Cezar Petrescu — 1907 — Vol.II (1957)

CEZAR PETRESCU 


1907 


x * 


1957 


EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURĂ ȘI 
ARTĂ 


Cartea a doua 


NOI VREM PĂMÎNT 


Capitolul I 


TOAMNĂ BUCOLICĂ 


1 


Voicu Cojan trecea prin cerdac, cu pălăria pe 
ochi şi cu biciul de călărie zvîrlit peste umăr. 

O clipă s-a oprit în dreptul ferestrei. 

Umbra înaltă şi spătoasă, verticală, a astupat 
toată lumina. lar în încăpere a fost deodată mai 
întuneric şi mai rece: sumbru fior de peşteră. 

— Maman! 

De jos, de pe covor, unde-șşi durase o pitică şi 
imaginară Zapodie de păpuşi, Mariana s-a 
întrerupt din joacă. A ridicat fruntea, scuturîndu- 
şi volbura pletelor bălai din ochi. Nu se uita la 
geam. Privea spre clavir, la cealaltă umbră, 
plăpîndă și diafană aceasta, aerian înclinată 
deasupra clapelor. 

Ada cînta. 

Toată căldura cîtă a mai rămas în cameră, în ea 
se refugiase. Palpita ca un nimb de lumină dulce şi 
aurie în jurul miîinilor. Atingerile moi și prelungi, 
pe clapele albe, pe clapele negre, picurau 
melodioase suspine care pe copilă o înduioșau 
întotdeauna. Îi venea să plîngă fără să ştie de ce. 


Moştenise şi ea o vibraţie sensibilă la sunete și la 
armonii. 

Dar acum neastîmpărul nu-i dădea răgaz pentru 
astfel de întristări fără pricină. 

În ochii albaştri tresăltase o vicleană, deşi nevi- 
novată triumfare: 

— Maman! Vezi dacă nu m-ai ascultat? 

Ada n-auzea, ori numai voia să n-audă. 

Dintr-o zvicnire, fetita s-a ridicat în genunchi; a 
năruit pătucurile și scrinurile minuscule; a 
rostogolit de pe masa închipuitei jivalanii de la 
Zapodia o puzderie de farfurioare, care-au pornit- 
o de-a dura să umple toate ungherele cu albe 
pastile de faianță. Din altă zvicnire, a fost în 
picioare, pășind peste ruinile conacului de păpuși 
şi tropăind pînă la pian. 

— Maman, nu m-auzi odată?.. a întrebat, 
cuprin- zînd-o energic de braț. Pleacă tata şi tot nu 
i-ai spus nimic... Eu isphăveam mai hepede! 

O mînuşiță încleșta braţul, cealaltă gesticula 
foarte autoritar: 

— Eu am ştiut că aşa ahe să fie, maman. Altă 
dată, te hog să mă lași pe mine! 

Umbra din fereastră s-a depărtat, dezvelind 
cerul. 

Soarele a intrat din nou în odaie. A desfăcut un 
evantai oblic şi irizat de raze asupra miinilor de pe 
clape, luminoase și fără de soare, luminoase şi fără 
de raze, dintr-o ciudată, misterioasă văpaie 
lăuntrică. Ada a punctat pe lamele de fildeș un 
ultim acord. Ecoul a întîrziat în aer plutind ca un 
zbor de libelulă, căutîndu-și loc să coboare, 
lăsîndu-se încet pe un lac de tăcere. Așa l-a văzut 
Mariana. Cu aripi de libelulă, verzi-albăstrii, 
transparente, pogorînd pe lacul de la Zapodia. 

Aşa vedea ea multe: sunete luînd chipuri și 
chipuri prefăcîndu-se în sunete, cum numai 
maman le mai înțelege. 

Întreba: 


— Nu e aşa, maman, că ai cîntat hăsăritul soa- 
relui? 

Într-adevăr o aubadă fusese. 

lar altă dată: 

— Maman, cînd ai cîntat eu am văzut dansînd 
paiaţa lui Pufuleţ! 

Era aria din Rigoletto, cînd tragicul bufon îşi 
geme deznădejdea printre tumbe şi 
giumbușlucuri. 

Voicu Cojan le asculta cu o naivă şi alarmată ne- 
dumerire: 

— Ce limbă vorbiţi voi, acolo? Copila aceasta mă 
pune pe gînduri... 

Amîndouă zîmbeau ca de-o taină numai a lor. 

Acum, Mariana slăbise încleştarea braţului. Îi 
părea rău că a sărit atît de gălăgioasă din jocul 
care era tot o prelungire închipuită a melodiei de 
la pian; îi părea rău că în nerăbdarea să-şi strige 
îndeplinirea proorocirilor, a oprit cîntecul. Ea era 
la Zapodia cu joaca de pe covor. Maman era la 
Zapodia cu sonatele și pastoralele sale. Și deodată, 
amîndouă sînt aici, în această urîtă și nesuferită 
Tîrnaucă. 

Se pregătea să-și ceară iertare, cînd Ada, 
întoarsă într-adevăr dintr-o lume de foarte 
departe, dintr-o lume din somn, a  suriîs 
deşteptîndu-se. S-a răsucit pe scaunul cu șurub şi 
prefirîndu-și degetele lungi în cîr- lionţii fetiţei, a 
vrut să afle: 

— Despre ce întrebai tu?... 

— Pleacă tata şi nu i-ai spus nimic! a răspuns 
repede Mariana, întoarsă și ea la copilăreştile-i 
deșertăciuni, care-i stăteau mai hine. Altă dată, te 
rog să mă lași să ahanjez eu! 

— Ai dreptate, giză mică. Altă dată am să te las 
pe tine... 

— Chredeam că nici nu m-ai auzit, maman. Aşa 
eşti mata cînd cînți... Poate să piahă lumea... Poate 
să ia foc Vlașca și Teleormanul, cum zice tata. 


9 


— Ai dreptate şi cu aceasta, gîza mamei, gîză! 

— Ştii ce? se viteji Mariana, prinzînd curaj 
fiindcă a avut dreptate de două ori la şir. 

— Nu ştiu... 

— Eu pot să mă duc și-acuma să-i spun. Îmi dai 
voie? 

— A, nu! 


10 


— Crezi că eu mă tem?... Îl sthig și-i povestesc 
tot... 

— A, nu! Stai cuminte lîngă mine... O să vorbim 
noi diseară... Am promis doar... 

Copila a înălțat bărbia din guleraşul alb şi moale 
de dantelă, lăsînd capul pe spate și desfăcîndu-și 
părul din dezmierdarea degetelor. Îi căuta în ochi 
surizînd alintat, ameninţînd cu arătătorul mai mic 
de- cît al păpușii de porțelan, adusă astă-vară de 
Anne- Marie Udrea. 

— A, nu! protestă, imitînd intonaţia Adei. Nu 
aşa, maman!... Dă-mi voie să spun şi eu: A, nu! 

— Observ că spui prea destul, fără să mai 
aştepţi voia mea! zîmbi Ada. Spune, dar explică- 
te... 

— De ce să vohbim noi diseahă? Cum noi?... Am 
să vohbesc eu singuhă... Mata nu știi că eu sînt 
mahe diplomată, cum mă necăjea bunița de la 
Zapodia?... Cea mai mahe diplomată.!... 

— De aceasta nu mă îndoiesc... 

— Apoi vezi?... Eu îl învîht pe tata, uite-aşa, pe 
degete, cît e el de mahe și hău! 

Degetele de porțelan trandafiriu, cu unghii 
absurd de gingașe şi mici, depănau amarnic în aer, 
arătînd cum știu ele să învîrtă un om mare și rău 
ca Voicu Cojan. 

Ada a întrebat cu intenţie de dojană, lipsită însă 
de cuvenita convingere: 

— De cînd oare îți permiţi tu să vorbeşti aşa? 

— Da ce-am spus? 

— Mai întrebi!... Astfel te-am crescut şi te-am în- 
vățat?... Cum poate să fie tatăl tău un om rău? 

— Asta mă mihr și eu... Uhrît pentru dînsul! 

— Mariana! 

— Poftim... 

— Stai cuviincios, te rog, fiindcă nu glumesc. 
Cum poţi să spui despre tatăl tău că e un ora rău?... 
El e numai sever și cu multe griji. N-are timp de 
flecărit 


11 


şi de rîs, ca o anumită fată obraznică pe care o cu- 
nosc și mă supără... 

Mariana a strîmbat din botişor atotștiutoare, cu 
in- tuitia crudă a copiilor. Vedea şi înțelegea ea 
mai multe. 

Numărînd nasturii de argint, rotunzi și lucioși, 
de la rochia Adei, a murmurat uitîndu-se în jos: 

— Oamenii nu spun tot așa, maman... Unu... doi... 
thei... 

— Care oameni? 

— Pathu... cinci... Oamenii de-aici, din 
Tihrnauca, pe care-i aud eu. 

— Nu ţi-am hotărît odată pentru totdeauna să 
nu mai stai de vorbă cu oamenii? 

— Eu nu stau de vohbă... Șase... şapte... opt... Eu 
numai îi aud pe dînșii spunînd... 

— Cu a cui voie te amesteci tu printre oameni, 
să le asculți necuviinţele lor? 

— Nouă... zece... Maman, mata vohbești sehios? 

— Cît se poate de serios. Pe tine te-aș pofti să te 
porți altfel... Ce modă e aceasta? Ori te joci, ori mă 
asculţi și-mi răspunzi... Încetează cu numărătoa- 
rea aceasta, agasantă. 

Mariana a renunţat la numărătoarea nasturilor 
mulți și mărunți, care se prelungeau în șirag 
sclipitor de la guler pînă la poale; singurul 
ornament al rochiei cu stofa de un alb argintiu, 
mat, vînăt și stins, de pastel. A mai trecut o dată cu 
degetul pe coloana lor de sus pînă jos, cum 
zbîrnîia din fugă cu bagheta cercului printre 
jaluzelele grilajului de la grădină, apoi a căutat cu 
ochii altceva. Era şi aceasta o invenţie a 
„diplomaţiei”, zădarnic luată la zor de bu- nița, la 
Zapodia. Îi permitea să pronunţe în chip de 
răsfăţată joacă, întrebări, judecăţi și răspunsuri, 
pe care altminteri poate nu le-ar fi cutezat. Ada, 
îngrijorată de asemenea strategie a viitoarei 
femeiuști, a stăruit cu interogatoriul: 


12 


— Şi ce te-a făcut pe dumneata să crezi că nu 
vorbesc destul de serios? 

Copila aflase ce căuta. Nu mai număra grăunții 
nasturilor de argint. Apăsa cu degetul pe clape: 

— Sol-mi... sol-do... M-am mihrat, maman, cum 
te poţi mata conthazice! 

— M-am contrazis eu? Știi că eşti nostimă! 

— Mă hog... Erai sau nu erai și mata acolo, cînd 
s-au plins oamenii de tata? Mi-he-fa... Fa-he-mi... 
Matale doar ţi s-au plîns, nu unei moace ca mine!... 
Nu spunea Pandele că au ajuns la o dispehare? Si- 
he... si-do... Și nevasta lui Pandele, Niculina, cea 
cahe ţinea în braţe copilașul cel slab ca un pui de 
mîță, nu te-a rugat pe mata?... N-au mai spus pe 
uhmă amîndoi, că n-ahe să se sfihșească bine cu 
tata, dacă le scoate și sufletul din ei? 

— Acestea nu te privesc pe tine. 

— Do-he-mi-do... Do-he-mi-do... lar te 
conthazici, maman!... Dacă nu mă phivesc și pe 
mine, atunci desphe ce-am hotărît noi adineaorea, 
maman? ținu să cunoască Mariana, cu aceeaşi 
diabolică logică a copiilor. 

— Ce-am hotărît? N-am hotărît nimic! 

— Maman, cum poţi să phetinzi aşa ceva?... N-ai 
spus că am dheptate şi că altă dată ai să mă lași pe 
mine să vorbesc eu cu tata?... He-mi-sol... He-mi- 
do... 

— Eram poate cu gîndul în altă parte... 

— La Zapodia, maman? 

— N-am să-ţi dau ție socoteală. 

— La-si... Do-he-la... Știu eu că la Zapodia! 

— Eram cu gîndul în altă parte, iar tu profiți de 
ocazie ca să te obrăzniceşti. Ai devenit insuporta- 
bilă!... Ei bine, te avertizez că am să întorc foaia 
de-acum... Și deocamdată lasă pianul în pace! rosti 
Ada cu o ameninţare în glas, care încă o dată voia 
să fie aspră și nu izbutea. 

— Maman! 


13 


— Ce mai pofteşti? Sînt supărată. N-am ochi să 
te văd. Termină! 

Ca măsură de precauţie, Ada a închis capacul 
pianului cu un sunet sec. Astfel copila, de voie, de 
nevoie, avea să renunţe la acompaniamentul de 
muzică. 

Fără să se sinchisească, se alinta acum felin, 
cuibă- rindu-se în rochie și între genunchii Adei. 

— Maman! 

— Te-am poftit să isprăveşti. 

— Maman, mata vhei să fii hrea şi nu poți. Nu te 
phrinde! 

— De unde ţi-a mai trecut și aceasta prin minte! 

— Văd eu... Ah thebui să-ți dea lecţii tata, dacă 
n-ai învățat mata nimic de la bunița... Nu poţi să 
po- hunceşti ca buniţa de la Zapodia. Scuht!... Nici 
mie, nici oamenilor... 

— Te-ai întrecut cu gluma. Te invit să te întorci 
la joaca ta de copil... Și să-ţi iei adio de la alintările 
mele. Scurt! 

Ada a apucat-o de mînă, răsucind-o ca s-o 
trimită la jucăriile risipite pe covor. Mariana i-a 
lunecat printre degete și s-a zvîrcolit de înveselire, 
plesnindu-se cu palmele pe genunchii goi și 
țupăind cu lipsa cea mai desăvirşită de respect, 
precum s-a nărăvit ea de la Țurlui, puiul de 
potcovar şi tovarășul de expediţii, de pescuit şi de 
naufragii, pe lacul de la Zapodia. 

— Mai zi o dată, maman!... Scuht! Apoi aşa se 
răstește bunița?... Atunci i s-ah sui toată jivalania 
în cap!... Numai că altfel ne pune dumneaei la hre- 
zon... Cînd strigă scuht! intrăm cu toţii în pămînt... 
Inthă şi bunelul. Inthă și tata... 

Ada a întors ochii spre fereastra deschisă, 
ascun-  zîndu-și  zîmbetul de-o vinovată, 
iremediabilă indulgență. 

Avea dreptate fetița. Nu ştie să poruncească; n- 
are tăria de fire să mustre. Sînge călduț și molcuț 
din sîngele lui Iordache Cumpătă, care n-a prea 


14 


fost în stare să se răstească mai aspru o singură 
dată în viață la un om, la un copil, la un cal, la un 
cățeluş, să-i ştie de frică: „Lasă, frate!” lar din 
această pricină îşi creşte copila într-o neiertată 
delăsare. O face martoră 


15 


şi complice la tristele sale şovăieli. „Eu isprăveam 
mai hepede, maman!...” Cu instinctul ascuţit al 
vîrstei, Mariana i-a ghicit laşitatea de adineaori. 

Nu o lașitate. Un lanţ de lașități. 

Găsise în curte, în dosul chioșcului, o pereche de 
țărani așteptînd să ceară scuteală pentru o globire 
nedreaptă. Un oarecare Pandele, romîn înalt, adus 
de spate şi cu nasul încovoiat ca un plisc de 
pasăre; o oarecare Niculina, femeie uscată, cu 
pruncul în braţe, sugînd molfăit dintr-un sîn vînăt 
şi stors. 

A dat înapoi. 

Nu simțea nici o apropiere pentru localnicii 
aceștia, cu figurile lor tăioase și întunecate, cu 
privirea încruntată şi cu vorba de-o altfel de 
deznădejde, apăsată şi amenințătoare. I se părea 
că nu sînt de același neam cu ţăranii de la Zapodia. 
Pînă și limba lor îi era necunoscută, cu pomeniri 
despre rușfeturi, ciric de pogon, șoricărit, cocărit 
şi ciorărit, termeni fără curs în Țara Moldovei. 

A dat deci înapoi. 

Dar bărbatul i-a tăiat retragerea; femeia i-a ri- 
dicat pruncul sub ochi, văitîndu-se ascuţit, agresiv. 

Le-a ascultat păsul fără să-l înțeleagă prea 
lămurit. Vietatea scheletică din brațul sătencei îi 
amintea fotografiile oribile din revistele ilustrate: 
Scene de foamete în Indii. La aceasta gîndea, în 
vreme ce dînșii vorbeau. 

Pruncul a început să urle, dezvelind gingii 
vinete, de gumă, fără dinţi. Țăranul i se băgase în 
suflet; ca printr-o lentilă măritoare îi zărea vinele 
sîngerii din bulbii ochilor. Femeia o apucase cu o 
mînă de piept, înfigîndu-și unghiile, adevărate 
căngi de fier, în stofa rochiei. Nu se mai plîngeau. 
Blestemau şi amenințau. 

Ea a făgăduit din slăbiciune că le va pleda 
pricina și, tot din slăbiciune, n-a avut apoi curajul 
să înceapă. 


16 


— Vrei să-mi vorbeşti ceva? o întrebase Voicu, 
acum un ceas, punînd alături ceaşca de cafea 
neagră. 

— Nu... Nimic... 


17 


— Îmi făcea impresia... 

— Nu! Nimic! s-a apărat, ocolindu-i ochii. 

Mariana se uita pe rînd, la ea și la dînsul. 

Copiii văd, simt, înregistrează și judecă, 
abuzează cu o teribilă luciditate sub înfățișarea lor 
inocentă. 

Pe urmă judecățile rămîn pentru mai tîrziu, cînd 
nici o putere nu le-o mai poate smulge. 

N-a pus cuvînt pentru ţăranii cu jalba lor, 
fiindcă Voicu a rugat-o în repeţite rînduri să 
înlăture asemenea spinos subiect de discuţie. De 
ce-a făgăduit atunci? Şi dacă a prins a făgădui, de 
ce nu şi-a ținut legămîntul cu orice preț?... Mariana 
a asistat la amîndouă scenele, a luat aminte, n-a 
întîrziat cu judecata. „Eu isphăveam mai 
hepede!...” Aceasta pentru lașitatea ei. „Cît e el de 
mahe şi răul!...” Aceasta pentru neomenoasa 
neînduplecare a lui Voicu. 

Zîmbetul Adei s-a ofilit, atins de nuielușa unei 
vrăjitoare nevăzute şi răutăcioase. Plăpînda 
văpaie lăuntrică a pîlpîit muribundă. Lumina caldă 
şi dulce din ochi, din cuibul buzelor, din tîmplele 
translucide cu delicate vinişoare albastre s-a 
refugiat iarăși numai în mîinile împreunate acum, 
rezemate de capacul negru al pianului, susținînd 
înclinat obrazul oval, golit de sînge și de culoare. 

Parcă a nins peste dînsa cenușa, estompînd-o, 
de- părtînd-o fantomatic, ştergîndu-i conturul 
real. 

— Maman, ce ai mata?... lahtă-mă, dacă te-am 
su- păhat!... se rugă Mariana. 

Venise încetişor lîngă ea. Se înălțase în vîrful 
sandalelor ca să-i cuprindă gîtul; avea boabe de 
lacrimi în gene. 

— Am spus ceva urît, maman? stărui copila cu o 
sinceră căinţă. 

— Fii cuminte, te rog... Lasă-mă!... 

— Nu pe mine eşti supărată? 

— Nu pe tine... 


18 


— Atunci ştiu eu cine e vinovat! 

Pumnul mic, încleștat, arăta în gol singurul 
vinovat din această casă, „cît e el de mahe și 
răul...” 

Ce fel de mamă e ea, care lasă să crească în su- 
fletul unui copil asemenea nesăbuite verdicte? 

— Mariana, te rog nu mai vorbi nimic... Nu ştii 
nimic. Joacă-te. 

Copila s-a supus. S-a dus la Zapodia ei de pe co- 
vor. În genunchi, o privea cu o subţire și mîhnită 
dungă între sprincene. 

Din cînd în cînd, îşi ferea volbura pletelor bălai 
revărsate în franjuri pe frunte. O muncea o 
întrebare: „Maman, de ce nu plecăm noi înapoi, la 
Zapodia cea adevărată? Acolo erai altfel...” 

— Maman... 

— Taci, te rog!... 

Ada şi-a acoperit ochii cu palmele. 

O hotărîre; căuta și ea în întunericul său o 
hotărîre. 

De cînd s-au întors de la Zapodia, nevoia aceasta 
o chinuia tot mai neîndurat. Încă din primul an, 
ceva fals s-a instalat în viața de aici. Și s-a temut să 
cerceteze adînc, din a cui pricină. Acum se mai 
adăogase ceva turbure. Şi se temea să cerceteze 
din ce pricină. Brutalitatea lui Voicu, nesațiul lui 
de avere, tăcerile lui, veșnica-i încruntare, 
preocupările legate numai de pămînt, de turme, 
de pogoane, de dijmă, de preţuri... Le-a aruncat 
toate asupra unui singur vinovat, simplificînd, ca 
Mariana adineaori... l-a mai găsit şi alte păcate. În 
vorba lui, tot ce este pe lume străveziu, fluid, 
impalbabil capătă o densitate de materie dură, 
opacă, lipsită de irizaţii şi de graţie, inertă. Că e 
omul dijmelor și al pogoanelor o recunoaște însă 
el singur, ca o infirmitate împotriva căreia nu-i 
nimic de făcut. Le cedează lor privilegiul de a 
întrezări un univers, pentru dînsul inaccesibil: 


19 


— Avuşi dreptate, Ada... Eu pe cîmp nu văd 
decît arături, semănături, izlazuri... Cerul pentru 
mine înseamnă ploaie sau secetă. Evaluez un lan 
în chile la pogon şi fîneaţa în stoguri. 

— Cum, tată, nu vezi flohile? se mirase Mariana. 
Toată fîneaţa e numai flohi și iar flohi... 


20 


— Se poate... Le văzui, dar nu le văzui ca voi. 
Nici n-am voie să le văd ca voi. 

— Cine nu-ţi dă voie? 

— Viaţa. 

— Nouă cum ne dă voie? 

— Voi sînteţi altceva... 

Mariana a primit explicaţia fără uimită împotri- 
vire. Era şi ea pătrunsă de adevărul că sînt altceva. 

A mai întrebat: 

— Atunci n-ai auzit nici ciocîhlia? 

— N-o  auzii.. Cînta o ciocirlie, spui tu, 
Mariana?... Curios! Nu băgai de seamă. Mă 
gîndeam la lanul dă rapiţă pe la anul și zării nişte 
urme de vite. O să dau curînd-curînd peste tîlhari! 

Încruntat, a tăcut ca să nu le introducă şi pe dîn- 
sele în acest univers alcătuit din arături, izlazuri, 
bunuri și tîlhari care rîvnesc la aceste bunuri. 

Privirea căuta în pămînt urmele copitelor; frun- 
tea se mai brăzda încă la evaluarea pagubelor; 
mintea chibzuia o capcană pentru a da de hac 
tilharilor, pentru a rotunji un hotar, pentru a rupe 
un adaus de preţ de la neguţătorii de grîne. Acesta 
e el. Nu poate fi altfel. Om care a închis diploma de 
licență în sertar şi s-a înverșunat să cucerească o 
moşie a sa, cu un barbar, monstruos nesaţ. „Eu am 
simţit întotdeauna ca o foame de pămînt!” 
mărturisise o dată. Foame de pămînt! E singurul 
cuvînt transfigurat, poetizat, care a sunat în gura 
lui. Foame cu astîmpărul socotit la patru mii de 
pogoane. Două pentru dînșii; două pentru 
Mariana. Numai atunci se va linişti, potolit, în 
sfîrşit sătul! Dar cunoscîndu-și ochii închiși la 
celălalt univers, i-a trecut Adei dreptul de a-și în- 
tocmi căminul după plac: casa abia ieșită din 
mistria zidarilor, grădina, mobila şi orînduiala 
odăilor, scoarțele, o cadră, un jîlț, o glastră de flori. 
Tot ce era încă prea nou, prea rece, așteptind 
căldură pentru o viaţă întreagă. 


21 


Ea a lăsat această răceală să dăinuiască. În cinci 
ani n-a izbutit să-și apropie nimic de aici, cum 
scrie Anne-Marie Udrea că e pe cale să 
însuflețească lucrurile de la Stănişoara, după o 
singură lună. 

N-a izbutit şi nici n-a încercat. 

De cinci ani circulă din odaie în odaie ca o 
străină, cu gîndul și cu amintirile la Zapodia. lar 
copila şi-o creşte îndepărtată locului, în aceleași 
amintiri. Jocurile Marianei o întorc la Zapodia; 
căsuţa ei de păpuşi e o imaginară Zapodie. Viaţa 
lor nu s-a desprins de acolo. Par aici într-o vizită 
provizorie și silnică, un exil. Și nu înseamnă 
aceasta o vină mai grea decît a omului închis din 
fire şi avid de bunuri?... 

Fiindcă omul dijmelor și al pogoanelor e lipsit 
de imaginaţie, nu încearcă să le mai descifreze. Le 
consideră făpturi de altă esenţă, fragile, aeriene, 
seducătoare şi inutile, însuşindu-și datoria să le 
ocrotească și să le cruțe după priceperea sa, de 
fața cea hîdă a realității. Cînd vine răzbit de ploaie 
pînă la os de pe cîmpuri și nu găseşte un ceai cald, 
într-o casă unde stăpîna citeşte romane şi cîntă la 
clavir; tace, caută singur cheile (cheile care se 
rătăcesc întotdeauna), dă ordin slugilor să-i 
pregătească alte straie uscate şi băutură caldă, 
calcă în vîrful degetelor şi se închide în cea mai 
dosnică odaie, ca să nu turbure cu prezența sa o 
existență străină de el, alături de el. S-a resemnat 
— ori poate i se pare firesc să fie așa. Dar e firesc? 
Și cît va să mai dureze?... 

Ea nu s-a ostenit o singură dată să-i pătrundă 
moc- nirea în care s-a zidit. L-a ignorat ca pe orice 
obiect rece și străin, din casa aceasta străină şi 
rece. Mai e de mirare că nu poate afla o pace 
interioară? Yann, fratele Anne-Mariei, spunea într- 
o seară, sub părul de la Zapodia: Oamenii sînt 
nefericiţi, numai fiindcă nu știu să fie cu toată 


22 


fiinţa acolo unde se găsesc și fiindcă nu se dau cu 
totul vieţii pe care o trăiesc. 

— Vai, vai!... Ce aforism enigmatic! a exclamat 
ea imprudent, cu ușurică ironie a elevei de la 
Paris, dezmorţită de sub scrumul anilor. 


23 


Yann o fixa cu ochii metalici. Poate că în această 
sărmană umbră a şcolăriței de aturtci, măsura o 
lentă descompunere ajunsă la sfîrşit. 

Fără s-o slăbească din privire, a perseverat: 

— Aforism enigmatic? Nicidecum... Mă gîndeam 
la Madame Bovary. 

— 0! Dacă e vorba numai despre eroine de ro- 
man! 

— Madame Bovary nu e eroină de roman. 
Există... 

— Adică va fi existat! Un caz din care s-a 
inspirat Flaubert... 

— Nu aceasta voiam să spun! a insistat Yann. 
Există și astăzi în mii, în milioane de exemplare. 
Exista pe vremea lui Flaubert, există acum și va 
exista întotdeauna; fiindcă reprezintă o categorie 
întreagă a umanităţii, bolnavă de aspirații vagi, 
romanţioase și mediocre... La un ceai, astă-iarnă, 
în salonul Anne-Mariei, un critic și un filozof 
parizian, un moralist, ne-a schițat o foarte 
ingenioasă şi  dezolantă analiză a acestui 
bovarism, din care va face o carte. Bovarism 
numea el predispoziția funestă a omului în genere, 
nu numai a femeii, de a se concepe altfel de- cît 
este, de a se idealiza, de a se minţi pe sine... 

Yann își scutură pipa gînditor, sfredelind-o cu 
ochii şi complectînd, într-un tîrziu: 

— „de a se minţi pe sine și de a minți pe alții. 

Cenușa din obrazul Adei i-a trecut pe buze. Îi 
simțea gustul leşietic în gură. 

S-a gîndit oare la Yann, numai ca la fratele unei 
prietene; la camaradul mai în vîrstă, care venea să 
le scoată din pension și să le plimbe în după- 
amiezile de  sărbătoare?.. Cu o claritate 
extraordinară îi vede rîsul de-atunci, dezvelindu-i 
dinții albi în fața arămie, cum nu-i apare în minte 
rîsul lui Voicu! (Dar rîde Voicu vreodată?) Tot așa 
zăreşte vaporașul acostat lîngă ponton, pe Sena, la 
umbră umedă de sălcii și de plopi. Ofițerul abia 


24 


întors din glorioasa misiune africană e lîngă ea, pe 
scaunul de pai, sub uriașa umbrelă portocalie. 
Saluturile necunoscuțţilor, curiozi- 

tatea şi simpatia mulțimii se resfrîng şi asupra 
celor două fete de pension... Ea nu-și desparte 
ochii de la brățara grea, de fildeș sculptat, adusă 
de Yann din Congo. Brăţara e acum într-un sertar 
de scrin, peste fotografiile pale ale școlăriței în 
uniformă de pension: fustă albastră, centură de 
lac negru, șemizetă albă cu guler răsfrînt... De cîte 
ori a căutat ea în sertarul acela, de o lună încoace? 
Asemenea amintiri nu se întipăresc, nu stăruiesc, 
fără o pricină ascunsă și umilitoare, cu neputinţă 
de mărturisit. A ajuns şi ea ca Emma Bovary, o 
tristă creatură, vaporoasă, indolentă și egoistă, 
absentă de la cele mai stricte datorii, dezertînd 
din prezent pe-o portiță clandestină a reveriilor, 
unde n-o aşteaptă la capăt nimic alt decît neantul. 

Femeile din neamul Cumpătă au fost 
întotdeauna mai loiale cu viaţa. Altfel de soții și de 
mame... 

Gustul cenuşei din gură e fad şi intolerabil. Este 
nevoie să se scuture. Să se smulgă din lîncedele 
efluvii care o toropesc în viaţa această artificială, 
morbidă, lașă, care nu-i viață. Nu-i viață onest 
trăită. În una din zilele acestea... Nu! Miine... Nu! În 
astă seară chiar, cînd se va întoarce Voicu de pe 
cîmp, o explicaţie va risipi tot ce e turbure și fals 
în traiul lor, ca totul să devină simplu, calm, 
purificat... Ada descoperă, repetă cuvintele rare și 
bune, așa cum le va rosti, izvorite dintr-un șipot 
proaspăt care a fost milit şi susură iarăși. lar 
mîine, va lua frînele casei ca toate femeile din 
neamul Cumpătă; va însufleți încăperile acestea 
reci și streine, din vina sa reci și străine, nu din 
vina altora, nu a locului... Se simte ca în cea dintii 
dimineață de convalescență, la Zapodia, după 
tifos, cînd era copilă... Fereastra deschisă, un şuvoi 
viu de aer, o creangă legănîndu-șşi frunzele 


25 


fragede. Aceeași senzaţie de atunci, dintre pernele 
albe de olandă, în așternutul alb, răcoros; o divină 
întoarcere la viaţă. 

Ada a deschis capacul negru. Fiindcă întreaga-i 
ființă se exprima muzical, eliberarea din mucedele 
şi 
stătutele visări a irupt sub degete, pe clape, în 
vertiginoase arpegii suitoare. 

Un stol de porumbel albi, fiifiind în cercuri 
nalte, rotindu-se în cerul de la Zapodia. Aceasta a 
văzut Mariana. Și îndată a zvicnit de pe covor. A 
năvălit strîngînd-o în brațe, sărutînd-o, izbucnind: 

— i-a thecut, maman? 

— Mi-a trecut, giză mică... 

Una nu întreba ce a fost și a trecut. Cealaltă nu 
întreba de unde poate ști o gizulie de copil că a 
fost ceva şi că a trecut. Se înțelegeau în asemenea 
ceasuri și fără cuvintele celor mulţi, uzate și calpe. 
Ada a strîns lîngă piept capul mie, cufundîndu-și 
nările în părul moale, pufos, ondulat, cu miros de 
miere, de tei, de sulfină. 

— Maman, m-am gîndit la ceva... murmură Ma- 
riana. 

— O obrăznicie nouă? 

— Dacă era obhrăznicie, n-o mai spuneam eu... 
O făceam! La altceva m-am gîndit... Ceva sehios! 

— Mare minune! a zîmbit Ada, necăjind-o. S-aud 
minunea... 

— Cînd începem lecțiile de pian, maman? 
Aceasta nu-i sehios?... 

Ada a fost gata să răspundă; Miine! începem 
mîine... 

S-a oprit. Fetița dovedea un rar talent, neliniști- 
tor; dincolo de melodiile furate după ureche și 
cîntate cu un singur deget, dădea alte semne, mai 
subtile şi mai puţin banale. Făgăduia să 
îndeplinească poate cu îndurarea unor mai 
generoase ursite, tot ce nu i-a fost ei îngăduit să 
ducă la capăt. Hotărîse să înceapă lecții metodice 


26 


odată cu toamna. Acum hotărîrea se arăta în altă 
lumină. Erau şi aceste lecţii o înstrăinare de 
Tîrnauca, de viaţa de aici; își rezervau așa încă un 
tărîm numai al lor, un refugiu secret, altfel de 
balsam ai exilului. 

Mariana  ciugulea  nasturii de argint, 
nerăbdătoare: 

— Nu răspunzi, maman?... Cînd începem? 

— Mai tîrziu, gîză mică... Deocamdată ne 
aşteaptă altceva... 

— Aicea ne-așteaptă? 

— Aici, dar unde? Fireşte că aici... 

Copila a strîmbat din botișor, a neîncredere: 

— La Zapodia am crezut că ne-așteaptă ceva... 
M-am bucurat că plecăm, maman!... Aicea, ce mahe 
procopseală ne-așteaptă.!... 

Altă dată, numai cu o jumătate de oră înainte, 
surîsul Adei s-ar fi crispat amar, abătut de 
remușcări şi deznădejde. Încă o dată n-o cruţau 
roadele unei creșteri vinovate, în nostalgii 
transmise fetiţei ca un germen corupt al 
abdicărilor sale de la viață, de la prezent, de la 
datoriile simple și devotate. 

Acum suriîsul a fost luminos şi plin de încredere; 
surîsul convalescenţei dintre pernele albe, în 
dimineaţa cînd îi șuvoia în obraz aerul viu și 
ameţitor. Ce-aveau de făcut aici?... Dar cîte şi cîte 
n-aveau de făcut!... Le aștepta o groază de treburi 
mărunte şi teribil de importante. În livada cu 
pomii mici şi aliniaţi ca niște sărmani elevi într-un 
orfelinat, nimeni nu şi-a mai aruncat ochii; 
grădina cu flori de toamnă e potopită de bălării; 
încăperile lor cer o nouă și drăgăstoasă 
orînduială... Ada s-a ridicat din loc, în foșnet grăbit 
de rochie! 

— Unde pleci, maman? 

— Nicăieri... Stai cuminte. 

Se afla în camera aceasta un mic tablou prins 
strîmb în cui, de-o lună, de două, poate din 


27 


totdeauna. Așa cum l-a bătut servitoarea. O 
miniatură ovală, dintr-o pereche simetrică: două 
profiluri din dreapta și din stînga, făcîndu-şi față, 
reproduse după desenele lui Leonardo da Vinci 
din colecția Luvrului. Nu simţise nevoia să 
îndrepte vreodată rama la locul său. La ce bun?... 
De-o lună, de două, poate din totdeauna, tabloul 
strîmb o privea cu un ochi încrucișat și sardonic, 
cum se luptă ea cu himericele-i stihii. O ușoară 
atingere de deget a fost destul. Ce simple și 
limpezi apar toate; şi cît de puțină osteneală 
imploră, 

într-adevăr că imploră chiar, lucrurile 
neînsuflețite, pentru a se încorpora unui univers 
ordonat, calm de-o tonică armonie! De aici se 
cuvenea să înceapă. 

— Miine schimbăm camera ta! a declarat Ada, 
în- torcîndu-se la scaunul pianului. Camera ta, 
ietacul meu, salonul... 

— Ca la Zapodia, maman? 

— Nu! Ca la noi. 

— Cum, ca la noi? 

— Ai să vezi tu, gîză mică... Pregătim o surpriză 
tatei... 

Cu fericita mobilitate a copilăriei, Mariana, cu- 
prinsă de neastîmpăr, s-a dat de îndată acestui joc 
nou. 

Bătînd din palme, gesticulînd, încordîndu-şi 
sprîn- cenile subțiri în grave meditații, ducînd 
degetul cînd la tîmplă, cînd la buze, improviza 
fantastice și încîn- tător de puerile primeniri, care 
aveau să facă din conacul de la Tîrnauca un palat 
de cleştar încă nemaivăzut şi nemaipomenit. 
Punea la contribuţie poveştile lui moş Toader 
Gliga, castelele împărătești din grădinile cu mere 
de aur, iatacurile domniţelor adormite de-un veac, 
imaginația sa şi experiența căpătată în 
construcţiile pentru păpuși. Ada o asculta 
zimbind, cu ochii umezi. De aici se cuvenea să 


28 


înceapă, deși primenirile vieţii de aievea aveau să 
rămînă departe de basme; viața adevărată pe care 
o trăiesc oamenii adevărați... 

A întors privirea pe fereastra deschisa. 

Fără nici o mirare l-a zărit pe Voicu în curte, în 
dreptul grajdurilor. Nu se întreba de ce nu a plecat 
pînă acum ori unde va fi fost pînă acum. Găsea 
foarte firesc. Toate erau foarte fireşti, într-o lume 
de mai înseninate rînduieli, în care nimic nu se 
petrece fără o ascunsă semnificare. 

Voicu dezmierda pe bot unul din cei trei cai de 
călărie, crescuţi sub ochii lui, hrăniţi din mîna lui: 
Izabel, şoim abia învăţat la frîu, cu părul luciu de 
smoală şi coada negru fuior pînă-n pămînt. Argaţii 
se 


29 


apropiau cu frică de el. Zvîirlea, muşca, necheza, 
sforăia, rupea căpestrele și mesteca zăbala cu 
spume de sînge, într-un clocot aprig, smintit și 
superb de tînără violență, meritîndu-și deplin al 
doilea nume, şoptit cu un fel de superstițioasă 
panică în sat: Diavolul, trece Diavolul! Nu-și 
cunoştea decît un singur stăpîn. Sub palma lui 
Voicu își alinta botul, ied jucăuș și îmblînzit. 

Astfel, zbirul dijmelor şi rușfeturilor apărea în 
acea clipă umanizat. 

Din buzunar scoase o bucată de zahăr. l-a dat să 
ronțăie. Izabel mai cerea, lovind ușor din copilă, 
atin- gînd buzunarul cu nările. 

De la distanţă, chipul lui Voicu nu se desluşea. Îl 
ştia însă cu trăsurile destinse din posomoreala lui 
veşnică. În straiul negru de catifea, lat în spate şi 
strimt în şolduri, cu cizmele moi şi înalte, suplu în 
mişcări, făcea o geamănă pereche cu Izabel, calul 
superb și năpraznic, buiac. 

Aştepta poate şi el numai cuvîntul unic, însă 
nespus, să-l îmblînzească. 

— Unde te uiţi, maman? a întrebat copila, sus- 
pendînd aprinsele-i închipuiri de basm. 

S-a înălțat pe pervazul ferestrei. A tăcut. A 
pătruns şi în ea dulcea uimire a priveliștei. 

Voicu Cojan a pus piciorul în scară, a săltat în 
şea, s-a încleştat un singur trup cu armăsarul, 
negru şi elastic centaur. 

Calul dănțuia din copite, s-a rotit, a pornit 
venind la pas către dînsele. 

Ada a gîndit absurd că şi acesta e un alt semn, 
înscris în cartea îmbunatelor zodii. Voicu le-a 
văzut și mînat de-o obscură, ocultă chemare, se 
apropia să capete gaj cuvîntul unic, încă nespus; 
preludiul explicării lor de diseară, după care totul 
va fi simplu, limpede și pacificat pentru o viață 
întreagă. 

Mariana şopti: 

— Vine la noi... 


30 


— Da, vine la noi! a repetat Ada. 

Dar n-a apucat să se ridice. Dincolo de geam și 
de cerdac, pe linia balustradei, au înaintat două 
capete. Pandele, țăranul cu nasul încovoiat ca 
pliscul de pasăre: Niculina. femeia uscată, cu 
obrazul de țărînă. 

Tot sîngele din inima Adei s-a golit. Ar fi vrut să 
închidă ochii şi nu putea. Ochii rămîneau deschiși 
larg, să cuprindă cu spaimă rînjetul rău, fioros, de 
pe chipul omului care trăieşte numai pentru 
rușfeturi şi dijme. Voicu ţinea frîul c-o mînă, cu 
mîna cealaltă a tras harapnicul de pe umăr. A 
mugit ceva jucîndu-şi calul cîțiva pași îndărăt, s-a 
năpustit vîjiind sfîrcul biciului în şuier, izbind în 
plin, îngrămădind trupurile deodată încovoiate, 
căzute sub cerdac. 

Un tipăt sfişiat a scos Ada, nu oamenii prăvăliți 
la pămînt: 

— Mariana, vino aici! Nu te uita!... Uită-te la 
mine... Mariana mea mică... 

Nu ştia ce vorbeşte, nici ce face. Singura grijă i-a 
fost să smulgă mai repede copila de la hidosul, 
crîn- cen spectacol. Să nu mai privească, să n- 
audă, măcar că era prea tîrziu. A ridicat-o de la 
geam. Și ca să acopere răcnetul și gemetele de- 
afară, tot pianului i-a cerut ajutor, dezlănțuind pe 
clape cele mai vuietoase arii, dezordonate şi 
spasmodice crîmpeie, pînă ce degetele au ales cu 
ştiinţa lor marșul din Simfonia patetică a lui 
Ceaikovski, cîntat de-o somnambulă. 

— Maman! se ruga Mariana. Maman, ce ai?... 
Opreşte! Opreşte maman, că mi-e frică... 


2 


— De ce ţi-s mîinile așa de heci, maman? Copila 
încerca să le încălzească din puţintică ei căldură, 
apropiindu-le de obrazul ei, purtîndu-le de-a 


31 


lungul bărbiei gingașe, ca guşa mătăsoasă de 
lăstun. Mîinile cădeau grele şi moi, moarte din 
umăr. 

Mariana aduse un şal, tîrîndu-l pe covor şi 
împle- ticindu-se în el. Fără să întrebe de ce l-a 
adus și fără 


32 


să se mire, Ada îl primi în mîinele-i reci și amîn- 
două s-au înfășurat ca două naufragiate, 
zgribulind, bătute de vînturi și de cataracta apelor, 
pe un țărm lugubru de unde nu le va mai salva 
nimeni. 

S-au strîns una în alta, tăcînd. 

Pe capacul pianului negru, închis, se afla 
desfăcută o carte. O descoperise Ada în cel dintii 
an, rătăcită cine ştie cum și de unde, printre 
cataloage de semin- țuri, almanahuri agricole și 
legi de învoieli. O răs- foise într-un ceas de 
singurătate şi atunci o înfiorase. Acum la 
cutremurarea aceea s-a întors. Era un adaus la o 
scrisoare a lui Vlad Vodă al Ţării Romîneşti şi 
herțeg de Făgăraș: 

„Catastif de cîte locuri şi cîți oameni, bărbaţi și 
femei, data aceasta au fost uciși de dumnealui 
Vlad al Țării-Romîneşti. 

„Întiîi în locurile ce se zic Obluciţa și Novoselo au 
fost ucişi 1350; şi în Diîrstor şi în Cartai și în 
Drido- potrom 6840; așijderea în Orşova au fost 
uciși 343, în Vectrem au fost uciși 840; în 
Turtucaia au fost ucişi 630; aşijderea în Marotin 
au fost ucişi 210; la Giurgiu de amîndouă părțile 
au fost ucişi 6414 și cetatea de peste Dunăre a fost 
cucerită şi luată. Domnul cetăţii, adică subașa, a 
fost omorît, și Hamza-beg acolo a fost prins; şi 
subaşa de Nicopol, fiul lui Firus- beg, și el a fost 
prins și i-au tăiat capul; toți cei mai de frunte au 
pierit cu el. Așijderea la Turnu și la Batin și la 
Novigrad au fost ucişi 348, la Şiştov și în două 
tîrguri ce se ţin de el au fost uciși 410; aşijderea 
vadul de la Nicopol a fost ars cu totul și nimicit; 
aşijderea şi Samovitul; şi la Ghighen au fost uciși 
1138; în tîrgul Rahovei au fost uciși 1 460; acolo 
aşijderea şi vadul a fost ars cu totul; şi a fost pus 
căpitan, de Domnul Vlad, Neagoe la Rahova. 
Aşijderea în locurile de mai sus unde au fost 
vaduri, care au fost arse şi nimicite, oamenii, 


33 


bărbaţi și femei, şi tineri, și copiii cei mici, 
împreună cu pruncii, de o potrivă au fost uciși, şi 
tot locul acela a rămas nimicit. lar cele de mai sus 


34 


sînt numai numele morţilor ale căror capete și 
semne au fost aduse dregătorilor noştri așezați în 
toate părțile; cei care altfel n-au fost arătaţi, ori au 
ars prin case, al acelora număr nu-l știm, că au 
pierit foarte mulți...” 

Înfricoşatul catastif încheiat de Vlad Vodă al 
Ţării Romîneşti și herțeg de Făgăraș, cu 
numărătoarea ucișilor, bărbaţi și femei, tineri și 
prunci ale căror capete au.fost aduse dregătorilor: 
era ea o carte deschisă a acestor oameni și locuri. 

De aceea, numai de aceea noaptea se lăsa cu 
umbre de spaimă necunoscute aiurea. Cutreierau 
duhurile dezcăpăţinaţilor, ofta în crengi plinsul 
femeilor şi scîncetul pruncilor despicaţi din fașă, 
zgîriau morţii fără mormiînt cu degete de os în 
ferestre. Nu-și aflau liniște și treceau, oamenilor și 
locului, neliniştea lor. 

De aceea, numai de aceea privirile tuturor sînt 
posomoriîte, glasul lor tăios, mîna lor caută repede 
plă- seaua cuţitului, biciul, securea; de aceea, 
numai de aceea pretutindeni aici apasă o mocnire 
de ură, morții cer morți. 

În singurătatea sa, Ada urzea bolnave plăsmuiri, 
amestecînd realul cu ireal, trecutul altor veacuri 
cu ceasul de faţă, fiindcă odată cu întunericul 
nopții o împresurau nelămurite și năbușitoare 
presimțiri; ca într-o asemenea casă cu trei 
carabine, cu atîtea ză- voare, cu revolverul pe 
masa de la căpătiiul patului. Tot ce n-a știut, tot ce 
n-a trăit şi n-a existat în lumea cealaltă, la Zapodia. 

lar pentru a da ființă acestor spăimoase năluce 
de vis rău, în pervazul negru s-a înălțat o umbră 
încă mai neagră. 

Recunoştea nasul încovoiat în plisc de pasăre, 
vîr- ful mustăţii pleoştit în jos, capul proiectat 
enorm, mișcîndu-se încet să cerceteze înlăuntru. 
Umbra a stat nehotărită, s-a dat îndărăt, a mai 
crescut o dată, trecînd. Podeaua cerdacului a 


35 


scîrțiit sub pasul greu de opincă. Pe urmă pasul pe 
scări... 


36 


Ada a simţit unghiile copilei slăbind încleștarea 
pînă la sînge. S-a ridicat cu mica povară în braţe. 
Capul Marianei se clătina moale, atîrnînd, ca un 
cap de moartă. 


3 


A doua oară îl poftea slujnica la masă; iar 
domnul Isidor Leibovici, agricultor şi cerealist, a 
doua oară nu se dădea dus. 

Întorcînd spatele hambarului, basculei cu saci și 
cărăuşilor, vorbi fără stropșala-i de datină, răstită, 
la argați și țărani: 

— Un moment, Dochiţă dragă, că nu dau turcii! 

— Turcii n-or da, conașule, că-s departe... l-o 
snopit moş Costache Hrepţcu, de la ocoale, 
veteranu... Barem aşa se laudă el! 

— Tocmai, măi drac de fată, măi. 

— Dară teamă mi-i să nu deie peste 'mneata 
gura coniței Ghizela, că-i mai aproape decit turcii! 
chicoti Dochita, în rîsul șăgalnic și fără de grijă, 
din fire. 

Arendașul scutură din cap a nepăsare, ca un cal 
cînd se apără de muşte. Numai necazul acesta să-l 
pască pe dînsul! 

Netezindu-și musteața cărămizie sub nasul 
cărnos cu încîlcite ramificații de vine, privea 
stăruitor la sînii fetei care împungeau cămașa 
albă, subţire, de in. 

Atît de stăruitor, încît Dochița se pomeni 
acoperin- du-şi pieptul cu latul palmei, parcă s-ar 
fi aflat deodată goală în văzul lumii, cum nu s-a 
simţit ea nici în apa iazului, la Zapodia, cînd înota 
cu adevărat așa, ca în vîrsta prunciei. 

Rîsul i s-a mistuit de pe buze. I-a năvălit o do- 
goare-n obraz. 

Glăsui înțepat: 


37 


— Eu mi-am făcut datoria. Dumneata află c- 
aduc supa la masă. 


38 


— Şi dacă eu îţi spun s-aștepţi? 

— Ascult porunca ducăi Ghizela. 

— Ce, n-am eu atîta trecere la tine? 

Arendașul suridea dezmierdat, cu toată aurăria 
danturii. Dochiţa îl povăţui: 

— Trecerea asta s-o păstrezi dumneata pentru 
co- nița Ghizela. 

— Duduca Ghizela! Conița Ghizela!... Mi se pare 
că am și eu drept să poruncesc, dragă Dochiță! 
făcu domnul Isidor Leibovici cu intorsură ațîțată 
în glas, apropiindu-se și răsuflîndu-i fierbinte-n 
față. 

Fetişcana a întors capul. Pe urmă şi-a luat 
seama, biruindu-și ruşinea și privindu-l țintă între 
ochi: 

-ffi poruncind dumneata aicea! Sus, cuvîntu 
coniței Ghizela cîntă... lan te fă numa a-l auzi!... 

Din încăperile curții de sus, cu bolți şi cerdacuri 
sonore, răzbi glasul ascuțit: 

— Dochițăăă!... Unde eşti tu, fa nebuno, făăăă? 
Unde-i nebuna ceea?... Dochițăăă, adă supa la 
masă, ce-aştepți? 

— Precum spuneam! pufni slujnica în rîs răzbu- 
nat, răsucindu-se în călcîiele desculțe și pornind la 
îndatorinţele sale. 

Domnul Isidor Leibovici, crăcănat, cu pălăria pe 
ceafă şi cu un creion chimic după ureche, o 
măsură îndelung din urmă. Tuși, înghițindu-și un 
răspuns care-i venise prea tîrziu. Şi smulgîndu-și 
avan musteaţa mai adineori alintată a crailic, se 
răsti la oameni, schimbîndu-și glasul: 

— Ce staţi? 

— Da cine stă, coane Sidore? 

Omul n-avu cînd să urmeze. Îl potopi, i-a potopit 
pe toti, iureş de răcnete: 

— Cine te-a întrebat?... Eu vorbesc! Pentru asta 
esti tocmit. Ca tu să taci şi s-asculți, cînd vorbește 
stăpînu. Nu să-ntrebi!... Și tu, Petrache?... Leapădă 
țigara!... Aici nu-i cafen€. Pune umîru! Pune umiîru, 


39 


Vasili! Puniţi umîru, Dumnezăul şi grijania mamii 
voastre de tîlhăroi, cî sî închide magazia la gări şi 
eu 


40 


plătesc!... Eu plătesc, nu voi, calicilor!... Ce? Vreţi să 
mîncați pîne de pomană?... Grijania voastră de 
puturoși, cu gură mare şi sparți!... 

Cărăușii au stupit în palmă și au opintit mai 
vîrtos țuhalii cu grîu în spinare, prăvălindu-i în 
hărăbălile trase la rînd. 

Printre icneli şi răsuflete zdrobite, mormăiau 
între dînşii: 

— L-ai auzit, cumătre Vasile? Bată-l Dumnezeu 
şi toate vîntoasele lumii!... Cică-i mîncăm pînea de 
pomană... Ca și cum văzut-am noi sfînta pîne de la 
dînsu, batîr în sfinta zi de Paști!... 

— Eu pot zice că i-am și uitat gustu, bre 
Petrache! rosti un romîn smochinit la față, 
cumpănindu-se cu sacul pe grumaz și săltîndu-l 
peste spata loitrei. 

— Ba de ce să păcătuiesc, Leahule? Ți-oi spune 
că eu tot m-am înfruptat la sfînta Nafură, din mîna 
părintelui Iftimie. 

— Aici, chiar că drept grăit-ai!... De cînd ne-o că- 
zut lipca asta pe cap, numa la sfinta Grijanie, de 
care ne tot suduie domnu Sidor, mai văd ochii 
noştri pînea din trupul Domnului... lară lipca se- 
ndoapă cu fran- zoală de ceea-mpletită, cum mi ți-i 
cașu de albă... Altminteri nici că-i place!.. Mă 
uitam ieri sară... Mamă- mămucuţă! Scoteau 
slugile pînea de la cuptior, cu giupîneasa Malca a 
lui domnu Marcu... Apoi m-o pălit o miroaznă, măi 
tată măi, colea caldă și aburită, care nici nu știu 
cum să v-o spun eu vouă... Stăăteeeam și eu ca 
prostu, ş-adulmecam șî-nghiţăm în săc!... 

— Da mai vorbiţi şi voi despre altceva, măi oa- 
meni buni, că mia-mi lasă gura bale ca la cîni! glă- 
sui cu obidă alt cărăuș, ştergîndu-și sudoarea cu 
mî- neca flenduroasă de cîlți. Ce naiba. Doamne 
iartă-mă, v-o pălit? Pîne și iar pîne!... Aista nu-i 
cozonac pentru mațele noastre, şi gata!... la mai 
bine te-ai face a aburca ţuhalu să mi-l propteşti pe 
şăle, măi Petrachi, pînă ce nu prinde-a răcni 


41 


domnu Sidor gură de aur, să nu-i mîncăm de 
pomană pînea lui cea de la ceaun!... 

Vorbeau, opintindu-se și icnind, dar glasul nu-l 
ridicau; iar domnul Isidor Leibovici nu era sensibil 
la asemenea comentarii în surdină. 

Împreună cu fratele-i mai mic, Marcus, scria de 
zor numărul sacilor și greutatea, în carnete cu 
scoarță de mușama. Unul într-un carnet, celălalt în 
altul; pentru mai nesmintit control. 

Drumul pînă la gară e lung şi ispita cărăușşilor e 
mare. Sînt în stare să vămuiască transportul, mai 
c-un căuș, mai c-o dimirlie, mai c-o mierţă, pentru 
coliva pomenirilor. La astfel de riscuri erau 
amîndoi mult mai grijulii, decît la jăluirile şi 
amenințările lor miîrîite de-a surda, fără nici o 
urmare. 

Cînd ultimul sac a încăput în ultimul car, 
arendașul Prigorenilor s-a tras un pas înapoi să-şi 
privească marfa convoiului. Îşi freca deplin 
satisfăcut mîinele îmblănite cu păr, în vreme ce 
Marcus verifica încă o dată totalurile din carnete, 
făcînd proba de sus în jos și repetînd cifrele cu o 
volubilitate care ca întotdeauna  stirnea 
minunarea gospodarilor. 

— l-auziță-l, măi! Parcă se bat calicii la gura lui! 
vorbi Petrache, slobod acum să-și aprindă mucul 
de țigară, pînă ce-i vine rîndul să capete ţidulă la 
mină. l-auziță-l! Finifa - zibțig - ahtafirțig - 
jvanțigarifchi - firțafirțig-pirțapirțig!... 

După ce s-au veselit de  năstrușnica 
numărătoare a lui Petractie Dumba, romiînul cel 
lihnit şi smochinit la obraz, Sofronie Leahu, 
recunoscu resemnat, sco- ciorîndu-și beşica goală 
de tutun: 

— Apoi asta-i a lor. Ei cu numerile și cu socote- 
lile. Noi cu palmele și cu spinarea... Noi cu sudoa- 
real... 

— Taman. Noi cu of-a-ofțig!... Numa o socoteală 
n-o face domnu ista, Marcu. 


42 


— l-o scăpat lui vro una? Nu-mi prea vine să 
cred... 

— Intreabă-l și ţi-a răspunde... Ţi-a răspunde că 
nici nu s-a gîndit la aşa socoteală. Anume cîtă su- 


43 


doare-am vărsat noi pentru chilele de grîu din 
condica lui... Asta n-o socoteşte nimenea și n-o 
scrie la izvod... 

Sofronie Leahu își scutură amărit punga de 
tutun și după ce stupi în ea cu scîrbă, vorbi moale: 

— Mai bine decît i-ai ține socotelile socotelilor 
lui domnu Marcu, te-ai îndura să-mi treci capătu 
cela de ţigară, să-i trag și eu două fumuri... 

— Ce-ţi trebuie să te mai afumi, măi Leahule? îşi 
rosti Petrache uimeala, dezlipindu-şi mucul de pe 
buză şi întinzîndu-l, tot lipit, de vîrful degetului. 
Ce-ţi trebuie să te mai afumi, că eşti gata 
pastramă.... 

Omul-pastramă i-o întoarse cu același haz de 
necaz, înviorat de fumul chioştecului pe care-l 
răsucea să nu-i perpelească buzele, sorbind pînă-n 
afundul foalelor: 

— Te-oi ruga să nu duci vorba asta cumva, pe la 
auzul lui domnu Sidor gură de aur. Nu de alta... 
Dară rămîneți fără mine. Dac-o afla că-s gata 
pastramă, gata-i şi dînsu să mă cumpere cu două 
bumăști de parale, cum a făcut az-vară cu boul cel 
mort, din care am mîncat noi pastramă la trier... 

— Şi n-o fost bună? întrebă un ascultător care 
nu se amestecase pînă atunci în vorbă, Istrate 
Creţu, flăcău ciolănos, scăpat numai de un an de la 
oaste. Măcar de-ar mai muri un bou, să ne 
miluiască domnu luju c-un tain de pastramă!... 
Fiindcă, bade Sofronie, de mîncat am mîncat și de 
pierit n-am pierit, cum ne tot spăimîntase fecioru 
părintelui, ştudentu... Dacă asta-i învățătura lui de 
doftor, haram de-așa învăţătură și de paralele pe 
care le mai dă popa Eftimie pe gîrlă... 

Petrache Dumba, cel cu ochii focoşi şi musteaţa 
zburlită de motan, păși către flăcău, privindu-l cu 
un fel de asprime. Îi pierise de pe chip 
păienjenișul de creţuri mărunte, date pe ris şi 
mucalite iznoave. Între sprîncene i se adîncise un 
şanţ încruntat. 


44 


Glăsui, cu vocea scăzută şi rară, apăsat: 
— Asta-i răsplata, măi vericule? Așa-l judeci?... 


45 


— Nu-l judec, bădiță Petrache... se apără repede 
flăcăul. Vorbeam și eu... aşa... m-o luat gura... 

— Pune-ti vacar la gură, dacă nu-ți poţi păzi sin- 
gur jităria! Cum adică?... Se află în tot satul nostru 
un singur om care s-o ridicat dintre noi şi-n loc să 
ne uite, ne poartă de grijă... Ne deschide mintea 
noastră cea proastă și-ntunecată. Vrea să ne 
agiutore... Umblă pe unde ştiţi voi şi se zbate 
pentru ce știți voi... Iară tu, asta găsești? La atîta 
te-ajunge capul? Haram de-nvăţătură şi haram de 
paralele zvîrlite pe gîrlă?... Ai uitat... 

Petrache Dumba privi spre arendaş şi spre 
frate- său Marcus, coborînd glasul mai înăbușit: 

— ... ai uitat că dacă ne-o mai rămas o nădejde 
în pieirea noastră, apoi numai de la el o mai 
aşteptăm? 

Ceilalți au rotit şi dînşii privirea pe sub 
sprîncene la arendaş, cu o îngrijorare de 
tăinuitori. 

— Lasă-l, Petrache!... mijloci pentru vinovat So- 
fronie Leahu. Nu-i locu-aicea de vorbit. Mai bine s- 
o aducem iar la pastrama de la care-am plecat... 

Flăcăul stăruia și el, pocăit: 

— Zău, bădiță Petrache!... Dumneata știi că la 
nevoie, îs om de nădejde. Gura-i păcătoasă... 

— Bine, isprăveşte! S-o amînăm pe altă dată. 

— Asta spunem şi noi! încuviințară ceilalți gos- 
podari, recurtoscînd astfel lui Petrache Dumba 
dreptul de a hotărî și a cîrmui tainicile lor 
plănuiri. 

Ochii căutau cu aceeaşi neliniște fricoasă la 
domnul Isidor Leibovici și la fratele său. Dar 
arendașul își lăsa auzul încîntat de alt glas, mai 
plăcut. 

În acest grai, departe de urechile oamenilor 
care au arat, au secerat, au treierat şi-acum au 
opintit cu grumazul sacii holdelor în hărăbăli, ca 
să-i mine spre alte hotare, Marcus recapitula 
situația numai pentru urechile lui Sidor: 


46 


— Trei vagoane şi un sfert pe ziua de azi... Pînă 
acum douăzeci şi opt! Și încă o dată şi jumătate pe 
atît, în magazii, pentru prețurile mai bănoase din 
iarnă și din primăvară, cînd a dispărut concurența 
celor 


47 


care strică piața, vînzind sub amenințarea 
soroacelor de cambii şi de ipoteci sau în graba 
plecărilor la Paris. Bun an! Straşnică recoltă! Faină 
afacere! 

— Este! aprobă Isidor Leibovici, frecîndu-și mîi- 
nile păroase. Este și ar fi putut să fie şi mai faină 
afacere. 

— Mai faină?... Cum să fie mai faină? 

— Dacă nu mă potriveam la ideile tale şi 
puneam grîu încă pe optzeci de fălci... Făceam 
diferență de măcar douăzeci, douăzeci și cinci de 
vagoane. Aceasta nu se cheamă o mai faină 
afacere? 

Marcus îşi pledă punctul său de vedere: 

— Şi ce? Porumbul nu-i bun? Porumbul n-are 
preț? Rapiţa n-a fost bună? Rapiţa n-a avut preț? 

— Are! Are! Nu mai începe... Cînd te-aud, parcă 
eşti tata. E bun și-așa! Ajunge şi-aşa! Tot cu frică și 
cu economie, parcă se teme de faliment... 

— Nici falimentul nu-i o afacere proastă, dacă-i 
bine pregătit! enunță Marcus un axiom 
negustoresc, rîzînd și clipind din coada ochiului, 
din obicei, măcar că nu-l mai vedea nimeni. Ai 
dovedit-o prea bine. N-ai să te plîngi... Un faliment 
inteligent devine afacerea cea mai bună de pe 
lume... 

Departe de a se simţi stînjenit de aceste aluzii la 
un trecut încă proaspăt, Isidor Leibovici 
recunoscu: 

— Văd că începi să te deştepţi și tu, Marcus... 
Acest-a-i semn bun! Acum putem merge la supa 
răcită care ne-așteaptă... 

Amîndoi au plecat spre sufrageria unde-i 
aştepta supa, după ce-au dat mai întîi o gură 
cărăuşilor să pornească mai grabnic din loc. 

Gospodarii  trudiți îmbucau felii reci de 
mămăligă  neagră-verzuie cu ceapă, lîngă 
hărăbălile cu sacii doldora de grîu. Nu mai 
vorbeau de pîinea cea albă cu mirosul cald, aburit. 


48 


Nici despre pastrama de bou mort, din care s-au 
hrănit astă-vară la treier. 

Păstrau acea tăcere și solemnitate a meselor 
ţărăneşti, alături de boii rumegînd cu o gravitate 
la fel. 


49 


Au strîns în ștergar rămășițele. Şi-au șters 
muste- ile și bărbile cu dosul palmei. Au făcut 
cruce de mulțămită Domnului pentru „pîinea cea 
de toate zilele” şi au pornit la drum în scîrțiit lin 
de osii. 

Supa din sufragerie nu era rece. Aburea în 
castron, cu mirosul gras de găină. În loc de 
mustrare, Ghizela a oftat cu ochii în tavan: 

— Asta nu-i viaţă, Sidor! 

— Pentru ce? Pentru c-am întîrziat la masă o ju- 
mătate ceas?... 

— Aşteaptă copiii... De trei ori am spus s-aducă 
supa şi să ducă-napoi supa... Asta nu-i viață! 

— Asta-i viață de agricultor, Ghizelo! declară 
sentențios domnul Isidor Leibovici, despăturind 
şervetul și trecînd cu ochii în revistă cei patru 
prunci așezați după mărime, în scaune înalte, cu 
adausuri de perne. 

Cel mai mare împlinise șapte ani; cel mai mic 
împlinea doi. Și proeminența înaintată care 
rotunjea capotul coniței Ghizela vădea că numărul 
lor e în apropiată creştere. Domnul Isidor nu 
pierdea timpul. 

După toate arătările însă, soţia cu școală subțire 
de la Viena își pierdea sănătatea și junețea în 
aceste precipitate maternităţi. Fără toaleta și 
pălăria oranj cu pene de struț de la Viena, fără 
corset și fără pudră pe obraz; puhavă şi cu fața 
tărcată de petele sarcinii, nu mai păstra nimic din 
glorioasa eleganță occidentală cu care se fălea 
domnul Isidor Leibovici la începutul verii, pe 
terasa restaurantului de la Expoziţia Jubiliară. 
Feţuiala se scuturase. Era în garderob şi în cutia 
cu pudră. Rămăsese o Ghizelă grasă, și lăbărțată, 
într-un capot roș, cu flori verzi, strepezite. 

Pe cînd domnul Isidor Leibovici, deşi lepădase 
costumul cărămiziu și batista de mătasă cu 
şfichiul scos din buzunarul de la piept, după moda 
cea nouă a Apusului; chiar în surtucul uzat, de 


50 


cîmp, nu renunțase la atributele exterioare ale 
unui mare agricultor şi ce- realist. Toate inelele pe 
degete, ac înfipt la cravată, obrazul bărbierit și 
barbetele austriece corect periate şi cosmeticate. 
Numai capătul de creion chimic, uitat 

după ureche, trăda ucenicia vieții începută după o 
tejghea de dugheană. 

Din capătul celălalt al mesei, părintele său Hună, 
Hună sin Leiba, îi privea în același timp cu 
admiraţie, cu iubire, cu dezaprobare și teamă. 

Ca o găină care ar fi clocit un ou de struţ, nu se 
plutea deprinde cu năzdrăvana dihanie ieşită din 
găoace. 

De la începutul începuturilor i-a amărit zilele şi 
i-a tulburat orînduiala vieţii, cu isprăvi care i-au 
scos pe toți chiar din satul unde el s-a întors 
acuma stăpîn. S-a apucat de negustorie fără 
capital; a dat faliment şi a rămas cu capital. S-a 
însurat c-o fată mai învățată decit el, și el e mai 
învăţat acum decît soția cu studii de la Viena. A 
luat zestre, a băgat-o tovărăşie cu un armean la 
arendă de pămînt. Armeanul a pierdut. El a rămas 
arendaş singur. A depus zestrea la bancă. S-a 
mutat cu arendășia aici, de îndată ce-a auzit că 
expiră un contract. A supralicitat arenda, a dublat- 
o — şi cîştigă acolo unde alţii s-au ales cu mai 
nimica toată, ori s-au mai şi îndatorat după trei 
sau patru ani de secetă. Aista nu-i copil! Aista-i 
fenomen! — cum spune Marcus. 

Ceilalți, care păreau mai cu scaun la cap și mai 
cu tragere la învățătură, s-au pricopsit cum i-au 
ajutat puterile;  oploșindu-se la negustorii 
mărunte şi la slujbe de tîrg, în bănci și societăți. 
Cel mai neisprăvit a ajuns cel mai departe, numai 
fiindcă s-a apucat de negustoria cea mai bănoasă: 
a pămîntului. Acum visează altceva. Mori şi export 
de grîne. Societăți cu sute de mii capital; poate cu 
milioane. Poate societăți unde să dea faliment, să 
sărăcească toți tovarășii şi acționarii şi creditorii 


51 


— iar el, luju cel desculț şi bătut în cap, să-și 
cumpere palat şi automobil, cum şi plănuieşte. 
Aista nu-i copil. Aista-i fenomen! 

Bietul bătrîn, Hună sin Leiba, izgonit în celălalt 
capăt al mesei, între copiii și guvernanta lor de la 
Viena, înghite mîncarea cu economie. Cu 
economie și noduri. 

Se simte ca o rudă calică și nevrednică, la 
praznicul bogaţilor. Nu s-a învăţat cu tacîmurile 
de argint. A adus cu el tacîmurile lui vechi și tocite, 
din zestrea răposatei Sura. Nu s-a învăţat cu 
pîinea albă, de la cuptorul curții. Îşi cumpără 
singur pîine neagră, de la cuptorul lui David Liftac, 
care i-a luat de douăzeci de ani locul la tejgheaua 
unde-a adunat şi el gologan cu gologan. 

Acolo se simte el bine. Pe furiș, acolo se duce şi 
stă de vorbă cu David și cu Rașela lui David, care e 
o bătrînă ca Sura lui, cu teamă de lege și fără 
nazuri. Aicea copiii rîd pe-nfundate și trag cu 
coada ochiului la dînsul cum mestecă şi cum taie 
carnea, cum înghite și cum îşi păzeşte pînea lui 
neagră, cumpărată de la crîşmă. 

Guvernanta de la Viena îl măsoară de sus. 
Ghizela şi Malca îi vorbesc cu o grijă miloasă, tot 
de sus, parc-ar fi bolnav ori cu mintea slăbită. 

În sofrageria aceasta nu cuteza el altădată să 
intre. Aştepta afară, la ușă, cu pălăria în mînă, cînd 
îl chemau toţi stăpînii locului care-au trecut. 
Stătea afară şi trăgea cu ochiul înlăuntru, cînd se 
deschidea ușa. Era pe peretele din fund un portret 
din altă vreme, un boier bătrîn, cu giubea şi ișlic; 
acolo unde-i tabloul lui luju, făcut la Viena, în 
straie scumpe croite la Viena. Acum stă el la masă, 
oamenii îi spun lui cucoane, cucoane Leiba şi 
boierule, parc-aşa a fost de cînd lumea. Și toate 
numai din puterea lui luju, după capul și mintea 
lui luju. Aceasta nu poate să meargă tot aşa! Dintr- 
un ou clocit de-o găină, nu poate să iasă un struț și 
s-o sfirșească bine! 


52 


Jupînul Hună sin Leiba priveşte cu unicul ochi la 
fiul-fenomen, cu amestec de admiraţie, de teamă 
şi dezaprobare. Ochiul scurs, cu pleoapa lăsată, îi 
dă o înfățișare de nemărginită suferință. Cu 
jumătatea aceasta a obrazului plînge. 

Celălalt ochi, viu, e însă de un ager neastîmpăr. 
lar din partea aceasta stîngă, figura tăbăcită de 
brazde, 


53 


cu barba spînatecă, rară şi albă, oglindeşte cele 
mai contradictorii simțăminte şi gînduri. Zvirlit în 
coada mesei, printre copii, nu ia parte la discuţie 
unde e vorba de vagoane, de fălci, de moşii, de mii, 
de sute de mii, de milioane. Ascultă, tace şi vede, 
cu singurul ochi, ceea ce nu văd alţii cu doi ochi 
teferi. 

Uitătura lui luju nu-i place, cînd trece slujnica 
asta nouă, Dochiţa, pe lîngă el, ducînd şi aducînd 
farfuriile cu bucate, cu prea multe bucate şi feluri. 
Nu-i place uitătura și o cunoaște. 

Nu-i place nici ușurința cu care Ghizela s-a lăsat 
prinsă îndată de vorba lui luju. Să plece peste o 
lună la Viena și să nască lă Viena. Ce, numai la 
Viena se nasc copiii? Aicea nu-s moaşe? Nu-s 
doftori? Aicea femeile nasc sub car, la cîmp, și nu 
mai pățesc nimic. După o săptămînă ies din nou la 
secere... Cunoaște și socoteala aceasta a lui luju. 
Are nevoie de șase săp- tămîni, ca să rămînă 
singur în casă. Îndată trimite copiii la laşi cu 
guvernanta; o trimite pe Malci; îi caută lui Marcus 
treburi urgente la București și la Botoşani. La 
fiecare facere a Ghizelei, asta se-ntîmplă la fel. Mai 
naște după nouă luni o fată din sat și mai leapădă 
alta. Cum de nu pricepe și nu bănuiește, și cum de 
rabdă o femeie cu școală subţire de la Viena? 

Ochiul scurs, sub pleoapa moartă, îi dă o 
înfăţişare chinuită ca de-o nemărginită durere şi 
amare presimţiri. 

luju Leibovici, scobindu.-și dinţii de aur, cu 
privirea toropită de grea mistuire, urmărește 
printre gene sînii Dochiţei, săltînd cu virfuri 
împunse în cămașa albă, subțire, de in. 

După ce-a aprins havana groasă şi după ce-a 
tras cele dintii fumuri, încheie tărăgănat discuţia: 

— Asta este, Ghizelă dragă!... Eu nu pot. Rămîn 
aicea. Am arături. Am sămănături. Am de vîndut... 
Am de păzit tilharii de-aicea, care atîta aşteaptă, 
să mă vadă plecat... Tu-i cunoşti!.. Așa-i 


54 


agricultura în Romînia!... Îți spargi pieptu şi te 
oftigeşti răcnind... 

— Este foarte adevărat!... aprobă suspinînd Ghi- 
zela. O asemenea ţară sălbatică nici nu se mai 
vede pe lume.. 

Domnul Sidor Leibovici supralicitează ca la 
arenda moșiei: 

— Trebuie să stai cu mîna pe revolver! ca în co- 
dru, dragă Ghizelă. Ca în codru! 

— Şi manca? se îngrijorează Ghizela. 

— Caut şi mancă, dragă Ghizelă. Fii fără grijă. O 
femeie tînără şi sănătoasă. La asta femeile de aici 
sînt bune. Mai bune decît doicile de la Viena și 
decît vacile de Tirol!... Pe urmă, cînd am isprăvit 
cu treburile moşiei, mă sui în tren, vin și te-aduc. 
Ce-i Viena? O zi ş-o noapte de drum... Nu-i bună 
socoteala mea, tată? 

Hună sin Leiba coboară ochiul scurs în farfuria 
unde stă strudela cu nuci neatinsă. 

N-are cădere să-şi spună adevăratul gînd. 
Aprobă și el: 

— Aşa-i, cum vrei tu, luju. 

— Te-am rugat să nu-mi mai zici luju... luju a ră- 
mas acolo, la crîşma lui David Liftac, de care nu te 
poţi despărți, tată... 

Bătrînul s-a corectat, supus: 

— Cum zici tu, Sidor. 

— Vezi că se poate? se bucură domnul Isidor 
Leibovici, rîzînd cu toată aurăria gurii. De la mine, 
tată, mai ai de învăţat că multe se pot. În tara asta, 
orice și totul se poate!... Numai să-ţi alegi oamenii 
pe sprînceană și să nu scapi trenul... Că dacă era 
din partea dumitale, mucezeam toţi la dugheana 
lui Liftac, unde te trage aţa... 


55 


Octav Udrea, proprietarul moșiilor Stănișoara şi 
Malurile, doctor în litere și filozofie de la Sorbona, 
autorul strălucitelor studii de hagiografie şi 
mitologie 


56 


bretonă laureate de Academia Franceză, se căznea 
s-ațite un netrebnic foc de vreascuri în Pădurea 
Cerbului. 

Cu genunchiul sprijinit în pămînt, sufla în spuză, 
lăcrima, tuşea şi freca alt chibrit de capacul cutiei. 

De sub movilita de găteje, neîndeminatec 
construită, se înălța o aţă subţire de fum. Se deşira 
în albăstriu semn de-ntrebare, spre cer, plutea 
indecis, se-ntorcea la pămînt, se risipea în nimic. 
De flacără, însă, nici pomeneală. Numai cîteva 
vîrfuri de crengi sfirlogite, trei degete de cenușă şi 
fumul tăciunilor care-i urzica pleoapele usturător. 

Cînd a isprăvit ultimul chibrit, Octav Udrea a 
aruncat deasupra şi cutia goală. S-a ridicat repede 
în picioare, fiindcă i s-a părut c-aude pași pe 
potecă. Atît mai trebuia! Să-l surprindă un 
trecător, pădurar, ţăran sau arendaș, într-o 
asemenea copilăroasă îndeletnicire. Copilăroasă şi 
nici măcar izbutită! 

Nu era nimeni. Numai o părere. Codrul vast, 
pustiu, cu freamăt neliniștit de frunze în 
presimţirea toamnei și c-un ecou depărtat, ritmic 
şi afund, de secure, în celălalt capăt, la capătul 
lumii. 

Octav Udrea a scuturat cu palma iarba strivită 
de pe genunchiul pantalonilor. Și-a potrivit 
ochelarii cu arc de sîrmă după urechi şi 
ciugulindu-şi bărbița gălbuie, a contemplat cu un 
surîs amar mica piramidă de vreascuri. 

Era ca un sărman altar de jertfă, cu fumul 
refuzat. Ca tot ce i se-ntîmpla lui de-o lună, de cînd 
căpitanul Yann de Kergolay plecase spre junglele 
Asiei, lăsîn- du-l să se zbuciume mereu în alte şi 
alte experienţe fără izbîndă. 

Nemulţumiri, neajunsuri, mîhniri, un 
deznădăjduit simțămiînt al zădărniciilor, privirea 
resemnată a Anne- Mariei, mai greu de suportat ca 
o mustrare; toate l-au scos din casă. 


57 


L-au alungat să caute singurătate, poate un gînd 
bun-sfătuitor, în pădurea copilăriei. 

Şi aici l-a încercat această ispită puerilă, 
absurdă, întrucîtva superstițioasă, dac-ar avea 
curajul să şi-o examineze. 

A regăsit poiana, locul unde a stat o dată cu pă- 
rintele său, la o vînătoare de iarnă. Lupache Udrea 
îl luase să-i pună întîia oară pușca în mînă. Îl 
dăscălise, îl încredințase unui pădurar trăgător 
vestit, îl așezase la o trecătoare strategică unde s- 
au perindat toate dihăniile codrului ca la o 
strungă, galopînd în salturi fantastice, cu urechi 
ciulite; căprioare și cerbi, vulpi pişîne şi lupi, 
iepuri şi rîşi. 

Nu vînase nimic, fireşte. 

A tras numai focuri în vînt, care i-au dislocat du- 
reros umărul. 

Dar părintele său făcuse ravagii cu deosebi în 
mistreți. Glorios și voios, cu barba fluturînd pe 
piept, conducînd prin troiene pînă la brîu alaiul 
prietenilor chemaţi de aiurea; împresurat de 
pușcaşi şi hăitaşi, de toată glotimea celor două 
sate care se îmbulzeau ca la nuntă la vînătorile 
boierului urmate de ospeţe, Lupache Udrea 
hotărise acolo popas cu masă şi focuri, înainte de 
a începe bătaia în cealaltă jumătate a pădurii. 

lar copilul de atunci a admirat îndemînarea pre- 
cisă şi repeziciunea cu care uriașu-i părinte, dînd 
la o parte pădurarii și argaţii, a aprins el cu mîna 
sa cel dintîi rug cu vîlvătaia înălțată pînă la vîrful 
fagilor. A fost ca un fenomen magic. Ca o 
ceremonie a şefului de clan, cu taina transmisă din 
veacurile neguroase ale omenirii, în virsta 
ceremoniei. 

O scăpărătoare, o fărîmă de iască, un mic cuibar 
de așchii minuscule pentru flacără sub imensa 
stivă de crengi și de lemne. Văpaia a izbucnit în 
troznet de vreascuri. A împrăștiat feerice sclipiri 
în parapetele de zăpadă, în promoroaca ramurilor, 


58 


în hățişurile ninse. El a apropiat palmele mușcate 
de ger şi s-a simţit copilul cel mai fericit de pe 
lume. 

Ce-a urmat nu-şi mai aminteşte. 


59 


Numai vilvoarea iruptă din nimic, dintr-o 
cremene şi-un amnar, i-a rămas ca un simbol al 
elementelor biruite, domesticite, aservite; ca un 
triumf al geniului practic şi inventiv, confundîndu- 
se cu imaginea lecturilor celor dintîi despre lupta 
omului preistoric cu inerția ostilă a materiei. 
Primul foc, primul opaiţ, prima luntre, prima 
pîrghie, prima unealtă... Închipuiri şi asemuiri 
naive, de copil îmbicsit precoce de litera cărţilor și 
refugiindu-se îndată de la realitate în lumea lor, 
spre minunarea plină de haz şi de protectoarea 
compătimire a lui Lupache Udrea, care altfel 
vedea, altfel înțelegea și altfel îşi trăia viața. 

Amintirea aceasta l-a îndemnat acum, după 
atiția ani, să încerce şi el. Simplă, nevinovată, dar 
irezistibilă curiozitate. 

Îşi spusese că aşa avea să-şi risipească gîndurile 
apăsătoare. Că așa va lepăda pojghiţa civilizată şi 
pedantă, încercînd prin propriile sale mijloace de 
dezrădăcinat să înveţe ceea ce pentru cel din urmă 
băie- țandru de la stînile de-aci înseamnă o joacă... 
Zece, o duzină de justificări. În afară de una, pe 
care n-avea curaj să şi-o mărturisească... 

Într-o tainiță a cugetului, mijise superstiţioasa 
iluzie că îndată ce va elibera și el vilvătaia din 
nimic, dintr-o movilă de vreascuri ca părintele său 
Lupu Udrea, din aceeași clipă, toate se vor limpezi 
cum i se limpezeau lui, va sfărma o vrajă rea, va 
birui duhurile viclean vrăjmașe cîte-i stăteau în 
cale. 

A încercat. A consumat o cutie de chibrituri. Și-a 
pătat un genunchi de pantalon c-un rotocol verde 
ca de spanac. Îl ustură pleoapele și vîrful 
degetelor fripte. 

Toate pentru asemenea jalnic rezultat! Fumul s- 
a întors la pămînt; jertfă respinsă de cer. 

Ca tot ce nu-i izbîndeşte lui de-o lună încoace. 

Octav Udrea a împrăștiat movila de găteje cu 
talpa ghetei. Parcă ar fi suprimat astfel mărturia 


60 


încă a unei experienţe care a dat greş, umilitor şi 
ridicol. 


61 


Apoi s-a depărtat cu mersul său șovăielnic de 
miop, sub bolta înaltă și sonoră a codrului. 

Era pădurea lui moştenită din părinţi, și se 
simţea străin în ea. A mai păşit o dată așa, cu două 
săptă- mîni în urmă, alături de un pădurar. A 
îndurat şi atunci încă o umilire. A fost încă o dată 
ridicol. Ca să nu calce în tăcere lîngă un om al 
pămîntului, un păzitor al avutului său, a socotit de 
cuviință s-aducă vorba despre vigoarea și vîrsta 
copacilor. 

A crezut că arată un fag. 

— Paltin, coane! l-a îndreptat, cu blîndete, 
pădurarul. 

A crezut că vorbeşte despre un ulm. 

— Adică fag, coane Octav, vrei mata să spui... 

A pomenit despre vînătorile care s-ar putea 
pune la cale în anii viitori, pentru a învia timpurile 
părintelui său. 

Pădurarul i-a amintit că începînd din iarna ce 
vine, domnul Noiică Gașpar porneşte tăierea şi i-a 
numărat pe rînd parchetele gata întocmite, 
măsurate și marcate, vîndute și încasate de conu 
Tăchiță Nedelcovici, avocatul și procuristul de la 
Piatra. Acestea el nu le mai știa. Sau dacă le-a știut, 
le uitase, ca tot ce se lega de gospodăria celor 
două moşii unite într-un singur trup şi lăsate pe-o 
singură mînă. 

Le cunoştea mai amănunțit pădurarul pe care 
nu-l mai văzuse niciodată și pe care se sfia să-l 
întrebe cum îl cheamă. 

A înțeles că-i de prisos şi imprudent să mai 
urmeze o discuţie atît de nenorocoasă. Simţea 
numai cum îl cercetează țăranul cu coada ochiului, 
nedumerit, c-un fel de milă şi poate cu disprețuire. 
Un stăpîn ce nu cunoaște numele copacilor din 
pădure și nu ştie cine și cînd și cum taie din 
această pădure, ce merita alt decît milă şi 
dispreţuire?... 

Octav Udrea şi-a tamponat tîmplele cu batista. 


62 


Umilirea și ridicolul îl torturau retrospectiv. 
Suvenirul lor neplăcut se împletea cu alte 
întîmplări prea de aproape înrudite. 

Tot astfel s-a dat pe față arendaşului că nu mai 
poate deosebi secara de grîu; unui țăran că habar 
n-are de orînduiala arăturilor şi semănăturilor. Nu 
se pricepea să le vorbească. Nu izbutea să și-i 
apropie. 

O dată, a întins mîna unui sătean. Omul s-a 
repezit plecat să i-o sărute şi el a tras repede 
palma îndărăt. 

Țăranul, Alecu Faraon, a înţeles gestul în felul 
său. A zîmbit mizerabil, răsucindu-și mîna cu 
pecingini şi spuzituri de pelagră: 

— Nu vă temeţi, coane, că leprica asta nu se ia! 
„Asta, după cum spune doftorul Năzdrăvanu de la 
Rosnov, îi boală numa de-a noastră, de-a caliciei, 
din păpușoiul aprins cu care ne hrăneşte domnul 
Nolică... 

Trebuia să găsească atunci un cuvînt potrivit. 
Nu l-a aflat. Omul a rămas cu părerile şi judecățile 
sale. 

Altă dată s-a întîlnit pe drumul satului cu 
învățătorul. Tînăr isteț şi inimos, din şcoala lui 
Spiru Haret. S-a pomenit vorbindu-i despre 
ridicarea țărănimii prin învățătură, după pilda 
Occidentului și despre misiunea dascălului de sat. 
Consideraţii generale și pedante, debitate într-un 
fel de pudoare, pentru a nu-și dezvălui prea 
devreme planurile spovedite într-o seară cu lună 
profesorului de agronomie Dimitrie Petreanu şi 
lui Yann, în cerdacul de la Zapodia. 

Toate i-au mai îndepărtat un om. l-a văzut pe fi- 
gură cum i se retrage, ca lumina de pe-o apă, 
bucuria întâlnirii și a cunoștinței cu proprietarul 
cărturar de la Paris. L-a ghicit cum se închide în el 
ca într-o ca- rapace. Parcă pornise cu elan să-i 
spună ceva şi, dezamăgit, a renunţat. 


63 


Încă o dată îi rămînea un mister fireasca 
ușurință cu care Yann, străin de neam şi de locuri, 
străin de limba, de credința şi de păsurile 
băștinașilor, le cîş- tigase îndată sufletul, se mișca 
liber printre dînșii ca printre bretonii lui de-acasă, 
îi înțelegea şi știa să se facă înţeles. 

El era aici mai străin decît un străin. 

În locul de naștere, mai străin decît se va fi sim- 
tind căpitanul colonial Yann de Kergolay, între 
indigenii din Laos și Anam. 

Pînă la plecarea lui Yann, mai nădăjduia o dezle- 
gare. Avea un sprijin. Un sfătuitor. Un om al spa- 
țiilor largi care nu se înfricoşa de rezistența 
elementelor. 

Singur, acum îl împresoară numai genii 
duşmane — s-ar spune răzbunătoare, expiatoare. 

Octav Udrea s-a oprit la marginea pădurii ca să 
privească desfăşurarea cîmpurilor, prin geamul 
ochelarilor cu rama de metal. 

Se întindeau mirişti și arături, porumbișşti cu 
frunza pălită de cei dintii fiori ai toamnei. Pluteau 
funigei în soarele palid. Satul se zărea aproape, în 
vale, cu urîtele acoperișuri negre, de paie şi 
strujeni. Pe sprînceana dealului din față se înălța 
conacul. Conacul copilăriei. Toate primenirile, în 
care îşi pusese o exagerată încredere, îşi pierdeau 
fața de la distanță. Casa era albă, spoită, cu 
ferestrele deschise în soare. 

Dar parcă înadins pentru a se măsura prin con- 
trast, sărea în ochi paragina înconjurătoare. 

Curtea rămăsese tot fără împrejmuiri, cu doi 
stilpi surpați în loc de poartă; livada tot 
sălbătăcită cu merii și nucii ştirbi din aliniere; 
plopul uscat; scheletele maşinilor de-acum 
douăzeci de ani îngropate în pămînt; tufișurile de 
bălării, urzici şi cucută, nalte cît statul omului. 
Toate cereau o mînă viguroasă şi o voință diîrză, ca 
să le aducă la ceea ce au fost. 

lar el nu se mai încumeta să le înceapă. 


64 


Plănuirile din pridvorul de la Zapodia s-au izbit 
de piedici neprevăzute chiar de dascălul de 
agronomie și de Yann. Atunci vorbeau despre 
obstacole în principiu, generale şi oarecum 
abstracte. Îl aşteptau aici altele, mai directe, pe 
care nici nu le bănuise, fiindcă n-avea mintea 
plecată spre ele și nici experienţa lor. Îl legau 
contracte de arendă, vînzări, cîştiuri încasate 
înainte, operaţiile domnului Tăchiță Nedelcovici, 
avocat şi procurist cu împuterniciri nelimitate. 


65 


Nolică Gașpar şi cumnatul său, Picu, scoteau 
îndată din sertar condici și contracte, chitanţe și 
zdelci legalizate; domnul Tăchiţă Nedelcovici 
dădea la iveală din ghiozdanul de piele umflat ca 
un geamandan alte chitanţe, contracte și procuri 
legalizate. Toate în cea mai perfectă regulă și toate 
zădărnicindu-i orice drept și orice putere pe 
moşia sa ohavnică. 

Stăpîn pe o mie cinci sute de fălci, aflase cu 
tristă uimire că nu e în stare să găsească suma cea 
mai neînsemnată, decît numai și numai prin 
bunăvoia acestui domn Nedelcovici și acestui 
Nolică Gașpar. Cînd a chemat procuristul să-i 
împărtășească proiectele de reformă şi de 
generoase împroprietăriri; cînd și-a pledat cu o 
imprudentă candoare cazul său de conştiinţă, 
domnul Tăchiță Nedelcovici nu şi-a săltat în hohot 
gușa cu triplu etaj, cum se temuse. 

A ascultat atent pînă la capăt. A luat apoi 
cuvîntul, subliniind că nu-și permite să comenteze 
nişte idei depășind competința sa. El discuta 
numai ca om de încredere și ca avocat, ținut să 
respecte paragrafele legii şi să apere de 
neajunsuri un client pe care l-a servit conştiincios 
aproape douăzeci de ani. Fiecare e liber să facă 
din averea sa ce pofteşte. Ce pofteşte şi ce poate. 
Să strice contracte, să împartă pămînt la ţărani, să 
aştepte pînă ce acest pămînt va fi achitat la Sfîntu- 
Aşteaptă de obștiile plugarilor. O desfacere de 
contract presupune însă judecată și despăgubiri. 
lar judecata cere timp — toate instanţele pînă la 
Casație — și despăgubirile înseamnă bani. 

Bani poate aduși proaspăt de la Paris, fiindcă 
aici şi ratele ipotecilor au fost amînate, prelungite, 
cîrpite cu alte ipoteci de-al treilea și al patrulea 
rang. Toate în cea mai perfectă regulă, după cum 
au făcut dovadă actele, borderourile, scrisorile şi 
procurile legalizate din ghiozdan. 


66 


Domnul Tăchiță Nedelcovici a apăsat cu un 
țăcănit scurt şi metalic încuietoarea genţii de 
piele. 

Odată cu procurile, actele şi borderourile în cea 
mai perfectă regulă, a închis acolo, ca într-o urnă, 


67 


toată cenușa proiectelor generoase pe care nici nu 
s-a ostenit să le combată. Le năruia realitatea cu 
rădăcini mai vechi și adînci. 

Avocatul şi procuristul său, domnul Tăchiță 
Nedelcovici, a plecat în trăsura pusă la dispoziţie 
de arendaș, ținînd cu latul palmei pe genunchi 
preţioasa arhivă din ghiozdan. 

El a rămas să măsoare cu pașii de-o sută de ori, 
în lung şi-n lat, încăperea care după noua 
orînduială a casei, se întîmpla să fie tocmai odaia 
unde  Lupache Udrea trata afacerile sale 
plugăreşti, cu negustorii de grîne şi de vite, cu 
procurişti și cu avocaţii altora, după alt tipic. 
Sumar, fără cazuri de conștiință, cu aprigă 
agerime de stăpîn care-şi apără avutul. 

Din acea zi nu mai plănuieşte nimic. Nu mai 
vrea nimic. Nu simte tăria să-şi spună neted că nu 
mai are ce căuta aci, măcar cîțiva ani încă, pînă ce 
contractele se vor desface de la sine și ipotecile se 
vor radia de la sine. Cinci-şase ani, i-a demonstrat 
domnul Tăchiţă Nedelcovici, cu cifre în cea mai 
perfectă regulă. 

Cinci-şase ani, în care el să nu mai atingă nici un 
venit. 

La toamna cealaltă expiră contractul de arendă 
al domnului Nolică Gașpar. Oferă fraţii Fischer 
arendă dublă. Oferă şi Nolică Gaşpar la fel. Cu 
riscuri de pagubă, dar numai fiindcă îl ține la 
Stănișoara alt contract mai lung, pe zece ani, 
pentru tăierea și exploatarea pădurii. Pădurea 
vînătorilor care au fost și nu vor mai fi. 

Concluziile domnului Tăchiţă Nedelcovici îl 
osîn- desc astfel să stea mosafir acasă la el; să 
privească pe geam cum alții lucrează, adună, 
încarcă şi cară pe moșiile sale, care nu mai sînt ale 
sale. 

Octav Udrea se apropia de sat. A zărit de 
departe arendașul călare, trecînd de la un lan de 
porumb, spre magazii. Nolică Gaşpar l-a ocolit. A 


68 


tăiat drumul pe-un hat, pe urmă peste miriști şi 
arături. 

O face înadins, din prevăzătoare socoteli. Nu 
vrea să se bage în sufletul proprietarului; să pară 
că-l cul- 


69 


tivă pentru a prelungi contractul. Întru aceasta are 
mijlocitor mai sigur. Pe Octav Udrea îl bucură 
asemenea discreție, pentru alte pricini. Nolică 
Gaş- par, crescut și trăit la ţară, fecior de orîndar 
şi el însuși fost orîndar al unui ratuș de drumul 
mare, are înfățișare și apucături de om al 
cîmpului. E ars de soare, se ţine bine în şea, 
aleargă din zori după treburi al căror rost îl 
cunoaște, ştie să împartă porunci și să se facă 
ascultat, chiar dacă poruncile sînt neomenoase și 
istovesc vlaga pălmașilor. 

El umblă fără nici um căpătii, ca un tîrgoveţ vile- 
giaturist, cu un bețigaş de alun în mînă. 

Stăpînul Stănișoarei a lepădat varga de alun în 
marginea șanțului. 

A intrat în sat. 

Şt îndată au început să-l latre cîinii ca pe-un ve- 
netic, să-l privească femeile ponciș pe sub tulpane, 
să-i fugă copiii din cale, ascunzîndu-se după 
gardurile surpate. 

E încă o rană fără balsam. 

Se aşteptase să-l întîmpine țăranii cu semne de 
bucurie. Biserica satului a fost zidită de-un Udrea, 
spătarul Alexa. Alt, Udrea a durat podul de piatră 
şi a rînduit ogoare de veci însurăţeilor, pe vremea 
lui Cuza-Vodă. Lupache Udrea nu se dădea în 
lături să boteze, să cunune şi să înzestreze fetele 
gospodarilor mai nevoiaşi din cele două sate. Era 
în aceeași vreme temut și iubit. El, cel din urmă al 
lor vlăstar, venise adus de hotărîri mari, gata să se 
despoaie de-o jumătate a avutului. 

lar toţi îl cercetează bănuitori. Păţeşte aidoma 
ca eroii lui Lev Tolstoi, mînaţi de intenții 
mărinimoase şi cazuri de conştiinţă, care nu 
găsesc crezare. Socotise că e numai literatură; o 
înșiruire cam forțată de plăzmuiri scriitoricești. Și 
iată că viaţa cea în- deaievea le confirmă și le 
depăşeşte! Aceleași cauze, aceleași împrejurări — 
aceleași efecte. 


70 


Întru amarul și desăvîrşita lui descumpănire, 
trăite, nu plăzmuite. Răni vii, în carne vie, 

Fiecare vorbă şi faptă i-au fost răstălmăcite 
pidos- nic. În alte împrejurări l-ar fi amuzat, 
fiindcă unele intrerpretări sînt într-adevăr de-un 
comic irezistibil. În starea lui de bolnavă ascuţire 
a nervilor, toate însă îl dor şi-l descurajează. 

Împins de îndeletnicirile cărturăreşti, 
amintindu-şi mustrarea lui Yann, a lăsat sub cheie 
materialul încă neclasat pentru cel de-al treilea 
volum de hagiografie şi mitologie bretonă. 

S-a gîndit să adune alt material, de aici de unde 
s-ar fi cuvenit să înceapă. Două săptămîni purtase 
un carnet în buzunar și notase răbduriu anumite 
cuvinte, zicale şi eresuri, însoţite de anumite 
semne. 

Alecu Faraon, același țăran cu miinile spuzite de 
pelagră, a scornit de îndată în sat zvonul şi îngri- 
jorarea că acum le-a mai căzut pe cap şi stăpînul 
moșiei, cu o condică unde însemnează cine ştie ce 
puneri la cale de alte dăjdii și corvezi, ca şi cum nu 
le ajungeau lor destulă pacoste, condicile 
domnului Nolică Gaşpar. A aflat-o aceasta chiar de 
la copila lui Alecu Faraon, Frăsina, slujnicuța pe 
care, le-a cedat-o soţia arendașului. 

Fata, ascuţită la minte și la vorbă, a povestit 
întîmplarea rîzînd, ca o năzdrăvănie a lui taică-su, 
care și prin somn visează numai condicile 
învoielilor și datoriilor ce-l ţin rob pe viaţă. 

Lui i-a rămas ca un simpton iremediabil al 
prăpas- tiei căscată între nevinovatele sale intenţii 
şi oamenii locului. 

A renunţat la carnet, la culegeri de folclor şi ere- 
suri, la romantice expieri. Alecu Faraon a înţeles 
în felul său că i-a isprăvit de trecut pe toţi la răboj 
şi aşteaptă să le cadă din zi în zi urgia gloabelor și 
angaralele născocite de boierul de la Paris. 

lar de atunci, s-au adunat alte încă și mai 
strimbe presupusuri. I le raporta fetița vioaie şi 


71 


sprintenă la vorbă, cu același rîs, fără să bănuiască 
împunsăturile care-i mergeau de-a, dreptul la 
inimă. 


2 


A scăpat cuvînt cîtorva bătrîni, despre gîndul să 
împartă cîndva o parte din pămînt țăranilor. O 
babă solomonăreasă, Acsinia Țuţuianca, s-a aflat 
îndată a şti că aceasta a fost dorința răposatului 
Lupache Udrea, lăsată cu limbă de moarte și 
nesocotită de feciorul plecat în străinătăți. Mai știa 
baba Acsinia Țuţuianca și cum l-a mustrat cugetul, 
pînă ce l-a adus să-ncerce a se spăla de păcat. 
Numai că-i prea tîrziu! L-a ajuns blestemul 
oamenilor bîntuiţi de leprică și l-a lovit mînia lui 
Dumnezeu. L-a pedepsit cu stingerea neamului, 
hărăzindu-i o soaţă stearpă, de altfel o papistașă 
care-și face crucea cu palma întreagă în fața 
altarului zidit de străbunul lor, spătarul Alexa. 

Și tot această babă solomonăreasă i-a mai găsit 
vină că poartă o bărbiță necăjită, de țircovnic, ne- 
vrednică de barba stufoasă și mîndră a părintelui 
său, Lupache Udrea, vîrtos urmaș al ctitorilor din 
zugrăveala bisericii. Asemenea scorneli n-ar fi 
meritat oare un săltăraş aparte în fișierul unui 
specialist al folclorului, eresurilor și psihologiei 
populare? 

Durau însă un pat de spini, pentru nesomnul 
unei fiinţe rănite ca dînsul. 

S-a strecurat prin sat ca un dușman al satului. A 
intrat la curte printre cei doi stilpi de poartă, fără 
poartă, urîți și surpaţi. A zdrobit sub talpă florile 
tî- ritoare de portolac, vegetația gelatinoasă şi 
prăfuită, desertică, de ruini şi dezolare. 

Înainte de a urca treptele, s-a oprit să-şi 
liniştească respiraţia; să-și alcătuiască o figură 
mai puțin mîh- nită, fiindcă înlăuntru îl aștepta 
altă confruntare. 

Din încăperile de jos, unde se afla exilată familia 
domnului Nolică Gaşpar, cinci capete de copii se 
ițeau la ferestre, spionîndu-i mișcările. Alungați 
din chioșc și din livadă de prezenţa proprietarului, 
însemna şi pentru aceştia un oaspe nepoftit. 
Coana Zina Gașpar, gaşperița cum îi spuneau 


73 


oamenii, îşi strunea pruncii, cu ostentativă 
severitate, dovedind că nu ezită să-şi supună 
progenitura la martiragiu, numai pentru a asigura 
liniştea şi toată lărgimea stăpînilor de la Paris. 

Copiii pîndeau pe furiș, îi cercetau ca pe niște 
animale curioase printre gratiile menajeriei; 
apăreau şi dispăreau la distanţă, în tufișuri de boz 
şi după magazii; făceau ocoluri pe-o rază dinainte 
fixată de soția arendașului. Altă senzație 
intolerabilă. Fără îndoială că acum un glas a 
strigat ceva în încăperi, căci capetele au dispărut 
de la fereastră ca broaștele în baltă. Dar le știe 
privirile nedeslipite, din umbră, în adîncul odăilor. 
Aveau vreo vină? Erau numai copii și el devenise 
dușmanul lor. 

Într-un acces de eroică energie, Octav Udrea a 
hotărît să cheme chiar în acea seară arendașul şi 
să-l invite a ridica neomenoasa poprelişte, pe care 
nu el a cerut-o. 

Atât e tot ce găsise într-o zi, pe măsura puterilor 
sale, pentru alinarea neliniștilor din cuget. 

Anne-Marie își ascundea ochii plînși. 

Vorbea cu fruntea înclinată prea mult deasupra 
dantelei. 

Pînă și această dantelă, începută de-o lună şi 
acum aproape isprăvită, era pentru Octav Udrea o 
mută şi atroce mustrare. 

Altceva nu putea oferi schimnicia de la 
Stănișoara, unei femei deprinsă cu neastîmpărul 
altei vieţi. 

S-a aşezat în jilțul de alături. I-a luat încetișor 
lucrul din mînă. Anne-Marie a ridicat ochii de 
culoarea oceanului, cu lichida lucire împiclită, ca 
oglinzile ca- re-au stat prea îndelung la întuneric 
şi au mucezit. Ca toate oglinzile din această casă. 

A încercat să suridă. Ce biet suris, trist şi 
crispat, fără curaj! 

— Cum îţi mai merge infirmeria? a întrebat 
Octav, dezmierdîndu-i mina subțire şi lungă. 


74 


— Cu aceasta bine. Am să-ţi arăt... 

Era o aluzie la infirmeria de mobile, de tablouri, 
de argintării vechi, de scoarțe, șaluri și perdele. 
Tot ce-a putrezit, a coclit, a ruginit; şi tot ce-a fost 
devorat de molii, în încăperile zăvorite vreme de 
atîția ani. 


75 


Cealaltă  infirmerie, pusă la cale după 
consfătuirea cu tînărul doctor Năzdrăvanu de la 
Rosraov (de fapt o farmacie gratuită pentru 
bolnavii de pelagră, femeile lăuze și copiii 
malarici), a rămas cu dulapurile închise. În cea 
dintîi duminică s-au înfățișat trei femei, numai 
trei, cu toate chemările şi zvonul împrăștiat în 
sate de vătăjeii primăriei. O oarbă, o oloagă și o 
nevastă c-un copil epileptic. 

În a doua duminică nimeni. 

Ce încredere să aibă oamenii într-o străină, care 
nici nu le cunoaște graiul, și în picăturile amare 
din cîteva şipuri, în prafuri şi pilule ca alicele, care, 
chiar după mărturia doctorului Năzdrăvauu, nu 
pot tămădui o oarbă, o oloagă și un copil cu ducă- 
se-pe-pustii? 

Leacurile şi  descîntecele babei  Acsinia 
Țuţuianca puteau ceva mai mult. Iar 
solomonăreasa n-a stat cu mîinile în sîn şi cu gura 
cusută. Purtîndu-şi din poartă în poartă bărbia 
sucită în sus din nodul broboadei ca un vîrf de 
opincă, le-a dovedit tuturor cumetrelor cîte parale 
pot preţul închipuitele doftoricafe primite din 
mila unei papistaşe, însemnată de Dumnezeu cu 
pecetea stîrpiciunii. O papistașă fără trecere, nici 
la Dumnezeu nici la Diavol, deoarece nu-și aflase 
leac la meteahna ei, înainte de a o apuca jalea și 
îndurarea pentru pătimirile altora... 

Anne-Marie a răscolit sub ziarele de pe măsuţă: 

— Am găsit într-un sertar secret de scrin 
aceasta... Un album... 

A tras la iveală albumul cu scoarțele de 
marochin roşu și cu încuietori aurite, întînzîndu-l 
cu mișcări line, așa cum atingea ea, cu o delicateță 
de adevărată infirmieră, tot ce era relicvă de 
familie în această casă, ca și în castelul lor vechi, 
sărac dar conservat cu pietate, din Bretania. 

— Nu mi-am permis să încerc a descifra ceva... 
De altfel ce-aș fi înțeles, cu cele două sau trei sute 


76 


de cuvinte romînești, învăţate de la tine și de la 
Frosînel?... N-am darul lui Yann... 


77 


Vorbea repede, silindu-se să zîmbească și să-și 
ascundă neliniştea. 

Cu încordată atenţie urmărea însă impresiile pe 
chipul lui Octav. Făcuse bine ori nu, 
dezmormîntind un album de familie, dintr-un 
sertar secret de scrin?... Poate a profanat cine ştie 
ce taină... Poate a tulburat cenușa cine ştie cărei 
drame. Mai prudent era poate să-l fi lăsat pentru 
totdeauna, culcat în micul său alcov capitonat cu 
pluş, așa cum l-a găsit și n-avea să-l mai găsească 
nimeni. 

Octav răsfoia paginile cu litere pale, scrise de 
mîna unei umbre. 

— E scrisul mamei... 

În ochii Anne-Mariei a crescut neliniştea. 

— Şi e vorba de mine... a adăugat Octav. 

Anne-Marie a respirat. Trecuse poate pe lîngă o 
mare primejdie. 

— Un jurnal din anii cînd eram copil, urmă 
Udrea, pînă în toamna cînd m-a adus tata la Paris, 
la Louis le Grand... 

Glasul îi tremura. Din foile albumului se 
desfăcea o caldă fantomă. Se pleca în rochia lungă 
şi neagră, cu cingătoarea de argint, deasupra 
jilțului, același unde a stat suspinînd copilul 
înainte de a fi pornit în pribegie, la colegiul Louis 
le Grand. 

Anne-Marie a reluat lucrul. El a încercat să se 
împotrivească: 

— Nu. Te rog... 

Pusese albumul la loc, sub ziarele franceze. Ea l- 
a mustrat: 

— La aceasta am ajuns, Octav?... Atît de puțin 
sinceri unul cu altul?... Spui că e un jurnal al 
mamei tale. Că e vorba de tine... Nu pot să cred că 
te rabdă inima să-l închizi, ca registrele 
arendaşului, înainte de a-l citi din scoarță în 
scoarță... 


78 


— N-am pretins aceasta, Anne-Marie! protestă 
Octav Udrea, ciugulindu-și bărbița. Recunosc... Il 
voi 


79 


citi, îl voi devora din scoarță în scoarță... Am s-o 
fac diseară... Miine... Te-am lăsat atitea ore 
singură... Ce-ai avea drept să crezi? 

— Fă-mi plăcerea şi uită că sînt lîngă tine. Altfel 
rămîn cu impresia că stau între tine și amintirea 
mamei tale... Nu știu cum să-ți spun... Că o alung. 
Că o sacrifici pentru mine... E prea complicat... 

— Dar Anne-Marie, pentru Dumnezeu, cum îţi 
pot trece asemenea bănuieli prin minte?... se 
alarmă Octav, necăjindu-şi ochelarii pe nas. E 
absurd şi monstruos... 

— Îmi trec acum multe bănuieli, absurde şi 
monstruoase, prin minte. Existența de aci ne 
înstrăinează, Octav!... Ne-a adus la acest exces de 
reticenţe... Ne temem unul de părerea şi de gestul 
şi de intenţia și de gîndul celuilalt. Credem că ne 
cruțăm reciproc şi ne izolăm în noi... 

Ochii muiaţi în lacrimi și glasul în plins au 
împiedicat-o să urmeze. Era din același sînge cu 
Yann, tare și energică, acceptînd curajos viața, ca o 
făptură puțintică la înfățișare în care vibra însă un 
arc mereu încordat. 

Pînă aici, Octav n-o văzuse niciodată plîngînd. 
La Paris şi în Bretania, asupra sa apăsau toate 
grijile mărunte și mediocre ale existenței. Îl 
ocrotea matern, cruțîindu-l de ele, măcar că era cu 
zece ani mai tînără. Și tot ea fusese cea care-l 
susținuse în plănuirile de la Zapodia, gata să se 
expatrieze, să-i fie de-un ajutor, să-l sprijine în 
amănuntele practice ale vieții, știindu-l șovăielnic 
şi dezarmat. 

Acum îi picurau lacrimi în plasa de dantelă. 

A vorbit, scuturîndu-se de această slăbiciune: 

— Fă cum te-am rugat, Octav!... Stai aici, citeşte 
şi uită că sînt lîngă tine... Dacă nu vei fi vrînd 
cumva, să plec în altă cameră... 

El a îngăimat ceva. N-a lăsat-o să plece. A primit 
albumul în mînă. L-a deschis. A citit, întorcînd 
foaie după foaie. 


80 


O viată care a fost. O viată concentrată cu totul 
şi cu totul numai asupra lui, cum n-a știut-o. 
Fiecare cu- vînt, toate nimicurile, toate faptele 
banale ale copilului se aflau consemnate cu 
proporții de eveniment: „Astăzi Octav a gîngurit 
întiia oară mamă... Mama! Mama!... Ce emoție 
poate provoca o singură vorbă!... Răceala lui Octav 
a trecut... O spaimă exagerată, cu medic adus în 
toiul nopţii și cu argaţi trimiși călare prin viscol 
după medicamente la Piatra; o spaimă de care 
Lupu a rîs şi va fi pentru el un nou prilej de ta- 
chinări... Mă întreb ce se petrece oare în mintea 
unui copil? Aseară Octav a întins mînușitele după 
lună: Vreau luna! Spune tăticului să-mi dea luna... 
Pentru dînsul atotputernicia lui Lupu e în afară de 
orice discuţie. Luna, soarele de pe cer, universul, 
se supun la porunca lui. Tăticule, spune vîntului să 
se oplească!... Astăzi, 7 decembrie, Octav a scris 
cea dintii literă, fără să-i port mînușiţa. Un o 
strîmb, şi tremurat ca un covrig... L-aş dori cu 
îndîrjirea moștenită de la tată şi cu inocenta mea 
pasiune pentru lecturi... Lupu deschide o carte la 
trei luni și adoarme după trei pagini. Pentru viata 
lui Octav, aș dori să-i pregătim altceva...” 

Amurgul s-a lăsat pe nesimţite. Umbrele s-au 
prelins în cameră. 

Frăsina, slujnicuța de-o şchioapă, cu boneta 
bretonă de dantelă și cu șortuletul alb croit de 
Anne-Marie, a adus sfeșnicul cu lumînarea 
aprinsă, purtîndu-l înalt, în dreptul frunţii, ca o 
făclie în procesiunile armo- ricane. 

La semnul mut al stăpînei, cu degetul ridicat la 
buze, a pășit în virful picioarelor, pătrunsă de 
gravitate, deşi intrase c-un sclipet de hlizire în 
ochi ca să raporteze înc-o năzdrăvănie aflată din 
sat. 

A aşezat sfeşnicul pe masă. S-a retras tiptil. 

Octav Udrea n-a știut cînd venise, cînd a plecat, 
cînd s-a întunecat şi de cînd citea la flacăra lumi- 


sl 


nării. Nu şi-a dat seama nici cum a închis albumul 
după 


82 


ultima foaie şi cînd a rămas cu el pe genunchi, cu 
ochii în gol. 

Anne-Marie îl privea zîmbind trist, aşteptînd. O 
mai simțea oare lîngă dînsul? 

Albumul acela oare nu-i mai înstrăinase încă? 

Ea săvirşise doar tot ce-i stătea în putință 
pentru a însufleţi viața moartă de aci. Cu oamenii 
n-a izbutit. Cu asemenea oameni... Fostul vizitiu, 
Farcaș, moşneag surd şi abrutizat... Baba din 
curtea arendașului, păzitoarea de giîște, cu 
privirea pierită, cu pielea tărcată de pecingini 
vinete și jupoiate pe-alocuri pînă la carne vie... 
Toţi dau tîrcoale casei ca niște spectre; arătări de 
azil... Cu aceştia n-a izbutit. Nici nu este o putere 
pe lume să mai izbutească. Nu se-ntorcea chiar 
Yann, spăimîntat de-o beznă şi-o mizerie cum n-a 
văzut el nici în colibele Asiei?... Dar își luase asu- 
pra sa şi izbutise în alte îndatorinți femeiești... 
Infirmeria ei de mobile... Cînd i-a vorbit întîia oară 
lui Octav, a suris cu neîncredere: „Zi cimitir, nu 
infirmerie, Anne-Marie!” 

Acum s-a convins, recunoaște, că a făcut totul cu 
o înțelegere subtilă, fiindcă ea știa cum toate 
lucrurile care au stat cîndva în apropierea omului 
capătă un spirit, o viață a lor, trăiesc şi mor. Devin 
calde, încep să ne cunoască și să ne iubească, 
poate că meditează asupra noastră. Așa erau, aşa 
sînt toate lucrurile lor vechi, în castelul din 
Breiania. Așa vor fi fost și acestea. Le-a găsit terne 
şi moarte, reci, sarcofagii. Panoplii de arme 
coclite, perne şi şaluri mucede, încuietori ruginite, 
scrinuri de pe al căror lemn s-a şters luciul 
miîinilor... Căldura misterioasă care însuflețește 
lucrurile neînsufleţite se retrăsese de-aici... 

Totuși a izbutit s-o readucă treptat. Obiectele, 
mobilele,  resuscitau. Începeau din nou să 
participe la viața omenească, după ce-au zăcut 
părăsite, uitate, departe de oameni, într-un 


83 


cavou... Şi aceasta era numai meritul ei, miracolul 
ei, venită dintr-o ţară unde 


84 


durează cultul acestor scrinuri şi paturi și mese şi 
mărunte obiecte familiare, transmise din 
generație în generație să păstreze o continuitate a 
vieții dincolo de morţi... Cînd miracolul va fi 
deplin, atunci poate că și Octav se va simți în 
sfirşit la el acasă, aici, unde e atît de străin, atît de 
nefericit și străin! 

Anne-Marie a ridicat ochii de la bărbatul 
îngîndu- rat, cu privirea în gol diupă ochelarii cu 
arcuri de sîrmă. l-a plimbat cu mulțumire de sine 
şi c-un început de curaj, la pereţii încăperii 
căptuşiți cu scoarțe în culori stinse, șaluri şi 
panoplii, portrete în rame de aur. 

Necunoscuţii aceștia în costumele lor orientale, 
începeau s-o cunoască. Femeile acestea în cadre 
ovale, cu umerii goi șt pieptănătură romantică, 
începeau s-o primească în lumea lor, care a fost 
moartă și a înviat prin ea, din cenușă, din cocleală 
şi putreziciune roasă de molii. Alesidele lor le-a 
găsit, şalurile lor le-a găsit. După ce s-a risipit 
mirosul muced din rochiile vechi de atlas şi 
brocart, a prins să adie şi parfumul lor 
melancolic... Parfum stins, de trandafiri, de liliac, 
de iasomie, ca pentru aceste locuri și acele 
timpuri... 

Acesta e spătarul Alexa? Cu tot costumul de 
aspect asiatic, are ceva din cutezanţa şi privirea 
aventurosului navigator Yves-Joseph de 
Kerguelen-Tremarec, care a debarcat întîia oară 
din corăbiile sale cu pînză, în arhipelagurile 
mărilor australe... Femeia aceasta în costum din 
epoca lui Louis Philippe, sau a lui Ioniță și 
Mihalache Sturza după numărătoarea de aici, e 
bunica lui Octav... O bunică la vîrsta dinainte de a 
fi fost mamă, zugrăvită la douăzeci de ani... Inelul 
de pe deget e acum pe degetul ei... Așa cum a dorit, 
cum i-a cerut Octav... 

Dar trecerea aceasta în revistă a rămas pentru 
totdeauna neisprăvită. 


85 


Un răsuflu de vînt a intrat pe geamul deschis și 
a hăpăit flacăra lumînării ca un cîine. 


86 


S-a lăţit întuneric brusc. Nepătruns. Și atunci, 
din întuneric, Octav Udrea rosti, ca şi cum 
întunericul acesta îl aşteptase: 

— Anne-Marie, trebuie să plecăm de aici. Nu 
mai avem ce căuta aici!... 


6 


Acceleratul de Ostanda intra în ţară cu două ore 
în- tîrziere. A trecut frontiera la Burdujeni, odată 
cu răsăritul soarelui. 

În vagonul de dormit, conductorul prezenta 
pașapoartele pasagerilor de clasa întîi: domnul 
Jack Me- doveanu, Magda și Edgar Asan, Mihai 
Tăut. Toate cu nenumărate vize de intrări și ieşiri, 
cu peceți şi parafe din Franţa, din Austro-Ungaria, 
Italia și Germania, Belgia şi Elveţia. Adevăraţi 
călători de rasă, voiajind cu enorme piramide de 
bagaje, mărinimoșşi la bacşiș, cum mai sînt doar 
principii, ducii şi conții ruşi și poloni, la această 
periferie răsăriteană a Europei. 

Edgar Asan s-a interesat de vagonul-restaurant. 

— Puteţi trece... A fost atașat imediat alături. 

Conductorul salută zîmbind și lipindu-se cu spa- 
tele de geam, ca să-i facă loc. În două zile şi trei 
nopți învățase să-și cunoască bine mușteriul. 
Inaugura și închidea vagoanele-restaurant pe tot 
parcursul, în afară de orele siestei. Bombonel 
Asan a bătut și în celelalte uși: 

— Jack! Mihai! Isprăviți odată, monșer!... Parcă 
sînteți Magda, de vă mocoșşiţi atît! 

Magda Asan rămăsese și rămînea în cabină, 
pentru a împacheta în geamandane toate lucrurile 
răvăşite de Bombonel, care din fiecare valiză şi 
trusă a avut ceva de scotocit, de scos, de aruncat. 
De altfel, ceruse să-i servească şocolata aci. N-o 


87 


pasionau discuțiile bărbaţilor la mesele lor 
nesfîrşite. 

A întredeschis ușa, strecurînd capul c-o aureolă 
de hîrtiuţe roz, numai ca să-l implore încă o dată: 

— Bombonel! Te rog, cel puţin începe cu sticla 
de Vichy! 

— Bine! încep cu sticla de Vichy... a consimţit 
Bombonel plictisit, gesticulînd cu sticla de Tokay 
în mînă, fiindcă la proviziile vagonului-restaurant 
adăuga spre completare diferite specialități extra, 
recoltate în drum. 

Au luat loc cu toţii la masă. Erau cei dintii, în va- 
gonul aerisit, cu fețe şi şervete de albul zăpezii, cu 
lumina răsăritului în geamuri. Jack Medoveanu, 
proaspăt bărbierit, înmînuşat, mirosind a colonie 
şi a briantină. Mihai Tăut cu lavalieră de 
aristocratică boemie şi lucitoare chelie garnisită 
circular, în chip de compensare, cu ondulate plete 
cărunte. 

Veneau din direcții deosebite, de la băi, 
cazinouri și plimbări cu itinerariul prelungit în 
orașele Germaniei, pe ţărmul Rinului, după ce-au 
străbătut ca de atîtea ori Franţa, Italia de Nord, 
Elveţia și Tirolul. 

S-au întîlnit din întîmplare, la Berlin, în gară. 
Grupul Asanilor sosind de la Ostanda; Jack 
Medoveanu şi Tăut, din Alsacia și Palatinat. Îi 
aducea toamna în țară, pentru un popas de cîteva 
luni, înainte de sezonul Parisului şi al Rivierei. Îşi 
împărtășeau impresiile cu aprinse ciocniri de 
păreri, fiindcă altceva căutase fiecare şi altceva îi 
încîntase. 

Jack  Medoveanu, pionierul progresului, era 
entuziasmat de tehnica și de mașinismul german. 
Bombonel Asan, întocmind un copios și savant 
menu de dejun matinal, cu elemente din break- 
fastul englezesc şi zacusala rusească (ochiuri, 
şuncă, mușchiuleț şi peşte afumat, brînză, 
compoturi şi fructe); se rostea cu adîncă scîrbire 


88 


despre bucătăria germană, contestînd astfel orice 
drept la viitor, unui popor care încă n-a învățat să 
mănînce. Mihai Tăut, indiferent la deliciile 
stomacului, evoca Rinul cu citate din Heine în 
tălmăcirile lui Iosif. 
Au căzut de acord, la o singură a sa exclamaţie: 
— Ah! Toamnele noastre!... 


89 


Arătase pe fereastra vagonului. Ca la un semnal 
au privit toți. Soarele dimineţii scălda în proaspătă 
lumină o dumbravă de mesteacăni diafani, o 
pajişte încă neatinsă de brumă, un lung convoi de 
care încărcate cu grîne, pe şoseaua străjuită de 
plopi uriași. 

— Acestea nu le are nimeni! a recunoscut Jack 
Medoveanu, privindu-le prin monoclu. 

— Te cred!.. Spațiu. Abundenţă. Orizont cu 
ondulații moi. Lanurile noastre, finețele noastre! 
Codrii noștri... Și cerul nostru... E o poezie pe care 
o ignorăm, o descoperim şi o preţuim cîteva zile, 
numai cînd ne întoarcem din străinătate... stărui 
Mihai Tăut. 

Apoi surîzînd: 

— Aţi observat că de cînd am trecut graniţa, 
vorbim numai romîneşte? Instinctiv... Ca un 
omagiu adus acestui pămînt!... Ne ține numai pînă 
la Bucureşti... Dar tot e ceva... înseamnă că nu 
sîntem atît de înstrăinaţi, cum ne-au stigmatizat 
întrunirile studențești, în mart, după scandalul din 
Piaţa Teatrului. 

— Lasă  inepţiile acestea! îl  întrerupse 
Bombonel Asan. Și observă altceva!... Observă cum 
se încorporează țăranul romîn în peisagiul... 
Țăranul şi vitele... Cămașa albă, boii în jug... 
Compară-l cu ţăranul Occidentului, francez şi 
german, care nu se încadrează în natură. 
Distonează... Sîntem un popor de incomparabilă 
fineţe estetică... Priveşte un autentic Grigorescu! 

Lenevos, indica peste umăr cu havana, peisagiul 
lui Grigorescu rămas în urmă: un car cu boi, o fe- 
meie cu furca în brîu alături, pe-un drumeag 
înclinat între tufe de măcieşi, în pulberea aurită de 
soare. 

Acceleratul a trecut în dreptul unui conac. O 
alele boltită de tei. Un parc. În fund, pe umăr de 
deal, clădirea albă cu stilpi și cerdacuri, ferestrele 
cu perdelele trase, iederă şi viță sălbatică, o fîntînă 


90 


şi stoluri de porumbei. Zburda un mînz. Lucea în 
vale un iezer. Dincolo se revărsa satul cu risipitele 
căsulii, în pitorească neorînduială, după sălcii 
stufoase. 

Totul idilic, bucolic, patriarhal. 


91 


— De ce n-ai imortaliza tu viaţa aceasta, Mihai? 
a întrebat Bombonel Asan, cu intonaţie de severă 
admonestare, _uitind sau  absolvindu-și cu 
desăvîrşire iremediabila sa lene şi făcînd semn 
chelnerului să ridice sticla de Vichy nedesfundată. 
E o lume care se duce, după cum pretind toți... 
După cum pretinde Paulina Gorjan... După cum ne 
asigură Jack şi ne-o demonstra individul din 
restaurantul gării, la Berlin... Cum îl chema, 
monșer, că ţie îţi tot dădea asalt? 

Jack Medoveanu şi-a crispat dezgustat cutele 
obrazului în jurul monoclului: 

— Hagi-lordan se numeşte, lordan Hagi- 
Iordan!... Mersi de compania pe care mi-o acorzi. 
Un şnapan!... 

— Şnapan, dar, în concluzie, îți cînta în struna 
ta. „Aveţi dreptate, stimate domnule Medoveanu... 
Vremea agriculturii latifundiare a apus. Viitorul 
Romîniei e în petrol... Mă las de agricultură! O 
singură sondă produce cît o moșie...” Progresul 
tău, Jack! Sondele din valea Prahovei vor ucide 
curînd, curînd, aceasta... Ceea ce au apucat să vadă 
ochii noştri şi nu vor mai trăi copiii noştri... 

Havana dintre degete întîrzia în gest elegiac, 
spre culmea rămasă departe, cu albul conac în 
parcul împrejmuit de ziduri. 

Sinceri erau toţi. De-o sinceritate inconsistentă 
şi fără durată, fără efect, ca tot ce spuneau, ca tot 
ce făceau, repetau. 

Cînd parcul a dispărut de pe orizont, Bombonel 
Asan și-a rehiat admonestarea: 

— De această viaţă care se duce, ai datoria să-ţi 
legi numele cu un roman, dragă Mihai. Pentru 
clasa noastră ai datoria; pentru talentul tău... Cît 
mai e timp.... 

Mihai Tăut n-a scris şi nu va scrie niciodată un 
roman. Se mulțumea să le povestească, 
improvizîind pe loc cu o prodigioasă fantezie. 
Îndată însă a recunoscut că pentru clasa sa şi 


92 


pentru talentul său, are datoria să scrie un roman. 
Și a început să-l istorisească, inspirat de conacul 
alb şi idilic: 

— O dimineaţă de toamnă bucolică... O toamnă 
de-a noastră, ca aceasta... În dosul perdelelor 
trase, într-un ietac, cu miros de mere și gutui, 
doarme eroina. Suride prin somn, fiindcă prin 
somn îi murmură în ureche gînguritul alintat al 
porumbeilor de la geam... Să-i căutăm un nume. 
Fără nume n-o văd.. Numai numele mi-o 
materializează... În orice caz, un nume din cro- 
nicari... 

— Spune-i llisafta! a surîs sarcastic Jack Medo- 
veanu, neînduplecat dușman al literaturii 
indigene, cu baci, cu miros de stînă, țîrliit de fluier 
şi cu episoade preluate din letopiseţile lui Neculce. 


Alt tren purta țăranii Făgărașului, de la 
Expoziţia Jubiliară, spre Constanţa, la mare. 

Erau oameni spătoşi, osoși şi voinici, îmbrăcaţi 
în zeghe şi ițari. Femei cu velitoarea albă sucită ca 
un turban pe părul împletit în coade, cu pieptare 
strîmte și înflorate, cu învristate catrințe în 
luminoase culori. Oameni tari ai satelor, cu porturi 
şi datini pe care nu le-a putut stinge asupritoarea 
stăpînire de peste străine hotare. 

La podul de la Cernavodă, trenul s-a oprit cu 
gemăt de osii. Au coborit mecanicii să ciocănească 
şi să meșteruiască roți. Au coborit și unii drumeţi, 
să-și dezmorţească picioarele şi să-și amăgească 
aşteptarea. 

Din cîmpuri cu arătură nouă s-au desfăcut cîțiva 
muncitori ai locului. Au lăsat plugurile în brazdă şi 
s-au apropiat minunaţi și sfioşi, în straiele lor 
urîte de şes şi de calicie, să-și vadă frații. 


93 


Părintele Inocenţiu Bîrlea din Arpașul de Jos a 
găsit cu cale a pune întrebări, ca între fraţi care nu 
se cunosc şi vor a se cunoaşte: 

— No, mere arătura, mere? 

— Merge, părinte! Că altfel ne pișcă harapnicul... 

— Dar al cui e, mă rog frumos, cîmpul pe care-l 
lucraţi, de e nevoie de harapnic? 

— Al boierului! Al cui să fie? 

— Și cum îl cheamă pe boier? 

— Oreste Vlahopulos. Domnu Oreste... 

— Doară c'aiesta nu-i nume de romîn! 

— Nici nu-i romîn, părinte. Grec toată ziua. 

— Rău-i tare? 

— Cum îs toți boierii, părinte... Grec, romîn, 
jidov, armean; pentru noi totuna... 

— Da pămîntul vost unde-i, oameni buni? 

Oamenii buni s-au uitat unul la altul. A răspuns 
unul, pentru toţi: 

— La cimitir, părinte. Acolo-i pămîntul nostru, 
că altul n-avem. 

— Nu, că n-oi crede-o. Nu se poate... 

— Iaca se poate, părinte... 

Au tăcut drumeţii de peste hotar străin și robit, 
căutînd dînșii acum unul în ochii altuia. Au tăcut și 
oamenii locului, din ţara liberă, cu ochii în 
pămîntul care nu era al lor. 

Domnul părinte din Arpaşul de Jos a făcut un 
pas şi a dus mîna la sumanul în zdrenţe, al celui 
mai de aproape ţăran din ţara jubiliară. l-a 
desfăcut pieptul şi s-a dat înapoi în cutremurare. 

Sub cămașa ca țărna de neagră, pieptul scorojit 
arăta semnele anului jubilar, spuziturile şi 
pecinginile pelagrei. A vrut să spună ceva. Un 
cuvînt. Orice. Să-şi ceară iertare, măcar că n-avea 
nici o vină. 

Dar șşuierul locomotivei nu i-a dat răgaz. S-a 
acățat de treapta vagonului. Trenul a pornit, s-a 
depărtat. Ţăranii Făgărașului nu cutezau să mai 
fluture mîinile a voioasă despărțire. Țăranii 


94 


locului au rămas sub cerul blind și dulce de 
toamnă bucolică, cu mîinile spînzurate de-a lungul 
sumanelor flenduri. 

— Asta ce mai fu, mă loane? 

— Ştiu eu?... Ai crede c-acu au văzut întîia oară 
pelagră d-asta, d-a noastră... 


Ioniță Cuţui, elev în clasa cincea primară din co- 
muna Dărmăneşti, plasa Girov, județul Neamţ, îşi 
repeta lecţia de citire, la gazornița de pe prichiciul 
vetrei. 

Domnul învăţător Bosînceanu îl lăudase în faţa 
clasei, fiindcă spune poeziile inimos și e cel mai 
bun cititor din şcoală. Nu voia să-i facă laudele de 
ocară. Lua bucata de la capăt, pentru a treia oară: 


„Toamna. Zilele s-au scurtat. Soarele răsare mai 
tîrziu și apune mai devreme. Păsările călătoare se 
pregătesc de ducă. Se scutură cele dintii frunze. 
Sosește toamna cu brume argintii...” 


Dănilă Cuţui, care nu ştie nici să se iscălească, îşi 
ascultă feciorul cu o minunată evlavie. Lat şi 
spătos, aşezat pe marginea laiței cu picioarele 
spînzurate, a uitat pentru ce intrase în casă. 

Clatină din cap şi încuviințează, după năravul 
său: 

— Asta așa-i!... Adivarat scrie la carte... De- 
acuma ne-agiunge toamna din urmă... 

Copilul cel mai mic orăcăiește în pelincele din 
copaie, pe cuptor, la întuneric. Agafia lui Dănilă 
Cuţui rade coaja mămăligii din fundul ceaunului şi 
bolboroseşte o predică începută mai demult, de 
cum l-a văzut intrînd pe uşă... 

— Ți-am spus să mai încerci la curte... Du-te, 
omule, și cere!... Cu două stamboale de popușoi, 
nu putem intra noi în iarnă... 


95 


— Apoi asta se-nţălege că nu putem noi intra în 
iarnă, cu două stamboale de popușoi!... întăreşte 
Dănilă Cuţui, ascuţindu-și îndată urechea la 
cetania feciorului. 


„Toamna este anotimpul belșugului. Cine a lucrat 
își adună acum roadele muncii. Scirţiie carăle 
încărcate cu saci. Duduie morile măcinînd. În 
hambarele pline...” 


Dincolo, în tindă, celelalte ploduri mai mărunte 
își petrec timpul prin întuneric, chinuind o mîță 
care stupeşte şi miaună deznădăjduit. În vatră, 
vreascurile jilave fisîiesc un fum acru. Afară, vaca 
mugeşte rî- cîind în perete cu cornul. 

Dănilă Cuţui mormăie încuviințind și tot săltînd 
sumanul dihocat, pe umerii cumplit de laţi: 

— Apoi cum să nu duduie morile? Acuma-i vre- 
mea lor!... 

— Măi omule! îi dă înainte femeia, răsturnînd 
jumătate din cofa cu apă în ceaun și așezînd 
ceaunul pe pirostii. Măi omule, gînditu-te-ai tu că 
nici leațuri din gard nu mai avem de ars la iarnă?... 
Mergi mîne la dimilistratorul uscatului celuia de 
conu Dămian și te mai robeşte pentru două-trei 
cară de lemne... Și vaca, n-o auzi cum mugeşte? 
Nici n-apucăm noi omătu şi-ai să-i întinzi chelea 
pe gard!... Dacă se mai cheamă gard, parii şi 
răchiţile cîte ne-or mai rămas în giurul casei... 


„În curţile gospodarilor, stogul de fin şi clăile de 
paie, clădite frumos, asigură hrana vitelor, 
nedespărțitele tovarășe ale muncitorului agricol...” 


Dănilă Cuţui se minunează, în extaz, de 
asemenea alese cuvinte în gura fiului său: 

— Cum asta, asigură? Ce fel de vorbă, asigură?... 
Mîndru mai scrie la carte şi tăte le mai înțălege 
loniță!... 


96 


Agafia a înălțat nasul ascuţit din bariz, gata să-l 
împungă: 

— Toată vara, pentru ce-ai asudat şi pentru ce 
ne-am spetit?... În coşar bate vîntul! În pod bate 
vântul! În chiler bate vîntul!... 

— Chiar că-i adivarat!... Amarnic mai bate 
vîntul! Şi-ncă ce-a să mai bată la iarnă! cobește 
Dănilă Cu- țui rîzînd nătîng, cu mîna la gură. 

Dincolo, în tindă, gălăgia a ajuns la culme. Uşa 
de-afară s-a trîntit în lături. Cineva a căzut jos și 
răcnește prin întuneric. Sună o găleată de tablă 
răsturnată și acum mai latră și cîinele. 

Ioniță Cuţui și-a astupat urechile şi urmează 
ridicînd glasul: 


„În țara noastră mănoasă, toamna e anotimpul 
mult așteptat. Începe culesul cu chiot şi veselie în 
podgorii. Gospodinele fac pregătiri de iarnă, 
adunînd proviziile de legume în pivniţă. Cartofii și 
morcovii sînt puși în nisip. Cununile de ceapă se 
păstrează mai bine în pod...” 


Dănilă Cutui e gata să încuviințeze: 

— Asta chiar că-i adivarat! Locul cepei e-n pod 
şi-a cartoafelor în zămnic!... 

Însă Agafia i-a luat înainte, stropşindu-şi glasul 
oțărit şi zvirlind cît colo, cu melesteul, cartea din 
mîna lui Ioniță: 

— Ci mai sfirşeşte odată, că m-ai năucit cu 
toamna lui domnu-tău Bosînceanu! Toamna-i așa 
şi toamna-i pe dincolo! Că de la dînsul de n-oi 
învăța eu cum îi toamna și unde să-mi tîn 
cartoafele... Mai bine-ar scrie la cartea lui, unde să 
le găsesc, că de păstrat m-oi pricepe! 

Pentru dînsa, toamna din carte e a învățătorului 
Bosînceanu, nu a programei analitice de 
învățămînt primar, gratuit şi obligator. 

lar Dănilă Cuţui, după al său nărav, se află 
îndată a fi de aceeaşi părere: 


97 


— Apoi că asta-i şi mai adivarat! Ce să tot vor- 
bească el hojma de barabule, cînd nu-s barabule și 
de ceapă, unde nu-i ceapă? Hm! laca înc-o 
istorie!... 

Ioniță a ridicat cartea de jos. O scutură de lut și 
de colb, suflă asupra filelor, o deschide și luîndu-și 
locul lîngă gazorniță, pornește cetania de la capăt, 
pentru a patra oară: 


„Toamna. Zilele s-au scurtat. Soarele răsare mai 


tîrziu și apune mai devreme... Toamna e anotimpul 
belșugului... Toamna...” 


98 


Capitolul II 


OSTATECII TÎRGURILOR 


1 


Din pragul odăii, Adrian a zvîrlit pe rînd şapca 
de uniformă, cărțile de şcoală și caietele de notițe. 

Zburau una cîte una, pe pat și în jilțul șchiop cu 
rotile, ca din mîna jonglerului japonez Otamara, 
numărul senzaţional la circul Henry. 

— Ţi-a plăcut? a întrebat la sfîrșit, așteptînd 
probabil aplauzele tovarăşului de cameră. 

Ștefănucă Pandrea, elev în aceeași clasă și 
mucenic al posturilor la aceeași bisericoasă gazdă, 
n-a arătat nici un semn de entuziasm. 

El nu frecventa circul Henry la fiecare 
schimbare de program (spectacol de gală: 120 
persoane; 200 animale dresate; piscină și paradă 
finală cu ansamblul care s-a produs în fața M.S. 
Nicolae II Ţarul tuturor rușilor și în fața Curţii 
imperiale de la Viena), încît nu era în măsură să 
aprecieze asemenea recorduri. După cum nici nu- 
şi vînduse la anticar dicționarul latin Quicherat, 
nou-nouţ, ca să nu scape cumva vreo 
reprezentaţie a trupei de operetă în turneu. A 
ridicat ochii deasupra caietului de teme, 
întrerupîn- du-se din scris şi mirîndu-se cu 
nevinovăție: 

— Ce te-a apucat, Adriene? 


99 


— Victorie pe toată linia! 
— Ce victorie? 


100 


— L-am ras! 

Intru ilustrarea operației, Adrian a plimbat 
muchia palmei în chip de brici pe obrazul încă 
imberb, clipind ticălos din coada ochiului: 

— Ras cu perdaf, Fănuţă dragă! 

— Nu pricep. 

— Ras pre iubitul meu unchi, lancu Stamate, 
binecuvîntatul bădia Ionică, mare proprietar, mai 
puțin mare avocat, mai mare mîncău și în orice 
caz fooarte maaare filotim la pungă și la cofeturi, 
cu feciorii, nepoţii și toată plodărimea dinastiei 
Cumpătă, Stamate, Popazu, Petreanu et compania! 

— Tot nu pricep. 

— Se cunoaşte că ai cap de premiant întîi! Pri- 
veşte şi pricepe! 

A soos din buzunar două monede de cinci lei. 
Le-a zuruit în palmă și a jonglat cu ele, aruncîndu- 
le spre tavan şi prinzîndu-le din văzduh cu o 
dexteritate magistrală. 

— Ai înţeles acum?... Miine toată duminica a 
noastră e! Vrei matineu la circ sau la operetă?... 
Poftim matineu!... 

— Nu vreau nici un matineu!... 

— Ai să vrei!... Vrei cofetăria Alexiadis sau cofe- 
tăria şi mai de lux, Georges? Poftim Alexiadis şi 
Georges!... Vrei țigări Intim-club supliment? Vrei 
cumva ţigări Jubiliare? Se găseşte și aşa ceva! 

Adrian a desfăcut banderola unui pachet dublu 
de ţigări Intim-club și l-a oferit, frînt de mijloc, ca 
un foarte stilat chelner de restaurant boieresc: 

— Serviţi, don’ Fănel! 

Fănel Pandrea s-a apărat cu amîndouă palmele 
ca de ispita necuratului: 

— Fugi cu ele de-aici! 

— Preferați în acest caz poate Jubiliare? 
Carmen- Sylva? Pelişor? 

— N-am fumat și nu voi fuma niciodată. 


101 


— Cu mine ai să fumezi! îl asigură Adrian. Dacă 
nu azi, miine, poimiîine, luna viitoare... Viața 
omului 


102 


e scurtă şi plăcerile sate sînt puține. Carpe, diem! 
cum scrie la secția roz a citatelor din 
atoateştiuterul meu Larousse, care ceva încă tot 
nu ştie el... 

— Ce nu ştie? întrebă Ştetănuca Pandrea. 

— Nu ştie, nefericitul, că am să-l văd și pre 
dînsul, ca mîine, poimiîine, intrat în depozitul lui 
moş Kuper- mann, cel mai vechi, mai bărbos și 
mai providenţial anticvar din laşi!... 

Adrian a sfîrşit peroraţia cu un gest emfatic. A 
aprins ţigara şi a zvirlit chibritul în traiectorie 
curbă, cu alt gest tot atît de emfatic. S-a trîritit în 
jilțul şchiop, cu rotile. A simţit ceva trosnind 
dedesubt. A sărit ars. Era numai chipiul de 
uniformă, lăţit și redus la aspectul unei turte de 
floarea-soarelui. 

Dispreţuitor, i-a făcut vînt în pat, fără să-i mai 
examineze cozorocul deteriorat. Apoi s-a cuibărit 
în găvanul fotoliului de creton slinos, șubred pe 
roate și desfundat din teluri, încrucișindu-și picior 
peste picior, slobozind superbe inele de fum spre 
grinzile tavanului, așa cum a admirat el un 
irezistibil gentleman, în ultimul număr din 
Fantasio, într-o reclamă de țigări egiptene. 

Aşa se vedea cum se mai văzuse el pe-o anumită 
terasă, a unui anumit restaurant de la Expoziţia 
Jubiliară. 

Ținînd condeiul între degete, Ștefănucă Pandrea 
îl privea de la masa lor comună de lucru, peste 
caietul de teme, zîmbind cu amestec de dragoste şi 
scandalizare. 

Era un adolescent cu obrazul de fată bălaie, cu 
ochii albaștri și părul tuns scurt, pieptănat, periat, 
îngrijit, cum cere regulamentul. Fiu de plutaş ceva 
mai înstărit din munţii Bacăului, singur la părinţi, 
crescut în sănătoasă viață de oameni simpli, elev 
model și camarad cu prestigiu în clasă, se 
nimerise tovarăș de gazdă cu această dihanie, care 
n-avea nici una din cuminţite sale însușiri și poate 


103 


tocmai din asemenea pricină, i-a cîștigat sufletul 
în trei zile. 


104 


Colegul nou a sosit de la Căliman, a uimit în 
prima oră proiesorul de limba romînă cu 
prodigioasele-i lecturi şi îndrăzneţeie-i 
comentarii; în ora a doua, a scandalizat profesorul 
următor cu totala-i ignoranță a celor mai 
elementare noțiuni de matematică; ora a treia, la 
desen, a dat gata cu mare viteză modelul la care 
avea să migălească toată clasa jumătate de 
trimestru, cu radiere, estompe, creioane fin 
ascuţite şi alte accesorii, amănunțit şi imperios 
prescrise de-un maestru maniac: „Moş Estompă!” 
El a operat cu un căpetel de creion cît sîmburele 
de curmală. l-a mai rămas timp și pentru o duzină 
de caricaturi şi schițe: profesori, colegi şi propria 
sa mutră, fruntoasă şi cu nasul în vînt. 

Maestrul de desen l-a întrebat intrigat: 

— Cînd ai făcut desenul? 

— Acum. 

— Cum e cu putință? 

— Nici eu nu ştiu cum. lac-așa! 

— Hm. Suspect! Suspect! Ai estompă numărul 1, 
2 şi 3? 

— N-am. 

— Creioane Hardmuth numărul 1, 2 şi 3, ai? 

— N-am. 

— Radieră Elefant ai? 

— N-am. 

— Atunci cum ai lucrat? 

— Cu ciotul acesta de creionaș. 

— Nu merge! s-a supărat Moş Estompă. Cu mine 
nu merge! Să nu-mi umbli mie cu cioturi de 
creionaş! Să te prezinţi ora viitoare cu creioane 
ascuțite, cum v-am învăţat eu. Şi pînă atunci, ca să- 
ți fie lecţie, îți pun nota cinci... 

— Dumneavoastră sînteți profesor de ascuţit 
creioane sau de desen? 

Moş Estompă, uluit de atîta cutezanţă, a lovit cu 
creionul fin ascuţit în catedră, sfărîmînd în țăndări 
bunătate de vîrf care-l costase o răbdare angelică. 


105 


— Să-mi ieși din clasă! 


106 


— leşim cu toţii, că tot sună clopoțţelul. 

După-amiază, profesorul de germană l-a 
prezintat ca o victimă a proastelor sisteme 
pedagogice, practicate aiurea, de-o pildă la liceul 
din Căliman: „Uita- ți-vă ce se întîmplă cu elevii 
care n-au baza conjugărilor și declinărilor, cum ați 
avut voi noroc de metoda mea!” lar cel de ştiinţe a 
inaugurat catalogul, notîn- du-l cu un glorios zece, 
ceea ce nu s-a mai întîmplat niciodată în întreaga 
sa carieră, precum atesta memoria tuturor 
generațiilor de elevi şi absolvenți. 

Aşa se înfățişase din prima zi noul coleg al lui 
Ște- fănucă Pandrea. Citează locuţiuni latine din 
Larousse foile roz şi chiar stihuri din Horaţiu, 
numai el știe cum și de unde învăţate; dar nu e 
capabil să înțeleagă o construcție de acuzativ cu 
infinitiv. O seară întreagă s-a chinuit să-i bage în 
cap misterul ablativului absolut — el îl întrerupea, 
cînd cercînd să-l convertească la fumat, cînd la 
admiraţie pentru Anatole France, cînd să-i 
povestească despre vacanța petrecută la o moșie a 
bunicilor, la Zapodia, un fabulos ostrov al celor 
mai de necrezut minuni. 

Numai atunci nestatornicia îşi afla un astîmpăr. 
Ochii se înnegurau și glasul căpăta modulaţii 
grave de suspin. 

— Nu m-a căutat Petruş? a întrebat Adrian, scu- 
turînd scrumul ţigării cu o distincție de fumător 
consumat. 

— Nu te-a căutat nimeni. 

— Nici Manole? 

— Nici. 

— Suspect! Suspect, cum ar zice Moş Estompă! 
Trebuie să pice din moment în moment. Nu lasă ei 
să treacă o sîmbătă seara fără nimic... 

— Fără nimic și fără tine! a subliniat Ștefănucă 
Pandrea, cu intenţie de dojană. 

Nici Ştefănucă Pandrea, elev model și punctual, 
n-ar lăsa el să treacă sîmbăta seara, fără să-și 


107 


isprăvească lecţiile, ca să aibă înainte o zi întreagă 
de sărbătoare, liberă și lipsită de remușcări: 
conferința unui profe- 

sor în aula Universităţii, plimbarea la Copou unde 
încep să se scuture frunzele, cuminţi lecturi 
extraşco- lare recomandate de program: Victor 
Hugo, lon Ghica, Negruzzi, Vlahuţă şi Coșbuc. Dar 
nu-şi poate lua ochii de la colegul și proaspătul 
prieten, tolănit în scaunul șchiop și slinos al 
gazdei, fumînd şi clocind în cap cine ştie ce 
nepermisă ispravă cu rubedeniile pe care le- 
aşteaptă. 

În fieştece clasă a liceului, are măcar o 
aşemenea rubedenie: veri de a doua și a treia 
crengătură, frații Stamate, frații Popazu, Petruș 
Casimir, chiar și acel Manole Cumpătă, unchi 
drept, un veteran al tuturor şcolilor și 
pensionatelor din laşi, dirijor de coruri, oi- nist de 
prima forţă, rol principal de comic la festivalurile 
de fine de an şi element indispensabil la fanfară, 
gata să schimbe cu aceeași virtuozitate de 
executant trombonul cu piculina, toba mare cu 
fligornul, flautul cu orice instrument de alamă. 
Încolo toți şcolari de mijloc, mai mult codași, în 
afară de Petruş Casimir. Odrasle de moșieri, 
crescuți în huzur, fără grija zilei de mîine, învăţind 
pentru o diplomă pe care n-au s-o prea folosească. 
Între dînşii și Andrian Petreanu, nici o asemănare, 
parcă nici o legătură, decît un nesaţiu să facă praf 
timpul și banii de-acasă, decît acest oftat după 
vacanţele de la Zapodia. 

Atunci îşi vorbesc într-o limbă numai a lor, cu 
numiri de oameni şi locuri, de cai şi de cîini, cu 
aluzii la misterioase întîmplări epocale. 

— Şi de ce-ai dispărut de lîngă mine, cînd am 
ieşit de la liceu? îşi aminti Ștefănucă Pandrea. Mă 
uit, te caut... Nimic! Ai intrat în pămînt... 


108 


— În pămînt, nu... Numai pe strada Lăpuşneanu, 
strada Carol, îndărăt, pînă în strada Goliei... Turul 
complect! 

Prietenul făcu dezolat: 

— Văd că de-aceasta n-ai să te dezveți... 

— Stai, că de-iabia m-am învăţat! Adevăratul 
ieşan nu poate să se întoarcă acasă, pînă ce nu și-a 
făcut 


109 


datoria să inspecteze strada Lapuşneanu şi Piaţa 
Unirii. E lege! 

— Adevăratul ieşan! Eşti de două săptămîni în 
lași şi vorbeşti despre lași şi adevăratul ieşan, ca 
domnul Bonciu, moşnegăria cu cupeaua de pe 
vremea lui Cuza-Vodă. 

— Dragul meu  Fănuţă! rosti Adrian cu 
importanţă, aprinzînd altă ţigară de la cea sfîrșită. 
Ca fiu de naturalist, iniţiat din fașă în tainele 
biologiei, am să-ţi enunţ încă o lege pe care văd că 
o ignori. Condiţia esenţială a vieții este adaptarea 
la mediu. Te-ai adaptat, rezişti! Nu? Te-ai ars! 

Ştefănucă Pandrea lepădă definitiv condeiul din 
mînă și închise caietul de teme, rînduindu-l în 
teancul clădit solid şi estetic, după dimensiuni, în 
aripa stîngă a mesei. 

Pe aripa dreaptă, domeniul lui Adrian, cărțile şi 
caietele răftuite la întîmplare — cele mari și 
groase deasupra, cele mai înguste dedesubt — se 
mențineau în echilibru foarte precar, ca o pagodă 
primejduită de cutremure. O pagodă redusă pe zi 
ce merge, pe zi ce cărțile luau drumul anticarilor, 
fie pentru a complecta raţia de ţigări şi a plăti 
biletele la circ și la trupa de operete, fie pentru a 
se preschimba în romane franțuzești cu coperta 
galbenă, în volume de versuri şi colecții vechi de 
reviste. 

Apăsîndu-şi ochii osteniți cu podul palmei, 
Ştefănucă Pandrea s-a mişcat de pe scaun. A arătat 
apoi încăperea lor scundă, cu paturile urîte de fier 
şi cu ligheanul de tablă nesmălţuită, grinzile 
afumate, pereţii coșcoviţi, tablourile pistruiate de 
muște, oglinda cu pete de lepră și țoalele de pe jos 
țesute din resturi de cîrpe; toată sărăcia meschină 
a unei odăi de văduvă sărmană, care îşi rotunjea 
pensia improvizîndu-se gazdă de şcolari. 

Le-a arătat, pe toate, zîimbind: 

— Mi se pare că nu spui același lucru despre ca- 
mera noastră!... Nici despre masa cu două zile de 


110 


post şi rugăciune pe săptămînă: borş de fasole şi 
iah- 

nie de cartofi, iahnie de fasole și borş de cartofi... 
Protestezi grozav împotriva mediului și nu vrei să 
te adaptezi în ruptul capului. 

— Te cred! Încercăm să modificăm mediul, cînd 
se poate... 

— Chiar că ai să-l şi modifici! O fi ea surdă cu 
adevărat madam Brăescu, dar ştie să se facă și mai 
surdă, cînd îi cerem ceva care nu-i convine. 

Adrian mărturisi: 

— De altfel, Fănuţă, am şi început să mă resem- 
nez, adică să mă adaptez la mediul acesta. Are 
pentru mine o compensație  nepreţuită: 
libertatea!... Ca și surzenia babei... Nu ne-aude ea, 
cînd îi cerem să ne dea altă saltea sau să ne 
slăbească miercurea şi vinerea cu borşurile de 
post. Nu m-aude însă nici cînd vin, nici cînd plec; 
nu mă întreabă de unde vin și unde plec... 

— Grozav! 

— Să ştii tu că-i grozav... Nu-ţi imaginezi ce pa- 
radis al lui Mahomet înseamnă pentru mine odaia 
cu patul acesta care mi-a învineţit coastele, ţarul 
acesta al Rusiei din poza înrămată cu poleială; 
lighianul ruginit și chiar borşul de fasole... Am 
intrat aici, am ieşit de-aici: lumea e a mea! Tu nu 
poţi preţui fericirea aceasta, să te simți în sfîrşit la 
o sută de kilometri de o mamă care te omoară cu 
dragostea și de-un tată care te vrea exemplar 
perfect de umanitate! 

— Petreanule! 

Obrazul lui Ștefănucă Pandrea, cu trăsăturile 
moi, nedefinite, de adolescent, se împietrise, dur, 
într-o severitate nepotrivită vîrstei. 

— Adrian Petreanu! 

— Ce-i, stimabile Fănuţă? întrebă Adrian cu un 
su- rîs de zeflemea, deși se simțea stînjenit sub 
privirea aspră a prietenului. 


111 


— Mai întrebi ce-i? A treia oară te-aud repetînd 
aceleași fanfaronade de secătură. 

— Nu-s fanfaronade. Așa simt, aşa gîndesc, așa 
spun! 


112 


— Vită-te în ochii mei, Adrian, și repetă că așa 
simţi şi că aşa gîndeşti. Că te plîngi de o mamă 
care te iubește prea mult și de un tată care nu se 
mulțumește să-ți cumpere cărți şi uniformă, să-ți 
plătească taxele și gazda... Îşi mai căzneşte mintea, 
cum ar face să te vadă și om!... Mai plînge-te o 
dată, de aceste cumplite nenorociri! 

Adrian aruncă ţigara neisprăvită, fără să-şi dea 
seamă că mai avea cîteva fumuri de tras. Își pipăi 
nasturii tunicii şi coborî piciorul de peste picior. 

A răspuns, însă, tot în doi peri: 

— Nu-mi închipuiam că tata te-a lăsat epitropul 
meu aici. 

— Haide-haide, Adrian! Nu ocoli răspunsul! făcu 
Ștefănucă Pandrea, apropiindu-se de el şi 
punîndu-i mîna pe umăr. Nu te-arăta mai pușlama 
decît ești. 

— Dacă vorbeşti ca tata!... se scuză Adrian. Se 
vede că voi toţi, prima generație de la ţară, 
pătimiţi de aceeași meteahnă... Vedeţi viața ca o 
luptă... Mai este şi altceva... Mai merită și altceva, 
decît diplome, premii întîi, programe ca din carte. 
Pariez că te-ai înţeles foarte bine cu dînsul... S-a 
regăsit în tine, pe ei, cel de la șaisprezece, 
şaptesprezece ani! 

Ştefan Pandrea şi-a dezlipit palma de umărul lui 
Adrian. l-a întors spatele, apropiindu-se de 
fereastră, unde a rămas cu mîinile sprijinite în 
pervaz, privind lașul în lumina stînjenie a 
amurgului. 

Priveliştea o cunoștea de cinci ani, de cînd i-a 
adus taică-său de la țară, la această gazdă, în clasa 
întîi de liceu. Nu i-a pătruns însă frumusețea, aşa 
cum se desfășoară din dealul Sărăriei, cu grădini, 
turle de biserici, palate, străzi şi ruini, cu măreţia 
ei melancolică, pînă acum două săptămîni. 

În seara dintii, Adrian s-a rezemat tot astfel de 
pervaz și a început să vorbească. Parcă i-a ridicat 


113 


un păienjeniş de pe ochi, spre o lume închisă 
pentru el. 

— Ştefănucă! 

Glasul lui Adrian suna rugător, încărcat de re- 
muşcare. 

— Da! Ce-i? a întrebat Ștefan Pandrea, fără să se 
întoarcă de ia fereastră, cu fruntea lipită de 
geamul rece. 

— Te-ai supărat? 

— Pentru ce să mă supăr? Mi-ai turnat pe șleau, 
cele ce simți și le gîndeşti cu adevărat... Adică pe 
șleau, cele ce simți și gîndești și despre părintele 
tău... Despre noi... Prima generaţie cu ghete și 
guler... Pe domnul Petreanu l-am văzut o jumătate 
de ceas... Din cî- teva vorbe, am înţeles de ce te-a 
adus înadins la o gazdă nevoiașă şi ţi-a căutat un 
tovarăș ca mine... Ca să nu stai în familia Stamate, 
ca să te îndepărteze de Manole Cumpătă, de atîția 
veri şi răsveri, băieți buni poate, băieţi de ispravă 
fără îndoială, dar feciori de bani gata, care nu 
aşteaptă nimic de la învăţătură... Acestea le-am 
priceput, fără să mi le spuie cineva, măcar că am 
cap de premiantul întîi... M-am bucurat de-un 
tovarăș de gazdă ca tine, de-un prieten altfel de 
cum au fost ceilalți... Și tu tragi tot într-acolo, spre 
dînşii... În două săptămîni ce-ai făcut? Cunoşti pe 
de rost pavelele Iașului şi eşti cel mai credincios 
client al anticarilor. 

— Pardon! Mai şi cumpăr, nu numai vînd! 
Încercă Adrian să întoarcă disputa lor în glumă. 

— Aceasta tocmai nu te scuză!... Mai şi cumperi 
cărți, mai citeşti, mai vezi cele din jurul nostru cu 
alți ochi... Ce-ţi lipseşte ca să fii altfel?... Îndată, tot 
ce-i bun în tine zboară în vînt; ca fulgul de păpădie 
de pe coperta dicționarului tău Larousse, care nu 
mai are multe zile pînă ce-o ajunge la 
Kupermann... 


114 


— Bine, Ștefănucă! Ai să vezi că mă schimb. De 
mîine! Nu! De luni, mă schimb! făgădui Adrian cu 
toată sinceritatea. 

— De ce de luni şi nu din astă seară? întrebă 
Ștefan Pandrea, întorcîndu-se de la fereastră şi 
venind către el, cu figura destinsă din încruntare, 
din nou copilăroasă și bună. Uite! Aprind lampa, 
ne sfîrşim lecţiile, ne rămîne mîine o zi întreagă de 
libertate... 


115 


Adrian a consimțit cu mai puțin entuziasm: 

— Fie şi din astă seară! 

S-a ridicat din jilț şi a aprins el lampa, purtînd-o 
de pe sobă la masă. 

A spus: 

— Deocamdată să-ți fac o surpriză.. Să 
schimbăm aspectul camerei. 

Ștefănucă Pandrea îl privea nedumerit, cu 
caietul temelor din nou în mînă: 

— Cum să mai schimbăm aspectul camerei? De 
la madam Brăescu s-o arzi cu lumînarea şi nu scoţi 
un capăt de ţol, peste ceea ce ne-a dat pe seamă, în 
inventar. N-o cunosc de ieri, de alaltăieri... 

— Răbdare! recomandă misterios Adrian, 
căutînd într-o mapă. Ai să vezi, iubite Fănuță, cum 
se modifică habitatul în doi timpi şi trei mișcări, 
fără nici un apel la madam Brăescu. Piuneze avem. 
În loc de ciocan, putem folosi un calapod de 
gheată... Ține de-aici, s-alegem.... 

Ca venerabilul anticar Kupermann, cînd scoate 
la vedere estampele Iașului de altădată, Adrian 
începu să-și prezinte marfa din mapă: 

— Moș Estompă, dom’ director, Codiţă, Perjuţă, 
Calistrat Hogaș, tu, subsemnatul, Zipa, Pițurcă 
socialistul, Caorpaciu, lancu Chiorul, Simionescu 
Nazone... 

Erau caricaturi şi schițe: profesori şi colegi, cu 
mutrele şi poreclele lor prinse din cîteva linii. 

— Şi acestea! urmă Adrian, dezvelind din foi 
subțiri de mătase, altă serie: Zapodia, Zapodia... 
Zapodia... 

Erau peisagii, un colț de casă, un privdor, o 
streașină, un drum cu plopi, un lac, același lac din 
altă parte schițat şi încă o dată un țărm de lac, cu 
papură şi stuf. 

— Bunicul... „Lasă, frate!”... Bunica... „Scurt!” Îi 
vezi mișcarea toiegelului? Cînd spune: Scurt! — ți- 
a luat glasul și piuitul! Pintilie... Moş Toader 
Gliga... Dochița de la moară... Colțun, moşneagul! 


116 


Acest Colțun e cel mai bătrîn cîine de la Zapodia... 
Căpitanul Yann de Kergolay... Alt moș Toader 
Gliga!... 

Adrian s-a oprit cu o foaie în mînă. A întîrziat cu 
ochii la desenul colorat, ferindu-l de privirea 
prietenului. 

Rosti mai încet, numai pentru el: 

— Acesta nu! Ne-ajunge... 

Degetele se încurcau înnodînd șnururile mapei. 
Lui Ştefănucă Pandrea i s-a părut că mîinile lui 
Adrian tremură şi că-şi ascunde ochii. S-a prefăcut 
a cerceta mai atent desenele. În ele admira harul 
artistic al prietenului. Priveliștile nu-i spuneau 
însă nimic deosebit, nici chipurile. Un lac... Un 
privdor... O bătrînă... Un moșneag. Tot ce se poate 
vedea oriunde în ţara romi- nească și-i era şi lui 
cunoscut. De unde au scos dînșii basmul acestei 
misterioase Zapodii, ostrov minunat de pe un 
tărîm fără seamăn? O curte de ţară... Un cîine... 
Cîinele lor de-acasă, Ciobanu, e mai voinic şi mai 
pieptos... Creştea simțămîntul că între dînsul şi 
Adrian, un perete de sticlă îi desparte. 

Se văd, sînt alături, dar fiecare se mişcă într-o 
lume a sa, fără o putință de comunicare de la una 
la alta. 

— Cred că cea mai netrebnică însușire a omului 
e capacitatea noastră de a uita! a filozofat Adrian, 
strîingînd mapa în saltarul lui de la masă şi 
răsucind cheia, pe care n-o mai folosise niciodată 
pînă atunci. Ne lepădăm ca niște mizerabili, de tot 
ce ne-am jurat că nu vom uita niciodată. Sîntem 
animalele cele mai dezgustătoare! 

— Văd că Zapodia aceasta a voastră, n-ai uitat-o 
de fel, Adrian. 

— Nu despre Zapodia e vorba. Hai să ne 
decorăm habitatul!... Tot astfel omul cavernelor, 
sub impulsia unei nobile nevoi artistice, și-a 
împodobit zidurile peșterilor cu imaginile 
universului înconjurător: reni şi bizoni, mistreți, 


117 


mamuți și alte jivine. Vezi peşterile din Dordogne, 
Caverna din Altamira, caverna Font- de-Gaume.!... 
Dă-mi piunezele și calapodul de ghete! Aici panoul 
de caricaturi... Fiarele cu care avem de luptat: Moş 
Estompă... Dă-l pe Perjuţă! Dă-l pe Codiţă!... Lăsăm 
un loc liber, ca să-i turnăm mîine și 


118 


mutra lui Madam Brăescu, gazda fosilă şi 
bisericoasă! Am s-o pedepsesc! În loc s-o 
zugrăvesc sub chipul sfintei Paraschiva ori altor 
moaște, am să-i dau o înfățișare şi o legendă 
păgînă... Am s-o fac ieşind din aburii unei oale cu 
borş de fasole, ca Venus din spuma mării... O vezi? 
Eu o văd!... 

Adrian vorbea repede, cu un fel de înfrigurare 
nefirească, bătînd ţintele și fixînd desenele. Se 
cunoştea că aşa îşi ameţeşte o neliniște, poate o 
mustrare stăruitoare, pe care n-a izbutit s-o 
închidă o dată cu mapa în sertar. 

Într-un sfert de ceas, pereţii coşcoviţi au pierdut 
strepezeala verdelui de cocleală. Camera s-a 
înviorat. Ştefănucă Pandrea observă că Adrian şi-a 
prins cu ţinte în fața patului numai chipurile şi 
priveliștile de la Zapodia, ca să le aibă în ochi, cînd 
îi deschide dimineaţa și îi închide seara. 

S-au așezat la masa de lucru, cot la cot, şcolari 
model. 

Însă Adrian n-a apucat sa scrie un sfert din 
prima pagină a temelor şi a sărit din loc, mai-mai 
să răstoarne lampa pe picior înalt de alamă. 

— Ei sînt!... Manole şi Petruș! 

Manole Cumpătă și Petruş Casimir au intrat fără 
să bată în ușă, tropăind, aducînd cu dînşii mirosul 
umed al nopții de-afară. 

— Gata ești, Adrian? Întîrziem... 

S-au oprit, exclamînd amîndoi: 

— Zapodia! 

— Zapodia! 

Apropiindu-se și depărtîndu-se, ridicînd lampa 
să contemple în mai bună lumină Zapodia lor, 
recunoșteau cu accente de mare fericire un loc, un 
om ori o făptură a locurilor: 

— Moș Toader Gliga!... Uite-l şi pe Colţun! Aista- 
i Zarif!... 

Apoi, un timp n-au mai exclamat nimic. Tăceau 
într-o adevărată cucernicie. 


119 


Tiîrziu, Petruș Casimir, care avea ochii şi gura 
Elenei Casimir, cu un adaus de umbre trist 
adîncite, a rostit încet: 

— Adrian, dacă poti, să-mi cauţi și mie un 
desen... lazul!... De-ai şti tu cît am pledat vara 
aceasta să scap măcar o săptămînă la Zapodial!... 
Dar n-a fost chip. M-a expediat maman cu fetele la 
mare. Ştii cum e ea!... N-aveam nici eu, nici fetele, 
nevoie de mare... Maman însă se simte bine, numai 
cînd a pus între dînsa și noi două-trei sute de 
kilometri... Îmi venea să fug... 

Adrian i-a apăsat brațul, prin mîneca hainei: 

— Înţeleg Petruş... Am să caut mîine ceva şi pen- 
tru tine... lazul, la moară; masa de sub păr. 

Manole Cumpătă, depunînd lampa la locul său, a 
dat cu ochii peste caietul de teme. S-a uitat, l-a 
repezit cît colo, profund scîrbit: 

— Ce vă trebuie vouă, măi, rezumate din Cid?... 
Ce e aia Cid? Eu pe Laroche îl iau la iuțeală, cu 
Cidul meu: „Tout cahier de papier à cigarettes ne 
portant pas le moi Cid et ma signature...” Cum e el 
surd, tot întreabă: Pardon? Pardon? Pardon?., Ca 
Brăiasca voastră! Eu îi trag înainte: „...doivent tenir 
compte de cette particularité, afin d'éviter tonte 
méprise, mé- prise, méprise!...” Acum, ce mai 
aştepţi, Adrian?... l-aţi chipileauca! Se duce 
dracului „Prințesa dolarilor”! 

Adrian și-a luat chipileauca, în vreme ce Manole 
Cumpătă fredona o arie din „Prințesa dolarilor”, 
cu acompaniament instrumental, improvizat de 
un adevărat om-orchestră. Din gîtlej bombănea 
articulaţii de strună; cu tocul smuls din mîna lui 
Ștefănucă Pandrea, clinchetea în ritm vertiginos 
călimara, paharul şi cana de sticlă; din cot bătea 
toba mare în tăblia patului de fier; cu degetele 
celeilalte mîini, zuruia îndrăcit cutia de metal 
unde săltau creioanele Hardmuth numărul 1, 2 şi 
3, estompele numărul 1, 2 și 3, radierul Elefant, 


120 


briceagul şi peniţele, toate rechizitele elevului 
model Pandrea V. Ștefan. 

La plecare, Adrian și-a luat bună seara, fără să 
se uite în ochii prietenului. A făgăduit însă: 

— Începem de mîine... De luni! 

Ștefănucă Pandrea a rămas singur la masa de lu- 
cru, în fața caietului, sub lampa cu picior înalt de 
alamă; cu fidelă tovărășie numai umbra înălțată 
pe perete, plecată asupra lui din tavan, să-i 
citească peste umăr tema îngrijit caligrafiată, ca 
un negru înger de veghe, mut, misterios și 
neliniștitor. 


2 


— lar tu, Antoniu? După două scrisori ai tăcut 
subit!... Tocmai cînd îmi promiteai detalii mai 
picante, despre nostimul tău verișor... Ce-a fost cu 
el? Ce-a fost cu tine?... 

Antoniu Gabriela a roșit sub pielița arămie, 
stropită cu pistrui. Aşa cum roşea ea de cînd s-a 
întors de la ţară, după o vacanţă petrecută în 
bătaia vîntului şi a soarelui. Un roşu de aramă 
încinsă la jar... 

Şi fiindcă nu putea înfrunta privirile curioase 
ale camaradelor, a izbucnit ciudoasă, cu lacrimi în 
ochii verzi de pisică: 

— Am fost o proastă... 

— Vai f Vai! se sperie cu ipocrită compătimire 
un glas. Așadar ticălosul de verișor...? 

Gabriela, neînțelegînd unde bătea perfida 
alarmare a prietenei, îşi urmă gîndul mult mai 
nevinovat: 

— „am fost o proastă că v-am scris! De-acuma 
tot anul o să mă tachinaţi... Mai aies tu, Dobrescu! 
Tu atita aștepți... 


121 


Marieta Dobrescu o prinse de după gît şi o 
alintă exagerat, ca pe-o orfană a nimănui, în 
nohotul celorlalte colege: 

— Mititica de dansa, că tare-i necăjită şi 
tachinată! De mîncat, nu mai mănîncă! De dormit, 
nu mai doarme!... De-nvăţat, n-are să mai înveţe! 
De-acum tot anul, sărmană mioară-bolnăvioară, 
are să tînjească 
după Titişor şi după înot. Anul trecut o dăduse 
gata muntele și alpinismul... V-aduceţi aminte, 
fetelor? 

— Muntele, alpinismul şi Saşa! supralicita 
acelaşi glas de adineaori. 

— Tocmai! Trei luni ne-a năucit numai cu Saşa 
şi Ceahlăul.  Verișorul Saşa la  Fîntîna 
Măcărescului! Saşa la cruce! Saşa la Panaghie. Sașa 
cu alpenstock. Sașa călare, Sașa pe jos şi Saşa 
culegînd Floarea Reginei... Anul acesta să v-ațineți 
bine! Trei luni ne așteaptă numai disertatiuni 
asupra înotului. Înotul în apă dulce şi înotul în apă 
sărată. Înotul în decursul veacurilor și înotul ca 
factor de progres. Înotul la fenicieni şi înotul la 
protozoare... Înotul cu Titişor şi înotul fără... 

— Deci tot are o calitate, Gabriela noastră! 
Observă glasul perfid. 

— Care? 

— Schimbă de verişori, însă rămîne fidelă 
exerciţiilor în aer liber. 

— Adevărat. Ieri era un verișor alpinist; astăzi 
unul înotător... Mîine, ce surpriză ne mai rezervi, 
An- toniule? Și mai ales, ce verișor? 

Antoniu Gabriela s-a smuls din strînsoarea 
camaradei și a plecat îmbufnată, cu pumnii mici 
încleştați de necaz. 

După cîțiva paşi s-a întors, aruncîndu-le în față 
izbucnirea mînioasă și disprețuitoare: 

— Ce știți voi? Sînteţi niște... niște... 

— Nişte anti-verişoriste! 

— Ba nişte vaci! Na! Nişte vaci... 


122 


Luca Eleonora, celebră în tot pensionul pentru 
darul incomparabil de a imita diversele articulații 
ale faunei domestice şi sălbatice, de la cocoș pînă 
la porc și de la broască pînă la cucuvaie, a replicat 
spontan cu un muget de rumegătoare vădană 
chemîndu-și juncanul — sau în cazul de faţă, pe 
Titişor, înotătorul. 

lar toată harța a sfîrşit în triluri sonore de ris. 


123 


Două prietene dădură fuga s-o împace pe 
Antoniu Gabriela. Au cuprins-o de mijloc, peste 
şorțul negru de lustrin, tîrînd-o prizonieră, 
îndărăt, la banca de sub castan, unde se adunaseră 
să-și destăinuie peripeţiile vacanței. 

Era o după-amiază caldă, la sfîrşit de septem- 
brie, cu soare molatec și palid, în curtea 
pensionului de fete Oltea Doamna de sub direcția 
doamnei Cleo- patra Negoianu, din Tîrgul Căliman, 
fost pe vremuri  pensionul francez al 
domnișoarelor Florise et Thé- r&se Rogier. 

Cea dintii zi de școală. Melancolică și dureroasă, 
ca după orice vacanţă. 

În uniformele negre, toate se simțeau mai mici, 
mai urîte şi mai sărace. S-ar fi spus că toate au îm- 
brăcat doliul acestei vacanțe. 

Pînă mai ieri, în rochițe luminoase și colorate de 
vară, risipite unele la munte, altele la conacuri de 
țară, la mănăstirile Moldovei şi în vesele locălităţi 
de viligiatură, își aveau o viaţă a lor — măruntele 
lor drame și bucurii, copilăroasele lor pasiuni, 
precocele lor neliniști din pragul adolescenţei, 
consemnate în albume cu versuri artistic 
caligrafiate şi cu flori de cîmp presate între foi. 

Erau Mimi, Gaby, Eleonora, Marieta, Corina, 
Georgeta, Dorina. Tot atîtea nume de alintare, de- 
acasă, dintre prietene, fraţi și surori, veri şi fratele 
unei prietene. Aici, numele lor s-a uscat deodată. A 
devenit ostil şi posac, înmatriculat în catalogul 
cancelariei: Antoniu Gabriela, Dobrescu Maria, 
Luca Eleonora, Alexandrescu Corina... lar 
împerecherile acestea de nume şi pronume li se 
păreau atît de străine de adevărata lor ființă după 
trei luni de armistițiu şcolar, încît nu se 
recunoșteau în ele și uitau să răspundă, cînd o 
colegă ori o pedagogă striga din urmă: 

— Dobrescu! Antoniu! Luca Eleonora! 

Sfirşind de povestit isprăvile vacanței, au trecut 
la profesori şi profesoare. 


124 


Se vesteau schimbări mari. Şcoala își amînase 
deschiderea cu două săptămîni de la Ziua-Crucii, 
după o veche datină a tirgului, din pricina epide- 
miilor. Mai existau, se pare, și alte pricini. Din cele 
trei ore de azi dimineaţă, două au rămas recreații. 
Lipsea profesorul de matematici, domnul lonescu- 
Isoscel, june suplinitor care a obținut în sfîrşit 
catedră la un liceu în alt capăt de țară. Lipsea 
directoarea — Tanti Cleopatra — bolnavă la un 
sanatoriu din Elveţia, unde-a plecat acompaniată 
de soțul său, domnul Sănducu Negoianu, prefectul 
de hîtră pomină al Călimanului; bătrîn chefliu și 
cartofor, avocat fără clienţi, înălțat numai prin 
rubedenii şi sfori politice în diregătoria ținutului. 

Se vorbea că în locul lui Isoscel, suplinitorul 
intimidat pe catedră mai abitir decît elevele și 
galant la note ca un nabab, directorul și-a asigurat 
concursul domnului profesor Grigore Panţiru, de 
la liceul de băieţi, Cantemir. Personagiu mahmur, 
stropşit și spurcat la gură, stîlp al cafenelei Rinalti 
şi bețivan fără pereche, bărbos și pleşuv ca bustul 
lui Socrate din cancelarie, cu straiele întotdeauna 
lăbărțate și pline de toate sosurile crîșmelor de la 
rohatcă, cu guler slinos și cravata înnodată strîmb 
cînd n-a uitat-o acasă; dar savant care aiurea ar fi 
meritat o soartă mai bună, ca și Dimitrie Petreanu, 
dascălul de la Școala de Agricultură, cealaltă cele- 
britate cărturărească a tirgului. Se mai vorbea de 
asemeni că domnişoara Țuțu Mustea, de franceză, 
cunoscută îndeobște sub porecla Moustique, 
fiindcă biziia veşnic ca un țînțar prins sub polog; 
după ultimele zvonuri se mai vorbea că se mărită 
cu un locotenent şi pleacă după bărbat în altă 
garnizoană, lăsînd o  suplinitoare încă 
necunoscută: 

— Un fel de păpălugă! Înaltă și deşirată, uite- 
așa, cu un nas uite-așa și cu un mers, uite-aşa! 


125 


Intru mai deplina edificare a auditoriului, Luca 
Eleonora arătă cam merge și ce fel de nas are 
suplinitoarea domnișoarei Mustea. 


126 


Pantomimă şi  demonstrațiune  desăviîrșită, 
stîrnind alte explozii de rîs. 

Pe urmă a venit rîndul colegelor care s-au mutat 
la alte școli, de la Iași, Galaţi și București; rîndul 
celor ce-au sfîrșit ultima clasă, au trecut la Univer- 
sitate sau așteaptă acasă prefața măritişului: soa- 
rele dansante, baluri la Cercul Militar şi la Prefec- 
tură, vizite de candidaţi şi iscoada peţitoarelor 
care cunosc zestrea și perspectivele de 
moştenitori ale fetelor pe-o rază de trei ţinuturi, 
pînă la ultima pereche de cercei și ultima oală de 
aramă spoită pentru dulceţi, din foaia dotală. Ba 
chiar şi altfel de oale dotale!... 

Printre aceste foste eleve din clase mai mari, 
acum domnişoare în toată puterea cuvîntului, 
multe avuseseră o flamă. Își recunoșteau deci 
dreptul să le socoată ingrate şi infidele, fiindcă s- 
au logodit ori au fost zărite în tovărășşia unui 
individ — fireşte antipatic și afectat! — fie pe 
stradă în micul lor orășel, fie la Slănic, la 
mănăstiri, la Oglinzi, în alte stațiuni de vară ale 
Moldovei. 

— Biata Novleanu! Aţi auzit? întrebă Antoniu 
Gabriela. 

— Ce-i cu ea? Ce i s-a întîmplat? s-au îngrijorat 
toate, fiindcă Tanţi Novleanu fusese frumuseţea 
şcolii și deținătoarea de drept a tuturor premiilor 
cu cunună, gloria clasei a șaptea de anul trecut. 

— Ce i s-a întîmplat? Ce putea să i se întîmple 
mai idiot!... S-a măritat cu o moșnegărie păroasă, 
un fel de maimuţoi cu labele pînă la genunchi... Și 
ştiţi voi pentru ce? Fiindcă maimuţoiul are moşie 
şi automobil. Un văduvoi din laşi, cu trei copii, 
dintre care un băiat mai mare decît dînsa. 

— Tant mieux!1 aprobă Dobrescu Marieta, care 
ținea la reputaţia de cinică a clasei, deși era o făp- 
tură puţină la trup, delicată și sentimentală, cu 


1 Cu atît mai bine! 
127 


ferocitatea fabricată din lecturile romanelor 
interzise de austera 


128 


doamnă Cleopatra Negoianu. Cu atît mai bine! Ce 
voiați să facă?... Părinţii au pierdut moşia, au 
sărăcit şi s-au încurcat în datorii. Spunea papa, că 
le-a fost scoasă şi casa cu parcul în vînzare, de 
fostul lor vechil... Ce mai avea de așteptat? 

— Să se înscrie la Universitate... 

— Mare scofală! 

— Da! Mare scofală... Să se înscrie la Universi- 
tate şi să-şi aleagă o carieră... 

— Profesoară va să zică? Să se cocoaţe pe cate- 
dră, ca biata Moustique, ca să-i scoată sufletul alte 
otrăvuri ca noi? Mersi!... Mai bine așa!... Eu m-aș 
mărita c-un văduvoi cu cinci copii, cu doisprezece 
copii, numai să aibă moşie şi automobil! Un Lor- 
raine-Dietrich ca al lui Mazilu, cel care-a fost 
administratorul lui Sturza și-acuma e mare 
proprietar în județ... Ba, să vă spun! Eu l-aș lua 
chiar pe el, pe Neacșu Mazilu, așa cum îl ştiţi: chel 
şi roș ca o sfeclă, mitocan și cu trei clase primare 
şi jumătate... Știe automobilul destulă carte pentru 
el! 

Antoniu Gaby se încrîncenă de asemenea odios 
cinism. 

— Dar ești un monstru, Dobrescule dragă! Cum 
poţi vorbi așa? 

— laca pot! se sumeți teribilă, Marieta. 

— Cum poţi măcar să te gîndești la asemenea 
orori? 

— Eu nu văd nici o oroare. Dimpotrivă! Găsesc 
foarte natural. Numai că nu sînt ipocrită ca voi. 

— Mersi! intonă corul ipocritelor. 

— Mersi-nemersi, asta este! Spun pe față, ceea 
ce gîndiţi şi voi într-ascuns... Ce ne aşteaptă la o 
adică? Învățăm carte pentru carieră sau ca să 
descoperim radiul ca madam Curie? Haida-de!... 
Tocim pentru o  spoială de conversație; 
zdrîngănim un ceas pe zi cu profesoara de piano 
pentru altă spoială care ne ține pînă ce ne pune 
popa veşca de sîtă-n cap; tot așa cu maistrul de 


129 


dans... Toate, puicuţelor, pentru ca să facem față 
bună într-un salon și să așteptăm onorabil 


130 


un candidat... Cele cu zestre, ca tine şi ca alte vreo 
patru-cinci din clasă, vă puteți alege candidatul... 
Cele fără zestre, ca mine și ca mai toate, fete de 
funcționari, de magistrați, de militari, de 
cîrciumari, bursierele, fete de țărani prin graţia 
doamnei directoare și a comitetului de filantropie 
şcolară, ne lăsăm alese, chiar de-un maimuţoi cu 
labele pînă la genunchi, dacă are automobil şi mo- 
şie... 

— Şi viața? Poezia? lubirea?... Ce faci cu ele?... 

— N-avea tu grijă! Aş ști eu să mă descurc!... Gă- 
sesc un verișor, ca tine, Antoniule! Un Sașa ori un 
Titişor... Şi la adică, de ce nu amîndoi? 

Dobrescu Marieta, mică, sprîncenată și genoasă, 
cu obrazul de copilandră rumenă în pomeţi, îşi 
privi provocător colegele, convinsă că le-a 
înspăimântat cu nemaipomenitul său cinism. 

Toate însă știau că e o fetiță sîrguincioasă şi 
timidă, suspinînd de astă-primăvară pe ascuns. 
Suspina pe ascuns, dar toate știau de ce. Fiindcă 
prietenul şi  camaradul fratelui mare, 
sublocotenent de la roșiori, nu s-a uitat niciodată 
mai  de-aproape la dînsa, absorbit de 
scandaloasele-i aventuri cu nişte femei pe care nu 
le salută nimeni pe stradă. 

— Apropo de descurcat!... L-am văzut aseară pe 
amicul scumpului tău frățior! rosti cu neîndurată 
cruzime Luca Eleonora. Era în grădina publică, la 
bufet... Cu un fel de sirenă de-a domniei sale; soră 
geamănă cu Sirena Jubilară de astă-vară, de la iar- 
marocul jubilar. Îi cunoşti gusturile!... O sirenă 
boită şi mirosind de-o poștă a parfum, ca o 
drogherie. 

Marieta încercă să se dovedească nepăsătoare: 

— Să-i fie de bine... Şi ce-mi spui mie? 

— Nu-ţi spun ţie. Le spun fetelor... 

— Perfect! Eu mă şi duc!... 


131 


— Nu te opresc. Poţi pleca!... Deşi, dacă rămii 
aici îți garantez că ai să te amuzi. A fost o scenă de 
toată 


132 


nostimada... Un teatru întreg şi încă spectacol 
gratuit... 

Dobrescu Marieta stătea în cumpănă. Se pregă- 
tise de plecare, dar nu pornea aiurea. O ţinea pe 
loc o dureroasă voluptate, să-și scormonească 
nevinovata ei mizerie, pînă la fund. Luca Eleonora 
se prefăcu a nu lua în seamă că martira a rămas la 
locul supliciului. 

Povesti, numai pentru celelalte prietene: 

— Cum vă spuneam, fetelor! Ne așezasem cu 
tata şi cu mama, la bufet. Singura masă liberă... 
Stau cuminte pe scaun, îmi aleg prăjitura 
preferată... 

— Indiană... 

— Se-nţelege că indiană! Toate le ştiţi, cleveti- 
toarelor! 

— N-ai pus tu pariu anul trecut, că mănînci o 
jumătate de duzină şi după ce-ai cîştigat, nu erai 
gata să-ncepi alt pariu?... 

— Acuma mîncam numai una... Și nu înfulicînd 
ca la pariu! Cuviincios, în felioare delicate, cum m- 
a învățat mama de copilă. Tata sorbea tacticos din 
cafe- luța lui, după tot tabietul unui respectabil 
preşedinte de tribunal... Mama se chinuia cu un 
sirop de smeură, comandat numai fiindcă trebuie 
să consumi ceva, cînd ocupi un scaun și-o masă... 
Toate în cea mai perfectă decenţă... Și totuși, 
observ că lumea își strîmba gîtul să privească spre 
noi. Îmi strîng picioarele, fustele pe genunchi. Mă 
pipăi.. Mă uit la mama. La tata. Nimic! Părinți 
model, în haine corecte, cu ținuta corectă... Ce 
naiba să fie? Încep și eu a căuta împrejur și m-am 
lămurit la moment. Nu despre noi era vorba!... Tot 
spectacolul era alături, la masa din spatele 
nostru... M-am sucit şi eu încetișor pe scaun, şi n- 
am pierdut nimic din nostima comedie... Fie, că 
făcea!... Stați să vă arăt, fetelor... Dă-te deoparte, 
Gaby... 


133 


Antoniu Gabriela, uitînd tot ce pătimise 
adineauri, îi făcu bucuroasă loc, gata să se 
desfăteze din toată inima, pe socoteala unei 
torturi, care nu mai era a sa. lar Luca Eleonora 
reconstitui scena: 

— Poftim! Ca să vedeţi cum s-a desfășurat tot 
spectacolul... Ea stătea aici, cam așa, picior peste 
picior, fumînd şi mozolind cartonul ţigării în dinți. 
Ai înțeles despre ce fel de muză e vorba!.. O 
stimabilă care fumează și încă în public... Pun 
pariu că e sirenă dansatoare la Regal!... În fine!... 
Aceasta nu interesează!... Așadar, ea fuma! lar 
domnul sublocotenent Dudu, Dudulet, dincoace, 
bătea toba cu degetele pe masă... Foarte nervos, 
domnul sublocotenent! Nervos la culme!... Ea, dă-i 
şi dă-i şi dă-i!... Îi mergea gurița — adică guroaia, 
că avea o gură să se muşte de urechi cu dînsa! — îi 
mergea gura ca o mașină de cusut... El, cu degetele 
pe masă, dă-i şi dă-i şi dă-i!... Bătea toba. Marșul 
lui Napoleon. Pot să vă jur! Am recunoscut tactul... 
Pe urmă, după ce s-au sfădit destul, cu reproşuri şi 
oțăreli, a venit actul doi... Scena cea mare a 
împăcării... Ei, bravo! Vă spun drept, fetelor, că 
m-a făcut praf domnul sublocotenent Dudul!... E un 
maestru, cel mai neîntrecut maestru, Duduletul 
Ma- rietei... Numai ce și-a tras scaunul alături şi 
numai ce-a început dumnealui s-o magnetizeze cu 
privirea și s-o alinte cu vorba, pînă ce dumneaei, 
de unde fulgera scîntei şi împroșca jerbe de stropi 
din gurița dumisale ca din furtunul pompierilor, a 
plecat capul răpusă, ca o sirenă lovită în piept de 
săgeata amorașului... Uite- așa! Vedeţi scena?... S- 
au împăcat, şi-au strîns degetele pe sub masă și au 
plecat brat sub braț.. N-aveau timp.!... Uite-aşa au 
plecat... 

Luca Eleonora, neîntrecută în arta scenei la 
producţiile  sfîrșitului de an şcolar, cum 
neîntrecută era în meșteșugul de a imita zbierătul 
animalelor şi cloncă- nitul păsărilor, jucase tot 


134 


episodul de la bufet, inclusiv epilogul împăcării și 
al plecării precipitate. Și-l jucase atît de focos şi 
plastic, încît în genele lungi și frizate ale Marietei 
Dobrescu atîrnau lacrimi ca boabele de rouă. 

Tot cinismul factice, împrumutat din lecturi 
neper- mise, se risipise ca să rămînă ceea ce era 
într-adevăr: o biată copilă îndrăgostită fără 
speranță de prietenul unui frate mai mare, 
ofițeraş curtezan şi spilcuit, care poate că nici nu-i 
observase existenţa. 

— Ei, pe urmă, cum a mai fost? Ce-a mai fost? 
stăruiau întrebările, după ce rîsul a contenit. 

Eleonora Luca a înălțat nedumerită din 
sprîncene, cu o prefăcută candoare: 

— Ce-a mai fost!... Cum a mai fost!... De unde pot 
eu să ştiu? Aceasta numai o imaginaţie cinică și 
pervertită ca a Marietei poate să-și inchipuiască... 
A! Aici erai, Marieto? 

Victima n-a răspuns, de teamă să nu-i străbată 
suspinul în glas. 

— lartă-mă! urmă Luca Eleonora. Dar așa este!... 
Eu nu ştiu nimic, nu-mi pot imagina nimic. Eu nu 
citesc cărţi de Zola şi de Octave Mirbeau, ca să mă 
prindă Tanti Cleopatra cu ele şi să cheme părinții 
la școală. Eu am rămas tot la Graziella lui 
Lamartine și la Paul et Virginie... Maman chiar mi- 
a spus să schimb locul şi să nu mă uit la nişte 
stricaţi care n-au nici o rușine de lume. Pudică, am 
ascultat-o și m-am mutat cu scaunul... Dar tot am 
tras cu coada ochiului, pînă la scena finală, cînd 
protagoniștii s-au retras precipitat între culise... 
Nu din viciu... Ferit-a simţul!... Dintr-o lăudabilă 
pasiune artistică. Aveam ceva de învăţat de la 
Duduleţul tău... Și-am învățat, parol! Notara, 
Novelli, Liciu, Radovici?... Fleacuri! Le Bargy?... Nu- 
i ajunge nici la carimbul cizmei lui Duduleţi... Tata 
era însă de altă părere: Spunea că are să 
vorbească zilele acestea cu colonelul regimentului 
de roşiori. Un stricat! — asta spunea. Rușinea şi 


135 


ocara regimentului, a brigăzii, a diviziei, a corpului 
de armată, a oștirii... Crescendo! Așa e el, cînd se 
porneşte pe exagerări... Dă maximum de pedepse, 
de amenzi şi despăgubiri civile!... Şi maman?... Ca 
să nu rămînă mai prejos, pretinde că are să 
vorbească și dînsa la voi, cu madam Dobrescu, să 
nu-l mai primească în casă... Parcă Dudu, Duduleţ, 
Dudişor are el nevoie de casele noastre, unde să 
stea pe marginea 


136 


fotoliilor din salon, să se îndoape cu apă și cu dul- 
ceață de cireşi amare — şi să discute despre timp? 
De asta-i arde lui!... Găseşte el casă mai amuzantă, 
de unde să nu-l dea nimeni afară!... 

Răutăcioasa joacă ar mai fi durat poate. 

Tot aşa îşi încearcă unghiile puii de panteră, 
într-o  nevinovată zbenguială care crestează 
catifeaua boturilor cu cele dintii cicatrici. 

Nu credeau ce-şi spun. Nu măsurau înveninarea 
cuvintelor. Era numai o ucenicie încă lipsită de 
intenții, a viitoarelor  clevetiri, de peste 
cincisprezece-douăzeci de ani, cînd se vor forfeca 
în deplină cunoștință de cauză atunci, pizmuindu- 
şi reciproc o toaletă, leafa sau venitul bărbaților, 
mobila din salon și calitatea invitaţilor de la ceaiul 
săptămînal, cu partide de maus şi poker. Toate 
mizeriile şi urîțeniile unui mic și somnoros tîrg de 
provincie, cu o mică şi meschină burghezie în 
rivalitate de ambiţii, de aparente, de intrigi, de 
anonime și denunțuri, de surpări ascunse. 

Acum suferea deocamdată numai Marieta 
Dobrescu. Și ar mai fi suferit încă, dacă nu s-ar fi 
ivit o providenţă să pună capăt supliciului. 

Providența s-a arătat pe poarta școlii, sub chipul 
unei fete năltuţe, lată și dreaptă în umeri, strîmtă 
în şolduri, cu bereta de uniformă trasă pe-o 
sprînceană. O siluetă necunoscută, cu mers ciudat 
şi totuși de undeva cunoscut. 

Elevele de sub castan au tăcut încordîndu-şi pri- 
virea. 

Pe urmă, s-au uitat una la alta, îmtrebindu-se 
din ochi. 

— Cine să fie? 

Alexandrescu Corina, fiică, de maior, ereditar 
familiarizată cu termenii cazoni, se pronunţă într- 
o pitorească formulă de cazarmă: 

— Vreun leat vărsat la noi, de la altă armă.!... 

— Dar e Măgură, fetelor! Măgură Irina! sări de 
pe bancă Gaby Antoniu. E Măgură a noastră!... 


137 


Şi îndată au prins s-o strige, cu exagerate semne 
de simpatie, pe care nu le îndreptăţea cu nimic 
vaga și indiferenta lor camaraderie din anii 
trecuți. 

— Măgură! Măgură Irina! 

Irinel Măgură ridică ochii, fără să arate nici un 
semn de surpriză. 

O clipă a părut că şovăieşte. Apoi s-a îndreptat 
spre ele cu mersul acela lung și ciudat, elastic, care 
nu era al ei de la începutul verii cînd s-au 
despărțit şi totuși acum nu și-l mai închipuiau că a 
putut să fie altfel cîndva. 

S-a apropiat și a întins o mînă subțire, dogorită 
de soare și viguroasă, scuturînd celelalte mîini cu 
o vioiciune, care nici aceea nu era a ei, din anii 
trecuți. 

Întrebă: 

— Ce faceţi, urîtelor? Ce-i jivalania aceasta? 

Și zîmbi unui gînd lăuntric. 

Colegele au zîmbit și ele la rîndul lor. Dar altfel. 
Mai întîi, nedumerite. Ce-nsemna cuvîntul acesta, 
pe care-l auzeau întîia dată? Jivalanie! Cum 
jivalanie? De ce jivalanie? Mai apoi, zîmbetul se 
vădea şi grozav de contrariat. Nu erau deprinse să 
le vorbească așa, ironic şi protector, tocmai o 
elevă ca Măgură Irina. 

Nimic nu-i dădea acest drept. 

Nu fusese prietenă cu nimeni. Nu strălucise nici- 
odată la nimic, prin nimic. 

Patru ani de curs primar şi patru ani de liceu, 
trecuse neobservată şi neînsemnată, dintr-o clasă 
a institutului, în alta, cu note mijlocii, cu purtare 
mijlocie, aşezată întotdeauna într-o bancă de la 
mijlocul sălilor, pierdută în anonimatul școlar al 
elevelor molcuţe și mediocre. 

Dar acum li se arăta deodată sub altă înfățișare. 
Altceva. Altcineva. I-au făcut loc cu toatele, alături, 
încercînd să descopere de unde venea secretul 
acestei impresii de noutate și de încredere în sine: 


138 


această luminoasă palpitare, ca un fluture care a 
dezbrăcat o crisalidă urîtă. 


139 


Au asaltat-o cu întrebări și exclamări: 

— Te-ai schimbat mai mult decît noi toate 
laolaltă, Măgură Irina! 

— Irinel, cum de nu te-a mai văzut nimeni vara 
asta? Parc-ai intrat în pămînt! 

— Lasă să-mi răspundă mie, Antoniule! Ce-ai 
făcut toată vacanța? Unde-ai fost?... 

Irinel Măgură a răspuns numai la întrebarea din 
urmă: 

— La ţară... La Zapodia, în Neamţ. La un fel de 
rudă de-a mamei... 

Apoi n-a mai avut nimica de spus. A privit în gol. 
Ea vedea înaintea ochilor ceea ce nu cunoștea și 
nu putea bănui nimeni de-aici. 

Iazul, așa cum a primit-o în dimineața dintii. Cu 
tremurul apei, pînă departe în stufuri... Fata de 
țară, drăcoasă, Dochiţa, care lepădase volocul şi 
înota la adînc, spintecînd unda cu stropi ca 
mărgelele de argint în soare... Cufundarul, ținîndu- 
i tovărășie, în tumbe jucăuşe... Cărarea şerpuită 
printre săbiile de papură și pămătufurile de 
trestie... Trunchiul culcat de salcie, unde-au stat 
atunci; unde-au stat ultima dată înaintea plecării. 
Ploaia și noaptea brăzdată de fulgere, cînd fugeau 
alături, fără să se-atingă, în ropotul rece, sonor... 

Îi inunda şi acum privirea flacăra uriaşă, 
albastră, care-a scos din întuneric o clipă un cal 
nemișcat cu ochi de fosfor. 

O orbea. 

lar gîndul că Adrian e acum la lași, că a părăsit 
aşa de uşor dulcile lor plănuiri i-a înecat respiraţia 
într-un scîncet. 

O frunză, pretimpuriu ruginită, a descins în 
spirală şi i s-a așezat uşurel pe genunchi. Ea a dus 
mașinal coada veştedă la gură, aşa cum s-a 
deprins acolo să poarte între dinţi firul de iarbă- 
nspicată și garofița de cîmp, a muşcat-o în neştire 
şi a şters cu batista sucul vegetal, astringent și 
acriu, de pe buze. 


140 


Un timp, colegele au găsit-o din nou absentă şi 


141 


poate chiar mai străină de ele, decît va fi fost altă 
dată. Dar Irinel Măgură a zvîrlit frunza de castan; 
a aruncat alături, în nisip, la picioare, bereta de 
uniformă; a înălțat genele desvelind privirea de-o 
străvezie luminozitate, și îndată toate au simţit că 
mocnita crisalidă a rămas pentru totdeauna 
despoiată. 

Au ştiut că în acel an, atenţia clasei, prieteniile, 
admiraţia elevelor din cursul inferior, ocrotirea 
celor din clasele ultime, simpatia profesorilor şi 
profesoarelor; toate se vor concentra ca focarul de 
lentilă, asupra acestei cenuşărese de pînă mai ieri. 

Şi cu neastîmpăr, împresurînd-o cu semne de 
dragoste, fiecare căuta să-i cîştige întîietatea 
prieteniei, fără să-și explice de ce. l-au tipărit 
şorțul de uniformă pe trupul svelt; i-au potrivit 
coadele părului pe creştet; i-au buclat cu degete 
îndemînatice  cîrlionții de borangic în jurul 
urechilor fin conturate, cu transparenţă de scoică 
trandafirie. 

Irinel Măgură se împotrivea acestor răsuceli de 
manechin, gîlgîind în murmur de rîs la gîdilarea 
atingerilor, fiindcă tot era mai mult un copil decît 
apropiata femeie. 

Ridea copilăreşte şi se apăra cu reminiscențe 
din vocabularul Zapodiei: 

— Dar isprăviți odată! Scurt... Ce-s paparudă, să 
mă împopoţonațţi așa? 

Clinchetul vesel dezmințea însă asprimea 
rustică a cuvintelor. 

Părul avea un parfum umed, de scoarță a 
brazilor, de mușchi păduratec și de iarbă scăldată 
în rouă, cum vor fi mirosit pletele naiadelor 
răsfirate pe umeri. Ochii cu fire aurii în irisul de 
topaz radiau o caldă lumină, ca o imaterială 
dezmierdare  lunecînd pretutindeni  unde-și 
plimba privirea: peste chipurile apropiate de 
dînsa, peste uniformele urîte, peste zidul de-un, 
galben spălăcit al școlii. 


142 


Adusese cu ea tot soarele şi toate miresmele 
Zapo- diei, ca să le risipească în juru-i într-un 
generos efluviu. 

Cînd a sunat clopoţelul de intrare în clasă, 
prietenele au înlănțuit-o de mijloc, potrivindu-şi 
pasul după mersul său şi întrecîndu-se să şi-o 
smulgă una, alteia: 

— Nu e așa că stai lîngă mine în bancă, Irinel? 

— Ba lîngă mine!... 


— Urcă! 

Mihai Tăut ezita. 

Armăsarii suri, rotați, frămîntau cu neastîmpăr 
din copite. 

Jack Medoveanu strunea hățurile să-i tină pe 
loc; îi șfichiuia totuși cu vîrful cravașei, fiindcă-l 
pasiona această încordare de ageră viață animală, 
de mușchi şi de nervi, de juvenilă ardoare încă 
nedeplin dresată, gata să rupă zăbalele şi să 
zvicnească săgeată din arc. La spatele său, înfipt 
pe scaunul înalt, un groom în strai negru și cu 
joben de lac, stătea neclintit, impasibil, cu brațele 
încrucişate pe piept. 

— Dar urcă odată! îşi pierdu răbdarea Jack Me- 
doyeanu. Îmi omori caii, vieux nigaud!! 

În sfîrşit decis, Mihai Tăut s-a cățărat greoi şi 
ne- îndemînatic pe scara docarului prea sus 
construită, pentru altfel de făpturi, uşoare şi 
zvelte. S-a așezat alături într-un suspin, trăgîndu- 
şi pe genunchi pulpanele pardesiului și apăsîndu- 
şi precaut pălăria cu boruri largi, mai adînc, peste 
şuvițele de păr care-i compensau cu prisosinţă, în 
laţe de lăieş, chelia ascunsă dedesubt. 

— Acum haideţi, copii! Să vă văd!... 


i bătrîn nerod! 
143 


Jack Medoveanu a slăbit uşor hăţurile, a făcut 
şfi- chiul cravaşei să şuiere. 

Armăsarii s-au întins în trap sprinten ca o joacă; 
roţile de gumă au sfîrîit pe asfalt. 


144 


Calea Victoriei foia de mulțime în acel amurg de 
toamnă însorită. Echipagii, trăsuri şi cupeuri de 
casă, docare și faetoane, birji de lux și arar cîte o 
largă victorie demodată; toate se îndreptau spre 
Şosea. 

Toate rămîneau în urmă. 

Caii lui Jack Medoveanu și reputata măiestrie a 
conducătorului nu cunoșteau nici un rival. 

Cînd lanțul vehiculelor s-a rărit aproape de 
Capul Podului, Jack Medoveanu a căpătat răgaz, în 
sfirşit, să întrebe: 

— Aveai vreo direcție? Te-am abătut din drum? 

— Nimic. Mă plimbam. Luam aer... 

— Atunci ce te-a făcut să meditezi atît, înainte 
de a te urca? 

— Considerente estetice... 

— Pas possible!1 se miră ironic Medoveanu. 

— Mais oui! 

— Quoi? Quoi! Qu'est-ce que c'est que ces façons- 
la?? Ai început să te ramolești, Michel! 

— Non, pas encore! Vorbesc cît se poate de 
serios. Ți-am admirat echipagiul, caii, costumul 
tău, valetul.. Gravură impecabilă de jurnal 
modern... M-am văzut pe mine; costumul meu 
bohem... Pălărie cu boruri calabreze, pardesiu larg 
ca un laibăr, lavalieră, plete de plăieș... 

— Eh bien” 

— Nu merge! Distonează!... Nu vroiam să stric 
un ansamblu... 

— Ah! c'est donc ça? Atunci te-ai ramolit com- 
plet! 


1 Nu se poate! 


2 Ba da. 
— Ce? Ce? Ce sînt mofturile astea? 


5 Nu, nu încă! 
4 Bi bine? 
5 Ah! Deci asta e? 
145 


— Heureusment, non!! Am ochiul estetic... În 
orice caz încă destul de estetic, ca să mă văd pe 
mine... Și ca să mă dezgust de mine... Chelie, burtă, 
invazie de țesuturi adipoase... Lavalieră şi pălărie 
de brigand... Calc pe urmele lui Bombonel Asan... 

— Şi ce te opreşte să nu te opreşti? 

— Prea tîrziu!... Obişnuinţa... Anii... Un fel de 
lene... Am rămas cu hainele și cu mentalitatea din 
cartierul latin; de mai tîrziu, din Montmartre şi 
Montparnasse... 

— C'est effarant!? Idei de sinucigaşi... De aia te 
plimbai atît de elegiac?... 

— Am şi eu ceasuri proaste... 

Jack Medoveanu a încetinit mersul cailor ca să-l 
privească mai atent, răsucindu-și capul pe 
jumătate: 

— Neplăceri? Datorii?... Scadenţe?... Un avertis- 
ment stupid al medicilor? Ce e cu tine, Michel? 

— Nimic din toate acestea... Absolut nimic!... Da- 
torii n-am... Venitul îmi curge de la moșie cu o 
precizie cronometrică. Şi-ajunge prea îndestul, 
pentru un om singur ca mine... De vîrsta crizelor 
sentimentale am trecut... M-am întors acum o lună 
din străinătate... Voi pleca iar peste trei sau patru 
luni... 

— Eh! que voulez-vous de mieux? Ca y est! La 
perfection de la vie est atteinte 1... Très &patantă tot 
ce-mi spui! Și totuşi ai aerul să te plîngi... 

— Ce qui est surtout épatant c'est de se 
renouveler complètement chaque année, chaque 
saison, chaque jour...* Cazul tău!... Te invidiez, Jack. 


1 Din fericire, nu! 

2E îngrozitor. 

3 Bi? Ce doreşti mai mult? Asta el Perfecţiunea vieţii este 
atinsă. Grozav... 

4 Ceea ce este mai ales grozav e faptul de a te împrospăta pe 
de-a întregul în fiecare an, în fiecare antotimp, în fiecare zi... 


146 


Nu pentru tinerețea ta exterioară... Pentru cea 


interioară... 

Mihai Tăut îşi cerceta din profil prietenul mai în 
vîrstă cu o decadă, admirîndu-i trăsăturile virile, 
ochii ageri, gura cu desenul buzelor tăios conturat, 
ținuta dreaptă în costumul cafeniu, cu pălăria 


puţin pe-o 


147 


sprînceană; mîinile strunind viguros hăţurile 
armăsarilor. 

Nici nu îmbrăcase pardesiu. 

Se simţea prea tînăr pentru asemenea precauții 
moşnegești. Intuise just ochiul estetic al lui Mihai 
Tăut. Alături, moale şi osînzos, cu pălăria de 
studenție pariziană şi cu lavaliera anilor de 
catenea în Montmar- tre și Montparnasse, el părea 
o caricatură a propriei sale tinereți de acum 
aproape un sfert de secol. 

Jack Medoveanu a tăcut un timp gînditor. A dat 
sfirc de cravașă armăsarilor. Părea preocupat 
numai să ajungă și să întreacă un tilburi cu un cal 
negru, mînat de-un ofițer cavalerist. 

Cînd l-a lăsat în urmă, rosti cu o prietenească în- 
grijorare, dovedind că nu e indiferent la soarta 
foştilor săi mînzoci de la Paris — „les poulains de 
Jack” — cum erau botezați pe atunci. 

— Vrei avizul meu? În fond, tu as raison!! Ai 
pomenit numele lui Bombonel... Un autre fameax 
loustic!2... Este într-adevăr o înrudire între tine şi 
el. Nu numai pălăria și lavaliera bohemă.. 
Inactivitatea!... Lăsaţi timpul să treacă pe lîngă 
voi... Asistaţi la viaţă, în loc s-o trăiţi... Chiar dacă 
ar fi o activitate dezordonată, fără suită, inutilă, ca 
a mea, şi tot e ceva... O higiena corporală... Și o 
terapeutică spirituală... Iluzia că faci ceva te apără 
de o sumă de dezagremente. În primul rînd, te 
apără de tine însuți... Vă vine renta pămîntului, 
fără să mișcaţi din deget. Ca și mie, de altfel. Alţii 
ară, seamănă, seceră, asudă pentru noi. — Foarte 
bine! Nu noi am făcut așa lumea. Așa am găsit-o 
făcută. Dar aceasta nu ne dispensează de-o datorie 
către noi înşine, să profităm mai inteligent de 
asemenea privilegiu... Voi n-aveţi ce face cu 


Lai dreptate! 


2 Alt mucalit de pomină! 
148 


timpul. Mie nu-mi ajunge timpul. Jamais trop! 
Jamais assez!...1 

— Activitate?... Ce activitate să începi după 
patruzeci de ani, cînd n-ai făcut nimic toată viața? 

— Du-te cîteva luni pe an la ţară, la moşie... În- 
cearcă să preiei  îndeletnicirile  bătrînului 
Constantin Tăut, care a fost o fală a clasei noastre 
latifundiare, ca să uzez de termenul lui Stere și 
Gherea. 

— Tu es absurde!2 Eu n-am mai fost la ţară de 
opt ani... Ce să caut la țară? Să mă plimb c-un 
baston în mînă? 

— Încearcă prostii, cum încerc eu... Prostii cu bi- 
lanțuri deficitare. Ce importă? Cu aceste bilanțuri 
deficitare îţi plăteşti iluzia unei activități... Pe 
urmă, poate ritmul vieţii de ţară te prinde. Te 
pasionează chestiunile... Le descoperi un interes... 
Fă irigaţii! Experimentează procedee moderne de 
cultură!... la cartea lui Petreanu și încearcă să-i 
aplici teoriile... Orice prostie e mai bună decît 
această deprimantă delăsare... 

— Inutil! Mă apucă uneori dorul de țară, de casa 
bătrînilor... Mi se pare că acolo aș recăpăta o sănă- 
tate a trupului acestuia care se rîncezeşte și putre- 
zeşte pe picioare... Mă hotărăsc... încep să 
pregătesc bagajele... A doua zi mă răzgîndesc... Ce 
să caut! C'est exaspérant d la fin!’ 

— Alors, nu pierde timpul d des betises/4 scrie! 

— Ce să scriu?... Îți imaginezi că a mai rămas 
ceva aci? a întrebat Mihai Tăut, ducînd degetul 
grăsuliu la fruntea de sub pălăria, cu boruri late. 
Chiar izvoarele se sleiesc, fug, se duc la fund, dacă 
nu e o mînă harnică să le curețe... Îţi imaginezi că 
nu observ zîmbetul vostru, cînd încep a-mi 


1 Niciodată prea mult! Niciodată de-ajuns!... 
2 Eşti absurd! 
3 Exasperant pînă în cele din urmă! 
...cu prostii! 
149 


povesti romanele pe care n-am să le scriu 
niciodată?... O clipă cred şi eu în ele... A doua zi a 
rămas neantul din toate... De la cendre, de la 
cendre, de la cendre... 

— Tais-toi, vieux nigaud! Imbecile!! îl admonestă 


1 Numai cenuşă, cenuşă, cenuşă... 
— Taci, nerod bătrîn! Imbecilule! 
150 


Jack Medoveanu, lovind crupa armăsarilor cu 
șfichiul cravașei și răcorindu-şi aşa exasperarea. 
Cum ce să scrii?... Sapristi! Priveşte în jurul tău... 
Lumea aceasta care se duce, despre care vorbea 
celălalt fa- meux loustic, Asan, în tren, în 
septembrie, cînd ne-am întîlnit la întoarcerea în 
țară... Priveşte lumea aceasta... Echipagiile... 
Soarele și cerul decolorat. O lume care merge spre 
apus... 

Cu vîrful cravaşei, Jack Medoveanu a arătat spre 
apusul soarelui, apoi rotund, lanțul trăsurilor 
mer- gînd în acel apus. 

Oprise caii la pas. 

Cerul era de-o dulce paloare. În aerul molatic se 
legănau plutind cele din urmă frunze. Trăsurile, 
cu- peurile, echipagiile de casă, docarele, se 
întreceau gonind în amurg. Femeile, legănate pe 
arcuri moi, priveau înainte, cu un  suris 
transfigurat de crepuscul. 

Mihai Tăut s-a gîndit la romanul pe care nu-l va 
scrie, al acestei lumi cu rădăcinile în alt veac și cu 
crengile care se uscau şi începeau să cadă odată cu 
începutul veacului nou. 

În fieştece echipagiu salutat de Jack Medoveanu 
şi salutîndu-l pe Jack Medoveanu, recunoștea o 
figură, un nume, urmașul și urmașa unui neam. 
Principele Anton Muşat și Agata Bogdănişteanu. 
Laurenţiu Sa- randă și Dumitraşcu Racliș. O 
Ghiculeasă şi alta. Cele din urmă vlăstare ale unor 
muribunde obiîrșii. Nici o viață a acestora n-avea 
pentru dînsul vreo taină. Toate-i erau de mult 
ştiute, cu dramele lor şi păcatele lor şi ruinele lor 
şi tristeţile lor. Le-ar fi putut urmări istoria 
năruirilor pînă la izvoarele din celălalt veac, pe 
vremea lui Dinu Păturică şi a postelnicului Andro- 
nache Tuzluc; pe vremea cînd protipendada ţării 
primea ucenicia desfătărilor occidentale în sala de 
bal a Domniței Ralu, la Cișmeaua Roşie. Toate-i 


151 


erau cunoscute, fiindcă au fost şi de neamul lui 
trăite. Le trăia și el, ultimul dintr-un neam sfîrșit. 


152 


Dar ca să le scrie, prin ce minune şi-ar găsi oare, 
mîine dimineaţă, tăria să se aşeze în faţa foii albe, 
pe un scaun tare, la o masă tare sub cot? 

S-a mulțumit să murmure: 

— Ai dreptate, Jack. E o lume care se duce într- 
un amurg... 


4 


— loane? N-auzi, tontule?... Ce face Piţi? 

Ion tresare. Ascunde la piept răvașul împăturit 
şi îşi îmbumbie nasturii de alamă. 

Doamna colonel Asan e la geam, cu obrazul 
proaspăt muruit de pudră şi cu zulufii răsuciți în 
bigu- diuri. Ţine încă pămătuful în mînă, aşa cum a 
prins-o îngrijorarea, la oglindă, în timpul 
zugrăvelii. 

— Ce face Piţi, imbecilule? N-auzi să răspunzi? 

— l-aici, coniţă! N-aveţi nici o grijă... Doarme să- 
racu de el, pe priș... 

Și mai încet, pentru dînsul: „Dormi-re-ar să 
doarmă, pîn’ l-oi deștepta eu!” 

— A păpat? 

— Mîncat, coniţă! 

— A păpat şi Miţi? 

— S-o hrănit şi dînsa, coniţă. 

— Cu măsură? 

— Cu măsură, coniţă. 

— Hm! Măsură de-a tal... 

— D-apu că eu nu-s Vodă Cuza, Doamne iartă- 
mă, coniță, să am măsură de-a me, cum o mai 
rămas încă de pomină ocaua lui domnească, la noi, 
în Moldova, despre care spuneți dumneavoastră 
că avea stemă un cap de bou. 

— Ce tot boscorodeșşti acolo, boule? Răspunde 
la ce te-ntreb și lasă-ți Moldova şi boii ei în pace! 
Cu măsură au mîncat? 

— Cu măsură, coniţă... 


153 


— Bagă de seamă! Să nu-i apuce dar indigestia, 
că-i vai şi-amar de pielea ta. 

— Nu-i apucă nici o diligestie, coniţă... 

— Cum ai spus, netotule? 

— Diligestie, coniţă. 

— Digestie, loane! Digestie şi indigestie! îl 
instruieşte pedagogic doamna colonel, zîmbind 
superior. 

Zîmbetul durează şi după ce s-a tras de la geam, 
cu pămătuful în mină, ca să-și sfirșeaseă 
renovarea post-meridiană a fațadei. 

Radicalele ordonanţei o amuză întotdeauna. Și 
cîteodată se dovedesc utile, cînd tînjeşte 
conversaţia în salon. Atunci, în lipsa altui subiect 
mai pasionant, aduce discuția cu meșteșug la 
limba pocită a tontului din țara cu un cap de bou 
în stema de pe vremuri. 

lon spune pris, lambă, eleftrică, berjă, 
dom'cvardist şi cosimioner. Pe muritorii care nu 
poartă uniformă, și deci nu fac parte dintr-o 
ierarhie precisă, îi împarte în două categorii: 

— A venit on tovil! 

Aceasta înseamnă că așteaptă afară, la sonerie, 
un domn care după calitatea și croiul straielor, are 
drept la o relativă considerație — atîta, 
bineînțeles, cîtă poate merita un civil. 

— E un individ! 

Aceasta înseamnă că e negustorul de haine 
vechi, un cerşetor, încasatorul de la gaz aerian sau 
cel cu taxa pentru gunoi; în sfîrşit, nişte netrebnici 
indivizi de la periferia larvară a umanităţii, pentru 
care îndeobște şi din principiu, domnul colonel nu 
se află acasă. 

Doamna colonel Tiberiu Asan reproduce cu 
deosebită vervă graiul pocit al lui Ion și judecăţile 
sale năstruşnice, asupra categoriilor civile. Şi-a 
făcut chiar o specialitate, foarte prețuită de 
prietene, de invitaţii la masă, la ceaiuri, la pocker 
şi la bridge. 


154 


Pe socoteala ordonanţei, a cucerit, cam tardiv e 
adevărat, dar definitiv, reputația de femeie extrem 
de spirituală; de unde înainte trecea drept o 
ofițereasă de grad superior, înscrisă în soborul 
țațelor, amarnică la gură, mărginită la minte, 
spoită ca o odaliscă şi lovită la virsta critică de 
patima căţeilor. lar doamna colo- 


155 


nel Tiberiu Asan, ameţită de succes, cînd lon nu-i 
furnizează îndestul de inedit și umoristic material, 
din cabotinism, inventează cu de la sine putere un 
text apocrif. 

Astfel, mosafirii de la masă și ceaiuri mai cred 
că lon pronunţă: grimafon, traivan şi gustambercă. 
Fac haz şi-i poartă faima la alte ceaiuri și mese, 
unde lon a devenit un personagiu legendar; cel 
mai înveselitor exemplar bovin din patria cu 
stema simbolică a boului, valorificată acum numai 
în timbrele poștale mult preţuite de filateliști. Cu 
toţii sînt departe de a bănui că flăcăul dezgheţat și 
isteţ, între vistavoii săi vorbește ca toată lumea, 
fără priș şi fără lambă, lă- sînd cu bună știință, 
stăpînei, amăgirea că este mai prost decît arată și 
mai puțin deștept decît ea. 

Un singur apărător s-a aflat o dată să ridice glas 
în salon, întru stigmatizarea acestui nărav, de a 
lua în derîdere ignoranţa unui om care nu din a sa 
vină orbecăiește în beznă și rămîne nesimțţit la 
ocară: Cocîrț Asan, nepotul de frate al domnului- 
colonel, feciorul lui Bombonel Asan, cunoscutul 
estet, amator de artă şi pasionat gastronom. 

Dar pledoaria, dublată de-un fulgurant 
rechizitoriu, a dat greș în chipul cel mai jalnic. 

A degenerat în alt subiect de glume și de ustură- 
toare ironii, asmuţate de astă dată împotriva 
vehementului june cu  lavaliera roșie, care 
dovedea cu citate halandala din Karl Marx și 
Lassalle, că Ion spune gustambercă şi cosimioner, 
din pricina oligarhiei latifundiare și a infamului 
capital. 

Semnalul hohotelor şi întreruperile cele mai 
neîndurat  sarcastice porneau chiar de la 
Bombonel Asan, părintele zburlitului rebel. Cocîrț 
a părăsit indignat terenul, trîntind ușa; iar lon a 
continuat să alimenteze verva doamnei colonel, cu 
o condamnabilă insensibilitate la batjocora şi 


156 


umilinţele care-i ofensau demnitatea de proletar 
agricol. 

Ciudat! După ce încercase atît de generos să-i ia 
apărarea din oficiu, printr-o stranie sucitură a 
cuge- 


157 


tului, Cocîrt sfîrşise prin a-şi disprețul clientul. Ion 
îi părea prea îndobitocit şi laș, cu zîmbetul lui 
milog la toate ocările. Şi mai ciudat încă! Ion, 
auzind din zvonul bucătăriei, adus de Cati, fata din 
casă, că nepotul domnului colonel s-a războit 
pentru dînsul, în loc de recunoștință, îi poartă o 
pidosnică scîrbire. De unde mai răsărise ş-aista 
să-l apere ca funia pe spîn- zurat? l-a scurtat oare 
cu buclucașa lui apărare numărul zilelor pînă la 
eliberare? Nici c-o pîne măcar! 

I-a dat numai prilej, doamnei colonel, să-l mai ia 
în pirplison o dată, atunci cînd era povestea caldă 
şi cînd l-a întrebat ce anume crede el despre 
feluriți socialişti; cine știe ce negustori de hîrțoage 
vechi, cum a văzut el pe cheiul Dîmboviţei, cine 
ştie ce indivizi, cu care s-a înhăitat băitănașul cu 
fleandură roşie la gît, de se plînge maică-sa şi 
mătușă-sa, că le face neamui de ruşine! 

Acum, lon, fratele lui Simion Vatavul de la Zapo- 
dia, nu-și mai rîde pe ascuns în cuget de rîsul 
coniței care-l crede mai tont de cum l-a făcut mă- 
sa; nici nu-i făgăduieşte lui Cocîrţ o mulțămită, 
colea pe șleau, de la obraz, la eliberare, cum îi stă 
lui pe suflet şi-i aşteaptă sorocul. Le-a uitat 
acestea. A uitat tot. E departe de toate. 

A desfăcut din nou răvașul de la piept, cu hîrtia 
roasă  ferfeniță pe muchiile unde-a fost 
împăturată. O scrisoare de la Dochiţa, pe care o 
silabisește ca un școlar într-adevăr greu de cap, 
măcar c-o ştie pe de rost. 

Veștile s-au învechit. 

Le mai slovenește însă cu aceeași încordată 
luare- aminte, fiindcă 1a fiecare cetanie, îl duce 
într-o lume cunoscută de el îndeaievea. Țarine şi 
lanuri, poarta jităriei, drumuri colboase de sat, 
boii care au zăcut de gură, mezinul argăţind la 
părintele din Prigoreni și Dochiţa care s-a tocmit 
cu simbrie la arendaș, aş- teptîndu-l să se întoarcă. 


158 


Îi întrezăreşte pe toţi, le întrezăreşte pe toate, 
cu răscolitoare limpeziciune. Numai să-ntindă 
mîna și să le atingă. Cîmpuri şi vite, oameni şi 
pluguri... 


„Scriu acu la gazorniță noaptea că ziua nui chip 
de atita amar de treabă da acu noaptea dorm toți 
la curte și eu am să-ţi spun ţie una Dragă, loane în 
mica me epistolie ca să te găsească sănătos și să știi 
că mie mii dor de tine și toţi dorm la curte care în 
grajduri și-n pod și alţii pe prispă de Ai crede că-s 
morţi și eu iţi scriu ţie cu sănătate să teajute 
dumnezeu sate liberezi mai de grabă că eu te aștept 
so fatat vaca un vițel plavan și Culiţă slujește cu 
bine la părintele care zice șin treabă cînd tentorci 
să ne cunune că iaca Postu șatunci nu se cade la 
lege că doar sîntem creștini ș Om aștepta ciîșligile 
Crăciunului care mai este încă mult de mam uscat 
de dor așteptindute și tu să nu umbli la alte fete din 
tîrg care atuncea so isprăvit între noi că neam jurat 
și toţi dorm că îi noaptea tirziu șo cîntat ca acu 
cucoșii și moșu costache Hrepţcu de La ocoale 
veteranu zice ca să mă păzesc că domnu Sidor So 
pus ochii pe mine caistai năravu lui da tu să nai 
grijă că eu nus de Acelea și eu pe tine te aștept 
Dragă, loane, care of și iar of mult mai este pînă la 
Cișligi și eu scriu ţie la gazorniţă și toţi dorm de Ai 
crede căs morţi...” 


Aşa sună răvaşul cu litere strîmbe și violete, pe 
care le ştie pe de rost. 

lar Ion, chiar îi vede pe toți dormind, aşa cum 
cad seara răpuşi de somnul morții, pe laviţă, jos în 
tindă şi la odăi, pe prispă, în podurile cu fîn. Toţi 
oamenii din satul lui, Prigoreni; de la curtea 
domnului Isidor Leibovici; oamenii din satul și de 
la curtea Zapodiei. Îi vede şi le aude răsufletul 
greu ca un horcăit, biruiți de trudă. 


159 


Numai el, zdravăn și în puterea muncii, stă cu 
brațele încrucișate, degeaba, numărînd pîinile, 
adică zilele 


160 


pînă la eliberare și păzind doi căţei boierești, înhă- 
mați în curelușe și înzorzonaţi cu felurite cordele. 

Pentru grija şi supravegherea acestor odoare, a 
fost adus de la cazarmă, preumblat la băi, osîndit 
la trîndăvie şi supus la toate ocările. 

La început i s-a părut că seamănă într-atît unul 
cu altul, încît n-are să dovedească a-i deosebi 
niciodată. După un ceas, s-a dumirit că deosebirea 
era ca de la cer la pămînt. Acum le cunoştea şi 
măruntaiele din ei. 

Miţi poartă totdeauna o cordea albastră la 
zgardă; Piţi una roşie. Piţi are zurgălău de tablă 
galbenă; iar Miţi n-are. 

Acestea ca semne pe dinafară, pentru ochii 
străinilor. El s-a lămurit şi asupra unor semne 
într-altfel subtile, de versat observator în 
psihologia animală. 

Miţi pătimeşte de lungoare. Se sucește toată 
ziua cu ochii închiși pe treptele de la verandă, 
încolăcită pe preş. Poate c-a ajuns-o vremea cînd 
şi dobitocul s-aciuiază, trecîndu-și viața în somn. 
La pas străin, deschide numai un ochi, mîrîie din 
colțul gurii și își așează capul pe labe, la loc, să 
scîncească răsfăţată şi prin vis. Piţi e mult mai 
tînăr şi-i stăpînit de toate păcatele juniei. Cum 
scapă pe portiță o ia razna, călătoreşte cu 
tramvaiul fără bilet, iscodeşte ogrăzile vecine şi se 
întoarce cu prieteni murdari și flocoși; adevărați 
haidăi de codru, care înșfacă halca de mușchi 
împănat de pe trunchiul bucătăriei şi o tulesc la 
Dîmboviţa, pe chei, unde întind ospăț hoțesc în 
tovărășia lui Piţi. 

Alteori, „domnul Piţișor” — cum îl dezmiardă 
drăgăstos conița — se dă la mai scîrbavnice 
nărăviri. Înhăitat cu haimanalele fără zgardă şi 
zurgălău, betege de ochi şi de picioare, dă tîrcoale 
perechilor necuviincioase de pe uliţă şi se întoarce 
încolțit, tîrnuit la pămînt, cu mîndra-i cordeluță 
hrențuită şi tîrîndu-se șontic-şontic, în trei labe. 


161 


Atunci e vai şi-amar de lon! 

Cu fruntea smerit plecată în pardosea şi cu căl- 
cîiele lipite, primeşte fără ca să cricnească toată 
urgia 


162 


doamnei colonei Asan Tiberiu. Cînd nu-i bou e 
tont, şi de-abia a fost tont, c-ajunge idiot, nătîng, 
bleg, imbecil, pacostea lui Dumnezeu și greața 
pămîntului, mocofan, ţoapă și din nou bou din 
stema Moldovei încălțat cu bocancii manutanţei. 
lon tace și înghite, aşteptîind pocăit să se 
potolească mînia cerului şi a doamnei colonel. 

Pe urmă, cînd stăpînii au plecat, cu o 
sprinteneală nebănuită de dînșii, leapădă hainele 
groase de postav cafeniu care-l sugrumă, se 
sloboade de chinul bocancilor în care păşeşte ca 
pe vârfuri de cuie. În cămașă și în izmenele cazone 
de americă matriculată, calcă pe asfaltul din curte 
desculț, cu o voluptate ce răscumpără toate 
ocările şi năpraznele. 

Umblă fără nici un rost de colo-colo. Se scarpină 
şi se purică. Cască. Socoteşte zilele după 
numărătoarea de la cazarmă: „mai are atitea 
pîini”. 

Îşi aduce aminte. În chicotul speriat al 
bucătăresei şi al fetei din casă, în rîsul celuilalt 
vistavoi, Varlam, intră la bucătărie în acest costum 
sumar, îşi ia de pe o poliţă raţia de piine de la 
cazarmă, se-ntoarce la soare şi îmbucă pe-ndelete, 
boldind ochii cînd miezul pămîntiu și cleios lunecă 
anevoie pe gît. Apoi îi trage din tinicheaua 
priponită cu lanţ la robinet o cană întreagă de apă 
chioară, și aşteaptă să treacă ziua. 

O pîne, se chiamă că s-a dus. Mai are cîte? 

— Ioane! N-auzi, boule? 

— Prezănt, coniţă... 

— Scoate copiii la plimbare, că e ora şase! 

— La ordin, coniţă... 

— Şi bagă de seamă, tontule!... Copiii și ochii din 
cap!... 

— „Ochii din cap, coniță. 

lar mai încet: „sări-le-ar pe plită, să se 
perpelească pînă i-oi stînge eu!” 


163 


lon a împăturit răvașul şi l-a pus la adăpost, în 
buzunarul de la piept. Intră în funcţiune, cu toate 
preparativele de rigoare. A prins lănțugul în 
zgarda lui Piţi. A trezit-o din toropeală pe Miţi. 

Miţi n-are nevoie de lanț. Merge singură şi 
liberă. E cuminte și fără apucături ușărnice. Pe 
cînd Piţi se zbate şi se zvircoleşte, ca un mînz pus 
întîia oară la ham. 

Drumul, hotărît o dată pentru totdeauna de 
doamna colonel Asan Tiberiu, e pînă dincolo de 
cheiul gîrlei, pe străzi depărtate și ocolite. Drum 
cu multe și urîte popasuri, pe care Ion îl visează şi 
prin somn. 

La capătul podului, se reazămă cu pieptul pe 
parapetul de piatră şi privește gîrla cafenie. Trec 
pe apa uleioasă bucăţi de hîrtie, cutii, scîndurele 
pătate de păcură, cîte-o mortăciune umflată cu 
burta-n sus. Cerul se vede-nlăuntru întunecat şi 
aproape, atît de aproape, că lon ridică ochii să 
vadă dacă nu-l poate ajunge cu mîna. 

Cerul lui, de la Prigoreni și de la Zapodia, e altul. 
Numa că-i altul. Înalt şi cumu-i cleştarul de 
limpede. Aici îl brăzdează dîre de fum şi chiar cînd 
e senin, apasă o pîclă groasă ca negurile de ploaie, 
toamna, deasupra miriştilor. 

Ion s-apleacă și scuipă în cerul cestălalt din apă 
un scuipat lat și alb, ca o patacă de cinci lei. 
Stupitul cade sonor și face cercuri mari. Se duce la 


După acest ritual, Ion dă să plece. Dar Piţi s-a 
aşezat să-şi isprăvească afacerile. Are şi el ritualul 
său, care e rostul acestor plimbări higienice. lon îl 
ține de lanţ şi-așteaptă. Un soldat din celălalt 
capăt al podului, o deşcă de cazarmă, nu hoheri de 
căţei ca dîn- sul, îi face semn vesel: 

— La mai mare, mă țucalagiule! Ăsta-i noroc. O 
să-ți meargă mai bine-n iaz-noapte la gagică! 

Pe Ion îl răpune rușinea. Îi vine să tragă o dată 
de lanţ și să învîrtă javra de două ori roată, cum 


164 


făcea cu praştia cînd era un plod bezmetic pe 
ceairul de la Prigoreni. Să învirtă de două ori şi să- 
i dea drumul potăii cine ştie unde, pe gîrlă. Ducă- 
se! 


165 


Piţi a sfîrşit. Se-ntoaree să miroasă. Miroase şi 
Miţi. Se-ntorc şi miroase pe urmă, împreună. E ca 
un consult. Ori tot ca ritualul unui cult. 

Ion smuncește de lănțug. Piţi se desparte cu 
regret. Merge alături, țupăind, căutînd stilpii de 
felinare unde ridică un picior, aşa fără nici o 
pricină şi nici un efect, ca dintr-o obligaţie de 
politețe. Ion îl smuncește din nou, deşi n-are nici o 
grabă. Dacă ajunge acasă nu-l așteaptă nici o 
datorie alta, iar dumineca e lungă. Ne- sfîrşită. 

Se opreşte la vitrine. Admiră obiecte a căror 
întrebuințare nu și o poate lămuri totdeauna. 
Tuburi de sticlă, cutii pestrițe şi pecetluite, femei 
de ceară cu părul cîrlionțat și cu buze roşii mai 
abitir ca ale doamnei colonel Asan Tiberiu. Aha! 
Iaca și ceva nou! laca și o cravașă ca a lui dom’ 
colonel! O cravaşa cu ţignal de argint şi cu bot de 
cal, care lasă vînătaie şi dîră de sînge cînd 
pocnește. 

Ion îşi pipăie obrazul în neșştire. 

Un asemenea semn a avut şi el două săptămîni, 
tot din pricina lui Piţi... S-a întors acasă cu mîna 
goală; iar acasă bună primire îl aștepta! Poate că 
din partea lui domnu colonel, scăpa el mai ieftin. 
Mai mult gura de dînsul! Gura și tămbălăul, noap- 
tea, la două şi la trei, cînd se întoarce de la petre- 
canii și nu găseşte cheia uitată în altă tunică. 
Atunci zbîrniie soneria și bate cu pumnul în ușă, 
răcnind ca la comandă pe cîmpul de exerciţii: 
Ioane! Varlam! Marîţă! Cati! Boilor! Vacilor!... 
Atîta! După ce-a sunat, a bătut și a răcnit, cînd 
intră, pune mîna la buzunar și scoate bacșiș, fie c-a 
pierdut, fie c-o fi cîştigat, acolo, la clubul unde s- 
adună mărimile şi-şi încearcă norocul la cărți. 
Scoate bacşiș și se face a întreba, chip că-i mintos 
încă: „Biiinee măăă boule... (ori: făăă, vacă!) se 
poate să dormiţi ca în satul lui Cremene? Hai, 
marş la culcare!” Așa că la o cîntăreală, poți spune 
că-i mai mult bun la inimă, decît hîrbar la suflet. 


166 


De păţit, a păţit-o el din altă pricină. Cînd a ajuns 
cu mîna goală, taman amîndoi, domnul colonel și 
conița, 


167 


coborau scările să plece... Asta i-a fost! Numai o 
dată a ridicat glas conița şi numai o dată s-a întors 
către domnul colonel Asan Tiberiu, înghimpîndu-l 
cu vorba: „Poftim! Tonţii dumitale, cu care mă 
procopsești de la cazarmă! Te văd că eşti un molîu 
şi-şi bat joc, mocofanii!”... Că nici nu-i trebuia altă 
vorbă domnului colonel Asan Tiberiu, să-l atingă 
mai gingaș unde-l doare. De-acolo, din capul 
scărilor, o vijiit cravașa ținînd-o de vîrf și lovind 
cu mînerul numai de două ori: jart-jart!... Pe urmă, 
noaptea, cînd s-a întors, degeaba l-a mai chemat 
să-l întrebe de sănătate și să-i dea bani pentru 
spițărie. Asta nu se spală cu apă de la spiţărie... 
Parcă o pricepea și domnul colonel. Două 
săptămîni, cum dădea ochii cu dînsul, întorcea 
capul să nu-i vadă semnele din obraz, aşa, de-ai fi 
spus că se rușinează de isprava lui. 

Ion se uită la cravașa din vitrină. Fără mînie. Pe 
jumătate a uitat și pe jumătate a iertat. A dus mîna 
la obraz, necugetat, aproape cu un fel de minunare 
obiectivă, de imparțial observator: „Grozav mai 
pocneşte! Jart-jart! Într-o clipeală ai văzut toate 
stelele verzi de pe cer!” 

Piţi încearcă s-o zbughească din lanţ. Se repede 
glonţ, cu nasul la o căţelușă neagră, înveșmâîntată 
în surtucaș cafeniu, cu dungă verde pe margini şi 
cu buzunăraș din care iese un colţ de basma. „ti 
îmbracă, dom'le, taman ca pe oameni!” Reflecția 
lui Ion se pierde în singurătatea în care se află, 
neştiut și neîntrebat de nimeni într-o mișuneală 
de mii și mii și mii de oameni. N-are cui împărtăși 
gîndurile. De aceea se pomenește spunîndu-și-le 
sieşi, cu glas tare. 

Cățelușa e cu o cucoană în rochie lungă, mai-mai 
să măture trotuarul. Cu ochii la dînsa, dat gînduri- 
lor, Ion se lasă tras de hăţul lui Piţi. lar Piţi e tras 
de mirosul cățelușei ca de-un alt hăţ, care nu se 
vede. 


168 


— Lola! Mais tes degoutante avec...1 

Lola. ascultă şi s-apropie de stăpiînă, c-o 
prefăcută cuminţenie. 

Însă de departe, mai întoarce din cînd în cînd 
bo- tișorul; iar Piţi se zvîircoleşte să rupă lanţul, nu 
alta. „Ca oamenii, dom'le, și cînii! Taman ca oame- 
nii!” gîndeşte iarăși de unul singur, Ion. Și deodată, 
îl săgetează prin inimă anume rînduri din răvașul 
de la piept, pe care le ştie pe de rost, dar abia 
acum îl pătrund: „...să mă păzăsc că domnu Sidor 
Şo pus ochii pe mine caistai naravu lui da tu să nai 
grijă că eu nus de Acelea și eu pe tine te aştept, 
Dragă, loane, care of şi iar of...” 

Cerul afumat al tîrgului parcă s-a mai întunecat 
încă. Ion merge tîrît de lanţul lui Piti, în loc să-l 
tîrfie el. 

Acum au ajuns acasă. 

Miţi şi-a luat locul pe preş. Închide ochii. Dormi- 
tează. Suspină prin somn. Piţi, eliberat din lănțug, 
scotocește prin curte, adulmecă ulucele, fierbe de 
neastîmpăr. „Întocmai ca omul, cînd îl apucă!” — 
gîndeşte Ion cu amar, încărcat de neliniști. 

S-a rezemat de zid. Cu mîinile de-a lungul trupu- 
lui, spînzurînd moi, privește în stradă. 

Trec tramvaie încărcate de lume. El silabiseşte 
literele de pe tăblie: Șoseaua Kiseleff, Obor, Halele 
Centrale, Opler, Labirint. 

Unde forfoteşte atîta lume? De unde vin toţi? 
Unde se duc toţi? Un soldat pe-o scară, c-un 
sufertaş alb. Copii cu uniforme de școală. Slugi: 
fete şi rîndași ţinîndu-se de mînă. Alţi soldați în 
permisie de duminică, bălăbănindu-se în mers 
fără ţintă. Şi iarăși femei și copii, cucoane, 
slujnice... „Și tu să nu umbli la alte fete din tîrg, 
care atuncea so isprăvit între noi că neam jurat..." 

Ion își chinuiește buzele într-un surîs silnic. 

Duce palma la răvaș și o lasă să cadă. 


! Lola! Dar eşti dezgustătoare cu... 
169 


Priveşte din nou la tramvaiele cu gloabe 
clempă- nite, cu vizitii bălăngănind din clopot şi 
răsucind frî- nele pe manivela de fier. Silabisește 
cuvintele cu înțelesuri numai pentru lumea de- 
aici, în limba lor tîr- goveață: Opler, Labirint, 
Halele Centrale, Hipodrom, Expoziţia, Parcul Carol. 

Un om beat trece clătinîndu-se pe lîngă ziduri. 
Vorbeşte singur. E un rîndaș, în strai de ţară, cu 
ițari şi chimir. Vorbeşte singur. Mormăie pentru 
el, un cîntec. Un cîntec de ţară, cu „Măi-măi şi-o 
frunză verde...” Nu-i place, a uitat ceva, și se 
supără de unul singur. Pe Ion îl prinde mila de 
dînsul. Înţelege ce înseamnă un om singur, într-un 
tîrg cu sute de mii de alți oameni. Dacă n-ar fi cei 
doi căţei, poate c-ar căpăta învoire de la domnul 
colonel, să tragă o fugă pînă la iarmarocul 
boierilor. La Expoziţie. Acolo, la Parcul Carol. Zice 
că-i ordin de sus, să vină musai gospodari din 
fieştece sat. Poate c-ar întîlni un suflet de om, de la 
Prigoreni, să-ntrebe, să afle, să ştie... 

Încep a se aprinde luminile. 

Un salahor negru, de la uzină, cu o flacără în 
vârful prăjinii, trece de la un felinar la altul. În 
urma lui clipesc lămpile cu o lumină mucedă, 
verzuie, cețoasă. 

Soarele a scăpătat de tot 

Coboară noaptea grea de fum şi de mirosuri, 
abia străbătută cîteodată de-un fior de vinturi, de 
departe, din cîmpuri arate de toamnă și din 
umede zăvoaie. 

Ion stă cu mîinile spînzurate de-a lungul 
trupului, rezemat cu tîmpla de peretele aspru și 
grunzuros, care-i zgîrie carnea mai ascuţit decît 
cravașa cu bot de argint: jart-jart! 

Acolo, unde știe el, s-au întors vitele de la imaș. 
Sună tălăngi în colb. Din cînd în cînd se desparte 
cîte una, freacă stilpul porţii cu coarnele și 
mugeşte aşteptînd să-i deschidă. Acuși toți au să 


170 


cadă răpușşi de istoveala zilei: „...și toți dorm la 
curte care în grajduri şi-n pod și alții pe prispă de 
Ai crede că-s morți și eu îţi scriu ţie și mie mii dor 
de tine și eu pe tine de aştept, Dragă, Ioane...” 

Răvașul e vechi, de-o lună. De-atunci a scris şi 
aşteaptă răspuns; iar răspunsul nu vine. 

— Ioane! Fir-ai al dracului, boule!... Vezi că iar a 
scăpat Piţişor!... 


5 


Profesorul Dimitrie Petreanu își verifica, din 
mers, lista de tîrguieli casnice. 

Trăsura cu care venise de la școala sa — cinci 
kilometri de tîrg — îl urma la pas, alături de 
trotuar. 

Era o listă lungă, ca pentru o gospodărie cu 
atîția copii mărunți, în pragul iernii. Şi era o listă 
mult chibzuită, ca pentru bugetul unui simbriaș 
didactic la o şcoală părăsită de stăpînire, fiindcă 
nu-i trebuia nimănui. 

Intra în prăvălie. Ştergea de pe listă un capitol, 
cîtă vreme neguţătorul măsura, cîntărea, tăia, îm- 
pacheta. 

— Altceva nimic, domnule profesor? 

— Altceva nimic. 

— Am adus lingerie pentru domni. Marfă extra 
de Paris!... Nu doriţi să vedeţi? 

— Nu doresc să văd. 

— Înţeleg. Vă furnizaţi de la Bucureşti. 

— Nu mă furnizez de la nici un Bucureşti. 

— Atunci poate chiar direct de la Paris... 
zîmbea, atotştiutor, negustorul. Cînd mergeţi la 
congresele unde se adună, și stau de vorbă, și se 
cunosc, toți învățații de pe lume... Deşi eu pot să vă 
garantez. Nici Parisul n-are totdeauna marfa 
noastră!... 


171 


— Nu mă-ndoiesc! încuviința profesorul fără 
ironie,  controlind adunarea de pe nota 
negustorului. 

Cuvintele îi ajungeau în ureche, dar nu 
pătrundeau mai adînc. Îl stăpîneau alte 
preocupări. 

— Am primit un lenaj prima, pentru copilițe! 
urma domnul Iosif losipovici, trăgînd un teanc de 
suluri din raft. Fabricaţie englezească. Poftim şi ci- 
tiți marca: London. Made in England. Stă scris! 
Puneţi 


172 


mîna şi constatați calitatea... Observați modelul: ce 
desemn, ce culoare! Tot ce-i mai superb la Londra! 
A cumpărat şi madam Catargiu de la Adîncata. Şi 
madam Morţun de la Broşteni. De ce nu mai pof- 
tește cucoana matale să ne viziteze? 

— Trimite, te rog, băiatul cu pachetele la 
trăsură. 

— Altădată făceați altfel de cumpărături la noi, 
domnule profesor... Nu v-a satisfăcut marfa 
noastră? 

— Aştept să-mi trimiți pachetele la trăsură. 

— Le duc eu. Parcă-s așa de grele? Nici n-ai ce 
ține într-o mînă. 

— Dă-mi-le atunci să le țin eu pe-un deget, ca să 
sfirşim. 

— Vă rog! N-am spus asta... Numai mă 
gîndeam. Îmi aduceam aminte. Acum doi ani, 
domnule profesor, a cumpărat soţia matale pînză 
de lingerie pentru copii, ca pentru un pension 
întreg. Comandă specială!... Așa-s copiii. Strică, 
rup, cresc!... Spuneam şi la madam Cleopatra 
Negoianu, soția domnului prefect, care n-are copii, 
dară conduce institut de domnişoare. Mă lăudam 
cu așa clientelă de onoare. Și de-acu, aşa clientelă 
de onoare fuge de prăvălie... Ce pot să cred? V-am 
servit totdeauna calitate excepţională, la preț 
curent. 

— Aştept restul, domnule losipovici. 

— Poftiţi restul şi nu ne uitaţi... Poate sînteţi 
grăbit? În acest caz putem trimite marfa acasă, la 
Școala de Agricultură, s-aleagă cucoana. Ce-s cinci 
kilometri? Într-o dimineață o birjă se duce şi 
vine... Merg eu personal... Madam Petreanu a fost 
totdeauna mulțumită de un comersant cinstit ca 
Iosip losipovici... Altădată. 

— Bună ziua, domnule negustor. 

— Nici nu era nevoie să plătiți. Semnaţi bon. 
Semnătura dumneavoastră îi aur în Tîrgul 
Călimanului. Altădată... 


173 


Vorbele neguţătorului se pierdeau în ușă, 
smulse de vîntul toamnei care purta toate frunzele 
teilor din oraş, de-a lungul străzii Ștefan cel Mare. 


174 


Dimitrie Petreanu lua mai departe lista la cerce- 
tare. 

Intra în altă prăvălie, unde alt comersant, cu 
marfa adusă direct de la Paris, London ori Lipsca, 
rămiînea decepționat în dosul tejghelei, pomenind 
despre cumpărăturile de altădată ale domnului 
profesor. Anul a fost bun, recolta excepţională; 
curgeau banii gîrlă printre degetele moşierilor, 
arendașilor, morarilor, vechililor, samsarilor de 
vite şi de grîne. Dimitrie Pe- treanu punea să 
măsoare de trei ori, înainte de a lăsa să taie o dată. 

— Altădată v-am considerat clientul cel mai cu- 
lant! suspina același refren. De ce nu poftește cu- 
coana matale? 

Altădată, în bugetul furniturilor de toamnă și de 
iarnă pentru copii, intra în adaos şi o parte din 
venitul zestrei pe care a adus-o Olga Cumpătă în 
căsnicie. Acum venitul rămînea neatins — și 
neatins fără ca ea s-o ştie — pentru a plăti ratele 
unei case mai încăpătoare, de oraș, cumpărată 
aproape în taină de Dimitrie Petreanu. Casă cu 
acareturi şi grădină, unde se va adăposti în curînd 
o văduvă cu şapte orfani, peste un an sau doi, cînd 
el nu va mai fi. 

Dimitrie Petreanu a tușit în batistă. A împăturit- 
o şi a băgat-o în buzunar, fără să mai privească la 
rotocolul de sînge. 

Gîndul morții îl primea cu răceală. Se 
familiarizase cu el. Meticulos, ca în tot ce săvirşise 
în viată, îşi pregătea moartea. Organizase acest 
răstimp de un an sau doi, acordat de medici ca un 
termen de graţie, pentru a îngriji numai de soarta 
copiilor. Căuta să-i apere din vreme, îndepărtîndu- 
i de ceea ce socotea el o mare primejdie. De 
Zapodia. Nu se împăca de fel cu ideea să-i știe 
orfani la ușa bunicilor. Și nu fiindcă s-ar fi temut 
cumva de-o vitregie a celor mai ospitalieri și 
săritori bătrîni din toată Moldova. Dimpotrivă. 
Lipsiţi de călăuza lui severă, orfanii aveau să intre 


175 


desăvirșit în orbita neamului Cumpătă, cu 
mentalita- 


176 


tea şi datinile Zapodiei. Adică în cea mai jalnică 
ne- pregătire, față de asprele semne ale timpului. 

Acolo nădejdea era la cer, la ploaie, la recolte 
mănoase și la îndurarea Domnului. El n-avea 
nimic de așteptat de la nici o pronie cerească. Îşi 
arvunise pînă şi moartea, în folosul văduvei și 
orfanilor viitori. 

A trecut la ghișeul societății de asigurare, 
pentru a achita rata care nu exista pe nici o listă 
scrisă de Olga Petreanu. 

Casierul i-a întins recipisa scoțind capul pe fe- 
răstruia pătrată, ca să-l privească întreg, slab şi 
împuținat, în pardesiul rămas prea larg. A 
întrebat, si- lindu-se să pară numai afabil: 

— N-aţi mai plecat în Elveţia, domnule profesor, 
cum se auzea prin oraş? 

— N-am mai plecat în Elveţia, cum se auzea prin 
Oraş... 

— Se spunea că vă luaţi un concediu... 

— Prost se spunea! N-am luat şi nu iau nici un 
concediu. 

Și-a stăpînit tusea. A pus chitanța într-un 
compartiment mai adînc al port-biletului, de unde 
să nu cadă sub ochii nevestei. Casierul filialei de 
asigurare l-a așteptat să închidă ușa; pe urmă, 
după geamul mat a început să discute cu alt 
funcţionar, numărîndu-i soroacele morţii. Îi dădea 
doi ani cel mult — exact cu precizia specialiştilor 
interniști din Bucureşti. 

Dintr-o trăsură de regiment, cu mînzoci îndesaţi 
şi bine hrăniţi, l-a salutat un colonel roșcovan: 

— Salve, profesorașşule! De ce nu mai dai pe la 
noi? 

— Zilele acestea... 

— Cînd?... Zilele acestea le tot spui de trei luni... 

— Săptămiîua viitoare. 

— Joi! V-aşteptăm joi, cu doamna... 

Colonelul roşcovan mai flutură în aer degetele 
în- mănuşate, pînă ce-a trecut de colțul străzii. 


177 


Gîndeşte: „Ar face bine să grăbească, bietul 
profesoraş!... Nu mai are timp pentru multe 
vizite...” Dimitrie Petreanu 

gîndeşte același lucru, dar cu o mai mare răceală. 
A pus la cutia albastră a poştei un plic. Un răspuns 
scris fără ştirea soţiei, ca tot ce îndeplineşte el de 
cînd i-a ascuns prima sentință a consultului 
medical. De atunci a urmat a doua și a treia 
sentință. Ultimul consult, de astă-vară, îl trimitea 
de urgenţă într-un sanatoriu din Elveţia. 

— Este vreo şansă de vindecare? a vrut să cu- 
noască. 

— N-am putea spune. Prea tîrziu... Vorbim ca 
între oameni de știință, cum ne-ai cerut. O 
vindecare absolută, nu! Dar o stagnare în evoluţia 
boalei, sigur! 

— O stagnare, adică o prelungire... De cît? 

— Poate o jumătate de an, poate un an, peste 
evo- luţia observată acum... Aci pronosticurile 
noastre încetează. Boala se individualizează. 
Rezervă surprize. Uneori adevărate miracole... 

— Să excludem miracolele. Aș dori o precizie. 

— Eşti un pacient curios! l-a dojenit medicul bă- 
trîn, înălțîndu-și ochelarii pe frunte şi răsucind în 
palmă pîlnia stetoscopului. Ne ceri nouă precizii. 
Dar dumneata nu faci nimic ca să ne ajuţi! Te 
surmenezi și nu respecţi prescripţiile cele mai 
importante... 

Apoi, adresîndu-se celorlalți doi colegi, mai 
tineri: 

— Întocmai cum spuneam. Om de ştiinţă sau 
empiric de la țară, se comportă la fel în fața 
boalei... Așteaptă totul de la medic și de la 
medicamente. Celelalte: repaos, regim, cură, 
moral, li se par accesorii. Şi pretind că exclud 
miracolele!... Domnule profesor, te somez ca în 
cincisprezece zile să te urci în tren și să te predai 
corp şi suflet unui sanatoriu! Altfel, la mine nu ai 
ce căuta! îl amenințase cu instrumentul care i-a 


178 


sondat cavernele din plămini. Văd că trebuie să 
procedez cu topuzul! 
Venerabilul internist încerca să atenueze, cu ton 
de brutalitate familiară, sentinţele sale de moarte. 
Dar în ochii albaștri, uzaţi, stăruia o milă 
ostenită, își dădea seamă că vorbește şi că 
ameninţă în zadar. 


179 


Într-adevăr, Dimitrie Petreanu a răsfoit 
prospecte, a calculat prețuri. Nu s-a dus. N-avea 
timp. Nu putea rupe nici un gologan din banul 
rezervat altor destinații. Tuşeşte şi ascunde 
batista. Tot aşa nu se va duce nici la congresul de 
la Paris, unde a fost invitat să-și citească o 
comunicare și să întocmească un raport — ultima 
comunicare și ultimul său raport. Plicul aruncat la 
cutia de scrisori purta un răspuns mincinos. 
Născocise obligaţii urgente şi imperioase, care nu- 
i îngăduiau să lipsească din ţară. A devenit avar cu 
el. În luciditatea profesională de biolog, se ase- 
muia cu acele insecte care-și îngroapă în pămînt, o 
dată cu ouăle, și hrana viitoarelor larve, pentru un 
alt ciclu de viaţă la care nu va putea asista. 

O clipă gîndul i-a lunecat deodată liber, senin, la 
unele controverse savante, unde şi-a amestecat și 
el cuvîntul. Raphiglossa zethoides, din familia 
Eumeni- delor, care îngroapă larvele de 
coleoptere într-un mic cavou de ciment. 
Ammophila urnaria care, după fieștece transport 
de omidă paralizată, aplică un că- păcel cu 
încuietoare provizorie, iar cînd a isprăvit cu 
aprovizionarea pecetluieşște o uşă mai zdravănă. 
Pe atunci îl pasiona problema instinctului și a 
inteligenţii la insecte. O modificare sponţană de 
obiceiuri e oare dovadă de inteligență? Sau e 
numai modificare de instinct? 

Acum toate acestea aparţin altei lumi. Ochii s-au 
întors la lista de cumpărături: „Galoşi, pentru 
Smăn- dița; 8 metri postav pentru paltoane; 
băcănii (după nota pe contrapagină); rețetele de 
la farmacie; bomboane pentru copii...” 

Bomboane pentru copii! Era adaosul strecurat 
de Olga Petreanu, cu litere mai mici, parcă timide. 
Se pronunța prin el toată tradiţia risipelnică şi 
răsfățul Zapodiei. 

Pentru a curma această tradiţie, a ridicat el 
dreptul soției de a mai face cumpărături. Se 


180 


întorcea din oraş cu o claie de pachete şi 
pacheţele. O ocazie pentru copii! Şi alta! Și încă 
una... Prea multe ocazii! Oa- 


181 


menii se adaptează mai cu durere la alte condiţii, 
decît bunăoară Philanthus triangulum, viespea 
vînă- toare de albine, care-şi construiește cu altă 
arhitectură casa orizontală sau verticală, după 
nevoie. 

Urmașii neamului Cumpătă, oriunde s-ar afla 
strămutați, se cred tot în huzurul de la Zapodia. 
Tînjesc după el. Acum Olga Petreanu cerca să se 
consoleze măcar cu asemenea înduioșătoare și de 
prisos adaosuri pe liste... Dimitrie Petreanu a 
suprimat neînduplecat bomboanele pentru copii. 
„Ciorapi de lînă, 8 perechi; 12 m flanelă albastră, 
după mostră; 12 în flanelă albă, aceeași calitate; 3 
duzini nasturi sidef, după model; mandat poştal 
pentru Adrian...” Dimitrie Petreanu a suprimat și 
mandatul poştal pentru Adrian, deşi figura pe listă 
cu trei sublinieri. 

Din toate îngrijorările pe care avea să le ducă în 
mormînt, cea mai chinuitoare i-o pricinuia Adrian. 
Inclasificabilă larvă! Ce gîză tîrîtoare ori pregătită 
pentru zbor înalt dormita în el? Uneori îndreptă- 
țeşte cele mai extravagante iluzii ale unui părinte. 
Alteori depăşeşte chiar cele mai negre temeri. Sub 
o atentă priveghere, strunit, apărat de el însuși, s- 
ar forma poate într-o disciplină care să-l dea vieţii 
om întreg. 

Aşa, va urma destinul feciorilor Cumpătă. 
Însuşiri pierdute, ani pierduţi, viață pierdută... 

Dimitrie Petreanu a ieșit din ultima prăvălie. A 
tuşit, a strîns batista în buzunar și a pus în gură ți- 
gara interzisă de doctor. 

N-o aprindea. Se mulțumea să-și amăgească 
astfel, cu un tic, ceea ce a însemnat una din 
puţinele sale voluptăţi în viață. 

Un tei l-a împroșcat cu un stol foșnitor de 
frunze. Şi-a încheiat nasturii pardesiului. Bătea 
vînt subțire, tăios, sunînd ca o tusă uscată asupra 
tirgului. Căli- manul despoiat de verdeața 
grădinilor era zgribulit sub cerul vînăt, urît, cu 


182 


trecători singurateci pe uliți lugubre. Profesorul 
se pregătea de plecare, spre şcoala 


183 


sa din cîmp, cînd o mînă i-a strîns braţul și un glas 
a detunat răgușit: 

— La loc mişcarea, dezertorule! 

Dimitrie Petreanu a coborit piciorul de pe scara 
trăsurii. Obrazul osos şi pămîntiu se înviorase de- 
un bucuros zîmbet: 

— De unde-ai apărut, prietene Grigore? 

Grigore Panţiru a miîrîit gros, repezindu-şi c-un 
bobiîrnac pălăria pleoștită de pe fruntea pleașă, 
imensă, cu protuberante socratice: 

— De unde pot eu s-apar? Vin de la o crîşmă şi 
mă duc la alta!... 

Rectificînd: 

— Ca să fiu exact: vin de la una a plebei şi trec la 
alta boierească... Hai la Rinalti! 

„Confiseria Rinalti S-sor, casa fondată la 1870, 
cafenea și local de aperitive”, se afla peste drum. 
Acolo era marele cartier al orașului, sediul tuturor 
notabilităților politice, didactice, militare, 
judecătoreşti şi administrative din Căliman. 
Grigore Panțîru, profesor de matematici cu 
glorioase studii la Sorbona într-o junețe foarte 
îndepărtată, nu lipsise o zi de la apel în trei 
decenii. 

Era stîlpui, celebritatea şi teroarea localului, ca 
de altfel a întregului oraş. 

Dimitrie Petreanu se ivea prea rar mosafir. De 
un an fusese dat definitiv dezertor. Dar spre 
uimirea colegului mai bătrîn în breaslă, bărbos și 
lăbărțat în straiele jegoase de salahor, n-a opus 
nici o rezistentă: 

— Hai şi la Rinalti! 

— Te fac o partidă de şah! 

— Fă-mă şi o partidă de şah... 

Grigore Panţiru i-a dat drumul de braț. S-a de- 
părtat de-a coasta, pe picioarele scurte și îndesate, 
ca să-l măsoare de jos pînă sus, gata să-și 
mugească mirarea: „Mă! Ce-i cu tine? Ai intrat în 
anul morţii?...” 


184 


Exclamaţia și-a înăbușit-o însă pe buze, muţind 
pipa între dinţi, dintr-un colţ al gurii flocoase, la 
celă- 


185 


lalt. Acum abia, își dădea seamă în ce hal a slăbit 
colegul mai tînăr șI virtuos, de cînd nu-l mai 
văzuse. Nu era o exclamațţie ca pentru el. 

A deviat-o: 

— Hm! Cum, mă? Va să zică ai tu curaj?... Nu ştii 
cum merge cu mine? În cinci mișcări eşti mat! 

— Perfect. În cinci mişcări am să fiu mat şi o să 
stăm apoi de vorbă.. 

— În acest caz putem renunţa la partidă. N-am 
mai stat de vorbă c-un om!... De cînd nu ne-am 
văzut? 

— Cinci sau șase luni... 

— Tocmai!... N-am mai stat de vorbă c-un om, 
de einci-şase luni! 

l-a cuprins din nou braţul, într-o pornire, 
frăţească. 

Amîndoi au traversat strada ca o pereche 
ciudată, pe care nimic nu i-ar fi apropiat, din 
înfăţişare, din port, din chipul cum priveau lumea 
şi cum acceptau viața. Un mai desăvirşit contrast 
de făpturi şi de firi, nici nu era cu putinţă. Totuși îi 
lega același sentiment comun de exil, de 
naufragiați zvîrliți pe un liman stexp şi ostil, unde 
tot ce ştiau, tot ce-au învăţat, tot ce-au plănuit tot 
ce-au sperat n-avea nici o căutare și senz. 

La şaizeci de ani trecuţi, Grigore Panţiru nu-şi 
pierduse nimic, din virtoșenia noduroasă a 
trupului și din agerimea minţii. Flocos, murdar, cu 
obrazul sculptat adînc şi cu nasul vînăt brăzdat de 
vinişoare, nu îmbrăca celebra sa pelerină vastă ca 
o foaie de cort, pînă la cel dintii viscol. Mușteriu al 
tuturor cîrciumilor de la barieră, își făcea tovarăși 
din sacagii, fanaragii, acari de gară și birjari. 
Trecea pe urmă să mușştruluiască boierii tîrgului, 
care îi ştiau de frică și în mare număr i-au fost 
elevi. 

Dar dimineaţa în zori, își limpezea mahmureala 
rezolvind, în pustietatea odăii sale de burlac 
bătrîn, înalte probleme de trigonometrie, de 


186 


algebră şi de mecanică, accesibile doar cîtorva 
duzini de savanți din Europa. 


187 


O facea din simplă higienă mintală. În tinereţe l- 
au pasionat altfel. Numele lui mai era și astăzi ci- 
tat în publicaţii de specialitate străine, unde se po- 
menea de anume probleme întîia oară rezolvate 
de matematicianul valah. De acestea însă îşi rîdea 
acum ca de-o deşertăciune tămăduită și îngropată 
în smîrcurile Călimanului. 

Confiseria Rinalti se afla goală la această oră. S- 
au aşezat la masa lui „Conu Grigore” — căci fie- 
care masă aparținea unui grup, prezidat de un şef. 

Îndată Alberto, feciorul patronului, s-a înfățișat 
în persoană cu jocul de şah şi cu un coniac. Nu era 
nevoie de nici o comandă. 

Aici, Grigore Panţiru însemna „cutia de șah și 
cinci coniacuri Martel”. Tabiet şi porție care n-au 
suferit nici o schimbare de trei decenii. 

Dimitrie Petreanu nu însemna nimic. 

Era un intrus. 

— Nu-l ţine pe loc!... zîmbi Grigore Panţiru. Co- 
mandă ceva. Nu-l vezi că suferă? 

— O cafea şi o dulceaţă. 

— Eşti nebun? s-a scandalizat Panţiru, coman- 
dînd el, cu autoritate: Serveşte un coniac și dă foc 
s-aprindă ţigara! 

Alberto, corciu de italian cu o indigenă, băieţoi 
cu părul negru și frizat ca blănița de astrahan, 
parcă scăpase într-adevăr de o cumplită suferinţă. 
A suriîs ușurat, executîndu-se. Un pahar de apă şi o 
dulceaţă la masa lui Grigore Panţiru? Asemenea 
impietate n-ar fi cutezat s-o săvirşească el. 
Dimitrie Petreanu a aprins ţigara, a tuşit, dar a 
tras fumul cu sete. 

Cutia de șah a rămas între dînşii nedeschisă. 

Panţiru s-a prăvălat într-o rîlă, pe spătarul scau- 
nului, cu o mînă răstignită pe alt spătar și cu pi- 
cioarele urcate pe al treilea scaun. De sub cămașa 
descheiată din nasturi, apărea pieptul păros și sur. 
Îşi privea prietenul cu ochii micşoraţi, după per- 
deaua de fum a pipei. 


188 


Profesorul de biologie și de agronomie îşi 
spunea că tot așa l-a cunoscut acum douăzeci de 
ani, la aceeaşi masă şi în aceeași poziție. Era mai 
puțin cărunt şi atît. Chiar hainele debălăzate și 
fără culoare definită, păreau aceleaşi. 

— Cum îți merge cartea? Manualul tău de Agro- 
nomie? a întrebat Grigore Panţiru, scoțind pipa 
din dinţi și scuturînd scrumul jos, de spătarul 
scaunului. 

— Cum era de aşteptat... Exemplare omagiale. Și 
încolo: o sută, o sută cincizeci de cititori... 

— Dacă la atît te așteptai, de ce-ai scris-o? Să-ţi 
pierzi timp, bani, muncă și sănătate?... 

— Dintr-o datorie, Grigore. Caz de conștiință. 
Mi-am eliberat sufletul... 

Grigore Panţiru a mîrîit cu hohot înăbușit în 
barba flocoasă: 

— Şi acum te simți mai bine? cu sufletul elibe- 
rat?... 

— Ciîteodată, da... Cîteodată, nu! 

— Spune că mai mult nu, decît da... 

— Poate. 

— Ce poate? Crezi că nu văd în tine? 

— Ce vezi? 

— Văd, cum am văzut în tine întîia oară, cînd ai 
venit aci. Îți aminteşti?... Eram unde sînt acum. 
Gata, fixat, țintuit pentru totdeauna! Tu veneai 
proaspăt... Nu-ţi găseai loc... Mi-ai dezvoltat o teo- 
rie. Tot a datoriilor şi a cazurilor de conștiință... Şi- 
ți amintești ce ţi-am răspuns? Strînge-ţi bagajele, 
băieţele și fugi de-aici! N-ai ce căuta într-o lume 
care n-are nevoie de cazurile tale de conștiință. 
Fugi, ca să n-ajungi un beţivan și o javră colțoasă 
ca mine... Sau o lichea, remorcată unui partid poli- 
tic, ca alţii... Aceasta ţi-o profeţeam. Nu mă 
gîndeam şi la altă alternativă... Că ai să reziști, cum 
ai rezistat. Mare ispravă! Pot spune că ai ales 
alternativa cea mai idioată. 

Dimitrie Petreanu a surîs uscat: 


189 


— Pentru aceasta m-ai întors din drum? Ca să- 
mi ţii tu acum un logos? 

— Nu pentru aceasta, frate Petreanule! vorbi 
Grigore Panţiru cu o blîndețe neobișnuită în glas. 
Voiam să te fac o partidă de şah; să birfesc după 
năravul meu pe cei care lipsesc și să-i scutur, după 
același nărav, pe cei care încep să apară peste trei 
sferturi de ceas şi trec pe sub furcile caudine, la 
taica... Ceea ce fac de treizeci de ani!... Dar din 
locul acesta, cum stăteam pe scann, ne-am văzut 
în oglindă. Pe mine şi pe tine... Întoarce-te și te 
uită! 

Dimitrie Petreanu s-a răsucit și a privit în 
oglinda din spate, împiclită. 

Dincolo de mesele cu marmora vînătă, de scau- 
nele desperechiate, de cuierele și de dulapurile 
cofe- tăriei-cafenea, se zăreau amîndoi într-o 
ceață, depărtaţi și fără contur. 

— Ei, a întrebat, pentru a afla ce gînd urmărise 
prietenul vechi de două decenii. Ei? Ce-i cu asta? 

— Te-ai văzut? M-ai văzut?... Aceasta a rămas 
din noi. Nişte fantome din ceea ce-am fost și am fi 
putut să fim... Tu, cu virtutea, probitatea și 
cazurile tale de conştiinţă. Eu cu beţiile și cu 
zurbele mele... Rezultatul, aproximativ acelaşi... 

— Şi din a cui vină? 

— Din vina nimănui și din vina tuturor. Din vina 
acestei lumi în care trăim şi a acestor tîrguri în 
care sîntem nişte declasaţi de jos în sus... În care 
ne-a așteptat cea mai teribilă mizerie pentru un 
individ: izolarea socială... Ne-a aşteptat, ne-a 
pîndit și ne-a lichidat!... Tu ai iluzia unei familii. 
Dar nu-ți aparține. Rădăcinile tale sînt aiurea, ca şi 
ale mele... Familia noastră e aiurea... Ţi-ai 
închipuit tu că am o mamă care încă trăieşte?... O 
bătrînă de peste optzeci de ani. Țărancă. Văduvă 
de pălmaş... Îmi scrie în fiecare lună. Adică pune 
pe alţii să scrie, căci nu ştie carte... Cînd deschid 
plicul, trăiesc singura emoție pură de care mai sînt 


190 


capabil, deşi cunosc dinainte ce cuprinde 
scrisoarea. Imi dă în grijă să număr albiturile 


191 


de la spălătoreasă; mă întreabă cine-mi coase 
nasturii și mă povătuieşte să mă feresc de răceală, 
fiindcă taică-meu a murit dintr-o răceală, iarna, în 
trei zile, după ce s-a întors de la pădure pe-un 
vifor... Pentru dînsa sînt tot copilul căruia îi 
pregătea legăturica de schimburi, cînd pleca, 
toamna, la școală... Grigoriţă. Sînt Grigoriţă! 
Haha!... Uită-te la mine! La Grigoriţă al mamei!... 
Schimburile de la spălătoreasă și nasturii cusuți!... 

Grigore Panţiru își răvăşi cu mîna păroasă, pe 
pieptul păros, cămașa murdară, desfăcută din nas- 
turi. 

Dar n-a încheiat bumbii. 

— Adevărul este, frate Petreanule, că ea are 
intuiţia justă a realității. Toate doctoratele şi 
învăţătura noastră, şi tot ce-am făcut și mai ales 
tot ce-am fi putut face nu ne-a apărat şi nu ne-ar fi 
putut apăra de această realitate... Am fost zvirliți 
într-o lume, unde am rămas tot copiii de pălmaș, 
porniţi cu zestrea în desagă... Străini, cum ne-am 
simţit în prima zi de şcoală la tîrg. Țăranul! „Mă 
țărane!...” Ții minte? Nu se poate să nu fi trecut şi 
tu prin aceasta... Atunci era ca un bici, care te 
îndîrjea. Am să le arăt eu ce e în stare să facă 
țăranul!... Le-ai arătat! Le-am arătat!... Ei și? Ce s-a 
schimbat pe lume cu aceasta!... Tata a lucrat cu 
palmele, bunicul a lucrat cu palmele, străbunicul 
tot aşa. Douăzeci, treizeci de generaţii stau la 
spatele mele cu palmele lor bătătorite... Şi acum 
mi se pare că mîinile acestea mă trag înapoi, la 
dînşii, afund... Mîinile acestea care-mi răsar din 
ziduri, din pămînt, din rafturile de cărți, în 
halucinările mele de beţiv, cînd mă întorc noaptea 
acasă şi sting lumina... Înţelegi aceasta? Te cheamă 
îndărăt şi e prea tîrziu!... Aprind lumina, apuc 
bucata de cretă și rezolv probleme pe tabla de 
şcoală. Alung mîinele acelea pentru o zi ca să 
răsară la noapte şi în noaptea viitoare și tot așa. 


192 


pînă la sfîrșitul sfîrșiturilor... De cînd nu te-ai mai 
întors tu în satul tău? 


193 


— De cînd am plecat copil, nu m-am întors nici- 
odată 

— Nici eu, de treizeci de ani, deși am o mamă, o 
bătrînă care mă cheamă, mă așteaptă şi îmi scrie 
în fiecare lună. De ce m-aș întoarce? Tot așa de 
străin am să fiu și acolo, cum am rămas străin și 
aci după treizeci de ani. Pe-o lume am părăsit-o; 
alta nu ne-a primit, nu ne-a asimilat. Ori nu ne-am 
asimilat-o noi... Totuna!... Aceasta e povestea. 
Singurătatea iremediabilă pe care o rezolvi tu cu 
datorii de conștiință abstracte; iar eu cu cinci 
coniacuri Martel aci, cu un litru de vin la Mielul 
alb, cu altul la Bercuș, cu o baterie la Regal, care 
astăzi şi-a schimbat numele în Jubilar şi aşa mai 
departe... l-am urmărit şi îi urmăresc pe cei care 
au pornit ca noi, din colibele satelor. E un 
fenomen specific romînesc... Ajung unii foarte sus. 
Dar prea puțini își ţin făgăduielile din tinerețe... 
Ostenesc pe drum. Se uzează prea repede. Pipăie-l 
pe oricare și ai să-i afli un resort interior care 
scîrțiie. Unul într-un fel; altul altfel... Cu toată 
aparența de mecanism perfect, precis, uns și 
șlefuit... Nu poate fi vorba la noi de o dinastie inte- 
lectuală Poincare sau Berthelot sau Huxley... Aia 
înaintează în corpore, se susțin, își trec mîna din 
tată în fiu, de la frate la frate, văr la văr... N-au fraţi 
desculți... Ce te uiţi așa la mine? Nu-ţi bei co- 
niacul?... Nu-l bea! Eu n-am să-mi stric tabietul, de 
hatîrul unui exemplar perfect de umanitate ca 
tine, Alberto! 

Alberto s-a prezintat cu al cincilea coniac. 
Grigore Panţiru l-a sorbit după toate regulile artei, 
încălzind paharul în palmă. 

A întrebat: 

— Cunoşti o sculptură romană: Ostatecul dac? 

— Nu cunosc, Grigore!... În materie de artă, e 
mai tare decît mine fiu-meu, un copil... 

— Şi eu la fel. Cea mai ignorantă brută! Tu ţi-ai 
vîndut sufletul biologiei; eu matematicilor. Am 


194 


crezut că încolo, nu mai există nimic... Dar tocmai 
la 


195 


fiu-tău, găsesc o carte. O istorie a artelor cu repro- 
duceri. 

— Ştiu. l-am adus-o anul trecut, de la Paris, 
cadou de voiaj... 

— l-ai adus-o, dar te-ai uitat prin ea? 

— Vag. Am răsfoit-o... 

— Pe fiu-tău l-am prins în clasă, citind cartea pe 
sub bancă, în timp ce demonstram nu știu ce 
teoremă. l-am confiscat-o pînă la sfîrşitul lecţiei. 
Cît le-am dat un extemporal, am răsfoit-o și eu... Şi 
m-a oprit o reproducere... N-aș şti acuma să-ți 
spun. Era o sculptură? Un basorelief? Din ce 
epocă? În ce muzeu?... Ochii au trecut pe 
deasupra... Dar ceva din mine a înregistrat... După 
ce i-am dat cartea îndărăt, cînd n-o mai aveam în 
mînă, mi s-a părut că în acel ostatec dac mă 
recunosc. Era o disperare conținută, fără patetism 
exterior, un om al pădurilor și al cîmpu- rilor, 
răpus, tîrît într-o cetate unde se sufocă între 
gratii... Aşa sînt eu, aşa eşti tu, aşa sîntem toți ca- 
re-am plecat cu opinci de-acasă, şi le-am schimbat 
pe ghete de box, într-o lume care nici ea nu este 
încă o lume... 

Grigore Panţiru şi-a admirat ghetele de box, 
cocoțate pe scaun. 

Nu erau mai civilizate și mai arătoase decît o pe- 
reche de opinci dacice. O pereche de scroambe, cu 
tot glodul barierelor uscat pe ele. 

— Poate că nu numai noi sîntem așa... a spus Di- 
mitrie Petreanu, gînditor, amintindu-și alte 
asemenea discuții, cu alții, în salonul Paulinei 
Gorjan, în pridvorul de la Zapodia. Poate că pînă la 
un punct, aceasta e soarta şi a altor oameni din 
jurul nostru. Toată țara trece printr-o criză de 
adaptare, de la ru- ralism, la urbanism... 

— Aceasta numeşti tu urbanism? a făcut 
Grigore Panţiru cu scîrbă, arătînd strada cu casele 
strîmbe, afară, pe geam, cu vîrful pipei. Acestea 
sînt oraşe? Și aceasta numești tu adaptare? Ce 


196 


adaptare la urbanism, într-o țară cu optzeci şi 
cinci la sută ţărani? 


197 


Ne-am înecat ca muștele într-o albie cu lături... 
Credeam, cînd m-am întors și eu de la studii și din 
adevăratele orașe cu trecut de orașe, de cetăţi, de 
centre culturale, comerciale şi industriale; 
credeam, că fiu al satelor urbanizat, voi contribui 
şi eu cu puteriie mele, multe-puţine, să netezesc 
prăpastia dintre sat şi oraș. Meteahna specifică a 
Romîniei noastre jubilare!... Credeam că voi pune 
şi eu o cărămidă la temelia, la prestigiul unei 
culturi și civilizaţii orăşeneşti în adevăratul înțeles 
al cuvîntului, nu cum o înţeleg clienţii obişnuiţi ai 
Confiseriei Rinalti. Cum ai crezut și tu că pentru 
ridicarea satelor de unde-am venit amîndoi, vei 
face ceva mai mult decit ăia puși în fruntea 
bucatelor la Ministerul de Agricultură și Domenii... 
Vax! Doi imbecili! Două exemplare de imbecili, 
bune de fotografiat ca planșele demonstrative: 
„Feriţi-vă de urmările alcoolismului!” Ca să mai 
ferească şi pe alții de asemenea veleități, fără 
căutare și preţ, în asemenea lume... încît, dă-le în- 
colo de orașe, de sate, de principii, de aspirații, de 
idealuri naufragiate, că ele ne-au dat gata pe amîn- 
doi. Mai bine, spune-mi ce-ţi face banditul de 
Adrian? 

— La laşi. Cred că mare ispravă nu face... 

— Şi la ce i-ar folosi să facă isprava pe care ai fă- 
cut-o tu sau am făcut-o eu? Sfirşitul e același... 
Poate mai puţin stupid... Cît l-am avut elev, m-a 
interesat. Mi-a plăcut. Mai întîi era un bandit. Şi 
mie îmi plac bandiții! Era în război cu directorul, 
cu regulamentele, cu disciplina... Bravo, băiete! 
Mai apoi era cel mai ignorant elev la matematică! 
Eu am multă încredere în elevii slabi la 
matematică. Mai este și altceva interesant pe 
lume, în afară de tabela de logaritmi și volumul 
trunchiului de con... Te pregătești să pleci? 

— Nu! Vreau să-l trimet pe Alberto la poştă cu 
un mandat. Alberto, dă-mi o ţigară și foc!.. Şi 
uitam ceva... Pune o cutie de bomboane la trăsură! 


198 


Capitolul III 


TROGLODIȚII 


1 


Manevrele de toamnă s-au încheiat în acea 
parte a țării, cu o luptă în mari desfășurări de 
trupe, aproape de Vlădiţa. 

Au răbufnit tunurile în văgăuni. S-au înșirat 
pilcuri de cavalerie, galopînd în ceață pe linia 
culmilor. Au răsărit batalioane din păduri de arin, 
întîmpinate cu răpăituri de salve. Au dat flăcăii 
năvală la asalturi, cu răcnete și urale, ca 
străfulgerări de baionete ude în burnița fumurie. 
lar în amurg toate au contenit deodată, cînd 
goarnele au trîmbițat, de pe-un gurgui singuratec 
de deal, încetarea manevrei. 

Companiile şi batalioanele infanteriei, 
escadroanele de cavalerie, bateriile de artilerie şi 
de obuziere se alcătuiau în coloane mai mult sub 
supravegherea gradelor mărunte. Ofițerii se 
achitau în grabă de datorie, țineau lăturile, se 
căutau de la regiment la regiment şi de la armă la 
armă, pentru a pune la cale oarecare întilniri și 
ospeţe de noapte. 

Manevra sfîrşise cu bine. Generalii au scăpat cu- 
vinte de satisfacție. Ținuta trupei nu lăsa de dorit. 
Flăcăii satelor se dovedeau vrednici urmași ai 


199 


dorobanțţilor şi căciularilor de la Plevna, ai 
călărașilor de la Opanez şi Smîrdan. 


200 


— Ceea ce mi se pare remarcabil — s-a 
pronunțat generalul comandant al corpului de 
armată desfăcînd curelele binoclului de cîmp şi 
predîndu-l aghiotantului — ceea ce mi se pare 
remarcabil la soldatul nostru este fericitul 
echilibru al unui ingenios spirit de iniţiativă şi al 
celei mai absolute supuneri. În soldatul romîn s- 
au conciliat două tendințe contradictorii ale 
spiritului omenesc. Nu vi se pare?... 

Întrebase de formă, adresîndu-se unui general 
de brigadă, deşirat şi cu barbă a la Cuza-Vodă. 

Acesta s-a grăbit să confirme tot de formă, 
ştiind că superiorului, fost camarad de promoţie, 
îi place să-și dezvolte ideile în monolog fără 
contraziceri: 

— Ai cea mai perfectă dreptate! 

Ochii însă spuneau altceva, cu răceală: „Eşti un 
mare farsor și un flecar plicticos! Fără atîtea rube- 
denii, unchi, cumnaţi și frați, miniștri în toate 
guvernele şi politicieni în toate partidele, ai fi 
rămas cel mult colonel comandant de regiment. Și 
te-aș fi muştruluit eu să mă ţii minte. Așa, sînt 
nevoit să tac și să te aseult!” 

Generalul comandant al corpului de armată, 
scund și bondoc, strîns şi încătărămat în curele ca 
un gea- mandan nou, a zîmbit încîntat de sine și de 
ideile sale, ca şi de soldatul romîn, pregătindu-și 
mănușile: 

— Evident că am dreptate! S-a verificat şi cu 
această ocaziei... Îi dai soldatului o misiune s-o 
execute cu mijloace proprii. Reușește! Execută! Şi 
reuşeşte imposibilul, inexplicabil cum. L-a învăţat 
poate viaţa în aer liber, cu răspunderi din vîrsta 
copilăriei... Nu crezi? 

— Ai cea mai perfectă dreptate! a întărit 
generalul de brigadă, uîtîndu-se, cu gîndurile în 
altă parte, la un cal înşeuat, care îşi aştepta 
stăpînul frămîntîndu-se-n loc, ţinut în frîu de-un 
soldat pipernicit cu tunica prea largă. 


201 


— Evident că am cea mai perfectă dreptate! Îmi 
cunosc bine soldatul... Spuneam de ingeniozitate și 
inițiativă. Trec la supunere!... Îi ceri supunere? 
Trece 
prin foc! Dacă i-ai ordona să-l împuște pe tată-su, 
pe frate-su, pe mumă-sa care l-a alăptat, execută! 
„Am înţeles, să trăiţi!” Pune pușca la ochi şi-i 
împușcă... Avem un material uman admirabil. 
Datoria noastră este să-i utilizăm calitățile la 
maximum! 

Acestea fiind spuse, generalul corpului de 
armată și-a încheiat mănușile, și-a îmbumbiat 
nasturii man- tălii cu reverul de postav roșu și s-a 
urcat în trăsură alături de alt general, cu 
aghiotantul ghemuit pe scău- nașul din fată, cu 
genunchii la nas. 

În alte trăsuri cu poclitul ridicat s-au strîmtorat 
alți ofițeri superiori de stat-major, zăngănindu-și 
săbiile. 

Trăsurile s-au depărtat spre oraș, unde pe toți îi 
aştepta o masă cu flori, muzică, șampanie şi 
toasturi, la Cercul Militar. 

Trupa s-a rînduit în marș istovit prin ploaie, 
către satele de cvartiruire. Ţăcănitul copitelor 
suna trist în mohorita noapte. Tălpile se încleștau 
în gloduri. 

De-o parte şi de alta se întindeau cîmpuri arate, 
pustii, pîrloage cu mărăcini, tufe de lozii. Lătra 
undeva, departe, un cîine de stînă, arar. 

Scîrtiiau în urmă căruțele cu muniții și provizii. 
Dondănea un soldat un cîntec de tară, de-aeasă. 
Dar nimeni nu-i ţinea hangul. Au întîlnit și podeţe 
rupte, cu treceri de-a dreptul prin apă. 

Un zvon a circulat tainic printre ofițeri: 

— Ne-așteaptă masa la Vlădița! 

Unii voiau să afle la cine şi cum? De unde venea 
invitaţia și pentru câți? Un locotenent de roșiori a 
apropiat calul scară lîngă scară, de roibul 
camaradului Muţi Leonardeseu. 


202 


I-a şoptit ceva de sub gluga pelerinei și celălalt a 
izbucnit în explozii entuziasmate: 

— Eşti formidabil, mă! Fenomenal!... Atunci 
mergem, monșer! Are şi pian?... Are și gramofon?... 
Epatant, monșer! O fi şi rost de vreun pokeraș, te 
pomenești!... Cum zici c-o cheamă? 

— Elena Casimir. Nu ţi-am spus? 

— Pă ea, monșer! S-o șarjăm, monşer! 

Locotenentul a dat pinteni, purtînd invitaţia la 
alți camarazi, aleși pe sprînceană, băieți de viaţă şi 
bine crescuți. 

În regimentul de infanterie rămas în urmă, o 
ștafetă îndeplinea aceeaşi misiune, cu o selecție 
mult mai severă. 

Stăpîna de la Vlădița era o doamnă trăită prin 
străinătăți; a fost pînă acum cîțiva ani o 
celebritate a cronicii mondene din laşi și din 
București. Invitase din politeţe pe toată lumea. Le 
rămiînea curierilor delicata răspundere să nu-i 
bage în saloane pe mocofani și țoape, care 
răstoarnă bibelourile cu cotul și înfulică la masa 
cu tacîmuri de argint leorpăind ca din gamelă, 
tăind peştele cu cuțitul și aruncînd feliile de 
brînză cu mîna direct în cerul gurii, ca un anume 
colonel vestit în toată divizia. 

Curtea se afla răzlețită de sat. Casă cu două 
caturi şi cu balcoane de fier, într-un parc cu alei de 
nisip şi un lac artificial, pentru care doamna Elena 
Casimir a adus din străinătate peștişori roșii și 
două perechi de lebede. 

— Formidabil,  monşer! Epatant, mă, să 
descoperi un adevărat castel, în sălbătăciile 
acestea... Trăim în ţara celor mai formidabile 
surprize, monșer! 

— Nu-i castel, Muţule! O casă de țară. Frumoasă, 
cu saloane, balcoane, cu parc... Dar nu-i castel. 

— Atunci ce numeşti tu castel? Ştii că eşti feno- 
menal? 

— Bine. Vom vedea. Văzînd și făcînd!... 


203 


Cei cîțiva privilegiați ai soartei care au fost 
încartiruiți acolo ştiau despre ce e vorba. 

Ceilalţi, impresionați de exagerarea 
somptuoaselor descripţii, se îngrijorau de anume 
amănunte ale toaletei și ţinutei, cu totul 
rudimentare într-un echipament de manevră. Au 
început să se întrebe unul pe altul de briciuri și 
manșete scrobite, de pudră și colonie. 

Unii aveau. Alții își puneau nădejdea în 
împrumuturi. 

Prin sat au trecut fără să-l vadă. Nici nu era un 
sat omenesc. 

O adunare de sălașuri scunde, mîhnite și 
întunecate în ploaia de toamnă. Trupa se risipea 
după foile de încartiruire, în ogrăzi cu năruite 
coșare, fără zaplaz și fără lumină la case. Erau şi 
multe colibe de lut, acoperite cu pămînt. 

Soldaţii însă pătrundeau ca la dînșii acasă. 

Vorbeau cu zăvozii, potolindu-i îndată din 
hămăiturile  vrăjmașe.  Îmblînzeau babele 
hărțăgoase și intrau în repede prieteșug cu 
moşnegii, cu nevestele, cu plodurile speriate din 
gura tindei. Umblau după căldări și doniţe ştiindu- 
le locul, aprindeau focul, puneau în mișcare 
cumpenele fîntînelor și se pregăteau de vorbă 
lungă. 

Tot dintr-un sat de colibe ca acesta veneau şi 
măcar că nu l-au mai văzut niciodată, le era 
cunoscut. 

— Cum s-ar spune, v-aţi cam războit o țîră? în- 
trehă un moşneag pletos, scociorînd beşica de 
tutun şi întinzînd-o oşteanului. 

— Mai mult joacă decît război, moșule! la, am 
mai stricat şi noi nişte focuri oarbe și ne-am mai 
înfundat prin tăuri, de haram. 

— Apoi o veni ca miine și vremea războiului... 
Că prea s-o-nmulţit lumea! 

— O veni, moșule... Şi-atunci om trage în carne 
vie, dacă așa om primi ordin... 


204 


— Am auzit eu din unii şi alţii, că peste Prut, în 
Roșia, cic-ar fi mai rău. Acolo au tras și mai trag 
muscalii în muscali... Cică pușcă oștirea-n norod. 

— Să-i înțeleagă Dumnezeu! făcu soldatul cu ne- 
păsare. Una ca asta n-am auzit-o! Ştii, la oştire, 
ordinu-i să-şi păzească fiecare gura... 

Moşneagul mai întrebă de regiment, de ofiţeri, 
dacă-s oameni blînzi ori haini; despre mîncarea de 
la cazarmă. 

— Văd că ne cam cunoşti rosturile, moșule, 
după întrebările dumitale. 

— Le cunosc, c-am avut trei feciori la oaste și-a- 


205 


cuma îl am pe al patrulea. Dară acesta din urmă 
face serviciul departe, încolo, la Galaţi... Pe dînsu 
am fost eu să-l văd şi acolo am auzit despre 
răzmerita din Rosia, de la un soldat de flotilă, un 
fugar... Mai spunea el că acolo la Moscova lor, taie 
cazacii în prunci și-n femei cu paloșu, ca-n 
haldanii de cînepă... 

Soldatul însă nu dădea ascultare unor asemenea 
întîmplări, ce nu-i frigăreau inima, cum o 
frigăreau pe-a unchiașului, după stăruința cu care 
mereu se întorcea la ele cu vorba. El trăgea cu 
ochii stăruitor spre tindă, unde se ițea o cămașă 
albă de fată ori de nevastă. 

Și în alte case, în staule de vite, în glugi de po- 
rumb, sub șopruri şi în colibe pe pămîntul gol, alți 
şi alți soldaţi îşi pregăteau culcuşul de noapte. Îşi 
zbiceau măntăile și tunicile ude, legau frăție de 
cruce cu localnicii satului, glumind cu flăcăii, 
speriind babe care-și stupeau în sîn, ispitind 
băieţii și fetele să scotocească prin cămări și prin 
poduri după mere și nuci, întrebînd despre preţul 
muncilor și despre pămînt. 

Unii mai aveau puţină vreme pînă la eliberare. 
Începea să-i muncească gîndul altui fel de robie, la 
care se-ntorc. 

Localnicii se plîngeau de stăpînă. Amarnică 
muiere, să n-o dai pe trei bărbați! Gonește călare 
pe cîmpuri, sare pîrleazurile și pîraiele din galop, 
nu se sfieşte a croi obrazul romînului cu sfîrcul 
cravașei, mai straşnică la mînie decît vătavii. 

De altfel, vătavi ca pe moşia aceasta, nici că se 
mai află aiurea. Arnăuţi mustăcioși, albanezi, 
Domnul să-i ştie ce; străini aduși de peste Dunăre, 
din țara turcească. Umblă cu flinta la spate şi cu 
junghiul la chimir, ca haiducii. 

Cît despre pămînt, atîta e al lor, ce se vede. 
Vatra satului și țărna de pe colibe, unde cresc 
mături și tufe de măsălariţă. 


206 


— Coana Ileana le spune în batjocură că-s grădi- 
nile noastre spînzurate. Grădinile unei împărătese 
a Vavilonului. Semiramizla, Coromizla, numai 
dînsa-i mai cunoaște numele, după cît e de pocit... 

Povestitorul, Ion Stoica Răuțoiu, rîdea cu palma 
bătătorită la gură, minunat de năzdrăvăniile care-i 
mai trec prin capul cucoanei, cînd se află ea în voie 
bună. 

— Aşa că s-o cunoști dumneata, aceasta! Ca să 
nu mergi cumva și să istorisești c-ai dormit în 
coliba unui sărman din Vlădiţa, cu pămînt pe jos şi 
cu pămînt pe sus. Ai să spui frumușel c-ai dormit 
sub grădini spînzurate... Numai trage dumneata pe 
nări, să vezi ce mîndră miroaznă de grădiniță mai 
vine!... Tot a baligă de bou şi-a cîine plouat... Mai 
miroasă el oleacă a opincă și-a oghiele... Da aista, 
pot zice că-i izul nostru. A intrat în noi... 

Ion Stoica Răuţoiu își boţea obrazul spîn şi 
bălan, în încreţituri mărunte de ris. 

Părea om vesel din fire, fără să pună necazurile 
la inimă. Îl bîntuiseră totuși o sumă, una după alta. 
Astă-vară, un pîrlaci de tîrg i-a furat sumanul la 
iarmaroc, la Căliman. După o lună îi moare vaca. 
Săp- tămîna trecută îi scoate perceptorul boarfele 
din grădina lui spînzurată și le duce la primărie, 
fiindcă n-a plătit birul cel nou, pe păpușoiul din 
anii de belșug ca acesta. Birul secetei, pentru anii 
cînd belşugul s-o înțărca, parcă din cel de-acum ei 
se înfruptă! Toate le vedea numai pe fața lor hîtră 
şi le istorisea ca atare: 

— Acum, vaca ca vaca!... Tot împungea ea boala, 
de-mi ţițiia la fieştece clipă inima de grija 
copiilor... Ce mă fac eu însă cu împunsătura 
ceialaltă, a nevestei, cînd ajung acasă să-i spun 
bucuria?... Trec eu pe la crîșmă, să iau oleacă de 
coraj pe datorie. Acolo pe cine-ntilnesc?... Taman 
un neguţător de piei... Mare noroc pe mine, zic!... 

Omul se opri din povestit să asculte. 


207 


O goarnă suna stingerea, trist şi prelung, cu 
sfişie- toare învăluiri de pustiu asupra satului de 
colibe cufundat în noapte şi-n ploaie. 


208 


Cînd sunarea n-a mai fost, sfîrșită în tremur, Ion 
Stoica Răuţoiu s-a uitat prin geamul îngust de-o 
palmă. A vorbit, fără nici o urmă de răutate ori 
pizmă: 

— Apoi după cum s-arată, stingerea asta nu-i 
pentru toată lumea!... lan făceţi-vă numai a vă uita 
spre curte!... Acolo, abia de-amu înainte s-aprind 
luminăţiile și începe bairamul!... Le-om ţine și noi 
isonul, aicea sub grădinile noastre spînzurate... 
Măi nevastă! Ce stai și asculți cu gura căscată, că 
doar a trecut vremea mușştelor!... Dă fuguţa și adă 
o cofă cu apă proaspătă, să cinstim cîte-o ocă de 
vin călcat de broaște cu băieţii iștia... 

Soldaţii rîdeau și dînșii, cuibărindu-se în fundul 
laitelor cu măntăile ude între umeri.. Ochii lor 
căutau însă mereu, fără vrere, pe ferestruia de-o 
palmă, la iluminaţia de departe, caldă, din adîncul 
nopții, la curte. 


În saloanele cu ușile date în lături, Elena 
Casimir își primea acolo invitații cu strălucirea 
dintotdeauna. 

Ofițerii, spilcuiţi și ferchezuiţi, băteau ușor din 
pinteni — cei fără pinteni numai din tocuri — se 
frîngeau din mijloc să sărute mînușița parfumată; 
se așezau în fotolii moi picior peste picior, 
admirîndu-şi  cizmele lustruite oglindă de 
ordonanțele care și-au secat tot stupitul din gură, 
ca adaos la „Crema Cavaler”. Unii nu-şi găseau loc. 
Admirau tablourile, covoarele,  bibelourile 
etajerelor, albumele cu priveliști de la Monte- 
Carlo, Nisa şi Biaritz. Răsfoiau o carte legată 
artistic în scoarțe de piele şi, după o savantă 
mişcare strategică de împresurare, se apropiau de 
amfitrioană. 

Elena Casimir, în rochie neagră de catifea, cu un 
trandafir roşu tot de catifea, înfipt între sîni ca 
unică podoabă, îi privea cu un suriîs amuzat. Sub 
părul masiv, lucios, ochii negri de-o umedă 


209 


frumusețe animală, se opreau mai stăruitor o clipă 
la un băiețandru 


210 


care venise cu planuri cuceritoare şi acum se fis- 
ticea sub privire. 

Cînd îşi lua curajul să înainteze și să debiteze un 
compliment îndelung recitat în minte, ochii Elenei 
Casimir lunecau aiurea. Părea că urmărește fumul 
din ţigareta lungă de sidef sau că e atentă la cele 
ce se petrec în altă sală, unde slujnicele, în şorțuri 
şi bonete de casă mare, pregăteau masa. 

Numai surîsul dura, în colțul buzelor umbrite 
de-un uşor puf brun, senzual. 

Trecea în mers unduios de la un grup la altul, 
ro- tindu-șşi trena rochiei în urmă cu o învăluire de 
pantof. Se scufunda între braţele unui jîlț, unde 
îndată se închide în juru-i un cerc de uniforme în 
scîrțiit de cizme, de curele, de centiroane; în 
împestrițate amestecuri de epoleţi, de fireturi, de 
brandeburguri și de lampasuri. 

— E formidabil, monșer! Fenomenal! exclama 
uimit locotenentul Muţu Leonardescu, netezindu- 
şi mustăcioara sclipitor scăldată în briantină. De 
unde-au scos, monşer, atîtea uniforme ca din 
cutie? Fantastic! Acum două ore eram plini de 
noroi pînă peste urechi... Ș-acum, privește! Sîntem 
extraordinari!... 

Mai extraordinară le-a fost surpriza, cînd au 
aflat de ce întîrzie masa. 

Elena Casimir a trimis arnăuții să scoată din bîr- 
logurile satului şi să aducă pe sus ofiţerii 
încartiruiți la ţărani, la primar și la notar, uitaţi 
sau lăsaţi înadins la o parte de pe lista invitaţilor. 

— Extravagant, monşer! O idee extravagantă! 
Au să ne facă de ris... 

— Deocamdată e o lecţie subţire pentru noi. Ne- 
a dat... adică v-a dat peste nas! spuse un 
locotenent de rezervă, magistrat, tînăr cu carte, 
care tot timpul concentrării și manevrelor a dus 
război cu activii. 

— Eşti fenomenal! Unde vezi tu lecţie?... 


211 


— Pune-ți monoclul şi ai s-o vezi!... îi rise în nas 
rezervistul, mărunţel şi negricios, răsucindu-se pe 
călcîie şi îndreptîndu-se spre bibliotecă, să 
citească titlurile prin geamul de sticlă. 

Cei uitaţi sau lăsaţi înadins la o parte au apărut 
în uniforme mai puţin strălucitoare, unii 
nebărbieriţi, alții cu botfori groși de serviciu. 
Stînjeniţi, se țineau aproape unul de altul, în cîrd, 
tipărindu-și pieptănăturile cu latul palmei şi 
pipăindu-şi nasturii. Elena Casimir le-a ieșit 
înainte, a spus cuvintele de cuviință, însoţite de 
surîsul cuvenit, pentru ca toţi să se simtă îndată 
mai la largul lor. 

Pe unul dintre aceștia, l-a ales dinadins ca să-i 
stea în dreapta la masă, oferindu-i brațul gol şi ro- 
tund. 

— Eu n-o mai înțeleg! E fenomenală! s-a văietat 
Muţu Leonardescu, Ce vrea femeia aceasta? 

Locotenentul rezervist, despăturindu-și 
şervetul, răspunse, după ce-a apreciat cu 
pricepere de cunoscător calitatea olandei şi arta 
monogramelor: 

— Eu cred că nu vrea nimic. Are pe dracul în 
eal... 

— Eşti imposibil! 

— Se amuză cu noi şi ca să întrebuinţez 
termino- logia voastră, de cazarmă, aş putea 
spune că-şi caută remonta. Are într-ales... 

— Eşti un infect! Formidabil de infect, parol! 

Masa întinsă sub candelabrele cu sclipiri de 
cristal depășea chiar imaginaţia celor care țineau 
să ase- muiască neapărat conacul de la Vlădița, cu 
un autentic castel. Tacîmurile de argint, 
porţelanurile și cristalurile, olanda feței de masă 
şi a şervetelor; toate erau dulci pipăitului după 
mizeria popotelor de manevră, cu talere de cositor 
şi linguri de aluminiu. lar vinul? Un vin formidabil. 
Adică mai multe sorturi de vin; albe şi negre, 
aspre şi dulci — după felul mîncărilor purtate în 


212 


tăvile ovale de slujnicuţele cu bonetă și șorțuri 
albe; după gustul convivilor. 

Cu încetul și într-o mare măsură cu ajutorul 
acestor felurite vinuri, deşertate din paharele de 
cristal cu picior înalt, s-au dezlegat limbile. 
Conversaţia timidă şi constrinsă a devenit 
generală, cu încrucișări de 


213 


chemări și de anecdote, de rîsete, de întreruperi, 
de aluzii şi de tachinări, de porecle şi insinuări 
aruncate de la unul la altul, peste vasele cu flori. 

Cînd au trecut înapoi, în cele două saloane, toți 
vorbeau cu ațițare, învăpăiați la obraz şi 
nemaisfiin- du-se să privească ţintă în ochii 
amfitrioanei. 

lar Elena Casimir părea și ea stăpînită de un ne- 
astîmpăr, schimbată, dogorită de efluviul atîtor 
dorinţi care-o învăluiau. Îi luceau ochii negri sub 
fruntea joasă, cu o șuviță desprinsă din păr şi 
clătinîndu-se cînd izbucnea în hohot. 

Un hohot de rîs nervos, provocator, dezvelindu- 
i dinţii albi și puternici, animali, în răsfrîngerea 
buzelor cărnoase cu puf brun și catifelat în colțul 
gurii. Ţinea în mină, cînd cupa de șampanie, cînd 
țigareta lungă de sidef. S-ar fi spus că tot smalțul 
subțire de mare doamnă plesnise. Se desfăcuse 
din el altă femeie, lacomă să-și trăiască ultimii ani 
cu nesațiul poftelor la sfîrşit de tinereţe. Sînii 
strînşi în corset împingeau dintre globurile lor 
floarea roşie sîngerie. Ea o înfigea uneori îndărăt 
şi atunci în unghiul decolteului, lărgit, se zăreau 
mai adînc rotunjimile albe cu vine albăstrii. 

Chema din privire, să-i stea alături, un 
locotenent de roșiori, înalt și robust, trecut de 
vîrsta gradului. Un soi de aventurier, de neam 
bun, care se activase după ce şi-a risipit 
moştenirea în străinătate și după ce-a încercat o 
sumă de meserii suspecte, poate şi crupier, poate 
şi amant al femeilor întreținute. 

Întors în ţară, îşi căutase în oaste refugiul din 
urmă. Camarazii îl ocoleau. Îl bănuiau că prea are 
noroc la cărți. Era plin de datorii și fusese eroul 
unor nenumărate scandaluri nocturne, la chef, în 
varie- teuri, cu oglinzi sparte și lovituri de sabie. 
Altfel bărbat frumos, impunător, cu fața brăzdată 
de cute care nu-i stăteau rău, cu părul puțin 


214 


cărunt la tîmple şi cu ochi de-o scînteiere verzuie, 
fascinatoare. 

Făcea parte din lotul celor înadins neinvitaţi, 
fiindcă, după părerea camarazilor, nu aducea 
cinste oștirii și nu era un oaspe comod. Elena 
Casimir tocmai pe dînsul își pusese ochii. 

Se simțeau ca din aceeaşi familie, regăsindu-se 
în vasta lume. 

Slujnicile cu şorțuri și bonete albe au distribuit 
mesuţele din lemn de lămii, pe grupuri, cu 
păhărele de lichior şi ceşti de cafea. Au desfăcut și 
mese verzi, de joc. 

Un sublocotenent luase în primire gramofonul, 
schimbiînd plăcile şi alegînd altele, din picioare, 
lingă o lampă cu imens abajur de mătasă 
trandafirie. 

— Formidabil, monșer! De unde-o mai scoseșşi și 
p-asta? Fenomenal! 

Rezemat de marmora căminului, cu degetarul 
de lichior în mînă, ofițerul rezervist, magistratul, 
își dezvolta o teorie a sa, proaspăt germinată în 
fundul paharului. O teorie a numelor. Sînt nume 
predestinate. Nume care definesc un caracter, 
hotărăsc o carieră, rezumă o existență. Nume de 
bandiți şi de genii, de căpitani și de amanți. Jianu 
şi Bujor sînt nume de haiduci. Pipa şi Mărunţelu, 
de bandiți, Ra- vachol e nume de anarhist 
predestinat. Ravaillac e regicid. Nu putea să-l 
cheme pe asasinul lui Henric al IV-lea, Rafael 
Sanzio... Nici Mitică! 

— Eşti fantastic, monşer!... Mi se pare că ne cam 
iei la sigur!... 

— De ce? îl întrebă locotenentul rezervist, cu un 
zîmbet ironic. Învață-te să examinezi aspectul 
lucrurilor şi să tragi concluzii. Te numeşti Muţi 
Leonardescul!... Te poţi tu imagina oare așa cum 
eşti, nu-  mindu-te Vasile  Popîndău, ca 
sublocotenentul de colo, cu botforii dintr-o vacă, 
pe care v-aţi făcut a-l scăpa din vedere la apelul de 


215 


-aci? Nu!... Sau pe diînsul, ţi-l poţi tu imagina cu 
numele Muţi Leonardescu? Absurd! Imposibilitate 
absolută! 

— Ştii că eşti formidabil?... Mi se pare că ai 
dreptate!  cedă  Muţi  Leonardescu acestui 
argument decisiv. 


216 


— Însă... urmă rezervistul. Însă nu mi te pot nici 
eu imagina, numindu-te Napoleon Bonaparte, Ale- 
xandru Macedon, Suvorov sau nu-mi amintesc 
cum îl chema pe comandantul escadroanelor de 
cuirasieri, care-au executat celebra șarjă de la 
Reichshoffen! Vreau să mi te imaginez și nu pot. 
Eşti și rămîi Muţi Leonardescu, cel cu formidabil, 
fenomenal și extraordinar. Muti Leonardescu și alt 
nimic! 

— Fugi, monşer, că ești imposibil! 

Muţi Leonardescu a spus, dar a fugit el. Pe uşa 
deschisă spre balcon, a ieșit să-și răcorească 
fruntea şi ideile. În salon încetase cîntecul de 
gramofon. 

Se aşezase cineva la pian. 

Fumul ţigărilor năvălea în valuri luminate dinlă- 
untru în afară, ca fumul unui incendiu. 

El s-a lipit de perete, lăsînd vîntul şi umezeala 
să-i alunge aburii vinului. Voia să fie limpede la 
cap, pentru a se instala mai grabnic la o partidă de 
poc- ker. Bun vin! Bun lichior! Dar prea mari 
cantități... A băut prea mult. Toti au băut prea 
mult. Se aud vociferînd, rîzînd, cîntînd ca la 
varieteul din garnizoana lor, tîrziu, la trei după 
miezul nopții... 

Două umbre au înaintat pe altă ușă, deschisă. Au 
trecut pe lingă el, fără să-l vadă. S-au oprit 
rezemîn- du-se de bara balconului și privind 
asupra satului cufundat în beznă. 

— „troglodiţi... sat de troglodiți... nu poți ști ce 
înseamnă o viață de exil în asemenea lume, după 
ce-ai cunoscut alta... după ce ai trăit alta... 

Glasul Elenei Casimir sfirşea în suspin înecat. 

Umbra de-alături, bărbătească, a rostit cu un 
glas plăcut de bariton: 

— Te înţeleg... Cu aceşti troglodiţi îmi sfirşesc şi 
eu viața la cazarmă... Troglodiți care au îmbrăcat 
uniforma, dar rămîn tot troglodiți... 


217 


Umbra înaltă, bărbătească, a întins braţul să cu- 
prindă de mijloc cealaltă umbră, femenină. 

— Formidabil! exclamă Muţi Leonardescu, fără 
să-și dea socoteală c-a vorbit. 


218 


Umbrele s-au desprins repede. S-au depărtat. 

Au intrat din nou în încăperile luminoase, unde 
clapele clavirului împroșcau o deslănțuire de 
acorduri, în iureş de Cake-Walk. 

— Fenomenal! 

Locotenentul de cavalerie Muţi Leonardescu n- 
avea cui să spună ce i s-a părut lui formidabil și 
fenomenal. Nu erau cele două umbre în început de 
înlănțuire. Acestea nu-l mirau. Se aştepta să le 
vadă aşa, după semnele pe care i le-au deslușit 
ochii în salon, cu toată păinjenirea privirii. 

Satul de troglodiţi, acesta îi părea lui formidabil 
şi fenomenal! Troglodiţii în uniformă, aceştia îi 
păreau lui formidabili și fenomenali. Nu i-ar fi 
trecut prin minte o mai potrivită numire, după 
chipul și asemănarea sălașurilor pe lîngă care a 
trecut. Troglodiţii de-aici scoteau capete zburlite 
din cotloanele de pămînt, ca să întîmpine alți 
troglodiţi, în uniforme, cu straiele tăvălite în 
noroiul manevrelor. Se înțelegeau cu semnele lor, 
își vorbeau în limba lor, îşi făceau loc să încapă în 
hrubele lor. Troglodiţi! Admirabil spus. Genial. 

Muţi Leonardescu a aprins o țigară și limpezit 
cu desăvirşire din aburii vinului, a intrat să caute 
loc la o masă de poker. 


2 


Simţindu-se năuc de cap, cu amețeli de arşiţă şi 
durere seacă în măduva osului, Alecu Faraon s-a 
întors acasă pe sub seară. 

Nevasta l-ia cunoscut după ochi. Nu l-a mai 
întrebat. l-a pregătit culcuș să bolească pe cuptor, 
cu sumanul şi pocladele peste el. A dat gură 
copilelor să-şi vadă de datorinţe şi a plecat în sat, 
după baba Acsinia. 


219 


Fetele, șase la număr din cele șapte gîşte potco- 
vite, au prins a umbla în virful degetelor pe lutul 
proaspăt stropit. 

Săltate pretimpuriu la răspunderi de gospodine, 
n-aveau nevoie de nici o struneală, ca să ţină sin- 
gura încăpere a casei curată oglindă, în pofida 
strîm- toarei și a caliciei. Lucruşoarele treceau 
uşurel din mîini harnice la locul lor pe poliţe și 
blidare, în cli- turi şi dulap. Erau ulcele şi talere 
ştirbe, ştergare vechi cu urzeala subțiată ca pînza 
de păianjen, căni cu smalțul plesnit, scăfițe și 
linguri de lemn. Dar toate spălate, clătite, 
lustruite, fețuite, rînduite de-a mai mare dragul, 
încît îşi pierdeau urîțenia săracă. 

Odaia mirosea a var, a humă, a busuioc. 

Chiar lemnul grinzilor afumate, răscopt şi 
sfredelit de cari, căpătase o mireasmă de chilie 
mănăstirească, întocmai ca la maici, la Agapia. Nu 
lipsea nici icoana Maicii Precista, în ungherul de la 
răsărit, cu sîmburul de lumină al candelei. 

La geam, mezina casei, Frăsina, împletea o 
horbotă după învățătura fostei stăpîne, cu aţa și 
iglițele dăruite de doamna Anamaria, înainte de a 
se întoarce în țara ei de la Marea cea mare. 

Șorţul și boneta de dantelă bretonă zac într-un 
fund de lădiţă. 

Din cînd în cînd, în lipsa surorilor, pe ascuns, 
Frăsina le scoate la iveală, le netezește cu latul 
palmei şi o cuprinde jalea. 

Ea singură a rămas în tot satul să plîngă pleca- 
rea boierilor din Stănişoara. După cum numai ea 
singură i-a petrecut cu ochii din capul scărilor, 
pînă ce trăsura s-a depărtat pe şoseaua albă într- 
un nouraș de colb, ca o gînganie tot mai mică, tot 
mai mică. 

A doua zi, Gaşperiţa, conița Zîna căreia mai bine 
i-ar fi spus Talpa ladului, şi domnul Nolică Gașpar 
au trimis-o acasă. Nu mai aveau trebuință de 
slujba unei obrăznicături, nărăvită de stăpîni care 


220 


nu ştiau să poruncească și nu se-ndură să 
plesnească un plod peste bot, cînd se-ntrece cu 
îndrăzneala. Le-ajunge Mărgărita. 

Noroc că-n lădița ei de boarfe, printre atîtea 
daruri fără căutare și sorţi de folosinţă, pentru o 
vîrstă ca a 


221 


sa şi într-un sat ca Stănișoara; noroc că doamna 
străină i-a deșertat panerașul întreg cu felurite 
felurimi de aţă şi iglițe, să-i ajungă de lucru pe-un 
an. 

— Ce spui tu? a întrebat-o domnul Octav în 
şagă, dezmierdîndu-i bărbia. E destul deocamdată, 
pentru a întemeia o zestre de fată mare? 

— De! După fată și fată!... s-a obrăznicit ea. 

— Aşa, o urîtă ca tine... 

— Pentru-o slută ca mine, nici zece cară de 
zăstre n-ar agiunge să mă scoată din casa 
mămucăi... Dacă m-ar chema și pe mine Zîna, altfel 
ar merge treaba şi socoteala... 

Domnul Octav rîdea cu o înduioşare parcă şi 
par- că-i jucau ochii umezi, după ochelarii cu 
arcuri de fier. 

S-a întors să vorbească soaţei ceva în limba ei 
străină. Pe urmă i-a făgăduit în numele 
amîndurora, că au să-i trimită alte cutii cu 
ghemuri și iglițe, la iarnă, și în acealaltă iarnă și în 
fiecare iarnă; pînă ce-or veni dînşii să se aşeze pe 
vecie aici și s-o cunune, precum l-au cununat 
părinţii săi, răposaţii, pe Alecu Faraon, acum 
douăzeci și cinci de ani. Și aceasta fără să treacă 
nici o gloabă nouă şi nici o podvadă, în vreo 
condică, pe seama lui Alecu Faraon!... 

Ea s-a ruşinat de cuvintele boierului şi de 
nedreptele prepusuri ale lui tătîne-său. A făcut 
legămînt, tot în şagă, să-i aștepte cu nunta. 

Horbota însă nu-i pentru zestre. 

Asemenea scumpeturi nu-s de tagma unor gişte 
potcovite, ca fetele lui Alecu Faraon. S-au nimerit 
a fi pe placul coanei mari de la curtea Zapodiei; al 
altor cucoane de la Piatra. Maică-sa a purtat-o de 
mînă la unii şi la alții, a arătat probe 
neîncrezătorilor, s-a tocmit și a arvonit preţuri. 
Acum, din igliţele şi din degetele sale, măcar că-i 
mezina casei, se îndestulează un sfert din 
cheltuiala gurilor. 


222 


Dar ochii încep s-o doară în cap de atîta migală, 
ride mai puțin și mai rar, s-a deprins să tacă şi să 


223 


păstreze gîndurile pentru dînsa; locul și-l 
strămută de la fereastră sub lampă și înapoi, după 
cum răsare şi apune soarele. 

S-a oprit din lucru să asculte, fiindcă toate au 
tăcut şi ascultau. 

În culcușul său, pe cuptor, Alecu Faraon aiura ca 
întotdeauna cînd îl apucă bolirea: 

— la mai dă condica și la noi, că ne-a venit și 
nouă rîndul, coane Nolică!... Țineţi, măi fraţilor, ca- 
tastiful Satanei, unde ne scrie el sufletele pentru 
muncile iadului!... Haideţi, măi!... Foc şi pîrjol, să 
scăpăm de catastif, măi... 

Bolnavul s-a zvîrcolit împingînd sumanul și lăvi- 
cerele de pe piept, a răsuflat greu, a gemut, apoi s- 
a liniştit întorcîndu-se pe-o coastă. 

Fetele şi-au văzut de lucru în tăcere, cu o dungă 
adîncită între sprîncene ca de aceeași mînă. 
Frăsina s-a mutat de la fereastră, sub lampă, 
aşteptînd să vină vremea aprinsului. 

Noaptea intra în casă ca o apă neagră. 

Mezina lui Alecu Faraon, uitîindu-se la celelalte 
surori, cum se mișcau fără vuiet în cămeșile lor 
albe prin această negură a înnoptării, se gîndea în 
neștire la o poză dintr-o carte cu chipuri a 
căpitanului Yann. Poza i-a tălmăcit-o fosta stăpînă, 
împreună cu domnul Octav, cînd au găsit-o într-o 
sară filuind cartea și nu s-au supărat. 

Erau acolo ciumatele de pe-o corabie, 
călugărițele care se întorceau din ţara Chitailor, 
unde-au fost să potolească o molimă. În drumul 
înapoi, s-au bolnăvit, au murit şi au găsit ele 
mormîntul lor în Marea cea mare, încredințate 
adîncului după datina corăbierilor. Înfăşurate în 
saci albi, cu drugi de fier la picioare. Le-au pogorît 
corăbierii în apă. Moartele s-au afundat pînă la un 
loc şi acolo pluteau de-a-mpicioarele, umblind 
legănate în adîncul cel negru ca nişte stafii. 

Tot aşa, ca licărul candelei de-aici, în cartea cu 
chipuri, le lumina în întunericul lor un fel de finar 


224 


c-un ochian, purtat de un om fioros, bulbucat, de-i 
zice lui scafandru. 

Altă dată, Frăsina ar fi istorisit fără întirziere 
astfel de proaste părelnicii, la care o duce mintea 
ei ză- natecă. Acum tace. Gîndurile şi închipuirile 
se îneacă şi ele în sine. 

A rămas cu mîinile în poale, uitată, așa cum o 
prindea amurgirea cîteodată în jilț, pe fosta-i 
stăpînă, în săptămiînile dinaintea plecării. 

Măriuca a aprins lampa. Ea și-a luat lucrul pe 
scaunul înalt, adusă de spate, în vreme ce surorile- 
i se împărțeau la alte pregătiri. 

Puneau la îndemînă oalele şi ulcelele, pentru 
fierturile babei Acsinia. Unele curate, în care au să 
clocotească buruienile băuturilor. Altele spurcate, 
pentru topituri de unsori, din său de cîrtită şi labe 
pisate de broască, salamandre și ciolănaşe de 
liliac. 

Acsinia Țuţuianca s-a ivit tîrziu, culeasă de pe la 
casele altor bolnavi şi mînată din urmă de 
gospodina care cutreierase jumătate de sat s-o 
caute. A dat bună sara celor şase fete, a rezemat 
de stîlpul hornului cu osebită băgare de seamă 
traista mai îngustă cu leacuri și a doua desagă mai 
încăpătoare, a milelor. A înălțat din nodul 
tulpanului bărbia întoarsă ca un vîrf de opincă 
spre cuptorul unde zăcea Alecu Faraon și a făcut 
atotştiutoare: 

— Aha!... Doarme!... Să-l mai lăsăm, să-şi împli- 
nească rîndu-ntii de somn... 

Și îndată, cu mare spaimă: 

— D-apoi bine, Măriucă dragă, se poate să 
scuturi tu mătura peste picioare?... Nu știi tu, 
copilă, că după una ca asta, îți iei nădejdea de 
măritiș pe-un an? 

Măriuca a lepădat repede mătura după ușă. 

Baba Acsinia s-a cinchit pe-un scăunaş lîngă 
vatră şi a început a vorbi multe şi mărunte, oftînd 
şi căi- nîndu-se, vestind cumplite semne de pieirea 


225 


lumii şi sfredelind cu privirea ascuţită în toate 
cotloanele, ca să ochească din vreme, cam ce 
căpătuială ar mai putea zăpci dintr-o casă atît de 
nevoiaşă ca aceasta. 

De la polițe şi clituri, ochii treceau la fetele 
ogoite din munca lor şi înșirate în cuminte 
ascultare, pe marginea laiţelor lungi. 

Semănau și nu semănau una cu alta. Care mai 
urî- ţele, care mai curăţele, Salomia chiar 
frumoasă coz, toate purtau pecetea de pe chipul 
Profirei lui Alecu Faraon, pe numele ei de-acasă 
Profira Casandrei lui Cosma Tătaru, neam corcit 
cîndva cu tătari, se vede. Umerii obrajilor poate 
cam prea ridicaţi spre ochi, sprîncenele însă arcuit 
îmbinate şi subțiindu-se gingaş spre tîmple. 

Oricum, una cu alta, copile alese-n boiu; păr lu- 
cios împletit în coade strînse; fruntea curată, ro- 
tundă; gene lungi și răsucite în cîrligașe; gura de 
carnea vişinei. Cămașă albă pe ele, fote şi catrinţe 
tesute de mîna lor. Încolo nici tu salbă, nici tu 
zgărdiță de mărgele, nici tu pieptene de tîrg în păr. 
Păcat de ele în sărăcia casei, de unde slabă 
nădejde să le scoată vreun pețţitor! 

Dar baba Acsinia ştia că tocmai într-o asemenea 
casă cu atitea fete sărmane, a pomeni despre nunți 
şi despre miri, nu-i vorbă lipsită de plăcută alinare 
a auzului. Mai ştia că unde-i încuibată așa de adînc 
calicia, a pomeni despre năprazne și urgii care nu 
cruță îndeavalma pe flămînzi și sătui, e tot ca un 
fel de altă mîngiiere. 

Aducea deci cuvîntul la nunţi şi la miri, la 
bîntuiri şi năprazne ale soartei, amestecîndu-le cu 
iscusită socoteală. 

Scădea glasul, pentru a cruța somnul bolnavului 
de pe cuptor; îl mai scădea şi pentru a da spuselor 
un fior de taină: 

— Auzit-ai, cumătră Profiră, ce mare procopsală 
pe fata primarului? 

— Nu ştiu nimica... 


226 


— S-o bucurat fudula de-un barbat surtucar, 
cică boier de la tîrg cu școală și slujbă, scriitor la 
giude- cătoria din Chiatra. 


221 


— Apoi asta-i poveste veche, de patru ani... 
vorbi cu oarecare dezamăgire Profira lui Alecu 
Faraon, care, pentru pricini bine întemeiate, ţinea 
izvodul tuturor nunțţilor şi stărostiilor din sat. 

— Aşteaptă, să vezi... Nunta, adevărat că-i 
poveste veche de patru ani... N-o urlat atunci 
Stănişoara de lăutari și de săcălușe, de nu și-or 
mai găsit astîmpăr cînii o săptămînă?... Asta o 
ştiţi... Da astalaltă, care v-o spun eu acuma, n-aveţi 
de unde-o ști... Acuma, ce aflu eu dumineca 
trecută, la Chiatra?... O bate, boierul dumisale, 
surtucarul, o smotrește şi-o smocăieşte, de se 
ridică toată ulița în picioare, cînd vine cu tul- 
burelu-n cap de la crîșmă... 

Baba Acsinia se opri să lase timp mirărilor. 

Ridicînd vîrful de opincă al bărbiei spre fetele 
înșirate pe laviță, urmă cu mai tainic glas: 

— Să mă ierte  copilele acestea, că-s 
nevinovate... Să mă ierte ele, pentru ce-am să vă 
spun eu acuma... Da aista-i faptul! ...Pasă-mi-te, de 
ce-o bate şi o smotreşte el, surtucarul, și de ce se- 
mbată el de-ajunge acasă ţinîndu-se de garduri?... 
Nu mi-o fost greu s-o aflu... Zice c-o avut el înainte 
de-a se însura o ții- toare, o ră și-o stricată, o 
bașoldină de tîrg... Şi dacă s-o văzut dînsa lăsată 
de izbelişte pentru zăstrea unei fete de primar — 
că de zăstre, bună zăstre-o luat surtucarul la mînă! 
— stăi să-i facă şi ea pocinogul!... Înainte de-a se 
despărți, iau dinșii o masă... Chip că se despart 
omeneşte, fără duşmănie, să-şi urmeze fiecare 
calea sa... Şi mai cu una, mai cu alta, îi bagă 
țiitoarea un gît de răţoi în farfurie, din mîncarea 
pregătită înadins... Asta ca să cadă la patima beţiei 
şi să nu se mai sature de băutură, ca rățoiul de 
apă... Şi-i mai bagă ea o păpuşă de ceară în 
buzunar, împunsă cu bolduri, ca să se topească 
nevasta luată în faţa altarului și să-i fie viaţa numa 
în împunsătură de ace și durere... Acuma, vezi şi 
dumneata, cumătră Profiro, şi vedeţi şi voi 


228 


copilele mele, la ce i-o folosit lui, primarului, s- 
asvîrlă pe gîrlă atîta amar de zăstre?... Şi pentru ce 
s-o bucurat o fudulă şi-o slută ca 


229 


dînsa, să-şi afle mire din tîrg şi să umble în cap c-o 
şandrama cu toate verdețurile de pe lume, cum o 
venit ea să se fălească în sat, în anul dintîi după 
nuntă?... Nu zăstrea! Norocul și mintea... Oleacă de 
minte să fi avut, n-o ajungeau farmecele ţiitoarei... 
Pentru asta destul să fi luat cu dînsa la cununie, în 
sîn, un şîpuşor cu miere de stup... Și destul, să-și fi 
călcat mirele de trei ori peste picior, atunci cînd 
cetețul o ajuns la cuvîntul din Apostol: „lară 
muierea să se teamă de bărbatul său”... Cu asta îl 
lipea de dînsa, ca musca de miere. Și-l făcea supus 
ei, să-i steie sub picior... 

Baba Acsinia zgîncili un păr ţepos în vîrful 
opincei din barbă, adăogînd: 

— Una ca asta s-o ştiţi şi voi, dragele mele 
copile, c-acuşi vă vine rîndul... 

Fetele s-au rușinat. Profira lui Alecu Faraon 
oftă, clătînînd din cap: 

— Mă tem eu că li-i soarta să-mpletească cosiță 
albă, sărmanele... 

— Ba. nicidecum, cumătră Profiră!... Treaba-i să 
nu steie cu minele încrucișate pe piept, vreme ce 
toate urîtele din sat îi dau zor cu cele de cuviinţă, 
ca să-şi aducă mirii în casă... Mai ungă și ele 
sîmbătă seara cumpăna fintînei cu unt, ca să se 
uite flăcăii la ele ca însetatul la fîntînă... Mai pună 
în ziua de Bobotează un şirag de mărgele în pragul 
uşii, să treacă popa cu căldărușa peste ele și mai 
puie-și mărgelele pe urmă la gît... Mai meargă ele 
în faptul zilei la izvor, să se spele pe obraz cu fața 
la răsărit şi să spună: „după cum aşteaptă acuma 
oamenii să răsară sfîntul Soare, așa să mă aștepte 
şi să mă dorească şi pe mine mirele pe care-l ştiu 
eu!...” Să facă aceste toate cîte le spun! ...Să mai 
vină la mine, să le mai facă și să le mai spună baba 
altele... Trimite-le, Profiro, draga mea. 

Profira lui Alecu Faraon rosti cu neîncredere: 

— Dacă atîta le-a rămas lor, slabă nădejde!... 
Măcar cîteva zeci de prăjini de arătură şi un loc de 


230 


casă, în vatra satului, de fiecare, ar face mai mare 
minune decît toate închinările cu fața la răsărit... 

— Nu zic că n-ar fi bune şi aiestea! încuviință 
baba Acsinia. Dară dacă nu-s, nu-s!... Şi pe urmă, 
văzut-ai dumneata, Profiro, că zăstrea cumpără 
fericirea?... Fă-te numai a o întreba pe sluta 
primarului! Mai sînt şi alte rînduieli știute, pe care 
dacă nu le calci, îți aduc bucuria în casă și fără 
prăjini de arătură şi loc în vatra satului... Numai că 
trebuie să bagi bine samă la ele!... Iaca, bunăoară, 
dumneata... Dacă a doua zi după cununie, cînd ţi-o 
venit vremea de mirească să fii legată la cap; dacă 
stăteai atuncea pe-un fedeleș în loc de scaun, te 
blagoslovea Dumnezeu numai cu băieți... 

— Aracan de mine, mătușă Acsinie, cum de-ţi 
vine oare să vorbeşti? se răsuci, împunsă, Profira 
lui Alecu Faraon. Cînd m-ai auzit oare pe mine 
plîngîn- du-mă, că m-o blagoslovit Domnul 
Dumnezeu cu șăpte fete, ci nu cu șăpte feciori?... 
Şăpte fete am. Șăpte să-mi trăiască!... Nu pe mine 
mă pling... De soarta lor pe lume mă doare, 
sărmanele de ele... 

Le cuprinse cu privirea pe cele șase din casă, 
cum își cuprinde cloșca puii sub aripă Baba 
Acsinia trecu repede la alte vorbiri, cu mai puţină 
primejdie de supărare: 

— Să-ţi trăiască, Profiro dragă, că-s cuminţi, nu 
fie de deochi, și cum nu-s altele în tot satu ista de 
harnice!... Și să aibă ele numai norocul pe care li-l 
doresc eu... Fiindcă am pomenit de noroc, ia să vă 
întreb eu alta... Aţi auzit cumva de norocul lu 
Timofti, jandarmul cel burduhos? 

Acsinia Țuţuianca a istorisit întîmplarea cu 
norocul lui Timofti. jandarmul cel burduhos. Pe 
urmă, a trecut la semnele de schimbarea vremii, 
vestind înfricoșată iarnă. 

Mai întîi, a tunat și a fulgerat după ziua de 
Sfîntul Simion Stilpnicul. 


231 


Apoi, au plecat cocoarele mai devreme ca în alți 
ani; zgirie mîțele a frig și nu mai sfirşesc să se 
lingă 


232 


pe cap. La apusul soarelui, de-o săptămînă s-arată 
în partea stîngă un nor ca un berbec. Nu-i a 
mirare... A pierdut şi Domnul Dumnezeu răbdarea 
şi milostivirea de oameni, văzîndu-i cum s-au 
ticăloşit și-l înfruntă cu sumețirea... larmarocul de 
la Bucureşti, Ispoziţia, ce-a fost oare alta și cum se 
poate numi altcum?... S-au pus să ridice turnuri 
pînă la cer, cum au înălțat păgînii Turnul lui Babel 
despre care scrie şi în Sfînta Scriptură... Atuncea i- 
o risipit Domnul în lume și le-a amestecat limbile. 
Acuma-i aşteaptă altă pedeapsă!... Are să-i şteargă 
Domnul pe toți, să le stîrpească seminţia... Și-are 
să sloboadă pe pămînt altă seminţie de oameni 
mici cît gîngăniile; nişte slăbănogi și păcătoşi, 
abia-abia să poată ridica doisprezece un ou cu 
drugii. 

Aceasta o aşteaptă pe sărmana omenire, dacă 
nu mîne, poimîne... 

Vorbind şi dînd din degetele ascuţite ca 
ghearele, își oprise ochii la horbota din mîna 
Frăsinei. După un timp de tăcere, se minună 
foarte: 

— Dară pe copila asta, n-am ştiut-o eu aşa de li- 
niştită şi fără de glas... Ce împleteşti tu acolo, fetița 
babei? 

Frăsina strînse buzele, cum strîngea şi iglițile 
între degete. Avea ea o socoteală mai veche cu 
baba Acsinia; o ură şi-o duşmănie, pentru tot ce-a 
scornit pe seama foștilor stăpîni, plecați la Marea 
cea mare. 

Baba s-a prefăcut a ride: 

— Hm!... Nu răspunde?... Lasă, Frăsinico dragă, 
că nu ţi-oi cere să-mi dai și mie un capăt de hor- 
botă!... l-oi cere eu maică-tei, și s-o arăta dînsa mai 
puțin hapsînă la inimă... Nu vorbesc drept, 
Profiră?... 

De pe cuptorul său, de sub sumanul şi lăicerele 
trase peste cap, Alecu Faraon a gemut și s-a 
zvîrcolit din nou, luptînd cu condicile domnului 


233 


Nolică Gaşpar. Acsinia s-a mișcat de pe scăunaș 
făcînd semne fetelor: 

— Ne-ajunge cu claca de vorbe... la așezați voi 
oalele la foc... Tu, Salomio, că eşti mai bună la 
mînă! 

În trei zile, vi-l pune baba pe picioare, cum mă 
vedeţi și cum vă văd... 

Baba Acsinia a început să scoată din desaga cea 
mai mică legăturelele cu buruieni, șipurile cu 
băuturi şi gavanoşelele cu alifii. Frăsina, lăsînd 
lucrul pe genunchi, se uita la umbra de pe perete, 
nemăsurată, cu nasul întors în jos ca un plisc, 
unindu-se cu bărbia întoarsă în sus ca un virf de 
opincă. 

Altădată ar fi dat ghiont surorilor mai mari, chi- 
cotind şi arătîndu-le năzdrăvana dihanie de pe zid. 
Acum o privea cu buzele strînse. 

Tăcea; iar în ochii cu sclipetul ce-a fost vioi pînă 
la sfîrşitul verii, mocnea o posomoreală sură. 


3 


Baba Acsinia Țuţuianca n-a rămas de minciună. 

A doua zi a început să vremuiască. S-a zborşit o 
vîntoasă; a purces să curgă ploaie urîtă şi rece, cu 
presimțţiri de iarnă. 

Și după trei zile, Alecu Faraon s-a ridicat pe pi- 
cioare. 

Poate că nu l-au scos de sub poclade atît 
leacurile, băuturile și unsorîle babei; cît o voință 
tare din el să nu lipsească de la un divan al satului, 
la școală. Învățătorul cel nou, Visarion Dobrușcă, 
dimpreună cu învățătorul celălalt, mai bătrîn, de 
la Dărmănești, Bosînceanu, au făcut chemare pe 
două sate pentru pămînt. 

Ce fel de pămînt și de unde pămînt? nu cunoștea 
încă nimeni. 


234 


Dar cît a zăcut pe cuptor, cu sumanul şi lăicerele 
în cap, Alecu Faraon, de îndată ce-și limpezea 
mintea din aiureli și din arătări, isprăvind cu 
registrele domnului Nolică Gaşpar, întreba de trei 
ori pe ceas: 

— Salomio, ce zi să fie azi, Salomio? 

— Vineri, tătucă... 

După o vreme; 

— Frăsinică, în ce zi a săptămînei spuneațţi voi 
că ne aflăm, fata tatei? 

— Tot vineri, tătucă... răspundea Frăsina, de la 
fereastra unde-și gheboşea ea spinarea şi își seca 
ea ochii, pe migala lucrului. 

— la mai întreabă tu pe maică-ta! Nu-i dumi- 
necă?... 

— Ce să mai întreb, tătucă? Atîta lucru om şti și 
noi, gîștile potcovite... Azi e vineri, toată ziua... 

— Tot mi se pare că-i duminecă, fetelor 1 Parc- 
am auzit clopote... 

Clopotele s-au auzit într-adevăr, însă pentru un 
copil din sat, pe care l-a luat Dumnezeu. Unui bol- 
nav nu-i bine să-i pomeneşti despre prohoduri. 

Săreau deci toate, să-l ducă în altă parte cu gîn- 
dul: 

— Nu s-o auzit nici un clopot, tătucă. Te simţi o 
leacă mai ușurat? 

— Tătucă, n-ai pune oare nici azi în gură o țiră 
de zamă caldă? 

— la să răcorim noi sumanul la vînt şi să schim- 
băm noi alte velinți... 

— Măi giștelor potcovite, măi! Nu-i astăzi 
cumva duminecă? 

— Vineri, tătucă... 

— Dară duminecă să nu mă lăsaţi!... Turnaţi-mi 
o cofă de apă rece în cap, dacă vedeţi că iar m- 
apuc a gogi și a piroti... 

— Bine tătucă... Mai este pînă duminecă... 

— Mai este ori nu mai este, pe mine să mă scu- 
laţi şi din morţi!... 


235 


Îl muncea cumplit grija să nu rămînă cumva pe 
dinafară, de la cine ştie ce mari hotăriri și 
împărţeli. 

Pentru pămînt se ridicau acuma şi morţii din 
groapă, cum prea adevărat spunea un creştin din 
părțile Botoşanilor, într-o noapte, la iarmaroc la 
Căliman. 


Aşadar duminecă dimineaţa, Alecu Faraon s-a 
ridicat şi dînsul din morți. Și-a spălat ochii, a 
îmbrăcat cămașă curată, a făcut închinare la 
icoană şi a pornit prin vîntoasă și ploaie. 

Mai întîi la biserică; mai apoi spre şcoală. 

O luase prea devreme la drum. În biserică 
puţine suflete. Moşnegi și babe. Cînd au început a 
se aduna gospodarii mai în putere, el s-a tras către 
pridvor. S-a strecurat pe uşă și a îndemnat pasul. 
Îl gonea frica să nu-i prindă alţii locul la şcoală. 

Ploaia ropotea cu nemiluita. 

Se așşezaseră neguri, astupînd zarea. 

Vitele clefăiau în hleiuri căutînd scuturături de 
paie din încărcăturile arendașului, ronțăind cătina 
gardurilor. Trecea cîte-un băiețandru desculț, cu 
ițarii suflecați pe pulpe și glugă de sac în cap, 
mâînînd cu mîna o vacă scofilcită, cu ugerul sterp. 
Cîrcîia de frig o găină. Mîrîiau cîinii a lehamite, 
fără vlagă, tupilîndu-se în desfundate adăposturi. 

Bordeiele păreau zgribulite şi ele în ploaie, sub 
cușmele negre de paie și strujeni. 

Însă oamenii se ţeseau cu neastîmpăr de colo- 
colo, strigîndu-se din porți şi din gura tindelor. 

— A dat bunul Dumnezeu şi te-ai făcut sănătos, 
Alecule? 

Alecu Faraon raspundea, fără să se oprească: 

— Mulţămesc Domnului! 

Gîndea: „Hehei! Lasă că-ţi înţeleg eu mirarea şi 
bucuria!... Credeai c-oi rămîne să zac pe cuptor, ca 
să vă scăpați de mine și să mă scoateţi din socoteli 


236 


şi răbojuri... Din condicile cele nouă, pe care vreţi 
să le faceţi!...” 

Omul cerca să-l mai țină pe loc: 

— Da stăi, mă romîne, unde-ai luat-o cu 
noaptea-n cap? 

Alecu Faraon făcea semn cu mîna, în ploaie. Are 
el o treabă care nu îngăduie nici o zăbovire. 

La școală ai să vii? întrebă gospodarul. 

— Del... Poate că da... Adică da... 

Nu spunea că taman într-acolo grăbeşte, cu su- 
manul pirpiriu smuls de vîntoasă, încleștîndu-și 
dinții să nu-i clănțănească în umezeala rece; mai 
rece şi mai vrăjmașă, pentru un om sculat de pe 
boală. 

În dreptul curții a ridicat ochii. Se vedeau 
fumuri subțiri plutind din hogege. 

— Hm! a mormăit întru sine. Se vede că 
giupînul Nolică Gaşpar a intrat iar în încăperile 
răposatului conu Lupache.!... 

Şi abia acum simţi ca un gol, ca o uşoară părere 
de rău, pentru plecarea boierului celui tînăr și a 
soaţei sale, străina de la Marea cea mare. 

Nu-şi lămurea bine de ce, dar aşa, cu mintea pri- 
menită din acea dimineaţă, se socotea el că de 
feciorul lui Lupache Udrea nu s-ar ascunde, dacă l- 
ar întreba unde a pornit-o cu atîta grabă. Nu se- 
arătase doar varvar la suflet. Numai că era prea 
străin şi prea neştiutor de rostul şi de amarul 
vieții lor din bordeie. lar de înscris, podvezi şi 
năselnice gloabe în condicuță n-a înscris, precum 
cu păcat îl bănuise. 

Aceasta se dovedea. 

Nu s-a simțit nicăieri apăsarea lor. Au rămas tot 
apăsările din condicile jupînuiui Nolică Gașpar; 
din vămuirile de ouă și de găini ale soaţei sale, 
jupî- neasa Zîna, gașperiţa lui. Şi alte apăsări au 
ieşit cu poruncă de sus, de la stăpînire. Dajdie 
nouă de fieştece cap, pentru păpușoiul pus la 
hambarele acelei stăpîniri în an de belșug, ca să 


237 


îndestuleze gurile flămînde în anii de lipsă şi de 
secetă. Parcă pentru glotimea ţării, anii de belșug 
n-ar fi totuna cu anii de lipsă şi de secetă! 

Alecu Faraon stupi în glod, scîrbit de asemenea 
chibzuială a stăpiînirii, care se vede că despre 
rîndu- iala și necazul lor din bordeie n-avea mai 
multă cunoaştere decît feciorul boierului Lupache 
Udrea, înstrăinatul. Măcar acela simțindu-se el 
străin, s-a dus în lumea lui străină. l-a lăsat în 
pace. Nu le-a mai născocit bir nou pe cenușa din 
vatră, chip că le poartă de grijă! 


238 


Curtea a rămas în urmă, pe creasta dealului, cu 
fuioarele de fum răsucite-n ploaie. 

Acolo, domnul Nolică Gaşpar, cu gaşperiţa şi cu 
odraslele sale, intraseră cu adevărat în vechile lor 
drepturi. Au clădit iarăși în două încăperi toate 
scrinurile, mesele de mahon și de trandafir, 
jilțurile şi panopliile cu arme de vînătoare, 
portretele ctitorilor şi spătarilor, ovalele cadre din 
care zîmbeau melancolic doamne și jupînițe din 
veac adormit. Au zvîrlit deasupra perdele şi șaluri. 
Le-au scris la inventarul în cea mai perfectă 
regulă, aprobat și semnat de domnul Tăchiță 
Nedelcovici. Şi zăvorîndu-le din nou la întuneric, 
le-au lăsat pe seama mucezelei şi a coclelei și a 
moliilor, ca să stingă încă o dată viața care 
începuse să se înfiripe în ele, din căldura străinei 
de la Marea cea mare. 

Alaiul domnului Nolică Gașpar şi al madamei 
Zîna a năvălit biruitor în celelalte odăi; cu ale sale 
crivaturi, condici şi caiețele de vămuiri; cu portre- 
tele celor doi părinţi ai coniței Zîna, neguţătorii de 
tîrg, bătute în perete la locul lor de cinste. 
Deîndată au scos dulapul alb cu sticluţe și prafuri, 
din spițeria care nu-i trebuia nimănui și au 
instalat cancelaria condicilor de învoială, de 
rămăşiţe, de datorii și arvoniri. Astfel, totul a 
intrat în ordine, cum a mai fost. 

Alecu Faraon n-avea el vreme și suflet, pentru a 
tilcui crugul încheiat al acestor schimbări. 

A ajuns la şcoală și se bucura că nu-i luase 
nimeni înainte. S-a zgribulit sub strașină, cu 
mînecele  sumanului împreunate pe piept, 
neslăbind din ochi odăiţa învățătorului. 

Să meargă, să bată la geam și să-ntrebe, nu în- 
drăznea. 

Îl oprea un fel de ruşine, fiindcă împotriva pove- 
telor blînde şi a amenințărilor cu asupriri de 
amendă, an iarnă îşi scosese copila mai mică din 
şcoală, ca s-o tocmească slugă la curte. De atunci îl 


239 


ocolea pe învățător. Ba îl mai şi încondeiase altor 
oameni, la 


240 


necaz, cu vorbe necugetate, cum c-ar fi el bună 
pereche cu doctorul Năzdrăvanu, cel de la Rosnov, 
care le cere să mănînce fiertură, popuşoi uscați, 
lapte şi măcar o dată pe săptămînă carne, dacă vor 
a se tămădui de leprică. Acuși avea să dea ochi în 
ochi cu dînsul!... Nu poate spune c-are să-i fie 
îndemînă. Te pomenești că i-o plăteşte!... Dintr-un 
condei îl şterge şi-l îndepărtează din vreo izvodire 
a pămînturilor; îl scrie în vreo condică de 
afurisenii. 

Adineauri Alecu Faraon clănțănea de frig. Acum 
l-au trecut nădușelile. Bucuria și nerăbdarea au 
făcut loc unui nod uscat în gîtlej. L-ar înghiţi și nu 
poate. 

Se pregătea să caute un ungher mai ferit, cînd a 
sunat o cheie răsucită în încuietoare. S-a deschis 
uşa. 

Învățătorul, Visarion Dobruşcă, îi vorbi din 
prag: 

— Dumneata erai, bade Faraoane? la intră, să 
nu tremuri de frig... 

Tot e bun! Nu l-a luat deocamdată la zor. 

Alecu Faraon a intrat în sală ugilit, după ce şi-a 
scuturat căciula de apă și opincile de glod. 

Învățătorul îmbrăcase şi el straie de duminecă. 
Straiele lui muntene, din ținutul Argeșului: panta- 
loni de aba, cămașă cu alesături de arnici negru la 
guler şi la mîneci, ilic tot negru, fără găietane şi 
înfloritură... Era bărbierit şi pieptănat cu îngrijire. 
Cînd călca, scîrțiia pe podele talpa nouă a 
încălțărilor. Ținea un sul de hirtii în mîna stîngă, 
într-o învelitoare albastră. Alecu Faraon nu-și 
putea desprinde ochii de la sul: acolo-i toată 
bucuria și toată beleaua! 

Visarion Dobrușcă își netezea pe gînduri 
musteața tușinată, uitîndu-se în podele. Făcea 
cîțiva pași spre geam, cîţiva înapoi. Alecu Faraon 
parcă acum îl vedea întîia oară, deşi le-a venit în 
sat de doi ani. Pietros om, colțuros om! Ce 


241 


gîndeşte el acum? „Stai bade! Stai neică! — așa 
cum vorbesc ei, acolo, în ţara lui, muntenească. 
Stai că-mi veni și mie apa la 


242 


moară!... Sînt bună pereche cu  doftorul 
Năzdrăvanu? Hai? lan să-ţi arăt eu ce nu ţi-a arătat 
încă doftorul Năzdrăvanu!...” 

Învățătorul s-a oprit din mers: 

— Bade Alecule, dumneata te-ai cam grăbit... 

Lui Alecu Faraon, îi zvicnește inima ca 
năpraznice lovituri de pumn în piept. Aşadar tot i- 
o plăteşte! Îl scoate din rîndul chemaţilor... 

Visarion Dobrușcă arată sulul din mînă şi ur- 
mează: 

— Te-ai cam grăbit, fiindcă am poftit sătenii să 
fie aici cam peste vreo două ceasuri... Ca să poată 
ajunge aci și Dărmăneştenii... lară eu, mai am de 
lucrat niţel la unele însemnări în aceste hîrtii. Aşa 
că o să te las singur și o să te rog, cum s-ar spune, 
să-l faci dumneata pe omul de gazdă, dacă s-or 
mai arăta şi alți grăbiţi... 

Alecu Faraon înţelege cum mor unii oameni de 
bucurie. 

Bătăile inimii izbesc să-i spargă coșul pieptului, 
îngăimează mulțămite fără şir. Face-o mișcare, 
parcă s-ar pleca să sărute mîna învățătorului, 
care-l privește nedumerit, pe sub sprîncenile 
stufoase și negre. 

Apoi dascălul îşi amintește, rostind cu bunătate: 

— Am auzit că ai fost cam bolnav, acum cîteva 
zile... 

— Azi m-am ridicat de pe boală... Anume. Ca să 
nu lipsesc. 

— Stai atunci mai departe de ușă şi de geamuri. 
Uite, pe banca de colo... Unde era locul fetei dumi- 
tale. 

Omul simte o năvală de spuse pe care nu le 
poate spune. De ce şi-a scos el fata de la școală, ca 
s-o tocmească slugă? De ce pe celelalte mai mari, 
nici nu s-a învrednicit să le lase școlii, măcar 
pentru o clasă de învățătură? Pentru a răspunde 
unor asemenea întrebări, destul să arate cîtă lipsă 


243 


e în casă la dînșii şi cît de puţin poate folosi povaţa 
cea mai blîndă și 


244 


ameninţarea cea mai neîndurată cu amenzile, într- 
o asemenea sărăcie fără scăpare. Destul să arate 
cum l-au robit condicile domnului Nolică Gașpar și 
ale cumnatului său domnu Picu; să arate cum își 
tîriie boala lor cea urîtă, cînd el, cînd nevasta, cu 
spaimă să nu le vie rîndul și fetelor. 

Toate-i stau lui în cuget, cum s-ar cuveni spuse, 
limpede şi cu durere. Colcăie în el și nu capătă 
fiinţă. 

Atîta poate îngăima, vinovat: 

— De, domnule învăţător!... Nu-mi mai aduce și 
dumneata aminte... 

— Ştiu!... Nu-ţi mai aduc aminte. Poate c-o veni 
vremea să le schimbăm toate... 

Învățătorul s-a dus în încăperea mai strîmtă a 
cancelariei, să-și isprăvească însemnările sale din 
sulul albastru. Alecu Faraon s-a ghemuit în suman, 
la locul care a fost al Frăsinei. 

Ridica încetișor ochii, la hărți și la tabla neagră, 
la chipurile pe hîrtie lustruită; bătălii, împărați și 
trupuri omenești putrezite de beţie. Fiind el 
neștiutor de carte, le prubuluia după amintirile 
din oaste. Cel cu barba albă e regele! Cealaltă, cu 
părul alb şi cunună pe cap, regina! Grozav au mai 
îmbătrînit! Or fi avînd şi dînșii necazurile lor... 
Alecu Faraon, cu pieptul și mîinile scorojite de 
spuziturile pelagrei, se înduioşă amarnic de 
bătrîneţele regelui şi reginei, în anul lor jubilar. 

Pe urmă, își sprijini bărbia în piept, doborit de 
boala care mai ardea încă în el. Piroti un timp. 

Tresări cînd au răsunat glasuri afară. 

Veneau Dărmăneştenii prin ploaie, cu hărăbăli 
şi coviltire. Alţii pe jos, cu sacii în cap. Toţi cu 
mare zarvă şi gălăgie. 

Ca să-l mai facă el pe gazda, era prea tîrziu. Le 
ieşise înainte învățătorul Visarion Dobrușcă. L-a 
în- tîmpinat pe celălalt învățător, bătrînul de la 
Dăr- mînești. 


245 


Apoi amîndoi au intrat în cancelarie. Oamenii au 
început să se amestece cu gospodarii din 
Stănișoara,  scuturindu-se de apă, tuşind, 
întrebîndu-se de sănătate, minunîndu-se bucuroși 
ca se află împreună. 

Alecu Faraon luă aminte că toţi purtau sub su- 
mane și cojoace întoarse pe dos strai alb de sărbă- 
toare. Unii se desfăceau înadins din cheotori, ca să 
li se vadă camaşa curată, brîiele şi chimirile bătute 
în bumbi de alamă. 

Venise și Dănilă Cuţui, cel cumplit de spătos, cu 
picioarele scurte şi cu mare grabă s-aprobe tot ce 
auzea. Și nu venise singur. Purta după el ca un 
mînz, un fecioraş mărunt şi slăbănog cu capul 
mare. 

— Aista-i Ioniță a meu! îl înfățoșa Dănilă Cuţui, 
cu fală. Grozav de mîndru mai cetește și zice la 
poizele!... Aista-i cel dintăi ceteţ din toată școala... 

— Lasă şi dumneata, tătucă!... făcu băiatul ru- 
şinat. 

— Apoi lăs dacă zici tu, măi Ioniță i se lepădă 
Dănilă Cuţui, trăgînd cu urechea la vorbele altora, 
pentru a le încuviința pe dată. Lăs, măcar că nu 
spun vorbe de ocară pentru tine. Lăs, măi Ioniță a 
tatei!... 

Îmbulzindu-se în sală și aducînd cu dînşii 
mirosul de lînă udă, de cojoace şi sumane plouate, 
oamenii se îndemnau într-un fel de grabă 
înfrigurată, cu întrebări şi răspunsuri despre orice 
alt, în afară de chemarea care i-a scos din casă. 
Parcă se fereau înadins să lase frîu liber gîndului 
şi vorbei ce le stătea lor pe buze, pentru a nu 
sumuța cine ştie ce duh potrivnic. Pomeneau 
despre ploaie, despre arăturile boierești, vite şi 
semnele iernii; despre expoziția din Bucureşti, 
unde pe unii dintre dînșii i-a purtat pe sus 
porunca stăpînirii. Mare minunăţie și mult bănet! 
Au mai întîlnit ei acolo alţi romîni, cu alte porturi, 
din Țara Ungurească. l-or fi asuprind stăpînirile 


246 


lor; dară mai puțin li se citeşte asta pe chipuri. 
Sînt mai hrăniţi și mai tari de grumaz. Nu i-au 
doboriît leprica și condicile... 

Pe la geam a trecut pelerina și carabina șefului 
de post, Timofti. 

Oamenii au contenit și din aceste minunări. 

Jandarmul a păşit în prag măreț, a dus mîna la 
chipiu, a rotit ochii să-și facă anume numărătoare. 
A privit fără să întrebe şi fără să spună nimic. A 
ieşit fără să întrebe şi să spună nimic. 

Gospodarii își pierduseră însă neastîmpărul 
înfrigurat din glasuri. Tăceau acum într-o 
posomoriîtă răceală, muncindu-și musteţile şi 
bărbile, îngîndu- raţi, uitîndu-se la pereţi, pe 
fereastră, afară în ploaie!... Băgaseră seamă că 
albăstrimea lipsea. Amîndoi primarii, amîndoi 
notarii, amindoi secretarii din  amîndouă 
comunele. Numai cei doi preoţi au sosit cu 
întîrziere şi au intrat tot în cancelaria 
învăţătorilor. 

Alecu Faraon mesteca în gol, să-și ude gura us- 
cată de arşiţă. Îl frigea și pe el întrebarea pe buze 
şi se stăpînea s-o rostească. 

Cînd s-au ivit amîndoi învățătorii cu amîndoi 
preoții, oamenii s-au mişcat în murmur. Apoi s-a 
auzit numai șuroitul apei în straşină. 

Visarion Dobrușcă a întrebat: 

— Mă înşel eu, ori a fost p-aci domnul șef de 
post? 

— A fost şi nu mai este! au răspuns glasuri cu 
înțeles. 

— Dacă a fost, trebuie să se afle tot pe aci, pe 
undeva, pe-aproape... V-aş ruga pe unul dintre 
dumneavoastră să-l poftiți... Să fie față la adunarea 
noastră și să vadă că ne ținem în hotarele legii... 

Un romîn de la ușă a dat fuga să-l caute. Nu era 
se vede departe, căci nu l-a căutat mult. 


247 


Domnul șef de post, Timofte, s-a prezentat 
burdu- hos și închingat în curele. A salutat și a 
rămas în picioare, astupînd toată ușa. 

Oamenii s-au tras mai deoparte de el, lăsînd un 
gol larg. 


248 


Alecu Faraon urmărea toate aceste mișcări, cu o 
încordare care îi întindea vinele gîtului ca niște 
strune şi îi umfla vinele tîmplelor ca niște cîrcei de 
vită. Clipea holbînd ochii sticloși în găvanele fier- 
binţi. Mereu își uda buzele cu limba și mereu le 
simţea uscate. 

Cuvîntul l-a luat învățătorul din Dărmănești, 
Ștefanache Bosînceanu, ca unul mai bătrîn și mai 
cunoscut de oameni, dăscălind în partea locului de 
aproape treizeci de ani. 

Pleş și cu un smoc spînatec de barbă albă, n- 
avea vreo înfățișare deosebită. Nici nu se bucura 
de cine ştie ce trecere. Școlarii îl porecleau Moşul, 
Gospodarii îl țineau drept om de ispravă, dar cam 
moliu și prea robit boierului Damian Cumpătă, ca 
un vechil. 

Cu atît mai vîrtos s-au minunat toţi, de cele ce 
auzeau acum din gura lui şi de chipul cum le spu- 
nea Moşul. 

Anume, mărturisea el, a trăit pîn-acum într-un 
somn şi că din somnie l-a deșteptat tovarășul de 
dăscălie mai tînăr, învățătorul din Stănișoara. 
Acest Visarion Dobrușcă se dovedea amarnică 
sămînță de muntean, dacă a izbutit el să-l scuture 
din adormire şi pe-un Moş ca dînsul. 

Moş Bosînceanu a zîmbit. A zîmbit și învățătorul 
cel tînăr. Zîmbeau și preoții amîndoi. 

Oamenii au ris de-al binelea, într-o destindere. 
Se-ntărise Moșul! 

— Şi iată cum şi de unde a venit deşteptarea! 
urmă dascălul din Dărmănești. Cunoscut e de toţi, 
că moşia statului, Holboca, stă înfiptă ca o pană la 
hotarul de miazăzi, între Stănişoara și Dărmănești. 
(Oamenii au dat glas. Cunoșteau. Și încă cum!) 
Moşie întinsă cu arături şi imașuri, ceairuri şi ză- 
voaie cu lozii, să îndestuleze o mie de suflete, cu 
gospodăriile lor, cu copiii lor și vitele lor. 


249 


Alecu Faraon își ştergea nădușelile. Dacă ar fi 
avut unde să acaţe sumanul, l-ar fi lepădat pe dată. 
Îl apăsa greu şi fierbinte, ca o manta de plumb în- 
cinsă la para focului. 

De cînd țin oamenii minte, Holboca a trecut de 
pe-o mînă de arendaș pe alta. Se înavuţea unul și 
făcea loc altuia. Într-o vreme, chiar răposatul 
Lupache Udrea luase în posesie o parte, cu finețe 
şi lunci, pentru crescătoria de cai. Se-ncurcase mai 
înainte în datorii și le-a plătit în trei ani, numai cu 
aceste crescătorii, de pe aceste fîneţe. 

Moşnegii satului întăreau spusele: 

— Aşa-i! O ştim și noi, și ne-am bucurat 
atuncea! Nu, cumătre Vasile şi cumnate Jacobe? 

— Ne-am bucurat, fiindcă tot ne mai înfruptam 
şi noi pe ici, pe colo, pe lîngă răposatu boier 
Lupache. 

— Şi satul tot s-a ales atunci măcar cu prăsila 
cailor de soi, care s-au corcit și s-au stîns după 
moartea lui. 

— Bineînţeles că s-au corcit şi s-au stîns după 
moartea lui! dădu glas de încuviințare și Dănilă 
Cuţui. Cum să nu se corcească şi să nu se stingă? 

Alecu Faraon ar fi dat și el glas, pomenind des- 
pre anume condici, dar nu cuteză. 

Învățătorul cel nou din Stănişoara se încumetă 
el însă, după aceste mărturii și încuviinţări, să 
încerce a lămuri cutezătoarea înjghebare pe care o 
chibzuise și o plănuia. Anume o tovărășşie de 
plugari, din amîndouă satele, pentru a lucra pe 
seama lor pă- mîntul, cum a văzut el izbîndind 
sătenii pe-aiurea în cîteva comune din Țara de Jos 
şi pe-alocuri, în Țara Muntenească. Nu mare 
ispravă, dar măcar ceva... Lucrul e îngăduit de 
lege. Chiar cică sprijinit de lege, dacă legea n-ar 
rămîne ades numai pe hîrtie, o amăgeală a 
ochilor... 

Domnul șef de post Timofte a tușit foindu-se în 
cătărămile sale. 


250 


Dascălul bătrîn şi molîu după știința de pînă 
atunci 


251 


a oamenilor, Moşul, s-a întors către dînsul, 
surîizînd cu îndrăzneală: 

— Avem legea aici, domnule şef de post! O are 
domnul învățător Dobruşcă!... 

— Cunoaștem! a răspuns șeful de post, 
trăgîndu-şi  caierele  mustăților şi privind 
încrucişat, peste vîrful nasului, la ele. 

— Cu atîta mai bine! Vorbim cu toţii în cunoșş- 
tință de cauză... 

Pe temeiul legii aşadar și pe temeiul unor 
îndreptări de la un părinte al școlii, cu înalte 
rosturi la București, învățătorul Visarion 
Dobrușcă a căpătat încredințarea că o asemenea 
încercare n-ar fi văzută cu ochi răi... Sînt scrisori... 
Sînt poveţe. Nu lipsesc nici făgăduielile de ajutor. 
Moşia va fi slobodă la toamna viitoare. Pînă atunci 
oamenii se pot sfătui, își pot măsura puterile, pot 
alcătui obștea... Li s-a păstrat lucrul în taină, 
înadins pentru a nu aprinde în deşert minţile, pînă 
ce nu s-au căpătat de la locuri în drept 
încredinţări și întăriri. 

Visarion Dobruşcă a bătut drumul la București, 
l-a bătut de cîteva ori pînă la senatorul Iordache 
Cumpătă; nu s-a sfiit a bate și la ușa boierului de 
pe Dărmănești, băgîndu-se nesilit în gura lupului. 
Şi nu s-a întors de la curtea Dărmăneștilor plouat, 
precum se temea și i-a proorocit-o un moşneag 
moliîu și fricos ca el, Bosînceanu, Moşul. 

Boierul Damian s-a rostit că n-are nimic îm- 
potrivă. 

— Apoi ce să aibă el împotrivă? s-a mirat Dănilă 
Cuţui. Ce-i, moşia lui? 

Oamenii l-au țistuit. Ioniță l-a tras pe taică-su de 
mîneca sumanului. 

Dănilă Cuţui s-a învirtit săltînd din umeri în 
dreapta şi-n stînga, schimbîndu-şi pe dată 
părerea; 

— Adică dacă vrea el!... He-he!... Cine-i poate sta 
lui în cale, dacă vrea el? 


252 


Boierul Damian însă n-avea nimic împotrivă. El 
își lucrează moșia cu argaţi, cu maşini și cu 
pălmași 


253 


huţuli și rusnaci, tocmiţi din Bucovina. S-a săturat 
de ciorăvăielile cu gospodarii din Dărmănești. 
Poate că aflîndu-se dînșii cu pămînt pe Holboca, n- 
or mai stîrci la poarta curții și nu i-or mai aține 
calea, cînd vine în cupeaua lăcuită de la Piatra, să 
se jăluiaseă pe toate isonurile că le scîncesc 
copilaşii de foame în bordeie şi că le mor vitele în 
bătătură. Așadar pentru liniștea sa, dacă nu de 
mila oamenilor, n-are să le ridice piedică. Însă nici 
s-aștepte cumva că se va osteni să miște măcar de- 
getul cel mic în ajutorul lor, dacă zădărnicirile se 
vor isca de aiurea. 

Acesta a fost euviîntul cel mai anevoie de 
cîștigat. Chezășia că stăpînul Dărmăneștilor n-are 
să le stea împotrivă. Fiindcă atunci, zadarnice ar 
mai fi fost toate zvîrcolirile! Liniștiţi în această 
privinţă și bizuindu-se pe acest cuvînt, acum le 
rămîne  gospodarilor să chibzuiască, să se 
înţeleagă și s-o scoată la capăt. 

Niciodată, dascălul molîu și cam somnoros, 
Moşul Bosînceanu, n-a fost ascultat de vreo clasă 
de școlari cu atîta sfințenie. 

Oamenii își țineau răsuflarea. 

Pe frunţile late se rostogoleau boabe de sudoare 
ca mazărea. Parcă toţi îl rugau din ochi: „Încă, 
încă! Mai spune...” 

Cînd Moșul s-a oprit, nimeni nu cuteza să mai 
întrebe, nici să se miște. 

Era ca o nălucire a minţii în afară de tot ce-ar fi 
îndrăznit ei să nădăjduiască. lar acum, mişcîndu- 
se cumva şi întrebînd, se temeau să nu năruiască 
nălucirea, să n-o spargă ca o beşică de săpun, în 
care a intrat toată strălucirea jucăușă a soarelui. 

Celălalt învățător, al Stăniîşoarei, Visarion Do- 
brușcă, a desfăcut sulul albastru cu însemnările şi 
hîrtiile sale. Colțuros şi apăsat la vorbă, ca și la 
făptură, a glăsuit scurt. 


254 


A cetit din legi. A cetit zdelcă pentru întocmirea 
de obşte. A cetit cifre, de care oamenii s-au 
spăimîntat 


255 


cu răsuflarea tăiată; şi le-a alungat spaima, 
adăogînd cetirea unor făgăduieli a mărimilor din 
București. Și-a arătat apoi părerea de rău că 
stăpînul Stănişoarei lipseşte din tară, fiindcă, după 
credinţa sa, s-ar afla în mijlocul lor. lar pentru a le 
risipi neîncrederea în puterile încă neîncercate, le- 
a istorisit, numai în cîteva cuvinte, întimplarea din 
satul său, din Argeș. Acolo, tot așa s-a fost alcătuit 
obște pentru o preluare de pămînt. Şi nu fără 
căzne și lupte! Și nu fără îndelungă răbdare! în 
seara cînd s-au întors împuterniciţii cu actele la 
mînă, se nimerise a fi noapte cu lună, de toamnă. 
Oamenii nu şi-au găsit somn. Și deodată, parcă s- 
ar fi înțeles, au ieşit din bîrloguri, au scos plugurile 
şi boii; plecînd să are, pe lună... 

Dărmăneșştenii și țăranii din Stănișoara ascultau 
ca un basm de pe alt tărîm. 

Aceasta întrecea tot ce le-a putut plăsmui 
mintea vreodată; deşi înțelegeau prea bine; deși 
vedeau acum cu ochii lor un sat întreg, cu boi şi 
pluguri, plecînd să are, pe lună, un pămînt care 
nu-i boieresc, nici arendășesc. 

— Apoi asta s-o facem şi noi numaidecit! hotărî 
Dănilă Cuţui, smuncindu-şi mîneca din strînsoarea 
lui fecioru-său, Ioniță, gata s-o şi pornească. 

Nimeni însă n-a rîs. N-a zîmbit. N-a ţistuit. 

Se auzeau numai suflările grele, înecate. 

Pentru toţi căzuseră pereţii prea strîmțţi ai încă- 
perii de școală, cu hărţi, portrete regale și tabla 
neagră. Jandarmul șef de post, Timofte, nu mai 
ființa măreț în uşă. Nici ploaia şuroită de-afară. 
Nici caznele, grijile, muncile lor; gura femeii de- 
acasă şi gurile copiilor, flămînde. Nici condici de 
învoieli, nici perceptorul, dăjdii și dorobanții; 
nimic nu mai avea vreo ființă. 

Înaintea ochilor se desfăşura numai o fantastică 
înșiruire de pluguri lîngă plug, tăind brazda în lu- 
mina lunii, ca într-o lume ferice a altui tărîm. 


256 


4 


Un stol de ciori s-a înălțat croncănind în cerul 
de plumb. 

S-a răsfirat în filfiiri negre plutind pe vînt; s-a 
lăsat oblic pe lan, mai departe, cu jalnice coborîri a 
iarnă. 

Şi îndată sute şi sute de gheare și pliscuri au 
prins să scurme lacom, cu vaier şi larmă, în grîul 
abia răsărit; neşfirşită pajişte măruntă şi deasă, de 
un verde primăvăratec, de altă țară şi climă, de alt 
anotimp, sub ploaia rece, sură, de toamnă, cernută 
prin sită. 

Pandele Năbirogu nu vedea frumuseţea acestei 
netede nemărginiri, cu frageda culoare smălțuind 
cîmpul. El numai ciorile le vedea. 

A oftat cu obidă: 

— Ăsta e ciorărîtul nostru, neică Marine! Nici nu 
scăparăm bine de angaralele ciocoiului pă anul ce 
trece; că ne-ajung ălelalte din urmă, pă anul de 
vine... 

De sub picior i-a fugit un chiţcan roșcat, intrînd 
în gaura sa din pămînt. De acolo se ițea, scotea 
capul, privea cu ochii ageri și lucioși de afine ude, 
se mistuia și se ivea iarăși. 

Marin a zvîrlit cu un bulgăr de țărînă, fără să-l 
nimerească. 

Departe de a se înfricoşa, popîndăul a săltat în 
două labe afară din cotlon. își sucea botul la 
dreapta și la stînga cu iute neastîmpăr de cap- 
întortură, ron- țăind dintr-un știulete strîns în 
braţe, sări poponeț pe-un mușuroi mai înalt. S-ar 
fi spus că le face în ciudă, ca un afurisit demon al 
tuturor pacostelor din acel an. 

— Şi ăsta e șoricăritul, mă neică Pandele, după 
cît se pare! glăsui Marin, oțărit. 

Celălalt rumîn întări: 


257 


— Unde întorci ochii, tot o bucurie d-asta te-aş- 
teaptă... Ciorărit, șoricărit!... Cum să nu te usture la 
ficaţi, cînd vezi că o jiganie are ce pune la burtă, 
iar pe noi ne joacă un pui dă lele, flămînzi? 

Amîndoi se uitau la jiganie cu neputincioasă în- 
cruntare. 

Nu zîmbeau minunaţi de pîrdalnîca îndrăzneală 
a clonțanului sărind ţonţoroiul sub nașul lor; 
precum n-au zîmbit nici pomenind năstruşnicile 
vămuiri, pe care le mai adăugau astfel păsările 
cerului și dihă- niile pămîntului, la dijma tîlhăreşte 
meșteșugită din scrisul de învoială, cu puiul de 
lele, Voicu Cojan. În fire nu le stăteau, rîsul şi 
gluma. Acum, mai puțin decît oricînd. 

Posomoriîţi, mergeau să-şi vadă glugile de 
coceni ținute să mucezească în ploaie, nedijmuite 
înadins, fiindcă așa a înţeles stăpînul Tîrnaucei să 
le moaie drojdia de cerbicie. 

De-o lună, printre alte treburi și griji, cum 
scăpau la un dram de timp, băteau drumul acesta 
amar să-şi mai învenineze veninul din ei. Nu le era 
îngăduit să se apropie căci de îndată pășea scurt 
un pîndar cu fesul negru și cu pușca la umăr, 
retezîndu-le calea. De după şire de paie, dintr-un 
bordei, din pămînt, din altă parte, răsărea un 
jandarm cu oţelele carabinei adăpostite de apă, 
sub pelerină: 

— Încotro, mă nene? Fă-napoi, de la avut boie- 
resc!... 

Măsurau din depărtare cum se topește în mizgă 
nutrețul vitelor; cum zace în abrașă pază, hrana 
lor. Acasă copilașii scînceau de foame, vitele 
mugeau în ocoale, nevestele bombăneau și se 
boceau în unghere; dînşii umblau cu împrumutul 
prin vecini ori la Iani, cîrciumarul, şi apoi înotau 
prin noroaie și ploaie să-și vadă puţinul lor drept, 
pus la popreală. 

În primăvară, anul se vestise mănos peste 
poate. Bucurie prea mare nu însemna. O ştiau ei 


258 


îndestul. Așa fel şi chip erau răstălmăcite 
întotdeauna tocmelile, încît în anul de belșug nu 
pridideau cu îndatorin- ţele pe lan boieresc; iar 
muncile pe ogoarele lor ră- mîneau la urmă, tîrziu, 
după ce-a năpădit buruiana în porumb și se 
scutură ovăzul ori grîul. 


259 


Dar de unde a fost dat să fie, tot mai rămîne. 
Aceasta o  nădajduiau pînă pe la sfîrșitut 
primăverii. Pe urmă, deodată, cînd la Bucureşti 
începuseră serbările jubilare cu muzici şi 
discursuri, pe dînșii i-au potopit din senin alte 
pîrjoluri. S-au prăsit într-o lună şobolanii ca 
urgiile din Sfînta Biblie. Au dat năvală toate ciorile 
nesătule, ca la praznic domnesc. Stăpînul s-a 
despăgubit dinainte, trecînd cu de la sine putere 
în scriptele învoielilor dajdie de ciorărit şi 
şoricărit, pe lîngă atîtea angarale, altele: pogoane 
şi zile pentru poduri, pentru păscutul vitelor pe 
miriști, pentru pîndari, pentru urzici şi ştevie, 
pentru scoicile din baltă şi tot ce se află în cer, pe 
pămînt şi în apă, deasupra şi dedesubt. Atîtea zile 
cu braţele și carul, cîte nu-s într-un an! Cu 
asemenea socoteală, păsările cerului şi jivinele 
pămîntului se îndestulau numai din dreptul 
dijmuiților; aidoma ca perceptorul, care strînge 
bir întreit numai de pe pogon țărănesc. 

lar acum, în pragul iernii, puiul de lele îi mai fri- 
gea la ficaţi şi cu amînarea împărţelii pînă la ziua 
de- apoi. Se-îndurase cu cei umili și supuși, 
doborîți în cinci ani, fără vlagă să mai ridice glas. Îi 
chemase la dijmuit, îi lăsase să care acasă ce 
bruma li se mai cuvenea după învoielile de trei ori 
măsluite şi întoarse. Dînșii au rămas la o parte, 
uitîndu-se cum se-nșiră căruțele cu porumb, cu 
mei și dovleci, sacii cu fasole și ovăzul căluţilor. 
Într-ales, pe sprînceană, Voicu Cojan îşi păstra 
răfuială tîrzie cu cei încă dîrji de grumaz și colțoşi 
la vorbă, pînă ce i-o birui aşteptarea și foamea. Ac 
de cojoc, folosit şi de alții, pe-aiurea, în vecini. 

Dar nicăieri ac atît de drăcesc răsucit în carne 
vie ca la Tîrnauca lor. 

— De-o să ne mai frece mult ciocoiul, n-o să răs- 
pund nici dă el, nici dă mine! mugi Pandele, izbind 
cu ghioaga în pămînt. 


260 


Bulgării moi de țărînă au sărit aproape. Era ca o 
lovitură de mînie, pierdută neputincios, în nimic. 

Celălalt rumîn, Marin, om pirpiriu și scund, 
ciupit de vărsat, cu şalvarii săi largi de postav 
roşiatic și cu 


261 


fermenea de şiac sdrențuită în coate, l-a privit pe 
sub căciula lată, cu îndoială. A tăcut o vreme, 
cumpă- nindu-și gîndurile. 

— Ai copii și nevastă, neică Pandele! rosti într- 
un tîrziu 

— Aia o ştiu... În copilaş și nevastă a tras oţu cu 
biciui ca în spinarea de bivol. Nu pot s-o uit! 
Acușica ori mai tîrziu, tot o s-o plătesc cu 
dobîndă!... 

— Te-aș întreba, cum? 

— Cu ghioaga pă care o vezi. 

Marin își clătină căciula lată în fund, uitindu-se 
departe, pe cîmpurile învăluite de neguri și ploaie, 
cu o perdea fumurie de salcîmi în zare. 

El nu purta nici o bîtă în mînă. Nu se despărțea 
însă de jungheriul înfipt în teaca de piele, la brîu. 
l-a pipăit prăseaua fără să-și dea seamă, din 
obicei; pe urmă şi-a tras repede mîna, ca de la o 
ispită cu primejdie: 

— Nu-i o socoteală, neică Pandele! înfundăm 
ocna şi n-am dobîndit nimic... Pă an pă an s-au 
unit ciocoii între ei. Zapciul pentru el o să sară 
asupra noastră. Jandarmii stau gata să ne ridice pă 
sus... Pentru o ghioagă te pun la lanţuri şi-ţi 
putrezesc oasele tăind sare... Gîndeşte la lege!... 

— Care lege? întrebă Pandele, retezînd cu mă- 
ciuca un spin din rădăcină. 

Lovise cu sete. Spinul rotund s-a dus de-a dura, 
ca o jivină vie fugind în ploaie, arici ori altceva. 

Aceasta l-a mai răcorit. 

Urmă: 

— Care lege?... Legea care-i dă drept ciocoiului 
să-ţi jupoaie zece piei?... Legea care-i dă drept să-ţi 
țină mîncarea ta și a vitelor, pînă o putrezi? Aia 
lege? 

— Legile, ei le fac şi pentru dînşii le fac. Nu eşti 
copil, dă ieri, de-altăieri, neică Pandele!... Plecăm 
fruntea și ne supunem. 


262 


— Şi cu bătaia cum rămîne? se inverșună 
Pandele, oprinduse-n loc. 


263 


— Aşteptăm timpul ăla, să ne vină la îndemînă 
şi să i-o întoarcem. 

Pandele Năbirogu a rînjit, pornind mai departe 
şi desfăcîndu-și minteanul să-l ude ploaia: 

— Timpu ăla!... Cînd o să vină timpu ăla, cu 
dreptate?... Pe taica, tot timpu ăla l-am auzit aş- 
teptînd, de cînd am deschis ochii... Și el, pe tata- 
mare, tot timpu ăla l-a apucat așteptînd.. Noi 
aşteptăm, iar dînșii ne întind la scară și ne 
snopesc. Un ceas întreg am stat la puț, să-și spele 
femeia și copilașul gîrlele de sînge, pe urmele 
biciului. Și ca să vez’ mneata cățea de muiere, 
neică Marine! Vreme ce oţul ne croia cu 
harapnicul, ciocoaica turuia la piana ei, de se-nălța 
cîntarea în slava cerului de bucurie!.. Țipa 
copilaşu în gură de șarpe şi, ea cînta!... Pentru astă 
cîinie, unde-i legea?... Maică-măiculiță, ce lege aș 
mai împărți eu cu ghioaga lu' neica!... P-ormă să 
vezi prostie pe mine şi pe sărmana Niculina... Întîi 
cu  ciocoaica dădurăm ochii. Crezui c-am 
înduplecat-o. Zicea Niculina: De! O fi ea ea 
muierea, mai blîndă la inimă și l-o muia și pă 
ciocoiu. E mumă și are copil! Care mumă nu se- 
ndură, cînd plînge și copilul alteia de foame?... Și 
tot Niculina, p-ormă, o auzii zicind: O să aduc 
găina a pestriță la curte, plocon, să vază că ştim a 
plăti dreptatea din voia noastră bună, nu numai 
cînd ni se cer rușfeturi peste rușfeturi... 

Rumînul se plesni cu palma udă pe frunte: 

— Tidvă la mine, dovleac! Aia i-a fost inima 
milostivă a căţelei! Să cînte cînd se zvîrcolea 
copilaşul sub biciul oțului... Aoleo, neică Marine, 
de nu ne-o veni și nouă odată timpu ăla, de-l 
spuseşi!... Să toace Pandele în ciocoi, ca pă 
ciuperci!... Eu m-am întors chiar noaptea aia, am 
căutat-o numai un cuvinţel de-al meu să-i spun... 
Nu ştiu ce mă opri!... Norocul ei ori norocul meu? 

Marin ascultă povestea de zece ori auzită, fără 
vreun semn deosebit de încrîncenare. 


264 


Era o întîmplare veche și nu era singura. 
Pandele Năbîrogu o pusese la inimă, fiindcă într-ai 
lui lovise. 

De atunci s-au mai petrecut altele. Purta şi 
dînsul în obrazul ciuruit de vărsat, un semn mai 
proaspăt de bici boieresc. Dar n-aveau încotro. 
Ajungeau acasă și se oblojeau cu cîrpe muiate în 
apă şi sare. Plecau capul. Pînă cînd? 

Cu ochi mărunți sub sprîncenele stufoase şi sub 
căciula teşită, omul cerceta cuprinsul deșert. 
Lanul de grîu se întindea nesfîrșit, dincolo de 
perdeaua subțire de salcîmi, în zare. Alt cîmp, spre 
Dunăre, fumega din arătura proaspătă. Şes lin, 
fără păduri, fără movili și pîrloage, încotro caută 
văzul, în ploaia deasă, în neguri și pustietate. 
Cîteva tufe de dudaie și spinărăi pe marginea 
drumeagului de țărînă. Numai ei doi, în umeda 
singurătate. Doi flămînzi, scoși din lege, bătuţi de 
bici boieresc. 

Au tresărit amîndoi. 

Sună ropot de copite. Ca întotdeauna, din 
pămînt răsărise în ploaie Voicu Cojan, pe calul lui 
negru. Pandele a strîns în neştire măciuca de corn 
în pumnul pietros. Marin și-a pipăit jungheriul la 
brîu. Amîndoi au gîndit: „Să nu-l muşte șarpele de 
inimă și să vină spre noi!” 

Voicu Cojan venea înspre dînșii. 

Venea legănat în umbletul calului, în straiul de 
piele negru și ud; cu o mînă în şold, cu pălăria pe 
ochi. I-a zărit şi i-a cunoscut. N-a tras de frîu într-o 
parte, să-i ocolească. Nu-i erau în obicei asemenea 
ocoluri fricoase. Poate că de mult îi văzuse și 
poate că dinadins venea. 

A împins calul între dînșii, despărțindu-i. Sub 
mus- teața scurtă şi aspră, sclipeau, albi, cei doi 
dinți ai cîinelui moșteniţi din timpuri în fieştece 
om. Ai lui erau mai puternici și mai lungi. 

— Bună, vericilor! sună glasul a batjocură. Din- 
cotro şi unde?... 


265 


Oamenii au mormăit, ferindu-se de jocul fără 
astîmpăr al calului. 

Voicu Cojan le vorbi cu aceeași batjocură, 
plecîn- du-se în scări, către unul şi altul: 

— Să vă spun eu atunci, de unde și încotro. 
D-acasă, de unde v-alungă muierile; la cîmp şi la 
magazie, unde vă aşteaptă partea de care nu vă 
puteți atinge. Ai? 

Mormăiala celor doi a fost mai nedeslușşită. Unul 
stringea ghioaga de corn, celălalt plăseaua 
junghie- riului; dar încleştările slăbeau. 

Calul negru juca între dînșii, le zvîrlea țărînă în 
obraz din copite, aburi calzi din nări. 

— Şi să vă mai spun una! rînji Voicu Cojan. Tu, 
Pandele, storci acum ghioaga, de-ai crede că o să 
curgă apă din ea... Ce bine mi-ai mai lipi-o la mir! 
Ai?... Ce-aștepţi?... Și tu, Marine, ce lași să rugi- 
nească în teacă bunătate de cuţit?... Hai, să vă 
văd!... Nu începeţi? Hm?... Slabi oameni de fire... 
Uite!... Cîmpul e gol. Dudăile sînt acilea... Corbii 
p-aproape... Mă oamenilor, mă! Nu ăstea mă 
sperie pe mine!... Ascultați-mi vorba pe care v-o 
spun, odată pentru totdeauna... Intraţi în rîndul 
celor de ispravă şi de supunere! Treceţi mîine 
dimineață la curte să termin cu voi... Nu 
răspundeţi nimic?... Biiine! Nu eu o să vă rog... 

Mînuit din frîu, Izabel a săltat pe copitele 
dindărăt, s-a răsucit şi a plecat în trap, împroşcînd 
în obrazul țăranilor plumbi de noroi. Cei doi au 
tăcut, ştergîn- du-şi tțărînă din față, fără să 
privească unul la altul. 

Pandele a scuipat într-o parte, cu scîrbă de el. 


5 


În ploaia mucedă, Culiţă, argăţelul părintelui 
Efti- mie din Prigoreni, călca voinicește cu opincile 
uriaşe, nerase, ghimpoase, de porc. 


266 


Pămîntul chiftit de apă, negru și gras, se încleşta 
de tălpi în rostoplane mai grele decît încălțările 
din poveste, de nouăzeci şi nouă oca de fier. Bura 
îl pătrundea rece prin sumăieş. Zăvozii îl zăpăiau 
după zaplazurile de nuiele. Seara se lăsa vînătă, cu 
scamă de neguri în răchitele scorburoase şi 
ciunge, amenin- țînd sub cumpene de fîntîni ca 
hide şi însuflețite arătări. 

Dar flăcăiașul trecea fluierind. 

Avea el cuvînt din două pricini să se simtă fălos. 
Şi se simţea, nevoie mare. 

Mai întîi, cu acest prilej și în acea zi îmbrăcase el 
proaspăt, de-o încercare, straiele de iarnă 
cuvenite pe munculița sa, după învoiala cu 
părintele Eftimie. Sumăieş noaten, căciulă 
brumărie, ițari de lînă ţigaie, opinici zdravene şi 
cu botu-ntors în sus ca luntrile de pe iaz. Toate, 
de-a mai mare dragul mirosind a lucru nou, a 
curea, a pielicică şi-a fuior. Asta nu-i șagă! Dacă n- 
ar fi mijit a rîde părintele în barbă, cînd i s-a 
înfățişat incotroşmat așa, n-ar fi pregetat a turna 
pe deasupra și cojocelul mițos de berbec, ca în 
gerul  Bobotezei, cum pleacă oamenii cu 
tohoarcele pe dos la cărat ghiaţă pentru curte. 

Mai apoi, se mai înfoia el grozav în suman 
fiindcă nu bătea drumul prin ploaie pentru o 
slujbă oricare, de nevolnic simbriaș. Purta asupră- 
i, în chimir, o hîrtie așteptată de întreg satul, după 
cît i-a fost lesne a pricepe. Un răvaș de la domnul 
Gheorghieș, feciorul părintelui, studentul care 
învață carte doftoricească în tîrgul leşilor. 

Scrisoarea e pentru Petrache Dumba. A venit 
înadins sub copertă pe adresa părintelui, ca să nu 
dea bănuieli la primărie, unde jupîn Sidor 
Leibovici are oameni robiți cu trup și suflet, 
momiţi cu locuri de fîneaţă și de arătură: domnul 
notar, domnul secretar, vătăjeii şi chiar domnul 
primar. Mai ales domnul primar. lar tot pentru a 


267 


nu stîrni bănuială, părintele l-a făcut pe dînsul 
ştafetă, în loc să-l cheme pe badea 


268 


Petrache la sfinția-sa. Se vede că-i lucru de grea 
taină! 

Culiță, pătruns de povara răspunderii și înfoiat 
în sumăieș, călca vîrtos în ploaie, înfingînd 
ciomagul mai nalt decît el în hlisă și lărgind paşi 
de Lungi-Lăţilă peste tăuri, surd la hămăitul 
cînilor. Aceasta le-a fost să fie în neamul lor. Să 
slujească stăpînii în credință. Simion Vătaful de la 
Zapodia, frăține-său mai mare, nu s-a deslipit de 
curtea boierului Iordache Cumpătă, doisprezece 
ani împliniți. Cel mai mijlociu frate, Ion, acolo se- 
ntoarce cum s-o libera de la oaste, înaintea 
Crăciunului. 

Rămăsese el, mezinul, fără căpătii, în ușa 
rubedeniilor ca un orfan sărman ce se afla. Acuma 
le-arată că nu-i face de ocară. Poartă tot satu-n 
chimir! 

Deocamdată, în capătul celălalt al Prigorenilor, 
la casa lui Dumba, a bătut drumul fără folos. Badea 
Petrache lipsea. Nevasta l-a trimis să-ncerce la So- 
fronie Leahu. Adică înapoi; de la apus la răsărit. 

A intrat împingînd poarta de leațuri cu umărul. 
Prin întuneric a arătat măciuca de corn dulăului 
cu dinţii rînjiți. Zăvodul s-a tras de-a coasta, spre 
prispă, fără să-l slăbească din glas. 

— Care-i acolo? 

Gospodina a deschis ușa. Se-ncrunta cu mîna 
stra- şină ochilor, trudindu-se să deslușească în 
perdeaua de ploaie și neguri. 

Înlăuntru, la spatele ei, se zărea ceaunul la foc; 
piîlpiirea flăcării lingînd schija neagră. Trei copii în 
cămeșoaie lungi, lîngă vatra lipită cu lut. Al 
patrulea, cel mai micușor, pe-un ţol de buci, chiar 
acolo, sub horn, pe brînci în cenușă... Miros de 
mămăligă şi fum de găteje. Nici un opaiţ. Toată 
suflarea adunată în jurul focului şi-a ceaunului. O 
fată mai năltuţă ţinea pregătită în mînă lopățica 
pentru tepșit mămăliga, cînd va fi gata de 
răsturnat. 


269 


Aceasta aşteptau plodurile lui Sofronie Leahu, 
într-o încordare flămîndă, care nu le mai îngăduia 
să-ntoarcă 


270 


ochii aiurea. Mămăliga! Mămăliga goală, fără altă 
fiertură, fără un drob de brînză, fără un ou moale 
din care să se împărtășească ca din cumenicătura 
de la sfirşitul postului. Postul lor n-avea sfîrșit. 

— Da' n-auzi? Care-i acolo? se oțărî înc-o dată 
glasul nevestei. 

— Eu, leliță lleană. Culiţă de la părintele. 

— Tu erai, Culiţă? 

Întrebarea se domolise mai prietenoasă. Femeia 
se mai răsti numai la cîine: 

— Țibă, potaie! Și mai linișteşte-te odată, 
mînca- te-ar boala, şi beli-ți-ar chelea preceptu!... 

Zăvodu s-a potolit şi el. Adulmeca acum spre 
aburii ceaunului, de la ușă, ca plodurile de la vatră. 
Ileana lui Sofronie Leahu lămuri vrășmășia 
primirii: 

— Erai să mănînci o spolocanie s-o pomeneşti, 
măi băiete! Credeam că-i preceptu, saca-i-ar 
chicioa- rele!... Aud că iar a umblat azi cu colinda 
prin sat... la intră! 

Argăţelul se codi, plesnindu-și cu palma cușma 
mai pe ceafă, a mare obidă: 

— Că ce să mai intru, lele Ileană?... Văd c-am 
bătut drurnu degeaba. Îl căutăm pe bădița 
Petrache... Spunea cumătra Marghioala c-aicea-l 
găsesc fără doar și chip... 

— 0O fost ş-o plecat, măi Culiță băiete. Cu 
Sofronie a meu o plecat, ca la vreo giumătate de 
ceas să tot hie... Da’ ce ai tu cu el? 

Argăţelul găsi de cuviință să născocească o min- 
ciună adusă cu meșteșug, fiindcă i s-a fost dat în 
grijă să-și pună strajă gurii: 

— Apoi, ce să am cu el? Părintele are... M-o 
trimis cu vorbă pentru niște lemne... Cică musai să 
meargă mîne bădița Petrache la pădure, cu caru... 

— Ce fel de treabă-i asta, bre Culiţă? se minuna 
femeia încrîincenîndu-se, ca la auzul celei mai 
cumplite nelegiuiri. Cum mîne?... Că doar mîne-i zi 


271 


de sfînta duminecă!... Mai înțeleg s-o spună asta 
alde 


212 


domnu luju, că el nu ne păsuiește cu duminecile... 
Da' tuma de la părintele care slujește mîne-n 
sfintu-altar s-o aud?... 

Culiță, văzînd c-a scrîntit-o cu straja gurii, se 
grăbi chipurile s-o dreagă: 

— Luni o spus şi părintele, lele Ileană! De bună- 
samă că luni! Mîni numai să vie şi să orghiască el 
eu sfinția sa... Să-i înmîneze țidula cu-ndreptările 
şi nişte parale... 

Nevasta tot nu se dumirea, fiind iscoditoare din 
fire şi cu năravul să-mpartă firul de păr în patru: 

— Hm!... Şi asta-i una, măi CuHţă băiete!... Da 
ce-i trebuie părintelui atîtea lemne?... Parcă mai 
săptămina trecută a adus alt ștranşport... 

Pentru a nu se înfunda cu primejdie din 
minciună în minciună, flăcăuașul zvîrli toată 
pricea pe anii părintelui Eftimie: 

— Dă, leliță lleană... Eu ce să ştiu? Aşa am primit 
porunca, aşa o duc... Se vede că sfinția-sa își teme 
bătrîneţele de ger. Spunea moș Costache Hrepţcu 
de la ocoale c-are să hie o iarnă cumplită după 
semnele sale, cum nu s-o mai pomenit de cînd o 
fost el în răzbel, la șăp'zăci şi șăpte... 

Ileana lui Sofronie Leahu căută fără voie cu 
ochii prin întuneric, spre şoprul unde știa numai 
niște verzături de salcie. 

Toate grijile şi necazurile iernii ce va să vie i s- 
au ridicat nod în gîtlej. Ca şi cum moșşneagul de la 
ocoale purta el vreo vină pentru semnele pe care 
le citea în zodii, vorbi din nou oţărită năpustindu- 
se asupra lui: 

— la mai lasă-l pe moşu-tu Hrepţcu de la ocoale, 
cu proorocirile lui, tot de dînsele să aibă el parte!... 
Numa a cumpene şi-a pieire cobeşte!... Dac-ar fi să 
se potrivească lumea la un ghiuj pocit la gură ca 
dînsul, nu-i mai rămîne decît să se pregătească 
pentru ceasul de-apoi... 


273 


Glas subțire de la vatră dădu alt semnal, de mai 
apropiată primejdie: 

— S-afumă  mămăliguța,  mămucă! Gata, 

— laca viu! 

Din prag, nevasta zvîrli argăţelului o îndrumare: 

— Încearcă la curte, Culiţă... Mi-i că-ntr-acolo or 
fi apucat, să mai rupă un franc-doi de parale, de la 
domnu luju... Așa-i tot auzeam. 

Ileana lui Sofronie Leahu a intrat în casă, să răs- 
toarne mămăliga flămînzilor. Culiță a rămas în 
cumpănă,  chibzuindu-se şi  scărpinîndu-se-n 
creștet, pe sub cușmă. 

La curte, pricepea el că nu se cade a merge, cînd 
porți în chimir un răvaş ferit cu atîta grijă de ochii 
şi bănuiala lui jupînu Sidor. Dacă-s acolo, mai cu- 
minte să-i aștepte la cotul drumului, pe podişcă. 

Îşi trase căciula pe sprincene, înfipse ciomagul 
în gloduri și porni voiniceşte, călcînd apăsat cu 
opincile sale de nouăzeci și nouă oca de hlisă. 

Prin ploaie, de-o parte şi de alta a drumului, 
satul îşi mocnea viaţa sa de-ntuneric. 

În sălaşurile scunde pîlpîiau alte flăcări, la alte 
vetre, cu lumini slabe și mohorite. Se auzeau 
mugete de vite. Cite un cal la o fîntînă adăpîndu-se 
şi strănu- tînd. Glasuri. Un scîncet de copil. 
Sudălmi şi lătrături somnoroase de cîini. 

Toate învăluite în ploaie, în neguri și în amurg; 
într-o tristețe pustie pe care argăţelul n-o simţea, 
fiindcă în ea a deschis ochii şi cu ea a crescut. 

El fluiera, petrecîndu-și prin minte numele 
gospodarilor de la fieștece casă, lămurindu-şi în 
sine fieştece svon de glasuri şi de sunete, după a 
sa cunoaştere: Asta-i vaca lui Modîlcă... Îşi cheamă 
vițălul. Da de- geba-l mai cheamă, că moș Modilcă 
l-o vîndut să-și ducă baba la șpital!... Aista-i glasul 
lui Tanasă lIcuţ... La fomeie boncăluiește și pe 
dînsa o suduie. Îşi varsă amaru că i-o ridicat alde 
domnu perceptor, sculele la 


274 


primărie şi cumătra Lisandra își varsă amaru pe 
copchii... Acolo, în bordeiul cel priponit cu bîrne 
care nu se văd acuma, îs dimonii Marandii văduva. 
Au tăbărit, sireacii, la terciul de mămăligă!... N-are 
nevoie să se oprească și s-asculte. Știe ce strigă 
Ma- randa, văduva: „Hooo! C-aveţi să-mi mîncaţi şi 
urechile, afurisiților și sparţilor!... Iară la iarnă, 
aveţi să mîncaţi lutu de pe gios!... Că alta nu v-o 
lăsat calicu de tat-tu, agiunge-l-ar acolo-n 
mormînt, nădufu care mi-l faceţi voi mie, Doamne 
iartă-mă!...” Aşa strigă şi blestemă şi drăcuieşte şi- 
i pocneşte cu melesteul peste mînă. Amarnic mai 
drăcuieşte!... Dar copiii îi trag cu linguroaiele în 
terci şi nici nu le pasă. Amarnic mai înfulică! 
Aiştea-s cei mai hămisiți dimoni din sat... Şi cel 
care ţîrliie din trișcă îi ficiorul Ichimioaiei. Ca la 
tîrlă ţirliie, de dorul tîrlei... Apoi cine l-o pus să se- 
ncontreze cu domnu Marcus?... S-o-ncontrat de la 
tain și gata!... L-o zvirlit domnu Sidor, cît colo... 
Acuma mai fluieră a pagubă, măi Ichim a 
Ichimioaiei!... Dincoace-i bordeiul lui Con- standin 
Răduică... Cel cu fata, Simina, pe care au ridicat-o 
jandarii ș-or dus-o la gros... Cic-ar hi le- padat un 
copchil și l-o înecat în iaz... numa domnu Sidor o 
ştie asta, după cum spune moș Costache Hrepţcu, 
veteranu de la ocoale... Pe urmă, vin aca- retele lui 
domnu primar. Are fînar la poartă, să-i păzască 
stogurile de fîn și nadișanca lui verde, cumpărată 
az-vară, de la iarmaroc, la Căliman... Pe urmă, alt 
bordei şi altu... Multe bordeie mai sunt în 
Prigorenii iştia!... Spune domnul Gheorghieș, că 
altădată, în vechi, pe vremea lui Cuza-Vodă, era 
aicea sat de mijlocași. Fiecare gospodar măcar cu 
două părechi de boi... Acuma tot bordeie... Ş- 
alături e casa Dochiţei, care are să-i fie lui 
cumnată cînd s-o întoarce lon de la oaste, să-i 
cunune părintele... Adică vorba vine că-i casa ei!... 
Se judecă pentru casă şi pentru pămînt cele două 
aspide, surorile de la Zapodia... Pînă ce-a hotărî 


275 


judecata, stă acolo o mătușă de-a lor... Mătuşa 
Catrina, 


276 


cea cu descîntecele de deochi și desfăcăturile, care 
i-a tras şi lui de gîlci și de năjit... În odăiţa de la 
drum, pe laița de lîngă sobă, se află toată zestrea 
Dochiţei în clituri clădite pînă-n grindă... Acuma 
lumina-i stînsă, dar el le cunoaște locul... I le-a 
arătat lui cliturile, chiar Dochiţa, astă-primăvară, 
rizînd: „Scrie-i lui lon c-au mai crescut cu trei 
laturi de palmă... Dară scrie-i şi tu, Culiţă, să nu 
mai întîrzie, că eu nu pot sparge podul să-nalț 
zăstrea pîn’ la cer!...” Rîdea şi chicotea, cum îi 
feleşagul ei, tot întrebîndu-l dacă-l bucură o 
cumnată șuie ca dînsa, în loc de-o posacă de celea 
cu broboada pe ochi... Şi-i mai cerea să nu-i spună 
cumva ţațacă Dochiţă ori lele Dochiţă, fiindcă nici 
ea n-a trecut de vîrsta hîrjoanelor... 

Culiță a rămas cu ciomagul mai nalt decît dînsul, 
înfipt în pămînt. 

S-a oprit ciulind urechea. Rîsul acela, chiar 
chicotul acela tresăltat al Dochiţei, suna acum 
aproape, în întuneric și ploaie. Aproape, în fața 
casei, lîngă fîntînă. 

Argăţelul a trecut şanțul, drumul și celălalt șanț, 
pînă la zăplaz. 

Rezemată de stilpul porţii, c-un ciupag între 
umeri, Dochița vorbea cu un om. Cu un bărbat. 
Culiță s-a dat pe lîngă el, să-l cunoască. O 
împunsătură i-a săgetat inima. Istrate Crețu era; 
flăcăul cel ciolănos, care s-a liberat anul trecut din 
armată şi care de astă- vară îi tot aține calea 
Dochiţei. Asta-i credinţa ei? 

Culiță ar fi putut trece înainte, neștiut și 
necunoscut în straiele nouă-nouţe și sub cușma 
trasă pe ochi. 

Dar dinadins, ca să-i arate c-a văzut-o şi ca s-o 
rușineze, fratele lui Ion a rostit îngroșînd vocea și 
înăsprind-o: 

— Bună sara, lele Dochiîţo!... Lele!... 

I-a spus lele. Na! S-o ştie şi s-o simtă şi dînsa. 


277 


Dochiţa s-a mirat, însă fără nici o rușinare. 
Dimpotrivă. Cu bucurie: 

— Tu erai, bre Culiță? Măi-măi-măi!... Da ce-i 
mîndreața asta pe tine?... la fă-te mai aproape să 
mă minunez!... Ţi-ţi-ţi! Cu-așa sumăieș și cu-așa 
cușmă, te cred și eu că-ţi dă mîna să te plimbi prin 
ploaie ca vodă prin lobodă!... 

— Faci a vreme ră, măi fete-logofete! Faci a 
iarnă şi viscole! cuvîntă gros, din întunerec, Istrate 
Crețu. Ori ai plecat împeţit, cu tot tarhatul pe tine? 

Rîsul suna a batjocură. Flăcăul înalt şi ciolănos, 
sprijinit cu spinarea în gard, îl privea de sus, în 
creștet, drept în vîrîul căciulii. 

— Lasă băietu-n pace! Nu-l necăji... îi luă apăra- 
rea Dochiţa. 

El n-avea nevoie de nici o apărare. Mai ales de-o 
asemenea apărare. 

Se rocoşi; 

— Treaba mea unde-am plecat! Că nu umblu eu 
Teleleu-Tanasă de pomană... Și nici nu stau să ra- 
zăm gardurile! Iară de-mpeţit, văd eu cine umblă 
cu-mpeţitu! 

Îşi înfipse toiagul în glod şi păşi peste şanţ, la 
treburi mai grăbite și cu mai grea răspundere. 

Dochiţa îl strigă din urmă: 

— Stăi, Culiţă!... Unde fugi?... Ce se mai aude cu 
scrisoarea ceia?... 

Ea se gîndea la scrisoarea de la Ion pe care de 
două luni o tot aștepta în darn, întrebînd cînd la 
Primărie, cînd la domnu luju, cînd acasă, aici, la 
mătușa Catrina şi cînd la fratele lui Ion. Culiță s-a 
gîndit îndată la răvașul său. A dus repede, fript, 
mîna la chimir. A răsuflat. Se spăimîntase ca 
prostul! De unde putea să știe Dochiţa, ce răvaș 
poartă el în chimir? 

Înciudat pe tresărirea-i de spaimă, mormăi, 
depăr- tîndu-se în ploaie: 

— Ce scrisoare?... Nici o scrisoare!... Care scri- 
soare?... 


278 


Pe proaspăta vrăjmășie împotriva Dochiţei, se 
al- toia înc-o mai nouă pricină de scîrbă. Acuma-și 
dădea deplin seamă. Sluga lui domnu luju nu 
poate să ţină cu sufletul decît la avutul și la pacea 
stăpînului; cum e legat el de casa părintelui, gata 
să treacă prin foc. Aşadar nimeni nu i-ar fi 
încredințat ei, să poarte un răvaş pe eare-l 
aşteaptă tot satul. S-ar duce cu dînsul plocon la 
domnu Sidor. 

Culiță se îngretoșă peste măsură de asemenea 
viitoare cumnată. 

La podișca dinspre dealul curții, se opri să-şi 
şteargă fruntea. Îl trecea năduşala, după cît de 
avan călcase. 

Sus, la curte, pustiu şi tăcere. Numai două 
lumini la două geamuri. Și în fund, alte două lămpi 
slabe, la grajd şi la odăile argaţilor. 

S-a rezemat de grinda podului, așteptînd şi pri- 
vind. 

Un fînar se clatină de colo-colo în ploaie. De 
bună- seamă un rîndaș încearcă zăvoarele, drugii 
şi lăcățile. Apoi că şi are la ce-ncerca... S-aude 
deslușit un zăngănit de lanț căzut la pămînt. Şi 
altul... A dat drumul la cîni... Acuma-i pustie curtea 
cum n-a fost toată vara. Coniţa Ghizela la Viana. 
Domnu Marcu la leşi, cu soața sa Malci, cu 
nemţoaica și toţi copiii lui domnu Sidor. A rămas 
numai el ca huhurez şi bătrînu Leiba, care a fost 
arîndarul crîşmei pe vremuri, de care toţi vorbesc 
ca despre-un om de ispravă și care-şi face şi 
acuma viața. Ochii lui Culiţă s-au întors deodată 
spre altă lumină, la orînda lui David Liftac... Cum 
de nu s-a gîndit el mai devreme să-ncerce? 

Cu hotărîre a înfipt toiagul, păşind podişca 
înapoi. Un om cuminte, de-acolo se cuvenea să- 
nceapă la o vreme de sîmbătă seara. 


279 


După tejghea, jupînu David tăinuieşte cu jupîn 
Hună sin Leiba, sub gazornița fumegoasă şi sub 
cununa de covrigi uscați. 

Amîndoi stau pe scăuieşe fără spătar, cu 
palmele pe genunchi, cu bărbile apropiate şi 
nasurile lor co- sorîte mai-mai să s-atingă. Locul e 
îngust, dar mai mult decît strîmtoarea, îi bagă 
unul în sufletul altuia 


280 


cele ce-şi spun. Nu iau aminte că lampa afumă de- 
a aşternut perdele de funigine în păianjenii din 
unghere. Șoptesc şi se miră şi parcă se-nfricoșează 
de cuvintele lor și parcă se sfădesc pe-nfundate și 
iar îşi amestecă bărbile și oftează. 

La bocănitul ciomagului în prag, au tresărit şi s- 
au tras înapoi. 

Culiță şi-a amintit povaţa cu straja gurii. Scoțînd 
cușma și cuprinzînd-o subsuoară o dată cu toiagul 
prea lung, a căutat cu ochii la rafturi: 

— „.bna sara, domnu David!... Să-mi dai... să-mi 
daaaai... 

Nu găsea ce să ceară. Născoci la noroc, după 
rîvni- rile lui de copil, neîmplinite de pînă mai an: 

— Apoi să-mi dai doi covrigi. 

— De ce doi şi nu trii? Trii la un ban de zăce... 

— Trei, domnu David. 

: Scociorînd gologanul în punga nouă, Culiță 
iscodea cu ochii băncile goale şi negre, de lîngă 
pereți. 

La mesele lungi, nici o urmă de gărăfi şi pahare. 
Dar dincolo, în cealaltă odaie a crîșmei, mai 
dosnică, se auzeau glasuri. Îi zvicni sîngele în 
inimă. Acolo sînt! Deslușea rîsul lui Petrache 
Dumba... Acuma, Culiţă băiete, să mi te văd cum o- 
ntorci! Mai ales că se află aici un martor cu 
primejdie. Domnu Hună sin Leiba, părintele 
arendaşului. 

Domnul Hună sin Leiba se ridicase chiar el de 
pe scaun, să desfacă din sfoară covrigii. Era o 
plăcere în amintirea vechii sale meserii, de la care 
nu-l îndepărta David, orîndarul de azi, stînd la o 
parte şi privindu-l cu un zîmbet înduioşat şi 
ocrotitor în barba căruntă. Leiba a ales covrigii. 
Trei, cei mai arătoși. 

A împins gologanul înapoi, de la gura tejghelei: 

— Pune-i la pungă, că-s buni pentru alte cele, 
măi băiete. Fac eu cinste!... Am eu o bucurie pe 
ziua de azi... 


281 


David Liftac încuviință, zîmbind mai departe şi 
ră- sucindu-și degetele în barbă. Înţelegea prea 
bine. O depeșă de la Viena adusese azi veste că 
Hună sin Leiba mai are un nepot, zdravăn și 
frumos, cu mamă sănătoasă și voioasă, 

Culită nu știa ce să facă: 

— Ce să pun eu gologanii napoi?... Cumpăr, plă- 
tesc!... Negustorie cinstită, coane Leiba... Domnule 
David, ţine banu pe marfa dumitale. 

Amîndoi negustorii s-au întors unul la altul, 
înăl- ţînd sprincenile şi clătinînd din bărbi, a mare 
şi nesupărată mirare. Se-nfăţoșa aprig, argățelul 
părintelui! 

David Liftac își descîlci degetele din barbă şi în- 
tinse cu mîna sa banul peste tejghea: 

— Măi Culiță, ţine gologanu-napoi. Domnul 
Leiba vrea să aibă o plăcere, trebuie să-i faci o 
plăcere. Cre- de-mă pe mine, că nu văd eu aicea 
mulți mușterii pe care să-i poftesc cu banii 
înapoi!... 

Culiță trăgea cu urechea și cu ochii la uşa odăii 
din fund. 

Se-mblînzi, de hatîrul soliei sale: 

— Atuncea, hai să-i ieu şi făr'di parale!... Mulţu- 
mesc, coane Leiba! Mulţumesc, domnu David! Și să 
vă tihnească bucuria pe care-o aveți!... 

Apoi, ca un gînd ce-i fulgerase atunci prin 
minte: 

— Aud vorbă dincolo, în odăița din fund... Nu se 
află cumva şi badea Petrache Dumba, domnule 
David?... Mi-am adus eu aminte de-o treabă a 
sfinţiei sale cu dînsul... Pentru nişte lemne... 

Jupînu David Liftac n-avea nevoie de atitea 
explicaţii întortocheate. 

Arătînd cu mîna spre ușă, o coborî a lehamite de 
neguțător cu mușşterii slabi la pungă: 

— Acolo-l găseşti... Șî pe badea Petrache... Și pe 
badea Sofronie Leahu... Și badea Vasile... Și Chirilă 


282 


Chitic... Și tăți... Pe cini nu vrei, îl găsești... Tot muş- 
terii unu și unu, de cridă... 

Culiță păși pragul, brăbătoșindu-se-n sumăieș şi 
dregîndu-şi glasul. 

Gospodarii se aflau într-adevăr în păr. Cu 
coatele pe masă, în fața clondirului gol și a 
paharelor deșarte. 

Au întors chipurile aspre în lumina gălbuie şi în 
fumul acru de mahorcă. N-au săltat cu vreo 
nerăbdătoare presimţire. Au răspuns la bună- 
seara cu felurite mîrîieli, de oameni turburaţi în 
sfatul lor, de-un băi- tănaş care încă n-are ce căuta 
la crîşmă. 

Ba, Petrache Dumba l-a luat în răspăr, tocmai el, 
ca mai adineaori Istrate Creţu; 

— Ce te-ai înfofolit aşa, a iernatic, măi Culiţă? 
lan uitaţi-vă la el, măi tată, măi!... Ce opchinci! Ce 
mai suman! Ce mai cușmă!... Deară!... Numa un 
lucru ai uitat tu să-i ceri părintelui... O păreche de 
botfori, Culiţă, colea, dintr-o vacă... Nu opchinei! 
Ce eşti tu om de opchinci?... 

Petrache Dumba era cam băut. Se cunoștea 
după steclirea ochilor și după musteaţa încă mai 
zbirlită în ariceala ei. 

În alte împrejurări, Culiţă s-ar fi simţit amarnic 
lovit de asemenea întîmpinare a batjocură și poate 
ar fi avut un cuget amar şi pentru botforii, pe care 
i-a scăpat el din vedere la învoiala cu părintele. 

Acum le primi însă pe toate cu senin suflet, 
pipă- indu-şi chimirul și rotind privirea să 
cîntărească adunarea. Putea vorbi. Se aflau numai 
oamenii pe care-i căuta răvașul. 

— Bade Petrache, eu după dumneata umblu de 
două ceasuri... Ca pe iarba de leac te caut... 

— Da ce s-o tîmplat? 

Omul se-ndreptase dintr-o rîlă cum era, deodată 
atent la întorsătura apăsată din vorba băiatului. 
Culiță a tras cu coada ochiului spre ușa închisă de 
la spatele său. 


283 


A înaintat și a tras răvaşul din chimir: 

— Pentru asta te caut, bade Petrache... Ceteşte 
şi-mneata şi-i vedea de s-o-ntîmpla bine ori răul... 

Gospodarul a luat hîrtia ținînd-o numai de-o 
aripă. A sucit-o pe-o parte şi pe alta, cu bănuiala 
din fire a plugarilor pentru tot ce-i hîrtie şi literă 
scrisă. Îndeobşte astfel de mesagii ale civilizației 
n-aduc nici o bucurie în lumea satelor: amenzi, 
chemări la corvezi şi prestație, somaţii, cărți de 
judecată, adaosuri de bir și de gloabe. 

Ceilalți deșurubaseră gîturile așteptînd. 

Culiță s-a prefăcut a privi cu nepăsare în 
grinzile bagdadiilor. 

Pe măsură ce slovenea șirele, chipul lui 
Petrache Dumba se chinuia într-o cumplită 
încordare lăuntrică. Se trezise din amețeală. Lupta 
cu fiecare cuvînt, fiind slab știutor de carte. 

Suflă o dată adînc de-i fîlfii hîrtia din mînă şi 
gemu parc-ar fi scuturat de pe grumaz o piatră de 
moară, care-i tăiase respiraţia: 

— Măi!... Măi creștinilor, asta-i ce-așteptam 
noi!... De-amu gata!... Numai să ne agiutore Cel-de- 
Sus, mai departe... 

Oamenii se frămîntară pe locuri, strîngîndu-se 
unul lîngă altul și mai deșirîndu-și gîturile spre 
hîrtie. 

— Atuncea-i  ravaş de la Gheorghieș a 
părintelui! pricepu Sofronie Leahu. 

Petrache Dumba tipări scrisoarea şi-o acoperi 
toată cu latul palmei pe masă, fiindcă auzise o 
mînă cercînd clanţa ușii. 

Intră numai Istrate Creţu, încruntat și cu un 
obraz roş para focului. Se cunoşteau cinci 
vărgături de degete, ca trase cu boiaua pentru 
însemnat vitele despărțite din turmă la vînzare. 
Nimeni însă nu luă aminte la aceste semne şi la 
posomorala flăcăului. 

Toţi au întors iarăși ochii la Petrache Dumba și 
la hîrtia din mîna sa. 


284 


— Da ce-i? întrebă Istrate Crețu, așezîndu-se 
pe-un capăt de bancă și uitîndu-se cam mirat de 
jur împrejur. Ce-aţi pierdut glasul, bre firtaţilor? 
Ce ju- decată-i aicea? 

Dădu cu ochii de Culiţă. Îl privi strîmb, peste 
umăr: 

— Aicea erai? Ce cauţi tu aicea, printre oamenii 
în toată firea?... la curăţă locul... 

Petrache Dumba rosti retezat: 

— la mai tacă-ţi şi ție gura... 


285 


Apoi, către Culiță, blajin: 

— Vin-aicea, mă băiete, şi șăzi lîngă bădie-tu Pe- 
trache... Bună veste ne-ai adus! Asta om ţine-o noi 
minte. 

Culiță se așeză pe marginea locului, lîngă 
Petrache Dumba. 

Amintindu-şi, cu mare iuțeală și cu mare grijă, 
ascunse sub căciulă cei trei covrigi, ca scamatorii 
de la iarmarocul Călimanului. 

— Despre ce veste-i vorba, măi oameni buni? 
Ce-i cu voi? stărui Istrate Crețu, pipăindu-și 
obrazul cu vîrcile roșii. 

— Ai răbdare ş-ai să-nțălegi... 

Romînul cu răvaşul în mînă se mișcă mai întîi 
pînă la ușă, trăgînd colţul perdelei de cit şi lipind 
ochiul să cerceteze încăperea de dincolo. Domnul 
David şi domnu Hună sin Leiba tăinuiau înainte, 
după tejghea, sub cununa de covrigi. 

Liniștit din acea parte, Petrache Dumba a tras 
ga- zornița mai aproape pe masă şi a dat cetanie 
scrisorii cu glas stăpînit, ca să nu zboare cuvintele 
dincolo de ușă. 

Gheorghiță, feciorul părintelui, studentul, 
vestea că toate merg bine şi că s-apropie. După 
cunoştinţele sale căpătate de la doctorii spitalului 
Epitropia Sfîntului Spîridon strică învoiala de 
arendă pentru sfoara de moşie de la Cotul 
Hăbăşeascăi, aşa cum oblicise el încă din vară. 
Două sute de fălci arătură, optzeci fîneață, treizeci 
imaș. Puţine, dar toate slobode-n primăvară şi 
toate aşezate în coasta Prigorenilor. Ră- mîne ca 
doi-trei fruntași să se înfățișeze la lași cu 
împuternicirea oamenilor, să ia înțelegere şi 
îndreptări de la el pentru a înjgheba în mare grabă 
o obște. Numai așa, le rămîne o singură cale să 
scape de criîşcarea învoielilor jăcaşe la care-i 
silnicește domnul Sidor. Știindu-se în larg, cu 
pămînt luat pe şapte ani. cu fineață și imaș, n-au 


286 


de ce să mai rămînă la cheremul domnului 
Leibovici. O parte din arături sînt 


287 


făcute de vechiul arendaş. Poate şi unele 
semănături de toamnă. Le-or răscumpăra. 

Lucru limpede. Uşor de îndeplinit. Cu două con- 
diții. Să se înlesnească gospodarii pe dată de 
parale, pentru cel dintîi soroc al orîndei, şi să nu 
dea sfoară la urechea lui domnu Sidor. Fiindcă 
atunci, toate s-au dus pe gârlă. Îşi închipuie oricine 
că domnul Isidor Leibovici nu se va da îndărăt de 
la nici un preţ, să arendeze el cele trei sute zece 
fălci, plătindu-le cît nu fac, numai ca să-și ştie 
palmașii Prigarenilor strîmtorați mai departe la 
învoielile și imaşul său. La asta îndeosebi, să ia 
aminte cu toţii... Așteaptă împuterniciții cît mai 
grabnic cu putinţă. Asta-i şi sănătate! 

— Asta-i şi sănătate! răsuflă șuierat Petrache 
Dumba, împăturind răvașul și astupîndu-l din nou 
cu mîna scorțoasă pe masă. Gata! S-o îndurat Cel- 
de- Sus şi ni s-arată și nouă izbăvirea... 

Ceilalţi tăceau cufundaţi în ei. Priveau cu un 
şanţ între sprîncene, spre necunoscutul dinainte. 

Sofronie Leahu a rostit întrebarea care-i 
muncea pe toți: 

— Şi parale?... De unde-atita amar de bănet? Și 
de unde-n atîta grabă? 

— Om găsi! Vindem ce putem vinde. Ne-om 
îndatora şi om găsi. Ne-a mai agiutora și 
părintele... Cu povaţa şi cu fapta... Ne-om duce şi la 
conu Iordache, la Zapodia; om încerca... 

— De... Uşor a zice! Da greu a face! 

Vorbise Chirilă Chitic, om pipernicit la trup, cu 
obrazul boţit și cu sumanul petec peste petec. 

Petrache Dumba îl ţintui cu ochii arzători, din 
adîncul găvanelor: 

— Nu-i vorba de tine, Chirilă!... Cu tine ori fără 
tine, tot slabă nădejde!... Vorba-i de noi, ceștialaiîți. 
Pe tine, nici nu te-ntreabă nimeni... De-om avea 
noi noroc, te-i căpătui şi tu... De nu, îi răbda, cum 
rabzi de cînd ai făcut ochi... Dacă mă silești să ţi-o 
torn de la obraz... 


288 


— Lesne ţi-i a vorbi dumitale, bade Petrache!... 
Că n-ai nouă guri de hrănit... 

— Am şăpte... Cu a mea, şăpte...! Numai că 
pentru a o hrăni pe a mea și a mai hrăni pe 
celelalte șăse, nu mă las doborît... Nu umblu de 
pripas, ţinînd lăturile la greu... Pun la robie mînele 
aieste, pe care le vezi!... 

Pe masa cu scîndură vînătă, Petrache Dumba aş- 
ternuse amîndouă minele late și pietroase de 
pălmaș, cu vine groase și cu încheieturi noduroase 
ca butucul de viță. 

Se uita şi el la degetele bătătorite și la pielea 
crăpată, parcă acum le vedea întîia dată. Mișcă 
încheieturile, le trosni, cum încearcă mecanicul de 
la treier toate rotițele şi mădularele mașinii, 
înainte de-a porni să dea drumul focului la cazan. 
Avea încredere în ele. Cu amîndouă, astupă taina 
hîrtiei. 

Celălalt romîn, Chirilă Chitic, s-a tras la ungher 
în sumanul petecit, cu bita între picioare şi căciula 
roșcată, jerpelită, în vîrful bățului. 

Toti tăceau. Vestea îi apăsa. 

Timp de patru-cinci luni, din vară, de cînd le-a 
dat întîia oară curaj feciorul părintelui, studentul 
în ştiinţa doftoricească, tot ceasul acesta îl 
aşteptaseră. Și acum se înfricoşau de el. Îşi 
cumpăneau puterile şi le aflau deodată prea 
îndoielnice. 

Istrate Cretu se minună de această tăcere, într- 
un tîrziu: 

— Bine, bre creştinilor!... Parca punem la cale 
cine ştie ce fărădelege, de ni s-o oprit vorba pe 
buze... Să luăm o hotărîre, care, ce facem? 

Uitase şi el de urmele celor cinci degete din 
obraz, acum șterse cu totul. Gîndu-i era cu al 
celorlalți. Şi ochii cătau împreună cu ai celorlalți, 
la Petrache Dumba. 


289 


Acesta împături răvașul cu înceată băgare de 
seamă, îl puse cu sfinţenie în chimir și abia atunci 
îi dădu răspunsul: 


290 


— Bine-ai vorbit, Creţule!... Parcă punem la cale 
cine ştie ce fărădelege!... Eu vă simt acuma pe 
toţi... Poate în afară de tine, toţi ceilalți s-au 
înfricoșat de cele ce trebuie să începem... Apoi, nu 
aşa, măi, fraţilor!... Să ne deslipim de-aicea și să 
mergem într-alt loc unde să hotărîm în tihnă... 
Fără urechi străine pe aproape... Pînă mîne, să fim 
înţeleşi, care ce facem... Măi Culiță, să-ţi fie vestea 
ta într-un ceas bun şi cu noroc... Spune părintelui 
ce-ai auzit aicea și mai spune-i c-am să trec mine, 
cînd s-o lumina de ziuă, pe la sfinţia sa... 

Întorcîndu-se către ceilalți, a rîs cu destindere, 
sub musteaţa zbiîrlită: 

— Ș-acu, măi răufăcătorilor, unde mergem să 
punem la cale fărădelegea noastră? La mine, nul... 
La Sofronie, nu!... Cam la nimeni nu!... Cam toți 
avem pe-acasă neveste şi ploduri... Și dac-agiunge 
treaba pe gura nevestelor şi-a copiilor, ne putem 
lua rămas bun de pe-acu, de la Cotul 
Hăbăşeascăi!... Ne-o ia înainte pînă mîni la amiază, 
domnu luju... 

— Haidem la mine, bade Petrache! vorbi Istrate 
Creţu. La mine:acasă, n-am decît moșnegii... Că de 
nevastă şi copii, m-o păzit Dumnezeu 
deocamdată... 

Glăsuind, se pomeni frecîndu-şi în neştire 
obrazul care-a fost roșu. Culiță nu-l slăbea din 
ochi, cu o ascuţită înțelegere. Zîmbea, așa, ca unui 
gînd şăgalnic. Și se simţea parcă vinovat față de 
Dochia, pentru niște prepusuri fără nici un temei. 

La ieşire, cînd au trecut prin fața tejghelei, au fă- 
cut semn orîndarului să scrie cinzecele de rachiu 
la catastif. 

Domnu Hună sin Leiba s-a mirat foarte de 
asemenea grabă: 

— De ce nu mai staţi?... Bade Petrache... Bade 
Sofronie... 

Petrache Dumba l-a privit c-o şticlire de veselie 
în ochi, zburlindu-şi musteaţa cu două degete: 


291 


— Dară pe dumneata, de ce te doare asta, coane 
Leiba? Te-ai tocmit agiutor la jupînu David?... Ori 
te-ai prins cumva tovarăş, să nu-ti pierzi năravu 
de-a măslui măsurile?... 

Jupînul Leiba tăcu îndurerat, cu ochiul mîhnit şi 
scurs, în tejgheaua lipoasă. Jupînul David Liftac a 
pășit de după cetătuia sa, în papucii de pislă şi a 
luat el cuvîntul, dînd repede din mini: 

— Bade Petrache... Bade Sofron... Domnu Leiba 
vrea să vă facă o propunere... O cinste! Vă invită să 
primiți o ocă de rachiu, prima calitate... A avut o 
bucurie pe ziua de azi; o bucurie pentru care face 
el cinste... Poftiţi, luaţi loc, mă rog, 

Dumba s-a uitat către ceilalți, zbîrlindu-și mai 
departe musteaţa a înveselire: 

— Şi dacă noi n-avem nici o pricină de bucurie 
pe ziua de azi, jupîne David?... Să ne meargă 
rachiul pe inima sacă? 

— Avem și măsline... Domnu Leiba oferă ș-o 
chilă de măsline... Oferă tot ce poftiți... 

— Hm! Mare bucurie trebuie să-i fi pălit, ca să 
ne cinstească el cu tot ce vrem, fără să ne treci 
dumneata la blastamatul cela de catastif... 

Domnul David s-a înălțat în vîrful papucilor de 
pislă și a șoptit ceva la urechea lui Petrache 
Dumba. Romînul a început să rîdă mai înveselit: 

— Aha!... Acu am înţeles... Se cheamă că i-o mai 
crescut la număr nepoții lui domnu Leiba şi coana 
Ghizăla o mai slobozit o gură, pe care s-o hrănim 
cu mînele noastre... Auziţi, măi oameni buni!... Cică 
să ne cinstim și să ne bucurăm, că ni s-or înmulţit 
boierii de la curte!... Voi ce spuneţi la asta? 

Oamenii s-au dat cu păreri deosebite, rîzînd şi 
fä- cîndu-și cu coatele. Se potrivea bine 
întîmplarea. Pentru bucuria lor, îi cinstea chiar 
Hună sin Leiba, părintele arendașului. 

David Liftac însă își frîngea mîinele, supărat de 
vorbele lui Dumba: 


292 


— Cum poți să vorbeşti aşa, bade Petrache?... 
Un om bătrîn face-o cinste și are o bucurie... Și 
dumneata răspunzi, cum ai răspuns... Asta nu se 
face... Asta nu-i creșştineşte... Uită-te la domnu 
Leiba!... Parcă l-ai pălit cu ceva în cap... 

Într-adevăr, Hună sin Leiba se așezase la loc, pe 
scaunul fără spătar de după tejghea, ugilit şi 
mîhnit din cale-afară. Ochiul scurs lăcrima a 
nemărginită suferință. Petrache Dumba se rezemă 
într-un cot, peste tarabă, vorbindu-i a împăciuire: 

— Domnule Leiba, cu dumneata n-avem noi 
nimica... Ne-i fi jupit dumneata de chele, pe 
vremea cînd te aflai după tejgheaua asta 
neguțător, nu musafir ca acuma, fiindcă aşa merge 
treaba negustoriei: da ai făcut-o mai cu milă... Eu 
pot să-ți spun că ţi-am furat şi un covrig o dată... 
Erai taman aici şi-i numărai... Ți-am cerut un pac 
de tutun pentru tătuca. Dumnezeu să-l ierte!... 
Cînd te-ai întors să iei pacul din raft, haț și eu 
covrigul!... L-am pus în sîn și nu ştiu cum să-ți 
spun... Am presimțit eu așa, că m-ai văzut şi că te- 
ai făcut că nu mă vezi... Poate mă-nșel eu... Da asta 
mi-o rămas... Însamnă că tot aveai dumneata, 
domnule Leiba, o omenie pentr-un copchil 
besmetic care eram eu atuncea... Cu domnu Sidor, 
luju al dumitale, îi altă socoteală... Cum ne beleşte 
şi cum ne suduie şi cum ne robeşte el, n-are 
păreche în lumea asta de hain... Aşa că pentru bu- 
curia lui, nu ne putem bucura și nu putem cinsti 
noi... Fie la dînsu acolo și la soaţa lui, Ghizăla... Hai- 
deţi, măi oameni buni! 

Oamenii au plecat cam cu îndoială. Unii se dă- 
deau cu părerea că n-ar fi stricat cinstea domnului 
Leiba. Alții, că sumețţirea lui Petrache putea să dea 
naștere la bănuieli. Călcau în ploaie şi în întuneric, 
peste bălțile cleioase, căutînd potecile mai bătute. 

— Mai risipiţi rîndurile, măi creştinilor! a 
comandat milităreşte Istrate Crețu. Nu buluc, c-or 
prinde de veste oamenii de credinţă ai celor care 


293 


nu trebuie să prindă de veste... Mai răzleți, mai 
răzleţi!... Da Chirilă unde-i? 
Chirilă Chitic nu se zărea. 


294 


7 


Dochiţa a ciocănit de două ori cu degetul în ușă, 
după orînduiala civilizată, introdusă la curte de 
conița Ghizela. 

A aşteptat învoirea şi numai după ce-a răspuns 
glasul boierului, s-a încumetat să intre. 

Domnul Isidor Leibovici, în halatul lung şi 
vişiniu de la Viena, încins cu frînghiuță de mătasă, 
întorcea uşii ceafa roșie cu bulzul de grăsime 
revărsat peste guler, tremurînd ca gușa de 
mascur. Așeza pe măsuţa de la căpătii telegrama 
primită azi dimineaţă, precum și alte hîrtii; lîngă o 
garafă de cristal cu vișinată și paharul pus alături, 
măcar că n-avea năravul băuturii. 

S-a întors repede pe papucii moi. 

A scos ochelarii cu ramă de aur şi a zîmbit dulce 
cu toți dinţii de aur: 

— Ce? încă nu te-ai culcat, Dochiţă dragă? A fost 
vorba să te culci... 

Dochița purta încă în părul pieptănat lins, cu 
coa- dele împletite pe creștet, picăturile burei de- 
afară ca o promoroacă argintie. 

Trecu peste întrebare, vestind: 

— Conașule, vă caută un om... 

— Pentru ce să mă caute un om noaptea? Nu 
vreau să văd nici un om. 

— Spune că-i ceva de mare grabă... Chirilă Chitic 
îl chiamă. 

Domnul Isidor Leibovici s-a mîniat de asemenea 
cutezanță, pufnind pe nări: 

— Chirilă Chitic! Chirilă Chitic i-un calic. ÎL cu- 
nosc eu. Ştiu eu pentru ce poate să vină... Spune-i 
că n-am. Nu mai daul!... Ce fel de treabă-i asta? 
Aicea-i casă pustie?... Intră oamenii și noaptea? 
Nu-s cîni? Nu-s argați? Cine i-a dat drumul să 
intre? 


295 


Dochiţa asculta cu nepăsare, trecîndu-și printre 
degete şiragul cu mărgele de la gît. Îl aștepta să 
sfîrşească şi privea cu un fel de vinovată plăcere a 
ochilor, la lumina trandafirie a globului de la 
lampă. 

După ce-a pufnit îndestul, domnul Isidor 
Leibovici s-a apropiat, încercînd să ridice mîna la 
bărbia fetei: 

— Asta n-o spun pentru tine, Dochită!... Pentru 
golanii  de-afară, care-așa înțeleg dînșii să 
păzească o curte... 

Dochiţa își feri bărbia, străpungîndu-şi stăpînul 
cu ochii verzi, care-au luat o răceală oţelită. 
Domnul Sidor a retras mîna. A urmat însă, cu 
aceeaşi dulceaţă: 

— N-o zic pentru tine... Tu eşti o fată drăguță și 
cu cap... Înţelegi slujba: ce trebuie şi ce nu. Cînd 
trebuie și cînd nu! Ți-am spus că sînt bolnav... 
răcit. Am nevoie de linişte... Chirilă Chitic să vină 
mîne. Poimîne... Poate să nu vină deloc. N-am!... Nu 
daul... 

— Chirilă Chitic spune că nu pleacă nici mort. I 
le-am arătat eu de la mine, toate cîte mi le-ai 
înşirat dumneata, boierule... El o ţine una și bună. 
Nu pleacă nici mort!... Cică-i pentru interesul 
dumitale... 

— Interesu meu! Pentru interesu meu! N-am 
ajuns eu să-mi păzască interesu meu un păcătos 
de Chirilă Chitic... Măi întîi sînt curios să știu pe- 
unde a intrat? 

Dochiţa îl privi cu anume înţeles disprețuitor, 
pe sub genele lungi și răsucite-n sus: 

— Pe unde intră oamenii dumitale, coane 
Sidore! Pe ușa pe care-o știi... 

Domnul Sidor Leibovici stătu o clipă pe gînduri, 
bătîndu-și de unghia degetului mare ochelarii cu 
rama de aur. 

Uşa cu pricina îşi avea un cîntec. 


296 


Ferită de ochii argaţilor, era vadul pe unde se 
strecurau notabilitățile satului şi îndatoraţii săi: 
domnul primar, domnul şef de post, domnul 
secretar, vătăjeii comunei. 

Toţi, pe această strungă intrau cînd era vorba 
de anume puneri la cale înainte de începutul 
muncilor, de încheierea  învoielilor și de 
măsurătoarea pămîn- turilor. 

Nu treceau pe la cancelarie în văzul şi în știința 
altora. Soseau şi ieșeau pe-o potecă din fundul 
livezii, pe după gardul înalt de nuiele, și cam tot 
aşa, la ceas mai tîrziu de noapte. 

Arendașul bătea de unghie ochelarii ca rama de 
aur. Aţitarea de mai adineaori, cînd ridicase mîna 
la bărbia fetei, se preschimbase o clipă în altă 
adulmecare 

Luptau două porniri în el. 

Noaptea aceasta o pregătise cu toate răbdarea, 
în- lăturînd tot ce i-ar mai fi putut sta în cale. Și- 
acum, în atît de prevăzătoarele chibzuieli, se isca 
pe nepoftite ceva nou. Acest Chirilă Chitic!... Ca să 
îndrăsnească a pătrunde noaptea și încă pe uşa 
ascunsă altor priviri, înseamnă că aduce vreo ştire 
într-adevăr de preț pentru el. Or fi punînd tilharii 
la cale o spargere și jaf la coşăre. Sau încearcă să 
intre de capul lor în pădure, să taie şi să care, cum 
au făcut acum doi ani, pe gerul Crăciunului... A zis 
că nu pleacă nici mort! Hotărîrea asta n-o are un 
păcătos de Chiril Chitic, cînd vine numai să ceară o 
rublă pe seama învoielilor sau țidulă la coșărar, 
pentr-o baniţă de grăunţe. 

— Bine... Am să-l văd! se hotărî domnul Sidor, 
băgîndu-și ochelarii în buzunarul halatului vișiniu 
de la Viena. Chiamă-l aicea, Dochiţă!... 

Slujnica aduna tot tacîmul de ceai pe tabla, gră- 
bită să-și isprăvească datoriile sale. Domnul Sidor 
Leibovici își opri ochii lacomi pe sînii care împun- 
geau cămaşa subțire, cu ațițarea crescînd din nou. 


297 


Îi tremura buza de jos. Răsufla repede şi scurt. Îşi 
trecu latul mînei pe frunte și simți palma umedă. 

Parcă-i erau cu totul indiferente veştile lui 
Chirilă Chitic. 

Turnă vişinată din garafa de cristal în pahar şi 
întinse paharul plin slujnicuţei: 

— Bea, Dochiţă, pentru bucuria pe care o am eu. 

— Bea dumneata, pentru bucuria dumitale!... 
respinse Dochiţa paharul, cu dosul palmei. 

— Dacă te rog... Fă-mi şi mie o plăcere, Dochiţă. 
Nu-i otravă... Nici nu te las să pleci de-aicea, dacă 
nu bei. 

— Bine. Fie şi asta... 

Slujnica a golit jumătate de pahar, ca să facă pe 
placul stăpînului. 

— Nu așa! Pînă la fund, Dochiţă. 

— Fie şi pîn' la fund... 

După ce goli paharul pînă la fund, întrebă: 

— Aţi isprăvit cu mine, conaşule? 

— Poţi să te culci, Dochiţă!... suspină domnul Si- 
dor, între cele două porniri deopotrivă de tari. 
Închid eu uşa după Chirilă... 

— Noapte bună, boierule. 

— Somn bun, Dochiță dragă!... Și visuri plăcute, 
dragă Dochiţă, cum doresc eu... 

Fata a strîns din umeri, împingînd ușa cu picio- 
rul și purtînd cu băgare de seamă tava încărcată 
cu farfurioare și ceşti. 

În săliţa îngustă, cu o singură lampă bătută în 
peretele din fund, Chirilă Chitic aştepta. Îşi 
rezemase de zid bățul cu căciula jerpelită-n el. 
Gheboşat şi tot săltînd pe umăr sumanul petec 
peste petec, tipărea cu opinca udă colțul 
mușamalei aşternută pe duşumea. 

Colţul era destrămat, scăpat din cuiul lat: se ră- 
sucea mereu în sus. Chirilă Chitic îşi găsea de 
lucru cu o treabă care nu era a sa, ca să-și 
amăgească așteptarea şi cugetul. 


298 


Cînd a trecut domnul Leiba la culcare, pe scară, 
în odaia din celălalt cat, i s-a părut că-i citește în 
ochiul lui o întrebare. Și s-a ruşinat de ochiul 
acela. Parcă domnu Leiba i-ar fi știut gîndul şi 
parcă și el, chiar el, părintele arendașului, nu-l 
fericea pentru isprava care-l adusese aicea. Chirilă 
Chitic a tipărit mai vîr- tos colțul mușamalei cu 
opinca, scuturîndu-și sumanul petecit pe umeri și 
odată cu el, cercînd să se scuture de mustrări 
nălucite. A cui e vina, dacă toți îl leapădă ca pe-un 
nimic de la dînşii cu vorbe de scîrbă?... Și la drept 
judecînd, cum să se pună niște 


299 


pălmași sărmani și nişte globiţi, cu puterea 
banului? Se duc de rîpă, cu ochii închiși... Aicea, la 
arendaș, e lucru mai fără de-ndoială şi temeri. 
Pentru el, trei- patru fălci de arătură, pe veresie, 
înseamnă nouă guri în sfîrşit ogoite... Pentru 
domnu Sidor nu-nseamnă mai nimic, cînd s-o 
dumiri că un flămînd ca bietul Chirilă Chitic, i-a 
dat bună știre dincotro îl poate paşte o primejdie... 
Scrie în condică, trimite vatavul la măsurătoare și 
flămîndul poate intra cu plugul în brazdă, cum s-o 
zbici vremea... Colţul mușamalei se răsucea 
îndărătnic în sus; iar Chirilă Chitic, în lumina 
puţină şi sleită a lămpii, singur în coridorul lung, îl 
apăsa cu talpa lată a opincii cum și-ar înăbuși 
dedesubt drojdia îndoielilor din cuget. 

— Intră! Intră cu poşta dumitale, bade Chirilă! i- 
a zvirlit Dochița cuvînt din treacăt. Ușa de colea, 
pe unde-am ieşit eu... Şi bate, c-așa-i regula casei!... 

Fata și-a arătat dinţii albi, în rîs cu răutate. Îl 
mai judecă şi asta! — gîndi cu obidă Chirilă Chitic, 
cău- tind cu ochii un loc unde să-și lapede stupitul. 
Fata a vorbit, a rîs și s-a dus. 

Chirilă Chitic a bătut în uşă, a așteptat răspuns, 
şi după ce l-a primit, a intrat ploconindu-se-n 
sumanul petec peste petec. 

— Săru-mîna, coane Sidore!... 

Dochiţa a vorbit, a rîs și s-a dus. 

A intrat şi ea, în odaia unde i-a fost hotărît po- 
runca să doarmă, aproape de-un stăpîn rămas 
singur și bolnav. A orînduit cele de cuviință la 
îndemînă. Ceaiul, ibricul cu spirt, chibriturile; 
pregătite la căpătii, de se va arăta cumva nevoie 
de ele. 

Şi-a împăturit îmbrăcămintea de zi pe-un scaun. 
În cămașă, cu picioarele goale, a mers la ușă s-o 
lase întredeschisă pentru a auzi clopotul din sală. 
A căscat, a întins braţele, și-a făcut cruce și a suflat 
în lumînare. 


300 


Culcată în divan boieresc, cu cerga trasă pînă la 
bărbie, a rămas un timp cu ochii deschişi. Afară ţi- 
rîie ploaia şi foşneşte vîntul în geam. Fînarul tri- 
mite 


301 


o brazdă de lumină înlăuntru, pe obrajii ei, în ochii 
ei... Se răsuceşte... I auzi ce mai bombănește apa în 
straşină!... A trecut un cîine pe sub fereastră 
lătrînd rar, aşa, fără pricină, de datorie... Aista-i 
Zăpuc... Cățălandrul pe care l-a adus astă-vară, de 
la Zapodia, de la curte... Zicea să-l aibă la casa lor, 
a lui Ion şi-a ei, cînd s-or lua... Acuma l-a făcut cîne 
de pripas, la curtea de-aici... Dar tot pe dînsa o ştie 
de stăpînă!... Și Ion care nu mai scrie... Bolnav să 
fie? Să-i fi luat ochii și minţile alta, cum spunea 
mai adineaorea ciolănosul de Istrate Creţu?... Do- 
chița suride-n somnie... Fie, că bună palmă i-a mai 
lipit pe obraz cînd s-a-ntrecut cu măsura... 
Fiindcă toţi o văd rîzînd și chicotind, cum i-a fost 
dat să fie din născare, nimeni nu-și închipuiește ce 
amar o cuprinde, cînd rămîne ea singură în 
tăcerea nopţii, ca acuma. Și dacă Istrate Creţu, 
care-a fost şi el la oaste, în tîrguri; dacă spune el 
adevărul?... Într-un tîrg mare ca Bucureștii, atîtea 
ispite sapă în om!... Cum istoriseau și gospodarii 
pe care i-a mînat porunca de sus, la Expoziţia de- 
acolo, la iarmarocul boierilor... Toate desfătările şi 
blestămăţiile de pe lume... Nu poate să fie asta... 
Numai că s-a rătăcit scrisoarea... În afară de nu s-a 
fi-ncurcat cumva, în scrisorile și jurnalele lui 
domnu Sidor, cum i s-a părut ei într-o zi una cu 
scrisul lui lon; iar cînd a căutat-o pe masa 
canțelariei se mistuise... Ea aşteaptă, o muncește 
grija şi prin somn, bate drumurile de colo-colo să 
afle de urma scrisorilor care nu-s... A trimis de trei 
ori întrebări lui Ion. A dat plicurile chiar în mîna 
lui domnu Sidor, cu rugămintea să le pună la 
poştă, în tîrg, cînd a pierdut încrederea în 
rînduiala poştei de la primărie... Așteaptă, şi ziua 
ride şi se dondăneşte cu oamenii, şi-i ia la zor — 
dar nimeni nu știe ce-i în sufletul ei... Dochiţa 
oftează cu jale de dînsa... Dîra de lumină a 
felinarului îi bate în ochi... Tare a mai fost vișinata 
lui domnu Sidor!... l-a strecurat așa, ca o moleșeală 


302 


în vine... S-a întors cu spatele la dîra de lumină a 
felinarului; ațipi şi după 


303 


un timp a tresărit... Se auzeau pași în coridor. 
Acuma iese Chirilă Chitic... Dar mult a mai stat cu 
jalba ori cu pîra lui! S-aud pașii lați de opincă și-n 
urma lui, domnu Sidor în pantofii vătuiți de la 
Viena... S-aude și uşa de-afară, zăvorul și drugul... 
A lătrat iar Zăpuc... A lătrat şi-a tăcut... Pe urmă 
scîrțiie ușa de la iatacul lui domnu Sidor... S-au 
liniştit toți... S-au aciuat. Au sfîrşit. Numai ploaia 
de-afară și foşnetul vîntului în geam. E vremea să- 
nchidă ochii și ea... 

l-a închis. 

A dormit, cît? Un ceas? Mai multe?... 

De pe celălalt tărîm, al visului, i-a deschis cu o 
răsuflare fierbinte-n obraz. 

Se făcea cu lon, pe drum de vară, în fîneață... Îi 
bătea soarele în ochi și nu putea să-i vadă chipul. 
Îi simţea numai suflarea plecată asupra ei, îi auzea 
numai glasul, întrebînd-o: „Dochiţo, nu e-așa că m- 
ai aşteptat în credință?” Dar ce glas schimbat și 
străin? Și ce arzătoare suflarea!... Se chinuia să-i 
vadă fața şi nu i-o lămurea deplin... Parcă nu mai 
era a lui... , Cum sameni cu domnu Sidor!” a vrut ea 
să chicotească, minunată de-asemenea gînd năz- 
drăvan... A clipit din ochi, i-a închis, i-a deschis, s-a 
întors sau poate se întorsese de mult fără să-și dea 
seama — pentru a se trezi cu o răsuflare fierbinte- 
n obraz. Cu o răsuflare fierbinte în obraz și cu o 
mînă blănită ca un paing de vis rău, tîrîndu-se 
spre sîn, în dîra luminii de felinar, deodată 
spăimoasă și de altă lume, tot ca într-un vis rău. 


304 


Capitolul IV 


OCHII CARE NU VĂD... 


1 


Se afla la București, în a doua jumătate a lunei 
noiembrie, un om mai amărît decît toți; supus la 
amarnice cazne. Un om care n-avea ce face cu 
timpul. 

Senatorul de colegiu I, Iordache Cumpătă, scos 
de mesagiul regal din bîrlogul său de la Zapodia, 
nu se dădea nicidecum pe brazda vieții de 
capitală. Deprins să sară din culcuş la ceasurile 
patru după miezul nopţii, dacă nu mai devreme, se 
deştepta şi aci o dată cu măturătorii de stradă, 
cînd alții încă nici n-au intrat în așternut. 

Întii, prin întuneric, niciodată nu se dumirea 
unde-a deschis ochii. 

Au plecat carăle la pădure? S-o fi ogoit vremea 
afară pentru pluguri? Nu latră nici un cîine. Nu 
trîm- bițează nici un cocoș... Duruia o birjă, iar 
vuietul acesta îl dezmeticea deplin unde i-a fost 
osînda să se deştepte. 

Ofta, tuşea, se răsucea în pat, aprindea 
lumînarea în camera strimtă de hotel, cerceta 
ceasul, cerca să citească încă o dată gazetele de 
seară, mergea pînă la geam și ferea perdeaua în 
lături să privească în Piața Teatrului, unde 


305 


moțăiau birjarii în lumina verde, spectrală, a 
sitelor de gaz aerian, aşteptînd mușterii în- tîrziați 
pe la cluburi şi la petreceri de noapte. 

Erau mulți și gălăgioşi muşteriii aceştia, ca într- 
o vreme de belșug, cu arginţii holdelor lunecînd 
ușurel din mînă în mînă. 

Iordache Cumpătă lua astfel cunoștință despre 
asemenea înfățișare a capitalei la sfîrşit de noapte, 
în sfîrşit de toamnă blagoslovită de an jubilar; 
zărea printre veselii cheflii unele chipuri care nu-i 
erau străine; cînd junele Toto Sarandă, feciorul 
vecinului de bancă la Senat; cînd foşti colegi de la 
Paris ai lui Dimitrie Petreanu, ca Bombonel Asan 
sau Mihail Tăut: cînd oameni ai moșiilor, 
proprietari şi arendaşi din Moldova sa. Toţi 
glăsuiau tare, rideau, fredonau cîntece, se 
prăvăleau în trăsură, își mai strigau des- părțindu- 
se: Noapte bună! Somn bun... 

— Cum frate? Noapte bună și somn bun, la cinci 
dimineața! se minuna Iordache Cumpătă, lăsînd 
perdeaua să cadă. 

El se întorcea de la fereastră şi prelungea cît 
mai migălos cu putință dichisurile de dimineaţă. 
Mereu căuta în vremea aceasta cu ochii la 
ceasornicul pe care la Zapodia nu-l cerceta nici de 
două ori într-o zi şi-o noapte, cîrmuindu-se acolo 
numai după mersul soarelui şi crugul stelelor pe 
cer... 

Minutarele abia se clinteau. Punea ornicul la 
ureche. Mergea, dar mergea ca aici! 

Cu toată încetineala pregătirilor, la şase 
jumătate, domnul senator, spălat, pieptănat şi 
închinat, ieșea din hotel, o dată cu somnoroșii 
călători care plecau la gară și încrucişîndu-se cu 
alți somnoroşi călători care veneau de la gară. 

Lua Calea Victoriei de-a lungul pînă la Capul Po- 
dului, se întorcea pe celălalt trotuar printre 
precupeţi, printre lăptărese şi lucrători grăbiţi 
spre ateliere, singura faună a străzii în zori. 


306 


Călcînd agale, aștepta să se deschidă o cafenea 
de rang mijlociu, unde-și făcea tabietul la o masă 
de neguţători şi misiţi de grîne, de proprietărași şi 
arar 


307 


cîte un ales al Senatului din cei puţini, tot așa de 
stingheri în lumea capitalei, smulşi de pe la 
conacele moșiilor şi supuși la aceeași caznă a 
urîtului. 

Pe aceștia îi căuta și-i găsea cu plăcere la masa 
lor, fiindcă acolo era întotdeauna vorba despre pă- 
mînturi, recolte și preţuri, care-i stăteau la inimă 
şi intrau în priceperile sale. 

— Coane Iordache, ce zici mata de-așa un ovăs? 
Am o partidă de treizeci de vagoane... 

Neguţătorul scotea dintr-un buzunar un pumn 
de ovăs. Iordache Cumpătă îl cîntărea în palmă, îl 
vîn- tura cu dezmierdată dragoste printre degete, 
îi dră- măluia fața şi amestecul de grăunte străine; 
prubu- luia o greutate hectolitrică și un preț. 

Cuvîntul lui era lege. 

Din alt buzunar, neguţătorul scotea altă mustră 
de grîu; partidă de cincizeci ori optzeci de 
vagoane. 

Adesea, Iordache Cumpătă cunoştea şi moşia de 
unde a fost secerat: 

— Aista, mare lucru să nu fie grîu de pe lahlia, 
din gura Bărăganului. 

— Este, coane Iordache. Cel mai fain grîu de 
Ialomiţa. Cel mai fain, din toată Țara Romînească... 

— Lasă, frate! Mai domol... Atunci, ce spui dum- 
neata de grîul nostru de Botoșani?... 

— De acela nici nu mai vorbim. Ca la Expoziţia 
Jubilară coane Iordache: Hors concours!1 

— Măi-măi!... Văd că te-ai franțuzit grozav, dom- 
nule negustor, de cînd ai lăsat Moldova și te-a 
împă- mîntenit Alecu Bădărău în Bucureşti! se 
minuna, zîmbind a rîde Iordache Cumpătă. 

— Ce să facem, coane Iordache? Ne dăm după 
păr. Nu observi și mata, c-aicea parcă-i Parizu-n 
picioare?... Unde te-ntorci, nici n-auzi altă limbă... 


1 Făra seamăn! 
308 


Pe urmă, un misit de moșii, pripășit tot de prin 
Moldova, întreba coborînd glasul, ca la cine știe ce 
taină: 


309 


— Domnule senator, cîte suflete zici mata să fie 
oare pe Dolheștii din Neamţ? 

Iordache Cumpătă înţelegea. Încă o moşie care 
schimba de stăpîn. De îndată îi trecea prin cuget 
numele stăpînului de acum și mai din vechi, 
peripeții de familie, datorii și ipoteci, un șir de 
căderi, care-şi aflau acest neînlăturat 
deznodămînt. 

lar ca oriunde, dincolo de hectare, de acarete și 
iazuri, dincolo de calitatea pămîntului, de 
drumuri, păduri şi distanța la gară, preţul îl 
hotărau sufletele de pe moșie, fiindcă pe ele se 
rezema roada lanurilor şi momeala 
cumpărătorului. 

— Brațe, poate că vrei să spui?... Că sufletele nu 
te interesează pe dumneata, cum nu-l interesează 
nici pe cel care vinde, nici pe cel care cumpără. 

— Brațe, coane lordache! recunoaște misitul, 
clă- tinînd drojdia de cafea pe fundul ceştii și 
aşteptîind-o să se limpezească, pentru ultima 
sorbitură. 

Stăpînul Zapodiei, care cunoștea toate moșiile 
din Moldova pe degete, îşi cumpănea răspunsul 
după o chibzuită gîndire; apoi nu-și putea opri o 
mirare. 

— Şi cum se face de ai ajuns dumneata, de-aici 
din București, să cauţi cumpărător pentru o moşie 
din Moldova noastră? 

Misitul îşi netezea barba neagră, cu oarecare or- 
goliu profesional: 

— Asta-i datoria noastră, domnule senator și 
cucoane Iordache. Așa-s vremurile!... Unii vînd, 
alții cumpără... Noi, ce păzim? Eu am plecat de 
copil din Moldova, coane Iordache, dar tot cu 
Moldova unde-am deschis ochii țiu... 

— Frumos ţii... Cu ochii deschişi, pe cei care au 
ajuns la aman să vîndă! 


310 


— Fiecare cu rostul lui pe lume, coane 
Iordache... Ce? Eu îi fac să vîndă? Eu îi caut pe 
vînzători?... Ei mă caută pe mine... Am... 

Din buzunarul de la piept, misitul scotea un 
carnet slinos şi ferfenițit, cu scoarțele de mușama, 
şi îl deschidea pe masa de marmoră, mărturie: 

— „am aici, coane Iordache, șaptesprezece 
moşii din Moldova, patru din Muntenia, tot patru 
din Oltenia, una din Dobrogea... Unele cu sarcini la 
credit, altele cu ipoteci rangul unul și doi, altele 
curate... Și mai am de trei ori pe atîtea, moșii de 
arendat, contracte care expiră la primăvară și la 
toamna viitoare. Am și două moşii de minori, cu 
epitropi. Asta-i cea mai bună afacere! Pot spune 
că-i o pomană. 

Iordache Cumpătă se uita pe geam, în strada 
care începea să se populeze, cu ochii lui albaștri şi 
blajini învăluiţi de-o tristă uimire: 

— Cum s-arată a fi, în condicuța dumitale are să 
intre încetul cu încetul, toată Țara Romînească... 

— Toată nu, coane Iordache. 

— Să zic jumătate, atunci. 

— Nici jumătate, coane lordache! Mai las să 
trăiască șI alții... Să isprăvesc eu cu bine, numai 
afacerile pe care le am eu aicea şi-mi ajunge... Pot 
să mă retrag la pensie... Două fete am măritat, cu 
ajutorul lui Dumnezeu; una așteaptă cu zestrea 
pusă la bancă; băiete iese mîine-poimîine doctor... 

Alesul marilor stăpînitori de pămînturi din 
ținutul de Neamţ se gîndea că în afară de feciorul 
care avea să iasă şi el mîine-poimiine doctor, 
ceilalți puţină burcurie îi pregătesc. Întîrziau prin 
şcoli, prin vagi Academii şi Universităţi, aşteptînd 
poate să închidă şi el ochii, ca moșia să intre în 
carnetele misiților, pe lista lor cea neagră. 

Pînă atunci, toţi, tot din mana Zapodiei trăiau. 
Nici nu le trecea prin cuget că vreodată izvorul s- 
ar putea istovi. Şi aceasta se petrece în dreapta şi 
în stînga lui, cu toate odraslele stăpînitorilor de 


311 


pămînturi pe care-i cunoştea el. Atunci cum vînd? 
De ce vînd, se- cătuindu-și singuri izvorul, din 
care, de bine, de rău, se îndestulau? 

— Un lucru nu-l pricep şi mă miră! rostea într- 
un tîrziu, mai mult pentru, sine, uitîndu-se mai 
departe pe geam, în stradă unde prindeau să se 
vînture bir- jile, trăsurile de casă, cupeurile 
înalţilor demnitari 


312 


care plecau la slujbe. Un lucru mă miră... Cum 
frate? Anul a fost bun cum nu s-a mai văzut de la 
optzeci şi opt, optzeci şi nouă, cînd am mai 
pomenit eu zece chile la falce. Toţi au scăpat, să 
răsufle de datorii. Și toți vînd, vind şi 
înstrăinează... Ce-i sileşte? 

Era rîndul misitului de pămînt să nu mai 
înțeleagă el asemenea mirare. Toate se înfățișau 
foarte simplu: 

— Coane Iordache, an bun înseamnă parale... 
Excedent, ca în bugetul domnului ministru de 
finanțe Take Ionescu, gură de aur şi visterie de 
aur... Ban ieftin şi mult!... Banul caută plasament. 
Nu poate sta în lada de fier, să mucezească. Nu-i 
vin de Cotnar, s-așştepte vechime... An bun 
înseamnă cumpărători pe care-i scot paralele din 
casă... Mai un arendaș aici, mai un vechil deştept 
care s-a înstărit dincolo, mai un administrator de 
pe moșia unui boier de la Paris, mai un proprietar 
mititel și proaspăt, care a prins chiag şi gust să se- 
ntindă... Lumea se primeneşte!... 

— Urît se mai primenește! 

— Urît, frumos, asta n-o ştiu. Ce treabă am eu să 
ştiu? Lumea se primenește. Asta știu! Aşa că de 
cumpărători, slavă Domnului!... lar  unde-s 
cumpărători, îndată iese şi vînzătorul.... Unul s-a 
săturat de sate cu gloduri şi hîrtoape; îi place 
acuma orașul. Altul nu mai vrea să se mai întoarcă 
de ta Paris... Mai joacă o carte... Mai cheltuieşte cu 
o cucoană frumoasă, care are nevoie de blănuri 
scumpe, că vine iarna; şi de cercei cu briliante, că 
încep reprezentațiile de teatru... Cum să steie o 
femeie frumoasă în lojă, fără altă rochie nouă de la 
Paris şi fără de briliante, în ureche şi pe degete, și 
la gât, și în păr?... Aşa că îndată ce s-a auzit de preț 
bun pentru pămînt, îndată ce s-a auzit că-s parale 
de luat de-a gata, gata-i şi vînzătorul... Ai văzut 
mata, coane Iordache, om să steie cu undița pe 


313 


marginea apei şi să nu-i cadă nimic în cîrlig?... 
Undiţa, pentru asta este... 
— Şi undiţa-i la dumneata, cum s-ar spune? 
— La mine, şi la altul... 


314 


După asemenea popas, între asemenea 
comeseni, în lipsa altora mai puțin matinali, 
Iordache Cumpătă pornea la vreun minister, cu 
vreo petiție a localnicilor din ţinutul său. 

Și iar se uita la ceas. 

La ceasornicul din buzunar, la pendulele 
birourilor din minister, la orologiile de la palat, de 
la Bulevard, de la Independenţa. Ziua se tîra 
leneşă ca un melc. Și n-avea cu ce să şi-o umple, 
pînă la şedinţa de după- amiază a Senatului, unde 
se prezenta cu o punctualitate de școlar 
sîrguineios, fiind omul datoriilor împlinite. 

Zarva înfrigurată a străzii nu străbătea pînă la 
el. Îi era străină, măcar că de mulţi ani capitala n-a 
cunoscut mai ațițate pricini de neastîmpăr şi de 
fierbere. 

Recolta mănoasă a anului jubilar, după nemai- 
pomenita recoltă a anului trecut, răspundea în 
deverul prăvăliilor şi în năvala provincialilor. 
Vitrinele își înnoiau faţa la fiecare două-trei zile. 
Gemeau hotelurile şi restaurantele, berăriile 
forfoteau și cafenelele, de lume gureșă, grăbită să- 
şi istovească banii cu nesaţii de mineri californieni 
care au scăpat la filonul de aur. Se anunța 
deschiderea altor cafenele şi berării jubilare, 
inaugurarea altor varieteuri și teatre. 

Pentru cei care nu se avîntau să bată drumul 
Parisului, trimitea Parisul mărfuri și sucursale, 
trupe de teatru, cîntăreți, dansatori, ultimul model 
de pălărie, ultimul desen de cravată, ultimul 
parfum. 

lar dezbinările takiștilor și cantacuziniștilor din 
guvern, cu lupta dintre beizadele și oamenii 
proaspeţi ai grăbitelor vremi, răspundeau în altfel 
de neastîmpăr: o asmuţire nemaipomenită de 
ambiţii, de uneltiri, de tîrguieli și de fantastice 
zvonuri. Mai trecea un stilp al vechilor 
conservatori, la Tăkiță gură de aur, cum îl numeau 
gazetele pe ministrul finanțelor şi al excedentelor, 


315 


îngreuind astfel balanța de partea celor care 
primeneau țara. Mai capitula alt suflet şovăielnic, 
boier scăpătat, cu datorii și familie 


316 


grea. Se mai punea la cale trecerea unei 
organizații judeţene, cu steagul închinat. Bătea un 
vînt putred, în care au dospit toate poftele. 

Boala sărbătoritului suveran era în fiecare zi 
prilej de  născociri atotştiutoare, garantate, 
băgîndu-l în pămînt înainte de vreme, 
răstălmăcind la Capşa, la Cameră, la Senat, în 
gazete, comunicatele medicale; întreținînd vechea 
atmosferă cunoscută Bucureştilor din vremea 
fanariotă, cînd boierimea și curtenii pregăteau 
zaveră mare de schimbarea Domniei cu ochii la 
hogeagurile palatului, să vadă dacă mai iese fum 
ori nu din iatacul voievodului muribund. 

Pe scările palatului de azi, portarul cu lungă 
haină argintată şi cu barba de vlădică nu mai 
deschidea ușa la nici o audienţă. La căpătiiul 
bolnavului, veghea soața sa cu părul alb, care 
trimetea în zadar gazetelor un articol liniștitor, 
semnat romantic: doctorul Car- men-Sylva — 
după ce semnase cu același pseudonim 
nenumărate cărți de literatură mălăiață şi 
siropoasă. 

Venerabilul Președinte al consiliului a deschis 
Camerele, citind mesagiul regal alcătuit de 
dușmanul său de moarte, Take Ionescu, ministrul 
Finanțelor, unde se pomenea tocmai despre 
aceste finanţe „din cele mai înfloritoare. Socotelile 
anului 1905—1906 s-au încheiat cu un excedent 
de peste 43 milioane și încasările din cele şapte 
luni ale anului 1906—1907, întrec cu 14 milioane 
şi jumătate pe cele din anul trecut...” Deci toate se 
petreceau cum nu se poate mai fericit, în cea mai 
fericită ţară a excedentelor. 

Într-un birt singuratec și gospodăresc, lordache 
Cumpătă citea în gazeta din acea zi discursul rostit 
de către suverană şi principii moştenitori, la închi- 
derea Expoziţiei Jubilare. A început de la capăt, un 
anumit pasagiu focos, după datina excelenţei sale 
Jean  Lahovary, ministrul Agriculturii şi 


317 


Domeniilor: „Mai ales pentru țăranii care au venit 
din colțurile cele mai depărtate ale ţării, şi dintre 
care mulți pentru întîia oară vedeau capitala, și 
intrau în contact cu minunile civilizației moderne, 
impresia va fi salutară și 


318 


trainică. Ei au dus în satele lor o concepție mai 
largă a vieții unui popor, o noţiune mai precisă a 
statului din care fac parte, a neamului din care se 
trag, şi, trecînd peste orizontul mărginit al satului 
natal, în conştiinţa lor se va întări ideea patriei 
celei mari, cu un trecut glorios, cu un viitor 
strălucit!...” 

— Cum, frate? a gîndit lordache Cumpătă, glă- 
suindu-și cugetul tare, ca bătrînii. Cum poate 
spune una ca asta?... Să-l întreb pe Toader Gliga al 
meu, despre impresia salutară și trainică... Şi încă 
Jean Lahovary e unul dintre cei mai deştepţi și mai 
de ispravă oameni din guvern!... Hm! Aista-i tîrgul 
orbilor şi asta-i țara surzilor!... 

— Aţi dorit ceva? a întrebat chelnerul, ploconin- 
du-se înaintea domnului senator, care le onora 
atît de statornic modestul lor birt. 

— Nimic!... Aştept cafeaua şi plata... 

Un ţțigănuş leoarcă de apă, desculț şi cu 
pantalonii suflecaţi, făcea ocolul meselor, cu ediția 
proaspătă a gazetelor de după-amiază: 

— Poftiți Hadevărul, ediţia!... Marele deseurs a 
domnului menistrului Lahovarului!... 

— Fugi de-aici, să nu te-aud cu el! se supără 
Iordache Cumpătă. 

Și iarăşi s-a uitat la ceas. În sfirşit minutarele se 
apropiau de sorocul ședinței. A plătit, a ieşit prin 
ploaie, a oprit o birjă cu poclitul ridicat şi, urcînd, 
a dat glas răzbit, ca pe cîmpurile sale: 

— Unde-apuci, bre? Hăisa, bre! Hăisa, la Senat... 


2 


La Senat, parlamentarii în păr, senatori şi 
deputați, multă lume străină, foială de ziariști. Se 
anunţase că va lua cuvînt Premierul, răspunzînd la 
o perfidă lucrătură a taberei takiste, pe care şi-o 
luase asupra sa în ajun un orator al opoziţiei. 


319 


Cantacuziniştii veneau să asiste la o execuţie a 
intriganților; takiștii la o catastrofă a beizadelelor; 
opoziţia la cine ştie ce încurcare de ițe care să pro- 
voace o criză pe banca ministerială; ceilalți se 
mulțumeau să asiste la încă un spectacol jubilar, 
ca luptele romane de la arenele abia răposatei 
expoziții. 

În aşteptare, la mesele bufetului, grupuri- 
grupuri îşi împărtășeau cele mai proaspete 
zvonuri ale zilei și ultimile biîrfeli, cu jerbe de 
zeflemele, de cuvinte de duh, de anecdote, de 
paradoxe, de aluzii subțiri. 

Jack Medoveanu, care era deputat și se abătuse 
pe-acolo, numai ca să-și întilnească un prieten, 
scos din răbdări, luase la forfecat un gazetăraș 
obraznic cu unii și umil cu alţii, după om şi 
împrejurări. Sub privirea lui rece, acerbul 
pamfletar lepădase ţigara din gură şi zîmbea 
milog: 

— Vă enervaţi inutil, domnule Medoveanu... Nu 
v-am atacat personal; am atacat un principiu... 

— Atât ar mai trebui, să mă ataci și personal! 
zbori pe fereastră, băiatule! 

— Nu uitaţi, domnule deputat, că scriu la un ziar 
democrat și că libertatea presei e sacră... Am 
discutat ideile dumneavoastră, prin prizma 
principiilor democrate pe care le apără ziarul 
nostru democrat... 

— Bine, băiatule! Cînd o fi țara aceasta la 
cheremul democraţiei dumitale, atunci vei veni 
dumneata în locul meu să reprezinţi țara... Pînă 
atunci, nu mi te băga în suflet... Nu mă confunda cu 
Take și cu Bă- dărău... Mai plimbă-te pe culoare. 

— Dar ce avuși cu dînsul, monșerrr? întrebă 
Laurențiu Sarandă, pipăind o havană și ascultînd 
la ureche, cu plăcere, sunetul moale al foilor. E un 
băiat gentil şi cu idei foarte moderne. Tocmai tu, 
Jack, campion al civilizației occidentale, să-l 
maltratezi!... Ce-avuși cu el? 


320 


— Ce pot să am cu ăsta? răspunse cu o întrebare 
Jack Medoveanu, ridicînd cu două degete din 
gunoiul scrumierei un muc de ţigară și lepădîndu-l 
îndărăt. 


321 


Ce pot să am cu mucurile de idei, culese din 
scuipătorile democrației apusene? 

— Atunci de ce l-ai rrrepezit? Ne face unele ser- 
vicii preţioase. 

— Plătite! Mersi! Nu plătesc!... Lasă să-i plă- 
tească Take din excedentele lui bugetare... Pe 
mine să mă slăbească... Să se spele pe dinți, atît îi 
cer!... Să nu-mi sufle în nas duhoarea lui, sub 
cuvînt că-i parfumul democraţiei. 

Laurenţiu Sarandă a vrut să mai rostească o 
vorbă întru apărarea pamfletarului democrat, 
care nu se spală pe dinți. A tăcut însă. Se ivise 
Premierul, la brațul unui om de casă, voinic, 
arătos şi sever. 

Se deschisese o pîrtie largă, lăsîndu-i să treacă. 

Președintele Consiliului discuta foarte 
preocupat, cu barbetele albe şi lungi frumos 
pieptănate, cu părul alb despărțit în cărare: figură 
impozantă de bătrîn, care purta în stema familiei 
blazonul porfirogeneților bizantini și al casei de 
Valois. 

Discuta grav, gesticula cu o mînă, părea adîncit 
în teribile probleme de stat, nu mai zărea pe 
nimeni și nu ridica ochii să răspundă la saluturi, 
dar nu se despărțea de brațul care-l ţinea din 
scurt. Comedia nu mai avea pe cine să înșele. 
Venerabilul şef al partidului conservator şi al 
guvernului pătimea de o ciudată sminteală 
locomotorie. Picioarele odată pornite îl duceau 
razna, după pofta lor, în linie dreaptă; încît înainte 
de a conduce partidul boieresc și ţara, avea el 
nevoie de un cîrmaci, ca un prunc, care nu poate 
scăpa în stradă fără protecția guvernantei. 

Jack Medoveanu l-a privit din urmă și a rostit, 
bombîndu-și în vesta gri de fantezie pieptul 
robust: 

— În definitiv, poate că individul de adineaori 
avea dreptate, cu democraţia sa... În mîinile cui 
sînt destinele țării?... Prin rotaţie!... Cînd Nababul, 


322 


pe care-l duc picioarele unde nici nu gîndește 
capul... Dacă-l scapă Neniţescu de brat, e în stare 
să meargă direct pînă la Vladivostok!... Cînd Mitiţă 
Sturza, cu degetul lui magnetic și cu mania 
pravoslavnică de pupă- 


323 


mîna, pupă-icoane, pupă-talpa... Am citit o depeșă 
că ar fi fost primit ieri în audientă, la sultan, la 
Constantinopol. Pariez că a pupat papucii 
sultanului, mîna vizirului şi dacă nu l-aş ști pudic, 
şalvarii cadînelor din harem... Aceștia fac cu rîndul 
la rotativa guvernamentală, în loc să se 
odihnească într-un azil și să joace tabinet sub 
supravegherea gardienilor!... lar cînd nu sînt 
dînşii, e Petrache Carp, cu faimosul său manşon. 
Cel puţin, făcînd abstracție de originalitățile și 
paradoxele sale, îi rămîne inteligenta mai tînără 
decît a noastră, a tuturor. 

— Înclini spre dînsul? întrebă Laurentiu 
Sarandă, bănuitor, ca după moravurile unui timp 
cînd trecerile dintr-o tabără în alta se săvîrșeau 
prin surpriză, peste noapte. Răspunde, 
traditorrre! Traditorrre.!... 

— Nu înclin spre nimeni. Sînt un om liber... Ca 
prietenul acesta al nostru mai în vîrstă, domnul 
Iordache Cumpătă, care tace, surîde în barba sa 
lată şi ne judecă... 

Iordache Cumpătă a protestat moale: 

— Cum, frate, cum să vă judec? Ce cădere am 
eu?... 

— Căderea omului care îşi îndeplineşte o 
misiune pe pămînt... Cultivi cîmpul, îţi creşti 
copiii... Pe cînd noi?... Trăim o viată de diletanți... 
Buni la toate și buni de nimic... 

— Eu sînt un om de la ţară!... dădu Iordache 
Cumpătă, aceste elogii, pe socoteala obirşiei şi 
îndeletnicirilor sale. 

— Vii de la ţearrră? voi să afle Laurentiu 
Sarandă. Ei, ce spun ţerrranii, monșer? 

— Spun multe, dar nu bune, coane Laurentiu. 

Laurentiu Sarandă a scos ţigara din gură, 
lărgind ochii a sinceră surpriză: 

— Dar ce mai vorrr, monșer? An excepţional! 
Recoltă excepțională!... 


324 


— An bun şi recoltă excepțională pentru noi, cu 
pămînturile, coane Laurenţiu. Pentru dînșii, a 
însemnat muncă mai multă și corvezi mai grele... 

— l-a plimbat guvernul la Expoziţie... Ce mai 
vor? 

— Rău i-a plimbat, coane Laurenţiu. l-a plimbat 
ca să le deschidă ochii și să-i pună pe gînduri. Se 
mişcă ceva la sate... 

— Ce poate să se mişte, monșşerrr? Şi pentru 
ce?... N-ai ascultat conținutul mesagiului regal? 
Guvernul pregăteşte asigurarea vitelor... 

— Pe care nu le are țăranul. 

— Cum nu le are? 

— Tot din document oficial se vede că nu le are. 
Dintr-o numărătoare oficială... De la şaizeci şi 
patru pînă acuma, numărul vitelor ţărăneşti s-a 
înjumătăţit... Ca să nu mai pomenim de rasa lor, 
care s-a corcit şi s-a ticăloşit, s-a-nchircit, de ţi-e 
milă să te uiţi la niște mîțe înhămate la căruţe și 
înjugate la plug. 

— Exagerezi, monşerrr!... Pe urmă, uiţi încă un 
punct important din mesagiul regal!... Guvernul va 
preparrra o lege pentru a ușura obştiilor sătești 
condiţiile cu care statul să le poată arenda moşiile 
sale. E o dorrrință expresă a regelui. Ce mai vorrr? 

— Vor mai mult pămînt și mai puţine legi, coane 
Laurenţiu. 

— Dar vorbeşti ca Stere, ca Haret, ca lorga, 
Gherea, monșerrr!... se aprinse Laurenţiu Sarandă, 
frămîntîindu-se pe scaun. Cum poți să faci 
asemenea declarrraţii, dumneata marrre 
proprietar? Vorbeşti ca fleacul de adineaori, pe 
care l-a luat Jack la rost! 

— Este o diferenţă! luă aminte Jack Medoveanu. 
Fleacul de adineaori flecărea ca să flecărească. Îşi 
făcea meseria... Uneori, impresia domnului 
Cumpătă o am și eu. Nu privim destul de serios 
situația clasei țărănești şi ne subminăm astfel 
clasa noastră... Poate că ar trebui să dăm extindere 


325 


ideilor din cartea pe care-a scris-o ginerele 
domniei sale, prietenul meu de la Paris, Dimitrie 
Petreanu... Sînt o sumă de soluţii practice, pentru 
ameliorarea micii  agriculturi și pentru 
ameliorarea marii agriculturi... 

Laurenţiu Sarandă, care-şi risipise jumătate din 
averea sa și din zestrea soţiei în neizbutite inovații 
agricole, încuviinţă cu elan: 

— Bine spus, monşerrr!... Dimitrie Petreanu e 
ginerele dumitale, iubite Cumpătă?... Dar te felicit! 
N-aveam idee. A scris o carte excelentă, un 
adevărat catehism al plugarrului!... Să obținem un 
fond de la Jean, de la Grigore, pentru o ediție 
populară, s-o difuzăm la sate, să inaugurăm o 
errră nouă... la tu inițiativa, Jack!... lubite Cumpătă, 
mi se pare mie ori nu ești entuziasmat deloc? 

Iordache Cumpătă vorbi lat: 

— laca nu! 

— Nu se potriveşte practica dumitale cu ideile 
din carte? 

— Nici nu mă gîndesc la una ca asta. Ginerele 
meu e om de învățătură, umblat prin lume, cu 
mintea deschisă la schimbările şi îmbunătățirile 
de aiurea. Om ca dumneata, coane Laurenţiu, şi ca 
domnul Medoveanu!... Ce scrie el acolo bine scrie... 
Dar nu-i carte pentru țărani... Ca să trimiţi 
asemenea carte la sate, mai întîi se cere ca acele 
sate să ştie a ceti... Şi nu știu. Asta-i una! A doua-i 
că în învăţăturile de acolo se spune cum și cînd să 
ari la vreme, cum și cînd să prăşeşti şi să seceri la 
vreme, cum și cînd să culegi rodul cîmpului la 
vreme. Se mai spune cum să îngrași pămîntul şi 
cum să-l lași să se odihnească... Tare bune 
învăţături!... Numai că țăranul nostru n-are ce 
pămînt să îngraşe şi să-l lase la odihnă. N-are de 
loc!... N-are nici vremea cînd să are, să samene, să 
prăşească şi să secere, după frumoasa învățătură 
din carte... Nu-i lăsăm noi vremea asta; nu i-o lasă 
vechilii și arendașii, cînd noi stăm aicia să facem și 


326 


să desfacem legi... De ce să n-o spunem cinstit?... 
Încît deocamdată, nu de carte pentru plugărie au 
nevoie  sărmanii satului. De pămînt, coane 
Laurenţiu! Şi de-o cît mai grabnică întocmire 
omenoasă a învoielilor agricole. Robie pecetluită 
de legi și de regulamente; de legile și 
regulamentele noastre!... Au și dînşii drept la 
pămînt, adică la viaţă, fiindcă pămîntul e viața 
lor... 


327 


— Vorbeşti ca un instigator de-ai lui Harrret, iu- 
bite Cumpătă. 

— Atunci și sfinta Evanghelie samănă instigaţie 
la sate. Că după sfinta Evanghelie, iară nu după 
îndemnurile lui Spiru Haret își cere și țăranul 
dreptate și partea lui la viaţă... 

— Monşerrr! Evanghelia recomandă 
resemnare! 

— Ştiu! zîmbi blajin Iordache Cumpătă. Sfînta 
Evanghelie e de partea noastră... Îi mîngîie pe cei 
lipsiți de bunurile pămîntești, făgăduindu-le 
răsplată răbdării în ceruri... Dînşii s-aştepte viața 
viitoare, iară noi să ne îndestulăm cu astalaltă, 
pămîntească... Așa  tălmăceşti dumneata 
Evanghelia? 

— Mmm! se codi să răspundă Laurenţiu 
Sarandă. În Evanghelie se află cîte un pasagiu 
convenabil pentru fiecare. Am degenerat cu 
discuţia la interpretări teologale, ca Mitiţă Sturza... 
Să ne întoarcem la întrebarea mea... În concluzie, 
dumneata crezi așadar că ţerrranul are motiv să 
fie nemulțumit, chiar după asemenea an agricol 
excepțional? 

— Are zeci de motive, coane Laurenţiu. Noi 
pierdem vremea vorbind ca fariseii aici și 
amăgindu-ne cu legi, pe care noi le facem şi noi le 
votăm... Dincolo de halta Chitilei, mai este altă 
țară... Gîndește și dumneata cum ajung legile la cei 
din bîrloguri şi ce mai rămîn din ele, chiar cînd nu- 
s așa de netrebnice cum îs roadele lor... Gîndeşte 
cine le aplică şi într-al cui folos le aplică... 

— Exagerezi, monşerrr! Nu mai rămîne decît să 
te văd cot la cot cu Haret... Sau poate te-a convertit 
Stere, ca să cazi din lac în puț?... Hai? Eşti inde- 
pendent, dar independent cam liberrral? Și încă li- 
berrral generrros.|... 

lordache Cumpătă a socotit de prisos să 
răspundă. 


328 


Era departe de mania bănuitoare a colegului de 
Senat, căruia i se năzăreau numai transfugi, trădă- 
tori, mărunte şi deşarte mașinaţiuni politice. Ochii 
lui albaștri și bătrîni vedeau ca într-o perdea de 
negură o lume despre a cărei ființă nimic nu 
pătrundea pînă aici. 


329 


Vedea norodul colibelor de unde venea el. Și alt 
norod, al colibelor din Dărmăneşti, din Stănişoara, 
din Prigoreni, din Tîrnăuca, din zeci și zeci, din 
sute de alte sate, unde în ceasul aceia începe a se 
lăsa amurgul turbure și toți intră în vizuini. Plouă 
mocnit afară, latră un cîine, scîrțiie un car 
întîrziat, mugește o vită fără culcuş, miroasă a 
fum... În întunericul de acolo fără opaiț, Doamne, 
ce deznădăjduită răfuială clocesc pentru dreptatea 
lor, Doamne? 

Jack Medoveanu, cu degetul prins în buzunarul 
de sus al vestei, rezemat de spătarul scaunului, 
drept, voinic, musculos, elegant în costumul 
bleumarin de stofă englezească, de-o tinereţe 
insolentă pe care n-o biruiau anii, privea la 
altceva, cu alte gînduri. 

Cuvintele bătrînului din ţinutul de Neamţ lucrau 
în el, măcar pentru scurtă durată, superficial, ca 
într-un om care începea multe cu entuziasm și 
dezinteresare, fără cuvenita răbdare să le ducă la 
capăt. Se uita la reprezentanţii clasei sale, 
cenzitare: gîrbovi cu bărbi și favorite mucegăite, 
chelii brobonite de sudoare, moşnegi slabi în 
bălămăli, umblind  gelatinoși printre mese, 
moțăind pe scaune, vorbind fonf şi gargarisind 
cîte un hohot de rîs sinistru în danturile falșe. 
Tristă galerie! Lugubră galerie! Moaşte şi arătări 
de strigoi, în ţintirime... 

ÎI încercau hotărîri nelămurite: poate să 
înjghebe un grup inimos la Cameră în afară de 
partide, pentru a curma cu fățărnicia legilor care 
împilau țăranii sub cuvînt că le ușurează soarta, 
poate să lărgească și să sprijine gruparea celor 
cîțiva senatori de aci, Co- drescu, Georogeanu, 
Economu, Colibășianu, Pleșo- ianu, Cumpătă, care 
tot aşa, dincolo de partide, se străduiau cu 
timiditate să pună la cale un proiect, pentru a 
arenda sătenilor moșiile statului și ale așe- 
zămintelor. Erau izolaţi, nu-i lua nimeni prea în 


330 


serios; cu sprijinul și cu legăturile lui, de îndată 
inițiativa înăbușită în indiferență ar izbucni cu 
vâlvă. Îl ispitea asemenea faptă, nu din milă pentru 
obijduiţi ori din vreun calcul politic. Ci din nevoia 
de a mai 


331 


zădări încă o dată prejudecățile lumii sale, ca un 
sport, ca atîtea alte isprăvi bune şi rele, cu care îşi 
umplea viața, în care își risipea averea și de 
douăzeci de ani scandaliza capitala. L-ar fi 
mulțumit o singură recompensă: stupoarea, 
neputincioasa indignare, alarma  gîrbovilor 
mucigăiți, panica semănată în lugubra galerie de 
cadavre mumificate. Dar hotăririle vagi şi fugitive 
n-au avut cînd prinde consistență. Zbiîrniitul 
soneriei şi ușierii cu verigi de metal la gît vesteau 
deschiderea ședinței. 

Venerabilul Preşedinte de consiliu, purtat de 
braţ ca să nu apuce direcția spre Vladivostok, lua 
solemn loc pe banca ministerială, gata să spulbere 
netrebni- cile născociri, fără temei, care nu puteau 
turbura armonia celui mai omogen guvern, în anul 
celor mai pioase serbări jubiliare și în țara celor 
mai strălucite excedente bugetare. 

— Nu intri să-l asculți, monșerrr? întrebă 
Laurenţiu Sarandă, ridicîndu-se. 

— Am trecut de vîrsta cînd mă amuzam privind 
cum respiră mecanic, păpuşile de ceară, în 
vitrinele de panoptic... Garson, o maderă! 


3 


În seara aceleiași zile, Jack Medoveanu lepădă în 
mîna garderobierei paltonul căptușit cu mătasă, 
fularul alb, jobenul, bastonul cu mîner de galuchat, 
mănușile mototolite. 

Rămas în frac, nu-și aruncă ochii în oglindă. 

N-avea nevoie. 

Totul era turnat pe dînsul, ca în cea mai 
desăvîrșită gravură a jurnalelor de modă. 

A sprijinit cu o curtenie ironică brațul celebrei 
Lily  Demetriadis. A trecut printre mesele 
restaurantului de noapte, cu fruntea sus, zîmbitor, 
nestînjenit de privirile în care se amestecau 


332 


admiraţia, invidia, scandalizarea. Era însurat, avea 
fată de curînd măritată, avea părul argintiu — şi 
nu se sfia să apară la braţ cu 

asemenea femeie! 

Doi chelneri în frac şi Xavier, noul maître 
d'hâtel adus înadins de la Paris, de la Prunier, 
pentru clientela anului jubiliar, cu leafa unui 
preşedinte de Curte de Casaţie; îi deschideau calea 
spre estrada rezervată lîngă orchestră, cu flori pe 
masă şi butelii de şampanie în frapierele de argint. 

Un cor de şuşoteli a murmurat în dialectul 
franco- romiîn al locului și al publicului, exprimînd 
păreri deosebite: 

— C'est trop fort!! Miine o să ne-o aducă la 
masă, nebunul! 

— Ori ce-ai spune, toujours jolie?, Lilica noastră, 
sireaca! Heureux homme de posséder une telle 
femme! 

— ll est détraqué, ma parole! 

— Comment peut-il s'afficher avec o Lily Deme- 
triadis? 

— Ca, je me le demande! 

— Mais, ce n’est pas du nouveau, mon cher!... 
Tout ce qu'il fait c'est par orgueil!...3 Nu-l cunosc de 
ieri, de-alaltăieri... II n'a pas le gâut du vice. C'est du 
chiqué!.. Comme toujours il espère arracher l'ad- 
miration de ses semblables par le scandale!... 

— En tout cas, elle est épatante, rette femme-là! 

— Plutôt, cette grue-là... 


il E culmea! 
2 „„tot nostimă... 


3 Ferice de bărbatul care posedă o asemenea femeie! 

— E smintit, pe cuvîntul meu! 

— Cum poate să se afişeze cu o Lily Demetriadis? 

— Asta mă întreb şi eu! 

— Dar, nu e ceva nou, dragul meu! Tot ce face e numai din 
orgoliu!... 


333 


— Ne fais pas l'innocent! şi mărturiseşte că ai 
vrea să fii în locul lui Jack... 

— Bineînţeles şi cu milioanele lui... 

— Parbleu! 

Șușotelile însă, oricît de indignate, amuţeau 
cînd Jack Medoveanu își pleca privirea din treacăt, 
printre gene, de sus. 

Cei cu soțiile alături, se prefăceau foarte atenți 
la consultarea listei, ca să nu salute. Ceilalţi, care 
se aflau numai între bărbaţi, exagerau salutul 
admirativ. 

În urma femeii plutea ca o trenă parfumul 
violent; iar în această trenă, mai puţin glorioşi, 
Lily Demetriadis tîra după dînsa amicii lui Jack; 
doctorul Radu Strigolnița și deputatul Dincă 
Stoiculescu, Bombonel Asan și Mihail Tăut. 

Veneau cu toţii de la prima reprezentaţie a 
primului turneu de trupă pariziană. Jack 
Medoveanu i-a confiscat din sală. La capriciile lui 
nu exista împotrivire. S-au supus, însă mai la 
îndemînă s-ar fi simţit într-un salon separat, la 
adăpost de iscoada privirilor. 

Jack le-a indicat scaunele, imperativ: 

— Michel, tu aici, la dreapta lui Lily! Şi tu, Dincă, 
la stînga... 

Lily Demetriadis își dezbrăcă în mîinile lui 
Xavier mantoul alb, de hermină, cu o încetineală 
savantă şi voluptoasă. 

În rochia de teatru, larg decoltată, roz-pal, au 
sclipit toate luminile candelabrelor. Mai sclipeau 
ca într-o vitrină de bijutier, inelele și brățările, 
diadema din păr, cerceii, triplul colier de perle, la 
gît. 


1 Nu-i place viciul E o comedie! Ca întotdeauna speră să 
smulgă admirația semenilor săi prin scandal. 

— În orice caz e grozavă această femeie. 

— Mai curînd, această cocotă... 
— Nu face pe sfîntul... 


334 


— Are trei moşii pe dînsa numai în juvaiericale, 
mă tată! a exclamat naiv, în celălalt capăt al 
restaurantului, un provincial fascinat de 
scînteietoarele focuri. 

— Și mai are de vreo două ori pe-atitea în 
cutiile căptuşite cu pluș, acasă! l-a inițiat 
prietenul, bucu- reștean, care urmărea prin 
oglindă mișcările de pe estradă unde ținteau acum 
toate privirile. 

Femeia suridea suav cu cea mai delicioasă 
dantură din București și se uita peste capete cu 
ochii cei mai candizi: ochii în care nu se petrecea 
nimic. 


335 


— Nu vrei să stai lîngă mine, Jack? 

— Chiar tablourile celor mai delicați maiștri, 
cîștigă în perspectivă, de la distanţă! a răspuns 
sibilin și ironic, Jack Medoveanu. 

Ea a suris fără să priceapă, divin. 

Era într-adevăr frumoasă ca un tablou; dar ca 
un tablou pictat cu graţia fadă a lui Boucher, din 
culori dulci, de şerbet, din contururi vaporoase, 
din linii de-o moliciune catifelată, pentru capacul 
cutiilor de bomboane fondante. 

Nu ştia nimic, nu gîndea nimic, nu înțelegea 
nimic: surîdea divin. 

Şi ceea ce depășea înţelegerea altora, era 
destinul său pentru care nu făcuse și nu făcea 
nimic. 

— Asta s-o crezi tu! protestă provincialul, 
auzind din gura prietenului asemenea năzdrăvane 
păreri. Un pui de femeie care a scos din minţi pe 
atiția şi a tocat atîtea averi, trebuie să aibă un cap 
diavolesc, mă Georgică! 

— Aci, te înşeli. N-are nimic în cap. 

— Cum se explică atunci? 

— Am să-ți explic... 

Prietenul inițiat în tainele capitalei, s-a uitat o 
clipă la fostul coleg de şcoală, rămas să 
mucigăiască în provincie. Întîia oară îşi dădea 
seamă de distanța căscată între dînșii, în cîţiva ani. 

El venise în capitală, pospăia ceva gazetărie, co- 
cheta cu democraţia și cu poporanismul, legase 
cunoștinţi, trecea drept un băiat cu viitor. Cam 
tomnatec băiat, dar de viitor! 

Celălalt, era de pe acum un trecut. După doi ani 
de facultate se însurase cu o fată de podgorean. 
Lăsase Universitatea pentru podgorie. Se 
sălbătăcise şi dădea îndărăt. Cînd i-au crescut 
atîțtia peri? Niciodată n-a văzut el, pe-o suprafață 
atît de limitată ca a unui obraz omenesc, atîtea 
smocuri de păr: musteți stufoase, sprincene 
stufoase, negi cu păr, sub buza de jos alt smoc, pe 


336 


care vizitiii îl numesc muscă. Ochelari cu șnur 
gros, cărarea adusă pe frunte, gulerul larg 


337 


să încapă trei degete între gît şi ştaiful călcat de 
spălătoreasă, acasă, la vie, fără lustru. Hotăriît, 
fostul coleg dădea vertiginos îndărăt!... 

lar el, avînd darul de a istorisi cu patos și vervă, 
își exagera însușirile de şuetar, ca să-și epateze 
prietenul: 

— Să-ţi iau istoria de la început şi să te scutesc 
de numele unora și altora... Ție n-or să-ți spună 
nimic! De altfel, nici nu mai au vreo importanţă... 
Aparţin trecutului... Imaginează-ţi o fată de 
cîrciumar, cu oarecare stare, din cartierul 
Foişorului de foc... Fată curăţțică, nostimă, 
prostuță, cu patru clase primare... La cincisprezece 
ani îi apare Făt-Frumos, sub chipul unui ofițer de 
cavalerie... Cum putea să reziste?... Fuge la 
superbul cavalerist. De la ofițer, după trei luni, 
fuge la un fecior de bancher. De la feciorul de 
bancher, trece la un bancher sadea... Acesta e 
primul capitol... lar de atunci, şi-o smulg unul 
altuia, mari proprietari şi odraslele lor, proaspeţi 
petroliști şi furnizori ai armatei, moștenitori din 
os domnesc și foști administratori îmbogățiți din 
falimentul stăpînilor, bătrîni ramoliți şi candidați 
la consiliile judiciare, băiețaşi abia scăpaţi de sub 
epitropie... 

— Dar de unde-i găseşte, mă Georgică, mă? se 
miră  podgoreanul  îngrijind de paharul 
prietenului. 

Celălalt a sorbit vinul, a făcut semn chelnerului 
să Schimbe altă sticlă în răcitoare (plătea 
provincialul), a privit zîmbind la smocurile de păr 
de pe figura fostului coleg şi a răspuns, după o 
calculată pauză: 

— Nu-i caută și nu ea îi găsește, iubitule! Ăsta e 
hicul! Vin dînşii s-o caute... Toţi, pe câți ți i-am nu- 
mărat, toţi s-au ruinat pentru dînsa, au purtat-o în 
străinătate, au şlefuit-o, au stilat-o, i-au cumpărat 
casă, moșie, cupeuri, automobil, au instalat-o în 
mobile autentice de stil aduse direct de la Paris şi 


338 


plătite cît nu încasezi tu pe recolta din cinci ani, au 
încărcat-o cu bijuterii şi i-au importat, tot direct, 
din Rue de la Paix, toaletele cu duzina, într-un 
singur sezon, fiindcă nu poartă de trei ori aceeaşi 
rochie... 

— Şi ce face cu ele? se interesă nătîng 
podgorea- nul, cu gîndul la rochiile nevestei 
schimbate odată la trei ani. 

— Ce să facă? Le leapădă, le-aruncă, le dă cadou 
slugilor... În această privință e cea mai dezintere- 
sată femeie. Şi nu numai în aceasta. În toate 
privinţele!.. Nu există nici cea mai mică 
premeditare în cariera sa... Surîde, precum o văd 
prin oglindă... Suride şi toți se ruinează pentru 
suriîsul ei, într-un fel de întrecere, o contagiune de 
gelozii și de vanitate, o bolnavă supralicitare de 
vanitățţi, fără ca dînsa să arate nici o mirare și, aş 
putea spune, fără să participe direct la tot ce i se 
întîmplă... Le acceptă toate, pasivă, fiindcă toate-i 
vin de la sine... De ce s-ar osteni în vreun fet?... Se 
osteneşte vanitatea bărbaților pentru dînsa... Să 
şi-o răpească unul altuia, să-l înlăture unul pe 
altul, să-i aparțină lui în văzul și în ştiinţa Bucu- 
reştilor... O concurenţă între masculi care durează 
de zece ani. Ea ronţăie averile unora și altora, cu 
inocența fetiţei care crănțănea bomboanele 
sticloase din rafturile prăvăliei părintești, cînd kir 
Sotir Dumitrakis cinstea jumătăţile de tulburel cu 
mușteriii. Ronţăie şi surîde, cum o văd eu prin 
oglindă, cu cea mai adorabilă candoare... 

— Dacă-i așa cum o zugrăveşti tu, e ca o piază 
ieşită în calea omului, mă Georgică!... 

Prietenul bucureştean a răsucit piciorul cupei 
de cristal între degete, pe fața de masă. Pregătea o 
încheiere, care îi plăcea și lui, fiindcă se potrivea 
cu imaginea unui crepuscul de clasă. 

Îşi pipăi lavaliera, dregîndu-și glasul, apoi a dat 
drumul tiradei nu lipsită de o sinceră convingere: 


339 


— Eşti cam pe-aproape!... În începutul acesta de 
leat şi în sfîrșitul acesta al neamurilor de 
latifundiari, a răsărit ca un flagel inconştient de 
puterea rea din ea, grăbind surizător şi senin, 
stingerea încă a cîtorva vlăstare de boieri vechi şi 
de boieri noi!... La bătăile cu flori de la Nisa, de trei 
ani în șir, echipagiul ei cîştigă premiul întîi. Cum 
observi, a devenit întrucîtva 
o glorie națională, după chipul și asemănarea 
țării... N-am rămas mai prejos de Paris, măcar cu 
aceasta... Parisul are o Lyana de Pougys și la belle 
Otero! Noi o avem pe Lily Demetriadis!... Și le bate 
pe terenul lor, la dînsele acasă... Îi apare fotografia 
în ziarele pariziene, echipagiul împodobit cu flori; 
frumoasa, şarmanta moldo-valahă!... lar în timpul 
cît ea primeşte în gingaşele-i mîini cupa premiului 
întîi la bătăile cu flori; alături la Monte-Carlo, în 
fiecare din aceşti trei ani, alt companion îşi pierde 
ultimii pumni de napoleoni, dintr-o avere ștearsă 
cu paleta crupieriior de pe tabloul latifundiilor din 
Moldo- Valahia noastră... Nu-i flagel? Biciul lui 
Dumnezeu!... De fiecare dată, în trei ani, s-a întors 
singură în țară, după ce-a lichidat un om și o 
avere. N-a avut de așteptat nici douăzeci şi patru 
de ore. Îndată s-a înfățișat altul, să-i ofere viața şi 
averea. Nu-i caută. Nici nu-i trece prin cap aşa 
ceva. Vin singuri, cum sînt atrase insectele de 
florile carnivore... 

Comparaţia i-a plăcut. 

A repetat-o, după ce-a coborit paharul de la 
buze: 

— Aceasta-i, mă lancule! Ai auzit tu despre 
plantele  carnivore?... Undeva, la tropice, la 
ecuator, cam pe-acolo, sînt asemenea flori de 
culorile cele mai suave, cu parfumul cel mai suav 
şi cu mierea cea mai suavă în potir... Intră insecta? 
Gata! Se-nchide potirul, mormînt!... Mormîntul 
unei clase și al lumii pe care o vezi. Peste o 
jumătate de veac, peste un veac, cine dintre cei de- 


340 


atunci, vor mai putea să creadă cum a pierit 
această lume din jurul nostru?... Li s-ar părea 
basme, absurde  născociri!... Totuși imperiul 
roman, cît era el de puternic și de faimos, nu s-a 
dat gata, singur, în cincizeci de ani? Putred pe 
dinlăuntru, l-a suflat vîntul, parcă nici n-ar fi fost... 
Roma aroganților patricieni, a palatelor și a 
termelor, a piscinelor şi a amfiteatrelor; Roma lui 
Luculus, a rafinatelor banchete, a seducătoarelor 
curtizane cu şi mai rafinatele voluptăţi zugrăvite 
de Petronius, s-a pustiit prefăcută în ruini peste 
care creştea iarba. 


341 


Într-o jumătate de veac, nici o urmă din tot fastul 
familiilor cu titluri și privilegii nobilitare; din 
toată  fosforescenta acelei lumi intrată în 
descompunere... Cum a dispărut? Unde a 
dispărut? Ce mormînt a înghițit-o? La ce i-au 
folosit avertismentele lui Ju- venal și Marţial? 
Avertismentele lui Tacit?... Începuse a muri; iar 
convulsiile agoniei le confunda cu irezistibile 
revărsări de energie, de vitalitate, mai simțind şi 
nevoia să le ofere în spectacol. Și nici cînd a sfîrşit 
de murit nu-și dădu seama că murise. La fel cu 
proba de față şi cu ilustrele cadavre prezente... 
Citeşte istoria, amice, cînd termini treburile de la 
podgoria ta!... E mai pasionantă decît un roman 
senzaţional. 

Prietenul provincial, stăpînit de alte preocupări, 
şi-a sucit gâtul în ştaiful tare şi larg al gulerului, ca 
să privească mai îndelung la floarea carnivoră. Era 
un soț model, gospodar grijuliu, cumpănit la 
pungă; de şapte ani se trudea în economii cu 
nevasta să înjghebe capital pentru a cumpăra o vie 
vecină, de treizeci de pogoane, un chilipir; dar ca o 
nebunie contagioasă pătrundea și în el nebunia 
altora. Nu s-ar fi dat în lături de la potirul care se- 
nchide mormînt, chiar dac-ar fi să-și piardă 
nevastă, casă, vie, chilipirul podgoriei vecine, 
viaţa. Parcă toate nu mai aveau nici o însemnătate. 

Arcușul vioristului îi mergea la inimă. Mîna 
purtată la frunte, la obraz, a pipăit negii, smocurile 
de păr, șnurul ochelarilor. Ar fi vrut să le lepede 
toate ca pe o mască, să răsară deodată, de 
dedesubt, cu chipul studentului din anul cînd s-a 
logodit și era să-şi facă seamă pentru dînsul, fata 
unei tutungerițe amorezată nebună, cum n-a mai 
cunoscut el patimă de-atunci. 

Ștergîndu-și broboanele de nădușală, a întrebat: 

— O dăm pe şampanie? 

— Cum vrei... 

— Alege tu, mă Georgică. Și mai zi... 


342 


— Ce să mai zic? Am isprăvit toată povestea... O 
continuă viaţa... Priveşte şi înțelege!... Mai vino 
prin Bucureşti, să-ți istorisesc urmarea peste 
patru-cinci ani... 

— Adică Jack Medoveanu, pe care-l cunoaşte 
toată țara de om deștept... 

— Şi nebun! obiectă prietenul. 

— Bine... Şi nebun!... Adică un Jack Medoveanu, 
din singele Medovenilor de pe vremea lui Matei 
Basarab, cu averea lui și cu legăturile din lumea 
lui, la vîrsta lui, merge și el pe urmele celorlalți? 
Ca un Ca un... 

— Ca un guguștiuc, vrei să spui? îl ajută Geor- 
gică, punînd la contribuţie vocabularul mai 
pitoresc al capitalei. Ei bine, aci povestea se 
schimbă!.. La sfîrşitul iernii trecute, Jack 
Medoveanu a suflat-o din- tr-un capriciu, unui 
tinerel care-şi cheltuia zgomotos şi fanfaron o 
moştenire caldă încă... A fost pentru el o joacă... 
Aşa cum îl apucă într-un an cursele de cai, în altul 
colectele pentru războiul burilor din Transvaal 
sau automobilul... Și a fost o joacă mai crudă decît 
a bănuit-o... Tinerelul s-a împușcat teatral, pe 
scările ei, în clipa cînd scobora treptele să plece la 
plimbare, la Șosea... Se spune că Medoveanu l-a 
ridicat, l-a dus la spital, a asistat la agonia lui, a 
adunat toți medicii din Bucureşti, să-l scape... 
Inutil. Pînă seara a fost gata... Încă o musculiță la 
activul florii carnivore!... De atunci, nu mai 
înțeleg... Am pierdut firul... Pe Medoveanu, greu 
să-l priceapă cineva, unde merge şi unde are s-o 
sfîrşească... O ia, o lasă, se plimbă cu dînsa, iar nu 
se mai plimbă cu dînsa... Ce zici de şampanie? 
Roederer 18841... 

După efectul desăvirşit al povestirii, rîvnea 
acum și la autoritatea de fin cunoscător în vinuri, 
deşi a ales de pe listă butelia cea mai scumpă, fără 
vreun alt criteriu. Aștepta o entuziasmată 
încuviinţare. 


343 


Însă prietenul podgorean lăsase paharul 
neatins. 

— Zici că l-a ridicat Medoveanu şi l-a dus pe 
brațe?... întrebă cu un glas ciudat. Și ea ce-a făcut? 
Ce făcea?... L-a plîns?... 


344 


— De unde să ştiu eu? Ştii că ești curios! Asta-i 
poveste veche, mă lancule dragă... 

Pe obrazul lui lancu, invadat de negi cu păr și de 
alte smocuri de păr, se zugrăvise ca o mare deznă- 
dejde. Îl înțelegea prea bine pe tinerelul care s-a 
împușcat teatral, pe scările unde cobora Lily 
Deme- triadis. 

Ar fi vrut să se afle în locul tinerelului aceluia, 
să-l ridice Jack Medoveanu pe braţe şi să nu-l mai 
scape nici un medic din București. Cel puţin şi-ar fi 
dat moartea, după ce-a trăit cu adevărat o 
jumătate de an, o lună, o săptămînă, o noapte... Și 
în chipul cel mai netrebnic îi stăruia o singură 
amintire; cum îşi leapădă seara nevasta, bluza și 
rochia, juponul decolorat și cămașa cu subsuorile 
transpirate, după ce s-a întors din vie și a 
inspectat cotinețele păsărilor. Miroase a păsări, a 
cîini, a bucătărie, a sudoare... Are și ea un neg cu 
păr în obraz pe care şi-l tunde. Degeaba-l mai 
tunde! 

— Și ea s-a dus la mormîntul lui, i-a pus o 
floare? 

— Mă! Pentr-un podgorean, eşti slab la băutură, 
mă lancule... Te-a dat gata!... 

Iancu, podgoreanul cel cu gulerul larg și tare ca 
un ștaif, cu nenumărați negi păroşi şi nenumărate 
smocuri care nu-i lăsau trei centimetri de pieliță 
plivită în obraz, a zîmbit cu milă de prietenul 
bucu- reştean. 


4 


Lily Demetriadis surîdea serafic. 

Suridea celor auzite fără să le înțeleagă, sălii de 
restaurant și oglinzilor; lui Xavier, chelnerilor și 
bietului picol încremenit în extaz cu șervetul pe 
mînă. Suridea lui Jack Medoveanu din capătul 
opus al mesei și lui Todiraş, primul viorist, regele 


345 


balaoa- cheş al arcușului, care de cînd a intrat 
cînta cu ochii la dînsa, numai pentru dînsa, 
romanţele ei. 

Suridea tuturor şi neantului. 

„Mai ales neantului surîde!” — a gîndit Jack 
Medoveanu cu răceală, storcînd lămîie peste 
stridiile cărnoase de Ostanda, primul transport 
din acel an. 

A privit la ea; a privit la Mihai Tăut. 

Pe urmă, a coborit ochii la molusca vie, care se 
contracta în spasm gelatinos sub zeama acră de lă- 
miîie și pişcăturile piperului... Chipul viril, încă 
tînăr, frumos, precis sculptat, se desfigură într-o 
sclipire de răutăcioasă satisfacție. 

Era greu de lămurit dacă savurează convulsiile 
vietății de mare pe care se pregătea s-o deguste 
pal- pitînd încă, ori urmăreşte cu sarcasm, altă 
voluptate, mai enigmatică și mai crudă. 

— Ce e cu Michel? a întrebat Radu Strigolnița, 
doctorul. Nu-l mai recunosc!... De ce nu l-ai chemat 
lîngă noi? 

— Lasă-l în pace!... Probabil că mai face un 
roman. 

Jack  Medoveanu a vorbit cu aparentă 
indiferență, preocupat numai de duzina sa de 
stridii. 

Regreta însă că distanţa îl împiedică să audă ce 
poate îndruga atît de elegiac, în şoapte și suspine, 
un om care i se plîngea acum o lună jumătate că 
tot ce i-a rămas în viață, e numai cenușă, cenușă, 
cenușă... 

— Nilul! îngîna cu tremolo Mihai Tăut, 
sentimental ca un licean. Imaginezi, doamnă, ce-ar 
însemna o noapte pe Nil?... Aci, vîntul și ploaia de 
toamnă şi mizga urîtă pe străzi... Acolo albastrul 
de acuarelă al cerului!... Piramidele! Sfinxul care 
priveşte cu ochii lui de piatră, nisipul deșertului 
de şase mii de ani... 

— De şase mii de ani? 


346 


— Poate chiar de mai multe mii de ani... Poate 
de șapte... 

— De şapte mii de ani?... ciripi Lily din nou 
întrebarea, alintîndu-şi grațios cu degetul mic, 
lianele triplului colier de perle balansat în jurul 
gîtului, pe sînii larg decoltați. 

Mihai Tăut ezită o clipă, cu îndoială în 
precizările sale, cronologice. 

— Exact n-aş ști... De cinci? De şapte?... În orice 
caz, din epoca dinastiei a patra!... Cred că de cel 
puţin șase mii de ani... 

— Cum poate să fie ceva de șase mii de ani, cînd 
noi sîntem de abia în anul o mie nouă sute șase? 

A întrebat şi a suris. 

Mihai Tăut a tăcut dezarmat. Era o glumă?... Nu! 
Întrebase cu o adorabilă candoare. 

Dar în loc să-l descurajeze neantul din 
căpușorul divinei curtezane, în gînd, pentru el, îi 
asemuia lumina fragedă a dinţilor, cu albul 
mărgăritarelor de cîmp. 

Apoi a întrevăzut amar în oglinda din față cît de 
agresiv se reflectau becurile candelabrelor în 
chelia-i rotundă și lucie. Exact ca în globurile 
poleite pe dinlăuntru, din stilpii grădinilor cu 
trandafiri. Și într-un josnic dar irezistibil vertij de 
degradare, se pomeni invidiind abundența 
sistemului pilos al tuturor celorlalți muritori, 
începînd cu Dincă Stoiculescu, îndeosebi cu el. I- 
au trecut prin minte toate reclamele pomezilor 
capilare: „Eu, Anna Csilag și al meu, păr de 1 metru 
90... La calvitie n'a plus d'excuse!... Cet essai ne vous 
coûtera rien!1...” Ce l-a împiedecat să încerce? 
„Votre cuir chevelu crie famine comme une terre 
épuisée!” Ce l-a oprit să-l hrănească? 


1 Chelia nu mai are nici o scuză! Această încercare nu vă costă 
nimic! 
2 pielea capului dv. ţipă de foame ca un pămînt însetat. 

347 


Stupid, pînă acum un ceas, i se părea că viaţa n- 
are pentru ce să fie trăită. Cenușă, cenușă, 
cenușă... lar acum descoperea că o fericire 
nespusă și în care nu mai îndrăznea încă să spere, 
ar fi un voiaj cu Lily Demetriadis, în Egipt, valea 
Nilului, cataractele, ruinele templelor din Lucsor 
şi Karnak. Ce exclamațţii de-o delicioasă naivitate! 
Ce nopți albastre, alături de-o femeie fără 
pedanterie şi  erudiția confecționată din 
Baedeker!... Femeia în stare nativă, brută, pură... 

Împăca foarte bine aceste epitete, oricit de 
nepotrivit se învecinau între ele și oricît de străină 
era noțiunea purității, de trecutul şi viața femeii 
de-a- lături. 

— Nu mi-ai răspuns! insistă ea, cu același 
zîmbet, senin, lipsit de maliție. Mi se pare că îţi 
place să mă tachinezi, ca Jack... Numai pe el nu-l 
înţeleg, cînd vorbeşte serios şi cînd nu... Cum 
poate să fie Sfinxul dumitale de şase mii de ani, 
cînd noi sîntem în o mie nouă sute şase?... 

Dincă Stoiculescu, leventul, interveni săltîndu-şi 
cartilagiul proeminent al beregatei, ca mercurul 
ter-  mometrului cînd arată maximum de 
temperatură pe linioarele gradelor. Așa rîdea el. 
Cu mărul lui Adam ridicat la maximum, deasupra 
gulerului înalt ca o manșetă. 

Exulta de triumf. 

Prietenul îi mai dădea încă o ocazie de 
spirituale şarje, pe socoteala arhaicului său 
aspect: 

— Permite, doamnă, să explic eu ce-a vrut să 
spună Michel... Pretinde că Sfinxul şi piramidele 
Egiptului datează dinainte de Cristos, ca 
garderoba lui... De pe vremea dinastiei a patra... 
Mihai e prea modest!... Vestonul de pe el e ceva, 
ceva mai vechi decît Ram- ses... Mă mir că nu l-a 
expediat încă donaţie la British Museum.. Ar 
ocupa locul de onoare în galeriile preistorice, mult 
înainte de dinastia a patra!... 


348 


Mihai Tăut l-a străpuns c-o privire asasină. Într- 
adevăr, el era singurul la masă fără frac. Cu eterna 
sa haină de boemie și cu lavaliera rataţilor din 
Montmartre și Montparnasse, unde şi-a lăsat 
tinereţea și părul. 

Chiar Bombonel Asan, celălalt ostentativ boem 
din lumea și din generaţia lor, renunţase pentru o 
seară la surtucul negru cu tighel de sutaş şi la 
lavalieră; gîfiia astmatic acum sub platoșa 
scorțoasă a cămășşii de frac, lustruită cu 
spermanţetă La Falk, fiindcă nu mergea cu 
snobismul chiar pînă la afectarea lui Jack 


349 


şi a lui Alexandru Marghiloman, să-și trimită 
linge- ria la spălătoriile din Londra. 

Pe dînsul îl ierta. Pe el, pe Jack, pe Radu Strigol- 
niţa... În capătul celălalt al mesei, discutau fără să-i 
poarte de grijă. Bombonel Asan nu mai contenea, 
uimindu-l pe Xavier cu încercatele-i cunoştinți 
gastronomice şi cu pomelnicul tuturor 
restaurantelor din Paris și al specialităților 
respective. 

De cîte ori îl prindea pe aproape, i se auzea 
glasul dezmorțit din incurabila indolenţă: 

— La Tour d'Argent et son canard!... Foyot! Oh! 
Le supreme de sole, Foyot !... Mais non, mais non, 
mon cher Xavier, le bordeaux vieux rouge doit être 
decante quelques minutes avant, et servi à la...1 

Xavier recunoştea că într-adevăr vinul veohi şi 
roşu de Bordeaux, se cuvenea servit la 
temperatura sălii. Se depărta cîteva clipe la altă 
masă; admonesta chelnerul care a adus vinul de 
Bordeaux direct de la pivniță ca un sălbatic; 
revenea, încîntat să servească asemenea clienți cu 
vălul, palatului atît de subțire. 

Din nou străbătea glasul lui Bombonel Asan: 

— Lapre et ses spécialités lyonnaises: bécasse au 
fumet, poularde du Bousquet... Et, Lapérouse, mon 
cher Xavier! Lapérouse et ses pieds de mouton... 
Hein?2 

Doctorul Radu Strigolnița, agasat, își tortura 
cutele de pe frunte, paralele ca un portativ cu 
liniile dilatate şi comprimate de la o clipă la alta, 


! Turnul de Argint şi răţoiul său!... Foyot! Oh! mîncarea de la 
Foyot! Ba nu, ba nu, dragul meu Xavier, vinul de Bordeaux, 
ruginiu, trebuie turnat cu cîteva minute mai înainte şi servit la... 
(Turnul de Argint şi Foyot — restaurante pariziene de mare lux, 
renumite pentru specialităţile lor.) 

2 Lapré şi specialităţile sale lioneze: becațină înăbuşită, găinuşă 
îngrăşată, la Bousquet... şi Lapérouse, dragul meu Xavier! 
Lapérouse şi picioarele de miel. Ce zici? (Lapré şi Lapérouse 
alte două restaurante pariziene cu faimă.) 


350 


în ticul nervos al exploziilor de indignare, cum i se 
întîmplă întotdeauna cînd vrea să vorbească de 
politică şi bineînțeles, despre  neghiobiile 
guvernului. Ale oricărui guvern, de douăzeci de 
ani încoace, de cînd s-a întors de la Paris. 

Volubil şi sincopat, se întreba şi răspundea 
singur: 

— Te-a surprins discursul cu care primul preşe- 
dinte al Curţii de Apel a deschis anul judiciar?... Pe 
mine deloc! Ăla nu-i învăţat la şcoala lingușirii... 
Cînd dai justiția pe mîna unui ministru care ar me- 
rita el să fie dat pe mîna justiţiei, orice este permis 
oricui și oricînd!... N-am dreptate?... Am, scumpe 
Jack, am de-o mie de ori dreptate!... 

Jack Medoveanu zîmbea enigmatic, replicînd rar 
şi distrat, cu gîndul în altă parte şi cu privirea 
plimbată asupra sălii, de la altitudinea estradei, 
unde se aținteau toţi ochii. 

Mihai Tăut era aşadar liniștit din partea lor. Îl 
lăsau în pace. 

Numai acest imbecil de Dincă Stoiculescu, Dincă 
leventul, se cramponase aici, lipcă lîngă dînşii, bă- 
gîndu-se în sufletul lui, fericit și încîntat de sine; 
întrerupea, debita hazuri idioate, strecura femeii 
un compliment insinuant și bălos, ca secrețiile 
care i-au străbătut pudra prin porii nasului 
spongios. 

Cuprins de amarnic dezgust, Mihai Tăut își 
aminti cum amicul acesta cu mutră respingătoare 
face în fiecare dimineață o jumătate de oră 
gimnastică suedeză ca să combată acidul uric. Îşi 
aminti cum îl tolerează cu lașitate, încă din anii de 
la Paris, să-i otrăvească nopțile cu anecdotele și 
calambururile | memorizate din revistele 
umoristice. Își mai aminti cum de atunci e fără 
întrerupere obiectivul impermeabil al tuturor 
ironiilor, pentru ridicolele sale rafinamente 
vestimentare şi groteştile veleități de cuceritor. Ce 


351 


l-a apucat pe Jack, să-l tîrîie după dînşii și să-l 
aşeze tocmai aici? 

Pe urmă, îşi dădu seamă din ce adîncuri obscure 
şi mocirloase a pornit acest bilanț înăcrit al 
tuturor defectelor lui Dincă Stoiculescu. Se 
dezgustă de el însuși. Şi se întoarse spre Lily 
Demetriadis, ferm 


352 


hotărît s-o cucerească altfel, cu nobleţe și cu 
armele sale. 

Dincă tocmai secreta un compliment, din 
rezerva celor alambicate și irezistibile: 

— Ce n-aş da, doamnă, ce n-aş da să fiu în locul 
ducelui de Medina-Celo!... Cunoşti de ce nebunie a 
fost el capabil? 

— Am cunoscut cîțiva duci la Paris, cu Armand, 
cu Georges, chiar cu Jack... Ba cu Jack, nu!... a surîs 
Lily Demetriadis, la amintirea că legătura lor e mai 
recentă și încă n-a trecut frontiera cu el. Am 
cunoscut mai mulți duci, însă pe acesta nu... E 
tînăr? Ori e vreun ruinat, din cei care se însoară cu 
americance?... 

— Tînăr va fi fost pe vremea lui! răspunse Dincă 
Stoiculescu. lar cu americancă nu-i putea da în 
gînd să se însoare, fiindcă pe atunci nu existau 
americance bogate... 

— Atunci e bătrîn! ghici Lily Demetriadis. 

— Nici bătrîn nu e... 

— Între două virste, înţeleg!... E vîrsta cea mai 
interesantă pentru un bărbat... 

Dink de la Mirandola, cum mai purta el porecla 
pe lîngă acea de pisălog și de levent, nu se 
descurajă de atîtea obstacole. Explică erudit: 

— E vorba de un duce de altădată... Din timpul 
Renașterii. Un duce care locuia la Madrid... 

— Uite ceva  nostim!  întrerupse Lily 
Demetriadis, observînd o lacună în itinerariile sale 
amoroase. La Madrid n-am fost niciodată. Mi-ar 
plăcea să văd Madridul... Trebuie să fie plin de 
spanioli... Femeile? Mm!... Cam prea brunete... 

Mihai Tăut a abandonat îndată Egiptul pentru 
Spania! Ce încîntătoare călătorie în Spania cu Lily 
Demetriadis!... Carmen! La Femrne et le Pantin.... 
Grădinile cu portocali, Castilia, Sevila, Valencia, 
Madridul, Prado, Goya, luptele cu tauri: Tore!... 
Bravo Tore! Si, Senor Miguel!... Hurrah per Es- 
pana... 


353 


Dar, hombre! hombre! imbecilul din stînga dulcii 
femei, nu-i lăsă timp să-și formuleze invitaţia la un 
voiaj în Spania. 

El ţinea să-și isprăvească de secretat declaraţia 
de amor: 

— Acest duce de Medina-Celo era îndrăgostit de 
ambasadoarea Franței.. El, tînăr, frumos, 
cuceritor... Ea, tînără, frumoasă, fermecătoare... 
Făcuţi unul pentru altul... Însă inima ei era dată... 
Pentru ducele de Medina-Celo, o inimă de 
gheată!... (Lily Demetriadis surîdea, încuviintînd. 
Aşa se cade să fie o femeie!) Cum să se apropie de 
dînsa; cum s-o strîngă în braţe?.. A imaginat 
atunci ceva demn de pasiunile Renașterii. A oferit 
un bal Curţii, a invitat-o împreună cu toți curtenii 
şi în timpul balului a dat foc propriului său palat, 
ca s-o poată cuprinde în braţe și s-o salveze din 
flăcări... În locul ducelui de Medina-Celo, aş vrea 
eu în clipa aceasta să fiu... 

A lăsat în suspensie concluzia. 

Lily Demetriadis n-avea decît să deducă și cam 
cine ar fi dorit el să se afle, în locul ambasadoarei 
cu inima de gheaţă, salvată din flăcări. Mihai Tăut 
a coborit buza de jos a dezgust, cu toate intenţiile 
de cucerire pe căi nobile şi cu arme nobile, 
mizerabil spulberate. A folosit altă armă, perfidă, 
cu două tăiu- șuri, ca să-şi trădeze în acelaşi timp 
şi pe prietenul Jack Medoveanu, să descalifice 
pentru totdeauna și un asemenea imbecil: 

— Bine, dragă Dincă?... Dar aceasta e povestea 
pe care o spunea acum trei ceasuri, în antract, în 
foyerul teatrului, Jack, doamnei Bogdan... Îi furi 
fără nici o jenă succesul lui?... Nici n-aștepti să se 
răcească povestea?... Nici n-ai răbdare s-o uităm 
cît de cît?... 

— Ce importanţă are? E bună ori nu? Aceasta 
are importanţă... 

— Şi eu sînt de aceeași părere!... Ducele acesta 
de Celino-Medi s-a purtat foarte frumos! aprobă 


354 


Lily Demetriadis, cu autoritate incontestabilă în 
asemenea 

nebunii ale bărbaților. (Succesul lui Jack față de 
doamna Bogdan n-o interesa. Nu ştia ce-i gelozia.) 
Să-şi dea el foc palatului, ca să strîngă în braţe 
cîteva minute o femeie! E ceva ca într-un roman... 
Foarte, foarte frumos.!... 

Dincă Stoiculescu se înfoia în plastronul cămășii 
de frac, ca şi cum el ar fi săvîrșit într-adevăr nebu- 
neasca ispravă a ducelui de Medina-Celo. Mihai 
Tăut se dădu cu totul demonului meschin din el, 
pe care nu şi-l cunoscuse pînă atunci: 

— E ceva foarte frumos, doamnă, fiindcă e ceva 
auzit de la alţii... De la Jack, care a povestit-o altfel, 
cu alt talent și cu alt efect... Cînd vorbește din 
inspirație proprie, atunci amicul Dincă are însă 
alte succese... De ilaritate!... 

— Ce vrei să insinuezi cu aceasta? întrebă Dincă 
Stoiculescu, uitîndu-se feroce la el. Cînd am avut 
succes de ilaritate?... 

— Nu mai departe de acum trei zile.. La 
cameră... Mai întîi, cînd te-ai adresat băncii 
ministeriale: „Vă mulțumesc, domnule ministru, 
că m-aţi ascultat cu un ochi atît de atent!...” Mai 
apoi, cînd ai încheiat: „Doresc ca vorbele mele să 
treacă dincolo de aceste ziduri şi astfel să 
cunoască întreaga ţară, că aceeaşi inimă care bate 
sub cămașa ţăranului bate şi sub jobenul nostru, 
reprezentanţii marilor proprietari!...” 

— Aşa a vorbit? 

— Autentic! Vor sta mărturie posterității, 
dezbaterile din Monitorul Oficial. 

— Dar a vorbit foarte frumos!... Întotdeauna am 
susținut eu lui Jack, că domnul Stoiculescu are o 
inimă nobilă!.. a gîngurit Lily Demetriadis, 
depunînd pe scăunașul de cristal furculița de 
argint şi privin- du-l cu admirativă aprobare. 

— Da! O inimă nobilă sub joben! 


355 


Mihai Tăut înălţase ochii în tavan, zdrobit de 
inegalitatea luptei. Dincă Stoiculescu a profitat de 
această neatenţie a inamicului și a făcut semn vîn- 


356 


zătoarei de flori, Chira, spoită ca o gitană spaniolă 
şi cu mușcată roşie în părul de-un negru-albăstriu. 

Țiganca a şerpuit printre mese, s-a înfățișat 
clipind din gene un salut discret şi complice femeii 
de pe estradă, căreia nu o dată i-a purtat ea 
buchetele de flori însoțite de-un plic. Dincă a 
întins brațul lung cu interminabilele sale falange 
de cvadruman, a înșfăcat dintr-o dată toate 
garoafele din coş şi le-a oferit cui se cuveneau. 

Apoi, cu un gest superb de duce, de duce de 
Medina-Celo, a zvirlit cîțiva poli de hîrtie, 
mototoliți, în panerul deşert. Lily Demetriadis i-a 
mulțumit gingaş din gene şi a dus cîteva fire de 
garoafe la nări, întrebînd flatată: 

— De unde ai ştiut că florile mele preferate sînt 
garoafele? 

— Mi-am imaginat, fiindcă sînt şi ale mele... 
Ador parfumul lor puţin cam picant, niţel cam 
pipărat: un parfum spiritual!... declară Dincă 
Stoiculescu, fericit că toate-i mergeau strună. 

— Adevărat?... Jack nu le poate suferi!... Probabil 
că nici domnul Tăut... 

Mihai Tăut a cuprins toată sala într-o privire în- 
cărcată de ură destructivă: privirea lui Erostrat 
înainte de a incendia templul Dianei din Efes, nu a 
ducelui de Medina-Celo, cînd și-a dat foc palatului, 
numai ca să poată strînge cîteva clipe în braţe 
femeia iubită şi inaccesibilă. 

Chelnerii alergau purtînd tăvile ovale peste 
capete, pe palme, cu o îndemînare, grăbită şi 
precisă, de acrobaţi. Din arcuşul lui Todiraș, 
notele  plîngătoare coborau ca în pantele 
vertiginoase de Waterchute. Toţi vorbeau mai 
tare, mai animat, mai vesel, în amețeala ușoară a 
vinului şi a șampaniei. Luceau plastroanele de frac 
la pieptul bărbaţilor; scînteiau diamantele la 
degetele, la brăţările, la diademele femeilor. În 
fumul albastru absorbit de ventilatoare, se 
amestecau lascive efluvii de parfum. La masa lor 


357 


se perindau delicatesele de la Paris, gătite ca la 
Paris, de bucătarul 


358 


parizian şi prezentate cu tot fastul de Xavier, 
maître d'hâtel-ul parizian: stridii, homard Prunier, 
supreme de sole Foyet, caneton à l'orange Larue, 
fonds dartichauts Brillat-Savarin; ca la un 
asemenea restaurant pentru asemenea lume, cu 
un menu întocmit de Bombonel Asan. 

Însă Mihai Tăut nu simţea gustul mîncării, nici 
al şampaniei, care-şi spumega bulele luminoase în 
cupă. 

A golit trei pahare unul după altul. 

Cu o stranie luciditate se analiza, abrutizat lîngă 
femeia care ducea din cînd în cînd la nări o 
garoafă din cele oferite de Dincă Stoiculescu; 
înșirînd  nerozii de adolescent îndrăgostit; 
suferind ca un adolescent îndrăgostit; urîndu-și 
un vechi camarad al tinereţii dintr-o gelozie 
abjectă; rivalizînd cu inepțţiile lui; înglobîndu-se în 
turma disprețuită pînă mai ieri, a celor care şi-au 
îngenuncheat averea și viața unei creaturi ca Lily 
Demetriadis. Le analiza toate lucid; se analiza și 
continua să sufere, cum n-a cunoscut încă tortură. 

„Sînt de-o mie de ori mai imbecil decît imbecilul 
acesta, fiindcă n-am ca el scuza imbecilității din 
naștere! Și-o spunea şi simţea inima ştearsă ca un 
burete. Merg spre cincizeci de ani... Aceasta e criza 
cea mare și stupidă, de care nu scapă nici un 
burlac egoist și fără ocupaţie ca mine... E pedeapsa 
care mă pîndea de mult!... Mai am încă timp să 
fug...” Și-o spunea; iar ochii nu se puteau 
desprinde de la brațul gol de-o moale rotunzime, 
de la sînii încopciaţi în corset, de la pielița 
catifelată a gîtului... Niciodată nu i-au plăcut 
tablourile lui Boucher. Această frumuseţe fadă, 
dulceagă, vaporoasă ca pozele de pe capacul 
cutiilor de bomboane fondante. Sînt o sută de 
femei mai frumoase în București; de-o altfel de 
frumuseţe și altfel de femei... Ce pierzanie îi ia 
minţile? Nu și-a închipuit că poate exista o femeie 
de-o asemenea prostie şi ignoranță. Prostie totală. 


359 


Ignoranță absolută. Dar prostia, se vede că e 
molipsitoare... E acum și el ca Dincă Stoiculescu, ca 
toţi cîți au trecut prin braţele ei, ca ea... Gîndea; iar 
ochii se înecau într-o sfîr- şeală de licean 
înamorat. 

Lily Demetriadis s-a înclinat spre dînsul, strivin- 
du-şi sînii de marginea mesei. L-a privit în ochi, 
lung, lung și atît de aproape.!... Cu acel fin instinct 
al femeii dincolo de neantul din cap, a făcut unul 
din gesturile care însemnau forța ei secretă, grația 
ei, în acelaşi timp ingenuă şi libertină. În fața sălii, 
fără stăpiînire de privirile fixate asupra lor, i-a 
atins uşor cu vîrful degetului brazda orizontală de 
pe frunte, parcă ar fi fost destul atît ca să i-o 
şteargă. 

— Ce e aceasta? a întrebat dezmierdat. Nu-mi 
place să te văd cu dunga aceasta, urîtă... 

Atingerea abia lunecată, l-a străbătut pe Mihai 
Tăut pînă-n călcîie, delicios şi teribil. lar minunea 
s-a săvirşit. Dunga miîhnită de pe frunte nu mai 
exista. Astfel, chelia era acum intactă, fără cute. 
De-o goliciune impudică: un genunchi de femeie 
grasă şi hidropică. 

Dincă Stoiculescu, adînc rănit în amorul propriu 
şi în celălalt de asemenea alintată atenţie, glăsui 
cu gînd să-și suprime rivalul prin ridicol: 

— Pun gâtul că Michel a „mai făcut” un roman! 

Dar Mihai Tăut privi atît de stăruitor la nodul 
din beregata lui Dincă, încît închipuitul arbitru al 
eleganței își pipăi funda albă, alarmat la ideea 
catastrofală că i-a sărit cumva cravata din buton şi 
din guler. 

— N-am ce face cu gâtul tău! Nu te grăbi să-l pui 
da bătaie — pun gîtul! — fiindcă de data aceasta 
riști să pierzi o splendoare de gîtiță, cu tot cu 
mărul lui Adam! îl liniști romancierul care n-a 
scris nici un roman. De data aceasta romanul 
există! E ca și făcut. E făcut... 


360 


Îşi dădu seama că încă o dată confunda intenţia 
cu realizarea, însă a respins neplăcuta amintire ca 
pe-o viespe inoportună, continuînd: 

— ... romanul există! Îl am aci!... 

Arătă chelia sub care germina romanul. Și în 
aceeași secundă, regretă imprudența. Lily 
Demetria- 


361 


Dis, urmărindu-i indexul și-a oprit ochii mai 
îndelung decît dicta discreţia, la tidva care într- 
adevăr conserva poate sub capacul sferic de fildeş 
o viitoare și probabil nepieritoare capodoperă; 
dar pînă una-alta, evoca luciul craniilor din 
reclamele produselor capilare „înainte de 
întrebuințarea suveranei noastre pomezi 
fertilisante: feriți-vă de contrafaceri!” Cealaltă 
imagine, „după întrebuințare”, o reprezintă coa- 
fura lui Dincă Stoiculescu, abundentă şi pomădată, 
ieşită numai de cîteva ceasuri din foarfeca și 
pieptenul frizerului. 

Ca să nu dea răstimp unei dezastruoase 
comparații, Mihai Tăut a afirmat încă o dată, cu 
toată energia: 

— Da, doamnă... Voi scrie! Nu! Chiar scriu un 
roman... 

— Cu amor? a întrebat Lily Demetriadis. Îmi 
plac foarte mult romanele de amor... Știi!... Amorul 
din viață e așa și aşa... Pe cînd în cărți!... Sînt atîtea 
scene duioase, de-ți vine să plîngi... Eu, care nu mă 
întristez cu una cu două, n-am ieşit din casă cîteva 
zile, cînd am citit Dama cu camelii.. E aşa de 
frumos şi aşa de trist!... Citeam şi eram cu ochii 
umflaţi și roşii de plîns, încît Jack a rîs de mine... 
Sînt sigură că ai să scrii un roman, tot atît de 
frumos şi de trist... 

Dincă Stoiculescu observînd că pierde terenul, 
s-a năpustit cu ironice calomnii asupra 
romancierului fără romane: 

— Dacă îţi plac atît de mult romanele, doamnă, 
să mergem mîine la Socec şi să alegem... Frumoase 
şi triste, scrise însă de alții. Căci să scrie unul 
Michel, slabă nădejde... 

— Chiar dacă îl rog eu frumos? 

— L-am rugat noi toţi și n-am izbutit nimic... 

— Eu sînt sigură că pentru mine are să-l scrie! 
susținu Lily Demetriadis, cu experiența sa de 


362 


femeie la a cărei dorință n-a rezistat încă nimeni. 
Nu e așa, domnule Tăut?,.. 

— Natural, că-l scriu!... De mîine dimineaţă 
încep... 


363 


— Aş dori să văd şi eu minunea! hohoti Dincă 
Stoiculescu, săltîndu-și mărul lui Adam în guler, ca 
o mică și întăriîtată vietate care se zvîrcolea în- 
lăuntru. 

Fantezia inepuizabilă a lui Mihai Tăut intrase în 
funcție. Nimic n-o mai putea opri. Născoci pe dată 
o revanșă, care să-l desființeze pe acest imbecil. 

— Am să istorisesc primul capitol! vesti. Te plic- 
tisesc, doamnă?... 

— Vai! Se poate?... Ce frumos!... În loc să aud 
vorbind despre mîncări, politică și cai, cum face 
dincolo Jack cu prietenii lui, să ascult un roman... 
Seara aceasta n-am s-o uit niciodată! făgădui Lily 
Demetriadis. 

— Memoria lui Michel e ceva mai scurtă! 
avertiză intrigant Dincă Stoiculescu. Mîine are să 
uite tot romanul, după cum ne-a deprins de 
douăzeci de ani. Să-l ascultăm, fiindcă n-o să mai 
auzim de el... De roman, de capitol, de seara 
aceasta memorabilă... 

— Ai terminat, ca să încep şi eu? întrebă Tăut, 
dușmănos. 

— Poftim! 

— În primul capitol, eroina mea... 

Lily Demetriadis îl întrerupse? 

— Cum o cheamă? 

— Să-i spunem Lily! 

— Ca pe mine?... Ce frumos! se extazie Lily De- 
mctriadis. 

— În primul capitol, eroina mea, Lily, caută o 
iubire mare... E în aşteptarea unei pasiuni. O 
presimte că vine... Toţi bărbaţii care i-au trecut 
prin viață erau banali, oameni care vorbesc de 
bănci, de politică, de cai, de bani... Ea altceva ar 
mai fi dorit... O iubire mare și rară; una din acele 
iubiri care schimbă destinul unei femei... 

— Ce bine o înţeleg! suspină romanțţios Lily De- 
metriadis. 


364 


— Şi ce banal început! a exclamat Dincă. „O 
iubire mare și rară; una din acele iubiri care 
schimbă destinul unei femei...” După perfectul stil 
al romanelor de fascicolă!... 

Mihai Tăut îl privi vindicativ, savurînd dinainte 
revanşa: 

— Aşteaptă un moment!... Așadar, Lily, eroina 
mea Lily, cu toată experienţa tristă a vieţii, e 
aproape de o mare iubire, însă n-o ghicește... 
Trece pe lîngă ea... Îşi pleacă urechea, tocmai 
singurului individ, căruia n-ar fi trebuit cu nici un 
preţ să-i cedeze. Aci, e nevoie să prezint sumar 
individul... 

A îndepărtat puţin scaunul, s-a rezemat de 
spătar şi uitîndu-se cu ochii micşoraţi la Dincă 
Stoiculescu, a început să-l inventarieze amănunțit: 

— Un exemplar care să te dezguste pentru tot- 
deauna de speța umană!... O frunte îngustă și 
teşită, un nas preeminent ca un bulb, o bărbie 
fugind îndărăt... Toate alcătuind un profil care se 
înscrie perfect într-un unghi de treizeci de grade, 
caracteristic după cum se știe în regnul animal 
subdiviziunii peştilor, şi în specia umană, 
cretinilor. Clăpăug şi lălău, cu membrele 
superioare şi inferioare depășind dimensiunile 
normale, cu ochii de știucă fiartă şi cu pielea 
obrazului spongioasă ca dosul unei tălpi vechi, 
desprinsă din cuie, se crede totuși irezistibil... De 
aceea se îmbracă după ultimul jurnal, asediază 
femeile cu complimente de-o inepţie crispantă... E 
în sfîrşit ținta tuturor glumelor cu care îl execută 
amicii şi e teroarea sexului slab... Prin ce minune, 
prin ce mister, eroina mea, Lily, nu-l vede cît e de 
imbecil şi de grotesc? aceasta nu importă!... Nici 
nu încerc s-o explic... Capriciu femenin! Capriciu 
crunt ispășit... Căci în viata ei a fost o iubire mare 
aproape de ea; iar Lily s-a lăsat pîngărită de un 
astfel de dobitoc... Trandafirul în care s-a cuibărit 


365 


o omidă. Mărul în care a intrat un vierme... O 
înţelegi aceasta, doamnă? Fatalitatea? Tragedia?... 

— Poate!... a răspuns Lily Demetriadis, surîzînd 
neantului și smulgînd una cîte una petalele unei 
garoafe albe, mototolindu-le pînă ce le-a redus la 
un 
cocoloș, care nu mai amintea nimic din 
frumuseţea florii proaspete de adineaori. Dar nu 
se întîmplă nimic?... Celălalt ce face?... 

— Celălalt face romane idioate! a răspuns Dincă 
Stoiculescu, pentru romancier. Adică le 
povesteşte, ca să se consoleze de fatalitatea, de 
tragedia care-l opreşte să le scrie... 

Lily Demetriadis nu mai înțelegea nimic. Şi-a 
înăbuşit un căscat discret. 

Romanul nu părea aşa de interesant, cum îl 
sperase ea... Ce căuta individul acela clăpăug şi 
lălău, cu fruntea teşită și cu nasul ca un bulb?... 
Nici nu există astfel de monștri... Toţi bărbaţii sînt 
mai mult sau mai puţin suportabili... 

— Aceasta e tot? se miră ipocrit Dincă 
Stoiculescu. Slab, nenișorule!... Slab!... Execrabil! 
Altădată erai mai în vervă cînd îți povesteai 
romanele pe care nu le scrii... Unde e fantezia? 
Unde sînt observaţiile pitorești şi juste ciugulite 
din realitate?... Michel! Michel! Nu te văd bine!... 

Din nou exulta. Nețărmurita încredere în fizicul 
său, în eleganța de dandy, în spiritualele sale 
anecdote și replici, nu i-au permis nici o clipă să se 
recunoască în portretul zugrăvit de Mihai Tăut. 
Era şi el de părere că asemenea indivizi nici nu 
există pe lume. Prietenul se ramolea! Îşi secătuise 
fantezia chiar pentru romanele sale povestite... 
Romane orale! S-a crezut amenințat un moment 
de ascendentul acestui presupus talent, față de-o 
femeie care iubeşte romanele triste, gen Dama cu 
camelii... Alarmă inutilă! Calea era liberă... Mihai 
Tăut își făcuse singur harakiri, ca ofițerii 
prizonieri din războiul ruso-japonez... Compă- 


366 


timindu-l generos, dar nerenunțind la femeie, a 
purces să secreteze alte cuvinte de duh și 
complimente cuceritoare. 

Mihai Tăut a căzut într-o tăcere sumbră, cu 
dunga orizontală iarăşi adîncită pe frunte. A 
deşertat paharul și a cerut chelnerului să mai 
umple unul. 

Închipuirea lui plăsmuia alt roman. Pe acesta îl 
întrezărea limpede, deși nu mai simte nevoie nici 
să-l povestească măcar. 

E romanul său. Al lumii sale. În altă versiune, 
eroina de adineaori, Lily, femeia de alături, joacă 
alt rol. E expierea leneviei și a traiului de huzur, a 
nimicniciei din ei. Tot aşa a apărut o Lily 
Demetriadis, în alt costum, dar cu aceeași 
predestinare, în toate epocile de decadentă... În 
declinul lumii greco-alexan- drine, în lumea lui 
Petronius, în Bizanţ, în putreda societate a 
curtenilor cu perucile pudrate, din timpul celor 
din urmă Ludovici ai Franţei... Sau mai aproape, în 
Parisul celui din urmă imperiu... „Une mangeuse 
d'hommes!1 — o numi, în limba în care era mai 
deprins să gîndească. Tot ce e onoare, inteligenţă, 
instinct de conservare, demnitate, dispar în 
apropierea ei... Are o putere malefică, nu găseşte 
un cuvînt romînesc pentru aceasta, da! malefique!2 
paralizînd toate facultățile nobile ale oamenilor, 
care se nivelează în aceeaşi îndobitocită fascinațţie, 
se prosternează în aceeași idolatrie, toți o apă şi 
un pămînt. Un asemenea roman s-ar cuveni scris 
şi închinat femeii de-alături, lumii sale de la 
sfîrşitul anului o mie nouă sute șase. O replică la 
romanul tui Pierre Louys: La Femme et le Pantin...3 
Încă mai crud şi mai patetic, fiindcă nu e vorba de 
un Mateo oarecare devenit paiață în mîna unei 


1 O femeie fatală! 
2 nefastă! 
3 Femeia şi paiaţa... 
367 


Concha oarecare; ci de-o lume întreagă, o turmă 
de masculi, implorind cu aceeași fervoare 
sclavajul acesta monstruos și absurd. Ar fi 
romanul unei epoci, pe care lectorii de peste-o 
jumătate de veac l-ar citi şi ca pe-un document 
istoric. Ca Madame Bovary sau Educația 
sentimentală, romanele lui Gustave Flaubert. 
Testamentele unei lumi. 

Mihai Tăut a dat peste cap alt pahar. 

Vioristul coboriîse aproape de estrada lor. Din 
arcuş plîngea o melodie sfişietoare, ca ultimul cînt 
trist al unui popor care a intrat în agonie, ştiind că 
trebuie să moară. 

— Priveşte, Jack! a rostit Radu Strigolnița, în 
celălalt capăt al mesei. Priveşte în sala aceasta!... 
Sînt aci peste cinci sute de mii de hectare... Mai 
mult, ce spun eu? Numai masa noastră reprezintă 
şaizeci de mii, şaizeci și cinci, dacă socotim și 
moşia lui Lily... De ce nu ne-am aduna toți, să 
facem o politică a noastră, inteligentă, de clasă? 
Intră tu în arenă. la-te în serios!... Te urmez și eu, 
fac şi eu atunci politică activă... Îl scuturăm şi pe 
Bombonel... 

Bombonel Asan, congestionat şi topit de 
digestia laborioasă, a făcut un gest indolent cu 
mîna: 

— Pe mine, scutiţi-mă!... 

— Ba ai să te mişti! îl încredință doctorul Radu 
Strigolnița. Cînd ţi-o cere Jack, ai să te miști!... Nu, 
Jack? 

Jack Medoveanu privea sala restaurantului încă 
plină la această oră tîrzie, cu alți ochi. Pe toate chi- 
purile lipsite de expresie, urmărea o trăsătură 
comună. Descoperea pretutindeni o desăvirşită şi 
animalică beatitudine. Toţi au mîncat, au băut — 
digerează. Femeile şi-au arătat toaletele; bărbaţii 
au isprăvit aceleași şi aceleași discuţii, ca să le 
înceapă mîine seară din nou. Erau acolo, într- 
adevăr, peste cinci sute de mii de hectare... Dar cîți 


368 


se deosebeau de cei de la masa lor?... Oameni care 
nu întreprind nimic, nu isprăvesc nimic, își digeră 
o rentă a pămîntului. Chiar însușirile care au 
îndrituit cîndva o speranță, s-au nimicit, ca 
plantele cu rădăcina putredă, roasă de-un vierme. 

— Adună-ne și te urmăm! repetă doctorul Radu 
Strigolnița, muncindu-şi portativul creţurilor de 
pe frunte. Putem realiza fapte mari!... Pentru noi şi 
pentru țara noastră... 

Jack Medoveanu a întors spre el privirea, 
printre pleoapele pe jumătate lăsate: 

— Ce să realizăm? Cine să realizăm?... 


369 


— Toţi! Nu numai noi, de-aci, de la masă... Uită- 
te în sală!... 

— Quelle pourriture!1... M-am uitat în sală, m-am 
uitat la masa noastră... Aceasta fac de cînd am 
venit. Şi văd încă o dată à quoi aboutit notre 
paresse, les revenus de nos terres, nos privilèges... 
Nous sommes cuits eri notre jus!... Diantre de 
saloperie!? 

Radu Strigolnița nu i-a mai putut smulge un cu- 
vînt. S-a îndreptat cu indignările asupra lui 
Bombonel Asan, care-și surpase fălcile grase în 
gulerul tare de frac, ca o construcție de îngheţată 
cînd începe a se topi, ca acest parfait de fructe şi 
frişcă de la masa lor. 

Arar, Jack Medoveanu scăpa o privire, spre 
capătul unde ceilalți doi prieteni se sfișiau 
neghiob pentru Lily  Demetriadis. Sclipirea 
răutăcioasă îi dispăruse din ochi. Experienţa nu-l 
mai amuza. Fusese şi aceasta un capriciu, ca tot 
ce-l legase de asemenea femeie. Purta şi dînsul 
stigmatul putreziciunii despre care pomenise 
adineaori; de altfel ca întotdeauna, cu deosebire la 
el gîndindu-se mai mult decît la alții. Spre sfîrşitul 
iernii trecute, tot ca să se amuze, a făcut-o să 
închidă uşa băiețașului insolent și gălăgios... Apoi 
el a fost cel care l-a ridicat, de pe scări, muribund... 
Privirea aceea n-are s-o uite niciodată... Toată 
insolența se volatilizase. Rămăsese un biet copil 
înfricoşat de moarte... „Nu e așa? Nu e aşa că n-am 
să mor?... Nu vreau să morl.. scîncea în delir. 
Bunica mă iubeşte și are să mă ierte...” A venit o 
bătrînică boţită la față de crețuri mărunte, o 
bătrînă care nu putea să plîngă. Se chinuia să 
plîngă şi nu putea... Chiar din seara de atunci, s-a 


1 Ce putreziciune! 
2 Ja ce duc lenea noastră, venitul pămînturilor noastre, 
privilegiile noastre. Fierbem în zeamă proprie! Cumplită 
porcărie! 


370 


hotărît s-o rupă cu Lily... Nu-l mai ţinea nimic. Nu-l 
ținuse nimic încă de la început, în afară de 
vanitate. O prostie, la dosarul altora... A intervenit 
însă aceeași vanitate, putreziciunea din el... Peste 
cîteva zile, la Palat, la o recepţie, o doamnă de 
onoare a principesei, vară dreaptă, l-a tras la o 
parte să-l dojenească pentru asemenea aventuri 
scandaloase la vîrsta lui... Principesa i-a întors 
spatele... A răspuns acestei coaliții moraliste, cum 
merita, ce merita... S-a dus direct la Lily 
Demetriadis. De-atunci, îi comandă rochiile direct 
de la același furnizor parizian al principesei 
moştenitoare. A abonat loja vecină la teatru... O 
pune să se îmbrace exact cu aceeași toaletă, 
amuzîndu-se de scandalizările din sală... Cînd a 
fost bolnavă cîteva zile, i-a aşternut strada cu paie 
ca să înăbușe vuietul roților, întocmai ca pe calea 
Victoriei, în fața palatului, cînd regele zăcea în 
pat... Prefectul capitalei, Kneazul Moruzi, l-a rugat 
prieteneşte să înceteze şi să nu-l pună într-o 
situație delicată... Un cuvînt mai mult pentru 
dînsul, ca dimpotrivă să continue... Cine-l putea 
opri?... Dar ce înseamnă toate aceste fanfaronade 
de copil teribil?... Quelle pourriture!... 

Lily Demetriadis îi făcea semn să vină lîngă ea. 
S-a ridicat, nu pentru dînsa. Ci ca să curme jocul 
crud cu Mihai Tăut. S-a așezat pe-un scaun între 
amîndoi. 

— Ştii ce m-am gîndit, Jack?... Dar n-ai să rîzi? 

— Depinde! a răspuns el flegmatic. 

— Peste o lună e Crăciunul.. 

— Tot ce se poate. 

— M-am gîndit să trimit bani, la ţară, la Crivina, 
pentru copiii sătenilor... Zece mii de lei oare 
ajung? 

El a înălțat sprîncenele, clătinat o clipă din 
morga disprețuitoare. De unde găsea o astfel de 
femeie, milostivirea unui asemenea gînd? 


371 


Totuși nu s-a putut opri să nu-şi învenineze răs- 
punsul cu indispensabila doză de sarcasm: 

— Pentru cît te costă pe tine, n-ajung! 

Ea nu s-a ofensat, A suris. Nici nu era deprinsă 
să-i vorbească Jack altfel. A întrebat: 

— Atunci, douăzeci de mii? 

— Ajung!... Dar cumpără-le haine, încălțări, tri- 
mite-le hrană și bani, nu jucării de la Lindenberg 
şi bomboane de la Capşa... 


372 


— Mă crezi mai proastă de cum sînt, dragă Jack. 

— Ce să fac? Precedentele!... 

— Și m-am mai gîndit ceva... 

— Lily, bagă de seamă să nu capeţi meningită! 
Ai să te surmenezi, dacă ai pornit pe calea 
aceasta... 

Ce duh rău îi dicta cuvintele? Quelle poarriture! 

— M-am gîndit să înzestrez cîteva fete sărace, 
din Crivina, după Crăciun... Ştii tul... În cîşlegi e 
sezonul nunțţilor la ţară... Am să chem primarul și 
am să-i dau bani pentru şase nunți... Eu poate n- 
am să fiu atunci în țară... De altfel, mai bine nici să 
nu apar... Noi o să ne aflăm în Spania... Sau dacă 
vrei tu, în Egipt... Mi-a vorbit aşa de frumos despre 
Egipt, domnul Tăut!... 

Domnul Mihai Tăut a ridicat o mutră funebră. A 
vrut să spună ceva, dar n-a mai spus. Jack Medo- 
veanu a gîndit: „Nu mergi cu mine, fetițo, nici în 
Spania, nici în Egipt!... Încă un șir de perle la colie- 
rul tău, și s-a sfîrşit...” A rezolvat uimirea 
îmblînzită din el, în felul său, cu alte gînduri. De 
doi ani îl plictiseau niște ţărani de pe una din 
moşii, rugîndu-l să le vîndă un cot de pămînt. Trei 
sute de pogoane imaș și arătură. l-a refuzat. Acum, 
cu prețul celor trei sute de pogoane, va comanda 
un colier de perle pentru Lily Demetriadis, ca 
despărțirea să se petreacă după toate datinile din 
lumea lor. Hotărîrea l-a înseninat deplin. 

Restaurantul se golise. 

Todiraș cînta numai pentru dînșii şi alte cîteva 
mese de întîrziați. Din arcuș, plingea aceeași 
melodie sfișietoare, romanța compusă de el şi 
dedicată doamnei L. D., ca ultimul cînt al unei lumi 
care-a murit de mult, presimțind că avea să 
moară. 

Jack Medoveanu a ales două garoafe. Una albă, 
una roşie. Le-a acoperit cu şervetul și a pus latul 
palmei peste şervet. A spus: 


373 


— Michel! Trage una!... Trage și tu, Dincă, leven- 
tule!... 


374 


Era încă-o joacă, așa cum i-au fost în viaţă atitea 
altele. 

— Cei vrei cu aceasta? a întrebat Lily. 

— Ce-ţi pasă? nu te privește pe tine... 

Ceilalți tot nu înțelegeau încă. 

Jack i-a îndemnat a doua oară, autoritar: 

— Dar trageţi o dată, infamilor! Michel, alege o 
coadă de floare... 

Mihai Tăut a tras de sub şervet garoafa albă. 
Cealaltă, roşie, i-a rămas lui Dincă Stoiculescu. 
Amîndoi răsuceau florile între degete, cu o 
nedumerire comică. 

— Acum ce mai stăm? s-a ridicat Jack 
Medoveanu. Putem pleca! Tu, Dincă, o conduci pe 
Lily acasă... Și petrecere bună!... 

— Dar, Jack, ce însemnează aceasta? încercă Lily 
o slabă împotrivire. 

— Am decis!... Cosi va il mondo, bimba mia!L... 

Mihai Tăut a fărîmițat garoafa, lepădînd-o în ce- 
nușa scrumierei. Jack l-a prins de braţ, într-o 
pornire ocrotitoare şi caldă, rară la el, scuturîndu- 
|: 

— Haide, nu mai face mutra aceasta, vieux ni- 
gaud!... N-ai înțeles?... Și într-un caz și în altul, tot 
la aceasta ajungeam!... Sorţii i-am tras, numai ca 
să-mi confirme ceea ce pentru mine era hotărît de 
mult... Constat că n-a fost nevoie să trişez... Admit 
să monopolizez eu prostiile: pe alții însă mai am 
încă destul suflet să-i apăr de ele... Cu Dincă e 
altceva!... E favorizat de soartă... Imun! Prostia lui 
îl apără de prostii... N-are ce risca... 

Dincă ţinea femeii blana albă de hermină, ca un 
început de intrare în posesiune. N-auzea nimic. 
Nu-i păsa de nimic. Și lăsa pe ceilalți să creadă că 
beneficiază de un capriciu al lui Jack și de un 
capriciu al sorților. El ştia că a cîştigat femeia de 
mult, cu harul său irezistibil de cuceritor. A pornit 


1 Asta-i viaţa, copila mea! 
375 


înainte, la braţ cu Lily Demetriadis. De la o masă, 
din fund, s-a ridicat un întîrziat cu gulerul larg şi 
tare ca un ștaif, cu nenumărați negi păroși şi alte 
nenumărate smocuri de sprîncene și mustăţi, care 
nu-i lăsau în obraz nici trei centimetri de 
suprafață liberă. Un individ caraghios, în haine 
largi şi demodate de provincial. A venit spre 
femeie, o clipă s-a părut că vrea să-i spună ceva, să 
îndrăznească poate ceva. S-a răsucit și a căzut pe 
scaun, la masa de-alături, cu obrajii în palme. 

Dincă Stoiculescu a întors ochii spre Xavier, 
într-o indignare mută și elocventă: asemenea 
bețivi compromit un asemenea restaurant cu 
asemenea lume! Xavier a înţeles reproșul. S-a 
scuzat. A doua oară n-are să se mai întîmple. Și tot 
cu o elocvență mută, din sprîncene, a făcut semn 
chelnerilor să-l ridice și să-l scoată afară. 

Bețivul plîngea. Dar nu s-a opus. S-a ridicat sin- 
gur şi a plecat singur. Poate că nici nu era beat. 

— Ninge! a exclamat fericită Lily Demetriadis, 
oferindu-şi genele fulgilor. 

Ningea liniștit, molatec, cu fulgi imenși și rari. 

— Tu mergi cu mine, Michel! a hotărît Jack 
Medoveanu. 

— Unde?... 

— Deocamdată, mergi să dormi la mine în astă 
noapte... Și săptămîna viitoare, mergem ceva mai 
departe... 

— Unde? 

— Poate în Egipt. Poate aiurea... 

S-au despărțit de ceilalți. Au rămas în urmă. Jack 
Medoveanu şi-a trimis cupeul acasă: 

— Puţină mişcare pe jos, mon vieux!... Mîine di- 
mineață mi se pare că o să pun smeii la sanie şi o 
să te plimb la şosea!... Deschidem noi pîrtia... Pîrtie 
nouă, Michel!... 

Oraşul era cufundat în tăcerea vătuită, umedă, 
misterioasă, a celei dîntîi ninsori. 


376 


Păşii nu trezeau nici un ecou. Călcau pe-o moale 
hermină, încă neatinsă. 


377 


Fulgii pluteau legănați în dreptul luminilor de 
gaz aerian. Strada, clădirile, grădinile, erau 
transfigurate de-un alb miracol. 

— Acum ninge şi dincolo, în toată țara, peste 
sate, peste cîmpuri... a vorbit încet Mihai Tăut. 

Pe lîngă el a trecut fugace imaginea acestei alte 
țări, cu satele ninse, cu șesuri ninse. 

Dar totul era prea demult și definitiv mort în el, 
ca să oprească imaginea, ca să-i presimtă citind în 
adînc, avertismentul acelor negre şi tăcute sate, 
acelor negre și tăcute cîmpuri, în sfîrșit albe, 
învăluite numai într-un amăgitor vestmînt de 
feerie. 

A fost un fulg. S-a topit. Nimic mai mult. Și au 
mers astfel mai departe, în oraşul lor cu înfățișare 
necunoscută, virginală și dalbă, magic purificată 
prin somn, de cea dintii ninsoare a acelui început 
de iarnă, în anul nouă sute șase spre nouă sute 
şapte. 


5 


— Te pomeneşti că-i fi fiind şi mata tot nepot 
de-a lui conu lordache? întrebă țăranul cu 
musteața zburlită. 

Adrian a răspuns, schimbînd picioarele pe loc, 
de ger și de nerăbdare: 

— Ai nimerit, bade!... Dar de ce spui şi eu? 

— Fiindcă de-un ceas, tot nepoți de-ai lui conu 
Iordache se vîntură pe poarta asta... 

Adrian a dat să plece. Țăranul, care se arăta a fi 
căpetenie celorlalți patru, i-a astupat intrarea, 
rîzînd: 

— Te-i fi grăbind, conașule, da de noi nu scapi!... 
Avem a te ruga numai pentru o vorbă şi-un cuvînt, 
la conu lancu Stamate... 


378 


— Bine! S-aud!... făcu Adrian cu importantă, îm- 
bumbiind şi dezbumbiindu-și nasturii mănușilor 
noi- nouţe, căptușite cu blană. 

Prima dată le pusese pe mînă și era foarte 
încîntat de ele. Îi plăcea pielea cafenie și mată, îi 
plăcea cum 


379 


sunau capsele butonilor de sidef. Nou și plin: țac- 
țac! L-ar fi încîntat să descopere aceeași admiraţie 
respectuoasă și în ochii țăranilor. 

Însă țăranii se uitau numai în gura lui Petrache 
Dumba, cum spusese el că se numeşte. lar acest 
Petrache Dumba avea de înşirat poveste lungă: 

— Conașule, opt nepoți de-ai lui conu Iordache 
au trecut pe-aicea... l-am numărat... Taman, le 
spuneam eu creștinilor istora: „Măi oameni buni, 
se vede că tot tîrgul leşilor îi plin numai de nepoți 
de-ai boierului de la Zapodia, ţie-l Dumnezeu 
sănătos!...” Şi n-am isprăvit bine a grăi, că hop! şi 
mata!... Al nouălea la număr, va să zică... 

Adrian schimbă din nou picioarele pe loc. 

— Mai repede, bade, că-ngheţ! a rostit, şi îndată 
i-a părut rău de felul cum intonase cuvintele. 

S-a silit să pară mai atent și binevoitor. Țăranul 
Petrache Dumba nu se tulburase însă pentru atît. 
A mijit a zîmbi în musteaţa zburlită: 

— Am avea şi noi drept să spunem atunci că de- 
gerăm stîrcind aicea de azi dimineaţă. Dară n-o 
spunem! Cojoacele noastre-s mai groase decit 
măntăluța asta de pe mata și chelea mîinilor mai 
dihai decît mănușile aestea, grozave, care te tot 
năcăjesc, de nu te lasă în pace... Fără decît ceea a 
obrazului, care ne-o simțim noi cînd se cuvine... 
Dacă am luat-o noi așa pe departe, să te ținem o 
leacă în ger, aicea la strungă, e că istoria noastră 
are un cîntec... Şi cîntecu, aista-i!... Pe opt nepoți 
de-ai lui conu lordache i-am tot oprit noi la 
trecătoare, rugîndu-i să-i amintească lui conu 
Iancu Stamate că ne aflăm aicea și că așteptăm... 

— Poate nu-i acasă! a nădăjduit Adrian. 

— l-acasă, conașule... Toţi ne-au spus: Bine! 
Vorbim.!... Şi toți au trecut, dară semn că s-au ţinut 
de cuvînt nu vedem... Acuma a căzut păcatul pe 
mata. Se cheamă că al nouălea, la număr!... Ne 
rugăm noi să-i mai aduci aminte încă o dată... Îi 
spui lui conu lancu, numai despre gospodarii din 


380 


Prigoreni cu nacazul lor, pentru niște pămînt... 
Atuncea îndată are să știe cum și ce-i... 

Adrian ascultase, privind cu jind la săniile de pe 
stradă. Îşi făcea socoteală că bugetul sleit de achi- 
ziția mănușilor cumpărate în locul celor de lînă, 
trimise de-acasă, nu-i permitea și lui o raită cu 
Mișca, la Copou. Această nenorocire îl amăra 
foarte. Cînd a auzit însă despre Prigoreni, a suflat 
ca un vînt cald asupra sa. lazul de la Zapodia, fata 
de la Prigoreni, Dochiţa, care înotase într-o 
dimineață departe, spin- tecînd apa în stropi de 
argint... Cufundarul jucăuș, care-i ţinea tovărășie, 
ivindu-se în tumbe, cînd de-o parte, cînd de alta... 
Și răspunsurile acestei Dochițe, drăcoase și cu 
miez, de cîte ori o împungeau cu vorba Neculai, 
morarul, ori moş Toader Gliga... Toate l-au 
străbătut cu o dulce mustrare. Măcar că nu-i 
cunoştea, țăranii stacojii de ger, cu înfoiatele lor 
cojoace şi cu bitele subsuoară, au căpătat îndată 
altă fiinţă. 

— Sînteţi de la Prigoreni?... 

— De la Prigorenii pe care-i cunoaște prea bine 
şi conu Iordache... Prăpădiţii de Prigoreni, pe care- 
i stoarce amu un hapsîn ca domnu Sidor Leibovici. 
conu luju a lui Hună... 

Adrian a uitat mănușile noi de castor. A uitat 
plimbarea cu sania, la Copou. l-a întrebat mai 
amănunțit despre necazul lor cu pămînt. Le-a 
ascultat povestea întreagă; iar făgăduiala că va 
aminti despre dînșii n-a mai fost de mîntuială. 

Însuflețit, s-a mai întors cu mîna pe 
încuietoarea portiţei de fier: 

— Bade Petrache, bade Leahule, bade Istrate, 
nici o grijă să nu mai aveţi!... În cinci minute, viu 
eu să vă chem înlăuntru... 

Sătenii din Prigoreni s-au uitat utiul la altul. 
Credeau și nu credeau. 


381 


Oricum, flăcăuașul arătase mai multă tragere de 
inimă. Le-a prins din vorbă și le-a ținut minte 
chiar numele. 


382 


— S-aşteptăm! a rostit Petrache Dumba, trăgîn- 
du-şi căciula brumărie, mai adînc, peste urechi. 

— Alta ce să facem? Așteptăm!... au încuviințat 
şi ceilalți patru ţărani, înșirîndu-se de-a lungul gri- 
lajului de fier. 

Nu băteau ei întîia oară la uși închise. Aici le mai 
era nădejdea cea din urmă. 

Adrian nu s-a mai abătut prin odăile 
nenumăraților veri, unde era și el așteptat, dar 
pentru alte pricini. Se repezi să intre de-a dreptul 
în cabinetul lui bădia Ionică. 

Din dosul biroului uriaș de stejar, avocatul loan 
Stamate l-a întîmpinat zgomotos, cu nețărmurita 
lui dragoste pentru copii, pentru nepoți, pentru 
cumnați încă mai juni, pentru tot ce era tinereţe: 

— Ce se-ntîmplă cu tine, Adriene, de n-ai mai 
dat pe-aicea de-o săptămînă?... la dezbracă-ţi 
mantaua și fugi la băieţi!... Rămii la masă? 

Lăsase hîrtiile la o parte și, răsucindu-şi 
musteţile stufoase, aduse după deget, plescăi cu 
poftă din limbă cînd a pomenit despre masă. 
Aceasta era încă o patimă a lui. Să adune cît mai 
mulţi chemaţi și nechemațţi la masă, rude, clienţi 
din alte oraşe, bătrîne scăpătate care-şi căutau de 
treabă pe la dînsul, precis la vremea dejunului... 
Cumpărăturile din piață le făcea singur, cu doi 
argați după el. Și erau ca proviziile pentru un 
veşnic praznic întins. Adrian s-a uitat cu plăcere la 
caricaturile notabilităților locale, bătute în pereți: 
Bădărău, Greceanu, A. D. Xenopol, Matei 
Cantacuzino, Stere, Abgar  Buicliu.. Apoi, 
adunîndu-şi privirile şi toată hotărîrea din el, a 
vorbit: 

— Bădie Ionică, sînt niște oameni care așteaptă 
afară... 

— De la Prigoreni? 

— De la Prigoreni... 


383 


Pe chipul de colos jovial, cu mustăţile răsucite în 
sus şi cu părul tuns perie, a trecut o umbră de 
impacienţă: 


384 


— Tot n-au mai plecat?... Le-am trimis o dată 
vorbă că n-am timp... 

— Aşteaptă în ger, bădie Ionică... De azi 
dimineaţa aşteaptă!... stărui Adrian rugător. 

— Ştiu... l-am văzut pe geam... Mi-au spus şi cei- 
lalți băieți... Ce vor de la mine? Nu pot! Nu se 
poate... 

Avocatul lancu Stamate vorbea mai mult pentru 
dînsul, decît pentru un copilandru ca Adrian. 

Muta dintr-o parte în alta codurile legate în 
scoarțe vișinii, dosarele, teancurile cu acte şi 
pergamente; fiind specialist în procese de vînzări 
cu metehne și în moșteniri încurcate, vechi, 
părăsite de alți jurisconsulţi. Le îngloba pe toate, 
în aceeași slăbiciune pentru caii nărăvașşi pe care îi 
cumpăra ca să-i muştrulu- iască și să-i preschimbe 
apoi, aduşi la cuminţenie; în aceeași ciudată 
pasiune pentru cupeuri, trăsuri, brecuri şi docare 
hodorogite, pe care le primenea, le purta pe la 
țară, le aducea îndărăt, procopsind cu ele birjarii 
ori vreun ageamiu sărac cu duhul. Avocatura lui 
era cam pe măsura aceasta; de tranzacţii şi căderi 
la învoială, amînări și prescripţii. Adrian s-a 
apropiat, punîndu-i mîna pe braț, din ce în ce mai 
rugător: 

— Bădie Ionică, mi-au spus și mie țăranii toată 
povestea lor... Ce mare greutate să pui și mata un 
cu- vînt, la Epitropia Sfîntul Spiridon?... Zăul!... 
Tremură de azi dimineaţă în ger!... Mata eşti bun și 
săritor la necazurile altora. 

— Bun şi săritor, acolo unde se poate, Adrian!... 
Lasă şi tu chestiile acestea, care nu-s de vîrsta ta şi 
fugi la băieţi!... 

Spunînd, lancu Stamate a deschis un vraf de 
documente, cu hîrtia sfirlogită şi cerneala 
decolorată. A înșfăcat un creion roșu şi a început 
să sublinieze anume cifre și date, voind să arate că 
îndeletnicirile sale nu-i lasă timp să mai asculte 
palavrele unui băiețaş. 


385 


— Le-am spus că le aduc un răspuns?.. Că-i 
chem!... stărui Adrian. 

— Nu-i nimic. Le trimit răspuns să plece. N-am 
vreme... Nu se poate! 

Iancu Stamate vorbea cu ochii în hirtii, cu 
fruntea sprijinită într-o mînă și cu creionul roșu în 
cealaltă mînă. 

Adrian însă tot nu se dădea dus: 

— De ce nu se poate, bădie lonică?... Nu-s şi ei 
oameni? Mi-au istorisit tot, de-a fir-a-n păr... Cînd 
erau gata-gata să isprăvească și să pună mîna pe 
moşia Habășeasca, a prins de veste arendașul lor 
şi le-a luat-o înainte... Nu-i păcat?... Mata faci 
politică cu Dimitrie Greceanu!... Greceanu e un om 
cinstit... Toată lumea o spune... O vorbă de-a lui 
ajunge!... 

— Bine, bre Adrian? Nu te-am crezut capabil de 
atîta persistență! exclamă lancu Stamate, lăsînd 
creionul roşu din mînă. 

Rezemîndu-şi ceafa de spătarul scaunului înalt 
ca o strană, a întors-o pe glumeaţă mirare: 

— Te-ai tocmit avocatul oamenilor din 
Prigoreni? La onorariu, să mă leşi pe mine... Am 
ceva mai multă experienţă... 

— Gîndeşte mata că erau gata să capete 
contractul... Au adunat garanţia, numai ei știu cu 
cîtă caznă... Și cînd să se bucure, li se pune de-a 
curmezişul tot cel care le-a jupoiat zece pei... 

— Nu-ţi spun eu?... Ai stofă de avocat și pacel... 
Cu stofa asta pe care o arăţi tu, Adrian, grăbeşte şi 
isprăveşte liceul, ia-ți licenţa în drept şi vino să te 
angajez secretarul meu... În cîțiva ani, te fac om! 

— Mata glumești, iar oamenii din Prigoreni 
zgribulesc afară... Te rog eu, bădie Ionică! 

Pînă atunci, Adrian intrase în biroul acesta ca 
în- tr-o cameră oricare, din casele rubedeniilor. 

Și ca pretutindeni, găsea numai un pitoresc 
amestec de obiecte rustice și vestigii cărturărești, 
o atmosferă specială a neamului Cumpătă, cu 


386 


toate crengăturile respective. Colecţii de publicaţii 
juridice legate, alături cu o pereche de zăbăluțe 
nichelate în raftul bibliotecii. Borcane cu probe de 
grîu, pe casa de fier. 


387 


Săptămîna lui George Panu şi Furnica, lîngă o fac- 
tură de mașini agricole, așezată la vedere, sub 
cubul de cristal. Cutii cu alice de plumb, peste un 
vraf de citaţii. Scoarţe, talere ţărăneşti, cărți și 
arme, spice de grîu împletite și fotografiile 
conacurilor de la Zapodia, de la Săvești, de la 
Vlădiţa... Acum lua aminte că înainte de toate, se 
afla într-un cabinet de avocat. 

A stăruit, cu mai puţină încredere în izbîndă: 

— Ştii ce rar te rog eu ceva, bădie lonică!... Vezi, 
nu-i nici pentru vreo stăruință la un profesor, 
nici... 

— Adrian! schimbă tonul Iancu Stamate. Fii 
băiat înțelegător şi caută-ți de treburile tale!... De 
şcoală, de jocuri, de patinaj... Lasă chestiile acestea 
pe seama noastră, care sîntem lupi mai bătrîni... 
Nu se poate!... Ce vor ei nu se poate! Asta-i! 

— Cer ceva care nu-i drept? 

— Nu-i vorba de drept, şi nedrept!... Noţiunile 
acestea sînt foarte elastice... Ai s-o înveţi și tu, la 
vremea ta... Chestia e mai limpede, dacă mă silești 
să ţi-o explic. Arendașul din Prigoreni, Isidor 
Leibovici, are avocat pe Anastasiu... Îl are nu 
numai pentr-un fleac de moșioară, pe care vrea s- 
o ia în posesie de la Spiridonie. Îl are avocat, 
pentru afaceri mai mari... Isidor Leibovici face 
export de cereale, taie păduri, furnizează lemne de 
foc la instituţii, traverse la căile ferate... Anastasiu 
încasează de la el, una cu alta, şaptezeci, optzeci 
de mii de lei pe an. E o sumă! Nu?... Și Anastasiu e 
omul lui Greceanu; abia l-a atras la dînsul cu mare 
greu, de la Bădărău... Înţelegi acum? Mitică 
Greceanu, măcar deocamdată, nu-i poate refuza 
nimic lui Anastasiu; un bilețel la Epi- tropie şi 
chestia s-a făcut!... Simplu ca bună ziua!... Dacă 
veneau țăranii de la Prigoreni de la început la 
mine, poate că era altceva. O luam înaintea lui 
Isidor Leibovici. Îl punem şi pe el, şi pe Anastasiu, 
în fața faptului îndeplinit. Așa, au umblat cu un 


388 


băiețaş, un student, feciorul popei din Prigoreni... 
Ce știe și ce poate un băiețaș?... Le-a compromis 
chestia de la ori- 


389 


gină... Învață de la mine, Adrian, copile: în viața 
asta, peștele cel mare îl înghite pe cel mic!... 

— Aşadar, nenorociţii nu mai au nici o 
speranţă? 

— Ei-ei!... „Speranţă! Nenorociţii!”... Ce vorbe 
mari, parcă ești State Dragomir, pe scenă!... 
Ţăranii sînt deprinşi mai demultişor să dea peste 
cîte un Isidor Leibovici, mai tare decît dînşii... 

— Mata o spui, bădie Ionică? îngăimă cu tristeţe 
copilăroasă, Adrian. Mata, care ai pledat de atîtea 
ori pentru țărani? 

— Eu o spun!.. Crezi că mi-a fost bine, după 
ce-am pledat de atîtea ori pentru țărani? Nu o dată 
am plătit-o scump!... Și în cinci ani mi-a fugit un 
sfert din clientelă: proprietari,  arendași, 
intermediari, moştenitori... Pentru dînșii eram 
suspect! lar la urmă, ce-am folosit? Ce au folosit 
țăranii?.. Dreptatea pe care o cîştigau aici, o 
pierdeau la casație, la tribunalele din alt capăt de 
țară... Zicătoarea pe care ţi-am spus-o mai înainte, 
cu peștele cel mare... N-avea tu grija țăranilor! 
Cum au trăit pînă acum, s-or descurca ei şi de- 
acum înainte... Hai! Fugi la băieţii ceilalți... Și rămii 
la masă! 

— Nu rămîn... Nu pot. 

Adaugă, minţind: 

— Am de preparat nişte teze... 

— Uite, atunci!... Ţine de-aici, de la bădie-tu, o 
rublană de cinci lei! îl îndemnă lancu Stamate, 
cău- tîndu-se în buzunarul vestei. 

— Nu pot... N-am nevoie... 

— Da ce-i cu tine, copile? 

Adrian s-a oprit să răspundă, ca să nu-și trădeze 
tremurul glasului. A ghemuit mănușile în buzunar. 
(Nu-i mai făceau nici o plăcere.) S-a răsucit pe 
cîlcîie și a plecat grăbit. 

— Adrian!... Adrian, măi copile! 

O clipă, lancu Stamate a rămas pe gînduri, cu 
creionul colorat în mînă. A oftat, a clătinat din cap 


390 


şi a început din nou să sublinieze cu roșu, cifrele și 
datele unui dosar de moştenire care se judeca de 
douăzeci 


391 


de ani. Adrian a fugit prin fundul curții, pe-o 
portiță care răspundea într-o stradă dosnică. Nu 
mai avea curaj să dea ochi cu oamenii din 
Prigoreni, sloiuri străjuind în ger, la intrarea 
principală. 

Acasă, la gazdă, în odaia cu grinzi scunde, Ştefă- 
nucă Pandrea citea la gura sobei un număr mai 
vechi dintr-o revistă, care în toiul serbărilor 
jubiliare răscolise mereu rana deschisă a „Chestiei 
țărănești”. Era scufundat în lectură și afundat în 
jilţul şchiop și slinos, îmbrăcat în creton. Adrian s- 
a plecat să citească și el peste capul prietenului, 
titlul articolului. El îl cunoştea de astă-vară de la 
Zapodia, unde toate le vedea pe-atunci cu alți ochi: 
„Cain, Cain, ce-ai făcut cu fratele tău Avel?” 

— Fănel!... Dragă Fănel!... 

— Da! Ce-i? 

— Toţi sîntem într-un fel ori altul, un Cain care 
şi-a ucis pe fratele său Avel. Chiar și cei pe care 
mai ieri, nu i-am fi asemuit în ruptul capului cu 
numitul Cain!... 

Ștefănucă Pandrea l-a privit cu mirare, lăsînd 
foaia din mînă: 

— Ce vrei tu să spui cu asta? Nu-nţeleg... 


Prefectul ținutului Căliman, domnul Alexandru 
Negoianu, avea nărav să-și plîngă de milă cu mult 
humor, cînd se întrecea cu paharele de vin ori cînd 
îl apucau zorile la clubul Tinerimea, după o 
partidă infernală de cărți: 

— Măi fraţilor, vouă ce vă pasă!... Voi n-aveţi o 
martiră acasă, o Genovevă de Brabant!... Intraţi 
acuma pe uşa cea mare. Sunaţi servitoarea să v- 
aducă un ceai cu rom, dacă nu un pahar cu moare 


392 


de varză... Îi trageţi nişte soamne ca acelea pînă la 
douăsprezece; iar la masă vă aşteaptă potrocul... 
Pe mine m-aşteaptă altfel de potroc!... Privirea 
martirei, fraților!... Barbara Ubric!... Genoveva de 
Brabant! 

Ceilalți membri ai clubului Tinerimea, care au 
fost tineri doar pe vremea războiului de la 77— 
78, Îşi dădeau coate, ațîțîndu-l: 

— Şi în cazul acesta, cum intri tu în casă, 
Săndel? 

Ştiau, dar le făcea mare plăcere să mai audă o 
dată. 

— Cum? ofta mucalit, Săndel Negoianu. la, ca pe 
timpurile ferice ale juniei, cînd îmi mirosise întîia 
oară a catrință și fugeam noaptea din casa 
părintească, în uniformă de liceu. Așa intru şi- 
acuma... Tiptil!... M-aşez pe scări... Mă descalț 
binișor... lau ghetele în mînă și calc pe virful 
degetelor, numai în colţuni... 

— Nu te-apucă strănutul? 

— Ba bine că nu!... Mă ţin de nas și nu strănut. 
Atîta ar mai trebui!... Îmi tîțtfie inima cînd troznesc 
treptele și cînd scîrțiie uşa... lar dacă am scăpat cu 
bine în pat, trag oghialul peste cap şi nu deschid 
ochii, chiar dac-ar fi s-aud strigînd foc!... Focul te 
mai cruţă și te mai iartă! Există şi societăţi de asi- 
gurare împotriva incendiului. Mustrarea mută din 
ochii martirei nu te iartă nici în mormiînt, fraților! 
Şi nu există o societate de asigurare împotriva 
martirilor! N-ar fi vremea să înființăm una, 
fraţilor?... 

Fraţii, veterani întru acelaşi trecut de club, de 
cafenea, partide de table la Rinalti și alte ocupaţii 
tot atît de istovitoare, făceau haz. Ipocriţi, nu 
mărturiseau cu aceeași sinceritate, că nici dînşii 
nu scapă mai ieftin acasă. 

Mizeriile lor însă erau intime. Ale lui Săndel Ne- 
goianu erau publice. 


393 


Pe doamna Cleopatra Negoianu, anevoie și-o 
puteau închipui astfel, decît prezidind în 
cancelaria institutului său, conferințele 
profesoarelor şi profesorilor. Înaltă, uscată, 
dreaptă pe scaun, în veșnica-i rochie neagră, 
corectă și rece, întinzînd din cînd în cînd mîna să 
aşeze un tampon, un creion, o călimară, deplasate 
de la locul lor cu un centimetru. 

Aşa o zugrăveau profesoarele, aşa profesorii, 
aşa elevele... 

Aşa o vedeau toți. 

Această pasiune de ordine era orgoliul ei, 
rațiunea ei de existență și multă vreme a fost 
pricina unor publice dezbinări conjugale. 

Alexandru Negoianu — Săndel cum îl numeau 
amicii, conu Sănducu, cum îl numeau clienții — 
avocat cu clientelă mijlocie, după ce-a fost 
proprietar de moşie cu pămîntul vîndut la 
darabană; om vesel, bun băutor și strașnic jucător 
de cărți, pătimaş iubitor de femei şi de vînători, 
înfățişa prin contrast, toate cusururile de care 
doamna Cleopatra Negoianu avea oroare. La 
începutul căsniciei, cînd încă nu-și pierduse moşia 
în cărți și în chefuri de pomină, nepotrivirile 
acestea au dat prilej la adevărate drame. 

După o scenă cu tirade corneliene, Săndel 
Negoianu își lua pălăria şi o împungea de fugă, 
ocolind casa cîte-o săptămînă, umblînd pe la țară, 
cerînd ospitalitate altor prieteni cu moșii, vii, 
păduri de vînat, iazuri de pescuit, pivnițe cu vin 
vechi, curcani îngrășați şi lăutari la îndemînă. 

Treptat, cu timpul, au încheiat un armistițiu 
bazat pe concesii reciproce. Doamna Cleopatra 
Negoianu, din drojdia de capital salvată la licitația 
creditorilor care şi-au împărțit moşia, a preluat 
pensionul francez: M-lles Florise et Therese Rogier. 
l-a schimbat firma, i-a dat alt lustru și acum, 
devenită Tanti Cleopatra, își consuma pasiunea de 
ordine, de simetrie și de autoritate, în severele 


394 


sale îndatorințe didactice. Nu-l mai primea cu 
tirade corneliene. 

Tăcea. Tăcea înfiorător!... 

lar domnul Alexandru Negoianu, rămas tot 
Sănducu sau Săndel, cu tot începutul de diabet şi 
de burtă progresivă, continua chefurile, partidele 
de cărți, vînăto- rile și aventurile galante — 
„salvînd aparențele”. Adică, întrînd acasă înaintea 
zorilor, cu ghetele în mînă, în ciorapi, călcînd în 
vîrful degetelor și culcîn- du-se cuminte cu 
plapoma în cap; în loc să trîntească 


395 


ușile, să sune servitoarea, să ceară ceai cu rom ori 
zeamă de varză acră și să poruncească potroace 
pentru masă, cum a purces în primii ani. 

Cînd iţele politice l-au înscăunat prefect al 
ținutului, nu și-a schimbat nimic din viată. 
Legăturile de rudenie, dezbinările dintre tabăra 
takistă și cantacuzinistă, au lucrat pentru el, 
scutindu-l de alte osteneli. Au căzut toti de acord, 
asupra unui om neutru şi inofensiv politiceşte. 

Sănducu Negoianu, devenit dom’ prefect, avea 
sergent la poartă și trăsură personală la scară. 

Trimitea sergentul la culcare şi trăsura la grajd, 
ca să scape de martori incomozi. 

Nu lăsa el cafeneaua Rinalti şi clubul Tinerimea, 
pentru prefectură. Numai doamna Cleopatra 
Negoianu era încă mai solemnă (pentru amîndoi), 
şi îl întîm- pina acasă cu o mai teribilă privire de 
martiră. 

— Fraților, înc-o partidă! 

— Ne-apucă ziua, Săndel!... s-au codit ceilalți ju- 
cători, în cîştig, strîngîndu-și banii de pe masa 
verde. 

— Vouă ce vă pasă?... Nu v-aşteaptă acasă Bar- 
bara Ubric... 

— Tocmai, Săndel!... Pentru tine o spunem... 

— Dacă v-a apucat atîta grijă şi dragoste pentru 
mine, faceţi cărţile... Dă-i drumul! 

Chibiţii moțăiau. Ultimul chelner căsca cu ochii 
umflați de somn și de fum. Săndel Negoianu însă 
nu s-a lăsat. A mai jucat o partidă. A mai golit trei 
păhărele de coniac. A mai pierdut ultimile sute din 
buzunar şi alte sute, în cretă. lar fiindcă era și el în 
felul său un martir, a adormit răpus, somnul 
drepţilor, în birja care-l ducea acasă. 

Birjarul s-a dat jos în mantaua încinsă cu un 
capăt de hăț, pregătindu-se să-l ajute la coborit şi 
anun- tînd: 

— Coane Săndel, aţi ajuns! 

— Carte! a mormăit buimac conu Săndel. 


396 


— Coane Săndel... 
— Punctul! As, damă, valet de atu! 


397 


— Domnule prefect! Am ajuns acasă! 

— Mare bucurie! 

Săndel Negoianu a deschis ochii la sumbra reali- 
tate, a descins din birjă şi tot s-a bucurat de ceva. 
Sergentul de la poartă dormea și el, somnul 
drepţilor, la bucătărie. 

— Măi Bercule, măi! monologă domnul prefect, 
clătinîndu-se și scociorîndu-şi toate buzunările de 
la pantaloni, vestă şi haină, de la blană şi iar de la 
pantaloni, vestă şi haină, în căutarea mărunțţișului. 
Măi Bercule, măi, tu ești un animal fericit!... 

— Vai de capul meu, domnule prefect!... Așa o 
fericire nu vă doresc eu, coane Săndel... 

— Ascultă, Bercule! Nu face pe prostul cu 
mine!... Eşti fericit!... Ți-o spun eu... 

— Dacă ziceți dumneavoastră, sînt, domnule 
prefect. De ce să nu fiu? 

— Lasă-l pe domnul prefect în plata 
Domnului!... Acuma-s conu Săndel.. Săndel 
Negoianu unu-i măi Bercule, măi, în tirgu ista... 
Unu și fără pereche!... 

— Unu-i, coane Săndel... 

— Aşa să te-aud!... Şi spune acuma, de ce eşti 
fericit, idiotule? 

— Asta nu pot pentru ca s-o știu... Ați poruncit 
ca să fiu fericit, sînt fericit... Parcă mă costă ceava 
să fiu? 

— Bercule! Bercule! Mi se pare că vorbeşti prea 
multe... 

— Dacă poruncii, tac, coane Săndel. 

— Să taci și s-asculți... Măi Bercule, mi se pare 
mie că m-am întrecut cu coniacurile!... Cîte dracu 
am băut, măi  Bercule?..  Cincisprezece?.. 
Optsprezece?... Destule!... Ce spuneam eu?... Aha! 
Să te luminez eu de ce ești fericit, nefericitule!... 
Primo!... Tu ştii ce-i primo? 

— Eu sînt un păcătos de birjar, coane Săndel... 
De unde să ştiu eu ce-i primo? Că dacă ştiam, 
poate că n-ajungeam eu birjar. 


398 


— lar vorbeşti prea mult!... 


399 


— Mata m-ai întrebat, coane Săndel. 

— Te-am întrebat, dar nu te-am întrebat că să- 
mi răspunzi prostii... Am spus primo, adică, uită-te 
aici, la degetul meu — primo, întiîi!... Primo, eşti 
fericit, fiindcă eşti prost. Toti proștii sînt fericiți 
prin definiție. Secundo — uită-te la deget! adică în 
al doilea rînd — eşti fericit, pentru că ești birjar de 
noapte şi nu-ţi ține nimeni socoteală acasă, dacă ai 
venit la 4, la 5 ori la 6, după miezul nopții... Şi 
terțio — uită-te la deget, Bercule! — eşti fericit, 
fiindcă nu ţii în sclavie acasă, o Barbara Ubric, măi 
Bercule, măi!... Habar n-ai tu ce însemnează să te- 
aştepte acasă Demnitatea, măi!... Virtutea, măi! 
Abnegaţia, măi! Tu nu ești poligam ca mine, care le 
am pe toate acasă, măi... Pe toate şi pe deasupra, 
pe Barbara Ubric și pe Geno- veva de Brabant... 
Ştii tu ce însemnează asta ori nu ştii? 

— Cum porunciți dumneavoastră, domnule pre- 
fect!... Dacă porunciţi să ştiu, ştiu... Dacă nu, nu 
ştiu, domnule prefect!... 

— lar mă iei cu prefect?... Prefecții trec, dar Săn- 
del Negoianu rămîne, măi Bercule!... S-o ştii și 
pe-asta de la mine!... Tu l-ai adus acasă pe domnu 
Mitran Iliescu? Pe Bucluc? 

— Eu, coane Săndel! 

— Acela, da!... Abia aşteaptă să vină partidul lui 
la putere şi să-mi ia scaunul de prefect. I se pare 
mare scofală... Eu, mă... știi tu... mă c... în scaunul 
de prefect! Eu, Săndel Negoianu am fost, sînt și 
rămîn!... Nu-s Bucluc, măcar că de bucluc dau eu 
acasă în fiecare dimineaţă... Măi! Da multe pahare 
de coniac mi se pare că am băut eu, măi Bercule!... 
Ce  optsprezece?.. De unde ai scos tu 
optsprezece?... Phii!... Acuma aș şti eu ce-ar trebui, 
ca să mă dreagă!... Dar nu se poate!... Nu dă voie 
Martira, măi, Demnitatea, măi, Ținuta, măi!... Ţie 
ce-ti pasă?... Te duci acasă ca un parșiv de bețiv 
fericit şi te dregi!... 


400 


— Vai de dresul meu, coane Săndel... După ce să 
mă dreg?... 


401 


— lar vorbeşti?... la-ți banii tăi şi umblă! 

Bercu, deprins cu asemenea dialoguri, a luat 
banii săi şi a dat bici gloabei să umble. 

Domnul prefect Alexandru Negoianu s-a proptit 
în  portiță, a deschis-o, a alunecat în 
semicerconferiință cu ea pe ghețușul potecii, și-a 
restabilit echilibrul și ridicînd ochii, a întîlnit 
privirea Barbarei Ubric la fereastra dată în lături. 

Doamna Cleopatra Negoianu, torturată de 
insomnie, deschisese geamul ca să respire aerul 
rece al sfîrşitului de noapte, în dorul sanatoriului 
din Elveţia unde și-a căutat ea sănătatea în timpul 
verii. A privit deci şi a ascultat toată scena. 

Comoţia lui Săndel Negoianu a fost atît de 
puternică, încît picioarele i s-au tăiat de la 
genunchi, a lunecat, a dansat ca un început zglobiu 
de Cake-Walk, s-a apucat cu mîinile de grilaj şi a 
revenit cu bine la o aproximativă poziție verticală. 
În cadrul luminat al ferestrei, silueta doamnei 
Cleopatra Negoianu se profila implacabilă, ca 
Justiţia urmărind Crima, din tabloul lui Prud'hon. 

Atunci, de lîngă zid, din întuneric, s-au ivit la lu- 
mină cîțiva țărani, ținînd cuşmele în mînă: 

— Sărutăm mîinile, domnule prefect şi coane 
Săndel... 

— De unde-aţi ieșit? Ce-i cu voi? se burzului 
Săndel Negoianu. 

— Sîntem niște oameni de la Tăcuta, domnule 
prefect. 

— Şi ce-i dacă sînteţi de la Tăcuta? Ce căutaţi 
aici?... 

— Pe dumneavoastră vă căutăm, domnule 
prefect... ieşi înaintea celorlalți un moșneag cu 
pletele albe, descoperite în lumina felinarului și în 
lumina revărsată pe fereastră. Pe dumneavoastră 
vă căutăm de azi- dimineaţă... La prefectură am 
fost, aici am fost, ne-am dus la clup și v-am căutat 
acolo... Pe urmă iar ne-am întors... Am zis că tot o 
s-agiungeți dumneavoastră 


402 


odată şi-odată acasă... Domnule prefect și coane 
Săndel, faceţi-ne dreptate că s-o mîntuit cu noi... 

— Măi! Sînteţi nebuni? Acuma să vă fac eu drep- 
tate?... Ştiţi voi cît e ceasul?... 

— Știm coane Săndel, că de cînd așteptăm, tot 
ceasurile le-am numărat noi, cum sunau la turnul 
Episcopiei)... 

— Şi dacă le-aţi numărat, ce-i?... Mare ispravă 
ați făcut!... 

— Domnule prefect şi coane Săndel... urmă cu li- 
niște țăranul cel bătrîn. Noi avem la Tăcuta un 
boier de treabă, dară cam năuc... Conu Stroie 
Bîrlădeanu... El cu hîrțoagele lui... În vremea asta, 
vechilii ne belesc și ne poartă la corvezi, de-au 
scos sufletu din noi... Acuma ne-o mai căzut pe cap 
şi perceptoru... Cică să plătim bir nou pe popușoi, 
că s-or făcut destui anu ista!... Ne-o scos gitele din 
ocol la primărie, de mugesc şi rag, coane Săndel, 
să-ți rupă inima, nu alta!... Ne-o scos boarfele din 
casă... Pling copiii şi se vaită muierile, domnu 
prefect, parcă o dat tătarii peste noi... Fieți-vă milă 
şi daţi poruncă... Altfel, nu răspundem, dacă se 
întîmplă o poznă... 

Sănducu Negoianu a tras tot timpul cu ochii la 
fereastră, în nădejdea că Genoveva de Brabant se 
va retrage în peștera sa, la întuneric. Văzînd-o 
neclintită, deodată a dat glas mînios, mai mult 
pentru urechile ei, decît ale ţăranilor din Tăcuta: 

— Ce poznă?... Cum îndrăzniţi să vorbiţi? Cu 
cine vorbiţi voi, măi bandiţilor?... Așa se vorbește 
cu prefectul vostru? Hai?... Ce-s eu, fleac aici?... Ce- 
i, moară la casa mea? Cum aţi intrat?... Unde-i gar- 
distul? la uite, domnule, cine-mi vorbeşte mie de 
poznă! Apoi, am să întorc eu cojocul pe dos!... Pie- 
riți din ochii mei! Acu!... Într-o clipă, dacă nu vreţi 
să vă trimit legați burduf, cu jandarmii la spate!... 
Poftim, domnule, ce-a ajuns ţara!... 

Domnul prefect Alexandru Negoianu a intrat, 
trîn- tind ușa. 


403 


Nu-i mai păsa de nimic. Dacă e vorba pe-așa, 
poate s-arate el ce înseamnă prefect, în casă la 
dînsul şi aiurea! Dar mai ales în casă la el. 

Uşile se auzeau izbindu-se dintr-o cameră în 
alta, cu detunări lungi de furtună. 

— laca pentru ce-am degerat noi atitea și atîtea 
ceasuri, oameni buni!... 

Cel care a glăsuit şi-a izbit căciula cu latul 
palmei, în creștet. Ceilalți n-au dat nici un semn, 
înşirîndu-se tăcuţi în întunericul înălbăstrit al 
sfîrşitului de noapte. 

Cînd au ajuns departe, spre bariera unde 
aşteptau săniile lor la rateș, moşneagul cu părul 
alb a oftat: 

— Mi se pare că s-au adunat cam multe!... Nu 
mai încap... Se revarsă paharul... 

— Tot asta o spunem, moș Nicodim, de cînd am 
deschis noi ochii... Şi văd că loc să-ncapă altele tot 
mai este el loc, de le răbdăm.... 

Paşii opincilor groase, umplute cu paie, scîrțiiau 
în zăpada înghețată. Tîrgul dormea însă cu 
obloanele trase, în pace și în neștire. 


404 


Capitolul V 


SUS, BOIERI, NU MAI DORMIŢI!... 


1 


În sanie, lîngă vizitiu, Adrian era înfofolit pînă la 
ochi într-o blană de lup trimisă de la Zapodia, 
uriaşă, grea, cu guler enorm, pe măsura 
exploratorilor arctici, încercase de cîteva ori să 
pună mîna pe hățuri. A renunțat. Îl răzbea frigul 
prin mănușile tîrgoveţe de castor. 

— Ce să le faci, conașule Adrian?... rostise 
Toader Gliga, moşneagul, în chip de consolare. De 
mîndre, mîndre-s grozav mănușile matale, care nu 
se mai află... Încolo?... Numai bine strîng ele frigul, 
să-l țină, pîrdalnicele!... 

El strunea hăţurile cu mîinile goale. 

La spate, în locul mai larg și ceva mai adăpostit 
de vîntul subţire, Olga şi Dimitrie Petreanu, cu 
Smăn- dița la mijloc, se înfăşuraseră în alte pleduri 
şi blăni, cu picioarele afundate în aşternutul de fîn. 

Mergeau la Zapodia. 

Sania lor plecase înainte cu alt rînd de copii, 
dimineaţa. Aceasta, de-a doua, din neistovita 
rezervă de vehicule a Zapodiei, venise să-i ia cu 
argatul de credință bun la toate, Toader Gliga, 
moşneagul, şi cu echipament de poclăzi și dulame, 
cergi şi tohoarce mițoase de Cașin, ca pentru o 
expediție polară cu neprevăzute peripeții. 


405 


— Parcă pornim pe urmele lui Nansen!.. 
exclamase Adrian, urcîindu-se în sanie, într-un 
suveran dispreț pentru asemenea prisos de 
învelitori. 

Toader Gliga, neştiind ce-i cu Nansen, dar știind 
ale sale, a răspuns într-o doară, trăgînd cu coada 
ochiului la măntăluţa pirpirie de uniformă: 

— Dă, conașule!... Să vorbeşti mata oleacă mai 
încolo, la larg, oînd a începe să te taie vîntişoru 
ista subţire, care ai zice că nici nu-i... Atunci să 
vorbești mata!... 

Acum, Adrian nu mai vorbea nimic. 

Cu toată ruşinea, sub privirea moșneagului 
mijind a rîs, îmbrăcase pe rînd blana de lup, 
schimbase șapca de uniformă pe-o căciulă imensă 
din buzunarul dulamei, își îngropase picioarele în 
pături și fîn; nu s-ar fi dat în lături nici de la o 
pereche de mănuși, grosolane, de lînă, cu un 
singur deget, cum poartă aparii şi birjarii. 

Drumul era lung; patru poște jumătate peste văi 
şi peste dealuri. lar gerul într-adevăr amarnic sub 
cerul sticlos: de-o săptămînă, termometrul mai 
cobora în fiecare zi încă un grad. 

Mirosul de păr al sălbătăciunei încălzit de răsu- 
flare stăruia în nările lui Adrian. Miros de lup, de 
vînat, de țară, de iarnă, de drumuri prin viscole; 
tot ce se lega de alte amintiri, cînd era încă şi mai 
copil. Calea aceasta o străbătuse tot aşa, și de alte 
ori, în alte vacanțe de Crăciun, după o veche 
datină a neamului Cumpătă, care aduna la vizuina 
bătrînilor  rubedeniile  răzleţite pe aiurea. 
Niciodată nu i s-a părut o călătorie mai încărcată 
de gînduri şi asemuiri, de mîhniri, de nelămurite 
presimţiri, de întoarceri îndărăt. 

Era același drum, și nu mai era, totuşi, același. 

Sunetul zurgălăilor se risipea şi acum cristalin; 
ecoul răspundea şi acum, de departe, ca o stinsă 
chemare a altei sănii, pierdută undeva și nevăzută 
în alba nemărginire. Copitele cailor nu făceau nici 


406 


acum zgomot: tălpile săniilor luceau şi acum cu o 
simțită 


407 


fişiire, ca un zbor lin, prin vis. Sîrmele telegrafului 
scuturau tot așa ghirlănzi de promoroacă şi 
căderea era ușoară și mută, tot ca o călătorie prin 
vis, fantastică, în ireal, 

Soarele iriza diamantin în miliarde de cristali 
sclipitori — iar din sus, din albastrul rece, ca și 
altădată, cîte o steluță singuratică de fulg din 
senin plutea indecisă şi iarăşi nu s-ar fi putut 
spune dacă venea pe pămînt ori se înălța 
absorbită de infinit. Din nou, totul era uşor, aerian, 
descătuşat de trista robie a gravitațiunii. 

Departe se zărea un sat; sub o colină, altul, o 
turlă de biserică, o livadă ninsă, o cumpănă de 
fintînă... 

Le cunoștea pe nume satele; le mai văzuse de 
zeci de ori, în aceleași drumuri ale vacanţelor de 
Paști, de Crăciun, de vară. 

Albe şi pacificate de la distanţă, fără hleiul uliţe- 
lor desfundate, fără acoperișurile de stuf şi de paie 
mucede, fără zaplazuri năruite, păreau sate de pe 
altă planetă, unde totul e calm și pur, unde 
oamenii sînt izbăviţi în sfîrşit de orișice suferință 
şi nu-i mai dezbină nimic; unde totul se va petrece 
de-acum înainte, firesc și simplu, limpede pentru 
eternitate. Viață de cleştar, într-o planetă cu 
străvezime de cleștar. 

Dar din lecturile cu Ştefănucă Pandrea, 
tovarășul de gazdă la lași; din aprinsele dezbateri 
între tineretul școlăresc; din hidele mărturii pe 
care le-au văzut ochii săi nu demult; din tot ce 
descifra de o bucată de vreme în strîmba rostuire 
a vieţii, cu setea de absolut a începutului său de 
adolescenți; — ştia acum că fața aceasta e 
amăgitoare şi că sub toate, geme înăbușită una 
singură şi aceeași tînguire fără de răspuns: „Cain, 
Cain, ce-ai făcut cu fratele tău Avel?...” 

Sania a intrat pe un drum de pădure. 

O pădure de fag şi stejar, cu perdea de brazi 
plantată simetric pe marginea șoselei. lar îndată 


408 


mintea i s-a întors cu un fel de deznădejde la 
plăsmuirile copilărești din anii mai dinainte; chiar 
din vremea ferice de acum doi și trei ani. De ce și- 
a închipuit el oare întotdeauna, cînd trecea pe aici, 
că e o pădure minune? O imensă pădure cu pomi 
de Crăciun?... 

Ninsoarea pusese și acum pe cetina sumbră o 
albă dantelură de nea. Altădată, ochii copilăreşti 
găseau o asemuire ca pentru poftele copilăreşti: 
sub cristalii de zăpadă luciul întunecat al 
ghimpilor verzi i se părea artificial, ca verdele 
fructelor păstrate în zahăr, la vitrina cofetăriei 
Rinalti din Căliman. O creangă își destindea şi 
acum, la trecerea lor, arcul încordat de povara 
zăpezii; pala de ninsoare cădea și acum, fără vuiet, 
şi eliberată, ramura se întorcea să șoptească 
vecinei ceva... Da! Atunci, în anii care n-au rămas 
prea departe în urmă, credea că o ramură poate 
şopti altei ramuri şi că multe vietăți ale 
pămîntului, chiar lucrurile neînsufleţite, chiar 
mobilele familiare din casă, aveau un grai al lor, 
tainic şi nepătruns de oamenii pedepsiți cu un 
blestem — așa cum începea și el să fie de doi şi de 
trei ani încoace, de cînd l-a ajuns și pe dînsul 
osînda, să nu le mai poată auzi și înţelege. 

Atunci, în ceilalți ani nu prea de demult, era 
sigur că odată cu noaptea, în pădurea aceasta de 
basm, zî- nele se apropie în mantiile lor albe cu 
beteală în păr și cu mărgăritare la gît, ca să 
aprindă în fiecare brad de pe marginea drumului, 
nenumărate  lumînărele de ceară albastră, 
trandafirie și violetă, pentru copiii sărmani şi 
morți, pentru cei care au plecat pretimpuriu din 
viață şi acolo sus, s-au preschimbat în îngeri cu 
aripi mătăsoase şi cu ochi care nu mai pling. 
Atunci basmele cărţilor se împleteau cu lumea de- 
aievea. Lumea  de-aievea se contopea cu 
plăsmuirile din basm. 


409 


N-a întrebat el o dată — să fie cîți ani, opt? 
nouă?... N-a întrebat el o dată, tot în locul acesta: 

— Nu vreţi să rămînem la noapte aici?... Hai să 
rămînem.... 

Se afla el între părinţi, ca Smăndița acum. 

Pe urmă, i-a fost ruşine să lămurească de ce ar fi 
dorit să rămînă. 

Numai el știa. Ceilalți nu puteau să priceapă... 

Dacă ar fi înnoptat aci, ar fi zărit minunea stelu- 
țelor aprinse şi l-ar fi surprins pe moș Crăciun, 
cum din această pădure de argint, din basm, 
porneşte spre sate şi tîrguri, cu povara lui de 
daruri în desagă și cu asinul care are o cruce sură 
pe spate și dă cuminte din urechi cînd îţi aude 
glasul, fiindcă înţelege, ar putea să răspundă şi 
tace. Tace, numai din pricină că e în așteptare să 
aibă mai întîi un semn de la tine, că tu eşti copilul 
ales şi vrăjit, căruia ursitoarele i-au pus în 
scăldătoare trei fire de iarbă descîntată. Ceilalți n- 
o ştiau aceasta. 

El nu se îndoia însă că asinul sfînt s-ar fi oprit 
îndată să-i vorbească... Nu-l încredinţaseră oare 
babele din Zapodia, că ursitoarele i-au presărat 
trei fire de iarbă descîntată în scaldă?... Atunci n- 
ar fi avut de ce să n-o creadă și el... Toate erau cu 
putință... Toate lunecau din strîmta şi posaca 
realitate, în magia poveștilor... îl aștepta şi pe 
dînsul, la capătul drumului, un pom de Crăciun 
adevărat, și cărţile cu chipuri, şi nucile poleite, și 
lumînărelele de ceară trandafirii, verzi, violete, și 
alți copii cu nasurile îmbujorate de ger şi cu 
mîinile înghețate de bătălia cu bulgări, în cetăţui 
de omăt... 

— Nu vreţi să rămînem la noapte, aici?... Hai, să 
rămînem!... a sunat ca un ecou, din sanie și din tre- 
cut, glasul Smăndiţei, rugător. 

— Cum îţi vine să vorbeşti? s-a mirat Olga Pe- 
treanu. 


410 


— Stai cuminte! a  îndemnat-o Dimitrie 
Petreanu. 

Fetiţa a tăcut, cuminte, sub maldărul de blănuri 
şi cergi. Nici ea nu-și mărturisea gîndul. 

Adrian a înţeles-o. Numai el. 

Ştia la ce minune, cu moș Crăciun şi cu zîne, s-ar 
fi aşteptat surioara mai mică, la noapte. Ea mai 
vorbea încă în desăvîrșită candoare, cu făpturile 
fără de glas și cu lucrurile neînsuflețite. Era rîndul 
ei să creadă că asinul sfînt ar fi dat filozofic din 
urechi și ar fi început să cuvînte. 

lar milă i-a fost de el, nu de ea. 

Acum, pomul de Crăciun e pentru Smăndiţa care 
mai crede în arborul prinţesei Sanghamitta și a 
plecat astă-vară să-l caute. E pentru Mariana și 
Pufuleţ, care se mai avîntă cu Țurlui, băiatul de 
potcovar, să experimenteze pe cont propriu 
aventurile lui Robin- son Crusoe pe iazul de la 
Zapodia; lumea de basm, de închipuiri, de minuni, 
le-a rămas lor. El pentru totdeauna a pierdut-o... I- 
au rămas numai mănușile de castor, de care era 
foarte fudul și se dovedesc a nu face nici două 
parale. 

lar cînd pădurea ninsă a fost departe, în urmă, 
Adrian s-a răsucit în blană şi a petrecut-o cu ochii, 
pînă ce s-a topit albăstrie în albul nemărginit de 
nea. Odată cu pădurea de argint din basm, îşi 
petrecea cu ochii și un licăr ultim al vîrstei fără 
întoarcere care s-a dus de la el, pe alt tărîm. 

Numai așa, departe, în picla zării; și numai așa, 
departe, în amintirea altor ani, mai era încă 
pădurea de argint, din basm. 

Cînd a trecut adineaori prin ea, într-o ciudată şi 
nouă dedublare, ochii n-au mai ştiut să vadă decît 
o simplă dumbravă, în care a intrat securea. l-a 
răsărit în minte, după cele lui cunoscute, numele 
antreprenorului ce taie și vinde traverse. Un alt 
speculant cu un alt avocat Anastasiu, care își 
neguțătoreşte strămutarea din tabăra fostului 


411 


ministru de Justiţie Alecu Bădărău, în tabăra 
actualului ministru de Justiţie Gre- ceanu, cu 
bileţele și intervenţii bine arvunite. Acum, nici o 
frumuseţe intactă și fără un vierme înăuntru, nu 
mai știau să descopere ochii deschiși la cealaltă 
față a vieţii, după o inocenţă sfîrșită. 

Un stol de corbi a trecut dintr-o parte în altă 
parte, ca dintr-un cimitir în alt cimitir. 

— Ți-e frig, Adrian? a întrebat Olga Petreanu, cu 
îngrijorare maternă, văzîndu-l că se suceşte fără 
as- tîmpăr. Vrei ceva?... 

— Nu, mamă, nimic... 

Dimitrie Petreanu a tuşit uscat. Adrian n-avea 
nevoie să se întoarcă, pentru a-i şti acum fiecare 
miş- 


412 


care: a scos batista, o despăturește meticulos, o 
duce la buze şi o ascunde repede, ca să nu se 
zărească pata roșie. Și l-a podidit cu lacrimi 
nevăzute de nimeni, o astfel de dragoste pentru 
părintele-i bolnav, sever, dar drept, aspru cu sine 
mai întîi și neclintit în datoriile sale: un om pe 
care prietenia și legăturile politice cu avocatul 
Anastasiu nu l-ar fi împiedicat pentru nimic să 
sară în sprijinul ţăranilor din Prigoreni. 

Pierduse naivitatea dulce a vîrstei cînd lua 
basmele îndeaievea. Trecea încă prin criza din 
pragul adolescenței, cu  urîte  deşertăciuni, 
nestatornicii, maimuţăreli şi ispite. Dar suna o 
strună nouă în el. O strună cu alt tremur. 

Prietenia cu tovarășul de gazdă la laşi; 
atmosfera acelui tineret ieșean de atunci, cu 
războiri doctrinare între socialiști, proaspeţi 
poporaniști și iorghiști, îi sădise alte începuturi de 
judecată, despre lume, viață şi oameni. Nu se 
lămurise încotro l-ar duce şi pe dîn- sul cugetul și 
inima. Cu unii? Cu alții? Dar războirile la care 
participa şi el, june voluntar, îi deschiseră ochii 
deocamdată la cruntele stări şi nedreptăţi ale 
lumii în care se născuse şi trăia. Din pădurea de 
argint a basmului, mergea spre o zare cu 
zăbranice de moarte, unde şi crivățul șuieră 
lugubru, a moarte și-a pustiu. 

— Mi se pare mie că are să vremuiască! a spus 
Toader Gliga, moşneagul, încrutîndu-şi privirea 
sub sprîncenele albe de promoroacă. 

Adrian s-a uitat şi el. Nu se vedea la orizont, ni- 
mic alt, decît zidul albastru și nins al munţilor din 
față cu meterezele fantastice ale Ceahlăului, într-o 
claritate ireală. Dar ştia că moșneagul de la 
Zapodia are semnele sale, în care nu avea cuvînt 
să se îndoiască. 

— Are să ningă... a încuviințat, liberîndu-și gura 
din blana de lup și odată cu vorbele, o spirală de 
aburi. 


413 


— Ba teamă mi-i că ne paşte oleacă de viscol, 
conașule Adrian!... Dacă nu mine, peste două-trei 
zile... 


414 


Mai întîi are s-o dea pe moină, pe urmă ţine-te, 
urgia lui Dumnezeu! 

Toader Gliga a îndemnat caii. Zurgălăii au um- 
plut văzduhul cu mai sonora chemare de argint, la 
care răspundea ecoul altei sănii, nevăzută, 
pierdută undeva, cînd foarte departe, cînd foarte 
aproape, alături, pe-un alt tainic drum. 


La Zapodia toate se aflau pregătite, după datina 
dintotdeauna. 

Se îmbulzea iarăși jivalania ce-a fost risipită în 
tîrguri, la şcoli, pensioane şi gazdă. Mai puţină la 
număr decît în toiul verii, dar tot atît de grăbită 
să-și ia în stăpînire cotloanele sale. Pe dealul 
coşărelor se înființaseră cîteva sănioare. Pe iaz, 
cîțiva patinori... 

Din nou se auzea prin odăi toiegelul de abanos 
lovind în podele și glasul Smarandei Cumpătă: 

— la mai treceţi la mîncare! Scurt!... la mai goliți 
cele ietacuri, să mai poată vorbi bătrînii în tihnă! 
Scurt!... 

Jivalania trecea la masa lungă de praznic, unde 
nu se știa nici acum de cîte tacîmuri e nevoie, din 
ceas în ceas. Pe urmă, năvălea asupra grajdurilor 
să pună la cale cu argații şi vizitiii, alte plimbări cu 
sania. Se risipea la iaz și pe dealul coșarelor; dura 
cetăți de  omăt și  dezlănțuia cumplite 
bombardamente, la care participau și dulăii din 
ogradă cu vesele lătraturi, scoși din minţi de zarva 
înviată din nou după acalmia de patru luni din 
vară. 

Adrian a căzut în mijlocul unei asemenea gălă- 
gioase vînzoliri. 


415 


Și îndată s-a răzlețit singuratic, fără să mai 
aştepte a se dezmorţi deplin. 

A sărutat și a strîns mîini, a îmbrățișat o parte 
din puzderia de unchi, mătușe, veri şi verișoare; s- 
a strecurat tiptil pe-o uşă dosnică, apoi pe-o 
poartă ferită privirilor. Cu el, l-a luat numai pe 
Colţun, ză- vodul bătrîn, tovarăș la alte drumuri, 
de altădată, cînd zumzăiau albinele, iar fineţele 
erau numai flori de sînziană și cicoare. 

— Hai, măi Colțun, moșneagule!... Ştii tu unde 
mergem?... 

Colţun, bătrînul, s-a bucurat clătinînd din ciotul 
cozii retezat: „Pe mine mă-ntrebi?... Se-nţelege că 
ştiu...” 

— Atunci, ia-o înainte... 

Cîinele s-a supus. Într-adevăr, ştia şi acum 
drumul. 

La iaz, înainte de toate. 

Pe îngusta potecă bătătorită în zăpadă, printre 
stuful și papura uscată cu foșnete aspre de iarnă. 
Adrian mereu întorcea capul. I se nălucea că aude 
un pas ușor în urmă; că-i șoptește o chemare tre- 
săltată de ris: 

— Te-am prins, Adrian!... Unde plecai fără 
mine?... 

Paşii sunau însă numai în închipuire; glasul nu- 
mai în amintire. 

Papura uscată şi stuful se clătinau cu vaiete si- 
nistre: sunetul osemintelor de mort. Nu mai 
zbucnea nici o pitulice cu soțul ei după dînsa, să se 
aşeze pe un spic legănat de trestie şi să-i privească 
de aproape, cu ochişorii negri şi lucioşi ca 
gămăliile de bold. Nu mai săgeta nici o libelulă; 
nici un fluture purpuriu nu-i palpita înainte, 
oprindu-se,  zburînd, jucîndu-se de-a v-aţi 
ascunselea. 

Aici e pîrîiaşul fără punte, unde-a sărit el cu o 
voltă de gîmnasticant şi i-a întins braţul apoi de pe 
celălalt țărm, s-o prindă: 


416 


— Dă-mi mîna, lrinel!... Irinel... 

Gîrla e îngheţată bocnă. Mușchiul catifelat şi 
iarba măruntă, sub strat opac de zăpadă. N-are 
nevoie să sară. Îl ţine puntea vînătă de gheață. Apa 
cea vie s-a ascuns dedesubt. 

Vînătă e și faţa de sloi a iazului, vînătă-verzuie, 
în amurgul sur, încruntat. S-au așternut nămeți 
peste trunchiul de răchită, unde-au poposit pentru 
cea din urmă oară. 

Parcă nici n-a fost vreodată banca aceea! Și to- 
tuşi, ce limpede nălucire a auzului: 

— Adrian!... Nu-i mai cuminte să vorbim despre 
viitor? 

Îi rămînea lui să aleagă acest viitor. lar ea, ea 
avea să-l urmeze ca o umbră... Toate sfirşesc oare 
pe lume atît de repede şi atît de fără nici o pricină? 

Adrian a călcat mai departe, cu ochii în zăpada 
care scîrtiie aspru și unde nu se mai cunoştea nici 
o urmă a paşilor de-atunci, nici una. 

Coltun, bătrînul, îl întovărăşea și el gînditor 
parcă, înăltînd din cînd în cînd privirea şi 
întrebîndu-l: „Cum se face de ești singur?... Aşa ne- 
a fost vorba?...” 

— Măi Coltun, moșneagule! a filozofat Adrian. 
Viata e o mare ticăloșie!... 

— Şi tu ai devenit un pesimist!... Teribil de pe- 
simist! a constatat Coltun, punîndu-și botul în pă- 
mînt. 

La moară, s-a arătat Neculai, în cojoc nou, alb, ca 
pielea mănușilor de Suedia și încălțat cu botfori 
fabuloşi, dintr-o vacă, înalți de-o palmă peste ge- 
nunchi. 

— Ai mai venit și mata pe la noi, coane Adrian? 
a întrebat, rîzînd bucuros în dintele știrb. Acuma 
se cheamă că toată jivalania coanei Smărăndiţa e 
în număr, la curte.!... 

Adrian a clătinat cu jale din cap. Ce fel de nu- 
măr? Cum de nu băga nimeni în seamă, că mai 
lipsea cineva? S-au plîns că nu vine Ada cu fetița, 


417 


după cum a vestit o telegramă de ieri. Sînt numai 
ele pe lumea aceasta, deşartă? 

Dar biruindu-și jalea, Adrian a început să cerce- 
teze  morarul despre măruntele zurbe ale 
Zapodiei: 

— Căzut-ai la pace ori nu, bade Neculai, cu 
Neculai celălalt, de pe deal? 

— Nicicacum, coane Adrian! Stăm acuma la în- 
contrare pe viață și pe moarte... Ne giudecăm îna- 
inte!... Cum bine spunea Toader Gliga, az'vară: 
Cînd ajungem noi, ţăranii, la zavistie pentru 
pămînt, gata-i!... Războiul aista nu cunoaște pace... 

— Și cumnata dumitale, de la Prigoreni, fata 
care înota astă-vară, Dochiţa, cînd îi jucăm la nun- 
tă?... a întrebat Adrian, îndreptîndu-și fără voie 
ochii spre iazul cu apa ascunsă acum sub lespedea 
rece de sloi. 

Morarul a tăcut un timp, deodată posomorit. 

A stupit prin strunga dintelui știrb şi s-a uitat și 
el peste iazul înghețat, parcă-ar fi căutat să-şi 
amintească în acest amurg mohorît de iarnă, cum 
înota ea într-o dimineață spintecînd unda cu 
împroşcare de stropi argintii, însoțită de 
cufundarul şăgalnic. 

— Dar ce-i?... a luat seamă Adrian la tăcerea po- 
somorită, întorcîndu-se şi cercetîndu-l în ochi. 

— Ce să fie, coane Andrian!... la, nimica, nou... 
Păcate de-ale noastre... Adică nu de-ale noastre, 
dară pe care noi le tragem... 

Adrian se uita la Neculai, morarul cu pletele ne- 
gre și cojoc nou, cu ciubotele dintr-o vacă. Însă 
alături o zărea, într-o pînză tremurătoare și pe 
Dochiţa din Prigoreni, cu ochii ei genați și garofița 
roșie de cîmp, pe care n-o pierduse înotînd, prinsă 
în cununa părului, la ureche. 

— S-a întîmplat ceva, bade Neculai? stărui cu 
neliniște. 

— În afară de cîte ni se întîmplă nouă, mai ni- 
mica nou, coane... 


418 


Altceva nu i-a putut scoate cu tot cleştele în- 
trebărilor. 

Morarul ocolea vorba. 

— Da Ion? Ion s-a liberat de la oaste? 

— Mnda... 

— Atunci e la curte! Am să-l văd eu... 

— Nu cam socot c-ai să-l vezi mata, coane 
Andrian... Nu-i la Curte... S-a tocmit mai departe de 


419 


ochii și de urechile oamenilor de-aici, tuma la 
Dărmăneşti, la conu Damian... 

Şi iarăşi nu i-a mai putut smulge altă lămurire. 

Atât a rostit după un timp, fără nici o legătură cu 
tot ce vorbeau: 

— Coane Andrian, acolo, la tîrg, unde înveţi 
mata, n-ai văzut cumva plîngînd pe uliți dreptatea 
noastră, desculță, ruptă și goală?... C-așa ni se pare 
nouă să fie... Ne-au luat-o de-aici, din satele noas- 
tre, şi-acolo o ţin, despuiată... o tin la obezi... 

— Bade Neculai, nu te-am știut vorbind în 
tilcuri!... 

— Vorbim şi noi în tîlcuri, conașule, pînă ce-om 
începe a da de-a dreptul... Poate că nu-i departe 
nici ceasul acela... 

— Ai vreun necaz, aici, cu bunelul? s-a mirat 
Adrian. 

— Aicia, nu! Nu, coane Adrian!... Cine are aicia 
vreun necaz cu boierul?... Ne mai mustruluiește 
cîte-oleacă, pe urmă ne păsuiește: Lasă!... Şi ne 
lasă să mai facem și noi umbră pămîntului. Da 
acolo? 

Morarul a ridicat palma din chimir şi a arătat în 
toate patru zările ninse, la apus, la răsărit, la 
miazănoapte și la miazăzi... 

— Încolo?... Nu sîntem numai noi, ceştia de- 
aici... Tagma noastră se-ntinde cît vezi cu ochii... 
Pe cei de dincolo întreabă-i mata, coane Andrian, 
cît ti-i sufletul încă tînăr și nestricat... 

Morarul a lăsat palma jos, de-a lungul cojocului 
şi n-a vrut să mai scoată cuvînt. 

Adrian s-a întors cu paşi mai înceţi, pe celălalt 
țărm al iazului, pe drumul mare, bătut, prefăcut îu 
omăt cu scuturături de paie. Mergea îngîndurat 
lîngă zăvodul bătrîn. Se alegeau unele apropieri 
între vorbele ţăranului și cele ce-i treceau lui prin 
cuget, în sanie, acum două și trei ceasuri, cînd 
privea satele albe cu amăgitoarea lor tihnă şi 
frumuseţe, de la distanţă, în zare. 


420 


Pe urmă, a dat peste locul unde li s-a arătat lor, 
într-o înnoptare cu ploaie şi tunete, un cal cu ochii 
de fosfor lîngă o claie cu paie, scos din întuneric, o 
clipă, de flacăra uriașă, albastră, a fulgerelor. 

Gîndurile i-au fost în altă parte. 

Înainte de a intra în casă, s-a abătut la părul 
bătrîn din fundul livezii. Acolo unde a îngropat el 
odată în pămînt, o mănușă săracă, urîtă, de școlă- 
riță, cu vîrful degetelor destrămat și țesut. 

Nu se afla nici o pîrtie. Picioarele se afundau 
pînă la genunchi. Colțun, cîinele bătrîn, a rămas pe 
loc, să-l aştepte, clătinînd din coada lui retezată: 
Du-te!... Te înțeleg... Eu n-am ce căuta... 

Micul mormiînt era bine învelit sub giulgiul 
afînat de nea; bine păzit de monarhul Zapodiei, 
părul străvechi și sălbatic, care văzuse şi știa 
poate mai multe. 

Cînd s-a întors, noaptea pogorise albastră. La 
bucătării sunau ciocniri de tigăi, de capace şi oale; 
clocoteau și sfiriiau bucatele pentru ospățul de 
miez de noapte; năvăleau pe ușile și ferestrele 
deschise aburi cu amestecate mirosuri de carne 
afumată, de slănină, de cîrnaţi și varză călită, de 
curcani rumeniţi, cozonaci, plăcinte şi torturi. 
Mihalache, bucătarul ciupit de vărsat şi cu 
bîrdăhanul de pinguin încins în şorț alb conducea 
alaiul ajutoarelor şi slujnicelor, cu un linguroi 
uriaş în mînă, grav ca un capel-maistru. Adrian a 
privit în altă parte, trecînd pe la ferestre. Mirosul 
de mîncare şi pregătirile de ospăț îi ridicau un nod 
displăcut în giîtlej, cu toate că îndurase o lună de 
zile regimul de post pravoslavnic la gazda din lași, 
cea surdă şi bisericoasă. 

În casă ardeau toate lămpile; trosnea focul în 
sobele de zid care dogoreau de la trei pași; răzbea 
murmur de glasuri în fieştece încăpere. 

Jivalania măruntă pusese stăpînire pe masa 
colosală a sufrageriei, unde s-a încins un joc de 
loton în toată legea, cu bani de nichel de cinci și de 


421 


zece și cu băncuţele jubiliare de argint, noi şi 
strălucitoare, distribuite cu o  nepărtinită 
generozitate de Iordache Cumpătă, cîte cinci lei de 
cap, deocamdată. 

Se auzea glasul lui Zache Stamate, biciclistul, 
însoțind fiecare număr de epitetul cuvenit: 

— 77, războiul!... 13, numărul dracului! 44, sca- 
unele!... 

— 13, terță... 44, cvartă! repeta anunţind Smăn- 
dița. 

— Ce cvartă? protesta Dodel. Cum, cvartă? ... 
Abia ai spus terță și-acuma cvartă? 

— 33, gheboșii!... 

— Loto! 

— Control! Control, la control!... 

În alte odăi, mai dosite, jivălăniştii trecuţi de 
vîrsta pentru loton și domino își împărtășeau 
peripețiile de școală, fumînd la gura sobei, chip să 
nu-i dea fumul de gol. Suna toiegelul și glasul 
Smarandei Cumpătă, în prag, pe neaşteptate: 

— Ce-i fumăria asta? 

— Da unde vezi mata fum? întreba unui, care nu 
se vedea el din fum. 

— Te faci a te mira, hai? Mi se pare că mătăluță 
mi-ai dat iama prin cutiile mele de tutun!... Să nu 
vă mai prind, că uite!... Scurt! 

Spunea uite! arătînd toiegelul de abanos. Dar 
din cealaltă mînă, le zvîrlea pe sofa o cutie neîn- 
cepută de tutun bectemis și caiețelul de Job! 

— Mistuiţi-le, să nu le văd în ochi!... Scurt!... 
Pare-mi-se că le cunoașteţi bine, după cît mi-ați 
cotrobăit prin saltare şi scrinuri... Hai? 

— Cunoaștem! mărturisea Manole, pocăit şi bu- 
fon, escamotînd caietul de foițe Job. Știm 
conținutul pe de rost: Tout cahier de papier a 
cigarettes ne portant pas le mot Job et ma 
signature... 

— Haide-hai!... Să nu-ți pun eu o semnătură pe 
spate cu sfîntul băț, cît ești de lung şi de ghilan!... 


422 


De-acolo Smaranda Cumpătă cutreiera alte 
ietacuri şi salonaşe, unde tăinuiau fiicele măritate 
şi nepoatele cu secretele lor sentimentale de 
pension. În salonul cel mare se aflau ginerii, în 
jurul lui Iordache Cumpătă, discutînd despre 
vreme, pămînturi, politică și însănătoşirea regelui, 
încă îndoielnică. Acolo s-a aciuat Adrian, pe-un jîlț 
mai retras, într-un ungher. 

Iancu Stamate, înalt ca un colos, se plimba cu o 
mînă în buzunar zurnăindu-şi cheile, păşea pe ușa 
deschisă în antret, în altă odaie, apuca de pe-un 
dulap o craflă ori o felie de turte de nuci; se 
întorcea mes- tecînd, lepăda o vorbă și trecea în 
sufragerie să înfrupte și jivalania cu bunătățile 
care nu-și mai aflaseră loc în cămară. Nu rezista 
poftei, nici nevoiei de-a îndopa și pe alţii. 

— Ionică, strici foamea copiilor!... străbătea un 
glas femenin, din a treia odaie, prin uşile date în 
lături. Lasă-i măcar să-și împlinească postul pînă 
la douăsprezece... 

— Ce douăsprezece? mormăia lancu Stamate cu 
gura plină. Ce post?... Au postit alții destul pentru 
noi... 

Şi dădea ghes copiilor, complice: 

— Înfulicaţi repede, să nu se prindă buniţa! 

Într-adevăr, Iordache şi Smaranda Cumpătă 
postiseră pentru toți. 

Neculai Popazu, al doilea din cei trei gineri de 
față, strîngea din umeri, superior, la astfel de con- 
damnabilă neînfrînare a poftelor. Aprecia și el 
mîn- cările, dar altfel, la vremea lor și cu pretenţia 
de om umblat. Alcătuit din suprapuneri de sfere, 
foarte scund și foarte măsliniu la obraz, cu 
pleșuvie rotundă, cu ochii rotunzi ca bilele, cu 
gușă rotundă, ceafă rotundă, burtă rotundă, 
gesticula strîngînd ţigareta groasă de chilimbar în 
pumnul rotund şi păcnind din nări ca un tapir: 

— Cînd am fost eu la Lemberg... 


423 


Toate din univers, se reduceau pentru el, la cele 
ce-a văzut și a auzit şi a cunoscut la Lemberg. 

Adrian zîmbea în colţul său. Călătoria unchiului 
Neculai Popazu la Lemberg, durase trei săptămîni, 
şi data de douăzeci și trei de ani. Era curios să afle 
ce mai poate istorisi nou, din acest voiaj rămas de 
pomină în familie, un om de altfel de ispravă, dar 


424 


stăpînit de-o adevărata manie „lembergiană” — 
cum o botezase Manole. Se pregătea să asculte, cu 
ochii la globul trandafiriu al lămpii. 

— Cînd am fost eu la Lemberg... reluă senten- 
tios, Neculai Popazu. 

— Sssst! Aşteaptă, rogu-te, Culai!.. a rostit 
Iordache Cumpătă, îndrepttndu-se în jilț. 

Neculai Popazu s-a oprit contrariat de întreru- 
pere. 

Afară la geam, s-au auzit glasuri subţiri. Adrian 
a sărit şi a dat perdeaua la o parte, privind în întu- 
neric. A anunțat, ca într-o şoaptă de taină: 

— Colindătorii, bunelule!... 

Era din nou copil şi din nou îl emoţiona copilă- 
reşte acest ceas. 

Glasurile de-afară s-au îndemnat codindu-se, au 
prins curaj, s-au înălțat sub cerul geros, de iarnă: 


Sus, boieri, nu mai dormiţi, 

Hai Lerul, Lerului Doamne! 
Vremea e să vă gătiți, 

Hai Lerul, Lerului Doamne!... 


Iordache Cumpătă asculta, cu ochii lui albaştri şi 
uzați pierduţi în gol, netezindu-și barba lată. Iancu 
Stamate își culegea fărămiturile din crețurile 
hainei. Neculai Popazu părea gata să spună că ase- 
menea tradiții nu mai există în lumea civilizată, de 
pildă, la Lemberg. lar Dimitrie Petreanu își 
stăpînea tusea. 

Avea o negură tristă în ochi. Poate gîndea că 
acum aude pentru ultima dată în această viaţă, 
colindătorii. La anul, cîntarea va fi pentru alții. 


Sus, boieri, nu mai dormiţi, 


Hai Lerul, Lerului Doamne! 
Vremea e să vă gătiți. 


425 


Cînd glasurile au sfîrșit, în salonul luminos şi 
cald, cu miros de gutui, a durat tăcere. Se auzea 
numai vîlvătaia focului în sobă. 

— Sus, boieri, nu mai dormiţi!... a oftat Iordache 
Cumpătă, întorcîndu-se cu amintirea la cele 
văzute şi auzite la București, la cele văzute şi 
auzite aci, printre oamenii săi. Nu glasurile 
acestea au să ne trezească din somn și nu-i văd pe 
nimeni gătindu-se, măcar că vremea-i poate 
aproape... Mai aproape decît ne-o închipuiam noi... 

Neculai Popazu a privit în sus, la Iordache Cum- 
pătă ca la un monument cu virful pierdut în nori... 
Nu înțelegea despre ce poate fi vorba. Dar Adrian 
a săvîrşit ceva în afară cu totul de firea lui timidă 
şi în aceeaşi vreme de-o copilăroasă trufie. 

S-a ridicai din ungherul său, a pășit în vîrful de- 
getelor şi a sărutat smerit mîna bunicului. 

Bătrînul lordache Cumpătă nu s-a mirat, nu l-a 
întrebat; deşi n-avea de unde şti ce gînduri și ce 
apropieri şi tulburătoare frămîntări munceau 
acest copilandru la început de adolescență. Palma 
mare și lată, bătătorită ca a muncitorilor de 
pămînt, a în- tîrziat cu blîndeţe pe creştetul lui, pe 
fruntea lui. Era o mînă grea de om puternic și 
bătrîn, de om al cîmpurilor. Însă atingerea a fost 
atît de domoală și lină, atît de ușoară!... 

— Vino lîngă mine, Adrian... Stai lîngă mine,... a 
vorbit Dimitrie Petreanu, dînd la o parte pernele 
care-i sprijineau pe divan, trupul slab și bolnav. 

Era şi glasul acesta atît de altfel! 

Adrian a lăsat să-i curgă pe obrazul de adoles- 
cent lacrimile de copil, fără nici o umilire. 

— Și cum vă spuneam! a reluat imperturbabil 
Neculai Popazu, istorisirea sa. Cînd am fost eu la 
Lemberg... 


426 


În seră dospea o căldură umedă și veninoasă; 
un miros dulceag de flori și de mraniță 
fermentată, de pămînt gras şi de seminţe în 
germinație. 

lon s-a oprit din udatul glastrelor şi 
răsadnițelor înşirate pe rafturi. A pus jos 
stropitoarea, ca să-şi şteargă broboanele de 
nădușală cu mîneca largă a cămăşii. 

După trei ani de port ostăşesc, vechile gesturi 
izvorau de la sine, îndată ce-a îmbrăcat iarăși 
straiele în care s-a pomenit de cînd a deschis ochii. 
Parcă niciodată nu îmbumbiase el pe trup strîmta 
tunică în nasturi de alamă; niciodată parcă n-a dus 
el palma la cozorocul capelei de vistavoi, rotundă 
şi lată ca o tigăiță, cînd făcea smirna înaintea 
domnului colonel Asan Tiberiu și a cucoanei sale; 
înaintea tuturor gradelor mai mari şi mai mărunte 
de pe ulițele Bucureştilor. 

Toate au rămas în cealaltă lume, a lor, de-acolo, 
ducă-se! 

Aici şi-a aflat din nou portul obșştesc. Sufletul 
însă nu. Pacea însă nu. 

— Mai repete, Ion, mai repete! l-a zorit Herman 
grădinarul, nevăzut după poliţele cu oale de flori. 
Mai repete, că primim inspecție, cînd nici nu cîn- 
dești. Cu boier a nostru, Damian, nu este de 
glumit. 

— Asta o ştiu! mormăi lon, apucînd stropitoarea 
de toartă. 

Împroşca ploiţa măruntă din floare în floare, iar 
mofturile acestea de ierburi îl scîrbeau foarte. Nici 
nu erau flori după vreo lege lăsată de Dumnezeu! 

Dincolo de geamlicul acoperișului şi pereţilor, 
afară, crăpau ouăle corbului de ger, încremenise 
promoroaca în crengi şi scîrțiia omătul sub tălpi, 
cum se cuvine la vreme de iarnă, în toi. Aici, în 
căldura adusă pe olane și ţevi, în umezeala 
încropită cu lîn- cede miresme, unde întorcea 
ochii, numai flori cu lujerul apos, cu frunze care 


427 


lucii, care apoase, cu fața în culori nemaivăzute, 
unele ca de hîrtie, altele ca o carne putredă. 

Fiecare purta numele său scris, matriculat de 
domnul Herman, pe o bucăţică de şindrilă înfiptă 
în 


428 


țărna ghivecelor. Numele lor de ducă-se pe pustie, 
ducă-se! 

Ceea ce a nădăjduit el să capete la curtea boie- 
rului Damian a fost o muncă vrednică de puterea 
braţelor sale tari, la grajduri, la ocoale, la vite — 
treburi și îndatorințe după care trei ani a tînjit pe 
asfalturi. O slujbă la boi bunăoară, la cărăușie grea 
în pădure, alăturea cu boii, gata să tragă în jug cu 
ei şi să opintească la roată — ca un robotnic dintr- 
o țară cu stema capului de bou, cum îi spunea cu 
gînd de ocară doamna colonel Asan Tiberiu din 
București, și ocara ei nu-l durea atunci nici în cot, 
acolo. Aici, sorții şi voia boierului Damian l-au 
zvirlit în baia aceasta cu aburi, între flori sucite şi 
învîrtite și tărcate şi pistruiete, să nu te uiţi la ele. 

Ion a stupit un rotocol lat, cît o patacă de cinci 
lei, în nisipul mărunt, presărat, greblat, măturat, 
pe potecile dintre rafturile cu oale și răsadniţe, 
cum lepăda el unul în cerul cel tulburat și urît, din 
apa grasă a Dîmboviţei. 

A stat cu stropitoarea verde şi goală, uitată în 
mînă. Alunga mereu nişte alte gînduri mai amare 
şi fără rost de-acum înainte, care mereu însă se 
întorceau. Nimic din ce-a luat el la cunoștință de-o 
lună încoace şi nimic din ce i se întîmplă nu mai 
era după o rînduială firească. 

Se petreceau toate năsalnic, în pofida știutelor 
legi, cum îl împresoară florile acestea răsucite, 
băloase, cu bobocii ca ugerele, cu fața de carne 
putredă. Cum îi împung lui ochii toţi spinii aceştia 
cu ghimpi, tăr- tăcuțele cu păr, buruienile 
noduroase, deșirate, spîn- zurate în plete de 
înecați. Cum îl scîrbesc pe el toate pocitaniile 
acestea, care-i plăceau boierului Damian cu cît 
erau mai strîmbate și mai chinuite, întru mîn- dria 
domnului Herman, marele tartor al caznelor. Așa 
era și inima lui. Fiartă şi putredă. 


429 


— lar stai, lon? a întrebat Herman, înălțîndu-și 
favoriţii suri din cutiile cu răsaduri și scuturîndu- 


ȘI 


430 


degetele de pămîntul gras, lipicios. Tumneata ai 
ceva, Ion, dragă Ion! 

— Ce am eu, domnule Herman, să n-aibă nici 
dușmanii mei de moarte... 

Herman, grădinarul, l-a privit cu milă şi a clă- 
tinat din capul roşcovan: 

— Tumneata ai ce ai!... lar eu n-am noroc cu 
ajutor la seră. Astă-avară, Costache, om forte bun 
şi harnic, forte cuminte om; boierul dat afară pe el. 
Angajat Nistor, om forte bun și harnic, dar beţiv, 
forte beţiv. Boierul dat afară pe el! Acuma tum- 
neata... Om forte bun și forte voinic om... Cu gîndul 
la altă parte... 

— Apoi şi mie mi se pare că n-am să fac eu mulți 
purici aici, domnule Herman?... vorbi Ion, lat și a 
lehamite. Nu-i de mine treaba asta. 

— De ce spui asta, lon? Florărie, cel mai frumos 
şi delicat lucru. Nu cari cu spatele. Nu stai la frig... 

— Numa că de asta-mi era mie dor, domnule 
Herman! Să car cu spatele şi să stau la frig. Să mă 
răzbească munca, pînă ce n-oi mai ști nici eu ce-i 
cu mine... Eu am nevoie de robie grea, domnule 
Herman! Să-mi ucid alte amaruri, care mă rod pe 
dinlăuntru... 

— Voi, romînii, sînteţi forte curioși! Aceasta am 
observat. 

— Aşa sîntem noi, domnule Herman! Oameni 
din ţara asta cu stema o căpăţină de bou... Ce să ne 
faci? încheie Ion, ridicînd stropitoarea şi mergînd 
s-o umple din ciubărul de la ușă. 

A mai stropit un rînd de oale. Domnul Herman a 
mai retezat o crenguţă, a mai căutat o floare sub- 
suoară, a mai scormonit la rădăcina alteia cu de- 
getele, uşor şi gingaș, ca o mamă cînd trosneşte 
încheieturile pruncului după baie. 

Din cînd în cînd, ridica ochii albaștri şi rotunzi 
de porțelan, la ajutorul său, om voinic, nalt şi spă- 
tos, care se ofilea de-o lună sub privirea lui, ca o 
plantă 


431 


roasă de vierme, la rădăcină. La întrebări, nu 
căpătase nici un răspuns deslușit De la oamenii 
din sat nu aflase nimic. 

Nu ştia nimeni. 

Ion slujise înainte de oaste la Zapodia, la conu 
Iordache Cumpătă, unde a lăsat amintire de argat 
harnic și de nădejde. Acolo nu s-a mai întors. Aici 
a vrut el să se tocmească; iar de o lună rîivnește la 
altă slujbă mai grea, să-i zdrobească trupul, „pînă 
ce n-o mai şti ce-i cu el”. Romînii sînt un popor 
foarte curios! De treizeci de ani trăieşte printre 
dînşii şi întotdeauna descopere cîte ceva nou, 
care-i scapă... 

Domnul Herman și-a netezit favoriţii a la Frantz 
Iosef cu dosul palmei neatins de pămînt; a scos 
ceasornicul Roskopf patent din buzunar, a luat 
cunoștință despre orele înaintate și a spus cu 
mulţumire: 

— Pentru inspecție de  timineață, sîntem 
perfect. Putem aștepta! 

El se uita cu drag și cu mîndrie la nesfîrşitele 
polite cu flori, aliniate, etichetate, încrucișate, 
după toate regulile și științele horticole. 

Ion mai stupi o dată, îngrețoșat. 

— Tumitale nu-ţi plac florile! constată domnul 
Herman, cu mîhnită mirare. 

— Ba de plăcut, mi-or fi plăcînd ele mie... Uită-te 
şi dumneata, care se văd aici: garoafe, trandafiri, 
cer- ceii-doamnei, mușcatele, ochiul-boului... Da 
aieste, de dincoace? Ptiu!... Ce-s spurcăciunile 
aieste? Parcă-s limbrici. Și asta? Ți-i rușine să te 
uiţi la dînsa!... Parcă-i altă comedie... 

Domnul Herman a zîmbit a compătimire, 
apropiin- du-se de polița cu pricina și apăsînd la 
aliniere scîn- durelele cu etichete, în pămîntul 
reavăn: 

— Aceasta nu-ți place la tumneata? 

— Mai ales strimbăturile şi spurcăciunile 
acelea! 


432 


— Aceasta este colecțiunea cea mai prețioasă 
din sera noastră. Unică la Moldova! Treizeci și 
şapte de 


433 


Orhidee, de lava, de Brezil, de Madagascar, de 
Japan, de India... Una singură costă mai mult ca 
leafa tumitale pe un an. 

—A fi! Asta nu mă-ncălzeşte pe mine. 
Mă-ncălzesc ticăloșiile de olane, care mă fierb 
aicea de-s năuc toată ziua de cap... 

— Atunci să mergem frumos la răcoare şi să 
fumăm o pipă în sala de tincolo. Aici nu-i permis. 

— Cunosc și asta, domnule Herman! Aicea nu-i 
permis să duhănești o ţigară, dincolo să stuchi, 
mai încolo să ridici glasul, alăturea să nu calci... 
Ziduri de doi stînjeni. Porţi ferecate. Nici tu 
colindători de Sfintul Ajun, nici tu Stea, nici tu 
Ilrozi!... Ar crede el cineva, că asta-i zi de Sfinta 
Naștere a Mîntuitorului?... Sssst! Numai atîta auzi. 
Sssst! Să nu străbată gălăgia la urechea conului 
Damian... Parcă sîntem la spital, la infirmerie, nu la 
curte boierească... 

Domnul Herman zîmbea acestor tînguiri de 
barbar, aprinzînd luleaua lungă de-un cot; dar Ion 
n-a avut cînd scăpăra, să tragă şi dînsul un fum. 

L-a chemat poruncă de sus: 

— Repede-repegior, bădiță Ioane, că boierul 
nostru nu-i deprins s-aştepte întîrziere de la slugă. 

Fata din casă, cu fustă neagră și pestelcuţă albă 
cît o basma, îl privea pe sub sprîncene îmbietor. 

Avea obrajii îmbujoraţi de ger și în ochi o undă 
de rîs. Ion era chipeș, voinic, abia scăpat de la 
oaste. L-ar fi vrut mai puțin morocănos şi tăcut. 
Făcuse prinsoare, la bucătărie cu alte slugi, că în 
scurt, cel mult pînă la Bobotează, are să-l 
dezmorțească. 

Ion nici nu s-a uitat la dînsa. Punînd ţigara răsu- 
cită în punga de piele, a spus: 

— Bine... Fă-o înainte! Mă-nfățoşăz! 

Slujnica tot nu l-a slăbit. A mers în flancul lui, de 
partea inimii, căutînd să-și potrivească pas în pas 
cu flăcăul botinele ei înalte care scîrțiiau pe 
drumușorul îngheţat, rînit cu lopata, măturat, 


434 


cernut cu cenușă, ca să nu lunece cumva talpa 
boierului Damian, cînd i-o 


435 


veni pofta să iasă din puf şi din clocitoarea unde 
se păstrează. Pe sub gene, îl iscodea mereu: 

— Nu ti-i frig numai în cămeşă, bădiță Ioane? 

— Nu. 

— Şi cum îţi vine să umbli cu capul gol, pe-un 
ger ca aista? 

— Cum mă vezi, aşa-mi vine. 

— Îți place la noi, bădiţă Ioane? 

Bădiţa Ion s-a uitat, nu la dînsa, ci la pomii şi la 
arbuştii de pe alee, răsuciţi, retezați, răstigniți pe 
şpa- liere, tunși, periați cu toată grija şi 
meșteșugul domnului Herman, care se dovedeau 
nesmintite chiar sub stratul de omăt. 

În uşă, fata a rupt-o de fugă înainte, chicotind și 
strîmbîndu-i din năsuc: 

— Uuuu! Se vede că ţi-a tăiat căpitanul limba la 
cazarmă, bade-bădișorule! 

Ion a urcat scările cu nepăsare, ca şi cum nu pe 
dînsul îl priveau cele spuse. Și-a scuturat tălpile 
încă o dată cu mare grijă și s-a înfățișat în biroul 
stăpînului. 

Damian Cumpătă citea o carte, în jîlț, la gura 
sobei, într-o altă dogoare de cuptor, cu un pled 
vărgat înfăşurat pe picioare şi cu javra cea 
nesuferită, Bock, cocoțată pe genunchi. A lăsat 
cartea pe brațul fotoliului și l-a examinat închizînd 
dintr-un ochi, nete- zindu-şi cu degetele uscăţive 
musteața subțire și albă. 

Rezultatul examenului a fost satisfăcător. 

— Cum te numeşti? 

Vocea era atît de seacă și atît de economisită, 
încît Ion a lungit gîtul şi a plecat urechea, ca să nu 
piardă murmurul cuvintelor. 

— Ordonaţi? a întrebat el, luînd fără voie poziția 
şi vocabularul ostășesc. 

Degetul uscat s-a îndoit, chemîndu-l mai 
aproape: 

— Înaintează. Cum te numești? 

— Ion, să trăiţi! Ion Alisandru a Vadanei. 


436 


— Cu slujba de la florărie, cred că nu te omori 
afară din cale, loane? 


437 


— Nu, să trăiţi! 

— Am să-ți mai trec un supliment de 
îndatorinţe. 

— Ordonațţi! se bucură Ion, socotind că poate 
scapă din baia cu aburi și dintre florile cele sucite 
şi răsucite, care-l scîrbeau. 

— E o slujbă de credinţă, ia seama! 

— Am trei ani de oştire, stăpîne. 

— Tocmai! Vii de la armată. Știi ce înseamnă 
datoria la oră fixă? 

— Ştiu, să trăiţi. 

— Uite ce este, Ioane. De azi înainte, ai să-mi 
plimbi cățelul, pe Bock, de trei ori pe zi, cîte 
douăzeci de minute. La oră fixă. Înţelegi? Te 
prezinți dimineaţa la zece; a doua oară la unu; pe 
urmă seara la șase. Zece tururi dus şi întors, pe 
aleea din fața casei, pînă în fundul parcului. Acesta 
e lanţul, îi prinzi zgarda... 

lon cercă să se scuture de supunerea 
ostășească, oarbă și fără cricnire, ca de un alt lanţ 
nevăzut: 

— Coane Damian, asta-i treabă de copil... Dați- 
mi, mă rog dumneavoastră, orice altă îndatorinţă... 

— Nu te-am întrebat! îl întrerupse Damian 
Cumpătă, cu acelaşi glas, puţin şi sec. Îmi place să 
nu-mi vorbească nimeni neîntrebat. Nu dumneata 
ai să-mi spui ce să-ți dau şi ce să nu-ți dau de 
lucru. Aceasta s-o ştii o dată pentru totdeauna. Mi- 
a raportat administratorul că ai cerut leafa pe 
jumătate de an înainte, cînd te-ai tocmit. Am 
dispus să-ți cerceteze referințele. Au fost bune. 
Am ordonat să ți se avanseze suma cerută, pentru 
ca să-ți plătești nu mă interesează ce datorii. 
Exact? 

— Da, să trăiţi. 

— Deci, slujba la mine e limpede. Mi-ai cerut. 
Ți-am plătit. Am hotărît ceva, execuţi. Bock a 
îmbă- trînit și a devenit leneș. Are nevoie de 
mişcare. Vara mă acompaniază pe mine. Pînă 


438 


atunci, ai să-mi ţii locul. Te oprești, numai cînd 
trebuie să te opreşti, ştii pentru ce. Aceasta e. 
Ridică lanțul. Bock, dă-te jos! 


439 


Bock a coborit, începînd a țipăi pe picioarele 
sub- țiri de paing. 

— Nu, nu așa, ticălosule! îi dojeni drăgăstos 
Damian Cumpătă, cu primul surîs în buzele uscate 
şi vinete de mort, pe care i l-a văzut pînă atunci 
Ion. Nu așa, puiule! Treci, la zgardă!... Dumneata 
ce faci? Ce-aştepţi? 

Ion se uita cuprins de deznădejde, la dulapurile 
cu rafturi de cărți legate în piele. A întors ochii la 
datoriile sale. S-a plecat pe-un genunchi și a prins 
zgarda cu lanţul în gîtul cățelului. 

— [a-l cu binișorul! Ia-l cu binișorul, să se de- 
prindă cu dumneata! Alintă-l, dezmiardă-l, spune- 
i: Bock. Bock! 

— Bock! Bock! oftă Ion, adăugînd în cugetul 
amă- rît: „Bocăni-te-ar în cap, cine te-a mai adus 
pe lumea asta plină numai de Boci, de Piţi și de 
Miţi”. 

— Vezi că s-a liniştit? îl încurajă Damian Cum- 
pătă, mulţumit de primele rezultate. Acum poți 
pleca. Douăzeci de minute... Uite ceasul meu! Data 
viitoare, împrumuți ceasul de la Herman. Pe urmă, 
am să-ți cumpăr unul. Nu ţi-l trec la leafă. 

lon a ieşit pe scări, cu Bock de lanț. Crăpau 
ouăle corbului de ger. Dar slujnicuţa l-a zărit de 
sus, de după perdea, cum își ștergea el sudoare de 
pe frunte, mergînd cu cățelul de hăț, numai în 
cămașă şi cu capul gol, pe aleea cu arbuștii aliniaţi, 
retezați, tunşi, răstigniți pe spaliere. 

Lui lon nu-i venea să creadă, că tot ce se 
întîmplă cu el poate să fie adevărat. leșise dintr-un 
vis rău, trecuse prin altul mai cumplit și acum 
intra în alt vis rău. 

Fără îndoială că şi în viața viitoare, aceasta are 
să-i fie menirea: să plimbe în lănțug căţei 
boierești. S-a gîndit la Zăpuc, cîinele de stînă, 
despre care i-a scris cîndva Dochiţa că l-a luat de 
la Zapodia pentru pază la casa lor... La casa lor... 


440 


Cu mîneca largă, Ion îşi usca broboanele de 
nădu- șală. 

Bock s-a oprit lîngă un copăcel retezat şi cioplit 
în chip de piramidă, a ridicat un picior și a 
inaugurat efectele plimbărilor higienice. 


4 


— Dochiţă, cum ţii farfuria, nebuno? 

Conița Ghizela s-a prăvălit în lături, pe scaun, 
să-şi ferească rochia nouă de la Viena. Dîra de sos 
a picurat pe fața de masă. Dochiţa a îngăimat: 

— Nu vă fie cu supărare, coniță... Ameţeala-i de 
vină. 

— Ameţeală! Ieri ameţeală, azi ameţeală!... Prea 
des amețeală... A treia oară dacă se mai întîmplă, 
după ameţeală vine socoteala!... S-o știi! 

Din celălalt capăt al mesei, dintre copii, Hună 
sin Leiba a rămas cu bucata sa de piine neagră, în 
mînă. Ochiul scurs lăcrimează o cumplită neliniște 
şi suferință. Ochiul cel viu şi ager, scormoneşte pe 
rînd, anume semne, pe obrazul Ghizelei, pe 
obrazul Dochiţei, pe obrazul lui luju, care s-a 
servit şi clefăie în cea mai desăvîrşită indiferenţă. 

Dochița își întoarce privirea de la știuca 
umplută din farfurie. Amestecul de peşte, de 
coconari şi stafide, miez de pîine și sos, îi ridică un 
bulz de greață din adîncul măruntaielor. Acolo i se 
pare şi ei că se zămislește o hîdă şi spurcată 
lighioană, cum a văzut puii de găină neisprăviţi în 
ouăle care-au ciocnit înainte de vreme. O dihanie 
străină de dînsa, crescînd în pîntecul ei. Aceasta-i 
stă veşnic în minte, iar mîn- carea, din farfuria 
lungă, purtată de la unul la altul, se adaugă la 
scîrbirea de sine. 

Cînd a ajuns la jupînul Hună, părintele arenda- 
şului a plecat ochiul cel lăcrimos în bucata lui de 
pîine neagră: 


441 


— Nu, Dochiţă! Nu iau... Mulţămesc... 

Şi a cutezat a întreba mai tare, înadins pentru 
urechile altora: 

— Poate ești bolnavă, Dochiță?... Poate ai nevoie 
să te duci acasă?... 

Întrebările tot au ajuns la o ureche. Coniţa 
Ghizela îndată și-a spus cuvîntul: 

— Îmi pare rău, papa, că dumneata îi încurajezi! 

— Ce fac eu? 

— Îi încurajezi la lene... Bolnavă? Unde vezi bol- 
navă?... Priveşte la dînsa... înaltă, voinică... 

Era să adauge „frumoasă”. Dar vorba nu se 
potrivea după gusturile sale, pentru o fată de 
țăran, desculță și cu picioarele crăpate. A 
continuat: 

— „„mai sănătoasă decît mine! 

— Ghizelă dragă, mie îmi pare că n-arată ea o 
sănătate aşa de grozavă, de-o lună încoace... Arată 
mai galbena decît ceara... îndrăzni bătrînul Hună. 

— De asta să nu pot eu dormi! s-a-înverşunat 
Ghizela. S-au deprins cu stat și cu sărbători. leri a 
fost duminică. Sărbătoare. Azi, Crăciun. 
Sărbătoare. Mîine Crăciun, poimîine Crăciun... Pe 
urmă Boboteaza; pe urmă sfîntul Ion. Cînd îi dai o 
treabă, una-două pomenesc de sărbători. Facem 
după sărbători! Dați-mi voie acasă, de sărbători!... 
Asta știu... Spune şi tu, Sidor’ Nu-i drept? 

Domnul Isidor Leibovici, absent de la aceste 
controverse, și-a exprimat altă dorință: 

— Dochiță! Mai treci cu farfuria la mine, să mai 
servesc! 

S.lujnica i-a coborît farfuria la îndemînă. 
Stăpînul nu mai căuta cu ochi ațîțați, la sînii care 
împungeau în cornițe cămaşa subțire de in. Pentru 
dînsul era poveste încheiată, poftă îndestulată. 
Răscolea acum cu furculița și cu lingura în știuca 
umplută. 


442 


Cînd Dochiţa a plecat să aducă alt rînd de 
tacîmuri şi de bucate, domnul Sidor se dădu cu 
ideea, scobin- du-se în aurăria dinţilor: 

— Scumpă Ghizelă, dacă Dochiţa asta nu-i bună 
de nimic, răfuiește-o şi trimite-o în lumea ei. N- 
avem contract pe viață cu dînsa... 

— Am să văd. Nu ne grăbeşte nimeni. 


443 


— Satul e plin de Dochiţe. Vin să te roage... 

— Asta-i adevărat, Sidor. larna te roagă. De cînd 
m-am întors de la Viena, trei au venit să mă 
roage... Se mulțumesc cu orice leafă, chiar numai 
pe mîncare şi îmbrăcăminte. 

— Trimite-le la mine, să vorbesc eu cu dînsele 
cînd vin! a propus domnul Isidor Leibovici. Eu le 
cunosc care cîte parale face... 

Ghizela a dat să-şi mai rostească o părere. A 
simţit însă ochiul socrului, țintit asupra lor cu 
atîta stăruinţă, încît a întrebat într-o nevinovată 
mirare: 

— De ce te uiţi așa lung, papa, nu-ţi place rochia 
mea? 

Bătrînul Hună sin Leiba, care devenise papa și 
care pentru alte pricini se uita el atît de lung, a 
răspuns cu o mare grabă: 

— Din contra, Ghizela. Îmi place tare mult. Se 
cunoaște marfa de la Viena. 

— Şi încă de la ce Vienă! Meyer & Frantzi, 
ultimul model! se făli Ghizela, înfoindu-se pe 
scaun ca o turcoaică, în stofa de culoarea gușei de 
turturică. 

Mai aștepta poate un compliment. Însă bătrînul 
Hună privea în gol cu unicul său ochi viu, pierdut 
în gînduri care-i chinuiau cealaltă jumătate de 
obraz, a plînsului. Copiii de lîngă guvernanta 
vieneză şi-au dat coate, împărtășindu-și pe 
înfundate părerile lor necuviincioase despre 
patriarhul casei: Gross-Vater suferă după crîişma 
lui David Liftac; de două zile n-a mai fost în 
vizită!... 

De două zile, David Liftac trăsese obloanele 
prăvăliei, renunțind la aliș-verişul de sărbători. 
Fierbeau Prigorenii de-o întăritare care l-a pus pe 
gînduri. Intrase vrajbă și dezbinare în oameni, 
cum nu s-a mai pomenit. O lună jumătate au fost 
blînzi ca mieii şi ca mieii mergeau numai în cîrd. 


444 


Apoi deodată au pornit sfezi, beţii ca într-o 
deznădejde, răfuieli vechi. Într-o noapte jandarmii 
l-au cules pe Chirilă Chitic din şanţ, cu oasele 
zdrobite. Nimeni 


445 


n-a izbindit a da de urmele făptaşilor. Chirilă 
Chitic n-a ridicat plîngere ori bănuială împotriva 
nimănui. 

În altă noapte, s-au încăierat alți gospodari pînă 
la sînge, fără vreo pricină deosebită. S-ar fi spus că 
îi ţinuse legaţi ceva, un timp de vreme și că acel 
ceva li s-a şters dinaintea ochilor, ca să-i întoarcă 
în întunericul lor. În noaptea de Ajun, ţîncii porniţi 
din casă în casă la colind, strigau mai apăsat ca în 
alţi ani: 


Sculaţi voi romîni plugari 
Că vă vin colindători 
Noaptea pe la sărbători 
Și v-aduc un Dumnezeu 
Să vă mînfuie de rău! 


Acestea le-a prins cu urechea David Liftac, le-a 
prins și bătrînul Hună sin Leiba. A vrut să-i vor- 
bească lui luju: iar Sidor a rîs cu milă: 

— Tată, eşti bun să te iei de mînă cu Marcus. Tot 
ce vedeţi, vedeţi mărunt şi fricos!... Eu am stofă de 
negustor en-gros, nu de dughiană... Ce vrei, adică? 
Să trag și eu obloanele la moșie, ca David la 
crîşmă? Moșia n-are obloane... S-au necăjit 
oamenii că le-am luat de sub nas Cotul 
Hăbăşeascăi. Asta se cheamă concurență! Care 
poate, licitează; care nu, stă și se uită... Au să mai 
miîrîie și pe urmă au să tacă... Maţele n-așteaptă! 
Cînd au să-nceapă a ghiorăi de foame, tot la Sidor 
au să vină oamenii, să arvunească arat şi semănat 
şi prăşit... 

Bătrînul Hună a strîns șervetul său. S-a ridicat 
de la masă în urma celorlalți, după ce și-a închis în 
dulap jumătatea de pîine neagră. 

Apoi a urcat scările în catul de sus, să se închidă 
şi pe el, în odaia unde nu-l ajunge glasul și rîsul lui 
luju, unde nu-l urmăresc ochii iscoditori ai 
copiilor care-i țin socoteală cum șî ce măntrică. 


446 


Acolo, între lucrurile vechi și sărace din zestrea 
răposatei Sura, a rămas cu ochiul cel lăcrimos 
sprijinit în palmă, cu gînduri şi temeri de om 
bătrîn, lepădat afară din sforul vremilor. 

— Dochiţă, ai treabă cu mine! poruncise conița 
Ghizelă. Mănînci şi vii sus... 

— Dacă-i din partea mîncării, pot să viu şi 
acuma, coniță. Pot spune c-am mîncat. 

— Eu n-am să te poftesc să mănînci. Nu-ţi place 
mâîncarea de la noi, n-ai decît! Are dreptate Sidor. 
El vă cunoaşte mai bine!... Vă culegem lihnite de 
pe drumuri şi după ce vă-nţoliţi, începeţi să faceți 
mofturi. 

— Țiu a aminti, coniţă, că eu nu m-am înţolit la 
casa matale. Încă n-am luat nici un gologan din 
simbrie... 

Coniţa Ghizelă s-a întors încruntată: 

— Să nu fii obraznică că te plesnesc peste bot. 
Du-te în odaie la copil şi trimite manca la masă! 

Dochiţa a suit treptele, ţinîndu-se cu mîna de 
balustrada scărilor. Nu mai scăpa ea de ameţeala 
aceasta, pe care o știa prea bine ce înseamnă. Și 
nici n-avea încotro s-apuce, cît e lumea de largă. În 
odaia lui Sami cel mic, doica i-a făcut semn să 
pășească încet. l-a trecut leagănul, șoptindu-i: 

— Hîţină-l, tot domol, tot domol, că alminteri se 
deşteaptă. Tu ai mîncat? 

— Mîncat... 

— Atuncea mai pot să-ntîrzii. Mai răsuflu şi eu o 
țiră... Vezi tu, dacă se trezește cumva și-i ud, 
schim- bă-i scutecul... Albiturile-s aicea... 

Doica s-a dus. Dochița a rămas să legene 
pruncul domnului Sidor. ÎL hîțîna tot domol, tot 
domol, dar se ferea să privească la el, cum 
întorsese ochii de la știuca umplută din farfurie. 
Copilul însă, sugea nevinovat prin vis. A scîncit. lar 
Dochiţa i-a potrivit încetişor capul pe pernă. S-a 
pomenit îngînîndu-i cîntecul doicii: Nani-nani, 
puişor!... Pe urmă s-a oprit. Din nou gîndul stăruia 


447 


la plăzmuirea din pîntecul ei, ca un pui slut şi 
grețos, din oul spart înainte de sorocul clocitului. 
Acum, nimic nu mai era pe lume, în afară de 
aceasta. Nimic. 


448 


I-a scris lui lon să nu mai vie și să n-o mai caute. 
Toate răvaşele celelalte s-au rătăcit. Răvașul 
acesta a ştiut să-l găsească. 

Și cu fiştece zi care trece, în trupul ei creşte 
făptura străină de dînsa, cum face cap, ochi şi 
picioare, bănuțul din găoacea oului. Dochiţa şi-a 
rezemat fruntea de dosul palmei, biruindu-și 
greața de care nu se putea ușura. Copilul din albie 
a scîncit iar. Slujnica a întors privirea și l-a legănat 
domol, tot domol. 

A înotat oare ea vreodată, cu o garofiță de cîmp 
prinsă în cununa părului, însoţită de-un cufundar 
şăgalnic? Ea să fi fost aceea? Toate-s năluci... 

Toate-s năluci. 

Copilul a deschis ochii apoși. Poate o vedea, 
poate nu. A purces în plins, iar Dochiţa i-a 
schimbat scutecul ud. Copilul s-a zvîrcolit, s-a 
învinețit, apoi a stat deodată din scînceală și s-a 
uitat neclintit la dînsa. Oare deslușesc ceva ochii 
copiilor la o lună jumătate, la cinci-șase 
săptămîni?... Seamănă cu ochii lui domnu luju... O 
priveşte cu ochii lui domnu luju... Toate-s năluci și 
nimic alt... Tăcerea din odaia aceasta și ochii 
aceștia fără clipire o împing la gînduri nebune... 
Dochiţa şi-a încleştat palmele între genunchi. 
Parcă-i era frică de mîinile sale. Așa a găsit-o 
doica. Şi a întrebat-o cu îngrijorată mirare: 

— Da ce-i cu tine, fată hăi? 

— Nimica... 

— Cum nimica? Eşti galbenă ca şofranul. 

Femeia era zdravănă și mătăhăloasă, dar cu o 
gingașă blîndeţe în glas şi în ochii mari de juncană. 
Căutînd în ei, Dochiţa și-a revenit în fire, după 
nălucile stîrnite de ceilalți ochi, ai lui Sami și ai 
stăpînu- lui. Și-a trecut palma pe frunte, ridicîndu- 
se: 

— N-am nimica, lele Lisavetă. 

Lisaveta i-a pus mîna pe umăr, întorcînd-o cu 
fața spre ea: 


449 


— Ascultă, Dochiţă!... Ți-e rău? Mie poţi să-mi 
spui... 

— N-am ce spune. 

— Dă! vorbi femeia cu îndoială. La virsta ta, 
multe se întîmplă, ştiute și neştiute... Greşeala-i 
partea noastră în viată. Eu de zece zile tot mă bat 
cu gîndul. Mă uit la tine şi mă-ntreb... 

Dochiţa a rostit apăsat, mai aflînd de undeva o 
rămăşiţă din sumeţia ei de altădată: 

— Nu, nu-i nimic! Nu-mi purta dumneata de 
grijă. 

— Cu atîta mai bine!... se bucură Lisaveta că a 
dat greş cu presupunerile sale, fără să pună la 
inimă ascuțimea tăioasă a răspunsului. Apoi s-a 
întors la pruncul din leagăn, pregătindu-și sînul 
plin: 

— Hai,  boierașule, la  mulsoare!..  Uitam, 
Dochiţă! Te-aşteaptă coniţa sus... 

Conița Ghizelă o aștepta sus, ca să-i fie de ajutor 
la oarecare întîrziate orînduieli în sipete şi 
dulapuri. Strămuta rochii dintr-o parte în alta, 
lărgind loc celor proaspăt aduse de la Viena. Erau 
rochii de vară și de toamnă, care intrau la 
naftalină. Erau și unele de anul trecut, pregătite 
pentru adausuri și modificări, la croitoresele din 
laşi, unde domnul Isidor Leibovici își lua soția 
peste cîteva zile, să petreacă două săptămîni în 
lume subțire, la teatre şi la berării, la sindrofii cu 
puțin poker şi maus, căci în asemenea împrejurări 
se pun la cale afaceri prielnice. Madam Isidor 
Leibovici se simțea strălucit echipată, pentru a 
zdrobi cu garderoba sa toate prietenele şi 
cunoscutele din tagma arendașilor şi bancherilor; 
dar îndeosebi cuconetul cu nasul pe sus și cu uşile 
închise țifnos acestor tagme. Șase toalete ultima 
modă de la Viena; şase de anul trecut, încă 
nedemodate, pe care nu i le-a văzut nimeni la laşi 
şi au nevoie numai de-un ușor pospai. Blană de 
astrahan, blană de lutru, capă de jder... Așa ceva 


450 


nu se vede în toate zilele pe ulițele unui tîrg, unde 
calicii de neam domnesc, de neamul marilor 
vornici, marilor spătari şi mari logofeţi, calicii 
aceștia şi nevestele lor, merg cu nasul pe sus, dar 
în birjă cu un oal. 

— Ce caşti gura, Dochiță? se deşteaptă madam 
Leibovici, din  reveriile glorioaselor victorii 
mondene. 

Dochița privea la o rochie albă, de mireasă, 
aşternută pe-un fund de sipet, într-un capac de 
carton. În neştiinţa sa, încă nu-și închipuise că şi 
mireseie din neamul coniţei Ghizela poartă la 
nuntă rochii la fel cu miresele botezate în credința 
lui Isus Mîntuitorul. 

— Te uiţi la asta? a vorbit madam Leibovici, cu 
plăcute și orgolioase amintiri. Marfă de la Viena, 
fetițo! Meyer & Frantzi.. Ce ştii tu?... la ține 
oglinda!... 

Conița Ghizela a predat Dochiţei oglinda ovală, 
cu ramă de argint — marfă de la Viena! — și a 
desfăcut rochia din capacul de carton. A scuturat- 
o de naftalină, a aplicat-o pe pieptul planturos 
intinzînd brațele în lături; dar proba n-a 
mulțumit-o. A lepădat și ultimul model vienez de 
pe dînsa şi a îmbrăcat rochia veche de mireasă, 
numai peste corset și jupon. 

— Ridică oglinda sus, proasto! Ridică și potri- 
veşte, să mă văd la spate! 

Slujnica a înălțat oglinda și a potrivit-o cît mai 
iscusit, pentru ca soața domnului Sidor să-și poată 
zări în același timp, fața și spatele, în jocul 
luminilor. Rochia plesnea pe trup. Capsele n-o mai 
ajungeau. Lăsau un loc gol de-o palmă. Cărnurile 
grase şi puhave se revărsau ca tocătura din pielița 
caltaboşilor de sărbători, gîtuiți în legăturile lor de 
sfoară. Altă dată, Dochiţa abia şi-ar fi stăpînit rîsul 
drăcos. Acum nu mai ştia să rîdă. Atît doar. Din 
nou s-a îndoit că rochia de mireasă va fi fost 
cîndva într-adevăi a stăpînei. 


451 


A întrebat: 

— Coniţă, asta-i chiar a matale? 

Întrebarea cădea rău. Tocmai cînd coniţa 
Ghizela măsura cu jale lăbărțarea cărnurilor în 
corsajul care n-o mai încăpea, fața cu urmele 
atîtor sarcini, gușa și crețurile din colțul buzelor. 
Toate proiectele grandioase de adineauri, năzuind 
să dea gata prietenele și coconetul ieșan, calic și 
cu nasul pe sus, se năruiau catastrofal. 


452 


Prin oglindă, alături, fata de ţăran încă zveltă, cu 
obrazul încă fraged — căci paloarea și ochii 
mistuiţi de arșiță n-o sluţeau — această Dochiță 
cu picioarele goale îi apărea ca o injustiție a anilor, 
o provocare, o deridere a soartei. S-a răsucit 
încruntată în rochia care-i crăpa pe țiţe și danduri: 

— Ce-ai întrebat tu, fa? 

— Zău, coniţă, chiar a matale să fie rochia asta? 

— Cred şi eu că-i a mea! Doar n-o fi pentru o 
păcătoasă ca tine... N-ai să îmbraci tu la viaţa ta, 
rochie de mireasă, scîrnăvie! 

Dochița s-a clătinat cu oglinda în mînă. A 
scăpat-o de sus, iar marfa de la Viena s-a făcut 
țăndări. 

Vorbele stăpînei nu cuprindeau vreo răutate ori 
vrec intenţie deosebită, în afară de răsteala ei din 
fire, față de nişte slugi mojice şi proaste. 
„Scîrnăvie!” — e poreclise cîndva, mai în glumă, 
mai în supărare și cumnatul Neculai, morarul de la 
Zapodia. A chicotit atunci și l-a înfruntat cu 
răspunsurile. Asemenea rochie de mireasă nu era 
în datina lor să îmbrace nici fecioara curată cumu- 
i crinul. Aveau portul lor de ţară, la care se 
adăogea cununița de flori albe și beteala. Dar 
pentru Dochița de-acum, cu puiul stăpînului 
crescîndu-i în pîntec şi cu Ion al ei pribegit pentru 
totdeauna în lume, cuvintele au sunat altfel, cu 
mai deznădăjduit înţeles. 

Conița Ghizela se holba la hîrburile de jos. 

După o clipă de spaimă, s-a învinețţit la față într- 
o năvală de sînge şi de mînie. Cu amîndouă 
palmele s-a năpustit la obrajii Dochiţei, răcorindu- 
se de paguba oglinzii şi mai ales de cele ce-i 
arătase această oglindă. 

Plesnea și striga, giîfiind, icnind, înecîndu-se, bîl- 
biindu-se: 

— Aşa slujnică eşti tu?.. Spargi!.. Stricil... 
Verşi!... Pentru asta te plătesc, putoare și 
țărănoaică? 


453 


— Loveşte,  cucoană!... Lovește!.. a rostit 
Dochiţa cu o liniște, care pe stăpînă o îndiîrji mai 
amarnic. 

Nu se ferea. Nu se apăra. Stătea cu mîinile spîn- 
zurate de-a lungul trupului, iar ploaia de palme și 
de pumni, peste obraz, peste dinţi, peste ochi, 
peste sîni, era mai puţin dureroasă decît cealaltă 
durere din ea. 

— Na! Asta pentru oglindă!... Na! Asta pentru 
sos]... Asta pentru farfuria spartă... Asta pentru 
obrăznicie!... Și cu atîta n-ai scăpat... Ai să pleci! Ai 
să-ţi iei boarfele tale de golancă şi-ai să pleci! 

Domnul Sidor Leibovici, în halat de lînă verde 
cu găietane negre, a crăpat ușa, a privit prin 
ochelarii cu ramă de aur și s-a retras repede. 
Gălăgia îl scosese de la tihna cafelei. A mai ascultat 
un moment afară, cu urechea plecată, temîndu-se 
de cine știe ce mărturisire ori plîngere a slujnicei. 

Străbătea însă numai glasul Ghizelei și din cînd 
în cînd, cuvîntul Dochiţei, același și același cuvînt, 
de-o liniște nepămînteaseă: 

— Loveşte!... Loveşte, cucoană! 

Domnul Sidor Leibovici a strîns din umeri. A 
aprins havana pe care o ţinea în mînă şi a pășit 
agale în papucii de iarnă, cu talpa de pislă. Și-a 
aruncat ochii pe geamul coridorului, afară în 
ograda ninsă şi pustie, unde un singur argat căra 
lemnele cu brațul pentru odăile atîtor copii 
gingași la frig. 

Apoi a intrat în ietacul său, să-și isprăvească 
şfar- țul din ceaşcă. 

Toate se încheiau cum nu se poate mai bine. 
Nebuna asta îl băgase la grijă, cu tăcerile şi cu 
privirea ei. Se temea de cine știe ce ispravă sau 
izbucnire, acum mai ales cînd prin anume gazete 
de scandal, se începuse o campanie antisemită 
împotriva arendașilor, din pricina trustului Fişer 
şi al trustului Costiner. Nu se vestea un ceas bun 
pentru arendași. Poate şi pentru proprietari. Ca la 


454 


comandă îl descotorosea Ghizela de dînsa, mai 
grabnic şi mai ieftin decît se așteptase. 

— Asta-i o nebună! Să n-o văd în ochi! se văită 
Ghizela intrînd val-virtej în rochia de mireasă, 
împie- dicîndu-se în trenă și căzînd pe-un scaun, 
răpusă de gifiială şi de osteneală. 

— Foarte bine! O lichidăm! a aprobat comercial 
domnul Isidor Leibovici. 

A încuviințat şi a ridicat îndată gazeta între el şi 
Ghizelă, ca să nu-și vadă nici dînsul în ochi fosta-i 
mireasă, în această toaletă comică acum, care-i 
plesnea la subțiori şi-i sugruma sînii ca două 
cultuce. 

— Tot! M-auzi, Sidor? gesticula Ghizela din nou 
îndîrjită, după ce şi-a căpătat suflarea. Am să-i pun 
tot la socoteală! Nici nu se plăteşte din toată leafa 
ei, aşa o calică, pentru așa o oglindă! 

Domnul Isidor Leibovici nu şi-a exprimat nici o 
opinie, adîncit în lectura sa care-i păru deodată 
nespus de pasionantă. 


Ocolind prin dosul grădinii, Dochiţa a pornit pe 
înnoptate spre poarta cea ascunsă, vadul tăinuit 
pe unde se scurgeau notabilitățile comunei, cînd 
era vorba de anume pîri ori puneri la cale. Se ferea 
şi dînsa acum de ochii satului. Căuta ulițele cele 
mai lăturalnice și pustii. 

Moş Costache Hrepţcu, de la ocoale, veteranul, 
s-a îndurat să-i cărăbănească el lucrurile acasă. 

Aşa, scăpa deocamdată de iscodiri şi prepusuri. 

Dochiţa a tresărit, purtîndu-și mîna la inimă. De 
după gardul nalt de nuiele împletite, s-a desprins 
bă- trînul Hună sin Leiba. Ea a dat să treacă 
înainte. Hună sin Leiba i-a tăiat drumul: 

— Dochiţă, stăi să m-asculți... 

— N-am ce asculta, jupîne Leiba. 

Pentru dînsa nu mai era conu Leiba, boierul. Îi 
putea spune jupîne, cum îl numeau toţi, dar numai 
cînd nu era de față. 


455 


— Dochiţă, am văzut tot... Am înţeles tot... Știu, 
Dochiţă... Trebuie să-l ierți. E-un nenorocit... 

— El e nenorocit, jupîne Leiba? Eu atunci ce mai 
sînt? 

Bătrînul Hună sin Leiba a coborit ochiul în 
pămînt, ciugulindu-și mîhnit barba rară. Ar fi vrut 
el să spună multe, cîte le-a clocit în minte, de cînd 
stă la pîndă şi aşteaptă. Însă nu mai găseşte 
cuvintele. 


456 


A scos pumnul drept din buzunarul scurtei de 
blană şi a încercat să pună în mîna slujnicei cele 
cîteva hîrtii albastre, pe care le-a încălzit şi le-a 
asudat, de cînd le tot strînge: 

— Ține de la mine, Dochiţa... Te rog eu... 

— Asta nu se plătește cu bani, jupîne Leiba. 

— Ştiu, Dochiţă... Da banu-i tot ban. Cumpără 
multe. Un doftor... O babă... Ascultă un om bătrîn, 
care cunoaște... 

Bătrînul Leiba se necăjea să-i lepede hîrtiile în 
palmă cu de-a sila. Dochiţa s-a scuturat de el. A 
risipit banii jos şi a plecat, grăbind pașii, fără să 
privească îndărăt, 

Tatăl domnului Sidor Leibovici, bătrînul Hună 
sin Leiba a rămas în mijlocul drumului, uitîndu-se 
cu unicul său ochi viu, cînd la fată, cînd la banii din 
omăt. A oftat, s-a îndoit de-un genunchi și a cules 
hîrtiile una cîte una, scuturîndu-le de zăpadă. 
Dintr-un vechi obicei negustoresc, le-a mai și 
numărat, fără să-şi dea seama. 

Dochiţa a cotit de pe-o uliţă pe alta. Încă se mai 
auzeau țîncii întîrziați cu steaua; glasurile irozilor 
ri- sipindu-se în sălașuri. 

Pe unul din băitănași l-a crezut că-i Culiţă, de la 
părintele, fratele lui Ion. 

Dar n-a fost el. A trecut cu steaua înainte în su- 
măieșul înfoiat, cu zdravănă cuşmă pe ochi. Pe 
urmă în straie de Irod, răzleţit, i s-a părut că-l 
zăreşte pe Istrate Creţu. 

Dar n-a fost nici el. 

Stelele licăreau înalte, verzui, pe cerul sticlos. 
Printre crengi ninse mijea crai nou, cum îşi ridica 
subțirea secere de argint, tot aşa lunile trecute, 
anul trecut, în anii cînd era copilă, de cînd se ştie 
ea, de cînd e satul, de cînd e lumea. 

Toate-s năluci. 

lrodul pe care l-a asemuit cu Istrate Creţu i-a 
trecut înainte, prin mijlocul uliţei, zdrăngănindu- 


457 


şi sabia la şold și fîlfiindu-şi cordelele roșii. Numai 
că-i el, după 


458 


mers şi după făptura-i ciolănoasă sub straiele 
craiului Gașpar. El să fie ori nu?... Toate-s năluci... 

Craiul Gaşpar s-a depărtat dincolo de casa unde 
tremură o luminiţă, la fereastra mătușei Catrina. 
Casa care e şi a ei şi nu e totuși a ei; pentru care se 
judecă surorile de la Zapodia. S-a depărtat și s-a 
oprit parcă așteaptă ceva. Poate iar vreo 
încăierare; poate iar vreo răfuială. De cînd și-au 
pierdut oamenii nădejdea în Cotul Hăbăşeascăi, a 
intrat în sat numai dezbin și dihonii. Se răcoresc 
de năduf unii pe alţii. Își scot din mormînt socoteli 
vechi. 

Vînd ce bruma le-a rămas de vîndut și beau într- 
o înfricoşată deznădejde. 

Dochiţa s-a apropiat de portiţă. În loc să pună 
mîna pe încuietoare, a dus-o la ochi. Toate-s 
năluci... 

Poate nălucă să fie şi aceasta... 

În bătaia albă a luminii de omăt şi de stele şi de 
crai-nou, poarta, zaplazul, pereţii de var, se zăreau 
mînjiți cu pete, rotocoale şi cruci de catran, cum se 
cuvine semnul de ocară la orice casă unde a intrat 
şi rămîne rușinea. 

Picioarele i s-au tăiat de la genunchi. A lunecat 
moale, cu obrazul în zăpadă. Obrazul care mai 
purta încă vînătăile lăsate de pumnii și palmele 
coniței Ghizela. 

Craiul Gaşpar a stat la îndoială, sprijinit în 
mînerul paloșului. O drojdie de omenie îl mai 
îndemna poate să vină și s-o ridice. Dar prea adînc 
intrase în el dez- binul și ura și necruțarea 
răfuielilor din sat. A purces din loc spre cealaltă 
parte, zdrăngănindu-șşi sabia și fluierînd un cîntec 
de hai-hui. 

Văzuse ce-avea el de văzut. 


459 


Ada încerca să smulgă păpuşa din mîna fetiţei. 

Prin somn, Mariana își încleşta degetele mici, 
apă- rîndu-şi jucăria nouă. Păpușa a plins muzical 
din me- 


460 


canismul ascuns în piept. Ca o făptură însuflețită 
şi alintată, scîncea și ea să mai rămînă în salonul 
pomului de Crăciun. Dar pentru ce bucurie? 

În noaptea aceasta de ajunul Anului Nou, ca şi în 
noaptea ajunului de Crăciun, stăpînul casei încă o 
dată lipsea. 

Nu l-au oprit nici rugămințţile, nici pregătirile 
mesei pentru miez de noapte, nici luminiţile 
pentru ultima oară aprinse de dragul copilei, în 
crengile bradului care mîine va fi la gunoi. 
Încruntat, Voicu Cojan pornise cu jandarmii la 
cercetare, verificîndu-și încărcătura revolverului. 

Data trecută, în seara de Moș Ajun, a fost un 
început de foc pus la grajduri. Acum era un 
început de foc la magaziile din cîmp. 

Aşa se petreceau sărbătorile lor. Lumînările 
ardeau pentru o copilă adormită; pentru o păpușă 
de porțelan cu ochii mirați de sticlă, pentru o 
mamă singură în casă pustie. 

Un singur colindător, nici unul singur n-a călcat 
la conac; nu s-a rătăcit un singur băietandru cu 
steaua. Acum, după ce Voicu plecase, zadarnic Ada 
a dat poruncă la argaţi să deschidă porțile şi să 
lege cîinii în lanţuri. 

Nu se îndura nici un suflet din sat să le ureze 
sub geam, an nou și bielșug, cu pocnete de 
harapnic şi hître strigări. Zapodia acestor datini 
era foarte departe, la alt capăt de lume. Aici 
stăpînul cutreiera noaptea cu mîna pe armă, 
căutînd urma făptaşilor; satul se ferecase în tăcere 
vrăjmașă, scrîșnind din măsele. 

Ce mai avea de așteptat? Pe cine s-aştepte? 

— Maman! scîncea Mariana prin somn. 

— Maman! scîncea păpuşa cu mecanism în 
piept. 

Se împotriveau amîndouă, cu glas tot așa de 
duios în rugare. 


461 


Dar mînușiţele copilei slăbeau treptat. Într-un 
suspin, Mariana s-a lăsat despuiată de singura-i 
bucurie 


462 


a sărbătorilor de la Tîrnauca: păpuşa care 
vorbește, cîntă, deschide și închide ochii. 

Era o abandonare atît de tristă, în noaptea lor 
tristă, încît Ada a șovăit o clipă. I-a netezit pletele 
bălai revărsate pe spătarul jilțului, i-a atins cu 
buze ușoare pleoapele pe care se citeau vinele 
albastre și străvezii. 

Degetele copilei mai căutau vag şi neisprăvit, în 
gol, prin vis, darul trimis de Anne-Marie Udrea... 

Amîndouă, ce-ar mai avea de așteptat? De ce-ar 
mai sta de veghe? Chiar dacă ar fi intrat acum 
Voicu în casă, nu lîngă ele s-ar afla. Un om 
posomoriît şi tăcut,  mestecîndu-și  miînia, 
mușcîndu-şi mustața, plănuind o mai cruntă 
capcană a răzbunărilor. 

Ada şi-a biruit şovăiala. A ridicat încetișor 
copila din jilț, a purtat-o pe brațe în iatac, 
sprijinindu-i capul clătinat ca un cap de moartă, a 
culcat-o alături de păpușa care s-a resemnat și ea, 
închizînd cuminte pleoapele cu mecanism, peste 
ochii ficşi și albaștri de sticlă. Apoi, cînd toate au 
fost gata, tîrziu, s-a întors să sufle pe rînd în 
lumînărelele care ardeau pentru nimeni în casa 
deşartă, în noaptea la fel cu toate nopțile lor. 

Prin întuneric, Ada a rămas un timp cu mîna 
rezemată pe capacul clavirului. A crezut că aude 
pași afară. lar după tresăltarea inimii, îşi dădu 
deplin seama că nu pentru fetiță așteptase ea un 
urător, unul singur măcar, rătăcit să-şi rostească 
de milă strigările sub geam. Pentru dînsa îl 
aşteptase; pentru amintirea sărbătorilor sale din 
copilărie. 

Nimic n-a fost însă, nici de data aceasta. 

Nimeni. 

Scîrțiia zăpada sub talpa străjerului, care-şi 
făcea datoria patrulînd înarmat ca într-un bivuac 
de război. 


463 


Mîna Adei a alunecat de pe capacul clavirului, 
desprinsă din umăr. Nu era aici lumea blindelor 
iertări şi uitări. 

Aici în Tîrnauca aceasta nemilostivă, cîțiva 


gospodari scăpați mai ieftin din cercetare cinsteau 
la chir 


464 


Iani rachiu ardeiat, cu Marin și Palidele Năbirogu. 
Vorbeau înadins tare şi fără fereală, ştiindu-l pe 
cîr- ciumar om al ciocoiului. 

Astfel le era martor de față, că nu s-au mișcat 
toată ziua. Nu mai avea cum să pice năpasta pe 
Marin și Pandele, strînși în chingi de bănuiala 
jandarmilor, ca rîndul trecut, cînd s-a iscat focul la 
grajduri. 

Lampa de nichel ruginit, atîrnată în grinda din 
mijloc, împrăștie o lumină puţină şi fumegoasă. Ca 
într-o ceață se deslușesc bulgării de sare, butoiul 
cu brînză murată, legăturile de frînghii, sacii de 
lînă, felurite fierării plugărești și cîteva pîini 
zvîrlite într-o ladă. 

Marfă amestecată și săracă, bătută de praf, 
neprimenită, într-o prăvălie unde negustorul mai 
învârte şi alte treburi, într-altfel bănoase. 

Iani e adîncit la tejghea, în socotelile din 
condică, unde tot şterge și adaugă ceva cu un 
creion chimic muiat în gură. Creionul i-a lăsat o 
pată violetă pe amîndouă buzele, sub mustaţa 
lungă de palicar, răsucită în sfircuri. Cu degetele 
lățește altă pată, pe frunte, ca o rană, de cîte ori îşi 
împinge căciula mai pe ceafă. 

Pe cît pare, socotelile din condică sînt foarte în- 
curcate, căci în răstimpuri cîrciumarul se opreşte 
pe gînduri, trăgînd cu urechea la spusele şi 
cîntările muşteriilor. 

— Ce e, taică lani? liar nu-ţi ieși afurisita de so- 
coteală? îl întreabă în batjocură Pandele Năbirogu. 
Să te-ajutăm noi!... 

Ceilalți rîd, dîndu-și coate, la masa neagră şi 
lungă, lîngă sobița de fier. 

Sînt opt la număr și nu s-au clintit de la amiază. 
Beau puţin, fiindcă puţin le îngăduie punga 
subțiată. Dar nu se dau duşi. Nu mai încape 
îndoială, că pentru mărturia cîrciumarului au 
venit şi că tot pentru ea au rămas. 


465 


Focul s-a iscat în fapt de seară. Pînă la magaziile 
din cîmp e cale de doi kilometri. Prepusul mai întîi 
pe aceşti opt gospodari mai hărțăgoși din 
Tîrnauca ar fi fost să cadă, dacă n-ar sta chiar lani 
să jure că de opt ceasuri n-a lipsit unul. 

Jandarmii au sosit, au privit, au întrebat, s-au 
dus. 

Toţi s-au mirat, rînjind: 

— Cum, mă? lar foc?... Intră ciocoiul în an nou 
cu stîngul! 

— Să nu iasă din el cu amîndouă picioarele 
înainte, maică-măiculită! s-a îngrijorat cu acelaşi 
rînjet Marin, îndreptîndu-și spre tejgheaua lui Iani 
obrazul ciupit de vărsat. Mă auzi, mă neică lani? 

— Păi de ce-i pus acilea? Ca să ne audă... 

Iani ascultă şi nu se simte la îndemînă. 

Vrea să răspundă ceva, renunţă și își netezeşte 
mustața cu degetele pătate de creion chimic. 

Se cufundă în cifrele condicei, dar nu-i scapă din 
coada ochiului. Opt sînt la număr şi toţi, slabi, 
uscați, cu straiele de şiac zdrențuite, cu zeghile 
negre prea pirpirii pentru frigul de-afară şi 
dinăuntru. 

Vîntul subțire trage pe sub ușă, spulberînd o 
coamă de zăpadă pe podea. Sobiţa de fier e fără 
putere. Nici unul nu și-a scos căciula din cap. lar 
căciulile acestea roşcate, cu blana roasă şi mîncată 
de molii, le dă o înfăţişare de mai zgribulită calicie. 

Doi cîntăreţi, un localnic cu giubea dihocată şi 
un rusnac cu armonică îşi fac cu rîndul. 

Grişa, rusnacul, a fost marinar pe vaporul 
răsculat Kneaz Potemkin... Pînă la îngheţul 
Dunării își află de lucru în port, la Giurgiu, ori pe 
baltă, cu luntrile pescarilor. Iarna, își cîștigă pîinea 
oploşindu-se la birturi de prin măhălăli și ratoșuri 
din sate, unde armonica sa a ajuns la oarecare 
prețurie. Despre răscoală el se fereşte a spune 
cum s-a întîmplat. S-au răsculat camarazii de 
arme; a mers cu dînșii. Au debarcat la Constanţa, 


466 


în luna iunie din nouă sute cinci; a cobo- rît și el. 
În dorul țării, cîntă acum fără deosebire, cu același 
drag: Marusia şi Pe cîmpiile Manciuriei depărtate; 
Balaklaviana şi Primăvara a trecut. E un flăcău 
deşirat, roșcovan la față, cu părul bălan aproape 
alb 


467 


şi cu ochii mărunți şi verzi ca frunza de pelin. A în- 
văţat destule cuvinte romînești, dar mai vîrtos a 
învăţat a-și pune strajă gurii. Altfel îl amenință 
ridicarea hiîrtiilor şi o plimbare peste Prut, unde-l 
aşteaptă spînzurătoarea sau ocnele Siberiei. Şi 
niciodată nu i-a fost mai anevoie ca acum, să-și 
păstreze această strajă gurii. Pretutindeni, din sat 
în sat, mușteriii cîrciumilor îl întețesc cu 
întrebările stîrnite de-o nerăbdare nouă, să afle și 
să ştie: 

— Cum fuse, Grişa? la zi!... 

Grişa îşi clatină claia de păr cînepiu și priveşte 
într-o parte, ocolind ochii iscoditorilor. 

— Nu ştii! Măi cuminte cîntăm. 

Aşează armonica pe genunchi şi cîntă Balakla- 
viana: „Ah! pentru ce-ai făcut soldaţi din noi?...” 

— Grişa, nu-l face şi tu pe prostul! mormăi Pan- 
dele Năbiîrogu. Răspunde la ce te-ntrebai... Cum 
plecă sărăcimea să ceară dreptate la țarul vostru, 
mă Grișa? 

— N-a ieşit bine! 

— Ce n-a ieşit bine, Grişa? 

— La țar armată multă, mulți cazaci. Trage cu 
pușca și mulți morți. Movile de morți... Nicivo! Mai 
cuminte nu vorbim de asta: cîntăm! 

Foalele armonicii umpleau încăperea 
întunecoasă şi rece, cu jalnicele cîntări pescăreşti 
de pe Volga. Oamenii erau însă cu gîndul la 
răzmerițele din împărăţia ţarului, unde norodul a 
ieşit, înfruntînd gloanţele, să capete dreptate și 
pămînt. O răzmeriță nu şi-o închipuiau pentru 
altceva, decît pentru pămînt. Zvonurile purtate 
din gură în gură se preschimbau după obida lor. 

Un copil cu suman prea lung și prea larg pentru 
el, cu picioarele în opinci umplute cu paie, a intrat 
scuturîndu-se de zăpadă. N-a dat bună seara lui 
chir lani. 

A mers de-a dreptul la masa celor opt: 

— Neică Pandeli, te chiamă lelea Niculina. 


468 


— Ce s-a întîmplat? 

— E rău lu Stănică ăl mic. Plînge şi s-a învinețit, 
neică Pandeli! 

— Plînge și s-a învinețţit... repetă Pandele Năbi- 
rogu, ca şi cum avea nevoie să treacă prin gura sa 
cuvintele, ca să le prindă înţelesul. 

A privit neguros la tejgheaua lui chir Iani, smul- 
gîndu-și firele mustăţii. S-a ridicat pe jumătate de 
pe banca de scîndură şi s-a aşezat la loc: 

— Spune c-o să viu mai tîrziu. Să ne mai treacă 
întîi jandarmii la inspecţie. 

— Jandarmii au fost la conac și au plecat iar... 
vorbi copilul căznindu-se să-și îndoaie mînecile 
sumanului prea lung, lepădat de vreun frate mai 
mare. E poarta deschisă la poarta boierului. 

— Zi a ciocoiului, mă băiatule! 

Copilul era stăpînit însă de cele aflate în drum: 

— E poarta deschisă, neică Pandele... Așteaptă şi 
acum cucoana să pice vrunul d-ai noştri cu plugu- 
şorul... 

— Zi ciocoaica, mă băiatule! Zi cățeaua! se răsti 
mai încruntat Pandele. Și de unde le aflași tu atît 
de bine? 

— Vorbea bucătăreasa de la curte... A așteptat 
Moș-Ajunul, a așteptat steaua... 

— Şi miine dimineaţă o s-aștepte sorcova, hai?... 
N-aibă ea grijă, c-o să-i vie şi vremea sorcovei, 
curînd-curînd! Pîn-atunci să nu vă prind cumva 
că-i păşiți poarta, fiindcă o să vă treziţi cu oasele 
tocate. Auziși? 

— Auzii, neică Pandeli. Ce răspuns să duc acasă? 

Pandele Năbîrogu a făcut iarăși o mișcare de pe 
bancă, parc-ar fi vrut să plece. Și iarăşi s-a 
răzgîndit: 

— O să viu. Atita spui! 

Băiatul a plecat în sumanul lung și larg, pe carei 
l-a fîlfîit vîntul îndată ce-a deschis ușa. Chir lani şi- 
a muiat din nou creionul chimic în gură, 
afundîndu-se în socotelile sale. 


469 


Ceilalți de la masă tăceau, scurgînd rachiul din 
clondir. Pandele Năbirogu a rînjit deodată, către 
tiganul lăutar: 

— Mă, Năstase, mă! la cîntă-ne tu pluguşorul 
nostru... 


470 


— Care, neică Pandele? 

— Care... Unul e. N-auzişi că așteaptă ciocoaica 
să ne-asculte plugușorul nostru?... Cîntă-l, ca să i-l 
ducă plocon, chir lani... 

— Care, neică Pandele? întrebă încă o dată 
nedumerit lăutarul, 

— Plugușorul lui Tudor, mă. Cîntecul lui Tudor... 
Cîntecul pandurilor!... 

Năstase se codi, cu ochii la cîrciumar. Grișa se 
pregătea să prindă tactul, pentru a acompania din 
armonică fără nici o sfială, fiind străin de cîntecele 
răzmirițelor trecute și viitoare, de aici. 

— Începe! Ce stai?... 

Lăutarul şi-a încordat strunele, a mai privit o 
dată spre lani ca să-i arate din ochi că el n-are nici 
o vină, apoi a început: 


Toate plugurile umblă 
Numai plugulețul meu 
L-a-ntepenit Dumnezeu 
Dar a da şi Dumnezeu 
De-o umbla și plugul meu! 
Să trag brazda dracului 

La ușa spurcatului, 

O brăzduţă d-ale sfinte 

Să ţie ciocoiul minte. 


6 


Din pridvor, Iordache Cumpătă iarăşi încercă 
să-i oprească. 

Îndesîndu-şi c-o mînă cuşma de astrahan pe 
cap, cu mîna cealaltă apărîndu-şi gulerul blăniței 
smuncită dintre umeri de viscol, stăruia invocînd 
ajutoare de la Cel-de-Sus: 

— Pentru Dumnezeu, ascultă, Dimitrie, un 
bătrîn mai pățit decît tine!... Cum, frate, cum să 
pleci pe urgia asta?... 


471 


— Pare-mi-se că nici eu nu bat întîia oară 
drumuri de iarnă... Nu m-am născut în cupeul!.. a 
ținut-o pe a sa Dimitrie Petreanu, tipărind 
poclăzile şi  pledurile deasupra  Smăndiţei, 
îmbodolită pînă la ochi, 

— Cu doi copii la drum, frate? 

— Cu doi copii la drum... Nici pe dînşii nu i-am 
crescut în cupeu și nici n-are să-i aștepte cupeul, 
ca mîine! Gata, Gheorghe? 

— Ce oameni, frate, ce oameni! 

— Rămîneţi cu bine!... Mînă Gheorghe!... 

Iordache Cumpătă a făcut semnul crucii asupra 
lor. Ceilalţi, din uși și din ferestre, au fluturat 
mîinile. 

Jivalania a ţirliit urări de drum bun, pe diferite 
glasuri subțiri. Gheorghe a dat bici cailor și alături, 
Adrian s-a înfăşurat de nădejde în dulama de lup. 
lar viscolul i-a înghiţit îndată, zbătîndu-se, urlînd, 
chiuind în perdeaua de plopi, cu trosnete lugubre 
de crengi. 

Plecau înapoi, de la Zapodia, a doua zi după 
Sfîn- tul Vasile, de astă dată cu sania lor, la care au 
mai adaos un al treilea mînzoc, prăștier, în 
vederea căilor troienite. Viscolea precum a știut 
prea bine Toader Gliga, moşneagul. Și poate 
cuminte ar fi fost să aștepte un început de ogoire a 
urgiei. 

Dar firea nu-l răbda pe profesorul Dimitrie 
Petreanu să lipsească de la datoriile sale. La 
Școala de Agricultură a Călimanului, pe lîngă 
catedra de plugărie şi laboratoriile de biologie, în 
vacanță purta și răspunderea gospodărească a 
vitelor de rasă din grajd: exemplare rare de 
prăsilă, medaliate de Expoziţia Jubiliară, prețios 
avut al statului, pe care nu înțelegea să-l 
părăsească pe mîinile argaților buimaci după pe- 
trecaniile atîtor sărbători. Le mai ameninţa şi 
epizotiile iscate în satele dimprejur. lar în acele 
sate, ştiinţele lui Dimitrie Petreanu s-ar fi dovedit 


472 


de folos şi acolo, fiindcă veterinarul ținutului, în 
conflict cu domnul prefect, Sănducu Negoianu, 
fără să-i pese de urgiile pe care le părăsea în 
urmă, plecase la Bucureşti să-şi apere pe lîngă cei 
mai mari, slujba și leafa. 

— Mor vitele țăranilor ca muștele. Pot să-i las? 


473 


— Teribil!... Are să te decoreze ministrul pentru 
asemenea dovezi de eroism şi de abnegaţie! 
rostise lancu Stamate, ca ultim și ironic argument, 
întinzînd mîna de colos pînă la jumătatea mesei, 
ca să ciugulească de pe-un tort florile de fructe 
zaharate şi migdalele. 

— Cel mult poate să-l mute, pedeapsă că s-a 
amestecat unde nu-i fierbe oala! a zîmbit în barba- 
i lată, Iordache Cumpătă. Cum era cît pe ce să-l 
plimbe unul de la Striharet la Laza, mai acum 
cîțiva ani, pentru că i-a așternut într-un memoriu 
cîteva adevăruri pe șleau... Parcă așa s-a întîmplat, 
Dimitrie?... 

Dimitrie Petreanu a încuviinţat, sec, fără nici un 
suris: 

— Aşa s-a întîmplat, dar o meritam. 

— Cum o meritai, frate, cum asta? 

— De două ori o meritam, tată! Mai întîi fiindcă 
el îmi ceruse memoriul, ca să-i servească la un dis- 
curs; iar eu i-am arătat realitatea așa cum e, după 
date şi cifre statistice, nu cum îi trebuia lui pentru 
discurs. l-am stricat bunătate de cuvîntare! Mai 
apoi, ministrul cu pricina era Istachiu, fost coleg 
de bancă la şcoală, pe care eu îl treceam clasele... 
Eu îi fabricam tezele; eu îi rezumam lecţiile... Cum 
să ţi-o ierte aceasta un ministru? 

— Despre Istachiu e vorba? s-a mirat Iordache 
Cumpătă. El a fost cu pricina? Apoi, dragă 
Dimitrie, el e fecior de mare proprietar din Ilfov, 
mare proprietar el singur... Avea nevoie să afle de 
la tine, cum stăm cu treburile pămîntului? 

— Mare proprietar! Mare proprietar care n-a 
ştiut în viața lui de cîte ori se prășește porumbul și 
cîte zile de muncă reprezintă un hectar. Cînd i le- 
am așşternut pe hîrtie, o fi crezut că e farsă 
proastă, cum ne băteam joc în şcoală cîteodată de 
el. Cum să ţi-o ierte un ministru? 

Cioplind cu linguriţa arhitectura tortului, Iancu 
Stamate a întrebat: 


474 


— Atunci? 

— Atunci, nimic. N-o fac pentru miniștri. O fac 
pentru mine, 

— Departe ai s-ajungi tu, cu astfel de idei! 

— Nici nu mai am unde-ajunge. Și nici nu m-a 
interesat aceasta, chiar cînd puteam ajunge 
undeva. 

— Măcar luaţi mîncare la drum! a capitulat 
lancu Stamate, trăgînd alt tort înainte, să-i 
rectifice ornamentaţia. 

Grija aceasta o purtase mai din vreme 
Smaranda Cumpătă, întru obşteştile datini de la 
Zapodia. Cînd s-a văzut oare o trăsură, o sanie, o 
rudă ori un străin, un jivălănist cît de mărunt, 
ieşind pe poartă fără încărcătură din proviziile 
cămărilor? 

Un transport se afla aici, în sanie, sub fîn; altul 
avea să urmeze cu ceilalți copii, rămaşi pînă ce s-o 
ostoi viscolul și se vor desfunda troienele. 

Olga Petreanu nu s-a îndurat cu nici un chip să- 
şi lase soțul singur și bolnav, pe drumuri de 
primejdie. Smăndița a scîncit că merge și ea. (Mai 
spera să înnopteze poate în pădurea de argint, din 
basm.) Adrian simţea o nevoie tîrzie şi plină de 
remuşcare, să se afle cît mai nedespărțit acum de 
părintele tăcut şi închis în el, neînduplecat cu el, 
de care pînă mai dăunăzi fugea. 

Astfel, încă o dată, băteau aceeași cate 
împreună, tot cum au fost. 

Zările nu mai erau însă deschise, cu albe sclipiri 
de sate feerice, sub cer de cleștar. 

Din nedeslușite depărtări vîntul rostogolea 
trîimbe uriașe de nămețţi, spulbera valuri călătoare 
de zăpadă măruntă ca sticla pisată, zidea de-a 
curmezișul piîrtiei troiene cu crestele îngheţate, 
unde caii abia răzbeau suflînd greu, înotînd pînă la 
piept, icnind în ştreanguri. Prăştierul tînăr şi buiac 
se smuncea în ham, trăgea alături, ciulea urechile 
sperios, cînd arcușul crivățului gemea pe sîrmele 


475 


de telegraf, suspina potolit o clipă, șuiera iazmă 
despletită peste dealuri. 


476 


Gheorghe vizitiul, cu ani mai puţini și cu mai pu- 
țină experiență a drumurilor decît Toader Gliga, 
glă- sui cu îndoială: 

— Are să ne facă o poznă, haramul ista! 

Adrian l-a auzit ca prin somn. 

Ghemuit în blană, cu ochii închiși și pleoapele 
înțepate de vintul cu virfuri de ac, își recapitula 
unele peripeții din scurta vacanţă. Se ţeseau și se 
destrămau priveliști nehotărîte, clipe, o vorbă, o 
scenă, gînduri fugace; ca în asemenea călătorii cu 
zările închise, cu monoton sunet de zurgălăi şi 
şuier de crivăţ, cînd fiecare se scufundă în el mai 
singur decît în singurătatea unei odăi. 

A treia zi de Crăciun, pe-o vreme moale și lumi- 
noasă, pornise într-o sănioară cu un cal, la Vlădița, 
să-și vadă vărul mai depărtat şi prietenul de 
şcoală, Petruş Casimir, după cum şi-au făgăduit cu 
jurămînt. ÎL intimidau întotdeauna saloanele mari, 
luxul senio- ral, orînduielile străine de simplitatea 
bătrînească a Zapodiei. 

Dar Petruş îi eria drag ca un frate; iar Dina şi 
Dana, cele două surori ale lui, se arătau 
prietenoase și vesele, risipind îndată cu o 
camaraderie  băiețească, morga de reședință 
feudală. 

Acum a căzut într-un fel de stînjenire, într-o 
tensiune, pe care nu atît ochii le-au înregistrat, cît 
un fin și nelămurit instinct. 

Fetele Elenei Casimir, în uniformele lor sobre, 
de la călugărițe, n-au mai ciripit cu voioşia de 
altădată. Au schimbat cîteva vorbe, nu s-au aşezat 
jos, trăgeau cu urechea spre o anumită ușă, s-au 
scuzat şi s-au zăvorit în odăile de sus. Elena 
Casimir, în rochie de dantelă neagră, răstignită în 
fotoliu picior peste picior, l-a întrebat distrată 
despre cele ce se întîmplă la Zapodia, fără să dea 
atenţie răspunsurilor, cu ochii şi gîndul în altă 
parte, uitînd să scuture scrumul din țigareta lungă 
de sidef. 


471 


Cearcăne viorii îi devorau jumătate din obraji; 
sînii săltau şi coborau în corset ca după o fugă; cu 
degetele dezmierda cînd voluptos, cînd încleştat, o 
blană de linx zvîrlită pe braţul fotoliului; lăsa scru- 
mul să se rostogolească pe covor şi cerea într-un 
suspin: 

— Petruș, chibriturile, te rog!... Petruș, țigările, 
te rog... 

Îi trebuia iarăși chibriturile şi alte ţigări. Petruş 
se executa cu o grabă umilă și supusă. 

A trecut prin salon un ofițer necunoscut, un 
locotenent de cavalerie cam prea vîrstnic pentru 
grad, dar chipeș și înalt, cu părul pudrat la tîmple 
şi privirea vierzuie, fascinantă. Tensiunea din 
salon a fost parcă mai încordată. Elena Casimir a 
rămas cu ţigareta ridicată spre buze, fără s-o 
apropie, urmărindu-l cu ochii îngustaţi între gene. 
Petruş a prins să îndrepte blana de urs alb, de la 
picioarele fotoliului, plecat într-un genunchi. 

Cavaleristul l-a măsurat pe Adrian de jos în sus, 
a răsfoit cîteva albume ca la el acasă, a răscolit în 
dulapurile bibilotecii ca la el acasă, a vînturat cu 
un sfîrîit sec şi scurt, apăsat din degete, o pereche 
de cărți pe măscioara de lămii; a căscat plictisit și 
le-a întors spatele, ca să privească afară, pe geam. 

Altădată, Adrian l-ar fi admirat ca pe Toto Sa- 
randă, ca pe Jack Medoveanu, ca pe atîţia care au 
înfățişat pentru el un ideal de elegantă și de 
patriciană superbie. 

Acum l-a disprețuit şi l-a urit. 

Petruş Casimir i-a cuprins braţul: 

— Mai bine să mergem în sat, Adrian... 

Mai bine? Mai bine, decît ce?... Au mers prin 
satul cu bordeiele ninse, iar Petrușş îşi pierduse 
graiul. Era şi el cu gîndurile în altă parte. O dungă 
mîhnită în coltul buzelor și alta verticală, între 
sprîncene, îi brăzdase fruntea înaltă, care-i dădea 
lui o înfățișare atît de deosebită de a Elenei 
Casimir, deşi semăna la toate 


478 


trăsăturile cu chipul mamei. Un cap însă 
spiritualizat, suferind, pal... 

Au ajuns departe, în cîmpul nins. S-au întors. 
Tot ce-a încercat Adrian să vorbească suna fals. Au 
poposit la cîteva bordeie de pămînt, unde Petruș 
avea cunoştinţe vechi, de copil. 

Ţăranii nu mai grăbeau să-i întîmpine cu 
vorbele primitoare de altădată. 

Tăceau. Priveau în altă parte. 

Chiar Ion Stoică Răuţoiu, hîtrul hîtrilor, mocnea 
scormonind cu un gătej în vatra rece. 

O singură dată, la o întrebare, a răspuns mai 
lung, dar pe-alături: 

— Asta-i ca istoria pe care ne-o spunea nouă 
mai dăunăzi seara, la o clacă, moş Anania... ÎL ştii 
mata, coane Petruș!... Unchiașul cel cu-al patrulea 
fecior la oaste, la Galaţi... Soldatul care-a venit în 
permisie şi-a mîncat el cîteva palme, de la un 
domn ofițer la curte, pentru că n-a stat smirna 
cînd îi poruncea, cu un drept pe care nu-l are 
încă... Încă... 

— Să plecăm, Petruș.!... l-a întrerupt Adrian pe 
povestitor, punînd mîna pe umărul vărului şi 
prietenului, ca să-l scoată din bordeiul grădinilor 
suspendate. 

Dar Petruş Casimir n-a voit să se miște, cu o 
acră voluptate a suferinţei. 

A stăruit: 

— Care istorie, bade loane?... Vreuna mai 
veselă? 

— Cele vesele s-au cam isprăvit, coane Petruş. 

— S-o ascultăm atunci, aşa cum e. Fie și mai 
puţin veselă... 

— Apoi uite cum stă povestea, coane Petruș... 
Cică, acolo, la Galaţi, a văzut el, unchiașul Anania, 
astă- vară, pe malul bălții, nişte gloabe cumplit de 
jigărite, ca niște arătări... Nişte haramuri care nu 
mai sînt bune de nimica, batîr să tragă la saca... Da, 
spunea unchiașul nostru, Anania, cică oamenii din 


479 


partea locului nu-i omoară ca să le vîndă chielea, 
cum am vîndut-o eu pe-a vacii noastre unui 
neguțător, cînd ni-o pierit mai spre toamnă, 
boala!... Asta, nu! Ferească 


480 


sfîntul!... Îs milostivi grozav oamenii de pe-acolo!... 
În loc să le ucidă, bagă gloabele la apă, în smîrcuri, 
să se strîngă lipitorile pe dînsele... Vezi mata, 
bunătate și blîndeţe la om?... Cînd s-au strîns 
destule, scot caii la mal, culeg frumușel lipitorile 
într-un chiupuşor de sticlă și dau fuguţa cu ele la 
spițărie, la bărbieri, la babe cu meşteşug de 
leacuri... Ca o zi-două, îi mai lasă să prindă putere 
şi sînge; pe urmă din nou, la baltă cu telegarii!... 
Aşa şi cu noi... Se schimbă și se primenesc 
lipitorile de pe chielea noastră, că la altele nu 
sîntem buni!... Nu ne lasă nici să trăim, nici să pie- 
rim. Cum îi mai rău... 

Ion Stoica Răuţoiu a răscolit mai departe cu 
gătejul în cenușa răcită. A tăcut, întocmai ca 
Neculai, morarul. 

Mai apoi, pe drumul de moină al satului, cînd au 
întîlnit o ceată cam chefuită de Irozi, un flăcău uns 
cu funingine pe obraz, chip că-i harapul 
vicleemului, a  țupăit înaintea lui  Petruș, 
strîmbîndu-se, răsucind hangerul în văzduh şi 
cîntînd: 


„Munţi, cetăţi, și sate multe 
Am tot mers cutreierînd 

Cu înfocare căutînd 

Mii de întrebări făcînd 

Pînă cînd aici venind 
Pe-mpăratul nou aflînd!... 


Harapul vicleemului s-a întors către ceilalți, 
scălămbăindu-se şi făcînd semn cu paloşul: 

— Strigați, măi! Hăi, hăi! Strigaţi, să ne trăiască 
împăratul cel nou! 

Flăcăii din ceată au strigat, săltînd buzduganele 
înflorite, săbiile şi suliţele: 

— Ural... Să ne trăiască împăratul cel nou! Să ne 
trăiască și împărăteasa, c-a scăpat de văduvie, 
sireaca! 


481 


Petruș Casimir s-a înroşit mai întîi ca fluturatele 
cordele de la vesmintele și coifurile Irozilor; pe 
urmă s-a făcut alb ca zăpada de sub picioarele lor. 

Acum, el se ruga: 


482 


— Să mergem, Adrian... Să mergem... 

La plecare, i-a șoptit cu sfişietoare umilinţă: 

— Adrian... La Zapodia, nu spui nimic... Nu-i 
aşa? Nimic, despre cine mai e pe-aici şi ce mai e 
pe-aici... 

Mai era nevoie să-l roage?.. Întorcîndu-se 
singur, în săniuța c-un cal, peste dealurile 
luminate de-un asfinţit trandafiriu în zăpezile moi, 
nu mai afla nici o bucurie a acestei întilniri mult 
aşteptată şi ticluită. 

Acum, în ceastălaltă sanie și pe cestălalt drum, 
mintea lui Adrian urzea şi alte legături, între alte 
fapte, semne şi vorbe. 

Cu ochii închiși, amorțit de frig, suflat de 
năpraz- nicele vîrtejuri, adîncit în el, își spunea că 
lumea vacantelor s-a schimbat. Niciodată, flăcăii 
din Vlădița n-ar fi dovedit atîta neîndurare 
răutăcioasă față de un copil care a crescut sub 
ochii lor, aproape odată cu dînșii. Nu era această 
cruzime în firea satelor; totuşi de undeva răsărise 
acum... Mai apoi, în seara de Sfîntu Vasile, printre 
urătorii străini, din altă parte, veniţi la Zapodia, i 
s-a părut că-l recunoaște pe Ion, fratele lui Simion 
Vatavul, logodnicul Dochiţei. L-a strigat pe nume. 
L-a căutat. Ion s-a ascuns după alții în întuneric. El 
poate avea vreo pricină să se ascundă, deși Adrian 
nu şi-o lămurea. O bănuia numai că există, din 
spusele şi îndeosebi din tăcerile lui Neculai, 
morarul. 

Dar a doua zi de Anul Nou, cînd cutreierau 
cetele cu capra, sub obrăzarele şi bărbile de fuior 
ale datinei, jucătorii se dedau la cutezanţe 
neîncumetate în alți ani, măcar că acele 
încumetări nu loveau de-a dreptul în stăpînii de la 
Zapodia. Loveau însă în tagma lor. A tuturor 
stăpînitorilor de pămînturi, fără deosebire, de 
pretutindeni, din ţară. 

Bătrînul Iordache Cumpătă s-a întors din 
cerdac, clătinînd din cap. 


483 


Nu erau a bine aceste semne. Aflase că în satele 
vecine au fost încăierări cu jandarmii; că la 
Dărmăneşti o ceată a luat în răspăr primarul; că la 
Stăni- 


484 


şoara, alţii, au înconjurat şi-au muştruluit cu 
ciomegele pînă la sînge, un vechil. 

Era ca o aţițare care mocnise și răsufla acum, 
mai în glumă, mai pe socoteala vinului, mai la 
adăpostul costumelor și măştilor de lrozi, de 
căluşari cu Capra. 

— De-ar fi numai atita! oftase stăpînul Zapodiei. 

— Ce poate să mai fie? a întrebat Niculai 
Popazu, cu atotștiutor dispreţ. la niște beţivi! 

— la niște oameni pe care i-a răzbit amarul. S- 
au văzut cu arme în mînă, cu săbii şi puşti, cu 
pistoale și buzdugane... Le încearcă... 

— Fugi, tată, cu asemenea idei! a început a rîde 
Iancu Stamate, operînd o farfurie cu julfe. Oamenii 
au mîncat, au băut, se veselesc... Slavă Domnului! 
Ne-au colindat, ne-au cîntat copii cu steaua, ne-au 
urat, ne-au semănat, ne-au jucat cu [Irozii şi 
Capra... S-au ales cu bacșiș zdravăn!.. Ce mai 
vrem? 

— Noi să mai vrem?... Dînşii mai vor ceva și pe 
drept cuvînt mai vor... N-ai băgat de seamă? S-au 
vînturat aicea ploduri şi flăcăi și oameni în toată 
firea, din cinci sate, în afară de cele de pe 
Zapodia... 

— Cu atît mai mult! făcuse Neculai Popazu, înăl- 
țîndu-se în vîrful tălpilor, în nădejdea poate că va 
ajunge așa, în picioare, la același nivel cu lancu 
Stamate, pe scaun. Cu atît mai mult! Aceasta 
înseamnă că nu te-asemuiesc cu stăpînii altor 
moşii... Nu poate decît să te bucure, tată!... 

— Atâta înseamnă? Cum poți vorbi așa, frate?... 
Altceva înseamnă... Înseamnă că acolo, în satele 
lor, li s-au închis porţile, unde nu mai au ce căuta. 
La frate-meu, Damian, cunosc... Poarta închisă! La 
Nolică Gaşpar, de la Stănișoara, cui să cînte țîncii 
florile dalbe?... Arendaș trecător cu condicile lui... 
La Girov, de-așijderea... La Joldeşti, stăpînul, un 
Joldea, a predat moșia pe mîna administratorilor 
şi vechililor, nici nu mai calcă pe-aici. La Broasca, 


485 


la Cilibia, la lonășeşti, la fel... Stăpînii în 
străinătăți; mari și tari, administratorii și vechilii... 
Atunci, de dragoste vin ei 


486 


țăranii la mine?... Vin, fiindcă știu că eu singur am 
mai rămas care ţin la datinile din părinţi, ca pe-un 
ostrov împresurat, pînă ce s-o duce și acest ostrov, 
înghițit de-a valma cu celelalte... E scris! Stă scris 
într-o carte fără iertare... 

— Urîtă discuţie de sărbători! 

— Urîtă, ca sărbătorile acestea. După chipul şi 
asemănarea vremurilor!... 

Adrian revedea scenele, își petrecea cuvintele 
prin cuget, le apropia de lecturile din ultima 
vreme, adîn- cit în el, cu nasul înfundat în blana de 
lup. La clinchetul zurgălăilor, nu mai răspundea 
ecoul altei sănii, pierdută undeva, cînd foarte 
departe, cînd foarte aproape, pe-un alt tainic 
drum. 

Acum vaierul metalic, smuls de crivăț, mărea 
fiorul pustietăţilor viscolite. 

— Scăpăm la drumul cel mare. Dăm în 
Stănișoara! s-a bucurat Gheorghe, strunind 
prăştierul zănatic. 

Vorba i-a fost într-un ceas rău. Abia a trecut ju- 
mătate de sat şi prăştierul s-a năpustit în troian, 
alături de pîrtia îngustă, a călcat în ştreanguri şi s- 
a oprit sforăind, tremurînd în nouri de aburi. 

Vizitiul a întins hăţurile lui Adrian: 

— Ține mata, conașule, să sar jos c-am pus-o de 
mămăligă! 

Apoi, s-a mîngiiat singur: 

— Noroc că-i în sat de oameni! 

Gheorghe a cercetat ștreangurile, orcicul rupt, a 
apropiat prăştierul domolit de ceilalți cai și s-a dat 
cu părerea: 

— Boierilor, eu zic să coboriţi la o casă... Aice-i 
treabă pe jumătate ceas... Oi iscodi eu un fierar, un 
potcovar, un meşter careva, să-mi dea mînă de 
ajutor. 

S-au desfăcut cu toţii din blănuri şi pleduri, au 
po- gorît în viscol, iar Dimitrie Petreanu a stat la 
îndoială între două case. 


487 


— Este şi curte!... şi-a amintit vizitiul. Putem 
trage la curte. 


488 


Dimitrie Petreanu nu i-a răspuns. A deschis 
poarta de leaţuri, la una din cele două case. A 
aşteptat pe urmă la uşă. Smăndiţa lupta să 
înainteze prin troian, într-o blană pînă la călciie, 
încinsă cu şnur şi prinsă cu un şal înnodat cruciș 
pe subțiori, peste paltonul pe măsura ei. A pierdut 
un șoşon în omăt. A sărit într-un picior să-l 
culeagă. Olga Petreanu, cu grija de gospodină 
acoperea în urmă tot calabalicul săniei sub 
poclăzi. 

— Poftim! Poftim! Intraţi, mă rog dumneavoas- 
tră!... a dat ușa tindei în lături, o fetişcană oacheșă, 
cu ochii oblici, de mongolă. 

În tindă s-au ițit alte capete, tot de fete. Cite? 
Patru? Cinci?... încă cinci fete... 

Toate au îngînat cu glasuri de bucurie şi de 
curiozitate: 

— Bine-aţi venit şi la mulţi ani! 

Cele cinci fete au glăsuit și îndată s-au mistuit ca 
să pună grabnică rînduială în singura lor odaie, 
pentru a primi cum se cuvine oaspeţii picaţi pe 
drum de iarnă. Drumeţii au înaintat mişcîndu-se 
stingheriți în hainele groase, bătute de viscol, 
cercetînd încăperea cu ochii. Săracă, dar curată 
odaie! 

Fetele cele cinci la număr netezeau lăicerele pe 
lavițe, ascundeau mătura, ceaunul, un taler deșert. 

Cea din ușă, a şasea, călcîndu-le pe urmă, îşi ce- 
rea iertare: 

— Cam frig şi cam urit la noi! boieri 
dumneavoastră. Dară tot mai bine, decît în drum. 
Mă rog poftiți de ședeți... 

Cînd au aflat de unde vin drumeţii, cuvintele 
primitoare de gazde le-au fost mai din inimă: 

— Atunci sînteți neamuri de-ale lui conu 
Iordache? 

— Fiică... a lămurit Olga Petreanu. 

— Coana Olguţa, nu? Coana Olguţa de la Căli- 
man?... Ne cunoaşte pe noi conu Iordache... Cele 


489 


şăpte giște ale lui Alecu Faraon, ne-o botezat dum- 
nealui. 


490 


Pe urmă, ca să lămurească lipsa gospodinei din 
casă: 

— Mămuca-i în sat, după o babă cu leacuri şi 
des- cîntece, că aveam un bolnav în casă... Tătuca... 

Ochii fetei mai mari, care ținea locul stăpînei, au 
căutat spre cuptorul unde zăcea Alecu Faraon cu 
sumanul în cap. 

Fata şi-a înghiţit un oftat şi s-a întors, zorindu-i 
cu rugămințile: 

— Da şedeţi, mă rog dumneavoastră!.... Coană 
Ol- guță, poftim mata pe scaunu ista, c-atîta avem 
în casă. Şi tu, Frăsinico, ia dă o mînă de ajutor 
duduiței acesteia mici, să se descingă... 

Frăsina a lepădat pe pervazul geamului dantela 
şi iglițeie uitate în mînă, sărind în ajutorul 
Smăndiţei. Altă copilă se căznea s-aţițe focul de 
vreascuri ude. 

Celelalte şopoteau cu semne și încruntări de 
deznădăjduită şi umilitoare neputinţă. 

Aşezîndu-se pe marginea laviţei, cu blana 
descheiată, Dimitrie Petreanu le-a stricat şoapta, 
amenin- ţîndu-le cu degetul: 

— Sfirşiți voi acolo, copilelor, că vă înţeleg ce 
vreți... N-avem nevoia de nimica... Sîntem după 
masă, încălziți; nu vă mai frigăriți cum vă simt... 
Altfel mă siliţi să ies din casă. 

Fetele au tăcut, uitîndu-se una la alta. lar Olga 
Petreanu examina cu mirare dantela fină, lăsată 
din mîinile mezinei lui Alecu Faraon. Şi încă o dată 
a mai purtat privirea la încăperea strîmtă, dar 
lustruită oglindă, la această sărăcie înduioșător 
privegheată de sîmburul de lumină al candelei. 

Se mai vedea un gherghef, caiere de lînă, două 
furci de tors, cu fusurile şi ghemurile alături. Tot 
atîtea mărturii de lucru întrerupt, într-o casă cu 
fete vrednice. 

A lăudat deci hărnicia lor cu vorbe potrivite şi 
alese, ca să le mîngiie soarta pe care le-o 
presimțea. Copilele lui Alecu Faraon au coborit 


491 


ochii în lutul humuit şi măturat, îmbujorîndu-se 
ruşinate. 

Într-un ungher, Smăndița desferecată din 
cingători și şaluri, se împrietenise din cîteva 
cuvinte cu mezina, luînd cunoștință că a slujit ea la 
Anne-Marie Udrea şi că-l știe pe căpitanul Yann de 
Kergolay. 

— Eu sînt cea mai bună prietenă cu 
don'captaine Yann! o asigura Smăndița, măsluind 
realitatea după închipuirile sale. N-am avut eu 
timp, că altfel plecam cu dînsul să căutăm arborul 
Prințesei Sanghamitta!... Nu ţi-a vorbit nimic 
despre asta? 

Despre aceasta nu-i vorbise nimic Frăsinei 
căpitanul Yann, dar ştia şi dinsa altele. Cu foarte 
mare însuflețire a început să i le istorisească, 
fericită că a aflat pe cineva care cunoștea pe foştii 
stăpîni, plecaţi la Marea cea mare. 

De pe cuptor, Alecu Faraon a luptat cu vedeniile 
dintotdeauna, zvîrcolindu-se sub suman: 

— Foc și pîrjol, măi fraţilor, cu condicele lui ju- 
pînu Nolică!... Haideţi, măi, să scăpăm de catastiful 
Satanei!... Haha! Iaca am făcut-o şi pe-asta!... Gata- 
i, măi, am isprăvit cu muncile iadului!... 

A vorbit, s-a frămîntat, a tăcut și s-a ridicat în 
vîrful oaselor, frecîndu-se la ochi. A văzut lume 
străină în casa lui, boieri, şi a crezut că tot mai 
aiurează. 

A stat, a mai închis și a mai deschis ochii, apoi s- 
a coborit rușinat: 

— Sărut mîna, boieri dumneavoastră si mă ier- 
tați!... 

— Stai acolo, liniştit, bade! l-a îndemnat 
Dimitrie Petreanu. Un bolnav trebuie să-și facă 
boala... 

Alecu Faraon iscodea străinii, cu ochi sticloşi. S- 
a aşezat cuviincios, numai pe marginea laiţei și a 
aşteptat să nu se mai învîrtă pămîntul cu el. 


492 


Cînd a crezut că s-a oprit virtelnița, s-a 
încumetat a întreba: 

— Nu sînteți cumva de la Zapodia, fie-mi iertată 
întrebarea? 

— De la Zapodia, bade... 


493 


Bolnavul s-a mîhnit amar că rude din neamnl lui 
conu lordache intră în casa lui şi n-are ce să le 
pună înainte. 

Vorbea, pe jumătate aiurind încă: 

— Oleacă de lapte cald, asta se cade la niște dru- 
meţi intraţi în casa omului pe viscol. Sau măcar un 
foc zdravăn în vatră... Da, dacă nu-i, nu-i!... Unde 
nu-i vacă, nu-i nici lapte... Unde nu-s lemne, nu-i 
nici foc... Ni le-o mîncat condicile, coane; și vaca, şi 
lăptele, și lemnele... 

Fetele se uitau cu grijă la părintele lor și din 
ochi implorau oaspeţii să-l ierte. Însă Alecu 
Faraon aiura mai departe: 

— Nu-i, cucoane, dară are să fie... D-acuma are 
să fie!... Știi mata că umblă ceva?... Umblă prin țară 
ceva... Mi-a spus mie un om din ținutul Botişănilor, 
astă-vară, la iarmaroc, la Căliman... Era într-o sară 
şi se afla acolo ş-un moșneag de la Zapodia, unu 
Toader Gliga... Puteţi să-l întrebaţi şi pe dînsul... 
Spunea acel om, din ţinutul de Botișăni, că pe- 
acolo, în partea lor, morţii din vechi, umblă călări 
şi cu căruțele, să-i deștepte și să-i mîne după 
dreptatea lor, după pămînt... Atuncea îl credeam şi 
nu-l credeam!... Acuma s-aud și pe-aicea umblînd... 
Se chiamă c-au coborit și-ntr-acoace... laca prin 
viscol se aud, coane, noaptea... Îi aud eu.. Aşa, 
chemînd şi vorbind cu nişte glasuri din lumea lor... 

— Cum îţi vine să spui una ca asta, tătucă? îl do- 
jeni ruşinată, fata cea mai mare. 

Şi întorcîndu-se către drumeții de la Zapodia: 

— lertaţi-l dumneavoastră, că asta-i a bolii... Din 
pricina arşiței, boierilor! 

Dimitrie Petreanu asculta gînditor, netezind cu 
palma lăicerul aspru. Senzaţia din degete şi 
mirosul din casă, de busuioc și de lemn afumat, îi 
amintea poate sălașul copilăriei de unde a fugit ca 
să înveţe carte. Poate lăsase şi el acolo un om care 
aiura, stocit de pelagră, pe moşia lui Neagu Gorjan. 


494 


Aceasta căuta s-a ghicească Adrian, cu privirea 
încordată cînd la Dimitrie Petreanu, cînd la Alecu 
Faraon. 

— Culcă-te, bade, şi lasă boala să-și facă veleatul 
eil... l-a povăţuit încă o dată pe țăran, Dimitrie Pe- 
treanu. 

El îşi înăbuşea tușea, bătea drumurile, pentru 
datorii închipuite; dar sfătuia pe alţii să se cruţe. 
Adrian s-a apropiat şi, ca din întîmplare, a simţit 
nevoia să atingă mîna slabă şi dogorind de febră a 
părintelui său,. pe care nu o dată îl înșelase şi îl 
minciunise. 

Alecu Faraon se trăsese mai ugilit, lîngă horn: 

— Înţeleg, coane... Ți-i milă matale că vorbesc 
într-aiurea... Dar nu-i, chiar într-aiurea!... Dacă 
aud umblînd, aud!... Aud și cînd zac. Aud şi cînd nu 
zac... Mai aud şi alții prin satu ista, a nostru... 

Îşi luă seama, şi adăogi: 

— Poate fiindcă în Stănişoara noastră s-a întins 
leprica, de nu-i teafăr unu din trei... Uită-te și, 
mata, coane... 

Arătă mîinifc spuzite; pieptul desfăcut din 
cămașă, cu pecingini descărnate: 

— Asta-i, pecetea, noastră, cucoane!. l-o 
spuneam eu și lui conu Iordache, mai astă-vară... 

— Da acopere-te, tătucă, vai de zilele noastre! se 
rușină din ce în ce mai mult, copila cea mare. As- 
cultă ce spune boierul şi te culcă la locul dumitale. 

— Boierul m-a ierta, dacă vine de-acolo unde 
tot se mai află iertări şi pentru noi, pe lumea 
asta... Și vouă, de ce să vă fie rușine? Dacă-s 
bolnav, îs bolnav... Parcă dumnealui n-o vede? N-o 
ştie?... Ce?... De beție îs bolnav? De păpușoi 
mucigăiți și de calicie... Ce-am avut noi în casă de 
sfintele sărbători?... Tăiat-am noi porc? Mîncat-am 
noi slănină?... Terci de mămăligă cu miros de 
mucigai... Pentru asta am muncit opt suflete şi cu 
Mărgărita care slujeşte la jupînu Nolică Gașpar, 
nouă... Aista drept, ne-o ieşit 


495 


nouă la socoteală în condicile pe care le tine 
domnul Picu, cumnatu lui domnu Nolică... 

Alecu Faraon şi-a încleștat fălcile, ca să nu-i 
clănțănească dinții... 

Pe urmă, făcîndu-şi socoteala că a vorbit prea 
mult și poate cum nu se cuvine, a dat vina pe 
bolirea lui: 

— Să mă ierți mata, cucoane... Bine-ai spus... 
Bolnavul se chiamă că să-și vadă de boala lui și să 
nu îndruge cîte și mai cîte... Parcă eu mai ştiu ce 
mai spun?... l-auziți și dumneavoastră dacă nu 
umblă?... încă nu-i noapte și-au început să umble... 

— Ce umblă, tătucă? Nu umblă nimica... E sania 
boierilor... 

— Aha! Sania boierilor?... A fi... Parcă eu ştiul!... 

Afară nu se mai zărea nimic prin geamul astupat 
cu flori de gheată. Dar s-au auzit într-adevăr 
zurgălăii săniei. 

Drumeţii s-au încheiat din nou în blănuri. Și-au 
luat rămas bun. Cele şase din şapte fete ale lui 
Alecu Faraon i-au petrecut pînă la poartă. Adrian 
s-a dat pe lîngă Dimitrie Petreanu, băgînd mîna în 
buzunar şi întrebînd mai încet: 

— Tată, să nu le lăsăm nimic?... Nu dăm ceva?... 
Am eu mărunțţiș... 

Dimitrie Petreanu l-a privit cu asprime, 
spunîndu-i: 

— Urcă-te în sanie! 

Adrian s-a supus cu dezamăgite judecăţi în el. 
Dar sania n-a ajuns la o sută de paşi și Dimitrie 
Petreanu a poruncit: 

— Gheorghe, opreşte!... Ce anume ţi-a dat conita 
Smaranda să pui în sanie? 

— O bărbiîncioară cu brînză și una cu lapte 
acru... un jambon afumat, coane... Pe urmă niște 
mușchi afumat... și alte două pacheturi... Le-am 
primit toate pe seamă. 

— Foarte bine!... Noi ne dăm jos... întorci înapoi 
şi le predai tot aşa, pe seamă, la casa de unde am 


496 


plecat... înţelegi? Spui că-s pentru un suflet, de po- 
menire. 


497 


— Toate le dau, coane? 

— Toate. Tot! Şi repede! 

Au aşteptat în viscol. Adrian s-a dat mai alături 
de Dimitrie Petreanu, în dorința să-și ceară 
iertare, nu ştia cum, pentru pripitele lui judecăți. 
Dimitrie Petreanu i-a luat înainte: 

— Cînd ai văzut tu, Adrian, țăran din ţara 
aceasta, că primeşte sau cere un ban, fiindcă te-a 
găzduit?... Nici nu există o jignire mai mare!... Mai 
ales într-o casă săracă. O pomenire pentru un 
suflet e altceva. Nu se cade să n-o primească. 

Adrian n-a avut nevoie să întrebe pentru ce 
suflet, pomenire. 

Viscolul era așa de puternic și de tăios, încît îi 
înțepa pleoapele pînă la lacrimi. 

Cînd sania a fost îndărăt, vizitiul a vrut să istori- 
sească: 

— Coane Dimitrie şi coniță Olguţă, păcat că n-aţi 
fost de faţă, să cunoaşteţi minunea lui Dumnezeu 
în casa creştinului celuia, cum nu mi-or mai văzut 
mie ochii de zilele mele!... Ș-apoi... 

— Amiînă poveştile pe altă dată! l-a întrerupt Di- 
mitrie Petreanu, urcînd și înfășurîndu-se de astă 
dată pentru dum lung. Fii cu ochii în patru la 
prăştier!... Lopată ai luat? 

— Luat, coane. Se poate? Lopată, funie, lanţuri... 

— Dă drumul că ne-apucă noaptea! 


7 


Într-adevăr cerul se lăsa plumburiu asupra lor. 
Ziua sfirşea prea repede. Zările se îngustau 
dușmănos într-o lumină lividă şi turbure. 

Tălăzuirile de zăpadă se năpusteau cu gemete 
fioroase, se răsuceau în perdele de pulberi, zideau 
metereze de nămeţi astupînd podeţe şi şanţuri, se 
fră- mîntau pe loc şi într-o dezlănțuire de chiote, 
goneau cu alte perdeluiri filfiite peste cîmpuri. 


498 


De două ori s-au oprit și de două ori Gheorghe şi 
Adrian au despicat pîrtie în troiene cu lopata. Pe 
urmă, noaptea s-a lăsat deodată, iar șuierul 
vîntului a fost mai sinistru. 

Dimitrie Petreanu s-a înălțat în picioare la o 
vreme. 

Locurile din întuneric îi erau străine. 

— Gheorghe, ai rătăcit drumul, Gheorghe! 

Vizitiul a strîns hăţurile, le-a trecut în mîna lui 
Adrian, a sărit în omăt pînă la brîu să caute stîlpii 
de telegraf și s-a întors, mărturisind cu obidă: 

— Rătăcit, stăpîne!... Ce să zic?... Mă tem c-ais- 
ta-i drumul la Valea Sacă... Cum porunceşti mata 
să facem?... 

În noapte nu se mai zăreau unul pe altul. 
Viscolul se întărise şi mai vrăjmaș. Se înverşuna 
să-i astupe acolo. Adrian s-a căznit să aprindă un 
felinar, uitînd că nu se cădea să arate cum poartă 
el chibrituri cu dînsul, ca un înveterat fumător. 

Dar Dimitrie Petreanu a trecut peste aceasta. S- 
a desfăcut din blănuri şi a aprins el o ţigară, din 
cele neîngăduite de doctor. 

A tras cîteva fumuri, a zvirlit-o şi a spus: 

— Nu te mai necăji cu felinarul, Adrian. Mai 
mult o să ne încurce lumina. Treci tu în locul meu, 
să pun eu mîna pe hățuri. 

— Dimitrie!... a îndrăznit Olga Petreanu. Nu e 
imprudent ce faci tu? 

În loc să răspundă, Dimitrie Petreanu le-a dat 
curaj: 

— Înveliţi-vă bine şi n-aveţi nici o grijă. Pînă la o 
casă de creştin, am să vă scot... 

Adrian nu-şi găsea linişte. Dezbumbiase gulerul 
blănii. Lărgea ochii împroșcaţi de pulberea 
zăpezii. 

Toate i se păreau misterioase acum, în această 
noapte cutreierată de viscol, pe-un drum pustiu, 
necunoscut, împresurați de ameninţări. 


499 


Părintele său mîna mai încet, prudent, stăpînind 
caii care sforăiau a sălbătăciune, vorbind domol 
cu prăştierul pe care îl simțea tremurînd în ham. 

Din vîrtejurile gheţoase răsărea o clipă umbra 
unui copac; dispărea iarăși. A fost copac, ori 
nălucire? Urla numai viscolul, ori străbătea şi 
urletul haitelor de lupi? Uneori, parcă sclipea o 
scînteie fosforică în întuneric. Nălucire și aceasta, 
ori ochi de fiară pîn- dindu-i, așteptîndu-i?... 
Adrian se silea să nu întoarcă privirea îndărăt. Ştia 
că așa începe frica. 

Acum sania lor era cea pierdută pe altă cale, 
cum îi însoţise una părelnică, atunci cînd veneau 
spre Zapodia, în amiaza cu irizări de diamante pe 
cîmpuri albe, ninse, de-o ireală pace, sub cer de 
cleștar. 

— N-ajungem odată la pădure? a întrebat Smăn- 
dița foindu-se între învelitori. 

Nu i-a răspuns nimeni, iar ea a tăcut. Tot mai 
spera. 

Dar n-au ajuns la pădure. Au ajuns la o casă sin- 
guratecă, un bordei, o movilă îngropată în troian. 

Abia se ghicea prin noapte și prin viscol a fi să- 
laş omenesc. 

— Aicea mînem! a hotărît Dimitrie Petreanu. 
Miş- că-te, Gheorghe, şi vezi la ce moară pustie am 
dejugat... 

Un cîine a lătrat undeva, mînios. Din coliba întu- 
necată, potopită sub nămeţi, a mugit un glas tot 
aşa de răstit, fără ca uşa să se deschidă: 

— Care-i acolo? Cine sînteţi? 

Gheorghe a dat răspuns prin ușă, bîjbîind să afle 
o cleampă. A durat schimb nedeslușit de vorbe, 
acoperit și smuls de vînturi. 

Apoi omul a tras drugul, a luptat cu opintelile 
viscolului să țină ușa deschisă, a grăit mai blînd: 

— Numai mă rog să băgaţi de seamă de viţăl! 
Avem un viţăl aicea, în tindă, fătat de două săptă- 
mîni. 


500 


Vițelul s-a ridicat în picioare și a început a mugi 
prin întuneric. 

Omul şi-a cerut iertare pentru bezna din casă 
unde orbăcăiau: 


501 


— Gazorniță n-avem, coane. Nici altă feştilă, 
ceva... Cu nopțile aieste lungi, care nu mai sfîrşesc, 
am pus noi de mult capătul și la luminările de 
Paşti, coane... 

— Nu face nimic, creştine! l-a liniştit Dimitrie 
Petreanu, întorcîndu-se către Adrian: Acum e de 
folos felinarul tău, copile! 

Adrian a aprins felinarul la adăpostul din tindă, 
înfricoșînd viţelul pînă la care nu ajunseseră încă 
asemenea mesagii luminoase ale civilizației. 

L-au lăsat să se zbată, au intrat și i-a primit o 
duhoare stătută și rece, de grajd, de izuri înăcrite, 
de obiele, țoale şi rogojini mucede. 

În pîlpfiala fitilului s-au arătat şi chipurile celor 
din sălaș. Chipuri de spaimă, poate din pricina sla- 
bei flăcări roşcate care tremura în obrazuri săpînd 
umbre adînci, monstruoase; jucau alte umbre 
spectrale, diforme, pe pereţii de lut; şi altele încă, 
jos, ca stîrvuri înecate într-o baltă de sînge. 

Omut avea chica zburlită pe frunte pînă-n ochi; 
barba stufoasă şi încîlcită; gură fără dinți, oribilă 
şi neagră spărtură, în negre smocuri de păr. 
Alături o nevastă hîdă, uscată, cu șuvițe smulse de 
sub broboadă. lar între dînşii un copil chircit, 
smochinit la obraz, cu tidva enormă și plină de 
pecingeni în părul cînepiu; un fel de pitic bătrîn și 
spîn. 

Tustrei în cămeșoaie murdare, vinete, de cîlti, 
pur- tînd în spate pe deasupra, piei crude de oaie, 
întoarse pe dos, cu miţele înăuntru. Și tustrei, 
clipind orbiți de felinar, ca jivinele hrubelor 
subpămîntene, turburate din beznă de făclia celui 
dintii explorator, coborit să cerceteze fauna 
larvară, degenerată, respingătoare, a cavernelor. 

Sarea de pe dosul pieilor crude scînteia cu 
stranii, cu absurd de pure sclipiri. 

Afară  urletul viscolului, hămăitul cîinelui 
întărîtat, strănutul cailor. În tindă, vițelul mugind. 


502 


Aici, arătările acestea înfricoșate, pereţii aceştia 
coșcovă, de lut, frigul de peșteră, duhoarea şi 
umbrele dănțuind macabru. 

Smăndița s-a strîns mai aproape de Olga 
Petreanu, cu degetele încleștate în pulpana blănii. 
Aşa era oare popasul pe care l-a aşteptat ea, în 
pădurea de argint din basm, unde vin zînele cu 
mantii albe, să aprindă feerice steluțe în nopțile 
sfinte?... Adrian gindise și el, în aceeași clipă, 
cutremurat de-un sloi rece: „Am nimerit într-o 
speluncă de tăinuitori, de ucigași, unde dispar fără 
urmă drumeţii, cum credeam că există numai în 
romane și în piesele de teatru: „La chaumiere 
sanglante; L'auberge rouge; Le hameau tragique...” 
Voia să n-o gîndească aceasta și o gîndea. 
Felinarul se clătină în mînă. l-au clănțănit dinţii ca 
un foarfece închis. 

Omul zbirlit și buhos a înaintat (acum se vedea 
că e și şchiop, cu un picior mai scurt şi țapăn). A 
înaintat, apucînd el felinarul și vorbind cu o 
amărăciune blajină și resemnată, umilă, tot așa de 
absurdă pentru înfățișarea lui fioroasă, ca 
sclipirea de piatră scumpă a cristalelor de sare, pe 
dosul pieilor crude: 

— Dă-mi voie mata, conașule, să-l așez eu pe 
pri- chiciul hornului. Și nu vă scîrbiți de mișălia 
de-aici!... Trăim și noi ca vitele, laolaltă cu vitele. 
lertați dumneavoastră... 

Dimitrie Petreanu încă o dată l-a liniștit, cu ace- 
eași blîndeţe în glas, necunoscută și nouă: 

— Nu-ţi mai cere iertare, creștine, că n-ai 
pentru ce! Nu trăieşti numai dumneata aşa, în țara 
aceasta. 

— De, asta-i adevărat, coane! a recunoscut 
omul, uitîndu-se mai lung la boierul drumeţ, pe 
sub stra- şina pletelor încîlcite. Numai că nu ne-o 
spun nouă mulți din tagma dumneavoastră. 

— Eu o spun. 


503 


Apoi, desfăcîndu-şi mănușile, Dimitrie Petreanu 
a întrebat: 

— Bade, se găseşte vreo şură, vreun şopru?... 
Înainte de toate, să punem la adăpost caii. 

Gospodarul s-a scărpinat în chică, grăindu-şi 
singur: 

— Înțeleaptă vorbă!... Mai întîi vita, că omul mai 
rabdă. Vita înainte de toate!... Hm? Un şopron care 
va să zică?... O şură?... Și asta-i una!... Cucoane, să 
mă socotesc eu oleacă, pentru ca s-o luăm bine din 
capul locului. Măi fomeie, tu ce zici? 

— Eu nu zic nimica... 

— Ce să zici? Parcă tu zici vreodată ceva? 

În cuvintele omului străbătea oarecare îndoială 
pentru puterea de judecată a nevestei. S-a socotit 
deci singur, s-a chibzuit, a dat tot el dezlegare: 

— O ţiră de adăpost, tot om găsi, coane. Mutăm 
vaca în tindă... caii la ieslea vacii... Cu înghesuială 
are să meargă. Mă duc să încerc proba cu vezătiul. 

Șchiopătînd s-a îndreptat spre ușă, șontic- 
şontic, cu pielea de oaie în spinare. Dimitrie 
Petreanu l-a oprit: 

— Nu așa, bade. Cercăm împreună. Şi luăm și fî- 
narul. 

Înainte de a pleca, a căutat cu ochii la singura 
laiță din încăpere, de scîndură goală: 

— Staţi voi aici! Nu vom întîrzia mult... 

Olga Petreanu, cu Adrian de-o parte și Smăndiţa 
de alta, au rămas în întunericul nepătruns, 
rezemați de marginea laviţei, fără să se așeze. 

Nevasta de gazdă a vorbit din beznă: 

— Aşa-i cu copchii la drum, iarna. Greu... Gin- 
gaşă făptură de la Dumnezeu, copilașul!... 

Glasul parcă era înecat în plîns. A tăcut. S-a auzit 
numai foșcăitul pieilor țapene de oaie; sania mis- 
cîndu-se afară, hîrșiindu-se pe bîrne de podeţ: sfo- 
răitul cailor. Şi viscolul. 

Viscolul cu ţipete miorlăite de cucuvaie. 


504 


După frica umilitoare din drojdia lecturilor şi a 
copilăriei, Adrian gîndea cu altfel de spaimă acum, 
că noaptea aceasta de peripeții pe care o trăiau 
dînşii o singură dată în viață, pentru oamenii de 
aici însemna rînduiala nestrămutată 
dintotdeauna. Un eveniment reprezenta numai 
sosirea lor. Încolo, noaptea de ieri, noaptea de 
mîine se înverigau la fel, într-un nesfirșit lanţ de 
nopți dintr-o iarnă întreagă, o viaţă întreagă. 


505 


Același iz stătut și acru, aceeași beznă, acelaşi 
frig... Duhoarea de piei, de ţoale, de lut, i s-a părut 
mai năbușitoare. 

Începeau să-i ardă obrajii după biciuirile 
viscolului. Şi altfel de frig îl pătrundea, mai grețos, 
umed, de peşteră. 

A trecut lung răstimp pînă ce s-a întors Dimitrie 
Petreanu, cu omul cel șchiop. Șontic-şontic, 
gospodarul a aşezat lumina pe prichiciul vetrei şi 
s-a dat cu părerea să grăbească întocmirile pentru 
dormit, fiindcă în felinar gazul se dovedea pe 
isprăvite. 

— Unde mai puneţi, că-i şi scump!... a adăugat, 
ca unul care cu amar știa prețul banului. 

Alcătuirea culcușurilor a fost scurtă și simplă. O 
parte din cergi a rămas vizitiului pentru patul său 
din staulul vacii, aproape de cai; o parte pe laviţă, 
pentru stăpîni. Olga Petreanu își dezbrăcase blana 
de vulpe siberiana, ca să poată înjgheba mai sprin- 
ten aceste orînduieli. Căciulița neagră, îngustă, cu 
fundul oval şi plat, înclinată din coc spre frunte, îi 
dădea înfățișare de călugăriță. Dimitrie Petreanu 
gîndi că aşa va arăta peste o jumătate de an, peste 
un an, în vesmintele și vălul de doliu. 

Nevasta de gazdă nu se clintise locului. Privea 
holbat cu mîna la gură, în pielea mițoasă întoarsă 
pe dos. 

Omul socoti de cuviință să lămurească 
neînsufleţi- rea aceasta, de stană: 

— Încă-i beteagă, coane... Lăuză! C-o dimineaţă 
înainte de ajunul Crăciunului, o făcut un copchil. 
Dară n-am avut parte de dinsul. Trei ceasuri, şi 
gata! Ni l-o luat Dumnezeu. Asta ni se-ntîmplă de 
patru ani la şir. Se nasc, suflă sărmanii cîteva 
ceasuri și pe lumea asta. Țipă şi plîng cu un fel de 
spaimă parcă. Pe ce lume ne-ați adus?... Pe urmă, 
închid ochii şi se duc în alta, poate mai bună, 
coane. Aista măcar n-o avut parte nici de botez, 


506 


nici de lumînare... N-o avut parte el nici de moașă. 
Am agiutat-o eu la facere, 


507 


cum m-am priceput... Ştii mata, noi cu vitele, 
sîntem deprinşi... 

Olga Petreanu își căuta de şoaptă cu Smăndiţa, 
ca să nu ia aminte în copilăria sa la asemenea 
mîhnite şi urîte cunoştinți despre viața unde nu 
coboară niciodată zînele eu mantii albe, să 
aprindă lumînărele de ceară albastră, trandafirie 
şi violetă, pentru copiii sărmani și morți. 
Gospodina cu pielea mițoasă întoarsă pe dos, a 
lăsat să-i curgă şuroaie de lacrimi pe obrazul 
scofilcit. 

Nu le ștergea. 

De pe otoaz, lacrimile se rostogoleau pe coșcova 
sărată a pielii de oaie. 

— Ne-o mai pierit şi cinci oiţe... făcu omul, cu o 
egală durere în glas. Cinci, coane, atîta aveam noi 
la sufletul nostru, în afară de vacă și viţel!... O bolit 
două zile şi gata!... Pe urmă, ce să facem? Le-am 
belit chelea şi pînă să le vindem, ne mai țin cald, 
de bine, de rău... Aiasta-i viața noastră, coane... 
Poate că n-o ştiţi? 

— 0 ştim! vorbi Dimitrie Petreanu, fără alt 
adaos. 

— Poate că alde dumneavoastră o știți. Alții n-o 
ştiu. Avem aicea un stăpîn pe moșie, care n-a 
călcat niciodată, de cîndu-i el, să știe cum trăim și 
cum murim. Barem, atîta... 

Dimitrie Petreanu căută în amintiri să 
descopere numele stăpînului. Nu trecuse în nici 
un drum prin partea locului. 

Întrebă: 

— A cui e moşia. 

— A Medoveanului, a cui să fie? 

— Valea Seacă e a lui Jack Medoveanu? s-a 
mirat profesorul, de agronomie.. 

— lacob îl chemă, coane. Iacob Medoveanu. La 
drept vorbind, a cucoanei dumisale e moșia. 
Pămînt de zăstre. Din asta pricină n-a fi dat dînsul 
pe-aicea... Ce-i trebuie? Spun oamenii că, acolo, în 


508 


jos, în Țara Muntenească, are el cică atîta pămînt 
că nu-l poate înconjura călare nici într-o zi şi-o 
noapte. Altfel, tot 
oamenii spun că nu-i rău şi hain la inimă. Care 
agiunge pînă la el mai capătă o dreptate. Dar cine 
poate s-agiungă? 

Omul se uită la piciorul țeapăn, se uită la pereţii 
hrubei de gheață, pe urmă la nevasta și copilul cu 
cap de pitic bătrîn şi spîn. 

— Cine poate s-agiungă? mai întrebă, încă o 
dată. Iaca eu, bunăoară. Pot s-agiung? Nu!... Din 
porunca lui am pătimit. Parcă el știe? Are de unde 
să ştie?... Acu patru ani, mă scoate porunca 
logofătului boieresc să merg în pădure și să tai 
nişte copaci, care rar se află soiul lor prin partea 
locului. Paltin creţ! Musai să-i tăiem, ca să plece la 
București pentru scaune și dulapuri și cîte mai 
trebuiesc la casă boierească. Ne înființăm noi în 
pădure. Tăiem unul, tăiem doi. La al treilea, se 
vede că mă păștea păcatul. Se prăvală copacul 
peste mine şi rupe-i piciorul, şi sfarmă-i dinţii din 
gură!... Noroc că nu m-o zdrobit să mă mîntuie. 
Bine! Ce s-o mai lungesc? Mă suie oamenii pe 
brațe în car, mă duc la spital. Mă drege și mă 
cetluiește doftorul în ipsos... O lună am fost şi eu 
boier. Pune-te masă; scoală-te masă! Cînd s-o 
isprăvit boieria, hai la logofăt! Chipurile m-am 
potrivit la ce m-o îndemnat unul și altul, în spital; 
ca să-mi cer drepturi de pagubă. Logofătul, de 
colo: „Văd c-ai scăpat cu două picioare. 
Mulțumeşte lui Dumnezeu!” Am mulțumit, ce să 
fac? Mai scurt unul, mai lung altul, se chiamă că de 
umblat pe ele, tot pot umbla... Și mai spune logo- 
fătul: „Ai prăpădit și nişte dinţi, mi se pare... Cîţi?” 
„Opt”, răspund eu. „Opt! — zice el. Hai, nu-i mai 
număr. Nu te mai caut în gură... Te cred, pe cuvînt. 
Ţine o bumaşcă de douăzeci de lei... Asta face cîte 
doi franci şi jumătate de dinte. Plătit boierește.” I- 
am luat. Ce să fac? Decît nimica! Parcă vina-i a 


509 


Medoveanului? De unde să le știe el toate?... Eu îl 
ştiu pe el că-i stăpîn pe moşie, măcar că nu l-am 
văzut niciodată... Da el? Cîte mii de oameni sînt pe 
moșiile lui, de unde să le mai știe numărul? 


510 


Omul a hiîrîit un fel de rîs, în spărtura neagră a 
gurii fără dinţi, luîndu-și seama: 

— Eu am fost cel cu stînsul luminei, şi eu m-am 
întins la vorbă, cucoane... Să mă ierți mata! Cînd 
stai singur într-o pustietate ca a noastră, ți se 
dezleagă limbă îndată ce mai întîlneşti suflet 
omenesc, fie el chiar boier... 

Sfirşindu-și spovedania necazurilor, îşi îndemnă 
nevasta și pruncul să pregătească așternutul lor 
după horn. Femeia a cărat în braţe și celelalte 
două piei de oaie. Dar copilul cu tidva mare și cu 
obraz zbiîrcit de pitic s-a furișat tiptil de lîngă 
dînsa, a venit cu o văr- guţă la spate şi a plescăit cu 
dînsa în lut, pe neașteptate, la picioarele boierilor 
oaspeţi, răstindu-se: 

— Sus, boieri, nu mai dormiţi! 

Au tresărit cu toţii. Voia să fie poate un început 
de cîntare; era însă numai o stropşeală grotească 
în gura copilului cu trup chircit şi cap cît o baniţă, 
cu pielea de oaie în spate, întoarsă pe dos. Băiatul 
s-a ruşinat, a fugit înapoi şi s-a prins de poalele 
maică-si, scăpînd vărguţa din mînă. 

lar omul a vorbit, cu un rîs de milă și de 
dragoste pentru puiul său, în gura oribilă, fără 
dinţi: 

— Ce să-i faceţi? Aista-i colindul lui. Cu asta ne- 
o năucit de-o săptămînă încoace. Atîta a putut el 
să prindă, din sat, de la colindători, cînd l-am luat 
cu mine în agiunul Crăciunului, să-i îngropăm 
frăţiorul care a văzut lumina zilei trei ceasuri... Ia, 
mai curm-o măi băiete și te mai culcă!... Suflu în 
finar, cucoane? 

— Sting eu... 

Gazdele s-au cățărat pe cuptorul rece. Drumeţii 
pe laviţa cu pleduri și blăni. Dimitrie Petreanu i-a 
aşteptat să se înfășure, a tipărit pocladele 
îndoindu-le pe sub picioare, s-a ridicat să stingă 
lampa. 


511 


Prin întuneric şi-a pipăit locul; însă a rămas de 
priveghi, cu spatele rezemat în peretele de lut. A 
aprins o țigară. Asculta urletul viscolului de-afară, 
lătratul cîinelui care cutreiera coliba de jur 
împrejur 


512 


ca un duh bezmetic al nopţii, mugetul tînguios al 
vițelului din tindă. 

Omul de pe cuptor, zărind scînteierea ţigării, a 
cutezat să întrebe cu glasul scăzut: 

— Cucoane, mata auzi ceva? 

— Nimic, bade, în afară de urgia crivăţului. 

Locuitorul sălașului a tăcut un timp. Pe urmă, 
nu şi-a mai putut stăpîni cele ce-l munceau. 

— Se vede că asta o auzim numai noi, pălmașii... 
Umblă ceva, cucoane... Umblă noaptea... Zic 
oamenii, după spusele unora și altora, că ar fi 
început să umble încă din vară, încolo, în sus, în 
ținutul Botoșănilor... Umblă, spun dînșii, sufletele 
celor mai din vechi, din neamul nostru, a 
lucrătorilor de pămînt... Aista cic-ar fi semn că s- 
apropie împărțala pămînturilor, cum s-o arătat 
unul de asemeni pe vremea Măriei Sale lui 
Alexandru lon Cuza... 

Țăranul aştepta poate vreo altă tălmăcire a 
acestor semne, de la călătorul care avea de unde 
şti mai multe. Dar Dimitrie Petreanu a rămas în 
gîndurile sale. A rostit în şoapte, numai Adrian: 

— Tată, nu-i curios? A noua oară o auzim 
aceasta într-o zi... Şi la douăzeci de kilometri 
distanţă. 

Dimitrie Petreanu i-a răspuns în limba studiilor 
sale de la Paris: 

— Mai mult decît curios, e simptomatic şi grav... 
Cînd prind teren asemenea superstițioase 
contagiuni, nimic nu le mai poate opri. Nimeni... 

Din vorbă s-a oprit cu un sentiment ciudat. I se 
părea că folosind limba învățăturilor sale, în 
coliba ţăranului de gazdă care n-o putea înţelege, 
săvirşește o neiertată și urită trădare față de 
lumea de unde a plecat. 

— Şi?... a întrebat Adrian. 

— Nimic! Dormi! i-a ordonat părintele său, 
sever. Tîrziu, prin somn, cînd Adrian s-a întors pe 
altă parte, şi-a apărat buzunarul cu tabacherea 


513 


țigărilor. Visa că-l  percheziționează mîna 
părintească, pregă- 


514 


tindu-i cine ştie ce muştru. A gemut, a scîncit, a re- 
venit la panicile visurilor de copil. 

Într-adevăr, Dimitrie Petreanu îi căuta țigările. 
Dar nu ca să-l mustre. Le căuta ca să le aprindă 
una de la alta, în noaptea ghețoasă cu izuri stătute, 
unde priveghea adîncit în gînduri neștiute de 
nimeni. 

Afară cîinele nu contenea să cutreiere coliba, 
între-  cîndu-se cu viscolul, lătrîind, urlînd, 
scheunînd ca un bezmetic duh al beznelor. 


515 


Capitolul VI 


NOI VREM PAMÎNT! 


1 


Cînd Damian Cumpătă s-a ivit în capul scărilor, 
gata să urce în cupeu, lon aducea cățelul de la 
plimbarea higienică. 

Bock a început a se zvîrcoli în hăț, dîrdîind pe 
picioarele de paing și zuruindu-și clopoţelul de 
alamă, în spasmuri de frenetică bucurie. 

— Dă-i drumul! a poruncit stăpînul, zîmbind în 
musteaţa firavă. 

Zîmbea cîinelui, nu omului. 

lon a pus un genunchi în omăt şi a desprins 
catarama din zgardă. Damian Cumpătă îşi scotea 
şi el degetele osoase din mănugşa abia încheiată, ca 
să-şi dezmierde odorul: 

— Bravo, Bock! Întinerești, infamule! 

Infamul, simțindu-se liber şi auzind alintatele 
vorbe, a țupăit mai zglobiu, cu vesele hămăieli, 
urcînd și coborînd treptele, lunecînd de-a săniușul 
pe mozaicul peronului, culcîndu-şi în joacă botul 
pe labele de dinainte și dănţuind sluj pe labele 
dinapoi, cu atîtea mofturi și fandoseli, atîtea 
lingușite drăcovenii, încît argatul a întors ochii în 
altă parte. Se feri de privirea stăpînului și stupi 
printre dinți o patacă scîrbită de cinci lei, cum 


516 


trimetea el una de pe podul Dîmboviţei, să se tot 
ducă pe apa sleioasă, ducă-se! 

Fulguia agale peste copăceii retezaţi, tunși şi ali- 
niați, pe potecile proaspăt măturate, pe mozaicul 
şi marmora scărilor. 

Era o dimineaţă lină, din temeiul iernii, după ce 
s-a potolit un rînd de viscole și urgii, către sfîrşitul 
lui ianuar, cînd lunecă domol săniile țărănești pe 
oplene, în făgașuri de codru, pe pîrtii de cîmp. 

Pe un asemenea drum tînjea și Ion să se afle, mî- 
nînd o sanie cu lemne, cu fîn ori cu ţuhali la 
moară; opintind umărul s-o scoată din nămeţi, 
îndemnînd boulenii cu răcnete să răsune șapte văi 
şi-o vale adîncă. Ochii însă nu întîlneau aici decît 
arbuștii aliniaţi la front, trandafirii îmbrobodiţi în 
şumoioage, împrejmuirea înaltă de zid care astupa 
zarea, cu ariciul cioburilor de sticlă înfipte în 
coamă. 

— Sînt satisfăcut. loane! a declarat Damian 
Cumpătă, îmbumbiindu-și mănușile şi apoi blana 
pe piept. Te-ai purtat bine, 

Argatul asculta smirna, ostășește, lungind gâtul 
să prindă cuvintele rostite cu glas hîrîit și uscat. 

Intrase din nou în necricnita supunere a miliției, 
cu toate că boierul nu ridica niciodată vocea în 
vijelioase nunii, ca domnul colonel Asan Tiberiu şi 
mai ales ca doamna colonel. De, parcă le ducea 
acum dorul acelor strigăte și izbucniri. Dezlănţuite 
pe drept ori pe nedrept, nu-i tăiau răsuflarea atît 
de scurt, cum îl încremenea asemenea glas lipsit 
de orice  tresărire, întotdeauna la fel de 
economicos, fie că poruncea, fie că arăta o 
supărare, sau o mulțumire, ca în clipa de față. 
„Macar de m-ar sudui o dată! — gîndi lon. Ne-am 
răcori amîndoi.” 

Dar stăpînul, pregătindu-se să coboare scările 
spre cupeu, repetă lauda sa pe același ison 
neturburat, mai oțărît pentru urechea slugii, decît 
cea mai cumplită sudalmă: 


517 


— Sînt satisfăcut, băiatule. Plimbările lui Bock 
au un efect salutar... 

Nu scăpase Ion nici de vocabularul înalt și păsă- 
resc al doamnei colonel Asan Tiberiu. Satisfăcut, 
efect, salutar... Ce prilej pierdut pentru verva şi 
hazurile fostei stsăpîne, pe socoteala fostului 
vistavoi! 

Numai că lon n-avea pentru cine să-l mai facă 
pe prostul, schimonosind dinadins vorbele. 
Damian Cumpătă îşi păstra zîmbetul doar pentru 
cîine. 

lar slujnica de sus, de după perdea, se hlizea la 
geam din alte pricini. Simţise zgîtia cum îl fierbe 
pe acest bade-bădișor, ocara slujbei de dădacă la 
cîini boiereşti. Îi făcea în ciudă, scoţind limba, ca 
să-i plătească morocănoasele lui răspunsuri. 

— Cuminte, Bock! ordonă stăpînul. Lasă-mă să 
vorbesc. 

Bock s-a oprit din zburdat, atent, cu. o ureche în 
sus și cu una răsfrîntă. 

— Băiatule, cîtă leafă ai pe an? întrebă Damian 
Cumpătă. 

— Două sute de franci, și îmbrăcămintea, să 
trăiţi! 

— Te voi urca la două sute cincizeci. 

— Ordonaţi? 

— Dau dispoziţii să te urce la două sute 
cincizeci. 

— Să vă dea şi Dumnezeu dumneavoastră sănă- 
tate!... Dară... 

— Ce, dară?..., se opri Damian Cumpătă, cu 
piciorul pe treaptă. 

lon căuta să lămurească pe chipul de var al 
stăpi- nului un semn de nerăbdare, de bunăvoință 
ori de miînie, fiindcă a cutezat să-și anunţe un păs. 
Un semn, oricum. 

Nu tresărea însă nimic, cum nu tresare obrazul 
mortului de pe năsălie. 

Îşi luă totuşi inima-n dinți şi îşi rosti păsul: 


518 


— Stăpîne, altceva v-aş ruga... Daţi-mi o slujbă 
din greu... Să tai copaci la pădure... Să car lemne, 
stăpîne! 

— Ți-am spus o dată pentru totdeauna, că n-am 
obicei să discut aceste chestiuni. Ce am hotărît, ră- 
mîne bun hotărît. Ai înțeles? 

— Înţeles, să, trăiții... Măcar... 


519 


— Începi iarăşi cu un măcar?... Băiatule, aveam 
o părere bună despre tine. Văd că eşti un om 
sucit... 

— Nu-s sucit, coane Damian! protestă Ion, cu 
gîndul la florile din seră, care i se păreau lui cul- 
mea suceniilor şi pidosniciilor de pe lume. Uitaţi- 
vă şi dumneavoastră la mine... Sînt om în toată 
puterea şi n-am ce face cu puterea... În loc de un 
cincizeci de franci peste simbrie, daţi-mi, coane, o 
falce de pămînt, s-o lucrez pe seama mea. O lucrez 
pe apucatele, fără să sufere serviciul. 

Damian Cumpătă poposi pe a doua treaptă, spri- 
jinit în bastonul cu cui de fier. De la înălțime, îl 
privi în creștet, întrebînd cu același glas, lipsit de 
orice tresăltare omenească: 

— Pentru ce-ţi trebuiește pămînt? Nevastă n-ai, 
copii n-ai, părinți n-ai. 

— N-am, stăpîne!... oftă Ion 

— Eşti un om singur. 

— Singur, stăpîne. 

— Nu primeşti cu îndestulare, după cum 
prevede angajamentul, mîncare și tain, ca toate 
slugile mele? 

— Primesc, să trăiți!... Dară vedeţi dumneavoas- 
tră, noi pentru pămînt sîntem făcuţi. Pentru 
munca pămîntului... Altminteri, parcă nici nu ne 
simțim oameni. Ne uscăm ca florile lui domnu 
Herman, cînd le lipsește potriveala de mraniţă și 
de năsip la rădăcină. Trei ani de oştire, la asta mi-a 
fost gîndul... Și-acuma?... Înduraţi-vă, coane 
Damian... 

Ion ștergea broboanele de sudoare. 

Nici în fața domnului colonel Asan Tiberiu, cînd 
l-a croit cu mînerul cravașei peste obraz, jart-jart, 
nu şi-a măsurat el nimicnicia de vierme, ca 
înaintea acestui om slăbănog, care abia îşi tîrîie 
blana pe trupul deșirat, gata să-l sufle adierea 
vîntului. 


520 


De sus, de la geam, de după perdeaua albă, îl 
mai zădărau şi sticlirile batjocoritoare din ochii 
slujnicei. Are să-i arate el un mustru de cazarmă, 
chiar dacă ar fi să cadă în păcat! 

Stăpînul Dărmăneșştilor îşi netezea mustața 
subțire 


521 


şi rară, cu degetul înmănușat. Era mulțumit de 
flăcău. Sănătatea şi dispoziţia lui Bock se 
dovedeau în evident progres după plimbările 
higienice. El se simţea în toane bune ca niciodată. 
Intrase într-o zodie a slăbiciunilor. A primit să 
meargă la serbarea şcolii din sat, ceea ce n-a făcut 
pînă acum. Asculta păsurile unui rîndaș, gata să-i 
cedeze, ceea ce nu s-a întîmplat pînă acum. 

— Hm! se miră singur de sine. 

— Ordonaţi? 

— Nu mă gîndeam la dumneata. Pentru 
dumneata voi vedea.. Să te prezinți la 
administrator. 

— Trăiţi şi să vă dăruiască Domnul sănătate! se 
bucură Ion. 

— Băiatule, nu te grăbi. Am spus: voi vedea. 

Glasul uscat a stins pe jumătate bucuria lui lon. 

În schimb a căpătat mlădieri drăgăstoase, 
îndată ce s-a adresat căţelului: 

— lar tu, Bock, mergi cu mine. Hai! Urcă, tică- 
losule! 

Cățelul se zbuciumă în alte giumbușlucuri 
frenetice. A zbughit-o pe capra cupeului, alături de 
vizitiu, de unde a privit la lon peste umăr, arogant, 
ca la un păcătos de pieton ce rămînea. 

Argatul şi-a ajutat stăpînul să intre în cutia cu 
geamuri, îndoindu-i cu grijă pledurile şi blănile în 
jurul picioarelor. 

Pînă la școala din sat nu erau nici trei sferturi de 
kilometru. Damian Cumpătă, scos din vată și din 
căldura de etuvă, nu se încumeta să înfrunte frigul 
pe jos ori în sanie: se închidea în altă căsulie vă- 
tuită, pe roate şi arcuri, cu ferestre și perdeluțe, ca 
sera celor şaptesprezece specii de orhidee. „Parcă 
nici nu-i frate cu conu Iordache!” — se cugetă Ion, 
înghițindu-și altă patacă de cinci lei, ca să n-o le- 
pede jos. 


522 


— Spune vizitiului să meargă la pas... suspină 
stăpînul, cuibărit în pernele moi. Să nu mă 
zdruncine la hopuri... 

— "ţeles, coane!... auzi, Maftei? mînă numai la 
pas! a transmis ordinul Ion, cu glasul pe care n- 
avea de ce-l economisi. 

Vizitiul a strunit caii îndopațţi cu ovăz. Ion a dat 
fuga la poartă, a deschis-o în lături şi a petrecut 
cupeul cu ochii din urmă, cum se duce legănat ca o 
pa- tașcă neagră cu moaşte, ducă-se! 

Ce s-ar mai face el a scăpa hățurile, de s-ar afla 
pe capră în locul vizitiului! Numai de-o încercare... 
Oare ar striga atunci stăpînul? Ar sudui? Ar ridica 
bastonul cu vîrf de cui, să-l lovească? 

Dar îndatorinţele îl chemau deocamdată, de la 
asemenea întrebări năstrușnice, la sera domnului 
Herman, cu flori sucite şi răsucite în încropeala 
băii de aburi. 

Tîrşîndu-şi opincile pe poteca prea măturată şi 
netezită, a plecat la oşîndă. De după perdea, de la 
geam, fetișcana i-a scos limba. 

— lazmă! pufni badea-bădișorul, izbind ciudos, 
din treacăt, șpalierii răstigniți pe alee și scuturînd 
omătul fraged de pe crengile îndoite din cot. 
lazma dracului! Mi-a veni şi mie rîndul odată, să 
fac cu voi o ţiră de miliţie! 

Îndată însă toată clocotirea din el s-a risipit. 

Zărise trei sănii intrate pe cealaltă poartă, deju- 
gînd la gheţăria din spatele florăriei. Trei sănii cu 
bulgări uriași de ghiaţă străvezii, albaștri-verzui, 
tăiați în lespezi regulate și luminoase, aduși de ar- 
gaţi de la iazul Zapodiei. 

Ion a scos bunda de pe el într-o goană, a zvîrlit- 
o în cuierul unui șpalier, stupind în palme şi 
pregătin- du-se în chiot ca pentru o trîntă 
voinicească: 

— Uliuliu!... Măi oameni ai lui Dumnezeu, ia 
faceţi loc să-și dezmorțească și Ion ciolanele! 


523 


Romînii s-au ferit la o parte, mijind a rîde. Îşi 
şter- geau fulgii de pe musteţi şi scociorau din 
brîu pungile de tutun. Cunoşteau patima 
ajutorului de la florărie. Puteau s-aştepte și să 
privească duhănind în liniște. 


524 


Se aflase cine să mîntuiască pentru dînşii greul 
corvezii. 

lon a purtat mai întîi cu drag palmele late pe 
fața de cleștar a sloiurilor. S-ar fi spus că dintr-un 
tainic imbold, dezmierda așa apa în care s-a 
scăldat cîndva trupul curat al Dochiţei, într-o 
dimineață de vară. Apa îşi păstra limpezimea 
luminoasă de-atunci şi în aceste blocuri de gheaţă. 
Numai făpturile omeneşti nu mai erau aceleași... 
Ion a prins a ridica lespezile cele mai strașnice 
clătinîndu-se sub povară, prăvălind drobii pe 
podişca de scîndură, în mormîntul întunecat al 
gheţăriei. 

Un argat, nu demult scăpat şi el de la oaste, 
întrebă clipind din coada ochiului către ceilalți: 

— Da cum se face că nu eşti la șpaţir cu conașu 
Bock? 

— Nu mă mai otrăvi şi tu, Ifrime! rosti lon, 
amărit la amintirea nădufurilor sale. Dare-ar 
Dumnezeu să te văd batîr o săptămină ducînd și tu 
javra de lănțug, cum îmi duc eu blăstămul. 
Atuncea să mai rîzi!... 

Se îndreptase de şale în mijlocul sloiurilor, ca 
să-și tragă suflarea, înalt şi voinic, spătos, cu 
mînecile cămășii sumese pe brațele de criță, ca în 
toiul lui august! Celălalt s-a oprit din lipitul țigării, 
înălțînd sprîncenele a hîtră minunare: 

— Uitaţi-vă la el, măi creştinilor!... Ce-i cu tine. 
bre Ioane? Se vede că de cînd paşti căţei boierești, 
ai luat și tu năravul lor de-a rînjire!... 

Într-adevăr, la necaz, lon îşi dezvelea acum un 
colţ de buză în tremur, arătînd dinţii dintr-o parte, 
ca Miţi, Piţi şi Bock, cînd începeau să miriie. 
Argaţii s-au veselit la asemenea năzdrăvană 
descoperire. Drept este şi nu băgaseră de seamă. 
Năduful lui Ion creştea, iar pe aceeași măsură 
buza tremura, ridicată în mai deplin rînjet. 

S-a răcorit, înşfăcind un coşcogea cub de gheață 
şi rostogolindu-l năpraznic în adîncul hrubei, 


525 


unde s-a zdrobit peste ceilalți bulgări cu 
detunături înfundate. 

— Bre, Sfarmă-Gheaţă, bre! Ai să năruiești 
gheţă- 


526 


ria stăpînului! luă aminte în rîs, Ifrim, care se așe- 
zase pe-un tron de sloi să-și isprăvească la tihnă 
ţigara. Ai milă de avutul boieresc! 

— Că şi cunoaște el, boierul nostru, ce se 
numeşte milă pe lumea asta! 

Cuvîntase alt argat, scund și cu mustăți grozave, 
uitîndu-se eu grijă împrejur, ca şi cum ar fi vrut 
să-și tragă înapoi vorbele scăpate din gură. Ifrim l- 
a liniştit, suflînd în hîrtia ţigării care ardea strîmb: 

— Fii pe pace!... Nu-i nici o ureche de-a 
stăpînului pe-aproape, să te-audă. Toţi vechilii şi 
contabilii îs la paradă, la şcoală, ca să-l primească 
la defilare... Boierul plecat-a, loane? 

— Plecat. Eu i-am deschis și i-am închis poarta. 

— Tot în cupeaua lui și-a suit ciolănaşele? 

Lot. 

— Apoi, făr'de asta nici nu se poate! vorbi Ifrim, 
perpelindu-şi buzele cu ţigara pe sfirşite. Vară, 
iarnă, soare, ploaie; el tot în cutiuță!... Cînd îl văd, 
parcă-l văd pe Osman Pașa, în racla de steclă, la 
panarama de la iarmarocul Călimanului. Taman 
aşa arată şi tot atîta de puţintel suflă, mai-mai să- 
şi dea duhul. 

Ifrim a zvîrlit capătul de țigară în omăt. Se uita 
la el cum sfîrîie și cum se stinge sub fulgi, cu 
gîndurile în altă parte. 

— Ce-a mai ieşi și de-aicea?... s-a întrebat în 
acele gînduri. 

— De unde să iasă și ce să iasă? căută să afle 
argatul cel scund și cu musteţile grozave. 

— Din sărbătoarea de la școală, bre Hreanule! 
Pe ce lume trăieşti? 

Pavel a Glafirei era poreclit Hreanu, nu pentru 
vreo deosebită iuțeală și agerime a cugetului. Ci 
numai fiindcă musteţile sale grozave păreau 
crescute din trupul mărunt, ca foile late şi stufoase 
din rădăcina subțire a hreanului. lar porecla i-a 
rămas chiar de la una din copilele lui, cînd număra 
numai trei anişori. 


527 


Se juca fata pe prispă, în țărînă, la vreme de 
vară. Maică-sa trece cu un fir de hrean în mînă, 
atuncea 


528 


smuls din fundul grădinii, ca să-l răzăluiască şi să 
dea mai spornic gust udăturii pentru atitea guri, 
cum mă- nîncă dînșii brînza cea mai iute, 
castraveţii cei mai acri, scrumbiile și măslinele 
cele mai sărate. De unde pînă unde s-a năzărit 
asemuirea drăcoasă în capul fetiţei, n-a știut 
nimeni, destul c-a strigat uitîndu-și joaca: 
„Mămucă, aista-i ca tătuca de mustecios!” Femeia 
s-a uitat la hrean, s-a uitat la bărbatu-său. Întîi nu- 
i venea să creadă într-o asemenea năzbitie. Pe 
urmă, a început a rîde: „Măcar de-ar avea el, 
tătîne-tu, iuţeala hreanuiui! Din păcate, numai 
muste- ţile-s de dînsul!” Bărbatul a înghiţit-o. 
Vorba a fost însă şi cu alți martori, a mers din unul 
în altul, încît Pavel a Glafirei a ajuns pentru tot 
satul, Pavel Hreanu. 

Fata s-apropie acum de doisprezece ani, cîntă în 
cor la școală şi la biserică, se ruşinează la 
amintirea că ea a scornit porecla lui taică-su; iar 
Pavel Hreanu a mai cîştigat de-atunci în măreția 
falnicelor mustăţi, fără să fi cîștigat cumva și un 
adaos pe aceeași măsură la ascuțimea minţii. Deci 
Pavel a Glafirei, numit Hreanu, tot nu se dumiri: 

— La o adică, mă-ntreb ce mare scofală poate să 
iasă din bairamul de la școală?... O sărbătoare ca în 
fieştece an... Țîrliiesc plodurile niște cîntări cu 
Hora Unirii şi altele... Ține Moşul Ștefanache 
Bosînceanu un cuvînt... Mai spune băietul lui 
Dănilă Cuţui niște stihuri pe de rost... Asta și cu 
nimica, totuna-i. 

— Holboca ai uitat-o, Pavele? 

— Cum Holboca? 

— Sărmane Hreanule, sărmane! îl plînse Ifrim. 
Nu faci nici cît o ceapă degerată... Atîta nu te-ajută 
mintea să pricepi?... Caută dedesubt şi-ai să vezi... 
Mai este alt cîntec, în afară de cel pe care-l ţirlîiesc 
plodurile Moşului. 

— Care cîntec? stărui în nedumerire Pavel 
Hreanu. 


529 


— Cîntecu nostru cel vechi... Crezi tu că de doua 
săptămîni, Moşul Ștefanache și cu învățătorul din 
Stă- 


530 


nişoara, de dragul celorlalte cîntări se frămîntă şi 
se zbuciumă dînșii?... Aicea-i istorie cu pămînt. 

De îndată ce auzi vorba despre pămînt, Ion a 
curmat lupta sa cu bulgării de gheață. S-a 
apropiat, ştergîndu-şi mîinile ude de spinarea 
unui bou dejugat şi a rămas cu latul palmei 
sprijinit în şoldul plăvanului, ca de-un reazăm 
aflat acolo în orînduiala firească, vrednică de 
stema cea veche a Ţării Moldovei. 

Al patrulea argat, mai bătrîn, străin de loc, 
tocmit tocmai din ţinutul de Dorohoi, s-a alăturat 
şi el, le- pădînd ţigara. 

— Despre ce pămînt e vorba? întrebă Ion. 

— Îl lămuresc pe Hreanu ista, care-i mai greu de 
cap ca un bostan!... Vorbim despre sărbătoarea de 
la şcoală și despre Holboca. Numai o minte ca a lui 
nu se luminează anume ce rost au avut stăruințele 
învăţătorilor, să-l scoată musai pe boier din 
bumbac și musai să-l ducă la şcoală... Obştea-i 
gata! Holboca rămîne slobodă de arendaş la 
toamnă! Dacă izbîndesc alde Moşul nostru și alde 
învățătorul din Stănișoara, să-i moaie inima 
boierului ca să pună cuvînt la Bucureşti, trei sate 
am scăpat drntr-o dată la pămînt. Dăr- măneștii 
noștri, Stănișoara și Malurile... Acu te-ai luminat, 
Hreanule? 

Pavel Hreanu îşi trăgea din caierele musteţilor, 
rizînd, fără nici o supărare pentru îndoiala în 
puterile lui de pricepere: 

— Eu se cheamă că m-am luminat. De s-o 
lumina şi boierul! 

— Adică de s-a-ndura, vrei să spui? întrebă 
posomoriît lon. Asta-i trebușoară o țiră mai 
anevoioasă. Nu-l văd eu ridicînd batîr degetul cel 
mic, pentr-o durere de-a noastră. 

— Mai ştii! Cîte minuni se-ntîmplă pe lumea 
asta, tot împotriva celor fripți şi obijduiţi; de ce nu 
s-ar întîmpla o dată la cincizeci de ani şi una 
pentru dînșii?... a întrebat unchiașul din ținutul de 


531 


sus, al Do- rohoiului. După semnele din părțile 
noastre, de sus, s-apropie numaidecit altă 
împărțeală a pămîntului, ca 


532 


pe vremea Măriei Sale Alicsandru lon Cuza... De 
asta spuneam eu că o data la cincizeci de ani ne 
vine şi nouă rîndul... Din jumătate în jumătate de 
veac. Făcut-aţi socoteală?... De la şaizeci şi patru, 
iaca ne-apropiem acuma pe altă giumătate de veac 
şi încă pămîntul acela nu l-am văzut. Semnele însă 
s-arată... Nimeni nu poate nimica împotriva lor. 

Toţi au încuviinţat. 

Coboriîseră şi într-acoace semnele, care pînă 
mai dăunăzi au umblat numai în ţinuturile de sus 
ale ţării. 

Semnele acelea și încă altele. lar numărătoarea 
unchiașuiui o găseau plină de înţelepciune, ca un 
nesmintit soroc scris în cartea zodiilor. Erau 
încredințați că o dată la cincizeci de ani, mîna 
Marelui Judecător a însemnat o filă în acea carte a 
zodiilor, cu o lege a dreptăţii şi pentru dînşii. 

— Atuncea, fie cu voia boierului, fie fără voia lui, 
parte la pămînt tot are să ne vie... rosti Hreanu, 
isprăvind de scărmănat musteţile. Spun oamenii 
că aista-i şi legămîntul lui vodă... 

— Eh, vodă! Ce vodă?... întrebă omul din ținutul 
de Dorohoi. Că aista, jubilaru de-acum, nu-i Măria 
Sa Alicsandru lon Cuza, domnul nostru, al 
clăcaşilor și pălmașilor... Un străin din toată 
lumea! Ce să-l doară pe el durerile noastre? 

— Ba nul... o ținu pe-a sa Pavel Hreanu. Străin, 
nestrăin, legămîntul cică nu l-o făcut el de hatîrul 
nostru. L-o făcut pentru viata lui, ca să scape din 
ghiara morții. Cît a zăcut bolnav, cică ar fi jurat el 
pe sfînta Evanghelie înaintea vlădicilor, să împartă 
pămînt norodului dacă l-a ajuta Dumnezeu să se 
ridice din pat... Numai boierii mai stau acu 
împotrivă. 

— Aşa au stat dînșii și împotriva lui Vodă 
Alicsandru Iou Cuza, la șaizeci și patru... își aminti 
unchiașul, spusele altora, auzite în tinereță. Au 
stat împotrivă, dar n-au avut încotro... S-or dat de 


533 


partea noastră și a dreptăţii, chiar unii boieri de 
atunci, feciori de 


534 


mari vornici... lar ceilalți, simțindu-se ei la strîm- 
toare, au plecat capul ca să nu-l taie sabia. 

— L-or pleca și-acuma! vorbi lon, strîimbîndu-și 
colțul buzei, în rînjetul nou care-i sluțea obrazul. 
L-or pleca şi-acuma, dacă or avea cui și de ce. 
Treabă de care mă îndoiesc. Unul era Măria Sa 
Alicsaudru Ion Cuza; şi altă gîscă în ceea traistă e 
vodă de-acum, jubilaru, cum bine i-ai spus, 
unchiașule!... A fi făcut el legămînt; dară din cele 
care se uită și de care se leapădă repede şi 
degrabă regii și împărații, deîndată ce socot c-au 
scăpat de primejdie. Hehei! Cunoaștem că sîntem 
fripți, cum friptă ni-i inima!... 

Rînjetul cel nou schimonosi și mai strîmb gura 
lui Ion. 

Ifrim se uită lung la acest semn molipsit de la 
căţeii boierești. Mai iscoditor şi mai isteţ din fire 
decît Pavel Hreanu, făcea el alte prepusuri, 
încercîndu-le temeinicia cu vicleniii de departe: 

— Bre, Ioane! întrebau azi-dimineaţă unii și alţii 
la Zapodia despre tine... 

— Frate-meu, Simion? 

— El ca el! Da Neculai, morarul, dînsul mai ales 
tot vroia să afle cum o duci și cum te-mpaci cu 
slujba. 

Buza lui Ion i-a dezvelit dinţii pînă sus, dintr-o 
parte, în sumuţată miîrtială: 

— Şi ce-i pasă lui cum o duc și cum mă-mpac?... 
Mai bine-ar fi purtat el grija asta, cu alții mai de- 
aproape şi mai din vreme!... la feri în lături! 

Cu amîndouă mîinile a ridicat alt bolovan de 
gheață, cumpănindu-l deasupra capului, înaintînd 
un pas și răbufnindu-l în întunericul adînc, să 
zdrobească acolo ţeasta unei scorpii nevăzută de 
alți ochi. 

— Ho! Bre, Sfarmă-Chiatră, bre! izbucni în 
hohot Ifrim, deplin încredinţat acum în bănuielile 
sale. Ho, ţară, ho, că nu se află el acolo, pe cine vrei 


535 


tu să-l ucizi... Şi nici nu-i încă vremea să nărui avut 
boieresc? Mai aşteaptă o țiră... 


536 


2 


La şcoală, Damian Cumpătă își astupa căscatul 
cu degetele înmănușate. 

Din cînd în cînd subția nările, flutura o batistă 
uşor stropită cu apă de colonie, o ducea la nas și 
iarăşi cădea în amorțţire. 

ÎI supăra mirosul de cojoace, de sumane, de 
opinci și răsuflări încălzite, deși gospodarii erau 
îmbrăcați în straie de sărbătoare și abia dacă mai 
respirau în cucernica lor neclintire. Îl mai supărau 
şi toate aceste fixe priviri, încordate, neslăbindu-l 
o clipă. 

Le simţea ca un pipăit material, plimbîndu-se pe 
osul frunţii, scormonindu-l în ochi, numărîndu-i 
firele din musteaţa firavă, dezbrăcîndu-l de blană, 
de haină de  flanelă, să-i  drămăluiască 
îmbălsămatele moaște. 

Niciodată din tinereţe, nu i-a mai văzut pe toți 
îndeatit de aproape; niciodată nu l-au văzut toți, 
în- deatît de aproape. 

Mulţi, acum îl zăreau întîia oară. 

Ștefanache Bosînceanu, Moşul, scosese la iveală, 
numai el știe de unde, un scaun cu spetează înaltă. 
Un scaun de stejar sculptat, frumos şi vechi, 
lustruit ca o strană de ctitor. Aşternuse un lăicer 
peste perna moale de puf pentru șezut boieresc; 
pernă de puf, la picioare, pentru tălpi boiereşti. 

În perete, deasupra stranei, se desfăcea o pajură 
de cetini și stema neamului Cumpătă, la mijloc, 
tăiată cu foarfecele în hîrtie poleită. Şi alte cununi 
de brad, de foițe multicolore și de steguleţe, 
atîrnau în grinzi, împodobeau ferestrele cu brîuri 
şi chenare, bolteau arc de triumf la uşă, se 
prelungeau afară, de la poartă pînă la intrare. 

Două săptămîni, cei doi dascăli, cu puzderia de 
ajutoare mărunte, s-au trudit întrecîndu-se în 
născocirea şi chibzuiala acestor efecte decorative. 
Au desfundat un pridvor, înnădindu-l cu şipci şi 


537 


căptuşindu-l cu scoarțe ca să încapă toată lumea; 
au iscodit din zapise 


538 


şi hrisoave pecetea lui Gheorghieş Cumpătă, Ma- 
rele Vornic de la 1681, ca să-i copieze stema 
uitată. 

Erau mîndri peste poate de isprava lor și plini 
de nădejde în plăcuta surpriză a stăpînului. 

Dar cînd Damian Cumpătă, la sosire, a purtat 
ochii săi morţi, de broască ţestoasă, asupra 
bietelor ghir- lănzi de hîrtie și sfoară, toate li s-au 
părut deodată sărace, urîte și fără sens. 

În loc de aşteptatele laude, boierul şi-a arătat 
nemulțumirea. 

Scaunul nu era bine aşezat. 

A ales un colț mai ferit de curent. Nu s-a dovedit 
bun nici acela. Cu degetul slăbănog a făcut semn 
să-i fie adus înapoi, sub cununa și stema la care 
nici nu s-a îndurat a privi; iar de-atunci n-a scos o 
vorbă, n-a răspuns închinărilor și urărilor, nu şi-a 
clătinat dreapta decît ca s-o poarte încet din 
şurubul încheieturilor, la gură, cînd cască și la nas, 
cu batista, cînd îl supără mirosul gloatei. 

Pe urmă, tot aşa de încet coboară palma, 
netezește de cîteva ori spinarea cățelului cocoţat 
pe genunchi, se opreşte şi s-ar crede c-adoarme, 
cu pleoapele de broască ţestoasă pe jumătate 
lăsate, în găvanele adînci. 

Privirile urmăreau cu evlavie toate aceste 
mişcări şi opriri, ca amănuntele din ceremonialul 
unui tainic cult. Oare ce gîndeşte boierul? Oare ce- 
are să mai facă boierul?... Doarme?... Ascultă?... 
Vede ceva?... Aude ceva? 

Boierul constata că s-a încuibat aici o căldură vi- 
ciată de respiraţii, în vreme ce pe dedesubt trage 
un vînt subțire, tăios. 

Strănută și Bock. 

Mai constata apoi boierul că atîția ochi holbaţi 
în insuportabilă fixitate îi pregătesc cel puţin trei 
zile de migrenă. lar învățătorul nu-şi mai termină 
logosul cu Unirea lui Cuza-Vodă, cu lon Roată, cu 


539 


povestirea lui lon Creangă, cu obida și nădejdile 
țăranilor de ieri 


540 


şi de azi. Curios individ, acest Ştefanache Bosîn- 
ceanu! Nu l-a cunoscut decît smerit şi milog, lîngă 
uşă, cu pălăria în mînă. Acum o aduce cu duhul 
blîn- deței, la cutezătoare rugări în numele obștei. 

Alături, celălalt dascăl din Stănișoara, în portul 
său muntenesc, se păzeşte să iasă în evidenţă. 
Învârte între degete un sul de hîrtie ca un tub cu 
note de muzică; strecoară cu fereală, în şoaptă, un 
cuvînt de la el, cînd Ștefanache Bosînceanu începe 
a şovăi în vorbire sau a uitat ceva. Așadar, pentru 
aceasta au fost puse toate la cale? Ca să-i smulgă o 
stăruință la colegul de studii din tinereţe, Jean 
Lahovary, pentru obştea lor şi arenda moşiei 
Holboca. Un complot!... Un foarte șiret chibzuit și 
totuși foarte naiv complot. Curios, însă. Damian 
Cumpătă nu simte nici o iritare; nu se 
scandalizează că oamenii din trei sate s-au 
încumetat să-i întindă o cursă atît de grosolană. 
Amînă în sine, cum a făcut adineauri cu Ion, 
argatul... Va vedea! 

Mai mult îl indispune unul din logofeţi, 
Cristache Fătu, vechilul cel mai vechi al moşiei. 
Poartă două degete de la mînă legate în bandaj de 
vată. Prin pansament, a străbătut tinctura de iod. 
El nu poate suferi nimic din tot ce-i aduce aminte 
despre o rană, sînge, abcese, boală, durere fizică. 
Poate că logofătul și-a zdrobit degetete în vreo 
îndatorință de-a slujbei. Pentru Damian Cumpătă 
n-are nici o însemnătate. 

Îşi mută privirea cu repulsie, aiurea, de la 
pansamentul cu pata neagră a tincturii de iod. Un 
moment îl preocupă altă întrebare. De unde ştie 
dascălul Dăr- măneștilor că a fost camarad de 
învățătură cu Jean Lahovary?... De altfel nu e chiar 
aşa. Cînd a venit Jean la Paris, el își isprăvea 
studiile: e o diferență de aproape zece ani între 
dînşii. Dar prieteni au fost, au rămas... Se afla o 
cafenea mică în cartierul latin, unde-și beau 
cafeaua în fugă, înainte de cursuri... „Arborele” se 


541 


numea? L'Arbre de Robinson... Arbarele exista doar 
pe firmă; iar Robinson nu exista nici zugrăvit pe 
firmă, nici în cafenea, cum o tachinau ei pe 


542 


patroană, în fiecare dimineață: bine, mere Cathe- 
rine, încă tot nu s-a întors Messire Robinson?.... 
Patroana, o femeie corpolentă, guralivă şi 
întotdeauna bine dispusă, îşi ocăra cu un pitoresc 
extraordinar bărbatul plecat în colonii şi pierdut 
fără urmă de un deceniu; venea să servească 
personal mușteriii moldo-valahi și le rezerva 
cornurile cele mai fragede. Îi luase sub protecţie, 
poate fiindcă îi socotea şi pe dînșii indigenii unei 
colonii, de undeva, de departe, din „insule”. 
Glumea, îi stropşea cu o familiaritate îngăduitoare 
de bunică, le apăra masa de alţi clienți, îi zorea, 
expediindu-i, cînd întîrziau la vorbă prea lungă... 
Cum de-a uitat? Parcă nici n-a trăit tot el în anii 
aceştia!... Şi deodată, l-a năvălit acum cu in- 
tensitatea de-atunci, mirosul iute al rumegăturii 
de lemn presărat în sălița dreptunghiulară; 
mirosul de cafea aburind și de cornuri calde. Pe 
atunci devorau cîte patru-cinci cornuri, cu foamea 
de lup a tinereţei; două cești enorme de cafea, fără 
frică de insomnie... Fumau ţigările cele mai groase 
şi cele mai tari... Se pasionau pentru articolele lui 
Rochefort, Jules Vallès, Louis Venillot... Ce s-a ales 
de toate dezbaterile lor, de ceilalți prieteni de la 
Arborele lui Robinson?... Fraţii Sarandă, Boldur 
lloveanu, principele Anton Mușat ...Curios! Din 
fiecare generație perindată la Paris, sclipesc cîteva 
exemplare, făgăduind cele mai glorioase cariere. 
Pe urmă, se-neacă în nimicnicie... Dintre toţi, 
numai Jean Lahovary şi-a ținut promisiunea; dacă 
politica se poate numi o carieră glorioasă... Dar 
încă o dată, de unde știu acești oameni de ţară că a 
fost camarad și că a rămas prieten cu Jean 
Lahovary? Poate că nu-i străin de complot nici 
Iordache, în incorigibila sa manie de a le căuta în 
coarne ţăranilor, de cîte ori își cer drepturi 
închipuite... Pămînt!... Pămînt!... Atît se pricep cu 
toții să spună și să cerşească!... Pămînt?... Ca 


543 


argatul de adineauri, lon, cu pămîntul cerut în 
locul adaosului la simbrie... 

Damian Cumpătă a trecut cu gîndul de la Ion, la 
seră și la o anume încrucișare de orhidee pe cale 
să-i 


544 


izbutească grădinarului... N-a mai călcat în florărie 
de-o săptămînă... O încrucişare nouă de orhidee e 
un eveniment pentru horticultori, menţionat în 
revistele de specialitate, înregistrat de societățile 
amatorilor din Austria, Franța, Anglia şi Germania; 
iar el îşi pierde timpul și îşi primejduiește 
sănătatea, în atmosfera aceasta îmbicsită de atîtea 
respiraţii şi încărcată de voltajul atîtor fixe 
priviri... Curios... Nimic nu-l poate împiedeca să se 
ridice și să plece; totuşi nu se ridică şi rămîne. L- 
au paralizat, l-au imobilizat pe scaun, ochii țintiți 
în intolerabila lor neclintire. Damian Cumpătă se 
uită la unele chipuri. Puţine, prea puţine îi sînt cu- 
noscute... Șeful de post, care-şi pipăie mereu cu 
mănușa de bumbac un capăt de plic galben, oficial, 
ieşit pe jumătate din mîneca îndoită a măntălii 
albastre. Celălalt șef de post, de la Stănișoara, 
umflat și închingat în curele... Ce roşcovani şi bine 
hrăniți, amîndoi!... Ca doi frați gemeni... Slujbașii 
de la curte s-au îmbrăcat în straie de ceremonie. 
Administratorii, vechilii, contabilul... Primarii din 
Dărmăneşti și din Stănișoara, notarii, secretarii 
comunali și preoții... Cîțiva țărani, numai cîțiva, şi 
atît!... încolo, sute de ochi care-l privesc, fără să-i fi 
ştiut vreodată că sînt atiția... Femeile s-au ghemuit 
în locurile din fund, ca la biserică... Sînt şi vreo opt 
ori nouă bătrîni, cu bărbile albe, în picioare, lîngă 
perete... De bună seamă fruntașii satului. Pe unii 
parcă i-ar recunoaște vag, după feţele lor de 
altădată, cînd era şi el tînăr, cînd erau tineri şi 
dînşii... Se afla unul de toată frumuseţea, înalt, cu 
plete de plăieş pe umeri și cu barbă de patriarh 
revărsată pe piept, ca Alexandru cel Bun, în 
gravurile cărţilor vechi... Încă nu s-au împestriţat 
şi nu s-au sluțit costumele țărănești, cum par a se 
corci în regiunile de șes. Dar figurile nu mai au 
vlaga vioaie de altădată... Alimentaţia, alimentaţia 
şi pelagra, pretinde doctorul Năzdrăvanu, de la 
Roznov... Poate că are dreptate! Astă-vară, toată 


545 


recolta nimicită de grindină. Anul celălalt, de 
secetă... Și chiar fără grindină şi secetă, cînd au 
izbutit oare să scoată 

o recoltă acătării din curelele de ogoare, lucrate ca 
pe vremea geților? În definitiv, nu i-a cerut lui 
Jean nici un serviciu, niciodată. Ce-ar fi să-i scrie 
cîteva rîn- duri?... Ar căpăta linişte. Nu l-ar mai 
plictisi cu veșnica lor tînguire: pămînt, pămînt... 
Deşi nu de pămînt are nevoie ţăranul, cît de-o 
metodă în exploatarea pă- mîntului... E exasperant 
cum nu învață dînșii nimic, de la cultura 
sistematică de pe domeniul Dărmănești- lor cu 
rezultate în progres pe fiecare an!.. Au un 
exemplu, o demonstraţie pe teren, şi nu se pot 
dezbăra de rutină... Pămînt!.. Pămînt!.. Ce 
înseamnă pămînt, fără  asolamente, fără 
îngrăşăminte, mașini agricole, seminţe 
selecționate şi aclimatizate?... Nu le pricepe el 
bine, nici lordache, cu toate că trece drept gospo- 
dar vestit în toată Moldova şi are un ginere ca 
Dimitrie Petreanu!... De unde să le priceapă o 
brută, cum e individul cu ochii bulbucaţi, care se 
holbează stupid la dînsul de cînd s-a așezat pe 
scaun? 

Dănilă Cuţui se holba într-adevăr la stăpîn într- 
un atît de încordat amestec de evlavie şi așteptare, 
încît uita să-şi mai salte sumanul roșiatic pe 
umerii cumplit de lați. Nu-i scăpase nici o mișcare 
a palmei netezind spinarea lui Bock; nici o clipire 
a pleoapelor solzoase şi afunde de broască 
țestoasă. 

Alături, Alecu Faraon își uda mereu buzele 
uscate de arșiţă, în aceeaşi emoție. Îl dureau ochii 
în cap. Îi ţiuiau urechile. Vinele gâtului şi ale 
tîmplelor stăteau să-i pleznească, umflate ca vrejii 
de viță. Uitase și el condicile domnului Nolică, 
aiureala zilelor de boală, rezbelul cu arătările-i 
smintite. 


546 


lar la dreapta lor, la stînga lor, în faţă și îndărăt, 
alți și alți gospodari din trei sate, strînși unul lîngă 
altul, nemișcaţi în straiele de sărbătoare, își 
trăgeau suflarea din răsuflarea puţină a boierului. 
În mîna lui slăbănoagă îşi ştiau viața şi pe chipul 
lui slăbănog, alb ca varul, căutau să-și cetească 
soarta zilei de mîine. Ascultă el? Se-ndură el? Oare 
cu ce vorbă are să-i milostivească el la sfîrșit? 


547 


Îi despărțeau doar cîteva palme de loc. Era 
depărtarea mai nemăsurată decît între stelele 
cerului. 

Damian Cumpătă îşi petrecuse prin minte 
felurite gînduri și amintiri, străine cu totul de 
cuvîntarea unui sărman dascăl de ţară. Cafeneaua 
din cartierul latin, l'Arbre de Robinson: tinereţea sa 
şi a lui Jean Lahovary; medicamentul cel nou 
prescris de doctor şi regimul inaugurat de două 
zile; sera și orhideele; apa de colonie cu marca pe 
care n-a schimhat-o de cînd studia la Paris; 
cornurile și Catherina cea gureșă și durdulie; 
pansamentul logofătului cu petele tincturii de iod 
— toate i-au trecut prin gînd și prin amintire, 
punînd în mișcare alte vagi asociaţii, de alte 
gînduri și amintiri. Şi toate, fără să aibă întru 
nimic de-a face cu încordata așteptare a lui Dănilă 
Cuţui, a lui Alecu Faraon, a celor doi dascăli, a 
norodului din cele trei sate. 

Numai cîteva palme de loc îi despărțea. Pentru a 
măsura însă depărtarea dintre lumile lor, n- 
ajungeau nici cifrele astronomilor care socotesc 
distanţa între stelele ce acuma s-aprind din haos 
şi între stelele moarte de mult. Damian Cumpătă a 
pogoriît pe jumătate perdeaua de pieliță a 
pleoapelor. 

Gîndul i-a moţăit iarăşi la orhideea lui Herman, 
la chipul cum aprindea Jean Lahovary ţigara 
zvîrlind chibritul zbîrnîit din unghie (oare mai 
fumează acum sau s-a lăsat şi el?) la o scrumieră 
verde de mala- chită de pe măsuţa salonului; de- 
acolo, la culoarea verde a rochiilor cu turnură care 
se purtau în ultimii ani ai celui de al doilea 
Imperiu din Franța şi, pe urmă, fără nici o 
asociație logică, la şoşonii lui din picioare. Cum se 
numeşte marca? E marca unei fabrici din Riga... 
Oricît or fi de groși şi capitonațţi, tot îl răzbeşte 
frigul... 

A tresărit, deschizînd ochii. 


548 


Ștefanache  Bosînceanu, Moşul, își încheia 
cuvîntul înaintînd cu sulul de hîrtie pe care-l 
ținuse pînă atunci în mînă, celălalt învățător: 


549 


— lar acum, suflarea din trei sate, în această 
sfîntă zi a Unirii, vă roagă să-i iertați cutezanţa și 
să primiţi preşidenţia de onoare a obștei noastre, 
Vornicul Gheorghieş Cumpătă, luîndu-ne sub 
oblăduire?... 

Glasul dascălului tremura, degetele dascălului 
tremurau desrăsucind pergamentul scris cu slove 
negre, roşii și aurite. 

Glotimea celor trei sate își oprise răsuflarea pe 
buze. 

Bătrînii aveau lacrimi în ochi. 

Damian Cumpătă, ca unul care trăise o mare 
parte din viață peste hotare și citea îndeosebi cărți 
furnizate de editorii parizieni, a  asemuit 
solemnitatea cu faimoasele scene ale comitetelor 
şi comiţiilor agricole, imortalizate de romanele 
franceze. Juca şi el aci un rol ridicol, absurd, 
memorabil. Primea o diplomă de onoare! Curios... 
A acceptat totuşi sulul fără împotrivire, rostind: 

— Voi vedea!... 

Vocea era atît de puţintică şi economicoasă, 
încît norodul i-a înțeles făgăduiala numai după 
mișcarea uscată a buzelor. Și îndată, toată 
încordarea așteptării lor chinuite s-a dezlănțuit în 
strigăte de ușurare: 

— Să trăieşti, stăpîne!... Să vă dea Domnul sănă- 
tate și ani mulți!... Nepoțţii și strănepoțţii noștri, 
coane, au să vă pomenească în vecii vecilor... 
Amin! 

Unii își ștergeau ochii cu podul palmei, rușinaţi 
că lăcrimează ca muierile. Alţii s-au îmbulzit, 
îndoindu-se de-un genunchi, să sărute dreapta 
boierului. Învățătorul din Stănişoara a făcut semn: 

— Linişte?... Corul!... 

De unde era gata să plece, Damian Cumpătă s-a 
aşezat la loc, pe scaun. Ținea sulul pergamentului 
sprijinit în spinarea lui Bock, iar cățelul, cocoţat pe 
genunchi, întorcea privirea poncișă la această 


550 


apăsare străină şi inertă, care nu făcea parte din 
dreptul său la drăgăstoase dezmierdări 

Stăpînul însă nu lua aminte la Bock. Asculta 
corul 
copiilor, cu o plăcere dezmorțţită din cine ştie ce 
moarte adîncuri. Glasurile tinere și mici se învălu- 
iau cîteodată în îngînare de murmur. 

Atunci, deasupra lor se înălța un viers limpede 
şi sigur, o voce caldă de copilă, în triluri de-o 
suavă dulceaţă. 

— Cine e fetița? a întrebat pentru prima oară 
ceva, Damian Cumpătă. 

Ştefanache Bosînceanu a răspuns în şoaptă, 
plecîn- du-se la urechea boierului, cu palma la 
gură: 

— Fata lui Pavel a Glafirei, de la curte. Oamenii 
îi spun lui Hreanu... Pavel Hreanu!... 

— Curios! s-a mirat Damian Cumpătă. Am eu un 
argat care se numeşte Pavel a Glafirei?... Pavel 
Hreanu?... N-am știut... 

Cînd corul isprăvi cîntările, boierul s-a pomenit 
aplaudînd. 

Au bătut din palme după exemplul stăpînului și 
oamenii mai civilazaţi de la curte. Chiar logofătul 
cel bătrîn, Cristache Fătu, aflase întru aceasta o 
porţiune de palmă liberă din pansamentul alb cu 
pete negre de iod. 

Fetița lui Pavel Hreanu, împinsă de dascălul de 
la Stănișoara, a ieșit la iveală și a mulţumit roșie 
ca para focului. Purta fotă, cămeșă cu fluturi, 
brîuşor. Un costum de femeie în miniatură, ca 
infantele lui Velas- quez şi Goya! — gîndi Damian 
Cumpătă. Și a spus, cu glasul ceva mai tresăltat din 
toropirea de totdeauna: 

— Trebuie să facem ceva pentru copila aceasta... 
Are voce și har. 

Ștefanache Bosînceanu, Moşul, nu-și credea ure- 
chilor. Ştergîndu-si roua de nădușală pe plesuvie, 
a bilbiit: 

551 


— Numaidecit, coane Damian. 

— Cum, numaidecît?... Să-mi amintești și să vie 
acest Hrean la mine!... 

Acum, boierul nu mai dădea să plece. S-a 
instalat mai deplin pe pernă și în scaunul înalt, 
gata să asculte 
cu o desfătare pe care n-o mai simţise din anii 
cînd nu era încă totul uscat şi mort în el. Pe podiul 
învelit cu scoarţe, pășise un băiețandru căpos și cu 
trăsăturile obrazului colțuroase. Se închină către 
boier și vesti: Jarna pe uliţă... 

Erau aspre şi urîte trăsăturile băiețașului. Dar 
curios! Pe măsura cuvintelor, se însufleţeau, deve- 
neau pe rînd blînde şi pe rînd șăgalnice, zugrăvind 
gălăgia cetelor de copii la săniuș, buşaiele pe 
brînci, căciula mare cît o zi de post a unui plod ce 
s-avîntă și se crede că-i bărbat. Damian Cumpătă 
asculta cu plăcere, zîmbind, cum nu mai zîmbise 
de ani de zile, decît lui Bock. 

Zîmbeau și oamenii, zîmbeau şi moșnegii cu ple- 
tele albe, zîmbea și șeful de post, cu plicul galben, 
oficial, înfipt în mîneca măntălii albastre. 

— Cum se numeşte băiatul? a întrebat iarăşi Da- 
mian Cumpătă, 

— Ioniță Cuţui... Feciorul lui Dănilă Cuţui, ro- 
mînul cel lat în umeri, pe care-l vezi mata în rîndul 
de-al doilea... 

— De-aici, din Dărmănești? 

— Din Dărmăneşti, coane Damian. 

Damian Cumpătă se uită la omul lat în spate şi 
cu sumanul jerpelit. Curios. Are o mutră de 
imbecil, care l-a frapat de cînd s-a așezat pe scaun. 
lar băiatul recită versurile, cu o subtilă și 
autentică artă, cum nu i-a fost dat niciodată s- 
audă. Interesantă faună într-un sat!... Ar merita să 
poarte și de grija acestuia... 

— Să-mi aminteşti. 

— Aţi poftit ceva? îşi plecă urechea Ştefanache 
Bosînceanu. 


552 


— Să-mi amintești! 

Ioniță Cuţui isprăvise. Boierul l-a îndemnat: 

— Poţi să mai reciți ceva, băiatule! 

Băiatul n-a așteptat de două ori îndemnul. S-a 
tras un pas îndărăt, s-a proptit în picioare şi a 
vestit bucata pe care o învățase el pe de rost, fără 
ştirea nimă- 


553 


nui, din cartea încredințată de domnul învățător 
din Stănișoara: Noi vrem pămînt! 

Damian Cumpătă a înălțat sprîncenele. Nu 
cunoştea poezia, dar nu-i suna bine titlul. Dascălul 
din Stănişoara s-a încruntat la copil cu diferite 
semne de oprire. Ioniță Cuţui însă n-auzea şi nu 
vedea nimic. Cu trăsurile preschimbate de 
deznădejdea şi de clocotirea pe care-o trăia de- 
aidoma cu stihuitorul, dăduse drumul la stăvilar: 


„„De-avem un cimitir în sat 
Ni-l faceţi lan, noi boi în jug 
Şi-n urma lacomului plug... 


Țăranii ascultau din nou în neclintire, acum cu 
ochii la feciorul lui Dănilă Cuţui. Cei doi învăţători 
încremeniseră palizi. Tot ce-au pregătit năruia 
acest băiețaș. 

lar obrazul lui Damian Cumpătă, din alb ca 
varul, se mai înălbise încă. Jandarmii au scîrțiit 
cizmele, înaintînd în măntălile albastre, gata să 
curme  nelegiuirea şi să înhațe netrebnicul 
răzvrătit. Ioniță Cuţui însă, fără să simtă şi să 
înțeleagă nimic alt decît strigarea stihurilor 
învăţate în taină, înălța pumnii încleştaţi spre 
cununile de brad, de hîrtioare colorate și de 
steguleţe, dincolo de ele, spre cerul răzbunărilor: 


Să nu dea Dumnezeu cel sfînt, 
Să vrem noi sînge, nu pămînt! 


Sfirşind, a privit la boier, așteptînd poate laudă 
şi bateri din palme. 

Nu pricepea această tăcere, această nemişcare a 
tuturor. Buimac s-a uitat de jur împrejur. 

Afară, se auzi un glas mînînd boii, domol, 
prelung, îngînat, ca întotdeauna pe drumul satului 
la vreme de iarnă. 


554 


Ce-a făcut el? Ce-a spus el? Ce-i liniştea asta de 
altă lume, parcă s-au prefăcut toţi în stane de 
piatră, pînă la genunchi, pînă la brîu, pînă-n 
creştet? 

Damian Cumpătă s-a ridicat brusc de pe scaun, 
împins de ruginitele sale resorturi. Nu-i tremura 
mîna; nici nu i s-au încruntat sprîncenele de 
mînie. 

A desfăcut numai degetele înmănușate şi a lăsat 
sulul de hîrtie să se rostogolească la pămînt. Apoi, 
fără grabă, sprijinit în bastonul cu cui de fier, a 
întors spatele și a păşit sacadat spre ieşire, între 
rîndurile glotimei deschise în tăcere de moarte. 
Bock a țupăit înainte zuruindu-și clopoțelul de 
alamă. Atît suna în această liniște stranie! 
Zdrîngăneala grăuntelui de metal în găoacea de 
alamă, depărtîndu-se spre cupeu. 


— Ce-ai făcut, vierme? Ce ne-ai făcut? gemu Şte- 
fanache Bosînceanu. 

Dănilă Cuţui se-nfăţișase din doi paşi, apucîndu- 
şi feciorul de piept şi zguduindu-l: 

— Cum de te-ai apucat, ticălosule, să nefericeşti 
un sat întreg, trei sate?... Pentru trei sate, am să-ţi 
sfărm ciolanele!... Așteaptă tu!... Taman, cînd... 

Învățătorul din Stănişoara l-a dat însă în lături 
şi a pus mîna pe umărul băiatului: 

— Lăsați-l în pace!... Ce vină are el?... Cîteodată 
Dumnezeu vorbește prin gura copilului... 

Apoi, mai încet, într-un oftat, aruncînd ochii la 
za- darnicile pregătiri şi cununi: 

— Ioniță Cuţui, băiete, adevărate sînt cele din 
poezia ta, dar puteai să nu le spui chiar azi şi chiar 
în fața boierului... 

— Păi, se-nţelege! sări îndată Dănilă, schimbîn- 
du-şi părerea după feleşagul său. Ce vină are el?... 
Pămînt cerem noi... Pămînt, scrie și la carte... De 
pămînt tot aude; pămînt spune şi el... 


555 


Ioniță plîngea cu obrajii în palme, îndesîndu-şi 
fruntea în brîul învățătorului de la Stănișoara. 

Se ascundea, să nu mai vadă nimic și să nu mai 
audă nimic; iar mîna dascălului, nedezlipită de 
umărul său, îi părea singura ocrotire de urgiile 
care-l aşteaptă. Glotimea celor trei sate, 
dezmeticită, se  fră- minta ciocnindu-se în 
deosebite păreri. 

Din larma de glasuri, o întrebare le acoperea pe 
toate: 

— De-acuma, ce ne facem?..,. 

— Ce să ne facem! a rostit învățătorul din Stăni- 
şoara. Ne-o îndrepta Domnul, să căpătăm 
pămîntul şi cu puterile noastre, dacă altfel nu-i 
chip. 

Dănilă Cuţui a fost îndată de aceeași părere, 
rotin- du-se şi săltîndu-şi sumanul pe umerii 
cumplit de laţi: 

— Apoi, să-nţelege!... Dacă nu ni-l dă nimeni și 
se rocoşesc boierii pe noi, l-om lua şi noi singuri, 
pămîntu!... Pămîntul? 


3 


Slujnicuţa casei le vorbea din ușa de stejar, 
deschisă numai pe jumătate. 

Nu se uita la țăranii cei străini tăbăriţi în 
mijlocul Bucureştilor, fiindcă era deprinsă cu 
asemenea alaiuri la uşa stăpînului său, fost şi 
viitor ministru. Descoperise o pată cît bobul de 
linte pe șorţul alb, de dantelă, scrobit și călcat în 
pliuri mărunte. Se necăjea s-o suprime, gingaș, cu 
unghia degetului mic. 

— De prisos să mai încercaţi pînă săptămîna vii- 
toare! le-a spus încă o dată, oprind cu genunchiul 
uşa în care se opintea vîntul înspicat de fulgi. 
Nu-nţelegeţi romînește? 


556 


Țăranul mai bătrîn, cu barba ca a lui Alexandru 
cel Bun, stărui morțiş: 

— Două cuvinţele numai să-i spunem. 

— Nici două, nici nouă... Nu dă voie doctorul! 
Uite, au încercat și dumnealor, de colo, din stradă! 
Le-am dat același răspuns, cum am primit ordin. 
Nu ştiu ce mai așteaptă!... 

— Noi avem şi o scrisoare... Să nu trecem 
mîne?... Poate că... 

— Dacă aveţi timp de pierdut, treceţi. Şi cum 
sunați, cum tot eu vă deschid și tot același lucru 
am să vă răspund... 

Slujnicuța ridicase în sfîrşit ochii, surîzînd 
voioasă fiindcă a izbutit să şteargă pata. 

— Credeti-mă pe cuvînt! adăogi cu bunăvoință, 
mişcată de chipul mîhnit al bătrînului. Sînt și eu 
fată de la ţară și am un părinte ca dumneata, 
moşule. Nu m-ar răbda inima să te mint... Cînd 
domnul profesor e sănătos, la zece ca dumneata 
deschid eu ușa asta, într-o săptămînă... Acuma, 
dacă nu se poate, nu se poate!.. Lăsaţi-mi 
scrisoarea s-o pun pe birou. Un teanc îl așteaptă 
acolo, să se ridice pe picioare... 

Ţăranii s-au întrebat din priviri. Nu dădeau 
dînșii scrisoarea așa de ușurel. 

Unchiașul a oftat: 

— Cum se vede, aista-i norocul nostrul!... Unu-i 
bolnav, altul nu-i de loc. Am pornit cu stîngul de- 
acasă. Să mergem, oameni buni. Rămii cu bine 

Uşa s-a închis grea, după slujnieuța de la casa 
boierului mare din București, fost ministru al 
şcolilor şi rămas pre cît se spune ocrotitor al 
obștii lor. Oamenii au stat locului în stradă, 
înfăşurîndu-și cojoacele suflate de vîntoasă şi 
înfundîndu-şi adînc cușmele. 

Celălalt cîrd de țărani, străini și mai mulţi la nu- 
măr, s-a dat aproape de dînşii. 

Întrebă unul, smolit şi înalt, cu ţurcă albă: 

— O păţirăţi ca noi?... 


557 


— Precum se vede... rosti unchiașul, bănuitor. 

— D-aia aşteptarăm. Să vedem! Poate că pentru 
unii e bolnav, iar pentru alţii nu... Mai ştii în cine 
să crezi, în ziua de azi şi în oraşul ăsta de 
pantalonari?... Acum ne-am încredințat. Nu minți 
fata! 

Cele două cete se cercetară, căutînd să-și 
ghicească ţinuturile după vorbă şi port. Țăranul cu 
turca albă mușca dintr-un fir de pai cules din 
zăpadă. Îi iscodi, scuipînd bucata retezată cu 
dinții: 

— Dă departe sînteţi? 

— Moldova. Ţinutul Neamţului... 

— Ei drăcie Și noi din Mehedinţi. Plasa Motru de 
Sus... Cum s-ar zice, ai?... ne-ntilnirăm din două 
capete de țară, să ne lovim cu nasul în aceeași ușă 
închisă?... Ăsta e norocul nostru, or dă unde ne- 
adună Domnul și necazul! 

— Tot cam aşa spuneam și eu mai adineori... 
încuviință unchiașul din Dărmănești, plasa Girov, 
ținutul de Neamţ. Te pomenești că tot pentru 
pămînt îţi fi bătînd drumul? 

— Păi pentru altceva, ce? Noi ne-nmulțim și pă- 
mîntul se strîmtează. Nu ne mai încape... Ne 
căznim d-un an c-o obşte. Cînd s-o închierbăm, nu 
iese pic, ca din piatră seacă. 

Mehedinţeanul cu țurca albă privi întrebător, 
pur- tînd crîmpeiul de pai dintr-un colț al gurii în 
celălalt. Aștepta o lămurire și din partea 
moldovenilor, 

Parcă-și căutau cu însetare aceeași rană, să 
pună degetul deasupra. 

Unchiașul însă, cu gîndul la proaspetele lor 
pătă- ranii, se arătă deodată zgircit la vorbă, 
îndemnîndit-şi tovarășii: 

— Haidem.... Rămîneţi cu sănătate, 
dumneavoastră, din Mehedințţi!... 

— Poate c-o fi să ne-ntilmim tot la ușa d-acilea, 
săptămîna ce vine... Ai? 


558 


— De?... Poate... 

Au apucat mehedinţenii în susul străzii. 
Moldovenii în jos, pînă la colț, unde au poposit 
iarăşi în vîntoasă, la sfat, înainte de a lua o 
hotărîre. 

l-ar mai fi ținut îndemnul să nu se răzlețească, 
îm- părtăşindu-şi păsurile şi luminîndu-se unii pe 
alții, fiindcă era vorba tot despre obște, pămînt şi 
uşi închise pe la care cutreieră. Se fereau totuși 
unii de alții, dintr-o ciudată și superstițioasă 
socoteală. Li se părea că de vor izbîndi unii, 
neapărat rău are să le meargă celorlalți, după o 
cumpănă a norocului şi a nenorocului, urzită de 
închipuirea lor. Nu-i cu putință să cîştige toţi în 
viață. Cînd se ridică acea cumpănă a norocului 
într-o parte, e în paguba celor din cealaltă parte. 
Știut lucru. 

— Mare soi de geambaș, cel cu ţurca albă!... făcu 
unchiașul din ținutul Neamţului, cu barba lată ca a 
lui 


559 


Alexandru cel Bun. Ce tot ne sucea și ne achipăia 
el, parcă era gata să ne cumpere?... Adicăte cum 
credea?... Trage cu urechea, prinde ceva şi fugi 
băiete să le-o iei înainte!... Unde-i Mehedinţul cela, 
al lor? 

— Ştiu eu!... Departe, în gios, pe undeva la Du- 
nărea... 

— Să fie sănătoși. Fripţi or fi fiind dînșii de pă- 
mînt, da nu ca noi!... Toate ne merg pe dos, de cînd 
ne-o făcut pocinogul, blăstămatul de plod al lui 
Dănilă Cuţui!... 

Drumeţii din ţinutul de Neamţ s-au oțărit la 
amintire. De zece zile îi prigonea vrăjmașa soartă. 

Boierul se lepădase de dînșii, taman cînd 
credeau că l-au îmblînzit; învățătorii s-au pomenit 
cu inspecții, cu amenzi şi ordine să nu se miște din 
loc; jandarmii trînteau, bruftuiau și patrulau cu 
arma la umăr, băgînd nevestele și copiii în răcori. 
lar, pentru a nu pierde timpul, au purces trei 
fruntaşi la drum, cîte unul de sat, cu răvașe la 
chimir, după  îndreptările  dascălului din 
Stănişoara. 

Au pornit şi îndată s-au poticnit. Vorba 
mehedințe- nilor: nu ieşise pic, ca din piatra 
seacă!... O nădejde li s-a tăiat aseară, cum au ajuns. 
Conu lordache Cumpătă, senatorul, lipsea din 
București. A doua nădejde li s-a dus acum. Alt om 
al binelui, din cei puţini câți au mai rămas pe lume, 
zăcea la pat. Așteaptă-i! Gologanii sînt numărați și 
în Vavilonia asta se simt zvirliți în spulberul iernii, 
ca paiul din care ronțăia mehedinţeanul cu țurca 
lui albă. S-au uitat tustrei cu deznădejde la săniile 
boierești, zburînd în filfîiri de valtrapuri albastre. 
I-a ghiontit, despărțindu-i, un domn cu blană și cu 
gemuşor rotund în ochi. 

Pe urmă, un cioflingar, purtînd subsuoară toarta 
unui paner cu covrigi. 

— S-o luăm cu socoteală! vorbi unchiașul, după 
ce a despăturit însemnările așternute pe hîrtie de 


560 


dascălul din Stănişoara. Se cheamă că s-a gîndit el, 
sărmanul, la toate... Nu-l găsim pe conu 
lordache?... Asta o tăiem!... Nu-l găsim pe domnul 
profesor?... O tăiem și 


561 


pe asta!... Mergem la canţelarie, la direcție — cum 
naiba-i mai spune! — băgăm hiîrtia, ca să ne pună 
număr şi sigil pe dînsa. Măcar să fie act şi număr la 
condică... la citește tu, Androne, că eşti mai 
descurcăreț în ale slovenirilor!... 

Androne, împuternicitul Stănișorenilor, a luat 
însemnarea apărînd-o ca o flacără de chibrit sub 
pulpana sumanului, să n-o ajungă vîntoasa şi 
fulgii. A silabisit adresa de cîteva ori, întipărindu- 
şi-o în minte. Apoi, a pornit cu hotăriîre: 

— Mergem! întrebăm din vardist în vardist!... 
N-are să ne mănînce nimeni. 

Dintre toţi el singur mai văzuse capitala, trei 
zile, în toamnă, purtat cu ordin de sus, să caște 
gura la Expoziţia Jubiliară; „să intre în contact cu 
minunile civilizației moderne şi să ducă în satul 
său o concepție mai largă a vieții unui popor!” — 
cum se exprimase domnul ministru al Agriculturii 
şi Domeniilor. Nu era deci căzut ca din lună. A luat 
cîrma, călcînd tot pe marginea trotuoarelor, unde 
se înălța zid de nămeţi. 

Curgea puhoiul de lume pe lîngă dînșii, în blăni 
şi paltoane scumpe, boieri și cucoane spoite, 
şcolari, neguţători cu coșuri, pui de ţigani care 
răcneau gazetele. Dar n-aveau ochi şi urechi 
pentru asemenea norod, străin lor. 

— Ger și iarnă amarnică, şi pe-aicea! a băgat 
seamă unchiașul. lan te uită troiene!... Parcă n-ar fi 
luna lui Faur, s-o mai slăbească. Altădată, cam pe- 
a- cuma, pregăteam plugurile... 

— Poate că-i mai bine! vorbi al treilea fruntaș, 
din Malurile. Om întârzia, dară l-om pune, fierul, în 
brazda noastră, nu în lan boieresc şi arendășesc. 

Unchiașul a glăsuit cu îndoială: 

— Să te-audă Dumnezeu! Numai că Dumnezeu îi 
prea sus şi prea departe. Deocamdată, pînă la el, 
mă tem că ne mănîncă sfinţii. 

Strînși unul lîngă altul, au așteptat să se curme 
un șir de sănii, ca să poată trece de cealaltă parte. 


562 


Pe zidul din față, afişe uriaşe în culori 
înflăcărate, cu poze de actori și actrițe, vesteau 
turneele trupelor italiene, vieneze, pariziene, 
berlineze; vesteau concerte, reprezentații de 
operă și operetă: Le Bargy, Mascagni, Eleonora 
Duse.. În perdeaua fulgilor, chiar săniile şi 
oamenii de pe cealaltă stradă se zăreau tra- 
versînd ca într-un decor, pe al doilea plan, după 
fişii străvezii de gaz. 

Pe dînşii însă nu-i pătrundea nici într-un fel 
această priveliște a iernii bucureștene. S-au 
răpezit buluc, sperioşi, ca oile la strungă, cînd s-a 
deschis trecătoare. 

— Ptiu! se minună unchiașul, zîmbind de 
sprinte- neala-i nebănuită. Am ajuns la bătrînțele 
mele să fug ca un cîrlan! De-a mai mare rîsul!... 

Androne, stănişoreanul, se descurca întrebînd 
un vardist: 

— Care va să zică, înc-o dată... Apucăm la 
dreapta, la stînga, pe urmă din nou la stînga și tot 
înainte?... Cum, la statuie?... Aha! Adică la oameni 
de-aiştea, de hier? 

— De bronz, bă țărane! Întrebi de statuia lui 
Bră- tianu... 

Țăranii au horhăit din uliţă în uliţă și din 
întrebări în întrebări, pînă au nimerit la statuia 
boierului, de hier. Zgiiau ochii la femeile tot de 
hier, despoiate, care, în genunchi ori tolănite de-a 
coasta, întindeau de sub omăt felurite cununi și 
crenguțe slăvitului cîrmuitor, care le mîncase 
friptă dreptatea lor strigată din străfundul 
rărunchilor la 1848; cînd un muscal roșcovan și 
gras, spîn ca o babă, i-a plesnit cu vîrful cravașei 
dintr-o sanie: 

— Hep-heep!... Păzea, țăranule! 

Sania a săgetat atingîndu-i, în goana cailor 
acoperiți cu valtrapuri. Muscalul mai întorcea fața 
de lună plină, să-i ocărască încruntat: 

— Uitați-vă unde mergeţi, mă țăranilor! Boilor! 


563 


— Era să-mi pocnească o oiște-n chiept! vorbi 
Androne nepăsător la aceste ocări, scuturîndu-și 
cojocul de împroșcarea zăpezii. Da şi telegarii!... 
Văzuta-i-aţi? Grozăvenie, nu alta!... Zmei, în toată 
puterea cuvîntului?... 

Unchiașul își păstra un gînd pentru el, călcînd 
cu ochii în omătul bătut de pași. Se posomorise. N- 
a ştiut cum și cînd a ajuns la poarta cu suliți 
poleite, la scările late, de piatră. 

Un uşier bărbos, cu fireturi la șapcă și cu alte 
fireturi la mantaua albastră, a strigat la dînșii, 
împingîn- du-i în lături: 

— La o parte, să treacă domnul senator!... La o 
parte voi de colo, țăranilor! 

Domnul senator Laurenţiu Sarandă a descins 
din sania lipită la scară, urmat de alt domn, cu 
ochelari, cu geantă și căciulită de lutru. 

— Ce e cu ţerrranii ăștia? a întrebat, fără să 
aştepte răspuns. Ministrrrul a sosit? 

— E în cabinet, să trăiţi, domnule senator. 

Uşa s-a închis. De după gratii, dinlăuntru, 
portarul se răsti la oamenii rămaşi afară: 

— Mai departe!... Stați mai departe, încolo, în 
stradă... Nu se intră pînă la unsprezece jumătate... 

Oamenii nu au avut cînd se urni din loc. Al 
treilea domn, cănit şi pudrat, a sărit din altă sanie, 
rostin- du-și de la distanță mirarea scandalizată: 

— lar ţărani? Și-aci țărani?... Au înnebunit, se 
vede! Unde te-nvîrți, tot peste dînșii dai, la toate 
ministerele şi autoritățile... Ce naiba i-a apucat de 
forfotesc atîta şi nu mai poți respira de sumanele 
şi de opincile lor?... Martine, domnul ministru e 
sus? 

— Sus, să trăiţi, domnule deputat! 

Domnul deputat a pășit pe ușa larg deschisă, cu 
bastonul  subțioară, scoţindu-și mănușile şi 
deznodîndu-şi fularul alb, de la gît. 

Vreme ce portarul se plecase să-i desfacă 
şoşonii, încă o dată se miră: 


564 


— Ce-i cu țăranii ăştia, Martine? De două săptă- 
mrni nu poți să mai răsufli de dînşii... 

— Știu eu, domnule deputat? vorbi portarul, 
muncind să desprindă cheutorile şoşonilor. Nu-s 
tot ace- 


565 


iaşi, cum vi se pare dumneavoastră... Vin tot alții, 
tot alții... Pesemne că nu mai au ce face acasă, cu 
păcatul ăsta de iarnă, de nu mai sfîrşeşte... Întreba 
şi domnul senator Sarandă, conu Laurenţiu, acum 
cîteva minute... 

— Sarandă e sus? se bucură deputatul. 

— Sus şi domnia sa. A sosit cu domnul inspector 
general Teodosiu. 

— Ei, bravo! Dă-i mai repede cu şoșonii, 
Martine! Mi se pare c-o să te alegi astăzi c-un 
bacșiş pre cinste... Domnul Haitas a venit? 

— Venit şi conu Aristide. V-așteaptă la domnul 
se-cretar general. 

— Fain! Fain!... Iese bacşișul tău, Martinică! Un 
polidor nou-nouţ, jubilar! 

Martin, portarul, a pus la adăpost șoşonii sub 
cuier, scriindu-le un număr pe talpă cu creta. 

S-a întors la ușă și s-a stropșit din nou printre 
gratii: 

— Nu v-am spus o dată să plecați?... Ce-i și cu ță- 
ranii ăştia, dom'le! Le vorbeşti omeneșşte și dînşii 
dau înainte, ca boul, cu coarnele! 

Gospodarii s-au depărtat dincolo de grilaj, în 
stradă. 

Acolo, unchiașul se ușură de gîndul păstrat pînă 
atunci în el: 

— Auzit-aţi, măi creştinilor?... Vardistul ne 
strigă: țărane!... Birjarul, tot țărane! Cei doi boieri, 
de-aşij- derea. Țerane! Țăranii... Și portarul la fel. 
Ţărane!... Parc-ar fi nume de ocară și parcă n-am fi 
tot oameni! 

— Mai sîntem noi ş-o leacă de boi, cum spune 
lon, argatul de la grădina cu flori a boierului 
Damian! făcu haz de necaz Androne. Cel puţin asta 
ne-or mai spus-o doi pîn-acum. Birjarul şi 
portarul... Boi cu adevărat. Că boul duce greul!... 
Musca biziie şi iese-n frunte... 


566 


Unchiașul i-a făcut semn să tacă. I se părea că 
trage cu urechea un vardist care măsura falnic 
trotuarul, de colo pînă colo. 

Dar paznicul stăpînirii a trecut înainte. N-avea 
grija lor. Se oprea numai la poartă şi saluta lovind 
călcîiele, de cîte ori intra şi ieşea o sanie cu boieri. 

Ţanc, la unsprezece jumătate, cei trei s-au 
înfățișat în uşă. Portarul le-a dat drumul, tot așa 
de morocănos și răstit: 

— Ştergeţi-vă pe copite!... Încotro mergeţi? 

— Biroul A! răspunse Androne, mai uitîndu-se o 
dată la însemnarea învățătorului din Stănișoara. 

— Biroul A!... Rîndu-ntii, la dreapta, ușa a doua. 

La rîndul întîi, pe dreapta, ușa a doua alt vameșş 
i-a oprit, însă cu mai multă blîndeţe. Pe-un scaun 
fără spătar, un moşneguţ cinchit fuma lîngă o 
scuipătoare cu nisip. Le-a făcut semn cu mîna în 
care ținea capătul de țigară: 

— Intră numai unul!... Ceilalţi așteaptă acilea... 
Sînteţi cu obște. 

— Cu obște. 

— Pentru pămînt? 

— Pentru pămînt... 

Moşneagul a clătinat din cap, scuturînd scrumul 
în scuipătoarea cu nisip: 

— Mare ispravă v-aşteaptă!... Hai, să intre unul, 
c-acuşica v-ajung alţii din urmă. 

Oamenii s-au chitit și s-au chibzuit. A călcat înlă- 
untru unchiașul cu barba ca a lui Alexandru cel 
Bun. 

În încăpere se aflau trei mese, în trei colțuri, cu 
trei domni care vorbeau de la masă la masă. Nu s- 
au întrerupt. Unul cu ochelari bătea cu dosul 
palmei în gazeta desfăcută dinainte. 

— Asta e bună! Aţi văzut ce i-a spus Gherghel lui 
Take, pe culoarele Camerei?... L-a luat pe subțire... 

— Cît îi pasă lui Take de subțirimile lui Gher- 
ghel!... Numai Jack Mtdoveanu, dacă-l mai pieneşte 
unde-l doare! 


567 


— lar discutați politică? se indignă cel de-al 
treilea domn de la a treia masă. Mi-aţi făcut capul 
calendar... Mai bine spuneţi care aţi fost la trupa 
franceză?... 


568 


Auzii că Bastien Cabarou are o creaţie extraordi- 
nară!... Extraordinară, parol!... 

— EI, ca el!... Dar Lucile Saint-Bonnet, mă dragi- 
lor! Dar Ghislaine d'Avranches? Nişte şerpoaice şi 
nişte pisicute, să te bage-n draci! 

— Ai fost aseară? 

— Te cred... 

Domnul cu ochelari sorbi dintr-o ceașcă de 
cafea, alinie pe masă cîteva creioane și tocuri, 
căscă și se lăsă pe spatele scaunului, întrebînd: 

— Ai rîs cevaşilea? 

— Te cred!... Nebuneşte, bădie Tomiţă!.. Mă 
ciupea nevastă-mea de brat, să mai contenesc. În 
antract, se uita lumea la noi... 

— Şi cît e biletul? 

— Polul și considerațţia. 

— Phiu!... fluieră ochelaratul. Trec mîna la alţii 
mai tari decît mine. Pas. 

— Bădie Tomiţă, bădie! la să fie vorba de-un 
pokeraş, ca ăl de az-noapte, nu te-ar speria nici un 
pol de poli!... Ai mai şi relansa!... 

— Fiecare cu pasiunile lui. Tu cu teatrul, eu cu 
pokerașul, Sache cu păhărelul!... Grădina lui 
Dumnezeu... 

Rezemat de speteaza scaunului, cu mîinile sub 
ceafă, domnul cu ochelari își trosni încheieturile 
întinzîndu-se. Roti ochii la pereţi, unde între 
dulapurile arhivei se mai lăfăiau încă toate 
placardele Expoziţiei Jubiliare de astă-vară bătute 
în ţinte: marele succes şi gloria ministerului! Îi 
plimbă de jur-împrejur şi abia atunci păru că a 
observat prezenta unchiaşului lîngă uşă. Într-un 
căscat prelung, glăsui: 

— Ce veste-poveste, moşule? 

— Avem o hîrtie, domnule. O hîrtie cu... 

— Cunosc! îl întrerupse domnul cu ochelari. Cu 
obşte, nu? 

— Cu obşte, domnule! 

— Pentru pămînt, nu? 


569 


— Pentru pămînt... 

— Eram sigur! Dă-o la bădia... 

Unchiașul despături actele sale cu mare băgare 
de seamă, din ștergarul păstrat în sîn. 

Crezu de cuviinţă să încerce a adăogi și unele lă- 
muriri: 

— Să vedeți dumneavoastră cum stă treaba... 
Noi, locuitorii din trei sate, ținutul de Neamț, plasa 
Girov, comunele... 

— Rien ne va plus!1... Opreşte! se îndreaptă 
domnul cu ochelari de pe speteaza scaunului, 
întinzînd mîna şi primind hîrtiile... Dă cartea la 
mine, s-o fileze bădia. Am să văd eu dacă-i figură 
sau exoflă... 

— ..domnul învățător din Stănişoara... 

— Domnul învățător să fie sănătos! Nu 
interesează în chestia aceasta... Poți pleca! 

— Am vrea noi să ştim... 

— Nu mai vrea nimic, moșule!... Ai noroc să faci 
chintă roială? Halal! Nu? Te-ai ars!... Te-au curățat 
şi perechile de aşi!... Să te lămuresc, ca să nu zici 
că-s om rău. Hîrtia merge la comisiune. 
Comisiunea studiază, decide, deleagă un inspector 
să refereze şi alte alea... Cum s-ar spune, lepezi opt 
şi capeţi şapte!... Vax şi topenie generală!... 

— Daţi-ne măcar un număr. Numărul... 

— Aha! Vrei şi număr? Poftim și număr!... 

Domnul cu ochelari a tras sertarul, a ales o 
pecete, a suflat asupra ei ţuguind buzele, a apăsat- 
o pe o cutioară de tinichea cu tuș, a ștampilat 
hîrtia şi a admirat rezultatul operaţiei deplin 
satisfăcut: 

— 935! Nouă plus trei, doisprezece; plus einci, 
şaptesprezece... Şapte plus unu, opt: Le timide?... 


1 Nimic nu mai cade! (Expresie folosită la jocul de noroc numit 
Ruletă). 


2 Timidul. 
570 


Tot e ceva... Abataj... Nu-i chiar le brutal1!... Dar ai 
nouăzeci şi nouă la sută, şansă... înțelegi?... Nu-nţe- 
legi nimic! De unde să le-nţelegi, cînd vii dintr-o 
lume fericită unde nu există drama întîlnirilor de 
chintă roială cu careu de ași?... Nici poker, nici 
ban-co nici écarté, nici chemin de fer!... Paradisul 
moşule, paradisul!... Aveţi paradisul și umblați 
după numere?... Poftim! Ai și număr. Ți-l scriu pe- 
o foaie, aci... Uite, pe foaia calendarului, să-ţi fie 
consolare. Spune celor care te-au trimis că hîrtia 
merge peste cîteva zile la comisiune... Adică la 
cavoul... 

Unchiașul a  împăturit cu sfințenie  hiîrtia 
desprinsă din calendar, cu numărul de 
înregistrare. Nu înțelegea el în ruptul capului ce 
bazaconii i-a spus domnul cu ochelari, dar după 
glasul sunînd a batjocoră, bănuia că asta și cu 
nimic totuna înseamnă. 

— Vă mulţumesc dumneavoastră și să trăiţi! Ră- 
mîneţi cu bine! a rostit însă cu supusă smerenie, 
lipind uşa încetişor. 

— Cum poţi să fii atît de crud, bădie Tomiţă? în- 
trebă amatorul de teatru, de trupe şi vedete 
franceze, cercetînd în zare o peniță cu un fir de 
scamă în plisc şi operînd-o delicat cu două degete. 

— Eu sînt crud?... Onorata comisiune e crudă. 
Nu crudă! E feroce, antropofagă, e sadică, fiindcă 
ea o duce din cacialmale în cacialmale, puiule!... Eu 
ce vină am?... Ce meserie facem noi aci?... Primim 
hîr- tii, ca să mucigăiască în cartoane... Crezi tu, 
mă agia- miule, că pe mine nu mă dezgustă 
chibițăria aceasta?... Vin niște oameni naivi şi-i 
purtăm cu palavre. Vine Aristide Haitas, cu un 
capital de rezistenţă, şi le suflă potul!... Noi ce rol 
avem? Chibițim și mai ciupim de la caniotă... Cînd 
e cazul... Şi cazul e foarte rar, mi- cuţule!... Rar de 
tot... Înghit cloncanii. 


1 Brutalul. 
571 


— Eşti teribil, bădie Tomiţă 

— Aşa mă făcu mama. 

Afară, unchiașul a dat ochii cu mehedinţenii 
răsăriți la aceeași uşă după ocolitele lor 
peregrinări. Cel cu ţurca albă, mestecînd alt fir de 
pai (de unde mai afla el acest nutreţ într-un tîrg ca 
Bucureștii?), nu-i lăsă răgaz să vorbească 
oamenilor săi. Întrebă: 

— Ce făcuşi? 

— Ce-am făcut?... Ce-o făcut Bulichi sub pod! 
Am dato hîrtie și am luat un număr... 


572 


— Tot e ceva!... Intru şi eu.. 

Uşierul de pe scaunul fără spătar scutură 
scrumul altui capăt de ţigară în scuipătoarea cu 
nisip. 

Binevoitor şi sfătos, grăi după ce-a intrat 
mehedin- teanul în Biroul A: 

— Moşule, de ce nu veniţi cu alte fețe, mai sus- 
puse?... Un senator, un deputat, un boier?... De 
douăzeci de ani, de cînd stau eu aci, n-am văzut 
oameni de la țară să iasă c-o treabă împlinită, dacă 
vin singuri... N-aveţi pe nimeni? 

Unchiașul se uită pe geam, afară, răspunzînd 
moale: 

— Om fi avînd noi... Poate că unii ne-ar fi stat în- 
tr-ajutor, poate că nu!... Cînd s-a văzut lup, să hră- 
nească oaia?... 

Mehedinţeanul o sfirşise mai repede. leşi, ținînd 
cușma albă numai cu două degete. O zvîrli în cap 
din zbor și rezumă, înjurînd: 

— Maica mamei ei de maică!... Dă hiîrtia! Poftim 
număr! leşi!... Pentru astă ispravă, băturăm noi 
calea! 

Acum țăranii din ținutul de Neamţ și cei din 
ținutul de Mehedinţi nu se mai depărtară fugind 
unii de alţii. Au pornit alături, cot la cot, strînși 
într-o contopită ceată. 

— Mă, frate-mio! vorbi mehedințeanul 
împingind ţurca albă pe ceafă, fără a se mai simți 
intimidat de zidurile cu plăci de marmoră și de 
culoarele sonore; de afişele Expoziţiei Jubiliare de 
astă-vară. Adică la urmă, ce cred ciocoii?... De nu 
ni-l dau dînșii pămîntul, ne-o învăța Ăl-dă-Sus, să-l 
dobîndim și singuri... Cu mîinile ăștea care-l 
lucrează, o să ni-l luăm noi, pămîntu nostru... 
Pămîntul!... 


573 


Iordache Cumpătă a rupt biletul în două, în 
patru, în opt, pînă, cînd degetele vînjoase n-au mai 
putut crîmpoțţi cartonul în mai mărunte bucăţi. Le- 
a aruncat pe foc. 

O clipă a rămas apoi gînditor, privind cum se 
sfîr- golesc în jurul sobei, cu o flacără mică, 
albastră. 

Invitația lui Laurenţiu Sarandă îi încurca toate 
socotelile. Plănuise să se repeadă în această seară 
la Tîrnauca, după ședința Senatului. Noroc că n-a 
expediat depeşa, să-l aştepte sania la gară! Îl 
îngrijorau unele ştiri despre sănătatea și starea de 
suflet a Adei. Dar nici pe ţărani nu-l răbda inima 
să-i părăsească în voia soartei. 

A aflat scrisoarea lor la hotel, cu numărul de 
înregistrare de la Direcţia A și cu lămuririle 
aşternute de-o mînă străină, tîrgoveață; cine ştie 
ce jălbar plătit cu ultimii gologani în vreo 
ospătărie de pe Calea Griviței. Primise astăzi 
dimineață şi o telegramă disperată de la 
învățătorul din Stănişoara. Vreme nu mai era de 
pierdut. 

Comisiunea se aduna peste două zile. Și 
cunoștea el prea bine ce hotărăşte o asemenea 
comisiune în asemenea împrejurări, cînd le cade 
sub ochi, dintr-un vraf, o biată hîrtie de-a țăranilor 
fără oase sfinte la Ierusalim. 

Îndată îşi chibzuise planul, cu oarecare tact şi 
nevinovate vicleniri. În locul lui Damian, a pus 
gînd rău pe Laurenţiu Sarandă, fost coleg şi 
prieten bun cu Jean Lahovary. Un cuvînt al său va 
găsi mai multă ascultare decît stăruința unui 
senator ales în afară de partide, singuratec, lipsit 
de darul vorbirii la tribună și mai lipsit încă de 
darul de-a învîrti ițele poli- ticăriei după datina 
timpului. l-a cerut îmtîlnire cît mai grabnică; iar 
Sarandă îl invită la masa de seară, acasă, pentru a 
cislui în tihnă, cu tabieturi bătrînești, „la o cafea, 
un păhărel de coniac și o havană specială...” 


574 


Prietenoasă invitație, dar proastă treabă! El coniac 
nu obișnuiește, havană nu fumează... 

Doar de la o cafea nu s-ar da în lături. Însă e în 
stare să bea şi coniac, să-și cătrănească pieptul şi 
cu o havană, numai să scoată la capăt cu izbîndă 
necazul urgisiților din Dărmăneşti, Stănişoara și 
Malurile. 


575 


A încercat el să-şi îmblînzească şi fratele, pe Da- 
mian. A făcut un drum înadins, după ce-a primit 
veste despre întîmplările de la Dărmănești, cu 
serbarea școlară și isprava băiatului căpos, plodul 
lui Dănilă Cutui. S-a urcat îndată în accelerat și s-a 
încrucişat noaptea cu trenul în care veneau 
trimișii celor trei sate să-l caute și să-i ceară 
ajutor. Acasă s-a schimbat numai de straie și s-a 
repezit la Damian, cu noaptea-n cap. Cum te-ai 
căzni să-ncălzești sloiul de gheată! 

La fiecare vorbă şi întrebare, un singur răspuns, 
însoțit de un singur gest al mînei uscate: 

— Pămînt? Uite!... 

Spunînd, răsucea pumnul strins, ca mînerul de 
la încuietoarea casei de fier. Isprăvise! A închis 
zăvorul. Să nu mai pătrundă pînă la el nici o 
tînguire. Nu-l mai interesează nimic, nimeni. 

— Aha! „Noi vrem pămiînt”?... Uite!... 

Pășea în birou, sprijinit în băţul cu vârf de fier. Îl 
apucase dimineața gătit și pieptănat, în straiele 
negre, cu gulerul înalt şi cravata prinsă în buton, 
dar fără dantură. Dantura cu gingiile de gumă 
roșie şi cu dinţii prea albi şi regulaţi era în paharul 
cu apă. lordache Cumpătă nu-și văzuse încă 
niciodată fratele fără dinţii cei falși în gură. 

Se uita cu un fel de milă şi oțăreală, la obrajii 
sco- fîlciți, la gingiile tocite, la falca de jos care se 
mişca singură, molfăind necontenit, chiar cînd 
Damian tăcea. 

— Pămînt?... Uitel... 

Fără dinți, nu putea rosti cuvintele lămurit: 

— Mămînt!... 

Parcă spunea: 

— Mormînt?... Uite!... 

Şi mîna răsucea o încuietoare nevăzută în gol; şi 
falca de jos tremura, desciolănată din încheieturi, 
ca un lugubru automat cu mecanismul hodorogit, 
incapabil să se oprească, repetînd aceleași mișcări 
sacadate, aceleaşi cuvinte cavernoase: 


576 


— Mămiînt?... Uite!... 


577 


Mîna aceea slăbănoagă, neputincioasă, îi stăruia 
şi acum înaintea ochilor. O vede însă altfel acum. 
Nu ieşind din manșeta rotundă și scrobită. Ci ca o 
mînă de schelet, străpungînd ţărîna mormîntului 
şi mişcîn- du-se cu troznet de ciolănașe 
dezarticulate, întru afirmarea aceleiaşi 
neînduplecări, chiar dincolo de moarte. 

Pentru a alunga vedenia, lordache Cumpătă s-a 
apropiat de geam şi a tras perdeaua. 

A privit în sus, vînzolirea trecătorilor din Piaţa 
Teatrului. Se îmbulzeau şănii, cupele, arar de tot 
un automobil luptînd cu nămeţii şi împroșcînd 
nouri de fum. Se încrucişau nelipsiții plimbăreţi 
dintre Capşa şi Palat, cu mersul lor agale, fără 
țintă, într-un amurg rece, limpede și plăcut de 
iarnă, în așteptarea nopții cu reprezentații de 
teatru, cu restaurante şi  varieteuri prea 
neîncăpătoare, cu tot desfătul încă neistovit din 
moştenirea anului jubilar, de belșug şi festivități. 

Banul recoltelor tot mai aluneca din mînă în 
mînă. Trăgea aici ca într-o viltoare, unde se- 
afundă la adînc, înghițite, paiele și pleava 
plutitoare a puhoaielor. Uitau oare aceștia toți că 
mai există o ţară, o altă ţară, dincolo de Chitila? 
Poate că nici nu şi-o închipuiau... 

Iordache Cumpătă s-a întors la măsuța de 
noapte. A despăturit gazeta și a mai citit o dată, 
apropiindu-se iarăşi de geam, la lumină, știrea 
prizărită cu litere mărunte, printre alte 
neînsemnate întîmplări de la rubrica 
informațiilor: „Ni se semnalează din sursă încă ne- 
confirmată oficial, unele agitații țărănești la 
Flămînzi și Fîntînele (jud. Botoșani) la Băilești (jud. 
Dolj). În comuna din urmă, țăranii refuză să 
plătească taxele de porumb pentru asigurarea 
împotriva anilor de secetă...” Cum frate? Cum de nu 
văd? Cum de nu simt, nu presimt? 


578 


Stăpînul Zapodiei a lăsat să-i cadă ziarul pe 
covorul spălăcit şi urît al camerei de hotel. Din 
nou a privit pe fereastră, afară. 

Mulțimea trecea înainte fără grijă, voioasă, gălă- 
gioasă, smulgînd din mîna vînzătorilor de jurnale 
ediția de seară, ca să mai afle ce vorbe deșarte s- 
au mai 


579 


vînturat la Cameră și la Senat, ce reprezentații mai 
anunţă trupa franceză, ce proteste şi greve mai 
pregătesc profesorii universitari împotriva legii 
proiectată de Costică Dissescu, ce-a spus Take, ce 
face  Sulioti, ce impresie şi-a exprimat un 
conferențiar parizian asupra micului Paris de pe 
malul Dîmboviţei. Toate păreau de-o importanță 
extraordinară; toate, în afară de ştirea prizărită în 
cinci rînduri, la rubrica informaţiilor, între o 
mutare de moașă comunală și rezultatul unei an- 
chete silvice. Cum, frate?... 

Simţind că-l înăbușă cei patru pereţi, Iordache 
Cumpătă a plecat să se amestece în vălmășagul 
străzii. 

Ajuns în stradă, înainta încet pe trotuarul 
îngust, prin îmbulzeala mulţimii, ghiontit şi 
îmbriîncit, uitîn- du-se la ceasurile edificiilor, 
controlînd minutele şi secundele, cu orologiul său 
vechi de aur, cu monogramă şi capac. I s-a părut 
că-l zăreşte într-o sanie pe Jorj, feciorul mai mare, 
care de-o săptămînă s-ar fi cuvenit să se afle 
acasă. Nu-i mai ştie de urmă. La lași? La 
București? La Piatra?... Cît țin muncile plugăriei, își 
mai caută de treburi. Cum dă întiia ninsoare, 
parcă-l cuprinde delirul unei sminteli. Pe urmă, 
sosesc acasă, la Zapodia, avizuri de bancă, poliţe 
scomptate şi scadenţe. Iordache Cumpătă a oftat 
fără să privească la forfota trecătorilor, ca țăranii 
cei trei, din comunele plasei de Girov, ţinutul său, 
de Neamt. S-a uitat la ceas, a cumpărat o gazetă şi 
a intrat la cafeneaua de-a doua mînă, de samsari şi 
provinciali. Masa era goală. 

A citit ziarul în singurătate, neturburat, cu de- 
amă- nuntul, să-și amăgească vremea. Și din nou, 
la rubrica informațiilor, ochii au descoperit altă 
ştire prizărită: „Un număr de 800 săteni din 
comuna Flămînzi (jud. Botoșani) se află de ieri în 
conflict cu fraţii Fischer, arendași ai acestei moșii. 
Sătenii s-au adunat ameninţători la curte și au 


580 


bătut și gonit pe administratorul moșiei, un anume 
Constantinescu. Publicăm sub toată 


581 


rezerva informaţia obţinută pe cale particulară, 
întrucît nu se confirmă oficial.” Alături, cu litere 
mult mai mari și cu titlu pe două coloane, o 
telegramă de la Paris vestea că generalul Jack 
Lahovary, grav bolnav, va îi supus mîine unei 
operaţii în clinica unui chirurg celebru. Apoi 
informaţiile şi comentariile dintotdea- una: 
campania opoziției pentru răsturnarea guvernu- 
lui, discursul lui V. G. Morțun, perspectiva grevei 
la Universitate, programul concertului simfonic pe 
care îl va dirija la Ateneu, peste cîteva zile, Pietro 
Mas- cagni, declaraţiile domnului dr. Toma 
Ionescu, tratativele dintre junimiști și fracțiunea 
guvernului credincioasă domnului Gh. 
Cantacuzino... 

Iordache Cumpătă nu s-a atins de cafea. În 
neștire se uita la celelalte mese, la chipurile 
străine, la luminile sitelor de gaz aerian. 

Un samsar unsuros privea și el în gol, cu barba 
rezemată în pumn, lîngă fereastră. Alături, un 
domn cănit îşi zîmbea singur, cetind o revistă 
umoristică. Chelnerul dormita din picioare, cu 
spinarea sprijinită în stîlpul de imitație de 
marmură. La casă, o femeie bălană își strivea 
pieptul ca doi cantalupi pe marginea pupitrului de 
lemn. Duhoare umedă, capete de ţigări aruncate 
urme de halbe pe mese; o vînzătoare de cărți 
poştale și un mușşteriu sărăcăcios studiind atent 
lista de prețuri ca un şcolar. Ce legătură e între 
lumea de aici şi lumea cea de departe, a 
informaţiei mărunte, prizărită cu literele cele mai 
mici, într-un ungher al gazetei? De unde-s-o ştie? 
De unde s-o presimtă?... Iordache Cumpătă a mai 
citit o dată știrea căutînd să-i străbată 
avertismentul neliniștitor: „Un număr de 800 
săteni din comuna Flămiînzi...” A strîns ziarul în 
buzunarul blănii și a pornit pe jos la casa lui 
Laurenţiu Sarandă. 


582 


Necazul țăranilor din cele trei sate ale ținutului 
de Neamţ trecea acum pe al doilea plan. Se ivea 
ceva mai grabnic, mai ameninţător şi plin de 
spaimă, pen-tru cei ce au ochi de văzut şi urechi 
de auzit. 

Săniile zburau însă în sprintene clinchetiri de 
zurgălăi. Mulțimea se îmbulzea însă spre cafenele, 
spre berării şi restaurante, în vuietoasă şi veselă 
larmă. 

Pe peronul casei lui Laurenţiu Sarandă, i-a 
deschis un valet cu mănuși albe. Dar în vestibul, o 
pălărie decolorată, de paie, uitată în cuier de astă- 
vară, dovedea că sub pretenţia de casă mare, în 
toată gospodăria de-aici domenşte nepăsarea şi 
haosul. 

— Domnul vă așteaptă în birou. Intraţi! 

Valetul a rămas să-i acațe blana în cui. 
Laurenţiu Sarandă s-a ridicat dintr-un noian de 
gazete, răvăşite pe birou, aruncate pe jos în jurul 
fotoliului, desfăcute pe scaune. 

În loc de bună-seara, l-a întîmpinat cu 
satisfăcute explozii: 

— Ai văzut ce figură i-a făcut Gherrrghel lui 
Take, pe culoarele Camerrrei?... A doua oară într-o 
săptă- mînă, l-a luat pe subțire. Bravo! Brrravol... 
Am să-l felicit!... Stai aci, scumpe prietene! Sau aci, 
dacă vrei... 

Cu palma a măturat ziarele în mijlocul camerei, 
pe covor, îndemnîndu-și amicul şi colegul de Senat 
să aleagă un fotoliu mai confortabil. S-a scuzat, 
căutîn- du-și ochelarii sub ziare, sub cărți, în 
buzunarele hainei: 

— larrrtă monșerrr, dezordinea de-aci!... Şi mai 
iarrrtă ceva... Te-am invitat la masă și, distrat cum 
sînt, am uitat s-o anunţ pe Marrry... O să mîncăm 
cam pe fugă şi prrrost! Orrribil!... 

Iordache Cumpătă se arătă gata să se socotească 
invitat pentru alt prilej. 


583 


— A nu, monşerrr! protestă Laurenţiu Sarandă, 
bucuros că și-a găsit ochelarii pe care-i ținea de 
altfel în mînă. Mă ofensezi!... Ne cunoaștem prrrea 
de demult, ca să umblăm cu mofturi. Să te pun în 
curent... Nevastă-mea, Marrry, cu Toto, fiu-meu, şi 
eu cele două nepoate, Lily şi Marrrgot, fetele lui 
Matei, se duc la teatru... Eu am rrreţinut loja și eu 
am uitat... 


584 


Aşa că vor lua masa cu marrre viteză şi ne lasă 
singuri... L-ai văzut pe Bastien Cabarrrou? 

— Cine?... Nici n-am auzit de dînsul... 

— Pe ce lume trăiești, monşerrr? Bastien Caba- 
rrrou, de la trupa franceză... 

— Nu mă prea duc pe la trupe franceze. Cu 
franțuzeasca pe care-o codălghiesc eu, numai bine 
aş pricepe cele ce-aud, cît valetul dumitale de la 
ușă... 

Laurentiu  Sarandă  se-nveseli de această 
simplitate rurală și simpatică: 

— Darrr Jules al mea e frrancez sadea, 
monșerrr! Vorbeşte franceza, mai bine decît un 
profesorrr de limba franceză de-ai lui Costică 
Dissescu... A-propos de Dissescu! Ai observat ce 
figură îi prregătesc profesorii universitarri lui 
Costică?... Trec  takiştii printr-o pasă rea, 
monșerrr! Uite-aci!... 

Culegea vraful de gazete, să citeze cîteva 
declaraţii și scrisori semnificative. 

Iordache Cumpătă își despături ziarul său: 

— Mă tem că trecem noi cu toţii printr-o 
cumpănă grea, coane Laurenţiu. Citit-ai ştirea din 
Botoșani? 

— Ce ştire?... Acolo e prefeet Văsescu, un takist. 
Iar vrrreo manevră de-a bandiţilor!... 

— Nu-mi pare mie a fi o manevră din cele la 
care te gîndeşti dumneata. la ascultă, te rog: „Un 
număr de 800 săteni din comuna Flămiînzi...” 

— Ei? Şi ce-i cu asta? se miră Laurenţiu 
Sarandă, după ce-a ascultat lectura distrat, 
aburindu-și sticla ochelarilor și fețuind-o cu 
batista. Un conflict între țerrrani și arrrendași, 
între țerrrani şi administrator. Fapt diverrrs... 
Banalitate currentă!... 

— Să dea Domnul? 

— Altceva ce poate să fie? Ce vor în definitiv 
aceşti ţărani? 


585 


— Pămînt vor! Asta cer şi vor! Şi teamă mi-i că, 
răzbiți de nepăsarea noastră, încep a se ridica să- 
şi ia singuri, pămîntul, cum s-au mai ridicat la 
1848, la 


586 


1888, la 1889, la 1894... Uităm prea repede. Ei nu 
pot să uite. Fiindcă pentru dînșii asta e problema 
lor de viată sau de moarte... Pămîntul! 


5 


A doua zi, senatorul lordache Cumpătă zădarnic 
a cercetat chipurile din jurul său pentru a afla 
semnul vreunei îngrijorări. 

De altfel, nici gazetele nu mai pomeneau nimic 
despre cei 800 săteni din comuna Flămînzi, care 
au intrat la curtea fraţilor Fischer, bătînd şi 
alungind administratorul. Erau alte chestiuni mai 
importante la ordinea zilei. Profesorii universitari 
au căzut la înțelegere asupra grevei. Nu se mai 
găseau bilete pentru concertul simfonic de la 
Ateneu, dirijat de Pietro Mascagni. La Cameră se 
discută legea proprietăţii literare şi artistice, întru 
adeziunea Romîniei la Convenția statelor 
civilizate. Se mai pregătea altă lege, tot atît de 
arzătoare, pentru fixarea preturilor la benzina 
consumată de cele o sută optzeci de automobile 
din țară. Partidul liberal anunța o serie de 
întruniri publice, pentru a inaugura campania de 
răsturnare a guvernului. Agenția Feder punea în 
vînzare biletele turneului Eleonora Duse. 
Caricaturile reproduceau cu mai mult ori mai 
puțin haz, scena dintre Gherghel şi Take Ionescu, 
la Cameră. 

Totul era cum a mai fost. 

Circula un calambur nou; un refren nou; casele 
de modă pariziene expuneau în vitrinele 
sucursalelor din Bucureşti cele mai noi modele ale 
pălăriilor de primăvară, deşi în Moldo-Vlahia 
zăpada stăruia de două palme grosime. La Senat, 
„a produs consternare și reculegere de doliu” — 
cum scria grăbit cu plaivazul un reporter 
parlamentar — telegrama de la Paris, vestind 


587 


moartea generalului lacob Lahovary, răpus de 
hemoragie pe masa de operaţie. După cuvenitele 
condoleanţe și triste clătinări din cap, îndată au 
început 


588 


dezbaterile de datină. Cine avea să pună mîna pe 
moştenirea răposatului? Biruiau takiștii sau 
cantacu- ziniștii? Unii erau pentru trecerea lui 
Jean Lahovary, de la Agricultură și Domenii, în 
locul vacant de la Externe. Alţii pledau pentru 
doctorul Istrate, care se dovedise strălucit meşter 
întru ale potemkiniadelor, cu ocazia Expoziţiei 
Jubiliare. A treia tabără, mai numeroasă și cu mai 
dibace socoteli, propunea o soluție de mijloc: 
trece Jean în locul regretatului Jack la Externe, iar 
doctorul Istrate, la Agricultură și Domenii. 

—  Parrrdon, pardon! protesta Laurențiu 
Sarandă, căutîndu-și ochelarii prin buzunări, pe 
masa bufetului, sub ziarele unui vecin. Pardon, 
monșerrr!... În cazul acesta, comme que comme! 
intră tot un takist de-al vostrul!.. Vă repeziţi, 
corrrbilor, să ne mîncaţi un loc cald?... N-o să 
mearrrgă însă așa!.. Și mizerrrabilul de Jack 
Medoveanu, carre lipseşte din ţearră, prin Spania, 
prin Egipet, el mai ştie pe unde!... Acum aveam 
nevoie de brrrigand, să vă manevreze el... 
Banditeşte! 

Iordache Cumpătă s-a strecurat pe nesimţite, 
fără să-şi ia ziua bună de la-nimeni. Se lămurise că 
toate erau Împotriva  năpăstuiţilor din 
Dărmăneşti, Stănişoara şi Malurile. Pierduse o 
seară de haram, cu Laurențiu Sarandà, 
cătrănindu-și pieptul cu fum de havană și gura cu 
Martel trei stele. Fie că trecea la alt departament, 
fie că rămînea tot la Agricultură şi Domenii; lovit 
de moartea năprasnică a unui frate, Jean Lahovary 
nu mai avea suflet să poarte grija unei obștii 
ţărăneşti. Iordache Cumpătă mai bănuise încă o 
piedică, după vorbele stînjenite ale amfitrionului 
de-acasă. Se afla un concurent pentru moșia 
Holboca, un oarecare Aristide Haitas, cu mulţi 
amici parlamentari și cu mai zdravene argumente 


1 cum-necum. 


589 


sunătoare. Soarta celor trei sate era pecetluită. 
Totul și toate, cum au mai fost. 

Prin ceață, Iordache Cumpătă a mers un timp 
îngîndurat. Mereu i se întorcea amintirea la 
rîndurile prizărite în rubrica informațiilor... 

Pe urmă, aceste amintiri se amestecau fără rost, 
cu episoadele de aseară. Masa pe fugă de la 
Laurenţiu Sarandă... Cele două nepoate în toalete 
cam prea goluţe de teatru, Mary Sarandă spoită și 
decoltată peste măsură la vîrsta ei, Toto, eare-și 
tachina părintele ca pe un bătrînel ramolit şi lipsit 
de răspundere. Felurile servite cu mare viteză. 
Valetul cu mănuși albe şi părul din supă... Aluzii la 
deşănțate întîmplări din lumea mare a capitalei... 
Şi viața aceasta, pe care n-o înțelegea... Băiatul, 
soţia și nepoatele lui Laurenţiu abia s-au întors de 
la Paris, de la Nisa, de la Monte- Carlo! Nici nu s-au 
desmetieit bine, şi luau iarăși teatrele în primire. 
Tot timpul au vorbit despre acel Bastien Cabarou; 
despre acele Lucile Saint-Bonnet şi Ghislaine 
d'Arvanches. Au plecat. I-au lăsat singuri. 

lar Laurențiu Sarandà, deșertînd coniac după 
coniac, rîĝdea de „mania” lui, cu ţigara de foi între 
dinți, de cîte ori încerca să aducă vorba la 
începutul de răs- miriță din satul Flămînzi. 

— Fugi, monșerrr! Țerrranul nostru în fond e 
un element de orrrdine și de supunerre!... Şi pe 
urmă, n-ai citit ordinul de zi al suveranului, către 
armată, la 1 ianuarie? „Armata este acum oţelită, 
iarr instrucţia sa este întemeiată în mod statornic. 
Sînt convins că la orra primejdiei, ţearrra se va 
putea sprijini, cu încredere pe vitejia voastră!”... 
Deci, ţearrra n-are de ce se teme... 

— Și dînşii, ţăranii, ei nu-s ţara? întrebase 
Iordache Cumpătă, căznindu-se cu havana pe care 
o fuma în silă, ca sa facă pe placul amfitrionului. 
Mai ales dînșii, mi se pare că alcătuiesc țara... 

— Monşerrr!... Termină odată cu marrrota 
aceasta! Altfel, mă conving pe zi ce trece, că te-ai 


590 


dai definitiv cu Harrret, cu Stere, cu Iorga, cu unul 
din zevzecii aceştia... Parcă n-ai fi frrrate cu fostul 
meu coleg și prieten, Damian... 

Iordache Cumpătă, s-a pomenit dus de gînduri 
şi de paşi, pe străzi necunoscute, în ceaţă. Se 
lămurea o hotărîre în el. Mîine, poimîine, va pleca 
neapărat acasă... Nu-l înșeală presimțirile. Nu-l 
înșeală rindurile prizărite cu literele cele mai mici, 
la rubrica informaţiilor. El cunoaște cum se 
vestesc şi cum încep furtunile. 

Cu o strîngere de inimă s-a gîndit la Ada. A oprit 
o sanie: 

— Mînă bre!... Hăisa, bre, unde-apuci?... Hăisa, 
pe, strada Batiște.!... 

La domnișoara Paulina Gorjan, în vestibulul 
oglinzilor înalte, l-a întîmpinat alt fecior cu livrea 
şi mănuși albe. 

Dar aici nu spînzura în cuier, nici o pălărie de 
paie uitată din vară. Totul era curat, ordonat, 
glacial şi solemn, mirosind a terbentină și vopsea. 
Feciorul a răsucit nedumerit cartea de vizită între 
degete. Nu cunoştea musafirul, nici numele lui. 

— Aşteptaţi, vă rog... Să văd dacă este cineva 
acasă. 

Paulina Gorjan a lăsat volumul pe genunchi şi a 
răsucit și ea cartea între degete, înăltînd 
sprîncenele negre și îmbinate: 

— Senator Iordache Cumpătă?... Cine să fie şi ce 
vrea?... A! Pofteşte-l! Pofteşte-l! 

Ea se dumirise. lordache Cumpătă, socrul lui Di- 
mitrie Petreanu, grenadiru său care și-a trădat un 
strălucit viitor pentru  himerice cazuri de 
conştiinţă. 

A pus volumul alături, cu lama de fildeș semn 
între foi. S-a înălțat din fotoliu, mișcîndu-se 
sprinten pe picioarele foarte mici, în pantofii de 
satin verde, cu tocuri foarte înalte de lac roșu. A 
risipit stînjenirea oaspetelui de ţară, primindu-l cu 
o familiaritate protectoare: 


591 


— În sfirşit!... S-a întîmplat minunea să pot cu- 
noaște și eu pe părintele prietenei mele Olgal!... 
Sînt zece ani, mai mulţi, doisprezece, paisprezece, 
de cînd uzez de toate trucurile, pentru a te aduce 
şi pe dumneata în casa mea... Te rog... la loc!... 

Nu era nimic adevărat. 

Pe Iordache Cumpătă, îl clasase înainte de a-l 
cunoaște. Politică efectivă nu făcea. Conservator 
nu era nici cu numele. Un bătrîn din marele 
anonimat al proprietarilor de modă veche. 

Iordache Cumpătă s-a aşezat pe scaun, sub cele 
două tablouri cu grenadieri, în latele lor rame de 
bronz. N-a apucat să privească la picturile, 
vitrinele cu ceramică, bibelourile și covoarele din 
ticsitul muzeu de  colecționară a vechii 
sorbonarde. Paulina Gorjan l-a întrebat, zîmbind 
din coltul buzelor cu puf de musteață virilă: 

— Dă-mi voie, te rog, domnule senator. Înainte 
de a discuta cele ce te-au adus probabil la mine, 
răs- punde-mi ce impresie a făcut execuţia lui 
Take?... Ţi-a plăcut cum l-a pus Gherghel la punct, 
în doi timpi și trei mișcări?... 

— Dă!... făcu lat Iordache Cumpătă. M-au mai în- 
trebat şi alții... Bine i-o spus, cum i-o spus; dar 
poate că nu-i vremea pentru asemenea glume 
subțiri... 

— O glumă inteligentă e ceva atît de rar, 
domnule senator! 

— Ştiu... Dară noi avem prea mulţi oameni 
deştepţi. Nu mai încape țara de dînșii... Cei de 
ispravă din păcate sînt mai puțini... 

Domnișoara Paulina Gorjan a încruntat niţeluș 
sprincenele îmbinate. 

Parc-ar fi vrut să spună ceva. Apoi şi-a luat 
seama că vorbeşte cu un om simplu, trăit în 
depărtate vizuini. A întrebat ironic: 

— Atunci să schimbăm discuţia... Ce zici de 
creaţia lui Bastien Cabarou?... Tot Bucureștiul e în 
delir... 


592 


— M-au mai întrebat şi despre asta, destui pînă 
acum. Se vede că-i un făcut!... N-am întîlnit om să 
nu mă iscodească despre cele ce i le-a spus 
Gheirghel lui Take Ionescu, despre acest Cabarou, 
despre trupa franceză... 

— Ei, şi ce le-ai răspuns, domnule senator? 
zîmbi domnișoara Gorjan, jucîndu-se cu lama de 
fildeş dintre foile cărții. 

— Ce-ţi, răspund și matale. Nu știu nimic!... Știu 
altceva. Am oarecare semne că se pregătesc 
ceasuri grele, pentru noi, proprietarii de pămînt... 
Pentru noi şi pentru țară... Semnele acelea m-au 
adus la mata. 

Paulina Gorjan a privit involuntar la ceasornicul 
de pe măsuța de alături. Ceasornicul bărbătesc, al 
lui Neagu Gorjan găsit în buzunarul moșierului 
ucis de ţărani. 

— Ce semne?... Te rog, dă-mi voie un moment... 

Fiica lui Neagu Gorjan a alergat săltînd pe 
tocurile înalte, să închidă ușa de-alături, prin care 
străbătea ciripitul canarilor din numeroase cuşti. 

— Aşa! Acum putem vorbi în liniște... Te rog, ur- 
mează... 

Iordache Cumpătă a povestit semnele cu 
pricina. După informațiile din gazete și după alte 
ştiinţe, mai vechi și mai directe, de la muncitorii 
pămîntului printre care trăia. A lămurit motivul 
acestei vizite cam ciudate. Îşi amintise că moşia 
Tîrnauca e vecină cu un domeniu al domnişoarei 
Gorjan. Se gîndea că la o nevoie, Ada și-ar putea 
găsi acolo adăpost și ocrotire... Nu știa cum... Nu 
ştia cînd... Poate greșea. Dar fiind nevoit să plece 
în Moldova, i-ar rămîne o mîn- gîiere, nădejdea că 
se află cineva să-i poarte de grijă. 

— Crezi atît de serios în pericolul unei mișcări 
ţărăneşti? se miră Paulina Gorjan de asemenea 
precauţii. 


593 


— Să dea Dumnezeu să mă-nșel!... Mă tem însă 
că va trece țara prin foc şi pîrjol, să ne mai curețe 
de uscături... 

Paulina Gorjan bătea cu lama de fildeș în palma 
mică și grăsulie, urmărind procupată gîndurile 
sale. A deschis cartea şi a spus: 

— De altfel nu mă surprinde!... Uite, tocmai ce 
citeam cînd ai intrat dumneata! Un volum editat 
de oficialitate, cu prilejul jubileului de 40 de ani de 
domnie a regelui Carol I... Un volum inofensiv în 
aparenţă... De folclor şi filologie. Graiul nostru se 
numește şi cuprinde texte publicate de Candrea, 
Ovid 


594 


Densușeanu, Theodor Speranţia... Ce crezi 
dumneata că au găsit aceşti domni nimerit să 
publice, sub cu- vînt că adună texte din toate 
părțile locuite de ro- mîni?... Să-ţi citez la 
întîmplare, chiar din Vlașca, unde am și eu moșie, 
unde e și moșia ginerelui dumitale: „Aia-i moartea 
noastră — arindașşii. Arindașii și propitarii... S-ar 
putea face-ndreptare, dar nu vor ei, a apucat ei 
puterea...” Ce zici dumneata, la aceasta?... 
Instigație curată, sub auspiciile autorităţii... Carte 
editată de Ministerul Instrucţiei, tipărită pe hîrtie 
cretată, oferită regelui, omagial... Și pot să-ți mai 
citez şi alte exemple. Mişună volumul de 
asemenea texte... 

Paulina Gorjan înălțase sprîncenele, așteptînd o 
aprobare a indignărilor sale. lordache Cumpătă nu 
părea însă indignat de loc: 

— Mata o numești instigaţie?... Atita instigaţie 
să umble în ţara noastră!... O carte ca asta n- 
ajunge însă în mîna țăranilor!.. Nici acuma, 
proaspăt tipărită, nici la anul, nici peste douăzeci, 
treizeci de ani... O citeşti mata și alții ca mata... Și 
mă miră numai cum e citită... 

— Nu-nţeleg... 

— Mă miră că mata dai vina pe acei care-au 
cules spusele țăranilor... 

— Ba nu! În primul rînd țăranii şi apoi autorii... 

— În primul rînd țăranii? Mari ticăloşi!... Vine ci- 
neva să-i întrebe ce-i doare... O spun curat de la 
obraz; mă minunez doar c-au avut cutezanţa să-şi 
mărturisească aleanul... Și pe urmă, tot dînșii sînt 
vinovați!... Eu dac-așş ceti-o, cartea, mi-ar da acele 
mărturisiri altfel de gîndit... De vreme ce toți, fără 
deosebire, se plîng de la un capăt de țară la altul, 
de aceeași obidă, înseamnă că le-a ajuns cuțitul la 
os... Instigația o duce de colo-colo, foamea și 
nedreptatea, nu cartea tipărită pe hîrtie cu lustru... 
Ce spune țăranul din Vlașca matale: „S-ar putea 


595 


face-ndreptare, dar nu vor ei, a apucat ei 
puterea...” Ei, adică noi, proprietarii şi arendașii... 

— Ciudate idei pentru un proprietar!... Noroc că 
nu gîndim și nu vorbim toţi, astfel! 

— Noroc? Eu nu l-aş numi noroc... Îmi dai voie 
mata să plec? 

— Nu! Te rog... O să-ți fac eu cu mîna mea de ce- 
libatară cu tabieturi o cafea pe care ai s-o ţii minte 
şi o să mai vorbim despre alte chestiuni mai puţin 
agasante... Ce mai face Dimitrie? Ce mai face 
Olga?... Băiatul lor, Adrian mi se pare că se nu- 
meşte?... 

Paula Gorjan a sunat fata din casă, să-i aducă 
serviciul de cafea. Iordache Cumpătă a căpătat 
răgaz să privească la tablourile de pe pereţi, la 
nenumăratele şi feluritele piese de muzeu. Au 
vorbit despre Dimitrie Petreanu și boala care-l 
apropie de mormînt. 

Amîndoi se iereau să mai pomenească vreo 
vorbă în legătură cu pămîntul și țăranii. Dar cînd 
dintr-o mişcare nesocotită, Paulina Gorjan a 
vărsat spirtul pe tăvița de alamă încrustată și cînd 
spirtul s-a aprins într-o  vilvătaie albastră, 
Iordache Cumpătă nu şi-a stăpînit asemuirea 
iscată în cuget: 

— Vezi mata?... laca aşa mă tem să nu se întindă 
urgia pe care-o prevăd... Ca flacăra... Fuge, de nici 
nu poţi s-o urmărești cu ochii... 

— Nu-i nimic, în cazul acesta. Uite ce repede s-a 
stins... 

— Numai că preţul are să fie altul... Preţul 
vieților omenești. 

Paulina Gorjan a tras a doua oară, involuntar, cu 
privirea la ceasornicul părintelui său, ucis de 
țărani. 

După ce mosafirul şi-a isprăvit cafeaua, l-a 
petrecut pînă la ușă. 

Apoi, întorcîndu-se la fotoliu, a rămas pe 
gînduri, a chemat pisoiul cenuşiu pe genunchi şi a 


596 


deschis cartea la semn. Nu credea în asemenea 
basme. Născocirile unei închipuiri de om primitiv 
şi cam sărac cu duhul. 

În stradă, Iordache Cumpătă s-a depărtat 
orbecăind în ceaţă. Abia se mai zăreau felinarele 
fumegoase. 


597 


Trecători fantomatici gesticulau vorbind singuri, 
lup- tînd să-și țină echilibrul pe movilele de 
gheată. Tramvaiele duruiau negre și deșarte în 
noapte, ca sinistre dricuri întîrziate. 

Totul era pustiu, urît și dușmănos în tîrgul 
acesta; totul potopit în ceaţă. 

S-a urcat într-un asemenea tramvai. Într-un 
ungher un singur țăran, c-o desagă alături, 
ronțăind dintr-un covrig. 

Omul s-a uitat lung, a înghiţit bucata din gură cu 
noduri, a strîns rămăşița în traistă şi a scuturat 
fări- miturile, apoi a întrebat: 

— Eşti mata bun, coane, să-mi spui cît să fie 
oare ceasul? 

Iordache Cumpătă i-a răspuns. Îl cunoscuse 
după vorbă că e moldovean. lar țăranul îl 
cunoscuse după chip, că e om căruia își poate 
deschide sufletul, măcar că poartă blană și căciulă 
boierească, de astrahan. 

— Întrebam, vorbi el, întrebam cu teamă să nu 
care cumva să prăpădesc trenul... Dară văd că nu-l 
scăp... Mai am vreme... 

Senatorul Cumpătă s-a dat mai aproape pe 
bancă, fiindcă nu auzea lămurit în duruitul roţilor 
şi în clem- pănitul copitelor pe caldarîm. 

— Eşti din Moldova? întrebă. 

— Moldova, coane. Ținutul Călimanului. Aveam 
noi aicea, mai mulţi, un proces pe ziua de 
poimiîine... Dară nu mai stăm... Un proces cu 
pămînt... 

— Şi de ce n-aşteptaţi termenul?... Aţi tocmit 
avocat?... 

— Pe cît se pare, coane, nu-i vremea de proces 
şi de avocat... Abia am agiuns noi ieri dimineaţă și 
o pornim înapoi... Ne-o venit așa, ca un suflu, că 
prin părțile noastre începe a se ridica lumea 
pentru pămînt... Dacă m-ai întreba mata de unde 
am oblicit asta, n-am ști să răspundem... Destul c-o 


598 


simțim noi... Ce mai trebuie proces și avocat?... De- 
amu, pămîntul ni l-om lua şi singuri... Pămîntul!... 


599 


6 


Smaranda Cumpătă a intrat în cele două odăi 
din casa de sus, cu ușile deschise de la una la alta, 
unde lucrau pe vreme de iarnă şase stative de 
mărimi şi alcătuiri deosebite, ţesînd scoarţe, 
ştergare, pînzeturi, lăicere și marame de borangic. 

Glasurile nevestelor și fetelor au tăcut; vătalele 
au zorit mai amarnic. 

O fată care se uita pe geam, cu mîna paravan 
ochilor, s-a întors rușinată să-şi la locul. 

— Dar ce-i cu voi? întreabă Smaranda Cumpătă 
din prag, sunînd toiegelul de abanos. Ce v-a pălit 
de-ați pierdut glasul?... 

— Vorbeam şi noi, de-ale noastre, coniță 
Smaran- dă... glăsui în numele tuturor o femeie 
mai vîrstnică, mare și lăboasă la miini, dar 
neîntrecută în gingășia ţesăturilor de borangic, 
subțiri ca pînza de păianjen. 

— Ei, şi de cînd aţi ajuns să nu mai vorbiţi de- 
ale voastre cînd intru eu aici?... Mi se pare că n- 
aveţi nimic a-mi ascunde... 

— Nici n-avem, coană Smărăndiţă. Ce s-avem de 
ascuns? 

Nevasta se mira de asemenea nedreaptă 
bănuială, însă cu privirea în jos. 

Smaranda Cumpătă le-a cercetat la rînd pe toate 
şase, micșorînd ochii. Erau neveste și fete din 
Zapodia, din Dărmăneşti şi din Stănişoara. Cele 
mai iscusite lucrătoare, făcînd cu schimbul în 
atelierul de iarnă improvizat la curtea boierească. 
Se afla și una din fetele lui Alecu Faraon; se afla și 
o văduvă cu pruncul în leagăn, de la Dărmăneşti. 
Lădoaiele înflorite de Braşov gemeau de pînzeturi 
ticluite în clituri; o cămară întreagă era plină de 
scoarțe şi lăicere. Zestrea fiicelor și nepoatelor 
Cumpătă se găsea de mult împlinită — totuși 
atelierul din încăperile mosafirilor de vacanţă 


600 


zorea iarnă de iarnă, pentru a nu ştirbi o veche 
datină. 

— lar tu? stărui Smaranda Cumpătă. Tu, copilă, 
ce vedeai pe geam? 

— Nu vedeam nimica... Ce să văd, coniţă? făcu 
fata fără să ridice ochii, potrivind lina de 
deosebite culori. 

— Hm!... Pentru nimica toată, grozav îti mai 
încordai văzul!... la răspunde, unde-ți umblau 
ochii?... Scurt! 

— Nicăieri, coniţră... Mă uitam şi eu, aşa, să 
văd... Poate ninge, poate nu... 

— Hm... 

Smaranda Cumpătă a cutreierat cele două odăi, 
oprindu-se la fiecare stativă, mustrind o 
lucrătoare, lăudînd pe alta, chibzuind un schimb 
de culori ori un adaos la desenul scoarţelor. 

Nelămurit, i se părea că treaba n-a arătat destul 
spor pe ziua de azi. 

A păşit pragul, iar fata s-a repezit grabnic la 
geam, să caute afară cu mîna paravan ochilor. 

Stăpîna Zapodiei, urcînd scările de la privdorul 
celeilalte case bătrînești, a zărit alt om, în ușa 
grajdului, uitîndu-se lung peste dealuri, tot cu 
palma la frunte. Omul a intrat îndată înlăuntru. De 
bună seamă o părere. larăși se arată semne că are 
să vremuiască, în această iarnă care nu mai 
sfîrşeşte!... 

Casa cu nenumăratele încăperi era pustie şi 
tăcută. Singurătatea apăsătoare. Iordache nu mai 
dădea nici o știre de la București... Elvira era la 
lași. Jorj, numai domnul mai știe pe unde. Auia 
tăcerea în urechi. 

Într-un singur ietac, un greier aciuiat sub vreo 
cărămidă caldă de sobă se îngîna mărunt: ţiric- 
țiric, ţiric-ţiric... 

Un timp a rămas acolo, pe-un jilţ, la gura focului, 
cu o împletitură de lînă pe genunchi. 


601 


Nici lucrul ei n-avea spor. O muncea o ciudată 
neliniște. 

S-a strămutat în alt ietac să-şi fiarbă cafeaua și 
s-o toarne în ceşcuța micușoară cît un degetar. A 
ieşit iarăşi în pridvor, cu şalul pe umeri. 

La odăile argaţilor, Simion vătavul privea din 
ușă, în zare, într-o neclintire de stană. Tot așa cum 
privise astă-vară înainte de a potopi urgia 
grindinei. S-a uitat și ea într-acolo. Cerul vînăt, 
noros, împiclit. Cer de iarnă și alt nimic, vestind 
altă ninsoare. lar dedesubt, cîmpurile albe, 
dealurile albe, albă nemărginire. 

— Ce vezi tu acolo, Simioane? a strigat, pierzîn- 
du-și răbdarea. 

— Nimica, coniță. Mă uitam să văd dacă n-are 
iar de gînd să ningă... 

Simion Vătavul a intrat repede în odăile 
argaţilor, parcă s-ar fi temut de alte întrebări. În 
vale, în drum, în mijlocul uliților, se zăreau alți 
oameni răzleţi, ui- tîndu-se tot așa, fără nici o 
noimă, la cer și la zările vinete. 

— Hm... 

Neliniștea Smarandei Cumpătă creştea lipsită 
de orice pricină. A intrat să scrie un răvaș Adei. S- 
a oprit la al treilea rînd. Acum se uita și ea mereu 
la fereastră. Amurgul pogora albăstrui, turbure, 
trist. 

A crezut că aude un glas. Vreo depeşă de la 
Iordache, adusă de vreun vătăjel al primăriei. N-a 
cunoscut ea niciodată acest neastîmpăr. În loc s- 
aştepte, a ieşit în pridvor. Nu era nici un vătăjel. O 
părere. Ograda pustie, ninsă, cu sănii goale în fața 
grajdurilor; un argăţel aducînd un cal de la adăpat. 

Dar în mijlocul curții, Toader Gliga, cu spatele 
întors spre pridvor, privea încordat ca şi ceilalți, 
pe linia zării. Alături de dînsul, cîinele bătrîn, 
Colțun moşneagul, părea că se uită şi el în aceeaşi 
parte. 


602 


— Toadere! a dat glas Smaranda Cumpătă, 
lovind toiegelul de abanos. 

— Poftim, coniţă! tresări argatul. 

— Fă-te-ncoa... 

Toader Gliga s-a apropiat cu zăvodul după el. 

— Ce te uiţi încolo? îl luă din scurt stăpîna. 

— Mă uitam şi eu așa, coniță Smaranda, la 
nimica. 


603 


— La nimica, hai? Toţi vă uitaţi la nimica? Dă-te 
mai aproape şi spune ce vezi... Ori ce cauţi să 
vezi!... 

Moşneagul se codea. Pe urmă a vorbit, ținînd 
cușma în mînă: 

— Să vă spun drept, coniţă... Matale de ce ţi-am 
ascunde?... Mă uitam să văd, dacă s-aprochie și de 
noi... 

— Ce să se-apropie? 

— Răscoala, coniță... Cică s-or ridicat satele 
încolo, spre Botoşăni şi ținutul leşilor, să-şi ceară 
dreptul lor, adică pămînt... Din satu Flămînzi au 
purces, cică. S-au ridicat flămînzii de-acolo, şi 
după dînșii ceilalți flămînzi de-aiurea. S-au ridicat 
pentru pămînt... Îl cer şi dacă nu li-l dă nimeni, îl 
iau singuri. Cu topoare și coase, îl iau. De-amu-i 
gata!... 

Smaranda Cumpătă a rămas cu mîna rezemată 
în tremur uşor, pe grinda pridvorului. Încă nu-i 
venea să creadă. 

— Şi de unde știți voi asta, tocmai de-aici?... 
Cine v-a spus? 

Toader Gliga privea în zăpadă, scociorînd cu 
vîrful opincii un bulgăraș de gheaţă: 

— De spus, nu ne-o spus nimeni, coniţă. Dară o 
ştim, fără să ne-o spuie cineva. O simțim noi... 

— Cum vine asta? la lămurește-mă. De unde 
ştiţi, fără să vă spună cineva?... Scurt, răspunde? 

— Apoi să vezi mata... Aista-i așa, ca un miros al 
nostru, care nu ne-amăgește... Adulmecăm din 
văzduh... Parcă din vechi, pe vremea tătarilor, ne 
vestea cineva cu telegrame şi gazeturi?... Nici n- 
ajungeau păgînii să treacă hotarul şi părinţii 
părinţilor noştri o ştiau... Cum şi de unde, cine s-o 
priceapă?... Destul c-o ştiau şi se pregăteau... Așa și 
noi acuma... Dac-o agiuns ceasul, o agiuns.... 

— Bine! a vorbit scurt, Smaranda Cumpătă. Poţi 
să te duci și să-ţi vezi de îndatorinţele tale! 

— Ne ducem, coniţă... 


604 


Toader Gliga s-a depărtat, cu zăvodul bătrîn, 
Col- țun, după el. 

Smaranda Cumpătă a rămas în pridvor, 
străbătută de fiorul amurgului rece, cu şalul căzut 
la picioare, fără să-l simtă. 

Cerceta zarea sură, cum s-a mai aflat ea astă- 
vară, tot aşa, cu mîna rezemată de grinda 
pridvorului, cînd o împresurau nori de urgie. Nu la 
ea se gîndea, nu la Zapodia. Ci la vlăstarele din 
obîrşia Cumpătă, risipite la alte moșii şi curți din 
Moldova; la Ada și la co- pila-i plecată în surghiun, 
în alt capăt de ţară. 

Zarea era neclintită şi vînătă, nepătrunsă. 

Încă nu străbătea nici o zvîrcolire de flăcări, 
cum spintecau astă-vară insulițări de trăsnete din 
catapiteazma tăriilor. Dar acum, parcă auzea și ea 
lărmuiri depărtate, afunde, subpămîntene. Acuma 
ştia şi ea că dincolo de perdeaua de-o amăgitoare 
pace a amurgului iernatic, pîlpîiesc vîlvătăi încă 
nevăzute, care înaintează, s-apropie, o 
împresoară. 

Şi deodată s-a simțit foarte singură şi foarte bă- 
trînă și foarte ostenită; ostenită, bătrînă și singură, 
în fața năpraznei venind către ea. 


605 


CUPRINS 


Capitolul | Toamnă bucolică 7 
Capitolul II Ostatecii tîrgurilor 67 
Capitolul III Troglodiţii 129 
Capitolul IV Ochii care nu văd 200 
Capitolul V Sus, boieri, nu mai dormiţi! 265 
Capitolul VI Noi vrem pămînt! 338 


Responsabil de carte: Viniciu Gafiţa 
Tehnoredactor: Ana Sabău 
Corector: Mircea Ștefănescu 


Dat la cules 26.05.57. Bun de tipar 07.09.57. 
Tiraj 25.150 ex. Hirtie tipar de 52 gr. m’. Ft. 
540x840/16. Coli ed. 19,54. 

Coli de tipar 25. Ediţia 1. Comanda 3530. A. nr. 
01161. 

Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare 8 
R—31 


606 


Tiparul executat sub com. nr. 817 la 
Combinatul Poligrafic 
Casa Scânteii „I. V. STALIN”, București — R.P.R. 


607 


608