Camil Petrescu — Un om intre oameni vol.1

CAMIL PETRESCU 
UN OM ÎNTRE OAMENI 


Yolumul 1 


CARTEA ÎNTÂIA 
Fuga din fața revoluției 


Suntem în 1821 pe la începutul lui februarie. larna fusese destul 
de uşoară, căci după o zăpadă moale şi deasă, căzută cam după 
Sfântu Durmtru, vremea fusese ma mult uscată până la Bobotează, 
care trecuse cu zloată şi pâclă, Micu boieri de țară, de prin Arges gi 
Olt, se tot întâlneau, vizitându-se speriați pe la conacele lor, 
intrebându-se ce e de făcut, dacă să lugă din calea pandurilor lui 
Tudor “Vladimirescu sau să rămână locului, he ce-o hi. Umbla zvonul 
pretutindeni că pandurii vin cu urgie asupra boierilor, că jeluiesc 
conacele şi îi supun la chinuri, ca să spună unde țin ascunşi banii, 
giuvaerele şi sculele de preț. = stia, e drept, că Tudor dăduse, nu 
demult, porunci straşnice și că pedepsea cu mănie jaturile, ba 
unul dintre căpitani, omiță Făduţoiu, boier de la Stei a 
Hehedinţi, pusese să-l Ru la tălpi, cu nuiele, hindcă doi oarneni ai 
său jetuiseră un conac pe lângă Severin, 

Se vede că asta nu era de ajuns. Oamenu nu erau linighți, De la 
Bucureşti, rnai toți mari boieri — în frunte cu banul Brâncoveanu gi 
Teodor Văcărescu, zis Furtună — fugiseră, ori erau pe cale să fugă la 
Bragov,. Umblau tot felul de vegti, de se încreţea carnea pe om. 
*cuma, întreaga oaste a lui Tudor trecuse de Craiova şi se apropia, 
cu mult popor după ea, de Olt. 

Când auzră boiernaşii de pe Topolog că fug cu spaimă chiar 
oamenii căimăcărnieitt, nu rnai govăiră nici ei. Căimăcărnia ducea țara 
in locul lui Vodă Şuţu, otrăvit se pare de proprii |ui fu, care-l rugaseră 
să lacă parte din Eterie), iar el refuzase şi de aceea devenise 
primejdios, căci ar îi putut da pe față totul la Istambul, Devletului, 
prin oameni de taină. Cu toate că de câteva zile se pornise o siforniță 
ce îimpănzea iii e ga zare, zeuduia acoperişurile, uşile şi zardurile, 
troierund drumurile ei Ra 79 diac PS e 20 Sag de NI, CP A NO 


CAMIL PETRESCU 
UN OM ÎNTRE OAMENI 


Volumul 1 


CARTEA ÎNTÂIA 


Fuga din faţa revoluţiei 


Suntem în 1821 pe la începutul lui februarie. larna fusese 
destul de uşoară, căci după o zăpadă moale şi deasă, căzută 
cam după Sfântu Dumitru, vremea fusese mai mult uscată 
până la Bobotează, care trecuse cu zloată şi pâclă. Micii 
boieri de țară, de prin Argeş şi Olt, se tot întâlneau, vizitându- 
se speriaţi pe la conacele lor, întrebându-se ce e de făcut, dacă 
să fugă din calea pandurilor lui Tudor Vladimirescu sau să 
rămână locului, fie ce-o fi. Umbla zvonul pretutindeni că 
pandurii vin cu urgie asupra boierilor, că jefuiesc conacele şi îi 
supun la chinuri, ca să spună unde ţin ascunşi banii, 
giuvaerele şi sculele de preț. Se ştia, e drept, că Tudor dăduse, 
nu demult, porunci straşnice şi că pedepsea cu mânie jafurile, 
ba pe unul dintre căpitani, pe Ioniță Răduţoiu, boier de la 
Steic din Mehedinţi, pusese să-l bată la tălpi, cu nuiele, fiindcă 
doi oameni ai săi jefuiseră un conac pe lângă Severin. 

Se vede că asta nu era de ajuns. Oamenii nu erau liniștiți. 
De la Bucureşti, mai toţi marii boieri — în frunte cu 
banul Brâncoveanu şi Teodor Văcărescu, zis Furtună -— 
fugiseră, ori erau pe cale să fugă la Braşov. Umblau tot felul 
de veşti, de se încrețea carnea pe om. Acuma, întreaga oaste a 


lui Tudor trecuse de Craiova şi se apropia, cu mult popor după 
ea, de Olt. 

Când auziră boiernaşii de pe Topolog că fug cu spaimă chiar 
oamenii căimăcămiei!, nu mai şovăiră nici ei. Căimăcămia 
ducea ţara în locul lui Vodă Şuţu, otrăvit se pare de propriii 
lui fii, care-l rugaseră să facă parte din Eterie?, iar el refuzase 
şi de aceea devenise primejdios, căci ar fi putut da pe față 
totul la Istambul, Devletului, prin oameni de taină. Cu toate 
că de câteva zile se pornise o viforniță ce împânzea întreaga 
zare, zguduia acoperişurile, uşile şi gardurile, troienind 
drumurile şi văile, oamenii, după ce-şi încheiaseră pregătirile 
începute cu o săptămână înainte, stăteau pe picior de plecare. 
Miercuri, către prânz, viscolul mai slăbise. Pitarul Barbu 
Petrescu se pomeni că vine spre conac în goana calului, prin 
fulgii rari şi grei de zăpadă, luptând cu nămeţii, vecinul său, 
stolnicul“ Gheorghe Biscoveanu. Îl văzuse pe fereastră şi i-a 
ieşit înainte în cerdacul înzăpezit. 

— Boierule, hai, că plecăm într-un ceas, îi strigă omul de pe 
cal, refuzând să mai între înăuntru. 

— Într-un ceas? întrebă pitarul speriat. 

— Nu întârzia... E primejdie mare... Au trecut chiar 
acum un ceas, spre Sălătruc, stolnicul Matei Lăcusteanu şi 
clucerul“ Ghinescu, cei doi ispravnici ai districtului de la 
Slatina... Au fugit cum au putut în cinci sănii... Chiar 
căpitanul Farmachi i-a sfătuit să fugă şi le-a dat şi 
doisprezece arnăuți de pază până la Cîineni. 

Pitarul îngălbeni. Îl ştia bine pe ispravnicul Matei 
Lăcusteanu, îl cunoscuse la botezul băiatului lui cel mare, 
Grigore, care acum avea aproape doisprezece ani şi trebuia să 
fie pe drum în chervan“, speriat şi el de răsmeriță. Dacă şi 
ispravnicul Matei Lăcusteanu, care fusese cărvunar pe 
vremuri, a fugit, atunci nu mai e nimic de făcut. Se întoarse 
grabnic spre stolnic şi strigă parcă în fugă: 

— Într-un ceas suntem gata şi noi. Ne întâlnim, aşa 
cum am vorbit, la mănăstirea Cotmeana, ca să călătorim toți 
în chervan. 


Pe poarta deschisă, Biscoveanu trecu în goană pe surul lui 
costeliv, dar vânos, şi se topi în ninsoarea care cădea moale. 

La mănăstire, cei de la Bălceşti sosiră ultimii. După cum se 
vorbiseră din vreme, luaseră acelaşi calabalâc şi acelaşi 
număr de cai la fiece sanie, ca să nu rămâie vreunul mai în 
urmă şi să-i ție şi pe ceilalți în loc. 

La început hotărâseră să se îndrepte spre Sălătruc, ca să 
iasă pe la Grebleşti spre Turnu Roşu, dar auzind că unele 
cete de panduri şi ajunseseră pe la Râmnic şi că urcau spre 
Lotru, ei trecură Biscovul, şi apoi dealurile, cum putură, 
căutând drumul Câmpulungului, pentru ca pe la Rucăr, pe 
lângă muntele Ghimbavului, să treacă spre graniță, lăsând la 
stânga peştera Dâmbovicioarei, unde de altfel unii se cam 
gândeau să se ascundă. Aveau să aştepte apoi la Râşnov, ori şi 
mai bine la Braşov, până va trece urgia. Dar mai întâi, dacă 
treceau cu bine această goană de iarnă, urma să se facă un 
popas de câteva zile la Bran, unde să se înlocuiască pierderile 
de pe drum şi mai ales caii căzuți la suişuri grele, cu alți cai 
mari, săseşti. Deocamdată, de-a lungul văii largi, urcând 
mereu pe lângă râul Târgului, drumul e drept, dar când 
spulberat, când greu troienit. Acum s-au împotmolit de tot. 

Boierii, călări, au alergat la sania din față, unde slugile 
tuturor, laolaltă, fac drum cu lopeţile... Sunt toţi acolo: 
căminarul“' Băbeanu de la Vărzari, paharnicul? Petculescu de 
la Deduleşti, stolnicul Biscoveanu de la Schitu şi pitarul* 
Barbu Petrescu de la Bălceşti. Sania celor de la Bălceşti e a 
treia din cap. E o sanie țărănească mare, acoperită cu un 
coviltir de rogojini, legate între ele cu şipci îndoite şi căptuşite 
pe dedesubt cu velințe'” şi pânză groasă de cânepă. La fundul 
saniei au pus o ladă cu lucrurile de preț mai grele: sfeşnice, 
tăvi şi vase de argint, şalurile de India, blănurile de samur şi o 
parte din bani. Altă parte din bani, în aur, şi câteva giuvaere 
şi scule erau ascunse prin diferite încheieturi ale săniei şi prin 
căptuşelile hainelor. Peste ladă s-a pus fân din belşug, peste 
fân, covoare şi macaturi'!% aduse pe vremuri de unchiul 
mamei, hagiul Faca de la Istambul, iar peste acestea, 


ascunzându-le, velințe mai de rând, perne multe, plăpumi 
groase. 

De coviltir atârnau înăuntru, pe ici, pe colo, săculețe cu de- 
ale mâncării căci pitarul dăduse poruncă să se adune 
toate afumăturile din porcii tăiați la Crăciun - şunci, 
trandafiri!!! şi costițe — şi în grabă fuseseră fripte şi vreo zece 
găini, ţinute ca să aibă copiii mâncare mai uşoară pe drum. 
Luaseră, de asemenea, pâine multă, cu cartofi, cum ştiau de 
la nemți, să ţină vreme mai îndelungată, şi câţiva cozonaci, 
precum şi ouă şi brânză în coajă de brad, căci nu ştiau ce vor 
găsi pe drum, şi apoi fugarii înşişi erau mulți, că la treizeci de 
suflete cu slugi cu tot, şi greu ar fi fost să găsească, prin satele 
sărace, de pe acea vreme, cu ce să-i hrănească pe toţi. E drept 
că, pentru slugi, puseseră de-a başca işimilâcul cuvenit, tot 
aşa cum, pe de altă parte, luaseră şi tainul de nutreţ, socotit 
cu grijă, pentru cai. N-au uitat oamenii nici butoiaşul cu vin, 
nici bota cu ţuică, aceasta, mai ales, dând omului iarna 
oleacă de inimă la drum, cu deosebire când e fiartă cu zahăr şi 
puţină scorţişoară. Alte lucruri de preț, pe care n-avuseseră 
chip să le ia, fuseseră ascunse la conac cum s-a putut, unele 
îngropate în beciuri, şi totul rămăsese în seama vătafului!” 
Nistor şi a nevestei lui, jupâneasa Tuca. 

În sanie, pităreasa Zinca e mânioasă pe împielițatul de 
băiat - Costache - care nu se mai astâmpără, bucuros de cele 
ce se întâmplă, căci mersul în sanie îi place — şi ce poate să 
ştie el la opt ani de spaimele şi necazurile celor mari? 

Îmbrăcat cu cojocel, ca să nu tăvălească scurteicuța de 
pambriu'!“ verde, şi încălțat cu opincuțe, ca să poată să i se 
puie trei perechi de ciorapi de lână, cu căciula ţuguiată în cap, 
vrea acum, zor-nevoie, să coboare şi el, iar mamă-sa îl ţine în 
loc, doar cu amenințările. Cel mai mic, Nicu, o mână de om, 
nu are decât doi ani şi stă culcat în poala ei. E cam slăbuţț, 
tare negricios, cu ochi mari şi căpşorul lunguieţ, seamănă cu 
maică-sa, femeie ca la treizeci de ani. Pităreasa a dat la o 
parte scurteică de pambriu verde, căptuşită cu vulpe roşcată, 
pe care a pus-o la drum lung, ca să şi-o cruțe pe cea de 
samur, şi ţine strâns la piept trupşorul cald al copilaşului, 


care încă nu vorbeşte decât cu greutate, dar pricepe orice. 
Pruncul acesta stă toată ziua tăcut şi parcă gânditor ca un 
filozof, are ochii negri cu albul catifelat. E îmbrăcat cu rochiță 
groasă, de fată. 

Din sania din față a coborât bălaia şi tânăra nevastă a 
Petculescului. Până se deschide drumul, vrea să schimbe o 
vorbă, două, să se mai dezmorțească. Doreşte să afle de la 
pităreasă dacă vor ajunge până seara la Câmpulung, dacă la 
noapte va fi iar viscol, ori de se va însenina... Zinca de la 
Bălceşti le ştie pe toate: semnele vremii, cu ce se vindecă unele 
grele boale după naştere ale femeilor, cum se aleg ierburile 
pentru ceaiuri şi ceea ce a făcut să i se ducă vestea departe, 
dincolo de Bucureşti, în toată ţara cum se vindecă albeața de 
pe ochii betegi. 

Acum, întrebată, clătină din cap, cu nedumerire... Deşi 
cerul e acoperit şi e mult după chindie, nu e întuneric de tot, 
căci zăpada dă o lumină scăzută. 

— De, ştiu eu, cuconiță dragă? Dar şi dacă n-om ajunge în 
faptul serii, înainte de cântatul cocoşilor tot ajungem... Viscol 
nu cred că are să mai fie, însă tocmai pentru că se înseninează 
vom avea la noapte un ger năprasnic, să crape pietrele... 

Toate le ştia pităreasa Zinca Petrescu de la Bălceşti, numai 
una n-ar fi putut s-o ştie, căci nimeni n-ar fi putut bănui 
atunci asta, anume că însuşi băiețaşul acela negricios, micuţ 
şi cu ochi gânditori în albul catifelat al scleroticii lor, pe care 
ea îl ține lipit de mijlocul ei, e cel care, peste douăzeci şi şapte 
de ani, va slăvi şi va duce mai departe, în fruntea poporului, 
tocmai revoluţia lui Tudor Vladimirescu, de care ei fug acum 
cu toții înspăimântați. 


Găman 


Nu intrase în cârciumă la Nedelcu de mai bine de doi ani. 
Erau acum duşmani de moarte... Când avea chef de o stacană 
de vin, şi asta i se întâmpla cam des, Miai se ducea prin 
satele vecine, dincolo de gârlă, de unde începeau să crească 
dealurile, când împădurite, când cu râpi pline de lăstăriş şi 


deseori cu petece mari de vie şi livezi de pruni. Nici acolo nu 
cumpăra de la vreo cârciumă. Avea mai în fiece sat câte o 
ibovnică de care se simțea mai legat şi care, de cum îl vedea 
trecând, cu pălăria lui lată pe o sprânceană, prefăcându-se 
după cum se vorbiseră că se duce într-aiurea, se pregătea cu 
puiul fript şi cu bărdacă de ruginiu, cum îi ştia ea poftele... 
Hei, dacă n-ar fi fost clăcaş, pe moşia postelnicului Medelioglu, 
şi-ar fi găsit oriunde în altă parte un culcuş pe pofta lui, unde 
să-şi dureze casă pentru copii... Pentru cei ştiuţi, că altfel 
erau mulți. Pe vreo trei sate în jurul Zăvoiului, ca şi în Zăvoiu, 
de vreo şapte ani încoace se tot năşteau copii negricioşi, cu 
falca făcând colț rotund, coltuc în jos de ureche, cu nasul 
întors ca un plisc de uliu şi mic, cu umerii obrajilor traşi spre 
coada ochilor negri ca focul. Dar şi câte bătăi şi câte spargeri 
de case până să se ivească asemenea plozi... 

Flăcăul tomnatic de acum mergea pe douăzeci şi opt de ani, 
Miai sân' Firu, cum îl scrisese pârcălabul'“* în condica lui, era 
vestit ca zurbagiu fără pereche... Vânos, de părea răsucit din 
fire de fier călit, era iute foc. Nu era înalt, dar era spătos şi — 
cam rar, e drept — straşnic la treabă... Când se apuca de 
muncă, sfârşea înaintea celorlalți, căci se grăbea din silă, ca 
să scape mai repede... 1 se întâmplaseră şi lucruri proaste... 
De vreo două, trei ori, în şapte ani, fusese adus mai mult mort 
decât viu, snopit în bătăi de bărbatul şi rudele câte unei 
ibovnice... Ce poţi să faci când trei inşi te pândesc noaptea cu 
parul după poartă? Carte nu ştia şi era slab de tot şi în 
socoteli. Altfel se descurca uşor unde-l puneai. Pentru el 
lumea toată era Zăvoiu Dihorului şi satele în care împărățea, 
frângând ca un erete iubăreț, cu apucături de cuc, inimile 
muierilor. Una, de pe la Leordeni, îl înțolise binişor, că-i 
cumpărase şi iminei'!” groşi, cum purtau cei din Găeşti. Alta, 
o cârciumăreasă văduvă de pe Valea Glimbocelului îi 
cumpărase un cal murg, pintenog de trei picioare, că, 
fiind clăcaş, umbla mai mult noaptea. 

Cu vreo trei săptămâni înainte se întorsese beat în sat, dar 
nu cu scripcarii după el cântând şi chiuind, cum îi era 
obiceiul, de ieşeau muierile din bordeie şi se țineau copiii după 


el ciurdă, ci văicărindu-se şi dând dreptate popii Gheorghe, 
care-l oprise în drum şi-l dăscălea, fără nădejde de altfel. Se 
ținea greu pe picioare şi tot căuta sprijin de umărul popii. 

— A dracului să fie... dă viață... părinte... Că nimic nu s-a 
ales din mine... S-a dus tinerețea. S-a dus, mama ei dă 
tinerețe... Şi cu ce m-am ales? Alţii au casa lor, muierea lor... 
copiii lor... Da” io? Pândesc pă lângă gard să mă strecor în 
aşternutul femeii şi fug ca un câine speriat pă din dos când se 
aude că trosneşte poarta. M-am săturat şi dă asta... Şi pă 
urmă tot sărac am rămas... Şi se scânci, sughițând, şi iar 
căută sprijin de umărul popii Gheorghe. 

— Taci din gură, mă, porc dă câine, că şi taică-tu nu 
era mai breaz. Ai copii... că ai stricat atâtea fete... Dă ce nu te 
însori cu vreuna din ele? Uite, Petruţa lui Nedelcu... Acum 
vă împlineşte plodu aproape doi ani... Dă ce n-o iei? 

Flăcăul, înmuiat de băutură, ridică din umeri cu o privire a 
nisnai şi-şi ridică uşor, cu degetul, mustața mică, dar 
neagră ca pana de gaiță. 

— Ştiu şi 10... Am s-o iau... Să ştii c-am s-o iau... S-a 
isprăvit... M-am săturat dă muierile altora. Vreau o nevastă 
a mea... Vreau să mă culc cu muierea în aşternutul meu şi să 
mănânc mămăligă cu ceapă pă gârliciu bordeiului fără să tot 
pândesc uşile omeneşti. 

— Du-te, mă, la Petruţa... şi să veniți chiar înainte 
dă Sântu Dumitru la biserică... îi spuse mereu uimit şi acum 
grăbit popa Gheorghe, căci întâia dată îl auzea vorbind astfel. 
De obicei nici nu vrea să audă de însurătoare. 

Se adunase lume în jurul lor ca de obicei când trecea prin 
sat beat, mai ales că femeile ieşiseră pe la porți, ca să 
deschidă vacilor, căci se întorcea cireada satului de la păşune, 
acoperind soarele care scăpăta roşu şi mare spre Găeşti în 
sus, cu un nor de praf până la văzduh... Când Maria lui 
Căciulămare, în dreptul casei căreia erau acum, auzi că 
Găman s-a săturat de burlăcie, izbucni cu un rânjet bălan şi 
strepezit. 

— Ce, mă, ţi s-a făcut dă însurătoare acum? Fi-ţi-ar de cap 
să-ți fie. 


Miai se uită la ea cu ochii împăienjeniți şi surâse icnind 
moale. 

— Înî! 

Popa Gheorghe, care ştia că doi din cei cinci copii ai lui 
Căciulămare sunt ai lui Găman, se temu ca ea să nu-l facă să 
se răzgândească... îl trase după el din mijlocul drumului 
năpădit de vite şi trecu albia îngustă, ca un şanţ, a gârliței, 
Girloagei cum i se spunea, acum secată. Deşi era gras şi cu o 
burtă de se speriau de el toţi cei care-l vedeau întâia dată, 
popa era parcă mai sprinten decât orice bărbat de vârsta lui, 
din sat. Îl ajută deci el pe Găman să urce dâmbul din faţa 
casei lui Căciulămare, că dacă i-ar fi dat drumul, beat mort 
cum era, s-ar fi rostogolit pe prundişul gârliței secate. 

Erau la o răscruce, în mijlocul satului. O răscruce mare cât 
un maidan, strâmbă şi sucită. Îi mai ziceau şi poiana bisericii, 
ori poiana răscrucii... Locaşul de lemn al bisericii era 
ridicat deasupra răscrucii, ca pe un mal, pe o altă poiană de 
câţiva paşi, înverzită şi mărginită ca de un parmalâc de câțiva 
arțari... Urcai la ea pe drumul care pornea de aci din poiana 
răscrucii, rupt şi bolovănit de pietrele care se rupeau de la 
dezghețuri. Aşa cum era, o lua puţin spre dreapta, ca să urce 
râpa, apoi cotea scurt şi, după o sută de paşi, trecea prin 
spatele bisericii, aşezată cu altarul spre răsărit, deci spre 
drum, şi ieşea apoi pe o costişă lungă şi uşor înclinată, pe care 
la o zvârlitură de băț era curtea boierului... Era drumul 
conacului, mai mult decât al bisericii. Alt drumeag pornea din 
poiana răscrucii în jos spre eleşteu, mai întâi, şi după ce-l 
ocolea într-o parte, ieşea spre zăvoaiele Argeşului. Dar drumul 
adevărat care tăia poiana răscrucii era drumul cel mare, de 
țară, pe care alergau căruțele de poştă de la Piteşti, prin 
Găeşti şi Mărunţişu, spre Bucureşti... 

Pe aci treceau rădvanele boiereşti şi tot pe aci coborau 
carele cu coviltire de rogojini ale oamenilor de la deal, când cu 
mere, când cu butoaie cu ţuica, ori cu vin, ba şi cu păcură 
adesea, spre Ruşii de Vede, spre Zimnicea, ba chiar spre 
Giurgiu. Satului îi spunea Zăvoiu Dihorului şi era socotit sat 
mare, având ca la o sută douăzeci-o sută cincizeci de fumuri... 


Mai mult de trei sferturi, bordeie văruite în față. Se întindea 
de-a lungul acestui drum de ţară înghesuit între eleşteu şi 
deal, cum îi ziceau oamenii satului, dar nu era decât un mal 
ridicat al luncii Argeşului. Deasupra, podişul, împădurit 
puternic, era tăiat nu numai de albia îngustă a gârlei, ci şi de 
un alt drum de ţară, mai scurt, dar mai greu, tot de la 
Bucureşti la Piteşti, care trecea însă pe la Titu. Era drumul 
Bucureştilor, zis de vară. 

Popa Gheorghe îl aşeză pe Găman cu un soi de gingăşie 
mătăhăloasă pe lavița de la poarta lui Căciulămare. În jurul 
lor se adună iar lumea, femei, fete şi copii... Dar era greu de 
vorbit, din pricina tălăngilor şi de mugetul vacilor care-şi 
cereau porțile deschise... Mai fiece gospodărie din cele ascunse 
printre duzi în jurul răscrucii, cele mai răsărite din sat, avea 
câte cinci-şase vaci... şi toată cireada satului trecea de cinci 
sute... într-o clipă toți fură acoperiți de norii de praf, care 
parcă sporeau înserarea. 

O vecină mică şi uscată, Chiva lui Ristache, se uită cu un 
fel de milă la flăcăul oacheş care acum ofta amărât pe 
lavița de lemn, crăpată de ploi. 

— Aoleu... ce-i cu tine, mă Miai...? Unde-ţi sunt 
scripcarii cu care treceai fălos prin sat? Să ştii că ai intrat în 
anu morții... 

Popa Gheorghe se mânie de i se zbârli barba roşie, mică şi 
rară, iar ochii înecați în grăsime i se făcură aspri... 

— Fă, muiere, nu mai spune şi tu nerozii... Lasă-l în 
pace acum. 

Maria lui Căciulămare deschise poarta, ca să dea drumul 
celor opt vaci care-şi sprijineau boturile, jilave de bale, de 
ulucile ascuţite şi care umpluseră de balegă poteca îngustă de 
deasupra Girloagei. 

— Şi cu cine dracu vrei să te însori, mă neisprăvitule? 
întrebă ea înciudată. Auzi, cică ăsta-i om dă însurat? Baţi- 
mă, părinte, omoară-mă, da” io nu-l văd pă diavolul ăsta cu 
un plod în brațe. 

Popa Gheorghe văzu primejdia şi întoarse vorba pe drumul 
care i se părea cel mai bun. 


— Cum, cu cine...? Cu Petruţa lui Nedelcu... care stă 
să dea în oftică din pricina lui. Şi se întoarse apoi spre Găman. 
Vino, mă, cum ţi-am spus, înainte dă Sântu Dumitru, să vă 
pun pirostriile pă cap. 

Maria rânji şi clătină cu dezgust din fălci... Popa îi spuse 
apoi unui băiețandru lung şi deşirat, că de paisprezece ani, 
Ilie al lui Ristache: 

— Du-l, mă, până acasă, vezi să nu cadă de-a berbeleacu 
în Girloagă, că s-a muiat dă tot... Apoi se lăsă uşor, cu burta 
lui ca nişte foale pline, în Girloagă, o trecu şi se îndreptă spre 
casă, care era peste drum de biserică. 

Găman porni pe poteca îngustă de deasupra Girloagei, care 
îşi târa prundişul uscat şi prăfuit, în jos spre eleşteu... La 
vreo sută de paşi era, mică şi cam într-o rână, dar cu tindă şi 
odaie, cocioaba lui frate-său Ion, lon sân Firu, cum îl 
însemnase în catastişa'* ludelor!”, pentru bir, pârcălabul... 
Oamenii îi ziceau Ion al Firului, după tată-su. Erau trei frați 
de toți, feciorii lui Firu, acum mort, şi o fată... Cel de al treilea 
dintre ei, cel mai mic, Toma, se luase în mai după o ceată de 
panduri din oastea lui Tudor Vladimirescu şi, după spargerea 
taberei de la Goleşti, nu i se mai ştia de urmă... Nevasta 
acestuia, Stanca, rămasă cu un plod în burtă, îl născuse în 
urmă; era băiat. Îl aştepta mereu pe bărbatu-său, deşi i se 
spusese mereu că e mort. 

Popa Gheorghe se mai opri o dată deasupra râpii, acum, 
când norul de praf se mai rărise, îşi şterse pleoapele cu 
basmaua, ca să vadă mai bine şi, când înţelese că Găman 
ajunsese aproape de casă, sări şi el pârleazul, cu toată suta de 
ocale pe care o trăgea, şi intră în grădină, fără să mai 
ocolească pe poarta de peste drum de biserică... 

Când coti după puţul cu cumpănă şi socoti că nu-l mai 
vede popa, Găman se opri scurt, se ridică înfipt în picioare, 
îl înjură de mamă pe băiețandru, trimițându-l acasă, şi pe 
urmă scuipă şi se scărpină în cap mulțumit de el însuşi. Nu 
era beat... 


Miai al Firului ar fi vrut şi mai mult totuşi să se însoare, 
dar nu cu Petruţa lui Nedelcu, ci cu fata lui moş Truţă cel 
fonf şi amărât. Era cu vreo patru ani înainte de răzmerița lui 
Tudor 

Vladimirescu. Nica era pe atunci o codană care abia 
împlinise treisprezece arii, dar crescuse înaltă de părea de 
optsprezece. Era o frumusețe de se întreba lumea: de unde? 
Oacheşă şi sprâncenată, cu trup sprinten şi vânjos, 
mlădioasă, părea o şerpoaică neagră. Numai ce-şi petrecuse 
Găman mâna pe după gâtul ei, şi ea i se topise toată în braţe. 
Au fugit într-o seară amân-doi şi au rămas în pădure într-un 
bordei părăsit în sus, spre Vadu Rău, nemâncațţi, nu numai 
noaptea aia, ci şi a doua zi, şi încă noaptea următoare... El 
era mai mare decât ea cu unsprezece ani... şi, frântă de gâtul 
lui, îi spunea nea Miai... Cânta ca o căpiată cântece de 
dragoste, cu ochii în ochii lui. Niciuna în sat nu cânta ca ea. 
Când s-au întors, ca de pe altă lume, a aflat de la frate-său 
lon că îl căutau în toate părțile oamenii boierului, căci îl 
socoteau fugit. Şi era mult dator la curte. Trimiseseră şi 
slujitori după el. Se sfârşise prăşila, că era mult după Sfinţii 
împărați Constantin şi Elena, şi el trebuia să plece împreună 
cu alții din sat, în podvadă!* cu carul cu boi, să ducă 
nişte grâu de an în saci, la schelă la Zimnicea... Acum ştia că, 
dacă pun mâna pe el, îl snopesc în bătăi. 

Nu era chip să te opui. Oricine ai fi tu, gândeau oamenii 
zdrobiți în picioare, cu boierul şi cu stăpânirea nu te poți 
pune. Flăcăul ăsta, care împărăţea peste cinci sate, era clăcaş, 
putea fi deci scuipat, plesnit cu harapnicul, călcat cu cizma, 
dar trebuia să rămâie mut ca un vierme. Când era vorba de 
boier şi de stăpânire, nu mai era nea Miai... Ce ar fi putut deci 
să facă? Să fugă din sat fără învoire? Pravila'!” neînduplecată 
îl aducea înapoi, legat, cu arnăuți, cu oasele frânte, mai mult 
neom. Îndatoririle către boier, fie şi silnice (şi aşa erau 
îndeobşte), priveau temeliile satului şi ale orânduirii lui. Ei 
între ei erau oameni feluriți unul de altul, cu dragostele lor, cu 
certurile lor, frumoşi sau sluți, deştepţi sau nătângi, voinici 
sau slăbănogi, răi şi mândri, ori blânzi şi înţelepţi; se 


batjocoreau ori se cinsteau unul pe altul, îşi aveau părinții ori 
muierile lor, dar la curtea boierilor erau toți la fel, supuşi 
sudalmelor şi biciului, uneori mai puțin deosebiți ca vitele. 
Între Miai, Găman cum îl porecliseră satele, şi bâlbâitul 
aproape schilod, Dumitru al lui Ghiţigan, era depărtare ca de 
la o gloabă la calul arăpesc, dar în fața boierului erau tot o 
apă, puşi la aceeaşi povară, ei şi toţi clăcaşii, aşa cum boii din 
cireadă erau toţi boi... Harapnicul logofătului? la fel îi 
îngenunchea şi la fel le cresta carnea... Rămânea să se 
facă haiduci... Dar atâta tărie Miai nu avea... Îi plăcea să 
trăiască mai bine în culcuş de muiere decât fugărit de poteră. 
Dacă ar fi fost după el, ar fi trăit de pe urma femeilor din 
satele de moşneni, cu vii şi cu livezi, de la deal, dar nu 
numai că era clăcaş, dar avea, poate tocmai din această 
pricină, socoteli atât de încurcate cu stăpânul moşiei, datorii 
scrise la condică de logofeţi, încât era legat de sat ca un cal 
priponit de un ţăruş de fier. Nu numai el; aşa erau toți 
semenii lui. Şi erau datori nu numai la boieri, ci şi la 
stăpânire, care nici ea nu vrea să le piardă urma dacă plecau 
din sat cumva. Dăjdiile?! de tot soiul, afurisite, de trei ori într- 
un veac, cu blestem bisericesc de către domnitori, de către 
mitropoliți şi boieri, dar de trei ori şi mai mult sporite apoi, îl 
frângeau şi îl îngenuncheau pe oricare dintre ei. Podvezile şi 
mai ales corvezile fără sfârşit pentru oştirile împărăteşti îl 
furau de la muncă şi îi răpeau timpul cel mai potrivit al 
anului, dar mai greu încă era că gelepii?* Țarigradului:” îi 
cumpărau, cu ajutorul zapciului, la preţuri hotărâte silnic 
(care nici alea nu se plăteau), toată bruma de bucate, care era 
rodul trudei lui, de trebuia apoi să vândă din vite, ca să 
împlinească ce era dator la sorocul dărilor. Trebuia să taie 
neapărat porci, ca să ducă muşchiul de Crăciun la cămara 
boierului, şi trebuia să aibă pui de Sâmpietru, căci asta era 
chiria bordeiului, chiar dacă nu fusese în stare să-şi facă 
un bordei al lui, cum se întâmpla acum cu Miai, care 
rămăsese în cocioaba durată de frate-său mai mic cu trei ani, 
Ion, pe locul socotit părintesc, dar care era al boierului, cu 
buruienile lui cu tot, căci erau toţi ca într-o temniță, chipurile 


largă cât o moşie de zece mii de pogoane, dar temniţă. Puteau 
să se şi depărteze o zi, două, dar nu în vremea muncilor şi 
numai să nu fi fost nevoie de ei pentru cine ştie ce 
meremetisire la conac. Unii aveau noroc şi erau primiţi slugi 
pe moşie. Ăştia robeau ca şi clăcaşii, dar cel puţin nu ştiau de 
pârcălabul stăpânirii şi de gelepii Ţarigradului. 

Sultana făcea şi ea clacă'?, în locul lui moş Truţă, care nu 
era chiar atât de moş după ani, căci nu avea decât vreo 
patruzeci, dar era cu oasele uscate de muncă, vedea prost şi 
n-avea dinţi, iar la vârsta asta încărunțţise de tot. Pentru ea 
era şi mai rău, că era frumoasă şi poftită aprig de toți... De 
flăcăii şi bărbaţii din sat, de logofeţi, de vătaf, de vechil?. 
Oricine avea în mână un harapnic şi o părticică de putere de 
la conac o îngenunchea, mai rău ca pe altele, ca s-o frângă şi 
să şi-o aducă la aşternut... Fără să izbutească, totuşi, 
deocamdată cel puţin. 

Din pricina ei i se dăduse lui Moş Truţă în anul ăla 
pogoanele cele mai proaste, cele de pe marginea eleşteului, cu 
pământ clisos, în care se târa greu plugul şi se făceau bucate 
rare, ca în sărătură. Pentru că era frumoasă, era chemată la 
toate corvezile, la meremetisirile de la conac, de era ori de nu 
era nevoie de ea, deşi nu împlinise încă paisprezece ani. 


în aceeaşi noapte, în care, coborând în sat, a aflat de la 
frate-său lon de înverşunarea cu care-l căutau logofeții şi 
slugile boierului Medelioglu, Găman s-a făcut din nou 
nevăzut. Ca să nu întâlnească pe nimeni, a luat-o la picior 
prin zăvoaiele Argeşului şi, după ce a trecut apa, a început să 
urce spre Piteşti prin partea cealaltă, de dincolo de gârlele 
împletite ale râului. După vreo trei zile a ajuns într-un sat din 
jos de Cotmeana, unde avea el o ibovnică pe care o vedea mai 
rar, că era prea departe... Când se ducea la ea, nu se mai 
îndura să plece, mai mult din pricina cântecelor... Nu mai era 
chiar tinerică, nici frumoasă nu era, dar era vânjoasă şi bună 
de tăvăleală în dragoste. Cânta cu foc, şi lui Găman îi plăcuse 
întotdeauna cântecul. Cânta şi el, cu patimă chiar, dar nu 
izbutea să cânte aşa cum se cânta pe aci pe Argeş, unde 


veneau toate doinele olteneşti, ba unde, de când se făcuseră 
satele de mocani sub munţii Vâlcei, se auzeau tot mai des şi 
doinele amare, şi mai domoale, din Ardeal... De obicei stătea la 
Zamfira, că aşa o chema, dar lumea îi zicea Fira, cam câte o 
săptămână, că altfel era văduvă şi mai mult săracă. Potrivea 
el de obicei să fie după ce se făcea ţuica. Pe urmă cobora cu 
ceva bani în punguța atârnată de gât, pe sub cămaşă, până la 
Găeşti. Aci avea lăutarii lui. Îi lua după el. Trecea prin sate, 
aşa de-al dracului, cu lăutarii după el, chiuind ca să iasă 
femeile în pragul bordeielor, ori în poartă... îl priveau ațâţate 
de poftă şi mârâiau bărbații. 

— Auzi, trece nebunu de Găman cu lăutarii după el. Lua-l- 
ar dracu să-l ia... Dă unde o fi având, soro, atâţia bani?... 

— Şi tu, Chivo, nu ştii că să ţine cu una cu avere, o văduvă 
dă pă Glimbocelu? 

— Care, cârciumăreasa aia? Păi am auzit că aia e femeie 
bătrână, fă... Spun unii c-au văzut-o, că aia ar putea să-i fie 
mamă... 

— Aş, fugi d-aci! Ce bătrână? Muiere dă seama noastră... 
Cică ea i-a dat murgu pă care umblă noaptea. 

Când trecea prin sate cu cei doi lăutari după el, Găman îşi 
ducea murgul pintenog de dârlogi, ţinut cu o mână... 
Cu cealaltă în şold, chiuia şi ofta când cobzarul lungea ofurile. 
Asta era de obicei duminică seara şi în zilele de sărbătoare, că- 
şi potrivea treaba la conac aşa ca să poată lipsi o zi, două... 
Mai munceau pentru el şi fraţii lui, lon şi Toma, cărora le lăsa 
bruma de bucate care i se cuvenea. 

De data asta nu avu curajul să se întoarcă nici după o 
săptămână, şi întârzia zi după zi, dar fiece zi de întârziere îi 
sporea teama de oamenii boierului. 

Sultana se întorsese acasă cu ochii bătuți, în cearcăne tari, 
după cele trei zile şi trei nopţi petrecute în pădure. Aşteptase, 
pitită în bordei, să vie noaptea Miai să doarmă la ea... 
Dar Miai nu veni. Nu veni nici a doua noapte... O gheară 
rece începu să-i strângă inima... Nu cumva şi-o fi bătut joc de 
ea? Nu-i venea să creadă. Era prea copil şi se ştia atât de 
frumoasă, că nu-şi închipuia că ar putea s-o lase un bărbat. 


După trei zile începu să iasă din bordei. După felul cum o 
privea toată lumea înțelesese că tot satul numai despre fuga 
lor vorbea. De asta nu-i păsa. Miai avea să vie s-o ia de 
nevastă... Aşa au început mai toate... Numai dacă Miai a 
minţit-o şi şi-a bătut joc de ea, de a făcut-o de râsul satului, e 
rău... Atunci are să se arunce în fântână. 

Aşteptă o săptămână... şi Miai tot nu veni... într-o 
dimineață, fata văzu peretele din faţă al bordeiului uns tot cu 
păcură, şi în vârful furcii o ulcică spartă... Acum înţelese că 
tot satul râde de ea. Într-o seară venea cu donița de apă de 
la puţul cu ciutură din poiana răscrucii. Se întâlni cu Maria 
lui Căciulămare, că puţul era chiar în dreptul casei acesteia... 
A vrut să treacă repede de ruşine. 

— Ce, fă... Te-ai boierit dă când te-a împuns Miai dă nu mai 
dai bună seara la lume? 

Sultana a iuțit pasul cu ochii în pământ: îi dădeau 
lacrimile... Smintita de Maria a strigat după ea: 

— Fă, să nu omori copilu', că te duce la ocna părăsită, fă, 
cu obezile dă mâini. 

A auzit în urma ei chicotele celorlalte muieri care veneau cu 
cobilițele'* pe umeri. 

I s-a chircit inima. 

A început să iasă la muncă. Într-o zi logofătul Dobre — era 
la praşilă — o luă de guşă. 

— Zi... d-astea mi-ai fost, fă, Nico...2 Păi nu era mai bine să 
mergi tu cu neica în zăvoi...? Te-ai fi ales şi tu cu ceva acolo... 
că îți dădeam doi boi, să-i ai dă zestre... Parcă tu nu ştiai cine- 
i Miai? Acuma, că nu mai eşti fată, deh, nu mai e acelaşi 
lucru... O privea drept în ochii ei mari, tari ca pruna verde... O 
vedea negricioasă, dar şi albă ca varul de ruşine şi ciudă... 
Vino mâine, după ce apune luna, pă poteca dă lângă eleşteu ş- 
om vorbi... 

Logofătul Dobre avea patruzeci şi cinci de ani, era însurat şi 
cu copii mari. 

Acum flăcăii din sat nu o mai ajutau la muncă şuguind, ci 
o priveau chiorâş. Se socoteau parcă jefuiți de un drept al lor. 
Unii, mai puţin omenoşi ca logofătul, căutau s-o răstoarne 


când o întâlneau pe haturi?. Şi pentru că nu se prindea, o 
înjurau de mamă şi o scuipau, încercând s-o plesnească 
cu dosul palmei. 


Trei săptămâni a stat ascuns Miai la văduva lui de pe 
Argeş... După o săptămână însă simțea că nu mai poate 
să sufere femeia de lângă el... Dar de plăcut, îi plăcea când 
o auzea cântând. Îi plăcea fiindcă se gândea la Sultana şi 
potrivea tâlcul viersului după ea... Se uita la femeia de lângă 
el, o vedea arsă de focul dragostei, dar nu lua din ea decât 
suferința cântecului. Şi dulceața amară a glasului care se 
răsucea pierdut în el însuşi: 


„Foaie verde iasomie... măi... 
Leano, măi... 

L-aştept pe neica să vie... măi... 
Leano, măi... 

Dă pă prispă mă tot uit... măi... 
Leano, măi... 

Că nu l-am văzut dă mult... măi... 
Leano, măi... 


Când te văd suind, călare, 
Dă vii neică dumneata, 
Sare-n mine inima, 

Să aşterne drumului... 
Subt copita calului... 
Leano, măi...” 


Nu vorbele însemnau mare lucru, ci mai cu seamă tot ceea 
ce aducea doina cu ea, zestrea ei amară, de păreau aceste 
vorbe uscate, prinse în răsucirile ei, în „Leano”, „Lino”, în „măi, 
măi”, în toate jumătăţile de vorbă întoarse în lungi tărăgănări 
şi topite în amintire, ca nişte vietăți negre prinse în 
carnea străvezie, galbenă şi caldă a chihlimbarului. Fiecare 
rând de vorbe era pe deasupra zis de două ori în două 
răsuflări deosebite. Abia în unduirile grele, ca drojdia, vorbele 


îşi căpătau tâlcul adevărat... Se frământa mocnit. Oare îl 
aştepta şi pe el, cu un cântec ca ăsta pe prispă, Nica?... 
învățase cântecul, nu cânta prea grozav, dar cât cânta îi 
ajungea lui însuşi. Îl cânta ceasuri întregi... Până când, 
înnebunit de dor, n-a mai putut... Şi-a spus că de omorât tot 
n-o să-l omoare... Boierul are drept să puie oamenii să-l bată, 
dar nu are drept să-l ucidă... Că dacă omoară un om, câtu-i 
boierul de boier, merge şi el la ocnă. Aşa-i pravila. 


Sultana îl aştepta pe acoperişul bordeiului privind luna... 
Era lungită pe un ţol şi cânta... Plângea şi cânta... Avea 
obiceiul să schimbe vorbele, uneori dinadins, alteori fiindcă nu 
le învăța ca lumea, dar le potrivea de la ea. 


„Foaie verde dă sulfină... măi... 
Şi-astă-seară-i luna plină... măi... 
Da' neica tot nu mai vine... măi 
Da' neica tot nu mai vine... măi... 
Of, of... Leano... Lino...” 


Dospea în ea drojdia amintirii, o sfâşiau ghimpii 
neînduplecaţi ai depărtării. Lungea şi tărăgănea amar şi 
gingaş câte un i ori câte un a, suindu-l până când îl pierdea 
uşor în volbura durerii. Luna de altădată a dragostei din 
pădure îi stâlcea inima. 


„Unde e, nu o mai vede...? Lino, măi... 
Iau luat ochii alte fete... ? Lino, măi... 

Nu vede câtu-i de rece? Leano, măi... 

Dă când nu ne mai petrece ? Leano, măi... 
Of, of, Leano... Lino..." 


Îl vedea aievea venind pe Girloagă, dar se risipea numai- 
decât ca o nălucire şi rămânea însetată de făptura lui. 


„Unde pune neica mâna... Lino, măi... 
Simţți că te dogoare luna... Lino, măi... 
Unde pune neica mâna... Leano, Lino... 


Când te ţine neica-n brață... Lino, măi... 
Nu mai vezi că-i dimineață... Lino, măi..." 


Nu venise călare. Lăsase murgul în spume la bordei... la 
lon. S-a lungit tăcut lângă ea... Ea a îngheţat ca lângă 
un strigoi. Pe urmă s-a dezlegat... „Unde pune neica mâna, 
simți că te dogoare luna“... Neica i-a vârât mâna în sân. O 
dată cu ţâţişoara stângă i-a prins şi inima. 


Pe Miai l-au bătut la curte de l-au snopit. Atâta şi-a ferit, 
ochii şi dinţii. Când îl croiau cu gârbaciul* simţea arsura, 
simțea sângele curgându-i pe coapse, dar ca să poată îndura, 
se gândea la altceva... Se gândea la Nica... Până la urmă a 
avut dreptate, n-a murit. L-au oblojit vecinele... i-a cântat 
Nica... şi-ntr-o lună au trecut şi astea. Omul sărac dacă 
iubeşte trebuie să ştie să îndure, că atâta i-a mai rămas, se 
gândea Miai. Şi ceilalți din sat, la fel cu el. 


Ce a urmat apoi a fost de mirare pentru tot satul... Miai s-a 
mutat la moş Truţă în bordei — dinspre partea eleşteului — şi a 
ieşit în rând cu oamenii la muncă. După vreo săptămână nu 
mai era în rând, ci în frunte... A fost o vară secetoasă 
şi dogorâtoare... 

Grâu se făcuse puțin, dar, oricât de puţin, secerişul fusese 
tot atât de greu ca şi mai înainte... Ba şi mai greu, că 
trebuia să se aplece şi mai mult şi să se chinuie să prindă cât 
mai multe fire, că erau rare. 

Au ieşit mai întâi pe lanurile boiereşti. Trei săptămâni au 
avut de trudit pe ele... îi erau picioarele şi inimile 
însângerate ca şi ale celorlalţi, îi ardeau ochii de năduşeala 
care i se scurgea printre pleoape, îl năucea soarele în ceafă, îi 
ardea gura de sete şi-i crăpaseră buzele ca la toţi ceilalți, dar 
el se gândea la altceva şi parcă nu mai simțea nimic... Se 
gândea că o să-şi facă în toamnă o căsuţă a lui şi că după 
Crăciun face nunta cu Nica... Ceea ce îndura greu de tot era 
să stea cocoşat, ca să taie grâul de la rădăcină... Din zori şi 
până seara, căci soarele apunea târziu. După un timp simţea 
şalele doar înțepenite... Se îndrepta, se răsucea şi iar se 


apleca... Pe urmă începea o durere de parcă-i strângea cineva 
în cleşte şira spinării în dreptul buricului... Spre seară 
rămânea încocârjat şi-l durea şi mai rău, când încerca să se 
îndrepte din şale. 

Greu a fost şi la treieratul cu caii. Îi venea să-şi scuipe 
bojocii în care simțea usturimea prafului şi a cojilor 
spulberate... Era o zăpuşeală ca un viscol fierbinte care-i tăia 
răsuflarea. În jurul pleoapelor, năduşeala şi praful făceau un 
fel de noroi care-l orbea. O vedea lângă el pe Nica cu ochii lipiți 
ca la soboli, cu părul cărunt sub cârpa de pe cap, cu buzele 
arse... Ridica grâul cu lopata şi ea. Şi nu se mai sfârşea... 
Când lăsau lucrul pe lanurile boiereşti, oamenii trudiți cădeau 
ca dobitoacele vlăguite. 

— Unde vă mai duceți, mă? Nu vedeţi că să înnoptează, se 
minuna Vasile al lui Minjoc, care parcă avea oasele frânte... 
Aşterneţi ţolu şi hai să ne odihnim o ţâră, că dă cu noapte 
iar începem. 

Oamenii se minunau când vedeau că Miai, Sultana, Ion şi 
Maria lui, Toma, fratele ăl mai mic, care împlinise de 
curând şaptesprezece ani, nu se odihneau... Porneau năuci 
peste gârlă, în jos de pădure, unde-şi aveau pogoanele luate pe 
seama lor. Miai îi înnebunise pe toți. Abia se ţineau de el. 

An greu, n-au ieşit decât trei-patru saci de pogon. N-au 
putut duce acasă decât un sac de fiecare bordei... Luaseră 
în iarnă de la boier cu împrumut, şi acum datoria trebuia 
întoarsă. Şi ei încă tot s-au ales cu ceva, dar cei care n-au 
muncit şi noaptea, au pierdut tot, că a început o săptămână 
de ploi mari şi s-a scuturat grâul pe câmp şi mai ales a 
mucegăit. 

După ce au dus grânele la Zimnicea, oamenii au mai putut 
să răsufle aşteptând încă o praşilă a porumbului, dacă va 
fi nevoie, adică ar fi putut să răsufle, dar au fost chemați 
la curte la podvadă, că boierul vrea să-şi ridice lângă conac, 
în curtea din spate, un pătul nou. O parte din ei trebuiau 
să meargă la pădure să taie arini drepți, alţii îi cărau cu 
carele... Ceilalți munceau alături de dulgheri, sub porunca 
lor... Oamenii cuprinşi de deznădejde şi de furie scrâşneau din 


dinți... Dar ce puteau să facă?... Podvada era podvada... 
Meremetul era meremet. 

— Pravila nu cere să facem din nou, a strigat cu ochii 
însângerați Miai către logofăt... Pravila cere numai să 
meremetisim'2* pă cele care au nevoie... 

Logofătul Beaşcă fu gata să-l plesnească peste față. 

— lotă-te la el!... Ai citit tu pravila, mă, Dumnezeu mă- 
tii...2 Hai? îl înveţi tu pă boier ce e pravila, mă? 

Miai nu se mai putu stăpâni. 

— Io plec acasă... Fie ce-o fi... M-am săturat... Nu mai pot. 
Şi porni năuc. Sultănica alergă după el şi-l întoarse din drum. 

— Neică, trece şi asta... 

— Încep să cred că nu mai trece, mă, fata... Şi dete 
cu pălăria, soioasă acum, de pământ. 

A mai fost bătut o dată. Beaşcă, lung şi deşirat, o tot 
trimitea pe Sultana să aducă saci dintr-o magazie dosnică. 
Pe urmă se îndreptă şi el într-acolo, cu gârbaciu de gât... Miai 
aşteptă puţin şi se luă după el. Îl găsi încercând să-i 
răstoarne fata pe un morman de saci goi... l-a înfipt mâna în 
gât, cu toate că Beaşcă îi arsese fața cu gârbaciu. 

Au sosit oamenii să-l împiedice să facă moarte de om... 
Sultana cu ochii scoşi din cap de spaimă s-a agăţat de braţele 
lui. 

— Ne pierdem cu toții, nea Miai... Ne nenorocim... 

Şi-a desfăcut brațele de pe grumazul logofătului speriat, 
care a înţeles să tacă şi să aştepte altă zi ca să se răzbune. 

I-a venit vremea răzbunării după culesul porumbului. 

Era după Ziua Crucii, începuse culesul viilor. Boierul avea 
şi el o vie de aproape şaizeci de pogoane“, chiar peste drum 
de conac, în spatele bisericii, pe costişa dulce a dealului, cu 
fața cam spre miazăzi. Cum am zis, nu era chiar un deal, căci 
nicăieri ridicătura de pământ nu trecea de înălțimea unui 
copac mare, dar lung era, că se topea încet, încet, în jos, după 
un sfert de poştă, spre câmpie. Dinspre sat, aşa cum era el 
aşezat pe drumul de țară, părea însă deal şi din pricină că 
marginea viei, deasupra satului, era străjuită de un şir de 
nuci mari, rotaţi, care astfel mai înălțau încă o dată râpa. Aşa 


cum era însă acel deal, care nu era decât malul ridicat al 
luncii Argeşului, ale cărei ape le desparte de şuvoiul gârlei, 
adăpostea satul dinspre miazănoapte-răsărit. Tocmai pe 
partea dinspre gârlă se plimba, în după-amiaza asta de 
toamnă însorită, postelnicul Medelioglu, lucru cu totul 
neobişnuit în acea vreme, când boierilor le era frică să meargă 
pe jos, fie şi câţiva paşi, ca să treacă ulița. De altfel nici nu 
prea avea cum, căci nici nu aveau încălțăminte potrivită 
pentru asta. Meşii“ lor atârnaţi de tuzluci*“, ori cizmele 
uşoare de saftian'* roşu nu erau de purtat decât prin casă. 
Dar boierul Medelioglu era un boier înaintat, care ştia carte 
multă. Purta anteriu de suvai“” de culoarea vinului, peste 
care era încins cu şal persan, iar pe deasupra îmbrăca 
fermeneaua de pambriu verde. În cap purta un cauc roşu de 
Tunis, dar de la tuzluci în jos avea un fel de iminei de piele de 
vițel, pe care-i purta doar la moşie. Aci, în marginea viei 
dinspre gârlă, îşi făcuse el un fel de chioşc, unde, aşezat 
turceşte pe covoare şi perine, citea cu picioarele îndoite subt 
el. Învățase la Sf. Sava, la Academia grecească, şi fusese în 
slujba lui Caragea înainte de a-şi cumpăra moşia. 
Delphine de M-me de Sta€l** şi mai ales Atala a lui 
Chateaubriand”, pe care o recitea chiar acum, îi dăduseră 
gustul pentru frumuseţea naturii. Ar fi putut să contemple 
acest măreț şi molcom apus de soare, întins ca o imensă 
coadă de păun peste pădurile care începeau să ruginească, de 
sus din foişorul conacului. Aci în vie se simțea însă, sub nucul 
copleşitor, el însuşi în sânul naturii, se înfrățea cu natura, 
aşa ca în descripţiile pe care le citea. Era un visător de felul 
lui, cu idei liberale, membru al Eteriei. Fugise dezgustat de la 
curte, după ce făcuse avere. La Bucureşti, la unele conace se 
întâlnea ades şi cu unii boieri, la fel de înaintați ca el, cu care 
ar fi vrut să înceapă o mişcare de cărvunari şi în Ţara 
Românească, aşa cum se lucra de zor, în taină, în Moldova. 
Altfel era un ins mic de statură, firav ca înfăţişare, negru- 
gălbui la chip, cu fața scăzută, delicată şi osoasă în acelaşi 
timp. Ras la tâmple şi la ceafă, purta o mustață neagră şi 
întoarsă, ca o lipitoare, în jurul gurii mari cu buze subțiri. 


Soarele îşi strânsese snopul nemăsurat de raze şi căzuse de 
câteva clipe ca o tipsie roşiatică în ceața de dincolo de dealurile 
şi muscelele care creşteau spre Câmpulung. Mai aproape, altă 
ceață uşoară, mai mult simțită decât văzută, se ridica încet, 
ca o respirație, de peste păduri, de peste ape... N-ai fi putut să 
spui unde e anume, căci avea în liniştea pulberii ei reci 
ceva din însăşi înserarea pe care o vestea, aşa cum vestea în 
acelaşi timp şi începutul toamnei. Medelioglu mergea cu pas 
uşor, cu făptura lui, spre conac, şi tocmai deschisese din nou 
cartea cu coperta mătăsoasă, ca să verifice nişte pasaje pe 
care le spunea în gând, pe dinafară, şi nu era sigur de un 
cuvânt... Tresări, căci lângă el, la câţiva paşi, se oprise, 
gâfâind, fiindcă venise se vede în fugă, cu pălăria ruptă în 
mină, Toma, fratele lui Găman. 

— Boierule, măria-ta, unde e crama...? 

Postelnicul îl privi mirat, cu ochii mari şi lăcrămoşi ațintiți 
asupra lui, şi îl întrebă moale: 

— Pe mine mă întrebi? 

Băiețandrul, căci nu avea decât şaptesprezece ani, răspunse 
amărât: 

— M-a trimis logofătul Beaşcă să aduc trei coşuri goale de 
la cramă şi m-am rătăcit pă potecile astea, din vie, că toate- 
s ia fel... 

Postelnicul murmură şi mai moale, pentru el însuşi parcă: 

— Şi mă întrebi pe mine...? 

— M-a trimis logofătul Beaşcă şi nu am întâlnit pă 
nimeni... nu ştiu seama în vie, măria-ta, spuse Toma, cu ochii 
încălziți şi râzând fericit că boierul îi vorbeşte atât de frumos... 

— Aşteaptă... 

Postelnicul vâri cartea la brâu şi lovi din palmele lui 
negricioase, mici şi subțiri. 

Apăru un om cu cămaşa udă de scursoare din coşul cu 
struguri, cu chica înăclăită de sudoare. 

—  Cheamă dumneata aici pe Beaşcă... Medelioglu 
spunea dumneata chiar şi sătenilor. 

Logofătul veni în fugă şi se opri speriat lângă boier. 


— Am venit, măria-ta, dar în clipa aceea îngheță pe loc, mai 
speriat încă, fiindcă văzu buzele moarte ale boierului 
frământându-se uşor şi ochii ieşiţi încă mai în afară din 
orbite decât de obicei. Îl ştia şi înţelese că s-a întâmplat o 
nenorocire. 

— Dumneata l-ai trimis să mă întrebe pe mine unde 
e crama?... întrebă postelnicul cu miere pe buze. 

Logofătul începu să tremure. 

— Măria-ta, nu l-am... Nu sfârşi vorbă şi se năpusti turbat, 
cu pumnii, asupra lui Toma, care, luat repede, încercă să 
se dea înapoi şi se împiedică de o joardă de viță... 
Născătoarea cui te-a făcut... Paştele şi grijania... Pe măria-sa 
ţi-ai găsit tu să-l întrebi? Mă... io te omor. 

L-a lăsat jos căzut, năuc, şi s-a întors către boier. 

— Măria-ta, ăştia din neamul lui Firu sunt nişte blestemați 
dă-ți vine să le crăpi Capu. 

Boierul rămăsese tot timpul nemişcat, numai buzele i se 
strângeau într-una... îl privi cu ochii lăcrămoşi pe logofăt şi- 
i spuse subţire: 

— Să-ţi iei catrafusele şi să te muţi în sat... 

Beaşcă încremeni, de parcă ar fi fost lovit în moalele 
capului. Îl cunoştea prea bine pe boier şi ştia că nu-l va scoate 
din pâine, să-l trimită la bordei... Pricepu că vrea să spuie cu 
asta doar că nu e mulțumit de bătaia pe care i-a tras-o 
lui Toma... Se năpusti deci iar asupra flăcăului, care abia se 
ridicase de jos şi tot nu pricepea ce se întâmplă cu el, nu 
înțelegea de ce e bătut. Îl prinse cu amândouă mâinile de 
cămaşă ca şi când l-ar fi strâns de gât, şi, smucindu-l spre el, 
îl trânti iar jos. Urla, înjurându-l, lovindu-l. Îl călca acum în 
picioare, când începu să se adune lumea care era la cules şi 
care auzise urletele logofătului. Vasile al lui Dedu pescarul, 
prieten de-al lui Toma, tot în anii lui, alergă la Găman. 

— Nea Miai, hai repede că-l omoară Beaşcă pă Toma... 

Miai lăsă jos coşul cu struguri pe care îl ducea la cramă şi, 
di şiroaie de zeamă curgându-i pe gât, alergă spre nucul unde 
vedea că se duc şi ceilalți. Îşi făcu loc într-un suflet şi, 
îmbrâncindu-l pe Beaşcă, îl luă pe umăr, îndoit de mijloc, 


pe Toma, care era moale şi mereu năuc. Beaşcă îl lovi în 
ceafă şi pe Miai... 

— Hristosu mă-tii şi al lui tat-tu, acolo în groapă unde sunt 
amândoi, că nu v-au învățat cuviința şi cum să vorbeşte cu 
boierul... Şi iar alerga, îl ajunse pe Miai, şi-i mai trânti 
un pumn în ceafă. 

Alergă şi lon, care-l văzu doar din spate pe Miai coborând 
cu Toma atârnat pe umărul lui. Întrebă în jurul lui 
nedumerit: 

— Vere, ce să întâmplă...? Ce fuse? 

Vasile al lui Miînjoc, un bărbat bine legat, cu fața uscată, 
om cam de vreo patruzeci de ani, îi răspunse uitându-se 
mereu după Miai: 

— Nărodu' dă Toma a făcut-o dă oaie... Şi începu să râdă... 
Auzi... l-a întrebat pă boier unde e crama... A luat oleacă dă 
bătaie. 

Întâmplarea li se păru oamenilor atât de năzdrăvană, că 
începură să râdă acum când aflară despre ce e vorba. 

Ion se cruci... 

— L-a întrebat chiar pă boier...? Tocma pă boier? Se vede că 
i-a luat Dumnezeu minţile. Şi alergă după cei doi. 

Oamenii se adunau acum în fața cramei, minunându-se de 
nerozia lui Toma. 

Duţă Căciulămare, un vlăjgan, altfel om în toată firea, cam 
borțos, se scărpină în cap... 

— Mă, prostu tot prost... Acu, Toma ăsta, deh... ştie 
să citească... Aşa spune popa Gheorghe, că zice că l-a 
învăţat el buchile. Da' mai bine îl învăţa cum să vorbeşte cu 
boieru... 

Dacă unii găseau întâmplarea glumeaţă, alții erau de-a 
dreptul întărâtați. Găseau o necuviință supărătoare în 
felul cum se purtase Toma... Cum să se poată uita flăcăul 
până într-atâta? 

Postelnicul Medelioglu porni încet pe tăpşanul din marginea 
viei spre conac... Nu se vedea asta sub anteriu şi fermenea, 
dar făptura lui mică tremura de supărare... | se păru 
nemaipomenit ca un țăran de pe moşia lui să-şi îngăduie 


obrăznicia să-l întrebe pe el unde e crama... Cu cât se gândea 
mai mult, cu atât vedea în această întrebare un înțeles mai 
supărător. Vasăzică ăştia erau ţăranii de pe moşia lui...? 
Medelioglu era şi el de aceeaşi părere, ca mai toți boierii, că 
țăranul trebuie să fie pătruns până în adâncul ființei lui de 
teamă față de stăpânul moşiei... Să devie, când era vorba de 
boier, o unealtă necugetătoare... care să primească orice 
măsură fără să crâcnească, să îndeplinească orice poruncă 
fără să se mai gândească, dintr-o dată, ca de spaima morții... 
Tăranul trebuia să fie crescut nu ca un om, ci ca o specie 
aparte, căruia respectul față de boier trebuia să-i între în 
sânge din tată în fiu şi din generație în generaţie. Această 
impunere a „semnelor exterioare” nu era o toană individuală, 
ci o străveche politică de castă. Trebuia ca supunerea, cu toate 
reflexele ei, să devie la sătean, la cei de jos, o a doua natură... 
Nu să-i facă lui plăcere, ci fiindcă era pătruns de adevărul că 
numai aşa se putea întări o clasă, aleasă cum se socotea ea, 
dar atât de puţin numeroasă, care stăpânea totul şi ținea un 
popor întreg în robie. 

De altfel acelaşi lucru era valabil la altă scară şi în sânul 
societăţii alese, de cine o fi fost aleasă, însăşi. În aparenţă 
faptul petrecut nu avea nicio însemnătate. A întrebat, altfel 
cuviincios, un țăran pe boier unde e crama... Dar boierii erau 
pătrunşi de sensul pe care-l aveau şi în societatea lor, în 
această vreme, semnele exterioare ale respectului, ca şi în 
genere orice chestiune de „preseanță”, cum spunea marele 
logofăt Costache Cantacuzino. Ştiau bine de ce aveau aceste 
semne exterioare o tărie de fetiş. Dacă singur nu-ți păstrezi, 
clipită cu clipită, rangul şi laşi pe altul să-ți treacă înainte, 
apoi lucrul acesta se află numaidecât, că lumea-i mică, şi toți 
cei din urma ta cred că a sosit timpul să-ţi treacă şi ei înainte. 
Nu putea fi altfel în societatea în care meritul personal nu 
juca aproape niciun rol, ci se prețuiau numai formele lui 
corcite. Pentru „păstrarea rangului” se dădea o luptă în felul ei 
necruțătoare, şi fiecare înțelegea de altfel „drama” celui ce nu 
mai poate trăi după rangul său... (Cu condiţia să nu fie în 
conflict cu el, cu acest fiecare, căci atunci fiecare era fiară.) 


Boierul nu mergea pe jos şi nu intra în genere într-o curte 
străină (de boier superior lui în rang), pe jos, tocmai pentru ca 
să nu se întâmple vreo confuzie supărătoare... Să nu-l 
oprească în cale vreun mojic cumva ca să-l întrebe cât e 
vremea -— tocmai pe el — sau să nu-l privească de sus slugile în 
casa în care intra şi să-l îndrepte pe uşa din dos... O astfel de 
întrebare aflată numaidecât se comenta cu răutate, şi 
personajul devenea ridicol, adică începea să se descompună 
social (când nu avea alte mijloace, de pildă, puterea de slugă 
de casă domnească, ori bani mulți, ca să repare răul). Armele 
care se încrucişau acum în lupta pentru slujbe nu mai erau 
spadele, ci intriga, dar mai ales ridiculizarea. Ridicolul ucide, 
s-a spus, dar ucide numai pe cei care depind de alții într-un fel 
ori altul, pe subalterni ori pe snobi care vor să pară, măcar, 
dacă nu pot să fie, ceea ce nu sunt. Neavând ce face, boierii 
stăteau la taifas şi ascultau, înveselindu-se, fel de fel 
de întâmplări cu semeni de ai lor ridiculizați. 


L-au oblojit şi pe Toma vreo două săptămâni până l-au pus 
iar pe picioare... Dar abia l-au pus pe picioare şi iar l-au 
chemat la curte, pe el şi pe Miai... Fusese găsit într-o luni de 
dimineață Beaşcă lungit pe marginea drumului, cu un sac în 
cap... | se sfărâmaseră toți dinţii şi avea chica năclăită de 
sânge închegat... 

— Ăştia ai Firului nu să mai astâmpără, rosti dezgustat 
logofătul Dobre... Trebuie să facem ceva să le intre minţile în 
cap. 

De altfel tot satul fu de părere că isprava nu putea fi decât a 
lui Miai şi a lui Toma... La curte se ştia însă că de trei zile Miai 
era la podvadă în sus de Stâlpeni, ca să aducă lemne pentru 
conac. Nu era singur. Erau cu ei şi alți săteni, ca şi 
celălalt logofăt, Core. Aşa că bănuiala căzu numai asupra lui 
Toma... îl bătură bine, dar de data asta mai cu socoteală. Nu 
numai că oamenii curții se bucurau de pățania lui Beaşcă, 
dar istoria asta le făcuse oarecare plăcere şi celorlalți, care nu- 
| puteau suferi... Cum cel bătut, logofătul, avu o săptămână 
capul ca o baniță, căci era legat cu trei ştergare şi urla 


noaptea de durere, deoarece îi mai rămăsese nescoşi colți de 
măsele sfărâmate, cercetarea a trebuit s-o facă Țurloaie, al 
treilea logofăt. Acesta lovi mai cu inimă şi-l lăsă pe Toma să 
lămurească în aşa fel lucrurile, că nu ieşi nici el vinovat... 
Vreo zece zile stătu băiatul culcat cu fața în jos. Trecu şi asta. 


Mai prost fu însă că în toamnă, după ce se trudiră greu la 
culesul porumbului, întâi pe tarlalele boiereşti, apoi pe ale lor, 
în burniță, cu fețele scrijelite de foile înalte şi uscate, 
căci pentru porumb fusese un an bun, ai Firului aşteptaseră 
zadarnic aproape două săptămâni să vie logofătul Beaşcă să 
ridice partea cuvenită boierului, două din cinci, în loc una din 
zece, cum s-ar fi cuvenit, căci doar făceau şi clacă pentru 
aceste pogoane. Nu s-au ales deci cu nimic nici din porumb... 
Când peste câteva zile a fost să se împartă iar pogoanele, 
pentru anul viitor, pentru cei care întârziaseră ori îi 
întârziaseră logofeţii să-i frece, lui Găman i se dădură nişte 
râpe pietroase, iar pe Ion îl trecură cu cele cinci pogoane pe 
marginea eleşteului, lângă moş Truţă, unde era pământul 
clisos. 


Cei trei se întrebau dacă nu e mai bine să-şi ia lumea în cap 
şi să plece în codru... Era pe atunci unu, Radu al lui Anghel, 
care dijmuia ciocoimea pe trei județe. Toma, cel puţin, spuse 
că el nu mai vede cum ar mai putea să mai rămână pe moşie, 
în duşmănie cu boierul şi cu logofeţii lui. Într-un fel ori într- 
altul, ăştia voiau să-i împingă ori la omor, ori să-i ducă de vii 
în mormânt. La drept vorbind puteau să facă şi una, şi alta. 
Ion îl privi cu ochii săi cenugşii în fața tăiată parcă în lemn. Era 
însurat de doi ani şi i se născuse o fetiță, Lisaveta, chiar în 
vară. 

— Unde să mă duc io cu nevasta şi copilu...? Aci, în satu 
ăsta, sunt rădăcinile mele, aci rămân... Buruienile că sunt 
buruieni şi cad lângă rădăcinile lor. O să mă petrec şi io ca 
ăi dinaintea mea, dă nu să poate altfel... O să cad pă loc, 
acolo unde îmi sunt rădăcinile. 


Nici Miai nu voia să audă de haiducie. Ceea ce voia el acum 
era să aibă o cocioabă a lui. Să ia de nevastă pe Sultana, 
să muncească alături de ea şi să doarmă nopțile acasă, în pat 
cu nevasta lui. 

Se îndârji şi mai mult în încercarea de a se face, cu orice 
preț, om în rândul lumii, cum ziceau bărbații din sat... 
începu să-şi care şi pentru el crăci lungi şi bârne, ca să 
înceapă la primăvară căsuţa. Cu o singură odaie 
deocamdată... Munceau din zori şi până în noapte, şi el, şi ea, 
de se speteau. 

Vara, Miai şi Sultănica adormeau frânți de oboseală, căzuți 
pe unde găseau, nu le mai ardea nici de dragoste, nici de 
nimic, dar se simțeau bine unul lângă altul... Simţea o 
dulceaţă în munca femeii alături de el, deşi n-ar fi vrut s-o 
vadă trudind atâta, că se urâţțea din zi în zi, dar muncea şi el 
cât cinci, munceau amândoi, ca să se ție împreună. Şi când 
oboseau erau alături, împreună şi în oboseală. Fu mai greu 
după ce căzuse bruma... Se înghesuiau în bordeiul lui moş 
Truţă, toți trei, că la Ion în tindă dormea Toma şi n-ar fi putut 
să-şi ducă femeia acolo... Dar era greu de tot. Îl trăsnea 
duhoarea de cojoc vechi şi prost argăsit, de obiele şi opinci 
murdare, de găinaț de pasăre, de porc ţigănesc, căci îl țineau 
şi pe el în bordei, mirosul greu noaptea de oameni hrăniți cu 
mămăligă şi ceapă, ori cu fasole, murături şi varză acră... 
Murgul şi-l ţinea sub o apucătură pe care o făcuse el dintr-o 
leasă de crengi uscate. Îl ferea dintr-o parte cu coceni cam 
mucegăiți de ploaie, pe care până la urmă îi aduseseră de pe 
câmp... Lui Miai îi venea uneori să-şi ia câmpii, dar îşi zicea 
mereu că e doar un hop greu de trecut şi că pe urmă, când vor 
avea odăița lor, va merge mai uşor. Era în el o sete neostoită 
acum să-şi aibă şi el casa lui, vita lui, muierea şi copiii lui... 
îşi căuta casa ca un câine culcuşul. Adunau din greu, dintr- 
un drum sau două pe care le făcea el, cu carul lui Ion, să-şi 
poată cumpăra Sultana, de nuntă, opinci noi, bine argăsite, de 
la Piteşti, poate şi vreo ie de mătase cu in, ori un mintean. 

Într-o zi, Ignat Secu vru să cumpere de la Bucureşti o 
icoana pentru care se tocmise mult în primăvară, dar se 


scumpise la trei lei şi n-o luase. O icoană muscălească“*, cu 
raiul şi iadul în culori vii, zugrăvite pe sticlă. Acum îi părea 
rău, căci visase de curând că îl certa muierea că de ce n-a 
cumpărat icoana... Ca d-aia s-a îmbolnăvit fecioru-su, 
Drăgan, de lingoare, de zace năuc ridicându-se în picioare de 
fierbinţeală şi vorbind ca neoamenii. Îi dădu lămuriri despre 
prăvălie şi socoti că e destul de deştept ca s-o nimerească. Fu 
un adevărat chilipir pentru Miai, căci, la întoarcere, Ignat 
Secu, mulțumit, îi dădu doisprezece lei. Cam atâta ar fi plătit 
şi drumul cu căruța poştii, luată de la Mărunţişu. Fu lucru 
potrivit şi pentru murgul lui Miai, care stătuse prea mult şi 
tânjea nerăbdător după drum. La Bucureşti mai câştigase un 
leu şi mâncarea, că ajutase la descărcatul unor butoaie cu 
vin... Pe drum, cu leul câştigat, cumpărase un purcel de lapte 
să-l aibă de Crăciun, până la nuntă, când avea să taie porcul 
cel mare... Până la Crăciun, cu ce s-o găsi pe ici, pe colo, îl fac 
de douăzeci de ocale, se gândea omul. A fost mare veselie în 
bordei când s-a întors. Miai începu să guste şi mai mult 
bucuria de a fi Ta casa lui, de a fi aşteptat şi el să vie şi pentru 
altceva decât pentru aşternut. Dar lipsurile erau tot mai grele. 
De la o vreme, mâncau dintr-o mămăligă două zile, iar fasole 
n-aveau decât o dată pe săptămână. Mai mult zeamă goală, 
mulțumeau şi cu două-trei cepe zdrobite cu pumnul. 


Toma era însă din ce în ce mai otrăvit. Nu mai vorbea decât 
de plecarea din sat. Într-o zi îl întâlni pe Beaşcă tocmai când 
urca pe Girloagă spre bordeiul Stanchii, cu care vorbea 
de astă-vară, de la o furcărie**. Vru să treacă mai repede, să- 
l ascundă clinul văii, dar Beaşcă opri calul cam înspre el. 
Avea două pistoale la brâu. 

— Ia stai, mă... Unde dumnezeu mă-tii fugi? 

Toma se opri locului cu sprâncenele uşor ridicate a 
nedumerire... Beaşcă, de la bătaia pe care o mâncase, vorbea 
fonf“% şi abia se înțelegea ce spune. O clipă se gândi să-i 
sfărâme şi fălcile, dar văzu pistoalele şi se stăpâni. Ascultă, 
frământând cu piciorul gol clisa văii. 


— Aud că ai gânduri dă plecare...? Tu nu ştii că eşti 
omul boierului? 

— Păi... cum asta? 

— Păi, ai împlinit optsprezece ani, nu? 

— Ei şi... 

— Apăi ce pâine ai mâncat pân la vârsta asta? N-ai 
mâncat pâinea boierului? Eşti dară omul lui... 

— Da' dă ce sunt omul lui? 

— Mă, tu eşti prost, ori te prefaci? N-auzi...? Oricine 
să naşte şi creşte pă moşia boierului şi mănâncă pâinea lui e 
omul lui. Să vii mâine să-ți dau două pogoane pentru la 
primăvară, să le pui cu porumb şi orz... Dumnezeu mamii 
tale, credeai că ai scăpat dă mine...? Până nu-ţi frâng oasele 
nu mă las. 

Dacă i s-ar fi pus obezi la mâini şi butuc cu lanț de picioare, 
Toma nu s-ar fi simțit mai legat. 

S-a dus a doua zi... Ce era să facă? Şi i-a dat şi lui vreo 
două pogoane pe râpa gârlei, dar nu lângă Miai, ci mai 
departe. Pentru ele avea să facă zile de clacă, douăsprezece pe 
hârtie, peste şaizeci de fapt, cele mai bune de muncă din 
puţinele zile bune ale anului, avea să ajute la meremetisirea 
pătulelor şi grajdurilor conacului, avea să care saci în spinare. 
Podvezi mi făcea, căci deocamdată nu avea boi şi car. 

În decembrie, Miai şi Sultana nu mai avură niciun găvan de 
mălai în casă... Fură nevoiţi să vândă purcelul pe mai puţin 
de o baniță de gnu... Jumătate din făina, făcură socoteala s-o 
păstreze până la nuntă... Făcură Crăciunul cu lon şi nevastă- 
sa, care era însărcinată din nou... Acesta tăiase un porc, mai 
mult godinac, care nu se îngrăşase, dar trebui să dea 
muşchiul şi două pulpe la conac, aşa cum era pravila, partea 
lui şi partea lui Miai şi, află acum. Cu spaimă, trebui să dea şi 
pentru Toma. 

— Neică Beaşcă, fii omu lui Dumnezeu, nu rupe 
inima omului. Dăm la curte muşchiu dă Crăciun, drept chirie 
pentru locu' dă casă din vatra satului... Da” nici Miai, nici 
Toma n-au casă, n-au bordei. Atunci dă ce să plătească? 
Dreptu-i asta?... Stai şi dumneata şi judecă... 


— Nu şi-au făcut bordei că sunt puturoşi... Ce, boieru e 
dă vină că nu şi-au făcut bordeiu? Ei, mama voastră dă porci 
dă câini, că nu mai ştiţi ce să născociți. 

Ion clătină din cap amant: 

— Mm... da... 

Dar Beaşcă se înfurie: 

— Cum mda, mă?... Cum mda?... E drept ori nu e drept ca 
să plăteşti pentru locul dă casă? 

Ion oftă: 

— O fi drept... 

Beagşcă se înfurie: 

— Ce tot oftezi, mă, paştele măctii...? E drept ori nu 
e drept? Spune! 

Ion privi, aşa în gol, şi nu mai oftă... 

— E drept... e drept... 

— Hai, cară-te în aia a mă-tii şi mâine să-mi vii cu porcii la 
curte., 

Tot satul înjura... că doar cu înjurătura, ziceau, îşi mai 
scoate omul din necaz. Dar aşa... mai cu socoteală. 
Despre Beaşcă toți ştiau că e gură spurcată. Ceea ce durea 
era că el înjura şi când nu trebuia. Înjura şi când înjurătura 
intra ca un cuţit în inima omului. Era din cale-afară de 
ticălos... soi porcesc. 


Cam după Crăciun se opri în poiana răscrucii o sanie cu 
coviltir de rogojini. Sub coviltir erau câţiva saci cu prune 
afumate... La car erau înjugaţi doi boi, ici, colo negri, 
restul fumurii, cu oasele şoldurilor tare ieşite... Mina carul o 
fată cam de douăzeci de ani, iar sub coviltir, pe un cojoc mare. 
Dormea pare-se, un batrân. Opriseră lângă puţul cu 
cumpănă din care ieşeau aburi, căci era un ger cumplit. Copiii 
nu se sinchiseau de asta. Cu picioarele înfofolite în obiele mai 
mult decât în opinci parcă se dădeau pe derdeluş... Săniuțele 
lor coborau în chiote pe drumul de la biserică spre poiana 
răscrucii. Unii se urcau pe mal sus, şi până jos la puț nu se 
mai opreau... De răsturnat nu se puteau răsturna, căci 
tălpicile lor erau două bucăţi de lemn, groase cât braţul şi 


ascuţite. Încovoiate spre vârf... De-a latul, bătute în cuie ori 
numai legate cu curmei, alte lemne mai subţiri... Zăpada era 
bătută, şi ei alunecau straşnic. Oarecare primejdie era la cotul 
pe care îl făcea drumul la jumătatea râpei, când coborâşul se 
îndrepta spre apus. Tare primejdioasă era însă încercarea 
unora mai răsăriți de a cobori, de la biserică în jos, râpa de-a 
dreptul... Se năpusteau în jos, chiuind, cu astfel de iuțeală, că 
treceau peste răscruce, peste drumul de ţară, până jos în 
Girloagă, în fața casei lui Duţă Căciulămare, lângă puţul 
căptuşit cu gheață. Mai în mijlocul poienii, Toma şi ceilalți 
flăcăiandri se jucau de-a hererea cu codanele din sat. Toma 
era cloşca, de spatele lui se prindea Stanca, de Stanca se 
prindea Oagea, de Oagea, Riţa şi aşa mai departe în şir, un 
flăcăiandru, o codană... Heretele era Vasile al lui Dedu 
pescarul, căruia avea să i se dea porecla Peştefript. Vasile, 
chiuind, se repezea să smulgă din şir pe cine-i plăcea lui, pe 
Safta lui Firica, dar cloşca, Toma adică, îşi apăra puii cu 
îndirjire: 


„Hu... hererea... 
Hu... hererea... 
Lasă-mi puii, 

Că mă-nfurii..." 


Vasile se repezea spre şir: 


„Hu, pă ăsta o să-l iau, 
Şi-napoi nu ţi-l mai dau... Hu. “* 


Încerca să prindă fata. 

Toma se răsucea în loc, şirul tot se răsucea. Uneori se 
țineau strânşi unul de altul, băieţii ținând fetele de sub sâni, 
ca uliul să nu poată smulge pe nimeni. Alteori răsucirea era 
aşa de repezită, că şirul se rupea, şi mai ales cei din coadă 
erau zvârliți departe de-a berbeleacul în zăpadă. Dacă 
Vasile prindea un băiat, îi trăgea un ghiont prin mintean, 


dacă prindea o fată, o pupa hoţeşte pe obrajii rumeniţi de ger, 
pe gura roşie şi caldă care aburea. 

Safta bălana, care vrea cu dinadins să He sărutată de 
Vasile, cam înşela la joc şi-şi dădea drumul de flăcăul din fața 
ei. Şirul se rupea, şi Vasile drept în ea se înfigea ca un uliu 
flămând, dindu-i afurisit minteanul la o parte. Multe fete ar fi 
vrut ca Toma, care era tot atât de înalt ca Vasile, dar mai 
frumos, să fie şi el uliu. Dar Toma era mai sfios ca o fată 
mare, când era vorba de dragoste. 

Când au văzut că sania de lângă puț, cu boii jumătate negri 
şi jumătate fumurii, nu mai pleacă, flăcăiandrii s-au apropiat 
de fata care adăpase boii... Veneau dinspre Curtea-de-Argeş, 
mergeau la un conac spre Bucureşti, ca să ducă încărcătura 
asta de prune boiereşti. Dar bătrânul se îmbolnăvise pe drum 
şi gândeau să mâie în sat, că începuse să se însereze şi se 
vestea o noapte geroasă. Nu ştiau unde... că pentru han n- 
aveau bani... S-au gândit toți cum să facă, unde să-i ducă. 
Era greu... Oamenii aveau, cei mai mulți, o singură 
odaie pentru toți ai casei, ori numai un bordei. l-ar fi dus la 
Ignat Secu, dar Drăgan, flăcăul lui, încă nu se făcuse bine. 
Tocmai se frământau ce să facă şi cum să ajute pe bietul om, 
când văzură coborându-şi la vale nemaipomenita lui burtă, 
cu spaimă să nu dea vreo săniuță peste el, pe popa Gheorghe. 
Când veni lângă ei, întrebă, cu barba roşie încărcată de 
promoroacă, despre ce este vorba. Aflând, le spuse să urce 
lângă biserică, dacă pot, să dejuge boii în curte la el, ş-or să 
doarmă în bordeiul țârcovnicului, care va dormi într-o odaie 
din margine, a popii, unde-şi ţine el acum nişte cartofi, ca să 
nu îngheţe. Popa Gheorghe avea o preoteasă hapsână, apoi o 
fată de optsprezece ani, Tudora, de curând măritată, în satul 
vecin, o altă fată, Lenuţa, de doisprezece ani, care era tartora 
derdeluşului, şi un băiat, Mitică, de vreo unsprezece ani, care 
se certa şi se bătea cu ceilalți copii, că nu aştepta să-i vină 
rândul sa se dea cu săniuța. 


Seara a fost claca la Duţă Căciulămare ca să curețe 
porumb de pe ştiuleți. Bătrânul a rămas în odaia 


țârcovnicului, la un foc bun de paie, iar fata, care se 
împrietenise cu ceilalți, a venit şi ea la clacă, l-a minunat pe 
toţi, căci şi-a adus cu ea şi cavalul... Nu mai văzuseră iată să 
cânte din caval... Şi aşa cânta, de n-au mai ascultat în seara 
aia flăcăii şi fetele pe nimeni altul... Cânta din caval, se oprea, 
îi zicea din gură şi apoi iar din caval... Mai târziu a cântat şi 
cântece haiduceşti. Era o fată cu fața aspră, cam urâtă, tare 
barbară. Nici când a venit căldarea cu porumb fiert în trei ape, 
până înflorise tot, nu s-au îndurat s-o lase în pace... Toma 
asculta năuc... 

După un timp a început să cânte şi el după ea. 

— Hai, Toma, învaţă-le şi tu cântecele astea, îl 
îndemnau flăcăii... 

Mai ales când era câte-o doină de dragoste, ei ar fi vrut să 
nu o uite, ca să rămână în sat... 

Două fete care aveau glas, Lica lui Dugau şi Rița, sora lui 
Vasile, nu erau încă destul de coapte pentru astfel de 
cântece... Toma cântă de cinci-şase ori cu sârguință, după 
fata aia, câte o doină răscolitoare, cu chiuituri prelungi, 
întoarse din cap în piept: 


„Dă când mama m-a făcut... 
Tot în codru am crescut... 
Nimenea nu m-a văzut... 
Făr' luna şi soarele... 

Şi cu căprioarele..." 


Glasul fetei, cam aspru, gâlgâia cu patima, lungind în unele 
locuri viersul şi răsucindu-l apoi cu mânie: 


„Căprioare, 

Surioare, 

Roadeţi poala codrului, 
Să-mi văd matca Oltului, 
Unde Oltul ocoleşte. 
Badea calu-şi potcoveşte; 
Cu potcoave dă aramă, 


Ca să nu plătească vamă... 
Şi cu cuie dă argint, 
Sa n-atingă dă pământ..." 


Toma cântă şi el după ea. 

— Dumneata ai viers frumos, îi spuse fata după ce-l ascultă 
cu ochii ei şterşi ca oţelul, şi-i păcat să nu le cânțţi cântecele 
astea ale noastre. Pari şi voinic şi văz ce sărăcie mare e în 
Satu ăsta al dumneavoastră. Vă usucă, blestematu 
dă boier... N-ar trebui să răbdați atât. La noi, flăcăii iau 
calea codrului... Sunt mai iuți dă mână şi mai sprinteni dă 
picior... Hei, să fiu şi io flăcău... 

Era numai pe jumătate. Avea un păr ca paiele, obrajii supți, 
ochii fără gene, era uri tă, e drept, nu era flăcău... N-a învățat 
toate cântecele ei, în seara aia, Toma, dar vreo cinci-şase a 
prins şi le cânta destul de bine... Fata a stat în sat ca la două 
săptămâni. Bătrânul nu s-a mai înzdrăvenit. Nimic nu i-a fost 
de ajutor. Căpătase aprindere la bojoci din pricina gerului, 
când adormise în carul cu coviltir. L-au îngropat în cimitir în 
marginea viei boiereşti, cam spre han. Apoi fata a plecat cu 
sania încărcată cu saci de prune afumate, boiereşti, la vale. 


Cam după Sânt lon, oamenii s-au pomenit în sat cu 
pârcălabul cu căruţa, însoțit de cinci slujitori ai zapciului, 
călări, luaţi dintre poteraşi. Au ridicat tot ce se cuvenea 
stăpânirii după socoteala lor... căci mai toți oamenii din sat 
fură găsiți că au datorii din anii trecuți. Lui moş Truţă i-au 
luat porcul şi păsările. Miai a prins de veste din vreme şi a 
fugit cu calul în pădure, luându-şi tot ce era al lui cu el. Lui 
Ion, care avea doi boi şi trei vaci, i-au luat o vacă... Pârcălabul 
a văzut fetița golaşă pe vatră, a văzut femeia borțoasă şi s- 
a arătat mai cumsecade. S-a îndurat şi i-a luat vaca stearpă, 
lăsându-i-le pe cele două pline cu viței. 

— Acum vedeţi şi voi... lo nu dau vacile şi porcii voştri la 
Vistierie... Că acolo nu să primesc vaci şi porci... Nu-i aşa? lo 
trebuie să prefac vitele, pă care le primesc dă la voi, în bani, 
nu? Ei, credeţi că e aşa uşor? Trebuie să mă rog dă negustori 


să le primească... Şi dă multe ori nu scot nici pă jumătate din 
cât am socotit. Uite, am scris aici în condică. lon sân Firu 
douăzeci şi cinci dă lei. Ei, Dumnezeu ştie dacă scot pă vaca 
asta stearpă şi slabă, care va trebui nutrită până 
în primăvara, mai mult de cincisprezece... ăl mult douăzeci dă 
lei. 

Aşa zicea el... Oamenii ce puteau să facă? îl ascultau tăcuți 
şi-l credeau. 

— Da' bagă dă seamă, mă loane, că văd că mai ai un 
rest da patruzeci dă piaştri... Să nu-i uiţi, că sunt scrişi aici. 
Vezi, după Paşte, când o creşte prețul la vite... 

— Aşa o fi... dacă e scris... Şi lon îşi lăsă capul gânditor pe 
umărul stâng. 

Februarie a fost luna cea mai grea... Erau aproape amețiți 
de nemâncare toată ziua... Au încercat să-şi înşele foamea 
şi cu coceni de porumb, fierți. 

Oamenii din sat, care trecuseră de mult de fundul sacului, 
s-au împrumutat cât s-au împrumutat prin vecini, apoi s- 
au dus pe rând la curte. 

I-au înjurat cât i-au înjurat logofeţii, dar după ce i-au scris 
iar în catastife, măcar nu s-au întors cu mâna goală. 

Nu numai lui moş Truţă, dar nici lui lon Firu n-au vrut să-i 
dea nimic. Toma se gălbejise la față şi părea buburos. 

— Neică loane, neica Miai, ăştia vor să ne ducă dă vii 
în mormânt... Vedeţi bine că sunt hotărâți să sfârşească cu 
noi... Dacă nu murim în primăvara asta, apăi ne prăpădim în 
primăvara viitoare. 

Miai se săturase şi el de sărăcie... Sultana se urnise de tot... 
Era acum deşelată şi slabă, pământie la față, cu buzele 
crăpate... De nuntă din pricina sărăciei nu mai putea fi vorba 
acum când pârcălabul le luase porcul. 

într-o zi, lon se hotări să vândă o vacă. Nu mai găsea nici 
coceni să-i fiarbă. 

Cu vreo săptămână înainte, moş Truţă se dusese la Ignat 
Secu şi-i ceruse un sac de mălai, cu împrumut. 

— Cum împrumut, mă Truţă? l-a întrebat acesta aspru. 


Cum împrumut”? Şi la vară dă unde ai să-mi dai? Că eşti 
vândut boierului pă cinci ani... Am făcut şi io ceva porumb, 
nu prea mult... ce să poate face pă cinci pogoane... Adică... 
ce mi-a mai rămas din ce mi-a luat boieru. Nu mi-a ajuns. 
Am vândut doi boi, ca să cumpăr porumb. Dar pot să dau io 
câte un sac dă porumb fiecărui om nevoiaş din sat?... Ştii cât 
dă greu mi-a fost cu flăcău bolnav... 

— Ne prăpădim cu toţii, mă omule... ajută-ne! 

— Nu pot... Uite, ca să nu zici că ai bătut la uşa mea şi 
ai plecat cu mâna goală, uite... să-ți dau un găvan, două de 
mălai, aşa dă la mine, cum am dat la ăilalți. Cu împrumut nu 
pot să dau... 

Într-adevăr aşa făcuse cu cincizeci-şaizeci de familii. 

Nu lăsase pe nimeni să plece cu mâna goală, dar fiecare 
înțelesese că încă o dată nu mai poate încerca. 

lon nu avusese curajul să încerce în niciun fel. Se pregătea 
să plece cu vaca la Găeşti, la târgul de săptămână, când 
fu chemat de Ignat la el. Casa acestuia, casă mărişoară, cu 
două odăi şi cu tindă, cu coşare în curte, căci omul avea opt 
boi zdraveni şi vreo zece vaci, mai avea şi oi destule, cu pătule, 
deşi grâne nu prea avea de unde să facă, fiindcă n-avea nici 
el pământ - era tot clăcaş, dar măcar vindea vite şi cumpăra. 
Cumpăra grâu, cumpăra porumb, cumpăra şi orz, că avea 
şi doi cai. La poartă făcuse o laviță, pe care acum îl scosese 
din casă pe Drăgan slăbit râu, înfăşurat în cergi mițoase. | 
se făcuse băiețandrului dor să vadă flăcăiandrii şi fetele cum 
se joacă în fața casei lor în poiana răscrucii. 

împlinise şi el de curând cincisprezece ani. 

— M-ai chemat, nea Ignate?... c-aşa-mi spuse Maria... 

Ignat era acum om care se apropia de patruzeci de ani, era 
deci cu vreo şaptesprezece ani mai mare ca lon, care încă nu 
împlinise douăzeci şi trei de ani, deşi după înfăţişare i-ai fi dat 
cel puţin treizeci, că era îmbătrânit înainte de vreme. 

— Mă loane, ia stai tu colea pă pat! Ce-am auzit io, că vrei 
să vinzi o vacă plină? 

Ion îl privi mirat şi bucuros. 


— Neică Ignate, dacă mi-o cumperi, mă scuteşti să mai bat 
drumul la Găeşti cu ea. Îţi faci pomană cu mine. 

Ignat tăcu îndelung, îşi suci mustața neagră, nu prea 
stufoasă, şi-i puse mâna lui păroasă pe umăr. 

— Ioane, să nu faci asta, că dă vinzi acuma vaca plină, eşti 
un om mort... Nu mai e nicio nădejde să te ridici. 

— Murim cu toţi dă foame, nea Ignate... Boieru ne duce în 
mormânt... Ne vipie urechile dă foame la toți... Maria e 
borţoasă ş-a slăbit ca o altă aia... Ce să facem? 

— Mă Ioane, tu nu eşti ca ăilalți... 

Aci lon simţi că Ignat se gândeşte la Miai. 

— Tu nu eşti ca ăilalți... Tu eşti un om muncitor... Trudeşti 
dă dimineață până seara... Ai ceva vite dă la taică-tu... Da” ţi- 
a pus ghid rău... şi boieru, şi slugile lui... 

— Nu sunt numai ale mele vitele... Sunt şi ale lui Toma, 
că Miai şi le-a mâncat... 

— Ei, mă, acum e ceasul dă aman“ pentru tine... Dă 
izbuteşti să prinzi cheag cu vitele... nu te mai poate strânge 
boieru în pumn cum vrea el. 

— Şi ce să fac? 

— Rabdă! mai rabdă şi primăvara asta... Muşcă 
usciorul uşii şi rabdă... răbdațţi ai toții... Dă ieşi în primăvară 
cu două vaci cu viței... eşti pă cale bună... prinzi cheag. Mai e 
încă greu, nu zic ba, da” eşti pă cale bună... încă o lună, n-o 
să muriți dă foame... Uite, vezi, în Sacu ăsta mai sunt vreo 
două-trei banițe dă mălai... la-le... caută să-o duci cu ele 
până în mai, că mai mult nu-ţi pot da. Dă treci dă Paşte, încep 
să iasă urzicile, ştevia... Da' vaca acum să n-o vinzi, mă! Fără 
vacă nu poți să prinzi cheag, ca să lupţi cu boieru. Se sculase 
şi se îndrepta spre uşă, arătând că atâtea avea de spus. Apoi 
tresari şi se întoarse. Vezi să nu uiţi să-mi trimiți sacu! 

Ion îl privi năuc. Gândul că se duce acasă cu două baniţe de 
mălai îi înmuia picioarele. Pe urmă se încleştă în el însuşi şi 
ținu să-l întrebe în prag: 

— Nea lgnare, nu te supăra că te întreb: dă ce-ai 
făcut asta? Dă ce mă ajuţi? 


Ignat Secu se opri, îşi frecă buzele albicioase cu arătătorul, 
gândindu-se, şi apoi îi spuse liniştit: 

— Ai auzit dă moş Stoica Bălăţoiu? 

— Pai... cum nu? L-am apucat şi io. Eram copil. 

— Ascultă... Acum doisprezece ani, când Drăgan nu avea 
decât trei ani, şi nevastă-mea, Anica, Dumnezeu s-o ierte, era 
bolnavă... io eram la mare năcaz, şi moş Stoica a făcut pentru 
mine, atunci, tocmai ceea ce am făcut şi io azi pentru tine. 
Spune: „Să-i fie țărâna uşoară lui moş Stoica Bălăţoiu “... şi fă 
cum ţi-am spus. 

Ion se închină cucernic. 

— Să-i fie ţărâna uşoară... în prag, şovăi din nou... Dar dă 
dumneata cum m-oi plăti, nea Ignate, c-o să-mi fie greu... 

— Ai să faci şi tu. loane... pentru altu, care va trudi cândva, 
cum trudeşti tu azi, ceea ce am făcut io pentru tine acum... 
Dacă voi fi petrecut din viață la acea vreme, atunci să-mi 
spună omu acela: „Să-i fie țărâna uşoară lui Ignat...“ 


Prin martie au fost iar chemaţi la conac. Miai a 1 ost trimis 
cu carul lui Ion în podvadă, să aducă două pluguri de fier de 
la Bucureşti, iar lon, moş Truţă, Sultana şi Toma au început 
să pregătească la curte sămânța de primăvară şi 
să meremetisească coşarele şi plugurile de lemn. Era un 
martie ploios şi trebuiau să înceapă arăturile de primăvară. 
Din nou, lui Beaşcă îi căşună împotriva lui Toma, pe care îl 
ținu până seara târziu, stricându-i tot ce dresese şi 
înjurându-l necontenit... amenințându-l cu gârbaciul. 

Toma tremura tot. Îi spuse în şoaptă lui lon: 

— Dă-l omor, vino cu o traistă, cu lucruri de-ale mele, 
deasupra cimitirului, lângă nucu ăl mare dă lângă vie... 

Ion gemu cu fața lui tăiată în lemn: 

— Toma, să nu faci asta, că s-a isprăvit cu noi. Rabdă... 

— Şi răbdarea trebuie să aibă un rost, neicuțule. Trebuie să 
aştepţi ceva... Trebuie să crezi că vine ori nu vine ceva... Da' io 
nu văz ce s-ar mai putea întâmpla, ca să fie altfel dă cum e... 

Era sâmbătă seara, A doua zi fură chemaţi la Vasile Mân- 
joc, care tăia moţul lui Fănică, băiețaşul născut după şapte 


ani de aşteptare, după cele două fete mari. A fost 
mâncare bună pentru douăzeci de inşi, căci omul înstărit încă 
mai avea ciolane de porc afumat, de astă-iarnă, şi costiță. Le- 
a gătit cu fasole. A fost şi vin, destul... S-a vorbit despre 
toate... Şi-au vărsat oamenii năduful, să-l înece în vin. Mînjoc 
era printre fruntaşii satului şi era însurat cu Neaga, vară cu 
ai Firului... Toma le-a spus la toţi în gura mare că în 
primăvara asta el pleacă... Şi le-a cântat cu foc doine 
haiduceşti. 

— Iau pistoalele lui nea Miai, că tot nu are ce face cu ele. 
Şi-ntr-o noapte, p-aci mi-e drumu... Aci îmi ard tălpile şi mi se 
topeşte carnea pă mine... Am să iau şi calu... îi aduc altu, cu 
dobândă... El tot vrea să să facă haiduc. 


„Frunză verde dă susai, 
Hai, murgule, hai... 

Du-mă, murgule-n colnic, 
Să port haine dă voinic. 
Du-mă, murgule-n păduri, 
Să port haine dă panduri..." 


Era o doină scurtată mult, cu viers tărăgănat şi repezit, ca 
o depănare pripită şi apoi răsucită într-un chiot. 


„Foicica câmpului, 

Greu e drumul codrului, 
Dar mai grea e sărăcia, 
Duce-mi-s-ar la pustia, 
Hai, murgule, hai tare... 
Du-mă colo-n codru mare, 
Să mănânc frunză dă fag, 
Să iubesc ce mi-o fi drag.. “ 


Stanca îi dete peste gură. 

— Aşa e cântecu, femeie... 

Dar în seara asta toți mâncau şi beau bine. Uitaseră de 
sărăcie şi de angarale':*?. Toma era beat de cântec... de vin 
abia se atinsese. 


Peste două zile s-au trezit la ale lor. Miai a început să fie tot 
mai posomorit, nu-i mai intra nimeni în voie. Sultana era atât 
de amărâtă de ce se întâmpla cu tată-său, cu ea, cu Miai, că-i 
venea şi ei să-şi ia lumea în cap. De la o vreme, Găman începu 
să plece cu calul spre deal. Nu întârzia deocamdată nopțile, 
dar Sultana înțelese. Când se întorcea, el nu mai venea la ea, 
ci se culca cu Toma în tindă la Ion. 


Veneau după Mucenici amândoi, pe drumul conacului, prin 
mocirlă, căci plouase, o ploaie rece şi pătrunzătoare. Sultana 
îl îndemnă să intre în biserică să se mai roage lui Dumnezeu. 
În-cercând să urce malul pe care era biserica, nu mai înalt de 
un stat de om, Sultana alunecă pe cărarea noroioasă şi căzu 
din nou în drum. O ridică el murdară toată de noroi, cu 
piciorul stâng însângerat, căci se lovise de o cracă ruptă şi 
căzută. Începu să plângă şi nu mai vru să intre în biserică. 

— S-a întors şi Dumnezeu fața dă la noi, omule. Ăsta 
e semn rău. 

Mergeau iar prin mocirlă pe drum la vale spre poiana 
răscrucii, ea şchiopătând uşor, amestecându-şi firul de sânge 
cu apa din băltoace. 

— Hai să fugim... hai să fugim la noapte, Sultănico... 

— Şi tăicuţțu? E dator boierului pă cinci ani d-aci-ncolo. Şi 
aşa în doi, tot ne-o găsi boieru. 

Miai îşi aplecă fruntea spre pământ. 

Într-o zi îşi vărsă focul şi-l ocări că-şi face de cap. El asculta 
tăcut, cu căciula fumurie trasă pe frunte, cu coatele sprijinite 
pe genunchi. Într-un târziu a oftat şi apoi a vorbit domol, cu 
un glas de om miruit, de om care nu mai are nicio nădejde: 

— Nico, vezi şi tu bine că nu să poate... Ce-am vrut noi nu 
să poate... N-am putut face nunta, n-am putut să ne 
facem măcar o odaie cu acoperiş. Ne secăm oasele muncind şi 
crăpăm dă foame unu lângă altu... Vezi şi tu... că ce vrem noi 
nu să poate... Aşa-i orânduită lumea asta, ca omu sărac nu 
poate să ia ce-i e drag. 

Sultana a tăcut; înțelesese şi ea de mult că ceea ce voiau ei 
nu era cu putinţă. Era peste puterile lor să iasă împreună din 


bordeiul lui moş Truţă. Dacă ea ar fi fost mai urâtă şi nu ar fi 
stârnit atâtea pofte în jurul ei, dacă el s-ar fi pocăit 
mai devreme şi s-ar fi mulțumit cu viața pe care o duceau 
ceilalți, viața pe care, de pildă, o dusese moş Truţă cu nevasta 
lui, negreşit că ar fi putut, mai închizând ochii şi mai 
întinzând spinarea, să ducă şi ei viața de osândiți la muncă 
silnică şi sărăcie, pe care o duceau în Ţara Românească - fără 
să mai vorbim de Moldova -— cele mai multe din cele peste două 
sute de mii de familii de clăcaşi, umblând în zdrenţe, dormind 
cu găinile şi porcii la un loc, în duhoarea bordeiului fără 
ferestre, 

— Apăi... dă ţi s-a făcut dă ducă, du-te, omule, cu 
Dumnezeu, că n-o fi cu supărare... Cu burta la gură nu mă 
laşi, şi dă ajutorat oi găsi io cum să mă ajutorez. 

Şi-a tras căciula şi mai mult pe ochi şi a ieşit fără să spună 
o vorbă. 

Adevărul este că erau amândoi ambiţioşi, că se ştiau mai 
altfel decât ceilalți şi socoteau că au dreptul să fie ambițioşi. 
Voiau să şi trăiască bine, nu numai să se iubească. Adesea, 
lihnit de foame, el se gândea la nopțile cu pui fripți, şi vin rece, 
la ibovnicele din deal. Ea aflase, printr-o bătrână limbută, 
că Ichim al lui Nedelcu, ăl care-i mâzgălise bordeiul cu păcură 
şi-i pusese ulcica spartă în furca bordeiului, ar lua-o şi aşa 
stricată de Miai, ba că ar putea avea şi ea, la gât, ca Petruţa, 
sora lui, salbă de taleri şi icusari de aur pe trei rânduri, aşa 
până peste piept. 


Ichim s-a ţinut de cuvânt. Când Sultana s-a măritat în 
toamnă cu el, nu numai că i-a dat o salbă de aur pe trei 
rânduri, dar a oprit-o să şi muncească. A tocmit oameni să 
facă ei dacă în locul lui moş Truţa. De unde ochii i se duseseră 
în fundul capului, de-i ieşea uneori pomeţii obrajilor şi 
avea buzele crăpate, acum fața ei înflorise din nou. Obrajii îşi 
subțiaseră pielița, avea acum gura mereu moale şi caldă. E 
drept că se cam lățise, deşelata de muncă. Aci nu mai era 
îndreptare. Dar picioarele, care de trudă pe mirişte şi prin 
noroi, goale, începuseră să prindă parcă solzi ca ale găinilor şi 


îi crăpaseră la călcâie, erau acum ţinute în cizmulițe 
cumpărate de la Piteşti şi se făcuseră iar dulci la pipăit. Nu se 
mai puteau pune însă la loc nici câteva măsele căzute de 
nehrană şi istovire, aşa că avea acum, într-o parte şi alta a 
nasului, două cute care mergeau spre colțul gurii mari şi 
cărnoase. 

De când se măritase, femeile din sat o urau şi mai mult. În 
schimb o iubea cumnată-sa, Petruța, fată voinică şi urâtă, 
puțin saşie, care era mai mare decât ea cu vreo patru ani şi o 
ținea ca pe palme, îi plăcea acestei cumnate să facă pe sora 
mai mare, s-o certe, s-o înveţe, dar o răsfăța, făcându-i toate 
voile. Căci toate voile i se făceau în casa hangiului, care mai 
clădise o odaie, în şir cu celelalte, pentru cei căsătoriți. De trai 
bun crescuse iar, dar nu în înălțime. Prinsese să se 
împlinească binişor. Capul oacheş, cu ochii mari şi verzi ca 
prunele, i se rotunjise parcă, aşa că sprâncenele mari şi 
îmbinate nu mai speriau pe nimeni. Îi ziceau acuma Niţa, de 
la Sultănița... dar era o adevărată sultană în casă de oameni 
cu avere, cum era aceasta a Nedelcilor. 

Încă înainte ca Sultana să se mărite, Mia! începuse să ia din 
nou drumul satelor de la deal. Murgul îi  ieşise 
aproape prăpădit din iarnă: slab de i se vedeau şoldurile şi 
coastele, păros de părea lăţos şi parcă gălbui. Îl ţeselă cu grijă, 
îl perie acum în fiecare zi cu şomoiag de paie. După ce îl 
scoase la iarba, şi cum îl aştepta, pe unde bătea Găman 
drumurile, cu traista de ovăz în cap, căci îl iubeau toate 
ibovnicele, se făcu din nou plin ca un pepene şi lucios ca 
mătasea. Numai cu ajutorul lui putea împăca Miai, mai mult 
ori mai puţin, îndatoririle de clăcaş cu cele de vântură-țară 
iubeț. De câteva ori îl luase cu el şi pe Toma. 

— Ai, mă, să mai uiţi şi tu... 

La început acesta încercase, dar nu-i plăcu. 

— Nea Miai, mie nu-mi place să-mi dea muierile 
dă mâncare. 

— Atunci... paştele şi dumnezeul tău, crăpi dă foame 
în bordeiul lui frati-tu... 


Nu numai că nu înțelegea să fie hrănit de femei, dar, deşi 
toate fetele din sat nu aveau ochi decât pentru el (ca şi pentru 
Vasile Peştefript, e drept), până la urmă Toma -se lăsă iubit de 
Stanca lui Chibiţe, cea mai săracă fată din sat. Cânta inimos, 
şi asta îl zăpăcise cu totul. 

Într-una din serile de mai, în anul care a urmat, pe când se 
întorcea în sat, beat ca mai înainte, cu calul de dârlogi, 
chiuind înaintea celor doi lăutari, cobzarul Păcălete şi 
scripcarul Iliuţă, de scosese iar lumea pe la porţi ori în drum, 
mângâind glumeţ fetele şi copiii, Miai întâlni pe Petruţa. 
Venea de la biserică, dar nu luase drumul drept pe sus, pe 
deal, pe subt nuci, căci îi era teamă seara... O speria cimitirul. 
Coborâse drumul ocolit care tăia râpa, drumul conacului... şi 
când să treacă prin poiana răscrucii a văzut alaiul de beţiv al 
lui Miai. A pufnit-o râsul. El a văzut-o şi a înțeles că râsul 
ei nu era batjocură, ci poftă nemărturisită. Ştia să citească 
în ochii femeilor... Chiar când era mai mult ori mai puţin beat. 

S-a întors şi a luat-o de umeri. 

— Mergi cu mine, tu, fată? 

Ea s-a smucit uşor, ca să scape, dar nu prea... A văzut în 
ochii femeilor ciuda că pe ea a cuprins-o Miai pe după umeri. 

— Să te duc acasă, că-i seară şi poate ţi-e frică. 

— Oi merge şi io după dumneata... Şi iar s-a smucit 
din umeri, chipurile, ca să scape. 

EI, făcând şi mai pe beatul decât era, a prins-o în brațe şi a 
început s-o pupe. 

— Of, dulce eşti la sărutat, fata neichii, şi aşa țâţe tari n- 
am mai pomenit. 

Fata chicotea. Ştia că are sâni frumoşi, că deşi era urâtă, 
era bine făcută la trup şi o bucura să afle femeile asta 
din gura lui Miai. 

Peste o săptămână a fugit cu ea în rariştea pădurii. Era 
lună plină şi cântau privighetorile. Ea a tremurat toată, 
ameţită... El voise însă mai mult să se răzbune pe Ichim, 
care după ce îi unsese cu păcură bordeiul Sultănică!, acum i-o 
luase cu totul. 

În februarie, în celălalt an, Petruţa a născut pe Săftica, 


Din clipă în care a aflat că Petruţa e însărcinată, Miai n-a 
mai dat ochii cu ea. Îi plătise ce mai avea de plătit lui Ichim. 
Îşi făcea acum veacul, când scăpa de clacă şi podvezi, tot spre 
deal. Ai de la curte îl trimiteau pe el să facă podvezile pentru 
toți trei fraţii, fiindcă era mai dezghețat, cum spuneau eh 
Lămurea orice, deşi nu ştia carte, şi nimerea oriunde era 
trimis. Şi lui îi plăcea mai mult decât munca câmpului, că aşa 
se mai abătea de multe ori şi pe unde-l ademeneau ochii 
muierilor. 

Din toamna lui douăzeci, Stanca, care se ţinea scai de 
Toma, la toate furcăriile şi chiar la munca pe ogor, îi 
spuse într-o seară că e însărcinată. De vreo doi ani, focul de 
seară al furcăriilor se făcea în fața bordeiului lui Dedu 
pescarul, căci Riţa era acum fără cea mai căutată din sat. 
Toma se apropie a doua zi de Ion, care începuse arătura de 
toamnă şi trudea crâncen, să pătrundă şi să împrăştie 
porumbiştea, ca să pună grâu... Şi boii suflau greu... 

Nu se uită în ochii lui frate-său, care nu era mai mare decât 
cu patru ani decât el. 

— Neică Ioane... io aş vrea să mă însor... Şi se roşi tot. 

lon se ridică din şale, cu greu, că parcă era frânt şi-i 
tremurau braţele de oboseală. Îl privi lung. 

— Mă, nu-i prea dăvreme, mă Toma...? Nici nu ţi-a crescut 
mustața ca lumea... N-ai dacit nişte fulgi dă cioară subt nas... 
Oftă... Ne mai ajutai şi tu... că e tare greu. 

— Trebuie să mă însor. Am un copil cu Stanca... 

Ion se scărpină în cap, îşi frământă cu stânga gura aspră, 
lemnoasă şi ridică din umeri. 

— Asta-i altceva... Cu copiii nu e glumă... Numai că fata-i 
tare săracă, mă băiete... O să vă fie greu... 

Văzu pe malul eleşteului acoperit cu pale de ceață şi pe 
Stanca, care nu avusese inimă să vie cu Toma. 

Tinerii însurăţei şi-au făcut un bordei, luând o bucată din 
aria lui Ion. Au sărit fraţii lui, au sărit fratele şi tatăl fetei, 
Spiridon Ciubuc. Acesta venise în sat adus de boier ca logofăt 
la curte, când Medelioglu cumpărase, cu vreo zece ani mai 


înainte, moşia scoasă de către cămătarul Băltăreţu la sultan- 
mezat, împreună cu celelalte moşii ale marelui boier Dudescu. 

Se supărase într-o zi boierul pe bietul Chibuc şi-l gonise de 
la curte, trimițându-l să-şi facă bordei în sat. Şi el, şi Stanca, 
că nevasta-i murise, vorbeau un grai mai deosebit decât al 
zavoienilor. Dar băiatul Mitru, mai puţin. Râdea şi el când o 
auzea pe sora-sa spunând chicerili, am mâncatără, copchil. 

Nunta, în noiembrie, a fost nunta de om sărac. lon, care 
lupta cu deznădejde să nu se ducă la fund. Avea acum, 
peste cei doi boi şi cele două vaci, o pereche de bouleni, de doi 
ani, pe care îi dădu lui Toma. Le dădu şi o vițică, din anul 
ăsta. Viţelul i-l luase pârcălabul pentru bir, rest din iarnă. 

Cu cei de la curte o duceau iară tot greu. Pe râpa nisipoasă 
unde i se dăduseră lui Toma două pogoane, dincolo de ale lui 
Miai, nici nu se putea ara. Erau date în bătaie de joc. De altfel, 
nici Miai, nici Toma nu le arară măcar. Însă claca şi corvezile 
pentru ele trebuiau să le facă. Şi n-a fost numai atât. În 
toamnă, Beaşcă i-a chemat pe amândoi la conac şi le-a cerut 
să dea şi dijma cuvenită pentru ele. 

— Cum dijmă'*, cum vine asta? întrebă Miai, crucindu-se. 

— Ce mai întrebi, ca prostu? E dă vină boieru că voi nu v- 
aţi lucrat pământul pă care vi l-a dat? Dacă erau alții mai cu 
tragere dă inimă la muncă, nu s-ar fi muncit pâmântul? Nu 
ar fi fost rod? Ar fi fost. 

— Acolo, în râpa aia? se cruci iar Miai. 

— Râpă, nerâpă... asta e. Să daţi dijmă. O s-o socotim după 
cât au dat şi alții pentru două pogoane, şi o să dați. 

O clipă, cei doi au fost cuprinşi de un soi de nebunie. 

Totuşi s-au stăpânit. Ce puteau să facă? S-au sfătuit între 
ei şi până la urmă au dat, împrumutând de la popa Gheorghe, 
căci altfel fusese un an bun. 

La început se gândeau să sfârşească într-un fel. Miai se 
hotărâse să nu mai vină în sat, fie ce-o li; Toma spuse din nou 
că îl împuşcă pe Beaşcă, aşa ca să scape lumea de el, şi pe 
urmă se duce în ceata lui Radu. lon, vânăt de amărăciune, ca 
otrăvit, izbuti până la urmă să-l domolească. 


— Şi dacă-l omori pe Beaşcă, ce-ai făcut? Are boieru alții 
destui ca el. Trebuie să muşcăm din țărână şi să ne plecam 
capu. La boier e pâinea şi cuţitu şi nu putem face nimic... Hei, 
d-am avea pământ!... 

Ofta atât de adânc, de parcă sufereau în el rădăcinile. 

Anul acesta însă aleşii satului, în frunte cu logofătul Dobre 
şi Ignat Secu, se duseră la curte să vorbească cu vechilul, căci 
boierul plecase la Bucureşti. Pe vechil îl chema Panaioti, era 
din altă parte şi mai vedea şi de alte averi ale lui Medelioglu. 
Cu sprâncenele groase încruntate, logofătul Dobre îi 
arătă vechilului că aşa nu mai merge şi că-l roagă, acum când 
Toma s-a însurat şi a intrat în rânclul oamenilor, când 
aşteaptă un copil... că e păcat de Dumnezeu să i se mai dea şi 
anul acesta pământ în râpă. lgnat Secu arătă şi el că în 
niciun fel nu se poate ara pe râpa. Aşa incit, anul ăsta li se 
dădură şi lui Toma, şi lui Mi ai pogoane lângă eleşteu, lângă 
ale lui Ion. Nu fu însă fără oarecare supărare. Asta se văzu 
peste o săptămână, când lgnat Secu fu chemat anume la 
curte, ca să i se spună din partea vechilului că, deoarece vitele 
lui pasc păşunea cea mai bună în poiana rariştei, din sus de 
Vadu Râu, i se ridică darea de păşunat la cinci lei de vită mare 
şi la trei de oaie. Ignat Secu scrâşni din dinți, îşi făcu 
socoteala în gând să vadă dacă asta îl doboară ori nu, apoi 
plecă, fără să dea bună ziua. Două vaci mai mult peste ce 
plătea. Se gândi că trebuie să găsească leac şi la asta. 


La începutul lui douăzeci şi unu, prin februarie, începu să 
umble vorba prin sate că peste Olt s-ar fi ridicat în 
fruntea pandurilor şi a norodului vătaful de plai al Cloşanilor, 
de lângă mănăstirea Tismana, slugerul'* Tudor, care luptase 
cu pandurii lui alături de ruşi la Cerneţi şi în fața Vidinului, 
de-i făcuseră ei ofițer parucic'“”. Era de o săptămână o 
viforniță crâncenă, după o iarnă destul de uşoară, şi veştile 
treceau greu dintr-un sat într-altul. Nu mai mergeau nici 
cărucioarele poştei. 

Prea lămurit nu se ştia nimic. Ba către sfârşitul lui 
februarie veni ştirea că marele logofăt Văcărescu, de-i 


porecleau Cocoşatul, ar fi înfruntat pe panduri şi l-ar îi prins 
pe Tudor, pe care l-aducea în fiare. Dar ştirea nu se adeveri. Pe 
la începutul lui martie, când vremea se schimbă iar, veni, 
dimpotrivă, vestea adusă de nişte trăsuri boiereşti, care 
fugeau încărcate cu calabalâc spre Bucureşti, că acest sluger 
a cuprins Craiova şi că oamenii lui îşi împart averile boierilor. 
Pandurii primiseră învoire de la el să dobândească însă doar 
averile „rău agonisite“, dar acum era greu de lămurit care 
erau bine şi care erau rău agonisite. Unii volintiri se răzlețeau 
de oastea strânsă şi cercetau conacele şi mai ales mănăstirile, 
unde „se caciardiseră" boierii, căci găseau astfel familii întregi 
adunate, la un loc şi era dobândă mai multă. Cei atacați se 
apărau cât se apărau, dar pe urmă dădeau şi cămaşa de pe ei, 
bucuroşi ca sunt lăsați în viață. Nu se mai vorbea decât 
despre fuga boierilor de pe la conace şi cuvântul acesta „a se 
caciardisi“, a se ascunde, îl spuneau acum şi ţăranii care 
pândeau cărucioarele poştii. Era o mare zăpăceală, căci unii 
umblau să se „caciardisească“ în Bucureşti, încărcând briştile 
şi rădvanele cu ce puteau lua în fuga, cu copii şi bătrâni, 
trântiți claie peste grămadă, cum se putuse, iar alții, tocmai 
că fugeau din Bucureşti, ca „să se caciardisească“... nici ei nu 
mai ştiau pe unde, poate prin păduri. Boierii cei mari, banul 
Brâncoveanu, banul Grigore Ghica, banul Barbu Văcărescu, 
logofătul Ştefan Beliu, vistierul Manu şi mulţi alţii, ba chiar şi 
marii negustori fugiseră, călări, peste noapte, de la Comarnic 
spre Braşov. Cei din Zăvoiu Dihorului se frământau şi ei. Una 
ştiau însă, că sătul va merge întreg, ori aşa, ori aşa. Nu ştiau 
ce să facă. Se adunau în cârciuma lui Nedelcu şi vorbeau de 
dimineață până seara fără să poată lua vreo hotărâre. Cei 
tineri ar fi vrut, fireşte, să se ridice îndată tot satul şi să dea 
foc la conac. Aleşii, în frunte cu logofătul Dobre, Duţă 
Căciulămare, mai ales Nedelcii spuneau că asta e nebunie 
curată, căci oamenii stăpânirii vor împrăştia şi pe smintiții de 
peste Olt, care s-au răzvrătit. Că au şi început să treacă de 
ieri cete de arnăuți ai stăpânirii, călări, spre Slatina. 

Ignat Secu fu de părere că ei nu pot să se mişte singuri, dar 
nici să rămână dacă s-au ridicat satele vecine. Nu se poate, să 


se ridice un sat fără altul. Să trimită deci oameni spre Găeşti 
şi devale, în satele de peste Argeş, ca să vadă ce gândeşte 
lumea pe acolo. 

A doua zi veniră de la Bucureşti, pe drumul cel mare, vreo 
două sute de arnăuți călări, înarmaţi până în dinţi cu pistoale 
şi iatagane. Unii aveau şi flinte. Rămaseră noaptea împărțiți. 
Parte dintre ei, câţi aveau loc, în grajduri la han. Plătiră tot ce 
luară, fie băutură, fie mâncare ori fân. De la ei aflară oamenii 
din sat că pe căpitani îi cheamă, pe unul Iordachi Olimpiotul, 
iar pe altul Farmachi. 

Iordachi Olimpiotul şi jumătate din oamenii săi au dormit 
la conac, la boier, au mâncat şi au băut în seara aceea 
împreună, căci Postelnicu Medelioglu a sosit şi el, în după- 
amiaza aceea, la conac. Dimineaţa, căpitanul Iordachi şi-a 
adunat toți oamenii, vreo sută cincizeci, în poiana răscrucii, a 
făcut puţin şmotru cu ei, ca să vadă că îi ține în mână, şi pe 
urmă a pornit în sus, spre Găeşti. A plecat cu el şi Farmachi. 

Peste un ceas a plecat şi postelnicul tot în sus spre Găeşti, 
cu rădvanul încărcat cu tot ce a avut mai de preț la conac; 
aur,  argintărie şi covoare scumpe. Era păzit de 
doisprezece arnăuți, dintre cei care aveau şi flinte. Mai târziu 
au aflat oamenii că postelnicul s-a dus, cu paza lui de 
arnăuți, la Târgovişte. 

În timpul acesta, Toma parcă înnebunise. Se urca deasupra 
râpei într-un nuc, cel mai mare, cel din dreptul bisericii, şi tot 
privea în zare, aşteptând să vadă focuri mai înspre Găeşti şi 
Piteşti, _ Dar nu vedea decât turlele bisericilor şi 
şuvoaiele înghețate ale luncii Argeşului, dintr-o zare într-altă, 
sclipind în soare, căci vremea se schimbase. La dreapta lui, 
lungul şir de nuci împânzeau cerul cu crăcile lor groase, 
strâmbe şi negre. Peste eleşteul înghețat, prin zăvoaiele cu 
desişuri acum negre şi ele treceau sănii cu boi, dintr-o parte 
într-altă, dar răzmerița nu se vedea. 

Într-o zi, satul fu cât pe-aci să se hotărască. Se aflase că 
Tudor dăduse de ştire că a scăzut birul de la douăzeci şi 
cinci de piaştri la trei piaştri de lude“*. E un început bun, 
gândeau toți. Dar se zvoni în acelaşi timp că turcii au ieşit din 


raiale!t?, de la Giurgiu şi de la Turnu, şi merg spre Olt, pentru 
ca împreună cu paşa, care a trecut de la Vidin, să înconjoare 
pe răsculați. Miai, care uneori parcă se gândea că ar fi bine să 
se ridice satul, se potoli dintr-o dată, după ce făcuse un drum 
la Găeşti, Dumnezeu ştie de ce. 

Noaptea, în bordei, Toma vorbea singur, striga, cânta, 
tremura de parcă avea lingoare, şi biata Stanca nu mai ştia ce 
să creadă. Era acum după Mucenici, zăpada se topise, dar 
încet, iar noroiul drumului era mereu amorțit. Era o vreme 
bună de pornit. 

— Stanco... fă cum te-o lămuri Dumnezeu, că io nu mai 
pot. Trebuie să scăpăm odată dă clacă, fiindcă altfel murim 
ca nişte viermi zdrobiți cu sapa, cum ies zvârcolindu-se din 
tină. N-o să mori de foame. Ai juncanu. Ai pă taică-tu... O să 
te ajute şi nea Ion. 

Ce era să facă femeia? Decât să-l mai vadă perpelindu-se 
atât, a pus într-un ştergar o mămăligă şi zece ouă, că 
începuse sa oua găinile, a pus ştergarul într-o traistă, a mai 
adăugat câteva cepe. I-a cârpit minteanul, în vreme ce el s-a 
dus la frate-său, Ion, să-i spună că pleacă, să-l roage să aibă 
grijă de Stanca şi să-i îngăduie să ia unul dintre pistoalele lui 
Miai, căci rămăsese unul acasă, acum când acesta era din 
nou plecat. A pornit de cum s-a crăpat de ziuă. 

L-au văzut din nou peste patru zile. Oastea Vladimirescului 
se scurgea spre Bucureşti. Era un soare viu, sub care 
scânteia jilav pământul, cu petele de iarbă pe jumătate 
uscată, aşa cum apăruseră de sub zăpadă. Nu mai erau 
înghețate şi murdare decât pâraiele, prin fundul viroagelor 
ferite de lumină. 

Satul întreg se strânsese în poiana răscrucii de o parte şi de 
alta a drumului de ţară, ca să privească. Copiii se suiseră în 
copacii goi şi negri, ca sa vadă mai bine. 

Trecură în frunte vreo patruzeci de arnăuţi călări. Despre 
ceilalți oameni ai căpitanului lordachi şi Farmachi aflară 
zăvoienii, peste câteva zile abia, că trecuseră în timpul 
nopţii de la Găeşti spre Târgovişte şi puseseră în fiare pe 
zapcii, ridicaseră banii din Vistierie, prădând conacele şi multe 


biserici. La moşia Şanţurile, arnăuţii prădară pe clucerul 
Iordache Deşliu, luându-i argintărie, şaluri, cai, bani şi tot ce 
găsiră acolo. Deocamdată la Zăvoiu Dihorului nu se ştia 
despre asta. 

După călăreţii din frunte urmau pandurii pedeştri. Toţi 
erau bine îmbrăcaţi, cu dulame'“ albe, găietănate'“” cu negru 
şi roşu, cu pistoale la brâu şi flinte pe umăr. Trecură ca la 
două mii, cu comandirii şi căpitanii lor. Băteau tobele şi 
sunau lung goarnele, că erau de cele muscăleşti. 

Pe la mijloc, când nu se mai auzeau tobele şi goarnele din 
frunte, zăvoienii auziră un cântec, cântat, după obiceiul 
învățat de panduri de când luptaseră alături de ruşi, de 
mai mulți inşi odată. Erau glasurile alături, ca piept lângă 
piept: 


„Bate-i doamne pă ciocoi, 
Cum ne bat şi ei pă noi..“ 


De la o vreme, cei de pe margine văzură venind un pâlc de 
călăreţi, care aveau în mijlocul lor un voinic cu mustața ca 
vrabia, care ducea un mare steag albastru, cu ciucuri şi mai 
albaştri. Înapoia steagului venea singur, pe un roib, Tudor. 
Cei de pe margine îngheţară... Nu se auzi nimic. Nu 
striga nimeni nimic... Oamenii credeau că visează. Purta în 
cap o căciulă neagră de miel creț, înaltă ca un işlic drept. Era 
îmbrăcat peste pieptarul care se vedea în parte cu o 
dulamă subțire de un verde aproape negru, iar peste dulamă, 
un fel de mintean scurt, roşu, îmblănit. În picioare, cizme 
negre, din care, aşa cum sta pe cal, i se vedeau cioareciiis 
găietănați şi ei. O sabie încovoiată, petrecută pe după gât cu 
găietane groase, îi atârna într-o parte. Din căciula înaltă, i se 
vedea la spate chica întoarsă ca la diaconi, pe ceafa rasă. 
Sprâncenele, lăsate pe ochii mari, îi dădeau feței smeade un ce 
încruntat, pe care îl îndulcea mult mustața de culoarea 
mătăsii porumbului, moale şi tunsă scurt. Bărbia rotundă 
îndulcea de asemenea tăria obrajilor şi dârzenia nasului, care 
avea pe partea stânga un mic neg. Nu se uita nici în dreapta, 


nici în stânga. Părea că se gândeşte la ceva... privea parcă 
peste oameni. 

Venea în urma lui numaidecât un căpitan tânăr şi, lângă el, 
tot călare, un preot cu crucea în mină, ridicată acum drept în 
față. Pe urmă, pe jos, veneau alți preoţi, cu cruci în mâini... 

După alte vreo două mii de pedestrime, tot atât de bine 
înarmată, venea o gloată numeroasă, îmbrăcată cum se 
întâmpla, care purta pe umeri mai multe topoare, furci şi 
lănci de lemn... Apoi, la urmă, cu căpitanii lor, vreo cinci sute 
de călăreți cu sumane*! de aba albă, găietănate cu negru, 
bulgăreşti şi sârbeşti, bine înarmați. 

După ce a trecut oştirea şi carele ei, Zăvoieni! au fost tare 
mirați când s-a oprit în loc o căruță mare braşovenească, la 
care erau înhămaţi şase cai. În căruță erau câţiva panduri, 
dintre care unul cât un munte de om, cu mustața plină 
şi obrajii osoşi. Uimirea celor din Zăvoiul Dihorului fu şi 
mai mare când alături de acest uriaş, pe care îl chema, aflară 
pe urmă, căpitanul Creţescu, văzură şi pe Toma al lor. 

Bătură doi inşi în tobele nu prea mari, şi cei din căruță 
făcură semne oamenilor să se apropie. Apoi dintr-o 
tolbă mare, ca de vânătoare, uriaşul acela scoase un sul de 
hârtie, pe care îl desfăşură. Când tot satul aproape fu strâns 
în jurul căruţei, acel căpitan Creţescu făcu semn să tacă 
tobele şi rosti cu o voce care parcă se izbi de turla bisericii, aşa 
era de puternică: 

— Oameni buni, ascultați acum chemarea cea mare pe care 
v-o face Adunarea Obştească a întregului norod, ridicat în 
frunte cu comandirul nostru cel mare, Tudor din Vladimireşti. 
Dar ca să înțelegeți mai bine, că noi rostim mai altfel, am să 
las să vi-o citească un flăcău de aci din satul vostru, care a 
venit întru întâmpinarea noastră... şi pe care negreşit că îl 
cunoaşteţi. 

Toţi se dădură, în căruță, mai spre leagănul ei, iar Toma 
paşi singur, spre codârlă“?, apoi citi cu setea cu care 
cânta doinele la furcării şi la şezători. Cei din Zăvoiu 
Dihorului îl ascultau împietriți, cum ascultau Evanghelia la 
biserică. 


„Fraților, locuitori ai Țârii Româneşti, veri de ce neam veți fi, 
nicio pravilă nu opreşte pe om de a întâmpina râul cu rău...“ 


„.„.„.Şarpele când îţi iese înainte, dai cu ciomagul de-l loveşti, 
să-ți aperi viața, care de mai multe ori ni se primejduieşte din 
muşcarea lui. Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile 
noastre, zic, atât cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti, până 
când să-i suferim a suge sângele din noi, până când sa le fim 
robi?“ 


Când sfârşi de citit, Toma se întoarse către uriaş şi-i dădu 
în mână sulul. Atunci acesta rosti, acum sfătos: 

— Aţi înțeles? Să veniți şi voi după noi, că vă aşteptăm... 
Rostuiţi-vă ce aveţi de rostuit şi apoi luaţi-vă furcile şi 
topoarele şi veniți la Bucureşti... Să ne vedem acolo... Şi fără 
să aştepte niciun cuvânt de răspuns, se întoarse către cel 
care mină caii: Zii, mă... dă-le drumul... că trebuie să mai 
citim şi în celelalte sate. 

Toma sări din căruţă, şi după el şi un alt voinic, cu față de 
copil, de parcă era spân. Erau prieteni în lege, nedespărțiți de 
patru zile, de când se cunoscuseră. Se şi cam potriveau. Toma 
avea ceva sfios în el, ca de fată, iar cel voinic chiar că era un 
copilandru, deşi părea atât de lat în umeri, căci nu avea decât 
vreo şaisprezece ani şi se luase şi el ca şi Toma după panduri. 
Se numea Radu Şapcă. l-au înconjurat flăcăii, le-au povestit, 
şi noaptea au petrecut-o în sat, căci ştiau că vor mai trece 
mereu şi alte căruțe ale oştirii... 


A doua zi, Toma a plecat, către prânzul mic, cu tânărul său 
prieten Radu Şapcă. Satul a rămas totuşi nehotărât. 

Oamenii vedeau că se joacă soarta lor, dar şovăiau. Voiau 
să mai chibzuiască. Aşteptau ştiri şi de la alte sate. Toţi erau 
pentru oastea lui Tudor, dar fuseseră prea îngenuncheaţi în 
decurs de veacuri şi se ridicau greu în capul oaselor. Mai era 
nevoie de încă vreo câteva luni ca țara să se încălzească bine. 
Avea să înceapă să fiarbă cu întârziere, abia după uciderea lui 
Tudor. lei căldarea de pe foc când a început să fiarbă... ea 


mai fierbe câtva timp şi singură. Poate că moartea lui însuşi 
a zguduit-o. Dacă el nu s-a temut de moarte, de ce să se 
teamă ei? Trei luni de ridicare a poporului şi de drumuri 
lungi, îndrăzneţe, aveau să facă țara să fiarbă scăzut treizeci 
de ani, până la 1848, şi apoi încă un veac.. 


Toma s-a mai întors în sat doar pentru o noapte, în ajunul 
Sfinților împărați Constantin şi Elena, când s-a tras, cu 
oastea lui, Tudor înapoi dinspre Bucureşti spre Goleşti. 
Stanca sta să nască... El a plecat înainte de a se crăpa de 
ziuă. Avea două pistoale şi era acum îmbrăcat ca pandurii. 


Nu s-a mai ştiut după aceea ce s-a făcut Toma. Fusese în 
ceata căpitanului Oarcă şi spuneau unii că s-a iscat o 
încăierare între acest căpitan, care, împreună cu alții ca el, l- 
au trădat pe Tudor şi unii dintre pandurii lui. Se zice că o 
parte din ceată, mânioasă, n-a vrut să-l mai urmeze pe 
Oarcă şi că s-ar fi stârnit între ei o luptă în care ar fi căzut 
Toma... Alții spuneau că ar fi pierit într-o încăierare dintre 
pandurii aceştia credincioşi şi oamenii lui Ipsilante, care voiau 
să-i silească să lupte... Alţii, în sfârşit, spuneau că, după 
bătălia de la Drăgăşani, în care puţina oaste de zavergii a 
luptat (dar eroic), şi în care pieri întregul batalion sacru — 
mavroforii'“ îmbrăcaţi în negru - ai studenţilor greci de la 
Măgureanu din Bucureşti, turcii au început o cumplită 
vânătoare după resturile împrăştiate ale oştilor lui Ipsilante şi 
ale lui Tudor. Prin sate, prin munți, prin mănăstiri. Luni de 
zile, tot anul. Pe de altă parte, oamenii stăpânirii îi urmăreau 
şi ei prin satele de baştină, se luau după pâri ticăloase. 
Foştii răzvrătiți se ascundeau cum puteau. Unii, ca să poată 
trăi prin munți, se făceau haiduci. 


Taina de la han 


Prefăcându-se beat, în acea zi de septembrie, Miai găsise cea 
mai bună cale ca să trimită vorbă pe ocolite Nedelcilor că ar 
vrea acum să se cunune cu Petruţa. Intâlnindu-se într-o zi cu 


Ichim, pe malul eleşteului, nu fu mirat de loc când acesta-i 
spuse cam în glumă. E drept că şi când glumea Ichim, care 
era puțin cam otova**, părea încruntat, spătos, cu ceafă teşită 
şi capul ca o lubeniţă, cu ochii mici lângă rădăcina nasului 
drept ca de lemn, avea un glas când aspru, când ieşit din nas. 

— Ce te ţii aşa măreț, mă, vericule, dă nu mai dai pă la noi, 
prin crâşmă. Hai? 

— Da” ce, mă... cum vine asta? Adicătelea m-aţi chemat voi 
şi n-am venit? Fu răspunsul. Ei, ducă-să naibii... Şi Miai 
scuipă prietenos într-o parte. 

— Atunci să vii, mă; iaca, dacă vrei să fii chemat, te 
chemăm. 

Şi s-a dus. 


Era toamnă de-a binelea, ruginiseră pădurile şi burnița, dar 
în cârciuma hanului, deşi era duminică, nu era nimeni. Miai 
nu ştia dacă să se bucure ori ba. Se temuse întotdeauna să fie 
singur, față-n față, cu amândoi feciorii lui Nedelcu odată. 
Erau de felul lor înceţi, dar voinici ca nişte boi. Ştia bine că 
popa Gheorghe le spusese de ce vine, iar după întâlnirea şi 
vorbele schimbate cu Ichim, cu trei săptămâni înainte, nu 
credea să aibă gânduri rele. Îşi pipăi în chimir cuțitul, 
căci purta chimir ca muntenii, dăruit de o muiere, şi-i simţi 
mulțumit, cu buricul degetului, tăişul de brici. Era la locul ei 
şi măciuca de fier, pe care o purta mereu la el, de când fusese 
iar snopit în bătăi într-un sat din deal. Era bună, că nici nu 
se vedea din mâneca largă, atunci tind stai gata de lovit cu ea, 
se aşeza la o masă în colț, ca să fie cu spatele apărat şi 
mai lângă uşă. Oricum, era mai iute ca ei şi, la nevoie, mai 
hotărât. Aşteptă să vină cineva, să-l întrebe ce bea, dar nu 
veni nimeni. Crâşma era ca pustie. 


El nu ştia că Ichim şi Restea, cei doi feciori ai lui Nedelcu, 
erau şi ei la curte unde fusese chemat tot satul. Curtea 
conacului era plină de oameni care aşteptau în ploaia 
măruntă şi deasă, cu zăbunele pe umeri şi căciulile îndesate 
pe cap. Din conac nu mai erau în picioare decât zidurile 


înnegrite de fum. Fusese ars în vară de turcii care urmăreau 
pe  eteriştii lui lIpsilante şi pe panduri.  Postelnicul 
Medelioglu fusese pârât că a trimis grâne şi vite de tăiat, la 
Târgovişte, eteriştilor. A avut mare noroc că nu l-au găsit la 
conac şi pe el, că-i tăiau capul ca la atâţia alţii. Prevăzător, se 
ascunsese din vreme şi se ascunsese aşa de bine, că în afară 
de vechil nu mai ştia nimeni unde e, nici acum după mai bine 
de cinci luni. Îşi trimitea poruncile printr-un om de 
încredere în taină. De altfel, turcii arseseră conacul şi de furie 
că îl găsise fără nimic de preț, şi bun de luat, în el. Fusese 
jefuit cu două săptămâni înainte şi de pandurii căpitanului 
Urdăreanu din oastea lui Tudor, când trecu oştirea lui înapoi 
spre Găeşti, adică o dată cu hanul lui Nedelcu. 

Satul fusese în drumul şi al unora, şi al altora, iar vitele 
oamenilor scăpaseră doar ascunse bine în pădurea Vlăsiei, 
încă de când se vestise că oastea eteriştilor s-a tras spre 
Târgovişte şi Câmpulung. Turcii veniți în urmă tăiaseră 
mânioşi pe moş Dumitru, tatăl lui Ristache, pe care-l găsiseră 
în sat, rămas singur dintre bărbați, şi-l luaseră să le arate în 
pădure ascunzişul vitelor. Bietul om nu putuse să le arate 
nimic, căci nici el nu ştia nimic. Aşa se hotărâse de către sat, 
să nu ştie nimeni afară de zece bărbaţi de încredere aleşi 
dintre fruntaşi; printre aceştia cu vin tul hotărâtor l-au avut 
logofătul Dobre şi Ignat. 

În curtea conacului era acum o brişcă în care se găseau doi 
inşi, turci după înfăţişare, şi lângă ei patru neferi*” călări. În 
picioare lângă brişcă era pârcălabul. Logofătul Dobre, suit pe 
un morman de cărămizi şi moloz, cheflii oamenii să se apropie 
şi, de față cu vechilul care stătea mut cu giubeaua“* pe el, 
alături de morman, le spuse despre ce e vorba. 

Pentru îndestularea trupelor turceşti, care după ce au 
măcelărit pe eterişti la Drăgăşani, rămăseseră acum în țară 
până la desăvârşita potolire a duhului răzmeriței, noua 
stăpânire îndatorase satele să dea bucate şi vite, după 
socotelile făcute de Vornicie... atât dintr-unele, şi atât din 
altele, de fiece sat. 


Când zăvoienii aflară ce au de dat, se cutremurară. Se 
încreți carnea pe ei. Trei sute de chile de orz şi patruzeci 
de chile de grâu, trei sute de oi şi patruzeci de vaci. 

Se vedea limpede că logofătul Dobre era şi el amărât de 
această cumplită năpastă căzută asupra satului. Înalt, osos şi 
sprâncenat, veşnic înăcrit, acum vorbea în silă, cu 
mustața mare parcă zbârlită. 

— Până în trei zile o sută dă care trebuie să facă câte două 
drumuri la Piteşti, ducând zahereaua“” cerută. Oile şi vitele 
vor porni mâine la prânz, ca să fie poimâine în miez dă noapte 
cel mai târziu la Zalhanaua dă la Piteşti. 

După ce vorbi, mai privi o dată peste lumea înmărmurită în 
ploaie şi scuipă cu silă. 

Ignat Secu, smead, dar acum vânăt la față, cu mustața 
subțire şi bățoasă, singurul încălțat cu cizme dintre toți cei de 
față, în afară de vechil şi de logofăt, îmbrăcat cu o ipingea 
găietănată cu fir negru, care-şi petrecea singură 
colțurile peste cizme, izbucni, dar se stinse cu glas înecat, 
într-un soi de mirare: 

— Trei sute dă chile dă orz? 

Logofătul Dobre scuipă răspunsul printre dinţi: 

— Trei sute dă chile... 

— Dă unde să luăm noi două mii dă saci dă orz? 

Toţi ştiau că, dacă s-ar fi adunat tot orzul din sat, tot nu s- 
ar fi împlinit trei sute de chile. Nenorocirea era că nici la 
conac, în hambarele ridicate din nou, nu se putea găsi 
mai mult de cincizeci-şaizeci de chile de orz. Oamenii ar fi 
împrumutat ca să împlinească porunca stăpânirii şi ar fi 
plătit când ar fi putut, în zile de muncă. La datoriile încâlcite 
ale trecutului, care erau ca nişte învălătuciri de lanțuri în 
jurul picioarelor lor, într-o robie fără nădejde de mântuire 
vreodată, s-ar fi adăugat una nouă. Şi aşa nu se mai descurca 
nimeni... şi într-o privință oamenii deveniseră nepăsători. 
Ştiau că proprietarul, oricum, nu putea să-i lase să moară de 
foame pe toți. N-ar fi avut cine să-i muncească moşia. Dar 
nenorocirea cea mare era ca acum, nefiind bucate la conac, 
nevoia trebuia împlinită din ce au ei acasă şi pe loc, fără 


întârziere. Aceste neîncetate cereri de zaherea erau cea mai 
mare pacoste pe care o aducea asupra țării atârnarea ei de 
împărăția turcească. Haraciul** propriu-zis, pe care îl plăteau 
Principatele, Porții, deşi destul de ridicat, era nimica toată pe 
lângă îndatorirea de a aproviziona în vreme de război - sau 
chiar pentru deplasări obişnuite — oştile turceşti, şi această 
îndatorire era moştenită din veacuri, din clipa închinării 
acestor țări către împărăția otomană. Căzuseră multe capete 
de domni din pricina întârzierilor şi şovăielilor la îndeplinirea 
acestei îndatoriri. Aci sultanii şi vizirii erau neînduplecați. 
Niciodată nu era de ajuns, niciodată nu se ştia cât se cerea 
anume de către paşalele cele mari, nici dacă şi cât se plăteşte. 
Gelepii care le strângeau, oamenii stăpânirii care le hotărau 
pe sate îndoiau uneori şi întreiau, cu de la ei putere, cererile, 
oprind pe seama lor ceea ce luau pe deasupra. Nu scoteau tot 
ceea ce cereau, că de multe ori nici nu era cu putință. Luau ce 
luau cât găseau, cu japca mai mult. Transportul cu carele al 
acestei zaherele era moartea vitelor şi nenorocirea oamenilor. 
Se cereau uneori peste zece mii de care, din care multe nu se 
mai întorceau. Contribuțiile astea silnice, datorite mai ales 
războaielor, care de un veac şi mai bine se purtau pe teritoriul 
principatelor, între cele trei imperii vecine, cam din douăzeci în 
douăzeci de ani, aproape cu fiece generație, sleiseră cu totul 
țara şi împingeau oamenii la deznădejde. Erau fericiți numai 
aceia care erau slugile celor puternici, căci adăugau şi jaful 
lor la urgia căzută asupra țărănimii, pe umerii căreia apăsa 
tot greul. Astfel îşi adunau ei peste noapte averi nemaiauzite, 
dintre care unele, trecute din generație în generație, au durat 
până la jumătatea veacului, de-acum, uitându-şi obârşia. 
Ciliar dacă unii comandanți de oşti împărăteşti ar fi vrut să 
stârpească acest flagel al samsarilor „furnizori”, n-ar fi putut. 
Aceştia constituiau un fel de instituţie pe jumătate liberă, care 
singură în acele vremuri - cu mijloacele ei - asigura 
aprovizionarea trupelor în campanie. Când fără cinci mii de 
chile de orz se putea pierde o bătălie, şi cu ea, războiul, ei nu 
puteau şovăi şi primeau de oriunde li se aducea, cu condiția 
să li se aducă mult şi cât mai repede. De altfel, erau unii care, 


dimpotrivă, îşi făceau furnizori pe propriii lor oameni de paie. 
Acum însă porunca Isprăvnicie, ca Zăvoiu Bihorului, sat de 
mai puțin de o sută cincizeci de capi de familie, să 
împlinească în două zile trei sute de chile de orz şi patruzeci 
de grâu, era aut de nesocotită, atât de nesăbuită, încât nu 
mai încăpea îndoială că nici chiar Vornicia cea mare, oricât de 
lacomă, nu putea să ceară nici măcar ocolit o asemenea 
cantitate. Era neîndoios că ea fusese îndoită de gelepi - de 
aceşti „furnizori” - şi împătrită de oamenii ispravnicilor de 
judeţ. Cum asemenea cereri nesăbuite nu puteau fi implinite, 
se lua cât se putea, cu ameninţări aspre, cu bătăi şi cazne 
grele la nevoie. 

Văzându-l atât de cătrănit pe Ignat Secu, un vecin mic şi 
îndesat şi cu o prună de şoric pe pielea obrazului drept vru să 
se arate nepăsător şi mai deştept în acelaşi timp şi strigă în 
gura mare: 

— Hei... o să-mi ia ce-o să găsească. Uite... dintre trei, pă a 
mai lungă. Şi arătă degetul cel mare vârât printre alte două. Îl 
chema chiar Eftimie Şoricaie. 

Niţă al lui Predoiu, bondoc, cu mustața ciupită, spuse 
cătrănit: 

— Hei... o să dăm cât o să putem. Doar n-o să ne 
omoare pă toți. O să ia dă la ăi care au, că dă la mine ştiu că 
n-au să scoată mai mult d-un sac, chiar dă m-ar pune cu 
picioarele goale pă jăratic. 

Ochii lui Ignat Secu, care înțelese că în el bate Niţă, se 
împânziră de sânge, şi gura cu buze tari şi subțiri se 
strâmbă într-un rânjet. 

— Ai dreptate. Ai dreptate, mă sărăcilă. Dumnezeu mamii 
lui dă dobitoc ăluia care munceşte, ca să adune ceva în țara 
asta păcătoasă. Cum te-ai ridicat puţin dă jos, d-ai ajuns în 
genunchi, îți şi dă la cap. Ar fi trebuit să fac şi io ca voi. Să 
stau cu dosul pă vatră şi să clocesc. Ignat Secu nu era cel mai 
bogat om din sat, că avea înainte pe logofătul Dobre şi poate 
chiar pe Duţă Căciulămare. Dar se ştia că are opt boi, doi cai, 
douăsprezece vaci, două sute de oi. Casa lui, din două odăi 


sus şi cu gârlici dedesubt, era, pe drumul cel mare de țară, 
cea mai arătoasă. 

Pârcălabul, namilă de rumân, burduhănoasă şi stacojie, cu 
cizme şi nădragi gălbui, cu cămaşă pusă pe dinafară şi în ilic 
de postav negru, care nu se sinchisea de ploaie şi mergea de 
colo până colo, în capul gol, tot şuşotind când la 
urechea logofătului, când lângă turcii, sau ce-or fi fost, din 
brişcă, se duse acum şi se sprijini de loitre ca să audă mai 
bine, căci i se părea că tot nu înțelege ce vrea unul dintre 
gelepi. După ce şuşotiră câtva timp, el îl striga pe logofăt. Îl 
vesti că cei patru neferi călări vor rămâne în sat, ca să 
însoțească a doua zi şirurile de care la Piteşti. Să li se 
găsească la han loc de dormit şi nutreţ pentru cai. 

După ce brişca ieşi din curte şi ocoli scârțâind pe drumul 
pietros, la stânga spre biserică, oamenii porniră şi ei 
spre poartă. Între timp vechilul, văzând că satul se împrăştie, 
îl strigă de la poartă pe logofăt: 

— Piei, Dobre, acum spune-le şi porunca boierului, dă care 
ţi-am vorbit. Tot sunt oamenii adunați. 

Logofătul se strâmba de silă, dar se sui din nou pe 
mormanul de cărămidă şi de moloz şi le spuse tare, cu un glas 
îndepărtat parcă şi acru: 

— Hei, mai... ia mai staţi puţin. Ristache, nu fi aşa grăbit, 
că mai am una pentru voi. 

Şi le spuse ce-a hotărât boierul Medelioglu. Anume că anul 
ăsta trebuie să se întovărăşească unii cu alții, ca să dea de 
Crăciun, pentru locul de casă, porci vii, la conac, nu numai 
muşchiulețul şi garful ca până acum. Avea socotelile lui. Vrea 
să vândă porcii vii, căci începuse să se dea preț bun pentru 
astfel de marfă în Austria. Oamenii, după ce gândiră o clipă, 
fură mai mulțumiți. O să guste şi ei de sfintele sărbători şi din 
partea bună a porcului. Când vătaful le spuse însă că tot la 
patru inşi vor trebui să dea un porc, atunci începură să se 
scarpine amărâțţi în cap. 

— Dăm câte un sfert din porc? întrebă, rumegându-şi 
necazul, Firică, un bărbat voinic, îndesat, cu capul mare, 
cu bărbia lată. Un sfert din porc? 


— Ce mai întrebi ca prostu, mă Firică?... Tot tu mai cu 
moț... A hotărât boieru, a hotărât... Ce-o să te întrebe pă tine? 
Ei, drăcia dracului... Hai, acu, căraţi-vă acasă! 

Oamenii plecară prin ploaia măruntă, învolburată, din când 
în când de palele de vânt. 


Găman aştepta în cârciuma hanului de mai bine de un ceas 
şi nimeni nu veni să-l întrebe ce vrea. Bătrânul Nedelcu, 
înalt cât un mal, îşi lipăia prin prăvălie papucii de toval lați, 
că avea talpa piciorului dreaptă ca o scândură; ieşise de 
vreo două ori din odaia din fund, dar fie că nu-l văzu, fie că 
se prefăcu că nu-l vede, îl lăsă mai departe singur. Acum 
ridicase chepengul de la pivniță şi nu mai ieşea de acolo. Lui 
Miai nu i se păru lucru curat şi iarăşi îşi pipăi cuțitul şi 
măciuca de fier. 

Dormise noaptea într-o casă omenească la deal şi n-avea de 
unde să ştie că tot satul fusese chemat la conac. Era duminică 
şi socotea că n-are nimic de făcut. Se gătise cu straiele 
cele mai bune, îşi pusese imineii de piele de vițel. Nu ştia că şi 
cei doi fraţi, Ichim şi Restea, sunt şi ei la conac. 

Bătrânul se ivi din pivniţă cu o căldare cu vin. Îl ţinea mai 
de mult pe tejghea, în oale mari, dar fuseseră pe 
vremuri atâtea bătăi în crâşmă, că se spărseseră destule oale, 
şi omul socotise că e mai cuminte să ţină vinul în căldări, iar 
rachiul în clondire mari, ferecate în nuiele. Ulcele de băut 
puteau să se spargă, oricâte. Orice beţiv putea să le plătească 
şi, totuşi, de când se făcuseră flăcăii lui mari, nu se mai 
pomeneau bătăi în crâşma lui Nedelcu. Voinici, ca el şi feciorii 
lui, căutau să fie de altfel toți cârciumarii din țară, ca să 
poată lua de ceafă şi zvârli în drum pe cei care, după ce se 
îmbătaseră, căutau harță. Cine nu era temut nu putea fi 
cârciumar, căci praful se alegea de prăvălia lui. 

Boierii, care aveau singuri dreptul să facă rachiu şi să ţină 
cârciume în satele de pe moşiile lor, îşi alegeau totdeauna 
de cârciumari pe oamenii cei mai spătoşi şi mai încercaţi în 
certuri şi bătăi... Mai ales când era vorba de un han, care 


putea fi călcat noaptea de cete de tâlhari, apoi socoteala asta 
era, fireşte, şi mai potrivită. 

De altfel, fusese de mirare când, acum vreo zece ani, pe 
vremea când moşia era încă a marelui boier Dudescu, se 
înfățişase vechilului său acest Nedelcu, venit se pare de prin 
părțile Zimnicii, şi ceruse învoirea să clădească un han pe 
moşie. Fusese de mirare, fiindcă el, după ce căpătase cuvenita 
învoire şi plătise ce avea de plătit, îşi clădise hanul nu în 
mijlocul satului, unde, oricât, ar fi fost mai la adăpost de 
multe primejdii, ci îşi ridicase cele patru odăi, pătulele şi 
grajdul cel mare departe de sat, la o bună postață de drum de 
ultima casă în sus, spre Găeşti, chiar în marginea pădurii. 
Oamenii se scărpinau în cap când vedeau ce loc şi-a ales 
„bulgarul“, cum îi ziceau la început, socotindu-l bulgar, ceea 
ce nu era adevărat. Toţi aveau în minte multele povestiri care 
umblau despre cârciumarii schingiuiți şi ucişi de tâlhari. E 
drept că Nedelcu durase case de zid gros, iar tocul uşilor şi al 
ferestrelor era întărit cu fier. Gratiile erau cât degetul de 
groase şi dese. Obloanele se închideau cu lacăte pe dinăuntru. 
Era casă sănătoasă, dar oamenii din partea locului o găseau 
urâta. Era o casă de târg, de pe Dunăre. N-avea prispă, 
zidurile creşteau de-a dreptul din bătătură şi streaşină era 
abia de o palmă. Era boită cu galben şi odăile dau una într- 
altă ca nişte cutii. Din prăvălie dădeai într-o odaie mare, cu 
un pat aproape cât jumătate din ea pe stânga, şi altul la fel pe 
dreapta, aşternute cu rogojini. Călătorii care nu voiau să 
doarmă în car, sub şopron, dormeau pe aceste paturi de-a 
curmezişul, cu straiele pe ei, fireşte, şi cu mină pe chimir, ori 
pe punga legată la piept sub cămaşă. De trei părți ale 
hanului, care era încă la o zvârlitură de băț din drum, 
cu dosul intrat în pădure, cu bătătură mare în față, era un 
gard înalt de uluci cu vârfuri ascuţite. 

Din pricina hanului, că începuse să fie căutat, se abătuse 
pe aci şi drumul de țara care ducea de la Târgovişte spre Ruşii 
de Vede. 


Cei doi frați, mari ca nişte cai, intrară pe o altă uşa mică 
din fund, care dădea de-a dreptul în ogradă, căci cârciuma 
era cu un pas mai lată decât odăile. Veniseră de la conac, 
scurtând drumul pe poteca de după biserică, pe sub nuci, pe 
lângă cimitir şi apoi prin mestecănişul din marginea pădurii. 
În curte intraseră pe din dos, pe o portiță ştiuta numai de ai 
casei. Îşi scuturară căciulile de apă şi trecură la tejghea. 

Miai îşi trudea posomorit mustăcioara, neştiind ce să mai 
facă, gătindu-se să plece, tocmai când Ichim se apropie 
de masa lui, cu două ulcele în mână, dar părând încruntat, 
aşa cum îi era felul. Se aşeză, îşi trecu încurcat buza de jos 
peste mustață şi după un timp mormăi colțuros: 

— ŞI zi, venişi? 

Venii. 

Ichim iar rămase încurcat pe gânduri. 

— Vasăzică... venişi? 

— Apoi iacă, venii... 

— Atunci?... Şi nasul lemnos al feciorului de 
cârciumar făcu două încreţituri lângă nări. 

— Păi atunci?... îşi strâmbă buzele, roşii ca de femeie, Miai. 

Ichim se scărpină în cap. 

— Atunci, bine... Să fie aşa. 

— Să fie aşa. Şi Miai clătină din cap şi ridică din umeri. 

Acum nu mai ştiau ce să spună. Peste cămaşa lungă, 
încrețită, căci la Zăvoiu Dihorului se țineau de portul 
vlăşcenilor, nu de al celor de la deal, Ichim avea un pieptar 
negru, din materie groasă, cumpărat de la târg. Nu avea cuţit 
la brâu, căci ţineau sub tejghea două satire şi un topor. Era 
încins cu bete cu mărgele mici de tot, de sticlă, învârtite de 
cinci ori în jurul mijlocului, peste brâul roşu... aşa că atunci 
când îşi vâri mină în bete, Miai nu se sperie... 

— Vasăzică, aşa să fie. 

— Cum, vericule? 

— Aşa cum ai zis. 

Miai nu spusese nimic, dar ce era să facă? 

— Aşa cum am zis, spuse el îngânat, dar gândindu-se la 
popa Gheorghe întrebă ca pentru el însuşi: Cine-a zis? 


Ichim îşi propti nasul în ochii lui negri. 

— Păi... tu zici că ai zis. 

Miai clătină din cap, rămânând parcă atârnat în gol. Ichim, 
după ce mai tăcu un timp, îl îndemnă la băut, lovindu-şi 
cana de a lui: 

— Bea. 

— Roşu? 

— Roşu, da' din ăla care-l bem noi. 

Se auziră oameni tropăind sub umbrarul de scânduri, 
acoperit cu şindrilă, al cârciumii. 

— Hai dincolo, să nu vadă oamenii ce bem. 

Cănuţele fiind de pământ smălțuit nu se vedea ce e în ele, 
aşa că oamenii n-ar fi văzut, dar Miai fu bucuros, căci nu 
prea voia să dea ochi aci cu ăi din sat. 

Intrară în odaia mare, cea cu un pat lat acoperit cu rogojină 
în dreapta şi altul la fel în stânga. În mijloc era o masă de 
brad. O fi fost vopsită cândva, dar acum se înnegrise pe ici, pe 
colo şi crăpase. I se vedeau toate fibrele murdare. Un 
scaun lung, ca o laviţă, şi îngust, în dreapta, altul în stânga, 
fără rezemătoare. 

Ichim ciocni cana de a lui Miai. 

— Acum că venişi... se mai trudi el să găsească ceva. 

— Aşa zic şi io, răspunse Miai, gustând şi lipăind din buze, 
ca un cunoscător al vinurilor. 

Dincolo era o tindă, după ea încă o odaie. Acolo zăcea 
Petruţa, bolnavă de când auzise că Miai e în cârciumă. Tocmai 
tăiase o găină ca s-o facă ciorbă pentru ai casei. Dar lăsase 
totul baltă, că i se înmuiaseră picioarele. Tăcea, parcă 
îndobitocită. Apoi se duse la icoana din colț, lângă care ardea 
candela: 

— Sfântă... sfântă... Maica Domnului... fă aşa cum ştii tu, 
că io mi-am pierdut minţile. Şi îngenunche, începând să 
facă mătănii. 

Petruţa nu se măritase până la douăzeci de ani, fiindcă se 
socotea bogată şi aştepta s-o ceară vreun fecior de om 
bogat din satele vecine, poate de la Piteşti ori Găeşti. Dintre cei 
frumoşi, că era moartă după bărbați frumoşi. Numai că 


bărbații frumoşi şi bogaţi nu se mulțumeau doar cu zestre... 
Mai voiau şi altceva. Se mai uitau şi la obrazul şi la boiul fetei. 
La boiu era ea cum era, că era bine legată, dar obrazu Petruţei 
era negricios şi mereu cleios. Din când în când îi ieşeau 
bubulițe. Ochii mici şi apropiaţi îi stau de o parte şi de alta a 
nasului lung ca la cioară şi erau uneori saşii. Aşa că zadarnic 
a aşteptat vreo şase ani Petruţa bogătani frumoşi. Pe urmă şi- 
a zis că are ea avere destulă pentru doi.. S-ar fi mulțumit de la 
o vreme şi cu Miai. Afurisitul ăsta parcă umbla cu farmece, că 
o femeie, pe care o strângea el în brațele lui vânjoase, nu-l mai 
putea uita niciodată. O frângea, o frământa de nu mai ştia pe 
ce lume e şi nici cum o mai cheamă. Petruța nu-şi mai dorea 
nimic decât să fugă trei săptămâni în lume, singură cu Miai, 
să se îngroape într-un bordei undeva, neştiuţi în vreo pădure. 
Înnebunea la gândul că Miai ar putea să doarmă iar cu capul 
pe pieptul ei cu sânii ca merele. Luă în braţe fetița şi o privi 
năucă. 

— Maica Domnului... e din carnea mea şi a lui Miai... nu 
mă lăsa... Nu mai ştiu ce să gândesc... M-am uscat gândindu- 
mă. 

De Petruţa se spunea că e deşteaptă foc, deşteptăciunea 
asta venind se vede din partea mamei, dar acum simțea cât de 
puţină însemnătate avea deşteptăciunea ei pe lângă lucrul 
acesta fără preţ, care erau braţele fierbinţi ale lui Miai. Îşi zise, 
fie ce-o fi, se închină, îşi luă fetița, care avea acum aproape doi 
ani, în brațe, îi puse o rochiță ca la târg şi vru să treacă şi ea 
în odaia de lângă prăvălie. 

O opri Nedelcu, bătrânul, care o împinse înapoi. 

— Stai tu, fă... 

Se îndreptă hotărât spre odaia în care cei doi tăceau, 
nemaifiind ce să-şi spună, dar mai ales cum să-şi spună. 
Nedelcu, cu capul mare, teşit la spate şi în față, ca şi feciorii 
lui, dar cu nasul cărnos, avea o bună parte din obraji 
acoperită de mustața stufoasă şi căruntă. Peste cămaşa cu 
râuri de arnici, peste brâu purta un şerpar lat. Căci cam 
suferea de şale. Altfel, era parcă şi mai voinic decât feciorii lui. 


Intră lipăindu-şi papucii şi spuse cu glas de buhai, fără să 
dea bună ziua: 

— Al venit, mă, să-ţi iei nevasta? 

— Apăi... io zic c-am venit. 

— Da' să ştii că o iei numai cu cămaşa pă ea şi cu plodu în 
brâie. Auzi tu? 

Miai îl privi lung şi răspunse cu întindere; 

— Aşa o s-o iau. 

Gei doi rămaseră uimiți, auzind răspunsul, dar Miai ştia că 
tot ce se spune acum n-avea nicio însemnătate, că st în aşa, 
vorbe de început. Vorba o spusese şi el, necrezând singur 
ce spune. 

Nedelcu se scărpină în cap, fără să ştie ce să mai zică, apoi 
se aşeza la masă. Luă una din cele două căni. Era a lui Miai. 
Îşi netezi mustaţa cu vârful palmei apoi, hotărât, împinse cu 
cana lui cana cealaltă, care era a lui Ichim. 

— Să fie cu noroc! 

Miai luă cana. Tăcu şi el, ca să pară mai cu greutate şi pe 
urmă spuse cu glas aşezat: 

— Noroc! 

— Bate laba. 

Miai întinse mină lui destul de mică în Hi de urs a lui 
Nedelcu, care i-o strânse, dar simţi că mină flăcăului e tare 
ca de fier şi se bucură căci acum, ca rudă, putea fi de folos. 

— Noroc! 

— Atunci, mă, eşti d-ai noştri... 

— Acum, 10... aşa zic. 

Petruţa, pe care o ardeau parcă tălpile, nu se mai putu 
stăpâni şi intră cu fetița în braţe. 

Se opri lângă uşă. Nu se uita nimeni la ea. Îi păru rău că 
Sultana nu e şi ea acasă, că e dusă la un unchi al lor 
lângă Piteşti, cu brişca. Ar mai fi fost o femeie şi ar fi fost 
altfel. Cu fraţii ei, dar nu cu bâtrânul, era de obicei înfiptă şi 
înțepată, dar acum îi era frică de privirea de stăpân a lui Miai. 
Rămase în picioare la uşă. 

După ce mai tăcură un timp, bătrânul îl îndemnă sfătos pe 
Miai, făcându-i semn, cu mină lui ca o labă de urs. 


— la-ți, mă, plodu-n braţe. 

Miai nu ştiu ce să răspundă. Nu se gândise la plod. 

— Io zic că l-oi lua... 

Petruţa îi puse fetița în braţe şi abia acum toți izbucniră în 
râs, biruiți de acest lucru neaşteptat: Miai cu un plod în braţe. 

Uită s-o sărute... dar, oricum gheața se spărsese., 


Trecuseră dincolo de tindă, la capătul din fund al casei, în 
odaia Petruţei, care mai tăiase două găini, ca să le facă 
fripte pe varză. Afară ploua mereu. În prăvălie, către seară, 
era mai tot satul. Nu toți beau, căci n-aveau de unde, dar 
priveau şi aşteptau, cine ştie, să facă vreunul cinste. Era o 
hărmălaie şi o putoare caldă, de oameni nespălați, înghesuiți, 
cu suflarea uneori grea. 

Nedelcu şi Restea umblau prin crâşmă, ducând băutura 
cerută şi se amestecau şi în certurile dintre ei. Oamenii nu se 
certau cu adevărat, dar aşa erau ei la băutură, îşi spuneau 
ce aveau de spus cu glas tare, strigat, ca să se arate bărbătoşi. 
Eftimie Şoricaie, care vânduse un godânac unor călători, era 
mânios că el e azi cel ce cheltuieşte banii în crâşmă, dar că nu 
se bagă asta îndestul de seamă. Se zborşise la cei care făceau 
gălăgie. Era mai ales necăjit pe Niţă a lui Predoiu, care nu 
plătea şi totuşi se înfigea să vorbească. 

— Ştii tu că era cu adevărat Radu Căpitanu? Să-ţi 
sară ochii din cap că l-ai văzut tu? 

Niță al lui Predoiu, cu mustața roşcată ciupită şi obrajii 
osoşi, cu nări ca nişte găuri, scurt şi îndesat de statură, nu 
avea cuviința cerută şi-i strica cheful lui Eftimie. Povestea 
despre haiducul care zăpăcise ţara, în sus de Piteşti. 

— Acum, io spun ce-am văzut. Dă vrei să crezi, bine, dă nu, 
113 

Dedu, pescarul eleşteului, care nu mai avea, la patruzeci şi 
şapte de ani, niciun dinte în gură, stărui nerăbdător, 
trăgându-l pe Niţă de cămaşa murdară, deşi era duminică. 

— Hai, mă, spune odată. 

Eftimie înțelese că nu e nimic de făcut. 

Poruncise o ulcică de rachiu degeaba. 


Ca el erau toți. Oamenii nu beau atât pentru plăcerea de a 
bea, cât pentru plăcerea de a se simţi şi ei măcar un ceas 
oameni, priviți şi ascultați ca atare, într-o viață de vite 
îngenuncheate... Se hotări să-i plătească necuviința asta lui 
Niţă şi-i căuta râcă. Mai ales că purcelul îl vânduse ca să 
plătească birul, nu ca să-l bea în crâşmă. Acum greşise, 
greşise, dar avea dreptul, atunci când plătea, ca să fie el cel 
care povesteşte şi e ascultat. 


Către seară, Petruţa îşi lepădase cămaşa şi fotele bătute cu 
fir, salba de aur pe trei rânduri de la gât, îşi puse pe eao 
hanţă şi se duse să frigă cele două găini. Nedelcu şi Restea 
erau în prăvălie; Miai şi Ichim beau straşnic, mai mult în 
doi... Miai, de bucurie că văzuse pe Petruţa cu salba la gât. 
Aşa, cu salba la gât, ar fi luat-o şi doar cu cămaşa pe ea, căci 
o asemenea salbă, singură, prețuia o avere. Rămânea să ceară 
treptat şi restul. Ichim bea de bucurie că s-a împăcat cu Miai, 
care astfel nu se va mai gândi la nevasta lui. 

Petruţa se aplecă peste umărul lui Miai, să-l întrebe dacă îi 
place plăcinta cu brânză ori cu dovleac, ca să ştie cum s- 
o facă. Acesta asculta o istorie povestită de Ichim şi, fără să 
se gândească, fără să audă ce spune ea. Prinse gâtul femeii cu 
brațul. Petruţa se lăsă mai aproape, şi mină lui începu să 
pipăie salba, fără ca el să-şi dea seama. 

Ichim băgă de seamă şi-l pufni râsul. 

— Ce credeai, mă Gămane, că-ți dă tata fata fără zestre? 
Pipăie mai bine salba, că-i a ta acum. Şi râse gros, 
scuturându-şi nasul lemnos, cu capul lui lung ca o lubeniţă. 

Miai se ruşină întâi, dar văzând voia bună a lui Ichim, 
mărturisi cam încurcat, ca o mironosiță: 

— Mă, frate Ichime, m-am săturat de sărăcie... 

Petruţa simţi un junghi în inimă. Dar e bine şi aşa, gândi 
ea. Să vie pentru averea ei, dar numai să vie înapoi, oricum o 
veni. 

Se duse din nou în tindă, unde era plita, hotărâtă să facă 
plăcintă şi cu dovleac, că e mai dulce, şi cu brânză, că ațâţă 
cerul gurii şi e bună la băutură. Îl întrebase numai aşa, ca să 


arate că ţine să-i facă lui pe voie. Dar el nici nu băgă de 
seamă. 

După ce soră-sa ieşi pe uşă, Ichim îşi apropie nasul 
puternic, cu mustața galbenă, udă de vin, de obrazul lui Miai 
şi vorbi mai mult în şoaptă: 

— Mă Miai, vrei să scapi dă sărăcie, ma? 

Miai se scărpină uimit, ca şi când ar fi spus: auzi ce 
întrebare. 

— Tu-i mama ei dă sărăcie, otrăveşte viața omului... şi-l 
face mai rău ca vita. Ce n-aş da, mă lehime, să fiu şi io 
cârciumar, of... of... să fiu şi io bogat ca voi... îşi turnă iar în 
cană... Mama ei dă sărăcie. 

I se dezlegase limba. Ichim şovăi îndelung, înainte de a 
spune ceea ce avea în gând. Tată-său, Nedelcu, aruncase 
cândva o vorbă... „Mă, uite un om ca pezevenghiul ăsta de 
Miai ne-ar trebui nouă... Că e iute spirt când vrea.” Ar fi spus 
mai nimerit Nedelcu, zicând că e spirt mai ales atunci când 
pofteşte, când doreşte ceva. Miai era tot numai pofte, iar când 
poftea, nu mai vedea nimic decât ceea ce îl ațâța. Ca să câştige 
timp, Ichim, care era aproape tot atât de greoi ca tată-său, 
şterse cu dosul palmei pânza pe care Petruţța o pusese pe 
masă şi care se udase. 

— Mă Miai, mă, tu crezi că din crâşmă suntem noi bogați, 
mă? 

Miai rămase aşa, ca într-un picior, încurcat. 

— lo aşa ziceam, mă... Toată ziua vine lume la cârciumă la 
han, iar sâmbăta şi duminica nu poţi să răsufli. E omor dă 
lume. 

— Ce vrei să facă oamenii, vor să mai uite şi ei... omul când 
bea, mă, să simte cum vrea el să fie. 

Lui Miai, care aşteptă încleştat să vază ce va mai fi, îi fu 
teamă că Ichim se răzeândeşte. Mai ales că acesta îşi 
întoarse capul într-o parte, clătinându-l ca şi cum ar fi spus: 
Dacă ar fi să trăim din ce aduce cârciuma... Dar se vede că 
ținea totuşi să-i spună şi se mai întinse încă peste masă 

— Bă Miai, d-ar fi să trăim numai din crâşmă, am trăi 
şi noi mai rău ca vitele... Că Medelioglu ăsta nu ne dă voie 


să vindem decât băutură făcută dă el. O plătim ca ochii din 
cap. Şi barem d-ar da băutura curată, ne-am mai scoate şi noi 
paguba, botezând-o. Dar ne-o dă îndoită gata, cu apă, mă... 
poşircă goală... un ban nu câştigăm la băutură... ba ne mai 
cere şi patru porci îngrăşaţi pă an. Zice că ne scuteşte dă 
clacă şi podvadă. Anu trecut am avut un cârlan, un armăsar, 
dă soi bun. l-a plăcut. A făcut ce-a făcut şi ni l-a luat. Toată 
ziua ne cheamă la conac. Ne suduie vechilul şi ne beşteleşte 
mereu, ca să mai scoată ceva dă la noi. 

— Mă Ichime, atunci dă ce ţineţi voi cârciuma, mă? 

Ichim îşi încleşta fălcile, trase de mustaţa galbenă s-o rupă, 
apoi dădu hotărât cu pumnul în masă. 

— Ascultă, bă, vrei să scapi dă sărăcie? 

— Ei, asta-i, mama ei dă sărăcie... Cum dracu să 
nu vreau? 

— Atunci, faci tot ce ţi-oi spune io, mă, faci? 

— Fac, mă... fac... Mă vând şi diavolului, numai să scap da 
gârbaciu plesnit pă spinare. Uite, vezi tu vânătaia asta? Şi 
arătă o dungă cam greu de lămurit pe obrazul lui negricios. 
M-a plesnit Beaşcă, vătafu, d-am crezut că mi-a sărit ochiu. 
Spune, mă, ce trebuie să fac? Fac tot ce spui. 

Ichim înţelese că e omul care le trebuia. 

— Bă, asculta, e aci în prăvălie, în colț, lângă uşa din fund, 
un om cu desagii puşi alături, uscat la față şi cam 
bătrânicios. E omu lui Radu Căpitanu. Stă şi aşteaptă să 
plece lumea. P-urmă să duce în pădure, vine cu doi oameni, 
care aduc nişte cai dinspre Zimnicea. 

— Dă furat? întrebă Miai, clătinându-se. Se simţi 
înmuiat de năduşeală. 

Ichim se mânie, crezând că a scrântit-o. 

— Dă-te-n mă-ta, văz că eşti muiere, nu eşti bărbat. 
Buruiană eşti, să să şteargă alții la şezut cu tine! (El a spus 
altfel.) Dă unde crezi tu, bă, că să cumpără sălbi dă aur pă 
trei rânduri? Şi purcei fripți? Şi iminei dă piele dă la Piteşti? 
Vrei mai bine să te ardă dă dimineaţă până seara logofătu cu 
gârbaciu? 

Miai tresări de parcă i-ar fi vânt o sulă între spete. 


— Spune, mă, ce trebuie să fac? 

— Te duci în pădure cu el. leşiți pă portița dă după casă, la 
miezu nopţii... lei caii dă la ăia care vi-i aduc. Sunt patru cai 
buni dă călărie. Ăştia sunt luaţi dă la un arendaş turc. 
Dinspre Zimnicea. Mi-e teamă că l-au şi omorât... 

— Şi unde-i duc? 

— Stai, bă, să-ţi spun. Nu te pripi. Nu te lasă nici ei să pleci 
cu una, cu două. Stai şi aştepţi cu oamenii ăia, care or fi, 
până ce omu ăsta din prăvălie, care pleacă şi te lasă acolo, 
vine el cu alți patru cai, care sunt în pădurea noastră, spre 
gârlă. Sunt aduşi anume dă pă malul Dunării azi, că e 
duminică şi nu ies oamenii la câmp şi în pădure... Acu, sunt 
acolo cu trei oameni dă la Târgovişte, care i-au adus. Ai 
priceput, bă? 

Miai se muie iarăşi. 

— Mă, dacă ne prinde? Io nu ştiu să umblu la cai. 

— N-are cum să te prindă. Tu nu intri în grajduri să 
scoţi caii... Ţi să dau d-a gata... Ăia se pricep... Au fel dă fel de 
chițibuşuri d-ale lor... Ştiu să desfacă lacătele... Ameţesc caii, 
vârându-le în nas boabe dă mac... Apoi, cu alte doftorii care 
ustură, îi fac să alerge turbați... Tu n-avea grija asta. Tu 
numai să înveți locurile dă trecere prin pădurea Vlăsiei şi să 
cunoşti oamenii cu care lucrezi. Da' să-nveţi tot, bă, ca să te 
descurci şi noaptea... Restu nu te priveşte... Restu îi priveşte 
pă alții. 

Ichim nu-i spunea tot. Nu-i spunea că el era cel care făcea 
treaba asta până acum, dar de când se însurase cu Sultana 
vrea să se potolească, să-şi guste liniştit muierea pe care i-a 
dat-o norocul. Îşi făcuse omul suma şi vrea să se tragă spre 
ale lui. Avea să câştige şi de-acum încolo destul, nu-i vorbă, că 
legătura se chema că tot hanul o face. Dar nu mai era 
primejdie să fie împuşcat în pădure. Asta nu i-o spunea lui 
Miai. Fiindcă puteau întâlni acolo şi alți hoţi de cai, mai hoți 
decât ei, care n-ar fi vrut să lase să le scape chilipirul. 

Miai primi, şi în noaptea aceea ajută la schimbul celor opt 
cai. Dăduseră nişte cârlani durdulii ca pepenii, cu picior tare 


de cal de munte şi luaseră în schimb patru cai înalți, de 
călărie, corcituri arăpeşti. 
Aşa fu începutul... 


Flăcăi şi fete la furcărie 


Până înspre Sfântul Nicolae, Miai făcu vreo cinci drumuri 
de-a lungul Vlăsiei către Zimnicea. Noii lui tovarăşi erau 
mulțumiți de el. Era iute foc şi prindea uşor. Îl găsi Crăciunul 
cu o punguţă cu galbeni pe care o purta, cu baierele petrecute 
pe după gât, la piele, pe sub cămaşă. De câte ori putea, se 
ascundea să-i vânture în palmă, să-i facă fişicuri, care-i 
mângâiau degetele. În ce priveşte zestrea, Nedelcii căutau să-l 
tragă în capcană, socotea el, silindu-l să se mute la han, în 
odaia în care dormea Petruța cu plodul ei. Dar el vrea casa lui. 
De asta făcea tot ce făcea acum. Vrea aşternutul lui, o căsuță 
a lui, cu lacăt, că văzuse şi asta la târg, să-l pună la uşă clacă 
vrea. De cum se desprimăvărase în martie, se puse pe lucru şi 
făcu câțiva pari pe care-i împlântă prin partea lui de loc, ca să 
se ştie că e locul lui. Avea de gând să facă mai târziu şi gard. 
În sat numai vreo treizeci de gospodari aveau gard. Gardul era 
întâiul pas spre îmbogăţire. Cine avea gard avea curte, putea 
să țină vite, găini, purcel, putea să sădească pomi. Ce poţi să 
ţii în bordei? Iată, frate-său, mai mic cu trei ani ca el, avea o 
cocioabă cu prispă de două palme ridicată de la pământ, dar 
se chema că e căsuţa lui. Avea şi tindă. Avea şi un gard de 
mărăciniş numai, căci luptă din greu cu oamenii boierului, 
trudea până la istovire pe câmp. Îşi ţinea vitele, doi boi şi o 
vacă. Sub un fel de umbrar în spatele casei, iarna mereu cu 
frica să nu le afle dimineața sfâşiate de lupi. Porcul îl ţinea în 
odaie cu el, cu nevasta şi copiii, cele patru, cinci găini şi un 
COCOŞ, care vara dormeau în corcoduşul sălbatic din bătătură, 
că le făcuse un fel de scăriță, ca să se poată urca, se vârau 
sub patul de scânduri, aşternut cu un ţol, pe care dormeau 
de-a latul Miai şi Toma. 

Acum Miai începu cu gardul. În primăvară, câţiva oameni 
de la deal începură să aducă în carele lor bârne groase şi pe 


urmă nuiele lungi. Dădu să-i lucreze un dulgher tocuri pentru 
uşi şi ferestre. Cumpărase şi două stive de şindrilă. Nimeni nu 
se mira cum de poate face Miai atâta risipă de bani. Era 
ginerele lui Nedelcu. Toată ziua, căci pusese om în loc să-i facă 
toate podvezile, robotea între stivele de lemn. Muncea fără 
nicio socoteală pentru casa lui. Înspăimântat de atâta 
dârzenie, Nedelcu îi făgădui că, dacă el îşi face singur casa, îi 
dă zestre Petruţii şase boi, doi cai, cincizeci de oi, o scroafa cu 
purcei şi două lăzi cu de-ale casei. 

În april, când pădurea nu era încă înfrunzită, Miai făcu trei 
drumuri la Giurgiu. Aduse nu numai cai, în schimb, ci şi câte 
o traistă cu scule scumpe; de aceea partea lui era şi mai mare. 
Cunoştea acum temutul codru al Vlăsiei de la Zăvoiu 
Dihorului la Giurgiu şi de la Zimnicea la Ploieşti, cum 
cunoştea zăvoaiele de peste gârlă. Radu Căpitanu îl plăcea, 
dar nu vrea să se facă haiduc. Cerea numai plata cuvenită, 
aşa cum fusese înțelegerea Radului cu Nedelcu. Aci 
înşelăciune nu încăpea. Totul se făcea, e drept, cu ochii 
închişi, dar pe încredere. Între hoţi lucrurile merg strună 
numai câtă vreme e încredere. Nu ai timp să cercetezi 
îndeaproape, iar multe nici nu le vezi. Dar şi când tovarăşii îl 
află pe unul de minciună, omul e pierdut şi, în orice caz, 
despre daraveli cu el nu mai poate fi vorba. 

Tot ceea ce era furat din jos. Dinspre Dunăre, era trecut de 
oamenii lui Radu Căpitanu, care cunoşteau toate potecile 
munților, pe drumuri împădurite în oraşele şi târgurile de 
sub munte. Acolo se pierdea urma lucrurilor şi a animalelor. 
Radu Căpitanu era şi negustor în felul lui, şi după ce a făcut 
avere mare s-a predat, a făcut anii de închisoare, nu mulţi, 
căci a plătit bine pe judecători, şi a fost singurul haiduc, 
alături de Jianu, care a murit de bătrâneţe în patul lui. 

În scurtă vreme, Miai avea să înceapă ridicarea căsuţei şi se 
hotări nunta pentru duminica de dinaintea Sfântului 
Constantin. 

Sultana se întorsese şi ea de la Piteşti, unde-i plăcuse să 
stea mai mult decât a vrut Ichim. L-a văzut pe Mi ai cu ochi de 
rudă şi de prieten. Glumeau unul cu altul şi toți ai casei 


făceau haz de veselia lor. Pe amândoi banii îi învioraseră şi îi 
făcuseră parcă mai frumoşi. Petruța o mânca din ochi pe 
cumnată-sa şi, deşi era mai matură decât ea, îi asculta 
sfaturile acum când îşi pregătea găteala de nuntă. Ichim era 
tare mulțumit de cum se descurcaseră ițele. Avea nevasta pe 
care şi-o dorise, îşi măritase sora şi căpătase şi un om de 
ajutor. 

Cu vreo două săptămâni mai înainte fuseseră între socru şi 
ginere oarecare neînțelegeri şi chiar certuri. Nedelcu ar fi 
vrut să facă o nuntă în toată legea ei, să se ducă pomina, dar 
Miai şi frate-său lon ar fi vrut ca să se facă totul mai molcom, 
mai cu socoteală. De... mireasa are un plod de doi ani. Nu era 
însă chip de înțeles cu Nedelcu, care spunea că el plăteşte 
toată nunta... că dă oricât, dar să fie după obiceiul locului, cu 
tărăboi mare, cu colăcari, cu podoabe de fată mare, cu slujbă 
mare la biserică, cu căruțe împodobite cu brad, care să poarte 
nunta prin patru sate, cu lăutari care să cânte trei zile. 

Ion aflase că satul se cam prăpădea de râs. 

— Şi cu rachiu roşu, nu? întrebase mucalit logofătul Dobre 
pe Ignat Secu. 

Şi povestea asta la toată lumea. Nu bănuia că o să fie 
tocmai el naş. 

Un singur lucru vrea să facă Nedelcu după datina din 
părțile de jos. Masă cu dar. Oamenii fuseseră vestiți şi-şi 
arătau, scuipând cu silă, obrazul: bogătanul tot bogătan, tot 
cărpănos. De unde să aducă oamenii săraci daruri r v Fusese 
acoperit din nou umbrarul din curte, unde ţineau vara vitele, 
cu frunziş proaspăt. Puseseră frunziş mult şi pe umbrarul din 
fața  cârciumii, unde aduseră şi trei care cu nisip. 
De dimineaţă, când fu cu fedeleşul“” — cu legătura - cântară 
scripcarii şi clarinetistul, adus de Nedelcu, la socru şi la 
mireasă, pe unde umbla plosca. Când vrură să cânte la fratele 
mirelui, la Ion, acesta îi goni. Ciudat om era de felul lui şi 
acest Ion! închis, tăcut, morocănos, avea nasul mare de parcă 
ar fi fost frate cu Ichim şi Restea şi era oarecum tot bălan sau, 
mai bine zis, fața lui ciupită adânc de vărsat părea leşioasă. 
N-avea buze parcă, ci numai o tăietură care când se deschidea 


arăta dinți puternici. De altfel tot capul îi părea lucrat în 
inimă de stejar. Se bucura în sinea lui că, în sfârşit, Miai se 
cumințeşte şi ia o nevastă bogată, dar nu arăta. Nedelcu îi 
dădu lui Ichim în grijă anume, că Restea fiind flăcău vrea să 
joace cu fetele, să fie cu ochii în patru, să-şi aleagă oameni pe 
trei zile cu plată -— fiindcă nu vruseseră să aleagă cotoier“! 
dintre nuntaşi - să nu facă risipă cu vinul şi mâncarea. 


Nedelcii nu erau de loc iubiți în sat. Firea lor era prea 
deosebită de a sătenilor din partea locului. După zece ani de 
viață laolaltă, erau socotiți tot străini de sat. Nu era iubit nici 
Miai, tocmai fiindcă se ținea prea mult de satele din deal şi 
fiindcă era din cale-afară de muieratic. Acum, în afară de doi- 
trei bărbați, ca alde Ion Firu şi alde Ignat Secu, nici ceilalți din 
sat nu erau uşă de biserică. Dar nici nu-şi făceau de cap ca 
Miai. Se mai fereau de lume... nu umblau după muieri cu 
scripcarii după ei. Nedelcu ştia toate astea şi se cam temea că 
n-o să vie lume la nuntă. Cât priveşte pe flăcăii satului, îl 
urau pe Miai cum urăsc cocoşii eretele. Fiecăruia îi era frică 
pentru puica lui. De aceea fură bucuroşi când Stanciu al lui 
Cluţu hotări să se facă o furcărie anume, ca să se înțeleagă 
toți flăcăii şi fetele dacă să meargă la nuntă ori ba. Se zicea, se 
vede, furcărie, fiindcă mai demult, cândva, veneau femeile şi 
fetele cu furci de tors şi cu andrele pentru împletit. 

De trei ani de când ieşise la horă fata lui Dedu pescaru, 
Rița, furcăriile se făceau numai în fața bordeiului lor, căci de 
când se măritase Sultana, ea rămăsese fata cea mai frumoasă 
din sat. 

Era cam scundă, cam plinuţă şi totuşi uşoară ca flacăra. Şi 
totul era rotund în ea, de parcă ar fi fost dată la strung; capul 
cu coade scurte şi grele, de păr bălai, fruntea, obrajii, umerii. 
Prin cămaşă, rotunzi, i se ghiceau şi sinii, care sâcâiau ochii 
flăcăilor, rotunde îi erau şi şoldurile împlinite sub catrinţă şi 
clinic. Şi toate pe fața ei păreau trase meşteşugit cu o pana 
uşoară: sprâncenele lungi, pleoapele, urechiuşele, gura mare. 
Ochii verzi-căprui îi jucau drăcoşi, iar buzele, cu înconjur 
limpede ca de floare, zâmbeau din te miri ce. Nu se hotărâse 


încă şi nu se dădea pe față pentru niciun flăcău, deşi se părea 
că îi place Stanciu mai mult decât ceilalți. Când vorbea însă 
cu Drăgan al lui Ignat Secu, care se făcuse un flăcău voinic, 
dar cam tăcut, fata surâdea mereu, şi asta putea să fie un 
semn. Seara, când au văzut focul aprins de Stanciu şi Oagea 
în fața bordeiului de pe malul eleşteului, flăcăii şi fetele din sat 
au început să se adune. Obiceiul era ca fata, la poarta căreia 
se face furcăria, să iasă la foc cea din urmă... aşa că arseseră 
două târne de crăci uscate, când ieşi şi Riţa din bordeiul de 
sub plop; căci bordeiul lui Dedu era sub un plop negru, mare 
şi rotat ca un stejar. Aci se povestea de obicei de câte au fost 
prin sat, că erau unii flăcăi şi fete care ştiau tot, iar cei care 
nu ştiau, aflau la furcărie tot ce era de aflat. Fetele şi nevestele 
tinere veneau acum mai puţin cu furci; coseau cămăşi, ori mai 
împleteau, că era, de la vâlvătaia focului, o lumină ca ziua. Se 
spuneau şi ghicitori şi se făceau glume uneori cam 
neobrăzate, cam de ruşine. După ce glumeau, lucrau sau 
povesteau, unii dintre ei îşi urcau fetele în plopul cu crăci 
groase şi se giugiuleau şi se pupau, ascultând cum cântă Riţa 
ori Lica, sora lui Stanciu, sau privind pe băiețandrii şi 
codanele care aci învățau să joace înainte de a ieşi la horă. 

Flăcăii fură mai toţi de părerea lui Stanciu că nimeni din 
sat - adică dintre ei, cei tineri - nu trebuie să meargă 
la nuntă... Că Miai s-a însurat prea târziu. 

— Bia, bă, că dă ce vă e frică tot nu scăpați, râse, cu 

douăzeci şi patru de măsele, Safta lui Firică, voinică şi 
neruşinată ca o văduvă, deşi nu avea decât şaptesprezece ani. 
Ehei, când o intra dihoru aia în găinile voastre... o să fie vai şi 
vai... 
Vasile, fratele Riţei, Peştefript, cum îi spuneau de vreo doi 
ani, de când într-o seară le dăduse la furcărie câte un 
peştişor fript, că era după revărsarea Argeşului, şi cum i-a 
rămas numele. Apoi, care era în dragoste cu Safta, vru s-o 
plesnească peste obraz, dar nu o ajunse. 

— Mamă... mamă... că tu atâta aştepţi... să te întinzi cu el. 
Să ştii, fă, că mie nu mi-e frică dă pliscul lui... mor cu el 
dă gât şi pă tine te dau tocată la peşti. 


Cât lumina focul, se văzu venind de-a lungul Giîrloagei 
Mitru, cumnatul lui Toma, care târa după el un copac, un 
copac fără frunze, ale cărui crăci negre ridicau praf în urma 
lui. Aducea din marginea pădurii un arțar uscat, să-l pună pe 
focul furcăriei. Chiuia ca un năzdrăvan, ţinând toporul 
deasupra capului. Săriră flăcăii să taie crăcile, dar vlăjganul 
nu dădu toporul la nimeni. 

— Fugiți, mă... nu-l dau, că-l pierz... 

Şi-i amenința pe toţi în glumă... Tăia singur crăcile, pe care 
fetele le aruncară pe foc, de unde ţâşni o nouă vâlvătaie, 
care lumina şi o parte din apa eleşteului, până spre malul 
celălalt, unde se vedea neagră o luntre... 

Cei de față îl văzură apoi pe Mitru, înalt şi cam subţire, 
cătând, cu privirea iscoditoare, printre umbrele culcate 
pe iarbă, mai pe lături, apoi pe bordei şi, când văzu că nu e 
cine vrea el să fie, se uită şi în plopul rotat ca un stejar 
care aproape acoperea bordeiul. 

Ca să-l necăjească, Vasile, făcând semne celorlalți, îl în- 
demnă s-o caute în stufiş. 

— Vezi, mă, că e cu Drăgan în luntre. 

începură să râdă toţi când văzură că Mitru încremeneşte în 
lumina flăcărilor, neştiind dacă e glumă ori e de-adevărat 
ce spune Vasile. Începu să râdă nătâng de bucurie când 
roaiba“! şi bondoaca de Zamfira - cu care vorbea el — ieşi din 
bordei, unde se ascunsese dinadins, ca să vadă dacă-i pasă de 
ce face ea. 

Se auzi de sub un arin lăturalnic glasul lui Drăgan: 

— Ei, ce facem, mă, mergem ori nu mergem...? 

Safta lui Firică, bălană şi zdravănă, care venise cu furcă, 
dar nu torcea, că nici n-o prea lăsa în pace Vasile, fu de 
părere că trebuie să meargă. 

— Păi, mergem, dă ce să nu mergem? 

Flăcăii cam mârâiau. 

— Mă Vasile, fu de părere Oagea, astea din sat mor toate să 
meargă la nuntă... 

— Parcă numai noi? Da alea din alte sate n-ar vrea 
să vie...? Mi-a spus o nevastă dă un cântec care să cânta p- 


acolo printr-un sat dă la deal, nu ştiu pă unde... Şi Riţa 
începu cu glasul limpede, şireată ca o văduvă: 


„Mama-mi zice, Radă, bia, 
Ce tot ai cu albia?... 
Deseară vreau să mă lai, 
Că-i prin sat neica Miai“ 


Fetele râseră toate, dar se vedea limpede că în sinea lor 
înțelegeau zăpăceală şi graba fetelor din deal. 

Vasile, cam acru puțin, fu de părere să-i facă şi ei un cântec 
lui Miai. Cel mai iscusit în asta era Mitru. 

— Mă Mitrule, hai să-i scoatem şi noi un cântec lui Găman! 

— Ce cântec?! întrebă mirată Safta, neîncrezătoare. 

— Păi, uite, cam aşa... 

Vasile se scărpină în cap, pe gânduri, şi pe urmă spuse cam 
încurcat, îngânând un viers prea săltăreţ: 


„Ti-a plăcut, mă neică, banu, 
Şi te-ai însurat cu sluta... “ 


Safta plescăi disprețuitor din buze. 

— Eah... nu merge. 

Dar Mitru, care rămăsese cu ochii în Jeraticul care pâlpâia 
cu flăcări mici ca pe o vatră, țâşni: 

— Stai... e mai "bine aşa... lote: 


„Ti-a plăcut mă neică, banu, 
Ş-ai luat sluta cu toptanu... “ 


Astă le plăcu la toți. Flăcăii chiuiau de mulțumire. Se 
porniră pe cântat. 

Mitru, care se lăsa de obicei rugat, se lăsă în cele din urmă 
înduplecat de Zamfira lui. 

Era în sat de la vârsta de zece ori unsprezece ani, dar tot 
vorbea altfel decât zăvoienii aceştia dintre Argeş şi Sabar. 
De aceea mai şovăia uneori, căci pe urmă râdeau de el. Nu 


spunea ghine şi copchil ca soră-sa Stanca, dar tot îşi mai da în 
petic. 

Începu cu un glas cald şi pripit, parcă mai mult din cap, 
cântecul care le plăcea la toți: 


„Oof... dodă... dodă şi iar dodă... 
Cât e Argeşul dă mare, 
Haz ca Săbărelu n-are; 
Săbărelu mititel, 
Să-nfundă dragostea-n el, 
Săbărelu cu dulceaţă, 
Trece iarna şi nu-ngheaţă. 
Foaie verde didițel, 

Ce caţi lele-n corlățel? 
Cat o vacă ş-un vițel, 
S-un drac dă ibovnicel... 
Şi mă uitai pă Sabar, 
Văzui săbărencili, 

Unde nălbesc pânzili, 

Şi ridică fustili, 

Dă le vezi picerili, 

Albe ca fuioarili, 

Că mă prinde frigurili. 

Dă friguri cad şi mă scol, 
Dă dragoste cad şi mor." 


Ştiau că s-a sfârşit şi începură hohotele de râs; râdeau mai 
ales fetele. 

— Iotă-te cum râd „fetili”, făcu Drăgan cu ochiul şi râse cu 
un glas gros ca al lui tată-său. 

Dar vlăjganul de Mitru, îndrăcit şi mânios, nu se opri de 
data asta şi făcu semn cu mâna că mai are de cântat; apoi, 
uitându-se lung la Zamfira roaibă şi țâțoasă, care-i plăcea 
lui atâta, începu iar: 


„Dar-ar Dumnezeu o ploaie, 
Să vie Sabaru mare, 


Să-mi ia podu dă la vale, 
Să rămâie numai parii, 
Numai parii, părugenii, 
Să să-nece săbărenii, 

Să rămâie-o săbăreancă, 
Una dă mi-e mie dragă.. “ 


Se năpustiră toți asupra lui, ghiontindu-l. Riţa, voinicoasă, 
fi puse mâna în piept, chipurile, să-l răstoarne. Safta strigă la 
ea: 

— Fă, nu-ți pune mintea cu nărodu, că ăsta când te-o 
răsturna, te ară şi te seamănă. 

Se potoli şi hârjoana... 

Veni rândul Riţei, care, până mai an codană, era acum 
limba satului. Ea scornea, cele mai multe cântece. Furcăria 
se făcea în fața bordeiului ei, nu numai fiindcă era fata cea 
mai frumoasă din sat, după ce se măritase Sultănică, dar şi 
fiindcă şi ea cânta tot atât de frumos ca şi fata lui moş Truţă, 
Dar acum nu izbuti să găsească ceva pe seama lui Mitru, cu 
roaiba lui. 

Stârnirâ apoi să cânte şi Maria lui Minjoc. Deşi nu avea 
decât douăzeci şi doi de ani, Maria era văduvă de trei ani, că-i 
murise bărbatul de oftică. Era o femeie amărâtă, de părea mai 
bătrână decât era. O socoteau unii şi pe ea atinsă de boală... 
Tată-su era om cu stare şi-i dăduse zestre bunicică. Ar fi 
putut să se mărite iar, cu orice flăcău din sat, însă ea nu mai 
putea după Vasile, cu care fusese în dragoste cu vreo două 
veri mai înainte. Dar flăcăul pescarului, după câtă va vreme, 
când o văzu pe Safta înflorită ca un măr domnesc, nu se mai 
uita nicidecum la biata Maria, care tânjea de dorul lui. Era 
prea mândră şi nu vrea să arate tuturor că ea, fată de om cu 
stare, se prăpădeşte după Vasile al lui Dedu pescarul. Venea 
la furcărie, ca atâtea alte neveste şi văduve tinere, dar ea 
aducând totdeauna furca şi prefăcându-se că toarce, numai şi 
numai să fie lângă Vasile măcar o seară... 

Se părea că au şi obosit toți de cântece glumeţe pe seama 
celor din sat, mai cu seamă a logofeților de la curte, care-i 


îndemnau la muncă, pocnind din gârbaci ca la vite, când se 
auzi glasul Mariei adânc şi uşor înlăcrimat, începând 
tărăgănarea altoită cu durere a doinei, cu un o lung, prelung, 
întors în inima ei ca un cuțit, răsucit apoi în vorbele pe care 
satul le şi uitase de anul trecut de când le cântase fata 
unchiaşului de pe Argeş, cel care murise în sat la ei. Zise de 
câte două ori fiece rând de vorbe. Spre mirarea tuturor, parcă 
nemaiputându-se stăpâni, înlocui pe „loane”, cum era în 
cântec, cu „Vasile”: 


„0... foaie verde foi de cimbru... 
Vasile, bătu-te-ar sfântu... 
Ce te ţii atât de mândru? 
Că la tine nu mi-i gându... 
Ooof, Leano... Lino... 

Că gându dă l-aş avea, 
Mai bine m-aş spânzura... 
La marginea drumului 
Dă craca pelinului... 

Ooof, Leano... Lino... 
Cine-o trece să se mire, 
Ce năcaz a fost pă mine, 
Câte cazne şi amar, 

Câtă dragoste-n zadar...“ 


Era în glasul acesta o durere altoită care depăşea făptura 
femeii. Venea dintr-o adâncime de început istoric fără îndoială, 
în care îşi avea înfipte rădăcinile. Fără acele tărăgănări 
prelungite, sprijinite pe unele jumătăţi de cuvinte, fără acea 
zestre venită, din adânc de veacuri, pe care o aduc acele „foaie 
verde”, „şi-am zis verde”, ca şi alte „chemări”, care îşi au noima 
lor, chiar când par fără nicio noimă, ca de pildă în „Foaie 
verde lemn uscat”; fără aceste „chemări”, fără acel o prelungit 
din străfundul timpului, ca o chemare, fără tot ceea ce doina 
aduce ca o zestre a trecutului (deasupra căreia plutesc vorbele 
schimbătoare, ca valurile peste matcă), cântecul poporului nu 
mai este el însuşi, cum o tulpină retezată nu mai este copacul 
viu. În acest cântec omul este el, dar laolaltă cu tot ceea cea 


fost şi cu toţi cei de azi asemeni lui. Din cântecul căptuşit cu 
tot trecutul, în vremuri de răstrişte, omul obidit şi neştiutor 
de carte îşi adună hrana pentru inima lui, îşi limpezeşte 
pentru el însuşi propria lui simţire, adâncind-o. Cântându-l îl 
încarcă cu întoarceri şi răsuciri ale viersului, iscate din 
simțirea lui, ca o lăută adăugitoare, şi uneori îl întoarce, acest 
viers, dintr-o unduire, dintr-o legănare de jale, într-un chiot 
prelung, prevestitor de răzmeriță'%?. 

Se mai certară din nou, dacă să meargă ori nu la nunta lui 
Miai. Până la urmă cuvântul potrivit veni de la negricioasa 
şi sfioasa de Lica. Zâmbi cuminte cu fața ei lungă şi 
gălbicioasă. 

— Mă, voi ar trebui să vă bucurațţi că acum îşi toarnă apă-n 
vin... că vrea să intre şi el în rândul oamenilor... O fi simțind 
şi el c-a îmbătrânit flăcău. Atunci, dă ce să nu mergeţi? 

Piuă la urmă fură de aceeaşi părere şi ceilalți. Flăcăii se 
legară să fie toți călări, să aşeze pături pe cal şi să le lege 
cu chingile cu scări. Drăgan împrumută un cal de-al lor şi 
lui Peştefript, că Dedu n-avea decât o iapă bătrână cu care 
căra papură şi uneori peştele la curte. Hotărâră să vina toţi eu 
brâne roşii şi opinci nepurtate. Fetele să se încingă cu bete 
roşii cu albastru. 


Nunta de la han 


Toată dimineața, mireasa şi cumnată-sa Niţa, cum răsfățați 
acum Nedelcii, şi-o petrecură cu găteala, aşteptând să vie Miai 
cu colăcerii să ducă nunta la biserica. Perniţa îşi adusese de la 
Piteşti încălțăminte nouă şi o marama spumoasă de borangic, 
cât un cearşaf... cumpărată de la nişte rucărence. Avea o 
cămaşă albă ca zăpada, de inişor cu miri de mătase albăstrie 
şi bete“ cu mărgele de la Zimnicea, tar în față, pe poale, 
un vâlnic negru de lină, înflorat cu amici roşu şi verde. O 
piaptănase Niţa, întinzându-i greu părul băţos ca nişte vițe de 
capră, să-l prindă apoi într-un conci'** sus. Se încondeiase la 
sprâncene cu nucă arsă şi îşi dăduse nişte suliman pe față, 
adus cândva de Ichim de la Giurgiu. Sultana îşi adunase şi ea 


părul la ceafă, dar nu-l strânsese în conci, ci îşi legase coadele 
groase una peste alta. Avea o ie de borangic galben, cu râuri 
de mătase, în culoarea mărului crud. În fața rotundă i se 
vedeau mai întâi sprâncenele groase, şi dedesubt, apele verzi 
ale ochilor mari. Trăsese ia în jos ca să apese puţin sânii plini, 
care se vedeau prin pânza mătăsii ca nişte gutui... Deşi se 
făcuse cam lată în şolduri, fotele“ de lână, bătută cu fir 
auriu, îi cădeau bine, că era dreaptă în față, nu avea burtă de 
loc... Purta în picioare cizmulițe roşii, cum nu se mai văzuse 
pe la ei, aduse tot de Ichim de la Giurgiu. 


Dinspre sat se văzu un nor de praf şi apoi se auziră lăutarii 
şi tropotele cailor. În frunte venea calare Miai pe un roib 
subțire şi înalt (era calul de ginere dăruit de Nedelcu), şi 
după el colăcerii, vreo douăzeci de flăcăi, care erau îmbrăcați 
cam la fel, în cămăşi albe de pânza, încrețite în ițari, opinci şi 
brâie roşii. Călăreau câte patru ca ostaşii. Stanciu şi Oagea 
căpătaseră de la Restea pistoale şi trăgeau focuri chiuind. În 
urmă, căruța cu lăutarii şi vreo două muieri, nuntaşe. 
Orațţiile au fost spuse de Peştefript, că-l învățase soră-sa Riţa, 
De la han, mireasa şi toți nuntaşii s-au urcat în cele opt 
căruțe împodobite cu verdeață, caii având ca şi ai călăreților, 
legate de căpestre, ştergare de borangic. Au ocolit prin trei sate 
până la Puţu cu Salcia, trecând cu chiote şi cântece de lăutari 
şi s-au întors la biserică. 

După ce Miai a luat în braţe mireasa şi a dat-o jos, ajutând- 
o să urce şi cei câțiva paşi, în drum până pe dâmbul înverzit 
pe care era biserica, au coborât şi nuntaşii. Căruțele şi caii au 
fost duşi în jos în poiana răscrucii. 

Nuni fură logofătul Dobre şi nevastă-sa, Lisaveta. În vreme 
ce erau în biserică, tot satul s-a înghesuit, de se strivea lumea, 
ca s-o vadă pe Petruţța mireasă şi pe Găman cu pirostriile 
pe cap. Dar cei mai mulți rămăseseră afară, în curtea bisericii 
şi în drum. 

Până să se joace „Isaiia dănțuieşte“, soarele, care arsese 
toată ziua, fu năpădit de nori grei, aduşi de un vânt 
năprasnic, cerul tot se învineți şi fu apoi o năruire de trăsnete 


şi tunete, după care începu să toarne cu găleata. Nu putură 
ieşi din biserică timp de un ceas. Nimic nu s-a ales din alaiul 
nunții. Mulţi se descălțară şi coboară râpa în picioarele goale, 
cu ismenele suflecate ori cu poalele catrinţelor în cap. 

Acasă fu alt bucluc. Umbrarul pregătit în curte fusese 
năruit de ploaie, şi până la el erau numai băltoace, aşa că fu 
nevoie să se pună masa numai în cârciumă şi în odaia de 
alături, din care se scoseseră numaidecât paturile cu 
rogojinile de pe ele. Musafirii trebuiau acum împărțiți în două 
încăperi şi nu fu lucru uşor. În odaia în care fuseseră paturile 
aveau să fie mai puţini. Nunul mare, nuna, socru, cumnații şi 
cumnatele şi cel mult zece-doisprezece nuntaşi. Fruntaşii 
satului. Restul avea să se înghesuie în cârciumă. Fu greu de 
tot, căci toată lumea voia să fie în odaie, unde se aşezase e 
masă aşternută cu pânză, în fruntea căreia aveau să şadă 
Miai şi Petruţa, iar în dreapta şi stingă lor, nunul mare şi 
nuna, astfel ca să fie văzuți şi de cei din prăvălie. Oricum 
încercară, însă fură şi destui nemulțumiți. Eftimie Şoricaie, 
cătrănit rău, negru la față, căci avea să mănânce în prăvălie, 
îşi smulse muierea şi se îndreptă spre uşă. 

— Hai, fă, acasă... că n-am slugărit la uşa lor, să mă 
puie în coada mesii, la un loc cu pomanagiii satului. 

Bătrânul Nedelcu îi puse mină pe umăr, îl smuci de era să-i 
cadă pălăria din cap şi-l trânti pe un scaun. 

— Stai aici, mă neisprăvitule, şi ascultă ce spun. După 
aceea strigă cu glasul lui de buhai, către toți: Mă... dincolo e 
masă cu dar... Cine vrea să poftească acolo. 

Asta cam potoli lumea. Chiar Eftimie Şoricaie se cam codi 
puţin. Nevastă-sa, când văzu însă că tot stă pe gânduri, 
bănui cam ce are de gând şi-l înghesui să se aşeze ca lumea pe 
scaun. Îi era frică să nu se lase ispitit, că-i ştia felul. 

— Dă unde o să mai dăm noi şi dar...? Că nu avem, 
afară dă boi, decât mieluşica. 

Eftimie îşi pocni cu unghia obrazul chiar lângă pruna de 
şorici. 

— O să dăm mieluşica. Dă ce dracu mai mâncăm tot anu 
mămăligă şi cu ceapă dacă nu putem să fim şi noi, din când în 


când oameni? 

Se ridică şi o trase după el dincolo. 

Toţi țineau să fie în rând cu oamenii, dar, cum cei mai mulți 
ştiau că n-au de unde, şi-au îndesat pălăriile pe frunte şi au 
rămas locului. O dată bea şi mănâncă omul pe socoteala lui 
Nedelcu. 

Femeile ajutătoare aduseră străchini mari cu ciorbă, pe 
care le puseră pe masă, iar un argat, pe care-l avea Nedelcu 
în curte, mustăcios şi uscat, aduse atârnate de gât patru 
ploşti, lucrate frumos cu fierul roşu şi împodobite cu verdeață, 
pe care le puse dinaintea mirilor şi a nunilor, logofătul Dobre 
şi Lisaveta, nevastă-sa, care şedeau în stânga şi în dreapta 
mirilor, în lungul mesei. 

Vechilul moşiei, unul nou, venit în sat numai de şase luni 
după răzmeriță, care era în stânga, între nună şi popa 
Gheorghe, ridică plosca şi, înainte de a bea, strigă: 

— Noroc, să fie într-un ceas bun... 

Se auzi o larmă veselă, şi cuvântul „noroc“ fu învălmăşit 
până se pierdu. Ar fi trebuit ca ăl dinţii care bea şi 
spune „noroc“ să fie popa Gheorghe, dar în fața vechilului 
curții, popa Gheorghe nu era decât un țăran, pe care nu-l poţi 
plesni cu harapnicul, e drept, dar poţi să strigi la el şi poţi să- 
ți baţi joc de sfinția-lui. 

Când vechilul trecu plosca popii Gheorghe, acesta prinse 
totuşi prilejul să spuie o vorbă potrivită: 

— Mă, a plouat la nunta voastră... Ăsta e semn bun da sus, 
mă! Să fie cu noroc. 

Un timp cântară lăutarii ceva nelămurit, ca un ison al ploii. 
Pe urmă nu se mai auziră decât izbiturile lingurilor în 
străchini şi clempăpitul fălcilor. În prăvălie lumea era mai 
nerăbdătoare, că nu se aducea încă nimic pe mese. În fața 
prăvăliei, sub umbrarul vechi, de scânduri, flăcăii şi fetele, 
ascultând lăutarii, aşteptau să se înceapă jocul, după ce 
Restea îi linişti pe toți, că e mâncare destulă pentru toată 
lumea şi ca, oricum pune el deoparte pentru ei. 


După ce fruntaşii nunţii se săturară, limbile se dezlegară şi 
începu să se pomenească despre alte nunţi rămase în 
amintirea satului. Apoi se auziră glume hazlii pe socoteala 
celor de față. Se înțepau unii pe alții şi nimeni nu se supăra. 

— Mă Duţă, ia spune, mă, cum s-a speriat Eftimie Şoricaie 
d-un iepure. 

— Să vedeţi, se grăbi Duţă Căciulamare, de frică să nu-i 
treacă rândul... Eftimie dormea sub gorunul dă pă 
marginea râpii. Un iepure, speriat şi gonit dă oamenii care-l 
văzuseră în porumbi, sări drept în capul lui Eftimie, care, fără 
să să trezească, îl prinse în braţe. Când dăschise ochii năuc şi 
să văzu cu iepurile în braţe, fără să ştie ce e, îl aruncă cât colo 
şi începu sa urle speriat: Dracu, dracu... şi-şi făcea cruci. 
Aruncase iepurile într-un lăstăriş. Să crede vânător, da” ăsta e 
singurul iepure pă care l-a vânat în viața lui. 

De trei ani, Duţă povestea întâmplarea asta, când avea 
prilejul, şi totdeauna lumea râdea să se prăpădească. Dar 
Şoricaie clătină din cap, ştiind el ce spune. 

— Aş vrea io să văd pă vreunu din voi lovit în cap, în somn, 
şi pomenindu-se c-un iepure în brațe... 

Râseră oamenii şi acum, apoi se spuseră de celea cu popi şi 
călugărițe. Pelinul le mai încălzea capetele, că trupurile 
erau leoarcă de năduşeală. Era o duhoare şi o zăpuşeala 
înauntru, la care nu ajutau nimic terestrele deschise. În 
pervazul cărora se îngrămădiseră copiii din sat, lihniți de 
foame. Din când în când părinţii le întindeau bucăţi de pâine 
şi de friptura, gonindu-i după aceea acasă, dar ei nu plecau. 

În prăvălie se porniseră sănătos pe băut că mâncarea li se 
dădea cam cu măsură. Aci toţi vorbeau odată, nu era nicio 
orânduială în povestire. Cum nu vedeau decât prin uşa 
deschisă pe miri şi pe nuni, cei care voiau să asculte se 
îngrămădeau şi ei la uşă. Cei rămaşi la masă vorbeau, dar 
mai tot ce se spunea aci era pe socoteala celor din odaie. Cei 
mai crâncen pomeniți erau, fireşte, boierul şi vechilul lui, 
Zanetti, fost calemgiu“ la Vistierie, omul lui de încredere, pe 
care-l adusese în locul vechilului care pierise în timpul Eterici. 
Nu prea ştia seama la treburile moşiei şi umbla cu oarecare 


sfială, pe care o ascundea cu grijă, până să deprindă 
dedesubtul lucrurilor. Ca să nu se bage însă de seamă şi să 
nu-l ia oamenii la ochi, făcea din când în când pe grozavul, 
vorbind cu înfumurare despre fleacurile pitigăriei. Ascuns cine 
ştie unde, Medelioglu aştepta să treacă furia turcilor, ca să 
iasă la iveală, chiar dacă va fi să plătească bacşişuri grele 
paşalelor, după cum era obiceiul. Deşi ştia că Zanetti ăsta nu 
cunoaşte treburile moşiei, avea convingerea că e foarte isteț şi 
că se va descurca, dar mai ales avea încredere numai în el, că 
bănuia pe toată lumea din jurul lui. 

Astă-seară, vechilul venise la masă numai fiindcă fusese 
rugat stăruitor de Nedelcu, altfel sta cam înțepat şi făcea 
pe subțirele între țopârlani. De la el se vedea tocmai bine prin 
uşa deschisă dincolo în prăvălie. Tocmai atunci trecea, printre 
cele trei mese lungi şi înguste, o femeie cu un coş cu pâine 
tăiată felii, şi mesenii nerăbdători întindeau mâinile să apuce 
mai curând, de teamă să nu se isprăvească. Vechilul arăta 
dezgustat celor din jurul lui. 

— Uitaţi-vă la ei... Uitaţi-vă la nemâncaţii ăştia... Parcă n- 
ar fi oameni. N-au pic de obraz. 

Popa Gheorghe, care din firea lui era un mâncău grăbit şi 
straşnic, se întrebă nedumerit dacă nu cumva pe el vrea să- 
| împungă vechilul. Lăsă hartanul din mină, îşi linse uşor 
degetele scurte, grăsune şi bălane. Îşi şterse barba roşie de 
grăsime, cu ştergarul care i se cuvenea ca dar de nuntă, şi 
apoi privi în ochi pe vechil, cu ochii lui mici, cam înecați 
deasupra fălcilor. 

— Obraz au, cucoane... sau poate că n-au... Nu ştiu ce 
cereți dumneavoastră dă la un obraz... Dar află dumneata, 
rogu-te, că au şi mațe. Te vei mira, poate, da' aşa e... 
Oamenii dă prin partea locului, dă p-aci au şi maţe... Îşi mai 
şterse o dată barba roşcată şi apoi, cu un glas gros şi răsucit 
dintr-o dată, îi zvârli aproape în faţă... Dumneata ştii că mulți 
din oamenii ăştia n-au mai mâncat din toamnă? 

— Cum n-au mai mâncat din toamnă, cum aşa? 

Vechilul îşi îndoi buzele a mirare atât, că i se îndoi şi 
mustața lungă. 


— Aşa... n-au mai mâncat din toamnă. 

Cei de față, care-l ştiau pe popa Gheorghe, cu burta lui cât 
un sac plin şi cu obrajii lui stacojii, mai curând blajin şi 
împăciuitor, îl priveau acum uimiți, văzându-l atât de dârz... 
Ei ştiau că se îndoapă cât zece, mai ştiau că îi place să vadă şi 
pe alții mâncând, dar ştiau şi că, dacă l-ar fi lăsat preoteasa, 
ar fi dat demâncare oricui i-ar fi bătut în poartă. Nu-l 
bănuiau însă atât de aprig. Preoteasa îi puse mâna pe 
anteriul de mohair, dar el i-o zvârli supărat. 

— Află, dumneata, boierule, că la noi omu' mănâncă 
mâncare adevărată doar vreo douăzeci dă zile pă an. 

Vechilul ar fi vrut să-l întrerupă, dar el i-o tăie scurt. Ca să 
nu se supere, vechilul începu să înşire mătăniile pe care 
le purta de obicei în mână. 

— Păi să-ți fac socoteala: Cinci sau şase zile la Crăciun, 
când taie porcu; alta la Lăsata Secului, trei zile la Paşti, 
când taie mielu; o zi dă ziua lui şi alta d-a nevestii; apoi în 
trei-patru duminici când e poftit la trei-patru botezuri între 
rude; în alte trei duminici, să zicem, când e poftit cumva la 
nuntă la alții — da”, fireşte, nu e poftit la toate nunțile — hai 
să zicem la trei-patru înmormântări... Aşa... cum am zis, 
douăzeci ori douăzeci şi una dă zile, nu?... Asta-i tot ce 
mănâncă el, când să îndoapă - e drept - binişor, că altfel în 
celelalte trei sute şi patruzeci de zile ale anului îmbucă, 
numai să-şi înşele foamea, ceapă şi mămăligă, ciorbă de 
buruieni, varză acră şi câte un pic dă fasole. Dă are porc, dă 
are găină, da are un sac de grâu, îl păstrează ca ochii din cap 
pentru botez, pentru nuntă, pentru vrun parastas, că 
fiecăruia îi vine, orice-ar face, rându să poftească pă vecinu 
lui, care l-a poftit la rându său. Nu cheamă, fireşte, toată 
lumea, că nici el nu-i poftit dă toată lumea. Află dumneata că 
atât mănâncă ţăranu nostru... Nu te speria când îl vezi 
înfulicând la nuntă. Trei sute dă zile nu mănâncă, da cel 
puţin jumătate din ele munceşte până cade pă brânci... 

Vechilul îşi sumese nasul, ca să fie batjocoritor şi subţire. 

— Las-o naibii, părinte, că toată lumea ştie că gem cătunele 
de vite, că mai ales în jurul Bucureştilor sunt sate în care nu e 


țăran să nu aibă perechea lui de boi, mulți au câte 
trei perechi, şi alții au patru ori chiar cinci perechi... Vechilul 
îşi răsuci mustața, îşi trecu mâneca anteriului'*” peste bărbița 
de țap şi îşi luă iar în mână mătăniile pe care le tot învârtea, 
căci altfel nu avea răbdare să asculte ce spuneau alții... 
Ascultă-mă, părinte, pe mine, şi la Țarigrad se ştie că e prăpăd 
de vite în Ţara Românească. 

Popa răspunse sec: 

— Vite or fi, da” nu e pâine. Tăranul ţine vitele, să-şi scoată 
cu ele o bucată dă pâine, muncind tot anul alături dă ele, pă 
brânci ca şi ele, pentru un sac, doi dă bucate. La ce-i pot folosi 
la altceva vitele dacă el nu are pământ să-şi scoată pâinea cea 
dă toate zilele? 

— Liei, d-am avea pământ... oftă de-i cutremură pe 
toți Ignat Secu. 

— Să mănânce carne de vită. Să mănânce pasăre. 

Şi vechilul se uită biruitor în stânga şi în dreapta, mândru 
de răspunsul lui. 

— Mănâncă ei şi carne, spuse popa. Uită-te la «ei 
cum înfulică. Şi toţi îşi întoarseră privirile spre străchinile 
mari care treceau printre mese. Dar află că la ţăran carnea e 
fudulie... La el pâinea e totu'. Pâinea ori mămăliga... Da! 
pâinea şi mămăliga sunt la boier, că pământu e al boierului... 
Şi pentru să-i dea o bucată dă pământ să-l muncească, 
boieru îl pune pă bietul rumân cu picioarele pă jăratic, ca să 
joace cum îi cântă el. Ce să facă omu cu vitele? Face brânză 
din laptele dă la vaci, ca să cumpere nutreţ dă iarnă, cât 
poate să cumpere. Brânza o vinde pă nimica toată. Când 
boieru nu-i dă pâine de ajuns, vinde vita din bătătură, ca să 
mai cumpere un sac de grăunţe acolo. 

— Ei, zici şi dumneata, părinte... Cum un sac?... Aşa... un 
sac? Şi cu mâneca largă a anteriului atârnând în farfurie, cu 
mătăniile în palmă, vechilul vru să ia din nou martori pe cei 
de față... Dă-o naibii... O vită pe un sac de grăunțe? 

Aci se amestecă în vorbă, cu o voce care scârțâia ca un cuţit 
pe gresie, Ignat Secu. 


— Boierule, dă ce vă iuțiți atât? Ştiţi bine că la noi s-a 
vândut acu două luni o sută dă lei chila dă grâu şi numai 
treizeci dă lei o vacă... Am vândut, tot satu, peste cinci sute 
dă vite, mai mult dă jumătate, ca să dăm zahereaua turcului. 

— Asta-i altceva... Asta din cauza răzmeriţii lui Tudor. Ce 
vreți? Oamenii turcului v-au cerut orz şi grâu... Poate că într- 
o zi au să vi le plătească. Ei, dar voi n-aţi avut şi a fost nevoie 
să vindeţi degrabă vitele, ca să împliniți lipsa... Cine-i de vină 
aci? 

Ignat Secu îl privi cu ochii lui tăioşi ca de sticlă, subțiați 
între pleoapele pe jumătate închise. 

— Şi la Bucureşti cât să vinde dă obicei, zic dă obicei, 
pâinea şi cât să vinde vita? 

— Cum să se vândă? întrebă vechilul nedumerit. 

— Cum să vinde dă obicei? zic... dă obicei. 

Aci vechilul păru că şovăie. 

— Dar ştie fitecine că se vinde opt parale ocaua de pâine şi 
opt, ori zece parale ocaua de vacă. 

Ignat îl întrerupse acru, strâmbându-se de mânie: 

— Şi e drept asta? E drept, născătoarea ei dă ţară, să 
fie totuna ocaua dă pâine şi ocaua dă carne? 

Popa îl întrerupse supărat: 

— Mai taci şi tu dracului, mă Ignate, că nu-i țara dă vină; 
dă vină silit stăpânitorii, ciocoii şi boierii... Şi aci îşi întoarse 
fața aprinsă de mâncare şi băutură către cei din jurul lui, 
cam cu spatele la vechil... Ce vreţi? Boierii au pământu... Ei 
au pâinea şi cuţitu... Ridică ori scad prețurile la grâne ori la 
vite cum poftesc şi cum le vine lor mai bine. Noi ce putem face? 

Aci se auzi, spre mirarea celorlalți, glasul lui Ion al Firului, 
ca un cap lemnos care vorbeşte: 

— Ce putem face? Răbdăm... Aşa răbdăm dă la facerea 
lumii. 

Popa clătină din cap, după ce înghiți mai bine un dumicat, 
care-i rămăsese în gât. 

— Deh... Sunt amanți rău bieții oameni. Şi rămase 
pe gânduri. 


Aci vechilul deveni de-a dreptul duşmănos, îl privi pe popă 
zeflemitor, pipăindu-i cu ochii burta. 

— Şi dumneata de ce te vaiţi, părinte? Că slavă Domnului... 

— Mă vait, că dacă n-au ei, n-am Nici 10. 

Vechilul îi privi, cu tâlc iar, burta, câtă se vedea deasupra 
mesei. 

— Păi atunci... după cât se pare oamenii au? 

— Domnul singur ştie dă ce, şi cum le face toate... Au 
oamenii, da' nu au pă măsura hotărâtă dă el şi cât mi-ar 
trebui mie... Şi-şi măsură mucalit burta mare, cât nişte foale 
de vită... îmi dau bieţii dă ei, îmi dau mai mult decât pot, că 
sunt oameni dă ispravă... Şi râse blajin în barba lui roşcată... 
Hei, nici io nu prea mănânc în fiece zi. Nu te uita că sunt gras. 
Aşa m-a pedepsit Dumnezeu... Nu e din mâncare. 

Eftimie Şoricaie, care tăcuse tot timpul şi ascultase ca 
femeile cu nasul într-o parte, ori mai bine ca găinile când stau 
cu ciocul întors, clătină şi el din cap: 

— E amărât dă tot bietul rumân... Vai dă viaţa lui. 

— la nu-l mai căinaţi atâta! se încăpățână vechilul. Şi 
se îndreptă puţin pe scaun, încercând să vadă prin uşa 
deschisă a prăvăliei în bătătura din față, unde de mult 
începuse jocul şi de unde se auzea acum o învârtită cu 
chiuituri. Amărâțţi, ai? Auzi cum chiuie şi învârtesc fetele... 

Popa îşi opri cana la buze şi râse cu ochii miei, mucaliți. 

— Păi atât le-a mai rămas... Luptă şi bietu rumân cu 
ce poate... Cu vitele, câte le are, ai dragostea, dă-l ajută 
puterile, şi cu cântecu' când nu mai poate dă obidă... Aci nu 
încape secetă... An bun, an rău, nevestele din sat rodesc, iar 
fetele se iau la întrecere cu ele... Abia pă urmă trec şi pă la 
popă, cele mai multe... Neruşinatele!... 

Aci, o clipă cei de față începură să zâmbească gălbior. Popa 
parcă uitase că mireasa are un plod care se ţinea de catrința' 
ei, uitase de cumnata ei, de Sultănica, uitase şi de Găman. 
Apoi toţi izbucniră în râs, când văzură că Sultănica întâi, apoi 
mirele şi mireasa râd cu poftă. În afară de Ion al Firului, de 
Ignat Secu şi popa Gheorghe, mai niciunul dintre cei de față 
nu era uşă de biserică. 


Logofătul Dobre, care nu se amestecase de loc în vorbă şi 
tăcuse, iscusit şi fățarnic, fiindcă-i era teamă să nu-l supere 
pe vechil şi nici pe Nedelcu (căci băgase de seamă că acesta 
făcea zâmbre, urmărind cele ce se vorbeau, chinuit de gândul 
că vechilul ar putea pleca supărat), încheie cu un soi de 
înțelepciune potrivită: 

— Ce vreţi? Popor iubeț... Aşa durează el săracu... 

Râsul se porni din nou. Căci era prea de oaie. Logofătul 
Dobre, veşnic încruntat şi acru la vorbă, fiindcă-şi spunea el 
că aşa trebuie să fie un logofăt de sat şi, pentru că se vedea 
frumos, înalt şi ciolănos, era cunoscut ca un curvar fără 
pereche şi toți cei de faţă îi ştiau isprăvile, deşi rareori se da în 
vileag, că era viclean; dar oamenii luară spusă lui acum mai 
mult ca o mărturisire despre sine însuşi. 

Se mai aduseră din nou străchini cu friptură de miel la 
masă, şi Restea veni cu alte patru ploşti, pline toate, 
petrecute pe după gât, ca să le puie pe masă şi să le ia pe cele 
goale. 

— Mănâncă şi tu, fă Stanco, că n-ai pus nimic în gură dă la 
Bobotează, dă astă-iarnă, o îndemnă popa pe nevasta lui 
Toma. 

Vechilul socoti că l-a prins pe popă spunând o minciună şi 
sări lăsând mătăniile. 

— Păi cum vine asta, părinte? Adineauri spuneai altfel, zău. 
Purcelul la Crăciun, mielul la Paşti, lăsând la o parte 
sărbătorile... nu ştiu cum. N-a mâncat miel de Paşti? 

— Hei, hei, aia, boierule, e numai în anii buni. Da' 
anu ăsta, dă ast-toamnă, dă când cu turcii ăia care au venit 
în sat, ne-a bătut Dumnezeu. 

— Ei, asta-i acum! Aţi dat vacile sterpe, boii bătrâni, oile... 
Dar porcii, dar păsările? 

— Şi biru'? Şi angaralele? Astea cu ce le plătesc oamenii? 

— Eh... birul nu e mare lucru... 

— Mare lucru biru, dacă zici dumneata, nu e. Hai să zicem 
că să plăteşte omu cu un porc, doi, dă bir. Da' ce te faci cu 
celelalte? Cu izlazul, cu muşchiu dă Crăciun? Cu puiu 
de Sâmpietru şi cu toate angaralele? Cu podvezile, cu 


meremetu-rile, cu  corvezile, cu  beilicu'%... Cu toate 
ruşfeturile'2! pă care ţăranul trebuie să le plătească numai ca 
să fie liber să răsufle... Că toţi întind dă el. Porcu merge la 
stăpânire, că ţi-l ia pârcălabu, purcelul şi găinile la boier, 
gâsca la nevasta zapciului, ouăle şi puii la popă şi la logofăt, şi 
aci se întoarse mucalit spre logofăt, nu-ţi fie cu supărare, 
neică Dobre. Dă să judecă ţăranu, plăteşte, dă trece un pod, 
plăteşte, dă intră în oboru târgului, plăteşte, dă i-a intrat vaca 
în lanu boierului, iar plăteşte cât nu face... Sarea pentru el şi 
piei vite o plăteşte, că acum în iarnă, uite, s-a scumpit 
iar... Dă unde toate astea, când nu mai are vite dă vânzare, că 
i Î. luat turcii, cu care le plătea dă obicei? Că aşa le plătea... 
Acum nu mai are, da le are, decât porcii, găinile, gâştele. Le 
păstrează să plătească... D-aia puţină lume s-a mai atins dă 
porc, dă miel, ori dă pasăre, cum era obiceiu dă sărbători în 
alt an. Crăciunul, mulți l-au făcut anu ăsta cu mămăligă şi 
varză acră... Paştele cu buruieni, botezurile cu ţuică pă 
stomacul gol, şi numai tu, mi se pare, Ignate, ai făcut pomană 
dă sufletul, nevestii. Astă-seară e întâia nuntă în sat dă zece 
luni dă zile... Şi se întoarse parcă furios spre femeie. Manâncă, 
Stanco, dă şi băiatului... Na, mă, şi vouă, şi popa arunca cu 
amândouă mâinile lui scurte bucăţi de pâine şi de friptură 
copiilor, care se uitau cu jind pe fereastră. Nu-i vorbă, fiecare 
mesean mai băga, atunci când nu-l vedeau Nedelcii, şi pe furiş 
în basma, ca să aducă puțin şi pentru cei de-acasă. 

— Numai tâlharu ăla dă Tudor cu răzmerița lui fu dă vină. 
El ne-a nenorocit şi ne-a adus pă turci iar pă cap... 
scrâşni din dinți bătrânul hangiu. Nu putea uita că oamenii 
Urdăreanului îi jefuiseră hanul, pivnița şi pătulele, ba şi 
luaseră şi câteva pungi de bani, atunci când trecuse 
pandurimea de la Cotroceni spre Goleşti. 

Cei de față adeveriră, cu un murmur țâşnit, părerea 
hangiului. lon al Firului nu e mulțumi să murmure, ci scrâşni 
dinții printre buzele lui tăiate ca-n lemn, aproape albe, 
cu obrajii ciupiți de vărsat şi scofâlciți. 

— Tudor ăla ne-a mâncat fripţi... Ei, dă nu venea el, am fi 
scăpat mai uşor... Da' l-a pedepsit Dumnezeu... l-au tăiat şi 


pă el... 

Mânia lui lon al Firului împotriva răzmeriței venea nu 
numai din pricina zaherelei turceşti, ci şi din pricină că 
nu uita că Toma, care abia împlinise anul trecut douăzeci şi 
unu de ani şi se însurase doar de câteva luni, îşi lăsase 
nevasta, pe Stanca, ca un zănatic, şi se luase după panduri, 
ca să meargă să taie pe ciocoi şi să sloboade ţara de clacă. Îl 
credea mort, că-l mai văzuse doar când trecuse din nou oastea 
lui Tudor prin Zăvoiu Dihorului, acum de la Bucureşti spre 
Piteşti. De-atunci nu se mai ştia nimic despre el. Spuneau unii 
că i-a despicat un eterist capul cu sabia, dar mai mult nimic 
nu s-a ştiut. lon fusese nevoit să-şi ia asupră-şi grija 
cumnatei şi a copilului, care s-a născut peste o lună... Avea şi 
el la rândul lui nevastă şi copii, era sărac lipit pământului, 
dar ce era să facă? Altfel, femeia e harnică şi cuminte, ajută la 
gospodărie, ajută şi la câmp, dar greul tot asupra lui Ion cade. 
De aceea creşte mânia în el. Spune iar cu fața încleştată: 

— Auzi, cine voiau să ne sloboade de clacă, nişte 
neisprăviți... Nişte... 

Dar nu sfârşi, căci îi tăie vorba popa Gheorghe, care 
ascultase încremenit cuvintele lui de ocară şi blestem... 
Stacojiu era popa de felul lui, roşcată îi era barba cam rară, 
dar acum şi ochii îi erau roşii de supărare. 

— Nu vă e ruşine, mă, să vorbiți aşa? Cum, mă... după sute 
dă ani s-a înălțat un om şi la voi să vă mântuie dă clacă... A 
ridicat din pulberea ticăloşiei pă cei obidiți şi i-a făcut să 
să simtă oameni, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu... 
Oameni care pot să ceară socoteală acelora care văd în ei 
doar vite dă povară. Şi pentru că a pierit, vândut dă cei 
smintiți şi răi, voi vă lepădați dă el? Voi, pentru izbăvirea 
cărora el a îmbrăcat cămaşa morții?... 


Cei de față au înghețat. Era în popă acesta gras ca o stihie a 
pământului ceva care trecea parcă dincolo de om. Glasul lui, 
care de obicei ieşea cam din nas, venea acum din nişte 
adâncuri aspre, dintr-o părere de rău fără margini pentru ce 
ar fi putut să fie şi nu mai putea fi inima lui înecată în 
grăsime, de parcă ar fi fost o făptură schimbată prin vrajă. Se 
mirau adesea când îl vedeau pe popa Gheorghe săltându-şi 
sprinten, peste pârleaz, burta mare ca un burduf, dar mai 
încremeniți de uimire fură acum când îi auziră glasul plin de 
mânie, care parcă nu mai era glasul lui. 

— .. Şi dumneata, domnule Nedelcule, ăi fi având 
dreptate să fii amărât pentru ceea ce ţi s-a luat fără 
socoteală... Nu zic ba. Dar ar trebui să ştii şi dumneata un 
lucru, pă care-l ştim acum toţi cei care, ca şi dumneata, stăm 
la un conac sau două dă Goleşti... Ar trebui să ştii anume că 
togma din pricină că l-a pedepsit pă acel căpitan Urdăreanu, 
fiindcă oamenii lui îți jefuiseră hanu, al dumitale şi încă alte 
vreo două, a fost să moară acel viteaz, căci prin asta el şi-a 
ridicat asupra-i mânia celorlalți căpitani ai săi, care, speriați 
dă asprimea pedepsei, s-au înțeles cu căpitanul arnăuţilor, 
Iordachi, dă i l-au vândut pă viteaz, prin vicleşug, în ajunul 
Sfinților împărați Constantin şi Elena... lată că să împlineşte 
anu d-atunci. Dumnezeu să-i ierte pă toți, şi aci popa se 
închină, făcând o cruce apăsată cu mâna lui scurtă. 
Schimbându-i noaptea străjile dă la uşă în paznici ai morții, l- 
au pândit când a pogorât din turnu dă la Goleşti, l-au legat şi 
l-au dus dă l-au tăiat pă acest bărbat al poporului, cum 
puţini au fost... Asta să ştii dumneata, domnule Nedelcule, şi 
asta să ştiţi voi toți cei dă față, care aţi tăcut şi ați adeverit, 
când s-a vorbit cu necredință dă un asemenea viteaz al 
poporului... 

Aci, ochii săi, înecați în grăsime şi înroşiți de mânie, se 
opriră asupra celor ce se îngrămădiseră în pragul dinspre 
prăvălie, căci mulți, auzind glasul schimbat de supărare al 
popii, crezură că s-a întâmplat ceva şi veniseră buluc în uşă, 
unde ascultau nemişcați. 


— ... Că mă uit la voi... Cum puteţi, mă, să fiți atât dă 
orbi şi să nu vedeți şi să nu înțelegeți? Dacă aşa vă purtaţi 
cu chipul celui ce fu spaima ciocoilor, dă dârdâiră trei luni 
boierii închişi la Belvedere, c-aşa mi s-a spus, apăi niciodată 
nu va mai avea nimeni inima să vă ridice din ticăloşia în care 
zăceți. Când mă gândesc că nu s-a împlinit nici anu măcar şi 
că v-aţi şi lepădat dă el, cum s-a lepădat Patru dă Hristos, mi- 
e milă dă ticăloşia voastră. 

Deodată se auzi din spate, din prăvălie, glasul puternic al 
lui Chivu, cel de pe Girloagă, că mai era unul înspre Mă- 
runțişu. 

— Dară... dară... 

Deodată, din toate părțile răsună vorba inimoasă de 
întărire, spusă cu privirile încruntate: 

— Dară... dară... 

— Spune, părinte, spune, strigă din cealaltă uşă Stanciu. 
Căci şi flăcăii, văzând îmbulzeala şi neştiind ce s-a întâmplat, 
lăsaseră jocul şi veniseră în prăvălie. 

Dar popa obosise. Obosea mai repede când vorbea, aşa cum 
vorbea acum, adică altfel decât îi era obiceiul, decât când 
mergea pe jos, în sus, spre biserică. Se şi încălzise şi năduşise 
rău, că era zăpuşeală, de parcă toată căldura, gonită de afară 
de ploaie, năvălise înauntru. Îşi şterse faţa greoi, cu ştergarul 
de borangic, şi apoi spuse mai departe, acum domolit mult, 
întorcându-se către lon al Firului: 

— Şi tu. Ioane, te-ai mâniat ca un nărod... Alăturându- 
să celor ce luptau ca să mântuie ţara, frati-tu a făcut cinste 
satului. Ar fi fost ruşine ca dintre atâţi bărbați să nu fi 
fost măcar unu care să să dezdoaie ca un copac tânăr, pă 
care-l îndoieşti. Dacă ceilalți au fost nişte bicisnici, bine că a 
fost el, slavă Domnului, aşa cum ar fi trebuit să fim toți... Că 
s-a prăpădit p-acolo pă unde a fost, nu e nimeni dă vină, şi 
tot ce putem face e să spunem Dumnezeu să-l ierte şi să 
avem tot satul grijă dă copilu şi dă femeia lui. 

Atunci ţâşni Ignat Secu, care, mai spre capătul celălalt al 
mesei, ascultase tot timpul încleştat, cu ochii lui de oțel 
strânşi între pleoapele pe jumătate închise: 


— Cu dreptate ai grăit, părinte. Suntem nişte ticăloşi, 
obidiți, care nu mai ştim ce ne e dă bine şi ce ne e dă rău... 
Pentru că ne-a ajuns şi pă noi să plătim o părticică din 
paguba obştească, cârtim împotriva celui ce s-a jertfit pentru 
noi... Orbecăim necugetaţi în întuneric. Dă, ce vrei? ne 
prosteşte sila dă a da... că mă uit la mine, cum mă roade 
pofta dă avere... Şi cu Toma ai dreptate, părinte. 

Se auziră iar glasuri groase: 

— Dară... dară... 

Popa lega din nou firul pe care-l rupsese: 

— Băiatul ăla, ce zic? Bărbatu ăla, că deşi abia 
împlinise douăzeci dă ani, era înalt ca bradu, era numai 
inimă... Mai pă toți dă o seamă cu voi, mă Ioane, v-am bătut 
cu nuiaua dă alun, ca să învăţaţi buchile, da' dâgeaba, că 
numai el a învățat să le lege. 

— Aşa, părinte, şi cu Toma ai dreptate, striga din nou Ignat 
Secu, şi uite, Dumnezeu, ca să mă pedepsească, se vede, 
pentru lăcomia mea, mi-a dat acum un gând. lacătă, am 
dat turcului patru vaci şi doi boi... Mai dau şi Stancăi o vacă, 
să-şi crească copilu', până îşi va găsi un bărbat pă potriva ei, 
că e femeie tare cuminte. Să fie şi asta tot în socoteala 
răzmeriţei. 

Stanca începu să plângă. 

Se stârni multă voie bună. Oamenii erau mulțumiți de 
întâmplare, parcă se scosese din străfunduri ceva care îi făcea 
să se simtă altfel de cum se socoteau ei unii pe alţii, de 
toată ziua. Trecea prin vinele lor o sevă de omenie. Toţi râseră, 
tulburați, zgomotos, când Niţă al lui Predoiu strigă de dincolo: 

— Nea lgnate... vezi să nu-i dai cumva vreo vacă stearpă. 

— Nu, mă, răspunse acesta. Îi dau una cu vițel cu tot. 

— Eh, hai. Uite, Stanco, îți dau şi io o oaie cu miel, 
strigă logofătul Dobre, şi acum, oameni buni, nu uitaţi că 
suntem la nuntă şi nu la parastas. Am venit aci să mai uităm 
şi noi dă năcazuri, nu ca să ne văicărim. Toată ziua nu vorbim 
de-cât dă clacă şi dă nevoi. Să le mai lăsăm dracului. 

Ignat Secu îl privi tăios, trăgându-şi mustața. 


— Le lăsăm, da” nu ne lasă ele pă noi... să ţin ca râia 
dă câine până-l usucă. Despre ce vrei să vorbim? Nunta-i o zi, 
două, claca e toată viaţa. 

— Ei, da” măcar la nuntă să mai uităm dă ele. Ia să vie 
scripcarii ăia, aci, să ne cânte şi nouă câte ceva la ureche. 

Tot timpul mai-marele satului stătuse ca pe ace. Îi era 
teamă să nu iasă cumva cu ceartă şi să nu plece supărat 
calemgiul, devenit vechil la Zăvoiu Dihorului. Slujba de logofăt 
al satului era grea şi-i trebuia lui Dobre multă iscusinţă ca să 
nu supere pe proprietar, dar nu vrea să se puie rău nici cu 
oamenii. Nu vrea să se puie rău cu oamenii în mijlocul cărora 
trăia, căci ar fi fost greu şi pentru el şi de aceea pe față le lua 
cât putea partea; altfel, căuta să facă neapărat 
voia proprietarului care-l pusese logofăt. De obicei izbutea să 
împace şi capra, şi varza. Boierul ştia că Dobre e un om pe 
care se poate bizui, iar pe săteni îi ducea cu felul lui 
morocănos, poruncitor, cam în glumă şi cu ceva înțelegător în 
el, care le lua ochii. Părea mereu un om bun, dar certăreţ, şi, 
când îi auzeai, vorbea supărat despre slujba lui, ca de o 
năpastă, dar n-ar fi lăsat-o pentru nimic. Îi îngăduise să 
strângă multă avere, pe care o tot sporea mereu. Astă-iarnă, 
gelepii se pricepuseră cum să-l ia, ca să poată scoate cât mai 
mult din sat. Fățiş, dăduse şi el patru vaci şi doi boi, aşa zi 
când ca să fie pildă la ceilalți, dar pe sub mână gelepii îi 
plătiseră întreit ceea ce dăduse, cu bani peşin, pe când 
oamenii trebuiau ca să aştepte, nu se ştie cât timp, o plată 
nelămurită care, de obicei, nici nu mai venea şi pe care de 
altfel nimeni nu se bizuia. 

Bătrânul Nedelcu, care se cam speriase şi-i era frică să nu 
se spargă nunta, strigă şi el bucuros să vie lăutarii. Erau de 
fapt un scripcar, un țambalagiu şi un cobzar. Erau, cum s-ar 
zice, oamenii lui Găman. Nedelcu trimisese să-i aducă şi un 
clarinetist de la Giurgiu, că-i plăcea lui clarinetul. Găman mai 
adusese cu el şi pe un prieten al lui, nu se ştie de unde, părea 
cioban, care cânta din caval. Era un bărbat subțiratic, înalt, 
cu o mustață mică, mătăsoasă, mai mult căruntă, şi cam 
chel. 


— Mă Păcălete, mă, ia ziceţi, mă, mai întâi o sârbă, să sară 
târtița în ăştia care au înțepenit pă laviță. Ziceţi-i, mă, sârba 
aia dă pă Glimbocel. 

Au mai zis şi altele. Într-o clipă oamenii au uitat de toate şi 
se iscă o veselie, ațâțată de glumele tari ale logofătului şi mai 
ales ale Mariei lui Căciulămare, muiere cam afurisită la gură, 
care spunea verde ce avea de spus. 

Fuseseră orânduite în ogradă, pe nişte butoaie goale, 
străchini cu bucăţi de miel fript şi pâine pentru flăcăi şi fete. 
Băură cât ai clipi vadra de vin şi tăbărâră pe Restea să le mai 
aducă. Nu mai aveau nevoie de lăutari. 

Se încălzise iar, deşi cerul era în parte acoperit de nori 
negri, care se vânzoleau mult, trecând pe rând prin fața lunii. 
Unele miresme fuseseră topite în apa de ploaie, dar altele 
fuseseră parcă răscolite. 

În văzduh mocnea răsuflarea caldă a pământului reavăn şi 
mireasmă de frunză tânără. A frunză de nuc parcă 
miroseau şi trupurile astea tinere, frământate şi încălzite la 
joc. Flăcăi şi fete năduşiseră şi aveau obrajii încinşi. Urca în ei 
o sevă grea, a poporului, neştiutoare de ei înşişi, iscată din 
străfundurile nebănuite şi menită să biruie timpul, peste cei 
de față, peste capetele lor, aşa cum înfloresc şi rodesc pomii şi 
buruienile, în neştiință de cei căzuți alături, pe câmpurile de 
luptă, ori de acei secerați de molimă. 


În odaia cea mare, veselia se încinsese iar, cum se aprinde 
din nou focul pe vatră. Lăutarii, ațâțaţi de logofăt, cântau de 
zor sau țineau isonul lui Păcălete, care-i zicea îndesat şi cu 
foc. Dobre spunea el însuşi glume destul de ale dracului pe 
seama muierilor de față, fără să-i pese că, şi dacă mai greşea, 
înalt şi ciolănos, nu-i era teamă să nu supere cumva pe alții. 
Tocmai fiindcă era puternic la trup, îl făcuse boierul logofăt. 
Dar se obicinuiseră cu el, că le arunca aşa, fără să stăruie, ba 
muierilor le plăceau chiar unele măscări pe care el le spunea 
şi râdeau chicotind. Maria lui Căciulămare îi ţinea bine 
hangul, şi nu rareori îl şi rămânea pe logofăt. Se agăță şi 
acum de el, când îl văzu că îndeamnă doar pe ceilalți să 


mănânce, spunând că pe el îl doare un dinte, ceea ce era 
adevărat, dar Maria nu se lăsă şi i-o spuse aşa, cam 
pe neaşteptate: 

— Am auzit şi io că ţi-ai rupt un dinte când ai vrut 
să muşti pă Safta lui Firică dă umăr. Hei, logofete, vezi, 
fereşte-te dă fetele mari, că nu te mai ţin dinții. 

Toţi râseră, fiindcă ştiau că lui Dobre i se scurg ochii după 
fata bălană şi zdravănă a lui Firică, şi-o tot împunge cu vorba 
când o vede. 

Dobre clătină din cap, ca unul care ştie ce spune, dar nu 
fără răutate. 

— Hei, câţi dinţi s-au rupt, fă, şi în umerii tăi, Mărie, 
a rămas ştirb tot satu... Că tare afurisiți umeri ai avut. 

Râdeau toţi, râdea şi popa. 

Duţă Căciulămare se înciudă şi se amestecă şi el în vorbă, 
să-şi ajute nevasta: 

— Apoi, că am auzit şi io că Dobre biruie cu sfanțţii, nu cu 
dinții. 

Toţi râseră, căci aveau ce-aveau cu logofătul. 

Acum acesta se supără de-a binelea; îi răspunse, aşa pe 
muche, destul de acru: 

— Lasă, mă, că şi despre tine am auzit că eşti mai 
mult Duţă, decât Căciulămare. 

Se stârnise atâta veselie, că din pricina hohotelor de râs nu 
se mai auzi ce-a vrut să răspundă Duţă. Porecla i-o dă duse, e 
adevărat, o muiere acum vreo zece ani, pare-se înşelată de 
înfăţişarea lui arătoasă, că era cât un cal, dar nu era, se vede, 
decât un tâlc întors. 

Nu trecu mult şi Maria lui Căciulămare, afurisită, facu 
semn lui Păcălete, care era singur între ei, fiindcă scripca şi 
țambalul cântau afară la joc, şi acesta începu un cântec scurt. 
Pe care ea i-l şoptea la ureche şi pe care-l sfârşi în mod 
potrivit, cu două versuri schimbate de ea: 


„lubeşte-mă, Safto, neică, 
Dacă vrei să-ți iau scurteică..." 


Toţi pricepură iar că e vorba de logofătul Dobre şi de Safta 
lui Firică, fiindcă toți ştiau că fata fugea cât putea de el, dar 
mai rău îl ațâţa cu făptura ei voinică. 

Felul acesta de a vorbi prin cântec e obicinuit în sat. 
Cântecul se vrea totdeauna cu tâlc pentru cel căruia i se 
cântă anume, după cum are un înțeles vroit cu dinadinsul 
pentru cel care cere el însuşi să i se cânte un anumit cântec, 
căci el totdeauna se gândeşte la cineva, ori la o întâmplare 
anume, din propria lui viață. Vrea deci să ştie şi altcineva, la 
care se gândeşte el, dacă e de față, de cea cerut să i se cânte 
cântecul acesta anume. Oamenii îşi vorbesc cu toată ființa lor, 
ocolit, prin viersul cântăreților ori al vioarei, nu ascultă un 
cântec. Pentru că e frumos ori numai să-i guste meşteşugul. 

Începură să bea bine, trecându-şi cu îndemn ploştile de la 
unul la altul. Numai mirele sta posomorit parcă şi nu spunea 
nimic. Petruţa îi petrecuse o mână după gât şi râdea înflorită 
de bucurie la toate glumele pe care le auzea. De mulțumită ce 
era, îi jucau ochii în cap şi parcă nu mai era aşa urâtă. Pe 
celelalte muieri le cam zgândărea şi le cam râcâia pe inimă 
felul ăsta de stăpână cu care-l ţinea ea de gât pe Miai. 

— Da-l ţii, soro, îi spuse cu buze subțiri Neaga lui Mînjoc. 
S-a isprăvit cu el d-acu. I-ai pus jugul pă grumaz. 

Dar Maria lui Căciulămare se uită mai curând cu milă la 
ea. 

— Fă, p-ăsta e greu să-l ţii... să ştii... că-i soi rău. 

Toţi dădură din cap, râzând, că ştiau şi ei ce ştiau. 

Petruţa îi răspunse, întărâtată şi încrezută în ea: 

— ÎL ţiu, suratelor, îl ţiu... Să ştiţi că-l ţiu... îl priponesc dă 
piciorul patului şi tot îl ţiu... Ce-a fost s-a dus... 

Trase spre ea braţul pe care-l avea încovoiat de grumazul 
lui Găman ca un jug şi-l sărută pe mustăcioară. El se lăsă 
greu, nemulțumit, dar cea care se făcu albă la față 
fu Sultănica. Îşi muşcă uşor buza de jos, cărnoasă şi mare, 
pe când Miai rămăsese cu ochii ațintiți în ochii ei. Apoi 
privirea lui se întoarse întărâtată înspre fereastra plină de 
lume, căci în afară de copii, mai erau şi alții în vârstă, dintre 
săracii satului, care căutau pe geam la mire şi la mireasă. 


Vru să se desfacă încet de brațul care-l lega, dar Petruţa, 
care nu-şi dădea seama ce încearcă el, îi zâmbi, crezând că 
el a vrut să-i dea cumva vreun semn de dragoste. Zâmbetu! 
ei îl supără şi îl umplu de silă. Se gândi înăcrit. | se păru că 
a făcut o neghiobie, însurându-se cu muierea urâtă de lângă 
el, şi privirea lui întâlni din nou ochii mari şi verzi ai 
Sultănicăi, care căutau la el lung şi cu tristețe. Se întreba, 
râcâit de ciudă, de ce a mai luat-o pe Petruţa acum când îşi 
câştigă singur banii şi nu mai are să trăiască deci din averea 
ei. Ce i-au dat Nedelcii de i-au pus pietroiul ăsta de gât? 
Nimic. Banii şi-i câştigă punându-şi viața în joc. Ei n-au dat 
nimic şi au făcut şi un târg bun. L-au păcălit ca pe un zevzec. 
Da, e adevărat, a ţinut să se însoare, dar el voia numai să aibă 
o casă a lui, simțea că-i trece vremea şi se săturase de 
muieri străine. Se săturase de ce a fost. Vrea o nevastă, dar 
nu o voia pe Petruţa. Avea şi el dreptul pe lumea asta să aibă 
casa şi muierea lui. Un val de sânge i se ridică până la 
rădăcină părului. Petruţa era o străina, era vreme pierdută în 
viața lui. Adevărata lui femeie, nevasta lui, era la câţiva paşi 
de el. De ce se pierduse de el? Fiindcă nu aveau bani, fiindcă îi 
otrăvise pe amândoi sărăcia. Atunci de ce nu-i ea, acum când 
are bani, muierea lui? De ce să-şi cheltuiască banii ăştia, 
fără care în lumea de azi nimic nu se poate, alături de urâta 
asta de Petruța? 

Prietenul de departe cu care venise îl privea lung, de multă 
vreme. Zâmbea pe sub mustața lui mică şi moale. Altfel ochii, 
şi ai lui, erau duşi în depărtări. Miai încercă să-i zâmbească şi 
el, dar mai mult se strâmbă. 

— ZI-i ceva, baciule, rogu-te, zi-i ceva... d-al nostru... ca la 
deal. 

Baciul zâmbea mereu, şi pe urmă spuse cu o privire 
jucăuşă, ca două steluțe, în ochii cenugşii: 

— Apăi eu ştiu cam ce-ai vrea dumneata. 

Şi începu să cânte din caval. Era o doină apăsătoare, cu 
tărăgănări pline de amar. Dar când, după câteva clipe, 
lăsă cavalul, al cărui ison rămase în aer, şi prinse a-i zice 
din gură, cântecul lui fu ceva mai repezit. Vorbele, poate 


schimbate de el, i se potriveau fără îndoială lui, căci se vedea 
a fi om însingurat, dar i se potriveau astă-seară şi lui Miai, 
care sta ca un lup rătăcit în sat. 


„Din câți Oltul vara-l trec... măi, măi... 
Din câţi cu ochii petrec... măi, măi... 
Ca badea nu e niciunul... măi, măi... 
Ca badea nu e niciunul... măi, măi... 
Că e singur ca gorunul... măi, măi... 
Ca gorunul lângă râpă... măi, măi... 
De-l bat ploile să-l rupă... măi, măi... 
De-l bat ploile să-l rupă... măi, mai... 
Păi aci sunt ploile... măi... 

Păi... aicea-s nevoile... mâi. 

Stă pe margine gorunul... măi, 

Stă pe margine gorunul... măi. 
Gorunul bătut de vânt... măi, 

Cum nu-i altul pe pământ... măi, măi." 


Miai pricepu că tovarăşul îi ghicise bine gândurile, că 
văzuse cât de străin se simţea între mireasă şi ceilalți. Îi mai 
cântase lui de multe ori cântecul acesta, pe muscelele 
Argeşului, pe colnice înverzite. Ştia baciul că, de când se 
despărțise de Sultana, Miai îl punea să-i cânte ceasuri întregi. 
Vedea cum îl cuprinde pe zăvoian o jale neagră. Fără Sultana, 
era, oriunde, ori cu câtă lume de față, singur. 

Miai se uită lung la Sultana să vadă dacă şi ea a priceput 
ceva. Nu se putea să nu priceapă. Dugşi ori neduşi la biserică, 
ei erau doi. Sultănica era femeia lui, dragostea şi casa lui, cu 
ea ar fi vrut să doarmă în pat şi să-şi 
gospodărească averea câştigată... Ce rost avea ca ea să fie 
nevasta lui Ichim? 

Cu ce drept, pe femeia asta, care crescuse ca un copil de-a 
dreptul din inima lui, o ţinea în aşternutul său Ichim? în gând 
scrâşnea din dinți şi se simțea ca înjunghiat. I-o furase fără 
niciun drept. Nu era lucru cinstit. Ar fi vrut să urle, să întrebe 


şi pe Dumnezeu din cer de ce Sultănica nu e lângă el, căci a 
lui fusese întâi... şi de ce e acum alături de Ichim? 

Nu se culcase cu Petruţa decât ca să se răzbune pe Ichim 
că-i batjocorea dragostea lui. 

Îl cuprinse o silă fără margini de el însuşi, zicându-şi că a 
fost păcălit ca un dobitoc. Îşi pierduse nevasta adevărată şi îşi 
mai luase acum pe cap şi pe pacostea de Petruţa, în vreme ce 
Ichim îi luase nevasta şi mai scăpase pe deasupra de o piatră 
din casă. 

Ceru plosca şi bău pe nerăsuflate, înfierbântat de furie. 
Sultănica se uita mereu mută spre el; numai după 
frământarea buzelor ei groase şi moi se putea înţelege că în 
cugetul ei se ceartă năluci. Târziu, se ridică încet şi veni la el, 
îi puse mâna pe umărul stâng. El îi simți apăsarea caldă şi 
dulce, prin cămaşa de inişor. Ea îi luă plosca de la gură şi, 
fără s-o şteargă cu mâneca ei, cum făceau muierile, o duse la 
gură şi bău însetat... Miai o privi înlemnit, năuc, apoi îi 
smulse la rândul lui, dar cu grijă, plosca lucrată cu râuri 
săpate cu fierul înroşit şi împodobită cu frunze şi flori. O duse 
apoi încet şi lacom la buze şi sorbi, ars de gura femeii, al 
cărui gust îl căpătase acum lemnul uscat. 

Cei de față, nebănuind nimic, începură să râdă. 

— Hai, care pe care, strigă din capătul mesei 
Eftimie Şoricaie, care era aproape beat. 

— Nu te lăsa, Niţo, o îndemna Neaga lui Minjoc, îmbujorată 
de mâncare şi de băutură. 

Mânioasă parcă, Sultănica îi trase lui Miai iar plosca de la 
giră şi îi puse o mână fierbinte pe piept, prin 
deschizătura cămăşii, de-a dreptul pe piele, chipurile să-l țină 
departe până ce bea ea... Miai ar fi vrut să chiuie năuc. 

Logofătul Dobre cam dibui cum merg lucrurile şi îi porunci 
lui Păcălete, care începuse să-i zică din gură, cu isonul 
celorlalți, alt cântec, făcându-i semn să vină după el. 

— Hai, mă, afară, să jucăm şi noi... Cântaţi „Nuneasca“... 

„Nuneasca“... se auziră şi alte glasuri. Hai să 
jucăm „Nuneasca"... 


Se ridicară toţi şi îşi făcură loc printre mesele din prăvălie, 
afară, în bătătura din fața cârciumei. Se prinse toată lumea, 
cei tineri ca şi cei mai vârstnici, ba şi codane, care nici 
nu ieşiseră la horă, ori unii trecuți, ca moş Truţă şi moş Saftu, 
că se juca încet, într-o unduire domoală. Miai, între mireasă şi 
Lisaveta lui Dobre, nu o slăbea din ochi pe Sultana. Avea o 
poftă drăcească să sară, să chiuie, să răstoarne ceva. Cerul se 
înseninase şi mai mult, dar era parcă jilav, căci stelele ardeau 
scânteind mărite, iar luna trecuse spre apus, în dosul unui 
lan pufos şi negru de nori, a căror margine o aurea de dincolo 
din spate. Când se sfârşi hora, Stanciu strigă scripcarilor, 
fălos: 

— Măă, nea Păcălete, ia ziceţi-i, mă, un brâu pentru noi că 
ne-au amorțit picioarele în hora asta târşită. 

Cei care mai stăteau de vorbă, după sfârşitul „Nuneascăi“, 
se dădură deoparte şi flăcăii se traseră spre mijloc, începând 
să se prindă cu mâinile petrecute pe la spate, unii de alţii, de 
brânele roşii. Locul din frunte era mereu, de vreo doi ani 
încoace, păstrat pentru Vasile Peştefript, care, iute spirt, juca 
aşa de repede, că-i obosea pe scripcari şi-i târa pe toţi ceilalți 
după el, într-o fâlfâire ameţitoare. Cel care ar fi încercat să 
ducă el şirul se trezea împins dinspre Vasile, de i se 
împleticeau picioarele şi rămânea de ruşine. 

Scripcarii începuseră să zdrăngăne mormăit şi apăsat, şirul 
se legase, când Miai se desprinse de lângă pâlcul cu naşa şi 
mireasa şi veni să se prindă cu ceilalți. Spre mirarea tuturor, 
trecu în frunte, înaintea lui Peştefript. 

— Hei, Miai, să vedem te ţine brâu...? îl întrebă cu mutra 
lui mucalită Eftimie Şoricaie, făcând fără rost cu ochiul către 
cei din jurul lui. 

— Nea Miai, ăştia sunt căpiaţi, nu te pune cu ei, se 
auzi glasul ascuțit al Riţei. 

Se temea pentru el, deşi în fruntea flăcăilor era frate-său, 
Vasile. Pentru fetele tinere, Miai, la douăzeci şi nouă de ani, 
era tocmai potrivit pentru dragoste, dar era prea bătrân ca să 
se ţie de flăcăii ăştia iuți şi trufaşi, care se simțeau 
floarea satului. 


Găman îşi strânse bine brâul roşu, aşa cum de altfel 
făcuseră şi ceilalți. Nu numai ca să nu se desfacă la joc, dar 
brâul, betele şi chimirul sunt o parte din viața rumânului. 
Mijlocul strâns bine e sprijinul cel mai bun la muncă, la joc ori 
la trântă, e dintotdeauna pentru el un izvor statornic 
de sănătate. 

Streinul, de-i zicea Miai, baciul, venise şi el afară. Acum se 
văzu că în şerpar, în afară de pistol, de cuţit şi de caval, mai 
avea şi un fluier subțire, destul de mic. 

Cobza zvâcnea scurt şi întors în loc, peste scripcă şi țambal, 
când şirul celor vreo doisprezece flăcăi, în fruntea cărora era 
Găman. Începu să-şi încălzească picioarele, săltând uşor, spre 
dreapta şi spre stânga... După ei se mai făcură încă şi alte 
vreo două şiruri. Apoi Vasile, la picioarele căruia privea mereu 
Păcălete, iuți jocul, împingându-l uşor spre dreapta pe Miai, 
pe care-l ținea strâns, pe la spate, de brâu. Şirul lor începu o 
plimbare legănată, şerpuind printre nuntaşi. Ritmul iuțit, silit 
de Vasile, cam încurca pe unii dintre flăcăi, căci nu era 
potrivit cu sufletul lor. Păcălete zgândărea însă tot mai viu 
cobză, şi ceilalți doi lăutari se ţineau straşnic de el. Fluierul 
baciului dibuia cu chibzuială, ca să se potrivească jocului. 
Nuntaşii se desfăcură tot mai mult ca să facă loc flăcăilor, al 
căror şir şerpuia printre ceilalți. Săltau acum de o bucată de 
vreme în loc, repezind picioarele când într-o parte, când într- 
altă, când Vasile strigă un „Zii, măăă!“ şi iuți din nou jocul. 
Fața lui smeadă şi lungă, mustăcioara scurtă erau numai 
zâmbet, pe când fețele celorlalți se vedeau că sunt cam trase şi 
înnodate, căci nu-şi mai găseau suflul potrivit. Drăgan, voinic 
dar mai moale, care, dacă ar fi fost lăsat la felul lui, l-ar fi 
ținut picioarele o noapte întreagă, începu să simtă oarecare 
greutate în vine. Asta-l înfurie şi strigă şi el lăutarilor să 
iuțească. Unul dintre celelalte şiruri se opri, pe când cel dinţii 
porni şi mai îndârjit. Picioarele flăcăilor sfârâiau, spulberau 
ceva nevăzut. Nu peste mult timp, însă, Drăgan se opri şi, cu 
sufletul tăiat, ieşi din joc... Se opriră curând şi celelalte şiruri. 
De îndată, cei rămaşi porniră cu o iuțeală ameţitoare, abia 
parcă atingeau pământul. Vasile Peşte-fript, mereu cu 


zâmbetul sub mustăcioară, trăgea cu coada ochiului spre 
Miai, dar acesta nu avea ochi decât pentru Sultănica... 
Puterea parcă-i venea din ochii ei strălucitori, în lumina 
focului mare care ardea în marginea drumului de țară, ară 
tind hora. 

Când rămaseră numai opt inşi în joc, femeile cu mâna la 
bărbie se uitau uimite la nebunii aceia care, când pisau 
pământul în loc, vrând parcă să-şi înşurubeze picioarele în el, 
când săltau sprinten şi uşurel, ca o flacără, ori porneau, 
plutind parcă, lateral şi spre dreapta. Şirul lor se unduia lin 
ca o năframă pe care o fâlfâie vântul, în timp ce picioarele se 
mişcau iute, mărunt, puzderie, ca palele de ploaie purtate de 
vijelie pe fața eleşteului. 

Păcălete, care lungise jocul mult, mai mult decât era 
obiceiul şi era obosit, voi să se oprească, dar Peştefript îi strigă 
dârz să-i dea înainte. Fluieraşul baciului, care prinsese 
acum felul jocului dinspre părțile astea, porni năuc înainte. 
Atunci se desprinseră toţi, în afară de cei doi, care porniră şi 
mai repede... Picioarele li se mişcau acum, când erau numai 
ei, cu o iuțeala drăcească. Cu mâna dinafară în şold, cu 
cealaltă petrecută la spatele celuilalt şi ținându-i strâns brâul, 
cei doi mergeau acum când înainte, când înapoi, când 
lateral amândoi odată, când de-a-ndărătelea. Miai îi uimise pe 
toţi, căci nu înțelegeau de ce nu se opreşte, acum când n-ar 
mai fi fost de loc de ruşine. Pe fața lui nu se putea citi nimic, 
doar ochii negri îi străluceau ca la un diavol. Nu trecu mult şi 
el simţi că Vasile Peştefript se lasă puţin cam greu, întoarse 
capul spre el şi-i văzu obrajii supţți şi gura slăbită. Atunci 
strigă sălbatic: 

— Păcălete, ai un galben dă la mine acum, dă-o-n 
„Ciuleandra”. Nene baciule... zi-i te rog, ca pă Argeş. 

Lăutarii erau din Piteşti, „Ciuleandra” era un joc de pe 
Argeş. Miai îl mai jucase pe la horele de la deal, pe care 
le cutreiera umblând după dragoste, uneori mai mâncând 
bătaie de la cete de flăcăi, care apărau fetele şi nevestele 
satului, alteori bătând el câte trei odată. Era sătul de toate 
astea, dar acum ar fi vrut să joace oricât, fiindcă juca în fața 


singurei muieri care mai era pe lume... Păcălete se răsuci ca o 
cheie, ceilalți îi ţinură vitejeşte isonul, fluieraşul pomi înainte 
ca o iasmă!l, iar cei doi, schimbând uşor paşii, porniră într- 
un joc diavolesc. După câtva timp, Vasile Peştefript se opri 
însă moale. Spuse că nu cunoaşte jocul, ceea ce era la urma 
urmelor de crezut. Adevărul e că-i slăbise cu totul suflul. 
Lăutarii se opriră şi ei. Cei doi erau lac de năduşeală, dar 
Miai parcă nici nu băgă de seamă asta. 

Moş Saftu clătină din cap când îl privi venind liniştit spre cei 
din fruntea nunţii, ca un armăsar înspumat după o alergare 
crâncenă. 

— Seamănă cu taică-su... Amarnic bărbat a mai fost 
şi Firu ăla la viața lui. 

După ce se mai jucă o sârbă, Miai, care se ținuse acum 
deoparte, ceru lui Păcălete să cânte un „Joc de doi” şi 
puse numaidecât mâna pe umărul Sultănicăi, ca să nu i-o ia 
altul înainte. De când se cam lăţise, deşi nu avea decât 
optsprezece ani, ea devenise destul de greoaie, mai ales că 
niciodată nu fusese iscusită la joc, deşi nicio fată din sat, 
afară poate acum de Riţa, nu cânta atât de frumos ca ea. Miai 
ştia asta şi nu luă în seamă codirea ei... Nu-i păsa de joc... 
Vrea numai să-şi petreacă braţul peste umerii ei fierbinți, ca 
altădată, şi să-i simtă trupul lipit de al lui. Mergeau încet şi 
lin, aveau timp să guste fiecare greutatea plăcută a celuilalt. 
Parcă pluteau pe altă lume. Simţindu-i încheietura caldă a 
brațului voinic în ceafă, pe Sultănica o ademeni în gând tot ce 
fusese mai an, în nopţile din pădure, în serile când stăteau 
amândoi pe bordei privind luna. 

Mai jucară încă de vreo două ori, tot parcă ei singuri în 
toată hora, până când mireasa veni şi se prinse şi ea, tot 
cu mină petrecută după umeri, în dreptul lui. Petruţa juca 
aşa cum nu jucau multe în sat, avea picioarele sprintene şi 
ştia orice joc fără greşeală, dar lui Miai i se păru că atârnă 
de el un pietroi. Se strâmbă atât de rău, încât toată lumea 
băgă de seamă. 

— Fă, nu-i lucru curat aci, spuse Maria lui 
Căciulămare Mariei lui Ion. 


— Taci, fă, împielițat-o, nu spune blestemăţii, îi 
răspunse amărâtă femeia, care privea fără să joace, înfăşurată 
toată în maramă de borangic, singurul lucru de preț pe care-l 
avea. 

Când se sfârşi, se auzi glasul lui Stanciu, care ceru lui 
Păcălete, cu o răutate de țap tânăr, să cânte „Sârba slutei”. 
Păcălete spuse că nu o ştie, atunci Stanciu îi spuse să cânte 
altă sârbă, la care ştia că se potrivesc cuvintele... Vorbele le 
ticluiseră ei, flăcăii, târziu, tot la furcăria de sâmbătă... 
Păcălete începu sârba şi, după ce mulţi fură în joc, se auziră 
glasurile câtorva dintre flăcăi şi fete: 


„Of... of... of... Ţi-a plăcut, neicule, suta, of, of... 
Ce te faci acum cu sluta? Of, of... 

Of... of... of... neicule... of, of, of, of... 

Ce te faci acum cu râia... 
Când o fi să scoată ia?... 


« 


Restea îi înjură de Dumnezeul mamei lor şi strigă lăutarilor 
să cânte mai tare, ca să acopere astfel vorbele cântate, de nu 
se mai înțelegeau. 

Când se opri sârba, bătrânul Nedelcu, supărat, pofti pe 
nuntaşii de frunte în casă. Când porunci să vie şi lăutarii, cei 
tineri nici nu voiră să audă şi făcură gălăgie. Miai le 
spuse însă că lăutarii pot să rămână afară, că înăuntru o să 
cânte oaspetele din caval. 

Cloşca-cu-pui era acum sus şi Carul pe jumătate întors. 
Norii câți mai rămăseseră se scărmănau singuri. Cu toate 
că era târziu, nimeni nu vrea să plece acasă. Cum să plece 
când pivnița Nedelcilor era încă plină şi miei la tavă încă 
destui! Cu un asemenea chilipir nu se mai puteau întâlni 
curând, iar flăcăii îndrăciți nu voiau să scape prilejul şi să 
cruțe vinul hapsânului de hangiu. 

Popa Gheorghe, care fusese şi el în bătătură, se aşeză, 
adunându-se, pe laviță şi, ducând cănița la gură, se 
întoarse către Miai înainte de a bea: 


— Le-ai făcut-o, mă Miai, le-ai dat peste nas puţoilor ăstora 
obraznici... l-ai rămas pă toţi, ce mai încolo, da” d-aci înainte 
să te cumințeşti, mă, că ai intrat şi tu în rândurile oamenilor. 
Ţi-ai făcut mendrele cât ai vrut, acum mai gândeşte-te şi la 
casă, la copil şi la muiere. 

Pe logofătul Dobre îl pufni râsul. 

— Ţi-ai găsit şi cui să predici, părinte Gheorghe... Şi ca să 
arate mai bine, strigă: Mă Pacălete, ia zi-i-o p-aia cu uşa 
crăpată, mă. 

Cobzarul îşi mototoli cu şiretenie buzele, ca să câştige timp, 
şi apoi, văzând că Miai nu zice nimic, începu să-i zică, făcând 
cu ochiul: 


„Mărioară din Piteşti, 

Cu bărbatu' cum trăieşti? 

Cu bărbaţii trăiesc bine, 

Cum vrea Dumnezeu cu mine. 

Şi să laşi uşa crăpată, 

Ca să văd cum eşti culcată, măi, măi. 
Dac-oi fi culcată bine, 

Să viu şi io lângă tine, măi, măi. 
Dac-oi fi culcată rău, 

Să mă duc cu Dumnezeu, măi, măi “ 


Maria lui Căciulămare nu se lăsă şi-i spuse cobzarului, cu 
im zâmbet plin de iile, chipurile, ca din partea nevestii, 
a Petruţei: 

— Ia zi-i după mine, mă Păcălete: 


„Foaie verde... tu, bărbate, 
Trei pă lume nu să poate: 
Să scape omu dă moarte, 
Să-ntinerească nu poate, 
Să le iubească pe toate.“ 


Toţi făcură haz, numai Miai se închise în el, cu amărăciune. 
Nu... S-a săturat. Nu mai voia să fie cel de pe afară, care să 
fugă noaptea, cutreierând satele. Toate muierile la un loc nu 


sunt Sultănica. Dă-o dracului de viață. El dă ca prostul 
muierea lui pe altele, care nu-i vin ei nici la deştul cel mic. Tot 
el e cel nerod când socoate că înşală pe alții. Îşi fură singur 
căciula. 

Niciodată nu s-a simțit atât de însingurat. Trage mânios din 
gura ploştii şi, fără să-i mai pese de Petruţa, care iar 1- 
a cuprins umărul, îi cere cobzarului să-i cânte: 


„Mă, Ioane, c-o fi prost... 
Aseară unde mi-ai fost? 


Unde-am fost, am trăit bine, 
Cu puicuța lângă mine. 


Mă, loane, omule, 

Nu-ţi mai trece nopțile 
Pă la toate porțile 

Că porţile-s toate-nchise, 
Şi lacătele toate puse.“ 


Oamenii fac haz... Au priceput după capul lor că pentru 
Miai s-a sfârşit cu viaţa de teleleu... 

Păcălete a priceput şi el că Miai are chef să asculte şi vine 
lângă el, să-i zică la ureche. Acesta întrebă dacă ştie 
„Foaie verde de gutuie“. Păcălete, cu fălcile lui mari şi lucioase, 
cu ochii mari şi negri, cu mustaţa în sus, nu răspunde şi 
începe de-a dreptul: 


„Foaie verde dă gutuie... măi, măi... 
Eşti cum eşti şi alta nu e... măi, măi... 
Da când mi te-ai supărat... măi, 
Şapte sate-am tot umblat... măi, 

Da' ca tine n-am aflat, 

Da' ca tine n-am aflat... măi. 


Hai, murgule, acas', şi pace, 
Ca nici asta nu-mi prea place. 
Nici asta... nici astălaltă, 


Hai la a de-a fost al' dată. 


Murgu dacă auzea... mâi, măi... 
Căpiat îmi alerga. 

Fără frâu şi fără şa... măi, măi... 
Îl mânam cu inima... măi, măi... 
Îl mânam cu inima... măi, măi...“ 


Petruţa se topea de fericire, iar mesenii zâmbiră uitându-se 
unul la altul, căci toți crezură că e vorba de mireasă... că la 
ea se întorsese Miai. Nimeni nu băgase de seamă că el 
căutase pieziş ochii Sultanei, verzi şi sprâncenați, şi-i prinsese 
în privirea lui. Vechilul ceru şi el lui Păcălete să-i cânte, dar 
după asta Miai îl chemă din nou pe cobzar lângă el. Privind-o 
mereu în ochi pe Sultana, îi ceru să cânte parcă numai pentru 
el. Pentru el şi pentru muierea tânără care-şi frământa, 
stârnită, buzele. 


„Hai, puicuţă, dă mi-arată 
Unde ne iubeam odată, 
Leano... Leano... 
Trandafir lângă obraz, 
Pe-acolo trecui şi azi, 

Că el şi cu serile 
Ne-ascultau sfădelile, 
Leano... Leano... 

Ori că ţi-ai uitat dă toate 
Dă un an şi jumătate?... 
Leano... Leano... 

Desfă, puică, ce-ai făcut, 
Ca s-o luăm dă la-nceput, 
Leano... Leano..." 


Cei care erau doar nuntaşi ascultau cântecul ca martori, 
plăcându-le ori nu, dar Sultana începu să tremure. Patima 
lui nestatornică răscolea în ea o durere care durase ca 
jeraticul sub cenuşă. Miai o privea într-una şi o iscodea cu 


privirea lui stăruitoare. El înțelegea din ce în ce mai mult că 
ea îl luase pe Ichim doar ca să scape de sărăcie şi atâta tot. Ce 
să-i faci? N-avea nici ea dreptul să iubească ce-i dorea 
făptura ei... ăl sărac n-are drept pe lumea asta. Avea, biata de 
ea, de ales între a se sluți muncind fără nădejde, până cădea 
în genunchi ca o vită, ori de a pune cruce iubirii care a fost şi 
de a rămâne, tot mai inimoasă, alături de un bărbat pe care 
nu-l socotea bărbatul ei. 

Totuşi, Miai încă nu bănuia cât de grea fusese suferinţa ei 
de un an şi mai bine. 

Nopți întregi nu dormea, mai ales în nopţile cu lună care-i 
aminteau de cele trei zile arzătoare din pădure. Acum privirile 
lui şi cântecele astea rupeau fâşii tot de pe ea, de 
rămânea aproape fără nimic, ca atunci. Dar mai ales o 
otrăvea Petruța asta, care îi lua tot şi-i mai şi zâmbea ca o 
năroadă, pe deasupra. Se înfurie şi îşi spuse că din a doua 
seară va începe să se dea iar în dragoste cu Miai, ori ce-o fi. 
Mai ales acum când afla din cântecul cerut şi din privirea lui 
că nu o poate uita, că şi el o doreşte mereu. 

Flăcăii şi fetele de afară lăsaseră jocul, şi acum se 
îngrămădeau cu toţii în odaie, înghesuiți în prag şi în pervazul 
ferestrei. Se aduseseră aci câteva tăvi cu plăcinte, care ar fi 
fost să fie numai pentru nuntaşii de seamă, căci n-aveau loc 
unde să se facă pentru toată lumea dar ei nu înțelegeau asta 
şi, venind de afară după tăvi, le vămuiseră cât putură. Pe 
urmă puseră mâna şi pe ploştile de vin. Nedelcu pe de o parte 
se gândea că ar fi vremea ca lumea să plece acasă, dar pe de 
altă parte ar fi vrut ca nunta fie-si să fie o nuntă cum n-a mai 
fost, să se pomenească de ea cât or trăi ăi care au fost de faţă. 
Să se ție minte că el e om cu stare. 

Cei doi parcă nu mai erau pe lumea asta. Miai, mai ales, nu 
mai ținea socoteala de nimeni. Îl înfuriau toți cei de față, tot 
atât de mult ca şi Ichim, ca şi Petruţa. Se duse să ia plosca de 
pe masă, anume să-i puie Sultanei palma în ceafă şi să o 
simtă toată arzând. Întârzie cu mâna şi simţi trupul femeii 
tremurând tot. Miai mult însă nu bănui ce e cu ea. ] se părea 
că ea nu înțelege cât de rău se răsuceşte în el cuțitul 


neîndurat al dragostei. O vedea tulburată şi-i era milă de ea, 
tot atât de mult cât îi era în clipele astea milă de el însuşi. O 
vedea şi pe ea, tot fără noroc, ca şi pe el. 

Chemă cobzarul şi-i ceru să-i cânte „Lele cu sprâncene 
multe.” Asculta cântecul în picioare, cu plosca în mână, 
cu ochii duşi undeva departe. Clătină din cap, îngânând în 
minte vorbele cobzarului: 


„Lele cu sprâncene multe, 
Cui le dai să le sărute? 
Cin'spre acasă te petrece? 
Cine-ţi ține cald şi rece? 
Noaptea cin'mi te-nveleşte? 
În zori cine te trezeşte? 
Cine buzele ţi-a supt? 

Cine te vrea în zi de frupt?' 


Mesenii nu mai pricepură nimic când îl văzură lăsându-se 
moale, aproape căzând, pe o laviță, lângă frate-su lon... 
îi picurase vin din gura ploştii pe cămaşa de inişor, pe 
pieptul desfăcut, păros. 

Sultana ştia acum că de-aici încolo vor începe iar să se vadă 
pe furiş şi că vor avea să-şi ascundă dragostea prin 
toate colțurile hanului, pe toate potecile pădurii... Ea vru ca el 
să ştie asta încă de acum... Vru să ştie că ea ea lui, ca şi mai 
înainte. Cânta atunci unul dintre cântecele potrivite pe 
viersul doinei, alcătuit din vorbe gândite de ea în nopţile de 
singurătate pe care le petrecea alături de Ichim, care dormea 
sforăind, prăbuşit. În glasul ei clocotea vinul dragostei, dar, în 
afară de Miai, toţi ascultară fără să-i priceapă tâlcul. 

Naşul se ridică şi vesti începerea darurilor. Din partea lui 
spuse că dă tinerilor căsătoriți o pereche de boi. 

— Dă la mine mai puţin, spuse el, după cum era obiceiul în 
asemenea împrejurări, dă la Dumnezeu mai mult... Pe urmă 
se întoarse către Ignat Secu... Să te auzim, frate Ignat... Aud? 
Ai zis ceva? 


Ignat dădu o velință şi, rând pe rând,. Răspunseră şi ceilalți 
de la masă... Din prăvălie veniră iar toți buluc, să afle 
ce daruri se dau. 

După ce Păcălete şi ai lui începură şi ziseră fără vorbe, de 
două ori, răsucită, prelungită, fraza de început a doinei, 
Sultana îşi lăsă uşor capul pe umărul stâng, ridică iar 
sprâncenele negre şi mari în unghi, de i se umeziră ochii verzi 
pe jumătate închişi şi apoi începu, cu un glas ridicat şi topit 
în tărăgănări parcă brumate, cântecul adus tot de Miai, 
mai demult, şi uşor schimbat de ea: 


„Foaie verde iasomie... măi, măi... 
L-aştept pe neica să vie... măi, măi... 
Da' pă prispă mă tot uit... măi, măi... 
Că nu l-am văzut dă mult... măi, măi... 
Când vii neică, dumneata, 

Mie-mi sare inima. 

Când te văd suind, călare, 

În țărână simt că-mi sare, 

Să aşterne drumului, 

Subt copita calului." 


O ascultau toți tăcuți, căci nu o mai auziseră de mult, de 
când furcăriile cu jocuri şi cântece se făceau în fața bordeiului 
lor... de când se ştia că un glas ca alei nu se mai cunoştea 
nici în satele dimprejur... Cântecul dură multă vreme, căci, 
potrivit doinei, fiece rând de vorbe, o dată cântat repejor, era 
zis din glas, ca un chiot prelungit şi întors amar în jur. Faţa 
rotundă a Sultanei, în afară de ridicarea în ascuțiş 
a sprâncenelor, de privirea pierdută, nu arăta nimic, parcă 
nu era decât o fereastră liniştită pentru frământarea 
dinlăuntru. 

Miai nu găsi nimic în tâlcul vorbelor pentru el, dar îl 
cuprinse şi pe el acel iz amar şi plin de păreri de rău care era 
în simțirea femeii, încă atât de tinere. 

Mesenii începură să se îndemne iar la băut; se vedea că 
sunt cam obosiţi. Zăpuşeala era grea şi mai toți se făcuseră 


conabii'“2 la față din pricina mâncării şi a băuturii. 

Sultănica îi lăsă pe lăutari să încerce să cânte ceva mai 
vesel şi, după câtva timp când sfârşiră, începu ea din nou, 
tot pe viersul doinei, spus doar în jumătate... Era cântecul 
pe care-l întregise de la ea, după ce se întorsese din pădure 
şi credea că Miai a lăsat-o: 


„Foaie verde dă sulfină... 
Ş-astă-seară-i lună plină, măi, 
Da' neica tot nu mai vine, măi, 
Da' neica tot nu mai vine, măi! 
Of... of, Leano... Lino... 

Unde e, nu o mai vede, măi, 
l-au luat ochii alte fete? măi. “ 


Cânta cu ochii ei mari, prinşi în ochii lui Miai, parcă erau 
numai ei singuri, față-n faţă: 


„Nu vede câtu-i dă rece, măi, 
Dă când nu ne mai petrece? 
Of... of, Leano... Lino... 
Unde pune neica mâna, 
Simţți că te doboară luna... 


Unde pune neica mâna... măâi..“ 
Of... of, Leano... Lino... 

Când te ține neica-n brațe, 

Nu mai vezi că-i dimineață, măi... 
Of... of... Leano... Lino...“ 


Acum Miai pricepu că ea n-a uitat nimic din ce-a fost. Se 
învolbură ros de patimă şi, de unde până acum o simțea 
mai tânără decât el cu aproape unsprezece ani, acum când o 
văzu răscolită în toate oasele ei, de amintirea frângerilor în 
brațe din trecut, îl cuprinse o mânie aprigă. Dumnezeul 
mamii ei, atunci ce caută în aşternutul lui Ichim? Petruţa, 
care-i privea când pe unul, când pe celălalt, urmărindu-i din 
ce în ce mai nedumerită, îi puse mâna pe umăr şi-l întrebă de 


ce e supărat. El se întoarse spre ea mânios. Îşi aminti iar de 
tot. Ce căuta el aci? se întreba din ce în ce mai frământat... 

Cei de față, care nu bănuiau nimic, îi cerură stăruitor 
Sultănicăi să mai cânte. 

— Fa, n-au murit toţi dracii-n tine. Dă când te-a luat 
Ichim, lumea socotea c-ai amuţit, îi spuse Maria lui Căciulă- 
mare. 

Ea îi şopti ceva lui Păcălete, care dădu din cap, zise apoi şi 
repetă împreună cu ai lui fraza începătoare a doinei, 
înjumătăţită, şi ea începu din nou, cu sprâncenele mari, 
ridicate la mijloc, cu privirea întoarsă în gând: 


„Foaie verde magheranu, 
Doamne, greu mai trece anu, 
Of... of.. Lino, 

Neică, doru dă la tine 

Peste munţi ți ape vine 

Şi nu-l poate opri nimeni 
Pân-ajunge pân, la mine... 
Şi nu-l poate opri nimeni... 
Of... of... Lino... 


Noaptea-ntreagă te pândii, măi, 
Și d-am văzut că nu mai vii, 
Mi-am pus doru căpătâi, 

Mi-am pus doru căpătii. măi, 
D-am văzut că nu vii, măi, 

Cu urăâtul mă-nveliui, măi, 
Mamă, greu mă odihnii, 

Of... of... Lino...“ 


Un fel de negură se lăsă peste zăpuşeala apăsătoare din 
odaie, sporită şi de fumegarea celor cinci lumânări groase... 
Era atâta mărturisire în cântecul femeii, că toți cei de 
față acum înţeleseră. Singur Ichim, care era beat, nu văzu 
nimic. Tot ridica plosca, întorcându-se spre dreapta şi spre 


stânga, apoi o ţinea la gură, de-i juca mărul lui Adam, 
gâlgâind. 

— Banii nu fac omu fericit, îi spuse Neaga încet lui Ignat, 
clătinând din cap cu înţeles. 

Ignat îşi jucă încet privirea de cremene. 

— Da... şi fără ei, viața nu-i viață... 

Oaspetele cel tăcut ceru încuviințarea să cânte şi el ceva, de 
prin partea de unde era de felul lui. 

— Poate că n-o să vă placă, drept să vă spun, dar 
mare poftă îmi făcu felu cum rosti cântecul această nevastă... 
Noi de felul nostru suntem ungureni, dar ai noştri au venit 
de multă vreme şi-şi făcură căşi dincolo de mănăstirea 
Hurezului, într-un sat de-i zice Novaci, cred că n-aţi auzit de 
el... Acolo în Gorj se cânta mult de tot. Pe dumneata, neică 
Păcălete, te poftesc să-ţi dregi cobza după cum îi zic eu 
acum... Şi cântă din caval câteva fraze, să-i arate cum să ţie 
isonul. Apoi, începu cu un glas atât de ridicat, cum nu se mai 
auzise prin părțile astea ale Argeşului şi Dâmboviţei, mai mult 
rostind versurile şi repetându-le decât cântându-le... Era ceva 
de şagă în surâsul lui, din colțul gurii, şi un iz dulce, 
acrişor dă măr creţesc în glas. 


„Mă dusăi, da' mă dusăi să trec la Olt 
Cu a mea, cu a mea mândră cu tot... 
Unde-o fi, da” unde-o fi, Oltu, mai, mare, 
Oi trece, oi trece mândra-n spinare. 
Unde-o fi, da” unde-a fi, mai, mititel, 

L-oi lăsa, l-oi lăsa s-o treacă el. 

Și trecui înot... Da... trecui Oltu' înot 

Cu a mea, cu a mea mândră cu tot." 


Nuntagşii făcură haz de cântecul oaspetelui oltean, pe care-l 
socoteau o bună snoavă, dar Miai îngheță. El îi înţelese 
tâlcul răsturnat... şi în el se răsuci un şiş. Se uita în ochii 
Sultanei şi parcă ea îi spuse, cu privirea încremenită muteşte, 
vorba da. 


Acum nu mai putea gândi nimic. Începură să se încurce 
toate în mintea lui. Una ştia, însă, că pe calea pe care o 
pornise cu nunta nu va mai merge... Niciun ceas nu mai 
putea lăsa pe Sultana în aşternutul lui Ichim, acum când află 
că şi ea îndură cât îndură el. De ce să nu fie împreună, acum 
când scăpaseră de sărăcie? Se îndoi totuşi un timp de 
hotărârea ei şi o întrebă din privire dacă merge sau nu. Ea 
zâmbi limpede acum, zâmbetul ei spunea, din nou, da. 

Oaspetele oltean fu rugat de nuntaşi să mai cânte, iar el le 
cântă, îndelungă vreme, cântece mucalite, care plăceau 
mult celor de față. Miai nu mai ştia ce să facă... Tot Sultana îi 
risipi nedumerirea. Ea îngână ceva dibuind... şi întrebă pe 
oaspete dacă poate să-i ţie isonul din caval... Când se 
potriviră, din viers, femeia începu o doină uşor repezită, cu 
sprijin numai pe unele jumătăţi de vorbă, care cădeau mai 
bine: 

„Frunza verde de răsură, 
Fapt dă seară, măi, măi, 

Vino neica dă mă fură, 

Fapt dă seară, măi, măi, 
Dacă nu poți la cântători, 
Fapt dă seară măi, măi, 

Am s-aştept să vii în zori, 
Fapt dă seară măi, măi, 

Ce-a mai fost, vreau iar să fie, 
Şi puicuță şi soție, mâi, măi.” 


Rămăsese luminoasă şi senină, ca o poamă pârguită. Acum 
totul era uşor. Nu era chip de amânare. Într-o clipă, Miai 
ştiu ce va face. 

Dar mai întâi ţinu să-i mulțumească parcă; simți nevoia să 
întoarcă tot ce-a fost întunecat într-o lumină care să-i ducă de 
aci încolo. 

Încălzit de vinul aşteptării, ceru să cânte şi el... Nu prea 
avea glas, oricum nu avea când cânta, acel glas scăzut, de 
taină, cu care zăpăcea muierile când le şoptea... îşi dete 
seama, se răzgândi şi-l rugă pe oaspetele lui să-i cânte doină 


pe care i-a cântat-o într-o seară, în sus, pe grohotişurile 
Leaotei... Cel rugat zâmbi, cum zâmbise tot timpul, îşi ridică 
uşor cu degetul mustața mică, moale şi căruntă şi îi făcu 
semn lui Păcălete. Când se potrivi isonul, începu trăgând din 
amintire ca un fir de mătase, din el însuşi: 


„Câte fete sunt sub soare, 
Puica mea pereche n-are, 
Ca-aşa-i puica mea la față, 
Ca roua de dimineață. 
Puica mea uşure e, 

Ca roua pe strugure.” 


Sultana nu mai era uşoară la trup, dar Miai ştia că în clipa 
aceea vorbele i se potriveau, simţea că e o razachie'”“ neagră, 
dulce şi brumată. 

Oaspetele cânta acum iar nişte dracii şugubețe, de care toți 
făceau haz nespus. Stanca singură, cu fața ei bălană şi lungă, 
fără pic de sânge în obraz, cu toate că mâncase şi ea, 
părea căzută de pe altă lume... Avea pe ea ia de la nuntă, pe 
care n-o mai pusese de la plecarea lui Toma cu pandurii, şi 
parcă era legată cu o frânghie... Ţinea în braţe copilul adormit 
şi parcă îi era frică să plece. Ştia că bătrânul Nedelcu 
hotărâse ca nunta să ţie până a doua zi, luni, noaptea, şi ea 
se simțea tare slăbită. Acum îi era şi teamă să plece noaptea, 
că până în sat era o bucată de drum... Sultana, care ieşise de 
câteva clipe, se întoarse aducând o tavă cu plăcinte, pe care le 
întinse nuntaşilor... Se uită țintă spre Miai, şi el văzu atunci 
că nu mai are salba cu cele trei rânduri de galbeni mari 
împărăteşti la mijloc şi icusari'?* mici tot de aur pe margine. 
Înţelese. leşi numaidecât. În odaia Petruţei îşi lăsase cele două 
pistoale, căci păstrase numai cuțitul la brâu. Mai avea de gât, 
la piele, o pungă cu treizeci de taleri de aur. Îşi luă minteanul 
pe umeri şi se îndreptă spre portița din dos, care da în pădure. 
Se trânti pe o căpiță de fân sub un paltin şi aşteptă. Căpița 
era încă jilavă, şi asta îi plăcu, fiindcă altfel ardea tot. Crăcile 
scuturau din frunziş picături dese, când erau izbite din 


greşeala. Sultana nu avu destule plăcinte pentru toată lumea, 
dar îi împăcă pe cei care doreau, spunând că aduce altele şi 
ieşi din nou cu tava. 

În odaie, pe o masă aşternută cu ştergar alb, într-o 
strachină verde îşi lăsă salba pe care o scosese, apoi ieşi după 
ce îşi luă şi ea un mintean... Din uşa grajdului de lângă 
portiță lua o traistă, traistă pe care o pregătise între timp şi o 
velință... Pusese în traistă, învelite într-un ştergar, o jumătate 
de miel, brânză, ouă, pâine şi o sticlă cu vin. Aşteptă câteva 
clipe să treacă Vasile Peştefript, care venea din pădure, 
ținându-se de gât cu Safta lui Firică... îl cunoscu după glas. 
Când trecu portița, făcu vreo câţiva paşi la stânga, să se 
ascundă după o tufă, căci nu-l văzuse pe Miai pândind jos. El 
se apropie ca un lup, o cuprinse în braţe şi-i arse buzele cu un 
sărut. 

— Să nu vie cineva, omule... 

— Am pistoalele la mine... 

— Neică, să mergem unde ne-a fost bine cândva... 

— Acolo o să ne caute. Ştiu io un loc mai bun. 

Cunoştea Vlasia înspre marginea asta a ei, de ar fi putut 
merge şi cu ochii închişi... Ştia el într-o rarişte o coliba 
părăsită, ascunsă în clinul unei vâlceluşe. 


Când Petruţa văzu că Miai întârzie, nu mai putu răbda, şi 
ieşi să-l caute în bătătura din față, unde nu mai era nimeni, 
căci flăcăii şi fetele, perechi, se aciuaseră pe unde le fusese 
mai la îndemână. Se duse şi sub şopronul unde era acum 
plita cea mare, la care se gătea, să întrebe pe Sultana dacă nu 
l-a văzut pe Miai... Nu o văzu nici pe ea, iar cele două bătrâne 
dormeau şi nu ştiau nimic... O cuprinse un fior rece, căci 
pricepu că trebuie să fie împreună. Alergă mai mult moartă 
spre grajd, dar lângă prag se izbi de Vasile şi de Safta lui 
Firică. Stăteau îmbrăţțişați pe un butoi gol, pe care-l 
rostogoliseră până acolo. Vasile îl văzuse pe Miai ieşind pe 
portiță cu minteanul pe umeri. Pe Sultana n-o văzuse. 

Se întoarse înjunghiată în odaia nuntaşilor, lângă tată-su. 
Abia putu să spună: 


— Miai a fugit cu Niţa... 

Batonul sări ca ars şi țâşni pe uşă... în curte, fierbând, se 
întoarse către ea. 

— I-ai căutat în grajd, după claia de fân? 

— EI şi-a luat pistoalele... L-au văzut Vasile şi Safta când a 
ieşit pă portiță. 

Bătrânul începu să răcnească: 

— Restea... Restea... Tu n-auzi...? 

Restea era după claia de fân cu Lica şi, când auzi pe tată- 
său strigând, alergă speriat. 

—  Restea, ia-ți şuşaneaua'!” şi pistoalele şi hai prin 
pădure să-l căutăm pe Miai, care-a fugit cu cățeaua de Niţa... 

Până să iasă Restea din odaie, bătrânul înțelese zădărnicia 
unei căutări prin pădure. Se sprijini de pereţi, ca să nu cadă. 
Obrajii îl usturau, de ruşine. 

— Ce să căutăm în pădure? Acu în caru' cu fân? 

Restea clocotea de furie. 

— Îl omor pe frati-su, pă Ion, şi alergă cu pistolul, în mână, 
spre odaie. 

Bătrânul se luă în grabă după el, îl ajunse. 

— Omoru trebuie făcut cu socoteală. Nu aşa. Apoi trecu el 
întâi pragul şi strigă mânios către lon, către nevastă-sa 
şi către Stanca: Hristosu vostru, ieşiţi afară, neam dă porci, 
că vă omor pă loc. 

Nuntaşii se ridicară în picioare înmărmuriți. Nu pricepeau 
nimic. La rădăcina nasului lemnos al bătrânului, ochii se 
făcuseră parcă roşii. Mustaţa pieptănată şi potrivită cu 
grijă azi-dimineaţță era parcă mototolită. Puse mâna cu 
unghiile degetelor late pe umărul lui Ichim şi-l zgâlțâi. 

— Scoală şi tu, paştele cui te-a făcut, că ţi-a fugit târfa dă 
nevastă-ta... 

Ichim ridică privirea bleagă dintre pleoapele lipite şi se uită 
moale şi paşnic în jurul lui. 

— A fugit...? 

— A fugit cu câinele dă Miai, şi, nemaiputând îndura, 
bătrânul se lăsă moale pe laviță, lângă masă, cu fruntea în 
mână. 


Faţa lui Ion, îngustă şi ciupită de vărsat, înțepeni, şi el se 
întoarse către muieri şi le spuse scurt: 

— Haideţi acasă... Din pragul prăvăliei se întoarse 
către Nedelcu... Jupâne, nu-ţi răspunz la ocara pă care mi-ai 
spus-o fiindcă ocara pă care o înduri dumneata e mai mare şi 
mai grea. Ne stropşeşte şi pă noi ruşinea asta, să ştii. Da! 
acum ascultă şi-o vorbă pă care ţi-o spun io: Dragostea nu să 
vinde şi nu să cumpără. Tu, Mărie, hai. 

Cele două muieri se întoarseră din tindă, cu copiii adormiți 
în braţe. 

De afară năvăliră buluc toţi cei risipiţi prin toate colțurile. 

Era o zarvă nemaipomenită. Nuntaşii se sculară să plece. 
Bătrânul păru că se trezeşte. Se sculă în picioare şi le spuse, 
aproape răstit: 

— Rămâneţi cu toţii jos... Aţi mâncat şi ați băut 
pentru nuntă... O să mâncaţi şi o să beți pentru parastas. 


După trei zile, cei doi se întoarseră în sat. Nici Nedelcu, nici 
feciorii lui nu dădură un semn de ceartă... îi trimiseră doar 
fetița — pe Safta — cu o bătrână care mătura la han. Petruţța 
plecase chiar a doua zi de dimineaţă, cu o căruță, la rude la 
Zimnicea. Sultana primi fără supărare fetița, căci i se păru că 
seamănă cu Miai... 

Dormeau sub un adăpost de scânduri, aşteptând ca să vie 
dulgherii să se pună pe lucru. Peste două săptămâni, însă, 
Miai a fost găsit cu ţeasta zdrobită de topor, în poarta 
unei case cu gârlici şi livada până în poartă, de pe valea 
Glâmbocelului. Şedea acolo o văduvă cu care se ținuse el mai 
demult... La început se crezu că a încercat s-o vadă iarăşi pe 
această muiere, iar ea, ori cineva pus de ea i-a sfărâmat 
capul. Sau poate, gândeau alţii, l-a omorât cineva cu năduf în 
dragoste, fără ştirea ei... lon şi Sultana s-au dus peste două 
zile cu o căruță să-l aducă acasă. Văduva bănuită şi un 
flăcău din sat erau păziți, cu fiare la picioare. Dar li se dete 
drumul când Sultana recunoscu betele cu mărgele pe care 
Ichim le purta peste brâul roşu... 


Pleacă un zapciu, vine altul 


Ichim şi Restea au fost sculați în puterea nopţii de un 
ceauş, care venise cu şase poteraşi şi bătuseră cu flintele în 
poarta curții şi în uşa hanului până îi sculaseră pe toţi ai 
casei, înspăimântați. Le-au legat inimile la spate, cu 
aceeaşi frânghie lungă, la amândoi, şi pe urmă au pornit prin 
ploaia care cădea aproape neîntrerupt, de pe la Sfântu 
Dumitru, măruntă şi deasă, ploaie putredă de toamnă. Doi 
poteraşi călări, în frunte, alți doi în spate, care ţineau un 
capăt al frânghiei, şi câte unul pe de lături, îi păzeau cu grijă, 
căci era un întuneric ud, că nu se vedea nimic la un pas. Cei 
de pe de lături aveau gârbacele în mină şi-i tot zoreau, cu 
înjurături de oameni necăjiţi, lovindu-i la întâmplare, căci nu- 
i vedeau. Şi ceauşul şi poteraşii erau mânioşi că din pricina 
ăstora au pornit de aseară prin ploaie şi de atunci până acum, 
când se apropie zorile, tot merg prin ploaia care le-a pătruns 
cu răceala ei pe sub cojoace şi ipingele până în oase. Restea 
cu toate că a înghețat e mai curajos, dar Ichim şi-a pierdut 
capul cu totul... 

Au trecut şapte ani de când, într-un car cu boi, Sultana şi 
lon aduseseră de pe valea Glimbocelului, aşezat pe fân 
şi velințe şi acoperit cu frunziş de stejar, trupul sfârtecat 
de topor al lui Găman şi acum era a treia oară când, din 
pricina acestui mort, erau duşi legaţi la Găeşti. Într-o desagă, 
Sultana adusese, în ziua aceea, de la deal în căruța mortului 
şi o pereche de bete, pe care mama unui copil le adusese 
tocmai a treia zi... Le găsise copilul în şanțul drumului şi le 
luase degrabă şi pe furiş, ca să nu-l vadă nimeni. Când 
muierea a văzut ce năpastă cade pe capul vecinei ei, văduvă, 
şi cine ştie... şi pe ea, dacă s-o descoperi ce e cu betele, şi-a 
luat inima în dinți şi a adus acele bete cu mărgele, cum nu se 
mai văzuseră în sat... Când le-a văzut Sultana, şi-a muşcat 
buzele până la sânge... Ea a ştiut din clipa dinţii cine era 
ucigaşul, dar avea acum şi dovada... Erau betele cu mărgele 
mici, albastre şi roşii ale lui Ichim... Le ştia tot satul... Nu 
putea tăgădui că nu sunt ale lui. Se vede că, încins cu ele 


peste brâu, aşa cum obicinuia, în noaptea când aducea cu 
căruța trupul lui Miai, să-l lepede în fața porții acelei femei din 
deal, Ichim nu băgase de seamă că betele i s-au desprins, 
fiindcă brâul îi rămăsese strâns pe mijloc. Bănuind apoi că 
trebuie să fi fost rămas urme de sânge şi pe căruţă, Sultana 
nu se lăsă până când nu aduse dovada că Nedelcii se opriseră, 
în dimineața următoare acelei nopţi, la Vadu Rău, ca să spele 
în zorii zilei căruţa, şi, chipurile, şi caii, când nici naiba n-a 
mai pomenit să se scalde caii şi să se spele căruța la gârlă, în 
zorii zilei. Îi văzuseră atunci mulți oameni care în dimineața 
aceea ieşiseră de cu noapte la a doua prăşilă... 

Ion al Firului, mistuit de o turbare tăcută şi rece, nu se lăsă 
până nu puse totul în mişcare. În fața începutului de dovadă, 
zapciul nu avusese ce să facă şi îi pusese pe cei doi frați la 
popreală, urmând să-i trimită la judecată la divanul 
criminalicesc. 

În timpul acesta Sultana n-a mai fost om... Nici nu mai 
putea să plângă... Ochii i se duseseră în fundul capului, cât 
erau de mari şi de verzi, fața i se uscase parcă... Potopul de 
lume care se adunase şi din satele vecine la înmormântarea 
lui Găman, în după-amiaza călduroasă de iunie, o văzu cu 
privirea rătăcită, mergând parcă fără să ştie că e pe lume... 
Nu plângea... nu spunea nimic... mergea numai aşa, năucă, 
de parcă i se rupsese şira spinării. Era lume nu numai în 
biserică, ci şi în curtea cu iarbă a bisericii. Între nucii din 
marginea viei până la cimitir, ba înghesuită pe unde se putea 
sta pe ruptura de mal şi pe costişa dinspre poiana răscrucii... 
Când l-au scos pe năsălie din biserică să-l ducă la groapă, o 
duceau pe umeri Peştefript, Oagea, Drăgan şi Mitru, au 
început să eânte lăutarii, care-i dataseră de atâtea ori, şi-au 
început să bocească femeile şi fetele de se înneguraseră şi ochii 
bărbaților... Ion, frate-său, se mişca încet, ca înlemnit în mers. 

După înmormântare, flăcăii şi cumnatul ei au dus de pe 
locul acestuia bârnele, nuielile şi lemnăria, lucrată de 
dulgherii din deal, în aria lui moş Truţă, unde au săpat un alt 
bordei, alături de cel vechi, ca să aibă tânăra femeie să stea şi 
să nu fie nevoită să se întoarcă la han, la socru-sau. Ea ar 


fi vrut să se ducă departe, să se ascundă, însă către 
sfârşitul lunii a fost chemată să facă iar clacă la seceriş... O 
mai ajutau şi aci fetele şi flăcăii. Când o vedeau atât de 
abătută... Riţa îi făcuse lui Miai şi un cântec, schimbând o 
variantă scurtată a Mioriţei, pe care-l cântau acum la furcării, 
unde Sultana de altfel nu se ducea... 

Dar Ichim şi Restea nu au stat la popreală decât vreun an 
de zile, căci spre toamna următoare, zapciul, spunând că 
nu sunt destule dovezi de vinovăție, să-i poată trimite la 
divanul criminalicesc, le dăduse drumul la amândoi... Le-ar 
fi dat poate drumul şi mai devreme, dar fusese între zapciu 
şi bătrânul Nedelcu o lungă tocmeală şi numai după ce 
Ichim şi Restea, cu fețele schimonosite de chinuri, îi spuseră 
bătrânului că nu mai pot îndura caznele la care sunt supuşi, 
chipurile ca să mărturisească totul, acesta fu nevoit să 
împlinească, mai vânzând câte ceva, o mie cinci sute de 
galbeni, pe care-i ceruse omul stăpânirii. Nu putea să lase să i 
se arunce feciorii în ocna părăsită, ori poate chiar să-i 
spânzure... 

Ichim şi Restea au mai stat două săptămâni la Piteşti, ca să 
nu li se cunoască pe fața caznele şi pe urmă s-au întors în sat 
plini de serneţie. Era în această trufie nu atât faptul 
că fuseseră găsiți nevinovaţi, cât că făcuseră dovada puterii 
lor. 

Oamenii scrâşneau din dinți. 

—  Ăştia te omoară, şi pă urmă te plătesc în bani, 
mârâi Eftimie Şoricaie. 

— Nici nu să feresc măcar, spuse Peştefript... Nu vedeţi...? 

— Dă ce să să ferească, mă Vasile? întrebă Ignat Secu, 
coborând la vale, căci ieşiseră de la biserică. Nu numai 
că dreptatea să vinde, mă, în ţara asta, dar să şi bate cu 
cleştele în tarabă, ca la bâlci la Găeşti... ca să ştie toată lumea 
şi să capete jupânii mugşterii. Născătoarea ei dă ţară. 

— Nu ţi-am spus, mă lgnat, că nu e ţara rea, mă, 
spuse mânios popa Gheorghe, care se pregătea să treacă 
drumul la el acasă... Țara-i bună, mă, stăpânirea e rea. 


Ichim nu s-a lăsat până când, cu oamenii stăpânirii, n-a 
adus-o înapoi pe Sultana acasă... aşa cum cerea pravila... 

— E nevasta mea, bă, şi-i zdrobesc oasele dacă nu 
vine acasă... O omor şi o plătesc în bani... striga Ichim către 
cei care între două ciocane de ţuică îl ascultau în cârciumă. 

A venit... dar nevastă nu i-a fost... După ce fusese un an 
însingurată şi cuminte ca o călugăriță bolnavă, acum se 
prinse întâi cu Vasile Peştefript, cu care se iubea în luntre prin 
stufişurile eleşteului şi pe care îl trimise după un an 
înapoi Saftei... Nici nu se fereau măcar... Pe urmă fu şi rândul 
lui Drăgan al lui Ignat. Cu ăsta se pierdea prin pădure, căci 
lui Drăgan, care se făcuse un munte de flăcău, nu-i păsa 
de feciorii hangiului; avea şi el pistoale la brâu. 

Ichim n-o omori pe Sultana... Nu avu ce-i face... Se lăudase 
numai... Altfel ştia că nici el, nici ai lui nu mai au atâţia bani 
cât să plătească un nou omor. Şi mai purta pe buci urmele 
fierului înroşit cu care fusese împuns de oamenii zapciului. 

Într-o seară, popa Gheorghe o întâlni pe Sultana venind, pe 
poteca nucilor, dinspre pădure. O întâlnise ţinându-se de 
gât cu Drăgan, ia îi era uşor desfăcută în față, mai-mai săi 
se vadă sânii mari şi tari ca gutuile. 

— Mă femeie, nu ţi-e ţie ruşine... Tu, mă... ai uitat că ai 
bărbat? 

— N-am uitat, săru' mâna, părinte... N-am uitat... Da! 
e mai bine aşa... Să să sature dă nevastă. 

Popa clătină din cap şi fu cât pe-aci s-alunece pe iarba 
dâmbului, coborând în drum. 

Ion se făcuse şi mai tăcut, mergea cu privirea pierdută ca 
un bou în jug... Era pământiu acum la față. Ofta din când 
în când, când îl înțepa o mustrare a nevestei. 

— Nu e dreptate şi nu e... Ce vrei? Nu putem face nimic... 
Căpriorii lumii ăştia sunt prea grei pentru umerii noştri. 

Peste vreo patru ani, când aflase că s-a schimbat zapciul, 
lon nu se lăsă... Făcu tot ce putu, vându o vițea şi ajunse 
până la el... îi spuse din fir în păr cum a fost toată 
întâmplarea, povestea cu betele şi căruța spălată în zorii 
zilei... Zapciul părea înțelegător şi dornic să facă dreptate... 


Mereu punea întrebări şi se mânia de aşa sfruntată 
neruşinare... A trimis chiar în ziua aceea de i-a adus legaţi pe 
cei doi de la Zăvoiu Dihorului. După trei zile le-a dat însă şi el 
drumul... De data asta bătrânul Nedelcu nu s-a mai tocmit. A 
dat de la început cât i s-a cerut... A vândut vitele într-o 
singură zi, a dat aurul pe care-l avea în casă... A dat şi salba 
Sultanei... A cerut un singur lucru... Să i se dea betele lui în 
mână... Zapciul i le-a dat peste două zile, tăiate în bucăţi. l-a 
dat rupte şi foile cu tacrirurile* de la delă'%. Cei trei s-au 
întors acum în sat, liniştiți pentru toată viaţa, dar nu mai 
erau semeţți ca de rândul trecut... Omorul ăsta îi lăsase 
aproape pe drumuri. 


Deşi era mânat cu gârbaciul prin întuneric şi istovit de 
oboseală, încât de-abia se mai târa, când începu să se crape 
de ziuă Ichim se mai linişti. Ştia că nu-i mai poate face nimic. 
Betele fuseseră tăiate şi zvârlite în hazna, foile de la delă 
fuseseră şi ele rupte bucăţi. Aflase că era acum un zapciu 
nou, aflase că Ion al Firului e de trei zile la Găeşti, dar îşi 
făcea curaj singur, spunând că nu are de ce să-i mai fie 
teamă. 

Aci se înşelase... Zapciul, aflând cum stă tărăşenia, trimise 
vorbă fostului zapciu, acum mazilit, să scoată de unde-o 
şti betele şi foile de la delă, că dacă nu, e rău de el. Acesta 
înapoie şi betele, şi foile pe care le luase cu el. Tăiase şi 
rupsese în fața Nedelcilor altele la fel cu cele ştiute. Betele, 
care aveau două buchi pe ele cusute cu mătase de Petruţa, 
fuseseră păstrate ca şi foile adevărate. Omul îşi zicea că nu va 
fi toată viața zapciu şi va mai avea nevoie de ele... Dar acum 
ieşise cam prost pentru el şi le înapoie. 

Ichim se cutremură de spaimă... Pe urmă spuse că ei au 
plătit o dată şi că nu mai pot plăti şi a doua oară. 

— Aţi plătit dă două ori, le spuse rânjind zapciul cel nou, 
care era un bărbat scurt şi fălos, cu giubea cărămizie... Ce- 
ați plătit e bun plătit. Era dreptul celorlalți zapcii dinaintea 
mea. Trebuia să trăiască şi ei, nu? Nu vă puteţi plânge... V-au 


lăsat slobozi şapte ani... Acum e altceva. Vă mai dau timp 
până mâine, să vă gândiţi mai bine. 

Să se gândească, uşor de zis... Dar cum să se gândească, în 
vreme ce erau necontenit plesniți cu gârbaciul, chipurile, ca să 
nu adoarmă. Au înțeles că totul o să fie luat din nou de la 
început... Acum bătrânul era mort şi nu mai putea fi 
chemat să-i ajute la împlinirea banilor. Cu greu fu înduplecat 
zapciul să lase pe Restea slobod, să se ducă la han să caute să 
încropească câtimea cerută şi stabilită între ei şi omul cel nou 
al stăpânirii. 

Restea a vândut tot ceea ce putea vinde... a împrumutat 
apoi două sute de galbeni de la logofătul Dobre, dând hârtie 
la mână, şase cai şi zece chile de orz zălog... Tot ceea ce 
agonisiseră de patru ani încoace abia le-a ajuns ca să 
plătească zapciului, rămânând din nou în sapă de lemn, căci 
nu mai aveau decât pereţii hanului şi un pod cu fân... 

Când a văzut şi de data asta că lucrurile merg tot ca mai 
înainte, lon s-a întors acasă şi mai tăcut, cu pete galbene 
pe obraz de câtă fiere se scursese în el. A ajuns în sat cam 
către seară, şi pe drum s-a întâlnit cu Căciulămare... care 
ştia că Ichim şi Restea se întorseseră la han încă înaintea 
prânzului. 

— Nu-i dreptate, neică Duţă, nu-i dreptate, şi pace... 

Dar Duţă îi răspunse cam în doi peri: 

— Apăi şi tu, mă loane, nu vezi că i-ai adus în sapă 
dă lemn?... Ce mai vrei? Nu vezi că pă ăl bătrân l-ai dus 
în mormânt dă năcaz şi otravă la ficat?... Că pă Ichim şi 
Restea i-ai adus în sapă dă lemn...? 

lon se scărpină în cap nedumerit... Apoi i se păru că 
înțelege şi, fără să-i dea bună ziua, iuți pasul prin noroiul 
alunecos. 


A doua zi ploaia s-a oprit... Pe nesimţite s-a 
înseninat binişor, deşi se mai alegeau caiere de nori albi pe ici, 
colo... Ba către prânz a ieşit şi soarele, tomnatic, cu raze 
albicioase... A treia şi a patra zi, joi. A început să se zbicească 
pământul, mai ales spre marginea drumului... Vineri către 


chindie, Ion se întorcea de la pădure cu o sarcină de uscături 
în spate, când a auzit răgete de vite şi a văzut în fața casei lui 
adunată lumea din sat... îi veniseră de la păşune, de din jos de 
sat, dinspre partea bordeielor, aduşi greu de tot de un fecior al 
lui Predoiu şi de Codică al lui Chivu, cei doi boi şi cele două 
vaci ale lui, cu cozile tăiate din rădăcină... l-au spus că Ichim 
şi Restea au întrebat care sunt vitele lui Ion al Firului şi pe 
urmă le-au tăiat cozile cu securea... Băieţii le-au mânat apoi 
acasă, neştiind ce să facă. 

Lumea forfotea în fața casei. 

— Să le puie ud proaspăt dă vită pă rană, fu de 
părere Neaga lui Minjoc, să le mai ostoiască durerea... 

— E mai bună fiertura dă pătlagină, Mărie, ascultă-mă pă 
mine... că altfel ţi să prăpădesc vitele... şi trebuie să faci cum 
poţi să le legi. Şi Anica lui Chivu îşi făcu cruce... în fundul 
iadului o să meargă ăştia. 

— Dă lecuit nu mai are rost să le lecuiască... săracile vite, 
îşi dădu cu părerea moş Firică. Ce să faci cu vitele cu 
cozile tăiate? E dă râsul lumii... Trebuie duse la Găeşti şi 
vândute azi, mâine... ca să le taie... O scoate ce-o putea pă 
ele... Măcar cu pielea să s-aleagă. 

Se auzi un „dară“... amărât, căci şi ceilalți bărbaţi fură de 
aceeaşi părere... 

Duţă Căciulămare bătu cu palma în grumazul vacii 
plăvane'*. 

— Io zic că am putea să punem mână dă la mână şi să 
oprim şi să tăiem în sat pă Joiana asta, care parcă să ţine mai 
greu pă picioare... 

Deşi avea sânge curs şi închegat pe pulpele cam uscate de 
dinapoi, Joiana mai sângera încă, şi răgetele ei sfâşiau 
inima celor de față. 

— Mai bine le tăiau şi limbile, ca să nu le auzim, 
spuse Zamfira, care era acum măritată cu Mitru. 

Bărbatu-său se mânie: 

— Vorbişi şi tu ca proasta... 

Răzbunările acestea cumplite şi neroade, venite din 
întutnericul neştiinţei în care se zbăteau satele, erau, ce-i 


drept, destul de rare... Uneori îndobitocirea omului era atât de 
mare, încât tăia şi limba vitelor. 

lon nu spunea nimic... Parcă i se împietrise inima... Se uita 
la boii ăştia, la vacile astea cu care să hrănea, la vitele 
astea pe care le crescuse de când erau de-o zi, le vedea 
suferind şi nu zicea nimic... Era ca pământul la față. Se 
îndreptă încruntat, mânjit de sânge pe zăbun, spre poiana 
răscrucii. Oamenii, nedumeriţi, îl văzură urcând costişa de-a 
dreptul spre biserică. 

Popa Gheorghe, care privea cu mâna streaşină devale spre 
eleşteu, spre lumea adunată, vru să ştie ce s-a întâmplat. 

— Ce-i acolo... lumea aia adunata, mă loane? 

Ion parcă era năuc, nu pricepea ce-l întreabă. 

— Părinte, am venit să-mi faci slujba dă mort... 

— Cum, mă, slujbă dă mort..? Da' ce s-a întâmplat? 
A murit cineva? întrebă popa speriat. 

— Io, părinte.. Nu mai sunt dă pă lumea asta... 

Se opriră în dreptul lor câţiva bărbați şi vreo două femei, 
între ele şi Chiva lui Ristache, care veneau cu sarcini de 
coceni uscați de porumb în spate. 

— Omule, cum nu mai eşti dă pă lumea asta...2? Ce vrei să 
spui? 

— Vrea slujba dă mort, se amestecă în vorbă Chiva. Zice că 
vrea să-i faci slujbă dă mort, părinte... 

Popa Gheorghe îşi încruntă ochii mici, înecaţi în obrajii 
mari, stacojii, a nedumerire, şi apoi se îndreptă spre 
poteca lunecoasă a dâmbului. 

— Vino după mine... 

Îşi puse patrafirul şi aprinse două lumânări într-un sfeşnic, 
în strana din dreapta. Îşi spuse că o slujbă poate oricum 
să aducă o uşurare. lon îi ceru apoi să se spovedească. Popa 
îl spovedi. Îi ceru şi împărtăşanie. Asta nu-i dădu... fiindcă 
nu postise. 

În drum, în dreptul bisericii se oprise un pâlc întreg de 
oameni, care aflaseră de la cele două femei despre ce e vorba. 

— Îi face lui Ion al Firului molifta dă mort... le spuse Chiva 
celor ce veneau din urmă. 


Pe urmă îl văzură şi pe el ieşind. Părea acum ceva mai 
liniştit, dar nu vedea pe nimeni. Cobora încet pe drumul ocolit, 
nu de-a dreptul pe costişă. 

Când îl văzură ieşind tăcut cu toporişca în mână, cei 
adunați în fața cocioabei lui nu pricepură dintâi încotro se 
îndreaptă. Pe urmă îl văzură că se îndreaptă, ocolind la 
stânga, pe drumul ăl mare spre han. Cu toții aflară apoi de la 
Chiva, care ajunsese la puţu' cu cumpănă din fața casei lui 
Duţu, că lon a cerut popii să-i facă slujba de mort şi s-au 
îngrozit. Bărbaţii au prins să alerge după el. Când a văzut 
asta, lon a iuţit şi el pasul, apoi a început să alerge. Nu l-au 
ajuns decât în fața hanului. Intrase însă în cârciumă şi n-au 
mai putut să-l oprească. Ichim l-a văzut intrând, alb ca varul 
la față, şi a înţeles... 

A căutat înfrigurat pistolul pe care îi ținea sub tejghea, 
Când a văzut toporul gata să-i zboare în cap... a tras în plin... 
N-a nimerit... Nici toporul nu l-a nimerit pe el... A nimerit 
în polița cu clondire şi ulcele... care au sărit în țăndări, cu un 
zgomot de prăbuşire, care i-a îngrozit pe cei ce intrau 
grămadă pe uşă. Cu o crâncenă încleştare lon a sărit şi şi-a 
scos din policioară toporişca. Ichim coborâse, se aruncase mai 
mult în pivniţă şi trăsese cu spaimă, deasupra, chepengul. În 
timpul acesta, Restea, care auzise zgomotul de prăbuşire 
dinlăuntru, intrase pe uşița dinspre curte; lon sări ca o fiară 
spre el... Oamenii îl prinseră în braţe, iar Restea, pricepând, 
fugi în curte. 

— loane, vino-ţi în fire... ai înnebunit, îi strigă îngrozit Duţă 
Căciulămare. 

Cu fața albă ca varul, parcă o clipă domolit, lon şopti: 

— Mi-au ucis fratele... m-au batjocorit... Nu mă iartă 
nici Dumnezeu dacă îndur asemenea ocară. 

Şi-ntr-o clipă se smuci cu atâta putere, că oamenii care-l 
țineau strâns îl scăpară din mână. leşi năprasnic pe uşă. 

Restea căutase şi el toporul şi se întorsese acum să-l 
înfrunte... dar când îl văzu alb la față, nepământesc de 
hotărât, încremeni cu toporul în mână. Înţelese ca fulgerul că 
nebunului puţin îi pasă dacă îl omoară ori dacă e omorât... El 


însă nu vrea să moară... Fugi din nou şi se închise în odaia 
care fusese a Petruţei. lon alergă într-acolo şi găsi uşa închisă. 
Începu s-o spargă cu toporul. Restea, care pricepu şi văzu 
uşa sărind în ţăndări, ieşi pe o altă uşă mai din fund, fugi 
câţiva paşi prin curte şi ajunse la poarta mică dinspre pădure. 
Ion, după el. leşi în goană pe poarta deschisă, aşteptând săi 
se înfigă în spate toporişca aruncată. Când o auzi izbită în 
usciorul uşii ori în gard, îşi dădu seama că a scăpat. Se pierdu 
în pădure... 

lon îşi smulse apoi liniştit toporişca din scândură şi se 
îndreptă prin curte spre drumul cel mare. Lumea îngrozită se 
dădea la o parte din calea lui. Nu mai era alb la față... 
Avea numai buzele reci şi aspre ca de lemn... 

— Azi sau mâine e totuna... 

Se îndreptă liniştit spre casă. Lumea, după el. 

Cei doi frați au închis hanul şi au plecat din sat. Nu s-au 
întors decât peste şase luni... în primăvară. lon se domolise 
şi se încovoia din nou sub jugul clăcii. 


Tucoltoiu 


Când în dimineaţa strălucitoare de iulie (la vreo câţiva ani 
după întoarcerea de la Braşov), toată casa fu sculată, când 
se cercetară nu numai şoproanele şi toată curtea, dar şi 
hățişurile din spate, până spre pădure, sus în deal, pe 
serdăreasa' Zinca o cuprinse ameţeala. Nicolache nu putea fi 
găsit nicăieri. Mai întâi nu pricepea cum putuse el să iasă din 
iatacul copiilor, nevăzut de nimeni. Cum de nu l-au zărit, 
când s-a furişat din casă, slugile de la bucătărie şi argaţii de 
la grajduri? Căci fără îndoială numai pe uşa ori pe fereastra 
din dos putea să iasă. În față, conacul avea doar o uşă groasă 
la tinda cea lungă şi îngustă, din care se făceau trei odăi pe 
stânga şi trei pe dreapta, iar uşa se închidea nu numai cu 
cheia, ci şi cu un drug de fier, bine proptit pe dinlăuntru. 
Toate ferestrele erau întărite cu zăbrele de fier ţigănesc. Uşa 
din fundul tindei se închidea zdravăn, de asemenea, cu zăvor 
pieziş de-a latul uşii, căci cele două fete care slujeau în casă 


dormeau sus într-o odaie mică de lângă intrarea podului. Să-i 
fi dat drumul cineva copilului nu era cu putință; nimeni la 
conac n-avea îndrăzneala de neînchipuit să înfrunte mânia 
serdarului, căci pitarul Barbu Petrescu era acum serdar. 

Nu era întâia oară când Nicu fugea de la conac să umble 
năuc până dincolo de Bălceşti, prin zăvoaiele Topologului 
sau pe Dealu Negru, prin făgetul dinspre Olt, cu copiii din sat. 
Avea voie de altfel să se joace cu ei, dar numai în curte. 
După câte se părea, fugise noaptea. Toată lumea din casă ştia 
că, după ce se spălase pe față şi se închinase cuminte, 
Nicolache îşi trăsese plapuma peste cap, ca să adoarmă mai 
uşor. Nu mai încăpea deci îndoială că ieşise după ce se 
încuiaseră uşile, adică în timpul nopţii. Cercetară zăbrelele de 
la odaia de oaspeţi, din fund, ale cărei ferestre dădeau pe 
pridvorul larg dinspre bucătărie, şi, împreună cu vătaful 
curții, serdăreasa trebui să fie şi ea de părerea bătrânei 
jupânese Tuca. 

— Cocoană, vă spun io, împielițatul, şui de tot cum e, s- 
a strecurat printre zăbrele... 

— Da' unde o fi acum? Că nu e nicâiri... 

— Cu blestematu ăla dă Tucoltoiu, cu cine vreţi să fie? Că 
parcă l-a vrăjit, aşa să ţine dă el, dă ăst Tucoltoiu... ca un 
căţel. 

Noroc că serdarul se dusese de ieri, din zorii zilei, la Piteşti, 
să se înțeleagă pentru nişte cazane de ţuică şi n-avea să vină 
decât tocmai mâine. L-ar fi cuprins mânia aflând ca Nicolache 
iar a fost lăsat să se joace cu copiii din sat. Şi toate s-ari 
spart, fireşte, în capul serdăresei, iar gâlceavă, iar uşi trântite, 
iar amenințări cu despărțirea, cum se întâmpla cam des de la 
o vreme. 

Înaintat în cinul*” boieresc, serdarul luase, cu prilejul 
mergerii la şcoală a lui Costache, numele de Bălcescu, ca să 
nu se piardă boieria moşiei. Avea şi el două petice de moşie 
ale lui proprii, la Dealu Mare, dar numele său de Petrescu 
era prea de rând. Evghenicos! din cale-afară, el n-a înţeles 
să-şi lase copiii să se prostească, nici măcar la joacă, 
amestecându-se cu feciorii de ţărani. Zinca era de altă părere. 


Ea socotea, de pildă, că lui Nicolache, slăbuț cum era, i-ar fi 
priit să nu gogească pe lângă fustele ei şi pe lângă casă, ci să 
se joace pe dealuri, să se scalde în Topolog, totuşi, deşi era şi 
ea destul de dârză, nu avea curajul să înfrunte mâniile 
serdarului, care-şi pierdea măsura din nimic. 

— Ce găseşte copilul ăsta printre javrele alea ţărăneşti? 
Costache cum de nu s-a jucat cu copiii din sat? 

Ar fi fost foarte greu să înțeleagă omul acesta prea înalt, cu 
fața prelungă şi umerii obrajilor osoşi, cu ochii rotunzi şi cu 
mustața amestecată cu barba ca mătasea porumbului, ce 
găsea Nicolache în sat, înhăitându-se, cum zicea el, cu ţiganii, 
care nu erau de altfel țigani. 

„„Căci nu era vorba chiar de jocuri copilăreşti, potrivite 
pentru un copil de zece ani. Nicolache mergea la joacă rar, 
numai duminica, fiindcă nici copiii din sat nu se jucau 
decât duminica şi în zilele de sărbătoare. Altfel ei, de cum se 
țineau pe picioare, erau puşi temeinic la treabă. 

Nicu se ţinea de Tucoltoiu, feciorul lui Vasile Urloagă, 
adevărat, de dimineață până seara, dar Tucoltoiu de 
dimineața până seara avea ceva de făcut în jurul casei, şi 
mai ales pe dealuri, în pădure, pe Topolog... Urloagă era 
cărăuş şi, când se îmbolnăvea, îl trimitea cu carul cu boi pe 
Dumitru, încă de când acesta avea doisprezece ani. De la unul 
din drumurile acestea lungi se întorsese cu porecla de 
Tucoltoiu, dată de tovarăşii lui de călătorie. Dumnezeu ştie de 
unde i-or fi scos-o, că nu se potrivea cu nimic, şi acum nimeni 
nu mai ştia că-l cheamă Dumitru. Nu numai că se pricepea să 
îngrijească de boi, atât cât se îngrijea pe vremea aceea, nu 
numai că se pricepea şi la cai, căci aveau şi trei cai, şi nu 
numai că meşterea tot ce era de meşterit în jurul casei lor 
trântite pe o rână, sus pe deal, dar Tucoltciu era singurul 
băiat din sat care ştia să citească şi încă fără să fi învățat 
vreodată. Se minunau de el popii de la Cotmeana, şi doar 
aceştia ştiau să citească, nu făceau slujba pe dinafară, ca 
popa Răducanu din sat. Nicu se ținea ca vrăjit de acest 
flăcăiandru care abia împlinise cincisprezece ani. Tucoltoiu îi 
povestea şi-i citea toată ziua, oriunde se găseau: pe padină*?, 


dacă erau cu vitele pe padină; în car. Dacă duceau porumb la 
moară; spălând cai în Topolog, dacă se ducea Tucoltoiu — şi 
Nicu după el -— să spele caii şi sa înoate în Topolog... Tucoltoiu 
era o fire tăcută, nu se băga peste alții. Deşi capii relelor din 
sat erau flăcăi adevăraţi, nu un băiețandru ca el, totuşi, 
nimeni, nici dintre cei mari, nu avea curajul să-l înfrunte. 
Băiatul acesta negricios, cu toate că nu era înalt, ci mai mult 
mijlociu - cu un cap rotund ca de jder negru, cu sprâncene 
groase, dar nu îmbinate -— era tare ca de fier. Cu vreo doi ani 
înainte, când abia împlinise treisprezece, se dusese la Piteşti 
cu câțiva oameni din sat, cu carele cu mere sub coviltir. Un 
vornicel, sau aşa ceva, de la podul de peste Argeş, îl croi cu o 
biciuşcă pe Urloagă, fiindcă acesta nu făcuse loc mai repede 
unei caleşti pe pod. Apoi l-a prins de cojocel şi se pregătea să-i 
dea încă. Oamenii — ce puteau oamenii să facă? — priveau din 
urmă de pe lângă carele lor speriați. Dintr-un singur pumn 
Tucoltoiu, sărind ca o pisică neagră, îl umpluse de sânge pe 
vornicel şi-i făcuse să-şi scuipe doi dinți. Când să puie mâna 
pe el, sări în apă, peste parmalâcul podului, că înota ca un 
peşte, iar de acolo, prin zăvoaiele Argeşului, se lăsase la vale 
spre Goleşti în jos. L-au căutat dorobanțţii toată vara, dar s-a 
aflat pe urmă că fusese tocmai sus în munte, la nişte stâni pe 
Negoiu. De atunci îl ştiau de frică toate satele din împrejurimi. 
Era lăsat în pace, mai ales că şi dorobanțţii nu-l mai căutau. 
Se vede că vornicelul se lăsase păgubaş sau plecase aiurea. 
Vorbea rar şi domol, ca un om matur. Avea o voce aparte, pe 
care nimeni n-o putea uita. 


Ceea ce spunea el — şi ce-i plăcea cu osebire lui Nicolache — 
nu semăna cu poveştile jupânesei Tuca cea grasă, care ţinea 
morțiş că lângă coteţurile din fundul curții i-a ieşit înainte 
diavolul, un omuleț negru şi lucios, ca de smoală, abia cât un 
copil, şi când a vrut ea să-l dea la o parte, n-a putut să-l mişte 
de parcă era de fier. Nu-i spunea nici basme ca ale mamei, cu 
Ilene Cosânzene şi Feţi-Frumoşi, în care el nu credea, ci 
poveşti adevărate despre lupi, care atacă pe drum de iarnă 
călătorii; despre focuri mari, care ard pădurile, de fug năuce 


fiarele şi vitele în toate părțile; cum se războiesc împărățţiile; 
despre ape mari, ca de la Bălceşti la Piteşti, pe care se merge 
cu corăbii; şi cum înoată, fără să-şi piardă puterea, marinarii 
din corăbiile răsturnate de furtuni; cum sunt casele la 
Țarigrad; cum taie turcii oameni pe poduri; îi spunea că sunt 
în Itiopia bărbaţi şi femei, negre ca smoala, şi lei şi elefanți. 
Nicu stătea cu răsuflarea tăiată să-i spuie încă o dată cum 
luptă elefanții cu şerpii, dacă sunt mai voinici ca leii... Ce se 
întâmplă când se cutremură pământul? Care e omul cel mai 
drept din sat? De ce l-au dus dorobanțţii pe un boier de la 
Şuiei? Dacă te sui pe Negoi, ajungi la cer? 

De unde le ştia Tucoltoiu astea, Nicu n-a putut afla 
niciodată... Şi nu numai că ştia neînchipuit de multe lucruri, 
dar şi ceea ce făcea el pe dealuri, în apă, în zăpadă arăta o 
ştiinţă care nu se prea întâlnea la toţi oamenii, afară de coana 
Zinca serdăreasă, dar aceasta nu stătea de vorbă cu Nicu 
serios şi nu-l lăsa să vadă tot. Dacă ieşeau pe deal, Tucoltoiu 
ştia care sunt ierburile otrăvitoare, îi arăta un soi din ele care 
prind şi mănâncă gâze, îl vedea cum scoate racii din cotloanele 
Topologului fără să se sângereze, îl vedea cum se urcă în 
stejar până în vârf şi îi arăta cum să cunoşti crăcile care nu se 
rup, cum să scoţi guşterii de sub pietre. Acasă era totdeauna 
repezit de toți: „la nu mai întreba atât! Cine ştie multe 
moare”... Şi el, Nicu, vrea să ştie toate; nu obosea întrebând şi 
nu obosea niciodată nici Tucoltoiu răspunzând. O dată era să- 
i sfâşie nişte câini de la o turmă de oi care păşteau pe padină, 
sus pe Dealu Negru. Toţi copiii au fugit, dar Tucoltoiu a rămas 
pe loc nemișcat, şi Nicu a rămas şi el, legat cu spaimă de 
prietenul său, dar şi cu încredere că nu se poate face altceva 
mai bun decât ce face Tucoltoiu. Dulăii s-au repezit la ei 
sălbatic, dar Tucoltoiu le-a vorbit răstit, bătând din picior: „Ce 
vreți, mă nerozilor>“ Câinii s-au oprit, năuci... „V-aţi repezit 
ca nişte proşti, aşa... Câinii au lăsat cozile în jos şi s-au 
depărtat ruşinațţi, în timp ce Tucoltoiu stătea pe loc cu Nicu, 
ascuns după el. Până seara a stăruit să ştie de ce s-au oprit 
dulăii şi nu i-au muşcat. Nu putea pricepe lămuririle lui 
Tucoltoiu, dar ceva tot a priceput, că nu trebuie să fugi şi că 


trebuie să le vorbeşti câinilor întocmai, dar întocmai ca la 
oameni. Vorbea domol flăcăiandrul, dar uneori i se aprindea 
privirea, mai ales atunci când povestea despre haiducii care 
calcă noaptea conacele, cum sunt spânzurați boierii ticăloşi 
cu capul în jos până spun unde sunt ascunse sipeturile cu 
aur... Nicu ştia că într-o zi Tucoltoiu se va face căpitan de 
haiduci şi era hotârât să intre şi el în ceata lui. Când 
întâlneau pe dealuri şi prin păduri câte un om călare, care 
întreba de drum, Nicu tremura tot, căci ştia că e vreunul din 
oamenii lui Radu Anghel, care înnebunise târgurile dinspre 
Slatina. 


Dacă văzură la curte că Nicu nu s-a întors până la chindie, 
Zinca trimise un om să-l caute pe Tucoltoiu... Atunci află ca, 
la un ceas după miezul nopţii, acesta plecase cu moş Gună şi 
cu Vasile Lungu, cu şapte cai ai oamenilor din sat, 
încărcaţi cu desagii plini cu sare, mălai, tutun şi opinci, 
pentru stânile de sub Negoiu, dincolo de Sălătruc şi de 
Căpăţineni, unde-şi aveau ei oile date la păscut. Nu se putea 
deci întoarce înainte de trei zile. Asta nu şi-ar fi putut-o 
închipui nici Zinca serdăreasa că ar fi cu putință. Era ca 
bolnavă. Nu plângea, căci nu era în firea ei, dar fața 
negricioasă i se făcuse aproape pământie. Sprâncenele drepte 
şi groase păreau acum îmbinate, îşi muşca buzele mari, dar 
subțiri, ca să nu izbucnească în plâns. De serdar nu-i mai era 
frică. Întâmplarea era prea de spaimă ca să se mai sperie de ce 
va spune bărbatu-său. Ştia că nu are nimic de făcut decât să 
aştepte. 


Sătenii din Bălceşti nu erau cu adevărat clăcaşi... Erau, cu 
hrisoave în regulă, moşneni**, căci aveau locul lor de 
casă din strămoşi, şi în jurul casei aveau câte douăzeci- 
treizeci de prăjini, unii chiar până la două pogoane de fâneață 
şi livadă, dar erau nevoiţi, ca să aibă iarna o mână de mălai, 
să ia pământ în dijmă de la boier. Nu-i vorbă, nici boierii nu 
stăteau prea grozav. Deşi ca întindere Bălceştii se cam 
apropiau de vreo trei mii de pogoane, erau mai mult păduri şi 


mai ales râpi şi zăvoaie; pământ bun de muncă nu era mai 
mult de trei-patru sute de pogoane. Încă vreo sută de pogoane 
erau livezi de pruni şi meri, şi dădeau un fân bun de tot, care 
era cosit cu grijă de două-trei ori pe an şi pus la păstrare, ca 
să aibă vitele nutreţ iarna. Grâu nu se putea face decât 
pentru nevoile casei, şi nu în toți anii. O vie, de vreo trei 
pogoane, da” în anii călduroşi două-trei butoaie de vin, pe care 
cucoana Zinca se pricepea să-l dichisească, până scotea din el 
lucru bun, de bătea vinurile podgorenilor din vale. Sătenii 
mai luptau să scape de nevoi cu vitele şi cu oile. Ca să 
cruțe nutrețul din sat, pe care îl strângeau pentru nevoile 
iernii, îşi trimiteau şi ei oile sus, la munte, tot satul la acelaşi 
baci, cu care aveau învoieli, după răbojuri trecute şi ştiute din 
străvechi. În faptul verii trimiteau desagi cu sare şi mălai pe 
cai, care se întorceau încărcațţi cu brânză de burduf şi lână. Pe 
colnicele de deasupra Topologului păşteau numai vitele mari. 


De la Şuiei în sus, părăsiră drumul de care şi o luară la 
dreapta pe o potecă prin pădure, pe deasupra unor viroage, ca 
să taie de-a dreptul spre Argeş, ocolind mănăstirea. 
După părerea lui moş Gună, câştigară aşa câteva ceasuri de 
drum. Caii mergeau acum în şir, legaţi în coadă, unul după 
celălalt, călcând apăsat, dând din cap la fiecare pas. Nicu era 
călare pe calul din frunte, şi alături de el mergea pe jos 
Tucoltoiu. Nu era aşa de uşor să mergi călare, căci caii aveau 
burțile mari, iar şeile de lemn, tarnițele, erau acoperite cu 
nişte pături. Nu vorbeau. Fața negricioasă a flăcăiandrului, 
ochii lui negri, sprâncenați, sub fruntea rotundă, îl arătau dus 
pe gânduri. Munţii mari care se zăriseră mereu, de departe, 
acum nu se mai vedeau, căci erau pe suişul muscelelor mari 
şi străbăteau păduri de fagi, cu trunchiurile albicioase, drepte 
şi înalte, să-ți suceşti gâtul privindu-le în sus. Când ieşeau, 
din când în când, din pădure, vederea le era oprită de culmi cu 
păşuni vii, care străluceau sus de tot. Străbăteau luminişuri 
şi pătrundeau mai departe, ca sub o boltă, în făgetul care se 
împestrița cu  mesteceni, cu aluni, cu paltini, călcau pe 
frunzişul mort din alți ani, ca pe scoarțe moi. Când soarele 


putea să răzbată printre ramurile de sus, dâra lui aurie poleia 
trunchiurile albe şi arunca bănuți de lumină pe frunzişul jilav 
de jos. 

Se opriră ca să prânzească pe padină, într-o poiană 
încărcată cu rugi de mure şi smeuret, cu petice de păşune, 
bălţate ca nişte străchini smălțuite. Îi spunea poiana lui 
Răstoacea. Mirosea tare a fân copt, şi soarele ardea viu. 
Săbiuţe, roşii ca sângele, ori frunzele ca leuşteanul ale 
isipolțului, mai în umbră lumânărica încărcată de flori 
albastre şi arnica cea galbenă se amestecau cu nenumărate 
soiuri fără nume. Deteră jos desagii din spinarea cailor, ca să 
pască liniştiți şi, desfăcând o traistă din păr aspru de capră, 
moş Gună scoase din ea merindea dată de oameni pentru 
drum. Felii reci de mămăligă tăiată cu sfoară, ceapă şi puţin 
peşte sărat, pe care le dumicară domol. Pentru feciorul cel 
negricios şi micuț al boierului se găsiră şi vreo două ouă, pe 
care el le mâncă cu o foame de lup. Tucoltoiu aduse apoi nişte 
zmeură mare, brobonată şi cu miros ameţitor. Erau de azi- 
noapte pe drum şi până astă-seară nădăjduiau să ajungă la 
stâna ştiută de moş Gună. Mai aveau vreo două ceasuri de 
coborât spre albia Argeşului, alte două de-a lungul Posadei şi 
încă vreo trei de urcat din nou. Cel mai târziu când soarele va 
scăpăta dincolo de Comarnicul cel mare vor fi la stână. 

— Trecem pe la cetate? întreba neliniştit băiatul serdăresei 
şi îşi răspundea singur: Trecem... trecem. Şi iar peste câtva 
timp: Nu-i aşa că trecem, moş Gună, să vedem cetatea? 

— Apoi ce să vezi, păcatele mele, boieraşule?... Nişte ziduri 
pă care le-a cățărat dracu' pă muchia muntelui, că numai el 
le putea urca acolo. 

Nicu ştia de la Tucoltoiu că nu dracu' făcuse cetatea, ci 
Vodă Tepeş, care era viteaz ca un căpitan de haiduci. El făcuse 
cetatea, care părea că e în nori, pe stâncă sus, iar când te uiţi 
de jos la ea te doare ceafa, zicea Tucoltoiu. Acolo căraseră 
pietre boierii cei haini, acei care jefuiau poporul, iar după ce 
au sfârşit cetatea, i-a aruncat Ţepeş pe toți în prăpastie, de li 
s-au sfârtecat în bucăţi trupurile zvârlite peste stânci, 
în adânc, până jos în Argeş. De ani de zile îi vorbea 


Tucoltoiu despre cetatea pe care el o vedea şi în vis, dincolo de 
nori... pe stâncile ameţitoare ale Posadei. 

Nu ştiau de unde să ia apă proaspătă, dar Tucoltoiu a spus 
că găseşte el. A golit tiuga*” galbenă şi lucioasă de 
apa stătută şi, după ce a socotit el ce a socotit, privind 
pădurea şi rupturile dintre păşuni, a pornit la vale peste 
frunzişul mort. Nicolache, după el, fireşte... Nu departe, 
lunecând uşor pe iarbă, dădură de un şipot, pus de ciobani 
sau de tăietorii de lemne. Apa era dulce, limpede şi 
răcoritoare. La întoarcere, băiețaşul îngheță, căci zărise în 
pom o vietate mică de tot, ca un ghem castaniu. Ştia că este o 
veveriță, dar o vietate, aci, în munţii ăştia pustii, era 
neliniştitor pentru inima lui de copil. Tucoltoiu îl ţinea strâns 
de mână, să nu mişte, şi începu să ciripească uşor din buze... 
Veverița, furioasă, se opri şi ea... începură să vorbească, el 
şuşotind, ciripind, ea frecându-şi născiorul cu lăbuţele, 
privind mânioasă: „Hai, să vezi că merge după noi...” Făceau 
ei încet cinci, şase paşi, sărea şi veverița pe altă cracă după 
ei... Se opreau. Tucoltoiu o certa, ea îşi freca furioasă 
născiorul, proptită în coada stufoasă. Băiețelul se mira de 
această întâmplare, dar nu i se părea de necrezut ca Tucoltoiu 
să ştie vorbi şi animalelor din pădure. A venit după ei până la 
locul de hodină... De câte ori făcea cineva un pas spre el, 
şoricelul acesta cu coada stufoasă, care era de trei ori mai 
mare decât el, fugea pe brad în sus. La ciripit şi nemişcare iar 
cobora. A fugit de tot când Vasile a scos un drâng de la brâu 
şi, izbind cârligul liber al cataramei, a început să zbârnâie un 
fel de cântec. 

— Mă Vasile, băiete, lasă drăcia aia, că zdrăngăni din el 
dăgeaba... Nu iese nimic. Las' să ne zică mai bine băiatul asta 
ceva din frunză... Ia zi-i, nepoate. 

Tucoltoiu a râs, a luat de deasupra o frunză de caprifoi, a 
frecat-o, a lustruit-o şi, culcat cu fața în sus, cu căciula 
sub căpătâi, a cântat de i s-au înnegurat ochii lui moş Gună. 
„Asta e haiducească, mă“, a spus el cu un soi de alean 
strepezit. 


Au coborât culmea Comarnicului până la apa Argeşului şi 
pe urmă, unii înaintea cailor care mergeau în şir, legați 
în coadă, încărcați şi cu burțile mari, şi care se proptiseră 
greu la scoboare, au luat-o printre pietroaiele Posadei şi 
prin prundişul cu popândaci de iarbă şi tufe de-a lungul 
râului. Deodată, după ce ocoliră pe după un perete rece 
împădurit, sus de tot, pe alt perete, deasupra capului, în 
stânga, la o înălțime ameţitoare, pentru băiețaşul cu inima 
cât un purice, deasupra unui brâu de nori, acolo pe creasta 
stâncoasă, s-a ivit cetatea. Era întocmai cum o visase el. 


Când s-au întors, era a patra zi de la plecare, se înnoptase 
de-a binelea şi, când l-a văzut la treptele de jos ale cerdacului 
din față, la uşa beciului de piatră, prins în lumina 
pâlpâietoare a lumânării ţinută în mână, serdăreasa a început 
să tremure... L-a luat în brațe, l-a pipăit să vadă dacă e 
întreg şi, pe urmă, a izbucnit în hohote de plâns. În cele trei 
nopţi nedormite îi albiseră tâmplele. Copilul n-a fost nici 
certat măcar, serdarul părea sfârşit şi el, dar chiar dacă ar fi 
fost certat, Nicu era hotărât să îndure totul... Văzuse cetatea 
lui Ţepeş, veche de patru sute de ani, cum le-a spus şi popa 
dintr-un sat al Posadei, printre casele căruia trecea şuvoiul 
îngust al Argeşului, cum ar fi trecut pe la ei în ogradă. 

Nici moş Gună şi nici chiar Tucoltoiu nu au fost certațţi... 
Jupâneasa Tuca avea dreptate... Cu doi blestemaţi ca ăştia — 
căci ea îl ştia din tinerețele ei pe moş Gună - nu putea să i se 
întâmple copilului nimic, ştiut fiind că oamenii care şi-au 
vândut sufletul diavolului nu au a se teme de nimeni 
pe lumea asta. Dar a doua zi, Nicu fu trimis la Dealu Mare, 
la rude. Unde era şi Costache. Încă de la închiderea şcolii 
din Bucureşti... Marghioala, Sevastița şi Barbu, cel de trei ani, 
erau prea mici, ca să li se năzărească să cutreiere 
dealurile căutând ziua de ieri, după sfaturile lui Tucoltoiu. Ei 
nu se depărtau de curtea conacului, rar de urcau pe colnice. 


Întoarcerea din pribegie 


Toma cunoştea bine locurile astea, că doar petrecuse în 
ostrovul cel lung din fața Izlazului aproape doi ani din 
viața lui şi venea destul de des la Corabia... în zece ani, chiar 
un târg nu se schimbă aproape de loc... Totuşi e ceva 
neobişnuit, ceva care n-a fost înainte de război... Până la 
urmă se dumireşte... Nu era pe atunci hanul ăsta mare de la 
răscruce şi nu erau atâtea sute de căruțe care să coboare cum 
coboară acum, pe lângă biserică, jos la schelă, unde aşteaptă 
să fie încărcat în şlep nemţesc. Cât vezi cu ochii drumul e 
numai paie risipite şi balegă de vite... A recunoscut şi pe 
Vasile Gudău din Celei... l-a dat bună ziua, şi Vasile l-a 
întrebat mirat: 

— Bună ziua... Da' dă un' mă cunoscuşi dumneata, că 
nu pari să fii din partea locului...? 

— Iote că te cunosc... Nu eşti dumneata Vasile Gudău din 
Celei...? Şi apoi îl întrebă mai scăzut, cu o strângere de inimă: 
Ia uită-te bine, nu mă cunoşti? 

Omul s-a uitat lung, l-a măsurat... i-a văzut mână stângă 
lipsă şi, în locul ei, mâneca goală vârâtă în brâu. 

— Ai fi Dumitru Căţic dă la Caracal... Nu te-am văzut dă 
ani de zile... 

Acum înţelese, cu amărăciune, ceea ce ştia de altfel, că s-a 
schimbat mult, că nu mai e omul care a fost... 

— Nu, sunt Gligore Rădoiu, ăl de-a păzit vitele în 
Ostrovu dă la Izlaz... Că aşa îl ştiau oamenii pe aci, pe 
vremuri. 

— Bată-te să te bată, neică Gligore, dumneata fuseşi... Da! 
te schimbaşi rău, omule... Erai un flăcăiandru atunci 
cu mustața răsucită, şi acum făcuşi o mustață dă rusneac... 
Slăbişi mult... Şi... ce-avuşi? Parcă-ţi lipseşte o mână?... Ar 
mai fi vrut să adauge... şi zdrențuit aşa cum eşti... 

Toma clătină din cap, amărât: 

— Asta cam aşa e... M-am schimbat. Da, rogu-te... spune- 
mi Radu, flăcău ăla dă-i zice Radu Şapcă, al popii... e în sat? 

— Pai cum să nu fie, că doar e popă acum... 

— Cum popă...? Bată-l Dumnezeu să-l bată... Cum dă să 
făcu popă...? Haiduc mai zic, da' popă...? 


— Îl lăsă popa ăl bătrân în locul lui... Da' ce, vreai să-l vezi? 

— Aşa gândeam, spuse Toma cu glasul obosit. Pentru 
el venisem p-aci... 

— Apoi uite, aşteaptă să descarc caru' şi mergi cu mine 
la Celei... în două-trei ceasuri sunt gata şi io. 

Toma îl privi obosit. Simţea în tot trupul o sfârşeală, dar nu 
era decât amărăciune. 

— Mă duc cu picioru'... un sfert dă poştă nu e cine 
ştie cât... Poate că ne vedem în deseară... 

Toma porni pe drumul care se ţine de-a lungul Dunării, în 
dosul zăvoaielor de sălcii şi ocolind unele vâlceluşe nisipoase... 
Se gândi că la treizeci şi unu de ani e un om bătrân, de care 
nu-şi mai aduce aminte lumea care l-a văzut flăcău cu zece 
ani în urmă. Îşi pipăi barba ţepoasă, căci nu se bărbierise de 
vreo două săptămâni. Sfârşeala îi prinse din nou. Îi era foame. 

Pe aci îl adusese, acum zece ani, rănit la cap şi înfăşurat cu 
cârpe de-i părea capul o baniță, acel băiețandru care 
părea flăcău în toată legea, deşi nici nu împlinise şaisprezece 
ani. După prinderea şi uciderea lui Tudor, cei mai mulți 
panduri n-au vrut să meargă alături de Ipsilante, aşa cum 
voiau căpitanii  lordachi, Macedonschi şi Prodan... Se 
răzlețiseră în cete mai mari sau mai mici, luându-şi 
sânețeleS* şi pistoalele cu ei... El, Toma, îşi făcuse rost de 
două pistoale, Radu Şapcă avea o flintă cu cremene... Ei, o 
parte din roata lui Oarcă, adică vreo douăzeci de inşi, de 
îndată ce trecură Oltul, jos la Drăgăneşti, când să iasă din 
sălcii şi arini pe drumul Caracalului, se întâlniră cu un pâlc 
de călăreți turci din oastea care mergea spre Piatra şi 
Drăgăşani în sus... Turcii, cam la treizeci de inşi, au pornit cu 
săbiile scoase în goană spre ei. 

Nu mai era chip să fugă, aşa că s-au ascuns după un dâmb 
şi au aşteptat să se apropie să-şi descarce armele... Au tras de 
la douăzeci de paşi... Au căzut vreo opt turci... care au fost 
târâţi în scări de caii care nu se mai puteau opri... 
Dintre panduri au fost străpunşi de lănci doi... Toma a fost 
lovit cu o suliță care l-a izbit în tâmplă lângă ochi, lunecând 
în jos, fără să între... Când turcii, după ce au făcut un lung 


ocol s-au întors să dea iar iureş, pandurii trecuseră un braț al 
Oltului şi îşi încărcau din nou sânețele şi pistoalele... Turcii s- 
au oprit lângă cei căzuți... Au ridicat doi răniți în şa, alături 
de alți călăreți... Au alergat apoi de-au prins caii... Radu 
Şapcă, ochind liniştit, a izbutit să mai doboare unul dintre 
neferi. 

Când turcii s-au depărtat, pandurii au alergat şi i-au 
scotocit pe turcii rămaşi de arme şi alte lucruri... Au luat tot 
ce au găsit, şi acum s-au împrăştiat şi mai mult, că în 
ceată mare erau uşor de văzut. Pe Toma, tânărul său prieten 
l-a legat cum a putut la cap şi au pornit-o amândoi în jos 
spre Dunăre, ţinându-se tot de zăvoiul Oltului, gata să se 
ascundă în sălcii în orice clipă. 

La gura râului, ocolind Izlazul, ca să nu întâlnească trupe 
turceşti, au trecut cu o luntre în ostrovul cel lung. 
Radu Şapcă ştia seama locului, fiindcă avea o rudă bună în 
Izlaz, care îşi ţinea, ca şi ceilalți, oile pe grindul*” ostrovului. 
Au stat acolo ascunşi amândoi aproape o jumătate de an, căci 
în ţară se pornise mare prigoană împotriva pandurilor, care 
erau căutați pe la casele lor şi ridicaţi... Mulţi erau ucişi. Cei 
de la deal au fugit de s-au ascuns prin desişurile munților, pe 
la mănăstiri. 

După o jumătate de an cei doi au ieşit oarecum la vedere, 
prin satele de pe malul Dunării... Cu Toma era mai greu, 
că era primejdie să-l înscrie printre cei de aci în Izlaz ori în 
Celei, căci ar fi rămas acolo clăcaş pentru tot restul vieţii. De 
aceea el s-a tot întors în ostrov încă vreun an şi jumătate. Pe 
urmă şi-a luat rămas bun de la prietenul său şi a pornit-o, tot 
ferindu-se de sate, spre Craiova... Acolo a fost slujitor la cai 
la un negustor, până prin douăzeci şi şapte, când s-a 
apropiat războiul ruşilor cu turcii şi au început iar să se 
adune roate de panduri... Atunci a lăsat totul şi s-a dus la 
Magheru. 


La Celei a ajuns totuşi înainte de amiază... Era un cer senin 
ca sticla şi cald ca vara... De mult nu se pomenise asemenea 
secetă în luna april... îi era sete şi era tot mai flămând... 


Opincile îi erau tocite rău la călcâie şi simțea din când în 
când înțepătura miriştei, când ocolea ca să scurteze calea. 

Popa nu era în sat. ] se spuse că a ieşit cu plugul la arat, 
unde-şi are pogoanele, înspre baltă. 

Toma s-a mirat: 

— Păi cum, îşi ară singur pogoanele...? 

— Nu lasă pe alţii să i le are... îl găseşti spre baltă, 
în hotarul satului. 


Pe câmp erau multe pluguri, că oamenii tot întârziaseră 
aşteptând ploaia, dar Toma nu văzu niciun popă. Merse 
până spre lac şi iar se întoarse. Întrebă pe un rumân, care se 
ridica istovit de pe coarnele plugului şi îi arătă moale spre un 
alt sătean, care era ceva mai departe, cu un plug cu patru boi. 
Sătean ca oricare altul. N-avea nimic de popă în el. În 
cămaşă lungă şi în izmene, încins cu bete, e drept că purta 
opinci, şi în cap o pălărie cu marginile late, popa cu mâinile pe 
coarnele plugului apăsa cu dârzenie. 

Când îl văzu pe străin apropiindu-se, se opri mirat şi se 
ridică drept ca un copac. Acum văzu Toma că poartă barbă. 
Nu prea mare, dar plină şi frumoasă, de culoarea tutunului. 

Nici Radu Şapcă nu l-a cunoscut... Pribeagul s-a oprit la 
câțiva paşi de el şi-l privea, îi privea barba. 1 se părea nefiresc 
să-i spună părinte, că doar era mai mic decât el cu cinci ani şi 
nu-i putea spune nici pe nume... Rămăsese aşa încremenit 
locului... Popa, după ce-l măsură cu ochii lui mari şi negri 
drept în ochi, îl recunoscu. 

— Frate Toma... Uriacule... dumneata eşti... şi vru să-i 
ia amândouă mâinile, dar în clipa aceea băgă de seamă, cu 
un fior, că e ceva cu mâna pe care o ţinea sub sumanul 
îmbrăcat peste umeri... Doamne sfinte... ce ţi s-a întâmplat? 

— O să-ți spun numaidecât, da'... aci se încurcă. Nu 
ştia cum să-i spună: Radule, părinte, sfinția-ta... Da', iartă- 
mă. 

— Ce e? nu ştii cum să-mi... spui? Spune-mi cum 
naiba vrei, Doamne iartă-mă, numai spune-mi ce e cu mâna 
asta... Zi-mi frate... zi-mi părinte... Numai spune-mi odată ce 


e cu mâna, întreba popa stăruitor, înfrigurat, scuturat în 
toată făptura lui de haiduc. 

— Am pierdut-o... Am să-ți spun numaidecât cum a fost... 
Acum mă bucur că te văd... Numai nu înțeleg... dă ce ai 
pus dumneata mâinile pe coarnele plugului? 

Popa îl cuprinse de amândoi umerii şi-l strânse la piept. 

— Doamne, cum mi-a fost dat să te văd din nou... Ce te tot 
uiţi aşa?... Cine vreai să-mi are? 

— Ştiu io? Clăcaşii... Parcă aşa cere pravila pentru preoții 
satelor... 

— Clăcaşii? Vai dă capul lor... Tot anu' robotesc ca robii pă 
moşia boierească, n-au timp să-şi lucreze nici pământu care li 
să cuvine... Vai dă mama lor... Ce să fac...? Cele cinci pogoane 
care mi să cuvin mi le lucrez singur... Mulţumesc 
lui Dumnezeu... şi popa făcu o cruce mare... că sunt zdravăn 
şi pot munci... Cu ce mai scot dă la bieţii dă ei din când în 
când, la o nuntă, la un botez, că dă la înmormântări nu iau 
bani, o scot şi eu la căpătâi... Uite, hai să duc brazda până la 
capăt şi pă urmă ne oprim să îmbucăm ceva... 

Băiețandrul îndemnă boii, şi popa se opinti puternic în 
coarnele plugului. Fierul se înfigea adânc şi muşca aprig 
din pământul uscăcios şi tare... răsturnând o brazdă adâncă, 
aşa cum rareori văzuse Toma. Popa lupta ca un haiduc şi cu 
ogorul... 

— Să ară greu, frate Toma, că am tot întârziat toţi 
arătura pentru porumb, aşteptând să vină o ploaie care n-a 
mai venit... Dă mult n-am mai văzut o primăvară atât dă 
secetoasă... 

S-a oprit la capătul ogorului sub un plop mare rotat... în 
car, acoperită cu paie, popa avea o desagă din care scoase 
merinde. Erau patru ouă, un pic de brânză, câteva cepe, 
o mămăligă tare, din mălai nu prea cernut. Tot de sub 
paie scoase un urcior cu apă şi o ploscă. 

— Stai jos, frate Toma, să ne omenim puţin, c-ai venit dă pă 
drum... Aci e umbră şi e şi soare dacă vreai... la du-te, 
mă Radule, şi umple iar urcioru ăsta cu apă proaspătă dă la 
puț. 


Toma îşi adună picioarele sub el... pe când popa scoase 
câteva brațe de paie şi coceni pentru cei patru boi... Apoi 
aşternu jos un ţol... 

— Mă mai întind puțin, pă la prânzu ăl mare, îl lămuri 
pe Toma. Şezi pă el. 

— Să-ţi spun drept, frate... Nu mă obicinuiesc cu 
barba asta a dumitale... Că ieri, când te-am cunoscut, erai un 
copilandru... Nici acum nu ştiu să fii trecut mult peste 
douăzeci şi cinci dă ani! Nu? 

— Barba mea... deh... ce să-i faci? E barbă dă popă... 
Da” eu nu mă împac cu a dumitale... Că e numai ţepi şi te-a 
năpădit frumusețe dă mustață... Cum ajungem în sat te pui 
s-o dai jos... Da' ia spune-mi tot cum a fost... Trage o duşcă şi 
din plosca asta... până vine fină-miu cu apa... Mi-au trimis 
câteva vedre nişte prieteni din sus dă Caracal, dă la Piatra- 
Oltului. 

Toma sorbi cu sete... îşi şterse mustața cu mâneca şi oftă... 

— Io tot nu pricep cum te făcuşi popă, frate Radule... 

— Hei... o să-ţi spun eu mai pă urmă... Află că bătrânu' să 
afla bine cu starețu' dă la mănăstirea Brâncoveni şi a 
izbutit prin el, dând plocoane bune, să mă lase în locul lui, 
acum doi ani, după ce m-am întors acasă... M-a însurat şi m- 
a hirotonisit. A fost uşor că ştiam binişor carte... Da” lasă 
asta... spune, cum ţi-ai pierdut mâna...? La Craiova te 
lăsasem întreg şi... Toată lumea spunea că te-au făcut 
muscalii uriac. 

— O fi fost vorba... îmi spuneau toţi aşa, da' până la urmă 
n-a ieşit nimic. 

Apoi, după ce mai prinse puţină inimă, că era tare flămând 
şi însetat, Toma îi povesti, dar nu prea amănunţit, că nu 
vorbea bucuros despre el însuşi, ce s-a întâmplat de când 
au schimbat cele câteva cuvinte la Craiova... Amândoi 
fuseseră panduri, dar sub comandiri deosebiți, căci Toma, 
aflând cu un an mai înainte că e un comandir care adună toți 
pandurii dintre Cerneţi şi Râmnic, lăsase tot şi alergase la el 
fără şovăire. Luase parte şi la afurisita încăierare când 
Magheru zdrobi mica oaste a boierilor pribegi care se 


întorceau de la Sibiu, ca să răstoarne pe Vodă Grigore Ghica... 
Când a început războiul ruso-turc. Radu Şapcă a alergat şi el 
la Craiova şi s-a legat de cetele lui Verbiceanu... Aci, la 
Craiova, s-a 'ntâlnit o dată, în toamna lui douăzeci şi opt, în 
timpul războiului, cu Toma. Acesta era în fruntea unui pâlc de 
panduri călare, îl trimisese ştafetă Magheru la generalul rus 
Geismar, care comanda o divizie la Craiova, împotriva unui 
corp turcesc să-i dea de ştire că a aflat de la doi prinşi 
ca osmanlâii se pregătesc să treacă cu oastea la Cerneţi, să- 
i înconjoare pe ruşi, pe sus, trecând Jiul pe la Ţinţăreni... 
După aprecierea lui Magheru erau ca la trei-patru mii de 
turci, iar el nu avea în fata lor decât vreo trei sute de panduri. 
Geismar i-a trimis degrabă un comandir sârb cu încă 
vreo cinci sute de volintir!... Porecla de tiriac îi ieşise lui 
Toma din următoarea împrejurare: Pe când venea de la 
Cerneţi cu pâlcul lui călare, a văzut o ceată de călăreți turci, 
porniţi în recunoaştere, care veneau către vâlceaua prin care 
treceau câteva tunuri ruseşti. Comandantul lor îi credea pe 
turci departe şi nu bănuia ce primejdie îl ameninţă... Când 
află, dădu câţiva tunari ai săi călăreți lui Toma, să-i atragă 
pe turci în altă parte, şi el o porni în goană cu tunurile să 
le puie la adăpost în pădure înapoi... Atunci îi spusese 
înfrigurat: 

— Tu, uriac... frate... tu mai mare... că ştii locurile... trage-i 
în altă parte... 

Aşa s-a şi întâmplat... Pierderi n-au fost... dar ruşii şi 
pandurii nu-l mai scoteau acum pe Toma din „uriac“ şi aşa i-a 
rămas porecla chiar când s-a întors la Magheru, îi povesti apoi 
popii Şapcă bătălia de la Siseşti, de la poalele dealurilor, dintre 
panduri şi cei trei mii de turci care înaintau de la Cerneţi... 
Toma se întorsese în grabă şi a avut timp să ia parte la 
luptă... lată cum a fost, povestea el: Turcii aflaseră din 
ajun că pandurii se pregătesc să-i înfrunte şi i-au aşteptat 
ascunşi într-o pădure tânără şi deasă lângă Siseşti. Magheru, 
bănuitor, a vrut să ocolească pădurea. Solomon, care 
comanda o parte din volintiri, a fost de părere că nu e nicio 
primejdie. Era încă întuneric şi ceaţă. În pădure n-au întâlnit 


pe nimeni, dar pe urmă drumul trecea printr-un stufăriş de 
gorun... După ce i-au lăsat să treacă, turcii s-au năpustit 
asupra lor. Căpitanul sârb cu vreo două sute de volintiri a fost 
înconjurat şi a început o luptă crâncenă... Solomon a avut 
timp să se tragă înapoi cu ai lui... Magheru însă şi-a împărțit 
oamenii în două părți. O parte a trimis-o să ocupe biserica din 
sat, iar cu o parte a dat năvală şi a despresurat pe căpitanul 
sârb şi oamenii lui. S-au tras toți urmăriți de focurile turceşti 
în sate... risipindu-se prin curți... Prevederea lui Magheru se 
dovedi  înțeleaptă... Turcii, crezând că pandurii s-au 
împrăştiat toţi, au alergat fără griji după ei. Atunci i-au 
trăsnit focurile pandurilor. Au fost nimiciți câteva sute din ei 
de focurile trase din turlele bisericii şi de pe case... Către 
chindie, Magheru, negru de fum şi rănit uşor la umăr, dese 
poruncă pandurilor să dea iureş, împotriva grosului turcesc... 
Izbitura a fost atât de puternică, încât turcii s-au împrăştiat o 
dată cu lăsarea nopții, lăsând prin vâlcelele de din jos de sat 
alte câteva sute de morți... Şi pandurii au avut pierderi mari... 
ca la două sute cincizeci de oameni. 

— Aci ai fost rănit? Aci ţi-ai pierdut mâna? întrebă 
nedumerit popa Şapcă. 

— Nu, ceva mai târziu, la Băileşti... Toma îşi cuprinse 
cu palma răşchirată barba crescută ţepoasă şi se întunecă la 
față. Nu, mâna am pierdut-o la Băileşti şi iată cum: După ce 
luptasem la Siseşti, generalul rus dăduse lui Magheru o 
sabie scumpă şi aşa ca o cruce dă pus pă piept, nu mai ştiu 
ce... iar pă pandurii lui în bătălia de la Băileşti i-a ţinut 
înapoi, zicea că destul au luptat... în timpul luptei, Magheru 
m-a trimis cu alți trei oameni cu ţidulă să-l întrebe pă general 
dacă nu ar fi bine totuşi să intre în foc şi el cu pandurii lui... 
„Du-te, uriacule, şi să-mi vii înapoi cât ai clipi“, mi-a spus 
comandirul. Nu m-am întors cât ai clipi... Nu m-am întors dă 
loc şi nici nu l-am mai văzut d-atunci. Tot căutând pă general 
m am pomenit dimpreună cu cei trei oameni în miezu' luptei... 
Nu m-am mai putut desprinde... şi m-am trezit peste două 
zile în spital la Craiova cu mâna zdrobită dă la cot în jos... Mă 
nimerise un plumb, să vede, sau nu mai ştiu nici io ce-a fost... 


Am stat în spital un an şi mai bine... întâi mi-au tăiat mâna, 
că rana putrezise dă sub cot... Pă urmă, peste vreo şase 
luni mi-au tăiat-o iar dă deasupra cotului... Eram numai 
între muscali răniți... Acum o rup şi io binişor pă ruseşte. 

— Ei, şi pă urmă? 

— Pă urmă... Ce să fie? Am ieşit din spital neom... 
Am încercat să-mi câştig pâinea ca mai înainte, om la cai, la 
negustoru' din Craiova pă care îl ştiam... Nu mai era 
mulțumit dă mine... Se opri, se uita lung timp în pământ şi 
apoi îşi întoarse privirea umedă spre prietenul lui. Mă 
gândeam că m-or primi oamenii înapoi la oi în ostrov, dacă ai 
să vrei să mă ajuţi puţin... 

— Negreşit că te-oi ajuta! însă... nu vrei să te mai 
întorci acasă, la ai dumitale? 

Toma răsufla greu şi-i rătăcea parcă privirea. Luă un 
bulgăre de pământ reavăn şi-l sfărâmă în mină, zâmbind 
amar. 

— Am fugit dă clacă atunci când eram întreg şi mă întorc 
să-mi pui grumazu sub jugu ei acum, când sunt schilod... lar 
muncă, din zori până-n noapte, flămând şi gol, iar 
gârbaciu logofătului, iar să ştii că din leagăn la mormânt ai 
fost ursit să fii legat, cu viața ta şi a copiilor, dă altă voinţă, că 
tu nu poţi să zici nu. 

— Rămâi atunci aci, frate Toma. Om face tot ce trebuie şi 
cred că oamenii or fi bucuroşi să te vadă înapoi, căci au fost 
tare mulțumiți dă dumneata... E ceva mai greu cu boieru şi 
cu pârcălabu, că or vrea să te înscrie printre lucrători. 

Toma îl privi parcă speriat. 

— Păi atunci mă vor face clăcaş aci...? 

— Şi eu sunt un fel dă clăcaş, frate Toma... 

— Am crezut întâi că s-o putea să scap dă clacă, îi 
spuse zăvoianul, lovind cu pumnul într-o brazdă uscată. Păi 
dă e vorba să mă înscriu printre lude şi să rămâi clăcaş aci... 
e tot un drac... Atunci mă întorc mai bine acasă... îşi strânse 
cu mâna, furios, cămaşa! a piept. Cum dă poate robi aşa om 
pă om?... Asta nu pricep io... Claca asta este urgia lui 
Dumnezeu, frate. 


Chipul bărbătesc al popii îngheţță. Parcă un frig pe 
dinăuntru i-ar fi pătruns în oase. Dar nu era decât mânie... 
Ochii lui erau acum ca o smoală care luceşte. Barba tânără şi 
arămie i se răsfiră. Se lungise pe ţol, şi acum se întoarse întâi 
încet, treptat, apoi se ridică în genunchi. 

— Ma, frate Toma, n-avea nicio grijă. Toate să plătesc pa 
lumea asta. Zi dă zi şi ceas cu ceas să crestează câte un semn, 
pă un răboj, dă tot ce să întâmplă... da' dă tot. Glasul, plin ca 
de obicei al popii, avea acum o încrâncenare rece. Omule, nicio 
picătură din suferința poporului ăsta nu e pierduta pentru 
socoteală. Vor plăti odată şi odată cu vârf şi îndesat... 

Toma oftă cu o deznădejde moale. 

— Vor plați pă lumea ailaltă... Da” ei ne scot sufletu' 
pă lumea asta. 

Popa era acum de-a binelea în genunchi şi îşi strângea 
pumnii. 

— Aia-i altă socoteala... eu îți spun dumitale că vor 
plăti aci, unde e rădăcina răului... Vor plăti... odată şi odată... 
Dacă nu ei, vor plăti copiii ori nepoții şi strănepoțţii lor... Vor 
plăti când să va fi uitat dă ce plătesc... Când li se va părea că 
pedeapsa e doar o nenorocire, care le vine din senin. Vor 
plăti când ei să vor crede buni şi fără vină... Neîndurat, răul 
însămânțat acum va rodi pentru ei când să va împlini sorocu' 
lui... Mă. Asta e o lege mai crâncenă decât pravila lor, şi dă ea 
nu pot scăpa aşa cum ocolesc pravila... Glasul lui, care avea 
ceva răzbunător în el, se înmuie ca într-un rânjet uşor. Dă 
prisos vor spune atunci că tot ce a îndurat poporul acesta e 
ceva trecut, şi vor spune că suferințele d-acu' n-au fost decât 
certuri şi neînțelegeri care trebuie uitate şi să vor răzgâia 
cerând iertare şi pupăciuni... Şi aci privirea lui se făcu din nou 
de oțel. Ridică pumnul deasupra capului. Mă frate, veacu nu 
iartă, mă... Nu iartă nimic... Să nu îngădui omului să fie om, 
asta nu e glumă, cum cred ei. Asta se plăteşte la sorocu' 
cuvenit cu spaimele morţii. Mă, frate Toma, a pierit Vavilonul, 
a pierit împărăţia lui Alexandru Machedon, hei, va pieri şi 
blestemata asta dă clacă. Arătă cu pumnul spre cer... că 
atunci când vasul e plin, să răstoarnă singur, după legea lui 


dă vas al blestemăţiilor... Dacă vor fi unii pă dă lături să 
împingă puțin, va fi şi mai bine. Asta o putem face şi noi, dă 
pildă... 

— Mă frate, s-ar putea să apucăm şi noi înşine ziua asta? 

— Poate că da, poate că nu... leu, unu, mă vezi, voi fi treaz 
în orice clipă, să încerc mereu... Dacă ai rămâne aci, am fi doi. 
La ceasu potrivit am fi alături. Ce zici? 

Omul răspunse greu, şovăitor; 

— Ce să fac? Ştiu că pentru cei din satu meu sunt mort dă 
mult. Dă mă întorc acum, mă vor privi ca pă un strigoi. Dar ce 
pot să fac... Am un copil. Va fi şi el clăcaş... E mai bine să fiu 
alături dă el. N-am vrut nici măcar să mă văd cu oamenii din 
sat, ca să nu mi se adulmece urma... Dar acum socot că n-am 
altceva dă făcut. 

N-au mai vorbit nimic... Erau amândoi abătuțţi... După o 
bucată de vreme popa s-a ridicat. 

— Uite ce e, eu vreau să mai trag vreo două-trei 
brazde până asfințeşte soarele... Lungeşte-te pă ţolul ăsta, ca 
să te hodineşti o ţâră. Pă urmă om vedea ce om face. 

Peste două zile, Toma călărea la pas, cu doi desagi la 
oblânc, spre Zăvoiu Dihorului. Popa Radu Şapcă nu 
putuse să-l facă să nu se întoarcă acasă. Îl pusese să-şi radă 
barba prea crescută, îi dădu primeneli şi opinci noi. În desagi 
îi pusese merinde să aibă o săptămână întreagă, şi acasă... să 
nu vie cu mâna goală între ai lui. lapa sură pe care i-o 
împrumutase nu era încă bătrână... încă i-ar mai fi putut 
aduce vreun mânz în anii următori... Avea să-i dea înapoi 
vreun cir an crescut gata... Nu făcea să se întoarcă acasă, pe 
jos, ca un cerşetor. 

Gând s-a văzut dincolo de Argeş, prin zăvoaiele copilăriei 
lui, Toma n-a mai avut inimă să intre în sat, pe lumină. 
A aşteptat să se înnopteze... Abia după ce s-au aprins 
opaițele, s-a îndreptat spre bordeiul lui... Nu era nimeni, a 
trecut alături. Stanca, care era la Maria, când a văzut un om 
trăgând calul după el în poarta cocioabei lui lon, căci 
pribeagul tot n-avusese inimă să rămâie şi să intre în bordei, a 
ieşit ea să vadă cine €... 


— Pă cine cauţi dumneata? 

Omul n-a răspuns... Ea s-a speriat de tăcerea lui şi a între» 
bat din nou: 

— Pă cine cauţi, omule? 

Atunci, cu inima strânsă, el a spus doar atât: 

— Sunt io, Stanco... lo... 

Femeia l-a cunoscut acum şi a început să ţipe... A ieşit 
Maria... A ieşit şi lon. Au început să țipe şi copiii. Frate-său s- 
a apropiat clătinându-se, l-a luat în braţe şi l-a strâns la 
piept. 

— Mort ai fost ş-ai înviat... frate... Să mulțumim lui 
Dumnezeu... 

Maria a aprins lumânarea cea groasă de la Paşte. Ţipetele 
copiilor au adunat vecinii... Era, altfel, o seară plăcută şi 
a răsărit şi o lună plină... Se vedea acum ca ziua... Până la 
miezul nopții s-a adunat jumătate satul. 

Stanca sta deoparte cu mâinile împreunate sub vâlnic şi nu 
îndrăznea să se apropie de el... Atunci el înțelese... 

— Te-ai măritat cu altu, Stanco... 

Ea nu răspunse nimic. 

— Şi copilul? Trăieşte?... 

lon îl împinse înainte pe Tudose, care avea acum zece ani. Îi 
ziceau toţi mutulică, fiindcă nu prea vorbea. 

— Tudose, sărută mâna lui taică-tu... 

Copilul se codea... pe urmă îl luă de gât. Toma se ridică şi îl 
luă în brațe... cu mâna dreaptă doar. lon se întoarse către 
Stanca: 

— Femeie, du-te acasă... la copiii tăi... Toma doarme 
la mine. Lasă-l aci şi pă Tudose... 

Porniră spre prispa cocioabei. În prag, Ion îi spuse, după ce 
aşteptă un timp în loc, doar atât: 

— Află, Toma, că Miai s-a petrecut din viață. 

De unde seara tot sătul s-a cutremurat de ştirea întoarcerii 
lui Toma, a doua zi se întoarse roata... Cei mai mulți 
erau acum împotriva lui... „Şi-a lăsat nevasta... şi-a lăsat 
copilu' fără să-i pese şi acum să întoarce şi găseşte copilu' 
crescut dă alții, găseşte gospodăria sporită... şi el, după ce s-a 


săturat dă hoinăreală, vine după zece ani la de-a gata... 
Numai să aibă obrazu să-şi ceară înapoi bordeiu, boii şi cele 
două vaci, că-l tabără satu...” 

Timp de două zile, Toma n-a întâlnit decât priviri 
duşmănoase. Stanca era o femeie harnică şi cuminte, de aceea 
toate femeile îi luară parte. Dumitru, cu care se luase de 
şapte ani, era şi el un om muncitor, la locul lui. Aveau 
împreună trei copil. 

Spre seară, Toma îi spuse femeii că-i lasă bordeiul, 
gospodăria, vacile şi boii... tot. 

Află că s-a făcut un sat nou, tot pe moşia boierului 
Medelioglu, numai din bordeie. Boierul nu mai dădea pământ 
de casă însurățeilor decât sus pe malul împădurit, în stânga 
Vadului Rău. Trebuiau să taie singuri pădurea, să scoată 
rădăcinile, să aşeze iar pământul... 

După ce se încheiase pacea între împărăţii, era slobodă 
vânzarea grânelor, care-şi urcaseră prețul dintr-o dată, şi 
boierii alergau ca nebuni după pământuri noi... Se tăiau fără 
milă pădurile... Bordeiele din jos de sat fuseseră mutate la 
Vadu Rău, ca să facă loc pentru ogoare... grădinile erau, aşa 
împrăştiate, fără garduri, „prea mari”, cum spuneau 
logofeţii boierului. Ăla-i pământ bun, risipit degeaba. Pe malul 
înalt, deasupra gârlii, pământul e tare, dar nu e tot râpos... E 
bun de aşezat acolo vatra satului. Oamenii să taie pădurea şi 
să scoată buturugile. Li se dă şi ceva lemne, de mai au nevoie, 
pentru bordeie. 

Ajutat de Ion, de Mitru şi de Vasile Peştefript, care erau şi ei 
însurați şi-şi tăcuseră bordeie la Vadu Rău, Toma îşi putu 
ridica şi el un bordei, pentru el şi pentru fiu-sau, Tudose. 
Ignat Secu, care cam îmbătrânise, îi împrumută doi boi, ca sa 
facă omul cărăuşie drept clacă, de vreme ce nu mai putea ţine 
coarnele plugului. Avea să-l ajute de acum încolo şi Tudose. 
La zece ani un copil poate fi de mult folos. 

Ăi de la conac nu-i mai cerură socoteală de ce-a fost şi-l 
înscriseră cu două pogoane pentru anul viitor. 

Într-o duminică, Toma cobora spre sat, cu Tudose, care se 
ținea acum de el toată ziua, ca un mânz crud, ca să ia 


nişte ţoale de la Ion. Întâlni în poiana răscrucii pe Sultana. 
Era acum o femeie în toată legea, căci împlinise de curând 
douăzeci şi şapte de ani. Se purta încălțată ca la târg, avea 
salbă de aur la gât, e drept, pe un singur rând, ochii îi jucau 
în cap, era cărnoasă şi plină de ispite... Aflase şi Toma că 
acum se ţinea cu logofătul Dobre, dar îi plăceau şi flăcăii cu 
mustața mică, răsucită. Toma vru s-o ocolească. Ea se opri 
în loc şi întoarse capul după el. 

— Tomo, ia stai locului... 

EI se opri. 

— Vino încoace, Tomo... 

El veni încet spre ea... Se opri nedumerit... Ea se uită cu 
milă la mâna lui, în locul căreia mâneca goală a cămăşii 
era Vinta în briul roşu. 


— Ce flăcău frumos erai, Tomo!... Oftă lung, îl privi 
în ochi... Vino până la mine, Tomo, să stăm puţin dă vorbă... 
El şovăi. 


— Mă duceam la Ion, să iau câteva ţoale... 

Femeia începu să tremure parcă. 

— Vino întâi să stăm puţin dă vorbă. 

Intrară în bătătură bordeiului, căci acum curtea avea un 
gard de nuiele împletite. Bordeiul era văruit proaspăt pe 
din afară şi pe dinăuntru. Avea şi vatră. Pe jos era aşternut 
un ţol făcut în război, din petice, iar pe pat era o cergă mare, 
albă, mițoasă. La căpătâi, o ladă, şi peste ea, velinţe. 
Sultana dădu velinţele jos, deschise lada şi spuse: 

— Alege din ţoalele astea tot ce vrei. Ia-le pentru copil... Au 
fost ale lui... ale lui Miai. Şi deodată fața i se frânse de durere, 
ochii i se umplură de lacrimi şi căzu pe patul bordeiului ca 
înjunghiată. Ascultă, Tomo, şi bordeiul ăsta e al lui... Căci e 
făcut din ce a strâns el... Ştiu că ţi s-au spus multe despre 
mine... E adevărat, Tomo. Tot ceea ce ştie lumea adevărat... 
dar e şi mai adevărat ceea ce nu ştie lumea... ca io trăiesc cu 
un mort în inimă... Că nu m-oi mărita niciodată... Tu să ai 
milă dă mine, Tomo... Tu trebuie să ştii ce foc nestins mă arde 
dă când l-am adus pă Miai în car, acoperit dă frunze, două zile 
pă drum până în sat... 


CARTEA A DOUA 
Necazurile serdăresei Zinca 


De un ceas caută serdăreasa, amărâtă, cu poştalionul ăsta 
galben şi cu pânză de cânepă deasupra, casa 
postelnicului Medelioglu şi nu o poate găsi. A făgăduit că vine 
după-amiază să vadă pe nevasta lui bolnavă, care nu vrea să 
se lase văzută de doctorii bărbați, şi acum a rămas de ruşine. 
S-a oprit în loc şi nu mai ştie încotro s-o ia. 

— Bine, mă Stoica, nu ţi-a deslugşit vizitiul lor, care a venit 
să mă cheme, unde stau? 

Stoica, bătrânul surugiu* de la Bălceşti, e şi el destul de 
ruşinat. Îşi împinge căciula spre ceafă şi ridică din umeri: 

— Ba mi-a... Da-n Bucureştii ăştia e greu al naibii să 
te descurci. 

Serdăreasă e mânioasă. Se strânge în maloteaua*” de 
pambriu, îmblănită cu vidră, îşi trage şalul de caşmir la piept. 

— Nu eşti bun de nimic. 

Stoica clatină din cap, îşi teşeşte mustaţa stufoasă. 

— Apăi, io ziceam că... dumneavoastră... unde aţi fost mai 
mult ca mine în Bucureştii ăştia... 

— Nici eu nu sunt bună de nimic, hotărăşte serdăreasa. 


Ca să-şi poată ţine în voie copiii la şcoală, Zinca Bălcescu a 
căutat o casă încăpătoare la Bucureşti, şi după ce a încercat 
în două-trei locuri, a găsit ceea ce-i trebuia cam prin 
mahalaua Visarionului, cam înspre mahalaua Boteanului, 
căci pe vremea asta mahalalele erau foarte întinse, cu 
maidane nesfârşite între ele şi cu casele uneori amestecate. i 
place că are oarecum aceeaşi împărțire ca la Bălceşti. O săliță 
„marchiză'*”, cu geamlăc în faţă, apoi o tindă îngustă şi 
lungă, cu odăi în stânga şi în dreapta. De la „marchiză” la 
uliţă e o mică grădină de flori, cu boltă de viță; în stânga casei, 
între acoperişul de şindrilă şi gardul vecin se înalță un nuc 


puternic, care învăluie tot şi nu mai îngăduie nimic sub el, din 
pricina umbrei lui puternice şi a mirosului iute de frunză... E 
prea mare pentru o curte de oraş şi uneori se gândesc să-l 
taie, ca să poată umple locul cu flori sau cu pomi mai mici, 
vişini ori gutui, dar tocmai fiindcă dă umbră puternică e tare 
potrivit vara pe căldurile lui cuptor. De aceea au făcut sub el 
o masă rotundă cu picioarele în pământ, cu o laviță în jurul 
ei, la care se mănâncă din mai şi până în toamnă. Ca să nu se 
vadă de la vecin, e înălțat lângă gardul de şipci alt gard viu 
de tufe de liliac şi soc, încâlcite, unele într-altele, iar cu 
spatele la stradă, bolta de viță. În dosul casei sunt acareturi 
mărunte, grajd pentru cai şi două vaci cu lapte, o curte de 
păsări, cu rațe, bibilici şi găini, că păsările mari le ţine la 
Bălceşti. Aci se intră pe poarta cea mare. De la prispa 
bucătăriei, cu parmalâc*!, o potecuţă duce sub nuc. 

Singură acum, Zinca luptă să crească cinci copii: Costache, 
Nicolache,  Sevasta, Mărghioala şi Barbu, care toți 
trebuie îmbrăcaţi după moda nouă nemțească, adică cinci 
rânduri de haine şi de rochii, cinci perechi de ghete, cinci 
scurteici şi căciuli, şi pălării, şi cărți de şcoală, şi rochii de bal, 
că fetele s-au făcut de măritat. Nu e lucru uşor, iar Bălceştii 
nu dau spor peste nevoile casei decât în anii buni când se fac 
fânul, prunele şi porumbul. Se mai ajută şi ea, cum poate, cu 
meşteşugul doftoricesc... De când a fost chemată la palatul de 
la tei —- Tell Doamnei de la Colentina - o dată cu doctorii 
Sporer bătrânul, şi Mayer, la o domniţă a lui Grigore-vodă, 
bolnavă, şi a făcut-o ea bine, de o boală rea, cu foi de pătlagină 
adusă anume de pe Topolog, e chemată ca doftoroaie*? nu 
numai pentru albeață de ochi, unde e neîntrecută, dar şi 
pentru alte necazuri, unde sfatul ei e totdeauna bine venit, iar 
de la o vreme şi plătit. Nu un galben de vizită, ca doctorilor 
nemți, dar doi-trei sfănțihi tot i se strecoară în buzunarul 
scurteicii. De aceea, cât stă în Bucureşti, iarna şi primăvara, 
ține şi trăsura adusă de la Braşov, din vremea fugii de 
panduri. E un fel de poştalion uşor, ca să poată urca dealurile 
Topologului, cu arcuri, acoperit cu pânză de cânepă bătută 
bine, de nu trece nici soarele, nici ploaia prin ea. E mai 


încăpător ca o brişcă, făcut anume, fiindcă are tot timpul de 
adus lucruri şi de-ale mâncării de la Bălceşti... Şi apoi, unde 
să stea în brişcă ea, şi copiii, şi femeia, şi vizitiul? Nu e prea 
arătos poştalionul, iar Costache, care e foarte fudul şi care e 
acum calemgiu la Vistierie, spune că îi e ruşine să meargă cu 
el la plimbare la Herăstrău. Se întovărăşeşte cu prieteni şi iau 
împreună câte o birjă lipovenească, cu un sfanţih*, iar când e 
cu număr roşu, doi sfanţihi ceasul. Pentru ea însă e tare bun 
poştalionul ăsta, care uruie mai puţin decât oricare birjă pe 
caldarâmul cel nou cu bolovani de râu al podurilor, căci e tare 
uşor. 

Mai greu e că, în oraşul ăsta babilonic, surugiii ei de la 
Bălceşti nu se pot descurca, neam. Ulițele sunt atât de 
încâlcite şi mai ales sunt atâtea cu acelaşi nume, ca, dacă 
locuieşti în altă parte a oraşului, e greu să poţi afla ceea ce 
cauţi în partea cealaltă... Are o ţidulă în greceşte prin care e 
rugată să vină la postelnicul Medelioglu, din mahalaua Sfântu 
Nicolae, că postelniceasa zace de multă vreme în pat şi a auzit 
că ea, serdăreasa Zinca, a mai făcut bine pe o cucoană, tot de 
beteşugul ăsta... Dar se vede că postelnicul Medelioglu e 
foarte cunoscut în mahalaua lui şi de aceea crede că-l 
cunoaşte tot Bucureştii şi o fi poate aşa de mândru de biserica 
Sfântu Nicolae a lor, de crede că nu mai e alta „lângă podul 
guler”. Dar lângă podul gârlei e şi Sfântu Nicolae de pe Prund 
şi Sfântu Nicolae Şelari, cum şi Sfântu Nicolae din Țigănie, 
cel din spatele Mitropoliei, nu mai vorbim de Sfântu Nicolae 
de lângă Sfânta Vineri... Dar nicâiri nu e ştiută casa 
postelnicului Medelioglu. 

De altfel, la fiecare câţiva ani, după câte un loc ori după 
câte un cutremur, toată fața unei părți din oraş se schimba, 
şi, până să se cunoască noua înfăţişare, iar se schimba. 
Când vreun boier mai cunoscut îşi însura flăcăul şi îi 
cumpăra casă, se ivea altă încurcătură, căci „dincolo de banu' 
Ghica” putea să fie ori lângă gârlă, în jos de biserica Zlătari, 
ori dincolo de Udricani. După zece-douăzeci de ani, nimeni nu 
mai ştia unde anume îi locuiseră rudele din cele patru părți 
ale oraşului. Afară de unele „palate”, casele clădite din 


paiantă'* şi cu temelii puţin îngropate nu ţineau la vreme şi 
se tot cârpeau, aşa cum spunea un neamț, cu adausuri şi 
balcoane „scandaloase”, proptite într-o rină, înnădite cu 
pridvoare din față, din dos şi dintr-o parte. Mai ales pe ulițele 
Târgului din Lăuntru, unde negoțul era în toi şi preţul binalei 
ridicat, că sporea de la o vreme nemăsurat numărul 
negustorilor, nu mai ştiai dacă o proprietate s-a sfârşit şi 
începe alta. Uliţele, la fel, căci se iviseră la întâmplare după 
nevoi, iar o răspântie nu era o încrucişare, ci un maidan... 
Acum, de pildă, poştalionul era oprit lângă o biserică şi nu 
aveau pe cine să întrebe. În dreapta erau nişte porți înalte cu 
acoperiş de şindrilă, învăluite de un frasin şi de duzi mici. S-a 
ridicat în picioare Stoica, să vadă pe cineva în curte, dar casele 
erau cu dosul la stradă, departe... Cam pieziş, peste drum, era 
o casă veche, fără curte, cu o scară de lemn putreda şi 
strâmbă. Care urca chiar de pe maidan la catul de sus, cu 
pridvor verde şi geamlâc spart ici şi colo... Pe vremuri o fi 
locuit cineva şi jos, sau va fi fost vreo prăvălie, că sunt 
obloanele trase şi ţinute cu o proptea de şipcă, iar zidul 
scorojit a fost odată roz... 

— Stoica, hai acasă!... că nu ne mai descurcăm. 

— Săru' mâna, cocoană... acas, acas... da' pă unde?... 
se scărpină în cap, gânditor, Stoica. 

Nici serdăreasa nu cunoştea oraşul mai bine, că ea se 
socotea acasă, la Bălceşti. 

— Caută de ieşi pe Pod... că pe urmă e mai uşor. 

Stoica se scarpină iar în cap şi, iscusit, trase poştalionul 
lângă pridvorul cu geamlâc. Bătu puternic cu codirişca în 
oblon, şi atunci, puţin strâmbă de ciudă că i-au stricat 
somnul de după-masă, apăru la uşa din capul scării o femeie 
cam trecută, cu o claie de păr roşcat în cap, îmbrăcată în 
capot roşu. Care îi întrebă alene şi cu un ochi închis pe cine 
caută. 

—  Încotro e Podul, pe aici prin mahalaua asta a 
dumneavoastră? 

Ea strâmbă nasul, închise mai mult ochiul stâng şi arătă 
cu mâna spre răsărit, apoi închise uşa cu vopseaua roză, 


scorojită. Asta şi trebuia, fiindcă lui Stoica îi era teamă să nu 
se înfunde pe undeva... 

Într-adevăr, după ce se învârti, cu ochii spre soare, prin vreo 
două-trei ulițe şi maidane mari ca printr-un sat, ieşiră cu 
uimire pe Podul Târgului din Afară şi se lămuri acum 
ca biserica fusese biserica Sfântu Silvestru. Adevăratul oraş 
erau aceste poduri, căile nesfârşite de intrare, care din cele 
patru părți ale țării se adunau în inima oraşului în nodul 
Târgului din Lăuntru, în încâlcitura de ulițe negustoreşti 
dintre bisericile Sfântu Gheorghe Nou, Sfânta Vineri cu 
Băraţia, Sfântu Sava, Curtea Veche şi biserica Zlătarilor. 
Văzute dimpotrivă, aceste lungi drumuri erau ca picioarele 
unei caracatițe, al cărei trup era însăşi încâlcitura Târgului 
din Lăuntru. 

Podul Târgului din Afară, care avea să devină Calea Mogşilor, 
Podul Mogoşoaiei, mai pe urmă numit Calea Victoriei, Podul 
Calicilor, mai pe urmă, Calea Craiovei, şi după aceea, Rahovei, 
Podul Beilicului, numit apoi Calea Şerban-Vodă, Podul de 
Pământ, rupt în bucăţi, devenit în parte strada Belvedere şi 
Calea Plevnei, îşi au în aceste vremuri viața lor deasă ca un 
stup, mai ales spre cele două capete, pe la mijloc, 
având uneori şi case mari boiereşti cu un cat şi cu două, trei 
sacnacsiuri cu geamlâc scoase, după cum e şi la Țarigrad, 
deasupra uliței, ca să vadă ai casei în lungul ei. Când stă 
cineva în casă toată ziua, toată viața, trebuie să vadă şi ceea 
ce mai trece pe ulița cea mare. Înapoi, grădinile şi curțile se 
întindeau ca bărăganele. 

Pe aceste poduri, în afară de altele aşezate în inima 
Târgului din Lăuntru mult mai mici, dar unde se află 
prăvăliile cele mai mari, ale negustorilor cu ridicata, cei ce 
aduc mărfurile cu chervanele de la Lipsca, de la Pesta, Beciu, 
Paris, Odesa ori Țarigrad, adică pe ulița Franceză, ulița 
Nemţească, ulița Lipscanilor şi alte câteva zeci, Şelari, Cavafi, 
Gabroveni, este toată viața întinsului oraş. 

Pe vremuri, aceste drumuri mari erau podite cu pavea de 
bârne, de-a latul, din lemn de stejar, de aci şi numele de 
poduri. Din pricina lor tot oraşul duhnea din primăvară, până 


toamna târziu, când dădea înghețul, căci sub ele se adunau, 
în noroiul care nu se usca niciodată, toate mortăciunile şi 
toate gunoaiele care nu se puteau scurge prin şanțul de 
dedesubt. Când droştile treceau în goană, aceste bârne săltau 
stropind trecătorii. A fost o mare binefacere când, prin 1823, 
Grigore Ghica, chemând pe inginerul arhitect Hartl de la 
Viena, a început să ridice bârnele şi să le acopere cu caldarâm 
de bolovani mici de râu. Pe ele, prăvăliile, având rareori mai 
mult decât un cat mărunt (pentru locuinţă), se ţineau una 
lângă alta, cu marfa scoasă în uliţă, ca să se vadă, în loc de 
orice firmă, dacă nu cumva aveau atârnat deasupra vreun 
obiect oarecare, de la vreun zăbun”, spânzurat sus ca o 
sperietoare, vreun brici cât sabia, pentru bărbieri. 

Se ţineau şi unele şi altele după isnafuri'”*. Iată, de pildă, 
trei-patru mari şelari, cu şei, hamuri întregi, tolbe de 
vânătoare, fote de piele pentru meşteşugari, chimire late, apoi 
vopsele de tot soiul şi piei întregi lucrate iscusit pentru 
cizmari. Marfa e scoasă pe tarabe de lemn acoperite,. Îndesate 
unele într-altele, până spre mijlocul podului, ca într-un bazar 
oriental. De obicei şelăriile au deasupra intrării un cap de cal, 
parcă împăiat, cu coamă până la greabăn, dacă nu un cal 
întreg, ca într-un muzeu de istorie naturală. 

Serdăreasă aşteaptă, fiindcă Stoica a coborât să cumpere o 
biciuşcă şi, cum prăvăliile seamănă între ele, ea nici nu 
ştie măcar în care a intrat, să-i spuie să iasă mai repede. 
Acum vin la rând, după o biserică, cinci-şase dogari cu marfă 
nouă, albă, nevopsită, de lemn, mese, scaune, butoaie şi vedre, 
bote şi căzi, albii şi fluiere înflorate, mături şi lopeţi de zăpadă, 
furci şi dulapuri. Pe urmă, după o mare simigerie la care, 
ispitită de mirosul cald, a oprit, ca să ia lipie fierbinte pentru 
copii, vin prăvăliile braşovenilor, gabrovenilor, cavafilor, ale 
fierarilor, cojocarilor, apoi bragagerii mari, altă biserică, 
băcănii unele lângă altele, cu butoaie şi saci în uliţă, cu 
mânătărci'” şi caracatițe spânzurate în galantare. Din când 
în când, fiindcă nu mai e loc pe uliţă, se vede câte un gang 
care dă într-o curte nesfârşită, cu zeci de maghernițe îndesate 


unele într-altele, dar cu „firmele” la intrare: cizmari, modiste, 
râşnițari, tinichigii şi alții. 

Pusă în grămezi la intrare, atârnată de ferestre, desfăcută 
pe tarabe care silesc oamenii să ocolească prin mijlocul uliței, 
marfa trebuia să ațină astfel calea miilor şi miilor de trecători, 
cum şi a sutelor de care, căruțe, brişte şi droaşte care 
pătrundeau pe aceste poduri în fiece zi în oraş, circulația fiind 
pe ele obligatorie, căci deşi întortocheate, ele erau totuşi 
drumul cel mai scurt între oricare dintre feluritele mahalale 
ale oraşului. Dacă vrea cineva să meargă, de pildă, de la 
bariera (cum s-a numit după introducerea accizelor) Moşilor 
la bariera de la capul Podului Mogoşoaiei, tot prin nodul de la 
Sfântu Gheorghe trebuia să treacă, deci după ce umblase un 
ceas întreg pe Podul Târgului din Afară, urma să o ia acum în 
tot lungul Podului Mogoşoaiei. Cum ar fi putut să nu devină 
astfel orice trecător mugştiriu'% silit într-un fel sau într-altul? 
Dacă avea bani, fireşte: Între aceste poduri nu sunt drumuri 
de-a dreptul, ci numai mahalale, ca nişte sate mici, cu 
maidane între casele adunate în jurul bisericilor, iar între ele 
livezi, lanuri de grâu, de secară, de ovăz. Pe la mijlocul 
veacului trecut, Universitatea cea veche, atât de frumoasă, din 
fața mănăstirii şi şcolii de la Sfântul Sava, era pe ţrei laturi 
înconjurată cu tarlale de porumb. 

Deci, prin anii întâmplărilor pe care le povestim, Podul 
Târgului din Afară se prelungea cu drumul mare al 
Pantelimonului până departe, cu prăvălii şi hanuri, cu 
cârciumi - tot în calea călătorului - până pe la un sfert de 
poştă către mănăstirea Mărcuţța, dar pe toată această lungime 
nu erau case decât pe de o parte şi pe de alta a drumului, iar 
din curțile din dos ale căsuțelor începeau numaidecât vii 
întinse. Vinul trecea din spatele casei în pivniță, şi din pivniță 
în cârciumă, mai cu seamă în zilele de târg la Obor, adică 
marțea şi vinerea dimineața. Atunci, curțile imense ale 
hanurilor şi cârciumarilor erau pline de care dejugate, de 
căruțe cu cai deshămațţi şi legaţi la codirlă, ca să mănânce 
fân, iar pe jos numai paie risipite şi bălegar, mocirle de apă 
vărsată. 


La ţară, creşte de obicei întâi cătunul ori satul, şi pe urmă 
credincioşii aleargă să-şi ridice o biserică... când nu se 
găseşte vreun boier care vrea să-şi capete iertarea grelelor 
păcate. Aici, în acest Bucureşti mai întins decât cele mai 
multe capitale europene pe acea vreme, după mărturia 
călătorilor, Mitropolia ori vreo mănăstire, care a primit în 
danie o moşie în cuprinsul oraşului, ridică pe câmpul de 
ciulini, mătrăgună şi buruieni cât omul, o bisericuţă, un 
metoh, chipurile... în câţiva ani s-a adunat în jurul bisericuţei 
un adevărat cătun, aci, între podurile oraşului. Oamenii au 
venit de unde i-au adus., vântul, au găsit loc, ca buruienile 
printre buruieni, şi au ridicat azi o cocioabă de lut văruit, 
mâine i-au adaus încă o odaie şi altă odaie. Nimeni nu i-a 
întrebat nimic, nimeni nu i-a oprit. N-au ştiut al cui e locul. 
Când au putut, au ridicat şi un gard de mărăcini, la început, 
de uluci, mai târziu. Un corcoduş, un zarzăr, un dud au dat 
puțină umbră. 

Uliţele s-au bătătorit singure de picioarele lor de la un pod 
la altul. Când cătunul, să-i zicem aşa, a devenit un fel de sat 
legat, cu căsuțe mai arătoase, cu grădini şi boite de viță pe 
rod, Mitropolia ori mănăstirea, ori biserica cea bogată, cu 
avere, şi-au adus aminte că sunt proprietarele fostului 
câmp cu buruieni şi scaieți. Acum au pretenții că tot ceea ce 
s-a clădit e al lor, fiindcă după pravilă „pământul robeşte 
binaua'%”. Urmează nesfârşite procese până la Divane, care, 
fireşte, respectă pravila şi dau câştig proprietarilor. Oamenii 
devin acum embaticari'!* şi vor plăti, ei şi ai lor, timp de 
nouăzeci şi nouă de ani, embatic. Bani nu prea au, că sunt 
săraci. Nu-i nimic, vor plăti cu ce au: miere şi ceară, roade din 
grădină, miei, vin, ouă, putini“! de brânză. Câmpul a devenit 
mahalaua Sfântului Silvestru, mahalaua Sfântului lon cel 
Nou, mahalaua Sfântului Nicolae din Ţigănie. 

Abia pe înserate a ajuns serdăreasa acasă ameţită, cu 
urechile împuiate de huruitul roților legate în fier ale 
caleştilor, butcilor şi birjilor, după ce s-a oprit vreo jumătate 
de ceas într-o mare băcănie de lângă Bărăţie, ca să ia câteva 


cutii de halva şi tahân''%, apă de flori, vanilie şi scorţişoară, 
pentru că a doua zi erau Mucenicii, marea bucurie a copiilor. 

S-au întors şi ei de la şcoală, căci de cum a ocolit ea, a 
văzut cu o tresărire de bucurie în inimă luminile aprinse la 
ferestre. 


Sunt în sufragerie şi fac mucenici: Marghioala, Sevastița şi 
Nicu, ajutând, chipurile, bucătăreasa. E marea lor bucurie. 
Dintr-un castron adânc iau câte un boţț de cocă trecută 
prin făină, şi apoi, pe fața de lemn, îl subțiază cu palma până 
îl fac ca o sfoară groasă, pe urmă îi încolăcesc ca un covrig 
sau ca un opt. E treabă migăloasă şi ţine mult. Ceasuri 
întregi, uneori toți ai casei răsucesc şi împletesc de zor 
mucenicii, care sunt puşi apoi unul lângă altul pe tablale de 
lemn ori pe tipsii aşternute cu pânză, pe talgere, oriunde e o 
față de lemn curată. E plină sufrageria de mucenici, sunt tăvi 
chiar şi pe paturile din odaia fetelor. 

— Mamă, o întâmpină Sevastița mândră de isprava lor, 
ia uită-te câţi am făcut... 

Serdăreasă clătină din cap: 

— Mai trebuie... mai trebuie, fetițo. 

— Nu-i aşa, mamă? o întăreşte Nicu. La fiert, o tavă de asta 
nu umple nici castronul meu. 

Îi plac atât de mult mucenicii lui Nicu, încât el nu cere cu 
farfuria, cere cu castronul. 

Se mai supără serdăreasa şi pentru că femeia, care nu a 
mai făcut mucenici munteneşti, şi nu a înțeles bine cei s-a 
cerut, a pisat nucile. 

— Femeie, nu trebuie zdrobite, numai puţin rupte, ca să 
li se simtă gustul, când sunt strivite în dinţi, o dată cu zeama 
de mucenici. Mai curăţă încă vreo sută, dar pe astea lasă-le 
în sferturi. 

Bucătăreasa răspunde că la cucoana la care a fost ea nu se 
făceau de Sfinții Mucenici „d-ăştia cu zeamă”, că acolo se 
făceau colăcei care se umezeau cu miere şi pe care se lipeau 
nuci. Dar copiii nici nu vor să audă de aşa ceva. Ei vor 
rotogoale de cocă mici şi subțiri în zeamă îngroşată de nucă, 


zahăr şi scorţişoară, ameţită cu vreo două beţişoare de vanilie. 
Şi peste ele apă de flori. Aşa simt ei că e sărbătoare şi că a 
venit primăvara. Va fi frumos anul ăsta, că nu mai e pic de 
zăpadă şi, de două zile, e o lumină vie şi călduță. Cerul e 
sidefiu. Stoica va râni la noapte grajdul, va aduna apoi tot 
frunzişul de an, în mici grămezi, se vor strânge toate resturile 
şi rupturile din ogradă şi din magazii... şi se vor pune peste 
grămezi. Apoi copiii le vor da foc, ca să ardă încet, înfundat, 
ridicând stâlpi de fum cât casa. Aşa vor face toți vecinii, întreg 
Bucureştiul. Să se simtă într-un oraş curăţțit că a venit 
primăvara. 

Sevastița şi Marghioala au scotocit fundul grădinii şi au dat 
de nişte brebenei plăpânzi. De la o prietenă a lor au adus nişte 
toporaşi, de un violet împestrițat cu galben. Îi vor pune pe 
masă mâine, lângă tacâmul mamei. 

A venit şi Barbu; intră cam codindu-se. 

— Acum v-a dat drumul? Nu ţi-e ruşine, băiat mic, n- 
ai împlinit opt ani şi umbli cu haimanalele pe maidan? 

Dar băiețaşul, cam lung, cam slăbuț pentru vârsta lui, ştie 
ce să spună, ca să înmoaie inima mamei. 

— A spus dascălul că am ştiut bine lecţia la aritmetică. Mi- 
a zis că pot să-ţi spun şi dumitale. 

— Ei, dacă ai ştiut lecţia, poţi să te joci. 

Bagă capul pe uşă o fetiță tot ca de opt ani, bălaie, cu ochi 
albaştri, care aşteaptă cu teamă. E cu părul vâlvoi, cu 
picioarele goale în ghetele rupte, cu rochița roşie strâmbă pe 
ea. 

— Hai intră, Frusinico... 

Fetița a căpătat curaj. E vecina şi tovarăşa de joc a lui 
Barbu. O haimana fără pereche. 

Băiatul, scăpat de ceartă, se mai învârteşte puţin prin casă, 
cercetează mucenicii, apoi scoate din buzunarul adânc al 
scurteicuţei verzi o pungă de chembrică, plină şi destul de 
grea. Scoate un ichiu'1%. 

— Nicolache, ce zici de ăsta? Face cinci capre şi o mială? 

Nicu îl priveşte cu luare-aminte, îl încearcă cu unghia. 


— Nu e bine turnat plumbul, o să cada... Şi mai trebuie 
mult tocit pe piatră. Nu face mai mult de patru capre. Ce- 
aveți acolo? Şi arată un săculeț pe care Frusinica îl poartă de 
gât. 

— Avem vreo cincizeci de capre şi vreo treizeci de miale. 
Câştigam mai mult, dar a făcut unul de la Floreasca pui 
de giol!*. A fugit cu o căciulă de arşice şi nu l-am putut 
prinde... Dă-l ştim... Nu mai calcă el prin mahalaua noastră. 

— Eu l-am văzut când a pus mâna pe arşice şi i-am sărit de 
gât... lămuri serioasă fetița... dar era tare voinic şi m-a trântit 
Jos. 

A intrat, înalt cât uşa, tenebros, cu umbra lui de barbă pe 
sub fălcile osoase şi cam înguste, Costache. E acum un tânăr 
de douăzeci de ani, foarte elegant în redingotă scurtă cenuşie, 
strânsă sus pe talie, iar jos largă, aproape ca o rochie - prea la 
modă - aşa cum se îmbracă uneori tinerii când îşi fac primele 
costume. Gâtul îi e înfăşurat într-o legătură înfoiată de tafta 
neagră, i se văd doar colțurile gulerului alb, întoarse în afară. 
Ochii mari, negri, sub fruntea dusă înapoi, îi sunt încruntați. 
A trântit furios pelerina neagră, cilindrul scămos, cenuşiu, 
mănugşile albe şi bastonul cu măciucă de argint într-un jilț şi, 
fără să dea bună seara, s-a dus în odaia lui... căci are odaia 
lui, acum nu mai vrea să doarmă cu frații mai mici, de când e 
calemgiu la Vistierie. 

Toţi se privesc surprinşi, cu înțeles. Baronul, cum l-au 
poreclit, deocamdată, fiindcă îşi exagerează eleganța, este iar 
mintos. Pe urmă privirile copiilor se întorc spre mama lor. 

Dintr-o dată, Zinca s-a întunecat. Părul negru, cu cărare 
până în creştet, întors spre tâmple, îi strânge parcă şi mai 
tare ovalul feței, încât cei doi zulufi lungi, unul în dreapta, 
altul în stânga, nu mai acoperă destul începutul de cărunțţire 
de la coada ochilor. Gura mare, bărbătească, s-a strâns, 
crispată, şi acum i se văd câte două încrețituri la colțul 
buzelor, subțiri ca nişte fire, puţin întoarse. Ochii mari, fugiți 
spre tâmple. Şi marea distanţă dintre pleoapele de sus şi 
sprâncenele groase îi dau un aer neliniştit, puţin straniu. În 


clipele acestea seamănă cu adevărat cu Nicu, deşi nu are 
sprâncenele aproape îmbinate cum le are el. 

Barbu, care s-a dus să asculte la uşă, se întoarce şi le 
spune că nenicu plânge şi se plimbă prin odaie. 

S-a ridicat şi s-a dus în odaia lui; îl întreba puţin 
întărâtată: 

— Ce e cu tine? 

El răspunde cu întârziere, fără s-o privească: 

— Au plecat şi nepoţii lui Hrisoscoleu. 

— Şi ce e dacă au plecat? 

— Acum din grupul nostru sunt singurul care am rămas 
în țară... Până şi copiii lui Tudorache - care nu e boier - au 
fost trimişi la Munchen. 

S-a trântit în jilțul capitonat, îmbrăcat în pânză groasă de 
cânepă vopsită în verde, şi stă cu privirea ţintă în pământ. 

Ea se apropie îndurerată, îi pune palma în creştet şi îi 
spune cu o voce mângâioasă şi plină de duioşie: 

— Costache, de ce nu înţelegi tu că eu nu am mijloace să 
te trimit la Paris? 

— Şi ce vrei dumneata, mamă, să fac aci?... Să 
mucezesc calemgiu la Vistierie? 

— Tu eşti mare acum, băiatule... Tu trebuie să înţelegi 
că fac tot ce se poate face... Dar e greu când... când eşti 
singură... şi creşti cinci copii şi cauţi să-i ţii în şcoli. Moşia şi 
peticele acelea abia ne dau cât să ducem o viață 
cuviincioasă... 

— Ai cinci sute de galbeni, de astă-toamnă, de la prune 
şi fân... Ai bani... 

Este nespus de îndurerată şi întărâtată că el îi face ei 
socotelile. 

— Nu-mi ţine tu socotelile, nu face socotelile altuia, 
căci fiecare şi le ştie el singur mai bine... Nu sunt cinci sute de 
galbeni, că a trebuit să cumpăr malotele de samur la fete, de 
Crăciun. Cum poți tu să nu te gândeşti că avem două fete de 
măritat în casă? Ce vrei? Să rămână fete bătrâne? 

E] se ridică şi se alătură de ea, cu oarecare elan. 


— Mamă, tocmai dacă eu plec la Paris le vom putea 
face zestre. În trei ani mă întorc avocat... Azi la Divanul 
apelativ. Se câştigă bani ca avocat. V-aş ajuta pe toți. 

Zinca a rămas mult pe gânduri. Da, socoteala nu e rea... 
dar... sunt atâția, dar şi atâţia dacă... Poţi să joci norocul 
fetelor pe asta? El uneori nu se gândeşte decât la el. Ce va fi, 
oare, când va avea bani? Nu, nu are încredere în el. 

— Oricum, eşti prea cheltuitor, maică. 

— Pe ce cheltuiesc? 

întrebarea o încurcă, el vede asta şi devine stăruitor: 

— Cheltuiesc cu birjele, dus şi întors, de la slujbă, nu? 
Pe asta mi se duce toată leafa. Crezi tu că asta e risipă? 

E şi ea de părere că nu... 

— Dacă aş fi văzut de cineva mergând pe jos, mi s-ar 
închide toate uşile din lumea bună. Nu există nicio casă azi 
în Bucureşti în care cineva, venind pe jos şi încercând să 
între prin faţă, să nu fie trimis la uşa din dos a servitorilor şi a 
negustorilor. E jignitor pentru casa care primeşte. 

Zinca a rămas cu ochii îndelung pironiți în podea. Ştie şi ea 
că e aşa... Apoi încearcă sfios: 

— Nu zic, mama. Să mergi pe jos. Dar, şi aci şovăi îndelung, 
de ce nu mergi la slujbă cu poştalionul nostru? 

Costache se luă cu mâinile de cap. 

— Taci... taci... cu poştalionul ăla caraghios?! 

— E pe arcuri, încercă ea din nou, cu şovăială... 

— Pe arcuri? rânji el cu dispreț. A ajuns de pomină printre 
prietenii mei. Îţi spun că dacă mi se întâmplă să-l văd 
de departe aşa, galben, pe Podul Mogoşoaiei, îmi silesc 
prietenii să între în vreo prăvălie... numai să nu mi-l arate, 
glumind pe socoteala noastră. Îţi dau un sfat. Dacă vrei să-ţi 
măriți fetele, nu le mai lăsa să se suie în poştalionul ăsta 
caraghios. 

Zinca oftă... Băgase şi ea de seamă că uneori, după ce l-a 
zărit de departe, fecioru-său dispărea în câte o prăvălie. 
Cum ar fi putut să se ducă la slujbă cu poştalionul ăsta cu 
pânză de cânepă deasupra, Costache, care nu se suie nici 
măcar în orice birjă? Alege totdeauna o caleaşcă de acelea de 


Viena, deschisă până jos, ca să i se vadă ghetele lustruite, cu 
pantalonii întinşi de bentița de sub talpă şi stă răsturnat în 
colțul stâng al trăsurii, cu picioarele lungi, unul peste altul, 
cu pelerina numai pe un umăr, aşa cum fac „lionii'%*, cu faţa 
palidă şi frumoasă nemişcată, cu ochii mari şi întunecați... 
Ştie că toate femeile întorc capul după el. Baronul... 

— Cheltuieşti mult şi cu îmbrăcămintea, mamă. 
Spun mulți, deh! că eşti mai luxos decât feciorii lui beizadea 
Ghica. 

E] îi ia mâna şi îi spune cu gravitate: 

— Trebuie să-mi ţin rangul... Ce vrei, să-mi scrie pe 
frunte că nu suntem decât nişte boiernaşi de cinul al treilea? 
Dacă la slujbă nu m-ar vedea îmbrăcat aşa cum trebuie, 
venind şi plecând ca boierii, şi cu ei, m-ar pune să fac slujbă 
adevărat, ca pe feciorii de oameni nevoiaşi. Nu pot... Trebuie 
să fiu alături de feciorii de boieri care sunt la slujbă doar aşa, 
numai cu numele... cu să poată să spuie ca au făcut puţina 
ucenicie. Avem noi acolo oameni încovoiați la mese, după 
douăzeci de ani de slujbă. 

care sunt fericiți să rămână măcar şi-aşa... Ei ştiu că nu 
vor fi înaintați niciodată... Astă vrei să-mi fie soarta? 

Zinca oftează şi tace. 

— Ce vrei, mamă, trebuie să-mi încerc şi eu norocul... Dacă 
aş veni cu diploma de la Paris, m-aş însura mult mai uşor. 
Serdăreasa Zinca oftează şi mai mult. 


Întâmplări la şcoala de la Sfântul Sava 


Colegiul Sfântul Sava era legat de ulița Şcolii (strada 
Academiei de mai târziu) cu o scurtă ulicioară care acum, în 
această zi de festivitate, se vedea stropită şi măturată cu 
îngrijire, de parcă strălucea şi ea în dimineața frumoasă de 
toamnă. Se puseseră şi ghirlande de frunze de-a latul ei, chiar 
în acest colț, legându-se astfel casa Dobrotineanului de a 
Spahiului... La câţi-va paşi de şcoală - cam unde avea să fie 
cândva statuia lui Gheorghe Lazăr - răspundea chiar uşa 
bisericii, iar poarta însăşi era cuprinsă între casa cu pridvor a 


egumenului grec al mănăstirii şi curtea unui slujbaş la 
Vornicie, Petrescu. Alte ghirlande de frunze şi flori îmbrăcau, 
asemeni unui arc de triumf, poarta deschisă, în fața căreia 
aştepta directorul Petrache Poejiaru şi corpul profesoral al 
Colegiului. Se anunţase vizita „Preşedintelui împuternicit al 
celor două Divane”, nume sub care generalul adjunct Pavel 
Dimitrievici Ivisseleff conducea din 1829, după plecarea 
contelui Pahlen şi a lui Jeltuhin, administraţia celor două 
Principate Române până la numirea noilor domnitori. Erau 
toți foarte emoţionațţi şi destul de îngrijorați. Nimeni nu uitase 
că, inspectând în timpul epidemiei de holera - anul trecut — 
spitalul Filantropiei, pe care-l găsise neînegrijit* murdar, 
generalul pedepsise pe loc pe coloneii Odobescu şi Băleanu, 
comandanții cavaleriei şi infanteriei, cu arest chiar la spital 
până când sălile cu bolnavi şi acareturile vor străluci 
de curățenie. Şi au stat acolo trei zile şi trei nopți. Generalul 
nu glumea, şi la inspecții nu-i scăpa nimic, stăruia 
încăpățânat asupra amănuntelor, deşi avea reputaţia unui 
„monden” şi a unui spirit de formaţie liberală. 

Era întâia să vizită la Colegiul Naţional. Un secretar al şcolii 
se dusese la colțul ulicioarei şi pândea să vadă mai de departe 
careta!!%' preşedintelui, ca să le facă semn celorlalți. În 
fața profesorilor erau şi cinci premianţi ai întâiului an de 
studii de la redeschiderea şcolii, îmbrăcaţi în uniforma cea 
nouă, pe care Petrache Poenaru voia s-o propună spre 
aprobare generalului; frac de postav cenuşiu, cu vipuşcă 
galbenă pe margine şi pe cusăturile pantalonilor, cum tot 
galbenă era banda lată a şepcii. Premiantul pe şcoală, 
Turnavitu, tremura atât de tare, încât îi juca în mână 
buchetul cel mare de trandafiri, pe care trebuia să-l ofere 
generalului, căci avea de spus şi câteva vorbe de salut. 

Fosta „Academie” românească, cum i s-a zis mai pe urmă, 
de la mănăstirea Sfântul Sava, fusese întemeiată în 1818 
de eforii Bălăceanu, Ghica şi Iordache Golescu. Şi pusă sub 
conducerea dascălului ardelean Gheorghe Lazăr, care era 
adus în ţară de la Sibiu de marea boieroaică Băncăneasca 
pentru învățătura copiilor ei. Cinci ani, cu o întrerupere de 


câteva luni în timpul revoluției din 1821. Dăduse aceste lecţii 
de limbă românească, de filozofie şi de trigonometrie, 
înflăcărând tineretul. S-a spus că aşa cum Academia 
grecească (care se mutase de la Sfântul Sava la Măgureanu, 
din jos de biserica Zlătarilor, pe malul Dâmboviţei, din cauza 
prea marelui număr de elevi) formase sufletul şi mintea 
eroicului batalion sacru al grecilor bucureşteni, nimicit de 
turci în măcelul de la Dragăşani, tot astfel Lazăr formase 
mintea şi sufletul tineretului care a îmbrăţțişat cu atâta 
dragoste pe Tudor Vladimirescu. Chiar actualul director al 
şcolilor, Petrache Poenaru, care acum aştepta în fracul lui 
cenuşiu pe Kisseleff, cu profesorii, la intrarea şcolii, fusese 
secretarul devotat al marelui răzvrătit oltean, în timp ce Lazăr 
însuşi se ocupase, se pare, de artileria pandurilor, câtă era. În 
1823, Lazăr, bolnav, plecase acasă în Ardeal la Avrig, unde şi 
muri peste o lună. 

Timp de zece ani apoi, şcoala viețui aşa cum putu, când 
deschisă, când închisă, cum îi îngăduiau milostenia 
domnitorului şi patriotismul unor boieri ca marele vornic 
Iordache Golescu şi fratele său, logofătul Dinicu Golescu, şi 
mai ales vitregia vremurilor. Noul ei conducător, lon Eliade 
Rădulescu, elev şi apoi ajutor al lui Gheorghe Lazăr, o dusese 
până prin 1827, când se retrăsese, înființase în acest an o 
societate secretă împreună cu logofătul Dinicu Golescu, 
autorul neuitatei însemnare a călătoriei mele, prin care se 
legau să lupte pentru înființarea unui colegiu național, a unui 
teatru naţional, a unei gazete româneşti şi să sprijine în orice 
mod formarea literaturii. Ca să scoată în 1829 Curierul 
romanesc, cea dintâi gazetă românească, Eliade lăsase în locul 
său pe eruditul călugăr Eufrosin Poteca, care, acum bătrân, 
mult înainte de vreme, şi cam bolnav, cu barba albă peste tot 
pieptul, aştepta şi el la poartă, înainte de a pleca la 
mănăstirea Motru unde, după cererea lui, fusese numit 
egumen. În timpul acesta, şcoala fu mai mult închisă. Mai 
întâi din pricina războiului. Redeschisă din ordinul lui 
Kisseleff în 1830, la hanul Şerban-Vodă, fu din nou închisă, 
fiindcă în ţară izbucnise o cumplită epidemie de holeră, cea 


dinții în țările româneşti. Abia la începutul anului 1832, 
şcoala putu fi în sfârşit deschisă din nou, de astă dată 
reorganizată ca instituție de stat, pe baza dispoziţiilor 
Regulamentului Organic, şi tot în vechiul local de la Sfântul 
Sava, reparat cum trebuia de arhitectul vienez Harţi. Se 
numea acum, aşa cum dorise Dinieu Golescu, Colegiul 
Naţional. Avea un curs începător cu patru „clasuri”, un curs 
„central de umanioare'%”, tot cu patru clasuri, şi ţinea un 
curs complimentar, de trei ani deocamdată „apoi cursuri 
speciale, până avea să fie transformată cu timpul în 
universitate. 


După obiceiul său, generalul vizită mai întâi cu de- 
amănuntul localul, ca să vadă în ce fel şi-a îndeplinit 
obligaţiile arhitectul vienez. Cerea mereu lămuriri, când lui 
Petrache Poenaru, când colonelului Fanion, aghiotant al său, 
care venea des la şcoală, căci îl însărcinase să-l reprezinte de 
câte ori era vorba de învățământ. Mai era de asemenea 
întovărăşit de un bărbat tânăr, îmbrăcat civil, foarte. Elegant, 
într-un frac parcă turnat pe el; purta în ochiul stâng o sticlă 
de ochelari, legată cu şnur negru. Nu-l mai văzuse nimeni 
până atunci. Generalul se opri încântat în sala în care era 
aşezat frumos pe mese materialul didactic cu care fusese 
înzestrată şcoala: globuri pământeşti, instrumente inginereşti 
(căci era mare nevoie de ingineri hotărnici, ca să se împuțineze 
nenumăratele procese de încălcări de moşii), o maşină de 
produs scântei electrice, o mare busolă, animale împăiate, un 
schelet. Pe pereţi erau hărți şi planşe înfățişând corpul 
omenesc, când numai cu sistemul mugşchilor, când numai cu 
plasa complicată a nervilor. Generalul, om ca la patruzeci şi 
cinci de ani, voinic, cu talia strânsă în fracul verde, încheiat la 
gât ca o tunică, în față tăiat de la centură, şi înapoi numai cu 
o coadă scurtă, cu epoleți mari de aur care cădeau pe umeri în 
jos, trecea zvelt de la o sală la alta şi, bine dispus, îşi arăta 
mulțumirea pentru cele ce vedea. Întrebă glumind pe 
mitropolitul Grigore dacă va binecuvânta  planşele 
de anatomie. 


— Ştiinţa e de la Dumnezeu, excelență, i-a răspuns în 
ruseşte capul bisericii, binecuvântând sala. 

Se întoarse spre civilul elegant şi clătină din cap. 

— Nu e prea rău răspunsul, ce zici, Nicoluşca? 

Nicolae era fratele mai mic al generalului, ataşat de legaţie 
la Viena, care, acum în trecere spre postul cel nou, se 
oprise câteva zile la Bucureşti. 

Au trecut apoi în sala cea mare a şcolii, unde avea să aibă 
loc festivitatea începerii noului an şcolar 1832—1833. 
Era toată împodobită cu cununi şi ghirlande de flori. În față se 
puseseră jilțuri pentru mitropolit şi pentru episcopul 
Buzăului, care era de asemeni de față, pentru cei trei efori, 
cum şi pentru ceilalți boieri din protipendadă. În stânga erau 
încă două jilțuri, unul pentru general, şi altul pentru 
provizoriii şcoalelor, cum se numea acum oficial Petrache 
Poenaru. Era şi o masă de la care avea să se ţină cuvin ţări. În 
spalele clerului şi boierilor erau părinţii copiilor-; în fund şi pe 
de lături, în picioare, se îngrămădiseră elevii, dar nu fuseseră 
lăsaţi înlăuntru decât premianțţii, căci nu era loc pentru toți 
cei şase sute. Bălcescu, care primise un „accesit” la limba 
franceză, era de față şi îşi găsise loc cu alții pe o fereastra, al 
cărei chenar de zid era foarte lat. 

Când intrară oaspeţii, corul din fund făcu să răsune 
armonios Cântarea dimineții de Eliade Rădulescu, cu muzica 
de Esse. Vocile proaspete şi limpezi încântară pe toţi cei de 
față, căci asta era ceva nou. Apoi luă cuvântul marele logofăt 
al Dreptăţii, Alecu Filipescu, fratele baş boierului Iordache 
Filipescu, care era şi el efor. Aducea laude nemăsurate 
preşedintelui celor două Divanuri, pe a cărui figură se vedea 
însă că asemenea fraze linguşitoare îl plictisesc. 1 le traducea 
la ureche chiar Poenaru, care vorbea, de la Paris unde făcuse 
studii strălucite, o franțuzească foarte plăcută. 

În sală. Însa. Liniştea era desăvârşită. Marele logofăt al 
Dreptăţii, cu barba rară şi ascuţită şi cu sprâncenele albe, 
îmbrăcat peste anteriul de suvai cu un biniş'% roşu înflorit cu 
aur. Îşi pusese pe masă işlicul mare cât o căldare şi rămăsese 
cu un cauc mic, roşu. De damasc, care i se cam lăsase pe o 


sprânceană. Ţinând foaia departe, căci nu îşi mai înlocuise de 
mult sticlele de la ochelari, citea cu un aer sfătos., fiindcă se 
socotea un soi de părinte al învățământului. 

—  Nicule, ce zici, nu seamănă Poenaru cu generalul 
Kisseleff? îl întrebă mirat puţin, pe Bălcescu, un alt coleg,, 
care se înghesuise cum putuse alături de el, pe fereastră. 

— Da, oarecum... răspunse acesta încurcat. 

Cei doi păreau că seamănă numai fiindcă, între atâția 
bărboşi din sală, aveau amândoi fața în întregime rasă şi 
mărginită doar de doi cotleți!” periaţi spre urechi. Altfel, 
generalul era mai bălan şi avea ochii verzi, iar Poenaru era 
închis la față, avea fălcile mai late şi ochii căprui. 

Logofătul Dreptăţii îşi citea cuvântarea înşirând progresele 
şcolii în anul trecut. Când lăudă încă o dată pe general, 
acesta îi întrebă surâzând pe Poenaru, cu un ton plictisit, de 
bun cunoscător la oameni: 

— Nu i se mai zice Vulpe acestui mare boier? Mă 
înşel cumva? 

— Nu vă înşelațţi, excelenţă, l-au dat boierii cei mari această 
poreclă, plini de admiraţie pentru vicleşugul cu care, fiind 
prins de revoluție, acum zece ani, mare vistiernic în slujba, s-a 
priceput „să-l ducă” — aşa spun ei — pe Tudor Vladimirescu. 

Generalul îl privi surâzător. 

— Dumneata trebuie să ştii, căci ai fost, mi se pare, 
secretar de stat al răzvrătitului?! Şi zâmbi din nou ca să 
arate că e o mustrare glumeață. 

— Numai secretar particular, răspunse serios Poenaru, 
dar privirea lui jucăuşă erata că răspunde la glumă cu glumă. 

— Atunci trebuie să ştii sigur: dacă marele logofăt (le grand 
logothete) e o vulpe cu adevărat. 

— Este o vulpe desăvârşită, excelență, însă de data asta el 
spune adevărul. Şi eu cred că neamul românesc nu va 
uita niciodată numele domniei-voastre. 

Vocea provizorului şcolilor era atât de adâncă şi avea în ea 
atâta sinceritate, încât generalul se tulbură şi răspunse ironic, 
aşa cum îi era obiceiul când voia să-ni ascundă tulburarea: 


— Niciodată?... Să zicem... douăzeci de ani, dragă Poenaru 
(în franțuzeşte „mon cher Poenaru” mai păstra încă o nuanţă 
de rezervă). 

— Excelenţă, cel puțin o sută de ani neamul românesc 
va pomeni cu prietenie numele domniei-voastre. 

Kisseleff rămase pe gânduri. Nu mai asculta ce spunea 
vorbitorul. Se juca răsucind mănuşa albă, cea din dreapta, pe 
care o scosese, lăsând să se vadă o mână exagerat de îngrijită. 

— Şi de ce atâta recunoştinţă, domnule provizor al şcolilor? 
întrebă după un timp generalul, întărâtat parcă de emoția lui 
Poenaru. 

Acesta zâmbi şi răspunse scurt: 

— Pentru aliniatul al Il-lea al articolului 366 din 
Regulamentul Organic. 

Generalul nu-şi aminti în clipa asta despre care aliniat 
anume era vorba şi repetă aproape fără să vrea: 

— Aliniatul II... aliniatul 112... 

— Da, aliniatul II, prin care se proclamă limba românească 
drept limba oficială a celor două principate, obligatorie în 
adiministrație, în şcoală, în justiție, în biserică. Asta n-a fost 
niciodată la noi. 

Ochii lui Poenaru se umeziseră. Durerea acestui luptător al 
lui Tudor Vladimirescu avea şi o pricină foarte apropiată. Ştia 
că un mare număr de părinți ai elevilor şi mulți boieri, şi aci în 
Tara Românească şi în Moldova, semnaseră petiții către 
Kisseleff, cerând cu stăruință ca limba de predare în ceea ce 
era echivalent cu gimnaziul şi facultatea să fie limba franceză. 
Kisseleff respinsese cu hotărâre aceasta înjositoare pretenție, 
dar atât Poenaru în Bucureşti, cât şi Gheorghe Asachi la Iaşi 
aveau să mai lupte din greu, încă vreo cincisprezece ani, cu 
noi şi dârze încercări de înstrăinare a învățământului 
sub viitorii domni pământeni, Mihail Sturza într-o parte, 
Alexandru Ghica şi mai ales Bibescu în cealaltă parte. 

Vorbitorul îşi sfârşise cuvântarea şi acum era aplaudat. 
Aplaudă şi generalul oarecum, punându-şi în acelaşi timp 
plictisit mănuşa. Se ridică şi, o dată cu el, toată lumea. Prin 


Poenaru, mulțumi călduros prof sorilor, precizând că aceste 
mulțumiri vor lua şi o formă scrisă. 


E o zi de martie mai mult ploios. Acum parcă s-a mai 
luminat. Peste o jumătate de oră, vătaful curții va suna din 
clopoțel, destul de puternic, sfârşitul lecţiilor de dimineaţă. 
Soarele, când se iveşte, când se ascunde printre norii pufoşi şi 
alburii. Deşi ţine oarecum de Târgul din Lăuntru, legată 
de stupul lui de ulițe şi ulicioare care se întretaie în spatele ei, 
mănăstirea de la Sfântul Sava poate fi socotită în acelaşi 
timp şi la marginea Bucureştilor, prin căsuțele ţărăneşti din 
jurul ei şi prin ogorul de peste drum, pe care de pe acum 
plugurile duc până în fundul zării brazde în care se va semăna 
porumb. La poarta ei, şi în curte, de-a lungul zidurilor, 
aşteaptă un mare număr de vânzători de bunătăţi pentru 
şcolari, cu tabla-lele lor care se atârnau de gât, ori erau duse 
în mină. Dacă ei se opreau pe loc, atunci ele, pe picioare 
desfăcute, deveneau tarabe. lată un simigiu cu covrigi şi tăvi 
cu plăcinte (pe aceeaşi tipsie, cu cuptor dedesubt, plăcinta era 
jumătate cu carne, jumătate cu brânză, iar porția era tăiată 
cu lopăţica, după cererea băiatului pofticios). Alături, altul are 
tablaua purtată de gât, eu corăbioare, nugale şi foi dulci, 
roşcate, de pistil. Sunt şi salepgii'"1% pentru cei ce vor să bea, 
ceva care ar putea să semene cu ceaiul şi cu zeama de carne... 
Multă căutare au însă cei care vând dulciuri, câte un purcoi 
de floricele albe şi roze, legate între ele cu sirop întărit, apoi 
bigi-bigi, un fel de cârnăciori roz, făcuți din miezuri de nucă 
înşirate pe o sforicică şi năclăite în sirop gros de trandafiri. Se 
mănâncă ţinând capul sforicelei în mână... Sunt pe alte 
tablale bucăţi de rahat, baclavale turceşti, acadele tari, care se 
pun pe colivă, roşcove, poame din pere şi mere uscate, stafide, 
apoi candel ca nişte bulgări de miere întărită. Vara, braga 
şi limonada sunt purtate în spate şi în doniţe ferecate frumos 
cu cercuri de alamă şi țintuite cum se cuvine. 

lată, apare un şcolar, a ieşit se vede mai repede, şi toți 
negustorii care aşteaptă pe vine, îmbrăcați cu ce dă 
Dumnezeu, cu calevri'!!! grosolani în picioare, bat în tarabe şi- 


| cheamă la ei, toți odată, lăudându-şi marfa cu glume 
potrivite sau nepotrivite. Şcolarul, căruia îi lăsa gura apă tot 
privind în jurul său, nu ştie ce să facă, şovăie, căci are numai 
o para strânsa în podul palmei. A luat un bigi-bigi, dar când 
să-l ducă la gură, o mână de fier i-a strâns braţul. 

— Ştii că-mi placi, verişcane?... Vrei să mănânci singur, 
hai? Nu vrei să plăteşti vama? Hehehe! 

E Sotea, un vlăjgan care are pumnii puternici ca nişte 
ciocane; iar când se desfac şi se string la loc, prind ca nişte 
cleşti. Stă mai mult în fața porții decât în clasă şi e spaima 
colegilor lui. Acum băiețaşul vede cu disperare că Sotea i-a 
muşcat mai mult de jumătate din bigi-bigi!!2 şi îi dă înapoi 
numai ce se scurge pe capătul sforii. Nu are timp să zică nici 
pâs, căci Sotea a alergat la un altul, căruia i-a luat paharul 
cu toartă de la gură. Băiețaşul vrea să bea salepul fără să 
plătească birul cuvenit tiranicului vameş. 

lese acum pe poarta şcolii, între mulți alții, şi un alt 
băiețandru  negricios, slăbuț, cu ochii întunecaţi, dar 
strălucitori în albul scleroticii lor delicate. Nu pare să aibă cei 
paisprezece ani pe care îi are. E Nicolae Bălcescu, acum în 
clasa a IV-a la umanioare. E îmbrăcat într-un fel de surtuc 
scurt, închis la gât, cu şapcă în cap şi are în picioare 
cizmulițe, căci locuind tocmai afară din oraş, în mahalaua 
Visarionului, trebuie să străbată ulițele, acum cu ploile lui 
martie, desfundate de noroi. La subsuoară are un pachet de 
cărți şi caiete legat cu sfoară. Se scotoceşte în buzunare şi se 
apropie sfios de alvițarul care se ridicase bucuros de pe vine şi 
îşi încuraja muşteriul. Îşi alege cu poftă o bucată de alviță şi 
tocmai se pregăteşte să muşte din ea când e luat de guler de 
Sotea. 

— Frumos, nenicule... vrei să mănânci singur şi la nen- 
tu nu te gândeşti?... 

Bălcescu îşi muşcă buză, puţin palid, şi spune apoi liniştit, 
privindu-l de jos în sus, cu ochii lui puţin oblici: 

— Dacă mă rogi frumos, poate că am să-ţi dau jumătate... 

Sotea se prăpădeşte de râs. 


— Să te rog, ha? Ştii că-mi placi? Pe cine a mai 
rugat Sotea? Uite... pentru că nu-ţi cunoşti datoria, ţi-o iau 
pe toată. 

Şi vlăjganul întinde mâna lacom spre alviță, dar înainte de 
a o ajunge, cu o smucitură a brațului, fulgerătoare, 
Bălcescu i-a trântit chiar pumnul cu alviță între ochi. Sotea 
orbit, năucit, alunecă în noroi, nepricepând ce i s-a întâmplat. 
S-a ridicat de jos, cu fața strâmbată de furie şi s-a năpustit 
asupra băiatului negricios să-l ia în braţe şi să-l frângă. A mai 
primit de la el un pumn în obraz, dar ăsta nu l-a durut atât şi 
a izbutit să-i prindă şi să-i strângă mâna, i-a sucit-o apoi, 
trăgându-l spre el, fără ca măcar să se aplece. Deşi Bălcescu i- 
a pus un cot în dreptul gâtului, vlăjganul vrea să dea cu el 
de pământ, însă băiețaşul s-a vârât în el şi încleştarea între ei 
e atât de mare, încât nu s-a putut desprinde nici Sotea şi au 
alunecat amândoi în noroi. N-a apucat să-i mai dea 
băiatului decât vreo doi ghionțţi, prin surtucul verzui de aba 
vopsit, că vlăjganul se pomeni încălecat de alt negricios, nu 
mai mare decât Bălcescu, cu o figură ascuţită de viezure; 
acesta îl făcu să urle de durere, căci îi înfipsese mâinile în păr 
şi trăgea fără milă. A urmat o scurtă învălmăşeală în care 
Sotea a mai primit de la Bălcescu încă un pumn - tot cel cu 
halvița - între ochi şi a fost bucuros să scape lipsindu-se de 
vama care i se cuvenea după părerea lui. Ceilalți doi, cam 
ciufuliți şi mânjiţi de noroi, dar mândri de biruința lor, au 
început să adune de pe jos cărţile şi foile de caiet împrăştiate. 

— Te-a lovit rău? întrebă lon Ghica, băiatul cu mutra de 
viezure, care avea să povestească în amintirile lui, scrise peste 
cincizeci de ani, această întâmplare. Nu trebuie să te pui cu 
un bivol ca ăsta... nu vezi că e voinic ca un bivol?... 

— Nu are nicio însemnătate... Mă doare undeva 
între coaste... Principalul este că i-am dat vreo două între 
coarne... îi scânteiază ochii negri, de bucurie. Înţelegi? Tocmai 
fiindcă-i bivol i-am dat drept între coarne... Ah, drept între 
coarne... 

Ghica îi ţine cărțile să-şi aşeze caietele. 

— Ascultă, eu cred că e nebunie să te pui cu unul ca ăsta. 


Bălcescu pare că nu pricepe ce-i spune noul său prieten. 

— Şi ce vrei să fac? Să îndur tirania lui? Mi-e silă de colegii 
noştri care se lasă batjocoriți de un astfel de bivol. Putea să 
mă omoare, dar nu vreau ca mândria mea de om să fie călcată 
în picioare... Viața nu merită să fie dacă e trăită în genunchi 
în fața altora... îşi privi caietele încă ameţit de propriul lui 
curaj, dar vocea i se cobori într-un ton de caldă prietenie... Şi 
pe urmă trebuie şă-ți spun că mai sunt, oricum, unii oameni 
ca tine, de pildă, care să sară şi ei, fără să se gândească prea 
mult, când văd lupta o dată începută. Totul e să începi. 

Ion Ghica ridică spre el ochii negri, cu un surâs de viezure 
inteligent în sclipirea lor, apoi începu să descifreze prin caietele 
adunate de pe jos: 

„Petru Maior spune... 

„Foţino zice... 

„Din Constantin Căpitanul... 

„După logofătul Radu Greceanu... 

— Ce-i cu asta? Nu pricep nimic! Cine sunt ăştia? 

— Istorici de-ai noştri... de-ai românilor... 

— N-am auzit niciodată vorbindu-se despre ei! Există 
o istorie a noastră? La şcoală nu s-a pomenit niciodată 
despre asta nimic... Aaron Florian n-a ajuns decât până la 
egipteni. 

— Nu există până acum o istorie adevărată a românilor, dar 
ne-au rămas o mulțime de însemnări, avem cronici şi 
letopiseți. 

Ion Ghica nu ştie ce sunt cronicile şi letopiseţii... 

— Şi tu le-ai citit?... Unde le-ai găsit? 

— Mi le-am copiat... Am să ţi le dau şi ţie... Unele le- 
am găsit la mănăstirea Argeşului... A rămas o ladă de cărți 
şi manuscrise de la episcopul Ilarion, cel care a fost prieten 
cu Tudor Vladimirescu... Toată vara trecută am stat mai 
mult la mănăstire decât la Bălceşti. 

— Eu nu ştiu, cum ţi-am spus, din istorie decât cursul 
început acum două luni de Florian Aaron, despre asirieni, 
despre fenicieni şi egipteni. 


— E bună şi aceasta, dar nu este istoria noastră, şi trebuie 
să-nvățăm întotdeauna mai întâi istoria pe care o trăim. 

— Vrei s-o scrii tu?... Spune, de ce surâzi? 

Bălcescu zâmbeşte gânditor, dar nu răspunde... 

Aşa s-a legat o prietenie care mai târziu a luptat şi 
împotriva altor tiranii. 

Dar Sotea nu era singura pasăre de pradă care se rotea 
printre tarabele cu bunătăţi pentru şcolarii de la Sfântul Sava. 

Un rumân cu minteanul pe umeri, ca la el acasă, şi cu 
nădragi de aba albă găietănațţi, vătaful curţii, se opri în 
dreptul uneia dintre tarabele cu plăcintă şi ceru poruncitor: 

— Cu carne! 

Plăcintarul, deşi om în vârstă şi cam rotofei, îşi zbârli 
mustața mare şi căruntă, sprâncenele țepoase deasupra 
nasului cârn. 

— Astăzi nu e dzoi, astăzi nu-i tainu la tine, şi 
întoarse capul către un elev, pierdut de mugştiriu, tocmai 
fiindcă vătaful curții ocupase locul în fața tipsiei cu cuptor 
dedesubt. 

Omul stăpânirii, cum se socotea el, izbucni furios: 

— Ascultă, mă grecule, cu mine vorbeşti aşa? Mă, mâine să 
nu te mai prind p-aici, că-ți răstorn tava şi te-arunc pă uliţă! 

— Grecii? Ma de țe mă faţi tu grecu'? întrebă bătrânul lani, 
mânios. Eu nu sunt grecu. Eu sunt plațintar aiți de două-zeţi de 
ani. 

— Mă caţaocane, tu nu înţelegi s-o ştergi numaidecât 
din curtea şcolii? începe să urle vătaful, văzând îndărătnicia 
plăcintarului, care nu mai voia, se vede, să-i plătească 
peşcheşul cuvenit, după cum socotea el că i se cuvine. Ai 
înțeles? Când oi zice trei, să nu te mai văd în curtea şcolii. 

— Ma, de țe ma fați tu cațaonu? Am plecato eu cu Academia 
de grețeasca la Magureanu? Nu, eu am remasu cu Lazaro, 
didascalos ala mare, la scola romaneasca. Afla ca şi Lazaro a 
mancatu plaținta de la mine. Da” elu a platit-o... 

Adevărul este că Iani nu vorbea negramatical şi cu accent 
grecesc decât când se înfuria şi când îi scăpărau ochii. 


Altfel era om blajin şi avea o grozavă memorie a datelor şi a 
numerelor. Acum fierbea de mânie. 

— Caţțaonu? auzi, eu, cațaonu? Ma, dacă eram cațaonu ma 
duțeam şi eu cu scola grețeasca la Magureanu... Acolo 
şase sute scolerii. Şi didascalos toți muclesi. Porta fracu, da, 
fracu cu coda lunga pana la pamantu, cu bumbii de alama. Şi 
pantalonii verzii şi strimții pe pițior. Şi guleru scrobitu ca 
un bațu, ma. 

Şi asta e adevărat. Faimoasa Academie de limbă greacă, 
întemeiată la Sveti Savva de voievodul Şerban Cantacuzino la 
1680, avea încă după o sută cincizeci de ani ceva din marea ei 
strălucire de odinioară. Se mutase la Măgureanu, unde 
locul este mult mai încăpător, cu profesorii ei mai toți vestiți, 
care se modernizaseră. 

lani îşi vărsa se vede un năduf vechi, căci nu se mai putea 
domoli, mai ales că simțea că toată lumea se uita la ei, că 
avea ascultători. 

— Eu am remasu aițe unde erau numai douazeți de 
scolerii şi domnul părinte Lazaro avea gherocu negru de popa. 

Nu slăbea din ochi pe vătaful curții, care se învârtea în loc, 
nemaiştiind ce să facă, şi stăruia, acum simțind că l-a biruit. 

— ,.. Da, aşa să ştii tu... Lazaro şi cu mine am făcut-o scola 
asta. Elu harania pe scolerii în clas, cu azbuche, cu filozofia şi 
cu trigonometric, iar eu, în curte, cu plaținta. 

Vătaful se lipsi de plăcintă şi plecă, săltând furios mintea- 
nul pe umeri. lani nu se lăsă însă şi strigă după el, nu fără 
tâlc: 

— Ma, la mine a mancato plaținta şi eforos de la scola, 
vornicu ala mare, lordachi Golescu... Dacă nu crezi, întreba pe 
elu, ori pe băiatu de la elu, pe Arapila. 

Şi asta era adevărat, anume că marele cărturar şi iubitor al 
limbii româneşti, Iordache Golescu, eforul care a sprijinit atât 
pe Gheorghe Lazăr, nu dispreţuia plăcintele, îi plăcea vinul 
bun, şi celelalte, dar mai mult iubea zicalele şi proverbele 
româneşti din care făcuse o imensă culegere. A scos şi el o 
gramatică românească. Cam în toate se asemăna de altfel cu 
frate-său, logofătul Dinicu Golescu, mort în 1830. 


Spre deosebire de frații şi verii săi, Arăpilă (i se spunea aşa 
fiindcă era oacheş de tot. Ca şi tată-său, şi să-l deosebească 
de vărul său, fiul lui Dinicu, tot Alecu Golescu, căruia i se 
spunea din aceeaşi pricină Albii) învățase câtva timp şi în ţara 
la Sfântul Sava. Avea să devină cândva al treilea, alături 
de Bălcescu şi de Ion Ghica, dintr-o puternică prietenie care 
a jucat un rol atât de mare în revoluție, mai târziu. 


„O astfel de sălbăticie medievală“ 


Nicu, până nu-şi începe lecţiile, trebuie s-o ducă seara 
acasă pe Frusinica. Numai aşa scapă fetița de bătaie, când 
uneori vine din hoinăreală seara prea târziu şi cu rochița 
sfâşiată sau pierzând vreo ghetuţă. Plânge şi nu se duce până 
când nu merge coana Zinca însăşi cu ea. Mamă-sa, bolnavă de 
atâta timp de piept şi slăbită rău, nu poate nici s-o bată cu 
palma ei osoasă şi umedă, nici să strige la ea... Geme şi o 
croieşte cu un bici de trăsură pe care-l are lângă ea, dând pe 
unde nimereşte. Când e doftoreasa însă de față, se ruşinează, 
şi pe urmă e atât de bucuroasă că o vede, încât de hatârul ei 
lasă fetița, care se vâră repede în aşternut, nespălată, şi se 
preface că doarme... Din somn, maică-sa n-o scoală niciodată 
ca s-o bată. Mai e că, într-o casă atât de lovită de nevoi, Zinca 
nu vine niciodată cu mâna goală. 

— Hai, Frusinico, hai, că azi mama are de vorbit cu 
Costache... hai că te duc eu, o îndemnă acum Nicu. 

Ea se mai codeşte, dar merge. 

E o seară răcoroasă de martie, căci adie uşor vântul. 
Copacii sunt tot negri şi uscați, dar miroase a primăvară. 
Frusinica stă cu trei case mai departe, după ce treci de un colț 
cu cerdacuri şi duzi şi de un puț cu roată. Intri pe o poartă 
dărăpănată şi atât... e fața la stradă. Apoi mergi vreo două 
sute de paşi printre două garduri de uluci ascuţite la vârf şi 
mâncate de ploi, ca pe o ulicioară, până dai, fără să mai treci 
şi prin altă poartă, în curtea cea mare. Aci, în fund, spre 
dreapta, sunt nişte şoproane şi un grajd mare, dărăpănat. Pe 
stânga este un şir de odăi joase, ţărăneşti, cu prispă lipită cu 


lut, fără parmalâc, cu stâlpi strâmbi boiți cu albăstreală. 
Acoperişul este de şindrilă putredă, înnegrită şi spart pe ici, pe 
colo. Deasupra casei e un cuib de barză, acum gol. În curtea 
cea mare sunt tot felul de sfărâmături. Roate cam fără spiţe, 
butoaie cu multe doage lipsă; în jurul unui puț zac jgheaburi 
de trunchi de copac uscat, cu muşchi pe ele. Un car fără roate 
stă părăsit în fața şopronului, descoperit şi el pe jumătate de 
furtuni, înăuntru e şi o caleaşcă numai pe butuci, jupuită de 
piele, cu lacul aripilor şters, crăpat. Grajdul, pustiu, are uşa 
prăbuşită, iar podul îi e într-o rână. Deşi acum, în înserarea 
răcoroasă, Nicu nu le vede limpede, le ştie bine pe dinafară, 
căci aci s-a jucat când era mic şi el, cu alți copii din mahala, 
de-a surugiii, de-a hoţii care atacă trăsurile, de-a războiul cu 
turcii... Nu-i plac dudele şi nu le mănâncă nicăieri... dar în 
curtea asta e altceva, căci aici sunt nişte duzi care fac dude 
mari, negre, lucioase şi dulci ca murele. 

Au intrat în tinda joasă în care, într-o albie, sunt nişte rufe 
puse la înmuiat şi de unde vine un miros iute de săpun şi 
leşie. Lumina vine slabă, prin uşa deschisă, din odaia de 
alături, de la o candelă care pâlpâie în colț, sub o icoană. 

Pe un pat de scânduri, pe care sunt aşternute nişte ţoale, 
Nicu vede capul uscat de suferință, cu părul despletit pe 
pernă, al mamei Frusinicăi. Tot n-ar fi bătut-o astă-seară, căci 
e sfârşită rău; primăvara care vine pare s-o doboare cu totul... 
Mâna pusă pe palpuma veche, cu lâna îngrămădită prost, 
e osoasă şi palidă, fără pic de putere. Pâlpâirea candelei 
pune puţină strălucire în ochii care se înfrumusețează atât de 
mult înainte de moarte, ai tuberculoşilor... E fericită că îl vede 
pe feciorul serdăresei, care însă tresare puţin din pricina 
mirosului de mucigai şi lut umed. 

— Eşti mulțumit, mamă? Şi-a învăţat bine lecţia?... Că n- 
am văzut-o de azi-dimineaţă. 

Fetița se ține cam după uşă. 

Bălcescu nu poate minți, dar nici nu poate spune adevărul. 
Bâlbâie ceva, surâzând cu prietenie. Frusinica este eleva lui, a 
învăţat-o să citească şi să scrie. Este foarte deşteaptă, dar nu-i 
prea place cartea. Numai de ruşinea lui mai scrie, răbdătoare, 


cu condeiul de tibişir* pe tăblița neagră Altfel, îi este gândul 
numai la arşice şi la hoinăreală cu băieții pe maidan. Nu-i 
plac fetele, nu-i plac îndeosebi Sevastița şi Marghioala, care 
sunt mai mari decât ea cu doi-trei ani. Îl place cel mai mult pe 
Barbu, şi îi e tare ruşine de Nicu, dar poate fiindcă el e cu vreo 
cinci-şase ani mai mare decât ea. 

— Bunicuţo, nu mănânc nimic... Am mâncat la Barbu, se 
grăbeşte fetița să spună unei bătrâne uscate şi uşor 
încovoiate, care vine cu o cană de apă şi o pune pe masa de 
lemn de lângă patul bolnavei. 

Dacă ar mânca, ar trebui să aştepte, şi e grăbită să se vadă 
lungită pe lavița de sub fereastră, pe care doarme ea de 
vreo doi-trei ani, mai mult îmbrăcată. 

Bălcescu spune cu căldură „Sărut mâna“ şi pleacă grăbit. 
Nu poate să îndure mult timp apropierea oamenilor care 
zac la pat. Bolnava, acum în vârstă de patruzeci de ani, e 
Maricica, născută Băl-Ceaurescu, înrudită cu toate marile 
familii boiereşti ale țării: cu Filipeştii, cu Ghiculeştii, cu 
Grădiştenii, cu  Cantacuzineştii şi, prin Kretzuleşti, cu 
Brâncovenii, şi deci cu firul întortocheat al Basarabilor. Până 
în ianuarie 1824 fusese măritată cu logofătul Ortoscoleu, 
înălțat în cinul boierilor mari de către Caragea, al cărui om 
fusese. Era un bărbat oacheş, mijlociu de statură, robust, şi 
cu ochii negri sprâncenațţi. Din pricină că avea partea de jos a 
feței ieşită ca un bot de câine, barba neagră îi sta repezită 
înainte, şi prea aspră, nu creştea decât culcată de-a lungul 
fălcilor mari. Era un om cu care nu se glumea şi care nu 
râdea, ci numai rânjea. La curtea lui Caragea era ascultat 
mai mult decât oricare alt boier în funcţie. Căci tăria lui nu 
sta în discuţiile pe față ori în slujbele împlinite în văzul 
tuturor. Avea rude puternice la Istambul, care-l trimiseseră 
aci nepot sărac, anume ca să-l căpătuiască. Ştia asta şi 
Caragea-vodă şi o ştia şi Evghenie Băl-Ceaurescu, putred de 
bogat el însuşi, dar mai ales bogat prin moştenirea pe care o 
aştepta de la bătrânul mare ban Gligore, tată-său. Acesta, 
bolnăvicios de nu putea merge decât sprijinit în cârjă, cu un 
picior în groapă, tot nădăjduia să vadă măcar pe unul dintre 


cei trei feciori ai lui pe tronul Ţării Româneşti. Se învoi deci cu 
uşurinţă când Caragea îl chemă la curte şi-i ceru mâna 
nepoatei lui, care n-avea decât paisprezece ani, pentru 
Ortoscoleul cu rude hotărâtoare la Istambul. Fata, singurul 
copii la părinţi, era şi ea tot atât de negricioasă şi de 
sprâncenată ca şi logodnicul ei, dar cu nasul cam lung şi 
bărbia puţin adusă; numai ochii îi avea cu adevărat frumoşi, 
căci erau adânci şi blânzi. N-a fost o căsnicie fericită... 
Ortoscoleu luase fata numai pentru zestrea ei cea mare şi 
fiindcă i se spusese că nu poate intra în cinul marilor boieri 
dacă nu se înrudeşte cu vreuna din familiile de seamă ale 
țării. După fuga lui Caragea, după uciderea lui Şuţu, după 
cât se pare de către propriii lui copii prin medicul lui, după 
Eterie şi după răscoala lui Tudor, puterea lui Ortoscoleu părea 
că se topise, căci o parte dintre rudele lui fuseseră decapitate 
în timpul vânătoarei turceşti, de la Istambul, împotriva 
eteriştilor; dar iată, peste noapte parcă, altă rudă a lui 
devenise mare dragoman!“ şi astfel sub Grigore Ghica, el, 
fără să mai fie boier în funcție, era totuşi foarte căutat de 
către cei care ştiau bine că la Istambul se hotărăşte soarta 
domnilor şi a boierilor români. Acum Ortoscoleu, căruia nu-i 
plăceau femeile oacheşe ca el, se ţinea cu o văduvă tânără, 
voinică şi bălană şi ar fi divorțat de nevastă, ca să poată trăi 
după pofta inimii lui, dar atunci ar fi trebuit să-i întoarcă 
toată zestrea primită, căci n-aveau copii. Era mai mult la 
țiitoare şi la clubul din casa Torok, de lângă hanul lui Filaret, 
unde adeseori îl prindeau zorile la jocul de cărți. Nevastă-sa, 
căreia tatăl îi murise între timp, se topise, slăbise în cei şapte 
ani de căsnicie stearpă şi lipsită de orice bucurie. Ar fi vrut să 
divorțeze şi ea, dar toate rudele ei, ca şi teribilul bunic sprijinit 
în cârje, țineau la căsnicia asta cu Ortoscoleu. 

Într-o seară de ianuarie, una dintre slugi, Truţă, care slujea 
la masă şi care băgase de seamă că stăpâna glumeşte adeseori 
cu un fel de ucenic al lui, cu „Făt-Frumosul din flori”, cum îi 
ziceau muierile din casă toate, şi tinere, şi bătrâne, se puse la 
pândă. Manole era feciorul unei ţigănci, o roabă, care venise 
cu mireasa din casa Băl-Ceaureştilor, dar era bălan ca un 


nufăr şi cu părul strălucitor ca alama. Era cam de aceeaşi 
vârstă cu stăpâna casei, când erau mici de tot, se jucaseră 
adesea împreună. Al cui o fi fost atât de auriu între țigani, 
după tată, bineînțeles, nimeni nu a ştiut niciodată. Truţă era 
tot timpul cu ochii pe acest făt-frumos care-l ajuta la slujba 
mesei, căci îi era frică să nu-i ia cumva locul, dar niciodată nu 
aflase nimic, fiindcă glumele erau nevinovate cu totul, aşa că 
nici nu era nimic de aflat. Totuşi, în seara asta de Bobotează, 
după ce plecaseră musafirii, toți rude foarte apropiate, 
Maricica mai întârzie până către miezul nopţii în sufragerie. 
Puțin ameţită de vin, îl tot necăjea pe băietan făcându-l 
nătâng şi încurcându-l la strânsul tacâmurilor. Apoi spuse că 
vrea să ia singură cafeaua într-un iatac, zis al sofalelor, 
păstrat de obicei pentru musafiri. Zeflemitoare, îl trimisese, de 
aci din iatac, de câteva ori înapoi cu cafeaua, certându-l că nu 
e bine fiartă, ori îl afuma cu fumul parfumat al ciubucului, 
pentru că acum îi trăsnise prin cap să tragă din ciubuc, aşa 
numai ca să vadă şi ea cum e. 

Ortoscoleu era dus la ibovnica lui, care mai poftise la masă 
şi câţiva prieteni de petrecere, „edecuri“ de-ale lui. Ştia toată 
lumea de legătura lor şi se socoteau ca la ei acasă. Se jucau 
toţi, prietenoşi, cu fetița negricioasă şi sprâncenată pe care o 
ştiau că e a biv vel logofătului. Fireşte, acesta lăsase vorbă că 
e la clubul nobililor de la casa Torok, dar Truţa ştia unde e şi 
astfel, când văzu că la uşa iatacului se întoarce cheia în 
broască, alergă în grajd, încălecă în fugă şi se duse de-a 
dreptul la ibovnică acasă. Îl chemă pe boier afară şi-i spuse ce 
se întâmplă acasă. Cei doi armăsari vineți, care aşteptau într- 
un şopron, fură numaidecât înhămați la sanie. Era un ger 
năprasnic, un adevărat ger al Bobotezei şi sania zbură, 
alunecând uneori pieziş pe zăpada îngheţată. În mai puţin de 
un sfert de ceas, Ortoscoleu, Truţă şi vizitiul erau în curte, 
neştiuți de nimeni, căci zurgălăii de la cai fuseseră scoşi. 


Una din cele două jumătăți ale uşii se desfăcu la întâia 
izbitură a umărului, căci vizitiul mustăcios era un munte 
de om. Manole a sărit de-a dreptul în picioare, zăpăcit de 
izbitură şi de lumina care venea pe uşa desfăcută. Ameţită de 
vin şi de dragoste, Maricica, aproape goală, nu s-a trezit ca 
lumea nici când bărbatu-său o lumina cu sfeşnicul de argint, 
cu toate cele cinci făclii ale lui, şi ameninţa cu pistolul întins 
către cei doi. Flăcăul cel cu fața albă şi părul alămiu, vâlvoi 
de groază, nu putea scoate nicio vorbă. Aştepta descărcarea 
pistolului, dar Ortoscoleu avea altă socoteală. El nu voia 
decât un scandal răsunător, care să-i îngăduie să izgonească 
femeia, fără să-i dea înapoi zestrea, aşa cum cerea pravila. 
Începu deci să urle, cu o mânie umflată şi rece, lovindu-l cu 
pumnii şi cu picioarele pe flăcăul pe care-l țineau ceilalți doi. 
Un picior în piept o dezmetici şi pe femeia care încerca 
acum zadarnic să se acopere. Urletele lui, scaunele şi mobila 
răsturnată, vasele de cristal şi faianță sparte deşteptaseră 
toată casa, şi în fața uşii se adunaseră, aşa cum dorea el, zeci 
de slugi năucite, îngrozite de această întâmplare. Ortoscoleu 
ceru întâi să se aducă un măgar şi o găleată cu păcură, ca să 
o plimbe goală pe un măgar prin oraş, cu fața întoarsă 
spre coada măgarului, unsă cu smoală, aşa cum arăta legea 
nescrisă pentru femeile necredincioase. Când văzu însă că şi 
aşa are martori destui, se mulțumi să-i dezbrace şi pe el, şi pe 
ea până la piele. De altfel amândoi vinovații îşi pierduseră 
cunoştinţa. Flăcăul,zdrobit în bătaie, iar nevasta, de spaimă şi 
ruşine. Îi scoase, cu strâmbături de mânie, brățările de la 
mâini şi cerceii, căci valorau o avere, inelele şi le puse liniştit 
într-un dulap, luând cheia la el. Dădu apoi poruncă să fie duşi 
amândoi în sanie. Bătrâna doică, blestemând. Îl îmbrânci pe 
Truţă, fiindcă pusese mâna pe trupul gol al femeii, şi-i smuci 
brațul cu care el îi înconjurase sânii grei şi molatici. O luă ea 
în braţe cu alte femei, le lăsă apoi pe acestea să o ducă 
singure şi alergă înapoi să ia de pe măsuţă un inel cu un 
smarald mic, care îi scăpase bărbatului printre degete, apoi 
smulse un macat de brocart aşternut pe sofa şi alergă din nou 
după ceilalți. Îi ajunse când cei doi erau aşezaţi în sanie, unul 


sprijinit de altu, la lumina masalalelori!* aprinse dinadins, cu 
toată curtea în jurul lor. Aruncă macatul de brocart peste 
trupurile goale şi avu timp, înainte ca Ortoscoleu să smulgă, 
scrâşnind din dinţi, macatul, să puie inelul pe degetul cel mic 
al femeii. Armăsarii vineţi, puţin speriaţi, jucau în loc. 
Ortoscoleu, care înjurase tot timpul, ca să dramatizeze şi deci 
să facă să se întipărească bine întâmplarea, dar care în sinea 
lui era adânc bucuros de cum se întorseseră lucrurile, smulse 
aprig macatul şi strigă încă o dată, plesnind-o cu dosul palmei 
peste obrajii învinețiți. 

— Aşa păţesc curvele care-şi necinstesc casa şi neamul. 

Apoi croi puternic cu biciuşca întoarsă armăsatrii, care 
porniră în goană sălbatică pe poarta deschisă. 

În clipa aceea îşi dădu seama însă că s-ar putea ca sania să 
fie dusă, de caii învățați, la conacul din vie. Se îngrozi 
la gândul că astfel femeia nu ar mai fi fost, chiar în clipa 
descoperirii vinei, izgonită din propria ei casă cu totul şi 
urlă din nou la vizitiu, împingându-l spre calul cu care 
venise Truţă şi care avea încă şaua pe el. 

— Aleargă la vie, spune-i lui Florea că-i împuşc pe toți ăi de 
acolo dacă le deschid cumva. 

Doica strigă şi ea, îngrozită. 

— Nu fi blestemat, Năstase, du-i la  soru-mea, 
Dumnezeu să-ţi ierte tot ce ai făcut! 

Armăsarii vineți, înnebuniți de lovituri şi de larmă, ca şi de 
lumina masalalelor, porniseră într-un galop întins. Sania 
uşoară aluneca pieziş, sălta peste troiene. Zăpada azvârlită de 
copite cădea pe fața femeii, pe care muşcătura gerului aproape 
o paralizase. Văzu alături de ea capul însângerat al flăcăului, 
trupul îndoit pe spătarul saniei, pe care se prelingea sângele. 
Părea mort. Se lipi de el şi îl simți cald încă. Era o lună plină 
ca o tipsie de argint, a cărei lumină prefăcea stelele într-o 
pulbere aurie, ca o ceaţă în slava cerului senin. Zăpada, care 
acoperea totul, de priveliştea părea un ţinut polar, prinsese 
coajă şi sclipea ca milioane de sfărâmături de sticlă. Casele şi 
arborii, şi ei acoperiți de zăpadă, se căptuşeau cu umbre 
vineții. Era târziu, şi oraşul adormit părea pustiu pentru 


vecie. Vizitiul, care pierduse urma saniei, alerga în galop, dar 
tropotul calului său îl împiedica să audă copitele armăsarilor, 
înăbuşite de altfel de zăpadă. Aceştia alergau cu şleaurile largi 
întinse, cu coamele în vânt, nechezând de spaimă. Vizitiul 
cunoştea însă obiceiul cailor şi ştia de asemeni că unele ulițe, 
care mergeau în lături, erau înfundate de troieni. Ajunse greu 
din urmă sania, tocmai pe Podul Văcăreştilor, şi izbuti să 
prindă armăsarul din stânga de hăţul care căzuse. Ocoli apoi 
spre un dâmb înzăpezit şi sania se opri. Trupurile goale, pe 
care le pipăi să vadă de mai sunt vii, nu mai mişcau, dar 
femeia nu leşinase din nou, ci numai se prefăcea şi ținea ochii 
închişi de ruşine. O ajuta să reziste la un asemenea ger şi 
faptul că băuse binişor. Vizitiul scoase de pe capră cele două 
pături moi şi groase de păr de cămilă, cu care se acopereau 
caii când aşteptau noaptea. Înfăşură apoi bine trupurile goale. 
Întoarse sania şi, după ce-şi legă roibul înapoi, se sui pe capră 
şi pomi spre cealaltă parte a oraşului. Luna era tot sus, şi 
peste fața ei plină treceau nori subțiri, ca un voal argintiu. 
Oraşul părea adormit ca într-un mormânt de zăpadă. 
Acoperişurile, care stau să se năruiască, sticleau în lumina 
lunii. Trecură pe la Curtea Veche şi ajunseră pe Podul 
Mogoşoaiei, lângă hanul lui Constantin. Pustiu peste tot. 
Biserica Zlătarilor era întunecata şi parcă îndepărtată, dar 
peste drum, la mănăstirea Sfântu loan, văzu porțile dintre 
prăvălii deschise şi călugării umblând cu lumânări aprinse, 
căci se pregăteau de slujba cea mare de noapte, fiindcă a 
doua zi era ziua sfântului loan şi aveau hram mare cu slujbă 
de arhiereu. 

Abia pe lângă palatul lui Costache Ghica, unde locuia acum 
Grigore-vodă, frate-său, întâlniră nişte caraule înfofolite, dar 
zgribulite, cu fața înțepenită de ger. Doi paşi mai departe, la 
clubul de la casa Torok era lumină. Ocolind pe după Biserica 
Albă, spre mahalaua Visarionului, unde ştia că stă sora doicii, 
el opri caii în dreptul unei porți dărăpănate. O împinse cu 
greutate, fiindcă acum era înțepenită de troiene de zăpadă 
înghețată. Merse printre cele două garduri de uluci până în 
curtea cea mare cu grajduri, unde aveau să-şi îngroape viața 


cei doi. Aci nu mai locuiau de când nepoţii boierului 
vânduseră caii decât un rob bătrân cu nevastă-sa, care era 
chiar sora doicii, puşi să mai păzească o bucată de vreme 
grajdul părăsit. Fuseseră uitaţi apoi acolo amândoi, fără 
hrană. Boierul cel mare îşi vânduse cu ani înainte curtea lui 
cea mare, de pe lângă biserica Sfânta Vineri, în petice mici, 
căci izbutise să deschidă o uliţă chiar prin ograda lui, 
ulița care ducea în Târgul din Lăuntru, aşa că se putea clădi 
prăvălii pe ea. Fusese nevoie să dărâme şi grajdurile şi de 
aceea cumpărase aici livada asta, ieftin, fiindcă era gâtuită ca 
o carafă pântecoasă şi cu gât lung, neavând la uliţă decât o 
față de cinci paşi. Clădise apoi aci grajduri pentru vreo 
patruzeci de cai şi vaci şi şoproane pentru tot felul de căruțe 
şi trăsuri. Mai ţinea el şi sus, lângă casa cea mare, alt 
grajd mic, pentru o caleaşca şi doi cai de călărie, căci nu avea 
loc mai mult. Când avea nevoie de o trăsură, trimitea un 
călăreț şi i-o aducea cât ai bate din palme. Aci, țiganii 
neînsurați dormeau în grajd, iar pentru cei însurați, între care 
era şi vătaful Călău, cu sora doicii, se făcuseră odăile 
ţărăneşti, cu prispa lipită cu lut amestecat cu bălegar, fără 
parmalâc, doar cu stâlpi strâmbi boiţi albăstriu. 

Manole, „Făt-Frumos din flori“, nu-şi mai veni în fire şi muri 
după trei săptămâni de aprindere la creier, din pricina 
cumplitei bătăi îndurate şi a gerului năprasnic. Maricica, deşi 
se ridică din pat, se îmbolnăvi, din noaptea aceea geroasă, de 
piept şi dădu în oftică'!1%. Peste nouă luni născu o fetiță, rod al 
singurei nopţi de dragoste netăgăduită din viaţa ei. Plodul era 
la chip leit tată-său. Timp de şapte zile, Maricica, zdrobită, 
aşteptase un semn de la ai săi, de la cei de un sânge cu ea, ca 
s-o răzbune. Dar  Băl-Ceaureştii, prefăcându-se şi 
mai ruşinați de întâmplarea de care vuiau Bucureştii, nu mai 
voiră să ştie de ea. Se lipsiseră de zestre, ca să nu se strice cu 
Ortoscoleu, în schimb bunicul lor, mânios că nepoata i-a făcut 
neamul de râs, a dezmoştenit-o, după ce mai întâi se gândise 
să o trimită tunsă la mănăstire. Astfel, le sporise celorlalți doi 
Băl-Ceaureşti considerabil moştenirea pe care o aşteptau. 


Maricica n-a mai ieşit, după înmormântarea iubitului ei, 
niciodată din curtea cu grajduri. Spunea cu un orgoliu 
înjunghiat că aci era mănăstirea ei. De fapt, era sălbăticită, 
căpătase groază de lume. Fetița a crescut ca o buruiană în 
bălăriile întinsului maidan al curții şi al grădinii părăginite. 
De mare ajutor i-a fost femeii în ultimii ani Zinca Bălcescu, 
care nu numai că i-a dat îngrijirea doftoricească, dar a ajutat- 
o şi cu cea putut, din când în când. Cu preţul inelului, cam 
după vreo trei ani, a cumpărat curtea şi ce se găsea pe ea, din 
dorința aprigă şi din grija de a fi lăsată în pace, ca să se 
închidă astfel fie şi într-o vizuină, dar care să fie numai a cei, 
uitată de oameni şi de Dumnezeu, cum îşi dorea necontenit. A 
refuzat să facă proces, deşi i se spunea că ar putea să-şi 
câştige înapoi zestrea. Numai gândul că ar vedea altă lume, 
care cine ştie cum s-ar fi uitat la ea, o îngrozea. 

În noaptea dintâi, sora doicii, nevasta lui Călău, făcuse să 
duduie soba, pe a cărei plită strâmbă a fiert apoi cazane 
cu apă, să-i încălzească pe cei doi înghețațţi, după ce îi 
frecase pe amândoi mai întâi cu zăpadă. A doua zi, doica 
însăşi încercase să aducă o boccea cu aşternut şi 
îmbrăcăminte, dar fusese pirită boierului care, surprinzând-o, 
îi opri bocceaua, îi dete câteva palme şi o zvârli în stradă, în 
zăpadă. Fiind bolnavă şi bătrână nu mai avea niciun preț ca 
roabă. Ea nu putuse să nu vină lângă fata ei, pe care o 
alăptase şi o crescuse de mică şi de care nici nu s-a mai 
despărțit. Bătrânul Gălau, care în ultima vreme îşi câştiga 
pâinea, pentru el şi pentru nevastă-sa, ca tăietor de lemne, 
speriat acum că s-ar putea pierde caii nemâncați. Scosese 
sania şi începuse să care lumea cu plată, cu cât i se dădea. 
Bucureştii nu cunoşteau pe atunci birjele, care aveau să fie 
introduse abia peste patru ani după pilda Petersburgului, de 
la bursa căruia le venea şi numele, Cam greu, dar Gălău tot 
izbutea să scoată, şi uneori şi mai mult, ovăzul cailor, căci 
mulți negustori aveau pentru treburile lor nevoie de sanie. Nu 
folosi, fireşte, sania cea lăcuită în negru, căci negustorii nu 
aveau deocamdată dreptul să meargă în căleşti scumpe. 
Înhămase caii doar la o sanie de lemn, cu care pe vremuri se 


căra lapte şi ovăz la curte. În primăvară, sania a fost înlocuită 
cu o căruță, mai dreasă, mai înjghebată dintre vechiturile 
rămase sub şopron. Un om, cunoscător al legii, a încercat de 
câteva ori, şi în anii următori, să-şi facă meseria pentru bani 
buni şi o sfătuise pe Maricica să facă plângere la Divan, căci 
pravila îl îndatorează pe soț să-i dea zestrea înapoi. Cu ochii 
în fundul capului, de pe altă lume parcă, ea asculta neliniştită 
şi nu înțelegea ce vrea omul acesta de la ea. 

Consulul unei puteri străine, auzind de acest scandal din 
lumea boierească despre care urlale întreg Bucureştii, se 
dusese la vodă să-i ceară „să facă ceva“. Domnitorul, om 
acum în vârstă, fire patriarhală, care pleca de la nunțile 
prieteni» lor săi cu lăutarii după el, pe uliţă, în zorii zilei, 
ascultase pe gânduri, frământându-şi nervos două degete sub 
nas, ca şi cum ar priza tabac. 

— O astfel de sălbăticie medievală, alteță, spunea consulul, 
este nepotrivită cu un stat civilizat. Trebuie să interveniți 
neapărat. 

„Sălbăticie medievală”? Vodă îşi ciupi firele bărbii scurte, 
dar încă roşcate, cu ochi scăpărători de supărare. 

— Vreţi să-mi spuneţi mie ce trebuie să fac? Mie, care sunt 
domnitorul acestei țări şi paşă cu trei tuiuri!1*? Şi s-a ridicat 
ca să arate că s-a sfârşit audiența. 

Soţia acestui domnitor, izgonită şi ea de el, din ţară, rătăcea 
de vreo zece ani prin străinătate cu doi copii după ea. Pe un 
negustor care îndrăznise să-l roage sfios să o aducă înapoi, 
căci ţara s-ar bucura, el pusese să-l bată pe loc, cu biciul la 
scară, scos din sărite de o astfel de obrăznicie. 

Acum, după ce plecase consulul, se plimba prin iatac. 

—  Ticălosul ăsta vrea să ne strice obiceiurile din 
moşi strămoşi. Auzi? Să-mi ridic eu boierimea în cap pentru 
o muiere destrăbălată! 


Necazurile stăpânitorilor 


În faţa chioşcului de lemn, mare cât o sală de palat, s-a pus 
un covor lung de Smirna, pe care coboară acum din 


caretă Alexandru Ghica, domnul Țării Româneşti. E în 
uniformă de cavalerie, cu fes pe cap, cu cele trei mari decorații 
turceşti pe care le are la gât, peste piept şi în dreptul inimii. E 
palid, obosit, căci n-a putut dormi de grijă toată noaptea în 
conacul pe care i l-a pus la dispoziţie Duna-Valessi, paşa cu 
trei tuiuri de la Silistra, guvernatorul tuturor ținuturilor 
turceşti de pe Dunăre, comandantul tuturor paşajelor şi al 
cetăților întărite situate de-a lungul fluviului. N-a dormit, 
fiindcă înfăţişarea asta înaintea sultanului Mahmud Han al 
II-lea, cel care a nimicit cei douăzeci de mii de ieniceri 
răsculați în piața At-Meidan la Istambul, îl umple de o spaimă 
rece. Au primit poruncă şi el, şi domnul Moldovei, Mihail 
Sturza, să se înfățişeze padişahului aci la Silistra, unde 
urmaşul lui Osman şi al lui Mohamed al II-lea îşi va sfârşi 
plimbarea pe Dunăre. Acum careta lui Mihail Sturza s-a oprit 
şi ea la vreo sută de paşi mai departe şi el va intra numaidecât 
după domnul Ţării Româneşti. Chioşcul e îmbrăcat cu stofe 
brodate cu aur, aşternut cu cele mai de preț covoare, cu 
mobilă luxoasă, adusă din Bucureşti. Alexandru Ghica ia un 
pas milităresc, îşi muşcă buzele şi pe urmă, cu privirea parcă 
oarbă, înaintează spre jilțul aurit... Pune un genunchi la 
pământ, ia pulpana căbăniţei'* împărăteşti şi o sărută, apoi 
trece în dreapta. După el, numaidecât, intră Mihail Sturza, 
vânăt de furie că domnul Ţării Româneşti a trecut înaintea 
lui. Urmează acelaşi ritual, dar el trece în stânga. Pe urmă 
intră, amândoi odată, cei doi mitropoliți ai Principatelor, în 
negru amândoi, cu camilafca!!” brodată cu aur, cu câriji 
sacerdotale încrustate cu rubine şi diamante... Apoi cei şase 
boieri halea munteni împreună cu cei şase mari boieri 
moldoveni. Intră, după aceştia, comandanții oştirii, cei doi 
colonei din Bucureşti şi cei doi din Iaşi. Mihail Sturza strânge 
furios mânerul de aur al săbiei: colonelul său de infanterie s-a 
încurcat în covor şi era cât pe-aci să cadă. Cei doisprezece 
negustori din fiecare principat nu vor fi chemaţi înăuntru 
decât dacă va fi poruncă anume pentru asta. De pe jilțul aurit 
coboară, măreț, cu căbănița lui împărătească pe umeri, 


marele logofăt Aristarchi, capuchehaia'!2% domnilor pe lângă 
Sublima Poartă. Îşi netezeşte mustaţa întoarsă în jos. 

— E mult mai bine, ce să spun? Mult mai bine decât ieri. 
Totuşi socot că, dacă nu sunteți nici astăzi poftiți de 
înaltul stăpân, după-amiază să mai încercăm încă o dată 
toată afacerea asta. 

Trec apoi toți afară, în fața chioşcului, pe un covor mare, să 
ia cafele, şerbet şi ciubucuri şi să mai discute unele 
amănunte. Aristarchi îi vede că sunt cârpe de spaimă şi caută 
să le facă puţin curaj. 

— Dacă e în toane bune, să nu vă fie frică de nimic, că râde 
el însuşi de greşelile care se fac. 

— Şi dacă e în toane rele? întrebă grijuliu Mihail Sturza. 

— Rugaţi-vă lui Dumnezeu, totuşi, să fie în toane bune. 

E ziua sfântului Gheorghe şi toată lumea firitiseşte pe 
marele ban Iordache Filipescu, fratele Vulpii, de ziua numelui. 
Vreo sută de boieri mărunți, veniți numai să slujească, 
au apărut o dată cu arnăuții care poartă tot soiul de tăvi şi 
ciubuce. În dimineața cam rece, clar strălucitoare de april, 
Dunărea curge, cu valurile ei grele, pământii, la câţiva paşi 
de chioşc, de se vede, de pe coasta dulce pe care se găsesc 
cei neliniştiți, noian de ape în toată lățimea ei împreună cu 
ne-s fir sitele întinderi de lacuri şi stufişuri dincolo de malul 
celălalt. 

N-au chef oamenii de nimic. Grija cea mare le taie pofta de 
dulciuri. Trag din ciubuce înfrigurați. Întrebarea cea 
mare este cum se vor înfățişa mâine sultanului; căci astăzi se 
pare că nu va fi nimic. Cu favoriţi, cu barbă sau numai cu 
mustața? Au discutat asta cu Aristarchi toată seara, fără să 
ajungă la vreo înțelegere. 

Portul bărbii şi al mustăţii a fost totdeauna o armă 
prețioasă în mâna curtenilor şi a supugşilor slugarnici ai 
suveranilor, mai cu seamă în veacurile trecute. Curtenii lui 
Ludovic al XIV-lea se purtau mai toţi cu fața rasă, aceia ai 
împăraţilor din Sfânta Alianţă purtau favoriţi, tineretul 
progresist purta barbă mică, colier în jurul feței (mai târziu, 
supuşii lui Napoleon al III-lea aveau să poarte mai toți bărbişa 


lui: alții îşi schimbau „capul” necontenit). Boierii cei mari ai 
Ţării Româneşti şi ai Moldovei purtau bărbile ortodoxe şi 
numai ei aveau dreptul să poarte barbă încă de tineri, în afară 
de oamenii bisericii. Era în această hotărâre, venită prin 
domnitorii sosiți din Fanarul Patriarhiei, un fel încăpățânat de 
a-şi apăra credința religioasă şi puterea lor lumească, atâta 
câtă era. 

Mahmud Han al II-lea purta o mustață turanică, răsucită 
în jos, şi fața rasă. Aristarchi fu de părere că a te înfățişa 
cu favoriți înaintea sultanului e nebunie curată şi ar putea 
aduce neplăceri. 

Alexandru Ghica se gândi cu jale că înainte de asta, cu şase 
ani, mai făcuse una, îşi jertfise barba cea mare de boier, ca 
să devie domn, lăsându-şi favoriţi. Îşi zise, totuşi, că o să se 
mai jertfească încă o dată, dând jos şi acei favoriți subțiri, ceva 
mai lați în dreptul gurii, care îi împodobeau acum fața. Ştie ce 
o să spuie toată lumea - dar nu în față, fireşte —- că numai 
cu mustăcioară neagră răsucită şi cu părul buclat şi cam rar, 
cu fruntea cam goală, arată ca un bărbier. Mihail Sturza 
avusese o barbă măruntă pe care, după câţiva ani, o luase cu 
briciul la bărbier, care acuma apare pe jumătate puţin cam 
butucănoasă. Părul îl poartă cam în forma trifoiului, ridicat în 
creştet şi umflat la tâmple. El, parcă mai mult decât ceilalți, 
nu vrea să audă de bărbier. 

În timp ce ei discutau, Duna-Valessi se ivi pe coasta dulce a 
dealului, călare, însoţit de un pâlc de paşale şi bei de tot soiul, 
călări şi ei. Ocoliseră prin spatele tabieil?!' de pe deal şi 
acum aveau fluviul cu brațele lui şi cu nesfârşitele lacuri, 
toate, în spate. Domnitorii se ridică să-l întâmpine 
respectuoşi, căci ei aveau rang numai de paşale cu două 
tuiuri, nu cu trei ca Duna-Valessi. Acesta era un bărbat înalt, 
slab şi mustăcios, care nu mai dormea nici el de o săptămână, 
de când i se vestise venirea sultanului pe Dunăre. Nu credea 
povestea cu medicii care i-ar fi spus lui Mahmud Han al II-lea 
că suferă de băşica fierei şi că i-ar face bine o plimbare pe 
Dunăre. Aflase de mult că niciodată nu se ştie ce ţinteşte acest 
stăpânitor care clocea în taină, îndelungă vreme, orice măsură 


plănuită şi pe urmă hotărârea lui cădea ca trăsnetul. În 
noaptea de 1 august 1808, când acest Mahmud se urcă pe 
tronul sultanilor, ucise pe singurul descendent, în afara de el, 
al lui Osman, un copil de trei luni, şi aruncă în Bosfor, cusute 
în saci, patru sultane însărcinate. Pe atunci era tânăr, nu 
avea decât douăzeci şi trei de ani. Acum se apropia de cincizeci 
şi era şi mai înrăit încă de războaiele pierdute cu Rusia în 
1812, 1829, cât şi de nenumăratele comploturi şi revolte pe 
care le-a înecat în sânge. Când cei douăzeci de mii de ieniceri 
au răsturnat în dimineaţa de iunie 1826 cazanele cu ciorbă, 
ceea ce era la ei semnul răscoalei, şi aruncând lingurile pe 
care le purtau atârnate la fes s-au adunat în piața At-Meidan, 
Mahmud a ridicat pe moscheia cea mare a lui Ahmed steagul 
verde al profetului, înnebunind pe fanatici, şi lupta a fost pe 
viață şi pe moarte. A doua zi de dimineaţă, fostul agă'!% al 
ienicerilor, Husein-Paşa, singurul care-i rămăsese fidel, s-a 
înfățişat în genunchi în fața sultanului şi i-a spus: 

— Înălțate stăpâne, nu au mai rămas decât doi ieniceri 
în viață: înălțimea-voastră şi cu mine. Ce trebuie să fac? 

—  Desfiinţează acum şi numele de ienicer, arde-le 
steagurile. 

Soarta paşalelor de la Bagdad şi Scutari, trecuți împreuna 
cu oştile lor prin sabie, îi dădea de asemeni sudori reci 
lui Duna-Valessi. Venise deci să cerceteze şi el cu grijă 
pregătirile şi să dea ultimele porunci. 


A doua zi de dimineaţă burniţa uşor, iar pe Dunăre curgeau 
palele de ceața mânate peste noianul de ape de adierea 
răcoroasă, ca o respirație, a fluviului. Sultanul Mahmud 
Han al II-lea sosi, ocolind tot după tabie, într-o caretă verde, 
închisă cu geamuri, trasă de opt cai. Fu salutat de trupe 
după moda europeana, introdusă de el în imperiu, şi 
întâmpinat în fața cortului de Duna-Valessi şi de peste o sută 
de paşale, bei, ulemale şi fel de fel de ciohodari imperiali. Peste 
vreun ceas fură chemaţi şi domnitorii români. Erau amin doi 
raşi, căci Ari-starchi ţinuse tot timpul bărbierul după el şi în 
ultima clipă îi convinsese să-şi dea jos favoriţii. Făcură 


întocmai ca în ajun. Sultanul era în toane bune şi îi lăsa să se 
închine cu fruntea la pământ, dar nu aveau ce să sărute, căci 
Mali în ud Han al II-lea era acum îmbrăcat într-un surtuc 
negru de lână de Damasc, cu ceaprazuri de mătase neagra. 
Purta fes mare, şi în mână o cravaşă de mătase, cu mâner de 
aur. Nu şedea aşezat turceşte în jilț, ci europeneşte, cu o 
mână în şold. Mocnea în el boala, şi călătoria asta era făcută 
într-adevăr după recomandația profesorilor de la şcoala de 
medicină, pe care o înființase chiar el. Ochii îi erau în fundul 
capului, nasul osos al celor ce erau „os din osul lui Osman” se 
cam încocârjase. Era pământ iu la față, şi mustața neagra, 
răsucită în jos după felul turanic, era fără îndoiala vopsită. 
Călătoria îi făcuse oarecum bine, nu mai avea acele teribile 
arsuri şi junghiuri care îl înnebuneau. Asculta ce i se 
traducea de către Aristarchi, schimbând priviri cu Topa! 

Paşa, sfetnicul lui favorit, om în vârstă de aproape optzeci 
de ani, şchiop, care singur avea împărăteasca îngăduință să 
stea jos într-un jilț, alături de al sultanului. Din când în când 
zâmbea, însă din cauza suferințelor fața lui căpătase un soi 
de strâmbături statornice, şi zâmbetul lui părea mai curând 
rânjet. 

Domnitorilor nu le venea să creadă că au scăpat atât de 
uşor. 

Au intrat cu bine şi cei doi mitropoliți. 

Alecu Ghica, aflat acum între marile paşale în dreapta 
sultanului, era însă tot neliniştit. În ultima clipă, Iordache 
Filipescu a refuzat să-şi radă barba, spunând că nu şi-o dă jos 
decât o dată cu capul, dacă i l-or reteza. Intră acum cei 
doisprezece mari boieri ai principatelor. Sunt mai toți 
îmbrăcați după cum au apucat de la ai lor. Alecu Ghica 
amețeşte când îl vede în fruntea lor, cu barba lui albă lată 
peste piept, pe marele ban. Are pe cap taclit din şal de Persia, e 
încălțat cu meşii roşii şi tuzluci de saftian. Poartă anteriu de 
brocart cu flori de aur şi o giubea de moar bătrânesc, alb. 
Mustaţa groasă, albă îi e întoarsă în sus, haiduceşte. 

Sultanul, care vorbise cu domnitorii numai prin Aristarchi, 
strigă dintr-o dată turceşte, văzându-l pe bătrân, cu o 


voce groasă, care îi înspăimântă pe toţi: 

— Ghel, ghel2:.... 

Lui Iordache Filipescu i se înmuiară picioarele şi închise 
ochii, amețit. 

Atunci sultanul strigă din nou, strâmbându-se: 

— Ghel, ghel... 

Văzând că marele ban nu mai aude nimic de ameţit ce e, se 
sculă din jilț, se apropie de bătrân şi-l trase de mâneca 
giubelei lângă el. Apoi îi spuse lui Aristarchi să tălmăcească 
ceea ce le va spune el domnitorilor. Şi cuvântă: 

— Voi sunteți mai mari decât el, dar voi să înțelegețţi, 
trebuie să ascultați de el ca de un tată, că e mai bătrân decât 
voi, iar pe de altă parte el e dator să vă povăţuiască totdeauna 
cum trebuie. Şi ca să vedeţi voi cum îl cinstesc eu, îl numesc 
acum chiar baş boier al Ţării Româneşti. 

Deşi se uitau chiorâş unul la altul, Alexandru Ghica şi 
Mihail Sturza se simţiră acum totuşi scăpațţi de orice grijă. 

Trimiseră numaidecât ştafete boiereşti să ducă grabnic în 
capitală ştirea fericita că înaltul stăpân Mahmud Han al II- 
lea a fost în toane bune. 


Necazurile unui mare negustor 


Nimeni nu ar fi crezut că marelui tăbăcar State Dobrovici i 
s-ar putea face într-o zi silă de viață. Om care trăgea cu 
mult peste suta de ocale, de nu se mai putea cântări decât la 
cântarul cel mare de luat daraua, acum să-i plângi de milă, 
vorba ceea. Dacă s-ar fi cântărit — dar îi mai ardea de asta? — 
ar fi tras... mult optzeci de ocale. Şi ochii îi erau în cearcăne 
negre în fundul capului. Nu mai dormea de multă vreme decât 
un ceas, două, pe noapte şi-l chinuiau fel de fel de năluciri şi 
gânduri rele. Cu trei ani înainte, în ziua când a câştigat la 
Divanul apelativ procesul pentru hanul din Şelari, han de preț 
nu atât prin deverul'!* lui, cât prin chiria mare de la multele 
prăvălii de dedesubt, căci era cu vad mare, în inima Târgului 
din Lăuntru, State Dobrovici plesnea de sănătate. Tăbăcăria 
de pe malul gârlei, una dintre cele mai mari din ţară şi la care 


ținea ca la ochii din cap, căci fusese cheagul averii lui, îi 
aducea şi acum venit mare, mare de tot. Cumpărase şi două 
moşii, apoi o vie de treizeci de pogoane la Chiţorani, lângă 
Ploieşti, avea trei proprietăți pe Podul Văcăreştilor şi încă o vie 
în Dealul Filaretului, cu conac frumos de vară, pentru ca să se 
răcorească omul în zilele de arşiță. 

Cele trei fete îi erau măritate cu negustori de frunte, toate 
cu zestre mare şi mai ales bucuria vieţii lui, avea un băiat 
care urma să împlinească la Sfântu ' Ilie treisprezece ani, băiat 
bun, voinic şi frumos. Nu prea învăţa carte, dar ce-i trebuia 
carte la averea lui? Carte nu prea ştia nici el, Dobrovici. Atât 
cât să citească scrisorile pe care le scria un logofăt cu condei, 
bine plătit, pe care-l ţinea pe lângă el şi i le dă să le iscălească. 
Venit bun avea şi de la fabrica de la Mărcuţa, de tipărit, cu fel 
de fel de vopseli, testemelele'!2* care aveau mare căutare. Aici 
era tovarăş cu marele logofăt paia Băl-Ceaurescu. Tot cu 
marele logofăt făcuse acum şi o fabrică de hârtie, nu chiar de 
scris cu cerneală pe ea, ci numai pentru plaivaz şi pentru 
împachetat. Avusese nevoie să-şi ia tovarăş pe marele 
postelnic, halea, Băl-Ceaurescu, fiindcă altfel nu i s-ar fi dat 
niciodată aprobarea de către vodă ca să facă o fabrică. Drept, 
după Regulament, ar fi avut el, dar ştia bine că poate să 
rămână cu dreptul. Aşa, el venise cu banii, şi tovarăşul său 
adusese bunăvoința lui vodă. La câştig mergeau parte şi parte. 

Îl cunoscuse pe Bal-Ceaurescu într-o împrejurare foarte 
grea a vieții lui. Cumpărase de la Beci, de la Viena, o 
caleaşca nouă, cum nu se mai văzuse în Bucureşti. Deschisă, 
cu îndoituri cu mare meşteşug, de parcă era o pasare 
măiastră cu arcuri de te legăna tot timpul în mers, cu aripi de 
talpa lăcuită cu albastru, încondeiată cu fel de fel de flori 
galbene; era ceva care făcea toată lumea să se oprească în loc 
şi să se uite după o asemenea minune. Într-o după-amiaza, 
nevasta tăbăcarului şi cu nevasta bunului său prieten, Hagi 
Curti, care însă pe vremea aceea nu era hagiu, amândouă 
frumos gătite, cu fesuri albe, legate cu barişuri'!2“ scumpe din 
cea mai bună mătase italienească, cu ilicuri de Țarigrad şi cu 
fuste de mătase grea de Ispahan, se plimbau în trăsură pe 


Podul Mogoşoaiei spre Herăstrău, când au fost ajunse de baş 
ciohodarul'2* lui vodă, împreună cu alți patru călăreţi, care 
le-au scos trei cai de la caleaşca şi le-au adus la palat, 
caleaşca fiind trasă acum de un singur cal, cu oiştea 
goală într-o parte, de se ţinea lumea după ele ca la urs. 
Fusese poruncă să le aducă la pas. La palat lucrurile s-au 
lămurit. Doamna, soția lui vodă, le văzuse trecând, şi măria- 
sa chemase pe baş ciohodarul. 

— De când au drept nevestele de negustori să umble în 
caleaşcă? Ce-i neruşinarea asta? Li s-a suit la cap averea? 

Şi a cerut să fie aduse la curte cu alaiul caraghios. 

Numai datorită lui Băl-Ceaurescu, pe atunci agă, au putut. 
Scăpa cei doi negustori cu fața curată, spunând că trăsură nu 
e a lor, ci doar trimisă spre vânzare, dacă le-o place s-o 
cumpere. I-a plăcut lui vodă, care a plătit-o cât a vrut. Nu ar fi 
scăpat atât de uşor, dacă nu l-ar fi ajutat marele agă, nici 
vorbă. 

Da, era fericit acum trei ani State Dobrovici. Avea planuri 
mari. Vrea să ia în anul acela otcupul!2* sării. Nu s-a putut. A 
încercat să ia pe acela al vămilor. I-a scăpat din mină şi acela, 
l-au luat pe sub mină câţiva boieri mari, dar cu capital 
negustoresc. Acum se gândeşte ca măcar să prindă otcupul 
căruțelor de poştă... E bun şi ăsta, aduce câteva milioane pe 
an, din care trebuie să dai jumătate, ştie el cui. 

Şi deodată au început necazurile. De trei ani umblă să fie 
pus în stăpânirea hanului de pe Şelari şi nu e chip. La 
judecată dovedise cu uşurinţă că nu-l vânduse niciodată 
marelui logofăt Ghica, ci numai îl închiriase pe vremea holerei, 
să-şi puie acolo, după ce l-a reparat, nişte oameni ai lui, aduşi 
de la Țarigrad. Totuşi hotărârea nu se execută nicidecum. De 
trei ani e animat în fel şi chip, prin tot soiul de născociri, de l- 
au înnebunit. Nici azi nu poate intra în stăpânirea hanului. A 
trebuit să închirieze pentru afacerile lui alte prăvălii, pe altă 
uliţă, la un vad mai prost. 

Asta nu-i nimic. De trei ani n-a izbutit să trimit la Lipsca 
niciun chervan, căci el nu trimite marfa cu vapoarele pe 
Dunăre, cum au început s-o facă de vreo doi ani unii 


negustori. Mereu îi e întoarsă marfa de la vamă. Când să iasă 
marfa lui din ţară, iese un afipt de la Vornicie, că marfa de 
felul cutare şi cutare - parcă-i un făcut, chiar de felul mărfii 
pe care vrea s-o trimită el — e oprită să iasă din țară. Peste 
câteva luni afla că nu mai e oprire, dar nu-i vine să încerce 
iar. 

Şi iată că de trei luni altă nenorocire i-a căzut pe cap. În 
fiecare dimineața, când se crapă de ziuă, vine un ceauş cu 
un dorobanț, îl ridică de acasă şi-l duce pe jos la Agie... Acolo 
e pus într-o odaie, la beci, cu toţi borfaşii, cu ţiganii şi 
derbedeii adunaţi de dorobanții Agiei. Nimeni nu-l întreabă 
nimic toată ziua. Când apune soarele, e trimis din nou acasă, 
tot pe jos, tot cu ceauş şi cu dorobanţul după el, de se uită 
lumea de pe pod — şi e multă - ca la urs. A întrebat necontenit 
de ce e adus? Ce vină are? Spun toţi că aşa e porunca. După 
ce s-or sfârşi cercetările are să i se spună. 

Nevastă-sa, prietenul său Hagi Curti au alergat în toate 
părțile, dar n-au aflat nimic. Omul e pe cale să-şi piardă 
mințile. Astăzi, Hagi Curti face o nouă încercare... A aflat că 
un alt prieten al lor, bancherul şi arendaşul Pavlicioni, se are 
bine cu marele agă. S-au dus la el, cu nevasta lui State 
Dobroviei, i-au spus toată suferința, toată batjocura pe care o 
îndura bietul om, şi acesta le-a făgăduit că va vorbi chiar în 
astă-seară cu marele agă, fiindcă ştie unde-l poate găsi. 

Pe la zece seara, într-adevăr, Hagi Curti s-a pomenit cu 
bancherul. „N-am putut afla nimic, omule”... i-a spus, 
ridicând din umeri. „Marele agă m-a ţinut un ceas, mi-a vorbit 
de câte în lună şi în soare, mi-a dat cafea şi ciubuc, dar atâta 
tot... Când am adus vorba, la plecare, de State, mi-a spus 
deznădăjduit: Vorbeşte cu biv vel logofătul Băl-Ceaurescu”. 

Hagi Curti e uluit... Ce rost are asta? Bal-Ceaurescu e 
prieten şi tovarăş la parte cu State, de ce să-l trimită marele 
agă la Bal-Ceaurescu? Mai năucită este Pena Dobroviei. Ea a 
vorbit de câteva ori până acum cu marele logofăt. Era foarte 
amărât şi el. De fiecare dată a alergat în toate părțile şi s-a 
întors şi mai amărât, spunându-i că trebuie să fie ceva grav, 


de vreme ce de la nimeni nu poate afla nimic. Că de când el nu 
mai e în slujbă, e mai greu să afle ce vor cei de sus. 

A doua zi, cei doi, Pavlicioni şi Hagi Curti, se înfățişară 
marelui logofăt, nedumeriți şi curioşi, hotărâți să lupte 
pentru prietenul lor. 

Au fost primiţi cu cafele şi ciubuc, şi cu taifas. Taifas în 
toată legea. Când au văzut că trece timpul, Pavlicioni i-a spus 
de-a dreptul că a fost sfătuit de marele agă să treacă pe la el, 
pe la logofăt. 

Aci, Băl-Ceaurescu a tresărit încruntat. A mai tras din 
ciubuc, a privit în fundul unei ceşti de cafea şi pe urmă 
parcă s-a hotărât să spună. Şi-a mai încruntat sprintenele 
mari îmbinate, şi-a frământat buzele late, groase, ca şi când 
ar fi vrut să scuipe şi a descleştat fălcile negre. 

— Uite, eu am vorbit în două rânduri cu marele agă. 
Am vorbit şi cu alți mari boieri. Toată lumea e furioasă pe 
State, toţi zic că „bulgăroiul a prins prea multă osânza“... „S- 
a obrăznicit de tot“... „Nu mai are nimeni loc de el... a 
ajuns să dea fum cu ciubucul în nas la toată lumea... Unde te 
duci, te izbeşti de el...“ Eu l-am sfătuit să nu se întindă mai 
mult decât e plapuma, că e prost lucru. „Prea se întinde, prea 
vrea să trăiască numai €l...“* Nu e bine să te pui cu boierii. Ca 
la o jumătate de ceas, Băl-Ceaurescu, cu sprâncenele lui 
groase şi negre când îmbinate, când depărtate, a tunat şi a 
fulgerat împotriva tovarăşului său de la cele două fabrici. 1 se 
zbârlise şi barba aspră. Vorbea cu atâta obidă şi cu 
strâmbături ale buzelor groase atât de dezgustate, încât 
Pavlicioni înțelese că îşi varsă omul propriul lui năduf. De 
altfel, după ce mai sorbi încă o cafea de pe tava de argint, cu 
cafele, adusă de slujitorul îmbrăcat arnăuţeşte, o coti de-a 
dreptul unde vrea să ajungă. 

— Şi mie câte necazuri nu-mi face la manufacturile 
astea două... Că mi-e lehamite şi-mi vine să mă lipsesc... îşi 
vâră nasul în toate... la hotărâri de parcă el ar fi stăpânul. 

Hagi Curti îndrăzni să-l întrerupă: 

— După câte ştim, el a împărțit câştigul în mod cinstit. Mi- 
a spus că sunteți foarte mulțumit de el. 


Băl-Ceaurescu tresări, încurcat: 

— Nu e vorba numai de câştig... vorba e că el nu pricepe o 
seamă de lucruri... Sau se face că nu pricepe... Şi deodată, 
brutal, cu ochii galbeni de mânie: Nu pricepe că m-am plictisit 
să-l tot întâlnesc în cale... Că m-am saturat de mutra lui. 

În schimb, cei doi pricepuseră. Hagi Curți, după ce-l mai 
lăsă o bucată de timp să facă spume la gură, îşi 
încrucişă mâinile pe piept, peste giubea, şi vorbi căutând cu 
grijă cuvintele, cu un glas topit de sfială: 

— Măria-ta, eu am să fac o propunere prietenului meu... Şi 
am să-i dau şi un sfat... 

Biv vel logofătul fierbea. 

— Dă-i sfatul să mai lase şi pe alții să trăiască. Bine spunea 
marele vornic Ştefănache Ghica: „Uită-te la scârba asta de 
negustor... îl lăsăm să ia zece piei de pe muşteriii lui... Nimeni 
nu-şi bagă nasul să vadă cum îşi plăteşte şi cum îşi ține 
lucrătorii la tăbăcăria aia a lui... Şi, drept recunoştinţă, 
bădăranul ăsta ne calcă pe picioare, ne face proces... Ne 
pârăşte în fața tribunalului. Apoi, dacă-i aşa, mama lui 
de pezevenghi, îi arătăm noi lui... Hotărârea Divanului nu se 
va executa nici dacă o aştepta până i-or albi toți perii din cap. 

Cei doi pricepură acum obârşia răului. Acu totul era 
lămurit. Pavlicioni era palid şi mut de indignare, Hagi Curti 
puse iară mâinile încrucişate pe piept şi spuse, cu glasul 
din nou topit de sfială: 

— Am să vorbesc cu prietenul, am să-i dau un sfat pe care-l 
cred cel mai potrivit. 

— Numai să te priceapă, că e tot aşa de gros la minte ca şi 
la obraz. 

— Cred că va pricepe. 

Cei doi se ridicară să plece. Hagi Curti spuse cuviincios: 
„Sărutăm cinstita dreaptă a măriei-voastre“. Dar Pavlicioni, în 
fracul lui cenuşiu, cu guler de catifea vişinie, şopti numai ceva 
neînțeles, bolborosit. 

Pe drum, în caretă, Hagi Curti clătină din cap cu 
amărăciune. 


— Ai văzut unde era buba? Şi ăsta îi era tovarăş şi prieten, 
ca să zicem. 

— Da, Hagiule, am văzut... Cumplită bătaie de joc. Vai de 
negustorimea noastră cum e călcata în picioare. Nu mi- 
am închipuit niciodată că marele agă ar putea să se dedea 
la asemenea fapte. 

— Ce vrei. Rudi, el e omul marilor boieri, nu e 
omul nostru... Poate că o face de nevoie. Ei l-au numit acolo, 
ei îl scot... Asta e țara, şi noi nu o putem schimba... 

Pavlicioni, rezemat de fotoliul caretei, îşi plesni coapsa cu 
palma lui grăsuță. 

— Ar trebui să se schimbe, Hagiule... Aiurea, în apus de la 
revoluția cea mare a franțuzilor, negustorimea e stupină 
oraşelor... îşi are oamenii ei la conducere... Oamenii aleşi de 
negustorime fac legile şi numesc pe miniştri. Au gazeturi, unde 
să se scrie, iar când au nemulțumiri, pac, la gazetă... Cade 
ministrul ca şi cum ar fi un sac gol... Acolo nu merge ca 
ministrul să hotărască, aşa cum îi place lui, ce mărfuri să 
intre în țară şi ce mărfuri să iasă... Acolo legea porunceşte... şi 
legile le fac cei aleşi de alegători... îi place negustorului, 
votează... Nu-i place, nu votează. 

— Rudi, cum vine asta, să aibă dreptul să aleagă... 
tot poporul? 

— Nu, Hagiule... nu tot poporul, ci numai proprietarii şi cei 
bogați... Nimeni nu e alegător acolo dacă nu are cens%. Dacă 
nu dovedeşte că are avere... adică. Se votează pe colegii, după 
câtimea averii. Nu se poate să voteze toți golanii, toți desculții. 

— Rudi, acolo un negustor poate fi ales deputat? Nu e ca la 
noi, unde numai boierii au drept să fie aleşi? 

— Cum să fie aşa, Hagiule? Acolo a fost revoluția cea mare, 
la 789... A mai fost una în 830... Acolo orice negustor poate fi 
ales deputat şi sunt mulți aleşi de fiecare dată. Dar de cele 
mai multe ori ei se mulțumesc să-şi aleagă oamenii lor, care 
în chestioanele de interes mare nu mişcă un deget fără să le 
ceară părerea, fără să fie încuviințați... 

— De, Rudi, spui că acolo a fost revoluția mare. D-aia... 


— Şi ce-i cu asta? O să vie vremea să tăcem revoluție şi la 
noi. Când i-o ajunge negustorimii cuțitu la os... o să 
puie mină pe par şi o să lovească... Eu tot cred că vom apuca 
asemenea vremuri. 

State Dobrovici a priceput şi a mulțumit celor doi prieteni. 
S-a lipsit de hotărârea judecătorească în privinţa hanului din 
Şelari, care a rămas proprietatea marelui vornic... S-a lipsit şi 
de tovărăşia cu marele logofăt la fabrica de testemel şi la cea 
de hârtie. I le-a lăsat lui fără despăgubire amândouă fabricile. 

Acum a început dar să se îngraşe. Îi merge din nou bine. 
Chervanele nu-i mai sunt oprite la vamă. Marele vornic 
Fanache Ghica l-a poftit într-o zi la el acasă, nu i-a dat 
nici cafea, nici ciubuc, dar l-a întrebat dacă vrea să puie 
capital, ca să ia împreună cu alții otcupul vămilor, că o să fie 
pus în curând la mezat... Dobrovici a spus că intră bucuros 
în afacere. 


În oraş la Bucureşti... sunt curţi 'nalte şi 
domneşti 


Toma, panduru, cum îi ziceau acum la Vadu Rău, se 
dăduse jos din car, ca să se mai dezmorțească şi merge acum 
lângă fiul său Tudose, care păşeşte alături de boi. De 
vreo două ceasuri întreabă, înspre lunca Dâmboviţei, pe unde 
el n-a mai fost încă, de ulița boierului Grădişteanu, unde 
sunt trimişi să ducă şase care de grâu şi orz, cumpărate de 
acest boier pentru nevoile curții lui de la postelnicul 
Medelioglu de la Vadu Rău. 

Opriră carele în loc să se sfătuiască... Eftimie Şoricaie, 
căruia de când îmbătrânise şi-i căzuseră dinții îi mai ziceau în 
sat şi moş Gurie, fu de părere să se întoarcă înapoi, s-o ia, 
zicea el, pe la biserica Sfântu loan cel Mare... că ştie el că e în 
mijlocul târgului o biserică mare, de unde se fac toate 
drumurile. Prea mult nu se înțelegea ce spune, că era fonf de- 
a binelea... 


— O fi altă biserică, moş Gurie, da” n-o ştii dumneata, îi 
spuse Drăgan să-l  necăjească... şi facem drumu 
întors dăgeaba... 

Drăgan se făcuse tot atât de voinic ca tată-său, Ignat, dar 
mai mătăhălos şi mai greoi puţin. Avea o mustață mai groasă 
de cum o avea tată-său, dar o purta tunsă scurt. 

— Mă, nu fi prost... io nu pot rosti vorbe, mă, da' da văzut, 
văz... Dacă-ţi spun io c-am văzut biserica... Uite cum te văz... 
şi-şi făcu cruce. Şi se întoarse apoi spre Petre al lui Dobre... 
Na, că băiatu ăsta a fost cu mine... Spune, mă Petre, şi tu... 

Dar Petre nu-şi amintea de asta. Era şi mult de atunci. Se 
împlineau în curând şapte ani. Îşi amintea de alte 
lucruri dureroase. Fuseseră cu brişca, şi el era cel care mina 
calu'; tată-său şedea alături, pe leagănul sprijinit cu cârlige de 
carâmbii de sus, iar Şoricaie şi Peştefript se lungiseră pe 
paie înapoi. Puseseră şi lesele briştii, că îi trimisese boierul 
Medelioglu să aducă o bibliotecă, un dulap mare de pus cărțile 
şi două oglinzi mari cât uşa, cât şi lucruri mai mici de preț. 
Avea încredere pentru treaba asta numai în Dobre, căci 
trebuia multă pricepere la împachetat... El mai făcuse astfel 
de drumuri, căci, după răzmeriță, postelnicul clădise din 
nou conacul ars şi aduna mereu lucruri de preț, ca să puie 
prin odăi. Dar la Bucureşti, Dobre s-a îmbolnăvit de holera... 
A mai trăit, dând din el numai fiere şi muci albicioşi, cu 
gură arsă de sete. Încă vreo cinci zile acasă. Înainte de a muri, 
i s-a îmbolnăvit şi nevastă-sa, Lisaveta... Zăcea lângă el 
fără putere, stoarsă de vlagă... vărsa muci albicioşi şi dădea 
din ea venin alb. Nu mai puteau de sete, le ardea pieptul. 
Peste o săptămână au murit. S-au îmbolnăvit şi au murit şi 
cele două muieri care au îngrijit pe cei bolnavi şi au spălat 
apoi morții... Prin ele a intrat molima în bordeie, că încă nu 
începuseră să fie mutate la Vadu Rău. Era o molimă cumplită, 
căci se pare că era întâia holeră în principate. Au murit 
vreo douăzeci de inşi, bărbați, femei şi copii. La curte a murit, 
aruncat cu spaimă într-un colț de grajd, logofătul Turloaie, 
care venise la Dobre să-i ia nişte socoteli de bani. A 
scăpat dintre cei care s-au îmbolnăvit doar popa Gheorghe, 


care fusese să spovedească şi să grijească pe cei de mureau. Se 
îmbolnăvise şi el, căci mai dase şi câte o mână de ajutor pe ici, 
pe colo, şi nu-i folosise nici oţetul, nici usturoiul cu care se 
freca. Stătuse închis singur într-o odaie în fundul curţii, cu un 
hârdău'* lângă el, cu o putină cu apă, cu o funie de 
usturoiu, şi cu Evanghelia şi crucea la căpătâi... Când 
peste cinci zile a ieşit sănătos din odaie, nu l-a mai cunoscut 
nimeni. Din o sută douăzeci de ocale cât trăgea, nu părea 
să aibă acum nici şaizeci. Era uscat, i se scofâlciseră obrajii şi 
i se lungise nasul... Ochii îi erau duşi în fundul capului, 
în cearcăne negre... Părul cărunt până atunci i se făcuse, ca 
şi barba, alb nins, ca al sfântului Nicolae, zugrăvit în 
strana dreaptă. Aşa a rămas şi acum după şapte ani. Cei doi 
copii ai lui Dobre au scăpat numai fiindcă fata, Lenuţa, era 
de ani de zile măritară la Titu, iar Petre era dus să 
tocmească nişte butoaie spre Leordeni. Nu mai era acum în 
viață nici tatăl lui Drăgan, Ignat Secu. Acesta o dusese din ce 
în ce mai rău cu boierul Medelioglu şi oamenii lui... îi 
puseseră gând rău şi nu-l slăbeau o clipă... Averea îi scăzuse 
mult. Când Drăgan s-a însurat cu Riţa le-a dat o odaie din 
casă, un car cu patru boi, o vacă, oi şi o scroafă cu purcei. El 
şi-a oprit la fel, că nu avea mai mult acum... Trăia singur, nu- 
i plăcea să se amestece în treburile lui fiu-său... „Să meargă 
singur pă picioarele lui”... Riţa ar fi vrut să-i poarte de grijă, 
că era acum om de peste cincizeci şi cinci de ani, dar el se 
mulțumea cu ajutorul dat în gospodărie de o bătrână din sat, 
pe care nu vrea s-o lase să piară de foame. A murit la Turnu- 
Măgurele, înecat în Dunăre... Făceau podvadă, ca să 
ducă grâul abia treierat la schelă... Acolo avea să fie încărcat 
pe un şlep englezesc, căci Medelioglu îl vânduse unor 
bancheri din Bucureşti, care făceau afaceri cu englezii. Asta 
era acum doi ani... Plecaseră din sat vreo douăzeci de care... 
Drăgan nu era printre cei plecaţi, fiindcă îi născuse Rița al 
treilea copil, şi femeia era bolnavă rău, sta să moară... 
Trimisese numai carul cu o femeie din sat. 

Şlepul - oameni îi ziceau tot ghimie!' — fusese tras mai 
departe de podeața schelei, că nu era loc... Era de-a 


lungul malului, în dreptul unei mirişti... Oamenii treceau cu 
sacii în spate un fel de podişcă de scânduri, lată ca de trei 
palme... aşa că ăl care lăsase sacul abia putea trece pe de 
lături înapoi. Beaşcă sta pe şlepul negru şi tot îndemna lumea 
cu înjurături, că-i scăpase gârbaciul în Dunăre. Se vedea că îi 
caută râcă lui Ignat, că îl zorea şi-l înjura printre dinţi. 

Bătrânul avea de la o vreme arsuri pe beregată şi-i venea 
din când în când un fel de amețeală. De aceea, pe podişca 
de scânduri, târa sacul în loc să-l ducă în spinare... Prin 
cămaşa leoarcă de năduşeală, că soarele lovea aproape în 
creştet, i se vedea pieptul păros şi cărunt. Fierbea de furie că 
e pus să care sacii. 

— Bine, mă, fiare ce sunteți, nu fu destul că am arat Ogoru, 
că l-am semănat, că l-am secerat, că l-am adus cu caru meu 
la schelă, astea toate socotite doar cinci zile dă clacă, atunci 
când io am făcut patruzeci? Ce mai vreţi, mă, să-l ducem în 
spate şi pă ghimie?... Asta să face cu oameni dă meserie, care 
ştiu să care saci pă ghimie... Nu ca noi, dă trecem cu frica în 
oase peste podişca asta şi amețim când vedem apa curgând 
sub ea. 

Beaşca mârâia mereu: 

— Şi acum... ce născătoarea mă-tii mai vrei? 

— Sa te trimit dă unde-ai venit, că mai bine 
rămâneai acolo, nu să otrăveşti viața unui sat întreg. 

Ochii bătrânului fulgerau ca apele oțelului... 

Bearcă îşi muşcă buză, cu mustața pleoştită cu tot. Când 
văzu că bătrânul târăşte sacul pe podişcă, în loc să-l ia 
în spate, începu să înjure şi să urle... apoi se năpusti pe 
punte. 

— Nu ţi-am zis, mă, Hristosu şi dumnezeii tăi, să nu 
mai târăşti sacu, că se rupe?... 

Înainte ca Ignat Secu să fi avut timpul să-şi ia manile de pe 
sac. Îi arse obrazul cu o palmă. 

Bătrânul îşi simți tot sângele în obraz. Dădu drumul 
sacului şi-şi înfipse amândouă mâinile în beregata logofătului. 
Fără să mai ţie socoteală că sunt pe o punte atât de şubredă, 
îl zgâlțâia înverşunat, urlând la el: 


— Jigodie boierească, când pălmuieşti o față de om, 
pălmuieşti chipu lui Dumnezeu. Sta să-l sugrume şi mai 
multe nu. Când văzu că lui Beaşca îi ies ochii din cap şi nu 
mai poate răsufla, se încrâncenă şi mai tare... Urla la el... 
Nimeni, mă, până la vârsta asta nu l-a pălmuit pă Ignat 
Secu... 

E drept că bătrânul îndurase multe înjurături şi gârbace pe 
spinare, dar astea, deşi dureau, nu erau socotite de el 
drept ocară. Erau date la învălmăşeală, erau legate de soarta 
tuturor clăcaşilor, dar gândul că a fost pălmuit nu îl 
putea îndura. 

În spasmul morţii, Beaşcă se zvârcolea cu puterea 
deznădejdii... Erau acum amândoi încleştați, când Beaşcă 
scăpă un picior de pe punte. În clipa aceea izbuti să tragă pe 
bătrân in jos, care se nărui parcă peste el, dar totodată se 
prăbuşi, ruptă în două, şi puntea de scânduri. Căzură în 
Dunăre cei doi, căzu Tudor al lui Ristache, care venea după 
Ignat şi aştepta cu sacul în spate, şi mai căzu şi Peştefript, 
care alerga în fuga mare să-i despartă pe cei încleştaţi... În 
apă, Peştefript s-a dezmeticit numaidecât şi a început să-i 
caute pe ceilalți, să-i scoată din vâltoare... N-a putut găsi pe 
niciunul, că îi târâseră valurile sub şlep. 


Marin, care e azi cu al treilea car încărcat dintre cele şase, e 
acum de când s-a înecat frate-său, singurul bărbat în viață în 
neamul lui Ristache şi e cel care îngrijeşte de cei trei copii ai 
lui Tudor şi de mamă-sa, Chiva. E însă în dragoste cu o fată 
din Găeşti şi mulți din sat nu-l vad nici pe el bine, căci tatăl 
fetei nici nu vrea să audă să-şi dea fata după un flăcău sărac 
de la Vadu Rău... ca s-o ştie trăind într-un bordei prăpădit, 
din marginea pădurii... E nerăbdător, căci vrea să se întoarcă 
mai curând acasă. Nu mai poate de dorul Frusinicăi. Aşa o 
cheamă. 

— Hai, nea Tomo, spune dumneata, cum s-o luăm, 
că dumneata ştii... Ce mai stăm dăgeaba în drum. Spune şi 
tu, Simioane, ceva, că şi tu ai mai fost p-aici. 


— Am fost tot cu unchiul Toma, da' dă mult, bă. Şi am 
dormit în căruță. Feciorul lui Ion e şi el acum flăcău în lege ca 
şi Tudose. Îl trimite tată-său cu carul în locul lui, căci el a 
rămas cu nevasta şi copiii să treiere grâul lor. E un 
mare noroc să ai copii crescuți, dar netrecuţi printre birnici, 
să-i poţi trimite în locul tău în podvadă şi, de sunt zdraveni, 
chiar la clacă. Amândouă fetele lui Ion ajută acum la 
muncă toată ziua. Pe nepoată, pe Săftica cea neagră, cum îi 
spune acum satul, că s-a făcut şi ea mare, a împlinit de 
curând optsprezece ani, de mulți ani a luat-o ca ajutor un 
unchi al lor, moş Istrate, stupar la curte, aşa că s-a înstrăinat 
cu totul de ei. I se spune Săftica cea neagră, ca s-o 
deosebească de Săftica cea bălană, nevasta lui Peştefript. 

Toma n-a mai răspuns nimic şi a pornit cu cărui din loc, că 
el e în frunte. Simion vine lângă Tudose şi-i spune în şoaptă: 

— Hai, mă mutulică, să scăpăm mai repede, că te duc io 
undeva unde o să-ți placă... E aci un bâlci mare să te 
minunezi. 

— Tţă... se strâmbă Tudose. 

Îi mai spun şi acum, când s-a făcut o mândreţe de flăcău, 
căci şi el, şi Simion au împlinit nu demult şaptesprezece ani, 
tot mutulică, fiindcă nu-i place să vorbească... Mai mult 
decât un da ori nu nu prea scoţi de la el. E drept că atunci 
când se înfurie e greu de potolit. 

Cineva i-a îndreptat să treacă gârla Dâmboviţei pe Podul 
Cilibiuhii, să ocolească pe la biserica Antim, şi apoi pe o 
uliţă dintre vii or să ajungă drept la casa boierului 
Grădişteanu. Ei nu prea sunt obişnuiţi prin partea asta a 
oraşului şi pierd mereu drumul. Pe urmă, pe aci, printre viile 
şi livezile astea despărțite cu garduri încărcate cu tufişuri de 
gherghină şi măcieşi, pe ulițele astea pustii, nici nu au pe cine 
să întrebe. Li s-a spus numai că e undeva, din jos de 
Mitropolie. N-au inima să urce, cu carele încărcate, pieptiş, 
dealul, şi s-au întors iar pe lângă prundişul gârlei, spre hanul 
cel mare al Golescului. Ca să nu mai chinuie bietele vite... Dar 
iată că tocmai când să iasă pe Podul Calicilor, care este 
drumul mare al Craiovei, văd iar că nu se poate trece. E un 


stup de oameni de-a curmezişul ulicioarei, care privesc 
îngrămădiți ceva în susul acestui Pod al Calicilor. Oamenii 
noştri nu ştiu ce să creadă. O fi trecând pe pod caleaşca 
vreunui mare boier, şi slugile merg înainte, strigând „loc“ şi 
oprind trecătorii, o fi vreo înmormântare cu alai mare, de om 
procopsit? Dar sunt şi unii flăcăi urcați pe căsuţa din colțul 
uliței. În fereastra de la catul de sus, cam strâmb, al prăvăliei 
din colț, stă lumea ciucure, privind stăruitor. 

— Ce-i, mă voinicule, dă nu poate umbla lumea pă uliţă, 
întreba Toma pe unul dintre cei suiți pe casă. 

Cel întrebat, un băiat din prăvălia de jos, cu cămaşa cusută 
cu arnici şi cu o fotă verde dinainte, răspunse, întorcând 
capul, cu un soi de tulburare: 

— Trec moşnenii din Dalota Mare, cu rogojini aprinse în 
cap. Au azi judecată la Divan cu boieru' lor, care vrea să le ia 
pământu' şi să-i facă pă toţi clăcaşi. 

Din urmă au venit în față şi ceilalți de la celelalte care îşi fac 
loc cum pot printre cei ce stau privind de-a curmezişul 
ulicioarei. Din susul Podului vine pe drumul acesta al Craiovei 
un alai cum nu s-a mai pomenit în Bucureşti de pe vremea lui 
Vodă Şuţu, când a vrut el să ia moşia târgoviştenilor. Vreo 
două sute de săteni, în rând câte patru-cinci, păşesc unii în 
opinci, alții desculți, încet şi apăsat. Poartă pe cap rogojini 
aprinse. Unii le-au prins pe o cruce din două şipci, ca să stea 
întinse şi să ardă încet, alții le-au sucit şi le ţin ca nişte căciuli 
uriaşe în cap. Feţele tuturor, arse de soare, bătute iarna de 
crivăț, sunt încruntate şi dârze. Din piepturile lor dezgolite de 
căldura verii şi a focului iese din când în când un singur 
cuvânt, dar strigat cu un glas pătrunzător, apăsat, ca o piatră 
căzută pe un mormânt: „Dreptate“... „Dreptate“... 

În frunte e un moşneag scund şi un flăcău voinic, care 
„poartă jalba în proțap“, iar între amândoi, un popă lat 
în umeri, cu ochi de haiduc, cu o barbă care trece de 
jumătatea pieptului. Toma l-a recunoscut îndată. E popa 
Radu Şapcă de la Celei. Dar ce-o fi cu el, de e în fruntea 
dalotenilor? Popa l-a văzut de asemeni şi i-a făcut semn să vie 
alături. Atât i-a trebuit lui Toma. Îşi chemă feciorul: 


— Tudose, băiete, io mă duc cu ei la Divan, să mai 
strângem puţin boierii dă... burtă. (El a zis altfel.) Tu, du 
carele astea la locu spus în hârtiuța asta, căci ştii să citeşti 
atâta lucru... Apoi, după ce le descărcați, veniți toți la Jianu 
dă pă ulița Târgoviştei. Aşteptaţi-mă acolo, da' dă nu viu 
până-n seară, plecaţi. Oricum, io vă ajung pă drum la 
noapte... 

Toma Panduru merge acum alături de Popa Şapcă. Drăgan, 
Şoricaie, Simion şi ceilalți s-au urcat în carul din față, pe saci, 
ca să vadă şi ei mai bine. De loitre s-au mai agăţat şi vreo 
câțiva copii, în picioarele goale, numai cu cămăşile lungi de 
pânză pe ei. Mulțimea celor nevoiaşi, înşirați de-a 
lungul uliței, se uita cu multă prietenie şi cu strângere de 
inimă la îndârjitul alai. Negustorii au ieşit între tărăbi, în 
pragul prăvăliilor şi îi arată pe cei năpăstuiţi cu clătinări din 
cap. Şi pe Podul ăsta, tare umblat, stă prăvălie lângă prăvălie, 
căci, dornici de câştig, boierii au zidit cam la întâmplare de-a 
lungul drumului căsuțe înguste, închiriate scump. Sunt ici, 
colo şi case mari cu caturi deasupra, cu sacnacsiu ca la 
Istambul. Din acesta se poate vedea tot ce se întâmplă pe Pod, 
căci sacnacşiul e ca un balcon, ca o firidă mare ieşită 
deasupra uliței, cu geamlâc, dar fără uşa, una cu odăile 
dinăuntru. Cine trece într-o asemenea casă, din tinda mare în 
odaia lungă de musafiri, vede în fund, împins spre stradă, 
sacnacşiul cu lavița joasă ca o sofa, acoperită cu covoare şi 
perne de puf, cu măsuța scunda pentru cafea şi ciubuce, ca de 
aci să poată privi în voie, după perdeluțele de dantelă, 
demoazelele, pe cine le place lor, ori să lenevească boierii 
matofiți, care-şi fac siesta cercetând ulița. Şi chiar acum, de 
aci, de la geamurile sacnacsiilor pornesc multe priviri rele, 
piezişe, spre sătenii năpăstuiţi, care trec cu rogojini în cap 
spre Divan, cerând cu deznădejde: Drep-ta-te... Slabi şi 
aproape goi, oamenii zguduie pământul cu ființa lor trudită şi 
dârza. 

Popa Şapcă lămureşte pe Toma. Are prieteni la Dalota Mare, 
şi auzind ticăloşia boierului Băl-Ceaurescu nu l-a răbdat 


inima. S-a dus în sat, a stat de vorbă cu oamenii, le-a ticluit 
jalba şi le-a aşternut-o pe hârtie cu cuvinte potrivite. 

I-a ajutat în tot felul. Şi acuma a pornit cu ei, cale lungă, 
din sat în sat, până la Divanul apelativ. 

Din spatele carelor încărcate se aud zurgălăi şi un strigăt 
care se vrea fioros: „eeep!“ strigătul cu care surugiii şi vizitiii 
boiereşti cer din goană să li se facă loc prin prostimea de pe 
ulițe şi de pe Pod... Pe toate ulițele şi podurile se 
aude necontenit acest eeep! şi după el, de obicei, pocnetul 
harapnicului pe spinarea celor ce nu se grăbesc să se dea în 
lături, oameni laolaltă cu vitele. Acum, din spate, se aude şi 
celălalt strigăt mai împăciuitor: „loc, mă, loc măriei-sale, 
marelui logofăt!...“ Se vede că, totuşi, nu s-a putut trece aşa 
de uşor. 

Vine din urmă, într-adevăr, caleaşca marelui logofăt Băl- 
Ceaurescu. A ocolit pe Podul Cilibiului, ca să ajungă la Divan, 
lângă biserica Domnița Bălaşa. Nu ar fi nevoie ca o aşa 
înaltă față să-şi apere prin înfăţişare proprie dreptul, fiindcă 
hotărârea este ştiută dinainte. Dar oricum, e bine să fie într-o 
odaie alăturată. Oamenii sunt atât de lipsiți de caracter şi s- 
ar putea ca vreunu' dintre judecători să ţie să-şi arate 
prosteşte puterea. lar cu nebunul de Teodor Văcărescu 
Furtună de multe ori ies lucrurile cum nu te aştepţi. Mai bine 
să fie acolo, într-o odaie alăturată, ca să ştie omul pas cu pas 
mersul dreptăţii, adică aşternerea hotărârii pe hârtie. 

Dar iată că nu se poate trece. Calea e închisă, ba tot mai 
încâlcită, căci, dimpotrivă, dinspre Podul Calicilor a intrat 
pe uliţă un şir de braşovence ce caută să-şi facă loc printre 
carele ţărăneşti cu orice preț. Călare pe înaintaşul din stânga, 
dintre cei şase cai înhămațţi la caleaşca marelui logofăt, era 
chiar vătaful curții lui din Bucureşti, semn, de altfel, că 
boierul e tare grăbit. În dreptul cailor, scos din sărite, vătaful 
a început să suduie de mamă şi de cele sfinte pe țăranii care 
se urcaseră acum în care, dar nu era nimic de făcut. 
Încâlcitura era prea mare. 

Logofătul Băl-Ceaurescu, la fel ca oricare dintre boieri, şi 
încă prin firea lui bătăioasă mai mult decât alți boieri, socoate 


că i se aduce o injurie de neiertat dacă nu i se face pe dată loc, 
mai ales atunci când trece cu caii în goană. Acum s-a ridicat 
în picioare în caleaşcă, şi, cu anteriul vişiniu în vânt şi işlicul 
rotund împins spre ceafa, strigă plin de mânie către vătaf: 

— Stâlceşte-i, mă, vită, ce mai stai? 

Aşa se-ntâmpla de obicei. Dar azi era ceva mai greu. 
Oamenii văzuseră crâncenul alai şi nu mai păreau atât de 
grăbiţi şi speriați de cei mari, ca de obicei. Cu gârbaciul, 
vătaful în hainele lui găietănate lovea cât putea în oameni şi 
în vite, dar loc tot nu prea izbutea să facă. 

Un pâlc de tabaci, după îmbrăcămintea lor soioasă şi 
pălăriile lor pleoştite, care alergaseră ca atâta lume să vadă 
alaiul şi acum priveau mirați încurcătura din drum, începuse 
să cam mârâie. Cum vătaful lovi cam la întâmplare, plesni şi 
pe un vânzător de vişine, care încerca şi el, amărât, să se 
descurce din îmbulzeală. Atunci unul dintre tabaci, o namilă 
de rumân bălan, între atâți oacheşi, cu o mustață ca vrabia, 
întrebă cu obidă pe vătaf: 

— Dă ce dai în oameni, jupâne? Nu vezi că nu e loc? 

— Şi tu, ce aia a mă-tii vrei? Că acum te plesnesc şi pă tine! 

— Arde-i una plăvanului ăsta, strigă răguşit marele logofăt, 
cu fața lui negricioasă, cu obrajii fălcoşi şi cu sprâncenele 
lungi îmbinate la rădăcina nasului încoroiat. 

Vătaful îi trase una cu gârbaciul, dar nu l-a putut atinge 
decât uşor, peste pălăria pleoştită, pe plăvanul ai cărui 
ochi verzi-căprui scânteiau de furie, dar şi de stăpânire de 
sine, căci ca toată lumea, Licsandru Hergă, astfel se numea 
namila de rumân bălan, ştia că nu se glumeşte cu vătafii 
boiereşti şi mai puţin cu boierii. 

Sfârcul lungului gârbaci l-a ajuns însă pe Tudose, fiul 
pandurului fără o mână, care se întorcea, după ce se 
despărțise de tatăl său, la care, orb de furie, flăcăul, mijlociu 
de statură, dar vânjos, se repezi la vătaf şi, punându-i mâna 
în şerpar, îl smuci jos de pe cal. Omul nu căzu, că se sprijini 
cu mâna de loitră carului încărcat din stânga, dar se lovi cu 
fața de carâmbii dricului şi i se iviră fire de sânge din colțul 
gurii şi din nas. 


— Prindeţi-l... puneţi mâna pe el, strigă turbat boierul, 
ridicându-se iar în picioare. 

Namila de rumân se grăbi să dea ascultare poruncii şi 
alergă să pună mâna, o dată cu ceilalți, pe Tudose. Îl ajunse, îl 
îmbrânci spre marginea gloatei. 

— Dai în oameni boiereşti, ai? şi îl înjură gălăgios. Dar în 
şoaptă, şuieră la urechea unui tabac de-al lui: Faceţi-l, mă, 
nevăzut... că de-i prind ăştia, îl omoară. Faceţi-l scăpat 
şi ascundeţi-l la noi în fabrică. 

Pe urmă se întoarse grăbit să dea ajutor vătafului, căruia i 
se încurcaseră picioarele între scările şeii şi şleaul calului. 
Îl luă în braţe să-l dea jos de pe cal, dar în aceeaşi clipă 
vătaful scoase un răcnet de om înjunghiat. Hergă lămuri pe 
boier şi pe cei din față plin de milă: 

— Şi-a scrântit rău mâna... Măria-ta... îl duse în brațe 
la caleaşca. Vătaful aproape leşinase şi nu şi-a dat poate 
seama că, în timp ce pusese mâna pe el, namila de rumân îl 
rupsese, strângându-i-l numai între degete, osul mâinii. Omul 
îl puse cu grijă alături de vizitiu, în timp ce boierul scotocea 
cu ochii mulțimea, urla mereu să fie prins Tudose. 

Tabacul cel voinic se dete apoi cuviincios într-o parte între 
ai lui şi spuse liniştit: 

— Bietu om... cu mâna lui... cu dreapta cel puţin n-o 
să mai dea în Licsandru Hergă câtu-i lumea... şi nici în alți 
rumâni. Apoi se apropie încet de care şi de zăvoienii care 
coborâseră, să-şi tragă boii în şanțul drumului. Le spuse 
îndesat, în şoaptă: Mă, voi luaţi în braţe pă nu ştiu, n-am 
văzut... nu-l cunoaşteţi pă flăcău... nu era cu voi. 

Aşa şi făcură oamenii răcoriți de cele întâmplate. 

Noaptea, spre crăpatul zorilor, Tudose, care stătuse până se 
înnoptase într-o magazie a fabricii marelui negustor 
State Dobrovici se strecură prin lunca Dâmboviţei şi ajunse 
din urmă carele care scârțâiau în noapte prin satele pustii. 


Lecţia despre istoria patriei, despre 
măsurarea pământului şi altele 


Suntem cam la începutul lui iunie, în 1840. La ştabuli:2 
batalionului 1 din Regimentul 1 de Infanterie, câţiva ofițeri fac 
mare haz, râd cu hohote groase de ceea ce un locotenent 
(un Lieutenant, cum se spune) povesteşte despre lecţiile pe 
care un iuncheri* din escadronul de cavalerie, Nicolae 
Bălcescu, le face cu unii sergenți şi simpli soldaţi din batalion, 
la un fel de şcoală ciudată, înființată de el. 

— Vere, le spune nişte bazaconii de-ţi stă mintea în loc... 
Auzi, cică s-a măsurat pământul!... 

— Cum o să se măsoare pământul, domnule, ce 
vorbeşti copilării? întrebă căpitanul cu mustața răsucită în 
sus, care nu vrea să treacă drept prost şi credul. 

— Dacă-ţi spun eu?... Am auzit cu urechile mele... 
Dacă vreți, haideţi să mergem în curte, să vedeți şi să auziți 
dumneavoastră astfel de năzbâtii. 

În mai 1830 se reînființase, conform articolelor 379, 407, 
408 şi 409 din Regulamentul Organic şi sub 
supravegherea plină de dragoste a guvernatorului Kisseleff, 
armata română, redusă treptat, după uciderea lui 
Brâncoveanu, la un număr neînsemnat de lefegii!5*, care nici 
nu mai era o armată propriu-zisă. În primele şase luni, ca să 
se formeze cadrele ofițereşti au fost primiți în rândurile 
ofițerimii toți feciorii de boieri care au cerut să se înroleze, 
dacă ştiu să scrie şi să citească. Cei ai căror părinți aveau 
rang între ban şi stolnic primeau gradul de ofițeri, cei de la 
stolnic în jos - grad de iuncheri. Deosebit fuseseră încadrați 
marii boieri înşişi — cei care ceruseră; de asemenea, şi foştii 
comandanți şi căpitani de panduri care luptaseră, în timpul 
războiului din 1828, alături de armata rusă. Intraseră astfel 
de-a dreptul cu grad de colonel marele vornic Băleanu, cu 
grad de maior lon Câmpineanu, tot colonel Ion Odobescu, iar 
maior, comandirul Solomon. 

Primele manevre ale acestei armate, compusă în Muntenia 
din trei regimente a câte două batalioane şi câte un 
escadron de cavalerie, stârnise o bucurie de nedescris în 


inimile româneşti, şi oriunde apăreau noii ofițeri erau primiți 
cu dragoste şi sărbătoriți. 

Fireşte că, renunțându-se pentru aceste prime promoții la 
orice pregătire de specialitate şi chiar didactică obicinuită, 
cei mai mulți din aceşti entuziaşti şi proaspeţi ofițeri nu 
prea străluceau prin cultura lor. Acesta era mai ales cazul 
unor ofițeri de la întâiul regiment, cu garnizoana în capitală, 
al doilea regiment fiind în garnizoană la Brăila şi însărcinat cu 
paza pe frontiera Dunării până la Călăraşi. La Turnu- 
Măgurele începea zona celui de-al treilea regiment, cel de la 
Craiova. Deci ofițerii noştri, în uniformele lor pline de 
zorzoane, cu ledunci!“* şi ceaprăzărie din belşug, cu chipie 
înalte de un cot, se iviră în curtea cazărmii, aşezată cam lângă 
Curtea Arsă (pe o parte din locul Arsenalului de mai târziu), 
ca să vadă şi să audă cu urechile lor năzbâtiile pe care 
iuncherul Bălcescu le spunea soldaților. Adevărul este că, 
alături de aceşti feciori de boieri, intraseră în armată şi câțiva 
copilandri care aveau să lase nume glorioase în literatura 
românească. Un Cârlova, un Grigore Alexandrescu, mai târziu 
un Bălcescu însuşi. Căci feciorul mijlociu al serdăresei Zinca 
Bălcescu intrase şi el după terminarea şcolii de la Sfântul 
Sava în oştire, cu gradul de iuncher, poate şi ca să facă pe voia 
familiei şi a rudelor. Acum, el se plimba printre mesele lungi, 
cu picioare de pari înfipți în pământ, băncile fiind şi ele, de o 
parte şi de alta, laviţe de scânduri nedate la rindea, aşezate pe 
pari mai mici. Totul sub un umbrar mare, sub care mânca 
trupa vara. Cazarma însăşi este o clădire interminabilă, lungă 
şi joasă ca o magazie. Nicu Bălcescu a mai crescut, fireşte, dar 
deşi are douăzeci şi unu de ani, pare cu mult mai tânăr, cu 
toată mustăcioara neagră care îi umbreşte buza de sus şi cu 
tot puful de pe obrajii palizi. Nu e de loc bucuros acum când 
vede venind pe poteca de pietricele dinspre cancelarie ştabul. 
Ochii negri i se aprind de mânie şi strânge nervos cu mâna 
dreaptă centironul care încheie mundirul'* strâns pe talie. El 
ştie că ei nu vin ca prieteni... Se opreşte, se întoarce şi priveşte 
tăcut, în vale, oraşul. Nu se văd decât rare acoperişuri de case, 
dar nenumărate turle de biserici care răsar parcă dintr-o 


nesfârşită dumbravă. Mai limpede se văd spre dreapta casele 
cele albe ale Ghiculeştilor, de o parte şi de cealaltă a 
Dâmboviţei, față-n față, case cu un singur cat, mare, dar cu 
ferestre multe. Jos, devale, pe prundişul gârlei, la vadul 
sacagiilor, oamenii umplu cu doniţele butoiaşele lor pe două 
roate. Apa de băut o iau din diferitele pârâiaşe care curg spre 
râu. Asta e bună de spălat. Pe podul înalt, strâmb de picioare 
şi cu scânduri sărite, care duce spre biserica Gorgan! şi la 
Dejurstfă'!3?, trec femei, ducând legături cu rufe, şi olteni cu 
coşuri eu fructe, pe care le aduc la hoteluri şi la hanurile mari. 
Cârduri de gâşte şi ici-colo porci se bălăcesc în gârlă în dreptul 
movilei. E înspre chindie şi soarele coboară dincolo de 
mănăstirea Cotrocemlor, umplând totul de o lumină liniştită, 
înainte de înserare. 

— Ce-ai rămas aşa, domnule iuncher? Dumneata nu ştii că 
atunci când eşti cu trupa şi vine superiorul dumitale trebuie 
să dai raportul? îl întrebă căpitanul Glădăianu. 

Palid, Bălcescu duce mână la boneta cu ciucure, de 
iuncher. 

— Cu onor va raportez că sunt aci douăzeci şi cinci 
de ostaşi şi gradaţi care urmează lecţii de citire, aritmetică 
şi istorie națională. 

— Foarte bine, acum continuă... 

Bălcescu reia iritat, fără căldura cu care vorbise până 
atunci: 

— Vă spuneam că la Călugăreni, văzând Mihai Viteazu că 
turcii dau mereu iureş peste pod şi că pedestrimea lui Novac 
nu mai pridideşte luptând, chemă pe Albert Kiraly, generalul 
său, comandantul rezervei formate din secui şi al artileriei, 
hotărându-i locul în luptă, apoi dădu poruncă unui căpitan 
viteaz, Cocea, să atace cu oamenii lui din spate, iar el însuşi se 
puse în fruntea unei cete îndrăznețe de trei sute de oameni şi 
porni într-un iureş la atac. 

— Măi, măi, toate le ştii dumneata, parcă ai fi fost de față... 
Poate că poţi să ne spui şi cine comanda avangarda, nu? 
întrebă un locotenent fălcos, cu mustața sucită în sus. 


Atunci, cu o apăsată ironie, Bălcescu răspunse voit 
sacadat, ca o lecţie: 
— Există următoarele izvoare ale bătăliei de la Călugăreni: 


1) Historie universelle, de Jacques de Thou'* 

2) Ge-schichte der Moldau und Wallachey, de Engel”; 

3) Histoire de l'Empire Ottoman, de J. Hammer“; 

4) Brevis rerum a Michaele Moldaviae Transalpinele sive 


Valachie, Palatino gest amm descriptio, de Walther Baltassar. 
(141) 


Cei trei ofițeri ascultă năuci această rapidă înşiruire şi se 
privesc neştiind ce să răspundă. 

Bălcescu continuă, rece: 

— Se mai găsesc multe amănunte în cronici, ale lui 
Miron Costin, pe care eu însă nu am citit-o deocamdată, şi 
aceea a lui Constantin Căpitanul. 

Glădăianu fierbe de mânie: 

— Mă rog, şi de unde ştii dumneata că Mihai Viteazu umbla 
cu avanposturi şi avangardă? De unde ai mai născocit şi 
asta? 

Bălcescu îi stătui rece, pe acelaşi ton: 

— Cetiţi-i, şi veţi găsi în aceşti autori, descrise, multe dintre 
mişcările de apropiere şi de învăluire ale acestei campanii. 

Un locotenent înalt şi cu cap de miel, iritat de această lecţie, 
se simți obligat să răspundă: 

— Tare te crezi dumneata deştept... Te crezi mai 
deştept decât noi toți... Şi să-l înfunde cu totul: E adevărat că 
ai spus dumneata oamenilor că pământul a fost măsurat? 

— Da, răspunse Bălcescu, cu un calm reținut, ca praful 
de puşcă în cartuş. 

— Daaa? Nu mai spune... Şi locotenentul se întoarse 
surâzător către ceilalți ofițeri, arătând triumfător: Nu vă 
spuneam eu? 

Căpitanul reia batjocoritor: 

— Eşti bun să ne spui cum l-au măsuratără oamenii? 
Cu cotul? Şi ofițerii toţi râd de această glumă bună. Încurajat, 


superiorul continuă: Sau poate cu pasul? Dar atunci ai 
putea să ne spui cum au măsurat cu pasul oceanul? Şi cum 
au ajuns la Polul Nord? 

Urmează o lungă tăcere... Bălcescu îşi apasă mină pe 
centiron, îşi trece limba pe buzele puţin uscate de mânie. 

— Dacă aţi cunoaşte trigonometrie, aş putea să vă 
explic foarte uşor cum s-a măsurat pământul, fără paşi, pe 
ocean. 

Căpitanul se ridică mânios, ceilalți se ridică şi ei, automat. 

— Vă spun eu că ăsta se crede mai deştept decât noi. 

Pleacă toți furioşi, urmăriţi de privirile ostaşilor. 

A doua zi, şcoala lui Bălcescu a fost desființată, mai ales că 
mai erau şi mulți alții care o vedeau cu ochi răi. 


Eleve neascultătoare 


E mai greu să fii profesor la o clasă numai cu trei fete, de 
paisprezece ani, de şaisprezece ani şi şaptesprezece ani 
decât la un pluton de gradaţi, mai ales când tu însuţi eşti un 
iuncher de douăzeci şi unu de ani, cu o mustăcioară abia 
mijind. Gradaţii ascultă de profesorul iuncher, stând la mesele 
de sub umbrar nemişcaţi, ştiu ce e disciplina şi le e frică de 
pedeapsa: Marghioala, Tița şi Frusinica nu ştiu ce e disciplina 
şi nu le e frică de profesor. Deşi el este foarte grav şi serios, 
sau poate tocmai de aceea, niciuna dintre ele nu şi-a scris 
lecţia dată, nici la istorie, nici la franceză, şi toate au uitat 
viitorul verbelor neregulate. Frusinica, în loc de caiet, a venit 
cu un buchet mare de țigăncuşe roşii de vară, pe care l-a pus 
într-o ulcică smălțuită cu albastru, luată de la bucătărie. 

Bălcescu a luat adeseori premiu la limba franceză, începând 
din 1832, la clasa lui Vaillant, cât timp l-a avut profesor 
la Colegiul Sfântul Sava. După 1834, Vaillant, îndepărtat 
din învățământ pentru că vorbea prea mult elevilor despre 
Revoluţia Franceză şi despre Dacia, a făcut pension pentru fiii 
de boieri şi mai da pe deasupra şi lecţii particulare de 
franceză. A publicat şi un dicționar, de care se serveşte chiar 
acum clasa feminină a tânărului iuncher. Fetele învață, de 


altfel, la cursul popular al lui Vaillant, care le dă şi el un fel de 
lecții de istorie națională în franțuzeşte, le vorbeşte despre 
Decebal, despre împăratul Traian şi altele. Dar nu prea merg 
cu regularitate la clasă, şi acum, în vară, Vaillant şi-a închis 
cursul. 

Înserarea e prelungă, senină, şi în grădină, sub nucul cel 
mare, la masa aşternută cu o față brodată cu flori mari 
albastre, a început să se simtă aroma pătrunzătoare a 
cupelor mici, albe de regina nopții. Totuşi se vede încă bine. 
Profesorul dictează: 


Celui-lă est bon qui fait du bien aux autres.'1*! 


Frusinica scoate limba şi rămâne cu pana în mâna, 
încremenită. Nu ştie cum se scrie aux autres... Şi pe urmă are 
o poftă nebună să se joace, ca o pisică tânără, cu ciucurele 
auriu care atârnă în față la boneta iuncherului. Acum, deşi 
toți îi mai spun tot Gheorghe, fetei nu-i mai place să se joace 
cu 

Barbu şi ceilalți băieţi de pe maidan. De altfel nici lui Barbu 
nu-i mai face poftă să se joace cu o fată care a început să 
le facă la toţi fel de fel de mutre, Ei îi place acum să stea 
de vorbă cu Nicolache, dar nu să facă şi lecţie... Una fără alta 
separe însă că nu se poate, iar ea se vede nevoită să 
înveţe franțuzeşte şi să scrie după dictat: 


La valeur n'attend pas le nombre des annees:1**i. 


Nu e de vina că scrie Lavaler natan pas le nombre des anes. 
O să se supere, o s-o certe, dar ce să facă? 

Bălcescu tresare... Pe portița de la uliţă, vopsită în verde, a 
intrat unchiul Luţă. Pare mult mai bătrân decât e, cu burtă, 
cu guler cu aripi mari, care-i fac gâtul scurt, cu barba de 
o culoare nelămurită, sare şi piper, tunsă prost, că mereu 
arată colțul din dreapta mai lung decât cel din stânga. E 
burlac, e sameşi*“ la Departamentul Finanţelor şi e un 
mâncău fără pereche. Pe deasupra, ia necontenit totul în 
zetlemea. Mai ales face haz prostesc de lecțiile lui Nicolache. 


Noroc că acum a venit la cumnată-sa cu un crap de şapte 
kilograme, şi, topit de pe acum de poftă, s-a dus cu el la 
bucătărie, să arate cum să i-l facă, jumătate marinată şi 
jumătate saramură, cu dichis pescăresc. 

Fetele sunt puse să conjuge pe rând: Je saurai, tu sauras, il 
satira, nous saurons, vous saurez, ils sauront*. 

îşi aruncă ochii pe pagina liniată şi izbucneşte autoritar — 
ca orice profesor - nous saurons, mademoiselle, iar nu nous 
serons1*%*. 

Pe pridvorul bucătăriei, unchiul Luţă aşteaptă să se curețe 
crapul de solzi şi stă de vorbă cu Zinca, privind la cei de subt 
nuc. 

— Măi, Nicolache ăsta al tău toată ziua învaţă pe alții. Are 
el asta în cap, că trebuie să înveţe pe alţii, şi basta... nu se 
lasă. Eu nu pricep de ce vreți voi toți să-l faceți ofițer. l-am 
spus şi lui frate-meu, că el s-a încăpățânat să vă facă să-l 
băgaţi în armată. 

— Ca să nu moară de foame, măi Luţă. Ce înseamnă o leafă 
de profesor? E băiat sărac, că vezi şi tu, de-abia o scoatem la 
căpătâi. Ofițerii au mai multe posibilități. Au şi ranguri 
boiereşti mai mari. 

— Nu se face ăsta ofițer, cum nu mă fac eu popă! 

Luţă se duce în casă să-şi ia din sufragerie ciubucul. Are la 
fiecare soră şi cumnat câte un ciubuc al lui. Când trece pe 
lângă nuc, îl pufneşte râsul, dar se ţine serios, căci 
Frusinica întreabă cu o şireată nevinovăție: 

—  Nicolache, spune-ne ce înseamnă Je vom aime a la 
foliei1*.. Atâta franțuzească ştie şi unchiul Luţă, cum o ştiu 
toate fetele din Bucureşti... Toţi abia se ţin serioşi şi aşteaptă, 
gata să izbucnească în râs, răspunsul. 

— Asta nu te-am învăţat eu. 

— Da... dar spune-mi ce înseamnă. 

Răspunsul e îmbufnat şi tăios: 

— Nu ştiu... 

Marghioala, de obicei mai serioasă, sare acum într-un picior 
sub nuc şi cântă înveselită: Je vous aime, je vous adore**, 
ca pe un pui de curcă chior! 


Luţă a uitat de ciubuc şi râde în barbă, jovial şi cu gura 
mare. 
Bălcescu se supără şi, sever, le dictează ceva greu: 


„.„. Vous aurez 
Le destin des fleurs si fraiches et si belles... 
Comme elles vous plaisez, vous passerez comme elles1*... 


N-au înțeles nimic şi toate trei protestează nedumerite: 

— Nicule, asta trebuie tradusă mai întâi... Nici eu nu ştiu, 
declară Tiţa. „Nici eu“ înseamnă că Tiţa e convinsă că şi Nicu e 
de părere că ea e cea mai silitoare dintre cele trei. 

Bălcescu traduce sever: 

Veţi avea soarta acelor flori proaspete şi frumoase... 

Plăceţi la fel ca ele, ca ele va veți trece. 

Unchiul Luţă tresare indignat: 

— Mă, Nicolache, cum poţi să spui asemenea măgării 
fetelor? Lasă-le naibii cu lecţiile tale. Ce le trebuie lor 
atâta învățătură? Lasă-le să zburde puţin. Abia au lăsat 
păpuşile şi... ca mâine se mărită. 

— Viaţa nu e dată omului numai pentru să-şi 
satisfacă plăcerile lui proprii. Frumusețea nu scuteşte de 
anumite obligaţii... Avem şi datorii în viață... Datorii față de 
noi înşine, fața de mintea noastră, datorii față de semenii 
noştri, datorii față de poporul din care am ieşit. N-a bătut cu 
pumnul în masă Bălcescu spunând asta, dar ochii lui puţin 
oblici sunt tăioşi. 

Unchiul Luţă a încremenit cu ciubucul în gură. Acum 
răsuflă puternic şi spune zeflemisitor către Zinca, pe care 
o vede venind cu Paraschiva după ea, care poartă o tavă: 

— Ascultă, Zinco, fi-tu ăsta nici nu i-au crescut tuleiele sub 
nas şi nu vorbeşte decât de datorii şi de obligaţii. Vrea să- 
ndrepte neapărat lumea el. 

— Dacă oamenii mari ca dumneata, unchiule, uită, e nevoie 
să le aminteşti acest lucru... Ochii uşor oblici, sub 
fruntea mult prelungă, sunt mereu încruntați. 


— Dăscăleşte-mă... Sigur... dăscăleşte-mă... Ce să mă 
mai mir, Zinco? Ce să mă mai mir? Ăsta de când stâlcea 
primele cuvinte şi încă îmi făcea pipi în braţe, certa şi învăța 
pe cei din jurul lui! 

Rid fetele, râde biruită de amintire şi Zinca. 

E adevărat că toți ai casei făceau mare haz de 
încăpățânarea cu care băiețaşul negricios şi cu căpşorul cam 
țuguiat mormăia şi îndrepta mereu covorul al cărui colț, 
ceilalți, în glumă, îl îndoiau mereu. De când văzuse o slujnică 
împiedicându-se de un căluț de lemn rămas pe sală, în 
drumul celor ce veneau de la bucătărie, şi scăpase pe jos o 
tavă cu ceai, omulețul de trei ani se speriase atât de rău, încât 
când unchiu-său Luţă punea dinadins căluțul pe covorul 
îngust, care ducea spre bucătărie, el îl. Dădea cu 
încăpățânare la o parte, bolborosind cuvinte stâlcite, de ocară. 
Toţi făceau un haz nespus de asta.. 

Zincă se apropie de băiat, înduioşată, cu ochii aproape în 
lacrimi. ÎL mângâie pe păr, dar el e încă ruşinat şi supărat 
de gluma unchiului Luţă, pe care o găseşte nepotrivită de 
față cu fetele, care râd drăcoase. Nu-i place când autoritatea 
lui de om serios şi cărturar e bagatelizată astfel. 

Mamă-sa caută să-l împace, îi zâmbeşte dintr-un prea plin 
de duioşie. 

— N-ai să îndrepți tu lumea, băiatul mamii... 

Unchiul Luţă nu se lasă: 

— Lumea nu se poate îndrepta, măi ţângăule... Aşa a făcuţ- 
o Dumnezeu. Aşa va rămâne în vecii vecilor. 

Privirea iuncherului scânteiază de hotărâre. Îl ţinteşte pe 
unchiul bondoc şi jovial drept în ochi. 

— Trebuie să se îndrepte... 

Unchiul Luţă, care a scos ciubucul de cireş din gură, îşi 
turteşte buzele acum,  strângându-le nedumerit şi 
disprețuitor. 

— Şi ai s-o îndrepți tu? 

Răspunsul vine tăios: 

— Da. Şi Bălcescu adăugă: Fireşte, nu eu singur... Cu alții 
care se vor simți, ca şi mine, răspunzători față de 


poporul român. Nu însă cu oameni ca dumneata, care n-au, 
de dimineață până a doua zi, decât un singur ţel... să 
mănânce bine, să doarmă bine... să bea cafea şi să tragă 
ciubuc când se deşteaptă după masă... Tot ce doresc e să le fie 
lor bine... şi să fie lăsaţi în pace, ca să le fie bine... Fără niciun 
fel de răspundere față de cele ce se întâmplă în jurul lor. 

Unchiul Luţă e ros de o indignare întărâtată, dar se 
stăpâneşte ca să dea un răspuns usturător. Aşteaptă, cu o 
falsă linişte, să sfârşească nepotu-său şi apoi surâde perfid şi 
priveşte cu ochii fără gene, pe jumătate închişi, adresându- 
se însă Zincăi, care se sprijinea cu duioşie de umărul 
feciorului ei: 

— Zinco, ia-ți mâna de pe umărul lui, că ăsta crede 
cu înfumurare că poartă pe umerii lui soarta poporului 
român întreg. Şi apoi şopteşte parcă acru şi răutăcios: Vai de 
poporul român dacă a ajuns să se sprijine pe astfel de umeri... 

Zinca nu gustă gluma, pentru perfidia cu care ea atrage 
luarea-aminte a celor de față asupra faptului că umerii 
lui Bălcescu sunt cam îngugşti. Mai ales când îl văzu pe băiat 
încruntat, se hotări să puie capăt discuţiei: 

— Hei, Luţă, fiecare cu răspunderile pe care şi le 
alege singur... Tu ţi-ai ales răspunderea să faci astă-seară o 
saramură de burtă de crap, aşa cum ştii tu... nu cum credem 
noi, bucătăresele astea... hai, deci, la cuhnie'%. 

Şi împinse fata, care purta tava, spre bucătărie. O adusese 
ca să poată gusta Luţă sosul, fără să-l scoată dintre cei tineri, 
dar acum era supărată şi-l îndemna deci să vie după ea. 

— Hai, Luţă, să ne certăm la bucătărie... pentru burta 
peştelui... că pretinzi că te pricepi mai abitir ca o muiere. 

Bălcescu fu recunoscător maică-sii că-l scăpase de acest 
palavragiu pofticios, dar fața lui era tot atât de gravă, că abia 
se mlădie într-un surâs. Începu să strângă supărat foile de pe 
masă, apoi se răzgândi şi rămase o clipă cu privirea în gol, 
înainte de a spune ceea ce i se părea că trebuie spus acestor 
fete cam prea zburdalnice. Tremura tot. Zeflemelile unchiului 
îl umiliseră, le găsea grosolane, dar îl şi întărâtaseră şi îl 
scoseseră puţin din sărite. Vrând să se stăpânească, aşa 


cum socotea el că trebuie să facă un bărbat, un cărturar 
adevărat, ajungea la o constrângere şi la o luptă interioară 
care se traduceau prin tremurai mâinilor, al buzelor subțiri şi 
al vocii. 

— Ei bine, trebuie să ştiţi şi voi, fetele, că frumuseţea 
şi gingăşia femeiască nu scuteşte de răspunderea față de 
neamul tău. Luptă pentru ridicarea poporului nostru din 
beznă şi ticăloşia în care a fost târât va fi o luptă foarte grea, 
va cere sacrificii. Va trebui dusă mai mtu o muncă de ridicare 
prin învăţătură, căci fără lumina cărții nu se poate ieşi din 
întuneric. Trebuie să arătăm acestui popor care a fost trecutul 
lui de luptă pentru libertate, să vadă şi el că poate fi mândru 
de ceea ce a fost cândva şi că trebuie să năzuiască să scape 
din robia turcească, pentru ca să fie iar aşa cum a fost în 
zilele lui mari din trecut. Cum voi, dacă sunteți fete, nu 
tremuraţi de durere că cei care stau azi pe tronul lui Mihai 
Viteazu, al lui Ştefan cel Mare trebuie să între în genunchi în 
odaia în care se află sultanul, care le dă să-i sărute vârful 
papucului ca un semn de bună voinţă şi favor? Că aceştia, 
care-şi zic parcă în derâdere „domnitori”, „slăviți stăpân! ai 
noştri, tremură de frica oricărui paşă, nu numai de la Silistra, 
dar şi de la Rusciuc, de la Vidin ori de la Siştov? Avem azi trei 
regimente care nu ar putea rezista unei divizii turceşti, dar la 
Călugăreni a fost înfrântă o armată otomană de şaizeci de mii 
de oameni. 

Zinca şi unchiul Luţă, pe prispa cu parmalâc a bucătăriei, 
nu mai discutau despre saramura de crap şi trăgeau cu 
urechea spre ce se vedea sub nuc, priveau fetele care 
ascultau  încremenite, sorbindu-i cuvintele acestui tânăr 
dascăl. 

— Profesoraşul mamei, profesoraş, murmură Zincă, 
socotind că vorbeşte în gând, mândră de Nicolache al ei. 

Înflăcărat, Bălcescu se ridicase, cum făcea când vorbea la 
regiment, apoi se opri brusc, închise ochii o clipă, respiră 
adine. Tremuratul mâinilor şi al vocii îi trecuse. Se aşeză jos şi 
vorbi acum liniştit, cu o voce înduioşată de parcă şi-ar fi 
cerut iertare: 


— Cum, voi, fetele, nu trebuie să cunoaşteţi trecutul 
poporului nostru? Nu trebuie deci să învățați şi să ştiţi şi 
voi carte? Multă, cât puteți de multă. Alte popoare, care n- 
au avut nenorocul să cadă sub robia turcească, au astăzi 
şcoli înalte pentru băieți şi fete. Au dus mai departe ştiinţa, au 
dat nume slăvite literaturii şi artei, au poeţi, pictori şi 
muzicieni cu care se mândreşte omenirea întreagă. Acolo, 
femeile luptă şi ele pentru ridicarea neamului lor nu numai ca 
mame ignorante, care toarnă copii unul după altul, ca să fie 
acolo, ci ca adevărate educatoare ale acestor copii, luminate, 
iubitoare de artă, înțelegând muzica înaltă, citind şi 
răspândind marile opere ale literaturii universale. Acolo, 
femeile sunt uneori şi ele artiste, scriitoare, au început chiar 
să învețe matematici şi chimie. 

Era atât de pătruns şi de înduioşat privindu-le, ele aţinteau 
asupra lui ochii atât de copilăros măriţi, că el luă, topit parcă, 
mâna Sevastiței. 

— Nu vă supăraţi că v-am amintit că frumusețea 
femeii este trecătoare. Nu mă gândeam numai că durează mai 
puţin de un sfert din viaţa ei... Dar gândiți-vă şi la atâtea câte 
se pot întâmpla neprevăzut. Fata clucerului Grădişteanu era 
frumoasă ca un înger, şi acum are în obraji găuri de vărsat, 
de poți să-ţi bagi degetul... Ştiţi şi voi că nevasta marelui 
paharnic Ghica e şchioapă de când s-au speriat caii şi au 
răsturnat în goana lor trăsura în şanţ... Aţi văzut ce 
frumoasă era nevasta lui beizadea Mitică, şi acum are obrazul 
plin de pete galbene şi zic toți că miroase urât, fiindcă e 
bolnavă. Da, Tiţa dragă, frumusețea trupului te poate părăsi, 
dar frumusețea cărții, a muzicii, a picturii, niciodată. 
Frumusețea chipului depinde de vreme şi chiar de oameni, 
frumusețea minţii şi a inimii depinde de tine şi durează până 
la moarte. 

Marghioala, cu fața lungă şi osoasă, care era cea mai urâtă 
dintre ele, nu păru totuşi convinsă şi exclamă cu un fel 
de ciudă: 

— Ah! să fii frumoasă, fie şi numai un sfert din viață! Mi-aş 
da toată viața pentru acest sfert... Să fiu un an 


măcar frumoasă, urmă ea exaltată. O lună, ah! o săptămână 
baremi, simt că aş înnebuni de fericire. 

Îşi sprijini apoi coatele pe masă, obrajii în palme şi rămase 
pe gânduri, într-un fel de contemplaţie, cu privirea 
îndreptată spre Frusinica. 

O dată cu pubertatea, fetele încep să fie preocupate de 
frumusețea feței, la început ele între ele, cele din acelaşi 
pilc copilăresc, ca un secret, dar în acelaşi timp ca şi un ecou 
al  necontenitelor discuţii despre femeile cunoscute ca 
frumoase, dintre cei mari. Ele între ele, adolescentele, 
raportează ceea ce aud, învață deosebirile dintre ele, verifică 
mugurii frumuseții viitoare, învață să observe şi amănuntele 
acestei frumuseți, nu numai impresia generală pe care ea o 
produce. 

Adesea Tiţa şi Marghioala recunoscuseră între ele ce 
frumoasă promitea să fie Frusinica, mai ales de când această 
descendentă a Băl-Ceaureştilor, deşi i se spunea încă 
Gheorghe, pentru apucăturile ei băiețeşti, părăsise cercul 
haimanalelor de pe maidan, al băieţilor de vârsta ei şi căuta 
acum tovărăşia fetelor şi a celor mari. 

Într-o clipă, toate privirile, chiar şi ale celor de pe prispă, se 
îndreptară asupra Frusinicăi, ca un omagiu poruncit de însăşi 
legea frumuseţii şi nu fără un soi de uimire, căci în, clipă asta 
frumusețea ei apărea şi creştea dintr-o dată, sub ochii lor 
chiar ca un fel de revelație a feminității. Pricina era 
că niciodată fata aceasta nu privise pe cineva cu emoția şi 
admiraţia cu care-l privea pe tânărul lor profesor. Ochii ei 
mari, în formă de migdală, care de obicei erau de un verde cam 
tulbure, deveniseră acum suav albaştri, umezi fruntea, 
netedă ca marmura, era acum uşor înnegurată de gânduri, ca 
zăpada umbrită de trecerea unui nor; nasul, care cu nările 
tari părea făcut numai ca să lupte cu guturaiul, se arăta 
acum dintr-o dată întors într-o frumusețe de giuvaer, cu 
aripioarele lui, parcă gingaş înfiorate. Obrajii lungi căpătaseră 
un val de sânge care dezvăluia suavitatea de floare a pieliței 
lor. Gura, până acum cu buzele netede, dar parcă pornite spre 
ocară băiețească, devenise moale şi dulce ca un fruct. Tinea 


uşor capul ei de fată de paisprezece ani înclinat pe umărul 
drept, care îi ieşea rotund dintr-o rochiță de pânză ţesută din 
resturi de borangic, mai mult noduri. 

Bălcescu simți el însuşi orientarea bruscă a celorlalți şi 
râmase şi el o clipă cu privirea oprită asupra fetei. De aceea se 
simți îndatorat parcă să i se adreseze acum numai ei: 

— Ce folos poate trage o femeie frumoasa din frumuseţea ei, 
altu, decât să se poată îngrăşa într-o cuşcă aurită, sclavă a 
poftelor şi toanelor bărbaţilor? Dar aceeaşi frumusețe pusă în 
slujba artei capătă un tâlc mai larg, are un rost mai înalt. 
Atunci ea e pusă în slujba poporului, a culturii, ajută la 
răspândirea frumuseții celei veşnice. Uite, încă nu voiam să ţi- 
o spun, Frusinica, într-una din serile când ai fost cu noi la 
teatru, te-a văzut maiorul Voinescu II, cum îi spunem noi, 
care a fost în Comitetul Filarmonicii şi mai e şi acum prieten 
cu actorii. M-a întrebat dacă vrei să faci teatru. 

— Te-a întrebat dacă vreau să joc teatru? izbucni 
Frusinica, uimită, copleşită. Doamne, şi ce i-ai răspuns? 

Aştepta răspunsul lui, îngrozită. 

— Ştiam cât de mult îți place să priveşti teatru, dar nu ştiu 
dacă ţi-ar place să joci. 

— Ah! face fata, muşcându-şi buzele, dezamăgită. 

— Totuşi, i-am spus că am să încerc să-ți explic despre 
ce este vorba şi cred că am să te conving. A zis că are să 
vorbească negreşit cu Aristia şi, de îndată ce va afla părerea 
acestuia, mergi cu el şi cu mine, ca acesta să te vadă şi să te 
puie să citeşti ceva, bineînțeles dacă primeşti. 

O clipă, Frusinica râmase înmărmurită, apoi avu în minte, 
ca o fulguire de mătase felurit vopsită şi cu chipuri omeneşti 
pe ea, clipa în care actrițele şi actorii de la teatru mulțumesc 
pentru aplauze, apoi sări sălbatic în jurul mesei, strigând: „Mă 
fac artistă, mă fac artistă!“ După un timp, se repezi la fete, le 
sărută pe amândouă, şovăi o clipă, apoi se lipi de Bălcescu, îi 
ridică în palme fața spre ea şi-şi lipi gura caldă şi moale de 
buzele lui. Deşi „Gheorghe” nu mai sărutase niciodată un 
băiat, tocmai felul molatic al sărutului, care-l făcu să simtă 
plinătatea buzelor fetei, îl ameţi o clipă pe Nicolache, 


năucindu-l parcă. Aşa ceva nu i se mai întâmplase până 
atunci. 

Marghioala şi Tiţa începură să bată din palme, vesele, ca la 
teatru; văzându-l pe Nicu zăpăcit, pe Zincă o pufni râsul, iar 
Frusinica nu mai ştia să se oprească, nu mai ştia de nimeni, 
sărea frenetic în jurul mesei şi cânta improvizând pentru ea 
însăşi, cu o sinceritate verbală, ca la teatru, căci acum nu se 
mai adresa nimănui: Je vous aime ă la folie, je vom aime ă la 
folie. Celelalte două se porniră şi ele să sară pe iarbă şi astfel 
lecţia lua sfârşit. Până la capătul vieţii lui, Bălcescu nu avea 
să mai uite acest sărut, care era întâia clipă a unei 
descoperiri, aşa cum trebuie să fi fost în scara biologică 
descoperirea focului. 

Zinca mai râdea fericită de acest joc al copiilor, aşezând în 
tavă bucăţile de crap pentru marinată, când unchiul Luţă, 
care-şi pusese peste jacheta albastră, ce nu-l mai ajungea 
să se încheie pe burtă, un şorț de bucătărie şi potrivise sosul 
de untdelemn şi foi de dafin, mirii între fălcile pline: 

— Nu e de râs, Zinco, nu e de râs. Vrei să-l însori pe Nicu cu 
fata asta fără niciun căpătâi, să moară de foame amândoi!? 

— Ei, şi tu, Luţă, parcă e vorba de însurătoare! 
Jocuri copilăreşti... Ce vrei? Au crescut împreună! 

Luţă gustă întâi sosul auriu, îşi lipăi buzele, apoi spuse fără 
s-o privească pe Zinca: 

— Aşa o fi, dar ce ai să faci dacă fetița asta ţi-o veni într-o zi 
cu un mic Nicolache în braţe! 

Zinca se clătină, de parcă i s-ar fi înfipt un cuţit deasupra 
inimii. Nici nu se putea gândi ca Nicu să nu se însoare cu o 
fată bogată. Pentru asta se trudeşte ea atât, pentru asta a 
învățat el atâta carte? Văzu negru înaintea ochilor. Ah! a fost 
oarbă? Nu, inima ei de mamă iubitoare nu va îngădui 
niciodată asta. 

Seara prea caldă de iunie era ca un amurg luminos şi 
prelungit, încât după nouă, era încă ziuă afară. Numai 
ferestrele casei se întunecaseră. Chiva veni din sufragerie cu o 
lumânare subt băşica de sticlă a felinarului şi cu o față de 
masă. Aveau să mănânce sub nuc. 


Necazurile marilor boieri 


Pe o masă joasă şi rotundă, din lemn de abanos încrustat 
cu fildeş, zac pungi cu bani şi aur revărsat printre cărțile de 
joc. Sunt galbeni împărăteşti, lire turceşti şi ducați 
vechi venețieni. O mână păroasă şi mare se desface deasupra 
banilor, să-i adune. O altă mână mică, grăsuţă, pătrată 
se aşază peste ea, ca s-o împiedice. Peste acestea, se aşază 
alta uscată şi spatulată... Tovarăşa ei dreapta arată cinci 
cărți, mari, lare, cu figuri de taroc de felul celor de la Pesta. 
Sunt doi birlici':*" şi trei de zece, care îi dau dreptul să adune 
ca o gheară banii. Boierii joacă de alaltăieri, de pe la şase 
ceasuri, pe pungi de galbeni, la Alecu Filipescu Vulpe, pe 
Podul Mogoşoaiei, peste drum de biserica Sfântu Nicolae 
Săracu, zis mai târziu Tabacu. E o partidă care a rămas de 
pomină şi despre care va vorbi peste zece-cincisprezece ani 
pamfletul scris în franțuzeşte de un anonim, în care sunt 
portretizați, pe limba lui Voltaire, mai-marii vremii din 
Principate. 

Laviţe de jur împrejur, late şi joase ca nişte sofale, pe care 
stau aşezaţi boierii cu picioarele sub ei, în jurul măsuţei, care 
le ajunge în dreptul genunchilor. Odaia propriu-zis e mare şi 
pătrată, arc şi două sofale late de câte un stânjen, în stânga şi 
în dreapta, aşternute cu macaturi roşii de Smirna, împodobite 
cu ciucuri venețieni de aur. Perne de puf, unele pătrate, altele 
rotunde, suluri la margini sunt prin toate colțurile. Pe pereții 
văruiți sunt flinte, şuşanele, pistoale turceşti, paloşe. Spre 
răsărit e o icoana, îmbrăcată bogat în aur şi argint a sfântului 
Gheorghe, căruia îi apare în zugrăveală doar fața; are un mic 
jgheab de alamă dedesubt, în care se înfig lumânările aprinse 
şi se adună cele căzute şi mucarniţele'*2. O candelă roşie într- 
un potir de aur arde zi şi noapte. Boierul e tare pravoslavnic. 
Drept în fața sacnacsiului, arcuit şi el ca o strană de biserică, 
răspund, când intri, uşile de la sălile de intrare, unde-şi lasă 
musafirii, şi ai casei dulamele, fermenelele şi cizmele de 
saftian, călcând numai în meşi legaţi de ciacşirii roşii, ca să se 


poată lungi pe sofale cu mâinile sub cap, ori să stea aşezaţi 
turceşte, la taifas, când nu sunt la joc de cărți ca azi. Casa e 
cu două caturi şi foarte întinsa, cu odăi multe, pătrate şi 
scunde, mai ales cele care dau în sala foarte lungă din dos, 
sală care leagă odaia cea mare şi sacnacsiul de odăile de 
dormit şi de acareturi. E toată văruita cu alb, acoperişul e 
parte cu şindrilă, parte cu tabla. După ce urci cele câteva 
trepte de piatră, de la intrare, intri într-o sala lungă. De unde 
se desfac odăi pe stânga, iar în dreapta, una singură. Curtea e 
foarte mare, cu grajduri, cu chilii pentru robi, cu şopronul 
fierarului şi al dulgherului, cu cotețele cu orătănii. Două 
puțuri în fund, cu roată şi cu găleți legate în fier, im plinesc 
nevoile de apă. Jgheaburile de adăpat sunt legate de ghizduri, 
dar e mocirlă jos şi a fost nevoie să se aştearnă o lespede de 
piatră, ca să se poată scoate apă. Sunt şi două sacale în curte, 
una de adus, dacă e de trebuință, apă din Dâmboviţa, alta, 
bine ținută, aduce apă bună de la Cişmeaua lui Mavrogheni, 
numai pentru boieri. Curtea Filipescului, plină de vietăți şi 
caleşti, căruțe, care grele şi fân risipit, cu băltoacele de la 
puțuri şi din fața bucătăriilor, cu colțurile ei mocirloase, 
umbrite de duzi, lilieci, soci, oțetari şi călini, dar şi cu vreo 
câţiva frasini şi plopi albi, se întinde de pe Podul Mogoşoaiei la 
stânga, până hăt-departe, înspre ulița Târgoviştei. 

Cei patru joacă îndârjiţi, cu ochii în fundul capului, cu 
bărbile mototolite, afară de maiorul Lăcusteanu care e ras 
şi poartă o mică mustață întoarsă scurt în sus, deasupra 
obrajilor fălcoşi, în care se pierd ochii mici. Ca să poată 
sta treji, oamenii au băut cafele după cafele, şi-au băgat 
capetele în ligheanele de argint cu apă rece, aduse de cafegii. 
Dar marele ban Vulpe, care a trecut de şaizeci de ani, pare 
dărâmat. 

— Hai, mă, duceți-vă acasă, că nu mai pot... 

Marele vornic Constantin Cantacuzino, bărbat cam la 
patruzeci de ani, înalt, cu capul mare, ochios, cu o 
barbă ampla, dreaptă, dichisită cu foarfecele şi parfumată 
chibzuit cu toate parfumurile Persiei, nu înțelege aşa 
socoteala. Trage supărat din ciubuc. 


— Nu se poate, boierule, ai câştigat o avere... Eşti 
banul Filipescu Vulpe, nu un cioflingar oarecare, şi arată cât 
de mare lucru e să fii „ban“, dându-şi un bobârnac în obraz. 

Vulpe dă totuşi să se scoale, adunându-şi banii. 

— Mă, voi sunteți câini, nu sunteți oameni... Uite, se 
face ziuă... Sunt două nopți şi o zi de când jucăm... Sunt 
bolnav, ce mai încolo?... Ştiţi că sunt surpat... 

Băl-Ceaurescu, cu fața de taur negru, cu barba aspră, 
scurtă, dar împărţită în două, şi nasul lung, îmbinat cu 
sprintenele, îl aşază iar, punându-i mină pe umăr. 

— Ne-ai uscat... Nu se poate. 

Vulpe se cruceşte, amărât. 

— Mă, înțelegeţi că trebuie să plec la Bratva... Mâine 
sfințesc sfânta biserică. Vlădica de la Argeş e de ieri acolo. 

Bate din palme, vine un vătaf de curte, în straie arnăuţeşti 
găietănate, care se frânge, ploconindu-se. 

— Ai pus caii la butcă'!5%, mă? 

Vătaful îngăietănat pricepe ce vrea stăpânul. 

— Dă ieri, măria-ta, tot înhămăm şi deshămăm caii. 

Cantacuzino îşi parfumează mâinile şi barba. 

— Atunci, foarte bine. Mergem şi noi la Brat va. Jucăm mai 
departe acolo. 

Lui Filipescu i se moaie picioarele de spaimă şi întreabă 
gângav: 

— Mergeţi după mine la Bratva? 

Marele vornic bate din palme, ca să vie arnăutul. 

— Fireşte, jucăm şi acolo, e de părere şi Băl-Ceaurescu. 

A apărut un arnăut, şi Cantacuzino îi porunceşte scurt, ca 
la slujbă: 

— Să vie Luţă cu condica jalbelor. 

în odaia din dos, tot la Vulpe acasă, odaie mare cu o laviţă 
lungă la perete şi cu mese joase, aşteaptă în zorii zilei diferiți 
slujbaşi. Se vede că de aşteptare şi oboseală unii au adormit. 
Vreo trei joacă şi ei cărți. Vătaful de curte intră şi strigă: 

— Boier Luţă, pofteşte cu condica jalbelor la măria- 
sa marele vornic. 


Luţă sare speriat, caută aiurit condica, care e lângă el, şi 
porneşte pe din dos, pe sălița lungă, spre sacnacsiu. A 
devenit nu demult şef de masă la Vornicie. 

Boierii se scoală greu de la joc, că le-au înțepenit picioarele. 
Cantacuzino citeşte condica, ținuta deschisă de Luţă, pune 
hotărâri în colț pe jalbe, înmuind în călimara pe care sameşul 
o are în mână. 

„Nu se primeşte”, „Se amână”. Vede alta, înseamnă mânios: 

„Porcul ăsta de negustor se pedepseşte cu douăzeci şi cinci 
de bețe, în târg, în ziua mare”. 

După ce a semnat de câteva ori, îi spune lui Luţă: 

— Eu plec la Bratva... Dacă mă cheamă măria-sa, spune- 
i aghiotantului că am plecat la târnosirea sfintei biserici de 
la Bratva... 

Luţă a înţeles, se apleacă mult şi iese. Cantacuzino îşi 
înmoaie din nou mâinile în ligheanul de argint şi-şi dă pe față, 
apoi scoate pieptenul de fildeş, încrustat cu briliante, din 
buzunarul anteriului de mătase lânoasă de Damasc şi-şi 
piaptănă îndelung, fir lângă fir, barba lungă, care-i acoperă ca 
o coadă mică de păun pieptul lat. 


O întâlnire hotărâtoare 


E o zi caldă de iulie, dar cu o strălucire puţin cam umedă, 
căci de două săptămâni plouă cu găleata, un ceas, două 
în fiecare noapte.. Stoica trage de hățuri, pocneşte din bici, 
strigă din rărunchi şi până la urmă poştalionul, ca o brişcă 
uşoară, iese din noroiul cleios care-i prinsese roatele. Se saltă 
peste şanțul năruit şi apoi trece de-a lungul lui, pe drumul de 
iarbă cu făgaşul de roți împletit neregulat ca nişte lungi 
opturi. În fundul poştalionului, pe leagănul de perne, e Nicu 
Bălcescu cu Tița, el în uniformă de iuncher, ea în rochie albă 
de vizită, parcă. Deh, la drum te vede lumea şi mai ales te văd 
verişoarele de la Dealul Mare, unde o să mâie o noapte. 
Cucoana Zinca a trimis încă de săptămâna trecută 
poştalionul, încărcat cu dulcețuri proaspete de cireşi amare şi 
de caise crude, cu suluri de borangic, căci la Bălceşti sunt 


adevărate grădini de duzi, albi şi negri. Şi vreo două butoiaşe 
de ţuică veche, să fie şi la Bucureşti. Nicu va sta o lună, poate 
două la Bălceşti, cât are concediu, ca să se mai întremeze. 

Sevastița, care rămăsese toată iarna şi primăvara în 
mahalaua Visarionului, ca să aibă grijă de gospodărie, pentru 
frații ei Costache, Nicu şi Barbu, cel care urmează la şcoală, 
căci Marghioala s-a măritat anul trecut cu Geanoglu, pe 
când mama trebuia să fie la treabă la moşie, vine de data asta 
şi ea la Bălceşti, căci şi ceilalți sunt acolo. E fericită şi îi 
place nespus de mult drumul cu trăsura. De altfel e fericită 
şi fiindcă la toamnă se va logodi cu un tânăr ofițer din 
regimentul care va lua garnizoana la Bucureşti, prieten şi 
coleg al lui Nicu, cu un an, doi mai în vârstă. Medelnicerul 
Nedelescu, vecin cu ei de moşie, i-a cerut duminică, după 
slujba de la biserică, serdăresei mâna fetei pentru fiu-său 
Oprea Nedelescu. E acum o fată frumugşică de şaptesprezece 
ani, cu ochii negri şi vii ca ai fratelui ei, cu mijloc subţire şi 
destul de crescută, dar nu înaltă. Gura îi e puţin prea severă, 
ca a Bălceştilor, dar altfel toată ființa ei râde, căci tot ceea ce 
se întâmplă la vârsta asta este un prilej de râs. Nicu, nici el 
nu e înalt şi i se pare, cu mustăcioara lui neagră, cu buzele 
drepte şi cu mersul iute, un fel de bărbățel puțin cam 
caraghios, care se supără când ea îi spune că mustăcioara îi e 
pusă. 

Caii sunt toţi patru voinici şi au trapul mare. Trec repede 
prin satele fără ulițe şi fără curți, printre bordeie, 
urmând făgaşurile de roţi şi iar ies în câmp, ţinând drumul 
cum pot, cum îl ţin minte din trecut, căci, în anii aceştia, un 
drum mare de ţară, chiar, e doar o direcţie greu de ţinut când 
se mai întâmplă să dai şi de vreo presupusa răscruce. Altfel, e 
o bucurie a ochiului, căci jocul acesta al ploilor mari, noaptea, 
şi al căldurilor arzătoare, toropitoare, ziua, a dus la un 
rod îmbelşugat cum nu s-a pomenit de mult. Lanurile aurii de 
grâu, tălăzuite de adierea vântului, ori tarlalele de porumb cu 
foi puternice de un verde tare, de pe acum cât omul călare, 
bucura ochiul ca şi lungile şiruri de floarea-soarelui, înaltă 
cât pomii, cu tipsiile lor galbene, întoarse spre soare. Şi mai e 


şi năvala nemaipomenită, pe jos, de flori mărunte şi buruieni. 
Lanurile par pătate de sânge, atât e de mare numărul macilor; 
pe margine şi pe răzoare le răspund adevărate covoare galbene 
de păpădie înflorită şi susai. Un gorun negru şi singuratic pe 
lângă care trec, cu trunchiul înalt şi puternic, dar strâmb, 
urcat pe un dâmbuleț, e năpădit la poale de ventricele cu 
spicuri albăstrii, iar printre opturile lungi de făgaşe întărite, 
cicoarea, iasomia şi umbreluţțele galbene de ciuboţica-cucului 
luptă îndrăzneţe cu pelinul, cu urzica, cu ştirul şi cu ciulinii 
violeți. Otrăvitor în gingăşia lui gălbuie, aliorul, simțind că-i 
trece vremea, vine până sub roţile carelor... în zare, dincolo de 
lanuri, pădurile mari de stejari, arini şi paltini taie în felii, cu 
verdele lor aproape negru, bogăția de aur şi smarald a 
holdelor. 

Poştalionul se apropie încet de dealurile care de departe, în 
zarea albastră, seamănă cu norii. Cu coada ochiului, 
Sevastița îl tot cercetează pe Nicu. Nu e în apele lui. Rămâne 
pe gânduri şi uneori se strâmbă de parcă ar vorbi singur. Cu 
instinctul ei de femeiuşcă ştie cât suferă, dar a trebuit să 
asculte cele spuse de maică-sa, oricât de greu îi vine. 

Chiar a doua zi - era miercuri - după ce îi spusese 
Frusinicăi despre planul lui Voinescu II, Nicu îi şi trimisese 
acesteia un bilet de la cazarmă în care o vestea că maiorul 
a vorbit cu Aristia şi că acesta îi aşteaptă vineri după-masă, 
într-o cancelarie a sălii de la Slătineanu. Era o odaie mare cu 
trei mese de lucru, una în dreapta, alta în stânga, față cu ea, 
iar a treia între acestea cu spatele spre perete. 

La una dintre mese, un tânăr scria de zor şi nu se 
întrerupse nici când intrară cei trei. Aristia, într-un jilț mare, 
dar destul de vechi, citea o piesă franțuzească şi se ridică 
parcă absent, zâmbind celor trei. Vorbi cordial cu cei doi 
bărbaţi abia aruncând o privire fetei care tremura de teamă şi 
nu ştia pe ce lume se află. Prin asta, el avea aerul să spuie că 
evenimentul de seamă era că el e vizitat de aceşti doi inşi, că 
se gândise la ei şi nu uitase că trebuie să se întâlnească cu ei, 
dar că de fată, şi, la urma urmei, de rostul acestei întâlniri 
nu-şi mai amintea... în realitate, ochiul lui ager măsurase din 


clipa intrării pe uşă fata, din cap până în picioare, şi rămăsese 
înmărmurit de frumusețea ei atât de tânără. Actor desăvârşit, 
juca acum comedia indiferenței, să-şi uşureze sarcina 
de examinator, hotărât să admită fata, oricât ar fi citit ea 
de prost. Îi pofti pe toţi trei să şadă, vorbiră apoi îndelung 
despre vara care se vestea bogată în rod, despre intrigile 
care duseseră la desființarea Filarmonicii şi despre ultimele 
spectacole date de o trupă de operă italiană. Pe fereastra 
deschisă, care da într-o curte interioară, venea ceva din larma 
Podului Mogoşoaiei şi mai ales huruială asurzitoare a şinelor 
de fier, ale trăsurilor pe caldarâm. La urmă, se hotări să 
examineze şi fata, aşa, cam într-o doară, arătând, cu un surâs 
de cunoscător blazat, că nu crede că o va putea primi la 
cursul său. În cei cinci ani cât condusese secția de teatru a 
Filarmonicii, Aristia dovedise de altfel o seriozitate greu de 
atribuit unui fost actor, care la nevoie tot mai urcă pe scenă, 
dar care, cu fizicul lui „aristocratic”, îşi arăta preferințele 
pentru rolul de conducător. Eroul eterist, acum om ca de 
patruzeci şi ceva de ani, era primit în cea mai bună societate 
şi nu avea în chipul lui de palicar blazat, cu ochii mari, nas 
puternic şi gura hotărâtă, nimic din figura tradițională a 
actorului boem şi famelic. 

Îi dădu fetei să citească Zburătorul lui Eliade. Inima lui 
Bălcescu bătea să-i spargă pieptul... în schimb, fata nu 
avea aerul să ia în serios cititul, simțise că alte motive vor 
decide soarta ei. Poate că era şi o tehnică şireată de a 
bagateliza un examen pe care ştia că ea nu putea să-l ia. Citi 
destul de prost. Aristia îşi netezi mustaţa tunsă, cu un deget, 
de jos în sus, rămase un timp pe gânduri şi apoi ciocăni, cu 
degetele, în masă. 

Deşi de douăzeci şi mai bine de ani traducea, citea şi juca 
uneori teatru, avea totuşi trac de câte ori ținea să producă 
impresie cu orice preţ, şi acum dorea să le dea o lecţie de citit. 
E adevărat că a declamat cu o căldură plină de fervoare 
versurile înaripate şi arzătoare ale acestui tulbure „Zburător”. 
Cei de față fură sincer uimiți, copietorul de roluri se 


întrerupse şi ascultă şi el. Sfârşi teatral, adică rămânând 
afectat, pe gânduri, aşteptând parcă să se stingă ecoul din el. 

Înainte de plecare, fata, sprintenă şi năvalnică în tinerețea 
ei inconştientă, îi spuse că ştie să şi cânte. O întrebă, tot 
absent, ce a pregătit şi se îndreptă spre o pianină aşezată în 
colțul opus ferestrei, gata s-o acompanieze. Dar ea nu ştia 
decât câteva cântece de lume ale lui Anton Pami, care circulau 
atunci, nescrise şi purtate de lăutari. Totuşi, urmărind 
cântecul, Aristia improviză un acompaniament uşor, cât era 
necesar. Fata avea o voce de cristal, mică, dar de o înflorită 
gingăşie. În clipa asta, el hotărî că ea va fi steaua trupei de 
comedie cu cântece, care prelungea ființa Filarmonicii, Totuşi, 
figura lui de palicar, cu mustață tunsă, nu exprimă nici 
aprobare, nici dezaprobare. Cei trei, dezamăgiţi, îşi ziseră că 
încercarea n-a izbutit şi Voinescu II se ridică să plece. În 
pragul uşii, Aristia le spuse, mai mult ca o propoziţie 
secundară, în timp ce-şi potrivea cravata lată de mătase 
neagră: 

— În toamnă, mademoiselle Ceaurescu, veţi începe să 
lucraţi la cursul meu. Vă rog să luați volumele acestea de 
poezii — şi scoase dintr-un raft vreo patru volume — să le-citiți 
şi să însemnați pe ele, cu creion roşu, versurile care vă plac... 

Frusinica şi Bălcescu au străbătut culoarul întunecat al 
sălii de teatru, ca într-un decor de vis. Voinescu II, înalt şi 
puţin cam naiv, spuse nedumerit: 

— Eu credeam că nici vorbă nu va fi să faceți teatru, 
domnişoară. Părea că nu vă place de loc. 

Ea zâmbi. La paisprezece ani era mult mai puţin naivă 
decât maiorul cel voinic. 

Cu ce bucurie se gândea Bălcescu că vor petrece cu toţii 
vacanța la Bălceşti. Cu toţii... adică el, fetele, Barbu, 
Frusinica... 

Fata însăşi, în odaia întunecoasă, lipită pe jos cu lut, 
culcată ziua întreagă pe pătul de scânduri, răzbită de căldura 
arzătoare până o apucau durerile de cap, se gândea mistuita 
de nerăbdare. 


Ştia că în fiecare an mergea la Bălceşti câte o luna, ca să se 

întremeze, că e cam slăbuţă, zicea Zinca, în realitate ca s- 
o mai ia de lângă mama ei bolnavă. După moartea acesteia, 
acum cinci ani, rămânea la Bălceşti luni întregi. 
Acum, îşi zicea că va rămâne până în toamnă, şi tot aşa se 
gândea şi Nicu. Dar de data asta, Zinca gândea altfel. 
Deocamdată, făcu tot ce putu, să-i amâne plecarea, să nu 
meargă o dată cu cei doi. De aceea, era frământat şi 
îngândurat Nicu. 


La Dealu Mare se vor opri, ca să rămână noaptea la nişte 
prieteni şi rude, zapciul fiind un văr al tatălui lor. Dar mai au 
încă până acolo, căci trebuie să treacă gârla. Se bucură 
copilăreşte de acest drum de vară. Mai ales se bucura de obicei 
Nicu, fiindcă i se pare că judecă mai uşor, că se adânceşte mai 
bine în gânduri, în legănatul trăsurii. Altădată... Acum îi 
lipseşte ceva. 

Se aud de departe strigăte şi, după cotitură, când drumul 
iese din porumb, văd nişte oameni care se îndeamnă la 
ridicatul poverii cu umărul. Vizitiul se întoarce, amărât, către 
el; 

— Conaşule, am ajuns la Vadu Rău şi înaintea noastră e 
un rădvan înfundat pă care nu-l poate scoate din noroi... 
Rămânem acilea. Nu merg mai dăparte, să nu mă înfund şi io. 

Arăta satul lângă râpa unui râu, în drum spre Piteşti. 
Malul dinspre miazănoapte, dincolo, se pierde scăzut în 
prundiş, în zăvoaie de salcie şi apoi într-o luncă de tufe şi de 
arini, pe care cade acum toată puterea soarelui lui cuptor. 
Şuvoiul apei loveşte în partea astălaltă, în malul înalt, care s- 
a rupt cu timpul şi se rupe mereu. Acum gârla e iute, tulbure, 
şi revărsată, cu firele ei toate crescute laolaltă, într-o singură 
matcă, lată, pământie şi cu spinări de şuvoaie. 

Tot în partea astălaltă, dar la stânga în fund, departe, 
dincolo de lanurile de un verde-gălbui, e o pădure neagră şi, 
până la ea. Risipite, unele bordeie ale satului. Sat mai mult 
de şes, pe moşie boierească, la fel cu acelea pe care le 
zugrăvea cu vreo cincisprezece ani înainte şi marele logofăt 


Dinicu Golescu, în scrierile sale „... Intrând cineva într-acele 
locuri, unde se numesc sate, nu va vedea nici biserică, nici 
casă, nici gard împrejurul casei, nici car, nici bou, nici vacă, 
nici oaie, nici pasăre, nici pătul cu semănăturile omului 
pentru hrana familiei, şi în scurt, nimică; ci numai nişte odăi 
în pământ, ce le zic bordeie, unde intrând cineva, nu are a 
vedea alt decât o gaură numai în pământ, încât poate încăpea 
cu nevasta şi cu copiii împrejurul vetrii, şi un coş de nuiele 
scos afara din fața pământului şi lipit cu balegă. Şi după 
sobă, încă o altă gaură, prin care trebuie el să scape fugind, 
cum va simți că au venit cineva la uşă-i; căci ştie că nu poate 
fi alt decât un trimis spre împlinire de bani.” 


Când carul fu încărcat pentru a patra oară, ca să iasă la 
drum, căci făcuseră aria de treierat în sat, Vasile Peştefript îşi 
trimisese copiii mai mari, care-l ajutaseră, un băiat, Ştefan, 
care mergea pe şaptesprezece ani, şi o fată, Sia, care 
împlinise de curând cincisprezece ani, să plece singuri acasă... 
Spusese că vine şi el mai târziu. 

— Spune-i mă-tii că viu şi io mai târziu, că mai am treabă. 
Am dă vorbit cu neica Şoricaie. 

Eftimie Şoricaie, la o zvârlitură de băț mai departe, îşi 
strângea şi el sârguitor grâul, deşi era după chindie, cu ai lui. 
Oamenii zoreau, fiindcă se aşteptau ca şi în noaptea asta 
să plouă, cum ploua cu găleata în fiecare noapte, deşi ziua 
soarele dogorea de aproape două săptămâni... Vedeau cu 
groază că li se mucegăieşte grâul pe câmp... Până acum nu 
putuseră munci pe lanurile lor ziua, căci nu sfârşiseră de 
secerat, de strâns, de treierat, de dus sacii plini la schelă la 
Turnu, cu grâul boieresc... Ba încă fuseseră siliți, deşi ardea 
inima în ei, să facă şi şirele de paie... Acum luptau 
deznădăjduiți, să scape cât se putea scăpa... 

Vasile ocoli prin marginea satului ăl nou, făcut întreg din 
bordeie, în locul bordeielor dărâmate din josul satului vechi... 
Erau aci acum aproape o sută de fumuri, căci tot aci se 
mutaseră şi toți însurățeii de la Regulamentul Organic 
încoace... Pământul din jos de satul vechi era mult mai gras 


decât cel de la vad, iar bordeiele erau prea risipite, cu 
„bpărăgane” între ele, pretindea boierul, pe care nu se puteau 
face ogoare... Acum, de când cu noua orânduială, pământul 
era foarte căutat, iar moşiile îşi împătriseră prețul şi 
proprietarul nu putea să mai îngăduie atâta risipă. 


În rariştea de deasupra gârlei, dincolo de limba de pădure, 
era un tei rotat, cu iarba de sub el deasă ca o pajişte... 
Vasile scrâşni din dinți, mânios. Sultana nu era sub tei... îi 
era teamă că nici azi nu va veni, căci începuse să aibă toane 
afurisite, de nu se mai putea înțelege cu ea... De vreo 
cincisprezece ani de când se tot certau şi se tot împăcau, ea 
trăise - vorba femeilor care o urau crâncen - aproape cu tot 
satul... Vasile era acum om în toată firea, că se apropia de 
patruzeci de ani, însurat, avea trei copii, şi Safta, bălană încă, 
sta să nască din nou, azi, mâine, dar el nu se putea desprinde 
de teleleică asta de Nica, de parcă îl vrăjise. Avea şi ea aproape 
treizeci şi şase de ani şi tot nu se potolea... Pini după Paşte, 
anul ăsta, fusese ibovnica lui Codan al lui Predoiu, flăcău 
tomnatic, care nu se însura din pricina ei... Când a văzut că 
ea nu vrea să se mărite cu el, s-a înfuriat şi în trei săptămâni 
s-a însurat... Ea, deocamdată, s-a luat din nou cu Vasile... 

Abia peste câtă va vreme o văzu ieşind din lăstărişul înalt, 
că era aproape tufăriş, cântând încet, cu sprâncenele ridicate, 
cu mâinile împreunate la ceafă... la, întinsă peste sâni, îi 
arăta şi mai pietroşi... Toată era plină şi mustoasă ca un 
ciorchine negru şi doldora, îndesat bob lângă bob. Cu mijlocul 
strâns în bete, tot fără burtă şi acum, se legăna în mers pe 
şoldurile late... îi ieşi înainte scrâşnind din dinţi şi o strânse în 
braţe cu duşmănie, dar o simți vânjoasă ca un flăcău. 

Se zbuciuma parcă ar fi vrut să scape: îi alunecă totuşi 
opinca pe iarbă, căci de dinainte de nunta cu Ichim nu mai 
umbla niciodată în picioarele goale, şi se lăsă moale în 
braţele bărbatului. Ştia să-şi lase trupul moale şi greu, când 
era îmbrățişată. 

Şi culcată, sta cu mâinile sub căpătâi... EI îi privea ochii 
verzi ca apa lacului, sub sprâncenele negre, groase. 


— Zi, Nico, spune, câţi ai iubit în sat? 

— Ce-ţi pasă ţie...? Ce-i al tău e pus deoparte... 

Râdea arătând dinţii mulţi între buzele cărnoase. 

— Mă, femeie, nu ţi-e milă dă mine? Nu vezi cum 
mă pârpălesc ca pe jăratic...? 

— Hei, măre Vasile, da” ţie ţi-a fost milă dă Maria dă s- 
a spânzurat dă craca nucului, când te-ai luat tu cu Safta? 

— Fă, tu să ştii că io te omor... 

Ea îi citi mânia şi patima în ochii mari, căprui. 

— N-ai fi tu atât dă prost, să vrei să umbli cu butucul 
dă picioare la ocna părăsită, în loc să-ți vezi dă copii, şi să 
stai cu mine când şi când pă iarbă sub teiu ăsta. 

— Îmi las nevasta şi copiii. Hai să ne luăm. 

— Ba, asta să-ți iasă din cap, Vasile... că io dă măritat nu 
mă mai mărit... Omu meu nu mai e pă lumea asta. 

El se frământa mereu, simțind că îi scapă din mină ca o 
şerpoaică. 

— Ascultă, tu, spune cu câți din sat te-ai ţinut pin 
pădurea asta... Cu toți? 

Ea nu răspundea... îşi juca numai ochii verzi într-ai lui... 

— Hei, dă ţi-aş putea face un plod, că nevesti-mi i-am făcut 
patru... te-ai ține tu dă mine... dar vezi că nu prinzi... Arde 
sămânța în tine. Şi deodată se îndârji să afle. Ascultă, tu, cu 
câţi te-ai tăvălit pân iarba asta? Cu toți din sat? 

— Nu cu toţi... Numai cu câţi am vrut. 


Se făcuse din ce în ce mai neruşinată şi mai slobodă de 
gură... De la o vreme nu-i mai plăceau decât flăcăii mai 
tineri decât ea. Era tare sfruntată. Femeile din sat, de pildă, se 
dădeau cuviincios la o parte din calea bărbaților, când se 
întâlneau în drum, dar ea îi înfrunta pe toți... Nici la biserică 
nu sta între femei... 

Nu-i vorbă că şi ele ar îi sfâşiat-o... într-o zi i-au cerut lui 
popa Gheorghe să n-o mai lase în biserică. De lăsat, a lăsat- 
o popa, dar a oprit-o într-o zi, după liturghie: 

— Ia stai, tu, muiere, că am o vorbă cu tine. 


Ea a rămas şi l-a aşteptat cu capul într-o parte. De când se 
uscase ca o scândură şi înălbise ca o oaie, popa Gheorghe se 
făcuse foarte aspru. 

— Ascultă, tu, muiere. N-ai dă gând să te mai potoleşti? Că 
uite ai trecut dă vârsta tinereții... Ai să mergi în focul gheenii 
cu atâtea păcate... 

Ea îi spuse, lăsând capul în jos, mironosiță cam coaptă: 

— Păi... am crezut că dragostea-i dă la Dumnezeu, părinte. 

— O fi dragostea dă la Dumnezeu, dar neruşinarea e dă la 
tine. Să ştii că dacă nu te pocăieşti, sfânta grijanie şi 
sfintele Paşti nu le mai capeți dă la mine. 

— Apăi, părinte, una spui şi alta faci... N-ai cetit dumneata 
în biserică dăspre una tare iubeaţă, Maria Măgdălina? 

A lăsat-o în plata Domnului; ce era să-i facă? 

Se scorniseră fel de fel de vorbe pe seama ei... Că umblă cu 
vrăji, ca să strice casele oamenilor, că miroase a busuioc 
de zăpăceşte bărbații. 

Într-o zi la horă au încolţit-o bine muierile, că le scosese din 
sărite când o vedeau atât de năvălită de bărbați şi flăcăi la joc, 
când ea nici măcar nu juca bine. 

— Mai toarnă apă, fa muiere, peste dracii ăia din tine, i- 
a strigat Riţa lui Drăgan, şi toată lumea s-a uitat la ele. 

Sultana s-a întors pe jumătate spre ea. Riţa era încă slabă, 
căci zăcuse un an şi mai bine după naşterea copilului 
din urmă. Apoi a măsurat-o din cap până în picioare, a văzut- 
o aşa mică şi slabă şi a privit-o cu milă. Ridicând din umeri, s- 
a întors către celelalte: 

— Nu vă fie frică, fă, că nu le-o iau toată. Rămâne şi pentru 
voi. Eu nu culeg decât ici, colo ce-mi place şi trec mai departe. 

— Dă ţi-ar face unu dântre ei un copil, i-a spus Riţa. 
Să vezi şi tu ce-i aia. Poate că te-ai mai potoli dracului. 

— Nu prinde asta copil, clătină din cap Maria lui Ion. Nu 
ştii că poteca bătătorită nu prinde rod? 

Maria lui lon era amărâtă că vedea că şi Simion al ei, cu 
caşul la gură încă, dă târcoale acestei femei afurisite. 

Sultana se făcu deodată pământie la față, se apropie de 
lavița pe care sta Maria, acum albă toată şi uscată, că 


îmbătrânise înainte de vreme, îi luă mină cu un fel de spaimă. 

— Ascultă, lele Mărie, dumneata nu vorbi aşa, că mă doare. 
Dumneata nu eşti cum sunt cutrele astea care-şi fac da cap 
pă ascuns. Dumneata eşti o sfântă care n-ai ştiut dăcât 
da casa şi dă copiii dumitale şi n-ai cunoscut alt bărbat dăcât 
pa bărbatu dumitale, lângă care ai îmbătrânit. Să ştii că şi 
casa dumitale e sfântă pentru mine şi io mai mult nu-ţi spun. 
Da” asta s-o ştii. 

Apoi se întoarse către cobzar, râzând cu dinți mulţi, dintr-o 
dată; îi spuse să cânte un cântec al ei. Apoi începu să-i zică, 
aşa, de-a dracului, uitându-se numai la Vasile, care era 
cu Drăgan, cu bătrânul Şoricaie şi cu Petre, cu o ulcea de vin 
pe masă; că hora se făcea acum tot la han, deşi nu mai 
rămăsese în sat decât Restea, care izbutise să-l domolească 
printr-o minciună pe lon, în privința morții lui Miai. 

Ridicase sprâncenele mari şi râdea cântând: 


„Cine aude gura mea 
Lasă viniul şi nu-l bea 

Ş- ascultă la gura mea. 
Gura mea dă ce-i făcută? 
Dă vin roşu şi dă turtă, 
Cine-o prinde d-o sărută 
Câtu-i lumea n-o mai uită...” 

Avu atâta haz, că râseră nu numai bărbații, ci şi femeile, şi 
mai cu seamă râse şi Safta, care avea inimă bună. Veni la ea 
şi o pupă. 

— Dracu să te ia, fă muiere, că ai tu ceva în tine că înmoi 
inima omului. 

Sultana o privi râzând cu prietenie. 

— Nu-ţi fie frică, fă Safto, că io casa nu ţi-o stric, 
casa nimănui n-am s-o stric. Asta să ştiţi voi. 

Şi s-a ţinut în felul ei de vorbă. S-a ferit de oameni însurați. 
S-a ferit cât s-a putut şi de Vasile. 


Dar acum erau iar amândoi în pădure sub tei. Vasile ştia că 
nu va fi pentru multă vreme. Ea îşi dădea seama că, dacă l-ar 
fi izgonit acum, el ar fi fost în stare s-o ucidă ori să se omoare. 
Îl vedea furios de tot şi ştia că e mai bine să-l ia cu binişorul. 
El simţea jocul ăsta al ei şi era abătut. O rugă să-i cânte un 
cin tec, cântecul lui şi al teiului lor, zicea el cu amărăciune. 
Puseseră „Tei” în loc de paltin. 

Ea-l asculta pe gânduri, rupând între dinţi un fir de iarbă, 
se ridicase în genunchi şi privi departe spre dealuri, unde 
printre nori grei scăpăta soarele. Apoi începu, ridicând 
sprâncenele, cum îi era obiceiul: 


„Teiule cu frunza lată... 

Și cu inima rotată, 
Lasă-mă la umbra ta, 

Pe mine şi pe puica... 
Neică, io nu te-oi lăsa, 

Că mi s-o usca frunza, 

Că v-am mai lăsat o dată, 
V-aţi iubit o vară toată. 

Iar toamna când ați plecat, 
Toată frunza mi-a picat...“ 


EI îi strivi amant gura cărnoasă şi o rugă cu ochii mari să 
mai cânte încă un alt cântec, care-i plăcea tot atât de mult. Ea 
îl privi, ca de departe. Îi plăcea bărbatul ăsta voinic, 
cu fruntea dreaptă şi mustaţa plină, tunsă scurt. Îi era milă 
de ochii lui de câine căruia îi e frică să sfâşie. Îi cântă 
cântecul cerut, dar cu gândul străin de el. 


„Neica, din dragostea noastră 
A-nflorit un pom pă coastă, 
A-nflorit şi n-a rodit, 

A gindit că ne-am sfădit, 
A-nflorit şi s-a uscat, 

A gândit că ne-am lăsat“ 


Era. O jale în dragostea lor, căci simțeau amândoi, fiecare 
în felul lui, că nu se mai poate... Ceea ce vrea el nu se 
mai putea. Se auziră deodată nişte strigăte... Era băiatul lui 
Oagea al lui Chivu, care păzea vitele mai departe în pădure, 
într-o poiană, şi-i văzuse mereu pe acolo. 

— Nea Vasilee, nea Vasilee... 

Îl văzură ivindu-se speriat la capătul celălalt al rariştei. Era 
un băietan de vreo paisprezece ani, subțire, în picioarele goale. 

— Nea Vasile, fugi că umblă dorobanţii să adune 
oamenii pentru corvoadă la vad... Fugi. 

— Unde sunt, mă, în sat? întrebă Vasile neliniştit. 

— Nu... acum caută pă aici, pân pădure... Fugi. 

Vasile îi strigă muierii în grabă: 

— Vino şi mâine, Nico... 

Ea se uită lung după el, cum se lasă la vale printre lăstari, 
peste rupturile râpei. 


În câţiva ani de la înființarea lor în forma asta polițienească, 
dorobanțţii se dovediră o nouă pacoste pe capul clăcaşilor, atât 
de năpăstuiți prin noua pravilă, care îi înlănțuia şi mai mult 
de moşie, osândindu-i la un soi de muncă silnică în folosul 
proprietarilor. Aceştia aveau acum putinţa să-i execute fără 
cruțare, cu caraulele de dorobanţi care cutreierau satele, 
băgând spaima până şi în copii. La arat, la prăşit, la seceră, 
la orice podvadă oamenii munceau cu dorobanții după ei. 
Călări, găietănaţi, cu sâneţe şi săbii, dar mai ales cu gârbace 
în mână, dorobanţii nu glumeau. Ei erau o nouă pacoste şi 
fiindcă alături de birul de treizeci de piaştri de cap de om, 
unificat acum, erau încă o sarcină pusă peste sate, alături de 
cutia milelor şi alături de atâtea angarale. Satele trebuiau să 
dea nu numai ostaşi pentru noua armată a țării, ci şi 
dorobanţi. Când satul dădea un dorobanţ, trebuia să-l 
îmbrace, să-i dea lui o sumă de bani şi să-i dea şi familiei lui 
un ajutor. În schimb, aspru porunciţi, dorobanţii uitau cu 
totul că sunt fii de clăcaşi. 

Nu numai muncile şi podvezile de pe moşie se executau sub 
amenințarea  dorobanțţilor, ci şi împlinirile de bani şi 


toate corvezile stăpânirii şi ale samsarilor stăpânirii. Astfel, de 
când se făcuse satul nou de bordeie de la Vadu Rău, clăcaşii 
nu mai aveau pic de linişte. Pe la vad trecea noul drum de ţară 
al menzilului'“* către Piteşti în sus. Era un drum mai bun 
decât ce-l vechi pe la Mărunţişu, numai că aci la vad, când 
ploua mai mult, se împotmoleau butcile, carele şi deci şi 
căruțele poştei. Ca să nu întârzie serviciul, contraccii!!5* 
poştei, plătind pe mai-marii dorobanțţilor şi pe tistii'*% de la 
district, aveau totdeauna caraulele de dorobanţi care scoteau 
oamenii la corvezi pentru trecutul peste apă al butcilor care 
încurcau drumul, ca şi al căruțelor de poştă. Era o silnicie, 
căci aci nu era vorba de o prestație pravilnicească în folosul 
statului. Otcupul căruțelor de poştă era o afacere de milioane, 
pe care cei care îl luau, îl asigurau prin întovărăşiri cu marii 
boieri, rude cu noii capi ai departamentelor, rude chiar cu 
vodă. Aşa că şi de act porneau porunci care împilau satele. 

Acum, cu ploaia asta care ţinea de două săptămâni, gârla 
se umflase peste şivoaiele ei statornice cât toată albia, căci 
dacă ziua era soare dogoritor, noaptea turna cu găleata. Nu se 
mai putea trece decât cu greu prin vad şi toată ziua ceauşul 
cu dorobanțţii lui adunau oamenii de prin sate şi de pe lanuri, 
băgându-i în noroi până la brâu, ca să despotomolească 
rădvanele şi căruțele şi să le treacă apoi prin apă. 

Le cam ştiau şi ascunzişurile prin pădure şi prin zăvoaie. 

Sultana abia ieşise din rarişte, pe cărare, că îi şi întâlni pe 
cei trei călări. 

— Fă Sultano, urlă ceauşul la ea, că o cunoştea, unde 
a fugit Vasile, că erai cu el? 

— Nu ştiu, de unde vrei să ştiu? Şi trecu nepăsătoare. 

Ceauşul urât şi chior o ameninţă cu gârbaciul, zborşindu- 
se la ea: 

— Hei, nu vrei să spui? Da' când te-oi plesni, ai să spui şi 
laptele pă care l-ai supt. 

— Ma urâtule, cum o să spun unde-i Vasile, dacă nu 
eram cu Vasile, că eram cu Codan. ŞI-l înfruntă mereu 
îndrăzneață, bucurându-se că aşa îi mai ține în loc. 


— Atunci, grijania ta dă muiere, spune încotro a 
fugit Codan. 

— Păi dacă mă înţuri, iacă nu-ţi mai spui. ŞI-l privi 
disprețuitor. 

De când se făcuse atât de mult femeie, ştia că în fața ochilor 
ei şi a nepăsării ei se frâng şi gârbacele. Luase obiceiul să 
vorbească oricărui bărbat, oricine ar fi fost el, ca de la 
femeie la bărbat. 

— Hai, spune odată şi sfârşeşte... 

— Dacă mă întrebi fără să te zborşesti la mine, îți spun. 

— Spune odată, când îţi zic. 

— Apoi iaca a fugit pă aici, şi arătă cam înspre răsărit. 

Cei trei călări îşi deteră seama că în tufăriş e greu de intrat 
cu caii şi o luară razna spre dreapta. 

— Vedeţi să nu-l prindeți, mă... le strigă ea coborând 
pe potecă. 

Ceauşul o înjură din nou şi se afundară toți trei printre 
stejari. Pe drum, pe poteca nucilor, ea îi întâlni pe ai 
lui Căciulămare, el cu doi dintre feciorii lui, amândoi însurați 
şi cu copii, care treceau liniştiți spre conac. Cel de-al 
treilea fecior al lui Duţă Căciulămare era acum logofăt 
boieresc. Erau liniştiți, fiindcă unseseră pe ceauşul care nu se 
mai lega de ei niciodată. Duţă Căciulămare rămăsese singurul 
om înstărit în Zăvoiu Dihorului... 


Chiar lângă vad, se ridică din pământ un fel de bordei cu 
zdrenţe puse pe el la uscat şi cu o ulcică în părul susținător 
al căpriorului. În adâncitura tăiată prin care se trece spre vad, 
vreo şase-şapte țărani aproape goi, uscați de soare, şi vânturi, 
acum cu picioarele în noroi până la genunchi, se opintesc 
din greu să scoată un plan cu coadă dintr-un rădvan mare 
unguresc, împotmolit. Ceauşul pocneşte din harapnic şi strigă 
mânios şi cam năuc: 

— Hai, mă, că ne apucă noaptea... 

Oamenii abia îşi trag picioarele din noroiul ce le vine până 
la coapse, când se apleacă să puie umărul, şi care 
atinge burțile cailor, care nu mai vor să tragă. De trudă 


zadarnică se smucesc istoviți în lături. Elena Filipescu, 
proprietara pianului, într-o rochie verzuie, largă şi strânsă 
sub sâni, cu capelină şi „face a main“, aleargă agitată în 
jurul lui, imploră anapoda: 

— Cu grijă, oameni buni... Nu aşa... Nu aşa... Ridicaţi- 
| mai sus. 

Mitică Filipescu, un bărbat cam de vreo patruzeci de ani, 
puţin palid. În haine apusene, cu redingota cenuşie, strânsă 
pe talie, şi pantalonii prinşi cu bentiță sub gheata ascuţită, 
priveşte încruntat şi loveşte iarba cu bastonul cu mâner de 
argint. Îl doare frivolitatea nevestei lui. Ea vine spre el, mereu 
agitată, scuzându-se: 

— Je suis desolee, cheri... Je vois que cest tres 
ecombrant... Je le regrette... Mais vous savez que je ne peux 
me passer de musique deux mois ă la compagne::*:. 

Mitică Filipescu, tot mai încruntat, cu bărbuța neagră, 
tunsă scurt, ridică nervos din umeri. 

— Je vous lai bien dit quil y aura des complications. 
Et voilă?.... 

Elena se îndrepta spre oamenii care au izbutit în cele din 
urmă să pună clavirul cu coadă pe pământ uscat. 

— Enfin, ca y est. Merci, mes chers amisi1*!. Se tot 
învârteşte fericită în jurul pianului salvat. 

Ceauşul agită harapnicul, îşi frământă buzele înspumate, 
nasul boţit, capul pătrat. Ochiul stâng îl tine mereu 
aproape închis. Are cizme groase în picioare, un ilic cu 
găietane peste cămaşă. Pocneşte din harapnic. 

— Hai,. Acum săriți jos toţi, să scoateţi şi poştalionul 
din noroi. 

— Nene Costache, nu scoate sufletul din noi, se vaietă unul 
dintre săteni, luând noroiul de pe el cu palma făcută ca 
o lopată. E om cam de patruzeci şi cinci de ani, tare brăzdat 
de necazuri şi de boală. Nu e decât Ion. Ion sân Firu, cum l-a 
însemnat pe vremuri omul Vistieriei. 

— N-ai inimă de om? Nu vezi că iar vine ploaia şi trebuie să 
ne aducem bucatele dă pă câmp acasă? Cu ce plătesc biru? 
Mi-a luat omu zapciului an, boii. O să-mi ia acum şi iapa, 


strigă spre ceauş Toma, năclăit de noroi, dar dârz, cum de 
mult nu l-au mai văzut ai lui: clocoteşte de furie. 

— Şi ce să facem cu poştalionul împotmolit? îl bruftuieşte 
amenințător ceauşul. 

— D-o săptămână ne stă grâu secerat pă câmp. 
Putrezeşte subt ploaie. Privirea lui Toma scăpără de mânie. 

— N-am ce face... Corvoada e corvoadă... Uite, na! s-a mai 
împotmolit o brişcă, şi arată amărât, pocnind din harapnic, în 
susul vadului. În poştalionul acum vopsit albastru, cu 
pânza alburie, care coboară spre vad, era iuncherul Bălcescu 
şi sora lui, care zăriseră speriați rădvanul împotmolit înaintea 
lor. Tița tresare amețită de pocnetele de bici, de strigăte. 
Toma Panduru îşi desface pieptul, rupând cămaşa cu mină 
dreaptă, pe care o mai are, şi se apropie mânios de ceauş. 

— Omoară-ne atunci, dacă este pă omorâte... Căci şi aşa e 
vai dă păcatele noastre. 

Mitică Filipescu vine liniştit şi palid spre ei. 

— Oameni buni, de ce nu vreţi să daţi ascultare ceauşului? 

îndureraţi, țăranii înconjoară într-o fierbere deznădăjduită 
pe boier. Anii aceştia şi mai grei din urmă i-au îmbătrânit pe 
toţi. Ion, înmuiat de obidă, a pus un genunchi la pământ. 

— Măria-ta, îndură-te dă noi... Dă zece zile ne stă 
grâu secerat pă câmp şi nu-l putem duce acasă la arie. 

Filipescu îi ceartă potolit, cu privirea în pământ, ca să nu se 
vadă că întrebarea lui nu e chiar o ceartă, ci o dorință de a 
afla încă o dată — şi din cele ce vede aci — ceea ce de altfel el ştie 
de mult. 

— Nu trebuia să vă apuce ploile lui cuptor cu grâul 
pe câmp. Uite cum arată iar cerul. Într-adevăr, spre apus 
se ridică un perete moale de nori negri, amenințători. 

Vai dă noi, a trebuit să secerăm întâi grâu boierului, că 
altfel nu să putea, îl lămureşte Toma, pe când altul dintre 
săteni, deşirat, Mitru lui Chibuc, cu opincile desfăcute de 
noroi, îl întregeşte. 

— Să-l ducem la arie şi să-l treierăm... tot cu caii noştri. 
Uitaţi, acolo, aria pă care ne-a ieşit sufletu două săptămâni. 


Apoi să-l ducem cu carele la Turnu şi să-l încărcăm pă 
ghimie... 

Şi aşa, în zdrențe cum e, îşi arată umerii încovoiaţi de 
ridicatul sacilor la schelă. Văzându-se ascultați, sătenii 
se grămădesc, unii vin la un pas de boier. 

— Dă trei săptămâni muncim acum numai pentru boier, 
spune într-un clocot de mânie Toma, şi în condica lui, logofătu 
le trece numai ca trei zile dă clacă. 

— Cum asta? se arată nedumerit Mitică Filipescu, în 
timp ce, deoparte, Bălcescu se apropiase cu Tița şi ascultau 
încremeniți amândoi. 

— Ei, dumneavoastră nu cunoaşteţi nartu boierilor? La 
ei truda d-o săptămână e socotită o zi de clacă. Cine nu-l 
cunoaşte pe boieru Medelioglu dă la Vadu Rău!? 

Filipescu, tulburat, rămâne puţin pe gânduri. Îl cunoaşte de 
la Bucureşti numai din auzite pe postelnicul Medelioglu şi ştie 
că nici ceilalți boieri nu sunt mai omenoşi. Apoi ia pe ceauş, 
deoparte. 

— Ceauş, oamenii ăştia au făcut mai multe corvezi 
decât cere Regulamentul, de ce îi aduci tot pe ei la vad? 

Ceauşul îl pironeşte cu ochii lui nelegațţi între ei, cu un soi 
de deznădejde de unealtă amărâtă. 

— Boierule, n-am alții... P-ăştia i-am prins, p-ăştia i- 
am adus... 

— Cum, au fugit? întrebă uimit, nemaiputându-se stăpâni, 
Bălcescu. 

— Fug şi lasă totu' pă câmp, când aud pă drum vro 
droşca boierească, lămureşte ceauşul, clătinând din capul cu 
căciula cât banița. 


Chiar acum vine, se apropie, tot pe drumul de ţară, o butcă 
la care sunt înhămaţi zece cai. Mai are o jumătate de poştă 
până la Vadu Rău. Patru dorobanţi călări merg la trap pe de 
lături. Ţăranii care au văzut-o de departe şi-o arată cu 
spaimă. 

— O droşcă boierească. Să fugim, fraţilor, că e vai dă noi... 


Şi se împrăştie cu toţii, gonind spre pădure, de rămân 
numai copiii şi femeile pe lângă bordeie. În butcă mare, 
acoperită, stau cum pot, ghemuiţi, cei patru boieri pe care i- 
am întâlnit la Vulpe acasă, căci şi acum joacă cărți, aşa, ca să 
le treacă timpul. Hurducăielile butcei nu-i stânjenesc parcă, 
numai din când în când maiorul Lăcusteanu strigă la surugii: 

— Mai ocoleşte glodurile, mă vită, nu dormi pe capră. 

Cât văd cu ochii, îi întovărăşesc tarlalele de porumb, pe care 
ploile şi căldură din iulie l-au ridicat mai mult decât un stat 
de om“ şi căpițele de grâu, miei, aşezate ca nişte urşi culcați 
pe mirişti, dar numai pe locurile boiereşti sunt acum înălțate 
şirele înalte de paie de după treierat. Butca trece cu vuiet 
chiar pe lângă urcuşul de paie al uneia, care creşte treptat. 
Băl-Ceaurescu priveşte şira de paie şi cântăreşte rodul care a 
fost. 

— S-au făcut bucate anul ăsta la Medelioglu, nu glumă... 

Căci pe toată întinderea, când nu vezi chiar satele 
prăpădite, e într-adevăr un belşug, o binecuvântare de aur 
mult, venind din acel joc nimerit al ploilor noaptea şi al 
dogoarei de zi, dar care tocmai prin asta loveşte în clacaşi, în 
loc să-i ajute, căci ei nu au putut să-şi strângă bucatele de pe 
câmp până acum şi astfel noaptea le scutură ploaia, iar ziua 
umeda le încinge căldura. 


Dar să ne întoarcem la Vadu Rău. 

— Poştalionul ăsta care a venit în urmă poate întoarce? 
întrebă Dumitru Filipescu pe ceauş. 

— Apoi io zic că da! E mai uşor, că nici n-a intrat dă tot în 
noroi, răspunse ceauşul, care are ceva în el dintr-un vătaf de 
şatră țigănească. 

Bălcescu, care privise mai de departe, întrebă aşa, într-o 
doară, căci ştie răspunsul: 

— Ceauş, nu se poate trece? 

Acesta îşi bate tureatca'*! cizmei cu coada harapnicului. 

— Înainte dă trei zile, nu, boierule! 

Într-adevăr, jos, în râpă, râul umflat de ploi a crescut 
tulbure peste prundiş, până în zăvoi, din mal în mal. 


Mitică Filipescu nu vede nici el altceva cu putință şi se 
apropie foarte politicos de Bălcescu. 

— Domnule iuncher, vreți să ne întoarcem cu brişca 
dumneavoastră o jumătate de poştă înapoi, la conacul unui 
prieten al meu? Cred că ne va primi bucuros. Când vede 
surprinderea lui Bălcescu, se înfăţişează: Eu sunt căminarul 
Dumitru Filipescu, şi întregeşte, arătând spre pian, dumneaei 
este soția mea. 

La auzul numelui, Bălcescu a tresărit şi pe urmă a rămas 
încremenit. Pe figura lui negricioasă, cu privirea vie de 
diamant negru a ochilor, a trecut un surâs. 

— Da, se poate, şi se prezintă ofițereşte. Eu mă 
numesc Nicolae Bălcescu, şi cu mine este sora mea, Sevastița 
Bălcescu, la care prezentare Sevastița, ca o fată de 
optsprezece ani ce e, într-o rochie uşoară de vară de organdi 
alb, căci fetele de optsprezece ani nu ţin socoteală de drum, se 
înclină într-un soi de reverență care e departe de cele 
protocolare. 

Filipescu se întoarce spre ceauş şi spre sătenii care 
aşteptau. 

— Oamenii să întoarcă brişca domnului iuncher... şi 
apoi pot să plece la rosturile lor... 

— Să trăieşti, măria-ta, să-ți dea Dumnezeu tot după inima 
dumitale, strigă lon al Firului, bucuros, şi după el e 
un murmur de recunoştinţă al sătenilor care pleacă să-şi 
strângă griul de pe câmp. 

Bălcescu, plutind parcă pe altă lume, se apropie tulburat de 
Filipescu şi îi spune cu ochii calzi de admiraţie: 

— Domnule căminar, îmi cer voie să vă spun că vă cunosc 
prea bine după nume. Ştie toată țara că sunteți întâiul român 
care şi-a luat doctoratul în drept la Paris... Şi mai ştiu şi 
altele. 

Nu ştia chiar toată ţara, dar câţiva tineri tot ştiau despre 
acest boier de neam, plin de inimă. Elena Filipescu, care 
se apropie, ia de mână pe Tiţa, cu un aer protector şi o 
măsoară din cap până în picioare. 


— Mais vous etes charmante, mademoiselle... Vous 
etes presqu'un enfant*%;... 

Tiţa e fericită şi încurcată, dar nu prea are curajul să 
vorbească franțuzeşte, n-a vorbit decât cu Costache şi cu 
verişoa-rele ei, căci Nicu, deşi le învaţă franțuzeşte, spune că e 
mai-muţărie să vorbeşti alte limbi în casă. 

— Je parle tres mal francais. Je ne peus pas'%:. 

Mitică Filipescu se îndreaptă spre o bătrână uscată, cu 
orbitele rotunde, osoase, care pune un petic la o cămaşă 
ferfeniță, în fața bordeiului. Lângă ea sunt şi alți doi copii, 
golaşi de tot, cu burțile umflate şi brațele ca nişte bețe. E 
Chiva lui Ristache, mutată de boier cu ai ei la Vadu Rău. 

— Ascultă, bătrânico, nu ai pe cineva, vreun bărbat, 
să păzească, o noapte, două, pianul ăsta? L-oi cinsti cum se 
cuvine. 

Chiva, care s-a uscat îmbătrânind, e însă oricând gata 
la vorbă lungă: 

— Apăi, Marin, fi-miu, nu poate, păcatele mele, că-i bolnav. 
Zace în bordei. Poate că dacă o veni Ilie dă la arie, că e dus la 
muncă. 

Filipescu întreabă, scotocind cu bastonul iarba crescută pe 
bordei. 

— Marin e tatăl copiilor? De ce e bolnav? 

Chiva se întrerupe iar din cârpitul zdrenţei, care ar putea fi 
cămaşă, clatină din cap şi pe urmă răspunde găsind 
totul parcă aşa de firesc, că nici nu-şi poate închipui că ar 
putea să fie altfel: 

— Păi dacă a fost fugar?... şi-şi strânge gură pungă, 
ridicând din umeri. Da” copiii sunt ai lui Toader, da“ Toader s- 
a înecat la Turnu când descărca grâu' boierului. Cuprinde 
aerul cu mâna ca o gheară, moale, explicativ, şi spune într-o 
şoaptă de prisos: S-a rupt malu şi a căzu în bulboacă Dunării 
cu car cu tot, când ducea grâu la ghimie. Apoi se uită în gol, 
tace şi oftează. 

Bălcescu, care tot timpul plutise ca pe altă lume, tulburat 
de întreruperea aceasta, întreabă nedumerit: 

— Cum a fost fugar? 


— Păi, a vrut să fugă din sat... Că era în vorbă cu o fata din 
Găeşti, şi a fost carevasăzică fugar, da” acum îşi scuipă bojocii 
în bordei... 

Povestea lui Marin şi a Frusinei, pe care o ştie Chiva, este 
un fapt petrecut de sute şi poate de mii de ori în acea vreme, 
trăit în deosebite variante de către clăcaşi sau de robii ţigani... 
Din ce spune bătrâna ştirbă, dar foarte vioaie şi cu ocoluri 
în şirul vorbelor, el vede aievea, în culorile Zburătorului 
lui Eliade şi ale întâilor noştri poeţi, întâmplarea de la Vadu 
Rău. 


Seara, sub văpaia moale a lunei, doi îndrăgostiți stau de 
vorbă. El e culcat cu capul în poala ei. 

— Dacă ţi-i frică de taică-tu să vii în sat la mine, hai, 
Frusino, şi-om fugi în lume. Să ne pierdem urma... 

Fata, cu cap rotund şi ochi mari, speriaţi, ar primi... 

— Da' să fie dăparte... Marine, să nu ne ajungă nici tăicuţu, 
nici boieru tău... că-i vai dă noi... 

— Nu rămânem în Vadu Rău... nu. Te duc spre munte, 
pa Argeş în sus, acolo nu ne ajung nici taică-tu nici 
dorobanțţii stăpânirii. 


Şi iată că pe Argeş în sus, sub cetatea de la Posada, unde 
Marin s-a dus să se facă tăietor de lemne, apar doi 
dorobanţi călări, cu un logofăt, călare şi el. Când ajung lângă 
ceata de tăietori de lemne, logofătul le face semn. 

— Veniți după mine, că vi-l arăt io... Şi apoi, arătându-l în 
poiană: Uite, ăsta-i fugaru... 

Marin a simțit şi a vrut să fugă, dar dorobanţul în fuga 
calului îi aruncă un lanţ în jurul trupului şi-l smuceşte 
înapoi. 

— Ce? Credeai că scapi? Eşti clăcaşul fugit dă pă 
moşia boierului Medelioglu, nu? Hai acasă! Şi toți îşi întorc 
caii, trăgând omul după ei. 

În sat, acasă, Marin este spânzurat cu mâinile de un pom şi 
bătut în fața obştii, adunate cu sila. Boierul, mic, uscat, stă 
în cerdac, pe o laviţă, turceşte, şi priveşte încruntat. 


Logofătul dă lovitură după lovitură, cu gârbaciul, în omul 
dezghiocat parcă şi-l îndeamnă amarnic să spună: 

— Zi: „Cine-o face ca mine, ca mine s-o pățească”... 

Marin murmură, strtâmbându-se înjunghiat de durere. 

— Cine-o face ca mine... ca mine... 

— Mai tare... Să spună asta după fiecare lovitură, 
strigă mânios Medelioglu şi-şi plimbă privirea de vultur 
mumificat peste oamenii din sat, ca să vadă de sunt 
înspăimântați sau nu. 


Chiva adaugă, sfârşind povestea atât de la fel cu altele, ca o 
taină, în şoaptă, dar mai mult din îngânarea povestirii. 

— Noaptea turnau apă rece pă el, în coşar, ca să îngheţe... 
Că era ger în luna lui ghenar. 

Bălcescu, uimit, nu pricepe nimic. 

— Eu credeam că dacă plătesc despăgubirea, clăcaşii se pot 
muta de pe o moşie pe alta. 

Dumitru Filipescu i-a pus frățeşte mână pe umăr, îi surâde 
cu amărăciune, loveşte cu bastonul o tufiță de pelin, apoi 
se întoarce într-un gest hotărât cu fața spre el şi-i prinde 
privirea în ochii lui mari, verzi, cu sprâncene negre. 

— Şi sclavii la romani se puteau răscumpăra, însă 
numai în principiu... încordarea din el s-a înmuiat, datina din 
cap şi-i spune simplu, cu o amărăciune scăzută, bătându-l 
pe umăr: Un clăcaş n-are cum să se elibereze în fapt. Dar 
ia priveşte... şi arată surprins spre drumul noroios. 

A sosit acum la vad şi butca boierului Vulpe şi a pornit cu 
îngâmfare pe lângă poştalion spre apă, dar este limpede“că 
nu va putea trece de rad vanul lui Mitică Filipescu. 

Cei dinăuntru înțeleg în cele din urmă că trebuie să 
coboare. Barba lui Cantacuzino apare în uşa butcii de unde 
el priveşte încruntat. Nu e altceva de făcut. Vor fi toți 
patru scoşi pe rând din butcă şi purtaţi pe braţe şi pe umeri, 
ca să nu se umple de noroi, de către sătenii amărâți care nu 
apucaseră încă să plece. 

Vulpe, baremi, nici pe braţele lui Ion sân' Firu şi ale lui 
Tudose, care-şi căutau cu greu sprijin picioarelor în noroi, 


nu s-a trezit... Gâtul îi e moale, ca la o găină beată, barba îi s- 
a ghemuit pe gură. Dar Cantacuzino şi ceilalți, după ce au 
fost puşi cu greu pe uscat, şi-au regăsit ifosele boiereşti şi nici 
nu ascultă pe ceauşul care se văicărea dezvinovăţindu-se, 
deznădăjduit. 

— Boierule, n-am oameni, n-am pă nimeni, păcatele mele... 

Cantacuzino, senin şi cu un nemaivăzut dispreț, face un 
semn moale. 

— Pini în două ceasuri butca să fie trecută dincolo... 

— Boierule, nu pot găsi un om măcar... 

Lăcusteanu se revoltă milităros: 

— Mă vită... ştii tu cu cine vorbeşti»... Cu marele 
vornic Constantin Cantacuzino, directorul Departamentului 
Administrativ. 

Ceauşul, îngrozit, se face una cu pământul. 

— Aoleo... vai dă copiii mei... 

— Pe acest netrebnic să-l legați de roata butcii şi să-l 
ţineţi acolo în noroi până se adună oamenii. Dorobanţii să 
caute locuitori prin ascunzişuri şi să-i aducă aici, oricare ar fi 
ei, continuă moale Cantacuzino. 

Lăcusteanu, cu experiență de militar, explica dorobanțţilor: 

— Să se puie trunchiuri drepte, de arini, în cruce, ca 
să faceți o plută... pe urmă oamenii pun butca pe ea şio 
ridica pe umeri până dincolo. 


Dorobanţii aleargă de o oră prin satele vecine spre pădure, 
şi mai găsesc şase-şapte săteni. L-au dibuit printre alții 
pe Drăgan şi pe Şoricaie dintre Zăvoieni. De la Vadu Rău l|- 
au adus pe Niţă Predoiu, om de aproape şaizeci de ani. Sunt 
vreo doi şi din Puţu cu Salcia. Drăgan scrâşneşte din dinţi, lon 
se scarpină amărât în cap. 

— N-am avut noroc, şi pace... 

Toma, fierbând mereu, loveşte cu piciorul într-un popândac 
şi scuipă mânios. 

— Suntem nişte viermi ai pământului, şi pace. Apoi se 
întoarce spre ceauş: Ce ne mai ţii aici dăgeaba? N-ai să ai 
oameni câți îți trebuie până mâine. Dă-ne drumul. 


— Să nu mă înveți tu pă mine ce să fac, şi-l atinge cu coada 
gârbaciului. 

Atunci sare Mutulică cel negricios şi îndesat, feciorul lui 
Toma. 

— Nemernicule, dai într-un pandur?... 

Ceauşul îl privi uimit de îndrăzneala lui şi rânjeşte acru. 

— Pandur? Ei şi... ce-i dac-a fost pandur? E scutit 
dă corvoadă? Nu... Ş-apoi să ţii minte că am io şi cu tine o 
vorbă, după ce pleacă boierii ăştia. 


Deasupra vadului, pe covoare aşternute jos şi pe perne, 
boierii joacă mai departe cărți, iar dorobanții le aduc gustări, 
vin, cafele. Toţi beau vinarsul, rachiu cu tărie de caise, din 
acelaşi pahar, şi mănâncă cu mâinile, altfel cu multă 
distincție. Vulpe adoarme însă mereu, prăbuşit cu picioarele 
încrucişate subt el. Cantacuzino îşi gustă încet cartea şi aşa, 
peste umăr, strigă la dorobanț: 

— Mă... ciubucele! 

Apoi pune jos, anunțând, două sute de galbeni. 

Lăcusteanu aruncă amărât cărțile pe măsuța scundă de 
abanos cu trei picioare de-o palmă abia. 

— Nu... 

Băl-Ceaurescu însă e nervos, crede că are carte, îşi scutură 
barba nu prea mare, împărțită în două. 

— Mai daţi-mi şi mie cinci sute... şi îşi plimbă limba 
peste dinţi, căci ştie el ce ştie. 

Cantacuzino, socotind că. Nu mai sunt alții în joc, se 
pregăteşte să ceară, dar Vulpe, vorbind parcă prin somn şi 
neştiind că au trecut peste el, îi întrerupe: 

— Am dat... 

Marele vornic e încântat că mai are astfel un muşteriu 
păgubaş, în timp ce marele logofăt aruncă scârbit cărțile şi se 
înfurie pe dorobanţi. 

— Ce fac dobitocii ăia? Ne mai țin mult aici? 

Cantacuzino se uită mirat la el, dar e bucuros că a scăpat 
de unul tare şi acum se întoarce sigur de el către Vulpe: 

— Ce faci, boierule, dai încă opt sute? 


Vulpe, ca prin vis, după ce s-a uitat cu ochii împăienjeniți 
din nou la carte, spune într-un sughiț: 

— hi, 

Marele vornic, sigur de el, pune cartea în evantai pe 
măsuţă. 

— Ei, ai pierdut, şi îi râde în nas, începând să adune banii. 

Dar Vulpe, cu un fel de râgâit, pune şi el, moale şi tot 
moțţăind, cartea pe masă, carte mult mai mare. 

— Înî... care acum înseamnă pe dos decât adineauri, adică: 
ba nu. Şi adună cu degetele răsfirate banii. 

— Parcă e un făcut, ăsta şi când doarme câştigă, izbucneşte 
furios vornicul. 

Dar iată că trec pe lângă ei, spre râpa râului, Elena 
Filipescu, atrăgătoare în capelină ei de călătorie, şi Tiţa 
Bălcescu, în rochia învoaltă de organdi alb. 

— Cred că brişca a fost întoarsă, ma chere, şi vom 
pleca numaidecât. 

Cantacuzino le priveşte lung, îşi mângâie barba şi face 
semn dorobanţului, care tocmai aducea un rând de cafele, să 
vină după el. Se apropie apoi galant şi salută cu un gest de 
grund seigneur. 

— Madame, permettez-moi de vous offrir dans ces parages, 
une tasse de Mocca. A vous et & votre jolie compagne... Mon 
nom est Constantin Cantacuzene:1*%.. 

„Mocca” vine pe drumul Vienei, dar înseamnă tot cafea. 

Elena a rămas locului o clipă, surprinsă... Pe urmă 
mulţumeşte, înclinând uşor din cap. lar Tița nu pricepe nimic. 
Cafegiul porneşte după ele, cu cafelele pe tăvița de abanos. 
Ceaurescu salutase şi el, dar e mai preocupat acum de joc şi- 
i face semn, să vie, lui Cantacuzino, care, încremenit pe loc, 
priveşte mereu, încântat şi cunoscător, după femei. 

— Hai, boierule, că e rândul dumitale să faci cartea. 

E hotărât acum să câştige şi trage îndârjit din ciubucul pe 
care i-l întinde, aplecându-se, ciubucciul. 

Lăcusteanu îşi răsuceşte mustăcioara întoarsă în sus şi-l 
lămureşte dispreţuitor pe Cantacuzino, care s-a aşezat şi face 
cartea: 


— E nevasta căminarului Mitică Filipescu. Îl văzui şi pe el 
pe aici. Urzeşte să răstoarne pe Vodă Ghica, să facă răs- 
publică. 

Dar, spre mirarea lui, marele vornic l-a ascultat cu interes, 
rămânând pe gânduri. 

— De unde ştii că vrea să ranverseze pe vodă? 

— Am cam mirosit noi ceva... 

Vulpe, trezit din somn de această ştire, pare şi el nespus de 
interesat. 

— Umblă să răstoarne pe vodă? 

Dar Lăcusteanu i-o întoarece tăios, cu dispreț pentru 
„complotişti”: 

— Asta s-o creadă el... 

Vulpe clipeşte din ochi, ispitit, îi tremură barba de țap, care 
era stufoasă pe vremuri, lasă puţin capul pe umărul stâng şi 
întreabă cu glas fonfăit şi dulce: 

— Şi ce e rău, Grigoriţă? 

— Umbli acum după scaunul domnesc, nene Alecule? 
îl înțeapă acru Ceaurescu, făcând cărțile. 

Puțin cam ramolit, puțin cam şiret, dar ştiind ce vrea, Vulpe 
nici nu-i priveşte şi mormăie ca pentru el: 

— Ei, parcă voi nu vă gândiţi toată ziua decât la asta? 
îl arată cu cartea pe Cantacuzino. Uite, Costache ăsta atât 
aşteaptă. Cât despre tine... ei, dar vorba e că niciun boier 
nu vrea să audă de un Ceaurescu domn. 

Vel logofătul îşi trânteşte işlicul, furios, de pământ şi fierbe 
de mânie. 

— Nu vor să mă vadă boierii domn? Ai? După ci te am făcut 
eu pentru ei, ca secretar al Comisiei Regulamentului?! Ei bine, 
o să le plătească Dumnezeu după inima lor, că sunt răi şi 
nerecunoscători. Auzi, după atâtea drepturi cu care 1i- 
am căptuşit? Că i-am scutit de orice bir şi de miliție? 
Ţăranii fac şi claca, plătesc şi toate birurile, fac şi toate 
corvezile, şi acum merg şi la miliție, dacă n-au bani să puie 
om în loc. lar boierii, nimic... Şi acum iată-le recunoştinţa. 

— Aşa a orânduit Dumnezeu... că dacă Dumnezeu ar 
fi vrut ca țăranul să nu plătească bir, să nu muncească la 


corvezi şi să nu facă nici clacă... nu-l făcea ţăran... încheie 
Vulpe, înţelept şi fonf. 

— Kisseleff reluă fostul secretar al comisiei, nici nu vrea să 
audă, când era vorba de țăran. Spunea că aşa robie nu s- 
a mai pomenit dă pă vremea faraonilor. Dă trei ori mi-a 
trimis înapoi hârtiile. 

— Ei, asta... Parcă era după el? lipăi din buze Vulpe. Ce? 
credea că el n-are stăpân?! Uite c-a avut... 

— Nu mă vor boierii domn, ai? izbucneşte din nou acru Bal- 
Ceaurescu, 

— Nu vă supăraţi, boierilor... Da” e ştiută vorba veche: 
„Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor“. Mai bine 
jucaţi aici... şi maiorul Lăcusteanu pune banii jos. Toţi râd de 
gluma potrivită. 

— Ne o spuseşi de la obraz, porcule... îi rânjeşte 
prietenos Vulpe... Da' să ştii, ma, că tot eu te fac polcovnici*?. 

Pentru ca să devie cândva polcovnic, se tot vira Lăcusteanu 
în partidele de cărți boiereşti, unde numai marea lui 
iscusință la joc îl face pe el, mult mai sărac, să scape cu fața 
curată, fără pagubă. 

Ciugulindu-şi cu gingăşie barba, Cantacuzino se întoarce 
spre el în timp ce joacă, râcâit mereu de ideea de domnie, 

— Cheamă-l pe Mitică ăsta, Filipescu, adă-l aici la nou Mai 
schimbăm câte o vorbă. 

Dar Lăcusteanu se ridică ţanţoş, mândru de uniforma lui 
de maior, nou făcut. 

— E sub demnitatea mea de ofițer să stau de vorbă cu 
un complotist. 

Se privesc toți, miraţi de îndrăzneala lui de a da lecție de 
demnitate marelui vornic, dar nu de tot surprinşi, căci îl 
ştiu şi sanchiu'*, şi milităros. 

Ceaurescu îşi scarpină barba împărțită în două. Nedumerit 
ce carte trebuie să joace şi se întoarce către Vulpe: 

— Mitică Filipescu? Nu ţi-e rudă, nene Alecule? 

Vulpe, care parcă adormise iar, se trezeşte şi desluşeşte, 
după ce a priceput în sfârşit despre ce este vorba: 


— A, despre Mitică Filipescu e vorbă? E o rudă mai aşa... şi 
face un gest disprețuitor. Nu vorbim. Să nu-l chemaţi aici, că e 
în stare să nu-mi sărute mină... şi-l plesnesc cu ciubucul. 

Soarele începe să scapete. Verdele pădurilor, tot mai negru, 
verdele acum albăstrui al lanurilor de porumb, galbenul 
miriştilor şi al şirelor de paie par scăldate într-o lumină tare, 
aurie... Numai spre miazănoapte dăinuie mereu nişte 
încălecări de nori grei ca nişte culmi lânoase, negre. 

— Mă, mult mai stăm aici?... Ce fac netrebnicii aceia? Nu 
aduc oameni? întreabă Cantacuzino, apelpisit, către oamenii 
lui. 

Sare speriat un dorobanţ slugarnic: 

— Acum, măria-ta. 

Dar oamenii sunt greu de găsit. Dorobanţii abia pot 
pătrunde spre ascunzişurile din pădure şi târăsc după ei doar 
alți trei inşi, nenorociţi, găsiți la întâmplare, care calcă de 
parcă ar fi beţi, cu picioarele goale şi însângerate prin mirişti, 
minați de dorobanţi călări, cu gârbaciul. 

Boierii sunt acum încordaţi la joc, fiindcă li se pare la 
fiecare că de data asta are carte. Se iscodesc bănuitori, 
nervoşi. E o „întâlnire“. Fiecare crede că va da o lovitură în 
aceasta partida „de pomină”. 

Lăcusteanu pune tulburat banii pe masă. 

— Doua sute. 

Ceaurescu îşi ciupeşte nervos barba nelămurită, sare şi 
piper. 

— Şi mie cinci sute... 

Pune crispat două pungi jos. 

— Este... mormăi cel de al treilea, Vulpe. 

Şi pune şi el pungile jos. 

Cantacuzino cercetează fizionomiile celor trei, bănuitor, 
apoi, hotărât, pune patru pungi jos. 

— Şi mie o mie. 

Văzând cum stau lucrurile, Lăcusteanu, care face o 
adevărată acrobație să joace între oameni atât de bogați, 
aruncă jos cărțile, amărât, căci înțelege că toți ceilalți stau 
mai bine ca el şi nu ar putea ţine întrecerea smintită. 


— Nu. 

Vel logofătul se gândeşte tulburat şi foarte încruntat. 
Aşteaptă câteva clipe, mai priveşte la ceilalți doi, căutând să le 
citească în privire şi apoi spune cu o voce nesigură: 

— Şi mie încă o mie cinci sute... 

S-a făcut linişte încrâncenată. 

Vulpe aşteaptă să vadă jos banii ceruţi de Ceaurescu, şi 
când vede că acesta nu are bani, întreabă fonf, dar 
batjocoritor: 

— Pă ce jucăm, pă fasole? 

Vel logofătul e foarte încurcat, îşi întoarce barba de jos în 
sus, se frământă. 

— Pun Vasilaţii-de-Sus pentru patru mii de galbeni. 

— Câte familii de clăcaşi are? vrea să ştie, bănuitor, Vulpe, 
trezit acum de-a binelea, dar tot fără dinți. 

Ceaurescu, încurcat, ocoleşte întrebarea. 

— Are şapte mii de pogoane, pământ ca pâinea. 

Banul trage întărâtat şi jignit din ciubuc... 

— Mă Ceaurescule, mă, pă mine, vulpe bătrână, umbli 
tu să mă prosteşti? Ce să fac eu cu pogoanele tale? Mie îmi 
trebuie țărani, mă, nu pogoane. 

— Are optzeci de familii de robi. 

— N-am nevoie de țigani... Nu ştiu să muncească la câmp. 

— Am între ei şapte scripcari şi zece fierari, dă îți pot drege 
şi pistoalele. 

— Îţi iau ţiganii osebit, cinci galbeni de cap, fără muieri. 

Vel logofătul parcă are un cuţit între umeri, e îngrozit că ar 
putea totuşi pierde. Se mai uită la carte, îşi ciupeşte mereu 
din barbă şi încearcă: 

— Ziceam că...? 

Vulpe, acum împăciuitor ca viers, dar altfel aprig, îşi 
încrețeşte figura de ţap într-un zâmbet. 

— Mă, pentru patru mii de galbeni adu jos Dalota Mare... 
Dalota Mare, băiatule. 

Ceaurescu trânteşte pe măsuţă indignat, uluit, ciubucul, 
care cade în iarbă. 

— Dalota Mare, cu trei sute de familii de clăcaşi? 


Marele ban se arată sfătos, împăciuitor şi darnic. 

— Ei, hai, dacă pierzi, îți dau eu de ia mine opt mii 
de pogoane pe degeaba, lângă Slobozia... 

Celălalt se frământă, neştiind ce să facă. 

— Nu-mi trebuie... Ce să fac eu cu bărăganul ăla, cu 
oamenii sloboziți? 

Cantacuzino şi Lăcusteanu privesc, interesați acum de joc 
şi ei. Bătrânul aşteaptă, dar e neînduplecat, iar celălalt se 
frământă mult, se uită din nou la carte şi pe urmă spune cu 
fălcile aproape încleştate: 

— Am dat... 

Vornicul, care bănuise că va fi o mare încurcătură, aruncă 
jos cărțile, căci înțelege că trebuie să fie cel mai slab. 

— Hai să plecăm de aici, că m-am plictisit. Şi începe să- 
şi pieptene barba cu pieptenul de fildeş încrustat cu diamante. 
Se ridică apoi, strigând: Unde-s oamenii, mă? 

Vulpe, când vede că omul lui a dat, ține să precizeze ca să 
nu fie ceartă apoi. 

— Vasăzică trei sute de familii? 

— Trei sute de familii... Ce ai? întreabă celălalt, nerăbdător. 

— Uite... şi Vulpe îi arată cu perfidă gingăşie cartea. 

Ceaurescu, când vede că a pierdut, se ridică scuturat de 
furie, aruncă jos cărțile şi calcă pe ele. 

— Hai să plecăm, că locul ăsta e spurcat. De ce nu 
vine dobitocul ăla de dorobanţ; cu corvezile? 

Un alt dorobanț, parcă cel mai slugarnic, îşi dă cu părerea: 

— Nu se pricep să adune oamenii. E unul şi aici în bordei. 

— Lasă-l, că ăla e bolnav rău, lămureşte alt 
dorobanț mustăcios. 

— Ce bolnav? urlă Ceaurescu, mânios. Scoate-l de acolo. 
Nu-i cunoaşteţi pe ţărani... Sunt nişte trântori... Să-l 
încerce Nae cu gârbaciul. 

Vin dinspre râpă, pe iarba bătătorită, şi trec pe lângă 
bordei, vorbind, Bălcescu şi Mitică Filipescu, care păreau 
prinşi într-o discuție temeinică. Auzind de gârbaci, se privesc 
unul pe altul, încremeniți. Cantacuzino se întoarce, 
mângâindu-şi simandicos barba şi întreabă nedumerit: 


— Cum îi încerci cu gârbaciul? 

— Am eu un metodicon de a şti când un clăcaş e bolnav ori 
nu. Îi arde vătaful una cu gârbaciul. Dacă fuge, e sănătos şi 
trebuie deci să meargă la muncă; dacă nu poate fugi, ei, şi aci 
boierul face cu mâinile moi un gest concesiv, vezi, înseamnă că 
e bolnav şi poate să rămâie în bordei. 

Bălcescu  tresare, înfiorat. Toată tinerețea lui, toată 
nesfârşita lui seve de dreptate se întoarce în milă şi revoltă. Nu 
mai poate judeca şi îşi strânge crâncen pumnii. Toate privirile 
sunt îndreptate spre bordei, de unde dorobanțţii scot o umbră 
de om în zdrențe, alb ca de ceară, scheletic, pe față i se scurge 
o barbă rară, jilavă. E Marin, care a fugit din sat pentru o 
fată şi acum nu mai e în stare să se ţie pe picioare, măcinat 
de boală. 

— Nae... adu gârbaciul... porunceşte Ceaurescu, cu 
voce moale, fără milă şi liniştit. 

Bălcescu tremură de mânie. Îşi frânge pumnii, aşteaptă 
încleştat. Cantacuzino, după ce bea din paharul adus de o 
slugă, azvârle cu dispreţ o vorbă de milă. 

— Dă-l dracului, boierule, Nu vezi că e cu un picior 
în groapă? 

Elena şi Tița, care veneau mai în urmă tot dinspre râpă, 
simțind că se întâmplă ceva, se apropie şi ele, întrebătoare. 
Ceaurescu, plictisit de ceea ce socotea el că sunt farafastâcuri, 
îşi ciupeşte mereu barba, disprețuitor. 

— Ei... dacă faceți mofturi de astea, cine vreți să ne 
scoată butca din noroi? Şi către dorobanţi: Arde-l. 

Dorobanţul ridică biciul, dar în clipa aceea, Bălcescu dă un 
strigăt de furie şi de răzvrătire. 

— Lăsaţi-l în pace, boierule... Ajunge... Fac eu corvoadă 
în locul lui, dacă e neapărat nevoie de el... 

Toţi privesc încremeniți. Nu le vine să creadă urechilor. 
Elena face ochii mari, iar Sevastița tremură, speriată. Dar, 
de lângă bordei, Lăcusteanu izbucneşte violent şi autoritar, 

— lată cine răzvrăteşte ţara... 

— Dacă domnişorul acesta vrea să pună umărul la roată... 
faceţi-i pe plac, şi vocea lui Ceaurescu se face acrişoară. 


Bălcescu, clocotind, îşi aruncă centironul şi mundirul de pe 
el. 

— Acum, pe loc.. Dacă nimeni nu mai cunoaşte omenia... 

Asta nu poate admite însă Lăcusteanu, care sare speriat, 
fiindcă el e numai un boier de mâna a doua şi deci e foarte 
zelos când e vorba de drepturile boiereşti. Se întoarce 
hotărât spre marele logofăt: 

— Arhoni” boierule, nu poate fi îngăduit ca un boier să 
fie pus la corvoadă. Pravila se opune. Şi priveşte lung. 
Dispreţuitor, pe tânărul iuncher. Un fofârstoc'!* fără minte. 

Cantacuzino măsoară cu înțeles amenințător pe Mitică 
Filipescu, care privea şi el revoltat, dar, mai matur, se 
stăpânea şi îşi strângea tăcut pumnii. 

— Nu el e vinovat. Sunt alţii care îl îndeamnă... 

Toate privirile se îndreptară spre boierul care, cu bărbuța 
dreaptă, neagră, aproape albăstrie, cu privirea tăioasă, 
înfruntă liniştit, dar dârz, privirea marelui vornic. Lăcusteanu 
s-a aplecat, a cules de pe jos mundirul şi i-l aruncă înapoi 
lui Bălcescu. 

— Nu-şi dau seama ce vor... Apoi se uită mânios la cei 
doi şi îi ameninţă cu mâna întoarsă. Eu una vă spun: Bagaţi- 
va mințile în cap... că de nu, la ocnă putreziți. 

Soarele cade roşu, mărit, printre nori, dincolo de dealul care 
s-a înnegurat ca o umbră, dar e tivit acum cu aur, 
naramziu'!*%. Razele lui arzătoare încă se întorc de peretele de 
nori negri, căptuşit cu caiere de lină fumurie, care a crescut 
mereu mai strălucitoare. 


Cei patru din neamul lui Firu 


Alde Firu n-au scăpat decât cam cu un ceas înainte de 
miezul nopţii, goniţi de ploaie. Înainte însă de a începe 
să toarne cu găleata, dorobanţii aduseseră o altă butcă 
pentru boieri, care s-au întors astfel din drum, lăsându-i şi pe 
ei slobozi sa plece la bordeie. Ca vai de ei, rupţi de oboseală, cu 
noroiul curgându-le pe izmene, pe picioare, văzând cum încă 
se mai scutura snopii lor de grâu risipiţi din clăițe şi ştiind 


bine că nu vor scăpa de mucegai, s-au lăsat spălați pe față de 
trâmbele ploii care cădea pe ei şi şi-au adus zdrenţele murdare 
de noroi, cum au putut, aproape goi. S-au oprit totuşi lângă 
pădure, în margine, la bordeiul lui Toma, care e cam departe 
de sat, unde vor mânea noaptea. Sunt aci mai aproape de 
bucatele lor, prăpădite pe câmp, şi vor încerca la noapte, după 
ce vor dormi un ceas, două, să mai împrăştie grâul iar şi să-l 
întoarcă încă o dată, cu nădejdea că, după ce s-o zvânta azi, 
nu va mai ploua iar mâine noapte. Măcar să scape paiele, 
oricum. Acum stau în jurul ceaunului afară în fața bordeiului 
şi îmbucă boţuri de mămăligă cu ceapă şi ciorbă de ştevie. A 
stat ploaia şi a răsărit luna printre norii negri, mânaţi acum 
tot mai mult spre miazăzi. Câteva stele ard în cerul umed 
încă, în aer e o reveneală caldă şi se simte parcă răsuflarea 
puternică a pădurii, a ierbii şi a celor câţiva duzi şi corcoduşi 
din jurul bordeiului, cărora le prieşte de minune soarele 
toropitor, ziua, şi ploaia potop, noaptea. Au să se facă poate şi 
multe zarzavaturi. Porumbul a trecut cu mult de un stat de 
om. Are să dea şi el rod îmbelşugat. Toma a rămas pe gânduri. 

— Da, e bine pentru porumb, loane, da” vor putrezi ştiuleții 
la toamnă pă coceni, căci nu ne va lăsa Medelioglu să-i 
ridicăm dăcât după zilele lui dă clacă... Un an bun ca ăsta nu 
s-a pomenit dă când mă ştiu io; cum vezi, însă, an bun, an 
rău, pentru noi totuna €... nu ne alegem cu nimic, şi, cu 
mustața strâmbă de silă, împinge strachina cu ciorbă 
de ştevie din care scot toți, cu linguri greoaie de lemn. 

Tudose, fecioru-său, care pusese ceaunul pe bordei, se 
întoarce hotă rit: 

— Io la noapte plec în lume! 

— Dă ce, mă băiețaş? îl întreabă unchiu-său lon, care e 
atât de ciupit de vărsat, că i se vede şi la lumina slabă 
a focului ciuruială obrazului scofâlcit. Dă ce să pleci, mă? 

Tudose nu e un băiețaş. E drept că nu e înalt, însă e bine 
făcut, îndesat, şi ridică sacul de cinci mertici cu o mână 
pe schela de la Turnu. Mulţi îşi mai aduc aminte de isprava 
lui de la Bucureşti. Dar are un zâmbet de copil şi o 


mustăcioară neagră care înşală. Mor fetele după voinicul 
acesta negricios, şi nici văduvele nu-l duşmănesc. 

— Mi s-a urât cu atâta clacă. Şi pă urmă mi-e teamă dă ce 
coace Costache Chiora... M-a ameninţat şi astăzi... Asta nu să 
dă în lături dă la nimic. 

Ion, cu fața parcă strâmbă de amărăciune, se întoarce spre 
el, nedumerit: 

— Şi unde ai să fugi, nenorocitule? Dacă te prinde? N-ai 
văzut ce păţesc cei fugiți? Vrei să putrezeşti dă viu? 

Tudose, căruia îi strălucesc ochii negri la lumina roşcată a 
focului, trânteşte în silă obiectele întinse pe bordei. 

— Mi s-a urât... Am să-mi pierd urma în Bucureşti... 
Ori dacă nu, mă spânzur. 

Toma se uită cu amărăciune la zdrențele puse la uscat 
pentru mâine dimineaţă, care nici nu se vor zbici măcar. Vor 
pleca încă la noapte la muncă cu ce-o fi pe ei, fiindcă stelele 
sunt tot mai vii pe carul umed. Nu-i pare rău că-i pleacă 
feciorul. Ba dimpotrivă. 

— O găsi el unde să se ascundă... Mai bine că pleacă... 
Oamenii au început să găsească acum dă lucru prin fabrici... 
pă la cărămidării... Sunt dă la o vreme clopotării şi tăbăcării 
mari, cu sute dă calfe!79. Îi ascund şi jupânii, că au nevoie dă 
ei. Aşa, poate scăpa dă clacă, cine ştie... Fecioru lui văru Niță 
e la o fabrică dă vopsit testemele şi broboade dă mătase... la 
Mărcuţa, lângă Dobroieşti. 

— Mă frate, se înfurie lon. Aşa ai fugit şi tu în douăzeci 
şi unu, să faci răzmeriță cu Tudor din Vladimiri, pă urmă 
cu Magheru ăla... Peste zece ani te-ai întors făr-o mână şi c- 
un ochi stricat, da' dă clacă tot n-ai scăpat... 

Toma închide necăjit ochiul care-l cam supără şi joacă în 
palmă un cărbune luat cu mâna, să-şi aprindă ţigara, 
mai mult iarbă uscată, răsucită de Tudose, pe care o bea în 
loc de tutun. Tigara s-a aprins şi scoate scântei, că hârtia e 
proastă, adunată din gunoiul de la oraş. 

— Nu-i nimic, n-am scăpat în douăzeci şi unu, n-am scăpat 
în douăzeci şi opt... O să scăpăm poate la anu. Numai să nu 
ne lăsăm... Ai văzut tu pă fecioru ăla dă boier care a sărit 


pentru noi? O să mai auzim noi dă el... îi aflai numele dă la 
surugiu. Îl cheamă Nicolache Bălcescu. 

Tudose, care intrase în bordei, s-a întors îmbrăcat cu nişte 
hanţe mai acătării, cu cămaşa de duminică şi are opincile 
pe umăr. Se îndreaptă spre feciorul lui lon, un flăcău cam 
prea înalt şi năsos, ca şi tată-său. 

— Hai, vere Simioane, şi tu cu mine... Fugi dă Costache... 
Dar văru Simion, flăcău isteț, deşi nu prea stăruitor, căruia 
îi place şi gluma şi mai ales îi plac fetele, se codeşte... 

— Şi Chiva? în toamnă, dă s-o face porumbu măcar, 
mă însor. Mă Mutulică, mai gândeşte-te şi tu... 

— Atunci rămâi lângă opreagu'!"!' Chivei... Eu am plecat... 

L-au petrecut toţi trei până la marginea satului, de unde el 
a luat-o, furişat, prin tarlalele de porumb, alunecând cu 
picioarele goale prin noroaie şi băltoace. Cine să umble 
pe câmp acum? Ceilalţi, întorşi, aţipiseră înghemuiţi în bordei, 
că afară pe jos era prea mare umezeală, când a venit 
Costache cu patru dorobanţi, toți călări. Au bătut în beşica 
din fereastră, şi, cum oamenii sforăiau de trudă, au bătut şi 
cu picioarele în uşa bordeiului. 

— Tomo, unde-i Tudose, fi-tu, că am venit să-l luăm 
la oaste!... leşiți afară... hai... Mai repede, nu vă mai codiți 
atât. 

Oamenii au ieşit din bordei, cu somnul stricat şi cu ochii 
cârpiți, dar când au auzit de oaste, au sărit în sus. 

— Nu e acasă. Du-te şi-l caută. 

Costache întoarce capul furios spre Toma, care se simte 
toropit de mulțumire că fiu-său a avut gândul bun să fugă 
chiar în noaptea asta. 

— A fugit? Bine. Atunci îl iau pă Simion, că şi el are anii... 

Simion a încercat să fugă, dar n-a făcut câțiva paşi, că l-a şi 
ajuns arcanul dorobanțului, cuprinzându-l ca un şarpe... 
Maria, mamă-sa, care ştia că ei vor dormi la bordeiul lui 
Toma, tocmai venea să aducă nişte, mălai de acasă, şi aleargă 
acum după cel prins, zguduită de plâns. 

— Băiatu mamii, băiat... 

Şi Firu se propteşte de bordei, înjunghiat, încocăârjat. 


— Mi-a luat fecioru şapte ani la oaste... De-acum putem să- 
i facem şi pomenile. 


La conacul lui Raletu 


Conacul este vechi, cam dărăpănat, făcut din adausuri 
succesive la o veche casă mai modestă. Drept înnoire, tatăl 
medelnicerului'!'2, care fusese ataşat pe lângă un 
comandament rusesc şi făcuse câteva drumuri de serviciu 
până la Harkov, ridicase o fațadă albă cu coloane mari, 
simple, văruite, iar între coloane, un fel de terasă adăpostită, 
pe care, la mese cu scaune de nuiele împletite, se juca vara 
cărți, aşa cum văzuse el la nobilii din Ucraina. Jucau domnii, 
fie ei europenizaţi, fie tombatere, amestecați eu cucoanele, 
jocuri mai mult ca să treacă vremea, dar seara târziu, mai 
ales când erau musafiri mai mulţi, se juca şi serios de tot. 
Ceea ce complicase acum lucrurile, sau poate le simplificase, 
era faptul că tot aici veniseră, pe lângă Mitică Filipescu, 
Bălcescu şi  Tiţa, şi cei patru, adică marele 
vornic Cantacuzino, banul Alecu Filipescu Vulpe, maiorul 
Lăcusteanu şi marele logofăt Băl-Ceaurescu. Fireşte, fără să 
ştie un grup de altul. Boierii se aşezaseră din nou la cărți. 
Postelnicul Medelioglu, proprietarul moşiei de la Vadu Rău, 
era şi el musafir, căci aflase de venirea lor şi îi plăcea să joace 
cărți. Era aşteptat cu plăcere, fiindcă aducea cu el şi un tacâm 
de lăutari, alcătuit din ţiganii lui robi şi după îndrumările lui, 
taraf cunoscut şi prețuit chiar în Bucureşti, unde cânta iarna, 
cu învoiala lui, şi numai când era el de față, la prieteni. 
Medelioglu, slab, uscat, cu fața arămie şi osoasă, cu o 
mustață neagră ca o lipitoare, lungă, întoarsă spre bărbie, 
trecea drept un mare cărturar. Citea elineşte, latineşte, 
franțuzeşte şi italieneşte. La moşie avea o odaie întreagă cu 
pereţii acoperiţi cu rafturi de cărți. La jocurile de noroc juca 
foarte cumpătat, plăcându-i mai mult felul combinațiilor 
decât câştigul, fiindcă ştia bine că după câştig la cărți vine şi 
pagubă. Era, de altfel, tăcut şi nespus de ursuz... Niciodată 
nu vorbea despre nevasta ori despre copiii lui, ca şi cum 


aceştia n-ar fi fost, deşi avea două fete şi un băiat în jur de 
paisprezece ani. 

Ca să nu se întâlnească toată ziua nas în nas cu astfel de 
oameni, Mitică Filipescu fu bucuros să hoinărească printr- 
o pădure vecină până la ora mesei. Era întovărăşit de 
Nicu Bălcescu şi aveau amândoi îndelungi discuţii. Tânărul 
iuncher, zguduit de întâmplarea de la Vadu Rău, era fericit 
acum că-l întâlnise pe acest bărbat pe care-l admira încă 
dinainte de a-l cunoaşte de-aproape. Află că Mitică Filipescu 
doreşte ca şi el ridicarea poporului românesc din bezna în 
care-l scufundase vitregia cârmuirilor. La început îl lăsase să 
vorbească mai mult pe tânărul iuncher, care era foarte 
măgulit să-şi arate în fața unui asemenea om părerile lui 
nutrite din îndelungatele lui lecturi.. Aşezat pe un trunchi de 
stejar de înălțimea unui scaun, căminarul, acum om ca la 
patruzeci de ani, era un bărbat de statură aproape mijlocie şi 
cam slab, dar avea un soi de prestanţă fizică, care-i venea şi 
din pricină că hainele croite la Paris îl îmbrăcau de minune. 
Purta o jacheta strânsa pe corp, care se încheia frumos în față 
şi alerga, fără poale, înapoi, ca aripile de rândunică, cu o 
jiletcă verzuie, brodată, dar foarte sobră, peste care trecea 
lanțul de aur al ceasornicului, de la un buzunar la altul; 
pantalonii înguşti, de culoarea nisipului, erau bine întinşi pe 
bentița care trecea pe sub talpa pantofilor subțiri. Privirea lui 
trecea totdeauna dincolo de cel cu care vorbea, căci avea sub 
sprâncenele tari şi negre doi ochi mari, verzi ca pruna, într-un 
obraz de culoarea griului copt. Acum purta o barbă neagră, 
cam aspră, în formă de colier, care izbea prin culoarea ei 
aproape albăstruie, ca pana corbului, opusă mult cu pielița 
aurie a frunțţii şi a obrajilor. Mustaţa îi era tunsă scurt, peste 
o gură cam mare, cu buzele prea dure. Îşi juca degetele pe 
bastonul de abanos, cu măciuca de argint, ca pe clapele unui 
flaut şi asculta pe tânărul iuncher care vorbea însuflețit, 
stând în picioare, rupând cu mâna frunzele lăstarilor de 
stejar. 

— Numai prin înălțarea culturală, spunea Bălcescu, 
neamul nostru va fi din nou ceea ce a fost... Trebuie să 


răspândim cultura în straturi cât mai largi, trebuie să ne 
creăm o falangă de oameni învățați, de artişti mari, de scriitori 
care să deschidă mintea tuturor românilor... Să le insufle 
dorința de a se ridica, în pas cu celelalte popoare... 

Mitică Filipescu îşi mângâia acum bărbia cu două uşoare 
proeminențe gemene, de sub care începea colierul cel negru 
al bărbii tunse scurt, îngândurat mereu, apoi surâse. 

— Credeţi, domnule Bălcescu, atât de mult în 
eficacitatea culturii? 

— Numai prin lumină se ridică noroadele, spuse 
convins iuncherul. 

— Şi în cât timp socotiți că vom putea forma 
falangele cărturăreşti necesare? în ce mod vom înființa şcolile 
de care avem nevoie? Cum vom face ca să aibă cât mai mulți 
români acces la aceste altare menite să răspândească 
lumina?... întrebă căminarul cu o îndoială altfel binevoitoare 
şi-şi privi degetele, căci Bălcescu îi vorbea privindu-l drept în 
ochi şi nu ar fi vrut să vadă în privirea lui vreo urmă de ironie. 

— Desigur că asta va cere timp... Foarte mult timp... 
Va trebui să muncim toţi cu mult zel, să ne facem datoria 
ceas cu ceas... Vor trece probabil câteva generații până când 
să creăm acel foyerI=£. de cultură la care să se încălzească 
toată nația, conveni Bălcescu, înclinând capul pe umărul 
stâng. 

—  Îngăduiţi-mi, îi spuse căminarul, cu o afectare 
oarecum parlamentară, să nu fiu de această părere. 

Bălcescu îl privi surprins, aproape înmărmurit. 

— Nu sunteţi de această părere? 

— Nu... Eu socot că problema înaintării culturale este 
ea însăşi o problemă politică... Numai printr-o acțiune politică 
se pot realiza acele instituții înalte la care vă gândiţi... Pentru 
ca să putem crea asemenea instituții, va trebui să luptăm cu 
cei care au interese ca actuala stare de lucruri să dăinuie, cu 
oamenii care văd în învățătură un duşman al lor şi al statului 
- aşa cum îl doresc ei. Numai împrumutând un mare 
număr de instituţii libere, numai înfrângând de la început, 
dintr-o dată, despotismul, printr-o acțiune îndrăzneață şi 


energică, vom crea condițiile unei culturi înfloritoare, adică 
numai o dată cu redresamentul politic al națţiei. 

— Dacă înţeleg bine, domnule căminar, atunci vă gândiţi 
la... 

Ochii verzi, sub sprâncenele tari şi negre, ai căminarului, 
scânteiau ca răsfrânți din soarele de iulie. Din pricina 
pieliței feței nu se vedea când devine palid. 

— Da... mă gândesc la ceea ce te gândeşti şi 
dumneata acum... 

Bălcescu şopti înfiorat: 

— La o revoluţie...? 

Căminarul nu răspunse, ci rămase cu privirea întoarsă 
înspre bolta umbroasă a stejarului vecin. Bălcescu tăcu şi el, 
îndelung. 

O 

— Şi credeţi că este cu putinţă o revoluţie azi, la noi? 

Căminarul se ridică şi din toată ființa lui se desprindea un 
fel de îndirjire hotărâtă. 

— Da... 

Porniră, cu paşi rari, măsuraţi parcă, prin dumbrava cu 
stejari groşi, răriți, şi cu butuci de buturugi încă nescoase, 
năpădiți de lăstari. 

După câtva timp, Bălcescu reluă, mistuit de o frământare 
lăuntrică: 

— Nu credeţi că şi asta cere timp?... 

— Nu.. În orice caz, nu e alt mijloc eleat o revoluţie, tocmai 
pentru a câştiga timp. 

Se opriseră din nou în loc şi căminarul puse mină pe 
umărul tânărului său prieten. 

— E necesar un număr de oameni hotărâți, care în cea mai 
scurtă vreme, căci asemenea fapte sunt greu de 
păstrat îndelungă vreme tainice, să alcătuiască un program 
de reforme, cuprinzător şi limpede, care să răspundă nevoilor 
țării întregi. Vin de la Paris şi ştiu că perioada marilor revoluții 
nu s-a sfârşit... De îndată ce am avea un program, i-am sili pe 
conducătorii de azi ai țarii să-l primească. Țara va îmbrățişa 
cu recunoştinţă reformele anunțate. Abia după asta, le 


facteur1%. învăţătură va intra în joc, dezvoltând posibilitățile 
latente ale naţiei... Altfel, încercările culturale vor rămâne 
simple veleități... care vor crea câteva personalități culturale 
fără legătură cu poporul, şi atâta tot. De o parte pretenţii de 
ştiinţă avansată, de alta mulțimea cea mare orbecăind în 
întuneric. Asta nu e sănătos. 

Erau în dumbrava de aproape trei ceasuri. 

Tălăngile vacilor care păşteau prin împrejurimi se 
apropiaseră de ei şi le aduseră aminte că e târziu. Soarele era 
sus „țâşnind puternic dintre turnuri cenuşii de nori. Era 
vremea mesei. 

Bălcescu se bucură când văzu că, fiind mulți musafiri la 
prânz, era nevoie să se întindă o masă prin două odăi, după 
ce se scosese uşa dintre ele. Cai toată fațada de coloane 
adăugită, încăperile vechilor case erau mici şi mai erau şi 
încărcate de tot felul de mobile, cu deosebire de sofale şi 
dulapuri de haine. De acolo, de unde fuseseră puşi ei, 
Bălcescu şi soru-sa, două nepoate ale gazdei cam de aceeaşi 
vârstă, un fiu al gazdei, lung şi cu nasul coroiat, care nu se 
mai despărțea de fete, deşi era aceeaşi masă lungită în două 
odăi, tineretul nu prea vedea pe marii boieri din capul celălalt 
şi se bucurară foarte când căminarul Mitică Filipescu, 
lăsându-şi soţia la locul de cinste, spuse că el man încă 
bucuros între cei tineri. Luă astfel loc în capul ăstălalt al 
mesei, ca să fie mai aproape îndeosebi de tânărul iuncher, 
pe care-l vedea atât de simţitor față de durerile obşteşti şi atât 
de dornic de a îndrepta nenorocita stare de lucruri. 

După obiceiul timpului, se adusese la masă mâncare în 
neştire, mai bine de cincisprezece feluri... Se bău un vin negru, 
prost lucrat, care avea un gust de tanin. Minunat fu însă 
taraful de lăutari al lui Medelioglu, alcătuit dintr-un 
muscalagiu'“%, un ţambalagiu şi trei viorişti. Muscalagiul 
avea o voce bărbătească, uşoară, care se mlădia iscusit după 
întortochelile dulci ale cântecelor de inimă albastră... Când, 
după vreo trei ceasuri, cei tineri plecară de la masă, ca să 
joace crochet pe o pajişte, în grădină, se închiseră uşile şi 
marii boieri cerură pe rând muscalagiului să cânte acum fără 


perdea... Acesta avea un meşteşug afurisit să întregească 
mascările pe care le cânta din gură cu un fel de încheieri din 
nai, aproape onomatopeice în şuierătura lor neruşinată. 

Cei doi luară din nou drumul spre pădure, acum înspre 
partea unui râu mic, după ce săriră pârleazul din fund. 

Cărturar prin vocaţia lui, iubitor pătimaş al oricărui fel de 
manifestare culturală, Bălcescu era dezamăgit oarecum 
de această întâietate pe care o dădea Mitică Filipescu 
politicului. El îşi spunea că dacă a fost un progres în lume 
până azi, acesta e datorit culturii, nu politicii. Filipescu îşi 
aprinsese o nouă ţigară de foi, subţire şi lungă, şi-l asculta cu 
gravitate. Înţelegea că Bălcescu este un om pe care nu-l va 
convinge niciodată, dacă nu va avea răbdare să discute 
problema sub toate aspectele ei. Vedea că are în fața lui un 
adolescent romantic, care, dezgustat de  umilințele 
prezentului, se înflăcăra pentru faptele de vitejie ale poporului 
român în trecut şi care, fără să prea ştie cum ar fi putut s-o 
facă, dorea să le învie şi să le repete în viitor. Încrederea în 
atotputernicia culturii, prin ea însăşi, i se părea firească la un 
proaspăt absolvent al Colegiului Sfântul Sava, deşi el era de 
altă părere. 

— Vă daţi seama că tot progresul, cât e, s-a realizat la noi 
prin câțiva mari cărturari? întrebă, tulburat, Bălcescu. 
Datorăm nespus acelui mare erudit, stolnicul Constantin 
Cantacuzino, fratelui său, arhitectul, spătarul Mihail 
Cantacuzino, care, înainte de cearta cu nepotul său, 
Brâncoveanu, i-a dat acestuia gustul şi îndemnul pentru 
atâtea monumente de mare frumuseţe, de pildă palatul de la 
Mogoşoaia. Construind el însuşi de-a dreptul spitalul şi 
biserica Cobei, dând cheag de frumuseţe pentru mănăstirea 
Văcăreşti şi biserica Stavropoleos de mai târziu. Se vorbeşte, 
mai ales, despre mănăstirea Horezului ca despre un lucru 
minunat. 

Mitică Filipescu mărturisi că şi el crede că spătarul arhitect 
a fost un artist în adevăratul înțeles al cuvântului. 

— Ar trebui să vezi, domnule Bălcescu, şi frumoasa 
bisericuţă, pe care a clădit-o pe malul lacului Fundenilor, la 


marginea Bucureştilor... Dar nu uita că progresul adevărat e 
continuu... două-trei personalități izolate nu dovedesc mare 
lucru... De atunci, de mai bine de o sută douăzeci de ani 
încoace, arhitectura noastră, pentru că vorbim de ea, a 
decăzut cu totul. 

Bălcescu ar fi vrut să mai arate ce factori de regenerare 
culturală au fost Enăchiţă Văcărescu şi fiii lui, acum 
nepotul lui lancu Văcărescu, dar îi fu teamă că Filipescu îi va 
răspunde iar că e vorba de o familie izolată. Se gândi că ar 
fi mult mai potrivit exemplul unei alte familii mari boiereşti, 
de la care se poate spune, gândea el, că a început cultura 
modernă a poporului român. 

— Nu puteţi tăgădui, totuşi, domnule căminar, că, de pildă, 
Goleştii, scriind, au urmărit nu numai să-şi treacă posterității 
numele, ci că şi-au dat seama de însemnătatea şi de rostul 
învățăturii pentru popor, că au căutat să creeze şcoli şi 
instituții care dăinuiesc şi azi, în sfârşit, că aproape tot 
ce avem azi, mult, puţin, îl datorăm într-un fel acestor 
mari boieri progresişti. 

Mitică Filipescu ar fi vrut să-l întrerupă, precizând că 
termenul potrivit ar fi mai curând „puţinul”, dar vedea făcând 
sforțarea cam şcolărească de a-şi aduna ideile, oarecum 
zdruncinate de discuţie, şi-şi spuse că e mai bine să nu- 
l tulbure. Căutând cu oarecare greutate fraza în vorbirea 
familiară, mai ales că avea şi un mic cusur în pronunțarea 
lui s, Bălcescu devenea cald şi răspicat atunci când se 
înflăcăra. 

— Dinicu Golescu, după cum ştiţi, spuse el mai departe, nu 
numai că a scris acea înțeleaptă şi inimoasă carte 
despre călătoriile lui în Europa, despre trista rămânere în 
urmă a nației româneşti, cum şi alte lucrări pe care sigur că le 
cunoaşteţi, dar a şi dat îndemn la întemeierea acelei societăți 
secrete de la Braşov în 1821... A durat la Goleşti şcoala pentru 
învățatul limbilor străine, latineşte, greceşte, italieneşte, 
alături de limba română. Întors din pribegie, el a cumpărat 
casele de pe Podul Mogoşoaiei, unde a făcut un adevărat club 
literar, progresist. Acolo, în 1827, a înființat împreună cu 


Eliade Rădulescu Societatea literară, al cărei program era să 
facă colegii româneşti, ziare româneşti, tipografie românească, 
un teatru național românesc. El n-a mai trăit să ducă la bun 
sfârşit acest frumos program, dar societatea Filarmonică, în 
1833, era oarecum tot Societatea literară din 1827, numai că 
în locul marelui vornic de la Goleşti, mort, era acum alături de 
Eliade un alt boier, colonelul lon Câmpineanu. Pe urmă, 
fratele lui Dinicu, Iordache Golescu, nu numai că a scris o 
gramatică a limbii româneşti şi a adunat o bogată culegere de 
proverbe şi zicale româneşti, că a plănuit, după cum se ştie, 
publicarea unui Dicţionar românesc, a unui dicționar greco- 
roman, dar a sprijinit cu hotărâre progresul cultural în jurul 
său, când era aproape singur în felul lui în Tara 
Românească... a dat bani şi sprijin grecului Dionisie Fotino, 
pe care l-a ascuns de furia lui Caragea, timp de patru ani, ca 
acesta să scrie, fie şi în greceşte, acea istorie a Daciei în trei 
volume, care, tot cu sprijinul lui, s-a tipărit la Viena... Tot 
înfruntând pe domnitorii greci, Iordache Golescu ajuta pe 
Gheorghe Lazăr, pe care-l adusese în țară Bărcăneasca, să-şi 
țină cursul de inginerie şi filozofie în româneşte, în chiliile de 
la Sfântul Sava. 

Bălcescu sfârşi cam iritat puţin de sărăcia acestui rezumat 
improvizat... Era iritat de câte ori nu putea să spuie — 
din cauza locului nepotrivit, de pildă, ori din alte pricini — 
tot ceea ce ar fi vrut să spuie. Îşi zisese că nu e cuviincios să- 
şi arate acum erudiția, că Mitică Filipescu nici nu dorea poate 
să ştie mai mult din truda lui de istoric începător, dar nici 
nu putu să nu-şi dea seama acum, la urmă, că spusese totul 
întocmai Ca o lecţie de şcoală... I se părea totuşi că are 
dreptate, că mântuirea de toate relele nu putea veni decât de 
la lumina cărții. 

Treceau acum, pe drumul din pădure, patru care încărcate 
cu lemne, însoțite de vreo douăzeci de săteni, în cămăşi 
murdare, zdrențuite, cu topoarele pe umăr, care le dădură 
bună ziua. 

— De unde veniţi, oameni buni? îi întreabă Mitică Filipescu, 
care, de câte ori putea, se deda unor adevărate anchete. 


— Am tăiat la pădure lemne pentru boier... pă deal, în 
sus dă Leordeni, pentru la iarnă, răspunse un bărbat înalt, 
chel, dar cu plete la ceafă în jos, ca mai toţi sătenii, până la 
înrolarea în armată, mai târziu mult, care avea să le puie 
foarfecele în chică şi să-i obişnuiască astfel. 

După ce trecură carele, Mitică Filipescu surâse amar. 

— E şi aceasta o  tălmăcire  necinstită a 
Regulamentului Organic... Ca să-şi cruțe pădurea, boierul 
nostru, care slujeşte la masă cincisprezece feluri de bucate, 
trimite clăcaşii să-i aducă lemnele pentru iarna tocmai la 
două zile depărtare cu carul cu boi şi tocmai în toiul 
secerişului... Dar să ne întoarcem la cele ce spuneai 
dumneata... Nu ţi se pare că prețuieşti prea mult rolul marii 
boierimi în progresul nostru cultural şi că, mai ales, prețuieşti 
prea mult însuşi acest modest progres? Vorbeai, pe drept 
cuvânt, de stolnicul Constantin Cantacuzino şi de arhitectul 
spătar Mihail Cantacuzino... Dar ce era în Europa în timpul 
lor, în timpul lui Brâncoveanu? Ludovic al XIV-lea construia 
Versailles-ul, prinții germani umpleau imperiul de 
monumente, Petru cel Mare construia Petersburgul. Noi îi 
aveam pe Văcăreşti după ce Franța avusese pe Racine, pe 
Corneille, pe La Fontaine. În filozofie, în ştiinţă au 
fost Descartes, Leibniz, Newton. Asta numai ca să pomenesc 
de câteva nume. Vrei să ne mărginim la cei doi mari boieri 
progresişti, la frații Dinicu şi Iordache Golescu?... Ei bine, 
care e progresul realizat în urma acţiunilor lor atât de 
însuflețite?... Care e starea culturală a poporului român în 
acest an 1840 N-avem nicio universitate pe întreg pământul 
românesc... Avem numai două licee, Colegiile de la Sfântul 
Sava şi cel de la Craiova, şi ce vor fi la laşi... Câte şcoli 
începătoare, la oraşe, căci de sate nu vorbesc, avem în fiecare 
judeţ? câți români ştiu carte? câți medici români sunt? N- 
avem niciun teatru național, ci numai câteva săli de danț, în 
care se joacă uneori şi teatru. Ştiinţa românească nu exista 
nici măcar în domeniul istoriei. N-avem un manual de istorie 
națională... Literatura româneasca? Câteva poezii de Eliade 
Rădulescu, două-trei de Cârlova, o duzină de Grigore 


Alexandrescu... încă vreo câteva de Cezar Bolliac... Poate că îi 
uit pe unii, dar nu sunt eu de vina... Piese de teatru 
româneşti? Niciuna... N-am izbutit nici măcar să reprezentăm 
şcolăreşte altă piesă de valoare decât Mahomed de Voltaire şi 
Zgârcitul de Moliere. 

Mitică Filipescu pusese mâinile pe piept şi aştepta 
răspunsul. 

Bălcescu era foarte tulburat de această enumerare. Ca să 
nu i se observe încurcătura, prinsese o ramură de stejar şi 
o răsucea, fără s-o privească. 

— Trebuie să ţinem socoteala că suntem un popor mic... că 
suntem de puţin timp în arena culturală a Europei... domnule 
căminar. 


— Tânărul meu prieten, asemenea vorbe nu fac decât să ne 
adoarmă şi să ne mențţie în starea de semi sălbăticie în care 
ne găsim... Suntem un popor mare. Un popor de aproape 
şapte milioane de oameni. În ceea ce priveşte timpul, douăzeci 
de ani, de când şi-au început activitatea aceşti boieri 
reformişti, e mult, e foarte mult față de puţinul care s-a 
realizat. Douăzeci de ani înseamnă durata suficientă a unei 
domnii rodnice... în genere, două decenii, în timpul străbătut 
de un popor, înseamnă foarte mult, căci de cinci ori două 
decenii fac un veac, iar cultura elenică a înflorit toată în 
decurs de mai puţin de doua veacuri... Acum două mii de ani, 
grecii antichităţii nu erau nici trei milioane. În timp ce cultura 
a mers la unele popoare cu telegari care mâncau foc, la noi a 
mers, cât a mers cu carul cu boi. Adevărul e că toate 
popoarele sunt egale, dar cu cât trece mai mult timpul, cu 
atât ne despărțim mai mult de cei cu care ar trebui să fim 
egali, căci deopotrivă suntem în ceea ce priveşte însuşirile 
cerute de cultură. Dacă unele popoare au rămas în urmă, este 
că au îndurat un climat ucigător din pricina vitregiilor 
politice. O cultură superioară nu se creează fără sprijinul unei 
politici juste, căci într-un climat vitreg, geniile nu rodesc... Să 
nu-mi citezi Renaşterea, pentru că şi acolo e valabil ceea 
ce spun eu, explicaţia e însă ceva mai complicată... Pentru 
mine rămâne de nezdruncinat faptul că numai o politică 
sănătoasă creează condițiunile unei adevărate culturi, care nu 
poate fi numai a unei pretinse elite, ci trebuie să cuprindă 
viața nației în întregimea ei. 

— Şi ce numiți dumneavoastră o politică sănătoasă, 
domnule căminar? 

Bălcescu dăduse drumul crengii de care se sprijinea şi care 
îşi reluă poziția, foşnind puternic. 

— În niciun caz o politică pe cale de reforme treptate... 
Timpul nu îngăduie să aşteptăm să se coacă roadele 
activității boierilor progresişti... Ar trebui atunci să aşteptăm 
o sută de ani... să îmbătrânim ca nație încă în forma 
adolescenței. 


Vocea lui Mitică Filipescu se făcuse aproape aspră, şi 
surâsul său atât de prietenos dispăruse, lăsând să se vadă 
conturul prea hotărât al gurii mari. Obrajii îi păreau acum de 
o duritate de aramă. 

— Atunci? întrebă şovăitor Bălcescu, înțelegând unde 
vrea să ajungă bărbatul din fața sa. Atunci nu ne rămâne 
decât să alegem calea revoluției? 

Aşteptă tulburat răspunsul pe care-l ştia, dar era curios să 
afle cum îl va formula încă o dată căminarul. 

— Numai revoluțiile, spuse Mitică Filipescu, te fac să 
revii pe linia progresului, şi mai ales revoluțiile sunt singurul 
mijloc prin care popoarele pot înfrânge timpul, îl pot supune şi 
folosi cu adevărat. 

Nu mai vorbiră nimic. Soarele se cobora tot mai mult peste 
dealurile cu verdele aproape negru, spre asfințit. Era o 
lumină mai roşiatică şi mai puţin arzătoare. Albastrul cerului 
era mai şters, mai puţin umed. Pentru întâia dată după două 
săptămâni se părea că nu va mai ploua. Se îndreptau spre 
conac. Înainte de a ieşi din pădure Bălcescu se opri brusc. 

— Domnule căminar, mai sunt şi alții de părerea 
dumneavoastră? 

Fraza era simplă, dar tonul ei pe muchie îi sublinia tâlcul 
care era: Domnule căminar, mai sunt şi alţii intrați în 
complotul pe care-l pregătiți? întrebă, însă, aşa de simplu 
în cuvinte, pentru să-i dea putinţă lui Mitică Filipescu să se 
prefacă, dacă vrea, că n-a înţeles, în cazul când n-ar avea 
încredere în el şi să poată răspunde deci alături. 

Într-adevăr, căminarul şovăi o clipă, însă în toată ființa 
acestui tânăr cărturar era atâta sinceritate, atâta onestitate 
şi atâta dragoste de popor, încât îşi luă răspunderea gravă a 
mărturisiri. 

— De aceeaşi părere sunt şi prietenii mei, profesorii 
Eftimie Murgu, Vaillant, apoi Marin Serghiescu, Telegescu şi 
alții... 

Bălcescu tresări înfiorat. Eftimie Murgu îi fusese oarecum 
profesor, căci împreună cu alți tineri ascultase la el acasă 
un curs de filozofie, pe care bănățeanul acesta îl ţinuse după 


ce fusese gonit de Mihail Sturza de la Academia Mihăileană 
din laşi. Franțuzul Vaillant îi fusese de asemeni profesor la 
Sfântul Sava... Mai făcu vreo câţiva paşi, gândindu-se bine la 
hotărârea pe care o ia, apoi spuse fără şovăire, oprindu-se în 
loc şi privind cu ochii lui negri, ochii verzi şi adânci ai 
căminarului: 

— Domnule căminar, vă rog să mă socotiți şi pe mine 
printre prietenii dumneavoastră. 

Mitică Filipescu îi strânse mâna, tăcut. Avea o mână mică 
şi foarte caldă. Acum mergeau de-a lungul pârâului, care 
în timpul verii seca de obicei, dar acum era umflat de ploi. 
Vreo douăzeci de porci, ieşiţi din acelaşi soi se vede, cu pete 
mari negre, cu bot ascuţit, se bălăceau în marginea apei. 
Despre cele întâmplate în pădure, cei doi aveau să mai 
vorbească o singură jumătate de oră, când iarăşi se găsiră 
singuri şi când Mitică Filipescu folosi prilejul să-i arate care e 
programul la care se lucrează şi care acum, într-o întâie 
formă numai, cuprindea dezrobirea clăcaşilor, abolirea 
rangurilor boiereşti, o viață parlamentară, o armată 
națională, libertatea presei şi a cuvântului şi încă unele de 
interes cultural. Discuţii vor fi duse mai departe în toamnă şi 
la ele va fi chemat, dacă vrea să vie, şi Bălcescu. 

Găsiră în grădina cu pajişte, din fața coloanelor albe ale 
conacului, tot tineretul jucând un joc nou, abia adus din 
străinătate, crochet. Cu un ciocan de lemn, fiece jucător 
trebuia sa ducă o bilă de lemn, cât o minge mică, pe sub nişte 
arcuri de sârmă. Cine împlinea mai întâi tot parcursul era 
învingător. Erau vreo paisprezece inşi care jucau cu rândul, 
căci tineretul nu lăsase înăuntru în conac pe nimeni, decât pe 
marii boieri, care, după ce îşi făcuseră somnul de după-masă, 
se aşezaseră din nou la joc. Erau şi câteva cucoane, mai în 
vârstă chiar decât Elena Filipescu, în rochii albe sau roze, cu 
câte cinci-şase etaje de volane şi cercuri de voal, cu mâneci 
bufante până la cot, căci moda fiind proaspătă, nu se făcea 
deosebire între rochia de zi, de seară, de călătorie ori de vizită. 
În trăsură se mai punea pe deasupra o mantilă cel mult. 
Femeile mai în vârstă, bucuroase că sunt în joc, se sclifoseau 


făcând fel de fel de mofturi, până loveau cu ciocanul în minge, 
ca să fie astfel mai mult în centrul atenţiei, iar când bila de 
lemn trecea triumfătoare pe sub vreun arc, erau numai ah-uri 
şi oh-uri pasionate şi răsfățate. Cel ce anima jocul era poetul 
Iancu Văcărescu care, pe la cinci după-amiază, venise într-o 
butcă împreună cu un nepot şi o nepoată a să şi adusese cu el 
şi pe poetul Grigore Alexandrescu, musafir pentru două 
săptămâni la moşia Văcăreşti, depărtată ca la o jumătate de 
poştă. Amândoi poeţii se cicăleau unul pe altul pe tema 
trecerii la femeile tinere şi la fete. Om de aproape cincizeci de 
ani, lancu Văcărescu avea o voie bună şi o tinerețe fără 
bătrânețe care plăcea tineretului. Mai înalt, palid, cu fața 
lungă ŞI O mustăcioară neagră mătăsoasă, 
Grigore Alexandrescu, mai tânăr cu aproape cincisprezece ani, 
se folosea de cordiala familiaritate a Văcărescului să-l 
necăjească toată ziua. Când trecu o jumătate de ceas mai 
înainte cucoana Săftica, gazda, îi prezentase Țiţei pe lancu 
drept „răsfățat al muzelor“, Grigore Alexandrescu adăugase cu 
un surâs malițios: 

— Răsfăţat al muzelor nu mai mari de şaptesprezece ani. 

Cum sosiră cei doi din pădure, fură întâmpinați cu strigăte 
vesele, li se căutară numaidecât ciocane şi mingi şi fură siliți 
să între în joc, ceea ce ei şi făcură, dar cu o copilărească 
teamă de ridicol şi numai fiindcă juca şi lancu Văcărescu, cu 
zâmbetul lui năzdrăvan, cu barba pe care o purta iar de 
câtăva vreme tunsă scurt de tot. 

Femeile şi fetele alergau pe pajişte şi chicoteau şăgalnic, 
mânioase că băieții şi bărbaţii, mai ales Grigore Alexandrescu, 
încurcă jocul. 

După câteva încercări, Bălcescu simţi că nu poate juca mai 
departe. Ceva era parcă frânt în el. Îşi aminti dintr-o dată 
de Frusinica şi-şi închipui, cu o violenţă de neînchipuit, că ar 
fi putut fi şi ea la jocul acesta, dacă ar fi fost luată din 
căsuţa aceea dărăpănată cu pământ pe jos, lipit cu lut. Ar fi 
luminat totul cu părul ei auriu, cu ochii albaştri, umbriți de 
lungile gene negre, cu râsul ei proaspăt, cu năzdrăvăniile ei 
sprintene şi neaşteptate... 


O vedea parcă, în rochița ei făcută din resturi de borangic, 
alergând cu un umăr rotund gol, când cu celălalt, după 
cum rochia se lăsa într-o parte ori într-altă, după minge. E 
atât de frumoasă când e fericită, se gândi el. Îşi aminti de 
clipele de subt nuc. Aşa cum un cais tânăr apare surprinzător 
în dimineața de april cu toate ramurile albe de flori, fără 
frunze, parcă numai din darul nopţii, aşa dintr-o dată înflorise 
de fericire Frusinica, atunci când el îi spusese că va fi înscrisă 
la teatru. Două vieți, îşi zise el, cresc în ea atunci când o 
întâmplare o face fericită şi se gândea la bucuria de a o face 
femeie fericită prin el. Se topea acum de părere de rău, de 
durere, că nu e şi ea aci, împreună cu el şi cu Tița. Ce fericită 
ar fi alergat pe pajiştea din fața conacului. Cât ar fi răzbunat- 
o asta de umilințele şi nedreptăţile trecute. Şi dorea să repare 
el nedreptăţile îndurate de o fată atât de bună, atât de sinceră 
şi de vie în elanul ei de recunoştinţă şi, gândi asta mai 
stânjenit, atât de frumoasa. Îi simțea sfâşietor lipsa şi nu-şi 
putea ierta că a primit prea uşor lămuririle care i s-au dat, că 
trebuie încărcat poştalionul cu nu ştiu ce şi că deci nu mai e 
loc pentru ea, că va fi adusă sigur săptămâna viitoare... şi 
altele. Trebuia să rămână şi el la Bucureşti. Totul i se păru 
într-o clipă sălciu în jurul lui şi de prisos. Parcă îi strângea 
cineva inima într-un pumn. Se desprinse din joc şi porni spre 
grădina cea mare din dosul conacului. Tița se uita lung după 
el. Lăsa apoi şi ea ciocanul de lemn şi porni să-l ajungă. 

— Niculae, ce e cu tine? 

— Nimic... mă doare puţin capul. 

Mai târziu, când soarele cobori de-a binelea peste dealurile 
împădurite, se aduseră băuturi răcoritoare şi dulciuri, cu 
carafe de apă ţinute în ghețăria acoperită cu stuf. Se aşezară 
mese şi scaune pe terasa conacului, care acum era în umbră. 
Dinlăuntru veni să-şi ia cafeaua, acolo pe terasă, cu ceilalți, şi 
Medelioglu, care câştigase puţin şi se retrăsese după obiceiul 
lui. Era cu fața osoasă, oacheşă, lividă, cu mustața lungă, 
neagră şi subțire, lipită parcă şi întoarsa deasupra gurii ca 
deasupra unui bot. Deşi avea o faimă de om de o cultura 
europeană, căci toată ziua citea cărți franțuzeşti, din care 


avea rafturi întregi, şi elineşti, Medelioglu se îmbrăca tot după 
felul oriental, cu anteriu. Acum, peste anteriu de suvai verde, 
avea un biniş de borangic auriu. Nu avea curajul să se 
îmbrace în frac şi pantaloni, fiindcă avea picioarele foarte 
crăcănate şi nu vrea să se ştie asta. Fu foarte bucuros că-l 
vede pe Mitica Filipescu şi-şi trase scaunul de nuiele albe, cu 
pernă subțire, îmbrăcată în cânepă. Vopsită albastru, lângă 
el. 

— Este adevărat, musiu Filipescu, ce mi s-a spus 
mai demult, dar nu am avut prilejul să vă cunosc şi să vă 
întreb, că aţi asistat la întâia reprezentaţie a piesei Hernani de 
Victor Hugo? 

Mitică Filipescu avea o adevărată repulsie pentru acest 
boier de mână a doua, care avea o mutră de otrăvit tot 
timpul şi i se luminau ochii numai când asculta muzică ori 
citea versuri. Răspunse în aşa fel, ca să curme conversaţia: 

— E cam mult de-atunci, boierule... Sunt de-atunci, în 
curând, zece ani... 

întrebarea fusese însă auzită de tânăra nepoată, bălaie şi 
cimă, a Văcărescului, care bătu din palme a mirare juvenilă. 
Braţele goale, până aproape de umeri, se agitară ca un zbor de 
pasăre albă. 

— Aţi văzut teatru la Paris, monsieur? Ati văzut Hernani de 
Victor Hugo?... E adevărat?... Era atât de uluită de 
această întâmplare, încât şi ceilalți care nu auziseră niciodată 
de Victor Hugo tresăriră impresionați şi-şi închipuira că acest 
boier trebuie să fi văzut ceva cu totul rar, ceva ca un monstru 
ori ca o întâmplare fabuloasă şi toată lumea se întoarse spre 
căminar. Nu-i prea plăcea să vorbească despre el însuşi, dar 
nevastă-sa interveni cu multă mândrie conjugală: 

— Mais mon mari a assiste a la premiere 
representation meme! Il €tait parmi les partisans de Hugol... 
On s'est battu dans la sallei1%.... 

Mitică Filipescu povesti apoi că întâmplarea era cu câteva 
luni înainte de a-şi lua el doctoratul. Făcuse cunoştinţă la 
un cenaclu cu Victor Hugo şi Theophile Gautier!7%, care, în 
seara de 26 februarie, stil nou, fireşte, 1830, opriseră un foarte 


mare număr de locuri pentru tinerii studenți care erau 
cunoscuți ca partizani înflăcăraţi ai şcolii celei noi, 
revoluționare, şcoala romantică, după cum i s-a spus... Se 
ştia că „Academia” şi critica reacționară voiau să împiedice 
spectacolul cu orice preţ. El avea un loc de unde se vedea prost 
pe scenă. Auzea doar versurile declamate. În timpul actului |, 
un critic furios a fluierat. Atunci poetul Theophile Gautier, 
care era cu studenţii la balcon, a strigat puternic: Silence 
şi a fost linişte. La sfârşitul actului, studenţii au aplaudat, să 
zguduie teatrul. Însă în pauză s-a iscat un scandal imens... 
Un critic a arătat cu dezgust pe Theophile Gautier, făcându-l 
saltimbanc, căci era îmbrăcat cu o jiletcă roşie, cu pantaloni 
cenuşii, care aveau într-o parte şi alta o vipuşcă lată, neagră, 
iar în cap purta o pălărie joasă cu margini mari, întoarse. 
Theophile Gautier l-a pălmuit. Alţii au sărit pe el. „Noi 
studenţii, am sărit pe ăştia... A fost o păruială în toată legea... 
în actul II şuierăturile, dar şi ovaţiile au fost şi mai mari.” 

Tiţa asculta şi ea uimită, ca toate fetele, când zvârluga 
blondă strigă plină de ciudă: 

— Ah! să fi fost şi eu acolo... Ce rău îmi pare... 

— Aţi fi fost azi mai bătrână cu zece ani, mademoiselle... îi 
spuse surâzând Mitică Filipescu. 

— Ah, nu... aşa nu, protestă fata în râsetele celorlalți. 

— Vă place atât de mult teatrul romantic? îl întrebă 
pe Mitică Filipescu, cu o inexplicabilă ironie, Grigore 
Alexandrescu. 

— Nu, nu chiar atât de mult... Am cunoscut, când am 
fost a doua oară la Paris, un scriitor cam de aceeaşi vârstă cu 
Victor Hugo, şi adăugă zâmbind, hai să zicem de aceeaşi 
vârstă cu mine, anume Honore de Balzac... Dar acesta nu e 
poet şi nu scrie, cred, cel puțin, nici teatru... Aci Mitică 
Filipescu se înşela... scrie romane. Şi-a propus să descrie 
societatea contemporană franceză într-o serie de cărți, care au 
apărut treptat... A scris mai bine de patruzeci de romane până 
acum. Seria se numeşte: La Comedie humaine. La librărie, 
la Danielopolu, mi s-a adus şi cel mai recent apărut dintre ele: 


Cesar Birotteau, un roman care zugrăveşte minunat lumea 
marilor negustori, 

Medelioglu clătină din cap, neîncrezător. 

— Nu, mie nu-mi plac romanele... Nu-mi plac decât 
versurile... 

Şi închizând uşor ochii negri, cu prea mult alb în jurul lor, 
recită foarte armonios: 


„ Voila pourqguoi mon âme est lasse 
Du vide affreux qui la remplit, 
Pourquoi j ai detourne la vue 

De cette terre ingrate et nue, 

Et jai dit ă la fin: «Mon Dieu» :15* 


Versurile măritară femeile, şi gazda rugă pe Medelioglu să le 
repete. Mitică Filipescu se ridică dezgustat, scoțând o ţigară de 
foi, ca să aibă aerul că vrea să fumeze, plimbându-se. 


Fiindcă au rămas mulți musafiri la conac, Bălcescu va 
trebui să doarmă cu băiatul cel lung şi deşirat al gazdei, care 
avea chef de vorbă. Dimpotrivă, tânărul iuncher e 
frământat de gânduri şi vrea să fie singur. Îl tulbură atât de 
adânc cuvântul „revoluţie”, că îi e frică să nu-l pronunţe 
cumva, fără să vrea, tare. Să nu-l spună prin somn... Toate 
gândurile lui despre rostul istoriei sunt răsturnate de acest 
cuvânt. A închis ochii, prefăcui-du-se că doarme. Luminată de 
acest cuvânt - revoluție - toată istoria poporului român 
capătă alt tâlc şi îndeamnă pe alte drumuri. Trecutul nu mai 
apare atât de frumos, cât i se părea, de acea frumusețe 
romantică, aşa cum începuse să se spună cu acest cuvânt la 
modă. Nu e numai vitejie şi sânge, faimă şi în-frângeri... E şi o 
rădăcină înăbuşită în tulpina ei cea mai sănătoasă... Sunt 
greşeli şi crime naționale... Nu-i mai place parcă această 
istorie rezemată numai pe eroi şi fapte de arme... revoluții au 
fost multe în trecut, însă ele trebuie bine cunoscute şi bine 
înțelese, căci ele ne dau cheia îndreptărilor necesare. 
Revoluţiile, dacă au fost, e că au avut cauze adânci, şi aceste 


cauze adânci dau tâlcul adevărat al istoriei... într-aci trebuie 
să se îndrepte cu luare-aminte cercetătorul şi mai ales el, 
Bălcescu, ca să vadă mai întâi frământările şi condițiile 
sociale, care singure lămuresc adânc tot ceea ce a fost... lată 
figura aceasta a lui Tudor Vladimirescu, de pildă. Ea arată 
rădăcinile greşelilor şi calea viitorului. Noaptea întreagă se 
gândi la el. L-a văzut şi în vis, aşa cum îl ştia, din povestiri 
mai de demult, dar fără să-l simtă însă în rostul lui de temelie 
până acum. 


Acolo unde a fost vânzarea celui ridicat 
pentru dreptate 


Cele două zile petrecute la conacul, cârpit cu fațadă de 
coloane, de din jos de Vadu Rău, al medelnicerului Raletu, au 
fost pentru Nicolae Bălcescu o răscruce hotărâtoare. Vedea 
acum limpede lucruri de care se lovea înainte la tot pasul, dar 
nu aveau tâlc pentru el, căci învăţăm să vedem cu adevărat 
(aşa cum învăţăm să citim), lămuriţi, într-un ceas fericit de o 
împrejurare ca o cheie, ori de cel chemat să lămurească pe 
alții. E ceea ce s-ar putea numi o altă vedere a realității, 
dincolo de jocul aparenţelor care înşeală şi privirea, tocmai 
fiindcă e înşelată întâi judecata. Acum e mai bine înarmat, ca 
să poată înţelege, ca să poată şti ce să dorească, ce să facă. E 
tot cam ceea ce a fost, dar este altfel. Pe firele ştiute poţi să 
ajungi astfel la alte adâncimi, nebănuite, din care creşte apoi 
toată ființa ta. 

Întâmplarea de la Vadu Rău, explicaţiile pline de înţeles, 
îndurerate ale lui Mitică Filipescu, capul cel mai limpede 
pe care l-a întâlnit până acum au însemnat actul de cataliză, 
care a cristalizat într-o limpezime de cleştar ceea ce era 
tulbure în el. Dar ştiinţa lui istorică nu e totuşi de prisos. El 
îşi scoate vederile de-acum tocmai legând ceea ce a aflat de 
ceea ce ştia, dar ştia fără adâncime. Înţelege, dincolo chiar de 
ceea ce i-a spus Filipescu, că biruințele din trecut, atât de 
scumpe lui, sunt moarte, sunt o amăgeală, dacă nu se merge 


la izvorul puterii, la milioanele de clăcaşi. Va sta alături de 
Mitica Filipescu, orice s-ar întâmpla. Felul în care acesta i-a 
povestit şi i-a lămurit sensul revoluției îi arăta acum o 
dimensiune nouă. Soarta lui s-a hotărât. Omul singur nu mai 
interesează atunci când e vorba de fericirea celor mulți, de 
mântuirea patriei. E fericit de acele două zile pe care le-a 
petrecut în plimbări în doi, cu Mitică Filipescu, în lungi 
tăinuiri. Da, se vor întâlni din nou în toamnă. Va fi părtaş la 
acele şedinţe ferite de alţii. Dascălul lui iubit, Eftimie Murgu, 
cel care l-a învățat meşteşugul de a descifra, de a face fişe 
după cărțile citite, este şi el alături, cu prețioasele lui sfaturi! 
„Mai sunt alți câțiva oameni de inimă, pe care te poţi bizui, i-a 
spus Mitică Filipescu... Vrea să cunoască deci şi pe acel 
cântăreț plin de patimă care e Marin Serghiescu, pe Telegescu, 
moşneanul de la Telega. S-ar putea, i-a spus la plecare 
căminarul, ca să se aprindă scânteia mai curând decât sunt 
socotelile făcute. În clipa plecării s-a uitat lung la bărbatul 
acesta mijlociu de statură, cu fruntea lată, cu ochii verzi sub 
sprâncenele negre, întrebându-se dacă nu prin acest bărbat se 
va lega din nou firul istoriei româneşti. 


Au trecut vadul greu, dar l-au trecut. Când mergeau de-a 
lungul dealurilor cu vii de la Leordeni, i-a spus lui Stoica 
să ocolească la stânga, spre lunca Argeşului. E acum un 
drum ceva mai îngrijit, care duce repede la marele conac al 
Goleştilor. Încă un ocol spre dreapta, pe lângă zăvoiul de 
arini şi sălcii, şi dintr-o dată apare acoperişul mare de şindrilă 
şi poarta cu fântâna ei, de la Goleşti, alături de biserica 
Leordeanului. Lată foişorul cu turnul pătrat, călare peste 
poartă, şi, acolo în turn, odaia în care Tudor Vladimirescu a 
dormit ultima lui noapte de comandant al armatei de panduri 
şi de om liber, înainte de a fi trădat de câțiva căpitani ai săi. 
Ridicat cu înşelăciune de căpitanul eterist Iordachi, a fost dus 
la Târgovişte şi tăiat cu iataganele, două nopți mai târziu, 
la marginea iazului de lângă vechea cetate de scaun şi 
aruncat în puţul din grădina lui Geanartoglu. 


Poştalionul s-a oprit lângă uşa bisericii, care e în față chiar 
la doi paşi... Turnul, aşa încălecat peste poartă, e totuşi 
mult mai scund decât şi-l închipuia ei, Bălcescu, din spusele 
lui Alecu Golescu-Arăpila, colegul lui de la Sfântul Sava. 
Gardul de zid din dreapta al curții e doar peretele din dos al 
chiliilor, în care a ființat întâia şcoală românească la sat, 
bătrânul Golescu aducând din Ardeal pe dascălul Aaron 
Florian. Zidul din stânga e făcut din alte chilii, în care stau 
îngrijitorii de la poartă. După ce a intrat pe sub bolta porții, a 
aruncat o privire spre conacul dărăpănat, în care acum nu 
locuieşte nimeni şi e năpădit de bozii şi de tufişuri. Frasinii şi 
ulmii umbresc totul. La stânga porţii este o scară care se 
întoarce scurt şi urcă pieziş în pridvorul care înconjoară 
turnul pătrat. Nu e mai larg de un pas acest pridvor. Fiecare 
latură a lui ocoleşte un perete al chiliei paznicului, al chiliei în 
care a locuit trei zile şi trei nopţi, până în dimineața de Sfântu 
Constantin, omul care ştia (şi spunea liniştit asta) că atunci 
când s-a hotărât să ridice norodul, „s-a îmbrăcat cu cămaşa 
morții”... l-a explicat şi Sevastiței câte ceva şi-a dus-o şi pe ea 
pe liniile tristeţii, ale nădejdilor înfrânte, care nu trebuie să 
rămână înfrânte”. Înăuntru se vede pe ferestruică un pat de 
lemn, acoperit cu o velință, o masă albă în mijloc, cu câteva 
scaune ţărăneşti, o laviță cu unele oale şi străchini. Paznicul, 
care s-a urcat după el, îi spune că totul a rămas cum a fost. 
Priveşte spre miazăzi lunca Argeşului, în care, în corturi şi pe 
iarbă, au dormit şi au făcut apoi muştru pandurii ce-i avea ca 
la şase mii... Se gândeşte, privind sălciile zăvoiului, că de una 
dintre  sălciile alea a stat spânzurat noaptea trupul 
Urdăreanului. Că aci, la trei paşi de poartă, s-au adunat apoi 
căpitanii răzvrătiți. 

Soarele ocoleşte dogoritor spre dealurile pline de vii de 
deasupra  Piteştilor, unde vor petrece noaptea la 
mătuşa Cleopatra. 

Stoica potriveşte hamurile din nou, trage caii de urechi, 

— Straşnică fântână, conaşule... Am dat şi la cai dă i-am 
înviorat... Au mai ronțăit ei şi puţin ovăz... Dacă îi 


hodinim bine astă-seară, mâine călcăm cu ei trei poşte fără 
grijă. 

Au luat-o iar pe drumul cel mare pe sub dealul cu viile 
despărțite de râpi, lăsând spre dreapta Valea Mare şi Livezenii, 
şi peste un ceas treceau podul cei lung de peste Argeş, ale 
cărui bârne jucau sub roți şi-i zăpăcea cu huruitul lui. 

S-a vânzolit toată noaptea, căci dormea într-o odaie cu un 
văr al lui, cu care nu putea vorbi, şi de aceea s-a 
prefăcut bolnav. Nu putea vorbi în noaptea asta decât cu el 
însuşi. Era mereu frământat de gânduri, mustea în el un sens 
nou al vieții. 

Fără îndoială, căminarul Mitică Filipescu e doctor în drept 
de la Paris, cunoaşte Revoluţia Franceză, ca şi pe cea din iulie, 
care a dat tronul regelui burghez Ludovic Filip, cunoaşte 
temeiul „dreptului”, dar el, Bălcescu, cunoaşte mai bine 
altceva: tot trecutul poporului român. El ştie să deosebească 
mai adânc rădăcinile puternice, pe care totuşi căminarul le-a 
pomenit în treacăt, fără să le bănuiască vlaga. Când se vor 
întâlni din nou, el va propune ca revoluția plănuită să fie 
legată de rădăcinile vânjoase ale poporului, ca şi în trecut. Va 
trebui să fie ascultat. Trebuie să continue cu adevărat pe cea 
frântă, de la 1821, încă mai adânc decât o cunoaşte 
căminarul... A fost şi calea care a dus pe rug pe Doja, la roată 
pe Floria şi Cloşca-E firul prefacerii istorice, din vremuri... de 
sute de ani, care trebuie reluat. Istoria nu e o ştiinţă moartă, 
cum i s-a părut şi s-a temut o clipă, ascultându-l pe 
căminar... Fa poate să fie un îndreptar plin de sevă. 


Au plecat din Piteşti dis-de-dimineaţă, căci îşi luaseră 
rămas bun de cu seară. Țineau să facă negreşit cele cam vreo 
trei poşte, cu urcuş de deal, până la Bălceşti, chiar în 
ziua aceea. Au mers bine de-a lungul Biscovului. Cum trecură 
podul de lemn, Stoica opreşte la fântâna cu şipot, acoperită de 
o troiță de stejar. Totdeauna se opreşte Stoica acolo, bea apă 
el, dă şi la cai şi se închină cu o cruce mare. Îi place apa... 

— Dumnezeu să-l ierte...; 

— Îţi place apa asta, Stoica, atât de mult? 


Stoica nu răspunde de obicei, dar se vede că azi e plin de 
voie bună. 

— Îmi place apa, îmi place şi podu, conaşule, că e făcut dă 
căpitanul dă haiduci Radu... Şi iar face o cruce mare: 
Dumnezeu să-l ierte... 

Cei doi râd eu prietenie şi poştalionul porneşte iar la drum. 

Asfinţeşte, în fund, peste munți, când ei urcă dealul 
Cotmeanei, apropiindu-se de mănăstire. Au mers bine. Deşi e 
înalt, cerui e întreg acoperit ca de plumb. 

Când ajung sus pe şaua colnicului, geana de lumină apare 
din nou dincolo de dealurile împădurite, şi când Stoica a 
oprit puţin caii, ca să răsufle la o cotitură, au avut pe 
neaşteptate în față o privelişte pe care nu-şi aduceau aminte 
s-o mai fi avut vreodată. Negoiul, pe care-l ştiau spre 
miazănoapte scânteind şi vara, cu dârele lui de zăpadă în 
zilele cu soare şi de obicei depărtat şi parcă topit în ceaţă, era 
acum apropiat de tot. La câteva aruncături de piatră parcă şi 
cu toate culmile vecine lui scăldat în umbră, dar copleşitor de 
mare. Au coborâi din poştalion şi au început să se plimbe pe 
iarba, ca să se mai dezmorțească. Erau într-o dumbravă 
numai de stejari groşi de tot, ca butoaiele, şi fătă lăstari, fără 
tufişuri, fără flori aproape; iarba deasă de sub coroanele lor 
puternice era ca o pajişte de legendă. Li se părea că sunt atât 
de aproape de Negoiul şi atât de tăios i se vedeau muchiile şi 
râpele, deşi întunecate, iar ici-colo şi albitura zăpezii, încât li 
se părea că ar putea să încerce să-l urce numaidecât, 
mergând doar un sfert de ceas dincolo de dealul Comarnicului 
din față. 

în fund, dincolo de mantele cel înalt, pe un mic petic de cer 
albastru, singurul, stăruia o geană de lumină vie, care făcea 
un tiv roşcat acoperişului înalt de nori fumurii şi îndesațţi. 

— Ai zice că soarele apune acum la miazănoapte, în spatele 
Negoiului, murmură uimită fata, punând pe umeri un şal 
pufos de angora, căci pe şaua dealului adia răcoros vântul. 

Nicu se întreba şi el mirat ce să fie şi crezu că a găsit 
răspunsul. 


— Nici departe nu e, Tiţa, să apuce la miazănoapte. Nu uita 
că suntem la începutul lui iulie, când soarele apune târziu şi 
mult mai spre miazănoapte. Negoiul pare atât de înalt şi 
de aproape cu râpile lui în umbră, din pricină că e luminat 
acum din spate, din partea Sibiului. 

— Dar niciodată n-am văzut asta... ai zice că poți 
pune mină pe el, că te acoperă. 

— E şi o întâmplare destul de rară, dacă stai să te 
gândeşti... Trebuie să fie mai întâi aci, în partea asta, tot cerul 
acoperit de nori, dar să fie senin de cealaltă parte a muntelui, 
în spatele lui. Şi să fie anume în lunile iunie ori iulie 
cinci soarele apune cam spre miazănoapte, spre Negoiu, iar 
potrivirea asta, după cum vezi, nu se poate întâlni decât 
rareori şi numai în acele câteva minute când cade sub orizont 
soarele. 

— Apoi io zic că s-a sfârşit nu numai cu ploaia care n-a mai 
venit, dă astă-seară, conaşule... Se schimbă vremea... 
Am scăpat dă tot dă ploaie... Vezi că apune soarele în cer 
senin. 

După vreun sfert de oră, când lumina apusului s-a şters şi 
negura s-a făcut peste tot mai grea şi mai răcoroasă, au 
început să coboare dealul spre Vărzari şi spre Bălceşti. 

Ajung noaptea, cu bucuria că vor dormi în paturile lor de 
copii, în conacul dintre pădurile de goruni, fagi şi mălini. 
Serdăreasa Zinca nu mai pridideşte de grija mesei şi a 
întrebărilor de tot soiul. Nu se mai sătura privindu-l pe Nicu, 
căci el era preferatul ei, cum mănâncă lacom, ca acum zece 
ani, farfuria plină cu orez cu lapte aromat cu coajă de lămâie, 
cu vanilie, cu praf de scorţişoară. E tot copil. Tiţa se uita 
la mamă-sa, oacheşa, cu fruntea înapoi, cu ochi mari, tare 
sprâncenați, cu bărbia mică, se uită şi la el şi înțelege mai 
bine ce se spunea aseară la rudele din Piteşti, că „Nicu e 
chipul leit al mumă-sii“. Nu e chiar aşa, dar nici nu se mai 
miră deci că atunci când e Nicu de față, ea nu mai are ochi 
pentru niciunul dintre ceilalți patru copii. 

Afară, cerul s-a înseninat pe neaşteptate şi luna plină a 
scăldat, într-o linişte nepământească şi luminoasă, conacul 


văruit în alb, acoperit cu şindrilă, şi cerdacul mic din față, 
la care urcă trepte şi dintr-o parte şi dintr-alta a gârliciului. 
Numai arinii şi plopii îşi freamătă neliniştiţi frunza... 


O vacanţă în vara lui 1840 


La  Bălceşti, zadarnic încercă Nicu să convingă pe 
serdăreasă să plece înainte de două săptămâni la Bucureşti. 
Ea îşi amâna zi de zi plecarea, şi el în fiece zi era mai 
frământat de gânduri, tot mai mistuit de dor. Îşi spunea că ar 
fi trebuit să se înțeleagă cu Frasinica, ca ea să vie cu căruța 
poştei, căci era şi poştă organizată de la Bucureşti la Curtea- 
de-Argeş şi către Râmnic, şi către Ciîineni. Serdăresei nu-i dă 
mâna să vie cu trăsura poştei, căci avea totdeauna câte ceva 
de adus, şi dacă luai pe seama ta caii, ca să te ducă cu 
poştalionul tău încărcat, costa scump. Ea are timp să vie şi în 
trei zile. Dar la căruța poştei e loc şi pentru câte un singuratic 
şi atunci se plăteşte destul de puţin. EI s-ar fi dus s-o ia de la 
Curtea-de-Argeş. Atât de mult se gândea că ar fi cu putinţă ca 
ea să vie singură, încât el îşi tăcea drum aproape în fiece zi, 
călare, spre Curtea-de-Argeş... Zinca era mulțumită când îl 
vedea călărind mai toată ziua, căci îşi zicea că el, căruia nu îi 
prea plăcea de mic să călărească, are nevoie să se deprindă cu 
asta, ca ofițer. Într-una din aceste călătorii, el află că e căutat 
de nişte călători sosiți în stația de poştă. Se grăbi spre 
conacul dărăpănat, unde erau grajdurile cu vreo douăzeci de 
cai, cu potcovari, fierari şi caretaşi şi află de la căpitanul de 
postă, care îşi ridică ochii din condicile la care scria, că îl 
caută doi inşi care s-au dus în târg să închirieze o căruță 
anume să-i ducă la Bălceşti. 

A recunoscut de departe făptură voinică a lui Marin 
Serghiescu, care venise odată la o serbare ostăşească şi 
cântase tare frumos nişte doine şi unele cântece de inimă 
albastră. Era dascăl la biserica Negustorilor şi învăța într-o 
vreme şi copiii din mahala să scrie şi să citească. Pe celălalt 
nu-l cunoştea. Era Telegescu, un moşnean de la Telega, cu 


destulă învăţătura de carte — fusese şi parucic! — iar acum 
era şi un fel de avocat pe lângă Divanul apelativ. 

Se lămuri că erau trimişi de Mitică Filipescu la Bălceşti, ca 
să stea de vorbă cu tânărul iuncher şi să-i arate cu de- 
amănuntul unde au ajuns lucrurile. Hotărâră să nu mai 
meargă la Bălceşti, ci să mănânce retraşi în livada unui han, 
la umbră unui păr rotat, unde hangioaica le aduse o tigaie de 
jumări de ouă, pastramă la grătar şi un coş de zmeură. Vin 
bun nu era... în schimb ţuica te ameţea cu reveneală ei de 
prune. 

În timpul prânzului, Telegescu, înalt şi cam uscat, îi arătă 
pe larg unde au ajuns pregătirile. Speră că vor avea de 
partea lor mahalaua Tabaci. Vor aduce din Oltenia, de la 
unul Radoşanul, cinci sute de oameni, foşti panduri unii. Asta 
e sigur. Pentru împlinit nevoile de bani, Mitică Filipescu îşi 
va vinde o parte din moşie... Văzând că Bălcescu a rămas 
pe gânduri, că nu ia parte la însuflețirea lor, îl bănuiră 
cuprins de îndoială (şi aşa era), iar să-l mai îndemne puţin, 
Telegescu îi arătă că el, în haine de spătar, va porunci 
miliției să nu se opuie. 

Era cale lungă de la Mitică Filipescu, minte atât de 
chibzuită, şi de la seriozitatea lui, la ceea ce îi spuneau aceştia 
doi. Până la urmă le arătă însă care e părerea lui. 

— Vedeţi dumneavoastră, eu am citit o seamă de cărți şi 
cunosc destul de bine multe revoluţii din trecut. Ceea ce îmi 
arătați dumneavoastră nu e revoluție, ci un complot. Nu văd 
cum ar putea să izbutească. O revoluție nu se face cu cinci 
sute de oameni, ţinuţi ascunşi în marginea Bucureştilor. 

Ei îl ascultau nedumeriţi, aproape duşmănoşi. 

Către ceasurile patru se ridică un nor negru dinspre munții 
Lotrului, care într-o jumătate de oră crescu ca o umbră de urs 
negru, nemăsurat, câteva clipe, apoi în forme năprasnice 
acoperi aproape tot cerul, întunecând orăşelul. 
Femeia hangiului, în pestelcă şi cămaşă albă, cu picioarele 
prinse în opinci, alergă, bucuroasă că o să plouă, să mute 
masa într-o odăiță mai din dos. Eia mare nevoie de ploaie la 
porumb, căci nu mai plouase de pe la mijlocul lui iulie. Începu 


şi o adiere rece, care făcea să tremure frunza copacilor. 
Furtuna însă nu veni... Norul negru îşi descărcă trâmbele de 
apă, care se vedeau ca nişte umbre de ploaie, dar numai peste 
Valea Oltului şi apoi, adunându-se, se pierdu repede în jos, 
spre miazăzi. Cei trei nu primiseră să li se mute masa de sub 
umbrar înainte de a vedea ei picăturile de ploaie. Telegescu 
trimisese doar pe scripcar şi lăutar să aştepte înăuntru şi el se 
întoarse la gândurile cu care venise. 

— Domnule iuncher, văd că nu ai prea multă tragere de 
inimă spre legătura cu noi... Dar eu aş vrea să ştiu un lucru... 
Ce-ai face dumneata cu o sabie în mină, în fața poporului? 

— Întrebarea dumitale este de prisos... Niciodată nu voi fi 
decât alături de popor. 

— Atunci eşti omul nostru. Noroc!... Ciocni țoiul de ţuică şi- 
l goli până la fund. Asta e... Eşti omul nostru. ŞI-l bătu pe 
umăr. 

Cu fața lată şi totuşi slab, cu o mustață lungă şi subţire, 
Telegescu trăia parcă mai mult în ochii arzători şi în 
mişcarea neîntreruptă a mâinilor. Tot ce vorbea era lămurit, 
întregit prin zvârlirea brațelor, în sus, în jos, la dreapta, la 
stânga. Avea în el ceva de exaltat. Îi plăceau frazele tari care 
speriau ca nişte mici explozii. Fiu de moşnean de la Telega, 
fusese în armată parucic şi comandase şi compania de pază 
de la Ocnele Mari. Era prea nedisciplinat şi le spunea 
superiorilor cam tot ce gândea, cu o impulsivitate care-l făcea 
să apară, deşi slab şi nu tocmai înalt, vânos, ca de oţel. Citea 
mult, ce-i cădea la îndemână, şi cam încurca lucrurile. Se 
vedea pe el însuşi spunând fraze tari de pe baricade, în fața 
poporului. Era mai curând un permanent revoltat decât un 
adevărat revoluționar. Făcea o pereche în felul ei foarte 
potrivită cu Marin Serghiescu, care era în vremea aceea cam 
gros, cu obrajii bălani bine întinşi şi cu barbeți lungi. Unul era 
un vorbăreț jovial, altul era un vorbăreț plin de temperament. 

Acum Telegescu privi cu coada ochiului spre iuncher şi i se 
păru că e o clipă potrivită să dea lovitura. 

— Am să-ți mai spun ceva în taină... şi făcu o lungă pauză, 
răsucindu-şi mustața. E cu noi şi serdarul Macedonschi. 


—  Serdarul  Macedonschi?  Serdarul  Macedonschi? 
repeta nedumerit, încurcat, Bălcescu. 

— Da... da... el... serdarul Macedonschi... ăl de a fost 
polcovnic al lui Tudor Vladimirescu. 

Iuncherul se întuneca la față şi murmură apăsat, netezi iv 
du-şi tâmplele cu palmele: 

— Credeam că a murit... 

— N-a murit... 

— N-o fi cumva frate-său? Pavel? 

— Nu. E chiar el... N-a murit... Să vii să-ți povestească el 
tot cum a fost cu revoluția din douăzeci şi unu. Nouă o noapte 
întreagă ne-a povestit. 

Bălcescu nu crezu, căci dacă ar fi crezut, s-ar fi ridicat mim 
ai decât înfiorat de mânie. Nici în gând nu se putea 
vedea alături de cel care, socotea el, l-a predat legat pe 
Tudor Vladimirescu lui Ipsilante. Îşi spuse că e frate-său care, 
lăudăros cumva, vrea să treacă drept cel ce fusese polcovnic 
în oastea răzvrătitului. 

— Aşa... ca să vezi... El ne va sfătui în tot ceea ce trebuie să 
facem... Va veni în mijlocul celor cinci sute de panduri pe care 
ni i-a făgăduit Radoşanu şi va merge în fruntea lor asupra 
domnitorului. 

Văzând cuta dintre sprâncenele mari ale iuncherului, 
Telegescu strigă să vie din nou scripcarii. 

Gonind norii negri spre miazăzi, coarde le luase locul înspre 
Munţii Lotrului. Razele lui prelungi aureau culmile 
îndepărtate. Marin Serghiescu începu din nou să cânte. Avea o 
voce moale, neînchipuit de caldă, foarte potrivită 
pentru cântecele de inimă albastră ale vremii, dar cântecele 
olteneşti le „zicea” mai mult cu acea legănare pripită, cu acele 
alunecări de viers şi cu acele întorsături în jos, de glas plin, 
dintr-o dată plin, pe care niciun fel de notație nu le poate 
înregistra... Cântecul lui era atunci amar şi hotărât şi, în 
acelaşi timp. Era în el drojdia suferințelor din trecut. Întoarsă 
prin chiuituri haiduceşti în nădejdea zilei de mâine. 

Telegescu vedea fericit că nici Bălcescu nu putea să reziste 
vrăjii pe care cântecul dascălului de la biserica Negustorilor, 


care în zilele săptămâni era şi scriitor de masă la 
Departamentul Vistieriei, o turna în toate sufletele... Mai 
târziu, în exil. Marin Serghiescu, poreclit Marin Naţionala, 
avea să toarne leacul amar al cântecului peste sufletele 
pribegilor de la Brussa'%2. Avea să fie des de tot şi la masa lui 
Vodă Cuza, vrăjit şi el de cântecul lui. 

Se înserase aproape când Bălcescu socoti că e timpul să se 
întoarcă la conac. Calul se odihnise bine, păscuse iarbă grasă 
de livadă şi acum se frământa nerăbdător. Înainte de a se 
despărți cu făgăduială că se vor vedea din nou la Bucureşti, 
Bălcescu le spuse că ar fi bine să se pregătească şi o bună 
propagandă printre clăcaşi. Trebuie luată din nou calea lui 
Tudor Vladimirescu. Steagul revoluției trebuie ridicat numai 
după ce vor fi siguri că gândul lor de eliberare a clăcaşilor a 
răzbătut de-a lungul şi de-a latul țării până la ei. El va veni la 
Bucureşti ceva mai devreme ca de obicei, fiindcă s-a hotărât 
ca logodna surorii sale Tița cu Lieutenantul Oprea Nedelescu 
să aibă loc pe la cincisprezece septembrie. 


La sfârşitul lui august, iuncherul Bălcescu fu în grabă 
chemat în Bucureşti, fiindcă batalionul său avea să iasă în 
tabără lângă Pantelimon, la Dobroieşti. Ca să facă instrucția 
de companie, urmând ca în octombrie să se facă manevre de 
regiment pentru şcoala de batalioane. 

Veni aproape bolnav, căci vacanța asta fusese mai curând o 
grea încercare pentru el. Slăbise, avea în fiecare zi fierbinţeli. 
Luase cu el în poştalion şi pe un vecin de moşie, 
Anton Panovschi, un om între două vârste, arendaş al unei 
moşioare, care pe drum, între altele, îi spuse că toată lumea 
vorbeşte la Piteşti despre o revoluţie pe care o pregăteşte acolo 
un fost parucic, Telegescu, venit să caute oameni pentru 
răscoală, încă o dată, Bălcescu îşi dete seama de uşurinţa cu 
care se pregătea viitoarea încercare de a răsturna stăpânirea. 

La Bucureşti, unde ajunse plin de praf, obosit, îl pofti pe 
Panovschi, care avea unele afaceri de dus la capăt, să 
rămâie câteva zile musafir la el, dacă nu are pe nimeni în 
oraş. A doua zi seara, pe când ei doi mâncau sub nuc, se 


pomeni cu Marin Serghiescu, mai vesel ca oricând, cu toată 
fața rotundă înflorită de bucurie, care-i spuse - vorbind, 
credea el, pe ocolite - că totul este gata, că s-a ales ziua de 
paisprezece octombrie, în seara căreia vodă trebuia să meargă 
la teatru, pentru punerea planului în executare. Încercarea de 
a ascunde tâlcul, după vorbe, era atât de naivă, încât dându- 
şi seama cât de primejdioasă e convorbirea în grădină, 
Bălcescu îi pofti pe cei doi în casă, ca să ia cafeaua acolo. 

Aci, Marin, cum îi spunea toată lumea, deveni şi mai 
vorbăreț. Auzind că Panovschi are o livadă cu cireşi, îşi 
destăinui pe față tot complotul, cerându-i să le pregătească 
nişte trunchiuri de cireşi, ca să facă din ele tunuri. 

— Se pot face tunuri de cireşi? întrebase uluit 
arendaşul piteştean. 

Bălcescu îi arătă că, în lupta lor cu turcii, sârbii au folosit 
asemenea tunuri, dar că e, fireşte, greu să le poți găsi 
un model oarecare. Trebuie bine ferecate de buni meşteri 
fierari. 

— Săptămâna viitoare, îi spuse Marin lui Panovschi, viu şi 
eu la Piteşti... De acolo, mergem în Oltenia, eu şi Telegescu, să 
aducem oamenii pe care ni-i pregăteşte un fost căpitan 
de panduri, Radoşanu de la Crasna din Gorj... Şi râdea cam 
copilăros şi mândru... înţelegi, trebuie să avem oameni 
lângă Bucureşti înainte de zi întâi a lui octombrie. Acum, că şi 
dumneata eşti de-ai noştri, am să-ți dau o scrisoare către 
Telegescu, ca să ştie şi el acest lucru. 

Bălcescu se uită lung spre Panovschi, care ocolea privirea 
lui Marin, prefăcându-se că se uită la o icoană înfăşurată într- 
o maramă de borangic... Atât de încălzit era Marin, încât nici 
nu băgă de seamă cât de „rece” era obrazul celuia cu 
care vorbea. Ridică paharul şi-l ciocni de celelalte două de 
pe masă. 

— Noroc, şi să fie într-un ceas bun... 

Plin de voie bună, începu dintr-o dată să cânte, numai 
pentru el însuşi. Niciodată poate n-a cântat mai frumos. 
Clocotea în el un vin nou, ameţitor... Din nou Bălcescu se 


lăsă cucerit şi, înduioşat, îşi spuse că asemenea nebuni sunt 
şi ei de folos pe lume... 

Au stat până aproape de miezul nopţii, când, cu mersul lui 
greoi, cântărețul, calemgiu la Vistierie, îşi aduse aminte ca are 
slujbă de dimineaţă. La plecare îi sărută, dintr-un preaplin 
sufletesc, pe cei doi şi le spuse din adâncul inimii: 

— Fraţilor, în scurtă vreme poporul nostru va fi liber. N-o să 
mai fie în ţara noastră decât plugari şi ostaşi... Vom stârpi 
luxul; toți vor purta haine de postav făcut în ţară şi pânză de 
casă. Aşa, ca mine acum. 

Avea într-adevăr pe el un surtuc de dimie şi la gât o 
legătură de pânză de casă vopsită albastru. 

După plecarea lui, Bălcescu încercă să dreagă puţin 
lucrurile. 

— Nu pune niciun temei pe ce spune ăsta... îl vezi că 
e nebun de-a binelea... Toată chestia asta cu revoluția este 
o idee de-a lui... L-am lăsat să vorbească despre 
paisprezece octombrie, despre alte năluciri de-ale lui, fiindcă 
toată lumea ştie că e nebun... îl lasă toți să spuie orice, numai 
să cânte... Ai auzit şi dumneata ce viers are. 

Panovschi zâmbi, pe gânduri. Ridică paharul, ciocni, apoi 
luând un ton sfătos şi de taină în acelaşi timp, se apropie de el 
uşor, peste masă, privindu-l cu ochii mici. 

— Domnule iuncher, ascultă sfatul unui om mai bătrân ca 
dumneata... leşi cât mai este timp dintr-o asemenea 
legătură... 

Bălcescu se simţi jignit că i se dau asemenea sfaturi, chiar 
dacă ele coincideau cu sentimentul lui intim. Era un sfat 
de burtă-verde'!**% care vrea să-şi dea importanţă. Răspunse 
puţin supărat: 

— Pe ce vă întemeiați dumneavoastră atunci când 
dați asemenea sfaturi? 

Ridicase puţin un cuţit pe care-l lăsă să cadă pe masă cu 
zgomot. El vrusese să întrebe pe ce autoritate morală se 
întemeiază acest Panovschi când îi dă lui sfaturi cu atâta 
siguranţă de sine. 


Panovschi înțelese însă întrebarea lui altfel şi se făcu alb la 
față. Se ridică de la masă şi făcu vreo doi paşi prin sufragerie, 
urmărit acum cu O adevărată nelinişte de 
privirea întrebătoare a lui Bălcescu. 

— Ţiu foarte mult la dumneata, domnule iuncher, şi 
țiu foarte mult la maica dumitale, care mi-a scăpat soția de 
la moarte. Pe urmă am fost pomojnic'!** la unchiul dumitale, 
boier Luţă, când era subcârmuitor. Vreau însă să-mi 
făgăduieşti că în niciun caz nu vei destăinui nimănui ceea ce 
eu îți voi spune acum. 

Bălcescu aştepta înmărmurit, fără să poată spune o vorbă. 
Îi era frică să mai întrebe, ca nu cumva cu vocea lui să-l 
trezească pe celălalt din această pornire spre mărturisire şi 
să-l facă să se răzgândească. Dar Panovschi, care se jucase 
câteva clipe gânditor cu ciucurii şalului cu care era încins 
peste anteriu, nu se opri. 

— Te rog să-mi făgăduieşti... mai întâi ceea ce ţi-am cerut... 

Tânărul iuncher simți că gulerul mundirului îi strânge 
gâtul. Îl nelinişti şi această taină nouă cu care avea să se 
împovăreze. Răspunse mai mult în şoaptă:. 

— Da. 

— Atunci află, reluă celălalt, că de câteva zile poliția 
din Piteşti a fost înştiințată de ceea ce se plănuieşte... Pe urmă 
întoarse capul şi goli dintr-o dată paharul cu vin roşu. 

Bălcescu păru năucit de această ştire, deşi era de la început 
convins că mai curând sau mai târziu... Aşa va fi. 

Puțin după aceea, musafirul său merse la culcare şi se duse 
şi el în odaia lui. Întrebarea care-l frământa era: cine 
denunțase legătura poliției? 

Să fie însuşi Panovschi? 1 se păru puţin probabil, fiindcă nu 
părea să ştie mare lucru... Dar atunci, cine? Şi mai ales cum 
de aflase Panovschi acest lucru? 

în realitate nu era Panovschi, ci un oarecare Gălăşescu, 
însă chiar de ar fi ştiut asta Bălcescu, tot rămânea 
întrebarea cum de aflase de acest fapt Panovschi. 

A doua zi, în zori, trebuia să plece la batalion. Corturile 
trupei erau în marginea satului Dobroieşti, dincolo de 


ospiciul care se instalase la mănăstirea Mărcuţa, în locul 
fabricii de imprimat testemele. Erau săptămâni obositoare de 
marşuri, de exerciții de luptă. Toată ziua treceau în fugă 
pârâul Colentinei, aci nu mai larg de patru-cinci paşi, dar 
adânc până la genunchi, aşa că toată ziua erau cu picioarele 
ude. Uneori. Împingeau exerciţiile dincolo de Pantelimon, spre 
Cernica. Se simțea bolnav, şi seara cădea rupt de oboseală. 
Nici de gândit limpede nu mai putea gândi. Nu avea niciun 
punct de sprijin şi orice frământare a gândurilor era parcă în 
gol. Ştia un singur lucru: că trebuie să vorbească, şi cât mai 
curând, cu Mitică Filipescu. Dar în cea dintâi duminică de 
septembrie fu ofițer de serviciu pe tabără. Abia după Sânta 
Maria Mica putu să plece acasă. Făcu pe jos cei cinci kilometri 
până la Bariera Moşilor, arzând de nerăbdare. Aci găsi o 
brişcă, şi către nouă seara fu acasă. Nu era nimeni, căci ai lui 
toți erau la Bălceşti. Bătrâna Stana îi turnă ca să se spele, îi 
dădu primeneli curate şi-i perie cu îngrijire mundirul şi 
pantalonii, în timp ce el, învelit în anteriul lui verde, care-i 
slujea de halat, mânca în grabă. Nu cunoştea întocmai adresa 
lui Mitică Filipescu, dar ştia de la Marin Serghiescu că era 
lângă casa lui Serafim Dragomanii (pe care el o cunoştea), era 
„alături o casă cu o poartă în stânga, sub casă”, după cum îi 
spusese Marin. 

Când să treacă de casele bătrâneşti ale serdarului Faca, 
trebui să ocolească prin mijlocul uliței, căci de la 
cutremurul cel mare de acum doi ani, din ziua de douăzeci şi 
patru ianuarie, când aproape ca în 1802 se dărâmase un sfert 
din casele din Bucureşti, aceste case ale lui Faca erau proptite 
cu trunchiuri lungi de fag cojit, ca să nu se dărâme. Fu cât pe- 
aci, în mijlocul uliței, să se întâlnească față-n față cu 
Frusinica... Era dusă de braț de Costache Aristia, care 
pesemne o conducea acasă. Trecu fără să dea bună seara. Îl 
cuprinse o linişte şi o sfârşeală ciudată. Fu în el ca o lămurire, 
ca o cortină căzută pe un final. Merse aşa, ca într-o legănare 
de moarte, pe Podul Mogoşoaiei, care începuse de câtva timp 
să fie iluminat cu felinare de seu. 


Găsi casa întocmai, cu poarta care era făcută aşa ca să 
închidă cu totul un gang. Bătu mult în poartă până ce veni un 
argat, din fundul curții, să-i spuie că boierul e la moşie, că 
nu s-a întors încă. Trebui să renunțe şi se întoarse acasă. 
Simţea nevoia să doarmă, să doarmă mult. Nu se putuse încă 
obicinui în armată să se scoale de dimineaţă, şi deşteptarea de 
la ora patru jumătate în tabără îl sleise cu totul, căci el nu 
putea adormi la opt seara, o dată cu ceilalți. Uneori, noaptea 
întreagă era frământat de gânduri. 

Timp de două săptămâni, în iulie, Frusinica aşteptase cu 
înfrigurare. În fiecare zi se ducea spre casa Bălceştilor ca 
să vadă în curte poştalionul sosit, ori ca să întrebe la 
bucătărie dacă e vreo ştire de la moşie. Nu era nimic... îşi 
descususe rochia galbenă de borangic şi o cususe din nou, 
fiindcă i se păru că e îngustă şi că stă sucită pe ea. Pentru 
felul modest cu care se îmbrăca, se pricepea neaşteptat de 
bine şi-şi potrivea singură rochiile vechi, nu avea însă 
răbdarea să le coasa, ci i le cosea doica. Se închidea bine în 
casă, fiindcă bătrâna opărea în zilele astea gogoşile de mătase, 
în curte, într-un cazan de rufe, şi se răspândea peste tot un 
miros leşios de ciorbă ca de raci, care o înăbuşea... Nu putea 
să spună nimic, căci numai pentru ea se trudea, cu o 
nesfârşită dragoste, doica. Vrea s-o vadă îmbrăcată în rochii 
frumoase... îi țesea în război şi pânză de in, din care ieşeau de 
asemeni rochițe frumoase. Numai că acum, de când se făcuse 
măricică şi începuse să poarte rochii care cădeau largi de tot 
de sub sini, intra atâta materie în ele, că nu izbutea să o 
scoată din borangic, fiindcă se întâmpla să moară uneori mai 
bine de jumătate din gândaci, deşi cei care dau mătase 
galbenă silit mai rezistenți. Era neobosită doica, mai ales de 
când murise moş Călău şi rămăseseră singure în casă, cu 
o fetiță mică pe cap. Cât timp trăise el, cu cărăuşia lui, o 
duseseră mai bine. Izbutiseră să facă un gard, care despărțea 
grădina de mai bine de un pogon de celălalt pogon, care 
era curtea grajdurilor. Prăsiseră în fiece an şi porci, şi găini, 
care erau acum atât de multe şi risipite prin grajd şi şoproane, 
că nu le mai ştiau numărul... Găseau ouă unde nu le trecea 


prin cap. Încă înainte de moartea lui Gălău, când era aproape 
de sfârşit, Maricica, după ce ca o lupoaică rănită nici nu 
vrusese să audă de rudele ei, care însă n-ar fi vrut nici ele să 
audă de ea, refuzase din nou să pornească proces pentru 
moştenirea bunicului. Repeta necontenit că mai bine 
putrezeşte într-o odaie cu lut pe jos, hrănită cu o coajă de 
pâine, decât să mai scoată bani de la ei, fie prin proces. De 
altfel, date fiind moravurile timpului şi legiunea, era sigură că 
îl va pierde. Bătrânele îi spuneau să facă asta pentru fetiță, 
dar ea nici gând, nimic n-o îndupleca. Auzind că moştenitorii 
vor să vândă curtea, îi fu teamă că ura rudelor o va urmări şi 
aci, încercând s-o cumpere. Ca să se ştie liniştită în vizuina ei, 
pe a cărei poartă n-a ieşit niciodată vreme de zece ani, nici ca 
să meargă la biserică, se grăbi şi, vânzând inelul, pe care în 
noaptea aceea de neuitat i-l pusese în deget doica, pe furiş, o 
cumpără ea, cu tot ce se găsi pe ea. 

Aşa că după moartea ei, acum patru ani, Frusinica devenise 
stăpâna locului. După ce se trecuse şi bătrânul Gălău, 
vânduseră şi armăsarii care cam îmbătrâniseră şi nici n-avea 
cine să meargă cu ei, iar cu banii luați cumpăraseră între alte 
nevoi împlinite şi o vacă cu lapte, care ajuta la hrănirea celor 
trei guri. Mai târziu, bătrânele aflaseră că un lăptar dinspre 
Floreasca aduna în cotiga lui lapte pentru marile birturi care 
se înființaseră pe lângă hoteluri şi îi vindeau şi ele câteva 
ocale de lapte zilnic, cât timp le dădea vaca, pentru ca să 
cumpere nutreţ. Şi din grădină mai scoteau câte ceva, 
muncind-o ele, că altfel nu aveau cum să se ajute. 

Acum, doica făcuse tot ce putuse ca să cumpere fetei o 
pereche de pantofi, cu care ea se dusese să dea examen la 
teatru. Se făcuse măricică şi nu mai putea să-şi ducă lucrurile 
— puţine — la Bălceşti în boccea, aşa că îi cumpărase şi o mică 
valiză de pânză, ca să nu le fie cumva ruşine Bălceştilor cu ea 
în poştalion. Toate aceste pregătiri o înfriguraseră şi mai mult, 
sporindu-i nerăbdarea, Nici n-avea ce să facă fără fetele şi 
băieții Zincăi, fiindcă acum pe maidan nu se mai juca, şi 
alte cunoştinţe cu atâta ştiinţă de carte nu avea. Casa 
Bălceştilor era acum totul pentru ea... Mai ales Nicu... 


Într-o după-amiază, inima îi bătea să-i spargă pieptul. 
Văzu în curtea grajdului din dosul casei Bălceştilor unul 
dintre caii murgi, care aştepta să fie dus la potcovar, se pare. 
Da, venise şi serdăreasa, care acum era dusă cu poştalionul 
prin târg. O pândi toată ziua să se întoarcă. Dar ea nu mâncă 
acasă, ci la o soră a ei. Când veni după-masă, serdăreasa 
dormea; când se sculă, îi spuse să vie pe la opt seara, că acum 
pleacă numaidecât la un bolnav. Fata umblă năucă între casa 
cu bolta de viță şi curtea ei cea mare. Seara aşteptă până 
la unsprezece sub nuc. Îşi adusese mica ei valiză nouă. Dar 
poştalionul veni singur. Zinca trimisese vorbă că doarme la 
soru-sa. A doua zi către nouă dimineaţa, când se duse la casa 
cu boltă de viță, află că serdăreasa plecase în zori cu 
poştalionul, la Bălceşti. Stana îi dădu, puţin cam încurcată, 
valiza pe care o lăsase la ea. 

A fost ca o fiară rănită timp de două săptămâni. Îi era 
ruşine de cele două bătrâne, îi era ruşine de ea însăşi, de tot. 
Începu să umble în neştire pe străzile oraşului, ca şi când ar 
fi dus ceva mort în brațe. Dar a trecut şi vara... şi în toamnă 
nu murise, ci se înfățişă la lecţiile de teatru, unde cunoscu şi 
alți elevi şi eleve. 

La Bălceşti, serdăreasa, cu cruzimea unei inimi de mamă 
îngrijorată de viitorul copilului ei, îi spuse lui Nicu, care 
aştepta trecând de la îngheț la fierbințeli, că nu putuse să 
dea ochii cu fata la Bucureşti... în septembrie, după întâile 
lecţii, Aristia îi arăta atâta prietenie, încât începu să o ducă 
seara la teatru şi să o aducă apoi, pe jos, căci vremea era 
parcă făcută pentru o hoinăreală în doi, şi oraşul întreg, spre 
mahalale, era ca o grădină. 

Sâmbăta următoare, Bălcescu se duse din nou acasă la 
Filipescu. Acum căminarul se întorsese. Din gang, o uşă 
mare cu geamul întărit cu grilaj de fier dădea într-o mică 
săliță unde se lăsau hainele, apoi o scară, largă cât sălița, 
urca la catul de sus, unde o nouă uşă dădea într-o sală mare 
din care se făceau odăi cu uşi înalte, în dreapta şi în stânga. Îi 
ieşi înainte, sus, chiar Mitică Filipescu, bucuros că îl vede din 
nou şi îl duse în dreapta într-o odaie mobilată cu un birou 


europenesc. Era acolo, aşezat într-un fotel!5, şi Eftimie 
Murgu, cu fața cărnoasă, cu ochii lui aproape prinşi în barba 
stufoasă. 

Lângă fereastră era un bărbat înalt, îmbrăcat într-un 
surtuc lung până la genunchi, fără poale în față. Avea 
pantalonii strâmțţi şi guler cu legătură foarte mare. Află că era 
Sotir Ţăranu, scriitor la Vistierie, împreună cu Marin. Celălalt 
era un om îndesat, cu fața rasă şi mustața aspră, tunsă 
scurt. Mitică Filipescu îl prezentă Baronescu, „prieten de-ai 
noştri”. 

I se lămuri că Sotir Ţăranu tocmai citea o proclamaţie către 
popor, pe care el o pregătise încă de multă vreme, în care cita 
multe exemple din istorie, îndemna mulțimea la revoluție... Se 
aşezaseră toți pe scaune şi în foteluri, numai Mitică Filipescu 
stătea în picioare, rezemat în fața biroului şi asculta. Lângă el 
era un lucru necunoscut încă în Bucureşti. Pe un picior de 
lemn sculptat, înalt cam cât un stat de om, era o lampă cu 
gaz, peste care era pusă un fel de umbrelă de mătase galbenă, 
care dădea toată lumina în jos. După ce So-tir îşi citi 
proclamația, Barone seu, care venea de la Piteşti, aduse un fel 
de program al mişcării, întocmit de el şi fostul parucic 
Telegescu, pe care, la cererea celor de față, îi citi numaidecât. 
Avea forma unui proiect de constituție destul de stângaci. Să 
se alcătuiască un directuar sub un prezident şi şase mădulari. 
Să se alcătuiască şi un corpos care să întocmească legile țării 
pe trei bazuri, adică slobozenie, dreptate deopotrivă şi virtute”. 

Cu fața lui palidă şi frumoasă, cu ochii în cearcăne mari din 
pricină că lumina de sub abajurul galben îi lăsa în întuneric, 
Mitică Filipescu asculta cu braţele încrucişate pe piept. Îl cam 
iritau puţin aceste programe care veneau unele peste altele, 
fiecare participant ţinând neapărat să puie pecetea gândirii lui 
pe viitoarea înfăptuire. De aceea, le asculta cu răbdare. De 
data asta făcu însă pe loc observaţia că prezidiu directoratului 
nu poate fi şi şeful oştirii, aşa cum prin confuzie lăsa să se 
înțeleagă programul înfățişat. 

După ce sfârşi citirea, Baronescu aduse şi lămurirea ca 
Marin Serghiescu a trecut prin Piteşti şi că e acum la Crasna, 


în Gorj, ca să vie cu pandurii adunaţi de Radoşanu şi de omul 
acestuia, fostul căpitan de panduri, Damian. 

Bălcescu îl privi în clipa asta pe Mitică Filipescu şi i se făcu 
o milă nesfârşită de acest bărbat atât de cinstit, atât 
de luminat şi totuşi atât de încrezător. El, care era şi a 
rămas toată viața bănuitor şi un om chinuit de grijă când 
pornea ceva, nu putea înțelege cum căminarul nu-şi dădea 
seama de ce se poate şi de ce nu se poate. Era încă sub vraja 
acestui om cu o voce atât de muzicală, nu putea uita 
întâlnirea de ia Vadu Rău şi gândul unei nenorociri îl 
îngrozea. După ce Baronescu arăta unde a ajuns cu 
pregătirile, Bălcescu întrebă, destul de intimidat de altfel, căci 
se afla între oameni mai în vârsta decât el. 

— Nu vi se pare că Agia a mirosit şi ea ceva? Nu vă e teamă 
că au ajuns până la urechile marelui vornic unele zvonuri? 

Baronescu îl privi dispreţuitor şi cu mila cu care s-ar fi 
uitat la un nechemat, care se amestecă între oameni care 
îl depăşesc cu inteligenţa şi cu experiența lor. 

— Ce poate să afle poliția? Vorbe... Dumneata ne 
crezi proşti, nu ştii că avem şi noi ştirile noastre?... Hei, 
continuă Baronescu, noi înadins am lăsat să umble asemenea 
zvonuri, ca să vedem ce are de gând stăpânirea. Fii liniştit. Noi 
ştim ce ştiu ei, şi mai mult. 

Sotir dădu din cap tot atât de dispreţțuitor față de tânărul 
iuncher, subliniind cu zâmbetul explicaţia lui Baronescu, 
care continua: 

— ..„.„ Ei cred acum că e glumă, dar când se vor vedea 
în spânzurători, va fi prea târziu. 

Eftimie Murgu se ridică hotărât, şi fața i se boţi de 
supărare. 

— Trebuie să fie fără vărsare de sânge... V-am mai spus- 
o de atâtea ori. Îi trimitem pe toţi la mânăstire şi-i ţinem 
acolo până aşezăm ţara pe temelii sănătoase. 

Mitică Filipescu îl aprobă, clătinând din cap, cu gândul 
aiurea. 

Se ridicară să plece. Bălcescu îi spuse căminarului că ar 
vrea să-l întrebe ceva în legătură cu un proces privitor la 


o sfoară de moşie a unui unchi al său. Acesta îi făcu semn, 
zâmbind, să rămână. 

— Domnule căminar, îl întrebă iuncherul, când Filipescu 
se întoarse după ce îşi condusese musafirii până în strada 
căzută într-un întuneric ca de mormânt, cum numai în zilele 
ploioase de toamnă se întâlnea (de altfel plouase în timp ce 
erau ei sus şi acum încă mai burnița), domnule căminar, cine 
este acest Baronescu? 

— Este un avocat şi hotarnic. 

— Aveţi atâta încredere în el? Şi Bălcescu aştepta nemişcat 
răspunsul. 

— Aş putea să spun că este omul meu de încredere... Mi- 
a fost într-o vreme vechil la moşie. Dar de ce întrebi? 

Fără nicio şovăire, cu un fel de mânie în ochii săi puţin 
oblici, Bălcescu răspunse aproape şuierat: 

— E din cale-a fără de îngâmfat. 

— Asta-i cam adevărat, domnule iuncher, dar îl socot foarte 
folositor. 

— Mi se pare că vorbeşte prea mult... Mi se pare că 
toată lumea din jurul dumneavoastră vorbeşte prea mult. 
Uite, la Piteşti, acel Telegescu e din cale-afară de nesocotit. La 
fel Marin Serghiescu, care flecăreşte oriunde se duce numai 
despre pregătirile care se fac. 

Mitică Filipescu îl privi lung pe tânărul din fața sa. Ar fi 
vrut să-i răspundă, pe urmă găsi că răspunsul său ar fi 
prea complicat, cu prea multe ocoluri şi paranteze. Era vădit 
încurcat şi, să-şi ascundă încurcătura, se duse până la o 
bibliotecă sculptată de stejar din care scoase o carte. Bălcescu 
îl urmărea mirat, văzându-l cât de mult îl frământă cele spuse 
de el. Dar deodată, Filipescu se întoarse spre el, ca şi cum s-ar 
fi hotărât sau ar fi găsit un răspuns care să spună altfel 
acelaşi lucru. 

— Uite, domnule Bălcescu, aş vrea să ştii un lucru. Şi eu 
am despre oamenii aceştia, când îi privesc cu ochii dumitale, 
aceeaşi părere despre ei şi mărturisesc că ei mă supără 
adesea... Dar aceasta nu înseamnă a cunoaşte oamenii cu 
adevărat. Pentru asta, trebuie să mergi mai adânc şi mai ales 


il faut chercher les significations des choses'*. Trebuie să 
căutăm tâlcul lucrurilor şi al faptelor... Aş zice ierarhia 
acestor tâlcuri. 

Văzu că Bălcescu îl priveşte încurcat, enervat că sensul 
celor spuse îi scapă, că nu prinde decât capete de fir care 
se încurcă apol. 

— Mă întreb dacă am spus întocmai ceea ce vreau 
să spun... Mi se pare că nu m-am putut face înţeles. 

— N-aş putea spune că e chiar atât de limpede. Ar 
avea nevoie poate de unele desluşiri, îi răspunse Bălcescu, cu 
zâmbetul lui din colțul stâng al gurii, şi îşi aruncă ochii să 
vadă ce carte luase din raft căminarul. Era un volum de 
versuri franțuzeşti. 

— Atunci am să fac un ocol, spunându-ți o anecdotă, 
care mie mi s-a părut bogată în conținut, cât trei volume 
întregi, şi spune întocmai ceea ce am vrut să spun şi eu... lat- 
o: La Bagdad, într-o noapte, pe ulițele întortocheate şi pustii 
dintre magaziile portului, acolo unde se descarcă ghimiile şi 
istamboalele venite de la Bassora şi unde pândeau de obicei, 
pe asemenea vreme, tâlharii, căuta să se strecoare în grabă 
un călător întârziat. 1 se strigă din urmă: „la stai!...“ Şi el 
încremeni locului de spaimă... întoarse capul şi nu văzu 
pe ulița pustie nimic, decât o saca oprită în dreptul unei uşi 
dărăpănate. Nu pricepu cine îl strigase. Vru să facă un pas 
mai departe, când i se striga din nou, hotărât: „Ei, bre, bre, ia 
stai o clipă!...“ Acum se opri şi întoarse capul mai speriat, însă 
iar nu văzu pe nimeni în noaptea pustie. Doar calul slăbănog 
şi bătrân de la saca dădea din cap... „Eu te-am strigat, bre... 

Vreau să ştiu, de mai e mult până la ziuă.“ „Cum... 
Cum?... Dumneata vorbeşti?“ întrebă cutremurat călătorul. 
„Ei, asta-i, fu răspunsul, păi dumneata ştii cine am fost eu? 
Nu te uita că mă vezi la saca. Eu am fost cal de călărie... am 
avut harşea de mătase şi zăbală de argint. Omul privea calul 
mai speriat parcă decât înainte. În clipa aceea ieşea sacagiul 
din casă, cu biciul în mână... Trecătorul se îndreptă năucit 
spre el. „Bre, dumneata ai un cal cum nu se mai află pe lume! 
E nemaipomenit!“ Dar sacagiul înăcrit şi cu fruntea îngustă îi 


răspunse întărită!: „Păi, dacă dumneata asculți prostiile lui!... 
Vai de capul lui... Ţi s-o fi lăudat şi dumitale că în tinerețea 
lui a fost cal de călărie cu harşea de mătase şi zăbală de 
argint. Hei, dacă ai sta să crezi tot ce spune el... Auzi, harşea 
de mătase! Când toată lumea ştie că harşeaua se face din 
păr de cămilă... 

Bălcescu râdea rar... De cele mai multe ori nu-i apărea pe 
față decât zâmbetul din colțul stâng al gurii, dar 
acum năzdrăvana snoavă i se păru într-adevăr plină de înțeles 
şi răspunse cu un râs sacadat, dar nu zgomotos: 

— Anecdota e într-adevăr bogată: cred, totuşi, că nu aveţi 
dreptate. 

— Domnule Bălcescu, fără îndoială Telegescu şi Marin 
Serghiescu sunt cam copilăroşi; ceilalți nu sunt nici ei 
fără cusur, dar ce înseamnă asta față de faptul că aceşti 
oameni sunt inima poporului român, care bate prin ei mai 
puternic... Sunt printre puţinii de azi în care colcăie duhul 
răzvrătirii. Oamenii aceştia îşi pun în joc libertatea lor şi 
fericirea familiilor lor... îşi pun în joc viața poate, pentru ca să 
aducă îndreptarea țarii şi să ne redea la toţi, cu un ceas mai 
devreme, libertatea. Comparaţi-i cu semenii lor şi veți vedea că 
sunt atât de rari, neprețuiţi, caii care vorbesc, chiar dacă 
flecăresc puţin cam zgomotos. 

— Dar nu e cumva primejdie, domnule căminar, ca 
această flecăreală a lor să dăuneze acțiunii însăşi? 

— Am în ceea ce priveşte cinstea şi credința lor o încredere 
desăvârşită... Şi asta mi se pare azi esansieli*%. Desigur că 
există anumite primejdii... Aşa e jocul acesta cumplit 
al revoluţiei... Poate că ar fi de dorit ca ei să fie mai 
cuminţi puțin... Dar dacă ar fi cuminţi de tot, ne-am 
împotmoli cu toții. 

Tânărul iuncher rămase îndelung pe gânduri. I se păru ca, 
într-un fel, căminarul are dreptate. Se gândi la laşitatea 
celorlalți, la cei prea cuminţi, care aşteaptă totul de la alții. 

Mitică Filipescu îşi împreună din nou mâinile la piept şi 
rămase un timp pe gânduri, apoi îl privi înțelegător şi 
cu aceeaşi nedezminţită simpatie. 


— Domnule iuncher, viața nu aşteaptă. Te vezi mai 
totdeauna în situaţia de a lucra, de a lucra cât mai repede şi 
atunci lucrezi cu oamenii pe care îi ai... Dacă aştepţi condiții 
ideale şi oameni ideali, înseamnă să nu poți trece niciodată la 
acțiune, înseamnă să aştepţi până când vei fi nevoit să 
renunți. Da, unii dintre oamenii noştri sunt cam flecari... S-ar 
putea să fi ajuns până la urechile Agiei câte ceva din cele ce 
plănuim noi. Prea mult nu cred să ştie. Acum, în orice caz, 
înapoi nu mai putem da... acum că am pornit, cine aleargă 
mai repede câştigă. 

Bălcescu suferise foarte mult la gândul că dacă l-ar fi 
întrebat Filipescu de unde ştie că poliția a aflat, el ar fi trebuit 
să spună numele lui Panovschi, cu tot cuvântul dat. Acum 
însă vedea că atât cât ştia el despre informaţiile poliției din 
Piteşti nu era ceva care să-i facă pe tovarăşii săi să întrebe de 
unde ştie el că Vornicia a aflat... îi spuse, totuşi, îngândurat: 

— Domnule căminar, altfel am gândit eu această mişcare. 
O revoluţie nu se poate face de sus. Trebuie să aşteptăm să 
fie ţara pregătită. Să se ivească un semn limpede, o 
întâmplare care să ne arate sentimentele poporului şi în 
acelaşi timp să fie o cauză, un punct de plecare pentru o nouă 
pornire de mânie populară. 

Căminarul, care ascultase pe gânduri, îi strânse mâna 
călduros, şi Bălcescu nu pricepea de ce. Era şi el de aceeaşi 
părere, cumva? Dar atunci ar fi trebuit iuncherul să impună o 
schimbare. În realitate, Filipescu, mişcat de emoția cu care 
vorbea., vrusese doar să-i arate o simpatie care depăşea 
obiectul. 


Prin întuneric mergea greu de tot, cu mare băgare de 
seama. Tot mai burnița. Avu norocul să întâlnească câțiva 
trecători cu felinare în care ardeau lumânări de seu şi aşa, pe 
urma lor, putu să iasă pe Podul Mogoşoaiei. 


La curte pentru felicitări 


În sala de aşteptare, tapisată cu mătase roşie şi cu 
ciubucărie ovală aurită, de la palatul domnesc, fosta casă a 
Goleştilor, câţiva boieri şi doamne aşteaptă tulburați. Între ei, 
Tiţa şi mama ei, unchiul Luţă, medelnicerul Nedelescu şi fiul 
său, Lieutenant-ul Oprea Nedelescu. 

Staicu Nedelescu, în anteriul de mătase vişinie, încins cu 
şal persan şi în biniş de atlaz alb, e foarte mândru. Îşi 
mângâie barba tunsă scăzut şi explică înfrigurat serdăresei 
Zinca: 

— Când m-am prezentat măriei-sale să-i aduc la cunoştinţă 
logodna feciorului meu, rugându-l să-i dea înalta sa bine- 
cuvântare, măria-sa mi-a spus: Să se prezinte joia viitoare 
după şedinţa Divanului. Ştii, numai joia vine el acum în 
Bucureşti, de la ţară, pentru şedinţele Divanului. Înţelegi ce 
mare cinste? Ceilalți fii de boieri care se însoară se prezintă cu 
nevestele lor la curte, după nuntă. Pe fiul meu îl primeşte 
măria-sa după logodnă. Zinca înțelege, nici vorbă, că el vrea 
să-i atragă iar luarea-aminte la cinstea pe care i-a făcut-o 
încuscrindu-se cu ea. 

— Vezi că fiul dumitale este şi ofițer în garda măriei-sale, 
întăreşte un boier scund şi gros, care aştepta şi el să fie 
primit de vodă şi era bucuros să intre în vorbă cu cei cu 
nunta. 

Nedelescu îşi mângâie barba şi parcă tot ar vrea ca Zinca 
Bălcescu să spuie şi mai limpede că îşi dă seama de cinstea 
pe care i-a făcut-o el, dar Zinca tace şi se gândeşte la altceva. 
A fost greu să i se găsească şi ei ceva de îmbrăcat, căci fetele, 
în ruptul capului, n-au vrut s-o lase cu rochia de acum 
douăzeci de ani, care nu merge decât cu ilic şi cu fes mic, cu 
fundă. Îi găsiseră un fel de tocă de un verde-închis, din care se 
lăsa pe umeri ceva ca o glugă de caşmir tot verde. îi 
pregătiseră o rochie închisă până la începutul gâtului, de tafta 
neagră, cu volane şi cu mâneci lungi umflate. La gât purta un 
lanţ de aur cu medalion. 

Lieutenant-ul şi Tiţa, îmbrăcaţi de ceremonie, se ţin de 
mână fericiți. Ea, în rochie albă de mătase, strânsă mult 
sub pieptul mic, iar jos învoaltă, pusă pe cercuri largi şi 


ascunse de sârmă, este toată înflorită de bucurie şi, tare 
emoționată, se alipeşte uşor de logodnicul ei. 

— Vai, ce frică îmi e! 

îmbrăcat în tunică de postav albastru, parcă ferecată cu 
atâtea zorzoane de metal, cu epoleți lați şi cu ciucuri de aur, 
cu tot felul de ledunci alămii, el o întreabă mândru: 

— Cum poţi să spui că ţi-e frică alături de mine? 

— Tu nu poţi să mă aperi de vodă, dacă vodă s-o încrunta 
la mine... îi spuse ea, cu o copilăroasă sfială. 

— De oricine, Tița... şi ridică bărbăteşte din umeri, cu mâna 
pe mânerul săbiei. 

— Nu te supăra, am greşit... 

Fata se lipeşte fericită de umărul lui, dar el simte că ea nu 
i-a spus toate temerile ei. 

— Mi-aş da viața pentru tine, nimeni nu ne mai poate 
despărți de aci încolo, până la sfârşitul zilelor noastre. 

Ea îl priveşte proaspăt, viu, în ochi şi surâde... Crede ca şi 
el. 

Bătrânul Nedelescu se întoarce către mama lui Bălcescu: 

— Dar de ce n-a venit şi Nicolache? Ca iuncher, era aproape 
îndatorat să fie aci... Dacă o să întrebe măria-sa: „Unde-i 
iuncherul Nicolae Bălcescu?“ Ei? Ce-o să-i spunem atunci? 

Zinca Bălcescu, încurcată, ocoleşte răspunsul, pentru că 
ştia că Nicu nu a vrut să vie... îi arată că ei au crezut 
că numai părinții şi logodnicii. Prea mult nu ştie, emoţionată 
şi ea, ce să mai spuie. 

— Am stăruit şi eu... Spunea că nu putea să lipsească 
din tabără, că era de serviciu. 

Apare un aghiotant şi îi pofteşte în sala tronului. 

— Poftiți la măria-sa. 


Au intrat în sala cea mare, cu covoare groase pe jos, cu 
perdele mărginite jos cu draperii transversale, roşii. Vodă 
Ghica şi nepoata lui stau în două jilțuri cu baldachin de 
culoarea vinului. Cei care intră se ploconesc de la uşă, în 
afară de ofițeri, care salută milităreşte. De altfel, cu fața 
încadrată de colierul castaniu al bărbii tunse, cu mustața 


mică, întoarsă în sus, alb la față, cu ochii puţin cam prea 
apropiaţi, Alexandru Ghica, care e foarte mândru c-a 
desființat ceremonia sărutării mâinii, zâmbeşte puţin absent, 
gânditor, cu bunăvoință în definitiv. Mai gravă este nepoata 
lui, Alexandrina, care-i serveşte de secretară şi care la 
asemenea ceremonii face oarecum şi onorurile tronului, el 
fiind burlac. Nn vrusese să se însoare cu fata bancherului 
Hagi Moscu, de la care luase, cu împrumut, chipurile, cei o 
sută douăzeci de mii de galbeni cu care-şi cumpărase de la 
mai-marii Porții tronul. Şi nu s-a însurat, fiindcă era în taină 
îndrăgostit de contesa van Suchtelen, pe care o va vedea chiar 
azi în palatul de la Paşcani, lângă Căciulațţi, înainte de 
plecarea ei din țară. Nu s-a îmbrăcat, fireşte, în mare ţinută. 
Ci e doar în uniforma de serviciu, care e neagră, dar tot 
încărcată de fireturi şi de ciucuri. Ca decorații nu are decât, 
petrecut peste talie, pieziş, marele cordon al Ordinului Nizan, 
şi în piept, în dreapta, o mare placă de argint, înstelată. Toată 
lumea are mănuşi albe, şi toți bărbații şi femeile au vărsat pe 
ei flacoane cu apă de colonie. 

Logodnicul, cu Tiţța la braț, fac câţiva paşi înaintea 
celorlalți. În faţa lui vodă, ea se desprinde de braţul lui şi face 
o reverență pentru care s-a chinuit acasă îndelung. Apoi, 
el rămâne înțepenit în poziție militară. 

— Am înalta cinste să prezint măriei-sale pe logodnica mea, 
Sevastia Bălcescu. 

Voda Ghica, trezit din gândurile lui, zâmbeşte şi dă mină 
Ţiţei, care vrea să i-o sărute, dar el şi-o trage curtenitor. 
Tiţa face apoi o nouă reverență Alexandrinei Ghica. Acesteia 
îi sărută mină pe care i-o întinde, Bătrânul Nedelescu se 
uită mândru la Zinca Bălcescu. „Merge bine, nu?“ vrea să 
spună privirea lui. Vodă face un semn. De alături, apar doi 
lachei în fracuri închise, cu o tavă mare cu pahare cu 
şampanie şi cu alta cu pişcoturi. 

Ghica ridică un pahar înspumat, toți ceilalți ridica şi ei 
paharele. 

— Vă doresc viață lungă şi fericită în viitoarea 
voastră căsnicie, şi bea paharul tot. 


Ciocnesc între ei cuscrii şi logodnicii, dar cu bună cuviința. 
Din greşeală, logodnicul se loveşte cu cotul de tată-său şi 
varsă cupa de şampanie pe rochia Țiţei. 

Fata, surprinsă, speriată, dă un mic strigăt: 

— Ah! 

Logodnicul este foarte încurcat. Toţi cei de față zâmbesc 
însă indulgenți, iar bătrânul  Nedelescu împacă 
înțelepţeşte lucrurile. 

— Nu-i nimic. Asta poartă noroc. 

— Da... Da... poartă noroc.. Întăreşte Alexandrina Ghica şi 
privirile i se îndreaptă spre îndrăgostiți, spre Tița mai ales, 
care zâmbeşte ruşinată. 

Bătrânul Nedelescu strigă cu o voce puternică, fără emoție, 
slugarnic: 

— Să trăiască măria-sa şi măria-sa... doamn... domnița, ar 
vrea să adauge, dar se încurcă. 

— Să trăiască măria-sa... se ploconesc cei de față. Şi 
pe urmă se retrag încet, cu spatele spre uşă. 


În sala cea lungă, unde se aşteaptă de regulă intrarea lui 
vodă, zeci de rude, în frunte cu unchiul Luţă, îmbrățişează 
şi sărută pe logodnici cu zgomotoasă căldură şi fac un mic 
teatru familial. 


Procesul 


Ziua de paisprezece octombrie trecu liniştită, dar când Agia 
din Bucureşti primi la rânclul ei un denunț din 
partea serdarului Mehtupciu, care era prieten cu Macedonschi 
şi Sotir (şi fusese adus de aceştia în complot), Vornicia trecu 
la arestări pe toată ţara. 

Cei dintâi fu adus în beciul Agiei Marin Serghiescu, la 
douăzeci şi patru octombrie, în Bucureşti. Apoi marele 
vornic dădu poruncă ispravnicului de Gorj să aducă în fiare la 
Bucureşti pe Radoşanu şi soții lui. Oameni ai Agiei din 
Bucureşti fură trimişi să aducă legat pe Telegescu de la 
Piteşti. Mitică Filipescu fu ridicat de acasă. Bălcescu fu adus 


la Dejurstfă de o patrulă militară. Fură arestaţi în total 
douăzeci şi patru de inşi. 

Au fost toată iarna anchetați cu o asprime neobicinuită de 
către comisia numită de Alexandru Ghica, în care, în afară 
de fratele acestuia, spătarul Costache Ghica, mai intrau şi 
vornicul lancu Manu, vornicul Manolachi Florescu şi 
aghiotantul lui vodă, colonelul Nicolae Golescu. 

Acesta deveni vânat, din roşcat ce era, într-o noapte târzie, 
când în cancelaria de la Dejurstfă, Nicolae Bălcescu, istovit de 
zece ore de tacrir, îi strigase cu o amarnică durere: 

— Dacă tatăl dumitale n-ar fi murit acum zece ani şi te-ar 
auzi batjocorind, aşa cum o faci, duhul progresist, ar muri 
acum de ruşine... Cine ar crede că sunteți fiul marelui boier 
Dinicu Golescu?... 

Era vădit că amintirea tatălui său, iluminat boier cărturar, 
îl stânjenea pe acest elegant boier de curte, care şi la 
anchetă venea în fiecare zi într-o nouă uniformă. 

Îşi sprijini cu amândouă palmele fruntea şi râmase aşa 
mut, cu coatele pe masă. 

Şi mai brutal se purtase încă spătarul Costache Ghica, 
despre care se spunea în oraş că, încins fiind cu sabia, 
lovise cu pumnii pe unii deținuți. 

Nu s-au putut afla prea multe de la cei arestaţi, cu toate că 
ancheta a fost atât de mult prelungită. De altfel, doi dintre cei 
mai adânc implicaţi în acest proces, dascălii Eftimie Murgu şi 
J. A. Vaillant au fost lăsați liberi, sub motiv că sunt sudiți, 
supuşi străini, unul austriac, iar celălalt francez. Asta a dus 
la zvonul cu totul fals, care umbla în oraş (şi a dăinuit şi mai 
târziu), că Vaillant ar fi fost cel care i-a trădat pe ceilalți. 
După alţii, însă, cel care îi vânduse fusese un alt dascăl de la 
biserica  Negustorilor, pe care-l cumpărase cu bani 
buni căpitanul de la Agie, Costache Chioru, să-i spioneze. 
Numai târziu avea să se afle adevărul. 

Tocmai la 1 februarie 1841, cei zece acuzați au fost trimişi 
în judecata înaltului Divan, prezidat de spătarul 
Costache Ghica, pentru complot împotriva vieții domnitorului. 
În afară de preşedinte, mai era în Divan un ofiţer, colonelul 


Nicolae Golescu, care deşi fusese în comisia de instrucție, 
fusese numit acum, în fața Divanului, acuzator public, 
procuror militar. 

Sala cu perdele sângerii de la Divanul apelativ era 
neîncăpătoare pentru mulțimea de boieri şi soţii de boieri care 
țineau să vadă şi să audă pe acuzaţi, căci în afară de boieri, 
nimeni n-ar fi putut pătrunde într-o astfel de sală de judecată, 
în acele vremuri când Adunarea Obştească era aleasă 
numai dintre boierii țării. 

Mulțimea aştepta îngrămădită la porțile Divanului, din ce în 
ce mai numeroasă... în ziua când se luă din nou 
tacrirul căminarului Mitică Filipescu, mai bine de zece mii de 
oameni fuseseră împinşi de pe Podul Calicilor cu spăngile'** şi 
aşteptau pe prundişul Dâmboviţei ori în grădina bisericii 
Doamnei Bălaşa. S-a aflat imediat cât de hotărât şi cât de 
curajos a fost căminarul, cât de bărbăteşte s-a purtat. A 
recunoscut totul, şi-a luat asupra lui totul, dar a tăgăduit 
comisiei de judecată dreptul de a-l judeca. 

Frumoasa lui față arămie era acum acoperită de o barbă 
crescută în dezordine şi părea încă şi mai palidă. 

— Da, am plănuit dezrobirea clăcaşilor... Da, am fi voit să-i 
facem oameni liberi, căci aceasta ar fi spre binele patriei... Da, 
am gândit că e bine să se desființeze rangurile şi privilegiile 
boiereşti, căci nu e drept ca unul să aibă tot, iar cei mulți 
nimic... Am plănuit înființarea unei armate naţionale, ca să 
nu mai tremurăm cu toţii de câte ori unui Pasvantoglu de la 
Vidin îi vine poftă să prade, trecând prin foc şi sabie un sfert 
din ţară... Am cerut libertatea presei şi a cuvântului, fiindcă 
acesta este duhul vremii... Pentru toate câte am dorit să le 
împlinim, nu aveți dumneavoastră dreptul de a ne judeca... 
lar dacă o faceţi... ne va judeca din nou pe toţi — şi pe noi, şi pe 
dumneavoastră - istoria, şi urmaşii dumneavoastră se vor 
ruşina de ceea ce aţi făcut. 

A trecut ca un fior uşor peste capetele boierilor şi ale 
cucoanelor împopoţonate, care veniseră acolo ca la teatru. De 
altfel, Bălcescu, în tacrirul său şi tot timpul în fața comisiei de 
anchetă, dând o serie de răspunsuri voit confuze, nu 


se gândise decât cum să-l apere mai mult pe Mitică Filipescu 
şi nu pomeni de întâlnirea de la Vadu Rău. 


Când într-o zi din prima săptămână a lunii april, pe o 
vreme de primăvara, în timpul când cireşii erau în floare, 
spătarul Costache Ghica se întoarse dintr-o încăpere 
alăturată, cu tot Divanul după el, ca să citească hotărârea, în 
sală toată lumea înghețase... în colțul din dreapta, în fundul 
sălii, Tiţa strângea, albă la față, mâna serdăresei, care privea 
fix, îmbrăcată toată în negru... Unchiul Luţă, lângă ele, le 
apăra de înghesuială, şi acum asculta şi el încremenit. 
Privirile lor țintesc necontenit chipul iubit, palid, cu ochii cu 
cearcăne, între acuzați. Tița îşi umezeşte buzele arse de 
frigurile aşteptării. Judecătorii nu s-au mai aşezat în jilțuri şi 
spătarul, potrivindu-şi cu o tuse seacă glasul, dă citire 
hotărârii: 


„... Pentru complot împotriva vieții Mariei-Sale Domnitorului 
şi tulburarea ţării, se osândesc după cum urmează: Marin 
Serghiescu,  Telegescu, Sotir şi hadoşanu la zece ani 
închisoare la ocnele Telega. Se osândeşte la opt ani închisoare 
la Snagov Dumitru Filipescu, Baronescu, Macedonschi, 
Cămărăşescu şi Molojescu; se osândeşte la trei ani închisoare 
Nicolae Bălcescu, fiind minor. Ceilalţi se declară fără vină... ” 


Asta este tot ceea ce a auzit Zinca Bălcescu până în clipa 
când şi-a pierdut cunoştinţa de sine, deşi până în clipa 
aceea se ţinuse încă tare. Cu greu unchiul Luţă le-a putut 
scoate pe ea şi pe Tița din sală. 


Au încercat tot timpul să-l vadă la închisoare, la 
mănăstirea Mărgineni. Dar învoirile se dădeau foarte greu, 
căci trebuiau trei semnături, de la Vornicie, de la Agie şi, cea 
mai grea de câştigat, de la Spătărie... La Snagov, unde fusese 
dus Mitică Filipescu, era şi mai greu de ajuns. Într-o zi, unul 
dintre prietenii lui a obținut învoirea să viziteze mănăstirea de 
pe ostrovul de la capătul lacului, unde era temnița. Apoi a 


cumpărat cu câţiva galbeni pe ceauşul paznicilor, care i-a 
arătat şi hruba boltită de sub ruine, înecată de apă, în care 
era ținut în lanțuri Mitică Filipescu. 

Ctitoria lui Vlad Ţepeş era, după aproape patru sute de ani, 
dărăpănată, deşi fusese refăcută de vreo două-trei ori. Zidurile 
erau pătrunse de apa lacului, încât deţținutul nu putea să 
stea ferit decât pe pătul de scânduri îngust şi putred şi el. 
Ceauşul arată prin ferestruica prin care i se da hrana 
celui închis, cu un fel de milă disprețuitoare, un bătrân uscat 
cu barba acum căruntă. 

— Asta e boieru ăla, Mitică Filipescu, care a vrut să 
răstoarne pă vodă. Nu mai are mult dă trăit... Îi 
putrezesc picioarele în apa din chilie. 


Într-o zi ploioasă de toamnă, Zinca şi Tiţa, neputând intra 
la închisoarea de la Mărgineni, cu toate că au făcut un 
drum de zece ore cu poştalionul, aşteaptă privind în sus la 
fereastra ştiută, dar zidurile coşcovite ale închisorii sunt 
Repasatoare, mute. S-a înserat, umezeala le-a pătruns, dar ele 
tot aşteaptă. Burniţează mereu, picioarele parcă ar sta în 
mocirlă. 

Un vătaf le-a făgăduit că, de va putea, va duce pe furiş 
legătura cu de-ale mâncării şi cu îmbrăcăminte şi îi va 
spune deținutului să privească printre gratii. Şi iată că apare 
sus la fereastră, prin ceața uşoară, chipul iubit. Are fața 
trasă, ochii în cearcăne negre, bărbia întunecată de o barbă 
mică, neagră. Se simte cât e de slab după umerii aduşi. Face 
un semn cu mâna. Totul e pătruns de ploaie, de deznădejdea 
nesfârşită a zilei acesteia de toamna. 


Un logodnic poltron 


S-a pornit un viscol cumplit încă din noaptea Sfântului 
Andrei. Şi aşa a ţinut aproape toată săptămâna. Acum, 
spre seară, în ajun de Sfântu' Nicolae, a stat viforul, dar cerul 
e tot înnourat şi încă nu s-a pornit gerul. Acoperişurile 
joase ale caselor sunt, aici în mahalaua Visarionului, tot atât 


de troienite ca şi ulițele. Lumea a stat tot timpul închisă în 
antreu, numai cei cu rosturi hotărâte au înfruntat silit urgia 
de afară. Acum e o linişte fără seamăn şi totul e nesfârşit de 
alb, ca într-un vis. Singurele semne de viață sunt hornurile 
caselor, care înalță fuioare groase, negre, de fum, căci toate 
sobele duduie. Bărbaţii au ieşit cu lopeţile să facă pârtii spre 
poartă, până în mijlocul uliței; unii, din căsuţele lor mici, abia 
au răzbit din tindă, căci zăpada era până la streaşină. 

La Zinca Bălcescu acasă, ajunul Sfântului Nicolae e, în amil 
acesta 1842, trist ca o zi de doliu. Amintirea 
vremurilor luminoase de altădată, când până târziu seara 
serdăreasa pregătea plăcintele şi fripturile pentru ziua lui 
Nicolache, o topeşte de durere. 

lată că a oprit la poartă o sanie mică de fier şi piele lăcuită, 
cu caii cu zurgălăi la gât şi moţuri roşii prinse de căpăstru în 
frunte. Sunt doi murgi cu coamele gătite şi au peste trupuri, 
de la jumătatea spinării şi până la capra saniei, valtrapuri'!5” 
largi de plase de sfoară albăstrie, care împiedică zăpada să 
sară din copite în cei din sanie. 

A coborât medelnicerul Staicu Nedelescu, care a cerut să 
vorbească numai cu Zinca, între patru ochi. L-a poftit 
atunci în odaia de musafiri, cerându-şi iertare că nu e foc... ca 
să mai facă puţină economie de lemne. 

De la întâile lui cuvinte, care se voiau ocolite din omenie, 
dar erau grele şi josnice, ea a înțeles despre ce e vorba. 
Îşi frânge mâinile, străpunsă ca de un cuţit. 

— Dar cum se poate să desfaceți o asemenea logodnă?... 
Când au apărut în lume ca logodnici, când au fost la curte... 
Când toată lumea ştie?... Nu se compromite o fată de 
optsprezece ani în felul acesta? 

Nedelescu, cu fața lată şi barba mare doar potrivită cu 
briciul, a rămas în picioare agitat. Ba tot el e cel revoltat, 
că serdăreasă nu pricepe de partea cui e dreptatea. 

— Dar înțelege şi dumneata că eu nu pot admite ca 
fiul meu să-şi compromită cariera, căsătorindu-se cu fiica 
dumitale. Un ofițer însurat cu sora unui osândit pentru înaltă 
trădare îşi atrage duşmănia lui vodă, capul oştirii. 


În timpul acesta a intrat Tiţa, care, după atâtea amânări 
ale nunții, văzuse bănuitoare această vizită şi acum, din prag, 
ascultă uimită, zdrobită. 

— Eu socotesc că e mai bine pentru amândoi tinerii să 
se despartă înainte de nuntă decât să se nenorocească 
unul pe altul. 

Zinca îşi vede fata gata să se prăbuşească, aleargă, o prinde 
în braţe. 

— Fetița mamii... fetița mamii... 

Dar cu o tărie deznădăjduită, Tița întreabă, sfâşiată şi 
parcă liniştită: 

— De ce n-a venit el să-mi spună asta? 

— A fost mutat pe ziua de ieri în regimentul de la Craiova. A 
trebuit să se prezinte la serviciu... Mi-a dat mie să vă 
aduc verigheta. Şi se caută în buzunarul caftanului verde, 
îmblănit. 

Fata îl priveşte albă, parcă prăbuşită, şi surâde pe gânduri. 

— Şi spunea că şi-ar da viaţa pentru mine... 

Nu mai poate să lupte şi începe să plângă fără nicio 
mişcare. 

Bătrânul Staicu  Nedelescu pune verigheta pe masă, 
morfolind un soi de explicaţie fără vorbe. 

Tiţa se frânge din nou, privind verigheta înapoiată. Scoate 
apoi încet de pe deget cealaltă verighetă, dată de el, o 
priveşte îndurerată şi o pune pe masă. Moale, se prăbuşeşte în 
fotoliu, sub ochii mamei ei. Bătrânul, în caftan verde, 
îmblănit, ia în grabă verigheta, bâțâie din mâini şi din cap, 
încurcat. 

— Îmi pare nespus de rău... dar fiul meu nu putea să-şi 
compromită cariera... şi iese țeapăn, după ce a salutat în 


pripă. 
La Dejurstfă 


O săptămână mai târziu, Bălcescu a fost adus în Bucureşti 
la Dejurstfă, lângă biserica Gorgani. E ţinut într-un fel de 
chilie îngustă, cu gratii la ferestruica mică care dă spre gârlă 


şi spre oraş. larna a fost mereu grea şi el a suferit greu de frig, 
acoperindu-se doar cu mantaua, pe un pat de scânduri. Un 
sfeşnic cu o lumânare şi un scaun nu-l pot încălzi... Timpul 
trece nespus de greu sub apăsarea pereţilor cenuşii. În 
această dimineață de ianuarie, viscolul trebuie să fi fost 
cumplit de îndârjit, căci neîntrerupt i-a auzit vâjâitul şi i-a 
simțit suflarea pătrunzând nu numai pe sub uşă, dar parcă şi 
prin pereţi. De la o vreme s-a potolit. Nu se mai aud de afară 
decât înjurăturile cumplite ale unterofițirului dejurnă, care 
urlă după soldaţii care nu-şi scutură bine picioarele afară şi 
murdăresc de zăpadă pridvorul chiliilor. Ca să mai uite, ca să 
se încălzească poate, recită cu voce tare versuri franțuzeşti. 
Afară, la uşa celulei, îmbrăcat într-o dulamă groasă peste 
uniformă, maiorul Lăcusteanu însoţit de locotenentul 
Fărcăşanu şi unterofițirul de serviciu s-au oprit în dreptul 
celulei şi ascultă la uşa groasă, cu ferestruica ei cu gratii sus. 
Nu-i vine să creadă. Se întoarce apoi spre locotenent, care e 
îmbrăcat numai cu mantaua cu epoleţi galbeni şi încins cu 
eşarfa de serviciu. 

— Citeşte cărți franțuzeşti? Nu ştii că un condamnat n- 
are dreptul la nicio carte? 

Şi Lăcusteanu mânios trage mereu cu urechea la versurile 
spuse cu căldură de un om care dârdâie de frig. Apoi, 
împingând cu îndirjire uşa, maiorul irumpe urmat de ceilalți, 
fierbând de mânie. 

— Cartea... Ce carte citeai?... Vede un ceaslov pe un scaun, 
îl ia, îl aruncă la loc... Asta-i un ceaslov. Citeai o 
carte franțuzească. 

Bălcescu s-a ridicat milităreşte în picioare, cu mantaua 
şubredă pe umeri... Ochii îi silit duşi în fundul capului, o 
bărbuţă tânără îi umbreşte obrajii palizi. 

— Nu citeam nicio carte. 

— Unde ai ascuns-o? Şi apoi dă ordin scurt, sec, 
către unterofițir. Caută pe sub pat... 

Unterofiţirul dejurnă, Simion sân' Firu, îngenunche, caută 
pe sub pat, dar nu găseşte nimic. 

Deţinutul, istovit, îndârjit, surâde amar.. 


— Domnule maior, nu mai căutaţi pe sub pat, nu e 
acolo cartea. 

Lăcusteanu tresare şi întreabă aprig: 

— Unde e? Dă-o numaidecât... 

Bălcescu arată cu un respect ironic, milităresc, încercând 
istovit să ducă un deget la frunte. 

— E în cap, şi surâde amar. Am aici aproape cincizeci 
de cărți româneşti, franțuzeşti, latineşti, greceşti şi nemțeşti... 
Apoi îl priveşte lung, cu tâlc. Recitesc în fiecare zi câte una. Şi 
întors în el însuşi, şopteşte scăzut, cu sarcasm şoptit: Astea 
nu le puteţi confisca. 

Lăcusteanu a priceput amara ironie şi striga furios: 

— Fostul iuncher Bălcescu, nu-ţi dai seama că eşti 
osândit pentru înaltă trădare? Mătăhălos, mai ales în dulamă, 
se învârteşte în jurul lui, îl priveşte disprețuitor... Că dacă nu 
erai minor şi nu ai fi avut protecţie, nu scăpai numai cu trei 
ani. Se întoarce cu mustața zbârlită şi surâde sarcastic, către 
ofițer: Dumnealui a vrut să răstoarne pe vodă... Să facă 
răspublică... Să ne ridice în cap pe ţărani... Opinca... Fierbe de 
mânie; se întoarce iar spre Bălcescu: La ce-ţi foloseşte atâta 
minte dacă ţi-ai zdrobit cariera şi dacă ai ajuns în halul în 
care te găseşti? Şi încă să fii mulțumit că eşti la Dejurstfă... 
Şeful complotului, canalia de Mitică Filipescu, este de doi ani 
la Snagov, cu picioarele în apă... îi cade carnea de pe el, 
putrezită... Nu mai are niciun dinte şi-i aproape orb... L-am 
văzut luna trecută. 

Bălcescu se cutremură, se sprijină de peretele chiliei, ca să 
nu cadă. Căminarul Filipescu? Îşi aminteşte copleşit de 
dragoste şi admiraţie că acest bărbat a fost singurul care n-a 
dat vina pe ceilalți, care a luat totul asupra lui, acoperindu-i 
pe toți. 

Maiorul îl priveşte plin de dispreț, cu ochii lui mici prinşi în 
obrajii mari, fălcoşi. 

Aşa pătimesc ticăloşii care strică ţara... care răzvrătesc 
poporul... Se întoarce apoi către Fărcăşanu, cu un rânjet altfel 
binevoitor, şi scoate din amintire: L-am întâlnit acum 
câțiva ani la Vadu Rău pe acest Mitică Filipescu. Era şi 


dumnealui, şi-l arată pe Bălcescu, întorcându-se spre el. Adu- 
ți aminte ca v-am spus... Băgaţi-vă minţile în cap, că, de nu, 
la ocnă putreziți... Uite, că am avut dreptate... îşi potriveşte 
ceaprazăriile de pe umeri şi se încheie din nou la dulamă. 

Bălcescu, rezemat de zid, se frânge încet, cu obrajii întinşi, 
năucit de cele aflate despre Mitică Filipescu. 

Maiorul, încălzit de propria lui amintire, vine din nou spre 
el, îşi încrucişează brațele pe piept, îl pironeşte cu privirea. 

— Cum este cu putință ca un ostaş să se răzvrătească 
împotriva domnitorului său, căruia i-a jurat credință? În locul 
lui vodă, eu nici nu vă mai judecam. Mai ales când e vorba 
de un iuncher. Aşa să ştii... Eu vâram sabia în dumneata şi te 
lăsam mort pe loc. 

Cel întrebat a devenit palid, îl priveşte mut, cu ceva 
nepământesc în el. Face o grea forțare, ca să poată să se 
stăpânească. 

Lăcusteanu se plimbă încruntat, fierbând de mânie, prin 
chilia întunecoasă, luminată din când în când de reflexele roşii 
de la geam ale flăcărilor de la casele care ard pe Podul de 
Pământ, la câţiva paşi chiar de postul tulumbagiilor. O casă, 
două, iarna mai ales, arde cam în fiece zi în Bucureşti. 

— De ce ai vrut să devii ofițir dacă nu iubeşti armata? Dacă 
nu-i cinsteşti uniforma? 

Bălcescu zâmbeşte amar, apoi spune apăsat, silabisind 
parcă: 

— Aici la închisoare am lucrat o carte care se 
numeşte oarecum Puterea armată la romani. N-o căuta ca s-o 
confişti. E numai în cap... O voi întregi cu anii. Vor fi acolo 
campaniile ostaşilor români, câte au fost de la întemeierea 
Principatelor. Şi îl priveşte deodată aprig. Dar uniforma asta 
nu-mi place... Nici cine comandă... 

Lăcusteanu, om coleric-sanguin, cum se caracteriza el 
însuşi uneori, care nu se aştepta la acest răspuns de la un om 
atât de istovit, vrea să scoată sabia. 

— Nemernicule! 

— Domnule maior, se aşază în fața lui speriat 
Fărcăşanu nu uitaţi că e prizonier. 


Maiorul îşi muşcă mustața mică, se stăpâneşte, pe urmă îşi 
potriveşte şuba şi, înainte de a pleca, dă instrucţiunile pe care 
le crede necesare locotenentului, cu o voce obişnuită în 
serviciu. 

— Nu cred că focul se va întinde până aici. Polcovnicul s-a 
speriat degeaba... Cine ştie cum s-au aprins, peste 
Podul Mogoşoaiei, acareturile Ghiculeştilor... Dacă, totuşi, 
crezi că e nevoie să mutăm deținuții, să ştii că o parte din 
batalionul meu este consemnat în cazarmă. Pe mine mă 
găseşti la vornicul Grădişteanu. Şi arată, cu un gest 
lămuritor, că acolo vor juca în cărți... Facem o partidă de 
whist. Sunt toată noaptea acolo... lar în clipa când iese, se 
întoarce spre Bălcescu, ameninţător: N-o să mai ai prilejul să 
urzeşti revoluții. 

Fostul iuncher nu ascultă, priveşte spre fereastră. Maiorul a 
pus mână pe clanţă şi îi porunceşte în şoaptă lui Fărcăşanu: 

— Să stai cu ochii pe bestia asta... 

Apoi ies toți trei, tropăind puternic pe duşumeaua de 
cărămidă a sălii lungi care leagă chiliile. 

Bălcescu, rămas singur, se crispează într-un gest de revoltă 
şi îşi încleştează pumnii. Dar deodată se frânge. Simte că 
trebuie să tuşească, nu se poate opri, duce o batistă murdară 
la gură şi, când o ia, vede cu groază urme de sânge pe ea... 
Se trânteşte cu faţa în jos pe pat, dar aude numaidecât uşa 
care se deschide iar cu zgomot. Tresare, căci nu vrea să fie 
văzut bolnav. Vrea să ascundă tuturor că pieptul îi e atât de 
şubred. Intră, prietenos, locotenentul Fărcăşanu şi surâde, 
ridicând din umeri, parcă ar spune: „Ai văzut ce nebun e?“ 
Bălcescu clatină din cap, copleşit de tristețe, iar locotenentul 
se apropie încet de pat. 

— Domnule Bălcescu, am o rugăminte... şi aici şovăie, 
râzând... Uite, mâine seară este o „soarea masche!** la 
Momolo... Vine cu părinţii ei şi o demoazelă din protipendadă, 
care se crede că este singura ființă din Bucureşti care ştie 
englezeşte. Vreau să-i spun, ascuns sub mască, şi eu câteva 
cuvinte englezeşti, ca s-o fac curioasă. 

Bălcescu îl priveşte, obosit. 


— Şi dacă-ţi răspunde, ce te faci? 

— O să fie sub mască, nu? Voi tăcea misterios şi ea va crede 
că nu vreau să vorbesc. Vrei? Şi îi întinde un creion şi hârtie. 

Bălcescu caută, pe gânduri, în timp ce Fărcăşanu adăugă 
zâmbind şiret. 

— Dar scrie-mi în pronunţarea românească... 

Surâzând obosit, Bălcescu îi întinde peticul de hârtie. 

— Spune-i rândurile astea... Sunt din Hamlet... 

Locotenentul citeşte, silabisind: 

— Tu e nonri go... end cuicli tu... Farueel1.... Omul, obosit, 
i-a pus mâna pe umăr. 

— Dacă nu se poate mai bine, fie şi aşa. 

Fărcăşanu mulţumeşte, iese pe uşă, urmărit de privirea 
absentă a lui Bălcescu. 


In mahalaua dinspre Visarion 


Afara e un ger năprasnic, dar în sălița cea lungă dintre 
odăi, din ulița Visarionului, pe două canapele înguste, puse 
în lungul pereților, capitonate şi îmbrăcate cu cânepă vopsită 
în tutuniu'%2, vreo două-trei femei îmbrăcate gros, cu 
scurteici, cu copii în brațe, aşteaptă în frig, căci în sală nu se 
face foc, ca să fie primite pe rând de Zinca. Locul este îngust, 
şi când Paraschiva se duce să deschidă, abia poate să treacă. 
Femeile necăjite au venit de departe, într-o vreme când 
boieroaicele nu obişnuiesc încă să meargă la doctor acasă. 

— Să zice că o doctoroaie dă ochi, ca serdăreasa Zinca 
asta nu să află în toată Ţara Românească... clătină din cap o 
femeie tânără, cu scurteică veche pe ea, învelind cu o 
broboadă copilul, ca de doi-trei ani, pe care-l ţine în braţe. 

— Eu vin aici dă vreo trei săptămâni, dar p-o nepoată 
a mea, venită anume dă la Brăila, a făcut-o bine dă albeață 
în ochi într-o săptămână... lămureşte la rândul ei femeia 
legată cu o basma pe sub fălci, ţinând de mână fata. 

Sa auzit oprindu-se la poartă o sanie cu zurgălăi şi apoi a 
bătut cineva la uşa din față. Slujnica se duce să deschidă şi 
pe urmă lasă să treacă înaintea ei o femeie foarte tânără, care 


nu pare să aibă încă treizeci de ani. E îmbrăcată într-o 
malotea de suvai mătăsos, albastru-negru, îmblănită toată cu 
samur pe dinăuntru. Pe cap are o căciulită de astrahan sein, 
ca un fes mic, de pe care-i cade pe umeri o capelină tot de 
suvai mătăsos, de aceeaşi culoare albastră ca maloteaua; în 
picioare poartă nişte cizmulițe negre, scurte, cu tiv de cacom 
alb sus. Are ceva sprinten şi neastâmpărat în ea, de pare 
mereu grăbită. Slujnica a bătut în stânga, la uşa din mijlocul 
sălii, şi după puţin timp s-a ivit în prag Zinca Bălcescu, 
fericită că o vede pe Luxiţa Florescu. 

— Maică, nu ştiu cum să-ți mulțumesc că ai venit, şi îi 
face loc într-altă odaie, în odaia de musafiri din dreapta, de la 
faţă. 

— Nu pot să uit, coană Zinco, niciodată, că l-ai vindecat pe 
frate-meu. Spune-mi te rog ce s-a întâmplat. Ştii 
dumneata bine, oricând mă vei chema, voi veni. 

Femeia cea tânără face câţiva paşi prin casă, se vede că e şi 
ea încurcată. Pare şi încruntată, fiindcă are sprâncenele negre 
de tot şi cam scurte, numaidecât deasupra ochilor căprui, 
umbrindu-i o dată cu genele de parcă n-ar avea pleoapele 
de sus. Altfel e destul de frumoasa şi zveltă ca o pisică 
negricioasă cu gât lung. 

— Ce pot să fac? Aţi văzut ce greu mi-a fost să obțin de la 
țaţa Anica Ghica făgăduială lui vodă că-l va ierta. Nu-i cerea 
decât să prezinți dumneata o cerere semnată de el. Nu- 
| cunosc pe băiatul dumitale, dar am alergat ca o nebună să- 
ți aduc vestea şi, când colo, Nicu ăsta nici n-a vrut să audă 
de semnătură... în sfârşit, tot e bine că măcar l-au mutat la 
închisoarea din Bucureşti. 

— Maică, nu te supăra, e un copil, şi pă urmă, acume 
altceva! Acum nu mai e Vodă Ghica, al care l-a condamnat. 
Acum, cu Bibescu, o să-i fie mai uşor să facă o cerere. 
Dumneata eşti rudă, mi se pare, şi cu Bibescu? Ba după câte 
ştiu şi cu marele vornic... 

— Va fi foarte greu. Ar trebui să vorbesc tot prin țața Anica, 
dar de când am divorțat, mătuşă-mea nici nu vrea să mai 
audă de mine... Zice că în casa ei să nu calce o divorțata... Mai 


rău e că nu vrea să-l vadă nici pe Vodă Bibescu, de 
când umblă să divorțeze şi el. 

Intră pe uşă, cu sufletul la gură, Tița, aleargă la Luzxiţa, o 
îmbrăţişează, cu obrajii prinşi de ger, tremurând de emoție. 
Vine de la mătuşa lor, Facă, şi a văzut sania oprită în fața 
casei. 

— Mi-a spus Paraschiva că ai venit... Nană Lusxiţa, trebuie 
să încercăm din nou... Când am auzit că l-au scos pe Ghica, 
am înnebunit de bucurie. 

— Acum nu mă mai duc eu la închisoare, o lămureşte 
Zinca pe tânăra femeie. În noaptea de Crăciun am visat că mi- 
a apărut Maica Domnului deasupra icoanei şi mi-a spus: 
„Zitico... să se ducă fata ta mai mică şi să-l aducă pe Nicu, 
frate-sau, acasă... Trebuie să se ducă ea, neapărat.” 

Tiţa strânge amândouă mâinile tinerei femei. 

— Trebuie să facem ceva, nană Lusxiţa. Marna nu 
mai doarme de la Crăciun încoace... Numai de asta vorbeşte... 


Ard iar Bucureştii 


Da... nana Lusxiţa a obținut doar în trei zile, şi de la Vodă 
Bibescu, o făgăduială de iertare. Să facă deţținutul o 
cerere anume. Zinca şi Tiţa au pornit într-o sanie cu scaunul 
acoperit cu o sarică albă. Birjarul sta în picioare în fața laviţei 
lui înguste, în pieptul lăcuit şi întors al saniei. În ianuarie n-a 
viscolit decât vreo două zile, altfel a fost mereu senin, iar 
troienele şi movilele de zăpadă care acoperă oraşul, cu 
grădinile şi livezile, au îngheţat şi stăruie de aceea un ger 
cumplit. Sania coboară în grabă, dar pe Podul Mogoşoaiei, pe 
care e drumu făcut între pereţii de zăpadă dată-n lături, nu 
poţi merge decât la pas, căci e foarte lunecos... şi sutele de 
sănii care se îmbulzesc, unele încercând să treacă înainte, 
altele vrând să oprească, alunecă într-o parte, se lovesc între 
ele. 

— Încotro? Nu e voie!... Şi un tist de dorobanţi a 
ieşit înaintea cailor. 

— De ce nu e voie? 


— Nu vedeți că arde! Şi arată spre biserica Zlătarilor cerul 
roşu. 

— Avem învoire de la Spătărie, de la Vornicie şi de la Agie. 
Dă-ne drumul, băiete, aproape că se roagă bătrâna mamă, 
care văzuse că arde undeva în Bucureşti, dar care ştia mai 
întâi de băiatul ei că îngheaţă într-o chilie de închisoare. 

— Nu se poate să treceţi, e poruncă. 

Tistul întoarce caii de zăbală. Când au văzut că nici vorbă 
nu e să poată ajunge pe la Podul Cilibiului, s-au întors şi 
au încercat să treacă mai încoace, pe la Hanul lui Filaret, pe 
lângă biserica Brezoianu... Dar lângă fostul han, în fața casei 
Torok, au fost iar oprite... Se văd pe toate ulițele care duc spre 
Dâmbovița oameni nevoiaşi care ridică donițe de apă pentru 
tulumbe. Coboară amândouă din sanie. Tița luând de braț 
coşulețul pe care-l duc lui Nicu, şi o iau încet spre lacul lui 
Dura, prin piaţa în care sunt vreo douăzeci de sănii cu lemne 
şi dovleci, venite la târgul de săptămână. Ocolesc iar pe 
Brezoianu, spre Podul de Pământ, dar înainte de Giafer, unde 
malul gârlei este iar ridicat, sunt din nou oprite. Un alt pâlc de 
oameni nevoiaşi fac lanţ, trecând de la om la om donițe şi 
găleți cu apă, care sunt ridicate din râpa Dâmboviţei şi 
vărsate în tulumbă. Sunt păziți de un ceauş cu gârbaciul, ca 
şi când ar fi arestați. Boierii, curioşi, pe marginea cealaltă a 
drumului, privesc flăcările uriaşe spre casele Corbenilor şi ale 
lui Meitani. Arde tocmai în apropierea focului din săptămână 
trecută. Unii cred că au rămas tăciunii sub unele dărâmături, 
care au răbufnit noaptea trecută şi s-au întors. Zincă şi Tița 
încearcă să treacă pe jos mai departe, dar sunt din nou 
oprite... Luptând şi cu pelerina ei verzuie şi cu coşul, Tița abia 
de izbuteşte să nu cadă, lunecând. 

— Domnule ofițer, dă-ne drumul, avem învoire să 
mergem la închisoarea de la Dejurstfă, se roagă Tiţa de el. 

— Ce să căutaţi acolo? Nu vedeți că arde Bucureştii? 
Focu se întinde într-acolo. 

— O să ardă şi închisoarea?... se cutremură Zinca. Şi 
ce faceți cu deținuții? 


— E ordin ca atunci când focu o fi în apropiere, deţinuţii să 
fie scoşi sub pază şi mutaţi la Plumbuita... 

Zinca se închină. Tiţa tremură toată. Alți vreo patru-cinci 
oameni nevoiaşi sunt aduşi de doi dorobanţi cu amenințarea 
harapnicului. Oamenii, luaţi de la necazurile lor, fac gălăgie. 

— Gura... Cine vreți să stingă focu? urlă şi amenință 
dorobanțul. 

O femeie bătrână furioasă, într-un suman peticit, arată pe 
cei care privesc. 

— Dar boierii ăştia de ce stau şi să uită? Dă ce nu-i puneţi 
şi pă ei la găleți? 

— Ţine-ţi fleanca... Cum o să punem pă boieri la găleți?... 
Şi e gata s-o lovească. 

Un om nevoiaş şi slăbănog, încocârjat sub o legătură de 
lemne pe care o duce în spate, vine dinspre pădurea 
Cotrocenilor şi vrea să se strecoare nevăzut, dar e înşfăcat şi 
băgat şi el în lanţul de găleți. 

— Lăsaţi-mă să mă duc acasă. Îmi îngheață copiii fără 
foc în odaie... 

— Gura! Adu-i şi pe ei la găleți. Să se încălzească la foc, 
găseşte prilejul să fie de haz omul stăpânirii. 

Un om din lanţ, cu mâinile ude, înghețate, scapă o doniță 
din mână. Donița se rostogoleşte spre copcă făcută în gheața 
de pe gârlă. Pe lavița de la poarta de lemn, Zinca se 
prăbuşeşte, parcă deznădăjduită. E poarta din dos a grădinii 
de la lacul lui Dura, unde e şi locuința Cişmigiului. Paznicul, 
cu căciula țurcănească şi cu mănuşi de lână cu un singur 
deget, lucrează să facă pârtie şi o priveşte nedumerit. Nu 
îndrăzneşte să se apropie şi să-i dea ajutor. 

— Mamă, ţi-e rău? întreabă Tiţa. Îşi frânge mâinile, 
îngrozită, aleargă la ofițer şi îi strigă deznădăjduită: Domnule 
ofițer, dă-ne drumul, mamei îi e rău de tot. 

— Unde este învoirea? întreabă ofițerul, cu obrajii înghețațţi 
şi ochii înroşiți de ger, 

Tiţa scoase din manşonul mic hârtiile. Când vede numele, 
omul se mai îmblânzeşte. 


— A, este doftoroaia Bălcescu. Şi iar şovăie. Vezi că învoirea 
este numai pentru o singură persoană. Nu puteţi 
merge amândouă. 

— Mamă, du-te dumneata... 

— Du-te tu. Numai tu poţi să-l îndupleci să iscălească 
cererea de iertare. 

— Atunci tu du-te acasă, ori mergi undeva la adăpost. 

— Du-te. Nu mă mişc de aici până deseară, până vii cu 
cererea semnată. 

Ofițerul le priveşte mişcat. O ajută pe Tiţa, care ia coşul şi 
coboară sprijinită de el, să nu alunece în râpa din vale, 
urmărită de privirea umedă, obosită a mamei ei. 

Apoi se întoarce, căci este strigat de un unterofițir. 

— Trăiți dom Lieutenant Deivos. Pottiți la domnul căpitan. 

Locotenentul se îndreaptă spre cazarma pompierilor, care 
este chiar lângă acareturile Ghiculeştilor. 


Tiţa la Gorgani 


Bălcescu, suit pe patul de scânduri, urmăreşte focul pe 
ferestruica de sus, printre gratii... Şi din când în când se 
întoarce către Fărcăşanu. 

— Parcă s-a mai domolit. 

— Nu cred nici eu că va mai ajunge până aici. Numai că din 
pricina asta suntem consemnați toţi ofițerii, aci, la Dejurstvă. 

Când apare în prag Tiţa cu gefreitărul'** Simion Firu, care 
duce coşul, Bălcescu încremeneşte cu ochii la ea. 

Simion sân' fon, cum e trecut în registre, s-a împăcat 
curând cu viața de cazarmă. A şi fost înaintat gefreităr, şi azi e 
foarte mândru că iar e unterofițir dejurnă pe cazarmă. A 
devenit crâncen de milităros în aceşti doi ani, şi când e de 
serviciu, ca azi, e spaima soldaţilor. Bălcescu nu l-a 
recunoscut, fireşte, dar el, Simion, îşi aminteşte bine de 
tânărul iuncher care s-a certat cu boierii la ei, la Vadu Rău. 
S-a temut să-i arate că-l cunoaşte însă, fiindcă nu ştie ce vor 
zice ofițerii lui şi el nu vrea să-i supere... Acum a venit, ceva 


mai curajos, căci vede că locotenentul Fărcăşanu stă de vorbă 
de multe ori, prietenos, cu deținutul. 

Fata a rămas locului, nemişcată şi ea... îşi priveşte 
zguduită fratele. 

— Să trăiţi, dumneaei este sora deținutului. Are învoire da 
la Spătărie, dă la Agie şi dă la Vornicie să aducă d-ale militării 
şi rufe... Da' vedeţi... io nu m-am uitat în coş. Să vă uitaţi 
dumneavoastră. 

Fărcăşanu îi face un semn cu mâna. 

— Bine. Du-te. Pe urmă aruncă o privire spre coş. Sper că 
nu sunt aici nici arme de foc, nici cărți oprite!... 

A spus asta cu prietenie, a salutat şi a ieşit, să-i lase pe cei 
doi singuri, 

Tiţa se aruncă de gâtul fratelui ei. 

—  Nicule... Nicule... Din ziua Sfântului Simion nu te- 
am mai văzut. 

Bălcescu o priveşte fericit, dar pe urmă întreabă, brusc, 
nelămurit: 

— Mama? 

Tiţa pare stânjenită, se fâstâceşte. Lasă coşul pe care vrea 
să-l puie pe pat jos. 

— E bine... Suntem bine cu toţii... Şi Marghioala, şi 
Costache, şi Barbu. 

— Tiţa, ce-i cu mama? stăruie el, neliniştit. De ce n-a venit 
şi ea? 

— Nicule, o ştii, cu ale ei... Este sănătoasă... A vrut ea 
anume să viu eu de data asta... Cum te cunoaşte de bine!... 
Caută în buzunar şi scoate o scrisoare. „Lăsaţi-mă să-i scriu, 
că dacă Nicu nu m-o vedea şi n-o vedea scrisul meu, se 
sperie.“ 

El parcurge lacom paginile, în timp ce Tiţa îl contemplă 
copilăreşte, apoi constată înduioşat: 

— Chirilice? Tot nu vrea să audă de alfabetul nou? 

Tiţa îl lămureşte surâzând: 

— Dacă te uiţi cu luare-aminte, afara de a mai vezi şi un m 
latin. S-a canonit câteva zile, cu ochelarii pe nas, şi pe urmă s- 
a lipsit şi mi-a zvârlit tăblița, că eu o învățam. 


Bălcescu parcurge grăbit, nervos, scrisoarea. 

— Nu o pot citi acum... Sunt bolnav de nerăbdare. Mi- 
e teamă că n-o să putem vorbi tot ce avem de vorbit... 
Scrisoarea o pot citi şi după ce pleci. E puţin cam târziu şi nu 
ştiu cât îţi va fi îngăduit să stai. 

Tiţa îi spune cu seriozitate copilărească: 

— Ce-am păţit! De la zece am plecat de-acasă, din Visarion, 
şi abia acum am ajuns... Toate ulițele sunt oprite de soldați. 
Arde de două zile în Lipscani. 

Bălcescu arată că se vede şi pe ferestruică. Ridică din 
umeri, uimit. 

— Ard din nou Lipscanii. Ard iar Bucureştii, Tița? 

Ea îi lămureşte grav, în timp ce a pus coşul pe patul de 
scânduri şi se pregăteşte să scoată, din el, pachetele. 

— Nu, că acum s-a aprins, zic unii, dinspre hanul Şerban- 
Vodă, şi vântul a bătut în partea ceastălaltă. Focul a 
trecut peste Podul Mogoşoaici la Meitani şi la Racoviţeşti, de 
acolo s-au aprins nişte acareturi la Corbeni şi a răbufnit în 
Brezoianu. Prin toate curțile stau maldăre de boarfe şi de 
calabalâc... Sunt toate tulumbele pe ulițele vecine, dar nu 
ajunge... Căpitanul Costache a scos multă prostime cu 
gârbaciul şi s-au făcut vreo zece lanţuri de-a lungul ulițelor, 
spre gârla Dâmboviţei, de trec găleţile de la om la om. Surâde 
copilăreşte, cu ochii ei trişti. O fi vreo sută de găleți pe fiece 
uliţă. Sunt prinşi trecătorii cu arcanul! Că mulţi fug!... Sunt 
uzi de apă, care îngheaţă, pe ei şi le degeră mâinile. 

Bălcescu e nedumerit şi neliniştit. 

— Dar cum de aţi obţinut învoirea asta? Aici, de la fuga lui 
Ghica, toți parcă îşi fac de cap. Au devenit şi mai răi, şi mai 
neînțelegători. Le e mereu frică de o evadare laolaltă. 

Fata îl priveşte surâzând. 

— Tot biata nana Luxiţa Florescu. Neobosită, a bătut 
la toate uşile. I-a spus marelui vornic la o sindrofie de la obraz 
că ştie că eşti deținut în zdrențe pe gerul ăsta, că eşti 
nemâncat cu zilele... Că acum e la putere el, şi va cădea 
blestemul pe capul lui, dacă se va întâmpla o nenorocire...- 


Fratele întrebă mirat, ridicând din umeri, căci nu o 
cunoaşte pe tânăra lui prietenă: 

— Nana Luxiţa?... 

—  Nicule, femeia aceasta e un înger pentru tine... Dar 
mai mult n-a putut... 

În genunchi, Tița desface coşul pus pe pat. Înainte însă de a 
începe să scoată, descoperă parcă îngrozită că patul e 
fără aşternut, cu scândurile goale. 

— Nicule, nu ai aşternut, nu te înveleşti cu nimic? 

Privirea lui se părea nepăsătoare, dar surâsul întârzie. 

— Mantaua. Ține destul de cald... Se vede cât de colo ca nu 
spune adevărul. Oricum, parcă e mai bine aici ca la 
Mărgineni.. De altfel, cred că nu sunt decât pentru cine ştie ce 
cercetări... O să mă ducă înapoi acolo. 

Ea îi şopteşte moale, ca o destăinuire: 

— A fost doar o vorbă, tot nana Luxiţța a vegheat. 
Apoi scoate din coş. Uite, două rânduri de primeneli, ciorapii 
ăştia de lână, un cojocel. Tot sunt bune pe gerul ăsta. 

— Lăsaţi şi voi, că nu e atât de rău, un bărbat poate să 
îndure uşor asemenea nimicuri... Nu vă mai faceți gânduri... 
Ce vreţi? Închisoare. 

Tiţa scoate iar din coş alt pachet. 

— Nişte baclavale, le-am făcut noi pe furiş, că suntem 
în postul Paştilor şi mama s-ar supăra dacă ar şti. Ea îţi 
trimite halva cu alune, caramele, migdale. 

Bălcescu surâde înduioşat când vede castronul mare de 
supă. 

— Şi orez cu lapte? Tot copil mă crede. 

— Cum o să fie cu lapte? Dacă suntem în postul mare? E 
cu tahân... Ştie că îţi place atât de mult... Uite şi nişte şuncă, 
s-o păstrezi până trece postul, iar ăştia sunt pesmeţi cu lapte, 
din făină albă, să-i ai pentru multă vreme. Îi înmoi în apă... 

EI, mereu neliniștit, bănuitor, dă coşul lângă pat. 

— Tița, spune-mi adevărul... de ce n-a venit mama? De ce 
te-a trimis pe tine? Mă bucur nespus că te văd, Tița, dar n-aş 
vrea ca tu să fii aici în locul mamei. Şi adăugă cu teamă. Dacă 
ar fi sănătoasă, n-ar lăsa pe nimeni în locul ei. 


— Nicule, am să te lămuresc... Dar şovăie. Am să te 
lămuresc. Caută cum să iasă din încurcătură. Ştii, când a fost 
mama astă-toamnă la tine... n-ai vrut să auzi să iscăleşti 
cererea de iertare... lui vodă. 

E] se întunecă, se crispează, face doi paşi prin chilie. Deşi îi 
e frig, nu vrea să ridice gulerul mantalei. 

— Nu se putea altfel, Tiţa. O amintire grea îl face să-şi lase 
capul pe piept. Şi aşa m-am simțit destul de prost când m-am 
gândit că la judecată aţi făcut fel de fel de intervenţii pentru 
mine, declarându-mă minor... de m-aţi făcut să-mi pierd şi eu 
capul. De când sunt închis mi-e ruşine de ce am spus acolo... 
Cade pe gânduri, ochii i se întunecă... Şi ceilalți, toți au 
fost netrebnici... Toţi au dat ruşinos înapoi. Au aruncat vina 
pe altul. Numai Mitică Filipescu a stat drept şi a lăsat să 
cadă pe el totul... Acum îi putrezesc picioarele în apă, la 
Snagov. După un timp, tot cu vocea şoptită, întreabă luându-i 
mină: E supărată mama? 

— Nicule, nu trebuia să refuzi să iscăleşti cererea de iertare. 
De atunci mama parcă este mereu bolnavă. Alergase biata 
de ea un an de zile. Bătuse la toate uşile, care au rămas 
câineşte încuiate. De Sfântul Alexandru, nana Luzxiţa izbutise 
s-o înduplece pe bunica ei, pe Anica Florescu, să meargă la 
fratele ei, la Vodă Alecu Ghica. A stăruit o jumătate de ceas 
bătrâna, i-a cerut să facă asta de ziua numelui lui, şi până în 
cele din urmă vodă s-a înmuiat. A spus să se facă formele, să 
faci cererea de iertare şi să i-o aducă până într-o săptămână 
nana Luxița... Biata mama a crezut că înnebuneşte de 
bucurie. N-a mai dormit până a ajuns la tine... Şi când colo, 
tu nici n-ai vrut să auzi de o cerere de iertare. 

— Soră, mi se sfâşie inima când mă gândesc la 
suferințele pe care le-am căşunat bietei noastre mame... îmi 
dau seama că ea nu mă poate înțelege... Dar tu, tu trebuie să 
înţelegi că nu puteam să mă înjosesc până într-atât, încât să 
cer iertare acelui despot care semnase cu laşitate pentru 
condamnarea noastră, închisoarea mi-a deschis ochii. Ochii 
dinăuntru. Azi cred că dacă nu există şi fapte imposibile 


pentru demnitatea omenească, atunci cuvântul om trebuie 
înlocuit... 

Tiţa a rămas pe gânduri, tulburată. Îşi duce mâna cu 
degetele lungi la obraji... Şovăie. 

— Nicule... 

El înţelege greşit tulburarea ei. Îi ia mână, prietenos. 

— Vezi că mă înţelegi? Tu îmi eşti mai aproape decât 
orice altă ființă pe pământ. Mama e o sfântă, soră dragă, dar 
ea e din alte vremuri, a uitat de când era tânără. Acum nu 
cunoaşte decât necazurile de familie. O potopesc câte are pe 
cap. E supărată pe mine şi nu vrea să vie să mă mai vadă. 

Fata îl întrerupe, speriată: 

— Taci... taci... Nu vorbi cu păcat... Nu e supărată, biata de 
ea. Surâde apoi topită, cu un fior de duioşie, gândind 
la făptura mamei. Dacă i s-ar de voie, ar dormi la uşa ta. 
Aici... Altul este motivul pentru care m-a trimis pe mine... 

O priveşte, încruntând nedumerit sprâncenele. 

— Nu înțeleg nimic... şi aținteşte asupra ei o privire 
întrebătoare. 

Ea şovăie îndelung, nu ştie cum să-l lămurească, e 
stânjenită. 

— Mi-e greu... îşi strânge băierile capelinei ca o încercare de 
refugiu. 

El o priveşte tot mai nedumerit, căutând să descifreze 
tăcerea ei prelungită, încurcată. 

— Spune-mi... 

E mereu încurcată, cu toate acestea zâmbeşte cu duioşie. 

— Vezi, Nicule, e foarte greu de spus. Tu nu crezi în 
anumite lucruri... Şi mi-e greu să-ţi spun... 

Stăruie, nervos, îşi strânge iar mantaua rărită, ici-colo 
ruptă, căci îl pătrunde, simte un fior de Irig. 

— Spune, spune, Tița... Tuşeşte şi, neliniştit, îi explica. 
Am răcit de aseară... 

Tiţa a tresărit speriată când l-a auzit că tuşeşte, dar reia 
zâmbind, cu fața înflorită, gândindu-se cu duioşie la mama 
lor. 

— Uite, în noaptea de Crăciun, mama a visat un vis... 


Acum e lămurit: o întreabă, surâzând şi el, cu ironie 
înduioşată: 

— Tiţa, soră dragă, ani ajuns la vise? 

Pare convinsă şi ea că asta e o slăbiciune a mamei lor, dar 
ea o iubeşte aşa cum e. O apară cum poate, zâmbind. 

— O ştii pe mama cu ale ei... Zice că i-a apărut în vis Maica 
Domnului şi i-a spus: „Zinco, să se ducă fata ta cea mai mică 
să-l înduplece pe frate-su“. S-a trezit, numaidecât şi de 
atunci nu mai are linişte. Se opreşte, şi vrea să spună mai 
mult, dar e încurcată. După ce şovăie puțin, îngropându-şi 
obrajii în gulerul capelinei, reia: Şi nana Luxiţa crede că va fi 
mult mai uşor, acum cu Vodă Bibescu, pentru iertarea ta. De 
aceea, mama, vezi, m-a trimis pe mine, spunând că e sigură 
că eu te voi îndupleca să semnezi cererea. De-asta n-a venit 
ea. „Du-te, fetița mea, tu, că eşti suflet de copil... Ai har de la 
Maica Domnului... Ai să-l îndupleci... Ţie nu-ţi poate spune 
al Da 
Răsuflă uşurat, fiu înțelegător şi el, totuşi. 

— Ce copilărie cu visele astea... Tița dragă, acum m-am 
liniştit. O îmbrăţişează cu un soi de recunoştinţă, apoi se 
întunecă la față. Dar tu nu crezi în astfel de basme! Nu? Tu 
ştii bine că nu-mi poţi cere să mă umilesc până într-atât... Nu 
e aşa? Nu pot să-i cer lui vodă să mă ierte, şi să aştept 
răspunsul lui. 

Ea tace îndelung, cu oarecare încăpățânare, apoi scoate din 
manşon o cerere gata scrisă. 

— Nicole, acum e alt domnitor, nu mai e cel care te-a 
condamnat. Îi arată foaia de hârtie, îndemnându-l cu ochii 
să semneze. 

El o priveşte cu totul uimit, nemairecunoscând-o parcă. 
Vine la ea şi îi pune mâna pe umăr. 

— Cum, şi tu îmi ceri asta? E surprins, şi din pricina 
asta tuşeşte iar, înecându-se. 

Dintr-o dată chipul fetei se frânge, răscolit din adânc. 

— Ai suferit prea mult, am suferit cu toţii prea mult. 
Te imploră mama, frații... şi noi, amândouă surorile. A scos 


din coş o călimară mică şi o pană, şi stăruie cu o privire 


rugătoare. 
Luat parcă prea repede, nu ştie ce să facă. 
— Dar... şi Tiţa încurajată de încurcătură lui a 


îngenuncheat lângă scaunul țărănesc şi cu tocul în mână îl 
trage şi pe el lângă ea. Trebuie să iscăleşti... A desfăcut 
cererea pe scaun şi, cum sunt în genunchi, unul alături de 
celălalt, îi dă în mână pana. 

Bălcescu, încovoiat deasupra scaunului, citeşte cu un soi de 
voce absentă, descifrând scrisul, silabisind nedumerit. Pare 
oarecum convins de fată să iscălească. „Înălțate Stăpân, cu 
fierbinte rugă de indurare cad în genunchi, la picioarele 
Măriei-Tale, cerând..“ Se măsoară pe el însuşi uimit, 
descoperind că stă într-adevăr în genunchi şi, dintr-o dată, se 
ridică plin de silă, înfiorat de ceea ce i se cere. Rupe în bucăți 
foaia de hârtie. Dă un strigăt cu rădăcini în toată ființa lui. 

— Niciun despot nu mă va avea vreodată în genunchi 
la picioarele lui... Mai bine îmi petrec toată viaţa în ocnă... 

S-a ridicat şi ea, încremenită, simțind că nu va izbuti, că nu 
poate să izbutească, deşi i se pare totuşi că el nu are dreptate. 

— Dar, Nicule, ştii bine că aşa se scrie... Este doar, cum să 
spun... o regulă... Nu înseamnă că eşti în genunchi 
înaintea nimănui... Aşa se scrie... Ar vrea să-i spună că aşa 
scrie toată lumea, dar se opreşte. Ştie că asta mai rău l-ar 
înfuria. 

— Nu pot ruga nimic pe un despot... îi urăsc pe toți... Nu se 
poate ca adevărul, dreptatea, fericirea popoarelor să 
depindă de un singur om, oricare ar fi el. Tuşeşte iar mult şi, 
încurcat, se explică, ducând batista la gură: Am răcit azi- 
noapte. 

Îndurerată, cu privirea vagă, Tiţa parcă ascultă gândurile 
din ea. Fratele pare totuşi altul... Şi faptul că ea l-a ştiut 
totdeauna cu fața rasă, aproape de copil, şi acum îl vede cu 
barba asta mică şi neagră, o încurcă. 

— Fericirea popoarelor? Până la fericirea popoarelor 
este fericirea noastră a familiei noastre nimicite. Începe să 
plângă încet de tot. Pentru o întorsătură de condei? Cum poți 


să dai însemnătate unui asemenea nimic? Erai gata să 
iscăleşti... 

Durerea ei îl tulbură adânc, parcă se lasă iar convins, 
şovăie, dar deodată îşi aduce aminte de ce i-a spus 
Lăcusteanu despre prietenul de la Snagov şi şopteşte sfâşiat: 

— Mitică Filipescu putrezeşte cu picioarele în apă... 

— Care ar fi folosul dacă te-ai prăpădi şi tu? 

Dar Bălcescu e acum din nou întreg, pe picioare. A fost doar 
o clipă de şovăială. Acum, după ce a stat mult pe gânduri, 
vorbeşte liniştit, hotărât: 

— Ascultă, Tiţa, oamenii aceia, tovarăşii mei, nu m-au 
întrebat întotdeauna ce gândesc şi eu, şi asta mă înfurie şi 
azi când îmi amintesc. Au luat hotărâri fără mine, fără să mă 
întrebe. M-au socotit desigur fără însemnătate, poate copil. 
Aş fi avut şi eu multe de spus, dar m-au făcut să tac, unii 
vorbindu-mi cu îngâmfare, cu nesocotință. Dar condamnarea 
- acum îmi dau seama - ne-a legat pe toți într-un snop, şi 
soarta lor a devenit soarta mea. Nu pot părăsi singur 
temnița... 

Mina lui palidă a prins, ca un soi de hotărâre, gulerul 
mantalei, parcă i-ar fi fost frig dinlăuntru... Tace îndelung. 
Tăcerea asta încărcată face cu neputinţă o întoarcere. Tița 
pare şi ea învinsă, abătută. La geamul mic creşte lumina 
roşiatică a cerului aprins. Renunţând să mai stăruie, fata 
scoate o mică icoană din coş, învăluită cu grijă într-un 
ştergar, o priveşte lung, învinsă, clătinând din cap, ridică din 
umeri, neştiind ce să spuie. 

— E prea încăpățânat, Maică preacurată... Oftează adânc. 
Caută să-i prindă privirea. Zâmbeşte tristă. Şi erai gata să 
iscăleşti... biata mamă... Căci fata se gândeşte cu groază la 
mama care aşteaptă pe laviţă, în gerul de afară. 

Se aude un tropăit pe sală şi apoi un zgomot la uşă, 
Fărcăşanu, stânjenit, îşi strânge sabia sub braț şi spune din 
prag; 

— Îmi pare rău... Dar trebuie să vă amintesc că peste 
zece minute... 

— Da, domnule ofițir... îngână fata, abătută... 


— Stimată demoazelă, vrea să reia ofițerul, dar şovăie. Se 
vede însă că ţine mult să ştie. Îmi permiteţi să vă pun o 
întrebare? Nu-i aşa că sunteţi logodită cu colegul nostru 
Oprea Nedelescu? 

Tiţa s-a încurcat de tot. Faţa ei copilărească pare uşor 
schimonosită. 

— Da... Nu... Da... 

— Eram ofițir de serviciu la palat, când v-aţi prezentat lui 
vodă amândoi... 

Tiţa, încurcată de tot, bâlbâie fraza ruptă: 

— Da... Am fost logodită, dar... logodna s-a desfăcut acum. 

Ofițerul se înclină cu o simpatică galanterie. 

— Îmi pare rău... Am pierdut ocazia de a fi o pază 
de onoare. 

Tiţa, uimită, cu răsuflarea tăiată, vine un pas spre el. 
Capelina i-a căzut de pe umeri. 

— Ar fi fost învoit fratele meu să asiste? 

— Nu, voiam să spun o pază de onoare pentru mine... 
Pentru camaradul nostru Nedelescu. Şi, încurcat, şovăie. Dar 
cine ştie? Poate că, luat pe răspunderea noastră, ar fi putut fi 
învoit pentru un ceas, două şi fratei ei dumneavoastră... 

Tiţa tresare exaltată, şi cu o nădejde nebună îi ia de reverul 
mantalei. 

— Domnule Lientenant, ar putea merge Nicu, sub 
paza dumneavoastră... la noi acasă?... 

Acum el vede că a fost greşit înţeles şi dă grabnic înapoi: 

— Nuu... Nu... 

Tiţa, cu ochi vii, cu glasul cald, cu o nădejde care imploră, 
aproape că-i cade în genunchi. 

— Domnule ofițir, haide cu Nicu un ceas astă-seară la 
noi acasă... Să se încălzească cu un ceai fierbinte... Uite, a 
răcit... Să-l vadă mama, numai atât. 

Fărcăşanu, îngrozit, nu mai ascultă, iese de-a-ndăratelea. 

— Nu... nuu... asemenea lucru este peste putinţă. 

Bălcescu, care rămăsese încremenit aflând că s-a stricat 
logodna, vine acum spre ea, cu fața crispată: 

— De ce nu mai faceţi nunta? 


Se vede că e iritat şi adânc neliniştit. Ea tace îndelung, 
umilită de această încurcătură. 

— Spune, Tița, stăruie fratele. 

— A rupt el logodna... şi rămâne cu privirea în pământ. 
Când toată lumea ştia că ne pregătim de nunta... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, a fost el în stare să 
facă asta? Să te compromită în modul acesta? Scarlat ce-a 
spus? Şi Costache? Nu i-a rupt sabia în stradă? 

Tiţa întoarce capul, tristă, abătută. 

— E mai bine că s-a sfârşit aşa. 

Bălcescu îi ia braţul neliniştit, stăruie îndărătnic, bănuitor. 

— Tiţa, ce motiv a invocat? Ce s-a întâmplat de a fost el în 
stare de o asemenea ticăloşie? 

— Nu-ţi mai bate capul... întâmplarea nu merită... 
Pretextele sunt uşor de găsit. Îşi găseşte tui soi de refugiu în 
frământarea nervoasă a manşonului. Vede îndurerat că fata 
vrea sa ocolească răspunsul. 

Niciodată nu s-a ştiut atât de mult frate. Un frate legat de 
mâini, care se simte apăsat de pereţi, prizonier neputincios. 
Strânge pumnii de durere. 

— Ah, singurătatea asta, zidul pe care-l pune între lume şi 
mine... de parcă sunt un sobol orb. Cum să ştiu ce se 
întâmplă dincolo de pereţii ăştia? încleştează pumnii, e în el 
nevoia de a lovi uşa, de a se răzvrăti. 

E ros de bănuială că s-ar fi întâmplat cumva vreo 
nenorocire, simte o răspundere pe care parcă o uitase şi o 
imploră cu un soi de amărăciune. 


— Soră dragă, sunt fratele tău... Am fost amândoi 
prieteni totdeauna. Spune-mi, ce s-a întâmplat? Glasul îi e 
mereu prietenos, dar îndârjit. S-a apropiat încleştat de ea. 
Spune-mi tot. 

Tiţa şovăie, se chinuieşte, vrând să-l cruţe, întrebându-se 
dacă să-i spună sau nu; în cele din urmă se hotărăşte, 
îndurerată, căci simte cum totul se încurcă tot mai mult, dacă 


minte cumva. Glasul ei acum când s-a hotărât are în elo 
linişte de moarte. 

— Tată-su a venit şi a adus înapoi inelul de logodnă... 
spunând că nu poate admite ca fiul său să-şi „brizeze cariera”, 
căsătorindu-se cu mine. Un ofițir însurat cu sora unui 
condamnat pentru înaltă trădare, pretinde el, îşi atrage 
duşmănia lui vodă. 

Acum el a înțeles. Toată ființa lui s-a răsucit întoarsă de pe 
drumurile bănuielii care-l sfâşia. Vina nu era în făptura 
asta atât de gingaşă, care e în faţa lui, ci în el însuşi. Abia 
acum a descoperit cât rău a putut să facă, fără să vrea, 
numai stăruind pe drumul pe care îl socotea cel drept, însă 
fără să-i întrebe pe-ai lui vreodată dacă şi ei sunt de aceeaşi 
părere, deşi trebuiau să împărtăşească şi ei urmările faptelor 
lui. Stă rezemat de perete, simte o cotropitoare oboseală. 
Parcă s-ar prăbuşi. Acum pricepe adâncul acestui cuvânt, 
spus toată ziua fără multă luare-aminte, familia. Cu mintea 
lui pornită năvalnic adună totul din trecut în clipă de faţă. 
Da, e doar un copac într-un crâng. Este o ramură plină dintr- 
un trunchi. A crezut că loviturile primite numai pe el îl izbesc, 
că durerea alor lui e doar o durere sentimentală, din dragoste. 
Dar vede acum că acel care luptă nu se sacrifică numai pe el. 
Pe fata asta n-a întrebat-o ce gândeşte atunci când el mergea 
la Mitică Filipescu acasă. Acum vede ca a lăsat-o în voia unor 
lovituri, la care nu s-a gândit de mai înainte. Nici pe mamă-sa 
n-a întrebat-o vreodată, iar făptura ei e inima familiei înseşi, 
în care se înfig loviturile cuţitului. Năucit, stă acum ca un 
bolnav rezemat de perete. Nu poate vorbi. Fata, îngrozită de 
răsunetul în el al mărturisirii ei, vrea să scadă motivul 
durerii, să-l facă să uite ceea ce el simte acum că era şi 
răspunderea lui. 

— Ti-am spus, pretexte. N-au ştiut ce să mai scornească... 
Dar e peste puterile ei să mai îndure, să mai ascundă, şi 
cade pe pat. Bălcescu vine spre ea, îi mângâie mâinile. Fata. 

— Suferi?... Surioară, iartă-mă... 

— Nu... tu... De ce să-ţi ceri tu iertare? Rămâne o 
clipă tăcută, pe gânduri, şi dintr-o dată, amintindu-şi ceea ce 


ar fi vrut să ocolească neapărat, se frânge ca înjunghiată. 

— Laş... laş... A fost un laş. 

Vocea îi e albă de durere, de umilinţă. 

El îşi simte, copleşit, vina şi, zdrobit, parcă, o mângâie pe 
obraji. 

— Tiţa, a fost întâia ta iubire... Ar fi putut să fie frumos. 

Fata şi-a cuprins obrajii înfiorați de durere în palme şi 
ridică spre fratele ei o privire înfrântă, moale. În ochii căprui 
ard nişte steluțe înlăcrimare, gura i s-a frânt convulsiv, dar 
după o clipă e atâta biruinţă de sine în făptura ei tânără, că 
spune cu un zâmbet ca de pe altă lume, lămurindu-se nespus 
de liniştită, arătând clipa pe care nu o poate uita şi care i-a 
sfărâmat ca pe o vioară făptura ei din adânc: 

— Când a venit de Crăciun la Bucureşti, a spus la o 
petrecere, verişoarei noastre Caliopi, pe când dănțuiau, că şi-a 
dat seama la timp că nu mă iubeşte... că nu ar fi vrut să fim 
mai târziu amândoi nefericiți... Şi din nou, la amintirea asta, 
o înjunghie gândul. Dar numai o clipă. Adaugă apoi, într-o 
linişte de care-i e îmbibată toată ființa, care pare că o apasă 
doar pe fibrele ei cele mai mici... A plecat din Bucureşti fără 
nicio lămurire, fără să-mi scrie un rând... Dar sforțarea a fost 
peste puterile ei şi, din zâmbet, se frânge istovită. S-a lăsat 
copleşită pe patul de scânduri. 

Fratele îşi dă seama, uimit, cutremurat, de adâncimea 
durerii ce o mistuie... şi pe care ea vrea s-o ascundă de 
întreaga lume. 

— L-ai iubit? Şi ar vrea să adauge: atât de mult? dar îşi da 
seama că e fără sens. 

Deşi îl priveşte în ochi, ea pare că nici nu-l vede, nici nu-l 
aude. 

— Inelul mi l-a adus tată-su acasă. Şi din nou o 
frânge amintirea, ochii nu mai pot opri lacrimile adunate din 
toată ființa ei. Spunea că şi-ar da viața pentru mine... Stă pe 
pat, frântă de mijloc, se răsuceşte în ea însăşi, de durere, ca o 
foaie care arde. 

El nu mai poate îndura asta. Vine aproape de tot de ea, îi ia 
obrajii în mâinile lui, îi ridică ochii spre el. 


— De ce nu şi-a dat seama de toate acestea din timp, 
înainte de logodnă sau măcar când cu judecata, că sunt un 
trădător? 

Dar viforul amintirii a trecut... Acum frigul din ea i-a 
înghețat durerea şi fata se ridică din nou biruitoare de 
sine însăşi. 

— Un poltron... Şi-a pierdut capul când s-a văzut 
mutat din Bucureşti. 

E în fratele, care acum înțelege cât e de vinovat față de ea, o 
durere fără margini. Face câțiva paşi înfrigurat, prin chilie, se 
opreşte lângă ea, care e în picioare, cu mâinile în manşon, 
lângă scaunul țărănesc nevopsit. 

— Surioară, iartă-mă... A fost întâia ta iubire... Ar fi putut 
să fie frumos... Vocea lui e moale, cu ceva sfios în ea. 

Tiţa, cu privirea rătăcită, rămâne la gândurile, la făptura ei 
de neajuns parcă. 

— Pune flori câte vrei. Le pui pe un mormânt. Ştiu acum ce 
este iubirea. În fundul fântânii ei nu e apă curată... Este doar 
mocirlă. Nu voi mai iubi niciodată... 

Faţa ei tânără, cu privirea într-altă parte, palidă, arată o 
hotărâre ca de moarte. 

Bălcescu nu ştie ce să spună. E copleşit de o durere pe care 
ea nu poate să o ascundă, decât arătându-i nesfârşirea. 

— Tiţa, eşti doar un copil. Ai douăzeci de ani... Ce poţi să 
ştii tu? 

Dintr-o dată se întoarce spre el dârză, sălbatică. 

— Niciodată... şi apoi ochii îi rămân ațintiți în pământ. 

Bălcescu, dezolat, face doi paşi prin chilie. Vina pe care şi-o 
ştie îl face să se frângă de durere. Vine încăpățânat spre ea. Ar 
vrea să-i vorbească, dar când deschide gură, se îneacă din 
pricina frământării din el şi a sforțării făcute. Vorbele îi rămân 
în gât. Apoi e surprins de tuse, se întoarce brusc, convulsiv, se 
fereşte de privirea ei, duce grabnic batista la gură. 

Tiţa a urmărit, neliniştită, convulsiunea lui, aşteaptă o 
clipă încremenită, pe urmă se duce la el, îi întoarce fața 
în palmele ei şi vede, îngrozită, batista plină de sânge. 


Neputincios când vede că groaznicul lui secret a fost trădat, 
el o priveşte cu fața descompusă. În chenarul bărbii juvenile, 
gura e strâmbă de durere... 

— Ştii... cred... Dar nu poate sfârşi. Nu găseşte cuvinte, 
privirea îi e rătăcită. Ar fi vrut ca nimeni să nu ştie niciodată. 

Tiţa, lovită şi ea parcă în creştet, a căutat să se sprijine, 
dar, amintindu-şi dintr-o dată de ființa de afară care 
aştepta pe laviță, îi spune îngrozită numai de gândul că ea ar 
putea să ştie vreodată adevărul. 

— Să nu afle mama... Apoi se lasă între ei ca o umbră, ca o 
lumină moale, cu o batistă din manşon, îi şterge faţa, 
ducându-l încet, sprijinit, spre pat. 

— Te-au ucis, frățioare... 

Bălcescu tresare iar cu spaimă, o implora cu ochii lui negri. 

— Nu trebuie să afle nimeni... 

Cu o dăruire liniştită a întregii ei vieți, ea îl învăluie cu 
privirea, cu ochii limpezi, înlăcrimați. 

— Voi fi sora ta... Nimic decât sora ta... Până ce voi muri... 
Pe urmă se întoarce spre cele de azi, îl mângâie uşor. Te vei 
însănătoşi... însă trebuie să ceri neapărat să fii scos de aici şi 
dus la spital. 

Bălcescu tresare înfrigurat, i se frâng umerii, şi-a adunat 
coatele pe genunchi. Spune dintr-un izvor adânc, cu un soi 
de deznădejde: 

— Nu, nu... Ar scăpa prea ieftin aceste fiare. N-am nevoie de 
mila lor. Mi-au lăsat numai un ciot de viață, dar vor plăti 
pentru acest ciot ca pentru trei vieți... 

Îşi apropie fața încet de obrazul ei şi spune ca o taină, 
liniştit, mai mult şoptit: 

— Tița, noaptea nu mai pot dormi şi fac numai socoteli şi 
planuri. Am acum douăzeci şi trei ani... Aş vrea să mai trăiesc 
numai alți zece şi voi răsturna putregaiul lor, cum întoarce un 
fier de plug câmpul înţelenit de mărăciniş. 

Şi din nou, apoi cu o sete de viață, ca o rugăciune 
deznădăjduită, într-un strigăt cu rădăcini în el, adunat din 
toată ființa lui, dar înăbuşit cu o voință crâncenă, crescând 
fără vrerea lui: 


— Zece ani.!. Zece ani numai... 

S-a făcut în chilie tăcere până la capătul lumii. Tiţa îl 
priveşte îngrijorată, cald, îi spune cu glas moale: 

— Frate, nu e bună atâta ură. 

Dar Bălcescu, sălbatic acum, întors în el însuşi, cu o în 
crâncenare a gândirii, stăruie: 

— Nu trebuie să se mai întâmple şi cu alți români ce s- 
a întâmplat cu mine, cu Mitică Filipescu şi cu ceilalți... 
Nu trebuie ca poporul român să mai îndure câte îndură. 


În timpul acesta, pe lavița de la poarta caselor dărăpănate, 
de lângă lacul lui Dura, Zinca, înghețată de frig, aşteaptă 
mereu, înfofolită în broboada groasă de lână peste scurteică. 
Vremea s-a schimbat, cerul e acum înnourat, ninge uşor. 
Un dorobanţ se apropie de ea. 

— Mătugşico, ce mai aştepţi? Focul s-a potolit. Toată lumea 
a plecat. 

Zinca, îngheţată, nu poate vorbi decât greu. Îl desluşeşte 
fără nicio noimă. 

— Vine Tiţa... Cu cererea iscălită de el... 

Se mai înghesuie spre colțul laviţei. Se înserează uşor, cerul 
e de plumb şi ninge rar, cu fulgi mari. 


În chilia închisorii e acum o linişte de oameni abătuţi. A 
trecut mai bine de o oră... Tița îl mângâie uşor pe frunte, 
pe obraji şi pe păr. Tac amândoi şi nici nu mai aud nimic 
de ale gefreitărului Simion sân' Ion, care e unterofițir dejurnă, 
înfuriat pe cei ce aduc pe tălpi zăpadă pe duşumeaua de 
cărămidă a pridvorului: „Născătoarea cui v-ă făcură.” Dar 
până la ei nu ajunge nimic. Intră peste câtva timp Fărcăşanu, 
tulburat de tot... Şovăie, parcă nu găseşte cuvintele. 

— Domnule Bălcescu, mai vrei să mergi astă-seară acasă? 

Tiţa, care crezuse că tulburarea lui e din pricină că e 
supărat de întârziere, că s-o fi întâmplat ceva din cauza asta, 
acum parcă nu pricepe ce spune. Bălcescu îl priveşte 
încremenit. 

— Cum”?! 


— Vrei să mai mergi acasă? întreabă aproape 
tremurând ofițerul. 

Tiţa a priceput acum că el şi-a luat inima în dinţi, că în 
sfârşit are curajul să meargă cu ei acasă. Cu fața aprinsă, din 
toată fiinţa ei, vine spre el 

— Domnule ofițir, vrei cu adevărat? 

Farcăşanu, încruntat şi conspirativ, îi dă repede o căciula. 

— Îmbracă mantaua, pune asta şi fii gata de plecare... 

Dar Bălcescu rămâne nemișcat. 

— Domnule, nu pot primi. Îţi rişti cariera şi libertatea. 

Tița însă nu vrea să ştie de nimic... Nu se va întâmpla 
NIMIC. 

— Ne vom întoarce chiar la noapte. Trebuie să mergem. 
Îmbracă-te, Nicule... 

Dar el refuză cu hotărâre să se îmbrace. 

— Nu am dreptul să primesc un asemenea sacrificiu. 

Fărcăşanu se destinde, dintr-o dată, ca şi când ar fi peste 
puterile lui să continue. Zâmbeşte fericit şi el. 

— Nu risc nimic. Un prieten al dumitale a adus un ordin de 
la Spătărie... Ai fost iertat... Arăpilă, aşa spune că-l cheamă. 
Şi deschise larg, bucuros, uşa, arătând pe cel de pe pridvor. 
Pofteşte, domnule... 

Tiţa se repede spre uşă, uluită, şi-l recunoaşte pe Alecu 
Golescu, care intră clocotind de ştirea cea bună. 

— Eşti liber, frate... liber... 

Dar Bălcescu, bănuitor, întreabă neclintit: 

— Numai eu? 

— Aţi fost iertaţi toți... S-a răspândit de trei zile zvonul că 
Mitică Filipescu e pe moarte. S-a adunat lume în 
fața palatului şi a cerut eliberarea voastră. Bibescu a cedat. 
Alţii s-au dus cu un chervan pe tălpoaie să-l aducă pe Mitică 
Filipescu de la Snagov... Unii au plecat la Telega. 

Tiţa cade moale în genunchi. Privirea ei pare de pe altă 
lume. Scoate din manşon iconița pe care o adusese ca s-o 
pună în chilie. 

— Nu sunt vrednică, nu sunt vrednică, Maică Preacurată. 


Merg pe lunga săliță a celulelor cu podeaua ei de cărămidă 
mâncată de umezeală Tița, Bălcescu, Arăpilă şi la urmă 
ofițerul... Dar brusc, Bălcescu se opreşte... Caută în gând, 
apoi se întoarce repede în chilia în care a fost. Apare 
cu coşulețul cu alimente şi lucruri care rămăseseră acolo. 
Începe să zvârle prin ferestruici, în celule, lucruri, pacheţele. 

Aşteptând mereu pe lavița de pe Podul de Pământ, Zinca se 
întreba neliniştită dacă Tiţa îl va îndupleca oare pe Nicu 
să iscălească. 

În sfârşit o vede prin înserarea uşoară pe fată, urcând din 
râpa de peste drum. Se ridică greu de pe laviţă, 
tremurând toată de nădejdea că ea va aduce cererea iscălită. 
Dar înainte de a fi de-a binelea în picioare vede, după Tiţa, 
ieşind din râpă şi închegându-se ca din negura înserării, ea pe 
o nălucă, pe cel neaşteptat azi, pe Nicu însuşi. Nu ştie ce să 
creadă. Priveşte încremenită. | se umezesc, i se încețoşează 
ochii. Începe să tremure... Cade moale jos, în zăpada 
înghețată, fără să poată spune o vorbă. 

Cei doi aleargă spre ea: Bălcescu o ridică de jos, o strânge în 
braţe, surprins că o are în față, uimit, zguduit. 

— Aici aşteptai? 

Zinca îşi revine, dar nu poate vorbi, îl sărută stângace pe 
obraz... parcă nu-l ajunge... 

EI, ca în fața unei descoperiri copleşitoare, murmură topit şi 
parcă de frică s-o atingă. 

— Mamă! Aici erai, mamă! 


CARTEA A TREIA 
Rădăcinile din trecut 


Călugărul cu anteriul de lână țărănească, cu vițele de păr 
fumurii, ieşite bățoase de sub comănac a trecut înainte, 
după ce a deschis cu o cheie dintr-o legătură mare, 
zornăitoare, uşa de lemn scorojit a unei chilii mari... Bălcescu 
intră după el într-o încăpere joasă, cu un pat de lemn îngust, 
în stânga, iar la peretele din față cu o masă lungă, pe care 


sunt teancuri de cărți, cum şi icoane, petice mari şi mici de 
țesături bisericeşti, felurite odoare, unele puse, de altfel, şi pe 
adâncile pervazuri, ca nişte firide, ale ferestrelor, multe altele 
pe scaune. 

— Aici a locuit răposatul întru Domnul, nepot al prea- 
sfințţiei-sale... E cea mai mare dintre chilii, deşi e în 
fundul curții. A vrut el să fie mai liniştit aici. 

Bălcescu e zguduit de emoție... Gândurile îi fug într-o parte, 
şi vorbele pe care le vrea, într-altă. A scos taşca de vânător 
de după umăr. E îmbrăcat într-un spenţer'!“* cărămiziu şi cu 
cizme; umbra bărbii scurte i s-a prins mai tare spre marginile 
obrajilor. 

— Mulţumesc... cuvioşia-ta... Astea sunt toate cărțile? 

— Eu zic că toate... Aici n-a mai umblat nimeni, că nu dă 
voie preasfințitul... Vreți să vă aduc să mâncaţi aici ori poate 
veniți să mâncaţi la  trapeză!%?... şi văzând 
încurcătura tânarului... Bine... bine... Vine atunci un frate să 
vă aştearnă patul. Preasfinția-sa a spus să nu vă tulbure 
nimeni şi că o să rămâneți cât veţi pofti. 

— Nu te gândi la asta, cuvioşia-ta. O să vedem... 

E grăbit să rămâie singur, să cerceteze filă cu filă comoara 
care i-a căzut în mână. E colecţia de documente adunate 
de fostul căpitan Cornescu Olteniceanu. După moartea 
acestuia, colecția a rămas episcopului de Buzău. Bălcescu a 
aflat întâmplător de această colecţie de la un prieten al 
căpitanului. Trebuie să găsească aici cronicile din veacul al 
XVIII-lea, pe care le-a întâlnit citate pe ici, pe colo. 

Ghica va mărturisi mai târziu uimirea pe care o stârnea 
patima neobişnuită a lui Bălcescu pentru citit, pentru 
lucrurile istorice, pentru izvoarele vechi, rătăcite, pentru 
hrisoave, pentru orice vestigiu al trecutului... „Din copilărie, 
spune acest prieten mai târziu, el citise cu atențiune viețile 
oamenilor lui Plutarchi'%, Anabasul lui Xenofon, Războiul 
peloponezian al lui Tucidid'%, citise şi recitise pe Tacit'%, 
Comentariile lui Cezar, campaniile lui Napoleon şi ale lui 
Frederic cel Mare şi studia cu dinadinsul pe Gibbon2% şi 
scrierile generalului Jomini“ asupra strategiei. Citea în 


cinci-şase limbi; elineşte, latineşte, slovoneşte, franțuzeşte, 
nemțeşte, italieneşte.” 

Acum, fostul iuncher îşi desface gulerul, scoate spenţerul de 
pe el, deschide taşca, scoate un teanc de caiete, o 
călimară bine ferecată după obiceiul timpului, câteva pene de 
gâscă. 

L-a învățat Eftimie Murgu metoda de a studia temeinic, de a 
face fişe complete pentru citatele pe care urmează să 
le folosească: numele autorului, titlul operei, volumul, pagina, 
indicele ediției şi anul apariţiei. Manuscrisele vechi le 
copiază în întregime, în vederea publicării lor mai târziu. 
Acum e tulburat ca un tânăr la o întâlnire de dragoste, e între 
teamă şi nădejde. Dă la o parte câteva ceasloave mari cu 
legături tari prinse în copci de alama şi oţel. S-a oprit la nişte 
scoarțe desperecheate, rupte şi legate strâns cu sfoară. 
Desface. A avut noroc din prima clipă, a adulmecat bine. 
Citeşte, parcă zguduit, notarea Olteniceanului. 

„Acesta este hronicul lui Constantin Căpitanul de l-au scris.” 

la manuscrisul la subţțioară şi începe să dănțuie fericit prin 
chilie... Intră fratele cu aşternutul şi rămâne încremenit. 
Priveşte apoi cu mirare, în timp ce face patul, întrebându-se ce 
e cu musafirul episcopului, iese de îndată ce a aşternut cerga 
şi cearşaful pe pat şi fără ca Bălcescu să-l fi văzut parcă. 

A mai găsit apoi şi Cartea de jurământ a lui Gligoraş Ghica 
Vv la jupânu Constantin Cantacuzino, biv vel postelnic 1660... 
şi altele. 

De asemenea un manuscris al lui Axinte Uricarul, după 
manuscrise de Vasile Damian şi Teodor Dubău. 

Le-a copiat pe toate, tot ce a găsit, cronici, acte, hrisoave 
multe diplomatice şi abia după două săptămâni s-a întors 
de la Buzău. 

Pentru că nu putuse fi în Bucureşti la parastasul de 
patruzeci de zile al lui Mitiţă Filipescu, s-a dus a doua zi, 
împreună cu Tiţa, să pună un braț de flori pe mormântul 
proaspăt din curtea bisericii de pe Podul Mogoşoaiei, peste 
drum de casa banului Vulpe Filipescu. Nu era decât o cruce 
de lemn nouă, cu flori uscate şi coroane de cositor argintat. O 


candelă cu untdelemn mai ardea încă. Pe crucea de lemn, 
vopsit galben, era scris cu lac negru, doar atât: Dumitru 
Filipescu, n. 1801, m. 1843. A stat acolo aproape două ceasuri, 
gândind la ce a fost... la ce trebuie făcut de aici înainte. 

Era un cer înalt în ziua asta de început de vară, dar 
văzduhul era încărcat; în zare, dincoace şi în jos de 
încălecările albe ca zăpada, se vedea un tiv greu de nori 
fumurii. 

Un mar înflorit bate în fereastră. 

Acasă, în ulița din mahalaua Visarionului, e mare zarvă şi 
multă larmă. Serdăreasa Zinca se văicăreşte, indignată de ce- 
i face Nicolache. Îi scoate mobila din odaia mare din dreapta, 
cea din colț. 

— Auzi, Bidermirul2% meu... De-l făcuse Prisner... leit ca 
la Beci. Să mi-l scoată din odaia de musafiri? 

Tiţa nu izbuteşte s-o lămurească, ba mai rău o întărită. 

— Dar, ce, asta mai e odaie de musafiri, mamă? Nu vezi că 
nu mai sunt aci decât cărți şi numai cărți? Mai bine că ţi-a 
scos mobila. Să nu ţi-o strice. 

Zinca oftează: 

— Uite, a pus hârțoage şi pe măsuţța asta mică de 
scris scrisori... Of... Of... Ce, nu mai putea să stea cu Barbu 
într-o odaie? 

— Mamă, nu se putea. Nicu are multe cărți... şi scrie 
toată ziua... Nu trebuie să-i umble nimeni printre hârtii. 

Masa rotundă a fost scoasă cu greu de doi voinici, culcând-o 
pe o latură. În locul ei este vârâtă pe uşă o altă masă, lungă, 
ca de praznic țărănesc, abia dată la rindea. Zinca e mereu 
amărâtă. 

— Bidermirul meu... 

O mângâie Nicu, plin de voioşie. 

— Mamă, nici pe sfert nu încăpeau pe Bidermeyer-ul 
tău atâtea din cărțile care încap pe masa asta lungă. O să 
scot şi secretarul ăsta de scris scrisori: n-avea grijă, că nu ţi-l 
stric. 

— De ce să-l scoți...? tresare ea speriată. 


— Uite de ce... şi arată spre uşă, unde apar din nou cei doi 
vornici, trăgând acum după ei rafturi albe, late ca nişte laviţe 
suprapuse. Stau mai bine cărțile pe astea, mamă. 

Sunt cărți pe toate scaunele. Pe sofaua largă din dreapta, 
căci pe cea din stânga doarme el, pe jos, pe lăţimea ferestrei... 

Serdăreasa este de-a binelea speriată de năvala asta. 

— Şi pe urmă, ce vrei cu atâta citit, mamă? Uite, ai slăbit 
iar. Abia te întremasem la țară după ce ieşiseşi de la 
închisoare. Şi uite... îți baţi joc de sănătatea ta. Nu mai ştii, 
cu cititul, de e zi... de e noapte... 

Adevărul este că după vreo două luni de odihnă, după ce a 
ieşit de la închisoare, Bălcescu a început să citească şi să scrie 
cu şi mai multă dârzenie ca mai înainte. A descoperit o nouă 
sursă de procurat cărți, căci librarul neamț Winterhalder le 
aduce greu şi vrea plata, în aur, înainte, ca şi Danielopolu, cel 
de pe strada Colţei, fratele lipscanului2*. A descoperit 
nemărginita vanitate a boierimii care vrea să-şi dovedească 
evghenia, vechimea aristocratică, unii chiar princiară. Toţi vor 
să-şi facă genealoghia, şi când au auzit că feciorul Bălceascăi 
are ştiinţă istoricească, aproape că aleargă după el. Şi plătesc, 
de nevoie. Sunt singurii bani pe care îi câştigă Nicu. Dar asta 
n-ar fi mare lucru. De preţ este că ei arată acasă adevărate 
stive şi suluri de documente, sineturi cu acte de proprietate şi 
vechi genealogii, tare prețioase pentru istoric. 

Uneori îi trimit documentele şi acasă, să le descifreze în voie 
şi să le copieze, dacă vrea. 

lată, o ramură din marea familie a Cantacuzinilor vrea să- 
şi puie acum din nou la punct genealogia, făcută, în 
veacul trecut, de marele ban Mihail Cantacuzino, refugiat din 
Rusia, Bălcescu a descoperit înfrigurat, în podul casei lor, în 
trei încăperi, prăfuite, închise de mult, un număr neaşteptat 
de mare de cărți, adunate cu timpul de către cei mai 
iubitori ai scrisului din această mare şi puternică familie, care 
a dat atâția cărturari de seamă, dar care în zilele acestea 
pune mai mult preț pe cei poftitori de tron dintre urmaşii de 
azi decât pe cărturarii şi creatorii care au cinstit-o cu 
strălucire în trecut... Sunt cărți aduse de la Padova, acum un 


veac şi mai bine, de Constantin Cantacuzino, stolnicul, marele 
învăţat, care a studiat acolo. Sunt cărți de mare preț, adunate 
de acel inspirat arhitect, care a fost fratele stolnicului, 
spătarul Mihail Cantacuzino. Aflând despre ce e vorba, 
unchiul de departe, din ramura rămasă în Rusia, Rudolf 
Cantacuzino, a trimis şi el două lăzi cu cărți, cu condiția să fie 
cercetate cu luare-aminte şi îngrijite, ca să nu se piarză. Sunt 
aici scrisori şi documente din cinci țări, unde s-au risipit în 
1650 copiii lui Andronache şi copiii copiilor lui, toți coborâtori 
ai faimosului Şaitanoglu al Ţarigradului, pare-se prietenul şi 
sfătuitorul lui lon-vodă cel Cumplit, din pricina căruia a fost 
şi sugrumat de turci în palatul său de la Istambul. 

Bălcescu a obținut învoirea să transcrie, tot ce-i place, la el 
acasă. Acum nici nu s-au aşezat bine rafturile în fosta odaie 
de musafiri şi el e grăbit, bucuros să „claseze” materialul, aşa 
cum a chibzuit anume, când a poruncit rafturile, care au şi 
dulapuri. 

Totul e gândit cu socoteală. Pe masa lungă a aşezat în 
câteva clipe cărți deschise la paginile însemnate de mai 
înainte, să-i fie la îndemână citatele, textul căutat anume. 
E grăbit şi fericit ca de un dar. De nerăbdare nu se poate 
stăpâni să nu se îndemne cu voce tare. 

Sevastița s-a întors acum singură, cu fața îngrijorată. 

—  Nicule, mama are dreptate. Nu poate să mai 
dureze aşa... Zi şi noapte cu cititul şi cu scrisul... Tu ştii ce 
vreau să-ți spun. Ştii la ce mă gândesc... Unde vrei să ajungi? 

Bălcescu s-a oprit, parcă străpuns de un cuţit. O priveşte 
lung şi strânge cu patimă în mână scoarțele ferecate în 
alamă ale unei cărți. Fața albă şi prelungă a surorii, privirea 
ochilor mari au de la o vreme o întipărire patetică şi statornic 
gravă. Fiinţa ei se adună şi se hotărăşte pentru tot restul 
vieții. 

— Tiţa, tu ştii... ştii prea bine... că eu trebuie să trăiesc 
în zece ani cât alții în cincizeci. N-am timp. 

Fata l-a privit lung, nu ştie ce să spună, s-a frânt 
îndurerată. 


— Poate să fie aşa cum zici tu. Dar pune-mă şi pe mine să 
te ajut la copiat... 

— Îţi făgăduiesc... Te voi chema, Tiţa. Acum, du-te 
şi împac-o, mângâi-o pe mama. 

— Mă duc însă ar trebui să te plimbi şi tu puţin prin 
grădină. Toţi pomii au ramurile încărcate de fructe... 
Mai joacă puţin şah cu Arăpilă. Ai văzut ce şah frumos de 
fildeş a căpătat mama pentru tine de la vorniceasa Ghica? 

El tace, încăpățânat, şi ea, dându-şi seama că nu-l poate 
îndupleca, iese ca să încerce s-o îmbuneze pe maică-sa. 

Apoi se duce la fereastra dinspre grădină. O deschide. Face 
aceasta şi ca să simtă mai bine că acum odaia e odaia lui, că 
nu mai e copil. O ramură din mărul cel mare, în colțul casei, 
grea de fructe mari, verzui, multe rumene, atârnă îndoită, 
biruită de belşug, coborând spre geamul pe care-l atinge. 
Bălcescu împinge fereastra şi de afară îl înfăşură o mireasmă 
de început de toamnă, de roade coapte, de struguri, prune, 
pere, de gutui... Ramura, împinsă de geamul deschis, revine 
clătinându-se ca trimisă dintr-un gând, dintr-un îndemn. 

„Viaţa nu e în cărți... tinere. E aici, în grădina asta mare... 
Nu te desprinde de viaţă...” 

Bălcescu surâde prietenos gândului, îndemnului ghicit, 
muşcând din mărul ce i se oferă singur. 

„Nu mă despart de viaţă... şi-şi arătă, surâzând obosit, 
cărțile... Aici sunt rădăcinile ei.” 


Mustăria din Dealul Filaretului 


E cu adevărat, în acest 1843, un început de toamnă cum de 
mult n-a mai fost. După un august mai mult ploios, 
acum livezile şi viile pline de rod par stropite cu aur. Pe la 
răspântiile podurilor celor întortocheate au răsărit umbrare 
mari de frunze şi de trestie, cu butoaie cu must, şatre cu 
gustări, cu mititei şi pastrama. Dar mai ales zalhanalele şi 
cârciumile vestite de pe „dealurile” cu vii ale oraşului sunt 
căutate de toată lumea. Căci de jur împrejur oraşul e 
înconjurat de vii, mari cât pădurile. La una dintre aceste 


cârciumi, răsărite-n grădini, şi-au dat întâlnire, şi în seara 
asta, trei prieteni, foşti oarecum şi colegi la şcoala de la 
Sfântul Sava. Unul dintre ei, Tell, îmbrăcat în uniformă de 
maior, apare în poarta de la drum a grădinii. Cercetează 
grijuliu cu privirea, apoi intră şi se îndreaptă spre umbrarul 
mare, acoperit cu trestie verde. Stâlpii umbrarului sunt 
îmbrăcați şi ei în verdeață şi în frunziş de stejar, ba cei din 
mijloc sunt îmbrăcaţi şi în oglinzi înguste şi înalte. În prag, pe 
o masă, în dreapta, sunt două butoaie pe care scrie cu tibişir: 
Must dulce, pe unul, Tulburel, pe celălalt. Apoi, grătarul cât o 
tarabă, cu fripturi şi mititei, galantarul cu mâncăruri de peşte 
şi răcituri. Un taraf de lăutari, pe o podeaţă în mijloc, s-a oprit 
să se mai odihnească. O scândură înnegrită pe care scrie, tot 
cu tibişirul. Azi cu bani, mâine fard bani, stă deasupra 
tejghelii de tinichea, unde se adună banii. S-a aşternut nisip 
mult pe jos. Pe la mese şi în cele câteva tufişe de liliac şi 
lămâiți, lume multă adulmecând mirosul de fripturi şi mititei. 

Maiorul Tell intra căutând cu privirea. „Jupânul!”, cu fota 
verde dinainte se apropie de el şi-i face semn uşor spre 
uşa care duce în clădirea joasă. Tell a înțeles. 

A luat-o pe o sală îngustă şi lungă, cu duşumeaua 
învechită, strâmbă. Deschide dibuind o uşa. Înăuntru câţiva 
cheflii îl salută zgomotos. Vede iritat că a greşit... Deschide a 
doua uşă şi de data asta nimereşte într-o odaie simplă, altfel 
cu divan şi oglindă mare cât uşa. Bălcescu şi Ghica stau la 
masă cu vin şi fripturi dinainte, anume ca să mascheze la 
nevoie întâlnirea. Aşteptau cu îngrijorare, şi acum răsuflă 
uşurați. 

— Credeam că nu mai vii, îl măsoară cu privirea lon Ghica. 
Socoteam că te-ai răzgândit. E malițios de felul lui. 

— Am venit în Bucureşti fără să ştie nimeni. La noapte plec 
înapoi. La batalion am lăsat vorbă că sunt în inspecție. 

— Şi în mustărie crezi că nu te-a văzut nimeni? 
întrebă Ghica, glumind mereu şi controlând mucalit fereastra. 

Teii, totdeauna serios, ridică din umeri, arătând astfel că 
sunt şi riscuri inevitabile şi e bine să fie cu grijă. 


— Aici, în odaia asta, să nu ne dibuie cumva 
iscoadele Agiei, închişi toți trei, că ar fi mai prost. Se aşeză pe 
cel de al treilea scaun şi prinse să se descingă de sabie. Ei, ce- 
aţi hotărât? 

— Nimic, te aşteptam pe tine, răspunse unul din cei doi mai 
tineri, cel vioi, cu cap de viezure negricios. 

— Păi, frate Ghica, nu era vorba ca Bălcescu să 
facă statutele şi să le aducă? 

Fostul iuncher scoate îngândurat câteva foi de hârtie. 

— Le-am adus şi vi le citesc, ca să le vedeţi formulate şi să 
hotărâm acum pentru totdeauna... 

Ghica îi potriveşte dinainte un tacâm şi lui Tell; se aşază 
toţi trei, înclinați peste masă, ca să se poată citi în şoaptă. 
Bălcescu citeşte cu vocea lui gravă şi hotărâtă: 

„Se înființează o societate secretă, cu numele «Dreptate- 
Frăţie». Scopul ei este să pregătească îndrumarea unei viitoare 
revoluții în Țara Românească. În afară de fondatori, 
membrii societății nu se cunosc între ei.“ 

Se vedea că fostul iuncher se inspirase din sistemul de 
organizare secretă al cărvunarilori2*. 

— Cum, toți membrii pot să ne cunoască pe noi trei, 
fondatorii ei? întrebă, nelămurit, Teii. 

— Nu, am vrut să spun că numai noi trei, fondatorii, 
îi cunoaştem pe toți membrii „Frăţției”. Altfel, nimeni nu 
cunoaşte decât grupul de zece fraţi ai lui. 

Ghica lăsă jos furculița cu care se juca. 

— Dacă e vorba să fim frați, cum sunt călugării, atunci să 
luăm şi cinuri monahale, nu? Ce ziceți? 

La început zâmbesc toţi trei ca de o glumă, obicinuită la 
Ghica. 

— De acord, dacă vreți. 

Şi după ce convin, Bălcescu citeşte mai departe: 

„Ca o anexă a societății secrete, va funcționa, pe față, o 
societate literară. Toţi viitorii membri ai «Frăției 
secrete trebuie să facă mai întâi un stagiu în societatea 
literară”. 

Întrebă apoi, ridicând privirea de jos în sus: 


— Aveţi ceva de zis? 

— Mă învoiesc, precizează maiorul, după ce căutase parcă, 
în gând, răspuns la o întrebare pusă de el însuşi. 

— De acord, răspunse şi Ghica, ciupindu-şi bărbița 
negricioasă şi cu botişorul împins înainte. 

— Atunci votaţi statutele societății secrete „Frăția“ Nu? Şi 
Bălcescu ridică de pe foaia de hârtie ochii lui lungi, traşi spre 
tâmple. 

— Votăm, răspunde cu bărbia sprijinită în palme Ion Ghica. 
Ar vrea să adauge ceva, dar e întrerupt de Tell, care 
se gândeşte la unele garanții, dar e de credinţă. 

— Şi jurăm, adăugă el, cu vocea joasă şi scurt înăbuşită. 

— Jurăm, dacă vreţi, îl întregeşte convins şi Bălcescu, 
care într-o clipă revede în gând întâmplările din 1840. 

Cu toată ostentația glumeaţă a lui Ghica, care parcă ar fi 
vrut să-şi dea astfel curaj, cei trei, cuprinşi de o tulburare 
înfiorată, simțeau limpede în clipa asta primejdiile drumului 
pe care porniseră şi încercau sentimentul acela cutremurător 
pe care ţi-l dă un legământ cu prețul vieții. 

Fostul iuncher dădu la o parte farfuriile din fața lui şi puse 
textul pe masă. 

— Acum semnaţi. 

— Semnăm. 

Semnează întâi Ghica, apoi Tell, încercând să-şi muşte 
mustaţa tunsă. 

Bălcescu i-a urmărit cu toată viața adunata în ochii lui 
negri, înfrigurați. 

— Acum iscălesc şi eu... 

Se aşează ca să scrie nestânjenit, îşi scrie încet numele, mai 
priveşte o clipă hârtia, o arată ca să se convingă şi ei că e 
semnată cum trebuie şi apoi o rupe bucăţi cu un foşnet 
înfundat, Tell ridică din umeri uimit şi rămâne cu pumnul 
înțepenit pe garda săbiei. 

— Ce faci? Ce-i asta? 

Bălcescu zâmbeşte mirat şi-şi plimbă privirea sarcastic de 
la unul la altul. 


— Vreţi societate secretă cu statute scrise? 

Tell şi Ghica râd ca de o glumă potrivită. Asta nu-l va 
împiedica însă pe Ghica, mai târziu, să scrie că el a avut, într- 
un cufăr, statutele scrise şi că au pierit cu prilejul unui foc la 
conacul de la Ghergani. 

— Ai devenit grijuliu de când ai păţit-o întâia dată?... 
constată cu un surâs echivoc Tell, care sta cam proţăpit, 
cu amândouă mâinile pe garda de argint a sabiei. 

Cei doi se uitară nedumeriți la el şi rămaseră pe gânduri. 
Fusese o glumă, se pare, în intenţia maiorului, un fel de a 
marca măcar printr-o frază „degajată“ ca asta faptul că însăşi 
personalitatea lui de ofițer, de om mai în vârstă decât ei, nu 
este angajată ierarhic prin aceea că astăzi cuvântul hotărâtor 
îl are acest băiețaş, fost iuncher, cu doisprezece ani mai tânăr 
decât el şi mai tânăr încă chiar decât lancu Ghica cu vreo 
doi... Tonul cu care spusese fraza avea să arate pe loc ca, în 
afară de angajamentul politic, acceptarea de acum e 
fără semnificație, că el se închină în fața unei simple 
inteligenţe, raporturile rămânând mereu acelea, de la maior la 
iuncher, că deci nu-l poate recunoaşte ca fruntaş între egali. 
Rămâneau chiar şi raporturile de la un bărbat înalt, arătos, la 
tânărul vânos, e drept, dar cam şui, cam pripit uneori în vorbă 
şi gest, căci Tell, cu fruntea lui netedă, cu ochii căprui destul 
de apropiaţi, cu nasul lung şi cu barba tunsă scurt şi luată cu 
briciul în față, îşi purta capul drept, cu mişcări puţine, ca o 
statuie. Se găsea acum alături de aceşti doi numai din ura 
împotriva boierimii, care, iritată de prestanța fizică a 
ofițerului, căuta orice prilej să-l umilească. Se trăgea dintr-un 
neam din părţile Gorjului, tată-său îşi făcuse însă nume şi 
stare de negustor la Braşov, unde i se născuseră copiii. 
Christian avea numai cincisprezece ani când, în 1822, fiind 
din nou în țară, trecu alături de fratele lui, la şcoala lui 
Gheorghe Lazăr. 

În 1828, fraţii se duseră în Oltenia, unde-şi alcătuiră o 
ceată de panduri şi amândoi luptară în acest an alături de 


oştile ruseşti. Când se înființă, în 1830, armata, amândoi, ca 
şi alți foşti căpitani de panduri, avură dreptul, deşi fii de 
negustori, să fie primiți în oştire cu grad de ofițeri. Aceasta a 
fost pentru cei doi frați un prilej de amărăciuni şi umilințe. O 
mare parte dintre boieri au protestat cu indignare împotriva 
primirii unor feciori de negustori alături de ei şi la fel cu ei, 
adică de-a dreptul în grad de ofițeri. Din pricina asta, 
câţiva dintre boieri care se şi înscriseseră în luna mai refuzară 
mânioşi în iunie să se mai prezinte la regimente. Tell nu 
putea uita această împrejurare şi fu bucuros să aibă comanda 
mai totdeauna cât mai departe de Bucureşti, deşi acum 
gradul său militar echivala cu un rang boieresc însemnat, cu 
cel de clucer. 

lon Ghica întrerupse după un timp tăcerea stânjenitoare 
care dăinuia între ei, reluând într-un alt registru ideea lui Tell. 

— Eu, cinstit să-ți spun, frate Bălcescule, mă mir că 
după doi ani de temniță mai ai curajul să începi din nou... N- 
a trecut mult peste o jumătate de an de când te-am văzut, 
la Dejurstfă la Gorgani, închis în chilia aceea întunecoasă şi 
ferecată, purtai o manta ferfeniță, pe un ger să crape pietrele. 
Lupta politică nu e o glumă. 

Tell, care era foarte nestabil în idei şi sentimente, cu toată 
țepeneala lui aparentă, înțelese parcă tâlcul acestei invocări şi 
dintr-o dată fu din nou pătruns de primejdiile acțiunii în care 
se angaja şi întrebă cu un glas înmuiat, el care de 
obicei vorbea din cap: 

— E adevărat că Mitiţă Filipescu a fost ţinut în fiare 
cu picioarele în apă la Snagov până i-a putrezit carnea şi i- 
au căzut unghiile? 

Ion Ghica surâse ca unei amintiri triste şi clătină din cap cu 
amărăciune. 

— Ne-a spus cineva care l-a văzut pe ferestruica zăvorită a 
chiliei din bolta aceea năruită că aşa a fost. Ai fost pe-acolo, 
frate Nicule? 

Bălcescu vru întâi să răspundă că s-a dus mai întâi prin 
iunie la Snagov, anume ca să vadă chilia. Dar şovăi. Apoi 
se întoarse în el însuşi cu un soi de îndirjire mută. Îi 


căzuseră ochii pe oglinda cea mare cât o uşă, cu rama subțire, 
neagră. Era toată mâzgălită cu semnături şi date, trase cu 
diamantul inelelor. Văzuse chiar de pe scaunul pe care se 
găsea câteva date: 1840—1841, 1842... în zilele în care ei erau 
între viaţă şi moarte în temniță, pentru ca să întoarcă în bine 
amarul poporului român, unii iubitori de chiolhane şi orgii 
țineau să-şi nemurească desfrâul, înscriindu-i trufaş data 
pentru posteritate, cu sigiliul diamantului. Nu, niciodată nu 
va mai evoca aceste zile, care vor rămâne ştiute numai în 
străfundurile făpturii lui. Ocoli întrebarea şi făcu să biruie 
tăişul liniştit al inteligenţei. 

— Va fi cu totul altceva acum. Nu vom mai repeta greşelile 
de atunci. Acum trei ani a fost un complot fără adevărate 
rădăcini în popor, un complot al câtorva mici boieri şi 
târgoveţi, dornici să ridice starea norodului; a fost setea 
de dreptate a omului fără seamăn, care era Dumitru 
Filipescu. Voiam să acordăm poporului libertatea, o 
constituție, cum s-ar zice, octroiată?%. Acum vom căuta să 
pregătim poporul însuşi, căci fără popor nu putem face 
revoluția. Vom lumina îndelung țărănimea, pe muncitori, pe 
meseriaşi, să-şi facă ei singuri revoluţia. Reluăm firul de la 
1821 al lui Tudor Vladimirescu, dar mergem şi mai departe. 
Revoluţia se va face, ca să zic aşa, singură, pe linia dezvoltării 
istorice. Noi numai o vom îndrepta spre ţelurile ei fireşti şi vom 
veghea să nu cotească silit din mersul ei secular. 

A tăcut, şi cei doi tac şi ei; parcă le e teamă să tulbure 
liniştea care s-a lăsat în odaia asta cu cimitirul ei de date 
de pe oglindă. 

Când umblând printre vii, acum două săptămâni, şi 
deplângând soarta ţării, cei trei se gândiseră să înființeze o 
societate secretă revoluționară, ei n-ar fi bănuit niciodată că 
va fi asta atât de curând. Erau oarecum târâți de Bălcescu, 
care era hotărât spre faptă, fără ocoluri de prisos, mânat de 
spaima unei vieţi scurte. 


În timpul acesta, umbrarul din grădină a început să se 
umple de lume. Lăutarii s-au întors pe podeață şi cântă 


acum de zor. Intră Tiţa Bălcescu şi Luxiţa Florescu, 
întovărăşite de imberbii negricioşi Costache şi Dimitrie 
Florescu. Sunt salutaţi cu temenele de stăpânul mustăriei şi 
conduşi la o masă păstrată pentru ei, într-un tufiş luminat cu 
un felinar, atârnat deasupra de o ramură de soc, în care arde 
o lumânare groasă de seu. 

—  Poftiţi... Aveţi o masă oprită aici, pentru 
domnul Bălcescu. 

Noii-veniți îşi plimbă privirea pe la celelalte mese, parcă ar 
căuta alt loc mai potrivit, dar mai cu seamă caută să 
vadă cine mai e sub umbrar; pe urmă se aşază toți. 

Stăpânul mustăriei tuşeşte foarte încet la uşa odăii celor 
trei, îşi şterge mină pe fota verde, apoi bate cu înțeles. 
Bălcescu îi deschide îndată şi află că au sosit ceilalți patru. 

— Au venit doi boieri şi două cocoane, aşa cum aţi spus, 
sunt la o masă în grădină. 

Tânărul boier clatină din cap: 

— Spune-le să înceapă să mănânce. Viu şi eu mai târziu. 


Meandrele dragostei 


Peste vreun ceas, cei trei s-au despărțit spunându-şi 
emoționați întâia oară salutul „Dreptate-Frăţie“. Tell şi Ghica 
au plecat pe uşa care dă în curtea din dos a mustăriei, ca să 
nu mai fie iar văzuţi. Bălcescu a venit în tufişul de liliac în 
care sunt ai lui. Cer din nou cafele, căci sunt acum la sfârşitul 
mesei. Ascultă toți pe gânduri lăutarii care zic cu foc cântecul 
lui Nănescu: 


„Inima mea multe are, 
Culese după-ntâmplare...“ 


Bălcescu surâde. Nu, mai sunt şi altele, care nu sunt la 
întâmplare. 

Costache Florescu, înalt, negricios, mult mai sprâncenat 
decât soră-sa, se scoală şi vrea să lămurească de ce pleacă 
de la masă. 


— Nu vă supăraţi, vreau să dau bună seara banului Ghica, 
în tufişul de colo. 

Luxiţa îl priveşte zeflemitoare. 

— Ia gândeşte-te bine, Costache, nu cumva vrei să dai bună 
seara  vornicesei, cumnată-sa? Scumpe frate, ia seama, 
fereşte-te de divorțate... Ea ştie că toţi vor surâde, zicându- 
şi că ea ca divorțată ştie ce spune. 

— Nicio grijă, mă întorc numaidecât... 

Luxiţa îl petrece cu un surâs şiret şi ironic, femeie în toată 
ființa ei, în timp ce în privire îi trece o flacără uşoară. 

— De ce numaidecât? Poţi să nu te grăbeşti... 

Peste câteva clipe pleacă şi Dumitru, cel care seamănă cu 
fratele său, de parcă ar fi, negricioşi şi sprâncenațţi. Doi 
gemeni. Vrea să dea şi el bună seara cine ştie căreia dintre 
femeile frumoase din grădină. 

Cei trei au rămas tăcuți şi ascultă acum un alt cântec de pe 
vremuri, care aleargă din nai pe lăute şi de pe lăute pe țambal. 
Luxiţa îl priveşte pe furiş pe Bălcescu, surâde, îşi aşază mână 
pe mâna lui. El o priveşte tulburat, parcă l-ar stânțeni şi 
parcă l-ar întărită gestul ei, ceea ce o face să tresară şi să se 
uite drept în ochii lui. Îi spune glumind, apăsat: 

— Poţi să te strâmbi cât vrei. Eu tot te iubesc. 

Tresare din toată ființa lui. O priveşte lung, parcă tremura 
ceva în el. Apoi cu o voce caldă, pe care nu o acoperă cântecul 
lăutarilor, îi vorbeşte de la suflet la suflet: 

— Lucia, de ce nu vrei să înţelegi? Eu nu sunt un om care 
să aibă dreptul să iubească şi să fie iubit. 

Femeia zâmbeşte senzual, ținând mereu mâna pe mâna lui 
nervoasă. El, luptând cu el însuşi, o priveşte cu ochii lui negri, 
pătrunzători, puţin oblici în clipa asta. Apoi, venind de 
pe drumuri îndepărtate de viață şi moarte ale gândului, îi 
spune cald, frățeşte: 

— Mai am puţine zile de trăit, Lucica. Puţine mijloace. 
Oamenii ca mine nu trebuie să-şi îngrădească libertatea. 
Ei trebuie să se dăruie unei singure cauze. În întregime, 
fără niciun rest. 

Luxiţa, care dusese paharul la gură, nu mai bea; îl lasă jos. 


— Ascultă, dacă nu termini în clipa asta, fac una de 
urlă mâine tot Bucureştii... 

Tiţa nu ştie ce va mai fi, dar în clipă asta îşi dă seama cât 
de mult seamănă cu o pisică neagră întărâtată această 
tânără şi oacheşa văduva, cu ochii ei cam apropiaţi şi aurii în 
pupile, cu sprâncenele foarte negre. 

Bălcescu aşază jos cuţitaşul cu care se juca pe gânduri, 
căutându-şi oarecum vorbele, şi o priveşte nedumerit. 

— Ce vrei să spui? 

Ea ridică umerii care se arată rotunzi prin mătasea neagră 
de damasc; e amenințătoare, hotărâtă. 

— Dacă mai spui un singur cuvânt, unul singur, te 
sărut aici, pe loc, în plină lume. 

Tresare uimit, apoi după o scurtă şovăire se hotărăşte 
totuşi să spună ceva, înfruntând-o, şi caută o frază potrivită. 
Dar în clipa asta ea s-a ridicat hotărâtă, sfidătoare, gata să- 
şi îndeplinească amenințarea, şi el îi simte talia lipită de 
braţul lui. 

— Nimic, niciun cuvânt măcar... şi ea rămâne în aşteptare, 
încordată. 

Tiţa, destul de speriată, aşteaptă şi ea încremenită, căci 
simte că năzdrăvana de femeie chiar aşa va face. Dar 
bărbatul, după o clipă de încordare, cedează, învins, şi o 
priveşte înduioşat. Acum Tiţa respira liniştita. 

— Vai, nană Luzxiţa, m-ai speriat. 

Văduva sprâncenată, caldă ca vinul, opreşte un flăcău cu 
fota verde, care slujeşte la mese. 

— Spune lăutarilor să cânte „Peste deal la nana-n vale”. 

Flăcăul cu fota verde se apleacă respectuos cu şervetul de 
braț. 

— Da... 

Şi peste câteva clipe, lăutarii cântă „Peste deal la nana-n 
vale”. 

Luxiţa se lipeşte de Bălcescu ca o pisică, îi ţine mână. Se 
simte bine în umbra acestui tufiş, în seara asta târzie şi 
frumoasă de septembrie. După un timp, amândoi bagă de 


seamă, tulburați, că Tiţa începe să răsufle greu, înăbuşit. 
Bălcescu o vede uimit şi o ceartă cu o nesfârşită duioşie. 

— Tiţa... 

Văduva, cu ochii umezi, o întreabă şi ea surprinsă: 

— Tiţa, ce-i cu tine? în vocea ei e de pe acum o căldură de 
soră. 

Fata, ruşinată, umilită, vrea parcă să se ascundă. Întoarce 
capul ca o pasăre rănită. 

— Nimic... Nimic... Lăsaţi-mă... 

Tânăra femeie priveşte întrebătoare spre Bălcescu şi el o 
linişteşte, în şoaptă: 

— Suferă... nu poate uita... 

Îndrăgostita oacheşa pune mână subţire pe fruntea fetei, îi 
întoarce capul spre ea cu duioşie. 

— Tiţa... uită tot... uită cât mai repede. 

— Nu... Nu vreau... şi fata se zbate uşor, adâncită 
în durerea ei. Nu vreau să uit nimic. Să-mi ajungă toată viaţa. 

Luxiţa îi zâmbeşte. 

— Abia mai târziu ai să întâlneşti iubirea adevărată. Şi eu 
am fost părăsită de un bărbat, Tița. Cine ştie unde o fi acum 
acel polonez pe care m-au silit să-l iau de soţ. 

Dar fata, dârză şi acum, ca un ecou de nestins al după- 
amiezi aceleia din chilia de la Dejurstfă, o priveşte curajoasă 
în ochi. 

— Nu voi mai iubi niciodată. 

— Eşti un copil, nu ştii ce spui. 


Era aproape unsprezece seara când intră în grădină, 
întovărăşită de Costache Aristia, neînchipuit de elegantă, 
Frusinica. Era într-o rochie de mătase vineţie, cu pălărie 
mare, albă, întoarsă mult în față, pe umeri cu o pelerină de 
atlaz alb. Părea mult mai înaltă decât o ştia Bălcescu şi parcă 
avea nu şaptesprezece ani, ci douăzeci şi cinci. Mergea drept 
înainte, fără să se uite în urma ei şi fără să ştie deci că Aristia 
rămăsese în dreptul galantarului plin cu mormane de pui 
tăiaţi, cu bucăţi alese cu dichis pentru tot felul de fripturi, cu 
peşte de Dunăre şi alte bunătăți. Nimeni nu mai vorbi la nicio 


masă şi toate privirile se întoarseră spre ea, înmărmurite 
parcă. Veni acum din urmă şi Aristia, în fracul albastru- 
închis, care părea turnat pe el, cu guler alb înalt, cu o cravată 
lată de mătase, încă şi mai albastră, peste jabou şi jiletcă. 
Mâinile cu degetele lungi cu inele îi ieşeau din dantela 
mânecilor şi erau de aceeaşi paloare cu obrajii lui prelungi şi 
măslinii... purta, în vremea asta, tot mustață tunsă scurt... 
Fu cel mai invidiat bărbat dintre toţi cei de față, căci nimeni 
nu băga de seamă nesfârşita tristețe a ochilor săi mari şi 
adâncimea celor două cute de lângă nas, la colțul gurii. 
Nimeni nu bănuia cât suferă şi cât e de nefericit din pricina 
acestei femei, pe care o înfățişa la toată lumea drept logodnica 
sa. Bălcescu ştia, încă de la închisoare, despre succesele ei în 
teatru şi despre viața pe care o ducea. 

Nu avu nici cea mai mică strângere de inimă, întâlnind-o. O 
şi salută de altfel tocmai ca să arate că tot ce a fost nu mai. 
O salută cum saluta orice actriță de mare faimă, fără 
nicio intenție personală în acest salut. Ea nu-i răspunse, ci îl 
țintui puternic şi ciudat cu ochii care păreau acum verzi. 
Răspunse în locul ei Aristia, întrebând-o, căci era puţin 
nedumerit, dacă cel care a salutat-o nu era cumva Nicolae 
Bălcescu, şi când ea dete din cap, fără să-l privească, întrebă 
mirat: 

— A ieşit de la temniță? 

Abia acum Frusinica îşi rupse privirea de la masa lui 
Bălcescu şi se întoarse către Aristia. 

— După cum vezi... Dar cine e femeia aia urâtă de lângă el? 

Actorul fu nemulțumit de atenția pe care ea o dădea acelei 
mese şi nu răspunse decât după ce porunci ce fel de peşte 
fript să se aducă la masă. 

— Nu e de loc urâtă... E o femeie foarte interesantă, 
Luxiţa Florescu, fata vornicului lordache Florescu. A fost 
măritată mai demult cu un fel de conte sau ofițer polonez, cu 
care a fost foarte nefericită şi s-au despărțit. 

Încă din primele săptămâni de lecţii, Aristia fusese din ce în 
ce mai prins de frumuseţea sporită cu fiece zi a fetei acesteia 
cu părul ca de aur, cunoscută de publicul care o aplauda 


în comedii, la teatru, sub numele ei întreg, Eufrosina Bal- 
Ceaurescu, căreia însă îndrăgostitul îi spunea scurt Frosy, 
cu un uşor accent grecesc. 

Era un bărbat care se apropia de patruzeci şi cinci de ani şi 
nu iubise niciodată. Zicala spune că acela care „cade” 
aşa târziu, cade rău. O vedea înflorită de bucurie de câte orii 
se făcea pe plac şi el lua aceasta drept recunoştinţă şi 
emoție de îndrăgostită. Se simţea bine în lume alături de ea; 
credea că şi ea se simte bine cu el. Lecţiile cu ea, când uita 
mai totdeauna de ceilalți elevi şi eleve, erau o primăvară 
continuă. 

În scurtă vreme, în mai puţin de trei luni, Frosy apăruse pe 
scenă într-un vodevil în care spunea numai câteva vorbe, dar 
cânta cu o limpezime gingaşă, care înduioşa publicul, 
un cuplet, care ar fi vrut, altfel, să fie de haz. I se cerea cu 
urlete din sală să cânte cupletul de câte cinci-şase ori. Lumea, 
uimită de frumuseţea şi prospeţimea ei, nu se îndura s-o lase 
să plece din scenă. Nici când jucase el însuşi, şi uneori mai 
juca inea, 

Aristia nu gusta atât de îmbătat cupa succesului. În. 
Ultima vreme nu mai avea niciun rol direct în teatru, dar 
succesul Eufrosinei Băl-Ceaurescu, despre care toţi ştiau că e 
„descoperirea lui”, făcuse din nou din el omul de teatru cel mai 
de seamă al Bucureştilor. Cât era el însă de experimentat, nu- 
şi dădu seama că fericirea pe care o citea în privirea fetei 
era oarecum o mască de toată ziua şi nu apărea, cum credea 
el naiv, numai când ea râdea cu ochii într-ai lui şi spunea 
grabnic da la orice-i spunea. Nu ştia că aceeaşi iluzie o dădea 
şi celorlalți pe care îi privea în ochi. Nu-şi dădea seama că nu 
era îndrăgostită nici măcar de teatru ca artă, ci de teatru ca 
public, de aplauze, de florile primite, de rumoarea de laude 
care o urmărea acum pretutindeni în oraş. 

Când o întovărăşise întâia dată până acasă, înşelat de 
numele răsunător pe care ea îl purta şi pe care el îl ştia al unei 
familii înrudite eu familiile domnitoare, rămăsese uimit 
văzând în ce odăiță ticăloasă trăieşte. Dar pe urmă, şi mai 
ales după ce află de la ea tragica întâmplare legată de 


naşterea ei, aproape că se bucură. Întrevedea cu bucurie o 
voluptate nouă: s-o formeze şi s-o ridice el, pe această fată, nu 
numai în teatru, dar şi ca femeie în societate. Ţinea s-o înveţe 
cum să participe la viața socială; îi plăcea să-i descopere până 
şi bucuriile treptate ale confortului, atât cât erau ele cu 
putinţă atunci, iar exploziile ei exagerate de bucurie îl făceau 
să leşine de plăcere. Ilubitor pătimaş al literaturii greceşti, 
legenda lui Pygmalion% îl vrăjea... Nu era bogat, dar cheltuia 
mult, cum se întâmpla uneori cu oamenii care aveau legături 
strânse cu teatrul. De altfel, cum ea nu vrea să vie la el acasă 
şi cum şi lui parcă îi era cu neputinţă să se simtă bine în 
odaia cu pământ lipit cu lut pe jos, cu un lighenaş pe un 
scaun, cu o masă sprijinită de perete, căci îi lipsea al patrulea 
picior, cu pereţii goi şi cam coşcoviți, se gândi s-o ajute la 
schimbarea odăii. În câteva luni pătul de lemn fu înlocuit cu o 
sofa sporită cu o saltea de lână şi acoperită cu un macat de 
cât roşu, mătăsos. O oglindă de perete, sprijinită pe o măsuţă 
cu două sfeşnice de bronz, între cele două ferestre ale odăii, un 
dulap modest pentru rochii, în dreapta uşii, apărură pentru 
muia dată în această locuinţa. Un covor de Ispahan cu motive 
tari roşii şi sinilii, covor de preţ, dat de la el de-acasă, îmbrăcă 
peretele deasupra sofalei, Un alt covor, acesta ieftin, fu pus 
deasupra rogojinilor noi, care fuseseră aşternute pe jos, după 
ce bătrâna doică curăţase totul şi văruise pereţii, ca să nu mai 
miroasă urât... Aristia începuse să vie cu tot mai multă 
plăcere în căsuţa de la grajduri, cum i se spunea în mahala, 
ca să stea de vorbă ore întregi cu Frosy, s-o vadă cum se 
bucură când îi cumpără câte ceva. (El scria adresa la magazin 
şi cerea să i se trimită ei acasă: M-lle Frosy Bal-Ceauresco.) 
Ținea s-o instruiască şi s-o deprindă cu literatura şi teatrul 
clasic. Îi vorbea tot timpul franțuzeşte, ca s-o deprindă cu 
vorbirea la modă. Consuma cafele în ceşti de porțelan saxon, 
aduse tot de el. Nu lipsea, fireşte, de la niciun spectacol în care 
juca ea, iar în timpul mesei, la birtul de lux la care mâncau 
după spectacol, el îi făcea cu gravitate critica jocului, arătând 
ce a fost bine şi ce a fost greşit atât în jocul ei. Cât şi în al 
celorlalți. Cam pe la sfârşitul întâiului an, văzând că nu poate 


să obțină de la ea mai mult decât o prietenie plină de voie 
buna şi asiduă, el îi ceru să fie nevasta lui, convins că ea va 
încremeni de fericire, văzând cinstea pe care i-o face. Dar, spre 
uluirea lui. Fata nici nu vru să audă de căsătorie. Şi cu asta a 
început drama lui mistuitoare. Înţelese acum că la patruzeci 
şi trei de ani poţi fi refuzat de o fată de şaisprezece ani, când îi 
ceri să-ți fie nevasta. Şi astfel descoperi că a îmbătrânit... 
Durerea lui, adâncă, pe care o simțea fără leac, nu venea din 
pricina unei iubiri neimpărtăşite, căci nu o iubea pe aceasta 
fată chiar cu înflăcărarea oarbă a unui adolescent, ci numai 
din pricina concluziilor amare pentru el care trebuia sa le 
tragă din aceasta împrejurare. Întâi că a îmbătrânit, în 
al doilea rând că e un tip ridicol de vreme ce lumea, care-i 
vedea toată ziua împreună, îl socoteşte amantul unei femei, pe 
când el nu este decât un obiect domestic al ei, iar în al treilea 
rând înțelegea că el, de acum încolo, nu mai are dreptul la o 
asemenea frumusețe. Îşi spunea, cu o nesfârşită tristeţe, că 
nu era chiar Pygmalion, cum se credea el, ci tăcuse numai un 
act de bun meseriaş al frumuseţii, dar pentru alții... Timp de 
trei săptămâni, sub diferite pretexte, se feri s-o mai vadă, 
încercând s-o poată uita. Suferi nespus de mult, fiindcă ea nu 
dădu în timpul acela dovada pe care o aştepta el, că este 
înfrântă, şi nemaiputând îndura să fie departe de ea, într-o 
seară apăru învins în căsuţa de la grajduri. A găsit-o întinsă 
pe sofa, citind la lumina sfeşnicului, care era pus pe un scaun 
şi care îi scălda în lumina lui fața albă ca un trandafir alb şi 
părul auriu. 

Ea îi zâmbi cu voie bună, atât de liniştită şi atât de puţin 
surprinsă, ca şi când nu l-ar fi văzut de la prânz, încât el îi 
fu recunoscător că nu are cruzimea să-i sublinieze 
înfrângerea. Avea pe un scaun lângă ea o bucată de brânză şi 
o felie de pâine. 

— 'Tocmai cinam. Îmi place să mănânc culcată... E o brânză 
tare bună... Vrei să guşti? 

Elegantul palicar gustă. Era o brânză sărată, aproape acră. 
Îşi spuse cutremurat: „Cu ce puţin se mulţumeşte! 
Locuieşte în odaia asta, se satură cu o felie de brânză... Nu 


ține nici să locuiască într-o casă mare, somptuoasă, nici să 
mănânce la birturile de lux, unde mănâncă, serviţi în 
tacâmuri de argint, consulii şi călătorii străini, de marcă... 
Adică unde o ducea el seara. Este de neînvins”, îşi murmură 
zdrobit. 

Nu era chiar aşa. Fata avea o mare slăbiciune şi destul de 
costisitoare. Îi plăcea să se îmbrace bine... Avea şi mult gust. 
Tot ce începuse să câştige de la teatru, tot ce putea scoate 
de la cele două bătrâne dădea pe îmbrăcăminte; o panglică, 
un şal de mătase, o rochie căpătată o bucura mai mult decât 
un Covor. 

Biruit şi resemnat, Aristia îi cumpără a doua zi o pianină 
neagră şi o sfătui să o puie în colțul dintre perete şi uşa, 
în stânga, ba o ajută chiar la aşezarea ei. Îi plăcea muzica, îi 
plăcea mai ales cum cânta ea; cânta şi el destul de bine la 
pian, atât cât s-o poată acompania. În scurtă vreme învață şi 
ea notele şi cânta, cu o grație nesfârşită, menuete şi gavote, 
iar când nu era el acasă, ecoseze, polci şi valsuri, căci veniseră 
note de dans la magazinul „Universal” din Lipscani al lui 
Danielopolu. 

Astă-seară  sărbătoreau oarecum o altă revenire şi 
împăcare. Pe la Crăciun, fără să-l întrebe pe el care îşi 
rezervase dreptul de a fi măcar managerul ei artistic, ea 
plecase cu o trupă de teatru care avea să facă un turneu de 
trei luni, dintre care o lună la laşi. Îl durea şi despărțirea 
brutală şi ipocrită, şi faptul că ea se va bălăci într-o trupă de 
farse grosolane, care se alcătuiesc numai în vederea 
câştigului. Pentru că îi plăcea mai mult să-şi câştige ea 
singură banii care îi trebuiau, decât să-i aştepte de la alţii, şi 
fiindcă era convinsă că-şi va putea face de pe urma acestui 
turneu o malotea de cozi de vidră pe care şi-o dorea, Frusinica 
se ferise să-i spună ceva lui, că el să n-o împiedice. Doar cu 
câteva zile înainte, când ei erau gata de plecare, aflase totul, 
îngrozit, de la un actor tânăr, despre care crezu dintâi că 
vorbeşte fără să ştie despre ce e vorba. Nu mai vru să audă de 
ea. Nu-şi mai vorbiseră până astă-seară, nici după întoarcerea 
ei, vreme de patru sau cinci luni. 


Cu mănuşile înnodate şi ridicate spre cot, ea desprindea cu 
grijă grăsimea de pe costița de porc, căci nu-i plăcea, şi jocul 
mâinilor ei lungi şi subțiri îl încânta pe Aristia. O văzu însă 
lăsând brusc cuțitul şi furculița din mâna şi începând să- 
şi facă semne vesele cu cineva de la o masă mai îndepărtată. 
Era Dimitrie Florescu, care se scuză grăbit față de cei la a 
căror masă stătea şi care veni fericit spre masa ei, să-şi ia şi el 
porția cuvenită de lumină, dreptul de satelit al unui soare atât 
de strălucitor. 

— Stai jos, caraghiosule; mi-ai terminat cântecul? 

Deşi era încă un adolescent, fratele Luxiţei începuse să 
compună mici bucăți muzicale, care făceau încântarea 
prietenilor. Acum, de curând, se declarase față de martori 
sclavul Eufrosinei, cum îi spunea el în concordanţă cu afişul 
teatrului, şi declarase că nu mai scrie decât pentru ea. 

— Ce-i cu cravata asta strâmbă? îl certă ea. Şi i-o potrivi, 
numai ca să atragă şi mai mult atenţia asupra mesei lor... 
Şi nu ţi-am spus să pui numai frac albastru, să nu-l mai 
îmbraci pe ăsta fumuriu? 

Când vru să plece de la masă, ea descoperi că el era de fapt 
cu Bălceştii. 

— Cu cine eşti, caraghiosule? 

Lui îi plăcea nespus modul drăguţ în care îl certa ea; îi 
arătă masa care nu era departe dea ei. 

— Cu soru-mea şi cu Bălceştii... şi se ridică să plece, 
salutând încovoiat, în glumă. 

— Soră-ta? Frumoasă femeie, aş vrea s-o cunosc şi eu... 

Aristia, care cunoştea judecata femeilor în astfel de 
împrejurări, nici măcar nu tresări. 

— Nimic mai uşor, fiindcă şi ea vrea să te cunoască 
de multă vreme... De când îi tot vorbesc eu. Mă crede 
îndrăgostit de dumneata. 

Salută din nou şi, trecând pe lângă podeaţa înălțată pentru 
lăutari, se îndrepta către masa din tufişul deschis numai a în 
faţă. 

Luxiţa ţinu s-o cunoască numaidecât pe această actriță 
despre care vorbea tot Bucureştii. 


— Hai să-i poftim la masa noastră... E aşa de 
frumoasă făptura asta, că şi o femeie s-ar putea îndrăgosti de 
ea. 

Bălcescu dădu un răspuns încurcat, care, spre 
surprinderea lui, putu fi luat drept o aprobare de către Luxiţa. 
Dimitrie Florescu îi pofti deci pe cei doi la masa din boschet şi 
ei primiră cu plăcere. Aristia trimise vorbă că de îndată ce 
sfârşesc masa vor veni să ia o cafea cu cei care i-au poftit. 

Întârziară mai mult, căci pe podeaţa pe care cântau 
lăutarii, ridicată de două palme deasupra pământului şi 
cuprinsă între cei patru stâlpi îmbrăcaţi cu oglinzi din 
mijlocul umbrarului., se făcu loc ca să se urce şi să joace trei 
cadâne, însoțite de un fel de bărbat spin, care în şalvari şi în 
ilic cu mâneci ar fi vrut să treacă drept eunuc. Erau trei femei 
tinere, cm capete oacheşe de circaziene, cu ochi negri şi obraji 
lungi, cât se vedea din „cearşafurile” de voal liliachiu, 
petrecute peste nas de la o ureche la alta şi care le cădeau 
apoi peste ilicele negre, fără mâneci, brodate cu aur, peste 
şalvarii largi de mătase verde, până aproape de imineii roşii cu 
vârful întors în sus. Mijlocul le era gol. Fiecare avea în mână o 
dairea, un fel de ciur de cedru cu clopoței şi cu fund de piele de 
tobă. Pe cap, cam pe sprânceană, purtau cauce, tot negre, tot 
brodate cu aur, întocmai de forma dairalei... Omul cânta 
dintr-o lăută cu trei coarde, un fel de melodie tărăgănată, 
tristă, senzuală, pe care cele trei cadâne o jucau încet, cu ochii 
măriți de arsenic, scuturându-şi din când în când sânii şi 
pocnind din daireaua pe care o duceau deasupra capului, 
când se încheia fraza muzicală. Lăutarii ţineau şi ei un ison 
scăzut, şi privirile tuturor de la toate mesele urmăreau jocul. 
Pe urmă au jucat ceva mai viu, dar tot tărăgănat, jocul 
pântecului. 

Niciodată n-ar fi crezut Bălcescu, în toamna lui 1840, că va 
putea sta un ceas întreg lângă Frusinica, devenită pentru 
el acum străină, fără ca să sufere. Pe vremea aceea amețea 
numai când se gândea la ea. Ce ciudată carapace sufletească 
i-a durat viața de temniță! Tot ceea ce a fost înainte i se pare 


că s-a întâmplat pe alt tărâm. Vorbeşte, lângă el, vocea ei este 
tot cea de atunci, dar sună parcă într-o piesă de teatru. 

I se pare totuşi mult mai frumoasă cu casca de păr auriu, 
cu pielița obrajilor, care pe atunci mai avea ceva băiețesc în 
ea, devenită acum atât de feminină, atât de fragedă. Dar e 
frumoasă ca într-un tablou pe care-l poate admira în voie, 
aşa cum îl poate admira oricine, fără să plătească asta cu cee 
mai adânc în ființa lui. E nebunie să-l vrei numai pentru tine, 
să-l contempli singur tu, alungind orice privire străină, un 
asemenea tablou. Întrucât îl priveşte, el ştie lămurit, hotărât 
ca într-un registru de viață şi de moarte, ce are de făcut de 
aici încolo. Zece ani să mai trăiască, numai... N-are sens să-ți 
consumi viața, ca să încerci zadarnic să acaparezi o frumusețe 
prețioasă, numai pentru tine singur, căci viața asta poţi şi 
trebuie să o sacrifici, ca să fie mai puţină suferință pe lume, 
ca să ridici un popor la libertate şi la ceea ce i se cuvine în 
dezvoltarea istorică. E şi asta o voluptate crâncenă, a bucuriei 
de nemăsurat, pe care n-o pot înţelege ceilalți, aşa cum e şi 
voluptatea de a fi. Cinstit. E şi poezie adevărată aici, pe care 
alții o găsesc doar în cuvinte potrivite la coadă. 

— Îmi pare rău, m-lle Ceauresco, îmi pare foarte rău că nu 
v-am văzut în  Vivandiera husarilor; am auzit că 
sunteți fermecătoare, îi spuse Lusxiţa, luându-i mână cu un 
gest de admiraţie copilărească. 

Bălcescu întăreşte cu un surâs aproape voios: 

— Trebuie s-o vedeţi... Te vrăjeşte... Nu-i aşa, Tița? 

El a rostit nespus de liber vorbele astea care, spunând prea 
mult, nu mai spun nimic. Vrea parcă să se convingă pe el 
însuşi că este vindecat. 

Tiţa nu răspunde. Măsoară în gând schimbările pe care le 
aduc anii... Asta-i oare Frusinica, fetița băiețoi, care venea în 
picioarele goale, ciufulită, zgâriată de mărăcini, cu vânătăi din 
bătăile cu golanii de pe maidan? E atât de mult de atunci...? 
Nu... Şi totuşi... Dar şi mai schimbat i se pare propriul ei 
frate. Bărbatul acesta grav, serios, cu obrajii atât de severi, 
încadraţi de colierul subțire al bărbii negre, înguste, şi cu o 
mustăcioară caraghioasă, cu două cute de la nas până la 


colțul buzelor, nu mai are nimic din iuncherul acela cu bonetă 
de care atârna un ciucure auriu. 


Popas la Vadu Rău 


Ai răbdare, mă femeie... Ce vrei să fac?... O mână mai am şi 
io şi cu ea mai mult nu pot să fac... şi Toma îşi lovi ţeasta cu 
mâna. 

— Stai acolo la gârlă şi pândeşte... Ai spus că trece 
dă Sfântu Dumitru... 

Safta, pe patul de pământ, împletit cu nuiele pe de lături, 
începu să geamă iar, uşor, cum geme toată noaptea şi în vis. 

— O mai fi întârziat o zi, două şi ea, la moşie, la Bălceşti. Ce 
vrei? Nu merg toate pă pofta omului. Uite, dacă vine Sița lu 
Dumitru, o las să te ajutoreze şi io mă duc să pândesc şi azi la 
vad. 

— Io zic că doftoroaia asta o să mă facă bine... 

Safta cerşeşte făgăduială omului, aşezat pe patul celălalt. 

— Şi io zic aşa; vezi că... dac-a făcut bine pă 
cocoana boierului... o să te facă şi pe tine, se îndură el de ea 
şi-i dă milos un pâlpâit de nădejde. 


Safta zace de o lună pe patul de pământ din dreapta, al 
bordeiului, acoperită cu un ţol împletit din zdrențe ca 
o scoarță. La căpătâi are o perină umplută cu paie. Pe o 
laviță de pământ sunt străchini murdare, cârpe, o săculteață 
din păr de capră. E tot cei s-a dat voie să ia de la curte cu ea, 
când a izgonit-o vătaful din porunca boierului. Fusese ani de 
zile îngrijitoare la stupina boierească şi cu vreo două luni 
înainte, când roiseră doi dintre stupi, ea tot beteagă, n-a prins 
de veste la timp şi roii au fugit. Boierul Medelioglu s-a făcut 
vânat, din galben cum e de felul lui la față, ochii i-au devenit 
şi mai trişti şi i-a făcut doar un semn amărât vătafului, cu o 
strâmbătură a buzelor, dezgustat. Vătaful a bătut-o rău toată 
după-amiaza. A zobit-o cu picioarele şi a lăsat-o apoi acolo. A 
ridicat-o nevasta ţiganului fierar Mustea şi a dus-o în odaia 
slugilor, de lângă bucătărie. Nu s-a mai putut pune pe 
picioare... 

Safta îi venea lui Toma nepoată bună, că era fata lui 
Găman, ăl mai mare dintre frații Firu. O dăduse Ion Firu la 
curte, după ce Găman fusese ucis, şi aşa fata crescuse 
numai între albine, iar după ce se prăpădi stuparul bătrân pe 
care-l ajuta, rămase ea în locul lui la stupurile boiereşti. Era o 
muncă grea de care fugea toată lumea; şi mai ales țiganilor 
robi şi ţigăncilor le era o frică de moarte să se apropie de stupi. 
Nu era nimic de făcut. Mai târziu căpătase ajutoare bărbați, 
dar nici ăştia nu rămâneau mult, că femeia adusă de 
împrejurări să poruncească acum bărbaților, mai cu seamă că 
era cam bolnăvicioasă, se făcuse cu timpul rea de gură şi 
îndrăcită de nu-i mai intra nimeni în voie. Avea un cap 
negricios, cu nasul ca două găuri într-o față osoasă cu orbite 
rotunde şi tari, cu fruntea boltită, de parcă era moartea 
însăşi, încât n-a fost chip să găsească bărbat şi a rămas fată 
bătrână... Era de mirare cum dintr-un bărbat atât de chipos 
cum fusese Găman putuse să iasă o asemenea făptură. Mai 
târziu a învățat să umble şi cu viermii de mătase şi i se dădu 
în grijă şi creşterea lor. Numai între gângăniile astea se simțea 
bine şi numai ele o iubeau pe lumea asta. Nu-i vorbă, se certa 
şi cu ele toată ziua, le afurisea că şi-a mâncat viaţa cu ele — că 


le vorbea ca unor făpturi omeneşti — dar le îngrijea ca pe ochii 
din cap. 

Înspre toamnă, văzând că tot zace în pat mereu, boierul a 
adus din altă parte un stupar şi pe ea a gonit-o de la curte. 
Avea douăzeci şi patru de ani şi nu mai avea pe nimeni 
decât pe unchii ei. Şi-a luat ţolul împletit de ea, o strachină, o 
cană şi traista şi, după ce a umblat târându-se năucă prin 
sat, s-a oprit la uşa lui Toma, care era plecat cu carul la deal. 
Şi-a aşternut ţolul afară la uşă, cu toate că începuse toamna, 
şi l-a aşteptat toată noaptea până a doua zi. Când a venit 
omul şi a văzut-o acolo şi-a spus că oricum îi e nepoată, că nu 
poate s-o izgonească, şi i-a făcut semn să se urce pe patul de 
pământ din dreapta, pe care erau aşternute vreo două brațe 
de paie şi nişte zdrenţe... 

Tocmai a doua zi a recunoscut Toma de cealaltă parte a 
gârlei, departe, poştalionul serdăresei Zinca, pe care acum 
o cunoştea bine. Nu numai că se opreau totdeauna să 
odihnească aproape o jumătate de ceas caii la Vadul Rău, dar 
oamenii aceştia cumsecade din neamul Bălceştilor stăteau 
bucuroşi de vorbă, tot timpul ăsta. Cu oamenii din sat. Ba, 
tânărul boier îi poftea să vie să-i vadă la Bucureşti... Când 
aflaseră că ea e şi doftoroaie, începuseră să se adune la 
poştalion femei cu copii bolnavi în braţe, sau s-o roage să 
meargă să-i vadă acasă pe cei care zăceau în pat. 

Era toamna de-a binelea şi zăvoaiele, câmpurile şi 
dumbrăvile erau mai mult galbene. Începuseră să se vadă şi 
crăcile negre ale ulmilor şi gorunilor, dar era încă de 
dimineaţă şi lumina soarelui era răcoroasă, dar vie. Tufişurile 
rărite, îngălbenite arătau parcă dezgolite: ciorchinele de boabe 
negre ale porumbelor, ori cele roşii ale gherghinelor. Caii 
trecuseră prundişul, şi acum, după ce se adăpaseră, intrară în 
gârlă, bănuitori, sfioşi, din pricină că apa care le ajungea la 
pin tec era puţin cam iute. Surugiul chiui, pocni din gârbaci şi 
cei patru cai se opintiră, ca să iasă din vad. Toma se bucură 
când văzu că era în poştalion şi boierul cel tânăr. 


În timp ce serdăreasa era cu femeia înăuntru, Bălcescu 
stătu de vorbă cu Toma mai bine de-o jumătate de ceas. 
Află mai întâi veşti noi. Tudose era acum cu un chervan de 
negustori în țara nemțească la bâlciul ăl mare de la Lipsca. 
Nu prea voia să plece, dar jupânul lui, care era tare mulțumit 
de el, i-a spus că ar fi bine să mai lipsească, deoarece i se pare 
că oamenii lui Medelioglu dau târcoale tăbăcăriei. Fiind chiar 
starostele tăbăcarilor, îi dăduse la mină hârtie de calfă 
tăbăcar pe un nume nou, Damian Tabacu, după numele unui 
lucrător mort mai demult. Îşi lăsase într-o vreme şi o bărbuţa 
măruntă. 

Drumurile cele mari de care vorbea Toma ţineau aproape 
un an, căci la plecare chervanele duceau blănuri scumpe, 
lucrate cu multă iscusință, pe drumuri ocolite mult, căci un 
chervan se mişca greu şi cu multă grijă... Mulţi îşi trimiteau 
marfa de la Bucureşti cu vapoarele cele cu foc, pe Dunăre, 
până la Viena, dar mulți alții ţineau mai mult la chervan; nu 
le plăcea să dea marfa din mână în seama străinilor. Căruţele 
mari, braşoveneşti, trase de câte şase — şi uneori, cu doi rotaşi, 
opt — cai, erau încărcate înalt şi cuprinzător, ca nişte care cu 
fân. Marfa scumpă era pusă cu grijă în lăzi de lemn la fund; 
sub coviltirul de pânză groasă de cânepă bine bătută, peste 
care se mai puneau uneori şi muşamalele mari, prin care nu 
trecea ploaia, cei trei-patru flăcăi care călătoreau cu marfa îşi 
întemeiau peste lăzi o adevărată gospodărie. Chirigiii erau 
toți dintre grânarii de la Delea Veche şi mahalaua Orzarilor, 
mari meşteri ai drumurilor lungi. Aveau nu numai căruțe 
bine ferecate şi pânza lor de chervan, aşa cum se cerea, dar şi 
cai mari şi puternici, iar în afară de asta cei trei orzari erau 
înarmați până în dinţi cu puşti nemţeşti, ghintuite, cu care 
împuşcau păsările din zbor şi vulpile într-o clipire de ochi. 
Înarmaţi erau deopotrivă şi negustorii sau omul de încredere, 
cel care avea în seama lui marfa la ducere şi pungile de bani 
ori marfa de schimb la întoarcere, ca şi cele două ajutoare, pe 
care şi le lua neapărat, alegându-şi flăcăi de multă nădejde, 
căci nu era glumă, într-o vreme în care drumurile erau 
bântuite de hoţi, să dormi uneori în pădure la câte o poştă de 


vreun sat, cu o întreagă avere care nu se putea ascunde şi de 
care mergea vestea cu zile întregi înaintea chervanelor. Fireşte 
că nu pornea un singur chervan, căci negustorii se 
întovărăşeau între ei mai mulți, şase-şapte, câți puteau. La 
popas, aşezau carele roată şi la mijloc aprindeau un foc mare. 
Patru-cinci flăcăi nu dormeau, stând de veghe cu rândul, alți 
opt-nouă dormeau sub căruțe cu puştile lângă ei şi cu 
pistoalele sub cap. Cei din chervan dormeau şi ei iepureşte. Şi 
cu toate acestea, rar era an în care să nu vie acasă un om, 
doi, dacă nu cumva un chervan mai puțin. 

Damian, foarte prețuit pentru curajul lui, plecase la Lipsca 
- şi de acolo la Praga, de unde avea să se întoarcă 
aducând material şi cele de trebuință pentru tăbăcărie şi 
blănărie, poate şi cu lăzile de porțelanuri şi de tot felul de 
sticlărie de cristal —- nu numai ca să fugă pentru câtva timp de 
oamenii lui Medelioglu. Ci şi pentru că era mai bine plătit, şi- 
şi pusese în cap să-i deie lui tată-său putinţa să plece de pe 
moşie, răscumpărându-se de la boier. 

— Ce să vă spun, nu mai e dă trăit pă moşia asta, îi spunea 
acum Toma lui Bălcescu. Uite, mai sunt şi prin alte 
părți boieri, iar când zici boieri, zici şi inimă dă cremene, dar 
ăsta i-a întrecut pă toți. Stă toată ziua tăcut în jilț, trage din 
ciubuc; bea cafele şi nu ştie ce-ar mai născoci, ca să 
jecmănească oamenii. Acum a găsit că trebuie să luăm mai 
mult pământ dăcât avem noi nevoie şi deci să-i facem lui, 
adicătelea, mai multă clacă. 

Feciorul lui Mitru care păştea doi boi pe marginea râpei, 
când văzuse poştalionul alergase în sat şi vestise pe maică- 
sa că a venit doftoroaia, că aşa îi spusese femeia. Acuma se 
adunase la uşa bordeiului multă lume. 

Din aceste lungi convorbiri cu Toma şi cu ceilalți oameni de 
pe moşiile boiereşti, căci la  Bălceşti erau numai 
moşneni săraci de tot, care lucrau în dijmă, aflase şi învățase 
Bălcescu mai mult decât din toate cărțile de istorie, dar acum 
parcă nu pricepea despre ce e vorba. 

— Cum vine asta, să-i luaţi mai mult pământ? 


— Păi, noi, după Regulament, drept la trei pogoane avem; 
deh, unii au cerut ei mai mult, dar au văzut că cer degeaba, 
că nu au zile slobode ale lor fără clacă, să poată munci 
şi pentru ei. Acum vine boierul şi zice că ţăranu este dator să 
ia câte opt-zece pogoane şi deci să-i facă şi pentru ele clacă, 
fără să tragă folos... după cum face socoteala blestematu ăla 
dă logofăt, care ţine catastifele. 

Mitru al lui Chibuc şi Şoricaie, care se apropiase între timp, 
întăriră din cap: „dară”... „dară”... „dară”... 

Bălcescu priveşte iritat, fiindcă tot nu i se pare limpede. 

— Ascultaţi, oameni buni, eu ştiu acum pe de rost, ca 
pe tatăl nostru, Regulamentul despre clacă şi despre biruri. 
În Regulament scrie doar atât, că ţăranii, dacă vor şi dacă 
au cum să-l muncească, pot cere, ei, mai mult pământ decât 
e stabilit prin lege, iar proprietarul este dator — înțelegeți? 
dator - să li-l dea... Deci numai dacă vrea țăranul, 
proprietarul este dator să-i dea pământ pe deasupra şi cu 
plata în bani, nu pe clacă. 

Oamenii îl îngânau cu un ison de tăgadă. 

— Na, na... aşa o fi legea, spuse un bătrân deşirat cu 
umerii aduşi în față — Vasile al lui Miînjoc - aşa o fi legea. Dar 
nu e cum vrea legea, ci cum o citeşte boieru... zice că el are 
pământ, că nu poate rămâne cu pământu nelucrat, 
în pagubă... Atunci spune că legea ne sileşte pă noi să i-l 
luăm, deşi nu ne lasă nici măcar douăzeci dă zile bune pă an 
să ne lucrăm cele trei pogoane cuvenite după Regulament... că 
ne rămâne Ogoru nesămănat cum trebuie şi neplivit, şi mai 
târziu neadunat ca lumea, şi ceea ce să face până la urmă, vai 
dă capu nostru... Zice că să muncim pentru noi noaptea... Să 
muncească femeile şi copiii. Uite, pă mine m-a îndatorit să iau 
patru pogoane pă deasupra, deşi n-am nevoie... mi-a spus că 
după lege, astea să plătesc d-a başca, la zece piaştri chirie 
pogonu. Da” ăştia zece piaştri nici nu vrea să-i primească în 
bani, ci îi întoarce iar pă clacă, un piastru ziua: pentru zece 
piaştri trebuie să fac alte zece zile... adică, după nartu 
boierului, alte zece săptămâni. Are un logofăt slut, unii zic că 


e fecioru lui cu o slujnică, pă Buimacu, care toată ziua numai 
asemenea socoteli face... Noi, ca proştii... ce ştim noi? 

— Ei, mă, întregeşte Drăgan, el nu-i prost... ştie că 
nu putem plăti şi nici nu aşteaptă bani dă la noi. Vrea 
numai să fim mereu cu ceva datorii la el, ca să nu ne putem 
slobozi dac-om vrea, ca să ne aibă în mâna lui... să facă ce 
vrea din noi. 

Bălcescu înțelege acum, căci cunoştea nu numai 
nedreptatea legii, dar şi neomenia celor ce o aplică şi vitregia 
unui stat crâncen. 

— Pandurule, caută să scapi de clacă, răscumpărându-te 
şi plecând de pe moşia acestui boier ticălos. 

Un bătrân cu mustața căruntă, cârpită pe gură, şi cu 
fruntea toată încrețită, moş Firică, începu să râdă cu o gură 
ştirbă şi toți râseră după el. 

— Vrei să pleci dă pă moşie, măi Tomo? Ai auzit că 
dă treizeci şi cinci dă ani, dă când e boieru ăsta aci, să fi 
plecat vreun om cu învoirea lui? Mă, eşti om în toată firea... 
scoate-ți prostiile din cap. Lasă că te pune să plăteşti claca pă 
un an înainte, lasă că trebuie să-i laşi lui vitele, bordeiul şi 
toată gospodăria câtă ai, dar până la urmă tot nu-ți dă 
drumu, că legea dă slobozenie numai o dată, unui om, pă an, 
zice el, şi nu totdeauna... Poţi să zici ceva? 

Toma nu zicea într-adevăr nimic. Ştia şi el ea-i aşa. Cu ce-i 
dădea Damian abia putea plăti birul şi angaralele; dacă 
ar aduna încă douăzeci de ani de aici încolo şi încă n-o să 
poată avea bani de răscumpărare, dacă nu cumva Damian o 
avea noroc să câştige, cine ştie cum, mai mulți bani odată... 
Dar în cele din urmă înțelesese că nici aici nu poate fi cine ştie 
ce nădejde, căci starostele ăsta, Dobrovici, care părea că-l 
iubeşte pe flăcău, nu merge cu dragostea până la punga, e 
hapsân rău. 

Din pâlcul destul de mare de săteni, care se adunaseră 
mereu, dornici de vorbă, din pricina nevoilor lor, se auzi ca o 
înjurătură şi întregită cu o lămurire ruşinată. 

— Nu mai putem trăi dă ciocoi, boierule... 


— Ma, Oageo, nu ţi-e ruşine să înjuri față dă boier? îl certă 
Mitru, îngălbenit de boală, slab şi năsos, care ar fi vrut să 
spună: „Nu ţi-e ruşine să înjuri pe ciocoi față de un boier?“ , 

— La nu mă mai boieriți atâta, oameni buni. Sunt şi eu 
un rumân necăjit: ca şi voi de cele ce vede. 

— Asta aşa-i, se auziră unele îndreptături... Aşa-i... 
boierul ăsta e rumân d-ai noştri. 

Moş Firică îşi dădu căciula ruptă pe ceafa şi îl îndemnă fonf 
pe Toma. 

— Mă pandurule, ia cântă boierului ăsta, că-i d-ai noştri, 
cântecu  ciocoiului, ăla pă care-l cântați voi pandurii 
Vladimirescului, în douăşunu. 

Toma nu voi în ruptul capului să cânte. 

— Hai, mă, nu fi prost, nu-ţi fie ruşine, ce, eşti muiere? 
Cântă-l, că o să-i placă boierului. 

Numai când Bălcescu stărui şi el, Toma cântă o strofă, şi 
aceea cu un cuvânt schimbat de el. 


„Frunză verde usturoi, 

Legea mă-tii dă ciocoi, 

Da te-aş prinde la zăvoi, 

Să-ţi dau măciuci să te-nmoi.” 


Lui Bălcescu îi plăcu nespus de mult şi, văzându-l râzând, 
oamenii hohoteau şi ei. 

Apoi, moş Firică nu-l lăsa pe Toma până când acesta nu 
cântă încă unul (care îi plăcu tot atât de mult lui Bălcescu, 
încât se apuca pe loc să-l scrie pe hârtie, aşa cum i-l 
spunea Toma, şi s-a găsit mai târziu în hârtiile lui, unde 
adunase şi multe zicale din popor). Suna aşa: 


„Când eram copilaş mic, 
Țineam drumul la colnic, 
Fără băț, fără nimic, 
Numai cu palmele goale, 
La brâu cu patru pistoale, 
Dă luceau la sfântu' soare. 


Iar când mă făcui mare, 
Luai puşca la cătare. 
leşii la drumul cel mare, 
Să prind hoțu dă ciocoi, 
Şi să-l judec io cum voi: 
„Ia ascultă, mă ciocoi, 
Până când o să jupoi 

Şi pă țară şi pă noi? 


Unde văz drumul cotit, 

Şi dă frunză năpădit, 
Şi-mi auz puşca pocnind, 
Ciocoiu' dă pă cal căzând, 
Mă fac broască la pământ, 
Şi casc gura să-l îmbuc, 
Ca p-un puişor dă cuc' 


Şi pe urmă îşi dădură drumul cu toţii... Făceau biețţii 
oameni haz de necaz... 


Serdăreasa ieşi din bordei, urmată de o bătrână din vecini, 
lelea Dumitra, care venise să aprindă focul şi să încălzească 
un ceaun cu apă de care era trebuință. Îi dădea sfaturi şi o 
învăța cum să îngrijească vreo câteva zile pe bolnavă. 

Toma. Şi după el mai toţi cei de față, îi ieşiră înainte. 

— Să face bine cocoană doftoreasă? E vreo nădejde? 

— De făcut bine, la boala asta, nu te faci niciodată... 
Da” poţi trăi cu ea până la şaizeci de ani. Săptămâna viitoare, 
dacă o face întocmai cum i-am spus cu, o să se dea jos din 
pat, iar dacă mai pe urmă s-o îngriji cum trebuie, o să poată 
să-şi vadă şi de treabă. 

— Isă trage din bătaia dă astă-vară? întreabă Toma. 

— Nu e numai bătaia. Mai sunt şi altele. 

Serdăreasă, după obiceiul ei, sfătuia bolnavii nu numai să 
bea ceaiuri de mai multe soiuri, cu anumită rânduială, 
aşa cum le desluşea ea, ci să facă şi băi fierbinţi, ca să ducă 


la multă năduşeală; de asemeni să puie cataplasme, un ceas 
calde, un ceas reci. Dar nădejdea ei era în fierturile de 
buruieni. 

N-au putut să plece decât către prânz, după ce serdăreasa a 
mai văzut şi pe o fată a lui Duţă Căciulămare, care 
era beteagă rău, după o naştere grea, apoi încă vreo doi-trei 
copii, toți scuturațţi de friguri, cu buzele băşicate, cu fețele ca 
de ceară, cum şi unul cu albeaţă la ochi... Când se întoarse la 
poştalion, găsi oamenii cu pui de găină şi cu ouă, de care nu 
scăpă decât spunând mânioasă că se supără. Oamenii nu 
voiau decât să-i arate recunoştinţa lor şi vedeau întâia dată 
boieri care nu numai că nu cereau, dar nici nu luau ploconul 
care li se aducea de bunăvoie. 

A doua zi, după ce rămaseră peste noapte la Răcari, 
poştalionul Bălceştilor ocoli biserica Sfântu' Nicolae Săracu, 
căreia i s-a zis mai târziu Sfântu' Nicolae Tabacu, ca s-o ia 
înspre casele bătrâneşti ale lui Faca, unde avea de lăsat din 
încărcătura adusă pentru rude: coşuri cu mere mari, roşii, de 
pe Argeş, butoiaşe cu brânză, borcane cu miere... Când să 
iasă de acolo spre casa lor, fu nevoie să oprească şi să meargă 
la pas. Înainte era larmă mare, ieşise lumea pe la porți ca să 
privească şi lătrau câinii de vuia mahalaua. Ajunseră din 
urmă o birjă mare care mergea voit la pas. În birjă, doi ofițeri 
tineri în spate, iar între ei, în picioare, era Frusinica într-o 
rochie vişinie, cântând veselă, dar nu se înțelegea bine ce 
cânta. Pe scăunelul din față îi ziceau un viorist şi un 
țambalagiu. Alt ofițer cu epoleţi laţi de aur, cu fel de fel de 
ciucuri şi insigne aurite, cu chipiul înalt şi cu o stea în frunte 
mâna caii în locul birjarului, care rămăsese pe capră alături 
de el... în fața birjei mergea o saca. La care era înhămat un cal 
alb, slab, cu burta mare de bătrâneţe. Călare pe saca era un 
tânăr în frac cenuşiu; cu părul de-o palmă, întors pe trei 
direcții spre tâmple şi spre ceafă, cu o mustață mică, la fel de 
blondă. Avea ochi verzi şi puţin bulbucaţi. În jurul capului 
purta o coroană împletită din rămurele şi frunze de salcie. 
Stătea pe butoiul cam putred al sacalei, împodobit şi el tot cu 
salcie, de-a-ndaratelea, făcându-şi semne vesele cu cei din 


birjă şi încercând să cânte după Frusinica. Vreo duzină de 
derbedei, băiețandri, unii în zdrențe, strigau mereu: „Ura! 
Vivat musiu Berlicoco! Ura!“ Era porecla dată, tot după un 
astfel de chef, fostului parucic Costache Rosetti, acum poet 
romantic şi mare admirator al Frusinicăi, care arunca parale 
mărunte golanilor, ca să strige mereu... Veneau de la un chef 
început aseară, după teatru, la Herăstrău, la Pintescu, care 
avea un pavilion chiar pe malul apei. Peştii, ţinuţi vii într-o 
vârşă'27, se scoteau din apă când erau ceruţi şi erau aduşi o 
dată cu sticlele de vin de la ghețărie... 

Poştalionul mergea şi el de nevoie la pas şi Bălcescu putu 
privi îndurerat dezmățul chefliilor. Cu spatele la el, 
Frusinica nu-l vedea. De când se întâlniseră din nou în lume, 
Bălcescu ştia că nu mai simțea nimic pentru această fată. 
Mamă-sa, care îl spiona cu coada ochiului, văzu că poate fi 
liniştită. 

— Ofițerul ăla, negricios şi slab, care o ţine de umeri, e văr 
cu ea, sunt rude... Mai mare păcatul! Nu mai are pic 
de ruşine... Ce mi-a spus cucoana Lisaveta, care stă lângă ele, 
m-a îngrozit... Chefurile se țin lanţ la ea acasă, unde vine tot 
soiul de lume... 

Bălcescu pricepu unde vrea să ajungă mamă-sa şi surâse. 
Apoi îi lua mâna şi i-o sărută. Zinca înţelese în felul ei că 
a iertat-o nu numai fiul său, dar şi Dumnezeu pentru 
minciuna şi cruzimea €i, şi se închină... 

În clipa aceea, Frusinica se întoarse şi văzu poştalionul cel 
verzui al Bălceştilor încărcat cu tot soiul de boccele şi 
legături şi aproape alb de praf. Încremeni şi-şi scoase brusc 
umărul de sub mâna ofițerului oacheş. 

De ruşine pentru ea, Nicu se prefăcu, tăcut, că n-o vede. De 
altfel, el ştia mult mai mult decât maică-sa despre cei doi. Ştia 
că Aristia se despărțise îngrozit de ea, că Fanache, locotenent 
în escadronul de cavalerie, nu era văr cu Frusinica, ci fusese 
mai curând văr cu Maricica, mama ei. Fiind feciorul cel mai 
mic al lui Mihalache Băl-Ceaurescu, frate cu Evghenie, tatăl 
Maricicăi, era mai curând un fel de unchi al ei, deşi nu trecuse 
de treizeci de ani... Era îndrăgostit cu desperare de această 


urmaşă, pe drum ocolit, a neamului său şi ajunse să facă 
pentru ea toate nebuniile. (De altminteri, după acest chef, care 
a fost al zecelea poate, a şi fost scos de Bibescu din 
sânul armatei.) Ceea ce nu ştiau însă decât tovarăşii de chef, 
era faptul că Frusinica se purta destul de crunt cu el şi nu-i 
îngăduia decât să-i sărute mâna şi uneori brațul deasupra 
cotului, rareori umerii. Venea cu prieteni invitați de el, 
încărcat cu pachete şi sticle, să ia masa la ea acasă. O 
acompania la pian şi ea cânta cele mai noi romanțe. Când i se 
părea că e prea târziu şi vrea să se culce, îi poftea pe toți 
afară, fără multă vorbă. El socotea uneori că are drepturi mai 
mari. Atunci ea îl scotea în brânci cu gesturi de mânie şi 
dezgust în ochi... Deseori, el rămânea în curte şi se culca prin 
grajd. Bani nu avea prea mulți, căci tată-său era foarte 
zeârcit. De aceea Fanache nu putea da fetei pentru rochii, 
însă îi căra de acasă tot ceea ce putea scoate de la ei, nebăgat 
de seamă, mai ales seara: covoare, oglinzi, servicii de porțelan, 
fețe de masă scumpe, pahare de cleştar venețian, şaluri 
indiene... Tinda căsuței dărăpănate avea acum o masă de 
cedru în mijloc, iar pe dreapta şi pe stânga, vitrine de abanos, 
cu geamuri de, cristal, în care nimicurile şi jucăriile de 
porțelan şi de alabastru sporeau mereu. La început ea nu 
voise să primească nimic. 

— Să nu te mai prind cu porcării de-astea, că ţi-le arunc în 
cap. 

EI îi răspundea cu un cinism tandru: 

— la-le, psihi mu... E partea ta de moştenire din 
averea Băl-Ceaureştilor... Dacă am să-l pot încărca într-o 
noapte, am să-ți aduc un pat cu baldachin, dintr-o odaie de 
musafiri... 

Fanache era un cartofor înrăit, ca şi frate-său, şi încă şi din 
pricina asta era vecinic dator. Cutreiera cluburile de hotel, 
atât de numeroase în vremea aceea în Bucureşti, după ce 
trecea împreună cu prietenii şi colegii lui prin câteva săli de 
bal mascat, căci aproape în fiecare seară erau câteva baluri 
mascate în oraş, unele în cârciumi de rând, ca la vestitul 
„Borcan“, de pildă, unde se bea mult şi mai totdeauna se iscau 


scandaluri şi bătăi crâncene. Frusinicăi îi plăcea nespus să 
cutreiere, alături de ei, aceste baluri şi cluburi, ca o ispravă de 
ştrengari boemi. 

Luase obiceiul să joace şi ea, foarte socotită însă. Se oprea 
la mesele cu jucători mari de la Hotel de Roma, mai ales. Îşi 
alegea un loc alături de un jucător simpatic, căci altfel toți 
erau bucuroşi s-o vadă aşezată lângă ei. Pretindeau că le 
poartă noroc. Ponta şi ea, totdeauna la fel. Doi napoleoni de 
aur. Dacă-i pierdea, anunţa pentru cartea următoare: 

— Patru poli... vin cu ei. 

Nu venea niciodată. 

Dacă-i pierdea, anunţa că rămâne datoare cu patru şi că 
acum pontează opt şi aşa mai departe... Până la urmă se 
alegea totdeauna cu un câştig de doi poli, căci înapoia tot ceea 
ce era datoare. Devenise câştigul ei zilnic şi însemna o sumă 
bunicică, fiindcă doi poli făceau o sută douăzeci de lei vechi. S- 
a întâmplat o dată să dea peste un jucător morocănos şi 
grosolan, care i-a spus că nu o primeşte să joace împotriva 
băncii lui pe datorie. L-a plesnit în obraz cu dosul palmei şi, 
când jucătorul a vrut să ridice mâna, toată lumea a sărit în 
apărarea ei... Colonelul Bibescu, vărul noului domnitor, a 
rugat-o să-i facă cinstea să joace pe mâna lui. 

Banii îi folosea aproape numai să se îmbrace şi într-adevăr 
era femeia cea mai bine îmbrăcată dintre cele tinere. La 
teatru juca mereu, însă era o rea camaradă, mai cu seamă de 
când văzuse că lumea aleargă la spectacol mai mult ca s-o 
vadă pe ea. Venea când vrea la repetiţii, refuza roluri, uneori 
lipsea şi de la spectacole, mai ales la cele de după-amiază, în 
zilele de sărbătoare, date şi pentru copii. Avea tot soiul de 
pretenţii, care îi exasperau pe camarazii ei. 

Când ajunseră în fața casei lor, poştalionul prăfuit şi 
încărcat intră trosnind din încheieturi în curte, desprinzându- 
se de acest alai, în care intrase fără voie. Frusinica, ştiind că 
vor intra în curte, se ridică în picioare din nou, în birjă, şi se 
uită după ei cu privire stăruitoare, îndelungă... Era infinit de 
orgolioasă, şi socotelile ei cu Bălceştii erau o rană deschisă 


pentru ea, aproape tot atât cât era socoteala cu neamul Băl- 
Ceaureştilor. 

Aşa obosit de drum cum se simțea, Bălcescu se închise 
numaidecât după masă în odaia lui şi începu să înşire pe 
masa lungă cărțile pe care le adusese cu el şi fragmente pe 
care le scrisese la Bălceşti. Lucra la un articol, pe care voia să- 
l intituleze: Puterea armată la români, sau aşa ceva, şi avusese 
nevoie de o documentare plină de greutăți. Articolul era încă 
de pe acum cel mai erudit articol (şi poate chiar studiu istoric) 
apărut până în ceasul acela în limba românească. 
Imaginea Frusinicăi îi juca totuşi pe dinaintea ochilor, dar 
simțea adânc şi odihnitor că viaţa lui are alt rost. După ce 
sfârşi articolul, îl citi la o şedinţă literară la Voinescu II şi apoi 
îl trimise lui lon Ghica să-l publice în revista lui Kogălniceanu, 
la Iaşi. 


O împăcare 


O grea încercare a fost pentru lon Ghica şi pentru Arăpilă, 
în vremea aceasta, împăcarea lui Bălcescu cu Nicolae Golescu, 
fostul colonel aghiotant al lui Alexandru Ghica şi fost 
anchetator şi acuzator public în procesul complotului din 
1840. Cei doi frați ai lui Arăpilă, Dimitrie şi maiorul 
Radu Golescu, erau membri sau mai curând prieteni ai 
„Frăţiei”, dar lon Ghica ar fi dorit să intre şi cei patru fii ai lui 
Dinicu Golescu în rândurile secrete ale societății. Democrat 
activ, patriot convins, lon Ghica, făcând totuşi parte dintr-o 
familie care dăduse principatelor până atunci opt domnitori, 
avea cât de cât superstiția marilor „familii”. E drept că, de 
patru generații ascendente, spița lui nu mai avea vreun 
reprezentant pe tron, căci el se trăgea de-a dreptul din marele 
ban Dumitrache Ghica, acesta fiind fratele voievodului 
Grigore Ghica, cel decapitat de turci în 1777, la Iaşi. Tatăl 
său, Tache Ghica, proprietarul Gherganilor de lângă Vadu 
Rău nu mai era decât un boier oarecare. lată de ce el ar fi vrut 
să-i atragă pe cei patru feciori ai lui Dinicu Golescu în lupta 
revoluționară. Familia aceasta era una dintre cele mai vechi 


în Ţara Românească şi un Baldovin Pârcălabul e pomenit încă 
de pe la 1480. Goleştii de acum nu erau însă Goleştii cei vechi 
decât prin linia femeiască, dar numele fiind se vede atrăgător, 
îl luaseră şi doi gineri, un Leordeanu mai întâi, şi după el. 
Un Ştirbei, şi prin aceştia dura acum neamul Goleştilor. 
Aveau deci în ei şi sângele acelui crâncen vel vornic Stroe 
Leordeanu, clevetitor şi ros de zavistie, care a şi pus la cale 
sugrumarea la Snagov a înțeleptului mare postelnic 
Constantin Cantacuzino, dezlănțuind astfel duşmănia dintre 
el şi Cantacuzineşti; o luptă pe viaţă şi pe moarte. De altfel 
Cantacuzineştii aceştia au început apoi o luptă pe viaţă şi pe 
moarte şi cu Brâncoveanu, ruda lor. De data asta, din pricină 
că domnitorul, să-şi deschidă un drum mai drept spre palatul 
de la Mogoşoaia, tăiase în două, prin faţa bisericii Doamnei, 
marea lor proprietate dintre această biserică şi malul 
Dâmboviţei. Această luptă pe viață şi pe moarte, adăugată la 
alte pricini, a dus la căderea în doi ani a opt capete sub 
satârul gealatului, la Țarigrad: al Brâncoveanului cu trei fii şi 
ginerele, apoi al marelui cărturar, stolnicul Cantacuzino, al 
fratelui stolnicului, spătarul arhitect Mihail Cantacuzino, şi al 
fiului stolnicului, voievodul Ştefan Cantacuzino. Toate aceste 
lupte care se dăduseră între familii, în care ramurile mânate 
de patimă şi ambiţii sălbatice alternau cu ramurile de mari 
cărturari şi artişti, dau împrejurării un iz local de renaştere 
italiană. 

Ion Ghica ținea deci mult ca şi cei patru feciori ai lui Dinicu 
Golescu să intre în societatea „Frăția“. Se sfătui cu vărul lor, 
Arăpilă, care fu de aceeaşi părere. Nu puteau însă vorbi cu 
Nicolae Golescu înainte de a şti că Bălcescu se învoieşte cu 
asta. Şi niciunul nu avea curajul să-i propună fostului 
întemnițat de la Mărgineni să se găsească alături de 
îndârjitul său acuzator. 

O împrejurare fericită uşură însă mult sarcina lui lon Ghica 
şi a lui Arăpilă. După ce se sfătuiseră îndelung între ei, 
cei patru frați luaseră hotărârea să-şi libereze clăcaşii şi să-i 
împroprietărească. Acest fapt stârni o mare vâlvă în ţară, dar 
şi împotrivirea îndârjită a marilor boieri, care, prin domnitor, 


împiedicară această îndrăzneață măsură. În schimb, 
Bălcescu fu foarte mişcat şi avu pentru ei cuvinte de laudă. 

— Nicolae Golescu ţi-a făcut viața grea, Nicule. Oare nu mai 
eşti supărat pe el? folosi Ghica prilejul ca să afle ce mai simte 
acum fostul iuncher din amărăciunile trecute. 

— Suferințele mele, pe lângă ale clăcaşilor, au fost o nimica 
toată. Dacă el găseşte în inima lui puterea să facă o 
asemenea faptă creştinească, înseamnă că a devenit alt om. 

Peste două săptămâni, Ştefan. Nicolae, Radu şi Alecu C. 
Golescu (Albu) erau membri ai „Frăţiei”. Îndeosebi 
Nicolae Golescu, ca să câştige prietenia lui Bălcescu şi 
cunoscându-i slăbiciunea, îi trimise un cufăr cu izvoade 
istorice şi cărți de specialitate, care nu se găseau în țară. Cu 
acest prilej avu loc şi întâia şedinţa a „Frăției“ în palatul de la 
Belvedere. 


La Minjina 


La Mînjina, în sus de Galaţi şi nu departe de Prut, la moşia 
lui Costache Negri, este în fiecare an la douăzeci şi unu mai, 
de Sfinții Constantin şi Elena, o petrecere pentru care se fac 
pregătiri nu numai în toată Moldova, ci şi în Tara 
Românească, în Ardeal şi în Bucovina. 

Toată floarea intelectualității româneşti se adună pentru 
câteva zile la conacul de la Minjina, nu numai ca să 
sărbătorească onomastica amfitrionului şi a surorii sale 
Elena, dar şi ca să puie la cale viitorul poporului român. 

Trei-patru zile cât durează aceste petreceri, două tarafuri de 
lăutari nu se opresc, şi masa nu se ridică din chioşcul 
cel mare. Grădina e întinsă în jurul casei, pe câteva fălci cu 
livada cu tot. Conacul nu e mare, dar Elena Negri are o 
dragoste de om bolnav pentru flori şi verdeață, mai ales pentru 
glicinele cu lungi ciorchini de flori albastre-viorii, care se urcă 
pe pridvorul conacului, pe zăbrelele chioşcurilor şi, trecând de 
la lui arin la altul, peste poteca de cărămidă, fac un soi de 
pergolă între conac şi chioşc. Aici, unde niciun scriitor nu 
vine cu mină goală, ci cu rodul nopţilor lui nedormite, 


Alecsandri. Care este înamorat de această brună cu ochi mari 
de tot, de necrezut de palidă, şi căreia îi va dedica 
Mărgăritarelele sale. A citit întâia dată Mioriţa, culeasă de 
Alecu Russo de prin ţinutul Caşinului şi îndreptată uşor de el, 
şi apoi toate poeziile sale de până acum. 

Un fel de mândrie patriotică îi străbate pe toţi cei care se 
adună la acest conac. Aceeaşi mândrie o încearcă cei de 
față când văd flăcăii cu cojoacele înflorite şi cu plete 
haiduceşti şi când îi aud chiuind şi învârtind fetele la joc. Hora 
se ține pe iarbă, în bătătură, ca s-o poată privi boierii lungiți 
pe sofale şi în jilțuri cu perine, în cerdacul larg, dar scund, ori 
aşezaţi pe scaune lungi pe pajişte, când nu se amestecă şi cei 
tineri şi cucoanele printre cei ce joacă. 

„Mândri ostaşi va mai avea oştirea româneasca când îi va 
veni vremea şi când vom izbuti să ne ridicăm şi noi ca 
neam!“ exclamă într-un rând Bălcescu, arătând pe focoşii 
feciori. Şi toți simt că aşa va fi... De multe ori se organizau 
vânători, e drept, mai mult vesele. Aici s-a legat prietenia 
dintre Kogălniceanu şi membrii „Frăției“, Bălcescu şi lon 
Ghica. Aci a întâlnit Bălcescu pe Alecu Russo, care le-a citit în 
franțuzeşte faimoasa să Cântarea României, pe care istoricul 
avea s-o traducă într-o românească arzătoare de patimă, 
durere şi nădejde. 

Aici s-a cunoscut cândva şi cu agronomul moldovean lon 
Ionescu, care avea să semneze mai târziu de la Brad şi pe 
care avea să-l câştige pentru lupta de eliberare a clăcaşilor, pe 
care o plănuia. Într-una din aceste seri de neuitat, după ce se 
întoarseră toți, boieri şi cucoane, dintr-o măreață dumbravă 
de stejari groşi şi bătrâni, răriți, cu iarba de sub ei măruntă 
şi deasă ca o pajişte de basm, unde se plimbaseră, ca să 
asculte  privighetorile, - pe malul răcoros al pârâului 
Gologanul, în umbra copacilor scăldați de lună, gazda, 
Costache Negri, chemându-i pe toți în chioşc, a cerut 
ascultare şi a spus că va citi o poezie scrisă din adâncul 
inimii. S-a apropiat de un sfeşnic cu cinci brațe, întoarse ca 
şerpii de alamă în sus, şi a citit, spre surprinderea şi 
încântarea tuturor, o poezie a lui închinată tânărului istoric 


muntean, „acestui tânăr geniu al patriei noastre”, ale cărui 
merite el voia să le proslăvească în versuri... Se pare că 
impresia produsă de cele două studii, cunoscute sub 
numele de Puterea armată la români, dintre care unul fusese 
publicat chiar în revista de la laşi a lui Kogălniceanu, fusese 
copleşitoare, şi Costache Negri voia să arate recunoştinţa 
tuturor față de autor. 

La ora aceea mai toţi întrevedeau în Bălcescu pe 
strălucitorul creator al istoriei române, în sensul ştiinţific al 
cuvântului. 

Tinerii scriitori erau obişnuiţi să dedice ei femeilor şi 
personalităților de seamă poezii şi lucrări scrise, iar nu să le 
fie dedicate, lor, de alții, asemenea producţii... Şi mai ales 
când venea acest omagiu adresat unui tânăr de douăzeci şi 
patru de ani, de la un cărturar de seama, Costache Negri, pe 
deasupra bărbat de o frumusețe leonină, înalt, voinic, brun, 
care cutreierase până la vârsta aceea aproape toată Europa, 
cunoscând oameni, locuri, instituții şi care înființase aci, la 
Miînjina, această „Academie liberă”, cum a fost poreclită mai 
târziu. 

Vocea sonoră a bărbatului, căruia mustața stufoasă, dar 
tunsă scurt, îi dădea o hotărâta energie, rosti sonor: 


PENTRU BĂLCESCU 


Cu râvnă spre Maica Țară, inima ta mult pătrunsă, 
Tu ce faci a se renaşte nişte vechi izvoare-ascunse, 
A strămoşilor izbânde, te-ai muncit a da-n lumină, 

Ş-a lor verde bărbăție de fapte voinice plină. “ 


Cu fiecare strofă nouă, tulburarea lui Bălcescu creşte, mai 
ales când simte aţintite asupra să privirile tuturor acelor 
femei fermecătoare, între care frumusețea brună şi gravă a 
Elenei Negri pune un accent patetic. 


Au avut de altfel loc aci şi convorbiri mai secrete, când 
Alecsandri era îndemnat să citească versuri cucoanelor în 


grădină, şedinţe convocate numai pentru ca fruntaşii vieții 
culturale, ai poporului românesc de pretutindeni, să poată 
discuta în voie, în salonul cel mare aranjat cu trei sofale, 
problema cea mare, care le sta tuturor în inimă: Unirea 
țărilor surori, căci, aşa cum va spune cândva Alecsandri, aci 
toți se simțeau numai români. 

În focul unei asemenea discuţii, Kogălniceanu arată că 
Bălcescu are dreptate în studiul lui Despre starea soțială a 
muncitorilor plugari în Principatele Române şi deosebite 
timpuri, când susține că, şi de s-ar uni, principatele tot slabe 
vor fi dacă nu se vor întemeia pe eliberarea țărănimii din robie, 
pe împroprietărirea milioanelor de clăcaşi, pe ridicarea lor 
culturală. „Avem în Bălcescu, spunea el, un istoric de formă 
nouă, care nu se ocupă numai de cârmuitori, ci şi de popor, de 
viața celor mulți, de instituţiile soțiale în decursul vremurilor, 
aşa cum am visat noi înşine.“ Cum mulți nu cunoşteau 
studiul acesta care era încă în manuscris, fu rugat de cei de 
față să-l citească. 

De astă dată, fără să mai aştepte să fie mult poftit, 
Bălcescu citi încă o dată neuitatul său studiu. 


„De atunci poporul se făcu nesimțţitor la glasul Domnului şi 
al boierilor. Nu mai vrea a se jertfi pentru o patrie unde nu i s- 
a lăsat drepturi şi pentru o libertate de care el nu se poate 
bucura... “ 

Şi această întoarcere în trecut, tocmai pentru cunoaşterea 
şi îndreptarea prezentului (care va fi şi mai accentuată, 
mai târziu, în lucrarea definitivă scrisă în franțuzeşte), zgudui 
conştiinţa celor de față şi avea să se înscrie, pentru o sută de 
ani, în rândul marilor revendicări ale maselor țărănimii 
române. 


În jos de Radu-Vodă 


Fiindcă lon Ghica plecase la Iaşi unde făcea - la „Academia” 
de acolo - un curs de inginerie şi fiindcă Tell era mai mult pe 


Dunăre, unde-i era batalionul, Bălcescu rămase, încă o 
bucată de vreme, singurul membru al „Frăţiei” în Bucureşti... 
şi se simțea oarecum descurajat. Apoi îşi spuse că dacă se 
sperie că e singur, niciodată „Frăția“ n-o să iasă din paginile 
de hârtie ale statutului, rupte şi acelea. 

Afară de cei patru frați Goleşti, Ştefan, Nicolae, Radu şi 
Alexandru (poreclit cum se ştie şi Albu, ca să fie deosebit 
de văru-său Alexandru Golescu, negru - Arăpilă), fură aduşi 
în acea vreme în „Frăția“ şi câţiva dascăli ardeleni, de la 
şcoala Sfântul Sava şi încă vreo doi de la Schewitz2 între 
care Axente Sever. Multă bucurie le făcu şi adeziunea poetului 
Bolintineau, tot din acest timp, ca şi a lui Cezar Bolliac. 

Mai intrară, ceva mai târziu, un însemnat număr de ofițeri, 
unii foşti colegi ai lui Bălcescu şi alții colegi cu Tell, astfel 
maiorul Voinescu II, maiorul Costache Filipescu, locotenenții 
Fărcăşanu, Cristophi. Pleşoianu, Serurie şi alții. 

Dar cu aceasta Bălcescu nu fu mulțumit. Simţea adânc 
nevoia unei legături cu straturile adânci ale poporului şi 
de aceea se oprea tot mai deseori la Vadu Rău. Făcu de 
asemeni, întovărăşit de Boliac. Vreo câteva călătorii de-a 
lungul şi de-a latul țării. Pe de o parte era în căutare de 
documente istorice şi de copii manuscrise după cronicari, pe 
de altă parte se trudea să cunoască mai de aproape starea 
țărănimii şi nevoile clăcaşilor. 

— Tiţo, asta nu-i de ajuns, îi spuse el soră-sii, într-o zi de 
vară, la sfârşitul cinei. Trebuie să cunoaştem cât de cât şi 
pe muncitorii de la oraşe, trebuie să ne legăm cu ei, să-i 
lămurim, să chemăm la noi câţiva fruntaşi de inimă şi 
luminaţi din sânul lor. M-am gândit să începem cu Damian, 
băiatul lui Toma Pandurul. Îmi pare foarte inimos şi deschis la 
minte. Ştie şi carte... Prin el am putea să răzbatem printre 
calfele din Tăbăcari şi din Scaune... Cu asemenea oameni s-au 
făcut lucruri însemnate în Revoluţia Franceză. Erau la Paris 
două cartiere, St. Marceausx şi St. Antoine, cu meşteri şi calfe, 
care însemnau acolo cam acelaşi lucru cu ceea ce sunt 
tăbăcarii şi măcelarii aceştia aci. 


Tiţa fu şi ea de aceeaşi părere şi într-o zi, când Toma veni 
după obiceiul lui s-o întrebe de sănătate pe serdăreasă, el 
fu îndemnat să-l aducă în aceeaşi săptămână pe Damian, că 
are ceva de vorbit cu el. Mai târziu, profesorii ardeleni îi 
împrieteniră şi cu alții. 


Ideea de a cerceta tăbacăria lui Dobrovici fusese a Ţiţei, care 
se sfătuise cu Lusxiţa, câci între timp deveniseră amândouă 
prietene, inițiate în secretele „Frăţiei” şi toți trei puseseră la 
cale vizita la tăbacăria de sub dealul Radu-Vodă, unde lucra 
Damian. Câştigaseră de partea lor şi pe a treia femeie, care 
participa mai de departe la activitatea „Frăţiei”, pe Ana 
Ipătescu, al cărei soț. Nicolae Ipătescu, ca şi Grigore Ipătescu, 
fusese adus în societate de colonelul Nicolae Golescu, fostul 
aghiotant al lui Vodă Ghica. Câteşitrele se sfătuiseră cu 
Axente Sever, care primise mai de mult, după ce izbutise 
încercarea cu Damian, însărcinarea să ia legătura prin acesta 
cu cât mai mulți lucrători tabaci. Aveau acolo un grup al 
„Frăției“ de opt calfe, şi între ei şi un meşter. 

O caretă a Goleştilor îi aduse pe toţi, în două raiduri, până 
la poalele colinei râpoase, pe care era mănăstirea Radu-Vodă 
şi, lipită cu ea, bisericuţa lui Bucur, cu turla ei ca de ciupercă. 
Bineînțeles  pregătiseră, pentru orce întâmplare, şi o 
bună explicaţie... Era o vizită de curiozitate, cerută de 
cucoane, care doreau să-şi cumpere câte o malotea de la 
faimosul blănar Dobrovici. Voiau să-şi aleagă din prăvălia lui, 
pe drept cuvânt vestită şi departe de granițele ţării, şi anume 
chiar de la fabrică, aşa cum se zicea de la o vreme... De o lună 
de zile, Dobrovici, care era starostele blănarilor, era însă plecat 
cu piroscaful'2* pe Dunăre la Viena, ca să se întâlnească acolo 
cu marele negustor Constantin Pop de la Sibiu, cunoscut şi 
acesta în întreaga Europă, şi care avea o sucursală a casei lui 
în oraşul împărătesc. 

Nicolae Golescu, Nicolae şi Ana Ipătescu aşteptau împreună 
cu Axente Sever de o jumătate de oră să se întoarcă iar careta 
cu care urma să vină acum Bălcescu, Tiţa şi Lucica Florescu. 
Era o zi călduroasă de vară, spre asfințitul soarelui, şi toți 


laolaltă  coborâră acum ocolind mănăstirea, până la 
malul gârlei, care aci se îngustează şi se adânceşte tocmai din 
cauza colinei, dar numaidecât se lărgeşte din nou, răsfirându- 
se pe prundiş. Soarele cădea departe dincolo, peste zăvoi şi 
peste oraş, din care nu se vedea decât turle de biserici scăldate 
în asfințit şi ici-colo acoperişuri de tablă, care scânteiau 
printre copacii atât de mulți, că păreau - aşa văzuţi de 
departe — deşi ca o pădure. Peste gârlă, în fața bisericuţei lui 
Bucur, era o moară de cărămidă a cărei roată se învârtea cu 
vuiet. Un lung şir de plopi, drepți ca nişte fuse verzi şi foarte 
înalți, străjuiau în spatele ei malul rupt în argilă ici, colo. În 
stânga mănăstirii, spre malul gârlei, doi tabaci duceau pe 
umeri atârnate de o prăjină lungă piei crude, pe care ei le 
priviră curioşi, urmărind cum le leagă unele de altele, cum le 
bagă în apă, unde mai erau şi altele, din ajun. 

— Sunteţi de la Dobrovici? întrebă Ipătescu, dornic să 
se lămurească mai curând. 

— Aş)... Ce vorbiți dumneavoastră?... Aia e tăbăcărie mare, 
noi lucrăm într-o magherniță. Jupânu nu are decât 
unsprezece calfe cu ucenici cu tot... Eh... Dobrovici aia e 
boier mare... Ăla are ca la două sute de lucrători şi ucenici. 
Dacă vă duceți acolo o să vedeți. 

Ana Ipătescu se uita cu milă la oamenii aceştia, siliți să ia 
în braţe pieile murdare, încă pline de sânge, cu resturi de 
carne pe ele. Erau pe marginea apei, dar se simțea un miros 
greu. 

— Şi cât timp le lăsaţi în apă? 

— Apăi, o zi, două, pe urmă le luăm iar sus, la curățit. 

Şi oamenii, în cămăşi murdare, zdrenţuite şi în izmene, co- 
borâră în grabă. 

Ocolind pe lângă o căsuţă acoperită de corcoduşi şi duzi şi 
închisă cu uluci nelucrate, înnegrite de ploi şi rupte pe ici, 
pe colo, careta Golescului încercă să vie să-i ia, dar se opri 
deasupra râpei lângă chiliile care-şi prelungeau zidurile 
leproase, învălmăşite pe povârnişul lutos. 

Nu puteau trece cu careta pe sub mănăstire, deoarece pe 
poalele colinei coborau, până în apă, două garduri ale 


unei case mici cu acoperiş de tablă, care era pe costişe, între 
mănăstire şi gârlă. Lucrătorii îi sfătuiră să trimită trăsura să 
înconjoare mănăstirea cu turlele ei pe sus, pe după 
chiliile călugărilor şi dascălilor, iar ei să meargă cu piciorul, pe 
dincolo de căsuță, apoi să coboare pe prundiş, că acum cu 
seceta se poate trece... Tăbăcăria lui Dobrovici e după cotul 
apei... uite, i se vede acoperişul printre frasinii ăia... 

După ce au ocolit pe sus căsuţa cu prispă, au coborât pe un 
fel de podişcă, un soi de ponton al mănăstirii, la care era 
trasă o luntre ce rămăsese acum afară, pe prundişul secat, şi 
pe urmă urcară din nou pe ulița, care ducea, după cât se 
vede, spre Filaret. Pe dreapta dădură, sus, de nişte uluci 
ascuțite, înalte de-un stânjen... O portiță în dreapta şi o 
poartă mare în mijloc, cu cele două canaturi, date acum în 
lături, duceau în curtea tăbăcărie! lui Dobrovici... Amândouă 
erau păzite de arnăuţi cu câte doua pistoale la brâu. Vreo trei 
perechi de lucrători, în picioarele goale, murdari, în zdrențe 
aproape, aşteptau să li se arunce dintr-un car piei crude cu 
care porneau, fiecare la un capăt al prăjinii sprijinite pe umeri 
spre gârlă. 

Curtea este imensă ca un bărăgan şi chiar acum, într-o 
vară secetoasă, e plină de băltoace. De jur împrejur, în loc de 
gard, sunt şoproane şi magazii cu câte o jumătate de cat 
deasupra. În dreapta, la umbra unui uriaş plop alb cu 
coroană stufoasă, o cărăruie podită cu cărămizi duce zece paşi 
de la portiță la intrarea prăvăliei cu marfă gata de vânzare, 
unde cei sosiți au şi intrat, speriindu-l pe tejghetar, care nu 
mai văzuse se pare asemenea musafiri acolo, căci boierilor de 
obicei li se aducea marfă acasă. 

Bălcescu şi Axente Sever au rămas în curtea cea mare cât 
un maidan, cu magazii lungi pe trei laturi, în loc de gard. 

Prăvălia e întunecoasă; un clopot atârnat de un arc 
deasupra este izbit de uşa care se deschide, încât cei 
dinlăuntru, chiar dacă sunt după pereţii de blănuri atârnate, 
ştiu că a intrat cineva. E şi o tejghea de brad, înnegrită de 
vreme, pe care sunt bătuţi în cuie bani de argint şi de aramă. 
Fără îndoială, bani de saftea de când s-a clădit tăbăcăria, ori o 


parte din ea. Nu e lumină de loc, căci fereastra este astupată 
şi ea cu un paravan de blănuri spânzurate. 

Axente Sever părea că-l cunoaşte pe feciorul lui Dobroviei, 
care e acum lângă carul din dreptul magaziei de piei crude, 
căci se îndrepta întins spre el. Acesta e oarecum stingherit 
că nişte muşterii, pe care el îi credea neapărat evghenicoşi, îl 
găsesc în papuci, în nădragi lungi de mohair şi în cămaşă 
de pânză cu râuri de arnici roşu. Dar munca-i muncă... 
Treaba lui este acum să vadă cum se descarcă pieile crude, să 
le prețăluiască şi să le treacă în catastif la numele măcelarului 
care le-a trimis. Cu oarecare şiretenie, arătând interes pentru 
munca de tăbăcărie, după ce şi-au dat bună ziua, Axente 
Sever, care nici el nu avea mai mult de douăzeci şi trei de ani, 
i-a sugerat tânărului să-i poftească pe musafiri să viziteze cu 
de-amănuntul fabrica. Profesorul ardelean ţinea stăruitor ca 
lucrătorii, adepţi ai „Frăţiei”, adică Damian şi ai lui, să-i vadă 
pe aceşti buni prieteni şi frați ai lor şi să-şi dea seama că ei 
țin să le cunoască mai de aproape truda. Cu acest prilej, 
Bălcescu află că tânărul care nu împlinise douăzeci şi unu de 
ani se numea Pană, Pană Dobrovici. 

În prăvălia întunecoasă şi plină de miros de cojoace şi 
blănuri, cele trei tinere femei cerură să li se arate blănuri 
de astrahan, despre care aflaseră în oraş că au fost aduse 
din sudul Rusiei. Ştirea era adevărată, fusese adus un rând 
de blănuri, dar se vânduse tot şi se aştepta altul. În schimb, 
erau blănuri de samur, de cozi de vidră, de cacom alb, de 
dihor, din care însă ele nu doreau să cumpere. 

Între timp, Luzxiţa îi făcea semn Țiţei că-i vine râu din 
pricina mirosului greu, înăbuşitor din prăvălie. leşiră 
deci toate trele în curte, nu fără să observe în treacăt, jos 
lângă tejgheaua cu bani bătuţi pe ea, un hârdăiaş cu trei 
sticle de şampanie puse la gheață, Erau aduse de la ghețăria 
acoperită cu stuf din grădina fabricii, unde tânărul Pană 
Dobrovici le ținea sub lacăt, fără ştirea tatălui sau. Când fiul 
tăbăcarului le văzu pe cele trei femei tinere ieşind din prăvălie, 
ramase încremenit şi fu gata să-i vie rău. Fiind intrat cu 
catastiful în magazie, tocmai când musafirii păşeau pe poartă, 


pe ele nu le văzuse venind. Se fâstici cu totul, se înroşi ca un 
rac, se bâlbâi vrând să întrebe, vrând să explice... vrând, nici 
el nu mai ştiu ce... Se simţi nenorocit în papuci, în nădragi 
grosolani de mohair şi în cămaşa de pânză cusută cu râuri de 
arnici, în fața acestor femei tinere şi subțiri, care toate aveau 
rochii de mătase, văratice, cu talie lungă, strânse pe corp, 
terminate pe şold în unghi, de la care începeau fustele 
învoalte. Tiţa şi Luxiţa aveau rochii verzui, iar Ana Ipătescu 
era în tafta sinilie. Pe cap purtau pălării de culoarea rochiei, 
cu fundul pe coc şi deschise mult în față, legate cu panglici pe 
sub bărbie. Ele priveau surprinse, nepricepând de ce acest 
tânăr, despre care aflaseră de la tejghetar că e fiul stăpânului 
tăbăcăriei, e atât de emoționat. 

Pană Dobrovici avea mâinile prea scurte şi nu ştia ce să 
facă cu ele, mai ales că de statură era cam scund şi destul 
de grăsuț, chiar cu oarecare burticică... Cu pantalonii lăsați 
prea jos şi în papuci, părea şi mai scurt... Dar capul îi era 
frumos ca al unui actor de prime roluri, cu trăsături foarte 
regulate, cu ochi mari ca prunele verzi. Până la urmă se văzu 
că zăpăceala lui venea din desperarea că e văzut aşa. Tinerele 
femei îşi zâmbiră una alteia, căci întâmplarea li se părea 
destul de caraghioasă. 

— Acesta este unul dintre cuceritorii Bucureştilor, 
un „lion”, le spuse în şoaptă Tița Bălcescu, înainte ca ele 
să ajungă chiar lângă el. 

— Îl cunoşti? fu curioasă să ştie Luxiţa. 

— Oarecum... numai din vedere... coleg şi prieten cu Barbu. 
Am să vă spun mai pe urmă, sfârşi ea, căci se apropiaseră de 
carul încărcat până în vârf cu piei crude de bou. 

Numai azi tânărul Dobrovici se simţi atât de nenorocit în 
nădragi grosolani şi în papuci, în curtea fabricii. De obicei se 
fălea cu acest lucru şi el, şi tată-său, mai ales, care se 
uita lung, cu mândrie după acest fiu, când îl vedea atât de 
tânăr, ţinând fabrica în mâna lui viguroasă, necruţător cu 
oamenii, priceput în meserie, grijuliu să nu se facă nicio 
risipă. 


Tot atât de fericit asculta Dobrovici şi ceea ce i se spunea 
despre viața de noapte pe care o ducea fiu-său... 
întovărăşit cu unii feciori de boieri, în frac fără cusur, 
parfumat, el pe trecea nopți întregi cu femeile de viață uşoară, 
anume cele mai scumpe, alergând cu caleaşca din bal în bal, 
fără să joace însă cărți, ori făcând chefuri de care vorbea tot 
oraşul, socoteala plătind-o el singur, pentru toţi totdeauna. 

Dobrovici îi dădea oricâţi bani cerea, fiindcă „băiatul lui” era 
în stare, chiar dacă petrecerea dura până la ziuă, să alerge în 
caleaşca acasă, să se dezbrace de frac, să bage capul într- 
un lighean cu apă rece, ca să se dezmeticească şi apoi, 
îmbrăcat în nădragi şi în papuci, să alerge la fabrică... Se 
vedea pe el însuşi în acest fecior şi era mulțumit că se ținea cu 
sfințenie de vorbă lui: „Slujba-i slujbă, drujba-i drujbă”, ceea 
ce vrea să spună că dacă este cineva în orele cuvenite la 
datorie, poate face în restul timpului ce vrea, Pe de altă parte, 
tovărăşia lui fiu-său cu feciorii celor din protipendadă, fie şi 
numai la petrecere, deosebita lui trecere la femeile iubitoare de 
lux, îl măguleau nespus, căci era o bună faimă pentru 
prosperitatea lui negustorească. Toate astea le ştia bine Pană 
Dobrovici. Dar astăzi, văzându-le pe cele trei femei frumoase 
în rochii uşoare de vară, fu nenorocit şi numai el ştia de ce, 
Cum ar fi putut de altfel să bănuiască cineva înverşunata lui 
vanitate? Se înclină respectuos şi, mereu fâstâcit, el atât de 
stăpân pe sine însuşi în orice împrejurare, răspunse zâmbind, 
dar fără să ştie că zâmbeşte, la propunerea lui Axente Sever, 
ca să le arate musafirilor fabrica. Porni chiar el înainte, 
crezând că ei vor să li se arate uscătoria şi magazia de blănuri 
scumpe. 

— Nu, fu de părere Bălcescu, vrem să vizităm toată fabrica, 
pas cu pas. Dacă se poate, începând de la pieile crude şi de la 
argăseală. Să vedem cum se lucrează pieile. 

El nu mai avu ce să zică şi cu gesturi destul de caraghioase 
de „om de lume”, care uită că e în nădragi şi papuci, îi 
pofti după el. 

Trecură deci spre latura din stângă a curții, unde li se arăta 
mai întâi o magazie de paiantă, spartă pe ici, pe colo, de se 


vedeau crăcile din ziditură şi acoperită cu şindrilă putredă, 
care era magazia de piei crude... Cinci-şase lucrători alegeau 
şi duceau în spate piei, printr-o uşă largă, în şopronul care 
era tot pe marginea curții, lipit de magazie. Înlăuntru, cei veniţi 
fură trăsniți de o duhoare râncedă şi văzură între alți cinci 
flăcăi, plini toți de mâzgă udă şi de sânge, pe Damian cu un 
catastif în mână... Flăcăul se opri sfios şi rămase tăcut, fără 
să le dea măcar bună ziua... Nu avu curajul, credea că nu e 
cuviincios, căci boierii nu îngăduiau celor din tagmele de jos 
să le dea bună ziua, ca nişte adevărate cunoştinţe... Ţăranii şi 
muncitorii în genere aveau dreptul numai să se încovoaie, să 
dea  negreşit bună ziua, dar spunând „săru' mâna“ 
aplecaţi până la pământ. Chiar negustorilor nu le era îngăduit 
să dea bună ziua adresat cu un ton personal, ci numai să 
salute anonim, fără să aibă aerul că salută cunoştinţe. 
Bălcescu se apropie de Damian şi, dintr-o mişcare pornită din 
inimă, vru să-i dea mâna. Dar se înfioră şi rămase cu mâna 
întinsă, căci mâinile lui Damian erau tot atât de murdare de 
mâzgă şi de sânge ca şi obrajii. Flăcăul se feri grăbit, ca un 
lepros. De altfel, în magazie, mirosul de putreziciune şi borhot 
era atât de pătrunzător şi de greţos şi locul era atât de 
mocirlos, încât găsiră că e mai bine să iasă. Lipită cu magazia 
de piei crude era magazia de cenuşare?t, unde intrară unul 
după altul. Nu făcură decât câţiva paşi înlăuntru, căci nu mai 
puteau merge din pricina băltoacelor, dar simțiră că se 
înăbuşe într-o duhoare de talpă nelucrată şi de scârnă de 
câine. Văzură pe două rânduri vreo douăsprezece gropi, largi 
de doi-trei paşi la gură şi pline toate cu zeamă de var. Într-un 
colț, pe nişte mese acoperite cu tablă, câțiva oameni, parcă şi 
mai zdrențăroşi decât cei din magazii, rădeau pieile vâscoase, 
gelatinoase, le curățau de resturile de carne şi le frecau cu 
scârnă?!2 de câine. Gropile acestea nu erau însă gropi, ci nişte 
butoaie mari îngropate, şi în fiecare erau puse piei la murat... 

Luxiţa se apropie de Tiţa, palidă, cu buzele dintr-o dată 
uscate. 

— Simt că-mi vine rău, duhoarea asta m-a năucit, mi-a 
înnegrit creierul, amețesc, hai afară! 


Era un miros cu care nu te puteai obişnui treptat, aşa cum 
se întâmplă de obicei cu mirosurile, ci tocmai din pricină 
că era un amestec de putoare, de iuțeală de amoniac şi de 
carne stricată, soiurile de duhoare, care rămâneau deosebite, 
se întreceau între ele şi le simțeai pe rând, într-o creştere 
grețoasă, înverşunată, de care pentru unii nu era scăpare 
decât în leşin. 

Dar, în afară de Lusxiţa, toți se ţineau încă tari. 

În colţ, patru oameni se trudeau din răsputeri să scoată 
dintr-o groapă piei năclăite, cu părul de pe ele pe 
jumătate desprins, grozav de grele, din pricină că erau ude. 
Erau toți cu picioarele goale, negre şi crăpate, în băltoaca 
făcută din scurgerile de pe piei. Bălcescu se gândi cutremurat 
că trebuie să le ardă şi propria lor piele în această zeamă, care 
îi stropea şi se scurgea pe ei. 

Femeile, ca să nu se murdărească, rămăseseră cam în prag, 
şi tânărul Dobrovici se înființase lângă ele. Un lucrător se 
apropie de el, cu o înfăţişare de câine bătut. 

— Jupâne, mi-e nevasta bolnavă şi mă duc cu ea mâine 
dimineaţă la sfântu maslu... Mă lăsați? 

Dobrovici fu nenorocit când auzi că i se spune „jupâne“ față 
de tinerele femei şi mormăi ceva neînțeles. 

Văzând-o pe Luzxiţa albă ca varul, cu ochii parcă dați peste 
cap, Ţira o scoase numaidecât în curte, unde ceru să i se 
aducă un scaun. Veni după ele şi Dobrovici, care alergă şi 
aduse un scaun țărănesc, din prăvălie. 

Nicolae Golescu şi Grigore Ipătescu ieşiră şi ei afară peste 
câtva timp, năuciți de duhoarea umedă, dar Ana Ipătescu 
se încrâncenă să rămâie. Voia să vadă tot. 

În mijlocul magaziei, Bălcescu şi Axente dădură de nişte 
cărămizi aruncate ici, colo pe jos şi sărind de pe una pe alta se 
putură apropia de masa acoperită cu tablă, pe care se rădeau 
şi se frecau pieile, sub supravegherea unui ins înalt şi spătos, 
ca de treizeci de ani; avea un cap mare, dar ca de copil, cu 
mustața lui bălaie. La el, la acest uriaş Licsandru Hergă, cel 
care rupsese între degetele lui mâna vătafului bătăuş al 
lui Băl-Ceaurescu, venise, fugar din sat, la câtva timp după 


aceea, Tudose, ca să se facă ucenic de tăbăcar şi cu nume 
nou, Damian. Plăvanului îi plăcuse băiatul care se înfipsese în 
vătaful cu gârbaci şi-l primi bucuros, ajutându-l să ajungă 
calfă.. Şi acum, deşi devenise meşter, rămăsese săritor şi 
prietenos. Din când în când se repezea să dea ajutor şi la 
scosul pieilor. Scotea singur câte două. Vizitatorii au aflat pe 
urmă că e adept al „Frăției“, deşi altfel nu avea încredere în 
niciun soi de boieri. 

Trecând pe lângă lucrătorii care se opinteau, se trudeau 
îndoiți de şale şi tot scăpau din mână pieile vâscoase şi ude pe 
care voiau să le scoată şi iarăşi le apucau, Axente Sever 
făcu semn unuia dintre ei, căruia cămaşa sfâşiată lăsa să i se 
vadă brațul subțire, dar vânos, chiar musculos. Era un bărbat 
înalt, care avea un cap mai mult oacheş, cam lung, cu 
trăsături regulate, dar cu ochii duşi în fundul orbitelor, deşi 
acestea erau mari, ca şi gură lui de altfel. Când flăcăul se 
apropie de Axente, acesta îi şopti lui Bălcescu: 

— E un om de nădejde al nostru. Îl cheamă 
Dumitrache Stoica... Ai lui îi zic Mitru. 

Tabacul auzi explicaţia tânărului dascăl şi zâmbi. 

— Domnule, puteţi vorbi tare... Toţi pă care-i vedeți 
aci sunt oameni d-ai noştri, vă puteţi bizui pă ei ca şi pă mine. 

— Câte ore lucraţi pe zi? întreba Bălcescu, respirând greu, 
pe unul scurt, bălan şi vânjos. 

— Mai puţin ca ăia dă sus... şi arată ceva ca un pod sau ca 
un cat pieziş al magaziei... Venim dimineața, când să 
luminează dă ziuă şi când să înnoptează putem lăsa lucru... 
La prânz, avem o jumătate de ceas să mâncăm. 

Bălcescu făcu socoteala în gând că oamenii aceştia 
muncesc în duhoarea asta râncedă, luptând cu pieile 
vâscoase, mai mult de douăsprezece ore pe zi... 

— Şi cât o puteți duce aşa? 

— Mult nu; în meseria asta nu să trăieşte mult din pricina 
sărăturii şi a umezelii, răspunse un alt bărbat tot înalt 
şi bălan, dar cu fața puhavă de putreziciunea dinlăuntru, pe 
care află că-l cheamă Fănică Teică. 


Mâinile şi picioarele tuturor lucrătorilor erau umflate, iar 
Teică şi le arăta pe ale lui, cu nodurile lor îngroşate. 

— Ne prăpădeşte răceala care ni să bagă în oase! 

Bălcescu simțea că duhoarea l-a răzbit şi pe el, că i-a 
pătruns nu numai în plămâni, ci şi în ochi, în toată pielea, ca 
şi în haine şi că numai o voință crâncenă îl mai ținea în 
picioare. Se întoarse cu o nesfârşită tristețe spre Axente Sever. 

— Nu mi-am închipuit niciodată că se poate trăi într- 
o astfel de destrămare a vieții... 

Se uita cu o milă înduioşată la un lucrător mai bătrân, 
mustăcios, cu obrajii scofâlciți, cu fruntea încrețită... 

— E greu. Cu duhoarea asta, prietene, ce zici? 

Felul acesta de a vorbi ar fi părut nefiresc lucrătorilor, dar 
cunoscându-l pe Axente de la „Frăția”, cel întrebat îşi spuse că 
ăştia oricum nu sunt boieri ca alți boieri şi răspunse, zâmbind 
amar, cu oarecare şiretenie: 

— Ce să facem? Luptăm şi noi cum putem, şi făcu 
cu ochiul, scoțând o sticlă de rachiu verde de izmă de sub 
masă. Da' aci nu bem că duhoarea asta îi strică gustu. leşim 
în grădină., lângă umblătoare, că acolo aeru e mai curat şi 
mai poate răsufla omu”. 

— Totul e să te gândeşti la altceva, adause, clătinând 
amar din cap, Fănică Teică. 

„Să nu mai vezi... să nu mai gândeşti... îşi zise în gând 
Bălcescu, învins în toată ființa lui. Să nu mai vezi... să nu mai 
gândeşti”, îşi repetă năuc. Dădu tulburat bună ziua şi se 
întoarse spre uşă, întovărăşit de Axente Sever. După ce 
trecură băltoacele, dascălul cel osos şi înalț de la Sfântul Sava 
îi spuse cu un tâlc îndurerat, pentru că-i ghicise gândurile: 

— Cei mai mulți dintre ei au copii, muncesc pentru copii. N- 
au încotro, trebuie să muncească. 

— N-am bănuit niciodată că unii oameni sunt siliți 
sa câştige astfel pâinea copiilor lor. Acum înţeleg ce e muncă 
silnică. Ce se poate clădi, frate Axente, pe asemenea temelie 
de suferințe şi de nedreptăţi? Unii dau tot şi nu li se dă nimic, 
alții nu dau nimic şi tocmai lor li se dă tot. Atâta aş dori, 
să facem un stat românesc adevărat, al poporului! Dar cum? 


— Musai, frate Bălcescule, să facem un stat românesc. 

— Bine. Vom face un stat românesc, dar de nu va avea o 
temelie sănătoasă, dacă va fi numai sus arătos, îl vor măcina 
jos apele propriei lui ticăloşii şi atunci palatele cu saloanele de 
lux se vor prăbuşi sub greutatea neomeniei adăpostită-n ele. 

Aşteptându-i pe cei dinlăuntru, musafirii care ieşiseră în 
curte stăteau de vorbă pe scaune fără spătar, aduse din 
prăvălie şi puse la umbră marelui plop alb de la intrare cu 
trunchiul gros şi găunos, cu scoarța crăpată, să vâri palma în 
ea. 

Luxiţa se simțea mai bine. Avusese la ea o sticluță, cât o 
nucă de cristal, plină cu săruri de camfor şi parfum. O 
ținea necontenit la nas. Începuse chiar să zâmbească. O 
înveselea faptul că tânărul Dobrovici, ducându-se în prăvălie 
să arate unui om pirpiriu şi zdrențăros ce scaune să aducă, 
profitase de cele câteva clipe să-şi îndrepte cârlionţii şi să-i 
lustruiască, udându-i cu apă, şi acum se întorcea parcă mai 
sigur de el. 

Dar tocmai intrară pe portiță doi târgoveţi, încălțaţi cu 
ghete groase, purtând cioareci albi, cămăşi cu mânecile 
largi albe, pieptare negre. Păreau să fie frați. Trecură pe lângă 
musafiri. Clopotul de la intrarea prăvăliei sună ca o talanga 
de vaci. Câteva clipe după aceea, veni tejghetarul cel cu fața 
smolită, sprâncenat şi cam bondoc. 

— Jupâne... au venit oamenii ăia dă la Buzău... Ce facem? 

Pană Dobrovici se simți nenorocit; îi venea să-l ucidă pe 
acest tejghetar, care nu simţise că nu era clipa potrivită să i 
spună „jupâne”. 

— Ce vrei, mă? Ce tot vrei? 

Tejghetarul, nepricepând de ce e nervos, rămase năuc, şi 
reluă parcă lunecând: 

— Dar... păi... ne trebuie cheia dă la magazie, că ăştia mai 
dau două mii la cojoace peste ce-au dat ieri. 

Pană se căută întărâtat în buzunare şi, negăsind ce căuta, 
se îndreptă mânios, îndârjit, spre prăvălie. 

— Tiţa, nu ştiu care din noi două e vina acestui exces de 
găteală la acest june berbec în papuci şi cu puţină burtă... 


spuse cu şiretenie fiica vornicului lordache Florescu şi ochii 
ei de pisică scânteiau malițios. 

— Îmi pare rău, dar trebuie să-ţi spun că... pentru 
mine face tot ce face, răspunse Tiţța moale, liniştit, uimindu-i 
pe cei de față. 

— Aaa... aflăm lucruri noi, glumi Nicolae Golescu, 
apropiindu-şi scaunul. 

— Acest tânăr Dobrovici, lămuri Tiţa, este coleg de şcoală şi 
prieten la toartă cu frati-miu Barbu. Împreună cu al 
treilea coleg al lor, un oarecare Medelioglu, care a împlinit ieri 
douăzeci de ani, îşi pierd nopţile cutreierând toate balurile 
mascate din Bucureşti... De altfel, în fiecare după-amiază, toți 
trei, răsturnați pe perne, în caleaşca luxoasă a lui Dobrovici, 
sunt nelipsiți de la plimbările de la Herăstrău şi de la 
Băneasa, convinşi că nu le poate rezista nicio femeie, căci 
fetele tinere nu-i interesează. Cheltuiesc sume mari de bani, 
fiindcă, după cum vedeți, tată-su pare foarte bogat... Are şi 
câteva moşii... Se cred toţi trei „lionii“ Bucureştilor şi sunt 
nebuni după conchiste. 

— „Lion“, ăsta? Aşa bondoc? E prea caraghios, Tiţo... Cu 
toate că are un cap destul de frumos... de berbec, dar frumos. 
Oricum, soro, „lion“? 

— Face mare lux cu îmbrăcămintea... L-am văzut de 
vreo câteva ori, că lucram în grădină. Veneau să-l ia cu 
caleaşca, de acasă, pe Barbu... Dobrovici ăsta sta în colțul 
drept al trăsurii, cu pumnul strâns sub bărbie, ca să i se vadă 
inelele cu rubine şi briliante de pe degete. — Aţi observat câte 
inele şi ce mari le are? Poartă o pelerina enormă de damasc 
negru, ca de cărvunar, pusă pe umărul fracului cenuşiu. 
Cilindrul sur şi păros, pus pe ureche, îl face, crede el, 
irezistibil. E drept că, aşezat, pare mai înalt decât în picioare, 
după cum vedeți, are picioarele prea scurte, dar are ralia 
oarecum obişnuită... Nu i se vede sub pelerină nici bună... 
Sunt femei, se pare, care umblă înverşunate după banii lui. 

— Dar nu ne-aţi spus, mademoiselle Bălcescu, ce vă face să 
credeți că sunteți chiar dumneavoastră obiectul 


omagiului deosebit al acestui „lion” cu picioare scurte? Va 
spus-o cumva? 

— A nu, asta nu... Nu i-aş fi îngăduit-o niciodată. De altfel, 
de vreo şase luni, nici nu mai vine pe la noi, fiindcă maică-mea 
e furioasă pe aceşti prieteni ai lui Barbu, despre care vorbeşte 
cu dezgust ca de nişte stricaţi şi-i e frică să nu i-l strice şi pe 
băiatul ei. Dar ştiu, fiindcă mi-a spus-o râzând, în glumă, 
Barbu într-o zi când eu îmi cam băteam joc de ei toţi: „Tiţo, tu 
ştii că nefericitul acesta este îndrăgostit de tine?” M-a pufnit 
râsul, căci mi s-a părut ridicol, ca aşa urâtă cum sunt, să se 
îndrăgostească cineva de mine. „Da, onorabilă soră, mi-a spus 
Barbu, e îndrăgostit de tine, spune că ai cea mai mică mână şi 
cel mai mic picior din Bucureşti...' Ce să spun, m-a pufnit 
râsul. 

Nicolae Golescu ridică din umeri, clătinând din cap. 

— Mărturisesc că „lionul” acesta nu este lipsit de spirit de 
observaţie, desluşi el, cu un surâs care ar fi vrut să fie, în felul 
lui, un compliment adresat Tiţei. 

— Ah, frumoasă consolare... Când eşti urâtă... să ţi 
se spuie că ai piciorul şi mâinile mici, murmură ea cu 
sarcasm. 

Atunci Luxiţa Florescu se supără de-a binelea. Dragostea 
dintâi, nefericită, o face pe Tița să se îndoiască de ea cu totul, 
căci biata fată nu-şi putea desluşi altfel de ce fusese părăsită.. 

— Ascultă, Tiţo, cine ţi-a spus ţie că eşti urâtă? Eu îţi 
jur că, dacă aş fi bărbat, m-aş îndrăgosti de tine. 

Nicolae Golescu ar fi vrut să protesteze şi el, dar fu 
stânjenit. Fata asta era atât de serioasă, încât protestarea lui 
ar fi părut un compliment ocazional obicinuit, şi astfel ea n-ar 
fi crezut în sinceritatea lui, pe când el ştia că Luxiţa avea 
dreptate. Simţea însă că ar fi fost necesare unele lămuriri mai 
din adânc şi i se păreau că n-ar fi potrivite acum. Era sigur că 
in anumite clipe Sevastița era o frumuseţe stranie, aşa cum 
şi fratele ei uneori, cu ochii lui uşor oblici, cu zâmbetul 
schițat numai în colțul gurii, era tulburător pentru femei. 
Aveau amân-doi în ei un soi de prezență dinlăuntru, ca o 


fereastră, dinapoia căreia, privind de după dantela perdelei, se 
ghiceşte cineva. 

Vocea lui Bălcescu, lipsită de forță, voalată şi în acelaşi 
timp plină de intensitate, de acea intensitate care se simțea 
în tot corpul lui, în mişcările lui extrem de vii, şi pe care cei 
fără chemare să judece oamenii o „taxau“ drept nervozitate, o 
avea şi ea. Mai mult decât asemănarea fizică, ea avea la fel cu 
el astfel de reacții psihologice, de resfrângeri şi de 
sensibilitate morală. Era în ei o prezență permanentă afirmată 
în loc, în timp şi, mai târziu, în istorie. Nicolae Golescu nu 
gândi cu precizie aceste lucruri, dar le simți de-a dreptul. 
După un răstimp de tăcere gravă, boţindu-şi puţin figura lui 
roşcată, de ofițer şi poet romantic, îi spuse, nesigur totuşi: 

— Aveţi multă, foarte multă personalitate, 
domnişoară Bălcescu... 

Singura schimbare pe care o făcu în formularea asta săracă 
fiind aceea de a-şi da seama că e nepotrivit să i spună 
„mademoiselle Bălcescu”, cum îi spuneau şi cei din jurul ei, 
de obicei. 

Prin curte treceau în timpul acesta mici grupuri de 
lucrători în zdrențe murdare, robotind la unele cojoace întinse 
la soare, cărând cu cotigele, de la magazie... saci cu coajă de 
stejar sau var... Veni pe portiță şi o ceată de ţigănei cu coşuri 
şi donițe sparte, care cu marfa lor adunată luară drumul ştiut 
al magaziei de cenuşare, din care acum tocmai ieşeau 
Bălcescu, Axente Sever, Ana şi Nicolae Ipătescu. 

Bălcescu o văzu pe Lusxiţa la umbră, lângă poartă şi, 
liniştit, îşi spuse că nu a fost nimic grav. Vru să intre în 
magazia următoare, care nu era de fapt decât un 
compartiment al acestei lungi clădiri joase, deşi avea deasupra 
un cat scund, care mergea de-a dreptul pe trei laturi ale curții. 
Nicolae Ipătescu renunță să meargă mai departe, în schimb. 
Ana Ipătescu stărui să intre şi ea. Tița, de la portița de sub 
plopul cel mare, făcu semn că vrea să fie aşteptată. 

— Vreau neapărat să văd şi eu, Nicule. 

— Lucicăi îi e mai bine? 

— Da, însă nu ar mai putea încerca din nou. 


Abia intraseră în aceasta a doua magazie şi fură ajunşi de 
tânărul  Dobrovici, care stărui să le dea  desluşiri 
trebuincioase, căci voia să fie mereu aproape de Tiţa. 

— Aci se face tăbăcirea pieilor. Vedeţi, în dubele 
acestea pătrate — şi arătă alte gropi, vreo patruzeci, ceva mai 
miei decât cele din magazia cealaltă plină cu zeamă fiarta de 
coajă de stejar — se ţin pieile cam trei-patru săptămâni. 

Se aflau în încăperea aceea vreo douăzeci de bărbaţi în 
zdrențe,  „nemâncaţi” parcă, de altminteri era de 
neînchipuit că se mai poate mânca după ce ai stat o jumătate 
de zi în putoarea asta, care te face să te simți un stârv în 
descompunere; aduceau piei sau le trăgeau din gropi. Se 
istoveau parcă măcinați încet, într-un trup fără reflexe. Pieile 
purtate în spinare, trântite în dube sau scoase, cu fiertura 
scurgându-se de pe ele pe zdrențele şi pe trupurile oamenilor, 
erau ca ispăşirea unui păcat istoric, care dura de la naştere 
până la mormânt. 

În magazia următoare, cea mai lungă, cu zidul de paiantă 
găurită, de puteai să bagi mâna prin gardul lui şi pe unde 
pătrundea iarna suflul înghețat al viscolului, erau alte puțuri 
de lemn îngropate, mai mici decât dubele, dar mult mai 
numeroase, ca nişte ochi otrăviți ai pământului, unele lângă 
altele. Şi aici, oamenii în zdrențe murdare trudeau până la 
istovire în jurul lor, ca nişte umbre de pe alt tărâm. 

— Aci, în putinile astea trebuie să stea pieile ca la trei luni, 
uneori şi mai mult. Aci se pune aşa: o piele, un strat de coaja 
măcinată, altă piele, alt strat de coajă de stejar măcinată, 
până se umple. După fiecare trei luni se schimbă. Aşa că 
lucrul durează aci cam un an şi jumătate. Mai vreți să 
mergeţi sus, la masa de piatră, unde se calcă pieile cu fierul? 

Pană Dobrovici ar fi vrut să răscumpere, prin competența 
sa, papucii şi cămaşa țărănească de pe el, dar meşterul 
magaziei îl amări din nou. 

— Jupâne, avem prea puţină coajă. Nu e bine să 
facem economie la coajă. 

Tiţa îl văzu pe fratele ei pâmântiu la față, cu ceva nesigur în 
privire, parcă ar fi fost beat. Se gândi la plămânii lui slăbiți. 


— Nicule, eşti obosit, să mergem. 

— Nu se poate, Tiţo. Trebuie să văd tot... cu ochii mei... Noi 
n-am ştiut până acum cum trăiesc oamenii aceştia, noi 
cei fericiți de afară... 

Şi vorbea încet, deşi erau amândoi înainte, aproape singuri. 

— E adevărat, e uşor să fii fericit afară, Nicule, când nu ştii 
cum trăiesc oamenii aceştia... Nu, nu voi mai spune în 
viața mea că mi-e prea cald şi că mă simt prost în trăsură sau 
acasă... îmi voi aminti de ce am văzut astăzi şi îmi va fi ruşine 
de mine. 

— Cu asta nu se îndreaptă nimic, Tiţo. Trebuie să 
facem ceva, ceva ca să nu mai fie ceea ce este. 

Feciorul jupânului, jupân el însuşi încă de pe acum, se 
grăbi să ajungă şi să le treacă înainte, urcând la catul de 
deasupra, pe o scară de lemn cu şase trepte, îngustă şi 
dreaptă ca o scară de pisică. Ducea la pod - la catul de sus — 
şi cu greu urcară toţi. Podul era tot atât de lung cât magazia 
de jos, dar atât de scund, că de-abia se putea sta în picioare, 
şi era plin de mese cu material pe ele. 

— Aci se lucrează pielea până se face subțire şi frumoasă, 
ca să poată fi purtată de lumea aristocrată... Pe dumnealui 
îl cheamă Schwartz şi e zurichterul21*:. nostru, l-am adus de la 
Praga, din Austria. „Gute Tag, Herr Schwartz=1*.“ spuse el, ca 
să arate că ştie nemţeşte. 

Zurichterul, uscat la faţă, dar cu mustăţi groase şi lungi ca 
două cozi de  veveriță, mormăi încruntat ceva de 
neînțeles pentru ei. 

S-au întors apoi în curte, din nou. 

— Acolo ce e? întrebă Bălcescu, după ce mai răsuflă puțin, 
şi arătă magazia care formă latura din fund a curții 
acesteia mari cât un obor. 

— Acolo se lucrează blănurile de purtat... Se spală şi 
ele întâi şi pe urmă se pun la dube, dar nu cu fiertură de 
coajă, ci cu straturi de piatră acră... O piele, un strat de 
piatră acră şi aşa mai departe. Pe urmă se scot, se rad şi se 
curăță cu nişte cuțite care taie ca briciul. După aceea se pun 
la uscătoare... 


— Şi pe urmă, glumi Axente Sever, imitându-l pe „lion”, li se 
vând boierilor şi boieroaicelor, ca să se grozăvească cu ele. 

— Încă nu... să vedeţi dumneavoastră, spuse acesta 
rezervat. Pe urmă începe lucrul cel mai migălos: curățirea şi 
lustruirea părului, pieptănatul lui de firele proaste, îngrijirea 
cu tot felul de leacuri. Aci avem noi cei mai mulți oameni, 
peste o sută. 

— De ce atât de mulți? 

— Păi, nu facem numai blănuri pentru boieri, ci şi mii şi mii 
de căciuli, de cojoace şi de scurteici pentru târgoveți şi pentru 
țărani... Trimitem chervane la toate bâlciurile din ţară. 

— Şi câţi lucrători aveţi cu toţii? întrebă Tiţa. 

— E greu de spus, uneori mai mult ca două sute, alteori 
mai puţin. Când avem zor mare chemăm şi din afară... 

— Şi când nu mai aveţi zor, îi goniți? glumi rece 
Axente Sever, ai cărui ochi duşi în fundul capului păreau 
totuşi că ard. 

Dascălul de la Sfântul Sava era un bărbat înalt, slab şi 
osos, dar foarte voinic, cu o barbă cam rară, castanie. 

— Cum o să-i ţinem dacă nu avem de lucru? întrebă uimit, 
ca un adevărat jupân, feciorul lui Dobrovici. 

— Dar ei ce mănâncă... dacă îi goniți de aci? întrebă 
Tiţa mirată. 

— Păi să păstreze din ceea ce câştigă acum... să le ajungă. 
Da” vezi că sunt risipitori... Toţi sunt nişte beţivi, dau totul 
pe băutură. D-aia sunt în halul ăsta. 

— O fi făcând asta ca să mai uite, ca să nu înnebunească, 
spuse Ana lpătescu. Ea se gândi cu dezgust la sticlele de 
şampanie zărite în prăvălie şi se întrebă dacă acest Pană 
Dobrovici e un dobitoc mincinos, ori numai un dobitoc care 
nu-şi prea dădea seama de ce face şi vede. 

Erau acum toţi în curte; începuse să se răcorească puțin, 
căci soarele scăpărase căzând dincolo de zare, dar ei nu 
simțeau nicio deosebire între aerul curat de afară şi duhoarea 
de cojoc rânced dinlăuntru, căci ea îi urmărea prinsă de 
hainele, de trupul lor. 


— Ce e în magaziile celelalte? Cele din fundul curții? 
Bălcescu voia să ştie toate. 

— Păi... acolo dorm vreo patruzeci de ucenici... şi unii 
lucrători care n-au casă în afară. 

— Acolo dorm ucenicii? Hai să vedem! îi îndemnă 
hotărât Bălcescu pe ceilalți. 

Pană Dobrovici încremeni într-un soi de spaimă. 

— Ce să vedeți? Un pat mare de scânduri, cât ţine magazia, 
acoperit cu  rogojini pe care dorm patruzeci-cincizeci 
de oameni, după împrejurări. Mutra lui devenise mai acră de 
când simțise că musafirii ăştia ţin mai mult partea 
lucrătorilor decât apreciază cheagul şi puterea lui de 
bogătaş... Acolo, şi arătă spre colț, e magazia cu cele de 
trebuinţă la tăbăcărie: coajă de stejar, var, piatra acră, cuțite, 
cuie, ciocane, lemne de lucru şi altele. Şi aci, în dreapta, spre 
prăvălie, este magazia cu marfă gata, pe care aţi văzut-o. 

Acum altă lume umblă forfota prin curte, de la o magazie la 
alta. Vin vreo patru perechi purtând prăjini groase pe umeri; 
de prăjini spânzură pieile scoase din Dâmbovița, sunt 
dintre cele ce au stat, se vede, o zi, două, în apă. 

— Toate tăbăcăriile au nevoie de apă, de aceea se fac 
pe malurile râurilor, rosti Pană Dobrovici ca un om care vrea 
să învețe şi pe alții. 

— De aceea nu este bine să locuieşti pe malul unui râu de 
din jos de tăbăcărie, băgă de seama puţin acru i cam în 
şoaptă Axente Sever, Te otrăveşti cu resturile şi mirosul de la 
tăbăcăriile cele mari. 

Erau acum tot lângă intrarea prăvăliei, când observară că 
cei doi arnăuţi închid porţile grele după ieşirea căruțelor cu 
marfa. 

— Parcă este o închisoare, observă Luxiţa. 

— Am fost de-am cercetat Telega şi Ocnele Mari, i-am văzut 
pe osândiții din ocna cea mare, cei care au tâlhărit şi 
au ucis... spuse Bălcescu. Viaţa lor nu e însă mai ticăloasă 
decât a oamenilor acestora care muncesc pentru o pâine şi 
sunt storşi ca nişte robi egipteni. 


— Apoi câtă deznădejde şi câtă ură s-au adunat în 
inimile acestor oameni va fi destul să-l dea peste cap pe 
Bibescu, cu toți ai lui. Atâta mânie e în oamenii aceştia, că eu 
sunt convins că vor deveni de fier când va fi nevoie, mârâi 
dascălul cel tânăr şi osos, cu fruntea boltită peste ochii 
rotunzi. 

Bălcescu, care trecuse doi paşi mai înainte, se întoarse 
acum către toți. 

— Dacă ştiinţa nu găseşte leac acestei istoviri neomeneşti, 
dacă nu are mijloacele să uşureze truda celor ce muncesc, 
atunci mi-e silă de această ştiinţă. Adevăraţii binefăcători ai 
omenirii sunt acei oameni de ştiinţă care ajută pe omul 
muncitor să se elibereze treptat din sclavia muncii fizice. Nu 
se poate... trebuie să vie odată ziua când aceste munci 
nesănătoase şi disprețuite vor fi executate de maşini. 

— Dar până atunci... Şi apoi, dacă maşinile cad toate 
în mâna bogătaşilor? mârâi din nou Axente Sever. 

Nicolae lpătescu văzu că se scoate apă din puţțul din 
mijlocul curții şi ceru un pahar, căci de un ceas suferea de 
sete. 

— Da, numaidecât! Pană strigă la na băiat lung şi deşirat: 
la vino încoace după mine, Gâţă. Şi porniră amândoi 
spre prăvălie. 

Ana Ipăteseu îşi certă bărbatul: 

— Cum vrei să bei din apa asta? Nu vezi ce mocirlă e 
în jurul ei? Trebuie să miroasă şi ea urât. 

Feciorul tăbăcarului se întoarse urmat de Gâţă, care 
aducea în braţe hârdăiaşul cu trei sticle de şampanie puse la 
gheaţă. 

— Vedeţi, apa nu prea e bună la noi... Vreți mai bine 
un pahar de şampanie franțuzească de la gheață? 

Şi luând distins, cu două degete, paharul, îl vâri în hârdăiaş 
să-l clătească. 

Toţi îl priviră cu oarecare surprindere. 

— Aşteptai pe cineva? îi întrebă Nicolae Golescu, surâzând. 

Pană Dobrovici păru puţin încurcat. 


— Nu, dar vedeţi, apa, aci la noi, e cam sălcie... Şi pe urmă 
cel mai bun leac împotriva mirosului ăsta greu e tot un pahar 
de şampanie. Avem ghețăria în spate, în grădină... 

Clătise, ţinut mereu între două degete, vârându-l în 
hârdăiaş, paharul luat de la Nicolache Ipăteseu, îl umpluse 
din nou şi-l întinse Luxiţei Florescu. 

— Vă rog, luați un pahar, doamnă... E şampanie 
franțuzească, de cea mai bună calitate, rece ca gheața. 

Într-adevăr, în pahar juca viu, cu spuma ei răcoritoare, 
băutură atât de uşoară... Luxiţa ar fi băut, dar i s-a părut 
că paharul trebuie să miroasă a cojoc vechi şi rânced. 


Urcau acum pe costişa de lângă mănăstire, tocmai când un 
călugăraş în sutană cafenie bătea toaca de vecernie, umblând 
prin curtea presărată cu morminte şi cruci. Pe câmpia pe care 
au ajuns apoi sunt numeroase căsuțe, cu câte o odaie şi 
tindă, ori cu câte două odăi, cu curți cu gard de uluci, 
fără iarbă şi fără flori, numai cu câte un dud în bătătura de 
noroi uscat sau vreun corcoduş aproape sălbatic. Chiar în 
vară, ulița mahalalei acesteia a tabacilor păstrează pe de 
lături, într-o frământare de lut făgaşul capricios al roților, 
din zilele de ploaie, când noroaiele trebuie să fie până la 
genunchi şi când nu se poate umbla de la o casă la alta decât 
cu cizme, cine le are, şi de nu, în picioarele goale. Numai în 
mijloc glodul e fărâmițat în ţărâna care pare o cenuşă gălbuie. 


Lângă nişte uluci cu o laviță la poartă, câţiva copilaşi, care 
nu aveau decât cămăşuța de pânză pe trupurile goale, se 
jucau în țărâna pe care o aduceau din mijlocul umblat 
al uliței şi o făceau muşuroaie, cum s-ar fi jucat cu nisip. 
Aici era atât de groasă căptuşeala de țarină a drumului, că 
intrau roțile, trăsurii de o palmă. O băltoacă acoperită cu 
verdeața putredă, care se pare că nu se usca niciodată, era la 
doi paşi de uluci, în şanţ. Dintre copii, o fetiță de patru ani, cu 
ochii mari şi trăsăturile drepte, nespus de „femeie mică”, slabă 
de tot, se ascunsese sfioasă după gard şi apoi, urcându-se pe 
o portiță, o învârtea în țâțâni de câte ori era întrebată câte 


ceva. Luxiţa, înainte de a se sui în caretă, se oprise atrasă de 
farmecul ei. 

— Cum te cheamă, fetițo? 

— Tţţ- 

— Ce e tatăl tău, fetițo? 

Mai învârti puţin portița, speriată, şi apoi răspunse 
ascunzându-şi fața într-o parte: 

— Tabac... 

Tiţa, care se oprise şi ea, îşi aminti brusc. 

— Are trăsăturile lui Dumitrache Stoica, tabacul ăla înalt, 
care spunea Axente că e la „Frăţie”... întrebă curioasă: Şi cum 
îl cheamă pe tatăl tău, fetițo? 

Iar întârzie mult până să răspundă. 

În genere, e greu de spus aşa, din prima clipă, când 
seamănă copiii cu părinții lor, în afară de împrejurarea când 
părinții au vreo trăsătură caricaturală, care apare încă din 
primii ani, ca, de pildă, nasul prea mare, bărbia prea lată 
ori prea ascuţită şi altele. 

Între părinţi şi copii cu trăsături regulate e greu de făcu; 
vreo comparație, în afară de culoarea ochilor şi a părului Dar 
fetița lui Mitru, înăltuță, cu fața lungă, cu fruntea înaltă. Cu 
ochii mari, nasul drept, cu gura cu buze subțiri, drepte şi ele, 
semăna cu el. Frumuseţea lui era o frumuseţe uscată la chip, 
frumusețea ei era o miniatură de o nesfârşită delicateță, dar 
tot atât de istovită de lipsuri. 

O mângâiară, îi dădură bani să-şi cumpere bomboane, pe 
care ea nu vru să-i ia, şi Luxiţa îi puse pe laviță... Apoi ele se 
urcară în careta care porni la pas, ca să nu stârnească praful. 
Bărbaţii urmară pe jos. 


Între Gabroveni şi Lipscani 


Hanul  Gabrovenilor e plin de lume care aşteaptă 
plimbându-se prin curtea cea mare. În dreapta şi în stânga, 
după ce ai trecut prin gangul de la intrare, afumat de la un foc 
mai vechi, sunt aripile cu un cat ale hanului... De fiecare 
parte, odăile, cu numere, dau pe pridvorul care merge de-a 


lungul şi e închis cu geamlâc albastru; sunt şi dedesubt odăi, 
dar mai proaste, care dau de-a dreptul în curte. Aci stau mai 
mult slugile şi sunt de asemeni bucătăriile şi magaziile. E 
murdar totul şi miroase urât. Curtea a fost pietruită cu pietriş 
de râu, dar s-a stricat. Lăturile de la bucătărie se aruncă, 
chiar din prag, în bătătură. În fund sunt grajdurile. 

Intrând prin gangul hotelului, Zinca fu bucuroasă că n-a 
întârziat. Trebuie să vie Tiţa şi Nicu de la Braşov. Au fost să se 
odihnească o lună, la ape, la Tuşnad. Au scris că vin azi. 

Aşteaptă şi alte cucoane, unele îmbrăcate luxos cu rochii cu 
zeci de volane, cum e nebunia modei acum, cu 
umbreluțe colorate, întovărăşite de ofițeri şi de felurite 
cunoştinţe. Aşteaptă de asemenea femei gospodine, tineri 
sclivisiți, cu pălării tari, înalte, păroase, care învârtesc în mină 
bastoane negre cu mânere de argint. Aşteaptă mai ales 
străinii... nemți, unguri, din jurul consulatelor. Azi, marți, e zi 
de sosire a „Carului iute”, care a plecat de ieri de dimineaţă de 
la Braşov. E legătura de două ori pe săptămână a ţării cu 
străinătatea, mai mult chiar decât pe la Giurgiu (pe unde se 
mai duc mai ales cei care călătoresc cu piroscafele spre 
Istambul ori la Viena). Într-un grup de ziarişti de la 
Bukarester-Zeitung şi de la Vestitorul românesc, care pândesc 
cu nerăbdare sosirea ziarelor de la Braşov, Eufrosina Băl- 
Ceaurescu, într-o rochie albă de in, cu garnituri de nurcă la 
gât şi la poale, cu pălăria răsfrântă în sus deasupra frunţii ei 
netede ca petalele de nufăr, răspunde surâzând silit 
întrebărilor şi glumelor de tot soiul. Din când în când se 
apropie de ea, beat, cu ochii împăienjeniţi de firişoare sângerii, 
cu gura strâmbă de mânie, fostul praporgic?!* Fanache Băl- 
Ceaurescu, acum scos din armată. Poartă un frac cenuşiu, cu 
care se vede că a dormit îmbrăcat. 

— Hă, crezi că nu ştiu... Îl aştepţi pe neamţul tău... Hă... 
am să vă arăt eu la amândoi. 

Ea, care de două luni de zile nu-i mai îngăduie să mai vie pe 
la ea şi nici nu-i mai vorbeşte, îi întoarce acum mânioasă 
spatele şi trece în stânga jurnalistului neamț. Dar el se ţine 
după ea. De două luni, Frosy este văzută de dimineață până 


noaptea târziu, în două din cele şapte zile ale săptămânii, cu 
inginerul austriac  Langdorf, care conduce lucrările 
şoselei Câmpina-Predeal. E un bărbat roşcovan, voinic, cu 
mustața groasă ca vrabia şi aurie. Are bani mulți şi îi place 
viaţa din Bucureşti. E vesel şi ştie să cânte la pian. În căsuţa 
din curtea grajdurilor este mare petrecere, în zilele când el e la 
Bucureşti. Toată trupa de teatru, colegii şi colegele Eufrosinei 
mănâncă şi beau, cântă şi joacă, cu o voie bună boemă, 
căci „neamțul” e un băiat de viață, căruia îi place să vadă 
lume tânără şi veselă în jur. Nu i-a plăcut însă căsuţa aceea 
scundă, unde, de câteva ori intrând seara, s-a plesnit cu capul 
de pragul de sus şi i-a propus fetei să se mute, dar Eufrosina 
nici nu vrea să audă de asta. Dintr-un sălbatic orgoliu, 
moştenit de la maică-sa, este ferm hotărâtă să nu facă două 
lucruri: mai întâi să nu se mute, să rămână mai departe în 
căsuţa asta, mărturie a umilințelor îndurate, şi în al doilea 
rând, să nu ceară niciodată nimănui nimic, primind însă tot 
ceea ce i se dă, dacă i se dă fără ca ea să ceară. 

Inginerul neamț a adus, într-o zi de luni, trei meşteri 
unguri de la Comarnic şi a mai angajat vreo zece inşi de 
aci din Bucureşti şi într-o săptămână aceştia au pus în 
spatele căsuței un alt zid, la vreo doi metri şi jumătate. l-a 
explicat fetei că asta apără de viscol şi crivăţ iarna. În modul 
acesta, odaia de la față a căpătat în spate o odaie de spălat şi 
de ţinut rufăria; tinda s-a lungit cu doi metri şi jumătate, 
iar odaia din dreapta, unde locuiesc bătrânele, a căpătat în 
dreptul ei o bucătărie, la care se intra şi prin fundul tindei şi 
din curte. A mai pus, de asemeni, duşumea de lemn la toate 
încăperile locuite. Deşi din față casa e tot atât de joasă şi 
de dărăpănată, înăuntru e însă acum mult mai încăpătoare. 
A sfătuit-o pe Frosy să angajeze şi un paznic arnăut, care să 
slujească şi la masă, căci femeia tânără care le ajută pe 
bătrâne la bucătărie, la vacă şi la păsări nu poate dovedi 
toate. 

Se aud zurgălăii şi Zinca scoboară din poştalion, ca să fie 
numaidecât lângă cei ce vor sosi. S-a ascuns în poştalion, 
în curte departe, ca să nu fie nevoită să se întâlnească cu 


Frusinica. Tremură toată la gândul că Nicu şi cu această 
fată destrăbălată vor fi peste câteva clipe față-n față. Ah, de 
nu s-ar mai întâlni niciodată. 

Trăsura „Filwagen2*”-ului ocoleşte în goană pe sub gang. 
E un fel de butcă închisă, care are şi o bancă afară, în spatele 
cupelei, şi una în fața ei. Aci stau cei care preferă 
sa călătorească în aer liber, dacă au cu ce se acoperi când 
plouă, sau cei ce nu găsesc loc înăuntru. Bagajele pline de 
praf atârnă în toate părțile, unde pot, unele deasupra... 
Călătoria e grozav de obositoare, dar este cea mai rapidă şi 
mai ieftină, în direcția Braşovului, în străinătate. 

Dintr-o privire. Zinca a înțeles că Nicu şi Tiţa nu sunt în 
trăsură. Îi pare nesfârşit de rău şi se îndreaptă iar spre 
poştalion, parcă mai obosită. Dar pe de altă parte, îşi spune 
ca e mai bine că Nicu şi făptura aceea nu s-au întâlnit. 

Inginerul Langdorf de pe capră, alături de surugiu, a văzut- 
o pe Frăsinică şi o strigă vesel. Pe capră este singurul loc care- 
i place, căci, cât e de mare, s-ar chinui greu, ghemuindu-se 
înăuntru. Îşi opreşte totdeauna locul acesta chiar de când 
trece „Eilwagen“-ul în sus, la ducere. 

A coborât jovial şi se îmbrăţişează cu Eufrosina; ea îl ia apoi 
la braț şi amândoi se îndreaptă spre birja care aşteaptă în 
fundul curţii şi care-l va duce pe el spre hotelul de pe malul 
Dâmboviţei, Neubauer. Birjarul ia valiza pe care o cunoaşte de 
luni de zile, căci şi birjarul e acelaşi. 

Fanache Băl-Ceaurescu s-a aşezat în calea lor, cu ochii 
parcă bătuți. 

— Dă-i drumul, neamţule, şi vrea să pună mâna pe braţul 
femeii. 

Ea îşi smuceşte mâna. El o face curvă şi o înjură ca la 
cazarmă. Neamţul nu pricepe, dar vede fața ei care păleşte. Îi 
dă  brânci beţivului, vrând să treacă împreună cu 
Frusinica înainte... Fanache a căzut jos, şi aşa din genunchi a 
scos pistolul de la spate (căci teaca de piele era deschisă) şi a 
tras. Glonţul nu l-a lovit pe neamţ în cap, aşa cum ochise el, 
ci numai în umărul stâng. Neamţul nici n-a ştiut că e 
împuşcat... L-a prins cu dreapta de gât şi l-a dat cu capul de 


peretele gangului până i-a plesnit ţeasta. În zilele care au 
urmat, consulul Austriei a cerut ca descendentul Băl- 
Ceaureştilor să fie arestat pentru încercare de asasinare, dar 
nu a fost greu să se arate că rana la cap a fostului ofițer e 
mult mai gravă decât muşcătura glontelui din umărul 
neamțului, căci câteva zile Fanache a fost între viață şi 
moarte... A scăpat în cele din urmă, iar inginerul a fost sfătuit 
de consul să nu mai calce în Bucureşti, căci de la boierii 
români te poţi aştepta la orice. 

De la Breaza, Langdorf a scris Eufrosinei o scrisoare 
cordială şi veselă, arătându-i că nu are nimic la umăr, că 
peste o lună sfârşeşte ce are de lucru la şosea şi că pleacă la 
Viena, definitiv, unde o aşteaptă să vină negreşit, căci cu o 
voce ca a ei va cuceri orice capitală apuseană. (| se părea chiar 
şi lui că exagerează întrucâtva, şi a fost cel dintâi surprins 
când Eufrosina - Dăscălescu mai târziu - a devenit peste 
vreo zece ani o stea europeană). 

N-a mai fost supărată în niciun fel tânăra actriță nici de 
feciorul Ceaurescului. Îi rămăsese omului mâna dreaptă 
paralizată şi vorbea greu. 


În poştalionul ei, Zinca îngheţase. Auzise detunătura 
pistolului şi văzuse cum Langdorf îl zdrobeşte de zid pe, 
Fanache Ceaurescu. „Ah, ce napârcă a ieşit din fata asta!“ 
Tremura toată de-a binelea. Începu să-şi facă cruci grăbite. 
„Doamne, Dumnezeule, bine că nu i-ai adus astăzi!“ Se 
gândi cu spaimă la noaptea nemaipomenită când se iscă pe 
lume făptură acestei fete, primejdioasă ca o iasmă. lar îşi 
face cruci. „Copil al păcatului... Dacă l-ar feri Maica 
Domnului pe Nicu de ea!“ Vine spre ea un bărbat gros într-un 
surtuc plin de praf, e plin de praf şi pe fața bălană cu barbă 
mică. 

— Mă cunoaşteţi, stimată doamnă, sunt profesorul 
Laurian... Am sosit acum cu „Eilwagen'”-ul. Vă aduc o 
scrisoare de la fratele Bălcescu. N-a putut veni azi. Vine abia 
marțea viitoare... Are de lucru, de copiat nişte documente de 


la fratele Barițiu, la Braşov... Tot caută într-o taşcă plină de 
hârtii şi ziare. Uitaţi-vă, asta e scrisoarea. 

O vede năucită pe Zincă şi întreabă, întinzând barba tunsă 
scurt cu cioc: 

— V-a speriat împuşcătura? 

Ea abia poate bolborosi: 

— Fata asta... 

El înțelege că serdăresei îi e teamă că a fost rănită fata şi 
vrea s-o liniştească. 

— Asemenea femei frumoase, stimată doamnă, trec 
prin toate fără să le atingă nimic. Ca salamandra, stimată 
doamnă, care trece prin foc fără să se ardă... ca salamandra. 


Cam la patru luni după întâmplarea de mai sus, ieşind din 
librăria lui Danielopolu, care era peste drum de spitalul Colţei, 
Bălcescu şi profesorul de la Sfântul Sava, Laurian, se priviră 
încurcați. 

— Ce facem? Pe ce tipărim revista? 

Plănuiau să scoată împreună o publicaţie căreia îi şi 
hotărâseră titlul: Magazinu Istoricu pentru Dacia, în care să se 
tipărească numai articole istorice şi mai ales tot 
materialul inedit, adunat în cursul câtorva decenii şi care 
ajunsese în mâna lor: izvoade, letopiseţe şi orice soi de diplome 
şi documente istorice. Un popor nu poate ființa ca naţiune, 
socoteau ei, dacă nu ţine socoteală de trecutul lui, să-şi poată 
întări conştiinţa istorică, ca să poată trage învățăminte pentru 
viitor... Pentru renaşterea lui - socoteau ei - poporul 
român are nevoie de acest magazin istoric, şi dacă statul sau 
cei care au posibilități materiale nu se gin dese să-l 
înfăptuiască, îşi vor lua ei inima în dinți şi vor încerca, aşa, 
fără mijloace, să-l dea cât de curând la iveală. 

Din păcate, librarul Danielopolu, la care erau convinşi că 
vor găsi sprijin, nici nu voia să audă de această publicaţie şi 
nici măcar nu-şi lua sarcina să aducă din străinătate, 
cu plata cuvenită, hârtia de care aveau ei nevoie. 

— Hai la frate-său, spuse hotărât profesorul Laurian. M-am 
cunoscut cu el pe când era student în Germania. Îi spunem 


despre ce e vorba şi ne aduce el hârtie, măcar pentru anul 
întâi. 

Prăvălia „Universală“ a lui Nicolae Danielopolu este pe 
Lipscani, peste drum de Elanul lui Şerban-Vodă, la doi paşi de 
biserica  Zlătarilor, lângă  cazinoul comercianților şi 
printre marile prăvălii de pe această uliţă, care înseamna 
jumătate din negoţul bucureştean. Hotărându-se să se facă 
negustor, tânărul doctor în litere de la Lipsca, pătimaş 
cărturar, traducător din mai multe limbi străine, îi pusese 
vechii prăvălii, îngusta la intrare dar lungă ca o magazie, o 
fațadă de zid. Cu vitrine mari, trase înauntru, nu împinse în 
afară, în stradă, ca tarabele celorlalți... Făcuse în faţa ei şi un 
fel de „trotuar', ca să se poată opri lumea în voie, ispitită de 
mărfurile de lux arătate. Când ca student pleca din ţară la 
Universitatea din Lipsca, Danielopolu, unchiul lui Eliade, 
călătorea, fireşte. Cu chervanele pe care marii lipscani 
bucureşteni le trimiteau în fiece an, ori la doi ani, la marele 
târg german. Şi când se întorcea, la fel. Asta i-a deschis pofta 
şi a deprins astfel ițele negoţului, trăgând cu ochiul la tejghea 
şi cu urechile la ceea ce spuneau cumpărătorii. Avea acum în 
colțul din spatele tejghetarului o masă la care lucra 
traducând, mai ales din greceşte. 

Era tare muieratic, şi când intra vreo femeie frumoasă în 
prăvălie, trecea el în locul vânzătorului, întrebând-o, cu o 
întorsătură de madrigal comercial, ce doreşte să cumpere... 

Acum stătea la masa lui, cu cei doi, pe care îi poftise să stea 
jos, pe scaune. 

Bălcescu îl lămuri pe larg despre rostul revistei. El ascultă, 
rotind ochii mici, dar frumoşi, în toate părțile, atent la 
cine intra. Cerea lămuriri amănunțite. 

— Vrem să apară patru tomuri pe an. Dacă nu se va putea, 
vom publica numai două tomuri groase, unul primăvara şi 
altul toamna. Cam două sute de pagini un tom... 

— Da... da... foarte bine, îngână negustorul. Era nevoie de o 
astfel de publicaţie... În Germania asemenea magazine 
istorice... dar se întrerupe şi rămâne nemişcat. 


Cei doi îi urmăresc privirea încordată şi văd că ea s-a oprit 
asupra Eufrosinei Băl-Ceaurescu, care a intrat în prăvălie cu 
pas vioi, jucându-şi volanele albe peste rochia verde. 
Danielopolu îşi lasă muşteriii şi se duce înaintea ei. Îi 
sărută mâna, şi ea îi surâde cu o încântare teatrală, ca şi 
când ar spune: „Ah! nu ştiam că sunteţi aci... Vai, ce surpriză 
plăcută.” 

în realitate, Frosy nu intra în această prăvălie universală 
decât la orele la care ştia că-l găseşte pe Danielopolu la 
masa din dosul tejghetarului. Nu numai că el personal îi arăta 
cea mai bună marfă, pe care o păstrase, zicea el, pentru ea, 
la loc ascuns, dar îi şi lăsa din preț. Nu mult, tocmai cât 
era partea lui de câştig... lira negustor cu principii serioase. 
Dacă s-ar fi luat după îndemnul inimii şi al gustului sau, în 
câteva luni nu i-ar fi rămas nimic din prăvălie. De aceea, 
tăcuse aşa ca toate cunoştinţele lui frumoase să ştie că nimic 
nu se dă, din marfă, cadou după simpatiile negustorului, ori 
pe datorie. Pacea daruri în mod demonstrativ numeroaselor 
femei ele game, pe care le cunoştea mai de-aproape, 
cumpărând pentru ele mărfuri din alte prăvălii, arătând că-i 
vine mai uşor aşa decât să ia de pe raft şi să spună, de câte ori 
o cumpărătoare prietena zicea: „Ah! ce frumoasa e mătasea 
asta, păcat că e prea scumpă”. „N-are-a face, luaţi-o, totuşi, v- 
o fac eu cadou...” Ţinea să ştie că în prăvălia lui e negustor, 
nu om de lume, nici curtenitor filotim. Să o întâmpine pe 
Eufrosina Băl-Ceaurescu îi făcea însă cu atât mai mult 
plăcere, cu cât aflase din primul ceas că ea nu cere şi nici nu 
primeşte cadouri atât de uşor. Cere numai să i se dea lucru 
bun şi cu reducerea de preț cuvenită unui mugşteriu statornic. 
Danielopolu ştia, de altfel, că nici ceea ce pierdea din cauza ei 
nu era cu adevărat pierdut. De cum vedea oprita cabrioleta, 
cu cei doi armăsari albi focoşi, pe care tot Bucureştiul o 
cunoştea, lumea începea să dea năvală înauntru, ca să spuie 
apoi şi în cercurile prieteneşti: „Ah! pe cine credeți că am văzut 
astăzi în prăvălia lui Danielopolu? Închipuiţi-vă, chiar pe 
Eufrosina Ceaurescu...” „Vai... Cum arăta? E tot atât de 
frumoasă ca la teatru?” 


Acum, cu surâsul ei devenit profesional, ea îl poartă de colo 
până colo. A văzut o pendulă frumoasa, susținută de 
un crainic de bronz aurit şi se bucură teatral. Se întoarce 
spre alte rafturi. 

— Ah, ai adus iar apa de colonie de cea adevărată? Da, 
desigur, două flacoane mari... Astă ce €e?... Ah... Lămpi 
cu petrol rectificat... Dă-mi-o pe cea mai mare... Şi 
brocartul asta. Vai, lasă-mi-l mai ieftin, să-l pot cumpăra. 

Subt o vitrina de sticlă e un serviciu de masa de porțelan 
faimos, „Săbii albastre”. 

— Vai, ce frumos e... Păcat că n-am bani să-l cumpăr azi. 
Musiu Danielopolu, eşti bun să mi-l pui deoparte? 

— Desigur, mademoiselle Ceaurescu. Băiete, du-l la 
magazie înapoi... 

— Ah! Şi asta ce mai e?... 

A trecut aproape o jumătate de ceas. Bălcescu şi Lauri an 
văd că au fost uitaţi. 

— Frate Bălcescule, nu trebuie să te superi... Acesta e 
Danielopolu. Când vede o femeie frumoasă nu mai e de 
făcut nimic cu el. Altfel, e un om de ispravă... Nu vorbeşte 
decât despre revoluţie... Toată ziua... Venim altădată... 

La ieşire văd lume adunată în jurul cabrioletei negre, cu 
nişte straşnici armăsari albi. Cel din stânga, care are o 
pată roşcată în frunte, îşi joacă nervos coama lungă legată cu 
panglicuțe şi bate cu copita caldarâmul. Celălalt e parcă 
mai liniştit. Arnăutul Eufrosinei ține strâns hățurile, care au 
catarame mari de argint ca şi zăbalele. Până acum o lună, 
echipajul era al tânărului Pană Dobrovici. O cunoscuse pe 
Frosy prin Barbu care, fără ştirea alor săi, se ducea des la 
căsuţa din curtea grajdurilor... Toată vara se putea vedea 
alergând în trap sălbatic pe şoseaua Kisseleff, spre capătul 
unde era rondul de întoarcere şi de odihnă, această cabrioletă 
nou-nouță. La început mâna Pană Dobrovici, îmbătat de 
elanul cailor şi invidiat de întregul Bucureşti pentru făptura 
aurie în rochie vaporoasă de lângă el. Peste vreo două luni 
conducea Frosy, cu ochii măriți, puţin palidă, cu gura 
sinuoasă uşor încordată, ţinând cu mânuţța ei întoarsă 


hățurile roşii cu catarame de argint. Stătea cuminte alături, 
tot atât de mândru, feciorul marelui tăbăcar pe care toate 
femeile îl privesc acum cu înțeles, îi sporise omului prețul pe 
piața sentimentală... într-o dimineaţă, plictisită că nu i-a venit 
cabrioleta la timp, căci avea cumpărături de făcut, Eufrosina 
s-a supărat şi a trimis-o înapoi viitorului proprietar de 
tăbăcărie, spunându-i vizitiului să nu-l mai prindă pe acolo, 
nici pe el, nici pe stăpânu-său. Câteva zile, Pană Dobrovici a 
crezut că e o glumă, pe urmă, văzând că echipajul trimis din 
nou tot nu e primit, s-a supărat el... Peste încă o săptămână, 
la o nouă încercare, a început să fie îngrijorat... Cautând s-o 
vadă şi să-i explice ce a fost, nici n-a mai fost primit în căsuţa 
scundă de către arnăut. Timp de o lună apoi, omul a fost 
bolnav de dragoste. Era o prăbuşire şi ca un gol de moarte în 
jurul lui. Era în stare să facă orice numai să-l mai creadă încă 
lumea bărbatul preferat de Eufrosina Băl-Ceaurescu. l-a 
trimis până la urmă o scrisoare, cerându-i iertare şi 
dăruindu-i ei cabrioleta şi armăsarii, pentru ca să nu mai fie 
nevoită să aştepte. A trimis şi meşterii să-i repare o parte din 
grajd. 

Cu greu şi-au făcut Bălcescu şi Laurian loc prin îmbulzeala 
obişnuită de bâlci a uliței înguste, ca toate ulițele negustoreşti 
ale Bucureştilor, asurzitoare de larma trăsurilor de tot soiul şi 
a caretelor încărcate, înghesuindu-se într-o neorânduială 
nemaipomenită, toate vrând să treacă în acelaşi timp, căci 
vizitiii se îndărătniceau şi se suduiau mânioşi unii pe alții. 

— Vom putea noi îndrepta vreodată asemenea năravuri şi 
asemenea stare de lucruri, frate Bălcescule? 

— Da... cu timpul... când un om ca Danielopolu va pricepe 
ce datorii are față de poporul ăsta. 


Boierii nu sunt români 


Toată iarna lui 1844 şi primăvara lui 1845 a fost pentru 
Bălcescu o epocă de muncă înfrigurată. Până la urmă, el 
şi Laurian au izbutit să asigure şi tiparul şi hârtia necesară 
celor câteva tomuri în care avea să apară Magazinu Istoricu 


pentru Dacia. Multă lume socotea întreprinderea. Plină de 
riscuri, aventuroasă. O publicaţie exclusiv istorică părea cu 
neputinţă să găsească numărul de cititori cu plată, necesari 
pentru a-i asigura apariţia, în 1845, în Țara Românească. Cei 
doi redactori sunt însă optimişti. Se bizuie pe cel puţin o mie 
de abonamente cu plată. Au publicat un „prospect”, au cerut 
sprijin publicaţiilor din Bucureşti, Ardeal şi Iaşi, care anunţă 
că primesc abonamente pentru colecția bucureşteană. Mari 
sunt greutățile cu tiparul... Nu se găsesc destule litere în 
tipografii, nici din alfabetul cirilic, nici din cel latin cu care se 
tipăresc alte lucrări. Până la urmă se hotărăsc să publice 
Magazinul cu literă amestecată... Toată toamna lui 1844 şi 
toată primăvara lui 1845 a lucrat Bălcescu ca un zănatic 
pentru această publicaţie al cărei rost i se părea măreț. 
Întreaga odaie e plină de teancuri de foi, de tot soiul... Sofaua 
din dreapta a devenit acum un soi de masă pe care sunt 
cronici, documente, articole şi apoi corecturi de tot felul. E 
plănuit ca întâiul tom să cuprindă în afară de vreo două sute 
cincizeci de pagini cu documente şi o serie de articole scrise de 
redactori, în afară de Cuvântul preliminar despre izvoarele 
istoriei Românilor, Bălcescu va mai scrie încă cinci articole. 

De oboseală şi de febră e mai tot timpul bolnav. Vremea mai 
mult noroasă şi umedă îl necăjeşte rău. Acum stă lungit pe 
sofaua din stânga, bolnav şi dictează Tiţei ultimul articol. 
Postelnicul lon Cantacuzino. Fără sprijinul de toată ziua, 
disperat parcă, al surorii lui, care a copiat tot timpul, a 
adunat, a controlat datele, nu s-ar fi descurcat niciodată... 
Nimeni afară de ea nu mai are voie să intre în aceasta odaie de 
lucru. 

Tiţa este foarte îngrijorată de starea sănătăţii lui. Ochiul ei 
atent de sora îl urmăreşte zi cu zi, pândind cu 
nelinişte semnele boalei. 

— Te rog, te rog, Nicolache, nu te scula... Scriu eu tot ce 
doreşti. Tu bea-ți ceaiul, că eşti răcit rău. Azi-noapte şi eu, şi 
mama te-am auzit tuşind de la noi din cameră. De aceea te 
îndoapă azi cu sirop de pătlagină. 


Bălcescu tocmai voise să se dea jos din pat, dar acum, în 
sfârşit ascultător, rămâne pe loc. 

— Tiţo, articolul acesta trebuie să apară neapărat în întâiul 
număr al Magazinului. Şi cum ea dă din cap înţelegătoare, el îi 
porunceşte: Scrie! 

Şi vocea se împleteşte hotărâtă cu gândul care se caută fără 
echivoc. 

„Încât pentru aristocrația noastră, noi care studiem de atâta 
vreme istoria patriei noastre, suntem convinşi mai mult 
decât oricare cd egoismului, mârşăviei, ambiţției şi laşității ei, 
tara a fost datoare toate suferințele sale“ 

— Al scris? 

Fata a scris; dar la sfârşit întrebă: 

— Nicule, n-ai fost oare prea rău cu boierimea noastră? 
Bălcescu, furios, sare de pe sofa, îmbrăcat într-un soi de 
anteriu vişiniu drept haină de casă, şi umblă întărâtat prin 
odaie. 

— Am fost rău cu ei? Şi râde sarcastic. Tiţa, ei au fost răi cu 
țara asta, cu poporul ăsta, Au fost josnici şi ticăloşi. 

Ea îl întrerupse, sfioasă: 

— Dar sunt şi ei români, nu? 

Bălcescu, care se plimba acum fierbând prin odaie, 
izbucneşte: 

— Boierii nu sunt români... Boierii sunt boieri... şi pe 
urmă îşi reia gândul, într-o frază moale, îndurerată, întoarsă 
în el însuşi... Tiţa, alta ar fi fost soarta acestui popor dacă n- 
ar fi fost boierimea noastră atât de ticăloasă şi lacomă! 


O şedinţa literară 


La una dintre şedinţele literare, de miercuri seara, care se 
țineau la Voinescu II, în afară de buşelile şi de trântelile 
obişnuite (cele mai multe stârnite de Bălcescu) ca şi de 
lecturile întâmplătoare, se hotări ca membrii societății să 
pozeze câtorva tineri pictori, dintre care Negulici —- acum foarte 
cunoscut şi prețuit - era chiar membru al „Frăției”, iar 
Rosenthal şi Iscovescu aderenţi ai ei sentimentali. Deci, în 


seara asta, după ce Bălcescu citise un articol care trebuia să 
apară în tomul al doilea din Magazinu Istoricu — căci întâiul 
tom apăruse încă din iulie, salutat de toată intelectualitatea 
românească - Negulici, îndârjit şi autoritar, îl pusese să 
joace şah cu Voinescu II ca să stea astfel cuminţi şi să-i facă 
tânărului istoric măcar schița în cărbune, în timp ce 
Rosenthal îl creiona pe maior. 

În timp ce se făceau schițele, îl ascultau cu emoție şi cu o 
nesfârşită curiozitate pe Voinescu II, căci acesta fiind 
foarte prieten cu marele boier Cornescu (pe vremea aceea, un 
fel de director al teatrului), care-l adusese în Bucureşti pe 
Frantz Liszt, putuse să asiste la concertul pe care marele 
pianist îl dăduse în sala Momolo, în ajun. Niciunul dintre 
tinerii aceştia de față n-ar fi avut atâţia bani ca să cumpere 
vreunul dintre cele trei sute de bilete, câte îngăduia sala. 
Voinescu II le spunea care fusese programul şi lor le lăsa gura 
apă: fantezii din Lucia di Lamermoor, din Norma şi din 
Puritanii, Tarantella de Rossini, o mazurcă de Chopin şi 
Invitaţie la vals de Weber. Povestea cum a fost Liszt acoperit 
cu flori, cum o fată tânără i-a dat un trandafir şi i-a sărutat 
mâna. 

Pe urmă, Bolintineanu avu o idee care înflăcăra adunarea 
poetică. Cei doi frați Cătină, parcă gemeni, cu obrajii lor lungi, 
cărnoşi şi cu cei doi frați parcă gemeni şi ei, Floreştii, 
întunecați şi sprâncenați, să dea o reprezentaţie de... giret. 

— Girid, mă turcule, îl îndreptă Negulici, furios că acuma 
nimeni nu va mai poza din pricina jocului. 

Giridul era un soi de luptă în doi, între călăreți: avea loc de 
obicei fie pe câmpia Colentinei, fie pe aceea de sub Dealul 
Filaretului. Luptătorii aruncau unul într-altul în fuga calului 
cu nişte ciomege de alun şi se apărau cu paveze de pâslă. La 
brâu aveau alt ciomag cu cârlig. Şiretenia şi măiestria jocului, 
foarte urmărit de sute, chiar de mii de oameni, era tocmai ca 
fiecare călăreț să ridice de jos, în goana calului, giridul — adică 
ciomagul - ca să poată lovi iar, mai repede decât celălalt. Din 
pricină că se întâmplase multe nenorociri la această luptă, 


jocul era acum oprit de Agie. În odaia scundă şi foarte mare, 
cu sofale, covoare şi perne, lupta era însă mai nevinovată. 

Cei doi Cătină erau caii, cei doi Floreşti erau călăreţii, iar în 
loc de girid îşi zvârleau în cap unii altora câte o pernă, pe care 
trebuiau s-o ridice de jos, rămânând mereu călare. Hazul era 
nespus şi fiecare luptător avea galeria lui. Lupta era în toi 
când Cezar Bolliac, care întârziase, intră aducând cu el un 
bărbat tânăr, cam de vârsta lor, căci mai toți aveau 
între douăzeci şi doi şi treizeci de ani, în afară de cei doi 
Floreşti, care erau minori. Slab de tot, înalt şi tare măsliniu la 
față, cu o mustață mică, moale, noul-venit avea ochii 
negri prea moi, cu albul lor prea mare. La subsuoară aducea 
un fel de pungă mare de muşama neagră, din care, după ce 
aşteptă încurcat să se sfârşească cu întrebările cercetătoare 
şi privirile iscoditoare ale celor de față, scoase o vioară 
aproape vişinie. Bolliac, cu barba lui pătrată şi zbârlită, 
răspundea pentru bărbatul sfios la toate întrebările puse de 
ceilalți. Aflară că este un elev, cam în vârstă, al marelui 
violonist Wiest2%, că el, Bolliac, l-a auzit cântând din vioară 
dumnezeieşte şi că a hotărât să-l aducă la seratele lor, ca să 
nu mai fie nevoiți să-l roage atât de mult pe Rosenthal, cel ce 
se lăsa întotdeauna atât de greu când era rugat să cânte la 
vioară şi prefera de obicei şedinţele de poză, tocmai atunci 
când doreau şi ei puţină muzică. Îl chema, pe tânărul 
măsliniu, Bănică Mustea şi nu făcu mofturi când fu 
înfățişat... Cei de față nu-şi prea arătaseră entuziasmul, 
reluând lupta cu giridul, întreruptă, dar după o jumătate de 
ceas, într-o clipă de linişte, negriciosul Bănică, îndemnat de 
Bolliac, scoase un teanc de note, tot din pungă, şi îi întrebă 
dacă doresc ceva anume din ce a adus el. Făcură ochii mari. 
Wachmann şi Wiest mai aveau încă în orchestra lor muzicanți 
care nu cunoşteau notele, ba însuşi Anton Pann nu le folosea 
decât pe cele psalticheşti21*, deci musafirul lor nu era chiar un 
lăutar... iar când acesta, pe vioara lui cam tare, le cântă un 
Capriccio per violino solo de Paganini, rămaseră înmărmuriți. 
Cerură altul şi pe urmă altul dintre celebrii capriccio — piatră 
de încercare la vioară - dar Bănică mărturisi că nu le 


cunoaşte pe toate cele douăzeci şi patru, că nu le are notele... 
că nici Wiest însuşi, de la care el şi le-a copiat pe acestea, nu 
le are pe toate. Trebui să se anunţe sfârşitul şedinţei, căci era 
aproape miezul nopții, şi atunci luă cuvântul Dimitrie 
Florescu, care era feciorul marelui vornic Iordache Florescu şi 
anunță că Floreştii au hotărât să găzduiască, a doua zi de 
Anul nou, adică peste douăsprezece zile, o mare soarea2* 
artistică a „Asociaţiei literare“, în casa părintească din 
mahalaua Scorțarului. 

Entuziasmat, Bolintineanu trânti o perină în capul 
tânărului, oacheşului şi sprâncenatului crainic al acestei 
veşti. Fireşte că tot atât de tânăr, oacheşul şi sprâncenatul 
Costache Florescu sări în apărarea fratelui său, înfundând 
fața agresivului poet cu altă perină, luată de pe sofaua cea 
mare. Ba, Costache Florescu îl trimise pe neastâmpăratul poet 
cu strigate batjocoritoare: „la cafenea, la cafenea!“ 

Era o aluzie, mereu reluată, la obiceiul lui Dimitrie 
Bolintineanu de a petrece ore întregi într-o prăpădită de 
cafenea turcească de pe malul Dâmboviţei, dincolo de Hanul 
Roşu, care avea în față, peste gârlă, biserica Doamna Bălaşa. 
Cafeneaua era deci în buza gârlei, alături de alte căsuțe, 
pe malul lutos, întărit cu salcâmi şi cu două rânduri de 
bulumaci groşi şi puşi unul lângă altul, pe ici, pe colo mai 
strâmbi, mai suciți. Rădăcinile salcâmilor ieşite din râpa, ca 
nişte funii, alcătuiau cu ajutorul câtorva pietre un fel de 
trepte, pe care ai casei coborau la apă şi pe prundiş. 
Înlăuntru, o vatră cu multă cenuşă, în care sfârâiau mereu 
mici ibrice de alamă cu cafea, care era adusă apoi în 
filigene22, alături, mugşteriilor chirciţi cu picioarele sub ei, jos, 
pe un fel de covor fără culoare. Le aduceau fireşte şi ciubuce, 
dar mai ales narghilele care fierbeau pe loc şi în jurul cărora 
bătrânii, în şalvari şi cu turbane în cap. Luând în gură 
maţțurile cu guguştiuc la capăt, trăgeau încet cu ochii pe 
jumătate închişi... într-un colț era doar o masă rotundă, 
scunda ca de o palmă, la care, aşezat şi el turceşte, 
Bolintineanu îşi scria versurile. Prietenii îl acuzau că la 
aceasta se reduce tot „turcismul“ lui. Vara însă veneau şi ei, 


mai toți, căci atunci când căldurile lui cuptor erau de 
nesuferit, prundişul era plin de lume, care se scălda în 
Dâmboviţa răcoritoare. Cum apa izbea chiar în malul de sub 
cafenea şi cum începea de aci în jos să se adune şuvoiul 
pentru cele trei mori ale Mitropoliei, acolo era şi locul cel mai 
adânc, deci acolo erau în îmbulzeală şi multe femei tinere, 
care, după obiceiul timpului, nu se sfiau să arate la scăldat, 
în totul, ce frumoase fiice au Bucureştii. Atunci muşteriii nu 
mai stăteau niciunul în cafenea, ci sub salcâm afară, iar în 
jurul măsuţei joase, cu filigenele de cafea pe ea, nu era numai 
Bolintineanu, ci şi alți scriitori, iar dintre pictori nu lipsea nici 
Negulici, nici Rosenthal, nici Iscovescu şi mai niciunul dintre 
pictorii străini călători pe aici „care au lăsat schițe de neuitat 
ale Dâmboviţei, cu căruțele pline de mahalagiii veniți să se 
scalde, cu podiştile, morile şi sacagiii ei, cu cârdurile de gâşte i 
rațe pornite la plimbare, cu porcii şi bivolii tolăniți în apă. 

Bolliac îi certă pe toţi, îi sili să se domolească privindu-i 
încruntat prin ochelari şi le ceru celor doi secretari, Voinescu 
II şi Bălcescu, să alcătuiască pe loc programul artistic al 
acestei soarele, aşa cum era regula societății. 

Tăbărâră în jurul mesei lungi, care fusese scoasa din 
mijlocul odăii pentru girid şi, peste capul lui Bălcescu, se 
scriau, se ştergeau şi iar se scriau numele acelor ce aveau să 
citească... 

Rosetti spuse că admite pe Bolintineanu cu condiția să nu 
citească iar O fată tânără pe patul morţii şi îl rugă cu o falsă 
durere şi duioşie „s-o ierte, sărmana, să-şi dea duhul 
în pace“... Bolintineanu spuse că e de aceeaşi părere, cu 
condiția ca nici Berlicoco să nu-şi citească faimoasa lui 
elegie amoroasă... şi începu să declame, cu intenția de 
parodie, finalul: 


„Dar cu toată, însă, multa-ți necredință, 
Inima-mi tot bate oricând te-oi vedea; 
Înger eşti în ochii-mi, sfântă mult fiinţă, 
Astfel e amorul, nu e vina mea '21 


Costache Rosetti, indignat de atâta lipsă de înțelegere 
pentru opera să capitală, declară că va citi poezia lui, numai 
dacă vorniceasa Ghica nu va mai cânta pentru a suta oară, 
fals, pretindea el, aria din Lucia di Lamermoor. Costache 
Florescu fu poftit să renunţe la vorniceasă. În schimb, fu 
primită cu entuziasm propunerea ca Eufrosina Ceaurescu să 
cânte şi să declame. Costache Aristia, care stătea lungit pe 
sofa alături de Costache Bălcescu, tresări, uşor înfiorat, 
auzind numele actriței. Rana îi era aproape închisă, dar 
numai numele ei şoptit şi tot îl înfiora. 

Pictorul Negulici, care avea o asemănare izbitoare ca fizic cu 
Bănică, numai că era mult mai robust, propuse ca 
musafirul lor de astă-seară să fie rugat să cânte şi el la 
aceasta serată, de a doua zi de Anul nou. Dar acesta, cu un 
soi de desperare, le spuse că nu poate cânta, seara, nicăieri. 

— Nu eşti în orchestra lui Wachmann? îl întrebă mirat 
Bălcescu. 

Tânărul palid răspunse printr-un nu, şoptit. 

Bolliac declară că are să-l convingă el, şi îl luă pe Bănică de 
mână, ieşind cu el în tindă. Acolo află că postelnicul 
Medelioglu nu-i dă voie să iasă seara, că poarta e păzită 
noaptea de arnăuți care nu lasă pe nimeni să iasă. Astă-seară 
a plecat boierul pe trei zile la vânătoare şi vătaful curții, care e 
om de omenie, l-a lăsat să iasă pentru trei ceasuri. Îl 
rugă tremurând pe domnul Bolliac să nu spuie la nimeni că e 
țigan rob, căci nici la lecţie nu ştie nimeni, nici chiar maestrul 
Wiest. 

Bolliac — căruia de indignare îi tremura barba castanie şi 
pătrată şi-i cădeau ochelarii de pe nas - se gândi că 
lancu Văcărescu ar putea obține ca vioristul să fie liber a doua 
zi de Anul nou; cine ştie, l-ar putea face pe Medelioglu să 
lipsească iarăşi în noaptea aceea din Bucureşti. 

Fără să aibă un răspuns adevărat de la Bănică, Bolliac 
anunţă triumfător că l-a convins şi că Bănică va cânta. 

Bălcescu rugă anume pe Grigore Alexandrescu, care 
stătuse toată seara lungit pe sofa, să declame Satira duhului 
meu, care-l încânta şi pe care poetul o tot modifica 


nemulțumit de ceea ce realiza, însă, care plăcea tuturor celor 
„serioşi” din acest grup literar. Cei „neserioşi” erau 
Bolintineanu care, ahtiat după femeile frumoase, improviza în 
fiecare seară câte trei, patru „dedicaţii”, madrigaluri (invidioşii 
le declarau improvizate de acasă) şi Berlicoco, socotit neserios 
fiindcă de la declaraţiile cele mai sentimentale trecea dintr-o 
dată la glume năzdrăvane şi răutăcioase... 

Se propuse să se joace un act din Britanicus în traducerea 
lui Grigore Alexandrescu, dar nu mai era timp pentru asta. 
Cei doi frați Cătină, care stau parcă încruntaţi într-un colţ, 
fură poftiți să citească şi ei ceva, ca să fie nume noi 
în program, dar cel mai mare se scuză arătând că încă nu 
are nimic gata şi nici nu mai era timp să pregătească vreo 
poezie, soareaua urmând să aibă loc peste douăsprezece zile. 

Când totuşi programul fu încheiat, se ridică şedinţa şi toți 
se sculară să plece, căutându-şi în tinda casei, zgomotos, 
paltoanele şi legăturile de gât, căci afară era ger. Pe drum, 
mai mult alunecau; locuința lui Verinescu, largă, dar joasă, 
acoperită cu olane, era pe un fel de dâmb, acum troienit de 
zăpadă, pe care poteca strâmbă se făcuse lunecoasă ca un 
derdeluş. 

Ajunşi pe Podul Târgului din Afară, după ce un grup se 
despărțise şi o luase spre podul de piatră, ca să treacă gârla, 
cei rămaşi, răzbiți de ger, primiră propunerea lui Bolintineanu 
şi intrară într-o simigerie, să-şi umple buzunarele cu covrigi şi 
să meargă apoi la cafeneaua turcească de lângă Planul Roşu 
al Celeştilor. Când însă simigiul deschise uşa cuptorului, să 
tragă tava cu covrigi, năvăli în prăvălie un miros ispititor de 
dovleac copt şi văzură pe sub arcul negru din fund, luminat de 
flăcări, zeci de jumătăți şi de sferturi de dovleac, portocalii, 
rumenite, din care ieşeau aburi cu o mireasmă plăcută. Nu 
mai plecară şi aşteptară să fie scos dovleacul pe lopata 
simigiului. „Acuşica... Acuşica...“ lămurea acesta, bucuros de 
deverul însemnat care se vestea... Pe toți pereţii prăvăliei şi 
spânzurate deasupra tejghelei, care era căptuşită cu tablă 
plumbuire, atârnau zeci şi zeci de şiraguri îndoite de covrigi pe 
sfoară, unii groşi şi răsuciți, alții subțiri, unii cu şofran, alții 


cu simit ori susan, dacă nu cu sare... Era zor mare, căci peste 
două zile era seara de Moş Ajun, când umblă copiii cu colindul 
după covrigi şi nuci. 

Costache şi Nicu aveau cale lungă până la malahaua 
Visarionului, şi după ce luară un şir întreg de covrigi cu 
susan, să-i ducă acasă calzi, spre bucuria îndeosebi a Tiţei, se 
urcară într-o sanie de noapte, mai sărăcăcioasă, cu tălpile 
late de lemn, pe a cărei laviță îngustă era aşternută o pătură 
şi la care erau înhămațţi doi cai bătrâni, unul mai înalt decât 
celălalt. Deşi era ger, Bălcescu şi fratele sau rămaseră pe se 
îndura din spate în picioare, înveliți în surtucurile lor 
îmblănite. 

Oraşul dormea acoperit de zăpada care scânteia sub lună şi 
trecătorii erau rari pe ulițele înguste şi întortocheate, Căsuţele 
mici păreau năruire sub căciulile lor albe de zăpadă şi 
diafane. 

Trecuseră de casa Corbenilor, trecuseră de biserica 
Sărindari, închisa cu uşa grea de lemn, înghețată parcă de 
ger, cu turlele ei subțiri şi înalte. Zăpada scârțâia sub sania 
care aluneca într-o parte şi alta. Câţiva paşi mai încolo, pe 
locul Hanului lui Filaret, unde începuseră din vară săpături 
pentru Teatrul Naţional, în dreptul casei Torok, unde era 
clubul boierimii - căci al negustorilor, cazinoul, era pe 
Lipscani - vizitiul trebui să oprească fiindcă sărise şleaul 
calului cel mic. Ardeau în fața clubului două felinare, şi el se 
trudea să puie la loc şleaul înghețat, în timp ce Bălceştii 
coborâseră şi priveau de vale, spre Cişmigiu, întinderea fără 
margini, parcă, a grădinilor şi caselor copleşite de zăpadă... 
Nicio lumină aprinsă. Gerul era pătrunzător şi, în cerui înalt, 
cu nori miei, care alunecau prin fața lunii aproape albe, stelele 
pâlpâiau palide. Nu se auzea niciun zgomot. Era o linişte de 
mormânt. Dar din urmă, dinspre biserica Sărîndari, se auzi 
un răpăit puternic de copite, sporit treptat... în dreptul casei 
Oteteleşanului apăru o sanie cu armăsari albi, care trecu pe 
lângă ei într-un trap năprasnic, dar, împotriva obiceiului, fără 
zurgălăi. Avură totuşi timpul să vadă trimită în colțul drept al 
saniei pe Frusinica, îmbrăcată într-o malotea fumurie, cu 


capul înfăşurat într-un şal alb... Dispăru ca o fantasmă, dar 
se vede că i-a zărit şi ea, fiindcă după vreo câteva clipe, după 
câteva sute de paşi, sania se întoarse, şi armăsarii care 
zburdau opriră în dreptul lor. Costache alerga spre ea, să-i 
sărute mâna. Nicu veni şi el încet şi se înclină tăcut. 

— Dacă vreți să ajungeţi mai repede, urcați-vă aci. 

Costache atât aştepta. Se sui în spatele saniei, în timp ce 
Nicu plătea şi dădea drumul saniei lor. Se întoarse şi se 
urcă alături de fratele său, pe lavița de la spate, în picioare. 
Caii zburau şi respirația aproape îi ustura pe cei trei... îşi 
simțeau obrajii înțepaţi de nenumărate ace. Tipsia rece a lunii 
aluneca în slava cerului. Fiindcă numai Costache, care era în 
spatele ei, vorbea, în timp ce Nicu tăcea, privind-o îngândurat, 
ea îşi ridică ochii spre acesta, prinzându-i privirea... Se simți 
îndatorată să se lămurească. 

— Nopțile astea de iarnă, cu lună, nu mă lasă să dorm... 
Cutreiera ca o nebună oraşul adormit, singură, în goana 
cailor ăştia albi. 

Vizitiul, în picioare, cu o şubă pe el slăbi puţin hățurile, şi 
armăsarii albi îşi luară din nou goana lor lunatică. 

Nicu tăcea mereu, simţind-o aproape şi totuşi ca pe o 
arătare. 

Costache, ca să stea mai bine, puse şiragul de covrigi 
alături de ea, pe locul liber. 

— Covrigi proaspeţi? strigă Frăsinică bucuroasa... Ah... 
Daţi-mi şi mie... 

El îi făcu semn şi ea rupse grăbită unul, din care muşca 
lacomă. 

Topit de amintire, Bălcescu se întrebă, întorcându-şi 
privirea înăuntru, care era adevărata Frăsinica? Fetița de 
odinioară, care sărea într-un picior pe sub nuc, ori femeia asta 
care-şi plimbă frumusețea de iasmă într-un oraş adormit, 
pustiu, în întinderea lunară cu stihiile ei albe şi reci, ca într- 
o nemărginire polară...? 

În dreptul casei lor, ei coborâră. În timp ce-i întindea mâna 
lui Costache, ea îl privea lung pe Nicu... Apoi inimile lor 
întârziară în strânsoare. Nu-şi spuseră la revedere. Costache, 


vesel şi zgomotos, fără să observe nimic, îi ceru voie să vie s-o 
vadă la teatru, ispitit să-şi încerce norocul. Gândul că 
ar putea povesti în cercurile de tineret, în care se ducea el, 
cum a vizitat-o în cabina ei de la teatru pe Eufrosina Bal- 
Ceaurescu îi dădea imbold cu tot dinadinsul să se ducă s-o 
vadă şi era fericit că a obținut aprobarea ei. 


Dar de Anul nou 


În ziua de Anul nou, toată lumea dormea tun în casa din 
mahalaua Visarionului, deşi ora era aproape unsprezece 
dimineața. Căci în ajun petrecuseră cu toţii în casa unui 
unchi, Faca, pe care-l mai chema şi Vasile. Fusese lume 
multă, numai neamuri, cu veselie gălăgioasă, cu sorcova 
pentru copii, cu danț pentru tineret; fetele şi guvernantele 
cântaseră cu rândul la pianina dreaptă, cam dezacordată (dar 
principalul era că tactul era bătut cu putere şi chiar cu elan), 
iar masa fusese întinsă de pe la unsprezece jumătate seara, 
cu mare grijă, să-i găsească pe toți Anul nou cu paharul în 
mână, până la cinci dimineața, când cele trei sănii ale 
unchiului Faca duseseră pe rând toată lumea acasă. 

Singura care nu dormea acum era Zinca Bălcescu. Se 
deşteptase de pe la şase dimineaţa, fiindcă la orice oră se 
culca, se scula din pricina ficatului tot la ceasul şase 
dimineața. Mai rămăsese încă în pat, ca să n-o trezească pe 
Tiţa, care dormea în patul de alături. Amândouă paturile erau 
de nuc, înguste şi cam înalte, şi se dormea pe ele mult mai 
prost decât pe sofalele vechi, dar acum era moda mobilelor 
Biedermayer. 

Avea Zinca leacuri pentru toate, fel de fel de ceaiuri, 
buruieni adunate de pe valea Topologului, numai că durerile 
acestea de ficat sunt înşelătoare, ceea ce face bine azi, mâine 
poate să facă rău şi trebuie să ştii când să opreşti o băutură, 
ca să începi să iei alta. Se mai trezise şi bucătăreasa, care 
venise pe la nouă să aprindă focurile în sobe; slujnica cea 
tânără, Paraschiva, dormea şi ea azi mai mult. 


— Încet, încet, Stanco, să nu scoli copiii că s-au culcat 
târziu... 

Şi Stanca, bătrâioară şi cam adusă din spate, puse lemn cu 
lemn pe duşumea, ca să nu huruie, şi apoi se duse să mai 
aducă un braţ. Afară era un ger cu adevărat ca de Bobotează, 
care făcea aerul ca sticla. 

Zincă potrivi perina sub capul fetei care dormea cu fața 
culcată pe mâna dreaptă. O privi lung, clătinând din cap, 
sfâşiată de o veche amărăciune. „Dacă nu se va mărita nici 
anul acesta...?* Zinca nu apucă să-şi sfârşească gândul, că 
se-nfioră şi îşi spuse, topită de milă. Şi durere: „Doamne, de va 
rămâne singură, ce va înțelege ea din viață...2“ îi mângâie 
obrazu încet, cu grijă, să n-o deştepte. „Are anul acesta 
douăzeci şi patru de ani. Cele de o vârstă cu ea sunt măritate 
de zece-unsprezece ani, unele au câte cinci-şase copii... E 
prost, nu e vorbă, şi obiceiul ăsta să măriți o fată la 
treisprezece, la paisprezece ani, când e încă de tot crudă, dar 
asta e nebunia părinţilor care se grăbesc să scape de o grijă... 
ca să nu rămâie cu piatra în casă...” Numai ea, care a văzut 
atâtea mame de paisprezece ani, ştie cum le zdruncină 
sănătatea naşterile astea pripite, de rămân betege pentru 
toată viaţa... Se întoarce în aşternutul care e prea cald pentru 
ficatul ei şi nu-şi poate alunga neliniştea. Doamne, au fost 
destui tineri care au întrebat-o pe Tiţa ce gânduri are... De ce 
nu s-o fi măritând? De ce iese cu atâta silă la baluri şi la 
soarele? 

Ce frumos a vălțuit azi-noapte cu verii ei! Atât de frumos îi 
stătea mai ales alături de Costache, înalt, în fracul negru, cu 
guler de catifea albastră, că toată lumea nu avea ochi decât 
pentru ei, şi când s-a sfârşit danțul au bătut din palme... 

Acum când doarme, fața ei pare mai rotundă, nu maie 
încruntată ca de obicei, de a rămas cu o cută între sprâncene. 
Deşi seamănă mult cu Costache, nu e, ca fată, atât de 
frumoasă cât e el, ca bărbat. Trăsăturile Bălceştilor stau bine 
bărbaţilor, dar sunt prea aspre pentru femei. Gura le e prea 
severă, ochii prea pironitori. Prea e mare depărtarea 
între pleoape şi sprâncene, de par toți Bălceştii atât de stranii. 


Şi totuşi, Marghioala, care are fața cam lungă şi uscată şi 
pleoapele de sus chiar prea late, s-a măritat înaintea 
Sevastiței şi are acum casa ei, căminul ei... are copii, are un 
bărbat al ei... 

Tiţa a visat ceva; zâmbeşte şi se întoarce; acum părul îi cade 
pe față, căci nu vrea să şi-l puie seara pe moațe, ca 
Marghioala. Doamne, cum va putea ea să rămână cândva, 
singură cuc, la Bălceşti? Ori în vreo odaie întunecată de 
mahala, dacă Bălceştii vor merge la nepoți? 

Zinca se ridică din pat şi se duce de îngenunche la icoana 
Maicii Domnului, aşezată în colțul dinspre răsărit, 
deasupra căreia arde zi şi noapte o candelă roşie, ferecată în 
argint, agățată de un arc. „Anul acesta, Maică preacurată... 
dă-i şi ei bucuria de a fi soție... de a fi mamă... Ai milă de 
mine...” şi se frânge în genunchi de durere. 

Anul trecut a putut totuşi să facă pentru Sevastița ce n-a 
putut face mai înainte şi ce n-ar fi nădăjduit niciodată. A fost 
un an tare bun la Bălceşti. A scos de pe fân aproape trei sute 
de galbeni. L-a vândut, chiar în ajunul Crăciunului, 
unor proprietari de pe Vedea, căci acolo a fost astă-vară 
secetă. Şi de la prune a scos bani, cam două sute de galbeni... 
Are acum pentru Sevastița aproape opt sute de galbeni puşi 
deoparte. „Doamne dacă ar fi anul acesta... până nu trece ea 
de douăzeci şi patru de ani. Până când nu se înăspreşte la 
chip...” 

A venit femeia să mai aducă un braţ de lemne. 

— Cucoană, ştiţi... coconaşul Nicolache nu doarme. 

Zinca întrebă speriată: 

— Dar ce face? De ce nu doarme? E bolnav? 

— Nu cred... Umblă prin casă... vorbeşte tare... şi apoi scrie 
la masă. l-am dus două ceaiuri. Stanca se îndreaptă spre uşă, 
dar în prag se opreşte. Ştiţi că a venit şi ăst an dă la boierul 
ăla, cum îi zice... Mede... Mede... 

— Medelioglu, Stanco? 

— Da... dă la el... aşa cum îi zice. E un băiat la bucătărie şi 
a adus într-un sac doi purcei. Vai, tare sunt frumoşi... dă 
soi cum nu să găsesc la noi, pă Argeş. 


Zinca se bucură copilăreşte, înduioşată; uneori îi dau 
lacrimile când vede că se gândesc oamenii şi la ea. Aseară, 
înainte de a pleca de acasă, copiii toţi tăbărâseră cu boabe de 
grâu pe ea... îi uraseră la mulți ani şi-i dăduseră fiecare câte 
un dar. Tiţa îi împletise în taină nişte mănuşi de lână de 
angora, pe care cususe apoi palme de piele de căprioară. 
Marghioala îi împletise şi-i adusese nişte târlici cu fir de lână 
bătut, tot aşa, întărite pe talpă cu piele, cusuțţi la cizmar, că 
iarna cam trăgea pe sub uşi... Costache îi cumpărase din leafa 
lui o frumuseţe de şal călduros de Buchara, cum văzuse el la o 
cucoană din protipendadă... Barbu... ei, Barbu, sfătuit de 
Nicolache - credea ea -— îi dăduse ochelarii să-i schimbe 
sticlele, căci văzuse el că ea ţine mereu Vestitorul la doi coți22 
când citeşte ziarul, seara... Se supărase de dimineaţă că a 
pierdut ochelarii — îi luase băiatul să le potrivească sticlele — 
dar fu nevoită să mărturisească, n-avea încotro, că acum 
poate citi foaia numai de la o jumătate de cot. Nicolache nu 
putuse refuza plata unui mare logofăt, care ţinea să arate în 
scris că are ighemonicon'22* şi care-i mai dădea pe deasupra 
un vraf de cărți şi hrisoave, aşa că-i cumpărase maică-si de la 
Danielopolu o lampă cu picior înalt şi cu abajur de porțelan, 
care ardea cu gaz rectificat, adusă de la Braşov, căci vedea 
seară de seară că lumânarea de seu ori de ceară, cu pâlpâitul 
ei, supără ochii bătrânei tot mai mult. Ea plânsese de fericire 
şi, înainte chiar de plecare, voise să ducă lampa asta în odaia 
de musafiri (ea şi acum tot aşa îi zicea, deşi era odaia lui 
Nicolache); i se părea că el avea mai multă nevoie, fiindcă 
de multe ori citea şi scria toată noaptea. Dar văzu că îşi 
cumpărase una la fel şi pentru el. 

Îi dădură iar lacrimile şi se închină... Mi-a dat Dumnezeu 
copii buni." Din pricina durerilor de ficat căpătase un mers 
parcă fără sprijin, nesigur pe picioare. 

Totuşi, puse cu plăcere târlicii cei noi, îmbrăcă un capot, 
peste el o scurteică de casă şi se duse la bucătărie să vadă 
darul pe care-l primise de la nevasta postelnicului Medelioglu. 
În fiecare an îi trimitea de Anul nou câte un dar, de când 
o făcuse bine de un soi de dambla, înțepându-i spinarea cu 


ace, cum aflase ea de la un bătrân hagiu, cu care stătuse mult 
de vorbă despre leacurile arapilor%?* din India. După 
înțepături o ţinea acoperită bine, punându-i cataplasme de 
fiertură de mătrăgună. De şapte ori îi făcuse ai casei maslu, o 
duseseră şi o culcaseră la Sfânta sfintelor, ca să treacă preotul 
peste ea cu sfânta Evanghelie, dar fusese de prisos. Însă cu 
înțepăturile astea se făcuse bine. De atunci, de câte ori era 
cineva bolnav în casă, numai pe ea, pe serdăreasă, o chemau. 

Erau închişi în magazia de lemne doi godaci lungi şi albi de 
tot, laţi în spate, cu părul rar, dar mătăsos, cu urechi blegi şi 
fălci mari, cu ritul ca o perniță trandafirie. Flăcăul 
care adusese sacul în spinare. Înalt, slab, cu fața măslinie, 
înfăşurat într-o scurtă peticita şi încălțat cu nişte cizme 
groase la fel de peticite, îi spusese că a zis cocoana să nu-i 
taie, ci să-i păstreze dă prăsilă, că d-aia i-a trimis o pereche... 

Dar aici în bucătărie o mai aşteptă şi altă bucurie. 
Vorniceasa Zinca Golescu, pe care o cunoştea numai prin 
copiii ei, dar n-o văzuse niciodată, îi trimisese patru ghivece cu 
un soi rar de indruşaim2%, adus pentru ea anume de la 
Adrianopol. Indruşaimul acesta înflorea şi iarna, dac-a era 
ținut la lumină şi căldură, iar florile, în umbreluţe de tulpini 
subțiri, erau de culoare aproape vişinie. „E foarte bun de pus 
iarna la ferestre, pe mese, ori de arimat de tavan”, se gândi 
Zinca. Vara, e minunat pentru cerdac. Găsi între flori şi un 
bilet: „De la o Zoe pentru altă Zoe. Anul nou cu noroc”. Ştia că 
Zinca Dolescu iubeşte nespus florile, că a reparat de curând 
conacul de Ia Goleşti şi că a făcut acolo o grădină cu soiuri 
rare, aproape tot atât de frumoase ca aceea de la Belvedere, 
unde se ducea tot Bucureştiul să vadă Horile Goleştilor. 

Se auzi dintr-o dată o talangă sunând dârz la uşă şi după 
ea plesnele năprasnice de bici, întovărăşite de chiote şi hăuieli, 
ca şi de mugete grozave. Copiii se treziră din somn şi alergară 
la ferestrele de la uliţă ca să vadă colindul, Zinca venise şi ea, 
cam greoaie la cincizeci şi ceva de ani, iar după ea 
bucătăreasa şi Paraschiva. 

Era acum ceva temeinic, nu ca „pluguleţele” acelea fără 
plug de-aseară, când doi-trei băieți pocnesc din bici, şi 


unul sună un clopoțel, spunând grăbit ceva ce nu se înțelege. 

Apăruseră pe la ferestre şi vecinii. 

Se oprise în fața casei lor, în zăpadă, un plug mare de lemn, 
dar cu cuțitul de fier, tras de şase boi plăvani, cu coarnele 
poleite cu hârtie aurie, roşie şi verde... înapoia plugului, pus 
pe o săniuță, în care era înfipt şi un brad mic împodobit, era 
un butoiaş, care în loc de capac avea o piele de tobă bine 
întinsă. leşeau din ea câteva fire de mătase. Un flăcău, 
purtând peste zăbun cămaşă de pânză lungă, cu râuri de 
arnici roşu, care-i ajungeau aproape până la opinci, în care 
băgase peste obiele două perechi de ciorapi de lână, trăgea de 
fire cu iscusință şi asta făcea ca buhaiul să scoată acele 
mugete grozave. 

Împrăştiaţi de-a latul uliței, în zăpadă, în jurul plugului şi 
al buhaiului, încă vreo şase-şapte flăcăi, purtând la fel 
peste sumane şi zăbune cămăşi lungi, ţărăneşti, cu râuri de 
arnici roşu, hăuleau şi pocneau fără încetare din bicele cu 
codiriştea scurtă ca la gârbaci, dar cu şfichiul de mătase legat 
de frânghii noi, lungi de patru-cinci coţi. Cel de la uşă, care 
suna într-una talanga de oi, răcnea ceva cu „bădița Traian, 
care s-a sculat mai an“, ceva care, acum din pricina vuietului, 
nu se mai putea înțelege. 

Atunci Bălcescu îl văzu din nou pe flăcăul pe care-l zărise 
de dimineaţă, cu un sac în spate, căutând ceva şi până la 
urmă intrase, învinețit de ger şi rebegit, în curte. 1 se păruse 
şi atunci că l-a mai întâlnit undeva. Acum îl văzu însă bine, 
cu sacul gol în mână, şi în cap cu o şapcă trasă zdravăn, dar 
tot fără să-i acopere urechile învinețite de ger. Aştepta să 
sfârşească plesnetele de bici, ca să poată pleca şi el. Dar 
Nicu ştia acum de unde-l cunoştea şi trimise repede să-l 
cheme înăuntru, chiar prin față. 

Nepricepând despre ce este vorba, omul intră speriat, în 
timp ce Paraschiva punea trei sfanţihi în căciula unui flăcău, 
care arunca dintr-o traistă boabe de grâu peste ferestre, 
peste casă. Acesta puse apoi bucuros gologanii în punga de 
meşină'2*, pe care o ţinea aninată de gât. 


— Ascultă, dumneata eşti Bănică? Ai cântat miercuri seara 
la prietenul meu Voinescu, nu? întrebă grăbit Bălcescu, 

Omul cu ochii mari, negri, înconjurați cu mult alb, fu gata 
să cadă jos. 

— Eşti bolnav, ce e cu dumneata? 

Îl aşeză pe scaun, ceru să i se aducă un ceai cald. Şi astfel 
află ce era viața lui Bănică Mustea în acest mijloc de 
veac romantic şi generos. 

Ai lui se treziră robi la postelnicul Medelioglu de la Vadu 
Rău, care-i cumpărase de când se vânduse la sultan- 
mezat averea Dudescului. Tatăl lui era cu fierăria şi 
potcovăria curții, mamă-sa avea în seamă păsările, iar două 
surori erau slujnice sus în casă. Un unchi era lăutar, iar 
feciorul acestuia, țambalagiu. Boierul Medelioglu iubea 
nespus cântecul de lăută şi punea totdeauna să-i cânte 
lăutari la masă. De mic, Bănică prinsese ceva din meşteşugul 
unchiului său, iar de când a fost să aibă vreo şaisprezece ani, 
Medelioglu nu se mai putea lipsi de el. Îl cereau şi prietenii lui 
uneori, dar el nu-l prea da, căci acum Bănică rămăsese singur 
la vioară, unchiul Stănilă căpătase un reumatism la mâini şi 
nu mai putea îndoi degetele pe coarde, de aceea încercă să se 
facă muscalagiu. Dar şi cu naiul mergea destul de greu, iar 
până la urmă rămăsese să cânte numai din gură, căci ştia o 
seamă de cântece de inimă albastră... într-o seară, prin mai, 
când boierul era la moşie, Bănică a fost dus de vătaful curții, 
un transilvănean, trocar cum se zicea, la sala Slătineanu, 
unde l-a auzit cântând pe Wiest şi orchestra lui... A venit 
acasă, în odaia lungă, joasă, cu pereţii coşcoviţi, ale cărei uşi 
dau de-a dreptul în curte lângă puț, în mocirlă care nu se mai 
usucă niciodată, decât când e ger iarna, şi în seara aceea n-a 
lăsat niciun rob să doarmă. Cânta ca înnebunit tot ceea ce 
păstrase în ureche. 

Vătaful a stat toată noaptea acolo, iar după ce li s-a stricat 
somnul, chiar şi ceilalți robi au ascultat răpiți ceea ce scotea 
din coardele viorii Bănică. 

A doua zi, vătaful Ioachim l-a luat în grădină; s-au lungit 
împreună pe iarbă şi Ioachim i-a spus o părere a lui. 


— Mă Bănică... tu trebuie să mergi să înveţi la neamțul ăla, 
la Wiest, până i-oi fura meşteşugul... 

— Nene Ioachime, nu pricep... 

— Îţi spun eu... Ai să te duci să spui că vrei să înveţi şi, 
după câte ştiu eu, el o să te ia de şcolar, că am întrebat eu, şi 
am aflat eu că el are o şcoală... şi caută băieți cu dar 
la cântat. 

— Dar, nene loachime, cum o să plec io dă la curte? Dacă o 
să afle boieru? Mă sfărâmă în picioare... 

— N-o să afle, măre băiete... că nu t-ei duce să înveți decât 
când nu este el în Bucureşti... Şi apoi şi dacă află după ceoi 
învăţa tu... mai curând va fi să se bucure... Se laudă el acum 
cu tine pe la prietenii lui, da” ce-o să fie mai târziu când o să 
furi ştiinţa lui Wiest? 

Bănică s-a uitat cu silă la hainele lui peticite, zdrenţuite. 

— Zău, nene Ioachime, ce-mi spui dumneata o fi poate 
cu putință în Transilvania, acolo la Sibiu, dă unde eşti 
dumneata, dar p-aci e greu... 

— Nu fi prost! Ai să mergi cu mine să-ţi faci nişte straie mai 
acătării — că ştiu că ai ceva bani adunați din bacşişuri. Le laşi, 
când or fi gata, la un prieten al meu, dă peste munţi, om cu 
minte dreaptă. Când pleci la şcoală... te duci şi te îmbraci la 
el... Tot la el te întorci şi te dezbraci, îţi iei ţoalele şi vii acasă... 

Până la urmă aşa a făcut. 

Luni întregi, cât boierul era la moşie, arnăutul de la poartă 
îl lăsa să iasă, fiindcă spunea loachim că Bănică e trimis 
să stea lângă gardul grădinii de la Giafer şi să asculte 
lăutarii vestiți, ca să înveţe cântece noi pentru boier... 

Dar la şcoala lui Wiest nimeni nu ştie nici azi că Bănică e 
țigan rob. Ar muri de ruşine ca adineauri dacă ar afla 
cumva ceilalți şcolari ai lui Wiest că el îi freacă boierului 
picioarele dimineaţa, îi ţine ligheanul, îl bărbiereşte şi face şi 
alte treburi de slugă de odaie şi de ciubucciu... 

— A aflat Medelioglu că acum cânţi după note? 

— Încă nu... 

— Şi ce-ai de gând să faci? 


— Ma răscumpăr, sau dacă nu, mă spânzur într-o 
noapte în grajd... 

Bălcescu se supără de-a binelea. 

— Nu vorbi prostii, lasă spânzurătoarea... Trebuie să 
le eliberezi... Trebuie să găsim noi douăzeci de galbeni cu 
care să le poți răscumpăra. Am eu un plan. Trebuie să vii să 
cânți mâine seară la „Asociaţia literară”. După asta vom 
aduna acolo banii care ne trebuie. 

— Cu douăzeci dă galbeni nu pot fi răscumpărat. 
Boieru nici nu vrea să audă. I-a dat marele logofăt Bălăceanu 
o sută dă galbeni pentru mine... într-o seară când ei jucau 
cărți... şi când m-a luat pă mine şi pă văru Ristache, 
țambalagiu... cu el. 

Bălcescu încremeni. 

— Nu te-a dat pe o sută de galbeni? Dar asta eo sumă, nu 
glumă, cumperi... dar se întrerupse, căci simți că orice 
comparație ar fi fost penibilă. Îi place lui atât de mult muzica? 

— Muzica, ciubucul şi vinul... Stă după masă într- 
un scaun mare, cu o tipsie dinainte, pă care e cafea, un 
ciubuc şi sticla dă vin. Stă singur aşa, şi noi îi cântăm un 
ceas, două, până îl fură somnu şi să duce să să culce. 

— Auzisem că-i o fiară... E cel mai ticălos dintre proprietarii 
de moşii... Cum mai arată ca înfăţişare? 

— 10... ştiu? Cum să vă spun? Este mic, osos, uscat şi la 
trup, şi la față... nu are dâcât piele galbenă pă el... Are 
nişte ochi ca ai mei, şi nasul lung, cu o mustață întoarsă ca o 
lipitoare în jos... E ras la tâmple şi la ceafă. 

Bălcescu zâmbi. Acum îşi aduse aminte unde l-a cunoscut 
pe Medelioglu, cu vreo cinci ani mai înainte: la conacul lui 
Raletu. 

— Am înţeles... Va fi greu. Dar trebuie să izbutim... Trebuie 
să cânţi mâine seară la „Asociaţia literară”. 

— Nu pot... nu vreau să afle nimeni că sunt rob... 

— Lasă prostiile astea, Bănică... şi deodată se întoarse spre 
el... Ce-ar fi dacă ai fugi, Bănică? 

Vioristul clătină din cap, cu amărăciune şi spaimă. 


— Unde să fug? E greu să scapi dă boieru ăsta. Au fugit 
unii oameni ai lui în munți şi tot i-a aflat... Pă urmă şi- 
au scuipat plămânii. 

— Ştiu eu pe cineva care a fugit de pe moşia lui... Dar, 
în sfârşit... e altceva... Ascultă... şi Bălcescu se opri din 
plimbarea lui agitată... Vei cânta mâine seară... la soarea... 
iar acolo nu va şti nimeni, decât ce vei vrea dumneata să se 
ştie. Stai jos şi bea-ţi ceaiul, că se răceşte... la şi din cozonacul 
ăla... 

— Dar cum o să lipsesc din curte mâine seară? 

— Ai să vezi cum... dar bea-ţi ceaiul... 

Bălcescu ieşi şi se întoarse întovărăşit de maică-sa. Bănică 
sări desperat în picioare, se înecă vorbind cu gura plină şi 
fu să moară apoi de ruşine că a vărsat ceaşca cu ceai. 

Până la urmă a rămas că serdăreasa va cere pentru mâine 
seară, de la nevasta lui Medelioglu, să i-l trimită pe Bănică 
să cânte la ea acasă. Apoi se va face cum e mai bine... 


O soarea artistică 


Casa vornicului lordache Florescu era întâia casă din josul 
Podului Mogoşoaiei, lângă bisericuța Sfântu' Spiridon de 
pe malul Dâmboviţei, care se găsea însă pe atunci de partea 
astălaltă, căci în spatele casei banului Ghica, gârla făcea un 
mare ocol în jos, spre miazăzi, tocmai printre bisericuţă şi 
mănăstirea Antim... Era o casă veche bătrânească, cu 
pivnițele de cărămidă boltită, de rezistase zeci de ani iureşului 
apelor de primăvară mânioasă, mai ales cu ajutorul a trei 
rânduri de bulumaci groşi cât omul, care întăreau malul ceva 
mai ridicat, deasupra sporit în totul cu alte vreo treizeci de 
proptele, fagi întregi curăţaţi de ramuri şi cojiţi. În catul 
scund, deasupra, era un mare număr de odăi, nu numai 
pentru cei zece copii ai marelui vornic, dar şi pentru musafiri, 
căci era una dintre casele cele mai ospitaliere din Bucureşti. 
Aproape toți Floreştii moşteniseră chipul mereu încruntat, cu 
capul mic şi sprâncenat al vornicului, pe un gât lung, iar 


trupul îl aveau înalt şi şui; şi totuşi erau foarte căutați de 
toată lumea, ca oameni de viaţă. 

Pe Podul Mogoşoaiei, în sania de piață, cu valtrap şi cu 
zurgălăi, cu cai purtând tuiuri roşii în frunte şi mânați de 
birjarul care stătea în picioare, veneau cei patru Bălceşti: 
Nicu şi Sevastița pe scaunul aşternut cu blană vopsită vişiniu, 
iar Costache şi Barbu în spatele lor, în picioare, pe lavița 
dinapoi, cum era obiceiul pentru tineret. După ce trecuseră de 
hanul şi prăvăliile bisericii Zlătarilor şi cele de la Sfântul loan 
cel Mare - era cam peste drum - fuseseră nevoiți să se 
oprească în dreptul fostului Han al lui Constantin — 
Constantin Brâncoveanu - unde, pe maidanul înzăpezit, se 
afla acum un circ" mare. Era ceasul la care boierii veneau la 
reprezentații în sănii, de pe toate ulițele vecine, ca şi gloata, 
aceasta bineînţeles pe jos. Săniile se îmbulzeau unele într- 
altele de nu mai putea niciuna să treacă, nici să lase loc unui 
vicleim'2%%*, cu facle, irozi, soldaţi, ciobani, îngeri, care se 
încurcau printre ele. De atâta umblet, se zobise zăpada şi se 
făcuse pulbere groasă fumurie, toată. Aşteptând, văzură de 
aci, devale, pe malul gârlei îngheţate tun, aprins, în fața casei 
Floreştilor, focul cel mare la care se încălzeau vizitii şi 
masalagiu. Oamenii aduseseră lavițe lungi şi tari de la 
bucătărie, beau ţuică fiartă şi puneau să le cânte copiii cu 
steaua. Flăcările mari arătau ferestrele casei luminate de ele 
şi, ca zugrăvite pe un perete în para focului cu sfinţii pe ea, 
toată bisericuța Sfântul Spiridon din malul apei... Săniile 
de casă aşteptau trase pe maidanul din față, şi caii acoperiți 
cu cergi ronțăiau grăunţe. 

La scară, Balceştii dădură drumul săniei de birjă, cum se 
zicea, şi urcară cele câteva trepte ale cerdacului, unde-i 
aştepta o slugă de curte cu o sarică mițoasă şi pâslari; sluga 
le deschise uşa cea mare. 

Se ştia, fireşte, că nu e un mare bal, că e doar o soarea a 
tineretului iubitor de literatură, de muzică şi danț, gata 
să aplaude şi poeziile patriotice citite de Bolliac şi de 
Grigore Alexandrescu. 


De obicei, atunci când era vorba de primit un oaspete mai 
de seamă, să zicem vreunul dintre marii boieri reformişti 
(lon Câmpineanu, de pildă), la intrarea saloanelor unde aveau 
loc soarelele „Asociaţiei literare”, cum se numea acum 
societatea de curând constituită, se afla chiar preşedintele 
lancu Văcărescu, iar pentru oaspeţi obişnuiţi, numai unul 
dintre membrii comitetului, dar totdeauna având alături şi pe 
stăpâna casei sau altă reprezentantă a neamului ei. Nicu 
Bălcescu fu foarte surprins când de data aceasta văzu că sunt 
întâmpinați de cei doi frați, care păreau gemeni, Dimitrie şi 
Costache, în fracuri tutunii fără cusur, având însă alături nu 
pe Luxiţa Florescu, ci pe vioaia Ana Ipătescu, despre care ştie, 
e drept, că împreună cu Lucica şi Sevastița era a treia femeie 
inițiată în secretele „Frăției”, datorită mai ales grijii ce-i purta 
colonelul Nicolae Golescu, cel ce avea o încredere nemărginită 
în ea şi o socotea ca pe o rudă a sa, încredințându-i multe 
secrete politice. 

Sala în care intraseră era numai un fel de anticameră a 
salonului cel mare şi avea numaidecât, în stânga, odaia 
celor doi frați, Costache şi Dimitrie, pe când ceilalți copii ai 
vornicului îşi aveau odăile lor în partea dinspre gârlă, unde 
casa mai avea, deasupra malului, un cat puternic proptit; 
catul acesta fusese adăugat acolo în fund, cu timpul, numai 
pentru copii, care tot sporiseră la număr. Sala de la intrare 
era destul de înaltă, dar ca tot restul casei, cam prea veche, 
netapetată, ci doar zugrăvită cu mari buchete de flori, pietate 
cu apă, foarte palide, în mijlocul unor mari chenare aurii, căci 
aşa dorise Luxiţa, al cărei cuvânt era lege în casă... Spunea ea 
râzând că zugrăveala e mult mai uşor de curățat decât 
tapetul. Două oglinzi mari cu ramele în acoladă de fiecare 
latură şi aurite îşi făceau față, multiplicând la nesfârşit pe cei 
care îşi scoteau hainele groase de pe ei, ca să rămâie îmbrăcați 
de serată. Şi aici era o înnoire cerută de Luxiţa şi ştiută de toți 
prietenii şi anume că nu mai era nevoie să rămâie întreaga 
seară toți slujitorii musafirilor într-o odaie de dedesubt, ca să 
le păzească hainele groase, de obicei foarte scumpe. Doi 
oameni de casă, supravegheați de vătaful curții, luau acum 


hainele boierilor şi le duceau cu grijă în odaia băieţilor, unde 
le puneau pe paturi, pe scaune, pe masa de lucru chiar. 
Slujitorii aceştia erau acum deprinşi cu asemenea rânduială 
şi se dusese pomina că nu fac nicio încurcătură şi pot să dea, 
în orice clipă, orice haină care li se cere. 

Cei patru îşi lăsară deci veşmintele şi Costache Bălcescu 
apăru în salon, înalt şi subțire, într-un frac negru, cu guler de 
catifea albastră, cu un jabou de mătase alb-albăstrui în loc de 
guler şi cravată de o eleganţă care făcuse să i se dea de la 
o vreme, între fete, numele de „prince noir%*“ —- după ce 
fusese un timp „baronul“ - poreclă de care el auzise şi era 
foarte mândru în sinea lui. Unii îl bănuiau că la serate îşi 
măreşte cu picături de arsenic ochii negri, şi aşa destul de 
mari. Îşi mângâia uşor cu palma bărbuţa subţire ca un 
chenar şi, cu Sevastița la braț, ea în rochie de tafta albastru- 
închis (căci se socotea la douăzeci şi patru de ani fată 
bătrână), îşi făcu în sală o intrare foarte observată de toată 
lumea. Barbu n-avea încă frac, ci numai un fel de redingotă, 
despre care numai el ştia că este a lui Costache, bine 
transformată de un croitor neamț de lângă metohul 
Episcopiei. De altfel şi el era aproape tot atât de înalt ca şi 
Costache, dar spre deosebire de acesta, aproape blond şi cu 
ochi mici sub fruntea mare, boltită, şi obrajii parcă de două 
ori mai înalți decât ar fi fost firesc, încât umerii lor cădeau 
prea jos şi când slăbeau erau prea vădiţi, arătându-i nasul 
prea mare. 

Bălcescu îl întrebă puţin mirat pe Dimitrie, care luase de 
braț pe Barbu, unde e Luxiţa, iar acesta îl lămuri că este sus, 
în iatacul ei, puțin cam bolnavă, că nu se poate duce 
nimeni s-o vadă, fiindcă doctorul Gronau (doctorul la modă) 
nu dă voie. 

Era destul de neliniştit, când Ana Ipătescu se apropie de el 
şi, luându-i brațul, trecură prin cele două saloane care 
dădeau unul într-altul şi erau acum pline de tineret. Când 
ajunseră în fostul pridvor, lung cât casa, închis acum cu un 
geamlâc ca o galerie cu fața spre gârlă, îi spuse în şoaptă să se 
urce sus la Luxiţa, căci ea îl aşteaptă. 


Un covor lung printre nişte hârdaie verzi cu leandri şi lămâi 
sterpi de-a lungul peretelui acoperit de litografii, ducea pe o 
scară de lemn, boită în roşu, la iatacul de sus. Un slujitor de 
casă îşi făcea de lucru acolo, având cuvânt ca din 
porunca doctorului neamţ să nu lase pe nimeni să treacă mai 
departe. 

O găsi în iatacul ei, culcată pe patul cu baldachin de 
mătase verde deasupra, sprijinit de coloanele răsucite de lemn 
de nuc, bine lustruit. Era într-un capot de mătase de culoarea 
sidefului, peste care avea un fel de jachetă lungă de catifea 
verzuie, tivită cu o blană subțire de oposum. Câte trei zulufi în 
stânga şi în dreapta îi făceau fața mai mică, accentuându-i 
sprâncenele prea negre, cam depărtate, dar ea îl primi 
surâzătoare şi chipul ei îi păru nespus de grațios, aşa lungită 
pe pat. 

— Ce-i asta? Eşti bolnavă? întrebă el neliniştit, 
înainte chiar de a-i da bună ziua. 

Ea nu-i răspunse ci, rămânând culcată, îşi ţinti asupra lui 
privirea, cu un surâs plin de taină. 

—  Lucico, reluă el tot mai neliniştit, eşti într- 
adevăr bolnavă? 

Ea zâmbea mereu, cu ochii pironiți asupra lui. Părea că 
vrea să-i ascundă ceva. 

— Nu pot să-ţi spun... 

Se sperie şi mai rău de acest răspuns şi atunci tânăra şi 
oacheşa femeie îi făcu semn, cu degetele moi ca un surâs, 
să se apropie, şi-i spuse ceva încetişor la ureche. 

El rămase încremenit şi o flacără îi trecu prin ochii mari şi 
uşor oblici, peste obrajii negricioşi. 

— Acum n-ai ce face, va trebui să mă iei de nevastă... 

Foarte tulburat, se plimba încet prin iatac, netezindu-şi cu 
palmele tâmplele care-i zvâcneau, pletele mici de diacon, 
întoarse peste urechi. Nu putea vorbi, se gândea atât de 
concentrat, de parcă ar fi fost într-altă lume... 

Îşi reveni când ea îl întreba, surâzătoare: 

— Nu te bucuri? 


Atunci el veni lângă pat, îi luă mâna uşoară în mâna lui 
fierbinte şi-i spuse cu o voce gravă, înfrigurată: 

— Ti-am vorbit cu sinceritate, Lucico. Tu nu înţelegi că eu 
sunt un om bolnav, că eu nu am dreptul să am o 
femeie totdeauna lângă mine, fără ca viața ei să nu fie în 
primejdie? Mama nu ştie că şi eu sunt bolnav, de aceea îmi 
vorbeşte deschis. Ei bine, ea socoate din experiența ei 
doftoricească că această boală se ia. 

— Puțin îmi pasă... şi mâna ei uşoară îl strânse tare şi-l sili 
să se apropie şi mai mult, îl sili să îngenunche lângă pat, apoi 
îşi apropie gura de buzele lui şi-l sărută apăsat. 

Dar el era tot îndepărtat, tot în lumea lui de gânduri şi 
după un timp îi spuse adânc îndurerat: 

— Dar copilul? Eu nu voi avea curajul să-l țin lângă mine, 
să îmbrățişez făptura aceea mică şi nevinovată, aşa cum aş 
dori din toată ființa mea. 

— Cred că nu e tocmai adevărat ce spui tu... dar... să ni- 
| dea Dumnezeu şi vom face aşa cum e datoria noastră să 
facem. 

Vorbea înțelept. Avea acum treizeci de ani şi o dorinţă fără 
margini de a fi mamă. 

Bălcescu rămase îndelung pe gânduri, pe mica treaptă de la 
picioarele patului. Apoi reluă ca un obsedat: 

— Viața mea este hotărâtă... şi fiecare ceas al ei 
trebuie folosit cu scumpătate... Trebuie să ştim să jertfim tot 
ce nu duce pe calea acelei idei care ne călăuzeşte... tot ce ne 
poate face într-o clipă oarecare să şovăim... Zâmbi, privind-o 
cu o nesfârşită dragoste, şi adăugă: De pildă, ca acum. 

— Dacă tu socoți că aşa ţi-e scris... că asta e soarta ta... eu 
nu te pot împiedica. 

— Nu aşa mi-e scris, Lucico... (De când se simte mai 
legat de ea, îi spune de preferință, numai el Lucica.) Soarta 
mea €e o soartă pe care mi-am ales-o eu singur, în deplină 
libertate, înainte chiar de a îi bolnav... Apoi se ridică dintr-o 
dată hotărât, duse mână nervoasă peste fruntea prea înaltă, 
cam prea modelată, ca şi când ar fi risipit un vis şi continuă: 
Să ajuţi milioane de robi trudiţi, să fii părtaş la ridicarea lor la 


o viață nouă, omenească, liberă este o datorie de la care eu de 
acum încolo nu mă pot sustrage orice aş face... şi drept să-ți 
spun, când sunt singur cu mine însumi, mi se pare că eo 
soartă cu care mă împac, nu fără un soi de fericire, din adânc. 

Ea înţelese şi-i vorbi cu o cinstită hotărâre: 

— Eu nu te voi împiedica niciodată de la ceea ce tu socoți că 
e datoria vieţii tale... Voi căuta să-mi fac totuşi viața alături 
de tine, în umbra ta... iar de la aceasta tu nu mă 
poți împiedica. 

Au rămas amândoi mult timp tăcuţi, tresărind doar când 
Ana Ipătescu intră ca să anunţe foarte tulburată: 

— A venit. 

Luxiţa se întunecă puţin. 

— Cine i-a ieşit înainte? 

— Iancu Văcărescu şi cu mine... pe urmă s-a adunat 
lumea în jurul lui. 

— Acum ce face? 

— Stă într-un colț al salonului cu lire şi harfe de vorbă cu 
Iancu Câmpineanu. 

Salonul cu lire şi harfe era întâiul dintre saloane. 

Puțin iritat că se vorbeşte fără să i se spuie de-a dreptul 
despre ceva, care probabil îl interesează, întrebă: 

— Cine a venit, despre cine e vorba? 

— Cantacuzino, Costache Cantacuzino... îi spuse în 
grabă Lusxiţa, cerându-şi parcă iertare că a întârziat să-i 
spună. 

Bălcescu fu într-adevăr uimit. Îl ştia plecat de multă vreme 
din ţară, după ce fusese în conflict cu Alexandru Ghica, 
pentru că acesta îl înlocuise din toate slujbele. Intrigase şi el 
ca să-l scoată din domnie, şi, adăugind la multe alte pricini 
între care şi votul potrivnic politicii lui la cel al Adunării 
Obşteşti, izbutise; dar când avu loc alegerea de la sfârşitul 
anului 1842, Costache Cantacuzino nu întruni decât un 
număr ridicol de voturi. De supărare, vesti că el nu mai 
rămâne în țara asta nerecunoscătoare, că se duce să trăiască 
în străinătate, mai ales la Constantinopol, unde cam pregătea 
acum şi căderea lui Gheorghe Bibescu, norocosul cu o sută 


treizeci şi unu de voturi, de la alegerea care-l umilise pe el 
însuşi atât de mult. Ceruse lui lancu Văcărescu, spre uimirea 
tuturor, să fie primit la soareaua literară de astă-seară. Spre 
neliniştea multora... Cel mai neliniştit fu colonelul Nicolae 
Golescu, care, aflând de această vizită, anunţase de pe la 
prânz pe Luxiţa, prin Ana Ipătescu, să-i înlesnească chiar în 
astă-seară o şedinţă de comitet a „Frăţiei”. 

— Acum înţelegi, domnule Bălcescu, de ce Luxiţa este 
bolnavă şi nu are voie nimeni să urce aci sus? îl întrebă 
râzând Ana. 

Se hotări ca Ana Ipătescu să vestească pe frații Goleşti, pe 
Arăpilă, pe Bolliac, pe Tell şi pe Axente Sever, de îndată ce vor 
sosi, să urce pe scara din dos sus la iatac, pentru o 
consfătuire, aşa cum de fapt se mai întâmplase şi altădată, 
numai că atunci, tot în vremea unei serate, şedinţa „Frăţiei” 
avu loc în pivnița boltită şi întunecoasă, cu ieşiri secrete 
spre zăvoaiele gârlei. 

Nu era vorba propriu-zis de un comitet, căci statutele nu 
putuseră fi respectate întocmai, ci de un nucleu dintre 
membrii „Frăţiei”, care aveau îndeosebi încredere unii într- 
alții. 


Jos, lumea aproape se îmbulzea. Aproape că se umpluseră 
cele două saloane foarte vaste, zugrăvite tot cu apă, dar 
primul salon, cel mare, având pe pereţi, în chenare mari şi 
pătrate, cu laturi aurii tot în acoladă, lire mari şi harfe, aurii 
şi ele, pe când al doilea salon avea în mijlocul chenarelor câte 
un mare scut alămiu de sub care ieşeau snopuri de sulițe şi 
spade. Erau făcute după acelaşi canon şi de acelaşi meşter 
care zugrăvise şi casa unchiului Manolache Florescu, de lângă 
Cişmigiu. De tavan era spânzurat un policandru cu zece 
braţe, şi de fiecare braţ atârnau un fel de ciucuri de stras alb, 
care  străluceau,  răsfrângând flăcările lumânărilor de 
spermanţțet'2*. Două oglinzi mari cu ramă îngustă înmulțeau 
lumânările, făcându-le scânteietoare. 

Pregătirile erau sfârşite şi era gata să se înceapă programul 
artistic. Toate jilțurile, un fel de „empire&!*“, cu spătar 


destul de înalt, capitonate cu pluş albăstrui, fuseseră ocupate 
şi se mai aduseseră multe scaune de feluri diferite din alte 
încăperi. O canapea dreaptă şi lată ca un divan, cu spătar 
înalt, fusese rezervată, într-o parte, pentru poetul preşedinte 
lancu Văcărescu şi pentru musafirii neobicinuiţi, Costache 
Cantacuzino şi lon Câmpineanu. Cel care vestea producția ce 
urma era tânărul Costache Florescu, şi el apăru acum din 
uşa dinspre  galeria-cerdac,  întovărăşit de Grigore 
Alexandrescu. Acesta îşi rezemă un cot de pianul din stânga şi 
aşteptă surâzând, puţin ironic, prezentarea. 

— Strălucitul nostru poet Grigore Alexandrescu ne va 
citi Satira duhului meu. 

Se auziră unele aplauze şi o voce din fund strigă: 

— Vrem să auzim Ucigaşul fără voie. 

Înalt, cu fața mare, smeadă, frumoasă, cu fruntea lată, cu 
plete romantice întoarse ca la diaconi, cum era moda, şi 
cu ochii depărtaţți, cu un statornic zâmbet ironic sub 
mustața mică, mătăsoasă, poetul citi cu oarecare indiferență, 
parcă absent şi totuşi cu o vervă neaşteptată de la o privire 
atât de melancolică, vreo câteva fragmente din Satira duhului 
meu: 


„Trageţi toți câte-o carte! Domnule, eşti cu mine, 
Şezi, mă rog, împotrivă, şi vezi de joacă bine. 
Dar ţi-am spus, coconiță, că eu, din întâmplare, 
Nici bine, nici nebine nu poci să fac cercare; 
Am cuvintele mele: aste jocuri plăcute, 

Cu voia dumitale, îmi sunt necunoscute. 

Nebun cine te-o crede, vrei să te rugăm poate; 
Astăzi chiar şi copiii ştiu jocurile toate.” 


Se auziră în amândouă saloanele hohote de râs scurte şi 
murmure vesele. Poetul zâmbi cu gândul aiurea, îşi 
mângâie cu un deget mustaţa şi continuă simplu, fără să 
joace ori să declame: 


„Dar cărțile cu mine e greu să se împace. 


Mai lesne poci a spune hoțiile urmate 

La zece tribunaluri sub nume de dreptate; 
Mai lesne poci să număr pe degetele mele 
Câţi sfinți avem pe lună şi ci te versuri rele 
Decât să bag în seamă ce carte nu e dată “ 


Din nou câteva cucoane chicotesc vesele, deşi satira pare 
anume scrisă pentru multe dintre ele. 


„Râz văzându-te singur şi într-un colț doparte, 
Parcă-ai fi mers acolo, ca să compui o carte, 

Iar nu ca să te bucuri cu lumea dimpreună. 

Dacă vro coconiță frumoasă, dulce, bună, 
Crezând că ne prefacem, ne-ndeamnă, ne pojteşte 
Ne ia la joc, greşeala-i îndată şi-o plăteşte: 

Rar să se afle damă de myloc aşa tare 

Ca să n-o fac să cază la cea dintâi mişcare. 

Asta îţi e talentul şi darurile toate!“ 


Aici nu mai putu continua, pentru că larma şi veselia 
umplură amândouă saloanele. Spusese cu atâta limpezime 
fraza, că mulți îl şi văzură pe poet căzând cu dama în braţe pe 
podea. 

I se ceru apoi cu aplauze stăruitoare să declame Ucigaşul 
fără voie, dar spuse că el e cam firav şi nu are forța 
dramatică de trebuinţă, totuşi e gata, dacă le face plăcere, să 
citească Boul şi vițelul, o fabulă nevinovată, pe care o spuse 
apoi cu aceeaşi iscusită distilare a ironiei. Fu iar aplaudat, 
fireşte. 

În schimb, Cezar Bolliac, cu fața lui pătrată din pricina 
bărbii neîngrijite, cu ochii apropiaţi, rotunzi, iscoditori chiar 
prin ochelari, sub strânsura frunţii vaste, cu jacheta lui destul 
de mototolită, veni cu pas hotărât, nu se rezemă de pian cum 
era obiceiul şi anunță puternic: Clăcaşii2*:. Era o poezie 
începută de curând, după sfatul lui Bălcescu, dar pe care nu o 
socotea încă sfârşită. Ţinu totuşi s-o spuie, ca să audă cei de 
față şi alt sunet de cobză, cum zicea el. 


„Oh! legați pentru vecie 

De pământul unde stăm, 
Plătim vecinica chirie 

Şi pe apa care bem. 

Nu avem nimic al nostru; 

Tot în preajmă e străin! 
Venim rupți din lucrul vostru 
Şi dăm peste-al lipsei chin. 


Ca un dobitoc de muncă, 
Ca copaciul roditor, 

Ca rodirea dintr-o luncă 
Voi priviți pe muncitor. 

El şi fiii, şi soție, 

Boul, vaca şi viței, 

Toţi sunt zestre şi moşie: 
Robi ai muncii, robi ai ei. 
Sunteţi veseli când ne vindeți 
În arendă la cochinți3! 
Camătă pe muncă prindeți 
Pruncilor de la părinți! 
Bătrân, văduvă, copilul 
Munca-le vă sunt datori; 

Şi sudoarea lor, suspinul 
V-aprind setea de comori “ 


Fu foarte aplaudat, căci în felul lui tineretul acesta era 
totuşi un tineret plin de inimă şi progresist, chiar dacă 
mai târziu, la vârsta când se dezvoltă instinctul de 
proprietate, cum băga de seamă ironic Bălcescu, avea să 
urmeze în cea mai mare parte legea intereselor lui. 

După ce aplauzele se potoliră, Costache Florescu păşi în 
urmă unei destul de voluminoase boieroaice, îmbrăcată într- 
o rochie foarte largă, întinsă jos pe cercuri nevăzute de sârmă, 
o rochie de culoarea prunei coapte, de loc urâtă şi care lăsa 
vederii tuturor nişte umeri rotunzi, cam prea plini, dar albi. 
După ea venea, subțire şi juvenil, cu sprâncene groase peste 


ochi, Dimitrie Florescu, care se aşeză la pian, un „Erard“ 
negru cu coada, adus în Bucureşti de curând, dăruit lui 
Dimitrie de tatăl său, marele vornic, la terminarea Colegiului 
şi după sfatul lui Aristia, care vedea în tânărul acesta un 
talent muzical de mare viitor. Acum profesorul, în colțul de 
lângă fereastră, tresări de plăcere, văzându-l aşezat, 
plimbându-şi mâinile pe clape. 

Costache Florescu era voios, căci nu se lăsase până ce nu-şi 
înscrisese în program voluminoasa lui simpatie, silindu-l 
pe fratele său să o acompanieze. Vesti: 

— Vorniceasa Ghica, rugată stăruitor de noi, va binevoi să 
ne cânte o romanță compusă de Dimitrie Florescu, pe 
versuri ale marelui poet Alecsandri. 

Tineretul întâmpină cu aplauze şi strigăte vesele pe 
compozitor şi pe interpreta sa, bucuroşi poate că nu le cânta 
iar aria din Lucia di Lamermoor. 

— Îmi pare rău că gazda noastră, Luxiţa Florescu, este 
bolnavă în iatacul ei şi nu poate să ne asculte, cuvântă 
vorniceasa. Dar... 

— Dar ascultăm noi... cântă... ascultăm noi, se 
auziră stăruitoare şi gălăgioase voci tinere, pe când Aristia 
făcea semne lui Cezar Bolliac, pe furiş, că ar vrea să-i spuie 
ceva. Cântecul plăcu, şi el vestea pe acel care avea să compuie 
bucata cea mai cântată a Bucureştilor în vremea aceea, tot 
pe versuri de Alecsandri, cunoscuta Steluţa: „Tu care eşti 
pierdută în neagra vecinicie”. 


În timpul acesta, în iatacul de sus urcaseră, neobservaţi de 
cei de jos, Nicolae Golescu, Ştefan Golescu, Arăpila, Voinescu 
II, Bolliac şi, spre surprinderea lui Bălcescu, lon Ghica, venit 
în sfârşit de la Iaşi, unde era reţinut de lecţiile de inginerie, pe 
care le dădea ca profesor la Academia de acolo. 

Fireşte că întâiul lucru pe care-l discutară fu prezența lui 
Constantin Cantacuzino în ţară — şi mai ales la această serată 
— cum şi consecințele ei pentru „Asociaţie”. 

— Dacă intrigantul acesta s-a întors, fu de părere Bolliac, 
este că se simte tare. Cu siguranţă că la Tarigrad n-a stat 


cu mâinile încrucişate. 

— Eşti sigur că a fost tot timpul la Țarigrad? îl întrerupse 
Ştefan Golescu. Mulţi cred că în timpul acesta a fost la una 
dintre moşiile lui din Teleorman. Unii cred că a fost la Braşov 
şi la Viena. 

Dar Ion Ghica era mai bine informat, căci mai totdeauna cei 
dintr-o capitală ştiau mai bine ce se întâmplă în cealaltă. 
Cantacuzino fusese de vreo două ori în țară, cu treburi pe 
la moşiile lui, dar stătuse cea mai mare parte din timp la 
Constatinopol. Avea mari şanse acum, cu căderea lui Reşid- 
paşa, care nu-l putea suferi, să fie ajutat de noul mare vizir. 

— În orice caz, spuse Ghica, este foarte neplăcut lucru că s- 
a  poftit la această soarea. Vodă Bibescu, şi aşa 
pornit împotriva societății, va fi foarte supărat, probabil. 
Cantacuzino poate veni să vadă care e atmosfera în țară, dar 
lancu Văcărescu rău a făcut că n-a fost mai cu luare-aminte 
şi nu a găsit un mod oarecare spre a nu-l primi. 

Bălcescu fu însă de părere că nimeni nu poate fi refuzat 
dacă îşi arată dorința de a asista la asemenea petrecere 
nevinovată. Tocmai pentru anumite motive care privesc 
„Frăția“ trebuie păstrat caracterul deschis al reuniunilor 
„Asociaţiei literare“. 

— Şi pe urmă, crede lancu Ghica în mod serios că pe 
Bibescu îl nelinişteşte mai mult Constantin Cantacuzino 
decât lon Câmpineanu, de pildă, care e totuşi obişnuit la 
aceste soarele?... Şi, deşi ştia că are să-l supere pe bunul său 
prieten lancu Ghica, de vreme ce acesta era nepotul lui 
Câmpineanu, el continuă, zeflemitor: Adevărul este că zelul 
marilor boieri pentru ridicarea culturală a poporului român 
este desigur sincer, dar nu e lipsit de anumite dedesubturi. De 
ce a făcut tot cea putut Alexandru Ghica numai ca să ducă la 
desființarea Filarmonicii, care se manifestase cu atâta succes 
în 1834? De ce a băgat intrigi între Eliade şi Câmpineanu? 
Fiindcă i se părea - şi poate pe drept cuvânt - că lon 
Câmpineanu îşi sporise prin Filarmonică, prin intelectuali mai 
ales, popularitatea şi deci şi sorții de a-i lua locul lui 
Alexandru Ghica... De ce Bibescu, la rândul său, a dus iar la 


desființarea Filarmonicii abia reînființată, făcând să nu i se 
mai dea sala de la Momolo şi anunțând că face el o nouă 
asociaţie teatrală cu Aristia, care e, mi se pare, jos în salon şi 
care ştie cât preţuiesc făgăduielile domneşti, căci şi acum e 
mereu purtat pe drumuri?... Sunt deci de părere că nu trebuie 
să luăm în seama toate toanele şi ifosele culturale ale foştilor, 
actualilor şi viitorilor domnitori. Adevărata ridicare în 
învăţătură a neamului presupune mai întâi eliberarea din 
acea sclavie care este claca ticăloasă, care menține poporul 
român în rătăcirile întunericului. Nu este bine pe de altă 
parte, vă repet, că atunci când avem „Frăția“, unde suntem 
numai noi între noi, să facem din „Asociaţia literară“ un club 
închis, căci atunci într-adevăr ar da de bănuit. 

Veni de jos Sevastița. Era trimisă de Ana şi aduse o veste 
neaşteptată. 

— Marele agă halea, Iancu Manu, a venit să asiste şi el la 
soarea... A vrut să întrerupă cântecul când a venit el, dar a 
făcut semn să nu se deranjeze nimeni, să continue 
vorniceasa să cânte - tocmai cânta aria din Lucia di 
Lamermoor —- până la capăt şi s-a mulțumit să se aşeze pe un 
scaun lângă uşă. 

Asta puse vârf la toate. Omul care veghea la siguranța 
regimului venise el însuşi la această nevinovată soarea... 

— E limpede că e trimis de Bibescu, care prin oamenii lui a 
aflat, desigur, că se află aci Costache Cantacuzino... Nu mai 
vorbesc de lon Câmpineanu, fu de părere Ion Voinescu II. 

— Câtă vreme sunt toţi trei jos acolo, nu e nicio primejdie 
pentru noi, căută să-l liniştească Bălcescu, glumind. 

Nicolae Golescu era însă şi el neliniştit. Adunaseră cei de la 
„Frăţia” un număr destul de mare de arme de tot soiul la el la 
Belvedere, profitând de reputaţia lui de mare vânător. Dar ca 
să nu bată la ochi, dacă ar păstra în casă aproape treizeci de 
puşti şi vreo cincizeci de pistoale, în cele din urmă hotărâseră 
să ascundă o parte din ele într-un pod cu fân, cam părăsit, la 
Ana Ipătescu acasă, loc oricum puţin supravegheat. 

— Totuşi, încheie el, vizita asta a lui lancu Manu nu- 
mi place. 


— N-ar trebui să vă fie atât de mult teamă de el. Se pretinde 
progresist şi prieten al scriitorilor şi pictorilor. I-a cerut lui 
Rosenthal să-i picteze întreaga familie... Ar fi putut veni aci 
din simpla plăcere de a asculta declamații şi muzică, fu de 
părere Ştefan Golescu. 

Bălcescu se înfurie de-a binelea: 

— Că el vrea să se ia bine cu cercurile progresiste, 
care pregătesc revoluţia, este foarte firesc, căci îşi păstrează 
astfel omul dreptul de a coti în clipa potrivită, aşa cum va 
sufla vântul. Dar ca noi să nu vedem primejdia unei apropieri 
prea mari de acest om ar fi o greşeală de neiertat. În ceea ce 
priveşte armele, cred că ar trebui să cerem părerea 
fratelui Axente Sever, care ştie poate mai bine ce e de făcut şi 
are, printre tabacii lui, oameni care pot să ducă la îndeplinire 
o hotărâre, pe care am putea-o lua în această privinţă... 

Fratele Axente Sever, profesorul ardelean, înalt, osos, cu 
frunte goală şi boltită deasupra unor ochi duşi în 
fundul capului, cu o barbă castanie destul de mare, care-i 
lăsa afară o parte din obrajii uscați şi bărbia în față, era 
înfăşurat într-un surtuc negru, strimt, şi avea mai curând o 
înfăţişare de ascet. 

— Apoi, fraților, eu gândesc că nu e bine să purtăm armele 
de ici, colo, aşa cum ni se năzare nouă că ar fi careva 
primejdie... Că atunci ajungem să le schimbăm locul în 
fiecare zi şi pare-mi-se că astfel nu facem decât tocmai să 
sporim primejdia. Caută să le lăsăm deci unde sunt şi numai 
dacă se întâmplă ceva că e musai să le mutăm, atunci om 
aviza, eu cu feciorii mei tăbăci, că cum îi mai bine să facem. 
Acum e bine totuşi că ştim din vreme şi ne-om pregăti şi noi. 

Şi ceilalți găsiră că părerea profesorului de la Sfântul Sava e 
chibzuită. Aveau încredere în el, pentru că îl ştiau nespus de 
serios, deşi vorbea greu; dar el n-avea încredere în nimeni, 
ochii lui sfredeleau, bănuitori, pe toată lumea şi de 
aceea conlucrarea cu el era destul de grea. Nu se înțelegea 
decât cu Bălcescu şi numai uneori cu Nicolae Golescu, care, 
oricum, era şeful lui direct în ierarhia „Frăţiei”. 


Între timp, jos, în saloanele ticsite de lume, fu o nouă 
tulburare. Eufrosina  Băl-Ceaurescu venea însoțită de 
aghiotantul lui vodă, faimosul colonel Dăscălescu... Era o 
mică întrerupere şi ea întrebă cu o prefăcută spaimă dacă n-a 
întârziat (căci înadins întârziase). Fu asigurată de cei care 
făcuseră cerc în jurul ei că e în partea a doua a programului. 


Cei care fuseseră în iatac apărură treptat şi cu mare grijă, 
jos, în cele două saloane, intrând pe uşi diferite. Bălcescu 
veni prin odaia băieților şi păru deci că a venit de la intrare, 
de afară. Nu fu zărit de cei de pe marea canapea albastră şi 
nici de ceilalți, căci îi priveau toți, ascultând cu luare-aminte, 
pe Bolintineanu, care declama cu patos O fată tânără pe 
patul morţii... Când cei de față văzuseră că Bolintineanu nu 
apare încă, se temuseră că se va fi ascuns, cum îi era obiceiul, 
şi-l căutaseră îndârjiți. Poetul fusese descoperit într-un jilț 
în odaia băieților şi chemat, cu aplauze care nu mai încetau, 
să declame bucata favorită a sexului frumos, pe care mai 
toate fetele o ştiau, de trei ani încoace, pe dinafară. Ceea ce el 
primi, după alt răsfăț, căci îi plăcea să fie răsfățat de femei. 
Avea fața destul de lată, şi fruntea bombată şi prelungită mult 
prin chelie. Mustaţa mică, mătăsoasă avea parcă sub ea un 
soi de sedilă, pusă de buza de jos, o aşa-zisă muscă. Era ceva 
molatic în toată făptura lui, foarte graţioasă, şi îndeosebi avea 
o dulceaţă feminină în ochii negri cu pleoape moi şi catifelate. 
Chiar acum când se încrunta, încrucişându-şi puţin privirea 
fără să-şi dea seama - ca să fie, chipurile, mai dramatic — 
nu izbutea să alunge de pe figura lui acea grație răsfăţată. 

Bolliac se apropie de Bălcescu, care era secretarul 
„Asociaţiei”, ca şi Voinescu II, şi-i spuse că înainte ca Bănică 
să cânte, el ar vrea să citească o poezie pe care a compus-o 
chiar atunci, când a aflat că vioristul totuşi va cânta. Vreo 
câteva strofe numai. Bălcescu le găsi într-adevăr foarte 
potrivite, dar fu de părere să le citească după ce Bănică va fi 
cântat. 

Acum apăru, prin uşa care ducea în pridvor, Costache 
Florescu, urmat de Eufrosina Băl-Ceaurescu şi de un 


tânăr înalt cu părul pe spate ca nişte plete, mai mult 
negricios. Crainicului îi veni nespus de greu să facă să înceteze 
aplauzele, ca să anunţe cine va urma. Când se potoliră, se 
anunţă o scenă dintr-un vodevil franțuzesc, pe care ei îl jucau 
şi la teatru. Aristia, în colțul în care se retrăsese, se întristă 
auzind ce vor arăta cei doi. Era o scenetă banală, mai mult 
sau mai puţin vioaie, dar căreia Eufrosina îi dădea, e drept, 
un farmec nespus. La sfârşit cântă ea singură un fel de cuplet, 
care de doi ani era fredonat cu un fel de patimă de tinerele 
demoazele din lumea bună. Dimitrie Florescu apăruse 
neobservat şi fericit la pian şi o acompania. 

Devenise neasemănat de frumoasă, acum, când împlinise de 
curând douăzeci de ani. Din rochia de catifea subţire, neagră, 
mult decoltată, lăsând umerii rotunzi şi albi, de altfel se albise 
şi la față de se dusese vestea că face băi cu lapte de măgăriţă, 
creştea un trup zvelt, cu ceva marmorean în el. Era o rochie 
strânsă pe talie, cu prelungiri ascuțite spre şoldurile tari şi 
înguste, de unde se revărsa înfoiată, până la pământ. Părul ei 
ca de aur era întors în sus cu sprijinul unui conci încrustat cu 
mărgăritare. Cu fiecare pas, rochia ei largă, pe cercuri, sălta 
uşor într-un joc plin de grație, plimbându-i mersul sprinten. 
Ana Ipătescu aplaudă stăruitor şi, vrăjită, parcă de atât aur şi 
alb de trandafir, de ochii viorii, se întoarse spre Tiţa. 

— Spune, Tiţo, nu ţi se pare că are ceva dintr-un heruvim? 

Tiţa era şi ea tulburată de atâta frumusețe. Ceea ce nu 
înțelegea era cum putuse deveni atât de albă, căci până 
la cincisprezece ani părea mai mult smeadă. 

Eufrosina, răspunzând aplauzelor stăruitoare, începu un 
nou cântec cu vocea ei fragedă, plăpândă, pură şi 
tulburător de limpede. 

Avea o frunte delicată şi netedă ca marmura. Ochii, de un 
albastru  nepământesc, în formă de migedală, cu gene 
negre lungi, străluceau sub sprâncenele subțiri, parcă aduse 
din condei. Obrajii gingaş modelați aveau unduiri de crin. 
Nasul delicat şi semeț îşi fremăta aripioarele nărilor, uşor 
înfiorate. Zâmbea tot timpul, ca să arate parcă tuturor, că 
deşi are buzele cărnoase şi moi, gura îi e foarte vie. Lucru rar 


pe vremea aceea, avea toți dinţii şi încă albi ca un miez de 
fildeş al buzelor roşii. 

— Tiţo, are întocmai aceeaşi rochie ca şi tine, numai că a ta 
este de tafta albastră şi a ei de catifea neagră, spuse din nou 
Ana Ipătescu vecinei ei. 

Tiţa băgase şi ea de seamă asemănarea şi-şi aminti că 
învățaseră amândouă să croiască, de când îşi făceau şorțuri şi 
rochii de in, în grădină, sub nuc, când aveau paisprezece ani. | 
se mai ceru din nou Eufrosinei alte cântece. Ea făcu semn să 
se facă linişte şi spuse cu ochii calzi: 

— Dacă maestrul Aristia, pe care-l văd în jilțul acela, e atât 
de bun să mă acompanieze la pian, voi cânta şi altceva. Vă rog 
să-l rugați şi dumneavoastră. Îl arătă în colțul unde era. Cei 
de față începură să-l aplaude şi el se ridică tulburat cu totul, 
surprins. 

Nu mai vorbeau de doi ani, de când se supăraseră. În seara 
aceasta, el o privea mereu, îndurerat, ca pe un vis, ca pe 
o fericire pierdută pentru totdeauna. Când o văzuse intrând, 
cu acel frumos aghiotant domnesc, simțise un cuțit în inimă. 
Durerea amorţțise, dar cuțitul rămăsese acolo. Deşi îşi 
jurase că nu-i va mai vorbi niciodată, acum gestul ei drăguţ îl 
înfrânse încă o dată. Omul care luptase în rândul eteriştilor, 
pieriți în acel măcel cumplit de la Drăgăşani, nu putu 
să spună nu. Zâmbi cu frumoasa lui față de actor obosit, 
ochii mari i se luminară trist şi, cu acel mers bărbătesc şi 
nepăsător, care plăcea atât de mult pe scenă, porni spre pian. 

Mai cântară încă vreo trei-patru cântece, răspunseră 
furtunii de aplauze, apoi ea îl luă de braț şi-l duse într-un colț, 
unde li se făcu loc pe o canapea. 

— Şi aghiotantul tău? 

— Lasă că e bine unde e. Are destule cunoştinţe a ci, 

Au stat de vorbă acolo multă vreme... Aristia se chinuia de 
moarte să ghicească adevăratele ei sentimente, dar oricât de 
experimentat era la vârsta lui, nu putu să vadă adevărul în 
gingăşia ei şireată. 


Bănică aştepta cu vioara în mână în galeria cu geamlâc, 
lângă uşă. Tremura tot şi îşi muşca buzele. Avea să cânte 
fără acompaniament, căci nimeni nu ştia să descifreze la 
vedere notele noi şi nici nu fusese timp de repetiție. Îl rugase 
însă pe Dimitrie Florescu să stea la pian şi să-i dea din când 
în când pe la. 

Intră, cel dintâi, flăcăiandrul negricios, cu sprâncenele 
negre, tari, amestecate parcă, pleoapa de sus fiind dusă 
în adânc cu genele; puse pe un trepied notele copiate cu grijă 
de Bănică şi cusute într-un caiet gros. Apoi anunţă: 

— Veţi auzi acum un extraordinar violonist, elev al 
maestrului Wiest; ne cântă un capricecio per violino solo 
de Paganini. 

Fură aplauze bucuroase, zgomotoase. Dimitrie se dădu 
într-o parte, rămânând să întoarcă foile. Bănică, într-un 
surtuc negru, legat la gât cu o cravată de mătase, cu 
pantalonii de culoare fumurie, aştepta lângă trepied. Lupta 
să-şi biruie tremuratul mâinii. Era palid ca de ceară, cu ochii, 
în albul lor mult, tot atât de negri ca şi părul. Avea mâna cu 
degetele subțiri, nervoase şi neobicinuit de lungi, crispate pe 
arcuş. Nu putea începe şi, în saloane, întârzierea lui produse o 
linişte înghețată. Apoi îşi muşcă buzele, aproape fumurii şi 
ele, strânse pumnul pe gâtul viorii şi începu... 

Într-adevăr era ceva văzut şi auzit întâia oară la Bucureşti. 
Încălecarea frământată, perlată a sunetelor ca într-un joc 
nebunesc de rândunici bete de lumină, în jurul unui brad, la 
începutul dimineții, tăia răsuflarea ascultătorilor. 
Când cântecul părea că şi-a terminat creşterea şi se pierde, 
jocul nebunesc al sunetelor în cascadă sporea iarăşi mai tare. 

A trebuit să cânte cinci-şase dintre aceste faimoase 
capriccii. Se ridicau toţi în picioare şi-i cereau alte bucăţi, şi 
altele. Când totuşi sfârşi şi dispăru - împreună cu Dimitrie — 
pe uşa care ducea la galeria cu geamlâc, apăru Bolliac 
întrerupând cu greu aplauzele. 

— Scumpi prieteni şi prietene, vă cer îngăduința să vă citesc 
o poezie compusă de mine chiar astă-seară, când am aflat că 


acest artist, pe care-l cunosc de mai multă vreme, va 
cânta aci, în fața dumneavoastră... 

I s-a răspuns cu aplauze. Şi-a potrivit nervos ochelarii şi a 
citit cu o căldură şi o sinceritate aproape brutală: 


„Cântă robul pe-a lui vioară, 
Flăcări el în piepturi ne strecoară, 
Cântă cel născut din mamă sclavă, 
Pe noi toți să ne-aridice în slavă; 


În genunchi el stă şi cântă, 

Arta lui zic toţi că este sfântă, 

Mâna lui, întocma Paganini. 

Dar picioarele le sfăşie spinii. 

Când ne vrăjeşte, zicem, ce sublim... 

Dar cât suferă noi nu simțim. 

Îl lăsăm zdrobit de lanţ, îl păzim cu dorobanţi... 


Voi numiţi asta dreptate? 

Şi mai spuneți, om cu om e frate, 
Pentru zece, cinspre galbeni 
Țineţți în robie ochi de oameni? 


Fraților, că totuşi suntem frați, 
Este ceasul: nu mai pregetați. 
Veniţi lanţurile a-i desface, 

În robie el a nu mai zace, 
Veniţi toţi să ne unim, 

Pe artistul rob să-l slobozim' 


Încă mai erau toţi sub vraja capricciilor lui Paganini când 
mâna bărbătească a lui Bolliac se adause şi ea ultimului vers, 
într-un îndemn din inimă. Aplaudară mult şi cu o 
căldură puțin obicinuită. El le făcu semn să se oprească şi 
apoi continuă: 

— Uitaţi-vă despre ce e vorba... Acest mare violonist 
este țigan rob, spre ruşinea veacului nostru. Noi îi putem da 
libertatea cea fără de seamă dacă îl vom răscumpăra. 


Prietenul Nicolae Bălcescu şi cu mine vă propunem să 
subscrieți toți câte puţin, cât vă lasă inima, iar cei care aveți şi 
mai puțin, cât puteți... Stăpânul acestui rob cere trei sute de 
galbeni. Să-i adunăm, dar, fireşte, nu toți astă-seară. 

— Cât ai spus? întrebă Câmpineanu, căci temându-se 
ca suma să nu-i sperie, Bolliac se cam bâlbâise. 

— Trei sute de galbeni... 

Costache Filipescu, care era acum lângă Bălcescu şi Tiţa, 
înfățişa nedumerirea tuturor când îşi arătă uimirea. 

— Trei sute de galbeni? Dar un rob se vinde cu 
cincisprezece-douăzeci de galbeni. 

— După câte ştiu, spuse poetul patriot, suma aceasta 
de douăzeci de galbeni i-a oferit-o artistul însuşi, dar stăpânul 
lui nici n-a vrut să audă. Un prieten al boierului, care ar fi 
vrut să aibă în casa lui un asemenea viorist, a oferit o sută de 
galbeni, Atunci boierul lui a cerut trei sute. 


A urmat o lungă tăcere, fiecare ocolea privirea celuilalt, 
neîndrăznind să spună cel dintâi un cuvânț care putea să 
fie nepotrivit; şi fiecăruia îi era teamă ca Bolliac să nu i se 
adreseze lui de-a dreptul. 

Atunci, de pe canapeaua albastră, a ridicat uşor mâna 
acoperită de mâneca largă a binişului mătăsos până la inelele 
mari încărcate cu smaralde şi briliante Costache Cantacuzino. 

— Să fie de la mine cincizeci de galbeni... 

Suma păru foarte mare, depăşind chiar subscripţiile anuale 
ale societăţii, care nu treceau de zece-douăzeci de galbeni 
de persoană şi deodată începură aplauzele. Când se potoliră, 
lumea îşi îndreptă ochii spre ceilalți musafiri de seamă şi 
lancu Manu se simți îndatorat să vestească cu un zâmbet 
care ascundea supărarea de a fi prins în situaţia să risipească 
banii: 

— Fie şi de la mine treizeci de galbeni, şi se aşeză iar picior 
peste picior, întinzând şi mai mult pantalonii cenugşii legaţi cu 
bentiță sub pantof, căci de la o vreme se îmbrăca nemţeşte. 

Alte aplauze. Când Iancu Văcărescu se ridică, cerând să fie 
înscris şi el cu cincizeci de galbeni, fu o voie bună 


înlăcrimată în cele două. Saloane, căci şi cei din salonul 
scuturilor erau îngrămădiți în uşă. Cei doi frați Golescu, care 
mai rămăseseră în sală, subscriseră fiecare câte treizeci de 
galbeni. 

— Dacă lucrurile merg aşa, apoi încă o soarea ca aceasta şi 
vom avea banii de trebuință ca să zdrobim lanțurile 
acestui strălucit artist, lămuri emoționat Bolliac. 

S-a ridicat lon Câmpineanu, care, mângâindu-şi retoric 
barba mică şi frângându-şi cu mâna reverul stâng al 
fracului cenuşiu, într-un gest obicinuit la tribuna Obşteştei 
Adunări, unde fusese atât de ascultat, vorbi domol, cu o voce 
muzicală: 

— E ruşinea noastră, a tuturor, că o sclavie demnă 
de epocile cele mai întunecate ale istoriei mai dăinuie la noi 
şi azi... 

Şi continuă, în cuvinte destul de meşteşugite, o adevărată 
cuvântare, de altfel frumoasă, dar Bălcescu se întrebă dacă 
nu vorbeşte atât de mult tocmai ca să nu subscrie nimic, ori 
prea puţin. 

— ... Şi pentru ca să nu întârziem niciun ceas mai 
mult clipa când acest artist, care v-a vrăjit cu arcuşul lui, va 
putea răsufla în libertate la fel cu noi toţi, vă rog să-mi dați 
voie să subscriu eu restul sumei de care e nevoie. 

Bolliac încremeni şi abia putu să întrebe: 

— Subscrieţi... subscrieți o sută zece galbeni'2**? 

— Dacă atât mai lipseşte, atunci subscriu o sută 
zece galbeni. 

Bolliac ar fi vrut să mulțumească, dar se iscă un ropot de 
aplauze atât de îndârjite, încât rămase cu fraza începută. 

Iancu Manu şopti malițios lui Constantin Cantacuzino: 

— Prinţule, s-a dus iar domnia... şi-i surâse arătând 
limpede că el a înțeles sensul întrecerii dintre cei doi rivali. 
Îi şopti la ureche, stăruind răutăcios: Ăştia de aici vor 
umple într-o săptămână Bucureştii, iar într-o lună, ţara 
întreagă cu întâmplarea de astă-seară. Nu ai ce face. 

Costache Cantacuzino îşi mângâie barba iritat, şi-i şopti 
şuierat: 


— Nu-l vor puterile protectoare, mă. Degeaba se prăpădeşte 
cu firea... Apoi îşi băgă mâna dreaptă, cu inele multe, între 
inimă şi şalul persan cu care era încins peste anteriul cu flori 
de aur. 

Se vesti curând că subscrierea va urma, pentru ca să se 
poată cumpăra şi o vioară potrivită pentru asemenea artist. Se 
vor aşeza foi de hârtie şi toc cu cerneala pe o măsuţă şi fiecare, 
dacă doreşte, va trece şi va subscrie. 

Cum se sfârşi programul, scaunele fură date la o parte şi 
un grup de fete zburdalnice înconjurară pe vorniceasa Ghica, 
rugând-o să cânte la pian, ca să se danseze. Lăsându-se 
destul rugată, vorniceasa se aşeză totuşi la pian, plimba apoi 
mâinile pe clape, făcând ochii mici ca să pară visătoare şi 
începu un valț de Lanner%>, pe care-l cânta fredonându-l în 
acelaşi timp. Grupul de ofițeri, căci erau destui, Costache 
Filipescu, Deivos, Cristophi, Fărcăşanu şi alții se înclinară pe 
rând, zornăindu-şi pintenii, în fața câte unei fetişcane care 
pândea clipa cu inima palpitând şi apoi se avântau lunecând 
lin... Se dansa foarte depărtat unul de altul, schițând mişcări 
de balans. Fetele, cu capul încadrat cu zulufi, uşor înclinat pe 
umăr, cu brațele tinere, goale, accentuau ritmul, legănându- 
se şi făcând să se legene şi rochiile lor strânse sub sâni şi largi 
jos ca nişte clopote mari de mătase, cu cercuri pe dedesubt de 
sârmă, aşa încât unele mişcări dezvăluiau pantalonii de batist 
alb, cu dantelă încrețită jos. 

Alături de canapea se mai adunaseră jilțuri în semicerc, ca 
musafirii de seamă să poată privi în voie şi nu fără o 
vădită plăcere, de altfel. Fiecare pereche care trecea era 
măsurată cu privirea de aceşti de mult reputați cunoscători ai 
frumuseții femeieşti. lancu Manu, spătos şi încă tânăr cu toți 
cei patruzeci de ani ai lui, îşi mângâie uşor cu un deget 
mustața stufoasă retezată scurt şi aruncă priviri admirative 
spre o boieroaică tânără, cu cap mic de copil, dar tot atât de 
înaltă ca el şi robustă ca o lupoaică roşcată: boieroaica se 
legăna uşor danțând cu Voinescu II. Era faimoasa Bălaşa 
Grădişteanu, o văduvă abia în vârstă de nouăsprezece ani. Cel 
poftit dintre ei (la al doilea valț) fu însă Iancu Văcărescu. Veni 


la el, surâzătoare, una dintre nepoatele lui, aceea pe care 
Bălcescu o cunoscuse la conacul lui Raletu şi care împreună 
cu prietenele ei se amuzau drăcoase să-l învețe pe poet să 
danțeze danțurile moderne... De obicei el se prefăcea că se lasă 
greu, că „nu face”, sau aşa ceva, atunci ceilalți dansatori se 
opreau şi ei şi aplaudau cu râsete prietenoase pe preşedintele 
lor, care mai era şi poetul iubit pe deasupra. Până la urmă 
învățase valțul destul de bine şi era, de altfel, singurul dintre 
poeţi care ştia să danțeze. Deşi avea aproape cincizeci şi cinci 
de ani şi era oarecum greoi la trup, lancu Văcărescu păstrase 
un fel de tinerețe care uimea. Avea şi el ochii mari ai 
Văcăreştilor, fața lor cărnoasă cu trăsături limpezi şi 
hotărâte, zâmbetul din tot chipul, gustul pentru frumusețea 
feminină, ceea ce răutăciosul epigramist Grigore Alexandrescu 
- care-l iubea nespus de mult şi-l necăjea şi în scris pe tema 
slăbiciunii lui pentru fete tinere — exprimă în diferite variante, 
dar lapidar: „Poetul Iancu Văcărescu, binecuvântatul muzelor 
şi binecuvântătorul muzelor numai în vârstă de şaptesprezece 
ani! “ Ca mai toți bărbaţii în această epocă de trecere, îşi tot 
căuta şi el un fel de barbă mai potrivită, căci mai fiecare, ca 
toți purtătorii de barbă din lumea întreagă, încerca tot timpul 
„să-şi facă un cap”. Avusese când barbă mare, boierească, 
răsfirată, când o tunsese pătrată, când o subțţiase în față şi-şi 
tunsese mustața... Acum o purta scăzută în jurul bărbiei, ca 
poeţii romantici, uşor deosebită de mustața care era lăsată 
ceva mai plină. 


Bălcescu şi Tiţa, pe o canapea, la fel lucrată cu cea 
albastră, dar cu catifeaua de culoarea vinului, priveau din 
când în când la cei ce dănțuiau, deşi el ar fi vrut să fie din nou 
sus, aşa cum îi făgăduise Luxiţei, ca să joace şah cu Bolliac, 
ori chiar cu ea, care oricum nu mai putea veni acum jos. Se 
iscă în saloane un soi de veselie şi Tița văzu că lumea râde 
fără răutate de o pereche de dansatori cu totul nepotriviți. O 
damă cam coaptă se lăsa dusă cu o mutră acră de Grigore 
Alexandrescu, pe care se vedea că nu-l putuse refuza şi care, 
cu un zâmbet ironic în colțul gurii, avea aerul să spuie: 
„Acum după versurile mele despre danț, aveţi şi prilejul unei 
demonstraţii”. Se vedea limpede că tomnatica dănțuitoare era 
terorizată de gândul că ar putea să cadă pe podeaua ceruită 
cu un dansator aşa de puţin dibaci. De altfel, după câtva 
timp, ea mulțumi cavalerului ei şi se desprinse grabnic de el... 

Costache pofti ceremonios pe Tiţa; ea se ridică subţire şi de 
o nespusă eleganță în rochia de tafta albastră, cu guler 
de dantelă albă şi tiv tot de dantelă la mâneci. Nu mai vrea să 
se îmbrace ca fetele, cu talia sus de tot, sub sâni, ci avea un 
corsaj strâns pe corp, lung, terminat în unghi ascuţit pe 
şolduri, de unde fusta se desfăşura larg până la călcâie. 
Femeile foarte împopoţonate, cum era moda, cu fel de fel de 
volane şi false croieli şi de culori foarte diferite, găseau că 
rochia, de o singură culoare şi aceea foarte închisă, era prea 
bătrânească şi nu-şi explicau de ce Tiţa place atât de mult 
bărbaților, mai ales că, în afară de faimosul ei picior mic, nu 
găseau la ea nimic deosebit... Cu mâna subțire uşor rezemată 
de brațul fratelui ei, tăcută, formau o pereche desăvârşită. 
Faţa ei lungă şi limpede era acum frumoasă, deşi rece. Veniră 
fetele zglobii şi de dincolo să-i privească. „Veniţi să privim, 
fetelor... Le prince noir dănțuieşte cu sora lui“... Treptat, 
rămaseră ei singuri şi Văcărescu îi chemă să treacă şi prin 
celălalt salon al lirelor şi harpelor, să-i poată admira toată 
lumea. 

Când el, înalt, în fracul negru cu guler de catifea albastră, a 
dus-o la loc, au fost multe aplauze. 


Din nou s-au perindat prin faţa ei, poftind-o mai ales ofițerii 
cu uniformele strânse pe talie, scurte de tot, ca nişte fracuri 
cu coadă smulsă, cu epoleți mari de aur; dar ea, închisă în ea 
însăşi, îşi ceru scurt iertare, spunând că este obosită. 

Grigore Alexandrescu, căruia îi plăcea totuşi valțul, dar 
simțea că-l evită dănțuitoarele, îşi luă inima în dinți şi 
se apropie de Tiţa, cu surâsul lui obicinuit, ironic. 

— Aveţi curajul să vedeți cum se poate dansa prost cu mult 
talent? 

Tiţa îl privi lung. Nu-i plăcea acest perpetuu surâs ironic, 
dar simțea că e la el o mască menită să-i ascundă 
timiditatea şi marea lui sensibilitate. 

— De ce nu?... şi se ridică, însă fără zâmbetul convenţional 
al acestor formalități. De ce nu? Poetul care a scris Umbra lui 
Mircea la Cozia, Anul 1840 are dreptul să dănțuiască şi prost 
dacă vrea. 

Grigore Alexandrescu se simți măgulit şi, înainte de a-i 
cuprinde talia, se aplecă spre Bălcescu: 

— Fii cu luare-aminte şi gata să ne ridici, dacă vom luneca 
pe duşumeaua asta lustruită. 

Atunci ea îi spuse cu oarecare severitate: 

— N-ai să cazi. O să am cu grijă de asta... 
Dumneata gândeşte-te numai să nu mă calci prea rău pe 
pantofi. Pe cât se poate nu ridica tocurile de pe podeală şi 
lasă-te dus de mine. Stai drept, nu te suci atât; fii cu luare- 
aminte la mină mea dreaptă, care îți va apăsa brațul, să-ți 
arate, când e nevoie, ritmul muzicii... Şi nu mai zâmbi ironic, 
e de prisos, n-are niciun rost!... 

Lumea îi privea la început surprinsă şi se aştepta la un fel 
de scenă de comedie, dar cei doi lunecau lin, şi 
Grigore Alexandrescu mai, mai să se apropie, ca eleganță 
acum, tot înalt şi el, de Costache, care nu era de altfel decât 
tot elevul desăvârşit al Ţiţei. Se alcătuise din nou o pereche 
potrivită şi admirată. Un soi de fericire se simțea pe chipul 
mare, cu fruntea vastă şi mustaţța fină, al poetului, care 
dănțuia parcă întâia dată. „Ar fi o pereche potrivită”, se 
gândea în clipă asta şi Bălcescu, deşi îl cam irita felul 


permanent ironic al lui Grigore Alexandrescu în viața de toate 
zilele. Pe de o parte îi plăcea că-l vedea mereu nemulțumit de 
cele ce se întâmplau în țară. De moravurile boierimii oriental 
feudale, de arivismul2* ciocoiesc, dar în acelaşi timp îşi dădea 
seama că această atitudine ironică, în care se refugia acest 
strălucit poet, era în acelaşi timp o fugă, o teamă de a cerceta 
mai de aproape, de a merge curajos la cauzele adânci ale 
răului. Dacă în versuri ironia asta era la locul ei, strecurată 
aproape în orice frază pe care o spunea, în viața de toate zilele 
era iritantă. Devenise la el o a doua natură, încât uneori chiar 
când nu formula ceva de spirit, dar prin simpla rezervă vădită 
în ochii mari şi vii, care arătau că ei nu participă la sensul 
celor spuse, sau prin zâmbetul care devenise puţin automat, 
anula orice gândire serioasă. „Şi totuşi, se gândea Bălcescu, 
ar fi singurul soț potrivit dacă Tiţa l-ar primi de bărbat... 
Maica ar putea dormi în sfârşit liniştită şi poate că fata, atât 
de înăsprită şi autoritară cum a devenit în ultima vreme, l-ar 
sili şi pe el să nu mai fugă de anumite răspunderi.” 

— De ce nu-l înveţi, stimată domnişoară, şi pe Nicu 
să danţeze, când eşti atât de meşteră? 

— Nicu ştie să danţeze destul de bine... 

— Nu l-am văzut parcă niciodată... 

— Nu dănțuieşte, fiindcă... fiindcă el are altceva de făcut în 
viață. Şi pe urmă spune că nu-i place să fie privit de alţii, ca la 
teatru... De altminteri, de Anul nou, între ai noştri, a dănțuit 
toată noaptea... 

Poetul se simțea foarte bine, dar una dintre răspunderile de 
care fugea era şi aceea de a-şi lua nevastă, aşa că Tița nu avu 
prilejul să-i spună şi lui — fără îndoială - nu. 


Când vorniceasa se declară obosită - dar în realitate 
plictisită de a tot cânta pentru alții, căci ar fi vrut să 
dănțuiască şi ea cu ofițerii cei frumoşi, dacă nu cu pajul ei 
ştiut, Costache Florescu -— se aduseră cafelele şi bomboanele 
pe tablale purtate de feciori în straie albe, găietănate. 
Atunci se împrăştiată toți grupuri, grupuri şi începu larma 
conversațiilor şi a râsetelor zgomotoase. 


Trebuie să spunem răspicat că, în această „Asociaţie 
literară” de cultură românească, mai nimeni nu vorbea în 
seara asta româneşte. Noua „Asociaţie” voia să arate că e 
totuşi o elită socială, ai cărei membri erau destul de bogați ca 
să poată călători în străinătate sau să-şi poată îngădui 
luxul unei guvernante scump plătite. Din această vreme 
începe să se adauge totdeauna, la inventarul de zestre al unei 
„fete de familie”, specificarea stăruitoare că „vorbeşte 
franțuzeşte”, ba chiar că în familia ei nu se vorbeşte decât 
franțuzeşte, cu excepția dispozițiilor date personalului de 
serviciu. A fost totdeauna de altfel tendința claselor dominante 
să-şi creeze şi un limbaj oarecum cifrat esoteric, adică 
exclusiv pentru uzul membrilor săi şi în acelaşi timp semn 
distinctiv al castei, între alte semne... Tot astfel, bunicii şi 
părinții celor de azi învățau cu mândrie greceşte ca să pară 
ighemonicoşi şi culți. Totuşi este locul să se amintească aci că 
încercarea lui Bibescu de a înființa un liceu de stat, al treilea 
liceu în Țara Românească, acesta cu limba de predare 
franceză, şi propunerea ca la cursurile complimentare şi 
speciale (adică începuturile universitare de la Sfântul Sava) 
limba de predare să fie tot cea franceză, ceea ce ar fi dus cu 
timpul la desființarea Colegiilor de la Sfântul Sava şi de la 
Craiova, n-a izbutit. N-a izbutit, căci a stârnit mânia unei 
părți dintre intelectuali. 

Din salonul scuturilor se aude dezlănţuirea unui hohot de 
râs atât de puternic, încât şi cei din salonul lirelor 
ridică întrebător capetele, bănuind că acolo trebuie să se 
petreacă lucruri cu deosebire amuzante. Peste câteva clipe 
năvăli dincoace un grup tânăr, cu obrajii încălziți de râs, şi 
una dintre fete, bălaie, cu un nas mic şi ochii albaştri, o 
nepoată a baş boierului Iordache Filipescu, se adresează de-a 
dreptul marelui agă Manu, ciripind într-o franțuzească 
precipitată: 

— E adevărat, monsieur, că a pălmuit-o Bibescu pe Elisa?... 
că a târât-o de păr prin palat... din cauză că e amorezată de 
acel consul străin?... E adevărat? Dumneavoastră trebuie să 
ştiţi — şi iar izbucniră toate şi toți în hohote de râs. 


Iancu Manu era într-o situaţie foarte gingaşă. 1 se cerea — 
cu nevinovăție de altfel — tocmai lui, ministrul poliției, să dea 
pe față taine din palatul domnitorului său, dar în acelaşi timp 
era încântat că era şi el acum interesant, într-un fel sau altul, 
pentru acest tineret care nu putea fi pedepsit (dar care, fie zis 
în treacăt, îşi dovedea astfel puterea corosivă, care în felul său 
slăbea zi de zi regimul...). A dat, surâzând şi abil, un răspuns 
în doi peri, dar nu scăpă uşor şi conversaţia deveni generală, 
avându-l pe el - care venise totuşi aci să spioneze - drept 
motiv generator şi îmbrățişând, prin bârtfeli elegante, nu 
numai viața particulară, dar şi cea politică a domnitorului. 

Povestea nu era de altfel născocită. Bibescu se căsătorise cu 
Zoe Brâncoveanu, care acum era închisă cu brutalitate într-o 
casă de sănătate din Viena, pentru ca el să se poată căsători 
cu Maricica Văcărescu, femeia cea mai frumoasă a 
principatului (alături de Eufrosina Ceaurescu). Cea mai 
mare dintre fetele lui Bibescu din întâia căsătorie, Elisa, era 
îndrăgostită de unul dintre consulii străini şi toată lumea de 
sus a Bucureştiului nu vorbea decât despre asta... întrebările 
fetelor erau foarte periculoase pentru marele agă, pentru că 
ele scotoceau toată viața intimă a lui Bibescu. 

— E adevărat, monsieur agă, că de ziua Sfintei Marii, când 
au venit unele boieroaice să se închine doamnei de ziua ei, ea, 
trântită pe un divan, le-a trimis pantoful, strigând tare, să 
audă toată lumea, ca ele să se închine pantofului, că pe ea 
destul au bârfit-o ani de zile? 

Iancu Manu zâmbi iarăşi, mărturisind că nu ştie nimic, dar 
că nu e cu neputinţă să fie aşa, căci se ştie în ce mod s- 
au purtat boieroaicele din protipendadă față de înalta 
doamnă. 

Adevărul era că a doua căsătorie a lui Bibescu apărea celor 
mai mulți ca o dovadă a imoralității păturii conducătoare şi 
constituise unul din scandalurile penibile ale epocii. 
Fusese necesar mai întâi un dublu divorț, Maricica Văcărescu 
fiind şi ea căsătorită cu marele spătar Costache Ghica, fratele 
fostului domnitor, cu care avea, la rândul ei, tot trei fete. 
A fost nevoie de compromisuri urâte, de mărturisiri false, 


pentru ca după vreo trei ani, în care timp Maricica 
Văcărescu locuia cu vodă la palatul de sub dealul Mitropoliei 
şi avea cu el primul copil (tot o fată), să se obțină de la 
patriarhul din Țarigrad pronunţarea divorțului. Încă şi mai 
penibilă era silnicia cu care Bibescu a stăruit să o închidă pe 
Zoe, nevasta dintâi, în acea casă de sănătate de la Viena, 
fiindcă numai aşa se putea căsători cu alta, păstrând totuşi 
imensa avere a femeii: cea mai mare avere din țară, 
cuprinzând între altele şi palatul de la Mogoşoaia, şi moşia 
Brâncoveni, şi cea de la Breaza şi altele multe... fireşte, sub 
pretextul drepturilor lui, de organ tutelar al copiilor. A fost 
nevoie, ca să se obțină şi cestălalt divorț, care părea din cale 
afară de imoral, să se puie în mişcare jumătate din diplomaţia 
europeană a epocii. Bibescu ţinea cu orice preț să aibă şi 
averea nevestei dintâi şi frumusețea într-adevăr răpitoare a 
celei de-a doua. Nu l-a lăsat pe Sathmary până când nu a 
înregistrat pentru istorie, într-unul dintre cele mai izbutite 
portrete ale acestuia, chipul de Ileană Cosânzeană al femeii. 
Ovalul desăvârşit, chipul delicat de culoarea chihlimbarului, 
părul de aur roşcat, pieptănat cu cărare la mijloc şi adus, 
într-o parte şi alta, peste urechi, ochii mari de culoarea prunei 
verzi, nasul şi gura lucrate de natură cu o gingăşie 
meticuloasă sunt într-adevăr tulburătoare. După ani de zile şi 
după o trudă îndârjită şi stăruitoare, care ar fi descurajat 
orice altă femeie, dar nu pe această aurie porumbiță cu gheare 
de uliu, cele două divorțuri fură, cu multă silă, pronunțate; 
atunci, cei doi îndrăgostiți hotărâră o nuntă cum nu se mai 
văzuse în Ţara Românească. Mai întâi, el îi constitui o zestre 
de trei milioane cinci sute de mii de lei aur, mai mult de 
jumătate din bugetul anual al principatului, ca s-o mângâie 
că stătuse atâta timp închisă oarecum în casă, numai ca să 
evite ironiile lumii „bune“. Nunta avu loc la Focşani, naşi fiind 
Mihail Sturza şi Smaranda, soţia lui. A fost într-adevăr o 
nuntă ca în poveşti, cu parăzi militare bubuituri de tun, cu 
iluminații şi praznice în toată ţara, cu alaiuri nesfârşite, deşi 
Făt-Frumosul, care-şi făcuse cu ocazia asta cuşmă şi mantie 
voievodală în locul gugiumanului şi căbăniței predecesorilor 


săi, era tatăl a cinci copii, iar Ileana Cosânzeana, mamă a trei 
fete, din primele lor căsătorii, iar acum, pe lângă o fată, copilul 
amândurora, era pe cale să le vie încă unul din această nouă 
căsătorie, adică zece copii laolaltă. 

Chiar dacă era invidiat de marele vornic Cantacuzino, care 
era amărât că el nu interesează pe nimeni şi e lăsat în pace ca 
o momâie indiferentă, marele agă Manu era şi destul 
de încurcat că aveau despre ce să ciripească în franțuzeşte 
fetişcanele de la soareaua literară şi că era silit să dea atâtea 
lămuriri, tocmai el care din nesocotință se aventurase aci, 
nădăjduind să afle ce ar fi fost de aflat. 

Nici Cantacuzino şi nici lon Câmpineanu nu pierdură 
prilejul să-i ceară noutăţi despre nemaipomenita afacere a 
falimentului Hagi Moscu, nu chiar de-a dreptul, ci mai mult 
prin aluzii, dar destul de acre, lon Câmpineanu ar fi vrut să 
ştie, pe de altă parte, dacă Filarmonica va putea să-şi 
continue stăruința pentru construirea unui teatru naţional pe 
terenul Hanului lui Filaret, de curând cumpărat în acest scop, 
sau ce gânduri are în privința asta vodă. lancu Manu 
răspundea, surâzând, binevoitor şi cu ocoluri, dar ce gândea el 
în clipă asta avea să se vadă abia peste câtva timp: 
Filarmonica a fost ca şi desființată şi în noua ei formă, deşi 
fusese şi el, lancu Manu, unul dintre inițiatorii ei, iar 
„Asociaţia literară” a fost încorsetată cu nişte statute 
„drastice”, ca să se ştie cine răspunde când fetişcanele cu 
zulufi şi cu rochii largi de mătase, încheiate sub sâni şi puse 
pe cercuri de sârmă, ciripesc pe socoteala doamnei şi a 
domnițelor lui vodă. 

Se auzi o larmă haotică afară, strigăte puternice şi unii 
slujitori năvălită înăuntru, anunțând că Vicleimul cu 
Irozii vor neapărat să urce sus. Aga se înfurie şi vru să-şi 
arate autoritatea, dar tineretul, în frunte cu Dimitrie şi 
Costache Florescu, stărui, bătând din palme, ca jocul să fie 
lăsat să între. 

Da, să vie, dar numai în sala de la intrare, ca să nu 
murdărească covoarele. Se vor deschide amândouă uşile şi 
lumea va privi din saloane, ca la teatru, hotări jupâneasa 


Dumitra, care alergase speriată de jos, de la bucătărie, şi de 
care vrând-nevrând trebuia să asculte toată lumea, căci era 
cunoscută pentru gura ei. 

Nu încăpea însă tot Vicleimul în tindă, altfel încăpătoare, 
pentru că era prea numeros. Se alcătuia dintr-un Irod în 
straie vopsite şi cu coroană poleită cu aur în cap, ofițerul său 
îmbrăcat aproape la fel, dar fără coroană, trei magi 
îmbrăcaţi în cearşafuri şi turbane ca nişte beduini, îngerii, 
care la cearşafuri adăugaseră aripi de hârtie albastră întinse 
pe speteze, şi un număr mare de ciobani cu sarici pe ei: toți 
purtau bâte noduroase de tufan, căci regula era ca orice 
Vicleim să facă un fel de pustiu în fața să — aşa cum făcuse 
Irod omorând patruzeci de mii de prunci în noaptea nativității 
— şi deci trebuia nimicit în calea Vicleimului orice alt colind 
întâlnit; dacă nu apucau să între, grabnic şi desperat, în vreo 
curte, copiii care colindau cu steaua se pomeneau aproape 
dezbrăcațţi, iar stelele erau sfărâmate; la fel trebuiau să se 
ascundă şi cei cu pluguşorul. lar dacă întâmplarea aducea 
faţă în față două Vicleimuri, care erau foarte numeroase şi nu 
se puteau ascunde pe loc, atunci era de neînlăturat o bătălie 
crâncenă cu capete sparte şi cotonogire serioasă. 

După ce se reprezenta noaptea de la Bethleem, dramatizată, 
trebuia să urmeze jocul păpuşarilor, dar aceştia fură opriți 
foarte curând, căci făceau uneori abateri necuviincioase, ca şi 
Vicleimul de altfel. Bolintineanu luă căciula din mâna 
unuia care voia să umble prin salon, ca să adune gologani; cu 
o fată la braț, dădu ocol încăperii, oprindu-se în fața 
fiecăruia dintre invitați (Cantacuzino dădu un galben 
împărătesc) şi apoi îi puse-n mână omului căciula plină de lei 
şi sfanți. 

Înainte de plecare, una din guvernantele franceze cântă la 
pian un cadril-lancier%”. Nimeni nu fu lăsat la o parte şi 
se formă un număr destul de mare de perechi, care se 
mişcau mai mult sau mai puţin după tactul bătut energic la 
pian. lancu Văcărescu era acum partenerul unei oacheşe 
micuţe, cu gura mare, cărnoasă şi roşie; păstra un zâmbet 
plin de şiretenie. lancu Manu nu putu danța cu vulpoaica 


înaltă şi cu un cap de copil, cu acea Bălaşe pe care o admirase 
atât, căci ea era acum pereche cu Costache Bălcescu, dar fu 
încântat că nepoata baş boierului Filipescu, cea bălaie şi 
cârnă, îl pofti la joc... lon Câmpineanu avea alături una dintre 
cucoanele tinere şi era față în față cu Costache Filipescu şi o 
fată bălană cu chip dulceag de miel. 

Eufrosina, care se despărțise de Aristia, invitându-l de altfel 
destul de cald, ca să vie s-o mai vadă - căci aflase şi ea că 
Bibescu vrea să reorganizeze Filarmonica în teatrul cel mare, 
după ce va fi construit, sub conducerea fostului actor — se 
pregătea să iasă pe uşă, când auzi invitația muzicala pentru 
cadril-lancier. Se întoarse către colonelul Dăscălescu şi-i 
spuse să-şi caute o parteneră. Ea se salutase cu Tiţa, care- 
i răspunsese destul de prietenos, şi acum se duse întins spre 
colțul dinspre fereastră, unde erau cei doi pe canapeaua 
albastră. 

— Vreţi să dansați cu mine lancier-ul, domnule Bălcescu? 
întrebă ea şi se înclină, aproape tremurând că va fi refuzată. 

Tânărul istoric zâmbi surprins, încurcat de acest „domnule 
Bălcescu”, deşi înclinarea i se păru puțin ironică, apoi se 
ridică spunându-şi că un cadril e mai puţin spectacol ca alt 
danț. Tiţța fu aproape în aceeaşi clipă poftită de 
Grigore Alexandrescu. 

În timp ce perechile îşi căutau locurile, lancu Manu, 
trecând pe lângă Eufrosina, zâmbind cu o oarecare răutate, ca 
şi când ar fi spus: „Tocmai cu acesta ţi-ai găsit să 
dansezi când sunt atâția ofițeri faimoşi aci?“ o întrebă în 
şoaptă: 

— Dansezi cu domnul Bălcescu? 

La care ea răspunse aproape şuierat, cu ochii vii: 

— Da, lângă el mă simt mai deşteaptă; lângă el 
oamenii sunt mai deştepţi. Avea aerul să spună: „Poţi să 
încerci şi dumneata”. 

lancu Manu se încruntă, simțind usturimea răspunsului 
primit, iar Eufrosina, aşteptând semnalul muzicii, se 
apropie şi se sprijini puternic de braţul dansatorului ei. 


Nu mai rămăseseră pe scaune decât, într-un colț, o 
guvernantă obeză şi bătrână, cu obrajii stacojii şi cu ochelari, 
ca şi marele vornic Cantacuzino, care fu cuprins de spaimă la 
gândul că vreuna dintre fetele astea năzdrăvane l-ar putea sili 
să danseze cu bătrâna caraghioasă... care a rămas fără 
cavaler. Ştia că a doua zi ar fi glumit răutăcios tot 
Bucureştii ăştia pe socoteala evgheniei lui împărătese 
bizantine. Îşi zise şi aşa că a călcat cu stângul... Ce planuri îşi 
făcuse venind aci şi care era rezultatul? Fusese convins că, de 
cum va intra pe uşă, va avea la picioarele lui această 
„Asociaţie literară”, unde ştie că se dospeşte popularitatea -— fie 
ea şi restrânsă la o anumită lume - popularitate care, acum 
când se „alegeau” din nou domnii, uşura urcarea în scaunul 
țării. Nu trebuia să cucerească decât câteva familii boiereşti şi 
câteva zeci de mari negustori, căci aceştia alegeau pe cei vreo 
patruzeci de membri ai Adunării Obşteşti extraordinare (în cea 
ordinară nu erau negustori), care la rândul ei alegea pe vodă... 
Era un simulacru de alegere, dar Cantacuzino nu se putea 
lipsi de ea, deşi avea tot sprijinul de la Constantinopol, pentru 
că sprijinul acesta îi era necesar hospodarului“%*, numai ca să 
nu fie scos de pe tron după ce fusese numit. Astfel izbutise el, 
în ultima vreme, să obțină făgăduieli serioase la Poartă 
că până în primăvară Bibescu va fi scos. Îşi făcuse planul să 
devie preşedintele „Asociaţiei”, pe care vrea să o amăgească 
dăruindu-i o tipografie de care ştia că avea ea nevoie, 
întrucât aceşti intelectuali cu condei dirijau ceea ce s-ar fi 
numit opinie publică. Acum îşi dă seama că nu e nimic de 
făcut şi-l birui amărăciunea. 

În timpul acesta se spuse una dintre puţinele fraze 
româneşti, rostite la această serată. O spuse marele agă lancu 
Manu, cu un straşnic iz boieresc, când trecu pe lângă Iancu 
Văcărescu, în timpul danțului. 

— Cantacuzino s-a întors... | s-a făcut de haleală... 
Ascultă-mă pe mine, ăsta nu va fi niciodată boier halea. 

În primul rând descendentul lui Şaitanoglu este dezgustat 
de îmbrăcămintea de pe el, care i se arată acum nu ca 
un sprijin, ci ca o piedică în calea spre domnie. Îşi 


frământa barba mătăsoasă, îngrijită ca o comoară cu piepțeni 
bătuți în briliante şi cu parfumuri. De fapt era îmbrăcat nu 
fără tâlc, căci voia anume să amintească prin splendoarea lui 
bizantină, de obârşia imperială a Cantacuzinilor. Capul îi 
era înfăşurat într-un şal de India ca un turban, prins într-o 
parte cu un smarald, care făcea singur cât două moşii... 
Anteriul de pe el era dintr-o mătase de Damasc, bătută din 
fire de culori înrudite, mult mai aurii, cu găietane din fir de 
aur roşu şi peste el era încins cu alt şal care amintea de cel de 
la cap, dar avea şi mai multe flori de aur. Peste anteriu avea o 
feregea de stofă subțire de Veneţia, verde, mlădioasă ca 
mătasea, care era ceva mai scurtă ca anteriul şi cădea 
acoperindu-i frumos genunchiul cu faldurile ei. Peste feregea 
avea un biniş de atlaz argintiu, căptuşit cu blană de zibelină 
albă... în picioare ciacşirii, ieşind de sub anteriu, înfăşuraţi de 
carâmbi de mătase — de tuzluci — intrau în cizmulițe scurte, 
galbene, de saftian de Persia. Oricine şi-ar fi dat seama că 
îmbrăcămintea lui reprezenta, chiar şi fără giuvaericale, o 
avere întreagă, iar cu atât mai mare se vădea averea acestuia, 
cu cât era sporită de cele patru mari inele cu floare de 
briliante şi rubine care împodobeau mâinile frumos aşezate, 
una întinsă pe spătarul, alta pe marginea ridicată a 
divanului. Era o îmbrăcăminte şi o barbă cu care, fireşte, nu 
se putea dănțui între aceşti tineri neastâmpărați, alături de 
aceste fete care-i plăceau atât şi care, cu rochiile lor învoalte, 
făceau reverențe dănțuitorilor după ritm. Nu, o îmbrăcăminte 
ca a lui era bună pentru stat în jilț, nemişcat, ca să primeşti 
omagii în genunchi şi temenele de supunere. Fusese convins 
că aşa se va întâmpla, că-i vor face toți temenele, chiar şi 
fetele. Intrase asta în socotelile lui. Şi în loc de asta, 
surprindea mai curând priviri compătimitor furişate şi 
zâmbete necuviincioase. Era limpede că mai nimeni dintre cei 
tineri nu-l cunoştea, mai ales că lipsise atâţia ani din ţară. 

Crezu deodată că-i vine ameţeală. Bătrâna guvernantă îi 
prinsese întâmplător privirea şi, zâmbind, se  sculase 
venind spre el. 


Se întreba îngrozit ce vrea de la el şi ar fi vrut să se desfacă 
podeaua, ceruită cu roşu, să-l înghită. 

— Mi se pare că vă plictisiți grozav, îi spuse, într-o 
franțuzească elvețiană, guvernanta, care era de puţină vreme 
în ţară, şi se aşeză şi ea pe canapea. Ce vreţi? Asta este 
soarta noastră, a bătrânilor, la asemenea petreceri... Trebuie 
să ştim să ne resemnăm. 

O fulgeră cu o privire ucigaşă şi o pofti apoi aspru să se 
întoarcă numaidecât la locul ei, ceea ce ea făcu puţin aiurită, 
lucru care atrase luarea-aminte a unui întreg grup de 
dănțuitori. 

Descoperi cu înfiorare că e bătrân... Nu-i venea să creadă. 
Făcu socoteala în gând şi găsi că la patruzeci şi cinci de ani ar 
trebui totuşi să fie mai tânăr decât Manu şi Câmpineanu, iar 
lancu Văcărescu trebuie să aibă nouă sau zece ani — cel puțin 
— mai mult decât el. Ei dănțuiau acum şi glumeau în mijlocul 
unui tineret care scânteia de frumusețe, iar el 
„făcea canapeaua”, alături de o femeie bătrână. Îl cuprinse o 
ciudă aprigă pe barba asta măreaţă şi căruntă, care-i fusese 
până nu demult mândria vieții şi strigătul triumfal al 
bărbăţiei lui. Îşi dădu seama că nu numai nicio fată, dar nicio 
femeie tânără n-ar avea-curajul să danseze, în lume, cu o 
asemenea barba, fără să se simtă ridicolă şi nenorocită. Îi era 
cu neputinţă să admită că, de aci încolo, va putea fi suportat 
numai pentru numele şi averea lui şi numai pe ascuns, că 
niciuna nu va mai fi mândră, până la nesocotința, lăudându- 
se, că până nu demult, că i-a plăcut lui. 

Se făcu un fel de horă şi dănţuitoarele treceau împletind 
ritmic şirul lor cu al bărbaţilor, care le conduceau elegant, 
ținându-le ridicată mâna dreaptă... lancu Manu, fericit 
că dansează, întâlnind privirea lui Cantacuzino îi zâmbi 
compătimitor. 

Acum dănțuitoarele stăteau pe loc şi cavalerii se opreau în 
fața lor, făcându-le complimente. Mai ales ofițerilor, în hainele 
lor turnate pe corp. Cu epoleţii de aur şi fireturi, îi stătea 
grozav de bine când, drepți, înclinau uşor capul... 
Cantacuzino se gândi că numai armata asta nouă, în 


uniforme ruseşti, a stricat orânduirea lucrurilor şi că, dacă va 
fi domn, nici el nu va putea face altfel, căci nu va putea 
comanda armata în anteriu şi caftan. 

Kisseleff avusese dreptate acum vreo cincisprezece ani când 
pusese pe spătarul Alexandru Ghica, şeful oştirii, să treacă în 
revistă armata, după întâiul ei an de existenţă, dar îl sfătuise 
să nu treacă pe dinaintea frontului cu barbă şi cu anteriu. 
Alexandru Ghica - s-a ştiut mai târziu - era îngrozit la gândul 
că va trebui să se îmbrace cu nişte pantaloni vizibili, care i se 
păreau caraghioşi, aşa strânşi pe picioare ca o altă piele. Îşi 
făcuse uniforma, dar după ce o încercase umblând cu ea prin 
cameră, cu ochii în lacrimi, îngrozit, o lăsase la ruda sa — 
inspecția era la Craiova - şi, la exercițiile de dimineaţă, luă 
parte cu o suită de ofițeri români şi ruşi, el singur fiind în 
anteriu şi caftan. Şi-a dat totuşi seama că nu merge, şi la 
banchetul de la prânz apăru, cu oarecare întârziere, în 
uniforma armatei şi cu o bărbuță ca un colier, cu 
mustăcioara tunsă în locul bărbii de boier halea. 

În clipele acelea, Costache Cantacuzino luă o hotărâre 
deznădăjduită. Îşi va da jos barba şi va chema chiar mâine pe 
croitorul de sub clubul de la casa Torok, să-i facă, în cel mult 
o săptămână, câteva costume nemțeşti. Uniforma o va încerca 
numai după ce va fi ales domn. 


Un mizantrop meloman 


După ce sfârşea masa, mai totdeauna numai cu ai casei, 
căci nu-i plăceau musafirii şi în genere oamenii, pe care nu- 
i căuta decât când îi venea toane să joace cărți, 
postelnicul Medelioglu se urca în sacnacsiu, se aşeza într-un 
jilţ scund şi larg, bine căptuşit, şi aştepta cu o mutră acră, de 
parcă nu-i priise masa. Purtând anteriu roşu şi capot de 
pambriu verde în ale cărui mâneci largi ar fi putut intra toată 
făptura lui mică, osoasă şi uscată, boierul aştepta să vie 
Bănică, să-i aducă tipsia cu picior de mahon pe care era 
ciubucul, cafeaua şi carafa cu vin. Ochii lui prea mari, negri şi 


cu albul lucios erau parcă mereu înlăcrămațţi. Parcă toată 
durerea lumii era în el. 

Se purta ras la tâmple şi la ceafă şi, cum pe de o parte ceea 
ce-i mai rămăsese era acoperit de fesul cu fundă verde, cum pe 
de alta era spân şi galben ca şofranul, ochios, cu cap mic 
şi urechi mari, semăna cu acei cățeluşi galbeni fără niciun 
fir de păr pe ei, cu înfăţişare bătrânicioasă, pe care-i ţin în 
mânecă unele cucoane, fiindcă sunt friguroşi şi tremură tot 
timpul. Avea şi o mustață subțire, cam de un deget, lungă, 
întoarsă în jos, lipită ca o scoabă neagră sub nas, peste gură. 

După ce trase din ciubuc, să vadă dacă e bine aprins, şi îşi 
turnă în paharul subțire de cleştar un vin greu ca 
untdelemnul, făcu semn, cu mâna, lui Bănică... Nu-i plăcea 
să vorbească; dar robul ştia ce doreşte stăpânul, aşa încât se 
şi depănă cu paşi de stafie, căci îl slujea pe boier umblând 
încălțat numai cu ciorapi de lână şi îmbrăcat într-un fel de 
capot peticit, aruncat de acesta. 

S-a întors cu vioara sub braț, singur; la prânz cânta fără 
țambalagiu. Aşteptă mult până să-i facă boierul iarăşi un 
semn să înceapă... Totdeauna aştepta, aşa, căci postelnicul, 
mereu îngândurat şi cu ochii lăcrămoşi rămaşi în gol, 
niciodată nu-i vorbea, ci numai făcea semne, ca să nu se 
cheltuiască prea mult din făptura lui mică de şofran. De astă 
dată însă întrebă ceva fără să ridice vocea. 

— Notele ţi le-ai adus...? 

Bănică începu să tremure şi i se iînmuiară picioarele... 
Cobori câte cinci trepte spre sala lungă din dos, împleticindu- 
se. 

Țiganii ceilalți, care n-aveau de lucru, stăteau întinşi pe 
patul de scânduri, lung cât toată odaia; aici dormeau ei de- 
a latul, pe rogojini. Bănică trase de dedesubt -— căci se culca 
la margine, la perete — o lădiță mucegăită de umezeală, fiindcă 
odaia avea pe jos numai lipitură de lut şi bălegar, şi din ea 
scoase caietul de note. 

Când se întoarse în sacnacsiu, Medelioglu întinse mâna 
moale şi uscată, în care robul îi puse, tăcut, caietul. 
Boierul frunzări caietul şi rămase uimit, căci se aştepta 


ca notele să fie în transcripție psaltihică, aşa cum se notau 
pe atunci şi toate cântecele de lume, cum de pildă ştia că îşi 
scria compunerile atât de răspândite şi prietenul său Anton 
Pann. După aceea îi făcu semn din nou, indicând notele. 
Bănică înțelese şi le puse pe tipsie, începând un capriccito. 
Cânta prost, căci era absent, se întreba tot timpul, 
tremurând, de unde ştia boierul că a învățat notele de la Wiest 
şi ce are de gând să facă. 

Dar Medelioglu nu era nici măcar supărat, afară dacă, după 
firea lui posacă şi mereu întunecată, nu-i va fi căşunat pe 
toată omenirea. 

Asculta aşa, de multă vreme, poate pustiu de gânduri, 
sorbind rareori din filigeană ori din paharul de cleştar şi 
trăgând din ciubuc, când i se spuse că doi boieri Goleşti şi alți 
doi boieri tineri întreabă dacă primeşte musafiri. 

Se trezi din visătoria lui de parcă ar fi căzut în apă. În clipa 
dinţii vru să spună că nu primeşte pe nimeni, dar pe urmă îşi 
dădu seama că boierii Goleşti, poate pe deasupra chiar foştii 
aghiotanţi ai domnitorului, nu pot fi nici măcar lăsați să 
aştepte la uşă. Spuse deci să fie poftiți înăuntru. 

Ei salutară aproape milităreşte — Ştefan şi Nicolae Golescu, 
Nicolae Bălcescu şi Voinescu II — iar el răspunse ducând mâna 
la inimă, la frunte şi la podea. Îi pofti jos şi-l trimise 
pe Bănică, arătându-i pe muteşte, să aducă vin, cafele şi 
ciu bucuri, 

— Boierule, începu Nicolae Golescu, noi venim din partea 
„Asociaţiei literare”, care este o societate pentru cinstirea 
scrisului românesc şi pentru învățătura tineretului, să-ți 
facem o rugăminte, ce cunoscând inima dumitale cea 
simțitoare la tot ce e frumos, nu ne îndoim că va găsi primirea 
cuvenită. 

Cei patru erau toți foarte tulburațţi, căci oarecum trăgeau 
nădejdea că s-ar putea să aibă surpriza ca postelnicul 
Medelioglu, aflând despre ce era vorba, să-l elibereze pe Bănică 
fără nicio despăgubire. 

De aceea Nicolae Golescu aştepta, nădăjduind că omuleţul 
uscat şi galben le va veni întru întimpinare la jumătatea 


drumului, dar acesta rămase cu ochii lui prea mari şi 
moi pierduţi în nesfârşit. 

— Vă rugăm anume să faceți un act creştinesc şi să 
eliberați pe acest rob al dumneavoastră, care este un 
adevărat artist, întrucât intenţia societăţii noastre este să-l 
trimitem la Viena să-şi termine învățătura şi să se facă acolo 
cunoscut, convinşi fiind că faima lui va aduce cinste țării 
noastre. 

Aci, adânc tulburat, Nicolae Golescu se opri într-un gest de 
aşteptare şi îl privi stăruitor. La fel, ceilalți trei îşi ațintiră 
privirea pe făptura mică din fața lor. 

După ce rămase încă multă vreme absent, ca şi când ar fi 
fost pe gânduri, Medelioglu răspunse încet şi scăzut: 

— Nu-l pot slobozi. 

Urmă o tăcere îndelungată, în care timp postelnicul le 
umplu el însuşi cu vin cele patru pahare de cleştar, dovadă de 
civilizație, căci obiceiul încă era ca să bea toată lumea din 
acelaşi pahar. Bălcescu descoperi cu uimire că 
rafturile rotunde de cărți, care se vedeau în jurul 
sacnacsiului, nu erau pictate ca în unele case boiereşti, ci 
erau cărți adevărate, în greceşte şi franțuzeşte... De altfel, pe o 
măsuță erau versurile lui Lamartine, cu zăloagă de mătase 
cam pe la mijloc. EI însă le spusese de pe drum tovarăşilor săi 
că se înşală nespus atunci când trag nădejdea că acest 
Medelioglu îl va elibera pe Bănică fără plată. Ştia de la Toma 
Panduru - care venea din ce în ce mai des în casa din 
mahalaua Visarionului, ca să se vaiete, plin de amărăciune, 
de felul crud şi neomenos în care omulețul acesta, cu scoabă 
neagră deasupra gurii, se purta cu clăcaşii de pe moşia sa - că 
Medelioglu nu avea decât o singură moşie, dar mare, Vadu 
Rău. 

Îşi amintea de asemenea de timpul când trecea spre Bălceşti 
şi când se oprea totdeauna un ceas, două ca să odihnească la 
Vadu Rău caii. Stătea atunci îndelung cu sătenii, care nu 
numai că nu-l uitaseră, dar îl prețuiau ca pe un prieten al lor, 
deşi îl ştiau boier. Vorbeau cu el fără nicio stânjenire; îi 
spuseseră de nenumărate ori întâmplări din care ştia 


că omulețul uscat şi spân, din fața lui, era un fel de fiară, 
că era mai rău decât toți ceilalți proprietari din district, 
care de altfel numai buni nu erau... Damian, în tăbăcăria de 
pe gârla Dâmboviţei, tremura şi acum la gândul că ar putea 
fi descoperit... Toate astea şi le amintea Bălcescu încă mai 
pătrunzător acum. 

— Boierule, avem o altă propunere, dacă aceasta nu vă este 
pe plac... „Asociaţia” noastră ar vrea să-l răscumpere pe acest 
țigan şi vă rugăm să ne spuneți cât avem de plătit pentru el. 

Vorbise astfel Voinescu II, cu mâinile amândouă pe 
genunchii lui mari. 

Medelioglu reveni din ţinuturile pustii şi triste, în care-i 
călătoreau gândurile, şi spuse tot atât de încet şi de scurt 
ca întâia dată: 

— Nu e de vânzare... 

Cei patru se priviră unii pe alții, nedumeriți, încurcați. 
Bănică, la uşă, unde încremenise aşteptând, deoarece 
boierul nu-i făcuse semn să plece, căzu moale întâi în 
genunchi, apoi se răsuci în jurul lui, ca un sac golit. 

Medelioglu bătu din palme fără nicio urmă de compătimire 
şi, când apăru un arnăut îi arătă uşor cu mâna pe cel căzut, 
fără să spuie nimic. Acesta înțelese şi luă pe braţe trupul lung, 
dar slăbit de boală al ţiganului artist. 

Voinescu II, - jucându-şi degetele pe genunchi, stărui cu o 
voce lipsită de culoare, rece: 

— Mi s-a spus că aţi cerut pentru el suma de trei sute de 
galbeni. Vi se oferă acum această sumă. 

— Arhon da, nu pot să primesc nicio sumă, fiindcă nu-l pot 
slobozi. Nici eu nu pot trăi fără el... 

Spusese aceasta cu aceeaşi voce moale şi iar se depărta de 
ei, pe potecile pustiului din el. 

Cei patru se priveau şi îşi vorbeau prin ridicări de umeri, 
făcându-şi semne, căci gazda nu se uita la ei. Ştefan 
Golescu stărui de asemeni: 

— Vă rugăm totuşi să vă gândiţi mai bine... E vorba de un 
artist, poate de un mare artist. 


— Am ştiut de mult... înaintea dumneavoastră, acest 
lucru... Şi tocmai de aceea vreau să-l păstrez, tocmai de 
aceea nu-l pot elibera... E, sigur, un mare artist. 

Atunci Bălcescu, nemaiputându-şi stăpâni dezgustul, se 
ridică în picioare; simțea nevoia să se mişte, să facă un gest. 

— Dumneavoastră nu vă dați seama că nu aveţi dreptul să 
înăbuşiți un talent... să sechestrați un artist... să vă bucurațţi 
singur de arta lui, care este a poporului întreg? 

— Legea îmi dă acest drept... şi mi-l apăr. 

— O lege monstruoasă, care înjoseşte ideea de om. 

Ochii lui Bălcescu scăpărau, şi de enervare stâlcea uşor 
cuvintele. 

— N-am făcut-o eu, mormăi scurt postelnicul. 

— Da, scrâşni din dinţi Bălcescu, au făcut-o alţii, alţii la fel 
ca dumnevoastră. 

— N-am făcut-o eu, repetă mai moale Medelioglu şi rămase 
iar pe gânduri, cu ochii mari, cu urechile lungi şi drepte, cu 
mustața ca o scoabă peste gura uscată, ca un căţel friguros 
cu botniță... 

Tăcură şi ei înțelegând că nu mai e nimic de făcut şi se 
ridicară să plece. Nicolae Golescu, sperând că s-ar putea să fie 
totuşi numai o încercare a postelnicului, ca să ridice prețul 
robului, luă pe frate-său deoparte şi-l întrebă dacă ar fi de 
părere ca ei, cei doi Goleşti, să mai dea fiecare câte o sută de 
galbeni, ca să, se poată oferi un nou preț lui Medelioglu, lucru 
pe care Ştefan îl încuviință. 

— Boierule, îți oferim cinci sute de galbeni pentru 
răscumpărarea acestui rob. 

Erau toți emoţionațţi, căci era, pe timpul acela, o sumă 
considerabilă. 

Postelnicul rămase mult timp pe gânduri şi pe urmă spuse 
cu un surâs de mort: 

— La vârsta mea nu am altă plăcere îngăduită decât asta... 
şi arătă tipsia cu cafele, vin şi ciubucuri... şi cântecul 
sublim al acestui rob. Nu mă pot lipsi de el. 

Au înţeles că totul e de prisos şi au plecat. Medelioglu a 
chemat pe Ioachim, vătaful curții, şi pe arnăuții de la poartă, 


pe cel de zi şi pe cel de noapte, şi le-a spus că Bănică nu va 
mai ieşi niciodată pe poartă, că îi face pe ei răspunzători de 
acest lucru. Să-l mute din odaia robilor în una din odăile din 
partea astălaltă a bucătăriei. Să-l îmbrace cu anteriu nou, să- 
i cumpere papuci noi de meşină. Când pleacă el, boierul, din 
Bucureşti, să ştie că unul dintre arnăuţi va veni după dânsul 
ca să stea cu ochii pe ţigan, căci îl va lua totdeauna şi pe 
Bănică la moşie... 

Ioachim îşi luă inima în dinţi şi-i spuse cu o voce totuşi 
sugrumată de teamă: 

— Boierule, mi se pare că Bănică nu mai are mult de trăit. 

Medelioglu clătină din cap. 

— Şi mie tot aşa mi se pare. 


Spre Bucureşti cu chervanele 


Trecură cu chervanele Tisa înghețată şi se îndreptau acum 
spre Huedin. Aci fură nevoiți să aştepte câteva zile până să li 
se mute dricul chervanelor de pe roți pe tălpoaie de sanie, căci 
cu cât urcau spre ţară, cu atât iarna era mai grea. 
Roţile, parte le puseseră atârnate înapoi, parte le adunaseră 
într-un chervan mai gol. Mergeau acum foarte uşor, caii 
călcau până la două poşte pe zi. Marfa pe care o aduceau nu 
era prea grea, pentru că era mai toată foarte scumpă la preţ, 
încăpând în lăzi uşoare. Mai erau, fireşte, şi darurile pe care 
fiecare chirigiu%” şi însoțitor de chervane le aducea în lădița 
lui proprie celor de acasă, copiilor mai ales, care-i aşteptau cu 
nerăbdare de aproape şase luni, visându-i în fiecare noapte. 

După ce lăsară în urmă şi Clujul, când trecură Mureşul 
văzură că nu e de glumit, că e o iarnă grea, satele erau 
troienite, lumea se închidea în ogrăzi înzăpezite. 

După ce trecură şi Oltul, la Braşov trebuiră să aştepte 
multă vreme înainte de a porni din nou spre Bran; de 
Valea Prahovei nu putea fi vorba, fiindcă în anul care venea 
nu se ştia dacă va fi gata drumul început încă din vara lui 
patruzeci şi patru, iar trecătoarea de la Juvală era troienită 


greu, fiindcă de mult nu mai căzuse atâta zăpadă, mai ales în 
februarie, când era nădejde să se sfârşească potopul iernii. 

Şi după ce aflară că drumul s-a deschis, trecerea fu o grea 
încercare, făcută cu mult curaj. Numai nişte chirigii 
îndrăzneți şi încercați ca orzarii ăştia din Delea Veche au fost 
în stare să treacă în trei zile, cu săniile încărcate, de la Bran 
la Rucăr, de-a lungul Ghimbavului, pe lângă posada 
Dâmbovicioarei. 

Aci s-au oprit, căci aveau nevoie de odihnă şi ei şi caii, şi 
astfel două zile nu dormiră toţi, ca de regulă, în chervane, ci 
rămâneau de pază numai câte un sfert din ei, cu rândul; 
ceilalți se culcau omeneşte prin casele Rucărului, case 
de munte, curate ca paharul, făcute din lemn. Venea 
numaidecât după podul mic o cârciumă cu muşchi afumat şi 
pastramă straşnică cu gust fraged. Şi nici vinul adus de la 
Valea Mare nu era de lepădat, iar cât priveşte ţuica fiartă 
dreasă cu dulce şi cu scorţişoară, nimic de zis. 

Plecară din nou la drum, întremați, şi nădăjduiau de data 
asta să-i prindă Mucenicii acasă, în Bucureşti. Pentru ei, 
iarna grea şi prelungită era cu folos, acum că trecuseră greu, 
căci numai dacă ar fi ținut zăpada şi înghețul cât mai mult, 
ar fi putut merge pe sănii până în curtea Planului Şerban- 
Vodă, unde erau aşteptaţi. Se grăbeau să ajungă la timp 
potrivit, înainte de Paşte, cu lipscănia nouă, aşteptată de 
negustorii subțiri ai Bucureştilor. 

Trecuseră Dâmboviţa, înainte de Dragoslavele, pe gheaţă, o 
trecuseră din nou după aceea şi se îndreptau acum pe 
valea adâncă dintre Mateiaş şi Hăruga, spre Stoeneşti. Cei 
care urmau să fie de pază la noapte dormeau sau încercau 
să adoarmă pe ţoale şi perine în fundul chervanului, iar 
Mitru şi Damian şedeau rezemaţi de-a curmezişul lui, cam în 
față. 

— Mă Mitrule, mie nu-mi plac oamenii ăştia care să tot ţin 
dă noi, d-alaltăseară, şi-i arătă doi călăreți care mergeau în 
frunte, alături de înaintaşii întâiului chervan. Nu-mi plac. Să 
tot vâră în sufletul nostru. 


Mitru îi măsură cu luare-aminte, deşi cam de departe. Unul 
dintre ei, care era atât de înalt că-i atârnau picioarele mult 
sub burta calului mărunt de munte, purta o mustață ciupită, 
iar celalalt era îndesat şi cu mustaţa plină; amândoi erau 
încălțaţi cu cizme şi pe umeri aveau epingele seine'%9, groase. 
Se luaseră în vorbă cu chirigiii de la un ciocan de ţuică. 

— Vor să meargă oamenii cu noi până la Târgovişte şi le e 
urât singuri, cu drumul ăsta dă iarnă, răspunse Mitru; totuşi, 
îngrijorat, se întoarse şi-i mai măsură înc-o dată cu 
privirea pe cei doi, căci acum la cotitura drumului îi vedea 
mai din față. 

— Apăi vezi că asta-i... lo i-am întrebat aseară unde merg, 
şi ei mi-au spus că merg la Piteşti, cu noi... Fiindcă era vorba 
ca noi să mergem pă la Piteşti... să lăsăm şi p-acolo ceva 
marfă... lată, noi am schimbat drumul, l-au schimbat şi ei. 

— Frate Damian, să ştii că ai dreptate. Parcă i-am 
mai văzut io p-ăştia doi. 

Atunci îşi amintiră, ajutându-se unul pe altul, că pe ăştia 
doi călăreți îi mai întâlniseră ei în sus de Titu, când trecuseră 
pe acolo la ducere spre Câmpulung, dar atunci erau amândoi, 
într-o căruţă cu coviltir; ăla îndesatul mâna caii şi călătoreau 
tot spre munte. Asta fusese pe la prânz; iar la popasul de 
noapte din pădure fuseseră loviți cu focuri. Toată noaptea 
fuseseră împuşcături şi le vâjâiseră gloanțele pe la ureche. 
Unul dintre însoțitori fusese lovit în gât şi murise pe loc. Alt 
rău tâlharii nu mai îndrăzniseră să facă... Puştile ghintuite 
ale celor de la chervane erau mai repezi la foc. 

Îl înmormântaseră la Valea Rea pe bietul rumân - care 
lăsase acasă trei copii — şi plecaseră mai departe. 

— Ce-i de făcut, Mitrule?... Ăştia, dacă nu azi, apăi mâine o 
pornesc razna înainte, ca să dea dă veste tâlharilor că ne 
întoarcem... 

Chirigiul de pe capră prinse ceva din cele spuse de Damian 
şi întoarse şi el capul, neliniştit. Ceilalţi doi oameni dormeau 
învăluiți în sarici, în fundul chervanului. 

— Mă Gligore, tu nu i-ai mai văzut pă cei doi călăreţi care 
merg pă lângă chervanu lui Danielopolu? Ăia dă 


lângă înaintaş? 

Gligore se aplecă într-o parte, pândi o altă cotitură şi pe 
urmă spuse cu glas de om fără grijă: 

— Da” mă, io cu ăştia am băut la crâşma din Titu... Sa vede 
că să întorc şi ei acasă. 

Chervanele ocoleau acum pe un drum care se încolăcea pe 
coasta înzăpezită şi erau răsfirate unul deasupra altuia, cu 
coviltirile lor mari, ca într-o vedere, zugrăvită cu multe 
caturi sau ca anumite privelişti la intrarea unor biserici... 
Mergeau cu mare grijă şi la oarecare depărtare unul de altul, 
că era primejdie de lunecuş. Oamenii coborâseră din sănii şi 
țineau în brațe drugi, gata să împiedice lunecarea. Ici, colo, 
copacii se aplecau încărcaţi de zăpadă ca de o povară albă, 
diafană şi rece. 

Mitru şi Damian nu mai vorbiră cu nimeni, dar când 
ajunseră în vale, fiecare arătă ţeava pistolului câte unuia 
dintre cei doi călăreți şi le cerură să se dea jos de pe cai, 
neîntârziat. Nici unul dintre aceştia, luat prea repede, nu avu 
timp să-şi scoată pistolul, dar cel îndesat sări dintr-o dată cu 
calul într-o parte, după o casă, că se apropiau de un sat 
aşezat pe coastă. Au tras focuri după el, dar nu l-au putut 
nimeri, deşi era zăpadă şi copacii goi: s-a pierdut într-o 
vâlceluşă. Pe cel rămas l-au descusut, l-au bătut, dar mare 
lucru n-au putut să scoată de la el. Chiar şi faptul că purta 
pistolul ascuns nu dovedea cine ştie ce, căci omul era la drum 
şi afară de asta tăgăduia că ar fi avut vreun gând rău. Le 
spuse că el şi prietenul său nu mai mergeau pe la Piteşti, 
tocmai de frica hoților, că de aceea se țineau de chervane. Ei îl 
legară burduf şi-l trântiră în fundul chervanului, în care erau 
păstrate o parte dintre roți. Se pregătiră să înfrunte un atac 
care, dacă nu venea în noaptea aceea, ar fi putut veni în cea 
următoare... Avea să fie însă foarte greu pentru ei, pe drum cu 
chervanele astea mari ca nişte care cu fân: pe zăpada albă, ele 
constituiau ţinte uşoare. 

Oamenii erau acum mânioşi. Graba de a sosi în plină iarnă 
la Bucureşti se vedea necontenit legată de mari primejdii. 
Cei mai mulți se jurară că fac ultimul lor drum peste graniță 


cu chervanele. E adevărat că se câştiga un ban mai mult, cu 
care se mai ajutorează omul, să-şi împlinească nevoile, dar 
nu face. Uite, pe bietul Dobre, pe care-l îngropară la ducere, 
îl aşteaptă acasă trei copii... şi cu ce nerăbdare! Ce pot ei să 
le ducă acestor copii în locul tatălui lor?... Bulendrele pe 
care le-au cumpărat, punând fiecare câte un galben, doi, ca să 
le facă mai uşoară întâlnirea cu cei ce şi-au pierdut sprijinul... 
şi atât. E tot ce le vine înapoi. 

— Mă Damiane, mă... io, ce să zic?... încerc la doi-trei ani 
drumu ăsta, că am casă grea, mă... Şapte copii, mă, şi 
din lucru cu mâna e tare greu să ţii nouă guri, mă... Dartu... 
mă? Tu care eşti becher?>2... Dă ce-ţi pui tu viața pentru 
marfa lui Dobrovici, care să îngraşă dân munca noastră şi 
pune în fiece an alt rând dă grăsime pă el, ca stejarii care pun 
alt rând da grosime? 

Cel ce întrebă pe flăcăul pandurului era meşterul Gavrilă 
Ruse. 

Îşi pipăi cu silă barba, crescută mare de tot, căci nu se mai 
bărbieriseră unii din ei cu săptămânile. Era atâta mânie şi 
dezgust în vorbele meşterului, încât Damian se simți 
îndatorat să-i spuie drept că adună bani, să-l răscumpere pe 
tată-său şi să-l aducă la Bucureşti. 

Meşterul Gavrilă Ruse îşi îndesă cu tutun luleaua 
cumpărată la Dresda, aprinse fitilul cu cremenea şi începu să 
tragă cu nădejde până când ieşiră scântei în găoacea pipei, 
apoi scuipă afară din coviltir şi se întoarse iarăşi către oameni. 

— Bună-i deprinderea asta a nemților dă a trage din lulea... 
Numai că nu-mi ajunge mult iarba asta ticăloasă pă care-o 
aduc, fiindcă am făcut greşeala să dăruiesc la câțiva prieteni 
asemenea lulele, într-un rând când m-am întors dă pă drum, 
şi acum trebuie să le aduc şi tutun, dă câte ori vin... Da' vezi 
că şi la gust e mai bună luleaua când o bei împreună cu alții, 
ați văzut cum fac nemţii? Cu cana dă bere dănainte... Da” ca 
să nu uit vorba, tu, mă Mitrule... tu n-ai dăcât un copil, fetița 
aceea care-ţi seamănă dă parcă ai făcut-o singur... Dă ce ţii s- 
o laşi, mă, fără tată? Că tu ai putea s-o scoţi, oricum, la 
căpătâi cu ce iei sâmbăta dă la Dobrovici... 


— Am şi io casă grea, meştere... Am pă mama la Popeşti- 
Vasilați, am pă socru-miu... soacră-mea... două cumnate... 

— Da” ce, mă?... Socru-tu stă pă capul tău? El avea 
prăvălia lui, nu era rău cojocar după câte ştiu... că am 
început a ucenici împreună! 

— Păi dă când l-a înecat gârla, dă nu au scăpat dăcât 
cu viața, el şi ai lui o duc greu... El e cam bolnav şi nu poate 
lucra. I-au slăbit ochii. 

— Ei, asta-i, mă Mitrule, să puie ochelari, mă, că 
slavă Domnului e încă în putere... îl cunosc dă mult... Să tot 
aibă patruzeci şi patru-patruzeci şi cinci dă ani. Într-o vreme 
am lucrat chiar împreună, la un meşter dă pă lângă Sfânta 
Vineri. Pă urmă şi-a deschis el prăvălie, pă seama lui. 

Mitru nu mai răspunse. Ar fi fost prea mult de spus. 

Înainte de miezul nopţii, urmau să treacă vreme de trei- 
patru ceasuri printr-o pădure de fagi. Se hotărâseră să scoată 
un rând de înaintaşi, că săniile mergeau mai mult singure la 
vale, pe zăpada întărită, şi să trimită înainte, pe drum, o ceată 
de opt-nouă călăreţi. De vor fi atacați, vor şti ce să facă cei 
rămaşi în urmă; iar de vor fi lăsați să treacă, şi numai 
după aceea vor fi atacate chervanele, ei să se întoarcă, să-i ia 
din spate pe tâlhari. Îşi mai vorbiră şi de semnele pe care să şi 
le deie de la depărtare cu trumpeta pe care-o cumpăraseră de 
la Lipsca. Era nevoie să se înştiințeze unii pe alții cum stau 
lucrurile. 

Prevederea se dovedi plină de înțelepciune. Se înnoptase de 
mult, era o noapte albicioasă din pricina zăpezii şi cu 
cerul pufos, când ceata de călăreți, la o cotitură în pădure, 
dădu peste un morman de buşteni aşezaţi de-a curmezişul 
drumului. Ţineau puştile la subsuoară şi în fiece clipă erau 
gata să tragă. Descălecară şi duseră în grabă caii după copacii 
mai groşi; ei înşişi se ascunseră după alți copaci, tot aşa de 
groşi. Aşteptară câteva clipe, sfredelind noaptea luminoasă de- 
atâta zăpadă, dar nimic nu se văzu mişcându-se. Damian 
veni, iuțind pasul, după copacul unde se găsea Mitru, care, 
fiind ceva mai în vârstă, avea cuvânt în fruntea cetei. 

— Ei, ce facem? 


— Dracu ştie!... Nu să vede nimic... Oricum, trage 
două focuri, ca să zgândărim, să audă cei din urmă şi să se 
oprească la o cât mai mare depărtare. 

Lui Damian îi trecu un fior rece prin şira spinării... Simţi că 
i se înmoaie brațele. Faptul că nu vedea pe nimeni, că se ştiau 
pândiți, ochiţi, că nici nu ştiau de unde vor fi atacați 
îl împiedica să gândească şi îi tăia răsuflarea. Parcă, ascunşi 
după copaci, erau diavoli muţi, nu oameni. Încercă să mai 
întrebe ceva, dar vorbele îi pieriră în gât, glasul nu-l mai 
asculta. De frică să nu se înmoaie de tot, nu mai întrebă 
nimic. Îşi pipăi numai cuțitul de oțel, ascuţit, din tureatca 
cizmei şi pistolul din teaca de piele. În ele îi era nădejdea. Altfel 
lupţi de la un pas... când vezi cu cine lupţi. 

Cele două focuri pocniră de parcă s-ar fi spart bolta cerului 
şi pe urmă hăuliră sfărâmându-se peste muscel. Oamenilor li 
se scutură zăpada de pe crăci în cap. 

— Acum, măi, hai să dăm la o parte trunchiurile astea... 
Voi încărcaţi-vă iar puştile, le spuse celor patru care 
rămăseseră la pândă. 

— Şi dacă trag în noi? întrebă Duţă Lecu. Unul 
dintre însoțitorii chervanului lui Danielopolu. 

Mitru îl privi, surâzând în umbră. 

— N-au puşti ghintuite ca ale noastre... nu pot să 
pândească prea d-aproape, şi, cât dă cât, e noapte. Nu toți 
plumbii nimeresc. 

— Ce noapte, că să vede parcă s-a crăpat dă ziuă, Mitrule, 
parcă n-ar fi înainte dă miezu nopții. 

Patru oameni lăsară puştile şi începură să dea trunchiurile 
de copac la o parte. Ceilalţi, câte doi, de o parte şi de alta 
a drumului, pândeau, intrați cam la zece paşi în pădure, 
gata să tragă. 

Peste câteva clipe, zbură şuierând un plumb, care muşcă 
din coaja unui trunchi din drum şi făcu să răsune, iar 
hăulind, valea toată. Damian îngheţă. Cei patru oameni se 
ascunseră şi ei după trunchiuri. 

— Împingeţi, aşa ascunşi cum sunteți, mă Neagule... Voi 
nu trăgeți, mă, dacă nu vedeți nimic. 


Mai pocniră două-trei focuri, dar astea mai puţin ochite. În 
scurtă vreme, copacii fură aşezaţi de o parte şi de alta 
a drumului, ca nişte metereze, toți oamenii trecură în dosul 
lor, jumătate cu fața la pădure spre dreapta, iar cealaltă 
jumătate cu fața la stângă; caii fură trecuţi după un pâlc de 
copaci, mai deşi, mai groşi. 

Atunci Mitru îi spuse lui Duţă Lecu să sune din trumpeta 
cumpărată la Lipsca, aşa cum fusese înțelegerea. Niciodată 
de când era lumea nu răsunase aşa ceva pe acolo, pe valea 
asta împădurită; aerul înghețat păru că se crapă. Parcă era 
noaptea de apoi. 

Se auzi un vâjâit de focuri, din urmă, de la chervanele care 
înțeleseră ce se întâmplă, şi peste vreun sfert de ceas 
acestea trecură pe drum în goana mare. În câteva clipe fură în 
afară de bătaia puştilor, care încercară să tragă în plin, în cai, 
dar tâlharii trăgeau alături, speriaţi de sunetul neîntrerupt de 
trumpetă, de focurile de dinapoi ca şi de cele din față. 

Când oamenii lui Mitru îşi luară şi ei caii de dârlogi să-i 
încalece, tâlharii înțeleseră că lupta a fost zadarnică, dar 
tot mai sloboziră câteva focuri. Un plumb îi muşcă din coapsa 
lui Mitru şi dobori calul sub el. Ceilalţi descălecară din nou 

traseră până când Damian îl desprinse pe Mitru de sub 
calul ucis şi îl urcă în şa la dânsul, apoi încălecă şi el alături 
şi porniră toţi în goana cailor. 


La Târgovişte îi desfăcură legătura pe care i-o făcuseră ei în 
grabă şi, la han, veni o femeie care spălă rana cu apă fiartă şi- 
i puse deasupra o cataplasmă de buruieni. Apoi îl legă strâns. 

Pe tâlharul prins îl dădură dorobanțţilor. 

Mitru stătea acum culcat pe moale, în chervan, şi nu se 
văietă o clipă în cele două zile cât mai merseră pe tălpoaie. 
Dar deodată se porni o căldură din senin, cum de mult nu se 
mai pomenise la vremea Mucenicilor. Zăpada începu să se 
topească, văzând cu ochii. Nu mai puteau sta în chervane 
decât dezbrăcațţi, căci se înăbuşeau. Drumul începu să devie 
un fel de ciulama de zăpadă şi noroi. Pe la Răcari fură nevoiți 
să scoată tălpoaiele şi să puie din nou roțile, căci altfel nu mai 


puteau trece peste mugşuroaiele din porumbişti. Mergeau 
puţin pe drum, cât era drum, încercau mai mult peste câmp, 
dar toate şanțurile şi gropile erau acum pline de apă. Ca să 
treacă un pârâu revărsat, ocoliră pe lângă Butimanu; se 
frământară ziua întreagă, căutând un loc mai potrivit în care 
să nu se înfunde roțile. Ardea soarele ca în plină vară şi 
oamenii lepădaseră nu numai cojoacele, ci şi flanelele, de 
rămăseseră numai în pieptare şi cămăşi. 

Au făcut până la Bucureşti patru zile în loc de una, ocolind 
prin păduri, unde erau mai ales la adăpost de soare, iar 
zăpada oarecum înghețată. Mitru nu se putea cobori, dar 
nici nu putea spune că rana îl doare cumva. Nu se putea 
sprijini pe picior, atât. 

Au răsuflat abia când s-au văzut în marginea oraşului, 
făcându-şi socoteala că acum pot să ducă marfa la nevoie şi 
cu căruțe aduse de acasă. 

Blestemând, căci drumul se făcuse ciulama de noroi şi în 
oraş, ba încă mai rău, chiuind, au trecut de ulița Târgoviştei, 
urmăriți de către trecători, de la ferestrele caselor, din 
pragurile prăvăliilor, ca un alai domnesc. 

Uruiau acum chervanele - era după vecernie - pe 
caldarâmul Podului Mogoşoaiei, când se duse vestea în tot 
Târgul din Lăuntru că vin chervanele de la Lipsca. 
Negustorimea începuse să se adune la Hanul Şerban-Vodă de 
pe Lipscani, unde avea să se încheie călătoria. Acolo veneau şi 
cei care voiau să cumpere - ce se găsea de vânzare - înaintea 
altora, şi acolo veneau şi rudele celor plecați. 

Hanul Şerban-Vodă se afla între biserica Zlătarilor şi 
Sfântul Gheorghe, vreo două sute de paşi de la Podul 
Mogoşoaiei pe mâna stângă, şi avea o curte mare ca de două- 
trei pogoane. În loc de garduri avea de jur împrejur, pe toate 
patru laturi, un fel de lungi magazii de zid. Pe ulițe, magazia 
era împărțită în prăvălii, toate la fel, cât lungul hanului, cu 
un fel de trotuar îngust în faţa lor. Înăuntru, spre curte, erau 
patru intrări pe patru laturi. Podul magaziilor, destul de înalt, 
de zid şi el, slujea ca depozit pentru mărfuri. Uşile prăvăliilor, 
şi înăuntru intrările la depozite, erau întemeiate pe arcade de 


zid, care aminteau arhitectura brâncovenească, deoarece, în 
1704, arzând hanul clădit de Şerban-Vodă, fusese reclădit în 
parte de Constantin Brâncoveanu. 

La colțul dinspre Lipscani, ca şi la cel făcut cu Uliţa 
Nemţească, prăvăliile aveau frontispicii pentagonale foarte 
sobre, dar nu lipsite de eleganță, cu toată vechimea şi 
înfăţişarea lor dărăpănată. În fundul curţii nesfârşite se aflau 
şi nişte locuinţe la catul de deasupra, unde încă mai trăgeau 
negustorii veniți de aiurea, dacă nu găseau ceva mai bun. 
Celelalte încăperi însă erau mai mult „canțălarii” ale marilor 
bancheri, care finanțau aducerea de mărfuri şi care le păstrau 
acolo în depozite, până când, plătind, marii negustori ridicau 
treptat ceea ce cumpăraseră. 


Era târziu, noapte de-a binelea, când chervanele, făcându-şi 
loc cu greu pe ulițele înguste, deşi multe prăvălii erau 
închise la ora aceea, intrară pe sub bolta ca un gang a porții 
dinspre ulița Lipscani. Maidanul dinlăuntru, parcă nesfârşit, 
era aproape pustiu. 

Cam în mijlocul curții, spre dreapta, oprite la o magazie 
mare de scânduri, lângă ruina unei bisericuțe, două căruțe 
braşoveneşti încărcau nişte lăzi la lumina faclelor. Alte facle 
arătau în fund, pe dreapta, locul unde urma să tragă 
chervanele, deosebit fiecare la arcada depozitului său. Întreg 
maidanul care copleşea magaziile era o băltoacă din pricina 
zăpezii topite şi caii fură siliți să tragă din răsputeri, 
opintindu-se din nou. Pentru cei care veneau pe jos se găsea 
pe partea dreaptă un fel de trotuar pietruit cu bolovani mici de 
râu, dar nădejdea era tot la cizmele cele groase, cu care omul 
- dacă le are — calcă unde vrea. Marii bancheri şi negustori 
începuseră să sosească însă cu birjele şi caleştile. Încet, încet 
tinda cea mare de jos a hanului se umplu de negustori, unii şi 
mai aşa, cei mai mulți în caftane şi cu şepci ruseşti în cap. 
Erau bancherii Hillel, Pavlicioni, Meitani, Sakelarie (Sakellario) 
şi alții. Danielopolu, care adusese marfă pe cont propriu, deşi 
avea prăvălia peste drum, se lăsă puţin aşteptat, ca şi 
Dobrovici. 


În schimb, Hagi Curti sări printre cei dintâi din caleaşca. 
Aştepta o ladă de ceasornice, aduse cu chervanul lui 
Dobrovici. Au desfăcut apoi ici şi colo unele lăzi de încercare, 
s-au ciorovăit şi s-au tocmit. 

Danielopolu, venit în sfârşit, nu ştia la ce preț să se 
oprească, iar proprietarii marilor prăvălii de pe poduri îl 
zoreau, că se apropia Paştele. 

Nimeni nu se mai gândea, nu se mai uita la cei ce trecuseră 
prin atâtea cumpene până să aducă marfa cu bine... Doar ai 
lor, câți apucaseră să vie. Oamenii care înfruntaseră atâtea 
primejdii zâmbeau năuci, parcă nu le venea să creadă că s-au 
întors, îşi ţineau copilaşii de mână sau îi ridicau în brațe, 
stângaci, cu puterea dulce a aşteptării... 

Lipsiseră mai bine de o jumătate de an; dar nici acum 
însoțitorii nu puteau merge noaptea acasă, căci trebuiau să 
predea marfa după condici, fără să se amestece nimeni altul, 
la început, în rosturile lor; ceilalți dintre oameni, chirigiii, 
luându-şi caii de căpestre, se pregăteau să plece pe jos până 
acasă la ei, în mahalua Orzarilor, însă atunci rudele lor, tot 
chirigii, vestiți de călăreți, sosiră cu braşovencile să-i ia, 
aducându-le, cu prilejul acesta, şi pe unii dintre cei dragi, care 
se arătau nerăbdători, bucuroşi de darurile aşteptate. 

Dobrovici se înveseli foarte, aflând că nicio ladă de marfă nu 
i s-a pierdut şi că e pagubă numai un însoțitor, care nici 
nu era de la chervanul lui, şi de calul ucis sub Mitru. Pe rănit 
îl trimise cu caleaşca lui la doctorul Mayer, care se întorsese 
de o lună şi el de la Budapesta. Acesta desfăcu legătura rănii, 
o pipăi şi spuse că merge foarte bine, că osul nu e atins. În 
două săptămâni flăcăul va putea merge fără băț. Îi spălă cu 
grijă locul, îl înfăşură din nou şi-l trimise înapoi cu caleaşca la 
han. 

Dar Mitru nu putea să aştepte două săptămâni, el ceru să 
fie dus numaidecât acasă. 

— Unde să mergi, mă Mitrule, acasă? Da' cine poate 
trece gârla în noaptea asta?... Toate podurile sunt păzite! 
spuse mirat Fănică Teică, unul dintre lucrătorii care acum 
desfăceau cu tesla încă o ladă de încercare. 


— Trec cu o luntre pă la Radu-Vodă. Vreau să fiu 
în noaptea asta acasă. Ce să fac p-aici? 

Mitru nu mai putea de dorul fetiţei şi al nevestei şi i se 
părea că tot n-are niciun rost să mai rămâie pe lada pe 
care stătea întins. 

— Ei, băiete, tu să fii sănătos! Dă două zile mănăstirea 
e înconjurată dă apă... A venit Dâmbovița mare. Mahalaua 
Tabacilor e jumătate sub apă. 

Mitru simţi că-i îngheaţă tâmplele. Nu putu să răsufle şi se 
chinui fără folos să se ridice. 

— Mahalaua noastră e sub apă?... 

— Nu ştiu dacă toată, că nimeni nu poate trece gârla, 
şi omul puse mâna să smulgă mai uşor scândura lăzii. 

— Mă fraţilor, spuneţi, mă, ce ştiţi? Voi cum aţi trecut? 

— Păi tu nu vezi că noi suntem toți din Dobroteasa? 
E primejdie ca podurile să fie luate la noapte dă apă. 

L-au dus sus într-o odaie cu vreo cinci paturi, acum goale, 
şi i-au pus pe o masă costiță de porc, deşi era în postul 
cel mare, şi o sticlă cu vin. Dar omul nu se atinse nici de una, 
nici de alta. Toată noaptea, cât era lumina stinsă, se bătu cu 
gândurile în tăcere, să-l lase pe Damian să doarmă tihnit 
pe patul de alături. Deşi rupt de oboseală, Damian ţinuse să-l 
vegheze pe bolnav. Totuşi, uneori, Mitru se zvârcolea atât de 
tare, că Damian se deştepta şi aprindea îngrijorat lumânarea. 

— Mitrule, ţie ţi-e rău, mă omule... îi pipăia fruntea, gâtul. 
Arzi ca focu, mă. 

Dar bolnavul nu se gândea la el. 

— Mă, frate Damiane, ce-or fi făcând ai mei în ceasu ăsta? 
Mai trăiesc oare? Suiți pă casă, aşteaptă să să prăbuşească 
zidurile sub ei şi io nu pot să-mi ajut fetița şi nevasta... 

— Mitrule, nu pier oamenii aşa uşor... Mai sar vecinii. 
Pa urmă, casa ta nu e chiar în malu' apei. 

— Ei, când vine apele... Acolo la noi acoperă tot, până sub 
poalele Filaretului. 

— Pă urmă e şi socru-tău acolo, şi soacră-ta... Nu e 
femeia fără ajutor... 


— Oameni bolnavi... ce pot să facă? Sunt şi speriați dă apă, 
dă acum zece ani, dă când Dâmboviţa le-a luat totu, dă i-a 
lăsat pă drumuri. 

Damian simţi că trebuie să facă ceva, să-şi liniştească 
prietenul, şi deşi era frânt de somn şi oboseală, se sculă şi se 
îmbrăcă. 

— Ascultă, Mitrule, dormi liniştit, că uite, io mă îmbrac şi 
cum oi şti, cum n-oi şti trec gârla, iar mâine dimineață 
îți aduc veşti dă la fetiță şi dă la nevastă... 

Mitru tăcu şi îşi lăsă capul într-o parte. Niciodată nu ar fi 
îndrăznit să-l roage asta pe Damian. Dar dacă s-a hotărât 
prietenul său să facă asemenea lucru, să ia apa în piept, 
neîndoios că va trece gârla înainte de ziuă, cu orice preţ. Se 
linişti o clipă şi uşurarea îi veni şi din faptul că-i dădură pe 
neştiute lacrimile, i se înmuiară în sfârşit. Ochii care ardeau 
şi-i simțea mereu tari în orbite... 

Deodată îl pătrunse alt gând, ca un ascuţiş de cuţit. 

— Ascultă, Damiane, nu trebuie să treci apa... cu 
orice preț... Aş fi neom până la sfârşitul zilelor mele să ştiu că 
ţi-ai pierdut viața din pricina mea. Dâmboviţa asta e turbată 
când se umflă. 

Dar Damian îşi trăsese cizmele, îşi pusese un pieptar de 
dimie şi din prag îi făcu semn că nu mai e timp de stat 
la vorbă. 


Nu fu chiar atât de greu pe cât se aşteptase. Ostaşii de la 
podul de piatră, care avea numai picioarele de piatră, se 
arătară înţelegători, aflând că omul se ducea să scoată din 
casă un copil, şi-l lăsară să treacă la un ceas când nici nu 
avea cine să-l vadă. O luă apoi înainte pe Podul Calicilor până 
la Sfântul Nicolae de pe Prund, după asta tăie dealul 
Mitropoliei şi o ţinu într-una pe sub viile Filaretului. Când 
ajunse în dreptul fântânii lui Cantacuzino, era ziuă şi văzu 
toată câmpia acoperită de apă. Prin curţile de sub deal, care 
acum era ca un mal, fuseseră cărate tot soiul de calabalâcuri 
şi fără îndoială că, în afară de cei ce le păzeau prin ogrăzi, în 
fiece casă se mai aflau încă două-trei familii dormind 


îngrămădite. Apa nu părea adâncă, rareori ajungea la burta 
cailor... Bărbaţi şi femei umblau pe ulițe ca pe nişte râuri, unii 
în luntre, alții pe un soi de plute făcute la întâmplare, pe care 
le împingeau cu prăjinile. Erau unii şi în albii. Dar cei mai 
mulți mergeau în care şi căruţe care înaintau ” greu şi încet, 
dar înaintau. Cu o căruţă, pe care o tocmi la preț bun, izbuti 
Damian să treacă spre ulița Lînarilor, unde, la capăt, se găsea 
casa lui Mitru Tabacii, o căsuţă cu două odăițe şi tindă la 
mijloc. Nu-i găsi de loc speriaţi pe ai casei. Fiind aproape în 
curtea bisericii, erau pe un soi de dâmb, la care apa nici nu 
ajunsese măcar. Nu era chiar o revărsare ca în anii grei... 
Când auziră că s-a întors Mitru, se dezlănțui în casă o 
bucurie de nedescris. Nevastă-sa începu să plângă şi îi 
străluceau ochii de lacrimi. Socrul, soacra, cele două cumnate 
au căzut în genunchi la icoana cu candelă roşie, mulțumind 
lui Dumnezeu că l-a adus sănătos. Damian spuse că Mitru nu 
poate veni astăzi, că trebuie să dea în primire marfa, dar că 
vrea să-şi vadă nevasta şi fetița. N-a stat mult, a urcat în 
căruță femeia şi fetița oacheşă, care tremura şi întreba 
necontenit, dar tot ea îşi răspundea. 

— A venit tăticu, mămico?... A venit... Nu vine la noi acasă? 
Şi ridicându-şi capul îmbrobodit către Damian, care o ţinea în 
braţe cu duioşie fără margini: Nu vine tăticu? 

Gherghina, nevasta lui Mitru, era o femeie mică, tare slabă, 
cu ochii mari şi frumoşi, dar duşi în fundul capului, de 
părea bolnavă. Nu se gândea însă la starea ei, ci la copil. 

— N-o slăbesc frigurile pă fetiță. Către seară începe să ardă, 
zace şi geme pă pat şi nu pot să-i fac nimic. 

Mahalaua Tabacilor era de obicei plină de mlaştini şi 
mirosea nu numai de la multele tăbăcării, ci şi de la tot ce 
căra Dâmboviţa ca murdărie şi mortăciuni. 

Damian nu se duse la han decât să-i lase lui Mitru fetița şi 
nevasta, apoi se întoarse cu căruța sub Dealul Filaretului. Un 
prieten, tabac de-al lui, îi adusese vorbă de la meşterul 
Licsandru Hergă, pe care-l văzuse în zori, că azi-dimineață 
oamenii din cinci mahalale vor merge toți la mitropolit, să-i 
ceară să mute morile de pe Dâmboviţa. De-o sută de ani 


mahalagiii din partea locului cereau Mitropoliei să desfacă 
morile, care împiedicau curgerea grabnică a râului, şi aproape 
în fiecare toamna şi primăvară erau pricina de revărsare. 
Dacă Mitropolia le-ar fi desființat pe ale ei, pe cele din jos de 
Podul Beilicului, atunci şi boierii — siliți la nevoie — şi-ar fi 
desfăcut şi ei morile de la Gorgani, de la Sfântul Elefterie, de la 
Grozăveşti şi mai ales cele din jos de mahalaua Tabacilor. 

Astăzi avea să fie însă ultima dată când mergeau la 
mitropolit să-l roage. Dacă nu înţelegea de cuvânt nici acum, 
ştiau ce aveau de făcut, căci tabacii îşi luaseră cuțite şi 
amnare la ei. Aveau şi şomoioage, şi găleți cu păcură asupra 
lor. Până seara dădeau foc la toate morile. Se adunaseră ca la 
două-trei sute de oameni, bărbați şi câteva femei, plini de 
mânie. Întrebarea fu, cine să vorbească mitropolitului? Se 
hotărâră să-l cheme pe profesorul Axente Sever, şi astfel 
Damian, împreună cu Fănică Teică, cel care avea casa din jos 
de cotul gârlei şi căruia apa îi luase de data asta tot, plecară 
la profesor, care şedea în vremea aceea pe undeva pe lângă 
biserica Antim. 

Nu putură ajunge până la mitropolit, care le trimise vorbă 
printr-un sachelar*” că el nu poate să strice veniturile 
sfântului lăcaş; atunci se hotărâră să treacă toți podul de 
piatră şi să ardă morile. 

Coborâră printre prăvălii pe Podul Calicilor, dar în fața 
Hanului Golescu le ieşiră înainte dorobanțţii Agiei, cum şi 
arnăuții Mitropoliei, ca să le spuie că numai oamenii 
stăpânirii au voie să treacă dintr-o parte în alta, întrucât este 
primejdie să se prăbuşească podul. 

Licsandru Hergă, voinicul cât un munte, meşterul de la 
pieile crude, puse mâna în pieptul ceauşului şi-i arătă 
picioarele de piatră ale podului. 

— Îţi baţi joc dă oameni? Cum o să-l ia apa cu 
picioarele astea? 

— Aşa e porunca, omule, vezi-ți dă treabă... Tu nu vezi ce 
turbată e apa? 

Locul era îngust, cel mai îngust, de pe cursul apei, numai 
matcă, iar puhoiul pământiu vuia năprasnic. Dar malurile 


erau ridicate şi bine întărite cu sute de bulumaci şi cu propte 
puternice, din trunchiuri întregi de stejari şi fagi cojiți. În 
dreapta se afla o casă cu vreo trei caturi, făcută parcă din 
două-trei case, amestecate între ele sub acelaşi acoperiş. Pe 
un fel de jumătate pridvor se-ngrămădea lume, care privea cu 
spaimă creşterea apei, din nou îndârjită la ceasul acela. În 
stânga, era o casă lungă ca o magazie, ridicată de la apă pe 
un fel de costişe de câțiva paşi. Întărită şi ea cu zeci de 
bulumaci şi joasă, casa cuprindea prăvălii şi tarabe, de parcă 
ea singură alcătuia o piață întreagă de zarzavaturi şi făină. Se 
mai găseau, până acum în primăvară, grămezi de cartofi, 
gulii, morcovi, sfecle, ridichi mari, funii de usturoi şi ceapă şi 
altele. Negustorii, cu fote dinainte, priveau de asemeni cu 
îngrijorare, iar când apa aducea, ca de la o rupere, coşuri cu 
zarzavaturi răsturnate, tarabe pe care le răsuceau vârtejurile 
şuvoiului, scaune cu bulendre luate de apă, oamenii se 
închinau, galbeni la față. Dincolo de apă, la capătul celălalt al 
podului, pe unde trecea mai departe Podul Calicilor, erau 
numai cafenele turceşti şi cârciumi greceşti. Acolo, în fața lor, 
unde erau de obicei aşternute scoarțe ori măsuţe cu scăunele, 
stăteau acum în picioare, înghesuiți, sute de oameni care 
priveau creşterea treptată, dar cu întreruperi, a apei. Ştiau că 
dacă va trece de partea de piatră a picioarelor şi se va ridica 
spre bârne, însemna că va ajunge chiar până la pragul 
bisericii lui Bucur şi atunci trei sferturi din malul drept ar fi 
fost înecat... Dar deocamdată primejdia sta pe loc, şi dacă o să 
dea Dumnezeu să se schimbe vremea şi să înceteze căldurile, 
putea trece şi necazul acesta, alegându-se cu cât se stricase şi 
cu spaima. 

Amenințarea cea mare venea de la rupturile de case şi 
trunchiurile de copaci luate de apă, care loveau ca berbecii în 
tot ce întâlneau în cale, se încălecau unde era puţină oprelişte, 
năruiau tot. 

— Iarnă lungă cu zăpadă multă în februarie... iarnă 
până la Mucenici. Ce vrei? îl întreba Bolliac pe locotenentul 
Deivos de la pompieri, trăgându-l de centiron şi necăjindu-se 
că ochelarii nu-l ajutau să vadă prea departe; veniseră şi ei 


cu cei mulți din boierime şi negustorime în acest loc de 
urmărire îngrijorată a semnului ştiut de toți. 

— În mahalaua Izvorului, apa e largă ca un lac, cât vezi cu 
ochii. 

Din sus, târâţi vijelios, se văzură înotând, dar mai mult 
duşi de apă, vreo câțiva porci ţigăneşti cu râturile ascuțite şi 
urechile tari; guițau înspăimântați, din pricina că se tot 
izbeau de un acoperiş şi de alte rupturi, când încercau să iasă 
spre mal. Erau la început doi. În urma lor plutea încă unul. 

—  Ăştia să îneacă, jupâne... ăştia să îneacă, spuse 
clătinând din cap şi căinându-l un vânzător, care cântărea 
după ochi, în mână, o legătură de usturoi, cerută de un 
muşteriu bărbos. 

— Cum o să se înece?... Porci de baltă, ăştia nu se îneacă. 

— O să-i rupă roata morii mai jos. 

— N-o să-i rupă, că morile sunt oprite, ca să nu-şi 
piardă roțile. 

Atunci se văzu venind din susul apei, în picioare, într-o 
luntre îngustă de baltă, un om îmbrăcat cu un zăbun peticit. 
Era vădit că încercase să se ţie de porci, dar acum îl 
ducea puhoiul la întâmplare. Nu avea decât o prăjină lungă 
cu care nu putea vâsli, dar putea împinge. 

— P-ăsta ştiu că-l beleşte stăpânu-su, că n-a avut grija 
porcilor. 

Când luntrea se apropie izbindu-se de zarzavaturile şi de 
rupturile de lemn care jucau pe apa înspumată, oamenii 
văzură lămurit că flăcăul, mereu în picioare, era alb ca varul 
şi nu mai era stăpân pe luntrea îngustă. Prăjina era poate mai 
lungă decât adâncimea apei, dar tăria şuvoiului, iuțeala lui 
ameţitoare, nu-i mai îngăduia să prinză cu ea sprijin la fund. 
Acum toți priveau îngroziți şi aşteptau să-l vadă răsturnat, 
strivit de vreunul din picioarele podului, în jurul căruia rotea 
apa învârtejită cu spumă ca zăpada gălbuie. Unii îi strigau: 
„Sări, sări pe mal”. El privea mereu ţintă la pod, pierit la faţă. 
Dar în ultima clipă, flăcăul încă mai alb la chip, avu iscusința 
să atingă cu prăjina uşor, numai atât cât trebuia, piciorul 


podului ca să se poată strecura. Puțin de-ar fi apăsat mai 
tare, se răsucea în loc şi se răsturna. Trecu în câteva clipe. 


În fruntea cetelor de tabaci, mânioşi că nu pot trece podul, 
Axente Sever se uită în dreapta, se uită în stângă, apoi le 
şopti ceva la ureche lui Damian şi lui Licsandru Hergă, cel 
voinic ca un taur. Amândoi începură să se apropie pe 
nesimţite şi uitându-se parcă în altă parte, aşa cam pe 
nebăgate de seamă, îi luară uşor în braţe pe cei doi arnăuți, 
împingându-i pe pod. Tabacii ceilalți prinseră mişcarea şi 
împinseră puternic toți odată. 

Dorobanţii nu mai putură trage în arnăuți încurcaţi cu 
gloata, care în câteva clipe trecu podul, lăsându-i năuci în 
urmă. 

Dincolo, mulțimea privitorilor începu să strige, bucuroasă 
de o asemenea izbândă, chiar dacă întâmplarea nu-i prea 
privea. Însă pe unii îi privea, căci erau acolo, de partea 
cealaltă, şi membri de-ai „Frăţiei”. Erau Bolliac, Deivos, Ana 
Ipătescu şi alții, amestecați cu mulțimea. Nespus de bucuroşi 
ieşiră înaintea celor din frunte, şi pe urmă lumea, umplând 
acum ulița, care o lua ocolit la dreapta, se îndreptă spre cele 
trei mori mari ale Mitropoliei. Erau cele mai mari din 
Bucureşti, fiecare din ele aducea mai mult venit decât o moşie. 
Semănau de departe cu nişte magazii uriaşe de lemn negru şi 
erau jumătate aşezate pe dubasuri lungi, ca să se poată ţine 
tot la apă adâncă, fiindcă iezătură nu le era de ajuns la câtă 
putere cereau pietrele lor. 

De pe toată lungimea în oraş a Dâmboviţiei acesta era 
singurul loc unde se adunau toate şuvoaiele gârlei, într-o 
adâncime aproape statorincă. 

Acum mergeau toți bucuroşi de întâia izbândă şi încă mai 
îndârijiți ca la început. În grabă, negustorii care-şi ţineau 
tarabele afară traseră marfa înăuntru, dar înghesuiala era 
atât de-mare, că unii păşeau din iuțeală şi peste tarabe. 

După ce trecură şi podişca peste Bucureştioara, de-a lungul 
căreia se mutaseră mai toate scaunele de măcelărie ale 
oraşului — de rămăsese pe lângă biserica Batiştei (adică tot pe 


Bucureştioara) abia zece-cincisprezece prăvălii - mai bine de o 
sută de calfe îşi luară cuţitele cu ei şi alergară după prietenii 
lor tabaci să le dea ajutor. 

Ajunseră pe maidanul plin de paie şi bălegar, mare cât cinci 
arii, unde carele dejugau aşteptându-şi rândul la măcinat. Şi 
aici arnăuţii Mitropoliei le ieşiră înainte cu pistoalele întinse. 
Oamenii se opriră o clipă. Unul dintre morari le veni în față. 

— Oameni buni, nu faceţi vreo nechibzuință. Mâine o 
sută de brutării nu vor avea făină pentru pâine. O să rămână 
lumea flămândă... N-o să aibă copiii ce mânca. 

— Nu mai au nevoie dă pâine, bieţii dă ei, că i-au 
înecat apele voastre, ticăloşilor... Foc!... Daţi foc, fraților, 
strigă Licsandru Hergă. 

Faclele erau aprinse, dar oamenii şovăiau în fața pistoalelor 
întinse. 

Ana Ipătescu se întoarse spre Axente Sever: 

— Dacă dăm buzna, după ce ăştia îşi descarcă pistoalele, n- 
avem ce-alege de ei... Poate nici nu trag. 

Dar Axente Sever era îngândurat şi nu răspunse. Numai 
când Licsandru Hergă, cel cât un munte, întrebă şi el ce e 
de făcut, Axente Sever răspunse întorcând spatele spre moară: 

— D-apoi c-aşteptaţi puţin, mă fârtaţilor, că arnăuţii 
au acum privirea rea... Dacă cercăm acum, trag... Staţi să-i 
mai înmuiem puțin. 

Peste câteva clipe, cei din urmă începură să împingă iar. 
Ana lIpătescu trecu, în învălmăşeală, printre arnăuţi, dar 
scăpă ea singură, şi acum ajunsese pe maidanul din spatele 
lor. O lăsară acolo; o cucoană singură, aşa de frumos 
îmbrăcată ca ea, nu li se părea primejdioasă. Se proptiră pe 
picioare ca să ţie piept celorlalți. Un diacon ieşi însă din 
moară, trecu podişca şi veni la Ana. 

— Au ce eşti dumneata, boieroaică, ori ce eşti? Nu ţi-e frică 
dă Dumnezeu? Dacă te afuriseşte înaltpreasfântul? Nu ţi-e 
frică dă iad? Se închină şi scuipă. Auzi, cocoană? 

Dar Licsandru Hergă îi răspunse cu glasul lui de buhai: 

— În iad o să meargă el, mitropolitul, o să mergeţi voi toți, 
boaitelori**%, că din cauza voastră pier copiii oamenilor. 


Vuietul mulțimii crescu atât de mult, încât se văzu că din 
nou vor încerca oamenii să treacă spre mori. 

Axente Sever făcu semn lui Fănică Teică şi celor din față să 
mai ție oamenii, apoi veni la Damian şi la Hergă, şoptindu-le 
ceva. Ei înțeleseră că arnăuții trebuie şi aci cuprinşi în braţe. 
Cei ce veneau în urmă, purtând facle aprinse, îşi făcură loc în 
față. Mulțimea vuia într-una, întrecând vuietul apei. Diaconul 
trebui să între din nou în moară, pentru că tot timpul oamenii 
îl luau în râs, ba începuseră să şi arunce în el cu rupturi de 
gard. Atunci, Ana lIpătescu veni pe neaşteptate şi smulse o 
faclă din mâna unei femei. Până să alerge arnăutul după ea o 
azvârli de pe mal cu atâta putere, că falca căzu în spatele 
morii pe scândurile aşezate pe capetele dubasurilor. Paznicii 
începură să strige la cei din moară să stingă facla. În clipa 
aceea, Axente Sever făcu semn lui Damian şi lui Hergă. 
Arnăuţii încercau să ţină mulțimea de oameni care 
împingeau, proptindu-se unul de altul. Când văzură pe 
deasupra capetelor cuţitele lungi pe care le învârteau calfele 
de măcelari, arnăuţii înțeleseră că, de-or face moarte de om, 
niciunul dintre ei nu va mai scăpa cu viață. Aşa încât a fost 
foarte uşor să fie luaţi în braţe de cei mai îndrăzneți dintre 
tabaci şi, târâți în învălmăşeală, ajunseră toți pe podişcile 
morilor. Peste un sfert de ceas, vâlvătăile se ridicau în slavă, 
pârlind, lingând pereţii de bârne. Oamenii chiuiau de bucurie. 
Diaconul fu bătut până la sânge, dar şi lui, şi lucrătorilor li se 
dădu ajutor să iasă la timp dintre flăcări. 

Înalt, slab, cu fruntea osoasă şi ochii în fundul capului, 
Axente Sever îşi mângâia barba lungă care îi înconjura obrajii, 
lăsându-i bărbia în față cu totul goală; se aplecă spre 
dascălul greoi ca un baci care era alături de el. 

— Bun început, măi frate... Apoi cu ficiorii ăştia ai mei nu 
m-oi teme că m-oi face de ruşine... Calfele astea, tabacii ăştia, 
or fi. Zic zău lui Dumnezeu, în fruntea revoluţiei. 

Cu arderea morilor Mitropoliei, supărare mare nu fu. De 
mult populaţia cerea cu îndirjire desființarea lor. Aşa că 
Vodă Bibescu se supără de formă, auzind văicărerile 
mitropolitului, care coborâse cei câțiva paşi, de la Mitropolie la 


palatul lui vodă, ca să se plângă, dar de luat nu luă nicio 
măsură împotriva tabacilor, chiar când văzu de la fereastra de 
sus a palatului noianul de flăcări şi fum. 


Sosind din timp la han, ca să înceapă predarea mărfii la 
una din magaziile din dreapta, Damian abia avu timp să urce, 
doar câteva clipe, sus la Mitru, să-i dea punga cu bani pe care 
acesta i-o încredințase spre păstrare după ce fusese rănit. Îl 
găsi nespus de fericit, jucându-se cu fiică-sa, oacheşă, cu 
ochii mari şi atât de slabă, în timp ce, slăbită şi mereu 
speriată şi ea, tânăra lui nevastă, aproape un copil, îl privea 
obosită şi înduioşată. 

— Mitrule, am să-ţi dau ceva... Şi fiindcă Mitru nu pricepea, 
Damian adăugă nedumerit: Ceva ce mi-ai dat în păstrare... 
ştii? Când ai fost rănit, economiile tale de drum. 

Acum, Mitru pricepu, fireşte, dar făcu un semn moale cu 
mâna: 

— Ţine-i încă la tine... până când mă mut acasă... Ţi-i 
cer io... când o fi... acum dă-mi numai un galben. 

Damian se miră că nu-i ia, să-i dea nevestei, să-i păstreze 
ea, dar îi făcu pe voie. Scoase din chimirul de la brâu şase 
sfanți şi i-i dădu. 

Câteva zile până la Blagoveştenie, prietenul său nu numai 
că nu-i mai ceru lui Damian niciun galben, deşi se 
mutase acasă, dar îl rugă chiar să păstreze mai departe 
punga pe care i-o dăduse, ba îi mai întinse şi alți treizeci de 
galbeni, pe care-i primise drept simbrie, pe timp de şase luni 
cât fusese în țara nemțească, spunându-i să-i pună tot acolo, 
la el în pungă. Începuse să meargă acum destul de bine, 
piciorul nu-l mai supăra şi îl pofti pe Damian la el la masă, 
chiar la Blagoveştenie, că era cu frupt de peşte. Se găti deci a 
treia zi şi el mai curat şi, pe la prânz, trecu gârla din 
Dobroteasa, peste podul de la moara lui Ghica. După ce luă 
un urcior cu vin de la un cârciumar cunoscut, de sub 
Mitropolie, se îndreptă pe Podul Beilicului, spre biserica 
Sfântului Nicolae din Tabaci, umblând până la carâmbii 
cizmelor prin noroiul de zăpadă topită. 


Apele se retrăseseră în matca lor; totuşi mlaştinile dinspre 
Beliu erau încă de vreo patru-cinci ori mai mari ca de obicei. 
Fiindcă o parte din şuvoiul apei, scăpat de strânsoare, 
aruncase spre aceste mlaştini multe dintre cele ce târâse cu el, 
zeci de femei şi copii din mahala, umblând desculți şi suflecați 
până la genunchi prin apa rece ca gheaţa, adunau, în zilele 
acelea, fel de fel de lucruri de printre răchite şi trunchiurile 
găunoase de sălcii. Rupturi de mobilă şi scânduri, zdrențe, 
zarzavaturi de tot soiul, morcovi şi cartofi, ceapa mai ales. 
Copiii se băteau îndeosebi pe nuci, căci pesemne se prăbuşise 
undeva, izbită de apă, vreo magazie cu nuci, care acum 
pluteau pe întinsul mlaştinii ca o lintiță gălbuie. Foarte 
mândru era un băiețandru care găsise o halcă întreagă de 
pastramă neagră de capră, pe care o purta fericit pe umăr. 

— Nu vezi că e plină dă noroi, mă Costică? Ce-ai să faci cu 
ea, mă? îl întrebă o bătrână uscată, cu vârful nasului 
apropiat de bărbie. 

— Nu mai spune, lele Fănţoaie... aoleo, oi fi vrând să ţi-o 
dau cumva dumitale?... Ei las” că o spală mama acasă bine şi 
pă urmă o punem la prăjit în tigaie... 

Şi băiețandrul aduna de zor şi nuci, pe care le vâra în sân, 
umflându-şi cămaşa murdară. 

Damian era aşteptat cu masa întinsă în odaia cea mai 
mare, cea de la față, în care locuiau socrul şi soacra. Era 
un pat şi în tindă; aci dormea, după câte a înţeles el. Mitru 
cu nevasta şi, ghemuită într-un leagăn, ca un căruțţ, 
spânzurat de un fus culcat, fetița. Leagănul fusese potrivit 
când fata era micuță, căci putea fi mişcat de mama ei, 
noaptea, când dormea. Acum era cam scurt, căci cu banii pe 
care-i dăduse încă de la întoarcere Gherghinei, ca să cumpere 
scânduri, soacră-sa cumpărase azi de-ale mâncării, peste cât 
hotărâse Mitru, „că ea are obraz“. 

Masa fusese pusă pentru vreo doisprezece inşi, cinci 
urmând să stea pe pat, alții în fața lor pe un scaun ca o laviță, 
iar în capul mesei, într-o parte, boiereşte, socrul, de 
cealaltă parte soacra. Şi masa era tot după felul boieresc, deşi 
fără carne. După ce luară câte două-trei țuici cu măsline şi 


icre sărate tescuite, se aduse în mijlocul mesei, aşternută cu 
pânza albă, o oală de şapte-opt ocale, plină cu borş de crap, 
din care scoseseră în fața fiecăruia, în străchini, câte două- 
trei bucăţi, dar bucăţi, nu glumă. 

Soacra, o femeie cam îndesată, cu o gură mare şi nasul mic, 
cu bărbia lată şi ieşită înainte, trecută bine de patruzeci de 
ani, dar încă bălană, îşi tot îndemna musafirii, care de altfel 
nu aşteptau să fie rugați. 

— Hai, Lino, că d-asta n-aveţi voi în fiecare zi... Şi le umplea 
iar străchinile. 

În afară de Damian, musafiri mai erau ţaţa Liţa, o bătrână 
care şedea pe aceeaşi uliţă, şi fata ei, Lina, o văduvă cu fața 
brăzdată, cu dinţii căzuți încă de tânără şi care vorbea ținând 
mâna în dreptul gurii. Veniseră de asemeni un bătrân şi o 
bătrână, care se pare că fuseseră şi ei bogaţi pe vremuri, dar 
acum erau scăpătați şi fără îndoială că o duceau greu. 

Socrul, puhav, fălcos şi stacojiu, trăgea mereu, îndemnând 
pe alţii, din urcior. Mâncau musafirii, dar mâncau şi ai casei, 
socrii şi cele două cumnate, mişcând într-una fălcile şi 
plimbând mâncarea când pe măselele dintr-o parte, ca nişte 
ghemotoace vizibile, când pe cele din cealaltă parte. Nu 
mâncau mai de loc Damian, care se sătura din te miri ce, şi 
Mitru, care părea cam bolnav. Gherghina n-avea timp să stea 
jos, că nu mai prididea aducând la masă ori ridicând de pe 
masă şi turnând vin în cană... Totodată trebuia să aibă grijă 
de plita cu ochiurile de gătit din tindă unde se prăjeau încă 
nişte piftele de cartofi şi gogoşi tot de post. 

Socrul nu prea vorbea, era tăcut la mâncare, dar soacra se 
arăta nespus de vorbăreaţă şi îndeosebi îi plăcea să vorbească 
numai ea. 

— Ei, ce mese dădeam noi, până nu a venit prăpădul dă apă 
să ne ia tot. Rămâneau musafirii la noi câte două zile, uneori, 
şi mâncarea dă pă masă nu să sfârşea niciodată... Veneau des 
şi ipistaţii=** dă la Agie... Ba dă vreo două ori chiar căpitanul 
Costache, da” era numai ceauş atunci... Parcă-l aud: „Sarmale 
ca astea făcute dă mâna dumitale n-am mai pomenit, cocoană 
Pulherio!“ Că nu mă scotea din cocoană Pulherio... Şi nu-i mai 


rămânea nimic în strachină... Ei, acum nu mai vine, că nu 
mai avem nicio avere... nu mai avem prăvălie. Ce casă cu 
patru odăi aveam... Ei!... €i!... şi vacă în grajd şi brişcă cu cal. 
S-a duu... uu... s... Uite, aşa, s-a dus tot pă apă. Am 
scăpat în noaptea aia numai cu cămăşile pă noi, într-o barcă 
dă la Agie... O aşteptasem până în zori urcați pă casă. 
Bărbatu-său, Eftimie Colcitu, avea acum vreo patruzeci şi 
cinci-patruzeci şi şase de ani; fusese în tinerețe calfă de 
cojocar, apoi meşter mărunt, dar izbutise într-o vreme să-şi 
deschidă prăvălia lui proprie şi, fiind meşteşugar iscusit, dar 
mai ales negustor isteţ, în vreo zece ani făcuse avere... Duceau 
la târg, la Urziceni, la Titu, la Fierbinţi căciuli, cojoace 
şi scurteici noi, nu numai din cele făcute în prăvălia lui, de 
cele vreo zece calfe şi ucenici - care munceau de dimineață 
până noaptea târziu, uneori duminica - dar şi marfă 
cumpărată ieftin de la alți meşteri nevoiaşi, care nu aveau 
unde să şi-o desfacă. De când cu „prăpădul“ însă, cum spunea 
Pulcheria, parcă se rupsese ceva în el... Nu mai putuse să-şi 
facă din nou prăvălia şi, după ce încercase să intre ca meşter 
la alţii, se lipsise. Nu voia să ajungă, cum spunea el, din cal 
măgar şi nici muncind la alții nu putea câştiga cine ştie ce. Se 
mutase cu familia şi stătuse vreo câțiva ani ceva mai departe, 
într-o casă dintre vii, unde plătea chirie numai un galben pe 
an, că proprietarul era bucuros să fie cineva acolo, ca să nui 
se fure gardul şi uşile... Fetele cele mari apucaseră să guste 
din fruptul bogăției, că ele aveau, acum zece ani, când cu 
„prăpădul“, între treisprezece şi paisprezece ani, pe când cea 
mică, Gherghina, n-avea pe atunci decât vreo zece ani şi nu-şi 
mai amintea acum mare lucru din bogăţia de altădată. Se 
trezise muncind ca o roabă în casă, disprețuită de surorile ei, 
care se socoteau cucoane, fiindcă trăiseră bine şi aşteptau să 
se mărite cu boieri, ori măcar cu negustori de frunte. Pe la 
treisprezece ani îl întâlnise pe Mitru şi se măritase cu el, pe 
când cele mari rămăseseră şi până azi nemăritate. Cu 
lucrători nu s-ar fi căsătorit ele nicidecum, iar alții, cei pe care 
ar fi vrut să-i ia de bărbaţi, nu le găseau pe plac... La un an 
după ce s-a născut fetița, s-au mutat toți mai aproape de 


oraş, în căsuţa lui Mitru, la care acesta a mai adăugat o odaie 
de paiantă, din nuiele şi lut dat cu var, în care dormeau acum 
cele două cumnate. Mitru cu fetița lui şi nevasta s-au mutat 
în tindă, iar socrilor le-a lăsat odaia „mare“ de la față. Aceştia 
au socotit că-i fac o deosebită cinste mutându-se la el, şi la un 
Crăciun ori la un Paşte, când, greoi şi cu ochii puţin tulburi, 
cojocarul dădea mâna celor doi „copii“ - lui Mitru şi 
Gherghinei - să i-o sărute, o făcea cu o mândrie rece de popă... 
Până când, într-o zi, Mitru s-a lipsit de această cinste. El se 
lipsise, însă nevastă-sa, nu... Ființa cea mai oropsită din 
familie şi tare chinuită, căci uneori, înainte de măritiş, tată- 
său o bătea cu cureaua, căpătase un fel de spaimă şi, ca un 
câine bătut mereu, era şi acum fericită în clipele în care ai ei îi 
aruncau o vorbă bună, iar când erau supăraţi, o cuprindea 
deznădejdea şi nu ştia ce să mai facă. Mitru se supăra 
văzând-o bolnavă şi atât de târâtă la picioarele lor, 
nemaiştiind ce să le facă numai să le între în voie, pierzându- 
şi capul când îi vedea nemulțumiți. Acum, la masă, el fierbea 
de mânie privindu-şi cumnatele, amândouă voinice, bălane şi 
cu bărbia mult dusă în față ca o falcă de cal, la fel cu mama 
lor, aşezate temeinic pe pat, îndopându-se cu poftă şi, laolaltă 
cu toţi ceilalți, golind mereu cana cu vin. Gherghina tocmai 
intra cu o tavă de peşte prăjit, aprinsă la față şi stropită toată 
de untdelemnul încins în tigaie. 

— Froso, fii tu bună şi stai puţin la prăjit gogoşile, ca să vie 
Gherghina să mănânce şi ea, o rugă Mitru pe cumnată-sa, în 
timp ce el aşeza perina sub capul fetiţei care aţipise în fundul 
patului. 

Frosa îl fulgeră cu o privire de oţel. Falca i se lungi şi mai 
mult, a dispreţ. 

— Da” ce, mă Mitrule, m-am băgat slugă la nevastă-ta?... 
Hei, dacă era vorba să mă bag la stăpân, găseam io ceva 
mai bun decât să slugăresc la un tabac. Cel puţin atunci aş 
şti că iau şi simbrie... nu slugăresc numai pă mâncare şi 
îmbrăcăminte. 

Pulcheria se supără şi ea. 


— Auzi, cum poţi să spui aşa unei fete ca Frosa? Dumneata 
ştii cum a crescut ea la mine? Niciun nasture n-am lăsat-o să 
coasă, că aveam două slujnici, şi acum ce vrei să 
vă slugărească pă voi?... şi-i dădură lacrimile, fața cu 
bărbia dusă în față i se schimonosi de durere, ca a unui copil 
bătrân. C-aşa-i când omu n-are noroc şi ajunge la uşa altuia, 
ca bietele mele fete... Că atunci când aveam io... şi o lungi aşa 
mereu, vreun sfert de ceas, scâncindu-se şi vorbind cam fără 
Şir. 

Lui Mitru îi venea să deie un picior în masă şi s-o răstoarne, 
dar se uită la Damian şi se stăpâni. Când însă intră 
Gherghina, o trase lângă el cu sila, pe scaun. 

— Lasă să să ardă dracului gogoşile alea şi stai aci cu 
noi să mănânci şi tu... Că nu mai pot să te văz slugărind aşa. 

Dar Pulcheria izbucni şi mai tare. Plângea acum de-a 
binelea, cam smiorcăindu-se. 

— Auzi, să să arză gogoşile pă care le-am plămădit io, dă le- 
am pus şofran şi vanilie... Asta mi-e răsplata pentru 
truda mea? C-am muncit toată dimineața... c-am vrut ca 
toată lumea să fie mulțumită acum când avem şi noi un ban 
în casă... 

De aceea-i poftise şi pe vecini. Pulcheria poftea vecinii ca să 
le arate că are, căci era făloasă, voia să se ştie că ea nue 
ca altele din mahala, calică. 

Dar ce era al ei era al ei... Avea, ceea ce se spune, inimă 
bună. Nu pregeta să ajute pe cineva. Dădea cu uşurinţă 
când vedea pe cineva că nu are, dădea de sus şi mai ales era 
foarte mândră de bunătatea asta a ei... şi de muncit muncea, 
dar nu era pricepută de loc într-ale gospodăriei. Nu era de 
niciun folos, căci orice lucru făcut cu gândul de folos 
răspundea într-o parte cu o pagubă. Dacă punea un petic la 
ruptură, apoi era tăiat dintr-o haină bună. La bucătărie însă 
se pricepea, şi dacă ai fi lăsat-o şi ar fi avut din ce, toată ziua 
ar fi gătit. Pe orice bani punea mâna, se grăbea să facă din ei 
fripturi, iarna piftii dichisite cum ştia ea, plăcinte cu orice 
prilej. Zicea ea că-i place să vadă lumea din jurul ei 
mulțumită; trebuie adăugat... şi să fie lăudată; că ea în afară 


de peşte, din care ar fi mâncat oricât, nu mânca mare lucru; 
zicea c-o îngreuiază şi-o apasă în gât... În fiece duminică făcea 
plăcinte, pe care bărbatu-său şi cele două fete le mâncau cu 
mare poftă, ba chema la plăcinte şi musafiri, şi toţi îi spuneau 
de fiecare dată că nicicând n-au pus în gură lucruri aşa de 
bune. Ea era fericită, îşi amintea de vremurile îmbelşugate de 
odinioară. 

Se făcuse aproape seară şi încă se căra la masă. După ce 
mâncară gogoşile, se întorseseră iar la crap prăjit adus în 
tava. Lacrimile fură uitate şi musafirii tot închinau urciorul, 
cu voie bună, povestind neîncetat fel de fel de întâmplări din 
viața lor. 

Damian ascultase tot timpul fără să scoată o vorbă. Se 
întreba numai ce caută el acolo... Abia la urmă pricepu de ce 
a fost chemat. Tocmai începuse să toace de vecernie la 
mănăstire şi la biserică, iar ei erau tot la masă. Pulcheria 
aduse vorba aproape din senin, după ce-l îndemnase să ia din 
gogoşi şi să bea. 

— Ce zici dumneata, musiu Damian, dă asta?... Ai 
mai auzit ginere să nu aibă încredere în socrul lui, negustor 
dă frunte?... Să nu-l respecte? Şi întorcându-se spre musafiri: 
Uite, vă iau şi pă dumneavoastră martori şi vă întreb... 
Aştepta răspunsul. 

Damian era nedumerit - mai ales că i se spunea musiu 
întâia dată în viața lui - dar Mitru pricepu unde bate soacră- 
sa, care de altfel nu se opri, ci duse lucrurile mai departe. 

— Auziţi, a venit cu bani din ţara nemțească şi în loc să- 
i dea „dumnealui” să-i păstreze, i-a dat lui musiu Damian. 
Noi nici nu ştim măcar cu cât a venit... Spune şi dumneata!... 
Şi iar se întoarse spre prietenul lui gineri-său. 

Damian, intimidat de ea, şi neştiind prea bine cum stau 
lucrurile, se grăbi să spuie aşa, fără niciun rost: 

— El mi-a dat să-i ţin... lo am vrut mereu să-i dau înapoi. 

Pulcheria se umflă în pene, privind spre bărbatu-său, care 
tăcea cu fălcile stacojii încleştate, cu ochii mici, rotunzi, de 
gâscan. 


— Ei vezi? Vezi! Ţi-am spus i0?... Musiu Damian a vrut să-i 
dea banii înapoi. Şi adresându-se acum musafirilor: Uite, aşa 
face şi cu simbria lui! Nu-i dă toţi banii „dumnealui” în mână. 
Nu. Mai opreşte şi îi ascunde, dă te miri cum îi trăsneşte pân 
cap. Am găsit bani nu numai în buzunare şi pă sub saltele, 
dar şi după icoană, pân lâna dă la plapumă... ba şi 
sub streaşină... Auzi, sub streaşină! Mă mir, zău, dă cum i-a 
trăsnit prin cap aşa ceva... Se închina şi aştepta aprobarea 
martorilor, dar musafirii văzură că Mitru, cu fața lui mare şi 
palidă, îşi muşca buzele. Le fu teamă să spună vreo vorbă. N- 
avură curajul să-l ruşineze pe tabac, aşa cum nădăjduia 
soacra... Numai Damian întrebă mirat, însă cu vocea scăzută: 

— Da' ce, dumneavoastră umblaţi prin buzunarele omului? 

— Dacă-ţi spun că ascunde din bani?... reluă ea, fără 
să bage de seamă sensul cuvintelor, reținând numai uimirea 
goală a lui Damian. Să poate una ca asta? În loc să-i dea 
„dumnealui”, care are atâta bătaie dă cap cu 
cumpărăturile?... Că să scoală omu cu noaptea în cap, dă să 
duce la piață... Mitru, nu zice nimeni, ceva dă el — dar el ştie 
ce ştie la tăbăcăria lui, iar bietu bărbată-miu vine aproape dă 
prânz cu picioarele rupte da oboseală, umflate. 

Mitru îşi muşcă buzele, ca să se stăpânească, şi spuse 
mânnios, dar fără să strige, mai mult mârâit: 

— Da” ce, io îl trimit?... Ce nevoie am io dă cumpărături?... 
dă plăcinte şi fripturi, tot la trei, patru zile?... 

Atunci, pentru întâia dată, jupânul îşi descleştă fălcile. 

— lo mă duc să cumpăr numai ca să te ajut... că pă 
mine mă cunosc toți negustorii şi îmi dau ce e mai bun şi îmi 
lasă şi din preț. 

— Ce nevoie am io dă ce e mai bun? Ce nevoie avem noi dă 
cumpărături? Nu sunt decât un biet lucrător. lo şi cu 
nevastă-mea ne mulțumim cu o fiertură acolo... numai să 
avem cu ce îmbrăca şi încălța fetița, să nu mai umble cu 
picioruşele goale prin noroi... să-i luăm şi ei un pătuc, ceva, că 
s-a zgârcit toată în leagănu ăla! zise Mitru fără să se mai 
stăpânească, aproape tremurând. 


Niciodată Damian nu-l văzuse atât de mânios şi îndurerat, 
încălzită de vin, Pulcheria deveni şi mai bătăioasă. 

— Dumitale nu-ţi trebuie decât o fiertură, fiindcă aşa ai fost 
învăţat... da' vezi că noi am fost altfel obicinuiți... 

Ca să-şi îndreptățească lăcomia şi pretenţiile, socrul şi 
soacra hotărâseră, ei între ei, că Mitru trebuie să aibă aur 
mult ascuns. 

— Hei, nu vine el eu nimica toată dă acolo, dă la 
Lipsca aia... îi spusese cojocarul fie-si Gherghina, iar 
Pulcheria clătinase din cap, că negreşit aşa e. 

— Maică, tu trebuie să-l iscodeşti, fusese de părere mamă- 
sa. Să descoperi unde-şi ține auru. Că nu-l ţine în ladă. Ai 
văzut, am încercat dăgeaba cu cheia. E bine să stai cu 
ochii pă cheie, cere-i bani şi pândeşte-l şi vezi chiar atunci dă 
unde-i scoate, că aşa-i dai dă urmă... Pândeşte-l mai ales 
noaptea. Ia-te după el când iese p-afară. Poate că-i pune pân 
magazie pă undeva, pă la cotețu purcelului, cine ştie unde-i 
trece pân cap, că e fățarnic şi fără inimă. 

— Vezi, poate dai dă vreo hârtie, fusese de părere şi 
cojocarul... uită-te la ea. Poate îi ține la zaraf2%. 

Gherghina îl pândise o vară întreagă, îi tot ceruse cheile ca 
să vadă unde le ţine. li ceruse bani pe neaşteptate, 
anume pentru ca el, din pripeală, să descopere locul unde-i 
ține şi astfel ai ei, care o ţineau din scurt tot timpul, să dea de 
urma aurului, dar nu aflase nimic, căci omul cu adevărat nu 
avea Nimic. 

Ei se socoteau jefuiți de un drept al lor şi îl urau crâncen. Îi 
cereau totdeauna pe un ton dispreţuitor: 

— Hai, dă, că ai dă unde... că n-o să sărăceşti pentru 
un galben, doi, acolo... Credeau că tot ei îl fac astfel de ruşine. 

El răbda; ținea la nevastă-sa şi mai ales la fetiță. Acum mai 
ales, de când se întorsese de la Lipsca fără să arate în niciun 
fel că are bani, ei erau încredințați că-i ţine în vreo 
ascunzătoare. 

— E făţarnic rău, Pulcherio... Crezi tu că a venit d- 
acolo numai cu şase sfănțihi? 


Pentru ei dovada fusese deci făcută. Mitru îşi ascundea 
banii. 

— E bine ca omul să cunoască ce i să cuvine lui şi ce 
să cuvine altora... reluă Pulcheria, uitându-se dispreţuitor. 

— Ce vreţi să vi să cuvină? întrebă Mitru, cu fălcile aproape 
încleştate. Să vă mulțumiți cu ce să găseşte... 

Ea se întoarse mirată spre cei din stânga, apoi spre cei din 
dreapta... Pe urmă îl privi pe Mitru foarte liniştită, drept 
în ochi. 

— Cum, cu ce să găseşte? Da” ce suntem noi în casa asta? 
Nemişcată, cu falca de jos dusă înainte, aştepta răspunsul. 

Mitru îşi muşcă buzele, ca să se stăpânească, şi apoi încet, 
hotărât, puse pumnul lui mare pe masă. 

— Ştiu io ce sunteți? şi ridică din umeri a nedumerire. 

— Păi vezi? te întreb ce suntem noi în casa asta? 
stărui Pulcheria, crezând că l-a înfundat şi că el nu poate să 
răspundă. 

Mitru mârâi tăios, privind în dreapta şi în stânga ca un 
dulău sâcâit, care totuşi nu vrea să muşte. 

— Nu ştiu, io nu v-am chemat... întreabă pă bărbatu 
dumitale, poate că ştie el mai bine... 

— Dă ce vrei să-l superi acum pă „dumnealui”? Ştii că dă 
când cu nenorocirea e bolnav dă inimă şi nu poate face 
nimic... Hei, să fi fost el sănătos, n-am mai fi stat noi să 
răbdăm mojiciile tuturora. 

Mitru îşi muşcă buzele iar şi se uită la Damian, apoi la 
nevastă-sa. 

— Ca să coşi un cojoc nu să cere cine ştie câtă sănătate. 

— Da? S-o înceapă acum iar dă la început, dă la ac?... 
După ce-a avut prăvălie cu zece calfe şi ucenici? 

Pulcheria era îndurerată şi mânioasă, aflând că i se mai 
poate pretinde unui om, care a trăit atâţia ani din munca 
altora - numiți lucrători - să muncească acum el însuşi 
pentru ca să aibă ce mânca. 

— Dacă vrea să scape dă mojiciile altora, nu-i alt mijloc mai 
bun... scrâşni Mitru. 


Gherghina, albă la față ca varul, îl văzu că fierbe, şi ochii ei 
mari, speriați îl rugau să se liniştească. Totuşi el mai mârâi, 
privind pe sub sprâncene spre Damian. 

— Să coasă şi muierile astea două... c-ar putea face 
un cojoc pă noapte... pentru ele mai mult am luat io dă 
lucru acasă şi pentru „dumnealui”, că văd că vă e ruşine să să 
ştie că lucraţi... Am luat pă numele meu... da' nu mi-a trăsnit 
pân cap că o să mă lăsați să le cos io singur noaptea 
întreagă... după ce stau cât stau în tăbăcărie, otrăvit dă 
putoarea pieilor. 

Proastă, ațâțată de vin în pălăvrăgeală ei interesată, şi 
părându-i-se mereu că l-a înfundat, că l-a făcut de ruşine 
față de ceilalți, Pulcheria nu se lăsă de loc. Voia să scoată cu 
orice preț banii de la Damian. 

— Ce-i dacă lucrezi şi noaptea? Cum vrei să-ți creşti 
copilu! din cei trei lei pă zi pă care-i iei dă la fabrică? Fetelor 
mele nu poţi să le ceri să facă ce n-au învățat. Pentru altceva 
au fost crescute... Ei, o să să mărite ele şi atunci o să 
vedem ce-ai să mai născoceşti, lipsit dă inimă cum eşti. 

Mitru nu mai zise nimic. Se gândea numai la necazul lui. 
Da... voia să-şi crească fetița. E slăbuţă... bolnavă de friguri... 
A încercat să-i ia lapte. Nu s-a putut, că i s-a cerut să ia 
pentru toată lumea. Totdeauna trebuie să cumpere atât cât 
să-i sature bine mai întâi pe ei şi apoi vine rândul fetiţei şi al 
nevestei, care fără îndoială că o să dea în oftică de 
cât munceşte chinuită în casă. 

Îi e milă de nevasta asta a lui, dar e şi furios pe ea că-l leagă 
de mâini şi de picioare. Din pricina ei, lui îi este cu neputinţă 
să pună în casă o adevărată orânduială. Ea este aceea care dă 
totul... Spune că dă numai să nu audă vorbe. Nici nu se 
atinge de mâncare câtă vreme ceilalți toți din casă nu 
sunt sătui. Poate el s-o lase flămândă? Mai degrabă se 
spânzură decât să-şi vadă nevasta nemâncată. De aceea ia de 
lucru noaptea acasă... de aceea, din doi în doi ani, se duce la 
târg în țara nemțească. Pentru să-i dea nevesti-si o aripă de 
pasăre, trebuie să aducă în casă două găini. Dacă nu sunt 
două găini, ea, cu inima ei bună, dă totul celorlalți şi rămâne 


flămândă. Mitru a încercat într-o zi de ceartă să-i alunge, dar 
femeia a spus că ea îşi face seama... că nu-şi poate goni 
părinții în drum. 

Damian îl vede că a căzut pe gânduri şi înţelege ce-l 
frământă. Nu ştie cum l-ar putea ajuta... îl vede şi Pulcheria 
tăcând şi crede că l-a pus la pământ, că l-a făcut de ruşine. 
Anume îşi făcuse ea socoteală să poftească lumea la masă, 
ca să arate şi față de străini cum se poartă Mitru cu socrii. 
Totuşi n-a putut scoate banii de la Damian... Flecară şi dârză 
revine, o ia de la capăt. 

— Cine vrei să ţie banii şi socoteala casei dacă nu 
„dumnealui“?... care nu e oricine, care e părintele nevestei 
dumitale. Cine vrei să fie mai mare în casa asta? 

Mitru simţi ceva ca un venin fierbând în el şi spuse apăsat, 
scurt, ca o tăietură de oţel: 

— 10... înţelegi? Io... 

Ea reveni, fără să priceapă tăria răspunsului lui, la vorba 
cu care i se păruse că îl înfundase adineauri şi pe care o 
vânturase, fără îndoială, în lungile discuții şi socoteli dintre ea 
şi bărbatu-său. 

— Dacă nu e el cel mai mare, atunci ce e el în casa asta?... 
Ce suntem noi toți aci? | se părea că la asta nu e cu 
putinţă niciun răspuns. 

Atunci Mitru se aplecă spre ea, peste masă, şi-i spuse încet, 
dar aproape şuierat, cu ochii negri, arzători, în ochii ei: 

— Ce sunt cei care umblă pă furiş în buzunaru altora şi iau 
ce nu e al lor? 

Încremeniră toți... Jupânul singur părea că nici nu aude, că 
nu e de față. Pulcheria păli. Se întoarse către cei de față. 

— Îmi spune asta în fața musafirilor? Să cunoaşte că 
este un țărănoi, un ţopârlan. Vorbi apoi scurt către 
Gherghina. Să-l laşi... Auzi? Să-l laşi!... că bărbat mai găseşti, 
dar părinţi nu... 

Mitru nu se mai putea stăpâni. În strâmbătura feţei lui se 
vedea o furie fără margini. Vru să spună ceva aspru, dar 
în clipa aceea Gherghina se lăsă moale în genunchi, cu o 
spaimă fără seamăn în ochi şi abia putu să îngăimeze: 


— Nu față dă străini, Mitrule, nu față dă străini... 

Dar el nu-şi mai putea pune frâu, pentru că de prea multă 
vreme clocotea. 

— Vreţi să ştiţi ce sunteţi în casa asta? Mereu întrebaţi ce 
sunteți! Atunci ascultați... Sunteţi nişte  trântori 
nesățioşi care au secat stupu' în care au fost primiți. Nu 
sunteți părinţi, sunteţi nişte lepre, ați mâncat viața fetei 
voastre. Se ridică aproape răsturnând masa, luă în braţe fetița 
care şedea între perne şi se întoarse spre Damian. Hai, 
Damiane, că io am sfârşit cu ăştia. 

Şi bătrâna, şi cele două fete ale ei începură să ţipe vorbe 
fără rost. Bătrânul încercă întâi să pună mâna pe cuţit, 
dar amintindu-şi cât de voinic era Mitru - chiar dacă avea 
rana la picior — dădu drumul înapoi cuţitului şi se strânse în 
el însuşi, otrăvit. 

Gherghina căzuse moale, cu ochii albi, şi nu mai ştiu nimic 
de ea. Atunci Mitru dădu fetița din braţe lui Damian, iar 
el ridică de jos ca pe o moarta pe nevastă-sa şi se îndreptă 
spre uşă, purtând-o pe braţe. 

Bătrâna îi sări înainte, țipând din toate puterile: 

— Să-mi laşi fata... E fata mea... fata mea... 

Dar Mitru nu se mai putea opri acum. 

— O fi fata dumitale, da' mi-a dat-o popa mie... Dă-te la o 
parte, că te zvârl dă nu te vezi. 


O luară înspre Dealu Filaretului. Damian era parcă abătut. 

— Şi pentru asta, mă Mitrule... ca să mănânce ăştia 
plăcinte duminica, a muşcat plumbu din tine? Pentru asta, 
la fiece doi ani înfrunți tu moartea? 

Mitru spuse doar atât: 

— Ei, acum s-a isprăvit... 

Femeia s-a deşteptat-pe drum şi, când a dat cu ochii de 
bărbatu-său, când s-a simţit în braţele lui, a început să 
plângă ca o nebună. 

— Credeam că m-ai lăsat acolo. 

— Cum o să te las? Nu eşti nevasta mea? Hei, nu zic nu... 
bărbat ca mine mai găseşti tu... da” părinți ca ei, nu crez. 


— Şi ce facem, Mitrule? Tremura, căci din nou o cuprinsese 
groaza de ce va fi. 

— Le lăsăm tot ce-i acolo... Am cincizeci dă galbeni, 
ne găsim o altă casă. Tu nu vei mai slugări atâta lume... iar io 
nu voi mai munci şi noaptea... că asta ne duce pă amândoi în 
mormânt, dă rămâne fetița singură pă lume. Trebuie să dorm 
şi io un ceas, două pă noapte. 

— Nu să poate să nu-i ajutăm, Mitrule. Mor de foame, aşa, 
singuri. 

— O să le trimitem atât cât să aibă ce mânca. Dacă 
vor plăcinte, să muncească. Au prins gust, dă pă vremea când 
țineau prăvălie cu zece calfe, să muncească alții pentru ei... 
Se întoarse dintr-o dată, aproape vesel către prietenul său. 
Damian, unde dormim noi astă-seară? 

Găsiră o odaie cu chirie, chiar în noaptea aceea, la o vecină 
a lui Damian, în mahalaua Dobroteasa. 


Petreceri şi năravuri boiereşti 


Când ajunse la urechi vestea de necrezut că prietenul său 
Costache Cantacuzino şi-a dat jos barba şi s-a îmbrăcat 
nemțeşte, Alecu Filipescu Vulpe se cruci. În ruptul capului 
nu-i venea să creadă că era adevărat, dar când chiar fiul său, 
Vulpachi, cum îl răsfățau prietenii, îi spuse că l-a văzut pe 
Cantacuzino în librăria lui Rosetache şi Winterhalder, unde 
intrase ca să ceară să i se trimită la caleaşcă cinci butelii de 
şampanie franțuzească, nu mai putu să se îndoiască şi fu 
cuprins de dezgust. Vulpachi nici nu-l recunoscuse de altfel pe 
vestitul boier, căci nu era de recunoscut, dar Costache singur 
l-a oprit lângă tejgheaua plăţilor şi l-a întrebat: 

— Ce mai face tată-tău, mă Vulpachi, tot mai jupoaie 
lumea la cărți? 

El n-a apucat să răspundă, pentru că întrebarea îl zăpăcise; 
abia pe urmă s-a trezit, când l-a auzit pe vânzător trimițând 
băiatul cu coşul. 

—  Băiete, du coşu ăla la caleaşca marelui vornic 
Cantacuzino... 


Atunci s-a dumerit şi a ieşit afară să-l vadă mai bine pe 
Cantacuzino, măcar de departe... 

— Şi cum arăta, mă? Cum arăta? 

— Curat doftorul ăla neamţ, Mayer... 

Vulpe iar se închină, fălfâindu- şi mânecile largi ale giubelei. 

— Dă Doamne să nu mor până nu l-oi vedea şi eu, cu ochii 
mei. 

Vornicul era într-adevăr hotărât să rupă cu Vulpe, zicându- 
şi că nu mai are nimic de făcut cu asemenea căzătură de om, 
care nu este în stare să înțeleagă nimic şi mai are pe deasupra 
şi o gură spurcată, de i s-a dus vestea până la Țarigrad, unde 
erau încă atâția ighemonicoşi greci care fuseseră prin țară... 
Dar nu putu ţine mult, căci patima jocului de cărți era mai 
tare decât orice hotărâre, şi aşa, într-una din zile, îi trimise 
vorbă că are să vină să-l vadă. 

Vestea îl bucură pe Vulpe, pentru că se simțea prost ştiind 
că vornicul rupsese cu el şi pe urmă îi şi simțea lipsa la joc. 
Costache era unul dintre puţinii care jucau tare. Totuşi, 
râcâit de ciudă pe inimă, nu se lăsă până nu mai făcu încă 
una de-a lui. În seara aceea de marţi, chemă mulţi prieteni, 
jucători serioşi, precum şi chibiți, care ştiu să se facă de 
nelipsit fără să strice jocul, aducând şi ducând cele mai 
proaspete noutăți, ridicând banii căzuți pe jos, îndurând 
glumele afurisite ale gazdei, când Vulpe avea pofta să-şi afirme 
personalitatea mai brutal şi trebuia să aibă pe altcineva la 
îndemână. 

Acum pusese să i se aducă nişte şaluri pe sofa; i se aduse de 
asemeni şi o perină mare. Când află că vornicul este în tindă, 
se vâri repede în aşternut şi începu să facă strâmbături de 
durere. Ceilalți luară o înfăţişare  mironosiță de 
oameni compătimitori. 

Cantacuzino rămase într-adevăr surprins când văzu odaia 
asta de bolnav şi-şi schimbă dintr-o dată mutra, de bravadă, 
pe care şi-o compusese în tinda hainelor, mutră cu care era 
hotărât să întâmpine privirile batjocoritoare la care se aştepta. 

— Nene Alecule, ce-i cu dumneata? 


Dar nenea Alecu, după ce mai făcu două-trei schime, abia 
putu răspunde, morfolit: 

— Zahăr... Costache... zahăr... mă prăpădesc. 

— Cine ţi-a spus, omule? Nu se poate, răspunse logofătul 
«compătimitor. 

— Doftorul Mayer... A gustat şi mi-a spus că am zahăr... şi 
Vulpe se strâmbă iarăşi de durere. 

Cantacuzino, ştiind cum cercetau doctorii, ca să afle dacă 
bolnavii au diabet, îşi încruntă privirea. 

— Poate că totuşi n-ai zahăr, nene Alecule. 

— Asa-mi spuneam şi eu, Costăchiţă. La tine mi-e 
nădejdea. Uite, ţi-a rămas şi ţie... Vrei să guşti? Şi îi întinse 
nevinovat o cană de faianță de pe lavița de mahon a sofalei. 
Am auzit că te-ai făcut acum doftor. 

La început Cantacuzino nu pricepu ce vrea Filipescu, dar 
când auzi hohotele de râs din jurul lui se dumiri, se încruntă 
o clipă, vru să iasă trântind uşile, pe urmă hotări că e mai 
cuminte să găsească şi el că gluma e bună. Începu deci să 
râdă şi când văzu că bătrânul azvârle plapuma şi se trudeşte 
să se scoale, îi întinse mână o dată cu ceilalți. 

— Să te văd, Costache... să te văd mai bine. Da mai 
întâi bea, şi-i îndesa cana de faianță în mină. Cantacuzino 
avu o mişcare de greață, dar bătrânul se grăbi să-l liniştească, 
zâmbind. Bea, mă... că-i şampanie franțuzească, uite că beau 
şi eu... şi bău cu poftă, udându-şi mustăţile şi barba... Noroc! 
Bine te-ai întors! 

Atunci vornicul bău şi el. 

— Bine te-am găsit... 

Cu toate acestea, banului îi era peste putință să creadă că 
are în fața lui pe marele vornic, acum logofăt (dar lumea 
îi spunea tot vornic), Constantin Cantacuzino... Avea cu 
totul alt cap... şi niciodată n-ar fi bănuit că sub barba mare, 
dreaptă, mătăsoasă, care îi înmuia cu totul chipul şi-i 
făcea ochii catifelaţi, se ascundeau nişte fălci de câine cârn, pe 
care favoritele greşit tăiate şi întoarse spre urechi le făcea şi 
mai mari. Fruntea cu cărarea într-o parte, împinsă într-un 
început de chelie, cu o frizură măruntă de bărbier prost, 


niciodată nu părea atât de scundă pe vremea când boierul 
purta un şal de India răsucit ca un turban. Dar cel mai 
caraghios lucru era mustața mică, întoarsă cu vârfurile în sus 
ca sfârcurile unor codițe de căţei... Marele vornic nu ştia cât 
de greu se găseşte cea mai bună potrivire a părului pe un chip 
şi că pentru asta trebuie încercări numeroase, dacă nu se 
nimereşte cumva totul în mod norocos, de la început. 

Ceea ce îl jignea îndeosebi pe Vulpe era însă izul de 
goliciune, impresia de dezvăluire a unor stări de dedesubt, de 
lipsă de ruşine, de prea multă piele scoasă la iveală... Astfel 
gura vornicului, ascunsă pe vremuri între mustăți şi 
începutul bărbii, apărea acum toată ca buzele goale ale unui 
băiat de cincisprezece ani. După ce Cantacuzino încercă să se 
aşeze cu picioarele subt el şi din cauza pantalonilor strânşi, 
neizbutind, se duse de luă un gheridon%*, să-l facă scaun la 
marginea sofalei, Alecu Vulpe, mereu obsedat, îi ridică iute 
coada fracului, să-şi arate sila pentru pantalonii ăştia 
nemțeşti care nu ascund nimic. 

—  0f... Of... Costache, s-ar răsuci în mormânt 
Şaitanoglu de-ar şti că ţi se vede fundul ceacşirilor2*?. 

Fără îndoială, acel Şaitanoglu, străbunicul bizantin, care 
făcea legătura stirpei cu împărații, purta pe vremuri, ca 
şi Vulpe acum, peste ceacşiri, anteriul de mătase aurită, 
lung de la gât până la tălpi, peste anteriu şal persan, ca un 
brâu, şi apoi fermeneaua de caşmir, iar peste fermenea, 
giubeaua de pambriu verde, căptuşită cu cacom. Ceacşirii, cu 
carâmbii tuzlucilor, coborau până la meşii de saftian. Din 
toată făptura Vulpii, ca a mai tuturor boierilor bătrâni, nu se 
vedea piele, decât nasul cu puţin din fruntea de sub caucul de 
casă, pleoapele, umerii obrajilor cât ieşeau din barbă şi 
jumătățile mâinilor cât ieşeau din mâneca fermenelei. 

Jocul se întețise şi galbenii se îngrămădeau pe masa 
scundă. Totuşi, în tot timpul jocului, Vulpe mârâia de câte ori 
îşi aducea aminte. Punea banii jos şi mârâia. 

— Nu te lăsau să dormi feciorii porcarului, ai? 

Porcarul era bătrânul boier Dumitrache Bibescu de la 
Craiova, însurat cu o Văcărească, şi tată al domnitorului 


actual, ca şi al domnitorului viitor, Barbu Ştirbei... Ceea ce 
nu-i putea ierta Vulpe bătrânului boier craiovean era că în 
fiecare an trimitea cirezi de cai şi turme de porci ca să fie 
vânduți la Budapesta. 

Nu i-a iertat asta cu totul nici peste câteva luni, când 
Vulpachi se însură chiar cu fata feciorului de porcar, adică 
fata lui Vodă Bibescu, Eliza, cea care fusese pălmuită, fiindcă 
îi plăcea un consul străin. E adevărat şi că lon Filipescu 
Vulpachi nu era decât un copil natural, înfiat de tată-său, 
burlac, om acum de peste şaizeci şi cinci de ani, puţin surpat 
şi cam fără dinți. 

Un arnăut veni şi vesti pe Vulpachi că au venit să-l ia cu 
sania colonelul Dăscălescu, aghiotantul domnesc şi — 
îndrăzni să adauge chiar el, atât de neobişnuit lucru era — o 
cuconiță tare frumoasă. 

Vulpachi tresări încântat. 

— A venit Eufrosina Ceaurescu. Plec să facem o plimbare la 
şosea. 

Se iscă o larmă veselă... „Mai bine să vie şi cei doi aci”... 
Toată lumea dorea să vadă mai de aproape pe 
năstruşnica frumusețe a Bucureştilor. Vulpachi spuse că se 
duce să-i poftească înăuntru, dar se întoarse singur. 

— Eufrosina nu vrea să se lipsească de plimbarea cu 
sania la şosea. Spune că-i o vreme minunată pentru alergat. 
Vrea să-şi plimbe armăsarii cei albi. Dar vă făgăduieşte că la 
întoarcere se opreşte împreună cu colonelul Dăscălescu aci. 
leşi apoi şi el, îmbrăcat cu o dulamă de samur. 

Colonelul Dăscălescu era aghiotant domnesc mai mult din 
pricină că era bărbat frumos, înalt şi cu ochii negri catifelați, 
fiindcă, altfel, niciodată un descendent al cine ştie cărui 
dascăl n-ar fi ajuns nici măcar ofițer, necum colonel, iar 
aghiotant domnesc şi mai puţin. Dar când zic „da” femeile de 
la curte, e greu să zică „nu” însuşi vodă. Se legase prieten cu 
Vulpachi de când acesta pusese ochii pe Elisa, fiica cea mai 
mare a lui Bibescu, care nu ar fi văzut cu ochi răi, date fiind 
rânduielile din familia lui, un ginere ca Vulpachi. Frosy era 
nedespărțită în ultima vreme de acest colonel, care avea de 


altfel să-i devie soț, deşi deocamdată nici ea însăşi nu bănuia 
că vor ajunge lucrurile acolo. 

Peste un ceas şi mai bine se întoarseră... Cu obrajii ei albi 
ca de porțelan, îmbujoraţi de ger, cu nasul semeț şi 
nările subţiri, nervoase, aşa ațâțată, aprinsă la față de goana 
nebună a saniei, îmbrăcată într-o rochie lungă de catifea 
albastră, sub maloteaua de astrahan sein, cu o căciulă 
căzăcească din acelaşi astrahan sein care-i tăcea ochii şi mai 
albaştri şi de sub care capul ei cu buclele aurii apărea prin 
contrast diafan ca al unei nepământeşti prințese dintr-o 
poveste, Eufrosina îi năuci de-a binelea pe cei de față. Toţi se 
sculară în picioare, afară de Vulpe şi de Băl-Ceaurescu... 
Cantacuzino, care şi-o aminti cu o înciudată bucurie, de la 
soareaua Floreştiler, vru să rămână şi el jos, ca să nu se arate 
mai puțin mare boier decât cei doi, care şedeau gravi în 
anteriile şi giubelele lor de mătase, înflorate cu aur. Dar îşi 
aduse aminte că e îmbrăcat europeneşte şi se ridică numai pe 
jumătate, moale şi încurcat, fără să-i sărute mâna ca restul 
musafirilor. 

Se făcuse acum un joc mare de stos'%*, la o masă alungită 
în tinda cea mare, ca să poată juca toată lumea. Cel care 
ținea banca era Cantacuzino. Atrasă de joc, Frosy veni şi 
arătă că vrea să i se aducă un scaun lângă Cantacuzino. Ea 
ştia bine cine e acel, alături de care se aşeza, dar avea aerul că 
nu o interesează. Scotocind în manşonul de astrahan sein, se 
pregătea să puie pe masă miza ei obişnuită, care era acum de 
zece napoleoni de aur. 

Cantacuzino îi luă însă înainte şi, punându-i în față un fişic 
desfăcut cam de cincizeci de napoleoni, îi spuse cu un 
tâlc anumit: 

— Dacă stai aci lângă mine toată seara, sunt ai dumitale. 

Eufrosina îl privi cam dintr-o parte cu ochii ei albaştri, 
umbriți de genele lungi şi negre şi zâmbi. Toţi cei de față se 
întrerupseră din joc şi priveau spre surâsul ei ciudat. 
Izmenindu-se2 puţin cu un gest ca şi cum ar fi ochit dădu 
un bobârnac fişicului de napoleoni care se împrăştiară pe jos. 
Cantacuzino înmărmuri... Şi cei de față gândeau fără îndoială 


că rareori un mare boier suferise asemenea usturătoare 
batjocură. 

Descendentul dunărean al împăraţilor bizantini spuse cu 
un soi de şuierat: 

— Poate că nu ştiați, mademoiselle, că erau cincizeci 
de napoleoni! 

— Am văzut, spuse ea rece. Pentru un cadou era 
prea mult... Ca să mă cumpăraţi, prea puțin. 

Băl-Ceaurescu îşi încleştă pumnul. Apropierea acestei 
frumuseți care era totuşi din neamul lui îl întărâtase. Ştia ce 
drojdie de ură fusese între ei toți şi mama acestei fete. Se 
gândea şi la nenorocirea pe care o adusese pe capul fratelui 
său, făcându-l neom pe Fanache. Şi în acelaşi timp o simţea la 
un pas, ameţitoare şi plină de ispite. Îl încântă ca şi pe ceilalți 
răspunsul ei umilitor pentru Cantacuzino. Îi plăcea că se 
găsise cineva care să-i facă şi lui o astfel de figură, îl ungea pe 
inimă că ea dăduse acest bobârnac peste mutra trufaşă a 
vornicului. Dar un demon al propriei lui trufii îl îndemnă să 
arate că acolo unde nu izbutise descendentul din Bizanț, va 
izbuti el, Băl-Ceaurescu. Era în făptura lui o înfoire de taur 
negru, cu ochi injectaţi de culorile pe care le vede. Scoase de pe 
degetul arătător al mâinii drepte un inel greu de aur cu un 
smarald foarte mare, puţin lungăreţ. Îl împinse încet spre ea, 
în timp ce toți aşteptau înfrigurați. 

— Ăsta îl primiţi, stimată demoazelă? 

Eufrosina întoarse mirată capul şi privi lung inelul greu. Se 
gândi că acest om martirizase pe mama ei, că toți ai lui 
se purtaseră cu ea şi cu maică-sa ca nişte fiare. Zâmbi cu 
nevinovăție şi întrebă interesată, examinând smaraldul: 

— Ce preţ poate să aibă? 

Băl-Ceaurescu îşi trecu limba peste buze. 

— Cam două mii de napoleoni... 

— Oh! tresări ea cu un surâs grațios, asta e mai mult 
decât cincizeci de napoleoni... Trebuie să mă mai gândesc. 

Cei de față se priviră uluiți. Vulpachi îşi muşca buza de jos. 
Colonelul Dăscalescu parcă nu auzea nimic. 


— Atunci puteţi să-l păstraţi până îmi veţi da răspunsul, îi 
spuse omul negricios cu fălci puternice, cu sprâncene mari, 
îmbinate, încurajat de răspunsul ei. 

Ea zâmbi din nou, îl luă, îl puse în mangşon şi spuse cu voce 
moale: 

— Atunci am să vă dau răspunsul poimâine, joi seara, 
la mine acasă. Şi după ce-şi roti privirea asupra celor de față, 
adăugă: La o masă la care vă invit pe toţi cei de față. 

Unul dintre invitați bătu fericit din palme, dar ceilalți 
tăcură nedumeriți, deşi încântați de această invitaţie. 

Apoi Eufrosina miză cei zece napoleoni pe care-i scoase din 
manşon, câştigă şi se ridică să plece, salutată de toată lumea. 
Fu dusă, ea şi colonelul Dăscălescu, până la sania la care 
cei doi armăsari albi, cu gâturile încordate, frământau 
nerăbdători zăpada, de către Vulpachi. 


Alecu Vulpe sosi, împreună cu Vulpachi, cel din urmă 
dintre cei poftiți la masă la Eufrosina. Peste zece sănii 
erau trase în mijlocul curții înzăpezite. Vizitiii aprinseseră un 
foc mare în şopron şi se încălzeau în jurul lui, gălăgioşi, 
jucând cărți. Caii fuseseră deshămațţi şi duşi în grajdul cel 
mare... Lungă vreme marele ban se opri năucit, căci nu vedea 
nicio casă, şi în afară de lumina lunii şi aceea a focului, nici 
măcar ferestre luminate. 

— Aici e, mă lancule... Unde dracu stă în oborul ăsta? 

Un arnăut le ieşi înainte, îndată ce vizitiul îl scoborâse din 
sanie pe Vulpe şi le arătă drumul spre o prispă joasă, 
țărănească, sprijinită de stâlpi rari, cam strâmbi. Ferestrele 
erau mici şi păreau astupate. Vulpe, doborât de vârstă, fu 
singurul care intră fără să se aplece pe uşa de lemn de stejar, 
făcută numai din toamna trecută. Vulpachi, care nu mai 
fusese pe aici, era şi el încurcat. 

Când însă marele ban intră înăuntru, fu parcă orbit de 
lumină. În mijlocul tindei aşternute cu covoare groase, o 
masă neagră de abanos, îngustă şi lungă, ținea până în fund. 
Zece sfeşnice de câte cinci lumânări fiecare se înşirau pe 
masă, răs-frângându-şi lumina în cristalul gros şi tăiat în 


muchii al vitrinelor încărcate cu vase scumpe şi cu tot felul de 
tăvi şi pocale de argint, unele şi de aur, aşezate pe dreapta şi 
pe stânga sălii... Alte sfeşnice erau aşezate deasupra 
vitrinelor. Pe masa neagră şi lustruită nu se afla față de masă, 
ci câte un mic şervet brodat, pus în dreptul fiecărui musafir şi 
alături de şervet, tacâmul de argint, adică tot felul de cuțite, 
linguri şi furculițe şi de asemeni tot felul de pahare de cleştar, 
mari şi mici. O ghirlandă lungă de flori de seră, încolăcite, 
şerpuia în mijlocul mesei. În fund, o oglindă mare cât peretele 
făcea masa de două ori mai lunga şi mai strălucitoare. 

Întimpinat cu strigăte prieteneşti, banul Vulpe fu poftit în 
mijloc, în dreapta gazdei, unde i se păstrase locul, în 
stânga fiind Cantacuzino, care venise şi el. În faţa gazdei, Băl- 
Ceaurescu, şi alături de el era colonelul Dăscălescu, cel care, 
cu experiența lui de la curte şi de la consulate, împodobise 
masa cu podoabe nemaivăzute de boierii care cam beau din 
acelaşi pahar. 

După ce musafirii au luat mezelicuri%% de tot soiul de pe 
tăvile de argint şi de faianță, Vulpachi vru să ridice în 
sănătatea gazdei paharul plin cu vin amar italienesc. Aceasta 
însă îi făcu semn să mai aştepte o clipă. Apoi punând peo 
tăviță de cristal inelul de aur cu smarald al lui Băl- 
Ceaurescu, înălță, mâna albă cu degetele lungi, aşa cum făcea 
uneori şi pe scenă, şi spuse surâzând moale: 

— Arhon boierule, vă datorez un răspuns. Am întrebat pe 
popa Dumitru de la noi, de la biserica Visarionului, şi mi-a 
spus că nu se poate... că e păcat... că suntem rude... Poftim 
înapoi inelul. Şi-i împinse tava de cristal, cu inelul pe ea. 

Răspunsul fu găsit plin de haz, şi Băl-Ceaurescu, o clipă 
zăpăcit, începu şi el să râdă alături de ceilalți, înainte ca cei 
doi lachei în haine arnăuţeşti albe, găietănate, să înceapă a 
aduce tăvile cu mâncare, intrară pe uşă două bătrâne, 
îmbrăcate în rochii de cât negru, împodobite cu barişuri tot 
negre, şi se aşezară în capul mesei, în fund, aşa cum li se 
spusese dinainte. Stăteau cu spatele la oglindă, una-n 
dreapta, alta-n stânga. Mai întâi însă Eufrosina le arătase 
tuturor cu mână, înfățişându-le. 


— Bunică-mea şi sora el... 

Musafirii o priviră cu uimire, socotind că vorbeşte poate 
despre bunica ei dinspre tată... Nimeni n-ar fi bănuit că 
aceşti mari boieri stau la masă cu două bătrâne ţigănci, încă 
roabe. 

După masă au băut cafele şi au tras ciubucuri în odaia cu 
pian, înghesuiți cum au putut... Unii aşezaţi jos pe 
covorul gros, sprijiniți pe perini mari de brocart ori catifea, dar 
toţi încântați de această înghesuială familiară. 

Frusinica le-a cântat tot ceea ce au cerut, iar ei au 
ascultat-o fermecați. Era de nepriceput de unde venea 
nemaipomenita gingăşie şi prospețime de cristal a vocii ei. 

Capul lui Băl-Ceaurescu era plin de un soi de leşinătură 
dulce. Nu putea gândi nimic... Leşinătură asta îi 
cuprinsese toată ființa. Simţi că nu se va putea lipsi s-o mai 
vadă şi în alte seri şi cât de des, pe această femeie atât de 
frumoasă, care ştia să înnebunească lumea... însă cel, 
Hristache Băl-Ceaurescu, nu este dintre cei care înnebunesc 
atât de uşor. Îşi zâmbea în sinea lui îngâmfat, sigur că o va 
răpune. 


Tiţa nu vrea să se mărite 


Spre primăvară, Bălcescu începuse să tuşească sec şi să se 
simtă obosit. Lucra mult şi era necăjit că nu avea niciun spor 
la lucru. Vremea, după căldurile de la începutul lui martie, 
fusese rece şi i se părea că frigul îi înțepeneşte oasele. 
De câteva ori pe zi tremura de-a binelea. Urmărea pe două 
planuri două lucrări despre care credea că ar putea fi 
rostul vieţii lui. Aduna mereu material pentru o scriere, cum 
încă nu întâlnise. O scriere în care să se ocupe de starea 
socială a plugarilor români dezvoltată mult mai pe larg decât 
o făcuse el însuşi. Cea de a doua lucrare era o istorie a 
luptelor românilor sub Mihai Viteazul. Fără aceste două 
lucrări i se părea că îndreptare pentru neamul românesc în 
ceasul de față nu putea fi. Trebuie să existe — îşi zicea el - o 
carte documentată şi plină de avânt, care să trezească iar în 


popor dorinţa de libertate şi mândria de a face sacrificii pentru 
dobândirea independenţei naționale, sentiment amorțit în 
cursul a două veacuri de robie turcească. Erau două lucrări 
care însă aveau aceleaşi rădăcini şi trebuia să se vădească 
până la urmă că sunt două tulpini ale aceluiaşi copac. 

Evocând zilele de luptă vijelioasă ale clipei celei mai înalte 
din istoria Ţării Româneşti, se isca în poporul român 
amintirea acestui trecut glorios, dar nefericit... A doua lucrare 
avea să arate tocmai pricinile pentru care domnia lui Mihai 
Viteazul a fost glorioasă, dar nefericită şi, până la capăt, a 
dus” chiar la o înfrângere a ţării. Viteazul voievod care nu a 
ştiut unde să caute sprijin nu a înţeles suferința seculară a 
poporului, aşa încât - lucru dureros pentru Bălcescu -— tocmai 
el este acela care a legiuit robia țăranilor, legându-i de glie, 
numai ca să împace pe boierii al căror sprijin i se părea lui 
mai de preț. Erau să fie deci două cărți cheie ale neamului 
românesc. 

Dar lucrul mergea greu de tot, Pe masa îngustă şi lungă 
erau zeci de caiete cu extrase şi aproape douăzeci de 
cărți deschise la pagini subliniate cu plaivaz roşu şi albastru. 
Dar era prea puţin... Simţea că nu va izbuti să realizeze nici 
pe sfert din ceea ce plănuia... îi lipseau izvoarele. Fiecare 
carte pe care izbutise cu greu să şi-o procure trimitea în 
notițe, jos, la alte şi alte zeci de cărți, izvoare la care el nu 
vedea nici o posibilitate să ajungă. 

Îl cuprinse un soi de deznădejde şi se trânti pe sofa cu fața 
în jos. Se simţea rău. Îl săpa mereu tusea mai ales de când 
primăvara devenise dintr-o dată ploioasă şi rece, cu cerul 
mereu acoperit. 

N-o auzi pe Tița bătând în uşă şi nici n-o auzi intrând. Altfel 
o ştia mereu pe urmele lui, ca o umbră, îngrijorată, 
bănuitoare. Ea venise acum, alarmată de tusea lui. 

Bălcescu i-a simțit mâna mângâindu-l pe creştet. Şi-a 
ridicat privirile spre ea. Ochii ei erau de o cutremurătoare 
duioşie. Ţinea în mână stângă ghergheful la care broda nişte 
dantele. 

— Nicolache, ce e cu tine? 


Nu răspunse, n-avea puterea să spuie nimic. 

Ea îi căută privirea, ca un copil supărat. 

— De ce nu mai iei siropul ăla?... Acum primăvara, trebuie 
să ai mai multă grijă de sănătatea ta. 

Fără să spuie o vorbă, Bălcescu se duse la un raft şi dintre 
cărți scoase sticluța cu sirop. Fata i-o luă din mână şi-i 
turnă o linguriţă pe care o înghiți cu oarecare silă, dând pe 
gât în grabă un pahar de apă. 

— Ce-i cu tine? 

Inima ei de soră tremura, aşteptând o vorbă de-a lui. Era 
foarte palidă şi cărarea din mijloc îi dădea o înfăţişare tristă, 
deşi ea voia să ascundă cât era de îngrijorată şi cât suferea. 

— Nu pot lucra, Tiţa. Rămase cu ochii închişi, în picioare, 
ducându-şi palmele la tâmple. Nu pot lucra aşa cum vreau. 

— Ce te împiedică? întrebă ea neliniştită, nedumerită. 

— Îmi lipsesc cărţile de care am nevoie. Nu se găsesc în 
țară. 

Vocea lui era înfiorată. Ochii lui, puţin oblici, păreau 
înlăcrimațţi. Se trântise într-un fotel, să-şi poată întoarce fața, 
să şi-o ascundă în mâini, căci îi era ruşine de această clipă 
de slăbiciune. 

— Nu poţi să le ceri?... Nu ai putea să le comanzi 
prin librăria lui Rosetti? Venise lângă el şi se aşezase pe 
marginea gros căptuşită a fotoliului. Îi ridică încet faţa spre 
ea: Nu te ascunde de mine, Nicule. 

— Sunt cărți foarte scumpe, e foarte greu... îi venea să- 
şi ceară iertare şi o privea cu stângăcie... Pe urmă, nu-i 
vorba că-mi lipsesc numai cărțile tipărite. Ar trebui să merg la 
izvoare, să cercetez arhivele străine, colecțiile de documente 
şi manuscrise... unele muzee. Opera istoricului nu e român, 
nu poți să împlineşti cu fantezia ta lipsa faptelor şi a datelor 
reale. 

Enumerarea aceasta însăşi îl exaspera, îi arăta toată 
neputința implicată într-o stare de lucruri care nu putea fi 
alta... îl cuprinse un fior de deznădejde şi-şi ascunse fața în 
palme. 


Tiţa rămase o clipă îngândurată. Se plimbă câţiva paşi prin 
casă. Se duse apoi în dreptul ferestrei. Toată grădina 
era înflorită. Privi şi cercetă un timp teancul de exemplare 
cu coperta albastră, din Magazinu Istoricu pentru Dacia. 
Erau vreo douăzeci de volume (de formatul obişnuit al 
cărţilor), pe care Bălcescu le păstrase pentru prieteni. În colțul 
din dreapta al curții un castan cu flori roze, nu cum erau 
cei obişnuiţi, albi, semăna cu un candelabru aprins. Îl privi 
lung şi apoi se îndreptă spre fratele ei. 

— Nicule, de ce n-ai pleca tu în străinătate? 

Cât era de istovit şi de trist, Bălcescu nu se putu stăpâni 
totuşi să nu zâmbească. 

— E o glumă, Tiţa... Cum aş putea să plec? 

— Aşa cum pleacă atâta lume. 

— Cu ce bani? 

— Trebuie să se găsească bani pentru asemenea lucru... Ar 
fi o ruşine pentru poporul român să nu aibă cu un ceas mai 
devreme o istorie a lui Mihai Viteazul. 

— Tiţa, nu e nicio ruşine pentru bietul popor, căci el n-are 
nicio vină în toate acestea., De vină este această boierime 
ticăloasă care sărăceşte nu numai poporul, ci şi statul, 
împiedicându-l să-şi îndeplinească rostul său. Voi renunța 
şi eu la Istoria românilor sub Mihai Viteazul, cel puţin 
pentru câtăva vreme, şi mă voi ocupa de alte subiecte, care nu 
cer asemenea documentare grea... Ce să fac? Nu te supăra... 
sunt foarte stingherit că te-am făcut martoră a unor gânduri 
fără rost. Îşi căută pălăria şi surtucul şi se îndreptă spre uşă. 
Mă duc pe stradă.. Vreau să merg. Cred că-mi va face bine 
mersul. 

Rămasă singură, Tiţa se duse din nou la fereastră, unde 
mărul prieten îşi îngrămădea în geam ramurile lui înflorite... 
Toată grădina şi toată mahalaua era plină de pomi înfloriți, de 
la albul gingaş al mărului şi al părului, la ninsoarea roză 
a vişinilor, caişilor şi piersicilor, gutuilor şi al prunilor... 
„Dacă vremea asta se răceşte mai rău la noapte, gândi Tiţa, 
vitregia ei va secera tot acest rod care se vesteşte atât de 


bogat... Şi Nicolache e un pom încărcat de flori care va trebui 
să rodească. Nu trebuie să-l secere vitregia vremurilor.” 


După masă, pe când serdăreasa îşi sorbea cafeaua într-un 
fotel căptuşit şi îmbrăcat în cânepă vopsită verde, Tiţa 
îşi aduse un scaun scund, fără spătar, dar tot căptugşit, şi se 
aşeză lângă ea. 

— Mamă, cât spui tu că ai adunat pentru mine? 

Zinca tresări, uşor înfiorată. Ce vrea să spuie fata asta?... 
Nu cumva s-a hotărât?... Şi îşi puse tremurând mâna «ei, 
pătată cu puncte de boala de ficat, pe mâna frumoasă şi slabă 
pe care fata şi-o sprijinise pe rezemătoarea fotelului. 

— Fetița mamei... Ce este? Ce vrei să spui? 

Tiţa îi vorbi încet, cu hotărâre: 

— Ai spus că ai pus pentru mine deoparte aproape 
şase sute de galbeni. Trebuie să-mi dai patru sute din ei. 

Acum Zinca nu mai pricepu nimic. Privi fața slăbită a fetei. 
Buzele severe şi ochii mari, puţin întunecațţi ai Ţiţei arătau o 
voință care nu mai putea fi întoarsă. 

— De ce-ţi trebuie ţie banii aceştia? Ce vrei să faci cu ei? 

Fără şovăire, fără să se întrebe dacă lucrul e de-a binelea cu 
putinţă, fata o lămuri că Nicu trebuie să plece până într-o 
lună la Paris, Roma, la Viena, unde va crede el că e nevoie 
să meargă. 

— Şi cum vom pune iar banii la loc?... Asta e toată zestrea 
ta. 

— Eu n-am nevoie de nicio zestre... Nu mă voi 
mărita niciodată. 

Nu mai suna în vocea ei aceeaşi sălbatică îndirjire, de 
altădată, dar maică-sa înțelese cu atât mai limpede că se află 
în fața unei voințe reci, de fier. Parcă-i strânse o gheară biata 
ei inimă de mamă. Se gândea că va muri, iar fata asta va 
merge tăcută spre iarna singurătăţii. 

— Şi Costache? De ani de zile stăruie să meargă şi el 
la Paris şi nu m-am înlesnit să-l trimit. E frate mai mare... are 
şi el dreptul. 


— Costache va pleca mai târziu. Vom vedea atunci ce vom 
face. 

Zinca se gândi tulburată că, simțindu-se în felul ei singură, 
fata s-a înăsprit şi a devenit poruncitoare. 

Costache tocmai sosea acasă. Cobori din birjă, tremurând 
puţin sub pelerina cea neagră, căci nu voia să poarte 
flanelă pe sub cămaşă, cum era obiceiul. Spunea că nu-i 
elegant. Îşi puse bastonul alături şi se aplecă să sărute mâna 
mamei lui. 

— Costache, tu poţi să scoţi până în două săptămâni 
un paşaport lui Nicu pentru Paris? întrebă Tiţa dintr-o dată, 
fără ocol, oarecum cu severitate. 

Costache rămase o clipă năuc, apoi zâmbi bucuros, ca un 
copil mare. 

— Pleacă Nicu la Paris! Să fie cu noroc! Până într-o 
săptămână îi scot paşaportul. 

El nu mai era grăbit, căci se îndrăgostise de o fată tânără, 
de neam, şi mai ales foarte bogată. Nu voia să plece decât 
împreună cu dânsa, după însurătoare, căci singur îi era 
teamă să n-o piardă. 


Stupii şi gândacii 


Toma stătea lungit în pat şi încerca să adoarmă, dar nu era 
chip... Mânia ardea în el şi-l ustura ca vinul ce merge 
spre oţeţțit. Se chinui până în zori şi nu văzu nicio cale de 
înțelegere cu boierul lor. Îşi spuse că trebuie să meargă la 
Bucureşti, să se plângă boierului Bălcescu sau cucoanei 
doftoroaie, să vadă ce spun şi ei. Dar mai întâi, iată cum a fost 
de la început. 

Când acum aproape trei ani a văzut-o pe Safta ridicându-se 
din pat, după două săptămâni de mojmondeli şi fel de fel 
de fierturi, s-a crucit. Dar şi mai rău s-a crucit văzând cele ce- 
au urmat după aceea. 

Era toamnă. Femeia l-a dat afară din casă, de-a văruit 
bordeiul şi a lipit pe jos, cu lut amestecat cu balegă de cal, 
a dres soba care începuse să nu mai ardă şi pe urmă a fiert 


toate țoalele şi a făcut înăuntru curat, oglindă. Astă nu i-a 
plăcut lui Toma chiar atât de mult că-l punea Safta mereu să- 
şi lase opincile la uşă când era noroi, bodogănea tot timpul... 
Ba că nu-i e cămaşa curată, ba că nu s-a spălat din vară, de 
când l-a plouat sau de când se scălda în gârlă... Sâmbăta îl 
băga cu capul în albie şi-l freca zdravăn cu leşie tare, de-i 
ustura pielea. Când n-a mai avut pentru ce să mârâie 
înăuntru, muierea nu s-a lăsat până n-a mai pus un perete de 
gard de nuiele şopronului din spatele bordeiului, în care se 
adăposteau boii. Muncea până cădea jos lungită şi apoi se 
aşeza în pat, se văieta de şale, de mijloc, ba că o apasă pe 
piept, şi ocăra pe toată lumea, spunând că astă nu e viaţă. 
După ce Toma îi dădea fierturi de buruieni şi o punea pe 
picioare, ea iar începea, ba cu una, ba cu alta... Prin câşlegi, 
când troienele de zăpadă îngheţțaseră, i s-a năzărit să-şi care 
nuiele groase şi lungi din crângurile de peste gârlă, ca să facă 
la primăvară o casă de gard lipit cu lut. Atât l-a bătut la cap, 
ce tot se duce el să care pentru boier, după datoria lui de 
clăcaş, şi că s-o ia şi pe dânsa, încât a urcat în sanie cu 
toporişca în mână şi au adus şi pentru ei vreo patru care. Tăia 
ea cu toporul ca un bărbat, retezând dintr-o dată copăcelul 
mai gros ca degetul ăl mare. A făcut o claie întreagă de crăci 
lungi de tot, adăpostind după ele şi mai mult şopronul cu boii, 
cum şi câinii, pe care nu-i mai ținea în bordei. Lui Toma îi 
venea să se bată cu pumnul în cap că şi-a adus nebuna în 
casă. Nepoata asta îmbătrânită înainte de vreme, căci nu avea 
decât vreo douăzeci şi şase de ani şi, înăcrită de necazuri şi de 
boală, era mai rea ca o nevastă. 

În primăvară, nu l-a mai lăsat o clipă să se odihnească: a 
cărat singură bolovani în sac de la gârlă şi l-a pus să aducă 
de la Stilpeni, din Muscel, un meşter, care i-a lucrat temelia 
unei căsuțe, abia mai mare decât un bordei, dar care se 
chema că este o odaie cu tindă ei. Singură a împletit gardul, 
singură a cărat alte lemne cu carul, când Toma nu era în 
podvadă... Pe urmă, atât l-a bătut la cap, că a scos şi din 
banii dați de băiat ca să fie puşi deoparte, ştia el pentru ce, şi 
a adus iar meşterul dulgher care a făcut tavan, uşa şi două 


ochiuri de fereastră la căsuţa de gard, pe care ea a început 
apoi s-o umple cu pietriş şi s-o lipească binişor cu lut. A 
încercat el să zică nu de vreo câteva ori, dar Safta i-a spus că-i 
e ruşine să mai doarmă cu el în bordei, că ce zice lumea de ea, 
fată mare, care stă cu bărbat în casă. Auzi, slută, să te 
prăpădeşti de râs, nu alta! Când spre sfârşitul verii a văzut 
până la urmă căsuţa acoperită şi cu uşile puse, ferestrele 
astupate cu băşică de bou şi când a crezut şi el că poate 
răsufla, s-a pomenit cu altă nebunie. Că ea a vorbit încă din 
iarnă cu un prisăcar de la Stilpeni, care i-a spus că-i vinde 
câţiva stupi cu un soi bun de albine, mai bun ca al boierului, 
că prisăcarul acela îi face stupii şi tot... De pe urma stupilor 
se câştigă bine; lumânările de ceară au mare căutare 
la Bucureşti, unde lumea stă până seara târziu, ba şi 
noaptea, la taifas, şi unde sunt atâtea biserici, şi că ea, Safta, 
ce să facă aci, singură, lângă râpă, cu tufişurile astea de 
măcieş şi de curpeni? 

Femeia asta are pe dracul în ea, gândise omul. A dat deci 
câțiva bănuți, puţini, şi pentru asta. Dar tot n-a îmbunat-o, 
tot acră, cicălitoare şi neodihnită a rămas. Nu mai 
răsufla liniştit decât când o vedea în bordei, lungită pe pat, 
văicărindu-se, bând fierturi peste fierturi şi spunând că ea 
moare şi mai multe nu... Nu murea, se scula şi mai afurisită 
şi mai născocea altceva. Coteţ de păsări a făcut după cea 
închis, ca un grajd, şopronul boilor, iar în primăvară, Toma s- 
a trezit în odaia cea curată, care era goală, căci lui îi făcuse 
nepoată-sa pat în tindă, cu nişte omizi mari şi buburoase, 
care se urcau pe pereți şi pe crăcile puse anume pentru ele... 
de nu mai dormea omul, de frică să nu răzbească până la el 
vietățile astea scârboase prin cine ştie ce crăpătură... Muierea 
naibii se apucase să crească gândaci de mătase... 

Umbla pe jos prin sate; pe sub deal şi stătea de vorbă cu 
oamenii pricepuţi la creşterea gândacilor şi albinelor, afla 
ba de una, ba de alta, că altfel da zece înainte bărbaților la 
stupi şi la viermii de mătase. Altceva nu făcuse în viața ei. Se 
vedea în toate acestea furia ei că fusese călcată în picioare şi 
aruncată dincolo de poartă de către cei de la curte, dar şi 


bucuria că acum muncea în voie. Muncea pentru omul ăsta 
cumsecade, care-i dăduse un acoperiş să se adăpostească, 
muncea pentru ea însăşi nu pentru un boier blestemat, căci 
pâinea pe care o mânca acum nu mai era tot atât de amară ca 
altădată. O bucura mai cu seamă că era de capul ei, cănuo 
alunga la tot pasul vătaful cu gârbaciul... Avea, este drept, un 
soi de nebunie de a începe totdeauna altceva, de îndată ce un 
lucru era sfârşit. A dat vreo două trâmbe de pânză cu 
borangic şi a primit de la o gospodină o vițică, pe care a 
crescut-o mare. 

Peste vreo doi ani, când i se legase binişor gospodăria Toma 
s-a pomenit chemat la curte de logofăt, care a înmuiat pana 
în călimara de la brâu şi i-a arătat că e dator atât şi atât... 

— Că pă ce? 

— Pă asta... şi pă asta... 

Cel mai rău l-a mâniat că i-a cerut să dea zece stupi şi 
atâtea vedre de ceară datorie pentru doi ani în urmă. De 
asemeni să mai dea atâția coţi de borangic pentru frunza de 
dud pe care o mănâncă viermii. 

— Dă ce să-ți dau, neică, pentru stupi? a întrebat Toma, 
vânăt de mânie. 

— Păi, albinele adună miere dă pă livezile boiereşti... 
ori nu? Dă când creşti tu stupi, au început să slăbească stupii 
boiereşti. 

Să te cruceşti, nu altceva! se gândi că stupii slăbesc, fiindcă 
nu mai era Safta să-i îngrijească. 

— Şi pentru frunza dă dud dă ce să dau? 

— Duzii nu sunt tot pă moşia boierească? 

Toma simţea în el răsuciri de cuțit. Abia se stăpâni. 

— Sunt duzi dă prin curţile oamenilor, dă prin grădinile lor, 
şi după pravilă astea sunt scutite dă dijmă. 

— Nu mai spune... Ei, dacă te crezi mai deştept ca boieru, o 
să-ți pară rău, rău dă tot. 

Lui Toma îi venea să pună mâna pe ceva şi să-i dea în cap. 
Ce-o fi, o fi!... Dar pe urmă se gândi că n-are rost să 
omoare sluga, şi nu pe boieri. 


După un timp, vechilul relua cu un soi de prietenie, 
bătându-l pe umăr: 

— Şi pă urmă, ce te oțărăşti tu atât, mă Tomo? N-o să fie al 
boierului tot ce e aci? Fi-tu e fugar şi nu poate să moştenească 
nimica... 

— Da' cum asta? Le las nepoată-mii ăsteia, care le-a 
făcut cu mâna ei. 1 le fac danie din viaţă... 

Vechilul îl privi cu milă. 

— N-ai drept să le faci danie, nu sunt ale tale... 

A înjugat boii la car, a pus în elo putinică de brânză, câteva 
braţe de lemne, un sac de mălai, pentru flăcău, a luat în braţe 
şi un urcior cu miere pentru cucoana doftoroaia, că-i era 
ruşine să se ducă la casa ei cu mâna goală. 


La Bucureşti era zor mare, ca să se facă bagajul boierului 
Nicolache care, după câte se spunea, pleca la Paris. 

Serdăreasa alerga în toate părțile, căci îi făcuse băiatului 
rufărie nouă, i-a împletit, din lână moale, nişte pieptare 
groase, bătute bine, ca să aibă la el, că n-a vrut să ia cojocel 
înflorat — pe acolo, gândea ea că poate aşa ceva nu se găseşte — 
şi-l ştie slab de piept. I-a făcut şi încălțăminte nouă, o altă 
pelerină, căci s-ar putea să fie prea scumpe acolo, iar el să nu 
mai aibă la iarnă toți banii odată... 

Bălcescu stătu mult timp la îndoială dacă să călătorească 
sau nu pe apă, căci îşi zicea că dacă merge cu diligența, 
vede mai bine oamenii şi locurile; mai ales prietenii lui, 
moldovenii, erau de părerea asta, cu toate că aveau la 
îndemână Galaţii; până la urmă, totuşi, Rosetti îl convinse să 
meargă până la Viena şi poate şi mai sus cu piroscaful. Loydul 
austriac pusese pe Dunăre o serie de vapoare zgomotoase, dar 
confortabile: „Wien“, „Pesth', „Maria Dorothea" şi altele. E mai 
sănătos şi mai puţin obositor, îi explicase Rosetti. Ai pat în 
cabină, loc în sufragerie şi poţi să stai şi pe punte. 

Nu mai pridideau cu pregătirile, totuşi Bălcescu a găsit 
timp să stea de vorbă cu Toma sub nucul din grădină; 
erau nişte călduri de nu mai umbla nimeni ziua pe uliţă, prin 


oraşul pustiu. Spre seară răzbătea însă mireasma de lămâiță, 
căci cinci-şase tufe erau albe ca de zăpadă. 

Toma i-a povestit de-a fir-a-păr necazurile lui. 

— Scrie asta în Regulamentul ăla, boierule? 

— Nu mă mai boieri atât, „frate Toma”... Da... da... 
„frate Toma”, şi poate ai să înţelegi în curând, o să-ţi spuie 
Damian de ce îți spun aşa... Ei bine, în Regulament nu numai 
că nu spune că trebuie să plăteşti, ci, dimpotrivă, scrie anume 
că grădinile şi ogrăzile oamenilor sunt scutite de dijmă. 

— Atunci ce e dă făcut? Oamenii aceştia ne dau în cap dă 
cum încercăm şi noi să ieşim la liman... 

Bălcescu nu răspunse, dar sprâncenele i se îmbinaseră şi 
gura i se strâmbă într-un surâs amar. Apoi ridică din umeri, 
fără să spună o vorbă. 

Toma privi o clipă spre fereastră; îşi frământa pălăria mare 
în mâini, se vedea că-i vine greu să vorbească. 

— Nu vă supăraţi... V-aş mai face o rugăminte... 

— Nu mă supăr, Tomo, nu mă supăr... Spune tot ce ai pe 
inimă. 

— Apoi, uitaţi-vă... lo aş vrea să fac danie încă dă p-acum, 
din viață, bruma dă lucruri şi căsuţa pă care o am la 
Vadu Rău. Dar vechilu mi-a spus că nu am dreptu să fac nicio 
danie, că şi aşa tot ce am acolo e al boierului şi nu poate 
moşteni dăcât copilu”, dacă e şi el clăcaş pă moşie. Aşa să fie 
oare? 

— După vechea pravilă nu are dreptul ăsta, căci după cum 
ştii, se fac astfel de danii... dar după legea nouă mi-e teamă că 
o poate întoarce cum vrea el. Vechilul a ştiut ce spune. Dacă 
boierul vrea... Dar ascultă, te voi trimite la un prieten, avocat 
la Divanul apelativ, să te lămurească el... Nu-i vei plăti nimic 
pentru asta. Drept să-ți spun, însă, nu prea cred că-ţi va fi de 
vreun folos. 

— Atunci ce e dă făcut? încotro să ne îndreptăm?... în ţara 
asta nu avem dreptu nici să răsuflăm? Ce e dă făcut? 

Bălcescu şi-a luat tâmplele în mâini de furie şi neputinţă. 

— Nu ştiu ce e de făcut, frate Toma... Uite, eu plec pentru 
vreo doi ani... şi bine ai făcut că ai venit la mine. Să fie ultimul 


gând cu care plec din țară... Să nu uit nimic... Să zacă şi să 
dospească totul în mine ca o otravă - să mă întovărăşească 
durerea voastră de-a lungul drumului, ca luna pe călător. 


Scrisori post-restant 


— Dumneavoastră sunteți domnul Nicolas Ba... Balicesco? 
întrebă  funcționara pariziană de dinapoia ghişeului, 
reținând, încă grijulie, scrisoarea. 

— Nicolas  Balchesco, rectifică Bălcescu pronunțarea 
numelui său pentru tânăra fată neîncrezătoare. 

Nu erau decât zece ani de când se inventase marca poştală, 
şi în decurs de un deceniu se organizase serviciul 
corespondenței în toată Europa. Lumea era încântată de 
această simplificare şi abuza de ea ca de o noutate... E veacul 
corespondenței. 

Nevoia de corespondență în vremea asta era însă pentru 
mulți arzătoare, căci nefiind încă gazete de mare răspândire, 
telegrame şi alte mijloace, ştirile din țară se comunicau 
numai prin scrisori. Bălcescu se mai folosea şi de avantajul de 
a-şi putea primi la poştă corespondența din ţară - post- 
restant — cum se spunea. 

Era binevenită pentru el măsura post-restant, cu atât mai 
mult cu cât, de la sosirea să la Paris, îşi schimbase de câteva 
ori locuința, aşa încât până când i-ar fi venit din țară o 
scrisoare la ultima adresă dată, el s-ar fi mutat la una nouă. 
Mai călătorise apoi şi prin Italia (unde se întâlnise cu 
Alecsandri şi Elena Negri) şi era aci încă un motiv de 
incertitudine în corespondenţă. 

Cântări în mână scrisoarea, mai ales că văzuse pe învelişul 
ei scrisul Sevastiței, şi constată bucuros că e voluminoasă. O 
puse în buzunar şi se îndreptă ca de obicei spre 
Biblioteca Naţională. De când sosise la Paris nu lăsase să-i 
treacă nicio zi, niciun ceas, fără să le folosească lucid, cu 
patimă, fără odihnă. Ştia că mai are câţiva ani de trăit, căci 
boala, pe neobservate pentru ceilalți, făcea progrese 
necontenite. O lună petrecuta la Palermo, pe terasa cu 


lespezile rare, roase de piatră a unei case gălbui cu coloane, 
între grădini de portocali, alături de prietenii iubiți, Alecsandri 
şi Elena Negri, îl întremase puţin, dar răul rămânea adânc. 
„Din cei zece ani pe care mi i-am dorit, pe care i-am cerut încă, 
îşi zicea el, cinci au şi trecut.” Pentru întregirea lucrării pe 
care o pregătea Istoria românilor sub Mihai Viteazul, aduna 
material din toate bibliotecile şi arhivele la care putea răzbate, 
din mai toate oraşele mari prin care trecea. 

Trăia modest, ocolea pe cât putea chiar întrunirile de la 
sediul Asociaţiei Studenţilor Români din Franţa, al cărei 
preşedinte era lon Ghica, care plecase mai înainte, secretar 
Costache Rosetti, care venise din nou la Paris, şi casier Virnav, 
moldoveanul care pusese la dispoziție localul necesar. 
Bălcescu plăti, alături de alți cincizeci de sub scriitori, cei zece 
franci la care se îndatoră anual, dar prefera în locul vieții de 
student boem viața de studii în biblioteci. 

Merse acum grăbit, pe culoarul lung şi îngust, până la sala 
stampelor. 

Se scuză că-şi deranjează vecinul obişnuit, un bătrânel cu 
cap mare şi chel pe un gât subţire, şi o dată aşezat la 
masă scoase nerăbdător scrisoarea din buzunar, înainte chiar 
ca să facă semn să i se aducă volumele şi legăturile cu 
reproduceri, puse deoparte din ajun de către un funcţionar 
foarte politicos şi foarte îndatoritor. 

Erau obişnuitele ştiri despre ai lui. Mama tot necăjită cu 
ficatul, cu toate fierturile de buruieni pe care le lua... 
Costache e mai îndrăgostit ca oricând, scrie o piesă de teatru, 
dar Barbu nu e cuminte de loc şi poate din pricina asta mama 
nu se poate întrema. Barbu s-a înhăitat cu câţiva inşi mai 
bogaţi decât el şi colindă toate balurile mascate, şi - din 
păcate -— în fiece zi sunt în Bucureşti două-trei baluri mascate, 
oriunde e o sală mai încăpătoare, mai cu seamă la hoteluri, 
unele foarte ordinare, cum zicea Sevastița. Mama tremură de 
grija lui Barbu, ştiindu-l că se duce la aceste baluri, şi din 
cauza jocurilor de cărți de-acolo. Jocurile de cărți sunt o plagă 
a oraşului. Se joacă la orice oră din zi şi din noapte, fără 
măsură, aproape cu sprijinul poliției. Mama adună bani, să-l 


trimită cât mai repede pe Barbu la Paris, să-l smulgă dintre 
prietenii lui stricați. Marghioala e bine, îşi vede de copii, şi 
bărbatu-său, acum din nou în slujbă, e sănătos. Despre ea, 
Sevastița, să n-aibă nicio grijă. Mai prost pare să fie anul 
acesta cu rodul moşiei... La începutul lui martie au fost nişte 
călduri mari, tot ca în patruzeci şi şase, care au topit ca nimic 
troienele înțepenite ale iernii bogate în ninsori şi viscole. Au 
fost inundații mari în Bucureşti. Din cauza căldurii prea 
timpurii au înmugurit toți pomii prea devreme. Pe la începutul 
lui april a venit un îngheț aspru, aşa că e puţină nădejde să 
poată fi ceva de cules la Bălceşti, anul acesta. 


„Nenorocirea cea mare este însă alta, Nicule. Au ars 
Bucureştii. A ars jumătate din oraş. A fost ceva, cum spune 
mama, că nu s-a mai pomenit de cincizeci de ani, poate de o 
sută de ani. Jalea e de nedescris. Noi am avut un noroc 
nespus, căci vântul a bătut spre răsărit. Focul a izbucnit în 
ziua întâia de Paşti, în timpul unei furtuni grozave, care sufla 
dinspre apus. Un băiat, ca de vreo doisprezece ani, fiul 
prietenului nostru Costache Filipescu, neavând voie să umble 
cu puşca, s-a dus în şopronul unde se țineau trăsurile ca să 
descarce arma pe ascuns. A tras din joacă în podul 
şopronului, unde se ținea fânul. A luat foc într-o clipă tot 
podul, tot şopronul, casele vecine din jurul bisericii Sfântul 
Dumitru, de lângă Hanul lui Constantin. Flăcările, spun cei 
care le-au văzut întâi, parcă zburau din casă în casă spre 
biserica Sfântu Gheorghe, spre Bărăţiei, spre biserica Sfânta 
Vineri, căci furtuna ridica în văzduh căpițe întregi de paie 
aprinse ori şindrila de pe acoperişuri şi cârpe de tot felul, ba 
chiar şi acoperişuri întregi cuprinse de flăcări şi le rostogolea 
peste alte case. Cum era în ziua de Paşti şi cum ardea Târgul 
din Lăuntru, unde sunt cele mai mari prăvălii, şi prăvălie lipită 
de prăvălie, străzile erau pustii, căci băieţii de prăvălie şi 
tejghetarii erau plecați acasă la ai lor, şi la fel lipseau şi 
negustorii. Din ulițele Lipscani, Nemţească, Cavafi, Covaci, 
Gabroveni, Bărăţiei până în piața Sfântu' Anton în câteva 
ceasuri n-a mai rămas decât cenuşă. De la Sfântu Gheorghe, 


care a ars cu totul, în această zi de Paşti, focul s-a întins spre 
Lucaci şi a ieşit înspre bariera Vergutui, spre Delea Veche şi 
spre bariera lancului. Furtuna bătea atât de puternic, încât s- 
au găsit peste câteva zile mătăsuri, panglici şi alte asemenea 
mărfuri uşoare smulse de prin magazine şi azvârlite cine ştie 
unde, de-au rămas agățate, încurcate, în crengile copacilor din 
pădurea de la Mărcuţa şi Pantelimon... 

Căpitanul Papazoglu, pe care l-am văzut la Faca, ne spunea 
că boierimea cea mare era la palat să felicite pe vodă în ziua 
de Paşti şi că s-a risipit în grabă, fugind fiecare pe la casele 
lor. A fost greu de stins focul şi din pricină că toată lumea îşi 
scotea calabalâcul ori marfa în mylocul uliței, nădăjduind s-o 
scape, de nu mai puteau trece sacalele pojărniciei şi nici 
tulumbele. A fost scoasă toată armata să dea ajutor. Abia a 
fost timp să fie ajutați nenorociții de deţinuţi de la 
puşcăria din spatele hanului lui Manuc... Hanul Şerban-Vodă 
nu a ars şi iată de ce, după cum ne-a spus Papazoglu: 
bancherii Menoah Hillel şi Zerlendi s-au dus la vodă, care 
trecea călare; au îngenuncheat, cu capetele goale, înaintea 
calului, strigând  deznădăjduiți: «Apără, măria-ta, Hanul 
Şerban-Vodă, căci magaziile lui, pe lângă o mulțime de mărfuri 
şi pe lângă casele de bani, sunt încărcate cu treizeci de 
butoaie de iarbă de puşcă.» Lui vodă i s-a făcut părul măciucă, 
nu alta: «Cum, iarbă de puşcă în mylocul oraşului? Ocna o să 
vă mănânce!» Dar Hillel, stând mereu în genunchi, a spus: 
«Ştim că vom merge la ocnă, dar scapă hanul, măria-ta.» Atunci 
vodă a poruncit ca toți pojarnicii şi toți sacagiii oraşului să 
înconjoare hanul şi să-l apere de flăcări. «Cum ai dat de ştire 
abia acum, când ard Bucureştii, că ai iarbă de puşcă în bolțile 
hanului? Trebuia de la început să cari totul afară.» «Nu pot să 
vă spun acum, dar scăpați hanul... Ştiu că voi fi spânzurat, dar 
scăpați hanul.» A treia zi s-a aflat că n-a fost niciun butoi de 
iarbă de puşcă, ci numai o născocire a bancherilor care au 
izbutit astfel să-şi scape mărfurile din magazii. Mama zice că 
o să-i bată Dumnezeu că s-au gândit numai la avuţiile lor, nu 
le-a păsat de căsuțele săracilor din Udricani şi Delea Veche, 
unde-au rămas oamenii pe drumuri, fiindcă toți pompierii şi 


toți sacagiii din Bucureşti au primit poruncă să apere hanul. 
Căpitanul Papazoglu ne-a povestit multe ieri la Faca, pentru că 
a fost trimis cu compania lui în ajutorul populației; spunea că 
a văzut trei cadavre, rezemate de zidurile care mai 
rămăseseră din biserica Lucaci. A ars, o dată cu biserica, 
Stela, şi sora Vlădichii Chesarie, grecul. Se zice că au fost 
morți şi la biserica Batistei, din care nu au mai rămas decât 
zidurile. Lumea de acolo a scăpat doar fugind cum a putut 
dinspre partea de răsărit în cea de apus a oraşului. Au ars 
foarte multe biserici, nu se ştie câte. 

Nicule — continua scrisoarea - n-au fost sărbători, a fost o 
jale fără margini... Lumea a rămas pe drumuri; mii şi mii de 
femei şi de copii dorm pe câte o claie de calabalăc, stricat şi 
aia; plâng de ți se rupe inima. Negustorii ştiu că îşi vor întocmi 
iarăşi la loc averile, dar ce-au să facă micii calemgii şi oamenii 
muncitori, Nicole, care o viață întreagă au trudit ca să aibă un 
acoperiş pentru copii şi câteva lucruri mai omeneşti în casă. O 
femeie se bocea: «N-am mâncat o jumătate dă an dăcât pâine 
cu ceapă şi verdeţuri, ca să cumpăr o ladă să-i fac zestre fetei, 
şi acum a ars cu totu...» Pe tine şi pe prietenii noştri de la 
Paris o să vă doară nespus că a ars şi casa lui Negulici. 
Tabloul lui cel mare «Bolnavii de la Mărcuţov s-a făcut cenuşă, 
cu zeci de alte tablouri mai mici." 


Scrisoarea mai cuprindea amănunte despre o prietenă a 
mamei lor, care locuia pe lângă biserica Sfinţilor... A trimis pe 
Stoica s-o aducă cu poştalionul. Calabalâcul mai de preţ i l- 
au pus în magazia de lemne, care acum e goală, iar ea, 
Sevastița, cu două fetițe, locuieşte în odaia lui, a lui Nicu, 
până când acea prietenă a mamei va găsi o altă locuinţă. Îl 
mai vesteşte că-i trimite mamă-sa, „in săptămâna viitoare, 
încă cincizeci de galbeni, printr-o scrisoare, tot la bancherul 
cel vechi”. 

Bălcescu nu a mai putut să lucreze nimic în ziua aceea... 
Când înapoie, cu rugămintea de a-i fi păstrate, teancul de 
cărți şi colecția pe care nu o desfăcuse, funcţionarul îl întrebă 
mirat: 


— Plecaţi? N-aveţi dispoziţie de lucru, după cât se pare, 
domnule?! 

Bălcescu zâmbi cu o adâncă tulburare. 

— Da... nu prea am dispoziţie de lucru... Au ars Bucureştii. 

— Bucureştii?... Cum? Ce? 

Omul nu pricepea nimic. 

Bălcescu clătină din cap, fără să se întoarcă... O să fie 
surprinsă Lusxița, văzându-l că vine s-o ia cu trei ore mai 
devreme... 


Era acum de mai bine de un an la Paris, când Tiţa, într-o altă 
scrisoare, îl înştiință despre întâmplarea de la Vadu Rău, 
întâmplare ce umpluse de groază toată boierimea şi era cât 
pe-aci să aprindă ţara. Boierul Medelioglu fusese ucis cu o 
lovitură de ciocan de către fierarul curţii, Filaret Mustea, tatăl 
ţiganului lăutar Bănică. Boierul nu-l mai lăsa pe băiat să 
iasă din casă, nici măcar în curte. De mai bine de doi ani îl 
ținea închis. Nu-l mai punea la nicio treabă şi-l îmbrăcase cu 
anteriu curat şi cu ceacşiri legați cu tuzluci de meşi. Nu-i 
cerea decât să-i cânte împreună cu țambalagiul un ceas după 
masa de prânz şi două ceasuri după masa de seară. Stătea 
mereu pe gânduri, în jilțul său, uscat ca nişte moaşte, şi 
sorbea când din ceaşca de cafea, când din pahar, trăgea din 
ciubuc şi se gândea, el ştia la ce... Uneori, când ei cântau, el 
citea câte o carte de versuri greceşti ori franțuzeşti. Băiatul 
devenise o umbră, mai ales că era bolnav de piept. Nu-l mai 
lăsa să cânte față de musafiri. Atunci punea să cânte alt 
viorist, împreună cu ţambalagiul. 

Cu o săptămână înainte de nenorocire, Bănică i s-a aruncat 
la picioare, rugându-l să-i dea drumul, căci el nu mai 
poate îndura, se prăpădeşte. Boierul s-a ridicat, a venit la el şi 
l-a pălmuit; o palmă cu degete, uscate ca vergelele. Niciodată 
nu lovise el însuşi pe vreun rob ori vreun clăcaş. Totdeauna 
punea vătafii să-i bată, uneori în fața lui, până erau lăsaţi jos 
mai mult morți. L-a  ocărit pe Bănică: „Slugă 
nerecunoscătqare... Te țin pe puf şi tu vrei să pleci?“ Flăcăul a 
rămas cu gâtul moale; i-au dat lacrimile şi i s-a încrețit 


fruntea. A alergat apoi pe sala din dos, unde era un cuier 
mare pentru atârnat hainele groase. A scos un şnur de la un 
macat de pe sofa şi a făcut un laţ, s-a suit pe un scăunel, apoi 
a atârnat şnurul de cuier, a vârât capul în laţ şi a împins 
scaunul cu piciorul. 

L-au găsit învinețit, cu ochii ieşiţi din cap, cu limba scoasă. 
Mort. Boierul a dat poruncă să-l îmbrace curat, i-a pus meşi 
noi de brunel în picioare, i-a făcut şi coşciug, în care a fost 
aşezat cu tălpile legate cu o panglică şi cu mâinile vinete pe 
piept. Toată lumea plângea, şi când a fost să-l acopere cu 
pământ, boierul avea lacrimi în ochii lui mari şi albicioşi şi a 
spus: „să-i fie ţărâna uşoară”... în clipa aceea, tatăl băiatului, 
Filaret fierarul, care venise cu barosul la el, de credea 
lumea că vrea să-l pună în mormânt ori cine ştie ce, a ridicat 
barosu şi l-a ucis pe boier dintr-o singură lovitură. Pe urmă |- 
au dus sătenii toți până la primărie, de frică să nu-l ucidă şi 
pe el oamenii curții, iar pe celălalt, pe boier, l-au lăsat părăsit 
pe marginea groapei proaspete, cu capul strivit, cu giubeaua 
plină de sânge şi de bucăţi de os. Vreo două babe se uitau la el 
şi nu ştiau ce să facă. Pe fierar l-au judecat grabnic la 
Bucureşti. Toate maidanele în jurul Divanului erau pline de 
săteni şi de muncitori. Trei boieri tineri l-au apărat pe țigan şi 
chiar boierii cei mari, după cele ce au auzit că a fost viaţa lui 
Bănică, dar mai ales viața postelnicului, înfățişat de apărător 
ca un sadic. N-au mai avut curajul să-l osândească la moarte 
pe Filaret Mustea, fierarul. N-au putut să-i dea decât cinci ani 
de ocnă la Telega. 

Despre cei de acasă, Tiţa îi scria fratelui ei că sunt toți bine, 
că le e dor de el, că numai Costache a rămas acum în 
Bucureşti şi că el le-a povestit astea toate săptămâna trecută, 
când a venit să-i vadă la Bălceşti. 

„„L-a găsit pe Arăpilă la cafeaua „Regence” în piața 
Comediei Franceze. Către ora prânzului avea să vie tot acolo, 
ca să ia masa împreună, şi Luxiţa, căreia îi plăcea să 
hoinărească pe străzile cu vitrine bogate ale Parisului. 

Ascultând scrisoarea pe care i-o citea Bălcescu, Alecu 
Golescu fu tulburat adânc; amândoi îşi amintiră unul altuia 


un şir întreg de întâmplări din viaţa grea a robilor ţigani. Lui 
Arăpilă însă îi stătea pe inimă să facă şi o mică observație. 

— Nicule, să ştii că Tiţa are dar la povestit... Ce 
frumos scrie... că stai şi te miri. 

Bălcescu clătină din cap, parcă ar fi spus: „Ei, cred şi eu“, 
apoi spuse sorbindu-şi oranjada, căci îi era destul de cald: 

— Scrie aşa frumos, fiindcă îmi scrie mie, lui frate-su. 
Scrie aşa cum vorbeşte, dar când scrie unor străini, scrie şi ea 
sucit, pocit, aşa ca şi noi toți. E parcă un făcut cu limba 
noastră românească... Cum dă de cerneală, se pătează. Vreau 
să spun că se suceşte, îşi dă ifose strâmbe, întortochind frazul, 
ca să pară că este mai altfel, mai grozav. Aşa s-au tradus 
unele părți din biblie, aşa scriu şi țăranii când ştiu carte. 
Scriu cum cred şi ei că e frumos, nu cum vorbesc în fiece zi... 
Doresc ca mica mea epistolie... Aşa scriu la noi funcționarii, 
profesorii, aşa scriu toți scriitorii, parcă ne e ruşine să scrim 
aşa, simplu, cum vorbim. Lasă că unii mai stricăm limba, din 
grabă şi din neglijență, cum mi se întâmplă mie cu scrisorile 
pe care le trimit prietenilor. De altfel să vezi cum scrie Tiţa 
către străini... Nu o mai recunoşti... Pasămite, vrea să fie altfel 
decât e ea, cea de toată ziua, cum e în scrisorile către mine. 

— Vezi că sunt cuvinte noi, greu de folosit. 

— Lasă neologismele. Vorbesc de felul firesc şi curgător al 
limbii pe care o vorbim toată ziua. Poate că niciodată până azi 
nu s-a vorbit o limbă mai frumoasă ca aceea pe care o vorbim 
cu toţii, toată ziua. Vorbim cei mai mulți o limbă curată şi 
curgătoare ca grâul de sămânță. Ei, bine, peste o sută de ani, 
nimeni nu va şti cât de frumos s-a vorbit româneşte 
la mijlocul acesta de veac... Nu vor rămâne mărturie decât 
paginile scrise, care-s sucite, pocite, peticite, împopoţonate, 
radicalizate... totdeauna pozând față de cineva. Parcă toți 
suntem nişte analfabeți înfumurați. 

— Aşa scriem toți, e adevărat... 

— Nu-i aşa?... Eu câteodată mă îngrozesc de scrisul meu... 
Vezi că scrisul simplu îl nimereşti numai în intimitate şi 
numai când îl înveți. Hei, va mai curge apa pe gârlă până 
când noi, românii, vom învăța să scriem aşa cum vorbim. 


Citiră din nou scrisoarea când veni Luxiţa, şi pe ea a 
podidit-o plânsul, deşi nu-l văzuse niciodată pe Bănică; îl 
cunoştea numai din cele ce-i povesteau prietenii şi mai ales 
din câte i se spuseseră atunci când cântase muzicantul la ea 
acasă, şi ea fusese nevoită să rămână sus, în iatac. 

Peste câtva timp, venind într-o luni după-amiază, tot la 
„Regence“, unde uneori juca şi şah, Bălcescu era agitat, 
frenetic, exaltat. 

Luxiţa sosise mai devreme şi-l aştepta mâncând înghețată. 

— Lucica... am descoperit, în sfârşit, portretul lui 
Mihai Viteazul cel adevărat... al lui Sadeler%"... 

Ea, tulburată de tulburarea lui, întrebă scăpând din mână 
lingurița: 

— Unde? 

— La Biblioteca Naţională... secția stampelor... Să vezi... 
Dar mai mult nu putu să-i spună. Hai să ieşim la aer, hai 
sa alergăm. Nu pot sta locului... Ah, dacă ar fi aici cineva, 
cu care să mă iau la trântă... 

Ea a oprit o trăsură şi i-a spus omului de pe capră să 
meargă la Saint-Cloud. După ce au trecut lungul pod de 
peste Sena, Bălcescu, mai liniştit, îi povesti întâmplarea. 

— Lucica, tu ştii, ţi-am spus încă din Bucureşti că n- 
am nicio încredere în portretul adus din Transilvania de 
Mayer, care pretinde că a găsit chipul lui Mihai Viteazul; mi s- 
a părut că nu-i adevărat, cu toate afirmațiile Poenarului şi 
cu toată disertația învățatului Dr. A. Kurz... Nu, acesta nu 
era Mihai al nostru, îmi ziceam. De când am plecat din ţară, 
în toate cercetările pe care le-am făcut prin bibliotecile 
multor țări, căutam mereu să dau de un portret al lui Mihai 
Viteazul, deosebit de cel nesigur din unele cărți streine, cea a 
lui Bisselius, de pildă. La Roma am răscolit şi am văzut mii de 
portrete fără să pot descoperi ceea ce speram. Şi iată că azi, 2 
august 1847, Lucica, ducându-mă cu Arăpilă la cabinetul de 
stampe, ca să facem oarecare cercetări genealogice, cerui, între 
altele, şi fără multă speranţă, să mi se arate portretele ce au 
despre otomanii, ungurii, transilvanii şi românii vestiți. Mi s- 
au adus, în colecția Transilvania, şase portrete ale lui Mihai 


Viteazul, dintre care trei cunoscute din cărți,două noi, iar al 
şaselea, ei, bine, şi nou, şi minunat, aşa cum l-am văzut noi 
pe Mihai Viteazul. Scrie pe el în latineşte că a fost desenat 
după natură de Algidius Sadeler, sculptorul majestăţii-sale 
imperiale şi e pusă şi data... Praga, anul 1601. Luxiţa, am dat 
şi eu, şi Arăpilă tot ceea ce aveam în buzunar şi am comandat 
pe loc o gravură frumoasă şi credincioasă, spre a da în 
admirarea românilor adevăratul portret al eroului lor. 

Lucica se bucura, dar îi mai aduse şi ea o veste tot atât de 
neaşteptată... Are să fie peste câteva luni mamă. Acum 
speră să fie adevărat, nu ca la Bucureşti. Bălcescu se 
întunecă puţin. 

— Ti-am spus numai ca să ştii... Restul nu te priveşte, 
adăugă ea, cu inima strânsă. 

— Lucica, pentru numele lui Dumnezeu, cum poți 
vorbi aşa? Dacă nu ar fi decât grija sănătăţii tale... şi tot aş, fi 
cuprins de îngrijorare. 

— N-avea grijă de mine. Aici nu o să mai pot rămâne 
prea multă vreme fără să bage de seamă prietenii noştri. Voi 
merge — nu în țară, fireşte — ci la Budapesta... După naştere 
voi vedea ce e de făcut... Două lucruri doresc. Rog pe 
Dumnezeu să semene copilul cu tine şi vreau să ştie toată 
lumea că e al tău, iar în al doilea rând, vreau să-l cresc eu. Va 
trebui, scumpul meu, să vesteşti pe toată lumea că ai un copil 
la Budapesta, cu o unguroaică, sau aşa ceva, şi că ai vrea să-l 
aduci în ţară. 

— Atunci are să vrea Tiţa să-l ia ea. Sunt sigur de asta. 

— Am să-i iau înainte şi am să-l înfiez eu. Pretinsa 
lui mamă nu are să mi-l dea, bineînţeles, decât mie. 

— Îţi vei face un duşman din Tiţa... căci, îţi repet, va 
dori ea, fără îndoială, să crească copilul. 

— Asta nu...! Voi şti eu s-o împac... Dacă te iubeşte pe tine, 
vreau să mă iubească şi pe mine. 

— Îi e o teamă nespusă de tine, îi e frică să nu mă abaţi de 
la ceea ce ea numeşte rostul meu pe lume. 

— Dar tu nu vezi că fac tot ce pot să-ţi las cea mai deplină 
libertate?... că sunt numai umbra ta? 


— Sunteţi două umbre geloase una pe alta. 

— Nu pricep. Am crezut totdeauna că fata asta mă iubeşte. 
Acum vreo cinci ani, când ea nu era decât o fetiță, nu 
mă scotea din nana Luxița şi era pe lângă mine ca o soră 
mai Mică. 

Închise umbreluța şi rămase pe gânduri. Cu un soi de 
deznădejde dorea să fie de data asta mamă, căci se gândea că 
e ultima ei şansă. Avea să împlinească treizeci şi doi de ani. 

Bălcescu se gândi că Tiţa are acum peste douăzeci şi cinci 
de ani, că s-a maturizat în singurătatea ei, că a devenit 
tot mai îndărătnică şi mai autoritară; şopti îngândurat şi el: 
„S-a mai schimbat... s-a schimbat mult... Acum trăieşte 
numai pentru mine...” 

Seara au mâncat împreună la cafeneaua „Tortoni“, unde a 
venit şi Arăpilă, au băut toţi trei două butelii de Bourgogne, 
ca să sărbătorească portretul descoperit. 

— Şi încă alt portret... Sunt sigură că va fi la fel, tot 
îndruga Luxiţa, râzând nebunatică, fără ca Arăpilă să 
poată pricepe ceva. 

Peste câteva săptămâni ea plecă; Bălcescu o conduse o 
parte din drum spre Budapesta. 


Licsandru şi Licsandra 


Toma îşi trânti furios pălăria de pământ. 

Când n-are omul noroc, n-are, şi pace. 

Vrând să ocolească Hanul Golescu pe după biserica Sfântu 
Ilie şi s-o ia spre Sfântu Nicolae din Țigănie, prin dosul 
Mitropoliei, într-o înghesuială de care, căruțe şi brişti, cum e 
mai întotdeauna în preajma podului de piatră, peste gârlă, se 
pomeni cu carul sucit, dintr-o izbitură, de mai-mai să-l 
arunce şi pe el în şanțul drumului. O braşoveancă mare cât o 
hardughie, vrând să facă loc în grabă unei droaşte boiereşti, 
care venea în goana celor patru cai, îi izbi fundul carului şi-i 
rupse o roată dinapoi. Să-l iei de gât? Pe cine să-l iei de gât? 
Droaşca nu se mai vedea. Omul cu braşoveanca? Tot el 


înjurase şi trecuse mai departe, că el avea roţile bine legate cu 
fier. 

Toma se scărpină în cap, judecă mai de-aproape paguba şi- 
şi zise că oleacă de noroc tot a avut. Până la Damian nu 
era mai departe decât la două-trei zvârlituri de băț, cât e de la 
Mitropolie până în Dealu Filaretului, şi încă o ţâră de noroc 
mai avea, că se găsea tocmai în Țigănie, unde avea prieteni 
care să-i dreagă pe loc carul. 

După ce boierul Medelioglu fusese îngropat, clironomii'*2 lui 
nu mai voiseră să țină în casă pe nimeni din neamul celui care 
zdrobise ţeasta boierului. Se chibzuiră câtva timp şi căzură la 
învoială între ei să-i dăruiască pe toți cinci (erau nevasta lui 
Filaret Mustea, Chiriac, feciorul cel mare al lui Filaret, care 
avea acum aproape treizeci de ani, şi apoi feciorul cel mare al 
acestuia, care avea şi el doisprezece ani şi învăța tocmai acum 
meşteşugul potcovitului şi al legatului în fier, şi încă doi băieți 
mici, în picioarele goale şi cu burțile mari). Mitropolia, deşi 
țiganii ei nu erau robi la fel cu aceia ai boierilor, îi primise pe 
loc... cum să nu-i primească? Şi îi băgă în ţigănia ei, unde 
avea tot felul de şoproane cu foale, menghine, nicovale şi alte 
unelte pentru dresul caretelor, potcovitul cailor şi alte nevoi 
ale curții mitropolitane. Dar, din păcate, Chiriac, prietenul lui 
Toma, plecase să dreagă nişte garduri de fier, în cimitir. Se 
găsi în locul lui alt meşter. 

Pentru o căciulă de mălai, un ţigan bătrân, în zdrenţe, cu o 
barbă sură, ţepoasă, îi spuse că face roata pe loc, cu legătură 
bună de fier, până într-un ceas, mai ales dacă Toma pune şi o 
mână de brânză lângă mălai. Pandurul se învoi, şi în timp ce 
aştepta, se gândi să se repeadă până acasă, ca să ducă 
ori sacul cu mălai, ori putina de brânză, dar văzând ciurda 
de puradei care dădeau târcoale carului, se gândi că e mai 
cuminte să aştepte pe loc. 


Anul trecut, Mitru stătuse vreo lună în odaia închiriată pe 
lângă biserica Dobrotesei;, pe urmă îşi zise că nu e bine 
să risipească banii şi se hotărâse să-şi clădească o căsuţă a 


lui, pentru fetiță şi nevastă. La asta îl îndemna cu stăruință 
şi Licsandru Hergă. 

— Mă Mitrule, mă... acolo la mine, sub Dealu Filaretului, e 
raiul pă pământ, mă. Îţi dau şi ţie cinci-şase prăjini, pă nimica 
toată, mi-oi plăti tu datoria cu țârâita, când te-oi înlesni. Tare 
o place Licsandra mea pă Gherghina ta şi ar fi bucuroasă să 
stea alături, dă, că pă drumurile astea dintre vii nu prea sunt 
vecine. O casă, mă, o faci cu nimica toată. Te mai ajut şi io, o 
să pună mâna şi alți tabaci d-ai noştri. Că şi pă mine m-au 
ajutat la multe. 

Licsandru Hergă era de felul lui dintr-un sat de pe lângă 
Giurgiu. Ai lui avuseseră de furcă mereu cu cetele de 
turci care ieşeau pe neaşteptate, din fosta raia, după pradă. 
Cu vreo cincisprezece ani mai înainte, pe când el şi cu tată- 
său şi ceilalți doi frați mai mari erau la câmp, o ceată de 
başbuzuci intraseră după jaf în sat şi adunaseră ce găsiseră ei 
că le trebuie, dar mai ales copile şi neveste tinere, de la casă 
la casă. Ar fi vrut să adune şi vite, dar erau în pădure, la 
păşune. De obicei, oamenii fugeau, se lipseau de tot, 
numai să-şi scape viața, dar acum era prea de tot. Oprea 
Hergă îşi luă cei trei feciori, dintre care Licsandru era cel mai 
mic, că n-avea decât cincisprezece ani, îşi căută topoare şi 
cuțite, pe care le ascunseră cum putură sub nişte ţoale puse 
pe umăr, şi se întoarse în sat să-şi scape cele două fete şi 
bruma de avere. 

— 10, povestea Licsandru, nu eram atât dă voinic cât 
sunt acuma, că eram un copilandru... Dă tăicuţa şi frații 
ceilalți crez că mă întreceau atunci, cât sunt io azi, cu cel 
puţin un lat dă palmă. 

Ascultătorii se minunau, şi pe drept, fiindcă Licsandru 
Hergă era un munte de om, bălan şi puternic ca un plăvan, 
de ridica glumind un juncan în brațe. 

— Şi cum vă spun, ne întorceam în sat prăpădiţi, ca vai de 
noi... „Mă, spuse taica, să încercăm să-i luăm la început cu 
binele, cu rugăminți...” Da' turcii cum ne-au văzut au început 
să ne înjure pe limba lor, să ne zgâlțâie, şi ne-au şi înconjurat. 
Trăseseră toți iataganele, dar în jurul ceauşului lor nu erau 


decât cinci-şase, căci ceilalți împânziseră satu, după pradă. S- 
apropie taica dă calu ceauşului şi să roagă; ceauşu îl înjură 
şi-l loveşte cu latu săbiei... în clipa aceea, până să ridice el 
iarăşi sabia, taica l-a săltat cu o mână din şa şi l-a izbit dă 
pământ dă crez că a plesnit fierea în el şi nu s-a mai sculat dă 
jos. Noi ne aşteptam la asta, într-o clipă am fost pă turci... 
Unul dintre ei a apucat să tragă cu pistolu şi l-a împuşcat pă 
taică-miu, dar celorlalți le-am frânt paloşele şi i-am omorât. Ai 
noştri, din sat, care se mai găseau pă lângă noi, au început să 
răcnească, au sărit cu coase şi topoare în mâini şi aşa au pus 
pă goană ceata dă tâlhari, să tot fi fost vreo cincizeci... dă n- 
au mai avut timp să ia nimic... Atunci am văzut că turcii ştiu 
dă frică. După moartea tăicuțului, noi ne-am împrăştiat pă 
unde am putut, că nu mai era dă trăit acolo. Surorile s-au 
tras spre Piteşti, unde frati-miu ăl mare a deschis o măcelărie. 
S-a dus după el şi frati-miu celălalt, iar io am dat cu ochii dă 
Licsandra asta, am luat şi zestre bărăganu cât îl vedeți, şi 
căsuţa, şi am învăţat tăbăcirea pieilor la Dobrovici. 

Bărăganu de care vorbea Licsandru Hergă era tocmai pe 
dos decât un bărăgan, era mai mult o râpă în care se 
povârnea Dealu Filaretului şi avea poate patruzeci-cincizeci de 
prăjini. An cu an, voinicul acesta sădise ba ici un zarzăr, ba 
dincolo un gutui. Unde era povârnişul mai moale se 
prinseseră şi destui butuci de vie, din care să scoată omul un 
butoi de vin, cam în fiecare toamnă. Căsuţa, două odăi, cu 
tindă între ele, iar în față cu prispă, era cam bătrână şi 
acoperişul trebuia reparat în fiece an, că-l cam zburau 
furtunile din olane... Era la drum, spre ulița căreia îi zicea, 
fireşte, ulița dintre vii; ducea de la fântâna lui Cantacuzino, la 
deal, către viile Mitropoliei şi ale Băicoienilor, unde se afla şi 
vestita crâşmă a lui Tache Sbanghiul. Ulița nu cuprindea 
decât câteva case ascunse subt duzi şi cireşi, nu se prea 
vedeau de la drum că gardurile viilor erau întărite cu stufişuri 
de porumbe negre şi curpeni. 

Licsandru avea dreptate. Uneori, spre seară, când priveai de 
aici, din deal, Bucureştii, cu sutele lui de turle de biserici, iar 
ochii îți lunecau până departe, în vale, spre lacul Bănesei şi al 


Herăstrăului, şi când încoace spre Cotroceni şi Grozăveşti 
soarele apunea roşu, azvârlind raze prelungi care-i întocmeau 
un soi de coadă de păun, aici la Licsandru acasă chiar că era 
raiul pe pământ. Şi totuşi frumusețea adevărată se arătau a fi 
înşişi Licsandru şi Licsandra, femeia lui cea voinică şi tânără, 
amândoi peste măsura oamenilor obişnuiţi, ca un Adam şi o 
Evă dintre uriaşi, făcuţi anume unu! pentru altul, cu singura 
deosebire între ei că ea, deşi era tot atât de bălana şi cu 
carnea voinică, avea însă părul castaniu şi greu ca un coif de 
mătasea porumbului. 

După ce au adunat tot ce le era de trebuință ca să 
clădească, căsuţa lui Mitru a fost gata în patru zile, că au 
lucrat nu numai el cu soţia lui, în două zile de sărbătoare şi o 
duminică la mijloc, ci şi vreo zece prieteni tabaci. Au găsit 
şi un popă cumsecade la ei, la Cuţitul de Argint, care i-a 
dezlegat pentru lucru duminica. N-avea decât o odaie şi o 
tindă, dar tinda era mare cât o odaie şi făcuseră în ea o sobă 
cu plită, al cărei cuptor dădea prin perete în odaie, ca să le 
încălzească o dată pe amândouă. În tindă era loc destul de 
pus un pat mare, în care dormeau de-a latul toți trei. N- 
aveau grădină mai de loc, căci în dreptul lor râpa era mai 
mult o ruptură de deal şi o mai scobiseră şi ei luând lut şi 
pietre pentru casă. Aveau totuşi un nuc şi cinci zarzări şi apoi, 
cât de cât, puseseră pe muchiile râpei vreo doi butuci de vie, 
cu care să facă boltă pentru umbră. 

În magazia de lemne şi de unelte de tot soiul aşezaseră o 
plită ca să gătească acolo Gherghina, vara, afară mai la aer. 
Nu erau nici departe de tăbăcărie, unde mergea el la lucru, 
dar erau pe deal şi deci feriți de revărsările gârlei. 

Când Damian văzu că-i gata căsuţa lui Mitru, puţin cam 
strâmbă, dar altfel bine proptită în pământ, se îmbolnăvi 
de dorința de a-şi face şi el una la fel. Se gândea că după ce l- 
o slobozi pe taică-său, să aibă unde să-l ducă, unde să-şi 
petreacă omul bătrânețele. Rugă pe Hergă să-i vândă şi lui 
un petic de sub râpă, din „bărăgan”. Socotea că până la 
toamnă tot o să-şi poată dura măcar o odaie, cum o fi, iar 
până atunci îşi pusese un pat de lemn pe prispa lui Mitru. 


Când ploua, fugea în magazie. Până în toamnă, Toma îşi tot 
făcea drum cu carul spre Bucureşti, aducând de la Vadu Rău 
când crengi lungi şi tinere pentru gardul pereţilor, când 
căpriori cu bârne. Nerăbdător, Damian începuse să închidă cu 
pari ograda şi să-şi potrivească şi oleacă de grădină din doi 
duzi, un măr şi vreo doi gutui tineri, crescuţi parcă unul 
dintr-altul. 


Roata lui Toma nu a fost reparată, cum se lăudase 
meşterul, într-un ceas, nici în două, ci abia către seară. Şi 
stăpânul ei nu se plăti numai cu o căciulă de mălai şi cu un 
pumn de brânză, ci cu o stacană de rachiu, ca să ardă mai 
bine foalele. 

Aşa că ajunse acasă, sub deal, târziu, când cădea soarele 
înapoi, dincolo de Cotroceni. O găsi pe Licsandra lui 
Hergă plângând. Era ziua ei, că împlinise douăzeci şi doi de 
ani, şi gătise mâncare bună poftind la masă în aşteptarea 
bărbaţilor pe Gherghina cu Tincuţa, fetița ei, dar cu toate că 
era aproape nouă seara, bărbaţii încă nu veneau. 

Zadarnic încerca s-o împace Gherghina, că iar se mânia... 
„arz-o focu de masă“... şi iar începea să plângă. Era de felul 
ei cam copilăroasă. Îl vestise din vreme şi pe Chiose 
cimpoierul, chemat totdeauna când meşterul tabac voia să 
petreacă. Zdrențăros, cu nădragii peticiți şi cămaşa ferfeniță, 
Chiose avea o asemenea înfăţişare care te face să te gândeşti 
la un ţap bolnav. Era bătrân şi nu mai vedea de un ochi, 
auzul îi slăbise de tot, nu mai ştia decât cântece uitate, din 
vremea când auzea el bine, cântece bătrâneşti, unde era vorba 
de luptele cu turcii la Brăila, la Giurgiu, la Cerneţi cu 
Pazvantoglu. Cu cântece de felul acesta nu prea era îndrăgit 
de cei tineri, care mureau după cântecele de lume: „Amoraş... 
amoraş vede-te-aş călugăraş...“ şi altele. Dar Licsandru, cu 
plosca de vin lângă el, l-ar fi ascultat toată noaptea. 

Nu erau de vină ei că întârziaseră. Avuseseră mult de lucru. 
Deşi începuseră ziua de la cinci dimineaţa şi nu se hodiniseră 
decât o jumătate de ceas la prânz, abia către opt seara 
isprăviseră. 


Fusese o zi dogoritoare, pieile puţțeau mai rău ca stârvurile. 
Dobrovici stătuse pe capul lor şi nu-i lăsase să plece până ce 
nu socotise el că ar fi timpul. O vină totuşi aveau, dacă 
e vorba de vină, numai fiindcă după aceea ascultaseră de 
îndemnul lui Hergă, care-i târâse la gârlă. 

— Hai, mă, să ne scăldăm, să mai uităm, să mai iasă 
duhoarea asta din noi... Blestemată meserie... N-ar mai avea 
linişte în mormânt Custură, că el m-a făcut tabac. 

— Hei, tu îţi scoţi mai bine pâinea, că eşti meşter şi 
eşti bine plătit, spuse Mitru care încerca să ia mâzga de pe el 
cu palma. Nu te lasă jupânul să pleci... îmi scot şi io pâinea... 
mai neagră, dar mi-o scot. Şi-o scoate şi Damian ăsta... Da” ce 
să zicem dă ceilalți, ai mai mulţi? Îi mănâncă putreziciunea 
în fabrica asta şi din ce câştigă nici nu pot da dă mâncare 
acasă, îşi ţin copiii flămânzi. Ar trebui să vorbim cu jupânu. 

— Ce să vorbeşti, mă Mitrule? Nu mai tot îndruga şi 
tu prostii. Ăştia nu ascultă dă vorbă. Ăştia ascultă numai dă 
asta. Uite, vezi tu? Şi arătă un pumn ca un baros bălan. Să-i 
dai la cap cu ciocanu. 

Erau numai în cămăşi, izmene şi papuci. Îşi spălară cum 
putură cămăşile şi izmenele. Le stoarseră şi le întinseră 
în poiană, spre soarele ce apunea. Apoi se bălăciră în apă 
pe lângă sălciile de pe malul celălalt, unde era şuvoiul adânc. 
Dâmboviţa, pe vremea aceea, era un râu cu ochiurile vârtej, 
cu şuvoaie, un râu pe care-l puteau trece numai cei ce 
ştiau să înoate bine. 

În apă, pe când plutea spre sălciile de pe partea cealaltă, 
Damian se pomeni cu un băiețandru care înota de zor după el. 

— Nene Damiane... nene Damiane! 

— Ce-i, mă, cu tine, mă țâncule? 

Era un prieten tânăr de tot, care se supăra când i se spunea 
țânc. Şi tocmai dinadins, să-l necăjească, numai aşa îi 
spunea Damian. 

— Nene Damiane, vii mâine cu zmeul pe maidan? Vino, 
zău, că vine şi Biolaru, umblă după încurcat şi ne ia la 
toți zmeiele cu zmeul lui... Zău, vino, nene Damiane, că 
mâine-i sărbătoare. 


— Bine, măi, viu... şi Damian dispăru sub apa 
cam pământie când o priveai, dar destul de limpede şi 
răcoritoare când o luai în palmă. 

Avea şi el o slăbiciune de flăcău. Îi plăceau zmeiele. Avea 
unul, cât o uşă. Păpuşa de sfoară o ţinea pe un soi de scripete. 
În fiece sărbătoare, după-amiaza, înconjurat de copii şi 
de golanii de pe câmpia Filaretului, îşi înălța zmeul, cunoscut 
de zece mahalale. Că avea şi un obicei care cam supăra pe 
mulți. După ce îl înălța şi făcea poliția zmeielor pe câmpie, se 
ducea cu el acasă, urcând dealul. Lega sfoara cea groasă de 
streaşină şi îl lăsa aşa în văzduh, de nu se mai vedea, dar se 
auzea două-trei ceasuri seara. Vâjâitoarea era atât de 
puternică, încât nu lăsa lumea să doarmă în trei mahalale. 

Trupul musculos de uriaş al lui Hergă, orice făcea el, tot 
ieşea din apă. Oricât de răcoritoare era spre seară gârla, 
tot nu reuşi să-i învioreze. Erau prea cătrăniți de duhoarea 
pieilor. Se frecau tăcuţi, cu cenuşă din fabrică şi cu mâl 
nisipos din fundul apei, căci nu aveau săpun. 

În deal, zăluda de Licsandra, zor-nevoie că ea ştie unde 
întârzie ei. La cârciuma! Ştia ea o cârciumă lângă 
grădina Bellului, unde cânta o ţigancă: şi nu şi nu că ea se 
duce să-i caute acolo. 

Plăpândă şi cuminte, Gherghina încercă s-o împace. 

— Sunt oameni trudiţi, nu le arde dă asta, soro; or sa vie... 
Au poate dă lucru... şi se duse la şipot să aducă o căldare cu 
apă. 

Toma încercă şi el s-o domolească pe Licsandra, dar bălana 
era ca o juncană înfuriată, gata să împungă; n-asculta 
de nimic. 

— Să-mi facă el una ca asta dă ziua mea? Îi sparg capu! 

Într-o mică adâncitură de râpă, izvora un fir de apă, pe care 
Licsandra îl prinsese într-un sipet de lemn. Fiindcă firul apei 
era prea subțire, puseseră dedesubt o putină ea să se adune, 
şi-aşa putina era mereu plină cu apă. Dar acum nevasta lui 
Mitru veni cu căldarea goală; din pricina arşiței de peste zi, 
firul secase. Se amări că trebuia să se ducă tocmai la 
fântâna cea mare, turcească, şi-i venea greu să urce. (Fântâna 


din Dealu Filaretului nu mai era cea veche, turcească, ci una 
nouă, ca un chioşc cu coloane mari, veneau aici sacalele 
boiereşti de departe, să ia apă bună, de băut, dar lumea din 
mahala se ţinea tot de vechiul nume.) 

Pornise devale, luând pe umeri cobilița cu două căldări, 
când se auzi strigată din urmă: 

— Unde te duci, fă? 

— Să aduc oleacă dă apa... că n-are ce bea bărbatu şi fetița 
la noapte. 

— Lasă, fă, că-ţi aduc io... că te dăşală căldarea asta, îi 
spuse  Licsandra cu milă, ajungând-o din urmă. i 
trase cobilița din mână, înşfăcase şi o doniță de-a ei în 
cealaltă mână. 

— Păi, ţi-o fi şi ţie greu, Licsadro, spuse îndoindu- 
se Gherghina şi-i dădu cobilița. 

Un zâmbet îndoi gura cărnoasa a Licsandrei. 

— Mi-e greu, fă! Tu nu vezi ce şale am io! Şi-şi bătu 
cu palma şalele mari, de juncană. 

Când se întoarse cu căldările în cobilița şi cu donița din 
mână plină, din pricina greutăţii trebuise să urce alergând 
cu paşi mărunți, dar când le lăsă jos, îşi regăsi zâmbetul mare 
şi bun. 

— Na, fă, apă... 

— Da' repede ai venit?! se miră Toma. 

— Era lume dăstulă, da“ m-am dus la şipotu cailor... 
aşteptau alții şi acolo. Nişte flăcăi ziceau să aştept şi io... 
da” când m-am proptit cu căldările în ei... „Ce, mă? Să aştept? 
Să aştepte tat-tu şi mă-ta...“ S-au mai înghesuit ei în mine, 
da' mi-au făcut loc. 

Oamenii nu puteau întârzia până să se usuce cămăşile, aşa 
că după ce le văzură zbicite cât de cât în adierea răcoroasă a 
serii, zoriți şi de toaca de vecernie a mănăstirii, se 
îmbrăcară cu rufele jilave şi o porniră spre casă, posomorâți, 
încruntați şi zdrobiți de oboseală. 

Licsandra îi întâmpină strigând ca o nebună, iar ochii ei 
mari, verzi ca frunza înotau în lacrimi. 


— Acum veniți? Pă unde ați umblat? Să vă fie 
ruşine... Asta-i masă? Umblaţi telelei, şi noi aici ne uscăm 
aşteptându-vă. 

Licsandru se strâmbă la ea. 

— Muncesc, nu fi proastă... Şi nu ne mai bate şi tu la cap, 
că dăstul ne-a bătut Dumnezeu cu o pâine atât dă amară... 

Dar voinica şi bălana nevastă nu se împăcă atât de uşor. 

— Da' viața mea nu e amară?... Asta-i mâncare?... Că s- 
a ars dă tot, şi vru să ia de pe foc tigaia să o azvârle în curte. 

Cătrănit cum era, Licsandru o apucă pe nevastă-sa de 
coada groasă, împletită şi răsucită la ceafă şi o suci cu 
capul spre el. Ea lasă tigaia jos, începu să se zbuciume, dar cu 
socoteală, că o durea. Încercă să-l lovească cu picioarele ei 
goale, cu pulpe voinice, îi trase la întâmplare câţiva pumni 
zdraveni, dar omul arăta că nici nu se sinchiseşte. Părea o 
juncană înfuriată, care împunge îndârjită, dar şi stânjenită, 
că era prinsă bine. Când Licsandru băgă de seamă că o 
doare rădăcina părului, o apropie, o prinse în braţe şi o 
strânse de se speriară şi ceilalți, auzind cum îi pârâie oasele. 
Ea se lăsă moale şi biruită în brațele lui, să-şi lipească 
mustața ca vrabia de buzele ei. 


Lângă gura pivniţei, sub un vişin, era aşternut un ţol 
pestriț, ţesut la război, din fâşii subțiri şi lungi de petice, 
adunate la întâmplare şi strânse pe gheme, vreme de ani de 
zile. Pe ţol era pusă o masă scundă de-o palmă, cu trei 
picioare. Stăteau toți în jurul ei, cu picioarele încrucişate: 
Toma, Damian, Mitru, Chiose, Licsandru, soacră-sa, o 
bătrână care parcă se ascundea, ca să nu stingherească pe 
nimeni şi care murea de fericire văzându-şi copiii, şi i-ar fi 
privit toată ziua. Printre ei se învârtea fetița. Cele două femei 
tinere spuseră că ele mănâncă mai pe urmă, că nu e loc. Luau 
toți cu lingura de lemn din strachina cea mare cu borş de 
caracudă'%* şi rupeau din feliile de mămăligă tăiată cu sfoara. 
Damian şi Mitru se cam sfiau la luat bucăţile. 

— Hai, mă, luaţi... nu vă prostiți aşa... îi îndemnă 
Licsandru, cu gura plină. 

E drept că el avea fălci puternice şi mânca de zor cât doi. 

— Ziceam să rămână şi pentru muieri, spuse Damian, 
alegând carnea de pe oasele unei caracude. 

— Nu vă sfiiți, luaţi, întări şi Licsandra, că noi mai avem în 
căldare. Avem şi friptură dă miel. 

Îşi treceau plosca înflorită cu râuri roşii şi verzi de la gură 
la gură... „Noroc!“ Era vin bun, făcut de Licsandru, care 
se pricepea la asta, nu vin botezat cu apă, ca la cârciumar. 
Îşi ştergeau mustăţile apăsat. Când Licsandra aduse tigaia 
mare cu bucăţi de miel fript în untură, le veni mai uşor, căci 
omul îşi lua bucata, începea să muşte din ea şi se dădea mai 
la o parte, ca să facă loc şi celorlalți. 

Toma ridică plosca şi se uită la bătrânica scăzută de ani. 

— Noroc! Să-ţi trăiască copiii, lele Sultano. 

Bătrâna începu să plângă de bucurie. 

— Să le ajute Dumnezeu... şi Maica Domnului... că 
sunt copii buni. Să ţi-l ţie Dumnezeu sănătos şi p-al 
dumitale... şi pă fetița dumitale, Mitrule... Să trăiţi cu toții... 

După ce au mâncat şi cireşe şi vişine, culese din pomii 
împrăştiaţi prin peticul de vie, s-au lungit toți pe ţol şi Chiose 
a început să cânte... îi zicea şi din cimpoi şi din gură. 
Erau cântece vechi-ca banii de demult, cântece pe care el, 


bătrân şi obosit, le cânta cu un alean venit de departe. Se mai 
cânta încă pe vremea aceea, în tot lungul Dunării, cântecul lui 
Corbea, schimbat de lăutari şi cântăreți după loc şi după felul 
fiecăruia. Mai ales Chiose nu le prea ţinea minte toate şi le 
cam încurca uneori; glasul îi era puţin cam răguşit, dar 
alteori suna ca un ban de aramă. Îşi umflă acum cimpoiul, cu 
cele trei ţurloaie ale lui, apoi îl lăsa să-şi tremure singur suflul 
uşor, în timp ce el zicea din gură, domol ca un izvor, cu ochii 
lăcrămoşi: 


„Face-oi, puică, cum mă-nveți, 
Face-oi luntre şi lopeți... 

Să despic Dunărea-n două 
Când o ieşi luna nouă... 

Să merg la Giurgiu de vale, 
Să m-agăț dă istamboale, 
Să cumpăr fără parale... 

Ca să cumpăr cu toptanu, 
În-mână cu iartaganu... 

Să mă duc la cafenea, 
Unde beau turcii cafea, 
Să-ţi aduc şi mahmudele, 
Ca să scăpăm de belele... 
Aur să-ți aduc căt vrei, 

Şi-o pereche dă cercei, 

Să trăim trei zile-n baltă, 
Să văd apa cum te scaldă. “ 


Licsandru, care asculta mâncând cireşe, împinse deoparte, 
cu un fel de înciudare, strachina mare cât o căldare şi strigă 
la Chiosse: 

— Mă, lasă-l dracului p-ăsta... Zi-l p-ăla cu Corbea. Cum 
bea o duşcă de vin mai mult, Licsandru cădea într-o jale 
întarâtată. 

Chiose nu răspundea niciodată nimic, trăgea şi el o duşcă 
din ploscă şi zicea aşa cum i se cerea, cu glasul adânc, dar 
cam şters şi puţin răguşit: 


„Zace Corbea la-nchisoare 
Dă trei ani lipsit dă soare... 
Dă soare şi dă fetițe 

Care-i dădeau lui gurițe... 
Zace-acum fără pat 

În oraş la Țarigrad... 

Că mulţi turci a mai scurtat, 
Ba dă cap, ba dă picere, 

Să nu fie cu durere... 


Oliliu, mi-e dat să mor 
Cu butucii dă picior... 
Sa plătesc până la sfanț 
Cu gătu legat în lanț. 


Când eram de şapte ani 
Luam miei dă la ciobani 
Fără plată, fără bani... 
Când eram dă optsprezece 
Cercam vinu dacă-i rece, 
Pivnița dă-i răcoroasă, 
Crâşmărița dă-i frumoasă... 
Când aveam vro doojdoi 
Băteam noaptea la ciocoi. 
Ba în poartă, ba în geam, 
Nu mişca ciocoiu neam... 


Trimisei vorbă în sat 
Printr-un om pă înserat, 
Puică-aşteaptă-mă că viu, 
D-am o vorbă c-un zapciu... 
Dă mi-o fi anu mai bun, 

Am să viu cam dă Crăciun... 
Dă nu viu pân la Florii, 
Atunci, puicuță, să ştii 
C-am rămas prin buruieni, 


Să-mi faci slujbe şi pomeni... 


Când veniră turcii în sat, 
Le dădui zer şi păsat, 
Le vorbii cu iartaganu 
Să mai vie şi la anu“ 


Licsandru asculta culcat pe spate. Se gândea la taică-său 
ucis cu pistolul de turc, la surorile lui. Nevastă-sa, lungită 
şi ea pe spate, îşi puse capul pe pieptul lui. Avea obrajii plini şi 
laţi, gura cărnoasă, şi doi ochi mari ce păreau negri, sub lună. 
Îşi aninase-n urechi cercei de cireşe pietroase, cum pietroşi 
îi erau şi sânii mari, care împungeau cămaşa de cânepă. 
Îndoise un picior, iar celălalt, — cu coapsa plină, se vedea gol şi 
voinic până deasupra genunchiului. Gherghina o cuprinse în 
braţe pe fetița care adormise, culcată lângă ea. 

Toma Panduru îşi aduse aminte de Siseşti, de Băileşti... Şi 
el tăiase turci. 


Intâia bătaie a ornicului:25+ în 1848 


De două zile, Bălcescu şi Arăpilă, într-un grup de studenți 
români amestecați cu studenți francezi de la politehnică, 
alergau de colo până colo, pe străzile Parisului, oriunde aflau 
că s-ar îi ridicat baricade. E o zi plăcută de februarie, căci 
de câtva timp s-a arătat soarele din nou, după săptămâni 
de burniţă. 

— Alecule, trăim zile istorice... Trebuie să le vedem bine, cu 
ochii noştri... Numai aşa putem să ne închipuim mai 
lămurit ce a fost în trecut. Era copleşit de însemnătatea 
momentului revoluționar. Şi el şi Arăpilă se simțeau 
cutremurați sub zodia istoriei. 

Acum sunt toți cuprinşi de valurile mulțimii în piața 
Concordiei şi strigă laolaltă cu ceilalți: Vive la reforme... A 
bas Guizot**1... Populaţia Parisului cere cu energie reforma 
parlamentară şi înlocuirea primului ministru reacționar al 
regelui Ludovic Filip. Cineva propune să se îndrepte toți 


spre Camera Deputaţilor. Dar podul de sus de pe Sena e barat 
de un pluton din garda municipală. O căruță e împinsă 
înainte, cordonul este rupt, şi poporul a năvălit în sala 
deputaților unde aplaudă declaraţiile îndârjite ale opoziţiei. 

Până seara, Parisul e plin de baricade. Coloane tot mai 
numeroase vin din cartierele muncitoreşti spre centru. 

A doua zi, către seară, la douăzeci şi trei februarie, Bălcescu 
şi Arăpilă, care n-au dormit întreaga noapte, văd lume 
îngrămădită în fața Ministerului Afacerilor Străine pe 
Boulevard des Capucines. Se agită frenetic pălăriile, se strigă 
lozinci  antidinastice. Un colonel care apare în fața 
manifestanților este huiduit fără cruțare. Dintr-o dată, fără 
nicio somaţie, trupă descarcă armele. Un strigăt de groază 
sfâşie văzduhul. Toţi fug din toate părțile, împiedicându-se 
unii pe alții. Bălcescu şi Arăpilă au izbutit să se adăpostească 
într-un gang a cărui poartă a fost sfărâmată. Pe pavajul 
străzii au rămas poate o sută de cadavre şi răniți. Bălcescu 
priveşte înfiorat şi gândurile lui cheamă zilele revoluției de la 
1789. Coloana împrăştiată se întoarce peste un ceas din nou. 
Aduce în frunte vreo câteva cotigi. Muncitori cu hainele 
sfâşiate, prin care li se văd brațele înnegrite şi musculoase, 
urcă în cotigi o parte din cadavre şi pe răniți. Colonelul 
vinovat a dispărut. 

A doua zi, cei doi prieteni, amestecați în grupul 
politehnicienilor, au stat tot timpul pironiţi de grilajul de fier, 
înalt şi subțire, din fața Carrousel-ului, asediat de mulțime. 
De data asta, trupele intimidate se mulțumesc să stea pe loc, 
ba unele regimente țin ţevile armelor întoarse spre pământ, 
arătând că în niciun caz nu vor mai trage în popor. Parisul 
întreg fierbe ca un cazan. 

Pe la ora unsprezece încep să se audă focuri puternice 
înspre Palais Royal, palatul regal. Bălcescu şi Arăpilă ar vrea 
să meargă şi ei acolo, dar politehnicienii spun că trebuie să 
rămână toți pe loc, aci în piața Carrousel-ului. Se vede că 
sunt şi unele lucruri stabilite din vreme. Peste câtva timp, 
dinspre Tuilerii?5* apar câteva landouri regale, goale. Se află 
că Ludovic Filip a abdicat şi că aşteaptă trăsurile, ca să plece 


în Anglia... Mulțimea atacă landourile. Un lacheu e ucis, 
câțiva cai cad împuşcaţi. Se dă foc trăsurilor şi flăcări 
puternice se ridică spre cer. Acum se cară mobile din Palais 
Royal şi focul sporeşte necontenit. Fumul îi îneacă pe 
manifestanți, noroc că în mare parte e împins de vânt spre 
Tuilerii şi spre Luvru. Amândouă palatele se văd halucinant 
printre limbi de flăcări şi nori de fum, ca într-un chenar 
sfârtecat care le sporeşte măreţia. 

Garda naţională, care a trecut de azi-dimineață de partea 
mulțimii, atacă acum Tuileriile. Politehnicienii, şi cu ei 
Bălcescu şi Arăpilă, trecând de grilajul de fier subţire şi înalt, 
pătrund în urma gărzii în palat. Au ajuns până în sala 
tronului. Pe ferestrele sparte pătrund de afară valuri de fum 
împinse de vântul umed al zilei cețoase de februarie. 

În sala cea aurită, mulțimea s-a oprit. Câţiva se aşază să se 
odihnească - unul chiar pe tronul regal. Se produce o 
învălmăşeală. Şi alții vor să se aşeze în glumă pe tronul regal. 
Un student bătrân, cu figura tăiată parcă în lemn, împuşcă 
bustul regelui, care se face țăndări şi cade. 

— La moarte, în efigie! strigă cel ce a tras. 

Încep să sară, ţăndurite, şi ferestrele, draperiile mari de 
culoarea sângelui sunt sfâşiate. Acum, un grup îşi împarte, 
ca amintire, catifeaua roşie a tronului. Arăpilă şi Bălcescu 
întind şi ei mâna şi smulg un petic de catifea din ce rămâne pe 
jilțul aurit. 

— Pentru Vasile Alecsandri, lămureşte bucuros fostul 
iuncher. Va muri de ciudă că n-a fost şi el aci. 


Chiar de a doua zi după aceste întâmplări, în timp ce 
Parisul mai fierbea încă, Bălcescu îşi relua locul său în 
sălile documentelor şi ale manuscriselor de la Biblioteca 
Naţională. Ocolea prin curtea cu havuz şi cu statuia lui Carol 
al V-lea şi urca scara, în clădirea cu aspect aproape 
dărăpănat, spre sala de lectură. La etaj, printr-o odaie 
îngustă, trecea la departamentul manuscriselor cu săli — 
acestea luminoase - care dădeau unele într-altele şi, o dată 


aşezat în fața teancurilor de in-folii2*, îşi scotea caietele şi 
începea să ia note. 

La sediul Asociaţiei Studenţilor Români de la Paris, în 
discuțiile care aveau loc acum zi de zi, unii erau de părere 
să se întoarcă neîntârziat cu toţii în ţară, pentru ca să facă şi 
ei acolo ceea ce văzuseră că au făcut parizienii în aceste zile 
de februarie. Bălcescu rămase neclintit la punctul lui de 
vedere. O revoluţie nu se importă. O revoluție nu izbucneşte 
numai pentru că se găsesc câțiva amatori care-şi simt vână de 
conducători de popoare. O revoluţie izbucneşte numai atunci 
când procesul pregătitor s-a încheiat şi când poporul îşi alege 
singur şi în mod firesc pe conducători dintre cei ce se pun 
în slujba lui. 

Se cunoaşte că un popor este gata de revoluţie — spunea el — 
după modul în care reacționează la anumite fapte 
şi întâmplări. Asemenea fapte şi întâmplări nu numai că se 
aseamănă cu jocul unui capac deasupra unui cazan care 
fierbe clocotitor, dar au ele însele, o dată ivite, şi puterea de a 
influența la rândul lor poporul, de a-i descătuşa şi înzeci 
mânia. Când aceste semne lipsesc, şi în țară la noi lipsesc — 
zicea el — înseamnă că încă nu a sosit clipa revoluţiei. 

Îi lăsa pe „agitatori” să discute zi şi noapte şi îşi aduna mai 
departe fişe în caietele care se  îngrămădeau în 
geamantanul din camera mobilată. 

Prin martie, cu cinci-şase volume desfăcute în fața lui, 
Bălcescu lua note de zor. Tocmai când era mai concentrat 
asupra unui gros in-folio, îi şopti cineva în ureche, 
aproape şuierat: 

— Nicule, vino repede. Hai la Tortoni să stăm de vorbă... Am 
primit o scrisoare nemaipomenită din țară... 

E Arăpilă, cu faţa lui neagră, aprinsă de urcatul prea iute al 
scărilor. 

A închis cărțile, a făcut un semn funcţionarului atât de 
amabil şi au pornit grăbiţi spre marea cafenea de pe bulevard. 

Dar mai întâi Bălcescu vrea să se abată pe la ghişeul lui 
poştal, ca să vadă dacă nu are cumva scrisori, căci nu a 
mai trecut pe acolo de câteva zile. Nu mai are răbdare şi, 


chiar sus, pe imperiala omnibusului, citeşte scrisoarea 
primită de Arăpilă de la Barițiu. Este o corespondenţă venită 
din Bucureşti, pe care directorul gazetei de la Braşov s-a 
grăbit s-o trimită în copie prietenului său Alecu Golescu încă 
înainte ca, ea să apară în ziar, căci vrea să profite de un 
„Eilwagen” care pleacă spre Sibiu şi să i-o expedieze cât mai 
repede. 
Bălcescu citeşte, uluit. 


„... Ieri pe la 114 ceasuri înaintea prânzului s-a întâmplat o 
catastrofă care nu s-a auzit niciodată pe pământul acesta Un 
locuitor de aici, grec de felul lui, cu numele lani, meşteşugul lui 
ceaprazar, iar alții îi zic şi lani Cîrnu, purtând o judecată de 
clironomie părintească pe la tribunalurile de aicia, după cum 
zic 4 ani, şi nefiind nicăiria ascultat, a dat mai multe jălbi 
măriei-sale lui vodă, cari jălbi de şi se  îndorsa** 
câtre Departamentul Dreptăţii, totuşi sărmanul om nu-şi 
căpeta dreptate, ci toate plângerile lui se amistue la deie. 
Intrând omul în desperaţie, a hotărât să moară decât să 
trăiască mai mult, însă până a muri să omoare pe toți acei 
Ciocoi, pe care avea el presupus că au înecat dreptul. S-a 
înarmat cu un iatagan, un cuțit lung turcesc, a intrat mai întâi 
în Departamentul Dreptăţii (ce sta înaintea palatului cel mare 
al tuturor Divanurilor judecătoreşti), intrând în canțelarie unde 
lucra Dl. Costache Giani, şeful mesei, şi arătându-i tacrirul 
(acesta este ce arată pricina pe scurt, a început a da cu 
ascuțişul iataganului în Dl. Giani, ce şedea pe scaun, la masa 
unde scrie, şi-i despărția masa, lovindu-l de vreo două ori 
peste cap, zic că ar fi tăiat urechea şi în cap rane adânci, însă 
nu de moarte: sărind dorobanţi, ar fi lovit şi pe tinerul 
Cernăvodeanul în umer sau mână, după aceasta pe dorobanţi, 
însă cu acea iuțeală, că aceştia ar fi căzut. Desperatul ar fi 
scăpat din canțelaria departamentului şi s-ar fi suit pe scări 
ca să intre în înaltul Divan, unde erau toţi boierii adunați şi 
judecau. Alţii zic că s-ar fi suit numai treptele cele dintâi, şi 
doi dorobanţi nu l-ar fi lăsat. Aşa ela măcelărit şi pe aceştia 
şi a fugit în curtea bisericii Doamnei Bălaşii, de unde s-a dat 


prins. Am vrut ca să intru în curtea Divanurilor, ca să cercetez 
mai de aproape, dar nu era cu putință de mulțimea norodului 
şi de mulțimea săniilor boiereşti ce cura ca ploaia din toate 
părțile. Norodul l-a vedzut când l-au adus din curtea bisericii, 
că se ruga să nu-l chinuiască ci pe loc să-l omoare, că el n-a 
găsit dreptate pe pământ. 

Eu scriu d-voastre împrejurările, după cum le-am audzit şi 
eu de la alți prieteni şi cunoscuţi, însă aflându-le mai bine, 
nu voi lipsi mai în urmă a vi le face cunoscut. Alţii strigă: 
păcat că n-a omorât pe toți tâlharii cu care este împănată 
logofeția Dreptăţii şi Divanurile. Dintre dorobanţi aud că-s doi 
răniți foarte rău. 

Primiţi, vă rog, domnule, această veste, dimpreună cu 
respectul cu care me numesc al d-voastre plecat prieten şi 
slugă» 

A..P. 


Opinie ce hotărâre dau asupra acestei catastrofe: Un grec a 
avut curajul a rezbuna nedreptăţile pătimite; un român lasă ca 
să jupoaie ciocoiul 7 piei de pe spinare, după cum avem mii şi 
sute de pilde că unii săraci s-au văzut siliți a da 
reclamațiile lor prin biserici la icoana Maicii Domnului, alții a 
aprinde rogojini şi a arde din pricina nedreptăţilor pătimite “ 


La ghişeul mic, i se înmânează lui Bălcescu, spre 
surprinderea lui, trei scrisori. Una este de la Tiţa, o cunoaşte 
nu numai după scris, ci şi fiindcă e voluminoasă. Celelalte 
sunt: una de la Laurian, şi alta de la Telegescu, de la care n-a 
primit niciodată nicio scrisoare până acum. 

Din scrisoarea lui Laurian, care se îngrozeşte povestindu-i 
de asemeni întâmplarea, află mai mult că lani Cîrnu este 
feciorul plăcintarului de la şcoala Sfântul Sava, cunoscut 
amândurora. Mai află că în aceeaşi zi, în care a lovit cu 
cuțitul, lani Cîrnu a şi fost dus în fața tribunalului criminal 
care-l osândi la moarte. A doua zi, vineri douăzeci şi nouă 
ianuarie, l-a osândit şi tribunalul de a doua instanţă, iar 
sâmbătă hotărârea a fost întărită de către înaltul Divan. „în 


toată apărarea sa, arvanitul a arătat un curaj şi o severitate 
neobişnuită. Acum aşteptăm să vedem ce va zice Domnul...” 

Tot despre cele întâmplate la Bucureşti îi povestea şi 
Telegescu, tulburat, dar în fraze neaşteptat de corect scrise. 
Nu-i mai scrisese niciodată în viața lui. Chiar şi acum se 
simțea că îi scria numai ca membru al „Frăţiei”, mai 
îmbătrânit cu vreo zece ani decât în ajunul complotului de pe 
vremuri, dar tot atât de revoltat ca şi atunci în fața 
nedreptăților. 


„... frate, la 28 ale curentului Ianuarie s-a întâmplat ceva în 
Bucureşti încă neauzit până acum în Tara Românească... 
Un grec... împins de deznădejdea nedreptății ce suferia, a 
învârtit (cuțitul) printre câțiva din acei asupritori şi canţelaria 
departamentului Dreptății astăzi este văpsită cu sângele 
nedreptății ce o locuia... aicea tot poporul a socotit prea 
nemerită aceasta întâmplare...” 


Bălcescu a citit, a recitit, a rămas mult pe gânduri, parcă ar 
fi vorbit singur, cu el însuşi. 

— Ei, ce zici, Nicule?... Nu este extraordinar?... La un an 
după uciderea lui Medelioglu? îl întrebă, uluit, Arăpilă. 

Bălcescu e aproape alb la față. 

— Alecule, asta e întâia bătaie a ornicului. Tara e 
coaptă pentru revoluție. Hai la Bucureşti... 

Vine, aproape alergând, alt prieten al lor, doctorul 
Niculescu. Nici nu se aşază bine la masă. 

— De când vă caut! Vârnav a primit o scrisoare 
din Bucureşti... Un” arnăut a vrut să omoare tot Divanul 
apelativ. De-abia l-au prins. 

Arăpilă îi arătă scrisoarea. Bălcescu nu a mai scos o vorbă. 
Doctorul se uită la ei şi nu pricepe de ce sunt aşa de tăcuți. 

— Da ce e cu voi, oameni buni? Sunteţi supăraţi? Bălcescu 
îi zâmbeşte obosit, ca să arate că nu e supărat, şi se întoarce 
spre Arăpilă şi spune cu privirea pierdută, peste capetele 
celorlalți: 

— Mergem în țară, Alecule. 


CARTEA A PATRA 
Acasă la Nicolae Golescu 


De partea astălaltă a Dâmboviţei, cam din dreptul 
satului Cotroceni şi până pe drumul Târgoviştei, se află 
faimoasa grădină de la Belvedere a Goleştilor, mai mult un 
crâng, întins pe mai bine de o sută de pogoane. Cei patru frați, 
după ce au vândut statului prin 1835 casa de pe Podul 
Mogoşoaiei, de lângă biserica lui Kretzulescu, pentru ca să se 
facă din ea palat domnesc de „ţeremonie”, au clădit aici, în 
grădina de la Belvedere, în locul casei bătrâneşti dărăpănate, 
în care Tudor Vladimirescu închisese în 1821 pe boieri, 
păstraţi ca ostateci, un fel de conac asemănător cu cel din 
Goleşti de pe Argeş, unde ei locuiau iarna laolaltă cu mama 
lor. 

Casa de acum nu era prea mare, dar era împodobită ca un 
castel; se înălța în mijlocul crângului, pe ale cărui 
vaste pajişti, mărginite cu zăvoaiele Dâmboviţei, urcau fără 
zgomot caretele şi caleştile care veneau din Bucureşti pe Podul 
de Pământ, numit apoi şi Calea Belvedere, ce începea pe 
atunci din fața bisericii şi Hanului Zlătarilor. 

În jurul conacului, grădina propriu-zisă era înconjurată cu 
un gard viu de merişor şi cu ulmi tăiați ca pereții, aşa 
cum  văzuseră frații Goleşti la Schonbrunn locuința 
împărătească de lângă Viena. Această grădină mai mică, în 
mijlocul căreia se înălța pe o movilă şi un fel de colonadă albă, 
o „Belvedere“ într-adevăr, era vestită în tot Bucureştii prin 
arborii şi florile de soi străin aduse acolo. Pasifloră, forsythia, 
magnolia, catalpă cu frunzele late ca lipanul şi fructele ca 
nişte bastoane lungi roşcovii, tamarine şi soiuri mărunte, 
begonia aster, nemțişor şi multe altele, îngrijite cu dragoste de 
Zinca Golescu. 

Căuzaşii aleseseră anume conacul de la Belvedere pentru a 
se întâlni acolo, în zilele de Paşti, căci pe față era vorba numai 
de o vizită obicinuită de sărbători, când în mod firesc lumea se 
adună laolaltă. 


Întors în ţară pe Dunăre, pe la Giurgiu, cu Arăpilă, nu cu 
multe zile înainte, Bălcescu, după ce meditase tot drumul 
asupra celor ce avea de făcut, purcese grabnic la 
reorganizarea şi reactivarea „Frăţiei”. Cu o zi înainte se alesese 
Comitetul executiv de trei, cu putere hotărâtoare, compus din 
Bălcescu, lon Ghica şi Alecu Golescu Negru (Arăpilă). 

Urmează ca astă-seară, a treia zi de Paşti, în douăsprezece 
april, Bălcescu să citească textul proclamațţiei ce se va da 
către ţară, cel mult în două săptămâni, aşa cum s-a hotărât, 
şi aceasta va fi clipa izbucnirii revoluției... Sunt de față cei 
patru frați Goleşti, vărul lor Golescu Arăpilă, Bolliac, Costache 
Rosetti, maiorul Voinescu, Dumitru şi lon Brătianu, căpitanul 
Teologu, Costache Kretzulescu şi naratorul de mai târziu lon 
Ghica, toţi fruntaşi ai „Frăţiei”. Bălcescu încă nu sosise; 
gazda, Nicolae Golescu, trimisese o caleaşcă să-l aducă, 
pentru că din mahalaua Visarionului până aici e o cale lungă, 
pe ulițe întortocheate şi încâlcite. 

În aşteptare, unii s-au lungit pe sofalele îmbrăcate în 
brocart roşu cu aur, alții fac grupuri de câte doi-trei, iar prin 
fața lor se plimbă slujitori în straie albe, găietănate cu negru, 
şi le înfăţişează tăvi de argint cu ouă roşii, cozonac, 
friptură de miel, cafele şi vin. 

Între Rosetti, Ion Ghica şi Cezar Bolliac s-a încins o vie 
discuţie în fața portretului lui Nicolae Golescu, isprăvit 
de curând şi aşezat acum într-un colț al salonului pe un 
şevalet. Rosetti, prieten şi mare admirator al lui Rosenthal, 
autorul portretului, laudă cu pasiune expresia blândă şi 
căldura  coloritului. Gazda e înfăţişată în costum de 
vânătoare. Poartă peste îmbrăcămintea de vânătoare un 
spențer de pânză, dar i se vede ţeapăn gulerul alb scrobit şi 
cravata lată pe care Ghica nu le găseşte potrivite la 
îmbrăcămintea de vânătoare. Peste spenţer are o tolbă de piele 
pentru vinar, pare-se, şi tocul unui pistol, de asemenea o 
cartuşieră. În picioare poartă un fel de carâmbi de stofă, lungi 
până peste genunchi, ca botforii, şi încheiaţi cu nasturi. În 
mâna stângă ţine ţeava lungă a pugştii sprijinite pe podea. 
Pălăria de vânătoare şi pelerina sunt aruncate pe un fotoliu 


căptuşit şi îmbrăcat în acelaşi brocart roşcat ca şi sofalele. 
Foarte vie e privirea prepelicarului, care-şi aţinteşte ochii în 
ochii stăpânului. 

Se string iarăşi toţi, căci se discută aprins şi nu mai iau 
seama prepelicarului roşcat, care se joacă voios prin casă cu o 
pisică. Se vorbeşte despre arestări, despre planurile lui 
Bibescu. Se pare că Vilara ca şi lancu Manu, deşi porniţi 
fățiş pe represiune, îi sfătuiseră totuşi pe revoluționari — 
îndeobşte cunoscuţi de ei — să mai aştepte, să fie prudențţi; în 
felul acesta voiau adică să se arate prieteni ai mişcării. Câţiva 
au criticat afişele revoluționare lipite de vreo câteva nopți 
pe ulițe. Erau echivoce. 

lată că a sosit Bălcescu, însoțit de Costache, numaidecât 
şedinţa e deschisă. Proclamaţia redactată de Bălcescu e 
dinadins scurtă şi răspicată. Fiecare frază cuprinde o idee, 
un punct de reformă, anunțat limpede, ca să sune de-a lungul 
şi de-a latul țării ca o lovitură de tun. Bălcescu le citeşte rar, 
una după alta, şi ideile lui sunt primite cu hotărâre, fără 
nicio discuţie, căci au fost dezbătute încă din ajun. 

1. Libertatea individuală, libertatea cugetării şi a tiparului. 

2. Desființarea castelor şi a privilegiilor. 

Să Împroprietărirea clăcaşilor cu despăgubirea 
proprietarilor... şi alte optsprezece puncte. 


Ostrovul Imper 


Ca să ajungă la ostrovul Imper, Hagi Curti şi Dobrovici 
plecară împreună de la Sfântu Gheorghe vechi; trecură printre 
pielăriile şi curelăriile cu şei spânzurate la intrare şi uneori cu 
cai întregi, lucraţi din piele păroasă, de păreau împăiați, apoi 
coborâră pe Podul Târgului din Afară. Trecură, fireşte, pe 
lângă biserica Olarilor, după care încep iar prăvăliile, mai ales 
cu marchitănie şi lipscănie. La capul Podului, la barieră, 
caleaşca lor se descurcă greu printre cârciumile pline 
toată ziua şi băcăniile care se ţin lanț. Hagi Curti opri în fața 
unei olării cu străchini şi urcioare şi a unei dogării încărcate 
cu marfă: butoaie şi butoiaşe, donițe, scaune şi mese 


nevopsite, mături şi împletituri albe de nuiele. Cumpărară 
lucruri de trebuință pentru moşie — se înțelege - ca să le 
trimită acasă. Se poticniră şi în fața unei tinichigerii cu găleți 
spânzurate afară, sobe, burlane, vedre şi tot soiul de căni de 
tinichea; şi de acolo aveau de cumpărat. State Dobrovici 
întârzie un timp în fața câtorva mari prăvălii cu cojoace 
cumpărate de la el; avea nişte socoteli cu negustorii de aici. În 
pragul mai tuturor prăvăliilor sunt musafiri care se tocmesc 
îndârjit, ba spun că se lipsesc de aşa marfă, şi chiar pleacă, se 
prefac că intră într-altă prăvălie, dar când înțeleg că 
negustorul nu mai poate lăsa din preţ, se întorc. Sunt aşa de 
multe prăvălii de acelaşi soi, aşezate unele lângă altele, şi atât 
se aseamănă între ele, cu marfa lor atârnată ori scoasă pe 
tarabe şi galantare până în uliţă, încât cumpărătorul se 
zăpăceşte şi nu mai ştie bine în care prăvălie a fost. Nu se 
descurcă decât când ajunge în încăperea scundă şi 
întunecoasă unde jupânul stă la tejghea în papuci şi cu fes pe 
cap. 

Au trecut greu şi au ajuns în Câmpul Moşilor, dar aci 
caleaşca nu poate merge decât la pas. E puzderie de lume, 
tarabe nenumărate, căci a început vestitul târg din mai — 
târgul Moşilor, cel întemeiat încă de pe vremea lui Matei 
Basarab. Au trecut de oborul cât un bărăgan, care se 
întinde până la grădina lui Eliade, plină acum de barăci şi 
circuri. Voiau s-o ieie pe lângă gardul întărit cu duzi al 
grădinii, lăsând la dreapta drumul cel mare care prin 
Pantelimon şi Cernica merge spre Săruleşti şi de acolo peste 
Bărăgan spre Urziceni, Brăila şi Galaţi. 

Grădina lui Eliade era la început o livadă ca de vreo cinci 
pogoane, cu poteci umbrite de duzi mari şi de corcoduşi, 
cu soci mulți, ici şi colo cu liliac şi lămâiță, cu câțiva tei. Aici 
a fost construită peste un subsol o casă cu un cat, în carea 
fost mutată mai târziu o parte din faimoasa tipografie — adusă 
de la Mavrogheni — cum şi locuinţa poetului. 

E o larmă de surle, de tobe, de pocnete, de strigăte, de 
lăutari, care te asurzeşte, căci e şi sâmbătă seara. 


Grădina cea mare, despărțită de casă, este închiriată în 
timpul târgului, pe parcele, corturilor cu circuri şi comedianți, 
berăriilor cu danțuri de măscărici şi „cadâne“, care joacă 
leneş şi desfrânat după muzica moale turcească, pe un soi de 
scenă împodobită cu verdeață şi oglinzi. În grădină e răcoare, 
şi cumpărătorii, după ce au stat în arşița târgului, vin aci 
să petreacă. De mare folos i-a fost lui Eliade ajutorul în bani 
şi sfatul pe care i l-a dat bancherul Pavlicioni, îndemnându-l 
să cumpere acest loc aproape de via sa. 

Vizitiul se înşelă şi trecu mai departe, ţinând-o mereu pe 
drumul Pantelimonului, cu casele cu prispe înguste, lipite pe 
jos cu pământ, fără parmalâc, cu acoperişuri înalte de 
şindrilă, destul de înghesuite unele într-altele: aşa ajunseră 
până aproape de mănăstirea Mărcuţa, ctitorie a lui Ghica- 
Vodă. Ocolul nu era prea mare şi Dobrovici se supără degeaba, 
căci toate ulițele care se despart pe stânga sunt drumuri 
printre vii şi duc la lacul Fundeni, cu malurile lui nelămurite 
din stufişurile de trestii şi cu ochiuri de apă, uneori acoperite 
cu lintiță şi frunze late ca lipanul, pe care dorm ca pe tipsii 
verzi nuferii albi cu inimă galbenă. Cam în mijlocul lacului 
este un mic ostrov — cel căutat de ei — la care se ajunge 
lunecând printre trestii şi cele câteva sălcii, pe unde se plimbă 
şi rațele sălbatice, şi vidrele cu cap turtit şi coada lopătoasă. 
Laşi luntrea şi calci pe pământ sănătos, cu arini, ulmi şi 
gherghini sălbatici plini de privighetori. În mijloc este o poiană 
cu iarba grasă şi înaltă. Proprietarul ostrovului, bancherul 
Pavlicioni, este în ceartă cu Cantacuzineştii, proprietarii 
satului Fundeni şi ctitorii bisericii de acolo, fiindcă el pretinde 
că ostrovul ţine de via lui cumpărată de la Ghiculesti şi care 
merge din spatele grădinii Eliade până în apa lacului. Un 
drum fără case pe de lături duce tot printre vii, de la grădina 
lui Eliade până la lac, şi este numit „între Ziduri”, din pricină 
că se înfundă între nişte ruine de pe malul apei. Acesta era 
drumul pe care voiau să meargă ei. Deocamdată ostrovul nu e 
de niciun folos nimănui şi slujeşte numai şerpilor de apă şi 
vidrelor ca să vâneze peşti, ca şi mărginaşilor, care vin să se 
scalde vara, în zilele de sărbătoare, şi apoi să treacă apa cu 


luntrile şi să mănânce haiduceşte pe iarbă verde, după ce unii 
au pescuit ziua întreagă, fiecare după norocul lui. 

Aici, în ostrovul Imper, bancherul, proprietarul de prăvălii şi 
de vii, arendaşul de moşii Pavlicioni a poftit astă-seară la 
o masă mare pe fruntaşii negoțului, încât nu lipseşte niciun 
staroste de breaslă din Bucureşti. E un bărbat înalt, cu nas 
puternic, cu ochi mari, negri. Poartă o mustață stufoasă, 
retezată scurt, deasupra unei guri roşii ca de femeie. Tot ca de 
femeie îs şi obrajii mari, albi. În afară de Eliade şi Danielopolu, 
numai el, dintre cei ce vor fi de față, e îmbrăcat după moda 
apusului, în redingotă cenugşie. Pare de altfel şi mai tânăr 
decât e cu adevărat. Toţi, măguliți de această poftire, au 
răspuns că vor veni cu mare bucurie. Până să se adune 
musafirii care, de la conacul din vie până aci vor avea de 
trecut numai un braț îngust al lacului, Pavlicioni a luat pe 
Hagi Curti, giuvaergiul şi zaraful vestit, împreună cu 
Dobrovici, starostele tăbăcarilor, la o plimbare într-o barcă cu 
trei vâslaşi. Barca e destul de încăpătoare şi are o găteală de 
caic2%' turcesc, cu perne multe pe lavițe, cu umbrar roşu de 
pânză. Se aud şi lăutarii de pe insulă cântând încă de pe 
acum Din sânul mamei mele de Anton Pann. Încet, malul 
împădurit al ostrovului rămâne în umbra serii; se văd acum 
căsuțele de la Fundeni şi moara. Mai sus, bisericuța 
spătarului Cantacuzino. 

—  Straşnică plimbare! În oraş e o zăpuşeală de nu 
poţi răsufla. De mult n-a mai fost atât de cald în mai. Am să- 
mi fac şi eu o asemenea barcă, se lăfăieşte bucuros Hagi 
Curți. 

— Nu pentru plimbare v-am luat cu barca, măi 
oameni buni, ci pentru că trebuie să vorbim noi între noi, ceva 
mai în taină, înainte de venirea celorlalți. 

Hagi Curti face un semn, arată întrebător spre vâslaşi. 

— Ăştia? 

— Nu ştiu româneşte. Sunt albanezi pentru vie. Acum i-am 
adus. 

— Spune, la ce te gândeşti anume? vrea să ştie zaraful. 

Răspunsul cade hotărât, fără întârziere: 


— Să facem aşa ca revoluția care o veni să nu ne scape 
din mână... şi lui Pavlicioni îi scapără ochii... 

Starostele tăbăcarilor nu prea pricepe şi, mirat, se uită să 
vadă ce a înțeles Hagi Curți. Vede că nici acesta n-a 
înțeles mare lucru. 

— Dar ce putem face noi?... Nişte negustori? întreabă 
zaraful şi ridică braţul cu mâneca largă a giubelei ca mărturie 
a nedumeririi lui de om cu glagore şi cu picioarele pe pământ. 

— Noi trebuie să conducem revoluţia, că de nu, e rău, 
rău de tot. Dacă trece de boieri, se întoarce împotriva 
noastră... Pavlicioni stă rezemat în fundul bărcii, pe perne, şi 
trage din ciubuc. Cei doi se miră, căci li se pare de necrezut că 
ei ar putea conduce revoluția. 

— Dar ce putem face noi, omule? Noi n-avem darul de- 
a glăsui mulțimii. Noi nu suntem vorbitori, şi Hagi Curti ia 
martor cu privirea din nou pe prietenul său tăbăcar, căci tot 
ce spune bancherul le dă ameţeală. 

— Nu spune prostii... Hagiule! Nu ăia care vorbesc şi 
dau din mână conduc revoluțiile. 

Dobrovici e însă de părerea lui Hagi Curti, de care se 
sprijină cu încredere negustorească, căci de ani de zile 
Dobrovici e obişnuit să ceară sfatul giuvaergiului. 

— Nu zău, cum am putea conduce revoluția noi, nişte bieţi 
negustori? 

Bancherul şi arendaşul ridică mâinile, scos din sărite, dar 
numaidecât, spunându-şi că trebuie să aibă răbdare cu 
asemenea oameni, reia cu o linişte chibzuită. 

— Cine credeţi voi că duce, unde vrea el, barca asta? Ăştia 
care dau din mâini? Nu... Uitaţi-vă aci. Le arătă în spatele lui 
cârma, ale cărei sfori le ţine el acum în mâna dreaptă. 

— Îi vedeţi voi pe ăştia trei care vâslesc? Ei ştiu că merg 
spre moară, că aşa le-am spus la plecare şi trag într-acolo. Ei, 
uite... 

Cei doi privesc şi se minunează când văd că barca deodată 
coteşte puternic la stânga, spre satul de pe mal. 

— Cu cât mai tare dau vâslaşii din mâini, cu atât mai 
mult şi mai repede se îndepărtează de ţinta la care vor ei 


să meargă. 

Dobrovici ar vrea parcă să vadă încă o dată minunea. 

— Tragi nevăzut de sforile astea şi barca merge unde vrei 
dumneata? 

Şi când vede că Pavlicioni repetă trasul de sforile cârmei, 
omul se scarpină mirat în cap. 

— Aşa trebuie să meargă şi revoluția condusă de noi. 
Înţelegeţi? V-am chemat pe voi doi, fiindcă voi doi trebuie să 
intrați în guvern după ce vodă va fi răsturnat... 

Acum mirarea lui Dobrovici nu mai are margini. 

— Noi, miniştri? se bâlbâie el năucit şi uluit, cu mâinile 
una într-alta. 

— Da... şi Pavlicioni dă cu pumnul în lavița bărcii. 

Hagi Curti s-a gândit o clipă, apoi răspunde cum se cuvine, 
cu o hotărâre chibzuită, iscodindu-l uşor cu privirea pe 
Dobrovici, ca să vadă dacă-l urmează şi de data asta: 

— Frate Rudi, te-am ascultat de multe ori, o să te ascultăm 
şi acum. 

Da, starostele e de aceeaşi părere, căci dă din cap tăcut, ca 
şi când ar rumega ideea, dar de fapt se bizuie pe prietenul său. 

Apoi Pavlicioni le explică în amănunte ce au să facă astă- 
seară, când va vorbi un musafir de seamă, Eliade, pe care de 
altfel ei îl cunosc bine, căci au fost abonaţi la ziarele lui. 

Îl bate la cap îndeosebi pe Dobrovici, pe care îl vede totuşi 
mai moale... 

— De ce să nu fi ministru dumneata, care ai o tăbăcărie cu 
aproape două sute de meşteri, calfe şi ucenici? Dumneata care 
eşti starostele breslei dumitale? 

Ar vrea, acum după ce i-a dăscălit cum trebuie, să se 
întoarcă mai devreme pe ostrov, căci ţine să se ocupe el însuşi 
de pregătirea ospățului. E grozav de priceput şi are un 
gust deosebit pentru bunătățile mesei, deşi el însuşi nu 
mănâncă mai nimic. Îi place să vadă pe alții mâncând cu poftă 
la masa lui şi să-i îndemne necontenit: „Mai ia puţin... gustă 
şi din asta... să vezi ce dulceaţă are pastrama asta, fragedă, de 
nu-i simți sărătura... un pic, numai un pic. Vinul ăsta e de la 


mine din vie dar e dichisit după legea lui, de un grec 
thesaliot...“ 

Până să se aşeze la masă, câţiva arnăuți găietănați, dar 
fără pistoalele obişnuite, se plimbă printre musafiri cu tăvi 
cu băuturi şi mezeluri, dar poftindu-i să vie şi la un butoi 
întors, pe al cărui fund e aşternută o față de masă şi pe care 
se află nenumărate alte mezelicuri: ghiudem, ficăței şi 
chifteluțe prăjite de pasăre, măsline verzui, icre de ştiucă, 
pălămidă friptă, chefali cu ceapă şi obleți prăjiți în untdelemn, 
cu sare multă deasupra. Din acelaşi butoi, de la cep, se scot 
ulcele de pelin de mai din viile lui Pavlicioni. Alături e o tăviță 
cu sticle de tot soiul, mastică de Chios tare şi dulceagă, ţuică 
bătrână de Văleni de Munte, rachiuri ungureşti de caise, votcă 
şi altele. În timpul acesta focul dogoreşte pe o vatră mare un 
grătar cu sute de mititei pe el, dar - făcute anume, ca să se 
poată  învârti deasupra ei, pe jeratic de tei şi sub 
supravegherea grijulie a gazdei — şi câteva frigărui cu câte şase 
pui de mai, pe când la alt soi de foc sfârâie dând miros plăcut 
alte frigărui, acestea de chebap. „Din ăsta să gustați negreşit, 
că e făcut cu socoteală, aşa cum am văzut eu într-o vară în 
Damasc, că numai acolo chebapul e chebap.” Au gustat din 
toate cu o poftă de haiduci pântecoşi. S-au aşezat apoi la 
masă, pe covoarele aşternute pe iarbă, stând cu picioarele 
strânse sub ei, căci mai toți, stânjeniți de perine, le dăduseră 
în lături. După saramura de biban cu multă boia şi după 
marinată de crap lat în burtă, au venit fripturile. Dar cel mai 
mult le plăcură parcă mieii care fuseseră puşi la foc hoțeşte, 
adică îngropați în jeratic, în pielea lor, până plesneau, şi erau 
unşi apoi cu tot felul de mirodenii. 

„„.Toţi mâncară cu poftă, după legea veacului, slujindu-se 
cei mai mulți de degete, căci furculițele puse alături — 
născocire destul de proaspătă pentru ei - îi cam încurcau. 
După ce băură câteva soiuri de vin, Pavlicioni, care nu băuse 
decât ceaiuri toată seara şi care se pregătea să ţină o 
cuvântare, făcu semn slujitorilor; aceştia strânseră toate 
paharele de pe masă şi aduseră altele de cleştar subțire, 
înflorat, şi de formă nemaivăzută de către cei de față. Din 


două putini largi, joase, pline cu gheaţă se iviră apoi zeci de 
sticle de şampanie, păstrate la început la ghețăria cea mare 
din vie, şi apoi, aburite de răceală, aduse aci în butoaie tot cu 
gheață. Nu toți marii negustori băuseră până în această seară 
şampanie, oricât erau de bogaţi. Deşi, după pacea de la 
Adrianopole, începuse să se aducă din Franța multă şampanie 
şi de bună calitate, totuşi oamenilor, care luptaseră aprig ca 
să facă averi mari, li se părea aceasta o frivolitate, un lux de 
neîngăduit când îl plăteau ei. Se revolta în ei zgârcenia, duhul 
însuşi care dusese la adunarea averii atunci când era vorba să 
cumpere drăcie de asta franțuzească. Dar astă-seară, văzând- 
o jucând spumoasă şi aurie în paharele de cleştar, găsiră că, 
rece şi pişcătoare, e tare bună şi nu aşteptau să fie rugați de 
Pavlicioni ca să lase să li se umple mereu paharele. 

Peste vreo două ceasuri, cu toată boarea răcoroasă a 
lacului şi a pădurii, se încălziseră de mâncare şi băutură atât 
de mult, mai ales că şedeau cu picioarele sub ei, pe covoare, 
încât lepădaseră giubelele şi rămaseră numai în anterii şi 
fermenele. Unii se ameţiră de-a binelea, beau mereu şi 
chicoteau ca fetişcanele la pişcătură rece a băuturii 
spumoase. lată însă că Pavlicroni se ridică în picioare, ţinând 
în mână un pahar pe care îl va pune apoi jos, când se va 
încălzi şi el de focul oratoriei. 

— Frați negustori... v-am poftit aci la mine, în această 
Insulă... 

O voce mucalită strigă mai din coada mesei: 

— Fiindcă în oraş e holeră... 

— Nu pentru asta, ci pentru că se petrec în lume 
lucruri mari. De la un capăt la altul al Europei, totul se mişcă 
pentru libertate. Fraţi negustori, în scurtă vreme şi noi ne vom 
elibera din lanțurile sclaviei. Dar pentru asta trebuie să ne 
mişcăm şi noi... adică negustorimea. 

— Şi cât mai repede, că dacă nu, ne-o iau înainte 
neoamenii, şi e rău, întregi Hagi Curti, care dovedea că 
pricepuse bine învățătura prietenului său Rudi. 

— La mine în tăbăcărie, calfele şi ucenicii numai de 
revoluție vorbesc, adăugă cu vocea lui groasă şi starostele 


Dobrovici. 

Se ridică atunci un bătrân cu mustața mare, albă, care 
bucuros ar fi purtat barbă dacă nu ar fi fost oprit de la asta, 
căci afară de marii boieri, numai clericii şi țăranii bătrâni 
aveau asemenea drept, numai pentru ei nu era oprelişte. 

— Eu cred că Rudi are dreptate... Trebuie să ne grăbim... 
Ce auz în fabrică şi în prăvăliile mele nu-mi place. Zilierii 
cred că le-a sosit ceasul. Vom păţi ce-au pățit cei din Franţa... 
Aşa, vă spun să ştiţi, că eu am trăit pe vremea aceea, de 
fugea lumea de acolo în toate părțile, că la ei acasă se 
scăldau în sânge. 

— Ei bine, v-am chemat aci, reluă Pavlicioni, ca să 
ne cunoaştem mai bine între noi, între voi şi mai ales ca să 
cunoaştem cu toții pe cel care va fi în fruntea revoluției 
româneşti, pe marele cărturar şi dascăl al neamului, pe 
scumpul nostru Ion Eliade. 

Înainte ca să izbucnească aprobările zgomotoase Hagi Curti 
întregi cu căldură cele spuse. 

— Ca proprietar al celei mai mari tipografii din Bucureşti, 
dumnealui e şi puţin negustor de-ai noştri. 

Unii bat din palme, alții strigă, se aude şi un întârziat 
„aferim”... Un nor a trecut peste fața lunii noi, fără s-o 
poată umbri. Din ostrov nu se poate vedea spre oraş şi se simt 
aci ca apărațţi de Agie şi de dorobanţi. 

Eliade se ridică înlăcrimat, tulburat. 

— Oameni buni, eu nu sunt decât un smerit scriitor. 
Tipografia mea €... 

Dar Hagi Curti îl întrerupe iar, grăbit, încălzit de 
perspectivele nebănuite de el până în seara asta. 

— Eşti cel mai mare dintre noi. Trebuie să fii în frunte. 

— E prea mult pentru modestele mele mijloace. Şi 
întoarse spre cer un profil cezarian, corijat de frumoasele lui 
plete cărunte şi de mustața mătăsoasă. 

Pavlicioni, care tot vorbind se plimba, a venit acum alături 
de Eliade. 

— Cum vrei să lăsăm revoluția pe seama câtorva 
studenți anarhişti şi a unor neisprăviți? Unde vom ajunge? 


Toţi întăresc zgomotos. Se aud tot felul de apostrofe şi 
strigăte... „Nu vrem anarhie... Nu vrem să ni se suie în 
cap desculții.” 

Eliade, aşteptând să se sfârşească strigătele, schimbă priviri 
înduioşate cu Pavlicioni, apoi reia cu voce sonoră, plină 
de hotărâre. 

— Aci sunt alături de dumneavoastră. Am scris-o şi 
la gazetă: urăsc tirania, mi-e frică de anarhie. Sunt aci 
amândoi unchii mei, amândoi negustori şi cărturari, 
Danielopolii. Ei mă cunosc şi vă cunosc. 

A fost un vuiet de aprobări, unii au încercat chiar să se 
ridice în picioare. Chemat  stăruitor să vorbească, 
Nicolae Danielopolu le-a arătat ce „rolă” frumoasă este 
chemată să joace negustorimea. Vorbea cu uşurinţă şi se cam 
lăsa îmbătat de cele ce spunea. 

Petrecerea era în toiul ei, negustorimea se înfierbântase bine 
de tot aflând că rangurile şi privilegiile boiereşti vor 
fi desființate — era ceea ce burghezia numea cu convingere 
„egalitate” - limbile se dezlegară, fiecare lua cuvântul şi 
făgăduia că „dă” pentru revoluţie atâtea calfe şi atâţia zilieri, 
amintind astfel de vestirile cu duh ale mesenilor, către naşul 
ridicat în picioare la nunțile la care se făcea „masă cu dar”, 
pentru ca să se scoată cheltuielile. 

O seamă de oratori improvizaţi, în anterie, cu ceacşiri roşii 
şi cu meşi galbeni în picioare, ţineau acum cuvântări mai 
abitir ca apărătorii în fața Divanului apelativ. Printre cei mai 
înflăcărați de ideea egalității cu boierii — căci nimeni nu voia 
egalitate cu ţăranii şi muncitorii — era starostele Dobrovici, 
care rostea întâiul său discurs în viaţă. 

Nu mai ştia să sfârşească, nu nimerea nicidecum cuvântul 
de încheiere şi lungea astfel la nesfârşit, fără să ştie când se va 
putea opri. Până la urmă făgădui şi el o sută de calfe... Dar 
abia se aşezase jos şi iată că un vătaf de curte veni să-i spuie 
ceva la ureche. Într-o clipită i s-au dus aburii vinului şi ai 
succesului oratoric. Pare abătut. Pavlicioni, care a băgat de 
seamă întâmplarea, întreabă de la locul lui despre ce e vorba. 
Toţi întorc capetele într-acolo. Mai tuturor li s-a 


înmuiat inima, să nu fie vreo veste proastă, vreo poruncă a 
Agiei, vreun foc în mijlocul Bucureştilor, un foc dintre cele 
care nimicesc jumătate din oraş. 

Dobrovici abia mai poate îngâna două cuvinte. Cineva 
lămureşte despre ce e vorba. 

— A venit un slujitor de la boierul Alecu Vulpe. Spune că-l 
cheamă boierul numaidecât, la el acasă, pe fratele Dobrovici. 
Zice că să vie repede, că boierul e furios. 

Pavlicioni se ridică, indignat. 

— Acum? Sâmbătă seara? Dar ce-i asta? Suntem 
slugile lui? Cum poate fi chemat astfel un mare negustor? Şi 
ce-i dacă-i supărat boierul Vulpe? Nu te duce, frate Dobrovici. 
Eşti tot atât de bogat ca şi el. La Viena şi Lipsca, numele 
dumitale e aur, iar de Vulpe nu ştie nimeni. 

Toată lumea strigă... „Nu te duce, jupâne... ai moşii tot aşa 
frumoase ca ale lui... Nu te duce, vere... Să te cheme ziua, 
ca oamenii, nu acum, la miezul nopții... Trimite-i vorbă că 
eşti musafir... Că eşti la o masă cu prieteni.“ 

Dar lui Dobrovici i s-au tăiat picioarele. Celorlalți puţin le 
pasă, căci nu e vorba de ei. Dar el ştie cum se poartă 
boierimea cu negustorii. Când era mare vornic, Alecu Vulpe 
era cât pe-aci să-l țintuiască de o ureche la stâlp, în piața 
Sfântu Gheorghe, pentru că ieşise din prăvălia lui o piele 
scumpă, dar cam putredă, răscoaptă. Un negustor putea fi 
oricând chemat la Agie, uns cu smoală şi plimbat aşa prin 
oraş, cu marfa legată de gât, dacă marfa aceasta era socotită 
de boieri proastă ori prea scumpă. 

— Nu vă supăraţi, mă duc... Să vedem numai despre ce 
e vorba. Am caleaşca la conacul viei, şi într-o jumătate de 
ceas sunt înapoi. 


Negustorul şi boierul 


A trecut brațul de apă cel mai adânc şi mai îngust la 
Fîntînică, în barca cu cei trei arnăuţi şi apoi, luând în piept o 
potecă râpoasă, printre butucii de vie în floare, a ajuns la 
conac. Dar când să se suie în caleaşca, ia vizitiul de unde nu 


e. Pasămite vizitiii tuturor butcilor se adunaseră în foişorul 
viei şi povesteau snoave, după ce mâncaseră şi ei friptură şi 
băuseră un pahar de vin, din porunca anume a lui Pavlicioni. 
Starostele  Dobrovici ardea de nerăbdare. 1 s-a părut 
nemaipomenit că vizitiul nu-l aşteaptă pe capră şi de cum îl 
văzu se rățoi la el, amarnic: 

— Unde-mi stai, ticălosule? Nu ţi-am spus să aştepţi 
totdeauna lângă cai? 

La răspunsul învinuitului că s-a dus şi el să îmbuce ceva, 
mânia marelui negustor n-a mai cunoscut margini. A luat 
biciuşca din toc şi a început să-i care cu ea. Cu fața arsă de 
plesnitura biciului, omul numai a scrâşnit din dinţi, s-a urcat 
pe capră şi a pornit. 

Ajuns la casa cea mare de pe Podul Mogoşoaiei, peste drum 
de biserica Sfântu' Nicolae Tabacu, Dobrovici a oprit 
caleaşca afară şi a fost dus de paznicul de noapte de la poartă, 
care văzuse caleaşca şi l-a crezut boier, la uşa cea mare din 
față. A bătut tot paznicul acesta în uşă, iar un arnăut cu 
găietane a venit să-i deschidă, făcându-i apoi loc să între, l-a 
trecut pe starostele tăbăcarilor prin două săli mici cu oglinzi şi 
lavițe de palisandru, unde acesta şi-a lăsat papucii şi 
giubeaua, şi apoi l-a dus în sala cea mare cu sacnacsiu, spre 
colțul uliței. 

Aici Alecu Vulpe împreună cu alți boieri joacă ca de obicei 
cărți. Bineînţeles este de față şi Băl-Ceaurescu, acum 
nedespărțit de Eufrosina, care e deci şi ea. Încet, încet, chinuit 
de fata asta care nu vrea să-i fie decât nepoată, a umplut-o de 
bijuterii. Se mulţumeşte deocamdată s-o ia cu el în toate 
părțile, în fiece zi. 

Când Vulpe îl văzu pe Dobrovici, se întrerupse din joc şi 
începu să strige furios: 

— Pe unde ai intrat? Pe unde ai intrat, mă? 

Dobrovici se fâstâceşte, ar vrea să spună ceva, i se îneacă 
vorbele în gâtlej. 

— Să vedeţi...; 

Vulpe, furios, nici n-a aşteptat răspunsul. 


— Pe unde ai intrat, n-auzi? Se întoarce spre arnăut, 
cu gura pungă... Pe unde l-ai adus, mă vită? 

Sluga se bâlbâie, speriată. 

— Prin față, am crezut că... 

Vulpe se întoarce iar furios către Dobrovici: 

— Mascara'%, intri într-o casă boierească prin față? — şi- 
i priveşte pe ceilalți ca înmărmurit de o asemenea cutezanță 

apoi se porneşte a urla către negustor: Afară! leşi afară... 
Şi către slugă: Vită, adu-l prin uşa din dos. 

Eufrosina, care stătea de vorbă, lungită pe sofa, cu Vulpachi 
şi cu colonelul Dăscălescu, se uita cu milă la tatăl lui Pană; 
părea gata să-i spuie o vorbă marelui ban. Pe urmă se 
răzgândi şi urmări cu privirile pe Dobrovici, care ieşi 
împleticindu-se. Omul abia şi-a pus la nimereală anteriul şi 
cizmulițele de saftian. E dus prin curte către bucătării, intră 
într-un soi de tindă lungă, cu duşumea ceruită, ocoleşte la 
dreapta pe alta şi mai lungă, năucit de nu vede nimic, şi pe 
urmă, pe uşa din fund, e scos iarăşi în odaia cea mare cu 
sacnacsiu. 

Dar nimeni nu se mai uită la el. Aşteaptă într-un colț, ca la 
trei sferturi de ceas. Abia atunci marele ban îşi aminteşte 
şi spune uneia din slugile care purtau tăvile cu gustări, vin şi 
cafele pentru jucători să-i aducă blana de cacom*“ alb. Când 
sluga i-a pus-o dinainte, Vulpe îşi dezdoaie picioarele de sub 
el, se ridică greoi, coboară de pe sofa şi vine ameninţător spre 
Dobrovici. 

— Ascultă, ce blană e asta? Ţi-ai bătut joc de mine? 
După ce îmbracă haina iar îi vorbeşte întărâtat, privindu-l 
mânios cu ochii fără gene, mici de ciudă. Vino aici... la uite 
cum îmi vine gulerul... 

— Vine bine, măria-ta, aşa trebuie să vie... 

— Aşa trebuie să vie? Scârbă ce eşti! Cu mine vorbeşti 
tu aşa? Vrea să-l lovească, dar oasele-i trosnesc şi mâna 
uscată nu-l ajunge. 

Dobrovici se văicăreşte, nenorocit, cu capul lăsat smerit pe 
umărul stâng. 


— Măria-ta, o facem din nou dacă nu vă place... Săru' 
mâna... nu vă supăraţi. 

Dar Vulpe fierbe de mânie; gura lui fără dinţi, ca o pungă, e 
albă de un soi de spumă uşoară. 

— Ţi-ai bătut joc de mine, neruşinatule... Caută ceva, şi 
parcă nu găseşte, apoi ia de pe masă o cutie de tabac goală 
şi o aruncă în blănar. Uite cum vorbeşte cu mine un fecior 
de mățar! Ascultă, dacă mâine când mă scol nu găsesc blana 
fără cusur, pun să te bată dinaintea bucătăriei. 

Dobrovici iese, împleticindu-se ca beat, fără să poată şti 
dacă pare beat că a fost atât de umilit sau de bucurie 
pentru că a scăpat aşa uşor. 


Bălcescu veni acasă pe la zece seara. În timp ce-şi lăsa 
macferlanul** şi pălăria în mica marchiză-verandă, fu 
întimpinat de Tița, care-l aştepta, ca în fiecare seară, anume 
să-l vadă ea mâncând, căci doctorul Gronau îi spusese că 
numai o masă hrănitoare şi îmbelşugată îl poate păstra în 
viaţă. Era foarte intrigată şi îl vesti degrabă: 

— Ai o scrisoare cu adresa în ungureşte, de la Budapesta. 

Bălcescu tresări. Inima-i bătea ca niciodată până acum. 
Întrebă atât de pripit unde e scrisoarea, încât Tiţa deveni şi 
mai curioasă. Scrisoarea era alături de cele două ouă fierte şi 
de friptura de pui rece de pe tava aşternută cu şervet alb şi 
pusă pe lunga lui masă de lucru. O desfăcu, dar nu pricepu 
absolut nimic. Era de la început până la sfârşit scrisă în 
ungureşte şi doar o dată întâlni numele Bălcescu, spre 
sfârşitul ei. 

— Ce e? întrebă sora neliniştită. 

— Tiţa, nu ştiu ungureşte decât Heleti Ujsag2** şi 
tocmai cuvintele acestea lipsesc din scrisoarea asta. Trebuie 
să caut mâine pe cineva care să mi-o tălmăcească. 

Încerca să-şi astâmpere curiozitatea, dar el însuşi devenea 
din ce în ce mai înciudat pe acest mod de a i se scrie. 
Desigur că Luzxiţa îl vesteşte că a născut. Va fi având un băiat 
cumva? Ori fetiță? Deşi îşi spunea că paternitatea este pentru 
el o fericire îndepărtată, nereală, totuşi ar fi vrut neapărat să 


ştie ce s-a întâmplat cu adevărat. Se sili să pară liniştit. 
Încercă să mănânci şi ciocăni încet un ou. 

Tiţa îl mai întrebă despre ce s-a discutat la „Frăția”, dacă 
mâine este cumva liber, ca să meargă la unchiul lor la vie. I- 
a poftit la masa de seară şi le trimite o trăsură. Dar orice 
spunea, gândul îi fugea într-altă parte; de altfel şi din 
răspunsurile lui se vedea că e, la rândul lui, cu gândurile 
aiurea. Dar aşa, de pe drumurile astea ale incertitudinii şi al 
întrebărilor, Bălcescu reveni într-o clipă încremenit, şi fața îi 
căpătă o paloare pământie. Parcă i se înfipse un cuțit în 
inimă. Dacă ea a murit din naştere şi îi scrie despre asta 
altcineva, o mână străină şi milostivă? Gândul îi fu cu 
neputinţă de îndurat; se ridică scurt de la masă. Tița, care îl 
spiona neliniştită, înregistră în propria ei făptură, ca un 
seismograf de o nesfârşită sensibilitate, toată brusca lui 
emoție, deşi pentru ea era fără obiect. 

— Nicule, ce e? Şi-i prinse mâna cu adâncă duioşie. 

— Nimic, Tiţa, fii bună, lasă-mă te rog singur, lasă-mă 
cu gândurile mele... nici eu nu ştiu nimic. 

Înţelese din privirea lui arzătoare, din vorbele lui cu un 
accent de deznădejde că trebuie să-l lase singur. 

Timp de o oră întreagă se plimbă prin casă frământat de 
cele mai mistuitoare întrebări. Gândul că a putut să 
moară Luxiţa îl înnebunea. Niciodată nu a iubit-o atât cât o 
iubea în clipele astea, când era pierdută pentru el. O 
descoperea de la clipă la clipă şi o înțelegea, cum nu o 
cunoscuse şi nu o înțelesese în curgerea anilor. Era atâta 
generozitate, atât elan al dăruirii în făptura asta mlădioasă şi 
sprintenă, neaşteptată în reacțiile ei, care uneori era stinsă şi 
aproape urâtă când era bolnavă, ori nu ţinea ea să fie 
frumoasă, dar care era plină de farmec şi de strălucire atunci 
când voia ea - femeia asta care întorcea sporită bucuria ce i se 
da, ca o oglindă de cristal pur, care răsfrânge înzecit lumina 
dăruită. Avea acum treizeci şi doi de ani şi uneori era abătută, 
istovită de griji, bolnavă, dar în aceeaşi clipă, dacă afla faptul 
de care era însetată inima ei, înflorea ca o adolescentă, privită 


de un salon întreg. Ar putea oare pieri, ca să nu mai fie 
niciodată, aşa cum nu mai suit frunzele din alt an? 

Privea mereu scrisoarea de pe masă, țintuit de cuvintele ei 
neînțelese. Îşi aduse aminte că şi Luxiţa se aştepta la o 
naştere grea, căci un doctor îi spusese că întâia naştere la 
treizeci şi mai bine de ani este totdeauna legată de mari 
primejdii. Ştia şi le-a înfruntat. Era în ea o sete nepotolită de a 
fi mamă, ar fi înfruntat pentru asta şi certitudinea morții. 

Recitea cuvintele ungureşti care nu-i spuneau nimic, 
absolut nimic, deşi în ele era taina cea mare a vieții lui. 

Nu mai putea fi vorbă de somn, de aşteptat până a doua zi, 
căci până în zori era o veşnicie. Dar nu putea nici să înțeleagă 
unde ar putea găsi chiar în noaptea asta pe cineva care să ştie 
ungureşte, pe cineva pe care ar putea să-l scoale la miezul 
nopţii. Începu să-şi cerceteze în minte şirul slujitoarelor şi al 
meseriaşilor unguri cunoscuţi, care ar putea să-i 
tălmăcească scrisoarea. Nu găsi nimic. Se trânti în fotoliul 
verde, hotărât să doarmă îmbrăcat, dacă va putea cumva 
dormi, şi stinse lumina. De afară intră pe fereastra deschisă 
văpaia molatică a lunii, umplând încăperea de arabescuri 
albe, negre. 

Dintr-o dată tresări, uimit că nu se gândise de la început la 
el... Rosenthal! Ştie că e un hoinar fără leac şi că noaptea nu- 
| găseşti niciodată acasă, însă îl va căuta în tot Bucureştii. A 
şi pornit. Dar în uşă întâlni pe Tiţa, care nici ea nu putea 
să doarmă din pricina scrisorii şi care îl pândea neliniştită. 

— Tița, mă duc la Rosenthal! Să-mi citească scrisoarea 
chiar în noaptea asta. Nu mai pot. 

Îşi puse macferlanul, îşi luă pălăria rotundă şi tare şi ieşi pe 
portiță, pe lângă bolta de viță. Soră-sa se întreba şi mai 
neliniştită ce putea să aştepte el, ce puteau să aducă acele 
rânduri ungureşti... de ce a simțit nevoia să plece chiar 
noaptea în căutare. 

Nu l-a găsit pe Rosenthal acasă, dar l-a găsit la Rossetti, 
unde într-un chioşc îmbrăcat în iederă mai erau şi alți 
prieteni şi prietene de-ai lor. El le cânta din vioară, sub lumina 
lunii. Bălcescu le-a spus limpede ce vrea. Să i se citească 


numaidecât o scrisoare. Cei de față au înțeles, şi ei doi au 
intrat în casă. La lumina unui sfeşnic, Rosenthal a început să 
citească numai pentru el mai întâi. Bălcescu aştepta de parcă 
era ținut într-o gheară. O gheară care, spre sfârşit, în clipa 
când sub mustața mică a lui Rosenthal apăru un zâmbet, 
începu să-şi slăbească strânsoarea. Fără să-i mai traducă, 
pictorul îl luă în braţe, strângându-l plin de căldură. 

—  Nicule, eşti tată. Unguroaica ta ţi-a făcut un băiat. 
Îl cheamă Bonifaciu. 

— Şi ea? întrebă Bălcescu, încă neliniştit. 

— Cred că e bine... N-ar fi scris o scrisoare atât de 
năzdrăvană dacă ar fi ceva rău. 

— Năzdrăvană? Cum asta? 

În timpul acesta, cei de afară, privind prin fereastra joasă, îi 
văzuseră îmbrățişându-se şi erau tare curioşi să ştie ce 
veste atât de frumoasă putuse primi Bălcescu. Îi strigară să 
vie în chioşc. Bălcescu însă nu se lăsă până ce Rosenthal nu-i 
traduse scrisoarea cuvânt cu cuvânt. 

Era o scrisoare exuberantă, ca un strigăt de triumf şi veselă 
ca o glumă, căci Luxiţa se apucase să imagineze o întreagă 
poveste care-i dădea şi lui o poftă nebună de râs. Că mama ei, 
profesoara, care a vrut s-o gonească de acasă pentru 
păcatul ei, când a văzut pe micul Bonifaciu, într-o clipă s-a 
îndrăgostit de el... A declarat că seamănă cu un frate al ei, pe 
care l-a iubit... Că au băut toți şampanie... Că ea se simte 
foarte bine şi că-l iubeşte mai mult ca oricând. Ar vrea să vie 
la Bucureşti, dar maică-sa i-a spus că nu dă ea copilul să 
plece pe drum, să se îmbolnăvească, cine ştie, lezus Maria! Că 
n-are decât să vină el, păcătosul de bărbat, la Budapesta... ori 
dacă ea nu s-a săturat de el, să se ducă ea la Bucureşti, dar 
copilul nu-l va da. Că-i va găsi ea o doică şi-l va creşte 
singură. Scrisoarea încheia spunând că ea s-a hotărât şi chiar 
aşa va face. Va veni adică la Bucureşti, singură. „Fată 
smintită de optsprezece ani”, ar fi spus bătrâna mamă... 

Rosenthal îl mai îmbrățişă încă o dată şi veniră amândoi 
nespus de veseli acum „în chioşcul luminat de lună”. Cei de 
față stăruiau toți să afle despre ce e vorba. Mai ales o cârnă, 


care se ghicea, în lumina dulce a lunii, drept o fire foarte 
sentimentală, zgândărea mereu curiozitatea celorlalți. 

— Nicule, la urma urmelor, de ce să nu le spunem? fu 
de părere prietenul, strunind din nou vioara. 

Vru să zică hotărât: Nu... dar pe urmă îl fulgeră uşor un 
gând. Rămase tăcut, zâmbindu-şi lui însuşi, clătinând din 
cap, căci acum pricepu de ce i-a scris Luxiţa aşa... şi de cea 
pus să fie tălmăcită scrisoarea în ungureşte, numai în 
ungureşte... De ce improvizase o asemenea poveste. Vrea ea, 
anume, ca scrisoarea să fie arătată la toată lumea... Avea ea 
socotelile ei... îşi surâdea mereu lui însuşi. Foarte bine, va face 
aşa cum doreşte ea. 

— Spune-le tu! 

Rosenthal nu aşteptă să i se spuie încă o dată. 

— Nicu are un băiat... | l-a născut o unguroaică la 
Budapesta. Îl cheamă Bonifaciu. 

Costache Rosetti, care se dusese în iatac să fie lângă Maria 
lui când alăptează fetița şi se întorcea, auzi din prag 
vestea dată de Rosenthal. Întinse braţele înflăcărat către 
Bălcescu. 

— Frate, vino să te îmbrățişez... Ai un băiat... Un 
viitor combatant pentru cauza poporului... Mă emoţionează 
grozav gândul că poate Bonifaciu al tău este născut în aceeaşi 
zi cu Liby a mea. Ah, aceştia sunt copiii libertăţii... frate... Ei 
sunt zorile omenirii celei noi. 

De un an de zile, Rosetti se însurase cu Maria Grant, pe 
care o iubea de îndelungată vreme. | se născuse de câteva 
zile o fetiță, pe care el, asociind-o de la naştere cu revoluția 
care sta să izbucnească, o botezase, plin de înflăcărare, 
Libertate şi-i prescurtară numele în Liby. 

Veselia fu dintr-un salt sporită şi-l îmbrăţțişară toţi pe rând. 
Se întoarse acasă absent, îndepărtat, ca şi cum ar fi băut 
un vin bun. Se simțea fericit. Totul i se părea limpede şi uşor. 
Când vru să întoarcă cheia în broască, uşa verandei se 
deschise singură. Tița îl aştepta. Faţa ei era descompusă de 
nelinişte. 


— Ce-a fost, Nicule? Dar neliniştea i se topi ca o zăpadă la 
sfârşitul lui martie, când văzu, după ce aprinse lumina, 
figura lui fericită. Acum ardea de curiozitate femeiască, iar el 
se simți obligat să-i spuie ceva... şi cum nu putea să o mintă, 
decât tăcând, trecu şi el sub tăcere o parte din adevăr. Îi spuse 
deci că la Paris a cunoscut o studentă unguroaică, de la 
Budapesta. Că are acum un băiat, Bonifaciu. Deodată faţa ei 
deveni palidă. Dar nu vorbi numaidecât. Încercă să plece cu 
tava spre uşa, se opri în loc, se întoarse spre el şi-i spuse 
hotărât. 

— Nicule, să-l luăm la noi. Vreau să ţi-l cresc eu. 

El bâlbâi încurcat tot felul de motive, care până la urmă se 
rezumară la stăruința acelei bunici imaginare de a-şi păstra 
nepotul. Când se despărțiră, Tița luă cu ea scrisoarea. Parcă 
s-ar fi bizuit pe o tehnică să afle ea adevărul, chiar dintr-o 
limbă din care nu ştia niciun cuvânt. A fost, bineînțeles, de 
prisos, şi nici în viitor, niciodată, n-a putut scoate un cuvânt 
mai mult de la el despre Bonifaciu. 


In grădina Teii Doamnei 


Pe malul lacului celui mai limpede şi mai bun de scăldat din 
câte face Colentina, şi sunt multe, Buftea, Herăstrău, 
Floreasca, Tei, Imper, Fundeni, Cernica şi altele, grădina Tei 
e foarte căutată de bucureşteni. Cu pajişti dulci, cu 
privighetori şi belşug de flori, aici luna mai e nespus de 
frumoasă. 

Pe o cărare largă ce mergea printre teii care stăteau să dea 
în floare, chiar lângă palatul Doamnei — al doamnei lui Grigore 
Ghica -— se plimbă vorbind aprins lon Ghica şi Eliade. Acesta e 
foarte agitat şi oarecum plângăreț. 

— Vasăzică, voi vreţi să faceți revoluție fără mine? 

— Domnule profesor, nu suntem „noi”, ci este, aşa cum 
văd că ştiţi, o societate întreagă, „Frăţia”. 

E cald, căci vara a venit dintr-o dată şi amândoi merg cu 
capul descoperit, ţinându-şi în mână pălăriile tari şi înalte. 

Eliade reia, îndurerat şi mânios: 


— lancu Ghica, uită-te în ochii mei... Cei mai mulți de 
la „Frăția” voastră sunt foşti elevi de-ai mei, de la Sfântul 
Sava. Nu vă e ruşine vouă să faceţi revoluție fără mine? 

Ion Ghica e foarte mişcat, căci nu poate uita că Eliade este 
după Gheorghe Lazăr - şi urmaş numaidecât al acestuia — 
întâiul mare dascăl al neamului. Este autorul unei gramatici 
a limbii româneşti, un creator deschizător de drumuri noi în 
cultura românească. Este autorul Zburătorului, poezia pe care 
nimeni nu o poate uita. Este dascălul lor, al tuturor, chiar 
dacă după 1828 ela renunțat să mai fie director al şcoalei şi 
să ţie cursuri, ca să se poată ocupa de ziare, şi deci nici el, nici 
Bălcescu nu l-au avut propriu-zis profesor - dar niciodată, 
poate, cuvântul de dascăl nu a fost mai potrivit decât adresat 
acestui om, care cu Dinicu Goâescu a înființat „Societatea 
literară” în 1827, apoi cu lon Cimpineanu, „Filarmonica” în 
1833 — şi deci teatru românesc - şi care prin Curierul 
românesc, prin Curierul de ambe sexe şi prin Gazeta teatrului 
a creat piesa românească. E desigur inconsecvent, irascibil, 
puțin prăpăstios, pătimaş din cale afară, dar cum zic toţi „e 
mare.” Ochii de viezure s-au umezit şi Ghica ia mâna 
profesorului. 

— Am să vorbesc negreşit cu Bălcescu. Vă caut eu poimâine 
acasă. 

— Eu am înțeles că va veni şi el aci, cu dumneata. 

— Şi-a adus aminte că pe ulicioara care duce la intrarea 
în grădină sunt şi câţiva oţetari care acum sunt în floare. Îi 
face rău mirosul de oțetari. Îl înăbuşe. 

— Pretext ca să nu vie. 

Nu era pretext, ci în totul adevărat. Pentru Bălcescu, 
mirosul florilor de oțetar era ca un miros de tăbăcărie, îl 
înăbuşea şi-i dădea palpitaţii. Chiar în ajun, umblând cu 
Ghica pe uliţă, devenise nervos şi palid, trecând pe sub nişte 
oțetari de pe ulița Batiştei. Călcase în uruială de flori gălbui, 
scuturate, ca un rumeguş de tâmplărie, şi era îngrozit că i s- 
ar fi putut lua praf de flori pe ghete. Eliade primi explicaţia lui 
Iancu Ghica şi acesta îi repetă la plecare: 

— Atunci vă caut eu poimâine. 


Zmeiele 


Oricât era de grăbit, Damian totuşi se opri din drum să 
vadă o întâmplare care îi plăcea cu deosebire. Tocmai 
trecea pe lângă biserica Udricanilor, chiar prin cimitir, zorit să 
ajungă mai repede la un prieten al jupânului Dobrovici, de la 
care avea să aducă nişte bani trimişi de la Craiova, când vede 
în fața bisericii o straşnică încurcătură de zmeie. 

Toţi prietenii lui ştiu că muncind douăsprezece ore pe zi, în 
tăbăcărie, o singură slăbiciune şi plăcere are şi el, să 
înalțe zmeul pe maidan, duminica după-amiază. Ceea ce vede 
acum îl opreşte locului, deşi e grăbit. De peste gardul unei 
curți, sau poate de pe ulița vecină, că nu se vede bine, se 
înalță sfoara întinsă a unui zmeu care, după părerea lui de 
cunoscător, era „din două“ (adică dintr-o coală de tipar cum s- 
ar zice). Câţiva băieţi care se jucau cu un zmeu mai mic, 
acesta pe jumătate, văd cu desperare cum se apropie, ca un 
pirat al aerului, zmeul cel mare, pentru că îl cunosc fără 
îndoială şi ştiu că e al unui vânător de zmeie, spaima 
mahalalei. Puştii, pare-se la întâiul lor zmeu mare, ţipă 
amarnic: 

— Mamă... mamăă... ne ia Jarcalete zmeu... Mamăăă... 

Şiretenia jocului e să se încurce zmeiele, iar cel mai 
puternic trage apoi de sfoara celui mai slab şi o rupe, aducând 
zmeul spre el, ori scăpându-l şi lăsându-l să zboare în 
libertate, ca să cadă mai departe, unde e prins de tovarăşii 
vânătorului. Acum copiii trag repede sfoara, ca să aducă 
zmeul jos, dar simt cu deznădejde că e prea târziu, când iată 
că o năzdrăvană de fată, cu un păr încâlcit, mai mult alb 
decât bălai, ca un caier de lână, cu fața arămie şi ochi 
albaştri, să tot aibă cel mult şaisprezece ani, lasă jos cutia cu 
panglici pe care o aducea de pe ulița Franceză la stăpâna 
croitoriei unde era ucenică şi se repede la unul dintre băieți, îi 
ia sfoara din mâini şi în loc să strângă mereu, dimpotrivă, „dă 
sfoară”. Zmeul cel mic se depărtează, plutind în gol, pare 
acum scăpat din mână. Se lăsă o clipă undeva peste case, dar 


dintr-o smucitură fata l-a înălțat iar. Acum e din nou sus şi 
nu numai atât, dar se apropie îndrăzneț, el acum, de zmeul 
cel mare. Damian priveşte uimit şi nu se poate dumiri. 

— Îţi taie sfoara, fetițo, ce faci?... Că el are sfoară 
mai groasă... O fi având şi cârlig ascuţit... 

Dar fata cu părul ca un caier de lână albă, cu ochii viorii şi 
obrajii căliți de soare îl ascultă privind numai la zmeu şi- 
i vorbeşte dintr-o parte, fără să întoarcă de loc capul: 

— Ce ştii dumneata! 

Într-adevăr, lui Damian nu-i trecu prin minte că fata are să 
ocolească sfoara zmeului cel mare şi are să se înalțe apoi spre 
coada lui maiestuoasă, făcută din lungi şi subțiri fâşii 
de cârpă... Jarcalete, dacă el o fi fost, a priceput primejdia, 
dar prea târziu. Zmeul cel mic a prins o fâşie mai răşchirată 
din vârful cozii şi, dintr-o smucitură a mâinii, fata năzdrăvană 
răstoarnă zmeul cel mare, care nu cade în rotocoale, ci drept 
ca un lemn. Smuceşte la vreme apoi ca să desprindă zmeul 
mic. Ba a găsit şi timp să plesnească peste obraz un golan, 
care voia să vadă ce e în cutia pusă jos. Dă apoi sfoara în 
mâna copilului şi vrea să plece, când întâlneşte surâsul şi 
privirea luminoasă a lui Damian, care se scărpina în cap, 
minunându-se. 

— Iscusită fată... Te pricepi straşnic... Mi-a plăcut cum 
ai răpus zmeul cel mare... Parc-ai fi chiar Ileana Cosânzeana, 
spaima zmeilor... 

Ilinca râde, întrebându-se cum naiba de i-a ghicit numele. 

— Îmi place grozav zmeu... Duminica după-amiază, 
când nu avem dă lucru la croitorie, mă joc pă maidan cu 
zmeu. 

— Şi mie îmi cam place, îi răspunse flăcăul, mâncând-o cu 
ochii. Am acasă unu mare cât o uşă. 

— Aşa dă mare... pă ce maidan îl înalți? 

— Pă maidanu cel mare dă la Filaret. 

Ea a şi făcut câţiva paşi înainte şi îi strigă de departe: 

— Viu duminică să-ți văd zmeu... Aduc şi eu zmeu meu. 

— Stai, cum te cheamă? 

— Îţi spun io duminică. 


Pe maidanul nesfârşit de sub Dealu Filaretului, lângă 
mlaştina cea mare din fața faimoasei fântâni cu coloane albe, 
în locul celei turceşti, duminica după-amiază se adună copii 
şi flăcăi din cinci mahalale. Se joacă arşice, mosoare, nasturi, 
pe de lături şi mai pe ascuns chiar stos; mai în margine unii 
bat ţurca ori joacă poarca. E şi un dulap mare, care nu s-a 
mai desfăcut şi a rămas de la Paşti. Pentru două parale, un 
băiat se poate înălța în vârful scrânciobului, stând pe un 
scaun colorat ca o caretă şi ţinându-şi fata de după gât. 
Salepgii, vânzători de rahat cu apă rece, purtându-şi aninată 
de gât tava cu rahat şi într-o mână doniţa cu apă, bragagii cu 
donițele ferecate în cercuri şi în ţinte de alamă, cărucioare cu 
turtă dulce, nimic nu lipseşte. Nenumărate zmeie s-au înălțat 
şi zboară peste pomi, luptă cu vântul şi trec pe deasupra 
caselor spre oraş. 

lată un zmeu mai mare decât toate; vâjâitoarea lui se aude 
puternic peste mulțimea de zvonuri a maidanului. E 
albastru şi pluteşte cel mai sus dintre toate zmeiele. 
Stăpâneşte cerul; aproape nemişcat, numai coada lungă şi 
maiestuoasă i se răsfiră uşor în vânt. Trebuie să fie într- 
adevăr cât o uşă de mare. Vine înspre el, cu poftă de joacă, un 
zmeu „din două”, galben cu rotocoale roşii. E vioi de tot şi într- 
una face tumbe. Se apropie îndrăzneţ de zmeul cel mare, 
albastru, care mârâie la el ca un dulău mânios. Zmeul mic nu 
se sperie. Se apropie mai mult. Dar când zmeul cel mare 
încearcă să se apropie de el, zmeul cel neastâmpărat a şi sărit 
iute şi s-a învârtit fugind sprinten într-un şir de rotocoale pe 
care greoiul dulău nu le poate face. A scăpat. Ilinca râde 
fericită de şotia pe care a făcut-o. Zmeul cel mare, albastru, se 
întoarce la loc, în măreţia lui neclintită şi mânioasă. Damian 
vede că a fost păcălit şi se bucură, căci aşa de năzdrăvană nu 
poate fi decât fetița de la răspântia Udricanilor. Când zmeul 
galben cu rotocoale roşii la colțuri se apropie iar, Damian, 
care pusese păpuşa cea mare de sfoară groasă pe un fel de 
osie ca roata puțului, dă drumul dintr-o dată roții; zmeul cel 
mare fuge spre oraş, ca scăpat din mână. Zmeul cel mic nu 


pricepe ce s-a întâmplat... Dintr-o dată oprit, zmeul cel mare 
se înalță vijelios, sfoara lui a prins pe dedesubt sfoara zmeului 
sprințar cu rotocoale. 


Damian îşi petrece braţul pe după umărul fetei, chipurile ca 
să n-o tragă zmeul pe care ea îl joacă aşa de isteț, de n- 
ai crede că e cu putință. Aproape că izbuteşte cât e de mare 
să facă şi rotocoale. Cu părul ca un caier de lână, cu fața 
arămie şi ochii albaştri viorii, îşi arată fericită dințişorii albi, 
aproape cuprinsă în brațele voinice ale flăcăului. Mai 
fericit însă surâde negriciosul Damian. 

— Câţi ani a1? 

— Şaisprezece, răspunde ea cu un ochi la zmeu, ca un 
căţel. 

Damian se gândeşte amărât că el are douăzeci şi şapte de 
ani. 

Nu are timp să se întristeze, căci fata arată uimită 
deasupra mulțimii, o momâie, în jurul căreia aleargă lumea 
din toate părțile. „Geamala... geamala“, strigă câţiva copii, 
fugind de zor într-acolo. E o păpuşă mare, de cinci ori mai 
naltă ca un stat de om, şi joacă după cântecul cimpoiului şi 
al cobzei. N-are cap, ci numai o glugă de panglici colorate, 
dar trupul îi e cu două fețe, gras cât o butie, căci înăuntru 
e umflat şi susținut cu cercuri. Matahala e îmbrăcată în 
haine colorate, cămaşă albă, şorțul de dinainte şi «cel din 
spate roşii. Mâinile din față, împreunate, ţin un buchet roşu, 
iar mâinile din spate îi sunt împreunate pe piept, fără buchet. 
Omul dinăuntru, care o ţine de belciuge, păşeşte domol 
înainte şi înapoi, după isonul cimpoiului şi al cobzei, sub paza 
tovarăşilor lui înarmaţi cu bâte. 

— Hai repede s-o vedem şi noi, că vin dorobanțţii dă la Agie 
şi-o gonesc... Sprințară, fata a şi pornit. 

Damian ştia şi el că, de la o vreme, geamala nu mai era 
îngăduită; alergară în grabă s-o vadă de aproape, să 
asculte glumele şi hohotele celor adunați, numai că nu putură 
răzbate până la ea. Erau în jur ca la o mie de oameni. Se 


mulțumiră să vadă momâia săltându-se peste mulțime ca un 
turn uşor, înclinându-se când spre dreapta, când spre stânga. 


Eliade pe Dealu Filaretului 


Şi de data asta lon Ghica, în loc să vină cu trăsura lui, luă 
o birjă de piaţă, cu doi cai; după ce trecu podul Mihai-Vodă, 
ocoli pe la biserica Sfinţii Apostoli. Pe drumuri întortocheate şi 
înguste, printre curți şi grădini, ajunse pe Podul Calicilor, cam 
în dreptul Mitropoliei. Acolo, birja o luă din loc la stânga 
printre livezi, începând să urce dealul pe un drum, printre 
arțari şi călini în floare, deasupra câmpiei întinse a 
Filaretului. Ajunsă în deal, intră pe poarta deschisă 
totdeauna, trecu peste făgaşul gloduros dintre tufişurile 
încâlcite de tot soiul de lăstari şi atunci se ivi dintre nuci 
crama cea mare preschimbată în birt cu grădină. Loc foarte 
căutat de boierime. 

Era seară şi la lumina masalalelor se lăfăiau în față 
galantarele cu fripturi şi cu tot felul de trufandale, brânză 
nouă de mai, roşii şi castraveți din grădini calde, ori felii de 
nisetru şi somn. Sub acoperişul lor țuguiat, două grătare mari 
cât rădvanele puneau la grea încercare pe cei pofticioşi. Puii se 
învârteau înşirați pe frigări deasupra jeraticului de cărbuni 
de tei, iar pe vergelele grătarului înnegrite şi mereu unse cu 
seu sfârâiau momițele, muşchii, vrăbioarele, curelele, feliile de 
ficat de purcel, fuduliile, ugerul de vacă şi alte bunătăţi care 
umpleau grădina de un fum ispititor. Şi, bineînţeles, 
nenumărați mititei. Într-un fel de groapă zidită, prin care 
trecea un fir de apă de la izvor, înotau câţiva crapi, lini şi 
bibani, aşteptând să fie aleşi de muşterii. 

Din stânga, unde era grădina cu mesele îndesate sub 
frunzişuri de tei, tot mai mult în floare, venea legănată de 
adierea vântului, pe deasupra strigătelor şi râsetelor, jalea 
armonioasa a cântecului lăutăresc: 


„Ardă-ţi rochia pă tine... 
Cum arde inima-n mine...“ 


Dar Ghica ocoli la dreapta, spre curtea din partea ghețăriei, 
unde era un chioşc chiar pe marginea râpei. 

Stăpânul birtului din grădină, care era acum şi el membru 
al „Frăției” împreună cu cei mai mulți flăcăi care slujeau 
la mese pe procopseală, mai pusese de formă câteva mese pe 
lângă chioşc, ca să se creadă că şi aici e tot o parte din birt şi 
poate intra cine vrea. Altfel, curtea era plină de butoaie goale, 
de scaune şi mese stricate, de stive de lemne. Celor care ar 
fi vrut să rămână aici li se spunea că se slujeşte greu aşa 
departe. 

Deasupra ghețăriei, în parul care sprijinea acoperişul turtit, 
de trestie, e o ulcică smălțuită care îi face să surâdă pe 
arhiereii şi frații asociației secrete, numind-o praporul lor, 
căci era semn că în seara (sau în ziua) aceea era şedinţă la 
„Frăţia” şi deci băieţii din birt trebuiau să împiedice pe alți 
muşterii să se aşeze în partea asta a grădinii, făcând cum or 
şti... numai să izbutească. Aici fusese înființată de altfel, cu 
aproape cinci ani mai înainte, „Frăţia”. 

Acum ulcica albastră era în par, dar în chioşc se aflau 
numai Bălcescu, Ghica şi Arăpilă; se ţinea numai o şedinţă 
a Comitetului executiv împreună cu Tell, cea obişnuită având 
a urma după aceea. 

Discuţia a fost foarte lungă şi anevoioasă. Obiectul ei era 
cererea lui Eliade de a face parte din „Frăția” şi din conducerea 
revoluției, care trebuia să izbucnească într-o săptămână, cel 
mult două. Arăpilă crede că ar trebui să se mai gândească, să 
mai vadă, stăruie în acest sens, şi primirea lui Eliade pare să 
fie deocamdată amânată, dar Tell intervine hotărât: 

— Acum e prea târziu. Săptămâna viitoare pornim 
revoluția. Dar fără negustorime nu ne putem mişca. Ea e 
cheagul revoluției. Deci avem nevoie de Eliade, căci 
negustorimea merge buluc după el. 

Bălcescu se îndoieşte de acest lucru. 

— Ce înseamnă asta ca negustorimea este cheagul 
revoluției? O revoluție clădită pe negustori şi boierime este o 
revoluţie clădită pe nisip! 


— Eliade e un mare dascăl al neamului, spuse parcă 
în paranteză Ghica, care e mereu tulburat de întâlnirea de 
la grădina Tei, când s-a văzut față-n față cu omul atât 
de popular. 

Târziu Bălcescu se lăsă în cele din urmă înduplecat. 

— Doresc din adâncul ființei mele ca aducerea lui Eliade în 
sânul „Frăţiei”... a lui Eliade pe care şi eu de altfel îl preţuiesc 
ca pe un mare dascăl, ca pe un poet strălucit, să nu fie o 
cotitură gravă pentru revoluție... Să nu ne pară rău 
mai târziu. Şi cu asta votez şi eu pentru venirea lui Eliade în 
sânul „Frăţiei”. 

Ghica, ştiind că Eliade, conform înțelegerii, aşteaptă în 
cealaltă parte a grădinii, s-a dus să-l aducă. 

Din uşa joasă a ghețăriei apare, îndoit de şale, 
sublocotenentul Dincă Bălăşoiu din compania pompierilor; 
vine îmbrăcat în uniformă, ca toţi ofițerii din „Frăția”. Tell, 
singur plecând călare de la Giurgiu, noaptea, lăsă vorbă că e 
dus în inspecție, dar acum nu mai intră în oraş ca mai 
înainte, purtând haine militare, ci descălecă la un frate între 
vii, stă acolo ziua întreagă şi seara vine cu jacheta nemțească; 
o ia tot prin gheţărie, unde este în fund o altă intrare ce dă în 
nişte tufişuri şi butuci de vie, care aci se agaţă de-a dreptul de 
pomi. Îmbrăcămintea, de dată nouă, europenească, nu face 
deosebire deocamdată între căldurile verii şi gerurile iernii 
(când se adaugă blana ori paltonul), aşa că mai toţi cei de față 
poartă surtucul gros de postav ori redingotă, dedesubt jiletcă, 
pantaloni gri, întinşi, pe picior cu bentițe petrecute pe sub 
talpă, guler tare, uneori înmuiat de năduşeală, şi cravate late, 
petrecute de două-trei ori în jurul gâtului. Cel ce are în seamă 
cheia de la intrarea din dos e Dincă Bălăşoiu. De aceea astă- 
seară a trecut de două ori pe aci, ca să poată asigura intrarea 
lui Teii. El are grijă să controleze des trecerea şi să observe ca 
uşa să nu fie îngrămădită ori pironită cu ceva, împiedicând 
astfel plecarea pe furiş a tuturor, de va fi cumva nevoie să 
plece aşa. 

Tot acolo, pe o potecă mai devale, stă de pază şi un om al 
lor, care de altfel e şi paznic în vie. Le e teamă la toți să nu li 


se întâmple şi lor ceea ce s-a întâmplat celor din Moldova, cu 
puțin mai înainte. Revoluţionarii au fost arestaţi la laşi, 
datorită şireteniei lui Mihail Sturza, chiar la locul adunării. 

— Să nu ne ia şi pe noi ca din oală... trebuie să avem mare 
grijă, precizează Dincă Bălăşoiu, ca să arate că ştie 
ce răspundere are. Ei, dar unde sunt ceilalți? 

— Sunt aici deocamdată şi doi frați Goleşti... lon Ghica s-a 
dus să-l aducă pe Eliade, pe care l-au admis în 
„Frăţia” noastră. 

Dându-şi  chipiul înalt pe ceafă, mehedințeanul se 
minunează: 

— Aleserăţi pe Eliade la „Frăţia”!?... Dar nu se poate şti 
dacă aprobă aceasta ori nu, dacă se minunează că au greşit şi 
l-au primit, ori că au izbutit să-l convingă şi astfel să- 
l primească. 

Tocmai atunci intră, în cântecul tarafului de lăutari, Eliade, 
cu un grup de câțiva mari negustori şi câteva calfe. 
Fluieratul vesel al naiului vesteşte ca o izbândă. Tell iese în 
întâmpinarea noului frate. Bălcescu şi Arăpilă se uită lung; 
uimiți de spectacolul zgomotos al acestei intrări. Eliade, 
îmbrăcat cu jacheta cenuşie, cu jiletca şi pieptul în afară, 
întinzând în lături, ca într-un salut, mâna în care ține pălăria 
lui înaltă şi tare, vine în fruntea unui fel de alai. „Dreptate şi 
Frăţie”, sună prea puternic pentru acest loc glasul lui de poet. 
Apoi, cu o solemnitate teatrală, făcând semn lăutarilor să 
tacă, întinzând mereu mâna în care-şi ținea pălăria cenugşie, 
el îşi înălță profilul şi începu un soi de cuvântare: 

— Fraţilor, sublimă este pentru mine această zi în 
care aduc sfios inima mea pe altarul „Frăției”. Am zis altar, 
fiindcă altar slujit de preoți este această sublimă societate, 
altar din care pornesc razele libertăţii ca nişte săbii... Am zis 
săbii, fraților, fiindcă de aci vor porni săbiile de lumină ale 
dreptății, ca să nimicească stihiile întunericului. Şi încheie cu 
un salut final... „Dreptate şi Frăţie”... „Frăţie şi Dreptate”... 

Tell îi dă dă acolada rituală şi apoi se înghesuie toți în 
chioşc, aducând şi scaune de la alte mese. Bălcescu vede doi 
lucrători care veniseră în micul alai şi aşteaptă deoparte, 


sfioşi. Oamenii s-au oprit ceva mai departe şi stau încurcați, 
cu şepcile în mină. 

„„„Ar fi fost altfel, gândeşte Damian, dacă ar fi vrut să vie şi 
Licsandru; ar fi avut şi ei mai mult curaj... Dar n-a vrut să 
vină între boieri. Zice că el nu merge alături de Dobrovici... şi 
că atunci nu mai e „Frăţia” lor. 

Mitru şi Damian, când îi chemase jupânul, n-au îndrăznit 
să zică nu, mai ales că şi Axente Sever i-a sfătuit să se 
lase aduşi de jupân, care are şi el legăturile lui şi încă mari, 
deci trebuie să i se facă pe voie. 

— Dar pe flăcăii aceştia îi cunosc...! spuse Bălcescu. 

Dobrovici, foarte mândru, îi înfăţişează sfătos: 

— Sunt calfe în tăbăcăria mea... Face cu ochiul: în ei mi- 
e nădejdea la o adică... şi către un slujitor: Băiete, dă un 
chil de vin şi câte o friptură flăcăilor de colo. Staţi, mă, jos, 
la masa aia şi voi. 

— Să-i chemăm cu noi, e de părere Bălcescu. 

— Cum asta? Să stea lucrătorii mei cu mine la masă? 

Dobrovici se uită nedumerit la Eliade, apoi la celălalt 
negustor, Hagi Curti, care pare de asemenea surprins. Marele 
dascăl se simte îndatorat să desluşească despre ce e vorba. 

— Domnilor, şi acum pot să vă spun fraților: să vedeţi, 
prietenii mei nu sunt nişte meseriaşi cu doi-trei lucrători 
acolo... lămureşte el cu bunăvoință, încurcat puţin. 
Dumnealui este domnul Dobrovici, starostele blănarilor, care 
are şi o tăbăcărie eu cincisprezece meşteri şi cu o sută 
cincizeci de calfe... Nu se obişnuieşte... Dumnealui este Hagi 
Curti, cel mai mare giuvaergiu de pe Lipscani... 

Dobrovici îşi frământa nedumerit şalul cu care era încins 
peste anteriul de moar roşu şi arată iritat, însă respectuos: 

— Nu vă supăraţi... Nu e vorba de mine... Dar vedeți, 
lucrătorii mei sunt oameni cuviincioşi, care ştiu ce se cade şi 
ce nu. S-ar simți şi ei prost cu mine la masă. Nu se cuvine 
să stricăm orânduiala moştenită din moşi-strămoşi, aşa cum 
a lăsat-o Dumnezeu. 

Bălcescu îl priveşte tremurând de mânie. 


— Şi vreţi să le cereţți să-şi dea viața?... Pentru ce?... Nu vă 
supăraţi, rămâneți dumneavoastră aci, mă duc eu la 
aceşti prieteni tabaci. Şi trece dincolo. 

— Nu vă supăraţi, trec şi eu acolo... se aude vocea groasa a 
lui Arăpilă. Şi în liniştea care s-a făcut, se mută şi el la masa 
cealaltă. Căci la această masă sunt cei doi „diaconi” 
ai „Frăției”, Damian Tabacu şi Mitru Tabacu, cu care cei 
doi membri ai Comitetului aveau mai mult de vorbit decât cu 
starostei e Dobrovici, de pildă. 

Mitru le arată că jupânul îi socotea pe toți cei din fabrică 
oamenii lui şi nici prin cap nu-i trece că ei ar putea zice 
altfel decât el. A dat poruncă să vie cu el doi inşi, mai de 
nădejde, cum zicea, şi atunci toți ceilalți au hotărât să meargă 
ei doi. 


In săptămâna hotărâtoare 


Zilele premergătoare revoluţiei au fost încărcate de 
întâmplări şi pline de înfrigurare. Peste treizeci şi mai bine de 
ani, Ghica avea să le descrie foarte pitoresc în amintirile sale, 
fireşte, cu unele schimbări şi scăpări ale memoriei, 
explicabile când amintirile se aştern pe hârtie după asemenea 
întârziere. 

Au încercat mai întâi să strângă bani de la cei mai bogați 
dintre conspiratori, dar până la urmă n-au putut aduna 
decât vreo două mii cinci sute de galbeni, care au fost depuşi 
în librăria lui Costache Rosetti şi a lui Winterhalder. De 
acolo porneau mai târziu bilete către negustorii afiliați, care 
dădeau în schimbul unor alte bilete, cu tâlc anumit, armele pe 
care oamenii lor le păstrau la ei acasă. „Dă, te rog, 
aducătorului un ghiudem şi doi cârnaţi“, scria în bilet, şi 
aducătorul pleca pe ferite, cu o puşcă şi două pistoale. 
Noaptea s-au lipit afişe pe ulițe, ceea ce nu era greu, dat fiind 
că oraşul nu era luminat decât cu câteva zeci de felinare cu 
lumânări de seu şi numai pe Podul Mogoşoaiei. Treceau din 
casă în casă petiții, semnate de fruntaşii mahalalelor şi 
conținând, ca şi afişele, tot felul de cereri, dintre care unele 


erau cuprinse şi în proiectul de constituţie din Proclamaţia de 
la Izlaz. 

Fierberea populației era atât de mare, încât Vodă Bibescu fu 
nevoit să renunțe la execuţia lui lani Cîrnu, cel care dintr- 
o clipă de deznădejde, văzând cum este sabotată dreptatea 
la Divan, spintecase cu şişul pe calemgiul Giani. Venind 
după uciderea postelnicului Medelioglu de către fierarul 
Mustea, care răzbunase moartea fiului său, întâmplarea spori 
pornirea spre luptă a straturilor populare. 

Ceea ce a îngreunat şi mai mult posibilitățile de apărare ale 
lui Bibescu a fost că toată lumea vorbea pe față 
despre revoluţie. Mai ales de când, după luarea Tuileriilor şi 
izgonirea lui Ludovic Filip2*%, mişcarea revoluţionară 
cuprinsese aproape întreaga Europă apuseană. lon Maiorescu, 
profesorul ardelean de la Craiova, întorcându-se dintr-o 
călătorie şi venind să-l vadă pe Aaron Florian, prietenul său, 
povestise cu multă înflăcărare ce văzuse de pildă la Viena şi de 
asemeni la Dresda, unde printre cei care luptau pe baricade se 
găsea şi un tânăr muzician, Wagner. De altfel, în 
principate, revoluţia ar fi izbucnit şi mai devreme, dacă n-ar fi 
fost amânată, la cererea poetului Lamartine2%, ministrul de 
externe al Republicii Franceze de la 1848, şi care trimitea 
vorbă consulului său de aci să nu se înceapă nimic până la 
sosirea doctorului Mandl'2%, emisarul său. 

A fost mare discuţie, dacă n-ar fi mai bine, acum când se 
ştie că Vodă Bibescu cunoaşte mişcarea în pregătire, să i 
se ceară amical să adere şi el la constituţie, primind să i 
se forțeze mâna doar aşa, de formă, cum socoteau unii 
membri ai „Frăției”. 

Era şi părerea lui Eliade, întreținută în mintea poetului 
chiar de marele agă lancu Manu, ca şi de marele vornic 
Alecu Vilara, unul dintre intimii domnitorului. Nicolae 
Golescu credea că n-ar fi rău să i se treacă pe sub nas lui 
Bibescu ideea că ar putea fi viitorul rege al unor principate 
unite. Acelaşi lucru i se propusese de altfel, mai demult, şi lui 
Mihail Sturza din Moldova, ceea ce nu-l împiedicase pe acesta 
ca, după ce-şi asigurase prețioasa persoană, baricadându-se 


într-o cazarmă, să trimită apoi să-i aresteze pe toți 
revoluționarii în plină şedinţă, să-i bată cu sălbăticie şi pe cei 
mai mulți dintre ei să-i azvârle afară din țară. 

Între timp o parte din membrii „Frăţiei” se întâlnesc din 
nou, de data asta la Ştefan Golescu acasă - fiindcă el avea şi 
câteva odăi pentru el singur, în oraş - unde Eliade aduse o 
lungă proclamaţie scrisă de el, căci se socotea 
redactorul indicat al revoluției, prin calitatea lui de poet plin 
de inspiraţie şi dornic să împace toată lumea, cerând, cum 
zicea el, ca „Să se dea la toţi, dar fără ca să se ia de la nimeni”, 
ori ca „revoluția trebuie să fie în folosul tuturor şi în paguba 
nimănui”... şi aşa mai departe. 

I s-a spus că proclamația revoluționară a şi fost scrisă, la 
cererea Comitetului, de către Bălcescu şi că nu se mai 
poate reveni asupra ei. A stăruit şi i s-a citit şi lui această 
scurta proclamaţie. La articolul privitor la eliberarea şi 
împroprietărirea clăcaşilor, Eliade a protestat: 

— Ne vom pierde prietenia negustorilor, care mai toţi 
sunt iubitori de proprietate, mulți fiind proprietari de moşii... 
Vom întărită apoi pe toţi marii boieri şi chiar puterile 
protectoare. Trebuie să punem în fruntea proclamațţiei: 
„Respect la proprietate... Respect la persoane...” 

Bălcescu, susținut de Arăpilă, a fost de neînduplecat. 

— Nu facem revoluţia ca să fim pe placul boierilor, care şi 
aşa ne vor uri şi vor căuta să ne lovească... Negustorii vor fi 
alături de noi, căci şi ei au interes să se desființeze rangurile şi 
privilegiile boiereşti, să fie mai multă libertate, ca oamenii de 
la ţară să fie slobozi, să poată veni să lucreze în fabrici şi în 
manufacturi... 

Eliade pare foarte încurcat. Vanitatea lui de poet se simte 
jignită. 

— Atunci de ce m-aţi mai primit între dumneavoastră, dacă 
nu aveți nevoie de condeiul meu? Am lucrat cinci zile la 
această proclamație, şi acum uite... 

Ştefan Golescu, gazda, cere să se mai citească o dată 
proclamația lui Eliade şi se constată că ar putea fi primită ca 
o introducere la punctele redactate de Bălcescu, puncte care 


conțineau sâmburele adevăratei revoluții, aşa cum dorea 
istoricul şi prietenii săi. 

Eliade, bucuros că i s-a primit colaborarea, a renunțat la 
opoziția pe care o făcea la punctele eliberării clăcaşilor, 
spunându-şi că până la urmă Adunarea Constituantă va avea 
rolul să decidă ea. S-a hotărât ca totul să se tipărească în 
tipografia lui Eliade de la Obor, iar exemplarele scoase să fie 
ascunse numaidecât după aceea într-o claie de fân, în via lui 
Pavlicioni. 

S-a mai adus la cunoştinţa celor de față o discuţie care a 
avut loc la palat, cu puţin mai înainte. 

lancu Manu a venit cu propunerea să fie arestați trei inşi: 
Costache Rosetti, Grigore Scarlat Grădişteanu şi lon Ghica... 
Dar logofătul bisericesc, Costache Cornescu, s-a sculat 
să spună că era de prisos să-l aresteze pe nepotul său Russet, 
căci nu mai putea fi primejdios, fiind gata să plece la Paris. 
Atunci un alt mădular al sfatului domnesc, Grigore 
Grădişteanu, zise că el nu admite excepţii, şi că ori să se 
aresteze câte trei, ori niciunul, căci altfel, dacă e să se facă 
favoruri, atunci va cere şi el excepţie pentru nepotul său 
Grigore Scarlat Grădişteanu. Până la urmă s-au amânat toate 
arestările. 

Arăpilă a atras luarea-aminte a celor de față că jocul acesta 
pe muchie de cuțit al celor două tabere, care se spionau 
şi credeau că se cunosc, care ştiau că e „ceva” şi într-o parte 
şi într-altă dar nu ştiau precis ce anume, ducea la o 
paralizare a acțiunii, favorabilă în cele din urmă celui mai 
şiret, care ar fi putut să fie Vodă Bibescu. 

La sfârşitul acestei şedinţe agitate a venit Rosetti, care 
întârziase, şi a adus la cunoştinţă celor de față că a sosit 
doctorul Mandl, care aduce o scrisoare adresată chiar lui, lui 
Rosetti. S-a dat citire scrisorii, în care ministrul de externe al 
Franței, invocând conjunctura politică, pretindea ca 
revoluția să se facă numai după o prealabilă înţelegere şi 
aprobare a Porții. A fost o mare deziluzie. Bălcescu a trântit 
furios o pernă pe podea. 


— Revoluţie cu voia sultanului? lată ce sprijin, şi 
apăsă sarcastic cuvântul, ni se oferă din afară. 

Eliade, susținut de Kretzulescu, a fost de părere că totuşi 
nu trebuie rupt orice contact cu Poarta şi că ar fi bine 
dacă mişcarea revoluționară ar avea acolo un agent 
împuternicit de ei şi care să devie un fel de trimis diplomatic, 
în caz de reuşită a revoluției. 

Cei de față au înțeles din asta că ar fi dorința lui Eliade ca 
el însuşi să fie asemenea agent. Dar nu, Eliade declară hotărât 
că nu poate primi asta în niciun caz. Şi până la urmă se văzu 
că ideea însăşi îl îngrozea. 

— Sunt om mai în vârstă ca dumneavoastră. Am 
familie grea... care ar rămâne pe drumuri în caz că mi s-ar 
întâmpla ceva acolo... Ar fi mai bine să meargă un tânăr, fără 
familie grea ca mine... de pildă fratele lon Ghica, care ştie atât 
de bine şi turceşte. 

S-a aprobat acest lucru. Ideea agenţilor reprezentanți fiind 
găsită bună, s-a hotărât ca lon Maiorescu să meargă la 
Frankfurt, unde era dieta'*% imperiului german, iar Alecu 
Golescu Arăpilă la Viena, după ce va fi trecut mai întâi prin 
Ardeal - să facă legătura cu fruntaşii românilor de peste 
munți. Nimeni nu şi-a dat seama că, în modul acesta, 
Comitetul executiv al „Frăţiei” era descompletat prin plecarea 
lui Ghica şi Arăpilă, ceea ce mai târziu avea să fie mult 
regretat de Bălcescu, care, amintindu-şi seara aceasta, va găsi 
că Eliade a procedat de la început cu o subţire şiretenie. 

În timp ce aveau loc atâtea şedinţe secrete, în acest început 
de iunie ploios, poporul fierbea. Se mai aflase că sunt în 
oraş numeroase cazuri de holeră, a treia epidemie de la 
apariția bolii în principate, întâia epidemie fiind în 1831. Erau 
în Bucureşti vreo patru sute cincizeci de cazuri, alte sute mai 
în fiece oraş de pe Dunăre. Unele ulițe fuseseră închise cu 
cordoane de dorobanţi şi multă lume părăsea îngrozită oraşul, 
căci în apa cu oțet şi în usturoiul recomandat de medici 
era slabă nădejde. 

Vodă şi protipendada se plimbau însă fără nicio grijă, seara, 
în trăsuri deschise şi carete, pe noua şosea tăiată 


prin pădurea preschimbată în grădină de la Fântâna lui 
Mavrogheni spre Mogoşoaia şi Băneasa. Ca să se deschidă mai 
larg acest loc de plimbare, se dăduse poruncă să se dărâme 
câteva căsuțe şi moara de vânt de la capul Podului 
Mogoşoaiei. Apoi Bibescu adusese un grădinar specialist, pe 
Mayer, care aranjase de altfel şi aleile laterale, şi grădina 
lacului Dura, care se numea acum grădina Cişmigiului, după 
numele celui care avea în grija lui cişmelele din grădină, de la 
„Şipotul Fântânelor”. Noul drum spre Ploieşti se numise la 
propunerea lui Bibescu Şoseaua Kisseleff şi numirea asta 
fusese numaidecât primită cu plăcere de întreaga populaţie, 
într-atât de bune erau amintirile poporului despre înțeleapta 
administraţie a acestui om de inimă. 

Dar dacă veneau unii gură-cască ca să vadă lungile şiruri 
de echipaje albastre şi galbene, cu roțile cu spiţe roşii şi 
cu arnăuţi la spate, în care se lăfăiau frumoasele şi urâtele 
protipendadei şi chiar şi celelalte, mulțimea cea mare petrecea 
prin grădinile de la margine, iar tineretul mai mult pe 
maidane. 

Bibescu, deşi încă nehotărât, crezând că-i poate încurca 
mai bine pe revoluționari fără să-i sperie, îşi luă totuşi 
măsurile lui, suficiente — credea el — ca să înlăture fierberea de 
suprafață a câtorva tineri boieraşi exaltaţi, care nu vor să 
ție seama de ce se poate şi ce nu se poate, şi care, în dorința 
lor de a importa revoluţia nu vor depăşi cum credea el şi alții 
vorbăria obişnuită. Acum însă Agia este înştiințată că nişte 
arme au fost adunate şi ascunse, dar nu ştia anume de unde 
au fost luate şi unde au fost duse. 

Asta ar fi mult mai grav. S-au hotărât deci unele percheziţii. 
Nicolae Golescu, aflând de bănuiala şi de gândurile Agiei, 
socoti că armele trebuie transportate fără întârziere, din 
podul de fân al Ipăteştilor; avea motive puternice să creadă că 
în primul rând cercetările se vor îndrepta într-acolo. Dar 
Agia nu se înşelase decât în privința numelor de botez. Ea face 
într-adevăr o percheziție, dar la Grigore lpătescu, nu la 
Nicolae. Scotoceşte podul, pivnița, grajdurile. Grigore Ipătescu, 


înainte de a fi arestat, are timp să şoptească unei slugi 
credincioase să fugă la celălalt Ipătescu. 

— Spune-i lui Nae să fugă şi să se ascundă repede... Şi mai 
ales să facă tot ce ştie el că e de făcut... Spune-i cum a căutat 
Agia aici... 

Slujitorul credincios a făcut întocmai, şi Nicolae Ipătescu a 
avut timp să şi treacă pe la Axente Sever acasă. 
Ardeleanul acesta osos şi înalt, cu fruntea boltită şi ochii 
apropiaţi, cu barba mare de jur împrejurul obrazului, ştie 
totdeauna să se descurce. Toţi au încredere în el şi ştiu că şi 
acum o să ia repede măsuri, dar fără să se pripească. 
Greutatea cea mare este că cele vreo patruzeci de puşti, ca şi 
numeroasele pistoale de la Nicolae Ipătescu trebuie mutate, 
plimbate pe uliţă, ziua-n amiaza mare, iar oraşul e cutreierat 
de patrule de dorobanţi călări, întărâtați de mirosul de praf de 
puşcă şi de revoluţia care plutea în aer. 

Axente Sever şi-a chemat oamenii lui de încredere, pe 
Damian Tabacu şi pe Mitru Tabacu, s-au sfătuit, au chibzuit. 
Şi s-au hotărât să mute chiar în acea zi, până la prânz, toate 
armele într-o magazie a fabricii, să le vâre sub pieile uscate, 
dar încă nelucrate. 

Pentru rest, Damian şi-a luat totul asupra lui. 

Pe Podul Văcăreştilor merg spre Dobroteasa, spre mahalaua 
Tabacilor, două cotigi trase de câte o calfă voinică, înhămată 
între hulubele scurte, pe când de la spate împinge altă calfă. 
Se vede cât de colo că aceste două cotigi sunt pline de 
piei nelucrate încă. Se strecoară fără grijă printre care, căruțe, 
căleşti şi printre negustori cu marfă în spinare de pe la 
Sfânta Vineri. Adică nu chiar fără grijă — ulițele astea sunt 
întortocheate, nu se vede mai departe de douăzeci-treizeci de 
paşi, şi oriunde te poţi trezi nas în nas cu vreo caraulă de 
dorobanţi care poate ar vrea să vadă ce se află la fundul 
cotigilor, sub pieile puse la vedere. De aceea Damian şi Mitru 
urmăresc cu privirea un zmeu galben cu rotocoale roşii; zmeul 
merge la o bună, foarte bună depărtare înaintea lor. Mitru, 
care trage la întâia cotigă, între hulube, s-a oprit dintr-o dată, 
căci sus, în tăria văzduhului, zmeul s-a oprit şi el. Vede că şi 


Damian se uită ţintă la zmeu. Se privesc apoi unul pe altul, 
îngrijoraţi, ochind unde să tragă şi cum să ascundă cotigile; 
dar - semn bun - zmeul porneşte iarăşi la drum, în slava 
cerului. Pornesc şi ei înainte. Când să se apropie de o biserică, 
zmeul s-a oprit. Face rotocoale. E primejdie. Ajutaţi de ceilalți 
doi frați care împing din spate cotigile, Damian şi Mitru se duc 
repede în dosul bisericii, la umbră, între oțetari, şi se întind, 
chipurile, să se odihnească, dar cu ochii la zmeu. 

Ilinca vede că dorobanţii călări, cu chipiile lor înalte, nu 
sunt hotărâți dacă s-o ia pe Podul Văcăreştilor, spre oraş, 
sau s-o ia de-a lungul gârlei spre Mitropolie. Joacă şi ea zmeul 
în loc până îi vine peste ochi, scăpând de sub basmaua 
albastră părul ca un caier de lână albă. Dar aşa ea trage şi 
mai bine cu coada ochiului. 

Damian tresare. Zmeul galben cu rotocoale roşii trage 
mereu, aplecat, spre dreapta. 

— Săi, Mitrule, că putem pleca, dorobanţii au luat-o la 
dreapta. 

Cotigile sunt scoase în drum şi pornesc mai departe. 

Spre seară, armele erau adânc vârâte în magazia cea mare, 
sub pieile de bou argăsire, dar nelucrate încă. Dacă ar fi 
venit oamenii Agiei să le caute, i-ar fi trăsnit de la uşă mirosul 
greu, care te lovea parcă în moalele capului, şi fără îndoială că 
s-ar fi lipsit să mai caute. 


Noaptea cea de taină 


Căuzaşii au hotărât să ţină o şedinţă sâmbăta seara, la 
birtul cel mare, în grădina din Dealu Filaretului. Pentru mai 
bună regulă, se hotărâse ca revoluţia să izbucnească în 
mai multe părți o dată şi mai ales ca fruntaşii, ştiuți acum şi 
urmăriți cu stăruință de Agie, să se împrăştie în cât mai 
multe puncte, ca să nu poată ghici Bibescu de unde-i va veni 
lovitura cea mare şi să nu ştie cum să-şi organizeze apărarea. 
Aşa gândea Nicolae Bălcescu. Fusese însărcinat ca, împreună 
cu căpitanul Teologu şi cu pictorul Negulici, să meargă la 
Telega şi să-l întâlnească acolo pe locotenentul Cristophi, 


afiliat „Frăției “; locotenentul se pregătea să vină la Bucureşti 
în fruntea companiei de soldați pe care o comanda, dar şi a 
vreo câtorva sute de ciocănaşi, harnici şi voinici muncitori 
liberi din salină. Nădejdea lor era să ajungă apoi în aceeaşi zi 
la Ploieşti, unde existau câteva manufacturi de lumânări, de 
clopote şi cele mai mari dogării din ţară, deci unde-şi puteau 
spori numărul, mai ales că negustorimea era de partea 
revoluționarilor. 

Ştefan Golescu, Radu Golescu, Alecu Golescu Arăpilă, 
împreună cu Eliade, aveau să întâlnească la Izlaz pe Tell eu 
oamenii din batalionul său şi pe Pleşoianu cu o companie de 
două sute cincizeci de oameni din batalionul din Oltenia. 
Aceştia avuseseră din vreme câteva consfătuiri cu preotul 
Radu Şapcă din Celei, în ostrovul înțesat de sălcii şi cu multe 
colibe pe grindul din fața Izlazului. Încă de anul trecut, 
norodul din colțul acesta de ţară, de pe moşia Brâncoveni, a 
nevestei dintâi a Bibescului, fusese gata să pornească spre 
Bucureşti, cu alai de răzmeriță. Numai cu greu s-au domolit 
atunci sătenii. Mai fierbeau încă. Aici voiau revoluționarii să 
deie izbitura de nădejde, căci aci erau siguri totodată şi de 
sprijinul oştirii. La Bucureşti urmă să rămână Nicolae 
Golescu, Alecu Golescu (Albu), Costache Rosetti, Costache 
Bălcescu, lon Brătianu şi mai ales cel mai de nădejde decât 
toţi, Axente Sever, care avea în mână pe tabaci, cum şi calfele 
măcelarilor din ulița scaunelor de pe lângă biserica Batiştei, 
îndeosebi pe cei de la vărsarea Bucureştioarei în Dâmbovița. 

Se va vedea că lucrurile au mers aşa, dar nu tocmai aşa. 
Căpitanul Teologu şi pictorul Negulici au fost arestați 
înainte chiar de şedinţa decisivă, ultima, care trebuia să fie 
sâmbătă seara şi care urma să înceapă, împotriva obiceiului, 
abia după miezul nopții, şedinţă la care Bălcescu şi Arăpilă, 
din Comitetul executiv, acum când Ghica era plecat, urmau 
să arate ultimele dispoziții. 


Ştefan Golescu se uită îngrijorat la ceasul său turcesc de 
buzunar, mare cât o farfurioară de dulceaţă şi cu orele 
însemnate cu minuscule triunghiuri negre. A întârziat destul 


de mult, căci a vrut să fie sigur de un lucru bănuit şi pentru 
asta a pândit de pe prispa unei cafenele pline de râşnitori şi 
arnăuți. Pe Podul Beilicului a scăzut în cele din urmă o droşcă 
cu opt cai de poştă, cu felinarele aprinse; a putut desluşi 
înlăuntru uniforma colonelului Bibescu, vărul şi aghiotantul 
domnitorului. Aşadar era adevărată informaţia care i-a venit 
pe la asfințitul soarelui. Colonelul Bibescu se duce să-l 
aresteze pe Tell la Giurgiu. Ocoleşte şi el la dreapta, pe o uliţă 
de lumânărari, cam prin fața marii biserici Sfântu Spiridon şi 
apoi începu să urce Dealu Filaretului. 

Pare să fi trecut mult de miezul nopţii întunecoase şi 
umede. Frunzişurile stinse îl stropesc cu apă; a plouat într- 
una până acum. Zoreşte ca să le ducă vestea şi celorlalți, căci 
întreg planul poate fi răsturnat dacă nu iau măsuri. Pe 
drumeagul dintre arini, soci şi călini, care duce la cramă, nu e 
nimeni. E şi târziu... Luna apare şi iar dispare printre norii 
pufoşi şi nestatornici. Mugşteriii nu s-au mai arătat astă-seară 
din pricina ploii şi chiar dacă vor fi fost, au plecat de mult. 
Ocoleşte din nou la dreapta. Ilată-i! Cei căutaţi de el stau în 
chioşcul abia luminat. 

— „Dreptate şi Frăţie...” 

Dar o voce spartă tună în spatele lui. 

— Stai! Mâinile sus! 

Fără să-şi dea seama, a ridicat mâinile. Din spate, două 
gheare îl pipăie, îi iau revolverul. Abia atunci întoarce capul şi 
vede doi dorobanţi care-i ţin baionetele în coastă! E îmbrâncit 
în chioşc. 

— Treci şi tu acolo. 

La masa lor de totdeauna, fraţii cauzaşi sunt abătuţi de tot, 
deşi altfel parcă ar sta în plină şedinţă. Nu sunt numai 
doi dorobanţi ascunşi în curticică. Sunt patru. Au armele 
îndreptate pe furiş asupra celor din chioşc. 

— Îi mai ţinem mult aici? întrebă unul dintre ei. 

— Hei, până când s-or aduna toţi şoarecii în capcană. 
Are grijă dă ei dom' căpitan Costache, îi numără care cum 
vine. S-a ascuns în şanţ cu oamenii lui. 


Cei din chioşc au nişte mutre de înmormântare. Singuri 
Bălcescu şi Arăpilă sunt încruntaţi, într-un fel de tăcere 
semeață, vrând parcă să dea curaj şi celorlalți. Nicolae 
Golescu întreabă în şoaptă pe frate-său, Ştefan, care s-a 
dumirit până la urmă: 

— Pe cine bănuieşti tu că ne-a vândut?... Tell?... 

Ştefan răspunse în şoaptă, dar ca să audă toți. Crede că a 
pornit un ordin general de arestări de la Iancu Manu. A trecut 
vărul lui Bibescu în droaşcă spre Giurgiu, tocmai să-l aresteze 
pe Tell. Deci nu poate fi vorba de acesta. 

Intră Dobrovici cu pasul greu, cu anteriul măturând iarba. 
Zâmbeşte sub mustața groasă, dar nici el nu apucă să 
termine salutul: „Dreptate, Frăţie“, că e oprit cu o voce de 
tunet, scotocit sub anteriu, sub giubea şi apoi, năucit, e 
împins în chioşc. 

Poetul Catina, cu mutra lui de „lion“, fiu de cafegiu de pe 
Podul Mogoşoaiei, îi spune amărât, în stilul său, lui Hagi 
Curti, cunoscut al casei lor, mare iubitor de soiuri alese de 
cafea: 

— Ce zici, Hagiule? Ce zici, tocmai în ultimul ceas, 
în ceasul suprem! 

Dar se aud paşi din nou. Din spatele ghețăriei a apărut în 
uniformă, cu chipiul negru cât un işlic, dar cu stea în frunte, 
cu o pelerină de ploaie pe el, Dincă Bălăşoiu. 1 se strigă 
puternic să stea. Se opreşte brusc. Se întoarce. Pelerina i-a 
căzut de pe umeri. Apar epoleţții de aur şi ceaprazurile de 
mătase aurie, cu furajera de adjutant arcuită pe piept. 
Dorobanţii şovăie o clipă, dar îndată el începe să răcnească la 
ei din toate puterile: 

— De ce sunteți numai patru dorobanţi aici, mă? Câţi inşi a 
dat ordin măria-sa să fie aici? Dorobanțţii îl privesc uimiți, 
încremeniți, nu ştiu ce să răspundă. Dar Dincă răspunde 
tot el. Opt... Unde sunt ceilalți patru? 

— Să vedeţi... se bâlbâie unul din dorobanţi, mustăcios 
şi stacojiu. 

— Ce să văd, mă? Unde-i căpitanul Costache? Unde- 
i chiorul? urlă Dincă mereu furios. 


— Jos în şanţ, lângă podeț... Aţi trecut pe lângă el. 

Dincă se plimbă fierbând în sus şi în jos. 

— Să vie Chiorul numaidecât aici... 

Cei din chioşc se privesc uluiți. Aşadar, trădătorul e Dincă. 
N-ar fi putut crede asta nimeni... niciodată, o dată cu capul. 

Îi arată pe cei din chioșc, încremeniţi. 

— Cum vreţi, mă, să păziți pe tâlharii aceştia numai 
cu patru oameni? 

— Ceilalți păzesc în tufiş şi în şanţ, la pod, cu dom” căpitan 
Costache. 

Dincă se uită mereu încruntat la cei din chioşc, care sunt 
buimăciţi. Nu vorbeşte, strigă, clocotind de mânie. 

— Şi pe cei închişi în beci cine-i păzeşte? Voi doi mergeţi cu 
mine la beci... Tu te duci să-l chemi aici pe căpitanul Costache 
Chiorul. Dar pleci numai după ce vin eu de la beci. Ai înțeles? 
Voi, hai cu mine. 

Îi lasă să treacă înainte pe cei doi, spre pridvorul casei, 
conducându-i spre beci. 

— Înţeles, să trăiţi! 

În timp ce arestaţii din chioşc îl privesc mereu uluiţi, vineți 
de supărare, văzând că tocmai Dincă e cel ce i-a trădat, 
ofițerul se întoarce de la beci şi se adresează poruncitor 
dorobanțului mustăcios. 

— Acum du-te şi spune-i lui Costache să vină 
numaidecât aici, că-l cheamă aghiotantul măriei-sale. Să 
veniți numaidecât... 

— Venim numaidecât... 

Cătină se întoarse cu dezgust către Nicolae Golescu şi 
Arăpilă. 

— Aţi înțeles acum prețul trădării? L-a făcut aghiotant... 

Dincă, de îndată ce iese primul dorobanț, îi pune celui 
rămas pistolul în tâmplă. 

— Dă arma! 

Când acesta i-o dă, năuc, el strigă spre chioşc: 

— Frate Serghiescule, ia arma asta. Îmbracă vestonul lui, 
pune-ți capela... 


Ceea ce Serghiescu face numaidecât. L-a chemat pe 
„Naţionalul” fiindcă i se potriveşte mai bine uniforma 
dorobanțului mătăhălos. 

Cei din chioşc se privesc năuci, cu zâmbetele strepezite, 
chiar că nu mai pricep nimic. 

— Acum, la beci şi cu ăsta... Să-i păzeşti cu grijă... 
Cine strigă e împuşcat... 

Pleacă împreună eu Serghiescu, care-l împinge pe dorobanţ 
spre gârliciul care duce la beci, de unde Dincă revine singur cu 
cele două arme în mână şi cheamă din nou: 

— Frate Carina, frate Telegescu, luaţi armele astea repede... 
îi aşază apoi, cu grabă, într-o parte şi alta, ca să nu fie prea 
văzuți de cei ce intră, căci se aude un zgomot de paşi. Hai, 
acum, la pândă, să-l prindem şi pe căpitanul 
Costache Chiorul. 

Cei doi au luat locul dorobanților: stau la pândă cu ţevile 
întoarse spre chioşc, să-l înşele pe căpitanul de la Agie. 
După câteva clipe de aşteptare se aude aproape pasul greu şi 
vocea dogită a lui Costache Chiorul. Puțin mirat, puţin speriat 
că a stârnit mânia aghiotantului lui vodă, căpitanul de 
dorobanţi calcă grăbit. 

— Aghiotantul măriei-sale?... Unde e, mă? 

Dincă sare dintr-o parte şi îi pune pistolul la tâmplă, în 
timp ce Carina şi Telegescu se ocupă de celălalt dorobanț. 

— Mâinile sus, Costache! L-a dezarmat scurt, apoi 
rânjeşte la el, batjocoritor, văzând că omul nu şi-a revenit. 
Ascultă, Costache, hrăpăreţ şi fricos ai fost toată viața, dar 
dacă devii din senin curajos, dacă strigi cumva, îți zbor 
creierii. S-a întors către dorobanțţ, îi scoate mundirul şi chipiul 
şi după ce l-a dezbrăcat cheamă pe Hagi Curti: 

— Ia arma asta, îmbracă mundirul şi chipiul şi hai cu mine 
la beci... în pragul cramei îi spune zarafului: Rămâneţi acolo 
la uşă până vă chemăm noi... Şi în şoaptă: Puneţi şi lacătul 
mai târziu!... Ţineţi-i trântiți grămadă înăuntru, dar dacă fac 
zgomot, dacă încearcă ceva, împuşcațţi-i fără milă. 

Oamenii din chioşc răsuflă uşuraţi, parcă nu le vine să 
creadă în această norocoasă întâmplare. Admiraţia lor 


pentru prezența de spirit a lui Dincă e fără margini. N-au de 
unde să ştie că omul mai trecuse printr-o întâmplare cam la 
fel cu asta şi în mintea lui tiparul situației exista de mult. 

— Fraţilor, cum ieşim de aici mai repede? se 
grăbeşte Nicolae Golescu, gata ca şi ceilalți de plecare. 

Dincă le-o ia înainte: 

— Veniţi după mine prin gheţărie... 

Dar Bălcescu îl opreşte, cu o îndirjire stăpânită: 

— Fraţi cauzaşi, de ce să plecăm? Ştiţi că au fost 
arestați pictorul Negulici şi căpitanul Teologu? Că s-au făcut 
percheziţii pe la cei mai mulți dintre noi...? Vilara şi aga lancu 
Manu au dat liste de cei care trebuie să fie arestaţi... De ce să 
plecăm de aci înainte de a lua vreo hotărâre? V-aţi gândit 
care că aci este singurul loc unde poliția nu ne mai caută în 
noaptea asta? 

Ştefan Golescu ridică din umeri. 

— Dar dacă e printre noi şi un alt trădător? 

Bălcescu le vorbeşte cald şi hotărât ființa lui întreagă a 
devenit de oţel. 

— Nu mai are nicio însemnătate. Trebuie să 
proclamăm revoluția acum, repede, în cel mult trei zile. 
Continuă apoi, cu pumnii strânşi. Vă repet: întoarcere pentru 
noi nu mai este. 

Arăpilă fierbe ca vinul de soi bun. 

— Frate Bălcescule, bine ai grăit. Spune degrabă ce e 
de făcut... 

Ştefan Golescu se opreşte, oricum, ceva mai liniştit. 

— Deh... dacă punem strajă afară, am putea rămâne. 

— Ce să facă straja afară? E mai rău. Dacă vine cineva şi 
este oprit, se iscă zarvă mare şi vin toți dorobanțţii peste 
noi aici, îl întrerupse frate-său, nervos. 

Dincă face câţiva paşi, căutând, chibzuit. Cu zorzoanele 
metalice de pe el adună de la felinar bruma de lumină pe 
care o îngăduie noaptea. 

— Putem face altfel. Lăsăm să intre pe oricine vine, 
cum făceau ei. Aci, îi punem puştile în piept. Vasăzică le 
întoarcem capcana. Frate Cătină, ieşiţi mai în față şi 


îndreptaţi armele spre noi, să vie cât mai încrezători. Puneţi 
felinarul, aşa ca să se vadă că e şedinţă. 

Ştefan Golescu e tot neliniştit. 

— Bine, rămânem, dar atunci spune repede... şi se 
întoarce nervos spre Bălcescu. Simte nevoia să-i vadă faţa şi 
aduce lângă el, pe masă, felinarul din colțul chioşcului, unde 
era pitit în verdeață. 

Bălcescu respiră adânc. Şi-a prins mâinile nervoase de 
reverul surtucului. Ochii lui negri au o concentrare de foc 
interior, iar lumina felinarului îi face să pară oblici. Vorbeşte 
cu glas foarte scăzut, sobru, dar se simte că el trăieşte 
răspunderea acestei clipe hotărâtoare pentru poporul român. 
Numai paloarea şi aspectul vag, osos al feței mai arată ceva 
din suferințele omului, mai amintesc că totuşi un rău 
necruţător îi mistuie sănătatea. Dar febra pe care o arată 
vocea lui nu e febra trupului, e febra minţii încordate într-un 
scop care depăşeşte ceasul şi locul. 

— Planul pe care îl urzim de trei săptămâni... îl 
aplicăm numaidecât. Astă-seară e sâmbătă... cinci iunie... 
Mâine plecăm din Bucureşti, aşa cum s-a hotărât. Vă 
reamintesc pe scurt. Eu la Telega - acum fără Negulici şi fără 
Teologu - la locotenentul Cristophi, să încerc să viu cu 
compania lui şi cu ciocănaşii spre Bucureşti... Maiorul Tell e 
plecat de trei zile de la Giurgiu şi aşteaptă un semn de la noi. 
Trebuie să fie acum pe undeva, pe la Turnu-Măgurele. Nu mai 
poate fi arestat. Oricum, să plece mâine dimineaţă un om la el 
şi să-i spuie, dacă-l mai găseşte, să se îndrepte numaidecât 
spre Izlaz, unde ne aşteaptă căpitanul Pleşoianu cu compania 
a treia din regimentul I. Dumneata, frate Ştefan, pleci mâine 
acolo cu Eliade, cu Alecu Golescu şi cu fratele Arăpilă. 
Fruntaşii cunoscuți ai revoluției trebuie — aşa cum am hotărât 
— să se împrăştie în toată țara, să-l zăpăcim pe Bibescu, să nu 
ştie unde e pregătit atacul; Marin Serghiescu şi Telegescu 
pleacă la Ocnele Mari... 

— Unde e Proclamaţia”? S-a tipărit? Trebuia să ne-o dai de 
joi, întrebă, grăbit, Ştefan Golescu. 


— Joi a fost gata... l-am dat-o lui Eliade s-o tipărească în 
tipografia lui şi uite ce-a ieşit din ea... 

Scoate, fluturând nemulțumit, vreo zece foi cu proclamația. 

S-a rezemat apoi o clipă de stâlpul chioşcului. Parcă are o 
uşoară ameţțeală... o clipă răsuflă cu greutate, îşi trece 
limba peste buzele uscate, dar îşi revine numaidecât. 

— Reiau ideea... De la Celei vine popa Radu Şapcă... 
şi desigur cu mult popor după el. Totul este pregătit pentru 
plecarea voastră, cu Eliade şi Alecu Negru, frate Ştefane, dar 
trebuie să luaţi amănunte de la Rosetti care nu a putut veni 
astă-seară... Veţi pleca cu trăsura lui... La Bucureşti — şi cu 
un gest îl arată pe Nicolae Golescu -— căutați pe Axente Sever, 
care nu a putut veni astă-seară nici el; veți aştepta semnalul 
de la Izlaz... (Axente Sever nu vrusese să vie, nu-i plăceau 
boierii, îi socotea pe unii dintre ei drept „ciocoi de Bucureşti”.) 

Bălcescu e întrerupt de Arăpilă, care dă lămuriri: 

— Tabacii şi măcelarii lui Axente Sever fac pregătiri de atac: 
se vor aduna de cum or auzi clopotul Mitropoliei tras într-o 
dungă. Greutatea este că unele ulițe sunt închise din pricina 
holerei. Dar când or suna clopotele tuturor bisericilor, nu mai 
şovăie nimeni. La clopotul Mitropoliei sunt două echipe 
de schimb. În caz că una e arestată, vine cealaltă. 

Cătină se apropie un pas de ei, cu arma sprijinită la 
subsuoară. 

— Eu am compus un „marş al revoluţiei“ pe care vreau să-l 
citesc în piață, în ziua proclamării constituției. A scos 
din buzunar o foaie de hârtie şi citeşte repede, de teamă să nu 
fie oprit. Mai mult spune pe dinafară. Ascultaţi: 


„Aideţi, frați, într-o unire, 
Tara noastră e-n pieire. 

Aste ziduri şi palate, 

Unde zac mii de păcate, 
Aideţi a le dărâma. 

N-auziţi, în piață larmă> 
Daţi năvală-n mâini cu armă, 
Că soldatul.. “ 


Nicolae Golescu, care şi aşa ascultase neliniştit, întărâtat, îl 
întrerupse nervos: 

— Frate, nu e timpul acum de citit versuri. 

Catina priveşte zăpăcit şi ruşinat în toate părțile, cerând 
parcă ajutor. 

Plin de înţelegere, Bălcescu îl bate pe umăr. 

— Foarte bine, frate Catina, îl vei citi... Dar după ce 
mai întâi vei citi, miercuri, Proclamația. 

Ştefan Golescu îl vesteşte grijuliu, trecându-şi nervos nună 
peste părul cam prea ondulat. 

— Nu te grăbi, căci nu se ştie încă în ce fel se termină seara 
asta... Nu-i încă lucru sigur că revoluția noastră nu va fi 
sugrumată în faşă, cum a fost cea din Moldova. 

Dobrovici anunţă, şi din partea lui, vestea pe care a aflat-o 
abia de curând. 

— Am auzit că acolo i-a arestuit pe toți într-o 
singură noapte, la locul de adunare. Eu, drept să vă spun, nu 
sunt sigur că-i voi mai vedea pe ai mei de-acasă... 

Costache Filipescu îşi netezeşte mustățile, nervos. 

— Nici eu nu prea văd cum vom ieşi de aci... Mai ales 
dacă mai lungim şedinţa asta... În orice caz, acasă eu nu mă 
mai duc. Îmi pierd urma. 

Ştefan Golescu vede lucrurile şi mai negru. 

— Dacă ne arestează pe noi, s-a sfârşit şi cu revoluția. 

Toţi sunt acum iarăşi neliniştiți, iritați. 

Bălcescu prinde cu pumnul colțul mesei, căutând să se 
stăpânească; îl domină o idee. În redingota lui îngustă, pare 
într-adevăr mai înalt decât toţi cei de față, deşi nu e decât 
mijlociu de statură. Bărbuța tunsă mult spre obraji şi 
potrivită pe buza de jos cu briciul dă feței sale palide un 
chenar hotărât. 

— Frați căuzaşi... eu nu mă tem de arestări... Nu mă 
mai tem nici măcar de trădări... Revoluţia este în mers, 
pornită fiind de la începutul istoriei româneşti. E fructul unei 
îndelungi transformări a stărilor de lucruri şi nimic nu o mai 
poate opri, deoarece azi nu mai este a noastră, adică a 


boierilor... un complot... ci este a poporului şi duce mai 
departe răscoala lui Tudor Vladimirescu... 

Un dorobanţ strigă de afară, cu un glas răguşit, speriat: 

— Dom'le căpitan... Dom'le căpitan Costache! 

Drobovici tresare, speriat, la fel de altminteri cu toți ceilalți. 
Îşi strânge giubeaua pe el, ca şi cum s-ar apăra. 

— Hait... S-a sfârşit. Acum iar ne arestuieşte... 

Dincă a sărit într-o parte, a pândit o clipă şi, când 
dorobanțul a intrat grăbit şi zăpăcit, i-a pus pistolul la 
tâmplă. 

— Ce-i cu căpitanul Costache? 

Dorobanţul se împleticeşte surprins, năucit. 

— Să vedeţi... Se bâlbâie şi arată un plic. Porunca astă 
de la Agie... 

Dincă citeşte petecul de hârtie şi se întoarce tulburat spre 
cei din chioşc. 

— L-au arestat pe Rosetti... Apoi arată beciul şi îi 
spune dorobanţului: Hai, că te duc eu la căpitanul Costache. 

lese cu el, după ce i-a luat arma, şi se întoarce după un 
timp singur. 

Bălcescu, surâzând în chenarul bărbii lui scăzute, se 
întoarce către ceilalți, cărora le-a trecut spaima: 

— Nu se ştie care dintre scântei va aprinde ţara, dar 
țara nu aşteaptă decât o scânteie ca să ia foc. Cu cât trecem 
mai repede la fapte, cu atât e mai bine. Revoluţia nu mai e azi 
în pericol... Revoluția nu mai poate fi trădată... E palid de 
tot la față. Răsuflă cu oarecare greutate, se cunoaşte acum că 
sforțarea i-a luat respiraţia. Vreau să spun că, dacă vom fi 
trădați, vom fi eliberaţi neintârziat de popor. De aceea nici 
nu mă sinchisesc de trădători. Revoluţia ar putea fi trădată, 
dar numai de noi, dacă îi vom trăda țelurile... Asta e ceea ce 
aveam de spus. 

Au plecat numaidecât apoi, după ce i-au chemat şi pe cei 
din gura beciului, căruia i-au pus lacătul pe din afară. 
Sunt patru inşi îmbrăcaţi cu vestoane şi capele de-ale 
dorobanțţilor, cu armele pe umăr, care îi escortează pe ceilalți. 


Când ajung la podeţ, Dincă strigă celor din şanţ să fie cu ochii 
în patru, că mai sunt şi alții arestați în beci... 


Sfârşitul volumului I 


(1) Formă de guvernare provizoriu instituită în timpul cât scaunul domnesc 
rămânea vacant sau pe timpul absenței domnitorului. 

(2) Nume dat unei organizații politice secrete, cu ramificații şi în țările 
româneşti, înființată la începutul sec. XIX de patrioții greci pentru eliberarea 
țării lor de sub stăpânirea otomană. 

(3) Dregător care purta grija mesei domneşti, fiind şeful bucătarilor, al 
pescarilor şi al grădinarilor. 

(4 Clucer, Dregător care se ocupa cu aprovizionarea Curţii domneşti . 

(5! Car mare pentru transportul mărfurilor şi al persoanelor. 

10| Căminar; Slujitor însărcinat, în Evul Mediu, în Moldova şi apoi în Tara 
Românească, cu perceperea unor dări . 

17) Titlu dat boierului de la curtea domnilor români care avea grijă de băutura 
domnului, iar în împrejurări deosebite sau la sărbători îl servea personal pe 
domn, gustând băutura înaintea acestuia pentru a se convinge că nu este 
otrăvită. 

(8) Titlu dat boierului însărcinat cu pregătirea şi distribuirea pâinii la Curtea 
domnească. 

(9) Veliță, Țesătură țărănească groasă de lână albă sau vărgată în diferite 
culori, de obicei împâslită la piuă, folosită ca pătură, cuvertură, covor etc. 

110! Macat, Cuvertură de lână, de bumbac etc. 

111! Cârnat din carne de porc tocată mare, cu satârul, şi condimentată cu mult 
piper şi usturoi. 

112) Vătaf, Supraveghetor al slugilor de la curtea unui boier sau de la o 
mănăstire; logofăt. 

(13! Stofă de lână merinos 

(14; Titlu dat în Evul Mediu, în Ţările Române, persoanelor însărcinate cu 
conducerea unui județ, a unui ţinut, a unei cetăți, având atribuţii militare, 
administrative şi judecătoreşti; 

(15) Pantofi cu vârful ascuţit, purtaţi în trecut de țărani; 

116! Registru în care erau trecute toate persoanele apte de muncă. 

117 Liude;, Om de rând (adesea străin) in raport cu fiscul, fie că era impozabil, 
fie că era scutit de impozite. 

(18! Obligaţie la care erau supuşi țăranii dependenți în folosul domniei (mai 
ales în timp de război), care consta în prestații (transport, cărăuşie) sau 
rechiziții ale animalelor de tracţiune; 

(19! Pravilă, Lege (sau cod de legi), dispoziție, regulament, hotărâre (cu caracter 
civil sau bisericesc) 

120! Titlu de mare dregător în ierarhia boierilor români, membru al Sfatului 
domnesc . 

(21! Dajdie, Impozit, dare, bir. 

122! Gelep; Negustor oriental din Evul Mediu care cumpăra vite din Ţările 
Române pentru a le vinde mai departe în alte țări 

123! Tarigrad; Actualul Istambul, Constantinopole, numit de Turci Stambul, și 
de Slavi Țarigrad, capitala imperiului otoman, întemeiată de Constantin în 
jurul anului 330 D.C. 

24! Muncă prestată de ţăranii şerbi şi liberi, fără pământ, în beneficiul 
stăpânilor de moşie 

(25! Persoană care supraveghea şi administra munca de pe o moşie, om de 
încredere al unui moşier 

(26! Cobiliţă, Piesă de lemn curbat, purtată pe umeri şi care serveşte la 
transportarea găleţilor, a cofelor, a coşurilor etc. 

(27! Hat, Fâşie îngustă de pământ nearat care desparte două ogoare sau două 
terenuri agricole aparţinând unor gospodării diferite; 

(28! Gârbaci, Bici făcut din mai multe curele împletite (uneori cu vârfurile 
plumbuite) sau din vână de bou. 

129! Meremetisi; A repara; a reface; a restaura. 

130 Pogon;, Unitate de măsură pentru suprafețe de teren agricol, folosită în 
trecut mai ales în Ţara Românească , egală cu circa 0,5 hectare 

(31! Unitate de măsură a distanțelor folosită în trecut, egală cu aproximativ 20 


!132) Încălţăminte de casă din pâslă. 


133! Un fel de ciorapi groşi (cu sau fără talpă) care se poartă la țară 

134! Piele subțire şi fină de capră (sau de oaie, de vițel) 

135! Suvai — Sevai, Ţesătură de mătase cu fir. 

'30: Madame de Stael (1766—1817) — scriitoare franceză, precursoare a 
romantismului. 

137 Francois Rene de Chateaubriand (1768—1848) — poet şi literat francez, 
autor a numeroase elegii, poeme, povestiri etc. 

(38! Muscal, Muscălesc, Muscali erau numiţi locuitorii oraşului Moscova, dar în 
general, în concepția populară a devenit denumirea tuturor ruşilor. 

139! Şezătoare la care participanţii vin cu ceva de lucru 

140! Fonfăit, Care vorbeşte pe nas, care pronunţă nazal 

141! Indurare , iertare 

142! Angara, Nume generic dat obligaţiilor în muncă impuse țărănimii. 

443! Dare care reprezenta a zecea parte din produsele principale, percepută de 
stăpânii feudali de la producătorii direcţi; formă de rentă funciară feudală, care 
consta în cedarea de către țăran proprietarului funciar a unei părți din producția 
obținută de pe bucata de pământ primită de la acesta spre a fi lucrată în parte. 

(44 Sluger, Dregător în Ţările Române însărcinat cu aprovizionarea Curţii 
domneşti şi a armatei (rangul şi atribuţiile variind de la o epocă la alta şi de la 
un principat la altul) 

(45! Ofiţer cu gradul de locotenent. 

146| Denumire a unităţii de contribuabili în Ţara Românească 

147! Raia, Cetate de pe teritoriul țărilor româneşti, ocupată şi administrată 
direct de autoritățile militare turceşti, împreună cu ţinutul din jur. 

(48) Dulamă, Haină ţărănească lungă şi îmblănită, făcută din postav gros. 

149! Gâitan, Fir de metal sau şiret (împletit ori răsucit) de lână, mătase etc., 
cusut ca ornament la unele obiecte de îmbrăcăminte. 

150! Pantaloni tipici ţărăneşti, din postav alb făcut în casă. 

'51! Haină țărănească lungă până la genunchi, făcută din pănură, dimie, 
postav gros etc. 

(52! Partea de dinapoi, mobilă, a unui car sau a unei căruțe în care se aşeză în 
mod obişnuit nutrețul necesar la drum animalelor de tracțiune. 

153! Mavrofor, Voluntar grec din unităţile de elită ale Eteriei. 

154! Care n-are formă bine conturată; lipsit de orice formă; inform. 

155! Nefer, Soldat din vechea armată turcă. 

156! Giubea, Haină lungă şi largă din postav fin, adesea căptuşită cu blană, 
purtată, în trecut, de boieri. 

157! Zaherea; Denumire dată proviziilor pe care Ţările Române erau obligate să 
le dea oştilor otomane. 

(58! Tribut anual pe care țările vasale îl plăteau Imperiului Otoman. 

159 Fedeleş; Butoiaş mic, de forme diferite, în care ţăranii își ţin apa când 
lucrează la câmp. 

160! In judeţul Olt, Cel ce are grijă de ospăţul nunții. 

!01! Folosit cu predilecție când este vorba despre cai. Cal roib;, Cal cu păr 
roşcat. 

102! Credem că se înţelege de aici că acest cântec al poporului nu este un 
produs încheiat, rotunjit, ci este un fond statornic de poezie şi muzică, un 
organism viu, numai o parte din vorbe şi din modulaţii înnocindu-se uneori, dar 
negreşit în consonanţă cu întregul, aşa cum se înnoiesc în decursul anilor 
celulele organismelor care se dezvoltă. E, cu alte cuvinte, creaţie continuă. 

Fără această zestre a trecutului, care îi dă un iz de pământ reavăn, cântecul 
oporului este orice, dar nu mai este el însuşi... O făptură de bronz, înverzit, a 
ost găsită adânc în humă, şi mâini nepricepute au scuturat de RE ea pământul 

tot, lustruind-o şi gătind-o cu poleială aa ipefia E ceea ce a făcut burghezia 
culturală la noi cu „dorul“ cântecului popular, pe care l-a desprins şi l-a 
înzorzonat după gustul ei. „Du-te dor la badea-n sân“ şi altele la fel. însă un 
„dor“ corcit cu tralala nu mai e cântec al poporului, e un dor individual, nu o 
simţire laolaltă. Pe de altă parte, e fără noimă şi acel fetişism estetizant al 
oricărei silabe rurale, cacofonice... Este treaba oamenilor de ştiinţă să culeagă, 
cu o tehnică riguroasă, folclorul, dar ceea ce trebuie să se ştie e ca nu orice 
produs folcloric este artă populară, care este izvorul artei de totdeauna. 


Scientiştii au strâmbat, pe vremuri, prea mult din nas, vorbind despre culegerile 
de poezie populara ale lui Alecsandri. Fapt este că aceste poezii, culese şi uşor 
modificate de el, sunt vii şi citite şi astăzi, pe când multe din colecțiile 
sistematice, dinspre sfârşitul veacului — pe care de altfel culegerile lui nu le-au 
împiedicat în nici un fel, căci actul poetului n-a eliminat şi nici n-a alterat 
obiectul — dorm în tomuri groase. Alecsandri n-a greşit sporind frumusețea 
poeziilor culese de el, fiindcă fondul artei poporului poate fi sporit de către poeţi, 
cântăreți şi compozitori, de oricine, dar numai în măsura în care aceştia țin 
seama de legile lui de formaţie, şi în acest mod cei ce a colaborat efectiv cu 
versul românesc se arată el însuşi ca un participant la esența creației 
româneşti... indiferent de altfel care e obârşia lui. Prin culegerile lui de poezii 
obşteşti, Alecsandri s-a dovedit a fi, în acel ceas, în afară de propria lui operă, 
care nu e vizată aci, floarea extremă a poporului său. 

Poate tocmai fiindcă era această floare extremă a poporului său, Alecsandri a 
simţit şi ce funcție unică juca, într-acea vreme de asuprire, cântecul în viața 
rumânilor. Căci, în pragul lui 1848 suntem, din pricina vitregiei istorice, la o 
culme a cântecului poporului. Seva unui popor obidit, ținut cu vrăjmăşie în 
întuneric, îşi împlinea cum putea nevoile de expresie şi comunicare, iar felul 
amar în care îşi împlinea aceste nevoi caracterizează epoca însăşi. 

La un popor robit, aproape în totalitatea lui analfabet (căci erau puţine 
excepţiile), prin nepăsarea şi prin voința stăpânitorilor (fiindcă boierii reformişti 
erau doar o floare de primăvară), care are atâtea de spus, cântecul trebuie să 
înlocuiască cititul, să înlocuiască fondul de cărți al altor popoare ceva mai 
norocoase. îndeplineşte funcția volumelor de poezie, pe marginile cărora cititorii 
îşi înseamnă versurile şi strofele în care se regăsesc, căci întotdeauna pe 
paginile cărților s-au îngemănat, la orice depărtări, minţile şi inimile bucuroase 
de a se descoperi, unele pe altele, semene. 

Dar mai ales în această epocă de dinaintea lui 1848, cântecul poporului ține 
locul foilor tipărite, care ar fi trebuit să fie multe, căci până în 1820 nu era nici 
una, iar pe urmă au fost doar câteva. 

Locul sutelor de mii de foi tipărite care au lipsit l-a ținut cântecul, care era în 
felul sau o foaie cântată. Rumânul arde să-şi spună amarul şi vrea să-i spună 
Mariei, puicuţei, mândrei că o iubeşte. Are nevoie de un mijloc de comunicare, şi 
nevoia i-o împlineşte într-un sens doină satirică şi cântecul bătrânesc, într-altul 
doina de dragoste... Un cântec al ie nu e „frumos”, nu e un tril, un joc de 
sunete plăcute... E un mijloc copleşitor de comunicare. De nenumărate ori 
viersul este o epistolă nescrisă de dor, cu tâlcul ei pentru cel care-l cântă şi este 
o epistolă primită şi gândită din nou pentru cel care-l ascultă... Unii îndrăgostiți 
romantici îşi propuneau, când unul pleca în călătorie, să privească mai târziu, în 
aceeaşi clipă, oriunde s-ar găsi ei, luna... Când doi care se îndrăgesc ascultă în 
acelaşi timp doină de dragoste, ei fac acelaşi lucru. 

De la sat la sat cântecul se încarcă de sensuri adăugate de către cei care l-au 
cântat, pierzând uneori altele, şi până la urmă acest cântec poartă cu el o 
dragoste, o patimă, care sunt ale poporului însuşi. (n.a.) 

103! Bată;, Cingătoare îngustă şi lungă, ţesută din lână de diferite culori. 

164! Cerc de lemn, de lână împletită etc., învelit în pânză sau într-o împletitură 
de păr, pe care, în unele regiuni de la țară, îl poartă femeile măritate pe creştetul 
capului, sub basma. 

105! Fotă;, Piesă a costumului popular românesc (bogat ornamentată) purtată de 
femei, formată dintr-o țesătură dreptunghiulară de lână care se petrece în jurul 
corpului, ţinând locul fustei, sau din două bucăţi de stofă acoperind partea din 
față a corpului (ca un şorț) şi pe cea din spate. 

'06! Funcţionar de cancelarie; copist. 

'0'7! Anteriu, Haină lungă purtată de preoţii ortodocşi; sutană. 

108! Catrinţă, Obiect de îmbrăcăminte din portul național al femeilor românce, 
Si e Aia ca fustă sau ca şorț şi care constă dintr-o bucată dreptunghiulară 

e stotă. 

(09) Beilic, Vânzare forțată de oi în Ţările Române făcută în favoarea sultanului 
la preţuri fixate de turci; dijmă (în oi). 

(70! Ruşfet, Obligaţie suplimentară în muncă sau în natură, pe care țăranii 
erau obligaţi s-o presteze în trecut moşierilor. 


(71! Spectru, fantasmă, strigoi. 

172! Conabiu, Roşu-închis, de culoarea vişinei coapte; viținiu. 

„73! Varietate de viță-de-vie care dă struguri cu boabe mari, lunguieţe şi foarte 
cărnoase. 

(74) Icosar, Monedă turcească de argint sau (mai rar) de aur care a circulat pe 
vremuri şi în țările româneşti. 

(75) Puşcă lungă arnăuțească. 

!70! Tacrir, Interogatoriu, Proces-verbal. 

“77! Acţiune judiciară, proces, cauză. 

!78! Plăvan;, Bovină cu păr alb-gălbui sau alb-cenuşiu. 

(79) Serdăreasă; Soţia unui Serdar. Boier de rang mijlociu din sec. XVIII-XIX. 

180! Cin, lerarhie. 

181! Evghenicos;, Nobil, aristocrat. 

182! Loc aproape plan sau uşor scobit, de obicei în vârful unui deal sau al unui 
munte. 

183! Hrisov, Act domnesc care servea, ca titlu de proprietate, de privilegiu etc. 

184! Moşnean; Tăran liber, posesor al unei proprietăți de pământ moştenite de 
la un străbun comun. 

(85! Tiugă,sau Tigvă;, Un fel de dovleac care are forma unei ulcele şi în care, 
când e uscat, țăranii țin apă, lapte ş.a. 

180) Sâneaţă;, Puşcă primitivă cu cremene. 

!87! Grind, Fâşie de teren mai ridicată, în delta unui râu sau în regiunea lui 
inundabilă, de-a lungul malurilor, pe care apele n-o acoperă decât în caz de 
inundații mari. 

(88! Vizitiu care conducea diligenţele, poştalioanele sau trăsurile boiereşti. 

189: Malotea;Haină (lungă până la pământ), de obicei căptuşită cu blană 
> Sil având marginile din față tivite cu blană, uneori cu guler şi manşete de 

ană 

190! Incăpere cu acoperiş şi pereți cu numeroase geamuri, aşezată la intrarea 
unei case. 

191! Construcţie de lemn, de piatră etc. de forma unui perete sau a unui gard 
scund, folosită pentru a mărgini o altă construcție sau un element de 
construcție. 

(92! Femeie (bătrână) care vindecă bolile cu mijloace empirice. 

193! Sfanţ; Din germană — zwanziger: veche monetă austriacă de argint . 

194! Sistem de construcție a pereţilor unor case, care constă dintr-un schelet 
de lemn având golurile umplute sau acoperite cu diferite materiale . 

195! Haină bărbătească purtată de țărani, făcută din lână sau din bumbac, de 
obicei lungă, cu sau fără mâneci, împodobită cu cusături. 

(96! Isnaf, Asociaţie de muncitori cu aceeaşi meserie (organizaţi în vederea 
apărării intereselor); breaslă. 

197 Mânătarcă, Ciupercă comestibilă cu pălăria cărnoasă, foarte bombată, de 
culoare brună-gălbuie . 

198! Client 

199! Bina; Clădire în curs de construcție . 

1100) Embatic, Formă de arendare a unei proprietăți pe termen foarte lung, în 
intervalul căruia arendaşul beneficia de toate drepturile de proprietate. 

(101! Putină, Vas de lemn, de obicei de forma unui trunchi de con, făcut din 
doage legate cu cercuri şi folosit mai ales la păstrarea unor brânzeturi, murături 
etc. 

(102) Făină din seminţe de susan din care se prepară mâncăruri de post. 

1103! (La jocul de arşice) Arşic mai mare (plumbuit) cu care se lovesc celelalte 
arşice în timpul jocului. Arşic - Os al articulației piciorului, deasupra copitelor, 
la vite; os al articulației genunchiului, la picioarele (de dinapoi ale) mieilor și 
caprelor, folosit la un joc de copii, de unde provine şi numele jocului. 

1104 Pui de giol; a câştiga toate arşicele adversarului. 

1105! Lion; Persoană despre care toată lumea vorbește: lionul zilei. 

1106! Caleaşcă, trăsură cu patru roți. 

1107) Umanioare, Totalitatea studiilor clasice considerate ca bază a culturii 
unui om. 


(108 Haină boierească lungă de ceremonie, cu mânecile largi şi despicate, 
strânsă pe bust şi largă în poale, căptuşită cu blană şi devenită cu timpul 
îmbrăcăminte a vechilor lăutari. 

1109) Favoriţi, Perciuni. 

1110 Salep; Nume dat tuberculilor uscați ai unor specii de orhidee; praf de 
amidon extras din aceşti tuberculi şi care, fiert în lapte sau în apă, se foloseşte 
ca întăritor pentru copii sau convalescențţi. 2. Băutură preparată de orientali din 
salep, miere şi apă. 

(111) Pantofi groşi, rezistenți. 

(112) Pastă gelatinoasă comestibilă, dulce, amestecată cu miez de nucă, 
asemănătoare cu rahatul. 

1113) Cretă Ape scris pe tablă). 

1114 Mare dragoman ; Dregător în Imperiul Otoman care se ocupa de relaţiile 
diplomatice cu statele europene. 

1115) Masala;, Dispozitiv constând dintr-un băț prevăzut la un capăt cu câlţi, 
cârpe sau alt material, îmbibat cu petrol, care servea la luminat, în special, în 
timpul unor manifestații de masă; faclă; torță. 

(116! Tuberculoză pulmonară. 

11173 Tui, Steag turcesc alcătuit dintr-o lance cu Semiluna (sau cu o măciulie 
de metal) în vârf, cu două sau cu trei cozi albe de cal împletite prinse de ea, care 
constituia un semn distinctiv al puterii şi rangului unor înalți demnitari din 
Imperiul Otoman şi din țările vasale lui. 

(118) Căbăniţă; Mantie blănită cu samur și ornată cu fir de aur şi cu diamante 
pe care sultanu o dăruia domnilor româneşti împreună cu cuca, sangeacu, 
topuzu și sabia când le acorda tronu. (Această investitură a durat pină la 1832, 
cînd cabaniţa a fost înlocuită cu hervaneaua). 

1119) Potcap acoperit cu un văl, de obicei negru, care atârnă pe spate, purtat de 
prelaţii şi călugării ortodocşi la anumite ocazii. 

(120) Reprezentant sau agent diplomatic al domnilor români la Poarta 
Otomană. 

(121) Ridicătură de pământ construită în jurul unui loc întărit, pentru a-l 
apăra. 

(122) Titlu dat comandantului pedeştrilor însărcinați cu paza oraşului de 
reşedinţă, iar ulterior şefului agiei. 

1123! Vino, vino. (tur.). 

ȘI (124 Dever, Volumul vânzărilor de mărfuri pe o perioadă dată, exprimat în 
ani. 

1125! Testemel, Basma, tulpan, năframă. 

4120) Bariş;, Broboadă de lână foarte subțire şi uşoară; maramă, testemel, 
tulpan. N 
27 Baş; Întâiul, Primul (ue Ciohodar, Slujbaş la curtea domnească având 
obligația să îngrijească de incălțămintea domnului sau îndeplinind funcţia de 
lacheu al acestuia . 

1128! Bun sau venit al statului dat în arendă. 

1129! Câtimea de i ee prevăzută de legile electorale necesară pentru 
acordarea dreptului de alegător. 

(130) Vas făcut din doage de lemn, dintre care două pot fi mai lungi ți găurite, 
servind ca toarte, folosit la păstrarea sau la transportarea lichidelor; ciubăr. 

(131! Corabie mică. 

1132) Stat-major sau când este vorba despre o persoană, e Ofițer de stat-major. 

1133) In vechea terminologie a unor armate elev al unei şcoli militare; cadet. 

1134 Nume dat mercenarilor din Ţările Române în Evul Mediu. 

1135! Lenducă, Cartuşieră. Ornament acoperit cu o placă aurită și atârnat de o 
panglică lată tot aurită, pe care, la paradă ori când sunt de serviciu, îl poartă pe 
iara stâng ofițerii de cavalerie, de artilerie şi cei sanitari, iar de la 1932 toţi 
ofițerii. 

1136) Tunică sau uniformă (militară). 

1137) Corp de gardă; comandament militar. 

1138) Jacques Auguste de Thou (1553—1617) — magistrat şi istoric francez, 
autorul unei vaste şi documentate Istorii universale. 


(139) Ioan Cristian Engel (1770—1814) — autorul unor studii consacrate Ţărilor 
Române, printre care şi cel citat de N. Bălcescu : Istoria Moldovei şi a Valahiei, 
scris în 1804. 

(140) Joseph Hammer (1774—1856) — orientalist german, autorul unei Istorii a 
imperiului otoman. 

1141) Scurta istorie a faptelor de vitejie ale lui Mihai, domnul Moldovei, 
Transilvaniei şi Valahiei... (lat.). 

(142) Bun e acela care face bine altora (fr.). 

1143! Valoarea nu ţine seama de numărul anilor oil 

(144 Funcţionar administrativ din trecut, îndeplinind funcția de contabil, 
casierşși strângător de biruri pe județ. 

(145) Eu voi şti, tu vei şti, el va şti, noi vom şti, voi veţi şti, ei vor şti (fr.). 

1146) Noi vom şti, domnişoara, iar nu voi vom fi (fr.). 

(147! Vă iubesc la nebunie (fr.). 

1148! Vă iubesc, vă ador... (fr.). 

1149! ...Veţi avea 

Destinul florilor atît de proaspete, atît de frumoase... 
Ca şi ele veţi fi iubite, vă veţi ofili ca şi ele... 

(150; Bucătăria principală a mănăstirilor şi cea de vară a gospodăriilor 
ţărăneşti. 

(151! As la jocul de cărți. 

1192) Mucarniţă: Unealtă pentru stingerea lumânărilor (a felinarelor) sau 
pentru retezarea mucurilor acestora 

1153! Butcă; Caleaşcă. 

1154! Menzil, Nume dat în Țările Române, înainte de introducerea căilor ferate, 
serviciului de transport pentru călători şi pentru corespondenţă. 

1155! Contracciu; Persoană care încheie un contract de concesiune; concesionar. 

11560! Tist, Ofiţer; comandant, căpetenie. 

11571 Lornetă (fr.). i 

1158! Sunt mâhnită, dragul meu... Văd că e peste mână... Imi pare rău... Ştii 
însă că nu mă pot lipsi de muzică timp de două luni la ţară (fr.). 

59! Ţi-am spus eu că o să fie cu buclucuri. Şi iată... (fr.) 
160) In sfârşit, s-a terminat. Vă mulțumesc, dragii mei prieteni N 
161! Parte a cizmei care acoperă piciorul de la gleznă până sub genunchi; 


ZI 
pati ei 





PUS US USR 


carâmb. 

(162) Dar sunteţi fermecătoare, domnişoară... Sunteţi aproape un copil... (fr.). 

1163! Vorbesc prost franțuzeşte. Nu pot (fr.). 

1164) Permiteţi-mi, doamnă, să vă ofer în aceste locuri o ceaşcă de cafea Mocca. 
Dumneavoastră şi frumoasei dumneavoastre însoţțitoare... Numele meu e 
Constantin Cantacuzino (fr.). 

(165! Comandant al unui polc; grad militar corespunzător colonelului. 

1166! Tăcut, posac, ursuz 

1167! Arhon,;, Titlu de politeţe cu care se adresa cineva unui boier. 

1108! Probabil Năpârstoc; Epitet dat unui copil mic. 

1169! De culoarea portocalei, roşu-portocaliu. 

1170) Calfă, Lucrător care primeşte o calificare într-o meserie sau în comerț 
după terminarea perioadei de ucenicie şi care, în timpul breslelor, era obligat să 
lucreze încă un anumit timp la patronul său pentru o leafă mică. 

(171) Obiect de îmbrăcăminte din portul național al femeilor românce, ținând 
locul fustei şi constând dintr-o bucată dreptunghiulară de stofă țesută în casă şi 
împodobită cu flori sau cu motive naționale. Denumită funcţie de zona geografica 
„catrință , fotă, opreag, şorț, vâlnic, zadie. 

(172) Medelnicer, Titlu dat în evul mediu, boierului care turna domnului apă ca 
să se spele pe mâini, punea sarea şi servea bucatele; boier de rangul al doilea, 
fără funcţie. 

1173) Lăcaş (fr.). 

1174 Factorul (fr.). 

1175) Cântăreț din nai; naist. 

11760; Bărbatul meu a asistat chiar la prima reprezentaţie ! Era printre 
partizanii lui Hugo !... A fost bătaie în sală... (fr.). 


(177 Theophile Gautier (1811—1872) — poet, critic şi romancier francez, adept 
al teoriei idealiste „artă pentru artă”. 

(178) Linişte ! (fr.). 

1179! Comedia umană (fr.). 

1180) Iată de ce mi-e sufletul dezgustat 

De golul înfricoşător care-l umple, 

De ce mi-am întors privirea 

De la acest pământ ingrat şi gol, 

Şi la sfârşit am spus: O, Doamne (fr.). 

(181! Ofiţer cu gradul de locotenent. 

(182! Brussa — oraş în Turcia, unde au fost întemnițați o parte dintre 
revoluționarii români din 1848. 

1183! Om insensibil la valorile culturale; filistin; om leneş, comod, indolent. 

1184! Funcţionar administrativ care conducea o parte dintr-un judeţ; ajutor de 
subprefect. 

1185! Fotoliu. 

1186! Trebuie căutat tâlcul lucrurilor (fr.). 

1187! Essentiel — esenţial (fr.). 

1188! Spangă;, Baionetă 

1189! Valtrap; Pătură de postav sau de alt material, împodobită cu diferite 
cusături, care se pune pe spinarea calului sub şa. 

1190) Soiree masquee — serată, bal mascat (fr.). 

1191! To a nunnery to... and quickly too... Farewel... (Du-te la mănăstire... şi cât 
mai curând... în (engl.). 

(192)! De culoarea frunzelor uscate de tutun; cafeniu-verzui. 

1193! Gefreităr: De la cuvântul german gefreiter care înseamnă caporal 

1194 Surtuc fără pulpane, purtat de unii ţărani. 

1195! Sală de mese într-o mănăstire. 

1196! Plutarch (457—50>? — 125 e.n.) — istoric şi moralist grec, autorul unor 
biografii celebre ale contemporanilor săi, incluse în volumul Viața oamenilor iluştri 
din Grecia şi Roma. 

(197) Xenophon — istoric, filozof şi general atenian, unul dintre elevii preferați 
ai lui Socrate despre care se crede că ar fi trăit între anii 430—352 î.e.n. 

1198! Tucidide — (469—395 f.e.n.) — istoric atenian. 

1199! Gaius Cornelius Tacitus (55—120 e.n.) — istoric roman. 

1200) Edward Gibbon (1737—1796) — autorul lucrării Decăderea imperiului 
roman. 

(201! Henri Jomini (1779—1869) — general francez, autor al unor tratate de 
tactică şi strategie militară. 

1202) Bidermeyer — mobilă de epocă. 

1203! Lipscan, Negustor care vindea pe pe româneşti mărfuri aduse de la 
Lipsca. Lipsca fiind numele slavo-român al orașului Leipzig. 

(1204 Cărvunar, Nume dat, prin asociaţie cu carbonarii italieni, elementelor 
progresiste care au inițiat, la începutul sec. XIX, în Ţara Românească şi în 
Moldova, o mişcare reformatoare, reprezentând interesele boierilor liberali şi ale 
negustorilor . 

1205! Acordat ăca o favoare. 

1206! Pygmalion — rege legendar din Cypru, care, pentru a se putea consacra 
artei, a hotărât să nu se căsătorească niciodată. Ca să-l pedepsească, Afrodita 1- 
a făcut să se îndrăgostească de propria să creaţie — o statuie de fildeş 
reprezentând o femeie neasemuit de frumoasă. La rugămințţile lui Pygmalion, 
Afrodita a însufleţit statuia pe care acesta o luat-o în căsătorie. 

1207) Unealtă de pescuit în formă lunguiaţă, alcătuită dintr-un coş făcut din 
lasă sau din nuiele de răchită împletite, cu gura îngustă şi întoarsă înăuntru în 
ormă de pâlnie . 

1208! Scumpo... (gr.). 

1209! Pension particular pentru fiii de boieri, deschis în 1847 la Bucureşti de 

profesorul sas Amoniu Schewitz (1815—1879). 

1210) Piroscaf:. Navă acționată de un motor cu aburi. 

4211) Atelier sau secţie dintr-o fabrică de tăbăcărie în care se execută operațiile 
premergătoare tăbăcirii. 


(212! Excremente (de om sau de animal). 

4213! Din păcate termen negăsit în vreo sursă. Intraductibil. 

1214! Guten Tag, Herr Schwartz — Bună ziua, domnule Schwartz (germ.). 

1215! Sublocotenent în vechea armată rusă. 

1210! Eilwagen; Diligenţă 

1217; Ludovic Wiest (1819—1889) profesor de vioară la Conservatorul din 
Bucureşti. 

218 Psaltichie;, Metodă de învățare a muzicii vocale bisericeşti specifică ritului 
ortodox 

(219! Serată - Din fr. soiree. 

1220! Felegean;, Ceaşcă (turcească) de cafea, fără toartă, pusă pe un suport. 

1221! Pentru că această poezie a lui Constantin Rosetti a fost una dintre cele 
mai citite — şi mai cântate - pe la mijlocul veacului trecut, o transcriem aci, în 
notă, în întregime: 

A CUI E VINA 

Tu-mi ziceai odată cum că pân'la moarte 

Dragostea ta toată mie-mi vei păstra; 

M-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate, 

Astfel merge lumea, nu e vina ta. 


Tu-mi ziceai odată: „Ah! al meu iubite, 
Partea mea din ceruri ţie ţi-o voi da“; 
Toate sunt uitate, toate sunt pierdute, 
Astfel este veacul, nu e vina ta. 


Când vărsai, ştii, lacrămi, şi-n genunchi la mine 
Imi ziceai: „o, dragă, nu te voi uita!” 

Mă uitaşi îndată, mort fui pentru tine; 

Vremea şterge toate, nu e vina ta. 


Când te-aveam în braţe, buza ta cea dulce 
Roua fericirii pe a mea lăsa; 

Dar acum otravă şi venin mi-aduce, 

Astfel ţi-este sexu, nu e vina ta. 


Aurul şi slava îţi goni amoru 

Şi-ți văzui credinţa, că în vânt zbura, 

Ţi-ai închis şi rana, îți peri şi dorul, 
stfel ți-este sexu, nu e vina ta. 


Cinste şi iubire, dragoste, credinţă, 
Ieri jurai tu mie, azi cui s-o-ntâmpla; 
Nu cunoşti iubire, nu simți pocăință, 
Astfel ţi-este sexu, nu e vina ta. 


Dar cu toată, însă, multa-ţi necredinţă, 

Inima-mi tot bate oricând te-oi vedea; 

Inger eşti în ochii-mi, sfântă mult ființă, 

5 ți -este sexu, nu e vina ta. 

n.a. 

(222) Cot, Veche unitate de măsură pentru lungimi egală cu 0,664 metri (în 
Muntenia) sau cu 0,637 metri (în Moldova), care reprezenta distanța de la cot 
până la încheietura palmei . 

1223! Fast, lux, somptuozitate. 

1224! Arap; Persoană care face parte dintr-o populaţie africană negroidă; Om cu 
pielea şi pu de culoare neagră; Arab. 

(225) Plantă agățătoare decorativă din familia leguminoaselor, cu flori roşii, 
violete sau albe; Muşcată. 

1226! Piele de oaie sau de capră tăbăcită, folosită, mai ales, la căptuşirea 
încălțămintei. 


1227) Depresiune circulară (cu aspect de amfiteatru) formată prin acțiunea de 
eroziune. 

1228! Veche dramă populară de origine creştină reprezentând naşterea lui Isus 
Hristos, jucată la ţară, în eg nete pn Crăciunului, de către flăcăi costumați. 
Interzis de Alexandru Şuţu în 22 decembrie 1819, dar care s-a continuat până în 
zilele noastre. 

(229! Prinț negru (fr.). 

1230! Substanţă grasă de culoare albă, cu aspect de ceară, obținută din craniul 
de caşalot, de balenă, de delfin şi folosită în cosmetică şi la fabricarea 
lumânărilor; ceară de balenă. 

(231! Empire — mobilă din epoca imperiului lui Napoleon Bonaparte. 

1232! Titlul definitiv al poeziei e Clăcaşul 

1233! Cochinţ, Avar, zgârcit, scump. Cuvânt ce pare o formă alterată din cocon. 

1234) In textul original : „o sută şaizeci de galbeni'. Cum însă prețul robului era 
de trei sute de galbeni (vezi mai inainte, pag. 134), şi nu de trei sute cincizeci, 
am modificat suma indicată de autor. 

253 Iosef Lanner (1801—1843) — compozitor austriac, autor a numeroase 
valsuri, galopuri etc. 

1236) Arivist, Persoană care caută, prin tot felul de mijloace lipsite de scrupule, 
să parvină la o situaţie în societate; persoană care urmăreşte cât mai multe 
foloase personale. 

257| Dans de origine franceză, cu mişcare lentă, în cursul căruia partenerii se 
schimbă între ei; melodia după care se execută acest dans. 

1238! Hospodar, Titlu ce purtau odinioară Domnii români supuşi turcilor 

1239! Persoană care transporta cu căruţa, în schimbul unei plăți, oameni sau 
mărfuri, cărăuş. 

1240) Ipingea, Manta bărbătească făcută din dimie sau din postav, uneori cu 
glugă, şi împodobită cu găitane. Sein; De culoare cenuşie-roşcată. 

1241! Bărbat adult necăsătorit; flăcău tomnatic; holtei; burlac; celibatar. 

1242) Preot de gradul întâi 

1243! Boait, Om care comite fapte nedemne, reprobabile; nemernic; mârşav; 
ticălos; netrebnic. Termen de batjocură pentru oameni. 

(244 Epistat, Cel mai mic grad de ofițer de poliţie; (în trecut) subcomisar. 

1245! Persoană care se îndeletnicea cu împrumutul de bani în schimbul unei 
camete; cămătar. 

12460! Măsuţă rotundă cu unul sau cu trei picioare. 

1247) Ceacşiri, Pantaloni turcești foarte largi, șalvari. 

1248! Joc nemţesc în cărți numit şi faraon, introdus de ofițerii muscali în 1804. 

1249! A se izmeni, A se purta fără naturaleţe, cu mofturi; a se fandosi. 

1250! Mezelic, Gustare, aperitiv. 

(251! Egidius Sadeler (n. ca. 1570, Antwerpen - d. 1629, Praga) a fost un pictor, 
gravor şi cartograf flamand la curtea împăratului Rudolf al II-lea. 

1252) Moştenitorii. 

1253) Peşte de baltă, cu corpul turtit lateral, lung de 20-35 cm (Carassius 
carassius). 

1254 Ornic, Ceasornic (de perete); orologiu, pendulă. 

1255! Trăiască reforma !... Jos Guizot |... 

1256! F rangois Guizot (1787—1874) — om de stat reacționar şi istoric francez, 
ministru sub Ludovic Filip. 

(257! Este vorba despre palatul Tuileries. . 

1258! In-folio; (Despre formatul unei cărţi) In care coala de hârtie este îndoită în 
două, formând patru pagini. 

1259! Cu sensul de; Se adresau. 

1260! Luntre uşoară, lungă şi îngustă, încovoiată la capete, folosită în Orient. 

(01 Actor de circ sau de bâlci care evolua cu un program comic; măscărici; 
saltimbanc. Cuvânt sau acțiune jignitoare. 

(202! Blană de hermină. 

1203! Un fel de pardesiu de modă veche, fără mâneci, având numai deschizături 
pentru scoaterea brațelor, şi peste care cade o pelerină scurtă. 

(204! Ziarul orientului ie 

1265) Ludovic Filip (1773—1850) — rege al Franţei, izgonit de pe tron în 1848. 


(2660) Richard Wagner (1813—1883) — compozitor german, autorul operelor : 
Lohengrin, Tannhduser, Tristan şi Isolda, etc., precum şi a unei tetralogii 
muzicale, inspirată de vechea legendă a Nibelungilor. 

1267) Alphonse de Lamartine (1790—1869) — poet francez de factură romantică, 
autorul a numeroase poeme, elegii etc. 

1268) Louis Mandl — agent confidenţial al lui Lamartine, trimis în Principate în 
iunie 1848, ca să studieze situația politică. 

1269) Adunare legislativă.