Mihail Drumes — Se revarsa apele

mihail drumes 


MIHAIL DRUMEȘŞ 


SE REVARSĂ APELE 


Cronică împletită dintr-o seamă de povestiri 
despre oameni și fapte întimplate în cei 
dintîi ani ai veacului nostru și despre 
răscoalele țăranilor din acea vreme 


Editura Militară - București, 1961 


Versiunea digitală 1.0 decembrie 2021 


Amintirii mamei mele 
Despina 
M. D. 


__ PARTEA ÎNTÎI 
ÎNCEPUT DE DRUM 


Săru-miinile, cucoane, 
Dă-mi și mie trei pogoane... 
(LC. VISSARION) 


BUCUROSI DE OASPEŢI? 


În ziua de vineri 31 decembrie 1899, era mare fierbere în 
casele boierului Alexandru Dănescu din comuna Șipotele, 
judeţul Romanați. 

Îndată după sărbătorile Crăciunului, cocoana Smaranda, soţia 
moșierului, pornise din nou cu ajutorul slugilor curăţenia casei în 
vederea revelionului. Dușumelele odăilor de musafiri, ale 
saloanelor și sufrageriilor fură lustruite lună, pereţii frecaţi și 
curăţaţi cu săpun, mobilele grele de stejar urnite din loc și 
șterse de colb, covoarele scoase afară și bătute, iar perdelele 
spălate și călcate cu fierul. 

În cuhnia cea mare era și mai multă zarvă: cele două 
cuptoare încinse gemeau de cozonaci, baclavale și cataifuri. In 
șopron se coceau la test piinile dospite și plăcintele cu brînză de 
vaci. Lucille, bucătăreasa, o franţuzoaică venită de la Paris acum 
douăzeci de ani, lăsase în plata Domnului sautes-urile și vol-au- 
vent-urile și pregătise o oală mare cu sarmale cît pumnul, după 
datină, cîteva tăvi cu purcei și rațe pe varză, un cazan cu ciorbă 
de potroace și o sumedenie de străchini cu piftie de curcan. 

În noaptea aceasta, pogora pe pămînt nu numai un an 
proaspăt, ci și un nou veac, veacul al douăzecilea, și trebuia să 
fie întîmpinat cu belșug ca să-i meargă boierului Dănescu și de- 
aci înainte toate din plin. 

La ospăţul revelionului, era poftită, între alţii, și o față mare: 
principesa Neaga Basarab, os domnesc, care de curînd se 
măritase a treia oară cu moșierul Kostache Suditu, fratele 
nevestei Dănescului și prefectul judeţului. 

— Vin musafirii! Vin musafirii! strigă Daria, bătînd din palme. 

Tatăl fetei, moșierul Alexandru Dănescu, se apropie de 
fereastră și scormoni cu ochii zarea necuprinsă. Pe șoseaua 
albă, ca smintina, nu se zărea nici urmă de sanie. 


— Unde sînt, că nu văd nimic?... 

— Uite colo, sania, ca o mogildeaţă pe coama Călmățuiului. 
Acum cotește și o ia la vale. 

— Hei, fată, eu n-am ochii tăi vulturești! rosti boierul cu 
părere de rău în glas. Duc în spate o jumătate de secol. Nu-i 
glumă! 

— Mai ţine încă paisprezece ani, ciripi Daria și i se căţără în 
spinare ca o pisică alintată. 

— Ce înseamnă asta? Ştii că nu-mi plac obrăzniciile, o mustră 
moșierul, supărat de zburdălnicia codanei și, cu un gest domol, 
o desprinse din spate. 

Fata alergă din nou la fereastră deșirîind ghemul privirilor pe 
toată lungimea peisajului: 

— Uite, acum se deslușesc bine. Dar nu e numai prefectul și 
„prefectura“, mai e încă o persoană... ba sînt două... 

În clipa aceea, intră Haralamb, fiul moşierului, întors de vreo 
două săptămîni de la Paris, unde studia muzica. 

— Harry, vin musafirii! ţipă Daria sărind în sus de bucurie. 

— Ce-mi spui mie? Anunţă pe doamna... mă-ta, răspunse 
tînărul laconic. 

Fata ţișni din cameră ca un glonţ din pușcă și porni în sus pe 
scări, urcînd treptele cîte două-trei. 

Pe drumul Caracalului, se auzea tot mai deslușit clinchet de 
zurgălăi. Ghiţă și Florea, argaţii de la curte, se repeziră să 
deschidă poarta cea mare, după ce rîniră mai întîi zăpada 
îngheţată de sub ea. Vîntul pornise a colinda prin sate, peste 
cîmpii și dealuri, șuierînd mînios. Osman, dulăul cît un vițel, o 
zbughi pe poartă, tipărind pe albul zăpezii urmele labelor. 

— Ghiţă, răcni boierul Dănescu, ieșind pe peronul conacului, 
cine a dat drumul jigodiei? Pune mîna pe el și leagă-l. 

— Măria-ta, a scăpat din lanţ, afurisitul. Da-i vin eu acușica de 
hac... 

Sania încărcată cu musafiri intră falnic pe poartă. Tocmai 
atunci Osman sări înaintea cailor, lătrînd fioros, dar Ghiţă, cu o 
săritură voinicească, îl înhăţă vîrtos. 

— Mă, vită încălţată, nu puteai să legi cîinele? Ce păzești aici? 
se răţoi la argat principesa Neaga, soţia prefectului, o femeie de 
vreo douăzeci și nouă de ani, care abia se mai vedea din 
blănurile cu care era înfofolită. 


Sania se opri pe peronul conacului, în spatele statuii care 
înfățișa pe boierul Alexandru Dănescu, stăpînul moșiei Șipotele. 

— Bucuroși de oaspeţi? strigă prefectul Kostache Suditu, un 
bărbat de vreo patruzeci de ani, manierat și jovial, cu mustăţile 
rase ca actorul Petre Liciu. 

— Bucuroși, bucuroși, mai e vorbă? răspunse moșierul 
Dănescu. 

Haralamb, feciorul Dănescului, se repezi și ajută pe principesă 
să coboare din sanie. 

— Fii binevenită, ilustră rămășiță voievodală, în umila noastră 
cocioabă, care și-a luat curajul să-ți adăpostească osemintele. 

Neaga, care într-adevăr era un sac de oase, auzind această 
urare bizară, izbucni în ris: 

— Ah, j'y suis. Dumneata ești vestitul Aral? 

— Eu, mărită faraoană, în carne și oase: născut la 16 mai 
1880 și trăsnit încă din leagăn datorită lipsei paratonerului 
descoperit cu 128 de ani mai înainte. Actualmente student 
multiplu la Paris. Semne particulare: logodit cu genialitatea. 

Haralamb debită vertiginos toate acestea, ca o poezie 
învățată pe dinafară. 

— Patetică autobiografie, rise principesa. Dă-mi voie să-ţi 
prezint pe secretarul meu, ziaristul Pavel Șoimu. 

— Mor de plăcere să cunosc un bandit al călimării, rosti 
„trăsnitul din leagăn“ și strînse vîrtos mîna unui tînăr oacheș și 
zvelt, îmbrăcat într-un palton cu guler de lutru. 

Deodată principesa Neaga tresări speriată și se adresă unei 
femei uriașe, cu o umbră de mustață destul de pronunţată sub 
nas: 

— Mam-Anny, ce face Lady a mea? 

— Mergi-bien, mormăi dădaca prinţesei din fundul săniei. 

— A, aveţi un căţeluș, strigă Daria, apropiindu-se curioasă. 
să-l văd, să-l văd și eu! 

— Poftim, mademoiselle! și bătrina dădacă îi întinse un 
manşon în care era îndesată o ciozvirtă de căţelușă de i se 
zărea numai botul. 

— Vai ce drăguţ e, mînca-l-ar mama de băieţel cuminte!... Ce- 
i, băiat sau fată? 

— Dacă o cheamă Lady, e, desigur, domnișoară. 


Numaideciît „domnișoara“ Lady începu să latre furioasă din 
celula ei de mătase, încît Daria, speriată, era cît p-aci s-o scape 
din miini. 

— Qu'est-ce que tu as, mon amour? Sois tranquille, grosse 
bete!! o mustră prințesa Neaga și trecu manșonul bărbatului ei. 

În timp ce argaţii cărau geamantanele sub supravegherea 
bătrînei dădace, prinţesa căscă ochii la statuia lui Alexandru 
Dănescu. 

— Al cui e monumentul? Al lui lenăchiţă Văcărescu? 

Răbufni o cascadă de risete: Daria ridea să moară ţinîndu-se 
cu mîinile de burtă. Întîlnind privirea mustrătoare a tatălui ei, 
fugi în casă. 

— Ce Văcărescu, ma chere? răspunse prefectul. E statuia lui 
Alexandru... 

— Care Alexandru? Cel Bun? 

— Nu, frate, ce tot îi dai zor cu... E a cumnatului Dănescu... 

— Daa? făcu mirată prinţesa. Ascultă, Kosty, să-mi comanzi și 
mie una... 

— Bine, cherie, îţi comand și zece, dar pînă atunci să mergem 
înăuntru, că aici am degerat de tot... 

Musafirii și gazdele pătrunseră în hol unde domnea o căldură 
plăcută, îmbietoare. Prefectul Suditu se adresă soră-si: 

— Smarandă, fii bună și arată-ne încăperile pe care ni le-ai 
rezervat. Avem nevoie de patru odăi. 

— De ce patru? se miră moșieriţa. Tu cu nevastă-ta nu staţi 
într-o cameră? 

— Nevesti-mi îi place să doarmă singură și nu suferă s-o 
deranjeze cineva. 

— Şİ eu cînd m-oi mărita o să-mi fac dormitor separat, 
exclamă Daria, cucerită subit de acest fel de convieţuire. 

— la, uite, neobrăzata? o mustră maică-sa. Să-ţi vezi mai întîi 
de carte și pe urmă să te gîndești la măritiș. 

— Parcă numai eu mă gîndesc?... Despre ce crezi că vorbesc 
fetele la școală? S-o auzi pe Irinel ce-i dă cu gura! 

Irinel era o colegă a Dariei, fiica moșierului Geblescu din 
Craiova. 


1 Ce ai, dragostea mea? Stai cuminte, animal nesuferit! 


— Daria! strigă maică-sa îngrozită și instinctiv apăsă mina pe 
piept, ca să mai potolească bătăile inimii, fiindcă Smaranda, ca 
toţi ceilalţi din familia Sudiţilor, suferea de cord. 

— Unde înveţi, domnişoară? o întrebă ziaristul Șoimu. 

— La călugăriţe, la Craiova... 

— In ce clasă? 

— Într-a patra... 

— Bravo... se cheamă că ești domnișoară mare. Ai căpătat 
note bune? 

— Ehe, numai nouă și zece... și pe deasupra o insignă de 
merit. Uite, asta... și îi arătă o insignă mică, ovală, prinsă 
deasupra șorțuleţului ei de școlăriță, pe care erau gravate citeva 
litere. 

— Ce insignă e aceea? Nu mi-ai spus nimic pînă acum! se 
miră maică-sa. 

— Şi, mă rog, ce scrie pe ea? se interesă gazetarul. 

— Dacă vă interesează, poftim, citiţi și dumneavoastră... 

Tînărul se apropie să citească inscripţia, dar în clipa aceea fu 
împroșcat pe faţă de un ţișnet neașteptat de apă, care îl făcu să 
se tragă înapoi, speriat. Cei de față izbucniră în ris. Mai tare 
decit toţi ridea, bineînţeles, Daria. Lady începu și ea să latre 
asmuţită, întărind larma. 

— Vai, Daria, se poate să faci asemenea glume cu un domn 
străin? o admonestă mama. Ce purtări sînt astea? 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule ziarist, ciripi Daria, printre 
hohotele de ris care o scuturau, păcăleala era rezervată pentru 
unchiul Kostache, însă dumneavoastră aţi picat ca musca în 
lapte... Îmi pare rău, dar n-am ce vă face... 

— A, așa, ștrengăriţo, pe mine mă ochiseși? Lasă că te învăţ 
eu minte! o ameninţă prefectul, trăgînd-o ușor de ureche. Apoi o 
sărută pe creștet, spunînd moșierului: Ce drăguță s-a făcut 
puștanca! 

— Mai degrabă neastimpărată, răspunse Dănescu. Ei, nu vă 
urcați? 

— Ba da... Haidem! 

— Mamă, lasă-mă pe mine să-i conduc, se rugă Daria. 

-— Nu se poate, fetiţa mea. Numai stăpiîna casei se cuvine să 
conducă pe oaspeţi. 


Spunînd acestea, cucoana Smaranda dădu să urce pe trepte. 
Dar în acea clipă, Daria strigă: 

— Lady, scumpica, a făcut ceva minuscul pe fotoliu! 

Neaga, auzind una ca asta, luă căţelușa în braţe și o mustră 
cu asprime: 

— Darling, așa te-am învăţat, să faci lucruri infame? Și tu, 
Kosty, ce păzești? De ce n-ai dus-o la toaletă? 

— Fira! Fira! strigă cucoana Smaranda, vino cu o cîrpă și 
curăţă fotelul! 

— Acușica, măria-ta! se auzi glasul slujnicii. 

După cîteva clipe o femeie trupeșă, între două virste, se ivi în 
hol, ţinînd un lighean în braţe. 

— Uite ce porcărie a făcut, bodogăni ea. Să te păzească Maica 
Precista de musafiri care nu-și lasă animalele acasă... 

— Haide, curăţă și taci din gură, netoato, o admonesta 
moșierul. 

Fira tăcu îmbufnată și se apucă să curețe. Cucoana 
Smaranda, care condusese pe oaspeţi sus, la etaj, se întoarse. 

— Nu așa, fată, nu cu apă rece. Cum te-am învăţat eu? Du-te 
și adă apă fiartă... 

În așteptarea Firei, moşiereasa întrebă pe ziaristul Șoimu: 

— Dumneata nu vrei să te odihnești puţin? 

— Cu voia dumneavoastră, doamnă... 

— Harry, fii drăguţ și arată-i domnului odaia de lîngă baie. 

— Mulţumesc cu respect! și tînărul bucureștean se plecă 
adînc în faţa moșieriţei, apoi urcă scara împreună cu Haralamb. 

Pendula uriașă din sufragerie, „Paul Garnier“, bătu trei lovituri 
sonore, cu un ecou grav și prelung. 


O RAITĂ PRIN VIAŢA DĂNESCULUI 


Alexandru Dănescu, născut în Valea Vlăicii, la Craiova, pe la 
mijlocul anului 1846, era al patrulea copil al serdarului Simion 
Dănescu. 

Odraslele boiernașului veniseră cam plăpinde pe lume și 
trăiau ca niște lumînărele aprinse în bătaia viîntului. Rar se 
întîmpla să n-aibă nevoie de doctor măcar o dată pe lună. 
Moartea care-i pîndea din umbră, ca o pasăre de pradă, dădu 
iama prin ei cînd îi veni bine. Cei doi băieţi mai mari, Șerban și 


Vladimir, se prăpădiră de anghină difterică, amindoi în aceeași 
zi, iar Anton, cu doi ani mai tirziu, de oftică. Rămase în viaţă 
doar cel mai mic, dar se clătina și el zgilţiit de boli, căci era firav 
la trup și cam pămiîntiu la faţă. Părinţii, speriaţi să nu-l piardă și 
pe Alexandru, tocmiră un doctor să șadă cu ei în casă și să-i 
poarte de grijă. 

Astfel, prislea crescu mare, înfofolit și cocoloșit, cu o droaie de 
ochi aţintiți asupra lui. Nu-l îmboldiră prea tare la învăţătură de 
frică să nu-i clatine sănătatea. Puteau să trăiască boierii și fără 
carte multă dobiîndită prin școli, așa cum trăia și serdarul 
Simion, care nu știa decit să scrie și să citească. 

Abia împlinise optsprezece ani, că băiatul ameţi pe taică-su 
să-l trimeată în străinătate. Părinţii se sfătuiră între ei, întrebară 
rudele și pînă la urmă îi făcură pe voie. Avea dreptate 
Alexăndrel, se schimbaseră vremurile: un boier care n-a dat cu 
nasul pe la Paris și nu știe o boabă franţuzește, greu să fie boier 
de-adevăratelea... 

Tînărul Dănescu locuia într-o pensiune din cartierul Latin. 
Acolo se legă de bucătăreasă, o pariziancă vioaie și 
descurcăreaţă, numită Lucille. Perechea îndrăgostită își mută 
cuibul în altă parte și trei ani cît mai rămase la Paris, feciorul 
serdarului nu se dezlipi de Lucille, care îi gătea de mîncare, îi 
spăla rufele și-i dezmierda tinereţea. 

In acest timp odrasla de moșier nu se gîndi să urmeze vreo 
facultate. De altfel nici n-avea pregătirea. Frecventa teatrele, 
muzeele și cafenelele, în special cafeneaua „Vachette“, unde 
cunoscu o mulţime de pictori și poeţi. Văzu la „Comedia 
Franceză“ pe Rachel în Fedra și rămase dezamăgit. In schimb, 
se topea după Curierul din Lyon, O crimă celebră sau Fata 
Aerului. Se ducea de obicei cu Lucille, care la comedii ridea de 
zgiîlţiia teatrul din temelii, iar la drame plingea cu sughiţuri. 

Odată, prin mijlocirea unui prieten francez, cunoscu pe poetul 
Lamartine, care-i scrisese pe coperta lui Jocelyn cîteva rînduri 
măgulitoare „prinţului valah“. Acest fapt gîdilă orgoliul tînărului 
și-i născu pasiunea de a citi și memora versuri. După ce, într-un 
cerc de prieteni, declamă cu succes Le lac și La mort du loup, 
Dănescu se apucă să înveţe pe dinafară o sumedenie de poezii 
din clasicii francezi. 


Serdarul îi trimise cîteva scrisori să se întoarcă în ţară că nu 
mai are cu ce să-l ţină, dar fecioru-său amina mereu plecarea, 
susţinînd că nu și-a terminat „studiile“. Numai o telegramă care 
îi vestea că maică-sa, Ruxandra, e greu bolnavă îl urni din loc. 
Cînd ajunse acasă n-o mai află în viaţă. 

Din cauza cheltuielilor mari cu întreţinerea băiatului la Paris și 
boala soției, serdarul fusese nevoit să vîndă casele din Craiova 
și se mutase la conacul moșiei din Șipotele. Tînărul Alexandru 
nu reuși să se obișnuiască multă vreme cu noua viaţă. Mai întii 
nu-i pria mîncarea. Unde erau sautes-urile pe care i le făcea 
Lucille, prăjiturile cu frişcă sau lichiorurile preparate cu atita 
măiestrie? 

— Cheam-o încoace, mă băiete, îi spuse taică-său, poate că 
vine, dacă n-o avea ceva mai bun de făcut pe-acolo. 

Îi expediară bani de drum, însă bucătăreasa, care între timp 
se măritase, trimise în locu-i pe-o nepoată numită tot Lucille. 

Acum tînărului boier Alexandru Dănescu nu-i rămînea decit să 
se însoare. Pusese ochii pe Smaranda Suditu, cea mai bogată 
fată de prin părţile Romanaţului. Nu pica ea de frumuseţe, dar 
era fragedă — abia împlinise optsprezece ani — și educată la 
călugăriţe. Pe deasupra moșia ei de zestre se învecina cu a sa. 
Totuși, treaba nu merse pe roate. Datorită averii roiau în jurul 
fetei o droaie de pretendenți. Cele mai multe șanse le avea 
avocatul și moșierul Nicolae Gheţu. Insă Dănescu reuși să-l 
înlăture. Aflînd că rivalul său întreținea legături de dragoste cu o 
impiegată de la poștă, se duse la ea și-o îndemnă să trimeată 
Smarandei o scrisoare plină de blesteme și ameninţări. Atit le 
trebui Sudiţilor, oameni simpli și bisericoși, ca să întoarcă 
spatele „stricatului“ pretendent. Şi dădură pe fiica lor lui 
Alexandru Dănescu. Nunta ţinu o săptămînă încheiată. Nașul 
însurăţeilor, moșierul Barbu Schileru, le dărui o caleașcă nouă- 
nouţă, cu doi telegari focoși, arăbești. 

Dincă Dănescu, fratele cel mic al serdarului, Mi/ionerul cum îi 
spuneau caracalenii, de necaz că nu-l puseseră pe el să-i 
cunune și ca să dea peste nas nunilor putrezi de bogaţi le 
cadorisi o casă cu un cat, pentru ca tinerii să aibă o „reședință“ 
și în capitala judeţului. 

Averea Dănescului se umflă vîrtos: stăpînea acum o moșie de 
8.000 de pogoane pămînt arabil, pădurea Fratoștița de 300 de 


pogoane, o vie indigenă și nobilă de 120 de pogoane, bașca 400 
pogoane livezi și o moară mecanică. 

Moșierul refăcu din temelie casa bătrinească, ridicîndu-i încă 
un etaj. Avea acum, sus, nu mai puţin de șaisprezece odăi de 
dormit pentru familie și musafiri, dispuse de o parte și de alta a 
unui hol imens și încă o cameră, în apropiere de gura podului, 
unde juca de obicei cărţi. La acestea se adăugau două băi și o 
terasă lungă cit jumătate casa, pardosită cu plăci de marmură. 
La parter se legau de holul pe unde era intrarea principală două 
sufragerii, una mai mică, unde Dăneștii mîncau zilnic, și alta 
mare pentru ospăţuri, precum și două saloane, unul pentru ai 
casei, iar celălalt, întins cît o sală de spectacol, pentru musafiri. 
Tot la parter, în aripa dreaptă a conacului, se afla biroul 
moșierului și biblioteca. La subsol erau bucătăriile, sufrageria 
„domestică“, apoi odăile logofătului, bucătăresei și ajutoarelor 
ei, cum și ale slujnicelor și argaţilor de la curte. Din subsol o 
scară cobora mai întîi în cămara de alimente, asemănătoare 
unei băcănii, ca să se oprească în pivniţa boltită și răcoroasă ca 
zorile unui noiembrie, unde se aliniau, soldățește, un pilc de 
poloboace pîntecoase cu vin de felurite vîrste din via Dănescului 
și chiar din alte locuri. 

Administratorul locuia în curtea conacului, lîngă magazia 
principală de producte, într-o casă cu trei camere. Intr-una din 
ele era instalată cancelaria moșiei. 

După un an, în 1880, veni Haralamb pe lume, iar după alţi 
șase ani, poposi și Daria pe pămînt. Copiii treziră casa din 
amorțţire. Strigătele, ţopăielile și risetul fetiţei zgilțiiau clădirea, 
altminteri rece și tăcută, înviorau grădina nesfîrșită a conacului 
și răbufneau tocmai sus, pe creștetul Călmățuiului sau jos, în 
balta Gorganului. 

Poetul Haralamb Lecca, nașul băiatului, spuse odată: 

— Pre legea mea, Daria suferă de sănătate! 

Bătrînul serdar, care o ducea încă în ciuda celor optzeci de ani 
împliniţi, amintindu-și de copilăria lui Alexandru, scursă sub 
supravegherea medicului, se minuna el însuși de această 
schimbare a lucrurilor. 

Băiatul însă, Haralamb, avea o fire ursuză, arțăgoasă, greu de 
îndurat. Îi plăcea să „epateze“ și se simţea bine numai în 
admiraţia oamenilor. Încolo era numai fiere și zeflemea. Semăna 


mai degrabă cu poetul Lecca, nașul său, care-i dăduse propriul 
său nume. 

In felul acesta Alexandru Dănescu păși adînc în vîrstă, sprijinit 
de marea sa avere care-i dădea încredere și îndrăzneală. 
Deprins de mic să nu îndure nici o împotrivire, căpătă 
convingerea că toate i se cuveneau și că orice lucru îi era 
îngăduit. Nu se dete în lături să facă învoieli mai grele decit 
moșierii vecini. Mai luă obiceiul de a amenda pe oameni pentru 
orice fleac. Dacă nu-i dădea cineva bună-ziua sau îi spunea 
„boierule“, în loc de „măria-ta“, îl amenda pe loc cu cinci lei. Mai 
mult: nimeni din Șipotele n-avea voie să spună că locuinţa 
Dănescului este conac, ci castel. Pentru pricini mai grele, aplica 
amenzi și mai mari. 

Avea și principii. Așa de pildă, socotea că munca e o rușine 
pentru boierul de viţă, menirea lui fiind să... poruncească, iar 
alţii să îndeplinească poruncile. Țăranul era menit să 
muncească și să asculte pe boier fără a cricni, fiindcă nu putea 
să trăiască prin sine. 

— Boierul care muncește nu-i boier, ci neam prost, afirma el 
cu emfază, gindindu-se la vecinul și prietenul său, moșierul 
lencuțu Miîrșanu din Vlădoaia, care în timpul treieratului 
supraveghea oamenii la arie, prăjindu-se în arșiță și înghițind 
praful cît era ziulica de mare. 

Credincios acestor principii,  Dănescu angajase ca 
administrator al moșiei pe avocatul Scarlat lonașcu din Craiova. 
In felul acesta era scutit de a mai mișca un deget. Nu-i rămînea 
decît să controleze trimestrial dacă socotelile ieșeau la ţanc și 
dacă poruncile pe care le dădea erau împlinite întocmai. De 
aceea șipotenii îl porecliseră „Trîndavu“. 

Niciodată nu dădea mîna cu ţăranii, socotind că-i înjosire 
curată, nici cu orășenii mai prejos decit el. De două ori pe an, de 
revelion și de Paști, catadicsea să poftească la castel pe 
„notabilii“ satului, maimuţărind pe vicontele De la Roseraie, în 
castelul căruia petrecuse un început de an. 

Orgoliul îl îndemnă să-și ridice o statuie pe care o așeză în 
fața conacului. Moșierul spunea că sculptorul Măţăoanu, 
petrecînd la Șipotele o lună, ţinuse să-l „nemurească“. În 
realitate el comandase lucrarea și o plătise cu bani grei. 


Moșierul Dănescu încercă să facă politică și se înscrise la 
conservatori, partidul „marilor proprietari rurali“. Dar n-avea 
însușiri potrivite ca să răzbească: nu era nici orator, nici om de 
acţiune, nici cărturar și nici de „familie veche“. lar cu demnități 
de mîna a doua nu se împăca el. Așa că preferă să-și vadă 
nesupărat de moșie, ducînd o viață de mare senior. În fiecare 
an, prin februarie sau martie, pleca în străinătate, iar în timpul 
verii și toamna, la culesul viilor, invita la „castelul“ din Șipotele 
oameni cu vază, politicieni, artiști și scriitori. 

În schimb, Nicolae Gheţu, fostul său rival, care-i purta o ura 
nestinsă, izbuti să-și facă o carieră politică sub liberali. Spunea 
adesea prietenilor săi: 

-— Nu cunosc un pezevenghi mai mare ca Alexandru 
Dănescu. 

Nu era adevărat. Mai erau și alţii. 


MUZICĂ DE CAMERĂ 


| 

Haralamb, fiul moșierului Dănescu, intră în camera lui unde 
domnea o dezordine cumplită. Cărţile zăceau, ca după o bătălie, 
care pe unde apucaseră să moară. Una pe divan, una pe lavoar, 
udă pe jumătate, alta pe un scaun, cu coperta sfișiată, alta sub 
pat, deschisă, cu filele vraiște. Partiturile n-aveau nici ele o 
soartă mai bună. Un maldăr cu vîrf așezat pe un scaun, lîngă 
pian, se prăvălise jos, tapisînd dușumeaua cu sonate și lieduri. 
Capul palid al lui Chopin de pe coperta Préludes et Rondos 
găsise în cădere un puișor de pernă, fugit din pat, și acum 
odihnea pe reazemul scos în cale de binevoitoarea întîmplare. 
lar Beethoven, volum masiv cu coperte groase, trona peste un 
teanc de compozitori mărunți și-i zdrobea parcă sub greutatea 
lui. 

Tînărul se așeză la pian și își plimbă degetele pe clape. Era 
tulburat și furios totodată pe sine și pe toată omenirea. Această 
furie ciudată, ca de altfel toate sentimentele ce izvorau din fiinţa 
lui, se stîrnise din cauza prinţesei. 

— Pre legea mea, se pare că mă „interesează“ osemintele 
astea ambulante, își spuse bufnind. 


Se arăta puţintică la minte, teroriza pe toată lumea cu 
capriciile ei puerile și nici nu era măcar frumoasă. Avea ochii și 
gura disproporționat de mari, care-i dădeau un aer exotic, 
ciudat, de fiinţă născută pe alte meleaguri. Îi plăcea însă că era 
înaltă și zveltă, dar de-o slăbiciune înspăimîntătoare, ca un 
schelet împodobit cu fustă. Aceste „oseminte ambulante“ se 
trăgeau dintr-o familie vestită a Basarabilor, dar scăpătată cu 
timpul și ajunsă în sapă de lemn. Neaga, născută la Paris, 
crescuse printre străini, departe de ţară. După ce divorţă de 
primul ei bărbat, contele de Treville, cum și de al doilea, 
bancherul Lovenstein, fusese silită să se mărite cu boiernașul 
Kostache Suditu, mai prejos de rangul ei, a cărui avere însă 
trebuia să-i acopere nevoia de lux și de risipă. 

Haralamb începu să-și plimbe degetele pe clape pînă cînd 
nimeri Pastorala de Mozart, pe care — furat de melodie — o 
cîntă pînă la capăt. 

— Dantelă fabricată în serie!! decretă el cu infailibilă 
competinţă și începu Patetica de Beethoven. 

Execută cîteva măsuri din „grave“, apoi, nemulțumit, trecu 
brusc la „molto allegro e con brio“. În timp ce cînta, pufni din 
nas și se întrebă, înciudat: 

— De ce naiba a venit cu amantul? 

Deodată se ridică de pe scaun și fulgerînd cu privirile bustul 
lui Beethoven, pe care el însuși îl așezase deasupra pianului, 
șuieră printre dinţi: 

— Ludi, ce zici de povestea asta? 


II 

În patul ei, cufundată în salteaua de puf, principesa Neaga se 
frămînta, întorcîndu-se cînd pe o parte, cînd pe alta, cuprinsă de 
neastîmpăr. În urechi îi sunau, venind de departe, pilcuri de 
sunete, care o mingiiau uneori, alteori o făceau să scrișnească 
din dinţi. 

Auzind pași în hol, vîri capul pe ușă. loana, fata din casă, 
tocmai trecea pe acolo. 

— Cine cîntă la pian? 

— Conașul Haralamb. 

— Mulţumesc! 


Fără să mai stea pe ginduri prinţesa își aruncă pe umeri un 
capot străveziu de mătase, și așa dădu buzna peste Haralamb. 

„Trăsnitul“ nu era omul care să se mire de o vizită feminină, 
chiar în aceste condiţii, adică fără o prealabilă bătaie în ușă sau 
un vestmînt decent. Ceea ce îl miră însă era chipul schimonosit 
al femeii pe care se abătuse parcă un chin mistuitor. 

— Ce ai? Ce s-a întîmplat? biigui Haralamb nedumerit, 
alergind în întîmpinarea ei. 

Dar principesa nu-i răspunse, se așeză ca o halucinată pe 
scaunul gol dinaintea pianului, își rășchiră degetele-i lungi și 
osoase, sub apăsarea cărora un pilc de clape ţipară ca speriate. 

Haralamb o privi cîtva timp uluit, apoi deodată o întrerupse: 

— la cîntă asta! și-i puse dinainte o partitură cu notele scrise 
alandala, plină de ștersături. 

Ea așternu curioasă ochii pe text. 

— O sonată magnifică, îi explică tînărul. Încearcă, te rog... 

— De cine? 

— Nu importă... 

— Și cum e intitulată?... 

— Batraciana. 

— Bună! rise Neaga. Pînă acum n-am mai auzit de așa ceva. 

— Cum era să auzi? Cine s-ar fi gîndit să aștearnă pe note 
cîntatul broaștelor? 

— Atunci e o compoziţie proprie. Ga c'est très interessant!? 

Și curioasă începu să cînte bucata. Scrierea pianistică părea 
vie, însă grea, însemnînd mai degrabă o gimnastică a degetelor. 
Dar principesa care se juca de la patru ani cu clapele, învinse 
dificultățile fără multe poticniri. 

— Felicitările mele, Aral, spuse ea fără convingere gazdei, 
limbajul dumitale muzical posedă o pecete personală, ma 
parole!: 

Fără să mai aștepte răspunsul lui începu amuzată să 
improvizeze, brodînd variațiuni pe motivul principal. Părea 
inspirată și parcă înviase ca prin vrajă corul broaștelor din balta 
Gorganului. Cînd isprăvi ridică întrebător ochii spre el. 


2 E foarte interesant! 
3 Pe cuvintul meu! 


— Foarte bine! Foarte frumos! strigă Haralamb cu ochii 
înotînd într-o lumină ciudată. Dar de ce ai venit aici cu soţul și 
cu amantul? 

— Ești nebun, Aral, făcu ea. Cum vreai să vin? 

— Singură! 

Ea se uită lung în ochii lui, apoi, ca și cînd nu s-ar fi întîmplat 
nimic, începu să cînte un /mpromptu de Schubert. 


REVELIONUL 


Cum înnoptă, viscolul se înteţi. Pe la orele nouă începură să 
sosească oaspeţii băștinași, precum și cei din satele vecine. Cel 
dintii care veni fu judecătorul de ocol, Filip Ghișcu, un tînăr înalt 
și subţire, de vreo douăzeci și trei de ani, avînd mustăcioara 
tunsă cu îngrijire și părul pomădat. O dată cu el se arătă 
părintele Miron Gherase, străjuit de cele două fete ale sale, 
Elisabeta și Ştefania. 

— Ce-i cu preoteasa, părinte, o lăsași pe drum pradă 
viscolului? îl întîmpină moșierul, glumind. 

— Ba acasă o lăsai, măria-ta, că de-aseară nu se prea simte în 
apele ei. De-aia chibzuirăm cu toţii să șadă preoteasa mai bine 
în crivatul ei cald, decit să înfrunte urgia de afară. 

— Se motivează absenţa, strigă Daria topindu-se de ris, deși 
nu era nimic hazliu în scuzele invocate de preot, dar codana 
ridea din te miri ce. 

— Da, taică, se cheamă că e caz de boală... surise părintele 
netezindu-și barba albă care-i cotropea faţa și pieptul. 

Apoi sosiră în același timp, parcă s-ar fi vorbit, arendașii 
Nicola Papadopol și Gheorghe Calametescu, deși cel dintii venea 
de la Hurezani, iar cel de-al doilea, de la Cornățel. 

După aceea picară și Mirșanii, în păr, adică moșierul lencuţu 
de la Vlădoaia cu nevastă-sa, cucoana Vasilichia, Andrei, fiul lor, 
întors o dată cu Haralamb de la Paris, unde făcuse dreptul și 
Mădălina, fiica lor, de-o vîrstă cu Daria, care învăţa tot la 
Institutul Sf. Maria din Craiova. 

— Dar pe Getta de ce n-aţi adus-o? se miră cucoana 
Smaranda. 

Pe cînd soția Miîrșanului explica pentru ce lăsase acasă pe fata 
ei cea mică — „E prea necoaptă pentru petreceri“ — poposi un 


grup întreg de „autorităţi“: Vasile Vilsan, dirigintele oficiului 
poștal cu nevastă-sa, Marga, și ea tot „petetistă“, învățătorul 
Sorin Preda cu soţia lui, Simina, de asemenea învăţătoare, și 
Matei Oancea, primarul satului, cu fiu-său Zamfir, un flăcău de 
cincisprezece ani. Învățătoarea, care purta costum naţional, 
stîrni exclamaţii de uimire și fu pe loc înconjurată de femei, 
care-i admirară iia, fotele și marama de borangic, toate lucrate 
de mîinile ei. 

Alaiul musafirilor intră grabnic în casă, zgribulit de frig. Mai 
ales Mirșanii, care bătuseră cinci kilometri, hîrțuiţi de vifor, adică 
drumul de la Vlădoaia pînă la Șipotele, învineţiseră de ger. 

— Bîrrr, ce prăpăd s-a pus pe capul nostru! exclamă dîrdiind 
conul lencuţu. Secolul ăsta nou se arată cam băţos după cum 
văd... 

— Nu te speria, cucoane, glăsui preotul Gherase, că tot îi vin 
oamenii de hac. 

Daria se apropie, grijulie, de prietena ei Mădălina: 

— Madi, ce-i cu tine, ţi s-a învineţit năsucul. 

— Tu, e un ger afară de crapă pietrele. 

Pe cînd cele două codane vorbeau astfel, învățătorul Preda se 
apropie de ele șontic-șontic — șchiopăta puţin din cauză că 
avusese un accident în timpul milităriei — și le descusu cu 
părintească grijă, căci amîndouă îi fuseseră eleve: 

— la, spuneţi, fetelor, cum stăm cu învăţătura? 

— Dragă doamnă Preda, bărbatului dumitale îi cam fug ochii 
după... fetiţe, o tachină moșierul Miîrșanu pe învăţătoare. 

Andrei Miîrșanu, care de cînd venise nu-și mai lua ochii de pe 
tinăra învăţătoare, aruncă o glumă: 

— Cred că ar fi mai logic ca domnul Preda să se pomenească 
fără nevastă. 

Într-adevăr, Simina răspîndea un farmec straniu. Subţirică şi 
neîmplinită ca o copilă, cu părul bălai și ochii mari de culoarea 
cerului, făptura învăţătoarei părea imaterială, străvezie, încît te 
așteptai dintr-o clipă în alta să se topească în aer ca o diră de 
fum. 

În clipa aceea se aprinse brusc lumina electrică. Musafirii 
tresăriră surprinși zărind pere de sticlă agăţate în tavan, în care 
pîlpiiau sîmburi orbitori de lumină. Parcă ziua se întorsese iarăși 
în sufragerie. 


— Minunat, taică, rosti preotul, lumina e va să zică izvorul 
înţelepciunii. Acum ne putem vedea mai lămurit la faţă și 
cunoaște mai adînc sufletele. 

— Sigur că da, încuviință moșierul Dănescu umflindu-se în 
pene. Doar nu degeaba m-a costat instalaţia o groază de bani... 
Numai pe motor am dat 2 500 de lei. 

— Aoleo, măria-ta, opt perechi de boi, se miră primarul 
Oancea. După o clipă se grăbi să adauge: Fie, că face! 

Serdarul Simion Dănescu, tatăl moșierului, un omuleţ cu 
pletele ninse și cu barba atîrnînd pînă în brîu, intră voinicește, 
fără baston, pe ușa prea largă pentru el. 

— La mulţi ani, cinstiţi oaspeţi! strigă moșneagul către 
musafiri. 

— La mulţi ani, măria-ta, răspunseră glasuri din toate colţurile 
salonului, după care musafirii făcură roată în jurul lui. 

— A, și tu erai pe-aici, Gherase?... Vino mai la lumină, popo, 
să te văd ca lumea... Mă, pahonţule, d-apoi credeai că mă dau 
pe mîna ta, să mă bagi la cutie și să-mi cînţi „veșnica 
pomenire“? 

— Vai de mine, măria-ta, rosti preotul, dumneata ești încă în 
putere... O mai duci un snop de ani, așa cum mă vezi și te văd. 

— Măcar să împlinești suta, serdare, grăi moșierul Mîrșanu, și 
p-ormă om mai vedea ce-i de făcut. 

— Cam greu, Miîrșene, nu mă mai ţin diîrlogii, băiete, dar o să- 
ncercăm, că încercarea moarte n-are. Vorba e: călării eu un 
secol bine — ha? Şi-acu o să încalec și pe-al doilea... Asta putui, 
neică, asta făcui... Să vă văd pe voi, care ce brînză o să-mi 
faceţi! 

— Apăi, strămoșule, sări prefectul, dacă ai de gînd să ne vezi 
și pe noi ce brînză vom face, mi se pare că-ţi mai trebuie un 
secol. 

— Ha-ha-ha, iabraș ești, mînzule, rise cu poftă serdarul. Mă- 
ncuiași, care va să zică. Apăi, cu deșteptăciunea ta, nu mă mir. 

Tot învîrtindu-se printre musafiri, bătrînul serdar zări pe tînăra 
învățătoare. 

— Da tu cine ești, ochioaso? la spune lui nen-tu cum te 
cheamă? 

— E nevasta mea, măria-ta, răspunse în locul ei învățătorul 
Preda. 


— Așaaa? Nevastă-ta?... De unde ai furat-o, măi Predo, că 
fumeia asta-i de viță, nu-i de nasu tău. 

Invitaţii pufniră de ris. Nu-i vorbă, veseli și dispuși, rideau de 
fitece, molipsindu-se unul de la altul. 

— Da ţe faţem aiţi? Ne uitamo ca pisicu la calendaro? 
interpelă arendașul Nicola Papadopol pe stăpiînul casei. 

— Ai răbdare, grecule, să vie lăutarii, îi răspunse Dănescu. 

— Au venit, măria-ta, strigă de la ușă logofătul Macarie. Hai, 
mă baragladinelor, intraţi ușurel, să nu faceţi tărăboi. 

— S-au șters bine pe picioare? întrebă iute cucoana 
Smaranda. 

— Lasă, măria-ta, avusei eu grijă. 

— Așa, Macarie, bine. 

Taraful lui Gligă intră tiptil, călcînd în vîrful picioarelor și se 
trase cu sfiiciune și respect într-un colț. Erau patru ţigani, doi cu 
viori, unul cu cobza și cel din urmă cu ţambalul. 

— Dar contrabasistul unde e? De ce n-a venit? întrebă 
moșierul Dănescu. 

— Săru-mîna, să trăiţi, măria-ta, ieri noapte l-a călcat trinu, în 
gară la Vlăduleni, răspunse Gligă, starostele lăutarilor, cu glas 
plingăreţ. 

— Cum, mă, l-a călcat trenul? Vorbești serios? 

— Apăi, măria-ta, de glumă mi-o fi arzînd, cînd plinge inima în 
mine? Voia să se ducă la Caracal la socru-su, și nici că a ajuns, 
nici că s-a mai întors... Cum a lunecat sub roate, ce-a făcut, ce-a 
dres, numai Dumnezeu știe. Nişte prăpădiţi de bocanci, atita a 
mai rămas din el. Adineaori îl puserăm, proaspăt, în groapă, 
săracul! 

Povestind acestea, ochii bătrînului lăutar șiroiau de lacrimi. 

— Are nevastă, copii? îl întrebă gazetarul Pavel Șoimu. 

— Cum să nu, măria-ta, șapte puradei și cu muierea opt 
suflete... Toţi rămaseră să-i duc eu cu arcușul... Bașca cestălalţi 
trei... 

— Sînt feciorii dumitale? 

— D-apoi cum? Numai ăsta, ăl mic, nu și-a pus pirostriile și n- 
apasă prea tare. 

— Da mai poţi, creștine, să cînţi la petrecere cînd adineauri ți- 
ai îngropat băiatul? îl întrebă Vera, soţia administratorului 
lonașcu. 


— Ce să facem, măria-ta, cîntăm, răspunse Gligă, că asta-i 
meseria noastră... Ne mai milostivește boierul cu un clondir de 
vin și așa uită omul de necaz. 

— Car seul l'oubli permet d'exister“, șopti Pavel Șoimu la 
urechea lui Andrei Mîrșanu, aducîndu-și aminte de un vers citit 
cîndva. 

— Bine, toate bune, haide să trecem la „treabă“, că ne 
ghiorțăie maţele de foame și nu şade frumos, zise bătriînul 
serdar. S-a făcut ceasul zece și jumătate. Apoi, aducîndu-și 
deodată aminte de ceva, adăugă repede: Unde ţi-e prinţesa, bre 
Kostache, că n-o văz de loc. Sau o ţii ferecată să nu ţi-o deoache 
careva? 

— Face muzică cu Harry, răspunse cam îmbufnată cucoana 
Smaranda. Daria, du-te și spune-le să coboare. 

— Lasă că mă duc eu, zise prefectul. Neaga cu muzica ei e în 
stare să rabde de foame pînă în... secolul al douăzecilea. 

După ce Kostache Suditu ieși pe ușă, stăpîna casei se adresă 
musafirilor: 

-— Dragii mei, poftiţi la masă! 

Oaspeţii trecură în sufrageria cea mare, lucrată toată numai 
în stejar sculptat. Masa se întindea la mijloc, lungă de vreo 
șapte metri, cît ţinea încăperea. În jurul ei străjuiau scaunele cu 
spate înalt, ca niște jilțuri. Pe pereţi atirnau tablouri, înfăţișînd 
tot soiul de fructe, legume și vînaturi. 

Masa gemea de bunătăţi. Pe mijlocul ei se răsfățau citeva 
platouri cu salată „ă la boeuf“ pe care scria cu litere tăiate din 
sfeclă roșie „La mulţi ani 1900“. Pe alte farfurii făceau cu ochiul 
măsline, sardele „Robert“, șuncă de Praga, salam de Sibiu, tobă 
de porc, leberwurst și slănină afumată, precum și alte „entrees- 
uri“ asemănătoare. Din loc în loc, străjuiau, ca niște santinele, 
carafe înalte, cu crîmpoșie din producţia viei Dănescului și alte 
sticle mai puţin pîntecoase cu ţuică bătrînă de Drăgășani. 

Zamfir, băiatul primarului, care nu mai văzuse în viaţa lui 
asemenea masă încărcată, slobozi fără voie o exclamaţie de 
uimire: 

— Uliuuu! 


+ Căci numai uitarea ne îngăduie să trăim 


Dar tată-său numaidecit îl călcă pe picior, de teamă să nu-l 
facă de ris în faţa boierilor. 

Pe marginea mesei, în dreptul fiecărui scaun, se înșirau 
cartonașe cu numele oaspetelui care trebuia să se așeze în locul 
acela, iar sub șervet erau puse darurile Dăneștilor cu prilejul 
noului an. 

Musafirii zoriră să-și afle fiecare locul și o dată cu el darul 
împărţit. Arendașul grec, care fuma ţigară după ţigară, primi o 
tabacheră de aur cu inițialele sale N.P., judecătorul Ghișcu, un 
portmoneu din piele de șarpe, Marga, soţia dirigintelui poștii, o 
brățară de aur, Vera, nevasta administratorului lonașcu, care 
era poetă, un volum cu poeziile lui A. de Musset, legate frumos 
în piele cu inițialele ei. Pînă și Zamfir, feciorul primarului, se 
văzu în stăpînirea unui ceasornic cu lanţ de nichel. Tată-său, 
Oancea, rămăsese cu gura căscată văzînd asemenea revărsare 
de daruri scumpe și făcu repede o socoteală în gînd: „Toate 
astea costă mai bine de douăzeci de perechi de boi. O cireadă 
întreagă dusă pe copcă... Mulţi bani au boierii, mulţi risipesc de- 
a surda...“ 

În timp ce oaspeţii se desfătau cu darurile primite, arendașul 
Nicola Papadopol parcă luase foc lîngă Marga, soţia dirigintelui 
poștei. O sorbea cu privirile pe tînăra femeie, o brunetă 
negricioasă și, ciudat, cu ochii albaștri. Amîndoi încinseseră o 
discuţie aprinsă fără a mai lua seama în jurul lor. 

— Grecule, îi spunea Marga cu o familiaritate prea timpurie, 
vezi, nu te înfige, că te... prăjești. Eu sînt foc și pară. 

— Ma asta me plaţe, bre, la femeie... foco, ma nu gheţușca! 
răspundea Nicola. 

În sfîrșit, prefectul Suditu se întoarse în sufragerie. Era însoţit 
numai de Haralamb. ` 

— Nevastă-mea se îmbracă în odaia ei. In cel mult zece 
minute va fi aici. 

— Pînă atunci să zică ceva lăutarii, propuse moșierul Mîrşanu. 

Lăutarii cîntară un marș zgomotos pe care Gligă îl combinase 
cu părți auzite din alte două marșuri. 

După cîteva clipe descendenta Basarabilor își făcu apariţia 
înveșmîntată somptuos într-o rochie neagră de catifea, lungă 
pînă în călciie și despicată în părţi, avînd spatele în întregime 
gol. Pe cap purta o diademă strălucitoare de diamante, care 


înfățișa o coroană, iar în jurul gitului i se încolăcea un colier de 
perle. În braţul drept ţinea pe Lady, căţelușa de care nu se 
despărțea niciodată. 

Taraful lui Gligă intonă același marș, însă cu mai multă 
însuflețire. Dar n-apucă să execute primele măsuri, că 
principesa holbă ochii spre lăutari și răcni: 

— Afară! Afară, papugiilor! Afară cu voi! 

Căţelul începu și el să latre furios la lăutari, voind parcă să-și 
ajute stăpîna. 

Taraful ţiganilor tăcu brusc și rămase locului, paralizat, 
neștiind ce să facă. Oaspeţii se uitau buimăciţi unii la alţii. 

— Afară, leprelor, n-auziţi? Marş afară! continuă să strige 
principesa scoasă din fire. 

Moșierul Dănescu, cam stingherit de această intervenţie 
neprevăzută, făcu semn lăutarilor să iasă, după care poruncii 
logofătului Macarie: 

— Să se ducă jos, în sufragerie. 

— Cum poruncești, măria-ta, rosti Gligă, plecîndu-se pînă la 
pămînt. 

Lăutarii își luară instrumentele sub braț și ieșiră unul cîte unul 
ca niște condamnaţi în drum spre spînzurătoare. După plecarea 
ţiganilor prefectul Suditu încercă să le ia apărarea: 

— Draga mea, ai fost prea aspră! Ce vrei, să-ţi cînte muzică 
clasică? Unde mai pui că bieţii oameni sînt în doliu: unul dintre 
ai lor, contrabasistul, sau nu știu care, a fost tăiat de tren. 

— Trenul ar fi trebuit să-i taie pe toţi. Dacă îi mai ascultam 
două minute, mă apucau toate nevricalele. 

— Anu, asta nu, te rog, replică soţul ei, surizind ironic. 

— Aferim, Kostache, zise moșneagul Simion, strașnică muiere 
ţi-ai luat, bre! Asta o face mart pe Chiajna. 

— Cine-i moșulică acesta? De ce se simte obligat să spună 
prostii? 

— Dar, draga mea, e serdarul... Tatăl lui Alexandru, o lămuri 
prefectul. 

— O, iartă-mă, cinstite serdare, făcu principesa schimbînd 
tonul, numai că pe Chiajna dumitale las-o acolo unde e! 

Apoi zărind în capul mesei scaunul gol, se îndreptă într-acolo 
și adresîndu-se comesenilor, răsuflă ușurată: 


—Mesdames et messieurs, găsesc în fine timp să vă spun 
bonsoir... Fiţi pe pace: n-aţi pierdut nimic. Vă satur eu de 
muzică! Ei, gustăm ceva? 

Părintele Gherase se ridică în picioare, își puse patrafirul pe 
după cap și oficie o slujbă scurtă, binecuvîntind bucatele. 
Oaspeţii se așezară la locul lor și începură să înfulece cu 
lăcomie, topind bunătăţile de pe masă. Nu se auzea decit 
zgomotul cuţitelor și furculițelor puse pe treabă. Vilsan, 
dirigintele poștei care din timp în timp se uita la ceas, anunţă cu 
glas tare: 

— Atenţie, e miezul nopții! 

În clipa cînd pendula începu să bată cele douăsprezece 
lovituri, lumina se stinse brusc. Anul și veacul cel nou se furișară 
pe întuneric, nevăzuţi de nimeni. Musafirii izbucniră în urale, 
toți, deodată, ca la comandă. De afară, în dreptul ferestrelor, se 
auzi o spuză de Împuşcături: argaţii trăgeau cu pistoalele ca să 
omoare piaza rea. 

Moșierul, ajutat de Haralamb, desfundă repede cîteva sticle 
de șampanie „Binet“. Dopurile pocniră și ele tot ca pușca. 
Cupele rumenite se plimbară, strălucind prin văzduh, ciocnindu- 
se unele de altele cu clinchet sonor. Şi urările, după datină, 
izbucniră voioase, umplînd încăperea de larmă: 

— La mulţi ani! 

— Anul nou cu bucurie și sănătate! 

Haralamb strigă, biruind tumultul care domnea: 

— Bine că am scăpat de veacul bărbilor și trăsurilor cu cai! 

Musafirii nu luară în seamă ceea ce spusese odrasla 
Dănescului. Se îmbrăţișau unii pe alţii, făcîndu-și curaj să 
înfrunte primejdiile și necunoscutul pe care-l aducea noul an. 
Erau asemenea unor călători îmbarcaţi pe o corabie care 
plecase într-o călătorie lungă. Cîţi din ei aveau să scape de 
mînia valurilor și să ajungă teferi la țărm? 


SEMNE „RELE“ 
| 


Dădaca prințesei se strecură pe ușă și după cîtva timp se 
întoarse cu un pachet. 


— Daria, veacul cel nou ţi-a adus un cadou, exclamă 
principesa Neaga și-i dădu pachetul. 

— Vă mulţumesc, ma tante, sînteţi atît de drăguță, știți, ca o 
bomboană fondantă, rosti fata plăcut surprinsă și se apucă să 
dezvelească pachetul. 

Bucuria ei fu scurtă: darul era un aparat cu o tobă de metal, 
pe suprafaţa căreia se zărea un șănţuleţ în formă de spirală, iar 
în interior o membrană de pergament, cu un ac de oţel. Toba se 
învîrtea cu ajutorul unei manivele deasupra căreia se afla o 
pîlnie, ca o floare de rochiţa rîndunicii. „Ce bazaconie o fi asta?“ 
se întrebă Daria în sinea ei. Prinţesa ghici după norul care-i 
umbrea chipul că fata nu era mulţumită de cadou. 

— Nu-ţi place, Daria? 

— Ba da, însă nu știu ce este. 

— Fii drăguţ, Kosty, se adresă Neaga bărbatului ei, și arată-i 
cum funcţionează. 

— Foarte simplu, nepoţico, uite-așa... 

Prefectul luă aparatul, îl fixă pe masă și începu să învirtească 
de miner. Minunăţie: din burta cutiei de lemn ieși pe pilnie o 
melodie sprintenă, limpede, omenească. Un glas de femeie 
cînta un vals dintr-o veche operetă. 

O uluire fără margini copleși pe oaspeţi. Ce-o mai fi asta? Se 
poate o mașină să cînte cu glas omenesc? Așa ceva nu s-a 
pomenit de cînd lumea și pămîntul. Trebuie că-i păcăleală sau 
vrăjitorie. 

— De unde ai găsit, alteţă, minunea aceea vorbitoare? întrebă 
respectuos dirigintele poștei. 

— Am adus-o de la Paris, răspunse ea. 

— Sînt p-acolo de vînzare? întrebă învățătorul. 

— Nu știu. Nu cred... Mie mi-a dat-o inventatorul. 

— Chiar Edison? făcu judecătorul Ghișcu, mirat. 

— De ce nu? Ti se pare așa de extraordinar faptul? L-am 
cunoscut cu cîteva zile înainte de întoarcere. 

Prințesei îi cam plăcea să se laude. Fonograful îl cumpărase 
pur și simplu din comerţ, cu cîteva șlagăre la modă cîntate de 
Vaguet, Soulacroix și Marignan. 

— Sînt de vinzare fonografe, explică Andrei Miîrșanu, dar 
preţul e cam sărat. Chiar eu am vrut să cumpăr unul. 

— Dumneata ai fost la Paris? îl întrebă principesa. 


— Cunoaște Parisul mai bine decît Vlădoaia natală, compusă 
dintr-un bulevard cu șasezeci și două de bordeie, sări Haralamb 
neîntrebat. 

Andrei rise pesemne cu prea multă poftă de gluma prietenului 
său, încît îl podidi tusea. Haralamb profită de ocazie adăugă: 

— A studiat dreptul la Sorbona și acum tușește... juridic, 
plimbîndu-se prin codul civil ca vodă prin lobodă. În afară de 
doctorat se mai poate lăuda că a văzut funeraliile președintelui 
Faure... Și cu asta basta! 

Andrei Miîrșanu, cam atins de aceste vorbe, îi întoarse vîrful 
spadei: 

— Evident, eu tușesc sau strănut „juridic“ din pricina 
meseriei. Dar tu, Hașule, ce faci dacă te întreabă cineva de 
profesie? 

— Îi răspund: sînt de profesie fiul legitim al magnificului meu 
tată. Vreau să-mi petrec viața fără să fac altceva decit să lupt 
pentru a învinge plictiseala, boala nobilimii rurale... 

— Frumoasă profesie ţi-ai ales, băiete, n-am ce zice, exclamă 
surizînd acru moșierul Dănescu. 

— Orice profesie e degradantă pentru om, cum degradant e 
hamul pentru cal și... doctoratul pentru Andrei. Dacă ne 
întoarcem la Biblie, constatăm cu satisfacţie că Adam a fost de 
meserie bărbat, iar Eva de meserie femeie... Acesta-i idealul 
suprem al oricui mamifer de pe faţa pămîntului. Să-l atingă cine 
poate! 

Și cu un gest brusc, înhăţind un pahar de pe masă, strigă: 

— Trăiască ţăranii care ne duc în cîrcă fără a cricni o iotă! 

Principesa rise auzind această urare șugubeaţă. Mai riseră 
cîțiva, alţii zimbiră numai. 

— Ascultă, Hașule, ai început să nutrești idei socialiste? Ține- 
ţi gura! îl ameninţă cu degetul prefectul. 

— la, stai, interveni Alexandru Dănescu, de ce ne duc în cîrcă 
țăranii, mă băiete? Mai degrabă îi ducem noi în cîrcă, pentru că 
le dăm pămînt să muncească. Dacă nu le-am da pămînt, mă 
rog, ce-ar face dumnealor? 

-— Ar rupe relaţiile cu propriile lor stomacuri și s-ar răscula. 
Să vedeţi atunci ce-o să mai călărească pe biografiile noastre. 


Prevestirea, făcută mai mult din spirit de contradicţie, rămase 
fără răspuns, căci în clipa aceea o răbufnitură crîincenă de vînt 
Zgiîlţii zdravăn ferestrele, gata-gata să le smulgă din tocuri. 

— Ha! Ce mai fuse asta? se miră arendașul Calametescu. O să 
ne ia viscolul pe sus, cu casă cu tot. 

— S-a pornit, nu glumă... Afară trebuie să fie sfîrșitul lumii; cu 
secolul ăsta nou nu miroase a bine. Prea veni cu năbădăi, mai 
zise și părintele Gherase. 

Deodată se auzi un zgomot asurzitor de ușă trîntită, urmat de 
zornăitul unor geamuri sparte. 

Cucoana Smaranda sări în picioare și ţipă îngrozită: 

— Ușa de la hol! 

Nicola Papadopol lăsă în pace pe nevasta dirigintelui și o 
zbughi să vadă ce s-a întîmplat. După el se luă Scarlat lonașcu, 
administratorul moșiei și logofătul Macarie, apoi veniră argaţii 
Ghiţă și Florea și în sfîrşit cucoana Smaranda cu Fira. În hol, 
viforul desfăcuse ușa masivă de stejar care nu se închidea 
tocmai bine și o izbise așa de puternic de perete, încît geamurile 
se prefăcuseră ţăndări. 

— Semn rău, șopti Ghiţă argatul la urechea Firăi, gîndind nu 
atit la pagubă, care nu era mare, ci la faptul că fusese cea dintii 
întîmplare a anului și veacului celui nou. 

— Ba că te-ai zice, răspunse femeia căzind pe gînduri. 

După repararea stricăciunii, soția moșierului se întoarse în 
sufragerie unde prințesa Neaga, Haralamb, prefectul Suditu, 
judecătorul Ghișcu și Andrei Mîrșanu încinseseră o discuţie 
aprinsă despre cazul căpitanului Dreyfus, recent grațiat de 
guvernul francez. 

După epuizarea acestui subiect, prefectul Suditu și gazetarul 
Şoimu pomeniră de o eventuală remaniere a guvernului 
conservator, pe-atunci la putere. Era vorba ca Take lonescu să 
treacă la Finanţe, doctorul Istrate la Instrucție, iar generalul 
Manu să vie la Război. 

— Apăi, pentru tine, Kostache, văz că nu rămîne nici un loc, îl 
zgîndări serdarul cu tîlc ascuns. 

— Nici n-aş dori, spuse principesa, Kosty e bun pentru Paris. 

— Aferim! Ministru plenipotenţiar. La mai mare, Kostache! 
strigă moșneagul, ciocnind paharul cu viitorul demnitar. Decit să 
stai un secol la Caracal, mai bine o săptămînă la Paris. 


Principesa, văzînd că bărbatul ei băuse cam mult, îi făcu semn 
să nu întreacă măsura — suferea de inimă și excesele îi făceau 
rău — dar Kostache se prefăcu că nu observă și se alătură de 
părintele Gherase, singurul care o ducea la băutură. 

— Noroc, părinţele, hai să mai gilgiim un pic din sîngele 
Domnului! 

N-avură parte de tovărășie mai lungă, fiindcă oaspeţii fură 
poftiţi în salon, pentru dans. Așa orînduise cucoana Smaranda. 

— Să treacă tineretul în salon și să joace pînă i-o veni sufletul 
la gură. Noi, moșnegii, rămînem aici să ne încercăm norocul, 
propuse Mirșanu. 

— Haidem, tinereţe, glăsui serdarul luînd cu o mînă pe 
Simina, chipeșa învăţătoare și cu cealaltă pe Elisabeta, fiica cea 
mare a preotului. 

Oaspeţii se porniră pe ris văzînd caraghiosul trio, ale cărui 
margini nu adunau la un loc patruzeci de ani, iar mijlocul făcea 
el singur de două ori mai mult. 

Salonul feeric luminat fusese pregătit pentru joc. Parchetul 
dat cu ceară luneca și sclipea ca gheaţa. De jur împrejur erau 
așezate scaune, și din loc în loc măsuţe cu tăvi pline de 
bomboane, de ciocolată Kohler și fursecuri aduse de la vestita 
cofetărie „Riegler“ din București. Pe peretele din fundul 
salonului trona impunător un uriaș portret al moșierului 
Dănescu, încadrat cu o ramă cumpărată special de la Paris de la 
magazinul Drumont & Fils. 

Fata moșierului aduse numaidecit fonograful cu plăcile, și-l 
așeză pe o masă. 

— Pune, Daria, un vals, o rugă principesa, apoi adresîndu-se 
lui Haralamb îi propuse: Hai să dansăm, Aral! 

Şi-n măsurile valsului Dunărea albastră, Haralamb şi 
principesa Neaga se avîntară în joc, urmaţi de celelalte perechi. 
Ştefania și Mădălina, neavînd parteneri, dansară împreună, iar 
Daria avea grijă de fonograf în lipsa lăutarilor izgoniți. 

Dintre bărbaţi, Andrei Mîrşanu dansa cel mai bine: era 
mlădios, avea grație și îndemînare, parcă ar fi fost într-adins 
făcut pentru joc. După aceea dansă gavota cu principesa, în 
admirația celorlalți care încă nu cunoşteau acest joc. Apoi 
oaspeţii jucară cadrilul, „pas de patineurs“ și „lancier“. 


Dincolo, în sufragerie, moșierul Dănescu rîndui o ruletă, adusă 
mai de mult din Franţa și ţinea banca. Ceilalţi pontau făcînd 
diverse combinaţii cu cai, transversale și bandă. Numai primarul 
Oancea și părintele Gherase, care nu puteau pricepe în ruptul 
capului jocul, pontau doar pe numere pline sau jucau la bandă. 

— Les jeux sont faits, rien ne va plus!* striga conu Alexandru 
și, sucind miînerul, discul începea să se învirtească cu bila pînă 
cînd aceasta se oprea în căsuţa vreunui număr. 

Arendașului Calametescu îi plăcea mult ruleta și mai ales îl 
impresionau strigătele franțuzești ale moșierului. De asemenea 
primarul Oancea arăta jocului un respect deosebit, ținînd seama 
că este de origine străină. Ba se simţea cotropit de mîndrie că 
ajunsese să practice și el un joc atît de „nobil“ de care neam de 
neamul lui n-avusese habar. De aceea nici nu-i părea rău că 
pierde. Făcea, zău așa, să topească o sută de lei, leafa lui pe o 
lună și jumătate. 

— Zero! strigă moșierul pentru a patra oară, adunînd cu 
lopăţica toate piesele de aur și argint. 

— Alexandre, mormăi prefectul, m-ai văduvit pînă acum de o 
sută de poli. 

— Rien ne va plus! repeta mereu moșierul ca un automat, 
ţinînd monoclul prins de ochiul drept. 

Dincolo, în salon, tinerii dansatori se îndurară, în sfîrșit, să 
joace și pe cele trei codane: Daria, Mădălina și Ştefania. Fata 
popii, care dansa cu judecătorul Ghișcu, se schimbase la faţă, 
parcă nu mai era ea: obrajii i se împurpuraseră ca macii, iar 
ochii roteau priviri speriate în toate părțile. Cînd se sfîrși valsul, 
era leoarcă de sudoare. 

— Ce-i cu tine, o întrebă Mădălina, ce-ai nădușit așa? 

— Cum să nu nădușească, răspunse Daria în locul Ștefaniei, e 
moartă după Ghișcu! 

— Ba nu, zău? se miră Mădălina. 

Fata popii protestă ușor, fără convingere: 

— Vai, fetelor, isprăviţi cu prostiile! 

— Taci, Mădălino, adause Daria, amorezata noastră ar putea 
să ne dea... în judecată pentru calomnie și ne judecă însuși... 
iubitul ei. 


5 jocurile sînt făcute, nimic nu mai cade. 


Izbucni o trombă de risete cristaline. Ridea și Ştefania. 

În sufragerie jocul continua încins. Prefectul Suditu se ridică 
de la masa verde; pierduse vreo trei mii de lei și rămăsese 
lefter. 

Primarul Matei Oancea se scărpină după ceafă: 

— Ei, drace cocoșat! Auzi colo: să pierzi zece perechi de boi! 
Şi boierului nici nu-i pasă! 

Kostache Suditu și soţia lui se retraseră în camerele lor să se 
odihnească. După plecarea prefectului, jocul se sparse. Toţi 
pierdeau afară de cei doi moșieri. 

— Banul tot la ban trage, observă părintele Gherase. 

Dănescu strînse mușamaua, ruleta și celelalte unelte de joc și 
le vîrî într-un dulap. Cînd se întoarse zări pe bătrînul serdar, 
cufundat într-un fotoliu. Era palid la faţă și sufla greu. 

— Ce ai, tată? Ești cam tras la faţă... 

— Nu prea mi-e bine, băiete. la dă-te mai încoace... 

Moșneagul îi făcu semn să se apropie, și în mare taină îi șopti 
la ureche: 

— Auzi cum oftează casa? 

— Doamne păzește-ne! Ce-ţi veni să spui asemenea vorbă? îl 
mustră Alexandru și își făcu cruce. Mai bine du-te și te culcă, 
tată! 


II 

Abia după aceea se porni petrecerea în lege. Taraful lui Gligă 
urcă sus în salon. Lăutele, cobza și tambalul, înfrîngînd 
opreliștea de pînă atunci, răsună biruitoare. 

Cînd se iviră zorile, toată lumea era lihnită de foame, parcă 
trăsese din greu la plug. În sufragerie așteptau aburind 
străchinile cu ciorbă de potroace și alte bunătăţi. 

Pe la ceasurile opt se arătă Ghiţă argatul: 

— Măria-ta, pică un pilc de copii cu sorcova. Să le dau 
drumul? 

— Să vie! Să vie! strigară oaspeţii bucuroși. 

— Ghiţă, ai grijă să se scuture bine pe picioare, îi atrase 
atenţia cucoana Smaranda. 

O spuză de băieţi și fete, cu obrajii vineţi de frig, intrară sfioși 
în sufragerie, ţinîind în miini bețe împopoţonate cu flori 


multicolore de hîrtie. Încăperea prinse a răsuna de urările lor 
fragede: 

Sorcova, 

Vesela, 

Să trăiţi 

Să-mbătriniţi... 

Copiii debitau versurile monoton, de miîntuială, cu gîndul să 
isprăvească mai repede. Numai o fetiţă mai mărișoară, cu ochii 
vioi și inteligenţi, sorcovea declamînd cu însufleţire și chiar 
subliniind anumite versuri, fapt care atrase atenţia. 

— la te uită la fetiţa asta ce drăguţ recită poezia, exclamă 
încîntată Vera lonașcu, soţia administratorului. A cui ești, 
frumușico? 

— A lui Chiriţoiu, ciripi copila. 

— Cîţi ani ai? 

— Merg pe nouă. 

O altă fetiţă, de vreo patru anișori, holbînd ochii la bunătăţile 
de pe masă, uitase să mai sorcovească pe boieri și pe oaspeţi. 

— Dar tu a cui ești, micuţo? o întrebă Vera și pe ea. 

— Săru-miîna, răspunse copila, tot a lui Chiriţoiu. 

— E soru-mea, o lămuri Cătălina, fata care declama frumos. 

— Şi noi sîntem a lui Chiriţoiu, săriră doi băieţași, unul de 
cinci și celălalt de șase anișori. 

— Bine, frate, toţi sînteţi a lui Chiriţoiu? se miră Vera. Dar ciţi 
copii are omul ăsta? 

Cucoana Smaranda o dumeri pe loc: 

— N-ai auzit de Prăsilă, draga mea? Ai lui sînt. Are 
paisprezece copii. 

— Serios? Ce le-o fi dînd să măniînce? se întrebă cucoana 
Vasilichia Mîrșanu. 

— Țăranii ăștia se prăsesc ca iepurii și mor ca muștele, 
adăugă arendașul Calametescu. 

După ce isprăviră cu sorcovitul, copiii fură ospătaţi cu 
resturile de la masă, pe care le îmbucară cu lăcomie cit ai bate 
din palme. 

— V-aţi săturat, măi? îi întrebă moșierul. Mai aveţi loc în 
burtă? 

Copiii, rușinaţi de întrebare, se codiră a răspunde. Vera 
lonașcu, miloasă de felul ei, interveni: 


— Mai dă-le ceva, madam Dănescu, nu vezi că-s flăminzi, 
sărăcuții? 

Fira le aduse o tavă cu prăjituri și cozonac. Doi dintre ei se 
înecară cu dulciurile și începură a tuși. 

— Mîncaţi încet, copii, că nu vin tătarii, îi povăţui cu blindeţe 
Simina, învăţătoarea. Nu vă zorește nimeni. 


Pe la orele nouă, petrecerea se sparse. Oaspeţii părăsiră 
conacul îndreptîindu-se spre casele lor. Viscolul se muiase de tot, 
ca o dihanie care abia își trăgea sufletul. Pe cerul Șipotelor 
pluteau, cît vedeai cu ochii, nori roșii ca ţigla, aprinși parcă de 
soarele care le dogorea în spinare. Cu toate astea, se lăsase un 
ger aspru, de îngheţa scuipatul pînă jos, pe pămînt. 

— Ciudată priveliște! exclamă Alexandru Dănescu, ieșind pe 
peron ca să petreacă familia Mîrșanilor care se pregătea să 
pornească la Vlădoaia cu sania. Parcă s-a acoperit cerul de 
sînge. 

— Pesemne că veacul cel nou o să ne aducă niscaiva războaie 
pe cap, răspunse lencuţu Mirșanu și izbucni în rîs ca și cum ar fi 
spus ceva hazliu. 

Încolo, nimeni nu rise. 


UNORA PITA — ALTORA... COPITA 


| 

Kostache Suditu făcu ochi a doua zi pe la unsprezece, dar 
pregetă să se scoale. Mai zăbovi în pat, sub așternutul cald și 
moale pînă la amiază. Gîndurile îl purtară, ca de obicei, departe, 
pe malurile Senei, unde își petrecuse o bună parte din tinereţe. 
Parisul, cu farmecul său irezistibil, îl atrăgea ca o fostă iubită 
care-i dăruise cele mai frumoase ceasuri de dragoste. l-ar fi dat 
mîna să se întoarcă și să rămînă acolo cît poftea: Sudiţii erau 
doar cei mai bogaţi moșieri din judeţ. Dar Kostache nu voia să 
taie cîinilor frunză așa cum făceau alți boieri. Nu. Pe el îl rodea 
ambiția să ajungă cît mai sus, să joace un rol însemnat, să fie, în 
sfîrșit, cineva. Deocamdată visul lui de mărire dădea tircoale 
legaţiei române din capitala Franţei. 

— Dacă pun mîna pe legaţie, am potcovit norocul, își spunea. 
Sînt doctor în drept de la Sorbona, sînt bogat. 


Se simţea vesel, bine dispus. Cobori din pat, se bărbieri pe 
îndelete și își făcu o frecție cu „Houbigant“. Cînd fu gata 
îmbrăcat, „tiré à quatre épingles“ cum își spunea, ieși în hol și 
bătu la ușa principesei. Nu-i răspunse nimeni. „O fi dormind 
încă“, gîndi el. 

Înainte de a pleca, apăsă fără vrere pe clanţă. Uşa se crăpă 
de două degete. Prefectul se uită înăuntru: soţia lui nu era 
acolo, patul rămas nedesfăcut, o aștepta zadarnic. Tocmai 
atunci trecu prin hol Smaranda Dănescu. Zărind pe fratele ei, se 
opri și-l întrebă: 

— Ce face Neaga? S-a sculat? 

— Da de unde? Cred că doarme... 

— Cum doarme? N-o văd aici. E în camera ta? 

Kostache picnit de o asemenea întrebare, surise silnic și 
răspunse cam contrariat: 

— Ei, asta-i acum! Parcă are vreo importanţă unde doarme... 

Soţia moșierului cătă îngrozită la el: înţelese că proaspăta ei 
cumnată se afla în braţele amantului pe care-l adusese cu dînsa, 
fără un pic de rușine. Dar ceea ce nu putea să înţeleagă era că 
fratele ei știa de acest lucru și mai mult decit atit: îl încuviinţa. 

— Fă-mă să pricep, ce-i cu tine? Cum e cu putinţă să accepţi o 
asemenea situaţie? 

Kostache zîmbi îngăduitor, parc-ar fi vrut să spună: ce ţi-e și 
cu fetele astea educate la călugărițe! 

— Draga mea, ce te miri așa? Sînt lucruri perfect normale, 
care se întîmplă oriunde... 

— Normale? La tine astea se cheamă normale? 

— Smarando, stai să-ți explic, văd că ai rămas cam în urmă. 
Cînd am luat pe Neaga, știam că are un amant. Nu mă deranja 
chiar dacă ar fi avut cinci. Je m'en fiche! 

— Kostache, pentru numele lui Dumnezeu, tu n-ai o fărimă de 
demnitate? 

— Demnitate în afaceri? Haide, fii serioasă, soră dragă... Eu 
nu m-am însurat cu principesa: am făcut pur și simplu o afacere. 
Mai întîi i-am plătit datorii de peste un milion... 

— Mi se pare că ea a făcut afacerea, nu tu. 


— Nu te pripi, surioară, Neaga e rudă prin alianţă cu Nababulf 
și are vaste relaţii... cunoaște pe cine nu te gîndești... E prietenă 
chiar cu Loubet, noul președinte al Franţei. 

— Ei și? 

— Cum, „ei și“...? Dar sînt pe cale să iau legația de la Paris. 
Primul-ministru i-a promis formal. Lucrurile sînt foarte avansate. 
N-ai citit în ziare, Creţeanu a fost rechemat acum o săptămînă. 
Un post ca ăsta face pe puţin douăzeci de milioane... ce zic 
douăzeci?... Chiar cincizeci... Ai priceput „afacerea“? Credeai că 
frate-tău e un guguștiuc? Nu, fetiţo dragă... E drept că pînă 
acum mi s-a oferit doar prefectura judeţului, dar asta nu-i decit 
un simplu mizilic. 

Izbucni într-un ris zgomotos, după care adăugă: 

— Așa că face să închid ochii, ce zici? Dac-aș iubi-o, firește, s- 
ar complica situaţia. Dar nici vorbă de asta: mi-e indiferentă ca 
fotelul de colo. Alţii merg mai departe... aș putea să-ţi dau cite 
exemple poftești. In definitiv, ce știi tu de-astea in sihăstria în 
care trăiești? 

— Doamne, Kostache, mă sperie lumea în care te-ai virit, mă 
îngrozește... exclamă îngrijorată cucoana Smaranda și își făcu o 
cruce mare pe piept. 


II 

După „explicația“ cu soră-sa, Kostache Suditu îmbrăcă 
paltonul căptușit cu vidră, ridică gulerul care-i acoperea capul 
cu căciulă cu tot și cobori de vale, în sat, ca să mai facă niţică 
„mișcare“. Priveliștea de-afară arăta nefirească, de vis. Satul se 
scălda într-o feerie albă, în care zăpada era atotstăpină. Pomii 
cu chiciură păreau meri înfloriţi în miez de iarnă. De-o parte și 
de alta, dealurile Călmățuiului și Frăsinetului erau acoperite cu 
plăpumi de vată, iar jos, în văgăună, o spuză de bordeie 
împrăștiate în jurul bălții Gorganului se îmbogăţiseră ciudat cu 
acoperișuri de smîntînă. Chiar albia Oltețului se acoperise cu fișii 
lungi de pînză nălbită. 

Pe drumul troienit nu întîlni ţipenie de om. Numai un pilc de 
copii, cu căciulile îndesate pe cap pînă în dreptul ochilor, 
mișunau pe lac, alergînd pe cîte o patină făcută rudimentar, din 


6 Poreclă dată primului-ministru conservator Cantacuzino. 


șină, sau trăgîndu-se unii pe alții cu sania. Singură larma pe 
care o făceau ei dădea viaţă Șipotelor în ziua aceea de început 
de veac. „Ce pustietate, gîndi prefectul scuturîndu-se de frig. Şi 
biata soră-mea tocmai în văgăuna asta a fost sortită să-și ducă 
viața“. 

Ajunse la primărie. Acolo nu găsi decît un om de strajă, care 
dîrdiia de frig. 

— Unde-i primarul și notarul? 

Moș Hristea, vătășelul, cătă lung la boierul încotoșmănat, cu 
căciulă scumpă de astrahan. 

— Apăi, în ziua asta, oamenii mai stau și ei pe-acasă. Notaru 
trecu de dimineaţă la biserică, dar primaru socot că s-o fi 
hodinind în pat, că a chefuit sus, la curte, pînă-n zori, la 
rebelion. 

Cînd se pregătea să plece, Kostache se pomeni cu un omuleţ 
nevolnic, cocoșat, avînd ochii mari, cît cepele. 

— Să trăiţi, domnule prefect, bine-aţi venit pe la noi. 

— Cine ești tu? îl întrebă Kostache uitîndu-se lung la el. 

— Apăi... notaru comunii... nu mă cunoașteţi? Venirăţi în 
inspecţie? 

Suditu nu-i răspunse și o apucă pe uliţă în jos. Partenie îl urmă 
credincios ca umbra. 

— Ai să-mi spui ceva, omule? 

— Să mă iertaţi, don'prefect, de îndrăzneală, da eu aș crede 
că o ţuiculiță fiartă nu strică pe geruleţul ăsta. 

— Are bună, mă? 

— Cine, Chioru? Pentru dumneavoastră o scoate pe-a mai 
bună, de la zăcătoare. Lăsaţi pe mine... 

— Bine, mă, hai să încercăm. 

Amîndoi intrară în cîrciuma lui Oeru, zis Chioru, care duhnea a 
alcool acrit. La o masă, în fund, stăteau cîțiva ţărani, printre 
care Pantelimon Gavrilă, Dumitru Spoială, Păun Vulpe, Ghiţă 
Cărare, Petre Dănilă și Heruvim Tănase. Oamenii se cinsteau cu 
șeful postului de jandarmi, plutonierul major Becheru. La o masă 
bea de unul singur perceptorul satului, Tudor Mitache, zis Turcu. 

Notarul strigă grijuliu oamenilor din cîrciumă: 

— Sculaţi-vă în picioare. A venit don'prefect! 

Ţăranii, dimpreună cu șeful postului și perceptorul, se ridicară 
respectuoși. 


— La mulţi ani! Să trăiţi, don'prefect! Să vă dea Dumnezeu 
sănătate și viață lungă. 

-— La mulţi ani, oameni buni! răspunse Suditu, care se arăta 
de obicei prietenos cu „supușii“ săi. Apoi, glumind, adăugă: Văd 
că nu prea siînteţi duși la biserică... Vă plac mai degrabă cele 
lumești, decit cele sfinte. 

— Ce să facem, măria-ta, ne mai îndulcim și noi necazurile, 
vorbi Ghiţă Cărare, un ţăran de vreo patruzeci de ani, fălcos și 
bine legat la trup, care era mecanic la moara Dănescului. Nici 
toate ale doftorului, nici toate ale popii... 

— Bravo, omule, îmi plăcu răspunsul. Cum te numești? 

— Ghiţă Cărare, să trăiţi, răspunse ţăranul. 

— Numai că după ce iasă de-aici îl cheamă Ghiţă... pe două 
cărări, zise Heruvim Tănase, zdrenţăros și la gură și la 
îmbrăcăminte. 

— Şi asta e bună, rise vesel prefectul. Dar tu de ce stai singur 
acolo? îl întrebă pe Turcu. 

— Apăi nu putem ţine în spinare deodată și jandarmeria și 
percepţia. Le luăm pe rînd, că și sfîntul, ca să-ţi ajute, trebuie 
să-i aprinzi candela, se grăbi să-l lămurească Păun Vulpe, în 
locul celui întrebat, înţelegînd prin asta că ţăranilor nu le dă 
mîna să plătească băutura la amîndoi slujbașii statului. 

— Eu, să trăiţi, dom'prefect, nu prea mă bag cu oamenii ăștia, 
că-s răi și nu plătesc dările, explică respectuos perceptorul. Cîini 
numai din pricina mea îi ţin, de nu te poţi apropia de vatra 
românului. 

— Ba ţinem ciinii să ne păzească și de „alţi“ hoţi, sări Heruvim 
Tănase. 

— Bună! Bună! aprobă Kostache Suditu, iar în sinea lui își 
spuse: „Al dracului șeful de secţie Becheru, îi cară pe ţărani în 
cîrciumă, ca să bea pe spinarea lor“. Apoi adresîndu-se 
notarului, îl întrebă: Eu ce beau, mă Pafnutie, sau cum te 
cheamă. 

— Partenie, să trăiţi, rectifică umil notarul, după care se răţoi 
la cîrciumar: 

— Chiorule, scoate un kil de ţuică extra, de la mă-sa și fierbe-l 
cu mirodenii și acţibilduri cum știi tu, tîlharule. Se aude, ai? 


— Pentru dom'prefect?... Mai e vorbă?... Avem si noi obraz! 
Cine e tatăl nostru? Cine are grijă de zilele și de muncușoara 
noastră? 

— Las-o mai ușurel cu gurița și cu „muncușoara“, îl repezi 
notarul. Ştii că nu-mi place trăncăneala pe uscat. Haide, fă-ţi 
meseria. 

Pînă să fiarbă ţuica, prefectul intră în vorbă cu oamenii care 
atita așteptau: să fie trași de limbă. Văzîndu-l bine dispus își 
deteră durerile în vileag. Cu izlazul comunal era prea de tot, îi 
prăpădeau taxele puse pe cap de vită. De ce, dincolo, în Dolj, se 
luau taxe mai mici și dincoace mai mari? Nu-i tot ţara 
românească? Tot ea! 

Cu podul de peste Olteț, altă jale. Uite-așa biţiie cînd trece 
omu cu caru. Trebuie musai reparat, că zile multe n-are, într-o zi 
vin apele și-l ia cu ele. 

Pe urmă se plinseră de tărășenia cu spitalul. Gheţu, fostul 
prefect liberal, a început construcţia, făcînd numai temelia și-a 
lăsat-o paragină și de-atunci nimeni n-a mai bătut un cui; păcat 
de banii aruncaţi în baltă. Nu de alta, dar un spital e mană 
cerească pentru șipoteni. Oamenii sînt nevoiţi să se ducă tocmai 
la Caracal, cale de 15 kilometri, ca să se lecuiască de boli; hai, 
să zici, vara mai merge să baţi atita drum, însă iarna ce te faci, 
creștine, cum o-ntinzi pe ger și pe viscol? Și sînt, măre, în sat o 
groază de pelagroși, alții malarici din pricina bălții. D-aia spitalul 
trebuie înălțat, că oamenii nu mai prididesc cu bolile. 

Dumitru Spoială, zis „Oţirică“, un ţăran nalt cît plopul, grăi cu 
vocea lui sonoră, căci fusese precupeţ cîțiva ani la oraș: 

— Vorbirăm de spital, dar nu pomenirăm de boala noastră, 
care ne sapă la inimă. 

— la spune, omule, îl îndemnă prefectul, ce boală o mai fi aia? 
Să te-aud! 

— Apăi, măria-ta, boala de care suferim e că n-avem pămînt... 
Și dacă n-avem pămînt n-avem nici viață, nici sănătate, nici 
spital, nici pod ca lumea, n-avem nimic, și iote d-aia ne mănîncă 
sărăcia capu. 

— Bată-te norocul, măi omule, și ce vrei să-ţi fac? Să-ţi dau eu 
pămînt? 


— Să-mi dai, măria-ta, să-mi dai, că dumneata ești va să zică 
stăpînirea și trebuie să ai grijă de fieștecare. Ce e drept nu e 
păcat. 

— Ascultă, Spoială, deteși „oţirică“ în mintea copiilor? sări 
notarul neîntrebat. De unde vrei să-ţi dea pămînt domnu 
prefect? Din buzunar? 

— Da ţie, loane, de unde îţi dete slujbuliţă, din buzunar? 
întrebă Păun Vulpe, un ţăran cu ochii vii, strălucitori, ca licuricii 
și slab de-i numărai coastele. 

Prefectul rise voios, apoi rosti: 

— Slujba i-am dat-o din buget. 

— Apoi și pămîntul tot de acolo, măria-ta. Cine face bugetu 
împarte berechetu, sări cu gura Heruvim Tănase. 

— Măi, nu vorbiţi prostii, zise Becheru, șeful de post, voi habar 
n-aveţi de rînduielile statului... și, adresîndu-se către prefect, 
rosti: Vă rog să iertaţi, dom'prefect, oamenii de pe-aici sînt 
proști și nu se pricep să șadă cuviincios de vorbă cu o mărime 
ca dumneavoastră. 

— Lasă că nu mă supăr, Becherule, parcă așa te cheamă, nu? 
Dimpotrivă, îmi place să le ascult păsurile și ofurile. Ei sînt talpa 
țării... 

— Păcat că vă pierdeţi vremea, grăi tot șeful de jandarmi, că 
ţăranul nostru n-are decit un of: pămînt și iar pămînt. Altceva nu 
știe și pe-asta o ţine într-una. 

— Dacă ţara e mama noastră, trebuie să aibă grijă de toţi 
copiii ei. Să nu părtinească pe nici unul, zise domol Ghiţă 
Cărare. Cînd coace pita să n-o împartă la cei mai hrăpăreţi, iar 
celorlalți să le arate cotul. Așa știu eu... 

— Unora pita, altora copita, completă spontan Heruvim 
Tănase, care se pricepea să potrivească vorbele făcîndu-le să 
sune din coadă. 

Și cum avea miîncărime la limbă, mai spuse cu curaj: 

— Dacă noi sîntem talpa ţării, cum ziserăţi adineaori, de ce 
cîrmuirea ne calcă în picioare? 

Prefectul Suditu rise cam verzui și gîndi că ţăranii, deși le 
merge vorba că-s proști, în realitate nu sînt de loc proști; ba se 
află cîte unul care încuie cu o vorbă zece orășeni tobă de carte. 
Așa că risul său zgomotos ţinu loc de răspuns. 


Petre Dănilă, sau Mutu cum îl porecliseră oamenii, care pînă 
atunci nu scosese nici un cuvint, se adresă cam oţărit 
tovarășilor săi: 

— Mai isprăviţi o dată cu pămîntul. Cine bate toba la urechea 
surdului degeaba o bate. 

— Să ne ierți, măria-ta, spuseră cîţiva mai grijulii, oamenii de 
pe aici sînt blajini de felul lor și supuși, chit că se găsesc și unii 
mai colțoși care nu iau seama la gură. Se cheamă că și pe-ăștia 
i-a răzbit nevoia. 

— N-aveţi grijă, n-am de ce să mă supăr, îi linişti mărinimos 
prefectul. Cine știe mai bine decit mine că voi țăranii o duceţi 
greu. 

— Apăi, vezi?... 

În clipa aceea ușa cîrciumii se deschise și clopoţelul deasupra 
ei sună dogit. În prag se ivi o arătare ciudată: o femeie de vreo 
cincizeci de ani, dar din cauza zbirciturilor care-i devastaseră 
faţa, arăta trecută de șaptezeci. Era îmbrăcată numai în 
zdrenţe, avind pe ea cinci-șase fuste, toate peticite și ponosite. 
Capul și-l înfășurase într-un şal de lină făcut ferfeniță, iar pe 
umeri purta o rămășiță de broboadă, care o apăra de ger. 

Cum intră, se duse la prefect și-l întrebă ca pe o veche 
cunoștință: 

— Nu-l văzuși pe Lisandru? 

Kostache Suditu se uită mirat la femeia cu priviri rătăcite, 
neștiind ce-i cu dînsa. Șeful de secție, Becheru, vru să intervină, 
dar Stoian Ulmu îl opri și răspunse el în locul prefectului: 

— Vezi c-o luă de vale, spre judecătorie. 

Femeia plecă repede fără altă vorbă, așa cum făcea 
întotdeauna. Țăranul explică prefectului: 

— lertați, măria-ta, e nebună. De vreo zece ani îl caută pe 
bărbatu-său și nu-l mai găsește. 

Cîrciumarul aduse ţuica aburindă și o turnă în ulcele de 
pămînt. Suditu apucă o ulcică de toartă și închină: 

— Noroc și la mulţi ani, oameni buni! 

— Să trăiești, măria-ta! La mulţi ani! răsunară toate glasurile 
din cîrciumă. 

— Negustorule, dă-le oamenilor să bea, să se sature, o vadră 
de vin, acolo... 


Ţăranii rămaseră cam nedumeriţi de dărnicia boierului și de 
aceea uitară să-i mulţumească, dar notarul, slugarnic, le aduse 
aminte. Însă nici Heruvim nu se lăsă și-l atinse: 

— Hei, omu deștept nu vinde via ca să cumpere stafide. 

Partenie nu prea înţelese unele voia să bată ţăranul, dar n- 
apucă să-l întrebe, căci prefectul i-o luă înainte și începu a vorbi 
ca la o adunare: 

— Așa, oameni buni, pot să vă declar sus și tare: noi, 
conservatorii, sîntem de părere că trebuie să luăm măsuri 
serioase pentru a vă îmbunătăţi soarta. Guvernul de la București 
studiază acum înfiinţarea unui cerc de studii economico-rurale 
care să facă anchete, să culeagă observaţii la faţa locului, să 
trimită un chestionar la sate asupra feluritelor probleme în 
legătură cu starea voastră. De asemenea vor apare lucrări 
economice interesante, nu bazate pe teorii, ci pe fapte 
concrete... 

Ţăranii se uitară nedumeriţi unul la altul. Nu pricepeau o iotă 
din ceea ce îndruga prefectul, dar simțeau că acesta bătea apa 
în piuă. 

— Fără dragostea supușilor, degeaba se socotește vodă 
stăpîn, grăi Pantelimon Gavrilă cu glas răspicat. 

Becheru, șeful postului, sări în picioare ca ars: 

— Ce-ai spus, Pantelimoane? Ai înnebunit, mă, pobrigania mă- 
ti. Dacă nu-ţi legi gura e vai de tine. 

Prefectul îl muie numaidecit. 

— Lasă-l, Becherule, să spuie ce vrea... Avem sau nu 
libertatea cuvîntului și a gîndirii? 

— Avem, cum să nu, dar nu înţeleg cum permiteţi ca tocmai 
înaintea dumneavoastră să... 

— Mă, nu fii prost, Becherule. E mai bine să vorbească omu-n 
faţă, decit în spate. 

— Asta e drept, măria-ta, întări Petre Dănilă. Cum semeni 
grîul, așa crește. Pe Pantelimon l-a făcut mă-sa cu curaj mare... 
lar don' șef de jandarmi, dacă se ostenește să mi-l judece, mai 
mult pe sine vrea să se apere. 

Apoi se adresă lui Becheru, spunînd: 

— Dom'șef, să știi că numai două lucruri nu le poţi ţine în 
mînă: aerul și poporul. 


După vreo jumătate de ceas, în care timp sporovăiră de toate, 
prefectul dădu să plece. Spoială, văzindu-l cam cu chef, îl rugă 
să le facă măcar un atelier de împletituri, ca să aibă ce lucra 
oamenii iarna, să mai scoată sărăcia din casă, că trestie se 
găsea berechet la baltă. 

Kostache Suditu vru să le făgăduiască, dar numaidecit dădu 
un pas înapoi speriat, văzînd pe Păun Vulpe cum se trăsese într- 
un colţ și vărsa sînge. 

— Ce-are ăsta? strigă prefectul. Duceţi-l acasă... 

— E ofticos, să trăiţi. Miine-poimiine se duce, săracu... îl 
lămuri Ghiţă Cărare. Multe boale sînt pe la noi în cap cu nevoile 
și sărăcia. 

Suditu le făgădui c-o să facă și spital și de toate și plecă uitînd 
să plătească ţuica și vinul cu care „cinstise“ pe ţărani. 

— Să trăiţi! Să trăiești, măria-ta! La mulţi ani! Mai daţi pe la 
noi, nu ne uitaţi de tot! se auziră glasuri din toate părţile, 
petrecîndu-l. 

După ce se depărtă cîţiva pași, își aduse aminte că n-a plătit, 
dar pregetă să-și scoată mănușile și să-și descheie paltonul, mai 
ales pe așa ger, ca să umble la portofel. Așa că se întoarse și 
strigă către Partenie, subalternul său: 

— Pafnutie, vezi, achită cîrciumarului băutura în contul meu. 
Și cînd vii la oraș să-mi ceri banii. Ai înţeles? 

— Înţeles, să trăiţi, răspunse notarul, surîzînd acru, după care 
îi trînti, în gînd, o înjurătură neaoșă de-l trecu Olteţul. 


UN PROASPĂT CIOCOI 


lancu Miîrșanu, născut în 1851, era de fel din comuna Virtopu, 
judeţul Romanați. Tată-său, Costică Mirșanu, poreclit Berechet, 
ţinea cîrciuma de lîngă biserica satului, iar frate-său cel mare, 
Matei, altă cîrciumă, peste drum de primărie. 

lencuţu, așa-l strigau toţi, arăta de mic isteţțime și mai ales 
șiretenie. Isprăvi școala ca o joacă, dar nu urmă mai departe, ci 
rămase să-l ajute pe tată-său la treburile prăvăliei. Se ducea la 
Segarcea după vin, uneori pînă la Drăgășani pentru „crimpoșie“ 
și „ţuică bătriînă“, aducea pește de la Potel și coloniale de la 
Craiova. 


Se făcuse un flăcău voinic și chipeș. Oamenii din sat care 
aveau fete mari îi dădeau tircoale, fiindcă pe deasupra mai avea 
și stare. lencuţu însă nu se gîndea să-și puie pirostriile. De cîtva 
timp era încurcat cu Xenia, ţiitoarea boierului Tiberiu Ciornei. 
Grecoaica, femeie focoasă, de fel din Constanţa, se cam 
săturase de dragostea moșierului, care nu mai era tînăr, și 
punînd ochii pe lencuţu, îl aducea noaptea la conac cînd boierul 
pleca la oraș după treburi. 

Povestea acestei iubiri dosnice se lungea de citeva luni, cînd 
se întîmplă ceva de pomină, care schimbă din temelie cursul 
vieţii lui lencuţu Mîrșanu. 

Într-o noapte geroasă, cînd boierul Ciornei era lipsă, fiul 
cîrciumarului, vestit din timp, se strecură în iatacul Xeniei, 
încotoșmănit într-o bundă miţoasă, care-i ținea vară în spinare. 
De obicei venea nemiîncat, căci grecoaicei îi plăcea să întindă 
masă îmbelșugată și să benchetuiască îndelung înainte de 
drăgostire. De rîndul acesta lencuţu adusese un șalău proaspăt, 
de la balta Potelului, știind că ibovnica lui se prăpădea după 
pește. Bucuroasă de dar, femeia alergă în bucătărie să-l 
prăjească, iar tînărul rămase singur în iatacul îndoldorat de 
scoarţe oltenești și de mirodenii alese. 

Îi plăcu mai abitir un covor care acoperea aproape tot 
peretele din fundul iatacului și se gîndi cum să facă, cum să 
dreagă să cumpere unul la fel. Nu se putu stăpîni de a mîngiia 
covorul cu mîna, ca pe o fiinţă vie. Tot plimbîndu-și palma pe 
netezimea lui aspră, simţi într-un loc o împiedicare, parcă ar fi 
fost un cui în perete, care făcea o mică umflătură. Apucă 
scoarţa de un colţ și o trase la o parte să vadă ce-i în perete. 
Ciudăţenie: dădu peste o cheie. „Ce-i cu cheia asta? se întrebă 
surprins. Trebuie să fie o ușă tainică. Doar n-o să șadă de 
pomană cheia înfiptă în perete. Și pentru care pricină avea 
nevoie boierul să facă o asemenea ușă?“ 

Îmboldit de curiozitate, răsuci cheia în broască și deschise o 
ușă secretă. „Hm! Nu-i lucru curat pe aici“, gîndi el și, întinzînd 
mîna, apucă sfeșnicul de pe masă, aprinse luminarea și 
pătrunse înăuntru. 

La început nu-și dădu prea bine seama de lucrurile care 
zăceau în odăița strimtă, fără ferestre. Zări o mașină micuță, 
cum au tipografii care fac invitaţii de nuntă, apoi o grămadă de 


cutii din tablă cu etichete de diferite culori, un maldăr de hirtie, 
iar într-un colţ, rînduite cu grijă, un noian de pachete prinse pe 
mijloc cu o banderolă. Luă un pachet în mînă, îl cercetă curios și 
tresări de uluire: „Sfinte Sisoie! Hiîrtii de cîte o mie! la te uită 
matale cu ce treabă se îndeletnicea boierul nostru!“ 

Fără să mai stea pe gînduri, își umplu buzunarele cu pachete 
și ce nu încăpu mai viri și în sîn. Apoi trecu iute în iatac, încuie 
ușa și trase covorul la loc. După aceea scoase pachetele și le 
băgă în bundă, unde aveau mai multă lărgime. 

Ibovnica se întoarse cu șalăul rumenit, dar lui lencuţu nu-i mai 
ardea acum nici de ospăț, nici de dragoste. Începu să se vaite 
că-l doare capul de i se sparge și plecă, lăsînd pe grecoaică 
neagră de supărare. 

Cum ajunse acasă se zăvori în odaie, astupă fereastra cu un 
macat ca să nu se vadă din uliţă și scoase prada la iveală. Erau 
cu toatele 29 de pachete cu hirtii de cîte o mie de lei. Luă o 
bumașcă noua-nouţă și o privi adînc, cercetător, la lumina 
lămpii. Nici un cusur... absolut nici unul. Parcă o fătase maică- 
sa, Banca Naţională. „Dacă n-or fi bune? se întrebă zgîndărit de- 
o îndoială. Dar tot el singur își făcu curaj: Nu se poate! Trebuie 
să fie bune, știe el boierul Ciornei ce face. Dumnezeule, ce 
noroc cu carul! Să-i pice omului, ca din cer, aproape trei 
milioane. Avere, nu jucărie, pe care n-ai dobîndi-o cu munca 
braţelor nici în o sută de vieţi.“ 

Tiberiu Ciornei nu putea să cricnească, descoperind lipsa, 
chiar dacă ar afla că lencuţu Mirșanu i-a șterpelit gologanii. Să 
se ducă la șeful de post să facă plingere, sau la Caracal, la 
procuror. Să vedem, îi dă mîna banditului? 

A doua zi, n-apucase să se facă bine lumină, că lencuţu 
asemui vreme de un ceas o bumașcă de-a lui cu o bancnotă de 
o mie veritabilă. Nu era nici o deosebire între ele, semănau ca 
două gemene. Tot timpul se gîndi cum să facă, să se mai 
înfrupte cu un braţ zdravăn de pachete. Îi mișunau prin cap tot 
felul de planuri, unul mai năstrușnic decit altul. 

Dar grecoaica nu-i mai trimise vorbă nici a doua, nici a treia 
zi. Or, fără semn din partea ei nu putea să se furișeze în iatacul 
ibovnicei și de-acolo în „odăiţa fermecată“. Ce s-o fi întîmplat? O 
fi supărată femeia sau se întorsese boierul? 


Abia în a patra zi află lencuţu, și o dată cu el tot satul, de 
„evenimentele“ de la conac. 

Cică moșierul Ciornei adusese un meșter neamt să-i facă hirtii 
de cîte-o mie. Îl pusese să lucreze într-o odaie unde nu-l vedea 
și nu-l auzea nimeni, nici chiar grecoaica. Cel puţin așa spunea 
jandarmul Frăţilă de la secție. A lucrat neamţul cît a lucrat pînă 
ce a isprăvit treaba și a vrut să plece, dar stăpînul îl ţinea mereu 
cu vorba și nu-i dădea drumul. Văzînd așa, omul s-a luat de 
ginduri; i-a intrat frica în oase că-l omoară ca să scape de el, 
după ce-l umpluse de bani pînă-n git. 

Și alaltăieri noapte, pe cînd boierul era lipsă, neamţul sparse 
ușa odăii unde era ferecat. Toţi se speriară și logofătul și argaţii 
și slujnicele. Crezind că e un hoţ, puseră mina pe el si tot alaiul 
nimeri la secţie. Acolo neamţul mărturisi cu ce treburi se 
îndeletnicise la conac vreme de cîteva luni. Șeful de post nu 
cuteză să calce casa boierului, ci telefonă procurorului de la 
Caracal, care se deplasă la Virtopu și, făcînd o percheziţie, 
descoperi bancnotele false, precum și uneltele cu care fuseseră 
tipărite. 

Tărășenia stîrni pe-acea vreme vilvă mare nu numai în judeţ, 
ci în toată ţara. Printre „corpurile delicte“ se afla, în afară de 
scule și cîteva topuri de hîrtie, doar un singur pachet cu 
bancnote false. Gurile rele spuneau că anchetatorii ar fi găsit 
maldăre întregi de pachete de acestea, dar că și le însușiseră, 
fiindcă bancnotele erau lucrate cu măiestrie mare și nu se 
deosebeau de loc de cele bune. 

De-atunci satul Vîrtopu fu poreclit: Leu și așa-i rămase numele 
pînă azi. 

lencuțu crăpa de ciudă că „mirosise“ afacerea tocmai la 
spartul tirgului, dar n-avu încotro: se mulţumi și cu cele trei 
milioane picate „pe nepusă masă“. 

Așa că flăcăul, cu atita bănet pus bine la păstrare, nu era 
prost să rămînă mai departe în sat ca să vîndă ţăranilor ţoiul de 
ţuică pe cinci parale. Plecă la București, iar acolo nu se așeză pe 
chefuri ca să toace banii. Nu. lencuţu își pusese în gînd să 
ajungă boier. Avea stare destulă. li lipsea însă „școala lumii“ 
cum spunea el, ca să poată scoate capul în societatea înaltă. Nu 
zăbovi mult și plecă la Paris, căci nicăieri n-ar fi putut deprinde 
manierele elegante mai bine decit acolo. 


Avu noroc. Chiar în prima săptămînă cunoscu pe Therese 
Robin, o tînără dintr-o familie nobilă scăpătată, care-l învăță 
limba „domnului Voltaire“ și cum să se poarte în societate. Era 
exact ceea ce rîvnise. Şcoala aceasta practică ţinu doi ani 
încheiaţi, după care se întoarse în ţară. 

Acum nimeni n-ar fi crezut că lencuţu Mirșanu, care vorbea de 
Lemaître, de cursele de la Longchamps sau de cafeneaua 
„Vachette“, ar putea să fie odraslă de crișmar, dintr-un sat de 
undeva de prin Oltenia. Abătindu-se citeva zile pe-acasă, 
răspîndi vorba că făcuse afaceri mari la Paris și așa îi merse 
vestea că se-mbogăţise. 

Pe vremea aceea era tocmai de vînzare moșia Vlădoiencii, o 
boieroaică octogenară care, speriată de revoluţia de la 1848, 
plecase la Paris și de-atunci nu se mai urnise de acolo. Tînărul 
Mîrșanu, însetat să ajungă mare proprietar, se repezi pînă la 
Vlădoaia, vizită conacul și acareturile și culese din gura 
oamenilor informaţiile de care avea nevoie. Apoi plecă la Paris 
să se înţeleagă cu bătrina. Moșiereasa avea meteahna 
cenaclurilor literare. Publicase o plachetă de poezii mediocre și 
se credea poetă mare. Invita o droaie de literați și ziariști, iar 
aceștia, în schimbul meselor bogate, îi lăudau versurile. 

lencuţu, muncit de un gînd ascuns, îndemnă pe Therese să-i 
ceară bătrînei un autograf. Aceasta își puse semnătura pe o 
hîrtie albă, așa cum i-o dăduse prefăcuta admiratoare. Ibovnica 
mai trimise încă vreo două trei prietene, care se întoarseră de 
asemenea cu autografe din partea „marei poete“. 

Așa că lencuţu, în clipa cînd se apucă să trateze vînzarea 
moșiei, avea în buzunar nu mai puţin de patru autografe. 
Înțelegerea se făcu repede: preţul era de patru milioane și 
jumătate. Cumpărătorul vru să dea un milion la facerea actului, 
iar restul în patru ani. Bătrîna ţinea morţiș la un milion și 
jumătate, iar restul în trei ani. Văzînd că n-are încotro, Mîrșanu 
se învoi și așa. Bineînţeles, nu mai plăti nici un gologan. Fosta 
proprietăreasă îl dete în judecată, dar pierdu procesul, fiindcă 
lencuţu prezentă în instanţă autografele prefăcute în chitante, 
dovedind astfel că Vlădoianca primise toate ratele. Bătrina se 
stinse de inimă rea. 

Ajuns stăpînul moșiei Vlădoaia, lencuţu se puse pe treabă. 
Repară conacul ajuns paragină, mai clădi un hambar și 


înfrumuseţă grădina, croind citeva alei prunduite și nălțind un 
chioșc unde benchetuia vara cu prietenii. De altfel conacul era 
singurul loc unde își petrecea timpul, fiindcă încolo, cătunul 
Vlădoaia care ţinea de Șipotele, era pustiu. În afară de-o uliţă pe 
care erau rînduite șaizeci-șaptezeci de colibe și bordeie, nu mai 
avea nimic: nici biserică, nici școală, nici primărie, nici 
judecătorie, ci doar o cîrciumă, ţinută de Diaconeasa, o văduvă 
bătrînă, cu un picior în groapă. 

Tocmai atunci se iscă războiul cu turcii. Proaspătul moșier se 
pricepu ce să facă pentru a fi scutit să treacă Dunărea. Pielea lui 
făcea mai mult decit cele cinci miișoare care îl ajutară să rămiie 
acasă, nesupărat de nimeni. După război, încercă să se însoare 
cu „o fată de familie“. De rîndul acesta dete greș. Nici 
Cantacuzinii, nici Oteteleșanii, nici Grecenii nu catadicsiră să-și 
dea fetele după el, căci descoperiră obirșia umilă a odraslei de 
cîrciumar din Vîrtopu. Pînă la urmă lencuţu se însură, prin 1878, 
cu Vasilichia, fiica unui profesor pensionar, ea însăși profesoară 
de latină, care fu atrasă de mirajul averii. 

După un an se ivi Andrei pe lume, iar mai tîrziu, prin 1886, se 
născu Mădălina. După alţi cinci ani, veni tot o fată, Geta. 

În ciuda isteţimii și șireteniei, lencuţu fu dominat de energica 
și practica lui soţie, din cuvîntul căreia rareori ieșea. De altfel, îi 
impusese chiar de la început prin cultura ei și soțul devenise în 
realitate elevul doamnei profesoare. 

— Măi, mi-am găsit beleaua cu Vasi, spunea adeseori 
prietenilor, vrea să mă facă tobă de carte. Eu n-am luato 
femeie ca tot omul, m-am însurat cu universitatea, mama mă-si 
de treabă! 

Își găsise oala capacul. Oricum, nu era rău. Fiindcă omul cu 
învăţătură are patru ochi, șase urechi și opt capete. 


TARINA LUI HODOROABĂ 


| 
Deși nu stăpinea decit șase pogoane de pămînt, tari și mari, 
Toader Hodoroabă, zis [arină, era socotit printre gospodarii 
cuprinși ai Vlădoaiei, dimpreună cu Zaharia Zvirlugă, moșul care 
trecuse de suta de ani. Ceilalţi săteni, afară de Bogoe, 


Ciupagea, Mototolea, Cînepă și Gheorghiţă al Floarei n-aveau 
nici o prăjină de pămînt, iar cei mai mulţi nici vite de muncă. 

Degeaba se străduia ţăranul să-și mărească ogorul cu munca 
braţelor. Tot ce scotea abia îi ajungea să ducă zilele lui și ale 
familiei. Cu un ac, tot sărac!... Dacă se abătea vreo secetă, apoi 
urgia lui Dumnezeu... Se îngloda în datorii și cine știe cît timp 
era nevoit să tragă targa pe uscat pînă să scape de ele. 

Avea un băiat și o fată, mari amindoi. Băiatul, crescut otova, 
era morocănos din fire și tăcut ca lemnul. Greu îi scotea cineva 
o vorbă din gură. Nu se înhăita cu alţii, umbla mai mult 
singuratic și chiar cînd se îmbăta, bea de unul singur. Venindu-i 
sorocul, își făcea acum armata la Regimentul 19 infanterie. Deși 
nu se împăca deloc cu el, bătrînul Ţarină îi îndura greu lipsa, 
fiindcă feciorul, cu toate metehnele, avea un bun: vrednicia. 
Muncea pe deșelate, de la răsăritul pînă la apusul soarelui, fără 
o clipă de hodină, decit pentru îmbucătură. 

Fata, llinca, crescuse înaltă și subţire ca nuiaua de salcie. 
Arăta chipeșă cu cosiţele ei negre și ochii adînci, umbriţi de 
sprincene dese. Păcat că era cam firavă, de-o clătina vintul. 
Cînd împlini 16 ani, ieșind din copilărie, se prinse pentru întiiași 
dată în horă. De-aci înainte intra în rîndul fetelor de măritat care 
așteptau peţitorii, dornice să înfiripeze un cămin. În duminica 
aceea venise la horă aproape toată suflarea din Șipotele și 
Vlădoaia. 

Ilinca se înveșmîntase într-o iie albă cu rîuri și-și prinsese în 
faţă și spate cîte o fotă. Pe cap era legată cu o năframă 
deasupra unui fes, iar o salbă de mărgele roșii îi împrejmuia 
gitul. Toată făptura ei mirosea a busuioc. Cînd lăutarii începură 
să cînte, ea, emoţionată, cu inima cît puricele, aruncă marama 
în pădurea de braţe a flăcăilor. Cei care aveau drag de ea se 
încăierară s-o apuce, fiindcă numai celui cu marama îi era 
îngăduit să joace întîia oară fata. 

Gheorghiță al Floarei, un flăcău cu fruntea naltă și ochi 
visători, izbuti să înșface marama făcută ferfeniță, smulgînd-o 
din mîinile lui Tudor, feciorul cel mare ai lui Prăsilă. Bucuros de 
biruinţă, o flutură în aer după care o prinse de cămașă cu un ac, 
ca pe decorație. Păi o pierdea din ochi pe fata lui Toader Ţarină 
și-ar fi crăpat de ciudă dacă i-o lua altul înainte să joace pe 
aleasa inimii lui. Perechea începu o învirtită iute și repede de-i 


fugea pămîntul de sub picioare ca un iepure speriat. Ilinca era 
frumoasă, toată numai zîmbet și drăgălășenie, ca o floare 
îmbobocită. Lumea se mira de unde scoate atita vlagă, că doar 
inima era de ea. 

Flăcăul, meșter la potrivit vorbele, striga în răstimpuri: 

Mindră ca a mea, firtate 

Nu găsești în șapte sate! 
sau: 

Joacă mindro, că te-oi cere 

Maică-ti, să-mi fii muiere. 

Fata lui Ţarină, rumenită și încinsă, trecu „proba“ cu bine, 
fără a osteni, jucînd cu încă trei flăcăi care apucaseră cite-o 
bucăţică din maramă. După aceea își mai trase răsuflarea, 
hodinindu-se, în timp ce șipotenii porniră în cinstea ei o bătută 
îndrăcită. 

Trecu și asta cum trec și cele bune și cele rele... 

Ca să mai alunge nevoile, moș Toader se hotări să bage pe 
Ilinca slujnică la conac. Baba Anica, bucătăreasa, nu mai 
prididea cu treaba și avea nevoie de ajutor. Muierea lui, 
Reghina, se făcu foc cînd auzi. 

— Lasă fata că-i slabă, piele și os, și nu poate munci... Vrei s-o 
dai gata? Poate s-o mărita anu ăsta și scapi de grija ei... 

Numai că în casa lui Hodoroabă cînta cocoșul, nu găina. Așa 
că Ilinca, vrînd-nevrînd, intră slugă la moșierul Mîrșanu, cu cinci 
poli pe an, mîncare și cîte-o rochie de Paști și de Crăciun. . 

In acest fel, Toader Hodoroabă se mai scutură de nevoi. li mai 
rămăseseră două guri de hrănit: a lui și a Reghinei. Poate așa va 
izbuti să puie un ban de-o parte, ca să cumpere măcar un 
pogon-două, de la vecinu-său, Nică Gherghină, care plecase 
precupeţ la București și-avea pămîntul lîngă țarina lui. Bătrînul 
se perpelea ca peștele pe uscat că nu fusese în stare pînă acum 
să-și mărească ogorul nici cu o prăjină măcar. Şase pogoane îi 
lăsase tată-său moștenire și cu ele rămăsese, mari și late, ca un 
nevolnic. 

Lumea credea că-i lipsește o doagă, din cauză că Toader se 
afla toată vremea pe ogor, chiar duminica sau sărbătoarea, cînd 
omul mai stă pe-acasă, zăbovind în pat. 

Așa-i plăcea și cine ce avea cu plăcerile lui? Ba, în nopţile 
senine de vară, nu se întorcea deloc acasă și dormea pe cîmp. 


— Ce zici, dodă, facem amîndoi nani-nani la noapte? întreba 
el țarina, parcă ar fi fost o făptură vie. 

Pesemne, din foșnetul lanului iscodit de suflarea unui vîntuleţ, 
părea că-i vine un răspuns pe plac. 

— Fa, miîndruţo, să nu m-apuce vreo ploiță, c-o punem de 
mămăligă... Ai? 

Apoi se răzgîndea deodată: 

— Lasă să toarne cu găleata, că-ţi prinde bine ploaia. Faci va 
să zică o băiţă... he-he!... 

Și rîdea, înveselit, de i se cutremura toată făptura. Altă dată, 
se așeza ca de obicei la taifas cu țarina. 

— Ce zici, dodă, să încep de miine aratul? Pînă vinerea ailantă 
mîntui treaba, să zicem, hai pînă sîmbătă, și de luni pornesc 
semănatul. Aolică, am niște sămînţă, m-m-m! ţiţa vacii! Mi-o 
aduse de la Caracal alde Petrache, care-i rudă nu-ș ce cu 
agronomu... Dacă scoatem șaizeci de baniţe la pogon, îl batem 
la șezut și pe Ciupagea și pe Bogoe. Ai? Se măsoară ei cu noi? 
Ehe, departe, neică, griva de iepure! 

Și țarina, ca o femeie copleșită de iubire, parcă îl înţelegea și 
își dădea osteneala să rodească îmbelșugat. Așa se făcea că de 
cîțiva ani Toader scotea recolta cea mai mănoasă din tot satul. 

Oamenii, care-i aflaseră meteahna, îl porecliră „Ţarină“ și, 
cînd îl surprindeau că vorbește cu ogorul, spuneau: 

— Stă de taifas cu ibovnica! 

lar cînd se culca noaptea pe cîmp, rideau tot așa: 

— O lăsă pe Reghina și-acu doarme cu Țarina. 

Muierea lui, aflînd batjocurile care roiau în spatele bărbatului, 
încercă să-l dezveţe de năravul cu pricina, dar își răci gura de 
pomană. Omul ce știa, aia făcea. Nimeni nu putea să-l scoată 
din ale lui. 

— Ei și, dacă mă ţin de cîra țarinei, fac vreun rău cuiva? Cine 
ne dă nouă să mîncăm? Lumea? Tot țarina, săraca! Dac-oi muri, 
bagă-ţi în cap, acolo să mă-ngropi, în măruntaiele ei. Dacă mă 
duci în cimitir să știi că ies într-o noapte din raclă și te string de 
git. 

Reghina, văzînd așa, îl lăsă în pace și nu-și mai puse mintea 
cu el. 


De la un cîrd de vreme, Hodoroabă nu mai avea vorbă decit 
cu țarina lui. Se sfătuia cu ea nu numai în privinţa recoltei, cum 
făcuse pînă atunci, ci în toate pricinile care îl frămîntau. 

Umbla pe uliţă și vorbea într-una cu o făptură închipuită: 

— Ce zici, dodă, făcui rău dacă băgai fata în sirvici? Reghina 
nu vrea, da ea-i minte proastă de femeie. Ne stă rău cinci poli 
pe an, dacă-i punem frumușel la chimir? Că de mîncare îi dă, și 
de-mbrăcat o îmbracă boierii. Anu ăsta cinci, la anu încă cinci, 
iaca se fac zece poli. Mai luăm pe grîu încă pe atit... și se strînge 
banu. Poate că în trei-patru ani ne-o ajuta sfîntulețu să punem 
mîna pe un pogon de pămînt... și peste alţi doi-trei, încă pe unu. 
Și iac-așa încropim o ciosvîrtă de stare, ca să nu ne ghiorţăie 
maţele pe uscat și să stăm cu cinste în rîndul oamenilor. 


II 

Deunăzi, cînd sta să amurgească, alde Hodoroabă și Reghina 
se pomeniră cu lelea Floarea, văduva lui Coţofană. De cînd 
aștepta Reghina pe mama lui Gheorghiţă! În sfîrșit venise și știa 
pentru ce pricină. Acum aștepta să deschidă vorba. 

— Ştiţi că lui nepricopsitu de fi-miu îi sfiriie călcîiele după 
Ilinca voastră. 

— He, ce să-i faci, așa-i sîngele fierbinte, trage la frăgezime, 
grăi Hodoroabă, scărpinîndu-se după ceafă. 

Nu-i prea venea la îndemină să-și mărite fata așa devreme, 
vez-că trebuia să se lingă pe bot de simbria ei și acest lucru îi 
strica socotelile cu pămîntul. Dar nici nu putea să calce cu 
piciorul în norocul llincăi. 

— Eu aș zice să-i adunăm pe amindoi de pe drumuri; să nu ne 
pomenim rușinațţi. 

— Să-i adunăm, surată, bine ziseși. Tinerii de azi se dau prea 
iute la miere. Băiatu-i bun, fata bună, ce să mai lungim 
povestea? 

Și începu tocmeala. Mama lui Gheorghiţă ţinea morţiș ca 
Toader Hodoroabă să-i dea llincăi trei pogoane de zestre, dar 
ţăranul se lăsa greu: 

— Cit trăiesc eu nu m-ating de pămînt. Vreau să rămînă tarina 
întreagă-întreguliță. După ce-oi închide ochii, las fetii două 
pogoane, două feciorului și două muierii. Nici pe Reghina, vezi, 


nu pot s-o arunc pe drumuri, că mi-a fost tovarășă și la bine și la 
rău. 

Văduva lui Coţofană îl asculta ca aiurită: 

— Adică tragi nădejde ca noru-mea să-mi intre în casă numai 
cu cămașa pe ea? 

— Fieștecare face după puterea lui... 

Leliţa Floarea plecă supărată foc, dar după o lună veni din 
nou. Gheorghiță, bată-l norocul, ar fi luat pe Ilinca și fără 
cămașă. Era — ce mai încoace și-ncolo — mort-copt după ea. 

Hotărîră să facă nunta, mai spre toamnă, înainte de postul 
Crăciunului, ca să aibă fata vreme să-și mai întocmească din 
lucruri după cuviinţă. 


PLECĂM ÎMPREUNĂ 


| 

Pe la mijlocul lunii ianuarie, se întîmplă ceva de pomină cu 
prefectul Suditu. Era într-o duminică. Tocmai se pregătea să 
meargă la teatru, cînd poștașul aduse o telegramă. Neaga, soţia 
lui, o desfăcu și o citi. Kostache fusese numit ministru 
plenipotenţiar la Paris. Nababu își ţinuse făgăduiala. 

Emoţionat, cu sufletul la gură, prefectul luă telegrama ca s-o 
citească și el, să vadă cu ochii lui „minunea“... și deodată 
sîngele îi fugi din obraji, o negură stranie i se lăsă pe dinainte, 
iar urechile îi ţiuiră ca o sonerie de alarmă. După citeva clipe 
inima lui bolnavă încetă să mai bată. Principesa telefonă după 
doctor. Acesta nu făcu altceva decit să constate decesul. 

—Bucuria prea mare i-a dat o puternică emoție care i-a fost 
fatală, spuse medicul. 

La înmormîntare veniră și moșierii Dănescu și Mîrșanu cu 
familiile. Ziaristul Pavel $oimu, care între timp rupsese legătura 
cu Neaga și plecase la București, nu dădu nici un semn de viaţă. 

Pe cînd se întorceau de la cimitir, Haralamb perora către 
Andrei Mirșanu: 

— Sînt unii morţi care au cîte ceva de spus. Unchiu-meu n- 
avea nimic de spus. De unde reiese, în chip evident, că era mai 
de mult decedat... 

După moartea bărbatului, principesa Neaga se îndeletnici cu 
limpezirea uriașei moșteniri care-i rămăsese. Tocmise un avocat 


ca să se ocupe de această problemă și-l zorea s-o descurce într- 
o săptămînă, două. Dar trecuseră mai bine de trei luni și 
moștenirea, departe de a fi lichidată, se încurca într-un labirint 
de forme. 

Neaga ocări pe avocat, care de-altfel n-avea nici o vină și mai 
angajă unul. O bătea gîndul să plece la Paris și ţinea să lase 
lucrurile limpezi în urma ei. 


II 

De la o vreme încoace, dorul păsării călătoare de a zbura în 
străinătate se înteţise. Avea cîteva sute de mii, bani peșin, care 
îi ajungeau să trăiască pe puţin trei-patru ani. 

Într-o zi, cam pe la vremea prînzului, servitoarea o anunţă: 

— Alteță, a venit domnu Robu... 

— Care Robu? se miră Neaga. Nu cunosc pe nimeni cu acest 
nume. 

— Robul inimii tale, stăpînă, strigă Haralamb, dînd buzna în 
budoarul principesei. 

— Aral! C'est toi? Mon dieu, quel plaisir!” exclamă Neaga 
surprinsă. Bine că ţi-ai adus aminte de mine! 

Tînărul îi sărută mîna, apoi fiecare deget în parte. 

— Dacă ai fi venit miine, pun rămășag că nu mă găseai. 

— De ce, pasăre călătoare? Vrei să-ţi iei din nou zborul pe alte 
meleaguri? 

Principesa confirmă, înclinînd capul. 

— Unde? Paris? 

Neaga răspunse în același fel, apoi adăugă, mustrător: 

— De atitea luni să nu vii să mă vezi... M-ai uitat de tot. 

— Ooo! făcu Haralamb cu un soi de disperare aproape 
caraghioasă. Stai jos să-ţi arăt dovezile, și scoase din buzunar 
cîteva suluri de hirtie. 

— Ce sînt astea? 

— Opt sonate pe care le-am zămislit și care în fond sînt tot 
atitea statui pentru tine. 

— Vai, ce măgulitor! exclamă femeia întrucitva gidilată în 
amorul ei propriu. 


7 Aral! Tu? Ah, doamne, ce plăcere! 


— Nu te pripi: s-ar putea să fie niște timpenii pur și simplu. 
Stai să-ţi cînt una din ele, am compus-o azi dimineaţă. E 
intitulată: 108 bătăi pe minut. 

Văzînd-o nedumerită, încercă să-i explice: 

— De ce 108 și nu 100 sau 110? Asta e altă problemă. Vrei s-o 
asculți? 

—De ce nu? 

Haralamb trecu la pian și execută sonata. Principesa, în 
spatele lui, asculta tolănită în fotoliu, jucîndu-se în neștire cu 
ciucurii de mătase. Ea, care avea, după spusa cuiva, toată 
muzica clasică în suflet și în... vîrful degetelor, nu auzise încă o 
asemenea ciudăţenie pusă în „gura privighetorilor“. Sau nu 
putea să înţeleagă?... Nu! Compoziţia n-o interesa, ci însuși 
compozitorul. 

După ce isprăvi, Haralamb veni în faţa ei, ca înaintea unui 
tribunal, așteptînd verdictul. 

— Ce zici? 

Principesa se ridică în picioare. Părea gravă și mult mai înaltă 
decit era. Se apropie de tînărul „compozitor“, căruia o șuviţă de 
păr îi atîrna rebel pe frunte, îl înlănţui cu braţele și îl sărută pe 
gură. Apoi șopti: 

— Nu mai plec... 

— Ba pleci, strigă Haralamb, în culmea fericirii, plecăm 
împreună! 

Plecară chiar în noaptea aceea, nevăzuţi de nimeni... 


FECIORUL „ÎMPUȘCATULUI“ 


| 

Pantelimon era singurul băiat al lui Gruia Gavrilă, de loc din 
comuna Plopeni, județul Teleormanului. Acest Gruia, ca toți 
țăranii de prin partea locului, își ţinea viața muncind cu mîinile 
pe moșia boierului Grigore Plopeanu, om iute la mînie și 
amarnic. Ceea ce cîştiga nu-i ajungea să sature cele două 
stomacuri, al său și al băiatului, căci muierea i se prăpădise, nu 
de mult, de dalac. Ca să mai puie o ţoală pe ei sau să se apropie 
de-o pereche de opinci — nici gînd. 

După ce boierul ajunse deputat, arendă moșia unui bulgar 
nesăţios, pus pe îmbogăţire. Viaţa oamenilor din sat se înăspri 


atit de tare, că nu mai era chip de trăit. Nici de trăit, nici de 
murit! 

Prin 1878, după terminarea războiului de independenţă, 
arendașul vru să se scape de pălmași, peste o sută la număr, și 
nu le mai dete pămînt de muncit. Işi pusese în cap să se ajute 
numai cu oamenii care aveau vite, socotind că munca acestora 
e mai spornică și mai ieftină decit a celorlalţi. 

Ce să facă ţăranii aruncaţi pe drumuri? Unde să se ducă? De 
ce meserie să se apuce? Se rugară de arendaș să-și mute gîndul 
cel rău, ticluiră un răvaș boierului de la București și altul 
prefecturii. Toate strădaniile lor rămaseră fără rezultat. 
Arendașul o ţinea pe a lui: nu și nu. 

— Apoi, dacă apucași pe drumu ăsta, nici dumitale n-o să-ţi 
meargă bine, zvirli Gruia o vorbă grea arendașului. 

A doua zi de dimineaţă, conacul și acareturile ardeau ca o 
torţă uriașă sub cerul Plopenilor care se urcase sus de tot. 

Băiatul, Pantelimon Gavrilă, să tot fi avut pe atunci zece- 
doisprezece ani. În acea zi cumplită, tocmai robotea prin ogradă 
cioplind un lemn, dar mai mult îi zburau ochii la focul de la 
curte. Dincolo, peste gard, vecinii vorbeau că boierul, auzind de 
prăpăd, ar fi venit valviîrtej de la București. Nu trecu nici un ceas 
și o trăsură neagră ca un dric se opri chiar în dreptul casei lor. 
Pantelimon alergă iute la poartă: 

— E acasă tat-tu? îl întrebă moșierul încruntat. 

— Săru-mîna, acasă, răspunse băiatul. 

— la cheamă-l încoace. 

Nu mai era nevoie. Gruia, auzind glasuri, ieșise în cerdac. Apoi 
liniștit, cu mersul lui domol și tărăgănat, se apropie de caleașca 
boierească. 

— De ce, mă, banditule, mi-ai pus foc la conac și m-ai adus la 
sapă de lemn? răcni fioros la el moșierul și, fără să mai aștepte 
răspuns, scoase revolverul dinainte pregătit și descărcă trei 
gloanţe în pieptul ţăranului. 

— Stosu' mă-ti cui te-a făcut. 

Atît apucă a îngina Gruia, că i se topiră picioarele și se prăvăli 
chemat de pămînt. După o clipă, ridicîndu-se într-o rînă, glăsui 
stins către băiat: 

— Oane, tot nu-mi pare rău de ce făcui... 


II 

Niciodată nu uită Pantelimon Gavrilă această întîmplare 
petrecută sub ochii lui, care-i zgudui din rădăcini ființa și-i 
aprinse o ură grea, mistuitoare, împotriva boierilor atotputernici. 
De atunci, oricine pomenea de el, nu-i spunea pe nume, cum 
era botezat, ci „feciorul împușcatului“. Parcă ar fi vrut lumea, 
dîndu-i asemenea poreclă, să nu uite nimeni fapta mirșavă a 
boierului, măcar atita vreme cit o trăi băiatul. Dar Pantelimon nu 
rămase în sat. O rubedenie dinspre maică-sa, aciuată la 
Șipotele, care n-avea copii, îl luă la ea să-i facă un rost, și astfel 
„feciorul împușcatului“ se statornici pentru totdeauna în judeţul 
vecin. 

La un an după moartea unchiului, Pantelimon se însură cu 
Maria, o nepoată de-a lui moș Cimpoieru. O luă numai cu ţoalele 
de pe ea și, cu ce brumă îi mai rămăsese și lui, întemeiară o 
gospodărie. Ar fi putut să puie mîna pe Ghiţa, sora lui Oancea, 
care avea zece pogoane, bașca lada de zestre, dar nu era omul 
să-și ia vorba îndărăt. 

Nici la Șipotele nu era mai ușoară viaţa, ca dincolo de Olt. Tot 
de muncit pe moșie trebuia să muncească, din zori și pînă-n 
asfinţit și tot cu nimic se alegea. lvindu-se o „ocazie“, vîndu 
coliba din Plopeni, rămasă moștenire, și cu banii dobîndiţi își 
cumpără o pereche de cai, o sanie și o căruţă. E drept, se mai 
înlesnea omul cu cărăușia, mai rupea cîte un ban de ici, de colo, 
și astupa gropile săpate de nevoi. Dar îl seca perceptorul la 
pungă și la inimă, încît uneori îi venea să lase toate baltă și să-și 
ia lumea în cap. Noroc că avea muierea înțeleaptă. Nu numai 
înţeleaptă, dar și vrednică și chibzuită. 

Cînd veniră copiii, alte greutăţi, alte apăsări. Dar „feciorul 
împușcatului“ se oţelise bine acum și nu-l mai dobora nici un 
necaz. 

Mihai se născu în joia mare a anului 1885, cînd de sus, din 
căciula cerului, se scuturau domol fulgi mari de zăpadă, de 
parcă vremea ieșise din călindar. 

— Păcat, muică, sporovăiau babele, să slobozești viaţă în 
săptămîna patimilor. N-o să trăiască fătul și, dac-o trăi, o să fie 
vai și amar de zilișoarele lui. 


Dar firea nu se sperie de născocirile beznei și copilul crescu 
mare și voinic, cu bujori în obraji și cer primăvăratic sub 
pleoape. 

Șipotenii se tot mirau de așa mîndreţe de copil, parcă ar fi 
fost odraslă de boier, hrănită cu lapte și miere, iar nu cu 
mămăligă, zeamă lungă de fasole și borș de lobodă. 

Muierea lui Pantelimon Gavrilă mai născu doi copii, dar 
amindoi fură seceraţi de boli și puși în pămînt. Cînd Mihai 
smulse cîțiva ani din caierul vremii, toată lumea era a lui. 
Zburda pe cîmp, se căţăra prin pomi ca pisica, călărea pe 
deșălate și nu-l mai încăpea nici casa, nici satul, nici lunca 
Oltețului. Nu numai că era iute ca o sfirlează, dar se dovedi isteţ 
și cu ţinere de minte. Așa că învăţătura îi fu prietenă. Numai 
rareori se certa cu dînsa și atunci dușmănia nu ţinea mult. 

Odată, la o serbare de sfîrşit de an, tocmai cînd absolviseră 
școala primară, băieţii și fetele pregăteau o piesă ocazională. In 
timpul repetiţiilor, Daria, fiica Dănescului, care juca în piesă, se 
certă din te miri ce cu Mihai și-i dete o palmă. Atit îi trebui 
puiului de ţăran. 

— Te-arunc în baltă, strigă el făcut foc și, înșfăcînd-o în braţe, 
fugi cu ea spre lacul Gorganului, care era la o zvirlitură de băț. 

Fata se zvircolea, ţipa, zvirlea din picioare și-l zgiria cu 
unghiile pe faţă. Dar flăcăiandrul nu-i lua în seamă zbuciumul. 
Tot alergînd așa se împiedică și se rostogoli cu povara din braţe. 
Fetele celelalte tăbărîră pe el. Îl zgîriară, îl traseră de păr, pînă 
cînd Mihai, năucit, le întoarse spatele. 

Băiatul „bătut de fete“ îndură multă vreme ponosul acelei 
hîrţuieli. Zgîrieturile de pe faţă le șterse vremea cu buretele și 
Mihai se făcu un flăcău chipeș, parcă era o poză ruptă dintr-o 
carte de povești. 


NEVASTA DIRIGINTELUI 


Marga era fiica lui Panait Avrămoiu, patronul bodegii la „Mielul 
de aur“, unde protipendada Caracalului își făcea veacul. Faima 
localului crescuse atît de mult, încît băștinașii șterseseră din 
vocabularul lor cuvîntul băutură, înlocuindu-l cu mielul din 
emblemă. Dacă îi venea cuiva poftă să tragă la măsea nu 
spunea: Mă duc să beau un vinișor, ci: Mă duc să fac un miel! 


Negoţul, mergiînd strună, familia lui Avrămoiu înota în bănet 
pînă la coate. Marga crescu în puf, ca o prinţesă. Era voinică, 
avea trăsături regulate, buzele cărnoase, însă ieșise măslinie, 
aproape neagră, și-și însușise un vocabular ca la ușa cortului, de 
care nimeni n-o mai putu dezbăra toată viaţa. In schimb ochii ei 
mari și albaștri fascinau. Lumea se mira de bruneta cu ochii de 
culoarea cerului primăverii și considera această ciudăţenie ca o 
cochetărie a firii. 

După moartea părinţilor, falimentul bătu la ușă. Fata, neavînd 
încotro, se angajă impiegată la poștă. Se obișnui repede cu noua 
viaţă. Ba o găsi chiar mai plăcută decit aceea pe care o dusese 
pînă atunci. Șeful ei de la „Hugues“, Vasile Vilsan, îi bătea 
mereu capul s-o ia de nevastă. 

Marga nu voia să audă: 

— Nu-ţi mai răci gura, mă bouleţ, că noi nu sîntem potriviţi 
pentru dormitor comun, îi spunea „ţigăncușa“ cu vocabularul ei 
periferic. Unde moașe-ta ai pomenit tu să se ia tusea cu 
junghiul? 

— Dacă nu ne potrivim acum, o să ne potrivim cu timpul, 
mîncaţi-aș guriţa de bobocică, răspundea el candid... 

În ciuda acestor hiîrţuieli verbale încinse în faţa colegilor care 
se tăvăleau de ris, Marga se mărită pînă la urmă cu Vilsan, zis 
„Pletosu“ în deridere, fiindcă era prematur chel, zis „Dobi“ 
(prescurtare de la dobitoc) zis „Bouleţ“ etc. 

— Ai căpiat, tu? se cruceau colegele auzind de hotărîrea ei 
neașteptată. 

— Tăceţi, guguștiucelor, că știe Mărguţa ce face. Dobi e 
mîrțoaga care-mi trebuie. Dacă ar fi gelos, nu l-aș lua nici 
moartă. 

După citeva luni de la nuntă, Vilsan fu avansat oficiant si 
trimis să conducă oficiul poștal din comuna Șipotele, împreună 
cu soţia, impiegată clasa l. 

Astfel cei doi slujbași se instalară la Șipotele în localul oficiului 
poștal care avea și două odăi pentru locuinţa dirigintelui. 

Marga, orășeancă din creștet pînă în tălpi, nu călcase 
niciodată cu piciorul pe la ţară. Spre mirarea lui Vasile, femeii îi 
plăcu satul culcat la poalele celor două dealuri uriașe pe care se 
proptea cerul şip o teilor, cu seninul de apă al bălții Gorganului 
și cu Olteţul năpădit de zăvoaie și lunci. 


— Dobi, știi că nu e urit aici? Mor după Șipotele astea cu apă 
ca gheaţa. Acasă am băut toată viaţa apă clocită. 

Vilsan nu mai putea de bucurie. Spre asfinţit, luă pe nevastă- 
sa și pe o vecină, Leana, femeia lui Radu Viziru, singurul 
negustor din Șipotele, și făcură o plimbare prin sat. În „centru“, 
între primărie și balta Gorganului, era un loc mare, unde se 
ţinea tîrgul de săptămînă iar duminica hora, Drept în mijlocul lui 
se înălța un gorun uriaș, așa de gros că nu-l cuprindeau trei 
oameni înlănţuind braţele. Prăpădit de ani, se spunea că-i de pe 
vremea lui Ţepeș-Vodă, trunchiul se găurise cu scorburi adînci, 
în care se ascundeau copiii. 

Incolo, sărăcia rămăsese stăpînă pe sat. Colibele țărănești, 
cele mai multe făcute din pămînt sau din chirpici, aveau 
coperișuri din stuh sau din șindrilă, iar ferestrele de-o palmă 
erau lipite cu ziare vechi, în loc de geamuri. 

Ajungînd la marginea satului zăriră cu surprindere citeva 
bordeie cu pereţii cam de înălțimea unui cîine și cu coperișurile 
năpădite de bălării. 

— Astea ce-or mai fi? Grajduri pentru vite? 

Leana rise cu poftă de naivitatea soției dirigintelui. Femeile 
astea trăite la oraș, zău, n-au habar de felul cum trăiesc țăranii. 
li spuse: 

— Da de unde? Sînt tot locuinţe. 

Intr-adevăr, bordeiele erau locuite de oameni. Marga se 
convinse îndată auzind ţipetele și blestemele unei femei snopită 
în bătaie. 

— Asta e muierea lui Heruvim Tănase. În fiecare zi o bate, 
nelegiuitul, cînd se întoarce de la cîrciumă. 

Inainte de a ajunge acasă, Vilsanii se abătură pe la cișmeaua 
Băbăița, una dintre cele șapte cișmele, și cea mai mîndră — 
avea o troiță uriașă și cinci ţuţuroaie — și umplură un ulcior cu 
apă rece și proaspătă. 

A doua zi era duminică. După-amiază, în lipsă de altă 
distracţie, soții Vilsan se duseră să vadă hora. Șipotenii scoaseră 
respectuoși căciulile, dîndu-le bineţe. Purtarea lor cuviincioasă 
făcu o deosebită impresie Margăi. 

— Ascultă, bouleţ, zise ea mirată, nu credeam că ţăranii sînt 
așa de bine crescuţi... 


Pe cînd vorbeau astfel, trecu prin faţa lor o femeie frumoasă 
ca o cadră, îmbrăcată într-o rochie de stambă, trei coturi la leu. 
Marga se uită lung la ea și întrebă pe nevasta vecinului: 

— Cine e asta? 

— E o ţărancă, nevasta unuia, Marin Viţu. 

— N-am mai văzut așa frumuseţă... 

— Apăi să vedeţi că și fetele îi seamănă. Patru are și toate 
sînt frumoase de pică... 

In timp ce o mînca din ochi pe femeia lui Marin Viţu, Marga 
aprinse o ţigară și trase cu sete fumul, apoi îl slobozi expert pe 
gură, prefăcut inele-inele. 

Sătencile, care erau cu ochii pe nevasta dirigintelui, tot 
cîntărind-o și iscodindu-i orice mișcare, n-avură aceeași părere 
bună despre ea: 

— la uite, fa, cum bea tiutun muierea dirigintelui, chicoti 
Bălașa lui Stoian Ulmu, ghiontind pe vecina ei. 

— Văz și mă crucesc, bia! Bărbatu-său se uită la ea ca un vițel 
și nu-i dă una peste bot s-o podidească sîngele, răspunse 
Tudora lui Dumitru Răzmeriţă. 

Mai tîrzior se aflară și alte noutăţi despre nevasta dirigintelui. 
Cică nu doarme în pat cu bărbatu-su, așa cum a lăsat 
Dumnezeu, ci singură, ca văduva, și că niciodată nu pune mîna 
pe vase — usca-i-s-ar mîinile — fiindcă netotu îi spală și vasele 
și boarfele, ca la o orbeaţă. 

Dar ceea ce puse capac la toate se întîmplă într-o zi 
friguroasă de noiembrie, cînd Nicolita Opran zări pe Marga în 
pantaloni bărbătești în loc de fustă. Muierile, înspăimîntate de 
asemenea veste, își scuipară în sîn și își făcură cîte trei cruci 
mari. 

— Asta e urgie, nu muiere! murmurau îndiîrjite șipotencile. 

— Bătu-o-ar Dumnezeu și maica precista, că tare mai e 
ţicnită, grăi moșneagul Barbu Găvană, unul dintre fruntașii 
satului. 

De atunci nimeni nu-i mai spuse Margăi decit „Tignita“, și aṣa- 
i rămase numele. Ea aflind cum o porecliseră oamenii, ridică din 
umeri, nepăsătoare: 

— Scîrţ! De-aia nu mai pot! Or fi ei ţăranii cuviincioși, dar prea 
sînt înapoiați. 


După revelionul moșierului Dănescu, nevasta dirigintelui 
apucă pe un drum lăturalnic. Nicola Papadopol, arendașul 
moșiei Hurezani, un bărbat de vreo patruzeci de ani, energic și 
îndrăzneţ, fu de-a dreptul fermecat de ţigăncușa cu ochi 
albaștri. In inima lui aprinsă de meridional se născu numaidecit 
o pasiune mistuitoare. De vreo zece ori își făcu drum la Șipotele 
ca s-o vadă și să schimbe o vorbă cu ea. Se înfiinţa la oficiu 
făcînd convorbiri telefonice inutile, pentru a justifica prezenţa 
faţă de Vilsan. Ori de cîte ori venea Arhimede — așa îi poreclise 
pe grec — Marga avea grijă să-l expedieze pe soţul ei, măcar 
cîteva minute ca să poată sta nestingherită de vorbă. 

— Bouleţ, dă o fugă pînă la Mitrana Viţu și adă-mi cîteva turte 
de unt. Hai, repede, că mor de foame. 

O dată grecul îi propuse, între patru ochi, să facă împreună o 
plimbare la București. 

— Dumeta, Marghita, trebuie să vezi teatru, circu, destul te-ai 
plictisito aiți. 

— Bucureștiul ca Bucureștiul... Mai mult m-ar atrage Veneţia, 
Parisul, Madridul. 

— Mergemu și acolo... faţem înconzurul globului. Unde vrei 
mergemu... Ma te zițe barbaţelu? 

— Dă-l dracului de „barbaţel“, ce-o să zică? Doar mă duc să 
mă arăt unui doctor, nu să mă plimb... înţelegi, Arhimede, ăsta-i 
motivul... 

— Ha-ha, me plaţe, esti foarte desteapta, ai mare curazo... 

Marga huzuri cîteva zile prin capitală. Ziua cutreiera 
magazinele după cumpărături, seara petrecea la circul Sidoli, la 
teatrul Bossel sau Naţional, iar noaptea în braţele arendașului. 

„Dobi“ se bucură și el, căci la întoarcere nevasta îi aduse un 
costum de haine de la Neumann de 50 de lei și o pălărie 
„Borsalino“ de la Fain. 

Și după obiceiul său de a vorbi la plural, care de rîndul acesta 
se potrivi ca o transparentă aluzie, la infidelitatea ei, strigă, 
țopăind prin odaie: 

— Să ne trăiască nevestica! 


DOI BATRINI 


Barbu Găvană era de fel din Găvana, un sat la o depărtare de 
vreo zece kilometri de Șipotele, de unde își trăgea și numele. Cu 
toate că ducea în spinare aproape șaizeci și șapte de ierni, se 
ţinea în putere, pesemne unde avea firea veselă și cam 
nepăsătoare. Ori de cite ori îl întîlnea cineva, era gata să-i 
povestească tot ce se întîmplase în Șipotele și satele vecine. 
Dar asta floare la ureche! Moș Barbu știa lucruri mai mari, știa 
ce se petrece și prin alte ţări, chiar dincolo de apa oceanului, în 
împărăţia engliterului, unde oamenii înfulecă de cinci ori pe zi și 
sătui tot nu sînt! 

Fusese umblat prin tinereţe, fiindcă făcuse armata la marină. 
Ştia de Odesa, de Stambul, de Pireu și Salonic. Destul și atit! 

Pe Sanda, muierea lui, o pierduse mai de mult, la cîţiva ani 
după terminarea războiului*. Avînd trei fete mari — atitea îi mai 
rămăseseră, din opt copii — omul nu se mai însură a doua oară, 
ci se îngriji să scape de pietrele din casă. Pe cea mai mare, 
Florica, o mărită cu Păun Vulpe, pe cea mijlocie, Agapia, cu 
Petre Dănilă, iar pe cea mică, Zamfira, cu Ghiţă Cărare. 

Fetele n-o brodiră cu măritișul, afară de cea mijlocie. Păun 
Vulpe, deși muncitor și cu știință de carte, avea o sănătate 
șubredă, suferind de tuberculoză, iar Ghiţă Cărare dăduse în 
patima beţiei și mai mult cîrciumarul Chioru cunoștea gustul 
banilor cîștigaţi de el decît muieri-sa. 

Moș Barbu ședea o lună la o fată, o lună la alta și atit femeile 
cît și bărbaţii trăgeau de el să mai rămiie, căci era vesel 
moșneagul și ghidușar, le spunea tot felul de snoave, de nu i s- 
ar fi urit cuiva să-l asculte nopţi de-a rîndul. 

Cine nu-și amintea de felul cum s-a luptat fruntașul Barbu 
Găvană în războiul neatîrnării? Dacă nu era el, apoi nu mai 
cuceream noi reduta Griviței nici peste o mie de ani. Ca apucat 
de furii smulsese stindardul din mîna sergentului Pană, sfirtecat 
de o ghiulea lungă cît un par de telegraf. Și chiar după ce 
căzuse maiorul Valter Mărăcineanu, el tot mai încins răcnea 
„Înainte fraţilor, să-i facem tocană“, pînă cînd pînza steagului se 
făcuse ferfeniţă. După biruinţă ostașii se tot întrebau: „Unde e 
ăla cu „tocana“, de mergea la moarte ca la nuntă?“ 


3 E vorba de războiul din 1877. 


Mai luptaseră la Griviţa și alţi șipoteni, dar numai doi mai 
trăiau, Pavel Niţu și Cimpoieru. Niţu ăsta mereu se încontra cu 
Găvană: 

— Fugi d-aci Barbule, nu era nici un sergent Pană în batalionul 
maiorului Mărăcineanu. Portdrapel era plutonierul Neacșu, care 
a și fost decorat... 

— Ce Neacșu, mă Pavele, tu glumești, omule, sau n-ai călcat 
pe-acolo? Păi mie-mi spui, care mă strecuram printre ghiulele, 
iote-așa, mie îmi spui de Neacșu? Da asta ce-i în sîn de-o port ca 
pe moaște? 

Și Găvană arătă o cîrpă făcută ferfeniţă. 

— Puneţi mîna, ia pune mîna, Pantelimoane, și pipăie sa vezi, 
e steag sau ce e? 

Șipotenii luau cîrpa în mîna și o cîntăreau din ochi cu emoție. 

— Da, da, este, este... ce mai... Degeaba zici dumneata, nea 
Pavele, așa și pe dincolo. 

Barbu Găvană continua înfierbîntat: 

— Vodă mă chemă numaidecit la el în cort. Stătea înconjurat 
numai de ghinărari, toţi cu bărbi ca ţapii. Zice către mine: „Tu 
ești care ai cucerit Grivița, băiete?“ „Eu, măria-ta, răspund 
pocnind pintenii, dar nu mă mulţumesc numai cu Griviţa, pusei 
ochii și pe Plevna.“ „Bravo“, zice vodă și mă bate pe umăr, ici pe 
umăru stîng, că el stătea acolo, așa cum șezi tu, Ceacirule și eu 
aici, unde sînt acuși. Și mai spune: „Eşti un viteaz ca Peneș 
Curcanul“. „Sînt, măria-ta, zic, ca toți oamenii din Șipotele“. 

Pavel Niţu să se strice de ris: 

— Ţi-a spus ţie vodă palavrele astea? Mă, Barbule, fugi 
naibilor d-aci, că tu nici nu l-ai văzut la faţă... poate numai prin 
poze... 

— Auziţi bre, lume, răcnea Barbu, auziţi ce bălmăjește 
nevolnicu ăsta. Să nu-ţi vie nebuneala la cap? 

Oamenii, cuceriți de vorba lui Găvană, îi ţineau partea: 

— Ei, lasă, nea Pavele, prea le încondeiezi. Ţi-e necaz, se 
vede, că vodă nu te chemă pe dumneata și-l chemă pe nea 
Barbu. 

— Uite, să dea dumnezeu să-mi crape ochii din cap, dacă 
Barbu a călcat cu piciorul la Griviţa... 

— Las-o încurcată. Ce mai! Zi mai departe, Barbule, ce-a fost 
pe-acolo? 


— Vodă zor-nevoie să-mi dea o dicoraţie. „Nu te osteni, 
măria-ta, că eu nu umblu după tinichele. Dă-le altora care au 
stat pitiți, ca alde Pavel Niţu“... 

— Aha, i-o zise de-l ustură la ficaţi, riseră oamenii. Așa-i 
trebuie! 

Și tot repetînd născocirile lui, Barbu Găvană împuie într-atit 
capul șipotenilor, încît chiar Niţu, care într-adevăr luptase la 
Griviţa, începu să-l creadă: 

— Mă Barbule, spune drept, sîntem numai noi doi, nu ne-aude 
nimeni: te-a chemat vodă sau ba? 

— Cum să nu mă cheme, bre? Păi crezi că aș putea scoate din 
capul meu vorbele care mi le-a spus? Intreabă pe Cimpoieru, că 
el știe. 

— Şi de-adevărat i-ai șoptit să-mi dea mie dicoraţie că aș fi 
stat pitit în dosu frontului? 

— Ba, că n-aveam inima aia. Cine nu știe că te-ai bătut ca un 
paraleu și te-a rănit de două ori. Așa că făcea să-ţi dea dicoraţie. 

— Două mi-a dat. Mai bine-mi dădea două pogoane, că 
dicoraţiile ţin de fudulie, nu ţin de foame. 

De-atunci cei doi veterani se împrieteniră. Pavel nu-l mai 
contrazicea pe Barbu, ba dimpotrivă îi întărea spusele. Celuilalt, 
Cimpoieru, nu-i plăcea să se bage în vorbă. 

Șipotenii nu se mai mirau auzind că Barbu fusese cîndva 
chemat chiar de sultan la Țarigrad și găzduit la serai. Mulţi 
dintre ei, ca Pantelimon Gavrilă, Enache Băboi, Petre Dănilă și 
alţii nu dădeau crezare acestor baliverne, deși le plăcea să le 
asculte, fiindcă moșul povestea viu și colorat. 

Atita slăbiciune avea Barbu Găvană. Încolo, era drept și 
săritor, iar oamenii îi purtau respect. O dată voiră să-l aleagă 
primar, dar se împotrivi Dănescu. 

— Auzi, nici primar, se căina el. Dacă rămiîneam la Tarigrad, 
de mult aș fi ajuns sfetnicul sultanului. 


II 
Celălalt moşneag era Zaharia Zvîrlugă din Vlădoaia. Moartea, 
sărindu-i rîndul din catastif, omul se uitase trăind pe pămînt. Nu 
mai ştia nici data naşterii, însă era sigur că trecuse de suta de 
ani. Cu faţa pămîntie, zbîrcită și tăbăcită, cu barba albă care-i 


coperea tot pieptul și pletele ninse, arăta ca un patriarh din alte 
vremuri. 

O dată, abătindu-se pe la vecinul Mototolea, îl întîmpină fiul 
acestuia, Gore, pe-atunci copil de cinci ani, care se sperie și fugi 
în casă, ţipînd: 

— A venit Dumnezeu! A venit Dumnezeu! 

Multă lume, chiar din judeţele învecinate, se minuna de 
asemenea viaţă fără moarte. Căci Zaharia Zvirlugă nu dusese 
trai tihnit, fără griji, ca un mădular boieresc, ci dimpotrivă. La 
șaptesprezece ani ajunse unul dintre cei mai vajnici haiduci de- 
ai lui lancu Jianu. Numai năprasnicul Corbeanu îl întrecea în 
voinicie, încolo nici Gruia, nici Mierlete, nici Udrea nu se 
măsurau cu el. 

După prinderea Jianului, Zvirlugă nimeri simbriaș la curtea 
domnească a lui Vodă Caragea și fu pus să facă de strajă la 
iatacul domniţei Raluca. 

Cum mai ofta după viaţa de haiduc sprintenă și aspră, cînd se 
afla ziua la Rîmnicu-Vilcii, iar seara tocmai la peștera Polovraci! 

Citeodată, însă, parcă îi plăcea și viaţa de la curte. Domnița 
Ralu, o vlăjgană slabă, cu faţa prelungă, care era numai ochi, 
cînta tare frumos, slujindu-se de un fel de ladă lustruită, cu un 
șir de bețe albe și negre, pe care tot lovindu-le cu degetele ei 
plăpînde, scotea cîntece asemănătoare ţambalului, de se 
minuna oricine. Lada aceea fără doar și poate trebuie să fi fost 
vrăjită, că nimeni altul nu se pricepea să umble pe la bete și 
chiar dacă ar fi umblat nu făcea mare ispravă, neștiindu-le 
seama. 

Domniței îi dădea tircoale un grăsan, îmbrăcat numai în 
mătăsuri și sulemenit pe faţă ca muierile, anume Botan’, care 
cică era ambasador al Franciei, o ţară undeva pe la soare- 
apune, de care n-auzise pînă atunci. Acest ibovnic, cam mînă 
spartă, ori de cite ori se strecura în iatacul Ralucăi, cînd 
bărbatu-su, boier lordache, era dus după treburi, îi strecura lui 
Zvirlugă cîte un galben în palmă. Bună treabă! 

După ce Vodă Caragea se cărăbăni într-o noapte, cu tot 
calabalicul, de frica turcilor, Zaharia, nemaiavind ce face prin 
străini, se întoarse în judeţul Romanaţului, avînd la chimir vreo 


? Beautemps 


30 de icușari de aur, un constantinat, 16 mahmudele și vreo 60 
de rubiele. 

Se așeză la Vlădoieni, așa-i spunea cătunului pe-atunci, ridică 
o căsuţă și-și cumpără o palmă de pămînt, vreo șase pogoane. 
După aceea se însură cu Rafila, care-i dărui un fecior — pe Duţu. 

În timpul mişcării de la 1848, Zaharia Zvîrlugă lipsi mai bine 
de trei săptămîni. Se lipise de răsculați și pornise cu ei de la 
Caracal spre Craiova, unde era mare ban Dumitrașcu Bibescu, 
fratele domnitorului. Cînd se întoarse acasă nu mai găsi pe 
Rafila. Murise de o boală de stomac și fusese îngropată de 
cîteva zile. 

Trecînd anul de doliu, Zaharia își luă altă nevastă, pe Frusina, 
care la rîndul ei îi dărui două fete: pe Maranda și Păuna. 

Vremea curse repede, ca un piîriu de munte. Cînd fostului 
haiduc îi sări în cîrcă al optzecelea an de viaţă, iacă trecu și 
Frusina, muierea de a doua, în rîndul drepţilor. Mai vrînd, mai 
nevrînd, se însură a treia oară cu Dragodana, care avea pe 
jumătate anii moșneagului. 

La rîndul lui, Duţu, feciorul cel mare, luă pe Florina, care-i 
aduse pe lume o fată chipeșă, cu ochii galeși și gura ca o 
cireașă, anume Stanca. Păuna se mărită cu Matei Ciupagea și 
făcu o spuză de copii, dar nu-i trăi decit băiatul, Ștefan, cu cap 
bun de învăţătură, vrednic și supus ca o fată. Stanca, pirguită și 
ea, întemeie casă cu Stan Cînepă, și așa urmașii lui Zaharia 
Zvirlugă se înmulţiră ca ciupercile după ploaie. 

Necazuri multe și mărunte trecură prin lunga viaţă a 
moșneagului, dar nici una nu-l giîrbovi așa de crunt ca 
încercarea cu nepotu-său Ștefan. 

Cam pe la Sîn-Petru, băgă de seamă că flăcăul şedea mereu 
posac, gîndindu-se parcă într-aiurea, la lucruri străine. Nu puse 
prea mult la inimă chibzuind că poate i-o fi căzut dragă vreo fată 
și așa e la început cu pirdalnica de dragoste te ia cam cu jale. 
Dar îl vedea alergind pe cîmp sau pe uliţă pînă-i ajungea sufletul 
la gură, încît moșul se mira ce legătură o fi avind alergătura 
aceea fără rost cu dragostea? Ba o dată, cînd ședeau pe prispă, 
Ștefăniță sări în sus speriat: 

— Auleo, ursu... 

Nu era nici un urs, de unde să vie urșii la Vlădoaia? | se 
năzărise lui așa, din senin. 


Mai trecură cîteva zile. Ștefan în loc să-și vie în fire, dădea 
alte semne: cînd îl apuca o veselie pe nepusă masă de ridea și 
cînta parcă s-ar fi dus la nuntă, cînd îl podidea amarul, de nu 
știai ce să mai crezi. Se luară și părinţii de gînduri. 

Într-altă zi Ștefan se plînse că-l doare mîna de la degete pînă 
la umăr. 

— Ai căzut pe undeva și te-ai lovit? îl descusu maică-sa. 

Flăcăul ridică din umeri: nici nu căzuse, nici nu se lovise. 

— Bea niţică aghiazmă, că-ţi trece, și Păuna luă sticla de la 
icoană și vru să i-o dea. 

Cînd văzu aghiazma, flăcăul slobozi un țipăt de spaimă. 

Și azi rău, mîine mai rău, Ștefan se stricase la faţă de nu-l mai 
cunoștea nimeni. Moșneagul chemă pe baba Anica de la conac, 
trimiseră și după Ghimpoaia din Șipotele. Geaba chematul și 
trimisul! Nici una nici cealaltă nu-i ghiciră boala. 

A doua zi, cu noaptea în cap, Zaharia luă feciorul și-l duse la 
spital, la Caracal. Cînd îi veni rîndul, pe la amiazi, moșul intră în 
cabinetul medical ţinînd pe băiat de mînă. Un „doftor“ îmbrăcat 
în cearșaf alb, cu tichie pe cap tot albă și ochelari pe nas, 
cercetă ne flăcău: 

— la spune ce te doare? 

— Apoi, așa și așa, răspunse moșneagul în locul băiatului și-i 
înșiră că are seara fierbinţeli, că geme în somn că i se năzare 
cîte toate și pe deasupra nu pune un pic de apă în gură. 

— Fuge de apă? strigă doctorul iscodit de un gînd și 
numaidecit îl întrebă pe flăcău: Mă, nu te-a mușcat vreun cîine? 

Ștefan se uită adînc în ochii doctorului: 

— Ba m-a mușcat o javră. 

— Cînd? 

— Apăi or fi două luni de-atunci. M-a apucat uite, de ici, de 
mînă. 

— De ce nu v-aţi dus la București pentru injecții și mi-aţi venit 
mie pe cap? strigă doctorul supărat foc. 

— Nu știam, să trăiţi... Dacă trebuie, ne ducem la București, 
ne-om duce și pe-acolo... 

— Acum nu mai trebuie decit sapa și lopata. Haide, plecaţi d- 
aci... 

Din ziua aceea pogori jalea peste familia lui Matei Ciupagea. 
Păuna, auzind că va pierde feciorul, își smulgea părul și-și rupea 


ţoalele de pe dînsa. Bătrînul Zaharia se ruga ceasuri întregi la 
icoană să se întîmple o minune și să scape nepotul. Cum să-i 
intre lui în cap că asemenea mîndreţe de băiat era osîndit să 
putrezească în pămînt? 

Aflase tot satul de năpasta lor. Vecinii, alde Bogoe și 
Mototolea, ziceau că tot mai bine-i să se ducă la București. Nu 
se știe de unde sare iepurele, dar moașa Dumitrana Murgu îi 
povăţui să nu mai prăpădească banii degeaba, că turbarea se 
vindecă numai cu zeamă de clopote. 

Zilele ce veniră — nici la dușmani! Băiatului îi mergea din ce 
în ce mai rău: sufla greu, sughiţa, și nu putea să înghită. Era așa 
canon cu înghiţitul, încît pregeta să-și înghită chiar scuipatul, 
darmite să puie ceva în gură. Cu toate că suferea de sete nu se 
atingea de apă ca de foc. li curgeau balele și el le lăsa să curgă 
fără să le mai șteargă cu dosul mînecii. Intr-o zi îl apucară furiile 
și repezindu-se la cocină o dărimă peste porc. Vlăguit de puteri 
se întoarse în casă și se lungi pe laviţă. Stătu ce stătu culcat, 
apoi întorcînd capul către moșneag, spuse vorbele astea: 

— Bunicule, mai bine v-aţi face pomană și m-aţi omori, că altă 
scăpare știți că n-am. Zău, omoriţi-mă, că nu mai pot! 

Părinţii rămaseră muţi, cufundaţi în durere și deznădejde, cu 
piraie de lacrimi pe obraji. Așijderi moș Zaharia nu rosti un 
cuvînt, numai că, fără să vrea, trase cu coada ochiului la flinta 
lui de haiduc, atîrnată de perete. Păuna nu mai putu să rabde și 
se furișă în grădină ca să plîngă nestingherită și să-și descarce 
inima. 

A doua zi flăcăul se făcu nevăzut. Nimeni din sat nu știa 
încotro apucase. Pe Matei îl bătu gîndul că s-o fi dus undeva să- 
și facă seama. Ai casei îl adăstară pînă seara, apoi pînă la 
miezul nopţii fără să închidă ochii. Stăteau așa citeștrei 
nemișcaţi și muţi, așteptînd întoarcerea flăcăului, deși știau că 
această întoarcere n-avea să le aducă vreo bucurie. Și așa se 
scurse, clipă cu clipă, toată noaptea, cît veșnicia de lungă. 

Cînd mijea de ziuă, se auzi un urlet, ciudat, sfișietor, care 
venea parcă din grădină. 

— El e! tresări Păuna. S-a întors! 

El era, Ștefan. Urletul lugubru se repetă, mai îngrozitor decit 
cel dintîi. Un alt urlet, venit mai de departe, acesta de ciîine 
adevărat, îi ţinu hangul. Apoi se porni o ploaie de lătrături și 


urlete care mușcau văzduhul. Parcă tot pămîntul trecuse în 
stăpînirea cîinilor, așa se făceau auzite numai glasurile lor în 
puterea zorilor. Și Ștefan fugise dintre oameni, trecînd de partea 
cîinilor. 

Moș Zaharia se ridică anevoie de pe laviţă și, întinzînd mina, 
desprinse flinta din cui. Apoi dădu să iasă. 

— Ce vrei să faci, tată? întrebă Păuna cu spaimă mare, 
ghicind gîndul bătrînului. 

— Lasă-l nevastă, lasă-l, murmură bărbatu-său Matei, cu glas 
pierit, mai bine așa. 

Femeia tăcu. Se adună pe pat, își duse genunchii la gură și 
tremura vargă, în așteptare. 

N-așteptă mult. O trosnitură grea parcă despică în două casa. 
Parcă o puse pe valuri și o clătină, parcă o dărimă pe ei. Amîndoi 
părinţii ieșiră în ogradă. Moș Zaharia venea din grădină cu 
trupul lui Ștefan atîrnînd moale în braţele lui. 


SECETA 


| 

Mult sînge rău își făcură Dăneștii, auzind de neașteptata 
plecare a fiului lor la Paris dimpreună cu prinţesa Neaga. Vestea 
îi păli ca un trăsnet, picat din senin. 

— Asta-i răsplata că ne-am canonit cu el? se văita cucoana 
Smaranda. Şi folosind o expresie chiar a lui Haralamb, adause: E 
o piramidă de nerecunoștinţă. 

— Degeaba, n-a ieșit om, murmură Alexandru Dănescu, negru 
de supărare. Noi, boierii, dacă vom pieri vreodată, apoi din 
cauza progeniturilor noastre o să pierim. Asta trebuie să ne intre 
bine în cap. 

Cu oricine s-ar fi învoit Dăneștii să se însoare Haralamb, 
numai cu infernala Neaga nu! Chiar numele ei însemna o 
negaţie. Ţinuse trei bărbaţi și pe toţi îi băgase în pămînt. Boala 
de inimă a lui Kostache se înrăutăţise desigur tot din pricina ei. 
lute-iute îl dăduse gata și pe el, și, înainte de a toca averea 
rămasă de pe urma lui, înhăţase o nouă pradă. Cine știe ce se 
va alege de zănatic! 

După cîteva luni, prin noiembrie sau decembrie, primiră o 
telegramă, sucită și ea ca tot ceea ce făcea odrasla lor. 


Conţinea doar cinci cuvinte: Căsătorit schelet ambulant, 
felicitările interzise. 

Cu toate că se așteptau la asemenea plăcintă, Dăneștii 
rămaseră consternaţi. Așadar, drăceasca făptură izbutise să-l 
lege la gard, cu toate că număra opt sau chiar zece ani mai mult 
decit el, cu toate că n-avea nici o însușire feminină, cu toate 
că... 


Il 

Zilele veneau și plecau una după alta, pînă ce deteră gata 
toate foile calendarului. Pe pămînt poposi al doilea an al 
veacului cel nou, anul 1901. 

Rana Dăneștilor se mai zvîntă în lunile următoare, boierii se 
obișnuiră cu gîndul însurătorii lui Haralamb și toate s-ar fi 
îndreptat, dacă... Dar veni seceta. Din iunie nu mai căzuse o 
picătură de apă. Pămintul se înţelenise, se făcuse pirloagă și 
pietroi. Pe spinarea lui se iviră crăpături care se plimbau în toate 
părțile, căscîndu-se din ce în ce mai adînc, gata să-i vezi 
măruntaiele. Olteţul secase de tot, parcă seceta avea putere să- 
| șteargă de pe hartă și copiii jucau poarca pe albia lui ca pe 
uscat. Apa lacului scăzuse și ea topită de arșiţă, iar trei dintre 
cele șapte șipote, pic... pic... pic... abia își trăgeau sufletul cu 
izvoarele pierite. Soarele dogorea de sus vărsînd vilvătăi de foc, 
pîrjolind tot ce mai rămăsese verde pe întinsul ogoarelor. 

Griîul se mai făcuse din cauza ploilor de la sfîrșitul lui prier, 
însă cu porumbul era prăpădenie. Se uitau ochii pe tarlale și 
plîngeau: lujerii nu crescuseră mai mult de un genunchi de om, 
ca niște pitici pricăjiţi și se uscau pe zi ce trecea. Of! Of! Unde 
erau porumbii de astă-vară, de nu se vedea voinicul din mijlocul 
lor?! 

De cum se trezeau șipotenii, în revărsat de zori, plimbau ochii 
pe coviltirul cerului, doar-doar o desluși o umbră de noruleț. Aș, 
nimic! Înălţimile se ţineau senine, oglindă. În ziua de rusalii se 
înnegurase parcă cerul, aprinzind oamenilor o fărimă de 
nădejde. Dar un vînt afurisit se stîrni nu știu de unde și alungă 
norii pe-aici încolo, parcă nici n-ar fi fost. 

— Măiculiță, doamne, ce-o să mîncăm la iarnă și ce-o să dăm 
la vite? se văitau șipotenii, îngrijaţi de năpasta care se abătuse 
pe capul lor. 


— Ăsta e colac peste pupăză, zicea Prăsilă, îngrozit de povara 
celor paisprezece guri. Nu ne ajungea sărăcia, mai veni și 
urgia... 

Oamenii, apăsaţi de grijă, începură a da tircoale pe la curte 
după bucate și se îndatorară pînă peste cap. Dumitru Răzmeriţă 
își vîndu munca pe-o jumătate de an pentru 35 de duble de 
porumb. Tot așa făcu și Pantelimon Gavrilă, Stoian Ulmu, Marin 
Vitu, lon Buzatu și alții care n-aveau pămînt. Prăsilă, deși se 
bucura de nume bun, abia căpătă 20 de bănicioare, fiindcă 
muierea lui potopită de plozi nu putea munci la cîmp. Şi astea 
cu cîntec, căci se legase să-i lucreze administratorului lonașcu 
un dulap de bucătărie fără plată. 

În schimb, Ioniţă Poponete, Heruvim Tănase, Păun Vulpe și 
toți ceilalţi nu căpătară nimic. Administratorul îi amîna mereu, 
fără să le arate pricina. Le spunea că mai e destul timp, că n-a 
pierit nimeni de foame, ce s-au speriat așa? Și de-atunci nu mai 
liberă un bob de porumb din hambare. 


III 

Alt colac peste pupăză. 

Cu citeva zile înainte de rusalii, șipotenii se pomeniră cu o 
namilă de fier care cobora dealul Călmățuiului vărsînd foc pe 
nări și stîrnind o larmă de ţi se făcea părul măciucă. Toată 
lumea se cruci văzînd o asemenea dihanie și-și scuipă în sîn, ca 
și cum ar fi fost vorba de ceva necurat. Mai mult decit toţi se 
sperie Heruvim Tănase, care începu să zbiere ca scos din minţi: 

— Magaoaia! Magaoaia! 

Namila, care gonea duduind pe uliţă, aducea cu o trăsură 
boierească, însă ceva mai lunguiaţă și cu roţile groase, ca 
colacii. Nu era trasă de cai, așa cum a lăsat Dumnezeu, ci umbla 
nu știu-cum, singură, împinsă de duhuri. Și pufnea și duduia să-i 
crape omului fierea de spaimă. Asemenea lighioaie nu zăriseră 
șipotenii nici în somn, darmite cu ochii deschişi? Parcă toţi 
diavolii se cuibăriseră în burta ei și făceau un tărăboi de să 
spargă auzul. 

Păun Vulpe prinse de veste că în „magaoaie“ era pitulat un 
vizitiu care aducea leit cu feciorul Dănescului 

— Mă, o fi el, n-o fi?... Cum o să ajungă o odraslă de boier să 
miîie caii? 


— Care cai, Păune? unde văzuși tu cai? Mînă dracii, că boierii 
umblă cu tot felul de vrăjitorii, zise moș Barbu Găvană, socru- 
său. 

Într-adevăr, ţăranul nu se înșelase. În automobil era Haralamb 
la volan, iar alături de el, principesa Neaga, proaspăta lui soţie. 
Feciorul  Dănescului încercase zadarnic să-şi plaseze 
compozițiile. Editorii parizieni i le refuzaseră. Atunci le tipări pe 
socoteală proprie, dar fură înghițite de marea nepăsare a 
publicului. 

— Nu sînt „înţeles“, își spunea Haralamb, m-am născut cu un 
secol mai devreme. A 

Şi se apucă să scrie o operă. Intre timp banii cu care cei doi 
soți plecaseră în străinătate se topiră și acum se întorceau 
lefteri în ţară, să facă rost de alţii. Se aleseseră, ce-i drept cu un 
automobil, marca Gobron, de 60 cai putere, cumpărat de la 
Paris cu bani grei și pe care Haralamb învățase să-l conducă. 

Feciorul Dănescului arăta liniștit, cu cugetul împăcat ca și 
cum toate s-ar fi petrecut în cea mai desăvirșită ordine. Cînd 
văzu că părinţii lui n-o primiră destul de cald pe nevastă-sa, făcu 
pe miratul: 

— În definitiv, ce aveţi cu ea? Am impresia că zece la sută 
sînteţi supăraţi. 

— Cum să nu fim, Harry, dacă faci lucruri de-astea fără să ne 
întrebi măcar? izbucni cucoana Smaranda. 

— Ce lucruri, madam Dănescu, vă rog, precizaţi, o interpelă 
pe maică-sa, numind-o astfel ori de cîte ori se necăjea pe dînsa. 

Cucoana Smaranda izbucni în plins și, aruncîndu-i o privire de 
dojană, plecă din cameră. Haralamb se uită lung după ea, pufni 
din nas și spuse tatălui său: 

— Vă implor, comunicaţi doamnei că sînt major și vaccinat. 

— Ești un zevzec, aia ești! îi aruncă Dănescu și ieși furios la 
rîndu-i, luînd-o pe urmele cucoanei Smaranda. 

— Prostia s-a mutat în acest castel fără să plătească chirie, 
conchise Haralamb cu glas tare. 

Firește, tînăra și nepotrivita pereche nu se sinchisi de loc de 
împotrivirea surdă a părinţilor. Atît Haralamb, cît și Neaga își 
văzură liniștiți de treburile lor. Toată ziua veneau-plecau, ba la 
Caracal, ba la Cornățel, la Găvana sau la Golfinu. Işi puseseră în 
gînd să vîndă tot — și moșie, și pădure, și vie. Dar pentru asta 


era nevoie de alergătură, nu glumă. Ocupaseră trei camere la 
etaj, dintre care una o făcuseră sufragerie și mîncau acolo, ca să 
evite a lua masa cu bătrînii. 

În fiecare zi se certau din te miri ce. Certurile izbucneau chiar 
cînd se aflau în lume. O dată se duseră la Oficiul poștal și, 
neînţelegindu-se asupra textului unei telegrame, Neaga bătu 
nervoasă din picior: 

— Batracian idiot! 

— Galinacee descinsă din giștele capitoliene! 

— Compozitor de baltă! 

— Vacă muzicală! 

Curse o ploaie de înjurături, care năuciră pe Vîlsan, dirigintele 
oficiului. 

— Porumbeilor, se poate? Să fim urbani, suflete pricăjite. 

— Dă-te dracului și tu, pitpalac poștal, îi aruncă disprețuitor 
Haralamb. 

Altă dată obișnuita ceartă degeneră în bătaie. Timp de o 
jumătate de oră se auziră ţipete, invective, zgomote înăbușite, 
zornăit de geamuri sparte. 

Pe fereastra deschisă zbură bustul lui Beethoven, care 
întîmplător pocni în cap statuia lui Alexandru Dănescu, din fața 
castelului. Urmară busturile lui Mozart, Chopin și Wagner, care 
— fiind din ghips — se prefăcură în bucățele. Beligeranţii se 
aleseră cu zgirieturi pe faţă și hainele sfișiate. 

În sufletul cucoanei Smaranda licări o nădejde: 

— Poate că bufnița cotonogită va pleca, mîndria ereditară a 
unei principese nu va îndura asemenea jigniri. 

Totuși Neaga nu-și părăsi bărbatul. Ba mai mult: pînă seara 
cei doi certăreţi se împăcaseră și cîntau la pian, la patru miini, o 
sonată de Mozart. 

— Sînt nebuni de legat! decretă moșiereasa uluită, și-și făcu o 
cruce mare. 


„ZEIȚA“ 
| 


Andrei Mirșanu, proaspăt doctor în drept de la Sorbona, plecă 
la București să-și echivaleze diploma. Intr-o seară, ca să-și mai 


omoare vremea, nimeri la Operă. Se cînta Bărbieru/ din Sevilla 
cu Angela Nanu în rolul Rosinei. 

După ce se așeză în stal, cumpără un program și începu să-l 
frunzărească. În timpul acesta cineva îl bătu pe umăr: 

— Ce-i cu tine, „marchize“? Te credeam pe malurile Senei. 

— A, Duţu! Tu erai? Ce întîmplare să ne întîlnim după atiţia 
ani!... 

Duţu Petrescu era un fost coleg de școală al lui Andrei de la 
Schewitz, apoi Sf. Sava. 

— Ce faci? Cînd te-ai întors în ţară? Apropo, Andrei, am citit în 
Universul că ai luat doctoratul cu magna cum laude. Felicitările 
mele! 

— Du-te naibii, nu-ţi bate joc de mine. Frate-tău să trăiască! 

Apoi, cu glas scăzut, îi explică: 

— De fapt, anunţul nu l-am dat eu. Babacu n-a avut de lucru. 
Dar, ia spune-mi: Aurel ce face? Nu s-a întors? 

Aurel era fratele lui Duţu pe care moșierul lencuţu Mirșanu îl 
ținuse în Franţa pe cheltuiala sa. În schimb, acesta, student 
sărac dar sîrguincios, se prezenta la examene în locul lui Andrei. 
În afară de Duţu nimeni nu mai știa de aranjament. 

Cortina se ridică. Andrei Miîrșanu se aprinse numaidecit, ca 
paiele lîngă foc, vrăjit nu numai de vocea tinerei cîntăreţe, care-i 
mergea drept la inimă, dar și de frumuseţea ei neobișnuită. 

— Ascultă, Duţule, de unde a răsărit steluța asta? Pre legea 
mea dacă nu-i o adevărată Malibran”. 

— A fost mai întîi coristă, dar ca să nu se înmormiînteze a 
șters-o în străinătate și s-a pus pe muncă. Și acum, uite, se 
pupă cu Adelina Patti bot în bot. 

Cînd se termină actul întîi, ropoti un uragan de aplauze, să 
dărime teatrul. Cortina ostenise tot ridicîndu-se și coborînd. 
Cîntăreaţa, iscodită de beţia succesului și inundată de flori, 
împărțea în dreapta și-n stînga bezele cu o graţie neîntrecută. 

Andrei ardea vilvătaie. În primul antract se repezi peste drum 
la „Marcus“, cumpără un coș cu crizanteme și-l trimise actriţei 
cu cartea lui de vizită. 


10 E vorba de cîntăreața Maria Felicia Garcia, zisă Malibran, de o rară 
frumusețe, foarte prețuită de poeţii Lamartine și Musset. 


— Mă, guguștiucule, așa de iute ţi s-au aprins călciiele după 
dînsa? îl întrebă Duţu, maliţios. 

Feciorul Mîrșanului n-avu răgaz să răspundă, căci în clipa 
aceea dete cu ochii de Pavel Șoimu. 

— Lume nouă din Șipotele, strigă acesta întinzîndu-i mîna. 
Apoi îl iscodi, curios: Ei, îţi place vară-mea Angi? 

— Care Angi? replică nedumerit Andrei. 

Ziaristul izbucni într-un hohot de ris. 

— Angela Nanu, care alta? 

— Ţi-e verișoară? Nu știam, biigui încurcat Miîrșanu. Apoi dînd 
drumul admiraţiei, rosti teatral: E formidabilă, ma parole! 

— Nu e nici o „formidabilă“, ci doar o cîntăreaţă care-și ţine 
viitorul în braţe. Publicul a început să-i spuie „Zeița“. 
Deocamdată e singurul lucru care înseamnă ceva. 

— Dragă domnule Şoimu, aș vrea s-o cunosc. Ce zici, s-ar 
putea să mă prezinţi? 

— De ce nu? Mai sînt locuri libere pe lista suspinătorilor. Te 
previn însă că în capul listei e deputatul Alexandru Balotă. Așa s- 
a obișnuit încă din alegeri: să fie cap de listă. 

— lţi spun drept: nu m-am gîndit la o aventură... 

— Atunci așteaptă-mă după reprezentaţie. Mergem la Tomek, 
unde vine Angela cu statul ei major să supeze. 


II 

Restaurantul neamţului Tomek era înţesat de lume, în special 
de fete din protipendada bucureşteană care, însoțite de părinți, 
veneau să vadă pe idolii lor, Leonard și Maximilian. Cîteva mese 
rămase goale purtau inscripția vizibilă: rezervat. La una din 
aceste mese se așezară Șoimu și Mîrșanu. 

— Fii sincer te rog și spune-mi; trăiește cu Balotă? întrebă 
Andrei pe prietenul său. 

— Nici gînd. Dacă vrei să știi adevărul, Angi e fată mare. Nu 
ride! Pe onoarea mea... 

— Dar cum se poate, în lumea în care se învirtește?... 

— Uite că se poate. E fată deşteaptă, ambițioasă și... 
originală. Nu vrea să fie ca altele, vrea să fie ca ea. 

— Urmărește o partidă strălucită? 

— Cred mai degrabă că motivul pentru care se păstrează 
curată e să facă senzație. 


— După cum o descrii, pare să fie o femeie interesantă. 

— Mai interesantă decit crezi. Și răzgiiată, mamă, mamă! Să 
vezi cum se alintă ca o fetiță. Uite-o că vine! 

Tînăra cîntăreaţă își făcu zgomotos apariţia în fruntea unui 
numeros grup de bărbaţi. Toate privirile clienţilor din local se 
adunară pe ea, ca un nimb de raze. 

— Angi, o întimpină Pavel $oimu, dă-mi voie să-ţi prezint un 
proaspăt admirator: Andrei Mîrșanu, doctor în drept de la Paris. 

Acesta se ridică respectuos în picioare. 

— A, Mîrșanu... Mîrșanu... ciripi cîntăreaţa. Dumneata ai trimis 
fetiţei flori „mumoase“? 

— Da, zeiţă, întări tînărul privind-o adînc, cu nesaţiu. 

— Atunci pupă ici un degeţel, și-i întinse degetul mic de la 
mîna dreaptă. 

Andrei sărută degetul oferit. Răsfățata artistă îl mai întrebă: 

— Are să fie „muminte“ băiatul? N-o să-i facă curte fetiţei? 

— A, nu... nu... făgădui automat Andrei cu un suris abia 
perceptibil. 

— Atunci, bine! Vino și stai colea. 

Mîrșanu se așeză cuminte și ascultător ca un copil de școală. 
Într-adevăr, această Angela Nanu coborise parcă dintr-un tablou 
de Carlo Dolci, într-atiît era de ispititoare. Chiar schimonoselile, 
care pe altcineva l-ar fi făcut ridicol, ei îi adăugau un farmec în 
plus. 

Se așezară și ceilalți bărbaţi, făcînd roată în jurul ei. Chelnerul 
veni să ia comanda. Deodată, ca din senin, Zeița izbucni în plins. 
Toţi comesenii tresăriră nedumeriţi. 

— Ce ţi-a venit, o întrebă primul de pe listă, Alexandru Balotă. 

— Nesuferiţilor! Uricioșilor! Pieriţi din ochii mei! Nu vreau să 
vă mai văd! ţipă ea furioasă, bătind din picior. 

— Dar ce ai, dragă? Ce s-a întîmplat? 

Cîntăreaţa, plingînd în hohote, ca și cum ar fi picnit-o cine știe 
ce nenorocire, rosti printre suspine: 

— Nici unul dintre voi n-aţi remarcat că la cavatină fetița a 
luat pe /a de sus, ca Adelina Patti! 

Mesenii răsuflară ușuraţi că era vorba numai de atita. După 
aceea porni cheful. 


„MAGAOAIA“ 


| 

Cîmpul se îmbolnăvise ca un trup omenesc istovit de sete. Tot 
ce crescuse hrănit de seva lui se usca, gata să-și tragă sufletul. 
Soarele, care altădată îi era prieten și-l ajutora să prindă grînele 
pîrg și să se coacă, acum își arăta dușmănos colții și potopea de 
sus arșiță năprasnică, să pirjolească orice urmă de verdeață. 
Chiar vitele cînd scormoneau cu botul în pămînt, să afle o fărimă 
de răcoare sau umezeală, tot peste încins și iască dădeau. 

Seceta se abătuse peste citeva judeţe din cîmpia Dunării. 
Oamenii din alte părţi, mai ales de peste Olt, făcuseră sfeștanii 
pe cîmpul ars de dogoare și văzînd că nu vine ploaia aduseseră 
de la Mitropolie moaștele sfîntului Dimitrie Basarabov ca să dea 
drumul la zăgazurile cerului. 

Primarul Oancea, la rîndu-i, se mișcă și el. Avînd din capul 
locului dezlegare de la moșierul Dănescu, se înţelese cu 
părintele Gherase să facă o sfeștanie la care să aducă și sfintele 
moaște. 

— Măi fraţilor, se adresă Oancea către șipotenii pe care îi 
convocase la primărie, sfintul e acuși la Străjești. Ca să-l 
aducem încoace ne trebuie trei perechi de boi dintre ăi mai 
buni. 

— Păi, tu, Matei, ai boi, o mîndreţe, zise bătrînul Niţu Pavel, 
care luptase la Plevna. 

— Am, nea Pavele, răspunse primarul, nu zic ba. Dau și eu o 
pereche, dar mai e nevoie de două perechi. 

— Să dea Enache, să dea și Călin că au, propuse Păun Vulpe. 

— Mă, ușor e zisu din gură „să dea altu“, sări Enache Bădoi. 

Primarul Oancea îi domoli însă pe loc. 

— Stai, mă Enache, nu e vorba să ne certăm. Dacă tu nu vrei 
să dai, cerem la altul... Aici nu-i cu supărare. ` 

— Cum să nu dau boii, nea Matei? Se poate? li dau... Da zisei 
și eu așa, că prea se bagă Păun ăsta în toate. 

— Da tu, Căline, ce faci? 

— li dau și eu, răspunse Birligatu, cînd e vorba de sfeștanie, 
nu mai încape tocmă. 

Heruvim Tănase se amestecă și el în vorbă: 

— La ce-o fi trebuind, nenișorule, trei perechi? Cu două tinjeli 
nu merge preasfîntu? 


— Merge și cu două, Heruvime, merge și cu una, dar la mijloc 
e obrazul... e cinstea satului... 

Oamenii deteră vitele fără a se mai codi. Aflaseră de păţania 
unui creștin din Drăgănești și le intrase frica în oase. Cică omul 
s-a încăpăţinat să dea boii și cînd camionul trecu cu moaștele 
sfîntului prin faţa casei lui, unul din boi căzu jos și crăpă. Uite 
așa sănătos tun cum era, fără boală, fără zăcut, îl trăsni 
moartea. Te pui cu puterea sfintului? E drept că Heruvim 
Tănase, auzind de înfricoșata întîmplare, obiectase că ce era 
boul vinovat ca să-l pedepsească sfintul, că de ce nu l-a 
pedepsit pe rumîn, fiindcă rumiînul n-a vrut să dea boii. Dar 
nimeni nu i-a răspuns, că oamenilor le e frică a cîrti despre cele 
sfinte. 

Alaiul cu moaștele se întoarse pe-nserat în Șipotele și trase 
de-a dreptul la biserică. Racla de aur, micuță ca de copil, fu 
coborită din car și așezată pe un catafalc improvizat în mijlocul 
lăcașului, sub policandrul cel mare. Patru sfeșnice, doldora de 
lumînări, străjuiau coșciugul. Sătenii, mai bine de-o sută la 
număr, făcură de veghe toată noaptea, împrăștiați prin curtea 
bisericii. Înfipte pe cruci, pe gard sau pe mușuroaie de ţărînă, 
ardeau lumînări cu nemiluita, osebit cele din policandre și 
sfeșnice. 

De sus, de la castel, principesa Neaga zări în vale biserica 
feeric luminată de spuza licuricilor. 

— Aral, qu'est-ce qui se passe lă-bas?!! 

— Troglodiţii păzesc moaștele sfîntului, să nu le fure cineva, o 
dumiri Haralamb. 

Pe la nouă dimineaţa, alaiul porni din nou; în frunte pășeau 
cîțiva săteni ţinînd prapurile, apoi trei preoţi, părintele Gherase 
și cei doi parohi din Cornățel și Hurezani, înveșmîntaţi în odăjdii, 
iar după ei venea carul încărcat de flori și verdeață cu moaștele 
sfîntului tras de șase boi. In spate, la vreo zece pași, mergea — 
abia tirîndu-se — trăsura de la curte pe pernele căreia şedea 
tolănit boierul Dănescu și administratorul lonașcu. Amîndoi 
ţineau umbrelele deschise să se apere de arșiţă. De jur-împrejur 
îi urma, ca pe niște pașale, un pilc de argaţi călări. 


11 Ce se întîmplă pe-acolo? 


După ei venea norodul, mai întîi bărbaţii cu capetele 
descoperite ca la mort, apoi femeile și copiii. 

Cînd alaiul trecu prin faţa poștei, Marga întrebă pe bărbatu- 
său: 

— Şi tu crezi, bouleţ, că din cauza chestiei ășteia o să plouă? 

— Sigur, sigur că da... se grăbi Vilsan să confirme. 

— Vax! S-o spui lui mutu, nu mie, făcu femeia neîncrezătoare. 

Uriașa rimă omenească se tîri sub vilvătaie, urcă dealul 
Călmățuiului și poposi pe cîmpul nesfîrșit și îndurerat. Oamenii 
îngenunchiară în ţărînă și rămaseră așa tot timpul cît tinu slujba 
religioasă. Din cînd în cînd, iscodeau cerul cu priviri furișe, doar- 
doar or vedea înfiripîndu-se vreun noruleţ. Preoţii sfinţiră apa, 
iar părintele Gherase, luînd pămătuful de busuioc în mînă, stropi 
cu gesturi largi cîmpul însetat. 

Porumbii pitici tresăriră la atingerea apei, după care jinduiau 
atita... 

Trecu o zi, două, trei. Nici gînd să plouă, nici un semn. Soarele 
tot așa de năprasnic dogorea și cerul tot limpede ca sticla 
rămiînea. 

— Ce să fie? Care-i pricina? Să nu aibă sfîntul putere? Om fi 
păcătuit cu ceva? se întrebau nedumeriţi țăranii. 

— Nu, măi firtaţi, sări moș Găvană, n-am păcătuit cu nimic. 
Pui mîna în foc că pricina e „magaoaia“. Să nu mă mișc din loc 
dacă vă mint. 

Oamenii rămaseră cîteva clipe cu gura căscată. lacă, la una 
ca asta nu se gîndiseră! 

— Ba că te-ai zice, nea Barbule, rosti Prăsilă, cutremurîndu-se. 
Acolo-i pripășit duhul necuratului... 

— Mi-a spus Florea, argatu, cică a auzit de la boieri că 
„magaoaia“ are șaizeci de cai în burtă, destăinui cu fereală 
Stoian Ulmu, zis Ceacîru. 

— Nu vorbi prostii, Ceaciîrule; se amestecă Pantelimon 
Gavrilă, unde încape atita herghelie în hardughia aia? Ba nu, 
zău! 

— Tu vorbeşti prostii, Pantelimoane, îl mustră moș Găvană. 
Ce, adică trebuie să fie caii în carne și oase? l-a omorit și le-a 
luat sufletele ca să încapă în cutie. lar ucigă-l toaca, pitit acolo, 
ţine hăţurile și-i mînă. 

— Nea Barbule, parcă nu-mi vine a crede. 


— Așa e, cum îţi spui, întări moșul. Să n-apuc ziua de miine 
dacă n-o fi așa! 

— D-apoi cum? Nici că poate să fie altfel, mai spuseră cîțiva. 

— Atunci e cu ochi și cu sprincene: magaoaia ne-aduse 
seceta! întări alt moșneag, Cimpoieru, rotind privirile în dreapta 
și în stînga, ca sa adune părerile oamenilor. 

„„Şi vorba fîlffi din aripi, cutreierînd pe uliţi și intrînd prin 
case: 

— Auziși, fa Mitrano, că magaoaia veni cu seceta în cîrcă? 

— Nea Dumitre, geaba cheltuim și ne omorîm cu sfinţii: 
magaoaia a încuiat lacătele cerului. 

— Fă, Nicoliţo, maică, să știi de la mine: cît o sta magaoaia pe 
capul nostru, nu mai pupăm noi ploaie. 

După ce răscoli tot satul Șipotele, vorba zbură la Vlădoaia, pe 
urmă la Hurezani, Cornățel, Străjești și mai încolo. Pînă atunci, 
cînd trecea „magaoaia“ pe uliţă, lumea alerga buluc s-o vadă 
cum aleargă singură, fără cai. De aici încolo, cînd se auzea de 
departe păcănitul motorului, șipotenii, bărbaţi, femei și copii se 
ascundeau îngroziți care pe unde apuca, parcă năvăliseră turcii. 
După aceea unele bătrine aprindeau tămiie într-o ulcică de 
pămînt și tămiiau fiecare în dreptul casei lor, să gonească 
duhurile necurate. 


II 

În după-amiaza acelei duminici de cuptor, pe cînd țăranii erau 
strinși la horă, se auzi de departe, dinspre castel, păcănitul 
sinistru al „magaoaiei“. Intr-o clipită hora se sparse și se risipi, 
ca un stol de porumbi surprinși de uliu. Toţi fugiră de-a valma, 
care încotro, să se ascundă mai degrabă. In goana lor căpiată 
dădură unii peste alţii, se împiedicară, căzură... 

Magaoaia, care vărsa foc pe nări și scotea fum pe la coadă, se 
ivi duduind pe șosea. Haralamb, de la volan, observă panica 
„troglodiţilor“. Cum mai fugeau de le sfiriiau călcîiele! Pe locul 
unde se întindea hora nu mai rămăsese picior de om. 

Cînd ajunseră în dreptul primăriei se pomeniră cu Veta Moţoi, 
care făcu semn boierilor să oprească. Haralamb, vrind-nevrînd, 
reuși cu o sforţare să oprească automobilul abia la o jumătate 
metru de ea. Nebuna se apropie de prinţesă și o întrebă: 

— Nu văzuși pe Lisandru? 


Neaga o măsură lung întrebînd din ochi pe Haralamb: ce-o fi 
cu dihania din faţa lor? 

— Elle est folle... je crois'?, șopti tînărul, după care răspunse 
femeii: N-am văzut pe nici un Lisandru. Nici nu-l cunosc. 

Veta se depărtă fără să mai spună o vorbă. Haralamb vru să 
pornească, dar namila de fier, încăpăţinată, nu mai asculta de 
comenzi. Amuţise și îngheţase pe loc. Fiul Dănescului cobori de 
la volan, ridică sus capacele, umblă la motor, la bujii, la 
acumulator. Nu găsea nicăieri buba. Şi cu toate astea 
„magaoaia“ se îndărătnicea să pornească. Parcă o deochiase 
nebuna cu uitătura ei seacă, fără expresie. Mai bine de o 
jumătate de oră boscorodi la fişe, se viri sub mașină — nimic. Nu 
era chip s-o urnească din loc. 

— Las-o, m-am plictisit, să ne întoarcem! ţipă enervată 
Neaga. 

— Bine, încuviință Haralamb, miine îi vin eu de hac. 

Se întoarseră pe jos la castel. Dihania rămase deocamdată pe 
loc. Urma să vie un argat de la curte, cu o pereche de boi, s-o 
ridice ca pe o căruţă nevolnică. 

Îndată ce feciorul moşierului și femeia lui se făcură nevăzuţi, 
oamenii prinseră a ieși din ascunzișuri. Mare le fu mirarea cînd 
deteră cu ochii de „magaoaia“ fără viaţă, părăsită în mijlocul 
satului. Un copil neastîmpărat zvirli cu o piatră în ea. Și deodată, 
ca la poruncă, se abătu o grindină de pietre asupra dihaniei de 
fier. 

Ţăranii, văzînd că „magaoaia“ nu sare să sugrume copiii, că e 
neputincioasă ca o stirpitură, prinseră curaj. Cîțtiva aduseră 
topoare și tirnăcoape și lovind îndirjiți o făcură terci. Din 
canapelele îmbrăcate în piele, acoperișul de pînză cauciucată, 
ușile, parbrizul, din tot ceea ce fusese fala ei nu rămase decît un 
morman de cioburi și tinichele întristate. 

Văduvei Nicolita Opran îi trecu prin gînd să toarne gaz peste 
ruinătură și-i dete foc. Izbucni o vilvătaie cu sumedenie de limbi. 

Şipotenii priveau de departe, ca hipnotizaţi, cum flăcările 
mistuiau „magaoaia“ cu repeziciune. Cînd deodată se auzi un 
bubuit năprasnic. Explodase pesemne rezervorul de benzină. 


12 E nebună... cred... 


Toată lumea căzu înspăimiîntată la pămînt. Cel dintîi care se 
desmetici fu moș Barbu Găvană. 

— A dat Dumnezeu și a plesnit ucigă-l toaca. 

Oamenii se ridicară și ţopăiră de bucurie că îngenuncheaseră 
puterea răufăcătoare a „magaoaiei“. Ochii lor scînteiau mai vii și 
feţele li se aprinseră de lumină. 


O nouă noapte pogori peste satul Șipotelor, dar, lucru ciudat, 
uită să aprindă lumînările cerului și candelabrul lunii. Tîlcul 
uitării acesteia se desluși mai tîrziu, spre revărsatul zorilor, cînd 
lui moș Barbu Găvană, care încă nu făcuse ochi, i se păru că 
aude pe-afară un zgomot uluitor, neașteptat. leși iute pe prispă 
să se încredințeze dacă nu-l înșelau urechile. 

Ploua! Ploua! Ploua! și nu ploua așa, de miîntuială, turna cu 
găleata, de părea că se rupseseră zăgazurile cerului. 

Copleșit de bucurie, alergă prin băltoace pînă la coliba de 
peste drum și bătu cu putere în geam. 

— Ghiţă! Ghiţă! Scoală de vezi cum plouă! 

Nu se sculă numai gineri-su, Ghiţă Cărare. Cam o dată cu el 
se sculă tot satul. 


UN MARE „PROSTĂNAC“ 


| 

Vera, soția administratorului lonașcu, deschise o fereastră 
spre trecut și, sărind peste un deceniu, se pomeni adolescentă, 
în mijlocul visurilor. De altfel, ființa ei nu cunoştea ceva mai 
minunat decît visarea cu ochii deschişi. Cînd era copilă, se 
credea împărăteasa pisicilor și adăpostea în casa părintească o 
colonie întreagă de miţe. Mai tîrziu, cînd părinţii ei se mutară de 
la Soroca la lași, unde închiriaseră o casă cu grădină, ea deveni 
regina florilor. Fratele ei, Serghei, care rămăsese în Rusia la un 
unchi, spunea în glumă prietenilor că soră-si îi lipsește o doagă. 

La lași, Poleacovii, părinţii Verei, deschiseseră o cofetărie pe 
strada Lăpușneanu, care mergea tîriș-grăpiș. Fata era studentă 
la litere și duminica dădea părinţilor o mînă de ajutor, servind în 
local clienţii. Avea talent literar: compusese o sumedenie de 
poezii. Cîteva, cele mai reușite, apărură într-o revistă ieșeană. 
După aceea Vera se îmbolnăvi de ochi. Vederea îi slăbea din ce 


în ce, încît fu silită să renunţe la orice activitate intelectuală. 
Speriată, alergă la mai mulţi medici. Fiecare îi dădu reţete și 
doctorii, dar boala mergea înainte. Ajunsese să vadă ca prin sită 
și groaza de orbire puse stăpinire pe dînsa. O vecină îi spuse că 
de curînd a venit la lași un medic oculist foarte bun, anume 
Miron Cimpoieru și n-ar fi rău să-l consulte și pe el. 

Doctorul Cimpoieru se întorsese nu de mult de la Berlin, unde 
lucrase în clinica profesorului Neumann. De cum îl zări, Vera avu 
intuiţia că în viaţa ei s-a întîmplat ceva deosebit, hotăritor. Cînd 
plecă, era în întregime alta. Și nu se schimbase numai ea, ci tot 
ce o înconjura. Părinţii, casa în care locuia, vecinii, strada pe 
care stătea, toate luaseră altă înfățișare. Parcă aveau acum alt 
rost, alt sens. În orice caz erau mai frumoase decît înainte. Nici 
boala care se înrăutăţise n-o mai înspăimînta. Ştia c-o va birui, 
nu se putea altfel. Şi ar fi vrut chiar să-i fie din ce în ce mai rău, 
ca să se ducă în fiecare zi la el... 

Doctorul Cimpoieru o îngriji cu devotament mai bine de un an 
de zile, fără să bănuiască simţămintele pe care i le trezise. Era 
un bărbat înalt, robust, de vreo treizeci și patru de ani, din 
trăsăturile căruia respira sănătatea. Zîmbea șăgalnic și zimbetul 
acesta cucerea, se lipea numaidecit de inima pacienţilor săi. 

Vera suferea de deslipirea retinelor la amîndoi ochii și trebuia 
să fie operată. 

— Vreau să mă opereze doctorul Cimpoieru. Numai în el am 
încredere, spunea ea. 

Şi el o operă. Două luni după aceea, stătu cu ochii bandajaţi 
în întuneric complet, într-o rezervă a spitalului Socola. Dar îi 
vedea în fiecare clipă cu ochii minţii și sporovăia cu el cîte în 
lună și în stele. lar cînd doctorul venea și o mîngiia pe frunte, ca 
pe un copil cuminte, nici o fiinţă de pe lume nu era mai fericită 
ca ea. 

Minunea se înfăptui: văzu! Operația reușise. lar cînd ochii 
Verei fură dezlegaţi, tot pe el îl zări cel dintii. | se păru atunci un 
luceafăr coborit din înălțimile cerului, care-și pierduse nemurirea 
numai ca să-i redea ei luminile ochilor... s-o facă fericită... s-o 
iubească! 

Tot timpul convalescenţei pluti într-o fericire fără hotar. Ori de 
cîte ori venea doctorul în salon, la obișnuita vizită medicală, 


pentru ea era sărbătoare. După ce pleca număra minutele și 
orele rămase pînă să vină din nou, a doua zi. 

O dată doctorul zăbovi mai mult la pacienta din rezerva nr. 5. 
Ca de obicei era vesel, bine dispus. Îi vorbi de profesorul 
Neumann, de vindecarea miraculoasă a unui suedez pe care-l 
operase la clinica din Berlin, apoi ajunse la destăinuiri: 

— Cînd voi strînge bani mulţi, am de gînd să construiesc un 
spital în satul meu. Acest gînd mă urmărește de mult... de cînd 
eram elev... 

La rîndul ei, Vera îi împărtăși planurile pe care le nutrea: 

— Visul meu e să scriu o carte de poezii care să fie tradusă în 
mai multe limbi străine. 

— Nu știam că ești poetă, făcu el plăcut surprins. Ai publicat 
ceva pînă acum? Aș fi curios să citesc ceva de dumneata. 

— Dacă sînteţi curios, poftim, citiţi, și Vera luă de pe măsuţă o 
revistă în care îi apăruse recent o poezie și i-o dădu. 

Doctorul se așeză bine în scaun și începu să citească. Era 
vorba de dragostea tăinuită a unei fete urite, care-și tîra pe 
pămînt umbra pustie, pînă în clipa cînd el îi ieși înainte. Cum i-a 
zimbit, ce vorbe i-a spus, nu-și mai amintea de loc. Știa doar că 
de atunci s-a făcut frumoasă și în suflet i-a crescut o grădină cu 
flori minunate. Dar nu mai revenea, căci o știa urită, cum o 
văzuse întiia dată. Robită de dor, fata voia să-l cheme, să-l 
dezmierde. Dacă dorul ei nu-l aducea, cum era să-l aducă 
glasul? Habar n-avea ce se întimplase cu ea, că dragostea o 
făcuse cosînzeană. Oh, era un mare — un mare prostănac! 

— Felicitările mele, spuse el, poezia e încîntătoare. Dumneata 
ai talent. 

Apoi zîmbi și ameninţind cu degetul, o întrebă: 

— la să-mi spui, ștrengăriţo, cine-i acest „mare prostănac“? 

— Nu pot! Nu pot! ţipă ea, roșie ca sfecla și își trase pătura 
peste faţă ca medicul să nu-i vadă tulburarea. 


II 
După ce ieşi din spital, Vera îl aştepta pe doctor în fiecare zi 
să se Înfățişeze părinților ei pentru a-i cere mîna. 
Dar lunile zburau îndărăt una după alta și alesul ei nici gînd 
să-i arate măcar un semn c-o iubește. In schimb avocatul Scarlat 
lonașcu, client obișnuit al cofetăriei, se îndrăgosti de ea și o ceru 


de soţie. Vera nu vru să audă. | se părea un sacrilegiu, un act 
împotriva firii, să se mărite cu altcineva decit alesul inimii. Dar, 
timp de un an, părinţii îi bătură într-atita capul, încît fata, 
împinsă pe culmile deznădejdii, prinse a frămînta gînduri de 
sinucidere. 

— Eu, în locul tău, o povăţui o prietenă, cu simţ practic, m-aș 
logodi deocamdată cu avocatul, ca să văd cum reacţionează 
celălalt: crapă de gelozie sau tace ca mutul? Dacă tace, 
înseamnă că nu te iubește și te măriţi cu lonașcu. Dacă 
deschide gura, n-are decit să te ceară și să termine povestea. 
Simplu ca bună ziua — nu? De ce să-l aștepți pînă la calendele 
grecești? 

Fata cofetarului găsi bun sfatul și se logodi cu Scarlat lonașcu. 
Doctorul însă nu „crăpă de gelozie“, iar avocatul, sătul de 
logodna prelungită fără rost, grăbi nunta. 

Tînărul soţ era fiul unui comerciant din Craiova. Absolvise 
Facultatea de Drept din București, ajutat de tatăl său care-i 
trimitea cîte o sută de lei pe lună. 

Cînd se întoarse acasă cu diploma de avocat, întrebă pe 
bătrîn: 

— Cit ai cheltuit cu mine, tată, pe tot timpul învăţăturii? 

— Vreo cinci mii, făcu mirat părintele. De ce mă întrebi? 

— Pentru că vreau să-ţi întorc banii, și băiatul scoțînd din 
buzunar cinci „cearșafuri“, le trînti victorios pe masă. 

Bătrînul rămase uluit: 

— Cum, mă Scarlate, n-ai cheltuit nici un ban pe-acolo? Cu ce 
te-ai ţinut? 

Ba da, cheltuise, cum nu... împrumuta bani pe gajuri colegilor 
aflați în nevoie și cum datornicii nu plăteau la timp, el le vindea 
gajurile care făceau cel puţin dublu și din prisosul astfel dobîndit 
își ducea viața, mîncînd cu cartelă la „Transvaal“ pe Academiei, 
iar dimineaţa și seara kefir la „Lukianov“ pe Sărindar. Studenţii 
îl porecliseră „Gobsek“ după numele unui personaj balzacian, 
dar Scarlat își vedea nestingherit de cămătărie, care se dovedea 
atit de mănoasă. 

Cîţiva ani, fiul stămbarului lîncezi ca avocat în Cetatea 
Banilor. Nu izbuti să-și facă nici clientelă, nici nume. Pe urmă 
nimeri tocmai la lași, ca secretar al maestrului Bădărău. Nici 
acolo nu făcu mare scofală. Se împăca greu cu maestrul și mai 


ales cu droaia lui de secretari. După ce făcu nunta cu Vera se 
întoarse din nou la Craiova. 

Nu mult după aceea, tatăl său închise ochii. Lichidarea 
prăvăliei bătrînului îi răpi mai multe luni, dar reuși s-o facă în 
bune condițiuni: îi rămăseseră vreo 400.000 lei, bani curați. 

Între timp cunoscu pe Dănescu care îl angajă administrator la 
moșie, cu o leafă de 150 lei pe lună, plus masă și casă. Avocatul 
se dovedi bun gospodar. Tinea în regulă socotelile moșiei, făcînd 
o mulţime de economii și îmbunătăţiri. Ba zgîndărit de meseria-i 
părăsită, porni un lung proces împotriva a douăzeci și unu de 
ţărani împroprietăriți prin legea din 1864, pentru redobîndirea a 
240 pogoane teren arabil. Cercetînd arhiva moșiei descoperise 
că în anul 1864 pămîntul acela fusese izlaz, după cum întărea 
un hrisov al serdarului Dănescu, dat de domnitorul Bibescu. Or, 
legea cu pricina scutea izlazurile de expropriere, așa că cele 240 
de pogoane trebuiau să fie înapoiate proprietarului. 

Ţăranii tocmiră și ei un avocat și procesul care se judeca de 
cîțiva ani ajunse în fața Curţii de Apel din Craiova. 

La drept vorbind și Scarlat lonașcu se săturase de viaţa de la 
Șipotele, ca de mere acre. Il bătea gindul să plece la București și 
să se apuce de cămătărie, vechea-i îndeletnicire. Avea strînși 
400.000 de lei bani peşin, adică moștenirea rămasă de la bătrîn, 
pe care o schimbase pentru ușurință în hirtii de cîte o mie și-i 
ţinea ascunși sub saltea, bașca o sută de mii Împrumutați 
încoace și-ncolo, pe poliţe, cu dobîndă bună. 


III 

Cu tot măritișul, inima Verei rămase credincioasă medicului. 
Cît timp stătu la lași cu bărbatul ei, se ducea mereu să-l 
consulte, deși nu mai avea nimic la ochi. După ce se mută la 
Craiova și de acolo la Șipotele, își alintă mai departe visul ei de 
dragoste. Publica regulat poezii în revistele ieșene, cu nădejdea 
că poate el va da peste numele ei. O dată vru să se repeadă la 
lași ca să-l mai „consulte“, dar părinţii îi scriseră că doctorul se 
mutase la București. De atunci îi pierdu urma. 

Viaţa la ţară, cu monotonia ei, îi devenise nesuferită, mai ales 
de cînd ţărăncile o siîcîiau din pricina procesului. Într-o zi, 
întîlnind la șipotul Băbăiţei pe Rada lui Enache Bădoi, aceasta îi 
aruncă de la obraz: 


— Rău face bărbatul dumitale că umblă să ne ia pîinea de la 
gură. 

Altă dată auzi pe muierea lui Oprea Măruntu strigind în 
spatele ei: 

— Arde-l-ar focu și pîrjolu pe-ăl de ne-apasă, nu l-ar mai răbda 
Dumnezeu pe lume. Că mai iute se mută boieru în pămînt, decit 
o să se mute pămîntul nostru la boier. 

Vera, chinuită de ameninţări, ţinea de rău pe bărbatu-sau, 
ocărîndu-l că se-apucase de proces. Ce-l durea pe el de 
Dănescu? li plîngeau copiii de foame? De ce să-și ridice satul în 
cap pentru cîștigul boierului? 

— Mi se pare că ai dreptate, încuviinţă lonașcu. 

Discuţia fu curmată. Un ţăran bătrîn pătrunse la cancelaria 
administraţiei ca să ceară o păsuire pentru o datorie mai veche. 

— Dacă poţi, îi șopti Vera la ureche, iartă-l de datorie, să-i mai 
îmbunăm pe ţărani. 

— Cum te cheamă? îl întrebă lonașcu. 

— Apăi, Cimpoieru... să trăiţi... 

La auzul numelui, Vera tresări ca electrizată. Moșul observă 
mișcarea femeii și ridică din umeri: 

— Eu sînt... De ce te speriași așa, cocoană? 

— A, nu, făcu ea puţin stînjenită, nu m-am speriat. Mi-am 
adus aminte de un doctor care mi-a salvat vederea. Îl chema tot 
Cimpoieru, ca pe dumneata. 

— Păi e băiatu meu... 

— Da? Serios? Fiul dumitale? biîigui femeia pradă unei surprize 
răscolitoare. Nu știam... 

Scarlat lonașcu era și el numai mirare: 

— Cum ai putut, moșule, să-l înveţi carte? Că n-am văzut copii 
de ţărani să umble prin școli... 

— Păi să vezi cum a fost norocu băiatului: unchi-su, lăptaru, 
cînd a murit, i-a lăsat moștenire o sută douăzeci de poli, știind 
că-i place învăţătura. Cu banii ăștia l-am ţinut la școală, altfel de 
unde? 

Vera, la rîndu-i, îl întrebă: 

— Mai știe de dumneata, sau te-o fi uitat? 

— Vai de păcatele mele, se poate? Chiar deunăzi îmi bătu 
răvaș că se repede pe-acasă săptămîna viitoare. Ar veni el mai 
des da zice că nu-l lasă bolnavii... 


— Te rog foarte mult, domnule Cimpoieru, anunţă-mă cînd 
sosește fiul dumitale. 

— Bine, cocoană, ţi-oi trimite vorbă. Da ce te-apucași acuma 
să mă „domnești“? Zi-mi „moș Stane“, așa îmi zice lumea din 
sat. 

Bătrînul plecă tare bucuros acasă, dar mai multă bucurie lăsă 
în urma lui. 


IV 

Citeva zile mai tirziu Vera era la moș Cimpoieru. Venise 
doctorul. O poftise în grădina din spatele casei, unde puseră o 
masă sub nuc. Cum n-aveau cu ce s-o „omenească“, moșul 
aduse un clondir de ţuică. 

— E bătrină tot ca mine, zise el și-i turnă într-o ulcică de 
pămînt. 

— Nu beau, se sperie Vera, mi-e frică să nu mă-mbăt. 

— Gustă un pic, o îndemnă doctorul Miron, nu-ți face rău. Cel 
mult te dispune. 

Doamna lonașcu își muie buzele, apoi văzînd că e bună, 
înghiţi o dușcă. 

— Nu mă aşteptam să te revăd, zise doctorul după ce 
rămaseră singuri. Mai ales aici, în decorul acesta patern, izvor 
de nesecate amintiri pentru mine. Spune-mi drept, îţi place 
satul? 

— O, da, răspunse Vera, respiră o tristeţe copleșitoare. De ce 
nu vii mai des? 

— Ah, uitasem că ești poetă. Ei bine, peste cîțiva ani mă 
întorc definitiv în „tristețea asta copleșitoare“, cum îi spui 
dumneata. 

— Ce bine! Ce bine! bătu ea veselă din palme. Apoi deodată îl 
întrebă: Ce-o să faci aici? 

— Dacă-ţi amintești, ţi-am vorbit o dată de un spital pe care 
am de gînd să-l ridic. 

—Da, mi-aduc aminte. Şi vrei să-l construieşti cu banii 
dumitale? De ce nu-l face statul? E obligaţia lui. 

— O, cîte drumuri n-am bătut, stăruind pe la toate autorităţile. 
Bineînţeles, n-am reușit decît să fac fundaţia, atita tot. Lupta 
aceasta în gol m-a îndirjit: îl voi construi pe socoteala mea. 

— Dar banii? Ai atiţia bani? 


— Am strîns pînă acum ceva, însă e tare greu. Poate voi 
recurge la o colectă publică. Oricum, în cinci-șase ani rezolv 
problema. Il și văd înălţat, acolo, lîngă școală, dominînd balta 
Gorganului. Apoi, urmă, încălzit: E unicul ţel al vieții mele. De 
altfel, gîndul de a construi acest spital mă obsedează de mult de 
tot, de cînd s-a stins surioara mea Gicuţa, doborită de anghină 
difterică. 

Doctorul Miron tăcu. Vera, cu o mișcare scurtă, ridicînd ulcica 
de pe masă închină: 

— Pentru realizarea cît mai grabnică a visului! 

Ciocniră ulcelele de pămînt și băură. Doctorul aprinse o 
ţigară, trase cîteva fumuri, după care spuse, schimbînd glasul: 

— Mi se pare că am vorbit prea mult despre mine. Dumneata 
ce faci? Cum merge cu poezia? Pe cînd citim volumul? 

Vera începu să ridă. 

— De ce rizi? 

— Îți mai aduci aminte de bucata aceea „marele prostănac“ 
pe care ai citit-o pe cînd eram în spital? 

— Da, desigur. Dar nu mi-ai mărturisit nici pînă azi cine era 
acel „mare prostănac“? 

— Te interesează? 

— Foarte mult... 

Vera trase aer mult în piept și, coborînd privirile de pe faţa 
bărbatului, zise: 

— Ei bine, dumneata erai! 

— Serios? făcu medicul surprins. 

— Nu, nu, nu! Am glumit, retractă femeia, nu-i adevărat. Sînt 
ameţită de băutură... Te-am minţit... 

Şi fugi ca o hoaţă, prinsă asupra faptului. 


ZIUA AIA 


| 
lon Poponete sau loniță, cum îl dezmierda lumea, era un ţăran 
puţintel la făptură, cu capul cît o tărtăcuţă. Avea fața aspră, 
zbiîrcită înainte de vreme, din mijlocul căreia răsărea de-o parte 
și de alta o mustață lungă și stufoasă, fala lui. În fundul orbitelor 
îi jucau doi ochi mititei, plini de licurici. Cu toate că era așa, 
pipernicit, ca o plantă crescută pe piatră, dovedea multă vlagă, 


încît la muncă arar se întîmpla să-l întreacă cineva. Mai avea o 
însușire: nu-i plăcea să se înghesuie la vorbă, abia îi scoteai 
cuvintul cu cleștele. 

Umbla mereu posomorit, ca luat de șuvoiul gîndurilor, parcă 
frămînta cine știe ce ispravă măreaţă în tidva lui cît o ulcică. De 
fapt, Poponete nu se gindea la nimic. 

Pămînt n-avea nici o palmă și muncea pe moșia Dănescului cu 
Glafira, muieri-sa, și cei cinci vlăjgani ai lui. Însă cu toată truda, 
abia dovedea să nu crape de foame. Boierul și administratorul 
moșiei îi dădeau să muncească într-adins locurile cele mai rele. 
Nimeni nu s-ar fi încumetat să ia așa pămînt, dar Poponete nu 
se uita și-l lua. Ce să facă omul cu atitea guri hulpave, care n- 
așteptau decit să pice prînzul sau cina? Muncea cu flăcăii lui pe 
deșelate și înghiţea în sec. 

Prigoana abătută pe capul lui se trăgea de acolo că Poponete 
nu saluta pe boier, dîndu-i respectul „cuvenit“. Ceilalţi ţărani, 
cînd se apropia Dănescu, scoteau căciulile din cap zicînd: 

— Săru-miîna, măria-ta. 

Numai loniță Poponete își vedea nestingherit de lucru ca și 
cînd n-ar fi fost acolo, de faţă, cu picioarele pe pămînt. Oamenii, 
grijulii, îl înghionteau, îi făceau semne, dar el n-aude, n-a vede. 
Fie că îi umbla gîndul într-altă parte, fie că se încăpăţina să dea 
bineţe, nimeni n-ajungea să înţeleagă purtarea ţăranului. 

— De ce faci, măi omule, prostii d-astea? îl lua la rost nașul 
Dumitru Spoială, care îi botezase copiii. Te doare mîna să scoţi 
bejarca din cap? Ori ţi se înghesuie gologanii în pungă și n-ai 
unde-i ține? 

Glafira, nevastă-sa, tot așa tăbăra cu gura pe el: 

— Da ce, loniţă, îţi puseși în cap să îmbogăţești boieru pe 
spinarea ta? Ce naiba are căciula aia de n-o urnești din cap, 
parcă ţi-a bătut-o Țepeș în cuie?! 

Poponete asculta mustrările, fără să descleșteze gura. lacă, n- 
a scos căciula, nu i-a făcut cinstire boierului... Și nici n-o să-i 
facă. Da ce, parcă merită? Omenia cere omenie și cinstea 
așteaptă cinste. Așa a pomenit el. 

— la lasă maică, sărea în vorbă lon, băiatul cel mare. Bine 
face tata. Să mai vadă boierul niţică împotrivire și din partea 
noastră, nu numai supunere oarbă. Păi, zău așa, doamne iartă- 
mă.... 


— N-oi fi vrînd să-și scoată căciula în faţa lu tat-tu? 

— Să nu zici vorbă mare, deschise gura Poponete, o să vie 
odată și ziua aia... 

— Apăi culcă-te tu pe-o ureche, c-o să aștepți mult și bine 
ziua aia. 

Pînă una-alta, moșierul Dănescu îl amenda ca de obicei cu 
cinci lei pentru „lipsă de cuviință“. 

Azi-așa, miîine-așa, amenzile se adunau și la răfuieli Poponete 
se pomenea că are de plătit o groază de bani. 

— Așa-ţi trebuie, dacă nu-ţi bagi minţile în cap, îl certa 
administratorul Scarlat lonașcu. Și-o s-o păţi și mai rău. Cu 
boierii ţi-ai găsit să te încontrezi tu? 

Poponete, întunecat ca noaptea, ridica din umeri și înghiţea în 
sec fără să scoată o vorbă. Dănescu, intrigat de încăpăţinarea 
ţăranului, nu vru să-i mai dea pămînt în dijmă. N-avea decit să 
plece la oraș, să se facă precupeţ sau să se bage la stăpîn. Dar 
lonașcu, administratorul moșiei, îi luă partea: 

— Dă-l încolo de netot, nu trebuie să ne punem mintea cu el. 
Muncește mai bine decit alții. Numai lui îi dau pămîntul cel mai 
păcătos. Altcineva nici nu l-ar lua. E în interesul dumitale, coane 
Alexandre, să nu-l gonim din sat. 

— Dacă-i așa, să rămiie dracului pe loc. 


II 
Mai de mult, cu ani în urmă, Poponete mai dovedise o 
încăpăţinare: cu botezul celor cinci băieți. La toți nu vru să le 
dea alt nume decît lon, adică așa cum îl chema pe el. 

— Mă, tu ești o ţirică scrîntit la cap, îl luă la trei păzeşte nașul, 
Dumitru Spoială, cînd veni timpul să boteze al doilea copil. Cum 
o să-l strigi tot lon și pe ăsta, ca pe cel din dinții? Nu se poate. 
Aşa ceva nu s-a mai pomenit. 

— Ba se poate, o ținea morţiș loniţă. Dacă nu-l botezi cum 
vreau, pui alt naș. 

Tot așa se întîmplă cu al treilea, al patrulea și al cincilea băiat. 
Tuturor le puse numele lon. 

Pînă la urmă lumea din sat se obişnui cu trăsneala lui 
Poponete și striga pe copii, ca să-i deosebească pe unul de altul: 
lon al doilea, lon al treilea și așa mai departe... 


— lote, așa avu neică chef să-i cheme pe cîrlani ca pe sultani, 
zicea Poponete. 

— Ca pe sultani? Cum îi cheamă pe sultani? făcu nedumerită 
Glafira. 

— Apăi, tu n-ai auzit? Mahomet al doilea, Mahomet al treilea 
și tot așa încolo... 

— Ptiu! Bătu-te-ar Dumnezeu de nelegiuit. Te-ai dat în legea 
turcească, spurcăciune! 

Și Glafira își făcu o spuză de cruci. 


III 

— Măi, fiîrtaţilor, spuse într-o zi Barbu Găvană oamenilor 
adunați la cîrciuma lui Chioru. Știţi că lui Poponete i-a intrat în 
cap că boierul trebuie să-și scoată el întîi pălăria în faţa lui. 

— Apăi, tată socrule, o să aștepte cam mult ziua aia, zise 
Ghiţă Cărare. 

— Ba ar trebui să ne mai salute și boierii, sări de colo Heruvim 
Tănase, că n-o cădea cerul pe ei. Noi destul am făcut scurtă la 
mînă. 

Erau îndrituiţi ţăranii să vorbească astfel fiindcă amenzile 
curgeau potop pe spinarea lor. Pricina nu era numai obligaţia 
de-a saluta pe boier, mai erau și altele: că nu-s carăle aliniate la 
treieriș, că nu-s boii potcoviţi, că cutare a sărit rîndul sau n-a 
venit la timp, cîte toate. 

Poponete se strecura ca apa printre degete de noianul 
amenzilor care apăsau pe ţărani. Insă cînd era vorba să scoată 
căciula în faţa boierului, aici i se înfunda. 

Spre toamnă, moșierul veni, ca de obicei, în inspecţie pe 
cîmp, însoţit de logofătul Macarie. Amîndoi erau călări. 

— Cum merge cu munca, oameni buni? întrebă Dănescu. 

Ţăranii își scoaseră căciulile din cap și rămaseră cu ele în 
mînă. 

— Bine, măria-ta, slavă Domnului... 

Boierul le mai puse cîteva întrebări, apoi plecă mai departe pe 
ogorul unde lucra Poponete. 

— Ei, loniţă, cum merge treaba? 

Țăranul opri boii și, fără a scoate căciula, răspunse cu un gest 
vag care ar fi vrut să spună: Așa și așa! Logofătul, mîniat foc, 
sări de pe cal și, apropiindu-se de el, îl zgilţii: 


— Bine mă, vită încălţată, tot nu te învăţași să scoţi căciula 
dinaintea măriei-sale? 

Țăranul n-apucă să spuie ceva, că Macarie îi trase o palmă 
de-i sări căciula cît colo, pe jos. 

— Nu-i bine... mirii ţăranul, săgetînd cu privirile pe logofăt. 

— Mai căști și gura? îl înfruntă Macarie pornit și-i mai arse 
cîteva scatoalce îndesate. 

Dar boierul îi făcu semn să nu-l mai bată, după care amindoi, 
dînd bici cailor, porniră mai departe. 

A doua zi administratorul lonașcu, zărind pe ţăran, îi strigă în 
deridere: 

— Bună ziua căciulă că stăpiînul n-are gură. Apoi se apropie de 
el și-l dojeni: Bine, mă omule, iar o făcuși fiartă. 

— De ce, dom'le administrator? Ce făcui? se miră candid 
Poponete. 

— Pe dracu ghem! lar te-a amendat boieru cu cinci lei. De ce 
nu scoţi, nărodule, căciula în faţa lui? 

— Asta nu e drept. Logofătul mi-a ars cinci palme pentru 
treaba aia. Acum ori bătaie, ori amendă, amîndouă deodată nu 
se poate. 

Administratorul lonașcu, ca avocat ce era, își aminti de 
principiul „non bis in idem“ și se miră în sinea lui de logica 
ţăranului. 

— De, nu știu, caută și vorbește cu boierul. Da tot mai bine-i 
să-i porţi respectul... 

loniţă Poponete încercă de cîteva ori să stea de vorbă cu 
moșierul, dar nu izbuti. Administratorul lonașcu în schimb îi 
spuse că boierul nu vrea să-i șteargă amenda, ca să-i fie 
învăţătură de minte. Tăranul nu se lăsă. Alergă la părintele 
Gherase, apoi la Vilsan, dirigintele oficiului și în sfîrșit la 
învățătorul Preda și tuturor le destăinui păsul. Aceștia stăruiră 
pe lîngă Dănescu să-i taie amenda, dar fără nici un rezultat. 

Lui Poponete însă nu-i intra în cap: cum să plătească ei și 
amendă și totodată să mănince bătaie pentru una și aceeași 
pricină? Nu se poate și nu se poate! Indirjit, plecă la Caracal. Un 
precupeţ din Șipotele, Niţă Lupan, cam rubedenie cu el, îi sări în 
ajutor: 


— Vino cu mine, nea loniţă, o cunosc pe cucoana lui 
dom'prefect Gheţu, că eu îi duc zarzavat pentru casă și atita 
lucru o face dumneaei pentru mine. 

Într-adevăr femeia îl pofti pe Poponete în casă și acesta, 
căzind în genunchi, povesti prefectului durerea care îl seca la 
inimă. 

— Cum se poate, mă, cine i-a dat voie lui Dănescu al vostru 
să amendeze pe oameni? Ce e el? Autoritate? 

— O fi și otoritate, să trăiţi, dom’ prefect, că el e de toate, o 
ţinea ţăranul, da nu e drept să-i plătesc și amendă și să mă și 
bată logofătul. 

— Uite ce e: să-mi faci o petiție și să mi-o dai. 

— Vă fac, să trăiţi, încuviință adînc Poponete. Vă fac și v-o 
dau va să zică dumneavoastră în mînă. 

Un cunoscut al precupeţului izbuti să așeze pe hirtie păsul 
ţăranului, după care Poponete așteptă șapte ceasuri încheiate în 
faţa porţii, pînă cînd „părintele judeţului“ se întoarse acasă, pe 
la miezul nopţii. 

Prefectul liberal Gheţu, care de mult timp purta sîmbetele lui 
Dănescu din pricină că-i suflase de sub nas pe fata Sudiţilor, 
găsi că a sosit momentul să-i plătească o mică poliţă. A doua zi 
trimise pe subprefectul Udrea la Șipotele să facă o anchetă la 
faţa locului asupra amenzilor încasate de la ţărani, avînd ordin 
să le restituie îndată. 

Subprefectul nu găsi pe moșier acasă. Plecase la Paris cu 
cucoana Smaranda pentru o lună de zile, cum făcea în fiecare 
an. Așa că stătu de vorbă cu Scarlat lonașcu. Fără a-i destăinui 
pricina care îl mînase la Șipotele, Udrea ceru administratorului 
să scoată din registru amenzile încasate de la țărani pe ultimii 
cinci ani. Și cînd puse mîna pe lista întocmită și semnată de 
lonașcu, tranc! îi băgă sub nas ordinul prefectului de a restitui 
oamenilor banii încasaţi pe nedrept. Un exemplar se afișă la 
primărie, iar vătășelul bătu darabana, vestind locuitorii de 
hotărîrea pe care o luase „părintele judeţului“. 

Un vînt călduţ de bucurie se stîrni în sat o dată cu vestea. 

— lete-te drăcie cu pălărie! chiui Dumitru Spoială, așa 
daravelă nu s-a mai pomenit prin partea locului, de cînd e lumea 
și pămîntu... 


— Ce făcu, ce drese, uite c-o nimeri Poponete al nostru, se 
minuna moș Barbu Găvană. 

Cînd se întoarse Dănescu din străinătate se făcu foc și pară. 
Toată supărarea o vărsă pe administrator, care scosese lista 
oamenilor. lonașcu obiectă că nu putea să refuze, că nu știuse 
pentru ce avea nevoie subprefectul de listă, credea mai degrabă 
că-i vorba să aplice un impozit și că la urma urmei îi atrăsese de 
mai multe ori atenţia că amenzile pe care le percepe ţăranilor 
sînt ilegale și că o dată și o dată va păţi buclucul. După ce-i 
spuse toate astea, îl anunţă că nu poate să mai rămînă 
administrator, că s-a săturat de slugărit ca ostașii „pe mîncare și 
dormit“ și că într-o săptămînă, cel mult două, va pleca la 
București. 

Dănescu, văzînd că întinsese prea mult coarda, o lăsă mai 
moale și zilele următoare reuși a îndupleca pe lonașcu să rămiie 
pe loc. Ceea ce îl scotea din fire nu erau atît banii pe care 
trebuia să-i plătească oamenilor, cît faptul că autoritatea sa față 
de ţărani ieșea știrbită. Dar, lasă, liberalii n-or să șadă la putere 
o veșnicie. Intră ea „rotativa“ în funcţiune și dacă îl înscăunau 
conservatorii pe Oroveanu prefect, apoi Gheţu avea să 
plătească toate oalele sparte. Pînă atunci loniţă Poponete, pus 
în fruntea listei, încasă vreo șase sute de lei, bani care picaseră 
parcă din cer. Mai avu noroc că perceptorul Turcu era bolnav în 
casă și n-avu cum să-l calce. Așa că topi toţi banii tîrguind de la 
oraș lucruri de-ale casei și mai înainte de toate cumpără șase 
căciuli, una pentru el, iar celelalte pentru copii. Căciula veche o 
atiîrnă de tavan, să șadă acolo, la loc de cinste. 


IV 

În toamnă, cu puţin înainte de culesul viilor, Poponete închise 
ochii. Nici el, nici muieri-sa Glafira, nici băieţii nu știau ce 
avusese. Omul nu-și controlase vreodată tensiunea, căci n- 
auzise niciodată de așa ceva. Intorcîndu-se de la muncă, se 
simţi rău. Femeia trimise pe unul din băieţi după baba 
Ghimpoaia. Bătrîna stinse în apă un tăciune aprins, îl descîntă 
și-i dădu să bea, dar bolnavului îi era tot mai rău pînă cînd nu 
mai suflă de loc. 


În ziua aceea răcoroasă de toamnă, patru șipoteni vînjoși, în 
frunte cu Petre Dănilă, purtau pe umeri năsălia pe care stătea 
încremenit loniţă Poponete. 

Cînd alaiul trecu prin fața primăriei, ţăranii văzură miraţi 
ieșind din primărie o seamă de boieri, printre care deslușiră pe 
moșierii Dănescu și Mirșanu, și pe subprefectul și primarul 
Caracalului. Ce-o fi fost, vreo inspecţie, vizită — habar n-aveau. 

Și cînd oamenii cu năsălia ajunseră în dreptul lor, boierii 
scoaseră smeriţi pălăriile de pe cap și rămaseră cu ele în mînă 
pînă după trecerea mortului. 

Moș Barbu Găvană tresări ca ars. Parcă nu-i venea a crede 
ochilor. Fulgerător îi veni în minte dorinţa răposatului, născută 
din ură, de-a fi și el măcar o dată salutat de boieri. Trase cu 
coada ochiului la chipul îngheţat din raclă. Și din nou tresări mai 
zguduit ca întîia dată: i se păru că mortul suridea tainic, numai 
pentru inima lui, suridea scăldat de-o nemărginită satisfacţie că 
soarta l-a răzbunat în cel din urmă ceas al răminerii sale pe 
pămînt, că boierii se descoperiseră în faţa lui, că în sfîrșit venise 
„Ziua aia“... „Al naibii, loniţă, gîndi moșneagul, tot prinse 
mișcarea!“ 

Petre Dănilă, unul din cei patru care duceau năsălia pe umeri, 
trăgînd cu coada ochiului la boierii înșiraţi cu pălăriile în mînă, 
dădu glas unui of din rărunchi și șopti lui Bîrligatu: 

— Măi, Căline, tată, om apuca noi vremea cînd boierii o să 
scoată căciula dinaintea noastră, chiar dacă sîntem vii, nu 
numai morţi?... 


„„.Nici un creștin, trecut în lumea celor drepţi nu pogori în 
groapă, de cînd era cimitirul din Șipotele, mai fericit ca loniţă 
Poponete. 


ÎNVĂŢĂTORUL PREDA 


Sorin Preda văzuse lumina zilei în Cetatea Banilor. Tatăl său, 
zeţar de meserie, era angajat la tipografia unui frate mai mare. 
Acesta scria broșuri populare cu isprăvile haiducilor și după ce le 
tipărea, colinda prin bilciuri să le vîndă. 

Băiatul zeţarului, Sorin, avînd tragere de inimă la învăţătură, 
reuși primul la examenul de intrare în școala normală. Nu 


căpătă însă bursă decît cu mare greutate. În vacanțe, în loc să 
hoinărească pe străzi, dădea bătrînului o mînă de ajutor, fie 
culegind litere, fie învirtind la roata mașinii plane, singura pe 
care o avea tipografia. 

Astfel începu, încet-încet, să deschidă ochii asupra lumii și să- 

și tipărească propria fire. 
_ Într-una din aceste vacanțe se întîmplă ceva uluitor pentru el. 
Incepuseră alegerile parlamentare și unchiul său, proprietarul 
tipografiei, căpătă o comandă urgentă de afișe electorale. Sorin 
dimpreună cu tată-său lucrară pe brînci trei zile și trei nopţi ca 
s-o dea gata la timp. Alegerile erau zile de aur pentru tipografi. 
A doua zi după predarea afișelor se opri în fața atelierului o 
trăsură luxoasă din care cobori șeful liberalilor din judeţ, 
moșierul Costică Păltineanu. 

— Tu ai tipărit porcăriile astea? întrebă politicianul pe 
tipograf, arătîndu-i un afiș pe care îl ținea în mînă. 

— Da, să trăiţi, coane Costică, Ce s-a întîmplat? 

— Uite ce s-a întîmplat, răspunse moșierul și jart! jart! îi cîrpi 
bătrînului două palme răsunătoare pe obraji, după care îi aruncă 
în cap afișul făcut mototol și plecă furios, înjurînd birjărește. In 
loc de Pă/tineanu fusese imprimat P/ătineanu, însă nu din vina 
tipografului ci chiar a moșierului care nu observase greșeala la 
corectură. 

Tînărul normalist rămase locului împietrit, fără să poată 
îngăima un cuvint. Cînd văzu ochii bătrînului șiroind de lacrimi, 
se repezi și-l îmbrăţișă: 

— Nu plinge, tată, nu plinge! ţipă băiatul și, acoperind pe 
bătrîn de sărutări, își amestecă lacrimile cu ale lui. 

Intîmplarea asta pe care n-avea s-o uite niciodată îi umplu 
sufletul de revoltă împotriva moșierimii cîrmuitoare. În adîncul 
ființei rămase cu o ură vie, năbușită, care mocnea ca tăciunele 
sub cenușă. Ori de cîte ori întilnea un boier, chit că nu era 
Păltineanu, tresărea ca fript: 

— Asta l-a bătut pe tata!... 

Ajunsese să-și dea seama prea devreme de nedreptăţile 
sociale și suferea cînd își arătau colții, chiar dacă nu-l mușcau 
pe el. Ele îi căliră firea de luptător care nu întîrzie să se arate. 

O dată, înainte de vacanţa Paștelui, li se dete băieţilor la 
masă numai fasole, timp de o săptămînă. Normaliștii murmurau, 


dar atita tot. Preda nu mai putu să rabde. Se sui pe un scaun și 
cuvîntă colegilor: 

— Dacă ne-aduce și azi tot fasole, nimeni nu se atinge de ea. 
Ne ridicăm de la masă și plecăm nemîncaţi. Facem așa sau nu 
facem? 

Elevii se legară să rabde de foame, fiindcă una ca asta nu mai 
era de înghiţit. Cînd fură aduse străchinile cu ciorba aburindă, 
toţi vărsară fasolea pe jos, pe ciment. 

Tărăboi mare. Subdirectorul veni c-o falcă-n cer și una-n 
pămînt, admonestă pe nemulţumiţi, dar nu luă nici o măsură 
disciplinară. De două zile școala rămăsese fără director și se 
aștepta numirea unuia nou. 

— Fraţilor, dacă ne ţinem tari, reușim pînă la urmă, încuraja 
Preda pe colegii săi. Să nu ne dăm bătuţi în ruptul capului! 

Cu toate astea, la cină, cîțiva elevi, răzbiți de foame, 
capitulară, iar a doua zi le urmară exemplul și ceilalți. Numai 
Preda nu se atinse de mîncare nici în ziua aceea, nici în celelalte 
patru. Palid și sleit de vlagă, căzu la pat. La infirmerie refuză 
îndirjit de asemenea orice hrană. Voia să moară! 

Cînd noului director, Sachelarie Munteanu, vestit dascăl de 
română, i se raportă cazul elevului aflat în a cincea zi de grevă a 
foamei, se duse întins la infirmerie să stea de vorbă cu el. 

— Domnule director, spuse răspicat băiatul, nu pot suferi 
abuzul și nedreptatea... Nu pot... Ce vreţi dacă nu pot? 

Sachelarie Munteanu, emoţionat de dirzenia elevului care 
arăta o fermitate de caracter rar întîlnită, îi strînse mîna și de- 
atunci deveniră prieteni. 

La examenul de absolvire, Preda ieși tot întîiul. Directorul 
Sachelarie, de care se lipi cu dragostea și entuziasmul 
adolescenţei, îi hotărî drumul pe care avea să meargă. 

— Tu, Preda, ai stofă de apostol! Menirea ta e să luminezi 
satele, să le despresori de bezna în care stau cufundate, să 
ajungi ceea ce se cheamă un „glas“ al ţărănimii. 

Aceste cuvinte, pe care le auzi din gura profesorului 
Munteanu, în ziua cînd își luă diploma, rămaseră pentru el un 
stindard pe care încă nu-l scăpase din mină. 

Înainte de-a intra în învăţămînt își făcu stagiul militar un an 
încheiat. În timpul manevrelor de toamnă, arătînd deosebite 
aptitudini, comandantul îi bătu capul să devie ofițer activ, dar 


Preda nu vru să audă de așa ceva. Nu-i vorbă, n-ajunse nici 
sublocotenent de rezervă. Suferind un accident — îl trîntise un 
cal nărăvaș — rămase de pe urma operaţiei cu un picior mai 
scurt și fu reformat. 

Întors la viaţa civilă, ar fi putut să-și aleagă un post la oraș, 
chiar în Craiova, deoarece era cap de promoţie. Spre stupefacţia 
revizorului școlar el ceru să fie trimis în comuna Rușeţu, apoi la 
Tătărani și, în sfîrșit, prin 1895, se transferă în comuna Șipotele. 

Casa în care se adăpostea școala era dărăpănată, o bună 
parte din acoperiș fusese zburat de furtună și cîrpit apoi de 
mîntuială. Cercevelele ferestrelor abia se mai ţineau, iar tavanul 
putred din cauza ploilor ameninţa să se prăbușească. 

Tînărul învăţător se puse pe treabă. Fără a cere ajutorul 
cuiva, repară singur școala. Făcu rost de citeva foi de tablă și 
căţărîndu-se pe acoperiș, cu tot beteșugul, drese stricăciunea. 
După aceea oamenii îl văzură lucrînd cu o rindea pînă noaptea 
tirziu, ca să ia apoi seama că cercevelele școalei fuseseră 
înlocuite și se închideau bine, iar vintul nu-și mai făcea 
mendrele prin clasă ca pe moșia lui. 

— E inimos dascălul cel nou, spunea oamenilor Pantelimon 
Gavrilă, nu-l rabdă inima să șadă între ruine, ca fostul învăţător. 

— Şi e îndeminatic: se pricepe la toate ca Prăsilă al nostru, îi 
țineau hangul Marin Viţu, Dumitru Spoială și alți ţărani. 

Încetul cu încetul șipotenii îl îndrăgiră, și azi unul, miine altul, 
prinseră a-i da cite o mînă de ajutor, mai ales cei care aveau 
copii la școală. 

O dată ce învățătorul puse piciorul în prag, vru să facă un pas 
mare: să construiască un local nou. Cu toate că ura pe moșier 
ca pe unul din tagma celui care lovise pe tată-său, n-avu 
încotro: trebuia să se facă frate cu dracul pînă trecea puntea. 
Dacă Dănescu dădea lemnăria și cărămida, treaba era pe 
jumătate împlinită. 

— Această școală n-o faceţi pentru mine, eu sînt călător pe 
aceste meleaguri, o construiți pentru oameni. 

— Si-ar fi bine să-ţi poarte numele, măria-ta, adăugă primarul 
Oancea. 

Ochii orgoliosului moșier sclipiră straniu: o instituţie de stat 
care îi va purta numele! Ademenit de nemurire, se hotări să dea 
lemnăria și cărămida, ba chiar stărui pe lîngă prefectul judeţului 


să prevadă în buget o sumă însemnată pentru construcţie. 
Șipotenii se învoiră să dea gratis mîna de lucru și într-un an 
răsări ca din pămînt un mîndru local de școală, văruit în alb, ca o 
mireasă, cu clasele spaţioase și luminate, cu bănci vopsite 
proaspăt și sobe înalte de teracotă. 

În timpul lucrului veniră liberalii la putere. Gheţu, noul 
prefect, care avea cunoscuta răfuială cu Dănescu, hotărî să se 
puie în fruntea clădirii denumirea „Şcoala Primară Mixtă, Regele 
Carol |“. Lovise cu strășnicie. 

— Să poftească vreodată scîrba de Dănescu să dea jos 
numele regelui ca să-l schimbe cu al său, spunea Gheţu 
satisfăcut că-i mai plătise o poliţă. 

Moșierul, supărat foc, încercă să-și tragă materialele înapoi, 
făcînd gălăgie că fusese tras pe sfoară, dar nu izbuti nimic. Furia 
lui oarbă se năpusti asupra învățătorului. Pe de altă parte, 
prefectul — bănuind o cîrdășie între rivalul său și Preda — stărui 
ca învățătorul să fie transferat în altă comună, dar revizorul 
școlar tărăgăni într-adins lucrurile și acesta rămase pe loc. 

Dănescu, văzînd că și învățătorul era prigonit de același 
dușman, întoarse macazul și-i arătă mai multă bunăvoință decit 
înainte. Oancea, primarul Șipotelor, nu se lăsă nici el mai prejos: 
îi ceru o fotografie ca s-o așeze, la loc de cinste, în „salonul“ 
casei lui. 

După doi ani Sorin Preda, cu chiu cu vai, reuși să mai 
înfiinţeze un post de suplinitor și ceru revizorului să-i trimită un 
băiat bun cu care să se ajute. Și se pomeni cu Simina Lepădatu, 
o fată care abia părăsise băncile școlii, fără a împlini 
nouăsprezece ani. Făptura ei puţină, ca de școlăriță, răspîndea o 
mireasmă de floare crescută în seră. 

Povestea tinerei învăţătoare încăpea într-o frază: fruct al unei 
iubiri neîngăduite, fusese părăsită de mama ei în tinda unei 
biserici din capitală și pînă la virsta de șapte ani crescuse la 
leagăn; după aceea o dăduseră la Azilul Elena Doamna și acolo, 
copila, singură pe lume, învățase carte cu rivnă și isprăvise 
școala normală; acum cobora în mijlocul oamenilor, ispitind cu 
frăgezimea ei toţi ochii și neavînd altă armă decit mintea încă 
necoaptă. 

Firește, cel dintii fermecat de grațiile Siminei fu învățătorul, 
care se îndrăgosti de colega lui. E drept că nici ea nu rămase 


rece faţă de atitea dovezi de iubire. Niciodată nu s-ar fi gîndit să 
se mărite cu un bărbat șchiop și cu faţa ciupită de vărsat. Dar 
încetul cu încetul se obişnui cu aceste beteșuguri, căci, avîndu- 
le zilnic în ochi, ajunsese să nu le mai vadă. Se căsătoriră în 
1899. 

Intr-una din zile, Preda primi vestea că tatăl său, tipograful, 
care era greu bolnav, își dăduse obștescul sfîrșit. Unchiul murise 
mai de mult. La cîtva timp după aceea, șipotenii se pomeniră cu 
învățătorul intrînd în comună cocoţat într-un car plin cu 
mașinării. 

Sorin Preda adusese la Șipotele tipografia rămasă moștenire. 
N-avea decit un tighel, o plană nr. 6, trei regale și o mașină de 
tăiat. Toate încăpură într-o cămăruţă din localul școlii. 

Cită nevoie simţea de o tipografie! O să-și imprime mai întîi 
piesele de teatru pe care le scrisese, apoi va scoate o revistă 
pentru săteni. 

Se puse pe treabă. Băieţii mai mari îi dădeau ajutor, unii 
culegind litere la vingalac, alţii învîrtind la roata planei. Chiar 
fetelor le plăcea să fălțuiască coaiele proaspăt tipărite, pe care 
încă nu se zvîntase cerneala. 

Cel mai iscusit se dovedi Mihai Gavrilă; culegea aproape trei- 
patru sute de litere pe oră. Ştefania, fiica părintelui Gherase, 
care avea talent la pictură, făcea desenele în tuș, iar Simina le 
trimitea la o zincografie din București ca să execute clișeele. 

Și așa, o dată cu primăvara acelui an, apăru cel dintîi număr 
al revistei Vorbe Bune... 


PIELEA LA SARAMURĂ 


Citeva luni de zile șipotenii fură deznodaţi în bătaie de șeful 
de post lon Becheru ca să mărturisească cine a devastat și a 
pus foc automobilului boierilor. Oamenii însă n-aveau ce 
mărturisi, chiar dacă i-ar fi tăiat jandarmii în bucăţi. Nu-și 
dădeau seama cine fuseseră făptașii, știau că toţi, ca la o 
poruncă, făcuseră pizdării „magaoaia“ cea plină de duhuri 
necurate și atunci cum putea să cadă vina pe Oprea Măruntu 
sau pe Dumitru Spoială, sau chiar pe moș Barbu Găvană? 
Careva mai slab de înger declarase șefului de post că 
Pantelimon Gavrilă ar fi pus foc „magaoaiei“. Dar se dovedi cu 


martori că în duminica aceea omul fusese la Hurezani cu căruța. 
Tot așa se întîmplă și cu alţi bănuiţi. 

Hărţuit pe de o parte de boieri, îndeosebi de principesă, 
plictisit pe de alta că tărășenia nu se mai isprăvea, șeful de post 
Becheru întocmi acte de mîntuială și le înaintă la judecătorie. 
Dar judecătorul Ghișcu, care nu voia să-și puie satul în cap, mai 
ales că nu era o pricină dreaptă, înapoie dosarul pe motiv că nu 
se  dovediseră făptașii și ca atare trebuiau continuate 
cercetările. 

Principesa, văzînd că șeful de post tărăgănează lucrurile, 
interveni drastic pe lîngă Stamatiu, comandantul legiunii de 
jandarmi de la Caracal, să-l înlocuiască de îndată cu altul mai 
energic și mai priceput. 

Noul șef de post, Chițu, mult mai tînăr decît Becheru, de cum 
își luă postul în primire, porni cercetările de la cap. Bătăile și 
schingiuirile începură din nou. Cînd, deodată, se întîmplă un fapt 
neobișnuit care umplu lumea de mirare. Zamfir, băiatul 
primarului Oancea, se înfăţișă lui Chițu. 

— Uite ce e. Venii să-ţi spui că eu i-am făcut magaoaiei de 
petrecanie, cu mîna mea. 

Chițu se uită lung la el, ca la o dihanie. 

— Ce mă, ai nebunit? 

— N-am nebunit de loc. Eu am ciopirţit-o cu tîrnăcopul și i-am 
pus foc, nimeni altu. 

— Şi tat-tu, primaru, știe de isprava asta? 

— Nu știe, da o să afle. 

Șeful de secţie ridică din umeri, apoi, după ce se gîndi o clipă, 
zise: 

— Treci colea și dă o declaraţie. 

Zamfir luă condeiul în mînă și după dictarea lui Chițu umplu o 
foaie cu slova lui neîndemînatică. Pe măsură ce scria, se simţea 
mai ușurat și mai senin că pusese capăt acestei prigoane. 
Oamenii din sat ajunseseră să fie tratați mai rău decit vitele. Nu 
văzuse niciodată pe cineva să bată o vită cu atita cruzime, cum 
băteau jandarmii pe ţărani. Și pentru ce toate astea? Fusese 
doar de faţă la sfărimarea „magaoaiei“: nu putea să fie învinuit 
cutare om sau cutare femeie, nu era drept, ci întreg satul, 
fiindcă toţi șipotenii luaseră parte la faptă, fiecare contribuind 
cu cîte o părticică. 


— lote ce ieși din mucea primarului, se miră moș Barbu 
Găvană. Nu dădeai doi bani pe el, că părea nătîng, și acum ce-i 
veni să facă pe Mihai Viteazu? 

— Brava lui că luă magaoaia în cîrcă, exclamară cîțiva 
șipoteni cu mare admiraţie. 

Primarul Matei Oancea alergă c-o falcă-n cer și una-n pămînt 
la moșierul Dănescu, văicărindu-se deznădăjduit: 

—Măria-ta, s-a scrîntit băiatu, nu știu ce l-a apucat. Scapă-mă 
de pacostea asta, că totdeauna am fost omul dumitale. 

Alexandru Dănescu interveni pe lingă noră-sa, principesa 
Neaga, proprietara mașinii, dar aceasta ţinea morţiș ca 
vinovatul s-o despăgubească nici mai mult nici mai puţin decît 
cu 90.000 lei, costul automobilului. Cînd află Oancea de suma 
pe care o pretindea boierița, mai-mai să-i vie leșin. 

— Ce face? Nouăzeci de mii de lei? Păi asta e avere de pașă, 
nu glumă. Dacă aș vinde tot ce am agonisit, ăle treizeci de 
pogoane, via pusă pe rod, locurile de casă, livada și chiar pe 
mine și nevasta, tot n-aş aduna atita bănet. Mai mult de două 
mii, bani peșin, n-am de unde să-i dau. Dacă nu vrea, să fie 
dumneaei sănătoasă, că de la mine nu mai pupă un creiţar. Să 
facă becisnicul pușcărie, pînă i-o putrezi oasele, dacă așa i-a 
fost mintea. 

Urmă procesul. Cum între timp principesa vînduse via de la 
Găvana și plecase din nou cu Haralamb în Franţa, judecătorul 
Ghișcu achită pe inculpat din lipsă de probe. 

Aureola lui Zamfir însă rămase. Chiar tată-său, care fusese 
atit de pornit împotriva flăcăului, văzînd cît crescuse el în ochii 
șipotenilor pentru îndrăzneaţa faptă, recunoscu în cele din 
urmă, biruit: 

— De, o fi știut ceva, că nu și-a pus degeaba pielea la 
saramură. 


CORB LA CORB 


loniță Poponete murise, dar isprava lui dobîndind multe vieţi 
trăia pitulată în inimile oamenilor unde-și făcuse cuib. 

O dată, pe-nserat, cînd șipotenii se întorceau de la arie, 
Prăsilă spuse așa, într-o doară: 


— Mă, fiîrtaţilor, de ce ne plăti Trîndavu amenzile numai pe 
cinci ani? Cu anii dinainte ce-i facem? O lăsăm moartă? 

— Așa e, ziseră ceilalți din grup. Să ne plătească din urmă tot 
ce ne-a luat cu japca. 

Acest gînd prinse a frămînta pe ţărani. Cum de nu le trecuse 
prin cap una ca asta pe cînd trăia Poponete? Nu-i vorbă, nici 
acum nu-i tîrziu. Tot Gheţu e prefect și cum nu îl are pe Trîndavu 
la stomac, trebuie să se pripească a bate fierul cît e cald. 

Citeva seri se sfătuiră la Pantelimon acasă, în mare taină, să 
nu se ducă vorba pe unde nu trebuie. 

— Mă, fraţilor, le grăi Pantelimon, ne ţinem de mărunţișuri, 
pișcăm taurul în loc să-l luăm de coarne. Ce ne ţin nouă de cald 
cîțiva gologănași, acolo, care o să ni-i dea îndărăt? Noi trebuie 
să silim pe boier a ne ușura învoielile, că astea ne scot sufletu și 
ne prăpădesc viaţa. 

— Şi asta și ailaltă, amîndouă, zise Dumitru Spoială. 

— Nu vrem altceva decit să fim stăpîni pe viaţa și pe munca 
noastră, adăugă Marin Viţu. 

Petre Dănilă pufni pe nas. Stăpini pe viaţa și munca noastră? 
Ehe, n-ajung ei ţăranii pînă aici orice ar face. Poate numai dacă 
s-o schimba rînduiala din temelie. Asta — altă socoteală... 

— Dacă n-o vrea Trindavu, să știți că eu îl omor, sări 
înfierbîntat Dumitru Răzmeriță după cum îi era felul. 

— Fugi d-aci, Dumitre... și pe urmă ce faci? 

— P... mă-si. Decit așa viaţă, mai bine cu labele pe piept. Voi 
nu-nţelegeţi că nu mai pot trăi? Nu mai pot și gata... S-a 
terminat: nu mai pot. 

— Parcă noi putem? 

— Tocmai d-aia... Să s-aleagă într-un fel: ori albă, ori neagră... 

— Şi dacă-l omori, ce s-alege? S-alege prafu și pulberea și de 
tine și de noi. Vezi-ţi, omule, de treabă... 

Se înțeleseră să plece la Caracal doi dintre ei și anume: Petre 
Dănilă și Dumitru Spoială. Spoială îl cunoștea pe Niţă Lupan 
precupeţul care avea trecere pe lingă cocoana domnului 
prefect. Amîndoi ţăranii fură primiţi de Gheţu pe la ora nouă 
dimineaţa. De cum îi văzu intrînd pe ușă strigă la ei, dojenitor, 
luîndu-le piuitul: 

— Fir-ar a dracului de treabă, mă luarăţi cu noaptea-n cap. 
Nici să doarmă nu lăsaţi omu... 


— Să ne iertaţi, măria-ta, nu știurăm că... 

Ţăranii schimbară între ei priviri mirate. Soarele era de un 
sfîrtai pe cer și dumnealui zice că-l scularăm cu noaptea-n cap. 
Aolică, mult mai dorm boierii ăștia. Cum de n-or face bășici la 
ochi? 

— Ei, ia spuneţi repede ce păs vă aduce la mine? îi întrebă 
mai marele judeţului îngropîndu-se într-un fotoliu și aprinzîndu-și 
o ţigară. 

Petre Dănilă dezlegă limba, fiindcă avea mai mult meșteșug la 
vorbire. Începu întîi cu chestia amenzilor, adevărată pacoste pe 
capul oamenilor. Din te miri ce boierul îi frigea, luîndu-le pîinea 
de la gură. 

— Tot cu Dănescu mi-aţi venit? Parcă mi-aduc aminte că s-a 
aranjat povestea asta. Am trimis pe Udrea, ajutorul meu. Ori n-a 
făcut nimic, păcătosul? 

— Ba ne-a dat atuncea banii îndărăt pe cinci ani... 

— V-a dat, va să zică? Dacă v-a dat, ce mai vreţi? 

— Apăi cu anii dinainte ce facem? Să ne dea și pe anii 
dinainte, așa-i drept... 

Prefectul le spuse să-și mute gîndul de la banii aceia, căci 
după lege, sînt prescriși. 

— Noi îi luăm și așa „proscriși“ numai să ni-i dea, că-s luaţi cu 
anasiîna, zise Spoială. Face-vă-ţ pomană, văzurăm ca aveţi inimă 
bună. 

— Măi, oamenilor, înţelegeţi că nu se poate. Nu dă voie legea 
și n-am cum s-o calc. Altă plîingere n-aveţi? 

— Ba avem și alta mai grea, d-aia o lăsarăm într-adins la 
urmă. 

— Să aud despre ce este vorba? 

— Apăi, despre  învoieli, continuă Dănilă. Tăranu nostru 
trebuie să lucreze la trei pogoane, unu și jumătate pe seama 
moșiei, cu toate muncile; apoi pristosul, adică un pogon pe 
deasupra cu două rînduri de arături, semănat, secerat, treierat 
și cărat. Bașca patru zile cu caru, patru cu braţele și alte două 
zile transport; bașca trei pui de găină și un purcel, osebit că din 
cele dintii trei pogoane i se ia un pogon dijmă, plus cîte două 
duble boabe din cele două pogoane rămase. 

— Staţi să notez, că m-am zăpăcit, zise prefectul și luă un 
creion și hîrtie. la mai zi-le o dată. 


Petre Dănilă repetă cu exactitate angaralele învoielilor. 
„Părintele judeţului“ făcu la repezeală citeva socoteli pe hirtie 
după care grăi: 

— Asta face mai mult decit una și una, după cum se lucrează 
la mine pe moșie și la alţi boieri. 

— Face, măria-ta, așa zicem și noi. 

— Păi de ce v-aţi legat să munciţi în condiţiile astea? 

— Parcă e după noi?! Dumnealui ţine în mînă pîinea și cuțitul. 
D-aia ne-a făcut învoieli într-adins încîlcite, ca să ne zăpăcească 
și să tragă folosu. 

Ghetu se gîndi cîteva clipe. Era o chestiune gravă. Oricît nu-l 
înghiţea pe Dănescu, era totuși primejdios să ridice pe ţărani 
împotriva asupritorului lor: i-ar fi sărit în cap ceilalți moșieri din 
judeţ. Se mai putea întîmpla ca ţăranii de pe alte moșii sau chiar 
de pe moșia lui, urmînd exemplul celor din Șipotele, să ridice și 
ei pretenţii. Ce să se lege la cap dacă nu-l doare? Dă-l dracului 
pe Dănescul!... 

— Uitaţi ce e, oameni buni, m-am gîndit și socotit. Văd că nu e 
nimic de făcut. Aţi iscălit învoielile, primăria le-a întărit, n-am 
cum... să le stric... Nu mă lasă legea... 

— Dar dreptatea? întrebară din ochi ţăranii. 

Parcă ar fi aruncat undiţa în codru și-ar fi slobozit pușca în 
baltă. Prefectul ocoli răspunsul și le făcu vînt sfătuindu-i cu 
vorbă mieroasă că tot mai cuminte e să se înțeleagă cu boierul. 
El, ca autoritate, are să intervie, pe cale amiabilă, pe lîngă 
Dănescu să le mai „amelioreze“ învoielile, într-adevăr, destul de 
încîlcite. 

Cînd se văzu în stradă, Petru Dănilă surise amar și clătinînd 
din cap murmură mai mult pentru sine: 

— Corb la corb nu-și scoate ochii! 

Dumitru Spoială nu zise nici cîrc. Era verde-galben de 
supărare. 


CHINTĂ REGALĂ DE VALET 


| 
O dată pe săptămînă, sîmbăta, se adunau la Dănescu 
arendașii vecini Nicola Papadopol, Gheorghiţă Calametescu și 
moșierul Mîrșanu. Tuspatru jucau poker în odaia de lîngă gura 


podului, special amenajată în acest scop. De regulă jocul se 
spărgea a doua zi dimineaţa, însă citeodată ţinea și duminică 
pînă seara tîrziu. În timpul prînzului sau cinei jucătorii nu se 
ridicau de la masa verde, căci n-aveau răbdare să măniînce 
tihnit ca oamenii. loana le aducea sandvișuri și le înghesuia pe 
la colţurile mesei, amestecînd feliile de piine cu așii, valeţii și 
damele. 

Cel mai vesel dintre ei era Gheorghiţă Calametescu, care tot 
timpul jocului fredona unul și același cîntec: 

Negustor, negustoraș, 
Hai la tirg la Călărași... 

— Mai isprăvește, negustorașule, cu tîmpenia asta, că ne scoţi 
din sărite, îl mustrau ceilalţi. 

Calametescu însă nu putea să joace dacă nu cînta. Văzind 
așa, îl lăsau în pace. 

O dată, într-o sîmbătă, pe la începutul verii, cei patru străjeri 
ai mesei verzi se hărțuiau între ei de cîteva ore, fără nici un 
rezultat. Grămezile de aur și argint se îngroșau cînd la unul, cînd 
la altul, după toanele norocului. Cînd pendula din perete începu 
a măsura timpul pentru cealaltă zi, partenerii Dănescului se 
ridicară în picioare, ţinînd în miîini paharele rumene de vin: 

— La mulţi ani, Alexandre! 

— Sănătate și noroc! 

— Împlinirea tuturor dorințelor! 

Moșierul era emoţionat, se împlineau 53 de ani de cînd 
văzuse răsăritul soarelui. 

Jocul reîncepu. Grecul împărţi cărţile. Dănescu prinse o 
pereche de ași cu popi și, vrînd să cîştige neapărat potul, ca să 
inaugureze cu bine ziua de naștere, relansă crezînd că Mirșanu 
se va retrage. Dar acesta, prinzînd o chintă de popă, îi plăti și 
cîștigă. 

Dănescu se posomori. Al doilea pot îl cîștigă, ce-i drept, dar 
pe urmă nu-i mai intră o carte. Norocul se cramponase de 
„negustoraș“ și nu se mai dezlipea de el. Gazda încercă să 
forțeze lucrurile, trăgînd o serie de cacialmale susţinute gras. 
Însă, Gheorghiţă, arendașul, care avea o grămadă de bani 
dinainte, plătea cu orice carte și cîştiga mereu. 

Dănescu pierduse vreo 3.000 lei, dar nu-l necăjeau banii, ci 
faptul că tocmai de ziua lui de naștere îl părăsise norocul. Una 


ca asta nu i se mai întîmplase. Un tremur nervos îi contractă 
mușchii feţei, schimonosindu-i trăsăturile. Cumpătul, vestitul 
său cumpăt, începea să se ducă pe copcă. 


II 

Lumina albă a zorilor se adunase toată la ferești și privea 
nedumerită de-afară la cei patru bărbaţi care nu dormeau în 
paturile lor, ci, strînși în jurul unei mese, pîndeau să se sfișie 
parcă unul pe altul. Dănescu încă nu pierduse nădejdea că va 
cîştiga cu toată seceta care-l uscase pînă atunci. Norocul e 
schimbător, se-ntoarce ca roata pe toată obada. 

Cînd pendula bătu patru lovituri sonore, arendașul Papadopol 
tocmai împărțea cărțile. „Aha, trei ași, își spuse Dănescu, clipind 
din ochi satisfăcut. De mult n-am mai prins așa ceva“. Pe faţă își 
păstră mai departe posomoreala, ca nu cumva tovarășii de joc 
să prindă de veste că i-a venit o carte bună. Mirșanu deschise, 
Dănescu  relansa de trei ori, grecul se retrase, iar 
„negustorașul“, ca de obicei, ţinu relansul. Mîrșanu ceru o carte, 
ceilalţi cîte două. _ 

Dănescu filă îndelung cărţile. In sfîrșit: prinsese încă un as! 
Făcuse așadar carré de ași. „Ah, Doamne, gîndi în sinea lui, 
dacă negustorașul ar face și el un carré... să vezi atunci ce mai 
tăvăleală!“ 

— Cip, rosti Mîrșanu, care pesemne izbutise să prindă o chintă 
sau un ful mic. 

— Cer o sută, veni la rînd Dănescu. 

Arendașul se apucase să cînte ca de obicei, „negustor- 
negustoraș“. Auzind pe partener că cere o sută, replică surizînd: 

— Suta dumitale și mie un leușor pe deasupra. 

Mîrșanu se retrase și nu plăti. 

— Leul dumitale și mie o miișoară, răspunse Dănescu și ochii-i 
sclipiră straniu. 

Degajat și nepăsător, fără a face vreun calcul al probabilității, 
„negustorașul“ puse pe masă mia cerută de moșier: 

— Mia dumitale și mie un leușor, adăugă el surîzînd mereu. 

— Leușorul dumitale și mie zece mii, răbufni Dănescu. 

Mîrșanu și Papadopol tresăriră. Ce l-o fi apucat pe Alexandru 
de se dă așa de urit la „negustoraș“? Arendașul nu se sperie. 
Tot așa, netulburat și vesel, zise: 


— Zece mii ai dumitale și mie un leușor... 

Mîrșanu sări în sus: 

— Măi, tu ești lovit cu leuca? Plătește sec și dă-l dracului de 
leușor. 

— Leul dumitale și mie încă treizeci de mii, strigă moșierul 
fierbînd pa un vulcan. 

— Eee, săriră cei doi care nu erau în joc, aţi întrecut măsura. 

— Insist, treizeci de mii de care răspund în douăzeci și patru 
de ore, adăugă grav Dănescu, scriind pe o bucată de hirtie 
30.000 și iscălind-o cu numele lui. 

— Treizeci de mii ai dumitale și mie un leușor, o ţinea morțţiș 
„negustorașul“, care așternu o chitanță asemănătoare cu a 
adversarului său. 

— Leul dumitale și mie cincizeci de mii, tună îndiîrjit moșierul 
și din nou puse pe hirtie cifra și semnătura. 

— Jocul a deviat... ăsta nu mai e joc, e jupuială curată, 
decretă Mîrșanu supărat. 

— Cincizeci de mii ai dumitale și mie... spuse „negustorașul“ 
gata să mai adauge leușorul, dar se răzgîndi și adăugă: Ce să-l 
mai pierd și p-ăsta? Cred că trebuie să ai carré de ași. Ti-am 
plătit sec. 

Spunind acestea, iar se apucă să fredoneze cîntecul lui 
monoton și obsedant: 

Negustor, negustoraș, 
Hai la tirg la Călărași! 

— Într-adevăr, am carré de aşi, anunţă cu emfază Dănescu. 

— Regret, nu e bun. Chintă regală de valet... 

Trăsnet! Cum chintă regală? De unde chintă? Moșierul holba 
ochii la cărţi și nu-i venea să creadă. 

— Ai cerut două cărți... 

— Parcă eu zic altfel? Am mers cu trei pici... la culoare... și 
cînd colo a intrat o chintă regală... 

—Măi, tu ai o oca de noroc și nici un dram de minte, se 
minună Miîrșanu. 

— Și cu trei pici de-un fel ai ţinut relansul meu? continuă să 
se mire păgubașul. 

— Ba bine că nu... Cînd vrea Dumnezeu și dracu vine cu 
colaci. 


Dănescu, în culmea furiei, zvîrli cărţile pe jos și le călcă în 
picioare, făcîndu-le zob. 

— Alexandre, ce te-a apucat? se miră Mirșanu. Pentru o sută 
de mii faci atita tapaj? Suma asta e un fleac pentru tine. Și pe 
urmă, s-avem pardon, tu singur ești de vină. 

— Gugumane, se răţoi tragic Dănescu la el, îmi faci mie 
morală? Ar trebui să-ţi cunoști lungul nasului! 

— Morală, nu... dar orișicît... o lăsă domol Miîrșanu scăzind 
glasul. 

Jocul mai continuă un timp, vlăguit, fără poftă, ca și cum s-ar 
înfrupta cineva dintr-o mîncare rece, sleită, apoi se sparse. 


III 

Zilele următoare moșierul Dănescu căzu la învoială cu 
arendașul Gheorghiță  Calametescu ca să-i dea moara 
sistematică în schimbul celor nouăzeci de mii de lei pierduţi la 
cărți. 

— Ce-am auzit, omule? îl întrebă moșierul Mîrșanu. E adevărat 
că ai ajuns morar... peste noapte? 

— Dacă n-a avut de lucru conu Alexandru? răspunse 
arendașul. A fost mai mult voia lui... Ce era să fac? Şi moara e 
bună. Parcă am băgat vreun ban în ea? 

— Ascultă, negustorașule, neapărat trebuie să zugrăvești pe 
firmă o chintă regală de valet, că numai datorită ei ai devenit 
stăpînul morii. Așa a făcut odinioară Oteteleșeanu: a pus să se 
sape un șapte de cupă pe frontispiciul castelului din Măgurele- 
Ilfov, cînd a cîștigat moșia la cărți. 

Cucoana Smaranda nu-i pomeni bărbatului nimic de isprava 
pe care o făcuse, ca și cînd nu-i păsa de pierderea morii. Nici 
Dănescu nu suflă vreo vorbă și întîmplarea se stinse departe de 
ei amîndoi. În schimb, cînd vestea ajunse la urechile șipotenilor, 
aceștia se bucurară și se cruciră totodată: 

— Auzi, neică, ce n-ai mai auzit, zicea Călin Birligatu, 
Trîndavului nostru îi dă mîna să piardă într-o noapte la joc ceea 
ce nu putem agonisi noi în zece vieţi de om. Ptiu, bătu-l-ar 
Dumnezeu să-l bată! 

— Lasă, mă, Căline tată, cerca vecinu-său Oprea Măruntu să-l 
domolească, poate o dată și-o dată ne-o veni și nouă apa la 
moară!... 


ȘIRAGUL DE MĂRGELE 


| 

Într-o vineri, Mîrșanii, primind o telegramă alarmantă, plecară 
val-viîrtej la Craiova. Geta, surioara Mădălinei, care învăţa tot la 
călugărițe, avusese o criză de apendicită și trebuia să fie 
operată. 

Andrei rămase la conac, pentru a nu lăsa casa pe mîna 
slugilor. De cînd se întorsese de la București nu-i mai ieșea 
„Zeița“ din minte. Mereu îi sunau în urechi frînturi din frazele 
rostite de ea, mereu o vedea în închipuire, șerpuitoare ca o 
liană, copleșită de flori, împărțind de pe scenă bezele publicului 
care o aclama în delir. Nu întîlnise pînă atunci nici o femeie care 
să-l subjuge atît de tiranic ca această cîntăreață răsfăţată și 
capricioasă ca o zi de primăvară. Cit timp zăbovise în Capitală — 
și zăbovise mai bine de două luni — încercase pe toate căile să-i 
cîştige inima. Îi trimisese o grădină de flori, bașca daruri 
costisitoare, printre altele o capă de vulpi albastre. Degeaba! Nu 
reușise decît să-i smulgă un suris sau favoarea de a-i săruta pe 
rînd cîte un deget roz. 

Nu știa ce să mai facă, pe ce drum să apuce. O fi iubind pe 
deputatul Balotă? Nu-i venea a crede, fiindcă și cu el se purta ca 
miîţa cu șoarecele. lubea pe altcineva sau nu iubea pe nimeni? 
Oricum, femeia aceasta din cale afară de alintată ajunsese 
pentru el o enigmă fără dezlegare. Deznădăjduit, Andrei Mîrșanu 
bătu în retragere și lăsînd-o în plata Domnului se întoarse la 
Vlădoaia cu diploma echivalată și cu inima „zdrobită“. 


II 

A treia zi, duminică, Ilinca, ajutoarea babei Anica, se pregătea 
să plece la horă, unde o aştepta Gheorghiță al ei. Logofătul 
Smarandache, care-i cam purta sîmbetele din cauză că-l 
repezise o dată cînd încercase s-o ciupească de sîn, o 
percheziționă cînd fata dete să iasă pe poartă și-i găsi un șirag 
de mărgele de-ale Mădălinei ascunse într-o legăturică. 

— Ce e, fă, cu ăștea? D-aia te luară boierii în servici, ca să 
furi? Stai că vezi tu acușa pe aghiuţă. 


Ilinca, înspăimîntată nu atît de pedeapsă cît de ponosul 
rușinii, începu să plingă, dar logofătul nu era omul pe care să-i 
înmoaie lacrimile. O apucă brutal de mînă și o tîrî în faţa lui 
Andrei Miîrșanu. 

Acesta, supărat că logofătul îi stricase bunătate de somn în 
loc să aștepte pînă s-o trezi, îl întrebă răstit: 

— Ce naiba a furat? 

— Nişte mărgele, măria-ta, uite-le aici, și Smarandache îi 
încredinţă „corpul delict“. 

Cînd văzu că era vorba de un leac, fiul moșierului vru să-l 
facă pe logofăt cu ou și cu oţet. Mărgelele cu pricina, pe care le 
cumpărase chiar el dintr-o gheretă de vechituri din Montmartre 
cu 80 de centime, nu meritau de loc zarva pe care voia s-o facă 
nerodul de logofăt. Mădălina nici nu se uitase la mărgele, 
socotindu-le prea ordinare. 

Nici el nu-și dădu seama ce-l opri să bruftuiască pe zeloasa 
slugă. 

Totuși îi făcu vînt, cu asprime în glas: 

— Hai, du-te și vezi-ţi de treabă! 

Logofătul ieși obidit. Andrei își așternu, privirile pe vinovata 
care stătea ca pe ghimpi în pragul ușii, cu ochii plini de spaimă. 
N-o văzuse pîn-acum așa de curăţel îmbrăcată în rochie de 
nansuc înflorită ca un măr. 

— Va să zică tu ești hoaţa, care fură... hai? se răsti la ea fără 
convingere. Ce să fac cu tine? Să te dau pe mîna jandarmilor? 

Ilinca, auzind ce-o așteaptă, izbucni din nou în plins. 

— Nu mă da, măria-ta, altă dată nu mai fac... 

— Ba meriţi să stai doi ani la pușcărie, ca să te înveţi minte să 
mai furi. 

— Măria-ta, iartă-mă! De cînd sînt n-am pus mina pe lucru 
străin. Dar acuma nu știu cum se făcu. Îmi plăcură așa de mult 
blestematele astea de mărgele, că-mi luă Dumnezeu minţile. 

Tînărul o apucă de mînă. Mina fetei era fierbinte ca jarul. 
Acest fapt îl surprinse pe Andrei. O privi scrutător cu coada 
ochiului, cum plîngea. Faţa îi era brăzdată de piriiașe de lacrimi 
care se scurgeau încet pe valea obrajilor. „la te uită ce 
frumușică e cînd plinge“, constată el mintal. Şi fără să vrea, îi 
veni în minte Eleonora Duse pe care o văzuse la Paris în 
„Francesca da Rimini“. Era atît de drăgălașă cînd plingea pe 


umărul lui Paolo Malatesta! Greu să găsești o femeie care să 
rămiie frumoasă cînd plînge. Plînsul schimonosește, deformează 
trăsăturile, pocește. Chiar „Zeița“ se făcea urită cînd plingea. 

Şi acum, ce surpriză, să dea peste această comoară de 
drăgălășenie întrupată într-o ţărancă. Nici altfel nu arăta rău. 
Era înaltă, mlădioasă, cu ochi umbroși. Cum de n-o remarcase 
pînă acum? Unde îi fuseseră ochii? Asemenea bucăţică... 

— Uite ce, llinco, îmi calc pe inimă și te iert dacă... 

— Dacă?... 

— Ei, înţelegi tu... spuse stăpinul, strîngind-o la piept, dacă 
mă lași să... 

Ilinca, ghicindu-i gîndul, se trase brusc înapoi și cătă cu 
spaimă în ochii lui. 

— Dacă nu vrei, știi ce te așteaptă. Înfunzi pușcăria și ajungi 
de risul satului. Gîndește-te bine și alege. 

— Nu pot! Nu pot, că-s fată... Nu s-a atins nimeni de mine... 
Nu! strigă ea cu revoltă înăbușită. 

— Ce strigi așa? Şi dacă n-ăi mai fi fată, se prăpădește 
pămîntul? 

Slujnica îl cîntări din ochi cu deznădejde mare. Apoi grăi cu 
glas rugător: 

— Măria-ta, fie-ţi milă de tinereţele mele și nu mă băga în 
pămînt. Taman sînt în vorbă cu un flăcău și... dar nu cuteză să 
spună mai departe ce avea de gînd. 

— Și tu crezi, netoato, că te mai ia el de nevastă după ce ieși 
din pușcărie? Cine e nerod să se însoare cu o hoaţă? 

La auzul acestor cuvinte, Ilinca izbucni într-un plins sfîșietor, 
din rărunchi. Lacrimi mai mari decît boabele mărgelelor furate i 
se scurgeau pe obrajii îmbujoraţi de rușine și deznădejde. 

— Haide, isprăvește cu bocitul și nu da cu piciorul în noroc. 
Scapi de ocară și logodnicul, dacă ţine la tine, te ia și așa. Parcă 
toate miresele sînt fete mari. Ei, asta-i! 

— Mai adastă puţin... poate altă dată m-oi împăca cu gîndu... 
Lasă, altă dată! Altă dată! rosti fata convingător avînd aerul că 
găsise într-adevăr o soluţie salvatoare. 

Andrei Mîrșanu ghici instinctiv că împotrivirea ei se muiase și 
era timpul să treacă la faptă. Cu o mișcare neașteptată o înșfăcă 
în braţe și o trînti în pat. Dar fata sări jos, cu sprinteneala unei 
pisici. 


— Nu, acum!... Nu vreau! Nu pot! 

Atunci fiul moșierului o lăsă în pace și, deschizînd ușa, strigă 
pe logofăt. 

— Smarandache! Smarandache! la-o și du-o la secţie pe 
hoaţa asta. 

Ilinca ţipă ca o nebună: 

— Nu mă duce la secţie, boierule, că... vreau! 

— Bine că ţi-a venit mintea la cap. 

Logofătul fu din nou concediat, iar Andrei închise în urma lui 
ușa cu cheia. Luă prada în braţe, ca pe un obiect neînsufleţit, o 
așeză pe pat și-i desfăcu picioarele. Ilinca murmura într-una cu 
glas stins, fără vlagă: 

— Nu! Nu! Nu! 


Cînd bărbatul se ridică de pe ea, slujnica ţișni din pat, 
buimacă și cu mișcări stîngace își netezi rochia și-și potrivi 
cosiţele răvășite. Apoi se îndreptă spre ieșire. 

— Poţi să iei mărgelele, acum sînt ale tale. Uite și un pol să-ţi 
cumperi o rochie, și feciorul Mîrșanului puse o piesă de aur pe 
masă lîngă șirag. 

Ilinca ridică scurt privirile spre el, apoi, fără a rosti un cuvînt, 
deschise ușa și plecă. 

„Tot are niţică mînarie“, gîndi Andrei surprins de refuzul ei de 
a lua mărgelele dăruite și banii. 

Slujnica, după ce cobori scara, nimeri la bucătărie și se așeză 
pe laviţă gifiind. 

— Ce-ai fată, nu ţi-e bine? o descusu baba Anica, 
bucătăreasa, o bătrinică puţintică la făptură, girbovă și uscată 
ca pastrama, dar încă ageră și bună la treabă. 

— Nu prea, Babanico, mă trec fierbinţeli. 

— Ce-ţi veni? Te-o fi făcut boierul cel tînăr ca pe-o albie de 
porci... 

Ilinca nu răspunse. Răsufla adînc, trăgind aer mult în piept. 

— Proasto, dacă-i spuneai babei, îţi făcea rost de mărgele. 
Domnișoara a vrut să mi le dea, dar ce să facă Babanica cu ele? 
N-a avut de lucru afurisitul de Smarandache, lovi-l-ar boala, 
parcă boierii o să-i așeze cruce de piatră la groapă. Să-ţi puie 
băbuţa o prișniţă la cap? 

— Lasă Babanico... îmi trece și așa... 


— Da asta ce-o mai fi, maică? se miră bătriîna văzînd o pată 
proaspătă pe rochie. 

Ilinca se uită și ea surprinsă, apoi făcu feţe-feţe. 

— Parcă e sînge, fato... ai? Auliu, nu te-o fi rușinat conașu 
Andrei? Că e și ăsta un curvar și jumătate, lovi-l-ar strechea să-l 
lovească! 

— Nu, Babanico, nu mi-a făcut nimic... 

Ilinca plecă zorită acasă. Baba se uită lung după ea, apoi oftă: 

— Vai de zilișoarele ei, săraca! 


ÎNVOIELILE NU SE MIȘCĂ 


Delegaţia trimisă la prefectul judeţului se întoarse acasă cu 
mîna goală. Neizbînda lui Petre Dănilă și Dumitru Spoială întărită 
pe șipoteni. Știau ei bine că dreptatea se trage de partea celui 
mai tare, dar nici așa să tunzi oaia cu piele cu tot. 

— Fiîrtaţilor, o  greșirăm, ce mai, recunoscu Pantelimon. 
Făcurăm ca pitulicea care pornind împotriva uliului chemă pe 
vultur într-ajutor. Ca să ne căpătăm drepturile, nu trebuie să ne 
rezemăm decit pe puterea noastră. Eu atit vă spui: dacă sîntem 
uniţi îl rămînem pe boier. 

Moș Barbu Găvană încuviinţă din cap o dată cu ceilalţi: 

— Așa.-i... Pe locu unde scuipă un sat întreg se face baltă. 

Oamenii hotăriră să meargă la curte pentru a arăta 
Dănescului că nu-i chip de trăit, că nu pot să se ajungă și că 
răbdarea are și ea margini. 

Gavrilă întrebă pe învăţător să audă ce zice dinsul despre 
încercare. Preda îi spuse una și bună: 

— Pe lumea asta nimic nu se dobindește fără luptă. Nicăieri 
nu pică de sus. 

— Bine, dacă-i pe luptă, las-pe noi. Luptăm pînă n-om mai 
putea. 

Zis și făcut. O delegaţie alcătuită din Pantelimon Gavrilă, 
Marin Viţu, Petre Dănilă și Ilon Buzatu se înfăţișă moșierului. În 
birou se afla și administratorul lonașcu. 

— la spuneţi ce este? Ce s-a întîmplat? îi pofti Dănescu a-și 
dezlega limbile după ce mai întîi cîntări din ochi pe fiecare, vrind 
parcă să le citească gîndul pe faţă. 


— Nu venirăm de voie, măria-ta, venirăm de nevoie, începu 
vorbirea Pantelimon, că nevoile se ţin scai de capu nevoiașului. 
Nu știm ce să facem, ce să dregem, ca s-o brodim. Cînd e 
brînză, nu-i bărbînţă, cînd e sare, mălai n-are. Nu mai putem trăi 
așa... 

După această introducere se legă de învoieli, spunînd că-s 
prea grele, că le lua nu numai piinea de la gură, dar și sufletu 
din trup. 

— Şi ce vreţi de la mine? Să schimb învoielile? 

— Nu să le schimbi măria-ta, să le mai îndulcești oleacă, să 
putem trăi și noi. Că dacă murim toţi cine mai muncește moșia? 
Nu rămîne pirloagă? 

Scarlat lonașcu intră în vorbă neîntrebat: 

— Măi, rumiînilor, voi nu știți că un contract nu se poate 
modifica în timpul executării? Asta-i sfint! 

Dănescu încuviință dînd din cap spusa administratorului. 

— Ei, aţi văzut? Dumnealui e avocat. Dacă zice că nu se 
poate, să știți că așa e. Mă mir cum de v-aţi gîndit la asemenea 
lucru. 

— Dacă măria-ta vrea, se poate, stărui Petre Dănilă. Adică de 
ce nu s-ar putea? 

— Noi venirăm la dumneata ca la un părinte, mai zise Marin 
Viţu, nu ca la avucat. Știm noi cum te întorc avucaţii pe dos. 

— Învoielile nu se pot mișca, rosti moșierul cu glas răspicat. 
Ce, adică ne jucăm de-a puia gaia? Sîntem oameni serioși. Cine 
v-a băgat în cap prostia asta? 

— Nevoia, cine să ne bage? răspunse Pantelimon. Nevoia 
învaţă pe om. 

— N-o fi vreun instigator care vă îndeamnă la rele? 

— Alt „stigator“ decit nevoia nu știm. 

Dănescu se ridică de pe scaun: semn că „audiența“ era pe 
sfirșite. Petre Dănilă văzînd așa socoti că tot mai bine era să 
lungească lucrurile decit să le rupă. Zise: 

— Măria-ta, mai gindește-te la noapte și-om veni mîine- 
poimiine după răspuns. 

— Dacă m-aș gîndi o sută de nopţi, tot nu găsesc alt răspuns. 
Nu pot să stric învoielile. S-a isprăvit! 

Ţăranii se uitară unul la altul, schimbiînd priviri deznădăjduite. 
Pantelimon mai încercă marea cu degetul: 


— Să zicem că acușa nu se poate. Dar la toamnă cînd om face 
învoieli noi? 

— Să trăim pîn-la toamnă, replică Dănescu. 

Petre Dănilă își propti ochii pe el: 

— Dumneata o să trăieşti, dar noi nu știm dac-om apuca 
toamna. 

— O apucaţi! O apucaţi! rise administratorul lonașcu. Nu vă 
mai plingeţi atita. N-a murit nimeni de foame în [ara 
românească. 

— Ba a murit, dar nu știi dumneata. Chiar la noi în sat a murit 
o văduvă, Oana lui lepure. Au găsit-o vecinii moartă. Şi prin alte 
sate s-a întîmplat. 

— Cine știe, a fost un accident... sau un caz izolat... Eu știu că 
ţăranii au ce mînca. Numai să muncească... 

— Nu zice nimeni să nu muncească. Dar să se aleagă cu ceva. 
Pe alte moșii dijmașii iau una și una... De pildă pe moșia lui 
Roșianu. 

Dănescu sări cu gura: 

— Şi voi ce luaţi? Nu luaţi tot așa?... 

— Nu luăm. Măria-ta ia cam două părţi și noi una. Ce e drept 
nu-i păcat. 

— Vă înșelaţi, încercă lonașcu să le schimbe convingerea. Vă 
fac socoteala. 

— Pune condeiul jos, să vedem, ziseră ţăranii. 

Administratorul începu să socotească: va să zică la trei 
pogoane, socotim unu și jumătate, rămîne unu și jumătate. Bun. 
Acum adăugăm pristosu... un pogon. 

— Vezi că aci avem două rînduri de arătură. 

— Două rînduri. Așa. Mai punem zilele cu carul... astea fac 
atit... Pe urmă zilele cu braţul, atit... 

Administratorul se pierdea în socoteala înciîlcită, fără să-i dea 
de rost. Ţăranii, cu ochii pe el, așteptau senini rezultatul. „Să 
vedem, cum o cîrmește. Oricit o fi el de avocat, greu să ne 
păcălească. N-are cum... N-a dat peste proști în drum...“ 

lon Buzatu zis Scriptură, care tăcuse pînă atunci, văzînd cum 
se canonește lonașcu să afle o ieșire, avu o idee: 

— Domnule administrator, ce te omori de pomană? Dacă 
boieru zice că dumnealui ia o parte și ţăranii o parte, trebuie că-i 


adevărat. Trece în învoieli așa cum zice dumnealui și-am isprăvit 
tirgu... 

Ceilalţi ţărani simţiră că Buzatu pusese degetul pe bubă: 

— Așa... Așa... 

Moșierul și administratorul erau în încurcătură. Ce să le spună 
oamenilor, ca să iasă basma curată? Lui Dănescu nu-i venea 
nimic în minte. Nici lui lonașcu. Dar acesta, ca să nu tacă, îi 
trase iar pe spuza avocăţească: 

— Măi, oameni buni, nu vă spusei adineauri că un contract nu 
se poate modifica în timpul executării? 

— Dacă vor amîndouă părțile, se poate, o ţinu Petre Dănilă. 

— Nu schimb nici o iotă! strigă Dănescu miînios. Învoielile 
rămîn așa cum le-am întocmit. 

— Nici la toamnă cînd le-om face p-ăle noi? făcură ţăranii. 

— La toamnă le prelungim tot p-astea. Cui nu-i convine, e 
liber să muncească în altă parte. 

— Apăi nu ne convine la nimeni așa. 

— Găsesc eu oameni cărora să le convină, nu rămîn cu 
pămîntul nemuncit, nu vă fie frică, și făcînd cu mîna semn către 
ușă, le spuse: puteţi pleca. 

Ţăranii nu se urneau din loc, ca munţii. Parcă nu le venea a 
crede că străduinţa lor de a obţine ceva fusese atît de 
zadarnică. 

— Pe vorba asta rămăseși, măria-ta? 

Moșierul tocmai ieșise din birou fără a învrednici pe ţărani cu 
un răspuns. Nici nu era nevoie. Plecarea lui era mai grăitoare 
decit vorbele. 

— Făcea bine boieru dacă nu pleca singur, grăi Buzatu zis 
Scriptură privind dispreţuitor pe urma Dănescului. 

— Dar cu cine a plecat? întrebă mirat lonașcu, căci văzuse pe 
moșier ieșind singur. 

— Apăi cu cine crezi Dumneata? A plecat cu dreptatea 
noastră în buzunar. 


IBOVNICA LUI CĂLIN 
loana era singura fată a lui Gheorghe Murgu, portar la 


gimnaziul din Caracal. Pînă la zece ani părinţii ei locuiseră într-o 
cocioabă din mahalaua Boldului, dar după aceea, tatăl ei, intrînd 


în serviciu la gimnaziu, se mutară chiar în localul școlii, în două 
odăiţe, lîngă poartă. Cînd loana ajunse adolescentă mama ei se 
îmbolnăvi pe neașteptate și închise ochii. 

Gheorghe Murgu nu se mai însură și fata rămase să vadă de 
grijile casei. Era vrednică, pricepută, și se descurca lesne. 
Crescuse mare, mergea pe optsprezece ani și pe măsură ce 
creștea se făcea tot mai ispititoare. Lumea se mira de albeaţa ei 
neobișnuită, iar prietenele o porecliseră „Smiîntinica“. Făcînd 
cunoștință cu locotenentul Vlad Mazilu de la regimentul 19 
infanterie îi rămase gindul la el. Era înalt, vînjos, bine legat, cu 
mustăcioara răsucită, nu prea deștept, care-și purta uniforma cu 
o mîndrie ostentativă. 

Într-o zi Vlăduţ, căci așa îl dezmierdau toţi, afișînd intenţii 
serioase, îi propuse să-i facă o vizită pentru a-i cunoaște părinţii, 
și a-i cere mîna. loana, care-i spusese o dată, în treacăt, că tatăl 
ei „era la gimnaz“, lăsîndu-l să creadă că ar fi profesor, se 
înspăimiîntă la gîndul că ofițerul va descoperi că tatăl ei era doar 
portar și amîna sub felurite pretexte această vizită. li destăinui 
însă că n-avea dota reglementară. Ofiţerul o linişti, făgăduindu-i 
că va cere dispensă de la minister, fiindcă el nu umblă după 
zestre si ar fi în stare s-o ia numai cu cămașa pe ea. 

Pînă la urmă loana aranjă întrevederea dintre locotenent și 
tatăl ei în casa unei prietene. Gheorghe Murgu, de baștină din 
Șipotele, unde avea o soră, pe Dumitrana, moașa satului, 
devenise cu timpul get-beget orășean. Făcu o bună impresie 
ofițerului, căci purta o barbă mare, despicată în două, care îl 
făcea impunător ca un președinte al Curţii de Casaţie. 

Se făcea mare haz de o întîmplare petrecută nu demult, cînd 
secretarul general al Ministerului Instrucțiunii, venind în 
inspecţie, luă pe portarul gimnaziului drept director și-i întinse 
mîna. Osebit de asta, Gheorghe Murgu avea un vocabular 
alcătuit din cuvinte radicale. Oricine stătea de vorbă cu tatăl 
loanei n-ar fi crezut în ruptul capului că el n-are decit două clase 
primare. 

Astfel loana pluti în fericire aproape un an, pînă cînd tatăl 
observă că pintecele ei se umflase neobișnuit de mult. Ea 
tăgădui la început, dar în cele din urmă n-avu încotro și 
mărturisi că rămăsese însărcinată. 


După aceea căzu și trăsnetul: locotenentul fusese mutat în 
regimentul 34 infanterie, tocmai la Brăila și plecase pe furiș fără 
să-și ia rămas bun de la cineva. 

Gheorghe Murgu, din toată sărăcia, încropi bani de drum și 
plecă după el la Brăila. Acolo explică colonelului cum neonestul 
ofițer îi lăsase fata în poziţie critică, că după codul onoarei se 
impun reparaţii. Toate strădaniile lui nu duseră la nici un 
rezultat. 

loana nu mai putea scoate capul în lume de rușine și plecă la 
Șipotele, la mătușa ei Dumitrana, unde născu doi gemeni: un 
băiat și o fată. După aceea nevrind să se mai întoarcă la oraș 
intră ca fată în casă la Dănești. 

Tatăl ei, scos la pensie, se întoarse și el la Șipotele și fu 
angajat casier la Banca Populară. Cu ajutorul fie-si, intrînd pe 
sub pielea moșierului, ajunse în scurt timp primarul satului. 
Oancea căzuse în dizgrație din pricina lui Zamfir și nu mai 
fusese reales după expirarea mandatului. 

Norocel și Bobocica, copiii loanei, creșteau nestingheriţi în 
casa mătușii Dumitrana, care-i socotea ca și ai ei și acum 
umblau la școală. Mama lor împlinise douăzeci și șase de ani și 
se făcuse parcă și mai ispititoare decît era. Dar ce folos dacă n- 
avea noroc să găsească un bărbat? O sicîia mereu logofătul — 
cică, s-o ia de nevastă. loanei nu-i plăcea de el, îi spunea 
„țopirlan cu păr pe limbă“ și pe urmă știa că-i încurcat cu 
Răcliţa. Ce să se lege dacă n-o durea capul? 

Duminica avea „liber“. Se ducea de obicei la mătușă-sa 
Dumitrana, unde-și petrecea ziua în mijlocul copiilor, iar pe- 
nserat pleca înapoi la castel. 

Insă de la un timp n-o mai îmbiau la venit copiii și mătușa, ci 
„altceva“. In casa vecină locuia Călin Biîrligatu, „făt-frumosul“ 
satului. Nu se știa de ce-l poreclise lumea astfel, că de pus în 
ramă nu era el, cu tot părul lui cîrlionțat și ochii mari și focoși. 
Poate unde avea o ciociîrlie pitulată în gitlej. De-adevărat, cînta 
Călin ăsta de-i creștea rădăcini călătorului și-și uita de drum. 
Nimeni nu-l rămînea la cîntat. Și tat-su avea darul ăsta, era va 
să zică ceva din familie. Nevastă-sa murise din facere și Călin nu 
se îndura să se însoare a doua oară, cu toate că trecuseră ani 
de-atunci. Spunea că muierea de-a doua e ca miîncarea 
încălzită, dar era numai o vorbă. 


loana, prinzînd drag de el, i se dete, repede, fără nazuri. Și 
din acel ceas dragostea puse călcîi de stăpină pe fiinţa ei. Nu 
mai rivnea nici locotenenţi, ca Vlad, nici boieri, nimic, nimic. 
Inima-i era Călin, și gîndul tot la el, ca bătut în cuie. 

Își făcea de lucru și pleca devreme de la mătușă-sa. Se furișa 
în grădină unde o aștepta ibovnicul cu sacul plin de dezmierdări, 
iar cînd amurgea se furișau în casă. Mama lui Biîrligatu nu-i 
stingherea, fiindcă bătriîna se culca o dată cu găinile. 

Dragoste cu socoteală nu se poate. Așa și cu ei: se iubeau 
uitînd de măsură, parcă ar fi fost să moară în revărsatul zorilor 
și pînă atunci voiau să stoarcă toată bucuria vieţii rămasă 
netrăită. 

Uneori loana i se plingea de logofăt că-i da ghes să i se bage 
în suflet. Dar ea n-avea ochi să-l vadă, de-ar fi poleit cu aur, 
fiindcă în dragoste ca și în domnie nu încape tovărășie. 

— loană, dacă șezi cuminte, eu te iau, că-mi place mult de 
tine. Numai că trebuie să văd ce se alege cu pămîntu... Rămii 
sărac lipit ori... 

Femeia nu știa nimic de procesul pe care îl pornise Dănescu 
împotriva ţăranilor ca să le ia loturile înapoi după ce părinţii lor 
fuseseră împroprietăriți de mult, de pe vremea lui Cuza. 

— Nu-i ajunge, nesătulului, opt mii de pogoane cite are? zise 
loana pornită. 

— Așa-s boierii! De ce au, de-aia ar pofti să mai aibă. Dacă 
Trîndavului i-ar curge Olteţu în gură, n-ar zice: ho — destul! Și 
pe deasupra mai e și administratoru, care-i cîntă în strună și-i 
deschide capu... 

Femeia tăcu un timp, muncită de ginduri. Apoi, deodată, 
deschise gura: 

— Lasă, Căline, că te scap de pacoste. Și pe tine și pe ăilalţi. 

— Cum? se miră bărbatul. Crezi că poţi? 

— O să încerc. Chiar dacă m-o prinde n-o să mă omoare. 

loana se giîndea să pună mîna pe dosarul cu actele de care 
stăpînul ei se slujea în proces și mai ales pe hrisovul serdarului 
care era piesa de temei. 

De-atunci nu mai prididea cu tircoalele prin biroul Dănescului. 
De mai multe ori avu norocul să rămiie singură și să 
cotrobăiască prin hiîrţoage, doar-doar o da peste actul 


blestemat. Degeaba! Străduinţele ei nimereau mereu în gol: nu 
găsea nimic. 

Atunci îi trecu prin minte că dosarul cu pricina trebuie să fie în 
cancelaria administratorului. Altundeva n-avea ce să caute. Hm! 
Cam prost! Pe-acolo n-avea cum să umble, fără a trezi bănuieli. 
Şi cu toate astea, trebuia să scape de năpastă pe Călin al ei 
orice s-ar întîmpla, chiar dacă ar face moarte de om. 

Întîmplarea o ajută mai mult decît isteţimea. Într-o zi, pe cînd 
lonașcu era plecat la Caracal cu soţia, moșierul, avînd nevoie de 
o hîrtie, ceru Firei cheia de la cancelarie. 

Așadar în mîinile Firei era scăparea. Ea făcea curăţenie în 
locuința administratorului și ţinea va să zică cheia. Pe urmă 
descoperi și locul unde o ţinea: pe tocul ușii, din camera ei, 
agăţată într-un cui. Putea s-o ia oricînd, fără s-o doară capul. 
Numai să nu fie nimeni acasă. 

Se puse pe pindit, mai cu seamă după-amiezile cînd soţii 
lonașcu coborau în sat, ducîndu-se în vizită cînd la părintele 
Gherase, cînd la învățătorul Preda, sau la Vilsani. Două 
săptămîni n-avu noroc. Parcă era un făcut: cînd pleca unul, cînd 
celălalt, niciodată amîndoi. 

Dar în a treia săptămînă, soţii lonașcu plecară împreună. 
loana îi urmări cu privirile pînă trecură podul de peste rîu. 

Era într-o zi de vineri... 


MAREA CĂUTARE 


Veta era singura soră a lui moș Barbu Găvană, mai mică decit 
el cu vreo nouă ani. Povestea ei o cunoșteau toţi oamenii din sat 
și chiar de prin împrejurimi. Învățătorul dinaintea lui Preda 
spunea că ieșise chiar în jurnal, în Universul, grozăvia pe care o 
păţise femeia. Se măritase cu Lisandru Moţoi din Șipotele, mai 
bine nu s-ar fi măritat și-ar fi rămas fată mare toată viaţa. Dar 
știe cineva pe lume ce-i e dat să tragă? Nu știe. 

În fine, ce făcu, ce drese, că după un timp perechea reuși să- 
și ridice o căsuţă numai cu două odăiţe și prispă. Şi atit era bine, 
fiindcă amîndoi, ce-i drept, nu se dădeau îndărăt de la muncă și 
arătau vrednicie. A 

Așa trecură șase ani, cei mai buni. In acest timp Veta născu 
șase copii. Patru dintre ei se stinseră curînd, unul după altui, 


căci femeia era, ca toate sătencile, muncită din cale-afară —și 
cînd să mai vadă de plozi, cu atitea treburi pe cap? Din pricina 
asta, copiii creșteau mai mult la întîmplare, cum da Dumnezeu. 
Rămăsese în viață numai Petrişor, de cinci ani împliniţi, și 
Olguţa, ultima născută, neînțărcată încă. Numai că traiul acestei 
perechi nu era de rivnit. Lisandru își bătea mereu muierea din 
cauză că părinţii ei mai aveau să-i dea un rest de douăzeci de 
poli din zestrea Vetei și iacă trecea an după an și el nu mai 
vedea banii. l-adevărat că socru-său murise între timp, dar ce-i 
păsa lui? Hodoașca bătrînă n-avea decit să vîndă casa și să șadă 
la fi-su Barbu, ce-i trebuia ei casă? Şi-apoi, vorba e vorbă! Cu 
banii ăștia ce nu făcea Lisandru? De cînd tot vrea să cumpere o 
pereche de boi! Cît nu se ajută omul cu vitele, cum mai urnește 
nevoile din bătătură. Dar bătrîna nu și nu! Făcea pe n-aude, n-a 
vede. Eee, păi nu merge așa, surată... 

Cam prin 1895, în ajunul Crăciunului, Lisandru se întoarse 
acasă beat turtă. Cum o văzu pe Veta, iar i se făcu de banii 
aceia. Şi avînd arţag, se apucă să tîrnuie muierea. D-astă dată o 
bătu rău de tot și o goni la maică-sa cu amindoi copiii. Să șadă 
acolo plăcintă pe capul hodoașcăi și să nu se întoarcă fără bani, 
că-i moartea pe ea: o toacă bucățele, bucățele, ca pe slănină! 
Săriră vecinii să-l mai îmbuneze, dar Lisandru mai rău se 
întărită, parcă turbase. 

Femeia, fără a scoate o vorbă de împotrivire, luă fetița în 
braţe și băiatul de mînă și porni la drum cu amarul pînă-n git. Ca 
să vezi, o alungase tocmai în ajunul Crăciunului! Fie! O trece și 
asta... 

Pînă la Găvana avea de bătut vreo zece kilometri prin ger și 
nămeţi. Noroc că timpul era liniștit și vîntul nu sufla nici un 
firicel. Dacă ar fi știut că o să înduplece pe maică-sa să facă 
vînzătoare casa, mai du-te vino. Dar slabă nădejde! Bătrîna îi 
spunea mereu: 

— Mai așteaptă, fată, că poate mor anu ăsta și cui o să-i 
rămilie casa dacă nu ţie și lui Barbu? De ce îmi pui laţu de git să 
cad pe capu lu fi-miu, cînd am aici rostul meu și am trăit în casă 
de cînd am văzut răsăritul soarelui? 

E adevărat că părinţii ei făgăduiseră ginerelui un pogon de 
pămînt și șapte sute de lei — foarte adevărat. Pogonul și trei 
sute îi și dăduseră, iar Lisandru vîndu pămîntul și cu gologanii pe 


care-i mai avea nălţă casa îndatorîndu-se o parte. De bună 
seamă că părinţii i-ar fi dat și restul de bani, dacă nu se 
îmbolnăvea taică-său pe neașteptate. Du-te la oraș, cheltuiește 
în dreapta și în stînga, cu doftori și cu leacuri. Măcar de-ar fi 
folosit la ceva. După aia — altă cheltuială cu îngropăciunea. Și 
colac peste pupăză, iacătă și perceptorul cu taxa de moștenire. 
Uite-așa se topiră banii, cu necazurile, parcă n-ar fi fost. 

Lisandru însă nu voia să știe. Ţinea morțiș să-i dea datoria, că 
gologanii parcă sînt viaţa lui, încolo nimic nu e, nici înţelegere, 
nici îngăduinţă, nici omenie. E drept că sărăcia înrăiește pe 
oameni, dar nici așa! Dacă n-ar fi fost la mijloc dihonia asta, 
poate că Veta se înțelegea cu bărbatul, cine știe? li plăcea de el, 
îi deschisese inima și sufletul. La ce bun? 

Și cum i se plimbau femeii gîndurile astea prin cap în timp ce 
pașii o duceau în neștire, se ivi în zare pădurea Fratoștiţei. „N-or 
fi pe-acolo niscaiva lupi să mă prijoane“? o fulgeră prin minte și 
chiar atunci, pe loc, ca un făcut, deosebi pe albul cîmpului 
cîteva pete cenușii care se mișcau iute. „Vai de zilele mele, 
chiar lupi sînt“, tresări Veta îngrozită, slobozind un țipăt. 

Din acea clipă de spaimă se lăsă o negură pe mintea ei, încît 
nu-și mai dete seama pe ce lume trăiește. Se cățără ca o pisică 
în copacul din marginea șoselei, mirîndu-se mereu cum de-a 
răsărit acolo copacul ca din senin, parcă mai-nainte nu era. 
Fetița, părăsită jos în zăpadă prinse a scînci. Petrişor ţipă la 
rîndu-i: 

— Mamă, vleau și eu în pom! 

După aceea Veta n-a mai știut ce-a fost. Parcă a auzit chirăitul 
spăimiîntător al băiatului. Pe Olguţa n-a mai auzit-o de loc. 
Încolo, nimic. Nu-și mai amintea cît a zăbovit sus, între crengile 
îngheţate, nici cînd a trecut pe-acolo o căruţă cu oameni, de la 
Cornățel, de-au dat-o jos din copac mai mult moartă decit vie și- 
au dus-o înapoi la Șipotele. Tot așa, nu-și mai aducea aminte 
dacă a fost sau nu la înmormiîntarea rămășițelor copiilor. 

Prin sat se auzeau și unele glasuri cîrtind împotriva ei: 

— O pedepsi Dumnezeu și-i luă minţile, fiindcă lăsă copilașii 
pradă fiarelor ca să-și scape ea viaţa. Nu se îndură să moară o 
dată cu ei. 

— Fă, nu mai vorbi așa că vorbești cu păcat. Veta e vinovată 
săraca sau bărbatu-su care o îmbrînci în gura lupilor? Ea, chiar 


dacă a greșit, pătimește, da el, care stîrni nenorocirea, nu-l 
doare nici dosu. 

În timpul bolii, Veta striga mereu după Lisandru, dar el nu 
dădea glas, nici se arăta prin bătătură. 

— Lasă-l, nu-l mai chema că-i dus după treburi, îi spunea 
Florica, nepoată-sa, care vedea de ea. 

Spre primăvară, cînd ieși soarele, bolnava se ridică în 
picioare, dar pe bărbat tot nu-l văzu prin casă. Intrebă pe rude și 
pe vecini: unde e Lisandru al ei, căci el îi mai rămăsese. Oamenii 
ridicau din umeri, nu știau. 

Știau, dar nimeni nu îndrăznea să-i spuie că el fugise în lumea 
largă. Fie că-i fusese rușine de ceea ce făcuse, fie că se temea 
de răzbunarea fratelui ei, Barbu sau a nepoților, fie că se 
îngrozea să trăiască mai departe cu muierea care-și pierduse 
mintea, fapt era că omul se lipsi de casă și de tot ce avea și 
plecase cine știe unde să-și facă alt rost, fără să se mai uite 
îndărăt. 

De-atunci Veta îl căuta mereu, în fiecare zi, în fiecare ceas, 
făcînd din această căutare necurmată însuși rostul vieţii ei. Se 
scula dis-de-dimineaţă pusă pe treabă. intii începea cu vecinii, 
apoi pornea pe uliţă, se abătea pe la cîrciumă, la primărie, la 
judecătorie, pretutindeni, iar duminica și sărbătorile îl căuta și în 
biserică. Pe oricine întîlnea în cale, îi punea aceleași întrebare, 
neschimbată de ani: 

— Nu văzuși pe Lisandru? 

Toţi îi răspundeau la fel, parcă erau vorbiţi între ei: 

— Nu-l văzui. 

Veta pleca mai departe ca să întrebe pe alţii, să întrebe 
mereu, zi și noapte, iarnă și vară, necontenit, fără răgaz, doar- 
doar o întîlni pe cineva să-i spuie unde-i Lisandru al ei. 

Citeodată colinda și prin satele vecine, întrebînd și pe-acolo 
oamenii de bărbatul pierit. Nu putea nimeni să-i dea de știre 
unde se află cel căutat cu atita riîvnă. A 

Asta era nebunia ei care ţinea de vreo 10 ani. Incolo, nu făcea 
nimănui vreun rău. Trăia printre oameni nepăsătoare, ca un 
lucru netrebnic. Seara se întorcea acasă frintă de oboseală. 
Vecinele miloase îi dădeau cite ceva de mîncare, să fie de 
sufletul morţilor. Şi-i mai măturau prin odaie, căci Veta nu se 
îngrijea de nimic. 


Cocioaba se dărăpănă cu timpul, ajungind paragină ca și 
stăpînă-sa. Ploua înăuntru, în odaie, prin cîteva locuri și trebuia 
reparat acoperișul. Îl repară Ghiţă Cărare, care ţinea o nepoată 
de-a ei. Îl repară într-o parte și se strică într-alta. După asta veni 
pacostea cu percepţia. Femeia nu mai plătise dările casei de ani 
de zile. Ce știa ea de impozite și de marafeturi fiscale? Turcu, 
perceptorul, îi făcu somaţii peste somaţii și în cele din urmă 
scoase casa în vinzare la licitaţie. Dar cine îndrăznea să se 
atingă de bunul oropsitei de soartă? Să i se întimple cine știe ce 
nenorocire?... 

Și într-o zi, cînd Turcu se abătu pe la veșnica lui debitoare, 
Veta îi ieși înainte și-l întrebă: 

— Nu văzuși pe Lisandru? 

— Ba îl văzui adineauri, răspunse perceptorul în bătaie de joc. 

— Unde? Unde? făcu femeia cu sufletul la gură. 

— S-a pitulat în baltă și te-așteaptă acolo. 

— Zău? În ce loc? 

— Lîngă șipotul Băbăiţei. Du-te și-l găsești pe fundul apei 
stînd la taifas cu peștii. 

Veta porni repede spre lacul Gorganului. 

— Stai niţel, ce faci cu dările? 

Dar femeia, zorită, nu-i răspunse. Pe chipul ei zbircit prea de 
timpuriu înflori o lumină care aproape îi schimonosea trăsăturile, 
fiindcă o viaţă de om nu cunoscuse zîmbet. 

Onița, nevasta notarului Partenie, care auzise vorbirea o 
strigă din spate: 

— Stai, Veto un’ te duci?... Nu vezi că percictoru glumi cu 
tine? 

Nebuna nu se mai uită îndărăt. Grăbea pașii pe uliţă, 
schimbînd chiar mersul ei tărăgănat de ani de zile. Cum ajunse 
la șipot, coborî malul și intră în lac. Apa rece îi cuprinse întîi 
genunchii, apoi mijlocul, umerii și după aceea o înghiţi. 

Rada, nevasta lui Enache Bădoi, care venise cu ulciorul la 
șipot, o văzu, dar nu știa ce vrea să facă, iar cînd nebuna începu 
să înainteze în adînc femeia strigă la dînsa: 

— Veto, nu te duce mai departe, că te-neci... 

Dar Veta nu-i răspunse. După ce se scufundă în apă, Rada 
începu să ţipe. 

— S-a-necat Veta! S-a-necat Veta! 


Se arătară cîţiva oameni, printre care nepotu-su Petre Dănilă. 
Acesta, aflînd despre ce-i vorba, clătină amar din cap: 

— Pentru ea e mai bine acolo în fund decit aici, deasupra.... 

Cînd după citeva zile, oamenii o scoaseră la suprafaţă, Zamfir 
Oancea dădu peste un schelet omenesc, topit aproape de atita 
ședere în apă. Într-un picior avea o cizmă putredă, umflată și un 
nod de frînghie. Oasele abia se mai ţineau între ele. 

— Cine să fie înecatul? Trebuie c-o fi vreun venetic, că dacă 
era băștinaș i s-ar fi știut lipsa. 

-— Asta-i cizma lui Lisandru! strigă moș Barbu Găvană. O 
cunosc după carimbi... 

Şipotenii, auzind una ca asta, fură zguduiţi ca de cutremur. Va 
să zică Lisandru Moţoi nu fugise hoţește în lumea largă, așa cum 
umbla vorba, întorcînd spatele nenorocirii pricinuite de el. lar 
Veta îl găsise și acolo, tupilat în fundul lacului, căci marea și 
necurmata ei căutare trebuia să izbutească chiar dincolo de 
viaţă. 


DE-A CURMEZIȘUL 


| 

Şipotenii fierbeau mocnit ca oala acoperită. Pe faţa lor arar 
putea citi cineva ce-i roade pe dinăuntru. Cînd îi pustia 
deznădejdea văzînd cîinoșia vieții pe care o duceau, cînd îi 
pîrjolea ura împotriva asupritorului, o ură grea, mistuitoare. Nu 
numai Răzmeriţă se gindea să-l omoare pe boier, ca să scape 
satul de pacoste, se mai gindeau și alţii, fără a sufla o vorbă. 
Barbu Găvană spusese o dată cu tilc că dacă scuipă tot satul 
răsare o baltă. Uite că nu răsărea nimic! Dănescu avea putere 
să strice și zicalele bătrinești. 

Pantelimon Gavrilă și Petre Dănilă se sfătuiră într-ascuns cu 
Vlădoienii să vadă în ce ape se scaldă, căci și ei munceau pe 
moșia Mîrșanului în aceleași condiţii. (Boier lencuţu nu făcuse 
altceva decit copiase învoielile făcute de vecinul Dănescu). 

— La toamnă, s-a isprăvit, nu le mai înnoim nici noi! strigă 
Stan Cînepă. 

— Dacă n-oţi fi toţi pe-o vorbă? îl zgîndări Pantelimon. 

— Ne-am înţeles între noi, n-avea grijă... Nu sare nimeni 
pîrleazu. 


Va să zică puseseră la cale și pe Vlădoieni. N-ar fi fost rău să 
se abată pe la Cornățel și Hurezani ca să le deschidă, și pe- 
acolo, oamenilor capul. Dar Pantelimon nu se bizuia prea mult 
pe megieși. Dacă vreo coadă de topor ducea vorba la curte 
stricînd toată treaba făcută pînă atunci? 

Într-acestea se întîmplă altă pacoste. Dănescu cîștigă 
procesul cu loturile care se judeca în apel la Tribunalul din 
Craiova. Ţăranii, disperaţi că-și vor pierde pămîntul, puseră pe 
avocatul lor să facă recurs la înalta Curte de Casaţie, vînzînd ce 
bruma aveau, pentru a face faţă cheltuielilor. 

Acum tot satul clocotea împotriva Dănescului. Auzind pe 
părinţii lor cum blestemau pe boier, chiar copiii începură să-l 
urască, căci ura e tot așa de molipsitoare ca boala. 


II 

Veni toamna. După dijmuitul porumbului, lonașcu începu a 
chema pe ţărani la administrația moșiei ca să reînnoiască 
învoielile. La fiecare le fixa ziua cînd trebuia să se înfăţișeze 
pentru preschimbare. Nu se duse ţipenie de om. 

lonașcu iscodit tot de mirare, întreba mereu pe argaţi: 

— Măi, nu le-aţi spus oamenilor să vie? 

— Ba le-am spus, cum să nu le spunem? 

Cu toate astea nici a doua, nici a treia zi nu călcă picior de 
șipotean pe la curte. Dacă văzu așa, administratorul n-avu 
încotro și raportă lui Dănescu. 

— Ce-i facem, coane Alexandre, oamenii nu vor să 
reînnoiască învoielile. 

— A-ha, s-au pus în grevă? zise moșierul încruntînd 
sprincenele. Lasă-i că vin ei singuri, ca ursu la miere. 

lonașcu își văzu de treburi și se puse pe așteptat. Intr-una din 
zile moșierul și administratorul se pomeniră cu lencuțu Mîrșanu. 
Venise călare de la Vlădoaia. 

— Ai mei mi-au trimis vorbă că nu iscălesc învoielile dacă nu 
facem pe din două... Le-am cerut răgaz de gindire și d-aia, 
înainte de a le da răspunsul, am venit să mă sfătuiesc cu 
dumneata. 

— Nu schimbi nimic din ce-a fost, rosti Dănescu. Dacă cedezi 
îţi strici și dumitale socotelile și mie. 

— Așadar, rezistenţă! exclamă lencuţu rîzînd. Asta-i parola. 


— Pe tot frontul! completă Dănescu. 

În altă zi se abătu la curte noul primar Murgu. 

— Măria-ta, nu știu ce-o fi cu oamenii ăștia ai noștri. Parcă au 
mutit și surzit. Dacă-i întrebi ceva, nalţă din umeri; dacă le spui 
ceva se fac că n-aud. Tare sînt curios ce-o să iasă din afacerea 
asta... 

— Ce-o să iasă nu te privește pe tine, se răsti moșierul la el. 
Mie să-mi afli pe cei care-i instigă... 

— Sînt aflaţi, îi știi și dumneata. 

— Ce vorbă-i asta? Nu-i știu de loc. 

— Cine fuse  astă-vară în delegație? Să-i numărăm: 
Pantelimon, Petrică, Mărin și încă unul, îi uitai numele... 

— Buzatu... 

— Apăi ăștia sînt... Buzatu și cu Viţu poţi să-i dai la o parte, 
sînt moi ca ceara... 

— Nu mai sînt și alții...? 

— Dac-o luăm așa, e tot satu... Dinspre partea asta aș zice că 
n-ar fi rău să-i mai ușuraţi... Ce-i drept, o duc greu oamenii, de 
ce să mint? 

— Tu vezi-ţi de treaba ta, sau vrei să te... ușurez și pe tine de 
grija primăriei? 

Gheorghe Murgu, dacă văzu că boierul e cătrănit, nu mai suflă 
o vorbă. Ce să se puie în rîcă cu el pentru oameni? Fiecare își 
păzește pielea... 

Timpul curgea domol, cu zilele tot mai ciuntite. Trecu 
septembrie, veni octombrie. Seninul și căldurica își luară 
tălpășiţa lăsînd loc ploilor și frigului. Dacă vremea o ţine tot așa, 
muncile aratului și semănatului n-aveau cînd să se mai facă. Pe 
Dănescu prinse a-l roade grija. Nu-i de-a bună cu oamenii, va 
rămîne cu moșia nemuncită. Se sfătui cu administratorul și 
logofătul. Acesta din urmă, ca să bată stăpînului în strună, îi 
propuse să aducă muncitori din alte părţi. Treaba nu era ușoară, 
fiecare om avea rostul lui. Totuși Macarie se dete peste cap, 
făcu ce făcu și aduse dintru început vreo șaizeci de oameni, 
culeși de prin Popînzălești, de unde era el de baștină și alte sate 
învecinate. 

Șipotenii mirosiră tertipul și ieșind în întîmpinarea lor, îi luară 
mai cu binele mai cu răul: 


— De ce, mă, fraţilor, vă băgaţi în fasolea noastră? De ce 
umblaţi să ne daţi cu măciuca în cap făcîndu-i boierului 
mendrele? Cu bogăţia trăirăţi voi pînă acușa ori cu sărăcia? 

Megieșii, de unde să știe de neînţelegerea dintre oameni și 
boier, dacă logofătul nici nu deschisese gura despre așa ceva? 
Se gindiră și socotiră că nu-i drept să vină peste șipoteni și să le 
strice rosturile. Nici lor nu le-ar părea bine dacă ar veni alții, 
venetici, să le ia piinea de la gură. Și făcură calea întoarsă, 
furioși că Macarie le tăinuise zizania. 

Dănescu, scos și el din ţiţini că „zilierii“ trecuseră de partea 
șipotenilor, se gîndi să lase moșia nemuncită, numai așa de 
ambiţie, ca să nu le satisfacă revendicările. Avea cu ce trăi încă 
o sută de ani de aci înainte; în privința asta nu-l durea capul. 
Dar, să vedem, ce-o să măniînce ţăranii? Nu va trece nici un an 
de zile și vor crăpa de foame, becisnicii. Atunci să-i vezi cum se 
vor tîriî în genunchi, în faţa lui, să-i cerșească iertarea... 

Administratorul lonașcu, zgircit cum era, neîndurîndu-se a 
pierde un gologan nici el, nici altcineva, îi schimbă gîndul. 

— Nu faci bine, coane Alexandre. Dacă lași moșia pirloagă 
avem o pagubă de... și numaidecit făcu socoteala pe hîrtie. De 
ce să suporţi de bună voie o asemenea pierdere? Numai pentru 
o ambiţie? Nu merită, pe onoarea mea! Pe urmă trebuie să ţii 
seama și de alt aspect al problemei: cînd ţăranii n-or mai putea 
să rabde de foame, vor ataca hambarele. Să nu-ţi închipui că ei 
o să moară cu nasul în porumb, fără să se atingă de el. Dacă așa 
stau lucrurile, de ce să nu evităm aceste neplăceri? Fă-le pe 
voie, mai scade-le acolo ceva, mai îndulcește-le niţel... 

Dănescu, încruntat, se gindea mereu, se frămiînta. Fumase 
ţigară după ţigară. Dar tot nu izbuti să se hotărască într-un fel. 

— Să mai lăsăm să treacă o zi, două... 


III 
Ţăranii, nu mai puteau nici ei, se topiseră de-a-mpicioarele de 
așteptare. Cu fiecare zi scursă, le seca nădejdea în izbîndă. 
— Să știți că Trîndavu lasă moșia nemuncită, spunea Pleznită 
oamenilor strînși la Pantelimon acasă. Ce-i pasă lui? Are ce 
mînca. Dar noi? 


Nimeni nu răspunse. Toţi aveau curajul pierit. Mai era și 
vremea de-afară, posomorită, neagră, ca necazul. Unul dintre ei, 
întrebă cu glas stins: 

— Ce-i facem? Murim de foame... Mai rea fiară ca foamea nu 
se află pe pămînt. 

Un val surd de încuviințări năvăli stîrnit de aceste vorbe. 

— Nu făcurăm bine că stricarăm căruţa cu boieru. Că pe 
dumnealui nu-l răzbește doru de mămăligă, da pe noi ne 
răzbește. 

— Dacă are în mînă pîinea și cuţitu ne judecă acum ca pe 
Hristos. 

— Măi, fiîrtaţi, făcurăm în nădragi de frica foamei. Voi nu 
înţelegeţi că nu putem izbîndi fără jertfe? Pînă nu crăpăm nu 
trebuie să ne dăm bătuţi. 

— Adică cum, fără „jertfe“? Să murim? făcu nedumerit Prăsilă. 

— Da, chiar să murim! tună Pantelimon. Și-așa tot muream, 
da mai încet... pe îndelete... 

— Ascultă, nea Pantelimoane, continuă Prăsilă, să vii întîi la 
mine acas' s-auzi „reghimentu“ meu cum chirăie după mîncare 
și pe urmă să spui vorba asta... Pe mine nu mă rabdă inima să- 
mi omor copiii! 

Țăranul plecă supărat, trîntind ușa. 

— Stai, mă, unde pleci? încercară cîțiva să-l oprească. Nu 
izbuti nici unul să-l întoarcă din drum. 

După plecarea lui se sparse consfătuirea, ca un lanţ sfărimat, 
din care se rupsese o verigă. 

Tot în ziua aceea Prăsilă, cu mai mulţi șipoteni, printre care 
Pleznilă, Buzatu, Dumitru Spoială și alţii, se înfăţișară smeriţi la 
curte să iscălească învoielile. Administratorul lonașcu nu-i 
acoperi de dojeni. Ba, dimpotrivă, după ce-i lăudă că le venise 
mintea la cap, îi vesti că boierul în bunătatea lui tot le făcuse o 
ușurare, scăpindu-i de rușfeturi care au fost șterse. 

— Şi-atit e bine, gîndiră ţăranii, tot ne aleserăm cu ceva. 

Ștergerea rușfeturilor, asemeni unei rime de prins peștele, 
birui și împotrivirea celorlalţi șipoteni care lăsară dirzenia baltă 
și iscăliră învoielile agricole. 

— Ai văzut, Scarlate, ce bine am făcut prelungind așteptarea? 
spuse radios Dănescu. Dacă mă luam după dumneata ar fi 
trebuit să capitulez... 


Numai Pantelimon Gavrilă și Petre Dănilă nu iscăliră noile 
învoieli. Nu că n-ar fi vrut să le iscălească, însă Dănescu refuză 
să le dea pămînt în dijmă. Ei întăritau pe oameni la rele sucindu- 
le mintea, erau capul răutăţilor și voia să se scape de ei. N- 
aveau decit să plece la oraș, să se facă precupeţi sau să se bage 
la stăpîn. Treaba lor! Numai să plece din sat... 

Petre Dănilă, mîndru și ambițios, nu se umili stăruind să 
moaie inima Dănescului pentru a căpăta pămînt, ci își sumese 
mîinile și scoase la iveală două braţe vînjoase să sfarme pietre 
cu ele: 

— Nu mor eu de foame cu mîinile astea, boierule! 

Şi fără altă vorbă îi întoarse spatele și plecă. 

Șipotenii, auzind de isprava moșierului, se burzuluiră vrînd din 
nou să strice învoielile. Cum să lase în vînt pe cei doi semeni 
care se străduiseră pentru tot satul? Ar fi fost lipsă de omenie 
din partea lor. Dar Pantelimon și Petre îi împiedicară: 

— Vedeţi-vă de treabă, nu ne purtaţi de grijă, că ne-om 
descurca noi... 


PE URMELE ARISTIŢEI 


| 

Învățătorul Sorin Preda nu se mulțumise numai cu localul nou 
de școală, care la drept vorbind era opera lui. Se apucase, cu 
ajutorul copiilor mai mari, a sădi pomi pe uliţi. Pe locul viran din 
dreptul bătrînului gorun, unde se ţinea hora, puse pe Prăsilă de 
încherbă niște bănci din scînduri groase, bătute pe ţăruși înfipţi 
în pămînt, pentru a se odihni bătrînii și femeile cu ploduri. Nu se 
știe cine plătise osteneala timplarului. Și mai avea ce avea cu 
grădinile: la școală făcuse o grădină care ţinea toată curtea din 
faţă, numai în curtea din dos rămăsese loc să se joace copiii în 
recreaţie. La primărie și judecătorie răsăriseră alte grădini mai 
micuţe. 

Dar astea erau lucruri mărunte. Învățătorul scotea revista 
Vorbe bune o dată pe lună și o împărțea gratuit la ţărani. E 
drept că mulţi dintre ei o foloseau ca să răsucească ţigări sau s- 
o lipească pe la ferestre în locul geamurilor sparte. Cu vremea, 
văzînd că „gazeta“ conţinea sfaturi folositoare despre muncile 
cîmpului, despre boli și altele, începură s-o citească și după 


aceea o puneau bine. Cei care nu știau carte rugau pe alţii să le 
citească ce scria acolo domnul învăţător. 

— De unde o fi știind dumnealui atitea? întreba cîte un ţăran. 

Mai erau, pe urmă, șezătorile de sîmbătă seara. Astea făceau 
toate paralele. larna, învățătorul le ţinea într-o sală de clasă, iar 
vara, cînd era zăduf, în curtea școlii. Nu veneau numai săteni, 
începuseră să vie și notabilităţile satului: dirigintele poștei cu 
„țignita“ lui, preotul Gherase cu fetele, cîteodată judecătorul 
Ghișcu, grefierul Pleșea, primarul Murgu și perceptorul Turcu. 
Numai boierii de la castel nu dădură niciodată cu piciorul pe- 
acolo. Nici că era nevoie! 

Intîi vorbea Preda și te miri ce nu vorbea: despre îngrășarea 
pămîntului, despre viața din trecut a poporului și altele. După 
aceea moș Barbu Găvană sau alde Stan Cimpoieru spuneau fie o 
poveste, fie o fabulă din Esopia, cum le venea la îndemină. 
Urmau cîntece — cînta mai ales Călin Biîrligatu — cimilituri, 
proverbe și dacă mai era timp se recitau și poezii. 

Mulţi ţărani se mirau de atîta rîvnă din partea învățătorului. Își 
spuneau: „O fi el inimos, o fi el frămîntat de ginduri bune, dar 
prea se dă nenișorule în vînt pentru alţii! Ce scop o fi urmărind?“ 

O data Pantelimon Gavrilă îl întrebă într-o doară: 

— Aba, dom'le învăţător, spune-mi așa de la inimă, vrei să 
ajungi depotat cumva? 

Sorin Preda rise cu poftă. 


II 

Pentru serbarea de sfîrșit de an, învățătorul compuse o nouă 
piesă de teatru intitulată: Fata /ui Badea llie. Era vorba de-o 
fetiță orfană, pe capul căreia se abătuse o ploaie de nenorociri, 
însă dirzenia ei învinse toate piedicile și își împlini visul, 
ajungînd învăţătoare. 

Mai bine de o lună de zile se trudi cu repetițiile învăţind pe 
micii interpreţi cum să rostească vorbă cu vorbă. Rolul principal 
îl încredinţă școlăriței Chiriţoiu Cătălina, una din multele odrasle 
ale lui Prăsilă, care absolvea școala în acel an. 

Inainte de începerea serbării, sala gemea de lume. Numai 
familia lui Prăsilă, care venise în păr s-o vadă jucînd pe Cătălina, 
ocupa nu mai puţin de cincisprezece locuri. În faţă, erau așezate 


două rînduri de scaune pentru notabilitățile satului, care veneau 
de obicei tîrziu, dar fără ei niciodată nu începea serbarea. 

Mîrșanii, adică cucoana Vasilichia cu fetele, Mădălina și Geta 
sosiră mai devreme și stăteau de vorbă cu Vilsanii și cu Vera 
lonașcu. 

În fine se ivi și moșierul Dănescu. Era însoţit de fiică-sa Daria 
și de un tînăr de statură potrivită, cu părul revărsat în plete și 
ochii mari, scînteietori. Moșierul se așeză lîngă cucoana 
Vasilichia Mîrșanu, după care îi prezentă pe tînărul pletos. 

Soţia Miîrșanului, auzind numele, tresări ca speriată: Artistul 
Petre Liciu? 

— În carne și oase, doamnă! confirmă acesta, sărutîndu-i 
curtenitor mîna. 

— V-am văzut în Shylock. Aveţi o creaţie nemai... dar cucoana 
Vasilichia se întrerupse gituită de emoție, ca o adolescentă. 
Faima actorului de lîngă dînsa o copleșise. 

Judecătorul Ghișcu, mirat și el de prezența marelui artist, îl 
întrebă: 

— Mi se pare ciudat să vă văd asistind la o reprezentaţie 
școlară. 

— Îmi plac asemenea manifestări naive. Chiar eu am insistat 
pe lîngă conu Alexandru să venim încoace. 

Discuţia se plimbă numai pe cărările teatrului, despre 
moartea lui Vlădicescu, despre retragerea Aristiţei Romanescu, 
despre succesul lui Coguelin-aîne în Cyrano de Bergerac. 

Învăţătoarea Simina, înveșmîntată într-o rochie albă, se 
strecura prin mulţime sprintenă și fluidă ca o zînă a zăpezii, 
împărțind programe tipărite cu distribuţia rolurilor. 

Cortina se trase într-o parte și alta, și gălăgia se topi pe loc, 
înghițită de o gură nevăzută. Încetul cu încetul, oamenii din sală 
încetară de a mai fi ai lor. Cu ochii ţintă pe scena improvizată, 
urmăreau tot ce se petrece între cei trei pereţi șubrezi și cu 
urechile făcute pîlnie prindeau orice vorbă sau șoaptă. 

— Cine e fata care face pe Mărioara? întrebă încet cucoana 
Vasilichia pe fata ei Geta. 

— Chiriţoiu Cătălina, mamă. 

— Nu e asta fata lui Prăsilă? 

— Ba da. 


Soţia Mirșanului își aduse aminte de copila cu zulufii bălai, 
care spunea așa de frumos versurile sorcovei, acum trei ani cînd 
serbase revelionul la Dănescu. 

Din ochii spectatorilor, mai ales femei, picurau tăcut boabe de 
lacrimi. Basmalele se plimbau neîncetat pe faţa lor. Văduva 
Nicolita Opran icni deodată în plins. 

— Sst! Tăcere! se auziră șoapte din toate părţile. 

Cînd cortina se lăsă, oamenii răsuflară ușuraţi și se porniră să 
bată din palme. 

— Bravo Cătălino! Bravo Mărioaro! urlau băieţii și fetele, cu 
mîinile jerăgai de aplauze. 

Coana Vasilichia se aplecă la urechea lui Liciu: 

— Ce părere aveţi, maestre, de „vedeta“ noastră? 

— Fetiţa asta pășește pe urmele Aristiţei!?. 

— Vorbești serios? făcu Alexandru Dănescu. 

— Foarte serios! N-ai văzut că a furat pe toată lumea din sală? 
Acesta-i talentul. Și e lucru mare! completă vestitul artist. 

Dănescu trimise după ea s-o cheme. Cătălina veni cu fața 
aprinsă. 

— Cătălino, îi spuse Liciu, mi-a plăcut cum ai jucat. 

— M-am încurcat în două locuri. N-aţi băgat de seamă? 

— Nu... Nimeni n-a băgat de seamă. la spune-mi, drăguţa 
mea, ce vrei să te faci cînd vei fi mare? 

Fata se uită lung la el și ridică, vioi, din umeri. 

— Ce-o vrea tata... 

— Nu vrei să te faci artistă? 

— Vreau, dacă mă lasă tata. 

Alexandru Dănescu se amestecă în vorbă. 

— O să te lase. Vorbesc eu cu el. 

— Dacă vorbiţi dumneavoastră, atunci mă lasă. Și-o să joc la 
un teatru adevărat? 

— Da. La „Teatrul Naţional“ din București. La toamna vii la 
conservator. 

— O, ce bine-mi pare! și fata, de bucurie, bătu din palme. Am 
văzut „Teatrul Naţional“ într-o poză. Ce mare e! Cît un munte. 


'3 E vorba de Aristița Romanescu, una din actrițele fruntașe ale teatrului 
românesc. 


Petre Liciu scoase din buzunarul vestei o monedă de aur și i-o 
întinse. La început fata nu vru să ia o sumă așa de mare, dar 
cum ceilalţi stăruiră, luă banii. 

— Vino, Cătălino, la curte, să stăm de vorbă, spuse Liciu, 
ridicîndu-se gata de plecare și stringînd mînuţa fetei. 

Cătălina se aplecă și sărută mîna artistului înainte ca acesta 
să și-o poată retrage. 

Cînd învăţătoarea dădu peste Cătălina, o acoperi de sărutări. 

— Drăguţa mea, ai jucat așa de frumos! Tuturor le-a plăcut. 

Fata, copleșită de atitea laude, nu mai știa ce să spună. 
Suridea mereu, aproape mecanic, ca și cum fericirea începuse s- 
o stingherească. 

Sorin Preda o sărută și el pe frute și-i dărui o rublă de argint. 

Cătălina fugi la maică-sa și-i dădu banii. Erau cei dintii bani 
cîștigaţi și ziua aceea rămase cea mai frumoasă din viaţa ei. 


PREŢUL PĂMÎNTULUI 


| 

De întors nu se mai întoarse Ilinca la Miîrșani, cu toate bătăile 
îndurate de la taică-su. 

— M-am săturat să fiu slugă, o ținea ea dirz. Mai bine îmi fac 
seama decit să mai calc pe la conac. 

Abia după Rusalii află Toader Tarină că fie-sa rămăsese grea. 
La început crezu că Gheorghiţă al Floarei făcuse pozna, că așa 
sînt flăcăii în ziua de azi, grăbiţi la așternut și n-așteaptă 
rînduiala după datină. Dar cînd fata, neavînd încotro, îi destăinui 
că feciorul boierului o rușinase, parcă i se puse ura zăbranic pe 
ochi. Mai întîi o stilci în bătăi și fiindcă maică-sa, ca orice mamă, 
sări și-i luă apărarea, o bătu și pe Reghina. După aceea plecă la 
țarină și se culcă acolo, iar femeile amîndouă se văitară toată 
noaptea de durere. 

A doua zi, bătrînul luă pe Ilinca și se duse la conac, pus pe 
hartă. Cînd boierul lencuţu auzi despre ce e vorba, îi rise în nas: 

— Fugi de-aci, omule, băiatul meu nu se uită la fete de ţară. 
Toată lumea știe că el are gusturi alese, de... ca un tînăr carea 
trăit atiţia ani la Paris. 


— Dacă are gusturi de-astea de ce a rivnit la bunul fetii? Că 
Ilinca nici n-a auzit de Pariz, necum să fi călcat cu piciorul pe- 
acolo, pe la nemți. 

— Nu înţelegi omule, că nu-i el buclucașul, cum nu sînt eu 
popă. 

— Dar cine? la fă dumneata bine și cheamă-l încoace sa 
vedem tăgăduiește sau ba? 

Boierul lencuţu, vrînd să arate ţăranului că nu se teme de nici 
o probă, trimise să-l cheme. Andrei veni, măsură dispreţuitor pe 
Ţarină și pe fie-sa, aproape de nerecunoscut din cauza sarcinii, 
apoi pufni pe nas: i 

— E o chestiune care nu mă privește! Imi pare rău, papa, că 
mă pui în astfel de situații jenante. 

Moșierul îi ceru iertăciune, motivind că îl chemase numai ca 
să dovedească moșneagului cît se înșeală în susţinerile sale. 

— Va să zică face pe niznaiu, zise 'Ţarină scărpinîndu-se după 
ceafă, cînd Andrei ieși îmbufnat din sufragerie. Dacă-l strîngi cu 
ușa, n-are încotro, o să recunoască, fiindcă mai știe și altă 
lume... 

— Cine mai știe? 

— Apăi, să zicem... baba Anica. 

— Baba Anica? Foarte bine. S-o chemăm și pe ea. După cum 
vezi, îţi fac toate voile numai să te conving cit ești de greșit, 
fiindcă păcatul se trage din altă parte... 

— Așa credeam și eu numai că lucrurile stau altminteri. 

Bucătăreasa veni gifiind și-și șterse nasul cu poalele șorțului. 

— La ce chemarăţi băbuţa, maică? întrebă ea. Apoi zărind pe 
Ilinca, palidă, cu pîntecele cît baniţa, zise: — Vezi că tot îți umflă 
burticica? Prea era cu ochi și sprîincene și Babanica îi trecută 
prin sită și dîrmon. 

— Anico, te știu femeie cu frica lui Dumnezeu, grăi bătrînul 
Ţarină. Spune-i boierului cum stă treaba asta blestemată. 

— Adevărat e, măria-ta. Ce mai la deal la vale: conașul Andrei 
a îmborțoșat-o... 

— Cum se poate, babo, să susţii așa ceva? se răsti la ea 
Mîrșanu. 

— Babanica e bătriînă, măria-ta, cu-un picior în groapă și nu 
minte c-o trăsnește ăl de sus. 


Și bucătăreasa povesti cum descoperise pata de sînge pe 
rochia llincăi. 

— Vezi, măria-ta? Vezi? făcu ţăranul victorios. 

— Măi, omule, înţelege-te că ceea ce spune baba Anica e 
numai o presupunere, nicidecum dovadă. 

— N-ei fi vrînd acuma să-ţi arăt și poză asupra faptului, grăi 
moșneagul întărîtat, stăpîn pe dreptatea lui, fără a ţine seama 
de fața boierului. Eşti și dumneata părinte de copii, ai două fete 
și de! nu ţi-ar veni la îndemiînă să li se întîmple și lor ce i s-a 
întîmplat llincăi mele. Și dac-o veni băiatul de la armată și-o auzi 
de beleaua asta, apoi ar fi mai potrivit pentru vinovat să-și ia 
tălpășița, că Lăzărică, zău așa, e cam într-o ureche și s-ar putea 
întîmpla, doamne păzește, una nefăcută... 

După ce plecă bătrînul, conu Mirșanu rămase mult timp pe 
gînduri. 

— Tare-i prostănac băiatul ăsta, cum naiba de-a ieșit așa? 
Auzi, să se lege de o slujnică și să se facă de ris, cînd sînt atitea 
fete care... Ptiu! Fi-i-ar capu al dracului! 


II 

Cucoana Vasilichia îl domoli pe bărbatu-su lencuțu, și-l 
convinse că tot mai bine e să-i dea omului o despăgubire decît 
să se işte un proces, care ar terfeli numele lui Andrei și poate ar 
costa mai mult. 

Cum Mîrşanu nu vru să mai dea ochii cu badea Toader, 
cucoana Vasilichia încercă să ajungă la o înțelegere, dar se 
sperie cînd auzi că țăranul pretindea 200 de poli, bani peşin. 
Pesemne îl învățase vreun avocat că nu de pomană bătuse de 
două ori drumul la oraș. Îi oferi o mie de lei, apoi urcă la o mie 
cinci sute, dar bătrînul Ţarină nu lăsă nici un gologan. 

Cu toate astea tocmeala nu se friînse; continuă cu tărăgăneli 
și întreruperi și în lunile următoare. 

Pe la sfîrșitul lunii mai, Ilinca fu apucată de durerile facerii. 
Moșul trimise după Dumitrana Murgu. Moașa veni degrabă de la 
Șipotele, văzu lehuza și strimbă din nas. Sarcina avea undeva o 
bubă, fiindcă sorocul nu era acum, ci peste o lună și jumătate. 

Bolnava avea dureri mari, care-i sfîrtecau piîntecele. Tipa și 
răcnea atit de tare că se auzea pînă la Vasile Bogoe, a treia 
casă. Vecinele mai toate își lăsaseră treburile și-și făceau veacul 


în bătătura casei, dînd sfaturi Reghinei ce să facă sau îndesîndu- 
se la vorbă. 

— Rău pătimește, săraca, zicea Păuna, muierea lui Mototolea. 
Eu cînd născui pe bietu Fănică, mă zvircolii o ţiră și gata. Mai 
bine nu-l făceam... 

Chinurile ţinură două zile și trei nopţi, cu întreruperi. Cînd o 
mai lăsa durerea, femeile din sat se întrebau una pe alta: 

— Născu, fă, Ilinca? 

— Da' de unde? Nu poate. 

— Auliu, sărăcuţa, ce canon pe ea! 

Tocmai a treia zi, pe înserat, fiica lui Ţarină se ușură, 
slobozind un făt mort. O dată cu ea, parcă răsuflă și satul. 

— În fine, dete Dumnezeu și scăpă! 

— Mai bine că-l născu mort, altfel îi mînca zilele... 

Dar lehuzei îi era din ce în ce mai rău. O cotropiseră fierbinţeli 
mari, că de puneai mîna pe ea ardea ca jarul. Încolo, nu se văita 
de nimic. Şedea toropită în pat, cu ochii aninaţi de tavan și nu 
suferea o ţoală pe trup, numai cămașa, atita. 

Într-a patra zi, pe la nămiezi, Ilinca făcu semn maică-si să se 
apropie și cu glas vlăguit îi șopti: 

— Mor, maică... Astea mi-au fost zilele mele. 

— Fugi, fată, că n-a murit nimeni dintr-atit, îi făcu bătrîna 
curaj. Bun e Dumnezeu! Miine-poimiine te scoli și uiţi tot răul... 

— Măicuţă, ascultă colea: nu mă mai fac bine. Azi-miine, mă 
duc, de dus. Să mă-mbraci cu rochia de mireasă și să nu lași pe 
taica pînă nu-mi cumpără cruce de piatră... așa cum are fata lui 
Oancea... 

La auzul acestor cuvinte pe Reghina o podidi plînsul. 

— Taci, fă, fatălică, nu-mi rupe inima, că-ţi faci păcat cu mine. 

Ilinca, fără a ţine seama de durerea bătrinei, urmă: 

— Şi te mai rog ceva, maică: să nu-mi săpaţi prea adincă 
groapa, că nu vreau să putrezesc așa repede. 

— Of, of, of, vai de zilele mele, se căina Reghina, în loc să-ţi 
fie gînditul la măritiș, ţi-e aminte de moarte. 

— Așa-mi fu mie norocul spart. Să-i spui lui Gheorghiţă să nu 
se-nsoare curînd. Barem un an să ţie doliu după mine. Dacă m-a 
iubit cum zicea, așa să facă. 

— Mai bine mor eu și trăieşti tu, draga maichii! strigă bătrîna, 
pusă parcă de-a curmeziș împotriva nedreptăţii „cerești“ care 


hotărise soarta llincăi. Și întorcîndu-se către icoană, bătu mai 
multe mătănii, rugîndu-se cu glas tare: 

— Maică precistă, ia-l pe fecioru Miîrșanului, că de la el ni se 
trage răul și lasă-mi fata. De ce s-o cununi cu moartea? Sau ia- 
mă pe mine că mi-am trăit traiul... 

Gheorghiţă al Floarei, văzînd cît pătimește Ilinca, se 
împrumută de bani de la Banca Populară și auzind că la Dănești 
venise un doctor de la oraș făcu ce făcu și-l aduse la Vlădoaia. 
Ţăranii rămaseră uluiţi de fapta lui, cu atît mai mult cu cit nici 
un doctor nu călcase pînă atunci la ei în sat. Medicul cercetă 
bolnava cu tot soiul de instrumente, îi ascultă răsuflarea, bătăile 
inimii, îi măsură fierbinţeala și-i făcu o injecție. Moașa 
Dumitrana, care era de faţă, îi istorisi cum se desfășurase 
sarcina și ce îngrijiri îi dăduse. 

Moș Toader Ţarină și Gheorghiţă al Floarei așteptau dincolo, 
în odaia cealaltă. În sfîrșit, după o jumătate de ceas se arătă 
medicul. Amîndoi se ridicară în picioare și-l întrebară mai mult 
din ochi: 

— la zi, domnule doctor, e nădejde? 

Acesta ridică din umeri cam necăjit: 

— Prea tirziu. Dacă bolnava ar fi fost operată astăzi poate 
avea șanse. 

— Dacă-i așa s-o ducem la operaţie, zise Gheorghiţă îngheţat. 

— Cu ce s-o duceţi? 

— Apăi, cu căruţa... cu ce altceva? 

— N-o mai chinuiţi. Moare pe drum. 

Moș Ţarină biigui și el ca năuc: 

— Păi, atunci ce-i facem? 

Doctorul nu-i mai răspunse la întrebare. Își rîndui într-o 
geantă sculele cu care venise și plecă luînd cu sine toată 
nădejdea oamenilor... 

Ilinca se stinse pe la miezul nopţii, ca flăcăruia unei lumînări 
în care cineva a suflat ușor. Casa fu zguduită de plinsete și 
bocete. 

În ziua înmormîntării tot satul fierbea împotriva Miîrșanilor ca o 
căldare pe foc. 

— Ce-i pasă boierașului, dac-o băgă pe Ilinca în pămînt? EI 
chefuiește și ea, săraca, putrezește, zicea Ciupagea, vărsîndu-și 
mînia. 


— l-o plăti și lui Dumnezeu cînd i-o fi lumea mai dragă, îi ţinea 
isonul Mototolea. 

— Pînă să-i plătească ăl de sus îl bucură destul ăl de jos. 

Înainte de a porni convoiul, Bogoe strigă către Gore care 
ducea crucea: 

— Măi, băiete, apuc-o spre conac și pe urmă ia-o devale, spre 
cimitir. 

Se auziră încuviinţări din toate piepturile. 

— Așa... Așa... Să vadă și Mîrșanii isprava feciorului lor. 

Dar Gheorghiţă al Floarei se împotrivi. 

— Nu-i bine să tulburăm moarta. 

Convoiul funerar nu mai ocoli pe la conac, ci apucă de-a 
dreptul spre cimitir. 


Moșierul lencuţu, speriat de tragica întorsătură, trimise 
bătrînului Tarină 250 de poli prin logofăt. 

— Ce e aia? Bani? răcni moșul numai furie și vilvătaie. Să și-i 
bea cu apă ne-ncepută, că nu-mi vînz eu jalea pe bani. Asta nu-i 
marfă de cumpărat. 

În zilele ce urmară moșneagul umbla încoace și-ncolo, fără să 
găsească astimpăr, vorbind necontenit cu țarina: 

— Of, dodă, dodă, cum să vind pe Ilinca? Mă doare la ficaţi de 
ea, că era, va să zică, ruptă din coasta mea. Dar și de tine, 
dodă, mi se rupe inima să te las fără pogoanele alea. Cum s-o 
brodesc neică, ia zi... 

Și iar se gîndea și se frămînta sucind lucrurile pe-o parte și pe 
alta: 

— la stai, dodă, să chibzuim o ţiră: dacă nu iau banii, ce-i fac 
boierului? Îl trag la judecată? Și dacă cîştig, ce-mi dă? Nu-mi dă 
tot gologani? Va să zică, tot aia... Și dacă pierz procestu și nu 
iau nimic? Barem să știu pe ce-mi vind inima. Ai, dodă ce zici, 
tălică? Învaţă-mă ce să fac, că-mi iese mintea prin ţeastă... 

Ogorul tăcea și prin tăcere parcă încuviinţa gîndul moșului. 

— Ai? ziseși că-i mai sănătos să pui mîna pe galbeni și să nu 
mai umblu pe la judecăţi? Păi așa ziceam și eu, dodă, că 
trăsnetul și judecata niciodată nu știi unde cade. Dacă-mi luă 
Dumnezeu fata c-o mînă, poate vru să-mi dea pămiîntu cu 
ailantă. 


Chiar a doua zi moșierul Miîrșanu, călcîndu-și pe inimă, trimise 
lui Toader Hodoroabă, zis Tarină, 300 de poli și isprăvi tîrgul. 
Moșul nu cumpără nu numai două, ci toate cele șapte pogoane 
ale lui Nică Gherghină, iar cu restul banilor puse tablă nouă pe 
acoperișul casei și-i mai rămase și de-o pereche de boi. 

| se împlinise visul de a cumpăra pămînt, dar cu ce preţ! 


FOCUL DE LA CURTE 


| 

De la o vreme încoace, Vera nu se mai sinchisi nici de proces, 
nici de blestemele sătencelor, de nimic. O frămînta doar gîndul 
construirii unui spital pentru doctorul ei drag. Nu era zi să nu-l 
piseze pe bărbat: 

— Bagă-i în cap lui Dănescu să facă un spital. Măcar să 
rămînă ceva de pe urma lui. 

Soţul se împotrivea: 

— la lasă-mă dragă cu spitalul tău. De cînd Dănescu s-a fript 
cu școala, nu-i chip să-i pomenești de opere de binefacere. 

Vera nu se dădu bătută. O cicăli pe cucoana Smaranda, în mai 
multe rînduri, arătîndu-i cîtă nevoie are satul de un spital, ce 
pomană și-ar face Dăneștii și cît i-ar binecuviînta oamenii. 

— O să-i spun lui Alexandru să vorbească cu prefectul. Ca să-l 
facem pe socoteala noastră, nu se poate, costă prea scump. 

Vera alergă la Caracal, stărui pe lîngă prefect, bătu capul lui 
Dincă Milioneru și altor notabilităţi din capitala judeţului, dar 
fără nici un rezultat. Toţi făgăduiau marea cu sarea, însă nimeni 
nu făcea nimic. Vera era disperată: nu știa unde să mai alerge, 
încotro să-și îndrepte pașii. Şi tocmai cînd pierduse orice 
nădejde, întîmplarea rezolvă totul, dintr-un condei, cum n-ar fi 
reușit cea mai iscusită minte omenească. 

Era într-o vineri, pe la începutul lui cuptor. Soții lonașcu 
plecară să facă o vizită dirigintelui poștei și nevesti-si. Scarlat nu 
era vorbăreţ din fire și nici Vilsan așa că amindoi bărbaţii își 
omorau timpul jucînd șah pe cîte o ţigară partida. Vera se apucă 
să povestească Margăi amănunte în legătură cu nenorocirea 
care se abătuse pe capul bietei Ilinca din pricina lui Andrei 
Mîrșanu. Mai spuse că logodnicul fetei scosese un cîntec, numai 
cu blesteme, care începea așa: 


Pă-l de-mi rușină mireasa 
Să-l taie moartea cu coasa... 

Bărbaţii se așezară la masă și aranjau piesele pe eșichier. 

— Ce-i, dragă, ce vrei? întrebă Scarlat întorcînd capul. 

Crezuse că nevastă-sa, Vera, care ședea în spatele lui, îi 
mișca scaunul pentru a-i da ceva de știre. Dar nici pomeneală 
de una ca asta. 

— Cutremur! strigă dirigintele. 

Odaia se clătină, zgilţiită de o putere nevăzută, parcă ar fi 
plutit pe valuri, iar zidurile scrîșniră cuprinse de miînie. 
Citeșipatru săriră în picioare, cu sîngele fugit din obraji și dădură 
s-o tulească pe ușă afară. 

— A stat! strigă Vera ușurată și-și făcu mai multe cruci. 

— Hm! a fost destul de puternic, rosti Marga albă ca varul. 

lonașcu și Vilsan se așezară din nou la locurile lor, dar le pieri 
pofta de a mai juca șah și se așternură la taifas. Intii vorbiră de 
cutremur, apoi, din una într-alta, ajunseră la procesul cu ţăranii. 

— Eu, sufleţele, ca mai virstnic, te-aș povăţui să isprăvim o 
dată cu blestematul ăla de proces. Să facem tot ce putem să-l 
pierdem... 

— Cum îţi vine să-mi propui așa ceva? Vrei, cu alte cuvinte, să 
trădez pe Dănescu? Uiţi că mănînc piine de la el? 

— Nu știu ce socoteli ai, continuă dirigintele încălzit, dar 
lucrurile nu prevestesc nimic bun. 

—E așa de pornită lumea împotriva mea? făcu 
administratorul brusc îngrijat. 

— Mi-e teamă suflete pricăjit să nu fie prea tirziu cînd ne vom 
da seama... 

— Are dreptate Vilsan. E mai bine pentru noi să isprăvești o 
dată cu chestia asta, se amestecă Vera în discuţie. Dacă ai reuși 
cu spitalul, poate că lumea ţi-ar ierta tot... 

—Te rog să nu-mi mai pomenești un cuvint despre spital că 
turbez! 

— Dacă turbezi nu tot la spital ajungi? glumi Marga. 

In răstimpuri cîte un șarpe alb de lumină se zvircolea pe 
spinarea întunecată a cerului care mugea de durere. Cei doi 
musafiri se ridicară să plece. 

— Să mergem... S-a făcut destul de tîrziu și s-ar putea să ne 
apuce ploaia. 


As 


Amîndoi „petetiştii“ îi petrecură pînă la poartă. După ce 
administratorul și soția lui se depărtară o bucată de drum, îi 
ajunse din urmă Partenie, notarul, care alerga cît îl ţineau 
picioarele. 

— Unde fugi așa, omule? îl întrebă lonașcu. 

— La oficiu să... 

Dar recunoscîndu-i vocea, Partenie se opri locului brusc. 

— Dumneata ești, domnule administrator? Nu știi că arde la 
curte? 

— Ce spui? Ce arde? făcu lonașcu speriat. 

— Poate hambarele, că dintr-acolo se arată vilvătaia. 

Notarul îi lăsă în drum și alergă la poștă să telefoneze la 
Caracal după pompieri. Scarlat și Vera fugiră și ei într-un suflet 
spre conac. 

— Ce frumos arde! șopti înfiorată femeia, privind la bucata de 
cer feeric luminată de flăcări. 

— Eşti smintită! îi aruncă miînios bărbatul și o luă înainte la 
picior, cuprins de panică. 

Abia după ce trecu podul Oltețului își dădu seama că ardea 
tocmai locuinţa lui. Va să zică, avusese dreptate dirigintele, 
șipotenii dacă își puseseră în gînd să-l piardă, se ţineau acum de 
vorbă. 

La curte, forfotă mare. Argaţii se străduiau să stingă focul sau 
măcar să-l oprească de a se întinde la hambare. Dar erau puțini, 
o mînă de oameni, și nu pridideau. Mai săriseră în ajutor și cîţiva 
ţărani care tocmai descărcaseră niște fîn. Un grup de oameni, 
bărbaţi și femei, priveau de pe malul Oltețului desfășurarea 
sinistrului. Moșierul Dănescu conducea operaţiunea stingerii, în 
halat și papuci, făcînd spume la gură: 

— Ardem ca șoarecii și nimeni n-aleargă să dea o mînă de 
ajutor! 

Florea, argatul, dete glas ţăranilor de pe mal: 

— Săriţi, măi creștinilor, să stingem focul, ce staţi cu mîinile în 
sîn? 

Oamenii începură a se îndemna unii pe alţii: 

— Du-te, mă Enache, că-n hambare e riul tău nu al 
boierului... 

— Fugi, Heruvime, că-i păcat să ardă averea Dănescului. Nu 
văzuși cum ne ușură învoielile? 


— Lasă că Dumnezeu ăsta nu doarme. Mi ţi-i pedepsi pe 
amindoi deopotrivă: și pe Trîndav și pe Cap-sec!?. 

Ţăranii nu vedeau în focul dezlănțuit decit o pedeapsă a 
cerului pentru fărădelegile moșierului și administratorului său. 
Dar moș Cimpoieru îi luă cu duhul blîndeţii: 

— Hai, măi, fraţilor să punem mîna că la nenorocire românu 
nostru nu se uită dacă-i prieten sau dușman. 

La început se cam codiră, dar pînă la urmă birui omenia. 
Ciţiva ţărani urcară dealul, îndreptîindu-se spre castel. După ei 
se luară și ceilalţi. 

Scarlat lonașcu, abia trăgindu-și sufletul, ajunse în faţa 
locuinţei sale, prădată de foc. Un singur gînd, ca un cui încins, îi 
lumina și-i perpelea toată fiinţa: „Banii de sub saltea!“ Trebuia 
să-i salveze cu orice preţ, orice s-ar întîmpla! Erau acolo 
400.000 de lei! Avere, nu jucărie, care însemna viaţa lui. 

Cătă lacom pe fereastră, la lumina sinistră a vilvătăii. Ardea 
cancelaria administraţiei și antreul vecin. Dormitorul rămăsese 
încă neatins. Dar cum să treacă prin flăcări? Nu era timp de 
gîndit. Înfruntînd nebunește primejdia se strecură printre 
oameni, dădu buzna în antreul încins și de-aici în dormitor. 

— Ce faci, boierule? Unde te duci? Ori nu ţi-e bine? strigă 
îngrozit Ghiţă argatul. 

— Auleo, intră ca azima în cuptor, se minună Dumitru Spoială. 
O fi avînd niscaiva bani pe-acolo, d-apoi ce crezi? 

Oamenii se cruciră văzînd pe administrator cum înfruntă 
limbile balaurului de foc, parcă își căuta într-adins moartea. 

Se-ntoarse într-o clipită din iadul dogorind, dar se prăbuși în 
antreul înecat de fum, înainte de a ieși. Haina i se aprinsese în 
spate și ardea cu flacără mare. 

Argatul Florea, mai curajos, se apropie și-l trase de picioare, 
dar neputind îndura dogoarea și fumul ieși iute afară la aer. 
Încercă și Dumitru Spoială, care era mai voinic și-l scoase în 
curte ca pe-o torţă. 

— Apă! Apă! strigă Dănescu. 

Turnară pe el o căldare cu apă de-i stinseră flăcările care-l 
prăjeau. Apoi îl duseră mai departe lîngă chioșc, ca să nu 


14 Referire la Gobsek, porecla lui lonașcu 


încurce locul. Administratorul nu mai putea să ţipe: gemea stins 
și sufla anevoie. 

Toate acestea se întîmplară în mai puţin de două minute. 
Vera, nevastă-sa, care sosise tocmai atunci, văzindu-l lungit pe 
jos, abia trăgîndu-și sufletul, ţipă îngrozită: 

— Scarlate, ce-i cu tine? 

— Taci, șopti el năbușit, printre gemete, am salvat banii... Sînt 
în sîn... 

— Auzi, ce nebunie! se căina Vera, să dea buzna în flăcări! Și 
voi de ce-l lăsarăţi, oameni buni? 

— Cine putea să-l oprească? ridică Ghiţă din umeri. A intrat ca 
furtuna... 

Pe moșier îl stingheri mult faptul că un timp toată lumea, 
ocupîndu-se numai de întîmplarea cu administratorul, lăsaseră 
baltă operaţiile de stingerea focului. Poate o da Dumnezeu să 
înceapă o dată ploaia... 

— Măria-ta, aș zice să-l ducem pe domnul administrator la 
spital, propuse logofătul Macarie. E piîrjolit rău. 

— Da, da, bine zici... Să-l ducă... Măi, Tudose, unde ești, ia 
pune caii la trăsură și repeziţi-vă la Caracal. Să meargă Vera cu 
el. 

Cît ai bate din palme, trăsura fu scoasă din șopron și caii 
înhămaţi. Cu chiu cu vai așezară bolnavul pe perne; ţipa la orice 
atingere, tot trupul i-era o rană vie. Vera se ciuci pe scăunelul 
din faţă și cînd porniră își făcu de trei ori cruce. 

Nu trecu mult și se ivi șeful de post, urmat de un grup 
numeros de bărbaţi și femei ţinînd în mînă care găleți, care 
căldări. 

— Să trăieşti, măria-ta, salută Chițu militărește, am venit cu 
oamenii să potolim prăpădul. 

— Așa, Chiţule, zise înviorat Dănescu. Bine-ai făcut! Altfel văd 
că nu veneau! 

Apoi dete drumul glasului ca să-l audă toată lumea! 

— Cu dușmanii nu trebuie să ne jucăm, trebuie să-i 
sugrumăm! și o să-i sugrumăm unul cîte unul, pînă le-o pieri 
sămînţa! 

Șipotenii nu se mai gîndiră în clipele acelea la cel care pusese 
foc locuinţei administratorului, așa cum se gîndea moșierul, ci 
se așezară pe treabă, făcînd două lanţuri de oameni pînă la rîul 


Oltețului, care curgea devale, la o zvirlitură de băț, și cărau apa, 
trecînd găleţile și căldările din mînă în mînă. Dar, degeaba. 
Focul se înteţea, dobindind tot mai multă vlagă. Flăcările 
ajunseră pe acoperiș și limbile lor uriașe cătau tot mai sus, 
parcă ar fi vrut să lingă poala cerului. Lucrurile mistuite piîrîiau, 
lemnăria pocnea asurzitor și cîte-o grindă care se prăbușea surd 
întărea mai amarnic vilvătaia. O lumină galbenă, stranie se 
desprindea din para focului și se așternea pe oameni, 
prefăcîndu-i în arătări apocaliptice. 

Prăsilă, care de fapt conducea operaţiile de stingere, lăsă 
locuinţa pradă flăcărilor și se gîndi să salveze hambarele. 
Moșierul Dănescu fu și el de aceeași părere. Oamenii începură a 
stropi hambarul principal, căţăraţi, unii pe acoperiș, alţii pe 
ziduri, cu ajutorul scărilor. 

Citeva bice de lumină pocniră sub burta cerului și deodată 
răpăi de sus un potop de apă rece, binefăcătoare. 


II 

Scarlat lonașcu muri la spital chiar în noaptea aceea, în urma 
arsurilor căpătate. Vera plecă de la căpătiiul răposatului, ţinînd 
în miîini pachetul cu bancnote, pentru care bărbatul ei își 
pierduse viaţa. Nu știa cîțti bani erau. Nici n-o interesa. Ascunse 
pachetul sub pernă și cum era frîntă de oboseală se dezbrăcă în 
pripă și se vîrî în pat, hotărită să doarmă. Moartea lui Scarlat n-o 
Zzguduise, anii de convieţuire n-o apropiaseră de el. Acum 
destinul îi netezise calea către celălalt, către bărbatul visurilor ei 
de totdeauna. De-acum încolo nimeni nu va mai putea s-o 
silească să se mărite împotriva inimii. De-acum... 

Deodată sări în picioare și, înfrigurată, cătă sub pernă, scoase 
pachetul și, desfăcîndu-l, începu să numere banii. Erau numai 
hîrtii de cîte o mie, noi-nouţe. O sută... două... trei... Pe măsură 
ce număra, inima-i zvicnea în coșul pieptului să se spargă, faţa i 
se lumina din ce în ce, pirjolită parcă de un foc care-i cuprinsese 
toată făptura. Trei sute cincizeci... Patru sute de mii... Doamne, 
ce de bănet! 

— Voi clădi spitalul! își strigă ea gîndul. Spitalul care-i va 
purta numele... spitalul nostru! 


Și îmbrăţișînd banii atotputernici, în stare să-i aducă atita 
fericire, adormi cu ei. Faţa Verei rămase mai departe luminată, 
zimbind visului drag. 


PĂȚANIA LUI CEACIRU 


| 

Chiar a doua zi porniră cercetări pentru descoperirea 
„Criminalilor“ care puseseră focul la locuința administratorului. 
Chițu, noul şef de post, avu o săptămînă grea de lucru, 
împreună cu cele trei ajutoare ale sale, sergentul Tănase 
Dulamă și jandarmii Ilie Mistrețu și Anton Belei. Cîțtiva zeci de 
ţărani bănuiţi a fi autorii sinistrului fură cotonogiţi în bătăi. 
Bănuiţii fuseseră recrutaţi îndeosebi dintre aceia care erau în 
proces cu moșierul Dănescu pentru cele 240 de pogoane 
revendicate de acesta, fiindcă se presupunea că voiseră să se 
răzbune pe Cap-sec, socotindu-l pe el capul răutăţilor. 

Reîncepea tot atît de înverșunat și pătimaș o tărășenie 
asemănătoare „magaoaiei“ de tristă amintire. 

Enache Bădoi, care intrase rău în fabrica de pumni a lui Chițu, 
protesta, tunînd și fulgerînd împotriva schingiuitorilor: 

— Cum, don’ șef, pe mine mă bănuiește boierul? De ce nu m- 
a bănuit cînd muncii patru ceasuri de mă trecură toate 
nădușelile ca să-l sting? Dacă pusei focu, ce interes aveam să-l 
sting? 

— Las’ că te știu eu, în vicleșuguri nu te-ntrece nici tartoru 
dracilor, răspundea Chițu isteţ. Vrei să ne adormi cu ochii 
deschişi, ai? Nu ţi se prinde, măre, ghincule! 

Cu toate caznele îndurate nici un ţăran nu mărturisi că ar fi 
pus el focul. Chițu, ieșit din ţiţini că nu reușea să descopere pe 
făptaș, se agăța de orice presupunere, cît de firavă. Astfel, 
văduva Nicolita Opran declară, așa, ca să spuie și ea ceva, că ar 
fi zărit coborînd dinspre castel o umbră care avea un cap mare 
cît o baniţă, dar din cauza întunericului n-a putut desluși cine 
era. 

Șeful de post trimise un jandarm să-l aducă pe Lache Dirlă, 
pripășit de cîţiva ani în Șipotele și aciuat ca un pui de 
bogdaproste la părintele Gherase. Numai schilodul de Lache 
avea capul cît baniţa, chit că nu-i slujea la nimic, deoarece nu 


reușea să numere nici pînă la zece. Încolo, era firav și pipernicit 
la trup, deși îmbuca într-una fără să se sature. Sătenii îi 
scoseseră vorba că zăbăucul ar mînca și pe cumătra moarte, 
dacă n-ar fi făcută numai din oase. 

— Ce-ai căutat, becisnicule, în noaptea de vineri la curte? îl 
luă la rost șeful de secție. 

— Do-dom' șef, nu-nu-știu dacă oi fi fost, răspunse beteagul, 
împleticindu-se și tremurînd vargă. 

— Nu știi dacă ai fost? Stai că-ţi aduc eu aminte, mirii Chițu cu 
batjocură și, cîrpindu-i o palmă răsunătoare, îl aruncă peste 
masa care-i servea drept birou. 

— Auliu, mămulică! rosti îngrozit Lache și căzu în genunchi la 
picioarele schingiuitorului. 

— Ai fost, mă, sau n-ai fost? 

— Am fo-fost... să trăiţi... 

— Şi de ce-ai pus foc? 

— Eu, foc? se bilbiîi din nou schilodul, uluit de asemenea 
învinuire. 

— Nu-ţi aduci aminte? Stai că-ţi aduc eu aminte... 

Lache Diîrlă căzu din nou în genunchi, cu ochii holbaţi de 
spaimă și grăi cu trudă, încălcînd vorbele: 

— Eu, eu pusei fo-foc... dom-șef...! 

Șeful postului răsuflă ușurat și-și mîngiie surizind ciocul de 
barbă. Apoi îi puse altă întrebare: 

— Pentru care motiv ai pus focul? 

Lache păru că se gîndeşte adînc, apoi deodată strigă inspirat: 

— Ca să fie, do-dom' șef... 

Părintele Gherase alergă la moșierul Dănescu și-i spuse că 
nenorocitul nici în glumă n-ar putea să fie acuzat de incendierea 
locuinței administratorului, că tot timpul stătuse acasă și în orice 
caz n-ar fi în stare să facă o asemenea faptă, dar Chițu îi 
aruncase vina în spinare ca să scape de el și să nu-și mai bată 
capul cu cercetările. 

Moșierul găsi întemeiate susţinerile părintelui și dădu poruncă 
să lase pe schilod în pace. Șeful de post n-avu încotro și puse pe 
Lache în libertate, după care continuă cercetările. Heruvim 
Tănase, interogat la rîndu-i, n-avu de lucru și spuse: 

— Eu cred, luminăţia-ta, că numai Ispir a văzut pe-ăl de-a pus 
focu. 


— Care Ispir, mă? tresări Chițu. 

— Apăi, tata lui Buzatu... Unu e Ispir în sat. 

— Şi el zici că a văzut pe criminal? 

— Don’ șef, interveni sergentul Dulamă, ăsta vorbește 
prăpăstii. Cum putea să vadă pe criminal, dacă Ispir e orb? 

Şeful se făcu foc: 

— Cum, mă, prăpăditule, îndrăznești să-ți baţi joc de 
autoritate? Stai că te-nvăț eu minte să mă pomenești... 

Şi-l băgă în „fabrica“ de pumni. 


II 

Logofătul Macarie, văzînd că lucrurile merg anevoie, se gîndi 
să înceapă și el o serie de „cercetări“ pe socoteala lui. Cine știe, 
poate o avea norocul să dea peste făptaș și atunci să vezi ce-o 
să mai crească în ochii boierului meritele-i de slugă 
credincioasă! 

— Bine te-ai gîndit, logofete, încuviinţă Dănescu, dobitocului 
de Chițu trebuie să-i dăm pe criminal mură-n gură, asta 
așteaptă el. 

Zis și făcut. Macarie porni treaba cu nădejde. Toţi ţăranii care 
trecuseră prin tărbaca șefului de post și credeau că au scăpat 
de bucluc se pomeniră chemaţi la conac și puși din nou la cazne. 
Dar cine era să mărturisească ceea ce n-a făcut, chiar dacă l-ar 
fi tocat bucățele? Logofătul făcuse scurtă la mînă de atitea bătăi 
fără să ajungă a dovedi ceva. 

Într-o seară fură aduși la „cercetări“ Stan Cimpoieru și Stoian 
Ulmu zis Ceaciîru. 

— Mă, moșule, se adresă Macarie bătrînului Cimpoieru, ești 
bătrîn, ai părul alb și un picior în groapă. Fă bine și spune p-ăl 
de-o pus focu, că te bate ăl de sus... 

— De ce să mă bată, dacă nu știu? o ţinea moșul dirz pe 
dreptatea lui. Dacă știu și nu spui, atunci să mă bată, cănu mă 
supăr. 

— Unchiașule, minţi de îngheaţă apele. Tu-l cunoști pe 
vinovat și cauţi să-l cocoloșești. 

— lote, să nu mă mișc din loc dacă-l cunosc, se jură bătrînul 
făcînd o cruce mare pe tot pieptul. 

Ceacîru stătea de o parte încruntat, așteptîndu-și rîndul. 

— Nici tu nu știi, Ceacîrule, cine-i pramatia? 


— De un' să știu? Eu îmi văd de nevoile mele, răspunse 
acesta în silă. 

— Bine, mă, să zicem că nu văzuși pe criminal cu ochiu ăl 
drept. Dar nici cu stîngu nu-l văzuși? 

Macarie făcea în deridere aluzie la ochii ţăranului: unul verzui 
și celălalt albastru — de unde i se trăgea de altfel porecla de 
Ceaciîru. 

— Acușa îţi arde și de glume? îl mustră omul clătinînd din cap. 

— Staţi voi să vedeţi cum vă prind pe-amîndoi cu miţa-n sac, 
scrișni logofătul și surîse scurt, căci în acea clipă îi trecu prin cap 
un gînd năstrușnic. 

— În genunchi, cu faţa la icoană, le strigă el cu glas tunător. 

La început ţăranii se codiră a îngenunchea, căci nu știau 
pentru care pricină. 

— Trebuie să-mi juraţi că nu știți nimic. 

— Dacă e vorba să jurăm pe drept, apăi jurăm fără supărare, 
glăsui bătrînul și, întorcîndu-se cu faţa spre răsărit, unde era 
icoana, se lăsă în genunchi. 

Mai vrînd, mai nevrînd, făcu la fel și Ceacîru. În timpul acesta 
Macarie se trase cîțiva pași înapoi, lîngă ușă, unde era 
întrerupătorul luminii electrice, și de-acolo porunci celor doi 
ţărani: 

— Ziceţi după mine: „Dacă știm și nu spunem să ne 
trăsnească Dumnezeu și maica precista“. 

Oamenii repetară întocmai: 

— Dacă știm și nu spunem să ne trăsnească Dumnezeu și 
maica precista. 

— Prafu și pulberea să se aleagă de noi, să ne piară lumina și 
să rămînem în beznă ca orbii. 

După ce ţăranii rostiră și aceste vorbe, logofătul apăsă încet 
pe buton. În odaie se făcu întuneric ca în iad. Bătrînul 
Cimpoieru, crescut de mic cu frica lui Dumnezeu, cînd se 
pomeni brusc în beznă — căci ce știa el de tertipurile 
electricităţii — se sperie ca de moarte și începu să ţipe. 

— Stai moșule, nu te speria, îi strigă Ceacîru, că-i șmecherie. 

Omul văzuse cîndva la oraș cum mergea treaba cu lumina: 
dacă faci ţac cu deștiul se-aprinde, dacă faci ţac încă o dată, se 
stinge — nu-i nici minune, nici neminune. Dar bătrînul Cimpoieru 


nu mai auzea. Urla parcă încăpuse în gura lupului și nu mai era 
chip să se liniștească. 

— Aprinde lumina! ţipă Ceaciîru și, orbecăind prin întuneric, nu 
se lăsă pînă nu nimeri întrerupătorul. Becul, cocoţat în tavan, se 
umplu de licurici și odaia de lumină. 

Cimpoieru se potoli numaidecit și cătă uluit la para luminoasă 
de unde se lăsa atit de straniu ziua și noaptea. 

— Paștile mă-ti, de ce nu rămăseși deștept numai pentru tine? 
strigă logofătul miîniat foc pe Ceacîru, care-i dăduse pe faţă 
viclenia. 

După ce făcu vînt moșului să plece acasă, legă cu betele pe 
ţăranul rămas și se puse cu bătaia pe el. 

— Na! Să te saturi de deșteptăciune, să mai dai și la alţii! 

II schingiui vreme de un ceas, croindu-l cu biciul, stropșindu-l 
cu picioarele, pornit ca un căpiat, pînă cînd ţăranul, scăldat în 
sînge, leșină. Atunci aruncă pe el o căldare cu apă și începu din 
nou bătaia pînă osteni. Ceacîru, terciuit, cu oasele moi nu se 
mai putea ţine pe picioare și zăcu toată noaptea în camera de 
tortură. Abia a doua zi de dimineaţă Florea, argatul, îl luă în 
cîrcă și-l duse acasă. 

Muierea dacă-l văzu stilcit ca pe un ciorchine sub teasc, 
neavînd putere nici cît un pui de găină, dete drumul bocetelor și 
blestemelor: 

— Usca-i-s-ar miinile ălui de-l cotonogi ca pe-o vită. Lovi-l-ar 
damblaua să nu se miște din pat pînă nu l-o mînca viermii ăi 
verzui. Şi cînd o fi să-l îngroape să se îmbolnăvească toţi popii 
ca să-l bage în pămînt fără prohod, ca pe cîine. 


III 

Păţania lui Ceacîru umplu sufletele șipotenilor de mînie. Adică 
de ce să-l bată ca pe fasole nepricopsitul de logofăt? De unde 
căpătase dreptul de a cerceta pe oameni, ce era el: procuror, 
şef de post, ce mă-sa era? Va să zică, dacă slugărea pe boier, 
musai să-și facă de cap, ca ocîrmuirea? 

Ţăranii erau și-așa îndiîrjiţi de cînd o păţiseră cu învoielile, însă 
după bătaia pe care o miîncase Ceaciru nu te mai lipeai de ei ca 
de foc. |Incepură să se adune seara, în grupuri, pe uliţă, 
sfătuindu-se unii cu alţii ce să facă, ce să dreagă ca să scape de 
ponos. 


— Măi, dacă nu mi ţi-l pui cu botul pe labe să-mi saie ochii din 
cap, strigă Dumitru Răzmeriţă, da văd că pe mine nu mă 
cheamă. 

Cei mai copţi, ca alde Barbu Găvană și Stan Cimpoieru, 
cercară să-l domolească. Totuși, din ziua pocinogului, nici unul 
din cei chemaţi nu mai călcă pe la curte cu piciorul. 

— Aha, s-au pus în grevă dumnealor, ca atunci cu învoielile, 
tuna și fulgera logofătul. Las-că le-arăt eu lor grevă. 

Dar n-avu cum să le arate. Cu forţa nu putea să aducă pe 
oameni la cercetări. Văzind așa, se înţelese cu Chițu să-i trimită 
el. Șeful de post veni în mijlocul ţăranilor: 

— De ce nu vreţi să vă duceţi, măi, creștinilor? 

— La ce să ne ducem? răspunseră ei. Ce e el, trebunal, să ne 
judece? Mai bine să-și vadă de logofeţia lui și să lase trebunalu 
pe mîna judicătorilor. 

Ciudat lucru: oamenii începură să nu se mai ducă nici la 
secţie, cînd erau chemaţi de șef, cu „fitaţie“ în regulă. Călin 
Bîrligatu, deși primise trei citaţii, nu se urnea să dea cu nasul pe 
la secție. Tot așa făcu și Oprea Măruntu. 

Intr-o zi, cînd veniră doi jandarmi să ridice pe Biîrligatu ca să-l 
ducă pe sus, se strinseră mai bine de o sută de oameni și-i 
împiedicară, zbierînd și ţinînd una și bună: 

— N-are pe ce să-l cheme șefu. Nici n-a omorît, nici n-a dat 
foc. Așa să-i spuneţi dumnealui! 

Jandarmii, înfricoșaţi de furia oamenilor, făcură calea întoarsă, 
cu mîinile goale și raportară cele întîmplate. Sergentul Mistreţu 
găsi potrivit să adauge: 

— Mi-e să nu pornească vreo rebeliune ceva, că-s prea îndirjiţi 
oamenii. 

Chițu se scărpină după ceafă, pufnind pe nas: 

— Paștile mamii ei de treabă... 

Și, temîndu-se să împingă lucrurile prea departe, o lăsă mai 
moale cu „cercetarea“. 


DREPTUL LUI RĂZMERIŢĂ 
| 


Dumitru  Răzmeriță n-apucase încă treizeci de ani și-i 
cărunţise părul pe la tîmple ca unui moșneag. Lumea zicea că 


din cauza muieri-si Tudoriţa, care avea gura cît șura și-l țăcănea 
toată ziua la cap. Parcă grija și nevoia nu scot și ele oamenilor 
peri albi? Dumitru ăsta avea patru copii de hrănit și braţe de 
muncă numai două, iar pămînt nici o sforicică. Cum să te ajungi? 
In ce fel s-o scoţi la căpătii? Era chip să-ţi rămiie părul negru? 
Chiar dacă Tudora tăbăra cu gura pe el n-o făcea fără pricină, că 
doară nu se smintise la minte. Bărbatul își dădea seama că are 
dreptate și-o lăsa să-și verse focul. Cînd n-avea dreptate, vai de 
mama ei: o bătea și-o tirnuia prin toată casa, însă arar se 
întîmpla așa ceva. 

Cu acest simţ al dreptăţii, sădit vîrtos în firea lui, se născuse 
Dumitru Răzmeriţă și se perpelea, murind și-nviind de-o sută de 
ori pe zi dacă s-ar fi întîmplat să-i facă cineva vreo silnicie. Cine 
n-auzise de păţania lui pe cînd își făcea milităria la regimentul 
19 infanterie? 

Într-o zi majurul împărţi ostașilor raţia de tutun, cîte un 
pacheţel de 15 bani la fiecare, dar pe Răzmeriţă îl greşi și nu-i 
dete. El dacă-și ceru dreptul, majurul îl ocări, spunînd că i-a dat 
o dată și să nu umble cu șoalda ca să ia de două ori. Soldatul nu 
și nu, că n-a luat, și să facă bine să-i dea raţia, că nu se clintește 
din loc pînă nu-și ia dreptul. La auzul acestora, majurul îi trase 
cîteva scatoalce. Răzmeriţă nu se lăsă: ieși la raport înaintea 
comandantului de companie și reclamă cazul. Căpitanul nu-l 
crezu pe el, crezu tot pe majur. Răzmeriţă să crape de ciudă: de 
ce adică să-i ia lui „dreptul“? Unde scria că majurul trebuie să-i 
ia „dreptu“ pe care i l-a dat statul? Camarazii de oaste căutară 
să-l moaie: 

— Mă, Dumitre, mai dă-l dracului de „drept“, că nu face din 
cauza lui să înduri atitea? Un pacheţel de tutun costă 15 bani, 
nu-i mare lucru. 

— N-o fi, o ținea morţiș Răzmeriţă, da e dreptu meu. De ce să 
mi-l ia altul? Mie să-mi dea „dreptu“, atita știu... 

Cuprins de ciudă grea nu mai vru să iasă la instrucţie. Așa 
ceva nu se pomenise de la înfiinţarea regimentului. Gradaţii 
tăbăriră pe el și-l deznodară în bătaie. Deși bătut măr, soldatul o 
ţinea mereu pe-a lui: să-i dea mai întîi „dreptu“ care i s-a luat și 
pe urmă își face datoria. Cazul ajunse la colonel. Recalcitrantul 
fu pedepsit la 15 zile de carceră. După ce făcu osînda, fără a 
cricni, ceru din nou „dreptul“ său, sfeterisit de majur. Poate 


lucrurile ar fi ajuns departe, la Tribunalul militar sau la consiliul 
de război, dacă nu se întîmpla sa vie un general în inspecţie. 
Călcînd peste reguli și disciplină, Răzmeriţă ieși din front și 
reclamă generalului, sub ochii îngroziţi ai ofiţerilor, să i se dea 
rația de tutun care era dreptul lui. Generalul, intrigat de 
îndrăzneala soldatului, îl ascultă. Aflind despre ce era vorba 
scoase din buzunar un pachet de ţigări și i-l întinse. Dar, spre 
surprinderea tuturor, soldatul refuză: 

— Nu d-astea, să trăiţi don’ general, mie să-mi dea raţia care 
e dreptu meu, adică un pachet de tutun calitatea a Ill-a. 

Generalul ordonă să-i aducă trei pachete ca să-l împace însă 
Răzmeriţă nu luă decit unul singur, pe celelalte două le refuză. 

— Asta e „dreptu“ meu, pe ăsta îl iau. 

Lucrurile nu se opriră aci. Generalul, uluit că în regiment se 
puteau întîmpla asemenea abateri de la disciplină, încît un 
soldat, nesocotind calea ierarhică, să ajungă a-i raporta lui 
direct un flecușteţ, făcu aspre observaţii colonelului, notîndu-l în 
memoriu. Colonelul, la rîndu-i pedepsi pe ofiţerii în subordine, 
aceștia pe gradaţi, iar gradaţii snopiră în bătaie pe ostași. O jale 
mare se abătuse asupra regimentului. 

Răzmeriță îndură urgia, senin, cu sufletul împăcat: își 
dobîndise „dreptul“... 

Așa era ţăranul, n-aveai ce-i face. Şi iacă, acum, Dumitru 
primi și el înștiinţarea să poftească la castel. Tudora, muierea 
lui, se făcu foc cînd auzi: 

— Mitre, nu te duce la logofăt, că iasă belea. Te știi ce fel de 
om ești... 

— Trebuie să mă duc dacă m-a chemat, o ţinu bărbatul. 

— A chemat el și pe alţii și nu s-au dus. Enache s-a dus? Călin 
s-a dus? 

— Ei nu s-au dus, da eu mă duc... 

— Apăi cine mai e ca tine cu moţu-n frunte? Vezi să nu faci 
vreuna nefăcută și să mă lași cu copiii pe drumuri. 

— Dac-o fi să fac, oi face. 

Și Dumitru, încăpăţinat cum era, plecă. Tudora se luă după el. 
După ce bărbatul coti uliţa, îl zări stînd de vorbă cu mai mulţi 
oameni, printre care recunoscu pe moș Barbu Găvană și 
Pantelimon Gavrilă. Atunci femeia, iscodită de-un gînd bun, 
trecu podul și suind dealul la castel bătu cu putere în poartă. 


— Ce e, fă, cu tine, ce vrei? o întrebă Florea, argatul. 

— Ascultă ici, Floreo, logofătu chemă pe rumînu meu la 
cercetare. Spune-i să nu-l puie necuraţii să dea în el, că iasă 
moarte de om. Îl știi pe Dumitru ce fel de om e. Și mai ales 
acușa e pornit rău. 

— A luat cuţitu cu el? 

— Parcă ce-i trebuie cuţit? E bine să știe și logofătu că eu una 
sînt moartă de grijă... 

-— Las-că-i spun eu să se astimpere. Vezi-ţi de treabă. 


II 

Oamenii pe care Dumitru Răzmeriță îi întîlni pe uliţă îl ţinură 
și ei de rău, spunîndu-i să-l lase în pace pe logofăt și să nu se 
ducă. 

— Eu unu mă duc, fraţilor. Dacă m-a chemat, mă duc și gata. 

— Ce, mă, nu ţi-e bine? Vrei să te bată ca pe hoţii de cai? îl 
tinu de rău Găvană. 

— Pe mine? A mai bătut el pe mulţi ca mine? 

— Cată-ţi de treabă și stai locului, îl povăţui și Pantelimon 
Gavrilă. 

— Ba nu, mă duc de dus, se încăpăţină Răzmeriţă. 

Și plecă întins, cu pașii lui mari, hotăriţi, spre conacul 
boieresc. Heruvim și alții încercară să-l întoarcă din drum, dar 
cine se putea înţelege cu Dumitru? 

— Măi, firtaţi, să știți că ăsta i-a pus gînd rău logofătului, își 
dădu cu părerea moș Barbu Găvană. Dacă nu-l curăţă de pe faţa 
pămîntului, să nu-mi spuneţi pe nume. 

— Te pomenești, încuviință Pantelimon Gavrilă clătinînd 
capul, că prea a pornit-o întins la treabă... 

Nu trecuse nici un sfert de ceas de la plecarea femeii și la 
conac se arătă Răzmeriţă. Florea veni din nou la poartă și-l duse 
în sufrageria de la subsol, unde se făceau „cercetările“. 
Logofătul Macarie îl întîmpină de la ușă: 

— Veniși, Dumitre? 

— Venii, răspunse acesta zgircit la vorbă. 

— Ei, ia spune, știi cine-a pus focul la cancelarie? 

— Nu știu... De un' să știu? 

— Spui drept, mă Dumitre, sau mă minţi și tu ca ăilanţi? 


— Eu nu te mint, n-am de ce, glăsui răgușit Răzmeriţă și 
fulgeră cu ochii fioroși pe logofăt. 

— Ce te uiţi așa urit la mine? Te supărași că te-ntrebai? făcu 
Macarie muind glasul. 

— Nu mă supăr ai, da aşa mă uit eu... 

Se iscă o tăcere. Logofătul îl cîntărea mereu cu privirile, parcă 
avea ceva în gînd, parcă n-avea. Apoi curmă scurt vorbirea: 

— Bine, Dumitre, du-te... Dacă știam că nu scot nimic de la 
tine, nici nu te mai chemam încoace. 

Țăranul se arătă deodată mirat, descumpănit. Nu știa ce să 
creadă. 

— Adică, asta-i tot? 

— Păi, ce vrei să mai fie? Dacă nu știi nimic, gata, s-a 
terminat. 

— Biine!... Atunci plec... Ai? 

Logofătul ridică din umeri: 

— Du-te sănătos... 

Dar Răzmeriţă nu pleca, ci stătea înfipt locului, frămîntîndu- 
se, scrișnind, plimbîndu-și ochii în toate părțile. 

— Altceva... nu mai e nimic-nimic? 

— Nu mai e omule, ce vrei să mai fie? 

— Biine, oftă Dumitru și abia atunci, cu mare părere de rău, 
se hotărî să plece. 

Spre mirarea șipotenilor, ţăranul se întoarse teafăr de la 
curte. Cu toate astea nu părea bucuros, ci mai degrabă arăta 
înciudat și mahmur. 

— Ei, Dumitre, care fu povestea? îl iscodi lumea strîinsă roată 
în jurul lui. 

— Fu pe dracu, ridică el, mohorit, din umeri. După o tăcere, 
mai spuse: Mare noroc avu tilharul că nu mă atinse nici cu cotu. 
Îi mîncam coliva... 


III 
Ziua următoare, șeful de post Chițu se repezi la curte și 
raportă moșierului că „spiritele“ ţăranilor din sat sînt foarte 
„agitate“, fiind temeri de rebeliune. Ar trebui sesizată legiunea 
de jandarmi de la Caracal să-i mai trimeată ajutoare, deoarece 
cu trei oameni și cu el patru nu poate să ţie ordinea. 
Dănescu, auzind toate acestea, izbucni în hohote de ris: 


— Ce e aia? Rebeliune? Fugi, de-aci, fricosule! Tu ești muiere, 
nu ești jandarm. 

Vera, care după înmormiîntarea soţului se întorsese de la 
Craiova, auzind că sătenii erau schingiuiţi la secţie, interveni și 
ea pe lîngă moșier și-l conjură să dea poruncă jandarmilor de a 
înceta orice urmărire sau cercetare. Era îngrozită de blestemele 
oamenilor nedreptăţiţi și nu voia ca aceste blesteme s-o ajungă 
și pe dinsa. | se făcea părul măciucă gîndindu-se la cuvintele pe 
care i le aruncase femeia lui Oprea Măruntu: 

— Arde-l-ar focu și pîrjolu pe-ăl care ne apasă... 

Și, uite, chiar așa se întîmplase: Scarlat fusese ars de foc, 
după cum îi cobiseră ţăranii. O, dacă le-ar trece prin minte că ea 
avea de gînd să le ridice un spital! 

Alexandru Dănescu, mai vrînd, mai nevrînd, îi făcu pe plac și 
stinse ancheta. 


AȘA A VRUT DUMNEZEU! 


| 

Dacă spuneai cuiva că numele lui adevărat este Petre 
Chirițoiu, nu te-ar fi crezut. Lumea știa că-l cheamă Prăsilă toată 
ziua. Era un om mărunt de statură, uscat ca o costiţă, însă ager, 
cu ochi de viezure. Trecuse de treizeci de ani, însă arăta ca unul 
de cincizeci, din pricina nevoilor care îl împovărau. 

Se însurase înainte de a-și face armata. Cînd se liberă, după 
doi ani, roiau prin casă patru copii gălbejiţi și slăbănogi, cu 
trenţele curgind pe ei. Numai Cătălina, fetița cea mică, părea 
mai împlinită la trup și avea chiar o ușoară rumeneală în obraji. 
Cum trecu anul, Frusina lui Chiriţoiu mai aduse un plod pe lume, 
ba o dată doi gemeni. Şi așa, cu vremea, se făcură 
cincisprezece suflete. Între timp moartea seceră șase dintre ei 
dar tot rămaseră încă nouă să înfrunte foamea și bolile. 

— Mai potolește-te, măi creștine, și dă pace femeii, ce vrei să 
umpli tot satul cu prăsilă ta? îl luă o dată la rost vecinul Buzatu, 
mai vîrstnic decit el, dar care n-avea decit trei odrasle. 

Prăsilă ridica din umeri. Ce să-i răspundă? Dacă Dumnezeu îi 
dădea copii cu ghiotura, putea el să zică nu? 


După cîțiva ani Frusina închise ochii. Bietul Prăsilă rămas cu o 
spuză de copii se perpelea de griji ca peștele pe uscat. Fără 
muiere, era iad casa. Cine avea curajul să-l ia cu nouă suflete? 

Cu toate astea se găsi una. Joița era tot așa ca el, slabă și 
mărunţică, iar zestre n-avea decit țoalele de pe dînsa. Pesemne 
zestrea era vrednicia ei de albină. 

Cum trecu anul, iacă și pe Joița cu darul: i-aduse bărbatului o 
fetiță. După aceea îi trînti doi băieţi, din nou o fată și iar cîte un 
flăcău pe an, pînă se adunară cu toatele cincisprezece suflete. 

Tot avutul lui Prăsilă era o cocioabă cu pereţii din chirpici, 
avînd două odăiţe, cărora le mai adăugă una de cînd i se 
înmulţise familia. În afară de casă, mai avea o pereche de boi și 
o vacă. Pămînt n-avea nici o sforicică și muncea în dijmă pe 
moșia Dănescului. Dar nu scotea nici jumătate din hrana pe care 
o așteptau atitea guri. Și parcă numai de hrană e nevoie? 
Încălţări nu trebuie? O ţoală nu trebuie? Dar leacuri și altele cîte 
toate? De aceea cînd Prăsilă isprăvea munca cîmpului, începea 
să robotească pe-acasă. Ba repara încălțăminte pe la oameni, 
ba dregea sobe sau făcea dulapuri, mese și scaune. De un timp 
încoace, îndesindu-se morţii, se apucase să lucreze și coșciuge. 
Muncea pe deșelate, și mîncat și nemiîncat, și dormit și 
nedormit. Cite un prieten sau vecin grijuliu îl lua deoparte și-l 
dăscălea: 

— Las-o mai domol, Prăsilă, prea o luași razna... Caută de te 
odihnește că dacă te-mbolnăvești îți cade o satara belea pe cap 
de nu te mai scoli... 

Speriat, omul mai rărea treaba. Apoi, prins de iureșul nevoilor, 
iar se uita muncind. Noroc că pînă acum nu se lipise nici o boală 
de el. 

— He, mai am patru ani grei, ofta el, pînă or crește cîrlanii 
mari, să-i pun la treabă. După aia, zvîrlu cu căciula în tavanul 
cerului. 

Osebit de timp, mai avea o apăsare grea: percepţia. 
Perceptorul Turcu îi făcea numai zile fripte. Mereu dădea cu 
gura ca o gaiţă, să plătească dările pentru profesiuni, adică 
pentru toate îndeletnicirile lui Prăsilă. 

— Gologanii care-i cîștigi sînt ai tăi? îl întreba omul fiscului. 

— Dar ai cui? se mira ţăranul. 


— Sînt ai lui vodă, mă nerodule! Ce scrie pe gologani? Scrie 
Carol I? Ai lui sînt gologanii. Cînd o scrie pe gologani Prăsilă 
atunci sînt ai tăi. 

Prăsilă se scărpina în creștet, oțărit, nemaiștiind ce să creadă. 
Pînă la urmă se aranja treaba: ţăranul lucra perceptorului un 
dulap sau o masă, că bani n-avea de unde să-i dea și așa scăpa 
de bucluc. „Mai cîștigat eram dacă-i plăteam profesia“, se 
gîndea amărit omul. 

Moș Barbu Găvană îl povăţui să ceară pentru nevastă pensie 
de la regina Elisabeta, fiindcă are peste o duzină de copii. 
Vilsan, dirigintele poștei, îi ticlui petiția, dar ţăranul nu căpătă 
nici o leţcaie. Cică trebuia să fie copiii de la o singură muiere, nu 
de la două, cum îi avea el. 

În 1901, cînd bîntui seceta cea grozavă, Prăsilă o duse tare 
greu. Bucate nu se făcură, iar boierul Dănescu nu-i dădu, cu 
toate rugăminţile, mai mult de 20 de tîrne de porumb, după ce- 
și vîndu dinainte munca pe anul viitor dînd administratorului 
zapis în regulă. Toată iarna își îndopă familia cu murături. Bătu-i- 
ar sfîntul de gogoșari: se făcuseră puzderie în grădină. 

La masă nu se așezau toţi o dată, fiindcă n-aveau loc. Mai întîi 
mînca Prăsilă cu băieţii, fiindcă partea bărbătească trebuia să 
aibă întotdeauna întîietate, apoi Joița cu fetele. Cele două grupe 
nu se slujeau decit de o lingură de lemn pe care și-o treceau 
unul celuilalt. Mai aveau în casă și alte linguri, dar Prăsilă 
socotea că de-ar avea fiecare lingură s-ar face risipă de bucate 
și asta înseamnă boierie curată. O dată pe săptămînă, sîmbătă, 
Joița frămînta azimă și o cocea la țăst. Familia o mînca după 
masă, ca o prăjitură. Tot așa cînd Prăsilă aducea cite o jimblă de 
la oraș o mîncau cu mămăligă. 

În fiecare duminică sau sărbătoare porneau toţi la biserică. 
Joița rînduia copiii doi cîte doi, după înălţime, ca la armată; cei 
mici pășeau înainte, iar cei mari, mai la urmă. 

Șipotenii făceau haz, văzîndu-i înșiraţi pe uliţă: 

— Trece regimentul lui Prăsilă! 

Copiii erau bucuroși, fiindcă după sfîrșitul liturghiei se îndopau 
cu colivă și colaci stimpărîndu-și astfel foamea. Citeodată mai 
furau și anafură, însă după ce Joița prinse de veste și-i bătu, se 
lăsară de nărav. 


De cînd cu serbarea de la școală umbla vorba în tot satul că 
fata cea mare a lui Prăsilă o să ajungă „comediantă“ și o să 
cîștige o groază de parale. Într-adevăr, musafirul boierului 
Dănescu chemă pe ţăran la castel și-i spuse că la toamnă s-o 
trimeată pe Cătălina la București, ca să urmeze Conservatorul. 

— Apoi, măria-ta, se tîngui Prăsilă, am eu putere s-o învăţ 
carte? Cu ce, ia spune, cînd n-avem nici după ce bea apă? 

— Dumneata nu cheltuiești nici un gologan, îl liniști actorul 
Liciu. Taxele, drumul, întreţinerea fetei, toate mă privesc pe 
mine. 

— Așa mai înţeleg... Da asta, machea e „meserie“? Se poate 
ține omul cu ea? Nu e ceva de rușine? 

— Și eu tot din meseria asta trăiesc. 

— Păi dumneata nu ești boier? 

— Sînt. Şi fata dumitale o să ajungă boieriță să n-o mai 
cunoști. Chiar regină, împărăteasă, orice... 

Țăranul cată lung la boierul fără barbă și mustăţi, cu 
încrederea zdrobită. Noroc că interveni la timp Dănescu: 

— Dacă faci așa cum îţi spune dumnealui, e bine și de tine și 
de fată. Omul numai de noroc nu trebuie să se vaite. 

— Bine, măria-ta, așa fac... Dar, rogu-te, să spui percictorului 
că altcineva ţine fata pe cheltuiala lui, ca să nu creadă că eu am 
parale și lui nu-i dau. 

Dănescu îi făgădui și Prăsilă plecă ţinînd în mînă un plic pe 
care era însemnată adresa de la București a artistului, iar 
înăuntru se afla o hîrtie de o sută de lei, pentru cîteva schimburi 
de care avea nevoie Cătălina la școală, un paltonaș, ghetuţe și 
altele. 

Joița se și apucă să pregătească fetei lucrurile trebuincioase. 
Tîrgui de la prăvălia lui Viziru pînză pentru lenjerie și ștofă de 
paltonaș. Paltonașul îl dădu să-l facă văduva Nicoliţa Opran, iar 
lenjeria o lucră ea, pe apucate, încherbînd cîte o cămășuţă și 
pentru celelalte fete. Cătălina nu se supără, ba o rugă pe maica- 
sa să-i coasă Anicuţei și o rochiţă. 

Anicuţa era surioara ei cea mică, de vreo șase ani, pe care o 
iubea tare mult. 


Cătălina trebuia să plece la București pe la sfîrșitul lunii 
septembrie cînd începea școala ei. Inainte de sfinta Maria-mică, 
fata se plinse că o doare în git cînd înghite. Maică-sa o puse să 
deschidă gura-mare, se uită în git, dar nu văzu nimic. 

— Las-că îţi trece pînă miine. 

A doua zi de dimineaţă, Cătălina se trezi cu fierbințeală mare. 
Ardea toată ca un cuptor încins. Joița îi puse prișnițe cu apă 
rece, o unse în git cu gaz, dar temperatura nu scădea. Atunci 
trimise după moașa Dumitrana, pricepută și la boli. Ea o unse cu 
tinctură de iod în git și-i dete să facă gargară cu ceai de mușeţel 
și să stea liniștită. 

Bolnava făcu gargară și stătu liniștită, dar se simţea tot mai 
rău. Parcă se sufoca. O aduseră și pe baba Ghimpoaia. Nici 
descîntecele ei nu folosiră la ceva. 

Invățătorul Preda auzind de boala Cătălinei, veni s-o vadă. 
Fata zăcea dusă într-un pătuc cu alte două surori mai mici, care 
adormiseră buștean. În alte două paturi dormeau încă vrea șase 
copii. In cameră era o zăpușeală de abia puteai să-ţi tragi 
sufletul. 

— Ce s-a întîmplat, Cătălino, ce ai? o întrebă Preda luînd în 
mîinile lui mînuţa fierbinte a fetei. 

Cătălina pironi asupra lui ochii ei mari și frumoși și îngăimă ca 
o scuză, parcă ar fi fost vinovată cu ceva: 

— Nu mi-e bine de loc... 

Atunci se arătă și Prăsilă, care se simţi foarte onorat de vizita 
învățătorului. 

— Ascultă, Petre, trebuie numaidecit să ducem fata la Caracal 
s-o vadă un doctor. 

— Așa de rău e bolnavă? se sperie el și se scărpină după 
ceafă. 

— Nu știu, dar nu trebuie s-o lăsăm așa. Mă duc să vorbesc cu 
Pantelimon să înhame caii la căruţă. 

— Lasă pînă miine dimineaţă... să fac rost de un gologan... că 
am cheltuit toți banii ei... 

— Nu-ţi trebuie, o duc pe socoteala mea. Cătălina e și fata 
mea, nu numai a dumitale. 

Invăţătorul plecă repede și peste o jumătate de oră se 
întoarse cu căruţa, gata de drum, împreună cu Mihai Gavrilă, 


care mîna caii. Se dădu jos de pe capră și intră pe portiţă. 
Prăsilă ieși înainte: 

— Domnule învăţător, nu mai e nevoie de doftor. Mititica s-a 
prăpădit. 

Preda rămase locului, buimac. 

— Cînd? Cum? De ce? biîngui el, nevenindu-i să creadă 
asemenea veste. 

— Acum cinci minute închise ochii. 

Răscolit pînă în fundul fiinţei de uluitoarea nenorocire, 
învățătorul intră în casă, sugrumat de emoție. La căpătiiul 
micuţei moarte ardea o lumiînărică de ceară, care împrumuta 
odăii o mireasmă funerară. Surioarele moartei dormeau 
nestînjenite mai departe. 

Luă mînuţa Cătălinei, caldă încă, și i-o sărută. Apoi izbucni 
într-un plîns greu, mocnit. 

— Cătălină, de ce ai făcut asta, îngeraș scump?... Noi toți 
trebuia să murim și tu să trăieşti... Sîntem vinovaţi înaintea ta... 

Prăsilă și Joița, văzînd cum plîngea învățătorul, dezlegară și ei 
băierile lacrimilor, apoi începură să plîngă și copiii. Toata casa 
se umplu de bocete și văicăreli. 

Vestea se împrăștie cu iuţelea fulgerului. Rudele, vecinii și 
neamurile veniră la moartă cu lumînări și flori. Femeile, de cum 
intrau pe poartă, începeau a boci: 

— Auleu, moarte, arde-te-ar focu, cum o luași tocmai pe 
Cătălina? Parcă știai că-i a mai bună din toate... Numai la 
frăgezime te dai, pe moșnegi și pe hodorogi nu-i iei... 

Prăsilă nu izbuti să facă coșciugul. Croise scîndurile, dar nu 
mai avu putere să le încheie. Îi veni în ajutor vecinul Buzatu. 

Neavind bani pentru înmormiîntare, se împrumută de la 
Gheorghe Murgu de cincizeci de lei. Acesta, după ce-i numără 
banii îl dojeni cu asprime: 

— Nerodule, cu banii ăștia puteai s-o vindeci pe biata fată, nu 
s-o îngropi!... 

— Ce să fac, nea Gheorghe, dacă așa a vrut Dumnezeu? grăi 
ţăranul resemnat. 

— Vorba asta e pentru nevolnici și proști, i-o tăie scurt Murgu. 


__ PARTEAADOUA | 
ALTE ÎNTÎMPLĂRI — DE TOATĂ MÍNA 


În sufletu-mi strivit de groază 

Păgine patimi prind să fiarbă: 

— Trudită, chinuită coasă 

Vei mai cosi tu numai iarbă? 
(OCTAVIAN GOGA) 


„ACCIDENTUL “ DARIEI 


| 

O droaie de fete îi dădeau tîrcoale lui Mihai Gavrilă și la cîteva 
le bătea inima mai zvicnit cînd îl zăreau duminica la horă sau în 
celelalte zile la munca cîmpului. Lui Mihai însă i se scurgeau 
ochii după Raluca, fata lui Marin Viţu, vecin cu casa. Se împlinise 
afurisita la trup și se luminase la chip, de ziceai că-i toată numai 
lapte și miere. Păcat că o dăduseră să înveţe, tocmai la 
București. Unchiu-său, Ioniţă, o ţinea pe cheltuiala lui la școală, 
ușurînd pe taică-su de o gură. 

Dădeau și alți flăcăi tîrcoale Ralucăi, dar ea nu-i băga în 
seamă, fiindcă Mihai i se lipise bine de inimă. Despărţită însă din 
pricina școlii și nevăzîndu-se cu lunile, iubirea lor se cam ofilise 
ca o floare neudată. 

Într-o vreme, lui Mihai îi plăcu Ilinca lui Ţarină și odată, într-o 
duminică, o pupase chiar. Cît p-aci să iasă bătaie cu Lazăr, care 
păzea pe soru-sa ca un dulău. Degeaba: inima nu i se muta din 
dreptul Ralucăi. Într-un timp începu să se plimbe Daria prin 
gîndurile lui. O ura de cînd cu serbarea de la școală. Dar de- 
atunci trecuse apă multă pe Olteț și-i spălase ura. Și-acum, din 
nou i se suci mintea după fata Dănescului. Se împlinise la trup 
pîrguindu-se ca o caisă, numai bună s-o culegi de pe ram și s-o 
măniînci. Deși în preajma pirostriilor se purta cu Mihai tot ca o 
veche prietenă, din copilărie. La serbarea de sfîrșit de an, cînd 
jucase Cătălina în piesa învățătorului Preda, mereu întorcea 
capul și-i zimbea. Dar Mihai, cam îmbufnat îi ocolea privirile. 
Credea că Daria se logodise cu străinul acela fără mustăţi, cel 
puţin așa umbla vorba. Altă dată o întiîlnise pe cîmp. Era călare 
pe Rex. Oprise brusc armăsarul în faţa lui și-i strigase: 


-— Mihai, am auzit că te-nsori cu Raluca. Felicitările mele! 
Pînă să-i răspundă că nu era adevărat ea dădu bici calului și 
se depărtă. Ciudată fată! O fi geloasă pe Raluca... mai știi? Cu 
toate astea, de atunci nu-i mai pomenise nimic de fata lui Viţu. 
Şi așa se scurse timpul, pînă cînd, într-o zi... 


II 

Mihai plecase dis-de-dimineaţă în pădurea Fratoștiţei să taie 
lemne pentru la iarnă. Pînă la amiază gătase doi stînjeni și-i 
chitise bine. Apoi așternu o basma pe iarbă, desfăcu legăturica 
cu de-ale mîncării, pregătită de maică-sa, și îmbucă hulpav 
aproape un ceaun de mămăligă cu brînză telemea și slănină 
fiartă. Mereu îi era o foame de lup și nu-și aducea aminte să se 
fi sculat vreodată sătul de la prînz sau cină. Cînd se întîmpla să 
mănînce carne, parcă nu se simţea atît de flămînd, dar carne 
mînca din joi în paști. 

După ce isprăvi cu masa, își alese un locșor bun în iarbă și se 
întinse cît era de lung, punîndu-și un butuc sub cap, drept 
pernă. Nu voia să doarmă, n-avea obiceiul, însă îi plăcea să 
zburde cu gîndurile în stare trează și ochii întredeschiși. Poporul 
păsărelelor fremăta nevăzut prin satele de frunziș ale copacilor, 
ciripind chemări și răspunsuri, într-un fierbăt asurzitor. Mihai 
aprinse o ţigară și slobozi cîteva rotocoale de fum, care se 
ridicară topindu-se în limpezimea văzduhului. 

Cum stătea așa trîntit pe velinţa de iarbă, un țipăt de undeva 
din apropiere îi bătu la porţile urechilor. Sări în picioare și alergă 
dincotro pornise ţipătul. Un tufiș din preajmă-i foșni adînc din 
frunze. Printre ramuri se ivi botul unui cal sur, care-i cerea parcă 
ajutor. Mihai îl recunoscu: nu era altul decît Rex, calul Dariei. 
Zinaticul, pesemne, își trîntise stăpîna și acum umbla de capul 
lui. 

— Daria! Daria!... Unde ești? suliță glasul lui Mihai cercetînd 
împrejurimile. 

— Aici! răspunse de undeva de pe aproape o voce plingăreaţă 
de fată. 

Flăcăul o găsi într-un luminiș, chiar la cîţiva pași de el. Era 
trîntită în iarbă și gemea ușor. 

— Mihai, m-a trîntit Rex. Nu-l mai pot suferi. S-a făcut așa de 
nervos! 


— Te-ai lovit rău? 

— Destul de rău... Mi-am scrîntit piciorul... 

— la să vedem... Unde-i scrîntitura? Aici? Flăcăul îi pipăi 
piciorul pînă în dreptul genunchiului. 

— Au! Au! Mă doare! ţipă ea. N-o să mi-l taie? 

— Aide, fii serioasă, fată dragă, că nu s-a-ntimplat moarte de 
om, o luă el la rost. 

— Pe cine faci tu „fată dragă“? De unde și pînă unde sînt „fata 
ta dragă“? 

— Dacă te superi, atunci... rămas bun! și Mihai îmbufnat îi 
întoarse spatele. 

— Stai, nu pleca, ţipă ea. Ce fac eu dacă mă lași singură? 

— Puțin îmi pasă că doară nu ești „fata mea dragă“... 

— Aleargă pînă la castel și trimite pe Ghiţă încoace cu docarul 
să mă ia. 

— Da ce sînt sluga ta? Mai vezi de altul! 

— Atunci, du-mă în spinare pînă acasă. |ți plătesc, zău așa... 

— Bani? Mulţumesc, nu-mi trebuie. Hei, dacă n-ai fi fată de 
boier, aș ști eu ce să-ţi cer. 

— Ce? la spune, făcu ea curioasă. 

— La fete îmi place să mă tocmesc... pe sărutări. 

— Vai ce obraznic te-ai făcut! se îmbufnă Daria, însă după 
cîteva clipe îl întreba: 

— Şi cîte ceri, mă rog? 

Mihai o privi lung, înseninat. Se învoise deci și așa. Hm! Bună 
treabă! 

— Zece! spuse el într-o doară. 

— Oho! Zece sînt prea multe. Nu pot atitea. 

— Dar cite? 

— Una singură. Şi asta fiindcă m-ai prins la strîmtoare și n-am 
încotro. 

— Cu una nu pot nici eu... Adică să te duc în cîrcă șase 
kilometri pentru o biată pupătură? Trebuie să fiu nebun! 

— Atunci, două... 

— Să zicem trei... Bate ici palma... 

— Nu, două... Ţi-ajung și două, nesăţiosule. 

— Vai de capul meu! Fie și două! Una mi-o dai acum, ca 
arvună; pe-ailantă după ce isprăvesc treaba. Bine? 

— Înî... încuviinţă fata. 


Mihai îi luă capul în miini și o sărută ușor pe gură cu o teamă 
nelămurită. Pe obrajii Dariei înfloriră numai bujori. Lăsă ochii în 
jos, stingherită, rușinată, parcă i-ar fi părut rău de ușurința ei. 

— Din asta nu pricepui mare lucru... Poate din ailantă... Ce 
zici? O luăm din loc? 

Flăcăul, fără să mai aștepte încuviințarea fetei, o ridică în 
braţe și porni voinicește la drum. Pentru el era ușoară ca pana și 
o ducea de drag. Daria îi trecuse o mînă de după cap ca să se 
țină mai bine și se juca cu urechea lui, fără să spună o vorbă. 

— Şezi cuminte că mă gidilă... 

Armăsarul venea la pas, în urma lor. Cînd treceau printr-un 
luminiș, Mihai simţi în spate o ușoară lovitură de bot, dar n-o luă 
în seamă. După ce mai merse o bucată, calul îl împinse din nou 
cu botul dîndu-i parcă a înţelege să facă bine și să lase pe 
stăpînă-sa în pace. 

— Rex e supărat că i-ai luat locul, strigă Daria rizind. 

— Sigur că e. Numai cal n-am fost pînă acum. Da’ nu-mi pare 
rău. 

Daria zimbi tainic, pentru sine: înţelese de ce nu-i părea rău. 

— Mihai, spune drept, ţi-s dragă? 

— Îhî, înclină el capul în tăcere mare. 

Mai merseră ce merseră, după care ea îl întrebă din nou: 

— Mult? 

— Înî, răspunse el. Apoi îi șopti cu tristeţe în glas, clătinînd din 
cap: La ce să stricăm vorbele de pomană? Tu ești boieriţă și nu 
pot să te iau de nevastă, că nu te lasă. Nu-i vorbă, nici ai mei nu 
m-ar lăsa... 

— Adevărat? Ai vrea tu să mă iei de nevastă? se miră ea într- 
un chip caraghios și iar pufni în ris. 

— Eu îţi vorbesc serios și tu rizi. 

Daria hohoti și mai tare: 

— Dacă ţii la mine, mă răpești într-o noapte cu lună și fugim 
în lumea largă. 

— Ei, fugim, pe dracu... făcu el mohorit. Unde naiba să fugim? 
Şi ce-o să mîncăm în lumea aia largă? 

— Nuci! i-o trînti Daria după ce strinsese tot soarele pe fața 
ei. 

— Vezi că acu-ţi dau drumul jos și-mi fac păcat cu tine... 


Un timp nu-și mai vorbiră de loc. Flăcăul parcă pășea cînd pe 
o culme de fericire, cînd pe-o suliță de deznădejde. După ce 
ieșiră din pădure, Daria îl opri. 

— Mihai, știi ce? 

— Ce? 

— Nu mă mai purta în braţe. Ne văd oamenii și o să ne iasă 
vorbe. Ajută-mă să încalec și du-te. 

— Ai să poţi merge călare? Dacă Rexul tău îţi face din nou 
pocinogul? 

— Fie ce-o fi! N-am încotro. Decit să intru în gura lumii!... 

— Bine și așa. 

Mihai o așeză pe un trunchi de copac și-i aduse calul. O 
grindină de risete perlate șe stîrni ca din senin. Daria se ridică, 
puse un picior în scară și sări sprintenă în șa, fără ajutorul 
flăcăului. Calul porni în galop, zvîrlind ţărînă din copite și se făcu 
mic, pînă nu se mai văzu. 

Mihai, avînd parcă rădăcini sub călcîie, o urmări cu privirile 
năucit de surpriză. Așadar?... Hm... drăcia dracului! De ce s-o fi 
prefăcut c-a trîntit-o calul și și-a scrîntit piciorul? l-am căzut 
drag, ce mai! E cu ochi și cu sprîncene! 

Gîndind așa, flăcăului i se păru că nu-l mai cuprinde pielea... 
Îmbrăţișă doi mesteacăni care văzuseră și ei întîmplarea, culese 
o dumitriță din iarbă, o prinse de pălărie și plecă spre sat. Cînta 
sufletul în el de bucurie... 


„MUIERCEA“ 


| 

Pe Andrei Miîrșanu îl zgudui soarta fetei lui Hodoroabă; căci în 
fond era un sentimental. Însă, în conștiința lui, se considera 
nevinovat. Dacă cineva purta vreo vină în nenorocirea aceea, 
era desigur dobitocul de logofăt, care-i adusese fata plocon și 
chiar Ilinca însăși, care furase mărgelele. Așa că remușcările nu- 
i făcură zile fripte. În schimb îl sfredelea amarnic frica de 
răzbunare. Deși logofătul Smarandache îl încredințase că 
Gheorghiţă al Floarei, logodnicul llincăi, „n-are sîngele iute, e un 
molîu care nu se îndură să taie nici un pui de găină, darmite să 
facă moarte de om“, feciorul Miîrșanului n-avea tihnă de loc. 
Noaptea sărea speriat din somn, umezit de sudoare rece. Mereu 


i se părea că-i un ucigaș ascuns pe sub pat. Cugetul necurat îi 
punea pietroaie în pernă. 

Obsesia lui Andrei începu a da de vorbit slugilor. Leana, 
femeia argatului lon, care fusese angajată în locul llincăi, 
spunea: 

— Apăi de, cine l-a pus să se lege de fată? Vinovatu fuge 
negonit de nimeni. 

Noroc că Lazăr, feciorul lui Hodoroabă zis Tarină, se nimerise 
plecat la oaste. Dacă era pe-acasă poate ar fi fost pricină de 
îngrijorare, fiindcă flăcăul nu știa multe. Avea dreptate Leana. 

Ca să mai scape de musca pe căciulă, Andrei plecă la 
București. Acolo, o revăzu pe „Zeiţă“, mai frumoasă și mai 
strălucitoare ca oricînd, asediată de o armată de admiratori. 
Cînta în Tosca, alături de marele tenor Gion Dumitrescu și 
amindoi recoltau succese răsunătoare. Tăciunii care mocneau 
sub cenușă se aprinseră din nou. Andrei începu să-i facă o curte 
asiduă, dar își pierdu iar vremea. Inima actriţei rămînea mereu 
zăvorită. Dîndu-și seama că bătuse apa în piuă și, fiert de ciudă 
că risipise o mică avere cu dinsa, tînărul se întoarse la ţară, 
hotărît s-o rupă o dată pentru totdeauna cu răzgiiata cîntăreaţă, 
care-i plăcea să joace bărbaţii pe degete. 


II 

Într-una din zile, trecînd prin sat cu docarul, Andrei Miîrșanu 
zări o ţărancă tînără și fragedă, care-l secă la inimă. Avea 
diavolița un corp subţire și mlădios ca alunul, sîni ca merele 
domnești și ochi alunecoși de nu știai încotro își plimbă uitătura. 
De cînd lumea nu mai văzuse trup așa de pirguit și ispititor. 

— Asta e Stanca lui Stan Cînepă, nepoata lui moș Zaharia 
Zvirlugă, șopti lon argatul, văzînd atita mirare în ochii stăpînului. 
Apoi adăugă: E miîndră ca o crăiasă și-o pomicică... mamă- 
mamă! Il judecă chiar pe dracu și-l scoate dator. 

A doua zi, Andrei auzi pe logofătul Smarandache că Stan 
Cînepă, avînd nevoie de parale, umbla să vîndă un cazan cu 
alambic de făcut ţuică. Sub pretext că vrea să cumpere cazanul, 
se duse acasă la el, potrivind vremea cînd îl știa că muncește la 
cîmp. Văzu alambicul, îi plăcu, chipurile, și fără să mai întrebe 
de preţ se apropie de Stanca și-o ciupi de sîn. Stătea lîngă ea ca 
paiele lîngă foc. 


— Apăi după cazan veniși dumneata sau după ţiţele mele? îl 
luă ţăranca la trei-păzește, dar fără să se supere. 

Feciorul Mîrșanului o acoperi de laude, că n-a mai văzul 
femeie cu atita lipici, că-i place de ea și să nu fie proastă că... 
Dar Stanca, chicotind pe înfundate, făcea nazuri că-i măritată, 
cum să se uite ea la bărbat străin? 

— Auliu, mă prind blestemele dacă m-oi da la trup de boier, 
făcu ea scuipîndu-și ușor în sîn. Mă mir ce-oi fi găsind la mine, 
că-s goală-goluţă... 

Andreii Mîrșanu vru să-i dea cîțiva poli să-și cumpere ce-o 
vrea cu ei, fie rochii, fie podoabe, ce i-o rîvni inima, dar femeia, 
jignită, refuză scurt banii. 

— Uite-te ici la obraz, boierule și pe urmă să-mi vorbești de 
sănătate. Dacă vrei să scoţi gologani din chimir, n-ai decit să 
cumperi cazanu. 

— Bine, îl cumpăr. Cit costă? 

— Dă-mi cinșpe poli pe el și ia-l, ceru femeia, deși nu făcea 
nici doi. Nu las un ban mai jos, că n-am de unde. 

Andrei numără zece galbeni și-i puse în palmă; pentru rest o 
pofti să vie pe-nserat în grădina conacului, c-o așteaptă acolo. 
Stanca veni după învoială. Dar cum deschise gura începu a se 
văita că s-a păcălit ca proasta, că nu știa preţul și de aia să facă 
bine domnișorul să-i mai dea zece poli, fiindcă atita face 
cazanul: douăzeci și cinci bătuţi pe muche. 

Mîrșanu rise cu poftă de lăcomia ei. După ce-i numără banii, 
Stanca îi mai ceru cinci galbeni pentru alambic, fiindcă 
alambicul n-a intrat în tocmeală, numai cazanul singur, uite să 
se facă așa cine minte. 

— Bine, îţi mai dau cinci poli, dar mai întîi să... 

— laca na! Da pe cine cumpărași dumneata, pe mine ori 
cazanul de ţuică? chicoti Stanca topindu-se de ris. 

Andrei o sărută și vru s-o trîntească în tufiș, pe iarba moale și 
mătăsoasă. 

— Fugi d-aci, domnișorule, nu ţi-e bine? Doar n-oi fi băut 
mătrăgună să mă drăgostesc prin tufișuri ca nepricopsitele, să 
dea careva peste noi? Dacă-i pe-asta, vino poimiine, că tot e 
plecat bărbatu de-acasă și p-ormă o muiere care fierbe ca vinul 
nou nu se pupă cum făcuși dumneata. Stai binișor, să-ţi arăt. 
lote-așa! și Stanca luîndu-i capul în miini, îl sărută pătimaș, 


strivindu-i buzele cum numai ea știa să sărute. Dacă nu-ţi plăcu, 
mai încerc o dată, dar mi-e să nu te bag în spital... 

Andrei o privi năuc cu nările fremătind. Așa femeiușcă, mai 
rar. Peste două zile, se duse la ea acasă. Stan Cînepă își ridicase 
coliba dincolo de sat, la o alergătură bunicică de cal. Acolo avea 
o palmă de loc, moștenită de la părinţi, cu o grădină gemiînd de 
caiși, pruni și gutui. De-adevărat: casa era singură, cuc, în 
mijlocul cîmpului, departe de orice ochi, tăinuită ca un cuib de 
rindunică. 

Stanca robotea în tindă. Uitase de făgăduială, uitase de boier, 
de tot. Cînd îl zări apropiindu-se de poartă, alergă înaintea lui și- 
i șopti: 

— Vino sîmbătă că acuși e bărbatu acas! N-a plecat cum fuse 
vorba. 

Andrei luă repede drumul îndărăt, de frică să nu-l vadă Stan. 
Cînd veni sîmbătă, ea îl amină pe miercuri, apoi pe vineri. De 
fiecare dată „nu se putea“, că-i bărbatul acasă, dar nu era nici 
un bărbat acasă. Şi îl duse așa cu vorba pînă cînd feciorul 
Mîrșanului dete într-adevăr peste Stan Cînepă. 

— Boierule, îl luă ţăranul la rost, nu mai umbla după muierile 
altora, c-o păţești urit. Îţi spui cu binele, să nu zici că nu ţi-am 
spus. 

Andrei Mîrșanu pricepu, în sfîrşit că fusese tras pe sfoară de 
vicleana femeie. Făcu cale întoarsă, amărit și obidit ca un pui de 
bogdaproste. Stan se uită lung după el și-i strigă dispreţuitor: 

— Muliercea! 


LA PLOPI 


De-un timp încoace Mihai Gavrilă era tare zbuciumat de 
gînduri și simţiri. De bună seamă, fata Dănescului prinsese drag 
de el; întîmplarea din pădure i-o dovedise cu virf și îndesat. Nu 
se mira ce-o apucase pe Daria. Citise într-o cărțulie că prinților 
le place să se drăgostească cu fete de la ţară. De ce nu s-ar 
drăgosti și Daria, care nu era prinţesă? Decit că iubirea chioară 
nu ţine de cald. De aceea, flăcăul, cu firea lui practică, umbla 
după o dezlegare: cum să pună mîna pe boieriţă și s-o ia de 
nevastă cu cununie? Maică-măiculiță! Atunci jumătate din moșia 


Dănescului ar trece în mîna lui, adică 4.000 de pogoane, bașca 
via, bașca pădurea, bașca... 

La urma-urmei chiar întreaga moșie. Parcă Haralamb, fratele 
Dariei, o să îngrijească de partea lui? Tot lui Mihai o să i-o dea s- 
o lucreze. Dac-o pune mîna pe toate cele 8.000 de pogoane, 
apoi atunci poate să dea cu barda în Dumnezeu. Oamenii din sat 
se omorau degeaba să îndulcească învoielile, ori să capete o 
sforicică de pămînt... El numai cu o lovitură înghiţțea toată 
moșia. 

Luă o ţigară și trase cu sete din ea. Fumul inundă toată 
camera, topind ușor contururile lucrurilor. Tot din fum răsări 
chipul luminos al Dariei care ridea... 

— Prea ride mult fata asta și d-aia nu prea am încredere în ea. 

Desigur, dacă ar fi fost tot atit de hotărită ca el, lucrurile ar fi 
mers mai ușor. Oricum, trebuia s-o scoată într-un fel la capăt, 
înainte de a pleca la oaste. Că după aceea, vreme de doi ani, 
cîte nu se pot întîmpla. Ori piere samarul, ori... 

Flăcăul cumpăni ce să facă mai bine: să fugă cu ea undeva la 
oraș, sau să se lege de fată și s-o lase borțoasă? Parcă mai bine 
să fugă, dar cu ce trăieşti, măre Mihai? Bani n-aveau nici unul, 
nici altul și pe urmă și-ar strica toate rosturile. Dac-o lasă 
borțoasă, boierul nu mai găsește alt ginere și trebuie vrînd- 
nevrînd tot lui să i-o dea, chit că i-ar crăpa obrazul de rușine, 
măritîndu-și odrasla după un ţăran. Eh, s-au mai văzut cazuri... 
Rare, rare, dar s-au văzut! 

A doua zi cînd se lăsară umbrele înserării, flăcăul trecu Olteţul 
și, suind dealul la castel, se furișă în dosul parcului, la locul 
tainic de întîlnire, lîngă cei șapte plopi. Luna plină se aninase de 
cer și arăta ca o mămăligă ademenitoare, scoasă proaspăt din 
ceaun. Flăcăul se întinse jos pe iarbă, ca la el acasă și așteptă. 
Gîndurile zburaseră lăsînd în urma lor o hotărîre coaptă. 

Greieri nevăzuţi îi ţiuiau pe la urechi, iar orăcăitul broaștelor 
din balta Gorganului se auzea pînă la el. Totuși, simţi pașii ei de 
departe cum se apropiau grăbiţi, foșnind prin iarba deasă. 

— Ai venit de mult? îl întrebă ea în șoaptă. Apoi fără să 
aștepte răspunsul adăugă: Astă-seară nu stăm mult, Mihai... Nu 
știu de ce mi-e frică... 

— A simţit cineva, ceva? 

— Bate-te peste gură! 


— Poftim! și flăcăul își dete cîteva palme peste buze. 

— N-a simţit nimeni, urmă ea, dar nu știu de ce sînt 
neliniștită. 

— Las-că îţi trece. 

Mihai se gîndi să amine planul lui pe altă dată, dar nu se 
îndură. Cine știe ce putea să se întîmple și să dea lucrurile peste 
cap. Tot mai bine-i să bată fierul pînă-i cald! 

— Stai, Daria, ici lîngă mine, să vorbim serios... 

Fata se așeză pe iarbă, își potrivi rochia și se lipi de el. 

— Ce să vorbim? 

— Uite ce e. Eu unul mi-am luat seama. N-are nici un rost, 
zău, să-mi prăjesc inima și pe urmă să mă pomenesc că o întinzi 
la altar cu altcineva de nasul tău. 

— Nu fii prost, Mihai! Cît timp mi-ești drag, n-am ochi pentru 
altul... 

— Nimeni nu te mai desparte de mine, înţelegi tu? îi spuse 
flăcăul scrîșnind. Dac-o încerca moartea, o omor și pe ea... să 
știi! 

— Poţi? îl întrebă Daria cu un suris de biruinţă în colţul 
buzelor. 

— Nu-ţi pune mintea cu mine. Nici eu nu-mi dau seama cite 
sînt în stare să fac... Ţi-aș lua casa în spinare și-aș duce-o sus, 
pe munte, să trăim acolo, liniștiți, numai noi doi. 

— Eşti smintit rău, Mihai, șopti fata înfiorată. 

Și era convinsă că el — în felul cum o spusese — ar fi într- 
adevăr în stare să facă o asemenea ispravă cu tot dinadinsul. 

— Adică aș putea să nu fiu smintit dacă m-ai secat la inimă? și 
spunînd acestea flăcăul îi vîri o mînă sub rochie. 

— Ce faci? îngăimă ea, tresărind. 

— Lasă că știu eu. Trebuie să ne bucurăm de dragoste. 

— Nu, lasă-mă... Nu se poate... Asta nu... 

Dar el n-o ascultă și desfăcîndu-i picioarele se urcă deasupra 
ei, cu o mișcare bruscă. 

— Ce, ai căpiat, Mihai? Ce înseamnă asta? 

— Nu înţelegi că trebuie? șopti el sugrumat, ţintuind-o locului 
ca în clește. 

Daria se zbătu să-l înlăture. O clipă scăpă de povara lui, dar 
flăcăul o înșfăcă din nou cu braţele și o supuse. 


—Dacă nu mă lași, te sugrum, să știi... șuieră el cu glasul 
schimbat. Trebuie să te fac femeia mea. Inţelegi? 

Cuprinsă de spaimă, fata slobozi un țipăt care-i sparse auzul. 

— Taci! Ce-ai făcut! șopti flăcăul astupîndu-i prea tîrziu gura 
cu podul palmei. 

Atingerea lui o făcu din nou să ţipe. 

— Taci, o dată, 'tu-s închinarea mă-ti, că nu-ţi fac nimic, 
scrișni el înciudat de această neașteptată întorsătură, care-i 
dărîma într-o clipă toate planurile făurite. 

— Dă-mi drumul! Nu mă atinge! 

— Îţi dau, numai liniștește-te. Ce te-ai speriat ca proasta? 

Daria o rupse la fugă ca scăpată din gura lupului. Abia făcu 
cîțiva pași, că... în clipa aceea... 


FIARTĂ FĂRĂ APĂ 


loana Murgu nu mai era de cunoscut de cînd cu focul de la 
curte. După plecarea soţilor lonașcu se strecurase în cancelaria 
administraţiei, ca să pună mina pe hrisovul cu pricina. Dacă s-ar 
fi priceput cum să caute dădea peste el, dar ea răscolea 
hîrțoagele stînd ca pe jăratic, sugrumată de teamă. Colac peste 
pupăză, se mai întîmplă și cutremurul. Vrînd să fugă, răsturnă o 
damigeană cu gaz care se sparse. Lichidul se împrăștie pe 
podea, desfăcîndu-se în pîraie mici, ca șerpii. O podidi groaza că 
va fi prinsă și a doua oară n-o să mai poată umbla acolo. Mai 
bine să pună foc; s-ar șterge astfel orice urmă și totodată ar 
arde și blestematul hrisov, dacă era cumva în cancelarie. Se 
hotărî pe loc, scăpără un băț de chibrit și fugi fără să mai încuie 
ușa. Avu noroc: n-o zări nimeni dintre argaţi. 

După aceea, cu inima cît un purice, privi desfășurarea 
prăpădului pe care îl stiîrnise cu mina ei. Credea că focul după 
mistuirea lucrurilor din cancelarie se va stinge, cuminte, de la 
sine. Nu se așteptase în ruptul capului că are să cuprindă toată 
locuinţa. Dacă ar fi știut nu l-ar fi pus. Asta — treacă, meargă. 

Ceea ce însă o dobori fu moartea lui Scarlat lonașcu. Nu voise 
să-i ia zilele, nu se gîndise la asemenea nenorocire. Avea un om 
pe suflet, din pricina ei își pierduse viața. De-atunci noaptea îi 
ajunse o spaimă. Nu se mai lipea somnul de pleoape pîna-n zori, 
căci cugetul curat e cea mai bună pernă. Vedea într-una mortul 


rezemat de perete, sau proptit în mijlocul odăii. O privea 
mutește, cu ochii mari, scurși de viaţă, fără a se clinti din loc, 
ceasuri întregi. Parcă aștepta ceva de la dînsa, ceva pe care 
trebuia singură să-l facă, era datoare să-l facă. „Vrea să-mi ridic 
zilele“, își dădu în sfîrşit ea seama și din clipa aceea nu mai avu 
curajul să doarmă singură. Dormea cu Lucille, bucătăreasa, care 
la rîndu-i se mira ce-a apucat-o. Și acolo o urmărea mortul, dar 
nu întotdeauna, așa că se mai odihnea, rupînd cîte-o bucată de 
somn. 

Pe Călin nu vru să-l mai vadă. Din pricina lui se întîmplaseră 
toate, n-ar mai fi fost. Nici pe Călin, nici copiii, nici pe mătușă- 
sa, pe nimeni. Toţi îi făceau rău și se ferea de ei. Nu-i trebuia 
măritiș, să facă bine s-o lase în pace. Slăbise, se trăsese la faţă. 
Sub ochi i se iviseră cearcăne albastre. Şi puterea o lăsase, abia 
de mai putea munci. 

— Nu-ș' ce am, nu mă simt bine de la o vreme, spunea oricui 
se mira văzind-o așa schimbată. 

N-o bănuia nimeni, cui să-i treacă prin cap că tocmai ea 
pusese focul? Dar loanei i se părea că toată lumea știe ce-a 
făcut și tace numai așa ca s-o fiarbă fără apă, să scoată sufletul 
din ea, după cum voia mortul. Încercă a-și tîrî zilele mai departe, 
dar sufletul îi atîrna greu, ca o piatră de moară. Abia îl ducea. 

După un timp o apucă milostenia crezind că ea spală de 
păcate și ușurează. Mai întîi se duse la Tinca, văduva lui Pavel 
Niţu veteranul. Baba zăcea în pat, acoperită cu o ţoală peticită și 
mînca dintr-o turtă neagră ca tăciunele. 

— Ce-i aia, ce măniînci? întrebă loana. 

— Piine, maică, e făcută din tăriţe, că firșirăm și mălaiu și 
făina. 

— Şi e bună? O poţi mînca? 

— Dacă n-ai alta, e bună și-asta. 

loana îi strecură doi poli lucitori de aur. 

— Uite, să-ţi cumperi făină. Ti-i dau de tot, nu ţi-i cer îndărăt. 

— Trăi-te-ar Dumnezeu să te trăiască și să-ţi dea cu baniţa cu 
care dai! o copleși bătrina. Că ne gindeam ce-o să facem la 
iarnă, o să murim de foame, cum muri Caterina lui Surdu anu 
trecut, de n-a știut nimeni, și-au găsit-o moartă. 

După aceea „binefăcătoarea“ nimeri la Buzatu zis Scriptură, 
ai cărui copii se jucau în curte, goi, cum îi făcuse mă-sa. 


— Nu răcesc? De ce nu puneţi ceva pe ei? întrebă loana pe 
părinţi. 

— Păi dac-om pune acușa, ce mai poartă la iarnă, că și-așa s- 
au făcut ferfeniță cămâșile. 

Le dădu și lor doi poli ca să le cumpere pînză de cămăși și 
încălțăminte. 

— Vezi, muiere, că nu ne lasă Dumnezeu, pupa-i-aș 
picioarele! exclamă Buzatu în loc de mulţumiri. După ce se gîndi 
puţin mai spuse: Mi-ajunge un pol pentru copii, p-ălalant dă-i-l 
lui Prăsilă, că și el e canonit rău, săracu. 

— Lasă că-i dau și lui, dar să nu spui la nimeni... 

— Nici o grijă, suflet milostiv: cînd împărţi pristosul nu trebuie 
va să zică să știe stinga ce face dreapta. Știu eu — știu... 

loana nu mai zăbovi și trecu alături la Prăsilă. Omul ieși cu 
capul gol și barba crescută pe faţă de-un lat de deget. Era în 
doliu după Cătălina. 

— A, dumneata ești fata lui nea Gheorghe Murgu, făcu el cam 
mirat de această vizită neașteptată. Poftim, înăuntru... 

loana dădu să intre, dar văzînd în odaie îmbulzeală de băieţi 
și fete care mîncau ciuciţi pe jos cu o singură lingură, se răzgiîndi 
și rămase pe loc. 

— Nu mai intru. Îţi spun și aici ce-am de spus. 

Țăranul aşteptă încordat pricina pentru care venise fiica lui 
Murgu de la curte. 

— Uite ce e, am auzit c-o duci greu... 

Prăsilă surise, parcă ar fi vrut să spuie: apăi cînd am dus-o eu 
altfel? 

— D-aia m-am gîndit, adică mi s-a arătat cineva în vis, minţi 
loana, și mi-a spus să te ajut cu ce-oi putea. N-am mai mult de o 
sută de lei... Tine-i, colea... 

Țăranul făcu ochii cît cepele. Auzi, a visat în vis să-l ajute! 
Asta aducea a minune. Așa ceva nu i se mai întîmplase. 

— Numai Dumnezeu vede de sus nevoile care ne-apasă, altu 
cine? N-are cine!... El ţi-a trimis visu, zise Prăsilă tulburat, ţinînd 
în mînă cele cinci piese de aur. Însă eu tot vreau să-ţi întorc 
banii, cînd m-oi înlesni. 

— Nu trebuie să mi-i dai înapoi, nu-i nevoie... 

— Ba, trebuie, de ce nu? Mai ușurezi și pe alţii că viaţa pe 
care o ducem e amărită de tot. Zău, mă mir cîteodată, cum de 


trăim și nu murim. Da mă gîndesc și alminteri: dacă-am trăi 
bine, am fi ţărani? N-am trece în rîndu boierilor? Păi, vezi? Așa a 
lăsat Dumnezeu, greutatea pe ţăran... 

După aceste milostenii, loana se simţi mai ușurată și nu se 
lăsă pînă nu topi toate economiile ei. 

O dată, pe cînd se întorcea la castel, întîlni pe Călin în drum. 

— loană, ce-i cu tine de nu mai dai semn? Eşti supărată? Ce 
ai? Și de ce te-ai ofilit așa? 

— Lasă-mă, acum nu pot sta de vorbă, altă dată, îi răspunse 
femeia pripit și zori pasul, aproape că fugea de el. 

— Hîm! pufni Călin Biîrligatu, petrecînd-o lung cu privirile pînă 
n-o mai văzu. Își zise mai mult pentru sine decît pentru ea: Hei 
surată, nu te las eu cu una cu două! 

Nici logofătul Macarie n-o lăsa în pace. i întrase lui în cap să 
se însoare cu loana și nimeni nu-i urnea gîndul. Într-o seară o 
pofti la „o vorbă“. 

— Nu mi-e bine. Ce-ai să-mi spui? îl întrebă ea, deși știa prea 
bine ce-l durea pe logofăt. 

— E o daravelă mai lungă. Hai să dăm o raită prin grădină. 

— N-auziși că nu mi-e bine? Lasă, altă dată. 

— Numai o ţiră, că nu te mănînc. 

Coboriră în curte și de-aci, pe portița din dos, pătrunseră în 
parc. Macarie începu din nou vechea poveste: 

— Eu nu pricep, loană, de ce nu mă vrei, că bărbat ca mine nu 
găsești pe toate ulițele. De vrednic, sînt vrednic, de băut, nu 
beau, după muieri nu umblu și cînd e vorba de avere, am ceva 
strinsă acolo, de ce să miînii pe Dumnezeu? Ba unchiu-meu care 
se prăpădi anul trecut îmi lăsă douăsprezece pogoane la 
Popînzălești. Mai am și casa... 

— Ce mă încălzește pe mine? E averea mea? 

— Păi ar putea să fie. Uite, dacă vrei, eu nu m-aș da îndărăt 
să trec cele douăsprezece pogoane pe numele dumitale. 

— Ba nu, zău, ai fi în stare? 

— Să mă bată Dumnezeu dacă n-o fac. Chiar și casa 
părintească, însă casa pe numele amiîndurora. Vezi cîtă 
încredere am în dumneata? Dacă mă dovedești că sînt bărbat 
rău, poţi să dai divorţ de mine și mă lași cu buzele umflate. 
Numai că nu crez eu să ai inima aia... 

— N-am gindu la măritat, înţelege-te, omule. 


— Lasă, lasă, că se face cu timpul. S-au mai văzut cazuri. 

— Nu se face, eu nu mai pot iubi pe nimeni. O dată iubește 
omul în viaţă. 

— l-adevărat și asta. La drept vorbind dragostea e belea 
curată la casa omului. Mai bine fără ea, loană, zău mai bine... 
Acu nu-ți cer să-mi dai răspuns grabnic. Gîndește-te la ce ţi-am 
spus și... poate... 

Amîndoi tresăriră: de undeva, din văzduh, răzbătu pînă la 
urechile lor un țipăt în noapte. 

— Parcă e glasul domnișoarei Daria, zise loana cu auzul 
încordat. 

Logofătul pieri de lîngă ea ca smuls de o suflare năprasnică. 
Femeia, speriată, se luă după el, dar din cauza întunericului îi 
pierdu urma. 


O BĂTAIE SORĂ CU MOARTEA 


În clipa aceea, Daria se izbi, fără vrere, de logofătul Macarie. 
Acesta o recunoscu numaidecit. 

— Măria-ta, ce s-a întîmplat? o întrebă plin de uluire și grijă. 

Fata încremeni locului buimacă, fără să poată îngăima un 
cuvint. Rușinea și groaza că taina ei fusese descoperită o 
copleșiră fulgerător. Privea pe logofăt cu ochii holbaţi, cercînd 
parcă să se încredinţeze că nu-i el, ci un om străin, necunoscut. 
Apoi, fără să-i răspundă, se îndepărtă, pierind în întuneric, ca o 
nălucă. 

Logofătul însă, ager cum era, mirosi numaideciît cum stăteau 
lucrurile. Mai ales că Mihai, în loc să fugă, rămăsese și el ţeapăn, 
țintuit locului. 

— Ce cauţi aici, tilharule? urlă Macarie și repezindu-se asupra 
musafirului nepoftit îi trăsni doi pumni în fălci înainte ca el să se 
poată feri. 

— Ce ai cu mine, mă, ăsta, ce-i moșia lui tat-tu? îi aruncă dîrz 
flăcăul și-i întoarse un pumn zdravăn în faţă. 

— Adică ridici mîna asupra mea? făcu logofătul nedeprins cu 
asemenea răspunsuri. 

— Da ce, ești moaștele sfintului Dimitrie? 

— Stai tu, lepădătură, că de mult îţi purtam eu sîmbetele. 


O luptă crîncenă și iute începu pe viaţă și pe moarte. Un nor 
mare, burtos, acoperi luna cu un zăbranic, lăsînd întunericul 
stăpîn. 

— Dă-te prins să te duc la măria-sa, că altfel te împușc! striga 
mereu logofătul. 

— Nu-ţi mai răci, jigodie, gura de pomană! 

Hotărit să-l împuște, Macarie se trase cîţiva pași înapoi și 
scoase pistolul, pe care-l ţinea în buzunarul de la spate. Dar nu 
mai avu timp să tragă piedica, fiindcă Mihai, observînd 
mișcarea, îl izbi peste mînă așa de năprasnic, încît scăpă arma 
jos. Apoi, prinzînd o clipă prielnică, îi mai altoi un pumn crîncen 
sub bărbie de-și simţi mîna amorţită. Logofătul dete cîțiva pași 
de-a-ndaratelea, oprindu-se într-un pom. 

— Îîiîtuu... gemu el, paștile și anafura mă-ti... 

Înjurătura îl îndîrji pe flăcău, parcă i-ar fi turnat spirt pe rană. 
Se năpusti din nou asupra dușmanului, dar acesta, viclean, se 
ciuci jos și Mihai, împiedicîndu-se de trupul lui, căzu. Macarie 
tăbări pe el și-i cără la pumni cu nemiluita, orbește, pe unde 
nimerea. 

Gavrilă îndură loviturile fără să cricnească, dar reuși să-l 
apuce de-un picior și să-l răstoarne, după care ridicîndu-se 
deasupra, îi păli cu sete un pumn în moalele stomacului. 

— Auleo, m-ai omorît! Nu mai da... să nu mai dai... că... 
Aauuu! urlă logofătul de durere. 

Flăcăul îl lăsă și-i spuse, gifiind de oboseală: 

— Vezi, brînzoiule, eu am auzit de tine, dar tu n-ai auzit de 
mine... Acum mă cunoști... Să-ţi fie de bine! 

Lupta nu ţinuse mai mult de trei minute. loana se ivi și ea din 
întuneric și auzind gemetele lui Macarie alergă speriată lîngă el. 

— Ce e, ce s-a întîmplat? 

— M-a omorit... loană... gemu el. 

— Dă-te dracului, că nu mori din atita... îi aruncă dispreţuitor 
flăcăul. Și dac-ăi muri, pagubă-n ciuperci... 

— Mihai, tu ești? se miră loana, recunoscîndu-l. Ce-avuseși cu 
el, băiete? 

— Eu n-avusei nimic. El avu ce-avu cu mine. M-a snopit și-a 
vrut să mă împuște. Numai că vezi nu i s-a prins... 

— Bine, bine, dar ce cauţi tu aici? 


— Asta e altă socoteală. lacă, vrusei să vă-ntreb de sănătate. 
Da acuma plec. Văd că nu vă arde de musafiri. 

Și spunînd acestea se depărtă agale. Ajuns la gard, se căţără 
pe uluci și sări dincolo, între porumbii înalţi cît omul. 

Între timp, Macarie, zvîrcolindu-se pe jos, simţi ceva tare sub 
el. Era pistolul căzut în iarbă. Îl luă în mînă și începu să tragă în 
partea unde se topise dușmanul. 

— Nu! Nu trage! Macarie, nu trage! ţipă loana apucîndu-l de 
mînă. 

Logofătul însă nu se lăsă pînă nu slobozi toate cele șapte 
gloanţe cîte avea încărcătorul. Apoi se ciuci din nou în iarbă, 
chircindu-și trupul din cauza cuţitelor care-i umblau prin pîntece. 

— loană, nu mai pot, gemu el. Fugi de cheamă pe Ghiţă sau 
pe Florea să mă ridice de aici. Tilharul m-a lovit rău de tot. Dacă 
m-oi înzdrăveni, nu mai vede el soarele. 

Argaţii sosiră fuga mirîndu-se de păţania logofătului. 

— Cu cine te-ai luat la harță? Cu Mihai al lui Pantelimon? Dar 
ce căuta el în grădină? 

— Destul, măi oamenilor, isprăviţi cu întrebările. A venit să 
fure mere. L-am prins cu sînul plin... 

— Mere? Aşi... Nu venea Mihai să fure mere, zise Ghiţă. Are 
destule mere la el în grădină. 

— N-o fi venit după merele din sînul loanei? făcu Florea 
zimbind cu înţeles. 

— Tacă-ţi gura, neisprăvitule, că acuși te pocnesc, așa 
nevolnic cum mă vezi. 

— De ce te superi, logofete, îmi detei și eu cu părerea... Adică 
n-am dreptu? 

Tot vorbind așa, argaţii ajunseră la conac cu rănitul. Slujnicile 
văzîndu-l cu nasul stilcit și faţa plină de sînge sloboziră ţipete de 
spaimă. Lucille, bucătăreasa, care se culcase, aruncă în pripă un 
capot pe ea și veni în camera bolnavului. 

— Mon dieu, ce intimplate? Ai făcut batalia cu tot sat? 

Și grijulie, franţuzoaica aduse valiza ei, în care se afla o 
farmacie întreagă, și-l pansă, iar pe stomac îi puse o compresă 
cu spirt. 

— Aoleo, mor, mor! se văicărea logofătul, zvircolindu-se în pat 
în toate chipurile, fără să găsească tihnă. 


Moșierul Dănescu se ivi masiv umplînd cadrul ușii cu făptura 
lui. 

— Ce-i, logofete, ce-ai păţit? 

— Nu prea bine, măria-ta, gemu Macarie. 

Ghiţă îi dădu un scaun și boierul se așeză la căpătiiul 
bolnavului. Apoi îl pofti scurt: 

— la spune ce-a fost? 

— Îți spun, măria-ta, dar trebuie... ceilalţi să spele putina. 

— E ceva secret? 

Macarie înclină din cap. Dănescu făcu semn slugilor să 
părăsească odaia. După ce rămaseră singuri, logofătul destăinui 
boierului de-a fir a păr tot ce se întîmplase. 

— Cum? Daria? E cu putinţă? Cu acel ţăran puturos? strigă 
indignat moșierul auzind de isprava fiicei sale. Asta întrece orice 
închipuire! 

Îmboldit de neastîimpărul pe care i-l dădea un munte de 
mînie, iscat pe neașteptate, Dănescu începu să bată odaia în 
lung și în lat. Deodată se opri brusc locului: 

— Mai știe cineva de daravera asta? 

— Poate loana... Dar nu sînt sigur... O fi bănuit numai... 

Boierul porunci lui Tudose vizitiul să înhame caii la trăsură și 
să-l ducă pe logofăt la spital, la Caracal. Florea fu rînduit să-l 
însoţească. Pe Ghiţă, care era mai isteţ, îl trimise după Chițu, 
șeful de post. 

— Să lase orice treabă și să vie încoace. Numaidecit! Ai 
înțeles? . 

Argatul plecă val-vîrtej după șeful jandarmilor. In așteptarea 
lui, moșierul așternu în grabă cîteva rînduri doctorului Rotaru, 
medicul-șef al spitalului. După aceea chemă pe loana. 

— Ascultă, loano: nu sufli o vorbă despre tot ce s-a întîmplat. 
Înţelegi? Dacă te întreabă cineva, spui că nu știi nimic. 

— Bine, măria-ta. 

— Nici măcar slugilor, în sfîrșit, nimănui pe lumea asta. Ai 
înţeles, sau nu? 

— Da, măria-ta, am înţeles... 

— Dacă-mi ajunge cumva la urechi c-ai dat drumul la limbă, 
nu numai că te dau afară, dar te bag și în pușcărie. Să știi că nu 
glumesc... 


— Nici o grijă, măria-ta, îl încredinţă ea încă nedumerită de ce 
ţinea morţiș boierul să nu afle nimeni de păţania logofătului și 
nici argaţii de la curte, cînd ei tot aflaseră. 

— Acum poţi să pleci, îi porunci boierul. Tine și asta, și-i 
aruncă pe masă patru poli. 

loana se uită la galbeni, dar nu îndrăzni să pună mîna pe ei. 

— la-i! Sînt ai tăi... 

„Să mă bată Dumnezeu dacă pricep ceva. De ce mi-o fi dat 
boieru banii?“ își spuse ea cînd ieși în săliță, simțind în palmă 
zimţii celor patru galbeni. 

După o jumătate de ceas sosi și Chițu, șeful postului de 
jandarmi din sat. Se înfăţișă înaintea moșierului ca la raportul 
unui general. 

— Să trăiţi, măria-ta! Am venit la poruncă. 

— Chiţule, Chiţule, ai auzit ce ispravă făcu neisprăvitul lui 
Gavrilă? L-a deznodat în bătaie pe logofăt. 

— Auzii, măria-ta, și mă minunai. Ştiam că Macarie are vină, 
nu glumă. A atins el pe mulţi la moacă și destul de zdravăn. Şi 
tocmai mucosul ăla să-l răzbească? 

— Termină, nu-mi place pălăvrăgeala... Uite ce e: în noaptea 
asta nu te culci nici tu, nici oamenii tăi pînă nu-l prindeţi pe 
tilhar. 

— Am înţeles, măria-ta. 

— Trebuie „curăţat“ pricepi? Nu-ţi fie frică, o faci pe 
răspunderea mea. Răsplata, la urmă. Hai, du-te și apucă-te de 
treabă. 

— Să trăiţi, salută Chițu militărește pocnind călciiele. 

După ce plecă șeful de post, Alexandru Dănescu intră în 
iatacul soţiei sale: 

— Mara, să-ţi povestesc ce ispravă a făcut nepricopsita de fie- 
ta... 


JUDECĂTORUL GHIȘCU 


Filip Ghișcu era de origine aromân de prin părţile Pindului. 
Tatăl său, căldărar de meserie, venise în ţară, izgonit de mizerie 
și se aciuase pe malul Dunării, la Corabia, cu soţia sa Morfa și 
cei doi copii, Spiru și Filip. Energic și întreprinzător ca orice 
emigrant care trebuia să scoată apă din piatră seacă, Tașu se 


lăsă de căldărărie, căci în ţară se vindeau mai greu obiectele de 
aramă, și se apucă de tinichigerie, cu ajutorul băiatului cel 
mare, Spiru, care împlinise paisprezece ani. Incetul cu încetul, își 
înfiripă un modest atelier și reuși să-și procure cîteva unelte de 
care avea absolută nevoie, printre care o bormașină, o presă și 
o mașină de încreţit coturi. 

În timpul acesta, Filip, sau Lipi, cum îi spuneau ai săi, învăţa la 
școala primară. Ajunsese în clasa a patra și de fiecare an 
trecuse al doilea. Tatăl său era prieten cu Voicu, dirigintele școlii 
de meserii. Acesta îi tot bătea capul să dea pe băiat mai departe 
la învăţătură. 

— Dacă anul ăsta iese întiiul, fie! îl trimit la gimnaz; dacă nu, 
să rămiie la ciocan, îi făgădui Tașu, mai mult ca să scape de 
gura prietenului. 

Ştia că institutorul Marinescu scotea primul pe băiatul 
protopopului, cu care se înrudea. Așa că fecioru-său, oricît s-ar fi 
trudit, n-apuca să ia premiul întîi cu cunună. 

Numai că lucrurile se petrecură altfel. Cînd începu examenul 
de absolvire, pică pe neașteptate revizorul de la Caracal. Băiatul 
tinichigiului răspunse mai bine decit odrasla protopopului și ieși 
întîiul cu media zece. 

Tașu trimise pe Lipi mai departe la învăţătură, căci își dăduse 
cuvîntul, și pentru oamenii aspri din Pind cuvîntul era lege. 

Astfel, tînărul după ce isprăvi patru clase gimnaziale, urmă 
liceul la Craiova, apoi Facultatea de Drept la București, pe care 
o absolvi cu „magna cum laude“. In vacanțe, lucra la atelierul 
părintesc, fiindcă tatăl său era de părere că nu numai un avocat 
sau judecător, dar chiar un rege nu strică să cunoască o 
meserie. 

Cu diploma în buzunar, Filip Ghișcu făcu primii pași în viaţă. 
Întîi fu numit ajutor de judecător la Gura Padinii. După ce trecu 
examenul de capacitate, ocupă postul de judecător titular din 
Șipotele, unde se găsea și acum. 

Dusese o viaţă aspră în casa părintească, nu știa ce e 
minciuna și înșelătoria. Cinstea îi intrase în sînge și făcea parte 
din făptura lui. Dar în cei șase ani de cînd împărțea dreptatea își 
dădu seama că între idealul pe care și-l făurise și practica de 
toate zilele era o prăpastie. 


„Pentru a rămîne în magistratură, trebuie să-mi fac o situaţie 
materială bună, ca să pot rezista nu numai ispitelor, dar chiar 
unei eventuale catastrofe“. Prin „catastrofă“ înțelegea 
îndepărtarea abuzivă din slujbă, dictată de lăcomia clientelei 
politice. Socoteala nu era rea. Ca să-și păstreze conștiința 
neștirbită, trebuia să-și creeze cu ajutorul căsătoriei (altă cale 
nu găsea) o trainică independenţă materială. Și atunci să 
poftească domnii liberali sau conservatori să-i ceară hatîruri sau 
ilegalităţi. 

Mai întîi puse ochii pe Daria, fiica moșierului Dănescu, care-i 
plăcea fiindcă era zglobie, veselă și ghidușară. 

Însă cu Dăneștii nu avea relaţii decît de zile mari și nu izbuti 
să se apropie de ei. Cu Miîrșanu, în schimb, lucrurile stăteau mai 
bine: de la revelion Filip se împrieteni cu Andrei. Ducîndu-se de 
cîteva ori la Vlădoaia, judecătorul reuși să stea pe îndelete cu 
Mădălina, fiica cea mare a moșierului și s-o cîntărească mai de- 
aproape. Nu prea era soţia visată de el. Ca toate fetele 
moderne, instruite la călugăriţe, n-avea o meserie, în schimb 
cînta la pian muzică clasică și știa să întreţină o conversaţie în 
franţuzește și nemţește. De gătit n-avea habar, fiindcă soţul era 
obligat să-i angajeze o bucătăreasă. 

Cucoanei Vasilichia îi plăcu tînărul judecător și-i surise gîndul 
să-și dea fata după el. 

— Am auzit că macedonenii ăștia se însoară o singură dată în 
viaţă, că la ei nu se pomenește divorțul, îi spunea ea lui lencuţu, 
bărbatu-său. În orice caz, e un băiat serios, dintr-o bucată. 

— Mi-e frică să nu fie din două bucăţi, răspunse Mirșanu, 
fiindcă mi-a ajuns la ureche că i-ar plăcea și fata popii cea mică. 

— Care? Ştefania? Prostii, vorbe de clacă, lencuţule. Nu se 
uită așa mîndreţe de bărbat la pirpiria aia. Nu, în privința asta 
nu mă doare capul. Singurul lucru cu care nu mă împace 
meseria lui tată-su. Auzi, Dumnezeule, tinichigiu! Parcă nu mai 
erau și alte meserii pe lumea asta... 

— Adevărat, Vasi. Ar fi putut să fie măcar general, cum era 
bietu tata... 

— A... a... a... dumneata mă persiflezi, tinere, replică dojenitor 
cucoana Vasilichia și cuprinsă subit de reminiscenţe didactice se 
apropie de soţul ei și-l trase de ureche. 


Așa că în ziua cînd Filip Ghișcu ceru Miîrșanilor mîna fiicei lor, 
aceștia nu mai avură nevoie de răgaz ca să se giîndească. 

— Dinspre partea noastră, dragă domnule Ghișcu, n-avem nici 
o obiecțiune de făcut, grăi solemn moșierul. Să vedem ce zice 
fata. Are și ea un cuvint de spus, nu? S-o chemăm și s-o 
întrebăm. 

Mădălina știa pentru ce venise judecătorul. Ochii ei străluceau 
de bucuria izbînzii, nu atît pentru faptul că se mărita cu Filip, cît 
din pricină că Daria, rivala ei, fusese înfrintă. O dată, îi 
destăinuise la școală că ei îi place judecătorul și dacă ar lua-o de 
nevastă l-ar pune să-i cînte toată ziua. Și iată, Filip Ghișcu nu se 
uitase la fata Dănescului și pusese ochii pe ea. Ah, de n-ar crăpa 
Daria de ciudă!... 

— Madeleine, uite de ce te-am chemat, vorbi tatăl cu emoție 
în glas, domnul judecător ne-a făcut cinstea de a ne cere mîna 
ta... Noi, înainte de a lua o hotărire, trebuie să te întrebăm și pe 
tine. Tu ce zici? 

— Ce să zic, murmură Mădălina, lăsînd ochii în jos, mă tem că 
acest domn a cîștigat procesul. 


GÎRBACIUL CU ȘAPTE LIMBI 


| 

Daria se refugiase în camera ei ca într-o cetate. Zăvorise ușa 
și se trîntise în pat. Era încă buimacă de cele întîmplate. Stătea 
cu ochii închiși, trudindu-se să adoarmă, dar somnul nu se lipea 
de pleoapele ei. 

Or fi aflat părinţii de taina ei? Trăgea cu urechea să audă vreo 
mișcare neobișnuită pe coridor, strigătele tatălui, plînsetul 
mamei, larmă mare, dar pretutindeni domnea liniștea de 
totdeauna. O greutate uriașă o apăsa pe suflet. Citeodată i se 
părea că exagerase lucrurile, că logofătul poate nici nu ghicise 
legătura ei cu Mihai sau chiar dacă bănuise ceva nu s-o fi apucat 
să dea totul în vileag. 

Auzea însă prin curte zgomote ciudate, care nu miroseau a 
bine. Un zgomot de cai răzbătu pînă la urechile ei. A plecat 
cineva cu trăsura? Și de ce o fi plecat, tocmai noaptea? Miine, 
pe lumină, nu era timp? Fiartă de curiozitate vru să se strecoare 
pînă în odaia loanei s-o întrebe ce s-a întîmplat. Dar auzi pe 


coridor pașii grei ai tatălui ei și îngheţă locului. Cînd prinse de 
veste că pașii trecuseră de camera ei, răsuflă ușurată, dar nu 
mai avu curajul să se ducă la loana. 

Se viri din nou sub pătură și încercă să-și adune gîndurile 
risipite. Adică, ia stai, cine o împiedică să spuie că, plimbîndu-se 
ca de obicei prin parc, a zărit un hoţ și s-a speriat? Așadar 
acesta e motivul pentru care a ţipat, nicidecum că... Va tăgădui 
din răsputeri ca avusese vreo legătură cu... Cum ar putea să se 
uite ea la un ţăran incult? Nu, nimeni n-o să îndrăznească a-i 
aduce o asemenea învinuire. 

Abia acum își dădea seama de prăpastia dintre ea și Mihai, pe 
care n-o văzuse sau nu-i plăcuse s-o vadă. 

Într-un tîrziu aţipi. Visă că se prăvălise o stîncă pe trupul ei și 
cu toate opintirile nu izbuti s-o dea la o parte. Uneori stînca avea 
cînd răsuflarea fierbinte, cînd ochii mari și miraţi ai lui Mihai. 

Coșmarul o chinui toată noaptea, sub felurite înfățișări. Abia 
cînd zorile înălbiră pînză la ferești, Daria, istovită, adormi adînc. 


II 

Soarele se suise în podișca cerului ca de înălțimea unui plop și 
fata moșierului Dănescu dormea încă dusă, somn fără vise. 

loana bătu de mai multe ori în ușă pînă s-o trezească. 

— Domnișoară, îmbracă-te repede că te cheamă măria-sa. 

Daria se aștepta. De aceea nici n-o mai întrebă, „ce are cu 
mine?“, fiindcă știa de ce o cheamă. În schimb, o descusu pe 
loana ce-a fost cu trăsura de azi-noapte, încotro a plecat și cu 
cine? 

— Apăi, nu știi, domnişoară, că l-a făcut ferfeniță pe logofăt? 
Se văita de-ţi era mai mare mila. 

— Cine l-a făcut ferfeniţă? 

— Smintitul de Mihai, cine? Băiatul ăsta nu cred că moare în 
pat... 
— Ce tot spui, Smîntînico? Și l-a dus la spital? 

— A plecat cu Florea... Mare mirare dac-o scăpa cu viaţă... 

Daria se înnoură. Nu se aștepta la asemenea surpriză. Din 
nou își simţi inima grea, din nou o cuprinse neliniștea și frica. Se 
îmbrăcă în neștire, absentă, cu gîndurile duse. 

Dănescu o aștepta în picioare, în mijlocul biroului. 

— Stai jos, îi porunci, de cum o văzu intrînd pe ușă. 


Ea se așeză stîngace, sperioasă, fără să scoată un cuvint. Se 
simţea ca în ajunul unui examen cînd fericirea și deznădejdea îi 
dau pe rînd tîrcoale, atîrnînd doar de un fir de păr: de felul cum 
va răspunde la întrebări. 

— Să-mi spui ce legătură e între tine și necioplitul lui Gavrilă? 

— Tată, ce vorbă e asta? N-am legături cu nimeni. 

Moșierul o săgetă cu priviri clocotitoare: 

— Te întreb încă o dată: ce legături ai cu becisnicul acela? 

— Nici o legătură, tăgădui ea dirz. 

Dănescu, liniștit ca o apă adiîncă, se duse cu pași domoli, 
încuie ușa și viri cheia în buzunar. Apoi luă gîrbaciul aninat în 
cuier și-l scutură scurt, stropșind aerul cu cele șapte limbi ale 
lui. Era o sculă veche, de preţ, pe care vestitul căpitan Costache 
Chihaia, mîna dreaptă a agăi lancu Manu, i-o dăruise serdarului 
Simion Dănescu, tatăl moșierului. 

— Să nu mă baţi! ţipă Daria îngrozită, văzînd unealta de 
tortura. 

— Mărturisești sau nu? 

— N-am ce mărturisi, nu știu nimic... Te rog, crede-mă! strigă 
fata și căzu în genunchi, cu mîinile împreunate, crezînd că poate 
așa va stîrni mila tatălui ei. 

O lovitură cruntă porni din văzduh și numaidecit simţi pe 
spinare arsuri fierbinţi. 

— Nu da în mine, răcni fata înspăimîntată, apucîndu-l cu 
mîinile de picioare. 

Dar moșierul nu mai auzea. Trăsnetele curgeau potop și 
trupul Dariei se vărga cu cercuri aprinse de foc, care-i frigeau 
carnea ca jerăgaiul. Vinovata urla de durere, tîrîindu-se pe 
podea, căci nu se mai putea ridica în picioare. 

Se auzi zvicnind clanţa, apoi o bătaie puternică în ușă. 

— Alexandre, deschide! 

Era cucoana Smaranda. Daria, auzind vocea maică-si, se tîrî 
anevoie spre ușă, strigînd: 

— Mamă, scapă-mă, mă omoară i 

Însă Dănescu, liniștit, ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic, o 
croia orbește cu girbaciul, fără a alege locul, întrebînd-o după 
fiecare lovitură: 

— Spui adevărul, cățea? 

— Îi spun mamei, numai ei îi spun! răcni Daria. 


La auzul acestor vorbe, moșierul curmă bătaia. 

— Îţi dau un sfert de ceas ca să-i mărturisești tot. Dacă nu 
mărturisești adevărul mă întorc și te împușc. Prefer să 
putrezești în groapă, decît să-mi aduci atîta rușine obrazului. 

Apoi scoase cheia din buzunar și deschise ușa. Cucoana 
Smaranda intră îngrijată în camera de tortură. Daria, cu faţa 
schimonosită de plins, cu coadele despletite și rochia plină de 
sînge, alergă în braţele maică-si, ca într-o supremă mîntuire. 

— Alexandre, de ce?... biigui soţia îngrozită de halul în care 
era fata. 

Moșierul, fără a lua în seamă tulburarea ei, i se adresă cu 
gravitate, ca unei funcţionare în subordine: 

— Această ființă care-mi poartă numele îți va destăinui 
isprăvile. Chestiunea trebuie rezolvată pe loc. După un sfert de 
oră mă întorc. Cercetînd ceasul, adăugă: E nouă și cinci. La nouă 
și douăzeci de minute sînt înapoi. 

Spunînd acestea, ieși. Smaranda închise ușa după el, apoi, 
îmbrăţișînd fata, o întrebă tînguitor: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-ai făcut? 

Fata, iscodită de îmbrăţișarea mamei, izbucni mai amarnic în 
plîns. Nu era părăsită în voia soartei, tot se mai putea bizui pe 
un sprijin în lumea asta. 

— Haide, liniștește-te puţin... Of, doamne, cum te-a umplut de 
sînge... Tatăl tău nu știe ce-i îndurarea... și poate nici nu ești atit 
de vinovată... Tu erai născută pentru fericire... 

— Mamă, dar n-am făcut nici o crimă, n-am omorît pe nimeni. 

— Spune-mi atunci, ce-a fost? Mamei tale poţi să-i 
destăinuiești adevărul. 

— Nici eu nu știu cum s-a întîmplat... Nu pot să-mi dau seama 
de ce mi-a plăcut... 

Și deodată izbucni revoltată, împotriva lumii, împotriva firii, 
împotriva tuturor: 

— Ce sînt de vină dacă mi-a plăcut? 

După ce-și mai veni în fire, povesti maică-si, minţind cît era 
nevoie, întîmplarea din pădurea Fratoștiţei, cînd Rex, calul ei, o 
trîntise, iar Mihai, care tăia lemne în apropiere, îi dăduse ajutor 
și după aceea o sărutase prin surprindere. Mai istorisi că după 
aceea se întîlniseră de vreo trei-patru ori în fundul parcului, 
lîngă plopi. 


— Asta e tot, mamă. 

— V-aţi mărginit doar la sărutări? N-aţi mers mai departe? 

— Vai, mamă, cum poţi să te gîndești la așa ceva?! 

— Dar tu, Daria, cum te-ai putut gîndi să faci dragoste cu un 
ţăran? Cum ai lăsat să te sărute un vizitiu, care doarme în grajd? 
Nu mirosea? Cum de i-ai răbdat duhoarea? 

— Nu mirosea de loc, rosti fata cu naivitate. 

— E îngrozitor, pe ce drum apucaseși. Te gindeai să te măriţi 
cu un ţăran nevoiaș, tu, care ai fost crescută ca o adevărată 
prinţesă? 

— Nu m-am gîndit nici o clipă să-l iau de bărbat. 

— Atunci la ce te-ai gindit? Să faci dragoste cu el? Dacă intrai 
în gura lumii, dacă-ţi ieșeau vorbe? Să ridă satul de moi, îţi 
închipui Daria ce grozăvie e asta? Doamne! Ce blestem pe capul 
nostru! 

— Mamă, taci... gemu Daria la capătul suferinţei. Mai bine mă 
omor... 

— Nu, fata mea, nu îndrepţi nimic dacă te omori. Să mergi pe 
drumul nostru boieresc, nu pe poteci întortocheate, care duc la 
prăpastie. Așa să faci... 

Ușa se deschise și Dănescu se ivi întunecat în prag, ca 
noaptea. 

— Tată, omoară-mă, strigă Daria ieșindu-i înainte, am fost o 
păcătoasă... Am greșit față de dumneata și față de mama. Nu 
mi-a trecut însă prin minte că fapta mea ar putea să aibă urmări 
atit de grele... 

— Dacă-ţi recunoști sincer vina, meriţi să trăieşti. lar după ce 
vei ispăși, poate vei căpăta și iertarea. Acum, piei din faţa mea! 

După ce Daria plecă, moșierul pofti din ochi pe soţia lui să 
vorbească: 

— Ei... 

— Nu-i nimic grav, îl linişti Smaranda. Citeva întîlniri 
copilărești în cea mai mare taină și atita tot... 

— Îmi îngheaţă mintea! Auzi, să se înhăiteze cu un nespălat 
de ţăran... pufnea boierul plimbîndu-se de-a lungul și de-a latul 
încăperii, ca un leu în cușcă. Mie unuia mi-e silă să dau mîna cu 
ţăranii, în schimb fie-mea se pupă bot în bot cu ei! Cum de i s-a 
stins fără urmă miîndria noastră? 


După ce mai bătu camera de cîteva ori, în lung și în lat, 
Dănescu rosti sentința: 

— Mara, uite ce e... la-o și pleacă cu ea la Tismana. Staţi 
acolo pînă la toamnă. Aici nu pot s-o mai îndur. În ruptul capului! 

— Bine, Alexandre, să facem și așa dacă trebuie. 

— Plecaţi mîine în zori cu trăsura pînă la Craiova și de acolo 
luaţi trenul. În orice caz la mănăstire e o atmosferă mai prielnică 
unei vindecări sufletești. Ne-am înţeles? 

După ce plecă soția, Dănescu rămase mult timp pe gînduri. 
Apoi se ridică în picioare, cu o hotărîre coaptă: 

— Trebuie s-o mărit! 


„MUTU“ 


Petre Dănilă se număra printre puţinii ţărani care deprinsese 
cititul. Mai de mult se topea după Esopia și isprăvile haiducilor 
Tunsu și Jianu, dar pe urmă i se subţiase gustul și cumpăra 
cărticele mai acătării sau le împrumuta de la învățătorul Preda. 
Căpătase patima asta care avea lipici ca beţia: greu să te 
dezbari după ce te-ai nărăvit. 

Încolo era tăcut din fire și cam morocănos, din care pricină 
lumea îl poreclise „Mutu“. La adică, nu prea i se potrivea căci 
uneori îl apuca mîncărimea de limbă și vorbea pentru toţi. 

După conflictul dintre șipoteni și moșier cu privire la ușurarea 
învoielilor agricole, Dănescu nu-i mai dăduse pămînt de muncă. 
Spre mirarea tuturor, Dănilă nu plecă la oraș să se apuce de 
precupeţie, cum făceau alții rămași fără pămînt. Nimeri la niște 
păpurari din Potel și în cîteva săptămîni învăţă să împletească 
rogojini. După aceea se apucă de treabă. Papură la balta 
Gorganului era cîtă frunza și iarba, numai că trebuia să aștepte 
pînă la Rusalii, cînd se ţinea bilciul Caracalului, ca să vîndă 
marfa. Mai tîrziu începu să facă paporniţe, coșuri și altele. 

— Văzuși, neiculiță, că Mutu o brodi cu rogojinile? vorbeau 
oamenii între ei. 

— Nu rîvniţi la el, că sîngerează tare, îi lua la rost socru-su, 
moș Găvană. Îl canonește rău percictoru... 

— Dacă mie-mi găsește noduri în papură, dar lui Petre cum să 
nu-i găsească? glumea Heruvim Tănase. 


Într-adevăr, perceptorul Turcu se pusese să-l dărîme cu dările. 
Ba trebuie plătit profesionalul, ba cifrul, ba globalul, ba aia, ba 
ailaltă. Curgeau impozitele pe spinarea omului, fără sfîrșit, ca 
apa pe ţuţuroaiele șipotelor. Dănilă răbdă cît răbdă, pînă cînd 
într-o zi își ieși din fire. Profitind de faptul că erau singuri în 
casă, ademeni pe slujbaș să coboare în pivniţă ca să-i dea, 
chipurile, de băut de la vrană. Acolo, cu cîţiva pumni, îl puse jos 
grămadă și-l legă fedeleș. 

— Nu mă omori, gemu perceptorul îngrozit de soarta care-l 
aștepta. 

— Cum să nu te omor dacă nu mă lași să trăiesc? 

— Te las! Să mă trăsnească Dumnezeu dacă te-oi mai supăra 
cu ceva. E drept, te-am stors, că-mi tot da ghes boierul de la 
curte... 

— Cine te crede? Acu e prea tirziu, cumetre. Auliu, cîte zile 
fripte mi-ai făcut, nu-i chip să le uit... Mai bine te omor și scap 
lumea de-un tîlhar. 

— Nu! Nu! ţipa perceptorul scăldat de sudoarea morţii, nu mă 
omori, că nu-s vinovat. 

Şi se juruia pe toţi sfinţii că n-o să-l mai oropsească, chiar o 
să-i dea îndărăt banii luaţi cu japca, numai să-l lase cu viaţă. 

— Uite, fac nebunia și-ţi dau drumul, deși mai cuminte ar fi să 
te îngrop aici, în pivniţă. Nimeni n-ar cădea la bănuială și n-aș 
păţi nimic. Dar dacă deschizi gura și mergi tot pe drumul pe 
care ai mers, ce-i facem? 

Alt potop de jurăminte. 

— Bine, te iert. Dacă însă te îndeamnă necuratul și mă faci să- 
mi pară rău, îţi crăp capul unde te-oi găsi. După aia poate să vie 
și potopul. Nu-mi pasă! 

Perceptorul, cu spaima pătrunsă pînă la oase, se ţinu de 
făgăduială și nu suflă o vorbă de ceea ce păţise. Ba mai mult 
decit atit: căută prieteșugul lui Dănilă. Ori de cîte ori venea pe la 
el aducea cite o sticlă, două de vin și se așterneau la taifas. 
Mereu îi pomenea de întîmplarea aceea de pomină. 

— Va să zică aveai de gînd să mă ţii în pivniţă șapte ani? Măi, 
Petre, și-acum mă trec fiorii cînd mi-aduc aminte. 

— Lasă, c-a fost bună lecţia, răspundea Dănilă. Te-am făcut 
om! Să nu te mai iei după alții... 


Cum vorbeau așa, văzură pe lacob Negoiţă trecînd pe uliţă, 
veșnic cu fierăstrăul agăţat pe umăr. 

— Auzirăţi de moș Pavel? îi întrebă el. 

— Nu. Ce s-auzim? 

— ÎI găsiră vecinii în fîntînă. 

— Ce spui, mă? A căzut, sau... 

— Ce să cadă? S-a aruncat azi-noapte și a scăpat omu de 
chinuri... 

Heeei, va să zică își luase tălpășița și bătrinul Pavel Niţu... 
Suferea bietul om de pelagră, cum sufereau încă vreo patruzeci- 
cincizeci de oameni din Șipotele, numai că la el se înrăise boala: 
vorbea bine-bine și deodată o apuca pe de lături, de se mira 
lumea ce l-a apucat. Moașa Dumitrana zicea că are „deliruri“ și 
să se ducă la oraș să se caute. Moşul nu s-a dus la oraș, a căutat 
leacul în fîntînă și l-a găsit. Acum nu mai are nici amețeli, nici 
furnicături, nici dureri de i se spărgea capul. 

Plecau veteranii de la '77, unul după altul, găsind fiecare cite 
un motiv s-o ia din loc. Işi făcuseră datoria, dezrobiseră ţara de 
jugul turcesc, la ce-ar mai fi făcut umbră pămîntului? 

— Pentru cine vărsarăm noi, Pavele, atitea mii de vedre de 
singe? făcu moș Barbu întrebarea, la cimitir, lîngă groapa 
deschisă. 

Pavel Niţu nu mai putea să-i răspundă. Gura lui se încleștase 
pentru vecie. Dar nu era nevoie: răspunsul îl știau dinainte toți 
ţăranii. 


VOIAJ DE NUNTĂ 


| 

lencuţțu Miîrșanu se arătă îngrijorat de soarta fiului său, mai 
ales de cînd logofătul Smarandache îi destăinuise în mare taină 
întîmplarea cu Stanca, aflată din gura ei. 

— Ah, ah, se căina moșierul, cum dracu de-a ieșit așa de 
prostănac? Auzi dumneata, să se ţină numai după muieri! Şi 
dacă le-ar alege, mai treacă-meargă. Dar le ia otova, din 
grămadă. Nu se vindecă bine rana cu fata lui Hodoroabă și- 
acum altă trăsnaie. Noroc că n-apucase să afle lumea din sat. 
Atît ar mai fi lipsit. 


Nu, hotărît lucru, băiatul ăsta trebuie s-o curme cu asemenea 
viață. Își luase doctoratul în drept, își echivalase diploma și în 
loc să se apuce de treabă, să-și facă o situaţie, dădea iama prin 
ţărance sau tăia frunză cîinilor. Ce aștepta netotul, să-i pice 
mură în gură o slujbă, fără să miște un deget? Vremea trecea pe 
nesimţite, anii curgeau unul după altul și el nu izbutea nimic. 
Apăi nu merge așa, băiete! Trebuie să te pui pe treabă, că de-a 
gata nu vine de nicăieri. Se sfătui cu cucoana Vasilichia și 
amindoi se înţeleseră că, pînă una-alta, Andrei să plece la 
Caracal să facă avocatură. 

Tînărul, poftit în faţa „consiliului de familie“, declară că e de 
acord să se înscrie în barou, dar nu la Caracal, ci la Craiova. 

— E mai bine s-o începi la Caracal; stai acolo un an, doi, pînă 
capeţi nițică experienţă și pe urmă cine te oprește să zbori la 
Craiova sau chiar la București? 

— Bine, maman, fie și așa, consimţi Andrei strîns cu ușa. 

În același „consiliu“ lencuţu Mîrșanu puse pe tapet și 
chestiunea însurătorii. 

— Oh, papa, rise tînărul, încă nu mă gîndesc să mă leg la 
gard. Mai am destul timp. 

Moșierul era însă de altă părere. De ani de zile nutrea un plan 
măreț: acela ca fiul său să ia pe Daria, fata Dăneștilor. Prin 
această unire cele două moșii se contopeau, alcătuind una 
mare, cea mai mare și mai întinsă din toată Oltenia, care trebuia 
să poarte numele Mirșanului. 

— Ştii, papa, că ideea ta e teribilă? M-am gîndit uneori la 
Daria. S-a făcut puștoaica o fată de toată frumuseţea, zise 
Andrei cucerit la repezeală de perspectivele unei asemenea 
căsătorii. 

— S-a făcut, e adevărat, răspunse cucoana Vasilichia 
posomorită, gîndindu-se la ultima ispravă a băiatului. Dar tu nu 
vezi nimic, nu auzi nimic. Te ţii de blestemâăţii și ne faci numai 
zile fripte. 

Chiar a doua zi, duminică, în revărsatul zorilor, lencuţu 
Mîrșanu prinse un moment prielnic pentru a pune vecinului său 
„marea problemă“. La ce-ar mai fi lungit lucrurile? Trebuie să 
baţi fierul cît e cald. 


Ca de obicei, jucaseră cărţi toată noaptea și Dănescu, după 
trei ani și jumătate, cîștigă înapoi de la arendașul Calametescu 
moara pierdută tot la joc. Așadar, era în toane bune. 

Tatăl Dariei îl ascultă cu răbdare și înainte de a termina i-o 
reteză scurt, dojenitor: 

— Bine lencuţule, tocmai la spartul tirgului te găsiși să 
deschizi gura? Dacă aveai gîndul ăsta, de ce nu mi-ai spus mai 
de mult, ca să iau măsuri din vreme? Acum e prea tirziu, fata e 
angajată, am făgăduit-o altcuiva și n-am cum să-mi iau vorba 
îndărăt... 

— Cui ai făgăduit-o, dacă nu ţi-e cu supărare? făcu Mirșanu cu 
pămîntul fugit de sub călciie. _ 

— Ba mi-e cu supărare, fiindcă deocamdată e secret. Insă 
peste două, trei luni o să știe toată lumea. 

lencuțu rămase cu bănuiala că vecinul său nu făgăduise 
nimănui pe Daria, însă nu voia să i-o dea lui Andrei. Nevastă-sa 
Vasilichia fu de aceeași părere. 

— Numai buclucul cu fata lui Tarină ne-a jucat festa, spuse 
moșiereasa. Acum a venit vremea să tragem ponoasele. 
Dănescu ăsta e un moralist rîios să dai să fugi... 


II 

Lui Andrei îi tăinuiră eșecul suferit. Mîrşanii mai trăgeau 
nădejde că poate vecinul lor se va răzgîndi și vor cădea la 
înțelegere. Deocamdată rămase ca săptămîna viitoare băiatul să 
plece la Caracal și, după ce se va înscrie în barou, să înceapă a 
profesa avocatura. 

Dar se întîmplă ceva neprevăzut care le dete tot planul peste 
cap. 

A doua zi de dimineață, Andrei primi de la Bucureşti o 
telegramă de trei cuvinte: Vino urgent, „Zeița“. 

— Ce zeiță e asta? făcu mirat conu lencuțu care habar n-avea 
de noua aventură a fiului său. De unde ai mai scos-o și pe asta, 
băiete? 

— E o mare cîntăreaţă, cu relaţii înalte. 

— Ce spui? Şi de ce te cheamă? 

— Nu știu. 


După-amiază mai sosiră două depeșe. Una din ele era 
semnată de Pavel $oimu. Ambele îl chemau tot așa „urgent“ la 
București. 

— Bine, du-te și vezi ce e, se înduplecă tatăl. 

Pentru că tot lua drumul Capitalei, lencuţu îi încredinţă 
cincizeci de mii de lei ca să plătească datoria la Credit. N-ar face 
rău să ia și actele cu el, căci la întoarcere, de ce să se mai abată 
pe-acasă și să nu se ducă direct la Caracal pentru a se înscrie la 
barou? 

— Vezi să nu-mi faci pe-acolo, vreo poznă, îl preveni moșierul. 

— Vai de mine, se poate, papa? 

Ajuns în București, Andrei se duse întins la locuinţa Zeiţei. Era 
frămîntat de tot felul de gînduri. Ce se întîmplase? De ce avea 
nevoie de el încît îi trimisese trei telegrame? 

Deși bătuse ora unu după-amiază, cîntăreața dormea încă, 
dar se vede că servitoarea avea poruncă s-o trezească, așa că 
primi pe Andrei chiar în dormitor. 

— Andi! strigă ea năzuroasă de sub plapumă. Fetiţa vrea să 
se mărite. 

— Cu cine? întrebă tînărul tresărind. 

— Cu un prostuţ ca tine. 

— Cu mine? Vorbești serios, sau...? 

— Foarte serios. Vezi, acolo pe măsuţă e actul meu de 
naștere. la-l și du-te la primărie. Ai actele tale la tine? 

— Le am. 

Andrei umblă in servietă și scoase actele de care avea nevoie 
să se înscrie la barou. Cînd le zări cîntăreaţa începu, de bucurie 
să bată cu picioarele în saltea zvirlind pernele în tavan. Era 
fermecătoare în cămășuica ei de olandă roz, cu păcura cosiţelor 
revărsată în dezordine pe umeri. Cînd se potoli, spuse: 

— Stai frumos să-ţi dau un pup mic. 

Îl sărută serafic pe obraz, dar tînărul, nemulţumit, îi căuta 
buzele. 

— Nu! ţipă ea făcînd pe speriata. Guriţa, după cununie. 

Cînd plecă, Andrei era de-a binelea năuc. Deși avea actele 
„Zeiţei“ în geantă, totuși nu-i venea a crede în această poveste 
fantastică. Ce se întîmplase? Cărei împrejurări se datora 
întorsătura neașteptată care-l ridicase pînă la inima ei? 


Patru ore îl căută cu trăsura pe Șoimu, pînă îi dete de urmă. 
Acesta, rizind sarcastic, îi destăinui: 

— Nu e nici un mister, prietene. S-a certat cu Balotă și ca să 
se răzbune vrea să te ia pe dumneata de bărbat. Femeile sînt în 
stare să facă timpenii și mai mari cînd iubesc pe cineva. Asta-i 
tot... 

Vru să adauge că ar fi de părere să nu se lege la gard dar se 
răzgîndi. „Ce-mi pasă mie de netotul ăsta? Parcă o să-mi cînte 
vreodată cocoșul pe gardul lui?“ 

Andrei Mîrșanu rămase cam opărit, auzind asemenea lucruri. 
Dar subjugat cum era de farmecele cîntăreţei îndepărtă cu 
ușurătate tot ce nu-i venea la îndemînă: 

— Face s-o iau de nevastă chiar pentru cîtva timp. De altfel, o 
femeie ca ea rar se mărită cu cineva pentru toată viaţa. 

Și hotărî să se însoare și în aceste condiţii. l-ar fi plăcut, 
desigur, să facă o nuntă ca-n povești, în decorul rustic al 
Vlădoaiei. Dar cum să-i convingă pe ai săi, cînd ei se gîndeau la 
Daria? Tot mai cuminte ar fi să-i pună în faţa faptului împlinit. 
Vrînd-nevrînd, vor accepta și timpul o să aibă grijă să le vindece 
rana. 

Întroduse actele la primărie, ba obţinu în schimbul unui bacșiș 
antedatarea înregistrării ca să scape de termenul de afișare și 
astfel, a doua zi, tînăra pereche se căsători civil. Urmă un dejun 
îmbelșugat, la restaurantul „Transvaal“ la care luă parte un grup 
restrîns de prieteni. 

Chiar în după-amiaza acelei zile, însurăţeii plecară în voiaj de 
nuntă la Veneţia. 

Totul se petrecu fulgerător, ca într-un vîrtej care înhaţă pe 
cineva și-l azvirle acolo unde nici prin gînd nu-i trece. Pentru 
tînărul Mîrșanu în afară de lumea îngustă a preocupărilor lui nu 
mai exista nimic. Și ce dacă n-a plătit datoria la Credit? A comis 
oare vreo crimă? Cu ce ar fi făcut faţă atitor cheltuieli, dacă nu 
avea la îndemînă acești bani? 

În Gara de nord, senin, fără strîngere de inimă, expedie o 
telegramă părinţilor la Vlădoaia, prin care le anunţa căsătoria cu 
domnișoara Angela Nanu, ca și cum le-ar fi dat cea mai firească 
veste. 


Abia a doua zi, spre asfinţit, ajunseră la Veneţia. Din gară 
coborîră într-o gondolă care apucă în jos, pe Canale Grande, 
șerpuind printre palate vechi de marmură, cu poalele veșnic 
linse de valuri. „Zeița“ care nu călcase niciodată cu piciorul în 
acest oraș fantastic, deși zăbovise la Milano și Roma luni de zile, 
era toată numai ochi. 

Andrei îi explica mereu: 

— Acesta e palatul Calergi unde a murit Wagner, cestălalt 
Ca'd'Oro... Ah, uite și vestitul Contarini-Fasan. 

— Mie Ca'd'Oro îmi place... Ascultă, Andi, n-ai putea să mi-l 
cumperi? 

— Ba da, Zeiţă, cred că da. Numai să fie de vinzare. 

— Să te interesezi. l-ar place mult fetiţei să aibă un palat aici 
la Veneţia unde a locuit Casanova, strămoșul tău. 

Andrei rise cu poftă auzind de comparaţia cu ilustrul personaj 
ale cărui memorii le citise cu nesaţ. Coboriră în piața San Marco 
și traseră la hotelul Royal Danieli de pe Riva degli Schiavoni de 
unde se vedea Lido, pierdut în mare, ca o oază într-un pustiu. 
Intrînd în dormitorul vast, cu persiene în care se cufunda, mirele 
își aminti fără vrere de păcăleala pe care i-o trăsese Stanca. 
„Ah, dacă ar ști Zeița cum m-a dus de nas o ţărancă“, dar 
numaidecit încercă să alunge neplăcuta amintire. 

— Andi, ciripi cîntăreaţa privindu-l cu ochi galeși, ghici: cui 
dintre noi doi i-e foame? 

— Tie. 

— Bravo, ai ghicit! făcu ea rizînd; pe urmă adăugă: Nu mă 
mir, ești atît de deștept! 

Coboriră să cineze. Elegantul restaurant „Florian“ era înțesat 
de clienţi, toți străini, mai ales de peste ocean. Cînd „Zeița“ se 
ivi la braţul bărbatului ei, frumoasă ca un tablou de Tizian, și 
înveșmîntată într-o rochie de mătase care-i dezvelea linia suplă 
a trupului, se iscă o rumoare ciudată în local. Toţi ochii o sorbiră 
lacom, înfruptîndu-se din farmecul ei; numai femeile îi aruncară 
săgeți înveninate de ciudă. Această plimbare prin admiraţia 
mulţimii se prelungi, căci tinerii însurăţei nu izbutiră să 
găsească o masă liberă. 

— Aici nu-i rost să cinăm. Haidem la Dreher. 

Strecurîndu-se anevoie printre mese, porniră spre ușă. Cînd 
să iasă, Andrei se pomeni înhăţat de mînă: 


— Vlădoiene, tu? 

Era Marga, soţia dirigintelui poștei, care poposise în orașul 
străvechilor dogi împreună cu arendașul Nicola Papadopol. 

— la te uită ce întîmplare! făcu Andrei surprins. Să știi că 
pămîntul e prea mic dacă ne întîlnim și pe-aceste meleaguri. Dar 
să vă prezint pe soţia mea. 

— E veritabilă sau de... contrabandă? întrebă Marga pe șleau, 
fără a se sfii. 

— Veritabilă, dragă doamnă. Alaltăieri ne-am cununat, 
răspunse „Zeița“ în locul bărbatului. 

— Atunci sînteţi în voyage de noces, nu-i așa? Şi noi, dragă 
doamnă. Dar cu o mică deosebire: eu sînt măritată cu un netot 
și dumnealui e însurat cu o paparudă. 

— Superb! Superb! hohoti cîntăreaţa, arătîndu-și un șirag de 
perle albe ca laptele. 

Soţia dirigintelui poștei o tot măsura și cîntărea din ochi. 
Pesemne că Zeița reuși la acest examen minuţios, deoarece 
Marga se miră cu sinceritate: 

— Cum te-o fi luat frumuseţea asta? Ce dracu a găsit la tine, 
craiule? 

Altă explozie de risete. 

— Uite, uite cum ride, dulceaţa. Îţi vine s-o întinzi pe pîine și 
s-o mănînci... 

Cînd Mîrșanu îi destăinui că e cîntăreaţă la operă, că a 
repurtat succese în ţară și în străinătate, Marga, parcă roasă de 
pizmă, tăbări cu pumnii pe norocosul bărbat, chit că gestul ei 
atrase privirile mesenilor din jur. 

— Da' tu, elinule, ce-o măniînci așa din ochi? Vezi, frumuseţeo, 
că și Arhimede ăsta al meu ţi-a pus gînd rău... 

Cîntăreaţa, cu risul ei, uitase de foame. Cînd își aduse aminte, 
trecuse mai mult de o oră. Soţia dirigintelui, aflînd că tinerii sînt 
flămînzi, se ridică în picioare: 

— Arhimede, hai s-o luăm din loc, că pic de somn. Să-i lăsăm 
pe porumbei să gungurească în pace și onor. 

Cînd ajunse la ușă, se-ntoarse brusc în loc și, ameninţind cu 
degetul, strigă către cei doi însurăţei: 

— Să fiți cuminţi, că vă bate mămica la poponeaţă! 


DE FLORILE MĂRULUI 


| 

Auzind întiia detunătură de pistol Mihai se lăsă cu burta la 
pămînt și aşteptă. Celelalte șase gloanţe porniră unul după altul, 
șnur, fără nici o ispravă, zgiriind liniștea nopţii lăsată pe cîmp. 

După ce tăcu limba pistolului, flăcăul se strecură printre 
porumbi și ajunse acasă prin dos, sărind pirleazul pe la Marin 
Vitu. Taică-su era plecat cu căruţa la bilci, iar maică-sa, care se 
culca o dată cu găinile, dormea trăgind la aghioase. 

— Scoală, măicuţă, o ţiră, că vreu să-ţi spui ceva. 

Maria se ridică din pat speriată și-și puse o ţoală pe ea. 

— Aoleo, Mihai, ce s-a întîmplat? Ce vrei să-mi spui? 

— Uite ce e. Mă cam ciorovăii cu logofătul de la curte și-l 
pusei cu botu pe labe. 

— Da din ce vă luarăţi, păcatele mele? 

— Acu nu-i timp de sporovăit. Dă-mi iute un schimb, două, de 
rufe, că trebuie să-mi iau tălpășiţa. 

Femeia cătă la el îngrozită: 

— Nu l-oi fi omorît? 

— Nu l-am omorît, mamă, dar nici bine nu-i e... Dacă mă 
caută șefu de post, să fie sănătos. Îi spui c-am întins-o... 

— Of-of-of... nu-i de-a bună, mă, băiete. Ce ţi-o fi trebuit să te 
încontrezi cu blestematu, ca să înduri acușa prigoană? 

— Măicuţă, ce-am făcut nu mai pot desface. Tu și taica nu-mi 
purtaţi de grijă, că m-oi descurca eu. Și cînd s-o potoli zarva m- 
oi întoarce... Asta.-i!... 

Maria îi dădu o legăturică în care pusese două rînduri de 
primeneli și o bocceluţă cu de-ale mîncării. 

— Ai vreun creițar pe-acolo, prin fundul buzunarelor? îl întrebă 
mama, dar, fără să mai aștepte răspunsul, umblă sub saltea, 
trase o basma, desfăcu nodul și scoase de-acolo două băncuţe 
de argint”. 

— Astea le am pe suflet, astea ţi le dau. Du-te cu Dumnezeu! 


Mihai plecă repede tot prin dosul casei, ca răufăcătorii. 
Cînd ajunse în dreptul bălții, se gîndi încotro s-o apuce. Zărind 
un ochi de lumină la școală, sări gardul și bătu ușor în geam. 


15 Monedă care valora 50 de bani pe acea vreme. 


Învățătorul Preda se trase de la fereastră și deschise ușa: 

— Tu ești, Mihai? Ce-i cu tine? 

— Nu prea bine, domnule învăţător. D-aia mă abătui la 
dumneavoastră, să vedem ce-i de făcut. 

Flăcăul pătrunse în odăiţa de lucru a învățătorului și-i povesti 
pe scurt întîmplarea cu logofătul: 

— Îmi intrase în cap să-l sforțez pe moșier. Dacă mi-o dădea 
pe fie-sa de nevastă puneam mîna pe moșie. Eh, nu era rău... 
mama mă-si de viaţă! 

— Năzdrăvan mai ești, bată-te norocul! hohoti Preda bătîndu-l 
pe umăr. După un răgaz, reluîndu-și seriozitatea, zise: Ascultă 
Mihai, tot răul spre bine. Dacă mai ţinea daravera, ar fi putut să 
iasă bucluc. De la boieri nu capătă nimeni nici dragoste, nici 
pămînt. Îmi place însă îndrăzneala ta, care nu se împiedică de 
un Dănescu. Și-acum, unde pleci, în puterea nopţii? 

— Parcă eu știu? Unde-oi vedea cu ochii. Dacă mi-aţi da nouă 
lei de tren, m-aș duce la București, la nea loniţă... 

— Ai noroc... Chiar azi am luat leafa. 

Mihai plecă pipăind zimţii celor două ruble de argint. Pe drum 
își făcu socoteala: „Ce să aștept toată noaptea în gară la 
Vlăduleni? Mai bine o cîrmesc la Piatra-Olt și acolo m-ajunge 
trenu din urmă. Bașca, îmi rămîn în pungă cîţiva creiţari. 

Și o întinse voinicește la drum. Dacă ar fi avut opinci de oţel 
bătea pe jos calea pînă la București. 


II 

Jandarmii pe care îi orînduise Chițu să pună mîna pe Mihai se 
întoarseră către ziuă la secție, fără nici o ispravă. 

— Cum, mă, n-a venit haiducul la domiciliu? Nici în gară n-a 
fost? îi întimpină șeful cu tunete la gură. N-o fi apucat drumul 
codrului? Las-că-i dau eu de urmă... la du-te tu, Ilie și spune-i 
mă-si să poftească numaidecit încoace. 

— Mă-sa sau tat-su? Care din ei? întrebă jandarmul Ilie 
Mistreţu. Că Pantelimon s-a-ntors azi-noapte de la bilci. 

— Atunci să vie tat-su. 

După o jumătate de ceas, Pantelimon se înfăţișă la secție cu 
ochii cîrpiţi de somn. 

— Ce e, dom’ șef, ce s-a întîmplat de mă luași cu noaptea-n 
cap? 


Chițu surise acru, arătîndu-i gura știrbă. 

— Parcă nu știi? Unde-i fi-tu? Să mi-l scoţi din pămînt, din 
iarbă verde... 

— N-a călcat de loc pe-acasă. Da ce treabă ai cu el? 

— Las-că știi tu ce treabă am. Spune-mi unde s-a ascuns? 

— De un’ să știu, dom’ șef? Azi-noapte picai de la biîlci și iacă 
beleaua pe nepusă masă. 

— Ti-o fi spus muierea... Nu mă duce tu cu muia, că-s vulpe 
bătrînă. 

— Şi ei cine să-i fi spus, dacă n-a dat ochii cu băiatu? 

— Mă, tu crezi că vorbești cu un ageamiu? Sau vrei să mă 
scoţi din ţiţini? Spune unde-i tîlharul și am scăpat unu de altu. 

— Da de ce-l faci dumneata „tilhar“, dom’ șef? Pe cine a 
omorit și a jefuit? 

— Uite de ce-l fac tilhar, și pleosc — pleosc! șeful de post îi 
arse două palme răsunătoare pe obraji. 

— Adică dai în mine, Chiţule? biigui ţăranul ca prostit de 
neașteptata chelfăneală. 

— Ei, lasă, nea Pantelimoane, nu te supăra!... Mai arde omu 
cîte o glumă din cînd în cînd, rise Chițu cuprins subit de voie 
bună. 

— Păi, glumă s-o fi chemînd asta ce-mi făcuși? 

— Da ce? Crezi că nu-i glumă? N-oi fi vrînd să-ţi arăt de- 
adevăratelea? 

— Lasă, nu-mi arăta, că știe lumea ce-ai învăţat. 

— Vezi, tocmai d-aia... dezleagă-ţi limbuţă și spune-mi unde e 
pramatia de fi-tu? 

Pantelimon se scărpină după ceafă. 

— Of, păcatele mele... lar mă iei cu povestea asta? Nu- 
nţelegi, omule, că habar n-am unde-i băiatu? li dai mereu zor: 
spune... spune... Ce să spui dacă nu știu? Taie-mă, omoară-mă, 
că tot aia o ţiu. 

— Bine, nea Pantelimoane... Văz și eu că n-ai de unde să știi. 
Da să nu-mi porţi pică pe cele două scatoalce, cu care te miruii 
adineauri. Ai? 

Și întorcîndu-se către jandarm, strigă: 

— Antoane, ia adu sticla aia de vin și două pahare... Mișcă-te, 
bidiviule! 


Jandarmul se repezi ca o sfirlează și turnă vin în pahare. 
Pantelimon, mai înseninat la față, ridică paharul și ciocni cu 
Chițu: 

— Noroc d-ăl bun! 

Țăranul dădu să bea, dar o lovitură năprasnică, venită din 
senin, îi zbură paharul din mînă, care se propti în perete și se 
făcu ţăndări. 

— Bine, mă, neobrăzatule, aștepți să te cinstească șeful de 
post cu băutură? Ce ești tu prefect, deputaţ, ce mă-ta ești? 

Pantelimon rămase din nou năuc de purtarea smintită a 
șefului de jandarmi. Vru să-i spuie: „Eu nu te-am rugat să mă 
cinstești“, dar se gîndi să nu-l întărite mai tare și tăcu. 

— Hai, cară-te de aci!... Să nu te mai văd în ochi! Auzi, cinste 
de la șef? În loc să cinstească el pe șef, că așa e cuviinţa, 
netotul vrea să bea pe socoteala autorității. 

— Te cinstesc, dom’ șef, dar spune-mi pe șleau ce vrei, nu tot 
umbla cu șoalda. O oca de vin ţi-ajunge? 

— Așa te vreau, inimioară! Pune creiţarii jos. 

Pantelimon se scotoci prin buzunare și scoase două băncuţe 
de argint. 

— Pune-le pe masă, că-n mînă nu le iau, spuse Chițu. Apoi 
strigă pe Anton și-l trimise să cumpere de la Chioru o sticlă de 
vin, din cel mai bun, de 95 de bani. 

— Pîn'  se-ntoarce cu băutura ai destul timp, nea 
Pantelimoane, să-mi dai în vileag vizuina becisnicului. 

— Nu-ţi spusei, bre, că nu știu? Eşti turc, nu înţelegi 
românește? 

— Luași pe „nu știu“ în braţe, mama ei de treabă, și-o ţii 
mereu așa. Nu ţi-e milă de mine, omule? N-ai un pic de suflet 
creștinesc? 

Țăranul îl măsură lung, cu coada ochiului. Amarnică lighioană 
șeful ăsta: pe din faţă te linge, iar pe din dos te frige. Răspunse 
înălțîind umerii: 

— Mai lasă-mă cu mila. 

— Apăi dacă nu ţi-e milă de mine, mie de ce să-mi fie de tine? 
Și pleosc! îi trăsni un pumn în falcă. 

Pantelimon, voinic cît trei, abia se clinti din loc. O clipă îi licări 
în ochi un fulger viu, scurt, de răzbunare. Dacă i-ar fi întors 
pumnul cu setea care îl ținea, fără doar și poate că l-ar fi 


așternut pe jos, fără suflare. Dar se stăpîni și sfărimă fără să-și 
dea seama între degete colţul mesei de care se rezemase. 

— Nu mai da în mine, Chiţule, că-ţi calci pe zile. Atît îţi spui... 

— Crezi că dau în tine cu inima ușoară? Nu, nea 
Pantelimoane. Insă n-am încotro. Dacă te încăpăţinezi să nu 
declari, ce să-ţi fac? Ce să-ţi fac suflete, că mă întreb mereu și 
nu aflu răspuns... 

— Ascultă ici, Chiţule, eu n-am îndurat batjocură pînă acum. 
Nu m-am legat de nimeni și am dus viaţă cinstită. Nimeni nu mă 
trage de miînecă după datorii și lumea îmi ţine respect după 
cuviinţă. Dacă dumitale ţi s-a năzărit să mă batjocorești, ia bine 
seama ce faci. la bine seama... Să nu-ţi blestemi zilele și laptele 
pe care l-ai supt de la mă-ta cînd ţi-oi juca pe burtă sîrba 
popilor!... 

Pe cînd vorbea, din ochii ţăranului ţișneau fulgere de miînie. 

— Ce, mă, ai ţicnit? Te-ai apucat să mă ameninţi? Îți dai 
seama ce înseamnă să ameninţi autoritatea publică în exerciţiul 
funcţiunii? Stai să te învăţ eu minte cum să te porți cu superiorii. 

Şi Chițu se porni să strige: 

— Tănase! Tănase! 

Ușa se deschise brusc și sergentul Tănase Dulamă intră ca o 
vijelie, pocnind călciiele. 

— Ordonaţi dom’ majur! 

— Dă-i ăstuia jos nădragii. 

Pantelimon se uită din nou lung la șeful de post. 

— Chiţule, îţi mai spui o dată: chibzuiește bine ce faci, nu sări 
dincolo de cal. Ai spetit multă lume în bătaie de cînd cu 
magaoaia, cu focul de la curte și alte chestii mai mărunte. Nu 
mai vorbesc de Ioniţă Poponete, că p-ăsta l-a iertat Dumnezeu. 
Toţi îți poartă sîmbetele. Să nu crezi că mă sperie o sfirîială de 
bătaie. O îndur, că, vezi, n-am ajuns să mă sufle vîntu și mi-e 
tăbăcită bine pielea. Dar tu, subţirelule, ce te faci dacă mi-oi 
încăpea pe mină? Ai? 

Chițu rise cu poftă: 

— Pînă să mă judeci tu, răţoiule, te judec eu, de-ţi merg fulgii, 
și întorcîndu-se porunci sergentului Dulamă Tănase: Cheamă pe 
llie și ţineţi-l amîndoi bine. 

Pantelimon Gavrilă își lăsă pantalonii singur, de bună voie, și 
se întinse pe patul de scînduri, cu faţa în jos. 


— Lasă că stau și neţinut... Acu, dă-i brînci! 

Șeful de post luă vina de bou din cui, o șuieră prin aer de 
încercare și începu să-l croiască mai întîi rar, apoi din ce în ce 
mai des. 

— Nu ustură, sufleţelule? îl întrebă Chițu văzînd că ţăranul nu 
ţipă să-i asurzească urechile, așa cum făceau de obicei toţi. 
Acum spui unde-i fi-tu? 

— Trage, păcătosule, nu te-ncurca, strigă Pantelimon, să știu 
măcar pe ce o să-ţi mănînc coliva. 

Șeful de post, îndirjit, lovea mai cu sete și urla: 

— Spui, mă, o dată, sau nu spui? 

Trupul vînjos al ţăranului se zvîrcoiea de dureri pe scînduri, iar 
mîinile, cu degetele rășchirate, strîngeau drevele patului să le 
strimbeze nu altceva. Nici că-i trecea prin minte să răspundă la 
întrebarea călăului, ci striga ca scos din minţi: 

— Numai atita poţi? Ptiu! anafura mă-ti de gălbează! Trage în 
lege, trage-ţi-s-ar moartea cînd ţi-o fi lumea mai dragă! 

Chițu îl croia din răsputeri, încruntat, gifiind adînc, la fiecare 
lovitură. Nădușeala i se scurgea șiroaie pe frunte și-și simţea 
mîna dreaptă secătuită. 

— Dă, mă, nu te-ncurca, născătoarea mă-ti care te-a fătat, că 
și-o muiere s-ar pricepe să altoiască mai bine decit tine... 

În clipa aceea ușa se deschise și în prag se ivi învățătorul 
Sorin Preda. Cînd îi căzu privirea pe trupul omenesc care se 
zvircolea pe scîndurile patului, scăldat în sînge, se sperie de-a 
binelea. 

— Ce faci, domnule șef! Vrei să-l omori? 

— Lasă că nu mierlește el dintr-atita, rise Chițu expert și 
porunci „anchetatului“: Pune-ţi ţoalele pe tine și cară-te! 

Pantelimon se ridică din mijloc, așeză picioarele pe podea și 
rămase în șezut. 

— Asta fuse tot? întrebă el dispreţuitor, clătinînd din cap. 

— Ţi-o fi ajungînd, ce zici? îl săgetă șeful din ochi. 

Țăranul nu răspunse. Își ridică nădragii, încolăci betele pe 
după mijloc și adresîndu-se învățătorului îi spuse: 

— Văzuși ce bătaie mîncai, domnule învăţător? Crezi că e vreo 
pricină la mijloc? Aşi! Mă schingiui, așa... de florile mărului! 
Numai pentru plăcerea ăluia... de la curte... Da las că-i plătesc 
eu polița... cînd i-o fi lumea mai dragă... 


Tocmai atunci se întoarse și jandarmul de la cîrciumă. 
Pantelimon îi luă sticla din mîna și, ducînd-o la gură, o bău toată 
pe nerăsuflate. 

— Vinul eu l-am plătit, nu el, spuse învățătorului, apoi plecă. 

Șeful de post îl zări pe fereastră cum se depărta, mergînd pe 
mijlocul uliţei, vioi și semeţ, parcă n-ar fi păţit nimic. 

— Nu știu ce să mă fac cu ţăranii ăștia, se tîngui Chițu. E 
nebun cine-și pune mintea cu ei... 


FATA POPII CEA MICĂ 


| 

Preotul Miron Gherase era de fel din Călui, un sat din nordul 
judeţului, unde se afla o străveche mănăstire cu același nume. 
Acolo, pe la 1740, în timpul domniei lui Mavrocordat 
„reformatorul“, trăise un călugăr Teofil Gherase, bunicul 
părintelui. 

La Șipotele, Miron Gherase păstorea drept-credincioșii încă 
din 1885, anul cînd biserica „Cuvioasa Paraschiva“ fu tîrnosită 
cu pompă mare. Din pricina clopotului celui nou, care costase o 
grămadă de parale, enoriașii ridicară, în faţa pridvorului, o nouă 
clopotniţă, mai înaltă și mai trainică decit cea veche. 

Toate bune, numai că părintele Gherase avea un of la inimă: 
Dumnezeu nu-l vrednicise cu un fecior care să păstorească mai 
departe poporanii, ci-l milui cu două fete, Elisabeta și Ştefania. 
Cu el se stingea, așadar, neamul Gherașilor care duhovniciseră 
prin părţile Romanaţului vreme de două secole. 

Şi mai avea părintele o rană proaspătă: acum un an pierduse 
pe Dorina, preoteasa. Un rău la ficat, „ciroază“ sau cam așa 
ceva, îi oprise virsta la 43 de ani. Casa rămăsese pentru el 
pustie, deși fetele o umpleau cu fiinţa lor. Cum nimeni și nimic 
nu-l tămăduia de pierderea femeii, începu a se pregăti de cele 
veșnice. „Prea mult nu pot s-o las singură, își spunea, trebuie 
să-i duc primenelile...“ 

Miîngiiat de acest gînd, preotul se apucă să facă rînduială, 
pentru a lăsa lucrurile limpezi după moartea lui. Mai întîi își 
mărită fata cea mare, Elisabeta, cu un seminarist, tînăr, Grigore 
Cherciu, care trebuia să-i ia locul. Pe Ștefania, fata cea mică, 


gindea s-o mărite tot cu un popă. De aceea bătea mereu capul 
Mîrșanilor să ridice o bisericuţă la Vlădoaia. 

Numai că gîndurile părintelui nu se potriveau cu ale fetei: 
Ştefania nu s-ar fi măritat cu altcineva afară de judecătorul 
Ghișcu, chiar dacă ar fi spînzurat-o tată-său de limbă sau ar fi 
tocat-o bucățele. 

Nu-și dădea seama cum se născuse această dragoste și 
pusese stăpiînire pe fiinţa ei. 

Nimeni din sat nu aștepta ziua duminicii ca Ştefania, fiindcă 
atunci îl vedea pe iubitul ei la biserică. Întorcea capul spre uşă 
ori de cîte ori intra cineva. De obicei, pe la opt, se ivea Filip, 
ţinînd pălăria și mănușile într-o mînă, iar bastonul cu mîner de 
argint în cealaltă. Ţăranii se dădeau respectuoși la o parte ca să 
facă loc de trecere „domnului judecător“. Privirile celor doi se 
încrucișau. Tînărul magistrat o saluta, înclinînd ușor capul, cu un 
suris abia perceptibil în colţul gurii, iar Ştefania, ca hipnotizată, 
cu sufletul la gură, îi răspundea înclinînd și ea capul în piept. 

După aceea, judecătorul trecea în strană lîngă ţircovnicul 
lacob Cristea, unde-și avea de obicei locul, și-i ținea tot timpul 
isonul. 

Cînd, mai tîrziu, cînta 7ată/ Nostru cu glasul lui puternic de 
făcea să răsune cupolele, în ochii Ștefaniei făptura lui se mărea, 
lua proporţii uriașe, încît nu mai încăpea în toată biserica. Numai 
oftaturile țăranilor îi tulburau starea de extaz și de aceea cu 
greu le îndura. 

Ce-or fi avînd oamenii de oftau mereu? Și nu oftau pe șoptite, 
tăinuindu-și durerile, ci-i auzeai glăsuind tare, parcă să destupe 
urechile sfinţilor: Of, doamne! doamne! 

Cînd se termina liturghia, Ștefaniei i se stringea inima, 
începea o nouă așteptare, lungă, nesfirșită pînă duminica 
viitoare. 


II 
Deşi isprăvise şcoala normală, Ştefania nu se gîndea să intre 
în învățămînt. Cum să plece din sat și să nu-l mai vadă pe Filip? 
Se obișnuise să aștepte alintîndu-și dragostea numai cu 
gîndurile și închipuirea. Toată ziua, cît era de mare, picta și 
desena cu frenezie tot ce-i trecea prin minte. 


O dată învățătorul o puse să-i ilustreze o poveste eroică, 
Gruia lui Novac, care trebuia să apară în revista Vorbe Bune. 

— Sînt foarte frumoase desenele, remarcă învățătorul. Dar ce- 
i asta? Gruia al tău seamănă leit cu judecătorul Ghișcu. 

Ştefania se făcu albă ca o coajă de ou. Abia reuși să îngaime: 

— Se poate... Nu-i decit o simplă coincidenţă... 

Altă dată, pe cînd își luase șevaletul și picta după natură un 
cot pitoresc al Oltețului pentru Marga, soţia dirigintelui poștei, 
trecu întîmplător pe acolo făt-frumosul visurilor ei. Ştefania se 
fistici ca o elevă pe care profesoara de matematici a prins-o 
copiind la teză. 

— Dar dumneata ai talent cu carul, domnişoară! Să-ţi spun 
drept că nu m-așteptam! exclamă judecătorul mîngiind cu 
privirile peisajul așternut pe pînză. 

— Oh, mă măguliţi, răspunse ea crezîndu-se în al nouălea cer. 

— Lucrezi și portrete? o mai întrebă. 

— Da, desigur... Am și făcut cîteva... se spune, reușite... Dar 
de ce mă întrebațţi?... 

— De, știu și eu?... zimbi el. Poate, cîndva, am să te rog să-mi 
faci și mie unul. 

— Doriţi să vă fac portretul? Cu toată plăcerea! 

— A, nu... nu... Nu-i nici o grabă... Am spus așa... într-o 
doară... E desigur nevoie să-ţi pozez și eu, să-ţi spun drept, n- 
am timp, sînt foarte ocupat. 

— Pot să renunţ la pozat. Vă execut un portret din memorie. 

— Serios? Crezi că izbutești? 

— Sînt sigură. Am mai lucrat doar... Nici o grijă în privinţa 
asta. 

— Bine, domnişoară Ştefania. Vom mai vorbi despre asta. 
Poate chiar duminică, la biserică. La revedere. 

Ştefania îi întinse mîna și tînărul se aplecă și i-o sărută. Un val 
de fierbinţeală scăldă trupul fetei, suind în obraji, care se făcură 
mai roșii ca macul. 

O săptămînă întreagă, amestecînd ziua cu noaptea, lucră 
febril la portretul iubitului ei, vrînd să întreacă în măiestrie pe 
toţi pictorii și pînă la urmă să se întreacă pe ea însăși. Dar nu 
reuși decit să strice pînzele. De atita zbucium se îmbolnăvi. Cu 
toată febra, se duse duminică la slujbă, însă el nu veni. Fericită 


că mai avea încă o săptămînă de lucru, se repezi acasă și în 
cîteva ore așternu pe pînză chipul lui Filip. 

— Ăsta e! Altul nu mai fac, spuse ea sfîrșită și, culcîndu-se cu 
pînza la căpătii, se trezi tocmai a doua zi dimineaţa. 

— Ce-i cu tine, copilă? o întrebă părintele Gherase cam 
nedumerit de purtările ei ciudate. 

— Nimic, tată. Am lucrat un portret pentru domnul judecător 
și am cam obosit. 

— Fetiţa taichii, oboseala nu-i nimic. Să nu fie altceva mai cu 
tilc... 

Ştefania îl încredință că altceva n-avea ce să fie și-l rugă să 
ducă tabloul judecătorului, fiindcă ea, ca fată, nu se cădea să 
facă acest lucru și nici pe schilod nu putea să-l trimită. 

Părintele se învoi și luînd pînza la subsuoară, plecă întins la 
judecătorie. 

— Uite cu ce mă trimite fie-mea la dumneata, zise părintele. 
Toată săptămîna s-a canonit cu daravera asta. 

Judecătorul Ghișcu privi tabloul și rămase uimit de măiestria 
tinerei pictorițe. Se vedea așternut pe pînză, ca în apa unei 
oglinzi vrăjite, nu numai cu asemănarea, dar și cu aerul pe care- 
i respira fiinţa lui. Încercă să-l convingă pe preot că trebuie să 
plătească pictura, dar acesta nu vru să audă. 

— Fiule, uită-te la mine: am barba albă. Păi se poate să iau 
bani de la dumneata? Nu mi-ar crăpa obrazul de rușine? 

— Bine, atunci procedăm altfel... 

— Spune „mulţumesc“, taică, nu mai proceda altfel, încheie 
părintele discuţia și plecă mulţumit spre casă. 

După o săptămînă, judecătorul Ghișcu se duse în vizită la 
preot și înmînă Ștefaniei o cutie căptușită cu mătase în care era 
o brățară de aur. 

— Fiule, văz că tot nu te lăsași de procedură, exclamă 
părintele rîzînd cu voie bună. Nu trebuia să cheltuiești o groază 
de parale, ca să-i aduci cătușe fetei... 

Rise și judecătorul de comparaţia părintelui cu brăţara și 
cătușa, rise și Ştefania, fericită de darul pe care-l primise și mai 
ales de apropierea care se statornicise între ea și Filip. 


Trecură citeva săptămîni, în care timp nu se întîmplă nimic 
deosebit, cînd, deodată, căzu trăsnetul peste inima Ștefaniei. 

In ziua aceea, pictorița îndrăgostită lucra la un tablou al 
judecătorului, de astă dată în peniță. Elisabeta, sora ei, care o 
surprinse lucrînd, o dojeni: 

— Fani, e mai bine să-ţi muţi gîndul de la omul ăsta. Lasă-l în 
plata domnului! După cîte am simţit are alte intenţii. Or mai fi și 
alţi bărbaţi pe lumea asta. 

Ştefania vru să întrebe de unde și în ce fel a simţit că Filip are 
alte „intenţii“, dar n-apucă să deschidă gura cînd Lache, 
schilodul, intră în odaia lor ţinînd un carton în mînă. 

— Ce-i Lache? 

— A... aadus-o fffactoru! 

Elisabeta luă cartonul și-l desfăcu. Nu era altceva decit o 
invitaţie la nuntă. 

„Doamna și domnul lencuțu Mirșanu, mare proprietar, vă 
roagă să binevoiţi a lua parte la cununia religioasă a fiicei lor 
Mădălina cu domnul Filip Ghișcu, magistrat.“ 

Ştefania se uită cu ochi rătăciţi la soră-sa, apoi, simțind că-i 
fuge pămîntul de sub picioare, se lăsă moale în braţele 
Eliisabetei și acolo o podidi un plins sfișietor. Grigore, preotul cel 
tînăr, auzind bocete în odaia vecină alergă să vadă ce-i, dar 
soția lui îi făcu semn să iasă. Părintele plecă repede, fără să fi 
aflat ce se întîimplase. 

— İl iubeai așa de mult, prostuţo? o certă blind sora mai mare. 
Cum n-am prins eu de veste la timp, că nu te lăsam să faci 
asemenea gugumănie. 

Ştefania, zgilţiită de sughiţuri, plingea cu toată ființa, să-și 
rupă măruntaiele din ea. 

— Așa, plîngi, că plînsul ușurează și vindecă. Tocmai de 
judecător ţi-ai găsit să te îndrăgostești, prostuţo ce ești? Oameni 
ca el umblă după avere, după moșieriţe, nu după o fată cuminte 
și așezată. 

— Nu știu ce am să mă fac, ce-o să se aleagă de mine, se 
tingui Ştefania cu glasul scăzut ca oala uitată pe foc. 

— Lasă că-ţi trece. Nu moare nimeni din dragoste... și mie, la 
început, îmi căzuse drag un elev de la școala militară. Făcusem 
bătături la inimă de dorul lui. Gîndeam că dacă nu-l iau s-a 
isprăvit cu mine. Apoi m-am măritat cu Grigorie și iacă: de murit 


n-am murit. Ba parcă am brodit-o mai bine. Ai să-ţi faci și tu un 
loc în lume ca boabele în sac... Doar n-o să rămii singură în 
dojana vremii. 

— Cu mine are să se întîmple „altfel“... 

Ştia ce spune: într-adevăr, se întîmplă „altfel“! 


ODRASLA GENERALULUI 


| 

Cucoana Smaranda și Daria nu mai plecară a doua zi la 
Tismana, după cum hotărîse Alexandru Dănescu, din cauză că 
bătrînul serdar Simion, tatăl moşierului, se simți rău de tot. 
Omulețul vesel şi ghidușar, căruia îi plăcea să rîdă și să 
glumească, veselind și pe ceilalți din juru-i, ajunsese neom în 
ultimii ani. Nu mai lega o vorbă cu nimeni și dacă-l întrebai ceva 
se uita absent, fără să priceapă. Ceasuri întregi lincezea în 
camera lui, cufundat în fotoliu, mînuind într-una mătăniile de 
chihlimbar. Mai toţi ai casei îl șterseseră din rîndul celor vii. Se 
întîmplă să treacă și o săptămînă, chiar și două, fără ca fiu-său 
Alexandru să-l vadă la faţă sau să-l întrebe de sănătate, deși 
locuiau în aceeași casă, pe același coridor. Peste cîteva zile, 
bătrînul muri în timpul nopţii, singur, fără să aibă pe cineva la 
căpătii și abia a doua zi dimineaţa loana îl găsi ţeapăn în pat. 
Nimeni nu-l plîinse, afară de Daria, căci de fapt moșneagul 
trecuse în lumea umbrelor încă din noaptea revelionului, cînd 
pogorise pe pămînt veacul cel nou. 

— Of, bine că s-a îndurat Dumnezeu să-l ia! își făcea cruce 
Rădiţa, care îngrijise de el și-i deretica prin odaie de atiţia ani. 

Ceilalți din casă nu spuneau altfel și nici fratele cel mai mic al 
mortului, Dincă „ Milionerul“. 

În acest timp, cucoana Smaranda reuși să-și mai domolească 
bărbatul împotriva feciorului lui Gavrilă, fiindcă i se năzărise, nici 
una nici alta, să puie parchetul de la Caracal pe urmele 
„pezevenghiului“ și să-l închidă. 

La o săptămînă după înmormintarea bătrînului, moșieriţa 
plecă împreună cu Daria la mănăstirea Tismana. Pînă la Craiova 
merseră cu trăsura, urmînd ca de acolo să continue drumul cu 
trenul. În cetatea Banilor traseră la hotelul Geblescu, 
proprietatea părinţilor lui Irinel, prietena și colega de pension a 


Dariei. Vinătăile pricinuite de gîrbaci începură a se șterge de pe 
corpul fetei și chiar din amintire, așa că Daria deveni iarăși 
veselă și exuberantă ca o ciociîrlie în sînul pădurii. Irinel, la rîndul 
ei, se arătă bucuroasă de revedere și stărui pe lîngă cucoana 
Smaranda să mai rămînă citeva zile, măcar pînă luni, fiindcă 
duminică se dădea o mare serbare în parcul orașului, cu două 
muzici militare, bătaie cu flori, tombolă și alte distracţii. 

Moșiereasa, asaltată din toate părțile, se învoi. Cele două 
prietene, Daria și Irinel, slobozind ţipete de bucurie, o potopiră 
cu pupături. Apoi, apucind pe scări în jos, coboriră pe strada 
Unirii, înţesată de lume la ceasul acela. 

— Ascultă, tu, să te strîmbi de ris, știi că e rost să-mi pun 
pirostriile? ciripi Irinel. 

— Serios? Cu cine? 

— Cu un muţunache lung cît o prăjină, băiatul generalului de 
corp, Năsturaș. 

— Se cheamă că ai dat lovitura la oala cu sarmale. Am auzit 
că ăsta are cinci moșii. 

— Parcă de moșiile lui tat-su îmi arde mie. 

— Atunci îţi place ipochimenul? 

— Așa, un pic, răspunse cu un gest Irinel. Dar nu m-aș omori 
după el. Imi place că e vesel și glumeţ. Se ţine numai de 
giumbușlucuri, cum te ţii tu. În fine, un băiat gigea... De altfel îi 
spune Gigel... Ah, uite-l... 

Un tînăr înalt și deșirat, cu ochi jucăuși, dar înfățișarea sleită 
ca de actor bătrîn, se desprinse din mulţime și alergă înaintea 
celor două fete. Călcînd greșit, își pierdu echilibrul și se pomeni 
fără veste lungit pe trotuar. Amîndouă prietenele izbucniră în 
hohote de ris. 

— Vezi, nu cad numai fetele, strigă lrinel, mai cad și domnii 
băieți nătăfleţi. 

— Pardon, s-avem pardon! ripostă spontan tînărul, n-am căzut 
de loc. M-am prosternat doar la picioarele celor două graţii. 

— Pentru așa ceva crezi că era nevoie să pupi trotuarul? Dar, 
stai, să-ţi prezint pe colega mea Daria Dănescu. 

Gigel o măsură lung, cu un fel de uimire în priviri și îi strînse 
mîna. 

— Îţi place? îl întrebă Irinel. Să nu te amorezezi de ea că te 
cotonogesc în bătăi. 


— Ce zici, dragă domnișoară, să-i dau asigurări în această 
privinţă sau nu? o consultă Gigel pe Daria. 

— Poţi să-i dai, răspunse Daria. Tot nu fac doi bani asigurările 
bărbaților. 

Se plimbară veseli și zgomotoși, cutreierînd in sus și în jos 
aceeași stradă care era inima Craiovei. După o jumătate de oră 
începură să se tutuiască. 

— Să știi, Daria, că viu la Șipotele și-ţi fac o vizită, îi propuse 
tînărul. Ai ce să-mi dai demîncare? 

— Mai bine stai acasă. Vrei să te sfișie cîinii? Cînd te-o vedea 
tata te ia la goană. Are un girbaci, clasa una... 

— O să viu cînd doarme. 

Şi rizi, rîzi... Rideau de toate prostiile pe care le spuneau. 

La serbarea cîmpenească de duminică petrecură îndrăcit. 
Adică petrecură Daria și Gigel. Prietena ei, Irinel, se arăta cam 
opărită și indispusă. Simţise instinctiv că Gigel se ocupa mai 
mult de Daria decit de ea și nu-i prea venea la îndemiînă. N- 
avusese de lucru și oprise pe Dăneasca, ca să-i strice acum tot 
cheful! Dacă ar fi știut ce-o să se întîmple, o expedia urgent cu 
acceleratul. 


II 

Cucoana Smaranda și Daria porniră a doua zi dimineața cu 
trenul spre Tismana. De la Tg. Jiu luară o trăsură care le duse 
pînă la mănăstire. Acolo, starețul, cunoscînd pe moșierul 
Dănescu, le dete cea mai bună cameră pe care o avea, plină cu 
scoarțe oltenești și curată ca un om scăldat în Jiu. Pe fereastră 
se zăreau munții înalți pînă la cer, cu umbra necuprinsă de 
privire. Mama și fiica se odihniră o zi, două, trei, deși nu erau 
obosite. Doar veniseră pentru odihnă. 

— Mamă, ce facem aici? M-am plictisit. N-am cu cine să scot o 
vorbă. 

— Citește o carte, o îndemnă maică-sa. 

— Am citit... Mă plictisește și cititul... 

— Plimbă-te puţin. 

— Și plimbatul mă plictisește. Tot! Tot! 

După-amiază, pe cînd maică-sa dormea, iar Daria citea în 
cerdac un roman de Paul Bourget, se ivi un călugăr înalt și 
subțirel, care se duse întins la odrasla Dănescului. 


— O, fiică a păcatului, grăi el cu tremolo în glas, zvirle din 
mîini acea unealtă a pierzării. 

Daria ridică ochii de pe carte și tresări. 

— Tu... Gigel? Te-ai scrîntit la căpăţină, ce-i cu tine? 

Parcă nici nu-i venea a crede ochilor. Într-adevăr, era chiar fiul 
generalului, îmbrăcat în sutană călugărească. Ba își mai lipise și 
o barbă falsă, ca să aibă înfățișare de monah. 

— Vai, ce zăpăcit ești! Ce ţi-a dat în gînd să te îmbraci așa? 

— Mi-am închinat tinereţea și viața mănăstirii, răspunse el 
grav mișcîndu-și buzele să nu pufnească în ris. 

— Potaie, nu mă duce cu zăhărelul, că nu se prinde. 

— Ce era să fac dacă tu nu mă iubești? 

— Te iubesc, numai leapădă sutana asta soioasă. 

— Dă-mi te rog în scris că mă iubeşti și o arunc în Jiu. Praf o 
fac. Adică, pardon, nu se poate, fiindcă am împrumutat-o și 
trebuie s-o dau înapoi. 

Daria îi scrise repede pe o bucată de hirtie: „Te iubesc, mînca- 
te-ar puricii“ și i-o dădu. Gigel Năsturaș împături tacticos biletul, 
apoi o rupse la fugă în chilia lui, ca să-și lepede veșmîntul 
călugăresc. Venise chiar în după-amiaza acelei zile de la 
Craiova, minat de dorul care îl prăjea, așa nitam-nisam, după 
fata Dănescului. Cunoscînd mai mulţi călugări de la mănăstire, 
găsise lesne o sutană cu care se înveșmintă, ca să facă o 
surpriză Dariei. 

După un timp, se întoarse îmbrăcat în hainele lui albe de doc, 
și se așeză lîngă Daria, cuminte ca un căţțeluș. Ea îl luă 
numaidecit în primire, supărată oarecum: 

— Spune-mi, ce cauţi aici? 

— Am venit să iau aer, răspunse el cu nevinovăție. 

— Asta să i-o spui lui mutu. Pe Irinel cui ai lăsat-o? 

— Lui mă-sa și lui ta-su. 

— De ce? Știe că ești aici? 

— O să-i trimit o telegramă. La urma urmei ce mă tot descoși 
așa, parcă Irinel mi-ar fi nevastă... la slăbește-mă, te rog. 

— Nu i-ai promis c-o iei de nevastă? 

— Cine, eu? Crezi că am băut cerneală? ie însă îţi promit că 
te iau. N-am încotro. Mi-ai scris că mă iubești și sînt obligat. 

— Nici nu mă gindesc să mă mărit cu tine. Insă ai făcut bine 
venind aici. Mă plictiseam grozav. 


— Cu toate astea o să mă iei vrînd-nevrînd. Nu scapi de mine 
ca de riie... 


CERCURI PE APĂ 


| 

Logofătul Macarie se înrăi mai tare după ieșirea din spital. Nu- 
| bătea alt gînd decit socoteala cu Mihai. Să lase el, cogeamite 
logofăt boieresc, neiplătită rușinea pe care o păţise? Se mai 
putea bucura de respect în ochii ţăranilor, după ce „ţincul“ lui 
Gavrilă îl cotonogise în bătaie, ca pe un terchea-berchea doi 
bani perechea? Dar, altă pacoste: Chițu îl vesti că Mihai spălase 
putina din sat. Fugise — naiba să-l știe — undeva la oraș, poate 
chiar la București... 

— Las-că vine el înapoi și mi ţi-l „achit“, de-i merg fulgii! 

Scoase certificat medical că suferise lovituri care-l făceau 
incapabil de muncă pe timp nelimitat și-l dete în judecată, 
crezînd c-o să se prezinte la proces și așa va pune gheara pe el. 

După însănătoșire, simțind iar pămînt tare sub călciie, se 
apucă din nou să bată capul loanei. Nu putea trăi fără ea, 
trebuia s-o înduplece cu orice preţ să-l ia de bărbat cu cununie. 
Muierea asta albă ca laptele îi făcuse rană la inimă. Ori de cite 
ori o vedea, cu uitătura ei mîndră și trupul pîrguit, îl apuca o 
poftă turbată s-o înșface în braţe și s-o strîngă, s-o strîingă pînă 
i-o muia oasele și toată împotrivirea ei dîrză. 


II 

Într-o seară, cînd loana se întorcea de la baltă, unde se scălda 
zilnic, Macarie o întîmpină și începu iar cu povestea lui. Dar, 
femeia nu-l voia și pace. Îi spuse limpede c-o frămîntă alte 
gînduri și nu-i arde de măritiș. 

— De ce, loană, nu mă vrei? Ţi-e aminte să te măriţi cu altu? 

— Nici cu altu, nici cu tine. 

— Dai cu picioru în noroc, oftă el. Rău faci că-mi pui dragostea 
la spate. Ce mă bucuram că scăpai cu viaţă... Ziceam c-o să 
facem casă împreună, dar ce folos! Văz că trebuie să-mi mut 
gîndu în altă parte. 

— Dacă nu-mi placi, ce-s vinovată? i-o tăie scurt loana. N-o să 
te iau cu de-a sila. 


loana se depărtă și el rămase locului, privind-o cum merge 
clătinînd șoldurile cu farmec mare, ca o cosînzeană. Pînă cînd o 
să-l tot frigă pe jerăgai, cît o să-l mai joace tontoroiul? Curviștina 
naibii, cine știe cu ce nătăfleţ își dă poalele peste cap, numai cu 
el, singurul care umblă cu gînd de cununie, face pe nebuna și 
nu-l bagă în seamă, parcă ar fi lăpădătură, pocitanie sau găinaţ. 

Și logofătul Macarie, plesnind de ciudă, gata să se ia la trîntă 
cu toată omenirea, se-ntoarse în ogradă, unde Ghiţa, muierea 
lui Negoiţă, rămăsese să descarce un car cu fîn. 

— Ăilalţi unde sînt, fă? 

— Plecară, nu vrură să m-aștepte oamenii. 

— Da bărbatu-tău de ce te lăsă pe tine să descarci singură 
fînu? 

— Ba vine și el, da se-abătu pe la alde Buzatu, că are să-i dea 
nişte gologani... şi vine... 

— Vine pe dracu... la dă-te jos de-acolo. 

— Da la ce să mă dau? 

— Dă-te cînd îţi spui, nu mai întreba ca proasta. 

Femeia, încă tînără de ani, dar îmbătrînită de muncă și nevoi, 
înfipse furca în paie și stătu o clipă nehotărită. Apoi se ciuci și-și 
dădu drumul pe spate, sărind de sus din car pe moale, într-o 
căpiţă de fîn. 

— Vino-ncoace, îi spuse Macarie, și apucînd-o de mină o trase 
în spatele unei clăi de fîn. 

— Aoleo, d-asta mă chemași? Numai de blestămăţii îţi arde. 
Abia ieșiși din spital, îl mustră Ghiţa, ghicindu-i gîndul. 

— Aide, tacă-ţi gura o dată. 

— Să nu vie lacov... se codi ea, uitindu-se sperioasă în juru-i. 

— Las-că nu vine... mai dă-l încolo... 

— Te omoară dacă ne prinde... zău așa. Ne omoară pe- 
amindoi, că tot s-a învăţat el cu pușcăria. 

lacob Negoiţă, bărbatul Ghiţei, făcuse într-adevăr cinci ani de 
pușcărie. Se luase la ceartă cu frate-său, Costea, dintr-un petic 
de pămînt și ajunseseră la bătaie. lacob, mai vînjos, tăbări cu 
pumnii pe el și-l snopi în bătaie. Costea nu stătu nici el cu 
mîinile în sîn. Apucă de jos o scurtătură și-i dete una drept în 
mingea genunchiului. Frate-său, urlînd de durere, rupse un uluc 
și-l păli în cap de-l culcă jos, în ţăriînă. Omul zăcu toată noaptea 
în neștire și către dimineaţă își slobozi duhul. Juraţii condamnară 


pe lacob la cinci ani temniţă grea. Ucigașul își ispăși pedeapsa, 
tăind cu ferăstrăul — zicea el — vagoane întregi cu lemne 
pentru toată pușcăria. Pe semne de-atunci îi intrase în sînge 
meseria de tăietor de lemne. Ghiţa rămase acasă cu povara a 
doi copii, bașca socru-su bolnav de pelagră. Ca să nu moară de 
foame, Macarie îi făcuse rost să intre slujnică la conac și se 
legase de ea. 


Femeia tocmai își netezea fusta mototolită, cînd dădu cu ochii 
de bărbat, care se întorsese la car cu ferăstrăul pe umăr, ca de 
obicei. Tot atunci îl zări lacob pe logofăt, încheindu-și nasturii de 
la pantaloni. Pricepu numaidecit ce se petrecuse. 

— Bine că veniși, lacobe, îl întîimpină Macarie. Isprăviţi cu fînu 
ăla, că ne-apucă noaptea. 

Negoiţă însă, proţăpit locului, îl fulgera cu privirile. 

— Ai, ce stai și zgiiești ochii la mine? 

Un pumn năprasnic trăsni pe logofăt în faţă, fără veste, 
stilcindu-i nasul cu os cu tot. Macarie se răsuci pe loc, ametit, 
apoi, venindu-și în fire, se lăsă jos, prefăcîndu-se că a căzut. 
lacob, văzîndu-l la pămînt, aruncă ferăstrăul care-l stînjenea, și 
tăbări asupră-i orbește, dar logofătul îl prijoni cu picioarele și-l 
dete peste cap, după care sări sprinten deasupra, cărîndu-i o 
ploaie de pumni în față. Negoiţă, din cauza piciorului infirm, nu 
se mai putu ridica. Astfel Macarie îl terciui zdravăn, jucă pe el cu 
picioarele și poate l-ar fi omorît dacă nu-l scăpa Ghiţa din 
ghearele lui. 

O săptămînă zăcu omul acasă în pat, cu mădularele zdrobite, 
pînă să se înzdrăvenească și să prindă putere. După aceea, o 
snopi în bătaie pe muiere. 


III 

loana nu mai putea să îndure. Viaţa pe care o ducea, ziua 
tremurînd din fie ce să nu fie descoperită că a pus focul, iar 
noaptea zvircolindu-se de spaime, nu era de trăit. Şi gîndul de a- 
și ridica zilele porni iar s-o muncească. Așa i-a fost ei norocul, 
spart în fund. S-a văzut de cînd o lăsase Vlăduţ cu burta mare și 
dăduse bir cu fugiţii. Nu, nu-i părea rău de viaţă, nu-i păsa nici 
de copii, de nimic. Norocel și Bobocica crescuseră mari și nu-i 
spuneau „mamă“, parcă nu-i făcuse ea. Mama lor era mătușă-sa 


Dumitrana, care-i creștea. Scăpase de grija lor, stăteau bine 
unde stăteau. Cit privește pe tat-su, Gheorghe Murgu, ca și cînd 
i-ar fi fost străin. lar de Călin să n-audă, că din pricina lui i se 
trăgea răul. La ce folos să te iei la trîntă cu soarta? Cînd e să 
tragi un păcat ori fugi după el să-l ajungi, ori stai pe loc și-l 
aștepți, tot una-i. 

În după-amiezile cu arșiţă se ducea la balta Gorganului să se 
scalde. Scăldătoarea era marea ei plăcere de cînd se știa. Acum 
nici asta n-o mai bucura. Totuși merse de cîteva ori, o dată cu 
Lucille, apoi singură. 

Într-una din zile, intrînd în apă, o cercă și acolo gîndul morții. 
Cumpăni dacă nu-i mai bine să se înece, decit să aștepte 
găsirea otrăvii. Stăpînită de gînd, apucă încetișor spre larg, 
cufundîndu-se din ce în ce. Dar cînd apa îi ajunse sub bărbie, se 
opri locului. l-era frică, așa de frică, încît o cuprinse tremuriciul. 
Făcu repede calea întoarsă. După un răstimp iar purcese și iar 
se-ntoarse copleșită de teamă. Nu era chip să izbutească. 

Soarele  asfinţise după dealuri. Dinspre Cornățel se 
aprinseseră poalele cerului. De undeva, departe, se auzeau 
tălăngile oilor care se-ntorceau de la păscut minate dindărăt de 
nori de praf. Mugetul vitelor se împreuna cu behăitul oilor și 
lătratul cîinilor. 

Logofătul Macarie, ascuns într-un tufiș de sălcii, pîndea cu 
ochi de motan. Era nerăbdător și neliniștit. Îl scutura un tremur 
straniu, amestecat cu voluptate. Cînd loana ieși din baltă și-o 
văzu goală, cu apa scînteind pe ea, crezu că-i stă inima-n loc. 
Afurisit să fie dacă zărise în viaţa lui trup mai fraged și mai alb! 

După ce femeia se îmbrăcă și dete să plece, logofătul îi aţinu 
calea, ca și cînd atunci picase, proaspăt. 

— lar ai venit după mine? îl întrebă ea, posomorîndu-se mai 
rău decit era pînă atunci. 

— De ce să nu viu? Hai s-o luăm încoace pe malul apei, să mai 
vorbim o ţiră. 

— Nu merg, că e tirziu. Și n-am poftă nici de vorbă, nici de 
plimbat. 

— Măcar cinci minute, că n-o fi foc. 

Stărui atita, că muie împotrivirea femeii. O apucară la stînga 
pe malul bălții. Amurgise bine. Nu-i vedea nimeni, numai ochiul 
luceafărului, care clipea des. 


— Te-ai gîndit, loană, te-ai hotărît? Spune-mi facem casă 
împreună ori nu facem? 

— Nu se poate, răspunse femeia. Nu sîntem potriviți unul cu 
altul. N-am ce-ţi face... 

— Bineee... nu vrei... rosti logofătul cu un glas care nu mai 
era al lui. Mă așteptam că n-o să vrei, de mult te scalzi în alte 
ape. 

Ea tăcu. Gindea în sinea ei: eu mă gătesc de moarte și lui îi 
arde de însurătoare. Tăcu și el cîteva clipe. Amîndoi mergeau în 
neștire, pe malul bălții, în timp ce înseratul se făcea tot mai 
negru, ca doliul. Ajunseră tocmai în locul unde anul trecut se 
înecase un flăcău din Hurezani care nu știa seama. 

— Hai să ne-ntoarcem, făcu loana cuprinsă de frică. 

— Mai stai un pic. Aș vrea să-ți mai spui ceva... 

— Ce să-mi spui? 

Macarie rămase locului, frămîntat. Apoi șopti cu glas cald: 

— Cel puţin... pentru motivu că am ţinut atiţia ani la tine... 
merită măcar o dată să fim amindoi... După aia nu mai știm unu 
de altu... 

Apoi, brusc, ca și cum i-ar fi venit un gînd proaspăt, viri mîna 
în buzunarul hainei și scoase o hirtie. 

— Îți dau o sută de lei. Noroc că avusei banii la mine... Chiar 
cinci sute ţi-aș da... Nu mă uit la gologani... 

— Ce ești lovit cu leuca la cap? Ţine-ţi banii. Nu-s marfă de 
cumpărat. 

Logofătul vîrî din nou mîna în buzunar. 

— Nici o mie nu-ţi ajunge? lote ici mia... Vezi-o cît e de mare? 
Cît un cearceaf... Bag-o în sîn și taci... că n-a văzut nimeni... 

— Nu vreau nici cu bani, nici fără bani, în nici un fel! strigă 
femeia năbușindu-și tot mai greu revolta. 

Atunci Macarie, îndirjit și furios, își pierdu cumpătul. O înhăţă 
de umeri și-o zgilţii zdravăn: 

— Da cum vrei, fă, putoarea dracului? scrișni el. Cum vrei, fă, 
tu-s anafura mă-ti de curvă? Cum? Așa vrei? Așa-ţi place? 

Și dîndu-i un brînci puternic, o aruncă în lac. Un țipăt de 
groază răni văzduhul pînă la cer și se stinse neauzit de făptură 
omenească. Plescăitul surd stropși spinarea bălții, în locul unde 
apa deschise gura să înghită prada. Citeva cercuri se rotiră 


A 


deasupra, izvorîind unul din altul, mărite, pînă se pierdură în 
larg. După aceea liniștea se făcu din nou stăpînă peste fire. 
Ochiul luceafărului de seară încremenise de spaimă... 


OAMENII MOR, FAPTELE TRĂIESC 


| 

Vera lonașcu se gîndi să stea mai întîi de vorbă cu Sorin Preda 
despre construirea spitalului pentru doctorul Miron Cimpoieru. 
Trebuia să cîştige pe învățător, avea nevoie de ajutorul lui, căci 
era sufletul Șipotelor și fără el se mișca greu orice lucru. Îl găsi 
în cancelaria școlii, singur. Cînd îi spuse despre ce era vorba, 
Preda o măsură lung cu privirile, crezînd că a luat-o razna. 

Vera îi ghici gîndul: 

— Nu sînt nebună, uite, am aici patru sute de mii rămași de la 
Scarlat. 

— Şi de ce vrei să faci numaidecit un spital cu banii ăștia? 

— Să vezi de ce... 

Și îi povesti cum un doctor, cu ani de zile înainte, îi salvase 
viața redindu-i vederea și că acum, drept recunoștință, s-a 
hotărît să clădească un spital care să-i poarte numele. Nu 
îndrăzni să-i dea în vileag că era vorba de doctorul Cimpoieru, 
feciorul lui Stan Cimpoieru, de aci din sat. 

— E frumos ce vrei să faci, dar trebuie să te gindești și la 
dumneata. Viaţa fără un gologan pus deoparte e grea pentru o 
femeie singură. Sau, poate, mai ai și alți bani? 

— Da, da, desigur... minţi ea, cu glasul puţin alterat. Mai am și 
alții... 

— Atunci se schimbă socoteala, reluă Preda. Apoi zimbind 
adăugă: Oricum, medicul acela va fi copleșit de un asemenea 
dar. Eu dacă aș fi în locul lui, pe legea mea, te-aș lua de 
nevastă. 

Vera sări în sus, ca o fetiță căreia i-ai adus un dar mult rivnit, 
dar numaidecit se așeză la loc rușinată. 

— Vai de mine, domnule Preda, ce-ai spus! 


Cînd se întoarse Simina, bărbatul ei o luă în braţe și cu tot 
beteșugul lui ţopăi prin cameră. 


— Ce-i cu tine? făcu femeia surprinsă de asemenea purtare 
nelalocul ei pentru un bărbat care de obicei se arăta chibzuit în 
toate. 

— Ce să fie, copilule, clădim spital... Un spital la care n-am 
avut curaj nici să mă gîndesc măcar. S-ar strica omenirea de ris 
aflind că într-un sat din România nu s-a putut ridica un spital 
decit atunci cînd unei femei i s-a năzărit să-l facă dar 
binefăcătorului ei. Nu-i de pomină, spune? Multe mai vezi și auzi 
cît trăieşti pe lume. 

Simina se uită lung la el, apoi ridică din umeri, renunţind să-l 
înţeleagă. Cum era să înţeleagă un om care se zbătea numai 
pentru alţii și pentru sine deloc? Din ce aluat o fi plămădit, de nu 
seamănă cu nimeni? 


A doua zi, dis-de-dimineaţa, învățătorul plecă la Caracal cu 
Vera. Prefectul Oroveanu îi primi numaidecit în audienţă. 

— Vă rog, spuneţi repede ce-aveţi, căci am consiliu peste 
zece minute. 

Cînd află că văduva administratorului lonașcu voia să 
construiască un spital la Șipotele pe cheltuiala ei, prefectul 
rămase cu gura căscată. O întrebă brusc: 

— Cîţi bani ai? 

— 400.000 de lei 

Își aminti că devizul arhitectului, făcut cu nouă ani înainte 
pentru același spital, se ridica la 120.000 lei. 

— Ajunge... Fă-mi o propunere în scris și-o pun chiar acum în 
discuţie. 

— O am făcută, și Vera îi înmînă o petiție ticluită de învăţător. 

După trei ore, consiliul judeţean încuviinţa ridicarea clădirii pe 
vechea fundaţie. Spitalul urma să poarte numele doctorului 
Miron Cimpoieru, iar Vera avea dreptul să locuiască acolo pe tot 
timpul vieţii. 

Primul pas fusese făcut... Învățătorul Preda o felicită cu glasul 
alterat de emoție, apoi adăugă: 

— Oamenii mor, dar faptele lor trăiesc. 


II 
Moşierul Dănescu nu știa încă nimic de planul văduvei. După 
sfatul învățătorului, Vera se hotări, în cele din urmă, să-l pună în 


curent. Oricum, era considerat „părintele comunei“ și trebuia 
să-l cîştige pentru măreţul plan. Cine știe, poate punea și el 
umărul, fiindcă avea putere mare. 

Cînd o zări, moșierul se bucură. 

— Dacă nu veneai, trimeteam după dumneata. Am găsit o 
grămadă de hirtii de-ale răposatului. Sînt niște poliţe care o să-ţi 
prindă bine. 

— Ce poliţe? se sperie Vera care n-avea habar de asemenea 
lucruri. Are datorii de plătit? 

— Nu, are bani de încasat. 

Și cum femeia tot nu înţelegea, moșierul o lămuri că bărbatul 
ei împrumutase bani cu dobindă, care trebuiau restituiţi de 
datornici. Era vorba cam de o sută de mii de lei. 

— Ce bine! bătu ea veselă din palme. Am nevoie de bani cit 
de mulți. 

Îi destăinui planul. Moșierul o ascultă mirat, surîzînd acru și 
pufnind din nas. 

— Ei asta-i bună! De ce vrei dumneata să zvirli gologanii pe 
fereastră? Îţi stau rău în pungă? 

Cînd află că lucrurile erau avansate, că ieșise hotărîrea 
consiliului judeţean și că arhitectul Bratu de la Caracal venise la 
Șipotele și lucra la proiect, se posomori ca cerul în preajma 
furtunii. ` 

— Nu mă aşteptam să-mi faci asemenea supărare. In loc să vii 
la mine, te-ai dus la învățător, să te sfătuiești cu el. Ce mare 
brînzoi e Preda, ca să aibă întiietate? Vrei să dau cu el de-a 
azvîrlita? 

— Nu înțeleg ce rău v-a făcut? Şi iar nu înțeleg ce vă 
deranjează dacă ridic un spital în sat? Dimpotrivă, ar trebui să 
vă pară bine. 

— N-am nevoie de spitalul dumitale! zbieră moşierul scos din 
pepeni. Dacă vreau spital, îl fac eu și gata. 

Vera, jignită, strînse hirtiile de pe masă, le înghesui în geantă 
și plecă repede fără să-i mai răspundă. 


II 
Alexandru Dănescu făcu presiuni pe lîngă prefect ca să 
împiedice construcţia. Nu-i venea la îndemină ca o venetică să 


cîştige în ochii șipotenilor aură de binefăcătoare, iar el să rămînă 
în umbră. 

— Ești nebun, Alexandre? obiectă Oroveanu. Cum să anulez 
decizia? Dacă aiurita vrea să facă spitalul, în locul statului, care 
n-are fonduri și n-o să aibă niciodată, eu să dau cu piciorul în 
pleașcă? Prea e boacănă chestia. Poftim, ia-ţi tu angajamentul 
că pui banii la dispoziţie și atunci totul e în regulă. 

Moșierul își dădu seama că pierduse partida, că nu putea să 
oprească lucrarea în condiţiile în care fusese pornită. In schimb 
încercă să capete o satisfacţie în privinţa învățătorului, care 
trecuse peste el cu atita lipsă de respect. 

— Bine, cu ăsta e mai lesne. Îl transferăm și gata. De revizor 
nu mi-e frică, face tot ce-i spui. Mi-e frică să nu se bage 
ministerul pe fir. Dracu știe, o avea pe cineva pe acolo și ne 
încurcă treaba. Dar transferările se fac tocmai la toamnă, 
înainte de începerea anului școlar. Trebuie să așteptăm pînă 
atunci. 

Vera, în urma discuţiei cu moșierul, se mută de la curte într-o 
odaie din casa fostului primar Matei Oancea. 

— Rău faci că te muţi, îi spuse moșierul mai domolit, eu nu 
sînt împotriva unei opere de binefacere, dar nu mă împac cu 
felul de a proceda al lui Preda. 

Văduva lui lonașcu nu-i răspunse nici acum. 

Lucrările începură sub supravegherea arhitectului Tiberiu 
Bratu. Carăle, țiţiind de povară, duceau pămîntul de prisos în 
urma nivelării, altele aduceau nisip din lunca Oltețului. Călin 
Bîrligatu, cu o echipă de oameni, printre care se aflau toţi cei 
cinci loni, feciorii răposatului Poponete, săpau mîncînd pămîntul. 
Alde Ceacîru, Pleznilă, Buzatu și alţii aduceau cărămida și 
cheresteaua de la oraș cu carăle, iar Pantelimon Gavrilă nu mai 
prididea cu transporturile după materiale la Caracal și la 
Craiova. Se simţea în sat un fierbăt, o înviorare ce umplea de 
nădejde inima oamenilor. 

— Mai punem și noi mîna pe-un creițar, să gonim sărăcia din 
casă, zicea Dumitru Răzmeriţă. 

— Un an de-aci înainte nu mă mai doare capul, răspundea 
Prăsilă care se apucase să lucreze tocăria ușilor și ferestrelor. S- 
o ţie Dumnezeu pe rusoaică și să-i dea gînduri bune. 


Odată trecu pe la șantier Partenie, notarul, și cînd văzu cum 
munceau oamenii rupti de oboseală, cu sudoarea curgîndu-le 
șiroaie pe trupurile goale pînă la mijloc, le strigă rar, cu glas de 
chiot: 

— Băă, lăsaţi-o mai ușurel, că vă-mbolnăviţi naibilor! 

— Şi ce dacă ne îmbolnăvim; n-avem spitalu colea în nas? 
dete răspuns Heruvim Tănase, ridicînd tirnăcopul deasupra 
capului, ca un stindard al muncii. 


GÎNDURI DE RĂZBUNARE 


| 

Gheorghiţă al Floarei ședea neclintit pe prispa casei, ca o 
stană de piatră. Își sprijinise capul în podul palmelor și-și simţea 
vie și zorită zvicnitura timplelor. Tot zbuciumul care-i perpelea 
fiinţa năpădise acum pe chipul său palid, schimonosindu-i 
trăsăturile. 

Privea în neștire, fără să vadă, o ulucă din gardul casei. 
Sprincenele i se încruntau cînd și cînd, dezvelind dirzenia 
gîndurilor. Uneori se mișca greoi, mirat de atita încremenire și 
atunci își răvășea părul ca să se dezmorţească. Apoi simţea 
nevoia să tragă aer mult în piept. 

— Mai lasă gîndurile, maică, arză-le focul, că te oftici, îl dojeni 
maică-sa. 

Gheorghiţă nu se clinti, parcă nici n-ar fi auzit-o. O rană care 
nu putea să se vindece îi sfredelea inima, ca un burghiu nemilos 
și-i suia sîngele în cap. Atunci îl încingea o căldură nesuferită și 
flăcăul scriîșnea fălcile și strîingea pumnii: 

— O să i-o plătesc eu lui cu vîrf și îndesat! 

Cine nu cunoștea povestea lui? || robise dragostea de Ilinca, 
fata lui Ţarină. Pentru ea ticluia cîntecele și strigăturile pe care 
le învăţțaseră mai toţi flăcăii din sat. Tinerii hotăriseră să facă 
nunta înainte de Crăciun. Cînd, deodată, ca din senin, se abătu 
năpasta pe capul lor. Gheorghiţă vedea că fata nu mai era 
senină ca înainte, ci sta tot îngîndurată și bîntuită de spaime. O 
ruga să-i spuie dacă o doare ceva, ca s-o arate la „doftor“ și s-o 
facă bine. 

— Nu sînt bolnavă, zicea ea. Mă apasă ceva pe suflet. 


Într-o seară își luă inima în dinţi şi-i dete în vileag păţania de 
la conac, din cauza blestematelor de mărgele. Flăcăul rămase 
mult timp fără grai, secat de orice simţire. 

— Acu, după ce ţi-am spus, poţi să-ţi iei vorba înapoi, șopti 
Ilinca pierită, dînd să plece. 

— Asta n-o fac, strigă el, dar îl omor pe boier... 

— Nu! ţipă ea. Nu vreau să putrezești la ocnă, mai bine lasă- 
mă și oi vedea încotro oi apuca. 

Apucă drumul cimitirului, căci se stinse din facere după ce 
născu un copil mort. 

Dacă moș Ţarină, tatăl fetei, fusese împăcat cu banii 
moșierului, apoi cu Gheorghiţă se schimba povestea. Nici o 
comoară de pe lume nu i-ar fi muiat durerea. Nu-i mai plăcea ca 
altădată să cutreiere lunca Oltețului sau să se afunde în pădurea 
Fratoștiței să se minuneze de cîntecul păsărelelor. Nu mai 
simţea în faţa răsăritului lunii un farmec nedeslușit amestecat 
cu voluptate și teamă, care-i umplea ochii de lacrimi. Nici nu 
mai cînta cîntecele de dor iscodite de el cînd sufletul îi zburda 
de fericire. 

Trebuia să se răzbune pe „acela“ care-i pirjolise viaţa. Dar 
cum să facă? Să-l omoare? Numai atita? Ar fi suferit doar o clipă 
și gata. „Nu, nu, gindea flăcăul, să se perpelească și el pe jăratic 
așa cum mă perpelesc eu!“ 

Încă nu-i trecea prin minte răzbunarea pe care o rîvnea atît de 
aprig fiinţa lui. Și amîna mereu cu nădejdea că o dată și o dată 
s-o lumina cum să pedepsească moartea llincăi. 


II 

În timpul acesta, feciorul Mîrşanului se însurase la București 
cu cîntăreața. Umbla vestea că muierea îl îmbrobodise rău: era 
tare frumoasă și avea glas de privighetoare. Bătrînul se făcuse 
negru de supărare, iar cucoana tot aşa, că pramatia de fecior 
luase de nevastă o „cîntăreață“. 

De cîteva zile se auzi prin sat că însurăţeii picaseră la 
Vlădoaia. Puna, muierea lui Ciupagea, care avusese treabă pe 
la conac, spunea că zărise pe „cîntăreaţă“ în grădină, într-o 
rochie străvezie, de se vedeau toate alea pe dedesubt. De 
frumoasă era frumoasă la faţă, dar prea subţirică la trup, ca un 
făcăleţ, că n-avea bărbatu ce stringe în braţe. 


A doua zi, pe la amiaza, Gheorghiţă se întîlni cu lon argatul de 
la curte, pe care îl cunoștea de mic. 

— Încotro, măi loniţă? 

— Mă-ntorc la conac, că am treabă. 

— Mai las-o-ncolo de treabă, că nu s-a prăpădit pămîntu. Hai 
să bem cite o ţuiculiță. 

— Faci cinste? 

— Fac! 

Intrară în cîrciuma Diaconesei. Mătușa le aduse de băut după 
ce mai întîi le luă banii. 

— Ce mai e, loniţă, pe la conac? întrebă Gheorghiţă cu tilc. 

Argatul, tăcut din fire, își dezlega greu limba. 

— Ce să fie?... Nu e nimic... 

— Auzii că veniră însurăţeii de la București. Adevăratu-i? 

— Veniră... 

— S-au mutat de tot ori... 

— Aș... pleacă înapoi... așa aud. Cică e în „conced“ dumneaei. 
Cîntă la o comedie, parcă n-ar avea, săraca, din ce trăi. 

Gheorghiţă răsturnă pe git încă o cinzeacă și urmă cu 
descusutul: 

— E frumoasă cuconiţa, măi loniţă? 

— le... Adică frumoasă pentru dumnealui, că dinspre partea 
mea n-aș da doi bani pe ea! Tot mai mult îmi place Leana, 
viespea mea. 

— Da, ce crezi, ţine boieru la dînsa? 

— Aolică, se gudură pe lingă ea, ca un cîine de pripas. Toată 
ziua stă cu nasu-n poalele muierii. Ce mai... e căzut rău, săracu. 
Decit să fiu în locul lui, mai bine să mă trăsnească Dumnezeu! 

Gheorghiţă asculta, numai urechi. 

— Măi loniţă, stăpînul tău e fericit, măi! Ce zici? 

— Dacă are bani cum să nu fie? 

— Eşti prost! strigă miînios Gheorghiţă. E fericit că a luat 
muierea care i-e dragă. Aia! și bătu cu pumnul în masă. 

— Să știi că așa-i, încuviinţă din cap argatul, după care 
adăugă: Dacă s-ar prăpădi coniţa, doamne fereşte, tocmai bine 
ar da și boieru ortu popii. 

— Ba nu, zău? făcu flăcăul și se sperie de vocea lui. 

Ochii îi sclipiră ciudat, iar faţa i se lumină ca pirjolită de 
flacăra unui gînd. 


După ce se despărţiră, Gheorghe al Floarei apucă în sus pe 
uliţă, fără ţintă. În cap îi sunau mereu vorbele argatului: „Dacă 
s-ar prăpădi coniţa boierului“... 

Un gînd licări ca un fulger, făcîndu-l să se oprească din mers: 
„Pe dinsa o omor!“ 

Faţa flăcăului se însenină deodată. „Aha! Cît are să-l doară! 
Să vadă și el cît te doare... ce canon e cînd... Să-și dea seama 
cît am pătimit eu...“ 

Planul de a ucide pe „cuconiţa boierului“ îl învioră ca o 
băutură tare. Numai retezîndu-i ei zilele, putea să răzbune pe 
llinca așa cum se cuvenea: ochi pentru ochi și dinte pentru 
dinte. Numai așa stingea focul aprins în coșul pieptului, care-i 
fripsese inima de i-o făcuse scrum. Trebuie s-o omoare și cît mai 
degrabă; să nu-i vie cumva gînd de plecare înapoi la oraș. 

Pe urmă, fie ce-o fi. 


DREPTATEA CU CAPUL SPART 


| 

Năprasnicul sfîrşit al loanei Murgu copleși satul de 
nedumerire. Nimeni nu știa ce să creadă: adică de ce să-și 
curme femeia zilele fără noimă, că doar n-o podidiseră nevoile. 
Dimpotrivă, avea servici bun la conac încît îi da mîna să ajute și 
pe alţii. Să fi fost la mijloc vreo nenorocire? Că în locul acela 
blestemat, căruia lumea îi spunea „Gildana“, se înecase, mai de 
mult, un creștin din Hurezani, care nu știa seama. Poate că 
femeia cînd trecea pe-acolo s-o fi surpat malul și-a căzut în apă, 
fiindcă au pescuit-o oamenii cu ţoalele pe ea. 

Nici după înmormîntare nu se potoliră vorbele, ba umblau 
parcă mai vîrtos. Bănuiala căzu pe logofăt, fiindcă el îi tot bătea 
capul s-o ia de nevastă și ea nu vrea. Pe altcineva n-avea cine. 
Şi cum să nu capete bănuiala coajă, dacă Macarie se feri să vie 
la înmormiîntare, prefăcîndu-se bolnav? Prea era cu ochi și cu 
sprincene! Cu toate astea zilele treceau și nimeni nu-l supăra. 
Omul își vedea mai departe de treburi, parcă nu s-ar fi întîmplat 
nimic. 

— Dreptatea umblă cu capu spart și judecata cu nasu de 
ceară! spunea Heruvim Tănase și înjura de toţi sfinţii. 


Vorbele care umblau pe seama logofătului purtate mai ales de 
Călin Biîrligatu ajunseră în sfîrşit și la urechea lui Dănescu. 
Acesta chemă pe Macarie, într-o seară, la el în birou: 

— Logofete, trebuie să știu adevărul din gura ta. Cum stă 
povestea cu loana? 

Vinovatul luat prea din scurt se dete pe faţă și căzind în 
genunchi dinaintea boierului mărturisi fapta pe care o făcuse. 
Moșierul îl ascultă, neclintit ca o stîncă. Apoi rosti sentinţa: 

— Mi-ești slugă bună și credincioasă și nu mă-n dur să te 
trimit la ocnă. Vezi-ţi de treabă! 

Și liniștit, Alexandru Dănescu se apucă să-i scrie nevesti-si, la 
Tismana, obișnuita scrisoare săptăminală. 


II 

Cît timp rămase la mănăstire, Gigel Năsturaş nu se deslipi o 
clipă de Daria și mama ei. Făceau excursiuni cîteși trei prin 
împrejurimi, se duceau la teatru la Tg. Jiu, cînd venea cîte o 
trupă în turneu, iar cîteva zile fură oaspeții moșierului Calotă, 
care avea conacul pe-aproape, în comuna Turceni. 

— Mă, caraghiosule, îi spunea Daria, să-ți intre bine în cap: eu 
nu mă mărit cu un student... cu un neisprăvit... 

— Dar ce crezi că sînt boboc în primul an? Am un stagiu de 
şase ani. 

— Cînd ţi-oi lua diploma de licență, să te prezinți să-mi ceri 
mîna. Dacă te pui cu burta pe carte, termini pînă la anul... de 
Sfîntu-Petru... 

— Mai degrabă la Sfîntu Așteaptă, rise Gigel. 

Pentru a adînci legătura cu Dăneștii, tînărul avea nevoie de 
maică-sa. Cum nu era sigur că va veni la simpla lui chemare, îi 
trimise o telegramă alarmantă: Vino urgent, accident grav. 
Doamna Constanţa Năsturaș sosi val-vîrtej cu sufletul la gură și, 
cînd îl văzu pe fiu-său teafăr, răsuflă de bucurie că nu i se 
întîmplase nimic. Nici nu-l mai dojeni pentru nesăbuita farsă. 

— Uite, mamă, de ce te-am chemat: îmi place fata Dăneștilor! 
îi destăinui Gigel. Stai, nu te speria, că n-o iau miine sau 
poimiîine. Mai întîi îmi termin studiile, obţin licenţa și apoi... ce 
zici? 


— Așa da, mai merge, făcu femeia impresionată de acest gînd 
bun care începuse să-l frămînte pe băiat și mai ales de faptul că 
însurătoarea era o chestiune de durată. 

Planul tînărului se dovedi bun. Mamele se împrieteniră încetul 
cu încetul, iar generăleasa o plăcu pe Daria. Era drăguță, bine 
împlinită la trup, sănătoasă, știa franţuzește, nemţește, cînta la 
pian și călărea ca o amazoană. Pe deasupra era de neam. 
Îndeplinea, așadar, „condiţiile“ pentru a fi o bună soţie. Numai 
că neisprăvitul de fiu-său nu îndeplinea la rîndu-i pe cele de soţ. 
Era prea flușturatic, copilăros, nu-și terminase studiile și n-avea 
încă o profesie certă. Cînd află că de la Daria pornise îndemnul 
la învățătură o prețui și mai mult. 

Firește că soţia generalului Năsturaș nu făcu apropouri destul 
de străvezii despre o eventuală unire a tinerilor. Dar pentru 
cucoana Smaranda ajungea și atita. 

Cînd se întoarseră la Șipotele, moșierul Dănescu se bucură 
aflînd de cele petrecute. 

— Vezi ce inspirat am fost că v-am trimis acolo? Un ginere ca 
ăsta, da, mă aranjează mai mult decit unul cules de prin 
Vlădoaia, care-i „neam prost“. Dar am uitat să vă spun ultima 
noutate: loana ne-a părăsit pentru totdeauna. 

— Cum se poate? Unde a plecat? Și de ce ai lăsat-o? întrebă 
cucoana Smaranda. 

— Nu m-ai înţeles, dragă: s-a înecat în baltă. Accident sau 
sinucidere, nu știu ce-a fost. 

— Săraca! exclamă moșieriţa. Păcat de ea! 


VRAJA LUNII 


Într-o după-amiază, pe cînd Gheorghiţă al Floarei robotea prin 
tinda casei, auzi tropot de cai. Ciuli urechile să deslușească mai 
bine zgomotul care se apropia. Era docarul de la conac. Alergă 
la poartă să vadă mai bine cine pleca la oraș? „E boierul singur. 
Cuconiţa a rămas acasă... La noapte“ își spuse Gheorghiţă cu 
inima zvicnită, petrecînd cu privirea docarul care se depărta 
pitulat într-un nor de praf, și-și frecă mîinile de bucuria hotăririi. 
„Dacă a plecat așa de tîrziu, apoi nu-i rost să se întoarcă decit a 
doua zi.“ 


— Hai, culcă-te, băiete, s-a făcut tîrziu, îl îmbie maică-sa. N-o 
să-mi păzești luna de pe cer. 

— lacă, m-oi culca, mormăi Gheorghiţă încruntat. 

Își așternu velinţa în tindă și se-ntinse cît era de lung. Nu se 
mai gîndea la nimic. Răcoarea nopţii îi domolea parcă 
fierbințeala și-i făcea bine. Se simţea uneori liniștit, după atita 
răscolire, ca o așezare de piatră. Alteori, prindea să tremure 
ciudat, de parcă-l scuturau frigurile. 

Timpul trecea anevoie, cu plumb în picioare. Liniștea cobora 
de sus, pe aripile tăcerii și se strecura nevăzută pe ulițe și în 
case. 

Cînd se apropie miezul nopţii, Gheorghiţă al Floarei trase 
velința la o parte și apucă să se îmbrace liniștit, ca și cum 
pornea la treabă grea, cu noaptea în cap. Agăţă la brîu toporul 
pus la îndemînă de cu seară și, strecurîndu-se binișor pe portiţă, 
se topi ca o umbră pe uliţă, în sus. 

Luna plină-plinuţă se cocoţase în creștetul cerului și de-acolo 
potopea satul cu argint topit, poleind coperișurile caselor, pomii, 
ulucile și tot ce-i ieșea în drum. 

Flăcăul, o clipă ameţit de vraja ei, își simţi inima ca mușcată. 
Îl durea dărnicia aceea cerească, care acum nu-l mai făcea să se 
înfioare ca altă dată de o bucurie neînţeleasă. 

Se opri în loc și privind lung în sus, spre cerul spuzit, 
murmură: 

— Fă, lună, mînca-te-ar vîrcolacii! și înăbuși un oftat venit din 
adînc, trîntindu-și un pumn zdravăn în piept. 

Porni mai departe și ocolind cîrciuma Diaconesei apucă la 
stînga spre conac. Casele boierești își arătară de departe 
coperișurile scînteietoare, scăldate în polei. Incetini mersul și s- 
apropie tiptil, deși n-avea încă nevoie de asemenea precauţiuni. 
Cînd ajunse lîngă gardul înalt care împrejmuia conacul, doi dulăi 
mari, ciobănești, îl simţiră și prinseră a lătra gros, răgușit. Le 
aruncă la fiecare cîte un ciolan și-i potoli. Apoi, cățărindu-se pe 
uluci, sări sprinten dincolo, în curte. Cîinii se făcuseră nevăzuţi 
cu prada lor. Nici o mișcare. Toată lumea dormea dusă. Ajunse 
lîngă zidurile conacului și numără ferestrele de la dreapta la 
stinga: una, două, trei... La a treia îi spusese lon argatu că e 
odaia în care dorm însurăţeii. Minune! Fereastra cu pricina era 
deschisă. 


„E zăduh. Cucoanei îi place să doarmă pe răcoare“, gîndi el, 
frecîndu-și mîinile. 

Pipăi toporul să se încredinţeze dacă e bine prins de 
cingătoare. Apoi, agățindu-se de pervaz, se-nălţă cu băgare de 
seamă în cadrul ferestrei. Trase ușurel într-o parte și alta 
perdelele și cobori în odaia de dormit a Miîrșanului. Din nebăgare 
de seamă, împinse cu piciorul un scaun, care era cît pe-aci să se 
răstoarne dacă nu se proptea surd de perete. 

Gheorghiţă îngheţă de spaimă. Așteptă citeva clipe, cu 
răsuflarea tăiată. Mina dreaptă înţepenise, instinctiv, pe 
toporișcă, în preajma primejdiei. Dar nu se întîmplă nimic. 

După un răgaz, păși ușor în virful picioarelor, cercetînd cu 
ochi lacomi încăperea. 

Luna fugită din cer se ţinea de el, ca un complice și vrînd să-i 
arate drumul scălda odaia într-o lumină albă, ireală. 

„A, uite patul!“ 

Se apropie la un pas de culcușul femeii și în același timp 
desprinse toporul de la brîu. 

„Că bine mai doarme!...“ 

In faţa lui, o fiinţă cu trăsături de copilă dormea adînc, un 
somn tihnit. Pe chipul ei răsărise un suris sfielnic, trimis parcă 
de un vis frumos. Miinile femeii, dezgolite pînă la umeri, atîrnau 
pe marginea patului ca două pete subţiri de lumină, iar pieptul 
sălta domol o dată cu răsuflarea. 

Oare luna împletise cu firele ei de beteală această vrajă de 
negrăit sau era adevărat? Cum, adică să fie cuconiţa boierului 
atit de frumoasă, ca o ziînă? Asemenea minunăţie ului pe 
Gheorghiţă „cîntăreţul“ și-l ţintui locului, ca un pom. Privirile lui 
se desfătau de măiastra priveliște cu o plăcere amestecată cu 
spaimă, ca odinioară cînd se ducea în luncă să vadă răsăritul 
lunii. 

„Ca llinca e de frumoasă“, își spuse el cu vocea minţii, în 
împietrirea extazului. 

Atunci imaginea iubitei deșteptată în el o dată cu gîndul se 
învălmăși cu a aceleia care dormea, fără ca mintea flăcăului să 
prindă de veste. Şi Gheorghiţă al Floarei tresări uluit de 
asemănarea aceea izbitoare. 


„Uite, gura e leit a ei... și cosiţele... și bărbia... chiar nasul 
aduce cu al ei...“. Apoi șopti tresărind: „Nu-i Ilinca, e numai 
mireazma ei.“ 

Vorbele acestea îi aduseră o înfiorare rece, pe care o simţi 
umblînd prin șira spinării. Abia acum Gheorghiţă se scutură din 
farmecul care îl cotropise. 

— „Ce m-a apucat de nu-i crăp capul? Doar n-am venit de 
florile mărului?“ 

Îndemnul veni fără tărie și i se păru atît de straniu, încît 
flăcăul se îngrozi că avusese cîndva gindul de-a ucide. Glasuri 
multe și învălmășite îi strigau din adînc, parcă din altă lume: 

„Cum îndrăznești tu, nevolnicule, să sfarmi această făptură 
minunată, pe care a zămislit-o firea?“ 

Adevărat! El, un biet om să strivească mîndra alcătuire a 
naturii, care aștepta în faţa lui neștiutoare, să i se împlinească 
soarta? De unde avea, cine-i dăduse acest drept? Cu ce era ea 
vinovată de moartea llincăi, ca să ispășească acum? Așa voia el 
să izbească în boier? Credea că o să-l doară pierderea femeii? 
Ce nebunie! Oamenii, numai cu un suflet ca al lui Gheorghiţă, se 
dau dragostei pînă la nimicire. Fără doar și poate că moșierul ar 
fi găsit numaidecit altă nevastă. Nu, nu, se lăsase în voia unei 
porniri nesăbuite, hrănise un gînd smintit. 

Gheorghiţă al Floarei, înfricoșat de ceea ce voise să facă 
prinse să dirdiie din toate încheieturile, ca apucat fără veste de 
friguri. În răscolirea aceea neașteptată a cugetului, toporul îi 
lunecă din mînă și căzu cu zgomot surd pe podele. 

Un țipăt ascuţit, de spaimă, ţiui în urechile flăcăului. O arătare 
albă zvicni din culcuș și dădu buzna pe ușă, strigind cît o ţinea 
gura: 

— Ajutor! Ajutor! 

Gheorghiţă, încă năuc de cele întimplate atît de fulgerător, nu 
știu dintru întîi ce să facă. Apoi urmînd porunca fiinţei 
primejduite încălecă fereastra și dîndu-și drumul în jos o rupse la 
fugă prin curtea conacului. Dulăii de astă dată îl încolţiră fioroși, 
îi sfișiară cămașa și-i înfipseră colții în carne. Flăcăul, fără să se 
apere de javre, fugea de-i scăpărau călcîiele. 

Cînd se căţărase pe gard și era gata să sară dincolo, auzi 
trosnind dindărăt o detunătură surdă. 


„Au tras în mine, dar nu m-au nimerit“, își spuse el și o zbughi 
mai departe, pierzîndu-se în porumbii înalţi. 

După un timp, simţi că-l supără ceva în spate. La început nu-i 
dădu nici o atenţie. Dar mai tîrziu, cînd ajunse în lunca Oltețului, 
duse fără să vrea mîna și pipăi locul, mirat. „Mă ţine parcă un 
junghi în coastă.“ Se uită îndărăt dacă nu e cineva pe urmele lui. 
Nu era nimeni. Se vede că argaţii își văzuseră de treabă și nu se 
mai luaseră după el, sau dacă se luaseră îi pierduseră urma. 

„Nu mai pot alerga, am ostenit“, murmură Gheorghiţă și, 
făcîndu-și un culcuș moale pe iarbă, se întinse, frînt, să se 
odihnească. „Mi se pare că tot m-au nimerit“, gîndi el. Işi aduse 
aminte că o dată lon, argatul, îi spusese că dacă sloboade în plin 
o pușcă cu încărcătură de alice lup, poate să culce la pămînt o 
haită întreagă. 

Chirci trupul în toate chipurile ca să nu-l mai necăjească 
junghiul din spate, apoi închise cuminte ochii să doarmă. 

„Parcă acum nu mă mai doare, își spuse, dar în aceeași clipă 
simţi ceva cald în gură. Să fie sînge? se miră el. Nu cred, dacă 
nu mă doare nimic? Aș zice că mă simt chiar bine... Numai că 
sînt cu mădularele zdrobite, parcă m-ar fi snopit cineva în 
bătaie.“ 

Încercă să adoarmă din nou şi-și puse mîinile sub cap, drept 
pernă. 

„Cum îmi ard obrajii... Fie că alergai o bucată bună de 
drum...“ 

Într-o vreme deschise pleoapele și se minună de atîta negură. 
Parcă adineaori era lumină... și acum... Ce se făcuse luna? S-o fi 
ascuns după nor de n-o mai vedea?... Ba nu, era chiar deasupra 
lui, cocoţată pe cer, dar părea secătuită de lumină și uscată ca 
un vreasc. Închise iarăși ochii și se simţi uşor, parcă își pierduse 
greutatea. Deodată zări pe Ilinca, în rochie albă de mireasă, așa 
cum și-o închipuise de atitea ori. Era palidă și avea ochii sticloși. 

— Eşti supărată pe mine că nu putui s-o omor pe cuconiţa 
boierului? 

Ea îi răspunse nu, clătinînd capul, apoi surise blînd și îl luă de 
mînă ca pe un copil ascultător. 

— Da, da, bine te-ai gîndit: să fugim împreună undeva 
departe, să nu mai dea nimeni de noi, șopti el. 


Dar nu fugeau, parcă pluteau lin, deasupra pămîntului. 
Gheorghiţă al Floarei se minuna cum de puteau ei să plutească, 
ușori, ca doi fulgi de păpădie. Intrară într-o negură deasă și 
acolo era un frig de-i clănțăneau dinţii. 

Pe urmă nu-și mai dădu seama de nimic. 


PETROLISTUL STAVRACHE 


| 

Mihai Gavrilă nu călcase niciodată cu piciorul în „satul lui 
Vodă“ cum spuneau șipotenii Bucureștiului. Cel dintîi lucru care-i 
stîrni uimirea fu tramvaiul cu cai. 

„Asta e caleașca săracilor“, gîndi el și o luă pe jos. Nu se 
îndură să prăpădească 15 bani cînd avea picioarele bune- 
zdravene. Întrebă din om în om și după ce merse de i se uri, 
ajunse la halele centrale, unde loniță Viţu, frate cu vecinul 
Marin, avea o prăvălioară cît cutia de chibrituri. 

—Tu ești, mă Miai, cîrlanul lui Pantelimon? Bată-te norocul să 
te bată! îl întimpină loniţă, deschis la inimă, ca veselia. Ce fac, 
mă, prăpădiţii noștri pe-acolo? Nu muriră încă de foame? Ce 
face Marin cu iepele lui? Da tac-tu și cu mă-ta? 

Flăcăul îi spuse că toţi sînt bine, sănătoși, după care dete pe 
faţă tărășenia cu logofătul. 

-— Ei, iaca, na! Așa-i făcuși cîinosului ăluia? Se cheamă că ai 
vină, fir-ai afurisit să fii. Îmi plăcu... ce mai... 

Apoi neguţătorul, zgîndărit de un firicel de grijă, zise: 

— Dacă e vorba să rămii pe-acilea, trebuie să-ţi găsim o 
slujbuliţă ceva... ai? la repede-te, tată, pînă la „Mogador“, poate 
că e rost pe-acolo de mîncat o piine. Spune-i jupînului că te-am 
trimis eu. E oltean de-ai noștri, cu 32 de măsele... 

ÎI lămuri că „Mogador“ e un local de noapte, îi arătă pe unde 
s-o ia cu tramvaiul, la ce staţie să se dea jos și-i spuse numele 
patronului. 

— Hai, șterge-o, să te văd ce treabă-mi faci. Ai gologani? 

— Păi... n-am... 

— Cum, mă, veniși cu izmenele-n proţap? Mare tîlhar te făcu 
mă-ta! Na, ici, două băncuţe să ai de cheltuială. 

Mihai avu noroc. Nae Craioveanu, patronul localului, văzîndu-l 
isteţ și curăţel, îl angajă „picolo“. După o săptămînă șipoteanul 


cunoștea serviciul pe degete: aducea farfurii, tacîmuri, sticle de 
șampanie și tot el stringea masa după clienţi. Nu știa ce leafă 
are, nu i-o fixase. Însă ce rost avea leafa, dacă în fiecare noapte 
cîștigă cite zece-cincisprezece lei din bacșișuri? Chelnerul, 
„domnul Max“, pe care îl ajuta la servit, era îmbrăcat în frac ca 
un boier get-beget, iar el purta o uniformă albastră, cu pantaloni 
foarte largi și haina strînsă pe trup și încheiată cu nasturi mari 
de alamă; pe cap avea o tichie ca o cratiţă pe care scria cu litere 
de fir „Mogador“ emblema localului. 

-— Cirlane, se cheamă că ai călcat cu dreptu, îi spuse loniţă 
cînd îl văzu după o săptămînă. Numai de noroc să nu se vaite 
omu. Vezi că-ți veni o scrisorică pe adresa mea. 

Pe plic sta scris că era de la învățătorul Preda, însă de fapt i-o 
trimisese taică-su. Pantelimon îl făcea ca pe-o albie de porci „pe 
chestia cu ăla“; aflase de la învăţător de isprava cu „aia“ și fiind 
la mijloc Trîndavu, să-și bage minţile în cap și să stea acolo 
unde se află că nădejde de întors acasă pe curînd nu e. Cineva 
de la curte îi șoptise că „ăla“ e chiznovat rău și umblă cu pistolul 
în buzunar să-i facă seama. A stat o săptămînă în spital, bine că 
n-a dat ortu popii. Pînă acum n-a pornit „procest“ și după 
părerea domnului învăţător nici nu pornește, de frică să nu se 
audă vreo vorbă despre „aia“ ca să-i rușineze boieria pe la 
judecăţi. 

Pantelimon îi mai scria că n-a avut de lucru și l-a reclamat pe 
Chițu căpitanului de jandarmi Stamatiu pentru bătaia mîncată. 
Naiba l-a pus să se ducă cu căruţa, fiindcă hoţul de căpitan a 
ochit mînzul, cică e frumos și așa și pe dincolo. Ce era să facă? | 
l-a dat numai să-i facă treaba și să-l mute pe Chițu din comună. 
Dar de mutat tot nu l-a mutat. Uite-așa a pățit... 

Într-un colţ al scrisorii, Pantelimon adăugase: Păun Vulpe a 
murit, săracu... leri l-am dus cu cinste la groapă... De ele bine, 
de noi care rămaserăm e mai prost... 


II 
Din ziua cînd Mihai intră în piine la „Mogador“ înota în 
nedumerire de ceea ce văzu și auzi acolo. Pășise într-o lume 
stranie cu obiceiuri și metehne ce nici în vis n-ar fi visat. 
Într-o noapte, după terminarea „programului“, se ivi 
Petrolistul, cum îi spuneau obișnuiţii localului. Era un bărbat de 


vreo 40 de ani, scund, gras, cu faţa buhăită de om îndopat. 
Moștenise, nu de mult, cîteva terenuri petrolifere undeva pe 
valea Prahovei și de-acolo i se trăgea puzderia de venituri. 

— Vezi c-a picat Petrolistul, fii atent, Mișule! îl înghionti 
chelnerul pe Mihai cum făcea totdeauna cînd se ivea un client 
gras la pungă. După care Max îl întimpină plecîndu-se pînă la 
pămînt: 

— Să trăiţi, coane Stavrache!... Poftiţi, v-am reținut o masa pe 
cinste. 

Petrolistul nu dădu nici o atenție chelnerului, nici nu-i 
răspunse măcar la salut. Totuși se așeză la masa indicată, după 
ce mai întîi plimbă privirile prin local. Mihai se repezi să-i ducă 
pălăria și bastonul la garderobă. 

— Lasă-le, mă boule, aci pe scaun. N-ai aflat că nu obișnuiesc 
garderoba? 

— lertaţi, coane Stavrache, băiatul e nou, n-a știut, ceru 
chelnerul scuze pentru Mihai. 

După topirea micului incident, Petrolistul întrebă clipind scurt 
din ochi: 

— Ce fete ai libere? 

— Sînt destule: Tosca, Acrobata, Nitouche, Miţa Baston... 

— Dă-le-n mă-sa pe-astea... Trimite-o pe turcoaica... aia cu 
buricu... 

— A. Biul-Biul... 

— Așa-așa! Poate să mai vie o bucată... să zicem Nitouche... 

— Parcă ar fi mai potrivită Tosca, insinuă chelnerul. 

Clientul se burzului: 

— Cară-te Max și fă-ţi meseria... Nitouche am zis... 

După cîteva minute Biul-Biul și Nitouche se iviră în rochiţe 
scurte, mai sus de genunchi și cu aerul cel mai firesc de pe lume 
se așezară la masă. 

— Vă e foame, bibilicelor? Atunci de ce nu căscațţi gura? Max, 
ia comanda, uritule... 

„Fetele“ fără a mai consulta lista, căci o știau pe dinafară, 
cerură tot ce era mai scump: caviar, filet ă la Colbert, vol-auvent 
à la reine, pate de foie gras și șampanie Binet... Primeau din 
partea patronului zece la sută asupra consumaţiei și aveau 
interes să consume cît mai mult. Max chelnerul și Mihai serviră 


menu-ul alergind amîndoi ca sfirlezele, ca și cînd un minut de 
întîrziere ar fi iscat o catastrofă cosmică. 

Petrolistul nu ţinea la băutură. După două ore se cherchelise. 
Ce-i drept, băuse mai mult de unul singur, căci fetele abia își 
muiau buzele în spuma șampaniei, iar cînd găseau o clipă 
prielnică nu pregetau să deșerte cupele în frapieră. 

— Mandabulea, treci la interes, ce belești ochii la mine? strigă 
chefliul către un violonist din orchestră. 

Tiganul veni numaidecit cu vioara sub brat. 

— Să trăiești, boier Stavrache! 

— Lasă „trăitul“ și zi-mi-l p-ăla cu „daravera“... 

Mandabulea își struni lăuta și apropiindu-se de urechea 
chefliului începu un cîntec ticluit din cele mai deșucheate 
cuvinte. Era neîntrecut tiganul în cîntece pornografice și din 
această pricină foarte căutat. Din nefericire suferea de cord și 
nu putea să reziste pînă dimineaţa așa cum îi pretindeau clienţii. 

Fetele care auziseră multe în viaţa lor de noapte chicoteau 
într-una amuzate, dîndu-și semnificativ cu coatele una alteia 
cînd era vorba de ceva mai pipărat. În schimb Petrolistul rîdea 
să se strice, căscînd o gură enormă împodobită cu dinţi de aur. 
Se uita ţintă la fete și ridea. Cînd petrecerea era în toi se stinse 
brusc lumina. Localul se cufundă într-o beznă ca de sfîrșit de 
lume. Strigăte, proteste, larmă. Patronul anunţă cu glas 
răsunător că este „defect“ de la uzină. 

— Aduceţi lumînări... se auziră voci din întuneric. 

Chelnerii făcură rost de cîteva lumînări de spermanţet și le 
împărţiră pe apucate clienţilor. Max puse și el mîna pe o 
lumînare și lipind-o de fundul unei farfurii o așeză triumfător la 
masa unde petrecea petrolistul. Dar acesta voia lumină mai 
multă, nu-i ajungea o biată lumînărică. 

— N-avem, să iertați coane Stavrache, abia făcui rost de 
„dumneaei“, se scuză chelnerul Max, și la ora asta n-ai de unde 
cumpăra. Poate nici nu-i nevoie, o da drumul la lumină. 

— Fir-aţi ai dracului de orbeţi, de ce nu v-aţi procurat din 
timp? Eu trebuie să vă învăţ meseria? N-am nevoie de lumînările 
voastre. Am eu o uzină electrică proprie, îl ocări petrolistul și 
vîrînd mîna în buzunar scoase un maldăr de bancnote de cîte o 
mie. Luă una, o răsuci în lung ca pe-o ţigară și aprinzînd-o de la 
lumînare, spori lumina cu flacăra ei. 


— Aoleo, ce faceţi, boierule? strigă îngrozit Mandabulea, 
văzînd cum bunătate de bancnotă se mistuie fără folos, cuprinsă 
de vilvătaie. 

— Ce să fac, mă? Fac lumină. Nu vezi că orbeţii ăștia n-au 
lumînări? Cum vrei să contemplu pe frumoasele astea de pică? 

— Vai, e păcat! exclamă una din „fete“ cu glasul plingăreţ. 

— De ce să fie păcat, cocoţico? N-am muncit-o eu? Cine a 
muncit-o? își apără chefliul scrînteala, și luînd altă hirtie o răsuci 
tacticos și încercă s-o aprindă de la lumînare. 

— Cucoane, nu! ţipă tiganul cutremurat de spaimă, și suflă în 
flacără să salveze bancnota de la pieire. 

— Ce, Mandabulea, ai căpiat? Du-te naibii, nenorocitule! îl 
admonestă petrolistul dîndu-i un brînci puternic, după care 
aprinse din nou o hirtie de o mie. 

Tiganul o urmări cum arde, cu ochii ieșiţi din orbite. Dinţii îi 
clănțăneau în gură, mîinile și picioarele îi tremurau cuprinse de 
friguri și o sudoare nesuferită îi îmbrobonea fața. Cînd bancnota 
se prefăcu în cenușă își trase un pumn zdravăn în cap și strigă 
cu ciudă: 

— Auuu! Fir-aș al dracului cu mama care m-a făcut! 

De astă dată pe beţiv începu să-l amuze „suferința“ 
lăutarului. | se părea caraghios zbuciumul lui fără rost, panica de 
care se arăta cuprins, expresia de spaimă a figurii... Să te 
topești de ris! 

Și chefliul continuă jocul sadic, nebunesc, dînd pradă flăcărilor 
alte bancnote pe care le scotea mereu din buzunar. La fiecare 
din ele povestea se repeta. Mandabulea ţipa ca mușcat de un 
șarpe nevăzut: 

— Nu! Nu, boierule!... Nu! Pe asta iart-o, că nu ţi-a făcut 
nimic. 

Sau: 

— N-o urii, săraca, vai de sufleţelul ei. Că n-o mai cunoaște 
mă-sa. 

— Care „mă-sa“, mă, ţigane? rînji Stavrache. 

— Banca Naţională, cucoane... 

— Las-o în pace pe mă-sa. Are ea destule fete de-astea... rise 
petrolistul cu poftă, apoi scoţind încă o hirtie, zise cu vocea-i 
spartă: la să mai prăjim una să-i iasă untul din mate. 

Vioristul începu iar văicăreala: 


— Ajunge! Ajunge coane Stavrache cu nelegiuirea. Prăpădirăţi 
paisprezece bumăști pînă acum. Vă vede Dumnezeu și nu vă 
mai plouă cu bani. Mai bine mi le dădeațţi mie şi-mi făceam o 
casă... 

— Fugi mă, balaoacheșule, că-ţi lua casa foc și tot cu cenușa 
te-alegeai, îl persiflă petrolistul scoțînd la iveală alta bancnotă. 

Pe Mandabulea îl cuprinse o deznădejde fără seamăn văzînd 
noua jertfă. Ridică miinile deasupra capului și începu să urle: 

— Hai, uzină, dă drumul luminii că-i prăpăd mare! 

Deodată îngălbeni ca ceara. Își duse instinctiv mîna în dreptul 
inimii și îngăimă cu glas stins: 

— Mi-e rău! 

Picioarele i se muiară din genunchi. Se lăsă ușor pe un scaun 
cu mîinile atîrnînd inerte. „Artistele“ sloboziră ţipete de spaimă. 

În clipa aceea lumina se aprinse. Un medic care se afla în 
local veni în pripă lîngă bolnav. Îi luă o mînă, îi pipăi pulsul, apoi 
rosti grav, clătinînd capul: 

— S-a curăţat! 


VISUL LUI LAZĂR 


De cînd cu păţania lui Firicel, cîinele casei, vecinii nu mai 
aveau ochi să-l vadă pe Lazăr, feciorul lui Hodoroabă, zis Ţarină. 
Băiatul jucîndu-se o dată cu cîinele și necăjindu-l mereu, acesta 
exasperat îl mușcă ușor de mînă. Atit îi trebui lui Lăzărică: 
prinse animalul și-i reteză coada cu un briceag. 

Se dovedea a fi răzbunător băiatul, însă avea și însușiri bune: 
era grija pentru soră-sa Ilinca. Mai toţi copiii de pe uliţă își 
tîrnuiau surioarele ori de cîte ori le venea poftă, numai Lăzărică 
sosise parcă pe lume menit s-o ocrotească pe llincuţa. Nimeni 
nu se atingea de ea fără să atragă asupră-și urgia micului 
cerber. Copiii îi prinseseră frica și se fereau de el ca de lup. 

O dată Gore, feciorul lui Mototolea, îi trase o palmă llincăi și 
fata, ţipînd îmbufnată, alergă să se plingă fratelui. Vinovatul se 
ascunse și numai după o săptămînă Lăzărică puse mîna pe el și-l 
snopi în bătaie. Nici Reghina, maică-sa, nu mai era chip s-o 
atingă pe fată dacă făcea vreo năzbitie, fiindcă sărea Lăzărică 
și-o scăpa din mîinile ei. 


Altă dată cîinele vecinului Ciupagea mușcă de picior pe 
llincuţa. Lăzărică, înfuriat ca un tăuraș, îl trăsni cu-o scurtătură 
în cap, de-l lăsă lungit în mijlocul uliţei. 

Cînd se duse la școală scotea din sărite pe învăţător cu 
încăpăţinarea lui. Dacă-i punea ciîte-o întrebare și nu știa, 
băiatul rămînea mut și nemișcat în bancă. 

— Mă, tu, Hodoroabă Lazăr, ridică-te în picioare, boule! 

Lazăr stătea pe loc, parcă n-ar fi fost vorba de el. Învățătorul îl 
bătea la palmă, îl trăgea de urechi, degeaba. Băiatul nu se 
urnea din bancă, nici nu răspundea. Așa că rămase în fiecare 
clasă repetent cite un an-doi. Intr-a patra se pomeni cu o 
învăţătoare nouă și frumoasă, picată tocmai atunci la Șipotele. 
Era Simina. 

Ciudăţenie: flăcăiandrul, care din cauza repetențţiilor număra 
șaisprezece ani, se puse cu burta pe carte, ca un deznădăjduit, 
tocmai la spartul tirgului. Dacă învăţătoarea îl întreba ceva și el 
nu știa, se topea de-a-n picioarelea de rușine. În schimb, cînd îi 
zimbea sau îi aducea vreo laudă, Lăzărică se simţea într-atit de 
fericit că-i venea s-o ia în braţe pe doamna învăţătoare și să 
facă ocolul pămîntului cu ea. 

Tot pe atunci îl bîntui și altă pornire stranie: începu să se ducă 
regulat la biserică. Se închina cu evlavie pe la icoane, dădea 
acatiste și asculta liturghia ca fermecat. 

Trecînd vremea școlii, Lazăr se apucă de munca cîmpului, 
care i se părea mult mai ușoară ca învăţătura. Cînd Ilinca începu 
a merge la școală, el o ajuta să-și facă temele și n-o lăsa 
niciodată să plece cu lecţia ne-nvăţată. 

După ce ajunse o codană subţire și mlădioasă, Lazăr era 
mereu cu ochii în patru, să nu se agaţe flăcăii de ea. Uneori, 
maică-sa Reghina aducea vorba de măritișul llincăi, așa cum 
sînt mamele. Lăzărică sărea în sus ca fript și bodogănea: 

— Dă-l încolo de măritiș! Nu i-a venit timpu... 

N-avea nimeni curaj să-i stea împotrivă, nici părinţii, nici 
rudele. De cînd taică-su mîncase o dată bătaie, îl lăsa așa, în 
voie, ce să-și puie mintea cu procletul? 

Cînd veni sorocul să plece la oaste, Lazăr îi spuse bătrînului: 

— Să ai grijă de Ilinca, să fii cu ochii pe ea, că altminteri e de 
rău. Atit îţi spui... 


Abia se scurse un an de zile pe albia vremii și soldatul 
Hodoroabă Lazăr se pomeni cu un răvaș de la taică-său: 

„Cu soru-ta, Ilinca, nu e prea bine. Feciorul Mirșanului îi luă 
bunul și-o rușină lăsind-o borțoasă, după care săraca muri din 
facere. Poimiine, marți, se împlinesc cinci săptămîni de cînd o 
așezarăm în pămint. lote așa mare nenorocire am pățit... încolo, 
toate bune. Boierul, după tocmeală lungă, îmi dete cu chiu cu 
vai 300 de poli ca să șteargă isprava nepricopsitului de fi-su și 
cu banii ăștia am mai urnit sărăcia din casă. Află, Lazăre, că ieri 
cumpărai de la vecinu Nică Gherghină cele șase pogoane, cu 
patru sute de lei pogonu, n-a vrut hotu să lase un ban mai jos. 
Dete Dumnezeu si-mi văzui visu cu ochii, însă cu pret prea greu. 
Dacă trăia fata era mai bine. Dar și cu slănina-n pod și cu 
sufletu-n rai nu se poate. Așa a fost pentru noi ţăranii de cînd 
lumea. “ A 

Citind scrisoarea, lui Lazăr i se lăsă o negură pe ochi. Incleștă 
fălcile și strînse vîrtos pumnii. Multă vreme rămase așa încruntat 
și fioros, gata să se ia la harţă cu însuși vodă, dacă ar fi suflat o 
vorbă. 

Chiar în noaptea aceea visă pe Ilinca. Se făcea că era pe 
malul bălții Gorganului, dar satul nu mai era acolo, se mutase 
parcă în altă parte. Deodată se lăsă un nor deasupra bălții și în 
mijlocul norului şedea Ilinca, pe un jilţ nevăzut. Arăta tot așa 
cum o știa, numai că acuma se făcuse străvezie la față și purta 
cosiţele despletite care-i fluturau în bătaia vîntului. 

— llinco, ce-i cu tine pe-aci? o întrebă. Pe-acasă de ce nu mai 
dai? 

— Nu pot, că m-a luat moartea cu dinsa. Nu ţi-a scris tătuța? 

— Ba mi-a scris și m-a pus pe jar. Ce-a fost cu feciorul 
boierului? 

— Ce-a fost, n-a fost bine... Eu nu putui răbda și-l pirii 
Domnului. L-a chemat la judecată, dar nu vine de frică. Spune-i 
tu să vie și dacă n-o vrea, silește-l. 

— Las-că ţi-l trimit eu, ce crede că-i după el? Trebuie să-și ia 
pedeapsa pentru ce-a făcut... 

— Da vezi să nu uiţi, Lăzărică... 

— Nu uit, n-avea grijă, cum să uit? 

Cînd sună deșteptarea, Lazăr își aduse aminte cu multă 
limpezime de visul pe care-l avusese în timpul nopţii. 


„Trebuie s-o ajut pe llinca, săraca, își spuse. Ce mai, i-am 
făgăduit — gata!“ 

Căpătă anevoie o permisie de citeva zile și plecă întins la 
Vlădoaia. Ajunse pe-nserat acasă. Părinţii se culcaseră. Maică-sa 
se furișă din pat și-i deschise. 

Cum intră pe ușă, soldatul luă pe bătrîn la rost, în loc de 
„bună seara“: 

— Aoleu, taică, taică, așa grijă avuseși de soru-mea? Și după 
ce-ai mîncat-o friptă îi mai vînduși și sufletul pe bani spurcațţi, ca 
să cumperi pămînt... Ptiu! 

— Lasă, măi băiete, pe llinca-n pace, să doarmă acolo unde 
e... 
— S-o las în pace? Da nu mă lasă ea, nu vezi? Dacă-mi cere, 
săraca, treaba asta, pot să fac altfel? 

Şi începu să care la pumni în capul bătrînului. 

— De-asta veniși tu, nepricopsitule, pentru harţă? Să dai în 
taică-tu? Te bate Dumnezeu, becisnicule... 

— Să dai boierului banii înapoi, că nu mai apuci ziua de 
mîine... Pizdării te fac! 

Hodoroabă se uită lung la el, ca la o dihanie: 

— Ce-ai înnebunit, mă băiete? De unde să-i scot dacă i-am 
băgat în țarină? Nu-ţi scrisei că am cumpărat șase pogoane? 
Dracu m-a pus să-ţi trimet scrisoarea aia? Credeam că ești om 
de înţeles... 

— Să vinzi pămiîntu și să dai boierului banii îndărăt. 

— Ce-ai spus? Să vind pămiîntu și să-i dau banii? strigă 
bătrînul cuprins de o nedumerire vecină cu nebunia. De ce să-i 
dau? 

Reghina, care sta deoparte și nu se băgase în vorbă, nu putu 
nici ea să rabde: 

— De ce, maică, să-i dea banii, parcă boieru o să ne dea 
îndărăt pe Ilinca? 

— Mamă, nu te amesteca... Eu știu ce spui... 

— Ba nu știi, Lazăre. Acolo, la armată, parcă te-ai prostit de 
tot. Te-or fi lovit careva din gradaţi la cap și ţi-a năpăstuit 
mintea. 

— Ascultă, taică, dacă nu faci cum îţi spui, e vai și amar de 
pielea ta... Nu mai ai trai cu mine. 


— Da pentru ce mă, balaure, să dau banii îndărăt? Grăiește, 
pentru ce? Să aflu barim și eu. 

— Apăi cu ce obraz o să mă duc eu să cer socoteală 
ticălosului, dacă el a p/ătit-o pe Ilinca? O să-mi arunce în faţă: 
„Ce, mă, ești căpiat? Ce mai vrei acum?“ Dacă ar fi însă dator și 
mă duc să-i cer socoteala, o să plătească mai scump... Așa cum 
știu eu... 

— Las-că a plătit destul. Nu mai răscoli lucrurile... 

— A plătit destul? Și jart-jart! începu din nou să lovească pe 
Hodoroabă, strigîndu-i tot ce-i venea la gură. 

_ Trei zile, cît rămase la Vlădoaia, nu conteni cearta și bătăile. 
In noaptea din urmă, bătrînul nici nu mai călcă pe-acasă cu 
piciorul. 

Maică-sa, Reghina, îl luă cu binișorul: 

— Lazăre, să-ţi iasă din cap gindul care te bate. Tot nu-l 
cunoști pe taică-tu? Mai bine se spînzură decit să vîndă pămîntu 
și să dea banii înapoi. Și la o adică se mai întoarce săraca Ilinca 
de la groapă? De ce să ne amărim între noi, că și-așa sîntem 
destul de amăriţi, vai de capu nostru... 

— Bine, maică, răspunse mai domolit flăcăul. Lasă c-am s-o 
cîrmesc eu într-alt fel. Mi-o ajuta el mie Dumnezeu dacă eo 
dreptate pe lume. Pînă nu fac rost de gologani, nu mă mai 
vedeţi prin partea locului. 

Și plecă înapoi la regiment. 


NUNTA MĂDĂLINEI 


| 

Ziua de sfinta Maria, sorocită pentru nunta lui Filip și a 
Mădălinei, poposi mohorită, cu o haită de nori groși și întunecaţi, 
care se plimbau miîrîind pe cerul șipotelor și Vlădoaiei. Mirșanii 
erau mai posomoriţi decît norii. Se străduiseră să întindă mesele 
pentru ospăț în grădină, la umbra pomilor și mai încherbaseră 
și-o podișcă mare, lustruită, pentru dant și-acum vremea 
neprielnică le dădea peste cap toate socotelile. 

De dimineaţă se porni o ploaie repede, cu fulgere și tunete, 
de credeai c-o să prăpădească pămîntul. Dar după un timp norii 
se topiră ca o vedenie și soarele se ivi surizind, fericit, ca un 


obraz de mireasă și își văzu de drum, pe țarina cerului, 
nestingherit de nimeni. 

Pe la amiaz, șipotenii zăriră un convoi de trăsuri de la Caracal, 
pline cu soldaţi și instrumente de alamă. Nu trecu mult și se 
arătă o magaoaie neagră ca tăciunele care tot păcănind și 
lăsînd fum din spate, o apucă în sus spre Vlădoaia pe șoseaua 
nezvîntată încă. 

Mîrșanii uitară ca un vis urit spaima prin care trecuseră de 
cînd cu „atentatul“ lui Gheorghiţă al Floarei. Ce noroc avusese 
Andrei să plece la Caracal tocmai în noaptea aceea! Altfel, cine 
știe, îl căsăpea criminalul cu securea. Așa e cînd are omul zile, 
își găsește de lucru la oraș fără să-și dea seama că de fapt fuge 
de moarte. 

A doua zi, cîntăreaţa, cu frica intrată în oase, își făcu bagajele 
și fără să mai aștepte întoarcerea bărbatului, plecă valvirtej la 
București. Andrei, aflînd de cele întîmplate, alergă după ea, dar 
Angela nu mai vru nici să-l vadă. Se speria de el, parcă ar fi fost 
însuși ucigașul. Ba chiar umbla vorba că ar fi băgat formele 
pentru divorţ. Andrei Mirșanu se înapoie la Vlădoaia de unul 
singur. 

Pe Gheorghiţă al Floarei îl găsiră oamenii în luncă mai mult 
mort decit viu și de-atunci zăcea la spital luptîndu-se cu 
moartea. 

Încă nu se răcise bine tărășenia că timpul aduse peste ea 
nunta Mădălinei, care o șterse de tot. Acum la conac era 
fierbere mare. Conu lencuţu nu știa ce să facă mai repede: să 
supravegheze pregătirile în grădină, sau să primească pe 
musafirii străini care veneau necontenit cu trăsurile fie din 
Caracal, Craiova, fie de prin împrejurimile Vlădoaiei. Cucoana 
Vasilichia alerga și ea neobosită din casă în bucătărie și din 
bucătărie în grădina, îngrijind să fie masa gata pentru oaspeţii 
străini, cît și pentru ai casei. Osebit de asta, trebuia să dea 
demîncare muzicanţilor, optsprezece la număr. Cu ei fusese 
înţelegerea să vie pe la patru după-amiază, cînd colo picaseră 
tocmai la vremea prînzului. Nu greșiseră venind mai devreme, 
fiindcă nașii, doamna și domnul senator Cumpănașu din Craiova, 
în clipa cînd coborau din mașină fură întîmpinaţi cu un solemn 
„Mulţi ani trăiască“ și această primire îi impresionă plăcut. 


Masa de prînz fu așternută în chioșcul din curte. În fruntea ei 
ședea nașul, cu grăsimea revărsată pe el, avind numai sub 
bărbie trei caturi. Era vesel și glumea, rizind mai mult singur de 
glumele sale. 

— Pe Mădălina am văzut-o mireasă, zise el, acum aștept să te 
văd și pe tine, Andrei, însurat cu o fată de neam, nu de 
contrabandă ca actrița. 

— Toate la vremea lor, răspunse conu lencuţu în locul fiului 
său. 


II 

De la ora patru, lumea începu să plece la biserica din 
Șipotele, unde se oficia cununia religioasă. Curtea bisericii 
gemea de lume pînă în vale, la cimitir, și chiar în uliţă și prin 
curțile vecinilor. Şipotenii veniseră în păr, ca și vlădoienii, și 
așteptau nerăbdători să vadă ginerele și mireasa. 

Slujeau cinci preoţi, părintele din Cornățel, părintele de la 
Hurezani, popa Gherase și gineri-său Grigorie Cherciu, iar în 
fruntea lor era Tudose Bughici, protopopul judeţului. 

Birjele elegante din Caracal, cu cauciucuri la roţi, descărcau 
mereu nuntașii la biserică. 

Vremea se ținea bună: vintul care sufla ușor izgonise arșița, 
iar ploaia căzută de dimineaţă stirpise praful de pe șosea. Insă 
în biserică abia îţi trăgeai sufletul de zăpușeală. 

— Ce noroc să aibă parte de așa timp! exclamă Dumitru 
Răzmeriță, zgindărit de ciudă. 

Nu isprăvi bine vorba, că se ivi caleașca de la curte. Pe capră 
era Tudose, care mîna cei doi telegari arăbești, mîndru tot ca 
boierii, iar în spate, pe canapea, stătea moșierul Dănescu, 
cucoana Smaranda și Daria. 

— Daţi-vă la o parte că vine Trîndavu cu familionu! se auziră 
glasuri în batjocură. 

Ţăranii se traseră dincoace de șanțul șoselei. Cînd trăsura 
trecu prin faţa lor, rămaseră muţi ca stînca. Doar cîţiva scoaseră 
căciulile din cap dar le puseră repede la loc văzînd purtarea 
celorlalți. 

Cucoana Smaranda, observînd mișcarea, șopti la urechea 
bărbatului: 

— Alexandre, ţăranii nu ne mai poartă respect. 


Dănescu nu-i dete răspuns. 

Ginerele, judecătorul Filip Ghișcu, sosi împreună cu nașul, 
senatorul Cumpănașu. În sfîrșit se arătă și automobilul cu 
mireasa care era însoţită de părinţii ei. Fostul primar Oancea își 
făcu o socoteală în gînd: 

— Cu banii care-i cheltuie Mîrșanu pe nuntă putea să cumpere 
28 de perechi de boi moldovenești. 

Andrei Mîrșanu veni printre cei din urmă, braţ la braţ cu Vasile 
Vilsan, dirigintele poștei. Era îmbrăcat elegant, însă nu în haine 
negre, cum cerea rinduiala, ci într-un costum alb de buret, cum 
se purta la București pe timpul verii. 

— lote și pe „muiercea“, strigă de departe Stan Cînepă cînd îl 
zări strecurîndu-se prin mulţime ca să intre în biserică. 

Femeile de primprejur chicotiră pe înfundate auzind porecla. 

— Dat naibilor Stan ăsta!... Bine i-a mai brodit-o!... 


III 

Deodată, de undeva, din văzduh, se auzi un țipăt straniu, 
urmat de un zgomot surd, înfundat. Se iscă un gol, ca o 
răsuflare tăiată, după care răbufni un val-vîrtej de oameni, 
îndemnînd spre gardul bisericii. Alt grup alergă, înghesuindu-se 
spre clopotniță. Cîteva femei strivite țipară, smucindu-se să iasă 
din viltoare. O seamă de nuntaşi, auzind zarvă în curte, 
încercară să iasă afară din biserică dar nu izbutiră din pricina 
altora care voiau să intre înăuntru. Se produse astfel o 
învălmășire și o zăpăceală de nu mai știa nimeni pe ce lume se 
află. 

În aceeași clipă, Lache scoase capul lui mare cît dovleacul pe 
ferestruica clopotniţei și începu să urle parcă i-ar fi spintecat 
cineva burta: 

— Dom'șoară! Dom'șoară! 

Oamenii, înnebuniţi, se împingeau, se izbeau unii de alţii, 
alergînd fără noimă încoace și încolo, întrebîndu-se înciudaţi: 

— Ce e? Ce s-a întîmplat! 

Nu știa nimeni ce se întîmplase. Schilodul urla, dar nu se 
înţelegea ce spune. Abia după citeva clipe se mai deslușiră 
lucrurile. Lîngă clopotniţă se auzeau glasuri înăbușite și forfotă 
mare. Pesemne acolo se întîmplase ceva. l-o fi venit cuiva rău, 
sau cine știe ce?! 


Şoferul Vasile Năstase de la mașina senatorului cobori fuga 
de la volan și își croi drum cu coatele prin mulţime. 

— La o parte! La o parte! răcnea, înotînd în valurile de 
oameni. 

Ajunse la poalele clopotniţei. Pe iarbă zăcea întins și chircit un 
trup de fată. Il ridică de jos cu grijă și dădu să se întoarcă la 
automobil. 

— Loc! Faceţi loc, oameni buni! striga mereu. Ce Dumnezeu, 
nu înţelegeţi de vorbă bună? 

— Trăiește? N-a murit? se auzeau întrebări. 

— Nu vedeţi că răsuflă? O duc la spital, poate scapă cu viaţă. 

Vestea se lăţi cu repeziciune. 

— Răsuflă! Dar nu se mai poate văita. 

— E zdrobită rău, sărmana... 

— S-a aruncat din clopotniță, vai de zilele ei! 

Rada lui Enache Bădoi o recunoscu în clipa cînd trecu pe lingă 
ea: 

— Maică precistă, e fata popii, a mică! 

— Ştefania, soro? Da ce-i veni să sară din clopotniţă? N-o fi 
avut ceva cu ginerele? 

— De, mai știi?... Că degeaba nu-și ridică nimeni zilele. 

În acest timp se arătă schilodul Lache Diîrlă. Era înfricoșător la 
vedere cu părul vilvoi și ochii ieșiți din orbite. Sufla des ca 
speriat de moarte. Cînd automobilul porni cu sinucigașa, începu 
să strige și să facă semne disperate cu mîinile: 

— Oprește! Oprește, măăă! Stai, tu! 

Mașina își continuă mersul. Lache alergă după ea s-o ajungă. 
Cînd își dete seama că nu poate se tăvăli pe uliţă de 
deznădejde. 

— A căpiat Lache! se auziră glasuri mirate de femei și bărbaţi. 

Toate acestea fură mistuite de timp în mai puţin de cinci 
minute. Un grup de nuntași ieși din biserică. Printre ei era și 
părintele Gherase, înveșmintat în odăjdii. Tot atunci se ivi și 
preoteasa Elisabeta, sora sinucigașei, din casa parohială. 

Mai dădură buzna și alţi nuntaşi, întrebînd în stînga și dreapta 
cum s-a întîmplat nenorocirea și dacă fata a murit sau nu. 
Dănescu oferi trăsura părintelui Gherase să se ducă la Craiova 
după Ştefania. Acesta plecă însoţit de fie-sa cea mare. Era așa 
de buimac încît rămăsese cu odăjdiile pe el. 


În timpul acestei viltori care frămîntase adînc lumea, 
senatorul Cumpănașu găsi un răgaz și luînd deoparte pe Filip, 
galben ca lămiia și năucit de cele întîmplate, îl întrebă în șoaptă: 

— Ascultă, Lipi, te conjur, spune-mi adevărul: ai avut ceva cu 
fata? 

— Dar nimic, absolut nimic... Pe cuvînt de onoare... Gestul ei 
mă uluiește... 

Nașul se înţelese din ochi cu moșierul Mirșanu și cucoana 
Vasilichia. După aceea rugă pe cei trei preoţi rămași să continue 
slujba întreruptă. 

Cînd Mădălina veni în faţa altarului i se făcu rău și leșină. Filip 
o luă în braţe și o scoase afară la aer. Mulțimea din curtea 
bisericii, zărind mireasa fără simţire, începu din nou clevetirea: 

— Asta e nuntă cu bucluc... 

Baba Anica frecă timplele fetei cu o cîrpă muiată în spirt, îi 
puse oţet la nas să miroase și încetul cu încetul Mădălina își veni 
în fire. 

Cu chiu cu vai slujba religioasă se termină. Nuntașii se urcară 
în trăsuri, dar cortegiul nu mai trecu prin Șipotele, cum fusese 
programat, ci luă drumul înapoi spre Vlădoaia, fără ocol. Cum 
ajunse acasă, Mădălina fugi în camera ei și se puse pe plins. 
Degeaba o ţinu maică-sa să nu-și facă sînge rău, că totul se uită 
ca un vis urit și oricui i se poate întîmpla așa ceva. 

— Admit să i se întimple oricui, dar de ce să mi se întîmple 
tocmai mie? suspina Mădălina. 

Nașul și cu Miîrșanu încercară cu băutura și cîntecul să 
readucă veselia în casă, dar nu era chip. Feţele rămaseră mai 
departe întunecate ca zăbranicul, inimile strînse ca pumnul și 
înainte de a se aprinde stelele, nunta se sparse. Nuntașii din 
Șipotele plecară spre casă, iar ceilalţi se duseră la culcare. 

Lampioanele multicolore luminară zadarnic toată noaptea 
grădina goală de oameni și de veselie. In ziua aceea stăpini 
Ştefania în locul Mădălinei, căci durerea e mai puternică decit 
fericirea... 


VEȘTI DE PESTE PRUT 


La cîteva luni după aceea, în toiul iernii, Gheorghe Murgu, 
primarul comunei, care de douăzeci de ani era abonat la 
Universul scoase vorbă că în ţara rușilor izbucnise răzmeriţa. 
Cică într-o duminică muncitorii din Petersburg ieșiseră ca frunza 
și ca iarba în întîmpinarea „tătucului“, ţarul Rusiei, cu icoane și 
prapuri, vrînd să-i ceară milostenie, că nu mai puteau trăi din 
pricina nevoilor. Dar el, asmuţind pe cazaci împotriva lor, 
aceștia îi prijoniră cu o ploaie de gloanţe, omorînd o mie dintr- 
înșii și rănind alte două mii. 

— Nu făcu bine ţaru dacă făcu așa, zise Pantelimon Gavrilă cu 
glas scăzut, clătinind capul a îngrijorare. Creștinii se duceau să 
le ușureze viaţa și el le-o luă de tot. 

Din ziua aceea ori de cîte ori un șipotean dădea ochii cu 
primarul Murgu, gata și întrebarea: 

— la spune, nea Gheorghe, ce mai veste-poveste cu răzmeriţa 
din Rosia? Se ţin copăcei răsculații, ori... 

— Văz că nu-i răzbește ţaru cu toată armata lui. Ce mai... e 
topenie pe-acolo... Mă ţin c-o să-l dea jos. 

— Las'să-l dea, să puie altu mai cu milă. 


Cîteva luni mai tirziu, cînd vremea intră în vară, Gheorghe 
Murgu povesti cîtorva șipoteni, care după o zi grea de muncă la 
construcţie se abătuseră să ia cite-o ţuiculiţă ca să mai prindă 
putere: 

— Mă, neamule, a venit la Constanţa un vas rusesc și s-a 
predat alor noștri, cu vreo opt sute de marinari răsculați. 

— Așa mulţi? se miră Stoian Ulmu. Atunci era mare vasu? 

— Mare de tot... 

— Şi cum îi zice? 

— Stai să mă uit, că nu-i ţin minte numele pe dinafară, și 
Gheorghe Murgu, cercetînd în ziar, le spuse: Îi zice, crucișătorul 
„Cneazul Potemkin“... 

— Apăi de „Petrechinu“ ăsta am mai auzit eu că s-a bătut cu 
japonezu trei zile și trei nopţi, de s-au speriat toţi peștii din 
Marea Neagră, zise moș Barbu Găvană. 

— Halal de rușii ăștia! strigă Petre Dănilă. Sînt dirji, nu se lasă, 
mă frate-miu, nici morţi. 


— Da ce, ca noi? îi ţinu hangul Enache Bădoi. Noi sîntem niște 
baligi. Răbdăm ca proștii și nu ne mișcăm, așteptind să ne pice 
de sus para mălăiaţă. 


II 

Vera, văduva lui lonașcu, era toată ziua la construcție, printre 
muncitori. Se urca pe schele unde lucrau zidarii, cobora la 
varniţă unde Heruvim Tănase cernea nisipul cîntînd de zor și se 
oprea în atelierul lui Prăsilă, fremătător de glasul rindelelor și 
scrișnetul ferăstraielor. Plină de neastimpăr, ca o copilă 
zburdalnică, alerga pretutindeni ca să numere cite rînduri de 
cărămizi s-au mai pus ori să măsoare din ochi cu cît s-a mai 
înălţat clădirea. Apoi întreba pe arhitect cînd se termină zidăria, 
cînd începe să se lucreze acoperișul sau cînd pornește tencuitul. 
Fremăta de nerăbdare să vadă gata clădirea cea mîndră, menită 
să poarte numele iubitului ei. 

— Mai sînt bani? întreba pe învăţător care ţinea socoteala 
cheltuielilor. 


— Sînt... sînt... 
— Crezi că o să ne ajungă? 
— Nici o grijă. 


Nu mai trecea mult și se pomenea cu Ştefania. O zărea de 
departe umblînd nevolnic în cîrje. In urma necugetatului act din 
ziua nunţii Mădălinei, zăcuse aproape șase luni în spital și se 
alesese cu amindouă picioarele zdrobite, oloagă pentru 
totdeauna. 

Cu toată nepotrivirea de vîrstă, Vera și Stefania se 
împrieteniseră și erau nedespărțite. Poate aplecarea lor de a trăi 
lîngă vise neîmplinite sau tresărirea pentru frumos le apropiase. 
Oricum, fata popii cea mică era singura fiinţă din Șipotele care 
cunoștea „secretul“ Verei. 

— Ce crezi tu, Fani, o să-i placă spitalul? o descosea Vera, 
așteptînd răspunsul fetei ca o sentinţă. 

— Dacă-l faci la fel cum e în plan, atunci, da. Nu se poate să 
nu-i placă. 

— Desigur că arhitectul o să respecte planul. E obligat. Dacă 
nu-l respectă îl... îl omor! 

Pe Ştefania o bufni risul. Rise și Vera de stupiditatea 
amenințării. 


Într-o bună zi cineva o căută pe Vera la construcţie. Era un 
tînăr bălai, cu ochii cenușii, faţa pistruiată și mustăcioara cu 
vîrfurile lăsate în jos. 

— Serghei, tu ești? ţipă Vera, buimăcită de surpriză, 
repezindu-se să-și îmbrăţișeze fratele. Ce-i cu tine? Cum ai ajuns 
aici? Stai jos și spune-mi... 

Serghei se așeză și-i istorisi toate prin cite trecuse de la 
plecarea părinţilor în ţară. Se angajase cu Timoftei ca fochist- 
elev pe crucișătorul de escadră „Kneaz Potemkin“ care... 

— A, știu... știu... s-a scris prin ziare că marinarii de pe vas s- 
au răzvrătit. Erai și tu printre ei? 

— Așa... un pic... zise vesel tînărul. 

După predarea vasului, marinarii se împrăștiaseră prin ţară, 
care încotro. El plecase la lași să-și vadă întîi părinţii și apoi să 
găsească ceva de lucru. Aceștia îl povăţuiră să se repeadă pînă 
la soră-sa, la Șipotele. Poate ea să-i facă rost de un angajament 
pe moșia Dănescului, sau în altă parte. _ 

— La moșie nu e nimic de lucru, spuse Vera. Insă e de lucru 
aici, la construcţie... 

— Și cu cine trebuie să vorbesc pentru angajare? 

— Cu mine! rise Vera cu poftă. 

— Cu tine? făcu mirat Serghei și, luînd în glumă o atitudine 
respectuoasă ca faţă de un stăpiîn, adause: V-aș ruga, frumoasă 
doamnă, să-mi daţi ceva de lucru la dumneavoastră. 

— Prea bine, tinere. Sînteţi angajat chiar cu începere de 
astăzi... 


HORA LA CASTEL 


| 

Într-una din zile, moșierul Dănescu primi o telegramă 
alarmantă de la Paris. Haralamb îl anunța că se despărțise de 
„osemintele ambulante“ și cerea grabnic să-i trimită 120.000 de 
franci, altfel e ameninţat să facă pușcărie. Bătrînul lăsă treburile 
baltă și plecă în Franţa ca să vadă cu ochii peste ce bucluc 
dăduse fiu-său. Nu era tocmai ușor să scoată din pungă atita 
bănet, chiar dacă îl chema Dănescu și ajunsese cel mai coprins 
moșier din tot judeţul. 


Ce se întîimplase? Haralamb, ros de ambiţii și candidat la 
„nemurire“, compusese o operă muzicală în două acte, pe un 
libret scris după sugestiile sale, ale cărui personaje erau numai 
păsări. Lucrarea fiind respinsă de comitetul de lectură al Operei, 
feciorul Dănescului vru s-o reprezinte pe cont propriu. In acest 
scop închirie o sală, angajă cîntăreţi de ocazie, orchestră, toate 
cu bani împrumutaţi. Între timp se certă cu principesa Neaga, 
care părăsi domiciliul conjugal și plecă la Londra cu un proaspăt 
iubit. Reprezentaţia, o adevărată catastrofă, nu putu să continue 
pînă la sfîrșit din cauza fluierăturilor. „Păsările“ zburară de pe 
scenă și orchestranţii făcură la fel. Publicul ceru banii înapoi. Se 
stîrni un vacarm monstru, care ar fi degenerat în bătaie dacă nu 
intervenea poliţia. 

În aceste împrejurări Dănescu fu nevoit a plăti cu bani grei 
oalele sparte. Cît timp stătu la Paris furia nu-l slăbi o clipă. O 
avere se dusese pe copcă din pricina unui capriciu nesăbuit. In 
drum spre ţară încă își mai dojenea fiul: 

— Să nu mai aud de muzică, băiatule, că nu știu ce-ţi fac. 

Pentru întîia dată, fiul risipitor tăcu chitic, ca un vinovat. Dar 
nu multă vreme: 

— Orice ai zice tată, trebuie să recunoști că nimeni n-a 
înregistrat pînă azi un insucces atit de categoric. Mă miîndresc 
cu acest primat. 


II 

Paștele anului 1905 căzu mai devreme. Cu ocazia sărbătorilor 
se îmbulziră la Șipotele nenumărați oaspeţi de pretutindeni: de 
la Caracal pică Dincă Milioneru, unchiul Dănescului, și un tînăr 
epigramist, Dacian; de la Craiova sosi poetul Făgeţel împreună 
cu un actor, Ştefan lulian, creatorul unui tip de mahalagioaică 
pe nume „Coana Manda“, foarte gustat de public; de la Tg. Jiu 
veniră Schilerii, iar de la București, scriitorul lon Adam. Fură 
chemaţi de asemenea arendașii Papadopol și Calametescu, dar 
cel dintîi se scuză că nu poate să vie și nu veni. 

În prima zi de Paști, după tradiţia de la care nu se abătea, 
pofti la castel pe notabilităţile satului: părintele Gherase, 
primarul Murgu, Vilsan dirigintele poștei cu nevastă-sa, Marga. 
Învăţătorului nu-i trimise invitaţie, dînd astfel în vileag că acesta 
căzuse în dizgrație. Nici Mîrșanii nu veniră. Plecaseră cu toţi la 


Caracal să petreacă sărbătorile cu Mădălina și judecătorul 
Ghișcu, luînd cu ei și pe Geta, fata cea mică. Dănescu era 
convins că plecarea lor avea tilc: voiau să evite invitaţia la 
castel. De cînd lencuţu o ceruse pe Daria pentru fiu-său Andrei, 
relaţiile dintre cei doi moșieri vecini se răciseră de tot. 

Vremea se arătă prielnică: era cald, soare. Slugile boierești 
așternură masa afară, în curte, sub coviltirul cerului, căci în 
chioșc nu încăpeau toţi oaspeţii, vreo cincizeci la număr. 

Inainte de prînz, musafirii se împrăștiară prin parc, plimbîndu- 
se grupuri-grupuri pe aleile prunduite. Primarul Gheorghe Murgu 
se apucă să-i povestească romancierului lon Adam întîmplarea 
cu Ștefan, feciorul lui Ciupagea pe care îl împușcase bunicu-său 
pentru că turbase. 

— Pe-asta s-o scrii dumneata, s-o faci carte, ca să vadă 
orășenii că la noi se întîmplă tragedii mai mari decit la ei. 

— Da, da, încuviinţă scriitorul. Dar, ia spune-mi, a păţit ceva 
bătrînul? 

— D-apoi cum? | s-a făcut proces. S-a judecat pe dinafară și 
juraţii l-au achitat. Asta a fost. Și tot la Vlădoaia s-a mai petrecut 
una boacănă, însă n-are... tragism. 

Murgu îi povesti cum încercase Gheorghiţă al Floarei să 
răzbune moartea llincăi. 

— Răzbunările din dragoste s-au înmulţit ca ciupercile. Ce 
face, cu ce se ocupă acum Andrei Mîrșanu? 

— Apăi, a fost numit judecător de ocol aici în sat. Vezi, după 
nuntă, Ghișcu a trecut la tribunal, ca jude-instructor, și cumnatu- 
său i-a luat locul. Ştii, aranjamente în familie... 

— Văd că s-au întîmplat multe de cînd n-am mai călcat pe aici 
cu piciorul. 

— Nu ţi-am pomenit de fata popii cea mică? 

— Cu ea ce e? 

Gheorghe Murgu îi istorisi tragedia Ștefaniei apoi trecu la 
propria sa dramă: 

— Lumea din sat crede că logofătul Macarie a îmbrîncit-o pe 
loana în baltă, din cauză că fata nu voia să-l ia de bărbat. Am 
tras și eu pe unul și altul de limbă pînă cînd boer Dănescu, mi-a 
spus: „Murgule, mută-ţi bănuielile de la logofăt, că n-are nici o 
vină“. 


Vilsan, dirigintele poștei, stătea la taifas cu arendașul 
Calametescu. Venise vorba de „gura lumii“ și se plingea că 
oamenii răi țineau să-i strice casa. 

— Cică Mărguţa noastră trăiește cu grecul. Auzi, dumneata, 
ce mai prostii gogonate! Degeaba a intrat în gura lumii, 
sărăcuţa, că-i inocentă ca o mielușea... Chiar și Nicola e ca un 
miel. 

— Ba Nicola e măgar toată ziua, rosti rizînd arendașul care 
știa ce știa. 

Alţi oaspeţi discutau despre construcţia spitalului, mirîndu-se 
ce-o găsise pe Vera să cheltuiască atiția bani cu „opere de 
binefacere“. Ce-i ţinea ei spitalul de cald? 

— Cred că Preda i-a sucit capul rusoaicei, își dădu cu părerea 
Dincă Milioneru, dar, la urma-urmei, nu e rău să aibă satul un 
spital. 

— Ba e rău, unchiule, sări Alexandru Dănescu. Dacă era 
nevoie, îl făceam eu, fără să se amestece altcineva în ciorbă. 
Ce, au ajuns Șipotele astea moșia învățătorului? 

— Apoi, tu, Alexandre, cu două „moșii“ e greu să ţii piept, 
obiectă epigramistul Dacian. 

Dănescu vru să răspundă, dar nu găsi o replică potrivită și 
tăcu. Tocmai atunci se ivi și taraful lui Gligă, ciuntit de lăută și 
țambal. Moșierul întrebă răstit: 

— Unde sînt ceilalți? 

— Să trăiţi, răspunse Gligă cu respect adînc, vioristul și 
ţambalagiul rămaseră să cînte la horă că n-avea cine. 

— Nu admit! făcu boierul supărat foc. Trimite după ei să vie 
încoace. 

Poetul Făgeţel se amestecă în vorba și zise blajin, cum îi era 
felul: 

— Alexandre, nu sări dincolo de cal. De ce vrei să le strici 
șipotenilor hora tocmai de Paști? Nu-i frumos, gîndește-te... 

— Eu am o idee, exclamă Calametescu. Să facă ţăranii hora 
aici, în parc. 

— Da, da! încwviinţară și alţii, cîștigaţi de propunerea 
arendașului. Bună idee. Ne-am distra de minune. 

Dănescu vrind să facă hatîrul musafirilor chemă pe logofăt: 

— Macarie, du-te și vorbește cu oamenii să vie încoace, 
fiindcă s-a hotărît să facem hora aici... 


— Mai bine m-aș duce eu, măria-ta, se oferi Gheorghe Murgu. 
Ţăranii nu prea ascultă de logofăt. 

— Bine, du-te tu primarule, n-am nimic împotrivă. Și ai grijă 
de lăutarii ceilalți. 

Oaspeţii se așezară la masa încărcată cu bunătăţi, în timp ce 
taraful lui Gligă zdrăngănea romanțe la modă. 

Pe cînd servea, argatul Ghiţă călcă din greșeală pe moșierul 
Schileru, nașul boierului. Acesta, enervat, îl apostrofă, stropșind 
o invectivă franțuzească: Sa/aua! 

— Salaud moi? Monsieur fait erreur!'* ripostă prompt Ghiţă, 
înălțînd capul. 

Oaspetele și ceilalți meseni din jurul său rămaseră miraţi 
auzind pe argat că ciripește în limba lui Moliere. 

— Măi, Alexandre, strigă vesel epigramistul, și pe argaţi i-ai 
franţuzit? lacă, la una ca asta nu m-așteptam. 

Dănescu însă habar n-avea că Ghiţă începuse s-o rupă pe 
franțuzește. 

— Să știi că tilharul trăiește cu Lucille — bucătăreasa, dezlegă 
enigma Gheorghe Calametescu. 

— Nu l-ai învăţat și niscaiva poezii franțuzești? întrebă ironic 
poetul craiovean. 

— Apropo de poezii, răspunse moșierul, să vă spui una 
teribilă. 

— Cînd ai învăţat-o, fine, azi-noapte? îl ironiză Lecca. 

— Ba o știu de douăzeci de ani. 

Recită Midi de Leconte de Lisle, apoi Les Montreurs. Nici 
poetul Făgeţel nu se lăsă și declamă Booz endormi de Victor 
Hugo. 

— Ce i-a apucat p-ăștia cu poeziile? făcu plictisit arendașul 
Calametescu, care nu pricepea o boabă franţuzește. 

După o lipsă de trei ore, se întoarse în fine Murgu, nădușit tot 
de alergătură. Oaspeţii și uitaseră de el. 

— Ce-ai făcut, mă? îl întrebă moșierul. De ce mi-ai întîrziat 
atita timp? 

— Apăi, măria-ta, mă omorii să conving oamenii, răspunse 
primarul cam obidit, dar degeaba osteneala, că nu vor... 


16 Eu, dobitoc? Domnul se înșeală! 


— Ce nu vor? Ce nu vor? sări boierul în sus, îngălbenind la 
faţă. 

— Nu vor să facă hora la castel. Zic că mai bine joacă ei în 
sat... 

— Cum? Adică refuză cinstea pe care le-am făcut-o? Una ca 
asta nu mi s-a mai întîmplat! Îndrăznesc să refuze o asemenea 
cinste? 

— Uite că „îndrăznesc“, măria-ta. Ce să le fac? De cînd cu 
învoielile agricole s-au cam schimbat oamenii. 

— Şi cine sînt, Murgule, ăștia? Vreau să știu, să-i încondeiez... 
Am eu ac de pielea lor! 

— Apăi, toţi... Că cu toţi statui de vorbă. Ce mai sucită- 
învîrtită: nu vor și pace bună. 

-— Asta nu-i pace bună, răcni Dănescu, e război curat. Se 
cheamă că mi-au declarat război. 

Apoi, spumegiînd de mînie, încheie ameninţător: 

— Biiine! Dacă-i așa ne vom lupta. Să vedem care pe care? 


POVESTEA „PETRECHINULUI“ 


Serghei fu angajat la construcţie ca un fel de fac-totum. Nu 
era nisip la varniţă, „cneazule“ — nisip! și rusul trimetea să 
aducă un car-două din lunca Oltețului. Nu erau cuie de 15 
pentru căpriori — „cneazule“, cuie! și Serghei făcea rost de cuie 
și de toate cite trebuiau. Alerga în dreapta și în stînga, ca un 
spîrnel, îl vedeai pretutindeni, veșnic neobosit, cu zîmbetul pe 
buze. Umbla după materiale, după oameni, după toate cite se 
iveau și tot el plătea muncitorii și le ţinea evidenţa. Era un băiat 
vesel, deschis la suflet, care, într-o săptămînă se împrieteni cu 
tot satul. După altă săptămînă, nimeni nu credea că Serghei n-ar 
fi șipotean get-beget, născut și crescut pe malul Oltețului, 
nicidecum undeva departe, în ţara Muscalului. 

Oamenii, văzînd că știe românește, chiar din prima zi tăbăriră 
pe el cu un potop de întrebări: ce e cu răzmeriţa din Rusia, ce-a 
fost cu „măcelul“, cum s-a întîmplat tărășenia cu „Petrechinu“ și 
altele. El le răspundea pe apucate fără să se-ntindă prea mult la 
vorbă, căci n-avea timp. Însă a treia zi, nimerindu-se să fie 
sîmbătă, cînd oamenii luau simbria, porniră cu toţii buluc la 
cîrciuma lui Chioru. Fiindcă erau mulţi, puseră mesele una lîngă 


alta și se strînseră în jurul rusului. Abia atunci Serghei, dinaintea 
unei sticle de ţuică bătrină, își dezlegă limba și desfăcu larg 
băierele inimii. 

— la spune-ne și nouă, măi frate, cum a fost tărășenia cu 
„cneazu“ vostru? îl îndemnă Petre Dănilă. 

— Cu Petrechinu, îl lămuri Heruvim Tănase. 

Serghei rise. 

— Potemkin, nu Petrechin. 

— Totuna e, făcu ţăranul. Cum naiba făcurăţi, cum dreserăţi, 
de ajunserăţi p-acilea, pe la noi? 

— Hei, e poveste lungă, zise Serghei, clătinînd din cap a 
tristeţe. 

— Zi, măi frate... Dă-i drumu glasului... 

Serghei se apucă să istorisească viaţa necăjită pe care o 
duceau marinarii pe vas. Din te miri ce erau stilciţi în bătăi de 
ofițeri, adevăraţi zbiri, nu alta. Nu mai puteau îndura robia și de 
la o vreme începuseră să dezmierde gînduri de răzvrătire. Se 
alcătuise în mare taină o organizaţie revoluţionară sub 
conducerea subofiţerului Grigori Nikitici Vakulenciuk. 

— Spune mai tare, „cneazule“, că nu s-aude! strigă lacob 
Negoiţă, care se afla mai depărtișor, tocmai în capul mesei. 

— Dă-te și tu mai încoace, lacobe, zise Dănilă, n-o să se 
apuce să zbiere creștinu ca să auziţi toți. 

O dată cu Negoiţă se apropiară mai mulţi ţărani, stînd unii în 
spinarea altora, claie peste grămadă, ca să audă mai bine. 

Serghei urmă: 

— Şi într-o bună zi, cînd nu se aștepta nimeni, izbucni 
răzvrătirea. Era într-o sîmbătă. Ne dăduse carne stricată. Uite 
așa foiau viermii în strachina de borş. Cine să înfulece 
asemenea porcărie? Trăsei cu coada ochiului spre Grișa. Ce 
facem, refuzăm ciorba sau ba? 

— Asta cine era, Grișa? Fo muiere? făcu nedumerit Heruvim 
Tănase. Aveaţi și muieri pe-acolo? 

Se auziră risete. 

— Ce muiere, măi omule, nu ţi-e bine? reluă Serghei. Grișa 
era Grigori Nikitici, șeful nostru, șeful organizaţiei secrete. 

— Aaaa... păi așa spune, ghincule, se dumeri ţăranul. Zi mai 
departe. 


— Și la un semn al lui, continuă Serghei, toţi marinarii au 
zvirlit ciorba pe dușumea. După două minute, comandantul 
vasului Golikov și secundul său Ghilearovski veniră, c-o falcă în 
cer și una în pămînt, în sala de mese. 

— Asta-i rebeliune! urlă căpitanul ca un turbat. 

— Băăăă, prost căpitan! hohoti lacob Negoiţă. Ar fi fost 
rebeliune dacă-i turnaţi borşu în scăfirlie, da așa ce rebeliune e 
aia? 

Serghei rise de observaţia ţăranului. 

— Nu era prost, era smintit, adăugă el. 

— Și p-ormă? făcură cîţiva oameni zgîndăriţi de curiozitate. 

— Pe urmă, smintitul începu sa strige: „Timoftei, Gavliţki, 
Mescireakov“ și alţii, vreo treizeci la număr, ce să-i mai înșir... 
Toţi se mirau, ce vrea să facă nebunul cu ei? Cînd colo, secundul 
porunci să-i acopere cu o foaie de cort, apoi chemă garda, din 
care făceam și eu parte. Timoftei pricepu cam ce îi așteaptă și, 
desfăcînd un colţ de pînză, strigă mai mult în șoaptă: 

— Fraţilor, nu trageţi... nu ne părăsiţi... Noi sîntem fraţii 
voștri... 

Dacă nu striga Timoftei cine știe ce s-ar fi întîmplat. Mi-era cel 
mai bun prieten, amîndoi eram din Soroca și tot împreună ne- 
am dus să ne angajăm pe vas. Cum puteam sa trag în el? Le 
făcui semn cu ochiul și celorlalți tovarăși din gardă: niet. Ei 
înţeleseră, erau de-ai noștri. S-a isprăvit! Şi cînd secundul 
Ghilearovski ordonă „foc!“ puștile rămaseră mute și încremenite 
ca lemnul. 

— La arme, fraţilor, ne-am săturat de robie! se auziră strigăte 
pe vas. 

In clipa aceea Ghilearovski, scoţind revolverul, ucise cu trei 
gloanţe pe subofiţerul Vakulenciuk, șeful nostru. 

Atîta fu de-ajuns ca să izbucnească revolta. Într-o clipa 
tovarășii puseră mîna pe tunuri. Namila de Egorov se repezi la 
„Mama-mare“, unul din cele patru tunuri uriașe de 305 mm și 
tot îndrepta ţeava spre grupul ofiţerilor ucigași, ca și cînd ar fi 
putut să-i nimerească. In fierbinţeala aceea se zăpăcise bietul 
om la cap. Noroc că nu se simţi nevoia de ghiulele. În cîteva 
minute oamenii noștri curăţiră vasul de ploșniţe. 

— Pe toţi ofiţerii îi făcurăţi zob? întrebă Dumitru Răzmeriţă. 


— Nu pe toţi. Numai pe cei cîinoși. Cîţiva, care se purtaseră 
omenește cu noi, ca Alexeev, au scăpat teferi. Și, uite, așa a 
fost. În cîteva minute rebeliunea noastră era gata. Ne miram toți 
după aia că am isprăvit atît de repede o treabă care ni se părea 
atit de grea. Vezi, că nici unul nu ne dădeam seama de puterea 
noastră... 

— E, aici te-am vrut, glăsui Petre Dănilă. Şi noi tot robi sîntem 
și nu ne dăm seama de puterea pe care o avem. Ziseși vorbă 
mare. 

— Şi pe urmă ce făcurăţi? îl îmboldi la vorbă Barbu Găvană. 

Serghei povesti peregrinările vasului lipsit de combustibil. 

— Văzind așa, ne-am sfătuit și am predat crucișătorul 
autorităţilor române la Constanţa, iar noi ne-am împrăștiat prin 
ţară ca potîrnichile. 

Heruvim Tănase rosti, clătinînd din cap: 

— Să-ţi spun drept, „cneazule“, îmi plăcu începutu, da nu-mi 
plăcu firșitu... 

— Mă, nerodule, nu vorbi prostii, sări Petre Dănilă. Ce tot îi dai 
zor cu „fîrșitu“? Ce are una cu alta? Vorba e că oamenii avură 
curaj și rupseră lanţurile. 

— Așa e! Are dreptate Petrică, se auziră citeva glasuri. 

— la să-mi spuneţi: ofiţerii de pe celelalte vase n-o lasă acuși 
mai moale, dacă auziră ce păţi Petrechinu?... Ai? 

— O lasă că le e frică de pielea lor. 

— Aia, vezi? încheie biruitor Dănilă, lovind cu pumnul în masă 
de săriră paharele în sus de-o șchioapă. 


UN VIS ÎMPLINIT 


Clădirea spitalului fusese terminată, la cheie. Deasupra 
uriașei porţi trona o firmă cu litere mari de lemn: 


SPITALUL COMUNAL DR. MIRON CIMPOIERU 


Şipotenii rămaseră surprinși citind numele doctorului ieșit din 
mijlocul lor, dar cel mai uluit era, bineînţeles, moș Stan 
Cimpoieru. 

— Spune-mi și mie, cucoană, cum vine treaba asta? o întrebă 
el pe Vera. 


— Lasă c-o să afli dumneata moșule, îi răspunse ea rîzînd 
fericită. Pînă atunci te rog să-l chemi telegrafic pe doctor la 
Șipotele. 

— ÎI chem, îl chem, d-apoi cum? făcu bătrînul. 

Vera scrise cu mina ei textul telegramei. A doua zi Miron 
cobora speriat din tren, crezînd că tată-său e bolnav, pe moarte. 
Dar Vera, care îl aștepta în gară la Vlăduleni, îl liniști. 

— Nici o grijă: bătrînul e sănătos tun. 

— Atunci de ce m-a chemat urgent? 

— La drept vorbind, nu te-a chemat el, ci eu... 

— Dumneata? De ce? Nu te simţi bine? Ce ai? 

— Dimpotrivă, mă simt foarte bine, mai bine ca oricînd, 
răspunse ea rizînd. Sper că peste o jumătate de oră ai să te 
simţi și dumneata tot ca mine. 

— lartă-mă, nu pricep nimic... E vreo taină la mijloc? 

— Oho, și încă ce taină! 

Amîndoi se urcară în căruţă și porniră spre Șipotele. Caii 
goneau mîncînd pămîntul, dar Vera striga într-una căruţașului să 
meargă mai repede. Fiecare clipă i se părea că a îngheţat pe 
caierul vremii și ea nu mai putea să-și ţie răbdarea în frîu. După 
o veșnicie, ajunseră, în sfîrșit, în faţa unei clădiri proaspăt 
făcute, împrejmuită cu gard de uluci încă nevopsit. 

— Ce-i asta? Ce-i aici? Localul nu era pînă acum, făcu doctorul 
mirat, plimbîndu-și privirile pe casa cea nouă. 

Vera îl luă de mînă și îl duse în dreptul firmei. 

— Dacă vrei să știi ce-i aici, citește acolo, sus. 

Doctorul ridică ochii și citi inscripţia de pe firmă. Dar nu-i veni 
să creadă. Se uită buimac la însoţitoarea lui și iar citi literele 
vrăjite de pe fruntea clădirii. 

— Cum, spitalul „Doctor Cimpoieru“? biigui el pradă unei 
emoţii puternice. Mi se pare că visez. Cum și ce fel a răsărit? 

— Eu l-am făcut! rosti Vera apucată de aceeași emoție- 

— L-ai făcut pentru mine? 

— Da, pentru dumneata... E al dumitale. Vino să-l vezi... 

Miron Cimpoieru, lăsîndu-se condus ca un copil, vizită pe rînd 
încăperile. Vera îi explica mereu: 

— Aici e secția medicală... cu trei saloane... fiecare cu cite 
treizeci de paturi... Dincoace secţia chirurgicală cu un salon... 


Asta e sala de operaţii... În clădirea de alături locuinţa medicului 
șef... adică a dumitale... 

— Dumnezeule, nu-mi vine a crede... Ai făcut toate astea 
pentru mine? De ce? Și de unde ai avut atiţia bani? 

Femeia îi destăinui izvorul banilor: bărbatul ei îi lăsase o 
jumătate de milion, bani peșin. 

— E o nebunie, Vera! strigă doctorul. Cum ţi-a trecut prin 
minte? Doamne, cine și-ar fi închipuit! 

— Cred că nu-ţi pare rău că te-am chemat. 

— O, ce vorbă! Închipuiește-ţi, încă nu-mi vine a crede ceea 
ce văd. Mi se pare un vis prea frumos ca să fie adevărat. 

Apoi, apucînd-o de mînă, o zgilţii: 

— Spune-mi ce fel de ființă ești? Din ce aluat ești zămislită? 
Nu semeni cu nimeni pe pămînt... 

— Te rog, doctore, îl mustră ea cu privirea, beată de fericire. 

A doua zi Vera, aruncîndu-și ca de obicei privirile pe sub 
streașina clădirii, citi cu surprindere: 


SPITALUL COMUNAL VERA ȘI DR. MIRON CIMPOIERU 


Doctorul, care venise la spital  dis-de-dimineaţă, o 
întîmpină pe scări: 

— Te superi dacă ampus să se rectifice textul firmei? 

— De, știu eu? Lumea o să cam vorbească pe socoteala 
noastră... 

— Găsim noi leac să astupăm gura lumii... 

Doctorul Miron Cimpoieru și Vera se căsătoriră civil la primăria 
din Șipotele, apoi plecară la București. Rusoaica şedea la 
fereastra vagonului și privea, dusă pe ginduri, cum fugea 
pămîntul îndărăt, cu parii de telegraf în spinare. Noul ei bărbat o 
întrebă încet: 

— De ce ești tristă? 

— Nu știu ce am. Poate să fie golul visului împlinit... 

Urmă o tăcere lungă. La capătul ei, doctorul reluă: 

— Trebuie să-ţi faci alt vis... Dumneata nu poţi trăi fără 
visuri... 


CEI DINTÎI ŢĂRANI 


Heruvim Tănase umbla peticit ca vai de el. De cînd se știa pe 
lume, n-ajunsese să-și cumpere straie noi. Făcea rost cum putea 
de pe la alţii fie de nădragi purtaţi și ponosiţi, fie de cămăși sau 
izmene rupte, care, în scurt timp, ajungeau ferfeniță. Afrodita le 
cîrpea, le punea petice peste petice pînă cînd nu mai ţineau nici 
cusăturile. 

De cînd cu construcţia spitalului, puse mîna pe niscai 
gologani. Muierea, tăbărînd cu gura pe el, îl hotărî să-și cumpere 
un cojoc. C-o să vie iarna dușmanca și-l găsește gol-goluţ, ca 
napul. Heruvim plecă la oraș, dar nu se îndură să dea 
cincisprezece lei pe un cojoc înflorat, din piele tăbăcită și 
căptușit cu ţurcană. Așa că pînă la urmă cumpără tot unul vechi, 
de ocazie, cu cinci lei. 

Bucuros că dăduse peste asemenea pleașcă, bău o jumătate 
de ţuică la hanul lui Coșea, apoi plecă înapoi la Șipotele. In 
vagonul de clasa a treia stătea în faţa lui un tîrgoveţ, gras și 
burtos. Pesemne era neguţător. Vorbea cu cineva numai de 
chefuri. 

Țăranul, obosit de alergătura de peste zi și toropit de 
legănarea trenului, aţipise, dar, fără să vrea, trăgea cu urechea 
la pălăvrăgeala celor doi tovarăși de drum. 

Într-un rînd, grăsunul spunea celuilalt: 

— Mă, ce mai... Aveam șase musafiri tot unu și unu... și s- 
apucă nevasta de ne trintește cîte un șniţel pane cu cartofi pai, 
de s-au lins invitaţii pe bot timp de o săptămînă. 

Heruvim nu izbuti să afle ce s-a întîmplat după aceea, căci 
trenul intră în gară la Vlăduleni. El cobori și tot drumul pînă 
acasă se gîndi mereu la „șniţelele pană“ ale nevestei 
negustorului. 

A doua zi, duminică, se abătu pe la el Prăsilă, să se intereseze 
cîte parale dăduse pe cojoc, fiindcă voia să-și cumpere și el 
unul. Lui Heruvim îi plăcea să-și cinstească oaspeţii după 
cuviință. 

— Ascultă, Afrodito, Dumnezeii mă-ti de gospodină, nu poţi să 
ne faci la iuțeală niște șnițele? 

Muierea rămase mofluză, cătînd nedumerită la el. 

— Ce ziseși că-s alea? 


— Șniţele pană, fă surdilo... Să omenim după cum se cuvine 
musafiru. 

— Nu știu, n-am auzit niciodată de așa ceva. Dacă ţi-a venit 
poftă de șniţele, spune cum să le fac și-oi încerca... 

— Păi eu de unde vrei să știu? Am auzit ieri pe unu în trin că i- 
a făcut mueri-sa niște șnițele de s-a lins pe bot o săptămînă. 
Credeam că te pricepi, ai trăit atita timp la oraș, ce mă-ta păziși 
pe-acolo? 

Prăsilă găsi cu cale să intervie: 

—Mă Heruvime, lasă... Ce-ţi veni, omule? Aia trebuie că-i o 
mîncare franţuzită. 

— Ptiu, bătu-l-ar Dumnezeu de prăpădit, strigă dispreţuitoare 
muierea, curg trenţele de pe el și lui îi arde de mîncări 
franţuzite. 

— De ce să nu-mi ardă, fă, năroado? Dacă n-oi înfuleca șniţele 
cînd am bani la chimir, atunci cînd — la paștele cailor? Dă o fugă 
prin vecini și află cum se fac, că acu te cîrpesc de-ţi sare mucii! 
Cară-te! 

Femeia plecă. Nu era de glumit cu omul ei. Heruvim se adresă 
musafirului: 

—Mă, frate-miu, Afrodita asta a mea s-a prostit de cînd e cu 
mine. Cînd am luat-o de nevastă era parcă mai deşteaptă. Și 
cum să nu fie dacă-i trăită printre boieri? 

— Păi și numele tot boieresc este. 

— Este, că a botezat-o președintele trebunalului unde era mă- 
sa băgată. Dacă n-o chema așa, n-o luam... Mai mult mi-a plăcut 
numele decît mutra ei... 

Afrodita se întoarse tot fără rezultat: 

— Nimeni n-are habar de drăcoveniile âlea... 

Țăranul fierbea de ciudă: 

— Dă o fugă pin-la cîrciumă. Chioru trebuie să știe, că-i de 
meserie. Hai, stînga-mprejur! 

Nu știa nici cîrciumarul. Avea el ceva nedeslușit în cap că 
șniţelul e o friptură, însă cum trebuia gătit și din ce se făcea n- 
avea habar. 

— Repede-te la castel, acolo afli la sigur, zise Heruvim. Nu se 
poate să nu gătească franțuzoaica așa ceva. 

— Lasă-le dracului de șnițele și nu mai canoni atita muierea, 
interveni musafirul. 


— Taci, tu, Prăsilă... Dacă are neica chef n-ai ce-i face. Crăp 
dacă nu mănînc un șniţel d-ăsta... Gata, s-a isprăvit cu mine. Hai 
noroc dă-l bun! și ciocnind cu oaspetele turnă pe git ţuica din 
păhărel. 

Mare mirare: nici la castel nu se știa ce e șniţelul. Degeaba 
întrebase Ghiţă argatul pe franţuzoaică, ea nu se pricepea să 
prepare feluri nemţești. 

Afrodita colindă ore întregi fără nici o ispravă. Heruvim să 
turbeze de necaz: 

— Du-te, fă, la poștă, închinarea cui te-a adormit. Pe-acolo de 
ce n-ai trecut? Ţignita îl știe și pe dracu. Mișcă-te că mă pui cu 
paru pe tine. 

— Măi, Heruvime, înţelege-te și dă-l naibilor de șniţel, că m-ai 
ametit, zise Prăsilă. 

— Taci tu „ţărane“, că așa ceva n-ai mîncat de cînd ești. 

De rîndul acesta femeia avu noroc. Marga o învăţă cum se 
prepară afurisitul de șniţel și o trimise la cîrciumarul Chioru 
după carne, fiindcă tocmai tăiase de dimineaţă un vițel. Așa că 
la vremea prînzului cei doi consăteni se înfruptau cu lăcomie din 
șniţelele aburinde, mîncînd fiecare cîte șase. 

— Ei, ce zici, întrebă Heruvim, avusei dreptate? Mama ei de 
viață... Adică numai boierii să trăiască bine? 

— Las-că făcurăm și noi începutu, zise Prăsilă. 

— Să știi că-l făcurăm, ghincule. Sîntem noi ăi dintii ţărani 
care ne-am îndopat cu șniţele? Sîntem! 


EXPOZIȚIA JUBILIARĂ 


| 

Gigel Năsturaș, potrivit făgăduielii, se puse cu burta pe carte. 
Tatăl său se bucură cel dintii de această eroică hotărîre, pentru 
bunul motiv că gravul general de corp de armată Constantin 
Năsturaș își pierduse nădejdea că pușlamaua de băiat are să-și 
ia vreodată licenţa în drept. Nenorocirea însă era alta: toată 
lumea știa că Gigel mai avea de dat examenele ultimului an, ori 
lucrurile nu stăteau tocmai așa. Mai avea să înfrunte încă doi ani 
de studii. Deocamdată el ascunse adevărul, gîndind că e mai 
bine să-l dea în vileag numai după ce va trece examenele anului 
doi, cînd părinţii lui și ai viitoarei lui soţii nu-l vor judeca atit de 


aspru, văzînd că se urnise din loc și era pe drum sănătos. Ce 
păcat că nu putea să puie pe altcineva să dea examenele în 
locul său! Încercase mai de mult, însă purta nume prea 
cunoscut și era cît pe-aci să intre în bucluc. La Paris ar fi avut 
mai multe șanse de izbîndă, dar acolo nu voia generalul să-l 
trimită, gîndind că va irosi timpul și banii de pomană. 

La drept vorbind, Daria nu se topea după odrasla generalului. 
Îi plăcea numai fiindcă era hazliu și o făcea să petreacă. O 
sărutase de cîteva ori la Tismana, dar ce departe erau de 
sărutările „celuilalt“. Ah, dacă Mihai nu era ţăran, sau dacă cel 
puţin ar fi învăţat carte!... 

Irinel îi trimisese un răvaș în care o făcea nerecunoscătoare, 
hrăpăreaţă, invidioasă și josnică. 

— Je m'en fiche! ridica din umeri nepăsătoare. N-avea decit 
să-l ţină bine în hăţuri. Ce sînt de vină dacă Gigel m-a plăcut pe 
mine? și făcu scrisoarea bucățele, bucățele. 

În anul următor, pe la începutul lui iunie, Dănescu, împreună 
cu soţia și fiica, plecară la București să viziteze expoziţia 
jubiliară, care stîrnise vilvă nu numai în ţară, dar și în 
străinătate. 

Ca de obicei, traseră la „Hotel Frascatti“, unde moșierul era 
cunoscut. A doua zi după sosirea lor se pomeniră cu Gigel. 

— De unde știai că am venit? îl întrebă Daria. 

— Am citit în Universul lista pasagerilor de la Frascatti. 

După-amiază plecară citeșipatru să viziteze expoziţia. Daria, 
toată numai ochi, mergea agăţată de braţul viitorului ei soţ. 
După un colind obositor prin pavilioanele împrăștiate în parc, se 
opriră la Arenele Romane. Acolo văzură un lanț de tablouri 
alegorice, executate de vreo patru sute de artiști, struniţi de 
Davilla, înfăţișînd cele mai de seamă evenimente istorice ale 
poporului român de la Traian și Decebal. 

În amurg, expoziţia se aprinse pe nesimţite de lumini. 
Candele romane, globuri venețiene și o puzderie de becuri 
electrice, împrăștiate pretutindeni, o scăldau feeric în toate 
culorile. Cînd începură focurile de artificii, noaptea fugi speriată 
de revărsarea unui ocean de licurici jucăuși. Comete cu cozi 
multicolore de păuni zburau prin văzduh și deodată își fringeau 
suișul și se prăbușeau pe pămînt, topindu-și pe drum bogăţia 
închipuită. Se iviră pe cer chiar portretele incandescente ale 


regelui și reginei care stăruiau cîteva clipe în înălţimi și apoi se 
risipeau, ștergindu-se privirii ca vedeniile. 

Pe lac se dădeau lupte navale spectaculoase, iar Gigel spuse 
că doctorul Istrati, comisarul expoziţiei, pregătește vizitatorilor o 
mare surpriză: incendierea lacului. Într-adevăr expoziția se ţinea 
doldora de surprize. 

Se opriră pe aleea Moldovei, la pavilionul lui N. Bazilescu, 
profesor și fabricant. Acesta pusese să se vîndă, în cinstea 
expoziţiei jubiliare, bere de onoare, festivă, fabricată, chipurile, 
special în vederea acestei mari întreceri internaţionale. Berea 
de onoare n-avea gust rău și Dănescu dimpreună cu viitorul său 
ginere dădură gata cîteva rînduri de halbe, în timp ce femeile se 
luptau anevoie cu doi țapi. 

După un timp, trecu întîmplător pe acolo ziaristul Pavel 
Șoimu. Cînd îi zări făcu un gest de surpriză cu mîna și se apropie 
de masa lor. 

— Cum vă place expoziţia, domnule Dănescu? 

— E formidabilă, exclamă acesta. În special artificiile m-au 
impresionat teribil. 

Ziaristul își spuse în sine: auzi, netotul, ce l-a impresionat pe 
el din toată expoziţia: artificiile! Îi răspunse însă altceva: 

— Au fost comandate special la Nurnberg... 

— Ai putea să te interesezi la ce fabrică? 

— Cum nu... Cu plăcere. Dar la ce vă slujește asta? se miră 
gazetarul. 

— Am eu un gînd... șopti Dănescu, surizînd pe sub mustață. 

— Miine aveţi răspunsul. Apoi, spuse repede: Mai interesant 
decit jocul de artificii e desigur cinematograful. Nu v-aţi dus încă 
la cinematograf? 

— Dar unde, unde e? făcu Daria curioasă. 

— La Teatrul Edison. Rulează un film adus de la Paris, care a 
costat o avere. Să vedeţi cum merge un tren, cum se mișcă 
oamenii pe peron... Nu-ţi vine să crezi. E ceva extraordinar. 


II 
Într-acest timp, Haralamb colinda pavilioanele călăuzind pe un 
fost coleg de facultate, Jean Durand, reporter la cunoscuta 
revistă /'//lustration. Acesta venise special de la Paris, cu Orient- 


Expresul, ca să viziteze faimoasa expoziţie jubiliară, și era pur și 
simplu entuziasmat de tot ce vedea. 

În marele pavilion agrar placarde imense indicau cîte sute de 
mii de vagoane de cereale exportă anual România în ţările 
apusene, iar mostrele etalate în vase somptuoase dovedeau 
vizitatorilor ce grîu selecționat se obţine din mănoasele recolte 
ale acestei binecuvintate ţări. 

Nu numai cerealele erau izvor nesecat de bogăţie. Mai erau 
petrolul, lemnul de construcţie, vinurile. Francezul plutea în 
mirare: bine, dar țărișoara asta înoată în scăldătoarea de aur. La 
fiecare pas lua instantanee cu aparatul fotografic și nu mai 
contenea cu laudele: 

— Mais vous avez un pays merveilleux.” 

Cînd puseră piciorul în pavilionul viticol, entuziasmul străinului 
atinse culmea. O companie de poloboace pintecoase, cu vinuri 
alese pe sprinceană, sta aliniată ca la cazarmă în vederea 
nesfîrșitei treceri în revistă. Amîndoi fură întîmpinaţi cu zîmbete 
galeșe de fete îmbrăcate în costume naţionale care luau ochii. 

Jean Durand ochi pe una din ele, o brunetă mlădie cu ochi 
focoși. Se adresă lui Haralamb: 

— Si elle voulait m'aimer cette beaute paysanne, je ne dirais 
pas non!!8 

Dar „țăranca“ fu gata cu un răspuns tăios: 

— Passez votre chemin!!? 

De necrezut! În ţara asta toate erau cu putinţă! Pînă și 
ţărăncile învăţaseră a ciripi franțuzește, parcă ar fi crescut pe 
malurile Senei. Va să zică toată lumea, de la boier la opincă, 
vorbea limba domnului de Voltaire, ca la el acasă. Zău, dacă 
vreodată ar fi nevoit să se expatrieze, tocmai aici, pe aceste 
meleaguri, și-ar petrece viaţa, nicăieri altundeva. 

Cînd cei doi prieteni ajunseră în fine la pavilionul Bazilescu, 
zăriră pe Dănești la o masă, scăldaţi strident în văpaia becurilor 
electrice. Moșierul, după prezentările de rigoare, întrebă pe 
tînărul reporter dacă i-a plăcut expoziţia. Acesta atita aștepta ca 
să-și deșerte sacul: 


17 Aveţi o țară minunată. 
18 Dacă frumuseţea asta de la ţară ar vrea să mă iubească, n-aş zice ba! 
19 Vezi-ţi de drum! 


— Aveţi o ţară bogată și prosperă, cu renume agrar, care a 
devenit „grînarul Europei“. Ador patria dumneavoastră, ca pe o 
„Sucursală“ a Franţei. 

Mai spuse că remarcase cu satisfacţie nivelul cultural atît de 
ridicat al ţărănimii. Haralamb nu se putu stăpini să nu pufnească 
de ris. Se adresă alor săi, de astă dată în românește, ca să nu 
înţeleagă musafirul: 

— Hahaleră ca ăsta mai rar. Crede că demoazelele de la 
Viticola sînt get-beget ţărance, de la coada vacii. Ori astea n-au 
văzut vaci decît în poze sau în oglindă. 

Într-adevăr erau odrasle de boieri, franţuzite pînă în măduva 
oaselor, care se oferiseră să dea concurs „benevol“ domnului 
doctor Istrati, comisarul general al expoziţiei. 

Moșierul Dănescu asculta pe tînărul francez zimbind, 
îngăduitor. Parcă ar fi vrut să spună: eh, n-o fi chiar așa cum 
crede, dar tot sîntem cineva. lar renumele agrar al României 
este o realitate de necontestat. Aflind că străinul avea de gînd 
să plece peste o săptămînă în ţara lui, îl invită să se abată, 
măcar două-trei zile, pe la Șipotele. 

În seara aceea Dăneștii însoţiţi de musafirul francez și viitorul 
lor ginere se duseră la circul Sidoli unde se juca Pantomima cu 
apă sau O vinătoare de pe vremea împăratului Frederic cel 
Mare. 

A doua zi, moșierul se întîlni cu Pavel Ș$oimu, care îi aduse 
adresa fabricii de artificii. Fără a sta pe ginduri comandă în 
Germania o însemnată cantitate de artificii, dintre care o parte 
cu portretul său și al cucoanei Smaranda. Se gindea ce surpriză 
formidabilă are să facă musafirilor cu ocazia zilei sale de 
naștere. 


III 

Nici la Șipotele nu fu scutit francezul de surprizele care îl 
aprindeau atit de lesne. La castel chiar personalul de serviciu 
știa franţuzește, iar bucătăreasa prepara cele mai autentice 
sautes-uri pariziene. 

— Ce ţară minunată, își spunea mereu ca un refren obsedant. 
Nici în O mie și una de nopți nu găsești una mai bogată și 
frumoasă. 


Într-o dimineaţă, pe cînd ai casei dormeau — Haralamb nu se 
trezea înainte de ora zece — Jean Durand, obișnuit să se scoale 
devreme, cobori în curtea castelului. Cerul era albastru, de un 
albastru intens și viu ca ochii celei dintii iubite. Se gîndi să dea o 
raită prin sat și, profitind de vremea senină, să ia citeva 
fotografii. Ghiţă argatul avea poruncă să-l însoțească. 

Cînd treceau podul se încrucișară cu doi ţărani bătrîni, în 
cămașă și izmene, încinși pe mijloc cu betele și cu picioarele 
goale. Francezul nu le dădu prea multă atenţie. Întrebă pe 
argat: 

— Est-ce que ces vieillards ci — sont des mendiants??? 

Ghiţă se miră: de unde cerșetori? Nu-s de loc cerșetori, sînt 
ţărani care muncesc pe moșie. Străinului nu-i venea să creadă. 
Dacă sînt ţărani, de ce umblă desculți și îmbrăcaţi sumar, doar 
în cămăși? N-au ghete, n-au îmbrăcăminte? Există și ţărani 
săraci? Nu se tem oare să nu răcească? Ar putea, imprudenţii, 
să contracteze o pneumonie teribilă. 

— Nu răcesc ei, îl încredinţă argatul, au pielea bine tăbăcită. 

Merseră mai departe pînă intrară în sat. Pe uliţi nici ţipenie. 
Oamenii erau duși la secerat cu muierile și copiii. Doar cîinii 
rămăseseră să păzească gospodăria, sau cite o bătrină care nu 
mai putea munci. Francezul, numai ochi, cîntărea tot ce vedea, 
ca și cum i-ar fi făcut preţul. Ce case or fi chichineţele astea 
durate din pămînt, cu acoperiș de stuh și ziare lipite la ferestre 
în loc de geamuri? Nu le ia vintul pe sus? N-or fi cotețe pentru 
păsări sau grajduri pentru vite? 

N-avu timp să se mire prea mult de aceste locuinţe, căci 
ajunse la bordeiele ţăranilor, cu acoperișurile năpădite de bălării 
unde ciinii își făcuseră culcuș. Acolo cei doi fură întîmpinaţi de 
lătrături furioase. 

Ce sînt astea? Cum? Locuinţe omenești? Exclus! Este o 
imposibilitate. In secolul al douăzecilea se mai găsesc fiinţe care 
să locuiască în catacombe? Mă rog, unde stau stăpiînii? 

— Sus ciinii și jos stăpinii, încercă să-i explice Ghiţă, dar pe 
limba străinului nu suna atit de bine ca în românește. 

Jean Durand, cam plictisit de monotonia acelei sărăcii lucii, 
rugă pe argat să-l ducă în sat. 


2 Bătrînii ăștia nu-s cerșetori? 


— Chiar ăsta e satul! răspunse Ghiţă. 

Un sfert de oră ţinu disputa. Reporterului de la l'Illustration 
nu-i venea a crede în ruptul capului că acela ar putea să fie un 
sat din Romiînia prosperă, ţară eminamente agricolă, care înota 
în scăldătoarea de aur. Socotea că ceea ce văzuse nu era decit 
periferia, îndeobște pauperă, și acum voia să viziteze satul 
propriu-zis pe care și-l închipuia populat cu vile arătoase și 
cochete. Bine dar aici e o sărăcie de neconceput. Așa trăiesc 
ţăranii la dumneavoastră? 

— Vai de zilele lor, confirmă Ghiţă punînd o cruce mare la 
căpătiiul iluziilor pe care și le făcuse francezul despre 
„Sucursala“ Franţei. 

Trecînd prin dreptul casei lui Buzatu zis Scriptură, îi 
întîmpinară, la poartă, cei trei copii ai acestuia. Erau goi și se 
jucau în bătătură. Bunica îi gonea în casă, dar ei n-o ascultau. 

— De ce umblă despuiaţi? N-are cu ce să-i îmbrace? 

— l-auzi, babă loană, ce întreabă dumnealui: de ce lași pe 
dracii ăștia să umble așa cum i-a fătat fie-ta? 

— Apăi dacă le-oi da cămâășile și le-or rupe ce mai poartă la 
iarnă? 

Ghiță traduse spusa bătrînei. Drept răspuns francezul 
fotografie copiii. 

„„„Abia acum, în sfîrșit, se dumirise în privința expoziţiei. Ea 
oglindea ca o vitrină, bună de luat ochii, numai starea boierimii 
care trăia pe spinarea ţăranilor. 

Expoziţia jubiliară nu era a ţării! 


LA ICOANĂ 


| 

Toamna anului 1906 veni anevoie, căci vara nu se îndura să 
moară. Culesul viilor ţinu de la Cristov pînă aproape de sfîntul 
Dumitru. De mult nu se mai făcuseră strugurii, prin partea 
locului, atît de îmbelșugat. La via Dănescului culesul se lungi 
încă o săptămînă. Tocmai atunci cînd se lăsă belșugul, i se 
abătu boierului un gînd năstrușnic care nu se mai pomenise: 
dete poruncă să le puie botniţe de sirmă oamenilor care 
culegeau via, ca nu cumva să se îndoape cu strugurii lui. Cîţiva 
ţărani, îndiîrjiți de asemenea măsură umilitoare, refuzară a lucra, 


lăsîndu-se păgubași. Cei mai mulţi însă, împinși de nevoie, n- 
avură încotro și se supuseră. 

— Mama lui de zgîrie-brînză, i-e frică să nu-i mîncăm strugurii! 
înjurau ţăranii pe capete. Parcă poate să înghită cineva mai mult 
decit un kil, două. 

Muierile însă, miîniate foc din cauza botniţei, nu mai 
conteneau cu blestemele împotriva boierului: 

— Sătura-s-ar de struguri pînă l-o bufni mustul pe nas și pe 
gură! 

— Cînd o veni moartea să ne pupe, să-l găsească pe el fără 
botniţă și pe noi cu botniţă. 

— Usca-i-s-ar gitlejul după o picătură de vin și cînd o ridica 
damigeana să bea, să-l pricopsească ăl de sus cu o botniţă, cum 
ne pricopsi el acușa. 

Dar trecu și asta, că toată supărarea cică e de trei zile. Le uită 
omul și pe cele bune și pe cele rele, și vremea le îndreaptă pe 
toate. Șipotenii își mai muiară necazurile în vin, fiindcă băutura 
face pe sărac — bogat, pe ciung — cu mînă, pe olog — cu 
picioare și pe orb — cu vedere. Astea pînă la trezie, că după 
trezie îi iese omului bucuria prin piele. 


II 

Şezătorile învățătorului Preda prinseră coajă. Pe zi ce trecea 
aveau tot mai multă căutare, căci ce-i frumos la toată lumea 
place. Acum șipotenii nu se mai puteau dezbăra de mierea 
șezătorilor ca de un nărav învechit. 

Odată, în ajun de sf. Dumitru, se ţinu la școală obișnuita 
șezătoare. Mai întîi vorbi moș Barbu Găvană despre „prietenie“, 
apoi Preda anunţă pe oameni că vrea să le recite o poezie: Noi 
vrem pămînt, de George Coșbuc. 

— Aha, asta trebuie să fie bună! se auziră glasuri răzlețe. 

Învățătorul se ridică în picioare și începu cu vocea lui 
răsunătoare și caldă: 

Flămind și gol, făr-adăpost 
Mi-ai pus pe umeri cit ai vrut. 
Și m-ai scuipat și m-ai bătut 
Si ciine eu ti-am fost! 

Ciocoi pribeag, adus de vint, 
De ai cu iadul legămint 


Să-ţi fim tot cîini — lovește-n noi! 
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi, 
Dar vrem pămint! 

Se stîrni un freamăt ca într-o pădure cînd vîntul zbuciumă 
frunza. Preda le făcu oamenilor semn să tacă și cînd se lăsă li- 
niștea începu din nou: 

O coajă de mălai de ieri 
De-o vezi la noi tu ne-o apuci... 

— Așa-i, întrerupse Heruvim Tănase, dacă boieru ne dă o 
măslină ne cere un butoi de untdelemn... 

— Tăcere! strigă Petre Dănilă, nu mai întrerupeţi! 

Învățătorul continuă să recite avîntat, ca un ocean care-și 
revarsă apele peste o sahară de veacuri însetată, în timp ce 
toată lumea îl asculta cu sufletul la gură. Și la fiecare sfîrșit de 
strofă, o dată cu poetul strigau și oamenii: 

— Noi vrem pămînt! 

Cînd isprăvi, răbufniră glasuri din toate părțile: 

— Mai zi-o încă o dată, că ne-a mers la inimă! 

Învățătorul obosise și își ștergea faţa cu o batistă. Însă nu era 
chip să scape cînd o furtună de strigăte îi spărgeau urechile: 

— Mai zi-o o dată! Mai zi-o încă o dată! 

O recită din nou. Și din nou se aprinseră inimile oamenilor ca 
paiele uscate lîngă foc. Uralele porniră vijelios, dimpreună cu 
aceleași strigăte: 

— Încă o dată! 

Atunci se ridică Stan Cimpoieru cu gînd să potolească pe 
oameni. Dar în gălăgia aceea asurzitoare n-auzi nimeni ce voia 
să spuie. Dacă văzu cum stă treaba, Călin Biîrligatu se umflă în 
piept și răcni așa de tare încit răsufletul lui stinse lampa. 

— Staţi, măi, creștinilor că nu l-am cîştigat la belciuge pe 
domnul învăţător. Fiţi oameni de înţeles! 

Bezna strînse gălăgia de git cum ar stinge apa tăciunii încinși. 
După ce lampa fu aprinsă și ţăranii se văzură la faţă, Petre 
Dănilă propuse în auzul tuturor: 

— Domnu învăţător ar face bine dacă ne-ar scrie poezia asta 
s-o învăţăm și noi. 

— Da, e bună ideea, încuviinţă Preda, am s-o public în revistă. 


Se auziră proteste ușoare. Nici așa nu era bine. Pînă s-o puie 
la gazetă mai va, trece timpul și se „răcește“ poezia. Acum să 
le-o dea scrisă, cît e caldă, scoasă din cuptor. 

— Atunci uite ce e, fraţilor, o tipăresc poimiine, luni, că miine 
e sfîntul Dumitru și v-o împart. 

— Așa-i sănătos, întăriră oamenii după care începură a 
întreba: 

— Machea, ăl de-a scris-o e ţăran de-ai noștri? 

— De-ai noștri, ca brazii. 

— Că bine a mai brodit-o, halal să-i fie. Cum ziseși că-l 
cheamă? 

— Coșbuc. 

— După nume nu prea-i de prin părţile noastre. 

— E ardelean, frate cu noi... 

— Așa? Va să zică și pe-acolo biîntuie tot boala asta? 

— Tot... Pe unde-s boieri, umblă aceleași boli. 

A treia zi, învățătorul culese poezia și o tipări pe foi volante în 
vreo trei sute de exemplare, pe care le împărţi sătenilor. Pînă 
atunci nu-și dăduse seama că o poezie poate să răscolească 
într-atit sufletul omenesc și se minună de uriașa putere a 
cuvîntului. 

Petre Dănilă veni într-adins la școală după poezie. Nu se 
îndură să împăturească hiîrtia ca s-o vire în sîn, ci o făcu sul. 
Ajuns acasă, o netezi ușurel cu mîna și o așeză la icoană. 

— Auliu, nu ţi-e bine, Petrică? sări femeia cu gura pe el. Pui 
poezeaua lîngă maica precista? Ce vrei să se abată vreo 
năpastă pe capul nostru? 

Țăranul rosti cu glas hotărît: 

— Las-o să stea acolo, că stă bine. 


CUM SE FACE TREABA 


| 
A doua zi după șezătoare, notarul Partenie întîlni întîmplător, 
în dreptul bătrînului gorun, pe Sorin Preda. Se apropie grijuliu de 
învăţător și-i șopti la ureche, în mare taină, deși ar fi putut să 
grăiască tare, căci nu era nimeni primprejur: 
— Nu făcuși bine, dom' Preda, cu poezeaua aia, zău că nu 
făcuși bine. 


— De ce, Partenie? 

— Deh, știu eu? Sa nu te vîndă careva, că oamenii sînt răi și 
afurisiți. Cînd o auzi boierul ce-i învăţași pe ţărani se face foc și 
pară. 

— Lasă, Partenie, nu-ţi face griji. Moșierul cunoaște și el 
poezia cu pricina, n-are de ce să se supere. 

— El o fi cunoscînd-o, dar... nu trebuie s-o cunoască ţăranul 
nostru. Aia, vezi! 

— Ba e bine s-o cunoască și ţăranul nostru, că-i al nostru, nu-i 
al altuia. 

Notarul nu mai spuse nici o vorbă, socotind că și atît ajungea 
ca să fie pus la adăpost de orice bănuială în ochii învățătorului. 
După-amiază n-avu timp să se repeadă pînă la castel ca să dea 
în vileag boierului cele întîmplate la șezătoare, căci în acea zi 
fiind sf. Dumitru se abătu pe la grefierul Pleșea care-și prăznuia 
onomastica și zăbovi pînă la miezul nopţii. 

Mai bine făcu neducîndu-se, căci în ziua următoare puse mîna 
pe citeva foi, tipărite proaspăt, cu poezia Noi vrem pămint de 
George Coșbuc. De rîndul acesta, alergă într-un suflet cu prada 
la castel. 

— Uite, măria-ta, cu ce treburi se învrednicește Preda: asmute 
pe ţărani împotriva boierilor. 

Dănescu rămase uluit. O poezie incendiară tipărită pe foi 
volante și împărţită ţăranilor! Asta era instigaţie curată la 
revoltă. A căpiat învățătorul sau ce-i cu el? 

— Cite bucăţi a tras, nu știi? 

— Ba știu, cum să nu: o mie cinci sute, bob numărat, minţi 
Partenie, căci el niciodată nu se arăta neinformat faţă de boier. 

— Ce face cu atitea? se miră Dănescu. 

— Le-a dat pe la oameni cu ghiotura și prin satele vecine. 
Numai cine n-a vrut n-a luat. 

— Bine, Partenie, las-că am eu ac de cojocul lui. 

— Trebuie jugănit vîrtos, zise el cu sfiiciune, adică știți 
dumneavoastră ce-i de făcut, ce să vă spui eu. 

Moșierul vîrî mîna în buzunărașul de la vestă și scoase trei poli 
de aur. 

— Ține, ici. Asta-i leafa ta pe-o lună. Şi fii cu ochii în patru. 
Cînd simţi că mișcă ceva, fuga la mine. Nu te las să pleci cu 
mîna goală. Poate, cîndva, te-oi pune și primar. 


— Să te-audă Dumnezeu, măria-ta! rosti notarul cu glas 
mieros și aplecîndu-se vru să sărute mîna boierului. 
Dar acesta și-o trase, cu scîrbă. 


II 

Dincă Dănescu, fratele răposatului serdar, era încă în putere 
și își administra singur uriașa avere, alcătuită din vreo patruzeci- 
cincizeci de case răspîndite în tot orașul, încasînd chiriile și 
judecîndu-se veșnic cu chiriașii răi platnici. Mai de mult, la unul 
din aceste procese, președintele tribunalului îl întrebase: 

— Ce profesie ai? 

— „Milioner“, răspunse Dincă plin de îngimfare. 

— Asta nu e profesie. 

— N-o fi, dar e bună! 

Răspunsul spontan al moșneagului stîrni vîlvă în oraș și de- 
atunci nimeni nu-i mai spunea altfel decît „Milionerul“. Cu 
timpul, datorită averii și faptului că făcea „politică la 
conservatori“ ajunsese cel mai temut om din judeţ. 

— Ce-i cu tine, nepoate? strigă bătrinul Dincă zărind pe 
Alexandru Dănescu. 

— Necazuri, unchiule, ce să fie? 

Moșierul venise la Caracal hotărît să rezolve cu orice preţ 
cazul învățătorului. De rîndul acesta nu era vorba numai de 
desconsiderare și obrăznicie: Preda trecuse la ameninţări, la 
luptă făţișă împotriva boierului, surpîndu-i autoritatea față de 
șipoteni. Asta întrecea orice. Un mocofan de dascăl, un 
prichindel să-l înfrunte? Numai cu degetul cel mic putea să-l 
culce la pămînt. Dar nu se ţinuse pînă acum de capul lui și de 
aceea își luase nasul la purtare. Nu-i vorbă că și prefectul 
Oroveanu era cam lasă-mă să te las. li făgăduise astă-primăvară 
că-l mută pe învăţător, dar să aștepte pînă la toamnă cînd se fac 
transferările în învățămînt. Trecuse toamna, trecuse iarna și 
vara, venise și a doua toamnă și Preda stătea nemișcat pe locul 
lui cu rădăcini sub tălpi. Apăi nu mai merge așa! 

După ce Dănescu își vărsă tot focul, unchi-său ridică 
nepăsător din umeri și pufni pe nas: 

— Şi pentru asemenea flecușteţe îţi faci sînge rău, nepoate? 
Stai ușurel, bre, că toate se aranjează. 


Ghinion: prefectul era plecat la București după treburi. Ce să 
facă? Să-l aștepte pînă s-o întoarce? Oricum, la Șipotele nu mai 
punea piciorul pînă nu rezolvă chestiunea cu Preda. 

— la-o încetinel, băiete, că nu te gonesc turcii din spate, îi 
spuse bătrînul rizînd. 

Seara ieșiră in centru și se abătură la restaurantul „Mielul de 
aur“, ţinut după moartea tatălui Margăi de un nepot al acestuia, 
Nichita lepure. 

— Măi, Alexandre, treaba n-o faci cu Oroveanu tău, grăi domol 
moșneagul trăgînd un git de ţuică, o faci cu tîlharul ăla de colo, 
îl vezi sau nu? 

Dănescu întoarse privirile. La o masă vecină, căpitanul de 
jandarmi Stamatiu stătea la taifas cu un ofiţer și un civil, la 
picioarele cărora zăceau goale citeva sticle de vin. 

— Să vorbim cu el, unchiule, dacă zici dumneata, răspunse 
moșierul. 

Moșneagul făcu un semn căpitanului cu mîna. Acesta lăsă pe 
tovarășii săi de băutură și veni întins la masa Dăneștilor. 

— Căpitănașule, ia stai niţel jos că avem de discutat o mică 
daravelă, îi spuse bătrînul arătîndu-i un scaun gol. 

— La ordin, coane Dincă. 

Stamatiu se așeză docil ca la porunca unui superior. Dincă 
Milioneru era fără doar și poate cel mai influent romanaţean, 
mai tare ca prefectul, peste voinţa căruia nimeni nu trecea. În 
plus, căpitanul avea nevoie de el, căci închiriase una din 
numeroasele lui locuinţe. 

— Uite ce e, dragoste, nepotu-meu ăsta nu poate să tolereze 
în sat un socialist, care ca toți socialiștii sînt periculoși ordinei 
publice. Este sau nu este? 

— Este, coane Dincă, vai de păcatele mele. Cine-i individul? 
întrebă căpitanul zgîind ochii la cei doi Dănești. 

Moșierul îi spuse că era vorba de învățătorul Sorin Preda, 
care, în loc să-și vadă de școala lui, s-a apucat să-i instige pe 
țărani, asmuţindu-i împotriva boierilor. 

— Ai vreo declaraţie,... ceva... din partea ţăranilor? 

Dincă Milioneru sări în sus vociferînd: 

— Ce declaraţie, căpitănașule! Ce raport, dragoste? La ce ţi-o 
fi trebuind, dacă inculpatul s-a apucat să împrăștie prin sate foi 
volante cu o poezioară subversivă, Noi vrem pămînt. 


— Cristosu mă-si! scriîșni Stamatiu, clocotind de indignare. 
Faceţi-mi rost de-o volantă d-alea și i-am mîncat coliva. 

— Am una la mine, răspunse moșierul. Doar nu era să plec la 
vînătoare fără pușcă. 

Și vîrînd mîna în buzunar, scoase una din foile pe care i le 
adusese notarul Partenie, iscoada sa. Stamatiu își aruncă lacom 
ochii pe ea, parcurse în grabă textul și înainte de-a termina 
lectura, rosti expert: 

— S-a învirtit de la un an la trei. 

— Mă, căpitănașule, reluă placid Dincă Milioneru, mie nu-mi 
plac vorbele umflate, nici să te înflăcărezi acuși și după cinci 
minute să te răcești. Vreau să-mi spui cu ușurelu, bătrinește: 
poţi să-l priponești sau ba? 

— Cum te văd și cum mă vezi, coane Dincă. 

— Bine, dragoste, așa să fie. Dar să nu-ţi iei vorba îndărăt, că 
te frigi. 

— S-a isprăvit! răspunse căpitanul făcînd un gest evocator cu 
mîna. Apoi întrebă: Vorbirăţi cu prefectul? Nu e rău să-i spuneţi 
și lui, să știe cum stă chestia cu trestia. 

— Aia n-avea grijă, îi spunem noi miine-poimiine, cînd s-o 
întoarce de la București, îl lămuri moșneagul. 

— Pînă atunci, ce zici coane Dincă, îl aduc încoace pe rebel 
să-i întocmesc formele? 

— Ce mai întrebi? Fă-ţi meseria. Eu să te învăţ ce trebuie să 
faci? Eu cel mult aș putea să-ţi bonific chiria pe un an de la 
locuinţă. Ce mă pricep fac, ce nu, las pe seama altora. E-n 
regulă, căpitănașule? 

— În regulă, coane Dincă, în regulă, încuviință Stamatiu 
surizînd. Și-ar fi și mai în regulă dacă ai pune să-mi facă un gard 
nou, că ăsta, ăl vechi, s-a dat dracului, abia se mai ţine în 
picioare. 

Bătrînul Dincă izbucni într-un rîs dogit, care se termină cu un 
acces de tuse. 

— Afurisită potaie ce-mi ești. Îţi dă omu un deget și tu vrei 
mîna toată. Bine, om face-o și pe asta! 

Stamatiu bătu pintenii, salută respectuos pe cei doi și se 
retrase la masa unde-l așteptau prietenii. 

După plecarea căpitanului, Dincă se uită lung la nepotu-său, 
ca la un novice, apoi zise: 


— Văzuși, nepoate, cum se face treaba? 
VIAȚA LA OASTE 


| 

Spre toamnă, Mihai Gavrilă primi ordin de încorporare pe 
adresa de acasă, de la Șipotele. Tatăl său îi trimise hîrtia la 
București, să se descurce cum o ști. li cășunase și așa destule 
necazuri. Noroc că nea Ioniţă cunoștea un „maiur“ de la minister 
care aranjă să fie încorporat flăcăul tocmai la regimentul 34 
infanterie din Brăila. Bine și acolo... Cu o garniţă de untură 
scăpase să plece la Caracal, unde copoii Dănescului l-ar fi 
înhăţat, fără doar și poate, și gata pușcăria. 

De-acum Mihai Gavrilă intra într-o nouă viaţă, osebită de 
aceea pe care o dusese. El însă nu-și bătea capul și nu-și făcu 
griji ca alţii de rînduielile aspre ale milităriei. Fu repartizat la 
compania | de sub comanda căpitanului Vlad Mazilu, vestit în tot 
orașul ca un militar din cap pînă în picioare. Din cauza 
strășniciei de care dădea dovadă, ostașii îl porecliseră „Țepeș“. 

Mihai nu se sperie că nimerise la a-ntiia, companie de care 
fugeau răcanii ca dracul de tămiie. Mai ales dintre orășeni, nu 
prindeai picior pe-acolo, fiindcă toţi se aranjau din timp cu 
majurul Donciu de la mobilizare. Numai Poenaru Mircea, 
muncitor tipograf, și Roșea Atanasie, fost impiegat la gară, se 
încăpăţinaseră să nu vie cu ploconul. 

Încetul cu încetul șipoteanul se obişnui cu instrucţia, „teoria“, 
corvezile și înjurăturile. Fiind iute și dezgheţat, isprăvi cu bine 
perioada de instrucţie. O luă chiar înaintea altora și fu avansat 
fruntaș. Numai cu foamea nu se împăca. De cînd se pomenise 
pe lume niciodată nu se sătura. Parcă i se certau maţele pe 
sărăcie. Cîteodată mai ciupea de la ostași un sfert de pîine sau o 
gamelă de ciorbă și își astimpăra foamea, dar asta nu se 
întîmpla în fiecare zi. Alteori făcea corvezi în schimbul pîinii sau 
chiar cumpăra cite o lipie de la brutăria din dosul cazarmei. Tot 
așa, duminica nu era chip să capete bilet de voie în oraș, dacă 
nu dădea majurului pîinea și ciorba pe care tot el trebuia să i le 
ducă acasă unde avea de îngrăşat cîțiva porci. 


E drept că majurul companiei, Ciocoiu Dumitru, un grăsan de 
tipa uniforma pe el îl cam luase în ochi de bine și-i arăta, în felul 
lui, oarecare bunăvoință. 

Odată, găsindu-l în toane bune, Mihai i se plinse că nu se 
satură cu miîncarea de la cazan, că-l taie foamea prin burtă, încît 
o simte cum se răsucește cînd pe-o parte, cînd pe alta. 

— Păi dacă nu te saturi, ce belești ochii la mine, păgubosule, 
și nu ieși la raport la don’ căpitan să-ţi dubleze rația de pîine? 

— Se poate, don' major? făcu ostașul cu un licăr de nădejde în 
ochi. 

— Ce nu se poate mă, în ţara românească? 

Şi fruntașul Gavrilă Mihai ieși la raportul comandantului de 
companie. 

Căpitanul Mazilu stătea ţeapăn dinapoia măsuţei care-i slujea 
drept birou în cancelaria companiei. Împlinise treizeci și nouă de 
ani, însă arăta mai mult. Pe chipul său măsliniu clipeau doi ochi 
bulbucaţi, plini de fulgere. Dacă n-ar fi avut barba tunsă cu 
îngrijire și mustăţile tăiate scurt, înfățișarea lui ar fi fost de-a 
dreptul caraghioasă. Altfel, era inimos, nu fugea de îndatoriri și 
răspunderi, însă fiind iute și aspru, miînia lui, cînd izbucnea, nu 
mai cunoștea hotar. Renunţase la viaţa civilă, la familie. De cînd 
cu aventura de la Caracal, care în urma reclamaţiei lui Murgu îl 
întîrziase cu patru ani de la avansare se dedică in întregime 
carierei militare ce-i intrase în sînge. Ori de cîte ori vedea un 
civil, se strimba a dispreţ, socotind că acesta nu e decit pe 
jumătate om. În schimb generalii erau pentru el adevăraţi zei. 
Dormea în biroul companiei, unde își construise o boxă cu 
ajutorul unui perete de scînduri. Era singurul ofiţer din regiment 
care dormea în cazarmă. Fiind lup cu cei mai mici în grad decit 
el, ajunsese spaima companiei. 

— Ce mă-ta vrei, mă ritane? întrebă căpitanul rînjind fără să ia 
seama la Mihai Gavrilă. 

— S-trăiţi, don’ căpitan, am o nemulţumire mare, răspunse 
ostașul, stînd smirnă, în poziţie de drepţi. 

Țepeș făcu ochii și mai mari decit îi avea: 

— Ce nemulţumire, bestie? Cască gura să te-aud. 

— Don'căpitan, nu mă satur cu o piine. Spuneţi și 
dumneavoastră, ce să fac? 


— A, asta-i? Trăsni-te-ar Dumnezeu de rimător! strigă 
căpitanul și chipul i se strimbă din nou în rînjet. Păi bine, mă, 
burtă spartă, cîte piini îţi trebuie ţie să te saturi? Un sac ți- 
ajunge? 

— Două piini pe zi, s-trăiţi, don’ căpitan. 

— Ce e aia? Raţie dublă? Da ce, tu ești vodă să-ţi aprob raţie 
dublă? Păi dacă le vine în gînd la toţi orbeţii să ceară raţie dublă 
unde ajunge nenorocitul ăsta de stat? Marș din fața mea, 
ritane... Să nu te mai prind cu prostii de-astea, că te bag la 
carceră... 

— Am înţeles, s-trăiți don’ căpitan, și ostașul, pocnind 
călcîiele, salută și făcu stînga-mprejur. 


II 

De cîteva zile fusese mutat în companie o namilă de ostaș 
tuciuriu la față și tuns chilug, cu o cicatrice mare în bărbie, care- 
i atingea puţin și buza de jos. Tiganul Bădîrtă Gheorghe avea un 
mers rar și legănat, ca de rățoi, și nu putea să-l schimbe de i-ar 
fi turnat cineva plumb topit în creștet. 

Pentru Mazilu, milităros pînă în virful degetelor, această 
meteahnă a soldatului însemna o adevărată catastrofă. 

— Auzi colo, vocifera el, Nastratin a învăţat pe un măgar să 
citească, iar eu să nu reușesc a struni pe boul ăsta să meargă în 
cadență?... Mama lui de troglodit, cu mine și-a găsit nașul! Ori 
fac ostaș din el, ori îl mănînc fript. 

Și bătăile curgeau potop pe spinarea lui Bădirţă. Căpitanul se 
zbuciuma, scrișnea scos din ţiţini, se apleca la pămînt și-i mișca 
picioarele cu mîna, numărînd în tact, apoi, scăldat de sudoare, 
iar înjura și urla, făcînd spume la gură, blestemînd ziua cînd a 
intrat în școala militară. Degeaba. Bădirţă nu-și corecta pasul în 
ciuda tuturor strădaniilor căpitanului, cît și a celorlalţi gradaţi. El 
mergea tot așa cum știa de-acasă, de la maică-sa. 

Turbat de furie, Mazilu îl lovea pe unde nimerea, cărîndu-i la 
pumni în ceafă, în fălci, sau stropșindu-l cu picioarele. Soldatul 
tipa ca mușcat de viperă, încît ostașii din companie credeau că 
iacă-iacă, acum își dă bietul ţigan sufletul. Dar după ce 
căpitanul, lac de nădușeală, ostenea cu bătaia, Bădirţă se ridica 
domol de jos, își scutura uniforma de ţărină, și se întorcea la 


locul său teafăr, parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Tipa numai așa, 
ca să se „apere“... 

Cu toate bătăile, carcerile, corvezile, în sfîrșit cu toată urgia 
pe care o dezlănţuise, căpitanul nu izbuti să obișnuiască pe 
Bădîrță a păși în tact și pace! 

Uneori îi părea că gata-gata a reușit, că ţiganul prindea s-o 
rupă în cadență, dar deodată se pomenea c-o scrîntește. 
Aproape bolnav de exasperare, se lăsă păgubaș. Incercă să-l 
mute la altă companie, dar nimeni nu vru să-l primească. Şi 
rămase pe loc. 

Bădîrță Gheorghe, de fel de prin Roman, deprinsese de mic 
meșteșugul potcovăriei. Se însurase cu trei ani înainte și avea 
doi gemeni. Tinca, nevastă-sa, făcea și dînsa „militărie“ cu ei și-i 
învăţa să meargă. Era mulţumită femeia: nimerise un bărbat 
vrednic, care avea și un dinte de aur în gură. E adevărat, din 
cauza ei își scosese Gheorghe un dinte bun și își pusese unul de 
aur, numai ca să-l placă ţiganca. 

În afară de cusurul său cu pășitul în cadență, se dovedise 
ostaș bun. Cu „teoria“ nu prea se împăca, însă la trageri era 
primul pe companie. Nu mai vorbim de corvezi. Dar își făcuse 
nume rău și mai toţi camarazii îl luau peste picior. 

Odată, cînd caporalul Gălușcă Florea, ghidușar din fire, se 
apucă să imite în risetele celorlalți mersul de răţoi al lui Bădirţă, 
tiganul se înroși de furie și, repezindu-se ca un uliu asupra unui 
bloc de piatră aflat în curtea cazărmii, îl ridică în braţele-i 
vînjoase dincolo de înălţimea capului și alergă cu el, ca un 
trofeu, vreo sută de pași, după care îl zvirli cît colo, pe jos, 
zguduind pămîntul. 

Isprava lui Bădirță îngîndură pe ostași. 

— la te uită ce putere are! Nu-i de glumit cu asemenea 
ipochimen. 

Trei ostași se osteniră să ridice piatra de unde o aruncase 
tiganul și abia o duseră la locul ei. Din ziua aceea nimeni nu mai 
îndrăzni să se lege de el. 


II 
Dintre camarazii de oaste, Mihai legă prietenie mai ales cu 
Poenaru Mircea, un tînăr scundac, bălai, cam tras la față, care 
purta ochelari. In dormitor paturile lor se nimerise să fie unul 


lîngă altul. Era fiul unui muncitor de la regie, învățase zeţăria și 
pînă la militărie lucrase cîţiva ani într-un atelier tipografic. 

„Mirciulică“ avea întotdeauna de la taică-său ţigări scumpe și- 
i dădea și lui Mihai. De cînd fusese în serviciu la „Mogador“, 
șipoteanul se dezobișnuise să mai fumeze ţigări răsucite în hirtie 
de jurnal, dar și acum privea cu admiraţie ţigareta fină Intim- 
Club, o mîngiia cu mîna ca pe un sîn de ibovnică și numai într-un 
tirziu se îndura s-o aprindă. Bineînţeles, n-o fuma decît pe 
jumătate, fiindcă îi părea rău s-o prefacă toată în scrum. 
Jumătatea cealaltă o învelea cu grijă și-o păstra ca s-o fumeze 
după cină, cînd simţea mai crîncen pofta de ţigară. 

Băiatul „tutungiului“, cum îi spuneau camarazii, avînd părinţi 
care locuiau în oraș, încercase fel și chip să obţină 
descazarmarea, ca să doarmă acasă, dar căpitanul nu voia să 
audă. 

— Ostașul trebuie să sforăie la cazarmă, nu în puf acasă, la 
mămica și la tăticu, explica el la „teorie“, dînd peste nas 
orășenilor care făceau astfel de cereri. Vreau să scot oameni din 
voi, nu paiaţe, ca la circ. 

Totuși, duminicile după-amiază, cînd aveau liber, Poenaru 
Mircea se ducea acasă, avînd grijă să se întoarcă la cazarmă 
înainte de stingere. 

Odată îi aduse lui Mihai un pachet de ţigări și o brichetă. 

— Mă, frate-miu, nu mă ispiti așa... Cînd oi putea să-ţi întorc 
asemenea bunătăți? 

— Haide, Mihăiţă, ia-le și nu mai fă atitea nazuri, că nu-ţi cere 
nimeni să mi le dai înapoi. 

Țigările ca ţigările, însă bricheta era un giuvaer. Gavrilă Mihai 
nu mai putea de bucurie. De cînd tot voia să cumpere una, dar 
nu se îndura să prăpădească cinci lei. Și iacătă, Mirciulică îi 
ghicise gîndul. Deștept băiat! Nu numai deștept, dar știa atitea 
lucruri, că te mirai de unde le scoate. Avea și purtări alese. Nu 
se certa cu nimeni, nu pira și nu-i plăcea băutura. Pînă la urmă 
Mihai descoperi taina bunelor însușiri ale camaradului său de 
oaste: Mirciulică era socialist. 

— Dacă mă fac și eu socialist, îl întrebă șipoteanul, o să știu și 
eu atitea lucruri ca tine? 

— Sigur că da, rise înveselit Poenaru de candoarea puiului de 
ţăran. Dar trebuie să citeşti, să te pui cu burta pe carte. 


Uneori îi istorisea fapte mari petrecute cîndva, care-i 
aprindeau închipuirea, ca de pildă povestea lui Cristofor Columb, 
neînfricatul navigator, care descoperise pămiînturi noi. Vezi cîte 
lucruri minunate se întîmplaseră pe lumea asta? Și el habar n- 
avea, ca un prost! 

De la un timp încoace îi aduse chiar cărți și încetul cu încetul 
Mihai prinse gustul cititului. Acest lucru îi spori nevoile: umbla 
acum nu numai după hrană, ci și după lectură. Intr-o seară, 
înainte de culcare, spuse lui Poenaru: 

— Dacă nu erai tu, Mirciulică, zău că m-aș fi prostit pe-aici. 
Disciplina ne strînge al dracului în chingi, nu-ţi dă voie nici să 
gîndești. 

— Ai nimerit-o, Mihai. Chiar ăsta-i rostul ei: să ne 
îndobitocească, ca să devenim instrumente oarbe în așa fel, 
încît dacă superiorul ne ordonă să tragem în nevestele ori copiii 
noștri, noi să executăm pe loc ordinul, înţelegi? 

Poenaru îi povesti despre cazul unui soldat, fecior de ţăran 
care, în răscoalele din 1888, nu pregetase să împuște chiar pe 
tatăl său, potrivit ordinului ce-l primise. 

— Așa că nu te mira, dragul meu, dacă și noi nu ne-om 
îndobitoci de tot pînă cînd ne-o lăsa la vatră. Nu vezi că nu ne 
lasă să citim nici ziare, nici cărți? Nu-i voie să te luminezi, să 
judeci... Supunerea oarbă, asta-i legea la militărie. Armatei îi 
trebuie numai un cap, atita... Restul e compus din miini și din 
picioare... 

Uneori se întîmplau în regiment și lucruri vesele. Pe la sfîrșitul 
anului, veni în inspecţie generalul Marineanu Columb, noul 
comandant al diviziei. 

— Măi, băieţi, se adresă el ostașilor strînși în careu, știe 
vreunul dintre voi cine a fost Columb? 

Era o întrebare care îi gidila niţel amorul propriu fiindcă și pe 
el îl chema tot Columb. 

— Ştiu eu, să trăiţi dom’ general, sări Mihai cu gura. 

— la spune, băiete. 

— Cristofor Columb a fost un general pe ocean, după cum 
dumneavoastră sînteţi general pe uscat... 

În urma acestui răspuns, fruntașul Gavrilă Mihai fu avansat pe 
loc la gradul de caporal. Mai mult decît atît: istețul șipotean 


profită de împrejurare și obţinu de la general mult-rivnita „raţie 
dublă“... 

Faptul acesta îi aduse o faimă la care nu se aștepta. Numeroși 
gradaţi și subofiţeri se abăteau în timpul repausului pe la 
compania întiia și întrebau: 

— Care-i „Flămiînzilă“ ăla, să-i vedem și noi mutra? 

Așa i se statornici porecla. După un cîrd de vreme nimeni nu 
mai știa că-l cheamă Gavrilă. Dar lui Mihai nici că-i păsa. Ba bine 
că nu. Căpătase el raţie dublă? Căpătase! Deștept să fii — noroc 
să ai! 


GÎND LA GÎND CU BUCURIE! 


| 

În timp ce căpitanul de jandarmi Stamatiu Gheorghe rezolva 
la birou lucrările curente, se pomeni cu învățătorul Preda. 
Acesta, venind la revizorat după leafă, așa cum făcea în fiecare 
lună, șeful de secţie Chițu îi încredinţase, înainte de plecare, un 
plic oficial cu rugămintea de a-l preda chiar în mîna 
comandantului său. Cînd Stamatiu dădu cu ochii de învăţător, 
mai-mai să nu-i vie a crede. Nici nu se putea o potriveală mai 
bună: îi picase în gheare ca musca în lapte. 

— Gînd la gînd cu bucurie! exclamă căpitanul surizind maliţios 
pe sub mustață. 

— De ce domnule căpitan? făcu nedumerit învățătorul. 

Stamatiu nu-i răspunse la întrebare. Aprinse o ţigaretă 
„Principesa“ și trase de citeva ori cu voluptate, slobozind 
rotocoale străvezii de fum. În acest timp măsură prada cu coada 
ochiului, deși părea că se uită în altă parte. Apoi zise poruncitor: 

— Ascultă, musiu, stai jos și scrie o declaraţie ce-a fost cu 
foile pe care le-ai tipărit și împrăștiat prin judeţ. 

— Nu înţeleg, despre ce foi e vorba? 

— Aide, nu fă pe prostul cu mine. N-ai tipărit niște poezii, că 
vreţi pămînt și alte bazaconii? 

— A, poezia lui Coșbuc? se dumiri învățătorul. 

— Ei, aia, vezi? Apucă-te și scrie. Ai acolo toc și cerneală. 

Preda, cam mirat de această întorsătură, își aduse aminte 
fără să vrea de vorbele lui Partenie, că nu-i bine ceea ce a făcut, 
că boierul, cînd va auzi, o să se supere foc. lacă, se adevereau 


spusele notarului. Boierul se miîniase și-l pîrîse, fără a pregeta. 
Dar cine îi dăduse de știre atît de grabnic? Sau poate îi căzuse 
vreo foaie în mînă? Oricum, mare ispravă n-o să facă Dănescu. 
Cel puţin bine că și-a dat arama pe faţă. Gîndind acestea, 
învățătorul se apucă și așternu declaraţia cerută, recunoscînd 
deschis că tipărise poezia Noi vrem pămînt, de George Coșbuc și 
o difuzase printre ţărani, chiar din îndemnul lor. Adăugă, în 
încheiere, că poezia în cauză nu era subversivă, că apăruse cu 
doisprezece ani înainte în revista Vatra și de atunci fusese 
mereu publicată în diferite gazete și reviste, apoi chiar în volum. 

Căpitanul Stamatiu citi declaraţia cu atenţie: 

— Va să zică recunoști că ai tipărit și difuzat poezia în 
chestie? 

— Da. Am scris negru pe alb. 

Învățătorul dădu să plece făcînd cîțiva pași spre ușă, dar 
căpitanul îl opri surizînd maliţios: 

— Ești așa grăbit? 

— Cam sînt. Am citeva tirguieli de făcut și mi-e să nu se 
închidă prăvăliile. 

— Lasă că le faci altă dată. 

— De ce altă dată? 

Căpitanul îl străpunse cu privirile și zise sacadat, apăsînd 
cuvintele: 

— Pentru că acum trebuie să te pun la popreală. 

— Pe mine? De ce? Pentru care motiv? biîigui surprins Preda. 

— Pentru că ești un instigator periculos, tilharule! răcni 
Stamatiu și un pumn crunt vijii prin aer oprindu-se drept în falca 
învățătorului. 


II 

Simina rămase buimăcită aflînd de arestarea bărbatului ei. 

— De ce să-l închidă? se întreba mereu fără a înţelege rostul 
acestei măsuri. A furat bani? A omorit pe cineva, ce-a făcut? Nu 
se poate, trebuie să fie o greșeală la mijloc. Miine-poimiine îi dă 
drumul. 

Cu toate că n-avea pricină de îngrijorare, fiindcă se bizuia pe 
nevinovăția lui, alergă la moșier cu gînd să-l roage să-i scape 
soţul de năpastă. 


La castel află că Dănescu era plecat de trei zile la Caracal și 
nu se întorsese încă, iar cucoana Smaranda nu se simţea bine și 
stătea culcată în pat. Argatul Florea o întrebă: 

— Dacă vrei să vorbești cu boierul ăl tînăr, e sus în odaia 
dumnealui. 

— Bine, du-te și anunţă-mă. 

Haralamb n-o primi în salonul cel mic, rînduit pentru musafiri, 
ci chiar în odaia lui, răvășită totdeauna ca în urma unei lupte. Nu 
se grăbi nici să îmbrace o haină decentă, ci rămase în pantaloni 
și cămașă, așa cum se găsea. Eticheta nu intra niciodată în 
preocupările lui, socotind-o ipocrizie și pierdere de vreme. De 
cîteva luni de zile se lăsase de muzică și începuse să scrie un 
roman umoristic, a cărui acţiune se petrecea în... era 
cuaternară, cu eroi aleși dintre primii oameni. La urma urmei 
trebuia să facă ceva, să-și umple timpul care îl apăsa din ce în 
ce mai greu. 

Gînd o zări pe Simina, cu ochii ei mari, dar făptura puţină de 
școlăriță, o dezbrăcă mintal de tot ce avea pe dinsa, afară de 
pantofi. Apoi o luă în primire cu vocabularul lui grandilocvent și 
declamator: 

— Micuţă fiică a Evei, ce păs te aduce în acest iad al pierzării? 

Simina îi cunoștea trăsnăile și avea o îngăduinţă pentru el 
pînă la hotarul jignirii. Așa că nu i se păru de loc ciudat felul cum 
o întîmpinase, nici locul unde o primise. 

Fără a pierde vremea în zadar, îi destăinui că bărbatul ei 
fusese arestat pentru nu se știe ce pricină și îi ceru să intervie 
numaidecit să-l scape de bucluc. 

Haralamb, aflind despre ce e vorba, izbucni într-un ris 
zgomotos: 

— Dar asta-i mană cerească! Bărbaţii trebuie să fie arestaţi 
periodic, pentru ca femeile lor să poată zburda și pe alte 
coordonate ale amorului decit cele strict legitime, amorfe, 
inodore și incolore. Așa că bine a procedat stăpînirea. Dacă ești 
prevăzută cu centura de castitate, trimit după lăcătuș... 

— Domnule Haralamb, replică învăţătoarea năucită de 
divagaţiile abracadabrante ale odraslei Dănescului, fii serios, te 
rog. Dacă ai de gind să-mi dai o mînă de ajutor spune-mi 
deschis, dacă nu... 

— De ce vrei să te jertfești pentru eliberarea soțului înlănţuit? 


— Mi se cere o jertfă? 

— Desigur. 

— Ce jertfă? 

— O noapte albă pe altarul dragostei. 

— Cum îndrăznești? strigă Simina cu obrazul dogorind de 
rușine, nevenindu-i a crede urechilor dezmăţata propunere. Uiţi 
că sînt femeie măritată? 

— Milioane de femei sînt măritate, dar numai una singură, 
Penelopa, a cultivat fidelitatea. Și aici e vorba doar de o 
legendă. Ăsta e preţul meu și nu las mai jos o centimă. Dacă nu- 
ţi convine du-te în altă prăvălie. Nici o supărare! 

Simina nu-l mai ascultă. Îi întoarse spatele și apăsînd cu mîna 
pe clanţa ușii dădu să iasă. A 

— Stai, nu pleca! strigă el apucînd-o de braț. Imi repugnă 
virtutea în fustă. 

— Lasă-mă! Eşti un monstru! îi aruncă femeia împroșcîndu-l 
cu săgeți de ură. 

— Da, un monstru care frînge ordinea biologică și concurează 
cu veșnicia. Întoarce-te, fiică a Evei, în paradisul pierdut fără 
idiotul de Adam. 

Învăţătoarea, ieşindu-și din fire, nu se putu stăpiîni să nu-i 
cîrpeaseă o palmă. 

— Îmi dai şi aconto? Bun și ăsta. Te aştept la noapte, ca 
Mona-Vana, goală sub mantie, cînd se ducea spre cortul lui 
Prinzival. 

Simina nu mai auzi ce spusese. leși ca o furtună din camera 
înăbușitoare și coborînd scările fugi pe poarta castelului. 

Aerul rece de sfîrşit de octombrie o învioră ca o scaldă în rîu. 
Scăpase parcă din iad și era încă buimacă. Cum de-i venise să 
stea de vorbă cu Haralamb, ca s-o acopere de insulte? De ciudă 
îi veniră lacrimile în ochi. Trecu podul peste rîu, plîngînd încet, 
să-și mai moaie necazul. În dreptul poştei zări pe Marga Vilsan. 

— Ce-i cu tine, fato? o întîimpină petetista?! uitîndu-se la ea 
mirată. Ai o mutră de înmormîntare. Ti s-au înecat corăbiile în 
baltă? 


21 Funcţionarilor de la Poştă, Telegraf, Telefon (prescurtat P.T.T.) li se spunea 
„petetiști“ 


Pe învăţătoare iar o podidiră lacrimile. Marga se apropie de 
ea, îngrijată: 

— Ştii că asta nu-mi place? la vino la măicuţa ta să-ţi descarci 
sufleţelul. 

Vrînd-nevrînd Simina intră în odaia petetistei și se așeză pe 
un scaun, cuminte ca o copiliță. Îi povesti pe îndelete ce păţise, 
cum bărbatul ei fusese arestat Dumnezeu știe pentru ce și, 
ducîndu-se la moșier să apeleze ca să-l scape, Haralamb îi 
făcuse propuneri rușinoase. 

— Păi bine, mă fatălică, la lup te duci să te scape din gura 
lupului? De ce n-ai venit la mine, că eu îţi făceam treaba cit ai 
zice pește. 

— Serios, poţi? 

— Cine crezi că poate mai mult pe lumea asta ca femeia? Am 
la „judeţ“ cîteva „Semiramide“ poștale, extra... Nu reușește 
una, reușește cealaltă și nu dezarmez pînă nu cîştig victoria. 
Apropo de Victoria, stai s-o iau la telefon. 

Amîndouă trecură dincolo, în încăperea oficiului, unde la o 
masă Vilsan ţăcănea un buton de telegraf. Marga se așeză 
profesional pe scaunul dinaintea aparatului telefonic, își puse 
casca pe cap, potrivi citeva fișe și începu să turuie vîrtos la 
manivelă. 

— Caracalu? Alo Caracalu, Caracalu? Lasă-mă Osico, nu te 
băga pe fir!... Caracalu? Tu ești, Victoriţo? Ascultă, ia notă și dă 
ordin lui Stamatiu să lase în pace pe învățătorul de-aici, Preda. 
Pre-da surdilo! Ce zici? Bombonica are mai multă trecere? Dă-o 
la neica-ncoace... Alo! Bombonico ce faci fă, urita naibii? Uite ce 
te roagă mă-ta mare: zgilțiie-l pe zdrăngălăul de Stamatiu să se 
astimpere... 

Și așa Marga continuă o oră încheiată. Cu toate astea 
bărbatul Siminei nu se întoarse nici seara, nici a doua zi. Semn 
că era vorba de-o „chestie“ nu tocmai măruntă. 

— Mă, fetiţă dulce, îi spuse Marga învăţătoarei, după cum se 
prezintă situaţia, văd că e nevoie să mă deplasez în persoană la 
faţa locului. 

Plecă la Caracal chiar în seara aceea. Vreme de patru zile 
Marga întoarse orașul pe dos cu intervenţiile. Trimise pe capul 
prefectului pe Didona, oficianta de la mesagerii, la președintele 
tribunalului pe Mary, o tînără telegrafistă căreia „berbantul 


sexagenar“ îi făcea ochi dulci; la Stamatiu se duse din nou 
Bombonica, iar la Ghișcu se înfăţișă chiar ea, pe la amiază, ca să 
fie reținută la masă. 

— Draga mea, voi face tot posibilul, îi făgădui judecătorul 
Ghișcu. Păcat că afacerea a fost repartizată lui Aldea. 

— Ascultă, Lipi, mie nu-mi umbla cu tot posibilul și imposibilul, 
se răţoi la el îmbufnată. Mie spune-mi pe șleau: faci sau nu? Una 
din două. 

— Lipi, fă-i Margăi ce te roagă, că-ţi aprinzi paie în cap cu ea, 
interveni la rîndu-i Mădălina, soția judecătorului. 

— Sigur că fac, frate, răspunse acesta cam enervat, numai că 
nu atîrnă de mine ca să merg la sigur și afară de asta nu cunosc 
încă dedesubturile. 

Marga Vilsan era cît pe aci să izbutească. Președintele 
tribunalului, muiat de rugăminţile „Gheișei“, cum îi spunea 
micuţei Mary, întrebă pe prefect dacă n-ar fi mai nimerit s-o lase 
moartă cu „instigaţia“ învățătorului. Prefectul, care la rîndu-i 
fusese domesticit, răspunse că este de aceeași părere, numai că 
înainte de a lua o hotărire trebuie să se consulte cu Dincă 
Milioneru. Aici i se înfundă. Moșneagul nu voia să audă în ruptul 
capului. Striga făcînd spume la gură: 

— A instigat, să-și ia pedeapsa după lege. De-aia sînt făcute 
legile: să se aplice. 

— Măi Dinculete, mai dă-le dracului de legi că-s făcute și să se 
aplice și să nu se aplice. După obraz, înţelegi? De ce ţii 
numaidecit să nenorocim omul? 

— Orovene, slăbește-mă cu pledoaria. Dacă nu-mi faci hatîrul, 
care e mai mult al lui Alexandru, decît al meu, să știi că nu mai 
ai vorbă cu mine. S-a isprăvit. Pe onoarea mea dacă nu plec de 
la voi și mă înscriu la liberali. Și nu mai pupă un creiţar partidul, 
ba vă și evacuez clubul că-l ţin fără contract, fără nimic. 


Vestea arestării învățătorului ajunse și la urechile șipotenilor, 
umplîndu-i de mînie. În acea zi mohorită, cu cer pămîntiu, 
cernea de sus o ploaie măruntă de toamnă. Dar ploaia aceea 
era nimic pe lîngă potopul de înjurături care curse pe seama 
boierului. Încă nu se uitase născocirea cu botniţa și acum altă 
ispravă. Pînă cînd o să-și facă boierul de cap? Cine poate să 
rabde atita silnicie și prigonire? 


Unii dintre ţărani ajunseră la sfadă. Călin Bîrligatu învinovăţi 
pe Dănilă că n-a avut de lucru și i-a cerut lui Preda să tipărească 
foile buclucașe; alții, ca Dumitru Spoială și Pleznilă, se legară de 
Heruvim Tănase, spunînd că el iscase năpasta, că cine striga ca 
nebunul să mai spuie o dată poezia? 

— Mă, fraţilor, interveni împăciuitor Pantelimon Gavrilă, decît 
să ne ciorovăim ca proștii, mai bine ne-am înţelege ca deștepţii 
și-am rîndui o delegaţie să se ducă și să stăruie pe lîngă domnu 
prefect pentru liberarea lui Preda al nostru. 

Moș Barbu Găvană avu altă părere: 

— Eu zic, că nu-i bine așa. Purtăm oamenii degeaba pe drum 
și cheltuim gologanii, cum a fost atunci cu Dănilă și cu Spoială. 
Mai degrabă s-ar duce delegaţia la Trîndavu, că la el e cheia și 
cu cheia aia poate să descuie, dacă vrea, poarta pușcăriei. 

Fiecare șipotean îi dădea dreptate în sinea lui, dar nu pe faţă. 
Nici unul nu voia să plece steagul în fața moșierului. 

— Tot la prefect ne ducem, zise în cele din urmă moș Stan 
Cimpoieru. Văd că nimeni nu se îndură să meargă la castel. 

— Faceţi cum credeţi, dar e osteneala degeaba, să știți, ridică 
din umeri Barbu Găvană, ca și cum s-ar fi spălat pe miini de 
orice răspundere. 

Dacă văzu așa, moș Stan Cimpoieru scrise la București lui fiu- 
său, doctorul, rugindu-l să scape pe „domnul învăţător“ de 
năpastă. Vera, auzind de păţania lui Preda, lăsă baltă toate 
demersurile pe lîngă autorităţi pentru utilarea spitalului și 
începu să bată la porţile ministerului de interne. Apoi trimise 
bătrînului o telegramă prin care îl vestea că secretarul general a 
ordonat o anchetă. 

Șipotenii prinseră curaj. Dar se scurseră cîteva săptămîni fără 
altă veste. Începu din nou să-i frămînte îndoiala. Dacă știau că 
ies lucrurile așa, n-ar fi lăsat să treacă atita timp fără a mișca un 
deget. Boală lungă — moarte sigură. Pentru a-și împăca cugetul, 
oamenii trimiseră pe bătrînul Cimpoieru și alţi doi la Caracal. 
Prefectul Oroveanu primi delegaţia în cabinetul său și le spuse 
că înseși „internele“ au cerut să se facă o anchetă, că el a făcut 
ancheta și acum urmează să se pronunţe și tribunalul. In orice 
caz, conchise, justiţia va da dreptate învățătorului Preda, iar pe 
ţărani îi sfătui să n-aibă nici o grijă și să se ducă acasă, la 
treburile lor. 


— Eu știam că dreptatea e în ceruri, grăi cu tîlc Heruvim 
Tănase, da dacă Dumnezeu o pierdu și-o găsi justiţia, se 
schimbă socoteala. Decit să n-o ţie numai pentru ea, s-o mai 
împartă și pe la oameni. 


PARTEA A TREIA 


VREM PĂMÎNT! 

Dar ce e, Doamne, vuietul 
acesta, 

Ce-i freamătul acesta care 
crește? 

Se zguduie  pămintul si 
mugește 

Ca marea cind o  biruie 
tempesta. 


(A. VLAHUȚĂ) 
PUTEREA URSULUI 


În duminica aceea de decembrie cîrciuma lui Chioru gemea 
de mușterii. Lîngă masa din stinga tejghelii beau să se 
dezmorţească de geruială Ghiţă Cărare, cumnatu-său, Petre 
Dănilă și Dumitru Răzmeriţă. Lîngă ei, la altă masă, stăteau 
înghesuiți claie peste grămadă rusul Serghei, Dumitru Spoială, 
Stoian Ulmu, zis Ceacîru, lacob Negoiţă și încă alți trei-patru. 
Dincolo, în dreapta, mesele erau ticsite de alţi ţărani, printre 
care Pantelimon Gavrilă, Marin Viţu, Enache Bădoi, Prăsilă și 
Călin Biîrligatu. Dintre bătrîni venise numai moș Barbu Găvană. 
Picat mai tirzior, Heruvim Tănase bea tacticos de unul singur, 
lîngă tejgheaua cîrciumarului, căci nu mai avea loc unde să 
șadă. Dar el nu se sinchisea. 

Șipotenii vorbeau de necazurile lor, cum vorbește omul la un 
pahar cu vin, cînd își dezleagă limba. Cei mari, din capitala 
judeţului, încă nu-i dăduseră drumul învățătorului. Lupul te 
pîrăște și tot lupul te judecă! O nimerise bine Heruvim cînd 
vorbise despre dreptatea pe care a pierdut-o Dumnezeu. Ce să 
se mai ducă ei la prefect să-l roage? Cel care plinge dinaintea 
judecătorilor își pierde lacrimile de pomană. Ba, săptămînă 
trecută, stăpînirea le trimisese învăţător nou, pe Vasile 
Vasilescu, unul mititel și spîn, care avea trei fire de păr pe șapte 
rînduri. Va să zică, boier Dănescu își pusese în gînd să-l 
jugănească rău pe bietul Preda. Mai umbla vestea că Vilsanii 


fuseseră mutaţi la oraș. E drept că pe „Tignita“ n-o mai vedeau 
la poștă, numai pe bărbatu-său. Și-așa nu prea stătea ea iarna 
la Șipotele să se lupte cu noroiul și viscolele. Avea suflet bun, se 
omorise să-l scoată pe învăţător din pușcărie, chit că nu izbutise 
și mai făcu și altă ispravă: scăpă de ponos pe Gheorghiţă al 
Floarei, care, înzdrăvenit ca prin minune, aștepta judecata. Il 
muie pe Andrei Miîrșanu, ajuns judecător în sat, înduplecă pe 
boier lencuţu și iacătă liber pe flăcău, ca pasărea cerului. 
Aferim, muiere! Drac gol cu suflet de înger! 

Ceva mai tîrziu se arătă în cîrciumă și Stan Cimpoieru, cu 
pletele ninse, ca un sol temut al iernii. Cîţiva ţărani se ridicară în 
picioare, cu smerenie, față de anii pe care-i purta moșul în 
spinare, poftindu-l să șadă. 

— la spuneţi, fîrtaţi, grăi el așezîndu-se, ce se mai aude cu 
răscoala din Rosia? Făcură ăia ceva pe-acolo? 

— Se ţin tari... Se ţin tari, vecinii, moș Stane, răspunse 
Pantelimon Gavrilă. lacă, mai e puţin și se împlinesc doi anișori 
de cînd se mișcă poporu și stăpînirea tot nu-i veni de hac. 

— Toată ţara s-a ridicat cu mic cu mare, bătrîni și copii, 
completă Serghei. 

— Chiar și copiii? se miră moș Cimpoieru. 

— Da... da... chiar copiii. La Riga au împușcat șapte minori, 
dintre care trei copii între zece și doisprezece ani. 

— Ptiu, bătu-l-ar Dumnezeu de ţar, să n-apuce ziua de miine, 
dacă dete el iama și-n copii! blestemă moș Barbu Găvană. 

— În gubernia Cernigov, urmă Serghei, ţăranii au intrat cu 
plugurile pe moșii, au împărţit între ei bucatele și vitele 
boierilor, iar la conace le-au pus foc. 

Toată lumea rămase cu gura căscată, auzind asemenea 
întîmplare. 

— Scrie în gazetă, sau ai auzit numai așa... 

— Scrie... scrie... am citit și eu, întări Gheorghe Murgu, care 
intrase înfrigurat în cîrciumă și auzise despre ce vorbeau. Și în 
alte gubernii s-a întîmplat la fel. 

— Halal, ăștia oameni! rosti admirativ Dumitru Spoială. 

— Nici ai noștri nu-s de lepădat, zise Răzmeriţă. Insă nu prea 
au coraj, li s-a dus corajul... 

Stan Cimpoieru interveni în discuţie: 

— De ce li s-a dus? Ba au coraj cu caru... 


— Așa-i, întări Pantelimon Gavrilă. Chiar la noi s-au schimbat 
multe lucruri. De cînd cu spitalu, oamenii văzură că dacă au de 
lucru cîștigă un ban și mai scot nevoile din casă și fără ajutorul 
boierului. Și se învăţară la bine. Mai văzură oamenii că din osul 
nostru se pot ridica mlădiţe în rînd cu boierii, cum a fost cu 
fecioru dumitale, nea Stane. Va să zică nu sîntem buni numai de 
robi... 

— O  brodiși, Pantelimoane, n-am ce zice, sări Heruvim 
Tănase. Da mai repede ne-ar veni coraju de la... apă! 

— Nu mai vorbi nerozii, Heruvime. Du-te dracului și taci din 
gură, îl ocări Petre Dănilă. 

— De ce vorbesc nerozii, Mutulică? De ce vorbesc nerozii, 
oameni buni? Păi știți voi ce vreau să spui? Nu știți... 

— Lasă-l, mă, să spuie. Ce vreai să spui cu apa aia? 

— Noi, ţăranii, sîntem apa și boierii sînt ţuica... Asta... vream 
să spui. 

— Taci, naibii... făcu Dănilă plictisit. 

— Nu tac deloc. Care-i mai tare, apa sau ţuica? 

— Cum o să fie apa mai tare decit ţuica? Ai înnebunit la cap? 
făcu lacob Negoiţă. 

— Este! urlă Heruvim. Este, fiindcă e multă — potop! Cînd 
vine Olteţu mare și năvălesc puhoaiele, cine le mai ţine piept? 
Acu nouă ani nu luară apele podul și făcură praf Cornăţelu, de 
se-necară șase oameni și nu știu cîte vite? Poate ţuica să facă 
așa ceva, bă, deșteptu lui Papuc? i se adresă lui Negoiţă. Apoi, 
proțăpindu-se deodată ameninţător în faţa cîrciumarului, răcni 
din răsputeri: este, Chiorule, Dumnezeii mă-ti de cioflingar? 

Cîrciumarul nu-i dete nici o atenţie, parcă nici nu l-ar fi înjurat 
pe el, ci mai însemnă în terfelog pe cîţiva oameni. 

— Măi, Heruvime, zise Ceaciîru, cu oameni ca tine nu mai 
ajungem noi la votu universal. 

— la isprăviţi cu votu ăla, strigă enervat Dumitru Răzmeriţă, 
după care întorcîndu-se spre primar îl întrebă: Nea Gheorghe, 
dumneata care ești trăit la oraș, poţi să-mi spui mie cam ciţi 
boieri sînt cu toţii? 

— Ştiu eu? Habar n-am... Nu m-am întrebat niciodată. 

— Așa... după ochi... cam ciţi? 

— Ce să spui?... Nu mă taie capu... 

Ghiţă Cărare se amestecă în vorbă: 


— După ideea mea or fi vreo juma de milion, ai? Da nu bag 
mîna-n foc... 

— Ce tot îndrugi, Ghiţă? sări Barbu Găvană. Dac-ar fi atiţia ne 
luau nu numai pîinea, ne luau și aeru. 

— Sînt... sînt dincolo prin Muntenia și Moldova... Trebuie să 
fie. 

— Nu sînt nici zece mii, își dădu cu părerea Pantelimon 
Gavrilă. 

— Staţi, oameni buni, că vă spui eu acuși cîţi sînt și cîți nu 
sînt, zise Petre Dănilă și scoase din sîn o cărticică mototolită și 
unsuroasă pe care o cercetă cu luare-aminte. 

— Sînt cinci mii tari și mari. 

— Numai atiţia? se mirară oamenii. lote ce știe Mutulică al 
nostru! 

Nu le venea să creadă urechilor. Dar scria acolo în carte, 
negru pe alb, și ce scrie în carte e sfint. S-a isprăvit! 

— Şi noi, ţăranii, cîțti sîntem? la, uită-te, Petrică. 

— Noi sîntem... sîntem... Apoi noi sîntem, mă fraţilor, șase 
milioane. Şa-se mi-li-oane de suflete! anunţă Dănilă umflînd 
pieptul. la staţi să vă mai citesc ceva, să vă cruciţi. Uite ce scrie 
ici: ăști cinci mii de boieri stăpînesc 8 milioane de pogoane de 
pămînt, iar 900.000 capi de familii țărănești stăpînesc numai 6 
milioane de pogoane. Păi, cum vine? 

— Vine prost al dracului... făcură cîţiva scărpinîndu-se după 
ceafă. 

— Un număr de 500.000 de ţărani n-au de loc pămînt. 

— Şi Trîndavu are singur 8.000 de pogoane. De unde? Ce, ele 
cumnat cu maica precista? E rudă cu Dumnezeu? 

— Mîncarea asta nu se mai mănîncă! rosti grav Răzmeriţă, ca 
o sentință. 

Se lăsă o tăcere mistuitoare. Fiecare se sfătuia cu el însuși, în 
mare taină, cătind parcă să dea o dezlegare acestor lucruri atît 
de grele, de care n-auziseră. 

Profitîind de tăcere, primarul Gheorghe Murgu se strecură pe 
ușă și dispăru. 

— Mă, Petrică, ce carte e aia, Mutule? tăbăriră oamenii 
curioși, pe Dănilă. Nu ne-o dai și nouă s-o pipăim o ţiră? 

— E revista Vorbe bune a învățătorului, răspunse omul. O 
aveţi și voi pe-acasă, da dacă nu citiţi ce să vă fac? 


— lete-te, mă... Nu știam că scrie lucruri d-astea mari... 

In clipa aceea se ivi pe ușă șeful de jandarmi, Chițu. Cum îl 
văzu, Pantelimon Gavrilă făcu semn lui Chioru să-i treacă la 
catastif două cinzăci și ieși repede din cîrciumă. Chițu observă 
plecarea ostentativă a ţăranului și cătă lung în urma lui. 

— Face pe supăratu-n păpușoi, pufni el. 

— O fi avînd pricină, că nu se supără Gavrilă ca văcaru pe sat, 
zise moș Stan Cimpoieru și plecă și el căci se făcuse tirziu. 

Șefu ceru un ţoi mare și-l răsturnă pe git. Apoi văzînd pe 
Heruvim Tănase, care sforăia răsturnat pe un scaun, spuse: 

— lar s-a îmbătat porcu ăsta? 

Nu-i răspunse nimeni. Nemaiavînd ce face, dădu să plece, dar 
în ușă se răzgindi și, adresîndu-se lui Serghei, îi făcu semn cu 
capul: 

— Vino cu mine, rusule. 

— Unde? întrebă acesta, surprins de poftire. 

— Pînă la secţie. Avem o treabă amindoi... Hai, mișcă | 

Dumitru Răzmeriţă se ridică de pe laviţă și băţos, cu uitătura 
fioroasă, făcu cîţiva pași, proţăpindu-se între șef și Serghei. 

— Azi nu poate să vie, că e duminică și petrece ca oamenii. 
Vine miine. 

— Ce ești tu de vorbești în numele lui? Ești ta-su? 

— Ta-su, ne-ta-su, vorba e: lasă creștinu în pace. Cit îţi spui 
cu vorbă bună... 

— Mă, te încontrezi cu mine? Ai căpiat? făcu șeful măsurîndu-l 
cu privirea mirată. 

— De ce să nu căpiez? Adică n-am pricină? zbieră Dumitru 
Răzmeriţă. leşi afară, că mă pui cu paru pe tine și te fac pizdării, 
închinarea mă-ti de cutră... Ce crezi că-ţi mai merge cum ţi-a 
mers, să ne deznozi în bătaie ca pe vite? Ehee, s-a dus povestea 
aia! 

Șeful de jandarmi rămase pironit lîngă ușă, cu ochii holbaţi de 
năucire. Ce se întîmplase cu oamenii ăștia? Parcă nu mai erau 
ei. De ce-or fi puși mereu pe harţă? Cine-i răscolise astfel de nu-i 
mai cunoșteai? 

— Afară! Afară! răcniră ţăranii ţinînd hangul lui Răzmeriţă, și 
se ridicară ameninţători de pe scaune. 

Chițu vru să spuie ceva, dar se răzgîndi. Scrîșni neputincios 
din dinţi și plecă repede, cu coada între picioare. 


Răzmeriţă privi triumfător spre ușa pe unde ieșise omul 
stăpiînirii și slobozi un chiot, ca din rărunchi. După aceea strigă 
către oameni, cuprins de o bucurie care nu-l mai răbda: 

— Văzurăţi, măi, ce înseamnă puterea ursului? Asta sîntem 
noi! 


PUTEREA „CEALALTĂ“ 


| 

Moşierul Alexandru Dănescu îl pusese la popreală pe 
învățătorul Preda şi acum aştepta judecarea procesului. Mai 
rămăsese Vera, căreia trebuia să-i plătească polița pentru „lipsă 
de considerație“. Pe ea n-avu cum s-o lovească direct, o lovi 
însă indirect, plingindu-se prefectului Oroveanu împotriva lui 
Serghei, că face instigaţie printre ţărani, ţinîndu-i în curent cu 
răscoala din Rusia și împuindu-le capul cu idei revoluționare. 

— Pune-l și pe ăsta la păstrare ca pe învăţător, fiindcă nu-i de 
loc prudent să-l ținem în sat. 

Cînd Oroveanu auzi de potemkinist se sperie. Aflase de la alți 
prefecţi cîte pătimiseră, căci era o „pacoste“ cu potemkiniștii 
ăștia: oriunde se aciuau, gata! „stricau“ mintea oamenilor. Și el 
nici nu știa că are unul în judeţ, de sămînţă. Decit să se 
pomenească tam-nisam cu vreun pocinog, tot mai cuminte să-l 
pună la popreală. Şi dădu ordin căpitanului Stamatiu să-l aducă 
la Caracal. Astfel, cu un cartuș împușca deodată doi iepuri: 
astupa gura Dănescului, iar el dormea liniștit. 

Șeful jandarmilor ridică pe Serghei în ajunul Crăciunului. A 
doua zi, în zori, îl trimise la Caracal escortat de sergentul 
Dulamă. Acolo, stătu închis la arestul central, pînă după 
sărbători. Soră-sa Vera, aflînd de păţania fratelui ei, se repezi 
pînă la Caracal și ceru să stea de vorbă cu prefectul: 

_ — Asta-i răsplata pentru că am ridicat spitalul din Șipotele? 
Imi arestezi fratele, doar ca să-i faci pe plac îngîmfatului de 
Dănescu? 

Oroveanu, care se întorcea după cum sufla vintul, îi ceru 
scuze — nu știa că e fratele ei — și dădu ordin să fie eliberat 
Serghei, fără să mai întrebe pe Dincă Milioneru sau pe altcineva. 
Puse însă condiţia să nu mai calce pe la Șipotele, fiindcă acolo, 


după cum arată raportul șefului de secţie, a fost dovedit că face 
instigaţie printre ţărani. 

— Ce instigaţie? ripostă Vera miînioasă. Astea sînt vorbe 
goale. Nu face nici o instigaţie. Își vede pur și simplu de treabă. 
Am nevoie de el la spital. Trebuie să șadă acolo un om de 
încredere, pînă cînd aducem mobilierul și instrumentele 
medicale. 

— Poftim raportul lui Chițu. Citește și dumneata ce scrie. 

Vera citi că fratele ei adună lumea din sat și le ţine cuvîntări, 
spunîndu-le că în Rusia răsculații au pus mîna pe putere, că 
țăranii au împărţit între ei moșiile boierilor și altele pe același 
calapod. 

— Astea sînt minciuni ticluite de Dănescu! strigă ea furioasă. 

— Bine, să zicem că sînt minciuni, răspunse Oroveanu, calm, 
așa cum îi era felul. Dar e o minciună că fratele dumitale face 
parte dintre rebelii de pe „Potemkin“? 

— Asta nu, nu-i minciună. 

— Ajunge atît. Însăși prezenţa lui printre ţărani constituie un 
act de instigaţie. Înţelegi, e un exemplu viu și nu pot admite să 
rămînă acolo. Aici, la oraș, e altă mîncare de pește. 

— Aveţi ordine în acest sens? întrebă Vera bănuitoare. 

— Sigur... sigur că avem... Ordine secrete... se grăbi să 
întărească perfid prefectul, bucurîndu-se într-ascuns că femeia 
însăși îi pusese la îndemînă argumentul de căpetenie. 

Vera Cimpoieru, neavînd încotro, se învoi și așa și isprăvi 
discuţia cu Oroveanu. 


II 

După întîmplarea din cîrciumă, cînd bruftuluise pe Chițu, 
Dumitru Răzmeriță nu dormi acasă cîteva nopți de teamă să nu-l 
înhaţe jandarmul. Dar, ciudat lucru, nu-l căută nimeni. Ziua nu-i 
era frică de jandarmi, avea pe şipoteni de partea lui, însă 
noaptea... lucru dracului... nu poţi să zbieri și să scoli satul din 
somn. Pînă la urmă Răzmeriţă își făcu socoteala că șeful, luat de 
alte treburi, îl lăsase în pace și nu se mai feri. Chițu însă nu-l 
uitase, îi purta sîmbetele și într-o noapte, cînd îi veni bine, puse 
mîna pe el cu ajutorul celorlalţi trei jandarmi. Îl duseră pe sus la 
secţie și îl stilciră în bătăi. 


Șipotenii, alarmaţi de Tudora, muierea lui, se strînseră vreo 
trei sute de oameni în fața secţiei și vociferau îndirjiţi, cerînd să 
pătrundă în local. Chițu, cuprins de spaimă, n-avu încotro și 
dădu drumul ţăranului. În timp ce Răzmeriţă înjura pe jandarmi 
de-i trecuse Olteţul, avertizindu-i că nu se lasă pînă nu le 
mănîncă la toţi coliva, veni și judecătorul Andrei Miîrșanu, 
împreună cu grefierul Răduţu Pleșea. 

— Rogu-te să faci dreptate, îi strigă Petre Dănilă, dacă ești 
judecătorul nostru și vrei să-ţi iasă nume bun. Ceea ce s-a 
întîmplat e-o nelegiuire. 

— Voi cerceta imediat ce-a fost, răspunse judecătorul atins de 
cuvintele lui Dănilă. 

Întrebîndu-l pe Chițu de ce a arestat pe ţăran, acesta invocă 
motivul că deţinutul a instigat lumea la rebeliune. 

— Cînd? 

— Acum două săptămîni, în cîrciumă... 

Judecătorul strigă la el: 

— Te rog să fii serios. Mie să nu-mi umbli cu povești. Dacă a 
instigat acum două săptămîni de ce nu i-ai dresat acte? Și 
pentru care motiv l-ai maltratat? Sînt nevoit să-ţi fac raport 
pentru abuz de putere. 

Şipotenii se uitau lung unul la altul: 

— Văzurăţi, mă nene cu pene, ce se dete „muiercea“ pe 
brazdă? Unde s-o scrim? 

Dumitru Răzmeriță zăcu o săptămînă, cît ţinură adică 
sărbătorile, oblojit de muieri-sa Tudora, care îl ţăcănea la cap ca 
o ciocănitoare: 

— Bine-ţi făcu, să te-nveţi minte... Așa-ţi trebuie! Te găsiși tu 
ăl deștept să te-ncontrezi cu șefu, care are puterea în mînă... 


UMBLĂ VEȘTI RELE 


| 
De un timp încoace se petreceau lucruri ciudate în regiment. 
Mai exact, de la sfîrşitul lunii februarie. Așa, de pildă, duminica 
asta cît și duminica trecută, toți ostașii fură consemnați în 
cazarmă. Nimeni nu știa pentru care motiv, nici ofiţerii. 
Alaltăieri, colonelul Bărbulescu a avut o conferinţă cu 
comandanții de companii, care s-a lungit pînă la miezul nopţii. 


Azi dimineaţă a picat cu noaptea-n cap generalul de brigadă 
Lambru. Acesta a convocat numaidecit în sala de mese pe ofiţeri 
și le-a vorbit două ore. 

— Ce semne or mai fi astea, Poenaru, că tu ai nas de copoi și 
le miroși pe toate? întrebă caporalul Gavrilă pe fiul „tutungiului“. 

— Nu-i de-a bună, Mihai: a izbucnit răzmeriţa în Moldova... 

— Ce spui, nenișorule? E serioasă treaba? Scrie cumva la 
gazetă? 

— Sigur că scrie. O să-ţi dau să citeşti Adevărul. Acum citeva 
zile Consiliul de Miniștri s-a ocupat în special de conflictul ivit 
între ţăranii și proprietarii din judeţele Botoșani și Dorohoi. La 
Podul Iloaiei au venit șapte sute de oameni din Cobălteni, lezeru 
și Șerbănești, cerînd autorităţilor să le dea pămînt. 

A doua zi, Poenaru Mircea făcu rost de un ziar și-l strecură pe 
furiș lui Gavrilă, deoarece era ordin ca ostașii să nu citească 
gazete. 

Mihai intră în latrină, desfăcu ziarul și-l ciuguli de știri pe 
nerăsuflate, mai mult pe la titluri și subtitluri: 

„La Segarcea, lingă Băbeni, 400 de ţărani au devastat mai 
multe case.“ 

„Studenţii de la Solidaritatea au ţinut o întrunire.“ 

„Regimentul 14 infanterie a fost adus la Podul Iloaiei, de frica 
țăranilor.“ 

„Două sute de case devastate la Tg. Frumos.“ 

„Regimentul 3 roșiori a efectuat șarje cu lăncile.“ 

„Un grup de săteni din Popăuţi și Stîncești au năvălit în 
Botoșani și au devastat cîteva prăvălii și case boierești.“ 

Caporalul Gavrilă ieși năucit de atitea vești. Vîntul răzvrătirii 
pornise din nordul Moldovei și se lăsa în jos spre Milcov, pustiind 
sate și orașe, prefăcînd în scrum conacele moșierilor și 
arendașilor, devastînd magaziile și pătulele cu grîne. 

În dreptul infirmeriei, Mihai se întîlni cu sergentul Corbea de 
fel din comuna Flămînzi, judeţul Botoșanilor. Era vesel și ţinea 
între buze un muc de ţigară „Plugar“. 

— Auziși, Flămînzilă, de veștile care umblă? E borțoasă rău, 
frate-miu. O să cazi jos cînd ţi-oi spune că răzmerița a pornit 
chiar de la mine din sat... din Flămiînzi... 

— Ba nu zău? se miră Gavrilă. Nici că se poate ceva mai cu 
tilc. Parcă a potrivit-o careva cu mîna. Apoi, după un răgaz, 


adăugă: Nu mă așteptam să fie pe la voi un sat cu așa nume. 
Ăsta parcă e satul meu, al lui Flămînzilă... Cine l-o fi botezat așa 
mă, tată? 

— Pesemne vecinii de prin Frumușica, Rădeni sau Cristești, 
fiindcă ai noștri sînt săraci lipiţi. N-au nici după ce bea apă. 

Și Corbea, întins la vorbă cum era, îi povesti o mulțime de 
lucruri petrecute în satul lui, mai cu seamă despre un anume 
Mochi Fișer, care cică luase în arendă mai toate moșiile din 
Moldova. Mochi ăsta era ca vodă, tăia și spînzura și nimeni n- 
avea curajul să-i spuie nici dă-te mai încolo, fiindcă avea putere 
mare. Învoielile cu țăranii le făcuse după bunul lui plac. Pas de 
nu te-nvoi că n-aveai unde să muncești! Şi după ce muncea 
omul pînă cădea pe brînci, arendașul nu-i dădea bani de-ai 
statului. Aș! Îi dădea creiţari de tinichea făcuţi de el, care 
mergeau numai la crișmele și dughenele lui Fişer, răspîndite și 
ele ca ploșniţele prin sate și tîrguri. Și uite așa, ţăranul nostru 
era silit să cumpere numai ce găsea prin magherniţele acelea și 
la preţurile care i se cereau, că nimeni nu ședea la tocmă cu el. 

Mihai plecă buimac de atitea vești care cereau așezare. Fără 
voie gîndurile îl purtau departe, pe meleagurile copilăriei. Se va 
întinde răzmerița pînă la Șipotele sau se va stinge pe drum, 
sugrumată de stăpiînire? Şi dacă totuși va răzbi pînă acolo, ce 
soartă îl așteaptă pe Dănescu? Ce se va alege de Daria? 

„Adică tocmai lor le port eu de grijă? se întrebă nedumerit 
ostașul în sinea lui. Atiîta pagubă! Fără doar și poate că boierii 
au să cadă tot în picioare, ca pisica... Dacă le-o pune foc la 
conac, vor clădi altul mai mîndru și mai arătos decît cel vechi. 
Ce le pasă? Cu bănetul lor sînt în stare să mituiască pîn-și 
soarta.“ 

Oftă și rămase pironit, privind în gol. „Dacă aveam noroc, 
puneam mîna pe Daria... Nu-mi scăpa mie fetișcana asta... 
Grijania mamii ei de boieriţă!“ 


II 
Seara, în dormitor, după stingere, se încinse o vorbărie 
aprinsă între ostași. Caporalul Băluță, întors proaspăt de la lași 
dintr-o delegaţie, povestea în auzul tuturor cîteva întîmplări cu 
haz despre răzmeriţă, pe care le auzise în tren de la oameni. 


— Cică la lași, don’ prefect Cănănău voia să vorbească la 
telefon cu primarul din Bivolari: 

— Alo! Alo! zice el, tu ești mă, primarul Pîrlea? 

— Ba, don’ prefect, îi răspunse o voce groasă, Pirlea nu mai e 
primar, amu eu îs primar aici și mă cheamă Neculai Cîrnu. 

— Ei, drăcia dracului, cine te-a pus primar, omule? 

— Cine să mă puie? lacă, eu m-am pus, piîn-oi împărţi 
pămînturile alor noștri și p-ormă m-oi da jos de bună voie. 

— Nu ţi-e teamă, Cîrnule, c-o să-ţi tai nasul? 

— Nu mi-e teamă, don' prefect, că n-am nas de loc. Nici de 
leac... 

Ostașii se tăvăleau de ris pe sub pături. 

— Vai de pielea stăpînilor pe care-i urăsc supușii! se auzi un 
glas aspru, dar nici unul dintre ostași nu află cine rostise 
asemenea vorbă. 

Caporalul Băluţă continuă cu veștile adunate de pe drum: 

— Cică un arendaș, Natan Costiner, din comuna Tudora, 
prinzîind de veste că ţăranii porniseră să-i calce conacul, se 
sperie rău și ceru logofătului un cal ca să scape cu fuga. El însă 
habar n-avea de călărie și cum porni în galop, ajunse numaidecit 
la coada calului. Atunci strigă: 

— Logofete, mai adă un cal, că pe-ăsta l-am isprăvit! 

Alte risete înfundate se auziră în dormitor. 

— Mă, care ești ăla cu calul? șfichiui ca un bici glasul 
căpitanului Mazilu. 

Risetele îngheţară într-o clipă și se așternu o tăcere de cimitir 
părăsit. 

Comandantul companiei, care dormea în cancelarie, avea 
obiceiul să se strecoare noaptea în dormitor și să asculte 
vorbirile care se iscau între soldaţi înainte de a-i apuca somnul. 
Dacă nu descoperea nimic rău, pleca pe furiș, tot așa cum 
venise. Dacă prindea însă vreunul în greșeală, apoi vai și amar 
de pielea lui. 

— S-trăiţi, don’ căpitan, eu sînt caporalul Băluţă. 
_ — Păștuţu și meterhaneaua mă-ti de rîtan! striga căpitanul. 
Imi faci instigaţie în cazarmă? Marş la carceră! 

— Am înţeles s-trăiţi! 

Apoi comandantul companiei preveni pe ostași: 


— Să nu mai prind pe careva că pomenește vreo vorbă despre 
rebeliune, că nici Sfîntul Sisoe nu-l scapă de pușcărie. Aţi înţeles 
sau nu? 

— 'țeles, s-trăiți! răspunseră soldații. 

Intr-un tîrziu, un clopot se auzi undeva, departe, bătînd 
douăsprezece lovituri. Glasul cel aspru care pomenise adineaori 
de pielea stăpiînilor rosti din nou mustrător: 

— Mai lăsaţi glumele la o parte. Cu răzmerița nu-i de glumit. 

Nu-i răspunse nimeni. Nici n-aveau ce. Ostașii rămaseră muţi, 
fiecare cu gîndurile lor, pînă îi răzbi somnul. 


APĂ DE PLOAIE 


| 

Vasile Oroveanu, prefectul de Romanați, primi un ordin 
circular din partea ministerului de interne să se deplaseze de 
urgență în judeţ, mai ales în comunele unde sînt temeri de 
agitații din partea ţăranilor și să caute pe orice cale a potoli 
spiritele. 

— Asta-mi lipsea acuma, strigă prefectul supărat foc, să plec 
în propagandă electorală, ca pe vremea alegerilor. Nu s-a mai 
făcut o circulară către preoţi și învăţători să-i domolească pe 
țărani? 

Totuși plecă a doua zi însoţit de Șerbănescu, ajutorul său, și 
de Stamatiu, căpitanul de jandarmi. Cei trei stabiliră un itinerar 
cît mai redus cu putinţă, oprindu-se numai prin cîteva sate care 
aveau conacuri boierești și unde era rost de niţică petrecere. 

— Mergem mai întîi la Dobrosloveni și Șipotele, noaptea 
dormim la Dănescu; pornim pe urmă la Leotești și de-acolo la 
Știrbei. Mai facem cîteva conace unde cunoaștem stăpinii și 
basta, încheiem turneul. 


În urma notei telefonice primite de dimineaţă, primarul Murgu 
puse toba să bată pentru a vesti pe săteni că după amiază vine 
domnul prefect și nimeni să nu lipsească de la această adunare 
care e spre binele tuturor. Insă pe la prînz porni să cearnă de 
sus o ploaie măruntă ca de toamnă. Moș Hristea, vătășelul, 
văzînd că ţăranii începuseră să se stringă în faţa primăriei, îi 
trimise la școală, căci acolo urma să se ţină întrunirea. Cei dintii 


se arătară șipotenii cu procesul, în frunte cu Enache Bădoi, Călin 
Bîrligatu și Oprea Măruntu. 

— Mă, fraţilor, le spuse Enache, băgaţi-vă minţile în cap: dacă 
nu ne ţinem dirji, n-am făcut nici o brînză. Să spunem răspicat 
ce ne doare, chit că nu ne-o da nimic. Nu de alta: măcar să știe 
boierii ce vrem.... 

— Vrem pămînt, asta vrem! răsunară citeva glasuri puternice. 

Un alt glas, mai puternic, zdrobi toate urechile: 

— Să nu dea dumnezeu cel sfint 
Să vrem noi singe — nu pămint! 

Era glasul lui Călin Biîrligatu, care învățase pe de rost poezia 
lui Coșbuc. 

Ţăranii începură a sosi grupuri-grupuri, în care se deosebiră 
Pantelimon Gavrilă, Stoian Ulmu zis Ceacîru, lacob Negoiţă, 
Heruvim Tănase, Prăsilă, Buzatu, și alţii. Dintre bătrîni veni 
numai Barbu Găvană și încă vreo patru, cinci; pe Stan Cimpoieru 
îl apucase răul de la ficat și rămăsese acasă să bolească. 

Dumitru Răzmeriță dete cîteva tircoale, mirosi cam ce e, apoi 
o șterse pe-aci încolo. 

— Nu mă mai bag în nici o ciorbă, zise el. Să mă lase cu 
sărăcia mea, că nu-i mai mare boală decit punga goală. 

Dintre vlădoieni picară vreo cincisprezece oameni, în frunte 
cu moș Zaharia Zvirlugă, Bogoe, Ciupagea, Mototolea și Stan 
Cînepă. 

— Poate ne-o fi venit și nouă apa la moară, zise Ceaciîru, că 
unde se mai ostenea domnu prefect să vie în mijlocul nostru? 

— De nimic nu le biţiie dosul boierilor mai rău ca de 
răzmerită, grăi Dumitru Spoială zis Oţirică. 

— Lăsaţi vorbăria, oameni buni, strigă moș Zaharia, urcîndu- 
se pe catedră, mai bine să ne gindim ce să cerem, ca să fim toți 
pe o vorbă. 

— Pămiînt!... se auzi deodată, ca un bubuit, din toate 
piepturile oamenilor adunaţi acolo. 

— Şi dacă nu ne dă pămînt, ce facem? 

— Aşteptăm să vină răzmeriţa, strigă Negoiţă. Și-atunci îi 
luăm singuri. 

Fostul primar Oancea făcu un semn cu mîna că vrea să spuie 
și el cîteva cuvinte. 

— Grăiește, măi Oanceo! îl pofti moș Zvirlugă. 


— Oameni buni, eu unul zic că nu-i bine să cerem cai verzi pe 
pereţi. Prefectul nu poate și chiar dacă ar putea n-are de unde 
să ne dea pămînt. Pentru pămînt trebuie lege trecută prin 
Cameră. E lucru încurcat. Nu se scoate ușor mielu din gura 
lupului. 

— Apăi dac-om ţine pîinea în sînul boierilor crăpăm de foame, 
rosti Buzatu. 

— D-aia zic să cerem ceva care să se poată face iute și sigur. 
De pildă să ușureze învoielile agricole. 

— Şi asta-i bine! Dar mai întîi pămînt. Și p-ormă ălelalte. 

— Pămînt! pămînt! începură din nou a vocifera glasurile 
întărite, unite, strînse ca unul singur. 

Oancea, văzînd fierbinţeala oamenilor, se lăsă păgubaș și nu 
mai spuse nimic. 


II 

Ușa clasei se deschise larg la perete și mai marii judeţului se 
iviră falnici în prag. Întîi intră prefectul cu moșierul Dănescu, 
apoi Șerbănescu, directorul prefecturii, moșierul lencuțu 
Mîrșanu, căpitanul Stamatiu și la urmă, încheind cortegiul, 
primarul șipotenilor, Gheorghe Murgu. Şeful de post Chițu se 
strecură și el pe furiș și rămase de strajă la ușă. 

— Bună-ziua dumneavoastră, săteni! strigă prefectul, trecînd 
la catedră ca la tribuna parlamentului. 

— Să trăiţi! răspunseră oamenii într-un glas. 

Ceilalţi însoțitori se așezară în jurul prefectului, ca ofițerii la 
manevre în jurul generalului. 

— Am venit în mijlocul vostru să vă ascult păsurile, să-mi 
spuneţi fiecare ce vă doare, ce nevoi aveţi și să încercăm a le 
îndrepta împreună. Mai dă rumîne, mai lasă jupîne, poate-om 
reuși să facem vreo ispravă. la să vă aud... 

Se porni o învălmășeală de glasuri din toate părţile. Unii 
cerură pămînt, alţii ușurarea învoielilor, iar cîțiva, pe lîngă 
acestea, să li se facă alte înlesniri mai mărunte. Fiecare cu ce-l 
durea. 

Prefectul făcu semn cu mîna. 

— Nu vorbiţi toţi o dată, că nu pricep nimic. Parcă am fi la 
șatră, zău așa. Staţi ușurel, să ne înţelegem ca oamenii de 


omenie. Cînd un sat vrea să stea de vorbă cu stăpînirea, alege 
doi, trei unchieși sfătoși care să grăiască pentru toţi. 

Ţăranii delegară pe Zaharia Zvirlugă și pe Barbu Găvană să-i 
reprezinte. Ce-or spune aceștia, aia să fie... 

— Ei, ia spune dumneata, care sînt durerile oamenilor din sat? 
întrebă prefectul pe cel mai bătrîn dintre delegaţi. 

Zaharia Zvirlugă, cu pletele și barba albă-colilie, părea o 
arătare din alte vremuri, uitată pe pămînt printr-o neînţeleasă 
îngăduinţă a morţii. Se ridică anevoie în picioare. 

— Poţi să stai jos, îl îmbie prefectul. Nu e nici o supărare. 

— lertaţi, rosti moșul, mi-e mai la îndemiînă a vorbi din 
picioare. 

— Bine, cum vrei. la, spune, să te aud... 

Moşul tuși o dată, scurt, de-și drese glasul, își netezi cu mîna 
zăpada bărbii, apoi începu domol: 

— Boieri dumneavoastră, iaca zilele astea împlinesc 109 ani 
de cînd văzui răsăritul soarelui. 

— Cei mulţi înainte, moșule! îi ură Oroveanu. Frumoasă vîrstă. 
Rari sînt oameni care s-o apuce. 

— Mulţumim pentru urare, răspunse moș Zaharia, apoi 
continuă pe același ton: Umblînd prin tot veacul trecut, văzui și 
auzii multe. Viaţa noastră se face pe zi ce trece mai grea din 
cauza lăcomiei unora. Asta nu e bine, căci lăcomia omoară mai 
mulți oameni decît sabia. 

— Mosșule, fii te rog mai explicit, interveni prefectul. Cine sînt 
lacomii aceștia? Aș vrea să-i cunosc. 

— Vi-i spun, domnule prefect. D-aia m-aleseră oamenii, că mi- 
am trăit traiul și nu mi-e frică de prigoană. Lacomii... să iertaţi... 
sînt boierii noștri, la care muncim. Noi paștem vaca și ei o mulg. 

Căpitanul Stamatiu, auzind aceste vorbe, se făcu roșu de 
miînie. 

— Moșule, nu ţi-e bine sau ai căpiat? 

— Ba n-am căpiat, păcatele mele, se supără Zvirlugă, da așa 
ţi se pare dumitale, că spusei lucrurile pe șleau. 

— De unde și pînă unde sîntem lacomi? Nu ţi-e rușine să ne 
arunci în obraz asemenea ocară? interveni și moșierul Dănescu 
fierbînd de ciudă. 


— Ce să fac, dacă oamenii m-aleseră să vorbesc în locul lor? 
Poftim, să mă schimbe cu altu care să vă spuie numai lucruri pe 
plac. Nu mă supăr de fel. 

Prefectul făcu semn moșierului Dănescu să-l lase în pace. 

— la s-auzim, moșule, de ce sînt moșierii lacomi, că eu nu 
știu. 

— Apoi de dovedit e ușor, numai văd că vorbele mele aduc 
supărare și socot că răul e mai rău cînd vrea să se arate bun. 
Înainte de răzmeriţa din patru-șopt, știți, boieri dumneavoastră, 
care erau învoielile? Cînd munceau oamenii în dijmă, din cinci 
părţi boierul lua una și ţăranul patru. Rău și-așa! Dar acuș, în 
zilele noastre, cît ia? Una și una... și nici aia chiar. Apoi ce-i asta, 
nu-i lăcomie curată? 

O mișcare surdă se stîrni printre oameni la auzul acestor 
cuvinte. 

— Dacă socotim și mai înainte, continuă moșneagul, pe 
vremea lui Mavrocordat, aflăm că din zece ţăranul lua nouă 
părţi și boierul una. Am apucat oameni care mi-au spus... 

— Ce mai dezgropi morţii? se amestecă moșierul Dănescu. 
Pe-atunci era altă mîncare de pește. 

— Parcă eu zic altfel? Nici mîncarea aia nu era bună, nici asta. 
E sărată potroacă... 

— Așa e, așa! izbucniră ţăranii. 

Moșneagul, întăritat, continuă: 

— Viziru, dacă-i negustor aici în sat, a luat două mii de lei de 
la bangă pentru negustorie și-a ciștigat tot pe-atit cu banii 
împrumutaţi. Asta a fost, va să zică, munca lui. Insă banga nu i- 
a cerut dobîndă jumătate din ce-a cîștigat, i-a cerut cinci la sută, 
așa cum e drept. 

— Nu înţeleg, unde vrei să ajungi! îl întrebă prefectul. 

— Acușica vedeţi unde ajung. Noi, ţăranii, împrumutăm 
pămînt de la boierii care au, și-l muncim. Apoi se cade să ne ia 
mai mult de jumătate din muncă? Să ne ia cinci la sută, poftim 
zece... 

— Nu se potrivește, moșule, rise prefectul. Cînd e un an 
secetos, ia spune, ce vă ia boierul? 

— Nu ia nimic. Da ce ia banga dacă fuge Viziru cu banii? Eu 
nu zic să moară boierii, ba să trăiască, păcatele mele, dar să ne 
lase și pe noi să trăim. Dacă țărănimea o muri de foame, cine 


mai muncește pămîntul? O să iasă boierii pe cîmp să ţină de 
coarnele plugului? 

— Sigur că n-o să iasă, nu-i treaba lor, îi replică tăios 
Alexandru Dănescu. Nici ţăranii n-o să conducă prefecturile, 
ministerele, sau să ţină discursuri în parlament. 

— Ba să mă ierți dumneata: ţărani deputaţi s-au mai văzut. Și 
doftori, cum e Miron al nostru, și învăţaţi, de toate. Dar boier la 
muncă nu s-a văzut. 

— Muncesc și boierii, moș Zahario, de ce să nu fim drepţi? 
interveni Mîrșanu. 

— Muncesc ca să adune, nu muncesc ca să trăiască! strigă un 
glas din sală. 

Dănescu se burzului și apropiindu-se de prefect protestă: 

— Asta-i obrăznicie! Ma parole! 

Oroveanu, îngăduitor, îi făcu semn să tacă. Venise doar să 
împace pe ţărani, nicidecum să-i întărite. E și Alexandru un 
nervos, să dai — să fugi... Din orice îi sare ţandăra. 

Zaharia Zvirlugă urmă: 

— Cu adunatu cam așa e, cum zise glasu ce-l auzirăţi. D-aia e 
bine să avem măsură în toate. Dacă oamenii din Moldova 
începură a se ridica, se cheamă că nevoia i-a împins. Nu știu să 
se fi răsculat cineva de bine. 

— Așa e! strigară mai multe glasuri, ca unul singur. 

Pe faţa moșierului Dănescu se plimbau nori negri, iar în ochii 
lui scînteiau fulgere. Nemaiputindu-se stăpini se ridică în 
picioare, își încheie un nasture de la palton și spuse prefectului: 

— Mon cher, je ne puis plus rester parmi ces vauriens qui 
m'insultent...22 

Oroveanu încercă să-l reţină, dar nu izbuti. Moșierul 
bombănea mereu: 

— Il m'est impossible, croyez-m'en... Je suis hors de moi...% 

Mîrșanu vru și el să-l oprească, dar Alexandru Dănescu nu 
asculta decît de sine și plecă ostentativ. 

— Duce-s-ar învîrtindu-se! șopti Enache Bădoi, către vecinii 
săi de bancă, Oprea Măruntu și Călin Bîrligatu. 

După plecarea moșierului, prefectul Oroveanu reluă discuţia: 


* Dragul meu, nu mai pot rămîne printre acești golani care mă insultă. 
?3 Mi-i cu neputinţă, crede-mă. Imi ies din fire. 


— Prin urmare, moșule, din spusele dumitale reiese, după cite 
înţeleg, că oamenii vor să li se ușureze învoielile. Așa e? 

— Şi asta și alta, intră în vorbă moș Barbu Găvană. 

— Ce anume? 

— Eh, parcă dumneavoastră nu știți? Vor pămînt, ce mai 
încoace și-ncolo? 

— Bine, pămînt... Ştiu eu... biigui încurcat prefectul. Cine nu 
vrea pămînt? Dar spuneţi și voi de unde să vă dea statul 
pămînt? De unde să-l ia și să vi-l dea vouă? 

— Să-l ia de unde l-a dat, că noi îl muncim, îi știm rostul și-i 
cunoaștem măruntaiele. 

— Mă, omule, nu mai vorbi așa. Care moșier o să vindă 
statului pămîntul? Numai dacă l-o sili și atunci e altă problemă. 

— Apăi tocmai problema aia o vrem noi, pentru ea ne zbatem, 
grăi moș Barbu Găvană. 

— Oameni buni, se adresă prefectul către ţărani cu o voce 
îndurerată, nu-mi cereți luna de pe cer, că nu pot să v-o dau. 
Cereţi ce se poate, ce e posibil și vă dau. Acum, fiindcă mi- 
adusei aminte, o să vă relatez un fapt însemnat. Anul trecut, 
prin septembrie, s-a ţinut — dacă v-aduceţi aminte — congresul 
ţăranilor. La acest congres au participat sătenii cei mai luminaţi 
din ţară. Ştiţi ce-au cerut? N-au cerut să se atace proprietatea 
privată, cum cereţi voi, fiindcă nu știți ce vreţi, nu-i vorbă nici nu 
era cu putinţă să dobîndească vreodată așa ceva, au cerut, zic, 
să fie împroprietăriți pe moșiile statului, ale așezămintelor de 
binefacere, ale societăţilor financiare și celor particulare, care 
vor să le vîndă, fiți atenţi, care vor să le vîndă de bunăvoie. Au 
mai cerut izlazuri în fiecare comună, o nouă lege a tocmelilor 
agricole, și votul universal, dar chestia cu votul e altă poveste... 

— Şi ce s-a făcut pîriă acuma? întrebă o voce răzleaţă. 

— E drept, mai nimic... n-a fost timp, lucrurile mari nu le faci 
bătînd din palme, dar sînt trecute în programul guvernului. 

— Apă de ploaie! se auzi un glas din mulţime. 

— Cine a spus vorba asta? sări ca ars Stamatiu, căpitanul de 
jandarmi. 

Heruvim Tănase se ridică în picioare, cercînd să-și ţie 
echilibrul. 

— Hic! Eu o spusei... să trăiţi... Da parcă nu e așa? 


Chițu, șeful jandarmilor, care se afla postat la ușă, îl fulgeră 
crunt cu privirile. 

— Bine, mă beţivule, tocmai tu vorbeşti de apă? 

Sala clocoti de risete. 

— Dacă mai spui o prostie, să știi că te dau afară ca peo 
măsea stricată! 

— Alta nu mai spui, luminăţia-ta, îl încredinţă Heruvim, făcînd 
un gest scurt cu mîna. 

Zaharia Zvirlugă se ridică din nou în picioare și cuvîntă: 

— Nu făcu tocmai bine boierul nostru c-a plecat. Aveam o 
vorbă cu diînsul. Și dacă era aici, între noi, ne-am fi înţeles. 
Socot că pentru asta v-aţi ostenit cu toţii pînă aici. 

— la spune, moșule, ce e? 

— Apoi e chestia cu procestu care l-a cîștigat dînsul la 
București. Cum l-a cîștigat, nu e de mirare. Corb la corb nu-și 
scoate ochii și nu e prost lupu să dea dreptate mieilor! Vorba e 
ce fac oamenii pe care i-a împroprietărit statu și acuma trebuie, 
după atiţia ani, să dea pămintu înapoi, bașca despăgubiri. Ei zic 
așa: decît să dăm pămiîntu mai bine dăm viaţa, că fără pămînt 
tot nu putem trăi. Dar și sătulu să se ferească de judecata 
flămînzilor! 

— Așa-i cum spune! întăriră oamenii. 

— Bine, oameni buni, vedeţi, aici e o hotărire a justiţiei și... 

— Noi nu zicem că nu e, dar de ce să plătească oamenii 
nevinovaţi? Să plătească cei care au greșit și au dat pămiîntu 
care nu trebuia dat. 

— Să ne înţelegem: s-a comis, desigur, o eroare și statul are 
în vedere acest lucru. El va lua urgente măsuri ca oamenilor 
aflaţi în această situaţie să li se dea loturi în altă parte. 

— Foarte înţelept. Să le dea mai întîi loturile cele noi și pe 
urmă boierul nostru să le ia pe cele vechi. Dreptu-i? 

— Bun, vom vedea... Uite, iau notă. Voi studia chestiunea. Am 
să fac chiar cuvenitul demers la București... 

— Mai bine fă mersu aici în comună, că-i mai aproape și mai 
la îndemină, întrerupse din nou Heruvim Tănase. 

Chițu, șeful de post, îl luă numaidecit în primire. 

— lar te-apucași, mă, să spui prostii? 

— Asta ce spusei e lucru deștept, don’ șef, se apără ţăranul. 
Să spuie majestatea-sa, domnu prifectu, dacă nu-i așa? 


— Taci din gură, omule, și stai jos! îl apostrofă Oroveanu. Eu 
nu sînt majestate, regele e... majestate... 

Moș Barbu Găvană se ridică din nou în picioare: 

— Mai avem o boală la inimă care ne doare de trei luni 
încoace. 

— Ce boală? făcu Oroveanu mirat. 

— Apăi boala cu domnu învăţător al nostru, care cică a făcut 
istigaţie. N-a făcut nici o istigaţie, a făcut școala, ne-a luminat 
copiii, numai d-ăle bune a făcut și-a dat de rău. Noi nu putem 
să-l lăsăm așa, nu ne rabdă inima și d-aia zic să faceţi bine și să- 
i daţi drumu, să nu-l mai prigoniţi. 

Prefectul tuși, scuipă în batistă, apoi începu: 

— Oameni buni, v-am ascultat păsurile și sînt de acord că nu 
există om mai crud decit acela care nu vrea să audă păsul 
cuiva. Revendicările voastre, din cîte am reţinut, sînt trei și 
anume: învoielile, care ziceţi că vă apasă, lipsindu-vă de 
posibilitatea de a duce o viață mai confortabilă, hotărîrea curţii 
de casaţie, care de altfel nu afectează decit o infimă parte din 
populaţia acestei comune, și eliberarea învățătorului Preda, 
chestiune mai simplă, care se va rezolva cu precădere. 

Ţăranii ascultau cu încordare, încercînd să înţeleagă ceva. 
Dar auzeau: revendicări, confortabilă, precădere, și aceste 
cuvinte răsunau straniu și supărător, sfredelindu-le urechile. 

— Să iertaţi, dom’ prefect, se ridică lacob Negoiţă, rogu-te să 
ne vorbeşti mai pe românește, că noi sîntem proști și nu 
înțelegem nimic. 

Prefectul Oroveanu, cît și însoțitorii săi, nu izbutiră să-și reţie 
un zîmbet. 

— Ai dreptate dumneata, reluă prefectul. Uite așa m-am 
obișnuit să vorbesc, fiindcă am de-a face mai mult cu orășenii... 

— Apăi orășenii sînt deștepţi, nu ca noi... 

— Voi căuta să fiu mai explicit, adică mai pe înţelesul tuturor. 
Un singur lucru trebuie să băgaţi bine în cap: guvernul acordă, 
adică arată, cea mai mare grijă faţă de săteni și în acest scop s- 
a legat să satisfacă, după cum vă spusei adineaori, cele cinci 
puncte ale congresului ţăranilor din 11 septembrie 1906. Asta e 
lucru mare; dacă guvernul are grijă de voi, înseamnă că 
Dumnezeu v-a pus mîna în cap. 

— Dă, doamne! făcură cîţiva ridicînd în sus privirile. 


— O să dea, fiți siguri, fiindcă la drept vorbind, voi sînteţi 
talpa ţării și țara e ca și omul: poate omul să meargă dacă n-are 
talpă zdravănă și sănătoasă? Nu poate, și dacă merge — merge 
ca vai de el: șontic! șontic! 

— Bravo! Bravo! se auziră strigăte. 

Prefectul continuă, încălzit: 

— Acum o să vă aduc o veste bună pe care într-adins am 
lăsat-o mai la urmă: Ministerul Domeniilor a prezentat, adică a 
înfățișat Camerei, legea obștiilor sătești, care e o adevărată 
mană cerească pentru voi. În această lege e vorba să se 
înlesnească sătenilor mijloacele bănești de a dobîndi sau de a 
lua în arendă pămînt de cultivat, fie de la stat, fie de la 
moșieri... Baltă să fie, că broaștele se prăsesc ele! Așa că 
trebuie să mai aveţi niţică răbdare pînă s-or îndrepta lucrurile. 
Aţi răbdat atita timp și n-o să mai răbdaţi două sau trei luni de 
zile? Doar n-o să faceţi ca ţiganul, să vă înecaţi la mal, pornind 
la răzmeriţă, cum făcură cîţiva descreieraţi din Moldova și pe 
urmă, cînd a venit armata, cazi, neică, în genunchi și cere 
iertare... Ce iertare e aia? Îmi spargi capul și pe urmă vii să te 
iert? Nu se poate. S-a dovedit că la Botoșani au fost cîţiva 
studenţi instigatori, care au smintit minţile oamenilor și i-au 
nenorocit... Așa că vă atrag luarea-aminte: fugiţi de răscoală, ca 
dracul de tămiie. Numai pe calea dreptăţii și a legalităţii veţi 
putea să căpătaţi ceea ce voiţi. Adevărat că-i mai greu, dar e 
sigur... După ce-ai reușit, nici că te mai doare capul. 

— Ba te doare, îl întrerupse Enache Bădoi, nouă nu ne-a dat 
pămînt după lege și cînd colo uite în ce bucluc am intrat? 

— Foarte bine ai spus dumneata. Care va să zică umbli cu 
legalitatea și tot te trezești pînă la urmă cu cite un pocinog, de 
zici „doamne ce e asta“, dar cînd vrei să iei pămînt cu japca? 
Aoleo, atunci e cu adevărat vai și amar de pielea rumînului! 

— După cum văz și într-un fel și în altul tot vai și-amar e de 
pielea noastră! rosti Prăsilă. Că dacă-i borșu pe foc, iar peștele 
în baltă, unde-i folosul? Cînd n-ai după ce bea apă, degeaba te 
scobești în dinţi, așa știu eu... 

— Măi, oameni buni, reluă Oroveanu, eu recunosc c-o duceţi 
greu și tocmai de aceea ne străduim noi, stăpînirea, să facem 
ceva să vă mai scăpăm de nevoi. Uite, aţi văzut ce spital mare și 
mîndru v-am făcut, bineînţeles cu ajutor particular, și-o să vă 


mai facem și altele. Dar ca să venim în ajutorul vostru, trebuie 
să fiţi fii vrednici ai patriei, să meritaţi ajutorarea, că nimeni nu 
se apucă să ajute un tîlhar care pradă avutul altuia sau dă foc la 
conace sau hambare, nu-i așa? 

— Așa e! răsunară cîteva glasuri stinghere. 

— Ei, tocmai d-aia, eu vă sfătuiesc ca un părinte, ca tatăl 
vostru... 

— Tatăl nostru e în ceruri, întrerupse incorijibil Heruvim 
Tănase. 

— Rău face că șade în ceruri, strigă prefectul inspirat. Mai 
bine ar cobori pe pămînt aici, între voi, să vă sfătuiască să staţi 
liniștiți pe la casele voastre, să nu vă sucească necuratul 
minţile, că vă nenorociţi pe toată viaţa și voi și copiii voştri... 
Dacă n-o fi așa, să mă scuipaţi în gură. Și acum, oameni buni, 
încheie mai marele judeţului, vă las cu bine și să auzim de bine! 

— Umblaţi sănătos! răspunseră oamenii în cor. 


— Încotro, măi cumnate? întrebă Dănilă pe Ghiţă Cărare, cînd 
se văzură în uliţă. 

— Mă reped pînă la cîrciumă să beau o vadră de ţuică, 
răspunse acesta dirz. Ce crede prefectul că m-a îmbătat cu apă 
de ploaie? 

— Ai dreptate, Ghiţă. Numai miere zicînd nu-ţi îndulcești gura. 


III 

La conac, masa se prelungi pînă după miezul nopţii. 
Supărarea moșierului Dănescu se topise ca un vis urit. 

— Ce dracu te formalizezi așa, Alexandre? îl mustră cu 
bonomie prefectul Oroveanu. Înţeleg, dacă ai trăi în nori, dar 
trăieşti în mijlocul țăranilor și ca atare ești obligat să-i cunoști. 
Eu niciodată nu mă simt atins de un cuvînt, chiar greu, rostit de 
un ţăran. Ce poţi să pretinzi unor proști? 

— Să nu credeţi că ţăranii sînt proști, își dădu părerea 
moșierul Mîrșanu. Sînt necultivaţi, asta da, dar proști nu. 

— Ba sînt proști ca oaia, interveni căpitanul Stamatiu, mie-mi 
spui? 

— Sigur că da, întări Dănescu, umplind paharele cu crimpoșie. 
Ce deosebire e între ei și animale? Nici una. Cum fac giștele, 
ghi-ga-ga! așa ţipă ei... vrem pămînt... Altceva nu știu... 


— S-au luat și ei după poezia unuia... Ilie sau lon Coșbuc, zise 
Șerbănescu, ajutorul prefectului. Insă e proastă, am citit-o, nu 
face doi bani. 

— Trebuie să-l fi pus Vasile Kogălniceanu s-o compuie, 
adăugă Stamatiu. Dacă mi-ar pica ăsta în labă, l-aș lecui pentru 
totdeauna de-a mai instiga. 

— După mine, el e capul răutăţilor și tot ce s-a întîmplat în 
judeţele Botoșani și Dorohoi lui i se datorește! Cert! 

— Haide, Stamatiule, prea le umfli și tu, rise prefectul, în 
Moldova e o situaţie specială din cauza lui Mochi Fişer și a 
cîtorva arendași ovrei mai mici, care au pus mîna pe moșii și 
storc ţăranii ca pe niște lămii. 

— Au fost mișcări grave? se interesă Dănescu. 

— Aș... Da de unde?... Ușoare devastări prin cîteva comune, 
îndeosebi la Tg. Frumos. Cum a venit regimentul 3 roșiori, șarjă 
cu lăncile și finita la comedia. Încolo, delegaţii care cer 
autorităţilor pămînt, una la Podu-lloaiei, alta la Roman, alta la 
București. 

— După cum văd, zise Mirșanu, n-ar prea fi nimic serios. 

— Pot să pui mîna în foc, dragă domnule Mirșanu, că nu-i 
nimic serios, replică energic prefectul, dar Nababul e așa de 
fricos, că imediat cum a auzit de tulburările de la Flămiînzi și 
Frumușica, gata, l-au apucat biţiielile. A sculat pe toată lumea în 
picioare: trimite armată colo, jandarmerie dincolo, încît a- 
nnebunit pe bietul Manu. Pe urmă, hai prefecţilor, colindaţi prin 
judeţ să liniștiți spiritele înfierbîntate, că voi sînteţi cai de bătaie 
și altceva mai bun n-aveţi de făcut. Şi de ce toate astea? Fiindcă 
îi e teamă să introducă starea de asediu, care e bună pentru 
orice eventualitate. Cică vrea să guverneze legal, fără măsuri 
tari. Și uite, d-aia ne plimbăm noi cu colindul. Dar, în definitiv, 
nu-i chiar așa de rău, după cum s-ar părea, fiindcă tot mai 
găsești pe ici, pe colo, un vinișor bun, rise cu poftă Oroveanu și 
întinzînd către Dănescu paharul gol îi spuse: Mai toarnă, 
Alexandre! 

Moșierul umplu paharul prefectului, turnă vin și celorlalţi 
meseni, care se ridicară în picioare și ciocniră: 

— Vivat! ură Oroveanu. Beau pentru marea proprietate care a 
dat României renume agrar și belșug din plin! 


După acest toast, conţinutul paharelor rubinii se scurse 
gîlgîind pe gitlejurile însetate, ca într-o prăpastie fără fund. 

Șerbănescu, ajutorul de prefect, lunecă de pe scaun și căzu 
sub masă. Era beat turtă. De-acolo strigă către prefect: 

— Orovene, cînd oi muri să-mi faci la groapă un monument în 
formă de masă. Vreau să zac o veșnicie sub masă! 


O POLIŢĂ PLĂTITĂ 


| 

Pe Olga, nevasta şefului de post Grigore Chițu, o apucase 
groaza auzind veștile care umblau despre răzmeriță. 

— Eu, Grigore, nu mai stau aici de m-ai polei cu aur. Toţi ochii 
sînt puși pe tine, mai abitir decît pe boieri. Uite, mi s-a strîns 
inima cît un purice de frică. 

— Şi ce-i fi vrînd să faci, femeie? 

— M-aș duce la Corabia, la soru-mea, să stau acolo pînă s-or 
potoli răscoalele. Ce zici? 

— Şİ eu să rămii singur, cuc? Bună treabă! Cine-mi gătește 
demîncare? Cine mă spală? 

— De, că n-oi muri de foame și nu te-oi împuţi dacă lipsesc o 
săptămînă-două, că mai mult n-o să ţină răzmeriţa. Și la o adică, 
vino și tu... Cine te oprește? 

— Ce, ai căpiat, femeie, de vorbești așa? Vrei să părăsesc 
postu? Să dau bir cu fugiţii? 

— laca, na! Parcă șefu din Vădăstriţa n-a tulit-o? Vorbeau eri 
în tren doi inși. Ce, era să șeadă ca blegu să-l căsăpească 
ţăranii? 

— Nu dezertez de la datorie... Mor, dar nu dezertez... 

— Bine, tu ești grozav, cine-ţi ajunge cu prăjina la nas? Însă 
eu una spăl putina, orice-ai zice și orice-ai face. Asta nu mai e 
viaţă, să stai mereu cu frica în sîn. 

Și tot pe-a femeii rămase. A doua zi porni de acasă cu 
noaptea-n cap și ajungînd la Vlăduleni prinse trenul de cinci și 
un sfert. 

— Aha, șefu nostru, zise Dumitru Răzmeriţă, își pune muierea 
la adăpost pentru caz de rebeliune, 'tu-mi-l în născătoare pe 
mă-sa de tîlhar! 

— Dă-o-ncolo de otravă, ridică scîrbit din umeri lacob Negoiţă. 


Amîndoi ţăranii merseră o bucată de drum, muţi, frămîntînd 
fiecare gîndurile sale. După un timp, lacob sparse tăcerea: 

— Mă, Dumitre, eu mai făcui pușcărie, știu cum e pe-acolo și 
nu mă sperii. 

— Lasă ocolitu. Zi unde vrei să ajungi? 

Negoiţă zdrobi un oftat în piept. 

— Nu mă rabdă inima, am un neastîmpăr în mine că-mi vine 
să iau cîmpii dacă nu-l bușesc pe șefu de post. Pe el și pe 
logofăt, p-ăștia doi îi am crestaţi pe răboj. 

— Tu, mă, păcătosule, umbli să te răfuiești cu Chițu? se 
aprinse brusc Răzmeriţă. Apăi eu ce să mai zic, care mă stilci la 
secţie ca pe hoţii de cai? Nu i-am spus că-i mănînc coliva? l-o 
mănînc, gata, s-a isprăvit. 

— Tocmai de aia, hai pe seară, încolo, să-l luăm în braţe... Aș 
face singur treaba, dar mi-e să nu dau greș din pricina 
beteșugului și să pat ce păţii atunci cu logofătul, că și ăla nu-mi 
scapă el din gheare nici mort. 

— Adică ce nevoie am eu de tine? Singur nu-l belesc? lote 
drăcie! 

— Tot mai bine-i să fim amindoi... 

— Nu, lacove, nu te băga aici... Pe șef îl judec singur... E 
dreptu meu... Nu las pe nimeni să se atingă de el. 

— Fii de-nţeles, mă Dumitre, tată, ce dracu... Adică eu n-am 
drept să-mi răcoresc o ţiră inima? 

Răzmeriță Întîrzie cîteva clipe răspunsul, cumpănind adînc în 
sine. Apoi hotărî pe loc: 

— Adevărat, ai și tu drept. După ce-l judec bine, ţi-l dau în 
primire. 

— Fie și-așa, se învoi Negoiţă. Viu să te iau ori cum facem? 

— Vino de mă ia. 

Ţăranii se despărţiră îndreptîndu-se fiecare spre casă. 

— Vezi, Dumitrică, tată, să nu te lăcomești prea tare și să mă 
lași cu buzele umflate, strigă de departe Negoiţă, întorcînd 
capul. 

— N-avea nici o grijă, îl încredinţă Răzmeriţă, mai mult 
făcîndu-i semn cu mîna. 


Șeful de post Chițu nu dădea semne de neliniște, cu toate că 
nu prea era curajos. Aproape în fiecare zi se abătea pe la Vilsan, 
dirigintele poștei, ca să mai afle vești despre mersul răscoalelor. 

— Nu e bine, nu e bine, trandafirule! se văicărea dirigintele. 
Auzi ici: 700 de ţărani au devastat conacele arendașilor 
Guttman, Moise Abner și alţii. 

— Mofturi, răspunse Chițu. Asta e chestie antisemită. Numai 
în Moldova se-ntimplă d-astea. Noi n-avem ovrei pe-aici, așa că 
răzmeriţa n-are motiv să se lase încoace. 

— N-om avea ovreiași, da avem boierași, drăgălașule... 

— Nu-ţi fie teamă, domnule diriginte. Ba nu zău cine o să-mi 
facă aici rebeliune? Alde Heruvim Tănase, căruia toată ziua îi 
pică mucii în cîrciumă? Alde Buzatu, pirpiriul, că de sufli-n el îl 
culci grămadă jos? Alde Viţu, care de zbieri o dată la el face-n 
nădragi? 

— Lasă, sufleţel pricăjit, că mai sînt și alţii. Zi, mai bine, 
doamne păzește, să nu le sară oamenilor mintea din cap și s-o 
ia razna. Așa zic eu, jandarmerică, neică... 

— Și eu atît îţi spui, domnule diriginte, să-i păzească sfîntu 
Sisoie de răscoală, că uite-așa îi culc la pămînt, ca prepeliţele... 

În timp ce Vilsan se minuna de vitejia șefului de post, acesta 
pocni călcîiele și, ducînd automat mîna la chipiu, salută și ieși 
țanţoș pe ușă. Din cauza dezgheţului și a ploilor din ultimele zile 
ale lui februarie, se făcuse pe uliţă atita noroi că trebuia să 
umble omul numai în cizme, altfel nu era chip. „Ce m-o fi găsit 
de-mi pusei uniforma nouă? își zise Chițu în sinea lui. Cine era 
să zgliască ochii la mine pe-o vreme ca asta?“ 

Pămîntul se bășicase de ploaie. Înotînd prin noroi, șeful se 
îndreptă spre post. Mereu îi era ciudă pe ajutorul său, sergentul 
Tănase Dulamă, care zăcea bolnav în spital de trei săptămîni de 
zile. 

— Tocmai acum îl găsi să facă operaţie la burtă, dar-ar dracu- 
n burta lui, cînd aveam mai multă nevoie de el. Ce mai 
pramatie! făcu șeful cu un gest de scîrbă. 

Din partea cealaltă venea Pantelimon Gavrilă, supărat, c-o 
falcă-n cer şi una-n pămînt. Îi murise alaltăieri iapa, cu toate 
leacurile cumpărate pe bani grei. Nici Măriei, nevesti-si, cînd s-a 
bolnăvit astă toamnă de „reumatizmuri“, nu-i dăduse atitea 
„doftorii“ și tot degeaba. Acum rămăsese numai cu calul. Dacă 


nu-i lua căpitanul Stamatiu mînzul din cauza ticălosului de Chițu, 
avea cu ce mina căruţa. Dar așa, cu ce să se arănească omul? 

Și tot gîndind cum s-o scoată la căpătii, se întîlni cu șeful de 
post. „Of, fir-ar al dracului, își spuse ţăranul, ar trebui să-l 
tăvălesc o ţiră prin mocirlă pentru tot ce mi-a făcut. Da parcă tot 
mai cuminte-i să aştept. Poate că n-a venit încă vremea 
răfuielilor...“ 

Nu isprăvi bine vorbirea din sinea lui, cînd auzi pe Chițu: 

— Ce, mă, Pantelimoane, începuși să te ţii mîndru și să nu mai 
dai bună-ziua la oameni? 

— Nu te teme, că știu eu cui să dau bună-ziua și cui nu. 

— Da mie de ce nu-mi deteși? 

— Nu-ţi detei, că nu ești om, d-aia... 

— Nu m-așteptam, Pantelimoane, să ai vorba asta. Pe unde ai 
învăţat să ciripești așa? Nu ţi-e teamă că-ţi tai ciocul, 
bărzăunule? 

— lar te legi de mine, Chiţule? Vezi că nu mai e pomana aia, 
de atunci. Acu e altă poveste... 

— Stai niţel, dragoste. la spune, ce poveste e acuși? S-aud și 
eu cu urechile mele. 

Țăranul nu avea limpede în minte ce schimbare se înfăptuise 
de atunci încoace. Mai degrabă se gindea la răzmeriţă. De 
aceea răspunse cam încurcat: 

— Ce mai... E altă poveste... s-a isprăvit... 

— Spune, ce poveste? stărui șeful. Nu cumva ţi-e mintea la 
răzmeriţă, Pantelimoane, ai? Nu te gîndiși la răzmeriţă? 

— Ei și dacă mă gindii? N-am voie adică să mă gîndesc la 
răzmeriţă, mă, cutră ce ești? 

— Pe cine faci tu cutră? se băgă în el ameninţător șeful de 
post. 

— Pe tine, dumnezeii mă-ti de tîlhar, da pe cine crezi? 

Un pumn zdravăn se propti în falca lui Chițu de i-o mută din 
loc. Șeful, năucit de năprasnica lovitură, se clătină, ameţit. In 
clipa următoare dete să-și scoată pușca prinsă la spate de 
curea, dar n-apucă să facă decit pe jumătate gestul și un alt 
pumn îl trăsni în faţă de-i luă vederea. 

— Nu mai da... cristosu... răcni Chițu cu glas spart, simțind 
cum îl bufnește ceva cald în gură. 


— Auliu, închinarea mă-ti de stîrpitură, crezi c-am uitat bătaia 
pe care mi-o trăseși atunci? Ori, gîndeai că scapi fără plată? 
Băăă, toate se plătesc la timpul lor și cu dobinda cuvenită! 

Și strigîndu-i acestea în auz, îi căra la pumni cu nemiluita în 
faţă, în cap, în ceafă, pe unde se brodea. 

Șeful de post se prăvăli cît era de lung într-o băltoacă de 
noroi, cu pușca sub el. Abia atunci îl cuprinse spaima că ţăranul 
îl va omori acolo în uliţă, ca pe un cîine de pripas și începu să 
urle: 

— Săriţi, oameni buni!... Săriți că mă omoară!... 

Se iviră citeva femei, printre care Bălașa lui Stoian Ulmu, 
văduva Nicolița Opran și vreo doi bărbaţi, Marin Viţu și Stan 
Cimpoieru. 

Văzind pe Pantelimon Gavrilă cum joacă tontoroiul ca un 
turbat pe trupul învinsului, Nicolita alergă să vadă cine-i. Dar 
gata să nu mai recunoască pe șeful de post, căci era scăldat în 
noroi de sus pînă jos, ca un pui de bogdaproste. 

— Nea Pantelimoane, ce ai cu creștinii? îl întrebă femeia 
speriată. 

— Ăsta creștin? hohoti Gavrilă „mai-mai să spargă urechile 
celor veniţi în pripă la faţa locului. Asta-i tartorele păginilor... 

— Scăpaţi-mă, oameni buni, că mă omoară! zbieră din nou 
Chițu cutremurat de spaima morții. 

— Auliu!... E şefu de post, Mărine! strigă Nicoliţa, 
recunoscîndu-l după glas. 

— Ce spui, fa? Nu mai are chip de om, zise Viţu și ducîndu-se 
la Gavrilă îl trase de-o parte. 

— Lasă-l, omule, vrei să-l omori, să-ţi faci păcate cu el? 

— Mă, Mărine, de unde scoseși că-mi fac păcate dacă strivesc 
năpîrca? Îţi aduci aminte cum mă batjocori cîinele? Cum mă 
puse pe drumuri? Din pricina lui rămăsei fără mînz. Şi tu zici să-l 
las? Au-uuu! Nu-l las, mă, nu-l las... 

Îl pocni cu vîrful opincii drept sub bărbie. Un potop de vaiete 
le sparse auzul. 

Tocmai atunci pică și lacob Negoiţă, venind fuga din susul 
uliţii. 

— Da ce-i, fîrtaţilor, tărăboiul ăsta? Pe cine v-apucarăţi să 
jugăniţi? 


— Uite, Pantelimon, îl lămuri Marin Viţu, plăti șefului de post o 
poliţă veche, că știi cum e el: nu-i place să se știe dator la alţii. 

— Măi, nu glumiţi voi? Arapu ăsta-i Chițu? se miră lacob 
Negoiţă. 

— D-apoi cine, tata mare? 

— La ce te-apucași, Pantelimoane, să-l jegmănești așa ziua-n 
amiaza mare? Om cu judecată ești tu? Ptiu! Fir-ar a dracului de 
treabă! grăi cătrănit Negoiţă, de parcă lui i se întîmplase 
pocinogul. 

— Ce-ţi pare rău, lacove, de pielea lui? 

— Cum să nu-mi pară rău, omule? Afurisit ghinion! Unde 
naiba deteși peste „odor“? Nu puteai să-ţi verși focul pe el mai 
amiînat? Te găsiși tocmai acu... Parcă intrară zilele în sac... 

Și Negoiţă își fringea mîinile de necaz. Deodată îi dete lui 
Pantelimon un pumn în spinare. 

— Ai înnebunit, lacobe? Ce-ţi năzări, măi omule, pe mine? 

— Așa, fir-ai al dracului de norocos... Că mi-o luași înainte... 
Plănuisem cu Dumitru să-l cotonogim noi deseară. Și-acu, ce 
facem dacă ne luași bucătura de la gură? 

— Asta e va să zică pricina? Poţi să-i cari și tu cîţiva pumni. 
Mai e loc... 

— Ce-s eu, muiere, să dau într-o fleașcă? Ori dau în ceva tare, 
să prindă boboci, ori mă las păgubaș. 

Înainte de a pleca, Pantelimon se întoarse încruntat spre Chițu 
și rosti ca un verdict: 

— Ascultă ici, jigodie: dacă pînă miine nu te cărăbănești din 
sat cu ortacii tăi, prafu și pulberea se alege de voi. Vă arunc pe 
toţi în Olteț ca pe niște gunoaie. Să nu zici că nu ţi-am spus! 

Și ridicîndu-l într-o rînă, îi desprinse de pe umăr pușca neagră 
de noroi și-o luă cu sine, fără nici o explicaţie. 

Șeful de post se uita prostit la ţăran cum îl dezarma. Nu spuse 
nici cîrc. Cerul gurii îi crăpase de atitea vaiete... 


VIN „ȘTIUDENŢII“ 


Ţăranii din Șipotele erau frămîntaţi de-o ciudată neliniște. Pe 
nimeni nu mai prindeai pe-acasă. Toţi alergau încoace și încolo, 
parcă îi frigea un jar nevăzut pe la tălpi. Se întrebau unii pe alţii 
ce s-a mai întîmplat și ce nu, se întindeau la vorbă ţesînd planuri 


fel și chip, apoi plecau grupuri-grupuri la primărie și tăbărau pe 
capul lui Gheorghe Murgu, să afle ce mai e nou prin ţară. 

— Lăsaţi-mă în pace, nu știu nimic! striga primarul enervat. 
De unde vreţi să știu? Nu vă spusei că nu mai primesc Universul 
de-o săptămînă? 

— De ce nu mai vine? 

— Apăi guvernul dete ordin să nu mai vie jurnalele la ţară, 
cică să nu zmintească minţile oamenilor. 

— Parcă așa nu se zmintesc ele. 

— Ba se zmintesc și așa, confirmă primarul. Unde fu mintea 
lui Pantelimon de făcu ceea ce făcu? 

— Lasă, nea Gheorghe, zise Enache Bădoi, aia ce făcu 
Pantelimon e socotită bine. Dacă n-o făcea el, o făceau alţii. Că 
nepricopsitu de Chițu avea datorii multe prin sat. 

— De șef de ce nu te legi, neică primarule? Te legi numai de 
oameni, ai? îl luă în primire Barbu Găvană. Cînd îl schilodi pe 
Răzmeriță, de ce nu-l luași de piept să dai cu el de pămînt, că 
ești tatăl comunei? 

— Mă, Barbule, de ce vorbeşti așa? Chițu e autoritate, 
neamule, cum era să dau cu el de pămînt? S-o iau, adică, pe 
urmele lui Pantelimon, ai? Să vezi, măre, ce-o să-i pată pielea! 

— Nu pate nimic, glăsuiră oamenii. Uite, aicea sîntem de-o 
păţi ceva. Să poftească numai să se atingă careva de el. Ehe, 
acu s-a întors roata, nu mai e ce-a fost odată. 

Gheorghe Murgu reteză vorba. N-aveai cu cine te înţelege. 
Șipotenii erau porniţi și nu puteai să te pui cu ei. De aceea intră 
în primărie și își văzu de treburi. 

Într-adevăr, Chițu o păţise rău și dacă n-ar fi fost văduva 
Nicolita Opran, să-l scoată din mocirlă și să-l curețe, murea 
acolo în uliţă. Tot Nicoliţa trimise după un jandarm să vie și să-l 
ridice, fiindcă o tot biîntuia frica să nu moară la ea în odaie și să 
mai iasă cine știe ce bucluc. Sosiră amîndoi jandarmii, Ilie 
Mistreţu și Anton Belei, dar nu-l luară decît spre dimineaţă ca 
să-l ducă la gară, la Vlăduleni. De întors, nu se mai întoarse nici 
unul, nici altul. La secţie era oblonul tras, străjuit de un lacăt 
mare. Parcă dăduse jandarmeria faliment. 

Chiar Nicolița spusese jandarmilor că mai bine ar face să 
spele putina, altminteri îi omoară șipotenii și poate că ei, 
cuprinși de frică, dăduseră bir cu fugiţii, lăsînd satul vraiște, fără 


pază. D-aia, vezi, nu mai puteau trăi șipotenii. Pe oameni îi 
durea altceva: îi durea lipsa de știri. Habar n-aveau ce se 
petrece în ţară, cum merge răzmerița, pe unde a ajuns și ce s-a 
mai făcut. 

— la du-te, nea Barbule, la dirigent, că pe dumneata te are în 
ochi de bine, și mai trage-l o ţiră de limbă, îl îndemnă Dumitru 
Spoială. 

Vilsan însă avea poruncă să nu pomenească o vorbuliță 
despre răscoală și de ce să-și piardă omul pîinea? 

— Tăicuţule, să crape fierea în noi dacă știm ceva, se jură 
Vilsan. Toate telegramele și convorbirile sînt cifrate. N-ai cum să 
afli ceva. 

Moș Barbu Găvană se întoarse la oameni și le spuse că toate 
veștile umblau pe sîrme în limba „franţozească“, fiindcă limba 
asta o înțelegeau numai boierii. D-aia nu știa nimic Vilsan. 
Numai o singură dată au umblat niște vești de la Craiova în grai 
românesc și atunci, de necaz, boierii au pus de-au rupt sîrma la 
vreo cincizeci de kilometri de telegraf. 

— Nu mă întimplai eu pe-acolo, zise Dumitru Spoială, că mă 
puneam cu parii pe ei. 

Pe după colţul uliței se ivi Heruvim Tănase, îndemniînd la 
drum cu nădejde. 

— Ce-i, Heruvime? îl întrebară cîţiva ţărani. 

— Mă, lume, ne-a pus Dumnezeu mîna-n cap. Cică știuleţii 
sînt de partea noastră. 

— Care știuleţi, mă, ăia de la porumb? rise Stoian Ulmu. 

— Cum ăia, Păune, faci pe prostu cu mine? 

— Da care? 

Heruvim Tănase ridică din umeri. Nici el nu știa care „știuleţi“. 
Oricum nu putea să fie vorba de știuleţii porumbului. 

— Știudenţii, mă, nerodule, nu știuleţii, îl corectă Petre Dănilă. 

— Cine-or fi ăștia? Vre-un popor de oameni? întrebă 
nedumerit Prăsilă. la spune, nea Barbule, că dumneata ești 
umblat prin lume, ce-i cu dumnealor — știudenţii? 

Moș Barbu Găvană se apropie de oameni și, umflindu-și 
pieptul, le cuvîntă: 

— Măi, știudenţii sînt fiii naţiei, născuţi și crescuţi de stat; 
învaţă în școli înalte, și au putere să facă dreptate luminată. 
Nimeni n-are coraj să le spuie nici dă-te mai încolo. 


— Păi așa oameni mari ne trebuie nouă, îl întrerupse Heruvim. 

Moș Găvană urmă încălzit: 

— La București fac manifestăţii de nu mai vezi pe uliţe, nici tu 
muscali, nici tu tramvaie, nici pe oltenii noștri cu cobilițele. Mulţi 
se duc prin cănţălăriile autorităţilor, scotocesc prin hirtii și văd 
tot ce nu face bine stăpînirea. 

— Măi! Măi! se minunau ţăranii. Mare trecere au dumnealor 
știudenţii! Adevărat o fi neiculiță, sau numai așa le merge 
vorba? 

— E adevărat, ce vă miraţi ca proștii? Acum se lipiră de noi, 
colindă prin sate de scot legile afară și fac dreptate împărțind 
pămînt oamenilor. 

— Blagoslovi-i-ar Dumnezeu și maica domnului că se gindiră 
și la sufletul nostru, rosti Prăsilă făcîndu-și cruce. 

— Umblă călări pe cai suri, în piîlcuri de cîte doisprezece inși și 
cu peceţile statului în tolbă, ca să facă alor noștri acturile de 
împropietărire. 

— Sînt cum s-ar zice cu trebunalu în traistă, observă Heruvim 
Tănase. 

— leri, cînd trecui prin gară la Piatra, zise Dănilă, auzii că 
știudenţii ar fi ajuns dincoace de Pitești, pe la Costești. 

— Şi-or să vie și pe la noi? întrebă timid lon Buzatu, zis 
Scriptură. 

— lacă vorbă! Da ce, nu sîntem tot rumiîni? Ori om fi, te 
pomenești, ciumaţi? 

— Nu sîntem ciumaţi, sîntem nemîncaţi, zise Prăsilă. 

— Nea Barbule, intră în vorbă Stoian Ulmu, zis Ceacîru, mai 
deunăzi, cînd fusei la Vlăduleni, îmi spuse un creștin dup-acolo, 
că știudenţii ăștia cică au ordin de la ţarul Rușilor să împartă 
pămînturile la ţărani. 

— Măi, Ceacîrule, ce te iei după vorbe? Cum o să le dea ţarul 
ordin? El e ţar la el acasă, în Rosia. 

— Dacă-i așa, într-o săptămînă, două, ne pomenim cu ei pe- 
aici... 

— Și nu cer nimic în schimb? întrebă din nou Prăsilă. 

— Mă, Prăsilă, nu știu ce fel de om ești, zise moș Găvană. Păi 
bine, mă, crezi că ei fac negoţ cu dreptatea? 

— Ştiu că nu fac, dar eu tot le-aș lucra un grandirop și le-aș 
da cadou. 


— Vezi-ţi de treabă. Parcă nu mai pot ei după grandiropu tău. 

— Cu toate ăștea, se băgă Enache în vorbă, unii spuneau că 
știudenţii ar da foc satelor care n-au sărit la răzmeriţă. 

— Asta așa e, întări moș Găvană. Dacă n-ai făcut răzmeriţă, 
mai ești om? Nu ești! Și d-aia vor să șteargă de pe faţa 
pămîntului satele nerăzvrătite. 

— Adevăratu-i! Cine are nevoie de pămînt face răzmeriţă. 
Numai că nu-i lucru ușor. 

— Ba e ușor! N-auzeai ce spunea Petrechinu, că s-au mirat 
toți marinarii ce lesne a fost cu răzmeriţa de pe vapor? Așa o să 
ne mirăm și noi. 

Dumitru Răzmeriță, care stătuse tot timpul posomorit, fără a 
scoate o vorbă, întrebă privind în sus, peste capetele oamenilor, 
ca și cînd scormonea viitorul: 

— Dacă ne-o ieși pe nas? 

— Om vedea noi, răspunse Petre Dănilă. Dar nici boierii n-or 
să rămiie cu nasurile întregi. 


MAREA PUPĂTURĂ! 


| 

Pavel Şoimu era unicul fiu al profesorului de rezistenţa 
materialelor, Vasile Nedelescu, de la școala de Poduri și Şosele 
din București. Rămas de mic fără mamă, băiatul crescuse mai 
mult la voia întîmplării, căci tată-său, preocupat de cercetări 
științifice, arareori își aducea aminte de el. Adevăratul tată al lui 
Pavel fu unchiu-său, ziaristul Marion de la Universul. Acesta 
dovedi un ingenios fel de a educa pe băiat. 

— Dă-o dracului de învăţătură, îi spunea, „școala vieţii“ face 
toţi banii. Însă pînă-una-alta, trece-ţi bacalaureatul, căci fără el 
nu se poate. 

Și Pavel, care nu ieșea din cuvîntul unchiului său, se puse cu 
burta pe carte și-și luă examenul. 

Tot după sfatul lui Marion, tînărul se înscrise la facultatea de 
drept, deși visul lui era să ajungă ziarist ca unchiu-său. 

— Pentru gazetărie profesionistă nu e absolută nevoie să-ţi iei 
licenţa în drept, însă dacă o ai în buzunar nu strică. 

Şi-i povesti o întîmplare petrecută de mult, cu un gazetar 
audiat ca martor la parchetul tribunalului Ilfov. 


— Ce meserie ai dumneata? îl întrebase judecătorul de 
instrucţie. 

— Ziarist. 

— Pune grefier „haimana“, porunci aspru judecătorul. 

— Dar, domnule judecător, sînt licenţiat în drept. 

— A, atunci se schimbă socoteala, făcu judecătorul care 
reprezenta neghioaba mentalitate burgheză despre presă și 
slujitorii ei. 

— D-aia ţi-am spus că nu strică o diplomă. Să fie acolo. 

După primul an de facultate, publică în ziar, sub pseudonimul 
Pavel Şoimu, cîteva articole moșmonite de Marion. Crescuse 
înalt și subţire, cu mustăcioara neagră ca păcura. Semăna cu 
artistul Pascaly, în Heide/bergul de altădată. Așa îl zări la teatru 
prinţesa Neaga Basarab și se simţi irezistibil atrasă de el. Nu-i fu 
prea greu să și-l apropie: îl angajă secretar particular, cu un 
salariu fabulos. Ca să-i umple timpul îl puse să scrie o cronică 
despre familia ei. Deși-l copleșea de atenţii, tînărul se ţinea 
retras, respectuos, păstrind distanţa dintre salariat și patron. 
Neaga crăpa de ciudă, nu știa ce să creadă. Pînă cînd, într-o 
noapte, exasperată de așteptare, năvăli în odaia lui Pavel, ţipînd 
și dîrdîind de groază. Cică visase urit, avusese un coșmar... 

Mai tîrziu povestea unei prietene despre această întîmplare; 

— L-am violat, draga mea, ce era să fac? 

După ce prinţesa se căsători cu Kostache Suditu, legătura 
deveni tînărului ziarist de-a dreptul scîrbavnică și căută să se 
scuture de ea. De altfel cunoștea din auzite putreziciunea 
moravurilor protipendadei; acum o gustase din plin. 

Și o dată cu începutul de veac, după revelionul petrecut la 
conacul din Șipotele, Pavel Şoimu porni pe un drum mai 
sănătos, aruncînd pe Neaga la coș, ca pe un ziar vechi, de cîteva 
săptămîni. N-avea nevoie de leafa ei, nici de dragoste poruncită. 

In anii ce urmară își trecu sîrguincios examenele la facultate 
și obţinu licenţa în drept. Abia după ce termină universitatea îl 
apucă o rivnă mistuitoare de a studia. Citi pe nerăsuflate pe 
Voltaire, Montesquieu și Jean Jacques Rousseau, apoi, voind să 
aprofundeze doctrina partidului conservator, merse la izvoarele 
engleze și germane de unde purcedea și devoră pe Spencer, 
Burke, Hobbes și alţii. 


Paralel cu lecturile, publică în Universul articole de istoria 
doctrinelor politice, care fură destul de preţuite. 

— Are ștofă nepotul! îl lăuda pretutindeni Marion. Ştiam eu pe 
ce am pus mîna! 

Cînd îi era lumea mai dragă, tînărul schimbă brusc macazul și 
cum între timp cunoscuse pe Dobrogeanu-Gherea, care-i făcu o 
impresie covirșitoare, se apucă să studieze operele lui Saint- 
Simon, Fourrier și îndeosebi ale lui Marx și Engels. Colaboră la 
Contemporanul iar după aceea Constantin Mille îl angajă 
redactor la Adevărul. 

Marion, care scăpase „copilul“ din braţe, se văicărea ca o 
babă: 

— Ce pui de șarpe am crescut la sîn! Ce pui de șarpe am 
crescut la sîn! 


II 

În ziua de 14 martie 1907, Pavel Şoimu urca dealul Mitropoliei 
pentru a merge la Parlament. Sala de ședințe era pe jumătate 
goală. Mai toţi deputaţii și foștii miniștri conservatori lipseau. 
Numai Take lonescu era prezent, dar acum stătea pe băncile 
opoziţiei, ca simplu deputat. 

La bufet, Petre Carp, șeful junimiștilor, luase în primire pe 
Emil Costinescu, proaspăt ministru de finanţe: 

— Ei, domnule Costinescu, nu se îngrașă porcul în ajun. 
Trebuia să vă îngrijiţi din timp să nu ajungă ţara pînă aici. La 
mine la Ţibănești nu s-a întîmplat nimic. Ţăranii de pe moșie 
dorm de cîteva nopţi la curte, ca nu cumva mișcările de prin 
satele vecine să se abată și pe acolo. Le-am trimis zece mii de 
lei drept recompensă. 

— Şi oamenii de pe moșia mea m-au apărat tot așa, dar, 
închipuiește-ţi, nu le-am plătit nimic, îi răspunse tăios 
Costinescu. 

— Cînd era să le plătești, că abia aseară ai fost uns ministru 
de finanţe? curmă triumfător discuţia șeful junimiștilor, ale cărui 
spirite incisive și jignitoare îi făcuseră o faimă ca de popă tuns. 

Ședinţa începu. Dimitrie Sturza, șeful noului guvern liberal, 
venit la putere peste noapte, făcu o expunere a situaţiei extrem 
de grave în care se afla ţara și încheie astfel: 


— Primesc din oră în oră vești că tulburările devin tot mai 
amenințătoare, tot mai sîngeroase. Vieţi omenești cad pradă și 
averi se prefac în cenușă. Dacă nu stăvilim de îndată pîrjolul se 
prăpădește ţara. De aceea ţin să vă atrag luarea-aminte, că în 
aceste momente cruciale nu trebuie să mai existe nici liberali, 
nici conservatori sau junimiști, ci numai români care au sfinta 
datorie de a-și întinde unii altora mîna, fără osebire de culoare 
politică, pentru a salva patria de marea primejdie care o sapă de 
la temelie. 

Deputatul Take lonescu, pînă aseară ministru, se urcă la 
tribună și, luînd cuvîntul în numele partidului conservator, 
încredinţă guvernul că se va bucura de tot sprijinul majorităţii 
parlamentare. 

— Noi, conservatorii, avem datoria de a vă ajuta să reîntronați 
ordinea  zdruncinată. Poate că legile noastre au stîrnit 
nemulțumiri care au explodat în tulburările de astăzi. Poate că 
aparatul administrativ, cu marile lui lacune a contribuit și el la 
izbucnirea acestor mișcări. Oricum ar fi, eu sînt gata să devin 
raportorul legilor dumneavoastră, care vor abroga propriile 
noastre legi, urmînd ca deputaţii noștri conservatori, care 
alcătuiesc în prezent majoritatea parlamentară, să le voteze din 
tot sufletul... 

Declaraţia fruntașului conservator stîrni o uimire fără seamăn 
printre liberali. Niciodată un șef al opoziţiei nu făcuse în 
parlament o asemenea profesie de credinţă. 

— Nu-ș ce coace Belzebuthul lui conu Mitiţă, se miră la rîndul 
său Maximin, redactorul politic al Adevărului. În orice caz nu-i 
lucru curat! 

— Minule, poate vrea să smulgă analelor parlamentare cîteva 
rînduri, rosti Pavel Șoimu, fiindcă, oricum... 

Tînărul ziarist se întrerupse, căci zări pe primul ministru 
Sturza părăsind banca ministerială ca să iasă în întîmpinarea lui 
Take lonescu, tocmai cînd acesta cobora de la tribună. Se 
apropie de el, luîndu-l în braţe, îl sărută apăsat pe amindoi 
obrajii apoi grăi în auzul tuturor 

— Să mă ierţi că nu te-am cunoscut și uneori te-am judecat 
greșit. Dumneata ești un mare român! 

Un potop de aplauze încercă să dea tărie acestui gest teatral. 
Unii deputaţi părură mișcaţi, altora — mai slabi de înger — le 


lăcrămau ochii, iar cîţiva, în frunte cu Barbu Păltineanu și Toma 
Cămărășescu, plingeau ca muierile, crezîind poate că lacrimile 
vor spăla trecutul. După aceea bătrînul prim-ministru strînse 
mîinile lui P.P. Carp și lon Lahovary și cu glasul tremurînd, ca un 
actor de tragedie, se adresă celor trei parlamentari: 

— Domnilor, de ce să nu mărturisim deschis că am păcătuit 
cu toţii față de ţărani? Măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, 
să facem ceva pentru acești năpăstuiţi ai soartei, să-i scăpăm 
de necazuri. 

— Dacă-i împușcați, i-aţi scăpat de toate necazurile, strigă 
cineva din balconul publicului. 

Deputaţii tresăriră. După acea clipă grea, stingheritoare, care 
se mistui anevoie, șeful guvernului liberal, cu o voce pe care o 
voia cît mai caldă și mai convingătoare, slobozi supremul apel 
către treimea din faţa lui: 

— Vă conjur, secondaţi-mă ca să salvăm România! 

Alt ropot de aplauze izbucni ca să întărească această înfrățire 
a aleşilor naţiunii. Cele două lampadare de la tribună clipiră o 
lumină nedumirită, iar busturile lui Mihail Kogălniceanu și Barbu 
Catargi îşi  alungiră trăsăturile de bronz, uluite de 
nemaipomenita întîmplare. 

— Ce zici, nene Georgică, de povestea asta de iubire? îl 
întrebă Pavel $oimu la ieșirea din parlament pe confratele său 
mai vîrstnic, George Ranetti. 

— Vorbe... vorbe... vorbe... cum ar spune Shakespeare, îi 
răspunse profetic directorul „Furnicii“. 

— Ba să mă ierți dumneata, nu sînt de loc vorbe, se amestecă 
în discuţie deputatul liberal Bilciurescu care tocmai trecea pe 
acolo. Începutul s-a și făcut. 

— Cum? în ce fel? 

— Păi n-aţi văzut manifestul guvernului adresat către 
națiune? 

Ranetti clătină sceptic din cap. 

— Dragă Bilciurescule, să ne înţelegem: ia spune-mi, din ce 
este alcătuit un manifest, bre? 

— Ei, asta... din vorbe... 


— Quod erat demonstrandum!?* rosti directorul „Furnicii“ și, 
întorcîndu-i spatele, plecă grăbit. 

Intr-adevăr, fură vorbe. Chiar în după-amiaza acelei zile, 
generalul de brigadă Alexandru Averescu fu numit ministru de 
război. Cînd se duse să depună jurămintul, soarele înjunghiat 
trăgea să moară și tot cerul din spatele palatului regal era 
scăldat într-o baltă de sînge. 


NOUL PREFECT DE ROMANAŢI 


D. Șuculescu, înscăunat prefect al județului Romanați, îndată 
după venirea noului guvern, tuna și fulgera, cuprins de panică, 
parcă ţăranii tăbăriseră la barierele orașului și se pregăteau să 
devasteze Caracalul. _ 

— N-am armată! Imi trebuie armată! Fără armată sînt cu 
picioarele retezate! 

Aceste exclamaţii le repeta pe diverse tonuri ori de cîte ori 
stătea de vorbă cu cineva. 

Nu era zi să nu trimită o telegramă ministrului de interne, 
lonel Brătianu, sau ministrului de război, generalul Averescu, în 
care să nu ceară trupe pentru potolirea răscoalelor. 

In primul raport telegrafic pe care-l înaintă guvernului la 
București, într-adins umflă anumite fapte pentru a speria 
„fosilele“ ca să-i trimită cît mai repede forțe armate. 

„In această noapte au început tulburări în judeţul nostru, care 
după informațiile ce dețin prevăd că vor lua proportii. În comuna 
Șipotele, jandarmii au fost bătuţi și izgoniți. La Rusănești, 
răsculații au devastat conacul. De asemenea în comunele Gura 
Padinii, Dobrosloveni și Virtina. La Drăghiceni, ţăranii au 
incendiat conacul și două pătule cu producte. Idem foc s-a pus și 
la Popinzălești, agitația trecînd apoi în comuna vecină, 
Drăgotești. Pretutindeni lipsă trupe. Dacă nu trimiteţi extra- 
urgent armată, nu mai răspund de situaţie. Din trupele 
garnizoanei au fost luate 4 companii de infanterie și un 
escadron de cavalerie, pentru a fi trimise la Brăila. Mare 
greșeală! Rog trimiteţi un regiment, înainte de a fi prea tirziu. 
Pericolul extrem de grav“. 


24 Ceea ce era de demonstrat. 


În aceeași zi, prefectul primi din partea ministrului Brătianu o 
telegramă: 

„D-lui prefect de Romanați 

D-I consilier Manolescu-Rimniceanu cere apărarea conacului 
Leotești lingă Balș. De asemenea principele George Știrbey, 
anexez copie... Rog luaţi urgente măsuri...“ 

Prefectul citi apoi copia telegramei cu pricina. 


„Monsieur Sturdza, président du Conseil, 

Je prie instamment Votre Excellence d'envoyer des troupes a 
Stirbey, district de Romanați, par Balchu, pour sauver ma 
propriété et mon bien d'une ruine complete. 

Georges B. Știrbey, Paris. “2 


— Poftim, latropol, strigă prefectul făcînd spume la gură, 
citește și tu băiete, să vedem dacă nu-ţi vine să turbezi. 

Şi-i întinse telegrama. Apoi, cu ura trezită împotriva marilor 
latifundiari, fiindcă Șuculescu era odraslă de ţăran înstărit, 
continuă să tune și să fulgere: 

— Hipopotamul ăsta şade comod la Paris și miriie telegrafic 
de-acolo să-i salvăm bunurile. lar lonel îmi dă ordin să iau 
măsuri urgente. Zău dacă nu s-a scriîntit șeful, îl știam om cu 
doxă la cap. Cu ce să iau măsurile? Cu nuci? Dă-mi trupe 
nenișorule și iau cîte măsuri poftești. Dar așa... cu mîinile goale? 
Of, nu mai pot! Mă bagă-n pămînt oamenii ăștia! 

Și extenuat se lăsă în fotoliu ţinîndu-și în miini capul 
înfierbîntat de atita zbucium. 

Ușierul crăpă ușa, dar nu îndrăzni să deschidă gura pînă ce nu 
văzu pe faţa prefectului în ce toane se află. 

— Ce-i, Serafime? 

— Să trăiţi, cucoana Vasilichia Mîrșanu vrea să vă spuie două 
vorbuliţe. 

— Ce dracu a mai găsit-o și pe pupăza asta? 


5 Domnului Sturda, președintele Consiliului de Miniștri. 

Rog pe excelența voastră să trimită urgent trupe la moșia Știrbey, județul 
Romanați, prin Balș, pentru a-mi salva proprietatea și bunurile de la o ruinare 
completă. 

George B. Știrbey, Paris“ 


— Atunci îi spui că sînteţi în conţiliu, făcu expert ușierul 
retrăgindu-se. 

— Ba poftește-o. 

După ce Serafim închise ușa, Șuculescu se ridică: 

— Dacă și asta îmi cere trupe, să știi că o string de git! 

— Mai calmaţi-vă puţin, domnule prefect, îl îndemnă grijuliu 
directorul prefecturii, latropol, prea staţi cu nervii întinși... prea 
vă consumați... 

— Da poţi să stai altfel, dragă latropol, nu vezi ce vremuri 
trăim? Unde-ai mai pomenit să ni se urce ţăranii în cap? 

Vasilichia Mîrșanu se ivi pe ușă. Era îmbrăcată într-o haină de 
castor de Oceania, căptușită cu atlas, iar pe cap purta o pălărie 
de fetru garnisită cu catifea și cu o pană de amazoană. 

Șuculescu îi ieși înainte și foarte curtenitor îi sărută mîna, apoi 
o rugă să șadă pe un fotoliu. 

— Uite de ce te-am deranjat, dragă prefectule, începu ea. E o 
chestiune de viață și de moarte. lencuţu a rămas la Vlădoaia în 
mijlocul ţăranilor și trebuie să-i asigurăm securitatea. 

— Știu ce vrei: trupe! strigă prefectul. 

— Nu mare lucru. O companie sau chiar un pluton. N-o să se 
facă gaură în apă pentru un fleac. În orice caz nu putem să-l 
lăsăm așa... gindește-te... je vous en prie?’ 

— Draga mea, iartă-mă, nu pot deocamdată să-i dau nici un 
picior de soldat. la uite telegramele astea. la-le și citește-le să 
vezi. Toată lumea îmi cere ajutor și eu trebuie să stau ca de 
lemn. Dacă dobitocul de Oroveanu m-a lăsat fără armată, ce să 
fac? Filotim cum era, a dat oameni în dreapta și-n stînga, care 
cum i-a cerut, și noi am rămas ţuţ. Acu omoară-te, Șuculescule, 
fă scurtă la mînă, Șuculescule, să-ţi trimită trupe... Uite, asta 
este situația, madam  Miîrșanu.  Nenorocită,  păcătoasă, 
mizerabilă, dar asta e! 

— Şi cît timp o să mai rămînem așa... în... aer? 

— Știu eu? O zi, două, trei... Am și telegrafiat lui lonel, că în 
asemenea condiţii nu înţeleg să-mi iau răspunderea. Dar cum 
mi-o sosi trupele îl satisfac pe lencuţu... nici o grijă despre asta. 
Ce naiba e liberal de-al nostru. Pe cine să împăcăm mai întii, 


2% „te rog! 


dacă nu oamenii partidului? Conservatorii pot să mai rabde. Dă-i 
dracului de jigodii, că ei au încurcat lucrurile! 

Serafim, ușierul, intră și-i aduse o telegramă urgentă. 

— Asta ce mai e? murmură prefectul și cu un gest repezit o 
desfăcu și-i citi cuprinsul. Explodă într-un rîs zgomotos, 
nestăvilit. 

— Ce s-a întîmplat îl întrebă curioasă cucoana Vasilichia. 

— Auzi dumneata, ce-mi cere Nicola Papadopol, arendașul de 
la Hurezani? Dacă n-am oameni, să-i trimit măcar un tun. 

— Ce-o să facă el cu tunul? se miră moșiereasa. 

— Știu eu? Dracu să-l pieptene! A-nnebunit și el, cum a- 
nnebunit toată lumea. Uite așa-mi freacă toţi ridichea... Știrbey 
și alţii ca el stau la Paris, benchetuiesc și de-acolo bombardează 
pe primu cu telegrame: Envoyez des troupes pour sauver ma 
propriété”. 

Apoi lăsînd-o la o parte pe moșiereasă, trecu fulgerător la 
ajutorul său, latropol: 

— Ce-ai făcut cu manifestul guvernului? L-ai trimis primarilor? 

— Pleacă diseară. 

— Cum, latropol, încă n-a fost expediat? Ce faci, omule, cu 
indolenţa asta, vrei să ne nenorocim? 

„Părintele“ judeţului ar fi continuat cu mustrările, dacă nu-l 
întrerupea o funcţionară, care năvăli în birou: 

— Domnule prefect, vă cheamă Bucureștiul la telefon. 

— Viu imediat, răspunse acesta. Te las, dragă madam 
Mîrșanu. Telegrafiază-i lui lencuţu că am eu grijă de el. latropol, 
ia notează, băiatule, să-l avem în vedere... la prima ocazie... 

Prefectul Şuculescu ieși ca o furtună. Subalternul său notă 
într-un carnet mic, pe care-l scoase din buzunarul vestei: 
„lencuţu Miîrșanu, — 1 companie, Vlădoaia“, și puse o cruce 
dinaintea numelui ceea ce însemna „f.f. urgent“. 

Apoi se adresă cucoanei Vasilichia: 

— E-n regulă, doamnă. Puteţi pleca liniștită. l-am pus cruce 
bărbatului dumneavoastră. 


RĂSCUMPĂRAREA SUFLETULUI 


Trimiteţi trupe pentru a-mi salva proprietatea. 


Lazăr, feciorul lui Toader Hodoroabă zis Ţarină, mai avea de 
făcut cîteva luni de militărie pînă să fie lăsat la vatră. În timpul 
acesta, nu se gindea la altceva decit la gologani. Cum să puie 
mîna pe 300 de poli ca să răscumpere sufletul llincăi? Greu să 
cîştigi atita bănet prin slugărit sau altă muncă cinstită. 

Cu un singur ostaș se împrietenise în timpul stagiului: cu Vilcu 
Gheorghe, de fel din Gura Padinii. Gheorghe ăsta ţinuse o 
prăvălie la București înainte de recrutare. 

— Lazăre, vrei să fii tovarăș cu mine, să dăm drumul la 
dugheană? Se cîștigă bani buni, mă băiete, chiar doi-trei poli pe 
zi, cînd merge vinzarea. Cu tine aș avea curaj mare. 

Atita aștepta feciorul lui Hodoroabă. După ce se liberă, plecă 
de-a dreptul în Capitală și acolo, împreună cu Gheorghe, se 
apucă de negustorie. 

Lăzărică, îmboldit de gindul lui, tot iscodea pe un avocat, 
client obișnuit al prăvăliei, cum merge treaba cu criminalii care 
au răpus viață de om, cum îi judecă tribunalul și cum îi 
dovedește. 

— Judecătorii trebuie să aibă probe, altfel nu condamnă pe 
cineva, îl lămuri acesta. Dacă există un corp delict, atunci s-a 
isprăvit... 

După un an și jumătate, feciorul lui 'Ţarină avea în buzunar 
250 de poli. Se mai împrumută de 50 și plecă valvirtej la 
Vlădoaia. 

Cînd trecu prin Șipotele, oamenii, auzind că vine din 
București, tăbărîră pe el: 

— la spune, Lăzărică, ce se mai aude cu răzmeriţa? Se abate 
și pe la noi? Pe unde o fi ajuns? 

Lui Lăzărică însă nu-i ardea de răzmeriţă, avea el alte 
socoteli. Auzise, e drept, vorbind pe unii în tren, cică răscoala a 
trecut la Focșani și acu e în drum spre Ploiești, pe unde sînt 
muncitori și că muncitorii ţin trup și suflet cu ţăranii. S-au mai 
dat și studenţii de partea ţăranilor. 

— Păi, e bine atunci, zise Petre Dănilă. Şi pe la noi sînt semne 
bune. Jandarmii și-au luat tălpășiţa. 

— Da de ce-au dat bir cu fugiţii? 

Dănilă îi povesti de bătaia pe care o mincase Chițu, șeful de 
post, de la Pantelimon Gavrilă. Dacă nu săreau Viţu și 
Cimpoieru, îl făcea pizdării. Nicolita l-a cules din mocirlă, a 


chemat pe jandarmii Mistreţu și Belei de la post, care l-au luat, 
și duși au fost. De două zile nu i-a mai văzut nimeni. 

— Va să zică a plecat legea din sat? Ducă-se opt și cu a brînzii 
nouă! strigă Lăzărică făcînd un gest potrivit cu mîna. 

Într-amurg ajunse la conacul moșierului Mîrșanu. Dulăii, cum îl 
simţiră, prinseră a lătra, sărind cu labele pe gard și mușcînd 
ulucile ca turbaţii. 

— Care ești mă, acolo? strigă lon argatul. 

— Eu sînt, Lazăr a lu Ţarină. 

— Te-ai întors de la București? Și ce vrei, mă Lazăre? 

— Am o treabă cu boierii. 

— Care din ei? Al mic e plecat la oraș cu docarul. 

— Şi cînd se-ntoarce? întrebă cu interes Lazăr. 

— Miine pînă-n prînz. 

— Aha! Bine... Păi atunci să vorbesc cu ăl mare. Am să-i dau 
niște gologani. 

Cînd dete să intre în sufragerie, moșierul lencuţu îl întîmpină 
de la ușă: 

— Ce bani ai să-mi dai, măi băiete, că eu nu-mi aduc aminte. 

— Eu n-am să-ţi dau, da vrea tata să-ţi dea gologanii îndărăt. 

— Care gologani? 

— Nu știi? Ai trei sute de poli, cu care cumpărași sufletu sor- 
mii. 

— Ce, mă, e nebun tat-tu? Îmi trimite banii înapoi? L-au 
cotropit remușcările, ce dracu l-a apucat? 

— L-or fi cotropit, măria-ta, d-apoi ce crezi că sufletu e lucru 
de glumă? 

Și scoțind din buzunar fișicurile cu poli de aur, le puse pe 
masă. 

— Numără-le... Sînt taman trei sute... bătuţi pe muche... 

— Ce să număr? Cred că sînt, făcu Mîrșanu, desfătîndu-și ochii 
la vederea aurului. 

— Ba nu, rogu-te măria-ta să le numeri. Și să-mi dai zapis la 
mînă că ţi-am adus banii înapoi. 

— Bine, mă, s-o fac și p-asta. Mare drăcovenie!... Așa ceva n- 
aș fi crezut vreodată. Ce naiba i s-o fi năzărit lui tat-tu? A visat 
urit te pomenești, rise vesel Mirșanu și ca să facă pe placul 
flăcăului numără galbenii, rînduindu-i în grupe de cite zece 
bucăţi, după care luă hirtie și cerneală și așternu o chitanţă. 


— Ei, acu, ești mulțumit? 

— Sînt! Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă... 

— Stai să te cinstesc cu un pahar de vin. Am un tămiios bun. 

— Nu beau, măria-ta, că-mi face rău, îmi vine rigiială pe git, 
refuză Lazăr scurt și plecă spre casă, ușurat, cu aripi la picioare. 

Cînd îl văzu Toader Ţarină se posomori la faţă de supărare. 
Îngăimă într-o doară: 

— Te întorseși? 

— Înî... răspunse sec Lazăr. Plătii boierului banii și liberai 
sufletu llincăi. 

— Plătiși 300 de poli? se sperie tat-su. 

— Trei sute în cap, întări flăcăul. 

— Auliu, ce-ţi mai bătuși joc de bani, nevolnicule. 

Tarină aruncă o privire îngrijorată către nevastă-sa, Reghina: 

— Zău, fă muiere, băiatului ăstuia cu adevărat îi lipsește o 
doagă. Ăsta o să mă bage în pămînt de viu. 

A doua zi Lazăr se sculă dis-de-dimineaţă, înfulecă pe 
nemestecate o bucată de brînză goală, fiindcă n-avu răbdare să 
aștepte pînă face maică-sa mămăliga, și dădu să plece. 

— Da acu încotro o porniși cu noaptea-n cap? îl întrebă 
Țarină, zăbovind încă sub așternut. 

— Am o treabă de făcut, spuse flăcăul și plecă repede să nu-l 
mai descoase tat-su. 

Ajuns pe coasta Frăsinetului, cobori devale spre Șipotele, 
străbătu satul, apoi urcă dealul Călmățuiului pînă unde cotea 
drumul către Străjești. Pe dimb străjuiau un pilc de arţari, 
despuiaţi de viscole, care așteptau să vie mai repede aprilie, ca 
să le aducă și lor cîte un rînd de straie. 

Soarele se căţărase pe spinarea cerului, cam vlăguit de 
putere din cauza hărţuielii cu gerul. Din trupul pămîntului 
izvorau nori străvezii de aburi și-n toată firea se simţea binele și 
pacea. 

Numai în sufletul lui Lazăr era zbucium și neastimpăr. Se tot 
plimba de colo pînă colo, înghesuit, ca o fiară în cușcă scurmînd 
zarea cu ochii. Dar nu vedea de loc apropiindu-se docarul 
boieresc după care jinduia atita. Ciţiva oameni răzleţi trecură 
spre Șipotele și un car cu boi. Asta fu toată ziua. 

Spre seară, lihnit de foame, Lazăr lăsă prada și, coborînd în 
sat, se duse întins la cîrciuma lui Chioru. 


— Ai ceva de-ale mîncării? 

Cîrciumarul îi puse dinainte o strachină cu ciorbă și flăcăul o 
înfulecă hulpav. Apoi trase pe git o jumătate de tămiios, care-i 
făcu bine la mădulare. „Azi îl scăpai, își spuse în sinea lui, dar 
mai e miine, mai e și poimiine și răspoimiine. Nu intrară ele 
zilele-n sac!“ 


MANIFESTUL NOULUI GUVERN 


| 

În urma ordinului prefecturii, Murgu puse vatășelul să bată 
toba, vestind oamenii să se adune la primărie ca să le citească 
proclamația pe care noul guvern o adresase către ţară... La 
ceasul chemării nu se strînseră nici treizeci de oameni din vreo 
șase sute ciîţi erau cu toţii. Din cătunul Vlădoaia nu se arătă 
măcar unul, de sămînţă. 

— Ceilalţi unde sînt, măi neamule? îi întrebă Murgu, mirîndu- 
se de puţinătatea lor. 

— Urn’ să fie? Pe la cășile lor, c-or avea treburi mai bune de 
făcut, răspunse bătrînul Găvană. 

— Mai bine dă-i drumul la lăcrămaţie pînă nu ne topim și ăștia 
de-am venit, zise Heruvim Tănase venind mai în faţă. 

Primarul Murgu n-avu încotro. Își puse ochelarii pe vîrful 
nasului și scoase din buzunar o hîrtie împăturită. 

— Să ne înţelegem, oameni buni. Unde nu pricepeţi ceva, mă 
întrebaţi, ca să vă deslușesc, fiindcă ăsta-i rostul citirii. 

— Dă-i brînci! îl îndemnară mai multe glasuri. 

Se făcu liniște și Gheorghe Murgu începu să citească 
manifestul care pomenea de desfiinţarea taxei de 5 lei contra 
lipsei de porumb, de ușurarea învoielilor agricole, întărirea 
băncilor populare și altele. Tot timpul era întrerupt de ţărani, 
care puneau întrebări mai mult în batjocură. Primarul îi mustra 
și se hărțuia cu ei: 

— Mai tăceţi, măi neamule, și ascultați, că după aia o să 
vorbiţi pînă v-o ajunge gura la ceafă. 

— Tăcem! Tăcem! Zi 'nainte, să vedem ce măsuri sînt alea 
care le luă majestatea-sa pe hirtie. 

Oamenii riseră, rise și primarul Murgu, uitînd de necaz, apoi 
citi mai departe: 


— Se va pregăti o lege prin care să se înființeze Casa Rurală 
spre a înlesni ţăranilor luarea de arendă și cumpărarea de 
proprietăţi... 

— Ce e aia rurală, nea primarule? întrebă iar Heruvim Tănase. 

— Rurală, adică sătească, ceva de la ţară, îl lămuri Murgu. 

— Ce rost are să ne facă o casă la ţară? se miră Barbu 
Găvană. 

— Casa o face la oraș, la București... 

— Păi nu spuseși adineaurea că-i rurală? Cum vine treaba 
asta? îl luă la rost Petre Dănilă. 

— Ei și, dacă ești rural, nu poţi să stai la oraș? Eu cum am stat 
la Caracal patruzeci de ani, pînă mi-a albit păru? 

— Şi casa asta zice că ne dă gologani? se interesară alţii. 

— Vă dă bani cu împrumut, ca să cumpăraţi moșii. 

— Ce spui? lete-te, băăă! făcură miraţi oameni. 

— O să ne umple de filipești, rosti Buzatu. 

Primarul Murgu, simțindu-se atins, ca autoritate ce era, 
încercă să-și salveze demnitatea, mustrînd cu asprime: 

— Care spuseși vorba aia fără rost? 

Bătrînul Găvană interveni: 

— Cu rost, fără rost, lasă-l în plata Domnului pe-ăl de-o spuse 
și lămurește-mă pe mine un lucru: casa asta rurală de la oraș, 
dacă dă bani cu împrumut, se cheamă că nu-i „casă“ ci toată 
ziua „bangă“. 

— Cam așa, conveni primarul, fiindcă face operaţiuni de 
bancă. 

— Păi, ia stai, nenișorule, dacă-i bangă, de ce-i spune „casă“? 
De ce umblă stăpînirea cu fofirlica să ne prostească? 

— Cum o să umble, mă Barbule? Poate stăpînirea să umble cu 
fofirlica? De ce vorbeşti cu păcat, neamule? 

— laca, na! zise Heruvim. Pînă sare pirleazu, acușa, cu 
răzmeriţa. Şi pe urmă face pe niznaiu. Dacă te duci să ceri bani, 
zice: da ce-ai căpiat omule? Eu sînt casă nu bangă. Unde scrie 
că sînt bangă? 

— Așa e! Așa e! răbufni o spuză de voci. 

— Aici e politică subţire, măi Murgule, reluă Găvană, dar eu 
am nas de copoi și miros de departe. 

— Măi, neamule, n-aveţi dreptate, se văicări Murgu, zău așa. 


— Las-că-i cunoaștem noi pe boieri, nene primarule, zise Petre 
Dănilă, ca pe niște cai breji. Pînă azi de ce n-au făcut nimic 
pentru noi, și-acuma, cînd le-a intrat morcovu în șezut, ne 
făgăduiesc marea cu sarea? Sintem sătui de făgăduieli! N-avem 
nevoie de făgăduieli! Să și le ţie pentru ei. 

— Nici ăia proștii nu-i mai cred pe boieri. 

Strîns cu ușa, primarul Murgu nu mai găsea argumente ca să 
combată părerile sătenilor. De altfel și el își dădea seama că 
oamenii au dreptate. Dar avea afurisita de calitate oficială și 
trebuia să iasă cu fața curată din tărășenia asta. 

— Uite ce, mă neamule, s-o lăsăm baltă cu Casa Rurală și să 
vă citesc mai departe proclamația cu pricina. 

— Lasă nene Murgule, îl rugă Dănilă, nu-ţi mai răci gura de 
pomană, că ne-am dumerit noi unde bate lăcrămaţia. 

— Mult nu mai e, se rugă primarul, și pe-urmă am poruncă. 

— Dacă ai poruncă, ne-ai citit-o și gata, zise Găvana. Așa-i, 
fraţilor? Ne-a citit-o din cap pînă-n picioare sau nu ne-a citit-o? 

— Citit! Citit! deteră glas oamenii. 

Primarul Murgu chiti foaia în patru, o băgă în buzunar și, 
înciudat că-l biruiseră sătenii, murmură: 

— Fir-ar al dracului de manifest cu maţele lui! 


PLANUL MÎRȘANULUI 


De cîtva timp lencuţu Mîrșanu își pierduse liniștea. Nu mai era 
chip să doarmă ca orice om de seara pînă dimineaţa. Hărţuit de 
gînduri negre, se perpelea toată nopticica în pat, întorcîndu-se 
cînd pe o parte, cînd pe alta, doar-doar l-o fura somnul. Spre 
zori, încolo, parcă aţipea un timp rupînd o bucată de hodină, 
care-l ţinea pe picioare. 

Îl mai rodea pe deasupra o grijă apăsătoare, pe care n-o 
încercase de cînd se știa pe lume: nesiguranța zilei de mîine. Nu 
se mai simţea stăpîn pe sine, nu mai călca pe pămînt tare. 
Toate din juru-i prindeau să se clatine, să scîrțiie din încheieturi 
și să se prăbușească una după alta. Ceea ce socotise odinioară 
stincă de granit nu era decit pietriș mărunt pe care apele 
prăvălite din munţi îl tîrau cu ele. 

Nevastă-sa, Vasilichia, îi spusese cu o săptămînă înainte: 


— lencuţule, ar fi mai bine să mergem la Caracal, la fată. N- 
am poftă să ne-apuce pe-aici răscoalele. ` 

— Fugi, dragă, nu vorbi prostii. Ce răscoale sînt alea? In 
Moldova au fost agitații antisemite, nicidecum răscoale. Aşa mi- 
a spus Oroveanu. 

— Mie mi-i frică. Or fi răscoale, n-or fi, eu mă duc la Madeleine 
și stau la fată pînă la Paști. Pînă atunci se lămuresc ele lucrurile. 
Tu ce zici? 

— Ce să zic? Du-te! Eu însă nu pot pleca... imposibil. Ba nu 
zău, atit ar trebui să simtă ţăranii că ne-am refugiat la oraș de 
frica lor. 

— Bine, viteazule, atunci rămii pe poziţie. 

— Pînă la ultima picătură de sînge! strigă Mirșanu cu emfază, 
dar tot el izbucni în rîs de ceea ce spusese. 

După ce trăsura se topi în zare, moșierului îi păru rău că 
lăsase pe nevastă-sa să plece la oraș, fiindcă rămăsese casa 
pustie. Geta era la Craiova, la pension, Mădălina, măritată, cu 
rostul ei, Andrei, ocupat cu slujba, călca rar pe acasă, căci 
dormea mai mult la judecătorie. Și lencuţu, rămas singur, cuc, 
nu mai avea cu cine să schimbe o vorbă decit cu slugile. Atunci 
haita gîndurilor îl înhăţa mai vîrtos și-l sîcîia într-atit, că uneori îi 
venea să lase totul vraiște și s-o apuce încotro o vedea cu ochii. 

Suferea mult de lipsa știrilor. Ciîteodată se mai repezea pe la 
Vilsan, dirigintele oficiului, dar nici acesta nu știa mare lucru. 
Cum nici ziare nu mai veneau în sat, îl apuca iarăși 
deznădejdea. În cele din urmă, găsi un mijloc de a-și procura 
știri: în fiecare zi trimitea pe logofătul Smarandache la Piatra 
Oltului, în gară. Localitatea, fiind un însemnat nod de cale 
ferată, se vintura lume din toate părţile și se puteau culege 
vești. Așa află moșierul că răscoalele se întinseseră ca 
pecinginea în toată Moldova și trecuseră de curind și în 
Muntenia. Conacele, hambarele și pătulele erau pretutindeni 
mistuite de foc. În judeţul Rîmnicul Sărat, ţăranii uciseseră pe 
arendașul moșiei Bolboacă-Orleanu din comuna Măicănești, iar 
în judeţul Dîmboviţa, chiar pe moșierul Dumitru Grigorcea din 
Gura-Ocniţii, fiindcă nu voise să întocmească sătenilor un act de 
vînzarea moșiei. 

Peste cîteva zile logofătul Smarandache făcu rost de un ziar și 
i-l aduse moșierului. Conu lencuţu se sperie cînd îl citi. Pe tot 


cuprinsul ţării focurile prefăceau în scrum bogății nemăsurate, 
strînse din tată în fiu, și grîne care ar fi hrănit populaţia un an 
întreg. 

Răsculaţii nu mai arătau a oameni: ajunseseră adevărate 
„fiare“, iar  „bieţii“ boieri, deveniți victime, cădeau pradă 
„Ssălbăticiei“ lor, apărîndu-și avutul. La Putinei și Stănești, în 
Vlașca, cîteva sute de ţărani înarmaţi cu furci și topoare se 
luptară cu armata și-o învinseră. Locotenentul Niţulescu fu 
omorit, iar căpitanul Mareș rănit. Nici armata nu mai putea ţine 
în frîu pe răzvrătiți. 

Îi venea să ridă de vorbele fostului prefect, Oroveanu: 

— Pot să pui mîna în foc că nu-i nimic serios, dar Nababu e 
așa de fricos că îndată ce a auzit de tulburările de la Flămiînzi și 
Frumușica, gata a și făcut în pantaloni. 

Și ca o culme a culmilor, rotativa — hrrr! — schimbase 
guvernul. Mare pacoste pe liberali să vie la putere în asemenea 
împrejurări. Dacă făceau o coaliţie guvernamentală cu 
conservatorii și junimiștii, mai treacă-meargă. Dar așa, se uzau 
în două luni ca guguștiucii... Tot Nababu mai șmecher decit 
conu Mitiţă... 

Și-apoi manifestul acela stupid pe care guvernul îl adresase 
către ţară. Se făgăduia ţăranilor ciîte-n lună și-n stele, își 
închipuiau oare deștepţii că vreun sătean avea să creadă o iotă 
din toate cîte înșirau ei acolo? Atiţia draci! 

Prefectul cel nou, Șuculescu, nu se mișca din Caracal, de 
frică. În schimb, Vasilichia, în scrisorile ei, bătea mereu capul 
bărbatului să lase moșia pe mîna lui Smarandache și el să vie la 
oraș. Dacă ar avea minte cît o pitulice, poate că i-ar face pe 
plac. Auzi, să lase toată averea pe mîna slugilor și să plece, ca 
să se pomenească a doua zi sărac lipit? La urma urmei, Dănescu 
de ce nu plecase la oraș? Ba mai mult, n-o trimisese la adăpost 
nici pe coana Smaranda, nici pe fie-sa, Daria. Așa și trebuia. 
Dacă ar fi să se întîmple ceva, împărtășeau cu toţii aceeași 
soartă. 

Din clipa aceea lencuţu luă revolverul pe care-l păstra într-un 
sertar și nu se mai despărţi de el. 

— Dacă mi s-o întîmpla ceva, apoi îmi vînd scump pielea. Nu 
mă las pînă nu curăț cîțiva tilhari. 


Logofătul se arătă aducînd știri proaspete de tot, de rîndul 
acesta chiar de cele petrecute în sat, azi-noapte. 

— la spune, Smarandache, ce e? 

— Nu prea bine, măria-ta. Oamenii au prins să se frămiînte, 
că, zic ei, s-a apropiat răzmeriţa și nu se cade s-o primească 
așa, cu braţele în sîn. leri noapte s-au sfătuit pînă tîrziu în casa 
lui Stan Cînepă. 

— A fost și moș Zaharia? 

— Nu, el n-a fost. 

— Și ce-au uneltit? 

— Apăi vor să puie mina pe moșie și s-o împartă, fiindcă ei o 
muncesc. 

— Dacă o muncesc înseamnă numaidecit că-i a lor? 

— Așa zic oamenii. Cică pămîntu nu dă roadă decit ăluia de-l 
muncește. 

— Mă, ești sigur că au hotărit așa ceva? biigui Mirșanu 
îngălbenind ca lămiia. 

— Măria-ta, dacă m-o fi minţit iscoada mea, atunci mint și eu. 

— Şi cine-i iscoada ta? 

— E muierea unuia dintre ei. l-aș spune numele, dar mi-e 
ibovnică, bat-o norocul, și parcă e mai bine să tac, că dumneata 
nu pricep la ce-ţi folosește dacă știi cine-i. 

— Așa-i, Smarandache, nu-mi folosește la nimic, zise moșierul 
cu gindurile duse, simțind o apăsare grea pe piept. Apoi adăugă: 
Care va să zică s-a îngroșat gluma... ai? 

— S-a cam... Trebuie să te mişti, măria-ta, că nu mai merge. 
Doar n-o să-i aștepți pe ţărani cu șerbeturi să năvălească la 
conac. 

— Așa-i, Smarandache, tu ai dreptate cu carul. Dar cum să mă 
mişc, omule? Să cer prefectului să-mi trimită un pluton de 
soldați? 

— Asta ar fi o treabă care nu se mai află. Nu știu de ce nu te- 
ai gîndit mai de mult, ci tocmai acum la spartul tîrgului. 

De fapt moșierul ceruse în mai multe rînduri fostului prefect 
Oroveanu să-i trimită soldaţi ca să-i păzească viaţa și avutul, dar 
acesta pretextă mereu că n-are nici un picior de om, că vreo trei 
batalioane din regimentul 19 infanterie fuseseră expediate în 
Moldova sau nu știu unde, iar orașul rămăsese vraiște fără nici o 
apărare împotriva răsculaților. Acum venise prefect Șuculescu, 


prieten cu Mîrșanu, amindoi liberali înfocaţi. Era cu neputinţă ca 
Șuculescu să nu-i dea o mînă de ajutor. Dar ce te faci pînă vine 
armata? Dacă între timp rebelii dau buzna la conac și pun foc? 
Nu se duce pe copcă toată agoniseala Mirșanului? 

Deodată i se lumină chipul, ca un cer după mistuirea furtunii. 

— Smarandache, fugi după moș Zvirlugă. Să mi-l aduci 
numaidecit încoace... Am să-i spun o vorbuliță... 

Moșierului îi trecuse prin minte, ca o sclipire scurtă, soluţia 
salvatoare. „Las-că o să le trag proștilor ăstora un chiul să mă 
pomenească toată viaţa! Doar n-o să procedez ca Grigorcea ăla 
de la Rîmnicu-Sărat, care a murit cu zile, ca un nătărău. Se 
măsoară ei cu mine? Om vedea noi care pe care?“ A 

Baba Anica i-aduse o cafea într-o ceașcă mare de ceai. In timp 
ce sorbea din băutura fierbinte și aromată scoțînd pe gură și pe 
nări rotocoale de fum, moșierul adînci planul care-i fulgerase 
prin minte. Era cît se poate de simplu: se prefăcea că cedează 
moșia țăranilor făcînd cu ei un act de vinzare și cumpărare fără 
nici o valoare legală. În orice caz. avea grijă să tărăgănească 
formele pentru întocmirea actului, pînă cînd prefectul Șuculescu 
îi va trimite armata de pază. Dacă nu s-o putea, o să meargă 
pînă acolo încît să-l semneze chiar. Ştia că la restabilirea ordinei 
actul va fi lovit de nulitate, ca orice act smuls prin silnicie. În 
felul acesta scăpa neatins din groaznicul iureș fără a i se fi clintit 
măcar un fir de păr. 

Dar nu era numai atit. Ingenioasa uneltire avea să 
pecetluiască totodată, într-un fel sau altul, și soarta lui Dănescu. 

Mîrșanu surise gîndului că vecinul său putea să sfirșească 
zdrobit de ţărani. O, atunci cît s-ar netezi lucrurile: piedica cea 
mare o dată învinsă — fiindcă, orice s-ar spune, numai 
Alexandru era împotriva — nimeni nu va împiedica pe Andrei să 
se însoare cu Daria. Această căsătorie va contopi cele două 
moșii, făcînd una uriașă, moșia Mirșanilor. 

Nu se mai gîndi la acest vis, parcă prea ademenitor, mai ales 
cu butoiul de praf de pușcă sub picioare. O bătaie ușoară se auzi 
în ușă și în pragul ei răsări falnic moșneagul Zaharia Zvirlugă. 

— Să trăieşti, măria-ta, îi spuse cuviincios ţăranul, ca de 
obicei. 

— Și dumneata să trăieşti, moșule, îi răspunse Mirșanu, 
ridicîndu-se. Da nu-mi mai spune „măria-ta“, că și eu tot ţăran 


se cheamă că sînt, deși m-am înălţat mai sus ca voi. Înălţarea 
asta citeodată nu e bună... 

— Ciudate vorbe îmi aud urechile. Oare de ce nu-i bună 
înălţarea, măria-ta? 

— Fiindcă de jos sînt toți cu ochii pe tine, iar de sus toate 
vînturile te suflă. Da stai niţel să-ţi spun pentru ce te-am 
chemat, și-i arătă moșului un scaun, pe care acesta se așeză. 

— Uite ce e, moșule, începu domol boierul, eu unul m-am 
hotărît să dau moșia. 

Moșneagul tresări ca împuns de-o suliță. 

— Cui s-o dai? 

— Oamenilor din sat, cui altuia? 

— Aha... făcu moșneagul venindu-și în fire. 

— M-am gîndit, mi-am făcut toate socotelile, că de cîteva 
nopţi nu se mai lipește somnul de mine, și am ajuns la gîndul că 
nu se poate altminteri. Degeaba se străduiește omul împotriva 
vîntului... 

— Da... da... încuviinţă moșul, e canon mare să te războiești 
cu vîntul. 

— Şi pe urmă, după ce am cîntărit fel și chip lucrurile, mi-am 
dat seama că dînd moșia e mai bine pentru mine și ai mei. Ai să 
vezi de ce. Pînă una-alta, am vrut să stau de vorbă cu 
dumneata, fiindcă ești omul cel mai bătrîn și respectat din 
comună... să văd întîi ce zici, în ce ape te scalzi... 

— Apăi, ce să zic. Eu zic că bine te-ai gindit și să-ţi ajute 
Dumnezeu după gind și faptă. Acum să te aud cum și ce fel 
înţelegi să dai pămîntul? 

— Simplu ca bună ziua. Îl vind oamenilor după preţul ce se 
plătește pe pogon. Cu cît a cumpărat Ţarină pogonul de la Nică 
Gherghină? 

— Cu patru sute. Da patru sute e mult... n-o să aibă putere 
oamenii. 

— Eu las la trei sute cincizeci, chiar la trei sute. 

— Trei mai merge, dar plata să fie așternută pe cîțiva ani. 

— Să-i zicem pe zece. E bine? 

— Bine, chiar prea bine, întări moșneagul. 

— Dar să ne înţelegem: nu-i vorba de toată moșia, continuă 
Mîrșanu încălzit. Toată nu pot s-o dau, că de fapt nici nu mai e 


toată a mea. Două mii de pogoane le-am dat fetei, sînt ale ei și 
face ce vrea cu ele. Este? 

— Ce-i drept, e drept. De zestre nu te poţi atinge, zestrea e 
lucru sfînt, s-a zis! 

— Bineînţeles că și astea două mii de pogoane tot oamenii or 
să le muncească, n-o să le muncească domnul judecător de 
instrucţie de la tribunal. 

— Sigur, sigur, dumnealui se îndeletnicește cu lucruri înalte: 
umblă prin legi... dă hotăriîri... N-o să are cu plugu sau să dea cu 
sapa. Numai învoielile să fie mai dulci, nu ca pînă acuma. 

— Ei, le-om mai îndulci noi, se înțelege... Pe-asta să rămiie 
numai. 

— Apăi, dacă-i așa, e tare bine, măria-ta. Dumnezeu te lumină 
și-ţi dete gîndul ăl bun. 

— De-aia zice proverbul: dă doamne mintea românului cea de 
pe urmă. Apoi adăugă numaidecit: Dar să lăsăm zicalele, că 
astea nu ne ţin de cald și să vedem în mod practic cum facem 
treaba. g 

— O facem cum s-o putea mai bine. Intîi m-aș duce să le spui 
oamenilor despre ce este vorba, să-i bucur o ţiră. 

— Bine, moşule. Însă n-aş vrea să ne dăm poalele peste cap 
ca muierile. Să nu se audă nici o vorbuliță dincolo, la Șipotele, 
decît după ce întocmim actul. Și încă ceva: după ce vă înţelegeţi 
între voi îmi aduci o listă de oamenii pe care îi împroprietărim cu 
loturi și mi-o dai ca s-o trec în act. Afară de asta, faceţi o 
delegaţie din trei săteni, care să-i reprezinte pe ceilalţi, că nu 
pot să stau de vorbă cu toți. 

— Bine, măria-ta, așa facem, precum zici. 

— Nu-mi mai spune măria-ta. Ti-am mai spus că mi s-a făcut 
lehamite. Nu vrei să bei un păhărel cu mine? 

— Dacă întrebi calul: paști murgule iarbă verde? — ce-o să-ţi 
răspundă? 

Mîrșanu bătu din palme de trei ori. lon, argatul, coborî în 
pivniţă și scoase o sticlă de tămiioasă. Moșierul turnă vinul care 
aburi paharele: 

— Noroc, să trăiești, moș Zaharie! 

— Să trăieşti, măria-ta, și ce-mi spuseși să fie într-un ceas 
bun! 


Zaharia Zvirlugă răsturnă paharul pe git și, ridicîndu-se, dădu 
să plece. 

— Nu mai bei unu? 

— Ajunge, că mi-e degrab' să duc oamenilor vestea. Mă tem 
să nu te răzgîndești. 

Moșierul, la auzul acestor cuvinte, izbucni în hohote de ris. 

— Asta-i bună! Le-ar pune capac la toate... 

După plecarea moșneagului, risul se preschimbă în rînjet, și, 
ameninţind cu mîna, șuieră printre dinţi: 

— Las-că v-o coc eu! 


„CORPUL DELICT” 


În ziua următoare, Lazăr Hodoroabă se învîrti mai toată 
vremea pe la judecătorie și luă seama în ce fel merg pe-acolo 
treburile. Mai întîi stătu de vorba cu moș Vasile Tămiie, care era 
servitor, aprod și intendent al judecătoriei, primind pentru toate 
slujbele o leafă de 41 lei pe lună. 

— la spune, nea Vasile, îl întrebă Lazăr, s-a-ntors domnu 
judecător de la oraș? 

— S-a-ntors, taică, azi se judecă... Ai ceva, vreun procest? 

— Am eu altceva, mai abitir decît un procest. Da cînd s-o fi 
întors, că eu am vrut să-l prijon și n-a fost chip. 

— Nu știu nici eu... că m-am pomenit cu el că doarme în 
odaie. Doarme și acum. 

— Unde? In care odaie? 

— Păi, la „apatramentu“ dumnealui, iote colo, în odăiţa din 
fund. 

— A-ha... Acolo doarme în fiece noapte? 

— Ba citeodată se mai abate pe la conac. E cu toane: nici nu 
știi cînd doarme și cînd nu doarme. 

După ce trase pe aprod de limbă, Lazăr o apucă spre baltă, ca 
să mai omoare vremea. În apa liniștită și rece numai soarele se 
scălda. Barca primăriei, făcută de Murgu, se legăna priponită de 
mal. Un cîrd de giște înotau fără ţel pe drumul curat ca-n palmă. 

Făcu de două-trei ori ocolul bălții, uitîindu-se mereu la soare, 
ca să-și dea seama cit timp a mai trecut, apoi nimeri la cîrciuma 
lui Chioru. Nu zăbovi nici acolo, căci avea în el parcă un frămînt, 
care-l împiedica să șadă prea mult timp pe-un loc. După ce dete 


pe git două ţoiuri de rachiu se pomeni iarăși la judecătorie. 
Soarele ajunsese în creștetul cerului și judecătorul Andrei 
Mîrșanu tot mai dormea. „Lasă că dacă-i place somnu îl adorm 
eu bine“, gîndi Lazăr Hodoroabă. Se întoarse din nou la cîrciumă 
și ceru demîncare. 

— Mă, ce-i cu tine, Lazăre, îl iscodi cîrciumarul, văd că te firţii 
încoace și-n colo. Tu clocești ceva... 

— Ti-am pus gînd rău, nea Chiorule, îi răspunse flăcăul, 
surizind palid, din pricină că altcineva îi cam ghicise uneltirea. 

— Mie nu mi-ai pus gînd rău, cu mine n-ai nimic de împărţit. 
Vorba e: cui îi porți sîmbetele? 

— Mă nene cu pene, fă-ți meseria dumitale și încolo stai 
liniștit că stai bine. Atît îţi spun eu... 

Cîrciumarul nu mai suflă o vorbuliţă. 

— Asta e chiznovat rău! 

După ce-și umplu vîrtos burta, Lazăr plecă din nou la 
judecătorie. Pe drum pipăi cu mîna cuțitul ascuns în briu și se 
simţi cotropit de-o liniște mare. Casa judecății era pustie de 
oameni. Nu se judeca nici astăzi. Ușa camerei judecătorului era 
trasă la perete. Pesemne că aprodul Vasile Tămiie făcuse curat 
pe-acolo, fiindcă se vedea patul făcut și toate lucrurile puse la 
locul lor. Lazăr se apropie, vîri capul pe ușă. În odaie nimeni. 
Fără a mai sta pe gînduri, se strecură iute sub pat. 

După citeva minute, zări picioarele aprodului intrînd în 
cameră. Pesemne dusese gunoiul afară și acum se întorcea cu 
fărașul. 

Bătrînul nu prinse de veste că un străin se furișase sub pat și, 
după ce mai trebălui cîtva timp, vorbind singur, ieși din odaie. 
Ușa se închise și se auzi o cheie scrișnind în broască. Pașii se 
depărtară și liniștea se întinse molcomă ca o apă. Lazăr ieși din 
ascunzătoare și luă seama prin odaie. Pe masă zăcea un vraf de 
cărţi, dintre care două erau groase ca de-un lat de mînă. Pe una 
scria cu litere mari, Codul Penal. Apoi trecu la fereastră și privi 
afară în curtea pustie a judecătoriei, unde se zărea, lipită de 
gard, o privată. Işi făcu socoteala: 

„Dac-oi ieși pe-aci, sar gardul la moașa Dumitrana și de-acolo 
potecuţa, băiete. Dar numaidecit își luă seama: Nu-i bine așa, că 
trebuie să duc pe împricinat la baltă. Cum o să săr gardu cu el în 
cîrcă?“ 


Totuși desfăcu foraibărul ferestrei, ca s-o poată deschide mai 
repede în caz de primejdie și să-și facă vint în curte. După 
aceea, descoperi stînd stingheră într-un colț o oală albastră 
smălțuită, care îi plăcu mult. _ 

— la te uită în ce lucru scump fierb boierii laptele. In oala de 
pămînt — le rămîne laptele-n git. 

... Timpul încremenise parcă pe loc, ca umbletul melcului. Dar, 
încet, pe nesimţite, cu pași tiptili de hoţ, poposi întunericul 
mistuind în pîntecele său tot ce se mai putea zări prin odaie. 

Lazăr se viîri din nou sub pat. Acolo se suci într-o parte și alta, 
pînă își află locul potrivit și rămase așa, la pîndă, ceasuri întregi 
cu auzul treaz și ascuţit. 

Uneori tresărea pe neașteptate, cuprins de-o înfiorare plăcută 
prin șira spinării. „Ait! Vine!... Se aud pași...“ Dar nu era decit o 
părere. „Of... of... mult mă mai scoate omul ăsta din răbdări... 
Nu pică o dată să isprăvim treaba...“ 

Adevărat: trecuseră doi ani și jumătate de cînd i se arătase 
Ilinca în vis și uite, pînă acuma încă nu-și îndeplinise făgăduiala 
că-l va trimite pe feciorul Miîrșanului la „judecata cerească“. 
„Mama ei de socoteală, gîndea el, soru-mea o fi făcută foc pe 
mine, crezîind că o duc cu vorba. Și eu, sărac de mine, pînă 
scosei banii de răscumpărare, numai sufleţelul meu știe cît am 
pătimit...“ 

„„Ssst!... Pași... Se aud pași pe săliţă... De rîndul acesta nu i 
se păruse. Erau de-adevărat pași care se apropiau. Cheia se 
răsuci din nou în broască. Ușa se deschise scîrțiind ușor, apoi se 
închise la loc. Un scăpărat de chibrit, o lumină scurtă zbucni din 
vîrful băţului și se așeză crescută sub sticla lămpii. 

Întunericul îşi luă tălpășiţa și faţa lucrurilor din cameră ieși la 
iveală. Cele două picioare care umblau de colo pînă colo își 
lepădară pantalonii și rămaseră în izmene. 

O melodie ciudată, așa cum se cînta pe la teatru, răsună 
molcom în odaie: 

C'est la valse brune 
Chacun avec sa chacune... 

Apoi cele două picioare se duseră în colţul camerei și poposiră 

acolo. Oala smălțuită fu ridicată de la locul ei. 


— Ptiu! Păcătosul dracului, se pișe în oala de lapte, că afară 
nu putea să-și facă nevoia! își spuse cu ciudă Lazăr și ieși iute 
de sub pat. 

Andrei Mîrșanu, auzind zgomot în spate, întoarse capul și-l 
zări pe flăcău în odaie. Uluiala fu atit de puternică, încît îi 
sugrumă în gitlej strigătul de groază. 

— Să nu strigi că e de rău! îi șuieră Lazăr crispat, în ureche. 

— Ce... Ce... v... vrei... dumneata? biigui Andrei privindu-l ca 
hipnotizat, cu ochii măriţi de spaimă. 

— Acuși îţi spun ce vreau. 

— Eşti hoţ? Cum ai pătruns aici? Cine ești? 

— Eu hoţ? Da ce ţi-am furat dumitale de mă faci hoţ? 

La auzul acestor cuvinte judecătorul își mai veni în fire. Prin 
urmare, vlăjganul care se strecurase sub pat, cine știe cum, s-ar 
putea să nu fie hoţ. 

— Nu mi-ai furat nimic. Foarte bine. Dar ce cauţi aici? 

— Nu mă cunoști cine sînt? 

Andrei se uită lung la neașteptatul musafir, scurmîndu-și 
adînc memoria. 

— Parcă te-aș cunoaște... în orice caz te-am mai văzut, de 
asta sînt sigur... Dar nu știu de unde să te iau... 

Țăranul îl scoase din încurcătură: 

— Sînt Lăzărică, feciorul lui Ţarină. 

— A, așa e, care-ai fost militar...! strigă el bătîndu-l familiar cu 
mîna pe umăr. Te-ai schimbat la mutră că nici nu te mai 
cunoșteam. la spune, tu, flăcăule, ce te-aduce la mine? 

— Apăi, știi ce-ai făcut cu soru-mea... 

— Cu soru-ta? Care soră, omule? 

— Cu llinca. Altă soră n-am. Ai batjocorit-o și i-ai stricat viaţa. 

— Aceea e chestie veche, de ani de zile. Nu i-am dat lui tat-tu 
despăgubiri? Nu ne-am înţeles cu el omenește? Ce te-ai apucat 
acum să dezgropi morţii? 

— Pentru mine e nouă. Despăgubirile i le-am dat înapoi 
boierului și cu mine nu te-ai înțeles de fel. 

— Nu știam că trebuia să mă înţeleg și cu tine. Mă rog, ce vrei 
tu acum? 

— Vreau să te trimit la judecată. Destul ai judecat dumneata. 
Să te mai judece și alţii. 

— Bine, dacă vrei, dă-mă în judecată la Caracal. 


— Ași, nu la Caracal, zise flăcăul, mai sus, adică sus de tot, în 
ceruri. Acolo ești pîrît de soru-mea și trebuie să te judece ăl 
mare. 

— Care ăl mare? 

— Dumnezeu cu soborul sfinţilor. D-aia trebuie să pleci în cer. 

— Ce, ești nebun? Cum o să plec în cer? Fii serios, Lăzărică. 
Știu că ai dat tatii banii înapoi. Poate vrei mai mult... îţi dau 400 
de poli... chiar 500... 

— Ași, eu nu vind suflete. Nici un milion de poli. Haide fă-ţi 
cruce! 

— Cum? Vrei adică să mă omori sau ce? biigui feciorul 
Mîrșanului ca pierit. Iti dau 600 de poli... 

— Lasă polii și fă-ţi cruce, n-auzi? Că altminteri te belesc și 
așa. Da e păcat să pleci ne-nchinat la drum. 

— De ce să mă omori? Ce cîştigi tu dacă mă omori? se apără 
victima simțind cum un val de sudoare îi inundă trupul. 

— Trebuie, e poruncă înaltă. Dacă ai citaţie la judecata de 
apoi, n-am ce-ţi face, grăi flăcăul neînduplecat ca o sentinţă, 
sfredelindu-l cu priviri tăioase. 

Andrei, cuprins de spaimă, slobozi un țipăt uriaș, izvorit din 
adincul fiinţei primejduite de moarte. Chiar Lazăr se sperie o 
clipă, dar numaidecit îi trăsni judecătorului un pumn greu în cap 
prăvălindu-l de-a curmezișul patului, ca un copac retezat de la 
rădăcină. Apoi îi înfipse o mînă în beregată și strînse vîrtos ca 
să-i sugrume strigătele, iar cu cealaltă îi încleșta amîndouă 
mîinile,  zădărnicindu-i apărarea. Victima se  zvircoli 
neputincioasă, fără să reușească a îndepărta cleștele care-i 
oprise suflarea. Deodată zvircolirile se muiară. 

— Ei, te-ai cuminţit? Mai strigi acum? îl întrebă flăcăul ridicînd 
ochii spre el. 

Capul judecătorului nu mai era parcă al lui, ci al unui 
moșneag, nins de ierni. „lote cum i-a albit păru, se miră Lazăr în 
sinea lui, adineaori l-avea negru“. 

Andrei nu-i răspunse la întrebare. 

— N-auzi boierule, îţi faci cruce sau ba? 

Nici de rîndul acesta nu primi răspuns. Lui Lazăr îi trecu prin 
minte un gînd înfricoșat. 

— Nu cumva? 


ÎI mișcă încoace și încolo, îl zgudui. Nimic. Trupul rămase 
inert, moale ca o cîrpă. 

— lote, ce comedie! A mierlit omu meu ca un pui de 
codobatură. Și cruce tot nu-și făcu, păgînu. 

De necaz că murise așa de ușor, Lazăr îi trînti un pumn în 
falcă. 

Capul mortului se răsuci strimbîndu-se. Cu un alt pumn îl 
îndreptă la loc. Apoi flăcăul se apucă să-l îmbrace. Îi puse întîi 
gulerul și cravata, dar nu reuși să facă un nod ca lumea. Cînd îi 
îmbrăcă pantalonii, ieși la iveală organul genital. 

„Hm! ăsta e va să zică „corpul delict“ își spuse Lazăr fulgerat 
de un gînd năstrușnic. Trebuie să-l trimit la procest cu corpul 
delict în protap.“ 

Și scoţind custura de la briu, îi reteză organul și i-l puse în 
gură. Apoi înșfăcă în braţe trupul cald încă și ieși în uliţă. Pe- 
acolo, nici ţipenie de om. Satul dormea dus, parcă somnul 
morţii. Cu atît mai bine. De altfel, ar fi putut să fie și hora în 
nasul judecătoriei, că lui tot nu-i păsa. Cine s-ar fi agăţat de el? 
Doar împlinise o poruncă înaltă, nu se jucase în arșice. Păcat 
numai că nu-și făcuse păginul cruce! Baie știa să facă în fiecare 
zi, dar cruce nu... 

Ajunse la baltă. Apa dormea liniștită, cu toate vietăţile în 
pîntece. Lăsă ușurel trupul „pîrîtului“ în barcă, vrînd să-l culce 
pe fund. Dar era apă de un deget și nu se îndură să-i ude 
hainele. Așa că îl așeză pe scăunaș, potrivind capul să se 
sprijine ușurel pe o margine. Desprinse barca priponită de mal 
și-i făcu vînt în larg, trezind apa. 

După ce isprăvi treaba se duse acasă și se culcă. Era frînt de 
oboseală și adormi numaideciît, cu cugetul împăcat, ca un om 
care-și împlinise o grea îndatorire. 


PREA MULTE FĂGĂDUIELI 


| 
Auzind vlădoienii că boierul Mîrșanu voia să le facă vînzătoare 
moșia, mai-mai să nu le vină a crede urechilor. Se uitau unul la 
altul și se cruceau, scuipîndu-și în sîn parcă ar fi fost ceva 
necurat. 


— Ce i-o fi venit, oameni buni, de se dete așa dintr-o dată pe 
brazdă? se miră Ciupagea și scoţind căciula din cap o pocni cu 
sete de podea, stîrnind tot praful. 

— Ei, și dumneata, nea Matei, zise Stan Cînepă, crezi că ursu 
joacă de voie, ai? Văzu și el încotro bate vintul și se dete după 
vînt, că altminteri avea cu noi de furcă. Dar stai, mai întîi să văd 
actu și p-ormă... 

— Aia zic și eu, sări Mototolea, să nu ne ducă de nas ca pe 
niște muieri, că mi-e Mîrșanu ăsta un vulpoi și jumătate... 

— Dacă sîntem cu ochii-n patru, rosti Bogoe, n-are cum să ne 
tragă pe sfoară. 

Oamenii adunaţi în casa lui Stan Cînepă se sfătuiră îndelung 
între ei și făcură o listă mare, pe amîndouă feţele, de cei care 
urmau să fie împroprietăriți. Ţăranii cu pămînt trebuiau să 
capete loturi mai mici decît ceilalţi, afară de cei care aveau de la 
trei copii în sus. Hodoroabă însă nu fu de aceeași părere, fiindcă 
el nu avea copii mici. De partea lui Hodoroabă mai trecură și 
alţii. Se iscă o ceartă aprinsă, încît gata-gata să se încaiere 
oamenii. 

— Măi, fraţilor, căuta Ciupagea să-i domolească, fiţi oameni 
de înţeles. D-aia ne-au încălecat boierii și ne-au luat pîinea de la 
gură, că noi nu știm decit să ne sfădim ca muierile năroade. 

Stanca, femeia lui Stan Cînepă, care nu putea să doarmă din 
cauza gălăgiei, sări cu gura pe ei: 

— Mă mir, oameni în toată firea, vă certaţi pentru pielea 
ursului din pădure. Atita rău să am eu cit o să vă dea boierii 
vouă pămînt pe degeaba. 

— Taci, fă muiere, o bruftui Mototolea, ce te pricepi tu la 
treburi d-astea? Cine a spus că-l dă Mirșanu pe degeaba? ll 
plătim cu bani grei. 

— Eu zic să vă cătaţi de treabă și să nu vă legaţi la cap dacă 
nu vă doare, c-o păţiţi. O să intraţi într-un bucluc de nu vă mai 
scapă nici tartoru dracilor. 

Bărbatu-său, Stan, o luă și el în primire: 

— Mai bine cată-ţi de treabă. Nu știu de ce te-oi fi amestecînd 
unde nu-ţi fierbe oala? Ce te bagi tu, muiere, în treburile 
bărbaţilor? 

— Cum să nu mă bag dacă n-aveţi minte nici cît un pui de 
găină? Tu, bărbate, să te tragi din daravera asta, că pute. Nu-mi 


place ce faceţi, uite-așa. Tăiaţi-mă, omoriţi-mă, că mie nu-mi 
place! 

Ciupagea, luînd-o cu duhul blîndeţii, convinse pe Stanca să 
treacă în odaia din faţă și să lase pe oameni să se înțeleagă 
între ei cum or putea. 

— Cînd v-or tăbăci boierii pielea o să vă aduceţi aminte de 
vorbele mele! strigă femeia și plecă să se culce. 

Pînă la urmă vlădoienii căzură la înţelegere și aleseră din sînul 
lor pe Mototolea, Ciupagea și Bogoe să hotărască cum vor crede 
și ce-or face ei să fie bun făcut. Și tot aceștia trei să aibă putere 
să meargă la boier ca să întocmească actul de împroprietărire. 

Pe moș Zaharia Zvirlugă nu-l puseră. Era prea bătrîn și mai 
mare păcatul să ostenești un asemenea om. 

— Ca să retezăm pofta Mirșanului de-a se răzgindi cumva, 
propuse Stan Cînepă, aș zice să iscălească și primarul actul de 
vînzare și să puie pecetea. 

— Fugi, mă, Stane, sări Bogoe, n-are nici un chichirez 
iscălitura primarului. 

Însă ceilalţi vlădoieni fură de părere că, deși n-are rost 
semnătura primarului, tot mai bine e să iscălească și el. Nu 
strică să mai fie acolo o semnătură și mai cu seamă o pecete. 

Cînd vlădoienii isprăviră de pus la cale toate cîte se cereau, 
prinseră de veste că începuse a se lumina de ziuă. Bogoe, 
Ciupagea și Mototolea, care erau vecini, plecară citeșitrei spre 
casă, trăgind adînc în piept aerul rece al dimineţii. 

— la uită-te, Matei, încolo, zise Bogoe, ce-o fi pata aia roșie pe 
cer? Că doar n-o răsări soarele din partea ceea. 

Citeșitrei cercetară purpura care mîngiia poala cerului spre 
asfinţit și nu se dumireau ce-ar putea să fie. 

— Măi, fraţilor, n-or fi dat oamenii foc conacului de la 
Cornățel? se întrebă Mototolea. 

— Să știi că asta-i pricina. La Cornățel arde, uite, pui mîna-n 
foc dacă n-o arde acolo, grăi Bogoe. 

— Hei, știe Mirșanu ce face, adăugă Ciupagea, agitind un 
deget în aer ca o ameninţare. Degeaba ne mirăm noi așa și pe 
dincolo. Cînd simte ardeiu în dos, lasă tot și fuge de-i scapără 
călcîiele. 

Oamenii riseră și hohotele lor se amestecară cu ţipetele 
cocoșilor care sulițau văzduhul din toate părţile. 


II 

Bogoe, Ciupagea și Mototolea, împuterniciții vlădoienilor, se 
ciorovăiau de-o oră cu lencuțu Miîrșanu, în sufrageria conacului. 
Acesta voia ca loturile să fie plătite în termen de zece ani, așa 
cum se înțelesese de altfel și cu moș Zaharia Zvirlugă, iar nu în 
douăzeci de ani cum ţineau morţiș oamenii. Pînă la urmă, o 
lăsară cu toţii mai moale, deteră neînţelegerea pe din două și 
căzură la învoială, punînd în act ca plata să fie făcuta în 
cincisprezece ani. 

— Las-că trăieşti dumneata anii ăștia ca să vezi toți banii 
adunaţi la chimir, zise Bogoe, și dacă n-o vrea Dumnezeu să-ţi 
dea zile, apoi trăiește conașul Andrei, odrasla dumitale. 

— Mai bine să-i dea lui sănătate decit mie, fiindcă eu mi-am 
trăit traiul și mi-am mîncat mălaiul. 

— Dacă e să vorbim pe dreptate, spuse Mototolea, dumneata 
ţi-oi fi trăit traiul, dar mălaiul mai mult noi, ţăranii, l-am mîncat. 

— laca na, vorbă și pe tine, sări Ciupagea. Parcă sînt proști 
boierii să mănînce mămăligă cînd au jimble de-alea de crezi că-s 
cozonaci. Dar să lăsăm vorba asta; văd că nu mai vine primaru. 

— Vine! Trebuie să vină, îl încredință Miîrșanu. Mi-a trimis 
vorbă de-aseară. 

— L-om mai aștepta, că pe-astea sîntem puși, altă treabă n- 
avem. 

Apoi, din una în alta, discuţia alunecă asupra răscoalelor. 

— Auziși, măria-ta, ce se întîmplă la Hurezani? îl întrebă 
Bogoe. 

— Nu, n-am auzit, făcu speriat lencuţu. Ce-a fost? Ceva grav? 

— Un fin de-al meu, Ilie Belitu, pică azi-dimineaţă de-acolo şi- 
mi povesti de-a fir a păr tot ce s-a întîmplat. Cică arendașul... îl 
cunoști dumneata pe grec... 

— Da, Nicola Papadopol. Cum să nu. Sîntem prieteni de ani de 
zile. Ce-i cu el? A păţit ceva? 

— Stai să vezi. Arendașul tocmise cîţiva bulgari și-i înarmase 
cu pistoale ca să-l păzească. Alaltăieri seară, ce-i vine grecului? 
Cheamă pe doi din ei și vrea să-i trimită pîn-devale, la cîrciumă, 
să-i cumpere o sticlă cu rom. | se făcuse omului poftă de rom și 
gata. Bulgarii nu vrură să se ducă, ziceau că le e frică să se lase 
în sat. Ce mai, nu s-a dus nici unul. Chir Nicola făcea spume la 


gură. „D-aia v-am angajat, fricoșii dracului, ca să vă ţin pe 
mîncare și băutură?“ Și înarmîndu-se cu două pistoale s-a dus 
el, singur-singurel. Oamenii stăteau adunaţi grămadă în faţa 
cîrciumii. Finu zicea c-or fi fost vreo sută, poate mai mulţi. Cînd 
deteră cu ochii de el, iote, măi, își spuseră rumiînii noștri, ne pică 
grecoteiul ca musca-n iapte. Dar arendașul, îndrăzneţ nevoie 
mare, trecu printre ei ca-n brînză. 

— Dacă se atinge ţineva de mine, lo impusco... 

Cumpără el romu și cînd să plece, un flăcău șugubăţ, Mitru a 
lu Costică Sufleţel, îi puse o piedică de la spate. Grecu căzu și 
sticla se făcu ţăndări. Ca o sfirlează se sculă de jos și scoţind 
pistolul împușcă pe flăcău. Cînd văzu lumea o ispravă ca asta, 
gata să sară pe el, dar măslinaru se lipi cu spinarea de peretele 
cîrciumii și cu amîndouă pistoalele întinse, ţinea pe oameni la 
respect. 

— Ce curaj nemaipomenit, murmură lencuţu Miîrșanu, făcîndu- 
și cruce. Și pe urmă ce s-a mai întîmplat? 

Bogoe continuă: 

— Lumea crăpa de ciudă. lote, fraţilor, cum ne ţine grecoteiul 
pe toți cu mîinile legate. Tot flăcăul cu piedica îi scoase din 
încurcătură. Rănit cum era, se repezi asupra arendașului care 
începu să tragă cu amiîndouă pistoalele o ploaie de gloanţe. 
Căzură ei trei-patru oameni, dar și din grec nu se alese decit 
praful și pulberea. După aia rumiînii noștri deteră fuga la conac 
și-i puseră foc. 

— Săracul! murmură lencuţu, gîndindu-se la propria lui 
soartă. Parcă singur și-a căutat moartea cu luminarea. 

— Apăi, de? Rom îi trebuia, rom a găsit... 

O bucată de vreme nimeni nu mai scoase o vorbă. Pe Mirșanu 
îl năpădiră aducerile aminte. Ultima dată cînd îl zărise, în odaia 
de la mansarda castelului unde jucau de obicei poker, grecul își 
arătase teama că se vor mișca ţăranii și că pe moșieri îi 
așteaptă zile grele. Cită dreptate avea! Ceruse și el armată 
prefectului, după cum scria cucoana Vasilichia, și văzînd că nu-i 
dă, telegrafiase să-i trimită măcar un... tun. Acum nu-i mai 
trebuia nimic. 

Moșierul strică tăcerea și aprinse din nou discuţia: 


— Va să zică și la Cornățel și la Hurezani s-a abătut prăpădul. 
Păcat, măi, oameni buni, să dai pradă focului atita bogăţie. Nu-i 
așa? 

Vlădoienii înălţară din umeri ca și cum ar fi spus: 

— De... așa o fi... 

Ușa sufrageriei se deschise și în prag se arătă primarul 
Gheorghe Murgu, ţinînd căciula în mînă. 

— Ai adus pecetea cu dumneata? întrebă Ciupagea, în loc de 
bună-ziua. 

— Am adus-o, răspunse el, dar să mă bată Dumnezeu dacă 
pricep pentru ce. 

Mîrșanu îi explică despre ce era vorba, iar bătrînul Murgu făcu 
ochii mari cît două cepe. 

— Adevăratu-i? Împărţi oamenilor moşia? Păi ce rost mai are 
pecetea primăriei? Actul trebuie legalizat la judecătorie. 

— Bine, știm noi treaba asta. Îl legalizăm și acolo. Ca să fie 
mai tare și să nu-l doboare nimeni, oamenii vor să pui și pecetea 
primăriei. Nu de alta: ca să fie... 

— Dacă-i mai puţin strică, dacă e peste, n-are ce strica, zise 
Bogoe. 

Primarul Murgu se gîndi că nimeni n-ar avea de ce să-l tragă 
la răspundere pentru o asemenea formă, cel mult ar putea să-l 
ia peste picior... Dacă moșierul și oamenii ţin la ștampilă, se 
cade să-i împace. Așadar, apăsă pecetea pe tușieră de citeva 
ori, suflă în ea aburi din gură și o aplică vîrtos pe acte, după 
care trase o semnătură meșteșugită. Apoi întrebă pe moșier cu 
grijă mare: 

— Coane lencuţule, te-ai gîndit în ce situaţie îl pui pe boier 
Dănescu al nostru? Șipotenii, cunoşti doar pe oameni, avînd 
exemplul dumitale, o să-i ceară să le vîndă și el moșia. Şi pe 
drept cuvînt... Așa că... 

— Eu nu m-am amestecat în socotelile nimănui, răspunse 
Mîrșanu cam înțepat. Fiecare cum își aşterne, așa doarme. Ce o 
să-i port eu de grijă lui Alexandru? Ei, asta-i... Te rog să mă 
slăbești... Nu-i așa, oameni buni? 

— Așa.-i... Așa-i, încuviinţară vlădoienii toţi într-un glas. 

— Păi sigur că așa-i, făcu moșierul cu un gest potrivit, apoi 
bătu din palme. 


— Pînă vine băiatul să legalizeze actul, să bem aldămașul, ce 
ziceți? 

lon intră glonţ pe ușă, se făcu nevăzut și se întoarse cu un 
braţ de sticle de vin. Moșierul umplu paharele: 

— Noroc și ce-am făcut să fie într-un ceas bun! închină 
lencuţu Mîrșanu, ciocnind paharul. 

— Să dea Dumnezeu și maica domnului!  răspunseră 
vlădoienii. 

incetul cu încetul vorbirea alunecă din nou pe făgașul 
răzmeriţei. Primarul Gheorghe Murgu se burzului parcă l-ar fi 
călcat cineva pe bătătură: 

— Ce răzmeriță mă neamule? Umblă oamenii dintr-o comună 
în alta, devastează conacele și pătulele și pe urmă pun foc. Zău 
dacă mai înţelege cineva ceva! 

— Tare ar fi nostim să păţesc și eu una boacănă, zise Mirșanu. 

— Crezi că e de mirare? reluă Murgu. Chiar dacă vlădoienii 
sînt trup și suflet cu dumneata, te pomenești într-o noapte cu o 
bandă din Străjești, Piatra sau chiar de la Hurezani și Cornățel, 
că oamenii de pe acolo au de-acuma experienţă. Ce te faci? S-a 
dus pe copcă toată munculiță și agoniseala? D-aia trebuie să iei 
măsuri din vreme. 

— Ai dreptate, Murgule, foarte multă dreptate, încuviință 
Mîrșanu clătinînd scurt capul. Dar spune, bre, cum și ce fel să 
fac? 

— Eu să te învăţ? Dacă le dai vlădoienilor moșia, apăi ei sînt 
datori să-ţi apere avutul și viaţa... Este, mă, neamule? 

Ţăranii stăteau în cumpănă, codindu-se a da răspuns, dar n- 
avură încotro: 

— Cam este! Ce e drept nu e păcat... 

— Dacă este, de ce adică n-aţi pune așa cîte 20—30 de inși ca 
să păzească noaptea conacul? Zisei bine, măria-ta? 

— Bravo, Murgule, strașnică idee, aprobă moșierul. Voi ce 
spuneţi, oameni buni, vă învoiţi? 

— Ne învoim, ce să facem? Numai să fie loc de dormit pentru 
atitea suflete. 

— Am loc, nici o grijă despre asta. Le dau oamenilor și 
demîncare... poate și cîte un leu-doi de căciulă. 


— Dacă-i pe-așa, ne-am înţeles. Rinduim în fiecare noapte 
străji cu schimbul și treaba o să meargă strună, iar măria-ta 
dormi liniștit, fără durere de cap... 

— Așa... așa, Bogoe... Ești un om de suflet dumneata... 

— Așa și trebuie, neamule! Hei, dacă ar fi toţi moșierii ca 
dumnealui, n-ar mai fi izbucnit răzmeriţa în ţară. Dar dînsul nu e 
decît unul singur și cu o floare nu se face primăvară. 

In sinea lui, lencuţu Mirșanu jubila. Chiar că nu se așteptase 
ca vlădoienii să-i mai și păzească avutul de poftele altora! „Pînă 
acum o scosei la vopsea cum nu se poate mai bine, își spuse în 
sinea lui. Aș mînia pe Dumnezeu dacă m-aș plinge. Şi cred că 
pînă la urmă ies basma curată, că așa m-a făcut pe mine mama 
cu noroc“. 

— Văz că soarele e cam de un firtai pe cer, observă 
Mototolea, și domnu judecător tot nu se arată. 

— Vine el, nici o grija, îl linişti lencuţu. Ştii, îi place sa doarmă 
cam mult dimineaţa. Așa s-a obișnuit. 

— Ce să-i faci, zise Bogoe îngăduitor, la ce bun să se scoale 
cu noaptea-n cap? Cît despre noi, mai așteptăm... Văd că vin se 
află berechet, și cînd e vin se ușurează așteptarea. 

— Așteaptă omu și fără băutură, făcu primarul. Eu de un an și 
jumătate aștept să-mi dea prefectura fond pentru repararea 
podului... 

— Şi tot tragi nădejde? 

— Cum să nu. Pînă la Paști iasă aprobarea. 

— Paști, Murgule, iarbă verde, hohotiră vlădoienii, brodindu-se 
toţi trei la o vorbă. 


III 

Tot în dimineața aceea, văduva Nicolita Opran și vecina ei 
Tudora a lui Dumitru Răzmeriță plecară la baltă să spele rufe, 
lîngă șipotul Mîndrei. Vremea se arăta bună. Soarele se cățărase 
pe cer de un înalt de om. Numai că se stîrnise un vînt rece care 
încrețea mereu spinarea apei. 

Femeile frecau rufele cu clăbucul ca neaua și vorbeau între 
ele vrute și nevrute. Tăria vîntului mîna ușor barca primăriei 
aflată în larg, la voia întimplării. Cînd ajunse în dreptul lor, 
Tudora o zări cea dintii și se întrebă mirată: 

— Cine i-o fi dat drumul de la mal? 


Nicolita aruncă privirile în latul bălții, după care îmboldi pe 
surata ei: 

— la te uită, soro, parcă ar fi careva în barcă. 

Tudora se ridică în picioare și săgetă depărtarea făcînd mîna 
streașină la ochi: 

— Ba că te-ai zice, Nicoliţo. Pui mîna-n foc că-i om acolo. 

— O fi vreunul beat, ce crezi? 

— Beat? De, știu eu? Să se fi îmbătat cu noaptea-n cap? 

Din pricina descoperirii făcute șipotencelor nu le mai tihni 
spălatul. După o trecere de timp, cînd barca împinsă de vînt se 
mai apropie de locul unde spălau, amindouă femeile 
încremeniră: într-adevăr, zăcea un om în barcă. Era întins pe 
spate, cu capul rezemat de scaunul din fund. 

Strigară pe Rada, muierea lui Enache Bădoi care tocmai 
trecea pe acolo. 

— Fă, Radă, ia uite-te, unu beat în barcă. 

— Așa e, zise noua-venită. Apoi deodată se răzgiîndi: Nu e 
beat, trebuie să fie mort. 

— Ei, taci! făcu Nicoliţa mirată. Mort să fie? Nu vezi cine e? 

— Parcă-i îmbrăcat în ţoale nemţești. Deodată văduva ţipă: — 
Auliu! E fecioru Mîrșanului, judicătorul! 

— Să știi că el e, întări Rada. Da ce-o fi avînd în gură? Parcă 
ţine ceva... o ţigară de tutun... sau... 

— Vai de mine și de mine, știi ce are? rosti Nicoliţa și le șopti 
femeilor ceva la ureche, parcă nu-i venea să le spuie cu glas 
tare. 

Tudora chicoti, dar brusc își reteză risul. Nu era ceva de haz, 
ci mai degrabă de spaimă. 

— A avut o socoteală ăl de l-a însemnat așa, grăi Rada, 
gîndind că nu degeaba oamenii din sat îl porecliseră „muiercea“ 
pe domnul judecător. 

Nicolita Opran lăsă rufele în paza Tudorei și alergă la primărie 
să dea de știre lui Gheorghe Murgu. Primarul era plecat la 
Vlădoaia. Găsi însă pe notarul Partenie. Acesta anunţă pe 
grefierul Pleșea și pe Vilsan, dirigintele oficiului. 

După o jumătate de oră lumea se strinsese furnicar pe malul 
bălții. 


IV 


Moșierul lencuțu Mîrșanu, primarul Gheorghe Murgu și 
împuterniciţii vlădoienilor, în așteptarea judecătorului Andrei, 
stăteau la taifas, golind paharele de vin unul după altul. Toţi 
erau cuprinși de voie bună și gata să facă cele mai măreţe fapte 
pentru ţara și poporul românesc. 

— Măi, oameni buni, mă fraţilor, vorbea lencuţu cu glas cald, 
dezmierdător, am fost pînă acum un zgirie brînză. Să mă bată 
Dumnezeu dacă nu-mi pare rău că n-am făcut nimic pentru sat! 

— Ei, boierule, parcă e timpul pierdut? observă Bogoe. Nu e 
timpul pierdut. 

— Zău, să-mi crape ochii dacă nu vă fac școală, să nu se mai 
care copiii pînă la Șipotele, atita drum. 

— O școală? Mare lucru ar fi! glăsuiră vlădoienii cu ochii 
scînteind de lumini. 

— O fac! O fac!, întări moșierul aprins. O dată ce v-am promis, 
gata, s-a terminat! Şi după școală am să înalţ și o biserică. Așa, 
o bisericuţă frumușică și mititică, ca o bomboană, cum am văzut 
una la Merișani, în judeţul Prahova, cînd am fost pe acolo. Scap 
și de gura nevestii, că de cînd îmi tot bate capul cu biserica 
asta, mi-a albit părul. Da, da, și școală și biserică. Pe-amîndouă 
le fac o dată. Prea n-avem nimic în sat, prea sîntem golași ca 
niște pui de bogdaproste. 

Apoi, continuă pus pe destăinuiri: 

— Și eu am avut noroc cu alţii, să aveţi și voi noroc cu mine. 
Dacă nu era o grecoaică, una Xenia, care îmi făcea ochi dulci, n- 
ajungeam nimic, păcatele mele. Poate, acolo, un prăpădit de 
cîrciumar, cum era tata, Dumnezeu să-l odihnească! 

— Apăi, știm noi că ţi-au cam plăcut fustele, îl tachinară 
ţăranii făcînd haz. Am auzit că grecoaicelor le umblă o 
fierbinţeală mare prin trup. 

— Hei, multă vlagă am prăpădit cu dînsa. Pupa, măi oameni, 
ca o smintită, de-ţi lua un rînd de piele de pe buze... Așa 
muiere... 

Mîrșanu întrerupse vorba. Ușa sufrageriei se deschise brusc și 
grefierul Răduţu Pleșea intră ca o vijelie. Se vede că omul 
alergase zdravăn, încit abia își trăgea sufletul. 

— Ce e, Pleșeo? îl întrebă moșierul. Noi îl așteptam pe Andrei 
și cînd colo veniși tu. 


— Ce e, nu e bine boierule, gifii grefierul. Domnu judecător 
e...€... 

— Vorbește, omule! S-a întîmplat ceva cu băiatul? 

— Ce mai... Greu, negreu trebuie să vă spui. L-au omorit 
oamenii azi-noapte. 

— L-au omorît pe Andrei? biigui moșierul cu glas pierit. 

Pleșea clătină capul a încuviinţare și făcîndu-și semnul crucii 
rosti: 

— Dumnezeu să-l ierte! D-aia venii să vă dau de știre, ca să 
vedem ce e de făcut. 

— Da cine l-a omorît? Ce-a avut cu el? Ce rău a făcut băiatul? 
strigă moșierul și nemaiputindu-se ţine izbucni într-un plins 
furtunos. 

Oamenii se ridicară în picioare emoţionaţi, iar sticlele de vin și 
paharele aflate pe masă se simţiră stinghere și rușinate în 
asemenea împrejurare. Deodată Mirșanu ieși vint pe ușă și se 
făcu nevăzut. 

— Asta nu-i bine... neamule, murmură Murgu. Cine s-o fi legat 
de el? Și pentru care pricină? 

— Ei, pricini sînt ele multe, dar nu trebuia tocmai acuși, rosti 
Bogoe. Zău că nu trebuia. 

— Acuma cine știe cît om aștepta cu actu, grăi Mototolea 
apoi, întorcîndu-se către grefier, îl întrebă: Nu s-a aflat cine făcu 
isprava? 

— Nimeni nu știe. Chestia e proaspătă de tot. 

— Pe legea mea, au căpiat oamenii, oftă primarul. Pe jandari îi 
izgoniră, pe judecător îl căsăpiră... 

— De prea bine și de prea rău își iese omu din fire, zise 
Ciupagea. Prea binele n-a dat nicicînd buzna peste noi... așa 
că... 

— Mai stăm aici sau plecăm? întrebă Cînepă. 

— Cum să plecăm? Să se întoarcă mai întîi boierul. 

Ţăranii se așezară din nou pe scaune, dar nimeni nu se mai 
atinse de vin. După o jumătate de ceas de așteptare, primarul 
Murgu își pierdu răbdarea: 

— Ce s-o fi făcut, neamule, conu lencuțu? 

— Stai să întreb pe careva din slugi și spunînd aceasta, Bogoe 
se ridică și ieși din sufragerie. După cîteva minute se întoarse și 


vesti pe ceilalți: Puteam să-l așteptăm mult și bine. Boierul o 
zbughi la Șipotele după fecioru-său. 

— Şi-acum ce facem? întrebă Mototolea. 

— Ce să facem? Ne uităm unu la altu... 


DE CE, MĂ, DE CE? 


Petre Dănilă intră în cîrciuma lui Chioru, agitind deasupra 
capului un ziar. Era triumfător ca și cum, bătindu-se cu 
dușmanul, îi înșfăcase un stindard. Oamenii, văzîndu-l cu ziarul 
în mînă, se strînseră în jurul lui, ca fluturii la lumina lămpii. 

— De unde făcuși, Petre, rost de ziar? îl întrebă Dumitru 
Spoială. 

— Fusei la gară la Vlăduleni și-l cumpărai de la un creștin care 
mergea cu trinu. 

— Şi cît deteși pe el? 

— Detei un franc de parale. 

— Ce ești nebun, frate-miu? se miră Stoian Ulmu. De la cinci 
bani ajunse un franc? Măcar scrie ceva despre răzmeriţă? 

— Mai mult de ea scrie, că răzmerița e va să zică ieșită 
deasupra, ca untdelemnul. 

— Tiii! făcură oamenii biciuiți de curiozitate. Desfă-l iute și 
citește-ne și nouă despre felu cum se petrec lucrurile. 

Petre Dănilă n-așteptă să fie rugat de două ori și, dînd ţoiurile 
la o parte ca să facă loc pe masă, despături gazeta și-o așternu 
netezind-o ușurel cu mîna. Era un număr vechi, de-o săptămînă, 
din România muncitoare, dar sătenii spuneau la toate ziarele 
Universul. Dănilă citi că în Moldova ţăranii se răsculaseră pe 
moșia Stînca, a boierului Greceanu, ministrul Justiţiei și veniseră 
la curte să se plîngă de împilările îndurate. 

Enache Bădoi rosti în batjocură: 

— Păi, unde aveau ei să ceară dreptate, decit la domnu 
ministru de Justiţie? 

— S-au dus ca puișorii la uliu. 

— Mai citește o ţirică, îl rugă Dumitru Spoială. 

„Mutu“ citi mai departe ceea ce se întîmplase în gara Pașcani, 
cu vreo două săptămîni înainte, adică în ziua de 3 martie. In 
gara înţesată de soldaţi, ca pe vreme de război, sosi un tren 
doldora încărcat, cu ușile ferecate. Lucrătorii de la atelierele 


C.F.R. prinseră de veste că în tren se aflau țărani răzvrătiți din 
Ruginoasa, arestaţi de jandarmi. Numaidecit ţesură un plan de 
salvare, pentru fraţii lor oropsiţi. Un semn cu ochiul și mecanicul 
scoase trenul din gară, de sub nasul ofiţerilor, sub motiv că 
alimentează locomotiva cu apă, și-l duse în apropiere de 
ateliere. Muncitorii se năpustiră cu ciocane și răngi și spărgind 
încuietorile vagoanelor, deteră drumul la arestaţi care o luară la 
sănătoasa. Ofițerii, prinzînd mișcarea, urmăriră pe fugari. Cîţiva 
dintre ei fură împușcați, însă cei mai mulţi scăpară. 

— Va să zică și muncitorii ţin tot cu noi, se bucură Stoian 
Ulmu, zis Ceacîru. 

— Și muncitorii și știudenţii, completă Dumitru Spoială. Dacă 
ar fi o ţirică și armata păi știu c-am apuca pe Dumnezeu de-un 
picior. 

Ţăranii îndemnară din nou pe Dănilă: 

— Mai citește, Petrică, din jurnal... Ce scrie ici-șa cu litere 
borţoase? 

— Tulburările de la Stănești-Vlașca, zise Dănilă. 

— Aha, aha! sări ca fript Dumitru Răzmeriţă. A fost ceva prin 
partea locului? la zi, că-s cumnat cu lorgu Stoica, primaru de- 
acolo. 

Țăranul începu să citească rar, domol, cum știa el. Șipotenii 
ascultau lacomi, lungind giturile, cu răsuflarea oprită. Faptele 
petrecute în acea comună îi încălzeau mai abitir decît rachiul de 
drojdie. Nu se puteau stăpiîni și din cînd în cînd scoteau 
exclamaţii de uimire: 

— Bravo lor! Halal să le fie! 

— Ăştia români, să scoţi căciula în faţa lor de la o poștă... 

— Auzi dumneata, să răzbească armata...! Uliuuu! 

Petre Dănilă completă: 

— Au omorît pe un ofiţer, pe locotenentul Niţulescu, iar pe 
căpitanul Mareș l-au rănit. Toată compania au pus-o pe fugă. 

— Aha, aha, făcură oamenii iscodiţi. Va să zică a fost prăpăd 
pe-acolo. U-haaa! 

Cîrciumarul Chioru, care între timp aţipise pe scaun, în dosul 
tejghelii, tresări speriat. 

— Nu mai strigaţi așa, măi oameni, ce v-a apucat? 


— Băăă, tu-s Dumnezeii mă-ti de chiabur, îl ocări Heruvim, nu 
vezi că miroase a praf de pușcă? Avem război cu domnii boieri și 
e de rău! 

Cîrciumarul, deși înjurat, nu luă în seamă ocara socotind că 
printre îndatoririle lui era și aceea de a răbda necuviinţele 
mușteriilor. După ce se mistui incidentul cu Chioru, lacob 
Negoiţă murmură înciudat: 

— Răzmeriţa e la o alergătură de cal și noi habar n-avem... 
Aferim! 

Ușa scîrţii, clopoţelul deasupra scoase un clinchet dogit și 
Pantelimon Gavrilă pătrunse înăuntru. Era parcă mai voinic și 
rumen, țipa de sănătate și toată cîrciuma se umplu de el. Ceru 
cîrciumarului o ţuică mare și după ce-o bău dintr-o înghiţitură se 
întoarse la grupul de șipoteni din jurul lui Dănilă: 

— Măi, fraţilor, să nu credeţi că dacă ne-a ajuns cuțitul la os 
vina e a boierilor. Nu, măi, nu! Tot noi sîntem vinovaţi. Să mă 
trăsnească Dumnezeu dacă nu sîntem vinovaţi! 

— De ce, Pantelimoane? se mirară cîțiva oameni. 

— Păi bine, măi, vă închipuiţi că lupu lasă oaia din gură s-o 
împartă cu mine, cu tine sau cu ăla? Cum o să ne dea pămînt 
boierii, dacă nu-i silim? Ei sînt la cîrma ţării și o să facă legi ca 
să-și taie creanga de sub picioare? Dacă nu le punem mîna în git 
și genunchiul în piept, nu pupăm pămînt, să vă intre în cap! Și 
putem s-o facem, că puterea noastră-i mare, și a lor e numai un 
piculete, atitica. Boierii sînt un macat de stambă colorat frumos, 
dar subţire de sufli prin el, iar noi sîntem salteaua pe care se 
culcă ţara și doarme liniștită. Este? 

— Așa-i, frate-miu, o brodiși cu salteaua, îl aprobă Heruvim. 
Chiar așa și e. Păi dar cum? 

Pantelimon continuă mai încălzit: 

— Da ce, mă, boierii au picat din cer, ca stelele căzătoare? Nu 
ies din pîntecul femeii tot ca noi, nu dau ortu popii tot ca noi, nu 
tot în pămînt îi îngroapă popa ca să le putrezească ciolanele? 
Ce, îi slobozesc în văzduh să-și ia drumul către cer? Păi dacă 
sîntem făpturi la fel, de ce nu trăim la fel? Unde scrie că 
Trîndavu, care n-a mișcat un deget de cînd s-a văzut pe lume, 
trebuie să aibă o moșie încît rîndunica să pice moartă de 
oboseală dacă zboară de la un capăt la celălalt, iar eu sau tu 
sau celălalt să n-avem nici atîta pămînt cit trebuie să priponești 


o giscă?... De ce, măi, de ce? De ce Mirșanu să cheltuiască cu 
nunta fie-si cît s-ar mărita o mie de fete de-ale noastre? De ce, 
măi, de ce? 

— De ce să se plimbe ei prin străinătăţi cu banii de pe 
spinarea noastră și noi să ne plimbăm doar cu gîndu dînd 
tircoale amarului și sărăciei. De ce, măi, de ce? De ce să 
huzurească și să ne călărească? De ce ei să mănînce cîrnatu și 
noi rahatu? Unde scrie, mă, grijania mamii lor de îmbuibaţi, în 
care loc scrie? Cine e, mă, ţara asta? Noi sau ei? Cine a scăpat- 
o, mă, de jug la '77? N-am scăpat-o noi, de ne-a costat citeva 
mii de vedre de sînge? Pentru ei am scăpat-o? Ca să ne atirne 
acușa nouă de git lanţu robiei? De ce, mă, de ce?... Spuneţi voi, 
de ce, că vă fac praf pe toţi... vă mănînc... vă... vă... 

— Stai, mă, tată, că nu sîntem boieri, ce naiba? rosti speriat 
Heruvim, văzînd pe Gavrilă cum scapără scîntei din ochi, gata să 
se încaiere cu toată omenirea, în timp ce sudoarea îi curgea 
șiroaie pe faţă, parcă s-ar fi ostenit să care munţi din loc. 

Ţăranii rămaseră copleșiți de vorbele lui Pantelimon și chiar 
dacă ar fi fost de piatră, s-ar fi însufleţit pe dată. Enache Bădoi 
strînse pumnii și roti ochii pe feţele fiecăruia să le culeagă 
gîndurile. 

— Să facem ceva! Dacă mai lungim boala se împute treaba și 
ne împuţim și noi. 

— Să ne mișcăm! grăi mulţimea încinsă, cu un singur glas. 

Se înțeleseră să se stringă a doua zi după prînz la spital 
pentru a se sfătui în voie ce să facă și cum să dreagă, fiindcă 
răzmeriţa se apropia de sat și ei zăboviseră pînă acum stînd cu 
deștul în gură. 

— Să fiți oameni întregi, nu muieri fricoase! tună Pantelimon 
Gavrilă. Și să ne potrivim toţi pe-o vorbă. 

— Așa! Așa! 

— Atunci pe miine... 

— Pe miine! 


MEMORIUL LUI GHEORGHE MURGU 
| 


Gheorghe Murgu, înainte de a se duce la primărie, se abătu 
pe la cîrciumă. Știa că la ceasul acela nu era nimeni în prăvălie 


și Chioru putea să-i raporteze ce mai trăsese cu urechea din 
vorbirile oamenilor. 

— Nea Ghiţă, știi că e lată de tot cu răzmeriţa, bre? 

— Cum mă, neamule? De ce? se miră primarul. 

— Păi aseară veni Petre Dănilă cu un jurnal nu știu care. Zicea 
că a dat un leu de parale pe el în gară la Vlăduleni. 

— Şi ce spunea în jurnal, neamule? 

— Prăpăd, nea Ghiţă. S-a-ntins răzmeriţa ca riia. Acu cică 
umblă prin Vlașca. Dac-o fi să crezi ce scrie acolo, apoi nu 
scăpăm nici noi pe-aicea. Acu pricep de ce nu dă voie stăpînirea 
sa vie jurnalele la ţară. Ar nebuni lumea, păi zău așa... Ce-auzii 
mi se făcu părul măciucă. 

— Cine-a mai fost? îl întrebă primarul. 

— Cin-să fie? Spoială, Răzmeriţă, Dănilă, Stoian... ăștia... Stai, 
mai era și nărodul de Heruvim. Pe urmă a picat și Pantelimon. 

— Da care din ei părea mai îndirjit? 

— Mai îndirjit cin-să fie? Era jurnalu care i-a scos pe toţi din 
minţi cu veștile. 

— Bine, neamule, eu o iau din loc că am o groază de treburi 
pe cap. 

— Da nu bei o ţuică, nea Ghiţă? Pleci așa din prăvălie cu burta 
goală? 

— Nu beau, că n-o prea duc bine cu stomacu. 

— Apăi, cine-i vine de hac stomacului? Rachiul, săracu. Bea ici 
un rachiu. 

— Mai bine dă-mi un piperment. 

— Mare hoțoman te făcuși, nea Ghiţă! rise  înveselit 
cîrciumarul, ameninţindu-l cu degetul. Piperment, hai? Tot de 
partea boierilor tragi. 


II 

De cîteva ceasuri, adică de cînd îi dăduse cîrciumarul Chioru 
în vileag tărășenia cu ziarul, pe Gheorghe Murgu îl obseda o 
idee mare, care-i venise în minte așa, din senin, fără s-o cheme. 
Ce-ar fi dacă guvernul ar da poruncă să se tipărească gazete cu 
știri într-adins ticluite ca să sperie pe ţărani? Cum ei cred în 
slova tipărită ca în Cristos și maica domnului, s-ar lăsa 
numaidecit de răzmeriţă și și-ar vedea de treburi. 


Și bătrînul Murgu se miră că nici unui ministru nu-i trecuse 
prin cap asemenea idee. Degeaba spune lumea despre sfetnicii 
tronului că sînt deștepţi nevoie mare, că nu sînt, ce mai! 

Deodată simţi nevoia să împărtășească însuși guvernului 
născocirea lui. Ce-avea de pierdut? Dimpotrivă, oamenii s-ar 
liniști, n-ar mai fi măceluri între fraţi, focul n-ar mai prăpădi atita 
avuţie. Osebit de asta, poate că Șuculescu l-ar ţine mai departe 
primar văzîndu-l cu tragere de inimă pentru ţară. 

Luă plaivazul în mînă și, după cîteva ceasuri de trudă, așternu 
pe hîrtie un memoriu pe care apoi îl copie pe curat, în două 
exemplare. Pe unul îl trimise prefectului Șuculescu, iar pe 
celălalt ministrului de interne, lonel Brătianu. 

Memoriul avea următorul cuprins: 

În aceste momente de grea cumpănă pentru restabilirea 
ordinei publice, cred că este foarte patriotic ca fiecare cetățean 
respectabil să vie cu idei noi, propuniînd orice măsuri necesare 
pentru potolirea răscoalelor țărănești. 

Subsemnatul Gheorghe Murgu, pensionar al statului român, în 
etate de 69 de ani, momentan primar al comunei Șipotele, 
județul Romanați (Oltenia), viu cu toată modestia mea, care o 
viață întreagă am fost modest și nu m-am îndesat la slujbe, spre 
a vă propune o inovaţie de introdus, care-aș crede-o nimerită 
dacă și Excelența Voastră ar judeca sub același unghi de 
vedere, adică: 

Aș fi de idee să se scoată de către ziarele „Universul“, „Tara“ 
și „Adevărul“ cite o ediție specială pentru comunele rurale din 
țară, categorisite pe provincii, adică o ediție pentru Oltenia, una 
pentru Muntenia și alta pentru Moldova. 

În ediția Olteniei se va arăta știri din Muntenia și Moldova si 
viceversa: în ediția Munteniei știri din Oltenia și Moldova. 

Tot schepsisu e ca aceste știri să fie care de care mai 
fantasmagorice, ca de exemplu: o armată de 500.000 de ostași 
este pe picior de război și toată artileria, cavaleria etc. etc... 
trage în carne vie, fără milă și cruțare, că zeci de mii de cadavre 
zac răspindite pe suprafața Patriei Române și zeci de comune au 
fost nimicite de tunuri. Să zicem că Tătăranii, Rusetu, Șipotele, 
Viișoara sint rase de pe suprafața pămîntului și nu se mai stie 
unde au fost. Cei care au fost prinși vii au fost condamnați la 
muncă silnică pe viață, atit ei cit și familia respectivă. De 


asemenea concentrații și rezerviștii chemaţi sub drapel care nu 
s-au prezentat și nu se prezintă de loc, cum îi prinde cineva, 
cum îi împușcă pe loc în chinuri groaznice. 

S-a declarat stare de asediu în toată ţara și se va arăta în 
„Universul“, ediția pentru Oltenia, că va veni acolo cit de curind 
tot grosul armatei, tot așa în ziarul Moldovei și Munteniei. 

În fine, pentru moment fiecare ţăran ar crede că sînt chiar 
adevărate cele scrise și cum n-ar putea face cercetări grabnice, 
le-ar intra o mare frică în oase și astfel cred că s-ar potoli, fiind 
știut că frica păzește via. 

Evident, aceste ediții speciale să nu aibă acces decit la sate, 
fără a se desface la orașe sau a ieși din țară. Ele să se repete la 
cinci-șase zile consecutiv, variind știrile, și să se trimită din 
oficiu pe la noi, la primării, cite 100—200 exemplare, conform 
populației cu ordin expres pentru primari, a le da gratis 
locuitorilor spre citire. 

Eu, cunoscînd psihologia săteanului, îmi presupun că, citind 
asemenea grozăvii, cei ce nu au început încă răscoala nici nu se 
vor mai gîndi să o înceapă, ci își vor vedea de treaba, iar cei ce 
au început-o se vor potoli subit intrîind în ordine și legalitate. 

S-ar mai putea afirma în acele știri fantasmagorice că încă 
500.000 armată austriacă a intrat în ţară și va trage în carne vie 
asupra răsculaților, ei fiind nemti și neavînd milă de români. 

Toate aceste știri trebuie să aibă un caracter pozitiv, ca astfel 
să intre groaza deodată în țară și dacă nu se găsește o persoană 
capabilă a conduce o asemenea acțiune patriotică, vă pun, 
onorată Excelenţă, la dispoziție, persoana mea, neștiind ce e 
odihna și somnul. 

Primarii, notarii, preoții și învățătorii să recitească sătenilor 
cele scrise și să le arate că orice rebeliune îi duce la pieire, la 
moarte sigură. 

In fine, ceva cam în așa gen, ca să se sperie cu toții și să revie 
la sentimente bune și umanitare. Dacă Domnia  Voastră, 
Domnule Ministru, găsiți această stratagemă ca proprie de a se 
face uz de ea, pentru evitarea vărsării de singe fratern, vă rog a- 
mi scuza Cutezanţa că mi-am permis a vă scrie aceste rînduri de 
mai Sus. 

Rămin cu respect al dv. sincer devotat Patriot, 

Gheorghe Murgu 


Primar al Comunei Șipotele, Judeţul Romanați 


Ministrul de interne, Brătianu, citind poliloghia primarului, nu-i 
displăcu năstrușnica idee. Dar cum nu voia să pornească singur 
o acţiune de proporţii mai mari, scrise pe ea într-un colţ: „Ce 
ziceţi dv.?“ și o trimise ministrului de război, generalul Averescu. 

Acesta răspunse laconic: 

— Prea tirziu! 

Memoriul fu îngropat în arhiva ministerului de interne. 
Gheorghe Murgu n-apucă să afle ce se întîmplase cu el, căci 
zilele-i erau numărate. 


ARMATA LUI PAPUC 


| 

Haralamb Dănescu avusese un trecător capriciu pentru 
Simina, dar cu timpul femeia începu să-l obsedeze. Contrariat de 
repetatele refuzuri ale învăţătoarei, își făcu drum pînă la școală, 
hotărît s-o limpezească într-un fel cu dînsa. 

Era tocmai în acea zi de început de noiembrie, cînd Simina se 
întorsese acasă cu moartea în suflet, aflind că Marga nu izbutise 
nimic în legătură cu eliberarea lui Sorin. Cînd o văzu pradă 
deznădejdii, cu fața inundată de lacrimi, lui Haralamb îi pieri 
pofta de explicaţii și de tot. Ba chiar își puse în gind s-o ajute cu 
adevărat, socotind că numai printr-un „gest măreț“ va reuși să 
și-o apropie. 

După cină, Haralamb deschise vorba și ceru tatălui său, pe un 
ton destul de nepotrivit, să înceteze prigoana împotriva 
învățătorului, căci n-avea nici un interes să-și ridice satul în cap. 
Dănescu se miînie foc, mustrîndu-l că se amestecă în lucruri care 
nu-l privesc și de aci se iscă cearta. Moșierul nu uită să-i înfigă o 
săgeată în piept, dojenindu-l că în loc să întreprindă opere de 
binefacere sau să-și irosească vremea într-un perpetuu „dolce 
farniente“, mai bine s-ar apuca de ceva serios. 

— Scuzaţi, scuzaţi, domnule moșier, replică dîrz Haralamb, cu 
o lipsă de respect prea puțin filială, dar v-am comunicat în 
public, acum șapte ani, cu ocazia revelionului că sînt de 
profesiune fiul domniei voastre. Nu e o profesiune prea 


onorabilă, însă dacă doriţi s-o schimb sînteţi obligat a-mi pune la 
dispoziţie mijloacele necesare. 

— Ca să-mi faci gugumanii ca acelea de la Paris, care m-au 
costat o avere întreagă? Ești un dobitoc încrezut, îi aruncă în 
faţă moșierul scos din ţiţini. 

— Sînt fiul domniei-voastre! Însă peste un minut veţi înceta 
de a-mi mai fi tată... 

După ce trecu minutul anunţat, se ridică în picioare și ieși 
ostentativ din sufragerie spunînd: 

— Adio, vecine! 

Cu toată împotrivirea mamei, Haralamb își făcu bagajele și 
plecă la București. Aci se instală, bineînţeles pe contul 
babacului, la hotel „Frascatti“ și timp de cîteva săptămîni 
cutreieră cafenelele făcînd cunoștință cu o pleiadă de scriitori și 
artiști, toţi goi și flămînzi. Împrietenindu-se cu cîţiva, hotărî să 
scoată o revistă de satiră și umor, în genul Furnicii pe care o 
boteză Cu-cu! Primul număr îl trase într-o mie de foi. Spre 
mirarea tuturor se vîndu. 

— Titlul, vocifera Haralamb în culmea entuziasmului, titlul, 
înseamnă 80% dintr-o publicaţie. 

Intr-adevăr, cînd ţigănușii, gonind în grupuri pe Calea 
Victoriei, se apucau să strige, ca în pădure, Cu-cu! Cu-cu! 
trecătorii, amuzaţi se opreau în loc și rideau. Mulţi din ei, împinși 
de curiozitate, cumpărau revista. 

Rupt de viaţa de la ţară și hărțuit de grijile revistei, uită curînd 
de micuța învăţătoare rămasă la Șipotele să-și ducă viaţa 
singuratică. 


II 

Cel dintii eveniment petrecut la începutul anului 1907 în 
familia Dăneștilor fu vizita doamnei general Năsturaș, mama lui 
Gigel, la Șipotele. Trebuia să vie cu bărbatu-su, dar acesta, cu 
cîteva ore înaintea plecării, fu chemat urgent la București în 
interes de serviciu, așa că femeia veni însoţită numai de băiat. 

Chiar în ziua cînd picară invitaţii, se întîmplă alt bucluc. 
Smaranda avu un atac de cord care o trînti la pat. Moșierul, 
speriat c-o va pierde, aduse în pripă doi doctori de la Caracal 
care abia o făcură să-și vie în fire. Boala aceasta neașteptată 
stingheri destul de mult pe doamna general. Toţi ai casei, 


îngrijoraţi de stăpină, alergau încoace și încolo, îndeplinind 
poruncile medicilor și nimeni nu se mai ocupa de musafiri. Abia 
spre seară moșierul Dănescu găsi timp să șadă puţin de vorbă 
cu mama viitorului ginere. 

— Îţi cer mii de scuze, draga mea, că n-am putut să scot un 
cuvînt cu dumneata, dar Mara e destul de grav bolnavă și 
doctorii nu-mi dau nici o nădejde. 

— Vai de mine, se poate? îl întrerupse generăleasa, făcînd pe 
indignata. Nu admit nici o scuză. Parcă eu dacă eram în locul 
dumitale aș fi făcut altfel? 

Tot timpul vorbiră numai de boli, de sanatorii și de doctori. 
Doamna Năsturaș cunoștea o sumedenie de medici din Craiova, 
București și chiar străini. Grijulie cum era, îi recomandă un 
sanatoriu în Elveţia, unde coana Smaranda trebuie neapărat să 
se ducă, îndată ce va suporta o călătorie cu trenul. 

— Scumpa mea, toţi doctorii din lume, dacă s-ar lega s-o 
vindece, n-ar izbuti. Boala ei e moștenită, boala Sudiţilor. Frate- 
său, prefectul Kostache Suditu, într-o clipă s-a prăpădit. 

De unirea copiilor nu pomeni o vorbă nici Dănescu, nici 
generăleasa. Fiecare găsi că în asemenea împrejurare nu era 
deloc potrivit să discute o asemenea problemă. Parcă fusese un 
făcut cu vizita asta: toate se arătau potrivnice și căutau să 
zădărnicească lucrurile. Şi chemarea neașteptată a generalului 
la București și boala tot atit de neașteptată a cucoanei 
Smaranda. 

A doua zi, musafirii plecară înapoi la Craiova, cu toate 
stăruinţele Dănescului ca să mai rămînă cîteva zile. Dar ce rost 
avea? Cui îi ardea de musafiri cu un bolnav în casă? 

La o săptămînă după aceea primi din gara Vlădulenilor un aviz 
că i-au sosit două lăzi din străinătate. Işi aduse îndată aminte 
despre ce era vorba. 

— Au venit artificiile pe care le-am comandat la Nurnberg. 

N-ar mai fi venit! Nu le avusese la îndemiînă nici în septembrie 
trecut, de ziua lui onomastică, nici măcar de revelion. Se pripise 
cu comanda aceea așa cum făcea ori de cîte ori se înflăcăra de 
un lucru. Trimise pe Ghiţă la gară după lăzi și cînd argatul le 
aduse nici nu le desfăcu măcar ca să vadă cum arată faimoasele 
artificii. Nu-l mai interesau de loc, deși îl costaseră o grămadă 
de parale. 


Dănescu nu se bucură prea tare de noua îndeletnicire a 
odraslei sale. Tot ce făcea Haralamb costa bani buni, niciodată 
însă nu aducea vreun cîştig. Era supărat foc pe învățătorul cel 
nou, Vasile Vasilescu. Venise pramatia de cîteva săptămîni la 
Șipotele, trimis de revizor să suplinească pe Preda, și încă nu 
catadicsise să facă o vizită de prezentare la castel. Ce-o fi 
crezînd acest „terchea-berchea“, că aici era sat fără cîini? Hm! 
O să simtă dumnealui pe propria-i piele urmările unei asemenea 
purtări nesăbuite. Dacă ajunsese un boier ca Dănescu să fie 
desconsiderat de un simplu învăţătoraș anonim, apoi ce să mai 
vorbim de Vera, de Gheţu sau de alţi dușmani înveteraţi? Bine 
că avea cel puţin raporturi prietenești cu Oroveanu, ca să se 
bizuie pe un sprijin mai de doamne-ajută. După măritișul Dariei 
cu Gigel, de bună seamă nu-l va mai durea capul: generalul 
Năsturaș, tatăl viitorului ginere, era unul din cei mai influenți 
oameni din Oltenia. 

Dar pînă atunci avea să mai curgă apă pe albia Oltețului. 
Gigel trebuia să treacă în sesiunea de iunie examenele ultimului 
an de studii și abia după aceea urma să se facă nunta. Dănescu, 
firește, ar fi vrut să grăbească unirea copiilor, ca să scape de-o 
grijă, însă generalul ţinea ca fiu-său să-și ia licența, adăugiînd că 
un bărbat fără o diplomă nu e un om întreg. O fi avind și el 
dreptate! 

Şi acum, colac peste pupăză, se dezlănţuise răzmerița. Vezi, 
dragă doamne, de ce le ardea nepricopsiţilor de ţărani: să se 
ridice împotriva boierilor, ca să le ia moşiile cu hapca. În loc să 
arate supunere și cuviinţă ca să capete mai mult pămînt de 
muncit, în loc să se trudească a lucra mai spornic pentru a-și 
ușura nevoile, ei porniseră să căsăpească pe stăpiînii de la care 
mîncau piine. Ce nebunie! Lasă că se găseau destui pescuitori în 
apă tulbure care-i ațițau la rele. Dar și aceștia o să fie puși cu 
botul pe labe. E adevărat, foarte adevărat că țărănimea nu 
ducea o viață tocmai ușoară, însă asta era condiţia ei socială de 
cînd lumea și pămîntul. Dacă ar fi dus-o bine s-ar fi amestecat 
cu boierimea și atunci, mă rog, cine să tragă cizmele? 

Georgică Pavloff, un moșier din Vaslui, susținea la o întrunire 
a marilor proprietari că ţăranii, prin menirea lor fiind 
instrumente agricole vii, învățămîntul rural trebuie desfiinţat, 


întrucît, luminîndu-i, mai mult rău li se face decit bine, căci îi 
trage de la muncă. Ştia Georgică ceva! 

Cînd știrile despre răscoale deveniră mai alarmante, moșierul 
Dănescu chemă pe logofăt și se sfătui cu el dacă nu e cazul să 
ia unele măsuri. La drept vorbind, nu se temea de șipoteni că ar 
putea să-i facă vreun rău. Nu prea vedea cine, deși la 
consfătuirea cu prefectul mulţi se arătaseră destul de dirji și 
chiar obraznici. 

— Eu aș crede, măria-ta, își dădu Macarie cu părerea, că nu 
ne-ar prinde rău dacă aţi aduce măcar un pluton de ostași. 

— Ai simţit că uneltesc oamenii împotrivă-mi? îl iscodi 
moșierul împins de-o bănuială. 

— Nu, ferească Dumnezeu! Dar paza bună trece primejdia 
rea. 

— De, poate ai dreptate. Trebuie să mă mișc niţel fiindcă 
vremea s-a cam smintit. 

Dănescu nu mai stătu pe ginduri și se adresă în două locuri: 
prefectului Oroveanu și generalului Năsturaș. Amîndurora le 
trimise cîte o telegramă prin care le cerea trupe de pază. 
Prefectul îi răspunse că n-are nici un soldat, iar generalul îl 
sfătui că dacă îl ameninţă vreo primejdie să-și asigure o pază pe 
cont propriu din oameni devotați, deoarece deocamdată el avea 
alte dispoziţiuni din partea ministerului și în cazul cînd i-ar 
trimite vreo unitate s-ar afla numaidecit și ar da loc la 
suspiciuni. 

Atunci moșierul trimise după Gheorghe Murgu, primarul 
satului, și-i ceru părerea asupra „situaţiei“. Acesta îi spuse: 

— Pînă acu nimeni nu suflă, da nu mă pui garant că miine nu 
s-or înfierbînta oamenii. Răzmeriţa asta se întinde mai rău ca 
pecinginea și ia minţile tuturor. 

— Bine-bine, și ce-i de făcut atunci? 

— Păi ce să fie?... La consfătuirea cu domnu prefect, 
dumneata te-ai supărat și ai plecat. Oamenii s-au plins de 
procesul cu loturile. Dacă n-ar fi chestia asta, poate că... 

Moșierul se gîndi cîteva clipe, apoi rosti grav: 

— Murgule, te autoriz să comunici celor interesaţi că renunţ la 
acel pămînt și deci nu mai scot hotărîrea. 

— A, asta-i bine, făcu înseninat primarul. Numai că trebuie 
ceva scris la mînă, ca să mă creadă lumea. 


— Scris nu dau, se răsti Dănescu. Ajunge cuvintul. Eu am 
obraz, nu fleac... 

— Şi-așa e bine... O să le spui numaidecit oamenilor, ca să-i 
bucur. 

— Ai grijă și trage cu urechea. Cum observi ceva, vino să-mi 
comunici sau dacă nu poţi, trimite-mi vorbă prin Partenie. Să te 
văd ce ispravă-mi faci... 

După ce plecă primarul, continuă a se sfătui cu Macarie. 

— Să vezi, măria-ta, ce idee îmi trecu prin cap azi-noapte. De 
cînd îmi spuseși de domnu prefect și de domnu general că nu te 
pot ajuta cu nimic, mi-e gîndu ca laptele prins numai la 
dumneata. 

— la spune, logofete... 

— N-ar strica să tocmim vreo 10—15 arnăuţi și să-i înarmăm 
cu pistoale și muniţie. Și-așa demincare tot trebuia să le dăm la 
soldaţi. Ce-o să te coste în plus? Simbria, acolo, doi lei pe zi de 
căciulă... Păi cine se mai uită la bani cînd e chestie de viaţă și 
de moarte? 

— Mă, știi că nu-i rea ideea ta? făcu Dănescu înviorat. Vorba 
e: de unde găsim arnăuţii? 

— Aaaa... îi găsesc eu... Pe-asta să rămiie. Dau o fugă pîn-la 
Corabia, trec Dunărea la Beşli și viu cu bulgarii în protap. 

Moșierul rise cu poftă: 

— Bine, mă, arnăuţii sînt una și bulgarii alta. 

— Tot o mîncare de pește, măria-ta. Braţe să fie, asta ne 
trebuie. 

Peste trei zile logofătul se întoarse cu nouă oameni aleși pe 
sprinceană. Toţi erau voinici și spătoși, cu mustăţi și sprincene 
stufoase, aspri și încruntaţi, încît oricine se speria numai 
văzindu-i. Trei erau turci, doi greci, iar ceilalți bulgari. 

— N-am găsit mai mulţi, raportă Macarie, dar ajung și ăștia. 
Fac cît șaișpe de-ai noștri, sînt ca munţii. 

Moșierul înarmă pe mercenari cu pistoale, cuțite măcelărești, 
barde și iatagane. Puse de le făcu paturi din scînduri și-i culcă în 
sufrageria de la subsol, pe care-o transformase în dormitor. Apoi 
îi plimbă prin sat ca să-i vadă lumea. 

— De unde pescui Trîndavu liftele astea? se miră moș Barbu 
Găvană. 


— Cică sultanu din Tarigrad i-a trimis să-l apere pe pașa 
Dănescu de rumîni, scorni în batjocură Heruvim Tănase. 

— Fă, Nicoliţo, ţi-aduse boieru niște găligani ca să-ţi alegi și tu 
un bărbăţel pe sprînceană, îi spuse Bălașa văduvei Opran, ca să 
mai rîdă un piculete. , 

— Auliu, ducă-se pe pustii! Aştia sînt buni de-nsurat cu 
ursoaicele din munți. 

Pe lîngă mercenari, boierul înarmă și pe cei doi argaţi, Ghiță și 
Florea, pe vizitiul Tudose și pe toți laolaltă îi puse sub comanda 
logofătului Macarie. 

Acum, Alexandru Dănescu, se simțea în deplină siguranță. Să 
poftească ţăranii să-l atace! Să vie toți, buluc, cinci-șase sute 
cîţi or fi, să dea foc conacului, să vedem au curaj? Ehe, cînd s-or 
pune oamenii lui și i-or împroșca din toate părţile cu o ploaie de 
gloanţe, o să le meargă fulgii. Numai să se încumete ţăranii să 
vină cu furci și topoare! 

Auzise că prin alte părţi, pe la Leotești, Golfinu și chiar 
Vîrtoapele, moșierii fugiseră de frică la oraș, lăsînd conacele 
vraiște, la bunul plac al devastatorilor. Ce prostie! Își meritaseră 
soarta, căci nu dovediseră minte nici cît un pui de găină. 

— Chiar de-ar fi să mă taie ţăranii felii-felioare, eu tot nu plec 
din averea mea, îi spuse Dănescu nevesti-si, care încă nu se 
înzdrăvenise bine. 

De cînd cu boala cucoanei Smaranda, moșierul adusese de la 
Caracal o soră de caritate, care s-o îngrijească în locul loanei. 
Sora Melania era tînără și pricepută. Ştia să facă o injecție, să 
pregătească o doctorie, să puie o prișniţă la nevoie, în orice caz 
trebuia o persoană care să fie mereu cu ochii pe bolnavă. De 
aceea, îi puseră sorei un pat chiar în dormitorul moșieriţei. lar 
Alexandru Dănescu se mută provizoriu în altă încăpere. 


II 
Daria, de cînd cu întîmplarea de la plopi, era bîntuită de cele 
mai felurite simţăminte. Uneori se lăsa furată de amintirea lui 
Mihai și retrăia în închipuire ceasurile ei de dragoste cărora 
parcă le crescuse farmecul. Păcat că ispititoarea aventură 
fusese curmată atît de timpuriu, în plină floare. Nu putea de loc 
să uite cum o cărase el în braţe doi kilometri prin pădurea 


Fratoștiței și cum mîndrul Rex se uita la ea cu ochii lui miraţi de 
cal. 

Pe Gigel nu-l iubea. Citeodată se mira la gîndul că-i va fi 
cîndva soție. Mucalit cum era, o săruta, fie socotind-o icoană și 
făcea atunci cîteva cruci, fie urcînd-o pe un scaun ca să nu se 
aplece pînă la gura ei, fiindcă era înalt cît o clopotniţă. 
Bineînţeles, sărutările lui Gigel n-o înfiorau din creștet pînă-n 
călcîie, ca sărutările celuilalt, ci mai degrabă îi stîirneau riîsul. 
Odrasla generalului făcea o mutră atît de caraghioasă în timpul 
sărutului, încît Daria se topea de ris. El nu-și dădea seama de ce 
ride fata și credea că așa i-e felul. Din cauza asta, parcă o iubea 
mai mult, căci îi plăcea exuberanta și veselia ei. 

Daria începu să se plictisească la castel. N-avea ce face, n- 
avea cu ce să-și umple timpul. Citea cărţi cu toptanul, mai ales îi 
plăcea Guy de Maupassant, căruia îi devora nuvelele și 
romanele. Nu era însă o fire contemplativă. Simţea nevoia să 
zburde, să alerge, să cînte, să ridă, într-un cuvint să fie în 
necurmată mișcare. 

Se săturase pînă peste cap de viaţa de la castel, searbădă și 
monotonă. Scrise lui Gigel un răvaș, rugîndu-i să vie la Șipotele, 
s-o mai dezmorţească puţin din toropeala ei și dacă l-o 
îndupleca pe „babacu“ s-o ia la Craiova măcar două-trei 
săptămîni. Murea să se miște, să cunoască oameni noi, să vadă 
lucruri noi. Logodnicul veni cu trenul ocolind pe la Vlăduleni, și 
într-o noapte de martie, Dăneștii se pomeniră cu el. 

— Mă, zăpăcilă, ce curaj ai avut de-ai venit noaptea? îi 
întîmpină Daria mirîndu-se. 

— Mi-era frică să vin ziua să nu mă agaţe ţăranii, dar noaptea 
n-am întîlnit pe tot drumul nici ţipenie de om. 

Era și asta o socoteală. În acea clipă sora Melania ieși din 
iatacul cucoanei Smaranda. Tînărul o cîntări cu coada ochiului. 

— Cine-i, mă rog, subreta? 

— E o soră de caritate care îngrijește de mama. 

— Mm! Faină bucăţică... Dacă mă îmbolnăvesc, ar putea să 
mă îngrijească și pe mine? 

— Na, îngrijire, zăpăcilă! Și Daria îi înfipse miinile în păr și 
tragi... tragi. Tînărul ţipa ca de mama focului. 

— Au! Auuuu! Nu mai trage că rămii cu peruca în mînă... 
Acuma chem de jos armata lui Papuc să mă scape. 


Fata Dănescului auzind de armata lui Papuc pufni în rîs și-l 
lăsă în pace. 

— Ba nu, zău, serios, întrebă el mirat, de unde a pescuit tat-tu 
dihăniile astea antedeluviene? 


A doua zi, cei de la castel aflară de asasinarea judecătorului 
Andrei Miîrșanu. 

— Cred că n-are nici o legătură cu răscoala, spuse Dănescu la 
masă. E, probabil, o răzbunare personală, deoarece mulţi îi 
purtau simbetele. 

— Se purta rău cu ţăranii? întrebă Gigel. 

— Nu... Se lega însă de femei. Neam prost... 

— Şİ eu am avut noroc că nu m-am măritat cu el, sări Daria. 
Acum eram văduvă. 

— In orice caz, nu o văduvă prea tristă, observă Gigel. 

Daria însă îl potcovi bine: 

— Numai dacă te-ar ucide pe tine, zăpăcilă, aș fi o văduvă... 
inconsolabilă... 

— Pe termen de trei luni, completă Gigel. 

Tinerii pufniră în rîs. Dănescu se simţi dator să-i dojenească: 

— Haide, se cade să fiți mai serioși într-o împrejurare ca asta. 


JURĂMÎNTUL 


| 

A doua zi dupa prînz, șipotenii începură a se aduna pilcuri- 
pîlcuri la spital. Mai întîi veniră Enache Bădoi, Călin Biîrligatu și 
Oprea Măruntu, care întotdeauna parcă se ţineau legaţi unul de 
altul. 

Moș Hristea, străjerul, nu vru să le dea drumul, dar cînd 
oamenii îi spuseră că e întrunire și vine și primarul, le deschise 
poarta. Tocmai atunci picară Ghiţă Cărare, Petre Dănilă și 
Dumitru Spoială, zis Oţirică. 

Cînd ajunseră în salonul cel mare, Dănilă zise: 

— La ce făcură spitalu ăsta ca să ne uităm la pereţii goi?... 

— Lasă, măi Petrică, spuse Enache Bădoi, ce ne trebuie nouă 
spitale? Acușa, de cînd se abătu răzmerița, e mai multă nevoie 
de cimitire. 


Rînd pe rînd sosiră Stoian Ulmu, zis Ceacîru, Dumitru 
Răzmeriţă și lacob Negoiţă cu ferăstrăul pe umăr, apoi alţii, încă 
vreo douăzeci-treizeci la număr. 

— Mă, neică, iar veniși cu ferăstrăul ăla? La ce l-oi fi purtînd 
ca umbra? se miră Călin Bîrligatu. 

— Dă-i pace, Căline. Nu știi că lacob se culcă noaptea cu 
ferăstrăul în pat? spuse Oprea Măruntu. 

Ţăranii veneau buluc. Printre ei se strecuraseră și cîteva 
muieri: Afrodita lui Heruvim Tănase, Tudora lui Răzmeriţă și 
prietena ei nedespărţită, văduva Nicoliţa Opran. 

— Veni și năroada mea, strigă Heruvim. Vrea să vă ţie un 
discurț... 

— Las-că e mai deșteaptă decit tine, grozavule, îl înfruntă 
Nicoliţa. Ea știe carte, da tu nu știi nici să te iscălești. 

Ţăranii se împărţiră în grupuri-grupuri și începură a se sfădi 
între ei. 

— De ce n-or fi venind și ăilalţi? se plinse Călin Birligatu. 
Așteaptă să le trimitem invităţii? Unde-i nea Barbu? Unde-i, mă, 
socru-tu? 

— Vine el, nu te teme, răspunse Ghiţă Cărare. 

— Măi, sîntem niște lasă-mă să te las, se oţări Enache Bădoi. 
O să vie știudenţii peste noi și-o să ne găsească tăind frunză la 
cîini. 

— Apăi cine să se miște? D-alde Oancea Chiaburu, ori Prăsilă? 
îi bătu hangul lacob Negoiţă. Unu și-a făcut suma și pe-ălălalt l-a 
fătat mă-sa rob. 

— lacă, vlădoienii ne-o luară înainte, sări Petre Dănilă. Halal 
să le fie! Astă-noapte îl beliră pe feciorul Mîrșanului și ne lăsară 
fără „bunătate“ de judecător. 

— Nu te speria că nu fac ei c-o floare primăvară, interveni 
Stoian Ulmu. 

— Mă, Ceaciîrule, parcă știi ce zace în căpăţină lor? grăi 
Enache. Ei tac și fac. Vorbă multă sărăcia omului. Aia, vezi? 

— Şi noi dacă am fi un trup, am face o ţirică de treabă. Da nu 
sîntem. Unu trage hăis, ălălalt cea... 

Dumitru Spoială ar fi vrut parcă să mai spună ceva, dar zări 
intrînd în sală pe Pantelimon Gavrilă și Marin Viţii. 

— Mai e cineva lipsă? întrebă Gavrilă pe oameni, rotind ochii 
împrejur. 


— Sînt berechet, răspunse feciorul lui Poponete. Mai trebuie 
să vie nea Prăsilă, Buzatu, moș Barbu... 

— Taci că vin tustrei... 

— Hai, nea Barbule, pe unde tot umbli? Că te-adastă lumea ca 
ginerele pe mireasa. 

— Nu puteaţi începe și fără mine? rosti moș Găvană. Văz 
mulţime luminată. Hai să-i dăm brînci... 

Pantelimon Gavrilă se urcă pe tocul unei ferestre, ca să fie 
mai sus, și de-acolo făcu semn oamenilor să-și ţină gura, căci 
era o larmă asurzitoare, ca la bilci. Se făcu liniște. 

— lote ce vreau să vă spui, fraţilor, ceva care o să vă cruciţi, 
nu alta... 

Dar deodată se răzgîndi și, întorcîndu-se spre Viţu, îl îndemnă: 

— Mai bine dezleagă tu limba, Mărine, că ţie ţi-a spus moș 
Zaharia. 

— Ce e? Ce e? Nu ne fierbeţi pe uscat! făcură curioși oamenii, 
îndesîndu-se unul în altul ca să ajungă mai aproape de Marin 
Viţu. 

— Ascultaţi colea, fraţilor, care-i povestea: cică Mirșanu s-a 
hotărît să vîndă moșia vlădoienilor cu plata în cinșpe ani... 

Oamenii rămaseră cu gura căscată. 

— Nu vă vine a crede, ai? continuă Viţu. Să mă trăsnească 
Dumnezeu dacă vă minţ. Făcură și actu, ba îl chemară pe 
bărbosu cu pecetea primăriei și băură aldămașu. Ce ziceţi voi de 
așa ispravă? 

Călin Bîrligatu se scărpină după ceafă: 

— Cînd făcu boieru treaba asta, înainte sau după moartea 
feciorului? 

— Înainte... nici vorbă. Numai că ceea ce șoptești la ureche, în 
pădure se aude. O dată învoiala făcută, o ceată de vlădoieni îl 
păziră azi-noapte înarmaţi cu furci și cu bite, că-i era frică 
boierului să nu vie care cumva răzvrătiți de pe la Leotești sau 
chiar mai încolo, de la Piatra, să puie foc conacului. 

— Vulpică se dovedi om cu cap; mai bine să dea moșia de 
voie, decît de nevoie, zise Pantelimon Gavrilă. Acu vorba-i ce 
face Trîndavu? În ce ape se scaldă? 

— Ce să facă? sări Enache Bădoi. Așteaptă să iasă hotărîrea 
de la Casaţie să ne ia pămînturile, că-i mor copiii de foame. Asta 
face! 


— Măi, Enache. uitași ce ne-a spus primaru că s-a răzgîndit și 
că nu mai scoate hotărîrea? 

— Ba eu zic că se cade să facem Trîndavului o întrebare. Dar 
nu ca atunci, cu învoielile, fu de părere Pantelimon. 

— De bună seamă, ca „acum“, încuviință moș Găvană. Să 
alegem cîţiva oameni să se ducă la conac și... 

— Numai cîţiva? îl întrerupse Enache Bădoi. De ce să nu 
mergem toţi? 

— Are dreptate Enache, spuse și Pantelimon. Dacă mergem 
toţi are mai multă putere. 

— Așa e, întăriră cîteva glasuri. Să pornim toată lumea, ca la 
asalt. 

— Dacă boieru ia pe nu în braţe, ce-i facem? 

— ÎI altoim la moacă! strigă Lazăr a lui Hodoroabă, zis Ţarină. 

Oamenii, auzindu-i glasul, se mirară și fiecare întoarse capul 
să-l vadă la față. 

— Tu de unde răsăriși, mă neică cu scurteică? 

Pantelimon Gavrilă interveni aspru: 

— Rogu-vă, oameni buni, conteniţi cu vorba, și să ne 
întoarcem la socoteala noastră. Dacă Triîndavu n-o vrea să ne 
facă vinzătoare moșia, pornim răzmerița sau ba? 

— Pornim! Pornim! izbucniră glasuri îndirjite de se cutremură 
sala. 

— Hai, fă, d-acilea, propuse femeilor Tudora lui Răzmeriţă, nu 
vedeţi că rumiînii noștri o luară razna peste arătură? 

Cînd ajunse la ușă dădu glas bărbatului: 

— Mitre, să nu care cumva să te bagi, că dai de dracu cu 
mine... Tu cumpără, lasă-i pe alţii să vîndă. 

Răzmeriţă nu răspunse: se prefăcu omul că n-aude. 


După plecarea femeilor, consfătuirea ţăranilor continuă de 
unde fusese întreruptă. 

Pantelimon Gavrilă cuvintă: 

— Spuserăţi adineauri ca să pornim răzmerița cu nădejde. Da 
dacă unii la greu dau bir cu fugiţii și pe urmă se îndeasă la bine? 

— Nu se poate. Îi zgîndărim cu briceagu la beregată. 

— Staţi că găsii eu leacu, strigă bătrînul Cimpoieru. 

— Ce leac, moșule? 

— Să facem jurămînt. El ne leagă de miini și de picioare. 


— Așa e! Așa e! întări un val de glasuri. Jurămîntu e lucru 
sfint. 

— Atunci să nu mai pierdem vremea de pomană, zise 
Pantelimon. Haidem la biserică să jurăm și să firșim treaba. 

Cînd se pregăteau să pornească, șipotenii zăriră pe primarul 
Murgu care se-ndrepta spre ei. 

— Mă, neamule, ce vă adunarăţi acilea ca la bilci? Puserăţi 
ceva la cale fără știrea mea? 

— Apăi și dumneata prea vrei să le știi pe toate, îl luă peste 
picior moș Barbu Găvană. Numai muierile sînt curioase ca 
dumneatale. 

— Mă, lume, să vă păzească Dumnezeu și maica domnului de 
ispita răzmeriţei, dacă nu vreţi s-ajungeţi a vă hrăni șapte inși 
cu laptele de la o singură capră. Atît vă spui... Băgaţi-vă minţile 
în cap. 

— Lasă, nene Murgule, n-avea dumneata grijă, îl liniștiră cîțiva 
oameni. 

— Acu să vă dau o veste bună. Boierul Dănescu îmi trimeasă 
vorbă aseară că vă dă chiar în scris că nu mai scoate hotărîrea. 

— Va să zică, o muie boieru, grăi Enache Bădoi. Semn bun!... 
Numai că acu poate să scoată și mama hotăririi... După ce-i 
degeră omului urechea, degeaba mai pune căciulă. 

— De ce, mă, neamule? se miră Murgu. 

— lote-așa!... Mai bine ne-ar face vînzătoare moșia dacă vrea 
să aibă trai bun cu noi. 

— Cine vă puse gîndu ăsta în cap? rosti primarul nedumerit. 

— Cine să ne puie? săriră cîţiva oameni. Noi ni l-am pus. Porcu 
stringe osînză pentru alții nu pentru el. 

— Măi neamule, vedeţi-vă de treabă să nu-mi faceţi vreun 
pocinog, că daţi de bucluc. Zău, nu vă jucaţi cu focul, nu e 
glumă. Uite ce ordin primii adineauri de la domnul colonel 
Deleanu. 

— Da ăsta cine mai e? întrebă Pantelimon Gavrilă. 

— E comandantul militar al judeţului. 

— Să fie sănătos și la pungă gros! rostiră batjocoritor cîțiva 
țărani din mulţime. 

— Vreţi să vă citesc ordinul, ca să vă daţi seama ce 
ameninţător e? 

— Lasă-l încolo, că ni-i degrabă. 


Bătrînul Murgu totuși nu se lăsă. Scoase din buzunar o hirtie, 
își potrivi ochelarii pe nas și citi cu glas tare: 


CĂTRE PRIMARII COMUNELOR RURALE, 
Ordin circular nr. 2 


Daţi sfoară pe la oameni că toţi trebuie să fie acasă cind 
sosește armata în sat. Celor găsiţi lipsă Ii se va pune foc caselor. 
În satele unde s-au făcut devastări, primarii vor preda pe 
instigatori; dacă accștia sint fugiți, li se va pune foc avutului și 
caselor. Dacă un primar nu denunță pe instigatori, și lui i se va 
pune foc casei și avutului. 

— Mai bine să ne puie dușmanu foc la case decit ai noștri, 
ziseră cîțiva. 

— Care ai noștri, mă neamule? întrebă primarul neînţelegînd. 

— Ei, care? Știudenţii, fiii statului, care s-au dat de partea 
noastră. Cu ei nu se joacă nimeni. 

Gheorghe Murgu ridică din umeri căci nu pricepea ce voiseră 
să spuie oamenii în legătură cu studenţii: 

— Mă, neamule, cu funia altora nu vă lăsați în puț... 


II 

După ce scăpară de primar, șipotenii — vreo cinci sute la 
număr — intrară în curtea bisericii. Lache, care mătura prin 
altar, auzind zgomot, ieși să vadă ce este. 

— Mă, făt-frumosule, îl întîmpină Heruvim Tănase. du-te și 
cheamă pe părintele-ncoace. 

— A-ăl bătrîn e bo-bolnav la spital. 

— Săracii... Da ăl tînăr nu-i acasă? 

— E-este. Ce-aveţi cu el? 

— Facem nuntă! Fugi de-l cheamă și nu ne tot descoase ca 
prostu. 

Dar nu mai fu nevoie. Părintele Grigorie, îmbrăcat într-o haină 
de casă, zărise pesemne mulţimea strînsă în curtea bisericii și 
ieșise să vadă ce vor oamenii. 

— Părinte, venirăm să ne iei jurămiînt, zise moș Barbu 
Găvană. 

— Jurămiînt? Pentru ce? se miră preotul. 


— Ne trebuie, ca să avem mai mult curaj... să fim mai legaţi 
unu de altu cînd om porni sus la conac... 

Părintele Grigorie păli auzind despre ce e vorba. Se scărpină 
după ceafă și vru să spuie ceva, dar se răzgiîndi și tăcu. Oamenii 
simţiră că popa se zbuciuma în grea cumpănă. 

— Ascultă părinte, rosti cu glas dîrz Pantelimon Gavrilă, nouă 
să ne spui răspicat dacă ești de partea boierilor sau nu? Asta 
vrem să știm. 

Preotul se posomori ca obrazul cerului acoperit de nori. 

— Se poate să spui asemenea vorbă? Cum o să fiu de partea 
boierilor? Eu nu mă trag tot din opincă? 

— Dacă ești de-al nostru, atunci pune-ţi odăjdiile și ia-ne 
jurămiîntul. 

Părintele mai ezită cîteva clipe, apoi deodată se hotărî: 

— Mă duc să-mi pun odăjdiile. 

— Așa te vrem, sfinţia ta! 

Lache, căpăţinosu, deschise ușile bisericii și norodul intră, 
ţinînd căciulile în mînă, pînă ce lăcașul se umplu teasc. 

Preoteasa Lisaveta se sperie auzind pentru ce veniseră 
oamenii. 

— Vai de mine și tu ce le-ai spus? Le iei jurămiîntul? 

— Ce să fac? Pot să nu-l iau? La urma urmei cu ei trăiesc. 

Ştefania, care era de faţă, încercă s-o înduplece pe soru-sa: 

— Vetuţo, gîndește-te că nu poate să refuze pe oameni. Dacă 
era tata acasă, îl rugam pe el să... 

— Fie ce-o fi, conchise preoteasa. N-ai încotro... Altfel, poate 
să iasă mai rău. 

Ştefania își luă cîrjele și șontic! șontic! se tîrî pînă în Biserică, 
să ia și ea parte la solemnitate. Ţăranii îi făcură loc cu respect și 
oloaga se așeză într-un jilţ din dreptul stranei. 

— Săraca! și ea pătimește tot de pe urma boierilor, șopti 
Petre Dănilă la urechea lui Stoian Ulmu. 

Moș  Cimpoieru,  cunoscînd rînduielile bisericii, aprinse 
lumînările de la policandrul cel mare și de la cele două sfeșnice 
din mijlocul naosului. 

Părintele ieși din altar cu crucea în mînă și rostind formula 
sacramentală luă jurămîntul norodului îngenuncheat înaintea sa. 
După aceea, ţăranii, unul cîte unul, se perindară prin faţa lui și, 
închinîndu-se, sărutară crucea. 


Cînd solemnitatea se termină, preotul dădu să intre în altar. 
Lache, slutul, îl opri: 

— Și eu v-vreau să ju-jur, sfinţia-ta. 

— Ce ţi-o fi venit, Lache? se miră părintele. 

— Adică, ce? N-nu, nu sînt și eu om? 

— Lasă-l și pe el să jure, săriră cîţiva. Nu e șipotean de-ai 
noștri? 

Moș Barbu Găvană, observind că Dumitru Răzmeriță se 
trăsese la o parte, îl luă la rost: 

— Tu ce faci, Dumitre? Nu ţi-e aminte să juri? 

Omul se codi să dea răspuns și tăcu, încruntat, cu sprincenele 
zbiîrlite ca un arici. 

— Hai, mă, du-te și pupă crucea, îl îndemnă Enache Bădoi. 

— Ba, că eu mi-am luat seama și nu jur, răspunse Răzmeriţă 
ridicînd din umeri. 

Ciţiva oameni, între care și Pantelimon Gavrilă, auzind 
asemenea vorbe, se îndirjiră: 

— Dacă nu vrei să juri, ce-i fi căutînd în mijlocul nostru? Du-te, 
neică, acasă și ţin-te de fustele muierii. 

Doi săteni mai virstnici se apropiară cu dojeni: 

— Pantelimoane, nu-ţi mai bate capu cu el. ÎI știi cît e de 
îndărătnic. Lasă-l cu nevoia și sărăcia, că nu vrea să se despartă 
de ele. 

— Cum, măi, sări bătrînul Cimpoieru, jurarăm toţi și numai tu 
te găsiși cu mot? 

— lacă, nu vreau să jur, se încăpăţină Răzmeriţă. Ce? O să mă 
puneţi cu de-a sila? 

Spunînd acestea, ieși din biserică și plecă. Șipotenii se uitară 
lung în urma lui, clătinînd din cap. 

După ce se mistui pricina cu Dumitru Răzmeriţă, oamenii 
ieșiră în curtea bisericii. Înainte de a se despărţi, Pantelimon 
Gavrilă le mai spuse: 

— Mă, fraţilor, știu că scăparăm de-o grijă. De-acu încolo să 
vă văd la treabă. Da nu de miîntuială, ca să zicem că ne-am 
jucat de-a răzmeriţa, așa cum ne jucam cînd eram mici de-a 
poarca. Nie, fraţilor, nie! Fiecare să se întrebe pe sine: mă, ce 
făcui eu ca să mă împuște cînd o veni armata? 

— Așa... așa... strigară oamenii întăriţi, parcă ar fi avut fiecare 
în piept mai multe inimi. 


— Noi între noi nu ne-am ciorovăit că n-am avut ce împărți. 
Am trăit ca fraţii, fiindcă nevoia și împilarea apropie pe oameni 
unu de altu. Avem ce-avem cu boierii, că de-aici ni se trage răul. 

— Şo pe ei! De le-ar pieri sămînţa! 

— Acu, iote ce fac eu, continuă Pantelimon. Mă duc la 
Vlădoaia, la alde Mototolea sau la Bogoe, să iau copie după actu 
de vînzare. Dacă guiţă Triîndavu că nu-i adevărat, că Mîrșanu nu 
vinde moșia, îi dăm cu hirtia în cap. Și miine pornim sus la 
castel... să mîntuim treaba. 

— De dimineaţă sau după prînz? întrebară cîțiva. 

— Cînd oţi auzi clopotele sunînd, la orice ceas, fie zi, fie 
noapte, de-o ploua cu găleata sau de-o bubui ceru, lăsaţi tot de- 
o parte și vă adunaţi pînă la unu tot acolo în faţa spitalului. Ne- 
am înţeles sau ba? 

— Înţeles! Înţeles! strigară oamenii într-un glas. 

După aceea se împrăștiară care încotro, pe la treburile lor 


„IENICERII“ LUI NOROCEL 


Văzduhul era greu, încărcat de suflarea răzmeriţei, care se 
apropia din toate părţile. Lumina zilei părea altfel decît mai 
înainte, avea ceva roșiatic, halucinant. Oamenii arătau ziua 
asemeni unor spectre  înfricoșătoare, gata să le vezi 
măruntaiele, iar noaptea păreau uriași apocaliptici. Pămîntul se 
clătina sub picioare, copacii se hiîţinau zgilţiiţi de un vînt cîinos 
care bătea de ieri seară, iar casele stăteau gata să se năruie. 

Nimic nu mai era sigur. Totul fierbea mocnit și nevăzut, se 
răsucea, piriia, rupîndu-se din rădăcini, căutînd o așezare mai 
trainică. 

Olteţul, răzvrătit de dezgheţ și de ploile din săptămînă 
trecută, ieșise din albie și mugea năbușit, zbătindu-se să dea 
mîna cu balta Gorganului pentru a-și spori puterea. Și ca Olteţul, 
îmboldite de marele dezgheţ, se revărsară toate apele pe 
cuprinsul ţării, înfometate și ele de pămînt. Copiii șipotenilor 
mirosiseră și ei din aer duhul răzvrătirii venit pe aripile 
primăverii. În făpturile lor fragede se ivi un simțămiînt nou, 
nelămurit, care-i umplea de mirare. 

Chiar în ziua cînd oamenii din sat făcură legămiînt în biserică, 
Norocel, băiatul loanei Murgu chemă pe „ienicerii“ lonuț, Ducu și 


UA 
| 


Vlad la o „vorbă“ în pivniţa casei. Acolo era frig de le clănţăneau 
la tuspatru dinţii din gură, însă n-aveau cum să ţină 
„consfătuirea“ în altă parte, pentru motivul că era „secretă“. 

— Bă, ienicerilor, uite ce e, începu Norocel, trebuie să ne 
răsculăm împotriva boierului. Da răscoală de-adevărat, nu joacă. 

— Auu, ce bine! strigă lonuţ a lui Dumitru Spoială, frecîndu-și 
mîinile. Și cum facem, bă, Vodă? 

— Le dăm la scăfirlie, poc! poc! pînă-i punem jos. Așa facem 
răspunse Vlad în locul lui Norocel-Vodă. 

— Staţi, mă, nu vă prostiţi așa, interveni căpetenia lor, că nu 
ne jucăm în arșice. 

— Da cum, cum? zgiiră ochii cei trei. 

— Uite cum: la noapte ne furișăm binișor la castel. O luăm 
acana pe la plopi. 

— Fugi, bă, Vodă, că ne mușcă dulăii, obiectă Ducu lui Enache 
Bădoi. Ne fac harcea-parcea! 

— Taci, mă, fricosule, și ce dacă te mușcă, îl repezi lonuţ. 

— Vorba! șuieră Norocel bătînd din picior. Ascultaţi ici la 
mine: nu ne mușcă nici un dulău. Ne ducem la șirele de paie și 
le dăm foc. Asta facem. S-a înţeles? 

— De ce să nu punem foc la castel, ca să arză boierii? 

— Mă, nu fiți proști, îi contrazise Norocel, castelu n-avem cum 
să-l aprindem. Acolo sînt turcii cu puști și iatagane. Ce te faci, 
fleţule? Te lupţi cu ei? 

Rămase deci hotărît să dea foc la șirele de paie și clăile cu fîn 
din curtea a doua unde erau și acareturile. Dacă s-ar porni să 
sufle și un vînt blagoslovit, atunci fără doar și poate că și 
castelul va cădea pradă flăcărilor. 

— La noapte veniţi la zăstelniţă dincolo de pod, fiecare cu 
ienicerii lui. Dăm drumul răzmeriţei. S-a priceput? 

Băieţii rămaseră cu gura căscată. 

— Chiar la noapte? se miră Vlad. 

— Da cînd, brînzoiule, la Paștile cailor? îl luă Norocel în 
primire. Daţi sfoară și ălorlalți, că aveţi timp pînă diseară. Cine 
lipsește la apel îi sparg capu în două locuri. Aduceţi, care aveţi, 
niște gaz. Eu aduc chibrituri. Cărel potecuţa c-am îngheţat de 
frig! Tu, Ducule, mai rămii un pic. 

lonuţ și Vlad plecară fuga, rebegiţi, suflînd aburi în podul 
palmelor. Norocel întrebă din ochi pe feciorul lui Bădoi: 


— Le-ai adus? 

Acesta înclină capul și scoase din sîn o legătură de chei de 
toate mărimile. „Tartorul răutăţilor“ le cercetă cu luare-aminte, 
apoi, ciucindu-se în faţa unui cufăr cu un lacăt greu, începu să 
încerce cheile. incercă una, încercă alta, pînă reuși să descuie. 

— Ce cauţi acilea, bă, Vodă? îl iscodi curios Ducu, tropăind în 
loc cu picioarele ca să se mai încălzească. 

— Taci, tu, c-o să vezi acușa, răspunse Norocel și ridicînd 
capacul începu să cotrobăiască prin cufăr, scoţind tot felul de 
boarfe, pînă dădu peste un obiect greu care era înfășurat într-o 
basma. După ce desfăcu învelitoarea ieși la iveală un revolver 
cu butoi, marca „Bristol“,,. 

— Eşti ţicnit la cap? se sperie Ducu. Ai de gînd să împuști pe 
cineva? 

— Gura, că-ţi trag un cartuș în burtă. Ţine prăpăditele astea 
de chei. 

Băiatul își luă legătura înapoi și-l întrebă din nou: 

— Spune drept, ce faci cu pistolu? 

— Prost mai ești, mă, beșleagă: păi se poate răsculați fără 
arme? Stai, mi-a venit o idee: haide, fuga să vestim pe ieniceri 
că diseară cînd or auzi șapte împușcături, să vie în pas alergător 
la locul de întîlnire. 

Așa făcură. 


SUNĂ CLOPOTELE 


| 

Pantelimon, feciorul „împușcatului“, se repezi cu Stoian Ulmu, 
zis Ceacîru, pînă la Vlădoaia și acolo amindoi se duseră la 
Mototolea, să-i ceară o copie după act. Mototolea nu vru la 
început, i-era frică să nu strice lucrurile, fiindcă Mîrșanu atrăsese 
vlădoienilor luarea-aminte să ţie secretul. Dar după ce se sfătui 
cu Bogoe și Ciupagea, le dete celor doi actul să scoată o copie. 
De bună seamă trebuiau să se ajute unii pe alţii și daca se 
întîmpla ca boierii să facă pe niznai apoi găseau oamenii ac de 
cojocul lor. Acum le venise și boierilor vremea să fie blinzi ca 
mieii și să-și blesteme bogăţia care i-a aflat! 

— Mă, Ceacirule, începutu îl făcurăm. Să vedem miine firșitu, 
îi spuse Pantelimon lui Stoian Ulmu pe drum la întoarcere. 


— Cînd zici că pui clopotele să bată ca să ne adunăm? 

— Păi, așa, de dimineaţă... Să luăm pe boier din pat, pe 
nemîncatele... 

— Şi dacă n-o vrea să vinză moșia de bunăvoie? 

— O s-o vinză de nevoie... Nu ne speriem noi de păginii pe 
care-i aduse la castel să-l apere. Ce, adică-și pun ei dosu la 
prăjeală de dragul boierului? S-o creadă el mult și bine. 

In dreptul primăriei se despărţiră. Cînd Pantelimon trecu pe la 
poarta lui Marin Viţu zări pe Mitrana în cerdac și deodată îl 
podidi un dor năprasnic de ea. Of, of, mai bine de douăzeci de 
ani de cînd își ţinea inima în frîu, de a putrezit și frîul și inima. Și 
asta numai din cauza prieteniei pe care o avea cu Marin. Cum 
să-i fure muierea și să-i necinstească omului casa? Nu se poate 
și nu se poate. Omenia e omenie, și-i mai de preţ decît orice pe 
lume. Prins de treburi și ros de griji, uita uneori cu lunile 
dragostea care-l seca, însă citeodată îl pirjolea așa de amarnic, 
încît îi venea să-și ia lumea în cap, să dea și să fugă încotro o 
vedea cu ochii. 

Bănuia că Marin prinsese de veste de suferința care-l măcina, 
dar nu-i spunea nimic. Ce să deschizi degeaba o rană pe care n- 
ai cum s-o vindeci? D-apoi cui ce rău făcea dacă nu sufla omul o 
vorbuliță și-și vedea liniștit de trebșoarele lui? Şi iacă-așa se 
prăpădiră anii și iubirea lui nu se îndura să-și tragă sufletul. Ba 
dimpotrivă, crescuse mare și frumoasă ca o nevestică luată de 
curînd. 

E drept, Pantelimon își mai croise și altfel de gînduri. Adică ce, 
dragostea e numaidecit să te pupi cu ibovnica și s-o întinzi în 
pat? Nu neiculiţă! Adevărata dragoste trebuie s-o simţi în suflet 
cum înflorește vara și iarna, toamna și primăvara ca o floare cu 
zece vieţi. Să nu-i ceri nimic și să-i dai tot. Să-ţi ridă făptura 
toată cînd o vezi pe Mitrana cum îţi zimbește. Să tremuri și să 
nu te-ncapă satul de neliniște cînd șade pe gînduri sau zace în 
casă bolnavă. 

Apăi dragoste ca asta n-a prea umblat prin Șipotele și nici prin 
alte părţi, chiar de-ar căuta cineva cu luminarea. 


După ce intră în casă, îmbucă de mîntuială, că nu-i era aminte 
de mîncare, și se viri iute în pat. Era obosit, de parcă ar fi tras la 
plug în locul vitelor. 


— Nu-mi place, bărbate, drumu pe care-apucași, îl luă la 
cicăleală muieri-sa, Maria. 

Aveau ce-aveau femeile cu tihna. Să nu ieși cumva din făgaș, 
că gata le-apuca grija și tremuriciul. Tot așa Tudora îl birîia la 
cap pe Dumitru al ei. Parcă erau toate muierile înțelese între 
ele. 

Omul tăcu. Se gindea la fecioru-său Mihai, care nu mai 
dăduse nici un semn de viaţă de luni de zile. Ce-o fi făcînd și 
băiatul ăsta, pe unde e? Şi de el îl pălise dorul. 

Dacă o lăsase pe muiere în apele ei, Maria greu să 
contenească. Mereu dădea cu gura: 

— Şi-acu te apucași să tirăști și pe alţii după tine? Cu 
stăpînirea te pui? Vrei să-ți moaie iar oasele, cum ţi le muie 
odinioară spurcăciunea de Chițu? 

Pantelimon se-ntoarse în pat pe partea cealaltă: 

— Nu e bine ce faci... Zău nu e bine! auzi el ca o șoaptă 
venită de departe. 

Pe urmă nu mai desluși nimic din spusele nevestii, căci 
somnul îi suflase pe la gene. _ 

„Ce-o fi cu omu meu? se întrebă îngrijorată Maria. Il apasă 
pesemne ceva ca o grijă. Dar nu-și descarcă inima. Tace ca un 
motan și d-aia tot mai abitir îl trage răul. Cine știe ce nenorocire 
ne mai paște, vai de capu nostru!“ 

Și femeia, cu sufletul îndoit, se dezbrăcă și se strecură sub 
velniţă, lîngă bărbat. 


II 

În viața pustie a schilodului Lache Dîrlă se întîmplase mai de 
mult un „mare eveniment“. Pe cînd zăcea, scuturat de friguri, în 
magazioara unde dormea, se ivi fata popii, Ştefania, asemeni 
unei zîne bune. Fără să spună o vorbă, îl acoperi pe bolnav cu o 
toală, îi mîngiie ușor fruntea lui uriașă, apoi se strecură pe ușă 
în vîrful picioarelor. 

De cînd se știa pe lume nimeni nu-l mîngiiase. Lumea îl ocolea 
cu scîrbă ca o pocitanie ce era și numai cînd cineva avea nevoie 
să-i facă vreo treabă se apropia de el. De aceea miîngiierea 
Ștefaniei îi umplu de lumină și sens viața searbădă. 

Lache își arăta recunoștinţa slujind-o și păzind-o ca un cîine 
credincios. Cum ea nu-i cerea nimic, schilodul căuta să-i 


ghicească din ochi dorinţele și ar fi făcut pentru ea moarte de 
om dacă se ivea nevoia. 

Cînd Ştefania, robită de dragostea pentru Ghișcu, încercă să- 
și curme zilele sărind din clopotniţă, nimeni nu simţi o durere 
mai cumplită ca Lache. Cum părintele Gherase nu-i dădea voie 
să se ducă la Craiova, el plecă într-o noapte de capul lui si 
ajunse disdedimineaţă în Cetatea Banilor. Dar se întoarse cu 
moartea în suflet, căci nefiind „zi de vizită“ portarul îl alungase. 

După ce ieși Ştefania de la spital și o văzu umblînd în cîrje, îl 
bătu gîndul de a omori pe rivala ei, Mădălina, care-i furase 
iubitul. Numai așa chipeșul judecător, descătușat de lanţurile 
căsniciei se va întoarce pocăit la Ștefania, și-o va lua de 
nevastă. Așa chibzuia slutul în puţinătatea minţii și toată 
strădania lui ţintea s-o facă fericită pe buna lui zină, deși 
această fericire nu era pentru el, ci pentru altul. Dar 
căpăţinosului îi ajungea numai s-o știe pe stăpînă-sa fericită. 

De citeva ori avu de gind să se repeadă la Caracal, unde 
aflase că stă „hoaţa“ ca s-o stringă de git, dar împrejurări 
potrivnice îl împiedicaseră să plece. 

Și vremea curse ca apa pe albia Oltețului, pînă acum, cînd se 
întîmplă al „doilea“ eveniment din viaţa lui Lache Diîrlă: jurase în 
biserică cot la cot cu ceilalți ţărani din sat. Va să zică șipotenii, 
departe de a-l zvirli ca o otreapă, îl puneau în rînd cu ei, 
socotindu-l pe potriva lor. Această cinstire îl umplu de atita 
mîndrie, încît schilodul nu-și mai încăpea în piele. 

După jurămiînt, Pantelimon Gavrilă îl trăsese la o parte 
spunîndu-i: 

— Cînd ţi-oi trimite vorbă, ai grijă, Lache, să tragi clopotele. 

— Las-pe mine, nene, le trag pînă mi-o ieși limba de un cot. 

Abia aștepta ceasul să pornească la răzmeriţă împreună cu 
ceilalţi șipoteni. In seara aceea se culcă mai devreme, dar n- 
avea somn. Se perpelea în culcușul său din magazie, întorcîndu- 
se pe o parte și pe alta, cînd deodată auzi cîteva împușcături 
care veneau de dincolo de rîu. Se îmbrăcă în pripă și ieși în 
curtea bisericii. Dincolo de gard era casa notarului Partenie. In 
dreptul porţii se mișca o umbră scundă: pesemne muierea 
notarului. De pe prispă răzbătu o voce piţigăiată: 

— Ce-i, fa, cu împușcăturile? 


— Știu eu? L-or fi omorît pe boier, că de-acolo veneau, de la 
castel... 

Schilodul ciuli urechile: „L-or fi omorit pe boier?“ își spuse și 
începu să dirdiie din toate încheieturile. Dintr-o săritură se 
apropie de gard și întrebă pe femeie aproape răstit: 

— O fi început răzmeriţa, țaţă? 

— Da știu eu, doamne iartă-mă? O fi început, ce crezi... 

Atit îi trebui lui Lache Diîrlă. Fără să mai stea o clipă pe 
gînduri, străbătu curtea bisericii ca o nălucă și urcîndu-se în 
clopotniţă începu să tragă clopotele ca un desperat. 


III 

Pantelimon Gavrilă avu în somn un vis straniu. 

Castelul boieresc se prefăcuse parcă într-un ceaun uriaș din 
care, pe uși și ferestre, se scurgeau șuvoaie mari de mămăligă 
fierbinte. Și mereu, necurmat, zbucneau pe toate deschizăturile 
rîuri mari de lavă, care se lăsau în vale, spre sat, să-l cuprindă și 
să-l înece. Năvala de mămăligă astupase balta Gorganului și 
creștea văzînd cu ochii, să umple văgăuna Șipotelor, mistuind 
casele, pirjolind pomii și încingînd văzduhul de fierbinţeală. 
Oamenii, care se treziseră, alergau îngroziţi prin coca nesfirșită 
care le frigea picioarele și le înăbușea răsuflarea. 

Pantelimon se urcase pe acoperiș și sărea de pe o casă pe 
alta, de parcă avea aripi, strigind să trezească oamenii că 
venise prăpăd mare. Clopotnița parcă nu mai era în faţa 
bisericii, ci se cocoţase pe umerii unui munte, încît nu i se mai 
vedea ţuguiul, pitulat în cer. Și de-acolo clopotele sunau cu 
înverșunare, împuind văzduhul cu ţipete de aramă, de parcă 
sosise ziua de apoi. 

— Unde-o fi nevasta? făcu Pantelimon îngrozit. Am lăsat-o 
dormind în pat. 

Sări pe acoperișul casei lui, se lăsă în pod și de-aci în odaie. 
Orbecăi prin întuneric pînă ajunse la pat, înșfăcă femeia care 
leșinase și fugi purtînd-o în braţe, ca s-o scape de urgie. Sărea 
cîte o vale, cum ar fi sărit un șanț și urca pe povirnișuri mirîndu- 
se el însuși de puterea uriașă care sălășluia în fiinţa lui. Și-așa, 
ajunse în creștetul muntelui unde era clopotnița. Acolo cerul se 
însenină deodată și se făcu o lumină viorie. Pe jos se așterneau 


covoare de verdeață, smălţuite cu flori de toate neamurile. Lăsă 
pe Maria jos, în iarbă, să-și vie puţin în fire. 

Dar, trăsnet! Nu era muieri-sa pe care o scăpase de prăpăd, ci 
Mitrana, femeia lui Marin Viţu. Fără vrerea lui greșise casa și 
nimerise la vecin unde-l trăgea aţa. 

— Dacă s-a întîmplat așa, să ne cununăm, Mitrano! îi șopti 
Pantelimon femeii și amîndoi intrară în biserică ca ginere și 
mireasă. 

Clopotele porniră să bată mai vîrtos, vestind pînă hăt, 
departe, peste șapte sate, nunta celor doi îndrăgostiţi cu părul 
cărunt. 

Pantelimon se trezi și, dîndu-și seama că totul nu fusese decit 
vis, surise trist: „Numai în somn se pot întîmpla asemenea 
lucruri“ Dar ce-o fi asta?... Clopotele bat încă... sau i se năzare 
lui? Își ascuţi auzul ca să-și dea mai lămurit seama. la-n te uită, 
ciudăţenie... Clopotele sună de-adevărat! Nu e nicidecum o 
nălucire... 

— Da ce faci, bărbate, te îmbraci? 

— Mă duc să văd ce-i pe afară... 

Maria, speriată, se închină. 

— Maică precistă, de ce-or fi bătînd clopotele acuși, noaptea? 
Nu s-a mai întîmplat niciodată. Uite, m-apucă o frică și o 
neliniște, de tremură sufletu-n mine! 


ȘIPOTENII LA CASTEL 


Lache Dirlă se suise în clopotniţă pe la ora nouă și de-atunci 
nu mai conteni cu trasul clopotelor. Bătrinul Barbu Găvană, care 
şedea la doi pași de biserică, ca de obicei, n-avea somn. Işi trase 
nădragii și aruncîndu-și dulama pe umeri, ieși în prispă să ia 
seama ce-o fi. Văzind că la spital încă nu venise nimeni, se urcă 
în clopotniţă pe treptele care scîrţiiau ca nu știu ce. 

— Cine ţi-a spus, măi, să tragi clopotele? 

Lache, căpăţinosul, nu răspunse și continuă, agăţat cu mîinile 
de frînghii, să tragă clopotele ale căror sunete răscoleau toată 
valea Oltețului și înfricoșau satul cufundat în somn. 

— Mă, nu răspunzi, becisnicule? 

Dar schilodul, cu tidva cit trei căpăţini, nu dădea răspuns, fie 
că n-auzea ce-l întreabă moșneagul, fie că n-avea răgaz. Abia 


cînd Găvană cobori, se auzi vocea spartă a lui Lache, strigind de 
la fereastra clopotniţei: 

— A murit boieru! 

— Cine ţi-a spus? De unde știi? făcu moș Barbu, tresărind de 
mirare. 

Dar el se trăsese de la ferestruica turlei și continua să tragă 
clopotele ca un smintit. „Te pomenești c-o fi murit, gîndi 
bătrînul, că moartea nu face deosebire între oameni. Boieri, 
ţărani, la ea-i tot o apă şi-un pămînt...“ Cînd dete să iasă pe 
poarta bisericii, omul se ciocni piept în piept cu Pantelimon 
Gavrilă și cu ginere-su Petre Dănilă. 

— Ce-i, nea Barbule? Ce s-a întîmplat? îl întrebă „feciorul 
împușcatului“. 

— Una cam boacănă: auzirăţi că ne mierli boierul? 

— Care boier? făcu mirat Dănilă. 

— Al nostru, care altu? Trîndavu! 

— Da ce avu, bre? Că nici n-a fost bolnav, nici în pat n-a 
zăcut. 

— Ştiu eu? Om vedea noi acum și ne-om dezmetici... 

Din beznă se iveau mereu umbre cu aceeași întrebare pe 
buze: 

— Ce-i, frăţie? De ce bat clopotele? Pornim răzmeriţa sau ce 
facem? 

— A murit Trîndavu, răspundeau glasuri. 

— Dumnezeu să-l odihnească!... 

— Să-l odihnească și pe lumea ailaltă, că pe lumea asta s-a 
odihnit destul. 

— Dac-a închis ochii, cine ne mai dă nouă pămiîntu? 

— D-aia ţi-e ţie? Așa-l luăm mai ușor. Se cheamă că ne 
rămîne moștenire. 

Moș Barbu Găvană, Stan Cimpoieru, Pantelimon Gavrilă și 
Petre Dănilă ţinură un sfat scurt, hotărînd să se repeadă pînă la 
curte ca să vadă ce e adevărat și ce nu. 

Părintele Grigorie ieși din casă și se amestecă printre oameni: 

— Ce-i cu voi, creștinilor? 

— N-auziși, sfinția-ta, că se prăpădi boierul? N-ai niscaiva 
lumînări, că nu ne putem duce la castel cu mîna goală. 

— Cînd a murit? Eu nu știu nimic, făcu el uluit și, repezindu-se 
în biserică, aduse o mînă de lumînări. 


Cîţiva ţărani le aprinseră și mergeau înainte prin beznă, 
luminînd drumul și celorlalţi din spate. 

— Măi, cu lumiînările astea, zise Dumitru Spoială, parcă ne- 
ntoarcem de la înviere. 

— Mai bine stingeţi-le, fraţilor! strigă Stoian Ulinu. Să nu 
învieze boieru nostru. 

— laca-na, vorbă și pe tine, îl mustră Heruvim Tănase, că n-o 
fi el Cristos din cer. 

Alaiul șipotenilor, îngroșat vîrtos între timp, se tîra apocaliptic 
prin întuneric, ca o rimă uriașă care iese din ascunzătoare după 
hrană. 

— lacobe, ai nebunit, omule, iar veniși cu ferăstrăul ăla? se 
miră Oprea Măruntu. _ 

— Şi dacă venii cu el ce? lţi ceru de mîncare? se apără 
Negoiţă. Ori ţi-l detei ţie să-l porţi? 

Cum mergeau așa oamenii, bijbiind prin bezna deasă ca de 
mormînt, se auzi un glas singuratic: 

— Măi creștinilor, mai bine ne-am vedea de treabă, că la morți 
nu se duce nimeni noaptea. 

— Mitre, tu ești mă băiete? îl întrebă moș Barbu Găvană. 

— Eu, nea Barbule, întări Răzmeriţă. 

— Păi ce-oi fi căutînd printre noi, că nu vruseși să juri, îl luă la 
rost bătrînul. Mai bine întoarce-te la Tudoriţa ta. 

— Nu mă rușina așa, nea Barbule, spuse Răzmeriţă cu dojană 
în glas. Dă-ţi seama ce spui, că ești om bătrîn. 

— Hai, hai... du-te... Nu-ţi pierde vremea de-a surda... N-avem 
nevoie de oameni ca tine... 

Dumitru Răzmeriţă înghiţi ocara, fierbînd greu în sine. Apoi se 
topi în beznă și nimeni nu prinse de veste încotro apucase. 

— l-o ziseși, tată socrule, de-l ustură la ficaţi, îi strigă Ghiţă 
Cărare, răsărind pe neașteptate din pîntecul întunericului. 

— Bine că veniși și tu Ghiţă, se bucură Barbu, după care 
adăugă: Le cam zic, nu mă-ncurc, recunoscu moșul, parcă 
părîndu-i rău de vorbele care-i ieșiseră din gură cu privire la 
Dumitru Răzmeriţă. 

Cînd cel dintii grup de ţărani ajunse la porţile conacului, căci 
oamenii mergeau răzleţiți, dulăii începură să latre nevăzuţi 
dinapoia gardurilor înalte cît un stat de voinic. 


— Tacă-vă guriţa, jigodiile dracului, se răţoi la ei Heruvim 
Tănase. Pe urmă mai zise: Unde-o fi Lăzărică, să vă reteze 
codiţele cu briceagu? 

— Aicea sînt, nene Heruvime! îi răspunse feciorul lui 
Hodoroabă, zis Ţarină. 

— Unde-l strigi acolo e și el, zise Stoian Ulmu. 

Două ferestre de la parterul conacului erau luminate, dar din 
cauza perdelelor groase de catifea abia se zărea lumina, 
strecurată cine știe cum prin vreo crăpătură. 

— Acolo trebuie c-au pus mortu și-l priveghează, își dete 
cineva cu părerea. 

Deodată la etaj se mai lumină o fereastră și după cîteva clipe 
alte două ferestruici de la subsol, unde dormeau slugile. Stan 
Cimpoieru ciocăni cu o piatră în tabla de fier a porţii. 

— Bate mai încet, Stane, că e noaptea mare, strigă lacob 
Negoiță. Vezi să nu trezești pe boier din somnul morții. 

Cîinii asmuţiţi de bătăile în poartă lătrau tot mai furioși, sărind 
cu labele pe garduri și mușcînd din uluci. 

— Care ești, mă, acolo? Dă glas! se auzi din curte vocea lui 
Ghiţă, argatul. 

— Oameni buni, răspunseră cîţiva. 

— Care oameni? întrebă argatul căţărindu-se pe poartă ca să 
vadă cine sînt dincoace. 

— Ei, care?! Tot satul în păr... 

— Da ce venirăţi cu lumînările? 

— Păi cum „de ce“? Venirăm la mort. Stăpîn-tu nu dete ortu 
popii? 

— Care stăpîn, mă, creștinilor? 

— Cîţi stăpiîni ai tu, nepricopsitule? O sută? îl repezi Petre 
Dănilă. 

— Cine vă duse de nas și-și bătu joc de voi? Măria-sa trăiește 
și e sănătos tun. 

— Mă, nu umbla cu șoalda, slugă păcătoasă, îl dojeni Enache 
Bădoi. 

— Degeaba mă faci, Enache, slugă păcătoasă, că eu nu mint. 
Boierul trăiește și e sănătos așa ca mine și ca dumneata. 

— Păi atunci cui îi trage clopotele, dacă nu i le trage lui? N- 
auzi cum sună? 

— De unde vrei să știu? Ce, sînt baba Ghimpoaia? 


— Du-te și cheamă-l încoace să-l vedem, propuse Pantelimon 
Gavrilă. 

— Așa e, se ridicară glasuri. Să-l vedem la faţă dacă n-a belit 
ochii. 

— Nu vă e bine, fraţilor? Cum o să trezesc pe boier din somn 
și să-i spui că vreţi să-l vedeţi dacă e viu? 

Pe poartă se mai înălţă o namilă de om. Era argatul Florea 
care venise și el. 

— De ce nu-l trezești, Ghiţă, dacă vrea să-l vadă satul? zise 
Florea. Și la o adică nici nu-l trezești, că de o săptămînă nu se 
mai lipește somnu de diînsu. la uite, e lumină la el în iatac. 

— Dacă-i așa, de ce nu-i spui tu să vie încoace? zise Ghiţă. 

Florea cobori de pe poartă și se făcu nevăzut. În aşteptarea 
sosirii boierului, oamenii începură să se frămiînte pe loc de 
nedumerirea pe care le-o stirni vestea adusă de argat că boierul 
trăiește. 

— Atunci pentru ce bat clopotele? se întrebă îngindurat 
Pantelimon Gavrilă. Eu le-am auzit încă din vis. 

— la staţi, oameni buni, puserăţi careva pe Lache să le tragă? 
Spuneţi să ne luminăm ce e și ce nu e, se adresă moș Barbu 
mulţimii. 

Nu-i răspunse nimeni, nici n-aveau ce. Fiecare nălța din umeri 
neștiind ce-a fost. Dacă văzu așa întrebă pe Bădoi: 

— Enache, nu-l puseși tu cumva? 

— Se poate, nea Barbule, să crezi că... făcu el cam jignit. Păi 
ce, nu-ţi spuneam? 

— Nici tu, Căline? 

— Ei, na! Să mă trăsnească Dumnezeu dacă... se jură acesta. 

— Atunci care din voi, mă, oameni, că-mi vine să turbez de 
ciudă... 

— Poate bicisnicul de Lache o fi făcut-o din capu lui, își dete 
Buzatu cu părerea. 

Pe Barbu Găvană îl fulgeră un gînd năstrușnic. Spuse: 

— Dacă îi deteră știudenţii poruncă lui Lache să le tragă? 

Un vuiet de mirare și uluire ieși din gitlejul mulţimii. 

— Să știți că știudenţii făcură isprava... vorbi Oprea Măruntu. 
Au văzut că noi nu ne mișcăm, precum e porunca de la nație, și 
ca să ne împingă... 

— Las-că făcură bine ce făcură, încheie Pantelimon vorba. 


La cîţiva pași îndărăt se auzi un freamăt de glasuri apoi o 
zarvă scurtă. 

— Ce-i cu voi, neamule, de lăsarăţi somnul vraiște și vă 
strinserăţi aci ca muștele pe hoit? strigă primarul Gheorghe 
Murgu care se desprinse din beznă, împreună cu Partenie, 
notarul. 

— Cum să n-alergăm dacă umblă pînă mai adineauri vorba că 
boierul a dat ortu popii? răspunseră oamenii. 

— Un boier avem și noi și d-aia îi purtăm grijă mare, adăugă 
Heruvim Tănase. 

Primarul vru să răspundă ceva, dar tocmai atunci se-ntoarse 
Florea argatul care strigă către ţărani: 

— Măi fraţilor, vorbii cu boierul și tot cu capul pe umeri 
rămăsei. 

— Ei, ce zise, Floreo, stăpîn-tu? întrebară cîțiva. 

— Zise să alegeţi trei bătrîni și să poftească dumnealor 
înăuntru. 

— Da el de ce nu vine-ncoace? se oţări Heruvim Tănase. Nu 
mai lasă boieria la o parte? 

— Taci, mă Heruvime, nu te băga așa, omule, îl mustră cu 
blîndeţe Marin Viţu. 

— Nea Marine, are dreptate „îngerașu“, îi luă apărarea 
Prăsilă. A venit vremea că oricine umblă în piele de boier să-i fie 
frică și de umbra lui, darmite de un sat întreg. 

— Pînă una alta, s-o lăsăm și-așa, mă Prăsilă, interveni 
Pantelimon Gavrilă. Du-te dumneata, nene Barbule, dumneata 
Stane, și tu Marine. Duce-vă-ţ cîteșitrei. 

— Da tu ce-mi păzești, Pantelimoane? Tu de ce nu mergi? Ești 
ăl mai potrivit... 

— Tocmai că nu sînt, și aș strica treaba. Pe mine și pe Dănilă 
n-are ochi boieru să ne vadă de cînd cu învoielile... 

Enache Bădoi sări cu gura. 

— M-aș duce eu în locu lui Marin. 

— Tu ești prea colţos și repezit. Mi-e c-o zbiîrcim. 

— Da și Mărin e prea moale... 

— Mă duc eu! se auzi glasul lui Dumitru Răzmeriţă. 

— lar tu, măi Dumitre? Credeam că acușa tragi la aghioase, 
da văd că te ţii de noi ca scaiul, zise bătrînul Stan Cimpoieru. 

— Mai bine să se ducă Ceaciru, se auziră citeva glasuri. 


— Ce să se ducă Ceacîru? Zisei că mă duc eu, ce mai... stărui 
Răzmeriţă. 

— Cată-ţi de treabă, Dumitre, îl luă moș Barbu Găvană cu 
duhul blîndeţii, ca să mai șteargă din asprimea de adineauri. Tu 
nu ești bun pentru așa treabă. 

— De ce nu sînt bun? Crezi că nu mă pricep să vorbesc cu 
boierii? Așa crezi? 

— Lasă-l pe Ceacîru, e mai potrivit, zise Marin Viţu. Fii om de- 
nţeles, Dumitre! 

— Și eu sînt destul de potrivit. Ce tot aveţi cu mine? se 
încăpăţină Răzmeriţă. 

— Hai să-l lăsăm, fraţilor, interveni Pantelimon înduplecat. Cu 
ăsta nu te poţi încontra. Dacă ţine morţiș să meargă nici dracu 
nu-l oprește. Chiar dacă s-ar duce la moarte. 

— Chiar dacă m-aș duce la moarte și tot mă duc. 

— Ce te apucă, mă Răzmeriţă, așa deodată? îl întrebă Enache 
Bădoi. Zău, mare mirare cu tine, omule! 

— Ce să mă apuce? Nu m-a apucat nimic! 

— Bine, s-a isprăvit! Te duci și tu, Dumitre, hotărî Pantelimon 
Gavrilă și apropiindu-se de cei trei aleși, le șopti în taină: Dacă 
se întîmplă ceva, spargeţi un geam de la fereastră ca să ne daţi 
de știre. Pe urmă știm noi ce facem dincoace. 

— Nu crez să fie nevoie, își dădu cu părerea moș Barbu 
Găvană. 

— Zi, doamne fereşte! Tot mai bine să avem un semn. 

Poarta se deschise și solii șipotenilor intrară în curtea 
conacului ca să se înfățișeze boierului Alexandru Dănescu. 


MICII RĂSCULAȚII 


Norocel și Vlăduţ veniseră mai devreme la zăgazul Oltețului, 
locul de întîlnire al „ienicerilor“. Apa rîului, cu spinarea 
învolburată, defila în goană dinaintea celor două umbre pitice, 
mugind înfricoșat și se scurgea în beznă. Stelele și luna, speriate 
de atîta potop de apă fugiseră de pe boltă, iar cerul care se 
lăsase jos de tot arăta negru ca un fund de ceaun. 

— Hai, bă vodă, trage, să vie și ăilanţi, îl îndemnă Vlăduţ, 
plictisit de așteptare. 

— Cit o fi ceasu acuma? 


Băiatul loanei scoase din sîn namila de pistol și, îndreptînd în 
sus ţeava, apăsă pe trăgaci. O bubuitură aprigă trosni în aer, 
zburîndu-și răsunetul spre satul adormit. 

— Auliu! pocnește ca tunu, făcu Norocel săltînd de mîndrie. 

— Clasa una! încuviinţă Vlăduț. 

Urmară, una după alta, încă șase detunături. Apoi vuietul surd 
al apelor revărsate le împuie din nou urechile. După o felie de 
timp, auziră clopotele bisericii: bang-bang-balang! bang-bang- 
balang! 

— lete-te, sună clopotele! făcu Norocel mirat. Ce-o mai fi? 

— Cine știe? zise Vlăduţ. N-am auzit de cînd sînt clopotele 
noaptea. Trebuie să se fi întîmplat ceva. 

Băieții începură a sosi, desprinzîndu-se din întunecime, 
grupuri mici de cîte doi-trei. Printre cei dintîi veniră lonuț și 
Ducu, Acesta din urmă adusese o sticlă cu gaz. Toţi se mirau și 
se întrebau unul pe altul: 

— Măi, de ce-or fi bătînd clopotele? 

Într-o jumătate de oră se adunară vreo doisprezece copii. 
Norocel hotărî să nu mai aștepte pe ceilalţi și să pornească 
numai cu cei care veniseră. 

Zis și făcut. Pe cînd urcau dealul îndreptîndu-se spre castel, 
descoperiră în depărtare o spuză de luminiţe plăpînde, 
mișcîndu-se în beznă cînd ici, cînd colo. Parcă mergeau, parcă 
stăteau locului, nu-ţi puteai da seama. 

— Fuga, lonuţ, și vezi ce-i cu licuricii, porunci Norocel. Vezi să 
nu te miroase cineva, că dai de aghiuţă. 

lonuţ luă și pe Vlad cu sine și după cîtva timp amîndouă 
„iscoadele“ se întoarseră cu vești: 

— Bă, vodă, s-au ridicat și ăi bătrîni. E tot satu-n păr. D-aia 
sunau clopotele. 

— Ne-am dat dracu! scrîșni căpetenia „ienicerilor“. O să ne ia 
bătrînii înainte și n-am făcut nimic. 

Văziînd cum stau lucrurile, băieţii încercară să urce Călmăţuiul 
la „pas alergător“. Dar cum nu se vedea la doi pași din cauza 
întunericului, zdup! se împiedica și cădea cînd unul, cînd altul. 
Ducu Bădoi căzu și el, vărsînd pe jumătate sticla cu petrol. 

— Ce făcuși, bă, tîmpitule, îl luă Norocel la trei păzeşte. Mai 
bine îl beai decit să-l verși. 

— Las-că tot a mai rămas o ţiră, scînci vinovatul. 


Ceata micilor răsculați ocoli castelul și, ajungînd în parc, sări 
gardul tocmai prin dos, pe la plopi. Pe-acolo nu era nici o pază, 
nimeni n-avea de ce se teme. 

Cînd „ienicerii“ se apropiară de gardul curții interioare, unde 
se aflau șirele de paie și clăile cu fîn, auziră dulăii lătrînd în 
curtea principală. 

— Taci că e bine, șopti Norocel, cîinăria are de furcă cu ăi 
bătrîni. Pe noi o să ne lase în pace. 

Ca atare dădu poruncă să sară dincolo toţi „ienicerii“ și să fie 
cu ochii în patru. Ducu spuse că poarta era deschisă și ar putea 
să intre nesupăraţi pe acolo, dar porunca la militărie nu se 
discută și băieţii trebuiră să se caţere pe gard ca miţele și să 
sară dincolo, fără zgomot. 

În ciuda lor, „expediţia“ continuă liniștită, fără peripeții, ca o 
plimbare de plăcere. Norocel rîndui pe lonuţ și Ducu să vegheze 
în posturi avansate, iar pe alţii în lături și spate. Străjile aveau 
consemnul să dea alarma, dacă s-ar fi ivit vreo primejdie, 
fluierîind scurt cu două dește. Nu se ivi nici o primejdie. 
„lenicerii“ se apropiară de șirele de paie în vîrful picioarelor, 
ţinîndu-și răsuflarea deși n-aveau nevoie de atitea precauţiuni, 
fiindcă nu-i supăra nimeni. 

Această stare de lucruri îl îndreptăţi pe Vlad să constate: 

— Bă, aici parcă ar fi sat fără cîini. 

— Vorba! i-o reteză scurt Norocel. 

Adevărul era că atit argaţii, cît și „mercenarii“ Dănescului se 
concentraseră toţi la castel, unde dinapoia gardurilor vuiau 
ţăranii, și acolo așteptau cu arma la umăr să vadă ce are să se 
întîmple. 

Supărarea copiilor veni din altă parte: nu se aprindeau paiele 
așa de ușor cum crezuseră. Norocel strică o cutie de chibrituri și 
afurisita de claie tot nu lua foc. Fie că paiele erau ude din cauza 
ploilor, sau prea îndesate, nu se aprindeau cu dat dracului... 
Dacă n-aducea Ducu sticla cu gaz de-acasă. ienicerii s-ar fi 
întors în sat fără să fi făcut vreo ispravă. 

Fu greu pînă aprinseră cea dintii șiră de paie; cu celelalte 
merse mai lesne. În mai puţin de un ceas curtea interioară se 
lumină ca ziua. 


PE DRUMUL VEȘNICIEI 


Argaţii conduseră delegaţia șipotenilor în sufragerie. Cei nouă 
„arnăuţi“ înarmaţi cu pistoale și iatagane, stăteau smirnă în faţa 
ușii, ca garda lui vodă la palat. Moșierul Dănescu, trupeș cît doi, 
îmbrăcat într-o haină de casă, împodobită cu găietane, ca 
roșiorii, îi aștepta cufundat într-un jilt dinapoia mesei. 

— Să trăieşti, măria-ta! glăsuiră ţăranii intrînd cam stingheri 
în încăperea luxoasă, care întotdeauna le impunea respect. 

— Să trăiesc, fie, cum ziceţi voi, mormăi Dănescu întunecat ca 
noaptea de afară, dar auzii că m-aţi omorît. Cum vine treaba 
asta? 

— Nu te supăra, ne luarăm ca proștii după vorbe, răspunse 
moș Barbu Găvană. Tot mai bine e pentru noi că trăiești, ca să 
ne înţelegem omenește. 

— Așa e, întăriră ceilalţi doi. 

Moșierul îi scrută adînc, cercetător, cu sprincenele încruntate. 
Apoi surizînd aspru, ca un rînjet, întrebă: 

— Ce avem noi de împărţit ca să ne înțelegem omenește? 
Hai? Pe ce să ne înţelegem? 

— Apăi sînt ele mai multe lucruri, rosti moș Barbu Găvană. 

— Mai multe? făcu mirat boierul. Eu credeam că voiaţi să 
vedeţi dacă sînt teafăr, cînd colo aţi venit cu cereri. Păi, acum, 
noaptea? Mă sculaţi din somn ca să ne tocmim? 

— Nu prea e potrivit, ce-i drept, măria-ta, ziua parcă ar fi fost 
mai la îndemiînă, încuviinţă tot Barbu Găvană, dar ce să-i faci? 
Dacă așa se brodiră lucrurile? 

— Cam deocamdată tot făcurăm drumu-ncoace, adăugă 
Cimpoieru... Poate ne-om alege cu ceva, ca să nu plecăm cu 
mîna goală. 

— la să vă aud întîi ce vreţi, m-oi gîndi eu la noapte, iar mîine 
pe la amiază am să vă dau răspunsul. 

— Şi-așa e bine, făcură oamenii puși pe îngăduială. 

— Ziseși, Barbule, că-s mai multe lucruri asupra cărora 
urmează să ne înţelegem. la spune, care sînt? 

— Unu e mai de căpetenie. Dacă om cădea la învoială asupra 
lui, celelalte se împlinesc de la sine. 

— Care e? la, zi... făcu moșierul curios. 

— Păi chestia cu pămintu, rosti moșul clătinînd capul cu 
tristeţe și dojană. 


— Aia s-a aranjat, ce mai răscoliţi lucrurile degeaba? Nu v-am 
trimis vorbă prin primar și am dat chiar în scris că renunţ să mai 
scot hotărîrea de la Casaţie? 

— Nu e vorba de pămiîntu ăla. De ălălant... 

— Care „ălălant“? Să ne înţelegem. Voi n-aveţi pămînt de 
muncit? 

— Ce pămînt avem? se miră Dumitru Răzmeriță. Nea Stan are 
două pogoane, iar nea Barbu și cu mine n-avem nici un stînjen. 
Dac-am avea am munci la dumneata pe moșie? 

— Ce, mă, voi vreţi să ajungeţi proprietari? 

— Am vrea, măria-ta, cum să nu vrem, făcură ţăranii. Numai 
să vrei și dumneata. 

— Cum adică să vreau și eu? Să vă vind pămînt? Sau să vă 
dau moșia... pe gratis? 

— Ba nu pe gratis. Nu-ţi cere nimeni pe gratis. O cumpărăm 
cu bani. 

— Cine o cumpără, mă, desculţilor și nemîncaţilor? începu să 
urle boierul scos din fire. Tu o cumperi, Dumitre? Păi cu ce, mă, 
prăpăditule, că nici datoria de la secetă nu ţi-ai plătit-o după 
șase ani? Cumperi tu, Barbule? Cu ce, mă? Cu păduchi sau cu 
ploșniţe? Cu ce? 

— N-avem atiția păduchi, da găsim noi bani dacă o fi s-o 
plătim — așa în zece, cincisprezece ani... 

— Ce e aia? Să vă dau moșia pe credit? Dar eu pe credit am 
luat-o sau tata, cine-a luat-o, ori cu bani peşin? Poate trageţi 
nădejde să-mi fac pomană cu voi? 

— Pomană ţi-am spus că n-am cerut nimănui și nu cerem, 
răspunseră dirz țăranii. Ne-a ferit sfîntul. 

— Dacă nu umblaţi după pomană, ce căutaţi aici la miezul 
nopţii? 

— Nu ne chemași dumneata să venim trei inși? Acu te dai în 
sus? 

— Cumpărătorii cinstiţi tratează afacerile ziua, numai bandiții 
își fac treburile noaptea. 

— Noi nu sîntem bandiți, măria-ta, ia-ţi vorba înapoi, că-i 
vorbă de ocară și rănește mai rău ca sabia, ridică glas moș Stan 
Cimpoieru. 


— Nu-mi iau nici o vorbă înapoi, continuă moșierul îndirjit. 
Credeţi că mi-e frică de voi și-o să vă fac plocon bunătate de 
moșie? leșiţi afară: Hai, căraţi-vă! 

Stan Cimpoieru nu-și pierdu cumpătul, îi răspunse domol, cu 
liniștea stîncii izbită de valuri: 

— Măria-ta, ia-o te rog mai ușurel! Nu trezi ursu cînd doarme, 
că rău faci. 

Barbu Găvană, la rîndu-i, adause: 

— Boieru Mirșanu dete dovadă de mai multă înţelepciune. Are 
se vede omu judecată la cap. 

Moșierul Dănescu rămase deodată, ca atîrnat în văzduh. 
Vorba lui moș Barbu îl răscoli. 

— Ce dovadă? Ce înţelepciune? Nu pricep. Ce-a făcut 
Mîrșanu? 

— Cum, nu știi? N-ai aflat? Tot satu știe... Nute preface așa... 

— Vă dau cuvintul că habar n-am... 

— Dacă-i așa, află de la noi că boier Mirșanu dete oamenilor 
moșia. Şi ce făcu, făcu bine. 

— Care moșie? Ce tot pălăvrăgiţi verzi și uscate, parcă ați 
vorbi cu un copil de ţiță? 

— De pălăvrăgit, nu pălăvrăgim, măria-ta. Alaltăieri, miercuri, 
întocmi actu de vinzare. Dacă nu crezi cheamă pe Murgu, 
primarii, și-o să-ţi spuie ce e adevărat și ce nu e, propuse Barbu 
Găvană. 

— E și primarul cu voi? 

— Pică mai adineauri cu Partenie, umbra lui. 

Moșierul Dănescu bătu din palme. Ghiţă argatul se ivi 
numaidecit: 

— Ghiţă, oamenii zic c-a venit și primarul. 

— A venit, măria-ta, i-am auzit chiar eu glasul. 

— Atunci du-te și cheamă.-l. Să vie numaidecit încoace. 

Argatul se făcu nevăzut și după citeva minute Gheorghe 
Murgu se ivi pe ușa sufrageriei. 

— Ascultă, Murgule, e adevărat că lencuţu Mirșanu a făcut 
vînzătoare moșia vlădoienilor? 

— Cam așa, măria-ta, răspunse primarul. Zilele trecute, marți 
sau miercuri, întocmi actul, dar n-apucă să-l autentifice din 
cauza nenorocirii cu băiatul. 


— Văzuși, măria-ta, că nu umblăm cu minciuni? rosti moș 
Barbu Găvană cu un aer triumfător. 

Moșierul Alexandru Dănescu nu luă în seamă cele spuse de 
bătrîn, ci îl măsură crunt cu privirile pe primar. 

— Bine, să zicem că lencuţu a făcut actul, dar tu, ca 
autoritate, ce cauţi printre rebeli? 

— Cum, ce caut? răspunse Murgu atins. Nu m-au pus ei 
primar? 

— Nu te-au pus ei, eu te-am pus. 

— Foarte bine, dumneata m-ai pus. Și dacă m-ai pus, unde 
trebuie să stau? Nu trebuie să stau în mijlocul oamenilor și să-i 
învăţ de bine să nu facă prostii? Puteam eu să dorm cînd am 
auzit clopotele sunînd? Mă scol din pat, ies pe uliţă și aflu că 
oamenii plecară încoace. Ce trebuia să fac în asemenea 
împrejurare? Să mă întorc acasă și să mă culc pe partea ailantă 
sau s-o iau pe urma lor? Ce zici dumneata? 

— Murgule, Murgule, să nu mă vinzi... că eu îmi dau scump 
pielea... scump de tot... înţelegi? 

— Lasă, măria-ta, că nimeni nici nu te vinde, nici nu te 
cumpără, zise bătrinul Cimpoieru. Vorba e ce răspuns ducem 
creștinilor de-afară, care ne așteaptă ca pe nu știu ce? 

— Duceţi-le ce răspuns vreţi. Ce mă privește pe mine? Eu n- 
am moșie de vinzare și chiar dacă aș avea o dau pe bani 
gheaţă, nu pe păduchi. 

— Apăi pe păduchi o dete boier Miîrșanu? întrebă moș Barbu. 

— Eu nu știu pe ce-a dat-o sau pe ce n-a dat-o Miîrșanu. Știu 
atit că nimeni nu mă obligă să fac ce-a făcut el. Adică dacă el s- 
a aruncat cu capul în fintînă, musai trebuie să mă arunc și eu? 
De unde scoserăţi asemenea balivernă? 

— N-o scoserăm noi, rosti Cimpoieru. Așa bate vîntu. Şi-i greu 
să te pui împotriva vîntului. 

Primarul se întoarse mirat spre ţărani: 

— Da ce vreţi voi, neamule, să vă vîndă boieru moșia? 

— Asta vor! răspunse boierul pornit, izbucnind într-un hohot 
silnic. Să nu te strici de ris? 

— Nu prea-i pricină de ris, măria-ta, făcu Răzmeriţă adînc 
convins. 


— Cum nu e, măi, cînd e? Nerozilor, trageţi nădejde c-o să vă 
dau pămîntul de pomană? la nu vă mai culcaţi pe urechea aia, 
că degeaba vă culcați. 

Dănescu, adresîndu-se primarului, continuă, schimbînd glasul: 

— Credeam că oamenii vor să mai scape de necazuri, ca 
acum trei ani cînd le ușurai învoielile. Mai dă rumîne, mai lasă 
jupîne, am fi căzut la pace. Apăi, Murgule, nu e vorba de un 
deget, ci de mîna toată. Ei vor, nici mai mult nici mai puţin, decît 
moșia întreagă. 

— Dacă n-o dai de voie, o s-o dai de nevoie. 

— Ce e aia? Mă ameninţaţi? zbieră boierul sărind de pe scaun. 
Mușchii feţei i se încordaseră și stăteau să plesnească, iar din 
ochi izvorau săgeți de ură. Aţi ajuns voi, neisprăviţilor, să mă 
ameninţaţi în casa mea? Cine mă oprește să vă împușc pe cite 
trei ca pe niște cîini turbaţi? 

Lui Dumitru Răzmeriță i se făcu deodată roșu dinaintea 
ochilor. Înaintă doi pași hotărîţi spre moșier și strigă cu voce 
tunătoare: 

— Dacă ne împuști pe noi, boierule, crezi că mai rămîne o 
ciozvîrtă din dumneata și din șandramaua asta făcută din 
munca noastră? 

— Din munca voastră? Castelul meu șandrama? ţipă moșierul 
sărit din fire, cu un glas care nu mai semăna cu al lui. Și scoțind 
cu o mișcare repezită revolverul din buzunar, îl îndreptă spre 
ţărani: leșiți afară, tilharilor, că vă fac zob! 

Primarul Murgu, îngălbenit la faţă ca ceara, cercă să mai 
moaie lucrurile dar mai mult biigui: 

— Pentru Dumnezeu, nu-i bine ce faci, măria-ta... 

Apoi, îndemnă pe oameni: 

— Plecaţi, mă, neamule, o dată... fiţi de-nţeles! Să nu se 
întîmple, doamne păzeşte, vreo nenorocire. 

Dar Răzmeriţă, întețit, desfăcu haina, sfișie în două cămașa și 
înaintînd în faţa armei ucigașe, cu pieptul descoperit, răcni: 

— Trage, boierule!... Că nu mi-e frică... îmi luași munca, ia-mi 
și viaţa... la-le pe-amîndouă! Da să nu ne faci pe noi tilhari! 

Moșierul Dănescu, intimidat de îndrăzneala ţăranului, se trase 
un pas înapoi, descumpănit. 

— Lasă-l, Dumitre, și haidem, că nu pentru noi bat clopotele 
alea, cercă să-l ia cu binele moș Stan Cimpoieru. 


Răzmeriță nu se clinti din loc ca pomul. Cu privirile înfipte în 
ochii moșierului, o ținea mereu: 

— Trage, boierule, trage, dacă ai coraj! lote, colea în carne 
fierbinte, ici-șa în inimă, tu-i mama ei de inimă, că toată-i rană și 
spunînd acestea, ţăranul se bătea vîrtos cu pumnii în pieptul 
dezgolit peste o pădure da păr. 

— Hai, mă, nu mai căuta moartea cu luminarea. Tu nu vezi că 
i-e teamă cu pistolu-n mînă? interveni la rîndu-i Barbu Găvană. 

— Cărăbăniţi-vă,  derbedeilor! urlă  moșierul cu glas 
spăimîntător. Dacă n-aţi spălat putina pîn-ce număr trei, vă culc 
pe toţi la pămînt... 

Începu a număra rar şi apăsat: 

— Una... două... 

Primarul Gheorghe Murgu încremeni locului de spaimă, fără a 
mai putea scoate un cuvînt. Ceilalţi doi bătrîni o băgară și ei pe 
mînecă văzînd pînă unde ajunseseră lucrurile. Moș Stan 
Cimpoieru, cu toată încordarea clipelor, nu se lăsă și-l mai 
îndemnă o dată: 

— Mitre, nu deștepta nenorocirea cînd doarme. Hai, d-acilea! 

— Vreau numai să văd dacă are coraj să tragă și mergem, 
răspunse Răzmeriță nepăsător ca și cînd boierul ar fi ţinut în 
mînă o pușcoace de soc iar nu un revolver. Apoi mai spuse: Da 
n-are coraj nici cît iepurele. lote cum îi tremură mîna... acușica 
scapă pistolu pe jos... f 

Pentru orgoliul lui Dănescu era prea mult. Infruntarea 
ţăranului n-o putu îndura, cum n-ar fi putut să îndure cu nici un 
risc dacă l-ar fi pălmuit o slugă. 

— N-am curaj? răcni boierul. Vreţi curaj? Uite, curaj! 

Şi fără să mai numere a treia oară, moșierul descărcă cinci 
gloanţe unul după altul. Cei doi ţărani și primarul Murgu, deși se 
așteptau la un asemenea deznodămiînt, rămaseră ciîteșitrei așa 
de buimăciţi ca și cum s-ar fi întîmplat un cutremur. 

Cu toate acestea, Dumitru Răzmeriţă nu se prăvăli. După a 
doua detunătură tăbări ca o fiară asupra moșierului și înhățindu- 
i mîna ucigașă i-o răsuci brusc. Din cauza asta celelalte trei 
gloanţe își greșiră ţinta: unul nimeri pe Gheorghe Murgu drept în 
frunte, altul intră în cutia pendulei, iar cel din urmă prefăcu în 
țăndări geamul uneia din ferestrele sufrageriei. 


În clipa cînd ţăranul smulse moșierului revolverul mai erau 
două gloanţe în butoi, dar el nu se gîndi să tragă, fiindcă toată 
viaţa crezuse că pușca e unealta neputincioșilor. Nu: Dumitru 
Răzmeriţă era mai sigur de pumn. 

Și apucînd pistolul de ţeava fumegiîndă, pocni pe boier în cap 
așa de năprasnic, încît mînerul îi pătrunse adînc în ţeastă. 

— Acu mai trage dacă poţi, scrișni el fioros, cu privirile năuce 
și fața descompusă, văzînd pe boier prăbușit grămadă la 
picioarele sale, parcă i-ar fi cerut iertare. 

Apoi dînd cu ochii de primarul Murgu, care zăcea, fără suflare, 
proptit de piciorul mesei, clătină din cap și se adresă moșierului, 
aspru, dojenitor, ca și cînd ar fi fost în viaţă: 

— ÎI mîncași fript! 

Totul se petrecu fulgerător, în cîteva clipe. Cei doi bătrîni, albi 
ca varul, încă nu se dezmeticiseră din virtejul cumplitei 
întîmplări. 

— O făcuși de oaie, mama mă-si de treabă, grăi cel dintîi moș 
Barbu. 

— Taci că nu mă nimeri, răspunse Dumitru Răzmeriţă și, 
clătinîndu-se ca un om beat, încercă să vie spre ei. 

— Ba văz că ești plin de sînge, observă moș Stan Cimpoieru. 

— Sînge? se miră ţăranul. Mă mir de unde-o fi curgînd. Că eu 
n-am simţit nimic... 

Ușa din fund se deschise brusc la perete și în prag se ivi 
cucoana Smaranda, cu ochii măriţi de spaimă, cu trăsăturile 
feţei schimonosite, cu părul lung, despletit, curgîndu-i valuri pe 
umăr. Cînd zări pe bărbatul ei lungit pe podea, fără suflare, vru 
să strige și să se repeadă la dînsul. Dar strigătul i se stinse în 
gitlej, o dată cu bătăile inimii, iar picioarele i se muiară din 
genunchi. Se prăbuși inertă lingă ușă, încercînd instinctiv să 
apuce clanţa cu mîna. 

Pendula din perete, Paul Garnier, care de aproape trei decenii 
bătuse Dăneștilor atitea ore de bucurie și fusese martora 
ospeţelor îmbelșugate, holbă privirea, cuprinsă de groază. În 
urma împușcăturii, mașinăria ei mai ticăi cîteva secunde și tăcu. 
Amîndouă limbile încremeniră pe cerul cadranului și curgerea 
vremii se opri în loc. Stăpinii trecuseră hotarele timpului și 
mergeau acum la braţ cu veșnicia... 


Pe-a doua ușă din fund intră Daria ca o vijelie. Înaintă cîţiva 
pași, dar deodată șovăi cuprinsă de spaimă, slobozind un țipăt 
scurt. Dăduse cu ochii de părinţii ei care zăceau pe podea și de 
bătrînul Gheorghe Murgu căzut lîngă masă. Parcă avu de gînd să 
se repeadă la morţii ei, dar cînd zări pe Dumitru Răzmeriță cum 
se bălăbănea pe picioare, în timp ce sîngele-i curgea piraie, se 
sperie mai rău și făcînd calea întoarsă, o rupse de fugă. 

Moș Barbu Găvană se apropie de Răzmeriţă și vru să-l sprijine 
ca să nu cadă. Dar el îl respinse cu un gest domol: 

— Lasă, n-am nevoie... 

Se așeză istovit pe un scaun și-și rezemă capul de podul 
palmei. 

Barbu Găvană îi șopti tovarășului său: 

— la vezi, n-ai vreo lumînare, să moară ca un creștin. 

Moș Stan Cimpoieru căută în sîn, scoase de acolo un muc 
rămas neconsumat și scăpărînd un chibrit, îl aprinse și i-l puse în 
mînă. 

Dumitru Răzmeriţă tresări mirat, după care pricepindu-i 
gîndul surise: 

— Fugi d-aci cu lumînarea, nea Stane. N-avea grijă dumneata, 
nu mor eu așa cu una cu două. Mă încearcă un fleac de 
ameţeală, încolo mă simt bine. Nu mă doare nimic. 

— Hm! Ce căutași aia găsiși, îl dojeni moș Barbu. Eu stric că 
te luai cu noi. Imi făcui păcat cu tine. 

— Ei... strici... Lasă că nu strici... murmură tot mai stins 
Dumitru Răzmeriţă. 

După cîteva clipe de odihnă, adăugă: 

— Fă-te-ncoace că vreau să-ţi spui ceva, 

Moș Găvană se apropie de muribund și așteptă să-i spuie ce 
avea de spus. Dar acesta nu scoase o vorba, ca și cînd ar fi uitat 
pe loc pentru ce-l chemase. Lăsă capul ușor pe masă și adormi 
numaidecit ca un om trudit din cale-afară. 

Cei doi bătrîni înţeleseră și-și făcură semnul crucii. 

Indată după aceea, năvăliră pe rînd în sufragerie argaţii, 
logofătul și cîțiva din „mercenarii“ de pază. 

— Ce s-a întîmplat aici? răcni logofătul Macarie. 

Nimeni nu-i dete răspuns. Nici nu era nevoie. Clopotele sunau 
tot mai vîrtos în noapte. 


FERĂSTRĂUL LUI IACOB 


| 

Șipotenii forfoteau încoace și încolo dinapoia gardurilor, 
recunoscîndu-se unul pe altul numai după glas, din cauza 
întunecimii. Cerul era negru ca smoala, nu tu lună, nu tu stele, 
nici urmă de licăr pe nesfirșitul coviltir. Olteţul mugea de vale 
ieșit din matcă întocmai ca oamenii. Numai broaștele din lacul 
Gorganului se așternuseră pe cîntat. Dar orăcăitul lor parcă nu 
era același de totdeauna, aducea mai degrabă cu o năvală de 
țipete stridente, neliniștite. 

Peste corul apei se lăsau grele, nimicitoare, ca niște ciocane 
din cer, dangătele de aramă ale clopotelor bisericii, care 
continuau să bată. 

Dulăii, ciudat, lăsară gardul din faţa castelului dinapoia căruia 
se grămădiseră oamenii și lătrau în fundul curții. 

— S-a dus careva pe-acolo? se auzi glasul lui Stoian Ulmu. 

Cine să se ducă și ce să caute? Nu s-a dus nimeni. Și tot parcă 
era mișcare prin spatele conacului, că nu de pomană se 
trăseseră cîinii în partea locului. Deodată se ivi o luminiţă în 
curtea din dos, pe urmă încă una. Nu umblau de colo pînă colo, 
ci stăteau pe loc, clipind mărunt în beznă și umflîndu-se parcă. 
Se mai arătă și a treia lumină ceva mai încoace. 

— Măi ce-o fi cu opaiţele alea? se întrebă mirat Petre Dănilă. 
De unde răsăriră tam-nesam? Tu ce zici, Pantelimoane? 

Pantelimon Gavrilă n-avu cînd să-i dea răspuns, căci auzi cinci 
bubuituri năbușite venind din castel. In aceeași clipă geamurile 
ferestrei se  prăbușiră cu țipăt asurzitor de cercevele, 
prefăcîndu-se în ţăndări, 

— Ait! Semnul! murmură el tresărind ca fript. Apoi, întorcîndu- 
se către oameni, răcni din răsputeri: Fraţilor, îi omoară p-ai 
noștri!... Călcăm conacul... 

Un chiot uriaș zbucnit din cîteva sute de piepturi fu răspunsul. 
Într-o clipită se căţărară pe gard ciorchini de oameni, sărind de- 
a valma dincolo în curte cu sprinteneala miţelor. Alţii, mai isteţi, 
desprinseră cîteva uluci din gard făcînd loc larg de trecere. Din 
rămășițele lor își croiră la repezeală scurtături și reteveie, căci 
toată lumea venise cu mîinile goale, ca la mort. 


Petre Dănilă, Dumitru Spoială și Lăzărică Hodoroabă 
pătrunseră cei dintii în sufragerie, după care veniră buluc 
Pantelimon Gavrilă, Marin Viţu și grosul celorlalți. N-aflară acolo 
decit pe cei doi bătrîni Găvană și Cimpoieru. Logofătul Macarie, 
de cum auzi urletul mulţimii, își dădu seama de primejdia care-l 
păștea și se făcu nevăzut, topindu-se în beznă. Tot așa făcură și 
„mercenarii“. Ce să-și puie ei pielea la saramură pentru boierul 
mort, care nu le mai putea plăti nici simbria cu care îi tocmise? 

— Ce s-a întîmplat, oameni buni? întrebă Pantelimon cu 
sufletul la gură pe tovarășii din sufragerie. 

— Vedeţi și voi, că se vede isprava, răspunse Cimpoieru 
arătînd cu un gest morții întinși pe dușumea. 

— Dumitru? Ce-i cu el? Ce stă așa? 

— Așa l-a apucat moartea, zise moș Barbu și abia trăgindu-și 
suflarea, adăugă: A tras boierul în el cu pistolul... Da și ei i-a 
plătit-o cu vîrf... 

— Piii! Săracu Dumitru! făcu Pantelimon, cuprinzind trupul 
celui dus cu priviri miloase. Nu văzuși cum îl trăgea aţa la 
moarte? Dar cucoana? 

— Pe ea nu știu cum o păli moartea, n-o atinse nimeni, nici c- 
un deget. O văzui dintr-o dată întinsă pe jos și atit. 

In sufragerie pătrunse, înghesuindu-se, o nouă grămadă de 
oameni. 

— Unde-i Dumitru? întrebară glasuri neliniștite. Auzirăm că-l 
împușcă boieru. 

Lui Oprea Măruntu nu-i venea să creadă că e mort, credea că 
se preface, și nu se lăsă pînă nu-l zgilţii cu mîna. 

— Săracu de el... Cînd o auzi Tudoriţa c-a rămas cu copiii... 
Mamă-mamă! 

— lote și pe primarii nostru. Ce soartă avu să moară așa pe 
daiboj, grăi Marin Viţu și apropiindu-se de cadavru, îi culcă 
binișor capul pe covor, ca și cum mortului i-ar fi folosit asta la 
ceva. 

— Mai bine i-am așeza sus, pe masă, propuse Pantelimon 
Gavrilă. la apucă, Petrică, de colo. 

Amîndoi ridicară trupul cald încă al lui Dumitru Răzmeriţă și-l 
așezară pe masa de stejar. Celelalte cadavre le lăsară să zacă 
tot pe jos. 


II 

O mînă de ţărani, printre care Radu Plesnilă, lon Buzatu și 
Stoian Ulmu, zis Ceacîru, se împrăștiară prin curte ca 
potîrnichile. Luminițele care sclipeau în spatele castelului, din 
firave ce erau mai adineauri, se făcuseră borțoase și voinice. 

— Măi, să știți că dete careva foc la șire, sări Plesnilă cu gura. 

— Care-or fi ăia, ia veniţi încoace să-i vedem, propuse Buzatu. 

Oamenii porniră într-acolo. După ce trecură poarta și ajunseră 
în dreptul gardului, un cal cu călăreț ţișni prin faţa lor, vrînd să 
le taie drumul. 

— Macarie! Logofătul! Puneţi mîna pe el! Vrea să dea bir cu 
fugiţii, se auziră glasuri din besnă. 

Stoian Ulmu, cu riscul de-a fi strivit, făcu o săritură în faţa 
calului, dar nu izbuti să-l ţină pe loc, ci mai mult îl sperie. Un 
flăcău de-al lui Poponete, care se brodi la cîțiva pași mai în 
urmă, se aruncă și el curajos înaintea calului și apucîndu-l bine 
de căpăstru, îl opri. Într-o clipă oamenii îl înconjurară din toate 
părţile și trăgînd pe logofăt de miini și de picioare, îl deteră jos 
din șa. Calul liberat de povară se depărtă. 

— Logofete, briînză-n bete, îi aruncă batjocoritor Stoian Ulmu, 
vreai să-ţi iei tălpășiţa fără să primeşti simbrie pe ce-ai muncit? 

— Stai, neiculiță, să facem întîi socoteala și pe urmă ăi apuca 
drumul pribegiei, mai adăugi Plesnilă. 

— Ce ţi-am făcut eu ţie, mă Radule, de-mi vorbeşti de 
socoteli? Că ţi-am altoit, acolo, o palmă-două? Poftim, dămi-le 
înapoi și nu zic nimic, glăsui Macarie blind ca un mielușel. 

— Ași! N-ajunge atita... A crescut dobinda mare... răspunse 
Plesnilă. 

— Să zicem că lui nu i-ai făcut nimic, dar mie? îl luă în primire 
Stoian Ulmu. O săptămînă am zăcut din pricina ta și-acuși se 
cunosc urmele, cîine ce ești. 

— Cu tine, nu zic... am greșit... nu mă dau în sus. Rogu-te 
iartă-mă! 

— Ce e aia? Nici cînd mi-o înflori tînjala de la car nu te iert. 
Vin’ cu neica să mergem la juraţi... Ei să te judece, nu eu. 

— Care juraţi? se miră logofătul, tremurînd tot de frică. 

— Avem noi juraţii noștri, n-avea grijă. 


Plesnilă îl apucă de un braţ și Ulmu de altul, dar cînd să 
pornească, Macarie se opinti din răsputeri și, scăpîndu-le din 
miîini, o rupse la fugă. 

Tot flăcăul lui Poponete, care era iute de picior ca un iepure, îl 
ajunse din urmă și puse mina pe el. Stoian Ulmu, înfuriat că 
blestematul încercase să scape, îi înfipse degetele în beregată: 

— Ceaciîrule, nu mă omori, glăsui Macarie și, cuprins de 
spaima morţii, căzu în genunchi. Ai copii și pe ei cade păcatul, 
să știi... 

La auzul acestor cuvinte, ţăranul se opri ca paralizat. Dar 
flăcăul răposatului Poponete sări cu gura: 

— Nea Ceaciîrule, nu-i păcat să omori un găinaţ ca ăsta, e mai 
păcat dacă îl lași. 

— Stai loane, să ne mai gîndim... Să întrebăm și pe-ăilanţi... 
Poate ne-o fi de vreun folos. 

— Vă sînt, sigur... Nimeni nu știe seama pe-aici mai bine ca 
mine, îngăimă logofătul cu un licăr de nădejde în suflet. 

Stoian Ulmu își desfăcu betele și se-apucă să-l lege, ca să-i 
piară pofta de-a mai fugi. Plesnilă, Poponete și Buzatu îl ţineau. 

In timpul acestei operaţii, ţăranii auziră în spatele lor un 
tropot de cal. Daria, călare tot pe Rex, trecu glonţ la cîţiva pași 
de ei, îndreptîndu-se spre poartă. 

Cîţiva alergară după ea, fără a izbuti s-o prindă. În schimb 
deteră gură lui lacob Negoiţă, care venea spre ei: 

— Aţin-te, mă! Pune mîna pe boieriţă! 

Negoiţă alergă șontic-șontic, dar cum era beteag și mai avea 
și ferăstrăul prins de umăr, nu izbuti nici el să facă vreo ispravă: 

— Păcat că-mi scăpă din gheare. Da ce faceţi voi acilea? 

Oamenii n-apucară să-i răspundă, căci Negoiţă zgiind ochii 
mari zări pe logofăt legat fedeleș. 

— Auuu! făcu el iscodit de-o necuprinsă bucurie. De unde-l 
dibăcirăţi măi fraţilor? Daţi-l încoa pe mîna mea o ţiră... să-l 
lecuiesc de toate bolile... 

— Lasă, mă lacobe, îl ducem la judecată, zise Stoian Ulmu. 

— Ce judecată e aia, Ceacîrule? Păi acum de judecăţi ne 
ținem noi? Mi ţi-l judec eu acuși de-i merg fulgii, că-s de multă 
vreme în procest cu dumnealui. 

— Stai să vedem ce zice nea Pantelimon și ăilanți. 


— Ce să zică? Ce poate să zică Pantelimon decit: lacobe, fă 
ce-i ști, că ţie ţi-a necinstit procletu muierea și te-a asuprit. Tot 
din cauza lui se întîmplă daravera cu frati-meu, de făcui cinci ani 
pușcărie. 

— Ceacîrule, zice bine lacob, săriră oamenii. Dă-i-l în primire, 
e dreptu lui. 

— Nu mă da, Ceacirule, gemu logofătu, du-mă la „juraţi“... 

— Şi dacă te duc, ce brînză o să-mi faci? Că și lui Pantelimon 
cîte-i făcuși, de-l cotonogi Chițu ca pe hoţii de cai și fecioru-su 
umblă de-atunci prin străini. La tine nu e una-două, sînt căcălău 
relele. 

— Nu mă da, Ceacirule, o ţinea logofătul într-una. 

— Ba dă-l, să isprăvim o dată, interveni lon al lui Poponete. 

— Eu unul mă spăl pe miini, că am copii. Faceţi ce vreți cu el. 
Aveţi mai mult drept decît mine... 

Și spunînd acestea, Stoian Ulmu i-l dete lui Negoiţă în primire 
și plecă. 

— Mă, lonică, tată, ia repede-te și smulge cîteva uluci din 
gard, că mi-a venit un gînd deștept. 

— Da ce vrei să faci cu ulucile? 

— Adă-le tu, că vezi numaidecit ce fac. 

lon al lui Poponete desprinse vreo patru uluci și le aduse. 
Negoiţă așeză două pe burta lui Macarie și două pe spinare. Își 
desfăcu și el betele și legă strîns scîndurile pe trupul logofătului. 

Acesta, deși nu știa ce vrea să facă ţăranul, începu să se 
zbată și să ţipe. Oricum, nu se aștepta la ceva bun. 

— Taci, închinarea cui te-a adormit, că vezi tu acu judecată... 
Nu-ţi făcui nimic și te-apucași să guiţi, ai? 

— lartă-mă, lacobe! lertaţi-mă fraţilor! se rugă Macarie. 

— Las-că te iartă Dumnezeu mai bine decit noi, că el e cu 
iertatu. 

— Fie-vă milă, oameni buni. Vă dau tot ce am. Vă dau și 
cămașa de pe mine... Mai treceţi cu vederea, așa-i blestemata 
de logofeţie, că boieru nu mă ţinea dacă nu eram trup și suflet 
cu el. 

— Rămii trup și suflet cu el, îi aruncă Buzatu. Îţi plăcu să sugi 
la bine și-acu dai dosu la rău? Nu, măre ghincule, nu se poate... 

— La ce vă folosește să-mi luaţi viaţa și să vă faceţi păcate? 
Vă pedepsește ăl de sus!... Mai de folos vi-e averea mea. 


— 'Ţine-ţi-o, dacă ţi-a fost așa de dragă, nouă nu ne trebuie, îi 
spuse Plesnilă. Să vedem ce-o să faci cu ea! 

— Să-l îngropăm cu avere cu tot, poate i-o trebui pe lumea 
ailantă, mai spuse și lon al lui Poponete. 

Auzind de îngropăciune, logofătul începu iar să răcnească. 
Broboane mari de sudoare îi scăldau faţa, iar dinţii îi clănțăneau 
în gură de spaimă. Negoiţă, după ce isprăvi cu legatul, se 
adresă tovarășilor săi: 

— Aplecaţi-l o ţiră să-l meșteresc... Hai, ușurel, cu tata... 

Ţăranii lăsară într-o rînă scîndurile cu logofătul și ţinură vîrtos. 
lacob desprinse ferăstrăul din umăr și începu să taie cam în 
dreptul pieptului. 

— Mă, lacobe, bună socoteală îţi făcuși! strigară ei crucindu- 
se de gîndul lui năstrușnic. 

După ce isprăvi treaba, ţăranul radios de bucuria răzbunării, 
le spuse: 

— Toată lumea mă biriia la cap: ce e, mă, cu ferăstrăul ăla, 
de-l porţi cu tine ziua și noaptea? Mai lasă-l și pe acasă... că faci 
scurtă la mînă. Ei, văzurăţi ce făcui cu ferăstrăul? Făcui 
dreptate, sau ba? Făcui. Îmi sărai sufletu? Mi-l sărai. D-apoi 
cum?... 


SÍNT STUDENT 


| 

După cină, Daria nu se simțise tocmai bine și se retrase în 
camera ei. Gigel o urmă, dar fata îl rugă s-o lase singură. El 
plecă cu gînd să se ducă în odaia lui și să citească pînă l-o apuca 
somnul. În hol zări pe sora Melania cu o sticluță în mînă. 

— Fii drăguță și adă-mi niţică beladonă... 

— Aveţi indigestie? 

— Am... cum să nu... răspunse el într-o doară și-i surise. 

— Bine. Vă dau și dumneavoastră. . 

Gigel intră în camera lui. După un sfert de oră veni sora. li 
turnă într-o ceașcă zece picături din doctorie și vru să plece. 

— Mai stai, o rugă el, ești așa de grăbită? 

— Nu... dar de ce să stau? îl întrebă ea cu înţeles. 

— Să mai vorbim și noi un pic... Vezi că sînt bolnav și fugi de 
mine... 


După o oră, Melania, în braţele tînărului, bodogănea drăgălaș, 
rizînd fericită: 

— Mincinosule! N-o să te mai cred niciodată... 

Deodată se opri brusc, parcă i se năzărise ceva. 

— Ce este? făcu studentul. 

— Parcă aud sunînd clopotele. Sau mi se pare? 

Gigel ascultă și el cu auzul încordat: 

— Ba sună, sună... Ce mai e și asta? 

— O fi murit cineva, presupuse sora de caritate. 

— Nu cred. După morţi nu se trag clopotele noaptea. 

— Atunci ce să fie? 

— Dă-le încolo, ce ne pasă nouă? N-au decit să bată pînă poi- 
marţ. Hai să dormim niţel... 

Cei doi proaspeţi iubiți încercară să doarmă, dar nu izbutiră. 
Dangătul clopotelor le zgîndărea auzul, îi umplea de neliniște. 

Tînăra se ridică din pat. 

— Mă duc să întreb pe logofăt ce s-a întîmplat? 

— Lasă, nu te mai duce. 

— Ba mă duc, că m-apucă nebunia de frică. 

Sora se îmbrăcă în pripă, răsuci cheia în broască și crăpă ușa. 
Dar numaidecit o închise la loc, cu un țipăt, parcă pusese mîna 
pe jar în loc de clanţă. 

— Ce e? Ce-a fost asta? strigă Gigel. 

— Domnișoara! șopti ea opărită. M-a văzut. 

— În! Ghinionul dracului!... Unde era? 

— Cred că venea încoace... știu eu? 

— Ptiu! Ce naiba ţi-a venit să pleci jos tocmai acum? 

— Şi ce dacă m-a văzut? Erai bolnav și ţi-am adus beladonă. 

Melania, făcîndu-și curaj, deschise ușa din nou, dar n-o mai 
zări pe Daria în hol. Pesemne dispăruse în camera ei sau intrase 
la maică-sa. 

— Ai văzut în ce bucluc m-ai băgat? o mustră Gigel. 

Melaniei îi sări deodată ţandăra. 

— De ce te-am băgat în bucluc? Am venit peste dumneata 
nechemată? Și pe urmă cine te-a pus să te legi de mine? Dacă 
ţi-a plăcut să te drăgostești, acum trage ponoasele, na, răutatea 
lumii! 

Și tînăra soră părăsi odaia îmbufnată, trîntind ușa cu putere. 

— Acu mai trîntește și ușa după ea, zăpăcita... 


Melania avea, la urma urmei, dreptate. O chemase fiindcă pur 
și simplu era bolnav. Adică nu poate să fie cineva bolnav? Cum 
era să se uite el la soră, o fetișcană naivă și incultă? E chiar 
jignitor, ba nu, zău... 

Așa se gindea să motiveze a doua zi de dimineaţă, față de 
Daria, prezența Melaniei în camera lui, dacă va fi copleșit de 
reproșuri. Și se întoarse pe partea cealaltă să doarmă, dar sări 
speriat drept în picioare: cinci bubuituri scurte, înăbușite, îi 
ţiuiră în urechi. Cîteva clipe de liniște, apoi un chiot uriaș, ca la 
asalt. „Ce-o fi, frate? se miră. S-a apucat armata lui Papuc să 
facă trageri la ora asta?“ 

Prinse a se îmbrăca cu gînd să se repeadă pînă jos ca să afle 
ce s-a întîmplat. Cînd își trăgea pantalonii, ușa se crăpă brusc și 
Melania răcni din prag: 

— Fugi, că ne omoară ţăranii! 

— Ce? Ce? biigui el înspăimîntat. 

— E răscoală! mai strigă fata și dispăru coborînd pe scări. 


II 

Gigel, alb ca varul, îmbrăcă haina abia nimerind miînecile și 
cobori prin dos ca să se refugieze în parc. „In definitiv, ce au 
ţăranii cu mine? își spuse. Eu nu sînt de-ai casei. Ei au ce au cu 
Dănescu...“ 

Apoi își aminti de Daria. Ea ce-o fi făcînd? E în camera ei? O 
vestise Melania și pe ea ca să se salveze? Nu, hotărît, nu putea 
să fugă fără s-o ia și pe dinsa sau măcar s-o anunţe. 

Se-ntoarse și bătu la ușa ei, apoi o deschise. Camera era 
goală. Ciocăni la ușa cucoanei Smaranda. Nici acolo nu primi 
vreun răspuns. „Ce fel, toţi au fugit? Unde s-or fi dus și pe mine 
cui m-au lăsat? Dacă nu era Melania să mă înștiinţeze...“ 

Gigel Năsturaș, îngrozit că rămăsese singur în hardughia de 
casă care sta parcă să se prăbușească, cobori la parter și de- 
acolo ieși cu mii de precauţiuni în curte. Un noian de ţipete 
omenești îi împuie urechile. Parcă înjunghiau pe cineva ţăranii. 
Poate chiar pe moșierul Dănescu. Mare prostie făcuse venind la 
Șipotele, cînd știa de răscoale și putea să prevadă ce primejdii îl 
așteaptă! Se luase după Daria și acum, uite... 


Dar ce-i cu luminile acelea? Puseseră foc la șirele de paie? Cu 
atit mai bine: vedea drumul pe unde să se strecoare, mai ales 
că nu știa bine seama locului. 

Sări gardul în curtea interioară și o apucă tiptil, ascunzîndu-se 
după uriașele clăi de fîn care stăteau neatinse. Un fluierat scurt 
se auzi în apropiere. Gigel îngheţă locului. Cîteva clipe aşteptă 
cu răsuflarea oprită, ca să vadă ce are să se întîmple. Nimic. Nici 
o mișcare. Doar din curtea principală răzbătea pînă la el un 
vuiet surd de glasuri omenești. Porni mai departe, strecurîndu- 
se pe lîngă gard. Cînd deodată se pomeni înconjurat de un pilc 
de copii înarmaţi cu bite. 

— Cine ești? Preda-te, îi strigă Norocel răsărit ca din pămînt. 

Gigel la început se sperie, dar văzînd că are de-a face cu 
copii, îi mai veni inima la loc. 

— Ce e cu voi? îi întrebă. 

— Predă-te că te împușc, porunci Norocel ţintind cu 
revolverul. 

— Mă, să nu tragi... ești nebun? 

— leniceri, legați-!! 

Ciţiva băieţi se apropiară să-l lege, însă n-aveau cu ce. 

— Mă, ăla cu pistolu, tu ești șeful ăstora? 

— Eu sînt, răspunse ţanţoș feciorul loanei. 

— De ce le-ai spus să mă lege? Ce sînt eu, moșier? Mă cunoști 
tu pe mine? 

— Nu vă cunosc. Cine sînteţi? 

— Sînt student, nu-s moșier. 

— Student? făcu Norocel zgiind ochii mari. De-adevărat spui? 

— Crezi că te mint? Uite, ici, cărţulia, și Gigel scoase din 
buzunar o legitimaţie. Scrie pe ea „student“ sau nu scrie? 

— Apăi, nene, se schimbă socoteala, o muie Norocel. 

Și copiii știau că studenţii umblă prin sate, în cete de cite 
doisprezece inși ca să împartă la ţărani moșiile boierilor. 

— Da ăilanţi unde sînt? 

Gigel nu înţelese întrebarea, însă ghici din brusca schimbare a 
macazului că apucase pe drumul cel bun. Pesemne ţăranii 
aveau prieteșug cu studenţii. Așa că răspunse într-o doară: 

— Ceilalţi sînt pe drum, și deodată, într-o fulgerare, îi veni 
ideea scăpării: Mă duc după ei. 

— Ştiţi drumul? Dacă vreţi vă conduc... 


— Nu e nevoie, mă descurc și singur. 

După ce studentul se făcu nevăzut, copiii se pomeniră cu un 
pîlc de ţărani: erau Dumitru Spoială, Călin Biîrligatu și încă vreo 
doi. Veniseră oamenii să vadă cine aprinsese șirele de paie. 
Dînd cu ochii de copii, se cruciră: 

— Ce căutaţi aici, draci împielițaţi? Voi puserăţi focu? 

— Noi, da cine? răspunse înfipt Norocel. Dacă e răscoală, de 
ce să nu punem? 

— D-apoi răscoala e de nasul vostru, mă, mucoșilor? Hai, 
căraţi-vă d-acilea că vă snopesc în bătăi, îi certă cu asprime 
Călin Bîrligatu. De asta ne arde nouă, de joacă? Ei, ai dracului! 

— Stai, nene, că mă lăudai degeaba. Nu puserăm noi focu. 

— Da cine? 

— Un student de la București îl puse, minţi Norocel. 

— Care știudent? De unde și pînă unde știudent la noi în sat? 

— Ba fuse unu, să ne crape ochii dacă te minţim, săriră copiii. 

— Și unde-i? făcu mirat Călin. 

— Plecă să-i aducă și pe-ăilanţi. 

— Măi, spuneţi drept ori... îi luă și Prăsilă la rost. 

— Drept! Drept! Să moară ăl de minte, întări NoroceL O să-i 
vedeţi cînd or veni încoace... 

Ţăranii nu mai puteau de bucurie. He, bentule, vezi-că 
dumnealor știudenţii nu stau cu miinile-n sîn? Colindă de zor 
prin sate ca să împartă moșiile după dreptate așa cum spune 
moș Barbu Găvană. Bine că se răsculaseră șipotenii ăștia la 
timp. Altfel mai aveau ei obraz să ceară pămînt? N-aveau! 


STĂPINII CEI NOI 


| 

În sufrageria conacului oamenii mişunau ca albinele în stup. 
Unii intrau, alţii ieșeau, într-o forfotă şi-un du-te-vino 
neîntrerupt. Cei mai mulţi se risipiseră și cutreierau prin odăi 
sfărimînd mese, garderoabe, paturi, scaune, tot ce le ieșea 
înainte. Cite unul ţinea în mînă o lumînare din cele date de popa 
Grigore și făcea și altora lumină. Plesnilă dînd peste o oglindă 
mare de cristal se sperie de chipul lui, crezînd că-i vedenie. Făcu 
cioburi oglinda și jucă cu picioarele pe ea. Vecinul lui, Buzatu zis 


Scriptură, găsi o statuetă de bronz care înfățișa pe Venus din 
Milo. 

— O muiere goală cum a fătat-o mă-sa, strigă ţăranul 
bisericos apucat de toate furiile împotriva boierilor destrăbălaţi 
care ţineau în casă asemenea blestemăţii. Nevoind să pună 
mîna pe ea, ca să nu se „spurce“ rugă pe Plesnilă s-o 
ciopirțească... Acesta o izbi de perete, o așeză pe dușumea și-o 
pocni cu călciiul. Ciudăţenie: statueta răminea întreagă, 
nevătămată. 

— Ptiu! Asta-i dracu gol, se cruci Plesnilă. 

O aruncară pe fereastră și-așa scăpară amindoi de ea. 

Sus, la etaj, fierbătul era și mai mare. Oamenii făcuseră rost 
de cîteva lămpi cu gaz și devastau mobilele din odăi. Dacă 
găseau o ușă încuiată se propteau cu umărul în ea și o 
deschideau pe loc. Ghiţă Cărare, intrînd în camera lui Haralamb, 
dădu cu ochii de pian. 

— Ce bizdiganie o mai fi și asta? se întrebă el și ridicînd 
capacul pipăi clapele cu mîna. 

Sunetele trezite din somn îl făcură să tresară dar pe urmă le 
îndrăgi. 

— lote-te, crezui că-i dulap, cînd colo e țambal. 

li păru rău să-l schilodească, în schimb sfărimă cu toporul 
patul, șifonierul și alte lucruri mai mărunte. 

In mai puţin de o oră mobilele aflate în conac fură întoarse pe 
dos și prefăcute în ţăndări. Portretul lui Dănescu din sufrageria 
mare rămase cu o gaură uriașă în locul capului. În bucătărie, 
oale și cratiţe zăceau pe dușumea amestecate laolaltă cu 
zarzavaturi și mîncări sleite. 

Nici urmă de argaţi și slujnice. Ca și mercenarii, se topiseră de 
frică sub proteguirea beznei. De bine, de rău, Lucille și Rădiţa 
apucaseră să-și ia lucrurile de îmbrăcăminte grămădite la 
repezeală într-o legăturică, însă bărbaţii nici atita. 

Enache Bădoi cu cîţiva oameni răsturnaseră cu dosu-n sus 
cancelaria castelului, vrînd să pună mina pe actele de care se 
slujise moșierul la procesul cu loturile. Dar putea el și-ai lui să 
caute în tihnă? Fiecare parcă avea jar sub tălpi. 

— Luaţi, băieţi, hîrțoagele astea să le ducem afară în curte. 

Fiecare om înșfăcă un braţ zdravăn de hirtii, cărţi, registre și 
dosare și, cărindu-le în curte, le puseră foc. 


— Ăsta-i terfelogu cu datoriile, glăsui cineva. 

— Bagă-l la prăjeală! 

Dar nu se aprindea. Flăcările îl ocoleau parcă într-adins, ca să 
facă necaz oamenilor. 

— E oploșit necuratu în el, se înciuda Oprea Măruntu. 

ÎI trase din spuză, rupse foaie cu foaie și făcîndu-le cocoloș le 
aruncă în foc. Nu mai rămase nici urmă din ele. 

lon Buzatu cobori de sus de la etaj, ţinînd sub braţ două 
cearșafuri cu care acoperi morții. 

— Bine te gindiși, încuviință bătrînul Barbu Găvană care se 
odihnea sfîrșit pe un jilt. Nu puteam să-i mai văd în ochi. 

Tot de sus cobori și Heruvim Tănase. Era îmbrăcat într-un 
palton somptuos, cu guler bogat din blană de vidră și căptușit 
cu bizam, iar pe cap își îndesase un joben sclipitor care-i dădea 
o înfățișare de-a dreptul caraghioasă. 

— Mai isprăvește cu neroziile, îl luară cîţiva la rost. Nu sîntem 
la bilci. 

— Nu știaţi, măi neiculiță, că eu sînt boier de viță? glăsui 
Heruvim fără ecou, repetind vorbele unicului său cîntec de 
beție. Nu-i dete nimeni nici o atenţie. 


II 

Călin Bîrligatu și Prăsilă veniră fuga în sufragerie cu vestea. 

— Fraţilor, auziţi una bună: pică mai adineaurea un știudent 
de la București, care dete foc la șirele cu paie. 

— Ce spui? făcu moș Găvană, mirat tot. 

— Şi unde e? puse întrebare Pantelimon Gavrilă. 

— Apăi a plecat să aducă pe ăilanţi... 

— Care ăilanţi? 

— Pe tovarășii lui. Așa că o brodirăm la ţanc cu răzmerița 
noastră. 

Stan Cimpoieru duse iute un deget la frunte: semn că îi 
scăpărase un gînd prin minte. 

— Mă, nu cumva dumnealui o fi pus să bată clopotele? 

— Că bine zici, moșule, întăriră bănuiala mai multe glasuri. 

Se stîrni o rumoare printre ţărani. În fine se dumeriseră 
oamenii: „Dumnealui“ fusese cu împușcăturile și clopotele, ca 
să-i miște împotriva boierului, să pornească o dată răzmeriţa. 
Aolică, daţi naibilor mai sînt știudenţii ăștia, nu te lasă neam să 


răsufli. Hm! mirosise nea Barbu Găvană cum și ce fel stau 
lucrurile. Apăi și moșul ăsta are un nas! Pe toate le miroase ca 
un ogar. 

— Dacă-i așa ce-mi staţi cu deștu-n nas? strigă Enache Bădoi 
la oameni, puneţi mîna să dăm foc șandramalei... 

— Stai mai întîi să scoatem lucrurile, interveni Bîrligatu, la ce 
să ardă degeaba?... la să-i dăm brînci, frăţie! 

Oamenii se apucară să care de zor. Vreme de două ceasuri 
coborîră în curte o movilă de obiecte casnice care scăpaseră de 
distrugere. După aceea goliră camera de alimente, îndopată cu 
de-ale mîncării ca o băcănie. Pînă acum treaba merse strună. 
Cînd veni rîndul pivniţei, aci ţăranii avură mult de furcă să urce 
sus pe scări poloboacele cu vin. Tot acolo găsiră cele două lăzi 
cu artificii sosite din Germania, pe care moșierul le lăsase 
nedesfăcute. Crezind că în ele sînt sticle cu vin le transportară în 
curte. 

— Mă, creștinii lui Dumnezeu, nu-i bine ce faceţi, se văita 
necontenit Buzatu, zis Scriptură. Să le lăsăm încolo de lucruri că 
nu-s ale noastre. 

— Ce-ai damblagit, Scriptură? sări Dănilă cu gura pe el. Da ale 
cui sînt? No-i fi crezind că le-a făcut cu sudoarea lui? 

— Ce să mai vorbim să n-adormim? Tot ce vedeţi acilea a ieșit 
din munculița noastră, întări Pantelimon Gavrilă, ca o pecete. 

Nimeni nu mai zise nici cîrc. 


III 

Copiii nu voiră s-o șteargă acasă cînd îi goni Călin Bîrligatu, ci 
lăsînd șirele de paie să ardă în voia lor alergară la castel să vadă 
ce se petrece acolo. 

— Ce căutați aici, mă, păcătoşilor, și nu dormiți pe la cășile 
voastre, îi luă la rost lacob Negoiţă, acuși vă tai și pe voi în 
două. 

Dar băieții, care auziseră de ispravă, îl înconjurară cătînd la el 
cu admirație. Ducu îl întrebă: 

— Nene lacobe, merse ușor ferăstrăul prin logofăt? 

— Ca prin brînză, răspunse acesta înfoiat. Zărind printre ei pe 
Norocel îi spuse: 

— Mă, tu, brînzoiule, du-te de spune mă-ti că-l omori boieru 
pe primar... 


— Pe cine? Pe tata-mare? tresări Norocel ca fript. 

— Pe el... Așa-i fu lui scris să-și sfirșească acilea zilele. 

Norocel fugi ca scăpat din laţ și suind treptele cîte două 
nimeri în sufrageria conacului. 

— Unde-i tata-mare? E adevărat că... 

— Adevărat, băiete, răspunse moș Barbu. 

— Şi unde-i? 

— lote-l ici, și, apropiindu-se de cadavru, trase un colţ de 
cearșaf și-l dezveli pînă la piept. O șuviţă subţire de sînge se 
prelinsese de pe frunte în jos pe obraz, ca un pui de șarpe. 

— Săracu tata-mare! exclamă Norocel înmărmurit. 

Și fugi să dea maică-si de știre. 


PARASCOVENIILE 


| 

Cînd auzi detunăturile, sora Melania alergă în curte. Cîtva 
timp rătăci prin întuneric, mergind la întîmplare. Apoi se urcă 
anevoie pe gard și sări dincolo, scrîntindu-și un picior din 
căzătură. Își blestemă zilele că plecase de la oraș în iadul ăsta și 
merse tîrîș-grăpiș, pînă se depărtă bine de castel. Nu știa seama 
locului, habar n-avea încotro apucase și nici unde se afla. Mai 
era și-o beznă de-și dădea omul cu degetele-n ochi. Se lăsă 
sfirșită pe pămînt, să mai răsufle. O junghia piciorul și gemea 
încet. 

Fără veste, cineva care mergea pe cîmp dădu peste ea, se 
împiedică și căzu grămadă. Melania slobozi un țipăt ascuţit și 
vru să se ridice ca s-o ia la fugă. Dar ţăranul, care începuse a 
înjura, auzind glas de femeie, o opri și-i ceru iertăciune. 

Era Zamfir, feciorul fostului primar Oancea, care aflind că la 
castel se adunase lumea în păr plecase într-acolo să vadă ce-i. 

— Cine ești? Ne-i fi fata boierului? o întrebă. 

— Nu sînt... m-a ferit Dumnezeu... 

— Da cine ești? 

Melania îi spuse cine era și cum ajunsese prin partea locului, 
apoi căzîndu-i în genunchi, îl rugă: 

— Să nu mă omori! 

Zamfir izbucni în ris: 

— De ce să te omor? Ce mi-ai făcut? 


Fata auzind vorbele astea își mai veni în fire. Îi spuse cum și-a 
scrîntit piciorul sărind de pe gard încît acum nu mai poate să 
facă un pas. 

— Spune-mi unde să te duc că te-oi lua în spinare. 

— N-am la cine. Nu cunosc pe nimeni. 

— Atunci te iau la mine acas. 

— Știu eu dacă-i bine?... 

— Bine, nebine, n-o să te las să dormi ici în cîmp. 

Flăcăul o înșfăcă în braţe și porni anevoie cu povara, fiindcă 
Melania era durdulie și atîrna cam greu. Pînă ajunse acasă cu ea 
îl trecură trei rînduri de nădușeli. 

— Mamă, deschide poarta că-ţi adusei o noră, strigă Zamfir 
de afară. 

Cînd maică-sa aprinse lampa, flăcăul cătă lacom să afle chipul 
fetei. 

— Să mor dacă-mi pare rău că te cărai atîta drum... 

Cu toate astea nu se îndură și o zbughi din nou la castel. 


II 

„lenicerii“ lui Norocel-Vodă se tot strecurau printre oameni, 
căutînd să se facă folositori ca să nu-i gonească părinții acasă. 
Așa că se apucară să care și ei lucruri mai ușoare de prin odăi și 
să le aducă jos în curte. Văzindu-i puși pe treabă, părinţii îi 
lăsară în pace. 

Norocel nu zăbovi mult acasă, fiindcă sufletul lui era la conac. 

După ce fură golite odăile de sus și de la subsol, împlinindu-se 
cîteva movile de lucruri, oamenii puseră foc castelului. 

Ghiţă Cărare nu se lăsă și ajutat de cîţiva oameni salvă pianul 
care-i rămăsese la inimă. Tocmai cînd îl tîrau anevoie pe scări, 
sosi cu-o falcă în cer și cu una-n pămînt Tudora lui Dumitru 
Răzmeriţă, ţipînd și răcnind de ţi se făcea părul vilvoi. 

— Aoleo, sărac de maica-mea, mă lăsă cu patru copilași să-i 
cresc! Vai de zilele mele, nu vru să m-asculte și să nu se bage! 
Şi-acu veni prăpădu pe capu meu! Toţi scăpară teferi numai el 
își bătu joc de viaţă... 

Dînd cu ochii de Pantelimon Gavrilă, tăbări cu gura pe el: 

— De ce îl trimiseși la moarte, om fără suflet ce ești? De ce nu 
te duseși dumneata, că ai numai un băiat și ăla mare, nu patru 
ca mine? 


Oamenii săriră cu gura că nimeni nu se putuse înţelege cu 
Dumitru, parcă înnebunise nu alta, să meargă el mot la boier. 

— Ce mai... îl trăgea aţa la moarte... 

Femeia începu iar să bocească sfișietor: 

— Unde e să-l văd... Unde e? 

Moș Găvană îi spuse că l-au dus la biserică să stea acolo pînă 
la înmormiîntare. Așa a fost luată hotărîrea. 

— Da casă n-are? făcu Tudora revoltată. Să nu mai dea deloc 
pe-acasă? Și cum o să-l bag în pămînt nescăldat și neprimenit? 
Căpiarăţi cu toţii, vă luă Dumnezeu minţile cu răzmeriţța asta... 
Acu aprinserăţi și conacu... Vedeţi să nu ia foc și trenţele de pe 
voi... 

Femeia plecă blestemînd și se topi în întuneric cu durerea ei. 
Conacul, cuprins de vilvătaie, începu a trosni din încheieturi. 
Limbi uriașe de flăcări ieșeau pe ferestre, adulmecînd pe-afară 
ceva de mistuit, apoi se trăgeau înăuntru. Pe la al treilea cîntat 
al cocoșilor, focul răzbi pînă la acoperiș și scoase limbi de flăcări 
la stele. Toată curtea, pînă la acareturi, era scăldată de o lumină 
roșie, neverosimilă. Șipotenii care forfoteau încoace și-ncolo 
păreau făpturi ciudate, ireale, pogorite de pe altă lume. 

Stan Cimpoieru, Barbu Găvană și Pantelimon Gavrilă, așezați 
la o masă în apropiere de locuința administratorului, începură 
împărţeala. La movilele cu lucruri era orînduit Enache Bădoi, 
ajutat de mai mulţi oameni. Acesta lua din grămadă un obiect și 
striga: 

— O plapumă... 

Moș Găvană băga mîna într-o căciulă în care erau amestecate 
numele oamenilor și scotea un bilet: 

— lancu Năvirlie... Ești p-aci, omule? 

— Aci! striga țăranul din mulţime. 

— la-ţi, lancule, plapuma, și s-o stăpinești sănătos! 

După aceea omul se ducea la hambar și încărca cîte cinci saci 
de grîu și cinci de porumb. Pe urmă venea altul la rînd. 

— Trei prosoape... 

— Bune și alea, că-s de cîştig. 

„Comisia“, ţinînd seama că văduva lui Dumitru Răzmeriţă 
avea de hrănit patru guri, hotărî să-i dea îndoit față de ceilalţi. 

— Merită săraca, încuviinţă lumea. 


Multe muieri însă nu voiră să se atingă de lucruri, spunînd că 
nu le ţin lor de cald plăpumile și saltelele Dăneștilor, ba s-ar 
putea să le poarte nenoroc, că-s luate cu anasîna. Bărbaţii însă 
le minţiră că-i ordin să ia tot, că a venit chiar un „știudent“ de 
le-a dat ordinul și de ce să se lipsească ei de asemenea 
„giuvaiere“ boierești? Că și ăia de la Hurezani și âilanţi de la 
Cornățel, toţi s-au îndopat cu lucruri și ei să se uite numai? De 
aici ieșiră certuri, ba chiar bătăi. 

Dar tot pe-a muierilor rămase mai mult, care se mulțumiră 
doar cu grîu și porumb. 

Moașei Dumitrana îi căzu una din lăzile cu artificii însă femeia 
era lipsă. 

— O iau eu în primire, strigă Norocel întors chiar atunci de- 
acasă. 

Cum nu știa ce-i înăuntru se apucă s-o desfacă. Dădu peste o 
grămadă de pachete legate cu sfoară. Luă unul și desfășură 
hîrtia. Cumplită dezamăgire! Era o sîrmă groscioară, care avea 
la capăt o măciulie făcută din nu știu ce. 

— la dă-o-ncolo de parascovenie, ce-mi trebuie? mormăi 
Norocel și, necăjit că-i căzuse asemenea pleașcă, aruncă 
obiectul în foc. 

Nu trecură nici trei clipe că trosni ceva ca un tunet, apoi se 
auzi un „fffișșș“ prelung și parascovenia din spuză ţișni glonţ ca 
o stea cu coadă, zburînd în cer după suratele ei. Pe la mijlocul 
drumului se opri deodată, ostenită, și crăpă acolo, sus, în 
văzduh. O ploaie îmbelșugată de stele colorate în tot felul 
începu să cadă, dar n-apucară să ajungă pe pămînt că se 
stinseră una după alta. Șipotenii încremeniră de spaimă, iar 
femeile căzură cu faţa în ţărină, crezînd că a sosit ziua de apoi. 
Zamfir Oancea, văzînd groaza oamenilor, strigă: 

— Nu vă speriaţi, sînt artificii, nu fac nici un rău.... 

— Începu să se scufunde pămîntu! ţipă Rada lui Enache 
Bădoi. 

— Fugi d-aci, că nu se scufundă nici un pămînt. Am văzut eu 
d-astea la București, cînd era la 10 mai și n-a murit nimeni. 

În schimb copiilor le plăcu tare mult feeria cometei. O 
asemenea minunăţie pentru ochi îi uluia, le lua minţile cu 
farmecul ei. 


— Bă, Vodă, mai azvirle o parascovenie de-aia! îl îndemnă 
Ducu. 

Și în timp ce Zamfir se trudea să liniștească norodul, Norocel 
aruncă în foc a doua „parascovenie“, de rîndul acesta cu 
măciulia mai mare. Din nou se auzi bubuitura, apoi fișiitul 
asurzitor și o dîră groasă de lumină luă drumul în văzduh. Acolo 
virful se sparse și din pulberea luminoasă răsăriră chipurile 
Dăneștilor. Erau amîndoi, moșierul și moșiereasa unul lîngă 
altul, ca într-o poză la fotograf. 

— Auliu, iote boierii... Ajunseră în cer și se uită cum li se 
prăpădește avutul... 

— Măi oameni, tună Pantelimon Gavrilă, înțelegeţi o dată că 
nu e vorba de suflete, artifițiile astea sînt numai așa... o joacă... 

În clipa următoare se răţoi la copii: 

— Isprăviţi o dată! Să nu vă mai prind că aruncaţi artifiţii d- 
alea că vă snopesc în bătăi... 

Apoi dădu poruncă să zvirle în Olteț lăzile blestemate. Cînd se 
năruiau temeliile așezării putrede a statului, ce — lor le ardea de 
joacă? Degeaba se rugară băieţii să n-arunce „parascoveniile“ în 
rîu. Nimeni nu-i ascultă, și lăzile grele fură înghiţite de apă. 

— Maică precistă, ce-mi fu dat să văd! se crucea văduva 
Nicoliţa Opran. Tot așa m-am uluit cînd văzui trinu întîiași dată. 


O CIRCULARĂ CU TILC 


| 

Cînd cucoana Vasilichia primi telegrama care vestea moartea 
lui Andrei, i se muiară picioarele din genunchi și căzu jos, în 
nesimţire. Numai după ce o frecară cu oțet pe la tîmple și-i 
puseră la nas o sticluță cu eter, își mai veni oleacă în fire. 

— Plec! Plec la Vlădoaia! Mi-au omorît tîlharii băiatul... De- 
acum nu-mi mai pasă... Pot să mă omoare și pe mine... și pe 
toţi... Ce-mi mai trebuie viața? 

Mădălina încercă s-o convingă pe maică-sa să plece a doua zi; 
poate că Filip, plecat la București de o săptămînă se va întoarce 
între timp și le va însoţi, ca să nu pornească singure la drum 
două femei, pe asemenea vremuri. Dar cucoana Vasilichia nu 
mai avea putere să aștepte. Scrise în pripă cîteva rînduri 


prefectului Șuculescu, anunţindu-i nenorocirea care o lovise și 
isprăvi cu următoarea frază: 

„Acum nu mai avem nevoie de armată. Măcar de-ar năvăli 
răsculații să ne omoare și pe noi, fiindcă viaţa ne-a devenit o 
povară prea grea“. 

Pe la orele patru după-amiază, mama și fiica, însoţite de 
Staicu, ușierul de la cabinetul lui Ghișcu, plecară la Vlădoaia cu 
trenul, gîndind că lencuţu le va trimite trăsura să le aștepte în 
gară la Vlăduleni. 

Între timp, Mîrșanu, cu ajutorul cîtorva oameni, transportă la 
conac cadavrul lui Andrei, după ce-l cotorosi de batjocură. 

Cîrciumarul Chioru îi suflă la ureche că Lăzărică al lui Țarină 
trebuie să fi făcut blestemăţia, fiindcă de două zile tot dădea 
tircoale pe la judecătorie. Vasile Tămiie, aprodul, nu mai fu 
nevoie să povestească cum îl descususe de cu zi flăcăul, căci 
convingerea moșierului era deja făcută. 

— Nu înţeleg, totuși, de ce ticălosul mi-a dat banii înapoi? 

Coana Vasilichia și Mădălina sosiră la conac spre seară, 
cernite amiîndouă și frînte de oboseală, căci făcuseră de la 
Vlăduleni drumul pe jos. 

Le întîmpină baba Anica, bucătăreasa care, cum le zări de 
departe, începu să bocească. Femeile porniră să plingă și ele și 
tot conacul se umplu de vaiete. 

— Ce păcate trebuie să ispășim, de ne-a lovit așa de crunt 
Dumnezeu? gemu cucoana Vasilichia și deschise ușa sufrageriei. 

Pe masa unde se ospătaseră de atitea ori la zile mari stătea 
acum întins Andrei, cu ochii deschiși, care nu mai vedeau și 
legat la gură cu o basma albă. 


II 

Prefectul Şuculescu, după ce citi rîndurile pe care i le 
trimisese cucoana Vasilichia Mîrşanu, începu să vocifereze, 
plimbîndu-se furios prin vastul cabinet de lucru, ca un leu în 
cușcă. 

— Îmi pare răul... Ce să-i fac? Cine l-a pus pe jude să șadă 
acolo pe butoiul de pulbere? Dacă era mai prevăzător, venea 
încoace la oraș și nu păţea nimic. 

Apoi deodată, sub scăpărarea unui gind, puse mina pe 
receptorul telefonului și sună învirtind nervos manivela. 


— Domnișoară, dă-mi repede jandarmeria, pe căpitanul 
Stamatiu. 

După ce obţinu legătura, prefectul începu să tipe: 

— De nu știu cîte ori ţi-am atras atenţia că la Șipotele nu mai 
există picior de jandarm și satul, rămas fără pază, e la discreţia 
tilharilor. Uite, azi-noapte l-au omorît pe judecătorul Mirșanu... 
Îți place? Eşti încîntat? Pe dumneata te fac răspunzător de 
această crimă. Pe nimeni altul decît pe dumneata! 

La celălalt capăt al firului, pesemne că Stamatiu se plingea că 
n-are oameni. Prefectul reluă, tunînd miînios: 

— Dacă n-ai oameni, cere, ţipă, răcnește, urlă, așa cum fac 
eu... Trebuie să reîntronăm ordinea la sate, nu numai aici... Am 
zis! 

Și enervat trînti receptorul în furcă. 

— Crezi tu, Șucule, că aici sîntem în siguranţă? îl întrebă 
Mustaţă, primarul orașului. Mi-e teamă că într-o zi o să ne 
pomenim cu puhoaiele de ţărani la barieră. 

— Exagerezi, mon cher, n-ajungem noi pînă aici. Ar fi prea de 
tot. 

— Ei, asta-i... La Tîrgu Frumos și la Botoșani cum s-a 
întîmplat? 

— Acolo a fost altă poveste. Însă pînă una alta, trebuie să 
luăm măsuri severe. la pune plaivazul în funcţie și notează. 

Primarul scoase un creion roșu din buzunarul de sus al hainei 
și se pregăti de scris. Prefectul începu a dicta: 

— Este riguros interzis să umble pe stradă mai mult de două 
persoane. Punctul doi: magazinele se vor închide la ora opt 
seara, după această oră circulaţia e oprită pînă dimineaţa. Trei: 
vînzarea gazetelor se sistează pînă la noi dispoziţii... 

— Asta nu se poate, Șucule dragă, e împotriva constituţiei. 

— Dă-o-ncolo de constituţie, parcă ea ne dă nouă demiîncare? 

— Fii serios, omule! Vrei să te ia presa în primire? Te face ca 
pe-o albie de porci. Atit îţi trebuie, să intri în gura lui Ranetti, 
sau ălora de la Adevăru/, că nici dracul nu te mai scapă. 

Prefectul Șuculescu se gîndi puţin, apoi zise: 

— Bine, tai-o pe-asta. 

— Nici n-am notat-o... Altceva? 

— Deocamdată atita. Ce-o mai fi om vedea... 


Primarul Mustaţă plecă, iar prefectul așezindu-se la birou 
isprăvi de redactat raportul zilnic cu privire la situaţia din judeţ 
pe care îl trimitea telegrafic primului ministru, ministerului de 
interne și celui de război. 


„Răscoala se întinde în toate comunele și a degenerat în 
revoluție. Acaretele proprietăților sînt devastate grav ziua și 
noaptea, averile proprietarilor și arendașilor jefuite și se 
amenință cu distrugerea autorităților comunale. Ţăranii devin 
din ce în ce mai agresivi și violenti. S-au întrebuințat toate 
mijloacele de a-i potoli pe cale pașnică. Văzind aceasta atitudine 
binevoitoare, pe care o consideră drept slăbiciune, și în urma 
zvonurilor tendențioase, răspindite de instigatori că autoritățile 
și armata n-au voie a-i linisti prin violență, răscoala ia o 
deosebita amploare. 

Am arestat un periculos potemkinist pe care fostul prefect 
conservator îi pusese în libertate. 

Azi-noapte au fost tulburări în comunele  Popinzălești, 
Marotinu de jos, Dobrosloveni și Leotești, lingă Balș. Răsculaţii 
au jefuit conacele și le-au pus foc, incendiindu-le parțial în unele 
locuri, iar în altele, total. 

În cătunul Vlădoaia, pendinte de comuna Șipotele, o bandă de 
răsculați au ucis în chinuri groaznice pe fiul moșierului Mirșanu, 
ciopirțindu-l cu topoarele, după ce au dat foc conacului. Pagube 
imense. 

În restul judeţului nu se semnalează dezordini“. 

Prefectul jud. Romanați 
D. Șuculescu 
nr. 1836 


— latropol, strigă prefectul către ajutorul său care tocmai 
intra pe ușă, expediază raportul la poștă. Haide... urgent!... Să 
plece cineva să-l ducă. Apoi, ochind că subalternul ţinea o hirtie 
în mînă îl întrebă: Da aia ce dracu mai e? 

— Chiar acum am primit-o, și-i întinse hîrtia. 

Prefectul despături telegrama și-și aruncă ochii pe ea. 

— lar un ordin circular, bombăni el supărat. Putea să fie 
altceva? Nu e zi de la Dumnezeu să nu ne trimită ministerul pe 
cap cite o plăcintă. 


— Citiţi, vă rog, sînt curios ce e... 

— Mă, ai dracului mai sînteţi voi, grecii... panglicari și curioși 
ca muierile, exclamă prefectul, cuprins subit de voiebună. 

Apoi citi: 


„Din interogatoriul arestaților, ca instigatori la răscoale, s-a 
constatat că unor indivizi și chiar unor ţărani li se dă de către 
locuitorii răsculați numele de „studenți“. 

Vă rog ca în înțelegere cu d. procuror local să cercetaţi ce 
anume a determinat pe ţărani să dea numele de „studenți“ unor 
capi de bande de devastatori și incendiatori, cine sint aceia care 
le dau acest nume și ce anume face pe țărani să creadă că 
noțiunea de „student“ e sinonimă cu aceea de cap de bandă sau 
de revoluționar? 

Comunicindu-vă cele ce preced, vă rog ca impreună cu 
procurorul local să vă îndreptați cercetările în această direcţie, 
punind toată stăruința de a face lumină în această chestiune 
care prezintă un deosebit interes". 

Ministru de interne: |. |. Brătianu 


N-apucă să termine de citit textul, că prefectul se miînie foc și, 
mototolind hiîrtia în palmă, o trînti cu putere de birou. 

— Ptiu! Fir-ar a dracului de treabă. Uite de ce fleacuri se ţine 
lonel. Noi ne zbatem aici ca peștele pe uscat și lui îi arde acum 
de studii... Auzi, să lăsăm toate baltă și să rezolvăm probleme 
de psihologie a maselor. Atita rău! 

— Totuși mi se pare interesant să... încercă timid să obiecteze 
latropol. 

— Dacă ţi se pare interesant, îl întrerupse prefectul, ocupă-te 
tu, grecule, de problemă. Sau dă-o lui Aldea, procurorul. Eu unul 
mă spăl pe miini. 

În clipa următoare telefonul zbîrnii așa de strident, încît 
prefectul se trase instinctiv înapoi. Necăjit de sperietura lui 
caraghioasă, izbucni viforos: 

— Fir-ar al dracului de telefon, acum dau cu el de pămînt! 

Dar pînă la urmă luă receptorul din furcă și-l duse la ureche: 

— Cine? Domnul general Năsturaș? A, să trăiești mon general. 
Da, eu sînt, Șuculescu, mai mult în oase decit în carne. Ce 
bucurie să-ţi aud glăsciorul! Așa? In sfîrșit, bine că și-a adus 


aminte războiul? și de noi, că, zău, prea ne lăsase în părăsire, 
ca să nu zic la voia întîmplării. Bun! Minunat! Stai, stai o clipă... 
Uite ce e: o modificare de ultimă oră. Compania de la Brăila să 
debarce la Vlăduleni în loc de Balș... așa... așa... Exact! De-acolo 
merge la Vlădoaia... Vlă-doa-ia... V de la Vintilă... Așa! E lao 
distanță de vreo 6—7 km. O nimica toată. Acolo-i primejdia 
mare. Ai notat?... Foarte bine... Celelalte unităţi rămîn așa cum 
am stabilit anterior... Pa! Au revoir et merci, mon general! 

Cînd atîrnă receptorul ochii prefectului scînteiau de bucurie: 

— În sfîrșit, parcă începe să se mai lumineze, rosti el către 
ajutorul său latropol. Apoi îl întrebă: Ce zici, facem „un miel?“ 


LIHNIŢI SI NEMÎNCAŢI 


| 

Daria fugi buimăcită din sufragerie apucind pe scări în sus, la 
etaj. Se opri o clipă în faţa odăii unde dormea Gigel, dar 
cuprinsă de un resentiment, nu mai bătu la ușă, ci cobori din 
nou scara, ieșind în curte. Pe cînd se gîndea nehotărită încotro 
s-apuce ca să se ascundă, zări pe Rex. Cum și de unde se ivise 
calul ca s-o scape din ghearele morţii, rămase pentru ea o taină 
uluitoare, nedezlegată, care ţinea de miracol. Auzi parcă ţipînd 
pe logofăt, dar ce-i păsa ei de logofăt? Incălecă bărbătește pe 
Rex și-i dădu pinteni; calul porni deodată în galop. Tăranii care 
voiseră să-i taie calea și s-o dea jos nu izbutiră și se lăsară 
păgubași. 

Trecu prin satul pustiu ca o nălucă, fără să întilnească ţipenie 
de om. Întîi avu de gînd să tragă la prietena ei, Ştefania, fiica 
preotului Gherase, dar Rex trecu de biserică și de casa 
parohială, luînd-o pe drumul Vlădoaiei. Atunci se hotărî să 
meargă la Mirșani, să le ceară adăpost. De altfel era atît de 
năucă din pricina celor întimplate, încît nici nu știa ce face, nici 
pe ce lume se află. De aceea se lăsă mînată la voia întîmplării. 

Sosirea fetei Dănescului stîrni mare vilvă la conac. Cînd intră 
în sufragerie, o întîmpină cucoana Vasilichia și Mădălina, în 
veșminte de doliu. Amîndouă începură să plîngă cu hohote: 


28 E vorba de ministerul de război condus de generalul de brigadă Averescu. 


— Uite, Andrei, ţi-a venit mireasa!... strigă moșiereasa 
adresîndu-se fiului ei mort și o îmbrăţișă, inundînd-o de lacrimi. 

Daria habar n-avea ce spune și nici nu văzu că Andrei Mîrșanu 
era întins pe masă, legat cu un șervet la gură și străjuit de 
lumînări aprinse. 

— Ce s-a întîmplat, tu? o întrebă Mădălina mai mult din ochi. 

Abia atunci Daria izbucni în plîns, dar tot nu deschise gura. 

— Ce este? Ce este? făcu Mirșanu, apropiindu-se. Vreo 
nenorocire? 

— l-au ucis! ţipă fata  Dănescului cu o  grimasă 
înspăimîntătoare. 

— Pe cine? se înghesuiră femeile în jurul ei, galbene de 
spaimă. 

— Pe mama și pe tata... 

— Ce spui? la uite ce nenorocire! făcu lencuţu emoţionat. De- 
aceea sunau clopotele? 

Daria nu știa dacă din pricina asta sunaseră clopotele și habar 
n-avea cum se  întîimplase nenorocirea. Auzise numai 
detunăturile revolverului și alergase să vadă ce-i. Încolo nu mai 
știa nimic. 

— Au năvălit răsculații la castel? Ce a fost? Cum s-a întîmplat? 
vru lencuţu să afle, cuprins de curiozitate. 

— Cred că da. Am văzut cîțiva prin curte și pe alţii în 
sufragerie. 

— Vai de mine! Vai de mine! se văicări cucoana Vasilichia, au 
început nenorocirile să se ţină lanţ de capul nostru: azi-noapte 
bietul Andrei, acum părinţii tăi... Doamne ce-o să se aleagă de 
noi? 

— Unde-i Andrei? întrebă Daria contenind plînsul. N-am avut 
parte să-l văd... L-aţi îngropat? 

— Ce vorbă-i asta? E aici, uite-l acolo cum zace! 

Fiica Dănescului ridică privirile și abia atunci zări mortul întins 
pe masă, acoperit de ghiocei și viorele plăpînde. 

— Oooa! ţipă Daria îngrozită ca de-o vedenie, de ce are părul 
alb? 

— Probabil de groază. Sărăcuţul, cît l-or fi chinuit!... 

— Nu pot, nu pot să-l văd... Îmi face rău! zise fata Dănescului, 
acoperindu-și ochii cu dosul palmei. 


— Du-o, Madeleine, în odaia ta, să se odihnească puţin, 
fiindcă are nervii prea zdruncinaţi. 

Daria consimţi automat, ca un manechin. Cele două prietene 
urcară scara la etaj. 


II 

La Şipotele oamenii cărară bucate toată noaptea și toată ziua 
pînă la prînz, fără să isprăvească împărţeala începută. Nu e 
vorbă, boierul avea avere nu jucărie și ţăranii nu se îndurau să 
lase nici un bănicior de grîu sau de porumb neîmpărţit cum 
trebuia. Grajdul luă și el foc de la șirele de paie și pînă cînd 
șipotenii prinseră de veste, trei-patru juncani se aleseră cu 
arsuri, iar un bou trăgea să moară. Scoaseră numaidecit vitele 
afară, iar juncanii și boul fură tăiaţi pe loc, după care se împărți 
carnea pe la oameni. 

Nu prea multora le tihni „prînzu ăl bun“. O grijă ascuţită 
mișuna ca un șarpe prin măruntaiele fiinţei lor și hap! hap! îi 
mușca de inimă. Un timp le dădea pace și iar îi mușca. Avea 
tertipurile ei. Cine știe, poate că acea blestemată grijă s-ar fi 
mistuit dacă muierile își ţineau gura. Dar ele — nu! Puneau 
mereu paie pe foc: 

— Ne așezarăm la ospăț cu purceaua moartă-n cocină, aruncă 
o vorbă otrăvită Leana lui Radu Plesnilă. 

— Să nu ne iasă miîncarea pe nas, pufni Domnica lui lon 
Buzatu, zis Scriptură. 

Bărbaţii, ca niciodată, tăceau, prefăcîndu-se că nu le ascultă, 
dar le ascultau punînd la inimă. Șarpele din piept tot creștea și 
de ce creștea, mai rău mușca. Decit că sfatul după faptă era ca 
umbrela după ploaie. 


Şipotenii așteptară toată ziua pe „domnul știudent“ să se 
întoarcă împreună cu ceilalți colegi ai săi, dar în zadar. 

— Nu e nimic... spuseră oamenii. S-o fi ivit vreo piedică, ceva. 
Vin ei miine, că și miine e zi lăsată de Dumnezeu. 

După-amiaza fusese hotărită pentru înmormiîntarea lui 
Dumitru Răzmeriţă. Pe la ceasurile trei, tot satul era în păr la 
biserică. După prohod, noul învăţător, Vasilescu, rosti o 
cuvîntare care stoarse multora lacrimi. Avea dar la vorbă, mai 
abitir decît Preda, însă nu se prea lipea de oameni. Vru să spuie 


cîteva vorbe și Vilsan, dirigintele oficiului, dar începu să plouă și, 
neavînd încotro, ciunti cuvîntarea, încît nimeni nu înţelese nimic. 

Tot în aceeași zi, ceva mai tîrziu, avu loc înmormiîntarea lui 
Gheorghe Murgu. 


Pe cînd alaiul se întorcea de la cimitir, notarul Partenie, care 
fusese cununat de Murgu, spuse către oameni: 

— Rămăserăm și fără nașu, Dumnezeu să-l ierte. Muri săracu 
la datorie... 

— Nu muri la datorie, muri la castel, răspunse Enache Bădoi, 
că eu nu știu nici pînă acușa dacă era de partea noastră sau a 
boierului. 

— Taci, Enache, lasă-l să doarmă liniștit, îl mustră Barbu 
Găvană. 

— El doarme liniștit, reluă Partenie, da noi ce facem cu 
primăria, că rămăserăm fără primar. 

— Să punem altu, sări Spoială. 

— Pe cine vreţi să punem? întrebă Pantelimon Gavrilă pe cei 
dimprejur. 

— Eu aș zice să fie Petre Dănilă, propuse notarul, că-i om cu 
carte și se descurcă mai bine. 

— E bun! E bun! Şi-i de-al nostru, se auziră glasuri. 

— Vrei, mă, Petre să te punem sau ba? 

— Păi aci nu-i după vrerea mea ci a oamenilor, răspunse 
Dănilă. 

— Atunci s-a făcut! 

Abia fu uns Dănilă primar, că se pomeniră oamenii cu 
Heruvim Tănase. 

— la ascultă ici, Petrică, tată. Pe ce ești tu primar dacă habar 
n-ai de numele satului? 

— Ce vorbă-i asta? făcu Dănilă. E Șipotele și Vlădoaia. 

— Vezi că nu știi! Șipotele se cheamă acum Nemîncaţii din 
Vale, iar Vlădoaia, Lihniţii din deal... 

— De unde și pînă unde? Cine a făcut pozna asta? 

— Gorică a lui Mototolea dete jos tăbliţele de la răscrucea 
drumului și le puse pe ăstelante. 

— Lihniţi și Nemîncaţi? Las-că a brodit-o bine băiatul! 


__ PARTEA A PATRA 
SCĂLDĂTOAREA DE SÎNGE 


LA „MANEVRE“ 


| 

În ziua de 15 martie, înainte de a suna stingerea, compania 
întîi primi ordin de plecare, cu direcție necunoscută. 

— Mergem la manevre, rîtanilor, cu tot regimentul, încercă să 
le explice căpitanul Mazilu. Stăm acolo nu știu cît om sta, după 
care ne-ntoarcem. Acum o să văz ce vă poate pielea la fiecare. 

În timp ce soldaţii se echipau febril, chitind păturile în 
bandulieră și îndesînd hrana rece în sacul cu merinde, aflară că 
lada de metal din chesonul de muniții fusese mai devreme 
încărcată cu cartușe. 

— Ce manevre or fi alea cu gloanţe de război? se mirau unii. 

— Cine a mai pomenit manevre în martie? se întrebau alţii. 
Manevrele se fac toamna, cînd se numără bobocii... 

— De ce deștepţii n-or fi spunînd cinstit, lăutărește: Uite, 
băieţi, asta și asta, mergem să potolim răscoalele. Ce, sîntem 
copii de ţiţă, să ne ducă cu zăhărelul? 


Gara era înțesată de trupe. Unele subunități veneau, altele 
plecau. Caporalul Gavrilă zări cîţiva ostași din Regimentul 19 
Romanați. 

— Ce căutaţi pe-aci, mă leat? 

— Pe dracu îl căutăm, don’ căprar! Parcă știe careva de ce ne 
plimbă de colo pînă colo? 

— Pe la voi prin judeţ mișcă ceva? 

— Am auzit că mișcă, da nu mare lucru. La Stănești, în Vlașca, 
cică a fost prăpăd. Așa spunea unu dup-acolo. 

Va să zică, liniște la Șipotele. Boierul Dănescu nu păţise nimic. 
Pînă acum era bun scăpat, și el și Daria. Să-i fie de bine, să facă 
la vară recoltă mănoasă! Şi dumneaei, jupiînița, să-i ajute 
sfintuleţul să se mărite cu prinţul moștenitor, dacă n-o pune 
ochii pe ea împăratul Engliterii! 


Compania | se îmbarcă în vagoane de marfă, mici și 
neluminate. Ostașii orbecăiau prin întuneric înjurînd de mama 
focului: 

— Fă-ţi, mă, careva pomană și scapără un chibrit, că-mi 
pierdui capela în bezna asta, se auzi un glas. 

Poenaru Mircea aprinse bricheta. Soldatul își găsi capela 
făcută zob, fiindcă mai toţi o călcaseră în picioare. 

— Mă creștinilor, dibuiți pe undeva o lumînare, să nu ne mai 
chiorîm atita. 

Caporalul Gavrilă trimise pe un ostaș să cumpere o lumînare 
de spermanţet din dosul gării. Trecînd pe acolo sublocotenentul 
Radomir Radu îi dădu ordin s-o stingă. 

— Nu e voie cu lumină. 

Ostașii înciudațţi suflară în lumînare: 

— Fir-ar a dracului de beznă cu mama ei! 

Timpul zbura greu cu plumb pe aripi. După două ore de 
așteptare se auzi, în fine, un fluierat strident de locomotivă și 
trenul lunecă ușor pe șine. 

— Care știți, mă ostaș, încotro a smucit-o? 

— Spre București, răspunseră cîteva glasuri. 

— Auzii că ne-a chemat vodă la ospăț, aruncă o vorbă 
caporalul Băluţă, care avea mîncărime pe limbă. 

— Mai tacă-ţi gura, Băluță-tată, îl mustră blind Mihai Gavrilă. 
să nu te pomenești cu don’ căpitan și iar dai de dracu, ca atunci 
cu calu arendașului. 

— Ba că te-ai zice, unde-o fi don’ căpitan, că nu-l văzui neam 
prin gară... O fi rămas de căruţă? 

— Ei ași, trebuie să fie în vagonu de clasa |. Acolo dorm ofițerii 
pe canapele de pluș, ca boierii, răspunse Bădirță Gheorghe. 

Mulţi se mirară de ţigan auzind că deschide gura, fiindcă el 
niciodată nu se amesteca în vorbă, tăcea chitic ca peștele. 

— Bădirță, iar te mănîncă pielea, balaoacheșule? îl întrebă 
caporalul Gălușcă Florea. Nu te săturași de scărpinatul lui don' 
căpitan? 

Bădîrță nu mai lungi vorba și-și văzu de treabă ca de obicei. 
Caporalul Gavrilă se așternu să doarmă, aplecîndu-și capul pe 
umărul soldatului Poenaru Mircea, de care nu se dezlipea. Dar 
simţea un fel de neliniște în el care nu-i dădea răgaz. Se vede 


treaba că nici Mircea nu putea să aţipească, deoarece fuma 
țigară după ţigară. 

— Tu nu vrei una, Mihai? 

Flămînzilă n-avea poftă de fumat, dar nu se-ndura să-l refuze, 
mai ales cînd aprindea de la brichetă. 

— Dă-o-ncoace... 

Amîndoi ostașii fumară ţigările în tihnă, legănaţi ca pruncii în 
copaie. La început nu scoaseră o vorbă, frămîntaţi de propriile 
lor gînduri. Abia într-un tîrziu, Mihai îl întrebă pe șoptite: 

— Mă, Mirciulică, spune-mi și mie ce-i cu deplasările astea de 
trupe? Ce rost au, frate-miu, că nu pricep boacă?! 

Poenaru îi răspunse tot în șoaptă: 

— Mihai, uite care e povestea: stăpînirea se teme să nu ne 
înfrățim cu răsculații, așa cum s-a întîmplat în Moldova, în mai 
multe locuri, din cauză că ostașii erau puși să tragă chiar 
împotriva părinţilor lor. Pentru a evita asemenea potriveli, 
ministerul a hotărît ca să trimită în Moldova trupe din Oltenia, în 
Muntenia trupe din Dobrogea și în Oltenia trupe din Muntenia. 

— Nu sînt proști, făcu Mihai. 

— Asta a fost ideea prefectului de Botoșani, Văsescu. 

— De unde știi lucruri atît de înalte? se miră ostașul. 

Poenaru surise înveselit: 

— Crezi că sînt înalte? Naiv ești, Mihai. Le-am citit și eu prin 
gazete. Și mai e o chestie: ai să vezi că e ordin să tragem numai 
la picioare. 

— Machea, de ce? 

— Fiindcă s-a constatat că soldaţii trăgeau în aer și nu pica 
nimeni. Atunci răsculații prindeau curaj crezînd că armata trage 
cu gloanţe oarbe. 

Tăcură cîteva minute cu gindurile duse. Mihai îl întrebă din 
nou, în taină: 

— Dar noi... noi ce facem? Tragem într-ai noștri? 

Soldatul Poenaru Mircea nu răspunse, parcă nici n-ar fi auzit 
întrebarea. 

— Taci? Nu spui nimic? 

Mircea tresări, trezit parcă dintr-un vis urit. 

— Ce să-ţi spun, Mihai. E așa de greu... Fiecare avem un 
suflet, o conștiință și dacă... 

— Dar tu, mă rog, ce faci? Tragi sau nu? stărui Gavrilă. 


— Nu... 

O lumină vie, jucăușă, poposi ca din senin pe faţa soldatului 
Poenaru Mircea. Caporalul Gavrilă Mihai tresări, ca în faţa unei 
întîmplări stranii. Dar numaidecit se dumiri: trenul oprise într-o 
stație mare. 


II 

În timpul nopții namila de fier îşi schimbă ciudat direcția. 
Parcă mergeau acum înapoi. De fapt se schimbase numai 
locomotiva. Pe la prînz ajunseră la Piteşti. Soldații crezură că 
aceea era stația de destinație. Dar locotenentul Niță Pantelie, 
sau „Mireasa“, cum îl porecliseră ostașii din cauză că era cam 
neîndemiînatic și rușinos ca o fată mare, le spuse că n-are ordin 
de debarcare. Oamenii așteptară pînă seara garaţi pe o linie 
moartă, cînd porniră iară înapoi. 

— Măi, unde ne-o fi ducînd, cînd înainte, cînd înapoi, de nu 
mai ajungem? se întrebau ostașii intrigați. 

Abia cînd trecură de Costești, se lămuri Gavrilă încotro 
porniseră. 

— Mergem la Craiova, băieţi, sau la Turnu-Severin. Culcaţi-vă 
și vă odihniţi că pînă miine dimineaţă avem destul timp de 
sforăit. 

Dar pe soldaţi nu-i prindea somnul. Cîţiva sporovăiau verzi și 
uscate, dar cei mai mulţi stăteau fără grai pe locurile lor, 
apucaţi parcă de o grijă mare. 

— lote colo o vilvătaie, strigă soldatul Stelaru, care şedea la 
un ochi de geam. 

Ostașii își lăsară locurile și se grămădiră la ferestruica 
vagonului. Undeva, departe, în zare, o limbă de flacără sfredelea 
bezna ca un burghiu, cătînd să lingă poala cerului. 

— lote și dincoace altu, mai dihai, ţipă Ruican. _ 

Soldaţii tăbărîră în partea cealaltă a vagonului. Intr-adevăr, la 
cîțiva kilometri de calea ferată ardea un foc mare, cu limbi 
multe, ca un balaur, care lumina împrejurimile ca ziua. 

— Ce conac o fi ăsta de arde ca un șomoiog? întrebă caporalul 
Postolache. Ești careva de prin partea locului? 

— Trebuie să fie al boierului luga din Amara, zise soldatul 
Stancu lon, că el are moșia prin părţile astea. Da nu pui mîna în 
foc. 


— Sînt bune conacele pentru iluminăţii, sireacele, grăi 
caporalul Băluţă. Ce-i mai trebuie omului ileftrică? 

Trenul gonea mereu în noapte. Uriașa făclie rămasă hăt... în 
urmă nu mai avea putere. În vagon se făcu iarăş beznă. 

— Nu mai sînt, măi, conace pe-aci? se-ntrebă caporalul 
Năstase. Ce dracu, le pieri sămînţa? 

— Încă unul la rînd, strigă Ruican și oamenii tăbărîră pe el ca 
să vadă focul. 

Dar era departe, la hotarul întunericului, și clipea de acolo ca 
o candelă. Pe urmă clipiră deodată mai multe candele, ca un pilc 
de licurici. 

— Pe-aici a fost topenie, fraţilor! își dădu un ostaș cu părerea. 

Mocanu spuse la rîndu-i: 

— Apăi cu atitea lumînări și candele ce-aprinse rumînul nostru 
pe întinsul ţării, eu cred că s-o milostivi Dumnezeu și i-o da 
pămînt. 

— În nădejdea asta, tot lihnit moare, cu maţele ghiorțăind, 
grăi Stancu, clătinînd capul. Torţele măcar de-ar lumina 
stăpînirea ca să-i vie gîndu ăl bun... 

— Aşi, ţi-ai găsit! Acolo tot boierii sînt tari și mari și nu dau ei 
moșiile din mînă, se amestecă Stelaru în vorbă. 

— Ce-or să facă atunci ruminii noștri cu pămîntu? întrebară 
cîțiva, nedumeriţi. 

— Să-l ia singuri. E dreptul lor! rosti Poenaru Mircea răspicat, 
găsind în cîteva cuvinte dezlegarea grelei probleme. 


III 

În revărsatul zorilor, pe cînd soldaţii dormeau buștean 
înghesuiți unii într-alţii, trenul încremeni într-o gară mică. 
Comandantul cobori pe peron și puse gornistul să sune 
adunarea. Caporalul Gavrilă Mihai, buimac încă de somn, cătă 
pe fereastra vagonului și nu-i venea a crede ochilor: se opriseră 
taman în staţia Vlăduleni. Ostașii coboriră și se îmbulziră la 
fîintîna gării să se spele pe faţă. 

Timp de jumătate de oră domni pe peron o forfotă și un du-te 
vino pe care tihna staţiei n-o cunoscuse niciodată. 

— Măi, don’ căprar Flămiînzilă, văd și pe-aci „o sondă“ aprinsă 
îi spuse caporalul Gălușcă Florea. 

— Unde măi, în ce loc? 


— la vino-ncoace să ţi-o arăt cum arde. 

Și Gălușcă îl duse pe Gavrilă în spatele gării, de unde se 
zărea, ca ieșind de sub pămînt, un snop de raze. 

Tocmai atunci trecu pe lîngă ei un acar, c-o șapcă roșie pe 
cap și cu un felinăraș în mînă. 

— Mă, tată, ia spune rogu-te, n-o fi arzînd castelu colo unde 
se vede lumină? 

— Ehe, să fii dumneata sănătos, arde de patru zile, acu e pe 
terminate. Și maţele din el s-o fi făcut scrum, răspunse 
ceferistul. 

— Şi boierul, se interesă Gavrilă fără să dea pe faţă că-i din 
partea locului, boierul ce-a făcut? A fugit? 

— Ce să fugă? L-au căsăpit oamenii și pe el și pe nevastă-sa... 

— Ce spui? făcu Mihai, uluit de neașteptata veste. Parcă avea 
și o fată, una oacheșă. Nu știi ce s-o fi ales de ea? 

— De fată nu știu nimic, de ce să mint? 

— Dar dincolo, la Vlădoaia, s-a întîmplat ceva? 

— Pe-acolo n-a fost nimic. Oamenii au stat liniștiți și și-au 
văzut de treburi. 

Așadar, boierul Alexandru Dănescu și cucoana Smaranda erau 
morţi, iar conacul prefăcut în cenușă. Și Daria? O fi fugit sau își 
luase mai de mult tălpășiţa? Dacă a fugit, apăi n-avea unde 
nimeri în altă parte decit la Mirșani... sau poate la primarul 
Murgu, dacă nu chiar la popa Gherase. Dar cîinele de logofăt o fi 
scăpat cu pielea pe el? He-he, sînt lucruri mari de aflat pe-aici... 


Căpitanul Mazilu, proaspăt ras, cu cizmele lustruite oglindă și 
uniforma curată parcă se ducea la balul garnizoanei, ieși din 
biroul șefului gării, unde ceruse Caracalul la telefon. 

— Niţă, ce e cu debandada asta? se răţoi el către locotenent. 
Dar în aceeași clipă dînd cu ochii de Bădirță Gheorghe se făcu 
stacojiu la faţă. Cine ţi-a spus să iei pe trogloditul ăsta? De ce nu 
l-ai lăsat la cazarmă să taie frunză la cîini? 

Locotenentul Niţă, surprins de această imputare, ridică năuc 
din umeri: 

— Nu mi-aţi dat nici un ordin în acest sens. Dispuneţi ce să 
fac cu el? 

— Ce să mai faci acum? N-o să-i punem la dispoziţie un tren 
special să-l ducă înapoi la Brăila. 


În timp ce soldaţii se apucaseră să debarce caii și să descarce 
vagonul cu furaje, cele două chesoane cu muniții și bucătăria, 
căpitanul Mazilu intră din nou în biroul șefului gării și timp de o 
oră și jumătate se trudi să vorbească la telefon cu comandantul 
militar al judeţului, colonelul Deleanu. Cînd ieși de acolo, bătu 
din palme. 

— Ofițerii la mine! 

Locotenentul Niţă și sublocotenentul Radomir alergară în fața 
căpitanului și pocniră scurt călciiele. 

— Uite ce e: tu, Niţă, iei un pluton și pornești în comuna 
Hurezani, iar tu, Radomire, cu alt pluton, descinzi la Cornățel. 
Vedeţi ce-a fost pe-acolo. Bandiţii au devastat și au pus foc 
conacelor. Faceţi o anchetă scurtă, puneţi mîna pe capii 
răsculaților și la zid cu ei. 

— li împușcăm? Nu-i arestăm mai întîi și pe urmă să-i judece 
tribunalul? obiectă locotenentul. 

— Ce arest? Ce judecată? ţipă căpitanul furios. Niţă, tu mă 
bagi în boală, mă oftici, ofiţerașule. Noi nu stăm de judecăţi, n- 
avem timp de fleacuri! Îi pui la zid și ţac-ţac! Ai terminat. 
Trebuie să dăm exemplu, să băgăm spaima în troglodiţi. Dacă s- 
au răsculat, să le iasă răscoala prin nas și dacă nu s-au răsculat 
să le piară pofta de răzmeriţă cîte zile or avea. 

— Dacă eventual întîmpinăm rezistenţă din partea oamenilor? 
întrebă sublocotenentul Radomir. 

— Dacă întîmpini rezistenţă, ce mai întrebi ca prostul? Tragi în 
carne vie. Faci somaţie și tragi fără milă. Înţelegi, Niţă, fără 
milă, cu tine vorbesc. 

— Am înţeles, domnule căpitan, rosti locotenentul. 

— Armata nu cunoaște cuvîntul milă. Asta e cuvînt bisericesc, 
lua-l-ar dracul! Băgaţi de seamă, vă fac răspunzători dacă pînă 
mîine n-aţi pacificat populaţia. Ţineţi legătura cu mine prin 
releu. Hait, executarea! 

Cei doi ofițeri duseră mecanic mîna la chipiu și plecară la 
subunități. Gavrilă Mihai făcea parte din plutonul locotenentului 
Niţă. „Mai bine că se nimeri să plec la Hurezani. Dacă ajungeam 
la Șipotele, poate mă dădea de gol logofătu. Numai de nu l-o fi 
căsăpit și pe el rumînii noștri.“ 

Ceilalţi ostași se adunară în spatele gării și se rînduiră în 
formaţie de marș. Plutoanele rămase sub comanda căpitanului 


Mazilu porniră clăpăind cu bocancii prin noroiul de pe șoseaua 
desfundată de ploaie cu o zi înainte. Mazilu, călare pe un cal sur, 
mergea ţanţoș în fruntea unităţii. 

Plutonierul Giscanu Dumitru interveni pe lîngă comandant ca 
trupa să meargă în pas de voie, avînd în vedere că „terenul este 
desfundat“. Căpitanul deocamdată nu se osteni să-i răspundă. 
Uneori răspundea la întrebări peste un sfert sau peste o 
jumătate de oră. Tot așa și acum lăsă să se scurgă o bună 
bucată de timp. Cînd căută cu privirile pe plutonier ca să-l facă 
cu ou și cu oţet, zări din nou pe soldatul Bădirță Gheorghe: 

— îi... Independenţa mă-ti de baragladină, tot aici te găsesc? 
Am eu atita lipici, că nu te dezlipești o clipă de mine? Stai tu, c-o 
să-ţi iasă lipiciul pîn nas... 

— S-trăiţi, plec la don’ locotinent Niţă, cuteză să propună 
soldatul, făcîndu-se cît mai mic, ca și cum ar fi vrut să piară din 
vederea superiorului său. 

— Dacă n-ai plecat pînă acum, stai pe loc, închinarea cui te-a 
fătat, ce vrei să-mi faci perturbaţie în trupă? 

Bădîrță Gheorghe rămase pe loc, bălăcindu-se mai departe 
prin noroaie și băltoace. 

După vreo doi kilometri de urcuș, drumul se despică în două: 
unul urca mai departe, iar celălalt cobora într-o vale întinsă, 
unde se deslușea apa Oltețului ca un fir subţire de beteală, iar 
balta Gorganului ca un nasture lucios de manta. Focul de la 
conacul Dănescului se zărea tot nelămurit. Parcă se aprinsese o 
bucată din poala cerului. 

— Pe unde o luăm, domnule căpitan, întrebă plutonierul 
Gîscanu, care pășea în fruntea celor două plutoane. 

Subofiţerul căta năuc la cele două tăblițe indicatoare mirîndu- 
se tot: pe una din ele scria: Nemîncaţii din Vale, iar pe cealaltă 
Lihniţii din Deal. 

— Ce, mă, ritane, au căpiat troglodiţii de pe-aici? strigă 
înciudat căpitanul Mazilu, citind inscripţiile de pe tăbliță. Astea 
sînt nume de sate, ce mama lor sînt? 

— S-trăiţi, don’ căpitan, zise sergentul Corbea, și pe la noi prin 
Moldova tot așa e... Eu sînt de fel din comuna Flămînzi... 

— la te uită la deșteptul ăsta; ar vrea să fie din comuna Sătuii. 


După această zeflemisire căpitanul Mazilu consultă harta pe 
care o avea la sine și constată că satele Nemîncaţii din Vale și 
Lihniţii din Deal nu erau trecute. 

— la daţi porcăriile alea jos, porunci el scurt. Unde scrie 
Nemîncaţii din Vale, trebuie să fie Șipotele, iar dincolo, Vlădoaia. 

Soldatul Poenaru Mircea gîndi, surizind amar: „Ce glumă 
tragică și cu tilc!“ 

Bădirță se repezi și sfărimă tăblițele în bucăţi, împrăștiindu-le 
prin noroi. După care cele două plutoane apucară drumul 
Vlădoaiei. După o oră de marș, ajunseră în sfîrşit la conacul 
moșierului Mîrșanu. 


ARMATA LA VLĂDOAIA 


| 

Cînd zări de departe conacul alb ca o mireasă, cu țuguiul 
cocoțat în creștet, căpitanul Mazilu se miră că mîndreţea aceea 
de casă scăpase teafără și făcu semn cu mina unui flăcău să se 
apropie. 

— Clădirea de colo nu e conacul, băiete? 

— Ba e conacul boieresc, să trăiţi. 

— Pe aici, pe la voi, nu s-a întîmplat nimic? 

— Nimic, don' căpitan, a fost liniște, răspunse Gheorghiţă al 
Floarei, căci el era. 

— Cum se poate, mă, ce-au păţit oamenii de nu s-au apucat 
de blestemăţii ca-n alte părţi? 

— De ce să se apuce, dacă le dete boieru moșia? Ce zor mai 
aveau să se lege la cap? 

Căpitanul Mazilu tresări parcă l-ar fi înțepat o suliță. Ce vorbă 
e asta? Un boier să împartă de bunăvoie pămîntul ţăranilor? Pe 
aici nu prea miroase a bine. Dar renunţă să mai tragă de limbă 
pe flăcău. N-avea nici o noimă. Nu era să afle peste citeva 
minute toate cîte se întîmplaseră în sat chiar din gura boierului? 

Şi porni mai departe cu trupa. 


II 
lencuțu Mîrşanu și nevastă-sa, cucoana Vasilichia, primiră pe 
căpitan cu toate onorurile ca pe un musafir de seamă. Il poftiră 
în sufrageria cea mare destinată pentru ospățuri. Acolo după ce 


luă micul dejun, alcătuit din cacao cu lapte, unt, miere și 
fursecuri, ofiţerul își sorbi tacticos cafeaua, scoţind pe nas și pe 
gură rotocoale de fum dintr-o ţigară turcească „Yenige“. 

— Aveţi vreun doliu în familie? întrebă căpitanul, zărind pe 
soția moșierului înveșmîntată în negru. 

Cucoana  Vasilichia izbucni în plins și părăsi degrabă 
încăperea, ca să nu se dea în spectacol față de un străin. 

— Scuzaţi vă rog, nu credeam că doamna e atit de sensibilă... 

— Băiatu-meu... gemu lencuţu Mirșanu, l-au omorît ticăloșii... 
leri l-am dus la groapă... 

Şi-i povesti împrejurările în care se făptuise asasinatul. 

— Sînteţi sigur că acest Lazăr Hodoroabă l-a ucis? 

— Mai mult decit sigur. Am mărturiile oamenilor din sat, care 
au vrut să puie mîna pe el, dar n-au reușit. Chiar tată-său nu 
tăgăduiește acest lucru. 

Căpitanul îl ascultă cu luare-aminte, își notă numele 
ucigașului într-un carnet, apoi grăi: 

— M-a informat cineva că pe-aici a fost liniște. Ce liniște e 
asta? E adevărat că aţi împărţit moșia sătenilor? 

Boierul, cu toată durerea de care se simţea cuprins, nu se 
putu stăpiîni să nu explodeze într-un hohot zgomotos de ris. 

— Le-am împărţit moșia? Să aibe să ia! Să vedeţi cum stă 
chestiunea... 

Şi-i explică pe scurt ofițerului felul cum trăsese ţăranii pe 
sfoară, ticluind un act fără nici o valoare juridică, numai și numai 
ca să scape de furia lor, pînă cînd se va restabili ordinea. 

— A, va să zică așa stau lucrurile? Acum sînt acasă! se dumeri 
ofițerul. Foarte cuminte, foarte înţelept aţi procedat. 

— Dacă nu procedam așa, praful și pulberea se alegea de 
mine și de conac... așa cum s-a ales și de prietenul Dănescu, 
Dumnezeu să-l ierte... 

— Da... da... întări Țepeș, aţi avut o idee formidabilă, ceva à 
la Edison. Cîţi moșieri s-ar fi salvat dacă le trecea prin cap un 
asemenea procedeu ingenios! 

— Mă mir cum de mi-a dat prin gînd așa ceva, rosti lencuţu cu 
prefăcută modestie. Probabil că spaima prin care am trecut m-a 
inspirat... știu eu? 

— Aș vrea să stau puţin de vorbă cu logofătul. 


Mîrșanu bătu din palme și după cîteva clipe Smarandache se 
ivi pe ușa sufrageriei. 

— Ascultă, logofete, îl întrebă căpitanul Mazilu, cine ţi-a spus 
de întrunirea ţăranilor din sat? 

— lertaţi, luminăţia-ta, am și eu... de... ca omu, o ibovnică. 
Dumneaei mi-a spus. 

— Repetă pe de rost ce ţi-a spus. 

— Apăi, se văicărea femeia că noaptea trecută, adică noaptea 
de miercuri spre joi, eu într-o joi m-am abătut pe la dînsa, se 
văicărea zic că n-a dormit din pricina oamenilor care se 
adunaseră și nu-i dădeau pace. 

— N-ai întrebat-o pentru care motiv se adunaseră oamenii? 

— Ba mi-a spus că-i bătea ginduri de răzmeriță. Nu mi-a spus 
pe șleau „răzmeriță“, da asta se-nţelegea de la sine. Pe mine m- 
a sfătuit s-o şterg de la boier, să nu pat ceva-cumva. 

— Bine, rosti căpitanul. Du-te și adu femeia încoace. Vreau să 
dau ochii cu ea. 

Logofătul Smarandache cătă în ochii ofițerului ca prostit. Se 
scărpină, încurcat, după ceafă: 

— Luminăţia-ta, păi, o vrea muierea să vie-ncoace? 

Țepeș se înfurie brusc, lovi cu pumnul în masă așa de tare că 
toate farfuriile săriră în aer, speriate. 

— Unde te trezești, vită încălțată? Stai la tocmă cu mine? 
Cum să nu vrea? E după placul ei? Ursul joacă de voie sau de 
nevoie? 

După această grindină de ocări se repezi la ușă, o deschise 
brusc și strigă: 

— Sergentul Corbea la mine! 

Ostașul veni într-un suflet și, luînd poziție de drepţi, aşteptă 
să primească ordin. 

— Corbeo, ia un caporal și să-mi aduci în doi timpi și trei 
mișcări o ţaţță pe care ţi-o arată dobitocul ăsta... Hait, 
executarea! 

Logofătul aruncă spre boier o privire rugătoare ca să-l scape 
de pacoste, dar Miîrșanu ridică din umeri, dîndu-i a înţelege că 
nu poate să facă nimic. 

Smarandache ieși obidit, urmat de sergent. După plecarea 
acestora, căpitanul Mazilu ceru moșierului actul de vînzare. Il 
parcurse încruntat și sublinie cu creionul roșu cîteva rînduri. 


— Cine sînt ăștia, Bogoe, Ciupagea și Mototolea? întrebă el. 

— Sînt delegaţii vlădoienilor, răspunse lencuţu. 

— A-ha, capii răscoalei, va să zică... 

Moșierul nu spuse nici da, nici nu. Se mulţumi să ridice din 
umeri, ca și cum ar fi vrut să zică: De, cum credeţi și 
dumneavoastră. 

— Bine, grăi răspicat căpitanul. 

Se plimbă îngîndurat prin sufragerie cu pași mari, sprijinindu- 
și bărbia în mîna dreaptă, iar stînga ţinînd-o nemișcată la spate. 
Deodată se împiedică de colţul unui covor. Enervat se-ntoarse și 
pocni covorul cu vîrful cizmei: 

— Păștuţu mă-ti cui te-a fătat de covor! 

Apoi întrebă pe moșier: 

— Unde e primarul? 

— N-avem primar aici. Noi ţinem de Șipotele... comuna 
învecinată. 

— Aha, de Nemîncaţii din Vale. Acolo ce a fost? 

Mîrșanu îi povesti tot ce știa de la Daria, iar restul îl completă 
din închipuire: cum că vineri seara, adică acum patru zile, tot 
satul năpădise la conac noaptea, pe la ceasurile zece, în timp ce 
sunau clopotele bisericii. Dănescu, speriat de atita puhoi, cu 
toate că avea nouă arnăuţi înarmaţi, încercă să-i ia cu duhul 
blîndeţii și primi o delegaţie de trei săteni, la care se mai 
adăugă și primarul comunei. Ce-or fi vorbit ei acolo, ce n-or fi 
vorbit, nu se știe. Fapt e că tuspatru rebelii se năpustiră asupra 
boierului să-l căsăpească. Bietul Dănescu, în legitimă apărare, 
descărcă pistolul și culcă jos pe doi din ei. Ceilalţi însă îi crăpară 
capul cu ciomegele, omorîndu-l ca pe-un cîine. Tot așa o omoriră 
și pe soţia acestuia, cucoana Smaranda, care alergase în 
ajutorul bărbatului. Fiică-sa Daria, scăpată cu fuga, se refugie în 
Vlădoaia, găsind aici adăpost. Slugile și arnăuţii dacă văzură pe 
stăpiînii lor fără suflare, le pieri curajul și o șterseră, lăsînd 
conacul pe mîna răzvrătiţilor, care îl jefuiră, apoi îi puseră foc. 

— Lăsaţi că le vin eu și ăstora de hac de-o să le meargă fulgii, 
îl asigură căpitanul. Deocamdată vreau să isprăvesc cu tilharii 
de-aici. 

Deschise din nou ușa sufrageriei și strigă după plutonierul 
Gîscanu Dumitru. 


— Ascultă, ordin de la mine: tot satul să se adune aici la 
curte. Să lase baltă orice treburi și să vie încoace. Cine nu se 
prezintă într-o jumătate de ceas e declarat rebel și-l așteaptă 
glonţul și incendierea locuinţei. Ai înţeles? Hait, executarea! 

— Am înţeles, s-trăiți, don’ căpitan. 

După ce plecă plutonierul, mai trecu puţin și pică sergentul 
Corbea cu Stanca lui Stan Cînepă. Femeia era curăţel îmbrăcată, 
într-o rochie de stambă și legată la cap cu o basma de nansuc. 

— S-trăiţi, don’ căpitan, am adus pe rebelă, raportă sergentul. 

— Ce rebelă, mă sfrijitule, lovi-te-ar gălbinarea, îl acoperi 
ţăranca de ocări, rebelă e mă-ta și tat-tu, nu eu! 

— Unde te trezești aicea, regalitatea mă-tii de tirfă! tună 
căpitanul de-i sparse auzul. 

Stanca se trase cîţiva pași înapoi, speriată de urlet, și-l privi 
ca hipnotizată. Tăcu milc și-l împroșcă pe sergent cu priviri de 
ură. 

Țepeș continuă pe același ton: 

— Așa vezi! Stai aici și să-mi răspunzi la tot ce te-ntreb, dacă 
vrei să mai apuci ziua de mîine. 

Stanca îl măsură lung cu ochii ei mari și se apropie supusă de 
masă, precum îi poruncise ofițerul. 

— Ce i-ai spus ibovnicului joi, cînd a venit la tine? 

— Care ibovnic? biigui ea fisticită. 

— Cîţi dracu ai? O mie? Astuia! și căpitanul i-l arătă pe 
logofătul Smarandache, care stătea pierit lîngă ușă. 

— Ce să-i spui? Mai știu eu ce i-am spus? 

— Ce ţi-a spus, mă, boule? la adu-i aminte pomicichii ăsteia 
care uită de la mînă pîn-la gură. 

Logofătul înghiţi de cîteva ori în sec și, cu opinteli, destăinui: 

— Mi-a spus cînd m-a văzut... că de ce-am venit... fiindcă e 
moartă de somn... cică n-a închis ochii toată nopticica din cauza 
oamenilor care n-o lăsaseră să doarmă... 

— Care oameni nu te-au lăsat să dormi? Răspunde! 

— Eu n-am pirit pe nimeni, m-am plins nemernicului numai 
așa într-o doară... Da n-am crezut, să mă bată Dumnezeu și 
maica precista, că prăpăditu o să vîndă pe oameni ca luda. 

Două palme năprasnice răsunară pe obrajii femeii care se 
acoperiră numaidecit de maci. 


— Mai dă, don' maiur, strigă Stanca, mai dă, poate așa mi-o 
veni mintea... fi-mi-ar capu-al dracului! 

— Răspunde care oameni nu ţi-au dat pace să dormi? Şi 
pentru care motiv au venit la nepricopsitu de bărbatu-tău? 

— Nu știu care au venit, nu i-am văzut și nu i-am numărat cîți 
erau. N-aveam zor de așa ceva. 

— Bărbatu-tău nu ţi-a spus pentru ce au venit? 

— De ce nu-l întrebi pe el, ce mă întrebi pe mine? Eu sînt 
femeie proastă și el e bărbat deștept. 

Căpitanul izbucni în hohote. 

— El bărbat deștept? Ptiu! Dobitocul dracului! Dacă era 
deștept nu lua o curviștină ca tine. 

Moșierul Miîrșanu, care asista la interogatoriu fără să deschidă 
gura, profită de buna dispoziţie a ofițerului, vrînd să pună capăt 
chinurilor logofătului: 

— Domnule căpitan, femeia a recunoscut că oamenii s-au 
întrunit în casa bărbatului ei și acest lucru este, după mine, 
esenţial. Așa încît nici n-are ce să vă mai destăinuiască. 

Căpitanul Mazilu se plimbă cîţiva pași prin sufragerie, apoi 
rosti rînjind: 

— Vezi cum îţi ţine parte boierul? Tu de ce nu ţii cu el? De ce 
nu dai în vileag ce-au uneltit oamenii? 

— Ba ţin cu boierul, cum să nu... făcu Stanca. Cine a scăpat 
din mîinile bărbatului pe conașu-Andrei... care se ţinea scai de 
mine? 

— Cine mai e și nenorocitu ăsta? 

— Să vă spuie măria-sa cine e... 

Moșierul Mîrșanu, stingherit, destănui cu destulă greutate: 

— E răposatul meu fiu, domnule căpitan. 

— A, scuzați... făcu ofițerul cam stingherit. Apoi, întorcîndu-se 
către femeie, răcni: Hait, cară-te de-aici! Să nu te mai văd în 
ochi! 

Stanca, înainte de a ieși, aruncă logofătului Smarandache o 
spuză de sulițe otrăvite din ochii ei mari și încruntaţi și-i șuieră 
printre dinţi: 

— Las-că ţi-arăt eu ţie, iudă! 


PE CE — PAȘTILE ȘI DUMNE... 


Plutonierul  Giscanu Dumitru puse trompetul să sune 
„adunarea“ ca la cazarmă, vestind pe vlădoieni să vie cu toţii la 
curte din ordinul domnului căpitan. Oricine se sustrage și nu 
vine de bunăvoie la adunare va fi socotit rebel. Pe toți rebelii îi 
așteaptă glonţul, iar casele lor vor fi pîrjolite. 

Chiar și fără gornist, oamenii tot se adunaseră văzînd că a 
sosit armata și căutau să intre în vorbă cu ostașii. Într-adevăr, 
pentru ei ivirea armatei la Vlădoaia era un eveniment de seamă, 
căci de cînd se știau pe lume nu călcaseră pe-acolo cu piciorul 
atiția soldaţi. Vlădoienii trăgeau nădejde, că poate acuma s-o 
face împărţirea loturilor, ca să știe fiecare în ce parte are 
pămîntul cuvenit și să se apuce de treabă. Altminteri la ce i-ar fi 
chemat la conac? E drept, nu prea pricepeau bine rostul acelei 
măsuri năprasnice împotriva celor care nu veneau la adunare. 
De ce îi socotea căpitanul numaidecit rebeli, încît trebuia să-i 
împuște și să le dea foc caselor? Dar o s-o lămurească ei și pe- 
asta. Toate se lămuresc ele, vezi dumneata, încetul cu încetul. 

— Unde-i Matei? Ce face? Nu vine? întrebă Bogoe pe Păuna, 
nevasta lui Ciupagea. 

— Plecă azi dimineaţă la Cornățel cu caru, răspunse femeia. 

— Atunci e „rebel“, strigară cîțiva rizînd silnic. 

— Dumnezeu știe ce-o fi, ridică din umeri Păuna. 

Mai deoparte, lîngă chioșcul din curtea conacului, alt grup de 
oameni stăteau de vorbă: 

— Măi, Stane, auzii c-o chemă căpitanu pe muieri-ta, îl 
descusu Mototolea pe Stan Cînepă. E adevărat sau pălăvrăgește 
lumea de pomană? 

— Nu știu... Aflai și eu de povestea asta, dar nu eram acasă 
cînd trimeasă după ea. 

— Ce-o fi avut, măre, cu femeia? 

— Aia mă întreb și eu... 

— Gore, fi-miu, zicea că a ieșit supărată și îmbufnată de nu te 
puteai lipi de ea, c-a făcut-o căpitanu ca pe-o albie de porci. 

— Nu știu, oameni buni, de ce să vă mint? Mi-o spune cînd m- 
oi duce acasă la prînz tot ce-a fost și ce n-a fost. 

Căpitanul Mazilu cobori în curte, ţanţoș în uniforma lui și 
înviorat ca un flăcău. Era urmat la cîţiva pași de moșierul 
Mîrșanu, cam posomorit la faţă. 

— Să tră-iţi! strigă mulţimea unindu-și glasurile. 


Mazilu le dete un imperceptibil „bună ziua“, pe care nu-l auzi 
nimeni și-i cuprinse cu privirile, întorcînd capul în dreapta și-n 
stînga, parcă ar fi căutat pe cineva prin gloată. Erau amestecați 
de-a valma bărbaţi și femei, bătrîni și copii, în sfîrșit tot satul, în 
păr. Citeva femei veniseră cu plozii în braţe, pe care îi legănau 
sau le dădeau ţiţă să sugă. Printre vlădoieni răsărea falnic, ca un 
stăpînitor, moșneagul Zaharia Zvirlugă, care se sprijinea în 
bastonul lui noduros. 

— Sînteţi toţi? Nu lipsește nimeni? îi întrebă căpitanul. 

— Mai toţi, domnule căpitan, vorbi moș Zaharia în numele 
vlădoienilor, așa cum făcea de obicei. Numai vreo șapte-opt 
lipsesc. Atita. 

— Bărbatu-meu plecă azi dimineaţă la Cornățel după un sac 
cu mălai, raportă femeia lui Matei Ciupagea. Știu oamenii... 

— Bine, încuviinţă căpitanul. Dar ceilalţi? 

— Apăi, ceilalți sînt bolnavi, nevolnici... Lixandru e damblagiu, 
nu s-a urnit de trei ani din pat. Nedelcu, veteranul, i s-a luat din 
război auzul, Ușurelu, Bălan și Albu sînt ofticoși. lar Pîrcălabu și 
Braghină cu pelagra. 

— Bine, lasă, am înţeles, făcu ofițerul. Care-i ăla Hodorablă? 

— Hodoroabă, îl îndreptară cîţiva. Toader Hodoroabă. 

— Ei, Hodoroabă a venit? Să-l văd. 

— lacă aici sînt, săru-mîna, don'căpitanule, zise mosșul, 
poruncește! 

— Unde-i fiu-tău, lancu, sau cum îl cheamă? 

— Poate Lazăr. Alt băiat afară de Lazăr n-am. 

— Așa... Lazăr... Să-mi spui unde se ascunde? 

— Asta nu știu, don'căpitanule, zău, nu știu. De citeva zile 
împieliţatu n-a mai călcat pe-acasă, dar-ar boala-n el, că multe 
zile fripte îmi făcu băiatu ăsta. 

— Să-l cauţi unde-i ști și să mi-l aduci încoace. 

Bătrînul Ţarină rămase ca trăsnit: 

— Să-l caut pe becisnic? Unde naiba să-l caut? Aud că de cînd 
s-a făcut știudent umblă pe la Șipotele și mai încolo după 
blestemăţii... cu alţii care n-au mai multă minte ca el. 

— L-ai dat la învăţătură și a ajuns student? se miră Mazilu. 

— Parcă-i trebuie învăţătură? Impieliţatu ăsta al meu ajunse și 
așa, trăsni-l-ar Dumnezeu. 


— Taci mă, boșorogule, și nu mai blestema băiatu, îl îmboldi 
Reghina, nevastă-sa. 

— Dinsa cine e? se interesă Țepeș. 

— E maică-sa, iertaţi, lămuri moșneagul, și e durută săraca. 
Oricît de păcătos ar fi, se cheamă că tot fecioru-so e. 

— Ştie cineva dintre voi că Lazăr a făcut moarte de om? 
întrebă căpitanul cu glas tare, adresîndu-se mulțimii. 

Oamenii ridicară din umeri. Mototolea răspunse: 

— De văzut nu l-a văzut nimeni cu ochii, da avem bănuială că 
el l-a răpus pe fecioru măriei-sale. Nu-i așa, nea Toadere? 
Dumneata ce zici? 

— Păi, de... ce știu eu? Chiar dacă vezi cu ochii și tot te- 
nșeli... darmite... îngăimă Hodoroabă. 

Sus, în iatac, cucoana Vasilichia, Mădălina și Daria stăteau la 
fereastră și priveau în curte cercetarea pe care o făcea 
căpitanul cu ţăranii din cătun. Dar nu auzeau ce se vorbea decit 
atunci cînd Țepeș dădea drumul glasului, așa că erau nevoite să 
se mulțumească doar cu mimica și gesturile oamenilor care 
păreau muţi. Uneori se amuzau puniînd vorbele din capul lor. 
Pînă la urmă căpitanul Mazilu îl lăsă în pace pe bătriînul 
Hodoroabă, zis Tarină. Şi așa își pierduse destulă vreme cu el. 
Nu pricepea cum fiu-său Lazăr ajunsese student, dar trecu și 
peste asta. urmînd să rezolve chestiunea omorului a doua zi, 
cînd va porni represiunea împotriva șipotenilor răsculați. 

— Care dintre voi e Stan Cînepă? întrebă ofiţerul. 

— Eu sînt, să trăiţi, răspunse un ţăran sprinten și iute. 

— Dă-te mai încoace. 

Stan se strecură prin mulţime și ieși în faţa lui Tepeș. 

— Ordonaţi, don’ căpitan! rosti el militărește. 

— Ce contingent ești? Ai făcut armata? 

— Am făcut la 19 Romanați. 

— la să-mi spui ce întrunire a fost la tine acasă în noaptea de 
miercuri spre joi? Cine a venit și ce-aţi discutat? 

Stan încremeni locului, zgiind ochii la ofiţer. Moșierul Mîrșanu 
îl preveni: 

— Nu încerca să minţi, fiindcă domnul căpitan știe tot de la 
nevastă-ta. 

Moș Zaharia Zvirlugă, auzind despre ce e vorba, fu cuprins de 
tulburare și, înaintînd cîţiva pași, ieși în faţa căpitanului. 


— Domnule căpitan, să mă iertaţi, dar nu pricep ce rost are 
asemenea întrebare? Noi ne-am înţeles omenește cu boierul. 
Măria-sa e aici de faţă și poate să dea mărturie. 

— Nu te-a întrebat nimeni pe tine, moș Tăgirţă! îl repezi 
Mazilu. Treci la loc și taci din gură. 

— Pe mine nu mă cheamă Tăgirţă, mă cheamă Zaharia 
Zviîrlugă și toată lumea din sat îmi poartă cinste. 

— Gura, că te pocnesc! zbieră enervat căpitanul, cu 
trăsăturile feței schimonosite. Cară-te de-aici, hodorogule! 

In acea clipă un copil de ţiţă din braţele Zanmfirii, femeia lui 
Bogoe, începu să ţipe asurzitor. 

— Ce urli așa, creștinu lu Dumnezeu, că iote, îmi speriași 
pruncu, îl apostrofă muierea pe căpitan. 

— Cară-te și tu, că-ţi pui botniţă ca la căţele. 

Zamfira nu se lăsă călcată în picioare: 

— La multe ca mine ai mai pus botniţă, boierule? întîi ne 
chemi cu trîmbița și pe urmă ne alungi cu botniţa? Apoi îndemnă 
mulţimea: Hai, oameni buni, p-aci încolo, să rămiie singur cu 
armata lui... 

— Taci, Zamfiră, nu mai întărîta lucrurile, încercă s-o 
domolească bărbatu-său. Mai bine du-te acasă cu băiatu... 

Căpitanul Mazilu nu luă în seamă vorbele femeii — ce să-și 
puie mintea cu o neroadă — și îmboldi pe Stan Cînepă. 

— Mult o să-mi faci pe mutul de la manutanţă? 

— Dacă vă spuse muierea, ce mă mai întrebaţi pe mine? 

— Așa? Nu vrei să răspunzi, rebelule? și-i trăsni pe 
neașteptate doi pumni zdraveni în fălci. 

Stan nu se clinti din loc ca stejarul. Îl împroşcă fulgerător cu o 
grindină de săgeți izvorite din ochi și avu parcă îndemn să-l 
pocnească la rîndu-i pe ofiţer, dar se stăpiîni anevoie. 

— Treci în partea cealaltă, îi porunci ofițerul. Giscane ia leagă- 
| pe tîlharul ăsta. 

Un murmur îndurerat ca mugetul mării se desprinse din 
mulţime. Seninul scăpătase de pe feţele oamenilor, lăsîndu-se în 
loc un nor întunecos, care prevestea furtună. Vlădoienii prinseră 
a-și da seama că nu-i de-a bună cu armata. Şi ei care trăseseră 
nădejde că acum, cînd se limpezeau lucrurile, boierul Mîrșanu le 
va împărţi moșia! Nu cumva îi dusese vulpoiul cu vorba și le 
aruncase praf în ochi ca să scape teafăr, cu faţa curată? Încă nu 


știau ce să creadă oamenii, parcă nu se îndurau să-și vadă atit 
de iute visul prăbușit în ţărînă. 

— Măria-ta, de ce taci? De ce nu vorbești? Noi am avut o 
învoială, strigă Zaliaria Zvîrlugă. Dumneata singur ne-ai chemat, 
fără să te rugăm, fără să-ţi șoptim o vorbuliţă, ca să ne vinzi 
moșia. 

— E adevărat, răspunse moșierul, dar cine se mai poate ţine 
de făgăduială, după ce mi-aţi omorît băiatul? 

— Da ce noi l-am omorît? răbufniră cîteva glasuri, protestînd. 

— Nu i-a luat zilele un venetic, ci tot unul dintre voi. Așa că eu 
mă spăl pe miîini. 

— Acu îţi dă mîna și te lasă custura dacă ai armata în spinare, 
zvirli cu piatra un glas. 

— Nu-i bine, măria-ta, să-ţi iei vorba înapoi, zise Zaharia 
Zvirlugă. Nu-i de loc bine... Nu... Nu... 

Căpitanul se întoarse și zărind pe bătrînul Zviîrlugă, îl măsură 
dispreţuitor cu privirile: 

— lar te-ai băgat în vorbă, mă hodorogule? Acuși ce mai vrei? 

— Eu nu vreau nimic, da nu știu ce tot vrei dumneata cu noi? 

— Ce vreau? Vreau să stirpesc pe bandiții care agită populaţia 
la răscoală, asta vreau! 

— Pe-aici nu se află nici un bandit. Lumea nu s-a mișcat, și-a 
văzut fiecare de treabă. 

— Da? hohoti căpitanul. Fiindcă socoteaţi că boierul o să vă 
dea moșia. Nu vă știu eu ce poame îmi sînteţi? Hei, a fost 
deștept boierul vostru... Ce? Era să aștepte să-i daţi foc 
conacului și să-l căsăpiţi? Mai bine să vă ducă el de nas că vă 
împarte moșia. Și-așa v-a domolit de ați stat liniștiți. 

— Din ce, din ne-ce, vorba e că la noi n-a fost răzmeriţă și n-ai 
de ce să ne judeci și să ne legi ca pe hoţii de cai, grăi moș 
Zvirlugă întăritat, cătînd ţintă la Stan Cînepă, legat cobză. 

— Ba a fost, a fost conspirație, adică „uneltire“... 

— N-a fost conspirație, nicidecum. După ce ne-a chemat 
domnu prefect Oroveanu să ne sfătuim cu dumnealui, ne-am 
sfătuit după aia și între noi. Asta a fost. 

— Mă, hodorog bătriîn, a fost conspirație, nu mă duceţi pe 
mine cu zăhărelul, fiindcă v-aţi adunat noaptea ca bandiții, 
păștuţu mă-ti... 


Bătrînul Zaharia Zvirlugă îl privi cu mare dispreţ, clătinînd 
adînc capul: 

— Văd că ai trei trese. Ghinăraru Turbatu ţi le-o fi pus pe 
umeri... 

— Spurca-m-aș pe ele! se auzi din mulţime un glas de muiere. 

Căpitanul Mazilu, spumegind de miînie, se repezi la moșneag 
și-i arse două palme răsunătoare. 

— Na! Să te saturi, pentru obrăznicie! 

Zaharia Zvirlugă se clătină pe picioare nevolnic și s-ar fi 
prăbușit dacă nu-l sprijinea Bogoe. După ce-și recăpătă 
echilibrul și-și veni puţin în fire, înălță capul și braţele spre cer: 

— Plătește-i tu, doamne, pentru rușinea ce-mi făcu 
bătrîneţelor, că eu nu am putere. 

— Culcă-te pe urechea aia, c-o să-mi plătească, rînji Mazilu. 

Apoi scoțind din buzunar un carneţel cu însemnări, îl cercetă 
și strigă: 

— Care e Bogoe? 

— Eu sînt! 

Căpitanul îl cîntări cu privirile din cap pînă în picioare: 

— Treci în partea cealaltă. Dar Mototolea? 

— Eu sînt! 

— Treci și tu dincolo. 

Oamenii se supuseră și trecură după un gard despărțitor de 
soldaţi, neștiind ce gînd are ofițerul cu ei. 

— Care-i ăla Ciupagea? 

— N-a venit, răspunseră cîţiva oameni. 

— Să se ducă cineva după el. 

— Nu-ţi spusei adineauri că e plecat omu la Cornățel? îl lămuri 
Păuna, mulierea ţăranului absent. 

— A, el fuse cu plecatul, cîrîi Țepeș morocănos. Mare noroc 
avu tîlharul! 

Spunind acestea se întoarse la plutonierul Giscanu și-i 
porunci: 

— Legaţi-i și pe-ăâștia. 

Bădirță și Stelaru îi legară fedeleș cu frînghiile. 

— Ce-aveţi cu noi, don’ căpitane, ce rău vă făcurăm? îl 
întrebară Bogoe și Mototolea, uluiţi de această măsură. 

— Las-că știți voi, bandiţilor, mai bine decît mine ce-ați făcut. 

Bogoe, fierbînd de miînie, se adresă moșierului Mîrșanu: 


— Ce făcurăm, măria-ta, că dumneata ai fost cu noi pe-un loc. 
De ce nu vorbești? 

— Chiar dacă am vorbit despre vînzarea moșiei, ţi-am luat-o? 
adăugă Mototolea. Nu e tot în mîinile dumitale? 

— Aţi făcut conspirație. Așa a declarat muierea lui Stan, 
răspunse moșierul. 

— Şi dacă am făcut conspirație, pe cine am omorît? Cui i-am 
prădat avutul? Unde am pus foc? 

— Vă bătea însă gîndul să mă devastaţi. 

— Așa? Și unde s-a pomenit să pedepsești pe cineva fiindcă a 
avut de gînd să facă un rău? Il pedepsești numai după ce a 
săvirșit fapta. 

Căpitanul interveni, rînjind. 

— Iconostasul mă-ti de tîlhar, crezi că te las să mă omori tu 
pe mine întîi? De ce să nu te omor eu întîi pe tine? 

Și brusc se întoarse către ostași: 

— Giscanu, ia-i pe cîteșitrei și împușcă-i. 

— Am înţeles, s-trăiţi! 

Cei trei ţărani, auzind porunca, rămaseră ca trăsniţi. Să-i 
împuște? De ce să-i împuște? Pentru care pricină? Și chiar dacă 
ar fi făcut moarte de om tot era nevoie de judecată. Dar ei nu 
omoriseră pe nimeni, nici un pui de găină măcar. Atunci, de ce 
să-i împuște? Haida-de, glumea domnu căpitan. Mare șugubăţ 
dumnealui... Vrea să-i sperie... să-i bage-n răcori... păi cum... 

Așa chibzui fiecare în mintea lui și în felul acesta oamenii își 
mai veniră în fire. Bogoe se linişti cel dintîi și chiar începu a ride 
înseninat: 

— Fiţi serios, dom-le căpitan, pe ce să ne-mpușcaţi? 

Stan Cînepă sări și el cu gura: 

— La noi răzmeriţă n-a fost, nu s-a mișcat nici un fir de păr din 
capul boierului, n-aveţi nici un motiv... ce mai... 

— Lăsaţi, măi, glumește dom' căpitan, adăugă și Mototolea, 
vrea să bage spaima în noi. 

Din ordinul plutonierului Giscanu, cîțiva soldaţi legară pe cei 
trei ţărani de stilpii chioșcului din fundul curții, la distanţă de 
cîte o jumătate de metru unul de altul. Moșierul, văzînd aceste 
pregătiri, se îngrijoră și, iuînd mai la o parte pe căpitan, îi șopti 
la ureche: 

— Într-adevăr, vreţi să-i împuşcaţi? 


— Mai încape vorbă? îi răspunse ofițerul. Trebuie să le bag 
troglodiţilor frica în oase, să nu se mai gîndească la răzvrătire 
cîte zile or avea. 

— Bine... dar... vedeţi... nu mi-ar conveni oricum să... tocmai 
aici în curtea conacului... vă rog! 

— Poftim! Asta-i bună! pufni Mazilu. O să mă deplasez acum 
cu trupa la cimitir, ca să nu vă fac deranj? Dar pentru cine ne- 
am lăsat treburile și ne-am cărat aici, la dracu-n praznic, dacă 
nu pentru siguranţa persoanei și averii dumneavoastră? Fiţi 
rezonabil, domnule Mîrșanu. Se poate? 

— Scapă-i, măria-ta, din ghearele turbatului, se auziră glasuri 
rugătoare din mulţimea încremenită. 

Moșneagul Zaharia Zvîrlugă strigă și el: 

— Oamenii nu vă făcură nici un rău, ba chiar vă păziră 
conacul. De ce să-i omoriţi? 

Moșierul ridică neputincios din umeri: 

— N-am ce să-i fac, moșule, e turc! 

Intr-acest timp, Mazilu se apropie furios de plutonier: 

— Hai, Giscane, ce faci? Nu termini o dată? 

Subofiţerul rîndui plutonul de execuţie la vreo treizeci de 
metri de condamnaţi. Se trase puţin mai la stînga și strigă: 

— Ascultă comanda la mine! 

Soldaţii încremeniră în poziţie de drepţi, ca niște statui. 

Dar celor trei țărani tot nu le venea să creadă că erau 
condamnaţi la moarte. Stan Cînepă strigă către ostași: 

— Mă creștinilor, mă fraţilor, n-aveţi pe ce să ne împușcați. 
Vedeţi-vă de treabă, că vă bate ăl de sus... 

In acea clipă plutonierul Giscanu comandă: 

— La ochi, arm'! 

Soldaţii, întunecaţi la față, ca noaptea, cu mișcări surde, 
mecanice, mutară puștile de pe umăr, le sprijiniră pe piept și 
ochiră: 

— Măi, oamenii lui Dumnezeu, fiţi de-nţeles, le vorbi Bogoe cu 
glas mieros, să nu trageţi cumva, că n-am omorit pe nimeni, 
uite, na! — asta mi-e crucea... Ne mirăm și noi ce ne găsi... în ce 
belea intrarăm tam-nisam. 

— Să știți că au gloanţe oarbe, șopti Stan celor doi tovarăși ai 
săi. Nu se poate altfel... N-au pe ce să ne împuște... 


— Așa zic și eu, murmură Mototolea, în timp ce sudoarea îi 
curgea șiroaie pe faţă. 

Plutonierul Giscanu comandă cu glas spart: 

— Foc! 

Un piîlc de răbufnituri surde împuiară văzduhul, șfichiuind 
auzul mulţimii ca un bici năprasnic. Stan Cînepă, surprins că nu- 
s gloanţe oarbe, desfăcu băierile miîniei: 

— Pe ce, paștile și Dumne.... 

N-apucă să isprăvească înjurătura. Capul i se aplecă pe umeri, 
încă mirat, încă nedumerit de asemenea întîmplare. 


STANCA LUI STAN CÎNEPĂ 


| 

Două ţipete sfișietoare răniră văzduhul, pînă la vămi. Femeia 
lui Bogoe și Mototolea, văzindu-și bărbaţii uciși, dăduseră glas 
durerii. Celelalte muieri începură și ele să țipe cît le ţinea gura și 
se stîrni astfel un vacarm uriaș, care asurzea urechile și încreţea 
pielea de spaimă. 

Căpitanul Mazilu încercă să spună ceva, dar vorbele i se 
topiră fără glas, mistuite de larmă. Lumea nu vedea decît cum 
își mișcă buzele și scutura miinile în aer. Copiii, cînd auziră pe 
mamele lor ţipînd, se speriară și începură și ei să chirăie, parcă 
i-ar fi tăiat turcii. Ţăranii, vrînd să liniștească pe femei, le strigau 
mereu să se potolească și să tacă din gură. Dar ele, nepricepînd 
îndemnul de liniște, căci nu era chip să deslușești o vorbă din 
pricina tumultului și crezînd că bărbaţii lor adulmecaseră vreo 
primejdie și-i înhăţase spaima, se înfricoșară și mai tare, 
întețindu-și ţipetele. Cîinii, stîrniţi, prinseră să latre la rîndul lor 
și nebunia care poposi la Vlădoaia nu mai cunoscu margini. 
Parcă se adunaseră din împărăţia visurilor toate coșmarurile 
înfricoșătoare și se năpustiră deodată pe capul oamenilor, în 
plină zi. 

Mîrșanu fugi în casă, cuprins de spaimă. Tot așa făcu și Leana, 
nevasta argatului lon, ajutoarea babei Anica la bucătărie. 
Căpitanul, temîndu-se să nu fie linșat de mulţimea care parcă-și 
pierduse minţile, se trase înapoi și comandă ostașilor: 

— La ochi, arm'! 


Baba Anica de la fereastra bucătăriei, împreună cu Leana, 
făcea mulţimii semne desperate cu amîndouă miinile ca s-o 
tulească. 

Numai Reghina lui Hodoroabă înţelese ce voia să spună 
bătrîna și răcni înspăimîntător: 

— Fugiţi, fugiţi, că ne omoară și pe noi... 

Deodată, ca la poruncă, fiecare se pomeni strigînd buimac de 
groază aceleași cuvinte molipsitoare: 

— Ne omoară armata! Ne omoară armata! 

Inhăţaţi de spaima morţii, bărbaţii, femeile și copiii se 
năpustiră de-a valma, într-un iureș nestăvilit, spre poartă, ca să 
scape cu fuga. Acolo, grămădindu-se unii peste alţii, se 
poticniră, căci nu puteau ieși toţi deodată. Într-o clipită răsări în 
calea miîntuirii un zăgaz viu de corpuri omenești. Miinile și 
picioarele celor striviţi zvicneau din grămadă neputincioase, 
amestecate laolaltă: ale bărbaţilor cu ale femeilor și copiilor. 
Urletele și țipetele trecuseră de hotarul nebuniei. 

Cei mai voinici, călcînd peste movile de trupuri care se 
zbăteau nevolnic, săriră dincolo, în libertate, și o rupseră la 
sănătoasa. 

Se ridicară mulţi și dintre cei prăbușiţi. Care șchiopăta, care 
încerca să-și dreagă mina sau piciorul în timpul goanei. Dar 
cîteva femei, cîţiva bătrîni și copii rămaseră pe loc. Unii dintre ei 
mai mișcau, încercînd să se tirască pe pămînt ca rimele, alții 
încremeniseră de tot. 

Bătrînul Zaharia Zvirlugă, cu pieptul zdrobit, se chircise, întors 
cu spatele, ca să apere trupul încă cald al unui copil de ţiţă care- 
i căzuse în braţe, nu se știe de unde și cum. Lunga lui viață 
poate ar mai fi avut parte de zile, dacă nu găsea un sfîrșit atit 
de năprasnic. 

Căpitanul Mazilu, văzînd panica vlădoienilor și prăpădul care 
se dezlănţuise, nu mai ordonă trupei să tragă, căci nu mai avea 
nici un rost. Puse pe sergentul Corbea, împreună cu cîțiva 
ostași, să sape dincolo de uliţă, unde se afla un maidan, o 
groapă mare ca să înmormînteze pe toţi morţii. 

Erau 11 la număr dimpreună cu cei trei împușcați. 


În vreme ce soldaţii săpau groapa, logofătul Smarandache cu 
lon argatul cărau morţii din curtea conacului și-i așezau pe 
maidan, înșiruindu-i unul lîngă altul. O vecină, care scăpase 
teafără din iureș, înștiință pe Stanca, nevasta lui Stan Cînepă, că 
bărbatul ei fusese împușcat de soldaţi din ordinul căpitanului. 
Femeii parcă îi puse cineva foc la tălpi. Luă iute un cuţit, îl 
ascunse în sîn și porni înapoi spre conac. Pe drum bocetele și 
văicărelile celor care aveau părinţi, fraţi sau copii morți îi 
împuiară urechile, dar nu se mai opri să întrebe pe fiecine ce se 
întîmplase, căci știa dinainte răspunsul. 

Cînd ajunse în dreptul maidanului, Smarandache logofătul și 
lon argatul tocmai aduceau trupul bătrinului Zaharia Zviîrlugă, 
pe care îl așezară în rînd cu ceilalți morţi. 

— Mămulică, și pe tine, bunicule, te răpuseră tilharii? strigă 
Stanca, fierbînd în clocot. 

Apoi, zărind pe bărbatu-său rînduit între hoituri, ca un lucru 
oarecare, începu să-și smulgă părul din cap și să bocească. 

— Aoleo, Stănică-nică, ce păţanie păţiși de nu mai vezi și nu 
mai auzi? Cine mi te culcă să dormi somnu morţii? 

Deodată, cuprinsă de ciudă, îl ocări: 

— Îţi spusei să nu te bagi în ciorbă, că te frigi și nu m- 
ascultași. Acuma, na, satură-te! D-aia cîteodată trebuie să se ia 
bărbatu și după muiere. 

Unul dintre ostașii care săpau groapa îi aruncă o vorbă: 

— Lasă, fă, nu-l mai judeca și tu, că-l judecă altu mai bine. 

Stanca vru să-i răspundă ceva, dar dădu cu ochii de 
Smarandache, care, vrînd s-o evite, ședea cu spatele. 

— Ascultă, mă, ludă, ce cîștigași cu vînzarea? Vreau să văd 
unde ţi-e cîștigu? 

— Aide, cară-te și lasă-mă, mirii logofătul întunecat. 

— Auliu, anafura căţelei care te-a fătat, îi trase Stanca o 
înjurătură bărbătească și repezindu-se la el îl pocni cu pumnul în 
faţă de-i stilci nasul. 

Logofătul făcu un pas îndărăt, apoi tăbări asupra ei s-o 
deznoade. N-apucă să-i dea decit cîțiva pumni pe care femeia îi 
îndură voinicește, că se opri deodată și căzu scăldat în sînge. 
Stanca îi înfipsese cuțitul în burtă și acum fugea spre curtea 
conacului. 


Leana, care văzuse scena de la fereastra bucătăriei, îi strigă 
cu năduf: 

— Bine-l mai însemnași, bia, lovi-l-ar moartea! 

Dar femeia, stăpiînită de gîndurile ei, n-o auzi. 

— Mă, ce-i făcu ăstuia muierea? întrebă caporalul Băluţă, care 
supraveghea săpatul gropii comune. Mi se pare că-l ușură de 
necazuri, ai? 

Ciţiva ostași voiră să alerge după diînsa, dar Băluţă îi opri: 

— Lăsaţi-o, mă. Şi-o fi sărat și ea sufletul... 

— Amarnică muiere! Umblă cu cuţitu ca cu acul. 

— Așa-i viaţa de țăran: amarnică. Toate le face pe apucate! 

După cîteva minute, logofătul nu mai suflă. Inchise ochii peste 
o viaţă tristă, care îl silise să se tirască și să lingă mîinile mai 
marilor săi. Toate acestea le făcuse pentru burtă și acum murea 
tot din pricina burţii. 

— Ce facem, don’ căprar, vestește careva pe boier că-i mierli 
sluga? 

— Lasă, măi, făcu Băluţă posomorit, fără chef, o să afle și-așa. 
Pînă una-alta, pune-l la cutie, că tot mai avem un loc liber, 
mama mă-si de viaţă legată cu aţă. 

Și caporalul scuipă scîrbit, gîndind că grozăviile pe care le 
văzuse adineauri o să le povestească și morţilor pe lumea 
cealaltă. 


III 

În timpul acesta, căpitanul Mazilu stătea singur în sufragerie, 
unde cu două ore mai înainte luase gustarea de dimineaţă. Se 
apucase să facă un raport către comandantul militar al judeţului 
despre modul cum reprimase răscoala din comuna Vlădoaia și 
scria de zor. Ușa se crăpă încet, cu fereală, dar tot scîrții. In prag 
se arătă Stanca, iscodind cu privirile ca o mîță șoricelul. 
Căpitanul ridică ochii: 

— Ce vrei? Cine te-a chemat? 

— Nechemată nu veneam eu, îl înfruntă ea și se precipită spre 
ofițer, ţinînd pitită la spate mîna cu cuțitul. 

Acesta se ridică în picioare și o goni răcnind: 

— leşi afară! 

Stanca în loc să plece se năpusti furioasă asupră-i, țintind să-i 
înfigă cuțitul în pîntece dar căpitanul, instinctiv, se feri și ea 


nimeri fără vrere în latura mesei. Ofițerul încercă, în aceeași 
clipă, să tragă sabia din teacă, dar nu avu timp, căci femeia îl 
atacă din nou, agitind în aer cuțitul mînjit cu sîngele logofătului 
ucis. 

— Un cîine am căsăpit, dar nu mă las pînă nu căsăpesc și pe 
al doilea, grijania mă-ti de tîlhar! 

— Eu tîlhar, fă, tîrfa dracului, strigă Țepeș cu inima sărită, 
uluit de îndrăzneala Stancăi și profitind de o împrejurare 
prielnică îi înhăţă mîna dreaptă și i-o răsuci. 

Femeia se zbătu, însă n-avu încotro și dădu drumul cuţitului 
care căzu pe podele, dar în același timp îl izbi cu genunchiul în 
testicule. Căpitanul gemu de durere și cu amîndouă mîinile își 
apără locul de o nouă lovitură. Muierea aceasta era dracul gol, 
avea putere de ursoaică și Mazilu ar fi strigat după ajutor dacă 
rușinea nu i-ar fi gituit glasul. Auzi, un ofiţer din armata regală 
să fie răzbit de o femeiușcă! 

Atunci Stanca tăbări pe el și-l zgirie cu unghiile pe față ca o 
pisică turbată. Într-o clipă îl umplu de sînge și se umplu și ea. 
Vru să se aplece să puie mîna pe cuţit, dar ofiţerul, cu o lovitură 
de picior, zvîrli cuțitul care nimeri drept sub bufet. 

Tocmai atunci Mîrșanu dădu să intre în sufragerie dar cînd 
zări pe căpitan cu faţa scăldată în sînge, se trase înapoi, speriat: 

— Domnule Mirșanu! strigă Mazilu, îndreptindu-se spre el, 
vino-ncoace te rog... 

Îl răzbise frica. 

În acea clipă, Stanca profită de împrejurare și o tuli. Cobori 
scările ca o vijelie, ajunse în curte, dar nu mai merse în uliţă, ci 
cîrmi la dreapta. Noroc că portiţa care da în grădina conacului 
era deschisă. 

Căpitanul, urmat de moșier, alergă după diînsa și-i luă urma. 

— Puneţi mîna pe ea! dete glas soldaţilor aflaţi în curte. 

Aceștia, zărind pe fiorosul 'Tepeș cu fața numai rană, holbară 
ochii de mirare. Habar n-aveau ce se întîmplase și despre cine 
era vorba. 

— Alergaţi, rîtanilor, nu mai holbaţi ochii la mine și prindeţi 
scorpia. 

Apostoliu, Stelaru și Ruican, fiind mai iuți de picior, se luară 
după ea. 

— Stai c-o prindem cînd o sări gardul, le spuse Apostoliu. 


Dar Stanca, ajunsă în fundul grădinii, se cățără pe gard cît ai 
clipi și sări dincolo. 

— lete-te drăcie! Parcă ar fi fost miţă, se mirară ostașii. 

Săriră și ei gardul și se puseră s-o urmărească. Femeia fugea 
iepurește și pămîntul se trăgea înapoi de sub picioarele ei parcă 
avea jerăgai la tălpi. 

Stelaru se opri și trase un foc de armă ca s-o sperie. Dar 
Stanca gonea mai departe. Atunci trase în ea, dar n-o nimeri. 
După ce slobozi focul îi păru bine că n-o nimerise. 

— O mai luam pe suflet. Pentru ce? 

Apostoliu osteni și el și se întoarse la Stelaru. 

— Aferim muiere! zise soldatul, abia trăgîndu-și sufletul. 

Ruican însă nu se dete bătut. Îndărătnic cum era, o urmări 
mai departe, doar-doar va înhăţa pe îndrăcită. La el în sat nici 
un flăcău nu-i lua înainte cînd era vorba de fugă. Și tocmai o 
muiere să-l rămiie acum? Nu se poate, frate-miu ! Trebuie să 
puie mîna pe ea, chit că i-ar seca răsuflarea. 

Fugara se depărta tot mai mult de el, parcă zbura. „Ei drăcia 
dracului, nu-i rost, își zise Ruican. Mă rămîne diavolița“. 

Totuși nu se dete bătut și continuă s-o urmărească. Cînd vru 
să coboare o coastă mai repede, femeia se poticni, pesemne se 
împiedicase de ceva, și căzu diîndu-se de-a berbeleacul de 
cîteva ori, ca un iepure împușcat din goană. Se ridică 
numaideciît în picioare și alergă mai departe. Dar soldatul 
observă că începuse a șchiopăta. 

— Acu ești a mea, surată! strigă el vesel. 

După un sfert de ceas, Stanca nu mai putu să alerge. Se 
așeză pe o buturugă, abia trăgîndu-și sufletul. Acolo îl aşteptă 
pe urmăritor. Cînd se apropie soldatul, îl întrebă: 

— Ce ai cu mine, mă, urîtule? 

Ruican cătă lung la ea, surizînd stingher, ca prostul: 

— N-am nimic. Căpitanu are... 

— Da ce, ești cumnat cu Turbatu? 

— Ba nu-s cumnat. 

— Sau te tragi din boieri? 

— Ba, din opincă mă trag. 

— Dacă nu ești cumnat cu Turbatu și nu te tragi din boieri, fă 
bine și dă-mi pace, că acuși te fac de-ţi aduni dinţii de pe jos. 

— Nu pot, am ordin să te duc plocon. 


— Şi dacă mă duci și mă împușcă ce cîştigi? 

— Da dacă nu te duc ce cîştig? 

— Uite ce cîştigi. Şi apucîndu-i capul cu amîndouă mîinile, 
Stanca îl sărută înverșunat pe gură. 

— Asta cîştigi... Mulţumește-te și cu atit... 

— Ba cu atît nu m-aș mulţumi... Văz că ai daruri mai multe... 

Femeia clătină capul a părere de rău. 

— Degeaba. După ce-mi împușcarăţi bărbatu nu-mi arde mie 
de blestemăţii. 

Ruican se uită chioriîș la ea și pufni din nas. Hm! Avea 
dreptate muierea. O întrebă posomorit: 

— Care fuse din ei? 

— Care să fie? ÄI mai tînăr... 

Soldatul stătu un timp în cumpănă. Iscodi cu privirile în spate, 
dar nu mai văzu pe nimeni: Apostoliu și Stelaru făcuseră calea 
întoarsă. 

— Bine, te las, nu-ţi fac nimic. Dă-l încolo de căpitan... e fecior 
de boier... 

Apoi, cu glasul muiat, în care încercă să puie niţică miere, o 
întrebă: 

— Cum te cheamă? 

— Stanca, răspunse ea. Dar pe tine? 

— Pe mine, Mărin... 

Se despărţiră simplu, în tăcere. Soarele, văzînd de sus cele 
întîmplate, străluci parcă mai tare. 


VERSURI DE MUSSET ȘI VIGNY 

Cucoana Vasilichia, îngrozită de ceea ce se întîmplase în 
curtea conacului, alergă năucă după bărbat. Simţea instinctiv în 
acele clipe nevoia unei securităţi a fiinţei și aceasta n-o găsea în 
alt loc decit în preajma soţului. Moșierul însă era afară, în curte, 
uitîndu-se la fapte ca un spectator nevolnic, care le dezlănţuie 
dar nu le mai poate opri desfășurarea. 

Cînd se gîndea să coboare în arena morţii, urechile moșieresei 
fură sulițate de un sinistru cor de ţipete. Îngheţă locului de 
spaimă. In aceeași clipă zări pe lencuţu cu faţa galbenă de mort. 
Fugise îngrozit de vălmășag și se întorcea în casă ca într-un 
refugiu. 


— Ce e? Ce s-a întîmplat? îl întrebă din ochi nevastă-sa. 

— Nu știu, ridică el din umeri. Probabil s-au speriat oamenii. 

Țipetele de afară continuau răzlețe, în răstimpuri, fără a se 
potoli. Cei doi ascultau cu urechile ciulite, tresărind ori de cite 
ori văzduhul era frămîntat de glasul durerii. 

După ce liniștea se înscăună, cucoana Vasilichia îl luă pe 
bărbat în primire: 

— lencuţule, ce înseamnă asta? Nu ești în toate minţile? De 
ce l-ai lăsat pe căpitan să execute osîndiţii în curte? Altundeva 
nu se mai găsea loc? 

— Crezi că nu i-am spus? Te înșeli, Vasi. Am insistat chiar, 
pentru că era o chestiune, cum să spun, destul de dezagreabilă. 
Ştii ce mi-a răspuns? Că nu ne face nici un „deranj“ și că s-ar 
cuveni să fiu mai rezonabil... 

— Auzi, ce obraznic! De ce nu l-ai luat de guler? Cum și-a 
permis să te insulte în casa ta? 

— Dar, draga mea, cine l-a chemat? Nu l-am chemat noi? 

— Am chemat armata, nu pe el. Cine știa c-o să ne trimită un 
descreierat? 

— Stiu eu? O fi avînd ordin de sus. Socoţi că a făcut din capul 
lui? Nu cred. In orice caz trebuia să bage spaima în oameni, ca 
să le piară pofta de răzmeriţă. 

Mădălina și Daria năvăliră în cameră, speriate, cu sufletul la 
gură, abia ţinîndu-se pe picioare. 

Daria plîngea și îngălbenise ca ceara. 

— Nu trebuie să vă uitaţi la lucruri d-astea... Sînt oribile! 

Spunînd acestea, cucoana Vasilichia se repezi în sufragerie și 
se-ntoarse cu o sticlă în mînă. 

— Beţi cîte-o vișinată să vă mai veniţi în fire. 

Fetele nu voiră să guste. Mădălina abia își muie buzele, dar 
moșiereasa insistă: 

— Trebuie să beţi. Uite, beau și eu. 

Băură în silă lichidul roșu, ca pe o doctorie. Degeaba: nu 
venea liniștea mîngiietoare la comandă. Fosta profesoară se 
apucă atunci să citească poezia La Maison du Berger de Alfred 
de Vigny cu glas tare. Nici Daria, nici Mădălina nu pricepură 
nimic. N-aveau mintea acolo. 

— Continuă tu, Daria! o pofti cucoana Vasilichia și-i trecu în 
mînă cartea. 


Fata citi rar, declamatoriu La nuit de mai de Alfred de Musset, 
după care, simțind cum plutește în altă lume, urmă să citească 
mai departe versuri alese la întîmplare din Verlaine, Gauthier și 
Samain. Cînd obosi îi lăsă locul Mădălinei și astfel stihurile 
poeţilor francezi răsunară straniu la Vlădoaia, în acea zi 
cumplită de martie. 

Lectura fu întreruptă brusc de ivirea babei Anica. Dar cucoana 
Vasilichia, ca să nu se mai sperie fetele, n-o lăsă să deschidă 
gura și trecu în camera învecinată cu ea. 

— Ce-i, Babanico? o întrebă ea mai mult din ochi. 

— Aoliu, cocoană, ce-i afară, e prăpăd mare, dădu bătrina 
glas spaimei. Se stirciră oamenii ca ciorchinii în teasc. Opt 
suflete luă Dumnezeu la el. 

Cînd află că soldaţii se apucaseră să sape un mormiînt pe 
maidanul din faţa conacului ca să îngroape morţii, își ieși din fire 
și alergă după lencuţu: 

— Nepricopsitul de căpitan vrea acum să instaleze un cimitir 
în nasul nostru, ca să visez morţii în fiecare noapte, ţipă femeia, 
neputînd îndura să cadă pe capul ei încă o năpastă. 

Il trimise pe moșier să facă ce-o face și să schimbe gîndul 
căpitanului. El nu vru să se ducă. 

— Nu-mi pun mintea cu nebunul... Să facă ce-o vrea, numai 
să scăpăm teferi. 

Vasilichia îi aruncă o privire dispreţuitoare și cobori ea însăși 
să intervie pe lîngă căpitan. Îl găsi în sufragerie, stînd la masa 
cea mare de stejar dinaintea unor hirtii. Se instalase ca la el 
acasă, transformînd sufrageria într-o cancelarie cazonă. 

— Domnule ofițer, începu ea enervată, soldaţii dumitale au 
început să sape o groapă pe maidanul din fața conacului, în ce 
scop? 

— Eu le-am dat ordin, replică scurt căpitanul. 

— Și eu interzic acest lucru! i-o reteză moșiereasa. Nu admit 
cimitir la doi pași de casa mea. 

Ofiţerul, neobișnuit cu asemenea ton din partea unei femei, o 
măsură lung cu privirea. 

— Vă rog să aveţi în vedere că nu sînt subalternul 
dumneavoastră. Nu primesc ordine decit de la superiorii mei. 

— Eu sînt stăpiînă aici și vei face așa cum îţi poruncesc, fiindcă 
ai fost pus la dispoziţia mea. 


— Vă înșelaţi. Sînt la dispoziţia comandamentului, nu a 
dumneavoastră. 

— Da? Atunci mă voi adresa colonelului Deleanu, dar în acest 
caz nu știu cum ai să te descurci. 

— Adresaţi-vă unde doriţi, rosti Mazilu pălind. Eu am venit aci 
să vă apăr, nu să fac discuţii sau să mă cert cu dumneavoastră. 

— Mulţumesc pentru apărare. Așa crezi dumneata că ne-ai 
apărat? Dimpotrivă, ne-ai creat o situaţie groaznică, imposibilă, 
pentru care te fac răspunzător. Îți comunic că din această clipă 
ești indezirabil în casa noastră. 

— Ce spuneţi? hohoti surprins căpitanul. Vă dă mîna să plec? 
Puteţi să-mi daţi în scris că renunţaţi la serviciile armatei? 

— Nu e vorba de soldaţi, ci numai de dumneata personal. Poţi 
să-ţi găsești aiurea cancelarie. 

Mazilu, biciuit și contrariat, vru să bată în retragere și să 
contramandeze ordinul buclucaș cu groapa în nasul boierilor. 
Dar i se păru că o face prea tîrziu cînd nimic nu s-ar mai putea 
îndrepta. De aceea biigui, jalnic, cu toată autoritatea terfelită: 

— Biiine! După ce termin raportul plec... 

— E de dorit! completă scurt și tăios cucoana Vasilichia și, cu 
o prestanţă pe care o dobîndise din scurta ei experienţă școlară, 
ieși din sufragerie ca dintr-o clasă de curs unde predase o lecţie 
aspră. 

Conul lencuţu se sperie cînd auzi că nevastă-sa se grăbise să 
expedieze pe Mazilu, tocmai atunci cînd primejdia plutea mai 
amenințătoare deasupra capetelor lor. Era de neînțeles o 
asemenea imprudenţă din partea ei. 

— Dacă se supără și se retrage cu armata lui, ce facem? 

— Nu-ţi fie frică. N-are curajul acesta. Dacă erai mai deștept și 
hotărit îi impuneai punctul tău de vedere. 

— Dar ce vreai să fac, dragă? strigă exasperat moșierul. 

— Trebuia să întocmiţi împreună un plan de acţiune, nu să-l 
lași pe el singur de capul lui. 

— Tu nu vezi că ăsta e turc, nu vrea să știe de nimeni? 

— Și pentru turci se găsesc leacuri. 

Pe ușă năvăli lon argatul, care vesti pe boier că Smarandache 
fusese ucis de muierea lui Stan Cînepă. 

— Cum, mă? Cînd l-a omorit? Și cum a făcut? 

— l-a băgat cuţitu-n burtă de i-a ieșit maţele afară. 


Mîrșanu se luă cu mîinile de păr. Asta mai lipsea acum. Bietul 
logofăt! Putea să se păzească niţel, prostănacul! A murit ca un 
neghiob, absolut de pomană. 

— Ai văzut? rosti grav cucoana Vasilichia. Nici n-au coborit 
morţii în groapă și au început răzbunările. 

După o jumătate de oră, altă noutate: căpitanul, vestitul 
Mazilu, fusese vărgat pe faţă tot de muierea lui Cînepă: 

— E de mirare că a scăpat numai cu atita, zise cucoana 
Vasilichia. 

Moșierul Mîrșanu, copleșit și îngrijorat, nu spuse nimic. Privea 
în gol încercînd să deslușească propria lui soartă. 

Căci faptele se îmbulzeau una după alta, prea multe și grele 
ca să încapă în traista unei singure zile. 


SÎNGELE ARE VIAŢĂ 


| 

Șipotenii aflară tot în ziua aceea de cîte se întimplaseră la 
Vlădoaia, din spusele Stancăi și ale altora. Nimeni nu se sperie 
de năpasta abătută pe capul vlădoienilor, deși se așteptau sa-i 
ajungă și pe ei, afară de cîteva muieri fricoase care începură a 
boci. 

— Staţi, fă, ce v-apucarăţi să vă ridicaţi poalele înainte de-a 
ajunge la rîu? 

La o adică, ce făcuseră vlădoienii de i-a storcoșit armata? N- 
au spinzurat pe nimeni și n-au pus foc pe undeva. Păi atunci? De 
ce atita vărsare de sînge? De ce atita urgie de florile mărului? 

— Auliu, căpitănia lui de căpitan, dacă nu-l belesc de viu cînd 
l-oi vedea! tună și fulgeră Lazăr Hodoroabă pe culmile îndirjirii, 
auzind că atiția oameni își pierduseră bucuria vieţii, împușcați 
de ostași și stilciţi în înghesuială. Eu cu mîna mea îl fac fărime, 
chit că m-or curăța după aia. 

Pantelimon Gavrilă nu mai stătu pe gînduri și puse pe Lache 
să tragă clopotele, dînd totodată sfoară să se adune lumea la 
locul știut, adică în clădirea spitalului. Cînd ieși din curtea 
bisericii se întîlni cu învățătorul cel nou. 

— Vreţi să vă împotriviţi armatei? E o nebunie curată... Curată 
nebunie! strigă acesta, aflînd rostul clopotelor. 


— O fi, dar noi ne-am săturat de atita cuminţenie. Și cu 
nebunia nu ne şade rău. Decit așa viață mai bine lipsă. 

— Măi, omule, trebuie să înţelegi că răzmeriţa voastră nu are 
sorţi de izbîndă, fiindcă merge la întîmplare. Voi aţi făcut cîte o 
răscoală în fiecare sat care nu seamănă una cu alta. La Vlădoaia 
a fost una, dincoace e alta. Răsculaţii lucrează anapoda, fiecare 
de capul lui, fără legătură, fără nimic. 

— Legătura e că la toţi ne-a ajuns cuţitu la os... 

— Eu nu zic ba, însă vă sfătuiesc să vă păziţi pielea. 

— Ce s-o mai păzim, că e tăbăcită de tot și nu mai face două 
parale. Dacă apucarăm pe drumu ăsta, mergem înainte, fie ce-o 
fi... S-au revărsat apele, nu vezi dumneata, cine cutează să le 
mai ţină piept? Vine potopul și mătură tot de pe spinarea ţării. 
După asta poate o să înceapă altă viaţă mai bună. 

— Dar de ce atitea jertfe, atita sînge? 

Ţăranului îi scăpărară săgeți aprinse în ochi. Aproape răcni, 
ţintuind vulturește pe învăţător: 

— Fără vărsare de sînge nu-i chip. Chiar morţii noștri o să 
înfricoșeze pe boieri. Tăria noastră e că știm să murim, d-aia nu 
ne speriem nici de armată, nici de moarte, nici de nimeni... 

Învățătorul Vasilescu se cutremură la auzul acestor cuvinte și 
înțelese cît de înarmaţi erau ţăranii, la ce înălţime îi ridicase 
oțelirea mizeriei și împilării, și aruncînd la gunoi argumentele lui 
crezu o clipă în biruinţa cauzei lor. 


Il 

Șipotenii, de cum auziră glasul clopotelor, chemîndu-i de sus, 
din văzduh, lăsară toate baltă — unii încă mai cărau grîne de la 
castel — și se duseră val-virtej la adunare. Cît ai bate din palme, 
sala fu ticsită de lume și încă tot mai veneau. Semn bun! Se 
dăduseră oamenii pe brazdă, îndeplinind poruncile — ceasornic 
— ca la militărie. 

Nu era vreme de pierdut. Pantelimon se urcă pe un scaun și, 
dregîndu-și glasul, cuvîntă: 

— Fraţilor, ni se apropie funia de par. Aflarăţi, fieștecare, ce 
făcu armata la Vlădoaia, cum căsăpi pe bieţii oameni care n- 
aveau nici o vină. Cu noi n-o să se întîmple așa, că ce păţiră ei 
ne e nouă învăţătură de minte. 

— Nu mai sîntem proști, se auziră glasuri. 


— Ba sîntem, că n-am învăţat carte și-am mîncat numai 
sărătură... 

Apoi, căutînd cu ochii prin mulţime, strigă: 

— Fă, Stancă, unde ești? Dă-te mai încoace. 

Femeia, auzindu-se chemată, își făcu loc printre oameni și 
ajunse în faţă, în preajma vorbitorului. 

— Ziseși că n-au venit la Vlădoaia decit optzeci — o sută de 
ostași? 

— Mai mulţi nu sînt, mînca-i-ar viermii și pe ei, afară de unu, 
confirmă Stanca. 

— Ăștia fac taman două plutoane, intră Lazăr în vorbă. Eu 
crez că-i răzbim, cu toate puștile lor. 

— Dacă nu ne e frică de ei îi răzbim, grăi Călin Biîrligatu. Dacă 
ne e frică nu-i răzbim. 

Pantelimon Gavrilă reluă cu glas aspru: 

— Dacă vine armata peste noi, ce facem, o prijonim sau o 
lăsăm să ne belească? 

— O prijonim! O prijonim! se auziră toate glasurile ca un 
tunet, zguduind geamurile de la ferestre. 

— Așa zic și eu. Îi așteptăm ascunși sub deal, în dreapta 
șipotului Mîndra. 

— E bun locu, încuviinţă Lazăr. Cînd vii de la Vlădoaia, n-ai 
cum vedea ce-i sub coastă. 

— Cînd soldaţii s-or apropia și-or coti drumul, sărim pe ei fără 
veste să-i facem chisăliţă. 

— Nu-i rău planu, zise Ghiţă Cărare, numai că trebuie să-i 
pîndim cînd or veni încoace. 

— Îi pîndim, de ce nu? răspunse Pantelimon. Înșirăm oameni 
să-i pîndească pe tot drumu și să ne dea de știre cînd s-or 
apropia. 

— Oameni, nu e tocmai potrivit, sări moș Găvană. S-ar putea 
să-i descopere și să se strice socotelile. 

— Da ce să punem? 

— Să punem copii, se auzi un glas. 

— Bravooo! ţiui o voce ascuţită în urechile tuturor. 

Grămada capetelor se întoarse spre locul de unde pornise 
glasul și țăranii descoperiră pe Norocel, agăţat de o ferestruică 
înaltă, gata în orice clipă să cadă și să-și rupă gitul. 

— Fă-te-ncoa, mînzule, îl chemă Pantelimon. 


Feciorul răposatei loana sări de la fereastră ca o miţă și, 
strecurîndu-se prin mulţime, ajunse în fundul sălii unde se afla 
Gavrilă. 

— Poţi, mă tartore, să faci o treabă ca asta? 

— Cine, eu? se proţăpi băieţandrul atins de îndoiala pe care o 
cuprindea întrebarea. Nu mă cunoști, nene Pantelimoane! 


MOARTEA LA PÎNDĂ 


Căpitanul Mazilu simţi cum îi fuge pămîntul de sub picioare. 
Nebuna de moșiereasă ar fi în stare să-i facă un pocinog pe 
chestia panicei profitind de prietenia cu colonelul Deleanu. 
„Mama lor de lepre! După ce mă deplasez tocmai de la dracu-n 
praznic ca să le scap pielea, mai fac și pe gornoșii, că le-am 
adus cimitirul sub nas. Nu era mai bine să-i lase stăpînirea pe 
mîna ţăranilor să-i jugănească după pofta inimii?“ 

Căpitanul încă nu scăpase de apăsarea acestei griji, că dădu 
peste altă pacoste: neașteptata agresiune a acelei „tirfe“ cu 
ochi sfredelitori de viezure, care voia să-și răzbune moartea 
bărbatului. În viaţa lui n-avusese a face cu asemenea 
sălbăticiune: sălășluia în ea vlagă de bărbat și se minuna 
ofițerul că nu-l răzbise. Totuși n-avu noroc să scape cu faţa 
curată. Dimpotrivă, teleleica, tăbărînd asupră-i cu ghearele, îl 
zgîriase pe obraji de-l făcuse numai rană vie. 

Sanitarul Ciorchină încercă să-i bandajeze toată faţa, dar 
căpitanul se răţoi la el: 

— Ai căpiat? M-am războit cu turcii, ce-am făcut? 

Se mulțumi să-l panseze ușor, oprind doar scurgerea sîngelui. 
Cînd îl zăriră soldaţii astfel, începură a chicoti pe înfundate, 
dîndu-și unul altuia cu coatele. 

— Mă, frate-miu, bine îl mai zgîrie miţa cea năzdrăvană! 

Pacostea asta îl amăra tare mult. Pînă să se vindece 
zgirieturile de pe faţă, care-l făceau din om, neom, trebuia să 
treacă măcar trei-patru săptămîni. Asta era timp, nu glumă! 
Cum să se arate ţăranilor batjocorit de o femeie, cu o mutră 
care stirnea hazul? 

Se hotărî să plece la Șipotele pe-nserat în loc de a doua zi în 
revărsatul zorilor, cum își pusese în gînd. Poate acolo va putea 
pune mîna și pe miţă ca să-i reteze ghearele. 


Pe de altă parte, din cauza certei cu moșiereasa, îi trecuse 
pofta de a cere Miîrșanilor găzduire peste noapte. Atita pagubă! 
Putea să doarmă foarte bine în satul vecin, la preot sau la 
învăţător, decit să se ploconească în fața unor „lepre“ 
nerecunoscătoare. Cum asfinţi soarele, dădu ordin de plecare. 

Moșierul Miîrșanu, văzînd pregătirile soldaţilor din curtea 
conacului, alergă speriat la Mazilu. 

— Ce înseamnă asta? Plecaţi? 

— Da, răspunse căpitanul și un suris de diabolică satisfacţie îi 
înflori în colţul gurii. 

Conu lencuţu rămase locului, încremenit. Căpitanul adăugă 
maliţios: 

— De altfel după cite am înţeles din convorbirea cu soția 
dumneavoastră, nici nu aveţi nevoie de protecţia armatei și nu 
știu pentru care motiv am fost trimiși aici. 

— Totuși nu se poate, biigui moșierul, nu se poate să ne lăsaţi 
așa... în urma celor petrecute, situația noastră s-a înrăutățit. 

— N-aveţi decît să reclamaţii. Soţia dumneavoastră m-a 
ameninţat chiar că... 

— Să reclamăm? strigă furios moșierul. Dar cui să reclamăm 
după ce vom fi sfișiaţi de ţărani? Nu știu ce urmăriţi... Vreţi să 
vă răzbunaţi pe noi? Dacă nevastă-mea a avut imprudenţa de a 
vă adresa cîteva cuvinte mai grele, dumneavoastră ţineţi să ne 
pedepsiţi cu moartea? 

— Vai de mine, nici nu m-am gindit la așa ceva. Dacă îmi daţi 
asigurări că nu veţi întreprinde nimic în contra mea, care să-mi 
dăuneze... 

— Vă dau cite asigurări doriţi... 

— Chiar în scris? 

— Dacă vreţi și în scris. 

— Vă rog. 

Mîrșanu se așeză la masă și-i așternu o scrisoare de 
mulţumire pentru comportarea plină de „abnegaţie și eroism“ a 
căpitanului Mazilu, care își riscase viaţa ca să apere agoniseala 
Mîrșanilor de foc și devastare. 

— Vă convine ceea ce am scris? 

Căpitanul, tresăltind de satisfacție că-și învinsese adversarul 
cu o stratagemă atit de simplă, parcurse scrisoarea cu ochii și-o 
vîri în buzunar ca pe-o pradă bună. 


— Da, îmi convine, spuse. 

— Şi-acum... mai plecaţi? îl descusu moșierul brusc înseninat, 
totuși cu o rămășiță de teamă în suflet. 

— Evident, plecăm, avem și noi îndatoririle noastre, însă vă 
las o secție de pază sub comanda unui sergent. 

— O secţie? Adică, mă rog, cîțti oameni? 

— Șaisprezece. Cred că ajung și prea ajung pentru securitatea 
familiei dumneavoastră. 

— Nu s-ar putea mai mulţi? De pildă o secţie și jumătate sau 
chiar două? 

— Nu-i nevoie. Eu răspund de viaţa și averea dumneavoastră. 
Așa că vă rog să n-aveţi nici o grijă și să nu mai stăruiţi 
degeaba. 

— Fie! răspunse moșierul Miîrșanu, mulţumit că obținuse și 
atit. 

Într-adevăr, Mazilu lăsă de pază la conac o secţie sub 
comanda  sergentului Corbea, iar restul trupei continuă 
pregătirile. Cum amurgi, poarta cea mare fu larg deschisă și 
compania înjumătăţită, în frunte cu căpitanul, porni în marș spre 
Șipotele, nevrînd parcă să încheie ziua cu o tîrnă de fapte atit de 
sărăcăcioasă. 

După ce bătură o jumătate de kilometru, comandantul își 
aduse brusc aminte de Bădirță Gheorghe și întrebă cu glas tare 
dacă a venit, fiindcă nu se îndură să-și întoarcă privirile. 

— Zent, răspunse soldatul ca la apel. 

— Te ţii de mine ca umbra... ai? Ori te mănînc eu fript pe tine, 
ori tu pe mine... 

— S-trăiţi, mă duc înapoi la conac, propuse Bădirţă. 

— Rămii aici în mă-ta. 

Soldatul rămase și compania își continuă drumul. Umbrele 
soldaţilor fură înghiţite de amurgul care se lăsa încet din toate 
părțile. Mocanu, care mergea lingă urgisitul Bădirţă, îi spuse 
acestuia într-un tîrziu: 

— Mă, frate-miu, cum naiba îl rabdă pămiîntu pe Tepeș ăsta? 
Zău, tare mă mir! Eu dacă aș fi pămînt l-aș înghiţi... 

Bădirță, ca de obicei, tăcu din gură. 


O ceată de copii în frunte cu Norocel erau la datorie, presărați 
pe drumul dintre Șipotele și Vlădoaia. Se pitulaseră dindărătul 


copacilor, prin vîlcele sau după o spinare de dîmb. Ședeau cite 
doi-trei pe un loc, hîrjonindu-se într-una, ca să-și facă de lucru. 
Din cînd în cînd ieșeau la drum, sfredelind depărtarea cu ochii 
lor vulturești. Nu mișca nimic, nici ţipenie de om. 

— la mai uite-te, o dată, bă, se vede ceva? 

— Neam! 

Vremea trecea cu pietre de moară la picioare. Așteptau de la 
prînz să tot treacă armata și nu trecea picior de soldat. Işi 
pierduseră timpul atitea ceasuri. Unora dintre ei le ghiorțăiau 
maţele de foame. 

Norocel dimpreună cu Ducu și Vlăduţ se aflau la postul cel 
mai avansat, la o depărtare cam de un kilometru de Vlădoaia, 
ascunși sub creasta unei măguri, într-o groapă parcă într-adins 
săpată pentru ei. Bineînţeles, băiatul loanei luase cu sine 
pistolul de care nu se mai despărțea. 

— la trage, bă Vodă, un cartuș în pomu ăla de colo, să vedem 
nimerești? îl tot rugau Ducu și Vlăduț. 

— Nu se poate, guguștiucilor. N-am decit cinci cartușe tari și 
mari. De ce să le stric de pomană? 

— Păi ce vrei să faci cu ele? 

— Trag în armată ca s-o sperii. 

— Fugi, bă, nu fii prost. Dacă trag și ei? 

— Uite ici valea. O tulim ca iepurii. 

Străduinţele băieților fură zadarnice. Norocel rămase 
neînduplecat, ca un om hotărît, care știe ce vrea. Se înserase și 
armata nici gînd să treacă. Poate că noaptea nici n-or mai veni... 
dă-i încolo... or trece miine pe lumină... 

— Ce facem, bă, Vodă, mai stăm sau plecăm? 

Norocel nu știa ce să facă: dacă dădea copiilor poruncă de 
întoarcere pe la cășile lor și hop! se pomeneau cu soldaţii? Pe 
unde scoţi cămașa? Dar dacă nu venea armata și pierdeau 
noaptea, miine mai erau buni de ceva? Hm! Socoteala n-o 
brodește nici așa, nici alminteri. 

— la mai uită-te, Ducule, o dată dacă se vede? 

Ducu se urcă pe creasta măgurii și scormoni zarea 
încărbunată spre Vlădoaia, s-o deslușească. 

— Fraţilor, parcă mișcă ceva pe șosea! 

Auzind vestea Norocel și Vlăduţ săriră din loc ca două sfirleze 
și privirile lor zburară săgeți în suSiul drumului. 


— Vine armata! Vine armata! 

— lote-l și pe comandir călare, zise Vlăduţ. 

— Daţi sfoară mai departe celorlalți, porunci  Norocel 
tovarășilor săi. 

— Dar tu ce faci? 

— Rămii pe poziţie... Am eu o socoteală. 

Ducu și Vlăduţ o zbughiră ca ghiuleaua din tun. După citeva 
clipe negura îi mistui în pîntecele ei. 

Intr-adevăr așa era. Se apropia armata, ca o pată neagră, mai 
neagră decît amurgul, tîrîndu-se ușor pe şosea. În fruntea ei 
pășea o mogildeaţă mare, cît un balaur. Era căpitanul Mazilu, 
călare pe cal. 

Norocel scoase pistolul din sîn. Se încălzise, părea mai călduţ 
decît mîna care-l cuprinse între degete. Îi desfăcu piedica și 
aşteptă, numărînd clipele. În sfîrșit, balaurul cu chipiu ajunse în 
dreptul său. 

Trei bubuituri scurte porniră una după alta, apoi încă două. 
Urmă o clipă uriașă de gol, de întrebare, de răscruce de drum, 
înlăuntrul căreia trebuia să se plămădească înfricoșatul răspuns. 
Se auzi o comandă scurtă: „în trăgători“ un zgomot năbușit ca 
prăbușirea unor trupuri la pămînt, apoi răbufniră cîteva salve în 
direcția de unde se auziseră împușcăturile. Plutonierul Giscanu, 
vazînd că din partea adversă nu mai răspundea nimeni, plecă în 
fruntea soldaţilor să cerceteze împrejurimile. Ei se împrăștiară 
pe o bună întindere dar nu descoperiră nici urmă de rebel. 
Feciorul loanei o ștersese la timp, iepurește, și acum era 
departe de primejdie. 

Cînd plutonierul se întoarse cu ostașii găsi pe comandantul 
companiei întins pe marginea șoselei. 

— Ce-i cu dumneavoastră, don’ căpitan?... 

li răspunse un soldat care-l străjuia: 

— Ce să fie? L-au nimerit rebelii... 

Lui Giscanu nu-i venea să creadă. Cînd îl nimeriseră, că doar 
adineauri n-avea nimic... Sau poate nu voise să spună, ca sănu 
alarmeze oamenii. Mare mirare! 

Se aplecă asupra lui și-l mișcă de umăr: 

— Don' căpitan! Don' căpitan! 

Nici un răspuns. Mazilu amuţise. Sanitarul Ciorchine veni și el 
în pripă: 


— Care ai, mă, un chibrit... dă-l încoace... 

— Poenaru are brichetă, glăsui un ostaș. 

— Fă, Poenarule, niţică lumină... 

Soldatul Poenaru Mircea aprinse bricheta și o bucată de 
lumină se așternu pe faţa lividă a căpitanului, descoperind 
gulerul mantalei năclăit de sînge. 

— S-a dus! șopti sanitarul. 

Se stîrni un freamăt surd printre ostași. Bădirţă auzind vestea 
răsuflă adînc, ușurat, parcă i se luase o piatră de pe piept... 
Aprinse o ţigară și trase fumul cu poftă. 

Plutonierul Giscanu, fiind cel mai mare în grad, luă comanda 
companiei și ordonă întoarcerea la conac, urmînd a porni la 
Șipotele a doua zi pe lumină. 

Astfel se încheie ziua de 22 martie 1907. 


NOUL COMANDANT DE COMPANIE 


| 

Clopotele bisericii începură din nou să bată, vestind 
șipotenilor primejdia care se apropia. Fiecare om lăsă baltă tot 
ce avea de făcut și luînd ce găsi la îndemînă, coasă, topor, 
furcă, tirnăcop, bardă ori ciomag, plecă fuga la locul știut de 
adunare, lîngă spital. Veniră și o seamă de muieri, căci și ele 
știau sa umble cu furca sau cu securea tot așa de bine ca 
bărbaţii. Un grup alcătuit din flăcăi, pus sub comanda lui 
Lăzărică, porni mai devreme să se ascundă după dumbravă, ca 
să cadă soldaților în spate și să-i năucească. A doua grupă, care 
forma grosul ţăranilor, plecă mai tirzior, în frunte cu Pantelimon 
Gavrilă și Petre Dănilă. Satul rămase aproape pustiu, numai cu 
mulierile care aveau ploduri de ţiţă, cu vitele și cîinii. 

— Măi, lacove, unde ești, strigă moș Cimpoieru, luași 
ferăstrăul ăla cu tine ca să tai gitu căpitanului? 

— Il luai, d-apăi ce crezi? se auzi glasul lui Negoiţă. 

Șipotenii, ajunși la locul unde drumul începea să urce dealul 
Frăsinetului, se opriră. Acolo așteptară ce așteptară, dar nu se 
arătă nici urmă de armată. Şoseaua dormea liniștită somn bun 
de noapte, acoperită deasupra cu plapuma cerului. Ţipenie de 
soldat n-o tulbura pe cuprins. Ce să fie? Oricit ar călca drumul 
de arar, într-o jumătate de ceas ar fi ajuns armata la Șipotele. 


— Mă, ghiavole, nu ți s-o fi năzărit cu ostășimea? îl întrebă 
Pantelimon pe Norocel, văzînd că trece timpul cu ghiotura și nu 
se deslușește nimic. 

Acesta se jură: 

— Să mor, nene Pantelimoane, dacă nu-i văzui cu ochii mei, 
așa cum te văz pe dumneata. Și Ducu i-a văzut și Vlăduţ, eram 
cîteșitrei pe-un loc. 

— Păi dacă îi văzurăţi, unde-s mă băieţi? 

— Ştiu eu ce s-o fi făcut? Or fi apucat pe alt drum? Eu, vă spui 
drept, le-am pirlit cîteva gloanţe, așa de boală, și huuit! am tulit- 
O. 

Moș Găvană, pierzind și el răbdarea, se adresă către copii: 

— la duceţi-vă, măi iepuraşi, în sus și mirosiţi drumul să știm 
și noi — e laie, ori bălaie? 

Norocel cu vreo cinci „ieniceri“ porniră degrabă, bătînd calea 
pînă la conac. 

— Ce-o fi cu ruminii noștri? Maică-măiculiță, deteră bir cu 
fugiţii? In ce gaură de șarpe s-or fi ascuns? se întrebară copiii 
miraţi că nu întilneau fărîmă de ostaș. 

— S-a zis cu ei. Deteră dosu. Taci, că le veni gîndul ăl bun. 

Se întoarseră cu vestea cea bună. Dar șipotenii nu plecară la 
culcare decit pe la buricul nopţii. 


II 

Trupul căpitanului răpus de „rebeli“ fu așezat în chioșcul din 
curtea conacului, ai cărui stîlpi încă nu se uscaseră bine de 
sîngele celor trei vlădoieni uciși din ordinul lui. Cînd auziră 
Mîrșanii că Mazilu fusese răpus, nu le venea să creadă urechilor. 
Cum adică, răzvrătiţii erau înarmaţi și aveau curaj să se 
împotrivească armatei? Acest lucru părea că întrece orice 
închipuire. 

— Acum îţi dai seama cîtă dreptate avea căpitanul să 
procedeze atit de drastic cu ţăranii? îi spuse lencuţu nevesti-si. 
Eu îi cunosc pe ţărani, că doar am crescut între ei: sînt fiare 
sălbatice la miînie și numai spaima de moarte îi pune cu botul pe 
labe. Și tu care ai mers pînă acolo încît l-ai izgonit din casă pe 
bietul căpitan. 

De cum ajunse la conac, plutonierul Giscanu întocmi un raport 
despre moartea căpitanului Mazilu și încă în timpul nopţii îl 


trimise, prin releul de soldaţi la Hurezani, locotenentului Niţă 
Pantelie. Acesta, aflind de cele întîmplate, lăsă pe loc o secţie 
de oameni ca să ţină ordinea dimpreună cu jandarmii din sat și, 
luînd cu sine celelalte două secţii din plutonul pe care îl 
comanda, se deplasă a doua zi de dimineaţă la Vlădoaia. 

De astă dată plutonierul îi raportă pe larg cele petrecute în 
cursul zilei de ieri, stăruind mai ales asupra împrejurărilor în 
care Îşi găsise moartea căpitanul Mazilu. Intr-un fel 
locotenentului îi păru bine că „nebunul“ se curăţase — niciodată 
nu reușise să înnoade cu el relaţii mai prietenești, ca de la om la 
om — dar pe de altă parte simţi cum îl cuprinde o grijă mare: 
toată răspunderea apăsa acum pe umerii săi. In sfîrșit, orice s-ar 
întîmpla, va căuta să facă faţă situaţiei. „Du calme, du calme“, îi 
spunea odinioară profesorul de franceză ca să-i frineze avîntul 
cînd debita un rezumat în limba lui Voltaire, căci se repezea 
impetuos, cum îi era firea, și încăleca sau stilcea cuvintele. De 
aceea, ori de cîte ori se găsea într-o situaţie critică, mereu îi 
sunau în minte aceste vorbe și parcă îl mai domoleau. 

La Hurezani, unde fusese trimis să „pacifice“ satul, se 
descurcase destul de „onorabil“, fără să împuște un om; 
arestase însă patru inși, capii răsculaților, care devastaseră 
conacul punîndu-i apoi foc. Dacă ar fi trăit Mazilu și-l întreba cîți 
rebeli a împușcat, avea răspunsul gata: îi raporta că executase 
cinci ţărani, care de fapt fuseseră împușcați de arendașul 
Papadopol în faţa cîrciumii, și în acest scop le însemnase 
numele. „Sînt curios ce-o fi făcut locotenentul Radomir, își 
spuse. După ce s-o întoarce și el vom hotărî ce avem de făcut“. 

Și-l înștiință, tot prin releu, să se prezinte de urgenţă la 
Vlădoaia. 


III 

Caporalul Gavrilă Mihai ajunse la Vlădoaia cu plutonul lui Niţă 
Pantelie. Intrind pe poarta conacului, mai întîi se miră văzînd 
toate neatinse, la locul lor. „Mototolii“ ăștia și-au văzut de 
treabă“, își spuse gîndindu-se la alde lancu Mototolea, cu care 
se înrudea după maică-sa. 

Cînd zări însă pe căpitan întins pe masa din chioșc, își 
schimbă repede părerea. Vlădoienii nu stătuseră cu mîinile în 
sîn. Contribuiseră și ei cu ceva, după puterea lor, la cauza 


răscoalei. Arzînd de nerăbdare, căută pe prietenul său Poenaru, 
ca să-i deșerte traista cu noutăți. 

— Ce-a fost pe-aici, frate Mirciulică? Văd că Tepeș al nostru o 
puse de mămăligă. 

Brăileanul îi înșiră de-a fir-a-păr tot ce se întîmplase în veacul 
zilei de ieri, zi însemnată cu negru în calendar. 

— Zici că și pe lancu Mototolea îl împușcară? 

— Şi pe el, și pe unu Bogoe și altu Cînepă... 

— Stan Cînepă? Al cu muierea focoasă? 

— Ala... A murit și un moș trecut de suta de ani. 

— Auleo, n-o fi nea Zaharia? 

— Așa... Așa... 

Mihai nu știa ce să creadă. Auzea: p-ăsta l-a împușcat, p- 
ălălant l-a împușcat, ăilanţi au murit, parcă nimerise un lup în 
țarcul oilor și făcuse prăpădul lui Dumnezeu. 

— Vai de zilele noastre, Mirciulică... 

— Și-acum ce-i facem? Mergem înainte ca orbeţii? 

— Știu eu? Cu locotenentul Niţă poate s-or mai ușura 
lucrurile. Oricum: e altfel de om. 

— Mirciulică, mie nu-mi place „mireasa“ asta. Să nu ne 
pomenim că-și dă poalele peste cap tocmai cînd... 

Mihai curmă brusc vorbirea și tresări. La una din ferestrele 
conacului zărise făptura Dariei. Va să zică aici își mutase 
„reședința“ de cînd la Șipote se abătuse urgia și castelul 
părinţilor fusese ars din temelie. 

— Uite, o vezi? Aia de colo e Daria, din pricina căreia am 
pătimit atita. 

Poenaru curios se uită la fata care stătea dindărătul ferestrei 
și lucra sau citea o carte (nu se deslușea prea bine ce făcea). 

— Ai? Ce zici? Ţie ţi-ar fi dat inima brînci? 

— Poate, dar mă oprea judecata, răspunse Mircea. 


IV 
Matei Ciupagea se întoarse de la Cornățel pe înserat, fără nici 
o ispravă. Finu-său, lorgu Belitu, care trebuia să-i dea un sac de 
mălai, fusese ridicat tocmai atunci de armată cu alţii și snopit în 
bătaie, iar bruma de porumb ce-i mai rămăsese în patul i-o 
luaseră și pe aceea sub cuvînt că-i furată de la boier. Cum de 
nimerise chiar în acea zi afurisită și nu se grăbise să ia porumbul 


mai de mult, cînd nici nu se pomenea de armată? „Ce să fac? 
Dacă mi-e norocul spart în fund?“ 

Abia spuse vorba în sinea lui că desluși o umbră de muiere 
care stătea în marginea drumului, singurică, cuc. Era aciuată 
jos, rezemată cu spinarea de-un salcîm și fie că dormea, fie că 
pîndea, nu se vedea bine ce face. „Asta-i Păuna“, tresări omul și 
dete drumul glasului, strigînd-o pe nume. Cum îl recunoscu se 
desprinse de pom și alergă într-un suflet la bărbat, topindu-se 
de plins. 

— Mare-i jalea la noi, s-au pus boierii să ne căsăpească. 

Matei Ciupagea asculta îngrozit și nu pricepea nimic. După ce- 
i povesti cum fuseseră împușcați alde Bogoe, Mototolea, Cînepă 
și cum căpitanul cel turbat îl căutase și pe el să-l împuște ca pe 
ceilalţi, abia atunci se dumiri țăranul și își spuse cam pierit: 

— Va să zică nu mi-e spart norocu-n fund așa cum crezui. 

Nu mai trase acasă de frică să nu se afle că se întorsese în 
sat, ci poposi pe ascuns la moș Hodoroabă. După un ceas de la 
sosirea lui, se răspîndi știrea că ar fi crăpat căpitanul „Turbatu“. 
Gheorghiţă al Floarei plimbă vestea pe la cîteva case: 

A murit Turbatu 
Si-a ușurat satu. 

Oamenilor parcă nu le venea a crede asemenea întîmplare, 
dar Gheorghiţă se jura că-i adevărat, că-i spusese lon argatul și 
lon ăsta îl văzuse pe căpitan cu ochii lui întins pe targă. 

A doua zi de dimineaţă știrea morţii „Turbatului“ se întări. 
Reghina își luă inima în dinţi și ducîndu-se la conac să spuie o 
vorbă babei Anica află chiar din gura ei că procletul dormea de- 
aseară somnul celor duși. 

— Vezi că Dumnezeu nu șade cu miinile în sîn? spuneau 
femeile, făcîndu-și cruci mari. Pe fiecare îl judecă după faptă și-l 
picnește cînd i-e lumea mai dragă. 

Mai tirziu, oamenii aflară că venise un alt comandant în locul 
celui răpus, unul mai tînăr și-nalt ca o prăjină. 

— Asta o fi avînd inima mai bună, zise Ţarină și luînd cu sine 
încă doi bătrîni se duseră întinși la noul comandant. 

Locotenentul Niţă, auzind de o delegaţie a sătenilor, îi primi 
numaidecit în curtea conacului. 

— Ce vreţi, oameni buni, de la mine? 


Bătrînii, cu capetele descoperite, îngenuncheară în faţa lui, cu 
toate că pe jos nu se zviîntase încă noroiul. Gestul oamenilor îl 
impresionă pe ofiţer: 

— Ridicaţi-vă în picioare. 

Ţăranii se codeau și locotenentul fu silit să le repete mai 
poruncitor dorinţa. Ei se sculară, buimaci, cu privirile speriate. 

— Oameni buni, încercă ofițerul să-i liniștească, nu trebuie să 
vă fie teamă de mine, nu mănînc pe nimeni. Spuneţi-vă păsul, 
vă ascult. 

Moș Toader Hodoroabă, auzindu-i vorba domoală, îi mai veni 
inima la loc: 

— Măria-ta, ne mai detești puţin coraj, că eram pieriţi de tot. 
Venirăm să te rugăm ca pe Hristos, poate ne-oi da voie sa ne 
îngropăm morţii noștri. 

— Care morţi? Nu știu nimic. 

— Morţii care muriră ieri în învălmășeală. Că ce vină au ei 
dac-a fost să moară stilciţi? 

— Dar unde sînt? întrebă neștiutor locotenentul, după care se 
întoarse și-l strigă pe plutonierul Gîscanu. 

— Ordonaţi, don’ locotenent! zise acesta pocnind călciiele. 

— Giscanu, ce-i cu morţii pe care mi-i reclamă acești oameni? 
Unde sînt? 

— Au fost îngropaţi de ieri, don' locotenent. 

— Cine i-a îngropat? 

— Ai noștri... ostașii... din ordinu lu don' căpitan. 

— Auziţi, oameni buni, că au fost îngropaţi. Cum să vi-i dau? 

Moș Ţarină reluă: 

— Știm, măria-ta, că fură îngropaţi. Asta ne doare pe noi și ne 
făcu să venim înaintea luminăţiei-tale, ca să ne faci dreptate. 
Dacă muriră ca niște cîini, de ce să-i îngroape tot ca pe cîini, 
fără lumînare, fără nimic? 

— A, înţeleg, făcu locotenentul, vreţi să-i înmormiîntaţi 
creștinește? 

— Așa, măria-ta, așa, făcură într-un glas ţăranii, creștinește, 
după datină... că și dumneata se cheamă că ești tot creștin... 

Ofiţerul se gîndi puţin: în definitiv oamenii au dreptate, ce-l 
deranja pe el dacă dezgropau morţii ca să-i reîngroape apoi 
după datină? 


— N-am nimic împotrivă, le spuse. Luaţi-i și îngropaţi-i cum se 
cuvine. 

Ţăranii izbucniră: 

— Să te trăiască Dumnezeu, că ai inimă bună! 


ANUL TUTUROR NENOROCIRILOR 


Pavel Şoimu venea agale pe Calea Griviței, dinspre podul 
Basarab. Cînd ajunse în dreptul Gării de Nord, zări lume strînsă 
buluc, pompieri și lanţuri de soldaţi care ţineau ordinea. Ardea 
gara. Flăcările cuprinseseră acoperișul și scoteau, printre norii 
groși de fum, limbi ascuţite de foc. Pompieri căţăraţi pe scări 
înalte aruncau în vilvătăi șerpi de apă fără nici un folos. 

— Ăsta e anul tuturor nenorocirilor, rosti un trecător cu glas 
tare. 

Exclamaţia omului de pe stradă iscă un ecou neașteptat. 
Cetăţenii care umblau încoace și-ncolo repetau la fiecare frază, 
ca un ecou obsedant: 

— Anul tuturor nenorocirilor! 

Tînărul gazetar cuprinse în priviri uriașul sinistru, se umplu de 
groază și plecă mai departe. Il obseda mereu exclamaţia prinsă 
din zbor: anul tuturor nenorocirilor... Prin asociaţie de idei își 
aduse aminte de gafa unui politician cu condei, care publicase 
un articol într-un ziar de după-amiază, susținînd că anul 1907 nu 
va da naștere nici unui eveniment important. „Din nefericire, 
toți politicienii noștri au fost loviți de această miopie, gîndi Pavel 
Şoimu. Erau incapabili să scruteze evenimentele probabile de-a 
lungul anilor și vedeau numai pînă la virful nasului. Cînd 
răzmerița bătea la porţile de miazănoapte ale Moldovei, 
parlamentul discuta convenția comercială cu Franţa, 
modificarea taxei de consumaţie asupra petrolului și asigurarea 
proprietăţii mărcilor de fabrică“. 

Era adevărat. Nici un glas nu trezi guvernul din 
dolcefarnientele în care se complăcea, nici nu văzu încotro 
apucase ţara. „Prosperitatea și belșugul“ domneau pretutindeni, 
așa cum o dovedise expoziţia jubiliară în pavilioanele ei, pe 
plancarde și statistici cu litere de-o șchioapă. 

Cînd vremea sări din ţiţini și ţăranii ajunși la sapă de lemn 
scoaseră legile din sate, cerînd drept la viaţă, conservatorii de la 


putere fură cuprinși de panică. Crezînd că „buba“ nu e alta decit 
arendășia spoliatoare, urcară impozitul funciar pe moșii pînă la 
40% din venit, dacă proprietarii domiciliază în străinătate și pînă 
la 50%, dacă arendează la străini. Totodată, printr-un ordin 
circular, făcură apel la preoţi și învăţători ca să potolească pe 
răsculați, apoi la prefecţi ca să „liniștească spiritele“. Cu aceste 
măsuri nevolnice, era greu să creadă cineva că se va pacifica 
ţara. Guvernanţii nu puneau degetul pe bubă și nici nu le dădea 
mîna s-o facă, fiindcă erau toţi mari proprietari și buba ţăranilor 
era lipsa de pămînt. Pe de altă parte liberalii din opoziţie săriră 
ca lupii împotriva ciocoilor conservatori ca să ia locul mieilor. 
Emil Costinescu interpelă guvernul, bătîndu-se cu pumnii în 
piept și vociferînd: 

— Nu cu codul penal în mînă veţi linişti poporul sau cu legea 
împotriva trusturilor. Să se scadă arenzile! Copiii ţăranilor mor 
de foame! 

„Vezi, dragă doamne, cine ajunsese să strige că ţăranilor le 
mor copiii de foame“, rise Șoimu mintal, gîndindu-se la ipocrizia 
moșierului-politician. 

Conservatorii dezlănţuiră de asemenea o prigoană împotriva 
potemkiniștilor aflători în ţară, arestindu-i pe capete. Pavel 
Șoimu scrisese un articol vehement în care le lua apărarea, 
intitulat „Tapi ispășitori“. Chiar dacă potemkiniștii ar fi instigat 
— susţinea el — deși mai toţi erau aciuaţi pe la orașe, sămînţa 
răzvrătirii nu dădea roade dacă nu cădea pe pămînt prielnic. 

Şi conchidea logic: 

„Oricum, neînfricaţii marinari nu constituie o aţiţare prin 
fiecare ins în parte, ci prin toţi la un loc, prin marea lor faptă 
care a zguduit omenirea.“ 

Uneltirile liberalilor își ajunseseră scopul: fură chemaţi la 
putere. O coaliţie guvernamentală cu conservatorii încercată de 
factorul constituţional eșuă lamentabil. Vulpile liberale știau că 
vodă n-avea de ales. Ajunși la guvern, întinseseră mîna celor 
huliţi așa de crunt în ajun, încheind faimosul acord „patriotic“. 
După aceea, cine mai avea nevoie să-și aducă aminte că 
ţăranilor le mor copiii de foame? 

— Trebuie să facem ceva pentru ţărani, declarase conu Mitiţă, 
șeful guvernului, în ședința de pomină, de la 14 martie 1907. 


Chiar în noaptea aceea fu decretată starea de asediu pe tot 
cuprinsul ţării și se porni o sălbatică represiune împotriva 
răsculaților. 

Străzile pe unde trecea tînărul gazetar erau pustii ca pe 
vreme de furtună. Ai fi crezut că bucureștenii de frica ţăranilor, 
luaseră drumul bejeniei, ca odinioară cînd fugeau să se ascundă 
prin codri de frica turcului. Rar se zărea cîte un om bătrîn bătînd 
stingher trotuarul sau vreo femeie cu coșniţa la braţ, tîrguind în 
piaţă. Numai cînd apăreau ziarele începea să iasă și lumea din 
case, smulgind foile din mîna ţigănușilor. După aceea pilcuri de 
cetățeni comentau știrile pe la colțuri de stradă, gesticulînd 
aprins. 

În capitală cutreierau nestingherite cele mai fantastice știri: 
că regele a murit pe neașteptate, că regina s-ar fi pus ea 
singură în fruntea armatei ca să lupte împotriva boierilor; ba că 
zece mii de ţărani ajunși la bariera Giurgiului stau gata să 
năvălească și să prade orașul. Panica făcea ravagii ca o 
epidemie. Se găseau chiar oameni cu scaun la cap care dădeau 
crezare tuturor balivernelor, fără să le judece sau să le supună 
unui control cît de ușor. 

Vasile Kogălniceanu fu arestat ca instigator, profesorul 
Nicolae lorga și Christu Negoescu cercetaţi la judecătorul de 
instrucţie, iar cîţiva socialiști în frunte cu Vasile Anagnoste și 
Barbu Lazăreanu fură expulzați din ţară. 

Marii proprietari se mișcară și ei la rîndul lor, organizind în 
berăria lui Bragadiru o întrunire de protest împotriva... 
răscoalelor. O delegaţie, alcătuită din Eugen Ghica Budești, 
Garabet Manu, Guranda și alţii se înfăţișă regelui, arătîndu-i 
trista situaţie în care se află marea proprietate, atît de 
ameninţată din cauza „nesăbuitei revoluţii“. 

Deputatul Pantelimon Voiculescu, ţăran chiabur din Gorj, care 
umbla în nădragi și suman, năvăli în parlament și ridicînd 
braţele a deznădejde, strigă: 

— Scăpaţi ţara! Scăpaţi ţara, că se prăpădește!... 

Deputaţii săriră în picioare, cuprinși de spaimă, ca și cînd 
ţăranii ar fi împresurat dealul Mitropoliei. P.P. Carp, cu monoclul 
sărit, întreba în dreapta și în stînga: 

— Ce e? Ce s-a întîmplat? 


— A sărit vremea din ţiţini, rosti un deputat, după care se 
așternu o tăcere gravă. 

Cu o săptămînă înainte cercul socialist „România Muncitoare“ 
tinu o întrunire publică la Eforie. Sala, duhnind încă de vin din 
cauza balului mascat din ajun, era tescuită de muncitori și 
țărani, care pentru întîia oară își dădeau mîna, înfrățindu-se 
înaintea primejdiei. Cu toate hărţuielile poliţiei de a zădărnici 
întrunirea, voința dirză a oamenilor învinse. De sus de la balcon, 
aripi albe fîlffiră în vasta sală, primenind aerul. Erau foi volante 
cu poezia lui George Coșbuc Noi vrem pămint! Ceea ce făcuse 
învățătorul Preda cu citeva luni înainte la Șipotele, se repeta 
acum la București. 

Bîntuit de aceste ginduri și amintiri proaspete, Pavel $oimu 
ajunse la sediul cercului socialist, care se afla adăpostit în sala 
Sotir, după ce fusese alungat de autorităţi din strada Franzelari. 

La o masă din fund stăteau estompaţi de fumul gros de ţigări 
un grup de oameni, printre care recunoscu pe D. Anghel și Șt. O. 
losif, veșnic nedespărţiţi, pe Păun-Pincio, ciîteșitrei poeţi. Intre ei 
era un tînăr înalt și palid, pe care află mai tirziu că-l cheamă 
Mihail Bujorescu. 

Incinseseră o discuţie aprinsă despre răscoale. De altfel, 
acesta era pretutindeni, în toată ţara, unicul subiect care nu 
putea să fie epuizat, chiar dacă l-ar fi dezbătut nopţi de-a rîndul. 

Pomenind despre cauzele care dezlănțuiseră uriașa răzmeriţă, 
Bujorescu spunea: 

— Nu poate nimeni să conteste că între popor și clasa 
stăpînitoare este o adevărată prăpastie. Exploataţi pînă la sînge, 
fără o sfoară de pămînt, flămînzi și goi, striviţi de dijmă, răfuieli, 
rușfeturi și alte angarale, snopiţi în bătăi de jandarmi, vătafi și 
logofeţi, trăind în întuneric, pradă tuturor superstiţiilor, fără 
mîngiierea slovei și sfirșind în braţele pelagrei sau ofticei, 
ţăranilor le-a ajuns cuțitul la os și răbdarea pînă peste cap. Ura 
împotriva asupritorilor, o ură grea, oarbă, mistuitoare li s-a 
grămădit an de an în suflete. Și cînd o scînteie pornită din 
vilvătaia revoluției din 1905—1907, care pirjolea Rusia, sări în 
Moldova, s-a aprins toată ţara ca un stog de fin uscat. 

— Cea dintii scînteie a fost rebeliunea de pe crucișătorul 
Potemkin, zise Păun-Pincio. 


— Apropo de prăpastia dintre ţărani și moșieri, cuvîntă Pavel 
Șoimu, o să vă povestesc o întîmplare petrecută acum cîţiva ani 
într-un sat din Oltenia, pe care am auzit-o chiar din gura unui 
moșier, ca să vă daţi seama în ce beznă înoată oamenii și în ce 
măsură superstiţiile au pus stăpiînire pe sufletul lor. 

Le povesti ceea ce se întîmplase cu „magaoaia“ lui Haralamb, 
cum crezuseră ţăranii că acea trăsură fără cai provocase seceta 
și ca să scape de năpastă o devastaseră și-i puseseră foc. Nu 
rise nimeni. Era o problemă prea gravă ca să mai stirnească 
hazul cuiva. După acest intermezzo, discuţia continuă asupra 
sîngeroasei represiuni ordonată de guvern. 

— Unde-i Costinescu, care spunea că restabilirea ordinii 
urmează să fie întemeiată pe dreptate, căci altfel provoacă o 
reizbucnire a celor loviți? se întrebă în van Pavel Șoimu. 

— Crimele colective nu trebuie pedepsite, susţine Napoleon în 
studiul său asupra Convenţiei, rosti Dimitrie Anghel. 

Cineva spuse că ar fi zeci de mii de ţărani uciși, că armata a 
început să bombardeze satele cu tunurile cu repetiţie, abia 
sosite din Germania, că s-a pornit un adevărat război de 
exterminare. 

— Zeci de mii de morţi poate-i exagerat, grăi tînărul 
Bujorescu dar în orice caz sînt peste unsprezece mii de victime. 
Generalul Gigirtu poruncea ofiţerilor în subordine: „Nu-mi 
comunicaţi numărul prizonierilor, ci numai pe acela ale 
morţilor“, iar șeful junimiștilor, P.P. Carp, declara rituos: „Întii 
represiune apoi vom aviza“. 

— Fără îndoială că răscoalele țărănești, reluă Bujorescu, 
lipsite de o conducere, fără ajutorul organizat al clasei 
muncitoare, vor fi înăbușite în sînge, cu toată uriașa energie 
revoluționară dezlănţuită atît de spontan. De aici reiese în chip 
evident șubrezenia teoriei reformiste, care tăgăduiește țărănimii 
însușiri revoluţionare. În orice caz, aceste răscoale constituie o 
puternică manifestare a luptei de clasă, menită să clatine din 
temelie atotputernicia moșierimii. Analizînd situaţia, trebuie să 
tragem unele învățături. Hotărît lucru, țărănimea singură nu va 
izbîndi niciodată — niciodată nu va ajunge stăpiînă pe viaţa și pe 
munca ei. Numai dacă se aliază cu clasa muncitoare, abia atunci 
va lua naștere acea forţă uriașă în stare să răstoarne orînduirea 
burghezo-moșierească și să întroneze dreptatea socială. lată de 


ce se impune crearea unui partid revoluţionar al clasei 
muncitoare, care să unească revendicările oamenilor muncii, să 
realizeze alianța dintre muncitori și țărani, să organizeze și să 
conducă lupta revoluţionară a proletariatului și a ţărănimii 
pentru democraţie și socialism. 

— Dumneata pledezi pentru ceea ce va trebui să se întîmple 
peste douăzeci-treizeci de ani, obiectă poetul Șt. O. Iosif. 

Păun-Pincio replică spontan: 

— E tînăr, poate să apuce acele vremuri. 


O GRĂDINĂ DE OAMENI 


Cu două ceasuri înainte de vremea prînzului sosi la Vlădoaia și 
sublocotenentul Radomir Radu, venind de la Cornățel, însoţit de 
o grupă de ostași. Amîndoi ofițerii se sfătuiră asupra măsurilor 
pe care trebuie să le ia pentru a face faţă situaţiei. Cînd soarele 
mai avea o suliță pînă să ajungă în buricul cerului, soldaţii se 
încolonară și porniră din nou spre Șipotele, lăsînd la conac tot 
pe sergentul Corbea, ca să păzească viaţa și avutul Mirșanilor. 

Era cea dintii zi luminoasă de martie, cu tavanul cerului văruit 
proaspăt cu vopsea albastră. Soarele umbla pe acolo ţanţoș și 
radios ca un general în inspecţie la unităţile în subordine. Ostașii 
simțeau ceva nelămurit prin văzduh care aducea a dor pîrdalnic 
de viaţă, a îmbiere la dragoste și la veselire... Numai pămînturile 
cît vedeai cu ochii rămîneau tot posomorite, fără zimbetul unei 
flori, despuiate de belșugul lor, în stăpiînire străină. 

Locotenentul Niță  Pantelie mergea călare în fruntea 
companiei, în timp ce felurite gînduri îl hărţuiau. Mai întîi voia să 
termine repede la Șipotele, să înscăuneze ordinea dacă s-o 
putea chiar în cursul zilei. Mai voia să capete legătura cu 
comandamentul militar de la Caracal, pentru a raporta cele 
întîmplate și a primi noi ordine. Apoi își pusese în gînd să anunţe 
regimentul la Brăila în privinţa înhumării căpitanului Mazilu. 
Dacă fostul său comandant avea niscaiva rude, atunci trebuia să 
le expedieze cadavrul pe calea ferată, bine îmbălsămat, cu 
coșciug de zinc, închis ermetic. Cine avea să facă îmbălsămarea 
și de unde să procure coșciugul? Şi cît timp trebuia să treacă 
pînă va primi un răspuns? Erau atitea chestiuni de rezolvat și 
toate urgente. 


Și pe deasupra mai voia tînărul locotenent să-și facă timp să 
se întoarcă încă astă seară la conac. Căci ochise două 
domnișoare frumoase și distinse, probabil odraslele moșierului. 
Una din ele, bruneta cu ochii de păcură, îi plăcea mai mult. Și 
gîndea să organizeze chiar o mică serată intimă, cu dans. Nu 
mai jucase de la revelion, adică aproape trei luni de zile, și tînjea 
de dorul unui vals, chit că superiorul său zăcea în curtea 
conacului la cîţiva pași depărtare. Dar viaţa de militar, în 
asemenea împrejurări, e aspră și trebuie s-o trăiești clipă cu 
clipă, fiindcă nu știi niciodată ce te așteaptă. Poate în ceasul 
care vine nu mai ești: s-abate un glonţ de undeva și te răpune. 

O grupă de soldaţi cerceta drumul înainte și pe de lături ca să 
ferească unitatea de o surpriză neplăcută, așa cum se 
întîmplase aseară cu atacul venit din senin. 

„lenicerii“ lui Norocel, care nu închiseseră ochii toată noaptea, 
erau la datorie. Cum prinseră de veste că „mișcă“ ostașii, fuga 
la Șipotele să vestească pe oameni. Șipotenii se și adunaseră 
dis-de-dimineaţă în dreptul Mîndrei și așteptau acolo sosirea 
armatei. Vreo zece-doisprezece inși aveau puști de vinătoare, 
iar cîţiva, printre care foștii argaţi de la curte, Ghiţă și Florea, 
erau înarmaţi cu pistoale. 

Cu noaptea-n cap picaseră și vreo patruzeci de vlădoieni, 
răscoliţi de Gore, feciorul lui Mototolea. Ei aduseră vestea 
împușcării căpitanului. Țăranii se bucurară auzind întîmplarea și 
prinseră mare curaj. 

Lăzărică își adunase și el flăcăii, bîntuit mereu de gindul să 
cadă în spatele oștirii, așa cum auzise el pe la manevre. Trase 
voinicii ceva mai departe de drum și-i așternu pe brînci după o 
măgură cu o perie de pomet deasupra, care le astupa vederea. 
Acolo așteptau cu toţii semnul lui Pantelimon: o detunătură 
dublă cu arma lui. 

Planul de atac se schimbase; șipotenii își mutară gîndul de a 
prijoni oștirea pitulaţi, ca să-i sară în cîrcă fără veste și s-o 
snopească. Băieţii îi vestiră că umblă niscai cercetași înainte, de 
miroase drumul, iar ceilalți, grosul, sînt rămași hăt, în urmă. Așa 
că nu mai era nimic de făcut cu tertipul ăsta. In schimb găsiră 
alt vicleșug: să întîmpine armata, chipurile prietenește, cu urale, 
pînă se apropiau unii de alţii, după care tranc! să întoarcă 
macazul și să pornească încăierarea corp la corp. Dacă păcăleau 


așa pe comandant aveau izbînda în buzunar. O sută sau chiar o 
sută cincizeci de oșteni, cu toate armele și cartușele lor, greu să 
ţie piept la cinci sute de oameni hotăriţi. 

— Măi, fraţilor, să ţineţi ochii pe ofiţeri, îi sfătuia moș Barbu 
Găvană. Dacă le mîncăm ăstora coliva, cu ăilanți ne împăcăm 
noi, că-s de-ai noștri. 

Oamenii se mai înţeleseră ca bătriînii și muierile să se tragă de 
o parte cînd o începe încăierarea, că să nu încurce pe ceilalţi. 
Dar ca să nu spuie că au stat cu mîinile în sîn, să facă bine și să 
zbiere cît i-o ţinea gura, doar doar i-o înspăimiînta pe ofiţeri, 
care-s cam slabi de înger, fiind odrasle de boieri sau de orășeni 
înstăriți. 

Aflînd că armata pornise spre Șipotele, convoiul ţăranilor se 
urni din loc și călcă o bucată bună de drum, oprindu-se la 
cotitură. După aceea șoseaua cobora o vilcică, apoi începea să 
urce dealul Frăsinetului, apucînd-o spre Vlădoaia. Oamenii voiau 
să prindă armata în vilcea și s-o înghesuie acolo ca s-o poată 
tereiui în lege. 

— O să murim mulţi dintre noi, le atrase Pantelimon luarea 
aminte, dar să știți că nici o picătură de sînge nu se varsă 
degeaba! 

— Tare aș vrea să mor cu un ofițer de git, glăsui Heruvim. 

— Astuia nu-i pasă de moarte; e învirtit cu heruvimii și cu 
serafimii, aruncă Plesnilă o vorbă de duh. 

Așa erau ţăranii: chiar în clipele cele mai grele, cînd viaţa le 
atirna de un fir de pai, ei tot o dădeau prin glumă. 

Acum de bună seamă nu rise nimeni. Oamenii erau încordaţi, 
dîrji, și numărau clipele care le mai rămăseseră de trăit pînă să 
dea ochii cu oștirea. 

Deodată se auzi un glas subţire de copil. Norocel, căţărat într- 
un pom, deslușise ceva în inima zării și striga: 

— lote armata! Vine armata! 

Așa era. Pe coama Frăsinetului se ivi un mușuroi de oameni 
care se tîra încet pe șosea. Mai lămurit se vedea un cal cu un 
călăreț, pesemne comandantul oastei. După cîteva minute lungi 
și grele, mușuroiul prinse a cobori pe șosea. Mulțimea nu mai 
scoase o șoaptă, ca și cum s-ar fi temut să nu fie auzită. Fiecare 
aștepta încordat, cu mîna pe furcă, topor sau coasă., clipa 
crincenă a încăierării. 


De cum se lăsă armata în vilcea, grosul răsculaților ieși din 
cotitură la vezeală, pornind buluc la drum. Oamenii agitau 
furcile în aer, în care spînzuraseră basmale albe, ruptături de 
cearșafuri și chiar o pereche de izmene făcute ferfeniță și urlau 
cu înverșunare: 

— Uraaa! Trăiască armata română! Trăiască Vodă Carol | 
Trăiască Rominia! 

Locotenentul Niţă Pantelie văzînd puhoiul de oameni care 
înainta ameninţător, cu toate că arăta prietenie, se temu să nu 
fie copleșit de gloată și atacat. Opri compania în loc și ordonă 
răspîndirea în trăgători. Soldaţii se împrăștiară în ordine pe o 
bucată bună de loc de o parte și de alta a șoselei. In timp ce 
trompetul suna de zor, plutonierul Gîscanu ieși înaintea țăranilor 
ca să-i oprească la cinci sute de metri, așa cum sunau ordinele 
primite. 

Acesta făcea semne desperate cu mîna și striga cît îl ţinea 
gura: 

— Opriţi! Trimeteţi o delegaţie încoace. 

Dar glasul lui înăbușit de urale și de goarna trompetului nu se 
auzea. Mulțimea, apucată de delir, striga într-una: 

— Trăiască armata română! Trăiască generalii! Trăiască 
Plevna! 

După cîteva clipe, plutonierul fu luat și el de șuvoi cu toate că 
se agita din răsputeri să-l oprească. Dar cum să pui stavilă unui 
torent năvalnic de ape revărsate? 

Locotenentul Niţă, văzînd că valul șipotenilor se apropiase la 
două sute de metri și nu părea să se ivească nici un semn că se 
va opri, ordonă cu glas tunător: 

— La ochi, arm'! 

Un vuiet surd se iscă în clipa cînd oștenii sprijiniră cu gesturi 
mecanice armele pe umeri, pregătindu-se să tragă. Primejdia 
pîndea, cu ochi de fiară, din toate părţile. 

Locotenentul era în panică. Nu mai avea timp să facă nici 
somaţiile legale. Şi pe desupra plutonierul Giscanu se 
amestecase cu gloata. Cum i-o fi scris! Răcni către oșteni: 

— Atenţie la mine! 

Era semnalul pregătitor pentru înfricoșata comandă care avea 
să urmeze. Ridică mîna în aer, ca să marcheze și cu gestul 
declanșarea focului ucigător. 


În acea clipă grea, de care atîrnau atitea vieţi omenești, se 
întîmplă ceva care întoarse pe dos mersul faptelor. Soldatul 
Poenaru Mircea, văzînd pregătirile prăpădului, fu  răscolit 
crincen, pînă la nebunie, în ființa conștiinței sale. Călcînd în 
picioare disciplina, ieși din rînd și se apropie la cîţiva metri de 
comandant: 

— Ce faceţi, domnule locotenent? îl întrebă el îngrijorat. Ar fi 
o greșeală... o mare greșeală. Vă rog să reflectaţi. 

— Treci în front, Poenaru, strigă comandantul companiei 
înmărmurit de intervenţia soldatului într-o astfel de împrejurare. 

Sublocotenentul Radomir îl bruftui de asemenea: 

— Ce înseamnă asta? Ai căpiat, ostaș? 

Dar Poenaru nu se întoarse la locul său ci stărui mai departe: 

— Vă spun că-i o greșeală ce faceţi... Oamenii sînt pașnici... 
Nu trebuie să-i împu... 

— Treci în front, n-auzi? tună din nou locotenentul luîndu-i 
vorba din gură. 

Soldatul fript de refuz își pierdu cumpătul. Cum era cu putinţă 
ca un tînăr inteligent și cultivat ca locotenentul Niţă Pantelie să 
comită o eroare atit de gravă? Ar trebui numaidecit împiedicat. 
Dar cum s-o facă? Și cînd? Clipele erau numărate... Vieţile 
atiîrnau de un fir de aţă. 

În loc să se retragă, Poenaru Mircea se întoarse cu faţa spre 
camarazii săi vrînd parcă să obţină de la ei ceea ce nu obținuse 
de la ofițer. 

— Măi fraţilor, oamenii sînt pașnici... Nu se poate să tragem... 
De ce să-i omorîm? 

O detunătură asurzitoare îi frînse vrăjmaș graiul. Locotenentul 
Niţă trăsese cu revolverul. 

Poenaru se răsuci în loc, mirat, neștiind ce-i cu împușcătura. 
Ridică braţul vrînd parcă să mai spuie ceva, ochii îi clipiră ciudat 
încrucișaţi cu soarele și se lăsă moale în genunchi, tras de 
puterea pămîntului. Acolo încremeni. 

Urmă altă clipă goală, crîncenă, după care o nouă bubuitură 
fripse aerul. De astă dată locotenentul Niţă se prăvăli de pe cal 
rămînînd cu un picior în scara șeii. Caporalul Gavrilă Mihai de la 
flancul drept îl luase la ochi și trăsese. 

Sergentul Gălușcă Florea sări în ajutorul comandantului. 
Sublocotenentul Radomir Radu, luînd comanda, răcni: 


— Companie, atenţie la mine... 

Fu prea tirziu. Gavrilă Mihai, cu miinile întinse spre gloata 
ţăranilor, slobozise un chiot din rărunchi: 

— lhaaa! Fraţilor! 

Ca la comandă un grup de ostași aruncară și ei armele chiuind 
și țopăind. Ceilalţi rămaseră pe loc, cam mofluzi și înfricoșaţi, în 
așteptare. Larma celor dintii era atit de mare, încît nu se mai 
auzi ce spunea noul comandant. De altfel, nu-l mai asculta 
nimeni. Numai doi-trei gradaţi strimbau din nas: 

— Daţi-o încolo de treabă... Asta nu mai e militărie! 

Ţăranii văzînd cele întîmplate în sînul armatei chiuiau să 
spargă tăriile cerului. Și ceea ce era de neînlăturat se întîmplă. 
Sumanele și cojoacele se amestecară cu mantalele și tunicile 
militare, alcătuind pe spinarea vilcelei o grădină înflorită de 
oameni. Chiar ostașilor rămași nehotăriţi le veni inima la loc și 
începură a se îmbrăţișa cu fraţii lor, ţăranii, mai aprins, decit 
ceilalţi. 

Enache Bădoi și alţi șipoteni recunoscură imediat pe Mihai: 

— lote pe cîrlanu lui Pantelimon... 

Se cruceau oamenii de așa întîmplare și nu mai conteneau cu 
pupăturile. In mijlocul bucuriei și seninului fîlffi o clipă de 
întuneric. Mulțimea își îndreptă într-acolo lumina privirii. Ce se 
întîmplase?  Sublocotenentul Radomir Radu, profitind de 
neatențţia tuturor, încălecase pe calul superiorului său și acum 
gonea pe drumul Vlădulenilor. 

Doi soldaţi se repeziră la puștile părăsite, dar pînă să-l ia la 
ochi, fugarul coti la stinga pe șosea pierind din bătaia văzului. 
Dacă văzură așa, se lăsară păgubași: 

— Ducă-se unde a dus mutu iapa... 

Plutonierul Giscanu rămase cu privirile pironite în direcţia 
unde se topise sublocotenentul iscodit parcă de un regret. 
Soldatul Antonie Nicolae parcă îi ghici gîndul. Se apropie de el și, 
apucîndu-l de-o mînă, îi spuse cu glas poruncitor: 

— Dă jos gradu să fii ca noi. 

Subofiţerul rîse silit: 

— Da ce te doare gradu meu? 

— Dă-l jos, n-auzi? stărui ameninţător Antonie. Mă ricîie la 
ficat. 


— Jos! Jos cu el! se auziră și alte glasuri. Uite că și noi le 
aruncăm... 

Spunînd acestea, caporalii Postolache și Năstase își smulseră 
gradele de pe umeri și le aruncară în șanțul șoselei. Plutonierul, 
încolţit, n-avu încotro: își rupse gradul dar nu-l aruncă pe jos, ci 
îl vâri în buzunar. 

În timpul acesta privirea lui Pantelimon Gavrilă se încrucișă cu 
a fiului său Mihai. Nu-i venea a crede ochilor. Se uita mereu la el 
și nu se dumirea. 

— Tu, mă, ghiavole? De unde și cum răsăriși? 

Petre Dănilă îl întrebă: 

— Va să zică tu fuseși ăla de l-ai pus jos pe ofiţer, ai? 

Mihai clătină din cap cam îngîndurat. 

— Nu știu dacă făcui bine sau făcui rău. Da nu puteam să fac 
altfel. 

— Făcuși bine! Făcuși bine! întăriră oamenii îngemănaţi la 
gînd. 


BLESTEMELE MUIERILOR 


| 

La conacul din Vlădoaia, ostașii rămași sub comanda 
sergentului  Corbea, neavînd cu ce să-și treacă vremea, 
încercară să joace „fripta“, ca să-și mai dezmorţească oasele. 
Dar nimănui nu-i ardea de joacă și chiar cei care se apucaseră 
iute-iute se lăsară păgubași. Jocul se dovedi ceva silnic, care nu 
mergea, așa cum omului lihnit de foame nu-i arde de cîntat. 
Cîţiva se așezară pe bordura de cărămidă din jurul conacului 
cercînd să înnoade un fir de vorbă. In chioșc zăcea uitat de toţi 
stîrvul căpitanului, acoperit cu o pătură cazonă. 

— Banu la ban trage și moartea la moarte, zise sergentul 
Corbea căutînd așezare într-un locșor din cap a tuturor 
întîmplărilor de ieri. Credea Tepeș că mult o să-i mai meargă 
așa cum o apucase? Uite că i se-nfundă și lui. 

— Mi-e să nu ni se-nfunde și nouă, grăi Ruican posomorit ca o 
zi de post. 

— Da de ce să ni se-nfunde? Ce-am făcut noi? 


— Pe dracu ghem! strigă ostașul ocolind gravul răspuns care-i 
sta pe buze. După citeva clipe adăugă: Decit că eu nu mă luai 
după ordinu lui, ca orbetele. 

Oamenii nu înţeleseră ce vrea să spuie. Ruican încercă să-i 
dumirească: 

— Păi, să vedeţi ce-a fost: ieri prinsei pe meșterița care 
zugrăvi pe don’ Tepeș și p-ormă îi detei drumu, iote așa... De ce 
s-o împuște și s-o am pe suflet! 

— Bine, făcuși, mă frate-miu, încuviințară ostașii. Poate 
făceam și noi tot așa. 

Pe cînd vorbeau, trecu pe lîngă ei moș Bică, vizitiul. 

— Mosșule, ia fă-te-ncoa și mai lasă-le încolo de treburi, că nu 
s-o topi boieria boierului, îl îmbie Mocanu. 

— Da ce aveţi cu mine, mă, taică? 

— Spune-ne și nouă ce-a fost pe-aci? 

— N-a fost nimic, ce să fie? 

— Cum, n-a fost? Nu se mișcară oamenii? Ce făcură? 

— Eu nu știu să se fi mișcat careva. La Șipotele s-au mișcat, 
da aici nu... Ba chiar lumea îl păzea pe boier lencuțu. In fiece 
noapte veneau de-l păzeau ca la fo douăzeci-treizeci de săteni. 

Ostașii căscau ochii cît ulcelele, topindu-se de mirare. Moşul, 
care era anevoios la pornirea vorbei, dezlegă binișor limba și le 
mai spuse că boierul legase la ochi pe ţărani, că le făcuse 
vînzătoare moșia întocmind chiar zapis cu semnătură în regulă... 

— Şi cînd îi veni la îndemiînă, iacă ne puse pe noi să-i 
căsăpim, ca să scape de ei... Auliu, ce mai vulpoi, rosti sergentul 
Corbea. 

— Pui mîna în foc că nici ăsta nu moare în pat, zise Stelaru ca 
o prevestire. 


II 

Cînd vlădoienii veniră cu sape și lopeţi să dezgroape morţii, 
așa cum le dăduse locotenentul dezlegare, soldaţii se duseră și 
ei să le ajute la dezgropat. Oamenii, neștiind ce ginduri au, se 
cam codiră, unii se speriară chiar. 

— Staţi, bă, nație, le strigă Corbea, ce credeţi că vă mîncăm? 
Nu sîntem tot opincari ca voi? 

— Dacă sînteţi de-ai noștri, de ce omorirăţi creștinii de 
pomană? le-o zise bătriînul Ţarină de la obraz. 


Sergentul căţără pe el doi ochi grei de mustrare: 

— Mă, moșule, mă uit la dumneata că ţi-a albit părul și încă 
nu știi ce e aia militărie. 

— Ba știu, taică, știu. Am și eu fecior care a firșit armata. 

— Apăi, dacă știi, ce mai vorbim să n-adormim? Ala care 
putrezește colo îi jugăni, nu noi, și cu mîna îi arătă chioșcul unde 
zăcea stirvui căpitanului Mazilu. 

— Așa e, încuviinţară cîţiva oameni, ostașii n-au vină săracii, 
că i-a dobitocit milităria. Ei izicutară, va să zică, ordinu... n- 
aveau încotro. 

Dezgroparea nu ţinu mult. Cînd morţii începură a fi scoși unul 
cîte unul, văzduhul Vlădoaiei se umplu de bocete și blesteme. 
Stan Cînepă, pe care moartea îl prinsese înjurînd de ciudă grea, 
avea gura plină de pămînt. Oamenii îl întoarseră cu faţa în jos, 
scuturîndu-i capul ca să i se scurgă ţărina, dar nu izbutiră căci 
se întărise ca glodul. 

— Lăsaţi-l, măi, și-așa, nu-l mai chinuiţi, că tot aia e, strigă 
moș Ţarină. 

Reghina, muierea lui, dezlegă și ea gura: 

— Arde-l-ar focu de boier, iote ce pămînt le dete la oameni, 
putrezi-i-ar și lui oasele ca creștinilor ăstora. 

— Nu-l răbda, doamne, pe-ăl de aduse pe Turbat să le ia 
bunul vieţii, cum nu-l răbdași nici pe Turbat și-l trimeseși sub 
pămînt! ridică o femeie blestem. 

Cînd dădură peste cadavrul logofătului Smarandache, moș 
Tarină hotărî în înţelegere cu ceilalţi: 

— P-ăsta lăsaţi-l acolo, că şade bine... 

Îl lăsară. Muierile văzînd că fără ofiţeri ostașii s-au muiat ca 
ceara tircolită de flacără porniră a huidui și a blestema pe 
Mîrșanu, trimiţînd din para ochilor săgeți către conac: 

— Prafu și pulberea să se aleagă de tot ce făcuși și izbîndiși cu 
munculiță noastră... 

— Huo, umbla-ţi-ar viermii ăi verzi prin burtă cum umblă jalea 
în inima noastră! 


II 
În vremea asta baba Anica își stringea boarfele într-o 
bocceluţă. Nu mai putea să rămiie în loc blestemat, fiindcă ar fi 
strins-o de git strigoii din groapă. Se făcuse moarte de om, 


nedreaptă, strigătoare la cer. Fie că era vinovată armata, fie că 
era vinovat boierul, oricum ar fi fost, la conac nu mai avea ce 
căuta. Acolo se aciuase blestemul și pustiirea. 

Leana, văzînd pregătirile bătrînei, vesti pe cucoana Vasilichia. 
Aceasta alergă într-un suflet la bucătărie. 

— Ce e, Babanico, de ce vrei să pleci? 

Bătrîna nu vru să spuie pentru care temei își părăsea stăpinii 
ca să n-o supere pe cucoană. Așa că invocă altă pricină: 

— Băbuţa nu mai poate munci, măria-ta, i s-a făcut și ei de 
hodină. 

— Atunci mai stai pînă găsesc o femeie în loc. Nu poţi să mă 
lași așa în vînt. 

— Ba te lasă băbuţa, n-are încotro, săraca. 

— Nu e frumos, Babanico. Ai trăit la mine atiţia ani, ai mîncat 
piine și acum dintr-o dată vrei să pleci și să mă lași fără ajutor? 

— Să gătească Leana, că și ea a învăţat. 

— Bine, dar nu înţeleg ce e cu plecarea asta atit de pripită. 

— Dacă i se împlini băbuţei sorocu? 

Moșiereasa, văzînd că n-o scoate la capăt cu ea, trimise pe 
lencuţu să-i facă socoteala. Acesta căută s-o înduplece ca să 
mai rămiie, dar nu fu chip. De ciudă o înșelă cu trei poli la 
socoteală și-i dădu drumul. 

— Cel puţin a gătit pentru azi? îl întrebă cucoana Vasilichia, 
cînd se întoarse sus în sufragerie. 

— Așa cred... 

— Uite ce am hotărît, lencuţule. Eu mă întorc cu fetele la 
Caracal. O luăm și pe Daria cu noi pînă s-o alege într-un fel cu 
răscoala. 

— Dar e primejdios, draga mea. Cu ce vreţi să plecaţi? Cu 
trenul? 

— Firește, cu trenul. Pînă la gară mergem cu trăsura. Luăm 
cîțiva ostași înarmaţi să ne apere. Cine crezi că o să se lege de 
noi? De ce spui că-i primejdios? 

— Dacă vă escortează soldaţii, totul e în regulă. Da, da, 
duceţi-vă... E mai bine așa. 

— Sigur că e mai bine. Stăm la Caracal pînă la sfîrșitul lui 
aprilie și venim la parastasul băiatului. Pînă atunci s-or potoli ele 
lucrurile. Poate găsesc pe-acolo o bucătăreasă bună. 


— Fie și-așa. Eu vorbesc cu sergentul să vă dea vreo patru- 
cinci oameni care să vă ducă la gară. 

— Dacă vezi că se lasă greu, cinstește-l cu un pol, doi... Nu te 
uita la bani. Trenul vine la șase. La șase și jumătate sîntem la 
Caracal. Răsuflăm în voie. Dar tu, săracule, trebuie să stai aici, 
mereu cu frica în sîn. 

— Poate viu și eu de Paști, ca să nu rămii de sărbători singur 
pe-aici. 

— Da... da... Bine te-ai gindit. Vino de Paști. Numai bietul 
Andrei n-o să mai vină niciodată... Ce soartă l-a păscut, 
sărmanul băiat, și cucoana Vasilichia începu să plingă încet, 
topindu-și lacrimile într-o batistă cu dantele pe margini. 


IV 

Moșierul Mîrșanu chemă pe sergentul Corbea ca să aranjeze 
chestiunea escortei. Pentru a merge la sigur, recurse la o 
minciună: spuse gradatului că se înţelesese cu locotenentul și 
acesta îi făgăduise să-i dea cîţi oameni va crede de cuviință. 

— Mie nu mi-a spus nimic don' locotenent, se miră sergentul. 
Da dacă dînsul a dat ordin, s-a isprăvit. Cîţi ostași vă trebuie? 

— Eu zic vreo cinci. Trei să meargă în trăsură, iar celorlalţi le 
dau cai. 

— N-aveţi să le daţi cai la toţi? 

— Ba da... bine zici... E mai potrivit să meargă călări. 

Corbea, isteţ de felul său, profită de împrejurare ca să oblige 
pe moșier la anumite înlesniri. 

— Fiindcă sîntem în servici la conac, ar trebui să fim în 
subzistența dumneavoastră. Așa s-ar cuveni! 

Moșierul se uită lung la el. 

— Ce vrei adică să spui? Să vă servesc masa? 

Sergentul îl luă pe ocolite: 

— In alte părţi am auzit că domnii proprietari nu numai că le 
dau demîncare ostașilor, dar strîng și bani pentru ei... 

— Da, asta cam așa e... Bine, măi, s-a făcut. Cum te cheamă? 

— Sergentul Corbea, să trăiţi! 

— Bine, Corbeo... Vă dau demîncare, deși, să-ţi spun drept, e 
cam greu, că tocmai acum s-a găsit să plece bucătăreasa. 

— Nu ne uităm noi atita la mîncare... mai mult la... ceva 
udătură. 


— Mă, al naibii șpmecher! rise moșierul înveselit. Fie! Vă dau și 
vin. 

In vreme ce cobora scările, sergentul gîndi în sinea lui: „L-am 
pus în cofă, mama lui de zgirie brînză!“ 


LA PUȘCĂRIE 


| 

Învățătorul Preda se obișnuise cu viaţa de temniţă ca udul cu 
ploaia. După o lună, două, i se părea că-i închis de cînd lumea, 
mirîndu-se că mai sînt oameni care umblă de capul lor, fără 
gardieni sau santinele dindărăt. 

Ceea ce nu putea să uite era bătaia pe care o îndurase din 
partea căpitanului Stamatiu. Nu că-l duruseră palmele primite, 
dar se simţea micșorat din cauza lor. Și acest dureros simţămiînt 
dăinuia mereu, fără ca timpul să-l moaie sau să-l șteargă. Intr- 
adevăr, unele fapte rușinează mai degrabă victimele decit pe 
aceia care le comit, brute strimbate de profesiune. 

Cît privește situaţia în care se găsea, era limpede că Dănescu 
îi declarase război și voia să-l nimicească. Odinioară se 
ploconise destul în faţa lui ca să-l înduplece să dea materialul 
pentru școală. După aceea își călcase pe inimă în atitea rînduri 
ducîndu-se la revelioanele organizate la conac sau la mesele 
pascale unde petrecea multă lume, dar el stătea ca pe ghimpi. 
Pînă cînd avea să prelungească această silnică prefăcătorie 
care-l scotea din fire? O dată și o dată tot trebuia să dea 
lucrurile pe faţă. Deși lupta dintre el și moșier pornise cu forţe 
atit de inegale, Preda gindea, cuprins de-o nădejde care nu știa 
de unde izvorăște: „Îl voi înfrînge! ÎI voi înfringe!“ Își făcea 
singur curaj, ţinea fruntea sus, căci rezervele sufletești care ÎI 
hrăneau erau mari. Vechiul său prieten, avocatul Roșianu, îl 
asigurase că în cel mai rău caz va fi condamnat la un an 
închisoare corecțională. „E nebun apărătorul meu, se mira 
Preda. In loc să fie sigur de achitare, el se gîndeşte la 
condamnare...“ 

De altfel, o osîndă cît de ușoară avea drept consecință 
îndepărtarea învățătorului din școală. Această eventualitate îl 
stîinjenea greu, deși Vera îi făgăduise că într-o asemenea 
împrejurare îi va încredința postul de administrator al spitalului. 


Așa că în nici un caz moșierul Dănescu n-o să-și vadă visul cu 
ochii, acela de a mătura pe învăţător din Șipotele. 

Cînd Simina se arătă pentru întîia dată la vorbitor și o zări 
slabă, cu cearcăne la ochi și faţa pustiită, aproape se sperie. 
După ce-i luă coșul cu alimente pe care îl tîrise anevoie, o certă 
cu blîndeţe: 

— Copilule, ce înseamnă asta? Tu ești la pușcărie sau eu? Fii 
cuminte, crezi că se prăpădește o „cruce de voinic“ numai dintr- 
atit? 

Preda surise o clipă, pomenindu-i în glumă de „crucea de 
voinic“. Dar pe Simina o apucă un plins furtunos, cu sughiţuri. 
Preda îi mîngiie părul cu mîna, îi șterse lacrimile, căutînd s-a 
îmbărbăteze: 

— Mai mult mă îngrijorează soarta ta, copilule, decît a mea. 

Incetul cu încetul, învăţătoarea se obişnui cu noua stare de 
lucruri. Venea la Caracal o dată pe săptămînă sau la două 
săptămîni, cum putea, să-l vadă și să-i aducă cite ceva de-ale 
mîncării. 

— Șipotenii noștri sînt fierţi de cînd ești... aici, spunea ea, 
ocolind cuvîntul „arestat“ care i se părea înspăimîntător încît nu 
cuteza măcar să-l pronunţe. O delegaţie dintre ei s-a dus în 
audienţă la prefect; moș Stan a trimis doctorului o telegramă la 
București; în sfîrșit toată lumea se străduiește să te scape. Abia 
acum, Sorine, îmi dau seama cit te iubesc țăranii! 

Această destăinuire unse inimi învățătorului cu miere. Deși 
nutrea de multă vreme credinţa că oamenii ţin la el, abia cînd o 
auzi pusă în vorbe de Simina căpătă certitudinea ei. 


II 

Viața în penitenciar era aspră. Gardianul șef „Labă“, poreclit 
astfel pentru că snopea în bătăi pe deținuți cu mîinile lui late cît 
o lopată, o făcea și mai aspră. 

Cei închiși se hărțuiau mereu, își furau unii altora lucrurile și 
banii, nimerind fără greș în fabrica de pumni a gardienilor. 
Inchisoarea nu avea ateliere proprii în care pușcăriașii să înveţe 
o meserie, trecîndu-și timpul cu folos. Ciîţiva găsiră permanent 
de lucru fie tăind lemne — cum făcuse lacob Negoiţă cu ani 
înainte — fie deșertînd latrinele sau măturînd curtea, dar cei mai 
mulţi, în afară de corvezile umilitoare pe care erau obligaţi să le 


facă, sufereau de apăsarea timpului, nemăsurat de grea la 
întemnițați. 

În celulă se mai aflau în afară de Preda încă șapte deţinuţi de 
drept comun printre care un călugăr între două virste, cu barba 
și pletele roșcate. Avea ochii nemăsurat de mari, aproape 
halucinanţi, din care cauză fusese poreclit „Ochiosu“. Se 
pricepea să prepare tot soiul de leacuri din plante pe care le 
vindea bolnavilor. De altfel pentru practica ilicită a medicinei 
nimerise la gros. 

Deţinuţii o cam brodiseră cu călugărul. Îl durea pe cineva 
stomacul? Ochiosule, dă-mi un praf! Îl durea în git? Dă-mi, 
Ochiosule, un praf. Călugărul avea într-o pungă tot felul de 
prafuri și le împărțea în dreapta și stînga fără să le încurce. Tot 
medicină făcea și în pușcărie. 


Trecu decembrie, trecu ianuarie, amîndouă luni grele, 
nesfirșite, care tîrau parcă ani în spinare. 

În acest timp, luptînd cu nenumărate greutăţi și mai ales cu 
inerția administraţiei, Preda reuși să înjghebeze în închisoare un 
mic atelier de legătorie. Era mai degrabă o afacere pentru 
Mircea Bărbuţă, directorul temniţei, care putea acum să 
servească pe mai-marii orașului, legîndu-le cărțile din bibliotecă 
pe nimic — plăteau numai materialul — și obligîndu-i, 
bineînţeles, la contraservicii. Așa se făcea treaba: cu un fleac de 
rimă prinzi cogeamite peștele și apoi o mînă spală pe alta. Nu 
era mai puţin adevărat că se bucurau și deținuții de înfiinţarea 
atelierului: scăpaseră de corvezi, regimul se mai muiase și 
muncind pe capete timpul curgea, nesimţit, ca o apă de șes. Din 
această pricină, toţi îl luară pe învăţător în ochi de bine, și în 
scurt timp, Preda ajunse cheia închisorii, adică omul cel mai 
căutat pentru orice nevoie, nedreptate sau bucluc. 

Directorul Bărbuţă avu o dată o vorbă cu miez: 

— Învățătorul posedă aptitudini de a conduce oameni... 

Pe la mijlocul lui februarie, ajunse la urechea pușcăriașilor 
vestea răscoalelor din Moldova. Paharul amărăciunii plin pînă-n 
vîrf dăduse peste margini și țăranii, nemaiputînd răbda mizeria 
și împilarea, stricară legea care-i sugruma. De aci înainte se 
încingea zilnic în penitenciar o bătălie pentru un ziar. Gardienii 
n-aveau voie s-aducă ziare, dar se lăsau ispitiți de bacșișuri 


grase. Așa că deţinuţii, în frunte cu Preda, erau la curent cu 
mersul răscoalelor. Știau tot ce s-a întîmplat la lași, la Hîrlău și 
mai tîrziu la Pașcani cînd muncitorii ceferiști liberaseră pe fraţii 
lor ţărani. 

Urmările răscoalei se făcuseră simţite și în închisoare. 
Regimul deveni mai aspru, mai necruţător. Orice călcare de 
regulament era pedepsită cu sălbăticie. Paza fu de asemenea 
întărită. Domnea o atmosferă apăsătoare, o neliniște care nu 
prevestea nimic bun. 

Învățătorul Preda stătea și el ca pe ghimpi, pradă celor mai 
felurite simțăminte. Ştia, era convins că oropsita țărănime va 
zvirli de pe grumaz jugul boieresc ca să răsufle în libertate și să- 
și croiască o viaţă mai bună. Deși cunoștea pe toate feţele 
problema ţărănească, nu se aștepta ca răscoala să înceapă fără 
veste. Desigur că scînteile revoluţiei rusești din 1905 săriseră 
peste Prut și găsind văzduhul românesc încărcat de gemete, 
aprinseseră focul în toată ţara. 

Și tocmai acum, cînd trebuia să fie în mijlocul șipotenilor, să 
se sfătuiască împreună și să pună cu botul pe labe puterea 
Dănescului, el se afla închis, despărțit silnic de ei, izolat ca un 
răufăcător. De cînd pornise răzmeriţa, soţia lui nu mai călcase 
cu piciorul pe la penitenciar. S-o fi întîmplat ceva pe la Șipotele? 

Atunci îi veni în minte, pentru întîia oară, gîndul de a evada. 
Trebuia să-și ia tălpășiţa cu orice preţ. Locul lui era între 
șipoteni, căci toţi laolaltă aveau de încheiat socoteli cu Dănescu. 

În acele zile se pomeni cu avocatul Roșianu. Era mîhnit că 
situaţia învățătorului se înrăutăţise din pricina răscoalelor. 

Acum urma să fie judecat în altă stare de spirit și acest lucru îi 
îngreuna mult sarcina de apărător. Preda, auzindu-i temerile, se 
porni pe ris: 

— Ascultă, Roșiene, de ce-ţi faci sînge rău de pomană? Pentru 
mine răscoala e o mană cerească. 

— Este dacă reușește. Dar dacă nu reușește? 

— Cum să nu reușească? Sînt șase milioane de oropsiţi 
împotriva a cinci mii de ghiftuiţi. Imposibil să dea greș. 

Pînă la mijlocul lunii martie, răzmerița cuprinse toată ţara. 
Penitenciarul se umplu pînă la refuz cu ţărani arestaţi. Cei mai 
mulţi erau de prin părţile Dunării, o parte din nordul judeţului, 
dar nici unul din Șipotele sau comunele învecinate. Preda 


cunoscu în temniță un sătean bătrîn, cu plete ninse, dar sînge 
iute și aprig de flăcău. Il chema lon Nicolae Dincă și era de fel 
din Știrbei, un sat de prin nordul judeţului. Ţăranii, arestaţi o 
dată cu el, îl strigau studentu! 

— De ce-ţi spun așa? se miră învățătorul. 

— Dacă fusei capu răscoalei, cum vrei să-mi spuie? 

El întăritase lumea să pornească la răzmeriţă împotriva 
„prinţului“ de care știau toţi, dar pe care nu-l văzuse nimeni 
cum arată la față. Cică sta și benchetuia undeva într-o ţară 
străină, trăgîndu-și veniturile din munca oamenilor. În cîteva 
ceasuri, conacul, hambarele și pătulele fură mistuite de flăcări. 
Administratorul dimpreună cu argaţii scăpară teferi cu fuga. A 
treia zi pică armata care puse mîna pe răsculați și-i trimise la 
Caracal din post în post. 

Invăţătorului Preda îi sălta inima de bucurie. Cu asemenea 
țărani dirji și hotăriţi, cu neputinţă să nu izbutească răzmeriţa. 
Și din nou îl bătu gîndul evadării. Îl rodea un neastîmpăr ciudat, 
o dorinţă năvalnică de-a se repezi la Șipotele. Nu-i era îngăduit 
să stea departe în acele zile mari, cînd se așezau noile temelii 
ale ţării. De cîteva ori celulele tescuite cu închiși vuiră de vestea 
că ţăranii sînt la bariera orașului și că într-o oră, două, Caracalul 
va fi cucerit. Nădejdea că-și vor recăpăta libertatea umfla inimile 
deţinuţilor de nu mai încăpeau în piepturi, dar cum nu se 
întîmpla nimic se dezumflau repede chircindu-se de supărare. 


III 

Într-o zi, directorul Bărbuţă chemă pe învăţător ca să-i dea o 
comandă mai însemnată. Era vorba de vreo două sute de cărţi 
ale noului prefect Șuculescu, care trebuiau să fie legate în piele. 

— Du-te în oraș și cumpără materialele de care ai nevoie. 

După ce întocmi lista tîirguielilor, Preda, frămîntat de gîndul 
evadării, șopti la urechea călugărului: 

— Vrei să speli putina? 

Ochiosul făcu ochii mai mari decit îi avea. 

— Adică să...? 

— Da... da... să evadăm. Avem un prilej bun. Te iau cu mine 
în oraș. Mergem cu Tălpuș. Gardianul ăsta e omul nostru, bea de 
stinge... 


Călugărul stătu cîteva minute pe gînduri, cu fiinţa răscolită. În 
cele din urmă se hotărî: 

— Nu pot. Mi-e frică. 

— Atunci plec de unul singur. Dă-mi un praf de adormit. 

Ochiosul îi strecură un pacheţel învelit în hirtie. 

— Cu ăsta mergi la sigur: trei ceasuri nu-l mai scoli să dai și 
cu tunu... Vezi să nu observe cînd i-l torni în vin, că dăm de 
bucluc. 

Învățătorul plecă în oraş după materiale, însoţit de gardian. 
Tot colindînd din prăvălie în prăvălie ca să tirguiască fusurile de 
piele, șireturile și pînza de care avea nevoie se făcu vremea 
prînzului. 

— Domnule gardian, hai să ne-abatem undeva, că tare aș 
avea poftă de-o friptură, propuse învățătorul. Mi s-a făcut 
lehamite de mîncarea de la pușcărie. 

La început gardianul făcu nazuri, spunînd că-și pierde pîinea 
dacă-l „miroase“ cineva și-l raportează la direcţie. 

— N-are cine să ne vadă. Mergem la Coșea, prin dos. Are o 
odaie izolată. 

— Acolo parcă m-ar trage inima. Ai gologani? 

— Am 15 lei. 

— Oho! Berechet! 

Peste o oră, gardianul Tălpuș, beat mort, dormea cu capul pe 
masă, sforăind ca un ferăstrău stricat. Pe scaunul unde stătuse 
învățătorul rămăseseră numai pachetele cu tîrguieli. 


DAMIGEANA CU ŢUICĂ 


Cucoana Vasilichia și fie-sa Mădălina se pregăteau de plecare, 
îndesind lucrurile în două geamantane mari de piele. Deoarece 
Daria venise la ei cu miinile goale, doar într-un capot de casă, îi 
dădură o rochie de-a Mădălinei — cu care se potrivea în talie — 
și o pereche de pantofi puţin cam largi. 

În bucătărie Leana bodogănea mereu că boierul n-avusese de 
lucru și făgăduise ostașilor să le dea demîncare. Ușor zisu din 
gură: poftim, lihniţilor, la masa pusă de altul. Parcă el gătea sau 
cucoana, care nu punea mîna pe cratiţă. Nu puteau răcanii să 
crape din ce le dă statul? 


Așa era Leana: se supăra din orice, pufnea, blestema și ocăra. 
Cînd era pornită nimeni n-avea curaj să-i șadă împotrivă; chiar 
boierii o lăsau în pace, căci nu ţinea seama nici de boierie, nici 
de calicie. Și, la drept vorbind, mai mult pornită era decit 
nepornită. De atita răutate nu se prindea fir de carne pe dinsa. 
Rămăsese piele și os, iar mijlocul îl avea subţire, ca de viespe. 
De frumoasă, nici atîta. Numai cînd suridea i se deschidea faţa, 
ieșindu-i un farmec ascuns. Avea ce-i drept surîsul bun. Suridea 
însă din joi în paști. Logofătul Smarandache, care n-o putea 
suferi, o poreclise „Viespica“. 

Încolo, femeia era vrednică spirt, din care pricină i se iertau 
multe. Pregăti mîncarea celor șaisprezece ostași cît ai bate din 
palme. Cînd aceștia dădură să intre în sufrageria de jos, Leana îi 
și luă în primire: 

— Ştergeţi-vă pe picioare, nespălaţilor, că vă ia mama 
dracului! 

Auzind aceste vorbe, sergentului Corbea îi cam sări țandăra: 

— Vorbește, fă, mai frumos, că n-ai crescut în troacă, văd că 
stai între boieri. 

— Mă, gradatule, crezi că ţi-a pus gradu să mă-nveţi cum să 
vorbesc? Tacă-ţi pustia de gură că ești în mîna mea și eu îţi dau 
crăpelniță. 

— Las-o, don’ sergent, că dumneaei e de-alea de și-a vîndut 
viţelu din bătătură ca să-și cumpere cercei, zvirli Stancu o 
săgeată. 

— Se fudulește la horă cu cerceii și-acasă îi pute gunoiul sub 
pat, aruncă Băluţă altă săgeată. 

— Mă, uritule, șterge-ţi mucii de la nas. 

— Eu, urit? la uită-te tu în oglindă, că se sparge cînd ţi-o 
vedea mutra... 

Soldaţii coborîră în sufragerie, unde găsiră masa întinsă cu 
cîte o ulcică de vin la fiecare. Mai întîi băură vinul dintr-o 
înghiţitură, apoi se apucară să îmbuce lacom, pe nemestecate, 
așa cum se obișnuiseră la cazarmă, cu toate că nu le era 
foame... Cîţiva, ca Ruican, Mocanu, Stelaru și încă vreo trei- 
patru abia se atinseră de bucate. Le pierise pofta și de somn și 
de mîncare și de tot! Astea erau oare „manevrele“ de care 
pomenea comandantul companiei în ajunul plecării? Să ucidă 
orbește pe-ai lor, oameni nevoiași, fiindcă au jinduit după o 


bucată de pămînt ca să aibă cu ce trăi? Va să zică „patria“ pe 
care o apărau ostașii erau boierii, iar „inamicul“ împotriva căruia 
fuseseră trimiși să lupte erau țăranii? Bună treabă, nimic de zis! 
In acest timp, prin satele lor moldovenești, alți soldaţi, ca și ei, 
prăpădeau părinţii și fraţii lor „vinovaţi“ de aceeași foame. 

— Nu-i bine! Nu-i bine! ofta Ruican în sinea lui, posomorit ca 
amurgul. 

Fără doar și poate că el, ca și ceilalți ostași, ajunseseră unelte 
oarbe în mîinile ofițerilor care ţineau trup și suflet cu boierii, 
fiindcă cei mai mulţi ieșiseră din sămînta lor. 

Pe alți soldaţi, orășeni ca Bădirță sau tirgoveţi ca Stancu, 
Anghel și Apostoliu, îi frămiînta o ciudă, un neastîmpăr de a trăi 
cît mai vîrtos fiece clipă, că dacă fuge — fugită rămîne pe vecie. 
Asta pentru că zilele omului sînt scurte și n-ai cum ști cînd îţi 
bate ceasul din urmă. 

Leana îi slujea la masă dușmănește, încruntată, fără a-i 
învrednici cu o privire. 

— Cum te cheamă, fa, mîndruţo? Ori nu te-a botezat încă 
nașu-tău? o înțepă Stancu. 

Muierea argatului se făcu că n-aude și își văzu de strînsul 
străchinilor. 

— Hai, Sînziano, o zgîndări la rîndu-i Băluţă, mai lasă ciorba, 
că de-asta sîntem noi sătui la cazarmă. 

— Da ce-oţi fi vrind să vă dea boierii, pui fripţi? 

— Mai bine adă-ne niște vin, că murim de sete. Ce să facă 
omu cu o juma cit ne deteși? Nici n-ajunge pînă-n burtă, că nu e 
va să zică lungime destulă. 

— Aici nu-i cîrciumă să vă îmbătaţi ca porcii. 

— Barim o vadră că nu sărăcește boieru dintr-atita, o rugă 
Bădirță. 

— Isprăviţi cu cerșitu. Alt vin n-aduc, le-o reteză Leana și ieși 
cu braţul încărcat de străchini. 

Stancu se uită lung în urma ei. Spuse rizind: 

— Muierea asta-i mai rea decit boala. Te pomenești că 
bărbatu-su o strînge în braţe iarna și-o pupă tocmai primăvara... 
— Hai s-o săturăm noi în locul bărbatului, propuseră cîțiva. 

Ruican îi iscodi cu privirile scoţind fulgere din ochi: 

— Ce, măi, deterăţi în mintea copiilor? Nu vă e rușine 
obrazului? 


— lete la el, făcu Băluţă mirat, ţi se-necară corăbiile frati-miu? 
Adică, să nu mai glumim de fel? 

— Nu-i timpu de glumă, răspunse Mocanu în loc. 

Stancu interveni împăciuitor: 

— la lăsaţi sfada, măi fraţilor. Mai bine, don’ sergent, te-ai 
duce la boier; poate ne-o da o damigeană, două, cit l-o lăsa 
inima. 

— Zău, don' sergent, du-te, săriră și alţii cu gura. 

Pe cînd Corbea stătea în cumpănă, cîntărind dacă-i bine să 
facă acel demers sau nu, Băluţă zări ceva nedeslușit sub pat. 

— la vezi, Bădirţă, ce naiba e acolo? N-o fi tocmai ce căutăm 
noi? 

Mai mulţi ostași săriră de la locurile lor și căutară sub pat 
după care sloboziră chiote de veselie. Găsiseră o damigeană. 

— Miînca-o-ar taica de sprîncenată... lote ce burtică are, parc- 
ar sta să nască doi gemeni... 

Îi traseră dopul şi o mirosiră: 

— Taci! E cu ţuică... N-avea gură să spuie... 

— Puneţi-o la bătaie, că ne-a lovit fericea... 

Stancu turnă fiecăruia în ulcele, iar ostașii deteră pe git 
băutura. 

— Mmm! Ţiţă! Asta te scoală din groapă!... 

Începu goana după băut. Ostașii ţineau pe rînd damigeana și 
turnau celorlalţi cu grijă să nu se verse nici o picătură pe jos. 
Fiecare cum își vedea ulcica plină o dădea repede peste cap, 
apoi aștepta alt rînd. 

— Ruicane, Mocanu, Stelaru, ce faceţi? Voi nu beţi? 

Cei trei rămăseseră de căruță. Dar pe drum începură a se 
încălzi și li se deșteptă pofta. Mama ei de băutură! Dacă scula 
pe morţi din groapă, cum să n-aibe ea putere să le moaie 
gîndurile care-i secau? În mai puţin de-o jumătate de ceas le 
întări curajul, le crescu aripi, îi prefăcu din creștet pînă-n tălpi. 

— Staţi, măi, beţi tihnit ca oamenii, nu ca neoamenii, strigă la 
ei sergentul Corbea, că nu ne ia nimeni damigeana de sub nas... 

— Să poftească boieru s-o ia, că-i crăp capu în paisprezece 
mii de bucăţi, urlă Bădirţă și lovi cu pumnul în masă atit de 
crîncen încît săltară toate farfuriile în sus. Cîteva se rostogoliră 
pe jos, spărgîndu-se. 


— Măăăă! Daţi-o dracului de treabă! Bădirță, te-ai îmbătat, 
balaoacheșule. 

Cu toată opreala sergentului, soldaţii continuară să bea tot 
zorit, căci nu se îndurau să aștepte. La ce bun să aștepte? Ce-i 
în mînă nu-i minciună... 

— Măcar ăştia care mergeţi la gară să nu luaţi luleaua 
neamţului, îi preveni grijuliu sergentul. 

— Las-că le ducem noi pe cucoane pînă la Țarigrad, strigă 
Băluţă, și dacă n-om ajunge ne cununăm cu ele pe drum... 

Corbea se înfurie și înhăţindu-le damigeana buclucașă din 
mînă o înălţă la gură și începu să bea și el. Dar numaidecit 
ajunse la fund. De ciudă, o izbi de podea și-o prefăcu în țăndări. 

Scăpaţi ca de-o grijă care nu le da pace, soldaţii se așezară la 
locurile lor, bălăbănindu-se cu ochii împăienjeniţi și începură a 
dezlega limbile. 

— Măi fraţilor, ce facem noi, îi omorîm p-ai noștri ca să dăm 
boierilor apă la moară? puse Mocanu întrebare grea. 

— Bine zise ăsta, îi ţinu Stelaru hangul, de-aia ne-aduseră pe- 
aici? Eu nici nu mai pot dormi noaptea: mi se pare că tot se uită 
la mine unu din ăia care-i împușcarăm. Zău, dacă nu mă bate 
gîndu s-o iau din loc... 

— Vezi-ţi de treabă, Ilie, vrei să dai de dracu? îl povăţui 
Corbea. Țepeș s-a zis cu el — de-acu se îndreaptă ele lucrurile. 

Ciţiva ostași întăriră pe loc spusa sergentului: 

— Adevărat, cîinele ăsta era buba! Nici n-arăta a om, arăta a 
balaur. Trăi-l-ar Dumnezeu p-ăl de-i găuri ţeasta, să-i dea toate 
bunurile să se bucure pînă n-o mai putea. 

Un hohot uriaș explodă ca o ghiulea. Bădirță Gheorghe ridea 
să moară. 

— Ce te-a apucat, balaoacheșule? 

— Bă, guguștiucilor, vă spui una să cădeţi laţi pe şale: eu l-am 
curățat pe Țepeș, că-i purtam de mult sîmbetele, și cînd mi-a 
venit bine... 

— Ce, ai nebunit? se miră Corbea. Fugi d-aci, nu umbla cu 
gogoși... 

— Să nu mă mișc din loc dacă n-am tras eu, se încăpăţină 
Bădirță. Să mă trăsnească Dumnezeu! 

Apostoliu le curmă brusc încontrarea: 

— Isprăviţi măi cu vitejiile. Mai bine să vă fac o cîntare. 


Și dînd drumul glasului soldatul începu: 

Mindra mea e cam făloasă 
Dar habar n-are să coasă. 
Unde-mpunge ea ca acul 
O pisică scoate capul! 

— lote pisica! se auzi un glas care fu acoperit numaidecit de 
risete. 

Leana tocmai intra pe ușă. Cînd zări străchinile sparte pe jos 
și damigeana făcută cioburi înfipse mîinile în șold și, scăpărînd 
din ochi scîntei de mînie, ţipă: 

— Porcilor! Nerușinaţilor! Ce-i prăpădu ăsta? De unde luarăţi 
damigeana? 

— Tacă-ţi gura, fă năroado, c-o păţești, o preveni Băluţă. Vrei 
să prăpădim patu ăla cu tine? 

— Nărod ești tu, găinaţule, îl înfruntă ea. Crezi că mă topesc 
de frica voastră? 

Sergentul mirosind că lucrurile se întărită, vru să facă vînt 
femeii: 

— Hai, cară-te de-aici... 

Atita îi trebui Leanei: 

— Eu să mă car de la mine de-acasă? Căraţi-vă voi, beţivilor 
ce sînteţi. Cin-te-o fi pus sergent peste ei, lovi-l-ar sughiţu, dar- 
ar damblaua peste el. 

Corbea făcu un semn cu ochiul. Băluță, Stancu și Anghel 
săriră de la locurile lor și înșfăcînd femeia o întinseră pe pat. Ea 
se zbătu ca o miţă turbată, îi zgiirie, îi mușcă, îi pocni cu 
picioarele. 

— Lăsaţi-o în pace! răcni Ruican cu glas de tunet și scoţind un 
cuţit din sîn îl ridică ameninţător deasupra capului. Era 
îngrozitor la vedere: îi înnegrise faţa, ochii îi ieșiseră din orbite, 
iar trăsăturile i se încordaseră gata să plesnească. 

Urmară cîteva clipe de înfricoșată liniște, la capătul cărora 
Băluță și ceilalți doi se supuseră ca halucinaţi, dîndu-se la o 
parte, fără a rosti o vorbă. Leana cobori din pat, își netezi în 
pripă rochia mototolită și plecă iute din sufragerie. 

Ruican, numai ochi, stăpîni cu făptura lui desfășurarea scenei, 
apoi simțind nevoia de a justifica celorlalţi îndrăzneaţa apărare 
a Slujnicei, rosti cu glas scăzut: 

— Se poate, măi, fraţilor? E de-a noastră! 


OSPĂŢUL 


| 

După ce se mai potoli fierbinţeala înfrăţirii, Nicolita Opran și 
Rada lui Enache Bădoi, văzînd că ofițerul mișcă, îl traseră mai la 
o parte, lîngă un pom. N-ar prea trebui să-l oblojească, fiindcă el 
luase zilele soldatului, dar nu le răbda inima să-l lase să moară, 
cu toate păcatele lui. 

Pe de altă parte ţăranii socotiră că tot mai bine-i să lase viaţa 
locotenentului decit să i-o ridice și chemară pe sanitar să-i 
panseze rana și să-l ducă undeva într-o casă de creștin. 

— Îl iau la mine, sări văduva Nicoliţa. 

— Te prăpădiși de mila lui, da de ăla care zace colo nu-ţi 
pasă? o luă la rost Negoiţă, arătînd cu un gest cadavrul 
soldatului Poenaru. 

— Ba-mi pasă, da ce vrei să-i fac eu dacă n-avu zile, săracu? 

Mihai se trase deoparte din nevoia de a fi o bucată de timp 
singur cu gîndurile lui. Își simţea inima stîrcită ghemotoc în 
fundul pieptului de-o apăsare grea; trăsese în superiorul lui, iar 
bunul său prieten Poenaru Mircea dormea somn fără deșteptare. 
Nici că-și putea da seama care dintre dureri era mai crîncenă. 

— Auuu! Dumnezeii mă-si de viaţă, dacă nu-mi vine să dau un 
pumn în bojocul pămîntului, să mai scutur lumea de jale! 

Şi iată-l acum pe feciorul lui Gavrilă la o răscruce grea: un 
drum necunoscut, plin de primejdii care nu se știe unde duce, 
iar altul scurt și neted ca-n palmă, la capătul căruia se vedea 
temniţa sau chiar moartea. 

N-avea de ales. Cît timp era pe picioare, zdravăn și cu mintea 
limpede, se va lupta cu toţi balaurii care-i aţineau calea și-i va 
ciopirţi ca pe slănină. Nu făcuse nimic împotriva cugetului, și 
dacă s-ar mai ivi un prilej asemănător ar trage încă o dată în 
locotenentul Niţă Pantelie, încă de o sută de ori. Sărise în 
viltoarea faptelor și acum, ca un om zdravăn la cap, trebuia să 
înoate voinicește pentru a ajunge teafăr la mal. 

Un grup de oameni, printre care se afla și taică-său, se 
sfătuiau între ei ce să facă cu leșul soldatului care zăcea în 
drum. 


— Trebuie să-l îngropăm cu toată cinstea, se băgă Mihai în 
vorbă mirindu-se încă de soarta crudă care păscuse pe 
Mirciulică, și de el însuși silit să ia asemenea măsuri. 

Se înțeleseră să-l înmormînteze a doua zi în cimitirul satului. 
Pînă atunci îi duseră cadavrul la biserică, să odihnească acolo. 
Prăsilă se legă să-i facă raclă și o cruce de stejar, iar Buzaţii și 
Plesnilă să sape groapa. 

După ce miîntui treaba, lui Mihai i se luă parcă o piatră de pe 
inimă. „Hai să mă abat pe-acasă. Oi vedea pe maica și mi-oi 
schimba haina asta amărită“, își spuse privind uniforma 
ostășească de pe el. 

Se desprinse de oameni și cîrmi spre casă. Ajungiînd în dreptul 
primăriei, zări clădirea spitalului împrejmuită cu gard înalt vopsit 
proaspăt. Nu știa de ea. 

— lote ce s-a făcut p-aici! se miră. 

Nu mai călcase prin sat de aproape doi ani, adică din noaptea 
cînd se bătuse cu logofătul, sus, la plopi. Incolo, nu mai dovedi 
nici o schimbare. Toate erau la locul lor, cu sărăcia în cap. 

Maică-sa, Maria, robotea pe-afară, în tinda casei. Cînd dete de 
el, mai-mai să-i vie rău de la inimă. 

— Of, măi băiete, gemu ea, bine că apucai să te mai vădo 
dată. 

Vru să-i așterne masa pe loc, socotind că i-o fi băiatului 
foame. Dar Mihai o opri, nu-i ardea lui de mîncare. Maria tot 
căsca ochii la el, minunîndu-se că i-a venit feciorul de la oaste. 

— Îţi deteră drumul în conced? îl întrebă. 

— Nu-mi dete nimeni drumu, venii cu armata încoace. Așa se 
nimeri. 

Femeia își făcu o cruce mare. 

— Să știi că maica precista te aduse, după gîndul meu. Of, of, 
tare sînt necăjită, nu mai pot. 

Porni să plingă încetișor, ștergîndu-și din cînd în cînd nasul cu 
poalele șorțului. Spunea printre lacrimi: 

— Tat-tu nu mai e în minţile lui. l-a tras o bătaie lui Chițu de-a 
fugit și el și toţi jandarii de frică. 

Mihai se uita la ea, cu gîndurile vraiște, fără s-o vadă. Maria 
continuă oţărită: 

— După aia se puse în fruntea oamenilor de-l jugăniră pe 
boier și deteră foc castelului. Ce ne-o păți pielea, mi-e și frică să 


mă gîndesc. De m-ar lua moartea mai repede să nu văd și să n- 
aud! 

Şi iar porni pe plins. Mihai o întrebă deodată: 

— Da cu logofătu ce-i? A fugit? 

— Pe lacob să-l întrebi, nu pe mine... El îi simţi gustul... 

Și femeia îi povesti ce păţise Macarie. Flăcăul nu se înfioră de 
asemenea năzdrăvănie. Văzuse și auzise destule. Eh, mare 
scofală să retezi un trup de mîrșav. 

Mai vorbiră de spital, de domnul învăţător Preda aruncat de 
boier la pușcărie și de altele. 

— Ce să-i faci, maică? Se revarsă apele... Asta-i. 

Mihai nu pomeni nimic maică-si de întimplarea cu 
locotenentul Niţă. Nu de alta, dar la ce să-i mai facă și ei sînge 
rău? Îi ceru să-i scoată hainele civile pe care le îmbrăcă în pripă. 

— Acu parcă-s altu, nu-i așa, maică? spuse el mai ușurat. 

Cînd să plece o sărută apăsat ca pe o iubită. 

— Da de ce mă pupași Mihai cu așa foc? se miră maică-sa. 

Feciorul nu-i răspunse. Ce să-i spuie? Că n-are s-o mai vadă 
multă vreme, poate de loc, sau poate chiar la noapte? Cine știe 
cum bate ceasul fiecăruia? 

Plecă zorit fără să se mai uite îndărăt... 


II 

În vremea asta șipotenii ajunseră la primărie și stăteau de 
vorbă unii cu alţii, împrăștiați în marea piaţă unde se ţinea tîrgul 
de săptămînă. Tot acolo se adunară și ostașii, care veneau 
grupuri-grupuri, amestecați cu alţi ţărani. 

— Măi, băieţi, și voi aţi biruit, și noi am biruit, așa-i? zise 
Barbu Găvană. 

— Cum să nu! încuviinţară ostașii, neștiind unde vrea să 
ajungă bătrînul. 

— Dacă este așa, se cade a ne cinsti omenește, ca să știm pe 
ce ne-am luptat. Azi e praznic mare. 

— Dacă ne omoram unii pe alţii al cui era folosul? puse moș 
Stan Cimpoieru întrebare. 

— Al boierilor, răspunseră cîteva glasuri. 

— Păi vezi? Numai că nouă ne-ajută Dumnezeu și ne-am 
înţeles de rămăserăm teferi. 

Heruvim Tănase intră și el în vorbă: 


— Dacă nu ne-nţelegeam era vai de pielea voastră. Vă 
făceam chiseliţă. Mai mult voi avuserăţi noroc căzînd la pace cu 
noi. Să ziceţi bodaproste. 

— Așa e, firtaţi, cu bitele alea noduroase și cu furcile ar fi fost 
vai și amar de spinarea noastră, hohoti caporalul Gălușcă 
Florea. 

Moș Barbu întrebă: 

— Da vlădoienii noștri ce se făcură de nu-i văd? 

— Icea sîntem, răspunse Gore în numele lor, da noi am face 
mai bine dacă am pleca acasă. 

— De ce să plecaţi, frăţie? Staţi să bem colea un păhărel de 
vin că fuserăm împreună la treabă. 

— Nu putem, că-i jalea pe noi... Tata e de ieri în groapă și 
cum mi-ar sta mie să mă veselesc? Sta-mi-ar bine? Astuia îi muri 
maică-sa în învălmășeală. Fiecare avem pe cite cineva dus... 

— Au dreptate oamenii, spuse Petre Dănilă. Nu le arde lor de 
ospăț. Duceţi-vă, fraţilor, c-o veni și ziua voastră. 

După plecarea vlădoienilor, fruntașii ţinură sfat. 

— Ce facem, Pantelimoane, cu soldaţii? Că acum îs ai noștri. 
Ce le dăm să măniînce și unde-i culcăm? întrebă Petre Dănilă. 

— Cu dormitu e mai ușor, dorm aci la spital, că au loc destul. 
Cu mîncatu e mai greu, răspunse Gavrilă. 

— De ce greu? Nu-i greu de fel, sări Enache Bădoi. Le-aducem 
fiecare de-acasă ce-om putea. N-o să-i lăsăm să rabde, că avem 
obraz. 

Așa făcură. Șipotenii aduseră coșniţele pline, care cu piine, 
ouă, brînză, slănină, care cu cite-o găină și chiar carne de vită. 
De cînd cu „împărţeala“ de la castel erau îndestulaţi oamenii ca 
niciodată. N-aveau însă mese pe ce să mănince, nici scaune pe 
ce să șadă, căci în sălile spitalului nu se vedeau decit pereţii și 
dușumelele. 

— Să cărăm și mese dup-acasă, propuse Buzatu. 

— De unde atitea mese? Unu are, altu n-are, iar cu muierile 
anevoie te-nţelegi... 

— Staţi, lume luminată, avu Prăsilă o idee, sînt în dosu curții 
niște scînduri rămase. Facem din ele o masă lungă să ne- 
ajungă... 


Ciţiva aduseră scîndurile și cît ai bate din palme Negoiţă le 
reteză cu ferăstrăul iar Prăsilă, fără să le mai tragă la rindea, le 
îmbină și bătu cuiele. 

Astfel răsări în curtea spitalului o masă cit toate zilele, 
împrejmuită de bănci rudimentare făcute tot din scînduri. 
Șipotenii, dimpreună cu ostașii, numărînd laolaltă vreo două 
sute de inși, se așternură vîrtos la ospăț. 

În timp ce mîncau, caporalul Postolache se adresă celorlalţi 
camarazi: 

— Mă, fraţilor, noi o brodirăm aici, da nu e păcat de ăilanți să 
se usuce? 

— Care ăilanţi? 

— Ăi de rămaseră la conac cu Corbea. 

— Să trimitem pe cineva după ei. 

— Mă duc eu, se oferi Mihai. Da credeţi c-or veni fără ordin? 
Nici n-or fi aflat că ne „liberarăm“, adăugă el, făcînd aluzie la 
hainele lui civile. 

— Să dea ordin don’ plotoner. 

Sergentul Gălușcă interveni pe lîngă Giscanu, dar acesta se 
lăsa greu. 

— Nu mai sînt gradat... nu mai sînt nimic... N-am cum să dau 
ordin... 

— Haide, nu mai fă pe nebunu. Ori, ţi-e frică? 

— Mai știi? 

— Măi, frate, ce-om păţi toţi, îi păţi și tu. Ce mai la deal-la 
vale? Așterne ordinu și lasă nazurile, că-i păcat de bieţii creștini. 
Cînd auziră șipotenii despre ce e vorba, săriră și ei cu gura: 

— Dacă ești între noi cu prietenie, poartă-te după cuviință. 

Plutonierul, mai vrînd, mai nevrînd, scrise ordinul, așa cum îi 
cerură soldaţii și-l întinse lui Mihai. 

Dumitru Spoială, care stătea mut la masă, cu gindurile prinse, 
găsi pricină să deschidă gura: 

— Fraţilor, are dreptate cu caru don’ plotoner. Să vă spui 
drept: și mie mi-e frică să n-o păţim. Adică voi credeţi că ne 
iartă boierii? Nu ne iartă, n-avea grijă... 

— Păi, ce, mai rămaseră boieri? se miră Heruvim. 

— Să am eu atiţia gologani cîţi or mai fi pe unde sînt. Socoţi 
că le-a pierit sămînţa? 

Plesnilă și cu Buzatu îi ţinură și ei isonul: 


— Să știți că Dumitru învirti de șapte ori limba în gură, ca 
înţeleptu, pînă să spuie vorba asta. Ascultaţi-mă pe mine, o să 
plătim cu virf oalele sparte. Acușa scăparăm de armata 
dumnealor, da dacă vine alta? 

Mulţi șipoteni tresăriră apucaţi de grija ce-i rodea mereu, dar 
n-o dădeau în vileag ca să nu-i rușineze ceilalţi, socotindu-i 
fricoși ca muierile. 

Pantelimon Gavrilă auzindu-i, le curmă vorbirea: 

— la nu mai dîrdiiţi, creștinilor, că frica nu-i bună nici în cizmă. 
Ce făcurăm nu se mai desface și de două ori nu moare omu. 


RĂMAS DATOR 


Lazăr, Gore și ceilalţi flăcăi care plecaseră din Șipotele 
îndemnau acum spre Vlădoaia. Printre ei se afla și Stanca. 

— Dacă ne-ntoarserăm, măcar să facem o treabă și pe la noi, 
spuse ea. 

Lazăr, care era cam greu de cap, nu pricepu unde bate femeia 
și întrebă pe Gore: 

— Ce armată a rămas la conac? 

— N-a rămas multă. O mînă de soldaţi... vreo cincisprezece- 
douăzeci. 

— N-om putea să ne-nţelegem cu ei? făcu Stanca. 

— Ba eu cred c-om putea. Dacă ne-nţeleserăm cu ăi mulţi de 
ce nu ne-om înţelege și cu ăi puţini? 

Mai merseră o bucată de drum și se întilniră cu Gheorghiţă al 
Floarei, rămas după atita boală numai piele și os. 

— Bine că te găsii, strigă flăcăul văzînd pe Stanca. După tine 
plecasem să te caut. 

— Da ce-ai cu mine? 

— Vez' că ai noștri scoaseră morţii ca să-i îngroape după 
datină. Il scoaseră și pe Stan. Du-te acasă și fă-i bărbatului cele 
de cuviinţă. 

— Păi într-acolo pornisem. Unde-i înmormîntează, nu știi? 

— Pe locu unde era să ridice biserica. Așa hotăriră bătrinii. 
Acușa mă duc după popa. 

Gheorghiţă al Floarei se depărtă. Grupul vlădoienilor își văzu 
de drum și după puţin timp ajunse în dreptul conacului. Stanca îi 


lăsă pe flăcăi și plecă să se îngrijească de bărbatu-său, pentru 
îngropăciune. 

— la te uită, strigă Lazăr, deștepţii ăia lăsară armele vraiște în 
curte. 

— Hai să punem mina pe ele, propuse Gore. 

Flăcăul stătu cîteva clipe pe gînduri să chibzuiască. 

— Nu e bine. Acu n-au ordin, da cînd le-o veni ordinu o să 
treacă și ei de partea noastră și atunci la ce bun să mai facem 
moarte de om? 

— Las-că nu facem nici o moarte. Le luăm ușurel și după ce 
le-am luat, cine mai are curaj să se încontreze cu noi? 

— Zău, Lăzărică, hai să umflăm armele alea, sări cu gura și 
Turică, un nepot de-al lui Bogoe. Parcă îmi stau și mie în git. 

— Nu e bine, vă spusei o dată... se încăpăţină feciorul lui 
Hodoroabă. N-are nici un rost. Haideţi d-aci! 

Flăcăii nu se îndurau să plece, arși de dorul răzbunării. 
Căpitanul Turbatu picase trăsnit de șipoteni, după cum umbla 
vorba. Logofătul Smarandache plătise și el trădarea cu viaţa. 
Mai rămînea boier Miîrșanu, izvorul tuturor nenorocirilor, acela 
care adusese armata și cernise tot satul. Apoi o să mai rămiie el 
mult cu capul pe umeri? Nu-i vine și lui rîndul? 

— Hai, mă, să mergem, îi îndemnă Lazăr. 

— Stai o ţiră, îl rugă Gore, mi-a venit un gînd. 

— Care? la zi-l? 

— Hai să le spunem ostașilor că ăilanţi trecură de partea 
noastră și ei de ce-ar mai ţine cu boierii? 

Lazăr chibzui din nou după care încuviinţă: 

— Asta se poate! 

Pe cînd se sfătuiau cum să facă legătura, văzură pe lon 
argatul ţișnind din casă, cu doi ostași scai după el. Sluga 
Mîrșanului fugea de-i scăpărau călcîiele și se îndreptă cu gînd să 
iasă pe poartă. 

— Puneţi mîna pe el! Puneţi mîna pe el!... deteră glas soldaţii. 

Argatul văzînd că sînt oameni la poartă care stau gata să-l 
prijoane, cîrmi spre grădină. Cît ai bate din palme, se căţără pe 
gard și sări dincolo. Urmăritorii dacă văzură așa se lăsară 
păgubași și se întoarseră. 

— Da ce făcu argatul, mă leat, de-l zoreaţi așa? întrebară 
vlădoienii curioși. 


— Atinse pe careva la moacă, îl lămuri Apostoliu, unul dintre 
cei care-l fugăriseră. 

leșiră și ceilalți soldaţi în curte. 

—Vedeţi măi fraţilor, voi apăraţi pe boieri, și slugile lor umblă 
să vă omoare, le strigă Gore, feciorul lui Mototolea, încercînd să- 
i întărite. 

-— Omoară pe mă-sa! 

— La Șipotele armata trecu de partea răsculaților și voi habar 
n-aveţi, parcă trăiţi pe altă lume. Locotinentu e rănit, iar don’ 
plotoner se ospătează cu satu. 

— Mă, ce tot îndrugi acolo verzi și uscate? 

— Uite, asta mi-e crucea! se jură Lazăr, închinîndu-se. Să vă 
spuie și mînjii ăștia, că venirăm cu toţii de-acolo. Trimiteţi și voi 
pe cineva la fața locului, dacă nu ne credeți. 

Din spate se auzi un tropot de cal. Sosise Mihai de la Șipotele. 

— lote pe Flămînzilă! strigă Stelaru, minunîndu-se că-l vedea 
în haine civile. Da ce mă, frate-miu, te liberași? 

— Mă liberai, zimbi Gavrilă, cam stînjenit. 

— Bine făcuși, neică, încuviinţară ceilalți ostași în glumă. 
Poate-om pune și noi milităria în cui. 

Lazăr luă vorba din nou: 

— Poftim! Întrebaţi-l pe Gavrilă dacă nu credeţi; că veni la 
tanc. 

Soldații se strînseră grămadă în jurul călărețului, curioși să 
audă veștile. Mihai întări spusele vlădoienilor adăugind că numai 
don' sublocotenent Radomir fugise cu calul, încolo toţi trecuseră 
de partea răsculaților. 

— Mama mă-si de militărie, o făcurăţi de oaie, pufni ciudos 
sergentul Corbea, scărpinîndu-se după ceafă. 

— Văz că nici voi nu rămaserăţi cu nasurile neroșite, zise 
Mihai făoînd aluzie la băutură. Apoi, apropiindu-se de sergent, 
adăugă: iote ici ordin de la don' plotoner să veniţi la Șipotele, 
sînteţi poftiţi la praznic. 

— Şi pe cine lăsăm aici în loc? 

— Vraiște! strigară soldaţii. 

— Las-că îi păzim noi pe boieri, zise Lazăr. De-aia și venirăm 
să vă schimbăm. 

— Mă, al naibii deștept e ăsta, de nu poţi sta de vorbă cu el, 
riseră cîțiva soldaţi. Se topește de dragul boierilor. 


— Hai, plecaţi o dată să ne vedem de lucru, că mi-e degrab și 
ne-apucă noaptea cu treaba neisprăvită. 

Lazăr și flăcăii lui, vreo doisprezece la număr, pătrunseră în 
curte și se îndreptară spre conac. În clipa aceea, moșierul 
Mîrșanu deschise ușa, ca să coboare în curte. Văzind ceata 
voinicilor, se înfurie și începu să strige la ei: 

— Ce căutaţi aici? Cine v-a dat voie să intraţi? 

— Pe dumneata te căutăm, boierule, îl înfruntă Gore arțăgos. 

— Pe mine? 

— Avem să-ţi spunem o vorbuliţă la ureche. 

— leșiţi afară! Cu mine n-aveţi nici vorbe, nici vorbuliţe... 

Lazăr se proţăpi deodată în fața moșierului: 

— Ba avem... și încă ce vorbă... 

Mîrșanu, cînd zări pe feciorul lui Toader Ţarină i se făcu negru 
pe dinaintea ochilor. 

— Caporal, pune mîna pe tîlharul ăsta și leagă.-l... 

Ruican, căci lui i se adresase moșierul, ridică din umeri: 

— Da ce-am eu cu el? Mie nu mi-a făcut nimic... 

Atunci Mîrșanu strigă la ceilalți soldaţi care stăteau mai 
departe: 

— Puneţi mîna pe ucigaș... 

Aceștia se făcură n-aude, n-a vede. Unul dintre ei n-avu de 
lucru și-i spuse: 

— Să dea ordin don' sergent... 

— Unde-i Corbea? Unde-i sergentul? întrebă lencuţu căutînd 
cu ochii printre soldați. 

— Icea sînt, boierule, zise Corbea, dar mai bine-i să vă- 
nţelegeţi cu don’ locotinent cînd s-o întoarce. 

Moșierul se clătină cu pămîntul fugit de sub picioare, dîndu-și 
seama că nu se mai putea bizui pe sprijinul armatei, că 
rămăsese singur în ghearele ţăranilor. 

— Pînă să puie ei mîna să mă lege, te leg eu pe dumneata că 
ești mai ucigaș ca mine, îl înfruntă Lazăr vărsînd pe ochi scîntei 
de ură. 

— Eu ucigaș? Dar pe cine am ucis, mă, stirpitură, care mi-ai 
omorit și batjocorit băiatul? Dacă vrei să fiu ucigaș, uite că sînt! 
răcni Mîrșanu și scoţind din buzunar revolverul de care nu se 
despărţea, descărcă trei gloanţe în pieptul ţăranului. 

— Na să te saturi... 


La auzul împușcăturilor se iscă un freamăt surd. Parte din 
flăcăi se traseră cîțiva pași înapoi, spăimîntaţi. Alţii rămaseră pe 
loc, fără mișcare, ca stanele de piatră. Lazăr, lovit în inimă, se 
lăsă moale în braţele lui Gore, abia, reușind să îngaime: 

— Auliu, m-a curăţat, tîlharu... 

După ce culcă pe flăcău la pămînt, moșierul continuă să urle: 

— Afară, bandliţilor, căraţi-vă d-aci, că vă împușc ca pe cîini! 

Văzind că nici unul nu se clintește din loc, făcu cale întoarsă, 
vrînd să pătrundă în conac. Dar se răzgindi, fie că observase un 
soldat în dreptul ușii, care aștepta parcă să-l înhaţe, fie că socoti 
primejdios să se adăpostească în casă și o rupse de fugă spre 
poartă. 

— Pe el, fraţilor, răcni Gore Mototolea, dezmeticit, luîndu-se 
după fugar, ca ogarul pe urmele iepurelui. 

O dată cu el se năpustiră și ceilalți flăcăi precum și cîțiva 
soldaţi care se găseau în mijlocul curţii, dincolo de chioșc. 
Mîrșanu, după ce trecu de poartă și ajunse în dreptul 
mormiîntului deschis proaspăt de vlădoieni, se opri brusc în loc 
și, întorcîndu-se cu faţa spre pilcul de urmăritori, începu să tragă 
cu pistolul. Cîteva detunături le zgilții scurt porţile urechilor. 

— Culcat! strigă un ostaș din spate și toţi flăcăii se lungiră cu 
burta la pămînt. 

Moșierul mai apăsă pe trăgaci, dar în sec. Pistolul nu mai 
scuipa foc. Atunci o luă din nou la fugă. 

— Nu mai are gloanţe, vesti Gore săltînd de la pămînt cu toţi 
flăcăiandrii în spinare. 

Turică, mai iute de picior, ajunse pe fugar din urmă și-i puse o 
piedică iscusită. Ciocoiul se rostogoli pleașcă în șanț, cu un icnet 
surd. Revolverul îi scăpă din mînă și căzu alături. Nici n-apucă să 
se ridice, că flăcăii făcuseră zid în juru-i. Gore și Turică îl 
înhăţară, imobilizîndu-i mîinile fără să întîmpine împotrivire. Cel 
dintii se adresă alor lui: 

— Desfaceţi careva betele să-i treacă pofta de alergătură. 

Pătru descolăci betele cu care era încins și-l legă vîrtos de 
miîini și de picioare, ca pe un prunc în fașă, de nu mai putea să 
miște. Moșierul, văzînd că primejdia se îngroșase, se zbătea 
cumplit, cu uriașa putere pe care i-o împrumuta deznădejdea. 
Deodată tresări ca de lumina unui fulger: zărise venind într- 
acolo pe ţăranul Matei Ciupagea. 


— Dumnezeu te-aduse încoace, Matei, căci la tine veneam. Te 
știu om de omenie. Scapă-mă din ghearele blestemaţilor ăstora. 

Țăranul îl măsură lung cu privirile, din cap pînă-n călciie: 

— La mine alergași, boierule, să te scap? Da ce sînt eu, 
căpitan ca ăla pe care-l puseși să ne prăpădească? 

— Şi tu te-ai schimbat? Și tu îmi întorci spatele? Vai de zilele 
mele! Trebuie să înţelegi, omule, că nu sînt vinovat. Am vrut să- 
mpiedic pe zmintit de a împușca oamenii nevinovaţi, fiindcă 
știam că ponosul o să cadă tot pe mine. Dumnezeu mi-e martor 
că l-am dat afară din casă. Eu n-am trăit cu armata, cu voi am 
trăit... 

— Dacă ai trăit cu noi, de ce chemași armata să te apere? 
Acușa reazămă-te pe umbra dumitale. 

— Ce crezi că eu am chemat-o? A avut ordin să vie și a venit. 
S-a dus și la Șipotele și la Hurezani și-n toate părţile. Este, măi, 
ostași? 

Soldaţii se codiră să dea vreun răspuns. 

— De ce tăceţi? Spuneţi ca să știe oamenii care-i adevărul. 

— Parcă noi știm? Nici noi nu știm! răspunse Apostoliu. 

— Degeaba încerci s-o dregi, boierule, că mai rău o strici, 
reluă Ciupagea. Dacă nu venea armata, trebuia să ne dai moșia 
și nu-ţi era la îndemînă. Ne-ai tras pe sfoară, asta ai făcut. Cînd 
ţi-a fost bine ne-ai împroșcat cu gloanţe. Apăi asta e faptă de 
iertat? 

— Nu-i adevărat, Matei, nu v-am tras pe sfoară... 

— Atunci de unde știa căpitanul de învoiala noastră? Cine i-a 
spus de alde Bogoe, Mototolea și de mine, de ne-a chemat să ne 
împuște? Dacă nu plecam după mălai la Cornățel eram pe 
lumea cealaltă. Eu sînt cum spuseși, om de omenie, dar 
dumneata ești ucigaș... 

— Eu, ucigaș? biigui Mirșanu pierit. Și tu mă faci ucigaș cum 
mă făcură ăștia? 

— Adică, ce, nu ești? se răsti Gore la el. Cine omori adineauri 
pe Lăzărică? Nu-l omoriși dumneata? 

Matei Ciupagea se proţăpi în faţa moșierului, ca un lup rănit, 
gata să sară asupra potrivnicului și să-l sfișie în bucățele. Răcni 
fioros: 

— Nu-ţi ajunseră ăle unsprezece vieţi, mai ridicași încă una, 
hai? Și acum, cînd veni ceasu socotelilor, ia spune, cu ce 


plătești? Ai douăsprezece suflete în dumneata, că n-ai? N-ai 
decit unu și ăla păcătos și negru ca tăciunele. Răspunde ici, 
boierule, cu ce plătești? Unde-ţi sînt sufletele? Scoate sufletele, 
și ţăranul înfigîndu-i mîinile în umeri îl zgilţii cu putere. 

— Nu-s vinovat, nu... bolborosi Miîrșanu cu glas scăzut, 
îngălbenind ca lumînarea. 

— Nu ești? Din pricina cui s-a săpat groapa aia cît toate zilele? 

— De groapă să aibă parte, strigă Pătru, ea să-i fie de-acu 
moșia... Haideţi, mă, să-i dăm moșia în primire. 

— E și logofătu acolo. Are cine să-l slujească, zise Turică. 

Gore apucă pe Mirșanu de picioare iar Turică de cap și luîndu-l 
pe sus se îndreptară spre groapa rămasă deschisă după 
scoaterea morţilor. Moșierul, dîndu-și seama că vor să-l îngroape 
de viu, începu a răcni cît îl ţinea gura, zbătîndu-se ca să scape 
din chingile betelor. 

— De cînd sînt n-am auzit pe cineva să ţipe așa cînd îl duci la 
groapă, exclamă Pătru în deridere. 

— Uitași, mă, că săracului i-e frică de viaţă și bogatului de 
moarte? explică Sandu. 

Cei doi flăcăi care duceau ciocoiul pe sus ajungînd la 
marginea gropii se opriră. Urletele condamnatului îi asurzeau. 
Dar ei nu se sinchiseau de loc: să urle pînă i-o veni gura la 
ceafă. Legănară în aer trupul, într-o parte și alta, ca să-i facă 
vînt și la strigătul: hei-rup! îl sloboziră în adînc. 

Se auzi un zdup greu, înfundat, după care urmă o ciudată 
liniște. lencuţu Miîrșanu, lovit la cap, își pierdu un timp 
cunoștința. Cînd își veni în fire nu mai știa pe ce lume se află. Se 
făcea că parcă ţinea în mînă cele patru chitanţe ticluite de el, cu 
autografele Vlădoiencii. Erau mari, albe, îndoliate pe margini, 
nespus de mari și de albe. După aceea nu-și mai dădu seama de 
nimic. 

Deasupra, flăcăii zoreau cu miinile și picioarele să arunce 
pămîntul umed. Văzînd că nu prididesc, desfăcură cîteva uluci 
din gardul conacului și folosindu-le ca lopeţi astupară groapa. 
Apoi bătătorind ţărîna, neteziră locul. 

— Auliu, betele mele, strigă Pătru ca trezit din somn 
aducîndu-și aminte că legase cu ele pe moșier. Rămăsei fără 
ele!... 


Toţi flăcăii riseră de păţania tovarăşului lor. Gore Mototolea îl 
consolă, bătîndu-l prietenește pe umăr: 

-— Lasă, frate-miu, că ţi le dă înapoi pe lumea ailantă. Numai 
ţăranul Ciupagea rămase îngîndurat, parcă ceva nu-i venea la 
îndemiînă. 

— Degeaba, măi băieţi. Se cheamă că tot dator ne-a rămas. 


VINE EA RĂZMERIŢA ȘI LA NOI 


Popa Grigore și ţăranul Gheorghiţă al Floarei îndemnau spre 
Vlădoaia. In urma lor mergea căpăţinosul Lache Dirlă, ţinînd la 
subsuoară patrafirul și cădelnița. 

Cînd cei trei drumeţi ajunseră în apropiere de conac auziră 
bocete și blesteme. 

— Ce-o mai fi și asta? se întrebă Gheorghiţă al Floarei. 

Se abătură din drum și intrară în curte. Citeva femei, printre 
care Reghina lui Toader Hodoroabă, străjuiau un trup de voinic, 
lipit de pămînt chiar cu sîngele lui. Mama mortului plîngea și-și 
smulgea părul: 

— Auliu, Lăzărică, maică, ce-ţi făcură boierii de-ai încleștat 
gura? Te cununară și pe tine cu Recea și Neînduplecata ca pe 
soru-ta Ilinca? De ce nu te păziși, flăcău maichii, de ei? Nu știai 
că-s răi ca lupii? 

Apoi ridicînd ochii grei de lacrimi, răcni către cer: 

— Şi fata și băiatu, pe-amîndoi mi-i prăpădiră, alege-s-ar 
prafu și pulberea de boieri! 

Preotul vru să întrebe ce s-a întîmplat, cine l-a omorît pe 
Lăzărică, dar în clipa aceea auzi un glas spăimiîntat de femeie 
care-l striga: 

— Părinte Grigore! Părinte Grigore! 

Ciţiva flăcăi, în cap cu Gore și Pătru, scoaseră din conac pe 
cucoana Vasilichia, legată cu o frînghie de miini și de picioare, și 
o tîrau ca s-o ducă lîngă bărbatu-său, că acolo — după socoteala 
lor — era locul ei. 

Popa alergă în întîmpinarea lor: 

— Ce este, măi băieţi? Ce aveţi cu cucoana? 

— Avem noi o socoteală, răspunse Gore, că n-am ferecat-o de 
florile mărului. 


— Pe Mădălina au batjocorit-o în fața mea, strigă moșiereasa 
cu glas plîngător și pe mine vor să mă omoare. Ce rău le-am 
făcut eu? Scapă-mă, părinte! 

— Destul sînge! Dezlegaţi-o! rosti aspru popa Grigore, dar 
văzînd că nimeni nu clintește un deget se apropie de moșieriţă 
vrînd să-i desfacă frîinghia. 

Gore, cu o mișcare bruscă, îi înhăţă mîna ca să-l împiedice: 

— Ce faci, sfinţia-ta? Te muiași de mila ei, ai? Da de mila 
noastră cine se muie? Îl omoriră pe taica, omoriră atiţia oameni 
și pe ei nu-i apucă mila. 

— În lături! strigă preotul cu glas ridicat. Dreptul de a da 
moarte îl are numai Dumne... 

Gore sări dîrz, luîndu-i vorba din gură: 

— Da boier Miîrșanu cum avu dreptu să împuște adineauri pe 
nea Lăzărică? Şi ameninţă crunt cu pumnul: Lasă că vine ea 
răzmeriţa și pe la noi... Să vezi atunci... 

Reghina lui Ţarină, văzînd îndîrjirea flăcăilor, lăsă mortul în 
grija celorlalte babe și tăbări cu gura pe ei: 

— Ce, mă băieţi, vă luă Dumnezeu minţile de vă încontraţi cu 
sfinţia sa? Căraţi-vă p-aci încolo, că vă dau cu ceva în cap. Pieriţi 
din ochii mei! 

Flăcăii se traseră la o parte, intimidaţi de ocara mamei lui 
Lăzărică. Preotul dezlegă pe cucoana Vasilichia și aruncă 
fringhia cît colo. Gore murmură înciudat, printre dinţi: 

— Mare noroc avu cu sfinţia-ta! 

Cînd se văzu liberă, moșieriţa îl asaltă din nou pe salvator: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, părinte, scap-o și pe 
Mădălina. Numai dumneata poți s-o faci. 

— Unde e? 

— Înăuntru, în conac... Au batjocorit-o, trebuie să fie într-un 
hal fără de hal. Te implor! 

— Vino cu mine... 

Porniră împreună îndreptîndu-se spre conac. Cînd să urce 
scările, ieșea pe ușă un alt grup de flăcăi. Turică ducea în braţe 
trupul Mădălinei, căreia îi atirnau cozile despletite pînă la 
pămînt. 

Cucoana Vasilichia slobozi alt țipăt de durere: 

— Mi-au omorît fata! 


Și începu, cuprinsă de nebunie, să-și sfișie veșmintele de pe 
ea, gemînd și urlînd: 

— Omoriţi-mă și pe mine! Omoriţi-mă și pe mine! 

Lache Dirlă, care pînă atunci stătuse liniștit, se repezi răcnind 
ca un turbat și smulse trupul inert al Mădălinei din braţele lui 
Turică. Apoi se învirti, năuc, în loc, tropăind cu picioarele și 
urlînd. 

— Lache, ce faci, ai căpiat? făcu părintele îngrozit la rîndu-i. 

Brusc, ca la poruncă, schilodul se domoli și, rușinîndu-se 
parcă de ceea ce făcuse, așeză jos cadavrul, la picioarele maică- 
si. 

În vremea asta, moș Bică vizitiul, care habar n-avea de toate 
cîte se întimplaseră, înhămase caii după cum avea poruncă de 
la boier și trase trăsura la scară, după obicei. Văzind lume 
strinsă și auzind ţipete, moșul se dete jos de pe capră și, cu 
biciul în mînă, se apropie să vadă ce-i cu zarva. 

— Madeleine, Madeleine, a venit trăsura să plecăm la gară! 
strigă cucoana Vasilichia și căzu leșinată pe jos. 


TREI ÎNVINSE 


| 

Văzind cum forfotea lumea prin conac ca în tîrgul de 
săptămînă, Mihai tresări cuprins de grijă: „Ce s-o fi făcut Daria?“ 

Uitase de ea ca de boală. Se furișă în conac și începu colindul 
prin odăi. În sufragerie nu găsi pe nimeni. În salon cîţiva flăcăi 
ciopirțţiseră mobila cu topoarele și acum tocau pianul care 
scotea sunete ciudate. Îi lăsă în pace și trecu în iatac. Nimic. 
Unde s-o fi ascuns Daria? N-o fi fugit cumva? 

Cobori la subsol de unde se auzeau zgomote nelămurite. 
Acolo dădu peste alţi flăcăi, care și ei căutau pe cineva. Încercă 
o ușă, două, pînă nimeri în bucătărie. O femeie, întoarsă cu 
spatele, îndesa într-o legăturică lucruri de îmbrăcăminte. Urcă 
din nou în hol unde erau înșirate odăile de musafiri. Aci îi 
ajunseră pînă la urechi cîteva ţipete și parcă larma unei lupte 
care venea de sus. Sui cîteva trepte și se pomeni în faţa unei uși 
mascate. La început nu bănui că-i ușă fiindcă era tapisată la fel 
cu peretele. Dar descoperind o crăpătură subţire în perete, 


pocni locul atît de crîncen cu virful bocancului încît crăpară 
scîndurile. 

Astfel Mihai pătrunse în baia conacului. Acolo, pe un divan, 
Daria se zbătea în mîinile soldatului Bădirță. Acesta îi sfișiase 
rochia și cămașa de pe ea și-o lăsase aproape goală. Fata ţipa 
îngrozită, se apăra cu miinile, cu picioarele, cu dinţii. 

Cînd zări pe feciorul lui Gavrilă slobozi un țipăt de surpriză, 
apoi întinzînd mîinile spre el ca după o supremă miîntuire, strigă 
cu toată fiinţa: 

— Mihai! 

Flăcăul înaintă cîţiva pași în scăldătoarea largă cît o cameră, 
cu privirile încruntate, pumnii încleștaţi și fălcile strînse. Făcu un 
semn scurt din cap lui Bădirță, care însemna să „curețe“ locul. 
Dar tiganul nu înţelese sau nu vru să înţeleagă. Privi la rîndu-i 
înciudat și mînios pe musafirul nepoftit care nu numai că-l 
stînjenea de la așa treabă, dar voia chiar să-i sufle vînatul. 

— E ibovnica mea, zise Mihai cu glas coborit. 

Bădiîrță pufni ironic, ca și cum ar fi vrut să spună: de unde și 
pînă unde? 

Mihai pricepu unde bătea. 

— N-ai auzit cum m-a strigat pe nume? De unde știa cum mă 
cheamă? 

— Ne-i fi cumva de prin părţile astea? 

— Sigur că sînt. Hai, șterge-o cînd îţi dau ordin. 

Soldatul nu se îndura cu una cu două să lase altuia prada pe 
care pusese mîna. Se proţăpi dirz pe loc. 

— Faci pe gradaţii cu mine în haine civile? Ori crezi că dacă l- 
ai împușcat pe don-locotenent, mă dai gata cu vitejia ta? 

Şi-i trînti în auz o bombă: 

— Și eu găurii ţeasta lui don-căpitan cu un cartuș... 

— Mă, nu te împăuna cu penele altora. Eu știu că rebelii i-au 
făcut de petrecanie. 

— S-o crezi tu... Rebelii îl zgiriară numai. Dac-ar fi fost după ei 
trăia și-acuma. Eu l-am atins la moacă. 

Gavrilă se uita la el măsurîndu-l din cap pînă în călciie ca pe o 
ciudăţenie. 

— Şi-mi spui așa pe șleau? Nu ţi-e frică? 

— Nu mi-e... De ce să-mi fie? Dac-ar fi fost om, nu-l omoram... 
Da nu era... 


— Bravo, Bădirţă, îmi plăcu, mă, de tine... Ai mare curaj, pe 
cinstea mea, strigă Mihai și-l bătu pe umăr. 

Pe faţa ţiganului poposi o lumină. Nimeni pînă atunci nu-i 
spusese o vorbă bună. Se simţea cotropit de un simţămiînt 
ciudat care aducea a încredere de sine, a bucurie, a mîngiiere. 

— Vezi, Flăminzilă, că noi ne putem înţelege? făcu Bădirţă. 
Apoi surizînd cu înţeles, pe sub mustață, adăugă: dacă-i pe-așa, 
ţi-o las pe dumneaei... Nu-i drept să mă bag peste tine. Da să 
știi că-i marfă de soi... Ai pus bine ochii... 

Și întorcîndu-i spatele ieși bălăbănindu-se ca un răţoi. 

Daria, sleită de emoție, își uitase ochii pe Mihai. Il privea cu 
sufletul la gură, așteptind ca el să-i hotărască soarta. Acum 
ajunsese stăpinul ei și putea să facă ce voia cu diînsa: s-o ia cu 
sine, s-o părăsească la voia întîmplării, s-o ucidă chiar. O clipă îi 
păru parcă rău că nu i se dăduse în noaptea aceea, lîngă plopi, 
cînd ardeau amindoi ca o vilvătaie. Poate alta ar fi fost acum 
soarta ei... 

Dar Mihai nu se legă de ea, nici prin gînd nu-i trecu să se 
apuce de drăgostit cînd pămîntul era jar sub călcîie. Îi spuse 
doar cu glas aspru, scăzut: 

— Nu trebuie să rămii aici. Haidem! 

Daria se ridică ascultătoare fără să-și tragă privirile de pe 
chipul lui, dar o apucă o ameţeală și instinctiv se sprijini de 
braţul lui. 

— Ce puternic ești! murmură înfiorată. 

Mihai parcă nici n-o auzi. Fără a pierde vremea, smulse 
cearșaful de pe divan, îi înfășură trupul ca să-i ascundă 
goliciunea, apoi o luă în braţe, ca odinioară în pădurea 
Fratoștiţei. 

— Unde mă duci? întrebă ea încet, cu o stranie teamă. 

Flăcăul nu-i dete răspuns. leși în hol, oprindu-se o clipă să se 
orienteze pe unde să apuce. De jos, de la parter sau de la 
subsol, suia imaterială o trimbă de fum. „Au pus foc“, gîndi el 
rece, fără a se mira, ca și cînd acest lucru era cel mai firesc de 
pe lume. 

Simţind fumul, Daria tresări, însă nu spuse nici ea nimic. Mihai 
cobori scările cu povara și ieși în curte. Văzind trăsura, întrebă 
unde-i vizitiul? 


— Plecă după baba Anica, îi spuse o femeie, că i s-a făcut 
cucoanei rău. 

ÎI bătu gîndul să se urce în trăsură, dar renunţă. Dezlegă calul 
cu care venise, o urcă pe Daria în faţă, încălecă și el și porniră 
înapoi spre Șipotele. 

— Aba, surată, nu e aia fata Dănescului? întrebă Reghina pe 
una din vecinele ei. 

— Ea o fi. Da unde-o mai duce? 

— Cine știe?... Poate la spînzurătoare! 

Calul mergea la trap. Daria trase adînc în piept aerul tare, ca 
pe un leac făcător de minuni. Simţea lîngă flăcău încredere, 
siguranţă, curaj fără margini. Se gîndi la norocul orb care-o 
păscuse, trimiţindu-i calul în împrejurări atît de stranii ca s-o 
scape din iadul de la castel și adineauri pe Mihai, într-o clipă de 
care-i atiîrna viața. Copleșită de bucuria de-a trăi, se făcu mică și 
stringîndu-se toată la pieptul bărbatului, îi șopti din nou în 
ureche: 

— Ce puternic ești! 

Flăcăul tăcea mereu încruntat, cu gîndurile zburate. 

— Spune, unde mă duci? îl întrebă iarăși, dar cum el rămînea 
mut ca stînca, tot ea se grăbi să încuviințeze: Du-mă unde vrei... 

După ce mai străbătură o bucată de drum, Daria îl iscodi încă 
o dată: 

— Tot ţii supărarea? 

Mihai îndemna calul, arzîndu-i bice să ajungă mai lepede la 
Șipotele. Ciudat, i se năzărise că telegarul umblă prin pîntecele 
norilor și de ajuns nu mai ajunge. Cînd se văzu în dreptul 
bisericii parcă nu-i venea a crede. Cotorosindu-se de gînduri, 
opri calul și ajută Dariei să descalece. 

— Du-te la fata popii și stai acolo, îi porunci scurt. 

— Ah, bine te-ai gîndit, zise ea, cuprinzindu-l cu priviri calde. 
Dar după o clipă adăugă: Tu ce faci? 

Flăcăul ridică nepăsător din umeri și, dînd bice calului, porni 
mai departe. Fata strigă după el: 

— Mihai, nu pleca așa... Vreau cel puţin să-ţi mulţumese 
pentru... 

Feciorul lui Gavrilă se depărtase prea tare ca s-o mai audă. 
Daria, aproape mutilată de purtarea lui, rămase pe loc, 


petrecîndu-l cu privirile. Cînd nu-l mai văzu, i se umeziră ochii. 
Pătrunse în curtea bisericii și bătu la ușa Ștefaniei. 


II 

Pînă să vie baba Anica. părintele Grigore puse de transportă 
pe moşieriță în casă și încercă s-o aducă în simțiri, frecînd-o cu 
oțet pe la tîmple. 

În acest timp lui Lache i se năzări un gînd proaspăt. Profitînd 
de faptul că părintele se dusese la conac, după cucoana 
Vasilichia, apucă stîrvul Mădălinei în braţe și ieși cu el pe poartă. 

— Unde te duci și tu cu moarta, mă zăbăucule? îl luă la rost o 
bătrînă. 

— Ce-ţi pa-pasă d-dumitale? 

— Lasă moarta acilea, n-o mai tîrî pe drumuri. 

Lache nu-i dădu nici ascultare, nici răspuns și porni cu 
Mădălina în braţe spre Șipotele. Voia să arate Ștefaniei pe 
„hoaţa“ care-i furase iubitul, s-o bucure că nu mai e printre cei 
vii, că de acum înainte nu mai era nici o barieră în drumul spre 
inima judecătorului cel mîndru. 

Tot purtînd povara în braţe obosise de-a binelea, dar nu se 
odihni. N-avea astimpăr o clipă și zorea ca gonit din spate. La 
orice zgomot, cît de mic, căta speriat în toate părţile să nu-i fure 
cineva preţioasa pradă. În fine, cu chiu cu vai, ajunse în curtea 
bisericii. Răsuflă ușurat și-și șterse nădușeala de pe frunte cu 
dosul mînecii. Apoi strigă: 

— Don’ șoară! Don’ șoară! 

Ştefania își luă cîrjele și ieși în tinda casei: 

— Ce-i Lache? Ce s-a întîmplat? 

— Ți-adusei hoata, strigă schilodul, cu ochii sclipind de lumina 
biruinţei. 

— Ce hoaţă? Cine e? Ce-a furat? făcu nedumerită fata popii și 
se apropie de moartă, dar recunoscînd pe Mădălina slobozi un 
țipăt de spaimă. 

Bicisnicul se sperie și era cît pe-aci să scape trupul care-i 
atîrna în braţe. Ce-o mai fi și asta? De ce nu se bucura 
„don'șoara“ de darul lui? Ce-o apucase să ţipe și să se vaite 
parcă ar fi murit cineva de-al casei? 


Într-adevăr, Ştefania întinse mîinile și îmbrăţișă moarta 
plîngînd cu hohote. Apoi deodată se ridică înspăimîntătoare, cu 
faţa crispată și cu ochii clocotitori de mînie grea: 

— Cine a omorit-o? 

— N...u...nu știu, bilbîi schilodul uluit de această întorsătură a 
lucrurilor pe care mintea lui n-o înțelegea. 

— Tu ai omorit-o? îl zgilţii Ştefania cu deznădejde. 

— N-nu eu... alții... 

În timp ce Lache Diîrlă se trăgea înapoi aiurit, fata popii 
izbucni din nou în plîns și cuprinse moarta în braţe. În clipa 
aceea se ivi Daria pe ușă. 

— Ce s-a întîmplat, Fani? o întrebă ea îngrijată, cu jumătate 
glas. 

Ştefania clătină amarnic capul: 

— A venit și Mădălina. Sîntem la un loc cîteștrele — învinsele! 


AȘA RĂMINE! 


Ospăţul se lungea. Dacă lingura goală îi rupe omului dinţii, 
apoi o fripturică și-o udătură bună îi aduc tihnă la stomac si 
voioșie în suflet. 

Heruvim Tănase mînca și bea fără sațiu, dovedind mai multă 
hărnicie decit ceilalți. Moș Barbu Găvană, care îi văzuse 
sîrguinţa, zise: 

— lote la ăsta, bea cu oala să-i fugă boala. 

— Apăi lu Heruvim și dracu îi iese înainte cu clondiru, adăugă 
Dumitru Spoială. 

— Vezi, mă, că ţi-a roșit nasu ca pătlăgica, îl mai luă la rost și 
Enache Bădoi. 

Pe cînd vorbeau așa pică taraful lui Gligă cu diblele subsuoară 
și ţambalul legat pe după git. 

Pantelimon Gavrilă îndepărtă lăutarii: 

— Aici nu-i nici nuntă nici chef la toartă. Aici e facere cu sînge 
și la facere nimeni nu cîntă. Dac-o ieși copilul sănătos, vă 
chemăm noi la botez, n-aveţi grijă. 

Deși multora le-ar fi plăcut să rămiie lăutarii, totuși nimeni nu 
cîrti împotriva hotăriîrii lui Pantelimon. 

Nu mult după ce plecă taraful, o lumină ciudată poposi de 
undeva, ocolind satul ca o apă vie, jucăușă. 


— Măi, ce-o mai fi și asta? se întrebară oamenii miraţi. 

— Arde conacul Miîrșanului, strigă Petre Dănilă dînd de rost 
nedumeririi care muncea pe toată lumea. 

Cîţiva se ridicară de la masă și iscodind cu privirile cerul 
Vlădoaiei se întoarseră, întărind spusa lui Petre. 

— l-au dat foc conacului. Se văd flăcările... 

— Dete Dumnezeu de-i veni și lui rîndu, zise Barbu Găvană. 
Băieţii ăia nu plecară degeaba: știu că se așternură pe treabă. 

— Las-că făcură bine, moș Barbule, răspunse Călin Birligatu. 
Tot n-aveam noi lumină și praznic pe chiorite nu se cade. 

Cînd ospăţul era pe sparte se desluși din întunecime o umbră 
apropiindu-se din ce în ce. Nimeni nu luă seama la străin, căci 
fiecare avea ochii trași și urechile ciulite la discuţia care se 
încinsese despre răzmeriţă. Abia cînd ajunse în mijlocul lor și le 
dete bineţe, șipotenii îl recunoscură și săriră de la locurile lor: 
era învățătorul Preda. 

Izbucni pe dată o explozie uriașă de bucurie. Șipotenii îl 
strîinseră în braţe să-i moaie oasele, apoi se îmbrăţișară și ei, 
unii pe alţii. Cîţiva scoaseră chiote ascuţite, aruncînd căciulile în 
văzduh și le lăsară acolo pe unde căzuseră, fără a se mai 
sinchisi de ele. 

Invăţătorul, copleșit de atita revărsare, nu știa ce să mai facă, 
nici ce să mai zică. Privea buimac masa încărcată cu merinde, 
din care se desprindea un miros îmbietor, se uita la soldaţii 
amestecați printre ţărani și încerca să înţeleagă ce s-a întîmplat 
prin partea locului. 

Il poftiră să șadă în capul mesei, dar Preda își ceru iertare, 
spunînd că mai întîi trebuie să se abată pe-acasă, căci nevastă- 
sa nici nu știa că s-a întors. 

— Las-că trimitem noi după doamna învăţătoare să vie 
încoace, spuse Pantelimon Gavrilă. 

Invăţătorul, vrînd-nevrînd, se așeză, gindind cît e de greu să 
înduri uneori chiar iubirea cu care te acoperă oamenii. 

— Se cheamă că am picat tocmai bine, la masa întinsă, zise el 
rizînd. 

— Culegi ce-ai semănat, răspunseră cu tilc cîteva glasuri. 

Heruvim adăugă și el: 

— Boierii, dacă semănară vînt, culeg acușa furtună. 


— Așa-i, întări Preda. De haram luară moșiile, de haram se 
duseră. la spuneţi, ce s-a întîmplat pe-aici, să aud și eu?! 

Ţăranii din juru-i, grămădindu-se la vorbă, îi istorisiră care 
cum apuca ce se petrecuse în sat: cum izgoniseră pe jandarmi, 
întîmplarea cu clopotele, apoi cu boierul care dînd slobozenie 
mîniei omorise pe Dumitru Răzmeriţă și pe primarul Gheorghe 
Murgu. 

— Şi Dănescu ce-a făcut? A fugit? întrebă speriat învățătorul. 

— N-a mai rămas din el decît cenușa. 

— Și ostașii? Ce-i cu ei? 

Oamenii îi mai povestiră pe larg socoteala bună cu armata, 
care trecuse de partea lor. 

— Atunci sînt toate bune, zise Preda, înţelegînd multe lucruri 
pe deasupra cuvintelor. 

— Bune, nici vorbă, dac-ar fi să rămiie așa, rosti cam îndoit 
Pleznilă. 

— Așa rămîne, strigară ceilalţi ca la poruncă. Nu se clintește 
nici un fir din capul nostru. Nu ni-e frică de boieri și nici de 
armata lor. 

— Dacă sînteţi uniţi, așa rămîne, întări Preda la rîndu-i. 

— Sîntem! Cum să nu fim! 

Pantelimon Gavrilă și Barbu Găvană îl îndemnară pe 
învăţător: 

— Acum deșartă și dumneata traista și ne spune cum scăpași 
din ghearele lupilor? 

Preda le povesti și el tot ce păţise, stăruind mai ales asupra 
panicii în care trăiau caracalenii de cîtva timp. 

— Machea, de ce le e așa de frică? întrebă Spoială. 

— Se tot speriau că... năvăliţi în oraș. Și n-ar fi rău... 

— Aha! D-aia le dirdiia dosu, că boierii nu sînt învăţaţi cu 
plăcinta asta acră. Numai că de ce le e frică nu scapă ei! zise 
Pantelimon Gavrilă aprinzind o ţigară. 

Învățătorul încheie destăinuirile, arătînd cum evadase din 
pușcărie și cum venise de la Caracal pe jos, vreme de șapte 
ceasuri din cauza drumului desfundat. 

— Va să zică nu te liberară, singur îţi făcuși vînt încoace, se 
miră Petre Dănilă. Mai bine. Să poftească să se mai atingă 
cineva de dumneata. 

— Să știi că așa e, strigă Heruvim. Te pui cu primaru? 


— Adevărat, e primar? făcu vesel Preda. 

— E, d-apoi cum? Ce-i al lui e pus deoparte. 

— Oameni buni, miine dimineaţă aș vrea să ne vedem și să 
mai chibzuim ce-i de făcut și ce nu, propuse Preda. 

— Da, da, sînt multe de făcut! răspunseră șipotenii într-un 
singur glas. 


SĂ LE RETEZĂM GHEARELE! 


| 

Cînd Sorin Preda făcu ochi, cam tiîrzior, în plină lumină, și 
plimbă privirile în juru-i, nu mai văzu fereastra zăbrelită, veșnic 
fără geamuri, nici hîrdăul cu murdării din spatele uşii, nici 
potopul de deţinuţi, înghesuiți unii într-alţii, ca sardelele din 
cutie. 

— Te-ai trezit, somnorosule? îl întrebă Simina intrînd în odaie. 

Şi se așternură la vorbă, ca să aducă trecutul la zi. Se 
întîmplaseră doar atitea în lipsa lui, mai ales de-o lună încoace, 
de cînd cu răzmeriţa. 

— Așadar pe Mirșanu l-au îngropat de viu? De unde ai aflat? 

— Adineauri cînd dormeai mi-a spus Florica lui Păun Vulpe. Și 
conacului i-au dat foc. 

— Asta o știu de aseară. 

— Să vezi cum mai arde! Din curte se vede foarte bine. 

Îi spuse că și la Gornăţel și la Hurezani s-a întîmplat același 
lucru. Calametescu a scăpat teafăr, dar Papadopol a fost 
ciopiîrţit, fiindcă a omorît pe cîţiva ţărani. 

— S-a dus pe copcă puterea boierilor! strigă bărbatul cu ochii 
scînteind de bucurie. Trebuia să se întîmple odată și asta! 

— Mi-e frică, Sorine, boierii sînt încă tari, șopti înfiorată 
Simina. 

— Nu fii prostuţ, copilule, sînt pe dric, răspunse el cu 
nezdruncinată convingere. Cine poate sugruma răscoala odată 
dezlănţuită? Cine poate stăvili revărsarea apelor? Năvălesc 
peste tot, cuprind tot, îneacă tot. Ţara va fi clădită din nou pe 
alte temelii. Vom avea prefaceri mari, zvircoliri uriașe, vom trăi 
zile mari. Ne așteaptă altă viaţă... 


— Mi-e teamă, Sorine, zise iar femeia și aducîndu-și aminte de 
ceva fugi din odaie ca să se întoarcă după aceea cu o tavă pe 
care era o plăcintă fumegindă, abia scoasă din cuptor. 

— Plăcintă cu mere! tresări de plăcere bărbatul. Cînd ai avut 
timp s-o faci? Apoi adăugă rîzînd cu poftă: Numai de plăcinte de- 
astea să am parte! 


II 

Învățătorul n-avu timp să se întindă prea mult la taifas cu 
nevastă-sa, că se arătă un pilc de ţărani la poartă. Era 
Pantelimon Gavrilă, Barbu Găvană, Enache Bădoi, Petre Dănilă 
și încă vreo cinci-șase inși. 

— Venirăm, cum spuseși aseară, să ne sfătuim o ţiră, începu 
moș Barbu, poate o da Dumnezeu și ne-om lumina. 

— Bine ați făcut, oameni buni, îi întîmpină Preda. Poftiţi și 
ședeţi dumneavoastră. 

Șipotenii se așezară respectuoși, cum le era felul, în jurul 
mesei, ţinînd căciulile pe genunchi. 

— Mai întîi sînt curios să știu de unde primiţi ordinele? îi 
întrebă învățătorul. 

Oamenii se uitară lung, unii la alţii. Nu pricepeau ce va să zică 
asta? Petre Dănilă ceru deslușiri: 

— Ce fel de ordine sînt alea? 

— Nu ascultați de cineva mai mare care poruncește ce să 
faceţi și ce nu? 

— Nu, n-ascultăm de nimeni. Adică ascultăm de noi... ce ne 
spune inima... 

Învățătorul Preda își dădu numaideciît seama că răscoala nu 
fusese pregătită, ci izbucnise spontan așijderi unei dureri care 
nu mai putea fi înăbușită. „Hm! Nu-i bine, își spuse în sinea lui, 
în acest chip stăpînirea va reuși s-o sugrume mai lesne“. Dar 
gîndind că spontaneitatea dăduse răscoalelor o crîincenă 
virulență socoti că aceasta are să înlocuiască pînă una-alta lipsa 
de organizare. 

— Ei, ia spuneţi, oameni buni, ce vă doare acum? 

— Eu zic, începu Pantelimon Gavrilă, că dacă pornirăm pe 
drumu ăsta să mergem piîn-la capăt. De scăpat, scăparăm de 
boier, avem moșia în mînă. Acu ce facem? Stăm și ne uităm la 


ea? S-apropie muncile de primăvară, trebuie să ne apucăm de 
treabă. la învaţă-ne cum s-o împărțim? 

— N-ar fi bine să așteptăm pe domnii știudenţi să ne dea ei 
loturile? făcu o întrebare moș Găvană. Că ei am auzit că umblă 
cu peceţile? Așa-i sau ba? 

— Staţi, oameni buni, pînă la peceţi mai va, vorbi învățătorul. 
Deocamdată nu s-a isprăvit cu răzmeriţa, ca să-i vedem folosul. 

— Cum nu s-a isprăvit, ce mai e? făcu mirat Enache Bădoi. 

— Lasă, mă Enache, nu te băga, să vedem ce ne spune 
domnu învăţător, îl ţinu de rău Petre Dănilă. 

— Pînă acuma e-adevărat că satele sînt în mîna ţăranilor, dar 
au rămas orașele. 

— Ei, văzuși? întrerupse Barbu Găvană, cătînd dojenitor spre 
Enache. Rămaseră orașele. 

— Da, au rămas orașele, continuă Preda, și trebuie să punem 
mîna pe ele. Nu știu, așa văd eu. Poate că greșesc... 

— Ba nu greșești, trebuie luate și orașele, ca să retezăm 
boierilor gheara de tot. 

— Eu aș zice altfel, își dădu părerea Enache Bădoi. Să lăsăm 
boierilor orașele și să rămînem noi cu satele. Nu-i bine? 

— Nu-i bine, răspunse învățătorul. Dacă stăpinesc boierii 
orașele stăpînesc și armata și atunci o să trimită armata să ne 
prăpădească pentru a-și lua moșiile înapoi. 

— Să ia moșiile înapoi? tună Călin Birligatu. Nu se mai 
întoarce mortu de la groapă. 

— Are dreptate domnu învăţător, toţi boierii cîţi scăpară cu 
viaţă fugiră la oraș și de-acolo asmut armata împotriva noastră. 
Noi trebuie să ne facem datoria și să luăm Caracalu. 

Învățătorul se ridică în picioare: 

— Chiar miine trebuie pornit într-acolo cu mic, cu mare. 
Orașul n-are armată. Armata cîtă-i e răspîndită prin judeţ. 

— Și ne ducem numai noi, șipotenii? Hurezanii de ce să stea 
cu deștu-n gură? 

— Drept e să mergem cu toţii. Să luăm legătura cu ei și nu 
numai cu ei, dar cu toţi megieșii. Să ne hotărîm cînd pornim 
treaba, că nu-i timp de pierdut. 

— Și mai e, oameni buni, o chestiune. Aţi rupt firele 
telegrafice cu orașul? întrebă Sorin Preda. 

— Nu, nici nu ne-am gîndit. 


— Apăi vezi? Ce treabă e aia dacă lăsăm pe boieri să 
comunice prin telegraf pe deasupra capetelor noastre? Nu ne 
tăiem singuri craca de sub picioare? 

— Așa.-i... așa-i, făcură oamenii adînc convinși. 

— Vezi ce însemnează un cap purtat prin școli? adăugă moș 
Barbu Găvană, cătînd cu smerenie la învăţător. 

Șipotenii se puseră pe treabă, împărțind sarcinile. Enache 
Bădoi și cu Oprea Măruntu să se repeadă câălări la Hurezani 
pentru a se înţelege cu oamenii de acolo. Călin Biîrligatu și cu 
Dumitru Spoială să meargă la Cornățel, alţii la Străjești, la 
Găvana, Potopinu, în sfîrșit, prin toate satele vecine. Pantelimon 
Gavrilă căpătă misiunea să reteze firele telegrafice. 

— Nu uitaţi, strigă Preda, miine în revărsatul zorilor pornim să 
punem mîna pe Caracal, dacă între timp nu l-or fi luat alţii mai 
vrednici... 


III 

În ziua aceea de duminică, domni la Șipotele un fierbăt și un 
zor cum nu mai fusese nicicînd. O parte din oameni colindau 
prin satele vecine, după cum luaseră înţelegere cu învățătorul, 
punînd la cale marșul asupra capitalei judeţului. Unii plecară 
călări, alţii în căruţe, cîte cinci-șase inși, după cum găsiră 
înlesnire, numai treaba să se facă. Ciţiva împreună cu 
Pantelimon Gavrilă și lacob Negoiţă retezară parii de telegraf din 
toate direcţiile, tăindu-i cu ferăstrăul de jos, de la pămînt, și 
rupînd sîrmele. 

Fiindcă bărbaţii aveau de lucru, nu se duseră la biserică decit 
muierile și bătrînii. După liturghie fu botezată fetiţa lui Oprea 
Măruntu. Vilsan, dirigintele poștei, veni și el la botez. Zărind pe 
învăţător, se bucură că-i dăduseră drumul de la pușcărie, apoi 
zise: 

— Ce să facem la oficiu, sufleţelule? Nu mai răspunde nici 
Caracalul, nici Vlădulenii, nimeni. Toţi au amuţit. 

Lui Preda îi zbură gîndul la Pantelimon Gavrilă, care, se vede, 
își îndeplinise misiunea. Întrebă, în treacăt, pe diriginte ce mai 
face nevastă-sa, Marga, rugindu-l să-i transmită mulţumiri 
pentru străduinţele ei de a-l elibera din închisoare. 

— Mititica, răspunse Vilsan, s-a zbătut mult, dar fără folos. 
Putea să lupte cu morile de vînt? Acum e la Caracal, am fost 


amîndoi transferați în centrală. Plec și eu miine, numai dacă 
noul diriginte o veni să-i dau în primire. Ne-ajunge opt ani de 
cînd stăm aici. 

Învățătorul îl lăsă, avea atîtea treburi pe cap. Oamenii întorși 
din satele vecine îi raportară că ţăranii cu mic cu mare 
răspunseseră chemării, socotind-o datorie curată. Așa că miine 
dimineaţă, de Blagoveștenii, vor fi în păr ia Șipotele. 

— Foarte bine, zise Preda. După ce s-or aduna toți oamenii, 
pornim spre capitala judeţului. 

Cu toată zarva și frămîntările de peste zi, Pantelimon Gavrilă 
nu se îndură să lipsească de la botezul fetii lui Oprea Măruntu. 
Petrecerea se prelungi pînă noaptea tirziu. Chiar Marin Viţu, 
care era cumpătat de felul său, pierdu măsura și se îmbătă. 
Cum suferă de pelagră i se făcu rău și fu nevoit să plece acasă, 
cu Mitrana. Pantelimon plecă o dată cu ei, ducîndu-l pe Marin în 
spinare, ca pe un sac cu făină. 

Cînd să iasă, Mitrana îl aștepta ca un bulumac la poartă. 
Trecuse de miezul nopţii, era întuneric beznă și se făcuse frig. 

— Plecași, Oane? îl întrebă cu glas tremurat. 

— Plecai, ce să fac? Tu nu te duci să te culci? 

— Ba mă duc. 

Femeia închise poarta șovăielnic, cu mișcare înceată și făcu 
cîțiva pași spre umbra casei. 

— Trană, ia stai să-ţi spui o vorbă. 

— Ce să-mi spui? șopti ea și rămase locului, așteptîndu-l. 

Pantelimon se apropie de dînsa ghicind unde era după licărul 
ochilor și răsuflarea pripită. Îl bătuse gîndul s-o strîngă în braţe, 
să-i storcoșească oasele, dar ceva mai sus de înţelegerea lui îi 
îngheţă vrerea. 

— Lasă, nu-ţi mai spui nimic, oftă el și fugi ca de blestem. 

Mitrana nu scoase o vorbă. Se furișă în casă, împleticindu-se 
și lăsă poarta deschisă. 


BLAGOVEȘTENIILE 


| 
A doua zi era sărbătoarea Blagoveșteniei. Incă nu se 
limpezise bine lumina de rămăşița întunericului, cînd o goarnă 
răscoli văzduhul șipotelor cu ţipetele ei asurzitoare. Cei mai 


mulţi dintre ţărani crezură că soldaţii, care se culcaseră la spital 
unde aveau loc berechet, le dădeau de știre, după obiceiul lor 
de la cazarmă, că a bătut ceasul să pornească iureșul spre 
Caracal. Dar Pantelimon Gavrilă, Enache Bădoi, Petre Dănilă și 
alţi fruntași se înțeleseseră să adune lumea prin bătaia 
clopotelor. Cine o fi schimbat înţelegerea și pentru care pricină? 
De aceea lăsară somnul nu de mult început și alergară la tîrg, 
lîngă gorun, să vadă dacă n-or fi venit cumva oamenii din satele 
vecine. Cînd, spre mirarea lor, deteră peste o patrulă militară 
călare, în fruntea căreia se afla un plutonier. Să nu le vie a crede 
ochilor. 

— Na-ţi-o frîntă, bolborosi Pantelimon încruntat. Ăștia nu sînt 
de-ai noștri. 

— De unde-or fi venit cu noaptea-n cap și ce-or fi vrînd? se 
întrebară, la rîndu-le, ceilalți, zgîndăriţi de neliniște. 

Gornistul suna într-una, să bage lumea în sperieţi. Cei 
proaspăt veniţi se apropiară de patrulă. Ţăranii prinseră a izvori 
din case, ca apa din șipote. Uliţele vărsau toată suflarea 
omenească în jurul bătrînului gorun. 

— Cine-i primar aici? făcu plutonierul întrebare, cu glas 
ridicat. 

— Eu! răspunse Petre Dănilă. 

— Să dai sătenilor ordin ca în trei ceasuri să evacueze satul. 
Să nu mai rămiie picior de om. 

— Da pentru care motiv, mă tată? 

— Pentru motivu că la ora nouă va fi bombardată comuna. 
Așa sună ordinu. 

Mai mulţi șipoteni, auzind această năzdrăvănie, nu-i dădură 
crezare socotind că-i glumă de speriat proștii. Alţii însă luară 
vestea în serios. Enache Bădoi întrebă răstit: 

— De ce să bombardeze satu? Cine e deșteptu care-a dat 
ordinu ăsta? 

— Deșteptu e don’ colonel, care altu? răspunse dirz 
plutonierul. Haide, spălaţi putina și nu mai pălăvrăgiţi de 
pomană! 

— Nu spălăm nici o putină, strigară oamenii întăritaţi. Să dea 
don’ colonel cu tunu cît o vrea, că nu ne mișcăm din sat. 

— Unde ne-am născut, acolo murim! se auziră alte glasuri. 


Plutonierul, văzînd atîta puhoi de lume, o cam băgă pe 
mînecă și muie glasul: 

— Oameni buni, vorbim să n-adormim. Eu avusei ordin să vă 
spui că la ceasurile nouă începe artileria bombardamentul! Atit 
și nimic mai mult. Voi faceţi ce vă taie capu... Treaba voastră... 

Spunînd acestea, subofiţerul făcu soldaţilor semn de plecare. 
Caii porniră încet la pas croindu-și anevoie drum prin mulțimea 
tescuită. O parte din ţărani se ţineau scai de soldați., iscodindu-i 
mereu cu întrebările: 

— De unde picarăţi, mă leat? 

— De la Craiova. 

— Sînteţi mulţi, mă, creștinilor? 

— Sîntem o companie, bașca o secţie de artilerie. 

— Măi, da bună vestire ne aduserăţi, n-avem ce zice. Halam 
să vă fie! 

Plutonierul, auzind pălăvrăgelile din spatele lui, strigă aspru: 

— Vorba!... 

După ce trecu rîul, patrula o luă în sus, pe dealul Călmățuiului 
și se topi din calea văzului. 

Șipotenii se adunară, strîngîndu-se unii într-alţii, de se făceau 
grămezi omenești ca un trup de balaur cu zeci de capete. Toţi 
se frămîntau și se sfătuiau ce să facă în asemenea împrejurare, 
ca să iasă basma curată. 

— Nici n-apucarăm să pornim la „asalt“, că ne pică plăcinta 
din pod. 

— Puserăm și pe oamenii ăia pe drumuri, spuneau ei 
gîndindu-se la ţăranii din satele vecine, care, la vremea asta, 
trebuie să fi pornit spre Șipotele. 

Unii dintre ţărani, ca Prăsilă, Buzatu ori Spoială erau pentru 
evacuare, alţii contra. Pantelimon spuse: 

— Mă, fraţilor, ce împotrivire e aia dacă o tulim din sat și-l 
lăsăm vraiște? Stăm pe loc și ne apărăm! 

— Mai bine murim în cocioabele noastre, decît prin străini, 
rosti Enache Bădoi, luînd partea lui Gavrilă. 

Oprea Măruntu își dete și el cu părerea: 

— Dac-or vedea că nu plecăm, poate să nu ne bombardeze. 

— Da, da, s-ar putea și asta, săriră cîțiva, agăţindu-se de-o 
nădejde. Ei au ordin să bombardeze satele goale, nu cu oameni. 


Notabilităţile șipotelor erau însă pentru evacuare. Atit Vilsan, 
dirigintele poștei, cît și Turcu, perceptorul, Pleșea, grefierul, 
Partenie, notarul, ba chiar noul învăţător, Vasilescu sfătuiră pe 
oameni că a rămîne în sat pe timpul bombardamentului 
înseamnă sinucidere curată. 

— Ce ni-e scris la fiecare aia o să se întîmple, zise Petre 
Dănilă. O dată moare omu. 

— Dacă vreţi să muriţi cu tot dinadinsul, n-aveţi decit să 
rămîneţi! exclamă Pleșea. 

— Apăi vorba-i să rămînem și la bine și la rău. 

Lefegiii, la auzul acestor cuvinte, făcură feţe-feţe. Nu prea le 
venea la îndemină să-l repeadă pe primar. Șipotenii dovediseră 
cu virf și îndesat că nu luau seama la mărimi și nu era deloc 
înțelept să se strice cu ei tocmai acum. 

— Eu, unul, nu stau, spuse Turcu. Crapă fierea în mine de 
frică. 

— Las-că și-n noi crăpa fierea cînd ne luai ultimul creițar din 
pungă, îl luă repede Prăsilă. Ești de-ai noștri ori nu ești? 

— Sînt! Nici vorbă că sînt! biîigui perceptorul pălind ca frunza 
de toamnă. 

Petre Dănilă hotărî pe loc: 

— Cine-i cu noi rămîne. Cine nu e, pleacă. 

— Toţi sîntem, suflete pricăjite, oftă dirigintele Vilsan. 

— Atunci, rămîneţi... S-a isprăvit! 

Părintele Grigore veni și el cotropit de grijă. Cînd îl văzu, 
învățătorul Vasilescu strigă către oameni: 

— Am o idee! Poate, cine știe, scăpăm de năpastă. 

— la spune, care e? făcură șipotenii curioși. 

— Uite ce-aș zice: să purcedem toată lumea, cu sfinţia sa în 
frunte și, îngenunchind în faţa armatei, să cerem iertare... 

— Pe ce să cerem iertare, dascăle? îl înfruntă dîrz Pantelimon 
Gavrilă. Pe dreptu nostru? Cu ce-am greșit noi? 

— Au mai cerut și alţii și au căpătat iertare. 

— Treaba lor. Îi privește. Noi nu cerem iertare... N-am greșit 
cu nimic... Este, măi, fraţilor? 

— Este! Este! încuviinţară ceilalți. 

Preotul Grigore fu de părerea învățătorului. 

— Oameni buni și eu parcă aș fi pentru iertare. 


— Oi fi dumneata părinte, nu zic ba, grăi Pantelimon, dar noi 
n-am păcătuit. Dacă n-am păcătuit, de ce să ne socotim vinovaţi 
și să le dăm apă la moară? Oricum ar fi, boierii tot nu ne iartă, 
așa cum lupu nu iartă pe miel. Și pe urmă cu ostașii care trecură 
de partea noastră ce facem? li dăm peșcheș pe mîna ofiţerilor 
să-i căsăpească? Nu mai pomeniţi de iertare că văd negru pe 
dinaintea ochilor! 

— Atunci ce-i de făcut? 

— Trebuie să luptăm... Asta-i tot ce ne-a rămas. Dacă din 
cinci murim trei, tot rămîn doi care s-o ducă mai omenește. 

— E o nebuie ce spui. Cum o să luptaţi cu armata română? 

— Noi sîntem armata română, nu ei. 


II 

Soldații care dormiseră noaptea în spital săriră toți în picioare 
auzind trompetul care suna „adunarea“. Nu-și dădură îndată 
seama cam ce se întîmplase, dar, oricum, nu mirosea a bine. 
Picase desigur în comună o unitate militară, o companie sau 
poate un batalion. Stelaru, trăgînd o fugă prin tîrg, întări ştirea 
că era vorba de o patrulă militară. 

Sergentul Gălușcă Florea, care își dădea seama ce-i așteaptă, 
vru să se înţeleagă cu plutonierul GÎscanu ce drum să apuce. 

— Don'plotoner, strigă el, don'plotoner. 

Dar cel strigat nu răspundea. 

— la vezi, mă, ostaș, unde-i don'plotoner? 

Soldaţii, iscodiţi, îl căutară pretutindeni, prin toate încăperile. 
Nici urmă de plutonier, parcă intrase în pămînt. 

— Mi-e c-a dat bir cu fugiţii, don'sergent, raportă Mocanu, 
scărpinîndu-se după ceafă. 

— Serios, măi? făcu palid Gălușcă Florea. 

— Să mor dacă te minţ. Nu e nicăieri. Pesemne azi-noapte și-a 
luat tălpășiţa. 

— Şi-acu ce-i facem? se întrebă descumpănit sergentul. 

— Păi tot aia ce făceam dacă era și el, răspunseră ostașii. 

Pe cînd vorbeau astfel, se arătă învățătorul Preda însoţit de 
moș Barbu Găvană, care le aduse vestea ultimatumului de trei 
ore dat de armată. 

— Va să zică au adus și artilerie? Paștile mă-sii, e borțoasă 
chestia! pufni sergentul Gălușcă. 


— Aduseră de toate, făcu moș Barbu întunecat. Vorba e cum 
o descurcăm? 

Mai veni un grup de oameni: Pantelimon Gavrilă, Enache 
Bădoi, Călin Biîrligatu, Petre Dănilă și alţii. 

— Aci erai, domnule învăţător? Tocmai voiam să trimitem 
după dumneata, zise Pantelimon bucurîndu-se că-l vedea. Ce ne 
gîndirăm să facem noi și iote ce ieși... 

— Nu e nimic, Pantelimoane, dacă nu-i azi, o să fie miine și tot 
o să punem mîna pe oraș, grăi Preda adînc convins. 
Deocamdată, trebuie să curăţăm aici locul. 

— Așa zisei și eu adineauri, fără jertfe nu poţi dobîndi nici un 
capăt de aţă. 

Soldaţii se amestecară și ei în vorbă: 

— Pînă una-alta, trebuie să evacuaţi satul. 

— Nu evacuăm nici un sat, așa ne-nţeleserăm, glăsui Petre 
Dănilă. Toată lumea rămîne pe loc. 

— Ce vorbă e asta? se miră sergentul Gălușcă. Habar n-aveţi 
ce-nseamnă un bombardament. 

Moș Barbu se apropie de ei și spuse: 

— Să adăpostim muierile colea în spital și la școală, că-s ferite 
de ghiulele. N-o să dea armata în clădirile statului. 

— Şi noi, bărbaţii, ce facem? 

— Ne-om lupta, asta facem, strigă mînios Mihai Gavrilă. Ne-ţi 
fi vrînd să-i lăsăm să prăpădească Șipotele? 

Norocel veni fuga, suflînd ca un mînz speriat și, strecurîndu-se 
printre oameni, se opri dinaintea lui Pantelimon. 

— Nene, soldaţii puseră tunuri sus, pe Călmățui. 

— Unde le-au pus, mă, în ce loc? 

— Unu e lîngă șosea, deasupra Oltețului, ălălalt o ţiră mai 
acana de castel. 

— Numai două sînt? 

— Nu știu, nu le văzui decit p-astea. 

— Dacă-s două e o secţie, dacă-s patru se cheamă că-i o 
baterie, îi lămuri sergentul. 

Mai dădură buzna în curtea spitalului și alţi șipoteni, puzderie, 
care vociferau aprinși de miînie: 

— De ce să ne bombardeze degeaba? Ce le-am făcut noi? lar 
prinseră boierii glas? 

Moș Stan Cimpoieru strigă la ei: 


— Măi, fraţilor, decît să vă văicăriţi ca muierile, mai bine v-aţi 
duce peste ei să puneţi mîna pe tunuri înainte de a trage. 

Îndemnul moșului parcă turnă gaz peste foc. Oamenii se 
aprinseră ca o vilvătaie și începură a se îndemna unul pe altul: 

— Hai să le luăm tunurile! Să se lingă pe bot de bombardat! 

Vlădoienii, care sosiseră între timp pentru marșul împotriva 
Caracalului, vreo  șaptezeci-optzeci de oameni, auzind de 
schimbarea lucrurilor, luară și ei foc: 

— Hai la tunuri să le facem praf! 

Într-o încăpere a spitalului, învățătorul Preda dimpreună cu 
șipotenii care-l înconjurau hotărîră să dea piept cu armata. Știau 
din spusa patrulei că efectivul ei nu era decit de o companie. 
Mihai Gavrilă, ca unul care avea inimă de viteaz și cunoștea 
locurile, luă cu sine pe camarazii lui la care se adăugară și vreo 
două sute de șipoteni și vlădoieni, toţi flăcăi iuți și aprigi, și 
plecă în pas alergător cu gind să urce dealul Călmățuiului, pe 
ocolite, mai încoace de pădurea Fratoștiţei, pentru a cădea în 
spatele armatei. 

— E bun planu de bătaie, exclamă satisfăcut sergentul 
Gălușcă și adresîndu-se învățătorului, îl întrebă: De unde vă 
pricepeţi așa la militărie? 

— Era să ajung ofițer dacă nu sufeream un accident, răspunse 
acesta. 

Dincolo de rîul Oltețului, învățătorul Preda cu restul ostașilor 
și ţăranilor urma să facă un front de miîntuială ca să atragă 
asupra lui atenţia comandantului, dînd celorlalți apă ca să-i ia ca 
din oală. Petre Dănilă rămase în sat cu bătrinii și femeile pentru 
a păstra ordinea. 

După ce plecară oamenii, înarmaţi care cu ce găsiră, furci, 
seceri, topoare, bite, primarul chemă pe Norocel deoparte și-i 
porunci: 

— Mă, tartore, ia haiducii tăi și daţi sfoară prin sat să nu șadă 
nici o muiere prin case, toate să vie încoace, la spital. 

— Și ăle sănătoase? 

Dănilă îl luă la trei păzeşte: 

— Mă, acu-ţi trag două perechi de palme de vezi stele verzi! 
Hai, cară-te! 

Norocel o rupse la fugă, cum îi era obiceiul, căci nu știa să 
meargă domol, ca orice copil. Inimos din fire, nu mai apelă la 


„ienicerii“ lui, ci făcu singur toată treaba, anunţind din casă în 
casă porunca primarului. 

Muierile, care auziseră de bombardament și văzuseră plecînd 
bărbaţii la „răzbel“, nu se speriară atita de toate astea cît de 
porunca primarului. De ce să părăsească ele casele? Era așa de 
mare primejdie să șadă în case? Adică vrea armata să le dărime, 
ce vrea, doamne-iartă-mă? Și începură a se văicări, dînd 
slobozenie glasului: 

— Vezi, fă, ce prăpăd se abătu pe capu nostru? 

— Credeaţi că boierii se lasă călcațţi în picioare? lote că nu se 
lăsară. 

— Mai bine dacă-și vedeau de treabă rumiînii noștri și nu mai 
porneau amărita de răzmeriţă, că dintr-asta o să ni se tragă 
toate nenorocirile. 

Unele se încăpăţinau să nu se miște din casă, socotind că e 
păcat. 

— Las'să se dărime tavanul pe mine și pe copii... 

Altele însă, cuprinse de spaimă, începură a sosi la spital, cu 
boccele în care grămădiseră tot felul de boarfe sau încărcate 
peste cap cu lucruri casnice fără nici o valoare. Citeva tîrau, 
opintindu-se, lăzi sau cufere, în care îndesaseră la repezeală ce 
aveau mai de preț. Copiii mai mărișori cărau și ei lucruri, fel și 
chip. 

Moș Barbu Găvană striga mereu în dreapta și-n stînga: 

— Făăă, lăsaţi lucrușoarele acasă, nu vă omoriţi cu ele 
degeaba, înţelegeţi de vorbă! 

Dar mulierile tot ce știau, aia făceau. 

— Cum o să las pînza-nălbită? zicea Rada lui Enache Bădoi. 
Patru anișori îmi fărimai mîinile pîn-o ţesui pentru măritișul fetii 
și-acu să mi-o bombardeze armata? Ba n-o las de loc, iote așa! 
Mor cu ea și n-o las! 

Cineva aduse vestea că popa Grigore începe slujba mai 
devreme. Adevărat, după o bucată de timp, clopotele porniră să 
bată vijelios, ca o alarmă. Parcă nici nu era glasul lor care 
chema credincioșii, ci un lung țipăt de spaimă, prevestitor al 
morții. 

O parte din muieri, printre care Tudora răposatului Dumitru 
Răzmeriță, Domnica lui lon Buzatu și altele, plecară să se 
adăpostească în biserică și să asculte totodată liturghia. 


Tot la spital veni să se adăpostească și văduva Nicolita Opran, 
dimpreună cu locotenentul Niţă Pantelie, care avea mîna 
dreaptă bandajată pînă la umăr. Femeile priviră dușmănos, cu 
coada ochilor, pe ofițerul rănit și începură a șușoti pe furiș: 

— lote și pe ibovnicul Nicoliţei, nu se îndură să-l lase acasă să 
nu-i piară sămînţa. 

Locotenentul, de cum puse piciorul și văzu adăpostul, se 
adresă către muieri: 

— Nu-i bine să staţi aici. Pivniţă n-are spitalul? 

— Ba are, da cine-i nebuna să se ducă acolo? Dacă se dărimă 
hardughia pe noi, ce facem? Dacă vrei, du-te dumneata cu 
Nicoliţa... 

Nici o femeie nu vru să coboare în pivniţă. Văzînd că nu-i chip 
să le convingă, Niţă Pantelie tăcu și se retrase într-un colţ 
singuratic. 

Un grup de bătrîni, nu prea mare, rămas în grija lui Petre 
Dănilă, stătea răspîndit în curtea bisericii și prin cimitir. Aceștia 
aveau sarcina de-a păzi ordinea, fiind mereu cu ochii pe 
simbriași ca să nu-și ia tălpășița dînd femeilor pildă rea ori 
stîrnindu-le mai vîrtos frica. Tot ei aveau să întîmpine armata, 
dacă aceasta, răzbind pe șipoteni, ar fi pătruns în sat. Cei mai 
mulţi se tupilară pe lîngă morminte sau la rădăcina arborilor 
bătrîni. Cimitirul se umplu de vuiet ca la o înmormiîntare. 

Părintele Gherase, pe care șipotenii nu-l mai zăriseră de la 
Crăciun, dar știau că zace bolnav în pat, ieși în curte să vadă ce 
e cu forfota. 

— Bine făcurăţi venind încoace, lîngă Dumnezeu, le spuse. O 
să îndurăm și năpasta care vine, căci e pedeapsă cerească... 

— Ba e pămintească toată ziua, părinte, îi aruncă Petre 
Dănilă. 

În toiul larmei și frămîntării se ivi în piaţă Heruvim Tănase, 
împleticindu-se și cîntînd cu foc: 

De ce, maică, măiculiță, 
Mă făcuși boier de viță? 

— la uită-te, fă, Diţo, la bărbat-tu, se făcu iar criţă, o înghioldi 
Rada pe femeia lui Heruvim, oltenizîndu-i mitologicu-i nume. 
Cînd naiba se îmbătă? Adineauri parcă era treaz. 

— Nu vezi că umblă cu clondiru în buzunar, pufni Joița lui 
Prăsilă. 


— Lovi-l-ar moartea de trenţăros! Minte la el cît glas la pește. 
Se perpelește satu și lui îi arde de băutură cu noaptea-n cap, își 
vărsă Afrodita focul. 


BĂTĂLIA DE PE CĂLMĂȚUI 


Mihai Gavrilă cu oastea lui amestecată din militari și civili n- 
apucă s-ajungă în dreptul Fratoștiţei, cînd pe șosea se zări un 
nor piclos care se apropia din ce în ce. 

— Ce-o fi mogildeaţa aia, măi, firtaţilor, se întrebară oamenii, 
sulițind depărtarea cu ochii ca să deslușească ce ascundea 
umbra tîritoare. 

Cu toate că aveau zor, se hotăriră să trimeată niscaiva 
iscoade cu miros bun, temîndu-se să nu fie cumva altă armată. 
Dar Gore, feciorul lui Mototolea, dete norului de rost: 

— Sînt cornăţenii! Sînt de-ai noștri! 

Avea dreptate flăcăul. Erau ţăranii din Cornățel, vreo două 
sute la număr, care veneau, după înţelegere, să se lipească de 
șipoteni și împreună să apuce drumul Caracalului. Se 
înarmaseră cu furci, tîrnăcoape și coase. Numai cîţiva purtau pe 
umeri puști de vinătoare. 

Mihai Gavrilă îi așteptă cu oastea pînă se apropiară: 

— Fraţilor, de ieri pînă azi se întoarse socoteala pe dos. 

Le înșiră pe nerăsuflate cum se pomeniseră cu armata care își 
pusese în cap să bombardeze Șipotele, căci pasămite boierii 
voiau să pedepsească aspru satele răsculate. 

Mai dintîi vestea îi fripse pe cornăţeni la inimă, dar pe urmă îi 
îndîrji. Dacă e vorba pe-așa, o să lase mai tîrzior Caracalul, ca să 
dea acum piept cu armata de aici, că ei sînt puși pe orice și nu 
le pasă ce-o alege urma. Decit așa viaţă, mai bine lipsă! 

Fără a mai bate apa în piuă, căci timpul era împuţinat rău, 
oastea sporită a răsculaților cîrmi la stînga pe sub deal, pe o 
potecă îngustă, deasupra unei rîpe, înșirîndu-se oamenii unul 
după altul ca mărgelele într-o salbă. Ciţiva șipoteni care știau 
seama locului grăbiră pasul pentru a mirosi dacă nu cumva îi 
pîndește vreo primejdie din faţă. Nu descoperiră nici picior de 
soldat. Taci că era bine! Armata, ce să prindă ea de veste 
mișcarea de învăluire pe care i-o pregăteau ţăranii? 


Cînd ajunseră la Adîncata, o vale repede care sta tocmai în 
partea opusă a Șipotelor, la depărtare de cîțiva kilometri, 
oamenii începură a urca din spate dealul Călmățuiului, de astă 
dată cu grijă mare ca să nu fie descoperiţi și să dărime tot ce 
clădiseră pînă atunci. 

— Fraţilor, auziţi încoa! Atingeţi-i la moacă numai pe ofițeri. 

— Lasă, ghinărare, că-i culegem de pe jos ca snopii, se auziră 
glasuri. 

— Ba nu-i prea culegem ca snopii cu furcile alea și cu 
tirnăcoapele, da dacă îi izbim pe neașteptate, le luăm piuitu... 

Mihai Gavrilă, tirîndu-se pe burtă, ajunse cel dintii pe creasta 
dealului. Acolo se opri grijuliu să cerceteze împrejurimile. In faţa 
ochilor i se deschise ca un evantai o priveliște largă, necuprinsă, 
să sature o mie de ochi, nu numai doi. In dreapta, cam la o fugă 
bună de cal, zăceau ruinele castelului înălțind spre cer ziduri 
negre, deznădăjduite, așa cum le lăsase urgia focului. In parcul 
din spate, cu pomii văduvi de frunziș, împrejmuit încă de garduri 
înalte, se zărea oarecare furnicărie omenească, un du-te vino 
neîntrerupt. Va să zică armata, cit era, se aciuase la castel, între 
plopi, unde odinioară se drăgostise el cu boieriţa Daria. 

Drept în faţa lui, la o depărtare ceva mai mică, observă 
mișunînd alte furnici. 

Tîriîș-grăpiș, se cocoţară pe coastă și sergenţii Gălușcă și 
Corbea, lungindu-se lîngă Mihai. 

— N-or fi ăia artileriștii? întrebă Corbea. 

— Ba ei sînt, născătoarea mamii lor, răspunse Gavrilă. 

După ce se sfătuiră un timp, sergentul Corbea făcu semn 
ostașilor din spate să înainteze. Aceștia, tirindu-se tot de-a 
bușilea, poposiră pe creastă și se desfăcură ca o aripă pe-o 
întindere mare, ţinînd arma la ochi, gata în orice clipă să scuipe 
gloanţele îndată ce tovarășii din dreapta rîului vor deschide 
focul, după cum fusese înțelegerea. In spatele lor, ţăranii se 
așternură și ei pe pămîntul umed, încingîndu-l cu fierbinţeala 
trupurilor. 

Pătru, flăcăiandrul vlădoian, cum sta culcat cu nasul în iarba 
proaspătă, zări o viorea micuță și speriată care ar fi luat-o la 
fugă dacă n-o ţinea în loc rădăcina. 

— Nu te speria, mîndruţo, că nu-ţi face neica nici un rău, o 
liniști flăcăul care-i ghicise parcă gîndul. 


Dar nu se ţinu de vorbă și smulgînd-o ușurel, ca să n-o doară 
o culcă pe după ureche. 

— Stai aici, că stai bine... 

Ţăranii, grămădiţi în spatele oștenilor, n-aveau astîimpăr, 
parcă ar fi stat pe ghimpi. Se suceau într-o parte și alta, lungeau 
giturile, zgîiau ochii, se îndulceau la vorbă pînă cînd, pierzindu-și 
răbdarea, începură a ciîrti: 

— Ce facem, ghinărare, mai stăm mult cu mîinile în sîn? 

— Venirăm să ne batem sau să dormim? 

Mihai abia putea să-i mai ţie în friu: 

— Aveţi răbdare pînă or începe ăilanţi focu. Ce vreţi s-o 
zbîrcim, să ne rămiie oasele pe-aici? Fiţi oameni de înţeles, ce 
dracu! 

Alţi săteni mai copţi săriră și ei cu gura: 

— Mai potoliți-vă, mînjilor, că nu-i timp de zbenguială. 

Cum se ciorovăiau așa, se auzi deodată venind din dreapta un 
zgomot ciudat, ca un iureș de glasuri în preajma unui asalt. 

— lote-te! Ce-o fi asta? făcură oamenii ciulind urechile ca să 
audă mai bine. 

— Ce naiba s-a întîmplat? se întrebă la rîndu-i Mihai. 

Îndepărtatul vuiet creștea, auzindu-se tot mai deslușit. 
Feciorul lui Gavrilă dimpreună cu cei doi sergențţi își băteau 
degeaba capul să afle ce era. S-o fi tras Preda cu ceilalţi tocmai 
spre partea Străjeștilor, ca să lovească pe-acolo armata? 

Greu de crezut, căci n-avea temei. Și-apoi alta fusese 
tocmeala. Pe Gore, băiatul lui Mototolea, nu-l răbdă inima și se 
ridică în picioare, doar o vedea ce este, dar sergentul Corbea îl 
culcă numaidecit la pămînt: 

— Ce-ai căpiat, mînzule? Vrei să ne descopere și să ne toace 
ca pe varză? 

— Măi Gorică, ai tărițe în cap sau ţi s-a făcut de cimitir? îl 
luară și alţii la trei păzește. 

Forfota din parcul castelului se înteţi. Se vedeau cu ochii liberi 
soldaţi alergînd încoace și încolo, ca sfîrlezele. 

— Au dibuit ei ceva și acum se pregătesc de luptă, își dete cu 
părerea sergentul Gălușcă. Prost al dracului! 

— Stai că nu e prost de loc, strigă Mihai fulgerat de un gînd. 
Trebuie să fi venit hurezanii, ca viţeii la tăiere. Și uite că-i 
prijoane armata. 


— Că bine zici, făcură oamenii luminaţi. Nu le-a ieșit nimeni 
înainte să le spuie ce-i așteaptă? 

Gavrilă ridică din umeri: 

— Ştiu eu? l-or fi uitat ca naiba în zoru ăla, fiindcă... 

Dar își frînse spusa, căci de jos, de sub deal, porni vijelios o 
răpăială de împușcături. 

— Sînt ai noștri, strigară glasuri din toate părțile, brodite la o 
vorbă. 

Incepură a pirîi puștile și din dreptul castelui. Armata 
răspundea răsculaților cu același glas. 

— Flămiînzilă, acu e timpul să sărim piîrleazul, că ăia nu mai au 
capu să gindească ce-i în spate, propuse sergentul Corbea. 

— Hai s-o zvicnim! 

In clipa următoare oastea răsculaților zbură din loc fără să 
atingă pămîntul și în cîteva minute ajunse la gardul din fundul 
parcului, lîngă plopi. Mai mulţi flăcăi încercară a sări dincolo, 
peste uluci, cîţiva săriră chiar, dar Mihai îi opri făcîndu-le 
mutește semne desperate. Impușcăturile se înteţiră și dintr-o 
parte și din alta, dar încă nu se vedea vreo ispravă. Pesemne un 
pluton trăgea spre rîu, făcînd front în ruinele castelului, iar 
celelalte, vrînd să încercuiască pe hurezani și să-i prindă în 
capcană, se desfășuraseră apucînd-o prin spatele parcului, adică 
tocmai în partea în care poposiseră șipotenii. 

Astfel oastea pestriță a lui Mihai Gavrilă zări spinările 
soldaţilor care se îndreptau în grabă spre hurezani. 

— Foc! răcni Corbea pușcașilor rînduiţi în frunte. 

O ploaie de gloanţe răpăi ca din senin, ciuruind liniștea. Vreo 
zece-cincisprezece soldaţi căzură trăsniţi, fără a se mai ridica. 
Ceilalţi se poticniră, lovindu-se unii de alţii, apoi cuprinși de 
spaimă o rupseră la fugă înapoi. Mulţi dintre ei, ca să poată fugi 
mai lesne, aruncară armele. 

— l-am luat ca din oală! chiui Mihai în beţia izbînzii. 

Tot Călmăţuiul, pînă departe, răsună de strigătele biruitorilor. 
Flăcăii înfipseră adînc în pămînt furcile și tîrnăcoapele și se 
repeziră să culeagă puștile morţilor și fugarilor. 

— l-ha, le căzu comandantu! strigă Ruican, oprindu-se lîngă 
un locotenent-colonel care zăcea cu faţa la pămînt. În jurul lui 
erau presărațţi alți morţi. Doi gradaţi își trăgeau sufletul. 


— lote și pe don'plutonier, strigă Stelaru, recunoscînd printre 
cei căzuți pe Giscanu. 

Sergentul Gălușcă Florea se apropie să-l vadă și el: 

— De unde și pînă unde răsări acilea? 

— Apăi fugi de la bine, că-l trăgea aţa la moarte. 

— Mă, don' plotoner, ce căutași aia găsiși, zise sergentul cu 
obidă. 

Şipotenii, vlădoienii și cornăţenii, amestecați ca fraţii, 
continuară iureșul, scoţind urlete asurzitoare și răspîndindu-se 
ca potiîrnichile pe întinderea Călmățuiului. Dar nu mai aveau cu 
cine lupta. Armata se ascunsese printre ruinele castelului și de 
acolo, de la adăpost, trăgea de stingea. Se prăvăliră cîţiva flăcăi 
printre care și Pătru cu vioreaua la ureche. Dacă văzură așa, se 
traseră dincolo de garduri. Ce să te baţi pe nevăzutelea, cu 
gloanţele? 

În timpul acesta se ivi cealaltă „oaste“ de sub comanda 
învățătorului Preda. Ilzbucniră urale și strigăte de biruinţă de o 
parte și de alta. 

— Prea multă bucurie nu-i bună, zise Preda ca să-i mai 
domolească. 

— Așa-i, încuviinţă Pantelimon Gavrilă, abia cumpărarăm 
coada porcului și noi gata, să bem aldămașu pentru tot porcu. 
Staţi ușurel, că mai avem de furcă. 

Sergentul Gălușcă zise și el: 

— Fraţilor, s-o judecăm niţel cu capu. Dacă ăia avură 
comandant un locotenent-colonel, apăi să mă iertaţi, nu sînt 
numai o companie cum crezurăm la început. 

— Ei na... Ciţi or fi tot îi răzbim noi, strigă Călin Biîrligatu. 

Enache Bădoi își făcea loc cu coatele prin mulţime: 

— Măi, ce oameni âţi fi, nu pot pricepe. In loc să prăpădiţi 
tunurile, îmi staţi ca muierile la taifas. 

Îndemnul ţăranului găsi răsunet. Ciîţiva flăcăi, în cap cu Mihai 
Gavrilă se repeziră la tunurile părăsite în voia soartei: 

— Le facem vînt în Olteț, porunci Mihai Gavrilă. 

Erau două tunuri de 75, cu chesoane, așezate la o mică 
depărtare unul de altul, avînd gurile îndreptate spre sat. Flăcăii 
se puseră pe treabă și, scoţind cu tîrnăcopul sapele care-l fixau 
în pămînt, urniră din loc primul tun după care îi dădură brînci în 
vale. Tunul porni vijelios, descriind zigzaguri ca de om beat, 


culcă la pămînt o salcie tînără, dar se izbi de un salcîm și 
rămase acolo, la mijlocul drumului. 

— Jigodia, nu vrea să intre la apă, strigă înciudat Mihai. 

Ciţiva flăcăi coborîră să-l urnească din loc, dar tunul se opri în 
alt pom. Din nou îi făcură vînt. De astă dată tunul, nemaiavînd 
viteză, intră numai pe jumătate în apa riului și încremeni acolo, 
cu ţeava sprijinită de mal. 

— Lăsaţi-l că şade bine și-așa. 

Pe cînd ţăranii se trudeau să desfacă și tunul celălalt, 
răbufniră împușcături din flancul stîng. 

— Da astea de unde vin? se întrebă Mihai uluit. 

— Culcat! ordonă sergentul Gălușcă. 

Numai soldaţii executară comanda. Ceilalţi alergară în 
neorînduială spre castel. Dar și de-acolo fură întîmpinaţi de-o 
răpăială care le împuţină rîndurile. 

— Culcat! Culcat! răcniră mai multe glasuri tunătoare. 

O parte ascultară și se întinseră pe pămînt, iar ceilalţi cuprinși 
de panică, o rupseră de fugă spre albia rîului, cu gînd să se 
repeadă în sat. Alte salve ucigașe îi prigoni și din partea aceea, 
de pe malul celălalt al Oltețului. 

— Ait! Ne-au înconjurat! strigă sergentul Corbea ca fript. Cum 
naiba făcură? 

— Nu vă spusei eu că nu e numai o companie? zise Gălușcă. 
Fac prinsoare că-i un batalion. 

Gloanţele țiuiau mereu pe la urechi cînd dintr-o parte, cînd din 
alta, de nu mai știa omul cum să se ferească. 

Cel dintii căzu Pantelimon Gavrilă. Auzind gemetele tatălui, 
Mihai alergă prin ploaia de gloanţe și îngenunche lîngă el. 

— Te nimeriră hoţii, mă, taică? 

— Pînă aici mi-a fost dat... răspunse rănitul cu glas stins. Și 
tata și eu... tot de glonţ... Voi, vedeţi-vă de treabă... 

Și aplecînd ușor capul într-o parte, muri simplu, parcă ar fi 
trecut drumul la vecin sau ar fi răsucit o țigară. 

Mihai, cuprins de-o îndiîrjire fără seamăn, se năpusti orbește 
cu un pilc de oșteni, printre care era și sergentul Corbea, pisînd 
într-un punct pe care-l socotea mai slab, ca să spargă 
încercuirea. Gloanţele, izvorînd din toate părţile, șuierau zgîriind 
aerul, ba umblau chiar pe pămînt făcînd șerpi de ţărină. Stelaru, 
Stancu și Ruican căzură. Dar drumul se deschise spre libertate. 


— Scăparăm, Corbeo, hai s-o tundem! 

— Încotro? 

— la-te după mine, că știu locurile. Pe-aci am copilărit. 

O luară pe valea Adincatei, fugind fără să mai cate înapoi. Dar 
deodată sergentul se poticni, dîndu-se de citeva ori de-a 
berbeleacul. 

La început Mihai nu-și dădu seama dacă fusese atins sau se 
împiedicase. Cînd se apropie, Corbea nu mai răsufla. 

— N-avuseși noroc, frate-miu, să vezi ţară străină, că pe-aici 
nu mai e de trăit, în ţara noastră, îi spuse Mihai clătinînd trist 
capul, frămîntat de gîndul de-a se refugia undeva, departe... 


VULTANII DE FOC 


| 

În sat, muierile și bătrînii care se adăpostiseră la spital își 
pierduseră răbdarea. 

— O să ne apuce pe-aici prinzu-ăl bun... bombăni muierea lui 
Spoială. 

Femeia lui Ceacîru se plingea la rîndu-i: 

— Mă luară cu noaptea-n cap. Nici n-avusei cînd să mulg pe 
Joiana. Barem de-aș fi muls vaca să mă știu scăpată de-o grijă... 

Baba Ghimpoaia și o vecină de-a ei, după ce dădură cu bobii, 
plecară acasă: 

— Pui mîna în foc că n-o să fie nimic. 

— Bine-ar fi să ne alegem numai cu sperietura, îi răspunse 
Glafira, văduva lui Poponete. 

Cam la un ceas după plecarea babelor, se auzi de sus, de pe 
Călmățui, o spuză de împușcături. După citeva clipe pirii altă 
salvă, parcă mai aproape. Impușcăturile îndepărtate se înteţiră, 
dar nici cele apropiate nu se lăsau mai prejos, pînă cînd deodată 
se amestecară unele cu altele de nu mai era chip să le 
deosebești. 

— Se bat ai noștri pe deal cu armata, strigă înspăimiîntată 
Joița lui Prăsilă și căzu în genunchi cu mîinile împreunate a 
rugăciune: Ajută-le, Doamne, să izbîndească! 

Ca sub îndemnul unei porunci înalte, toate femeile căzură în 
genunchi și începură să se roage, așternînd cruci mari pe piept. 


lar se pripăși o tăcere nu prea lungă, după care din nou 
începu lătrătura puștilor de nu se mai isprăvea. 

— Ce-o fi făcut, fă, ai noștri, au răzbit armata? 

— Cum o vrea Dumnezeu, parcă e după ei? 

— O fi căzut vreunul? 

— Care cum i-a fost scrisa. 

Deodată, în mijlocul acestei vorbiri, trăsni o bubuitură 
năprasnică de se clătină pămîntul cu case cu tot. 

— Auliu! A-nceput să tragă cu tunurile! izbucniră glasuri 
îngrozite. 

Se iscă o rumoare neobișnuită, ca mugetul mării. Femeile se 
uitară una la alta, cu ochii măriţi de spaimă, așteptind să se 
dărime clădirea pe ele dintr-o clipă într-alta. Citeva deteră să 
fugă. 

— Staţi pe loc... Nu vă speriaţi că nu cade aici, răcni moașa 
Dumitrana, care era mai curajoasă decit un bărbat. 

Intervenţia energică a moașei linişti pe femei. Se strînseră 
unele în altele, ținînd plozii în braţe, ca să fie mai aproape de 
ele și așteptară, lipite, să li se împlinească „scrisa“. 


II 

O nouă bubuitură sparse urechile aerului şi o proaspătă 
ghiulea poposi deasupra șipotelor, căzînd în balta Gorganului. 

— Alta, mă, că asta s-a dus la scăldătoare! zbieră Heruvim, 
încercînd a-i urmări zborul prin văzduh. 

Bubuiră încă două trăsnete. O ghiulea nimeri în curtea lui 
Buzatu, mutîndu-i pătulul în uliţă, iar alta se abătu asupra casei 
lui Stoian Ulmu, retezînd-o pe din două, ca pe-o mămăligă. 

— O atinseși, cîrno, dumnezeii mă-tii, parcă băgași vreo 
cărămidă în gospodăria lui Ceacîru, strigă Heruvim clătinîndu-se 
în mijlocul uliţei ca o luntre pe valuri. 

Apoi se adresă artileriei nevăzute care vărsa foc numai pe-o 
gură de tun: 

— Mai trage, mă, una în baltă! 

Fiuuu! Fiuu! Buum! șuieră altă ghiulea deasupra capului lui 
Heruvim, dar beţivul nu reuși să vadă unde a căzut. 

— Ascunde-te, nărodule, că te face chisăliță, îi strigă moș 
Barbu Găvană, trecînd drumul ca să se refugieze în biserică. 


— N-are inima aia... răspunse chefliul. De mine nici dracu nu 
se atinge că-s „heruvim“, darmite o curvă de ghiulea? 

O ghiulea care căzu la vreo două sute de metri de spital stîrni 
spaima în femeile adunate acolo. Uneia dintre ele i se păru că se 
prăbușește clădirea și zbieră înfricoșată: 

— Cade spitalul pe noi! 

Parcă fu un făcut. Toate muierile ieșiră claie peste grămadă 
din sala unde se adăpostiseră și, cuprinse de panică, o apucară 
în neștire spre piaţă. 

— Staţi pe loc, nu fugiţi! strigă după ele locotenentul Niţă 
Pantelie, dar vocea lui n-o auzi nimeni. 

Cînd al doilea grup de femei fugite ajunse în dreptul cîrciumii, 
chiar în acea clipă hardughia lui Chioru se prăbuși ca trăsnită și 
se aprinse. O puzderie de așchii și ţăndări din acoperiș și șopron 
se abătu asupra fugarelor năuce, sădind un gol în mijlocul lor. 
Patru femei căzură și nu se mai ridicară de jos. Alte cinci, rănite, 
o rupseră la fugă mai departe, urlînd de durere și mai mult de 
groază. Printre cele moarte se afla și Joița lui Prăsilă, care ţinea 
în braţe un copil de ţiţă și pe alţi doi mai mici de mînă. 

— De capu-ţi! strigă Heruvim văzînd prăpădul. Te întrecuși cu 
firea... Asta fu prea belalie. 

Pfiuuu! Pfiuuu! Buuuuum! 

— Ho, ajungă-vă! Destul, lighioanelor! Isprăviţi o dată că mă 
pui cu paru pe voi! 

Vauuu! Vauul! 

— Staţi, mă, n-auziţi, grijania mamii voastre de mahomedani, 
ce vreţi să ne radeţi satu ca cu briciu? 

Ghiulele drăcești foiau pe sus încinse și tăbărau dușmănește 
pe colibele șipotenilor, făcîndu-le zob. Căsuţele lui Pantelimon 
Gavrilă și Marin Viţu, care erau lipite spate-n spate, se 
amestecaseră una cu alta alcătuind un morman sfișietor de 
ruine. Coliba lui Plesnilă, pe care doi ani încheiaţi se canonise 
omul s-o înalțe, ardea cu vilvătăi mari. Se mai întîmplară și 
lucruri ciudate: așa, un obuz retezase de la pămînt salcîmul din 
ograda lui Dumitru Răzmeriţă și-l înfipsese în acoperișul casei lui 
Călin Biîrligatu, iar cîinele lui Radu Viziru fusese zvîrlit tocmai în 
vîrful bătrînului gorun din tîrgul de săptămînă și zăcea acolo, 
agăţat de-o creangă, cu burta spintecată. 


Șipotenii aciuaţi în cimitir, ajunși clocot de mînie, își plimbau 
mereu ochii pe cerul înfierbîntat, de unde poposeau vultanii de 
foc semănînd schilodirea sau moartea. Petre Dănilă, trecînd de 
granița răbdării se desprinse de locul unde stătea, urcîndu-se pe 
movilița unui mormiînt. De acolo începu a răcni cu glas de tunet 
ca să-l audă toţi morţii, chiar și cei îngropaţi la capătul celălalt al 
cimitirului, slobozind în cuvinte tot focul și revolta care îi prăjeau 
sufletul. 

— Sculaţi-vă, măi, adormiţilor, că v-o fi putrezit oasele de 
atita ședere! Cum vă rabdă inima să tînjiţi în groapă cînd s-a 
abătut atita urgie pe capul nostru? Ridicaţi-vă din culcușuri să 
vedeţi ce n-aţi văzut de cînd lumea. 

— Scoală, măi Dumitre, să te-ntreb dacă știi ce sat o fi ăsta, 
că eu nu mai știu. Cînd trăiai, colibele noastre stăteau pe 
pămînt, acum se zbenguiesc în aer, ca păsările... 

— Scoală și dumneata, nea Pavele, care luptași la 77 și erai 
tunar, să vezi ce e aia bombardament. Voi nu șterserăţi Plevna 
de pe faţa pămîntului, cum ne șterse artileria Șipotele noastre 
fiindcă ne căutarăm drepturile. Acum o să ne căutăm și satu... 

— Trezește-te și tu, loniţă Poponete, măcar o clipă să te 
bucuri că nu mai sînt boieri prin partea locului, ca să scoţi 
căciula dinaintea lor. Pe urmă te-oi culca iarăși să te odihnești, 
că ai fost tare trudit, săracu de tine... 

Petre Dănilă curmă convorbirea cu răposații și își șterse cîteva 
piriiașe de sudoare cu dosul mînecii. Vreo trei-patru ghiulele 
trosniră înfundat, undeva pe-aproape, ridicind nori groși de 
tărînă. 

— Nu! răcni din nou Petre, făcînd un gest deznădăjduit cu 
mîna, nu vă treziți! Mai bine staţi pe loc, că venim și noi acilea. 
Colea pe pămînt nu ne mai găsim rostu... Venim cu viața 
netrăită, așa cum sînteți toți în satu vostru de sub pămînt... 

Şipotenii se uitau împietriţi la Dănilă, ascultîndu-i vorbele 
încinse ca fierul înroșit și oftau într-una. 

Deodată un obuz se năpusti fără veste dînd iama în citeva 
morminte, parcă ar fi avut o socoteală și cu morţii. Un morman 
de oseminte ieșiră la iveală din măruntaiele pămîntului, jucînd 
un tontoroi scurt și macabru prin văzduh. Trei oameni care se 
aflau în preajmă fură sfîrtecaţi și învălmășiţi cu rămășițele celor 
duși. 


— A ieșit serdaru din groapă! strigară șipotenii cuprinși de 
panică, fugind de-a valma peste morminte ca să scape teferi. 

— Se puseră și boierii ăi morţi să ne căsăpească, zbieră lon 
Buzatu, nimerind devale drept în albia Oltețului. 

Petre Dănilă, cu toată sperietura, se stăpini și rămase neclintit 
pe locul unde se afla. Apoi, ridicînd privirea spre cer, scrișni cu 
dojană aspră: 

— Mă, Doamne, ce păzești acolo? 

Nu-l auzi nimeni, căci cimitirul rămăsese numai cu morții. 
Dincolo, în biserică, la auzul trăsnetului picat în cimitir, lumea 
dădu buzna să iasă pe ușă afară, crezînd că ghiuleaua căzuse 
pe casa domnului s-o facă una cu pămîntul. Citeva femei aflate 
mai aproape de ieșire nimeriră în pridvor, dar cînd veni grosul se 
făcu o înghesuială cumplită, care zăvori ieșirea. 

Moș Barbu Găvană, dîndu-și seama de primejdia strivirii, răcni 
cu glas de tunet: 

— Staţi pe loc! Nu s-a întîmplat nimic! 

Preotul, ieșind din altar, strigă și el: 

— Nu fugiţi! Nu-i nici un pericol! 

Aceste intervenții avură darul să liniștească lumea. Năvala 
spre ușă se muie ca prin farmec, iar femeile și copiii se 
întoarseră cu faţa spre altar. 

— Nu vă speriaţi, căci în sfinta biserică nu vi se poate întîmpla 
nimic rău, le cuvîntă preotul cu glas tremurind, abia stăpînindu- 
și emoția. 

Numai pe Heruvim Tănase nu-l răpuse groaza. Chefliul se 
plimba nepăsător prin împărăţia ghiulelelor, de unul singur, ca 
vodă prin lobodă, ieșindu-le în întîmpinare, ocărîndu-le sau 
blestemîndu-le ca pe niște fiinţe cu pricepere și grai. 

— Ce făcuși, fă, tirfă afurisită, de ce șterpeliși acoperișu 
creștinului? Ce, nu era pus bine sau pui tu altu mai bun? 

După un timp începu să se roage: 

— Trimete, mă leat, una mai sprincenată, s-o prinz în braţe și 
s-o joc o învirtită! 

Șchijele unui obuz căzut în preajma oficiului poștal avariară 
faţada acestuia făcînd ţăndări fereastra și ușa. 

— Ei, vezi, așa mai merge, mîndruţo! urlă Heruvim. Trebuie să 
avem în vedere și clădirile stăpinirii... Mai ţin-te și cu statu! 


Dar după un timp beţivul obosi. Urmărea încă păsările de foc, 
dar nu mai spunea nimic. Tot alergind încoace și încolo, zări 
locul unde fusese coliba lui Buzatu, acum rămas gol. In ograda 
lui Oprea Măruntu văzu un bou sfirtecat, din care trăgeau o 
haită de cîini. 

ÎI trecu năpristan un fior prin șira spinării. Se gîndi unde ar 
putea s-o șteargă ca să scape mai repede din iad. Dar în clipa 
aceea o nouă ghiulea șfichiui văzduhul. 

— Mă văzu spurcăciunea, își spuse omul în gînd și de astă 
dată, cotropit de-o teamă subită, se ciuci în șanțul uliţei, sub un 
podet. 

Un trosnet uriaș zgilţii satul din ţiţini pentru a nu știu cita 
oară, făcîndu-l să se clatine ca o corabie pe valuri. De pe locul 
unde picase vulturul de foc se ridică un nor greu, întunecat, de 
tarînă. Cînd se împrăștie, Heruvim nu mai era nicăieri de găsit. 
Pierise o dată cu norul, în necuprins. 

Altă ghiulea nu mai căzu. Bombardamentul încetase. 


NU POT SĂ TE IERT DOAMNE! 


| 

Gjgel Năsturaș, ajuns la Caracal, nimeri drept la Șuculescu, 
prefectul judeţului, căruia îi înșiră toate cîte se petrecuseră la 
Șipotele, în noaptea aceea de pomină. Acesta îl ascultă cam 
plictisit, pe urmă își văzu de treburi. Eh, conace și castele ca 
acelea din Șipotele fuseseră ele multe prefăcute în scrum și 
mulți moșieri ca Dănescu își pierduseră viaţa, nevrind să se 
refugieze la oraș, ca să nu-și părăsească averile la voia 
întîmplării. De aceea nu luă nici o măsură specială. Ce măsură 
să ia? Nu trimisese chiar ieri o companie de soldaţi la Vlădoaia, 
care avea misiunea de a restabili ordinea și la Șipotele? Dar, pe 
urmă, cînd primi o înștiinţare telefonică din partea lui Vilsan, 
dirigintele poştei, care îl ţinea în curent cu mersul 
„evenimentelor“, că armata pactizase cu răsculații, intră la grijă. 
Hm, drăcia dracului, nu prea era de glumă! Cu rezerviștii, mai 
du-te-vino, poţi să treci cu vederea o defecţiune, dar cu soldaţii 
în termen — iată un lucru destul de grav. 

Tocmai atunci pică în capitala judeţului și sublocotenentul 
Radomir Radu, scăpat cu fuga din mîinile răsculaților, care-i 


povesti pe larg ce se întîmplase în satul acela „blestemat“. 
Așadar își pierduse viaţa un ofițer, căpitanul Mazilu, răpus de 
rebeli, iar despre locotenentul Niţă Pantelie nu se știa nimic. În 
orice caz, situaţia devenise critică nu numai prin proporţiile 
luate de răscoală, dar și prin exemplul primejdios care în orice 
clipă ar fi găsit imitatori în armată. 

Șipotele, cuibul acela de „rebeli“, întrecuse în virulență 
revoluţionară Stăneştii din Vlașca și Băileștii din Dolj, ridicîndu- 
se în capul mișcării. 

Trebuia să ia măsuri urgente, drastice, să spargă buba cu 
puroi, să nu gangreneze tot judeţul. Chemă pe colonelul 
Deleanu, comandantul militar al judeţului, pe Stamatiu, 
comandantul jandarmeriei, avansat de curind maior, pe 
procurorul Aldea și pe  latropol, directorul prefecturii. 
Consfătuirea ţinu pînă noaptea tîrziu. Între timp vorbiră în două 
rînduri cu generalul Năsturaș de la Craiova. Răscoala șipotenilor 
și a soldaţilor din regimentul 34 trebuia reprimată cu strășnicie, 
fără nici o amînare. 

A doua zi, pe înserat, pornea spre Șipotele un batalion de 
infanterie și o secţie de artilerie cu ordinul special de a 
bombarda satul, pentru a pedepsi exemplar pe răsculați. 

Plecarea se făcu însă defectuos. Lt.-colonelul Ioanid, care 
avea unităţile răspîndite, plecă înainte cu compania a IV-a, 
urmînd ca maiorul Macovei să vie mai tîrziu cu celelalte trei. Pe 
lîngă această greșeală mai comise și alta: nesocotind că l-ar 
paște vreo primejdie, nu făcu siguranţa dispozitivului în faţă și 
pe flancuri, așa cum scria la carte. Aceste greșeli îl costară 
viaţa. 

Maiorul Macovei sosi tocmai la timp și, dîndu-și seama de 
situaţia în care se afla compania a IV-a, efectuă numaidecit o 
manevră de învăluire cu ajutorul celor trei companii ale sale. 
Răsculaţii deschiseră focul, dar prinzind de veste că sînt 
încercuiți n-avură încotro și se predară cu pierderi grele. 


II 
Armata se instalase în clădirea spitalului. În pivniță înghesuiră 
claie peste grămadă vreo două sute de ţărani și soldați prinși în 
încercuire, căci o bună parte reușiseră să scape. 
Maiorul Macovei tuna și fulgera: 


— Auzi, domnule, să opună rezistență armatei... Să se lupte 
cu armata! Ceva nemaipomenit... Să-ţi stea mintea-n loc! 

Satul rămase pustiu, ca noaptea pe furtună. Colibele zăceau 
la pămînt, în măruntaiele lor devorate de foc, fumegînd încă. 
Unele erau mutate din loc sau rămase fără acoperișuri; altele 
spintecate pe din două, fără pereţi, lăsînd să se vadă ce aveau 
înăuntru, ca la teatru. Uliţele și ogrăzile fuseseră și ele 
desfundate de gropile obuzelor sau de ruine căzute cine știe de 
pe unde. Parcă se abătuse asupra Șipotelor un uragan 
năprasnic, ca de sfîrșit de lume, care răvășise din temelii toată 
așezarea gospodărească, dînd-o peste cap, dușmănește. Numai 
un mănunchi de case pe care le numărai pe degete scăpaseră 
tefere din iureșul nimicitor. Arătau însă triste și stinghere de 
norocul lor, văzînd în preajmă atita jale și pustiu. Printre ele era 
și casa cea mai răsărită din sat — a lui Oancea, fostul primar. 

Mulțimea care se afla în biserică dete cea dintii ochii cu 
armata. Bătriînii și femeile căzură în genunchi dinaintea 
maiorului Macovei, ca-n faţa unui împărat, care, cucerind o 
cetate, împărțea supușilor săi viaţa sau moartea. 

Acesta cîntări îndelung fiinţele înfricoșate, cu feţe scofilcite, 
aproape neomenești, care stringeau ploduri în braţe, sau arătări 
gîrbove, cu plete ninse. O clipă îi trecu prin minte: „ăștia sînt 
talpa ţării?“ comparaţia stereotipă cu care politicienii și gazetarii 
băteau monedă. Clătină din cap și-i întrebă: 

— Voi aţi stat în biserică pe timpul bombardamentului? 

— Să trăieşti, luminăţia ta, vorbi moș Găvană, ne-am dus la 
slujbă. Ce era să facem? 

— Cum la slujbă? Ce slujbă e aia? făcu tot mai mirat ofiţerul. 

— Apăi azi sînt blagoveșteniile, sărbătoare mare, îl lămuri 
moșul. 

Maiorul rămase perplex. Ţăranii ăștia sînt nebuni de legat. 
Auzi colo, să asculte liturghia fără să se sinchisească de 
bombardament. Din ce aluat erau plămădiţi? 

Şi întorcîndu-se către căpitanul Dincea îl întrebă: 

— Ce zici, căpitane, de una ca asta? 

— Ce să zic, domnule maior? Mie vă rog să-mi daţi voie să-i... 
să-i admir. 

— Da, cam așa-i... Unde pui că sînt mai multe femei decit 
bărbaţi. Nevastă-mea se sperie de un șoarece, dar s-audă 


tunurile bubuind? Și prăpăditele astea mi-au stat sub potopul de 
ghiulele. Apoi adăugă, mai mult pentru sine: Se pare totuși că e 
ceva adevărat cu talpa... 

Le făcu semn să se ridice și să plece. Cînd femeile se 
împrăștiară prin sat și văzură prăpădul cu ochii, cînd își găsiră 
gospodăriile turtite la pămînt sau cuprinse de flăcări începură să 
tipe și să răcnească parcă le umblau turcii cu iataganele prin 
măruntaie. Unele se tăvăleau prin ţărină de deznădejde, urlînd: 

— la-mă moarte! La ce mă ţii să mă prăjești de vie? 

Altele  cîrteau împotriva cerului, cuprinse de nebunie, 
blestemau cum le venea la gură, fără frîu. 

— lote ce urgie ne aduseră blagoveșteniile. 

— Dumnezeu nu mai vede și nu mai aude. 

Tudora lui Dumitru Răzmeriţă găsi casa întreagă în picioare, 
numai gardul fusese smuls o parte și prefăcut în ţăndări. 

— Avuseși noroc, Tudoriţo, numai de noroc să nu se plingă 
omu, îi aruncă o vecină, pizmuind-o. 

— Mai bine se ducea casa și-mi trăia bărbatu! răspunse ea cu 
glas muiat, clătinînd din cap. 

Abia după prînz se întoarseră ceilalţi care fugiseră peste 
Olteț. Se stîrni alt val de urlete și țipete: 

— Vă trebuia răzmeriță? Na! Săturaţi-vă de răzmeriță! 

La Prăsilă situaţia era și mai tragică: casa lovită de două 
ghiulele stătea pe brînci, cu acoperișul lăsat la pămînt, 
prefăcută parcă în bordei. Joița, femeia lui, zăcea moartă în fața 
cîrciumii lui Chioru cu un plod de ţiţă; ceilalți doi copii mai 
măricei, ușor răniţi, nimeriseră în casa popii, unde-i îngrijeau 
Ştefania și Daria, iar Prăsilă se afla închis în pivniţa spitalului, 
prins de oaste, printre rebeli. Ceilalţi copii rătăceau, buimaci, 
fără stăpîn, neștiind ce să facă, încotro să-și îndrepte pașii. 

Femeile cărora nu le veniră bărbaţii fură cuprinse de altă 
deznădejde, mai cruntă decit cea dintii. Se apucară să-i caute 
peste tot, întrebînd și iscodind la nimereală, fără nici un rost. 

Mitrana lui Vitu umbla speriată după Marin al ei, fără să-i mai 
pese de casă. 

— Nu te prăpădi cu firea că trăiește, o încredință Nicoliţa 
Opran, auzii că l-a pus la popreală în pivniţă. 


Dar Mitrana nu era să se ia după vorbe. Alergă sus, pe deal, 
unde fusese „blestemata“ de luptă, să-l caute de n-o fi printre 
morți. 

Pe dealul Călmățuiului răsărise un cimitir nou, fără morminte, 
numai cu morți. Femeile foiau încoace și încolo printre leșuri, 
umblînd să-și recunoască bărbaţii. Cîteva, înfipte locului, boceau 
pe cadavre de se înfiora văzduhul. Maria găsise trupul 
bărbatului ei și îl scălda în lacrimi. 

— Auleo și pe Pantelimon îl căsăpiră? și Mitrana începu să ţipe 
și să se văicărească. 

— Da ce-l plîngi cu atita foc? o întrebă Maria, cătînd mirată la 
vecina ei. 

Dar Mitrana, care scăpase hăţul durerii, n-o auzea și chiar 
dacă o auzea, ce-i păsa de dinsa? 

Rada găsise pe bărbatu-su, Enache, și după ce îl plinse mai 
bine de un ceas, află la cîţiva pași și leșul băiatului ei, Ducu. De 
unde să mai izvorască lacrimi și pentru el? Le secase izvorul și 
nu mai avea putere nici să geamă. Ridică ochii spre cerul rămas 
încă senin și surizător și murmură năbușit, clătinînd capul către 
cineva care părea c-o vede și-o aude: 

— Mă lăsași singură pe lume...! Cum te răbdă inima? Ori ai 
inimă de piatră? 

Deși sfirșită, la capătul suferințelor, femeia mai avu un 
suprem acces de revoltă: 

— Nu poot! Nu pot să te iert, doamne! 


SALA DE OPERAŢII 


| 

Trecu cea mai cumplită noapte pe care o trăiseră vreodată 
șipotenii și zorile împletiră altă zi. Dis-de-diminaţă umblă vestea 
că se întorsese în sat șeful secţiei, Chițu, cu jandarmii lui. 

— Ei, și? Dac-au venit, ce? 

Oamenii ridicau nepăsători din umeri. Ce rău mai puteau să le 
facă jandarmii peste ceea ce înduraseră? Să vie sănătoși! 

Mai mult decit atita: sosise chiar Stamatiu, comandantul 
jandarmeriei din judeţ, avansat proaspăt maior, și se aștepta să 
pice și alte mărimi de la Caracal. 


Stamatiu, de cum sosi, se puse pe lucru. Mai întîi își instală 
biroul în sala de operaţii a spitalului. 

— Trebuie, Chiţule, să tăiem cu bisturiul în carne vie, altfel nu 
reuşim a pacifica pe bandiți! zise aspru comandantul 
jandarmilor. 

Și începu înfrigurat cercetările pentru a descoperi pe capii 
răscoalei care făcuseră autorităţilor de la centru atita sînge rău. 
Îl invită pe locotenentul Niţă Pantelie ca să-l descoase în ce 
împrejurări soldaţii pactizaseră cu rebelii. Ofiţerul, cu mîna 
dreaptă bandajată, îi povesti pe scurt cum se întimplase 
„nenorocirea“, stăruind asupra neașteptatului gest al lui 
Poenaru Mircea. 

— Am găsit în lucrurile lui și un număr din România 
Muncitoare. Dumneata nu știai că ai în companie elemente 
socialiste? 

— Nu, domnule maior, răspunse Niţă. Nici domnul căpitan 
Mazilu nu avea cunoștință. Altfel nu l-ar fi luat. 

— Bine, să zicem că nu știai, replică Stamatiu concesiv. Dar 
nu știaţi că celălalt, caporalul Gavrilă, e de fel de-aici, din 
Șipotele? 

— Nici asta, domnule maior. 

— Apoi, locotenente, cam multe lucruri nu știaţi, pe care 
totuși trebuia să le știți. Acum cred că ţi-ai dat seama, chiar pe 
pielea dumitale, ce urmări pot avea asemenea greșeli 
regretabile. E de mirare că rebelii nu te-au masacrat. Eu să fi 
fost în locul lor făceam altfel, pe onoarea mea. 

— Vă înșelaţi, domnule maior, ţăranii sînt miloși... Dacă uneori 
devin răi, aceasta se datorește mizeriei în care trăiesc. 

Un hohot uriaș de ris fu răspunsul. 

— Miloși? Să mori de rîs... Sînt cîini, locotenente, cîini turbați. 
Cui i-ar fi trecut prin minte să taie cu ferăstrăul pe nenorocitul 
de logofăt al lui Dănescu? 

Locotenentul Niţă tăcu. Se obișnuise în scurta lui carieră 
militară să nu întreţie discuţii în contradictoriu cu superiorii săi, 
pentru că dreptatea trebuia să fie întotdeauna de partea lor. 
Asta era lege în armată. Totuși ceru îngăduire lui Stamatiu să 
plece la Craiova pentru a se interna într-un spital, deoarece rana 
de la mînă se înrăutăţise. 

— Bine, du-te. Să-ţi facă plutonierul formele. 


Apoi, zimbind maliţios, adăugă: 
— Vezi că și noi orășenii sîntem miloși? 


II 

După plecarea locotenentului Niță Pantelie, comandantul 
Stamatiu puse jandarmii să caute pe caporalul Gavrilă Mihai și 
să-l aducă viu sau mort. Chițu, cu ajutoarele sale, se dete peste 
cap să prindă pe feciorul lui Pantelimon, dar ia-l de unde nu-i. 
Nu era nicăieri de găsit, parcă intrase în pămînt. Întrebară în 
dreapta și în stînga, îl căutară printre cadavre, crezînd că o fi 
căzut în lupta de pe Călmățui, nimic. O schingiuiră pe maică-sa 
Maria, doar-doar le-o da în vileag ascunzătoarea. Degeaba! 
„Tîlharul“ dovedea deșteptăciune, nu sta cu deștu-n gură, știa 
să-și păzească pielea. Se vede că-și luase tălpășița ca de rîndul 
trecut și acuma — pas de mai pune mîna pe el. „Măcar să fi trăit 
tat-su, își spunea cu ciudă șeful de post, îmi răcoream o ţiră 
inima pentru bătaia care mi-o dete atunci“. 

Chiar în aceeași zi se înfăţișă înaintea lui Stamatiu, fără să fie 
chemat, notarul Partenie. 

— Să trăiţi, don'maiur, începu acesta plecîndu-se umil pînă la 
pămînt, venii să vă spui tot ce-a fost pe-aici, ca să știți și 
dumneavoastră care-s vinovaţii și care nu. 

— Bine, mă, foarte bine ai făcut, îl încurajă maiorul. Asta 
dovedește că ești un slujbaș devotat statului. 

— Așa am fost întotdeauna, așa sînt și-acum. 

— la așază-te și scrie pe hirtie ce ai de spus. 

— Vă rog să mă iertaţi de îndrăzneală, don'maiur, însă n-am 
spor la scriere și mă cam poticnesc. Lăsaţi mai bine să-i dau cu 
gura, că mi-e mai la îndemiînă și notaţi dumneavoastră că sînteţi 
umblat prin școli. 

Stamatiu vru să-l repeadă, dar se răzgindi. S-ar putea ca 
stîrpitura să-i furnizeze informaţii importante și ar fi o 
nechibzuinţă din parte-i să nu le culeagă, ori de unde ar veni 
ele. 

Notarul își dezlegă larg limba. Timp de două ore povesti 
comandantului jandarmeriei tot ce se petrecuse în sat din 
noaptea cînd moșierul Dănescu își găsise sfîrşitul și pînă la 
venirea armatei. Nu uită să adauge că șipotenii jefuiseră 


castelul și hambarele, cărînd acasă nu numai grînele, dar și 
lucrurile Dănescului. 

— Unu, Ghiţă Cărare, a dus acasă pianul boierului, că vedeţi 
dumneavoastră muieri-sa făcea scurtă la mînă dacă nu 
zdrăngănea la domnu pian. Altu, un beţiv, un ăla care nu e zi de 
la Dumnezeu să nu se-mbete, notaţi-l, îl cheamă Heruvim 
Tănase, umbla cu bejarca boierului în cap. 

— Ce e aia bejarcă? întrebă curios ofiţerul. 

— Apăi... un troncănel... mare cit o oală... 

— Joben, mă, prostule, zise Stamatiu ghicind despre ce era 
vorba. 

— lertaţi, don'maiur, nu știam că așa-i spune. 

Apoi notarul se apucă să depene împrejurările în care soldaţii 
trecuseră de partea răsculaților, din cauza lui Mihai Gavrilă. 

— Treci peste asta, știu cum s-a întîmplat, îi porunci Stamatiu. 

— Însă p-asta de v-o spui acuși, pun mîna în foc că n-o știți, și- 
i dete pe faţă planul oamenilor de-a porni spre capitala judeţului 
cu gînd s-o devasteze. 

— Cum, mă, ce voiau să facă? Să atace Caracalul? se miră 
Stamatiu. 

— Așa, dom'maiur, să-l ia cu asalt ca pe Griviţa. Cum nu 
venea armata la ţanc, cum năvâăleau răsculații peste 
dumneavoastră. 

— Fugi d-aci, jigăritule, nu umbla cu gogoși, i-o reteză 
neîncrezător maiorul. 

— Să nu mă ridic după scaun dacă vă mint, se apără Partenie. 
Păi nu știu eu ce-au ticluit dumnealor? Nu plecară capii răscoalei 
să ia înţelegere cu cornăţenii, cu vlădoienii și cu hurezanii? Cum 
vă daţi dumneavoastră cu ideea că armata i-a prins și pe-ăia din 
Cornățel și Vlădoaia? Ce căutau ei într-ai noștri? Ce mai, e cu 
ochi și cu sprîncene... 

— Extraordinar! făcu minunîndu-se Stamatiu. Și cine a fost cu 
planul ăsta criminal? 

— Apăi cine putea să fie, decit Preda, învățătorul. El a fost. 

— Aici n-ai nimerit-o: Preda e arestat și stă la răcoare. 

— Vedeţi că nu sînteţi la curent? Preda nu e la răcoare. l-a dat 
drumu, l-am văzut cu ochii mei. Dumnealui a fost toată 
pacostea, că dacă nu era, n-avea cine sminti oamenilor minţile 
din cap; ăsta e unu la mină. Al doilea e Pantelimon cu fi-su 


Mihai; al treilea Petrică Dănilă, pe care l-au pus primar, nu l-ar 
mai fi pus; al patrulea socru-su, moș Barbu... 

— Barbu și mai cum? întrebă maiorul care însemna numele. 

— Barbu Găvană, după pronume. Zisei al patrălea... Așa... și 
al cincilea, care? A, ăsta... moș Stan Cimpoieru care are băiatu 
ajuns mare la București. 

— Ăștia sînt toţi? 

— Staţi că uitai pe lacob... 

— Care lacob? 

— lacob Negoiţă, âl de-a fost condamnat. 

— Ce-a făcut ăsta? 

— Apăi nu vă spusei că după ce a omorit Dumitru pe boier, 
ăilanţi au pus mîna pe logofăt și păcătosu ăsta l-a tăiat cu 
fierăstrăul ca pe un buștean? 

— Altceva ce mai știi? 

— Atita pînă una-alta. Dacă mi-oi aduce aminte sau dacă oi 
mai afla ceva viu să vă raportez, fiindcă, după cum spuserăți și 
dumneavoastră, eu sînt slujbaș devotat cîrmuirii. Să puneţi pe 
lîngă don'prefect o vorbă bună pentru mine, poate m-o avea în 
vedere. 

— Bine, bine... făcu plictisit maiorul. 

— E drept că trăiesc cu oamenii din sat, dar nu-mi dă ei 
demîncare, cîrmuirea îmi dă și cu ea trebuie să ţin. Este, don’ 
maiur sau nu? 

Stamatiu nu răspunse. Notarul continuă încălzit: 

— Tot eu avusei grijă cînd a ieșit de la tipografie cîntecul cu 
pămîntul să-i duc o foaie răposatului boier, Dumnezeu să-l ierte! 

— Lasă astea. Astea-s lucruri vechi. Spune-mi unde-i 
învățătorul? 

— Nu știu, să mă bată Dumnezeu dacă știu. Ce nu știu, nu 
știu! 

— Tilharul merită să fie împușcat! strigă Stamatiu furios, 
izbind cu pumnul de săriră în sus toate lucrurile de pe masă. 

După plecarea notarului Partenie, comandantul jandarmilor 
chemă pe Chițu la el și-l întrebă: 

— Ce știi de învățătorul Preda? 

Şeful secţiei ridică din umeri. Nu știa nimic. 

— Îţi dau termen de trei ore să mi-l aduci legat fedeleș. 

— Înţeles, don'maior, să trăiţi! 


Începu o goană furibundă după învăţător. Jandarmii întrebară 
pe Simina dacă e acasă bărbatu-su, dar cum femeia, speriată, 
spuse că nu l-a văzut de ieri, cotrobăiră prin odăi, prin sălile de 
clasă, prin pivniţă și pod, fără nici un rezultat. 

— N-o fi murit? își dete Chițu cu părerea, dar tot el lepădă 
gîndul. Dacă murea se afla pînă acum fără doar și poate. 

Îl căută în cîteva locuri pe unde bănuia că s-ar fi putut 
ascunde, la părintele Gherase, la moș Barbu Găvană, la Petre 
Dănilă. Nu era de găsit. Chițu turba de furie. Cum să se 
înfăţișeze înaintea comandantului cu mîna goală? Tocmai cînd 
pierduse orice nădejde, socotind că o fi fugit omul undeva la 
oraș ca să-și scape pielea, sergentul Dulamă avu ideea să-l 
caute printre cei prinși de armată, care erau închiși în pivniţa 
spitalului. Şi într-adevăr îl găsi acolo. 

— Măi, măi, cum m-am prostit, mama mă-si de treabă, făcu 
obidit Chițu, dîndu-și un pumn în cap. Dacă nu era boul ăsta de 
sergent păţeam rușinea. Auzi, lui să-i dea prin gînd și mie nu... 


NU S-A TERMINAT RĂZMERIŢA 


Învățătorul Preda fu scos din pivniţa spitalului unde zăceau 
„prizonierii“ și adus în sala de operaţii. Arăta ca un om scăpat 
dintr-o crîincenă încăierare: în pometul obrazului avea o rană 
vinătă, din care încă șiruia sînge, iar în frunte o pată 
negricioasă, pînă deasupra ochiului drept. Haina era ruptă, un 
buzunar smuls din cusătură atirna jos, iar îmbrăcămintea se 
pătase toată de pămînt jilav. 

Preda nu părea să ia în seamă starea jalnică în care se afla, 
din cauza schingiuirilor îndurate de la jandarmi. Dimpotrivă avea 
o uitătură demnă, chiar semeaţă, care contrasta dureros cu 
ţinuta lui devastată. 

Cum îl zări, maiorul Stamatiu se schimbă la faţă. Din încruntat 
cum era, deveni zîimbitor și ca de obicei, cînd se găsea în toane 
bune, o dete prin glumă: 

— Ce faci, puiule moţat? Cine mi te-a scărmănat? 

Învățătorul, auzind zeflemeaua mai dureroasă decît rănile de 
pe corp, aruncă maiorului o privire dispreţuitoare și rosti 
sfidător: 


— Curînd-curînd, văduva dumitale îmi va cerși piine pentru 
copiii ei. 

— Ce e aia? Ce-ai spus? Nevastă-mea văduvă? Și tu mare și 
tare în ţara asta? 

Și Stamatiu izbucni într-un ris homeric, după care trase o 
înjurătură: 

— Coliva mă-ti de flămînd, uite de la cine o să cerșim noi 
demiîncare... Apoi brusc, ridicînd tonul, într-o dezlănţuire de 
mînie, urlă: Pînă atunci fă bine și spune-mi de ce ai fugit, 
banditule, de la pușcărie? Pentru care motiv? Și ce mi-ai căutat 
aici? Ca să te înhăitezi cu alţi bandiți de teapa ta și să-mi atacați 
mișelește armata română? Ai? Răspunde, șontorogule! 

Învățătorul, împroșcat de ocări, ridică din umeri și pufni pe 
nas abia perceptibil. Stamatiu se înfurie: 

— Nu vrei să răspunzi, tilharule? Ai prune în gură sau ai 
amuţit? 

Preda tăcea, liniștit ca apa adîncă. 

— Așa? Atunci răspund eu în locul tău: ai venit să ridici pe 
flămiînzii ăștia ca să atacați Caracalul și să-l jefuiţi. Ai? Te-am 
ghicit, rebelule? 

Un nou suris, abia vizibil, fu răspunsul. Maiorul continuă: 

— Chiar atacarea armatei care a costat atitea vieţi e tot 
isprava ta. Tu ești capul tuturor nenorocirilor care s-au întîmplat 
aici. Cum de te-a ţinut statul, de ce ţi-a plătit leafă, cine te-a pus 
să înveţi carte pe copii, mă, trădătorule și banditule? Răspunde 
că te fac una cu pămîntul... 

— Cît timp nu vorbeşti cuviincios, n-am ce răspunde, spuse 
răspicat învățătorul. 

Parcă ar fi explodat un obuz. Maiorul sări în sus ca im arc 
desprins: 

— Tu o să mă înveţi pe mine cum să vorbesc? 

Și tăbări cu pumnii pe învăţător, lovindu-l ca un căpiat, numai 
în fălci, gata să i le mute din loc. 

— Răspunzi sau nu răspunzi? urla necontenit maiorul, făcînd 
spume la gură și cărind la pumni cu nemiluita în capul 
arestatului. 

Dar Preda tăcea îndărătnic, tăcea mereu. Făcu numai o 
grimasă de durere, cînd călăul, izbindu-l orbește în rana de la 
obraz, îi rupse pojghiţa. 


— Lasă că te fac eu să vorbeşti, chiar să ţii un discurs, îl 
ameninţă maiorul obosind cu bătaia. 

Făcuse desigur o prostie zdrelindu-și pumnii ca să aplice o 
corecție unei „bestii“ cum rar îi fusese dat să vadă, cînd avea la 
îndemiînă alte mijloace, mai eficace. Își spălă mîinile de sînge și 
porunci plantonului de la ușă: 

— Să vie Măreţu încoace. 

Plutonierul Măreţu era o namilă cît un urs, de se speria omul 
numai ce-l vedea. Avea două labe mari și late ca lopeţile și 
întreg insul părea croit într-adins pentru îndeletnicirea de călău. 

— Ordonaţi, don’ maior! 

— Măreţule, dă-i pantalonii jos și trage-i 25 de bălane. 

Bătăușul încrucișă, pe sub sprîncene, o privire întrebătoare cu 
superiorul său, căci amindoi se obișnuiseră a se înţelege din 
ochi. Stamatiu îl asigură, scuturînd din cap, ca și cum ar fi vrut 
să-i spună: 

— Nu te teme, că rabdă el. 

Plutonierul apucă de mină pe osîncilit, cu gînd să-l ducă în 
camera de tortură. 

— Aici, porunci maiorul, în fața mea. 

Doi jandarmi aduseră din odaia vecină o stranie unealtă, 
construită din lemn, avind înfățișarea unui pat, cu o planșă 
mobilă pe care se lega victima și care putea să fie întoarsă în 
orice poziţie. Era „bălana“, invenţia plutonierului Măreţu. 

Patru jandarmi, ajutoarele călăului, despuiară pe condamnat 
în pielea goală și întinzîndu-l pe planșă, cu faţa în jos, îl legară 
fedeleș. Măreţu începu să biciuiască nevolnicul trup în care 
sălășluia un suflet atît de răzvrătit. Din cînd în cînd, muia 
fringhia care-i servea drept bici în apă cu sare. Şi după fiecare 
lovitură, icnea adînc, apoi număra: 

— Una, două, trei... 

Spinarea învățătorului se umplu de șerpi roșii, încremeniţi, 
strînși unul lîngă altul sau încălecaţi, din cauza îngustimii locului. 
Cînd se îndesiră loviturile șerpii crăpară și sîngele începu să 
curgă piriiașe din toate părţile prelingîndu-se pe șipcăria 
„bălanei“ pînă jos, pe podele, unde se aduna în băltoace mici. 
Dar Preda răbda trăsnetele fără a cricni, fără a scoate un 
geamăt. Scriîșnea numai din dinţi și încleșta mîinile mai-mai să 
strivească șipcile de care se ţinea. Îi umblau prin minte vorbele 


lui Sachelarie Munteanu care îi prorocise odinioară că are stofă 
de apostol. Unde era marele său dascăl să se convingă că într- 
adevăr nu se Înșelase? 

— Douăzeci și cinci! gemu călăul sfirșind numărătoarea. 

— Ei, acum vorbești, bestie? îl întrebă maiorul de pe scaunul 
său de spectator. 

Nici un răspuns. 

— Măreţule, mai trace-i o porţie. 

Loviturile începură din nou să curgă. Nu se auzea decit 
plescăitul frînghiei ude pe balta de sînge din spinarea victimei, 
încolo nimic, nici geamăt, nici urlet de durere. 

— Mă, vedeţi, n-o fi murit? 

— A leșinat, constată unul din ajutoarele călăului. 

Atunci plutonierul turnă peste el o găleată de apă. Trupul 
încins se înfioră sub sărutul apei reci. 

— Te-ai hotărît, în sfîrșit, să vorbești? îl întrebă iarăși maiorul. 

Preda făcu un semn cu capul. Jandarmii îl dezlegară ajutîndu-i 
să se ridice în picioare. Învățătorul, ca scos dintr-o albie de 
sînge, cu părul viîlvoi, cu ochii umflaţi, gata să-i sară din orbite, 
părea o apariţie apocaliptică. Adunîndu-și toate puterile care-i 
mai rămăseseră, răcni înfiorător: 

— Nu s-a terminat răzmerița! 


AȘA I-A CÎNTAT CUCUL! 


| 

N-apucară a ieși cinci numere din şugubeața revistă a lui 
Haralamb că se strimbă vremea, arătîndu-şi colții: pornise 
răzmerița și se întindea ca pecinginea pe întreg trupul țării. Cui 
îi mai ardea de humor cînd trosnea totul, din temelii? Acum 
lumea tăbăra ca smintită pe ţigănuși, smulgîndu-le ziarele din 
mînă, ca să afle ultimele știri despre mersul răscoalelor. 

Pe la începutul lui martie, Haralamb, alarmat de proporţiile 
pîrjolului care mistuia averile boierești, cît și de veștile tot mai 
rele care umblau din gură în gură, trimise părinţilor o telegramă, 
avertizindu-i să părăsească Șipotele și să se refugieze la 
Caracal. Se gîndea mai mult la maică-sa și la Daria. Nu primi nici 
un răspuns. În schimb, după două săptămîni se pomeni cu o 
telegramă din partea unchiului Dincă Milioneru, care îl vestea că 


părinţii săi fuseseră masacrați de ţărani și îl chema totodată să 
vină de urgenţă la Caracal. 

Haralamb se urcă în primul tren și cînd dădu cu ochii de 
unchiul său, în loc de bună ziua, explodă într-o avalanșă de 
ocări: 

— Nu le-am telegrafiat să se pună la adăpost? Ce mi-or fi 
păzit acolo? Să nu le fure ţăranii moșia și să fugă cu ea? Sau le 
era de lucruri? N-au vrut să asculte și uite ce-au pățit... 

— De, măi băiete, răspunse moșneagul care habar n-avea de 
revista strănepotului, dacă așa le-a cîntat cucu? 

— Bună, unchiule! exclamă tînărul. 


II 

La drept vorbind, Haralamb nu încercă o durere prea mare 
aflîind de moartea părinţilor. Ba într-un fel se bucură chiar de 
nenorocirea întîmplată, gîndindu-se la uriașa moștenire căzută 
pleașcă tocmai cînd se aștepta mai puţin și de care avea atita 
nevoie pentru planurile lui cu revista. Va trebui neapărat să 
cumpere o tipografie, să aducă o rotativă din Germania, să 
achiziționeze... Cîte nu erau de făcut? Moșia, să vedem, poate s- 
o arendeze, deși mai cuminte ar fi s-o vindă. Ce atitea buclucuri 
cu țăranii? Vindem tot-tot... curățăm locul... La naiba cu satul 
acela blestemat. 

Plecă peste două zile la Șipotele cu judecătorul Filip Ghișcu 
care se ducea la Vlădoaia să-și înmormiînteze soţia, pe Mădălina. 
Acesta îl încredinţă că se poate deplasa fără nici o teamă, 
întrucît armata era acum stăpiînă pe tot judeţul. Trebuia să vadă 
ce este cu soră-sa Daria, s-o aducă eventual la Caracal și să 
recupereze din lucrurile jefuite tot ce se mai putea recupera. 

Cînd ajunse în sat și zări din trăsură ruinele mohorite ale 
castelului părintesc îl trecu un fior prin șira spinării. Apoi, fără 
vrere, îi suna în cap obsedanta expresie: 

— Așa i-a cîntat cucul! 

Numai după ce intrară în satul schilodit de obuze, cu colibele 
oamenilor arse ori făcute zob și ulițele arate dușmănește, 
feciorul Dănescului se luă de gînduri și uită de zicala cucului. 

Ducîndu-se s-o vadă pe soru-sa Daria, care se adăpostise în 
casa părintelui Gherase, încă de la ușă o acoperi de mustrări: 


— Nu v-am telegrafiat să plecaţi? De ce aţi stat pe loc? Nu 
puteaţi fugi la Caracal? Nu știaţi ce vă așteaptă? Unde vă erau 
minţile? 

— Eu am vrut să plecăm, dar tata s-a opus. Spunea că n-o să 
fie nimic, să terminăm cu temerile astea prostești, se 
dezvinovăţi Daria. Pe urmă, adăugă: Nu știu nimic de telegrama 
ta. Cînd ai trimis-o? 

— Pe la începutul lunii. 

— Poate că nici n-au primit-o... 

Cînd o întrebă cum s-a întîmplat nenorocirea, ea încercă să-i 
povestească primejdiile prin care trecuse, dar alandala. 
Amesteca, fără șir, faptele petrecute la Șipotele cu cele 
petrecute la Vlădoaia, încît Haralamb, neînţelegînd nimic, 
renunţă s-o mai descoase. 

După aceea plecă întins la comandament, să se intereseze 
dacă au mai rămas ceva din lucruri. Maiorul Stamatiu îl informă: 

— Tot ce se poate recupera în natură sînt caii și vitele. Restul 
s-a distrus urmînd să primești de la ţărani despăgubiri în 
numerar. 


PORTRETUL DIN PERETE 


După o noapte albă, Simina, frîntă de oboseală, se culcă mai 
devreme, dar n-o apuca somnul. Era mai liniștită; prăvălise o 
stincă de pe suflet aflind că bărbatul ei scăpase cu zile din 
temerara încleștare a ţăranilor cu armata. Nu știa însă ce se va 
alege de el: îl vor închide ca de rîndul trecut, îi vor face din nou 
proces? 

Pe cînd se perpelea așa, frămiîntată de griji, auzi bătăi în 
poartă. Se ridică din pat și aruncînd un capot pe umeri ieși să 
vadă cine-i. 

— Eu sînt, Partenie, șopti un glas după uluci, venii să vă aduc 
o veste. 

Invățătoarea se sperie: 

— Ce veste? Poftim înăuntru. 

Deschise poarta și notarul pătrunse în curtea școlii. Apoi intră 
în casă. 

— Doamnă învăţătoare, mai întîi vă rog să vă juraţi că n-o să 
spuneţi nimănui ce-ţi auzi de la mine. Parcă n-aş fi venit, dar nu 


mă răbdă inima să nu vă fac un pustiu de bine, fiindcă știți cît 
tiu eu la domnu Preda. 

— Știu, știu, zise Simina, ești un om cumsecade și mă jur pe 
ce am mai sfînt că voi păstra secretul. 

Notarul, înainte de a-și dezlega limba, cătă binișor în juru-i. 

— Nu-ţi fie frică, nu ne aude nimeni. la spune, ce veste mi- 
aduci? Bună? 

— Nu prea. Uitaţi ce este doamnă învăţătoare, rosti notarul cu 
glas spart, dete ordin don' maiur să-l împuște miine pe bărbatul 
dumneavoastră... 

Invăţătoarea scăpă un țipăt scurt și înţepeni locului. Nu putea 
să înţeleagă, vestea nu încăpea în mintea ei. Prinse a dîrdii ca 
apucată de friguri. Ingăimă cu sufletul la gură: 

— Cum să-l împuște? De ce să-l împuște? Ce-a făcut să-l 
împuște? Cum să dea ordin? De unde acest drept? 

Copleșit de grindina întrebărilor, notarul cercă să se apere: 

— Pe mine găsirăţi, păcatele mele, să mă întrebaţi de ce și 
cum? 

— Dar pe cine să întreb? și pe urmă, de unde ai aflat? Cine ți- 
a spus? E sigur că s-a dat ordinul sau e numai o presupunere? 

— Dacă vă spui eu? Credeţi că altfel veneam încoace? 

Pe Simina o scutură un plîns năvalnic, cu sughiţuri. 

— Nu mai plingeţi așa. Mai bine să ne gîndim cum s-o 
dregem. 

— Se poate... drege? tresări ea și o fărimă de nădejde îi 
încălzi sufletul. 

— Ce nu se poate pe lumea asta? exclamă notarul cu aer de 
atotștiutor. 

— Spune, cum? Ce-i de făcut? 

— Duceţi-vă iute la conașu Haralamb, în mîna lui e scăparea. 
Asta-i de făcut. 

Femeia se uită la el ca năucă: 

— Care Haralamb? 

— Haralamb Dănescu, feciorul boierului, care altu? A venit azi 
dimineaţă și stă la Oancea. Duceţi-vă fuga la dumnealui să nu 
se culce. Dacă-l rugaţi, nu se poate să nu vă servească... 
Lucrează mînă-n mînă cu don'maiur. Ce-l costă să arunce, acolo, 
o vorbă? Duceţi-vă și nu mai pierdeţi timpu... Da să nu-i spuneţi 
de unde știți, că m-aţi nenorocit. Mă împușcă și pe mine. 


Notarul Partenie plecă. Învăţătoarea, încremenită în poartă, 
urmări absent făptura-i schiloadă pînă se făcu una cu 
întunericul, uitînd chiar să-i mulţumească. Intră din nou în casă, 
cu plumb în picioare. 

Așadar Sorin... mîine dimineaţă în zori... Dar, cum? Fără 
judecată, fără sentinţă, fără nimic? Nu se poate! Și dacă totuși îl 
vor împușca? Să se ducă la Haralamb? Tocmai la el? Trebuia să- 
și calce pe inimă, să-l roage, orice s-ar întîmpla. Ştia dinainte 
preţul, dar putea să facă altfel cînd la mijloc era o viaţă de om 
— viaţa propriului ei bărbat? 

Se îmbrăcă, înfrigurată, cu neîndemănare. Ce-o să zică 
Oancea zărind-o că vine noaptea la un tînăr? Dar ce-i pasă de 
lume, poate să vorbească pe seama ei pînă i-o veni gura la 
ceafă. Numai de-ar reuși să-și scape soţul. 

leși în pripă și o apucă pe uliţă în sus. Cînd ajunse la Oancea, 
întîlni pe fi-su Zamfir în poartă. 

— Dumneavoastră, doamnă învăţătoare? se miră el văzind-o. 

— Eu, Zamfire. Spune-mi, te rog, e acasă domnul Haralamb? 

— Chiar acum a venit. Vreţi să vorbiţi cu dumnealui? 

— Da. Eşti bun să-l anunţi? A 

Haralamb, auzind că e căutat, ieși în ceardac. In faţa lui 
stătea făptura învăţătoarei. O privi cercetător, ca pe-o străină, 
îndoindu-se că-i ea în carne și oase: 

— În sfîrşit, iată-te, Mona Vanna! îi spuse rece, clătinînd capul. 
Tocmai cînd te așteptam mai puţin. E întotdeauna ceva sfișietor 
cînd vine o femeie pe care n-o mai aștepți, de la care ţi-ai luat 
orice nădejde... 

Ea surise fără să-și dea seama de ce. 

— Ce-i cu zimbetul ăsta? Mă sperie, pre legea mea. Nu e făcut 
pentru faţa ta. 

— Am uitat cum se zimbește. 

Simina pătrunse într-o odaie mare, salonul familiei Oancea, 
tixită pînă la refuz de mobile și covoare. Pereţii erau năbușiţi de 
tablouri și fotografii în rame ieftine. Cel dintii lucru pe care i-l 
arătară privirile fu patul cu tăblii de metal, acoperit cu un covor 
oltenesc. 

— la loc, te rog, o pofti Haralamb să șadă arătîndu-i un scaun, 
și spune-mi pentru ce ai uitat să zimbești? 


— În schimb mă pricep să plîng, ocoli ea răspunsul și, ca la 
comandă, ochii i se umeziră. 

— Te rog, Mona Vanna, fără lacrimi. E o armă femeiască 
complet demodată. Prefer risul sănătos, eventual chiotul. Ai 
venit tot pentru chestiunea aceea veche? 

Învăţătoarea se precipită spre el și cu vocea spartă, care nu 
mai aducea cu a ei, îl imploră: 

— Scapă-l. E vorba să fie împușcat. Salvează-i viaţa. 
Făgăduiește-mi, nu pregeta. 

Spunînd acestea îi apucă mașinal miinile și, sfredelindu-l cu 
ochii ei mari, aşteptă înfrigurată răspunsul de care atirna o 
viaţă. 

— Stai, frate, nu pricep nimic. Cum să fie împușcat? 
Lămurește-mă, cine a dat acest ordin? 

— Maiorul Stamatiu a dat ordin ca să-l execute pe soţul meu 
mîine dimineaţă. 

— Stamatiu? Dar ce e el, Consiliul de război? Nici Consiliul de 
război nu poate să condamne pe cineva la moarte. 

— Știu sigur că maiorul vrea să-l ucidă, dar nu-mi cere să-ţi 
spun de unde am aflat aceasta, fiindcă am făcut jurămînt să 
păstrez secretul. 

— Poate vrea să-l facă fugit de sub escortă... Așa da, mai 
merge... E drept că sînt anumite sisteme... Dar nu înţeleg 
pentru ce? Dacă e cineva pe lume care dorește dispariţia 
bărbatului tău, apoi eu sînt acela. 

— De ce? ţipă îngrozită Simina. 

— Ca să-i iau nevasta. E atît de simplu! 

— Niciodată n-ai să izbutești în acest fel. Niciodată, bagă de 
seamă! 

— ÎI iubești așa de mult? 

— Nu știu. Dacă tremur pentru orice viaţă, cum să nu tremur 
pentru a lui? 

— Am glumit, Mona Vanna. Ca să fiu sincer, nu te iubesc într- 
atit ca să fac moarte de om. Nu este însă mai puţin adevărat că 
pînă acum ești singura femeie care m-a răscolit și mi-a furat 
multe gînduri. Am luptat s-o cuceresc, dar m-a înfrînt repede. 
Dacă vrei să știi, m-am certat cu tatăl meu tot din cauza ta și 
am plecat de-acasă, fără să-l mai revăd nici pe el, nici pe mama. 

— Nu știam... 


— Nu-i nimic. Acum să revenim la obiect. Îmi ceri să intervin 
pe lîngă Stamatiu ca să se astimpere, nu-i așa? Adică să nu-l 
împuște... 

— Da, da, întocmai... 

— Ei bine, îmi calc pe conștiință și intervin. Nu uita, Mona 
Vanna, că bărbatul tău e dușmanul nostru, a instigat pe ţărani și 
e unul din autorii morali ai dezastrului care a fost. Poate lui îi 
datoresc moartea părinților mei, în orice caz mi-a pricinuit 
pagube imense, colosale. lți dai deci seama ce preţ mare are 
acest gest? 

— Imi dau seama... 

— Dacă e așa, ce aș putea să-ţi cer în schimb? 

Învăţătoarea îl măsură cu privirile, apoi coborînd ochii în 
podea, răspunse încet: 

— Știu preţul... 

La auzul acestei vorbe un zîmbet de biruinţă înflori pe chipul 
tînărului. Adăugă: 

— Ţin neapărat să mi-l plătești acum... 

Femeia înclină ușor capul, a încuviinţare. El se apropie și o 
mîngiie cu mîna pe păr. 

— Nu vrei să-ţi scoţi paltonul? 

— Da... 

Ascultătoare ca o elevă, Simina își dezbrăcă paltonul și-l puse 
pe spătarul unui scaun. 

— De ce tremuri așa? [i-e frig? 

— Nu. 

— Ba da, ba da. Vino lîngă sobă. E mai cald... 

Trecură amindoi lîngă soba de teracotă, în care pilpiiau lumini 
roșietice. Dar și acolo femeia tremura vargă și îl privea 
halucinată, ca o păsăruică încăpută în ghearele uliului. Atunci 
Haralamb o lipi de piept și o strînse în braţe s-o încălzească. In 
timpul acestei îmbrăţișări, privirile ei căzură pe o fotografie, 
agăţată în perete. Doamne sfinte, era el — Sorin — bărbatul ei! 
Din încercuirea ramei, ca din închisoare, o săgeta neputincios cu 
ochii lui pătrunzători, îi judeca fapta, o condamna pentru 
totdeauna. 

Se desprinse brusc din îmbrăţișarea bărbatului și repezindu-se 
la paltonul atîrnînd pe speteaza scaunului îl îmbrăcă furioasă. 


— Ce faci? biigui Haralamb, uluit de neașteptata întoarcere a 
lucrurilor. 

— Nu pot! 

— Dar bine, cum rămîne cu... 

— Împușcaţi-l! strigă învăţătoarea ca de pe culmea unui 
munte. N-aveţi decît. O să-l doară mai puţin moartea decit... 
asta... îl cunosc bine... 

Și fugi, luminată, întreagă, cu aripi la picioare. 


MORMINTE FĂRĂ CRUCI 


| 

A doua zi de dimineaţă, Haralamb Dănescu alergă la 
Stamatiu. Toată noaptea se perpelise din pricina eșecului 
suferit. Tocmai cînd să pună mîna pe „Mona Vanna“, prada 
fluidă îi scăpase printre degete. Nu era afemeiat ca răposatul 
Andrei Miîrșanu, nici vorbă, dar „jucărioara“ asta îi plăcea, îl 
atrăgea irezistibil cu farmecul ei de fecioară. Legătura cu Neaga 
avea alt izvor: se născuse din afinități sufletești comune, mai 
ales în ceea ce privește muzica și murise fiindcă îi lipsea tocmai 
acea atracție care ţinea unite două ființe. De astă dată își dădu 
seama că atita vreme cit trăia bărbatul învăţătoarei, nu va izbuti 
niciodată să pună mina pe ea. Nu crezuse o iotă din spusa 
femeii, căci maiorul n-avea dreptul să condamne și să execute 
pe răsculații aflaţi în cercetarea sa. Numai dacă un rebel ar fi 
fugit de sub escortă, atunci... 

Găsi pe Stamatiu la biroul său, în sala de operaţii a spitalului, 
tocmai cînd sorbea o cafea. Nu părea prea bine dispus. Fuma 
țigară după ţigară. 

— Ascultă, Jorj, ce-i cu Preda ăsta? 

— De unde știi? tresări maiorul ca fript. 

— Ce să știu? Am venit să mă interesez: ce faci cu el? 

Stamatiu îi întoarse întrebarea: 

— Și tu ce-ai vrea să fac? 

— Dacă mă întrebi, eu sînt de părere să-l cureţi. 

— Vorbești serios? 

— Foarte serios! Nu știu ce crezi, însă eu am convingerea că 
lui îi datorez nenorocirea care m-a lovit. Este, așadar, un 
element extrem de periculos. Ce să mai complicăm lucrurile cu 


proces și cu pușcărie? Dacă vine o grațiere și scapă? Nu-l avem 
dușman toată viața? Fă-l fugit de sub escortă, pune-l la zid, și 
gata... 

— N-am cum să-l mai pun la zid... 

— De ce? Nu înţeleg. 

— O să înţelegi numaidecit. la vino-ncoace, zise maiorul și, 
chemînd pe Măreţu, îi făcu semn cu ochiul. Citeșitrei coborîră în 
curtea spitalului, o tăiară de-a curmezișul și ocolind o clădire 
mică nimeriră într-un loc tainic, ferit de privirile dinafară. 
Plutonierul o luă înainte și se opri la doi pași înapoia gardului 
înalt, unde se cunoștea că pămîntul era proaspăt bătătorit. 
Arătă celorlalți cu mîna: 

— Aici e... 

— Cine-i aici? întrebă nedumerit Haralamb. 

— Mormiîntul lui Preda. 

Tînărul Dănescu îngălbeni ca ceara. 

— Așadar l-ai împușcat? 

— De împușcat nu l-am împușcat, răspunse Stamatiu cu o 
liniște de ţintirim, i-am aplicat numai o corecție cam forte. Mă 
sfida, nenorocitul; nu puteam să-i scot un cuvînt din gură. 

— E drept că i-am tras 80 de bălane, nu jucărie, adăugă 
plutonierul Măreţu. 

— Şi dimineaţa l-am găsit rece. Murise în cursul nopţii. Cine ar 
fi crezut că o să ne facă o figură ca asta, fiindcă, să-ţi spun 
drept, arăta o tărie care mă cam pusese pe ginduri! 

— Probabil că această tărie era mai mult de natură psihică. 

— Naiba știe, replică Stamatiu, nălțind nepăsător umerii, n-a 
scos măcar un geamăt, parcă ar fi fost de oţel. 

După un timp adăugă: 

— Ce-a căutat a găsit: un mormiînt fără cruce... 


II 
De trei zile începuse în pivnițele spitalului o activitate febrilă. 
Prizonierii îngrămădiţi acolo fură snopiţi în bătăi. Trebuia să li se 
facă „toaleta“ arestaţilor, înainte de a se înfățișa la cercetări, ca 
să nu aibă maiorul Stamatiu prea mult de furcă cu ei. Dacă erau 
pieptănaţi bine, mărturiseau fără greutate tot ce li se cerea și 
treaba mergea strună. 


Astfel, jandarmii și soldaţii îi pisălogeau zilnic, lovindu-i cu 
pumnii în cap, în faţă, în burtă, pe unde se nimerea, după care 
călcau cu picioarele pe ei. Oamenii, terciuiţi, se zvircoleau ca 
peștele pe uscat, zbierînd de ţi se făcea părul măciucă. 

O dată, Chițu, căci el conducea operaţiile „toaletei“, scoase 
pe rebeli afară, în locul ferit din dosul spitalului și-i puse să joace 
o bătută. Oamenii, îndobitociţi de groază, însîngeraţi și sleiţi de 
vlagă cum erau, își încolăciră mîinile zdrobite și încinseră cea 
mai halucinantă bătută care se pomenise pînă atunci. Chițu, 
Dulamă și Mistreţu umblau printre ei, ca sfirleaza, cu bicele în 
miîini. Dacă ostenea vreunul sau i se muiau picioarele din 
genunchi, tăbărau pe el cu biciul de-l făceau numai carne vie. 

În ciuda „toaletei“ executată cu atîta grijă, maiorul Stamatiu 
nu reuși să smulgă nici unuia vreo mărturisire. Toţi anchetaţii 
aruncau vina pe Enache Bădoi, Pantelimon Gavrilă, Călin 
Bîrligatu și alţii care căzuseră în luptă. 

Chițu șopti la urechea maiorului că a prins firul: oamenii erau 
legaţi prin jurămînt. 

— Așa? Au jurat în biserică? urlă Stamatiu și trimise un 
jandarm să-i aducă preotul pe sus. 

Părintele Grigorie era plecat la Vlădoaia pentru înmormîntarea 
Mădălinei. Veni în schimb preotul cel bătrîn. De cum intră, 
maiorul îl luă în primire. 

— E adevărat sau nu că ai luat jurămîntul rebelilor? 

Preotul încremeni. Întrebarea îl picnise ca un pumn în tîmplă. 
Cum să dea de gol pe gineri-su, Grigorie, să-i strice cariera sau 
să-i cășuneze cine știe ce pocinog? Se gîndi că-i mai bine să ia 
vina asupra lui: era bătrîn, la capătul vieţii, ce aveau să-i facă? 

— E-adevărat, domnule maior, eu l-am luat... _ 

— De ce mă, banditule? De ce ai făcut isprava asta? In loc să 
iei pe turbaţi cu duhul blîndeţii, că ești popă, și să-i sfătuiești să 
se potolească și să-și vadă de treburi tu mi-i legi prin jurămînt și- 
i întăriți să se apuce de tilhării? De unde ai înfulecat piine, cine 
ţi-a dat leafă, statul ori ţăranii? Mi-e rușine de bătrineţea ta, 
porc bătrîn ce ești! Am terminat cu tine... 

Făcu din ochi un semn plutonierului Măreţu. Acesta replică 
spontan . 

— Înţeles, s-trăiţi. 


Doi jandarmi ridicară pe preot de subsuori și-l duseră în 
spatele spitalului. Măreţu mergea în urma lor. 

— Unde mă duceţi, taică? întrebă Gherase pe plutonier, 
fiindcă nu știa seama pe la spital. 

— La bine, sfinţia-ta, la bine, îi răspunse rînjind Măreţu. 

Tare ar fi vrut să-i răspundă că-l duce acolo „unde nu este 
durere, nici întristare, nici suspin“, dar își călcă pe inimă, căci n- 
avea poftă de tărăboi. Așa că scoase pe furiș pistolul din 
buzunar și-i descărcă un glonţ în ceafă, ca să isprăvească treaba 
mai iute. Părintele se prăvăli mototol, fără a apuca să se mire de 
ceea ce i se întîmplase. Potcapul i se rostogoli cît colo și se opri 
lîngă zid. 

Plutonierul culese potcapul de jos și i-l așeză pe pintec. 
Porunci celor doi jandarmi: 

— Săpaţi-i o groapă lîngă învăţător. O să se înţeleagă bine 
amîndoi. 

După aceea se întoarse la superiorul său pentru a-i raporta că 
a executat ordinul. 

Stamatiu aproape nici nu-l băgă în seamă. Aici își așteptau 
rîndul Lache Diîrlă și lacob Negoiţă. 

— De ce ai omorit-o, mă, pe doamna Ghișcu? întrebă maiorul 
pe schilod. 

— Eu am omorit-o?... Nici-nici n-o cunosc cine e, răspunse 
căpăţinosul, biîlbîindu-se, așa cum făcea de obicei cînd era 
emoţionat. 

— Cum mă, Cristosu mă-ti, n-o cunoști tu pe fata Mirșanilor 
care e măritată cu judecătorul? 

— Pe ea o cunosc, da pe ailantă nu... 

— Tot una e, sau faci pe prostu cu mine? Răspunde pentru 
care motiv ai omorit-o? 

— Nnn-am omorit-o eu... ni-nici nu m-am gindit s-o omor, asta 
mi-e crucea, zise Lache opintit și se închină. 

— Pe cine minţi tu, mă, timpitule? Nu te-a văzut lumea cum o 
cărai în braţe? Unde ai dus-o? 

— De cărat am cărat-o, da de omorît, n-am omorit-o... A-alţii o 
omorîră pe-acolo... că e-erau și alţii... nu numai eu... 

— Mă, tu ai omorit-o, nu mai lua pe nu știu în braţe, că te-am 
dovedit, tilharule... 


Apoi, întorcînd capul spre șeful de post, Chițu, care era de 
faţă, îi ceru părerea: 

— Ce zici, Chiţule, e vinovat bilbiitul ăsta? 

— Da, dom’ maior, s-trăiţi, îl cunosc ca pe-un cal breaz: e 
criminal din născare. Acum cîțiva ani a pus foc la locuinţa 
administratorului, dar popa l-a făcut scăpat. 

— Așa ai făcut, mă, dobitocule? 

Lache, care n-auzise cele spuse de Chițu, încuviinţă, 
imprudent: 

— Așa... dom’ ofițerule! 

Stamatiu repetă lui Măreţu îngrozitorul semn. Plutonierul îl luă 
și-l duse în spatele spitalului. Un alt glonţ puse punct și acestei 
cercetări. 

Veni rîndul lui Negoiţă, pe care-l scoaseră din pivniţă. Avea 
două răni vinete pe faţă, din care se prelingeau încă rime subțiri 
de sînge. 

— Ce ţi-a făcut logofătul, mă scîrnăvie, de l-ai retezat cu 
ferăstrăul? 

Țăranul, auzind asemenea învinuire, căzu în genunchi în faţa 
maiorului și începu să se vaite: 

— Să mor dacă l-am omorît eu, dom’ maiur, chemaţi încoace 
oamenii să vă spuie cine l-a omorît, că eu nu l-am omorît... 

— Atunci cine, tilharule? Spune tu cine? 

— Pantelimon Gavrilă, el l-a omorît. Am văzut cu ochii mei, 
așa cum te văd. 

Stamatiu întrebă din priviri pe Chițu: 

— Ce-i cu Pantelimon ăsta? 

— E mort, don' maior! 

— Mă, șontorogule, nu umbla cu fofîrlica și nu da vina pe 
morţi că nu ţi se prinde. Spune mai bine drept: eu l-am omorit, 
domnule maior, și te iert, fiindcă îmi place la om în primul rîrid 
sinceritatea. 

— Cum să spui că eu l-am omorît, dacă îl omoriră alţii? Știu eu 
că dumneavoastră mă iertaţi, da nu mă iartă adevăru care a 
fost... 

Maiorul mai cercetă doi șipoteni dintre rebelii pe care-i avea 
la popreală, dar aceștia declarară că logofătul fusese ucis de... 
alţi morţi. În cele din urmă veni Rădiţa, fosta slujnică de la 
castel, care-l înfundă: 


— Cui spui tu, mă, prăpăditule, că Pantelimon l-a omorit? Nu 
umblai tu cu ferăstrăul în spinare ziua și noaptea? Și-acu te 
apucași să dai vina pe alţii? 

— N-o asculta, dom’ maiur, se ruga lacob tîrîndu-se, cățeaua 
asta i-a fost ibovnică. 

Stamatiu făcu semn călăului să-l ia. Negoiţă, presimţind că 
plutonierul îl ridică pentru a-l împușca, se prosternă în faţa 
maiorului, îmbrăţișîndu-i genunchii cu mîinile. Ofiţerul se apără, 
încercînd să-l dea la o parte, mai ales că-i umpluse pantalonii de 
singe, dar nu reuși. Săriră jandarmii care-l traseră brutal, 
scăpîind pe superiorul lor de îmbrăţișarea deznădăjduită a 
osînditului. Dar acesta se agăţă de piciorul mesei, care era cit 
pe-aci să se răstoarne, apoi de tocul ușii. Nu voia în ruptul 
capului să meargă cu jandarmii. 

— Hai, mă omule, că nu-ţi facem nimic. 

— Nu merg, că mă împușcați! urla Negoiţă ca din gură de 
șarpe. 

— Nu fii nerod! Nu te-mpușcă nimeni... Hai d-aci... că-l 
deranjăm și se supără don' maior. 

Țăranul nu credea și se zbătea în mîinile lor, cu o putere 
uriașă de care se mirau toţi de unde-i vine. Săriră și patru 
soldaţi în ajutor, care împreună cu jandarmii abia reușiră să-l 
lege și să-l ducă pe sus, ca un pachet, în dosul spitalului. 

Negoiță se zvircolea în strînsoarea frîinghiilor mai-mai să le 
rupă și urla de se auzea dincolo de Vlădoaia. Deodată tăcu 
brusc. Din cauza urletelor lui, nimeni n-auzi detunătura 
pistolului. 


CU ZILELE ÎN MÎNĂ 


| 

Deși avea o recoltă îmbelșugată de osîndiți, maiorul Stamatiu 
spumega de minie: 

— Chiţule, n-am făcut nici o scofală dacă nu punem mîna pe 
Mihai Gavrilă. Ticălosul ăsta e vinovatul cel mare, alături de 
Preda. Ceilalţi sînt fleacuri. Pune niţel suflet, nu te lăsa pe 
tîinjeală. 


— Eu nu pui suflet, don' maior? Apăi de la cine mi se trage tot 
răul, dacă nu de la acest pui de lele? Dacă-l prind, îl mănînc de 
viu, pe nemestecate... 

Afrodita, muierea lui Heruvim Tănase, dădea toată ziua 
tîrcoale pe la spital rugindu-se de jandarmi și soldaţi să-i spuie 
dacă bărbatul ei nu-i cumva și el printre prizonieri. 

— Nu e, fă, ţi-am spus, nu înţelegi de vorbă? o repezi 
sergentul Dulamă. Caută-l printre morţi, o fi pe-acolo. 

— L-am căutat și nu e... 

— Dacă nu e, de unde vrei să ţi-l scot eu? Din buzunar? 

Femeia pleca desperată și după un timp iar se întorcea: 

— Nu se poate. Aci trebuie să fie. Mai uită-te o dată sau lasă- 
mă pe mine să iau seama. 

Jandarmii o goneau, dar femeia se încăpăţina să plece. Nu că 
acolo este, alt undeva n-are unde. Chițu, exasperat că nu mai 
scapă de ea, o luă brutal de mînă și o duse în pivniţă. După ce 
se convinse că Heruvim al ei nu era acolo, o apucă pe uliţă, 
ţipînd și văicărindu-se parcă își ieșise din minţi. 

O vecină o dojeni: 

— Ce-l bocești fă așa, că te bătea toată ziua. 

Femeia prinse a răcni mai tare, tăvălindu-se pe jos și rupîndu- 
și ţoalele de pe dinsa. Deznădejdea coborise pustiitoare peste 
sat, dînd iama în suflete, mai crîncenă decit orice boală. 


Ştefania îngrijată că tatăl ei, părintele Gherase, nu se 
întorsese de la „Comandament“ cu toate că trecuse o noapte, 
se îmbrăcă și se duse să vorbească cu maiorul. 

— Merg și eu cu tine, Fany, îi spuse Daria. 

Plecară împreună. Stamatiu nu le primi îndată, căci avea o 
cercetare. Fetele așteptară într-o săliță, așezindu-se pe o bancă 
improvizată dintr-o scîndură. Deodată se auzi o mișcare 
neobișnuită în curtea spitalului. Ușa se deschise larg de perete 
și se ivi falnic colonelul Spiridon Deleanu, comandantul militar al 
judeţului. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu barbeţii 
puţin cărunţiţi, săritor și jovial. Cum zări pe Daria, se precipită 
spre ea și-i sărută curtenitor mîna: 

— O, drăguţa mea, ce-a putut să ţi se întîmple... 

— Ar fi putut să mi se întîmple și mai rău, zîmbi dureros fata 
Dănescului. 


— Da, da, adevărat. Zi, doamne ferește. Dar spune-mi, ce te- 
aduce pe-aci? 

— Eu și prietena mea vrem să vorbim cu domnul maior.... 

Colonelul, făcînd cunoștință cu Ştefania, îi sărută și ei mîna: 

— Dar poftiți înăuntru, dragele mele și, deschizînd ușa de 
perete, le făcu loc să treacă înainte. 

Maiorul Stamatiu, zărind pe colonel, se ridică brusc în 
picioare, pocni călcîiele și salută respectuos. Deleanu îi dădu 
mîna... 

— Nu te deranja, dragă, continuă. Pe urmă o să stăm și noi 
puţin de vorbă. 

În faţa anchetatorului şedea smirnă Dumitrana Murgu, moașa, 
mare și mătăhăloasă, avînd sub nas o umbră de mustață, iar în 
obraz un smoc de fire de păr. Lîngă ea stătea ca pe ghimpi 
Norocel, rotind privirile, neastîmpărat ca un viezure. 

— V-aţi fi închipuit vreodată, domnule colonel, grăi Stamatiu 
adresîndu-se superiorului său, că un mucos ca ăsta, care nici nu 
știe să ţie pistolul în mînă, ar putea să împuște un ofiţer din 
armata română? 

— Pe cine a împușcat băiatul? făcu mirat colonelul. 

— Pe căpitanul Mazilu Vlad... 

Dumitrana Murgu, la auzul acestui nume, scoase un țipăt: 

— Mazilu Vlad? Așa aţi spus? Păi ăsta era tat-su... 

— Cum tat-su? întrebă Stamatiu, neînţelegind ce voia să 
spună femeia. De unde și pînă unde tat-su? 

Moașa, tulburată de această coincidență, povesti ce se 
întîmplase în urmă cu 13—14 ani la Caracal, pe cînd Mazilu era 
locotenent și necinstise pe sora ei loana, lăsînd-o borțoasă. 

— Dumnezeu nu doarme în cer, încheie femeia, și dacă l-a 
adus pe căpitan încoace ca să-i ia zilele cu mîna băiatului, apoi a 
știut ce face... Dacă nu-l omora băiatul, îl omoram eu... și viu tot 
nu scăpa. 

Colonelul Deleanu, care în fond era un sentimental, se arătă 
impresionat, ba chiar alarmat de această întîmplare aproape 
neverosimilă, așa cum de multe ori arată adevărul, fiindcă 
avusese și el o legătură în tinereţe de pe urma căreia venise un 
plod pe lume. 

— Da, da, e ceva extraordinar, pe onoarea mea! 


— Daţi-mi voie, nu-i adevărat, sări Daria. Pe căpitanul Mazilu 
nu l-a ucis Norocel, ci un soldat... 

— Care soldat? Cum îl cheamă? întrebă Stamatiu. 

— Nu știu cum îl cheamă, n-aveam de unde să-i aflu numele, 
dar știu că era ţigan. A, un amănunt: are un dinte de aur în 
gură. L-am auzit cu urechile mele cum se lăuda că l-a împușcat. 

Și Daria povesti ce i se întîmplase cu o săptămînă înainte la 
conacul Miîrșanilor unde se afla refugiată și cum datorită unui 
șipotean, fost coleg de școală, anume Mihai Gavrilă, scăpase de 
poftele zmintite ale ţiganului. 

— Cum? Tilharul acela te-a salvat din ghearele satirului? făcu 
Stamatiu uluit. 

— Da, domnule maior. Tot el m-a adus de la Vlădoaia pînă la 
prietena mea, care este aci, ca să mă pună la adăpost. 

— Să mă bată Dumnezeu dacă mai înţeleg ceva! făcu 
Stamatiu bălăbănind braţele. El a declanșat rebeliunea ostașilor 
și pe urmă s-a apucat să salveze... fețe boierești? Nu vedeţi că 
faptele se bat cap în cap? 

— Mă Stamatiule, nu te mira degeaba, zise colonelul, în viaţă 
se-ntimplă unele lucruri de-ţi stă mintea în loc, mai abitir ca-n 
romane, pe onoarea mea. Asta însă nu-l apără de pedeapsă. 
Gavrilă va fi pedepsit exemplar, numai să punem mîna pe el. Cît 
privește chestiunea băieţașului ăstuia, care mă pasionează 
foarte mult, voi căuta s-o rezolv personal. 

— Prea bine, domnule colonel. 

Apoi, adresîndu-se celor doi „împricinaţi“, femeia și copilul, le 
făcu vint: 

— Puteţi pleca. În urma declaraţiei domnișoarei Dănescu sper 
că băiatul n-o să aibă nici o neplăcere. 

— Vă mulţumesc cu respect... Sinteţi foarte bun, domnule 
colonel. Să vă trăiască Dumnezeu după inima dumneavoastră, îl 
copleși moașa Dumitrana cu laude și urări, apoi împinse pe 
băiat: Du-te, păcătosule, de-i sărută mîna. 

— Lasă că nu sînt popă, se împotrivi colonelul. Cum spuseși 
că-l cheamă pe cavaler? 

— Norocel, să trăiţi... 

— Da..., da..., îmi place. Frumos nume i-ai pus. Și uită-te, 
domnule, că nu-l poartă degeaba: are noroc. Nu-i așa, 
Stamatiule? 


— Aveţi dreptate, domnule colonel, rînji maiorul. 

— Ce vrei să te faci, mă, pușcașule, cînd vei fi mare? îl întrebă 
ofițerul pe Norocel. 

— Colonel ca dumneavoastră, răspunse prompt băiatul. 


II 

După ce plecă moașa cu fiul ei adoptiv, Deleanu se adresă 
inferiorului său: 

— Ascultă, Stamatiule! 

— Ordonaţi, domnule colonel... 

— Acum fă-ţi timp și ascultă pe domnișoarele. 

— A, tocmai voiam să te întreb, domnişoară Dănescu, despre 
pretenţiunile dumitale. 

— Ce pretenţiuni? A 

— E vorba de lucrurile jefuite de la castel. Întrucît recuperarea 
acestora e foarte anevoioasă din cauza bombardamentului care 
a distrus majoritatea locuinţelor, sînt de părere să pretinzi 
ţăranilor despăgubiri în bani. 

— Le voi pretinde, însă despăgubirile în bani nu pot acoperi 
întreaga suferință materială și mai ales morală care a lovit 
familia mea. Îi voi pune să dea socoteală în faţa judecății. De 
altfel, mă voi sfătui și cu Haralamb în această problemă. 

— Mă, Stamatiule, interveni din nou colonelul, vezi acuma ce 
vrea și domnișoara Gherase? 

— La ordin, domnule colonel. Spune, te rog, domnișoară, 
despre ce este vorba? 

Ştefania începu cu sfiiciune în glas: 

— Am venit să mă interesez ce este cu tatăl meu care a fost 
chemat ieri la dumneavoastră și încă nu s-a întors acasă. La fel 
s-a întîmplat și cu paracliserul. 

— Cine este tatăl dumitale? 

— Preotul Miron Gherase... 

— A, părintele? biigui Stamatiu, pălind puţin. Apoi cu sfinţia-sa 
e caz grav. Chiar dînsul a declarat în fața noastră că a luat 
jurămîntul răsculaților. 

— Nu-i adevărat, nu tata, ci cumnatul meu, părintele Grigore 
a luat jurămîntul, fiindcă l-au silit oamenii... 

— Dar a declarat personal, fără să-l forțez. N-am obiceiul să 
forţez pe nimeni. 


— lertaţi-mă, dar nu... nu-i cu putinţă... Tata nu putea să 
declare ceva neadevărat. V-aș ruga să-mi arătaţi declaraţia... 

Maiorul păli de-a binelea. Ca să ocolească răspunsul, recurse 
la o nouă învinuire: 

— Sînt nevoit atunci să arestez și pe cumnatul dumitale pînă 
cînd se vor lămuri lucrurile. 

— De ce să-l arestaţi? A fost silit, repet, i s-a impus să facă 
acest lucru... Aceasta nu înseamnă că este împotriva boierilor, 
deoarece nu s-a dat în lături, cînd a avut putinţa să salveze 
viaţa doamnei Miîrșanu. Doamna Miîrșanu trăiește, poate să 
confirme... 

Colonelul Deleanu interveni la timp, punînd capăt discuţiei: 

— Uite ce este, domnişoară dragă, du-te dumneata acasă și 
așteaptă cuminte rezultatul. Noi ne sfătuim aici, cîntărim faptele 
și vă facem dreptate. Te rog să ai toată încrederea că nu tăiem 
nimănui capul. E bine așa? 

— Bine, domnule colonel, am toată încrederea în 
dumneavoastră. Cînd socotiți că voi avea rezultatul? 

— Să zicem pînă deseară. 

— Fie, precum spuneți... 

In clipa aceea ușa se deschise și judecătorul Filip Ghișcu intră 
în sala de operaţii însoţit de soacră-sa. Doamna Vasilichia 
Mîrșanu era înveșmîntată în doliu mare, cu voal negru pe faţă. În 
urma încercărilor prin care trecuse, părea îmbătrinită cu cel 
puţin zece ani. 

Cînd Ştefania zări pe judecător scăpă un țipăt de dureroasă 
surpriză. Ar fi vrut să intre în pămînt ca să n-o vadă în ciîrje, să 
zboare pe fereastră sau să se topească în aer ca un fum. Totuși 
învinse greaua încurcătură în care se afla, adresîndu-se 
colonelului Deleanu: 

— Ce noroc! lată pe doamna Mirșanu. Puteţi s-o întrebaţi pe 
dînsa. 

— Ce să mă întrebe, Ştefanio? făcu văduva Mirșanului 
curioasă. 

— Cine v-a salvat viața, nu v-a salvat-o părintele Grigore? 

— Hei, drăguță, mi-o fi salvat-o, nu zic ba. Însă am auzit că a 
luat jurămîntul ţăranilor. Îi cam plăcea să umble în două luntri. 
Ce-i cu el? E tras acum la răspundere? 


— Lăsaţi, doamnă Mirșanu, nu-i nimic, interveni _liniștitor 
colonelul. O chestiune care, în tot cazul, se va aranja. 


III 

Cînd Deleanu află că preotul fusese împușcat rămase 
înmărmurit, încît un timp nu fu în stare să scoată un cuvînt. 

— M-aţi trimis aici să anchetez și să identific capii răscoalei. 
Îmi iau răspunderea pentru tot ce am făcut, strigă maiorul scos 
din fire. Dacă dumneavoastră credeţi că o asemenea anchetă se 
poate face cu graţiozităţi și bombonele, vă înșelaţi. Răsculaţii 
sînt fiare sălbatice, nu sînt fetițe de pension cu mămică și 
păpică. 

— Lasă tu la o parte mămica și păpica și mai ţine-te de 
legalitate, dă-o dracului de treabă. Nici așa... ei... 

— Dar cu legalitatea trăim noi, domnule colonel? Ea ne dă să 
mîncăm? Cu legalitatea murim de foame... parole d'honneur! 

— Mai ușurel, Stamatiule, ai luat-o razna. Hai, înţeleg să 
cureţi pe ici, pe colea cîte un ţopirlan, doi, mai periculoși... 
Treacă-meargă. Dar să-mi împuști oameni cu vază... asta, nu!... 
Tu ești în stare să mă achiţi și pe mine, ai? Eşti omul dracului... 
L-ai întrecut chiar pe Mazilu. Ştii că ţăranii i-au aruncat cadavrul 
în foc? Vezi să nu păţești la fel. Nu mai umbla cu zilele în mînă, 
ca anchetaţii tăi. 

— Dacă dumneavoastră credeţi de cuviință, n-aveţi decît să- 
mi faceţi raport... Nu-i nici o supărare... 

Deodată faţa blajină și surizătoare a colonelului se întunecă, 
acoperită de nori negri. Un tunet bubui năprasnic: 

— Maior Stamatiu Gheorghe! 

— Ordonaţi! 

— Nu dumneata ai să mă înveţi ce trebuie să fac sau să nu 
fac. Marș din ochii mei! 

— Vă cer scuze, biîigui maiorul, descumpănit. 

Un nou tunet îi sparse urechile: 

— Marș, am zis! 

Stamatiu, văruit brusc la faţă, cu ochii mici și speriaţi, ieși de- 
andaratelea, fără a uita să salute: 

— Am onoarea! 

— N-ai nici o onoare, n-ai nimic! 


Privind lung în urma lui, colonelul zise clătinînd capul a 
supărare: 

— Uite al dracului! Mă învaţă el pe mine cum să-mi apăr 
moșia... 


PRIMĂVARA MUTĂ 


| 

Colonelul Deleanu se așeză la masa lui Stamatiu și se apucă 
să lucreze în locul lui, luînd ca ajutor pe maiorul Macovei. 

— Stamatiu ăsta ne încurcă lucrurile, pe onoarea mea. Hai ce 
zici? 

— Aveţi dreptate, domnule colonel, răspunse Macovei. Acum 
cînd trebuie să-i îmblinzim pe ţărani, el îi aţiţă. 

Mai întîi colonelul trimise după preotul Grigorie, care sosi mai 
mult mort de frică. 

— la loc, părinţele, îl pofti Deleanu politicos și-i arăta un scaun 
în faţa biroului. 

Popa se așeză cu grijă, potrivindu-și anteriul. Parcă îi mai veni 
inima la loc. 

— Uite ce-i, sfinţia-ta, socrul dumitale a fost împușcat de 
subalternul meu, pentru vina de a fi luat jurămîntul sătenilor 
rebeli. 

— Doamne! Dumne... strigă preotul îngrozit, îngălbenindu-se 
ca luminarea. 

— Planton! Adă un pahar cu apă, ce zgiiești ochii la mine. Nu 
vezi că părintelui i-a venit rău? 

Soldatul de la ușă aduse în grabă un pahar și popa abia reuși, 
cu mîinile tremurînde, să-l ducă la gură. 

— Ești cam slab de înger, urmă Deleanu. Acum ce-i de făcut, 
părinţele? Mie îmi trebuie o reclamaţie din partea familiei ca să 
pot deferi justiției pe maiorul Stamatiu, care a dat ordinul. 
Fiindcă nu părintele Gherase era vinovat, ci dumneata, căci 
sfinţia-ta ai luat jurămîntul oamenilor în biserică, nu-i așa? 

— Dacă am fost silit, domnule colonel?! N-am putut să fac 
altfel. Eram singur în fața a șase sute de oameni îndirjiți... 
Dumneavoastră cum aţi fi procedat în locul meu? 

— Părinţele dragă, legea e lege, dura lex, sed lex, asta-i... ! 
Eu aș închide ochii asupra acestei chestiuni, dar de unde știu că 


familia nu reclamă pe dobitocul de maior care a făcut 
cercetările? 

— Familia? Vă încredinţez că familia nu o să aibă nici o 
pretenţie asupra domnului maior... 

— În ce fel mă încredinţezi: verbal? 

— Fac cum spuneţi dumneavoastră. 

Deleanu se plimbă giînditor cîteva minute prin încăpere, cu 
mîinile la spate, apoi rosti: 

— Adu-mi din partea celor două fiice ale sale o hirtie prin care 
ne aduc la cunoștință că paracliserul a omorît pe părintele 
Gherase, nu interesează din ce motive, după care acesta s-a 
sinucis. Noi facem o cercetare de formă și dresăm un proces- 
verbal. E soluția cea mai bună. N-are nici o rațiune să-i fac 
maiorului acte de dare în judecată, fiindcă pe socrul dumitale tot 
nu-l putem învia, și afară de asta trebuie să te trimit și pe 
dumneata în judecată. Ne-am înţeles? 

— Da, domnule colonel, sînteţi prea bun. _ 

— Așa-mi spune toată lumea. Hai du-te și adu-mi hiîrtia. Iți 
mărturisesc că-mi pare rău de cele întîimplate, dar ce să fac? 

După ce plecă preotul, colonelul își frecă miinile: 

— Ce zici, maiorașule, o adusei bine din condei? 

— Casaţie domnule colonel! exclamă Macovei, bătînd 
lingușitor în strunele superiorului. 

— Ascultă, Chiţule, ia fă-te încoace... 

— Ordonaţi, domnule colonel! 

— Nu e cumva printre rebeli un ţigan cu un dinte de aur în 
gură? 

Plutonierul major se gîndi o clipă, apoi replică brusc: 

— Este, domnule colonel... Mi-aduc aminte că este... 

— Adu-mi-l încoace. 

Peste cîteva minute, în faţa lui Deleanu stătea smirnă soldatul 
Bădîrță Gheorghe. Era groaznic la vedere: avea o rană mare în 
falcă și alta deasupra ochiului drept. Cît arăta el de tuciuriu la 
faţă, dar acum parcă se înnegrise de tot, ca fundul unui ceaun. 

— Ascultă Bădirță, e adevărat că tu l-ai împușcat pe căpitanul 
Mazilu? 

Tiganul înlemni la auzul acestei învinuiri. Vru să tăgăduiască, 
dar se răzgindi aproape pe loc. La ce bun? Să-l mai deznoade cu 
bătaia ca să ajungă tot acolo? Răspunse clătinînd capul: 


— O dibăcirăţi și pe-asta! apoi continuă cu alt ton: E-adevărat, 
don' colonel. Ce să mă dau în sus? Eu l-am curăţat! 

Uluit că soldatul mărturisise cu ușurință o faptă atît de gravă, 
colonelul îl întrebă: 

— Și cum ai făcut, mă? 

— Păi, să trăiţi, cînd s-au auzit împușcăturile răsculaților sau 
cine or fi fost, don-căpitan ne-a ordonat să tragem în direcţia de 
unde veneau ele. Eu, unul, n-am tras într-acolo, am tras chiar în 
dumnealui... Așa am făcut... 

— Nu te-a zărit nimeni 

— N-avea cum, se întunecase bine și toţi trăgeau orbește. 
Numai că eu-s ţintaș bun și l-am nimerit... 

— De nimerit l-ai nimerit, dar ce-aveai cu el? 

— N-aveam nimic, dumnealui avea ce-avea cu mine și-mi 
purta sîmbetele de cînd am intrat recrut. Ceva mai înainte de a 
beli ochii, mi-a spus că mă mănîncă fript. Da nu m-a mîncat el, 
că l-am mîncat eu. Acum puteţi să mă împușcați, să-mi faceţi ce 
vreți... 

Bădiîrță semnă senin declaraţia pe care maiorul Macovei i-o 
puse în față fără s-o fi citit, fără să știe măcar ce cuprinde și 
plecă legănîndu-se, cu mersul lui de răţoi, urmat de Chițu, de 
parcă ar fi făcut o bună afacere. Se miră că majurul nu-l duce în 
dosul spitalului, unde știa că-i achită pe osîndiţi. „Poate mai au 
ceva forme de făcut, gîndi el, dar ziua de miine tot n-o apuc...“ 

Pe cînd cobora scara care ducea la pivniţă, șeful de secţie îl 
înghionti: 

— Mișcă mai repede, paștele mă-ti de cioară... 

Bădirţă, care răbdase de la Mazilu atitea bătăi de n-avea fire 
de păr în cap, care înghiţise batjocoriri cu ghiotura, care jucase 
bătuta în curtea spitalului prăjit de răni și scăldat de sudoare, 
ocara aceasta n-o mai putu răbada: 

— Pe cine faci tu „cioară“, mă, mirlane? urlă el năvălit de 
toate  furiile pămîntului și, înainte ca jandarmul să se 
dezmeticească, îi trăsni un pumn uriaș în faţă, de-l grămădi jos. 
Apoi îi pisă capul cu călciîiul bocancului pînă cînd Chițu nu mai 
răsuflă de loc. 

După ce isprăvi treaba, făcu calea-întoarsă de unul singur 
pînă la cabinetul colonelului și raportă tot atita de senin și 
liniștit: 


— S-trăiţi, don’ colonel, treceţi la declaraţie c-am mai omorît 
și pe majur. N-avu de lucru și mă făcu cioară... 


II 

Moartea șefului de secție Chițu nu iscă vilvă prea multă. Nici 
nu era timp pentru așa ceva. Colonelul Deleanu scoase vinovat 
tot pe jandarm pentru prostia pe care o făcuse, escortînd un 
deținut fără cătușe, cu mîinile în buzunar. 

— Ce facem cu tiganul? îl întrebă Macovei. Nu-l punem la zid? 

— De ce să-l punem? se înfurie colonelul. Ai luat-o și tu pe 
urmele lui Stamatiu? Nu există Consiliu de Război? l-I trimit lor 
plăcintă, să se spele cu el pe cap. Adică de ce să-l judec eu și ei 
să șadă cu miinile în sîn? Fiecare avem atribuţiile noastre și 
trebuie să ne facem datoria, cum scrie la carte. Este? 

— Aveţi dreptate, domnule colonel. Dumneavoastră sînteţi 
omul legalităţii. 

— Numai cîteodată, Macovei, nu pot întotdeauna... E de 
mirare totuși că reușesc uneori! 

A doua zi îl invită la „Comandament“ pe Petre Dănilă. Omul se 
aștepta să fie chemat, ba chiar era nedumerit că pînă acum îl 
lăsaseră în pace. Umbla vestea prin sat că un zbir de maior îi 
descoase un pic pe bănuiţi, după care îi pune în faţa plutonului 
de execuţie și pac! pac! îi curăţă de zile. „Dacă-i așa, își spuse 
el, nu mă vînd lesne. Măcar doi-trei tirăsc cu mine în groapă“. 

Și își luă un cuţitaș, ascuţit ca briciul, pe care îl ascunse în sîn. 

— Uite, mă Petre, de ce te-am chemat, îi spuse colonelul 
familiar, fapt care impresionă plăcut pe Dănilă. Dar, stai, am 
uitat să te întreb: cine te-a pus pe tine primar, omule? 

— Apăi domnu știudentu, el m-a pus... minţi Dănilă. 

— Aha, băiatul domnului general... Bine, bine... Păi, eu zic... 
să rămii mai departe primar... 

Petre Dănilă se uită lung la colonel. Asta fuse, va să zică, 
pricina? Să nu-l încerce cumva să-l ia mai de departe, pe ocolite. 
La orice vicleșug te poţi aștepta din partea boierilor ăstora. 

— Să trăiţi, don’ colonel, eu aș rămîne primaru satului, dar n- 
am pricepere. De ce nu puneţi pe cineva care știe cum e rostu? 

— Parcă ai dreptate, făcu Deleanu giînditor. Există cineva care 
a mai fost primar? 

— Cum să nu? E nea Matei Oancea. 


Bătrînul Oancea, adus în grabă, se codi și el să primească 
funcţia de primar. 

— Eu nu mai pot... mi-au slăbit balamalele... Ba ficatu, ba 
rinichiu, ba aia, ba ailaltă, nu mai merge... Plus de asta s-au 
înrăit oamenii. Și p-ormă, ăsta mai e sat? Nici în cincizeci de ani 
nu se mai face la loc. 

— Mosșule, ursul nu joacă de voie. Sat-nesat, e ordin să fii uns 
primar. Și ordinul nu se discută. 

— Dacă-i vorba pe-așa mă duc să-mi iau postu în primire și 
am terminat. Adică, nu! N-am terminat, se răzgîndi bătrînul, 
care era frecat cu boierii și știa cum să-i ia. Aș avea o rugăciune 
la dumneavoastră... 

— la spune ce rugăciune? 

— Apăi, v-aș ruga prea plecat să le daţi drumu oamenilor 
noștri din beci, că le-o fi ajungînd atita năpastă... Or spune și la 
morţi ce păţiră. Dacă au căzut în greșeală, luîndu-se după unii și 
alţii, acum n-o să tragă toată viaţa ponoasele. Lăsaţi-i să se 
apuce de treabă, să-și dreagă casele dacă mai au ce drege, sau 
să-și facă bordeie și pe-urmă să pornească la cîmp, că 
semănăturile de primăvară n-așteaptă. 

— Stai, moșule, chestia nu-i tocmai ușoară. Dă-mi răgaz să 
cercetez ce vină au și, dacă nu le-oi găsi vini prea grele, îți 
promit că-i liberez. 

— Vina lor e că i-a prins armata. P-ăi de nu i-a prins sînt 
slobozi. 

— Dar vinovaţi printre ei nu sînt? Spune drept! 

— Parcă a fost un făcut: vinovaţii toţi au murit. Și Răzmeriţă, 
și Pantelimon și Lazăr și lacob... Adică să nu mint: mai e unu: 
Mihai, care a dat, văz, bir cu fugiţii. 

— Dacă-i precum spui, să știi că le dau drumul. 

— Așa-i, așa-i... Daţi-le drumul ca să-mi încep foncţia cu o 
faptă care să-mi aducă niţică apă la moară. Nu de alta, dar aș 
vrea să-i aud pe oameni spunînd: văzurăţi ce făcu Oancea 
pentru noi? 


După-amiază veni și prefectul Șuculescu împreună cu 
latropol, umbra lui. Maiorul Stamatiu îl întimpină la poartă: 

— Ei, Stamatiule, saltă negoţul? îl întrebă mai marele 
judeţului. Văd că tunarii noștri făcură niţele ravagii pe-aici. 


— Ce negoţ să salte, domnule prefect, se plinse maiorul. 
Pornisem bine, pe drum sănătos, cînd mi-a picat moș-Beșleagă 
și mi-a întors lucrurile pe dos. Pun pariu că miine-poimiine o să 
se răscoale din nou prăpădiţii ăștia de ţărani, dacă-i luăm cu 
șoșele și momele. 

— Ce să-ţi fac, dragă, îmi pare rău că ai neplăceri. O să 
vorbesc cu Averescu să-l mute în altă parte... Parole! 

— Paște murgule iarbă verde! exclamă dezamăgit maiorul de 
jandarmi. Mai bine ai vorbi cu Grigoriu să-l ia în trupa lui de 
operetă, căci ăsta e în stare să ne defere Consiliului de Război... 

— De ce? Ce-ai făcut? se miră Şuculescu. 

— Acolo... niște fleacuri, bagateliză maiorul și le povesti pe 
scurt tărășenia cu învățătorul și preotul, „trădători fioroși“. E 
drept că pe ultimul îl împușcase, dar pe învăţător îl găsise 
ţeapăn. Cine s-ar fi așteptat să moară dintr-o bătaie? 

— Lasă, Stamatiule, nu te mai scuza atîta, îl mustră binevoitor 
prefectul. Cam ai tu obiceiul să le „faci“, asta-i al tău... Însă în 
privinţa lui Deleanu nici o grijă... Aranjez eu lucrurile. 

Numaidecit avu loc o consfătuire între reprezentanţii 
autorităţii de la centru. Maiorul Macovei făcu un raport 
amănunţit asupra operațiunilor militare desfăşurate în 
dimineața zilei de 25 martie. În urma bombardamentului, 127 
de case și bordeie fuseseră distruse complet, iar circa 200 
avariate, inclusiv oficiul poștal. La capitolul pierderi: armata 
număra 22 morţi și 30 de răniţi, iar insurgenții 141, dintre oare 
111 ţărani, iar restul soldaţi rebeli. Fuseseră prinși 186 răsculați, 
plus 35 soldaţi rebeli. 

— După cum văd a fost bătălie în toată regula, rosti prefectul. 
Cred că le-a ieșit răzmerița pe nas. Ce zici? 

— Sigur că da, confirmă maiorul Macovei. Vai de mama lor! 

Colonelul Deleanu făcu și el un expozeu al situaţiei, arătînd 
măsurile pe care le luase, printre care instalarea unui nou 
primar al comunei și încheie propunînd o... destindere. 

— Sînt de părere să dăm drumul la ţăranii luaţi prizonieri, 
reţinînd numai pe soldaţii rebeli. 

— Dacă nu există temeri de noi agitaţii, n-am nimic împotrivă, 
grăi prefectul. 

— Spiritele sînt totuși îndîrjite, obiectă maiorul Stamatiu. 


— Ai dreptate, Stamatiule, rise colonelul. lacă, de pildă, ieri 
noapte paracliserul a asasinat pe parohul bisericii... Poftim, 
citește! 

Cei de faţă citiră cu surprindere o petiție prin care familia 
părintelui Gherase aducea la cunoștința comandamentului 
militar odioasa faptă. Stamatiu făcu feţe-fețe. Era într-adevăr 
uluitor cît de ingenios rezolvase colonelul această chestiune 
care ar fi putut să-i aducă neplăceri. Prefectul se apropie de 
urechea maiorului și-i șopti: 

— Ce zici, mai trimitem pe Beșleagă la operetă sau te duci tu 
personal? 

— S-o lăsăm baltă, zise Stamatiu făcînd feţe-feţe. 

Colonelul Deleanu mai avea o propunere pe care o anunţă cu 
bonomie: 

— Uitaţi ce este, domnilor: m-am gîndit să-i cuminţesc pe 
ţărani cu ajutorul bisericii. 

— Cum vine asta? făcu mirat Șuculescu. 

— Ce-ar fi să-i punem să jure pe cruce că vor sta liniștiți de- 
aci înainte? 

— Strașnică idee! exclamară cei de față, ciîștigaţi de 
propunerea colonelului, care se dovedea plin de iniţiative. 

— Apropo de biserică, raportă prefectul, am primit de la 
interne textul unei rugăciuni care, pînă la Paști, urmează să facă 
parte integrantă din liturghie, și umblînd prin buzunare scoase o 
adresă cu antet pe care i-o întinse colonelului. 

— Fii bun și trimite-o popii s-o înveţe. 

Deleanu, curios, s-apucă să citească. Apoi izbucni în ris: 

— la te uită cu ce se îndeletnicesc ăia de la interne. 

— Ce să-i faci, replică șuculescu. Dacă mitropolitul e ocupat 
cu... reforma administrativă? 


III 

A doua zi primarul Oancea puse toba să bată pentru a vesti 
pe șipoteni că e ordin de sus să vie cu toţii la biserică unde are 
să fie o slujbă specială. Cine lipsește se consideră tot răsculat își 
va fi aspru pedepsit. 

Cînd clopotele începură a sparge urechile văzduhului, oamenii 
se strecurară grupuri-grupuri în lăcaș. Veniră și vlădoienii cu 
Toader Hodoroabă în frunte, căci după pierderea bătrînului 


Zaharia Zvirlugă el rămăsese fruntaș. Toţi arătau aspri, 
posomoriţi și nu vorbeau între ei parcă ar fi fost supăraţi unii pe 
alţii. Veniră și cei închiși, afară de soldaţi, fără să fie păziţi de 
santinele. Ceilalţi îi priviră nepăsători, ca și cînd nici nu i-ar fi 
cunoscut. 

Slujba începu gravă, ca un mister. Părintele Grigore, 
înveșmîntat în odăjdii sclinitoare, cînta cu glasul lui melodios și 
răscolitor rugăciunea ticluită de Ministerul internelor. 

— Domnului să ne rugăm pentru sufletele acelora care 
păcătuind au fost uciși în timpul răscoalelor. 

— Doamne miluiește! răspunse norodul coviîrșit, cu un geamăt 
prelung, din rărunchi. 

— Domnului să ne rugăm pentru ca să ierte păcatul cel mare 
săvirșit de cei ce au dat foc avutului altuia sau au ridicat vieţi de 
oameni... 

— Doamne miluește! 

— Domnului să ne rugăm ca iertaţi să fie oștenii care au 
apărat ţara de răzvrătire și de jaf, trăgind cu armele împotriva 
fraţilor și părinţilor lor!... 

După ce părintele sfîrși rugăciunea, prefectul Șuculescu ţinu o 
cuvîntare scurtă, îndemnînd pe oameni la cuminţenie, că tot 
cuminţenia e mai bună decit răzvrătirea, care aduce prăpăd și 
jale, după cum s-a încredinţat fiecare pe pielea lui. 

Ţăranii jurară cu toţii că vor asculta de legi, rămînînd 
credincioși patriei-mume, apoi unul cîte unul își puse iscălitura 
pe o hîrtie mare, liniată, în dreptul numelui său. Mai mult de trei 
sferturi apăsară cu degetul pe cite o cruce de cerneală în loc de 
semnătură. 

— Chiar dacă am iscălit hiîrtia, nu înseamnă că ne-am mutat 
gîndu de la o viaţă mai bună, șopti Petre Dănilă lui Oprea 
Măruntu care se nimerise lingă el. 

— Numai după ce ne-or omori pe toţi, se cheamă că ne-au 
biruit. Ori așa ceva nu se poate, răspunse ţăranul tot în șoaptă... 


Afară era cald și bine, nefiresc de cald și de bine. Soarele se 
scălda vesel în apele albastre ale cerului, potopind de acolo 
pămîntul cu o ploaie de lumină, căldicică și dureros de 
binefăcătoare. De unde să știe cerul de rana care sîngera în 


inima șipotenilor și în atîtea milioane de suflete răspîndite pe tot 
cuprinsul țării? 

În liniștea de sub marea boltă se auzi un glas tresărit de 
mirare: 

— lote, înfloriră zarzării! 

Strigase Gheorghiță al Floarei, îmboldit de farmecul 
priveliștei. Oamenii ridicară și ei, fără să vrea, priviri 
nepăsătoarelă zarzării din grădina lui Barbu Găvană, peste drum 
de biserică. Parcă ninsese în timpul nopţii și-i acoperise de 
beteală, ca pe un pilc de mirese. 

Venise primăvara pe furiș, ca o hoaţă, cu găteli și străluciri 
împărătești. Nimeni n-o mai aștepta, nimănui nu-i ardea de 
farmecele ei. Mai bine să nu fi venit! Dar, ciudăţenie: nu semăna 
cu primăverile de altădată, se simţea parcă ceva schimbat în 
fire și nimeni nu știa ce e. 

Abia mai tîrziu deslușiră oamenii care era pricina: fugiseră 
păsărelele din sat, speriate pesemne de bombardament și nu 
mai veniseră înapoi. Șipotele rămaseră fără cîntătoare, văduvite 
de freamăt și ciripit, ca un meleag peste care a filfiit: crunt aripa 
morții. 

În anul acela de pomină, primăvara era mută... 


SFÎRŞIT