviră! Cine ştie ce gând, ce vis, ce speranţă se 
întrerupseseră suspendate aici, ori poate numai o scrisoare 
ca atâtea altele, plicticoase, începute în silă... 

Ca întotdeauna când se muta într-o încăpere nouă, Radu 
Comşa cercă să-şi reprezinte viaţa celor dinainte, ce bucurii 
au avut, ce mâhniri, ce-au ascuns numai pentru dânşii, când 
omul, singur, ferit de alţi ochi, se retrage ca un melc în 
crusta lui. 

Privea pe fereastră cu aceste gânduri vagi şi zări venind 
de la fântână o fată cu doniţa plină, cu capul gol şi cu două 


coade răsucite pe spate. 

Dracul şi jumătate al mătuşii Ilinca. 

Păşea apăsat, cu picioarele goale, pe poteca de troscot, 
încât sânii îi tremurau sub cămaşa subţire. 

Se prefăcea că se uită în altă parte, dar trăgea cu coada 
ochiului sub fereastră, muşcând în colţul gurii lujerul unei 
flori galbene. În urma ei venea un căţel fumuriu cu coada în 
spirală, împleticindu-se pe labele scurte... 

Zece kilometri până la şanţurile duşmane şi viaţa continuă 
aici, abia schimbată din făgaş! Nu se auzea nici un pocnet 
de armă; soldaţii treceau pe drum privind leneş; în colbul 
moale, scârţâiau care cu fân... 

Totul s-ar fi spus că e bucolic şi calm, dacă printre soldaţi 
nu s-ar amesteca şi sanitari cu semnul roşu al crucii la 
mână, amintind că uciderea e numai pentru un timp 
suspendată, şi dacă între carele de fân n-ar înainta greu 
furgoanele de muniții. 

Când auzi glasul căpitanului Pleşea la poartă, sări apucân- 
du-şi chipiul ca la chemarea unui vechi şi mult aşteptat 
prieten. 

Popota era o baracă de scânduri, numai cu un perete. 
Restul apărat de soare cu crengi de brad din care se 
scuturau pe faţa albă ghimpii cetinii. 

O masă şi două bănci lungi; un singur scaun în capăt, 
pentru colonel. 

Se adunaseră aproape toţi. 

Radu Comşa se sili să pară natural sub atâtea priviri 
necunoscute. Aşteptau în picioare, în grupuri. 

Căută să-şi fixeze bine în minte fiecare nume pus pe 
fiecare figură; să le ghicească firea. 

— Sunteţi avocat în Bucureşti? întrebă un maior deşirat, 
slab ca un ţăr, trosnindu-şi degetele osoase. 

— Da, domnule maior... Sau, mai exact, am fost, când 
avocatura era o carieră şi când Bucureştii... 

— Îmi pare bine... Suntem concetăţeni. Şi-mi amintesc: 
Biroul „Vardaru et Radu Comşa”, pe Bulevardul Carol... 


Vedeam placa în fiecare zi, de patru ori. 

Radu Comşa nu-şi amintea să fi văzut vreodată figura 
maiorului cu care se întâlnise, desigur, nu o dată în 
Bucureşti, de vreme ce aveau acelaşi drum. 

Maiorul îşi frecă nasul lung, privind în pământ. 

— Acum Mackensen e stăpân acolo! Şi bulgarii la Capşa! 
Ne citea domnul colonel un ziar german, confiscat de la 
prizonieri... Vai şi amar de cei din teritoriul ocupat! Sunteţi 
familist? 

— Nu. Domnule maior! răspunse Comşa, enervat de acest 
interogatoriu a doua oară repetat într-o singură zi. 

— Eşti fericit! Te invidiez... Mi-e mi-au rămas nevasta şi doi 
copii în Bucureşti. Mă întreb ce-or fi îndurând de la armata 
de ocupaţie? 

Maiorul duse mâna la buzunarul dinlăuntrul tunicii, pe 
urmă se răzgândi şi o retrase. 

— Am să-ţi arăt altă dată fotografia... Poate o cunoşti pe 
nevastă-mea. Se duce des la teatru, la baluri, e în vizită... 
Am doi copilaşi: unul de patru ani, altul de cinci ani... O 
fetiţă şi un băiat. Cum scrie la carte. Nevastă-mea mi-a 
spus; „Opreşte, Mitică, ajunge! Doi copii sunt destul, numai 
să-i putem creşte!” Cine ştie ce îndură acum, micuţii de 
dânşii! 

Radu Comşa constată că nu poate împărtăşi nimic din 
amărăciunea plângăreaţă a acestui om, a cărui existenţă o 
ignora complet acum câteva minute, deşi erau din acelaşi 
oraş, se încrucişaseră de sute de ori pe aceeaşi stradă, 
desigur se desfâătaseră la aceleaşi spectacole bucureştene. 

Maiorul avea figura tristă, fruntea îngustă, de om fără 
prea multă inteligenţă, moale şi amorf; dar când ridică ochii 
din pământ, Radu Comşa avu o pornire de apropiere: 

— Domnule maior... 

Nu găsi vorbele să urmeze, aşa cum un om civilizat simte 
întotdeauna o ruşine să pară sensibil şi îşi înfrânge cu 
pudoare pornirea de compătimire. Maiorul însă ghici 
intenţia generoasă numai din învăluirea glasului; îl privi 


recunoscător cu ochii săi mici ca de şoarece, apropiaţi de 
rădăcina nasului prelung. 

Colonelul sosi vesel, frecându-şi mâinile: îşi schimbase 
cizmele şi se simţea uşor şi felice. 

Acum călca pe vârful degetelor, ca un om care se opăreşte, 
numai ordonanța, Ion, căruia îi căzuse sorții să slujească de 
şanuri vii şi umblătoare. 

Lângă Comşa se aşeză locotenentul Ghenea, puţin cam 
prea vesel după atâtea ţuici. 

Între felurile de mâncare, îl informă pe şoptite, în ureche, 
despre calităţile şi cusururile fiecăruia. 

— Fiindcă pretinzi că nu eşti nici ghicitor, nici somnambul 
extralucid, ceea ce rămâne de văzut, să-ţi servesc eu de 
informator. Ce ţi-a spus maiorul? Că are doi copii şi nevastă 
la Bucureşti, la inamic, unde cine ştie ce îndură... Nu 
aceasta? Fii fără grijă, nevasta se consolează desigur uşor, 
cu inamicul ori cu altcineva, după cum s-a mai consolat. Are 
şi dreptate! E tânără, nostimă, îi merge guriţa de nu te poţi 
ţine de ea... Pe când el! Ca o babă bocitoare, descântă prin 
toate colţurile. Are să-ţi arate fotografia doamnei, dacă nu 
ţi-a arătat-o încă... Ai să afli că are un neg sub sânul drept; 
tot regimentul o ştie acum. Că sufere de stomac şi că a 
avortat, fiindcă nu vrea să mai aibă copii: „Doi ajunge, 
opreşte, Mitică!” Nu serveşti vin? Faci foarte rău; e un vin 
extra! Negru şi merge fără sifon... Sublocotenentul acesta 
mic, Stelian Minea, cu fruntea de hidrocefal, e student la 
filosofie. Dobă de carte. Dar timid, de ţi-e milă... ÎL iau toţi 
peste picior. Eu şi el, de aci, suntem studenţi. Căpitanul 
Pleşea e activ; ofiţer minunat. El duce greul batalionului! Şi 
maiorul e activ, dar când începe bombardamentul aleargă 
de colo-colo, scărpinându-şi nasul şi piuind cu un fel de 
sunet din gâtlej, ca puii de curcă prin buruieni, când apare 
uliul. Mai serveşte tocană; e specialitatea popotei noastre! 
Tocană cu mămăli-guţă şi ghiveci... La aceasta suntem 
imbatabili! Hors concours! Sublocotenentul de lângă 
aghiotant, Bogdan Cernegură, e rezervist ca şi mine, 


doctorand în nu ştiu ce, de la Paris. A lăsat şi el o soţie 
tânără la Bucureşti, numai după câteva luni de la nuntă. 
Aştepta un copil. Dar nu se tânguie ca maiorul. E tare, 
discret şi enigmatic... De căpitanul lonescu să te fereşti! 
Cea mai mare cutră din regiment! Ai să-l vezi cum râde... E 
destul atât ca să cunoşti un om; ca un câine care mârâie 
prin gard! Dispreţuieşte tot şi nu pricepe nimic. Cum aude 
pe cineva rostind un cuvânt: ofensivă, aliaţi, religie, orice, 
întreabă îndată cu dispreţ: „Ce e aia ofensivă, mă rog? Ce 
sunt ăştia aliaţi? Ce e aia religie?” Hait, m-a văzut Una la 
mână! 

Colonelul, din capul mesei, îl urmărea de câteva minute. 

Îşi şterse barba cu şervetul şi clătină din cap, ca un 
pedagog când surprinde elevii purtându-se necuviincios la 
masă. 

— Haide-haide, Ghenea! Iar ai început cu ticăloşiile tale? 
Locotenentul Comşa, ce-ţi spunea acum? Să ştii de la mine: 
Ghenea e cea mai infernală gură a regimentului. Una la 
mână! Dacă te potriveşti lui, toţi suntem nişte... două la 
mână! 

Locotenentul Ghenea bulbucă ochii cu cea mai nevinovată 
surprindere, jucată măiestru: 

— Domnule colonel, dar nu spuneam nimic rău. Dădeam 
informaţii de serviciu noului camarad... 

— Ce e aia serviciu? întrebă dispreţuitor căpitanul 
Ionescu. Tu şi serviciu! 

Când râse, obrazul căpitanului Ionescu, cu liniile corecte, 
se desfigură brusc şi dezagreabil, ca figurile de carton trase 
cu sfoară. 

Râsul încetă; tot brusc figura redeveni corectă, fără nici o 
urmă din rânjetul de mai înainte. 

— Şi ce spuneai, sublocotenent Minea, adineaori, despre 
asta? Una la mână... Ce spuneai despre oamenii care sunt 
întotdeauna aceiaşi şi totuşi nu sunt aceiaşi? întrebă 
colonelul netezindu-şi barba roşie şi privind la 


sublocotenentul Minea cu înveselire, ca la un omuleţ de la 
care aştepta o mare năzdrăvănie. 

Sublocotenentul Stelian Minea roşi, plecând în farfurie 
capul mare, susţinut de gâtul subţire ca un vrej. 

Ghenea îl atinse pe Radu Comşa pe sub masă, cu piciorul, 
şoptindu-i în şervetul cu care se prefăcea că se şterge la 
gură de celebrul sos al celebrei tocane cu mămăliguţă: 

— Ai să vezi... De o parte o prelegere de filosofie, de alta 
căpitanul Ionescu. Face să asişti! Noi o numim „Masacrul 
inocentului...” Aceasta-i distracţia popotei. Păcat numai că e 
spinarea lui bietul Minea! 

Colonelul aprinse o ţigară şi se pregăti să asculte ca la o 
conferinţă. 

Fiindcă sublocotenentul Minea tăcea, cu privirea în jos, 
răsucind cocoloşi de pâine între degete, îl îndemnă: 

— Haide, Minea, să auzim! 

Şi imediat, cu severitate, căpitanul Ionescu aproape 
ordonă, ca la serviciu: 

— Sublocotenent Minea, să auzim! Ori suntem prea 
ignoranţi ca să înţelegem filosofiile astea? 

Sublocotenentul Stelian Minea, resemnat acestei torturi 
bicotidiane de care nu scăpa decât când compania era în 
tranşee, ridică fruntea enormă şi privi drept la colonel, cu 
ochii dilataţi de lentilele bombate ale ochelarilor. 

— Domnule colonel, spuneam că niciodată nu e posibil să 
tragem o previziune directă din istorie. Oamenii, fie ei 
oameni de stat, fie soldaţi, fie mulţimea de stradă, e 
adevărat că reacţionează sau încearcă să reacționeze în 
faţa evenimentelor într-un mod analog, dacă situaţiile sunt 
analoage şi se reproduc. Dar contingenţele... 

— Ce e aia contingenţe? întrebă cu dispreţ căpitanul 
Ionescu. 

Sublocotenentul Minea nu-i răspunse şi nici nu întoarse 
ochii la căpitan. 

— Contingenţele pot să varieze şi variază în chip indefinit, 
reacţiunile pasionale, intelectuale sau instinctive ale 


oamenilor se mişcă întotdeauna în interiorul unor cercuri 
îndestul de limitate. lată, de exemplu, să luăm această 
albină... 

Sublocotenentul Stelian Minea întoarse cu o mişcare 
repede, cu gura în jos, paharul în interiorul căruia intrase o 
albină. 

Acum albina era prizonieră şi, neliniştită, se învârtea pe 
pereţii de sticlă, căutând o ieşire. 

— Să luăm o albină... 

— Ce mai e şi aia: o albină? Strâmbă din nas, plictisit, 
căpitanul Ionescu. 

— Albina, domnule căpitan, se grăbi să răspundă cu 
perfidă nevinovăție locotenentul Ghenea, e o insectă 
himenopteră; cu şase labe şi patru aripi. Tăieşte în societăţi 
construite pe principiul monarhic, cu regină, lucrătoare şi 
adeseori cu fructul muncii şi al economiilor devorate de o 
sumă de trântori... 

— Atâta lucru ştim şi noi! Vorbi cu aer superior căpitanul 
lonescu. Înţelegem noi româneşte! 

— Domnule căpitan, stărui Ghenea, aţi întrebat ce e aia o 
albină; am răspuns ce e aia o albină. 

— Ei, ce e cu albina ta, Minea? interveni colonelul. 

— Această albină, continuă Minea, închisă în paharul de 
sticlă, poate să descrie curbe şi traiectorii indefinit variate. 
Fără să calce niciodată exact pe aceleaşi urme. Totuşi, nu 
poate ieşi de sub pahar. Tot aşa contingenţele în care se 
înlănţuie istoria nu se repetă niciodată exact, la două epoce 
distincte, după cum doi oameni, chiar gemeni, nu pot 
semăna exact unul cu altul. Cum spune Bergson... 

— De unde-l mai scoţi şi pe Bergson? Ce e aia Bergson? Se 
supără căpitanul lonescu. lar vrei să ne prosteşti cu jidani 
d-ăştia? 

— Domnule căpitan, aşa n-o să mai pot sfârşi niciodată... 

Locotenentul Ghenea sări în ajutorul camaradului. Întinse 
mâna până la paharul unde se afla albina prizonieră şi, 
ridicându-l, o eliberă. 


Albina îşi scutură aripile, se învârti ameţită pe şervet în 
dreapta şi-n stânga, ca o cucoană bătrână care şi-a pierdut 
umbrela, îşi şterse botul cu picioarele mărunte şi negre şi 
se înălţă la ceruri. 

— Vezi, dragă Minea, cât de uşor albina ta poate scăpa de 
sub paharul contingenţelor tale ilimitate? Pe urmă, paharul 
n-a fost fabricat să servească ca instrument de tortură şi 
obiect de teorii! Fabricantul l-a făcut cu o intenţie mai 
generoasă. Să poţi bea şi tu, măcar o dată pe lună, un 
pahar extra de Nicoreşti... 

Spre imediata demonstrare a acestei afirmaţii, 
locotenentul Ghenea turnă vin în pahar şi îl sili pe elevul lui 
Bergson să-l bea până la fund. 

— Teribilă sugativă, Ghenea ăsta! Una la mână... Nu-i 
ajunge să consume el; mai face şi discipoli! declară 
colonelul, ridicându-se şi aruncând şervetul. 

Căpitanul Pleşea îl invită după masă pe Comşa să 
poftească la el, la o cafea turcească, autentică, nu surogat. 
Masa de cărţi se refăcu imediat. Nimeni n-avea timp de 
pierdut. Venise şi sublocotenentul Minea, care se aşeză, 

modest, pe căpătâiul patului, lângă Comşa. 

— Aveţi un birou de avocatură la Bucureşti cu deputatul 
Vardaru? întrebă, biruindu-şi timiditatea. Atunci a lucra la 
dumneata un prieten de-al meu, Sachelarie, Onisfor 
Sachelarie, ardelean... Luam masa la aceeaşi pensiune. 
Aproape doi ani am făcut grandioase proiecte pentru 
România Mare... 

— Era într-adevăr un băiat bun, muncitor, exact. Nu l-am 
mai văzut... 

Radu Comşa îl mai văzuse; dar atunci fostul secretar 
întorsese capul, fiindcă el se afla în haine civile, într-un 
automobil, pe strada Lăpuşneanu; iar Onisfor Sachelarie îl 
categorisise imediat în liota mulţimii plimbăreţe din Iaşi, 
pusă la toate adaposturile. 

— E cam dintr-o bucată! Îl scuză, ca şi cum ar fi ghicit, 
Stelian Minea. Vede viaţa ca un cal cu ochelari: drumul 


înainte, fără să ştie ce se petrece la dreapta şi la stânga... 
Era îndrăgostit de o dactilografă, tot de la biroul dumitale. 

„Domnişoara Betty!”, gândi Radu Comşa, dactilografa cu 
părul pufos şi cu pieliţa lăptoasă, cu unghiile roze şi 
întotdeauna manichiurate. O uitase. Toate erau atât de 
departe! 

Nici nu se întrebase vreodată ce se petrece în capul 
secretarului de la Bucureşti, cum era în cealaltă viaţă a lui, 
dincolo de orele de birou, când redevenea om şi nu mai 
însemna un simplu automat la ordinele sale şi ale lui 
Vardaru... Avea prieteni, discuta şi el de România Mare, 
dorea ceva? Ciudat cum viaţa fiecărui individ apare pe două 
planuri şi noi nu ne cunoaştem de obicei decât unul singur, 
aşa cum luna nu-şi arată, de când se învârte în jurul 
pământului, decât o singură şi întotdeauna aceeaşi faţă... 

Căpitanul Pleşea se aşeză şi el lângă Comşa, supraveghind 
cum ordonanța, cu mâinile tremurând de prea încordată 
atenţie, împărțea cafelele turnate în pahare de vin, în lipsa 
ceştilor de datină. 

Când văzu că fiecare îşi are paharul, căpitanul Pleşea nu 
mai putu răbda. 

Dori să afle neapărat părerea noului camarad: 

— Ei? Ce mai zici, domnule locotenent? Mărturiseşte şi 
indivizilor de aici, dacă asemenea cafea se mai poate bea 
astăzi oriunde! Cafea Martinica şi cafea Ceylon, amestecate 
după reţetă proprie... Amicii ăştia habar n-au ce lucru răr! 
Le dai orz prăjit ori cea mai fină cafea, totuna! O beau ca 
braga... Să-ţi spun drept, eu nu regret ce-am pierdut cu 
războiul, decât când mă gândesc aşa, la unele fericiri de 
atunci... Stăteai la o fereastră, la cafenea ori la berărie... 
afară ploua. Treceau oameni călcând prin bălți, cu 
umbrelele ude; vânzătorii de ziare... Înainte, aburea 
cafeaua! Strigai chelnerului să dea şi un pachet de Regale, 
când o să mai avem noi Regalele acelea? Aşa văd eu vremea 
de pace! Nu-mi mai amintesc nimic altceva: nici cum era un 
teatru, ce se cânta la un concert, obiectele din casă, nici 


figura unor prieteni nu mi-o amintesc... Pentru mine, pacea 
e un colţ de fereastră; te încălzeşte caloriferul pe dedesubt, 
afară e urât şi plouă, tu îţi bei liniştit cafeluţa şi priveşti cum 
se vântură lumea în sus şi în jos... 

— Eu nu-mi pot imagina pacea aşa, domnule căpitan..., 
vorbi Minea, scoţându-şi ochelarii de pe nas şi frecându-şi 
cu degetele urmele roşii, unde arcul elastic apăsase 
rădăcina nasului. Fiecare dintre noi are desigur tendinţa să 
şi-o închipuie ca o înnodare a unui fir rupt, o continuitate, 
revenirea la automatismul cotidian din care se alcătuieşte 
acea la douceur de viere pe care am pierdut-o... Pe care au 
pierdut-o cei care o aveau şi de cele mai multe ori n-o 
meritau... Chiar viaţa viitoare, nu ne-o putem imagina mult 
deosebită de viaţa pe care o trăim! Dar ştim cu toţii că 
pacea are să fie altceva... Are să aducă o răsturnare sigură 
de valori. O verificare! Ar fi absurd ca atâta lume să se 
extermine reciproc şi să îndure atâtea suferinţi crunte, 
numai ca dumneata să te poţi întoarce la cafeaua Martinica 
amestecată cu Ceylon pe care, domnule căpitan, să mă ierţi, 
o preţuiesc îndestul, fiindcă îmi aduce aminte de cafeaua de 
la mama de acasă. Dar n-o socot cheia şi lăcata vieţii! 

Căpitanul Pleşea se ridică să-şi pună pe marginea ferestrei 
paharul golit şi se întoarse: 

— Aceasta, dragă băiatule, să o crezi tu! Eu nu cer altceva 
decât să mă întorc teafăr la locul meu de la fereastră. Mai 
aveam eu o dorinţă... Să cumpăr un patefon, în rate! Chiar 
aranjasem aproape cu un negustor. Când nu te poţi mişca 
de acasă, te aşezi în papuci înaintea focului, cu ibricul la 
gura sobei, dai drumul: Ai ce vrei! Caruso vrei? Ai Caruso! 
Şi Titta Ruffo, Şaliapin, orchestră... Dar visul acesta, văd eu 
că am să mor şi n-am să mi-l pot împlini! Au să se 
scumpească patefoanele teribil după război şi pe urmă cine 
o să mai dea atunci în rate? Dacă s-ar întâmpla însă şi 
aceasta, pot spune că nu mai cer nimic de la viaţă... lert şi 
război şi tot! Tu vezi altfel, băietele, fiindcă eşti tânăr, şi eşti 


îmbuibat de cărţi... Îţi închipui că viaţa poate da omului 
altceva decât i-a dat de la Cain şi Abel încoace... 

— Şi eu, domnule căpitan, interveni Radu Comşa şi eu 
cred în forţa morală a războiului... lată... 

Radu Comşa voi să spună cu ce nevoie şi nădejde de auto- 
confruntare a venit de bunăvoie, să se dea războiului; dar 
socoti că îşi cunoaşte prea puţin camarazii pentru a le 
împărtăşi gânduri atât de intime. De aceea se hotări să 
urmeze menţinându-se numai în consideraţiuni generale. 

— lată, de pildă, domnule căpitan, un număr de oameni 
care nici nu ne-am bănuit existenţa înainte de a fi aci... 
Fiecare ignorându-ne unii pe alţii, aveam reţeta noastră 
personală de fericire, ne jalonam existenţa cu câteva puncte 
de reper sigure, iar când ne apropiam de o ţintă, ştiam bine 
ce ne aşteaptă dincolo... Şi deodată, toţi ne-am aflat aci! 
Dumneata ai lăsat cafeaua de la fereastră; domnul maior, 
după cum îmi povestea astăzi, nevasta şi copiii, domnul 
locotenent Ghenea teza de doctorat în care avea să ne 
expună psihologia de clasă; toţi au părăsit micul lor univers, 
au renunţat la ce era mai scump egoismului nostru 
omenesc, confort şi siguranţă... Aci toţi ştiu că au venit la 
moarte. Că accidentul, excepţia, anormalul, e să scapi, nu 
să mori. S-a făcut socoteala că la fiecare zece secunde, pe 
frontul european, cade în medie un om, adică şase pe 
minut, trei sute şaizeci într-o oră, opt mii şase sute 
patruzeci pe zi, în afară de schilozi, de suferinţa continuă 
din spatele liniilor de bătaie... Prin ce mister oamenii au 
acceptat oare această sinucidere în masă? 

— Nu uita că pentru cei care n-ar fi răspuns la mobilizare 
erau curţile marţiale, codul militar! întrerupse căpitanul 
Pleşea, legănându-şi picioarele spânzurate pe marginea 
patului. 

— Curțile marţiale n-au în vedere decât excepţii! Dacă 
normalul ar fi nesupunerea celor chemaţi, curţile marţiale 
n-ar mai prididi cu pedepsele şi codul militar ar cădea de la 
sine. Eu cred, domnule căpitan, că toţi au venit de 


bunăvoie... Fiindcă omul are nevoie de sacrificiu, de a crede 
în ceva bun, de a aştepta o iluminare. 

Căpitanul Pleşea îl privi mirat, dar nu-l întrerupse. 

— Şi nu numai omul izolat, domnule căpitan. Prin crize 
trecem fiecare, când ne întrebăm la o răspântie a vieţii: ce 
am făcut ieri? şi ce vom face mâine? Sunt epoci însă când 
toată omenirea e cuprinsă de asemenea sete de altceva 
decât marasmul în care trăieşte... Atunci apare creştinismul 
ori altă căutare de-o nouă soluţie a vieţii, principiile 
revoluţiei franceze: egalitate, fraternitate, libertate, sau 
solidaritatea luptei de clasă; în fine, o evadare a individului, 
de la egoismul lui individual, la o frenezie de sacrificiu 
pentru binele general... 

— Nu-i fi spunând că şi nemţii şi franţuzii luptă tot pentru 
acelaşi bine general? Atunci ar avea şi unii şi alţii 
dreptate... 

— Şi au, domnule căpitan! Dincolo de ceea ce-au pus la 
cale cu sânge rece diplomaţii şi oamenii politici, ori de 
argumentele castelor militare, mulțimile au intrat în acest 
război general, fiindcă de la el aşteaptă altceva decât ceea 
ce văd socotelile diplomaților... De multă vreme civilizaţia 
noastră, cu toate bunurile şi siguranţele ei, nu mai satis- 
făcea omul... Îi dădea sentimentul de ceva incomplet... 
Omul nu se mulţumeşte numai cu o fericire administrativă! 

Nu se împaca definitiv cu gândul că destinul omenesc 
sfârşeşte în ceea ce ne-a dat maşinismul de până acum, 
exploatat de trusturi şi că fericirea ori nefericirea lui stă în 
mâna unui individ necunoscut de la capătul planetei, care 
fixează pre-ţul bumbacului... În ajunul anului 1914, el era 
nefericit fără să ştie exact de ce, cum ai nelinişte în ajunul 
unei boale, când organismul e minat interior, dar boala încă 
n-a izbucnit. Războiul a apărut să scoată din lumea aceasta 
veche, obosită, nesatisfăcută, noţiuni noi, pentru un veac de 
acum înainte, cum din fructul putred scoţi de la mijloc 
sâmburele sănătos care conţine germenul altei vieţi! 
Sentimentul acesta e general; vorbesc de o omenire 


statistică, o sumă, totalul tuturor indivizilor puşi laolaltă; 
dar vorbesc şi de fiecare individ luat în parte, căci şi el s-a 
găsit în faţa unei crize la fel... Războiul general coincide 
poate cu premizele unei viitoare revoluţii politice şi sociale; 
dar coincide sigur cu o revoluţie care aşteaptă să se 
dezlănţuie în fiecare om. Ştim cu toţii că adeseori un singur 
eveniment exterior e destul să ne schimbe linia noastră de 
conduită în viaţă, să provoace o revelaţie. Un singur ceas de 
război conţine atâtea evenimente, câte ar fi ajuns altădată 
să umple o întreagă viaţă de om... Cum putem crede că din 
război ne vom întoarce tot cum am fost? 

Radu Comşa vorbise încălzindu-se, cu o uşoară ameţeală, 
fiindcă rostea mai mult pentru el, decât pentru căpitanul 
Pleşea şi sublocotenentul Minea, gânduri care-l munceau 
confuz de atâta vreme şi îl aduseseră aici. 

Dar căpitanul Pleşea îl ascultase dând din cap cu zâmbetul 
îngăduitor al omului care a mai auzit el asemenea erezii. 

Legănându-şi picioarele spânzurate pe marginea patului, 
îşi privea vârful cizmelor pline de praf, spunându-şi cu 
părere de rău că e păcat ca un tânăr voinic, inteligent, cu 
învăţătură şi arătos să învârtă capul multor femei, poate să- 
şi piardă vremea despicând firul de păr în patru. Când Radu 
Comşa sfârşi, el ridică ochii şi zâmbi cu blândeţe. 

— O să mai vorbim despre aceasta, locotenente, peste o 
lună! Eşti proaspăt de tot aci... Ai să te întorci la ideea mea: 
să ne mulţumim cu toţii dacă ne-om regăsi vreodată 
cafeaua noastră şi ţigările Regale. Ştii, ţigările care ni se 
păreau ba că erau umede, ba prea uscate, dar ne dăm 
seama acum că erau o mare fericire pierdută! 

De la masa de cărţi izbucni glasul locotenentului Ghenea 
cântând cu înveselire, în vreme ce fila cărţile: 

— A fost odată un mic copilaş... Ce ai? Ful? A d'autres, 
puiule! Avem numai care de valeţi! 

Înşiră cei patru valeţi pe masă: 

— Un copilaş, doi copilaşi, trei copilaşi, patru copilaşi! 


Sublocotenentul legat pe sub bărbie îl bătu pe amândoi 
umerii pe la spate, cu atâta bucurie cât îi îngăduia falca 
inflamată: 

— 'Ţi-am spus eu că am şpuribus la valeţi? 

Ghenea culese potul, cântând, în ciuda celor care 
pierduseră, o variantă creată ad-hoc: 

— Dar după una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte 
săptămâni, valeţii toţi au-în-ce-put să deaaa din mâini! 

Vâri banii mototol în buzunarul pantalonilor, fără să-i 
numere şi se ridică: 

— Acum gata, mici copilaşi! Diseară mai frumos... Să 
tragem o raită pe la băieţi şi să vedem cum stăm cu 
serviciul! Să-i tragem şi o baie! Pe urmă, diseară, om mai 
lupta care om mai putea... 

Se întoarse către Radu Comşa: 

— Domnule locotenent, am prins ceva din preafrumoasa 
dumitale prelegere... Atât cât am putut trage cu urechea, 
între două tururi de cărţi. Mă faci să-mi pierd iluzia! Ai să 
devii concurentul lui Stelian Minea la masă, parol! Cum 
adică, îţi închipui serios dumneata, că Ionescu se află aci 
fiindcă aşteaptă din război să ţâşnească cine ştie ce ideal 
pentru umanitate? Dar numai pomeneşte-i de acestea şi are 
să te întrebe îndată atât de scârbit, încât ai să te scârbeşti 
şi dumneata de ele: „Ce e aia ideal? Ce e aia umanitate?” 
Ori prietenul Bogdan Cernegură, de la a cincea, care şi-a 
lăsat şi el doctoratul de la Paris, soţia la Bucureşti şi e tată 
al unui copil pe care încă nici nu l-a, văzut... Sau eu? Sau 
noi toţi? Şi fac excepţie pentru Minea! El e filosof... Dacă-i 
aruncă cineva o piatră în cap, în loc să o ridice de jos şi s-o 
trăsnească la mirul individului, se opreşte îndată şi ne ţine o 
locuţiune despre relaţiile între cap, piatră, univers, Bergson 
şi contingenţele istorice... Să fim serioşi, domnule 
locotenent! Toţi ne aflăm aici ca să bem cafeaua domnului 
căpitan, fiindcă nu se poate altfel! Fiindcă ne-a chemat 
ordinul de mobilizare şi, cu toate mofturile noastre, 
conştiinţa şi onoarea ne-au făcut să răspundem la datorie. 


N-o să plecăm niciunul, când începe bombardamentul! Dar 
nici nu putem spune că n-am prefera cafelei oferite de 
domnul căpitan, cafeaua noastră de acasă, care n-o fi atât 
de aromată şi potrivită în toate, dar e a noastră, e acasă, 
băută comod, după cina ta, în papucii tăi, după ce-ai citit 
ziarul tău... Sunt de perfect acord cu domnul căpitan! Să ne 
dăm întâlnire aci, peste o lună! Ai să recunoşti atunci că, în 
afară de datorie, ne-a mai adus puţin-puţin şi nădejdea că 
poate Ardealul... Dar aceasta e altceva! Deocamdată să-ţi 
facem rost de un soldat. Avem unul bun în companie, pe 
Omir. A fost ordonanța lui Vântu, un camarad căzut astă- 
iarnă. Ţi-l trimitem chiar azi! Ai să fii mulţumit de el. S-a 
purtat cu fostul lui ofiţer ca ordonanţele model din 
istorioarele pe care le citim cu toată veselia în ziarul 
marelui cartier... Omir are să te scutească de multe griji. 
Aceasta e principalul! Şi să nu afle care cumva colonelul că 
ai o teorie a războiului, că te pune să o dezvolţi la masă şi 
cazi în mâna lui Ionescu... 

Mosafirii căpitanului Pleşea se risipiră la trupă. Radu 
Comşa intră în casă să aştepte soldatul şi cu gând să scrie 
Luminiţei. 

Pe masă, într-o oală smălțuită, care nu fusese de dimineaţă 
acolo, răsăriseră câteva flori galbene şi roşii de grădină 
ţărănească: gura-leului, gherghine, conduraşi, catifeluţe, 
maci. 

Iar în rânduiala nouă a lucrurilor, se cunoştea mâna 
dracului şi jumătate. 

Radu Comşa se întinse pe laviţă, cu mâinile sub cap. 

Toate impresiile cereau să se lămurească. Frontul apărea 
altfel cu totul de cum şi-l închipuise nu mai departe de ieri, 
când se urcase în tren, în gara Iaşilor, întovărăşit până 
acolo de Luminiţa. A fost desigur ridicol adineaori, cu tirada 
despre necesitatea războiului. Dacă mai repetă una la fel, 
ajunge de pomină. Despre război, aşa cum a vorbit el, 
vorbesc numai cei de la laşi. A avut dreptate locotenentul 
Ghenea: numai ziarul marelui cartier. 


Aci toţi vorbesc despre altceva. Aşa cum în camera unui 
bolnav pomeneşti despre orice, în afară de viaţa viitoare... 

În urechi îi sunau, obsedante, frânturi din cântecul nerod: 
Dar după una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte 
săptămâni, a început, a început... 

Voi să-şi amintească alte melodii, ca să o alunge pe 
aceasta; dar cuvintele răsăreau îndărătnici Această 
poveste, dacă v-a plăcut, pot să v-o spun, pot să v-o spun... 
Începe, aşadar şi el să se abrutizeze? N-ar dori! Vrea să 
rămână lucid până la sfârşit, să se supravegheze, să nu-i 
scape nimic. Pentru el războiul e o terapeutică... l-au dat 
întâlnire peste o lună. Şi cu câtă siguranţă! Dar n-au 
dreptate. Deşi toţi par oameni de treabă: căpitanul Pleşea 
cu amestecul lui de cafea, locotenentul Ghenea cu ochii lui 
bulbucaţi, Stelian Minea cu fruntea de hidrocefal... Au 
luptat. Au semne de răniţi, au fost decoraţi. Cum pot oare 
împăca viaţa de aci: cărţile, cafelele, ţuica şi glumele lor şi 
cântecul acesta stupid care-i ţiuie în ureche, cu riscul morţii 
din fiecare clipă? O singură alarmă la noapte să-i scoată din 
rezervă şi câţi dintre ei vor mai cânta şi glumi mâine? 
„Secretul războiului e să săvârşeşti actele de bravură cele 
mai decisive posibile, cu aerul cel mai frivol posibil.” 

Aceasta o spunea prinţul Vorşaghin, consolatorul Zoei. 

Se pare că un consolator căzut în dizgrație, fiindcă a 
văzut-o pe Zoe, în ultimul timp, cu un ofiţer francez. Chiar 
alaltăieri a văzut-o în muscal, urcând spre Copou... 

Numai două zile şi toţi sunt în alt capăt de lume: figura 
Luminiţei, acum când vrea să şi-o aducă aproape, îi apare 
îndepărtată, ca în crepusculul de martie când s-a întors de 
la Dan Şcheianu şi ea îi pusese scoica marină la ureche. 

Cercă să-şi alunge tot din minte, să-i rămână limpede 
numai Luminiţa, cu râsul ei, cu ochii oblici; cu mişcările 
obişnuite care fac parte din ea: cum se uită câteodată cu 
genele numai puţin întredeschise, filtrând privirea înainte 
de a izbucni în hohot... Apărea numai râsul sau numai un 
gest, dar întreagă n-o mai putea chema înainte. Ciudat, să 


nu-ţi poţi aminti chipul fiinţei celei mai apropiate de sufletul 
tău! În curând, între el de aci şi ea de acolo, are să se 
întindă distanţă ca între două planete. 

O bătaie uşoară curmă gândurile. Strigă: „Intră”, fără să 
se mişte. 

Dar când văzu că în prag a răsărit dracul şi jumătate al 
mătuşii Ilinca, se ridică lenevos în picioare. 

— V-am adus apă rece, domnu ofiţer şi vă roagă mă-muca 
să ne daţi voie să luăm ceva de aici... Nişte boarfe de-ale 
noastre... 

Fata puse cana de lut pe masă şi îl privi deodată în ochi, 
îndrăzneață, gata de râs: 

— Rămâneţi mult la noi, domnu ofiţer? 

Radu Comşa observă că are ochii verzi, foarte limpezi, 
sprincenele subţiri şi dinţii regulaţi, albi şi mărunți ca o 
dantură de vitrină, deşi gura era poate prea mare. 

— De ce întrebi cât rămân? Am luat nepoftit locul cuiva de- 
aci? 

— N-aţi luat locul nimănui! Întreb, ca să scoatem nişte 
lucruri din odaie şi să nu vă tot supărăm... 

Fata aruncă ochii spre zestrea clădită lângă perete, sub 
icoane. 

— Nu mă supără cu nimic, fetiţo! Deocamdată nici nu ştiu 
cum te cheamă... 

— Catrinuţa! Numai că domnu locotenent Bantăş mi-o scos 
alt nume. Îmi zicea Catrinel... 

— Catrinel? Rămâi atunci şi pentru mine Catrinel, aşa cum 
a vrut domnu locotenent Bantăş. Şi spune drept, Catrinel cu 
ochii verzi, îţi pare rău mult, mult de tot, că în locul 
domnului locotenent... 

Fata îşi plecă ochii în pământ, trecându-şi între buze un 
şirag de mărgele albastre. 

— Dacă vorbiţi aşa, mă duc... 

— Va să zică, dragă Catrinel, sunteţi o persoană 
susceptibilă... 

— Cum ai spus? 


— Eşti o persoană care nu ştie de glumă! 

Catrinuţa, numită şi Catrinel, strâmbă buzele ca un copil 
obraznic, gata să scoată limba. 

— Nu-mi purta dumneata de grijă, că n-am învăţat eu de 
ieri de-alaltăieri ce-i aceea şagă! Dar mă rog, frumosu-i să 
şuguieşti pe socoteala unui om bolnav? 

— Dragă Catrinel, recunosc că am comis o inadvertenţă... 

— Cum? 

— Ai dreptate! M-am întrecut cu gluma. Ţin să rămânem 
prieteni. 

— Că nu-i avea dumneata parcă prietenele dumitale... 

— De unde deduci? 

— Cum? 

— De unde ştii că am prietenele mele? 

Dracul şi jumătate făcu, înainte de a-şi da socoteala, cu 
capul, spre mapa de pe masă. Unde se afla fotografia 
Luminiţei. 

Vru să repare îndată: 

— Nu ştiu de nicăieri... Nu-i greu cuiva să-şi închipuie. 

Comşa înţelesese însă de unde venea sursa de informaţie. 

— Mai întâi, Catrinel dragă, observ că ai fost indiscretă, 
ceea ce nu-mi place şi pe urmă observ că nu ştii să minţi! 
Nu-i greu cuiva să-şi închipuie, cred şi eu, dacă-mi 
controbăieşti prin lucruri! 

— N-am cotrobăit... Am aşezat lucrurile şi-o căzut 
singură... Ce-s eu de vină? 

— Şi dacă mă supăr, Catrinel? Şi dacă te întreb cine te-a 
rugat să-mi aşezi lucrurile? 

— Supărarea omului trece. Se-mpacă el mâţa şi cu cânele, 
darmite omul cu om! Pe dumneata te ţine mult supărarea? 

— Depinde... 

— Cum ai zis? 

— Am zis că mă ţine supărarea după cum e şi omul... 

— Că eu nu-s om! 

— Ce fel de vorbă e asta, Catrinuţă, Catrinel? 


— Nu ţi-o spus domnu căpitan Pleşea că-s diavolul şi 
jumătate al mămucăi? Crede el că n-am auzit? Las'că mai 
trimite la noi după cireşe şi i-oi da cireşe să mă ţie minte. 

— Cum ai putut s-auzi, Catrinel? Ţi-am spus că nu ştii să 
minţi! Cum ai putut s-auzi, când nici nu erai aci când am 
venit? 

— Ba eram! Colea după fereastră... 

— Ca să zică asculţi la uşi şi la ferestre? Bine că ştiu să iau 
măsuri! 

— N-ascult nici la uşă, nici la o fereastră. M-am ascuns să 
nu mă vedeţi şi-am auzit fără să vreau... Ce-s eu de vină? 

— Şi de ce te-ai ascuns, Catrinuţo, Catrinel? Dacă se poate 
să ştiu... 

— Nu eram pieptănată... 

— Am înţeles. Acum te-ai făcut frumoasă şi nu te mai 
ascunzi! 

— M-am făcut cum m-o lăsat Dumnezeu! Numai că 
Dumnezeu n-o dat păr oamenilor, să umble cu el smuls ca 
arătările din pădure! 

Aceasta era la adresa fotografiei unde Luminiţa avea părul 
retezat şi răsfirat în bucle. 

— De-acu mă duc! se pregăti spre uşă Catrinuţa, dând 
drumul dintre dinţi şiragului de mărgele şi aşezându-şi 
gura cămăşii cu altiţe pe sâni. 

Comşa văzu o clipă un sân mic şi sidefiu. Întoarse ochii. 

— Spuneai că ai de luat ceva din zestrea de-aci. Cre-deam 
că ţi-au şi venit peţitorii, după câtă grabă arătai! 

— Că cine mai are grija măritişului amu? 

— Nu se mărită slutele, Catrinel! Dar un drac şi jumă-tate 
ca tine, cu ochii tăi de mâţă... 

— Am ochi de mâţă? Hm! Asta acu o aud! Dacă-i vorba de 
ochi de mâţă, apoi aceea de-acolo, din poză, are ochi ca 
mâţele când se uită la soare! 

Dracul şi jumătate al babei llincă o zbughi prin 
întredeschiderea uşii, ca o şopârlă. 


Radu Comşa o urmări pe fereastră cum trece spre 
bucătăria babei, plecându-se din mers, să apuce de coada 
răsucită cățelul fumuriu. Căţelul se întoarse speriat, lătră o 
singură dată scurt. Apoi, bucuros, începu să fugă 
împleticindu-se după ea, pe poteca îngustă din troscot. 

După o clipă, Catrinel dădea fuga spre fântână cu o 
găleată, ferindu-se să întoarcă ochii spre fereastră, fiindcă 
ştia că de acolo o urmăreşte o privire. 

„Are dreptate căpitanul. Fata babei e un diavol şi 
jumătate!” şi cu această reflecţie începu capitularea lui 
Radu Comşa, recunoscând autoritatea celor mai vechi şi 
mai încercaţi în cariera războiului. 

În şase zile, până să intre regimentul în sector, mai avu de 
aflat multe de la această experienţă. 

Îşi cunoscu oamenii, învăţă mecanismul serviciului şi 
descoperi că nimic nu-i folosea din ceea ce ucenicise îu 
manevrele şi concentrările trecute. 

Viaţa se împărţi între popotă, ceasurile de serviciu cu 
instrucţia trupei, învățând să mânuiască noile arme de 
luptă, grenade şi mitraliere de curând despachetate din 
lăzi; între nopţile de la căpitanul Pleşea şi ceasurile de 
acasă, unde Catrinel apărea şi dispărea îndată, ca o pisică, 
numai printre uşi, nelăsându-se prinsă. 

În ogradă, robotind cu cățelul fumuriu după ea, nu 
întorcea niciodată capul spre fereastra lui Comşa. 

Părea a fi uitat că se află acolo. 

Dar florile răsăreau întotdeauna altele, proaspete, în oala 
de lut; şi de câte ori Radu se aşeza înaintea mesei, să aibă 
fotografia Luminiţei sub ochi, descoperea că trebuie s-o 
caute în cele mai neaşteptate ascunzişuri, unde ajungea 
prin neexplicabile avatarii. 


Până ce făcu ordine soldatul Omir, ordonanța aleasă de 
locotenentul Ghenea! 

Cu Omir nu glumea nici Catrinel; dar nici locotenentul 
Radu Comşa. 

Tăcut şi autoritar, rezervist cu început de încărunţire la 
tâmple şi în firele mustăţilor, Omir schimbă orânduiala 
lucrurilor cum ştia el: ora ceaiului, apa fierbinte de 
bărbierit, cizmele înşirate lângă perete, hainele din cuier, 
tocul revolverului. În tot ce făcea, se ghiceau obiceiurile 
celuilalt ofiţer, pe care-l slujise, mort astă-iarnă într-o 
recunoaştere. 

La început, Radu Comşa a avut o senzaţie neplăcută, ca un 
om însurat cu o văduvă care-i impune tabieturile 
răposatului. 

Aflase că Omir se târâse atunci pe brânci, până în faţa 
duşmanului şi se întorsese abia în zori, cu trupul 
locotenentului Vântu şi cu o ureche retezată de glonţ. Îi 
săpase el groapa, purta el grijă de preot să-i facă 
pomenirile la zilele când se fac rugăciuni pentru sufletul 
morţilor. 

Slujind noul stăpân, soldatul prelungea până la cele mai 
mici amănunte dorinţele celuilalt. 

Radu Comşa cunoscu astfel şi această ciudată tiranie, a 
unui mort necunoscut, care-i schimba nesimţit şi îi impunea 
felul său de viaţă. 

De câte ori se răzvrătise: 

— Omir, ţi-am spus că nu-mi trebuie pâine prăjită la ceai! 
Şi zahărul, lasă să mi-l pun eu, nu după pofta ta! 

Zvârlea pâinea prăjită şi cerea alt ceai, în locul celui prea 
dulce. 

Omir culegea pâinea, aducea alta neprăjită şi alt ceai fără 
zahăr. 

Dar a doua zi uita; pâinea iar aştepta pe farfurie, în felii 
subţiri, auriu rumenite; şi în fundul paharului cu ceai-sirop, 
linguriţa se împotmolea într-un strat de zahăr tos, lat de-un 
deget. 


— Omir, ce e porcăria asta? 

Soldatul aştepta drept, cu mâinile de-a lungul trupului, 
clipind din ochii fără culoare, cu o tresărire a buzei care-i 
mişca mustaţa ca o mustață de iepure. 

— Domnule locotenent, am văzut că pâinea-i crudă... Şi 
cum să beţi dumneavoastră numai o apă caldă, ca ruşii? 

Radu Comşa se trezea urând de dincolo de moarte 
nevinovatele plăceri şi tabieturi ale ofițerului necunoscut. 

În schimb, hainele erau periate până la ultimul fir de praf, 
cizmele oglindă, fiecare lucruşor curăţat şi rânduit ca pe 
masa unei fete bătrâne. Şi îl copleşeau o sumă de atenţii. 

— Domnu locotenent, am găsit nişte cireşe! venea cu o 
farfurie de cireşe spălate în apă rece. 

Iar la şase după amiază, când se întorcea de la inspecția în 
cantonament, găsea foaia roşie de hârtie sugativă, călimara 
şi tocul puse în evidenţă, pe marginea mesei: 

— V-am pregătit toate, domnu locotenent... Poate vreţi să 
corespondaţi... 

Luminiţa avea astfel pe cineva aci, care purta grijă în 
fiecare zi să-i plece cartea poştală cu inscripţia: „A nu se 
menţiona data, localitatea şi nimic despre mişcarea 
trupelor”, sau plicul închis, pe care Omir avea să-l dea cuiva 
sigur, ca să-l pună direct la tren ori la Oneşti. 

A doua zi după ce s-a prezentat Omir, pe masă a apărut o 
statuetă de marmură, înfăţişând muza Elegiei: Erato, cu o 
liră în mâna stângă, atingând strunele cu degetele mânii 
drepte. Un picior era atins şi o parte din faldurii mantalei 
ciuntiţi. Radu Comşa o apucase de cap, o răsucise pe toate 
părţile, căutând să-şi explice prezenţa acestui obiect de 
vitrină artistică în casa babei Ilinca. 

Chemă soldatul. 

— Ce e asta, Omir? 

— Statuie, domnu locotenent. 

Radu îşi stăpâni surâsul. 

— Bine, am văzut şi eu că e statuie... Te întreb, ce caută 
aci? Cum a ajuns? 


— Domnule locotenent, să trăiţi, eu am pus-o... Dacă 
ordonaţi, o iau... 

— Nu ordon nimic, Omir! Mă întreb numai cum de-a ajuns 
la tine. 

— Domnule locotenent... cu retragerea... Am găsit-o şi eu 
şi-am strâns-o... 

— N-ai găsit şi tu altceva „să strângi”? 

— Unii au luat orătănii şi porci, domnu locotenent, alţii 
pleduri, perne... Eu am ales asta, tot ziceau că nu-i trebuie 
nimănui... 

Omir, vorbind, se uita înduioşat la statuia orfană a Elegiei, 
care nu-i trebuise nimănui. 

— Şi ce-ai să faci tu cu ea acum, Omir? 

— O duc acasă, domnu locotenent. O duc acasă, la nevastă 
şi copii, când ne-om libera. Să avem şi noi o amintire. 

— N-ai amintire urechea retezată? Măcar ştii cine e? 

— Ştiu, domnule locotenent... M-o învăţat... 

Nu spunea cine, fiindcă nu pomenea niciodată numele 
ofițerului mort. 

— Ştiu... O cheamă Irata! Zână de-a lor, de-a păgânilor din 
vechi. 

Astfel soldatul Omir, cu nevasta, copiii şi casa rămase la 
inamic, avea şi el, ca şi căpitanul Pleşea, ca şi locotenentul 
Ghenea, ca toţi de aci, întruparea unui ideal personal şi 
egoist despre pace: să-i ducă nevătămată, prin toate 
cumpenele, suvenirul lui de război, Erato, femeia de piatră 
albă, naufragiată din cine ştie ce salon de amatori ai artelor, 
ori din cine ştie ce bibliotecă de pasionat al mitologiei. 

— Omir! 

— Ordonaţi. 

— Ce-i cu florile astea de-aci? 

Pe un pat, un braţ mare de flori de câmp: sânziene, 
margarete, cicoare, romaniţa, garoafe sălbatice. 

— lertaţi, domnu locotenent... N-am ştiut că veniţi 
îndată... Nişte flori ale mele... 


Omir ia braţul de flori şi-l duce la el, în tindă. În urmă a 
rămas un miros de fân cosit pe care Radu Comşa îl respiră 
cu amintiri împâăclite de copil, când hoinărea aproape săl- 
batic în poienile din sat. 

Afară, Catrinel trece pe poteca de la fântână, hărăţind 
cățelul fumuriu. Are şi ea o floare de câmp, în păr, la 
ureche. 

Se aud tunurile, în răstimpuri, departe. Dar nimeni nu le 
dă ascultare aci. 

Radu Comşa îşi înfăşoară săpunul, prosopul şi pieptenele; 
la poartă, îl aşteaptă locotenentul Ghenea să meargă 
împreună la scăldat. Catrinel a intrat în pământ. Numai 
cățelul latră şi scormone cu laba într-o uşă închisă. 

Locul de baie e la marginea satului; soldaţii au adâncit 
albia mutând bolovanii, ridicând un zăgaz de lemne, prund 
şi pietre, ca o savantă construcţie de castori. În sus, locul 
pentru ofiţeri; în jos, alt baraj unde se îmbăiază soldaţii, şi 
dincolo, vadul unde se adapă caii şi se spală căruțele. 

Apa e rece ca gheaţa şi limpede de se văd pietrele din 
fund, ca şi cum n-ar fi cărat niciodată cadavre în 
putreziciune. Curge dintre munţii ocupați de duşman şi, în 
clipotul sprinten din prunduri, pare că-şi şopteşte, singură, 
ceva sperios şi tăinuit, de acolo. 

Câteva tufe de mladă în pietre ţin loc de cabine de 
dezbrăcat. E şi căpitanul lonescu şi maiorul cu apendicele 
olfactiv lung şi dezolat şi Stelian Minea care şi-a uitat 
ochelarii pe nas şi trebuie să se întoarcă în pielea goală, 
păşind cu strâmbături ridicole pe crestele bolovanilor, ca 
să-i pună pe o piatră lată. 

— Ce-ţi face rana, Minea? întrebă locotenentul Ghenea. 

Rana lui Stelian Minea e vindecată de mult, a rămas numai 
cicatricea albă cu şuviţe, în braţ. 

Dar glonţul a atins nervul, trei degete nu se pot mişca, au 
rămas strânse, ca şi cum ar păstra, între ele şi podul 
palmei, ceva ascuns, un ban ori o medalie. 


Stelian Minea îşi priveşte mâna slabă, fără muşchi, ca o 
mână de femeie descărnată. 

A scăpat uşor. 

Pentru interpretarea lui Bergson nu are numaidecât 
nevoie de degete agile la mâna stângă. 

Dar căpitanul lonescu pufneşte cu o strâmbătură a buzei 
de jos: 

— Rană? Minea şi rană? Ce e aia rană? 

Într-adevăr, căpitanul Ionescu e purtătorul unei răni 
fenomen, cercetată ca un caz rar de medici şi subiectul unei 
dări de seamă pe care o prepară un chirurg francez. 
Glonţul a pătruns în piept prin faţă, a ieşit pe dincolo, s-a 
abătut din drum prin piele şi, mergând între piele şi muşchi, 
a parcurs toată lungimea braţului oprindu-se la încheietura 
unui deget; glonţul a fost extras, căpitanul Ionescu a scăpat 
intact; după o lună era în picioare. 

— Ce e aia rană? Mi-a luat trei fotografii maiorul Narpoix 
şi o schemă... Are să facă o planşă! 

— O să ajungeţi la Academia de Medicină din Paris, 
domnule căpitan! declară, cu ipocrită invidie, locotenentul 
Ghenea. 

Căpitanul Ionescu îşi împătureşte hainele cu o mişcare 
dispreţuitoare din cap: „Dar ce? Ca voi!” 

Singur, pe un bolovan, sublocotenentul Bogdan Cernegură 
de la a cincea, înalt, frumos şi în poziţia meditativă a 
Gânditorului lui Rodin, a uitat unde se află şi că e gol. Îşi 
aminteşte şi se scutură de gânduri ca de-un giulgiu 
nevăzut, zvârlindu-se în apă. 

Radu Comşa priveşte la trupurile goale de aci şi la cele 
mai de departe ale soldaţilor, neputându-şi alunga obsesia 
că această carne albă, atâtea trupuri înfăţişând misterioasa 
minune a vieţii, pot fi mâine, printr-o singură explozie de 
proiectil, prefăcute în carne sfârticată, amestecată cu pă- 
mânt; dezgustătoare pachete de măruntaie acăţate în 
sârmele cu ghimpi, pe care bonzăie muştele. 


Locotenentul Ghenea, musculos ca un luptător, ridică 
lespezi de piatră, aruncă bucăţi late ca un disc în apa care 
împroaşcă jerbe reci, peste trupul maiorului cocoţat pe 
bolovanul rotund. 

— Ghenea, încetează odată! Ştii că nu pot suferi apa 
rece... 

— Domnule maior, vreau să vă dau eu curaj dacă n-aveţi. 
În apă, ca la atac! Nu trebuie să te gândeşti mult... Nici să 
te vâri în detaliu, întâi un picior, pe urmă altul, ca femeile! 
Deodată, bâldâbâc, aşa! 

Ghenea îşi dădu drumul de pe marginea zăgazului în 
ochiul de apă care-i ajunge până la gât, înoată, pufneşte, 
face planşe, se scufundă şi apare mai departe; arată cum se 
înoată iepureşte, broşteşte, câineşte, voiniceşte, înotul 
marinăresc; toate năzdrăvăniile de copil crescut aproape de 
malul Moldovei. 

Încearcă şi Stelian Minea să se apropie de fundul mai 
adânc, unde-i ajunge apa până la bărbie. Înaintează, în 
chicote fricoase de femeie, ridicând braţele subţiri 
deasupra capului, căutând din când în când cu ochii miopi 
spre mal, ca şi cum pământul ar putea să se îndepărteze 
singur şi să devină inaccesibil țărm de ocean. 

Ghenea se scufundă pe sub apă, îl ajunge şi îl răstoarnă de 
picioare, apoi sare pe parapetul de piatră, râzând de 
zbaterea neîndemânatică şi disperată a comentatorului lui 
Bergson. Îl îndeamnă strigând pe veşnica melodie: 

Dar după una: două-trei-patru-cinci-şase-şapte-saptămâni, 
A început, a început a daaa din mâini... 

Când a sfârşit, îşi şterse trupul stacojiu de frig cu un 
prosop aspru şi declară, cu o poftă care face să-i lase gura 
apă: 

— Acum 0 gustare şi-o ţuică la tata Pleşea plătesc toate 
paralele! Comşa, îl luăm şi pe Minea, scăpăm de tipi şi-o 
ştergem. 

Radu Comşa a fost pe rând: domnule locotenent, 
locotenent Comşa, locotenente, acum a devenit simplu 


Comşa, pentru cei câţiva camarazi cu care apropierea s-a 
făcut fără să ştie cum, dintr-o alegere de la sine. Dar Comşa 
nu vrea acum să se încălzească cu o gustare şi o ţuică la 
tata Pleşea; vine mai târziu, vrea să vadă cimitirul care e 
aici aproape, deasupra țărmului. 

Porneşte singur. 

Sunt două cimitire. 

Cimitirul cel vechi al satului de lângă biserica veche, după 
cireşii bătrâni, unde crucile negre şi putrede apar printre 
crengi şi verdeață. Acolo, morţii s-au adunat pe încetul; în 
locuri libere, între morminte, iarba e înaltă, grasă şi 
înflorită. Zboară albine, dorm fluturi în flori, e sfârâit de 
lăcuste. 

Celălalt cimitir nou, după gardul de sârmă ghimpată, e 
numai un şirag aliniat de movili galbene, cruci orânduite 
milităreşte, proaspete, cu inscripţii negre de păcură pe 
scândurile geluite. O disciplină rece domneşte aici; parcă o 
senzaţie de provizorat. 

S-ar spune că morţii de sub pământul galben, din care 
încă n-a mijit colţul de iarbă, nu sunt morţi definitiv; 
aşteaptă, când va pleca trupa, să-şi strângă şi ei 
echipamentul lor mortuar şi să pornească în urmă, ca o 
rezervă care şi-a făcut datoria, dar, la nevoie, poate sări să 
dea o mână de ajutor până la demobilizarea generală, când 
se vor risipi şi dânşii la vetrele lor. 

Această impresie o simţea Radu Comşa şi nu se putea 
deprinde cu gândul că acei de sub sutele de cruci aliniate 
sunt morţi pentru totdeauna şi că acolo e marele, ultim 
mister. 

Cimitirul avea podeţ cu rezemătoare de mesteacăn; 
drumuşoarele erau plivite; dincolo, loc liber pentru cei care 
aveau să vină; era un cimitir model. La unele cruci se aflau 
cununi de brad uscate; cetina ruginită se scuturase pe lutul 
crăpat. Citi inscripţia. În urmă, multe cruci fără nume... 
Multă oştire care-a încăput straniu pe un loc atât de strâmt! 


Aici, când războiul va sfârşi, vor veni să îngenunche toţi, şi 
copiii copiilor tuturor. 

Pe-o groapă, un braţ proaspăt de flori de câmp. Tăblia 
purta numele: Sublocotenentul Ion Vântu, căzut pentru 
patrie. Câteva cifre neciteţe. Îşi aminti braţul de flori de pe 
patul lui, lăsat de soldatul Omir. Îl recunoscu. Pentru 
aceasta aşadar îl adusese! Soldatul Omir n-a mai fost în 
acea clipă numai un număr de matricolă, ordonanța care-l 
plictisea cu maniile lui de fată bătrână. Şi nici 
sublocotenentul Ion Vântu, un mort indiferent, la care se 
gândea ostil, fiindcă trebuia să-i suporte ticurile din viaţă... 

În vale, pe fundul pârăului, soldaţii goi se alungau cu 
strigăte şi împroşcături de apă. Pielea aibă şi umedă 
strălucea în soare. 

La cotul râului, unde e moara, alţii, tot dezbrăcaţi şi călări, 
scăldau caii. 

Niciunul nu-şi ridica ochii spre cimitirul de aici. 

Nu-şi aminteau că există, că îi aşteaptă. Numai aşa viaţa 
mai putea fi încă trăită, cu această teribilă putere de-a uita. 

Soarele se înclina spre culmile crestate de brad. Pe şosea, 
un şir de căruţe stâmea nori de colb în care tremurau 
razele jucăuşe. 

Radu Comşa cobori spre sat, pe drumeagul dintre tufele 
de corn. 

Rar şi foarte departe, lovituri de tun se îngânau în 
răstimpuri, ca şi cum gurile de bronz, obosite, îşi împlineau 
numai o datorie plicticoasă să menţină, pe sutele de 
kilometri de front, focul aprins. 

Dar cerul era calm, munţii neclintiţi; o clipă realitatea 
apropiată a războiului păru inadmisibilă. 

La căpitanul Pleşea, masa de cărţi se încinsese în toi. Un 
ofiţer străin dădea banc cu cărţi noi. Tata Pleşea căpă-tase 
de la un rus, în schimbul unei sticle de spirt, o nouă rezervă 
de conserve de peşte şi acum îşi înfrupta copiii, purtând de 
grijă să nu rămână niciunul urgisit. 


Locotenentul Ghenea, dezbrăcat de tunică şi asudat, nu 
mai avea nevoie de ţuică şi de gustări ca să se încălzească. 

Intrase într-o serie neagră. 

Când aruncă şi ultimii bani şi-i pierdu, întoarse buzunările 
pe dos, cântând cu mutră amărâtă: 

A fost odată un mic copilaş, Ce nu ştia, ce nu ştia... căăărţi 
a jucaaaaa... 

Se ridică de la masă şi se întinse în fundul patului. 

— Aşaa, fraţilor! Fiindcă acum am scăpat de o grijă, adică 
de parale, putem deşerta în linişte un păhărel de ţuică şi 
altele de vin... Numaidecât trebuie să rămâi cu noi, Comşa! 
E ultima noapte! Mâine seară intrăm pe sector. 

A doua zi seara, regimentul se despărţi în pădure pe 
batalioane, aşteptând întunericul să înceapă schimbul. 

Radu Comşa puse întâia oară casca: metalul îi apăsă 
tâmplele. Nu era deprins cu urcuşul. Gâfâia pe drumul de 
cară, unde coborau bagajele ofiţerilor din celălalt batalion. 

Aerul umed mirosea a răşină şi a ierburi aromate. Numai 
pe crestele munţilor se vedeau câteodată, prin ochiurile de 
lumină, vârfurile de brad adunând cele din urmă raze. 

Soldaţii urcau tăcuţi. Toată după-amiaza făcuseră 
pregătirile într-o linişte neobişnuită, în care orice glas mai 
tare sunase fals şi scădea îndată. Ochii se întorceau fără 
voie spre zarea pădurii verde-albaslră. Amuţise şi cântecul 
copilaşului, trecut de obicei din gură în gură. Ofițerii îşi 
supravegheau oamenii: strigau nume, întrebau ceva uitat. 

Un nor acoperi soarele. Noaptea grăbi vânătă, cuprinzând 
de jos în sus pădurea. Făcură un popas. Se aprinseră câteva 
ţigări. O pasăre de noapte îşi ascuţi glasul ca un fierăstrău. 

Când porniră, ordinul merse din gradat în gradat: 

— Gura şi ţigările! Şi nu tropăiţi ca la nuntă! 

Radu Comşa nu mai vedea unde călca. Se împiedica în 
bolovani, picioarele se scufundau în scorburi putrede. 

De sus începu să ţârâie ploaie măruntă. Un suflu de vânt 
aduse miros greu dinspre tranşee, spurcând văzduhul 
umed şi răşinat al pădurii. Un proiector, ca o coadă de 


cometă, mătură cerul, părea că pipăie, ca un deget de orb, 
undeva, la spate, o înălţime. 

Sunară, singuratice ca două exclamaţii în întuneric, două 
focuri de puşcă. 

Apoi iarăşi fu tăcere. Lumina cretoasă a proiectorului se 
plecă încet până dispăru, ca şi cum şi-ar fi întors strălucirea 
dincolo, spre cealaltă faţă a planetei. 

În beznă, atingerea armelor suna surd; ploaia se înteţi. O 
rachetă se înălţă ca un meteor, explodă sus o limbă gălbuie 
dureroasă care aprinse toată pădurea. Şi alte rachete roşii 
şi verzi inundară cerul cu lumina lor ireală şi festivă, mai 
departe, după alte culmi. 

Încă un popas. În întunericul mai nepătruns pentru ochii 
dilataţi de adineaori, nu se mai vedea înaintea mâinii. 

— Domnu locotenent Comşa? Vedeţi mai în urmă! Aici e 
domnul locotenent Comşa! 

Cineva îl căută bijbâind prin întuneric... 

O ţigară lumină numai buzele arse, o porţiune de bărbie şi 
nările, dintr-o figură incompletă, apoi ţigara luată din gură 
cobori. Curb, luminând numai degetele care o ţineau, ca 
într-un mic glob de serbare venețiană. 

— Îmi dai voie? Locotenentul Velea, de la întâia... 

— Comşa! 

Îşi strânseră mâinile prin întuneric, fără să-şi vadă 
chipurile. 

— Nu cunoaşteţi încă sectorul? Să vă las moştenirea în 
primire... Pe aici. Nu, la stânga! Dă-mi mai bine mâna! 

Mâna camaradului necunoscut îl prinse, caldă şi 
omenească, târându-l în noaptea opacă, unde nu se vedea 
înainte la o întindere de braţ. 


SFÂRŞIT