Liviu Rebreanu — Rascoala

Liviu Rebreanu 


Liviu Rebreanu 


Rascoala 


SE MIŞCĂ ŢARA! 

Capitolul 1. 

RĂSĂRITUL 

— Dumneavoastră nu cunoaşteţi ţăranul român, dacă 
vorbiţi aşa! Ori îl cunoaşteţi din cărţi şi din discursuri, şi 
atunci e mai trist, fiindcă vi-l închipuiţi martir, când în 
realitate e numai rău, şi prost, şi leneş! 

Ilie Rogojinaru sfârşi, gâfâind de convingere. Îşi şterse 
chelia sfătoasă cu o batistă mare tărcată şi îşi smuci 
mustaţa groasă, pleoştită, din care câteva fire i se 
încurcaseră, supărându-l, în colţurile gurii. Era arendaşul 
moşiei Olena-Dolj. Slăninos şi burtos, cu gât de taur şi capul 
rotund, avea nişte ochi căprui săltăreţi şi o figură jovială, 
parcă pornită mereu numai spre bucurii. 

Se uită la tovarăşii de compartiment, văzu că nu i-a 
convins şi continuă să gâfâie mai tare. Atunci Simion 
Modreanu, director în Ministerul de Interne, îmbrăcat cu 
multă cochetărie, tuşi uşor, să-şi dreagă glasul, şi rosti 
sentenţios: 

— Domnul meu. domnule Rogojinaru, un lucru rămâne 
indiscutabil: că noi toţi, dar absolut toţi, trăim de pe urma 
trudei acestui ţăran, aşa prost, şi leneş, şi rău cum îl 
categoriseşti dumneata! 

Arendaşul fu atât de uimit, că nici nu mai putu răspunde. 
Scoase iar batista, să-şi răcorească tâmplele. În clipa aceea, 
apăru conductorul trenului, reclamând, cu respectul 
cuvenit clasei întâi, biletele pentru Bucureşti. Rogojinaru se 
însenină, ca şi când i-ar fi venit mântuirea: 


— Cum, şefule, sosirăm? Ei, bravo! Bine-am mers, n-am ce 
zice. 

— Adineaori am lăsat Chitila, observă conductorul, 
schiţând un zâmbet drept răspuns la bonomia arendaşului 
şi luând biletele de la ceilalţi călători. 

În răstimp, dintr-un portofel ca o geantă, Rogojinaru 
scoase o foaie galbenă pe care o arătă conductorului cu o 
mândrie ostentativă: 

— Poftim, şefule! În vremurile astea grele se mai cârpeşte 
omul cu câte-o economie, că n-o să se facă gaură în cer 
fiindcă un creştin merge gratis cu trenul. 

Numai conductorul surâse iarăşi, retrăgându-se cu 
degetele la cozoroc, milităreşte. Arendaşul, însă, cuprins 
subit de griji, se apucă să-şi adune geamantanele, coşurile 
şi legăturile pe care le răsfirase în compartiment, profitând 
că ceilalţi nu prea aveau bagaje. Modreanu îşi luase mai 
demult pe genunchi geamantănaşul de piele fină cu cartea 
de vizită scoasă în evidenţă. Un căpitan de jandarmi, înalt, 
cu figura speriată, care se urcase numai la Găeşti, n-avea 
decât sabia şi o mapă, iar tânărul brun, cu mustăţile mici, 
negre, retezate englezeşte, îşi aşezase trusa de voiaj pe 
mescioara de la fereastra compartimentului. 

Trenul duduia şi fumega ca un animal apocaliptic. 
Directorul regreta că s-a coborât să discute cu un om atât 
de vulgar. Căpitanul urmărea ostenelile lui Rogojinaru cu o 
curiozitate plină de admiraţie. Tânărul, de când plecase 
conductorul, se uita pe fereastra vagonului, în care apăruse 
silueta capitalei. De-a lungul liniei răsăreau şi piereau table 
cu reclame pe stâlpi anume, ori pe calcane de case 
singuratice. Perechile de şine se multiplicau, se apropiau, se 
întretăiau. Roţile pocneau tot mai des peste încrucişări, 
treceau de pe o linie pe alta, cu o siguranţă maşinală. Pe 
urmă se iviră suburbiile murdare, case dărăpăânate, uliţe 
desfundate, contrastând violent cu sclipirile ce vesteau mai 
încolo palatele. 


După ce umplu cu bagajele-i preţioase locurile libere de pe 
canapele, după ce scoase şi pe coridor vreo două coşuri ce 
nu mai încăpuseră înăuntru, arendaşul se ghemui cum putu 
pe o margine, lângă un geamantan, şi se adresă direct 
tânărului, care privea pe fereastră, reluând firul convorbirii 
de adineaori: 

— Şi uite-aşa, domnule, cum vă spuneam, cu ţăranii. Pe 
mine mă puteţi crede pe cuvânt şi fără greşeală, că am o 
experienţă veche de tot în chestii de agricultură şi de 
ţarani. Sunt acuma de şaizeci de ani fără unul şi din ei vreo 
patruzeci tot la ţară i-am irosit şi între săteni. Am luat-o de 
jos, cum se cuvine, şi la treizeci de ani ţineam cu arendă o 
moşioară de peste cinci sute de pogoane în Teleorman. Iar 
de atunci mi-au mai trecut câteva şi mai măricele prin 
mână, aşa că îmi cunosc ţăranii cum nu cred să-i mai 
cunoască mulţi în ţara românească. Nu zic că toţi sunt 
ticăloşi, cum zic alţii, nu. Doamne fereşte, sunt creştin şi m- 
ar bate Dumnezeu. Dar mărturisesc cu mâna pe cruce: să 
te ferească Dumnezeu să ai nevoie de ţăran, că ţăranul 
atunci te strânge de gât, când te doare mai tare! 

Băgă de seamă că nici chiar căpitanul nu-l mai asculta. 
Fiindcă tocmai şi trenul începuse să-şi încetineze goana, îşi 
aduse iar aminte de bagaje, se sculă să treacă în coridor, să 
fie mai aproape de ieşire şi să poată prinde negreşit un 
hamal şi o trăsură. Din uşă se întoarse, însă, să-şi ia rămas 
bun. Întinse mâna lui Modreanu, cu care venise de la 
Craiova împreună, şi socotea că se împrietenise de ajuns, ca 
să poată găsi la dânsul un sprijin de s-ar întâmpla să aibă 
vreo nevoie pe la Interne. Deşi cu tânărul care se suise la 
Costeşti vorbise mai puţin şi nici nu i se recomandase, 
arendaşul chibzui că la despărţire trebuie să ştii cu cine ai 
călătorit şi deci îi zise încrezător: 

— Îmi dai voie, domnule, sunt Ilie Rogojinaru. Mi-a părut 
bine că am venit împreună, cu toate că nu ne-am prea lovit 
în păreri. 


Nu tocmai încântat, tânărul se ridică totuşi puţin şi, 
strângând mâna întinsă, răspunse: 

— Grigore luga. 

Arendaşul tresări, se îndreptă şi strigă: 

— Iuga? Iuga ai zis? Te pomeneşti că eşti chiar feciorul 
Domnului Miron luga de la Amara? 

— Te pomeneşti! surâse tânărul, intrigat puţin de 
entuziasmul patetic al arendaşului. 

— Fugi, nu mă nebuni! D-apoi bine, boierule, eu cunosc pe 
conu Miron de când eram copil, aş putea zice, măcar că 
trebuie să fim cam de aceeaşi vârstă! Că doar acum vreo 
douăzeci şi cinci de ani am ţinut o moşie numai la câteva 
poşte de proprietatea dumneavoastră de la Amara. Ce mai 
face conu Miron? Bine, voinic, sănătos? Straşnic om, ce să 
vă spun! adăugă cu mândrie, întorcându-se brusc spre 
căpitanul de jandarmi şi Modreanu. Ştiţi, boier sadea, nu d- 
ăştia de au umplut ţara şi târgurile! Ei, bată-te să te bată 
toate noroacele! urmă apoi iar câtre Iuga, clipind din ochi 
cu mare bucurie. Dar văd că sosim. Să trăieşti, cucoane, şi 
să-ţi trăiască părintele, că-i un om şi jumătate! 

Îi scutură mâna încă o dată şi, apucând un coşuleţ la care 
ţinea mai mult, se repezi afară, în coridor, mormăind în 
treacăt către căpitan: „Salut, salut!” Modreanu, cu 
geamantănaşul în mână, aşteptase nerăbdător să 
isprăvească arendaşul, ca să poată ieşi. Pentru că nici el nu 
făcuse cunoştinţă cu luga, dădu indiferent din cap şi se 
strecură după Rogojinaru, care se înfipsese chiar lângă uşa 
vagonului. 

— Cine-i individul, domnule Rogojinaru, că te văzui prea 
mulţumit de cunoştinţă? întrebă Modreanu, plecându-se la 
urechea arendaşului fiindcă pufăitul locomotivei sub bolta 
gării înăbuşea vocile. 

— Ehei, iubitule! făcu Rogojinaru cu mai mare respect 
parcă decât adineaori în faţa tânărului Iuga. Şapte mii de 
pogoane, prima calitate, în Argeş, jos, aproape de 
Teleorman! Şapte mii, domnule Modreanu, înţelegi? Şi nişte 


gospodari cum nu-s alţii în toată Muntenia. Bătrânul nu ţi- 
ar arenda un petic de pământ, mai bine să-i tai mâinile. Aşa 
ceva mai rar, ce să-ţi spun. Ei, te-am salutat, cucoane, că 
văd că ne-am oprit, şi să ne mai întâlnim sănătoşi! 
(Deschisese portiera.) Aide, hamal, hamal! Aici, băiete! N- 
auzi, bre? Ce, eşti surd? Unde te uiţi, zăpăcitule? Nu mă 
vezi? Ce, eşti orb? Vino repede şi ia astea! 

Locomotiva gâfâia rar, extenuată. Printre respiraţiile ei 
dominatoare, glasurile oamenilor ce coborau din vagoane şi 
ale celor ce-i aşteptau pe peron umpleau cuprinsul gării cu 
un zgomot aspru din care se ridicau, ici-colo, izbucniri de 
râsete, câte-o vorbă veselă, câte-o pupătură mai pleoscăită 
şi mai ales ţipete stăruitoare după hamali. Călătorii zoreau 
spre ieşire, cei mulţi cu bagajele în mână, cei puţini cu 
hamalii în urma lor. Toată lumea era grăbită, unii chiar 
fugeau, ca şi când i-ar fi alungat cineva din urmă. 

Grigore luga rămăsese liniştit la locul său, aşteptând să se 
dea jos cei ce se îmbulziseră pe coridoare. Din geam, văzu 
pe Modreanu cum îşi ferea geamantănaşul de insistenţele 
hamalilor, pe căpitanul înalt cum, depărtându-se, se uita 
speriat împrejur, parcă ar fi căutat pe cineva, pe 
Rogojinaru, umeros şi legănat, ţinându-se după omuleţul 
împovărat cu geamantane şi legături, dăscălindu-l 
necontenit atât de energic, că glasul lui parcă domina tot 
vacarmul gării. 

În sfârşit, când se mai potoli vălmăşagul, tânărul luga 
cobori şi el, găsi anevoie o trăsură şi porunci să-l ducă 
acasă în strada Argintari. Birjarul apucă pe calea Griviței, 
lată, murdară şi gălăgioasă, cu fel de fel de magazine, în 
faţa cărora vânzătorii se războiau cu trecătorii şovăitori să-i 
facă negreşit clienţi, cu zeci de hoteluri, hanuri şi ospătarii 
menite să adăpostească scump şi prost pe călătorii pe care 
Gara de Nord îi vărsa capitalei, mereu alţii, şi mereu mai 
mulţi. Pe trotuarele largi se vânzolea o lume pestriță într-un 
amestec oriental: muncitori şi funcţionari, apoi ţărani 
umblând în grupuri ca nişte oi speriate, servitoare în 


costume ţărăneşti ungureşti, soldaţi pirpirii, vagi 
domnişoare foarte fardate, trăgând cu ochiul la toţi 
bărbaţii, ucenici şi elevi de liceu hârjonindu-se şi izbindu-se 
de oameni şi de ziduri, bragagii, bulgari de lux cu clopoței 
de alamă, turci cu acadele. 

În vreme ce trăsura alerga pe cuburile de granit, Grigore 
Iuga, ca totdeauna când sosea de la ţară în Bucureşti, 
privea furnicarul de oameni de pe străzile zgomotoase cu 
un simţământ de sfială. După viaţa molcomă de la moşie, 
forfoteala aceasta îl obosea şi-l întrista, cel puţin în primele 
momente, până se reobişnuia cu ea. 

Pe bulevardul Colţei, aproape de întretăierea cu strada 
Argintari, unul din caii trăsurii alunecă şi căzu. Birjarul se 
repezi întâi cu sudălmi, apoi cu biciul. Degeaba. Trebui să 
sară de pe capră, să dea drumul ştreangurilor. Cum nu mai 
erau decât vreo sută de metri până acasă, Grigore cobori, 
plăti şi continuă drumul pe jos. 

A doua casă din strada Argintari era a lor, adică a ei, a 
nevestei lui. Grilajul de fier cu vârfurile poleite avea o 
poartă monumentală la mijloc. În faţa casei, o grădiniţă 
îngrijită, cu câteva ronduri de flori, cu poteci prundite. 
Clădirea însăşi, cu etaj, arătoasă şi înzorzonată, oprea 
atenţia trecătorilor mai ales prin scara de marmoră roşie 
apărată sus de o uriaşă scoică de sticlă lucitoare. 

Intrând pe poartă, Grigore Iuga văzu în capul scării pe 
servitorii lui în conciliabul cu un domn străin. 

Feciorul, într-o livrea puţin grotescă (fantezia Nadinei), 
veni să-l întâmpine şi-i raportă îndată că tânărul înăltuţ şi 
blond e un domn din Ardeal, că a mai fost pe-aici de câteva 
ori şi caută pe conaşul Gogu. Între timp şi străinul coborâse 
treptele şi se apropia de Iuga, iar când servitorul plecă cu 
trusa stăpânului, scoase pălăria şi zise foarte încurcat: 

— Mă recomand: Titu Herdelea, poet. 

Grigore răspunse numai cu un zâmbet nehotărât, care pe 
tânărul Herdelea îl zăpăci mai rău. Lavaliera vânătă cu 
picouri albe îi acoperea gulerul tare şi înalt. Îşi trecu 


pălăria în mâna stângă şi încercă să zâmbească şi el fără a 
reuşi. După o pauză, care i se păru un secol, îşi luă inima în 
dinţi şi, potrivindu-şi pălăria în cap cu băgare de seamă, ca 
şi când n-ar fi fost sigur dacă face bine sau nu că se 
acoperă, urmă cu un glas învăluit de emoție: 

— Să mă iertaţi, domnule, că mă găsiţi aici, dar am fost 
poftit să trec negreşit, încă de astă-vară, adică acum vreo 
două luni, de către domnul deputat Gogu Ionescu, la băile 
din Sângeorz, în Transilvania. 

— A, din Transilvania? murmură Grigore cu un interes 
care încurajă pe interlocutorul său să confirme mai apăsat: 
— Da, mă rog, din Transilvania. Aş putea adăuga că sunt 
Chiar puţin neam cu domnul deputat, fiindcă, nu ştiu dacă 
ştiţi, sora mea Laura e măritată cu preotul George Pintea 
din Sătmar, iar sora lui George e soţia domnului deputat 

Ionescu. 

— Aşa? făcu Iuga mai înviorat, luându-i mâna şi 
scuturându-i-o. Încântat! Şi află că, atunci, eşti şi cu mine 
puţin neam, cum ziceai, pentru că nevasta mea e sora lui 
Gogu Ionescu. 

Titu Herdelea dădu din cap surâzând. Cunoştea relaţiile 
casei. Venind deseori să se intereseze de Gogu Ionescu, 
aflase de la servitori toate amănuntele şi chiar mai multe 
decât ar fi vrut. 

Lui Grigore îi plăcu înfăţişarea modestă a tânărului şi mai 
ales timiditatea lui, pe care zadarnic se silea să o ascundă. 
EI însuşi era sau cel puţin se socotea tot aşa de dezarmat 
când întâmplarea îl punea în situaţii neaşteptate. Îl luă de 
braţ ca pe un vechi prieten, zicându-i: 

— Fiindcă ne-am întâlnit aici, aidem până sus să stăm 
puţin de vorbă! 

Titu roşi de bucurie. 

Urcară împreună până pe platforma de sub scoică, unde 
Grigore se opri să-i lămurească împărţirea casei, să nu-şi 
închipuiască tânărul cumva că el ar fi putut avea asemenea 
fantezii arhitecturale. Clădirea cuprindea două case 


complet deosebite, care însă în loc să aibă intrările laterale 
separate şi numai faţada comună, aveau o singură intrare 
principală. Socrul lui Grigore, când a făcut casa, cu vreo 
zece ani în urmă, a pretins cu orice preţ o scară 
monumentală de marmoră cu o scoică deasupra, cum avea 
şi Nababul, deşi palatul - aşa-i zicea dânsul - era destinat 
de zestre celor două odrasle ale sale, când se vor aşeza, 
fiecare cu gospodăria proprie. Nadina, soţia lui Grigore, se 
şi tânguia acuma şi-i imputa bătrânului că a construit casa 
înadins ca locatarii să se poată spiona reciproc şi 
permanent. Uşa colosală, de stejar şi fier împletit, dăruind 
aparent casei o înfăţişare unitară, de fapt o despărţea: 
aripa dreaptă închidea domeniul lui Gogu Ionescu, cea 
stângă, pe care o ţinea larg deschisă feciorul, introducea în 
apartamentele Nadinei. 

— Nevastă-mea e plecată în străinătate de vreo trei luni şi 
casa e toată în naftalină, adăugă Iuga, trecând cu musafirul 
său din hol spre etaj unde, într-o cameră de rezervă, i se 
improvizase un dormitor, ca să aibă un refugiu când vine în 
Bucureşti în lipsa Nadinei. De altfel, eu numai iarna sunt 
bucureştean, şi încă şi atunci cu intermitențe; restul anului 
stau la ţară şi pentru că trebuie, şi pentru că acolo mă simt 
mai bine. Nevastă-mea are oroare de ţară, tocmai cum mie 
mi-e silă de oraş. Dar ia şezi, te rog! Mă vei ierta dacă eu, 
printre vorbe, am să mă primenesc şi să mă curăţ puţin. E 
unu şi jumătate! Şi la trei am întâlnire cu negustorul meu. 
De-abia va fi timp să îmbuc ceva, undeva, la repezeală. 

Titu Herdelea îi povesti apoi pe îndelete cum a debarcat în 
capitală de aproape patru săptămâni, cu mari speranţe în 
sprijinul lui Gogu Ionescu, care îi făgăduise că-i va face rost 
să intre la un ziar, ca astfel să-şi îndeplinească visul de-a 
îmbrăţişa cariera scrisului, şi cum a avut dureroasa 
surpriză de a nu-l găsi în ţară. Mai grav e însă că, până una- 
alta, a cheltuit peste o treime din puţinii bănişori cu care a 
sosit, ba i-e frică să nu fie silit, tot aşteptând zadarnic, să 


cheltuiască şi bruma de rest înainte de a afla vreo ocupaţie, 
şi să se pomenească într-o bună zi vagabond prin străini. 

— N-aş vrea să-ţi spulber iluziile, - zise Grigore aproape 
gata primenit, - dar bunul meu cumnat nu prea e omul în 
care să-ţi poţi pune toate nădejdile. E foarte simpatic, un 
suflet minunat, numai că-i cam lasă-mă să te las. Doar dacă 
nevastă-sa s-ar ţine de capul lui poate că s-ar mai mişca, 
fiindcă ea singură are farmecul şi darul de a-i stimula 
energia somnolentă. 

După o clipă de spaimă, tânărul Herdelea spuse cu nouă 
încredere: 

— Atunci tot aş putea spera, căci cumnată-mea mi-a arătat 
mare simpatie când ne-am întâlnit, astă-vară. 

— Nici prea multă să nu fie, surâse Iuga. Gogu e gelos ca 
un turc şi ar fi în stare să te expulzeze din ţară, dacă ar 
intra la bănuială că. 

În visările lui, Titu întrezărise o zi când Eugenia, pe care la 
Sângeorz o văzuse ca o rară frumuseţe, îi va cădea în braţe, 
cucerită de versurile lui devenite celebre. Dar să abuzeze 
de sentimentele femeii iubite pentru a dobândi avantaje i se 
părea atât de ruşinos, că se făcu deodată palid până-n 
vârful urechilor. Grigore observă amărăciunea lui şi se 
grăbi să-l potolească: 

— Eşti naiv, amice, şi tare mă tem că n-ai să te procopseşti 
la noi! Îţi trebuie îndrăzneală, şi cinism, şi aroganță, dacă 
vrei să reuşeşti, cel puţin în vremurile astea. Cine umblă cu 
scrupuluri feciorelnice e osândit mai dinainte să fie strivit 
de cei ce nu cunosc nici măcar din nume astfel de 
sentimentalisme romantice! 

Gata de plecare şi luându-şi servieta, adăugă cu alt glas: 

— Ai luat masa? 

— Încă nu, bâlbâi, surprins, Titu. 

— Dacă-ţi face plăcere, să mergem să mâncăm împreună! 

Deşi foarte măgulit, tânărul răspunse că elia masa la o 
familie ardeleană şi, fiindcă n-a anunţat, oamenii l-ar 
aştepta nemâncaţi cine ştie până când, încât n-ar vrea să. 


Nu s-ar fi prăpădit el de grija gazdelor, dacă nu s-ar fi sfiit 
să meargă cu luga la vreun restaurant mare, îmbrăcat 
slăbuţ, cum era acuma. Purta un costum cam costeliv, ca să 
nu-şi strice hainele cele bune până ce va avea posibilitatea 
să-şi cumpere altele. De altfel şi Grigore îl poftise numai de 
formă, căci nu mai stărui, ci adăugă repede: 

— Fireşte, fireşte. Cu toate astea aş vrea să ne mai vedem. 
Ştii ce? Luăm masa împreună diseară! îţi convine? Ai timpul 
şi dumneata să-ţi vesteşti gazda, voi fi şi eu mai liber şi mai 
liniştit. Atunci aşa! Să fie, să zicem, la Enache! Cunoşti? În 
strada Academiei. La opt! Aşa! 

Titu Herdelea alerga pe trotuar cu pălăria puţin pe ureche 
şi cu faţa atât de strălucitoare de bucurie, că oamenii 
întorceau capul după el, parc-ar fi fost beat. Îi bătea 
straşnic inima. Şi bâlbâia întruna: 

— În sfârşit, mulţumesc lui Dumnezeu! Ce om de treabă! 
Se cunoaşte îndată că e boier. În sfârşit mi se pare că mi-a 
ajutat Dumnezeu. 

Prin strada Romană ieşise în calea Victoriei. Coti acuma 
spre strada Verde, ca să ajungă mai drept în Buzeşti, unde 
avea o cameră mobilată şi unde, în vecini, lua masa la 
familia Gavrilaş. 

De baştină din Amaradia, Gavrilaş se găsea în ţară de vreo 
zece ani şi era agent secret în poliţia capitalei, însărcinat cu 
controlul hotelurilor. Cunoştea pe învățătorul Herdelea, cu 
care fusese odinioară coleg de şcoală. Astfel, când, într-o 
dimineaţă, a descoperit în registrul de călători de la „Hotel 
English” numele Herdelea printre cei sosiți în ultimele zile 
şi când a văzut mai ales că a venit din Ardeal, a ghicit 
imediat că trebuie să fie feciorul lui Zaharia. Fără multă 
ezitare, s-a urcat la camera lui Titu şi l-a sculat din somn să- 
i ureze bun sosit şi să-i ofere serviciile lui prietenegşti, ca să 
nu fie jumulit ca toţi străinii care pică în acest oraş frumos, 
dar foarte stricat. În aceeaşi zi i-a găsit o odăiţă bună şi 
ieftină, chiar alături de locuinţa lui, iar pe înserat l-a dus şi 


l-a instalat. Pe urmă l-a pofitit să cineze în familia lui, să-l 
cunoască şi nevastă-sa. 

În afară de soţii Gavrilaş, din familie făcea parte şi 
domnişoara Marioara Rădulescu, o fetiţă de vreo 
optsprezece ani, drăgălaşă şi vioaie ca o veveriţă, elevă la 
şcoala profesională. Din pricina ei n-a putut Gavrilaş să-i 
propuie lui Titu să locuiască chiar la dânşii. Doamna 
Gavrilaş, mărunţică, grasă şi roşie, cu faţa veşnic lucioasă, 
socotise totuşi că ar fi putut lua în gazdă şi pe domnul Titu. 
Odaia în care sta Marioara avea două paturi şi tinerii s-ar fi 
învoit cum e mai bine, că doar amândoi sunt cuminţi. 
Gavrilaş însă s-a împotrivit, spunând că aşa ceva nu se 
cuvine şi ar putea stârni vorbe urâte. Peste câteva zile, 
pentru că Titu nu se obişnuia cu mâncările de pe aici, s-a 
înţeles cu doamna Gavrilaş să-l primească şi pe el la masă, 
plătind o sumă modestă şi potrivită. Venind astfel zilnic în 
casă, Marioara i-a mărturisit că se simte slăbuţă la limba 
română şi ar avea nevoie de o meditaţie serioasă. Galant, 
Titu s-a oferit să o mediteze el gratuit, spre marea bucurie 
a doamnei Gavrilaş, care o iubea ca pe copilul ei şi ţinea 
mult să-şi treacă bine toate examenele. Lecţiile le-au 
început chiar din seara aceea, după cină, în odaia lui Titu, 
unde puteau fi mai liniştiţi şi nesupăraţi de nimeni. Prima 
lecţie s-a prelungit până după miezul nopţii. Tânărul a 
explicat a doua zi doamnei Gavrilaş, care fusese cam 
îngrijorată, că a ţinut-o mai mult, fiindcă, într-adevăr, fata a 
fost foarte neglijată. Marioara însăşi a recunoscut că mai 
plăcute lecţii ca Titu încă nimeni nu i-a dat şi că ar fi 
bucuroasă, dacă Titu ar putea să o înveţe cât mai des, ca să 
fie sigură de izbândă. Când sosi acuma Titu Herdelea îi găsi 
la cafea. 

— TŢi-am pus lingurile în brâu, nenişorule! îl întâmpină 
Gavrilaş, pufnind rar dintr-o ţigară răsucită de el însuşi cu 
multă meticulozitate. 

— Numai fata asta-i de vină, domnu Titu, se scuză doamna 
Gavrilaş, trăgând cu ochiul spre Marioara care zâmbea 


şiret. Că zicea că e moartă de foame şi că ea nu mai 
aşteaptă nici pe prinţul. 

Titu se simţea atât de fericit, că trebuia să se răcorească. 
Se repezi deci la Marioara, o luă în braţe şi începu s-o 
sărute pe gură, pe ochi, pe obraji, până ce toată o ciufuli, 
ba-i mai răsturnă şi ceaşca de cafea pe faţa de masă, 
spălată şi călcată de însăşi doamna Gavrilaş şi pusă numai 
atunci întâia oară. 

— Na, apoi astea mie nu-mi plac, se supără Gavrilaş, 
silindu-se să-şi apere propria-i cafeluţă ameninţată, în 
vreme ce doamna Gavrilaş îşi frângea mâinile amuţită, 
parc-ar fi asistat la un cataclism. 

Fata însă se arăta măgulită de explozia aceasta şi primea 
vijelia de sărutări gângurind ca o turturică. 

— Victorie, domnule Gavrilaş! răcni în cele din urmă Titu, 
zvârlindu-şi pălăria pe pat cu un gest de general triumfător. 

Şi povesti pe nerăsuflate cum a întâlnit pe Grigore Iuga, 
ce-au vorbit, cum era gata-gata să nu mai vie deloc la dejun 
şi cum diseară va mânca la Enache. Pozna cu răsturnarea 
cafelei şi prăpădirea feţei de masă fu repede iertată şi 
uitată. Gavrilaş fusese câţiva ani un fel de ajutor de 
administrator la o moşie de prin Vlaşca, unde a făcut şi ceva 
gologani, încât avea mare respect de moşii şi moşieri, 
singurele instituţii solide din România, împotriva restului 
nutrind eterne nemulțumiri, deoarece, în trei ani, de când 
intrase în poliţie, n-a izbutit să dobândească nici o 
avansare, deşi ar fi meritat cu vârf şi îndesat, fiind un 
funcţionar conştiincios şi cu mai multă carte decât alţii, dar 
fără proptele la cei sfinţi. 

— Dacă ai putea să te înfigi administrator la moşia lui 
măcar vreun an, doi, ştiu că ţi-ar pune Dumnezeu mâna-n 
cap şi te-ai face om! observă Gavrilaş, mai târziu, gânditor 
şi cu o privire de admiraţie invidioasă spre Titu, care 
înfuleca zdravăn din tocana ardelenească păstrată caldă. 
Gavrilaş era tot atât de mic la statură ca şi nevastă-sa, avea 
nişte mustăţi groase şi prea mari pentru chipul lui, fruntea 


foarte încreţită şi o roşeaţă pe toată faţa, parc-ar fi fost 
vopsit pentru o reprezentaţie de circ. 

Urmă o dezbatere amplă asupra perspectivelor tânărului. 
Se amestecă şi doamna Gavrilaş cu amintiri discrete despre 
administratorul din Vlaşca. Numai Marioara tăcea, pufnea 
din când în când spre Titu şi-l bombarda cu cocoloaşe de 
pâine, la care însă el nu lua seama, fiind acuma ocupat cu 
chestii serioase. 

Încetul cu încetul, totuşi, entuziasmul proiectelor se potoli. 
Gavrilaş, obişnuit să aţipească după-amiază câte-un ceas, 
începu să caşte şi apoi se întinse, oftând, pe pat. Marioara 
se cărăbăni la şcoală, iar doamna Gavrilaş se apucă să spele 
vasele. Plecă şi Titu acasă la el, să se pregătească pentru 
masa de la Enache. 

Locuinţa lui era chiar în corpul de case de alături. O 
poartă de lemn dărăpănată dădea într-o curte lungă, 
murdară, cu sumedenie de cămăruţe, toate închiriate. 
Apartamentul dinspre stradă, două odăi cu antreu la mijloc, 
era ţinut de doamna Elena Alexandrescu, femeie trecută de 
patruzeci de ani, încă arătoasă, văduva unui ofiţer pe care 
ea îl pomenea când maior, când colonel şi care murise 
locotenent. În camera din faţă, şedea doamna împreună cu 
Jean Ionescu, copist la interne, tinerel şi berbant. În antreu 
se găseau numai două lăzi cu cărţi, biblioteca doctorului 
Vasile Popescu de la Piteşti, soţul fiicei doamnei 
Alexandrescu, Mimi. Odaia din fund, cu două ferestruici 
spre curte, un pat de tablă, un lavabou, o masă rotundă, 
trei scaune, un dulap hodorogit şi câteva fleacuri, botezate 
bibelouri de familie, era a lui Titu. În curte, mai încolo, 
stătea un cizmar evreu, Mendelson, cu cinci copii, dintre 
care cel mare îşi termina armata la artilerie, apoi un 
plăcintar bulgar cu dugheana în vecini, un croitor rămas 
văduv de curând cu patru copii mici, un pensionar cu soţie 
tânără, având în gazdă un student. 

De cum păşi în curte, tânărul Herdelea auzi ciripirile 
mulţumite ale doamnei Alexandrescu şi înţelese că Jean 


trebuie să fi plecat la birou. Uşa dinspre antreu era larg 
deschisă, iar doamna se aranja în oglindă cu puful de pudră 
într-o mână şi batonul de roşu în cealaltă, ca o porumbiţă 
bătrână şi cochetă. 

— Sărut mâna, doamnă Alexandrescu! strigă Titu amabil 
ca totdeauna, scoțând din buzunar cheia de la camera lui şi 
potrivind-o în broască. 

— Bonjur, bonjur, domnul. răspunse gazda încântată de 
chiriaşul ei, care se purta atât de cuviincios. Dar ce eşti aşa 
de grăbit? Poftim încoace niţel, că doar n-am să te mănânc, 
adăugă apoi cu glas de sirenă răguşită, continuând operaţia 
de pictură facială, în vreme ce Titu, din pragul camerei lui, 
după ce deschisese uşa, îşi aruncă pălăria pe masă. Sunt 
singură. Jenică, sărăcuţul, s-a dus la minister. Vino, vino, n- 
ai frică! Jenică nu-i gelos, cu toate că mă adoră. 

Îşi aduse aminte de pat, văzu nişte adâncituri şi se repezi 
să le netezească, murmurând cu o satisfacţie plină de 
mândrie: 

— Uite - aşa-s bărbaţii de neastâmpăraţi. Parcă poţi scăpa 
de insistenţele lor? 

Titu se simţi jenat şi, ca să schimbe vorba, se grăbi să-i 
spuie că diseară va veni acasă poate mai târziu, pentru că 
are să petreacă la restaurantul Enache cu un domn. 

— Ah, Enache, ce delicios se mănâncă la Enache! suspină 
romantic doamna Alexandrescu. N-am mai fost însă de când 
trăia răposatul, fie iertat. 

Se pierdu un răstimp în glorificarea bietului Mache, care 
s-a prăpădit aşa de tânăr. li arătă o fotografie, să-i 
dovedească ce frumos bărbat a fost. Îi spuse că numai 
gratie zestrei ei reglementare a putut mărita pe Mimi, căci 
altfel, prin câte necazuri a trecut, nici n-ar fi avut cu ce s-o 
urnească din casă. Pe urmă, sfârşindu-şi pictura, începu să-i 
istorisească pe larg câte certuri şi aproape scandaluri a 
avut bietul Jenică din pricina ei cu părinţii lui, care sunt 
nişte oameni foarte bine, dar cu idei foarte învechite în 
unele privinţe şi n-au vrut să-i admită în ruptul capului să 


trăiască cu ea, ci au umblat din răsputeri să-l însoare cu o 
urâţenie despre care ziceau că ar fi o partidă strălucită. 
Jenică însă, cât e dânsul de drăguţ, altfel, are o fire foarte 
voluntară şi le-a declarat categoric că mai degrabă rupe cu 
toată familia orice relaţie, decât să se despartă de iubita lui, 
care, pe lângă că e o femeie superbă, îl şi îngrijeşte 
admirabil şi-l iubeşte cu adevărat. Şi aşa, bătrânii au fost 
siliţi să cedeze, încât azi sunt buni prieteni şi absolut intimi. 
De altminteri, şi ea a avut destule mizerii şi mai are, din 
cauza lui Jenică, cu ginerele ei. Mimi n-ar zice nimic, fiindcă 
ea ştie cât a suferit sărmana maică-sa şi s-a jertfit, şi că 
măcar acuma are dreptul să-şi trăiască şi ea traiul. Dar 
ginerele e băiat de la ţară, cu moravuri de la patruzeci şi 
opt, şi i-a declarat verde că el nu-i va mai trece pragul cât 
va fi cu Jenică, nedorind să se găsească faţă în faţă cu 
peştele ei. „Auzi, Jenică peşte, el care e funcţionar şi.” Ba a 
oprit şi pe Mimi să o vază, aşa că drăguţa de ea, când vine 
prin Bucureşti, trebuie să se întâlnească aproape pe furiş 
cu mama ei, care a născut-o şi a crescut-o. 

— Of, Doamne, greu se mai plăteşte şi puţina fericire ce i-e 
scrisă omului! suspină sfârşind doamna Alexandrescu, 
cuprinsă de înduioşare. 

Tânărul se zăpăci de tot ascultând destăinuirile atât de 
intime, mai ales când luară o întorsătură tristă. Se sculă 
încet, gândindu-se ce-ar putea să-i spuie ca să-i şteargă 
amărăciunea. Doamna Alexandrescu îşi regăsi singură 
vioiciunea, pornindu-se să-şi laude fata, frumuseţea ei, 
inteligenţa ei, drăgălăşia ei şi făgăduind lui Titu că-l va 
prezenta negreşit, ca să o cunoască şi să-şi dea seama ce 
înseamnă o fiinţă într-adevăr adorabilă. Neavând nici o 
treabă, doamna I-ar fi ţinut la taifas până noaptea, ca şi alte 
daţi. Titu ardea de nerăbdare să se pregătească pentru 
întâlnirea de diseară care poate să însemneze o întorsătură 
în viaţa lui. Tocmai chibzuia cum să se retragă fără să o 
jignească cumva, când auzi în curte o voce strigând: 

— Domnul Titu Herdelea! 


Câteva glasuri răsunară îndată afară: 

— În faţă, în faţă! 

— E factorul, explică doamna Alexandrescu. 

Titu făcu numai trei paşi până în antreu, unde se şi ivise 
factorul. Era o scrisoare de acasă. Salută pe doamna 
Alexandrescu şi intră în odaia lui, cuprins subit de emoție. 

Prima scrisoare de când s-a aşezat în Bucureşti. Rupse 
plicul şi sorbi cu înfrigurare cele şase pagini de scris 
mărunt în care doamna Herdelea, în stilul ei evanghelic, 
presărat cu maxime morale şi poveţe înțelepte pentru 
„dragul mamei înstrăinat”, îi spunea toate câte s-au 
petrecut prin Amaradia după plecarea lui, de la moartea lui 
Ion Glanetaşu şi până la logodna Ghighiţei cu învățătorul 
Zăgreanu. 

„Cununia însă vom face-o tocmai după Crăciun, ca să ne 
putem înfăţişa cu vrednicie. O să le dăm lor casa din Pripas, 
să nu mai stea aşa pustie şi să le poarte şi lor noroc, cum 
ne-a purtat nouă. Ne-ar fi drag să fii şi tu la nuntă, biata 
copilă şi acum plânge gândind că tu poate n-ai să poţi veni 
Dar tu să-ţi vezi de soarta ta şi să cauţi să te chiverniseşti 
cât mai bine şi să nu pierzi nădejdea în Dumnezeu, că 
Dumnezeu nu lasă pe cei drepţi şi cu credinţă. Ilrebuie să ai 
răbdare multă, dragul mamei, că nici pe acolo nu zboară 
pui fripţi şi placinte calde, omul să nu despereze, ci să lupte 
cu toate piedicile până ce izbândeşte cu ajutorul lui 
Dumnezeu. Are să înceapă în curând frigul şi iarna, şi nu 
ştiu dacă tu ai haine grosuţe. Să iei seama şi din cei dintâi 
bani să-ţi cumperi ori, dacă pe acolo-s prea scumpe, să 
trimiţi bani, să-ţi facă Ştrulovici, că-l ştii ce frumos lucrează, 
şi ieftin.” 

Într-un post-scriptum, Ghighi adăuga că ea nu se cunună, 
orice ar face bătrânii, dacă nu vine şi el la nuntă, şi-i mai 
spunea că va merge negreşit la balul studenţilor, dar încă 
nu ştie cu ce rochie, că ea ar vrea să-şi facă una nouă, mai 
ales că e şi logodită, şi toţi ochii vor fi pe ea. 


În alt post-scriptum, bătrânul Herdelea îl îndemna să nu 
uite a scrie ceva pentru Tribuna Bistriţei, cum a făgăduit 
când a plecat, căci directorul şi acuma aşteaptă dările de 
seamă despre serbările „Astrei”. De asemenea să-i trimită 
gazete din ţară, să vadă şi domnii noştri foi româneşti 
adevărate, iar când va publica de ale lui, să poată arăta 
tuturor ce face feciorul lui în România. 

Titu reciti scrisoarea de câteva ori, parc-ar fi vrut s-o 
înveţe pe dinafară. Completa din sufletul lui toate veştile. Se 
simţea din nou acasă, în Ardeal, în lumea unde fiece 
amănunt, oricât de neînsemnat, avea o rezonanţă vie 
pentru întreaga lui fire. Sub farmecul amintirilor, cuprins 
de o nostalgie dureroasă, vru să se apuce pe loc să 
răspundă, ca şi când numai astfel şi-ar fi putut uşura inima. 
Pe masă erau câteva cărţi aduse de acasă, biblioteca lui, 
apoi caiete cu însemnări, cu crâmpeie de poezii, cerneală, 
tocuri. Numai hârtie de scrisori n-avea. Căutând un petic de 
hârtie potrivită îşi aduse aminte de Iuga, cobori în realitate 
şi hotări să amâne răspunsul până ce va putea comunica 
lucruri mai multe şi poate mai bune. 

De altfel, se făcuse ora şase şi, deci, era momentul suprem 
să se gătească pentru diseară. Mai cu seamă că trebuia să- 
şi aranjeze unele mici lucruri, să-şi mai coasă câte ceva, să- 
şi lustruiască ghetele, să-şi perie costumul negru de 
camgarn pe care nici nu l-a prea îmbrăcat aici, încât s-ar 
putea duce cu el şi la Palat. Voia să fie foarte exact la 
întâlnire, căci omul civilizat întâi după exactitate se 
cunoaşte. Mai bine să aştepte el câteva minute decât să fie 
aşteptat. 

— Ai întârziat, prietene! zise Grigore Iuga zâmbind şi 
întinzându-i mâna. Mi se pare că te-ai bucureştenizat şi 
dumneata? Dar ia loc colea, lângă mine! Noi nu te-am 
aşteptat, că ne-a fost foame. 

Un chelner luă pălăria şi pardesiul lui Titu în vreme ce el, 
uluit, nu ştia dacă să mărturisească adevărul sau să lase pe 


Iuga să creadă că n-a fost exact la întâlnire. Se pomeni 
murmurând cu un glas străin, confuz: 

— Ba eu sunt pe aici de mult, mi-am şi azvârlit o dată ochii 
înlăuntru, iar pe urmă m-am plimbat prin faţa 
restaurantului tot aşteptându-vă, de mă şi mir cum nu v-am 
văzut când aţi intrat. 

— Nu te scuza, că şi noi am întârziat un sfert de oră! îl 
întrerupse Grigore amical. Aşa suntem noi românii toţi. Dar 
să cunoşti pe prietenii mei! 

Făcu prezentările. Avocatul Baloleanu, deşi numai cu 
câţiva ani mai mare ca luga, era foarte voinic, avea o 
bărbuţă cafenie tunsă energic şi un început de chelie pe 
care o ascundea cu fire de împrumut. Ochii albaştri-verzui îi 
sticleau inteligent şi şiret. Mânca mult, se văita că băutura îl 
balonează şi nu se putea reţine oricât medicii îl preveniseră 
că e predispus la obezitate. Îl pasiona politica. Fusese 
deputat când i-a fost partidul la putere, devenind şef de 
organizaţie la Ialomiţa, unde avea, dobândită mai recent, o 
moşie de vreo şase sute de pogoane. Clientela puţină, dar 
solidă, îi asigura venituri considerabile, care îi dădeau faima 
de mare avocat, pe când de fapt el nu pleda decât prea 
arareori şi privea chiar cu puţin dispreţ pe confrații de 
bară, pe lătrători, cum îi poreclise el în glumă. Totuşi se 
bucura de trecere la Palatul de justiţie, pentru că era 
socotit om politic de viitor şi făcea multe servicii prin 
influenţa lui la mărimile zilei. Celălalt tovarăş de masă, 
Constantin Dumescu, directorul Băncii Române, cu ochelari 
de aur, spân, părul blond-cărămiziu, smead şi puţin adus de 
spinare, parcă trupul i-ar fi fost prea lung, părea un 
taciturn. Era burlac şi prieten bun cu tatăl lui Grigore. 

Cei doi primiră pe Titu fără entuziasm, ca şi când le-ar fi 
stricat atmosfera. Tânărul, după invitaţia lui luga, se adânci 
în studiul listei de bucate, înfricoşat, necunoscând încă 
mâncările din ţară şi mai ales numirile lor. Îi era apoi necaz 
şi nu se putea dumeri cum de n-a observat pe Grigore când 
a sosit, încât acuma are să crează că nu e om de cuvânt, 


deşi el a venit cu o jumătate de ceas mai înainte, numai ca 
să nu întârzie, dar n-a îndrăznit să intre şi să ocupe o masă. 

După o scurtă tăcere, Baloleanu reluă convorbirea 
întreruptă de apariţia tânărului, zicând cu un aer de 
superioritate: 

— Aşa, dragă Grigoriţă, cum îţi spuneam. Problema 
ţărănească nu se poate rezolva fără sacrificii din partea 
celor ce stăpânesc pământul. Asta-i lege! 'Toate celelalte, 
toate consideraţiile secundare sunt paliative. Ţăranul vrea 
pământ. Scurt. El atâta ştie şi asta îl doare. 

— Iartă-mă, Alexandre, răspunse Iuga, calm, cu o lucire în 
ochi, care arăta că discuţia îi frământa sufletul, dar aşa cum 
o pui tu, problema devine un simplu pretext de propagandă 
electorală sau de demagogie ieftină şi primejdioasă. A 
stârni pofte e foarte uşor. Mai greu e să le şi împlineşti. 
Cum vrei tu sa mă convingi pe mine, proprietar, să dăruiesc 
ţăranilor pământul pe care-l muncesc, împreună cu dânşii 
din moşi-strămoşi, când în acelaşi timp tu însuţi cumperi 
moşii şi. 

Puțin vexat, avocatul nu-i dădu răgaz să continue: 

— Pardon, pardon! Să punem lucrurile la punct! înainte de 
toate să fim înţeleşi că nu discutăm chestia din punct de 
vedere particular, personal. Eu am vorbit făcând abstracţie 
că tu, întâmplător, eşti mare proprietar sau că eu, tot 
întâmplător, fac politică. Suntem, mai presus de orice, 
oameni care cunoaştem problema ţărănească şi din cărţi, şi 
din experienţă, care ne interesăm de ea cum se interesează 
toată lumea, fiindcă de rezolvarea ei depinde soarta noastră 
şi chiar viitorul ţării, nu-i aşa? Vasăzică o dezbatere 
academică. Sunt sigur, de altfel, că, de-ar fi nevoie de 
sacrificii, conu Miron şi cu tine aţi fi cei dintâi să faceţi 
gestul. 

— Ba te înşeli grozav, dragul meu! protestă Grigore. Tata 
n-ar consimţi niciodată să se despartă de moşia de care-l 
leagă un trecut de greutăţi şi de mândrie. Pentru el 
pământul înseamnă viaţa însăşi, ca şi pentru ţăran, ştii prea 


bine, că ai fost pe la noi şi cunoşti situaţia. Dar nici eu, cu 
toate că nu mă simt atât de intransigent, n-aş fi dispus să 
fac cadouri, nu ţăranilor, care nu le cer, ci demagogilor 
mărunți de la oraşe, care vor să-şi creeze merite electorale 
agitând pe sub mână teorii pe care cei cu răspundere le 
repudiază şi pe care nici înşişi agitatorii nu se gândesc să le 
puie în practică! 

— Uite conservatorul! zâmbi Baloleanu către Dumescu, 
apoi întorcându-se iar la Iuga: Un moment, iubitule! Pentru 
că adineaori m-ai pus în cauză pe mine, ţin să precizăm 
lucrurile. Ei bine, crezi tu că mica mea proprietate, 
câştigată cu sudoarea unei munci cinstite de zece ani, de 
încă şi azi mai am datorii pe ea, crezi tu că tocmai cele 
câteva biete sute de pogoane ale mele au să rezolve 
problema? Şi totuşi, iacă, declar aici solemn, deşi sunt om 
sărac, că într-un caz de nevoie, eu pun la dispoziţia ţării 
peticul meu de moşie, fără să crâcnesc! Eşti mulţumit? Am 
fost clar? 

— Evident, cum să n-o oferi şi statului, dacă ai putut s-o 
arendezi îndată ce ai luat-o? făcu Iuga apăsat, fără a-şi 
ascunde disprețul. 

Jignit şi scandalizat că s-a găsit cineva, ba încă un bun 
prieten, care să-i pretindă lui, avocat cu vază şi om politic, 
să se înfunde la ţară, Baloleanu zise ironic: 

— Doar n-ai să-mi ceri acuma, puiule, să mă las de meseria 
mea pe care, de, o cunosc niţeluş, ca să mă apuc de 
agricultură? 

— Îţi cer, dacă vrei să ai pământ! Cine are pământ să-l 
muncească şi să-l iubească, ori să renunţe! Tu, dragul meu, 
ai luat moşia ta de sub nasul sătenilor care umblau s-o 
cumpere şi s-o împartă între ei. Te-ai dus, i-ai înlăturat şi a 
treia zi ţi-ai trimis arendaşul să stoarcă bani din ea pentru 
tine şi pentru el. Pe de o parte împiedicaţi pe ţăran să 
cumpere pământ când se oferă prilejul, iar pe de altă parte 
mă îndemnați pe mine, care asud alături de ţărani, să mă 
despart de moşie, s-o arunc, uite aşa, ca pe un dinte stricat! 


— Ei, dragă Grigoriţă, observă avocatul mai moale, sunt 
prea puţini proprietari ca voi. Marea, imensa majoritate a 
pierdut de mult contactul cu pământul. O măsură generală 
nu se poate lua după cei puţini, ci după ceilalţi. 

— De ce n-ai lua întâi măsuri faţă de cei ce s-au înstrăinat 
de moşiile lor? De ce vă gândiţi numaidecât să distrugeţi o 
clasă socială, poate cea mai loială, cea care reprezintă 
bogăţia de bază a ţării? A, fireşte, n-au rămas mulţi 
proprietari la datorie. A început să le vie unora greu să stea 
la ţară, să li se pară dezonorant a munci pământul sau chiar 
a munci în general. Preferă să tragă venituri grase şi să le 
risipească în petreceri. Locul lor l-a luat arendaşul, care 
stoarce arenda pentru boier şi alta, mai bună, pentru el 
însuşi. Atunci evident că ţăranul geme, şi se zvârcoleşte, şi 
ameninţă, când în surdină, când făţiş. În vreme ce eu, 
proprietar, muncind şi economisind, de-abia scot din moşia 
mea cât să pot trăi onorabil, arendaşul, vecinul meu, 
plăteşte zeci de mii de galbeni proprietarului şi îşi umple şi 
el desagii. De unde diferenţa? Din buzunarul arendaşului 
sau din mizeria ţăranului? N-am dreptate, nene Costică? 
sfârşi Grigore, adresându-se deodată lui Dumescu. Spune 
dumneata, am ori n-am dreptate? 

Directorul de bancă şedea cu ochii în farfurie şi asculta 
jenat, fiindcă amândoi vorbeau tare, încât lumea de la 
mesele dimprejur se uita la ei. Întrebarea totuşi îl 
surprinse. Nu urmărise discuţia decât superficial. Lui, om 
de cifre, dezbaterile la un pahar de vin i se păreau cam 
futile, dacă nu comice. O problemă gravă nu se limpezeşte 
între un şniţel vienez şi o plăcintă cu mere. Cel mult se 
încurcă şi mai rău. Înainte însă de-a răspunde el, de la masa 
de alături interveni cineva cu glas familiar: 

— Îmi daţi voie. 

Toţi întoarseră capetele, miraţi de amestecul unui străin în 
conversaţia lor. 

— Sunt Ilie Rogojinaru şi am avut fericirea să ne 
cunoaştem azi în tren cu domnul Iuga. 


Arendaşul era singur la masă. Venise mai târziu şi, vrând- 
nevrând, a auzit discuţia. Neturburat de mirarea lor, îşi 
mută scaunul puţin mai aproape şi urmă, parcă i-ar fi 
cunoscut pe toţi de când lumea: 

— Numai pentru că domnul luga spunea că arendaşii ar fi 
aşa şi pe dincolo. Acu, nu că sunt şi eu arendaş, dar cred că 
dumnealui greşeşte vorbind rău despre nişte oameni care 
nu merită atâta hulă. Să nu fie cu supărare, cucoane, dacă 
iarăşi nu ne lovim în păreri, zău aşa! Arendaşul nu e chiar o 
pacoste pe ţară, cum ziceţi dumneavoastră şi cum scrie prin 
gazete. Nu, nu! Ca să poată scoate arenda, plus un 
oarecare venit pentru ostenelile lui, arendaşul trebuie să 
muncească de trei ori cât un proprietar. Țăranul nu 
lucrează nici mai mult, nici mai ieftin la arendaş ca la boier, 
ba mai degrabă dimpotrivă. lau martori chiar pe domnul 
Iuga să vă spuie cinstit dacă învoielile la arendaşii vecini cu 
Amara sunt mai grele ca pe moşiile dumnealor. Arendaşul 
însă, împins de nevoi, a făcut economii la cheltuieli, a 
cultivat mai intens pământul, a pus în circulaţie terenuri 
care înainte erau pârloage, a introdus maşini, în sfârşit, a 
ridicat nivelul exploatării agricole. Toate astea nu valorează 
nimica? Or fi ei şi arendaşi ticăloşi care asupresc pe ţărani, 
cum sunt şi printre proprietari, dar să-i osândim aşa, în 
bloc, fără circumstanţe uşurătoare, nu e drept şi nici bine! 

Grigore luga, enervat de intervenţia insolită a arendaşului, 
răspunse apăsat şi dispreţuitor: 

— O fi, stimate domn, dar dacă nu apăreau arendaşii între 
proprietari şi ţărani, azi n-am mai avea o chestie ţărănească 
în România! Naşterea arendaşilor a împiedicat trecerea 
pământului în mâinile ţăranilor, cum ar fi fost natural şi 
sănătos. Proprietarul care s-a săturat de moşie ar fi vândut- 
o sătenilor dacă nu se îmbulzea arendaşul, oferindu-i un 
venit mare şi sigur, fără nici o muncă şi bătaie de cap 
pentru dânsul! 

— Asta se poate, admise Rogojinaru cu un surâs candid. Se 
prea poate. Nu zic ba. Cu condiţia ca ţăranul să fi fost într- 


adevăr harnic şi întreprinzător. Mie însă, care am o veche 
experienţă în privinţa asta, daţi-mi voie să rămân convins că 
arendaşul a intervenit tocmai fiindcă ţăranul român e leneş 
şi nepăsător, aşteptând să-i vie totul de-a gata de la boier 
sau, în vremea din urmă, de la stat. Uite-aşa, domnilor! 
Scuzaţi-mă dacă sunteţi de altă părere, dar eu. 

Baloleanu avu un gest de consternare, fără a putea 
protesta. Grigore, abia stăpânindu-şi revolta, întrerupse 
vehement pe arendaş: 

— Te-am auzit şi în tren vorbind cum vorbişi acuma, 
onorate domn. Nu ţi-am răspuns, fiindcă mi se pare 
monstruos ca un om care trăieşte şi se îmbogăţeşte din 
exploatarea ţăranului să afirme totuşi, cu atâta insistenţă, 
că ţăranul e leneş. Dar chiar presupunând că ar fi cum zici 
dumneata, imputarea sau ocara dumitale n-ar privi pe 
ţăranul nostru, ci pe cei ce l-au emancipat numai de formă 
şi I-au lăsat, în fapt, mai încătuşat ca pe vremea robiei. În 
loc să-i fi dat învăţătură şi educaţie cetăţenească, a fost 
menţinut cu sila în întuneric. Nu ne-a trebuit ţăran- 
cetăţean, ci ţăran-animal. Şi acuma, culmea batjocurii, îl 
mai şi insultăm că e rău şi trândav. A, întreabă-l pe 
dumnealui, continuă arătând brusc pe Titu, care încremeni, 
că-i ardelean şi-a venit de curând încoace, întreabă-l dacă 
ţăranul dumnealor e leneş şi lipsit de iniţiativă! Şi nu uita că 
acolo românul se află sub jug străin! A avut însă 
conducători cu tragere de inimă, care I-au învăţat şi i-au 
deschis mintea, a avut pilde care I-au îndreptat pe calea cea 
bună. Noi vorbim mereu despre ţărani şi ne mulţumim cu 
vorba goală şi niciodată nu facem nimic cinstit şi 
dezinteresat pentru ei! 

Avântul lui stârni mici surâsuri ironice primprejur. El 
însuşi îşi dădu seama că a devenit patetic, că tonul lui nu 
cadrează cu locul, şi tăcu mai jenat chiar decât Dumescu, 
care începuse să dea semne de nerăbdare. Rogojinaru, deşi 
avea replica gata, ca să nu mai învenineze lucrurile, se 


mulţumi să mormăie ceva în farfuria lui. Doar Baloleanu 
zise încet, ca pentru masa lor: 

— Foarte just, dragă Grigoriţă, foarte adevărat! Bietul 
ţăran nu ştie decât să rabde, fiindcă nimeni nu l-a învăţat 
altceva. Iar când nu mai poate şi-i ajunge cuțitul la os, 
atunci e natural să izbucnească în iureş de foc şi sânge. 
Numai la noi se mai pomenesc, în plin secol de civilizaţie 
occidentală, răscoale de ţărani exasperaţi, când ici, când 
colo, pentru că numai la noi ţăranul nu găseşte nicăieri 
dreptate. Până ce avem să ne trezim cu o catastrofă să 
zguduie ţara din temelii! 

Tot el însă, înțelegând că discuţia s-a împotmolit, căută să 
schimbe făgaşul. Aduse vorba despre recolta care ar fi fost 
destul de bună, dar nu se poate valorifica din pricina crizei 
financiare, apoi despre situaţia guvernului, pe care el o 
socotea şubredă, în speranţa că în curând va reveni la 
cârmă partidul lui. Trecând la politica externă, ajunseră la 
fraţii ardeleni şi la Titu Herdelea. Acuma se mai învioră şi 
Dumescu, naţionalist fervent, care visa veşnic numai 
cucerirea Transilvaniei. Grigore le spuse că tânărul 
Herdelea ar dori să-şi găsească un rost în ţară şi Dumescu, 
fiind vorba de un ardelean, îi oferi îndată un loc de 
funcţionar la banca lui, deocamdată modest, fireşte, 
rămânând să se vază ulterior dacă va merita mai mult. Iuga 
mulţumi refuzând: ce să caute un poet la bancă, afară, cel 
mult, de vreun împrumut de franci, fără girant, fără 
dobândă şi fără termen de plată? Titu însuşi tăcuse, dar se 
bucură că Grigore n-a primit. N-a trecut el Carpaţii ca să 
ajungă funcţionar la bancă. Mai curând la vreun ziar ar fi să 
i se găsească vreo întrebuințare, adăugă Iuga. „Da, da, la 
vreun jurnal”, repetă şi tânărul cu însufleţire. Baloleanu era 
bun prieten cu directorul Universului, căruia îi câştigase un 
proces dubios. Făgădui că va interveni, numai Titu să aibă 
grijă să-i reamintească, dacă cumva ar uita. 

— Pe mine să mă iertaţi acuma, zise pe urmă avocatul, 
pregătindu-se de plecare. Mi-am lăsat nevasta să mănânce 


singură numai de dragul tău, Grigoriţă, că nu te-am mai 
întâlnit de un veac. Sper că şi tu ai să-mi faci plăcerea să vii 
într-o zi să dejunezi la noi, să te mai vază şi Melania mea, că 
mereu vorbim de tine. Pofteşti când vrei tu, oricând, nici n- 
ai nevoie să anunţi, ca acasă. 

Între Grigore şi Dumescu se încinse o controversă asupra 
notei, fiecare revendicând pentru sine obligaţia de plată. 
Grigore ieşi biruitor, numai amenințând cu o supărare 
eternă. În faţa restaurantului se despărţiră. Iuga rămase cu 
Titu. Chiar atunci apăru în uşă şi Rogojinaru, cu o ţigară de 
foi între dinţi, cu o umbrelă străveche la subţioară. 

— Cucoane! zise dânsul către Grigore, cu glas dulce, 
părintesc. Dumneata eşti tânăr şi te aprinzi iute, pe când eu 
sunt bătrân şi nu mă supăr cu una, cu două. Nu ştiu când 
ne-om mai întâlni, dar să dea Dumnezeu să nu zici 
niciodată: „A avut dreptate afurisitul de Rogojinaru.” 
Noapte bună! 

Grigore Iuga îl privi o clipă şi nu răspunse nimic. 
Familiaritatea arendaşului îl sâcâia. De altminteri, se simţea 
obosit şi, mai ales, plictisit. Discuţia de la masă îi răscolise 
nervii. Îşi propusese de atâtea ori să nu mai vorbească 
despre lucrurile acestea şi totuşi mereu îşi călca hotărârea. 

Coborâră în calea Victoriei fără a schimba un cuvânt. Se 
pornise un vânt aspru, prevestitor de ploaie rece. Norii se 
lăsaseră jos, aproape până pe acoperişele caselor. Câte un 
vârtej de aer se răsucea pe stradă, măturând praful, 
ridicându-l şi aruncându-l pe trotuare, între picioarele 
rarilor trecători. Grigore îşi aduse iar aminte de 
Rogojinaru: „Vezi, el a presimţit schimbarea vremii şi a 
venit cu umbrela.” O trăsură venea în goană dinspre şosea 
cu un domn între două femei, hohotind de veselie, parcă 
toată lumea ar fi fost a lor. 

Titu Herdelea păşea tăcut şi prudent. Vedea că luga n-are 
chef de vorbă şi nu voia să-l supere. Îşi făcu în gând bilanţul 
serii şi chibzuia că poate fi mulţumit. Dacă ar intra la 
Universul, s-ar putea socoti angajat definitiv şi bine. Nu e 


un ziar subţire, dar pare a fi solid şi răspândit. Ar fi preferat 
Adevărul, care e mai simpatic, mai opozant şi mai 
intelectual. Pentru început e bine şi aşa. Numai să nu uite 
avocatul să vorbească cu directorul. Are să treacă mâine 
negreşit pe la Baloleanu. Adică nu, să se consulte întâi cu 
Iuga. 

Trebuie să ia seama, să nu facă vreo gafă, să-l ofenseze şi 
să-l piarză. Când i-a scos Dumnezeu în cale un om atât de 
extraordinar, nu mai contează câteva zile de aşteptare. 

Prin piaţa Palatului regal i se păru totuşi că tăcerea a fost 
prea lungă. Cumpănind despre ce i-ar putea vorbi, îşi 
aminti cu cât interes a discutat Grigore despre nevoile 
ţărăneşti. Îi zise deci, ezitând, parcă i-ar fi pipăit sufletul: 

— Nici n-am pomenit, atâta ce se vorbeşte pe aici despre 
ţărani şi mereu despre ţărani. Ioată lumea, pretutindeni, 
întruna: chestia ţărănească, problema ţărănească, să facem 
aşa, să facem altfel. De ce atâta discuţie? Până şi la mine în 
curte, toţi chiriaşii, cum se adună la taifas, repede ajung la 
ţărani, ş-apoi dă-i şi dă-i cu problema şi cu chestia. Barem 
un cizmar jidov şi mai ales feciorul lui, care-i mare socialist, 
nu mă întâlnesc o dată să nu-mi bată capul cu fel de fel de 
soluţii şi cu proorocirea că, de nu se rezolvă chestia 
ţăranilor, are să vie revoluţia să facă praf şi cenuşă 
Bucureştii! 

Grigore tresări ca trezit dintr-o visare. În aceleaşi clipe, 
aceeaşi întrebare şi-o pusese şi el, căutându-i răspunsul. 
Murmură cu privirea spre norii mânioşi ce se vâltoreau 
peste capetele lor: 

— Poate să fie numai o modă trecătoare, dar poate să fie şi 
o durere străveche, care apasă sufletele ca o pâclă 
năbuşitoare. Cine ştie? 

Grigore luga se perpelea în pat fără somn. Răsfoise 
gazetele de seară şi nu reţinuse nimic. Gândurile îi 
rătăceau tulburi, neostoite, răscolind amintiri, amărăciuni, 
planuri, speranţe şi izgonind mereu liniştea sufletului. 
Stinsese becul de pe noptieră de câteva ori şi tot de atâtea 


ori îl reaprinsese, ba să refacă un calcul salvator, ba să 
controleze un preţ al zilei, ba să observe un amănunt pe 
fotografia Nadinei, care, din perete, deasupra patului, îl 
urmărea cu ochi galeşi. Prăvălită, trei sferturi goală, pe o 
blană de urs, cu braţul rezemat pe capul fiarei, sânii ei mici 
păreau încremeniţi într-un spasm voluptos, iar şoldurile-i 
calde se alintau cu îndemnuri, în vreme ce întreaga-i figură 
surâdea, cu o candoare virginală şi prefăcută. În ramă grea, 
fotografia mărită aproape natural era un cadou de ziua lui 
din partea ei. Atunci, cu trei ani în urmă şi numai un an 
după cununie, a minţit că-l bucură cadoul ei, i-a mulţumit şi 
a îmbrăţişat-o, dar în sineşi a fost întristat şi decepţionat. 
Avea pretenţia, nemărturisită, să-i aparţie exclusiv lui 
măcar goliciunea ei trupească. Îl indigna închipuirea că 
soţia lui, dragostea lui cea mare, s-a putut arăta astfel unui 
bărbat străin, fie el chiar fotograful. 

Sosise în Bucureşti plin de încredere că toate vor merge 
strună. A încasa rata a doua şi ultima din preţul grâului 
vândut şi livrat, a aranja cu Dumescu, la Banca Română, 
poliţa care ajunge luni la scadenţă erau treburi ce se 
puteau lichida în două ore. După ce va isprăvi afacerile, 
proiectase să mai stea vreo două-trei zile, să se întâlnească 
cu prietenii, să le reamintească prin prezenţă că trăieşte. 
Pe urmă, înapoi la Amara cu restul de bani, care va fi 
suficient pentru nevoile curente până la valorificarea 
porumbului. Era ordonat şi meticulos. Cu atâta se alesese 
din cei doi ani petrecuţi în Germania. Îşi întocmise 
programul de acasă în toate amănuntele. Poliţa cerealistului 
o avea în buzunar cu scadenţa pentru mâine. O considera 
aur curat. Semnătura celei mai importante firme de export 
de cereale din România se bucura de respect în toată 
Europa. 

În strada Bursei, primul punct din program, soarta a tras o 
dungă brutală peste combinaţiile lui. Şeful firmei, un 
armean înalt, bătrân şi rigid, l-a poftit în biroul său 
particular, i-a oferit cafea şi o havană de contrabandă şi l-a 


rugat confidenţial şi stăruitor să-i îngăduie o amânare de o 
lună, una singură, pentru plata ratei. Grigore a încercat să 
obiecteze că e vorba de o poliţă, că. Au urmat explicaţiile şi 
considerentele. Timpuri excepţionale. Preţurile au scăzut 
brusc pe pieţele străine în ultimele săptămâni, aproape o 
prăbuşire. A căzut în balanţă concurenţa rusească, 
neaşteptată; recolta muscalilor, de unde se anunţase 
compromisă, a ieşit deodată arhiabundentă. Rusia e 
totdeauna cu surprize. Nu l-ar fi durut capul de asta. El, 
negustor prevăzător, a făcut toate aranjamentele în timp 
util. L-au nenorocit însă căile ferate, care n-au putut 
executa transporturile când a trebuit. Apoi vapoarele care 
au stat, unele mai stau şi azi, la Brăila, de pomană, fiindcă 
n-au avut ce să încarce. Pierderile se ridică la peste treizeci 
la sută din valoarea mărfii. Şi, vârf la toate, criza financiară, 
stupidă, care s-a abătut aşa din senin, a zdruncinat tot 
creditul şi paralizează orice posibilitate de mişcare. 

Grigore asculta şi nu auzea. Precis era doar faptul că nu 
va primi banii; restul erau vorbe. Ascultând îşi zicea întruna 
că, în ciuda tuturor explicaţiilor, dacă el ar refuza 
amânarea, armeanul totuşi ar plăti, căci n-ar putea lăsa săi 
se protesteze poliţa şi astfel să-şi ruineze toată 
întreprinderea. Refuzul însă ar însemna ruptura cu firma cu 
care tatăl său lucrează de douăzeci de ani şi care de multe 
ori, în momente grele, le-a făcut destule înlesniri. Poate el 
să-şi ia răspunderea unui refuz? Sau, dacă acceptă 
amânarea, cum să aranjeze datoria de la Banca Română şi 
cum să se întoarcă acasă cu mâna goală? Nici n-a refuzat, 
nici n-a acceptat. Va răspunde mâine, după reflexiune 
matură. 

De la armean s-a dus la Dumescu, la bancă, să-i ceară sfat 
şi ajutor. Era într-o consfătuire gravă şi nu l-a putut vedea. 
I-a lăsat un cuvânt, poftindu-l la masă. Ştia că Dumescu nu 
discută lucruri serioase decât la birou. Şi-a închipuit că 
poate se va ivi totuşi un prilej favorabil să pregătească 
măcar terenul. De aceea l-a luat şi pe Baloleanu. Acuma, 


târziu, îşi dă seama că toată combinaţia, care i s-a părut 
foarte ingenioasă, a fost o nerozie. Dacă ar fi fost înţelept, 
văzând că nu poate vorbi cu Dumescu la bancă, ar fi 
aşteptat liniştit până mâine, ar fi mâncat cu tânărul 
transilvănean şi acuma ar dormi în loc să se zvârcolească 
zadarnic. 

Când a intrat în odaie, după ce s-a despărţit de Titu 
Herdelea, a întâlnit îndată privirea Nadinei din fotografie. 
S-a înfuriat. Şi-a adus aminte că din pricina ei (altă dată ar 
fi zis: de dragul ei) a făcut datoria la Banca Română, puţin 
înainte de surpriza ei cu cadoul. A crezut atunci că refuzul 
ei de a sta la ţară mai mult de douăzeci şi patru de ore ar fi 
numai din cauză că i-e silă de „cocioaba fără gust şi fără 
confort”, cum spunea ea că este conacul bătrânesc de la 
Amara. Ca să o ademenească, s-a gândit să clădească un 
castel demn de frumuseţea ei. Bătrânul era mâhnit că 
vechiul conac, în care s-au născut şi au trăit patru generaţii 
de înaintaşi, nu mai mulţumeşte pe Grigore. Socotea planul 
lui drept începutul destrămării. Construcţia s-a început şi s- 
a terminat cu bani împrumutaţi de la Banca Română. 
Nadina a găsit foarte gentilă atenţia lui, a petrecut două 
săptămâni să-şi înaugureze castelul, apoi s-a întors, 
plictisită, la Bucureşti. Nimeni nu-i poate pretinde să se 
înmormânteze de vie nici chiar într-un cavou de lux. O 
fotografie, soră geamănă cu cea de deasupra patului, numai 
cu rama ruralizată, potrivită locului, a rămas acolo ca să-i 
ţie de urât lui Grig. Şi datoria la Banca Română, din care nu 
s-a putut amortiza nici jumătate în cei trei ani trecuţi de 
atunci. 

Pe Nadina a descoperit-o Miron luga pe când Grigore era 
la Berlin. Tatăl ei, Tudor Ionescu, cumpărase mai demult de 
la Teofil, fratele lui Miron, cele două moşii, Babaroaga şi 
Lespezi, vecine cu Amara. Noul proprietar a venit, foarte 
prietenos, îndată ce a iscălit actele, şi a cerut lui Miron 
poveţe asupra mijloacelor de exploatare cât mai bună a 
pământurilor. A fost un simplu pretext de cunoştinţă: nu-i 


trecuse lui niciodată prin minte să-şi bată capul cu 
muncirea moşiilor. Îşi găsise arendaş şi se înţelesese asupra 
venitului înainte chiar de a fi încheiat cumpărarea. Miron a 
aflat mai târziu că Ionescu ar fi un bogătaş de origine 
obscură, stabilit de puţin timp în Bucureşti, unde 
achiziţionase câteva case de raport. Asta a fost cu vreo 
douăzeci de ani în urmă. Apoi, de nişte Paşti, acum câţiva 
ani, a primit iar vizita vecinului, de astă dată însoţit de fiul 
său Gogu şi de Nadina. Între cele două odrasle era mare 
deosebire de vârstă, feciorul putea să aibă peste patruzeci 
de ani, fata cel mult douăzeci. Tudor lonescu i-a povestit c-a 
fost însurat de trei ori şi că Gogu e din prima căsătorie, iar 
Nadina din a treia. Fiindcă a schimbat arendaşul, i-a adus şi 
pe ei să vază proprietăţile, mai ales că ale lor vor fi, în 
curând, Babaroaga a Nadinei şi Lespezi a lui Gogu. 
Deocamdată atâta vrea să le dea, când se vor căsători, şi 
câte o casă în Bucureşti. Ce mai are tot al lor va fi, parte 
dreaptă, dar numai după moartea lui. „Mult n-au să mai 
aştepte, că am bătut şaptezeci”, a adăugat zâmbind fără 
regrete. Numai de nu s-ar săvârşi înainte de a-i vedea 
aşezaţi. Mai frică i-e de Gogu, că atâta a amânat 
însurătoarea până ce i-a cam trecut vremea. Despre Nadina 
n-are nici o grijă; o fată ca ea nu poate rămâne nemăritată, 
pentru că n-ar lăsa-o peţitorii. Miron luga s-a uitat atunci 
mai bine la ea şi a răspuns că da, aşa este. Până peste vreo 
trei luni, când s-a întors Grigore din Germania, bătrânul 
Iuga s-a gândit deseori la Nadina, viitoarea stăpână a 
moşiei Babaroaga. Cât l-a mâhnit pe el fărâmițarea şi 
înstrăinarea pământurilor părinteşti şi cum le-ar mai fi luat 
dânsul dacă Teofil n-ar fi pretins bani gheaţă! Cu limbă de 
moarte se gândea să dea în grijă lui Grigore să 
reîntregească domeniul lui Iuga, dacă Dumnezeu nu-l va 
învrednici pe el însuşi să-şi împlinească dorinţa cea mai 
fierbinte. 

Grigore avea atunci douăzeci şi patru de ani. Plecase în 
Germania să se specializeze serios în agronomie, după ce îşi 


luase licenţa în drept la Bucureşti, nu ca să practice, ci să 
aibă un titlu. A plecat pentru trei ani, maică-sa a murit după 
primul şi bătrânul i-a cerut să rămâie acasă, să dea dracului 
ştiinţa ceea zadarnică. De-abia s-a învoit să-l mai lase încă 
un an. 

S-a întors din străinătate cu capul plin de planuri 
îndrăzneţe şi cu soluţii sigure pentru toate greutăţile. 
Bătrânul l-a ascultat de câteva ori fără să se supere, cum se 
aştepta Grigore. Îşi zicea că generozităţile acestea sunt ale 
tinereţii şi că băiatul se va cuminţi când se va izbi el însuşi 
cu capul de pragul de sus. Ba în loc să-i combată „teoriile”, 
într-o zi i-a spus că s-ar bucura dacă i-ar plăcea fata lui 
Tudor Ionescu. Grigore a înţeles îndată de ce s-ar bucura 
bătrânul şi i-a răspuns că, în alegerea tovarăşei de viaţă, nu 
se poate lăsa condus de anume utopii, căci trecutul nu se 
mai întoarce, oricât am vrea noi să-l întoarcem. 

— Tu să vezi fata, utopiile le iau asupra mea, a zis Miron 
ironic. 

Când a văzut-o, Grigore a uitat tot şi i-a rămas numai ea. 
Luna până s-a făcut cununia şi apoi celelalte trei, cât au 
călătorit împreună, singuri, în Grecia, Italia şi Spania, a 
cunoscut fericirea cea mai mare. Atunci Nadina a fost într- 
adevăr nevasta lui, numai şi numai a lui. Aşa ar fi vrut el să 
fie totdeauna; în sufletul şi în gândurile ei să nu existe 
nimeni şi nimic afară de dânsul. Suferea de o gelozie cu atât 
mai chinuitoare cu cât mai mult îi era ruşine s-o 
mărturisească. A încercat s-o ademenească la ţară nu ca să 
îndrăgească ea pământul, ci ca să-şi ferească iubita de 
tentaţiile oraşului. Patru ani iubirea lui a îndurat toate 
durerile, până ce şi-a destrămat speranţele. Dacă a 
consimţit el ca Nadina lui să plece singură în străinătate a 
doua oară! Şi, în trei luni, de când e dusă, a primit de la ea 
exact trei scrisori şi în toate trei îi cerea numai bani. 

Cu becul electric aprins pe noptieră, Grigore privea 
umbrele imobile ce împestriţau odaia ca nişte amintiri 


împietrite. Din când în când, cu coada ochiului, se uita la 
Nadina, care surâdea în ramă, încântată de ea însăşi. 

— Câte ceasuri să fie? Două! murmură dânsul amărât. La 
nouă mă aşteaptă Dumescu şi eu visez treaz la Nadina! 
Doamne, Doamne, cât sunt de idiot! 

A doua zi, până la prânz, Grigore a isprăvit cu bine toate 
afacerile. (Dumescu a fost amabil, ca totdeauna, a scontat 
poliţa armeanului şi a reţinut pentru amortizarea datoriei 
numai cât i s-a oferit.) Trecu pe urmă, să zică bună ziua, pe 
la Victor Predeleanu, prietenul lui cel mai bun, unde fu oprit 
la masă. Se simţea ca acasă în familia Predeleanu. 

Era mulţumit că a scăpat de grijile care azi-noapte luaseră 
proporţii catastrofale. Insomnia nu e chinuitoare doar 
pentru că îţi scurtează odihna, ci mai ales prin gândurile 
negre ce-ţi inspiră şi care te înfăşoară într-o reţea 
tentaculară. În atmosfera caldă de la Predeleanu, 
aducându-şi aminte cât l-au amărât închipuirile, zâmbi în 
sineşi, dar cu o umbră de tristeţe. Îşi recunoştea o 
slăbiciune în ezitările eterne care îi răsuceau nervii şi-l 
împiedicau să înfrunte cu siguranţă viaţa. Ca tatăl său, de 
pildă, sau cel puţin ca Predeleanu. 

De-abia pe la cinci, când ajunse acasă, îşi aminti că dăduse 
întâlnire pentru ora trei tânărului transilvănean. De unde 
să-l mai ia acuma? Se simţea vinovat că a jignit un om care 
poate a crezut într-însul. Porunci servitorilor să-l reţie, dacă 
ar reveni, sau barem să-i afle adresa. 

Se duse apoi la mătuşă-sa, Mariuca, văduva generalului 
Con-stantinescu, care nu l-ar fi iertat nici pe lumea cealaltă 
dacă ar fi auzit că a umblat prin Bucureşti şi pe ea a ocolit- 
o. Era o femeie plină de bunătate, primitoare, veşnic veselă 
şi cunoscând toate cancanurile amoroase şi militare din 
România. Grigore la ea a stat cât a fost student, iar bătrânul 
Iuga la ea trăgea şi acuma. Pentru că n-a vrut să rămâie la 
cină, l-a pus să-şi dea cuvântul de onoare că va veni 
negreşit mâine la dejun, când vor fi singuri şi are să-i 
povestească o sumedenie de lucruri extrem de importante. 


Ziua următoare se întâmplă să fie duminică şi Grigore se 
sculă mai târziu. Coborând grăbit să plece, întâlni în poartă 
pe Titu Herdelea, care, după o noapte de amărăciune şi 
decepţie, revenise să-şi mai încerce norocul. Luară o nouă 
întâlnire pe după-masă, spre marele regret al Mariucăi, 
fiindcă n-a avut răgaz să-i spuie lui Grig nici un sfert din 
câte ar fi dorit şi ar fi trebuit. Ca să repare uitarea de ieri, 
Grigore stătu apoi cu Titu Herdelea până seara, îl pofti a 
doua zi să-l ia la masă în familia Predeleanu (pe care i-a şi 
vestit pe când se întorcea de la mătuşa Mariuca), îi promise 
că se va duce la Baloleanu să se intereseze dacă a făcut 
vreun demers la Universul şi, mai presus de toate, îi 
propuse să fie oaspele lui la moşie pentru vreo săptămână 
sau două sau oricâte, până când i se va aranja ceva în 
Bucureşti, să nu-şi cheltuiască banii degeaba pe aici. 

Numai când s-a văzut în casa Predeleanu s-a convins Titu 
Herdelea că n-a visat şi că promisiunile lui Grigore sunt 
serioase. 

Şi înainte, dar mai ales după-masă, Victor Predeleanu a 
ţinut să arate oaspelui său şi prietenului lui Grigore tot ce 
avea mai de preţ în bibliotecă, socotind că pe un poet 
trebuie să-l intereseze ediţiile rare, cărţile româneşti cu 
însemnări de demult sau feluritele hrisoave şi documente 
vechi. Se bucura văzând emoția lui Titu şi ar fi vrut să-l dea 
de exemplu lui Grigore, care nu se prăpădea deloc după 
comorile lui. 

Deşi mare proprietar care-şi iubea şi cultiva cu pasiune 
pământurile, Predeleanu îşi avea reşedinţa în capitală. Pe 
domeniul său Delga din Dolj, cuprinzând trei sate, realiza 
ceea ce Grigore râvnea şi nu putea din pricina bătrânului. 
De altfel, şi tatăl lui Victor la fel s-a împotrivit. La Craiova, 
unde s-a născut, a trăit şi a murit, a fost socotit printre 
oamenii cei mai bogaţi. Zgârcenia lui a rămas proverbială. 
Numai după moartea bătrânului a putut angaja un 
administrator specialist, a introdus maşini care să 
micşoreze mâna de lucru, a început în sfârşit o exploatare 


mai modernă pe proprietăţile ce-i reveniseră lui. Mare 
parte a anului o petrecea şi el la ţară, iar în timpul muncilor 
nu se mişca de acolo săptămâni întregi. Cu ţăranii se purta 
corect, fără a se amesteca prea mult între ei. Făcea învoieli 
cum se obişnuiau primprejur, nici mai grele, dar nici mai 
uşoare. Le vânduse câteva sute de pogoane de pământ nu 
din nevoie, căci era dintre cei puţini proprietari care n- 
aveau nici un fel de datorie, ci din dorinţa de a-i emancipa 
şi, în acelaşi timp, de a se emancipa şi el de dânşii. Obişnuia 
să spuie că adevărat mulţumit va fi numai atunci când va fi 
scăpat de ţărani şi ţăranii de el. 

Mama lui Victor mai trăia şi şedea la Craiova împreună cu 
Elena, sora lui, măritată cu un profesor de liceu, tinerel, 
frumuşel, inteligent şi foarte sărac, pe care l-a luat din 
dragoste, dar numai după moartea bătrânului, care n-ar fi 
consimţit niciodată să-şi dea averea pe seama unui calic. De 
altfel, şi Victor, când s-a însurat, a trebuit să cam forţeze 
mâna bătrânului, care ar fi dorit să-i aleagă o nevastă după 
placul lui, adică cu o zestre cel puţin egală. Tecla, însă, 
afară de nume şi frumuseţe, n-a avut avere. Era fiica 
preşedintelui Curţii de apel din Craiova, Nicolae Postelnicu, 
vlăstarul unei vechi familii boiereşti, sărăcit de tot. 

Cu toate că moştenise virtuțile economice ale tatălui său, 
inclusiv zgârcenia, lui Victor îi plăcea să se mândrească, mai 
mult chiar decât cu experienţele agricole, cu biblioteca lui 
şi cu colecţia de pictură ce şi-o înjghebase de câţiva ani şi 
pentru care nu se codea a cheltui, ba şi a risipi. 

— Lasă-l să mai răsufle, Victore, că I-ai asasinat! zise într- 
un timp Grigore, care se întreținea cu doamna Predeleanu 
şi cu sora ei. 

— Din fericire, am observat că domnul Herdelea nu s-a 
plictisit prea rău în mijlocul cărţilor frumoase, ca alţii! 
răspunse Predeleanu ironic. 

— Ca mine, adică! recunoscu luga dând din cap. Eu, ce-i 
drept, prefer alte frumuseți, mai ales în casa voastră. 


Titu Herdelea încercase să murmure o protestare, dar 
foarte timid, să nu facă cumva o gafă. Aceeaşi teamă a avut- 
o mereu şi la timpul mesei, încât doamna Predeleanu a 
trebuit să-i vie în ajutor cu un surâs de aur, care să-i mai 
stingă emoția. 

Înăltuţă, zveltă, de o feminitate mângâietoare, doamna 
Tecla Predeleanu răspândea atâta seninătate şi bunătate, 
că lumina şi locul pe unde trecea. Ochii ei albaştri-verzui 
păstrau o candoare feciorelnică. Deşi măritată de nouă ani, 
făcea impresia unei fete cuminţi, iar cei doi copilaşi ai ei, 
Mircea şi loana, voinici şi ştrengari, ar fi părut fraţi şi cu ea, 
dacă mândria şi dragostea de mamă n-ar fi strălucit atât de 
fierbinte în privirile ei. 

— Mulţumesc de compliment, dacă ai făcut aluzie la noi, 
interveni sora Doamnei Predeleanu, cu o cochetărie 
familiară, dar nu primim, fiindcă. 

— Atunci, îl retrag în ce te priveşte pe dumneata şi-l ofer 
numai 'Teclei, căci ea cu siguranţă nu-l va refuza! întrerupse 
Grigore. 

— Aşa e, eu primesc orice, chiar şi complimente! zise 
doamna Predeleanu. 

Sora ei, Olga Postelnicu, avea douăzeci de ani şi era 
zglobie şi drăgălaşă ca o porumbiţă. Cu un veşnic surâs 
vesel pe buze, care-i şedea foarte bine, cu ochii negri, 
sclipitori de curiozitate şi adumbriţi de gene lungi, cu nasul 
mic şi obraznic, cu obrajii bucălaţi şi fragezi de copil, o 
răsfăţau şi părinţii ei, şi toţi câţi o cunoşteau. Puţin mai 
scundă ca 'lecla, avea o supleţe felină, pe care o evidenția 
mai ales când dansa. Îi plăcea să danseze mai mult ca orice. 
Idealul ei ar fi fost să se facă dansatoare. 

— Dar n-ai observat, Tecla, insistă Olga cu o încăpățânare 
de copil, că a fost numai un pretext din partea lui ca să 
poată vorbi cu Victor iarăşi despre chestia ţărănească? 

Toată lumea râse. Într-adevăr, Grigore, cât au stat la masă, 
n-a vorbit decât despre moşii, arendaşi, ţărani şi învoieli, 
din ce în ce mai avântat, cu toate că nimeni nu-l 


contrazicea. Doamna Predeleanu îl conjură acuma să nu 
mai reînceapă. Chiar şi Titu găsi oportun să-l roage să mai 
lase în pace eterna chestie ţărănească ce-l urmărea 
pretutindeni ca o obsesie. 

— Pe dumnealor nu zic să le intereseze, că le-am plictisit 
de atâtea ori, spuse Grigore resemnat, dar dumneata, care 
eşti încă nou pe meleagurile noastre? 

— Voi prefera să mă iniţiez la faţa locului! replică tânărul 
Herdelea, profitând de ocazie să provoace o nouă 
confirmare a invitaţiei ce i-o făcuse Iuga. 

— De asta să fii sigur că nu scapi! strigă Grigore, 
adăugând către ceilalţi: îl iau cu mine la Amara să-mi ţie de 
urât şi nici nu-i mai dau drumul până ce nu va fitobă de 
chestia ţărănească! 

Predeleanu, după ce îşi aşeză la loc comorile, spuse că 
tocmai şi ei se pregătesc să plece cu toţii la Delga, pentru 
vreo două săptămâni, sfârşind: 

— Cu ocazia asta, vom lăsa şi pe Olguţa acasă la ea, să nu 
se înstrăineze prea tare de Craiova noastră iubită! 

— O, dacă-ţi închipui că am să rămân la Craiova exact când 
începe sezonul la Bucureşti! se revoltă fata. 

De doi ani, de când era socotită fată mare, Olga mai mult a 
stat în Bucureşti decât acasă. Victor avea ambiția s-o mărite 
el, cu un bărbat care să-i placă şi lui. Fiind cam plin de sine, 
se gândea negreşit la cineva care să-i semene. De aceea îi şi 
zicea mereu: „Dacă vrei să fii fericită, să aştepţi până ce voi 
zice eu: acuma!” El însuşi era brun, cu mustăţi fine, cu nişte 
ochi puţin bulbucaţi în care lucea mai multă bunătate decât 
inteligenţă. 

Apoi veni vorba despre Nadina. Întrebarea s-a pus 
convenţional, căci Nadina n-avea nici o simpatie pentru 
familia Predeleanu şi o frecventa numai la zile mari şi din 
pricina lui Grigore. De altfel, simţămintele erau reciproce. 
Dacă Nadina socotea pe Tecla o ipocrită fără înţelegere 
pentru viaţa mondenă, Tecla o găsea pe Nadina mai mult 
aventurieră. Ea cunoştea multe din câte circulau asupra 


doamnei Grigore luga şi ştia că sunt mai multe pe care nu 
le cunoştea şi nici nu dorea să le afle. Din toată familia, 
singură Olga admira pe Nadina, dar numai în taină şi 
pentru că era o excelentă dansatoare, care găsea prilejul să 
danseze mereu. 

Grigore vorbea despre nevastă-sa pe un ton glumeţ, în 
care totuşi se simţea amărăciunea. Spunea că o vede 
aproape mai rar decât pe Olguţa şi că discută împreună mai 
cu seamă de afaceri; Nadina îşi administrează singură 
averea aşa de bine, că totdeauna are deficite pe care el, 
fireşte, trebuie să le acopere spre a-i dovedi că e soţul ei şi 
că o iubeşte. Speră că, zilele acestea, are să se întoarcă din 
străinătate, deoarece începe sezonul şi ea n-ar putea lipsi. 
Apoi brusc, cu alt glas, parcă şi-ar fi despicat inima: 

— Cât vă invidiez eu pe voi, dragii mei! Casa voastră e 
casa fericirii. Eu, care sunt un sentimental, uite aşa ceva am 
visat pentru căsnicia mea. Idealul meu de femeie a fost o 
fiinţă ca dumneata, Tecla! în adâncul sufletului meu. Nu te 
superi, Victore? 

— Dimpotrivă, mă măguleşte! zise Predeleanu. Adică mai 
mult pe Tecla. Dar cum Tecla e a mea şi noi doi suntem 
unul. 

Tecla surâdea. luga adăugă: 

— Da, aşa, cu surâsul dumitale, cu blândeţea dumitale, cu 
copilaşii dumitale. Cum să nu te invidiez, Victore? Mai ales 
când pe urmă mă uit la mine. 

Cum Grigore devenea prea sumbru, Predeleanu îl 
întrerupse, glumeţ;: 

— De, Grigoriţă, dacă te-ai pripit? Cine-i de vină? lacă, ţi- 
aş fi dat acuma o nevastă mai straşnică decât Tecla. Uite, pe 
dumneaei! 

Olga se roşi până-n vârful urechilor, dar izbucni totuşi în 
râs, ca să-şi ascundă încurcătura. Grigore o privi lung şi 
răspunse: 

— Evident, evident. Cine ar fi bănuit că din ştrengărită de 
acum cinci ani are să iasă o domnişoară aşa de nostimă? 


Regrete zadarnice, dragă Victore! 

— Nu te grăbi cu regretele, onorate domn! protestă Olga 
revenindu-şi. Întâi ar trebui să te întrebi dacă te-aş fi luat 
eu! Şi pentru că m-aţi pus în joc, ei bine, să vă spun: 
bărbatul meu va trebui să fie un tip vesel, elegant şi, mai 
presus de toate, dansator perfect. lată! Nu un ursuz ca 
dumneata! 

— Bravo! strigă Victor. Bine că te-ai demascat, 
domnişoară! Vasăzică un dansator doreşti? Poate să-ţi 
procurăm unul de la operetă, ce zici? 

Grigore o privea stăruitor, ca şi când gluma i-ar fi răscolit 
în suflet crâmpeie de visuri ce s-au înăbuşit înainte de a se 
contura în forme. Olga i se părea completarea Teclei. Avea 
toate calităţile ei, dar colorate mai viu şi, în ochii ei, sub 
scânteierile şăgalnice, parcă palpita o umbră sentimentală. 
Clătina din cap, să-şi alunge închipuirile, şi rosti domol: 

— Prea târziu. 

— Domnu Titu. Ghici ce surpriză am să-ţi fac? zise doamna 
Alexandrescu misterios, oprindu-l în antreu. Nu ghiceşti? 
Atunci poftim încoace! 

Titu Herdelea tocmai se despărţise de Grigore luga după 
masa de la Predeleanu. Era, fireşte, în costumul cel bun, 
pimpant şi elegant ca un mire. Doamna Alexandrescu îl 
introduse în camera ei, unde aştepta o doamnă micuță, 
foarte blondă şi mirată, drăgălaşă şi simpatică. 

— Uite! făcu doamna Alexandrescu, arătând-o 
triumfătoare. Tânărul îi sărută mâna ceremonios, zicând: 

— Sunt fermecat, doamnă Mimi! 

— Cum ai cunoscut-o aşa dintr-o dată? se minună doamna 
Alexandrescu. 

— După frumuseţe şi încă după ceva! răspunse Titu. 

Mimi râse. Era măgulită de galanteria tânărului. Gânguri: 

— Mi-a spus mama că eşti poet. M-am convins acum şi eu. 

Îi ceru insistent, secondată de maică-sa, să explice şi 
restul. Tânărul Herdelea mărturisi că, scotocind prin lăzile 
din antreu, a dat peste un roman pe care nu-l cunoştea şi a 


vrut să-l citească. Doamna Alexandrescu îi permisese să 
examineze biblioteca ginerelui ei, numai să aşeze toate la 
loc cum au fost. Pe câteva file din carte a găsit o întrebare 
scrisă cu creionul: „Puişorule drag, mă iubeşti?” A înţeles că 
Mimi trebuie să fi făcut întrebarea viitorului ei soţ. După 
scris şi după întrebare, el a încercat să şi-o închipuiască şi a 
văzut-o în închipuire aşa cum este. Ba fiindcă în carte n-a 
găsit nici un răspuns la întrebarea aceea gingaşă, şi-a luat 
voie să răspundă el: „le iubesc mult, puişorule drag!” 

— O, o! adevărat? făcu Mimi cu o surpriză plăcută. Vezi, eu 
nici nu-mi mai aduc aminte! 

— Ascultă, domnu Titu, interveni doamna Alexandrescu. 
Să nu te apuci să faci curte lui Mimi, că ginere-meu e gelos 
foc şi ar fi în stare cine ştie ce să. 

— Fugi, mămică, nu mai ponegri aşa pe Vasile, să crează 
domnul că bărbatul meu e un bădăran! 

Titu se apără că nu şi-ar permite să crează nimic, 
adăugând că soţul unei doamne atât de încântătoare n-ar fi 
de mirare să facă şi crimă pentru ea. Află apoi că doctorul a 
fost mutat la Bucureşti într-un post foarte bun, la primărie, 
că au venit să se intereseze de locuinţă, fiindcă, peste vreo 
două săptămâni, el trebuie să se prezinte la slujbă şi că ea 
va rămâne aici câteva zile până va găsi o casă potrivită. 

— Ţi-am spus eu, domnu Titu, că e un băiat foarte distins, 
zise doamna Alexandrescu. Dacă n-ar fi aşa de sălbatic. 
Adineaori a adus-o pe Mimi până aci, a intrat doar să zică 
bonjur şi a şters-o. Ştii dumneata de ce. l-am spus, adăugă 
către fiică-sa, ce-mi face din cauza bietului Jenică. 

Mimi schimbă vorba. Titu îi veni în ajutor, oferindu-se să o 
însoţească, dacă are nevoie, în căutarea casei şi regretând 
că tocmai acuma, zilele astea, trebuie să plece şi el la moşia 
unui prieten. 

Pe când altă dată nu ştia cum să fugă mai repede, acum 
de-abia se dădu dus. Mimii se păru interesantă şi 
ispititoare. 


„Mă ţin de prostii în loc să-mi văz de necazurile mele! îşi 
zise după ce se retrase în odăiţa lui. E drăguță, nici vorbă, 
dar acuma nu e momentul să-mi pierd vremea cu aventuri 
d-astea.” 

Nu putea şti când va pleca cu Iuga. Eli-a spus: două-trei 
zile. Deci trebuie să fie gata în orice clipă. În cameră era 
frig şi întuneric. Se făcuse ceasurile şase. Întâi să se 
schimbe, să nu-şi strice degeaba hainele cele bune. Mare 
lucru e să aio haină cumsecade. Parcă altfel te simţi. Mai 
stăpân pe tine şi pe alţii. Ce noroc că s-a întâmplat să fie 
tocmai gătit când a cunoscut pe fata gazdei. Tot Mimi îi 
umbla prin cap. Destul! îşi aduse aminte că pingeaua de la 
gheata de purtare din dreapta s-a descusut puţin. lot n-are 
nici o treabă şi e frig. la să meargă la cizmar cu ea, înainte 
de a se strica mai rău. Trecu, în capul gol, la Mendelson, în 
fundul curţii. Din antreu, a mai auzit ciripitul doamnei 
Mimi; încă nu plecase. Cunoştea pe cizmar, de altfel, ca pe 
toţi chiriaşii ceilalţi care, fiind toţi săraci, alcătuiau un fel de 
familie mare, cam certăreaţă şi zgomotoasă. Mendelson 
ocupa două cămăruţe, amândouă spre curte. Una avea 
fereastră, cealaltă uşă de intrare. Atelierul era în colţ, după 
uşă. Aici ciocănea şi cosea şi bombănea toată ziua, ghemuit 
pe scăunelul cu trei picioare, bătrânul Mendelson, sfădindu- 
se cu muierea, ori dăscălindu-şi ucenicul, dacă n-avea 
alături vreun muşteriu cu care să tăifăsuiască. Deşi 
împlinise cincizeci de ani, nici un fir alb nu i se ivise încă în 
părul negru, stufos, veşnic încâlcit ca şi barba. Se fălea că a 
învăţat meseria la Rapaport şi râvnea din tot sufletul să-i 
pice o comandă de încălţăminte nouă, dar era mulţumit şi 
cu reparaţii, numai să fie şi să iasă un ban. Titu îl nimeri 
bocăânind de zor la un pantof de damă. 

— Numai două secunde să ai răbdare, domnule Herdelea, 
zise cizmarul fără să se oprească din lucru. Doar să 
isprăvesc tocul doamnei Tănăsescu, că se duce diseară la 
teatru şi, uite, aşteaptă domnul Tănăsescu. Poftim, stai jos 


un minut! Mişule, unde eşti? Dă un scaun domnului 
Herdelea! 

Titu dădu mâna cu Mişu şi cu Tănăsescu. Aşezându-se, mai 
văzu un militar, pe care însă nu-l cunoştea, în colţul cel mai 
întunecos al cămăruţei. 

După o mică pauză, refăcându-se parcă atmosfera, 
Tănăsescu vorbi cu glasu-i bătrânesc: 

— Dacă-i pe dreptate, domnule Mişu, apoi s-o începem de 
la început, că aşa se cuvine. Fă-i dumneata dreptate 
ţăranului, nu zic, dar mai întâi nu lăsa de batjocură pe cei 
care au slujit statul o viaţă întreagă, şi nu I-au furat, şi nici 
învârteli n-au făcut, şi au ajuns la bătrâneţe ca vai de 
păcatele lor! 

Tănăsescu era ieşit numai de un an la pensie şi avea o 
nevastă cu douăzeci şi cinci de ani mai tânără ca dânsul. 
Cum Mişu nu spuse nici da, nici ba, continuă aproape 
mânios: 

— Să nu mă sileşti dumneata pe mine, care ţi-am muncit 
până m-ai stors ca pe o lămâie, să mă înjosesc la bătrâneţe, 
că nu şade frumos şi nu-i drept! 

Mendelson, socialist înfocat, fost de câteva ori arestat şi 
bătut prin beciurile poliţiei, răspunse fără să ridice ochii de 
la lucru: 

— Dreptatea nu costă nimic şi de aceea n-are circulaţie în 
comerţ! 

Mişu, însă, strigă deodată cu imputare: 

— Domnule Tănăsescu, dacă dumneata te plângi şi suferi 
de nedreptate, atunci gândeşte-te ce trebuie să fie la ţară, 
unde nu pătrunde nici o rază de nădejde! 

Pensionarul se supără de-a binelea. 

— Ba să mă mai slăbeşti dumneata cu ţopârlanii dumitale, 
înţelegi? Că ţăranul are şi de mâncare, şi de îmbrăcat, şi de 
odihnă, slavă Domnului! Nu ne tot luaţi pe noi cu ţăranii, că 
noi ştim prea bine ce-i la ţară! Mai aveţi grijă şi de cei 
orăşeni, că noi ducem greul, şi suferim, şi ne chinuim, 
numai Dumnezeu ne ştie! 


Regreta că a fost cinstit în slujbă şi n-a strâns avere, ca 
alţii, să nu-i mai pese de nimeni şi de nimic în lume. Şi o ţinu 
aşa, până ce Mendelson îi întinse pantoful reparat şi lustruit 
ca oglinda. 

— Cu moşul nu-i chip să discuţi obiectiv, că el din chestia 
pensiei lui nu iese, observă Mişu ironic, după plecarea lui 
Tănăsescu. De altfel, funcţionarii şi pensionarii sunt stâlpii 
burgheziei noastre. De aceea îşi închipuie că statul numai 
de ei trebuie să aibă grijă şi că lor li se cuvine tot. Dumitale 
îţi plac stările astea, domnule Herdelea? 

Titu se simţea fericit şi n-avea chef de controverse. 
Răspunse totuşi ca să zică şi el ceva. 

— Eu nu cunosc îndeajuns stările de aici şi nu le pot 
judeca, dar ştiu că nedreptatea e pretutindeni şi sub 
diferite forme. Dincolo într-un fel, aici altfel. 

— Dar în alte părţi, oamenii se luptă împotriva ei, se agită, 
ţipă, pe când noi o privim ca o stare normală! Asta e buba 
cea mare! 

— Uneori şi lupta e inutilă! murmură Herdelea, convins. 

— lacă, asta e mai rea ca toate, domnule! Resemnarea 
asta! strigă Mişu. Credeam că dumneavoastră, cei de 
dincolo, sunteţi mai dârzi pentru triumful dreptăţii! 

Lampa de petrol ce atârna din tavan peste mescioara 
încărcată cu cuie de lemn, şi calapoade, şi scule lăsa restul 
odăiţei într-o obscuritate în care şi oamenii păreau siluete 
de umbre. Mişu, subţirel şi slăbuţ, în picioare, gesticula 
violent, ca şi când s-ar fi luptat cu întunericul. Titu mai 
stătuse de vorbă şi cu tânărul, şi cu bătrânul, îi socotea 
revoltați din pricina mizeriei, îi înţelegea şi aproba, deşi el, 
fire discretă, nu-şi cheltuia durerile în cuvinte aspre, ci îşi 
tortura cu ele numai sufletul lui. Apoi ştia de la Gavrilaş că 
Mendelson e deocheat la poliţia de siguranţă şi nu voia să 
facă cor cu dânşii şi să aibă, poate, cine ştie ce încurcături. 

— Mişule, astâmpără-te, că eşti militar şi-ai să dai de 
dracu! zise deodată bătrânul, speriat parcă de zelul fiului 
său. 


— Da ce, pentru că-s militar, n-am dreptul să-mi spun o 
părere cinstită? Lasă că peste zece zile am scăpat de 
armată, dar şi până atunci, ce, am să mă jenez de 
dumnealui? Ce, dumnealui nu e proletar ca şi noi? 

— Ba ce mai proletar, domnule Mişu! făcu Titu şi mai în 
glumă, şi mai în serios. Atât de proletar că deocamdată tai 
frunze câinilor cu speranţa că voi găsi cândva de lucru! 

După o tăcere tulbure, Mişu urmă cu un glas mai potolit: 

— Măcar dreptul de-a ne tângui între noi să ni-l păstrăm, 
că altfel. Ce zici, frate Petre? 

Întrebarea o puse militarului care, în colţul cel mai 
întunecos, pe marginea patului de scânduri, şedea cu şapca 
pe genunchi, mut, neclintit, parc-ar fi fost de piatră! 
Surprins de întrebare, făcu un început de mişcare să se 
scoale în picioare, îşi luă seama şi se înţepeni mai tare pe 
loc. Răspunse gros, straniu, ca din altă lume: 

— De. 

Titu Herdelea întoarse capul spre el, uimit. În întuneric, 
desluşi o faţă osoasă, negricioasă, din care scăpărau doi 
ochi aprinşi. Mâinile mari, noduroase, sprijineau capela pe 
genunchi, împreunate într-o crispare stângace, înfricoşate 
parcă să n-o turtească. 

— Dânsul mi-e camarad, explică Mişu. Am început miliția 
în aceeaşi baterie şi am rămas prieteni. E băiat foarte de 
treabă. A ajuns căprar, uite tresa! Caporal Petre Petre! îl 
ştie tot regimentul. 

— Petre Petre, repetă Titu, adăugând în sine: „Ce nume!” 

Socotind că trebuie să-i adreseze un cuvânt, să nu-şi 
închipuie că se ţine mândru, zise: 

— Mi se pare că nu eşti bucureştean? 

— Nu, nu! făcu repede şi apăsat căprarul, ca şi când ar fi 
vrut să se apere de o ruşine. Sunt de la ţară, judeţul Argeş. 

— Aşa, da! Fireşte! Mi-am închipuit. Necunoscând încă 
bine geografia ţării, Titu căută să-şi rememoreze harta, să 
vază unde vine judeţul Argeş. Adăugă ezitând: 

— De pe lângă Piteşti? 


— Aproape de Piteşti, aprobă căprarul, înviorat. Comuna 
Amara. Pleci cu trenul de aici şi mergi la Costeşti, la 
Costeşti schimbi, iei pe cel de Roşiori şi apoi cobori în gara 
Burdea, iar de-acolo numaidecât eşti la Amara. 

Herdelea îşi amintea că şi Grigore Iuga a vorbit de Amara. 
Te pomeneşti că Petre Petre o fi chiar de pe moşiile Iuga. Îi 
stătu pe limbă să întrebe pe artilerist dacă a auzit de un 
boier Grigore Iuga. Îi fu ruşine de Mendelson, care ar putea 
crede că vrea să se laude cu cunoştinţe boiereşti. 

— Îţi pare bine că scapi de oaste? întrebă apoi într-o 
doară. 

— Rău nu mi-a fost nici la regiment, n-am ce mă plânge, 
zise Petre Petre domol şi grav. Dar, de, tot mai bine-i acasă, 
că, vedeţi dumneavoastră, omul de la ţară. 

Se încurcă şi tăcu. 

— Desigur, continuă Titu, ca să-l scape din încurcătură. Tot 
omul trage la căsuţa lui, la pământul lui. Ceva avere ai, 
pământ? 

— Ba pământ nu prea avem şi tare ne-ar trebui! răspunse 
căprarul cu lăcomie. Pe aici se tot aude că poate s-or îndura 
boierii şi. 

— Auzi, domnule Herdelea? strigă Mişu baţjocoritor. Îţi 
place? La boieri e nădejdea lor! Să se îndure boierii! 

Petre Petre se uită mirat, neînţelegând de ce batjocoreşte 
Mişu. Şi zise liniştit, simplu: 

— D-apoi de la cine să tragem nădejdea, dacă nu de la 
boieri? De la cine n-are? Cine n-are uşor dă, că nu pierde 
NIMIC. 

— Atunci o să mai aşteptaţi mult şi bine! făcu Mişu cu 
dispreţ. 

— Om aştepta, ce să facem! mormăi Petre Petre, coborând 
ochii spre genunchi, la şapca pe care o mototolise cumplit. 

Plecând, Titu dădu mâna pe rând cu toţi. Mâna lui Petre 
era grea, şi aspră, şi reavănă ca pământul. 

Capitolul II. 

PĂMÂNTURILE. 


În gara Burdea, posomorâtă şi singuratică în mijlocul 
câmpiei, pe linia Costeşti-Roşiori, aştepta brişcă galbenă, 
cunoscută, de la Amara. Când opri trenul, un băieţandru se 
repezi la vagonul în uşa căruia se arătase Grigore Iuga, 
strânse bagajele şi le duse la trăsură. Vizitiul Ichim, bătrân 
şi sfătos, ţinea strâns din hăţuri pe cei doi telegari 
neastâmpăraţi, care-şi rodeau zăbalele şi scormoneau cu 
copitele pietrişul. 

— Bine-aţi venit, conaşule! 

— Bine v-am găsit, Ichime! răspunse Grigore, suindu-se 
lângă tânărul Herdelea. Toate bune pe aici? 

— 'Toate, conaşule, şi sănătate! 

— Ei, dă-le drumul! 

Un ţâţâit energic, şi caii porniră atât de brusc, că 
băieţandrul de lângă vizitiu se îndoi de spate. Din dosul 
gării, brişcă, după câţiva paşi, coti pe drumul nepietruit 
care taie câmpia curmeziş până la Curteanca. Drept 
înainte, în zarea plumburie, satul se zugrăvea ca un 
muşuroi uriaş, crescut cu bălării. Pe de lături, de jur 
împrejur, miriştea arămie se întindea nesfârşită, tăcută şi 
netedă. Numai ici-colo poposeau cârduri de ciori, punctând 
cu pistrui negri obrazul pământului. Cerul, căptuşit cu nori 
tomnatici, apăsa greu şi parcă-şi afunda marginile în 
orizont. Rari copaci, aliniaţi perpendicular, însemnau 
şoseaua judeţeană ce leagă Costeştii cu Roşiorii. 

Când intrară în satul Curteanca, Grigore zise deodată lui 
Titu: 

— Aici e reşedinţa lui Popescu-Ciocoiul! De la gară venim 
tot pe moşia lui. Până acum câţiva ani a ţinut-o în arendă. 
Vezi ce bine a ştiut să lucreze dacă a reuşit să scoată pe 
stăpânul său din casă şi să se instaleze dânsul. Dar poate că 
proprietarul şi-a meritat soarta. Nu l-am pomenit niciodată 
pe la moşie. 

Satul era numai câteva bordeie, în mijlocul cărora se înălța 
conacul, o clădire informă cu un turn pătrat, vopsită toată 
în culoarea sângelui şi înconjurată cu magazii diverse. 


Drumul spre Amara încrucişa şoseaua judeţeană în 
Curteanca, trecea pe lângă conac, spre marginea văii 
Teleormanului. Malul cobora pieziş, ca o stâncă, vreo 
cincizeci de metri, până jos. Valea însăşi, largă mai bine de 
un kilometru, netedă ca-n palmă, cu pământul cel mai 
roditor, părea o nesfârşită panglică vrâstată cu grădini de 
zarzavat. Gârla încă nu se vedea nicăiri. 

— Opreşte, Ichime! strigă Iuga înainte de-a începe 
coborâşul. Şi adăugă către Titu, puţin înduioşat şi mişcat: 
Vreau să-ţi arăt pământurile noastre, şi care au fost, şi care 
au mai rămas. De aici se văd toate ca pe o hartă. 

Dincolo de valea Teleormanului, ce se afla acum la 
picioarele lor, pământul se încovoia prelung şi lin ca o 
spinare uriaşă. 

— Raul Teleorman e linia de hotar din partea asta, rosti 
Grigore, ridicându-se în trăsură şi indicând cu mâna 
şerpuirea uşoară a văii. De la satul loneşti, care se vede 
colo, departe, în stânga, şi până jos de tot, în dreapta, unde 
se varsă într-însul Valea Câinelui, care ne hotărniceşte de 
partea cealaltă. Limba de pământ între aceste două gârle a 
fost odinioară domeniul luga. Azi, nici jumătate nu mai e al 
nostru. De altfel, limba era destul de respectabilă, peste 
douăzeci de mii de pogoane. Vezi un sat dincolo de gârlă 
drept înainte, chiar pe drumul nostru? E Babaroaga. 
Dincolo de Babaroaga mai e un sat, Gliganu Nou. se zăreşte 
luciul de tinichea nouă a turnului bisericii, colo, puţin mai 
sus, în grămădirea de copaci. Aşa! Partea din stânga a 
drumului a fost cea dintâi înstrăinată din pământurile 
familiei. Un străbunic a înzestrat cu ea o fată. Acum îi zice 
moşia Vlăduţa, fiindcă conacul se află în Vlăduţa. 
Proprietarul e azi unul Stănoiu, care nici nu stă în ţară: nu 
ştiu ce face prin Italia, se pare c-ar fi în diplomaţie. Moşia o 
ţine în arendă un colonel pensionar, Ştefănescu, om foarte 
de treabă, cu trei fete de măritat, pe care nu le poate urni 
cu nici un chip, deşi sunt drăguţe şi au câte ceva zestre. Tot 
restul a fost un singur trup până la moartea bunicului, când 


s-a împărţit între tata şi un frate al său, Teofil, care apoi şi-a 
vândut treptat toată partea lui. Odinioară, vasăzică nu 
tocmai aşa de mult, tot pământul acesta se numea simplu 
moşia Amara ori moşia luga. Acuma moşia Amara e numai 
vârful limbii, partea din jos - am să ţi-o arăt mai pe urmă 
mai de aproape. În dreapta satului Babaroaga, e moşia 
nevestei mele, două mii cinci sute de pogoane, şi ţine până 
la drumul ce se vede mai devale, între Găujani şi Bârlogu. 
Dincolo de proprietatea Nadinei, spre Valea Câinelui şi în 
jos până la satul Lespezi, e moşia Lespezi a cumnatului meu 
Gogu Ionescu, omul dumitale. Amândouă sunt arendate 
aceluiaşi grec, un anume Platamonu, încă de pe când le 
îngrijea tatăl lor. Un arendaş harnic şi priceput, bun platnic. 
Se îmbogăţeşte văzând cu ochii. Cu toate astea, sau poate 
din pricina asta, nu prea se bucură de simpatii. Drept este 
că nici lui nu-i prea pasă de simpatii şi îşi vede de treburile 
lui. Aşa! Pe urmă vine moşia Vaideei, de la Lespezi înainte, 
între Amara şi Valea Câinelui. Vreo două mii de pogoane. E 
proprietatea unei bănci din Bucureşti, dar o exploatează în 
arendă de mai mulţi ani un moldovean cumsecade, Cosma 
Buruiană, pripăşit prin părţile astea el ştie cum. Aleargă, 
asudă, horobăieşte grozav şi fără folos, căci la plata fiecărui 
câştiu dă din colţ în colţ. Tata ţine mult la el şi-l laudă, 
desigur, pentru că e păgubaş. Ce mai rămâne între cele 
două gârle e al nostru. Adică afară de un colţ de vreo patru 
sute de pogoane împrejurul satului Izvoru, chiar la 
confluenţa apelor, care ţine de domeniul Ghica. Fiindcă s-a 
ciopârţit aşa, acum ne-am apucat şi noi să ciopârţim măcar 
cu numele ceea ce mai avem: moşia Ruginoasa, moşia 
Amara, moşia Bârlogu, fiecare după satul lângă care se află. 
Am să te lămuresc mai bine când vom ajunge la Lespezi că 
e tocmai pe spinare şi se vede până la Izvoru, ba uneori şi 
până în judeţul Teleorman, care începe numai la câţiva 
kilometri din jos de Izvoru. Aidem, Ichime! O luăm peste 
Gliganu şi oprim niţel la Lespezi, sus. 

Înainte de a porni caii, Grigore mai strigă: 


— Stai! Stai! încă un minut! Să profit de ocazie şi să-ţi 
prezint pe vecinii din partea asta. Poate să-i întâlneşti cât 
vei sta la noi şi barem să ştii de unde să-i iei! Pe colonelul 
Ştefănescu ţi l-am spus. Trecem deci la dreapta. La Găujani 
nu e nimeni. În satul următor, la Humele, are o moşie mică, 
foarte bine îngrijită şi un conac ca o bomboană generalul 
Dadarlat din Piteşti. Mai încolo, alături de şosea, pe dâmbul 
acela, se vede bine cătunul cu conacul, e moşia Goia, tot 
aşa, numai de câteva sute de pogoane, a lui Ioniţă 
Rotompan, prieten bun cu tata, boier sadea, legat de 
pământ şi muncitor; are o fată măritată cu un magistrat la 
Roşiori. La Orodelu, mai la vale, în dreptul Izvorului, 
dincoace de gârlă, e proprietatea Perticari, cu un castel şi 
un parc care merită să fie văzute. Poate să şi mergem 
odată, să le vezi şi dumneata, dacă vom avea răgaz. Fireşte, 
moşia e arendată, castelul şi parcul însă sunt rezervate 
pentru proprietarii care vin destul de des să petreacă aici. 
Domeniul familiei Matei Ghica se întinde de la Izvoru până 
în judeţul Teleorman şi e exploatat în regie de un 
administrator care, în patru ani, şi-a chivernisit o moşioară 
proprie la marginea Bucureştilor, oferind totuşi 
proprietarilor numai deficite peste deficite. Şi la Izvoru e un 
conac simpatic şi confortabil, iar boierii stau aici de cum se 
desprimăvărează până toamna târziu. Noi însă nu suntem 
în relaţii cu dânşii, nu ştiu de ce, aşa am apucat. Gata, am 
isprăvit! Dă-i drumul, Ichime! 

Grigore se simţea în largul lui, vorbea şi explica cu mare 
volubilitate şi cu o plăcere care-i îndulcea glasul. Titu 
Herdelea privea, asculta, tăcea. 

Brişca porni în trapul reţinut al cailor pe drumul ce cobora 
într-o serpentină severă pe malul escarpat ca o faleză. 

— Aşa-s gârlele noastre pe aici, se grăbi Iuga, observând 
nedumerirea tovarăşului său din pricină că nu descoperea 
nicăieri urmele râului. Mai tot anul le treci cu piciorul, sau 
chiar seacă de tot, dar şi când se înfurie câteodată, cam 
primăvara, apoi se umflă din mal în mal, parcă-ar fi 


Dunărea. Furii d-astea grave totuşi se întâmplă rar. De 
aceea, cum vezi, nici măcar de o punte n-avem nevoie. Sus, 
la loneşti, pe şoseaua judeţeană, s-a făcut un pod pentru 
orice eventualitate, dar s-a rupt acum câţiva ani, nu l-a mai 
dres nimeni şi lumea trece tot pe de lături, ca şi aici. Valea 
Câinelui însă, cu toate că e mai mică, e mai mânioasă, face 
mai multe stricăciuni, aproape în fiecare an, şi nici nu seacă 
niciodată! 

Trecură valea. Drumul continua drept ca o aţă şi în puţine 
minute intrară în Babaroaga, un sat amărât, două uliţe 
încrucişate, nişte căscioare murdare, prin ogrăzi mulţi copii 
şi orătănii, ici-colo vreun ţăran pipernicit, iar pe un 
dâmbuleţ, mai afară, o bisericuţă de lemn ca o jucărie 
stricată. Titu Herdelea deschise gura să întrebe ceva, dar 
Iuga i-o luă înainte: 

— Aici odinioară au fost numai colibe pentru argaţii de pe 
domeniu. Satul s-a înfiripat fără voia nimănui, de aceea e 
cum e. 

După ce ieşiră din Babaroaga, urmă: 

— Ai observat încrucişarea uliţelor în mijlocul satului? 

În stânga era drumul spre Ioneşti şi mai departe spre 
Costeşti, iar în dreapta, traversând moşia Nadinei, spre 
satul Bârlogu, al nostru, afară de o harabaie de casă, într-o 
margine, pe care ţăranii au botezat-o conac, deşi serveşte 
numai ca magazie, fiindcă arendaşul şade în Gliganu, iar 
nevastă-mea, înainte de-a se mărita, când a venit pe aici, de 
două sau trei ori, a tras la conacul din Lespezi, al fratelui ei, 
în orice caz mai prezentabil. 

Vreun sfert de ceas, în trapul cailor, brişcă merse printre 
moşiile Vlăduţa, la stânga, şi Babaroaga, la dreapta. 
Priveliştea era monotonă. Aceeaşi câmpie, pleşuvă, pustie, 
cu pământul răscolit de brazde printre care firicelele de 
grâu de toamnă, abia răsărite, păreau nişte plăpânzi fulgi 
verzui pe un trup înfrigurat. 

— Uite, aci şade Platamonu, arendaşul moşiilor Nadinei şi 
a lui Gogu, zise iar Grigore când fură în satul Gliganu, 


arătând la stânga o curte mare, împrejmuită cu uluci, în 
mijlocul căreia, ascunse de coroanele veştede ale copacilor, 
se întrezăreau clădiri albe cu acoperişuri de ţiglă. 

Pe poarta deschisă larg, tocmai atunci ieşea un bărbat cu 
faţa prăjită de soare, uscat, vioi şi energic, cu o pălărie 
veche, într-o haină scurtă de piele, cizme cu turecii moi şi 
înalţi. Când auzi clopoţeii şi văzu brişca de la Amara, se opri 
pe podeţul dinaintea porţii şi salută ceremonios şi 
respectuos: 

— Să trăieşti, coane Grigoriţă! Bine te-ai întors şi cu 
noroc! luga răspunse rece, ridicând pălăria. 

— Arendaşul? şopti Titu cu ochii la omul de pe podeţ. 
Grigore dădu din cap, iar când se mai depărtară puţin, 
murmură: 

— Nici mie nu mi-e simpatic, cu toate că nu mi-a făcut 
nimic. Apoi, cu glasul de mai înainte: 

— Uite, acuma sosim la altă răscruce, aproape de capul 
satului. Dacă mergi drept înainte, dai pe moşia cumnatului 
Gogu Ionescu, iar mai încolo, trecând peste Valea Câinelui, 
ajungi îndată la Gliganu de Sus şi ceva mai departe, în satul 
Rociu, care se află pe şoseaua Piteşti-Fierbinţi, şi unde are o 
moşie frumoasă actualul nostru prefect, Boerescu. Drumul 
din stânga vine de la Şerbăneşti, adică satul până unde se 
întinde moşia lui Gogu. Noi însă acuma cotim la dreapta, 
spre Lespezi şi Amara. Proprietatea Nadinei ţine până în 
şoseaua pe care am apucat, iar la stânga continuă 
pământurile lui Gogu. 

Cam pe la mijlocul drumului, între Gliganu şi Lespezi, 
vizitiul opri, cum i se poruncise. De aci câmpia cobora lin 
până la împreunarea celor două văi. Vederea era mai largă, 
parcă s-ar mai fi curăţat aerul. Jos, spre miazăzi, se 
deschisese o fâşie de cer albastru. 

— Ei, acuma să-ţi mai arăt şi restul! zise Grigore. Îată, se 
zăreşte în stânga Valea Câinelui! Colo, în dreptul satului 
Lespezi, ăsta din faţa noastră, sfârşeşte moşia lui Gogu şi 
începe Vaideei. Dincolo de Lespezi se vede cum continuă 


şoseaua pe care vom ajunge în curând la Amara, satul 
celălalt, mai mare şi mai arătos. Linia şoselei prelungite 
până în Valea Câinelui însemnează marginea moşiei Vaideei. 
Tot ce se află la dreapta liniei ţine de noi până în cealaltă 
vale a Teleormanului, peste care am trecut. Acuma, tot la 
dreapta, dar aici, aproape, cătunul cela cât un cuib e 
Bârlogu. Până acolo, adică până la drumul dintre Lespezi şi 
Bârlogu, merge moşia Nadinei şi apoi continuă până la 
Teleorman. Cum vezi, aproape am ocolit întreg domeniul 
nevestei mele. Între Bârlogu şi Amara, mult mai devale, se 
vede încă un sat - Ruginoasa, chiar în centrul proprietăţii 
noastre. Acolo, avem acuma acareturile de căpetenie şi 
uneltele mai bune. La orizont, se zăreşte şi de aci satul 
Izvoru. Pata roşie e coperişul castelului Ghiculeştilor. 
Pădurea aceea, la stânga Izvorului, e a noastră. Sunt vreo 
trei sute de pogoane. Atâta s-a mai salvat. Cu un secol în 
urmă, Amara se afla la marginea pădurii care cuprindea 
toate locurile astea. Uite, în stânga, pe Valea Câinelui, se 
vede şi satul Vaideei! De acolo, drumul care albeşte ca o 
panglică merge la Mozăceni. Mai încoace, dar peste gârlă, 
se vede foarte bine satul Cantacuzu. Moşia de peste trei mii 
de pogoane, se zice c-ar fi fost cândva a Cantacu-zineştilor, 
dar azi e a unui căpitan de la Piteşti, Lache Grădinaru. De 
altfel, pe aici, ori încotro te întorci, numai moşii boiereşti ai 
să vezi. Colo e Buta, mai încolo Negraşi, pe urmă Zidurile, 
pe urmă Dumbrăveni. 

În Lespezi, îi mai arătă conacul lui Gogu, destul de 
întreţinut, fiindcă el mai vine din când în când, adus de 
nevastă-sa, căreia îi place viaţa la ţară, măcar ca o variaţie 
după petrecerile capitalei. 

Apoi ajunseră la Amara. Satul, mai mare, era copleşit de 
aceeaşi sărăcie, cu aceleaşi căsuțe coperite cu paie, 
aceleaşi ogrăzi pline de bălării. Grigore însă atrase atenţia 
lui Herdelea, cu o mândrie nedisimulată, asupra bisericii de 
piatră cu turnul poleit, ridicată de bunicul său, şi asupra 
şcolii noi, clădită de tatăl său, iar într-o ulicioară, pe stânga, 


îi arătă şi conacul moşiei Vaideei, în care locuia arendaşul 
Cosma Buruiană şi care fusese casă de argaţi înainte de a 
se fărâmiţa domeniul. 

— Stai, Ichime, să ne dăm noi jos, să vază boierul mai bine 
ce-avem pe-aici! strigă deodată Grigore, sărind din brişcă, 
urmat de Titu. Voi luaţi-o înainte! 

Pe dreapta, începea gardul de uluci pe sub zidire de 
cărămidă, cu stâlpi pătraţi din loc în loc. Era conacul Iuga. 
În dosul împrejmuirii un şir de plopi bătrâni străjuiau ca un 
front de ostaşi de gardă. Printr-o poartă deschisă, se vedea 
ograda cu clădirile pentru logofeţi, argaţi şi alţi slujitori, cu 
grajduri, coteţe, hambare. Mai încolo, după vreo sută de 
paşi, venea intrarea principală la casele boiereşti. Poarta 
era înaltă şi largă, cu trei arcade de zid unite deasupra, 
într-o cuşcă de porumbei. Intrând cu Titu, Grigore îi spuse 
cu o undă de tristeţe: 

— Acuma, ai să vezi ce-a fost în stare să facă iubirea! 

În perspectiva aleii de brazi tineri, castelul nou apărea ca 
un surâs de femeie frumoasă. Herdelea ştia că tânărul Iuga 
l-a clădit de dragul Nadinei. Alb, cu o vastă verandă 
primitoare, cu ferestre luminoase, cu patru turnulețe ca 
nişte sulițe de apărare, era înveşmântat jur-împrejur cu 
iederă, ce-şi întindea pe alocuri verdeaţa până la geamurile 
etajului de sus. Aleea se lărgea şi, în faţa casei, cuprindea 
un rond mare în forma unei inimi veşnic aprinsă cu flori 
roşii. 

— Fantezia cu inima înflorită trebuie să mi-o treci cu 
vederea, făcu gazda zâmbind, când văzu că Titu 
examinează atent rondul. A fost a unui biet îndrăgostit şi 
gusturile îndrăgostiţilor sunt cum sunt. Dacă am păstrat-o 
şi o cultiv mereu, este numai pentru că vreau să mă conving 
pe mine însumi că n-am renunţat la iubire. Râse sec şi, după 
o pauză, continuă cu alt glas: 

— Ca să te familiarizezi deplin, îţi propun să facem un ocol, 
să vezi tot. Nu te superi că te-am plictisit cu atâtea 
explicaţii? A fost prima şi ultima oară. 


Conacul cel nou era aşezat în mijlocul unui parc îngrijit 
meticulos de Grigore însuşi. El a adus brazi, cărora de altfel 
nu le mergea prea bine în regiunea aceasta de şes. Potecile 
cu prundiş mărunt şerpuiau printre chioşcuri şi ronduri de 
flori, printre grupuri de copaci speciali şi peluze tunse în 
fiece săptămână. Gardul viu care înconjura parcul era 
dublat de un grilaj de sârmă înspre ograda cealaltă, ca să 
nu pătrundă galiţele de acolo. Numai porumbeii 
zburătăceau pe alee şi prin faţa castelului, mai cu sfială însă 
ca în curtea de dincolo, unde se simțeau în largul lor printre 
orătăniile fără număr. 

Ocoliră prin dreapta. În spatele castelului, la vreo sută de 
paşi, se afla vechiul conac, vast, scund, bătrân. Înfipt parcă 
pe jumătate în pământ, cu un cerdac sprijinit pe stâlpi, care 
împodobea faţada ca un portic primitiv. Bătrânul luga 
continua a-şi păstra locuinţa în care s-a născut şi, cum el 
şedea aproape permanent la ţară, casa veche părea mai vie 
decât cea nouă. 

— Asta e împărăţia noastră! zise Grigore când ajunseră 
iarăşi în faţa castelului, unde aştepta ajutorul vizitiului în 
semn că a descărcat tot ce fusese în brişcă. 

Pe Titu Herdelea îl rodea de mult o întrebare, pe care 
totuşi parcă nu îndrăznea s-o rostească. Acum, ca şi când ar 
fi fost pe punctul să se despartă pentru totdeauna de 
lămuririle lui Grigore, întrebarea îl durea. O puse subit, cu 
privirea arzătoare. 

— Mi-ai arătat atâtea moşii boiereşti, moşii peste moşii, 
mari şi frumoase. Dar pământurile oamenilor unde sunt? 

Grigore Iuga tresări. Nu aşteptase acuma întrebarea, deşi, 
pe când îi explica, pe drum, în câteva rânduri, i-a fulgerat şi 
lui prin minte şi chiar s-a mirat că Titu nu i-o pune. Îşi 
reveni repede şi răspunse: 

— Apoi vezi, pământurile oamenilor, asta e chestia 
ţărănească! Pământurile! Nu prea sunt, şi unde au fost s-au 
cam spulberat. Dar asta-i altă poveste! 


Titu Herdelea nu înţelese şi totuşi nu mai stărui. Simţea că 
a răscolit o rană. 

— Bine-ai venit, tinere, şi să te simţi la noi ca acasă! zise 
Miron luga, întrerupând prezentarea ce o începuse Grigore 
şi înăbuşind răspunsul emfatic pe care Titu şi-l pregătise 
încă din tren. 

Intr-un halat de casă, lung ca un caftan, bătrânul luga 
strânse bărbăteşte mâna tânărului Herdelea. Îl privi o clipă 
drept în ochi, parc-ar fi vrut să-l cântărească definitiv dintr- 
o dată. Avea nişte ochi negri atât de pătrunzători, că-ţi 
scormoneau sufletul şi-ţi citeau gândurile. Era mai înalt şi 
mai chipeş ca Grigore, cu înfăţişarea voluntară a omului 
obişnuit să poruncească şi să fie ascultat. Mustaţa groasă 
românească, puţin căruntă, îi împodobea faţa, iar glasul 
metalic, energic şi totuşi cald, te cucerea. Mâinile osoase, 
puternice, păreau în stare să ţină coarnele plugului, cu 
toate că erau fine şi mai ales degetele foarte delicate. 

Indică musafirului un scaun aproape de dânsul şi apoi se 
uită la fiul său întrebător. Grigore ştia că bătrânul e 
nerăbdător să afle ce-a făcut la Bucureşti. Ii povesti cum a 
umblat şi cum, graţie culantei excepţionale a lui Dumescu, 
s-a putut întoarce cu geanta mai plină decât a sperat. 

— Vasăzică tot Dumescu! murmură Miron luga mulţumit. 
Numai prietenii cei vechi sunt săritori la nevoi. Dar pe 
armean ai făcut bine că nu I-ai strâns de gât. Foarte bine! 

Rămase un răstimp cu ochii la Grigore, pe urmă se 
întoarse iarăşi spre Titu, pe care înfăţişarea şi primirea 
bătrânului îl cam zăpăcise. Îl întrebă despre părinţi şi fraţi, 
apoi cum, când şi de ce a trecut Carpaţii. Auzind că face 
versuri şi vrea să scrie în gazete, Miron luga avu un gest 
dispreţuitor. Îl observă şi Titu, şi Grigore, şi amândoi se 
uluiră. Ca să-l îmblânzească, Herdelea începu să vorbească 
despre unguri, despre suferinţele şi persecuția românilor şi 
alte asemenea lucruri de efect sigur. Bătrânul asculta atent 
şi la sfârşit zise: 


— Tocmai fiindcă poporul o duce greu cu stăpânirea, 
conducătorii lui nu trebuie să-l părăsească. Dragi îmi sunt 
ardelenii care vin încoace, nu zic, dar mai dragi mi-s cei 
care stau pe loc, acolo, să înfrunte primejdiile, să atragă 
asupra lor fulgerele asupritorilor, ca astfel poporul să fie la 
adăpost. Mulțimea nu poate trăi fără conducători sau 
ajunge să vegeteze într-o viaţă animalică. Păstorul care-şi 
părăseşte turma e mai rău ca acela care o conduce greşit, 
căci turma singură se risipeşte, pe când cu păstori, buni sau 
răi, tot nu se pierde. 

Grigore se simţi atât de jenat, mai ales că Titu Herdelea 
schimba feţe-feţe, încât întrerupse cu glas de protestare: 

— Bine, tată, dumneata ai aerul că-l dojeneşti pentru că 
dorul de libertate l-a îndemnat să vie între noi unde, în 
orice caz, are mai multe posibilităţi să-şi dezvolte talentul. 
Nu uita că neamul românesc, tocmai pentru că soarta l-a 
despărţit între atâtea dominaţii străine, trebuie să-şi 
păstreze vie cel puţin unitatea sufletească, iar unitatea 
aceasta numai cântăreții şi scriitorii o pot întreținea! 

— Foarte just! aprobă Miron. Dar dacă toţi cântăreții şi 
scriitorii, cum zici tu, se vor muta la Bucureşti, în ţara 
liberă, atunci poporul rămas dincolo ce va face? Unitatea e 
necesară, fireşte. Nu însă între cântăreţi, ci pentru sufletele 
celor mulţi. Dimpotrivă, cântăreții vor cânta mai sincer 
acolo, simțind şi ei durerile, decât aici, unde patriotismul a 
ajuns mai mult articol de paradă. 

— Nu, nu, eşti profund greşit, tată! insistă Grigore din ce 
în ce mai aprins. Unitatea sufletească o face în primul rând 
limba unitară. Apoi, dacă scriitorii noştri se vor închide în 
provinciile lor, în mod fatal vom avea despărţiri tot mai 
pronunţate şi în grai, iar în cele din urmă, nici nu ne vom 
mai înţelege frate cu frate! 

Neclintit şi calm, bătrânul urmă: 

— O mie sau două mii de ani, de când om fi existând, prin 
vremuri poate mai aspre decât cele de acum, văd că ne-am 
păstrat graiul cu toţii la fel, fie aici, fie în Transilvania. 


Scrierile ce le-am avut, multe-puţine şi bune sau slăbuţe, au 
circulat şi peste graniţele care ne-au despărţit şi vor mai 
circula, fără îndoială. Şi scriitorii, fiecare la locul său, şi-au 
făcut datoria, cum s-au priceput. Dezertarea însă eu n-o 
admit sub nici o formă şi pentru nici un motiv. Mâine sau 
când va veni ceasul să luăm Ardealul, eu am nevoie acolo de 
conducători fireşti, de oameni care au ieşit din poporul de 
acolo şi care să poată pune umărul la cârmuirea ţării. 

Discuţia se prelungea fără ca vreunul să cedeze din 
convingerea sa, în vreme ce tânărul Herdelea asculta cu un 
surâs fad şi umil, vrând să aprobe în acelaşi timp pe 
amândoi şi chiar dând dreptate în sinea sa amândurora, 
după fiecare replică. Spre fericirea lui, fu anunţat 
arendaşul moşiei Vaideei, pe care îl chemase Miron. 

Cosma Buruiană avea treizeci şi cinci de ani, şapte copii şi 
o nevastă drăguță, care promitea să-i mai sporească 
numărul urmaşilor. A fost logofăt pe la diferite moşii prin 
Teleorman până ce în sfârşit i-a ajutat Dumnezeu de a putut 
lua, acum patru ani, pe seama lui, proprietatea Vaideei de la 
Banca Agrară, cu o arendă modestă faţă de preţurile ce se 
plăteau în regiunea aceasta. Cu mulţi ani în urmă, pe când 
era la moşia Stătescu, a fost bătut cumplit de nişte oameni 
care se plângeau că i-ar fi înşelat la dijmuit. De atunci 
trăieşte într-o frică de ţărani, soră cu moartea. 

— Cucoane Miroane, ce vă spuneam eu mereu? zise 
dânsul, îndată ce se aşeză pe scaun, cu o înfăţişare 
amărâtă, parcă ar fi băut oţet. N-aţi auzit ce-am păţit? 
Adică de unde să auziţi că şi eu adineaori aflai pocinogul. 
M-au prădat, cucoane Miroane! O jumătate de vagon de 
porumb, pe puţin, azi-noapte, din hambarul cel nou! 
Pândarii nu ştiu, n-au văzut, argaţii nu, nimic, în sfârşit, 
nimeni nu ştie ce-a fost şi cine a fost. Şi doar trebuie să fi 
umblat toată noaptea, nu unul, ci mulţi. Şi de-abia 
săptămâna trecută îl dijmuisem, de, cinstit, părţi drepte, 
cum mă ştiţi. Acu vedeţi şi dumneavoastră norocul meu! 


Miron luga deveni grav şi mohorât auzind jelania 
arendaşului, spre deosebire de Grigore, care avea pe faţă 
numai batjocură. Bătrânul compătimea pe Buruiană c-a 
suferit atâta pagubă, totuşi mai mult îl îngândura faptul în 
sine. Dacă ţăranii au ajuns să fure în grup o cantitate aşa de 
considerabilă, chiar să nu fi fost cât spune arendaşul, e 
semn rău. Când fură unul, treacă-meargă; îl prinzi sau nu-l 
prinzi, n-are importanţă. Un caz izolat. Când se adună însă 
mai mulţi pentru prădăciune, atunci se schimbă lucrurile. 

— Uite rezultatele vorbelor de clacă cu care aţi împuiat 
urechile ţăranilor! făcu Miron apăsat, adresându-se mai cu 
seamă fiului său. Câtă vreme ţăranul a ştiut că trebuie să se 
învoiască cu moşierul, ca să poată trăi amândoi, au mers 
toate bine. De când le-aţi băgat în cap toţi gărgăunii au 
început fapte d-astea. Şi e numai începutul! Fii sigur că vor 
urma altele şi mai urâte! 

— Să nu exagerăm lucrurile, tată, zise Grigore cu o uşoară 
ironie în glas. Au mai furat ţăranii şi altă dată, şi de la alţii. 
Ei şi? Parcă nu se fură de când lumea? De ce să tragem 
concluzii atât de negre dintr-o întâmplare atât de 
obişnuită? 

Bătrânul Iuga nici nu socoti de trebuinţă să-i mai 
răspundă. Sofismele lui Grigore le cunoştea prea bine. La 
toate, el găseşte explicaţii şi scuze. Umblă gânditor de ici- 
colo un răstimp, apoi se opri hotărât, spunând: 

— Să-mi trimiteţi încoace pe primar şi pe şeful postului de 
jandarmi! De unde o fi, să-mi găsească imediat hoţii! Pe 
urmă vom mai vorbi. Dar şi pândarii tăi, faini bărbaţi, n-am 
ce zice! întâi ei ar trebui bătuţi până vor mărturisi cine-s 
hoţii. Da, da! Aş putea pune rămăşag că ei ştiu, dacă cumva 
nu sunt şi ei din bandă! 

Arendaşul se închină îngrozit: 

— Vai de mine, cucoane Miroane, vreţi să-mi dea foc, să 
mă nenorocească de tot? Eu umblu cu dânşii, cum umbli cu 
buba coaptă şi vedeţi ce-am păţit. Darmite dacă i-aş lua cu 
răul.! Să mă ferească Maica Precista! M-am plâns 


dumneavoastră aşa, ca unui părinte care totdeauna m-aţi 
ajutat şi m-aţi ocrotit, dar încolo. 

— Am să mă ocup eu de chestia asta mai de aproape, 
mormăi Miron închis. Eu o consider de o importanţă 
excepţională. 

Ceilalţi tăcură. Grigore nu mai voia să se amestece, văzând 
înverşunarea bătrânului, iar Titu, mai ales după scena de 
adineaori, se simţea mâhnit şi nu-l interesa controversa. 

Miron luga chemase pentru altceva pe Buruiană. Acuma 
însă numai furtul îi era în minte şi, după câteva momente, 
zise iarăşi, fără să se uite la cei din casă, parc-ar fi vorbit 
singur: 

— Lasă că nu e întâia oară că se fură ca-n codru pe aici. 
Numai în toamna asta au fost vreo cinci cazuri. De două ori 
au fost chiar la noi, lucruri mici, dar au fost. 

Iar tăcu şi îşi morfoli singur gândurile şi în sfârşit, ca şi 
când ar fi descoperit ce căuta, declară sever: 

— Răul trebuie curmat din rădăcină. O pildă la timp e mai 
eficace decât represiunea violentă, când boala s-a întins şi 
s-a adâncit. 

Cosma Buruiană, înfricoşat de întorsătura ce-o lua 
întâmplarea pe care el o povestise mai mult ca să 
demonstreze boierului cât este de ghinionist, încercă să 
îndulcească puţin lucrurile: 

— S-au schimbat mult ţăranii, coane Miroane! S-au 
deşteptat de sunt chiar prea deştepţi. De altminteri, toată 
lumea e azi prea deşteaptă şi de aceea merge din rău în 
mai rău. Apoi ţăranul, dacă s-a deşteptat, numai pământ 
vrea şi iar pământ, şi nu se uită de se poate ori nu se poate, 
ci o ţine una şi bună. 

Titu socoti momentul potrivit, acuma când părea că s-au 
mai potolit spiritele, să observe şi dânsul cu blândeţe: 

— Aşa e ţăranul pretutindeni, mă rog. Şi la noi, în 
Transilvania, tot după pământ se zbate. Şi niciodată nu-i 
ajunge. Şi e bine că e aşa. Cât timp ţăranul va iubi cu atâta 
patimă pământul, e sigur că nimeni nu i-l va putea smulge. 


Bătrânul se uită la el lung şi atât de batjocoritor, că 
tânărul îşi întrerupse cuvintele şi plecă ochii perplex, 
neputând înţelege ce o fi greşit de şi-a atras atâta 
nemulţumire. Arendaşul, însă, ca să-l facă plăcere boierului, 
interveni zelos: 

— Altele sunt împrejurările prin părţile dumneavoastră, 
dom-nu. (Nu înţelesese numele lui Titu şi îngână nişte 
sunete în loc.) Acolo pământul trebuie luat de la străini, 
care vi l-au răpit în timpul veacurilor, pe când aici 
pământurile ale boierilor au fost din neam în neam, şi 
boierii le-au ţinut, şi le-au apărat de toate urgiile. 

— Fii pe pace şi fără grijă, că în curând şi la noi va fi ca şi 
dincolo! zise Grigore dispreţuitor. Chiar azi mai bine de 
jumătate din moşiile boiereşti se află în mâinile tuturor 
veneticilor pe care numai dragostea de pământ nu se poate 
spune că-i doare. Ce va fi mâine, Dumnezeu ştie, dar parcă 
tot mai folositor ar fi pentru ţară dacă moşiile ar ajunge în 
mâinile ţăranilor, căci de la ei mai greu o să le ia străinii 
decât de la noi. Nu din alt motiv, dar cel puţin ei sunt mulţi. 

Bătrânul se uită şi la dânsul ca adineaori la Titu, şi nici lui 
nu-i răspunse nimic. Î se părea atât de evident că vorbeşte 
prăpăstii, că se mira numai cum un băiat inteligent ca el nu- 
şi dă seama. 

Buruiană însă, simțindu-se şi direct atins, răspunse 
mieros, dar şi puţin indignat: 

— Coane Grigoriţă, vorbiţi cu păcat, zău aşa, coane 
Grigoriţă! Ce spuneţi dumneavoastră în glumă, să fiţi sigur 
că are să se întâmple, uite crucea! Le-a intrat oamenilor în 
cap să puie stăpânire ei pe pământurile boierilor şi să 
vedeţi că aşa va fi. N-aţi observat dumneavoastră că unde 
se aude de o moşie de vânzare, ţăranii se şi reped s-o 
cumpere şi s-o împartă? Iată, chiar la noi, că tot mă ţineam 
să vă spun, cucoane Miroane, umblă vorba că oamenii vor 
să cumpere moşia coniţei Nadina! 

Miron luga ridică deodată fruntea, zicând mirat: 


— Cum s-o cumpere? Ca s-o cumpere ar trebui să fie întâi 
de vânzare. 

— Apoi aşa vorbesc ei, c-ar fi de vânzare. 

— Auzişi, Grigoriţă, râse bătrânul necăjit. 

— Auzii, făcu tânărul dând din umeri. 

— Mi se pare că de pe la Platamonu ar fi ieşit vorba, 
continuă arendaşul cu importanţă. Fiindcă, după câte am 
prins eu întâmplător de la oameni, parcă şi grecu ar umbla 
s-o cumpere, iar oamenii, ce zic, de ce s-o ia grecul şi să n-o 
luăm mai bine alde noi. 

— Cum ies zvonurile astea aşa, Grigoriţă? zise Miron, 
acuma enervat. Mişună cumpărătorii pe moşia nevestei tale 
şi tu parcă habar n-ai avea! Cu toate astea trebuie să fie 
ceva, că oamenii n-au înnebunit din senin. 

— Chiar aşa e, cucoane, se amestecă iar Buruiană. Se zice, 
adică zic oamenii, că cuconiţa însăşi ar fi spus grecului că 
nu-i mai prelungeşte arenda, măcar de i-ar da oricât, şi 
îndoit decât îi dă azi, pentru că dumneaei vrea negreşit să 
vânză şi să scape de tot balamucul cu arenda, şi cu oamenii, 
şi celelalte. Ilac-aşa, coane Miroane! 

Pe bătrânul luga vestea aceasta îl impresionă mai mult 
chiar decât povestea cu furtul. Încercă să mai descoasă pe 
arendaş, dar nici arendaşul nu cunoştea alte amănunte. Pe 
urmă se închise şi nu mai zise nimica. Un fecior îi pofti la 
cină. Buruiană, sculându-se să se retragă, întrebă cam 
nedumerit: 

— M-aţi chemat, cucoane Miroane, să-mi spuneţi ceva şi 
eu v-am ţinut cu necazurile mele, să mă iertaţi. 

Miron încercă să-şi amintească pentru ce l-a chemat şi se 
înfurie mai rău că nu-şi putea aduce aminte. Vru totuşi să-i 
spuie ceva ca să-l concedieze delicat şi nu găsi nimic. În 
sfârşit, fără să întoarcă ochii spre dânsul, mormăi mohorât: 

— Acu lasă, că m-ai supărat destul. Du-te cu Dumnezeu! 

Titu Herdelea nu se simţi cu adevărat bine decât când, 
după cină, rămase singur în camera ce-i fusese pregătită şi 
unde îl adusese Grigore, explicându-i să nu puie la inimă 


cuvintele bătrânului, că el aşa a fost totdeauna, original în 
păreri şi gesturi, dar are un suflet minunat. Voia tânărul să 
nu ţie seama şi totuşi stătuse pe ghimpi la masă şi înghiţise 
cu noduri, căci Miron luga fusese şi mai ursuz, nu i-a 
adresat nici o privire şi s-a hărțuit toată vremea cu fiul său 
pe fel de fel de mărunţişuri. 

Odaia lui era la etaj, în clădirea cea nouă, cu o fereastră 
spre curtea conacului şi alta spre parc. Grigore se 
reîntoarse la tatăl său, în casa cea veche, unde şi 
mâncaseră. De altfel, viaţa acolo şi-o petrecuse şi el. Numai 
când avea oaspeţi dormea dincoace, ca să nu le fie urât şi să 
nu pară castelul pustiu. I-a arătat lui Titu, în celălalt colţ, 
dormitorul cochet în care stăpânea fotografia Nadinei. 

Tânărul Herdelea se mai învârti puţin prin cameră, se 
gândi că Grigore ar putea să revie să mai stea de vorbă, îşi 
zise apoi că şi-au luat noapte bună şi deci, până mâine 
dimineaţă, slobod este să facă ce-i place. Nu era târziu. În 
sobă ardea focul cu un duduit adormitor. Mai bine să se 
odihnească. 

A doua zi se sculă mai de dimineaţă de cum obişnuia la 
Bucureşti. Fireşte, toată lumea era de mult sculată. Înainte 
de amiazi tândăli primprejurul conacului. Fiindcă Grigore 
Iuga avea de descurcat nişte socoteli cu un slujbaş, anume 
Isbăşescu, care ţinea contabilitatea gospodăriei, în afară de 
diverse alte însărcinări, Titu Herdelea se simţea încurcat şi 
nu ştia ce să facă sau încotro s-o apuce. Logofătul Leonte 
Bumbu, un ţăran dezgheţat, înalt şi osos, cu o înfăţişare 
energică de sergent reangajat, l-a plimbat puţin prin curtea 
cea mare şi i-a arătat la repezeală grajdurile cailor şi un 
şopron încuiat, care fusese transformat în garaj pentru 
automobilul coniţei Nadina, când venea la ţară. Dar se 
vedea că omul are alte treburi, ca şi ceilalţi de la conac. Se 
chibzui c-ar fi mai înţelept să dea o raită prin sat în loc să 
stea aici de prisos. Se răzgândi deocamdată. Poate că ar fi 
nedelicat faţă de amfitrioni. 


La masă, însuşi Grigore îl îndemnă să se considere absolut 
liber pe mişcări, scuzându-se că azi e ocupat până peste 
cap cu balamucurile, dar că de mâine încolo va fi cu totul la 
dispoziţia lui. 

Coborând mai târziu, Titu întâlni pe alee o fetişcană cu 
nişte ochi negri şi un zâmbet care-i alungară îndată urâtul. 
Era subţirică, desculţă şi cu o băsmăluţă albastră legată 
cochet pe cap. 

— Ascultă, fetiţo, îi zise oprind-o. Eşti de aici, de la curte? 

— Sunt numai de câteva zile, răspunse fata. M-a adus tuşa 
Profira, a de-i bucătăreasa boierului ăl bătrân, că de mult 
mă tot chema să viu negreşit, să-i dau ajutor, că tare i-e 
greu şi deloc nu se învoieşte cu celelalte fete. 

— Şi cum te cheamă? 

— Marioara! zise ea, adăugând după o scurtă pauză: A 
Irinii lui Vlad Ciungu. Maică-mea, că tăicuţu a murit acu 
patru ani, e soră cu tuşa Profira. 

— Ei, bravo, Marioara, făcu tânărul, ocrotitor. Dar pentru 
că eşti fată aşa de drăguță, spune-mi, aveţi învăţător în sat? 

— Cum nu, conaşule! Avem. Foarte de treabă şi tânăr. E 
chiar de aici, şi-i însurat, şi-i trăiesc părinţii, că stau toţi 
împreună. 

— Şade departe? 

— Nu-i aşa departe, conaşule. Cum ieşi în uliţă, faci la 
stânga şi mai mergi niţel şi vezi o casă cu flori în geamuri. 
Acolo şade. 

— Bine, Marioară, mulţumesc şi să-ţi jucăm curând la 
nuntă! zise Titu, ciupind-o galant de obraz. 

— Să dea Dumnezeu! răspunse fata mai domol şi roşind 
puţin. 

Schimbul de cuvinte mai învioră pe Titu Herdelea. Coti la 
stânga pe uliţa satului. Plouase binişor azi-noapte, dar în 
cursul zilei a fost puţin soare, încât pământul s-a zbicit. Îi 
venise în minte să facă mai întâi o vizită învățătorului; el 
însuşi era fiu de învăţător şi deci se cuvenea. A treia casă, 
pe stânga, după conacul Iuga, acoperită cu tablă roşie, avea 


o tăbliță de tinichea pe perete, între ferestre. Era postul de 
jandarmi. Apoi ajunse la încrucişarea cu ulicioara ce duce 
spre satul Vaideei, în care Grigore îi arătase mai în fund 
conacul lui Cosma Buruiană. Chiar în colţ văzu cârciuma cu 
streaşina foarte lată şi o bătătură în faţă, cu uşa deschisă 
larg. Doi ţărani se tocmeau de afară cu Cârciumarul voinic 
şi gras, ţăran şi el, care stătea în prag şi cu pălăria pe ceafă. 
Văzând pe Titu, Cârciumarul salută foarte respectuos. Mai 
încolo, tot pe dreapta, despărțită de cârciumă numai prin 
câteva case, venea primăria, cu ogradă mare, apoi pe 
stânga, şcoala şi pe urmă iar pe dreapta, biserica. În 
dreptul bisericii tânărul se opri: n-o fi trecut oare de casa 
învățătorului? Un copil i-o arătă cu degetul: numai niţel mai 
înainte. 

Casa nu se deosebea întru nimic de celelalte. Doar curtea 
era mai curată şi în geamuri într-adevăr râdeau nişte 
muşcate însângerate. Deschise portiţa. Un dulău şchiop şi 
zbârlit se aruncă la dânsul, lătrând atât de furios, de parcă 
să-l sfâşie. Din cerdacul îmbrăcat cu viţă sălbatică îi cobori 
într-ajutor o ţărancă sprintenă, care alungă câinele. 

— Aici şade, mă rog, domnul învăţător? întrebă Titu 
nehotărât. 

— Aici, aici, poftiţi! N-aveţi frică, nu muşcă, dă-i încolo de 
nebun! Face şi el gălăgie ca să-şi plătească viaţa! adăugă 
femeia, văzând că străinul trage cu coada ochiului spre 
dulăul care, până să se potolească, mai hămăia din când în 
când neîncrezător şi răguşit. 

În cerdac apăruse un bărbat de vreo treizeci de ani, cu 
faţa suptă şi ochii negri, care ardeau straniu, cu mustaţa 
mică, răsucită. Purta un veston negru de sub care atârnau 
jur-împrejur poalele cămăşii ţărăneşti înflorite. 

— Eu sunt învățătorul, domnule! 

Titu Herdelea se prezentă ceremonios şi explică în câteva 
cuvinte cum a ajuns în Amara. Intrară în casă. Învățătorul îi 
recomandă pe nevastă-sa, ţăranca de adineaori. Cu 
stângăcia sfiiciunii, acuma părea şi mai simpatică. Pe Titu 


numai costumul țărănesc îl nedumerea. Cu mentalitatea-i 
ardelenească, el îşi închipuia că învățătorul, adică 
reprezentantul intelectualităţii în sat, trebuie să fie 
îmbrăcat orăşeneşte, ca astfel să se poată bucura şi prin 
exterior de un prestigiu deosebit în faţa poporului. 

— La dumneavoastră şi stăpânirea doreşte, probabil, să 
aibă dascăl cu prestigiu, pe când la noi. observă învățătorul 
cu un gest de dezgust. 

Dăscăliţa Florica sosi cu dulceaţa. 

— Vai, doamnă, nu trebuia! protestă Herdelea, luând însă 
cu plăcere. 

Femeia se roşi, se scuză, surâse, dispăru. După o scurtă 
şovăire, învățătorul se crezu dator să încunoştiinţeze pe 
oaspetele său că domnii de la curte nu vor fi prea încântați 
când vor afla despre vizita aceasta. Mai ales bătrânul Iuga, 
care i-a şi interzis să mai calce pe la conac, fiindcă odată a 
cutezat să ceară o foarte uşoară îmbunătăţire a învoielilor. 

Tânărul Herdelea se spăimântase. În vreme ce învățătorul 
vorbea, el se gândea dacă într-adevăr n-a făcut o greşeală 
venind la un om care, pe drept, sau nedrept, nu e bine 
văzut de Iuga. Se linişti, însă, auzind că e vorba de bătrânul 
care şi cu dânsul se poartă destul de prost. 

Pe urmă învățătorul, încălzindu-se, îi spuse că oamenii vor 
pământ şi că nu mai pot trăi din ceea ce prisoseşte boierilor, 
învoiala, chiar cinstită, impune ţăranului să dea jumătate 
din rodul muncii lui proprietarului. Muncind cât munceşte 
azi, dar pe pământul lui, omul ar avea un trai de două ori 
mai bun. În realitate, însă, trei sferturi din truda săracilor 
merge să întreţie huzureala celor ce stăpânesc 
pământurile. Mai fericiţi au fost sclavii de odinioară, care 
erau hrăniţi, îmbrăcaţi şi îngrijiţi în schimbul robiei, pe 
când ţăranii noştri, robotind mai rău ca robii, nu ajung să-şi 
câştige nici măcar mâncarea omenească şi trebuie să 
cerşească şi să rămâie veşnic datori la ciocoi, ca să nu 
moară de foame. 


Ion Dragoş, învățătorul, vorbea din propria experienţă, 
trăind şi el la rând cu ţăranii. Numai întâmplarea l-a făcut 
să ajungă dascăl. Fiind copil silitor şi cu mare dragoste de 
carte, învățătorul de pe vremuri a rugat pe boierul Miron 
să-şi facă o pomană şi să sprijine pe băiatul lui Dragoş, ca să 
poată intra bursier la şcoala normală. Bătrânul a intervenit 
şi băiatul nu l-a făcut de ruşine, a fost elev strălucit şi a luat 
diploma cu distincţie. Soarta voind ca tocmai în anul acela 
dascălul cel vechi să se prăpădească, Miron Iuga l-a adus în 
locul vacant, să fie un îndrumător pentru popor. Aşa a spus 
atunci boierul, aşa a crezut şi tânărul Dragoş. Mai târziu 
boierul s-a căit că l-a adus, iar învățătorul şi-a zis că a fost 
adus aici să fie slugă recunoscătoare. Până ce deunăzi luga 
a cerut revizorului şcolar să-i caute un om cu care să se 
poată înţelege şi care să nu-i bage zâzanie între ţărani, ca 
Ion Dragoş. Revizorul îl cunoaşte, îl preţuieşte şi n-ar vrea 
să-l sacrifice; de aceea şovăie şi mai încearcă să 
temporizeze, sperând că bătrânul se va înmuia. Miron Iuga 
însă nu e o fire care să-şi schimbe gândurile şi, când va 
observa tărăgăneala revizorului, se va adresa chiar 
ministrului, prieten de-al lui, sau va pune pe cuscrul său, 
deputatul Gogu Ionescu, să-i măture pe amândoi. 

Biata nevastă-sa nici nu bănuieşte ce primejdie îi paşte, şi 
nici ceilalţi ai casei. Se zbuciumă singur şi aşteaptă. Stă în 
casa părintească împreună cu un frate, scăpat anul trecut 
din armată, şi cu bătrânii. Din pământul ce I-au avut, 
jumătate l-au dat zestre unei surori, cea mai mare dintre ei, 
măritată cu un ţăran. El însuşi a luat o fată săracă, fără 
nimica, numai pentru inimă. De n-ar fi salariul, aşa puţin cât 
este, ar fi vai de toţi. Ba mâine-poimâine poate să mai vie şi 
vreun copil, deşi până azi, în doi ani, nu s-au învrednicit, 
măcar că au dorit. 

— Bine, dar nu există nici o lege care să.? întrebă Titu, plin 
de indignare. 

— Legile sunt pentru noi, cei mici şi umili, zise învățătorul 
Dragoş cu tristeţe. Pentru încătuşarea noastră. 


Glasul şi înfăţişarea învățătorului dovedeau sinceritate 
fără umbră. Titu Herdelea, ascultându-i, se minuna cum se 
poate să se tolereze nişte stări atât de barbare. Chiar dacă 
Dragoş ar exagera, ca toţi cei ce suferă greu, şi încă 
durerile lui trebuie să fie crâncene. Îşi zise că va vorbi 
negreşit cu Grigore Iuga, care trebuie să facă dreptate. 

— Domnule învăţător, ai răbdare! zise dânsul cu 
însufleţire. Dreptatea trebuie să triumfe! 

— Se poate, dar până atunci noi vom pieri, răspunse 
Dragoş cu amărăciune. De sute de ani aşteptăm dreptatea, 
domnule, şi nu mai vine. Poate că în realitate nici nu există. 
O fi numai un basm pentru oamenii necăjiţi. 

Primarul Ion Pravilă dădu buzna la jandarmerie. În odăiţa 
de la mijloc era cancelaria, în cea dinspre uliţă locuia şeful 
postului cu nevasta, iar în cea din fund, mai mărişoară, 
oamenii. 

— Ei, domnule şef, acu să te vedem pe unde scoatem 
cămaşa! răbufni primarul cu faţa strâmbată de îngrijorare. 
Plutonierul Silvestru Boiangiu aţipise puţin după-masă şi 
numai adineaori se sculase şi trecuse în cancelarie. Era încă 
buhăit şi mahmur şi primarul îl întrerupse tocmai dintr-un 

căscat binefăcător. 

Vru să-l repează că „ce se năpusteşte aşa peste creştini”, 
mai ales când auzi că-l ia şi cu „domnule şef, titlu care i se 
părea că-l coboară, pe el, cogeamite plutonier vechi. Dar 
văzându-i mutra îngrozită, fu cuprins şi el de spaimă, încât 
deodată îi sări lenevia şi întrebă: 

— Ce s-a întâmplat, omule? 

— Poznă mare, nene, belea mare, glăsui Pravilă, parcă mai 
prăpădit el însuşi din pricina efectului ce-l făcuse asupra 
şefului. 

Primarul era mijlociu de statură, cu ochii mici, vicleni şi 
obrajii tăbăciţi şi încreţiţi. Venea glonţ de la conac şi avea în 
urechi proaspăt glasul boierului cel bătrân: „De unde ştii, 
să-mi aduci hoţii, primare, că altfel pe tine te iau de guler!” 


Parcă niciodată nu-l nimerise atâta de proclet pe boierul 
Miron, încât a fost bucuros că l-a dat afară. 

— Are dreptate şi boierul, zise plutonierul când înţelese 
despre ce era vorba. Dacă are, are. Nu-ţi spun eu mereu că 
aici toţi sunt tâlhari? Acu vezi bine şi dumneata. 

Silvestru Boiangiu, mustăcios şi ţanţoş, şi voinic munte, 
glă-suind astfel, căuta să-şi răcorească inima speriată. 
Primarului ce-i pasă la adică? Se spală pe mâini. De ce sunt 
jandarmi în sat? Acum câteva luni Miron Iuga s-a plâns 
comandantului companiei, venit în inspecţie şi poftit la masă 
la conac, că jandarmii sunt slabi şi şeful cam molcuţ şi de 
aceea iar au început să se înmulțească răutăţile ţăranilor. 
Căpitanul, fireşte, a tăbărât asupra plutonierului, l-a făcut 
albie de porci şi i-a pus în vedere că-l azvârle tocmai în 
fundul Dobrogei dacă va mai da motive de nemulţumire 
domnului luga care aşa şi pe dincolo. Şi iată că din senin îi 
pică pacostea asta pe cap, când abia se mai liniştise şi el 
puţin. 

— Am să fac o anchetă de să mă pomenească satele astea 
de hoţ de codru şi pe lumea cealaltă! declară Boiangiu 
scrâşnind. 

Se sfătuiră îndelung. Era limpede că hoţii trebuiau căutaţi 
numai în Amara, în Vaideei şi în Lespezi. În fruntea 
bănuiţilor puseră pe pândarii arendaşului Cosma Buruiană. 
Plutonierul trimise un jandarm să-i aducă numaidecât la 
post. Apoi luară pe rând pe toţi cei mai deocheaţi din toate 
trei satele, oprindu-se la câte unii, înlăturând pe alţii, mai 
revenind asupra câtorva. Până la sfârşit, Silvestru Boiangiu 
îşi întocmi o listă de vreo treizeci de oameni, pe care voia s- 
o mai rumege după ce va fi ascultat pe pândari. 

Jandarmul intră cu trei ţărani în cancelarie. Drept 
introducere plutonierul cârpi fiecăruia câte două perechi de 
palme zdravene, iar pe urmă le zise supărat: 

— Acu să-mi spuneţi cine a furat porumbul arendaşului? 

— Spuneţi, măi băieţi, spuneţi degrabă, să nu vă mai 
zdrobească oasele de pomană, adăugă primarul cu glas 


părintesc şi plângător. Trebuie să-mi găsiţi pe hoţi din 
fundul pământului, altminteri e foc mare, că voi trebuie să-i 
ştiţi de n-oţi fi cumva chiar voi. 

Iacob Mitruţoiu, cel mai bătrân şi gârbovit puţin, cu 
urmele degetelor plutonierului pe obrajii gălbejiţi, se jură 
că el n-a fost de serviciu în noaptea aceea şi a dormit acasă 
cu copiii, precum pot mărturisi toţi vecinii lui şi tot satul. 
Ceilalţi doi se scuzară că ei au avut poruncă de la boier să 
păzească hambarele de la curte, cele cu grâu, iar despre 
hambarul cel nou nici n-a fost pomeneală. Totuşi ei au tras 
cu urechea şi într-acolo, dar n-au auzit nimica. Adevărat că 
hambarul cel nou e mai depărtişor de conac, încât bătrânii 
au şi spus boierului, când l-a clădit, că nu e bine aşezat aşa 
de stingher. 

Vorbele pândarilor fură primite cu batjocură şi cu o nouă 
serie de ghionturi. Toţi tâlharii se apărară cu nu ştiu, n-am 
văzut, n-am auzit. Dar cum să nu simţi nimica tu, pândar, 
plătit cu bani grei să păzeşti avutul stăpânului, când se fură 
un vagon de porumb numai la câţiva paşi de tine? Irimie 
Popa, mai chipeş şi mai îndrăzneţ, nu se putu opri să nu 
zică: 

— Ce vagon, domnule plutonier, păcatele noastre? Că 
paguba să fi tot fost doi-trei saci, dacă a fost. Şi nici boierul 
Cosma nu s-a putut plânge de mai mult, uite crucea, dom 
plutonier! Doi-trei saci poate, dar ce vagon? 

Plutonierul îl plesni cu dosul palmei peste gură răcnind: 

— Eşti obraznic după ce furi? În faţa mea cutezi să. 
Obrăznicia ţăranului îi vârâse un ac în inimă. Strigă un 
jandarm odihnit şi-i ordonă să aplice indivizilor o bătaie 
românească, să le fie de ţinere de minte. Dar pe urmă îi 
iertă şi le dădu drumul cu condiţia ca mâine dimineaţă să se 
prezinte la primărie cu hoţii, altfel va fi vai şi amar de ei. 

— Adică asta cum vine, primarule? întrebă Boiangiu când 
rămase singur cu Pravilă. Boierul Miron ţi-a spus de un 
vagon de porumb, iar arendaşul reclamă trei saci? 


— De, ştiu eu? ridică din umeri celălalt. În interesul 
anchetei, chestia asta trebuie lămurită mai întâi. Fiindcă 
într-un fel se anchetează un vagon şi alta e când sunt câţiva 
saci. Prin urmare primarul va merge la faţa locului să 
constate cât şi cum s-a furat. 

— Dar să nu te culci pe o ureche, nea Ioniţă! adăugă 
plutonierul. C-apoi şi dumneata dai de dracu cu mine, aşa 
să ştii! 

Titu Herdelea, ascultând jelaniile învățătorului, se simţea 
aproape ruşinat şi vinovat că se află pe aici ca musafir al 
asupritorilor norodului. Numai când Dragoş scăpa şi câte o 
vorbă mai blândă despre Grigore Iuga, îşi revenea în fire 
zicându-şi că în definitiv el e invitatul lui Grigore. Totuşi, 
spre a-şi manifesta făţiş solidaritatea cu învățătorul şi cu 
mulţimea oropsită din care face parte şi dânsul, în clipa 
plecării, strângându-i mâinile mişcat, frăţeşte, îl rugă să-l 
însoţească până la preotul satului, să cunoască barem şi pe 
celălalt îndrumător al poporului. 

În ogradă intrase şi oprise un car cu doi bouleni jigăriţi. O 
babă uscată se iuţea să închidă poarta, în vreme ce un 
flăcău se apucase să dejuge, iar un moşneag scotea apă din 
fântâna cu roată pentru adăpatul vitelor. 

— Uite-mi toată familia! zise învățătorul Dragoş, arătându- 
i, după ce Titu îşi luase rămas bun, în cerdac, de la soţia lui. 

Tânărul cobori şi dădu mâna cu bătrânii şi apoi cu flăcăul, 
mai înalt şi mai spătos ca învățătorul. Când să iasă în uliţă, 
flăcăul spuse fratelui său: 

— Ar fi bine să te abaţi niţel şi pe la primărie, că, mi se 
pare, iar umblă să-i bată pe oameni de pomană jandarmii, 
iar pe pândarii de la arendaşul Cosma i-au şi bătut. 

Doamna Dragoş însă interveni înfricoşată: 

— Ba să nu te mai amesteci, Ionel, şi să-ţi vezi de necazuri, 
că avem destule, că pe urmă iar o să zică boierii că ţii parte 
oamenilor şi o să te asuprească, şi iar. 

— Bine, bine, lăsaţi-mă-n pace acuma! zise învățătorul 
autoritar şi cam mândru, mai ales când şi bătrânii se 


grăbiră să-l povăţuiască la fel. 

Pe drum, Dragoş găsea câte-o vorbă bună aproape pentru 
fiecare om ce-l întâlnea. Titu Herdelea era obişnuit de acasă 
să fie prietenos cu ţăranii, dar i se părea că învățătorul 
exagerează înadins, ca să-i arate lui cât se interesează de 
soarta tuturor. 

O femeie amărâtă îi opri, rugând pe Dragoş s-o înveţe ce 
să mai facă şi să înceapă că într-atâta i s-a urât cu viaţa asta 
de necazuri, de nici nu ştie ce-o ţine să nu se arunce cu 
capul în jos într-o fântână. O întrebare a învățătorului o 
stârni apoi să le povestească cum bărbatul ei a fost omorât 
în pădure astă-iarnă şi cum de atunci se luptă ea singură să 
hrănească o casă de copii, că ceasul rău a făcut de a pierit 
şi un bou odată cu bărbatul, încât a trebuit să vândă mai pe 
nimic pe cel rămas, fiindcă bani n-a mai avut să-i cumpere 
altă pereche. Boierul cel bătrân a chemat-o atunci şi a 
mângâiat-o, şi i-a făgăduit că are să-i plătească dumnealui 
boul şi să aibă grijă de bieţii orfani, dar numai cu făgăduiala 
s-a ales, căci pe urmă, de câte ori s-a mai dus la curte şi s-a 
rugat, la boierii cei mari n-a putut pătrunde, iar logofătul, 
când a văzut că nu mai scapă de lacrimile ei, i-a spus că 
boierul s-a ţinut de vorbă şi a dat porunci domnului 
Isbăşescu să-i plătească paguba, dar că răposatul, fie iertat, 
a avut mulţi bani luaţi înainte, aşa că paguba trebuie să i-o 
scază din datorii şi încă tot nu se acoperă. Apoi, dacă n-a 
avut boi, de-abia au mai vrut să-i dea pământ şi aratul a 
trebuit să-l plătească în bani, şi bani n-a avut şi s-a 
împrumutat de unde a putut, şi uite-aşa acuma intră în 
iarnă cu porumb puţin, de n-o să le ajungă nici până la 
Bobotează, că sunt mulţi, şi la datorie mai are de dat, şi. 

— Apoi acu mai ai răbdare şi dumneata, că-ţi vine acasă 
băiatul cel mare de la oaste şi are să ia el cârma, făcu 
Dragoş, căutând s-o liniştească. 

— Of, măcar de I-ar aduce Dumnezeu! bâlbâi femeia cu 
glas mai plângător. Dar văd că alţii au venit şi lui Petrică nu- 
i dă drumul şi nu vine şi, Doamne, mult mă mai chinuiesc 


singură, şi multe lacrimi vărs, şi nu ştiu ce am păcătuit de 
m-a bătut Dumnezeu aşa de rău. 

— Vine, n-ai grijă! reluă învățătorul. Mâine-poimâine te 
pomeneşti cu el acasă! 

Femeia plângea şi se scuza că aşa plânge mereu şi nu se 
poate stăpâni de când au copleşit-o nevoile, de nici noaptea 
nu mai are odihnă. 

— A avut un bărbat foarte de treabă, îi spuse lui Titu 
învățătorul, despărţindu-se de femeie. Păcat că s-a 
prăpădit. Norocul ei că feciorul cel mare bate în partea 
tătâne-său, dacă nu cumva să-l întreacă. 

Ajunseră în dreptul primăriei în faţa căreia Dragoş zărise 
de adineaori oprindu-se o trăsură cunoscută. Din curtea 
primăriei tocmai ieşea arendaşul Platamonu însoţit de 
băiatul său Aristide, student la Bucureşti, foarte bine 
îmbrăcat şi frumugşel, cu trăsături fine, cu nişte buze 
cărnoase şi umede. 

Zâmbitor şi cordial, Platamonu merse spre Dragoş cu 
mâna întinsă, spunându-i c-a venit să roage ceva pe primar, 
dar a nimerit rău, fiindcă primarul are o anchetă gravă şi 
cine ştie pe unde aleargă acuma. 

— Dacă umbli să cauţi femei, apoi cuminte ai făcut de l-ai 
luat pe dumnealui, că le cunoaşte prea bine! zise 
învățătorul mai în glumă, mai în serios, arătând pe tânărul 
Aristide, care se apropiase de el. 

Arendaşul râse zgomotos şi mulţumit: 

— Ei, tinereţea, sânge fierbinte! Mai bine să alerge după 
muierile de aici, decât să ia la oraş cine ştie ce boli, cu toate 
că acuma nici la ţară nu mai eşti sigur. 

Râseră cu toţii. Platamonu se declară foarte încântat de 
cunoştinţa cu Titu Herdelea, aminti că l-a văzut când a venit 
cu Grigore Iuga şi-l pofti să vie pe la ei, să-i cunoască 
familia şi să se împrietenească cu Aristide, care e un băiat 
de zahăr. De altfel zilele astea va trece şi el pe la curtea 
Iuga, deoarece a primit scrisoare de la coniţa Nadina că 
soseşte în ţară şi vine negreşit şi la moşie. 


Îndată ce se depărtară puţin, Dragoş murmură: 

— Nu e fată şi femeie tânără de care să nu se lege javra 
asta grecească! Tatăl despoaie pe bărbaţi şi băiatul pe 
femei. 

În faţa cârciumii erau acum mai mulţi oameni care 
vorbeau şi gesticulau cu aprindere. Când văzură pe Dragoş 
cu Titu, glasurile se potoliră. În mijlocul grupului se aflau 
pândarii lui Cosma Buruiană, care se plângeau că-s 
nevinovaţi, şi primarul lon Pravilă, care se silea să explice 
că hoţii trebuie negreşit descoperiţi. 

— Auzişi, domnule Nică, ce s-a întâmplat? strigă primarul 
din mijlocul oamenilor către învățătorul care voise să treacă 
înainte. 

Trebuiră să se oprească. Grupul de ţărani îi înconjură, 
ascultând din nou povestirea primarului, pe care pândarii îl 
întrerupeau mereu, încurajați de părtinirea tuturor. Pentru 
că Dragoş se codea să-l aprobe, Ion Pravilă ceru de-a 
dreptul părerea lui Titu, aşteptând o acoperire a purtării 
lui. 

— Apoi, oameni buni, eu sunt străin şi de-abia de ieri în 
sat, zise tânărul Herdelea puţin încurcat de privirile 
curioase care-l pipăiau din toate părţile. Nu cunosc 
împrejurările şi nici ce pagubă este, dacă este, şi. 

— Nu e pagubă deloc, conaşule, strigă brusc pândarul cel 
bătrân. Poftiţi şi dumneavoastră să vedeţi şi dacă. 

— Tu ţine-ţi gura, lacobe, şi lasă-l pe dumnealui să 
vorbească! îl opri primarul, grav. 

— Cum zic, nu ştiu ce e şi ce nu e, continuă Titu, dar atâta 
ştiu bine: că de obicei dracul nu-i aşa de negru cum spun 
cei fricoşi. 

Câţiva ţărani râseră, iar unul observă: 

— Aşa, aşa. Să nu-i năpăstuiască degeaba pe bieţii oameni, 
că-i păcat! 

Profitând de reaprinderea mai aprigă a discuţiei, Dragoş 
cu Herdelea îşi urmară calea cotind pe ulicioara dinspre 
Vaideei unde, aproape peste drum de conacul arendaşului 


Buruiană, şedea popa Nicodim Grancea, într-o casă 
arătoasă, cu multe acareturi şi o ogradă cât o grădină. 

Îl găsiră ajutând de zor la descărcatul unui car de dovleci. 
Era în potcap, cu o rasă cafenie soioasă, suflecată în faţă 
peste genunchi. Avea o barbă mare albă, cam înnegrită de 
murdărie. Se ţinea verde, deşi trecut de şaptezeci şi văduv 
de douăzeci de ani. Doar că nu mai vedea bine. Astfel şi 
acuma, nu recunoscu îndată pe Dragoş şi numai când îi auzi 
glasul, izbucni cu vioiciune: 

— Bată-te să te bată, Ionică, nici nu te mai cunoşteam! 
Ochii, ochii m-au lăsat de tot. Şi la biserică, nu mai văd 
deloc buchiile. Toată slujba o fac numai din suflet. Ei, 
degeaba, bătrâneţile! 

Vorbind, se uită nedumerit la Titu. Când îi spuse 
învățătorul cine e, preotul îi zise blajin: 

— Să trăieşti, taică! Şi să ierţi că ne găseşti aşa, că pe aici 
aşa suntem preoţii, mai nemernici şi mai fără învăţătură, 
cum am apucat din bătrâni. Ei, fiu-meu, săracul, el ştie 
carte multă, a făcut seminarul la Bucureşti şi a ieşit un 
popă, de i-a mers vestea până la Mitropolie, că are şi glas 
minunat, poate l-a moştenit de la mine, că glas bun am avut 
şi eu de mi-a mai rămas şi acuma ceva - uite, Ionică poate 
să mărturisească! Cât mă ustură inima că nu-i aici lângă 
mine, numai eu ştiu, taică, dar de, dacă boierul Miron nu se 
îndură să mi-l aducă. 

Feciorul preotului trebuise să ia o parohie, de altfel destul 
de bună, tocmai prin Gorj, fiindcă Miron luga n-a vrut să-l 
primească în Amara, nimeni nu ştia din ce pricină. Asta era 
jalea cea mare a preotului Nicodim şi despre asta întreţinu 
toată vremea pe cei doi musafiri, poftiţi în casă, să ia măcar 
o dulceaţă. Mai avu totuşi prilejul să prezinte şi pe fiică-sa 
Niculina, femeie aproape de patruzeci de ani, mai mare ca 
băiatul, măritată cu un ţăran din sat, Filip Ilioasa. Servindu- 
i, Niculina nu înceta să se scuze că au găsit casa aşa de 
răvăşită şi pe ea desculţă. Avea şase copii, dintre care cel 
mai mărişor era în clasa a cincea de liceu la Piteşti. Trăiau 


cu toţii aici, în casa preotului, până ce se va milostivi 
Dumnezeu să înmoaie inima boierului Miron şi să aducă pe 
Anton în locul bătrânului Nicodim, că Filip are gospodăria 
lui părintească şi s-a aşezat la socrul său numai ca să nu-l 
lase singur la bătrâneţe. 

— Ai văzut? zise Dragoş în uliţă, când ieşiră petrecuţi până 
la poartă de toată familia preotului. Pretutindeni mâna lui 
Iuga. În mâna lui e viaţa noastră a tuturor, poate şi 
moartea. 

— E un caz special! răspunse tânărul Herdelea. Şi, 
desigur, trecător! Mâine-poimâine bătrânul Iuga se duce, 
iar tânărul. 

— Nu, nu, te înşeli, nu e special, se aprinse învățătorul. 
Aşa e pretutindeni, în toată ţara! Boierul sau locţiitorul lui, 
arendaşul, e stăpânul satului. El e legea, ele tot. Şi ca să 
vezi că nu-s nici pornit şi nici absurd, îţi voi adăuga că 
Miron luga e mai de treabă decât cei mai mulţi alţii. El nici 
nu înşeală pe nimeni şi nici nu caută să stoarcă pe ţărani, 
ba chiar face bine unde poate şi când crede de cuviinţă. Nu 
mai vorbesc de dărnicia lui pentru biserică, pentru şcoală 
şi, în sfârşit, pentru orice lucruri de interes obştesc. Fireşte, 
în schimb, nu admite să crâcnească nimeni, convins că 
numai ce crede şi face dânsul poate să fie bine. Vasăzică nu 
e vorba de un caz care ar fi mai rău, ci poate dimpotrivă. Şi 
totuşi vezi bine şi dumneata că suntem de fapt robi! Nu din 
pricina lui Miron Iuga, ci din pricina situaţiei în care ne 
aflăm. lar asta nu se poate schimba prin dispariţia unui om. 
Urmaşul lui, oricât ar fi de bine intenţionat, va continua, va 
trebui să continue sistemul. Schimbarea adevărată nu va fi 
decât atunci când vor dispărea toţi şi când pământul va fi 
stăpânit de cei care-l muncesc! 

Simţind în glasul învățătorului un fel de ameninţare 
ascunsă, Titu Herdelea observă împăciuitor: 

— Da, dar asemenea schimbări nu se pot face de azi pe 
mâine! 


— Nu, fireşte! rosti Dragoş mai întunecat. Ar trebui să se 
zguduie lumea din temelii, iar asta n-o doresc nici eu şi nici 
nimeni. Numai vreo minune dacă s-ar întâmpla. 

— Minune! murmură Titu. În ziua de azi numai oamenii 
mai fac minuni! 

— Oamenii, da, nu robii! adăugă învățătorul cu o 
străfulgerare aspră în ochi. 

Ziua următoare, în zorii zorilor, primarul Ion Pravilă se 
afla pe moşia arendaşului. Pândarul Zarofir Chelaru, 
slăbănog şi pământiu, se învârtea în jurul hambarului nou 
ca lupul când dă târcoale unui grajd bine zăvorât. Primarul 
se uită, cercetă, se suci şi, nedescoperind nici o urmă de 
spargere, întrebă deodată mânios: 

— Pe unde au pătruns hoţii, măi creştine? 

— De, parcă noi ştim? zise pândarul amărât. Să-ţi arate 
boierul, că uite-l, vine! 

Cosma Buruiană, zgribulit, fiindcă se lăsase o brumă 
groasă, sosea să fie de faţă la descinderea ce i-o anunţase 
de aseară pândarii. Primarul Pravilă îl întâmpină cu o 
imputare respectuoasă: 

— Ce-mi făcurăţi, cucoane, păcatele noastre? Nu puteaţi 
mai bine să ne spuneţi nouă şi să nu mai amestecați în 
treburi d-astea pe boierul Miron, că doar îl ştiţi cum se 
supără de tare şi ce pătimim pe urmă cu toţii. 

Arendaşul încercă să ia lucrurile în glumă, dar când află ce 
poruncă straşnică i-a dat boierul cel bătrân primarului, se 
întristă rău. Uite, domnule, ce încurcătură iese dintr-o 
vorbă aruncată. Îi venea să-şi muşte limba că s-a apucat de- 
a trăncănit, încât acuma o să prindă ţăranii ură pe dânsul 
să nu mai aibă trai cu moşia. Dar cine să-şi închipuie că 
Iuga are să facă atâta tărăboi dintr-un fleac de nimic? 
Spuse primarului să nu se pripească şi să mai aştepte 
olecuţă, că va merge şi dânsul negregşit la cancelarie să 
declare că n-are nici o pretenţie şi să lase lumea în pace. 

Mulţumit, Pravilă porni spre sat. Pe drum însă se gândi că 
arendaşul degeaba îşi retrage jalba; dacă boierul Miron nu- 


i porunceşte nimic, el nu poate lăsa lucrurile baltă, că te 
pomeneşti că boierul Miron se supără mai rău şi-şi descarcă 
toată mânia asupra lui. În acelaşi timp, Cosma Buruiană îşi 
zicea că are să-şi aprindă paie-n cap cu declaraţia de 
renunțare şi se hotări să tacă mâlc deocamdată. 

Plutonierul Boiangiu, în urma unui vis pe care nevastă-sai 
l-a tălmăcit în rău, era mai dârz ca aseară. Aştepta la 
primărie să sosească Pravilă cu rezultatul descinderii. 
Trimisese să-i aducă cincisprezece bănuiţi din Vaideei şi alţi 
zece din Amara, care se şi aflau în curte şi pe care tocmai 
se pregătea să-i instruiască. Voia să lucreze în cancelaria 
comunală, pentru că aici era, în fund, o odaie bună de arest 
pentru mai mulţi, pe când la sediul postului n-avea decât o 
cămăruţă în care nu încăpeau nici trei oameni. 

Primarul veni roşu, gâfâind şi înmuiat. Trecând prin faţa 
cârciumii, a intrat şi a înghiţit o jumătate de ţuică, să se 
încălzească puţin. Boiangiu îi declară că el nu va răbda să 
fie notat prost din pricina unor ţopârlani netrebnici şi nu 
vru să-şi schimbe hotărârea nici când auzi că arendaşul s-a 
domolit. Lui nu-i pasă de toanele domnului Cosma. Ele 
militar şi-şi face datoria. Avea o privire atât de cruntă, că 
Pravilă se înfricoşă, parcă şi dânsul ar fi fost bănuit. 

Secretarul Chiriţă Dumitrescu era un băietan îmbrăcat 
nemţeşte cu o cochetărie rurală, cu cămaşa murdară şi fără 
manşete, dar gulerul de celuloid şters bine cu gumă, 
absolvent al unei vagi clase de liceu, încăput funcţionar 
comunal prin protecţia bucătăresei lui Iuga, căreia îi era 
nepot de frate. Acuma se trudea să-şi lege mai fercheş 
cravata verde la gât, nepăsător faţă de tot ce se petrecea, 
cu gândurile la fata grecului cu care a avut norocul să 
vorbească ieri şi care i-a zâmbit. 

— Domnule Chiriţă, rogu-te, ajută-mi mătăluţă niţeluş la 
procesele-verbale! strigă deodată plutonierul, întorcând 
spatele primarului. Eu dictez şi mata doar să scrii, ca să 
mergem mai repede. 


— Parcă n-am eu destule pe cap! protestă secretarul. Uite 
colea, câte mă aşteaptă! adăugă arătând spre un teanc de 
hârţoage, cu gâtul însă, căci mâinile îi erau ocupate cu 
cravata rebelă. 

— Serveşte-mă, domnule Chiriţă, că nici eu n-am să-ţi 
rămân dator! stărui Boiangiu cu o imputare amicală. 

— Dacă-i aşa, iacă, las toate şi te servesc, nene Silvestre! 
făcu tânărul încântat că reuşise să-şi înnoade cravata cum 
dorise şi admirându-se într-o oglinjoară rezemată de 
călimară. Poţi să-i şi dai drumul, că eu m-am terminat! urmă 
dânsul după ce-şi mai potrivi şi frizura, aşa ca un cârlionţ 
să-i atârne cuceritor pe frunte. 

Cei zece ţărani din Amara fuseseră trecuţi din ogradă în 
antreul cancelariei sub paza unui jandarm postat la uşa de 
afară. În sfârşit plutonierul Boiangiu se ivi în prag, îi 
măsură pe toţi tăcut şi sumbru două clipe, apoi întrebă: 

— Mă, care eşti hoţul de-ai furat porumbul boierului? 

— Noi nu suntem, don' plutonier, răspunseră câteva 
glasuri timide. 

— Vasăzică nu vrei să spui cu frumosul, ai? continuă şeful 
cu un zâmbet acru. Bun! Aide, vino-ncoace tu, ăla, cum te 
cheamă? 

— Pe mine, don' plutonier? Orbişor Leonte! zise omul 
intrând în cancelarie cu Boiangiu. 

Câteva minute se auziră dinăuntru numai plescăituri de 
palme şi răbufniri de ghionturi, întretăiate de gâfâielile 
şefului: „Spune, mă! Nu vrei să spui?” şi de vaietele omului 
din ce în ce mai prelungite: „Nu mai da, don' plutonier! 
lartă-mă, don' plutonier! Nu ştiu! Nu-s eu, don' plutonier 
Ţăranii rămaşi în antreu se uitau unii la alţii, uluiţi, şi din 
când în când la jandarmul care stătea în uşă, nemişcat, 
parc-ar fi fost de lemn. De-abia într-un târziu Serafim 
Mogoş, om cu cinci copii, cărunt pe tâmple şi cu o privire de 
înţelept, ridică glasul: 

— Măi fraţilor, spune care ai furat, mă, să nu ne omoare pe 
toţi fără vină! 


LIA 


Se jurară care de care că el nu. Apoi se deschise iar uşa 
cancelariei de unde ieşi, clătinându-se ca un beat, cu faţa 
scofâlcită şi cu dâre de sânge pe mustăţi şi pe bărbie, 
Leonte Orbişor, împins de spate de către plutonierul care 
răcni: 

— Să mi-l bagi la arest, jandarm, până i-o veni din nou 
rândul să stea de vorbă cu mine! 

Până să se întoarcă jandarmul din fundul curţii, Boiangiu 
se adresă mai domol celorlalţi: 

— Mă, spuneţi care aţi furat! Spune, mă, cu binele, că vă 
băt până storc şi sufletul din voi! 

Ţăranii tăgăduiau cu desperare. Atunci şeful, mai 
întărâtat, strigă lui Mogoş: 

— Aide tu, ăl mai ţanţoşul. Poftim înlăuntru! 

— D-apoi că pe mine să mă şi omori, don' plutonier, căci 
mâna dumitale mi-e viaţa, dar dacă n-am furat, cum să zic 
c-am furat, don' plutonier? 

Cu o lovitură scurtă în falcă îi curmă vorba şi, trăgându-l 
de umăr în odaie, închise uşa. Şi iar începură plescăiturile şi 
răbufnirile, gâfâielile şi vaietele. 

Ancheta ţinu vreo două ceasuri. Între timp sosiră şi cei 
cincisprezece din Vaideei, escortaţi de doi jandarmi, tocmai 
bine, căci amăranii erau pe isprăvite şi şedeau în arest, 
ştergându-şi sângele şi mângâindu-şi fălcile. Plutonierul 
însă obosise rău de atâta muncă şi, când sfârşi instrucţia cu 
ultimul amăran, îşi îngădui să facă o pauză, să răsufle. Mai 
mult profită totuşi primarul care se repezi până la cârciuma 
lui Busuioc să-şi mai întărească inima cu o ţuică. În trecere 
nu uită, nici la ducere şi nici la întoarcere, să îndemne 
părinteşte pe ţăranii ce aşteptau în ogradă: 

— Măi oameni, de ce nu spuneţi voi, de ce sunteţi ai 
dracului? 

Boiangiu nici în pauză nu stătu cu mâinile în sân: iscăli 
procesele-verbale, revizui lista altei serii de bănuiţi, pe care 
socotea să-i instruiască după-amiazi. 


În afară de cei cincisprezece se mai strânsese în ogradă 
un pâlc de oameni, parte din Amara, parte din Vaideei, care 
voiau să mărturisească pe sfânta cruce, că nici cei bătuţi şi 
nici cei ce-şi aşteptau rândul nu sunt vinovaţi şi nici nu s-au 
mişcat de la casele lor în noaptea cu năpasta. Şi mai erau 
câteva femei, speriate şi bocite, fiecare cu o legăturică de 
merinde subţioară, pentru bărbaţii lor oropsiţi, ca să nu mai 
îndure şi foame, dacă s-ar întâmpla să-i ţie mai mult 
jandarmii. 

Când reluă ancheta şi fură aduşi în antreu bănuiţii, 
plutonierul văzu nedumerit că au mai rămas ţărani în curte. 
Întrebă din prag: 

— Da voi ce poftiţi, măi creştini? 

Pantelimon Văduva, un flăcău rumen, luat la oaste şi 
urmând să se prezinte peste vreo săptămână la regiment, la 
Piteşti, aflându-se mai în faţă, răspunse repede: 

— Noi am venit să mărturisim, don' plutonier, că 
dumnealor n-au nici o vină cu porumbul boierului. 

— Aşa? făcu Boiangiu, apropiindu-se de el. Ia vino încoace, 
măi Pantelimoane, că doar tu eşti soldat! Carevasăzică 
umblaţi şi cu rebeliune? Paştele, şi arhanghelii, şi anafura 
care te-a făcut pe tine, Pantelimoane! 

Cu o mişcare fulgerătoare îl înşfăcase de guler şi începu 
să-i care la pumni peste cap, peste obraji, pe unde-i 
nimerea. Ceilalţi, văzând una ca asta, o zbughiră în uliţă cu 
nişte râsete prosteşti amestecate cu spaimă, căci felul cum 
plutonierul vorbise flăcăului şi cum îl apucase la bătaie li se 
păruse întâi caraghios. Pantelimon însă izbuti să se smulgă 
din strânsoarea lui Boiangiu şi o luă la goană, după ceilalţi, 
având totuşi şi el pe faţa stâlcită de lovituri acelaşi râs uluit; 
numai când se şterse cu mâneca, din pricina unei dureri ce- 
i stăruia în falcă, crezând că l-a podidit sângele, îi dispăru 
râsul. Scuipă cu sânge, îşi muşcase limba în zăpăceala 
pumnilor. 

În ciuda supărării, văzând pe ţărani râzând, plutonierul 
răcni aproape cu veselie: 


— Stai, Pantelimoane! De ce fugi, măi Pantelimoane? 

Îşi reveni îndată, se mohori mai tare şi se întoarse la 
datorie. Bănuiţii, îngrămădiţi ca oile în tindă, auzind 
râsetele de afară, îşi luară şi ei nişte mutre zâmbitoare în 
speranţa că aşa vor câştiga bunăvoința plutonierului. 
Acesta însă crezu că vor să-şi bată joc de el şi, ca să le taie 
scurt pofta de veselie, împărţi la întâmplare o droaie de 
ghionturi, mormăind indignat: 

— Rebeliune, ai, puturoşilor? Şi hoţi, şi obraznici, ai? 

Peste câteva clipe, răcorit, se înfipse falnic în pragul 
cancelariei şi strigă, arătând pe unul din mulţime: 

— Tu, ăla! Tu, tu! Aide, nu te codi, mocofane! 

În aceeaşi zi, Grigore Iuga luase pe Titu Herdelea mai de 
dimineaţă să-i arate mai de aproape moşia şi mai cu seamă 
instalaţiile gospodăreşti ce le aveau concentrate la 
Ruginoasa, sat nou, numai de vreo treizeci de case, făcute 
toate de bătrânul Miron şi dăruite oamenilor ca să-i aibă 
acolo, la îndemână. 

Merseră, fireşte, pe jos. De la Amara la Ruginoasa eo 
plimbare de jumătate de ceas. Titu admiră mulţimea de 
vite, de cai, de păsări, de servitori, de hambare imense pe 
picioare înalte, apoi clăile uriaşe de paie şi de fân, stogurile 
de coceni, dar fără entuziasm deosebit, ci numai ca să facă 
plăcere lui Grigore, care într-adevăr se bucura. 

De la Ruginoasa coborâră apoi până aproape de Izvoru, pe 
un drum de care, având în stânga moşia Amara şi în 
dreapta moşia Ruginoasa, aceeaşi câmpie dreaptă, pustie, 
monotonă, neagră sub cerul cenuşiu de toamnă. Numai la 
orizont se vedea peticul arămiu al pădurii Amara şi, mai la 
dreapta, coperişul roşu al castelului Ghica din Izvoru. 

Se întoarseră în Ruginoasa, unde Grigore mai avea puţin 
de lucru. Pe urmă o luară pe alt drum, spre Bârlogu, iar de 
acolo, peste câmp, pe o potecă dreaptă, înapoi la Amara. 

Mai mult decât locurile şi gospodăria, pe tânărul Herdelea 
îl interesa că în sfârşit avea prilejul să vorbească în tihnă cu 
Grigore Iuga. Nu îndrăznise şi n-avusese ocazia să-l întrebe 


măcar ce-a făcut la Baloleanu în chestia cu Universul. Acum 
Grigore îi spuse de la sine, printre altele, că Baloleanu a 
aruncat o vorbă şi a primit o asigurare că va fi satisfăcut, 
dar el, Grigore, nu s-a mulţumit cu atâta, ci i-a luat cuvântul 
de onoare că până se înapoiază Titu de la ţară va fi aranjat 
tot. Deocamdată să nu se gândească totuşi la capitală şi la 
jurnale, ci să se simtă bine aici. 

Titu îi mulţumi cu efuziune şi-i povesti apoi cum a fost ieri 
prin sat, la Dragoş şi la popa Nicodim. Grigore lăudă pe 
învăţător că e harnic şi inimos, adăugând că şi bătrânul îl 
preţuieşte, deşi îl consideră cam demagog, ceea ce chiar 
este într-un fel. 

— Mie mi s-a părut foarte sincer, doar puţin exaltat! zise 
Herdelea. 

— "Tocmai sinceritatea şi exaltarea fac periculoşi pe 
oamenii cu o cultură insuficientă! răspunse luga. De aceea 
şi Dragoş nu mai trăieşte în realitate şi se crede ţinta 
tuturor persecuțiilor. Astfel de oameni stârnesc, fără voia 
lor, multe nenorociri. 

Sosiră în Amara pe la amiazi. Când să intre la conac, 
întâlniră tocmai pe învățătorul Dragoş, palid şi foarte 
emoţionat, care venea spre ei. Salută şi vorbi cu glas înecat: 

— Pornisem la domnul Miron, cu toate că mă expuneam să 
fiu izgonit, dar eram obligat să încerc chiar imposibilul ca 
să opresc ceea ce se. Fiindcă am avut norocul să vă 
întâlnesc pe dumneavoastră, coane Grigoriţă, vă rog să mă 
ascultați şi să. 

Îi spuse cum jandarmii schingiuiesc zeci de ţărani, cum au 
venit femei şi bătrâni la dânsul şi la preotul Nicodim, 
rugându-i să-i salveze, cum el, oricât îi sângera inima, nu s- 
a mişcat, crezând că plutonierul va osteni, dar se pare că 
ancheta e de-abia la început şi după-prânz urmează să fie 
stâlciţi în bătăi alţi nenorociţi. 

— Pentru câţiva saci de porumb, coane Grigoriţă! sfârşi 
învățătorul tremurând. Oamenii s-au oferit să puie mâna de 


la mână şi să despăgubească pe arendaş. Voi da şi eu, vom 
da cu toţii, numai să. 

— Vrei să mergem până la primărie? întrebă Grigore pe 
Titu. 

Porniră. În faţa primăriei şi în ogradă stăteau pâlcuri de 
bărbaţi şi mai ales femei. 

Grigore fu întâmpinat în cancelarie de un „sărut mâna” 
speriat al primarului, care se afla tocmai într-o consfătuire 
cu plutonierul şi secretarul în privinţa programului anchetei 
pentru după-amiazi. Socotind că conaşul Grigoriţă a venit 
să inspecteze mersul cercetărilor din ordinul boierului 
Miron, primarul Pravilă se tângui umilit că de aseară se 
chinuieşte, împreună cu şeful postului, dar în zadar, nimeni 
nu vrea să mărturisească. Plutonierul, încremenit în 
„drepţi”, declară că el are să-i dibuiască totuşi, numai că-i 
mai trebuie timp, deoarece ţăranii sunt mulţi şi dânsul e 
singur cu instruirea lor. 

Atunci Grigore îi sfătui să suspende deocamdată 
interogatoriile, să nu se facă zarvă de prisos în sat, şi să 
pornească pe altă pistă cercetările. Să stabilească întâi 
precis cât s-a furat şi mai ales cum, ca astfel să poată 
deduce cam cine ar putea fi hoţii. Primarul raportă că el n-a 
găsit nici o urmă de spargere şi că arendaşul nu mai are 
pretenţii. 

— Dacă nu sunt deloc urme, s-ar putea să nu fi umblat 
hoţii? întrebă Grigore simplu. 

— Apoi că de n-ar spune domnul Cosma, eu nici n-aş fi 
cunoscut c-au umblat! zise primarul cu o sinceritate care îi 
îmbujoră faţa. 

— Nici un hoţ nu mărturiseşte de bunăvoie când n-a fost 
prins asupra faptului, spuse Boiangiu dârz. 

După plecarea lui Grigore, primarul mai rămase la sfat 
niţel cu Boiangiu. Pe Grigore îl respectau, dar de Miron 
Iuga le era frică. Va fi deci cuminte să meargă Pravilă după- 
prânz să raporteze bătrânului cum au lucrat şi ce le-a 
poruncit conaşul Grigoriţă, să fie dânşii la adăpost de orice 


vină. Miron Iuga avu o tresărire când auzi de intervenţia 
fiului său. Aprobă, însă, ce-a poruncit Grigore, observând 
doar că asta nu înseamnă încetarea cercetărilor şi repetând 
că hoţii trebuiesc descoperiţi. 

Seara, după cină, bătrânul luga zise: 

— Aş vrea să-ţi vorbesc ceva, Grigoriţă, într-o chestie care. 
Titu Herdelea, înțelegând că e de prisos, se sculă imediat, 
murmurând: 

— Pe mine, vă rog, să mă scuzaţi. Sunt şi prea ostenit de 
cât am umblat azi. 

— Atunci noapte bună! făcu Miron cu o umbră de 
recunoştinţă în glas. 

Cum ieşi Herdelea, Grigore începu să protesteze că iar a 
jignit pe prietenul lui, fără să ţie seamă că. Cu un gest, 
bătrânul îi curmă vorbele: 

— Lasă asta, că n-are nici o importanţă! Mai grav este că 
tu începi să-mi sapi autoritatea în faţa lumii şi că opreşti pe 
oameni să execute poruncile mele. Asta da, e foarte grav! Şi 
asta nu se poate, dragul meu! Cât timp sunt încă în 
picioare, rămân eu stăpân aici, Grigoriţă! E dorinţa mea, 
hotărât, ştii bine. Când voi dispărea eu, vei face tu cum vei 
crede. Până atunci însă te rog, puiule! Te rog! 

Era atâta fermitate în tonul lui, că Grigore se simţi 
întocmai ca odinioară când, copil nepriceput, îi primea 
dojenile fără crâcnire, şi cu o supunere fricoasă. Răspunse 
ca şi atunci: 

— Da, tată. 

De abia după o pauză îndrăzni să adauge, tot ca un copil: 

— Am crezut că sunt în vederile dumitale când am încercat 
să împiedic asuprirea celor nevinovaţi. 

— Nu! zise bătrânul scurt, parc-ar fi apăsat un sigiliu pe 
un ordin irevocabil. 

Capitolul III. 

FLĂMÂNZII. 

Peste câteva zile primarul Pravilă căută într-ascuns pe 
Grigore luga şi-i mărturisi că nu se pot găsi hoţii, pentru că 


nici n-a fost furt. A mai cercetat cu de-amănuntul hambarul 
cu pricina în tovărăşia plutonierului, au mai muştruluit pe 
câţiva oameni care li s-au părut mai deocheaţi, dar 
degeaba. În sfârşit, s-a dus la Cosma Buruiană şi dânsul i-a 
spus că într-adevăr s-a pripit cu jalba, căci şi lui i se pare că 
n-a fost nimic, că tocmai se gândeşte să se spovedească 
boierului şi nu îndrăzneşte de teamă că n-are să-l ierte. 

— Ş-acu venii la dumneavoastră să vă dau de ştire - urmă 
primarul - că sunteţi mai îngăduitor şi o să puneţi o vorbă 
bună la boierul Miron, să afle şi dumnealui pentru care 
pricină nu i-am împlinit poruncile cum am fi poftit şi cum 
suntem datori. 

În aceeaşi zi Grigore comunică vestea aceasta şi tatălui 
său care o ascultă foarte calm, fără să arate vreo mirare 
sau supărare, în sine însă era indignat împotriva lui 
Buruiană. Mai ales se simţea atins pentru că trebuia să 
recunoască, chiar ocolit, în faţa fiului său că a greşit. 

— Bine-ai făcut că mi-ai spus! zise la urmă simplu, liniştit. 
Şi peste un răstimp, ca şi când ar fi vorbit singur: Vezi 
dumneata ce om şi arendaşul ăsta! Ei lasă că am să. 

Tăcu brusc. Nu voia să se deschidă. Schimbă vorba. De 
altfel zvonul despre vânzarea moşiei Nadinei îi rămăsese în 
inimă ca un cui. Fără să se fi interesat direct, ceea ce i s-ar 
fi părut nedemn de dânsul, din diferite părţi şi sub diverse 
forme, i s-a confirmat mereu. Însuşi Grigore a recunoscut 
acuma două sau trei zile că într-adevăr a auzit parcă odată 
pe Nadina pomenind de aşa ceva, dar nu i-a dat importanţă, 
pentru că nevastă-sa, când spune lucruri d-astea, vrea doar 
să-şi arate mai mult disprețul pentru tot ce priveşte moşia. 
Bătrânul Iuga profită acuma să întrebe cu ton de glumă: 

— La fel o fi şi cu înstrăinarea proprietăţii Babaroaga? 

Mirat de întrebarea neaşteptată, Grigore totuşi răspunse 
cu un gest de indiferenţă: 

— Nu ştiu. Se poate. Din partea mea n-are decât s-o vânză, 
dacă-i place. E zestrea ei, şi-o administrează cum crede. 


— Dar fără consimţământul tău ştii bine că nu poate 
înstrăina nimic! făcu Miron, privindu-l drept în ochi. 

— Consimţământul meu îl are anticipat! De vreme ce 
Nadina a preferat să lase arendat pământul în loc să. 

— Vasăzică are consimţământul tău? repetă bătrânul fără 
să-l slăbească din ochi. 

— Negreşit! Fără discuţie şi oricând va dori ea! zise 
Grigore ferm şi susţinându-i privirea. 

— Oricui ar vinde? stărui tatăl. Chiar ţăranilor? 

— O, mai ales ţăranilor! făcu tânărul cu un râs scurt, sec. 
Decât să am de vecin pe Platamonu sau alt asemenea boier, 
mai bine nişte ţărani flămânzi de pământ, care aşa cel puţin 
îşi vor mai astâmpăra foamea şi ne vor lăsa pe noi în pace! 

Parcă de mult ar fi aşteptat acest răspuns, bătrânul zise 
deodată, fără mânie, cu glasul de imputare care ştia că 
impresionează pe Grigore: 

— Observ, dragul meu, cu mare-mare durere că 
demagogia ţi-a strâmbat judecata cu desăvârşire şi încep să 
mă gândesc cu spaimă ce se va alege de biata asta de 
gospodărie când voi închide eu ochii. Nu ştiu de ce, dar 
mereu mă ispiteşte amintirea lui Teofil, fie iertat, şi mi-e să 
nu mergi şi tu pe urmele lui, de să se irosească toate pe aici 
şi să rămâie numai praful şi cenuşa. 

— Din partea asta poţi fi liniştit, tată! glăsui Grigore 
simțindu-se în dreptul său. Iubesc şi eu pământul cât şi 
dumneata, te asigur, dar iubirea nu mă poate orbi să nu văd 
că şi ţăranii au dreptul să trăiască! 

Acuma Miron luga se supără: 

— Adică eu nu-mi iubesc ţăranii şi nu-i las să trăiască? Eu, 
care am împărţit cu ei tot ce-am avut şi le-am purtat de 
grijă, eu nu-i iubesc, şi-i iubiţi voi care, le împuiaţi capetele 
cu făgăduieli şi vorbe goale! Aida de, Grigoriţă, să fim 
serioşi! 

Continuă mai potolit după o mică pauză: 

— Agricultura cere experienţă şi experienţa e categorică 
în privinţa asta: o moşie flancată de ţărani e condamnată la 


moarte. Precis şi fără apel! Când vor ajunge cele două mii 
cinci sute de pogoane de la Babaroaga în mâinile ţăranilor, 
aş vrea să te văd ce învoieli ai să mai poţi face cu dânşii. Au 
să-ţi râdă în nas şi să-ţi dea cu tifla, băiete! Azi sunt (vru să 
spuie că sunt hoţi, dar îşi aminti de Buruiană şi schimbă). 
sunt cum îi ştim; atunci o să-şi bată joc de tine şi mai târziu 
o să te bată de-a binelea. Mulţimii îi trebuie stăpân şi frâu, 
altfel vine anarhia! 

Grigore asculta şi nu încerca să-l contrazică. Îi auzise de 
atâtea ori părerile şi ştia că nimeni nu i le poate schimba. 
De altfel, Miron merse până la capăt: 

— Consimţământul tău, în cazul de faţă, trebuie să fie o 
armă de apărare pentru noi. Consimţi întrucât înstrăinarea 
nu va însemna primejduirea proprietăţii tale. Asta e ceva 
normal. În realitate primejdia n-ar fi înlăturată decât dacă 
ai face o sforţare să cumperi tu însuţi Babaroaga. 

Tânărul luga surâse, atât i se părea de ciudată ideea. 
Răspunse ironic: 

— Nadina ar fi în stare să se răzgândească dacă ar afla că 
şi eu sunt amator. Ea vrea să mă smulgă de la ţară, nu să 
mă întărească aici. Dar de ce n-ai cumpăra-o mai bine 
dumneata, tată, dacă ţii aşa de mult? 

Miron luga rămase o clipă mirat, parcă ar fi auzit o 
noutate mare. Apoi zise gânditor: 

— Aşa-i, Grigoriţă, ai dreptate! La urma urmelor. 

Fiindcă se arătase a vreme frumoasă, Cârciumarul Cristea 
Busuioc avuse grijă să tocmească lăutari ca să poată 
tineretul să învârtească hora toată după-amiaza, iar seara 
să se veselească şi bătrânii la un pahar de băutură. Era 
ultima duminică din octombrie. În alţi ani, la data asta, era 
frig şi zloată; acuma pe cerul senin ca vara soarele galben 
lucea călduţ, răspândind o lumină melancolică peste 
tristeţea pământului. 

Hora începea pe bătătura dinaintea cârciumii, dar se 
întindea curând până în uliţă, unde se înşirau fetele şi 
femeile care priveau jocul. Aşa, când se întâmpla să treacă 


vreo căruţă - foarte rar, câte una, două - toată lumea, 
jucători şi privitori, trebuia să se îngrămădească înapoi spre 
bătătură, ţipetele femeilor speriate acoperind atunci 
ţârâitul înflorit al lăutarilor. 

Acuma hora era chiar în şosea şi se legăna lin sub privirile 
fermecate ale femeilor şi fetelor. Lăutarii, numai doi (îi 
plătea Cârciumarul, care făcea economie, zicând că ori doi, 
ori trei, acelaşi lucru, dar să cânte bine şi mereu), se 
frământau mai abitir ca jucătorii, mutându-se de ici-colo, 
îndemnându-se unul pe altul. Cizmele flăcăilor tropoteau 
greu pe uliţa zbicită, pe când fetele săltau gingaş ca nişte 
căprioare şi abia de atingeau pământul. 

Pe băncile de lângă pereţii cârciumii odihneau câţiva 
bătrâni, iar împrejurul lor, pe locul rămas slobod, stăteau la 
sfat bărbaţii, ca în alte duminici. În Amara, la cârciumă, 
obişnuiau să se strângă oamenii, în sărbători, de prin toate 
satele ce au ţinut odinioară de domeniile Iuga. A rămas aşa 
din bătrâni, când aci veneau toţi cu toate durerile, şi cei din 
Lespezi, şi cei din Vaideei şi Bârlogu, întocmai ca şi cei de la 
Gliganu sau de la Babaroaga, fără a mai pomeni pe cei din 
Ruginoasa, care erau în Amara ca acasă. 

Serafim Mogoş, cu tâmplele cărunte şi cu ochii cuminţi, 
povestea ce-a pătimit de la jandarmi. Vorbind, însă, nu se 
uita la oameni, ci undeva departe, parcă s-ar fi jeluit unui 
judecător drept. Un copil îl ţinea de mână şi se învârtea în 
jurul lui când încoace, când încolo, vesel ca un fluture alb 
lângă un pom bătrân. Toţi cunoşteau întâmplările, că doar 
s-a dus vestea anchetei în toate satele, mai erau de faţă 
vreo trei dintre cei bătuţi, printre ascultători, şi totuşi luau 
seama de jelania lui Serafim, parc-ar fi auzit întâia oară o 
poveste nemaipomenită sau parcă s-ar fi complăcut în 
evocarea unor suferinţe care le răscoleau sufletele. Ignat 
Cercel, mai tânăr ca Mogoş de ani, dar la înfăţişare mai 
bătrân, cu priviri de câine de pripas, se uita numai la gura 
lui, clătina din cap, ofta şi întrerupea mereu cu aceleaşi 
vorbe: 


— Păi, ce să facem, oameni buni, ce să facem? 

Întreruperile aveau, fără voia lui, nişte intonaţii atât de 
ciudate, durere şi umilinţă resemnată, că oamenii îl săgetau 
cu priviri dispreţuitoare, iar Toader Strâmbu, văduv cu trei 
copii şi fără un petic de pământ, izbucni în cele din urmă 
furios: 

— Ce să facem, ce să facem? (Se spăimântă însă singur de 
revolta lui şi urmă repede, morfolindu-şi vorbele:) 
Dumnezeu ştie ce să facem. 

De altfel, şi Ignat Cercel a fost bătut, acum vreo patru ani, 
de plutonierul care fusese înaintea lui Boiangiu, tot pentru 
că s-ar fi furat nişte lucruri de la curte, dar bătut aşa de 
rău, că a zăcut două săptămâni şi a rămas cam beteag 
pentru toată viaţa. 

Ca să şteargă mai bine urmele mâniei lui Toader, Leonte 
Orbişor, mic, cu glas ascuţit, cu faţa vioaie, găsi cu cale să 
observe împăciuitor: 

— Am pătimit şi eu cu Serafim şi cu ceilalţi laolaltă, dar mă 
întorc şi zic: stăpânirea ce să facă dacă e furt? Şi de ce să 
fure munca altuia hoţii? 

— Aşa e, vezi bine! Să nu fure! ziseră câţiva, dând din cap. 
Se făcu o mişcare nehotărâtă, ca şi când s-ar fi ridicat brusc 
o piatră de pe inimi. Şi tocmai atunci Trifon Guju mormăi 
întunecat, mai mult pentru sine, dar auzit de toată lumea, 
căci glasul era ursuz şi pătrunzător ca şi faţa-i veşnic 
încruntată: 

— D-apoi că tot munca noastră e! 

Toţi întoarseră deodată ochii spre el, ca şi când le-ar fi 
dezvăluit o mare taină sau măcar o credinţă intimă a 
tuturor. Nimeni însă nu zise nimica şi chiar Trifon, care 
obişnuia să repete când credea că a spus o vorbă mare, 
acuma tăcu şi lăsă capul pe piept. 

După un răstimp de tăcere, frământată de cântecul 
lăutarilor şi de chiotele jucătorilor, începură să vorbească 
cu toţii deodată, fiecare despre altceva şi cu alte cuvinte. 
Nu se mai uitau deloc unii la alţii, ci numai la hora din uliţă, 


ca şi când le-ar fi fost frică de ei înşişi. Glasurile lor se 
împleteau şi se prelungeau într-un oftat fără sfârşit. 

Hora zburda în cerc larg, se întindea ca un şarpe, atingea 
cu şfichiuri alintătoare, când pe femeile de pe margini, când 
pe bărbaţii din bătătura cârciumii. Bucuria jucătorilor 
izbucnea în frânturi de strigături, în floricele de paşi 
ritmaţi. Privitorii se îmbulzeau cuprinşi de aceeaşi veselie, 
parcă ar fi căutat să se topească cu toţii într-o singură fiinţă 
fără griji şi fără necazuri. 

Cel mai vesel părea totuşi Pantelimon Văduva şi toată 
lumea se bucura de veselia lui, pentru că el peste câteva 
zile trebuia să plece la oaste şi cine ştie când va mai avea 
prilejul să se veselească. El însuşi gândea la fel, deşi se 
lăuda că vrea să se întoarcă cel puţin căprar, ca şi Petrică a 
lui Petre, care are să vie acasă tocmai când el se duce. În 
sinea lui însă avea groază de necunoscutul vieţii de soldat. 
A stat de vorbă cu mulţi şi i-a descusut; toţi se mândreau cu 
milităria lor şi spuneau că tare-i frumoasă, dar şi tare grea. 

Inima lui era şi mai grea din pricina Domnicii, fetişcana 
cea mică de şaptesprezece ani încheiaţi, plinuţă şi 
roşcovană, care se prinsese lângă el în horă şi se agăța 
acuma de braţul lui ca un lăstăruş de iederă. Când se 
gândea Pantelimon că va trebui să se despartă de ea, nici să 
n-o mai vadă cine ştie câtă vreme, îl ustura sufletul de 
amărăciune. El a vrut să se cunune cu Domnica înainte de a 
pleca la armată, cum au mai făcut şi alţii. S-au împotrivit 
însă şi părinţii lui, şi ai ei. Ai lui sperau că are să uite pe fata 
lui Nacu până va isprăvi cu oastea şi îşi va găsi pe urmă o 
pereche mai potrivită cu starea lui. Părinţii ei, mai ales 
maică-sa, erau înfricoşaţi să nu i se întâmple ceva lui 
Pantelimon la militărie, cum s-a întâmplat cu bietul Florea 
Butuc care s-a însurat, fiind numai de optsprezece ani, cu 
Anghelina lui Nistor Mucenicu, i-a făcut trei copii şi apoi s-a 
prăpădit prin cele regimente, iar Anghelina a rămas de ţi-e 
mai mare mila. Şi încă Anghelinei, din pricina copiilor, au 
trebuit să-i dea părinţii lui partea ce s-ar fi cuvenit 


băiatului, încât femeia tot are o căsuţă în care şade să n-o 
bată vânturile, pe când Domnica poate că n-ar apuca să 
facă nici copil şi, într-un caz de primejdie, ar rămânea nici 
fată şi nici nevastă, să ţie de urât celor dornici de alte 
muieri. 

Pantelimon, căruia inima îi juca mai sprinten decât mintea, 
nu umbla cu astfel de socoteli. El se gândea numai că va 
pleca şi nu va mai vedea ochii ei căprui şi şăgalnici în care i 
se părea că s-au adunat toate tainele lumii şi nici guriţa ei 
fierbinte, care-i făgăduia toate bucuriile. De aceea era 
acuma atât de vesel şi de amărât, şi chiuia şi se sfărâma 
jucând cât ştia dânsul mai frumos, să-l vadă şi să-l audă 
Domnica, şi să-şi aducă aminte că nu e flăcău în sat mai 
bine ca dânsul, şi să nu-l uite ori să îndrăgească pe altul. 
Domnica înţelegea că Pantelimon face toate de dragul ei, se 
simţea mândră, îi strângea mâna uneori şi se mai lipea de 
el, şi se uita împrejur, la oameni, parc-ar fi vrut să spuie 
tuturor că are să-l aştepte pe Pantelimon, orice s-ar 
întâmpla. 

Fruntea flăcăilor totuşi era Nicolae Dragoş, fratele 
învățătorului, o cruce de voinic, cu mustăcioara pana 
corbului, înalt şi spătos, deştept şi harnic cât patru. Nu-i 
lipsea decât o nevastă de seama lui, ca să fie om întreg şi 
fruntaş în sat. De altfel, fata de la stânga lui, Gherghina lui 
Chirilă Păun, arăta că şi în privinţa asta e înţelept. 
Gherghina era singură la părinţi şi frumuşică picătură. 
Chirilă avea casă şi câteva petice de pământ şi gospodărie 
aşezată aici, în Amara, dar de un an se mutase în Gliganu, 
unde îl chemase ca logofăt arendaşul grec, cu contract şi cu 
leafă bună, lăsându-şi averea în grija tatălui său care, deşi 
bătuse de mult şaptezeci, era încă zdravăn şi muncea la 
sapă mai spornic ca un flăcău. 

— Foaie verde mătrăgună, Veselia nu-i a bună! 

Un băieţandru începuse să chiuie aşa, cu ochii închişi, ca 
un cocoş tânăr şi fără pricepere. Pe ţiganul cu vioara nu-l 
râbda inima să nu riposteze pe dată: 


— Foaie verde păpădie, Viaţa-i numai veselie Pentru cine 
nu-i lliel. 

Toată hora împreună cu privitorii izbucniră într-un râs 
gălăgios. Râse şi băieţandrul pe care-l chema Ilie Cârlan. 
Încurajat de mulţumirea poporului, ţiganul strigă către 
flăcău: 

— Să nu mai zici nimic, că te iau şi cu cârlanul! 

Altă năvală de râsete de răsună văzduhul. Dar hora, un 
lanţ de trupuri înfierbântate, continua, şerpuia mai 
avântată, parcă nu s-ar fi oprit nici un moment de când a 
început şi nici n-ar mai vrea să se oprească niciodată. 

În cârciumă, aşezaţi la o masă lungă, în fund, vreo 
doisprezece bărbaţi fruntaşi se sfătuiau de multişor şi n- 
ajungeau să se înţeleagă, cu toate că îşi mai ajutau 
îndrăzneala şi înţelepciunea cu păhărelele de ţuică, servite 
de însuşi Cârciumarul Busuioc cu încrederea cuvenită unor 
oameni de seamă şi siguri de plată. Busuioc de altminteri 
lua parte şi el la tocmeală, cât îi îngăduia negustoria, fiindcă 
era doar vorba de pământ, iar dânsul, ca orice om de 
omenie, tot numai pământ visa, că şi de cârciumărit s-a 
apucat de nevoie şi cu nădejdea să agonisească ceva, să-şi 
mai cumpere câteva pogoane bune şi să se facă om 
adevărat. Luca Talabă, un bărbat cât muntele, fost primar 
odinioară, îi adunase pe oameni la sfat. 

Ţăranii însă erau neîncrezători şi fricoşi. Se gândeau 
fiecare că poate să se supere boierii, că umblă să cumpere 
moşia cucoanei şi nici pământ de muncă n-o să le mai dea, 
să rămâie muritori de foame. Lupu Chiriţoiu, cel mai bătrân 
dintre toţi, cu pletele crescute până pe umeri şi cărunte ca 
un fuior de cânepă meliţată, cu ochii albaştri apoşi, întrebă 
cu glas plin de îngrijorare: 

— 'Toate bune şi frumoase, măi oameni, dar ia să facem 
socoteala că boierul zice: nu pot să vă vând vouă moşia, că 
voi n-aveţi bani destui şi nouă ne trebuie toţi banii pe masă? 

Luca Talabă, sfătos şi cu o energie strălucitoare pe faţa-i 
încă tânără, îl opri: 


— Stai, moş Lupule, ţine-ţi firea! Păi dacă o întoarcem aşa, 
nu mai cumpărăm noi pământ până-i lume! Că atâţia bani n- 
om strânge niciodată să-i avem la chimir, ca să-i vărsăm pe 
masă când or porunci boierii. Apoi dumneata, că eşti 
bătrân, pomenit-ai vreodată una ca asta? Cine vrea să 
vândă te mai îngăduie, te mai înlesneşte, nu te strânge de 
gât cum crezi dumneata, moşule! 

Cârciumarul tocmai sosise la masa lor cu o litră pentru 
Matei Dulmanu, om tăcut şi mohorât, din Lespezi. Sări 
îndată în ajutorul lui Luca: 

— Când o fi la adicătelea, s-or mai găsi bani şi în bancă, iar 
boierii de la bancă te ajută dacă-i rogi frumos şi când e 
vorba să cumperi moşii, că banii sunt siguri şi-i scoate 
oricând din moşie. 

— Aşa-i, cum spune dumnealui! întrerupse Luca, mai 
hotărât. Şi în bancă găsim, dar pe urmă muncim, oameni 
buni, că muncim pentru al nostru. Deocamdată să punem 
mână de la mână ce avem şi ce-om mai putea aduna, noi, 
câţi suntem, şi alţii care-or vrea, să facem arvuna c-apoi nu 
ne-om lăsa noi de ruşine să nu plătim! 

Marin Stan, slab, uscat, cu figura ascuţită de pasăre, 
trăsnit puţin de ţuicile pe care le sorbise, strigă deodată 
mânios, din colţul mesei unde se afla: 

— Să punem noi mâna pe pământ, că pe urmă, nici 
Dumnezeu nu ni-l mai ia! 

Alţii adăugară repede: 

— Nu, nu! Pământul înapoi nu-l mai dăm! 

Cristea Busuioc, Cârciumarul, interveni iarăşi, uitându-se 
cu dispreţ la Marin: 

— Ehe, credeţi că boieru-i prost să vă dea pământul până 
nu se asigură de bani, ca să-l înşelaţi voi şi pe urmă să 
ziceţi: n-avem bani, dar moşia n-o dăm înapoi că-i a noastră, 
măcar că n-am plătit-o. Ei, Marine, băiete, multă ţuică ai să 
mai înghiţi până să păcăleşti tu pe boierul Miron! 

— D-apoi că omul cu socoteală nici nu se poate gândi să ia 
pământul de pomană, zise şi Luca Talabă dojenitor. Numai 


dumnealui crede aşa, că vorbeşte din ţuică. 

Toţi aprobară din cap, în vreme ce Marin Stan, zăpăcit, se 
uita la ei, pe rând, parcă nu s-ar fi putut dumeri de ce s-au 
supărat oamenii când el a spus numai ceea ce credea că 
gândesc cu toţii. 

Lupu Chiriţoiu, care-şi rumega aceleaşi gânduri, se adresă 
acuma lui Luca cu imputare: 

— Măi omule, că te ştiam bărbat în toată firea şi cu scaun 
la cap, apoi nu vezi tu că noi vorbim şi ne tocmim, şi ne 
certăm, şi nici măcar nu suntem lămuriţi dacă moşia e de 
vânzare? 

Luca Talabă zise aproape supărat: 

— Aşa ar fi, moşule. Dar vezi, eu ştiu că-i de vânzare de la 
Chirilă Păun, care-i mâna dreaptă a grecului de la Gliganu. 
Ai înţeles, moşule? Ei, şi grecul i-a spus lui Chirilă, uite aşa 
cum îţi spun eu dumitale: la anul schimbăm învoielile, că 
până atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, am să cumpăr eu 
moşia cuconiţei pe seama mea! Uite aşa i-a spus grecul lui 
Chirilă. Dar tălică, moş Lupule, trebuie să ţii minte, că eşti 
mai mare ca noi şi erai bărbat pe vremea aceea: n-a umblat 
vorba tot aşa şi când a vândut fratele boierului Miron? 

— Multe zvonuri s-au purtat ş-atunci, încuviinţă 
moşneagul. Cine să le mai ţie minte pe toate! Dar să ştiţi, 
oameni buni, că boierii nu poftesc să vândă la oameni 
moşiile, că dacă or avea şi oamenii pământul lor, cine să mai 
muncească boierescul? 

Cuvintele bătrânului împânziră o tăcere greoaie. Se 
auzeau de afară tropotele jucătorilor, scârţăitul viorilor şi 
glasul lui Pantelimon Văduva chiuind năvalnic. După un 
răstimp apoi răsună, de la tejghea, strigătul cârciumarului 
către un ajutor duminical, băiat mare şi prostănac: 

— Băă, n-auzi? O jumătate pentru Serafim Mogoş, 
înţelegi? Na, du-i-o, fire-ai al dracului de nătăfleaţă! 

Glasul acesta zgârietor risipi încurcătura oamenilor şi 
Luca, parcă şi-ar fi recăpătat brusc graiul, vorbi mai tare: 


— Aşa aţi făcut mereu şi d-aia nu ne mai putem scutura de 
sărăcie. Tot de frică să nu greşiţi şi să nu se supere boierii, 
aţi lăsat pe alţii să ne ia pământurile de sub nas. Nu-ţi fie 
frică, moşule, că oameni de muncă or găsi boierii 
totdeauna, numai moşii să aibă, că oamenii se tot înmulţesc, 
dar pământul nu se întinde ca pelteaua. 

— Ce mai atâta vorbărie, măi oameni! strigă deodată 
Vasile Zidaru, care tăcuse toată vremea, fiindcă ar fi avut 
prea multe de spus şi nu l-ar fi lăsat ceilalţi, răcorindu-se 
acuma cu un glas mai vârtos ca al tuturor. Aidem să şi 
plecăm la boierul cel bătrân, să-l rugăm frumos şi să punem 
mâna pe moşie! 

Matei Dulmanu tocmai îşi isprăvise băutura şi-şi ştergea 
mustăţile cafenii cu dosul palmei. Adăugă convins: 

— Că doar dumnealui e părintele nostru şi n-are să ne 
lase. Luca Talabă voia să facă el propunerea asta; de aceea 
şi chemase pe oameni la sfat. Auzind acuma gândul lui din 
gura altuia, avu o poticnire ca o gloabă care se opinteşte 
din toate puterile să urnească din loc căruţa şi e cât p-aci să 
vie peste cap, deoarece căruţa e goală. Se scărpină în 
ceafă, zicând: 

— Ia staţi niţel, măi fraţilor, că nici la boier nu te poţi duce 
ca la moară, ci trebuie să ştii bine ce vrei, că dumnealui are 
să te întrebe şi să te sucească, ş-apoi dacă-i sta ca prostul, 
are să te ocărască şi să se supere, ş-atunci degeaba ne-am 
mai răcit gura, că ne-om întoarce mai rău de cum ne-am 
dus! 

Izbuti să stârnească o nouă nedumerire, pe care pe urmă 
nici el n-o mai putu risipi. În sufletele oamenilor se 
strecurase frica şi laşitatea, care înăbuşeau dragostea de 
pământ. Consfătuirea se înmuia şi se lăbărţa. Zadarnic 
încerca Luca s-o dreagă cu „staţi, măi fraţilor, să ne 
înţelegem”. Vorbele oamenilor se împrăştiau şi nu se 
loveau. Numai Marin Stan îşi păstrase curajul deplin şi 
striga din când în când, răguşit, parc-ar fi vorbit singur: 

— Pământu-i al nostru, că noi îl muncim, tot pământul! 


Cârciumarul, văzând că s-au încurcat lucrurile, îşi făcu 
treabă la tejghea, dăscălindu-şi ajutorul cu mai multă 
vehemenţă. La o masă, lângă uşă, un jandarm tânăr, cu 
înfăţişarea sfioasă, stătea la un pahar cu Anton Nacu, 
vorbind rar şi uitându-se cu jind afară la hora tineretului. 
Om prudent, Busuioc trăgea mereu cu coada ochiului într- 
acolo. Îi era teamă că jandarmul, sub pretext că priveşte 
hora, asculta ce vorbesc ţăranii şi are să se afle la curte, să- 
şi găsească şi el beleaua cu boierii. Când Marin începu să se 
plângă răcnind că nu-i ajunge pământul, Cârciumarul se 
repezi la jandarm şi-l întrebă foarte zâmbitor dacă nu 
pofteşte să intre în horă. Jandarmul se roşi; inima îl 
îndemna, dar frica de plutonier îi oprea avântul. Răspunse 
oftând că nu-i place jocul şi primi în schimb să-i mai aducă o 
măsură. Asigurându-se astfel din partea jandarmului, 
Busuioc trecu iar la masa oamenilor: 

— Văd că bateţi apa-n piuă şi n-ajungeţi la nici o ispravă, 
iar Marin colea se vaită şi nu-i dă prin mintea lui cea de 
pasăre că omul harnic nu se boceşte ca muierea, ci se 
apucă de muncă şi. 

Marin Stan îl întrerupse mânios: 

— Apoi tălică-ţi vine uşor să dojeneşti pe alţii, că pământ 
ai, negustoria-ţi merge, cu boierii eşti bine - ce-ţi pasă! 

— Ce-mi pasă, vezi bine! se supără Cârciumarul. Că tare-i 
plăcut să te slujesc eu pe tine până-ţi întunecă ţuica minţile, 
în loc să mă slujească alţii pe mine! Dar tu eşti beţiv şi 
ticălos, Marine, şi mă mir cum te rabdă dumnealor să-i faci 
de ruşine cu prostiile tale! 

— Da ce, beau din averea dumitale? 

— Ai bea tu dacă ţi-aş da, numai că. 

— la lăsaţi, lăsaţi sfada, măi fraţilor, că nu ne lipseşte! 
strigă Luca Talabă, deodată, sculându-se. Şi haidem să 
mergem la curte! Ce-o fi să fie! 

Toţi se ridicară, parcă energia lui ar fi şters toate şovăirile 
lor. Cârciumarul constată dintr-o privire rotundă că n-a 
rămas nimeni neplătit şi zise liniştit: 


— Duceţi-vă cu Dumnezeu! Şi luaţi seama la Marinică să 
nu vă facă vreo ruşine, că dânsul a cam pus-o de mămăligă! 

Marin Stan râse. Îi trecuse supărarea. 

— Uite pe nea Petrică! 

Un copil strigase şi o femeie auzise. Întoarse capul şi-l 
văzu, şi repetă: 

— Uite pe Petrică! 

Venea de sus, pe uliţa zbicită, cu pălăria pe ceafă, cu lădiţa 
în spinare. Faţa lui negricioasă părea mai smeadă. În ochi 
însă îi strălucea o bucurie mare. 

Capetele se întorceau pe rând spre Petre Petre, care se 
apropia zâmbind. Pantelimon Văduva se desprinse din horă 
şi alergă înaintea lui, urmat de alţi flăcăi. Jocul se sparse şi 
toată lumea se îngrămădi în jurul celui ce sosea cu 
întrebări, cu strigăte, cu mirări. Lăutarii mai continuară a 
cânta un răstimp, ca să-şi facă datoria, apoi se amestecară 
şi ei printre oameni. 

Petre nu biruia cu răspunsurile. 'Tot satul îl iubea fiindcă 
era bun, şi liniştit, şi săritor la nevoi. Pantelimon îi luase 
lădiţa, să i-o ducă elpână acasă. Stătea lipit de dânsul, 
apărându-şi locul cu îndârjire şi repetând mereu până ce în 
sfârşit fu auzit: 

— Tu vii, Petrică, iar eu, azi-mâine, trebuie să plec! 

— Lasă că are să-ţi ajute Dumnezeu şi ţie! îi spuse Petre, 
privindu-l în ochi cu o căldură mângâietoare. 

Apoi, schimbând câte o vorbă când cu unul, când cu altul, 
Petre ajunse în bătătura dinaintea cârciumii, între bărbaţii 
care începură a-l descoase despre noutăţile de la oraş. 
Însuşi Cârciumarul Busuioc, foarte curios din fire, îşi părăsi 
o clipă tejgheaua ca să afle şi el câte una-alta. Fiindcă Petre 
vorbea mai mult despre întâmplări de la armată, Ignat 
Cercel îl iscodi deodată cu glasul lui tânguitor: 

— Dar boierii de la Bucureşti ce gânduri mai au cu alde 
noi, sărăcimea? 

— Apoi cu boierii te învoieşti oriunde, dacă eşti supus şi 
ascultător, răspunse Petre. 


Răspunsul nu-i plăcu lui Ignat, deşi clătină din cap 
aprobativ. 

— Omul cât poate tot rabdă, că altfel ar trebui să-ţi iei 
lumea-n cap! observă Serafim Mogoş, amărât. 

Atunci Ignat, apropiindu-se mai tare şi cu glas mai scăzut, 
parcă n-ar fi vrut să-l audă toţi, urmă: 

— Despre pământuri n-ai aflat nimic, Petrică? Pe aici se 
aude că vodă vrea să împartă moşiile la oameni şi că boierii 
nu-l lasă? 

— Aşa spune şi Marin Vâlcu de la Izvoru c-ar fi auzit de pe 
la fecioru-său care învaţă carte la Alexandria şi umblă să se 
facă popă! adăugă Leonte Orbişor, întinzând gâtul, ca şi 
când mărturia lui ar fi fost hotărâtoare. 

Toader Strâmbu zise aproape cu mânie: 

— De spus se spune mereu, dar văd că tot nimic nu se 
face! Că şi la Piteşti, deunăzi, când fusei la judecată, nişte 
oameni se jurau că până-n primăvară toţi trebuie să avem 
pământ, că aşa a dat porunci vodă; ba s-au şi supărat şi m- 
au ocărât pentru că n-am vrut să-i cred. 

Petre, întărâtat puţin de scăpărările lacome din ochii 
tuturor, murmură: 

— Se poate, cum nu. Că multe vorbesc oamenii şi la 
Bucureşti. Unii într-un fel, alţii într-alt fel. Nici boierii nu 
ştiu cum ar fi mai bine şi cum ar face să împace pe toţi 
oamenii. D-aia se tot sfătuiesc şi se sfădesc, iar până nu s-or 
înţelege dânşii. 

— Ehe, greu îţi vine să dai când ai de la Dumnezeu prea 
mult! bolborosi Ignat. 

— Numai vodă să dea poruncă, şi apoi n-ai grijă că şi-or 
lua ei oamenii ce li se cuvine, fie c-or vrea boierii, fie că n-or 
vrea! făcu iarăşi Toader Strâmbu cu o flacără aspră în 
privire. 

Cârciumarul Busuioc zise batjocoritor: 

— Apoi, dacă vodă te-ar asculta pe tine, aşa ar fi negreşit, 
numai vezi că vodă cu boierii trăieşte şi n-are să se certe cu 
boierii de dragul tău, măi Toderică! 


Câţiva râseră, în vreme ce Leonte Orbişor spunea: 

— Dacă ar ajunge glasul nostru până la vodă. 

În clipa aceea, prin mulţimea dimprejurul lui Petrică, îşi 
croi drum cu coatele maică-sa, strigând şi plângând: 

— Petrică, Petrică, dragul mamei şi bunul mamei! Cum mi 
te-a adus Dumnezeu tocmai când mi-e viaţa mai amară. Of, 
bine că ţi-a ajutat Dumnezeu şi Maica Precista. 

Îl îmbrăţişă şi-l sărută, lăcrimând şi bolborosind 
necontenit. Flăcăul îi cuprinse mijlocul cu un braţ, şoptind 
blând: 

— Taci, mamă, taci şi nu mai plânge! 

Smaranda, vestejită înainte de vreme, îşi şterse lacrimile 
cu colţul basmalei, şi zâmbi fericită un moment. Plânsul o 
podidi iarăşi îndată ce deschise gura să-l întrebe cum a 
venit, spăimântată la gândul c-o fi umblat tot pe jos ori o fi 
flămând. Feciorul o linişti că nu e ostenit deloc, fiindcă în 
gara Burdea, când a coborât din tren, a avut norocul să 
întâlnească pe Ştefan Oanţă, care l-a adus cu căruţa până la 
Lespezi, aşa că a călătorit ca un boier. 

— Dar hai să mai mergem şi pe-acasă, mamă, că am 
zăbovit destul cu dumnealor, zise apoi Petre, luându-şi 
rămas bun. 

Pantelimon îl însoţi cu lădiţa. Casa lor era din jos de curte, 
aproape de capul satului, înspre Ruginoasa. Îndată ce se 
depărtară puţin de horă, Petre întrebă: 

— Marioara pe unde-o fi, mamă, că n-am zărit-o printre 
fete? 

Pe când Smaranda îi spunea că pe Marioara a luat-o la 
curte mătuşă-sa Profira, bucătăreasa, şi are o simbrie bună 
şi muncă uşoară, Pantelimon îşi aduse aminte că, de dragul 
lui Petrică, a uitat pe Domnica. Din urmă se auzea iar 
cântecul lăutarilor, semn că hora reîncepuse. 

Pe laviţa de lângă poarta ogrăzii, la sediul postului de 
jandarmi, plutonierul Boiangiu şedea de vorbă cu 
perceptorul Constantin Bărzotescu, lung, slab, deşirat şi 
spânatic. Petre scoase pălăria, salutând milităreşte: 


— Trăiţi, don' plutonier! 

— Venişi, Petre? răspunse Boiangiu prietenos. 

Petre se apropie respectuos, îi spuse cum domnul căpitan 
i-a dat drumul cu câteva zile mai înainte fiindcă s-a purtat 
bine şi n-a avut nici o pedeapsă. Plutonierul îi mai puse 
câteva întrebări, mai oftă după viaţa de la Bucureşti, unde a 
petrecut şi el de vreo două ori înainte de a se însura, şi apoi 
strigă către Pantelimon: 

— Uite-aşa să te porţi şi tu, băiete, ca dânsul, nu să-mi 
umbli cu rebeliuni! 

Îl ameninţă, râzând, cu degetul, apoi strânse mâna lui 
Petre: 

— Într-un ceas bun! 

— Ia s-auzim, măi băieţi, ce vă doare? zise Miron luga 
către ţărani care, cu capetele goale, îl întâmpinaseră cu 
respectuoase „sărut mâna”. 

Oamenii se uitară o clipă unii la alţii, îndemnându-se. Pe 
urmă Luca Ialabă spuse tare lui Lupu Chiriţoiu: 

— Începe tălică, moş Lupule, că eşti mai mare şi mai 
iscusit la vorbă! 

— Scurt, moşule, că-i răcoare şi-s îmbrăcat subţirel! făcu 
Miron nerăbdător, întrerupându-l curând pe bătrânul Lupu, 
care o luase de la Adam. 

Atunci Luca, încurajat, interveni simplu: 

— Aşa-i, boierule! Vorbă multă-i sărăcie. Vrem să 
cumpărăm noi moşia cuconiţei ca s-o muncim fiecare cât 
ne-o veni partea. Şi venirăm la dumneavoastră să ne rugăm 
să ne ajutaţi şi să vă fie milă de. 

— Că doar dumneavoastră sunteţi părintele nostru! făcu 
Matei Dulmanul liniştit, parc-ar fi avut siguranţa că prin 
vorbele acestea l-a şi înduplecat. 

— Altfel nu-i chip să mai trăim, boierule, că prea ne-a 
cotropit calicia! spuse şi Vasile Zidaru blând şi moale, încât 
abia-şi mai recunoştea glasul. 

Erau doisprezece şi fiecare se crezu obligat să arunce în 
cumpănă câte o vorbă sau măcar un oftat. 


Miron luga îi privea mirat, ca şi când i-ar fi văzut întâia 
oară sau ar fi ascultat cuvinte străine, neînţelese. Tocmai 
într-un târziu, după ce oamenii îşi epuizaseră rugăminţile, 
întrebă clipind repede: 

— Care moşie? (îşi luă seama şi adăugă:) Adică da. Ştiu. 
Am înţeles. 

Pe când spunea c-a înţeles, simţea cum i se umple sufletul 
de o amărăciune dureroasă. 1 se părea jignitor pentru 
mândria lui că înşişi ţăranii de pe pământurile familiei luga 
cutează să se ofere a cumpăra frânturile moşiei care i-a 
hrănit generaţii de-a rândul. Dacă ar fi fost după pofta 
inimii sale, ar fi pus slugile să-i dea pe mâna jandarmilor, să 
le înmoaie oasele şi să le scoată din capete asemenea 
obrăznicie. Se stăpâni şi zise rece: 

— La mine degeaba veniţi, că eu n-am moşii de vânzare. 
Oamenii se zăpăciră. Numai Marin Stan ridică glasul: 

— Apoi coniţa nu mişcă fără voia dumneavoastră, boierule! 
Luca Talabă iar prinse curaj: 

— Noi pe dumneavoastră vă cunoaştem stăpân şi de la 
dumneavoastră aşteptăm mila! 

Miron Iuga avu un surâs dispreţuitor: 

— Da, da. De data asta însă e mai bine să vorbiţi cu 
dumneaei, că eu nici nu ştiu că vrea să-şi vândă moşia. lacă, 
de la voi aflu! 

Ţăranii, crezând că glumeşte, zâmbiră. Boierul continuă: 

— De altfel, dumneaei trebuie să pice dintr-un moment 
într-altul. Aşa ne-a anunţat încă de aseară, prin telegraf, că 
soseşte azi cu automobilul. Chiar o aşteptăm. 

Lupu Chiriţoiu bolborosi trist: 

— Se vede, cuconaşule, că n-aveţi poftă să ne vindeţi nouă 
şi d-aia ne trimiteţi la cuconiţa, care nici nu ne cunoaşte, 
nici n-o cunoaştem. Le-am spus eu oamenilor înainte de a 
porni încoace, dar n-au crezut. Acu, iată, să bage la cap! 

Iuga se ofuscă, tocmai fiindcă moşneagul îi citise în suflet. 
Zise răstit: 


— Eşti cărunt, Lupule, şi ai minte de vrabie! Doar n-aţi 
vrea să vă vând eu o moşie care nu-i a mea? 

Luca sări îndată împăciuitor şi cu glas supus: 

— Acu nu vă mai supăraţi, conaşule, şi iertaţi-ne, că noi 
suntem proşti şi nu ştim bine rânduielile. Ne-om duce şi la 
cuconiţa când va aduce-o Dumnezeu şi om stărui şi ne-om 
ruga, c-ar fi păcat să ne ia alţii pământurile pe care le 
muncim tot noi din moşi-strămoşi. Că suntem nevoiaşi de te 
miri cum mai răsuflăm dacă n-avem pământ destul. 

— Destul nu-i niciodată! zise Miron luga mohorât, 
adăugând după o pauză: Dar până acuma cum v-aţi ajuns? 
— Am tot răbdat, conaşule! strigă Marin Stan. Şi tot mai 

rău ne-am scufundat în sărăcie, dacă n-avem pământ. 

— Pământ, pământ! mormăi luga. Cei din bătrâni nu 
râvneau la pământurile boierilor şi au trăit mai bine. 

— Alte vremuri erau pe-atunci, conaşule! zise Vasile 
Zidaru. 

— Am fost robi, boierule! strigă iar Marin Stan. Luaţi-ne 
iar în robie, că poate aşa o fi mai bine de noi! 

— Ba v-aţi învăţat să umblaţi numai cu cerşitul! strigă 
Miron luga, enervat puţin de stăruința ţăranilor. 

— D-apoi noi ne-am tot rugat şi ne rugăm, că atâta putere 
avem, făcu foarte umil Lupu Chiriţoiu. Cu rugăminţile 
nădăjduim şi noi să dobândim mai multă milă! 

Văzând străfulgerările flămânde care răzbăteau prin 
obişnuita plecăciune a privirilor lor, bătrânul luga avu 
pentru întâia oară impresia că oamenii aceştia, pe care i-a 
socotit totdeauna credincioşi, îi sunt vrăjmaşi în inimile lor. 
Îi păru rău că i-a primit şi mai ales că le-a îngăduit să se 
întindă la vorbă. Dar îşi da seama că nu mai poate drege 
greşeala cu răul. Murmură morocănos: 

— Aide, lăsaţi gura, c-aţi trăncănit destul! Nu mai aveţi 
nici ruşine, nici bună cuviinţă. 

Apoi îi măsură pe rând, încet şi rece, şi pe toate feţele citi 
limpede aceeaşi dorinţă mare. Privirile lor stăruitoare îl 
frigeau, în tăcerea neliniştită răsună atunci deodată aspru, 


LLA 


prelung: „Huo, boală, fire-ai a dracului!” Un argat adăpa 
vacile. Erau în ograda conacului. Cârduri de galiţe 
scormoneau şi ciuguleau. O găină începu a cotcodăci 
sâcâitor. 

— Aşa, măi oameni! zise Miron liniştit, ca şi când 
înjurătura argatului I-ar fi smuls dintr-o toropeală. Să 
vorbiţi cu coniţa dacă n-o să vă luaţi seama, că dumneaei e 
stăpâna moşiei. De altfel mă bate gândul s-o cumpăr mai 
bine eu. 

— Aoleu! Atunci degeaba ne mai străduim noi! făcu Luca 
Talabă speriat. 

— Ba de ce? continuă boierul. Luptă dreaptă. Vreţi voi 
pământ, dar vreau şi eu. Şi mai drept ar fi s-o cumpăr eu 
moşia, că a noastră a fost, trup din trupul pământurilor 
mele. Tu, Lupule, trebuie să-ţi aduci aminte, că ai muncit în 
tinereţe la noi, când trăia tata? Aşa e cinstit, măi băieţi! 
Boierul să cumpere de la voi, nu voi de la boier! 

Câţiva încercară să mai spună ceva, dar Miron Iuga îşi 
pierdu răbdarea: 

— Acum hai, plecaţi! Am isprăvit. Că voi nu ştiţi ce-i 
omenia! Ţăranii mormăiră „sărut mâna” şi se cărăbăniră 
spre poartă. 

Îndepărtându-se, Lupu Chiriţoiu le spuse aşa încât să audă 
şi boierul: 

— Are dreptate dumnealui, că moşia una a fost de la 
Izvoru până la Şerbăneşti. Că-mi aduc bine aminte că 
odinioară. 

În acelaşi timp, însă, Matei Dulmanu bufni printre dinţi cu 
ură înăbuşită: 

— Nu-l mai satură Dumnezeu de moşii, mânca-l-ar viermii 
să-l mănânce! 

Miron Iuga rămase pe loc ca un stâlp. Se uita după dânşii 
şi nu mai auzea nici cârâitul găinilor, nici răgetul unei vaci 
care-şi chema viţelul despărţit. Prin creieri îi alerga mereu 
acelaşi gând: „Pământ şi iar pământ, atâta ştiu netrebnicii!” 
Când se întoarse, în portiţa dinspre conac, văzu pe Grigore 


cu Titu Herdelea. Hoinăriseră pe câmp ca să profite de 
vremea frumoasă. 

— Ce faci aici, tată? zise Grigore. Încă n-a sosit Nadina? 

— Nadina n-a sosit, dar i-au venit cumpărători la moşie, 
răspunse bătrânul. 

— Ce spui? făcu tânărul mirat. Şi anume cine, cine? 

Miron Iuga îl privi o clipă şi pe urmă spuse întorcând 
capul: 

— Ţăranii! 

— Dă-te jos de acolo, măi băiete, că-mi dărâmi portiţa, fire- 
ai al dracului! strigă baba Ioana, bosumflată ca totdeauna, 
către copilul lui Vasile Zidaru, care se legăna, căţărat pe 
ulucile portiţei, lălăind cât îl ţineau plămânii. 

Ioana dădea de mâncare purcelului mai în fundul ogrăzii, 
care era una cu grădina. Îi ţinea ceaunul cu lături şi-l 
îndemna: „Mănâncă, băieţelul mamei, hai mănâncă!” Porcul 
însă îşi scoase deodată râtul din zeama de tărâţe şi trecu la 
celălalt ceaun gol, scormonind după rămăşiţe. Baba se 
supără: „Nebun eşti, ori nu ţi-e bine, măi porcule? Na, aici, 
crapă, mânca-te-ar câinii!” în vreme ce porcul îşi scufunda 
iarăşi râtul până-n ochi în lăturile grase, câinele cel alb, cu 
mari pete negre, îndrăzni să se apropie de ceaunul gol, să 
vază de a mai rămas ceva şi pentru el. Baba Ioana îl alungă: 
„la mai du-te dracului şi tu şi nu-ţi baga botul!” Ascultător, 
câinele se retrase şi dădu din coadă fără a pierde nădejdea, 
uitându-se cu jind şi la porc, şi la stăpână, şi la celălalt 
câine, o corcitură de şase luni, care sărea pe la spatele 
babei şi hămăia arar, ca un copil jucăuş. 

Când văzu baba Ioana că porcul, în loc să soarbă, mai mult 
se hâlboreşte, îi luă ceaunul, mormăind: 

— Văd că te-ai săturat şi-ţi arde de joacă, nebunule, şi mă 
ţii aplecată de mă dor vinele de la picioare!” Drept răspuns, 
purcelul grohăi mulţumit şi începu să caute pe jos dacă n-o 
fi căzut vreo bucată mai bună. Negăsind nimic, vru să plece 
după stăpâna-sa, dar legat cu sfoară de un pociumb, trebui 
să-şi oprească avântul. Câinii însă se ţineau după Ioana 


care, ajungând la uşa casei, aşeză ceaunurile lângă prag 
zicând: „Na, mâncaţi şi voi, lua-v-ar dracii!” Cel mare se 
repezi la ceaunul gol, îşi dete seama c-a greşit, se strâmbă 
la cățelul care nimerise mai bine şi, negăsind ascultare de 
bunăvoie, îl înşfăcă de ceafă şi-l tăvăli puţin, ca să-l înveţe 
minte, iar pe urmă se apucă de mâncare, fără să se 
sinchisească de chelălăiturile tovarăşului mai mic şi nici de 
baba care îl probozea: „Nu vă învaoiţi, ai, fire-aţi ai 
dracului!” 

Copilul lui Vasile se hăţănea mereu pe portiţă, parcă nici n- 
ar fi vorbit cu el adineaori baba Ioana. 

— N-auzi tu, măi drace, că-mi rupi ţâţânile? strigă baba 
mai mânioasă. Mai du-te şi pe-acasă, şi lasă-mă să răsuflu, 
că destul mi-aţi mâncat sufletul toată vara cu celălalt 
smintit dimpreună! Ori tu n-ai părinţi să te strângă de pe 
uliţe şi din curţile oamenilor? 

Totuşi copilul nu s-ar fi speriat de mânia ei, dacă nu 
intervenea alt glas: 

— Nicule maică, vin' la mama! Auzi tu, Nicuşor? De ce stai 
să te blesteme dânsa? 

Vasile Zidaru şedea peste drum şi avea o muiere cât un 
granadir şi rea de gură, de nimeni nu-i stătea înainte. 
Copilul, bălan şi durduliu, nu ştia decât de frica ei; altfel, 
toată casa îl răsfăţa şi-i răbda orice năzdrăvănii. Zidaru 
avusese trei fete şi nici un băiat. De-abia după ce şi-a 
măritat fetele a venit pe lume Nicu, de-i era ruşine femeii că 
a mai pedepsit-o Dumnezeu să nască tocmai la bătrâneţe şi 
să se trudească iar cu copil mic. 

Pe când Nicu scobora de pe portiţă şi trecea drumul, baba 
Ioana luă din casă două oale şi merse la fântâna ce se afla 
niţel mai încolo, lângă casa jandarmilor, la marginea uliţei. 
Câinii o însoţiră voioşi, grăbindu-se să miroase toate porţile 
şi şanţurile, parc-ar fi uitat ceva. Nicu, deşi abia apucase să 
intre în curte, nu mai avu stare. Îşi luă biciul şi porni 
săgeată după babă. Îşi aduse aminte însă că şi ei au câini şi 
se întoarse înapoi. Era o căţea albă, şchioapă de când o 


împuşcase într-o noapte jandarmii, şi atât de rea că o ţineau 
ziua legată ca să nu muşte pe vreun trecător. Până să 
deznoade el sfoara, Ioana se înapoia cu oalele pline. Copilul 
o interpelă, urmând-o în ogradă: 

— Ne laşi să ne jucăm cu câinii matale şi cu căţeaua 
noastră? Ai? Ne laşi? 

Baba nu răspunse. Băieţelul se obişnuise la ea, fiindcă 
până deunăzi a ţinut aci pe nepotu-său Costică, tot de vreo 
cinci ani, negru ca un pui de ţigan şi ştrengar de n-avea 
pereche în sat. Rămas acum singur, Nicu îşi găsea 
petrecere când cu câinii, când cu găinile sau cu pisica. 
Ioana însă îl ocăra şi-l alunga, dar numai din gură, căci îi 
erau dragi copiii şi-i plăcea să simtă fiinţă de om pe lângă 
căsuţa ei, cum avusese parte toată viaţa. 

Numai de un an stătea aici, vecină cu ograda conacului. 
Avea casa ei mare şi frumoasă în uliţa cealaltă, dincolo de 
conacul arendaşului Cosma Buruiană. Acolo şi-a petrecut 
zilele cu bărbatul ei Ioniţă Crăciun, pe care l-a strâns 
Dumnezeu acum vreo zece ani. Nu s-a speriat însă de 
văduvie, căci ea a purtat de grijă gospodăriei şi când trăia 
Ioniţă. El cam avusese darul beţiei şi, ca să poată petrece 
fără supărare, s-a ţinut tot de slujbe pe afară, ba primar, ba 
pândar, ba cine ştie ce, de a avut mereu leafă de cheltuit 
prin cârciumi. loana a crescut copiii şi i-a aşezat pe toţi 
bine. Feciorul a ajuns grefier la Bucureşti, două fete le-a 
măritat după preoţi, iar pe cea mai mică, pe Florica, cu 
Pavel Tunsu, în sat. A crezut că Florica cu Pavel îi vor fi 
toiagul bătrâneţilor şi i-a luat în casa ei, să trăiască toţi 
împreună. O chema feciorul mereu la Bucureşti, la dânsul, 
ca să nu se mai trudească şi să fie tihnită după atâta amar 
de muncă. N-a vrut să se înstrăineze de pe locurile unde s-a 
născut şi a îmbătrânit. Împlinise şaizeci de ani, dar se 
simţea încă zdravănă, măcar că i se cocârjise puţin 
spinarea. Se hrănea bine, nu-i lipsea ciocănaşul de ţuică la 
nici o masă, porc avea, păsări avea, porumb avea, era 
grăsună şi voinică, nu ca alte femei de vârsta ei. 


Când a înţeles că nu se poate învoi cu Florica, după cea 
răbdat şi a înghiţit şapte ani, s-a hotărât să o lase în plata 
Domnului şi să-şi înjghebeze altă gospodărie. Mai bine orice 
sărăcie, decât necontenită zarvă, şi sfadă, şi inimă grea. 
Noroc că nu apucase să împartă toată averea copiilor şi-şi 
păstrase pe seama ei câteva petice de pământ, să le aibă de 
s-ar întâmpla ce nu dorea şi ceea ce totuşi s-a întâmplat. S- 
au despărţit anul trecut prin bună înţelegere. Ginerele a 
ajutat-o mai mult decât fata. Fiindcă avea locul acesta, 
lângă conac, la uliţă, şi-a durat aici o căsuţă dintr-un coşar 
de porumb, adus pe roate, cu doisprezece boi. Ea singură l- 
a lipit cu lut pe dinafară şi pe dinăuntru, l-a văruit. Un om i- 
a cârpit coperişul şi i-a făcut o vatră cu o închipuire de 
horn, un coteţ pentru galiţe şi altul pentru purcel. Un vecin 
i-a dăruit două ferestruici care nu-i mai trebuiau. Numai 
trei ochiuri aveau sticlă: celelalte le-a astupat cu hârtie de 
la popa. Florica, după ce a văzut cum s-a aşezat maică-sa, s- 
a supărat că o face de ruşinea satului. Bătrâna i-a răspuns 
cu puţină amărăciune: 

— De, draga mamei, v-am răbdat destul. 

Pe urmă s-a împăcat şi Florica şi, de cum s-a 
desprimăvărat, a trimis pe băieţelul cel mai mărişor, pe 
Costică, să mai stea pe la bunică-sa, să-i ţie de urât şi să 
scape de un mâncător. Copilul a necăjit-o pe Ioana toată 
vara şi toamna, până deunăzi, i-a întors pe dos căsuţa, 
strângând după dânsul o liotă întreagă de alţi nebunatici. L- 
a ţinut însă, tocmai ca să arate că ei au nevoie de ea, nu ea 
de ei. 

Guralivă n-a fost baba Ioana niciodată, ci mai mult 
morocănoasă, deşi avea o inimă ca untul cel proaspăt. Mai 
bucuroasă boscorodea singură ori cu dobitoacele, care o 
înțelegeau şi o ascultau mai bine ca oamenii. Se mulțumea 
să preîntâmpine orice pornire pe sfadă cu un „fire-ar a 
dracului” modulat după cerinţele împrejurărilor. 

— Uite, maică loană, că ăl mare nu lasă-n pace pe cocoş! 
zise deodată Nicu, care voia să lege şi pe câinele babei de 


sfoara căţelei şchioape, ca să se joace cu ei de-a caii. 

— Huo, potaie, ce ai cu cocoşul! făcu Ioana fără însă a se 
uita, zorită cum era să pregătească mâncarea găinilor ce 
începeau a se aduna acasă de pe unde hoinăreau toată ziua, 
fiindcă începea să se însereze. 

Mai trecu un răstimp până ce se putu aşeza pe pragul 
casei, cu blidul mare în poală, strigând cum făcea în fiecare 
seară: 

— Păsărelele mamii, păsărele, păsări, păsă. 

Găinile şi puicile veniră din toate părţile ca nişte copii 
ascultători; se îmbulzeau şi se ciocăneau la picioarele ei. Le 
numără. Lipseau două bătrâne şi cocoşul. Deşertă blidul, 
goni câinii să nu mănânce porţia galiţelor şi porni spre uliţă, 
chemând mai prelung: 

— Păsărelele mamii, păsărele, păsări, păsă. 

Când deschise portiţa, auzi din sus un uruit zgomotos şi o 
trâmbiţă care tutuia ameninţător. Zări în marginea cealaltă 
a uliţei găinile scăldându-se într-o pojghiţă de pulbere, cu 
cocoşul lângă ele. Strigă necăjită: 

— Păsărelele mamei. 

Automobilul se apropia în goana mare şi găinile nici nu se 
sinchiseau. Desperată brusc că o să dea maşina peste ele, 
baba se repezi să treacă, să le ferească de primejdie. Nu 
apucă însă să ajungă decât până în mijlocul uliţei. Şoferul 
răsuci aprig volanul şi automobilul ţâşni pe lângă ea ca o 
săgeată, gata să intre în şanţ ca să n-o calce. Ţipete de 
femei izbucniră din maşină, iar de peste drum, glasul 
nevestei lui Vasile Zidaru: 

— Nicule, unde eşti, că te omoară maşina! 

Baba Ioana încremenise pe loc. Cele două găini fugeau 
cotcodăcind speriate, cocoşul însă, care stătuse să le apere, 
era prefăcut Într-o grămăjoară de pene însângerate. 
Bătrâna îl luă de o aripă şi îl târi spre casă, bodogănind 
înăbuşit: 

— Fire-ar ai dracului! 


Cu un viraj îndrăzneţ, automobilul stopă scurt în faţa 
scării. Grigore, care auzise zgomotul eşapamentului şi 
semnalele sirenei, aştepta pe trepte împreună cu Titu 
Herdelea. Şoferul închise motorul, sări jos şi se repezi de 
deschise portierele să poată cobori boierii cotoşmăniţi în 
blănuri, pleduri, măşti şi ochelari ca nişte exploratori polari. 


Cel dintâi, Gogu Ionescu, izbuti să se descurce din 
învelitori şi să ia contact cu pământul. Stătuse lângă şofer. 
Era enervat şi plictisit din pricina emoţiilor călătoriei. 
Strânse mâna lui Grigore, declarând ursuz: 

— Dragul meu, bine te-am găsit, dar să ştii că pe mine nu 
mă mai prindeţi pentru astfel de experienţe! M-am săturat! 

— Ce s-a întâmplat, Gogule, de eşti aşa de supărat? 
întrebă tânărul Iuga, nepricepând nimic. 

— Dacă nevastă-ta are poftă de emoţii tari, să-şi aleagă alţi 
clienţi, nu pe mine, urmă Gogu Ionescu, smulgându-şi 
ochelarii de pe faţă. 

— Gogule, eşti un caraghios! strigă un glas vesel de 
femeie. Ţi-e frică să mergi cu automobilul! Să-ţi fie ruşine! 

Toţi râseră, numai Gogu se înfurie: 

— Desigur. Eu n-am temperament pentru aventuri şi nici 
n-am chef să-mi frâng gâtul pe şosele de dragul sportului 
automobilistic! 

Supărarea lui învioră pe ceilalţi, care între timp îşi 
scoaseră măştile şi ochelarii. O clipă mai stătură în fundul 
maşinii toţi trei, aşa cum călătoriseră, Nadina la dreapta, 
Eugenia la stânga şi între ele Raul Brumaru. În sfârşit, 
Nadina se ridică în picioare, zicând: 

— Toate ca toate, dar cu baba, adineaori, a fost serios! 
Dacă Rudolf n-avea prezenţă de spirit, ori intra ea sub 
roate, ori intram şi ne răsturnăm noi în şanţ. Bravo, Rudolf! 

Şoferul zâmbi recunoscător, iar Nadina se aruncă drept în 
braţele bărbatului ei, continuând cu glas convenţional 
tandru: 

— A, Grig, micule, ce dor mi-a fost de tine! 

Grigore îi sărută obrazul, jenat de cuvintele ei şi mai ales 
de felul cum le-a rostit. Numai acuma recunoscuse pe 
Brumaru. În acelaşi moment privirea lui alunecase dincolo 
de maşină, pe rondul cu flori roşii, inima înflorită pe care 
iubirea lui o aşternuse în faţa cuibului Nadinei. Întinse 
mâna lui Brumaru, murmurând nehotărât: 


— Tu erai? Nici nu te recunoşteam sub deghizarea asta. 
Nadina interveni repede cu explicaţia: 

— L-am cules şi pe el, ca să fim compania mai mare. Nu te 
superi? 

— O, se poate? Din. 

Vmse să zică „dimpotrivă”, îşi luă seama, se întrempse, 
ocoli maşina pe la spate, şi, sărutând mâna Eugeniei, o 
ajută să coboare. Câţiva servitori se învârteau să descarce 
lucrurile şi nu ştiau ce să facă. Nadina observă şi zise 
şoferului: 

— Vezi, Rudolf, să nu se piarză ceva de-a coniţei Jenny! 

Titu Herdelea stătea deoparte foarte ruşinat că nimeni nu- 
l băga în seamă. Grigore îl văzu, îşi aduse aminte de el şi se 
grăbi să-şi repare greşeala: 

— Daţi-mi voie! L-am uitat, uita-l-ar necazurile! Să vă 
prezint pe prietenul şi musafirul meu Titu Herdelea! 

Tânărul se înclină surâzând discret. Nadina îl examină o 
secundă şi-i întinse mâna. Titu nu se uitase bine la ea; 
numai atâta văzuse, că e foarte frumoasă. Eugenia îi surâse 
drăgălaş, zicând: 

— Ce surpriză! 

— De altfel, voi trebuie să-l cunoaşteţi, că doar v-aţi 
întâlnit împreună! spuse Grigore lui Gogu, observând că 
priveşte pe Titu ca pe un străin necunoscut. E cumnat cu 
Jenny şi face poezii! 

— A, da, fireşte! făcu Gogu apropiindu-se de tânărul 
Herdelea. Aşa-i! Ce mai faci? 

Tot nu-şi amintea de el, dar nu voi să arate că nu l-a 
recunoscut. Se jena să pară că n-are memorie, fiindcă asta 
ar fi semn de bătrâneţe. Titu văzu încurcătura lui şi avu un 
cuţit în inimă, gândindu-se cum l-a mai invitat astă-vară să 
vie încoace şi să stea la dânsul şi toată ziua numai poezii să 
scrie. Schimbară două vorbe şi apoi Gogu se întoarse iar la 
Grigore: 

— Puiule, noi nici nu ne mai urcăm, ne ducem acasă, la 
Lespezi, că am dat ordin să facă foc şi să ne pregătească 


masa. Of, şi când mă gândesc că tot cu maşina trebuie să 
mergem! 

Tânărul luga protestă că nu poate să nu se odihnească 
măcar câteva minute, fără să mai puie cât s-ar mâhni 
bătrânul. 

— Se vede că te-a zdruncinat rău de tot maşina dacă-ţi 
trece prin minte să faci asemenea mojicie! observă 
batjocoritor Nadina, adăugând apoi simplu: Aideţi 
înlăuntru! Jenny dragă, te rog! Raul! 

În hol ardeau lămpile şi era călduţ, iar dulceaţa aştepta 
oaspeţii. Curând apăru şi bătrânul Iuga, care îmbrăţişă 
foarte afectuos pe Nadina: 

— În sfârşit, am mai pus şi noi mâna pe tine, ştrengăriţă 
frumoasă şi nestatornică! 

Ea, măgulită, îl sărută, murmurând drăgălaş: 

— Cine-i mai dulce şi mai adorabil ca tăicuţul nostru? 

Gogu profită să se plângă iarăşi de peripeţiile călătoriei. 
Au avut trei pane de cauciuc şi două la motor. Au omorât 
nenumărate gâşte, rațe, găini şi un purcel. Erau să calce nu 
se ştie câţi oameni şi să se ciocnească cu diverse care şi 
căruţe. Şi asta se cheamă, pentru Nadina, plăcere. De vină 
însă e numai Grigore, fiindcă i-a permis să-şi cumpere 
automobil când în toată ţara de-abia sunt două-trei duzini 
de descreieraţi cu asemenea dihânii periculoase. Nu e 
păcat să cheltuieşti o avere ca să plăteşti întâi maşina şi pe 
urmă o leafă de profesor universitar unui pârlit de neamţ, 
care să o conducă, în loc să mergi binişor cu trenul ca toată 
lumea cu scaun la cap? 

— Mais voyons, Gogule, şi c'est serieux tu es plus que 
ridiculeli 1) zise Nadina. Cred că-mi pot permite şi eu o 
plăcere cum vă permiteţi voi atâtea! Mâine-poimâine, când 
şi bărbierii vor avea automobilul la uşa frizeriei, n-are să mă 
mai intereseze. Azi însă un „Benz” solid şi elegant poate să- 
ţi dea frisoane! 

— Mersi, eu renunţ la frisoane d-astea! strigă Gogu cu 
mâinile spre tavan, stârnind ilaritate generală. 


Peste câteva minute îşi luă rămas bun. Eugenia invită pe 
Titu să meargă şi pe la ei, deşi ei nu sunt aşa de bine 
aranjaţi la Lespezi. 

— Ai să ne faci plăcere, adăugă ea cu un surâs bun. Dar să 
nu amâi, că noi nu zăbovim pe aici mai mult de câteva zile! 

— Am să viu chiar mâine! murmură Titu Herdelea fericit. 

— Foarte bine! Nu-i aşa, Gogule? zise Eugenia către 
bărbatul ei. 

— Mai încape vorbă! aprobă dânsul. Ce zici tu e sfânt! 

După plecarea lor, Nadina povesti câte ceva din vilegiatura 
ei prelungită, adresându-se însă mai cu seamă bătrânului 
Miron. Apoi deodată se întrerupse şi spuse lui Grigore: 

— Micule drag, nu vrei tu să te ocupi puţin de Raul, să-i 
dea o cameră, să se instaleze? Te rog, dragul meu. El e mai 
străin! 

Tânărul luga conduse pe Brumaru. Titu Herdelea îi însoţi 
de teamă să nu fie aici de prisos. Observase puţin pe 
Nadina şi i se părea tot frumoasă, dar de o frumuseţe care 
îl uluia şi-l cutremura. 

Miron luga rămase în patru ochi cu Nadina, o privi un 
răstimp atât de scrutător, că ea se miră şi întrebă: 

— Vrei să-mi spui ceva, tăicuţule? 

— Da! făcu bătrânul cu seriozitate. Am aflat că vrei să vinzi 
Babaroaga! 

— A, asta e? zise Nadina cu un fel de decepţie. Te 
interesează? 

— Trebuie să-ţi închipui cât de mult, răspunse Miron. 
Poate c-aş cumpăra-o eu. 

— Bine, să stăm de vorbă! surâse Nadina. Deşi nu-mi place 
să fac afaceri cu rudele, dar tăicuţul drag merită o excepţie. 
Vrei o arvună de la mine? Uite! 

Îl sărută pe amândoi obrajii. Bătrânul îi luă capul în mâini, 
o privi în ochii lunecoşi: 

— E foarte serios, Nadino! 

— Evident! confirmă ea cu acelaşi surâs indiferent. 


Miron luga nu era tocmai mulţumit cu răspunsurile ei. 1 se 
părea că prea a luat în glumă propunerea lui. Poate că 
pentru ea vânzarea unei moşii n-are importanţa unei 
tranzacţii serioase, dar se mai poate să fie şi un fel de a se 
strecura. Se retrase, ca s-o lase să-şi odihnească puţin şi ea 
oboseala drumului. Astfel Grigore, când se întoarse, o găsi 
singură într-un fotoliu, cu ochii închişi, parc-ar fi dormitat. 

— De ce l-ai adus aci pe ăsta? îi zise el cu imputare, 
observând că ea e trează. 

— Care ăsta? se miră ea. Apoi râse scurt, ironic: Pe Raul? 
O, o! lar eşti gelos, Grig? Nu te mai vindeci de boala asta 
urâtă? 

Se sculă, întinse braţele în lături, ca şi când ar fi aşteptat o 
îmbrăţişare. Corpul ei zvelt şi nervos avea o vibraţie 
nevăzută, care răspândea împrejur moleşeală şi ispită. Se 
uita la Grigore cu nişte ochi blânzi în care palpita o 
neastâmpărare eternă. Gura ei fină şopti melodios: 

— Prostule mic. Nu mă mai iubeşti? 

Bărbatul respira aerul ei, căuta să reziste şi îşi dădea 
seama că se pierde. Îi trecu prin gând cu o fulgerare 
dureroasă că îşi bate joc de el. Pe urmă i se topiră toate 
gândurile în minte într-o singură dorinţă stăpânitoare. Ea 
se apropiase şi-şi lipise corpul de el cu braţele mereu 
răsfirate. Nu mai vedea decât ochii ei, gura ei, sânii ei. O 
cuprinse brusc de mijloc şi o răsturnă pe fotoliu, acoperind- 
o cu sărutări lacome. Nadina îi murmură la ureche cu 
acelaşi glas: 

— Nu aici. Nu vreau aici. 

Îi alunecă din braţe. Apoi îl luă de mână. Şi el o urmă ca un 
câine credincios. 

A doua zi, îndată după dejun, Titu Herdelea se retrase să 
se pregătească pentru plecarea la Lespezi. Toată noaptea 
îşi făcuse planuri, iar dimineaţa le-a aruncat ca fiind inutile. 
De la Gogu Ionescu nu mai avea nimic de aşteptat. Dacă 
nici măcar nu l-a recunoscut! 


Îşi amintea el, de când a venit, că satul Lespezi e aproape 
de tot, cam distanţa dintre Pripas şi Jidoviţa, pe care o făcea 
odinioară în fiecare zi de câte două şi trei ori. Pentru orice 
eventualitate vru să întrebe pe logofăt. În ograda conacului 
dădu peste un flăcău care i se păru cunoscut şi care scosese 
pălăria, zâmbind. 

— Ce faci pe aici, domnule căprar? zise Titu, aducându-şi 
aminte deodată de Petre Petre de la cizmarul Mendelson. 

— lacă sosii şi eu acasă ieri şi am venit pe la curte, 
răspunse Petre. 

Tânărul Herdelea îi dădu mâna. Flăcăul se oferi bucuros 
să-l conducă el până la Lespezi, fiindcă tot n-are nici o 
treabă. Sub pretext că umblă să se intereseze de 
despăgubirea ce o făgăduise boierul cel bătrân pentru 
accidentul cu pădurea din iarna trecută, venise să vază niţel 
pe Marioara. Din pricina musafirilor şi mai ales a Nadinei, 
însă, la curte era zarvă mare şi toate fetele alergau şi 
zoreau ca sfârlezele, încât de-abia a putut schimba două 
vorbe cu Marioara. Era mulţumit şi cu atâta. Dăduse ochii, 
de altfel, şi cu boierul Miron, care l-a lăudat că s-a purtat 
vrednic la oştire. 

Pe drum, din vorbă-n vorbă, Petre se răcori, tânguindu-se 
că ar vrea să se aşeze şi dânsul, că biata Marioara destul l-a 
aşteptat doi ani, dar nu ştie dacă se va putea înlesni să facă 
nunta în iarna asta, că o nuntă costă bani mulţi şi nici fata 
n-are, nici el. Titu Herdelea, fără să vrea, îşi aduse aminte 
de Ion al Glanetaşului, care tot aşa se plângea de sărăcie. Îl 
mângâia cu câte o vorbă, cum se pricepea, mai mult ca să 
zică ceva. 

— Dar poate că s-or îndura boierii să ne dea pământ, că 
aşa se aude! zise Petre, uitându-se la el întrebător, ca şi 
când s-ar fi agăţat de un fir de nădejde. 

— Cum să vă dea boierii? se miră Titu. De pomană? Să 
împartă cu voi moşiile? 

— Apoi da, că dumnealor au prea mult şi noi n-avem deloc, 
făcu flăcăul. De altminteri, am auzit şi la Bucureşti pe mulţi 


boieri că trebuie să se împartă moşiile la oameni, că nu-i 
drept ca tocmai oamenii să n-aibă pământ, care îl muncesc. 

Tânărul Herdelea clătină din cap: 

— De, bine ar fi să fie cum zici, dar eu, îţi spun verde, nu 
cred. Nimeni nu împarte de bunăvoie cu alţii ce are. 
Dumneata ai împărţi, spune drept? 

— Aşa-i, nici vorbă, murmură Petre abătut. Dar atunci noi 
trebuie să pierim, că nu mai putem duce povara. 

Merseră câteva clipe tăcuţi, apoi flăcăul urmă, parcă I-ar fi 
chinuit un singur gând: 

— Dacă dumnealor nu se îndură de bunăvoie, cine poate 
să-i silească? Noi n-avem nici o putere. 

Titu observă decepţia tovarăşului său de drum, îi părea 
rău că i-a sfărâmat o speranţă şi nu ştia cum s-o dreagă. Din 
fericire, ajunseră în Lespezi şi astfel putu schimba vorba: 

— A, dar e aproape de tot. Nici n-apuci să porneşti şi ai 
sosit! 

Dintr-o ogradă le ieşi în cale, grăbit şi important, un om în 
capul gol, cu părul lung şi încâlcit, cu o bărbuţă cafenie, 
rară, cu nişte ochi mari, negri, foarte vii, îmbrăcat cu un 
suman larg, cenuşiu, care-i ajungea până la genunchi, 
desculţ şi cu o traistă vărgată în băț. Se adresă lui Titu, 
parcă l-ar fi pândit de mult, cu un glas limpede, cu privirea 
arzătoare: 

— Nu trece nepăsător, boierule, că s-apropie ziua judecății 
şi are să-ţi pară rău că n-ai ascultat glasul. Trâmbiţele 
dreptăţii sună şi oamenii nu le aud, că şi-au astupat urechile 
cu noroiul păcatelor. Şi vor veni călăreţi cu săbii de foc pe 
armăsari albi, iar oamenii se vor minuna şi nu vor pricepe 
că i-a trimis Dumnezeu să pedepsească lumea cea plină de 
rele. 

Titu asculta năvala de vorbe, uluit mai ales de înfăţişarea 
omului. Petre îl ostoi: 

— Lasă, măi nene Antoane, că dumnealui n-are vreme de 
braşoavele tale! 

Omul se încăpăţână: 


— Nu-s braşoave, măi Petrică! Numai cei nepricepuţi nu 
pot pătrunde rostul cuvântului, că eu nu vorbesc din capul 
meu, ci vorbesc după poruncile celui care ştie toate câte 
sunt şi nu sunt! 

— Bine, bine, rămâi sănătos! făcu Petre, pornind înainte cu 
Herdelea şi spunându-i pe urmă că Anton e un sărman care 
a fost călugăr pe undeva, s-a smintit, a fugit din mănăstire 
şi acuma, de ani de zile, propovăduieşte năzdrăvănii şi 
trăieşte din mila oamenilor. 

Conacul din Lespezi era bătrân, modest şi prietenos. În 
curtea largă, înconjurată de acareturi, stătea stingheră o 
cabrioletă cu un cal negru. Titu Herdelea recunoscu pe fiul 
arendaşului Platamonu, pe care-l întâlnise deunăzi cu 
învățătorul Dragoş. Tânărul îi spuse că e aici cu tatăl său, 
care a venit la Gogu lonescu, proprietarul moşiei. El n-a 
vrut să intre, pentru că îl plictisesc conversațiile de afaceri. 
Între timp Petre se înţelese cu Ileana să vestească pe boieri 
că a sosit un domn de la Amara. Şi numaidecât fetişcana 
pofti pe Titu în casă. Eugenia îl primi drăgălaş: 

— Ai venit? Ce bine-mi pare! 

Într-adevăr, se bucura. Avea acum douăzeci şi cinci de ani 
şi era măritată de patru. Gogu Ionescu o iubea ca şi în 
prima zi şi îi îndeplinea toate dorinţele, dar avea aproape 
de două ori vârsta ei. Eugenia nu-şi permitea nici măcar să 
se gândească la alţi bărbaţi, socotind că datoreşte soţului ei 
nu numai credinţă, ci şi recunoştinţă pentru devotamentul 
lui fără margini. Totuşi simţea uneori nostalgii nelămurite, 
pe care nu i le astâmpăra viaţa modernă cu artificiile şi 
convențiile ei. Nadina glumea şi nu înţelegea cum poate o 
femeie frumoasă ca Eugenia să fie fericită cu Gogu, care a 
ajuns să-şi vopsească şi părul ca să pară mai berbant. În 
realitate, Eugenia, deşi îşi însuşise felul de a fi şi obiceiurile 
lumii în care trăia, rămăsese sufleteşte fata preotului Pintea 
de la Lechinţa. De aceea se simţi în tovărăşia tânărului 
Herdelea parcă s-ar fi întors câteva clipe acasă. Vorbiră 
despre Laura, sora lui, şi despre George, fratele ei, îşi 


aduseră aminte de Sângeorz şi numai de oameni şi lucruri 
din Ardeal. Pe urmă îşi luă seama, zâmbi melancolic: 

— Dar Gogu întârzie cu arendaşul lui. Ia să-i spunem c-ai 
venit! 

Întredeschise o uşă. De dincolo răspunse glasul lui Gogu: 

— Gata, suflete scump. 

Apăru în deschizătură, văzu pe Titu: 

— A, de ce nu m-ai vestit, puişor iubit? Eu isprăvisem de 
mult cu grecul socotelile şi ne-am apucat să facem niţică 
politică! 

Scutură călduros mâna musafirului. Părea mai tânăr ca 
ieri şi era bine dispus. Chemă dincoace şi pe Platamonu, îl 
ocări că l-a înşelat, dar îl pofti să mai stea, să ia o cafea 
bună, cu toate că nu merită decât puşcărie pe viaţă. Grecul 
râdea cordial, se scuză că mai are puţină treabă în sat şi 
apoi e dator să se prezinte coniţei şi stăpânei Nadina. Se 
oferi chiar să ducă şi pe tânărul Herdelea înapoi la Amara, 
dacă-i face plăcere. 

— Atunci mai zăboveşte prin sat, zise Gogu, jovial. Că doar 
n-o să îndrăzneşti să-mi momeşti oaspeţii cu teleguţa 
dumitale? De altfel, fii sigur că Nadina nu e grăbită să-ţi 
vază mutra, căci ştie bine cât o înşeli şi pe ea! 

Conduse pe Platamonu şi apoi se întoarse frecându-şi 
mâinile de mulţumire: 

— Ei, acuma să vedem ce mai spune poetul nostru! 

Îl descusu când şi cum a venit în ţară, ce-a făcut aici, ce 
rost şi-a găsit. Auzind desluşirile tânărului, se indignă, se 
scuză şi strigă: 

— Dar se poate una ca asta? Un poet ardelean să nu se 
poată aciua în România? Revoltător! Bietul băiat! 

Tânărul Herdelea era mişcat de atâta interes, iar Gogu, în 
cele din urmă, declară patetic: 

— 'Te rog să faci bunătatea şi să nu fii amărât! Asta-i una! 
lar al doilea să ştii că eu, ăsta care mă vezi, voi avea grijă ca 
poetul familiei noastre să se simtă acasă la el în ţara 


românească!Nu-i aşa, suflete scump? adăugă scurt către 
nevastă-sa. 

— Fireşte! ciripi Eugenia. Trebuie să facem ceva pentru 
el! 

Când în sfârşit reveni Platamonu să ia pe Titu, Gogu găsi 
un nou pretext să-l ocărască: 

— Fiindcă ne-ai luat musafirul, să ştii că am să-ţi scumpesc 
arenda! Şi spune-i coniţei Nadina că mâine mergem să 
dejunăm la ei, ca s-o învăţ să-ţi scumpească şi ea! Uite aşa, 
Efialte! 

Platamonu mâna calul, vorbea cu Titu Herdelea şi cu fiul 
său, dar gândurile îi rătăceau în altă parte. Nu voia să arate 
nici chiar iubitului Aristide, lumina ochilor lui, câtă 
zbuciumare îi pricinuia drumul acesta la Amara. De 
rezultatele ce le va obţine depinde viitorul familiei 
Platamonu. Îi era drag pământul nu numai pentru câştigul 
ce-l produce, dacă e muncit bine şi cu chibzuială, ci mai ales 
pentru stabilitatea ce o oferă posesorului. A fi proprietar de 
moşie i se părea cea mai mare fericire şi a fost visul lui de 
când s-a apucat de arendăşie. Acuma în sfârşit visul se 
apropia de împlinire. O proprietate mai frumoasă ca 
Babaroaga nici nu se putea. Numai la preţ să se 
nimerească. Pe Nadina o ştie veşnic în nevoie de bani. l-a 
avansat şi el de atâtea ori. Şi la proprietatea pământului nu 
ţine deloc, ba o consideră o corvoadă. Ea însăşi l-a întrebat 
astă-primăvară dacă nu-i poate găsi un cumpărător serios şi 
a adăugat că vor sta de vorbă la toamnă, când ela observat 
modest că amatori ar fi, dacă ea n-ar pune condiţii prea 
grele, fiindcă banii s-au scumpit rău în timpurile din urmă, 
iar pământul nu mai rentează ca odinioară. Fireşte, făcuse 
aluzie că el ar fi amatorul şi ea a înţeles. 

Era grec născut în ţară. Nu ştia greceşte decât vreo zece 
cuvinte. Dragostea pentru elenism şi-a manifestat-o 
botezându-şi copiii cu nume eroice, băiatul Aristide şi fata 
Elena. Altfel se naturalizase şi spera că fiul său, făcând 
politică, va ajunge deputat. De aceea cheltuia cu el să 


studieze dreptul şi-i împlinea toate dorinţele. Aristide însă 
nu moştenise hărnicia tatălui său. Îi plăceau mai mult 
petrecerile şi femeile, decât cărţile. Era de trei ani student 
şi încă nu luase nici un examen, pretextând că vrea să fie 
perfect pregătit. 

— Noroc, noroc, cucoane! îi strigă Cârciumarul Busuioc, 
din prag, văzându-l trecând. 

Arendaşul răspunse vesel cu o glumă. Ştia să vorbească 
după inima ţăranilor şi se bucura de simpatia lor mai mult 
ca ceilalţi moşieri dimprejur. Oamenii cu necazuri întâi la 
grecul alergau, fiindcă el nu era mândru, îi asculta 
totdeauna şi îi mulțumea măcar cu o vorbă bună. 

Trase în ograda conacului, nu în faţa castelului, ca să nu 
indispuie pe boieri. Avusese intenţia să ia şi pe Aristide la 
întrevederea cu Nadina: în faţa unui bărbat nostim orice 
cucoană tânără vrea să rămâie numai fermecătoare. În 
ultimul moment se răzgândi. Cine ştie cum se pot întoarce 
lucrurile şi de ce să fie băiatul de faţă dacă s-ar întoarce în 
râu? 

După primele schimburi de cuvinte, Platamonu îşi zise că 
înţelept a procedat lăsând pe Aristide pe-afară. Nadina era 
cu bărbatul ei şi cu Raul Brumaru, şi îl întâmpină cu o 
drăgălăşie care nu-i prevestea nici o bucurie: 

— Tocmai despre dumneata vorbeam. Parcă-ai dat cu 
bobii! 

Arendaşul îşi compusese surâsul de circumstanţă şi-i 
sărută mâna. Bărbaţii se retraseră cu explicaţia că fiind 
vorba de afaceri. Îl pofti să şează pe fotoliul ce-l ocupase 
Raul, lângă căminul în care foşneau cu flăcări leneşe două 
buturugi uriaşe. Se aşeză şi ea pe celălalt fotoliu, 
murmurând feciorelnic: 

— Aşa. Acum putem vorbi liniştiţi! 

Platamonu cunoştea ceremonialul. Excesul de gentileţe 
înseamnă că are mare nevoie de bani. Încercă să previe 
primejdia şi începu să-i pomenească despre recolta care. Ea 
îl întrerupse râzând: 


— Ştiu, ştiu. Totdeauna recolta e sub prevederile cele mai 
pesimiste, fiindcă a plouat sau a fost secetă, şi niciodată n- 
are preţ, fiindcă s-au scumpit banii. Mai bine să-ţi spun eu 
ceva mai interesant! 

Îi spuse că în cele trei luni, cât a stat în străinătate, a avut 
cheltuieli exorbitante, că a trebuit să facă apel şi la bărbatul 
ei, deşi i-a fost penibil pentru că Grigore are amabilitatea să 
nu se amestece în socotelile ei şi nici ea, în schimb, nu vrea 
să-i ceară nimica, mai ales în cazuri cum a fost călătoria 
recentă, întrucâtva împotriva voinţei lui. Platamonu îşi 
permise să observe că dânsul a răspuns prompt la 
scrisoarea dumneaei şi i-a trimis cu câteva luni de 
anticipație câştiul de toamnă, deşi numai biet de el ştie cum 
a făcut rost de o sumă atât de grea în nişte vremuri atât de 
nenorocite. Nadina nu se tulbură. Îi mulţumi cochet şi 
continuă că s-a întors literalmente fără franc, ba chiar cu o 
datorie la fratele ei, Gogu. A venit acuma la ţară, cu toate că 
ar fi avut mare nevoie de puţină odihnă după atâtea 
osteneli, numai spre a se înţelege cu el ca să-i avanseze cât 
mai curând câştiul viitor sau cel puţin o bună parte, ca să-şi 
poată lichida plictiselile materiale. 

Arendaşul suspină adânc. În loc de vânzare, arenda 
anticipată - bun noroc. Şi cu ce speranţe aşteptase el 
toamna asta! Răspunse trist că a fost totdeauna dornic să-i 
satisfacă orice pretenţii şi a făcut toate sacrificiile ca să iasă 
cu faţa curată. Din nefericire, împrejurările nu i s-au arătat 
favorabile. A muncit din răsputeri şi în zadar. E ameninţat 
să-şi piarză şi micul capital cu care a venit pe moşiile astea. 
Dumneaei vrea arenda înainte, iar el n-a putut acoperi nici 
pe cea veche. Se oferă să-i dovedească îndată, cu creionul 
în mână, că oricât s-ar sforţa, nu e chip să realizeze, cu 
preţurile de azi, nici măcar trei sferturi din arendă, fără să 
se gândească la un câştig cât de mic pentru dânsul, pe care 
I-ar merita, căci depune o muncă supraomenească. Nadina 
îşi pierdu drăgălăşenia o clipă. Se reculese însă repede şi 
surâse: arendaşi sunt destui, numai moşii să fie. Platamonu 


confirmă că, da, sunt, dar depinde cum sunt. Ş-apoi cine 
cunoaşte meseria nu poate oferi nici jumătatea arendei pe 
care el a plătit-o pentru că aşa a apucat. Adevărat că prin 
unele părţi s-au mai urcat arenzile. Dar acolo se speculează 
ţăranii până la exasperare şi nu se ştie dacă nu vor avea 
urmări triste. Ţăranii s-au deşteptat, vor ei înşişi pământ şi 
nu mai rabdă fără a crâcni înşelăciunile şi neomenia. Chiar 
şi pe aici, unde sunt învoieli cinstite şi nu-i păgubeşte 
nimeni nici cu o para, se codesc, şi se frământă, şi 
murmură. Ce o fi pe-acolo, Dumnezeu ştie. 

Pe Nadina o plictisea polologhia asta. Arendaşul observă 
şi-şi opri elocvenţa. Urmă o pauză mai lungă. Nadina îl 
privea cercetător, parc-ar fi vrut să afle ce se ascunde sub 
vorbăria grecului, care făcea o figură blândă, aproape 
umilă şi mai cu seamă impenetrabilă. 

— În sfârşit! zise brusc Nadina, enervată puţin şi cu un 
gest ca şi când s-ar fi hotărât să puie capăt convorbirii. 

Lui Platamonu i se păru că a întins prea mult coarda şi 
aştepta un prilej să dea înapoi. O ştia excesiv de ambițioasă 
şi în stare într-adevăr să-şi caute alt arendaş. Ar fi culmea 
ca, în loc să cumpere moşia, să o piarză de tot. 

În momentul acesta intră Grigore. O anunţă că au venit 
nişte ţărani care vor să o roage să-i asculte şi pe ei, că şiei 
ar dori să cumpere moşia. Nadina se ridică surprinsă: 

— Dar nici n-am discutat cu domnul aşa ceva! 

Era încurcată. Grigore stăruia să-i primească. Sătenii sunt 
bănuitori şi, dacă n-or auzi un răspuns din gura ei, se vor 
crede nedreptăţiţi. Nadina n-avusese relaţii cu ţăranii şi nici 
nu voia să aibă. Îi socotea sălbatici şi răi. După o ezitare, 
zise dând din umeri: 

— Bine, dacă crezi tu, Grig. Dar vezi să nu-mi facă 
murdărie ori să-mi umple casa cu cine ştie ce mirosuri! 

Luca Talabă intră cu câţiva tovarăşi, aducând o undă 
violentă de usturoi, care cuprinse repede toată odaia. 

— Aideţi, spuneţi coniţei fără frică tot ce aveţi pe inimă! îi 
îndemnă Grigore. 


Pe ţărani îi vestise adineaori Cârciumarul Cristea că grecul 
a trecut spre curte să mântuie tocmeala pentru Babaroaga. 
După convorbirea de ieri cu boierul Miron, oamenii s-au 
mai sfătuit şi s-au înţeles să nu se dea bătuţi, ci să stăruie şi 
la cuconiţa de la Bucureşti. Acuma însă erau zăpăciţi, mai 
cu seamă că se afla de faţă şi arendaşul. Într-un târziu, 
Luca Talabă, biruindu-şi sfiala, vorbi uitându-se drept în 
ochii Nadinei: 

— D-apoi, coniţă, să nu vă supăraţi că am cutezat, dar noi, 
dacă am auzit că umblaţi să vindeţi moşia, ne-am tot 
chibzuit şi am socotit că de ce s-o înstrăinaţi, că doar noi am 
muncito totdeauna şi ne-om învrednici şi noi să. 

Pe Nadina o indispusese întâi Platamonu, pe urmă mirosul 
de usturoi şi vorbăria ţăranului. Ea în realitate nu se 
gândea să vânză Babaroaga. A spus astă-primăvară 
arendaşului c-ar vrea să scape de moşie, dar fără să fie 
hotărâtă şi mai mult ca să zică ceva, fiindcă omul nu pleca şi 
nu-l putea concedia nedelicat, tocmai când îi numărase o 
sumă de bani. Se pare că dintr-o vorbă aruncată a ieşit o 
întreagă poveste. Ieri, pe nepusă masă, socrul ei; azi, 
ţăranii. Acuma se dumeri pentru ce s-a plâns adineaori 
Platamonu că e prea grea arenda. Nu-şi putu ascunde un 
surâs ironic, aruncându-i o privire. Şedea în acelaşi fotoliu, 
cu ochii la ţărani, cu o mirare încremenită pe faţă, care voia 
să-i mascheze turbu-rarea, căci în creieri îi ardeau 
usturător numai cuvintele: „Uite norocul meu!” 

Când crezu că au vorbit destul, Nadina îi întrerupse, 
spunându-le că deocamdată n-are de gând să-şi vânză 
proprietatea şi că e mulţumită cu Platamonu, care plăteşte 
cinstit şi nu asupreşte lumea. Oamenii se grăbiră să aprobe 
ca să nu se supere arendaşul: 

— Noi ne-am învoit totdeauna cu dumnealui, ce-i drept nu- 
i păcat! 

Dacă s-ar hotărî, continuă Nadina, îi va asculta şi pe ei, nu- 
i va uita. Să nu se ia însă după zvonuri, că zvonurile le scot 
cei care au anume interese ori care nu sunt cu sufletul 


curat. Platamonu înghiţi în sec, deşi ea nu se uitase la el, şi 
nici ţăranii. 

Rămânând iar singuri, arendaşul întrebă blând: 

— Atunci cu mine ce faceţi, coniţă? 

Nadina răspunse simplu: 

— Am să reflectez şi să văd ce pot face. 

Platamonu simţea că-i fuge pământul de sub picioare. 
Încercă să insite: când să mai vie? Doamna ezita: nu ştie 
câte zile mai rămâne pe aici şi. 

— V-aţi supărat pe mine, coniţă? zise arendaşul deodată, 
desperat. 

— O, de ce? făcu Nadina, întinzându-i mâna. Nu mi-ai făcut 
nimic. Se poate? 

Coborând treptele, Platamonu bâigui în sine, amărât: 
„Bine am nimerit-o, n-am ce zice! Bravo mie!” 

Marţi după-amiază începu o ploaie măruntă, rece. A 
început domol ca să ţie lung, ca ploile adevărate de toamnă. 
Gogu lonescu venise cu Eugenia la dejun, la Amara. A fost o 
masă veselă, sfârşită cu planurile de întoarcere la 
Bucureşti. El trebuie să fie joi negreşit în capitală. Nu poate 
întârzia nici un ceas. E doar deputat, peste vreo două 
săptămâni se deschide Camera şi în prealabil e obligat să ia 
contact cu amicii politici. Propuse lui Titu Herdelea să 
meargă cu ei, dar Grigore protestă: se poate să-i răpească 
oaspetele? El avea de gând să-l trimită cu Nadina, ca să nu 
plece singură cu Brumaru. 

Mai înainte de a se aşeza la masă, Grigore luase la o parte 
pe Gogu şi pe Titu la o consfătuire intimă. Când află Gogu 
despre Baloleanu, se supără. Cum îşi închipuie că Baloleanu 
va face într-adevăr un serviciu dezinteresat? Se vede că 
Grigoriţă nu-l cunoaşte, deşi i-e prieten. Are să-l poarte cu 
vorba până i se va uri şi va renunţa! Grigore protestă mai 
cu jumătate gură, adăugând că, în orice caz, băiatul, adică 
Titu, nu poate rămânea în vânt şi că prin urmare. 

— Uite, eu te asigur că în douăzeci şi patru de ore după ce 
sosesc în Bucureşti, tânărul va fi plasat! făcu deputatul cu 


emfază. Are cuvântul meu! Şi eu nu sunt Baloleanu! 

— Evident, dacă vrei tu să te ocupi. zise Grigore. Dar şi tu 
eşti cam lăsător, dragă Gogule, şi. 

— Te rog, te rog! râse Gogu. Ştiu eu când trebuie să fiu 
lăsător şi când nu! 

— Ai noroc! şopti Grigore lui Titu, rămânând pe urmă un 
moment în doi. Se vede că te protejează Eugenia, de l-a 
cuprins atâta energie! 

Tânărul Herdelea nu scoase nici un cuvânt, ci numai 
ascultase cu entuziasm. Degeaba, s-a născut în zodia 
norocului, îşi zicea în gând, încântat. Şi la masă a mâncat cu 
poftă, iar la urmă, venind vorba de doine ardeleneşti, a 
cântat Lunga-i drumul Clujului şi a stârnit ovaţiile tuturor. 
Până şi Miron l-a felicitat, în vreme ce Nadina, care obişnuia 
să strâmbe din nas când auzea muzică românească, îi luă 
promisiunea să-i cânte la Bucureşti toate doinele pe care le 
ştie. 

Gogu şi Eugenia plecară pe ploaie. Nadina, văzând din uşă 
cum răsucea firele de apă un vânt aspru, se zbârli: 

— Mi se pare că eu voi fi înaintea lor la Bucureşti. 

Bătrânul Iuga îşi freca mâinile mulţumit: 

— Lasă, drăguţo, că asta e minunată pentru semănăturile 
de toamnă! Asta face multe milioane, multe de tot! 

— O fi, papa, dar eu nu sufăr ploaia nici la oraş! La ţară 
barem o detest! 

Grigore se schimbase de când sosise Nadina. Numai după 
ce a strâns-o iar în braţe şi-a dat seama că fără ea viaţa lui 
ar fi zdrobită. Îi scuză toate greşelile, acuzându-se pe sine 
pentru ele. O femeie ca ea are dreptul şi chiar datoria să 
trăiască, să se bucure de omagiile lumii, nu să vegeteze în 
umbră, cum ar fi vrut-o el dintr-un egoism meschin. 
Rezistenţa ei firească el a socotit-o lipsă de ataşament 
veritabil. I-a imputat cochetăria ca o crimă, în loc să o vadă 
drept ceea ce este: dorinţa firească de a străluci. El n-a 
înţeles că, prin persistenţa ei de a-i oferi mereu ceva nou, 
de a fi veşnic alta, ea căuta şi izbutea să-i fie amantă şi soţie 


în acelaşi timp. Dacă el n-a fost în stare să-i admită nici 
capriciile cele mai obişnuite, dacă i-a făcut o vină din 
plăcerea de a dansa sau de a călători! 

De altfel, şi acuma trebuia să se observe la fiece moment 
ca să-şi domine instinctele. Prezenţa lui Râal Brumaru 
continua să-l sâcâie, deşi nenorocitul făcea sforţări uriaşe 
să-şi dovedească utilitatea: povestea anecdote, trântea 
calambururi neroade, se interesa de creşterea vitelor şi 
asculta ca un martir teoriile agricole ale lui Grigore, juca 
tabinet cu bătrânul şi se tutuia cu tânărul Herdelea, fiindcă 
observase că Grigore ţine la el, căuta să învioreze pe 
Nadina cu glume franţuzeşti când o vedea prea plictisită. 
Totuşi Grigore nu-l slăbea din ochi şi-i urmărea discret toate 
mişcările, oricât recunoştea în sineşi că exagerează. Se 
surprindea suspectând şi pe Nadina, chiar în clipele cele 
mai intime. | se părea că sărutarea ei n-a fost sinceră, că a 
rostit cutare cuvânt de iubire cu o intonaţie ciudată. Îi era 
mereu teamă că îşi bate joc de sentimentele lui. 

Noua înflăcărare amoroasă îl îndemna să-şi grăbească şi el 
plecarea la Bucureşti. Cel mai târziu peste o săptămână 
isprăvea aici toate treburile. Încercă să momească pe 
Nadina să-l aştepte. 

— Cred că aş muri dacă ar trebui să mai stau o săptămână 
în noroaiele astea infernale! zise ea surâzând. De ce nu 
renunţi şi tu o dată pentru mine la teribilele voastre 
afaceri? Să plecăm împreună. 

Grigore făgădui că până duminică termină, dar pe ea n-o 
mai reţine: nu vrea să se simtă râu; doreşte chiar s-o ştie 
numai veselă şi fericită. 

Hotărâră să plece joi. Ploua însă aşa de urât, că Nadina a 
amânat-o pentru vineri. Grigore a înţeles că a fost un 
pretext ca să mai rămâie o noapte. Era fermecat. 

Dimineaţa de vineri vestea o zi bună. Ploaia încetase de cu 
noapte. Pe uliţă însă noroiul şi băltoacele erau până la 
genunchi. Automobilul trase la scară, înconjurând rondul în 
formă de inimă împodobit cu flori roşii tomnatice, care 


râdeau sub mângâierea soarelui ieşit brusc din pânzişul de 
nori. Când se urcă în maşină, după ce se sărutase de mai 
multe ori cu Grigore, Nadina văzu florile şi-i zise drăgălaş: 

— Uite inima ta, Grig. 

Printre servitorii ce se îmbulzeau să fie de folos la plecare, 
Titu Herdelea zări pe Petre, care dădea târcoale curţii şi de 
dragul Marioarei, şi în speranţa că se va putea oploşi şi 
dânsul pe aici. După ce se despărţi de Miron Iuga şi 
mulţumi înduioşat lui Grigore, tânărul Herdelea dădu mâna 
şi cu Petre: 

— Rămâi sănătos şi s-auzim de bine! 

— Dumnezeu să vă ajute, conaşule! răspunse flăcăul cu 
glas fierbinte. 

Auzind glasul străin, Nadina întoarse capul. Privirea ei 
curioasă se încrucişă un moment cu privirea lui 
strălucitoare. 

Maşina porni pe aleea pietruită, mergând la pas, fiindcă 
Grigore îi însoțea, cu capul gol. Nadina, între cei doi 
bărbaţi, îi făcea bezele cu mâna înmănuşată, ridicată în sus. 
Când ajunseră la poartă, Grigore strigă şoferului să 
oprească puţin. Se sui pe scară: 

— lertaţi-mă, vă rog mult, să spun Nadinei două vorbe la 
ureche. 

Se aplecă peste portieră, luă în mâini capul femeii şi-i 
sărută bumbul urechii, şoptind: 

— Te iubesc! 

Nadina ganguri râzând cu nările în vânt: 

— Mais tu es fou, petit cheri!42) 

Apoi automobilul zvâcni ca un alergător de cursă. 

Grigore se uita după el şi nu vedea decât o mână mică 
plutind în aer, deasupra capetelor, ca o turturică albă. 

Pe când maşina se depărta vertiginos, împroşcând până-n 
marginile uliţei vârtejuri de apă turbure cu bucăţi de noroi, 
tânărul Iuga auzi deodată un glas mânios: 

— Fire-ar al dracului! 


Baba loana, care venea pe marginea uliţei, era numai 
noroi din cap până-n picioare şi-şi scutura hainele 
bombănind. 

Din jos se apropia Anghelina lui Nistor Mucenicu, desculţă, 
cu un copil la ţâţă şi altul, de vreo patru ani, de mână. 
Băieţelul, desculţ ca şi mă-sa, împiedicându-se în poala 
cămăşii lungi cu care frământa noroiul, scâncea întruna: 

— Mi-e foame, mamă! 

Şi femeia îl ostoia, târându-l de mână, necăjită: 

— Taci, maică, taci-taci! 

Maşina dispăruse cu mâna albă ca o turturică. Grigore 
Iuga se cutremură, parcă s-ar fi trezit dintr-un vis. Nu mai 
auzea decât scâncetul copilului, şi mulcomirile femeii, şi 
mormăitul babei: 

— Fire-ar al dracului! 

Capitolul IV. 

LUMINILE. 

Două zile Titu Herdelea avu să povestească ce-a păţit şi 
cum a petrecut la ţară. L-a descusut întâi doamna 
Alexandrescu, proprietăreasa lui, care, când nu vorbea de 
Jenică sau de Mimi, murea să afle toate despre toţi şi să 
clevetească. O seară întreagă a trebuit să refere familiei 
Gavrilaş, iar fiul cizmarului Mendelson, acuma civil, a venit 
anume să se intereseze de suferinţele ţăranilor şi să-i 
explice, fierbând de revoltă, că nelegiuirile sociale sunt atât 
de provocatoare, încât mulţimea exasperată va fi silită să-şi 
facă singură dreptate şi atunci se va prăbuşi în foc şi sânge 
toată baraca. 

Tânărul Herdelea se lăuda şi se înălța, fireşte, dar cu 
măsură. Până nu va vedea cu ce se va alege din 
mondenismele astea, nu îndrăznea să-şi ia vânt. Îndeosebi 
despre Nadina vorbea cu mare entuziasm. I se părea fiinţa 
cea mai fermecătoare şi lăsa să se înţeleagă că-l 
simpatizează, deşi ea nu prea l-a luat în seamă şi chiar în 
automobil abia i-a adresat câteva cuvinte, întreţinându-se 
mereu şi în franţuzeşte numai cu Raul Brumaru. 


În sfârşit, duminică înainte de amiazi se înfiinţă în strada 
Argintari, la Gogu Ionescu. Promisese el, ce-i drept, că în 
douăzeci şi patru de ore îi va aranja situaţia, dar nu strică 
să-i mai aducă aminte cu prilejul unei vizite obligatorii de 
politeţe. 

— Gata! strigă triumfător deputatul. Mâine să te prezinţi 
la Drapelul şi să-ţi începi serviciul. Întrebi de domnul 
Deliceanu, să nu-i uiţi numele, el e directorul gazetei, şi-i 
spui că vii din partea mea. Leafa nu e prea strălucită, dar 
mai târziu vom căuta s-o dregem. 

Titu Herdelea înlemni de mirare şi de bucurie. De-abia 
putu articula câteva cuvinte de mulţumire şi admiraţie. Lui 
Gogu îi plăcea să fie admirat. Când apăru şi Eugenia, pe 
care n-o pusese în curent tocmai ca să-i ofere o surpriză, le 
istorisi cu mare lux de amănunte toate fazele luptei. Şi-a 
zis: ce să se căciulească el, cogeamite deputat serios, pe la 
Adevărul şi Universul, să rişte vreun refuz, când are 
jurnalul partidului. Deliceanu i-e coleg de Cameră şi 
prieten. Hai la Deliceanu! El, drăguţ şi fin, acceptă fără nici 
o dificultate, dar îl trimite să se înţeleagă cu 
administratorul. Hai şi la el! Acolo, răceală şi văicăreală. 
Administratorul, un ovrei gras şi cu ochelari de aur, îl ia cu 
teorii şi cu cifre, că ziarul are cheltuieli formidabile şi nu se 
vinde deloc, deşi e scris superb, fiindcă cititorii de azi nu 
mai sunt capabili să guste verva stilistică şi spiritul polemic, 
ci umblă numai după crime şi scandaluri, că. 

— După vreo oră de discuţie mi-am pierdut şi eu calmul! 
făcu Gogu cu mândrie. M-am sculat, mi-am înfipt mâinile în 
buzunar şi am declarat ritos: „Nu vreau să ştiu nimic! 
Doresc să fiu satisfăcut, altfel!” Atâta a fost suficient. L-am 
dat gata. Zice: „Bine, coane Gogule, dacă mă iei aşa nu pot 
să te refuz!” 

Nu putea spune admiratorilor săi că atunci când şi-a înfipt 
mâna în buzunar a scos portotelul şi a achitat anticipat pe 
şase luni leafa protejatului său, suma fiind contabilizată în 


registre ca donaţie din partea domnului deputat Gogu 
Ionescu. 

Eugenia îl îmbrăţişă şi-l felicită grațios, satisfăcându-i 
astfel pe deplin amorul propriu. Pe urmă amândoi făcură 
urări tânărului şi-l poftiră la masă într-o zi, după ce va fi 
luat contact cu jurnalul. 

— Vezi, mai pune şi despre mine câte-o notiţă din când în 
când! îi şopti Gogu conducându-l, între glumă şi serios. Titu 
Herdelea era nerăbdător mai întâi să cunoască Drapelul. 
Nu-l văzuse niciodată şi nici măcar nu auzise despre un 
asemenea ziar. Colindă zece chioşcuri până să descopere 
un exemplar. Îl desfăcu îndată, îl examină cu atenţie. Îl găsi 
idiot, gol şi fad ca un discurs parlamentar. Avu o clipă de 
decepţie. Altceva râvnise dânsul. Ce are-a face acum? 
Pentru început. 

Acasă se aşeză să citească Drapelul de la titlu până la 
girantul responsabil, ca să se familiarizeze cu atmosfera. Pe 
când se lupta cu un studiu kilometric, semnat de un senator, 
îi bătu în uşă Jean: 

— Vino, monşer, niţel, să te cunoască şi soră-mea, că ţi-a 
făcut Lenuţa o reclamă, de parc-ai fi moaştele de la 
Mitropolie! 

Doamna Alexandrescu, dorind să fie agreabilă familiei lui 
Jenică, se străduia să găsească peţitori Tanţei, mai ales că 
bătrânii erau foarte preocupaţi de soarta fetei, care n-avea 
altă zestre decât frumuseţea de la Dumnezeu. Ochise 
deocamdată pe Titu şi-l lăuda că plăteşte corect chiria, că 
nu e haimana, că umblă numai între boieri şi, fiind ziarist, 
mâine-poimâine îl vezi deputat, cum a ajuns şi Costel 
Petrescu, care a fost coleg cu bărbatul ei la şcoala militară. 

— Uite ce îngeraş s-a abătut pe la noi, domnule Titu! 
suspină doamna Alexandrescu, topindu-se de duioşie. 

Tanţa roşi. Era înăltuţă, delicată şi avea nişte ochişori verzi 
cu luciri umede învăluitoare. Tânărul se zăpăci puţin. 
Doamna Alexandrescu observă mulţumită, şi, după câteva 
minute, interveni diplomatic: 


— Ei, acum noi plecăm, că suntem, vezi, şi îmbrăcaţi. Am 
vrut numai să o vezi şi s-o admiri. Dar lasă, nu fi mâhnit! 
Uite, îţi promit că te luăm într-o după-amiază în familia lor 
şi acolo poţi pe urmă să-i faci şi curte, dacă-ţi place! 

Titu Herdelea reluă studiul senatorului. Dintre rândurile 
plicticoase licăreau neîncetat ochii verzi ai Tanţei şi surâsul 
buzelor ei, ca o ispită neaşteptată şi cu atât mai 
atrăgătoare. 

A doua zi se duse la Drapelul. Un băiat îl introduse la 
secretarul de redacţie. Într-o cameră vastă, singur, la un 
birou voluminos, un domn neras, ursuz, cu ochelarii după 
urechi, manevra într-un morman de jurnale cu nişte foarfeci 
uriaşe. Aruncă o privire spre vizitator şi îşi continuă 
operaţia. Când isprăvi, mătură jos resturile de gazete, ca 
să-şi libereze masa. Aflând că Herdelea caută pe Deliceanu, 
zise plictisit: 

— Directorul nu dă pe la redacţie decât întâmplător, aşa că 
greu ai să-l nimereşti. Dacă însă ai ceva pentru ziar poţi 
vorbi cu primul-redactor care trebuie să pice sau poţi să-mi 
spui şi mie! 

Titu îi spuse. Secretarul strâmbă din nas: 

— Mhm. Ne înmulţim mereu. Avem mai mulţi redactori 
decât cititori şi totuşi, dacă n-ar fi foarfecele, n-am putea 
ieşi. La leafă e îmbulzeală, la scris codeală. Dar asta-i 
treaba direcţiei. Eu mi-am declinat de mult orice 
răspundere. 

Ca să se convingă, aruncă două cuvinte pe un petic de 
hârtie şi trimise băiatul la administraţie. Răspunsul sosi 
prompt şi secretarul continuă: 

— În regulă! Eşti angajat! Foarte bine! Poate că dumneata 
ai şi mâncărimea scrisului? Ce? 

Încetul cu încetul se mai descreţi. Avea suflet bun. Se 
credea cel mai iscusit secretar de redacţie din România şi, 
deoarece lumea nu-l aprecia ca atare, se simţea 
nedreptăţit. Îi era scârbă că trebuie să muncească mai rău 
ca un hamal la un ziar obscur, în vreme ce alţii, nedemni să- 


i stea alături, se îmbuibă şi se lansează prin redacţiile 
jurnalelor de mare tiraj. 

Pentru că tânărul Herdelea era de „dincolo”, secretarul îl 
însărcină să culeagă din presa germană şi ungurească 
ştirile despre România şi românii subjugaţi. Îi oferi imediat 
un teanc impresionant de ziare virgine. Nimeni din redacţie 
nu cunoştea altă limbă străină decât franceza, încât n-avea 
cine să le citească. Poate să le ia acasă, să le răsfoiască pe 
îndelete. Să nu mâzgălească mult. Note concise, vibrante, 
asta trebuie unui jurnal viu. Din nenorocire, Drapelul. 
Fireşte, ar fi perfect dacă ar putea să-i scrie şi câte un 
articol de fond, măcar unul pe săptămână. Ia să încerce. L- 
au sastisit politicienii tâmpiţi cu colaborările constipante. 
Dar să nu uite că Drapelul e oficiosul guvernului şi deci să 
fie prudent, mai ales că partidul, pe lângă şeful în funcţiune, 
are o droaie de pretendenți la şefie care fac opoziţie 
clandestină şi abia aşteaptă vreo gafă ca s-o exploateze 
împotriva conducerii oficiale. 

— Aşa, puiule! sfârşi secretarul amical. Poţi să lucrezi şi 
acasă până te vei obişnui cu meseria. Dimineaţa însă te rog 
să fii aci totdeauna, că poate am nevoie de tine! 

Se numea D. Roşu. 

Titu Herdelea se întoarse acasă, se închise în odaia lui şi 
începu să lucreze cu pasiune. Îşi zicea că de acuma i s-au 
deschis toate drumurile. Numai vrednic să fie şi să nu se 
descurajeze. Doamna Alexandrescu plecase cu Jean la 
părinţii lui, la o partidă de cărţi cu prelungire. Era linişte 
desăvârşită; rareori pătrundea până la dânsul câte un țipăt 
sau vreo sudalmă din curtea cu mulţi chiriaşi. Spre seară, 
tocmai când terminase de scris, auzi paşi în antreu. Îşi 
închipui că trebuie să fie eleva lui, Marioara. Se bucură. 
După atâtea ore de muncă, era binevenită o fiinţă feminină, 
chiar şi Marioara. Se repezi la uşă, să o primească. 

— Măicuţa nu e acasă? întrebă foarte natural Mimi. 

Tânărul răspunse surprins: 


— Nu este, dar. poftim înăuntru, doamnă! Imediat am să. 
Doamna mică şi blondă avu o fluturare de surâs pe buze 
zicând: 

— Ei, hai, fiindcă tot am venit, să vedem cuibul poetului. 
Titu se aprinse, îi sărută mâna de mai multe ori şi o rugă să 
stea câteva clipe, să se sature măcar privind-o, că de când a 
văzut-o deunăzi, n-o mai poate uita. Mimi îl întrerupse, 
parcă nici nu l-ar fi ascultat sau pentru că ştia dinainte ce 
are să-i spuie: 

— În camera asta stăteam şi eu înainte de a mă mărita, în 
vacanțe, când mă întorceam de la pension. Pe atunci 
măicuţa nu închiria. Câte visuri frumoase am visat în 
pătuceanul ăsta! 

Încurajat, tânărul stăruia să-i scoată mantoul, murmurând 
întruna: 

— Doamnă Mimi, te rog. Nu muşc, zău! Nu muşc! 

Mimi izbucni în râs: 

— 'Te cred, fiindcă nici nu ţi-aş permite. să-mi faci semne! 
Pe urmă, ca să-l potolească, adăugă sentimental: 

— Mi-eşti simpatic, dar. 

Titu îşi pierdu cumpătul, o luă lacom în braţe şi-i închise 
gura cu o sărutare însetată, căutând s-o apropie de pat. Ea 
primi îmbrăţişarea cu o gângureală mulţumită, apoi se 
desfăcu uşor, şoptind: 

— De ce nu eşti cuminte? Vrei să-mi pară rău c-am intrat? 
Nu se poate acuma, crede-mă! Altă dată! Ai răbdare! 

Îşi îndreptă pălărioara peste buclele aurii. Era cu spatele 
în uşă. Spre a evita un nou asalt, puse mâna pe clanţă: 

— Drăguţ şi cuminte, înţeles? Fug. Trecusem numai ca să 
ştie măicuţa c-am fost aici. Pe curând, grăbitule! 

În urma ei rămase un surâs promiţător. 

Sezonul se anunţa mai bogat şi mai vesel ca totdeauna. 
Nadina era în friguri. Avea, numai pentru noiembrie, 
deschiderea Parlamentului, reprezentațiile Eleonora Duse 
şi Feraudy, în afară de concertul Paderewski. Îşi adusese de 
la Paris câte ceva, când s-a întors în ţară, dar observa cu 


groază că, faţă cu multitudinea evenimentelor care-i 
reclamau imperios prezenţa, ea se afla de fapt dezbrăcată. 

Grigore sosi de la ţară cu întârziere de câteva zile. N-a 
putut scăpa de tatăl său până ce n-au încheiat toate 
socotelile, să fie liniştiţi până în februarie. I-a convenit şi lui, 
mai ales că era hotărât să rămâie toată iarna în capitală, 
lângă Nadina. 

— În sfârşit! zise ea când îi auzi hotărârea. 

Imediat îl puse în mişcare să oprească loja cea mai bună 
pentru spectacolele fixate, specificând că s-ar considera 
dezonorată pe vecie dacă s-ar întâmpla să lipsească de la 
vreunul. Bărbatul alergă, se osteni. Nadina vru să-l mai 
cruţe: 

— Dacă te plictisesc cursele, să-l trimitem pe Raul. Ele 
foarte abil în lucruri d-astea. 

Grigore protestă că nu-l plictisesc deloc, deşi îl plictiseau. 
Ţinea să îndepărteze din preajma ei pe Raul, fără să se 
bage de seamă. Nu din gelozie, îşi zicea el, ci pentru că e 
prea imbecil. Noua lui iubire dispreţuia gelozia. Trebuie 
însă să fie soţ şi amant, cum e şi ea, ca s-o păstreze. 

Nadina era prea prinsă în vârtejul preocupărilor moderne 
şi nu observa străduinţele lui Grigore. De altfel, nici în alte 
împrejurări n-ar fi observat. I se părea natural şi obligatoriu 
să fie iubită. Aşa a fost obişnuită de totdeauna, începând cu 
tatăl ei, care a idolatrizat-o şi chiar azi se înviorează când o 
vede. În fond, nu avea sentimente de dragoste decât pentru 
sine însăşi. Nu-şi refuza nimic, socotind că i se datorează 
tot. Nici măcar plăcerile nu le putea gusta în bucuria inimii 
sau spre a-şi satisface o tentaţie, ci numai pentru că îi 
apăreau ca atributele fireşti ale frumuseţii ei. Niciodată n-a 
înşelat pe Grigore dintr-o pornire de pasiune, întocmai 
precum nu fuma de dragul beţiei tutunului. Se credea 
obligată să facă tot ce e susceptibil să o ridice deasupra 
altor femei ca o statuie divină. Se contempla în oglindă 
îndelung, goală din cap până-n picioare, şi se minuna cum s- 
au putut îmbina atâtea forme şi linii superbe într-un singur 


corp. Umbla goală în apartamentul ei toată dimineaţa ca să 
se poată admira în voie. 

Raul Brumaru era ca un capriciu şi o codiţă, necesar unei 
femei elegante ca un căţel sau un talisman. El ofta de mult, 
ca şi alţii, în cele din urmă l-a acceptat, nu din iubire, ci din 
indiferenţă. Conta în lume ca un băiat spiritual şi făcea 
figură onorabilă în suita ei. Se jena mai puţin de el decât de 
Grigore. Pentru soţul ei păstrase orişicum un respect cel 
puţin teoretic. Faţă de Raul nu simţea nevoie de nici un fel 
de menajament sufletesc. Nici el nu pretindea aşa ceva şi se 
mulțumea cu firimiturile ospăţului. Era mai ales dansatorul 
ei şi, în calitatea aceasta, util. 

Grigore avea o repulsie instinctivă de bărbaţii în genul lui 
Brumaru. Îi dispreţuia. Socotea sincer că Nadina se 
compromite tolerând pe lângă ea asemenea cavaleri. Se 
învinovăţea pe sine că n-a ştiut să împiedice alunecarea 
aceasta, nu prin scene care să o fi înverşunat în 
perseverare, ci printr-o iubire mai comprehensivă. Dacă el 
ar fi ştiut s-o înţeleagă dintru început, nu ar fi pierdut patru 
ani de fericire şi n-ar fi îngăduit să se creeze între ei un gol 
peste care acuma trebuie să clădească punți noi de 
comunicaţie. 

În clipa când şi-a recunoscut greşeala, în mod firesc, şi-a 
luat hotărârea de a repara generos tot trecutul. Nadina să 
fie ferită de orice tentaţii, nu prin abaterea lor, ci prin 
prezenţa lui gata de a le satisface. Înţelegând acuma 
frământările ei materiale, se oferi spontan să le 
împlinească, găsind o explicaţie măgulitoare: 

— Nevasta mea vreau să fie cea mai strălucitoare! 

Nadina nu-şi credea urechilor. Era obişnuită ca el, sub 
forme delicate, cu motive plauzibile, să se dezintereseze de 
mondenismul ei prea costisitor. Totuşi răspunse cu 
indiferenţă: 

— Eşti drăguţ, şi-ţi mulţumesc, dar mi-e să nu te sperie 
cifrele. 


— Pentru tine nici o cifră nu mă poate speria! replică 
Grigore cu o privire în care ardea focul unei iubiri supuse. 

Ce nu făcuseră în cursul căsniciei lor până azi, făcură 
acuma: se consultară foarte grav despre toaletele Nadinei. 
Ea îi etală cele mai noi numere din revistele de modă, îi 
explică detalii de croială, de stofe şi de garnituri, iar el se 
interesa de aproape şi cu toată seriozitatea, parcă ar fi fost 
vorba de probleme vitale. Consfătuirile continuară zile de-a 
rândul şi Nadina descoperi cu uimire că Grig are şi în 
materie de îmbrăcăminte feminină un gust delicat şi idei 
originale. Îi şi zise odată: 

— Credeam că numai agricultura te pasionează. Văd că m- 
am înşelat. 

Grigore surâse: 

— Tu ai fost adevărata mea pasiune, de când te-am 
întâlnit. Trebuie să mă fi înşelat şi eu când am putut crede 
altfel. 

În zilele acestea, vreo două săptămâni după stabilirea lor 
în Bucureşti, se anunţă iar Platamonu. Nadina ezită să-l 
primească. Din moment ce Grigore s-a oferit s-o ajute, nu 
mai avea nevoie imediată de serviciile arendaşului, fiindcă 
Gogu o va mai păsui pentru plata datoriei ce-a făcut-o la el 
în străinătate. 

Platamonu îşi motivă mai întâi venirea în capitală: a 
profitat că fiul său trebuie să se prezinte să-şi facă 
inscripţiile la universitate şi l-a însoţit cu gândul să 
împrăştie nourii neînțelegerilor regretabile dintre dânsul şi 
Nadina. Cu băiatul a isprăvit repede, fiindcă se întoarce 
acasă unde poate mai bine să citească pentru examenele ce 
vrea să le dea negreşit după Crăciun. Astfel i-a rămas timp 
de alergătură, s-a străduit şi a încherbălit jumătate din 
câştiul de primăvară şi l-a adus ca să-i dovedească stăpânei 
că e în stare să facă şi imposibilul spre a fi pe placul ei. Nu 
cere decât o mică favoare şi e sigur că, văzând ea credinţa 
lui, nu i-o va refuza. Fireşte, e vorba tot despre Babaroaga. 
El a auzit deunăzi din gura ei că deocamdată nu 


intenţionează să vândă. Totuşi, pentru că zvonurile stăruie 
(de la ţărani a aflat că şi boierul Miron ar umbla să 
cumpere), îndrăzneşte şi dânsul să se declare amator. O 
roagă deci ca, primind avansul pe arenda anului viitor, să 
menţioneze că în cazul înstrăinării moşiei şi în cazul când, 
eventual, oferta lui ar fi mai avantajoasă şi acceptată, suma 
aceasta să fie socotită în arvuna preţului de cumpărare. 
Pentru ea e o simplă formă, pentru el o vagă asigurare, 
prețioasă mai mult ca o indicație de încredere şi 
recunoaştere a vechilor lui servicii leale. 

Nadina l-a lăsat să vorbească în voie. Important i se părea 
numai că Platamonu a adus bani. De la tatăl ei ştia că banii 
nu se refuză niciodată. Favoarea ce i-o reclama era fără 
obiect, de vreme ce ea nici nu se gândea să vândă 
Babaroaga. Vânzarea ar fi şi mai plictisitoare ca arendarea. 
Plictiselile au început chiar numai la zvonul că ar avea de 
gând să vândă. 

— De unde veniţi toţi să-mi scoateţi în vânzare moşia? zise 
Nadina. Toată lumea ştie că vând şi-mi face propuneri, 
numai eu nu ştiu nimic. Şi poate s-ar cuveni să ştiu şi eu 
ceva. Ei bine, domnule, îţi spun dumitale, care eşti mai de 
înţeles: nu vând, categoric nu, şi nici nu intenţionez! E clar, 
precis şi definitiv? 

— Cu atât mai puţin vă poate deranja mica mea 
rugăminte! insistă Platamonu onctuos, adăugând în sine că 
la cucoane nimic nu e definitiv şi clar, şi cum a vrut ieri şi nu 
vrea azi, poate să vrea iarăşi mâine. 

— Atunci. făcu ea nepăsătoare. Bine. Cum vrei. Am ţinut să 
te previn, să nu zici mai târziu că. 

Îi povesti şi lui Grigore pe urmă aranjamentul cu 
arendaşul. Nu voia să-i ascundă asemenea lucruri şi 
îndeosebi că a primit o sumă importantă şi deci cheltuiala 
lui cu ea va fi mai mică. Grigore îi repetă, ca totdeauna, că 
ea e stăpână deplină pe veniturile ei şi el nu doreşte să se 
amestece în gospodăria ei. Părerea lui însă ar fi că nu 


trebuia să-i dea lui Platamonu nici măcar asigurarea 
platonică. De ce să-şi lege ea mâinile pentru viitor? 

Nadinei îi păru rău că i-a spus. „Degeaba, Grig e tipicar şi 
agasant.” El observă neplăcerea ei şi se grăbi să adauge: 

— Poate că eu exagerez. Nu te supăra, Nadina, te rog! Fii 
veselă! Surâsul tău e viaţa mea! 

— Măi Chirilă, tu nu ştii carte? Păcat! Ia vino-ncoace să-ţi 
arăt ceva! 

Într-o odăiţă cu o masă de brad şi câteva scaune fără 
spetează, unde avea cancelaria moşiei - în corpul caselor de 
argaţi - Platamonu scoase din portofelul umflat o hârţoagă 
albă şi o flutură sub ochii logofătului. 

— Vezi tu zdreanţă asta, Chirilă? O vezi bine. Uită-te! Ei, 
asta e Babaroaga, băiete! strigă arendaşul cu o bucurie 
exuberantă. Uite asta! Poţi să le şi spui oamenilor, ca să ştie 
şi să nu-şi mai bată picioarele de pomană pe la curte! 

— S-o stăpâniţi sănătos! zise Chirilă cu respect. 

— Să dea Dumnezeu! mulţumi Platamonu. Am muncit, 
Chirilă, toată viaţa şi merit să am la bătrâneţe o bucată de 
pământ. Nici noaptea n-am odihnă, că tu ştii, şi alerg, şi mă 
zbat, şi nu mă codesc a pune osul alături de voi, nu ca alţi 
boieri, care beau cafea în cerdac şi aşteaptă să le vie toate 
de-a gata. Şi totuşi oamenii nu încap de mine şi umblă să 
mă dea la o parte. Apoi asta-i drept, măi Chirilă? Spune tu, 
că eşti om cu chibzuială! 

— Oamenii nu s-au ridicat împotriva dumneavoastră, 
conaşule! protestă logofătul. Dar de, boierule, nici ei n-au 
pământ, şi de aceea se tot sfarmă să câştige. 

— Nici eu nu zic să nu câştige, s-ar putea? făcu arendaşul 
împăturindu-şi la loc hârtia. Să câştige, Chirilă! Dar tocmai 
moşia mea, Chirilă? 

Platamonu de mult aştepta să se răcorească. Il se părea că 
ţăranii au fost nerecunoscători când s-au prezentat Nadinei 
să-l concureze. Chitanţa însă n-o socotea chiar aşa de 
pretențioasă cum se arăta şi deocamdată o întrebuința 
numai pentru consolidarea prestigiului său în faţa lumii lui 


săteşti. Avea nevoie de mângâierea aceasta şi din pricina lui 
Aristide. Faptul că băiatul a ţinut să se întoarcă acasă, în loc 
să se bucure a petrece în Bucureşti, umplea pe Platamonu 
de o îngrijorare cu atât mai urâtă, cu cât n-o putea 
împărtăşi nimănui, nici nevestei sale, care era slabă de 
înger. Îi era frică să nu se fi încurcat cu vreo fată de pe aici 
şi să-şi prăpădească viitorul sau să facă vreo nebunie. 
Aristide era extrem de discret şi nu-i spunea niciodată 
nimic, iar lui, ca părinte, îi venea greu să-l descoasă şi 
astfel, poate, să-l jignească. Numai inima îl ustura şi-i 
tremura. 

Chirilă Păun ardea acuma să spuie oamenilor vestea auzită 
de la Platamonu. Peste săptămână nu putea lipsi din 
Gliganu, de la curte. Numai duminică avu răgaz să se 
repeadă până acasă, în Amara, să-şi mai vază de necazuri şi 
să-şi descarce sufletul. Opri căruţa la cârciuma lui Busuioc, 
unde se strângeau totdeauna oamenii după biserică, şi se 
dădu jos, iar pe muiere şi pe fată le trimise înainte acasă. Pe 
afară, pe sub streşini, câţiva mai oropsiţi se fereau de ploaie 
şi-şi spovedeau oftând nevoile. Chirilă dădu bineţe şi trecu 
înlăuntru. Luca Talabă se hărţuia cu primarul în mijlocul 
unei îngrămădiri de oameni care mai mult tăceau. Cum 
văzu pe Chirilă, Luca strigă bucuros, parcă i-ar fi sosit un 
ajutor: 

— Bine că te aduse Dumnezeu, Chirilă! Ia hai, că tu 
trebuie să ştii! 

Cârciumarul profită de ocazie să-şi organizeze clientela: 

— Da de ce staţi în picioare, măi creştini, şi încurcaţi locul, 
de nici nu mai poate să se mişte lumea? Aşezaţi-vă la masă, 
că nu vă muşcă şi nici nu vă cer parale! Uite colea! Haideţi 
binişor, fraţilor! Hai, mă dom' primar, că după tine se iau şi 
ceilalţi! 

Izbuti să-i aşeze şi să le servească câte ceva. Ion Pravilă se 
înverşuna în gura mare, vorbind despre Babaroaga, că nu-i 
drept ca unii care-s mai înstăriți de la Dumnezeu să mai ia 
pământ, iar cei săraci să rămâie necăjiţi. 


— Uite-aşa mă fierbe de un ceas! făcu Luca supărat, către 
Chirilă Păun. 

— D-apoi că are dreptate primarul, se amestecă iarăşi 
Trifon Guju. Ce faci nu faci bine, măi nea Luca! Nu, nu! Că 
dacă dumneavoastră umblaţi să cumpăraţi, cum o să mai 
împartă vodă pământ la oameni? 

Faţă de murmurul de aprobare dimprejur, Talabă întrebă 
aspru: 

— Cine ţi-a spus ţie, măi creştine, că vodă împarte pământ 
la oameni? 

— Toată lumea ştie, numai voi nu auziţi! răspunse Trifon 
cu imputare. 

— Trebuie să împartă, că altfel nu mai putem trăi! adăugă 
un glas gros şi înăbuşit, parc-ar fi răbufnit din adâncurile 
pământului. 

Luca Talabă înţelese că mulţimea e împotriva lui şi urmă 
cu alt glas: 

— Bine-ar fi să fie cum credeţi voi, fraţilor, dar mă tem că 
noi om rămânea cu vorbele şi alţii cu pământurile! C-apoi 
eu dacă mă lupt, pentru mine lupt, măi Trifoane? Ori pentru 
toţi? Eu, slavă Domnului, tot mă mai chivernisesc. Dar, zic, 
de ce să ia alţii moşia muncită de noi şi de ce să n-o 
cuprindem noi, toţi dimpreună? Că doar n-am s-o împart eu 
numai cu Marin Stan, ci cu toţi oamenii de omenie care vor 
să muncească. Şi cu tine, Ignate, şi cu tine, Trifoane, şi cu 
care vă pofteşte inima, numai să ne ajute Cel-de-sus să 
punem mâna pe ea. Aşa-i, măi oameni buni? 

Explicaţiile fură lungi. Primarul zâmbea batjocoritor. Era 
jignit că s-au ascuns de el. Chirilă Păun însă se simţea 
ruşinat. Tot îi venea să oprească pe Luca şi tot nu 
îndrăznea, văzându-l atât de încrezător. În sfârşit, când îl 
auzi spunând că grecul a umblat şi pe la Bucureşti să 
stăruie pentru Babaroaga, socoti momentul potrivit şi 
îngăimă: 

— A umblat şi pare-mi-se că n-a umblat în zadar! 


Luca îşi curmă brusc însufleţirea. Se apropie şi Busuioc de 
la tejghea să asculte. 

— De ce tăcuşi, bre, şi ne-ai lăsat să ne tocmim şi să ne 
sfădim, dacă grecul are hârtia în portofel? se bosumflă 
chiar Pravilă, după ce Chirilă le povesti ce-a aflat din gura 
arendaşului. 

Câţiva mormăiră ceva, pe de lături. Primarul, uitându-şi 
jignirea, făcu îngrijorat: 

— De. 

Atunci Luca Talabă, parcă uluirea i-ar fi schimbat glasul şi 
înfăţişarea, se ridică de pe scaun, fără voia lui, şi vorbi 
printre dinţi: 

— Apoi nici să fim batjocoriţi aşa, nu ne-om lăsa! 

Şi alte glasuri, care mai molcome, care mai dârze, 
repetară: 

— Nu, nu! 

Capitala râdea vesel în podoaba steagurilor tricolore ce 
fâlfâiau pe clădirile principale. Calea Victoriei era presărată 
cu nisip fin, cenuşiu. Mulțimea invadase trotuarele. Soarele 
galben privea indiferent printre nouri. Cortegiul regal 
înainta agale spre Mitropolie. Copitele escadroanelor de 
escortă pârâiau prelung pe macadamul străzii. În frunte, 
într-o trăsură, prefectul poliţiei, în picioare, cu cilindrul pe 
ceafă, se agita ţanţoş, strălucitor, ca un capelmaistru 
răsfăţat, uitându-se înapoi în răstimpuri. 

Camera zumzăia discret, ca un stup în ajunul roitului. 
Tribunele pline de doamne păreau nişte straturi de flori 
multicolore. Briliantele licăreau ca stropii de rouă, 
dimineaţa, pe petalele catifelate, însăşi tribuna diplomatică 
era înflorită de uniformele ataşaţilor militari, printre care 
miniştrii străini, în costumul internaţional al breslei lor, 
făceau impresia unor rozete bătrâne şi ursuze. 

În incintă străluceau plastroanele, cheliile şi decoraţiile. 
Sute de mâini se întindeau şi se strângeau. În faţa estradei 
prezidenţiale era un vălmăşag de fracuri. Ici-colo, câte un 


reprezentant al naţiunii ridica ochii spre tribune, căutându- 
şi invitaţii sau schimbând bezele cu vreo floare zâmbitoare. 

— Uite pe Gogu! şopti Eugenia mişcată, Nadinei, care 
avea pe figură un surâs de satisfacţie. 

De jos, Gogu Ionescu, jovial, făcea nişte semne pe care 
nimeni nu le înţelegea, dar la care Nadina, închipuindu-şi 
că întreabă dacă e mulţumită cu locurile ce i le-a procurat, 
răspunse fără glas şi numai din buze: 

— Foarte bine. Mersi. Perfect. Ai fost încântător. 

Gogu dispăru printre fracuri. Peste câteva clipe însă apăru 
din nou de mână cu Raul Brumaru, care saluta de zor şi 
spunea ceva ce nu se auzea. 

— Dar ăsta ce caută în incintă? întrebă, din spatele 
Eugeniei, Grigore. 

— Cum ce caută? zise Nadina firesc. El nu lipseşte de 
nicăieri. Şi pe urmă are foarte multe relaţii, încât intră 
pretutindeni. 

Deodată se făcu o mişcare în incintă. Pe uşile laterale alte 
fracuri se îmbulzeau înăuntru. Din dreapta intrau arhiereii, 
ceremonios, lucind de podoabe, din stânga, în uniforme de 
gală, numai fireturi şi strălucire, generalii. Pe estradă 
domni gravi se înşirau în ordine. Un glas speriat răcni lângă 
uşă: 

— Maiestatea sa regele! 

O clipă de tăcere frământată, urmată brusc de o răpăială 
furtunoasă de aplauze ce nu mai încetară decât atunci când 
regele, luând o hârtie din mâna şefului guvernului, scoase 
ochelarii, îi aşeză tacticos pe nas şi începu să citească: 

— Domnilor senatori! Domnilor deputaţi! 

La mai fiecare frază aplauzele reizbucneau, când mai 
liniştite, când mai impetuoase, şi regele trebuia să se 
oprească şi se uita pe deasupra ochelarilor la mozaicul de 
figuri cu privirile îndreptate spre dânsul, ca mii de raze în 
focarul unei lentile miraculoase. 

—.grija mea statornică pentru propăşirea ţărănimii 
muncitoare, temelia puternică şi sănătoasă a statului, de 


care depinde viitorul naţiunii. 

În ropotul aplauzelor se amestecă acuma glasul lui 
Grigore, uscat de emoție: 

— Bravo! Bravo! 

Nadina întoarse puţin capul spre el cu o mică privire 
dojenitoare. 

Apoi lectura se sfârşi, ovaţiile petrecură pe rege până la 
ieşire şi toată lumea se urni să plece. 

— Foarte nostim spectacolul! murmură Nadina pe culoar. 
Nu-i aşa? Şi regele ce bine a fost! 

Afară, trăsuri elegante, automobile zgomotoase, zâmbete 
multe şi strângeri de mâini. Şi muzica militară a companiei 
de onoare cântând un marş marţial. 

Câinele lătra să se omoare. Ploua vârtos. 

— la ieşi, măi bărbate, să nu muşte căţeaua pe cineva, să 
mai păţim altă poznă! 

Ignat Cercel se urni de pe laviţă bombănind. Când 
deschise uşa spre tindă, porcul, care râcâise întruna să 
intre, dădu buzna printre picioarele lui în odaie. leşi făcând: 
„Acu lasă-l dracului!” In uşa tinzii strigă: 

— Huo, potaie, fire-ai a dracului să fii tu cu neamul tău! 

De-acolo văzu în mijlocul ogrăzii, bălăcind prin noroi şi 
apărându-se cu umbrela deschisă de câinele ce se repezea 
mereu, pe perceptorul Bârzotescu urmat, la câţiva paşi, de 
straja satului. 

— Aşteptaşi, măi Ignate, să viu eu la tine şi încă pe vremea 
asta, ai? Nu ţi-a fost milă de ostenelile mele, ai? 

Țăranul uluit aruncă întâi după câine: 

— Huo, javră! Nu pricepi de vorbă! Pe urmă îşi îndulci 
glasul: 

— Ce să aştept, domnule, păcatele noastre! Da uite, ne 
ţine sărăcia în braţe de nici nu ne mai lasă să răsuflăm. Că 
altfel veneam, vai de mine, cum să nu viu! Că doar ştiu 
destul de bine unde-i primăria şi nici picioarele nu mă dor, 
slavă Domnului. 


Perceptorul ajunse la el. Închise umbrela, scuturând-o 
binişor de ploaie şi zicând: 

— La plata birului hop cu sărăcia, altfel însă dă-i cu 
cârciuma! Lasă că vă ştiu, Ignate! Pe mine nu mă prostiţi, 
degeaba! Cu voi îmi prăpădesc tinereţea şi sănătatea! 

— Ce cârciumă? protestă ţăranul. N-am mai pus ţuică-n 
gură de nici nu mai ţin minte, că unde să ne mai ardă de 
băut dacă. 

— Ia lasă vorba, că n-am venit la taifas! îl întrerupse 
Bârzotescu intrând în casă. 

Muierea încremenise lângă vatră, cu cei patru copii lângă 
ea, ca o cloşcă speriată de uliu. Porcul grohăia mulţumit şi 
ridică râtul mirat. Perceptorul se înţepeni în mijlocul odăiţei 
şi se uita împrejur cercetător. Lung şi deşirat cum era, 
ajungea cu capul până în grinzile tavanului. Luă registrul 
de la strajă, însemnă ceva şi rupse o foaie. 

— Ascultă, Ignate! zise pe urmă sever. Acu ţi-am scris 
porcul, că altceva de preţ văd că n-ai. Ai auzit? Nu-liau 
deocamdată, să nu zici că-s rău. Dar să nu crezi că am să te 
aştept mai mult de o săptămână, că nici pe mine nu mă 
aşteaptă cei mari, şi nici n-am să mai viu pe aici să-mi stric 
ghetele prin cele băltoace, că voi nu-mi cumpăraţi altele şi 
m-aţi lăsa să umblu desculţ. Aşa, Ignate, să vii curând- 
curând, că altfel vine porcul la mine şi nici nu se mai 
întoarce! 

Atunci femeia izbucni amărâtă: 

— Aoleo, doar n-o să ne iei purcelul, domnule, să-mi 
rămâie copiii flămânzi, că atâta avem şi-am rupt de la gura 
noastră să-l cresc, că vite nu putem ţinea dacă nu-i nutreţ şi 
porumbul. 

Bârzotescu, parcă nici n-ar fi luat notă de existenţa ei, ieşi 
plecându-se adânc, să nu se lovească cu capul de pragul de 
sus. Ignat îl petrecu după cuviinţă până-n ogradă, abătut, 
bâiguind mereu ca o scuză şi o plângere: 

— Apoi ce să facem, dom' perceptor, ce să facem? 


Aristide Platamonu trimise servitoarea să cheme puţin pe 
fata logofătului, pe Gherghina. Ea are să ştie să-i calce 
pantalonii frumos, cu dungă, nu ca toantele astea care nu-s 
în stare nici măcar să încălzească bine fierul. 

Era singur acasă. Bătrânul avea un proces la Costeşti, la 
judecătorie, şi pusese martor şi pe Chirilă Păun. Plecase cu 
brişcă de dimineaţă împreună cu doamna Platamonu, luând 
şi pe Chirilă cu nevastă-sa. Au vrut să-l plimbe şi pe Aristide 
puţin, dar el a refuzat. Tocmai va profita de singurătate ca 
să citească serios. Soră-sa se afla de o săptămână la Piteşti, 
într-o familie prietenă, să se mai distreze. 

Gherghina intră cu sfială în camera tânărului stăpân, 
împreună cu servitoarea. 

— Uite, fetiţo, tu eşti deşteaptă şi îndemânatică şi ai să-mi 
faci un serviciu. 

Aristide îi explică. Fierul se încălzise. Pe masă erau întinşi 
pantalonii alături de cârpa udă. Izgoni pe servitoarea 
neghioabă, să n-o vază în ochi. 

— Eu am să încerc, conaşule, zise Gherghina speriată şi ea 
de cearta servitoarei. Dar nu ştiu dacă am să pot bine. 

Se apucă de lucru. Aristide, lângă ea, o privea. Trupul ei 
mlădios era plecat uşor peste fierul de călcat. Basmaua 
roşie, legată la spate, îi strângea capul şi-i lăsa gol gâtul 
plin şi puţin îndoit. Printre umăr şi capul lăsat într-o parte 
tânărul îi vedea, sub ia subţire şi descheiată, sânii rotunzi, 
mărişori, cu nişte sfârcuri ca mugurii plăpânzi. Se aplecă 
uşor şi-i atinse gâtul cu buzele. Gherghina tresări şi 
întoarse spre dânsul doi ochi plini de spaimă. 

— De ce crezi că te-am chemat, Gherghino? şopti Aristide, 
luându-i fierul din mână şi aşezându-i pe un suport. Pentru 
astea? urmă apoi arătând dispreţuitor fierul. Pe o fată 
frumoasă ca tine? 

Gherghina se retrăgea spre uşă cu aceiaşi ochi în ochii lui. 
El o apucă de mână: 

— 'Ţi-e frică de mine? Spune drept! Se poate? Şi eu numai 
pentru tine n-am rămas la Bucureşti, de dragul tău. 


Fata încercă iar să se apropie de uşă. Atunci tânărul 
întoarse cheia în broască şi o cuprinse de mijloc, 
continuând cu acelaşi glas lacom şi fierbinte: 

— De ce nu vrei să râzi niţel, Gherghino? De ce te uiţi aşa? 
Nu, nu, nu vreau să te uiţi aşa! 

Îi sărută gura, ochii, obrajii. Gherghina murmură: 

— De ce-ţi baţi joc de mine, conaşule? 

Şi simțindu-se dusă spre colţul unde văzuse canapeaua, 
adăugă: 

— Nu vreau! Nu vreau! [ip! Să ştii că ţip! 

— Nu fi proastă, Gherghino! Nu, nu! bodogăni Aristide 
crâmpoţindu-i gura cu gura lui. 

Cortina căzu în ropote de aplauze. Luminile ţâşniră brusc 
în sala încinsă de căldură şi de miros de oameni mulţi. 
Câteva minute urmară rechemările actorilor, apoi lumea se 
linişti şi intrară în funcţie binoclurile. Nadina trona în loja ei 
ca un idol satisfăcut de adoraţia credincioşilor. Îşi aluneca 
alene ochii peste parter, schimba saluturi cu câte o lojă. 
După primul examen sumar, spuse încet lui Grigore: 

— Ai văzut? Până şi Predelenii sunt toţi în păr. Ce-o fi păţit 
zgârcitul de-a cheltuit atâţia bani? 

— Şi nici măcar n-am trecut pe la ei! zise bărbatul cu 
regret. Nu ştiam că s-au întors de la ţară. 

Începură defilările. Loja se umplu de extaz: 

— A, a fost superb! Ce mare artist! A jucat încântător! Am 
văzut piesa şi la Paris. Da, tot cu el. 

Grigore profită de îmbulzeală şi se repezi la loja lui 
Predeleanu. După primele cuvinte, lecla observă cu mirare: 

— Dar te-ai schimbat de tot? Parcă eşti alt om! 

— Se cunoaşte? făcu Grigore. Mi-e cam ruşine şi totuşi. 
Sunt îndrăgostit rău! 

Olga îi aruncă o privire cu un surâs ştrengăresc. Tecla, 
însă, uitându-se o clipă la loja Nadinei plină de o diversitate 
de admiratori, murmură pe gânduri: 

— Ce-i drept, parcă s-a făcut mai frumoasă şi mai 
fermecătoare. 


Tânărul luga îi sărută mâna, recunoscător. 

Când se ridică iar cortina şi se întunecă sala, Nadina şopti: 

— Unde mergem după spectacol, Grig? 

Şi mai târziu, în momentul culminant al dramei de pe 
scenă, continuă cu drăgălăşenie: 

— A descoperit Raul un local nou, absolut parizian şi 
retras, unde nu merge decât lumea cea mai bună. L-am 
trimis să ne rezerve o masă şi să fie aici, la sfârşit, să ne 
conducă. Am făcut bine? Vine şi Gogu cu consoarta lui. 

— 'Tot ce faci tu e bine! răspunse Grigore mângâindu-i pe 
furiş braţul gol rezemat pe speteaza fotoliului. 

Un mic restaurant de noapte, într-o străduţă dosnică. 
Exterior modest. Înăuntru însă lumină orbitoare, lux căutat, 
atmosferă caldă, chelneri francezi pur-sânge şi câteva 
atracţii senzaţionale. Patronul, om dintr-o familie 
boierească, cu nume distins, care şi-a mâncat o avere 
imensă la Paris şi din resturi a înjghebat localul de curând, 
ca să aibă o ocupaţie, îşi primeşte clienţii personal şi 
ceremonios ca un senior pe invitaţii săi la o recepţie selectă. 
Raul Brumaru, fireşte, prieten cu proprietarul, face 
spiritual prezentările. Şi Nadina surâde încântată şi repetă 
întruna: 

— Ah, oui, c'est vraiment tres chic, tres parisien!43) 

Mica sală s-a umplut de domni în frac şi doamne decoltate. 
Chelnerii se strecoară ca umbrele, echilibrând tăvi de 
argint încărcate. O dansatoare spaniolă, într-un pătrat 
rezervat, acompaniată de o orchestră specială de chitarişti 
spanioli, îşi învârteşte temperamentul cu stridente vibrații 
de castaniete. Orchestra mai continuă un răstimp cu arii 
madrilene şi sevilane, apoi dispare pe urmele dansatoarei, 
făcând loc unui pianist care preludează somnolent şi 
nonşalant, pregătind intrarea unui şansonetist francez, 
drăguţ, elegant şi foarte răsfăţat, primit cu ovaţii frenetice 
de publicul cunoscător. Cântărețul surâde galant în dreapta 
şi în stânga, lumina se stinge, rămân numai câteva becuri 
albastre - e romanţa reveriei. Urmează altele, fiecare cu 


lumina ei. Apoi un chelner îi oferă o chitară, lăsată pe colţul 
pianului de un spaniol, se face lumină trandafirie şi 
răsfăţatul publicului se apropie de Nadina şi cântă înfiorat 
cupletul amorului fără speranţă. 

Aerul s-a îmbâăcsit de fum şi de aburi de vinuri grele. Ochii 
lucesc. Lumina albă tremură pe feţele obosite. Glasurile 
bâjbâie distrate. 

În trăsură, îmbondorită în blană, Nadina spuse bucuroasă: 

— Bine c-au început şi Bucureştii să devie oraş mai 
civilizat, nu tot mititei, şi lăutari, şi mojicie! Nu-i aşa, Grig? 

— Da, sigur! 

— Şi şansonetistul foarte interesant! adăugă ea după o 
pauză. Ai văzut că numai mie mi-a cântat? 

Grigore o simţea lângă dânsul, fericită şi caldă. Zise cu o 
voce avidă şi supusă: 

— Tu eşti cea mai frumoasă! 

— Tu eşti, Petrică? 

— Eu, eu! Hai, deschide, mamă, hai! 

Intră. În casă era întuneric. Numai focul din vatră 
răspândea un rotocol de lumină roşcată. 

— Mi se pare că nici nu dormeai? întrebă Petre. 

— Ce să dorm? Că până le-am dat de mâncare, până s-au 
culcat ei, a trecut vremea, zice maică-sa horobăind pe lângă 
foc. Dar şi tu, dragul mamei, târziu mai vii şi greu mi-e şi 
mie că sunteţi mulţi şi nu mai ştiu cum să împart ca să-ţi 
opresc şi ţie, să-i satur şi pe ei, of, Doamne! 

Petre se aşeză pe laviţă. Oftă: 

— Apoi nu stau nici eu de bine şi de petreceri, mamă! 

Smaranda îi puse pe masă o farfurie cu mâncare. Un 
răstimp nu se mai auziră decât sorbiturile lui flămânde şi 
molfăitul fălcilor. Pe altă laviţă, într-un pat şi pe cuptor 
dormeau ceilalţi copii, cu respiraţii grele. Pe urmă, după ce 
îşi mai potoli puţin foamea, Petre începu să-i spuie, printre 
îmbucături, că tot n-a izbutit să o rupă la boierul cel bătrân 
nici aşa, şi nici aşa. Logofătul zice mereu c-o fi, c-o păţi, că 
boierul se ţine de vorbă când făgăduieşte, că lui i-a spus 


atunci, astă-iarnă, să plătească boul, dar n-a spus să nu 
oprească datoria. 

— Aşa m-a purtat şi pe mine, de au trecut săptămânile şi 
lunile, că în curând se împlineşte anul de când s-a prăpădit 
bietul tată-tău! bolborosi femeia cu glas lăcrimat. 

— Ei, dar de lăsat nu mă las, să ştiu de bine că se întâmplă 
orice! făcu flăcăul hotărât. Nu las, că-i dreptul nostru şi nu 
cerem de pomană, că taica pentru dânşii a muncit până l-a 
luat Dumnezeu. 

Sorbi ultimele linguri din farfurie. Tăcu îndelung. Se uita 
la flăcările roşii ce fâlfâiau în vatră cu un duduit leneş. Apoi 
cu glas mai molcom zise iarăşi: 

— Rabzi, rabzi şi oftezi, până nu mai poţi, ş-apoi. 

Iar tăcu şi, după un răstimp, urmă gânditor: 

— Că spuneau şi oamenii şi se sfătuiau cum să mai facă şi 
ce să facă? D-aia am şi întârziat aşa. 

Se întrerupse, parcă şi-ar fi adus aminte, şi întrebă: 

— Da de ce nu aprinseşi lampa, mamă? Ori nu mai e gaz? 

— Ba mai e niţel, dar ziceam că e destulă lumina focului. 

Petre dădu din cap, apăsând: 

— Că bine zici, face şi focul lumină când nu-i alta! 

O flacără trosni aţâţându-le şi pe celelalte. Faţa lui Petre 
se roşi. Umbra lui juca pe perete şi peretele parcă se 
clătina. 

Titu Herdelea scrise acasă despre toate prin câte a trecut 
până ce acum poate zice că i-a ajutat Dumnezeu de s-a 
aranjat bine de tot. Se lăuda în scrisoare şi lăuda Drapelul 
ca fiind un jurnal foarte important. Îi trimise bătrânului 
Herdelea, pentru că îl ştia mare amator de ziare, un pachet 
voluminos cu diferite foi, având grijă să încadreze cu roşu în 
Drapelul tot ce înscrisese dânsul şi mai ales cele două 
articole de fond în care se lupta viguros cu însuşi contele 
Apponyi. Nu uită, fireşte, să ridice în slavă pe Grigore Iuga 
(a cărui nevastă e o minune de frumuseţe şi eleganţă, de s- 
ar prăpădi de admiraţie toate domnişoarele de prin 
Amaradia şi împrejurimi când ar vedea-o), să povestească 


cum a petrecut la castelul lor de la ţară, ceva în felul 
castelului grofilor de la Beclean, şi cum s-a întors la 
Bucureşti cu automobilul, o distanţă cam cât de la Bistriţa 
până la Cluj. Transmise bătrânului complimente prieteneşti 
de la Gavrilaş, care este pentru dânsul ca un părinte, iar din 
parte-i salutări tuturor cunoştinţelor şi îndeosebi preotului 
Belciug, fiindcă în cele din urmă s-a purtat aşa de frumos, 
încât trebuiesc uitate micile neînţelegeri din trecut. Adăugă 
că îl aşteaptă pe Belciug să vie în ţară, cum a făgăduit pe 
când se muncea cu clădirea bisericii noi din Pripas; cum e el 
văduv şi cu stare, poate veni lesne şi nu-i va părea râu de 
cheltuială, căci Bucureştii e un oraş mai simpatic ca 
Budapesta, afară că e inima românismului. Felicită solemn 
pe Ghighi pentru logodnă şi o îndemnă să fie bucuroasă de 
Zăgreanu, care e un băiat eminent. Rău îi pare că va lipsi 
de la nuntă, dar are acuma atâtea ocupaţii, că nici nu se 
poate gândi să le întrerupă, mai ales că nici banii nu prea îl 
dau afară din casă, deocamdată. 

Nu pomeni însă nimic despre micile lui afaceri amoroase, 
deşi ştia că, în special pe Ghighi, ar interesa-o grozav. Nu 
voia să se mai afle prin Amaradia că el şi aici umblă după 
lucruri neserioase, deşi în ultimele săptămâni, de când a 
scăpat de grija vieţii de toate zilele, tocmai lucrurile acestea 
îl preocupau mai mult. 

Doamna Mimi s-a ţinut de cuvânt şi a revenit să-şi vază 
camera de fată într-o după-amiază când ştia că mamă-sa nu 
e acasă. S-a dezbrăcat singură şi îndată s-a vârât în 
pătuceanul ei de odinioară. Pe urmă, de câte ori venea, se 
dezbrăca la fel, lepădându-şi acuma şi cămaşa, încât 
rămânea goală cum a născut-o doamna Alexandrescu; îşi 
admira nudul în oglinda mare cu ramă de nuc, tot de pe 
vremea fecioriei ei, şi apoi repede se ascundea în 
pătuceanul cu visurile. 

Titu a primit-o cu emoție mare întâi şi s-a simţit mândru că 
a cucerit o femeie atât de încântătoare. Curând însă a 
înţeles că nu este el singurul mândru şi fericit, că lui îi revin 


numai rămăşiţele şi că cucerirea lui se datora unui capriciu 
întâmplător al ei de a fi iubită de un poet. De altfel, Mimi 
însăşi nu s-a sfiit să-i spuie clar că nu trebuie să fie 
pretenţios şi nici să o plictisească cu gelozia, fiindcă destul 
o sâcâie bărbatul ei cu d-astea. Fireşte, tânărul s-a 
resemnat cu situaţia. Îşi zise că, la urma urmelor, ea îi 
dăruieşte ce poate şi de ce ar refuza el pe o femeie drăguță, 
când nici nu-l costă nimic. 

Totuşi, se iviră şi inevitabilele mici complicaţii. Eleva lui, 
Marioara, a mirosit ceva şi a început să-i facă imputări că ea 
nu e fată de pe străzi, că dacă n-o iubeşte cu adevărat, 
pentru ce nu-i spune pe faţă, nu să-şi bată joc de ea 
înşelând-o cu cine ştie cine, şi sfârşind printr-o discretă 
ameninţare că se va plânge doamnei Gavrilaş de purtarea 
lui neleală. O seară întreagă a trebuit să-i explice şi să-i jure 
că numai pe ea o iubeşte, ca s-o astâmpere. 

Ba într-o zi s-a pomenit cu doamna Alexandrescu că îl 
apostrofează atât de jalnic, de parcă ar fi părăsit-o Jenică: 

— Domnu Titu, din suflet te rog şi te implor, ia seama să nu 
se nenorocească din pricina matale biata Mimi! Ea te-o fi 
iubind, sărăcuţa, c-am observat de atunci că îi eşti simpatic, 
dar dumneata trebuie să fii mai cuminte şi s-o fereşti, să nu 
care cumva să prindă de veste Vasile, că se întâmplă o 
nenorocire. Nu zic şi nu-ţi reproşez, că pasiunea aşa vine, 
pârdalnica, şi Mimi, sărmănuţa, nu-i de mirare că i s-a urât 
şi ei cu un bărbat ciufut şi mojic, dar. 

Tânărul Herdelea ascultă cu resemnare lamentaţiile 
gazdei sale şi numai la sfârşit articulă un slab protest, menit 
mai mult să-i evidenţieze cavalerismul decât să fie crezut. 
În realitate se jena de doamna Alexandrescu din pricina 
Tanţei, căreia începuse a-i face curte foarte stăruitor. 
Doamna Alexandrescu l-a dus deunăzi la părinţii fetei, l-a 
prezentat şi l-a lăudat, iar pe urmă ela devenit un musafir 
asiduu în casa din dosul gării, proprietatea domnului 
Alexandru Ionescu, şef de birou la Finanţe. Tanţa era acum 
iubirea lui cea frumoasă şi adevărată. Graţie ei i-a revenit 


inspiraţia poetică. În fiecare seară, scăpat de obligaţiile 
pentru Drapelul, învăluit într-un nour de fum de ţigări, scria 
versuri de glorificare a făpturii divine. De altfel, Tanţa 
răspundea cu aceleaşi sentimente. Deşi sfioasă, i-a 
mărturisit că nici n-ar mai putea trăi fără el. Trei zile dacă 
nu-l vedea, născocea motive să fie la Lenuţa, confidenta 
dragostei ei, care, fireşte, chema pe Titu. 

Toate acestea nu-l împiedicau să-şi împlinească meseria, 
ba chiar îl stimulau. În fiecare dimineaţă se prezenta 
conştiincios la Drapelul, cu manuscrisul pregătit. Găsea 
totdeauna numai pe Roşu, la acelaşi birou, parcă nici nu s- 
ar fi clintit de-acolo. Spre amiazi îşi mai făceau apariţia 
reporteri, redactori, veşnic grăbiţi şi agitaţi şi nemulţumiţi, 
discutând violent şi abţinându-se permanent de a scrie. 
Altminteri însă, Herdelea era singurul tovarăş redacţional 
al lui Roşu, care îi spunea deseori: 

— Să ştii, puiule, că tu ai să ajungi! Ascultă-mă pe mine ce- 
ţi vorbesc, că eu nu vorbesc fleacuri ca domnişorii ăştia 
care vin cu pălăria-n cap, se grozăvesc, mint şi nu-s capabili 
să scrie un rând cumsecade. Ai să ajungi, băiete, pentru că 
îţi place munca şi nu te codeşti! Să ştii! Ai şi talent, eşti şi 
sârguitor, tocmai ce trebuie unui gazetar bun. Nu zic, se 
poate să te laşi de meseria asta, că te văd băiat cinstit şi 
corect, şi anevoie răzbeşti în gazetărie când eşti aşa, dar 
oriunde te-ar duce destinul, ai să faci treabă, să ştii de la 
mine! 

Titu Herdelea se credea la rându-i obligat să-i raporteze 
când a luat masa la Gogu Ionescu sau când a fost poftit la 
Grigore Iuga, şi alte asemenea evenimente de ale sale de 
interes mai public. Secretarului nu-i plăceau şi le considera 
apucături de arivism, enunţând dogmatic că ziaristul să 
rămâie în lumea lui, să nu se vâre printre ciocoi, să-şi 
adoarmă conştiinţa. Gazetarul trebuie să-şi păstreze virgină 
facultatea de a protesta şi a biciui necontenit, mai cu seamă 
în ţara noastră, unde fărădelegea e singura lege perfect 
valabilă. 


— Deschide ochii, puiule, şi uită-te împrejur! Te-ai plimbat 
la ţară în automobil şi prin castele ciocoieşti şi n-ai pus 
urechea la pământ să asculţi glasurile care nu se aud. Din 
automobil nu se vede şi nu se aude nimic. Şi nici pe 
trotuarele Bucureştilor. E falsă şi artificială toată aparenţa 
asta de lux şi civilizaţie. Realitatea e alta, tinere! Exportăm 
zeci de mii de vagoane de cereale şi câteva milioane de 
ţărani n-au nici porumb pentru mămăliga cotidiană! înţelegi 
ce va să zică asta? Cu luminile Bucureştilor ne înşelăm pe 
noi înşine. Nu ne aruncăm privirea dincolo, fiindcă ştim că 
dincolo e prăpastia şi numai privind în ea ne-am cutremura. 
Nu lux, nu automobile şi castele, puiule! Astea-s pojghiţa 
care acoperă un vulcan de dureri. Ca mâine se sparge 
pojghiţa şi atunci! 

Titu se obişnuise deja cu catastrofismul. Nu era om să nu 
lăcrimeze, de îndată ce venea vorba de stările generale, 
asupra durerilor ţărănimii, completându-le cu profeţiile 
crâncene de rigoare. Aşa a fost probabil totdeauna şi va fi 
totdeauna. Orăşenii, care cunosc ţara din vilegiaturi 
pitoreşti, au o mare predilecție pentru ţăranii veşnic porniţi 
să se revolte, tocmai pentru că sunt asiguraţi că ţăranii 
români nu sunt în stare să se revolte aievea niciodată. 

— Ce-ar fi, Grig, să facem Crăciunul la ţară? zise Nadina 
cu mare voioşie într-o zi când se apropiau sărbătorile. 

Grigore luga răspunse numai cu o privire plină de 
recunoştinţă. Propunerea o considera o atenţie delicată 
pentru dânsul. Nimic nu I-ar fi putut bucura mai mult decât 
dovada aceasta de apropiere sufletească. Iubirea lor ajunge 
astfel să se cimenteze prin înţelegerea reciprocă. Pasiunea 
trupească devine în sfârşit durabilă, fiindcă se alimentează 
din esenţa inepuizabilă a sufletelor. Dacă ar fi adoptat de la 
început faţă de ea atitudinea de azi, câte amărăciuni şi-ar fi 
cruțat unul altuia! Fericirea n-o poţi gusta decât când te-a 
purificat nefericirea. 

Detaliile le stabiliră uşor. Grigore se mulțumea să 
înregistreze dorinţele ei, ca să-i fie toate împlinite cu 


sfinţenie. Primul punct era că vor petrece Crăciunul la 
Amara, dar revelionul îl vor face negreşit în capitală. 
Acceptat. Al doilea că trebuie să fie un Crăciun vesel, cu 
lume multă şi lăutari buni. Acceptat, fireşte. Vor fi prezenţi 
toţi vecinii lor mai subţiri de la ţară. Despre asta va îngriji 
bătrânul, care are să fie plăcut surprins de hotărârea lor. Îi 
va scrie să poftească şi pe prefectul judeţului, de la Piteşti, 
ca să fie reprezentat şi guvernul la veselia lor. Nadina 
surâse; i se părea comic cu prefectul. Grigore întrebă: 

— De la Bucureşti luăm pe cineva sau mai bine nu? 

— A, s-ar putea? se miră Nadina. Apoi dacă ar fi numai 
moşieri şi arendaşi, inclusiv prefectul, ne-am urca pe pereţi 
de plictiseală! Trebuie să conteze neapărat pe Gogu şi 
Eugenia, care au invitată la ţară şi familia unui frate al ei, 
profesor, sau aşa ceva, la Giurgiu. Evident, au să vie 
împreună cu musafirii lor. Pe urmă câţiva băieţi mai 
spirituali, să aibă cu cine sta de vorbă. Măcar doi-trei. Când 
rosti numele lui Raul Brumaru, observă, sau i se păru, o 
uşoară crispare pe figura lui Grigore, încât adăugă repede: 
Dacă nu-ţi convine, renunţ, Grigule! M-am gândit însă la 
Raul pentru că e totdeauna vesel şi. 

— O, de ce? Foarte bine! Bietul Raul! zise bărbatul cu o 
compătimire dispreţuitoare. 

— Uite, poate să vie şi tânărul cela, cum îl cheamă, din 
Ardeal? continuă Nadina. Îl vom pune să ne cânte colinde 
ardeleneşti. 

Crăciunul cădea într-o joi. Nadina hotări să plece cu toţii 
marţi după-amiază la Amara, să doarmă acolo în tihnă, ca 
să fie odihniţi pentru seara din ajun. În Gara de Nord îi 
aştepta numai Raul; ceilalţi cavaleri mondeni se scuzaseră 
în ultimul moment. De-abia dincolo de Chitila apăru şi Titu 
Herdelea, radios şi aferat. Minţi că a sosit chiar când a 
plecat trenul şi s-a instalat în alt compartiment. De fapt 
venise cu o jumătate de oră înainte şi şi-a asigurat un loc 
bun în clasa a treia, deoarece călătorea pe buzunarul lui şi 
de ce să-şi risipească gologanii. 


Numai Grigore îi ascultă scuzele şi explicaţiile. Nadina îi 
surâse indiferentă, rămânând atentă la Brumaru, care îi 
relata o povestire picantă după Vie Parisienne fără a se 
întrerupe decât o secundă pentru a întinde lui Titu mâna 
stângă şi a-i zice: „Ce mai faci, monşer?” Tânărul Herdelea 
mai făcu puţină politică cu Grigore, află că Gogu lonescu e 
la Lespezi de trei zile şi se bucură că se va întâlni cu 
Alexandru Pintea, pe care-l cunoscuse de asemenea la 
Sângeorz. Pe urmă găsi un pretext să se retragă în 
compartimentul său, fiindu-i frică să nu dea conductorul 
peste el şi să-l facă de râs, că stă la clasa întâia cu bilet de a 
treia. 

Zăpada ce o lăsaseră în Bucureşti era o jucărie faţă de ce 
găsiră la Amara. La sosire, în Costeşti, îi aşteptau sănii. 
Nadina tresăltă de bucurie. Cum ajunseră acasă, porunci 
pentru a doua zi o plimbare cu sania prin împrejurimi. 

Grigore se sculă mai devreme, să îngrijească de plimbarea 
proiectată. Avu însă o surpriză neplăcută. Aseară, Ichim, 
bătrânul vizitiu de nădejde, după ce a deshămat iepele de la 
sania cea bună şi le-a adăpat, când le-a băgat în grajd să le 
lege la ieslea lor, nu se ştie cum şi ce, dar s-a pomenit cu 
iapa roaibă, sperioasă, că începe să sară în două picioare, ş- 
apoi să zvârle din copite până tot l-a zdrobit pe bietul om de 
I-au scos pe cergă afară. Aşa că nu-i chip să mai iasă dânsul 
cu sania, iar ceilalţi vizitii nici unul nu s-ar încumeta să mâie 
iepele prea buiestre. Grigore era plictisit şi pentru Ichim, 
dar mai cu seamă din pricina Nadinei care, fiind amatoare 
de iuţeală, nu ar fi mulţumită să o plimbe cu caii de purtare. 
Atunci logofătul Bumbu îşi dădu părerea că ar putea chema 
pe Petrică al Smarandei, c-a fost doar căprar la artilerie şi a 
strunit tot felul de cai, încât are să se joace cu iepele. Îl 
chemară degrabă. 

Totuşi, abia spre amiază porniră. Nadina luă lângă ea pe 
Titu, pe Raul îl trecu în sania a doua cu Grigore, care o 
sărută în gând pentru acest gest. După indicaţiile lui 
Grigore, sania Nadinei o luă înainte având să facă circuitul 


Ruginoasa, Bârlogu, Babaroaga, Gliganu, Lespezi şi acasă. 
Înfăşuraţi în bunzi imense, cât nişte pelerine medievale, 
acoperiţi cu pleduri groase şi îmblănite, sfidau gerul aspru 
ce dăinuia de peste o săptămână. Cum ieşiră din Amara, 
câmpia albă se desfăşura în faţa lor ca o nesfârşită mantie 
de hermină, scânteind în lumina soarelui muşcător. Şoseaua 
tăia o dâră lucioasă, rectilină, pe care sania aluneca 
vertiginos. Petre, în picioare, puţin plecat înainte, îndemna 
iepele arar, cu un plescăit de limbă, energic. În sumanu-i 
cenuşiu, cu căciula neagră de miel pe o ureche, părea mai 
înalt şi mai voinic de cum era. 

Nadina nu mai tăcea din gură, atâta era de entuziasmată. 
Aci spunea ceva lui Titu, aci scotea un strigăt nearticulat, 
aci lălăia un început de galop cantabil şi din când în când 
striga către vizitiu cu o încurajare aţâţătoare: 

— Hai, băiete, hai, nu şovăi! 

— Nu şovăiesc, coniţă, n-aveţi grijă! mormăia Petre fără a 
se întoarce, cu glas în care tremura un râs puţin 
baţjocoritor. 

Goana vijelioasă ţinea de un ceas. Trecură prin Ruginoasa, 
prin Bârlogu, prin Babaroaga, prin Gliganu. Pe când 
alergau acum spre Lespezi, văzură de departe un cârd de 
ciori, poate câteva sute, de-a curmezişul şoselei, o 
împroşcătură de cerneală pe o colosală coală de hârtie. 
Flămânde şi obraznice, ciorile numai când sania era să dea 
peste ele zbucniră brusc de pe pământ cu zgomotos fâlfâit 
de aripi şi croncăneli. Iapa înaintaşă, într-un acces de 
spaimă, făcu o săritură în dreapta să se ferească parcă de 
primejdie, în aceeaşi clipă Petre o croi cu biciul peste burtă. 
Durerea o sperie mai tare, încât zvâcni drept înainte, pe 
şoseaua netedă, într-un galop furios, stârnind şi frica 
tovarăşei sale de oişte. 

— Ce faci? Ce faci? ţipă deodată Nadina. Ne omoară! 
Ajutor! 

Se agăţă îngrozită de gâtul lui Titu, în vreme ce caii, 
sforăind şi ciulind urechile, goneau nebuneşte, izbind 


deseori cu picioarele dinapoi în frontalul bombat al saniei. 
Atunci răsună glasul lui Petre, încrezător: 

— Nu vă speriaţi şi nu vă fie frică, coniţă, dacă sunteţi cu 
mine! 

Glasul acesta aspru şi ciudat îi împrăştie deodată orice 
teamă. Auzi acuma şi pe Titu, care nu-şi pierduse cumpătul, 
zicând: 

— Doamnă, doamnă, nu e nimic, fiţi liniştită! 

Încercă să zâmbească, parcă i-ar fi fost ruşine de spaima 
trecută. Petre, cu spinarea îndoită uşor înapoi, ţeapăn ca o 
stâncă, strângea hăţurile, repetând lin şi totuşi poruncitor: 

— Hohoho! Hohoho! 

Privindu-l, Nadina parcă vedea cum i se încleştează 
muşchii braţelor ca nişte căngi de oţel şi cum îi cresc mereu 
puterile, cu cât îşi înfige picioarele mai dârz în pământ. Îşi 
recăpătă calmul complet. Ajunse iarăşi veselă în Amara şi, 
coborând din sanie, râse de toată întâmplarea, ciripind 
gălăgios: 

— Am tras o spaimă neroadă. Bine c-am avut un vizitiu 
energic! 

Petre îşi întoarse spre ea faţa îmbujorată de bătaia 
gerului, cu mustăcioara aburită şi pişcată de sloiuri, cu ochii 
mici, sfredelitori, în care se jucau licăriri vii de bucurie. 
Spuse: 

— Apoi iepele-s buiece, coniţă, că-s iepe boiereşti, toată 
vremea numai odihnesc şi mănâncă bine şi nu muncesc. 
Cum să nu le ardă de nebunii? 

Şi scuipă triumfător între crupele pline ale iepelor 
extenuate. 

— Bravo, Petre, bravo! strigă Titu Herdelea, care în sfârşit 
izbutise a se descotoşmăni dintre blănuri şi, sărind jos, îl 
bătu protector pe umăr. 

Nadina povesti la dejun întâmplarea, completând-o cu mici 
înflorituri pe care Titu, galant, le confirmă. Înfloriturile se 
înmulţiră şi întâmplarea deveni o aventură, iar Nadina 
însăşi o eroină când repetă povestirea de mai multe ori 


invitaţilor ce începură să sosească mai spre seară. Cu cât 
observa mai mare îngrijorare la interlocutori, cu atât era 
mai mândră, râdea şi declara nepăsătoare că îi plac grozav 
emoţiile violente şi îi pare bine c-a văzut şi moartea cu ochii. 

— Era să mă pierzi, Grig drag. M-ai fi regretat? zise 
sentimental, într-un moment, soţului ei, care răspunse 
mângâind-o ca pe un copil nepriceput: 

— Asta înseamnă că trebuie să fii prudentă cu plăcerile, 
oricât te-ar tenta! 

— O plăcere prudentă nu mai e plăcere! ripostă Nadina 
răsfăţată. 

Miron Iuga îşi primi oaspeţii cu o bonomie ce-i şedea bine. 
Nu poftise dintre vecini pe Platamonu, deşi Grigore crezuse 
că ar fi fost delicat, de vreme ce e arendaşul Nadinei şi al 
lui Gogu, şi nici pe Cosma Buruiană, căruia încă nu-i iertase 
minciuna cu furtul, oricât arendaşul, ca să-l îmbuneze, 
răsplătise pe ţăranii anchetați şi bătuţi de pomană cu câte 
un sac de porumb. 

Pe la şapte seara, sosiră, ultimii, prefectul Andrei Boerescu 
şi generalul Dadarlat, amândoi cu nevestele, venind direct 
de la Piteşti şi urmând să plece pe urmă de aici fiecare la 
moşia lui, unul la Rociu, celălalt la Humele, unde aveau să 
petreacă sărbătorile. Prefectul era un bătrânel mărunţel şi 
rotofei cam de vârsta lui Miron, plin de viaţă şi de vioiciune. 
Studiase odinioară medicina şi chiar avea tăbliţa cu titlul pe 
zidul casei la Piteşti, dar n-a practicat niciodată, simțind o 
repulsie fizică faţă de boli şi suferinţe. Nevastă-sa îi 
semăna, parcă i-ar fi fost soră, şi la înfăţişare, şi la 
temperament. Generalul Dadarlat în schimb, cu toate că 
avea o inimă ca untul proaspăt, părea fioros ca un haiduc 
mai ales din pricina mustăţilor mari, negre, vopsite, cu 
vârfurile răsucite dârz, care contrastau cu părul de pe cap, 
rar şi cam cărunt. Doamna general, voinică şi înaltă ca şi 
bărbatul ei, era mai tânără mult ca dânsul şi încă cochetă. 

Marele hol ajunsese aproape neîncăpător. Prefectul, 
neuitându-şi calitatea, îşi luă pentru început un aer de 


gravitate pe care însă îl lepădă repede, ca să nu-şi strice 
pofta de mâncare. Când află că Titu Herdelea e ziarist din 
Bucureşti şi încă de la gazeta guvernului, îl trase într-un 
colţ şi-l chestionă amănunţit asupra situaţiei politice, 
demonstrându-i că în judeţul lui lucrurile merg strună şi că 
el e popular şi iubit. 

În centrul interesului general continuă să rămâie aventura 
Nadinei, constituind, de altfel, şi un subiect la care putea 
participa toată lumea cu deplină competenţă. Însuşi Ioniţă 
Rotompan, o fire mai închisă, şi chiar ursuz, trăind 
singuratic la moşia-i Goia de când şi-a măritat fata, îi puse 
câteva întrebări şi dădu din cap ocrotitor. Colonelul 
pensionar Ştefănescu, arendaşul moşiei Vlăduţa, îşi adusese 
toate trei fetele, deopotrivă de drăgălaşe, în speranţa că 
Nadina, cu relaţiile ei în lumea bună, va fi adus de la 
Bucureşti şi tineri serioşi. Nadina le-a îmbrăţişat într- 
adevăr foarte amabil şi a poruncit lui Raul să le facă curte, 
însărcinare de care el se achita conştiincios şi cu câte-o 
privire tainică desperată după Nadina. Căpitanul Lache 
Grădinaru, crezându-se irezistibil pentru că numai cu 
săbioara lui a cucerit proprietatea Cantacuzu, de peste trei 
mii de pogoane, ca supliment la o nevastă urâţică şi 
prostuţă, bătea zelos din pinteni pe lângă Nadina şi-şi 
sublinia străduinţele cu câte un suspin însoţit de 
întoarcerea ochilor pe dos. Ca să scape de el, Nadina fu 
obligată să se retragă puţin deoparte cu Titu Herdelea. 

— E idiot râu căpitanul ăsta! zise ea plictisită. 

Titu se socotea întrucâtva tovarăş şi complice. Aflându-se 
acuma între patru ochi cu ea, i se păru şi mai frumoasă, 
decoltată adânc şi cu braţele goale cum era, şi cu o 
strălucire stranie pe figura-i enigmatică. Îi şopti cu 
entuziasm reţinut: 

— M-am ales şi eu cu ceva din păţania de azi, că v-aţi 
încolăcit braţele pe gâtul meu cu atâta ardoare de parcă. 

— Vezi, nici nu mi-am dat seama, zâmbi Nadina. Îţi 
închipui, însă, că n-a fost cu intenţie. 


— Din nenorocire! făcu tânărul Herdelea. 

În clipa când să se aşeze la masă, afară, sub ferestre, 
răsună o colindă. Toată lumea o ascultă cu plăcere. Mai 
urmară două. Era corul de fete şi flăcăi înjghebat de 
învățătorul Dragoş înadins, pentru a face o surpriză 
bătrânului Iuga, care fu într-adevăr mulţumit. Porunci să-i 
ospăteze bine pe toţi, iar pe Dragoş îl felicită şi-l opri la 
masă. 

Fireşte, cina se prelungi până spre miezul nopţii, stropită 
cu vinuri variate, animată de muzica vestitului Fănică de la 
Piteşti şi de inevitabilul toast al prefectului, pe care 
bătrânul colonel pensionar Ştefănescu se simţi dator să-l 
completeze cu complimente galante la adresa Nadinei şi a 
celorlalte cucoane prezente. Pe urmă Nadina ceru să 
danseze şi dansul se generaliză fără să se ridice masa. 
Peretele de sticlă dinspre hol se dădu în lături, lăutarii 
trecură la mijloc şi astfel fură împăcaţi şi cei rămaşi în jurul 
mesei, şi dansatorii care se puteau frământa în largul lor 
dincolo. 

Nadina reuşi să înduplece până şi pe Miron luga să facă 
un vals bătrânesc cu ea. Totuşi aici rolul principal revenea 
lui Raul care, pentru a fi pe placul Nadinei, dansă pe rând 
cu toate cucoanele. Singură soţia prefectului îl refuză, 
scuzându-se amabil că nu mai e în vârsta când unei femei îi 
şade bine să-şi arate grațiile. Gogu Ionescu, în ciuda celor 
aproape cincizeci de ani, făcea o concurenţă redutabilă lui 
Raul; adevărat că el juca mai mult cu Eugenia şi de dragul 
ei. Nici Titu Herdelea nu vroia să rămâie mai prejos, 
îndeosebi pentru plăcerea de-a dansa cu Nadina, căreia îi şi 
spuse languros în timpul unui boston: 

— Soarta mă răzbună pentru azi-dimineaţă. Şi-i strânse 
mijlocul. 

Nadina îi zise cu indiferenţă: 

— la seama, că porneşti pe urmele căpitanului! 

Tânărul se pleoşti, parcă ar fi primit un duş rece. Îi era 
ruşine că a fost fără tact şi se retrase la masă, aşezându-se 


modest lângă învățătorul Dragoş. De acolo urmări un 
răstimp pe Nadina, care acuma dansa cu Brumaru. 

— Cel puţin sper că observi cât mă sacrific? întrebă Raul 
ajungând cu ea într-un colţ mai depărtat. 

Nadina se lipi de el, fără să-l privească, în loc de răspuns. 

— Sunt exasperat. Nu mai pot! De ce mă chinuieşti aşa? 
continuă Raul, strângând-o şi alunecându-şi braţul pe 
spatele ei. 

— Ai răbdare! murmură Nadina. Nu mă strânge aşa, că ne 
observă lumea. 

— Mi-ai promis solemn, Nada, nu-i aşa? insistă el. le 
aştept, Nada, auzi? Vii? Vii? 'Te rog. Nada. 

— Da, da. Sss. Taci! şopti ea, încleştându-şi nervos mâna 
stângă pe braţul lui, fiindcă în aceeaşi clipă auzi aproape 
glasul căpitanului întovărăşit de vijelioase bătăi din pinteni: 

— Coniţă, mai fie-vă milă şi de noi ăştia care. 

Nadina părăsi pe Brumaru şi trecu în braţele căpitanului, 
ciripind: 

— Domnul are dreptate. Tu aşteaptă, Raul! Să te 
mulţumeşti cu sfârşitul! 

Căpitanul Grădinaru, încântat, se depărtă cu ea într-un 
elan furtunos şi triumfal. 

Titu Herdelea văzu pe Brumaru rămas în mijlocul holului, 
cu ochii după perechea ce dispărea. Zâmbi în sine satisfăcut 
că şi Raul o fi păţit ca dânsul sau ceva similar şi-şi zise cu 
admiraţie: „Minunată femeie!” 

Lângă el, la masă, discuţia era în toi. Prefectul Boerescu 
adusese vorba despre guvern, lăudându-l negregşit şi astfel 
stârnind Criticile din ce în ce mai vii ale colonelului 
pensionar Ştefănescu, care nu se sfia să declare că 
„mergem spre dezastru sigur dacă se tolerează anarhia”. El 
nu face politică şi nu-i pasă ce partid e la putere, dar 
pretinde ca guvernul să fie energic, să ştie ce vrea şi să 
păstreze ordinea şi disciplina, altfel ne prăpădim. 

— Lasă, colonele, că anarhia numai dumneata o vezi, 
pentru că eşti în opoziţie, zise prefectul cu superioritate. 


Degeaba spui că nu faci politică. N-ai votat cu dumnealor 
acum doi ani? Carevasăzică? 

— Domnule prefect, eu votez cu cine-mi spune conştiinţa 
mea de cetăţean cinstit! strigă colonelul aprins. Nu sunt 
înscris în nici un partid, nici la ei, nici la dumneavoastră, 
tocmai ca să-mi păstrez libertatea judecății! 

— Nu te supăra, colonele, degeaba! reluă Boerescu blajin. 
Eu nu te acuz că ai votat cum ai vrut, dar nu pot admite să 
fim denigraţi pe nedrept. Atât! 

Apoi, fără a mai aştepta să-şi vie în fire pensionarul, se 
adresă deodată, parcă printr-o inspiraţie fericită, 
învățătorului Dragoş, care tăcuse până atunci: 

— Ascultă, domnule. ăsta. cum te cheamă, că ţi-am uitat 
numele. domnule învăţător! 

— Dragoş! completă învățătorul. 

— Da, Dragoş. Spune dumneata, că trăieşti în mijlocul 
ţăranilor şi eşti ieşit din popor, dar spune deschis, fără nici 
o sfială: este linişte şi ordine pe aici ori e cum zice 
dumnealui? Poftim! Te rog! 

După o uşoară ezitare, învățătorul răspunse uitându-se 
drept în ochii prefectului: 

— Este pace şi linişte, dar e şi multă sărăcie! 

Boerescu se încruntă puţin: 

— Sărăcie, da, fireşte. Sărăcia însă nu intră în atribuţiile 
guvernului. Asta depinde de împrejurări şi de oameni. 
Guvernul trebuie să ţină cumpănă dreaptă şi atât! 

Dragoş, ca o justificare, continuă mai viu: 

— Desigur, dar vedeţi dumneavoastră, suntem de-abia la 
Crăciun şi marea majoritate a oamenilor nu mai au porumb. 
E îngrozitor! Gândiţi-vă ce vor face nenorociţii până în 
toamna viitoare? Sunt siliţi să cerşească pur şi simplu. Ce-a 
fost azi aici, la domnul luga, o jale. Zeci de femei şi de 
bărbaţi să se milogească pentru porumb, numai pentru 
porumb, şi să se îndatoreze peste puterile lor. Şi ce-a fost 
aici e pretutindeni, dacă nu şi mai rău. 


Colonelul Ştefănescu îşi redobândi încrederea şi-l 
întrerupse, adresându-se prefectului: 

— Vasăzică întocmai ce afirmam eu, iubite domnule 
prefect! Exact! Oamenii nu se ajung, şi murmură, şi se 
agită, şi ameninţă. Asta nu e anarhie, pentru Dumnezeu, 
domnilor? Şi încă am avut un an mai bunişor, de s-au făcut 
de toate, potrivit. Închipuiţi-vă, însă, dumneavoastră ce s-ar 
întâmpla dac-ar da Dumnezeu o secetă sau altă pacoste! Ei, 
ce să vă mai spun, cred că ţăranii s-ar năpusti, fără multă 
vorbă, la hambarele boierilor, dacă nu şi mai rău! 

Boerescu era încurcat mai ales din pricina lui Titu 
Herdelea, care s-ar putea să bată toba pe la Bucureşti ce-a 
auzit în judeţul lui şi să-i scoată faima că e prefect slab. Se 
gândea la o replică zdrobitoare, nu-i venea nimic în minte şi 
se enerva. Între timp, Miron Iuga observă liniştit: 

— Toate astea sunt efectele demagogiei deşănţate ce se 
face la oraşe. De acolo porneşte răul şi se propagă 
nemulţumirea ţăranilor şi spiritul de dezordine. Când 
oamenii pretinşi serioşi proclamă că ţăranii nu pot trăi 
fiindcă n-au pământ, cum să nu ceară ţăranul pământ şi 
cum să mai respecte învoielile? Aici e buba. 

— Coane Miroane, vorbişi din inima mea! strigă colonelul, 
ţăranul şade la cârciumă, îşi bea acolo toată munca şi pe 
urmă se vaită că nu se ajunge. 

Învățătorul nu se putu opri să nu zică: 

— Adevărat, sunt mulţi beţivi, dar nu. 

Pensionarul nu-i dădu voie să sfârşească şi continuă: 

— Toţi sunt îndărătnici şi lacomi, domnule! De aceea 
trebuie o mână de fier să-i dezmeticească, altfel. 

Prefectul întrerupse batjocoritor, parcă şi-ar fi găsit 
replica definitivă: 

— Dumneata vrei un guvern care să-ţi dădăcească ţăranii, 
colonele! Ei, bată-te să te bată! De ce nu spuneai? Ai văzut 
ce cere dumnealui de la guvern, domnule Herdelea? Ia să 
scrii asta la Drapelul, să-şi dea seama şi cei mai mari câte 
de toate ni se cer nouă, care îi reprezentăm! 


Titu Herdelea surâse înţelegător, iar prefectul trase cu 
ochiul. 

Atunci însă doamna Pintea dădu semnalul plecării la care 
se ralie îndată şi soţia prefectului. Grigore şi Miron 
zadarnic mai încercară să se împotrivească. În câteva 
minute toţi oaspeţii, spăimântaţi că orele sunt aproape 
patru, se ridicară. Se ivi totuşi o problemă gravă, pusă de 
doamna Pintea însăşi: cum să facă oare cu cei trei copii ai ei 
pe care îi culcase îndată după cină şi acuma dormeau duşi? 
Îi era milă să-i scoale şi frică să nu se îmbolnăvească ieşind, 
încălziţi, în gerul de afară. Toată lumea luă parte la 
dezbatere cu diferite soluţii. Grigore hotări să rămâie şi 
soţii Pintea să doarmă aici, iar mâine vor trece la Lespezi 
unde au stat şi vor mai sta destul. Au la dispoziţie o cameră 
bună chiar alături de a copiilor, care e lângă a Nadinei, aşa 
că vor fi ca acasă. 

După ce, încetul cu încetul, musafirii se risipiră şi Miron 
Iuga se retrase în vechiul conac, cei rămaşi se suiră 
împreună la etaj. În hol mai stătură de vorbă câteva minute, 
apoi se despărţiră. Soții Pintea, cu precauţia necesară, îşi 
aruncară ochii în odaia copiilor înainte de-a se retrage în 
odaia lor. Titu Herdelea şi Brumaru, ale căror camere erau 
alăturate şi dincolo de deschizătura mare a verandei cu 
geamlăc albastru de deasupra intrării principale, trecură 
de asemenea la culcare. Cum prin geamlăâcul verandei 
pătrundea lumina lunii pline, Titu se opri un moment în 
mijlocul holului şi de acolo, întorcându-se spre Nadina şi 
Grigore, zise melancolic, cum şade bine unui poet: 

— Ce noapte divină! 

Nadina deschisese uşa iatacului ei. În lumina palidă a 
candelei se vedea patul mare, alb şi cald, cu portretul ei 
deasupra. Grigore întrebă încet: 

— Eşti mulţumită, iubirea mea? 

— M-am amuzat foarte, foarte bine, murmură Nadina şi, 
după o mică pauză, abia stăpânindu-şi moleşeală, adăugă: 
Dar acuma sunt aşa de obosită că. 


Bărbatul o privea. Îi era milă de extenuarea ei vădită. Îi 
şopti blând: 

— Ai dansat prea mult. Ce are a face! Bine că eşti 
mulţumită. Eu te las, inima mea! Noapte bună! 

O strânse în braţe şi-i sărută buzele fierbinţi ca flăcările. 
Desfăcându-se alene din strânsoarea lui, Nadina zâmbi: 

— Cât eşti de drăguţ că nu. Noapte bună, Grig drag! 

Grigore rămase o clipă în faţa uşii ce se închise. Auzi de jos 
şoapte şi paşi, servitorii care făceau puţină ordine înainte 
de-a se duce la odihnă. Stinse lampa ce atârna din tavan. 
Razele albăstrite ale lunii se îngânau cu întunericul negru. 
Îşi cunoştea prea bine drumul prin coridorul mic şi îngust la 
dormitorul lui obişnuit, aflat mai în fund, cu fereastra spre 
conacul vechi. 

Se dezbrăcă, se trânti pe pat. Somnul nu venea. Inima-i 
era plină de o bucurie neastâmpărată. Dorea pe Nadina 
cum n-o mai dorise de mult. Şi totuşi s-a retras aici singur. 
Dacă ar fi insistat. Dar e mai bine aşa. Altfel ce deosebire ar 
fi între iubirea lui şi a unui bădăran care nu cunoaşte decât 
împlinirea poftei cu orice preţ. 

Gândurile îi alergau, se împleteau, se goneau, făureau 
planuri, le sfărâmau, stârneau speranţe. Trecuse mai bine 
de un ceas şi nici urmă de somn. Poate e şi prea cald în 
odaie. Se sculă, îmbrăcă un halat, aprinse o ţigară. Trebuie 
să se răcorească puţin. Întunericul era acuma mai negru. În 
hol razele lunii se zvârcoleau neputincioase. Ajunse 
bâjbâind în deschizătura verandei unde erau câteva 
fotoliuri şi mescioare. Îşi pipăi un jilţ şi se aşeză încet, cum 
şi venise, parcă i-ar fi fost teamă să nu turbure somnul 
celorlalţi. Şedea cu spatele spre peretele care-l despărţea 
de iubirea lui. În faţă, pieziş, prin sticla albastră, îl privea 
discul enorm, speriat şi curios al lunii. Tăcerea, mai mare 
aici decât în dormitorul lui, îi făcea bine ca şi răcoarea ce-l 
înconjura şi-i mulcomea bătăile inimii. Lăsă capul înapoi pe 
rezemătoarea fotoliului şi închise ochii, zicându-şi amuzat: 


„Ce nostim ar fi să adorm aşa!” Din când în când însă 


trăgea din ţigară schiţând câte un rotocol de lumină 
roşiatică. 

Deodată i se păru că o uşă s-a deschis şi s-a închis atât de 
domol, că nici nu i-a auzit zgomotul. Ascultă o clipă, apoi, 
nemaiputându-şi stăpâni răbdarea, se ridică brusc în 
picioare. Jilţul se lovi de perete cu zgomot lânced de vată. 
Se uită întâi în stânga, spre iatacul Nadinei, pe urmă în 
dreapta. Pe zidul dintre uşa lui Herdelea şi a lui Brumaru 
parcă tremura o umbră cenuşie în bezna completă. Grigore 
se apropie intrigat. Umbra era lipită cu braţele 
întredeschise. O apucă de umărul gol şi-n aceeaşi secundă, 
recunoscând-o: 

— A, tu? Credeam, că vreo servitoare. 

Simţi umărul moale, rece şi puţin jilav. Îşi smulse mâna, 
parcă ar fi atins o piele de şarpe. Cuprins de scârbă, şopti: 

— Târfă! 

Apoi întoarse spatele şi porni prin întunericul îngroşat 
spre fund, grăbit, ca şi când un val de frig ar fi ameninţat 
să-i îngheţe inima. 

A doua zi Raul Brumaru, mai matinal decât toţi, cobori 
spilcuit, fericit, fredonând vesel o arie nouă care făcea 
furori la Paris. Jos, dădu peste Grigore. 

— A, Grig? M-ai întrecut, monşer. Credeam că voi fi cel 
dintâi! strigă apropiindu-se cu mâna întinsă. 

Grigore, fără să-i observe mâna, răspunse întunecat: 

— Pleci imediat la Bucureşti! Sania e la scară. 

Brumaru îngălbeni, bolborosi vorbe fără şir, se miră. 
Grigore insistă: 

— Ai un sfert de oră. Grăbeşte-te! 

Peste un sfert de oră Raul era îmbrăcat. Petre, care ţinea 
încă locul lui Ichim, ridică biciul. Pe când porneau, din capul 
scării Grigore strigă: 

— la seama, Petre, cu iepele! 

Capitotul V. 

FRIGURI. 


Toată lumea regretă a doua zi plecarea subită a lui 
Brumaru, o comoară de bună dispoziţie. Totuşi lipsa lui nu 
împiedică să domnească o veselie atât de deplină, că 
doamna Pintea, văzând că soţul ei se întinde la conversaţie 
cu Miron luga şi cu Titu, trebui să fie energică: 

— Aidem să plecăm, Alexandre dragă, altfel ne apucă aici a 
doua noapte! 

Nadina, ca să ia niţel aer şi să se mai dezmorţească, îi 
însoţi până la Lespezi. Se întoarse târziu, tocmai la masă. 

După programul stabilit, ziua a doua de Crăciun urmau să 
o petreacă toţi la Gogu. Bătrânul luga avea să rămâie 
singur; el nu-şi schimbă obiceiurile de-a nu se mişca de 
acasă în zilele de sărbători. Acuma însă Grigore anunţă că 
nici el nu se va putea duce, fiindcă trebuie să se repeadă 
negreşit până la Piteşti, unde a fost chemat de nişte afaceri 
foarte importante şi care nu suferă amânare. 

Titu Herdelea se bucură că va întovărăşi singur pe Nadina, 
deşi ea părea cam plictisită. La Lespezi, unde au fost opriţi 
şi la cină, s-a plâns de bărbatul ei, spunând că sensibilitatea 
firească îi e maltratată în căsnicia asta în fiece moment. 
Spre seară s-a mai înviorat, iar la întoarcere a fost drăguță 
şi veselă, a ciripit tot timpul, a râs de glumele lui Titu, a 
oprit sania ca să admire luna şi a lălăit felurite cântece 
franţuzeşti cu glasul aburit de ger. 

Nadina într-adevăr se simţea într-o situaţie încurcată şi nu 
ştia ce atitudine să aibă din pricina lui Grigore care, fără să 
bage de seamă ceilalţi, nu i-a mai adresat nici un cuvânt, 
necum să-i ceară vreo explicaţie. Bănuia că Grig s-a dus 
după Brumaru, ca să se bată în duel. Un duel însă ar atrage 
după sine inevitabil divorţul. Dacă se înlătură duelul, atunci 
poate Grigore a găsit alt aranjament, mai puţin romantic. 
De aceea a şi vorbit ea la Gogu despre căsnicia ei într-un 
ton care să justifice orice eventualitate ulterioară. 

A treia zi de Crăciun, pe când se întorcea dintr-o plimbare 
pe jos, un grup de ţărani o întâmpină în curtea conacului. 
Se roşi şi se enervă. Între ţărani era şi Petre, pe care 


oamenii îl luaseră socotind că are să fie ascultat cu mai 
multă bunăvoință, fiindcă a purtat-o cu sania. Flăcăul însă 
n-apucă să rostească nici trei vorbe că Nadina îl şi 
întrerupse cu asprime: 

— Ce, aţi început acuma să-mi aţineţi calea? Nu v-am spus 
că nu vând? Atunci ce mai vreţi? De ce nu mă lăsaţi în pace? 
Eu am venit aci să fiu liniştită, nu să. 

Trecu înainte şi urcă treptele mânioasă: 

— Atâta necuviinţă nici n-am mai pomenit! 

Tânărul Herdelea o urmă speriat şi clătinând din cap. N-ar 
fi crezut-o capabilă de o izbucnire aşa de energică. 

Ţăranii rămaseră pe loc. Se uitară unii la alţii nedumeriţi. 
Într-un târziu Marin Stan, potrivindu-şi căciula, făcu 
glumeţ: 

— Îndrăcită muiere! 

Petre însă bombăni mohorât: 

— Apoi stai, cucoană, c-om mai vorbi noi împreună! 

După-masă, la Dragoş, Titu Herdelea trebui să asculte 
iarăşi durerile satului. 

În acelaşi timp, Miron Iuga discuta mai pe îndelete cu 
Nadina, fireşte, despre Babaroaga. 

În sfârşit duminică, a patra zi, pe înserat, sosi Grigore. Se 
scuză că a lipsit atâta vreme şi era vesel, parcă toate i-ar fi 
mers în plin. Înainte de cină spuse Nadinei că ar dori să-i 
vorbească. Simţind în glasul şi în ochii lui o vioiciune 
melancolică, Nadina întrebă cu un zâmbet de ispitire: 

— Vrei să mergem sus la mine? 

— Nu, nu! protestă bărbatul, închizându-se brusc ca în 
faţa unei primejdii. 

Se retraseră într-un salonaş unde Grigore zise liniştit şi 
simplu: 

— Iată ce-am hotărât definitiv! 

Că mâine, luni, cu acceleratul de după-amiazi, ca să aibă 
timp să se pregătească, va pleca la Bucureşti. Se va pune 
fără zăbavă în legătură cu un avocat şi va face ea cererea 
de divorţ. Motivul l-a creat el: părăsirea domiciliului. N-a 


fost, bineînţeles, la Piteşti, unde n-avea ce căuta în zilele de 
sărbători, ci la Bucureşti, să-şi mute toate lucrurile 
personale la mătuşă-sa Mariuca, văduva generalului 
Constantinescu. A făcut gestul, oricât i-a venit de greu, spre 
a evita scandalul. Cu condiţia ca ea să nu tărăgăneze 
divorţul. Altminteri n-ar garanta că va rămânea pasiv până 
la capăt. Tânărul Herdelea o va întovărăşi, ca să nu 
călătorească singură. A luat el biletele la Costeşti, aşa că n- 
au decât să se urce în tren. 

Nadina îl privise întâi intrigată, pe urmă l-a ascultat calm, 
cu o uşoară fluturare de ironie în colţurile gurii. 

— Bine! făcu la sfârşit şi ieşi urmată de aproape de 
Grigore. La masă declară că i s-a urât şi mâine pleacă 
acasă. Miron. 

Încercă s-o mai oprească. În zadar. Îl lasă însă pe Grig aici, 
dacă domnul Herdelea vrea să-i fie tovarăş de drum. 
Fireşte, domnul Herdelea primi cu entuziasm şi de dragul 
ei, şi de bucurie că poate să economisească cheltuiala de 
tren. 

Despărțirea se făcu în hol. Afară era un ger năprasnic. 
Nadina, înmănuşată şi îmbondorită, întinse mâna natural: 

— La revedere, Grig! 

— Adio! şopti aproape imperceptibil Grigore de-abia 
atingând mănuşa, parcă i-ar fi fost frică. 

Bătrânul Miron o conduse până la uşa care rămase un 
răstimp deschisă, lăsând să pătrundă înăuntru un val de aer 
proaspăt şi înviorător. 

— Ce femeiuşcă nostimă şi simpatică! murmură bătrânul, 
frecându-şi mâinile. Păcat că ai lăsat-o să plece aşa curând, 
Grigoriţă! 

Când află despre divorţ, Miron se cruci. Nu se poate! Asta 
e nebunie. Toate explicaţiile lui Grigore fură zadarnice, mai 
ales că el nu-i mărturisea tocmai motivul hotărâtor. 
Bătrânul refuză să admită, deşi nu spunea, socotind că prin 
divorţ ar pierde speranţa de-a mai fi preferat la vânzarea 
Babaroagei. 


— Cred că ea e mai înţeleaptă ca tine şi nu va cere 
despărţirea! făcu Miron Iuga. 

— Ar fi mai dezagreabil pentru ea! zise Grigore. 

Gerul ţinea de patru săptămâni, dinainte de Crăciun, şi 
nici gând să se mai înmoaie. Satul părea îngropat în zăpadă 
până-n brâu. Focul în vatră nu se putea stinge. Boierul 
Miron s-a îndurat de suferinţa oamenilor şi i-a lăsat să-şi 
aducă din pădurea lui crengi, uscături, fără parale şi fără 
să-i însemne în catastife. Dar iarna se lungea şi uscăturile, 
puţine în pădurea boierească. Unii începură să-şi puie pe 
foc gardurile, alţii să-şi taie pomii de prin grădini. 

Duminica următoare primăria se umplu de oameni. 
Primarul Pravilă, venit mai devreme, a aşteptat liniştit să se 
adune lumea şi n-a vrut să spuie nimănui ce porunci are de 
vestit. Numai când a văzut că şi tinda e ticsită şi nici în 
cancelarie nu mai încap alţii, a început să vorbească cu 
glasul uşor tremurat de sfertul de ţuică ce-l dăduse repede 
peste cap la Busuioc, trecând încoace, ca să-şi dreagă 
energia. După ce se lăudă că e un om milos, că se poartă 
bine şi creştineşte cu lumea şi că acoperă multe greşeli, se 
plânse că totuşi Amara ar fi pe cale să ajungă satul hoţilor, 
fiindcă de la Crăciun n-a fost noapte să nu se întâmple 
vreun furtişag. Arendaşul Cosma Buruiană e jecmănit ca-n 
codru şi e ameninţat să rămâie fără porumb de sămânță. 

— Apoi ne-au omorât destul jandarmii astă-toamnă din 
pricina dânsului! mormăi Serafim Mogoş, de-l auziră toţi. 

Primarul recunoscu, dar scuză pe arendaş, că a 
despăgubit pe toţi anchetaţii de atunci, deşi n-ar fi fost 
obligat. Leonte Orbişor strigă din tindă: 

— Numai că bătaia nu se-ntoarce, dom' primar! 

Cosma Buruiană, totuşi, n-a reclamat ca să nu mai afle 
boierul cel mare şi să iasă iarăşi pacoste pe oameni. De vreo 
săptămână răufăcătorii dau târcoale şi pe la curtea 
boierului Miron. Şi încă boierii ca boierii, că omul ciupeşte 
de la boier şi zice că nu-i păcat, că tot din munca lui vine. 
Dar s-a furat şi de la oameni, cutăruia o găină, cutăruia 


porumb. Părintelui Nicodim, barem, ştie tot satul, acum trei 
zile i-au luat toată carnea de la doi porci tăiaţi de Crăciun. 
Ginerele dumnealui, Filip Ilioasa, e de faţă; să spuie dacă e 
adevărat! Primarul făcu o pauză, ca să dea răgaz ginerelui 
să răspundă. Filip, greoi şi tihnit, se scormoni, tuşi, dădu 
din cap, pregătindu-se să dojenească mai aspru pe ticăloşii 
care au păgubit pe însuşi slujitorul bisericii. Până să 
deschidă el gura, Ignat Cercel zise în doi peri: 

— Cine fură fură de la cine are. Că de la alde mine ce să 
fure? Sărăcia? 

Câţiva râseră, şi în cancelarie, şi mai cu seamă în tindă. 
Primarul se supără: 

— Lasă gluma, Ignate, că nu v-am strâns eu aci pentru 
glume, să ştii! 

— Nu-i glumă, dom' primar! făcu ţăranul, reluându-şi 
glasul umil obişnuit. Că porcul mi l-a luat perceptorul la bir, 
porumb n-avem, lemne n-avem şi-mi ţipă copiii toată ziua de 
foame şi de frig. 

— Nu mai putem, oameni buni! strigă deodată şi Leonte 
Orbişor, încurajat parcă. Din iarna asta nu-i chip să ieşim. 
Ori murim, ori. 

— Aşa-i, aşa-i! întăriră mai multe glasuri în tindă. Murim! 
Din vălmăşag se desprinse mai clar o voce ascuţită: 

— De trei zile n-am băgat nimica-n gură, de nici nu ştiu 
cum mă mai ţin pe picioare, uite asta mi-e crucea! 

Primarul, ca să-şi redobândească autoritatea, răcni 
mânios: 

— Ho! Ho! Destul! şi, potolindu-se puţin zgomotul, urmă 
iarăşi mai blând: Sărăcie este, c-o vedem, şi foame 
berechet, n-am ce zice. Dar aşa mâine ai să-mi pui mâna-n 
beregată, că ţi-e foame. Se poate? 

— Apoi, da, făcu glasul ascuţit de adineaori cu un ton care 
putea fi şi afirmativ, şi negativ. 

Era Melente Heruvimu, înalt, supt, cu faţa galbenă, parc- 
ar fi fost bolnav de lingoare, şi cu nişte ochi negri, aprinşi 


de disperare. Avea acasă trei copii şi o nevastă care zăcea 
de astă-toamnă de nici nu trăia, nici nu murea. 

Pravilă primi răspunsul în înţelesul bun şi, reluând firul de 
unde se încurcase, declară că de azi încolo el se spală pe 
mâini şi va da pe mâna jandarmilor orice nelegiuire, să 
descopere ei pe făptaşi şi să facă ordine în sat. Serafim 
Mogoş iar mormăi, ca şi când ar fi avut un spin în inimă: 

— Că nici jandarmii nu-s puşi să batjocorească şi să 
chinuiască degeaba pe oameni! 

— Dar şi oamenii să fie de omenie, Serafime! replică 
primarul energic. Şi, de altfel, continuă către ceilalţi, eu am 
isprăvit de spus. Să mai spuneţi şi dumneavoastră ce ştiţi şi 
cum socotiți. Numai pe urmă să nu zică nimeni că-s om rău 
şi că n-a ştiut! 

Porniră mai mulţi deodată să vorbească, fiecare despre 
altceva. Petre Petre, care stătea lângă Nicolae Dragoş, 
strigă milităreşte: 

— Staţi, oameni buni! Unul câte unul să spuie ce vrea, ca 
să ne putem înţelege ca oamenii! 

Începu Luca Talabă fără a zăbovi însă cu nici un cuvânt 
asupra grijilor primarului, ci ocupându-se îndată de 
Babaroaga, care nu-l lăsa pe el să doarmă. Iarna, oricât de 
grea, trece ca părerea, ca mâine se desprimăvărează şi vin 
muncile: 

— Ce facem, măi oameni? Stăm aşa cu braţele încrucişate 
şi ne uităm cum o ia grecul? Cucoana ne prosteşte cu vorba, 
ba ne şi ocărăşte când o luăm mai de scurt. Apoi dacă stăm 
şi nu ne mişcăm, să nu se mai vaite nimeni de sărăcie, că 
sărăcia are să ne mănânce capul! 

Petre socoti trebuincios să comunice o lămurire care 
complica lucrurile, anume că cuconiţa se desparte de 
cuconul Grigoriţă. I-a spus Marioara lrinii, nepoata 
bucătăresei de la curte. Aşa că cine ştie când şi cum va mai 
veni cuconiţa pe-aici, ca să mai poată vorbi cu dumneaei. 

Vestea aceasta încurcă mai rău limbile. Se încinse o 
gălăgie ca la cârciumă. Imputările se îngroşau. Trifon Guju, 


mai încruntat şi cu glas mai ursuz ca totdeauna, aruncă în 
obraz primarului că până mai deunăzi şi el a spus că nu-i 
bine ce face Luca, iar azi o întoarce pentru că simte rost de 
chilipir. Pravilă se roşi, răcni, se dezvinovăţi, dar Toader 
Strâmbu îi acoperi glasul, strigând din tindă: 

— Decât să umblaţi împotriva sărăcimii, mai bine ne-am 
duce cu toţii la boierii cei mari să-i rugăm să împartă moşia 
la oameni, dacă tot nu-i mai trebuieşte cucoanei şi o 
leapădă! 

— Uite-aşa, da! aprobă ascuţit Leonte Orbişor. Asta-i vorbă 
înţeleaptă! 

În mijlocul vălmăşagului stârnit se auzi iar glasul lui Trifon 
Guju, mai pătrunzător: 

— Ne ducem şi până la vodă să ne facă dreptate! 

Primarul se răcorise răcnind; continuă deci mai liniştit şi 
chiar cu o undă de batjocură: 

— Măi oameni, măi oameni, de ce vorbiţi voi numai prostii? 
C-altminteri parc-aţi fi oameni de treabă ca toţi oamenii! 
Unde-aţi mai pomenit voi ca un boier să-şi arunce moşia 
cum arunci gunoiul? Că Trifon ăsta, care pălăvrăgeşte, nu 
ţi-ar da o coajă de mămăligă, dreptu-i că nici n-are, ş-ar 
vrea ca alţii să-i dea lui o moşie întreagă: „Na, măi Trifoane, 
bagă plugul!” Iacă, sunt şi eu om în toată firea, dar d-astea 
n-am pomenit. Şi nici dumnealor, nici Luca, şi doar a fost 
primar înaintea mea, nici Filip, nici moş Dragoş, nici moş 
Lupu, măcar că-i mai bătrân ca toţi. Numai bărbaţi de 
omenie, şi n-au pomenit! 

— Apoi cine are de toate nu mai aude nimic, dar cine n-are 
nimic ascultă la toate şi trage nădejde! se tângui Ignat 
Cercel. C-altfel am pieri sau cine ştie ce am mai face. 

— Rău, Ignate! Foarte rău! se înflăcără iarăşi primarul. 
Omul zdravăn pune umărul şi scoate carul din şanţ, nu stă 
să i-l scoată alţii. 

— Muncim, slavă Domnului, până ne crapă ochii şi tot 
degeaba! bombăni Melente Heruvimu, amărât. 


— Negreşit, Melente, trebuie să muncim, că d-aia suntem 
oameni şi nu hoţi! urmă Pravilă grav, adăugând îndată cu 
alt glas: Dar văd că una am vorbit eu şi la altele aţi ajuns 
voi. Acu nu-i nimica, numai să ştiţi că de aci înainte eu nu 
mai acopăr pe nimeni, ci vă las pe seama jandarmilor! 

— D-apoi o viaţă avem, nu o sută! bufni Serafim Mogoş. 
Răspunsul lui Mogoş supără însă atât de rău pe primar, deşi 
fusese dat cu glas mai liniştit ca altele, încât izbucni: 

— Ei, ş-acu să ieşiţi afară! Că la voi vorba bună e ca ovăzul 
la gâşte! 

Oamenii ieşiră încetinel, se mai opriră în ogradă, apoi în 
uliţă, grupuri-grupuri, chibzuind şi sfătuind. 

— Nu le vine la socoteală, cum să le vie, să asculte durerile 
oamenilor! zise Ignat Cercel într-un grup mai gălăgios. 

— Vezi bine că nu, făcu şi Toader Strâmbu. Că dacă 
stăpânirea împarte moşia, apoi are s-o împartă la cei săraci 
şi fără pământ, iar dânşii suflă a pagubă! 

— D-aia tot umblă s-o ia dânşii, ca să n-apuce stăpânirea 
să ne-o împartă nouă! completă mânios Trifon Guju. Dar 
lasă, că nici noi n-om dormi. 

Petre plecă cu fratele învățătorului şi cu câţiva bătrâni. 
Ardea să aducă iar vorba de conul Grigoriţă, ca să spuie 
oamenilor cât s-a purtat de frumos cu dânsul şi cum 
deunăzi, când s-a întors de la Costeşti de dusese pe 
cuconiţa la gară, după ce l-a ascultat din fir în păr, a chemat 
pe Leonte Bumbu, logofătul, şi i-a poruncit să şteargă din 
catastife toată datoria tătâne-său şi să-i plătească 
numaidecât preţul unei perechi de boi, nu numai a celui 
omorât în pădure, pe deplin. 

Pomenindu-se despre despărţirea boierilor, Petre se grăbi 
să dea amănuntele puţine ce le cunoştea de la Marioara lui 
şi să adauge: 

— Cucoana e ţâfnoasă şi îndrăcită cum nu se mai poate, 
dar conul Grigoriţă, cum îl ştiţi, drept şi milostiv şi bun de 
parcă nici n-ar fi boier. Că binele ce mi l-a făcut mie n-am 
să-l uit nici în mormânt. 


Titu Herdelea află în tren de la Nadina vestea divorţului. 
Nu credea. De-abia când, peste vreo zece zile, i-a 
confirmat-o Grigore, s-a convins. Şi a exclamat cu multă 
părere de rău: 

— Cu toate astea, ce femeie drăguță! 

— Prea drăguță! a surâs Grigore. 

Oricât de mult ţinea însă la Grigore Iuga şi oricât admira 
pe Nadina, tânărul Herdelea nu mai avea răgaz să se ocupe 
deosebit de încurcăturile lor. Se întâlnea deseori cu 
Grigore, se ducea pe la dânsul şi mâncau câteodată 
împreună. Vedea şi pe Nadina uneori la câte-un spectacol 
sau la Gogu Ionescu, când era poftit la masă. Altfel însă 
vâltoarea ziaristicii îl absorbea tot mai mult. Sub pretexte 
că evenimentele politice se intensifică, Roşu îi multiplica 
întruna însărcinările. Ca să ridice Drapelul, ambițiosul 
secretar de redacţie voia să-l doteze cu diferite rubrici noi 
şi, neavând alţi redactori docili, punea pe Herdelea la 
contribuţie, iar el, zelos, primea fără a crâcni. Aşa a devenit 
titularul unei rubrici de curiozităţi, al alteia de ecouri 
politico-mondene şi al cronicii teatrale, singura pe care o 
făcea cu plăcere, fiindcă îi era drag teatrul şi acuma se 
putea duce mai des şi gratis. 

Dar îndată ce s-a întors de la Amara, a avut o surpriză din 
partea doamnei Alexandrescu, gazda lui limbută şi 
amoroasă. Tot descosându-l cum a petrecut la ţară şi 
neascultându-l cu atenţie, ceea ce pe el îl cam jignea, se 
pomeni deodată că-i zice foarte încântată: 

— Ştii că în lipsa dumitale 'Tanţa a fost mereu pe aici şi 
mereu mi-a vorbit despre dumneata. Ce fată, domnu' Titu! 
Nici nu-ţi închipui dumneata. Numai Mimişor a mea a mai 
fost ca ea, cuminte, şi frumoasă, şi deşteaptă! 

Apoi, după ce îl stârni iar să povestească, peste două 
minute iar îl întrerupse, ameninţându-l cochet cu degetul şi 
învăluindu-l în nişte priviri de complicitate: 

— Hoţomanule, hoţomanule! Mi se pare că ai pus gând rău 
Tănţichii noastre? Ce să-ţi spun, n-ai gust prost! Fete ca 


Tănţica nu se găsesc pe toate potecile - şi frumoasă, şi de 
familie bună, şi cu educaţie. De! Adevărat că şi dumneata 
eşti băiat bine, cu un câştig bun, cu viitor mare. Aţi fi o 
pereche cum nu se poate mai potrivită, numai să dea 
Dumnezeu să iasă cum cred eu! 

Şi vreo jumătate de oră Titu trebui să asculte aiurit 
explicaţiile, combinaţiile, planurile, sfaturile, îndemnurile ei 
într-o succesiune vertiginoasă şi ameţitoare. Se înfricoşă. 
lubea pe Tanţa fără să-i fi trecut măcar prin minte 
posibilitatea însurătorii, care, în situaţia lui, i s-ar fi părut 
cel puţin ridicolă. 

Tanţa într-adevăr venea mai în fiecare după-amiazi la 
doamna Alexandrescu şi Herdelea se simţea din ce în ce 
mai încurcat. Ca o salvare posibilă îi licărea numai o mutare 
subită, care să-i piarză urma. Într-o zi însă, pe când se afla 
la doamna Alexandrescu de vorbă cu Tanţa şi tocmai când 
doamna Alexandrescu îşi căuta un pretext să-i lase singuri, 
fiindcă ochii verzi ai Tanţei îşi îndeseau implorările 
drăgălaşe, se auzi deodată o timidă bătaie în uşă, după 
care, fără să mai aştepte răspuns, intră Marioara. 

— Vă rog să mă scuzaţi, zise ea puţin speriată mai ales 
observând pe Tanţa, căci de doamna Alexandrescu nu se 
jena. Venii pentru lecţie şi găsii încuiat şi. 

— E cheia în uşă, dragă Marioară! sări Titu roşindu-se şi 
vrând să meargă spre ea. 

— Aşa? N-am observat. Atunci trec dincolo. Scuzaţi! făcu 
fata dând uşor din cap şi retrăgându-se cu un mic surâs 
către Herdelea. 

Cum se închise uşa, Tanţa, palidă, se sculă şi-şi luă haina 
să plece. Zadarnice fură explicaţiile îmbelşugate ale 
doamnei Alexandrescu. Tanţa se declara înşelată: de ce nu 
i-a spus nimica despre „stârpitură” asta care intră în 
camera lui ca la ea acasă? Plânse şi se linişti puţin, dar nu 
vru să mai rămâie. Plecă posomorâtă ca o martiră. 

— Vezi ce-mi făcuşi? îi împută pe urmă doamna 
Alexandrescu. Mă aşteptam că ai s-o păţeşti odată cu lecţiile 


dumitale, că nu te mai astimperi şi n-ai răbdare deloc. Ei, 
acuma ce te faci? Trebuie să fii delicat cu lanţa, că ea e 
foarte sensibilă şi inimoasă! 

Dincolo îl aştepta altă scenă cu Marioara, pe care însă o 
îmbuna mai repede. 

Seara, încheindu-şi bilanţul zilei, fu totuşi mulţumit. O 
întâmplare neprevăzută i-a adus o soluţie. Tanţa s-a 
supărat, aventura s-a încheiat. A doua zi Tanţa n-a mai 
venit. Nici a treia. S-a isprăvit. 

Era sâmbătă, pe la începutul lui februarie. Titu Herdelea 
avea de scris un articol important pentru Drapelul. 

Directivele i le-a dat însuşi Deliceanu şi, deci, ţinea enorm 
să se prezinte cu ceva excepţional, să se convingă şi 
directorul că are într-însul un colaborator merituos. De 
aceea fu vesel când doamna Alexandrescu îl anunţă că se 
duce cu Jean, la părinţii lui, unde vor sta târziu şi deci să 
aibă grijă de casă, iar dacă iese, să încuie bine şi să ascundă 
cheia la locul ei. 

Se dezbrăcă. Îşi puse un halat vechi şi nişte papuci ieftini, 
îşi pregăti câteva ţigări şi se aşternu pe muncă. În odăiţă 
făcuse călduţ. În soba de tuci duduia focul. Acoperi mai 
multe file cu o lesniciune de parcă i-ar fi dictat cineva. 
Gândurile i se înşirau ca mărgelele pe aţă. Fumul de tutun îi 
învăluia capul ca un nouraş de vată, iar pe duşumele 
mucurile aruncate la întâmplare punctau pauzele inspiraţiei 
lui ziaristice. Pe la cinci, când începea să se întunece, nu-i 
mai lipsea decât o încheiere de efect. Ca să-şi scormonească 
avântul reciti tot articolul, mormăind şi cu glas câte o frază 
ce i se părea mai sonoră şi mai rotundă. 

„Bravo! îşi zise la urmă. Perfect! Dacă nici asta nu face 
senzaţie, atunci.” 

Sfârşitul de efect însă tot nu-i venea. Căutându-l în 
rezervorul minţii, se ridică, luă lampa de pe noptieră şi o 
duse pe masă să aprindă lumina. Scoase abajurul, apoi 
sticla, cu multă băgare de seamă, mereu îngândurat. 


Uitându-se după cutia de chibrituri i se păru că aude un 
ciocănit sfios în uşă. Până să se întoarcă, uşa se deschisese. 

— Tanţa?! făcu dânsul atât de mirat, că-i fu în aceeaşi clipă 
ruşine de tonul întrebării. 

Tanţa rămăsese lângă uşă, cu ochii mari asupra lui, parc- 
ar fi nimerit într-o casă străină. 

— lartă-mă, Tănţico! reluă Titu dezmeticit. Uite cum mă 
găseşti! Lucram, voiam să fac lumină şi. 

Pentru că pornise spre ea, îl opri cu un gest instinctiv şi, 
după câteva secunde, şopti: 

— Aşteptai pe cineva? 

Când tânărul vru să răspundă, altă întrebare îl iscodi cu 
un surâs tulbure: 

— Nici pe mine? 

E] tăgădui din cap. 

— Şi vezi, eu totuşi am venit! murmură ea cu o privire 
stranie, înfăşurată în haina de iarnă, cu blana de vulpe în 
jurul gâtului, cu o căciuliţă de catifea înfundată pe cap, fata 
parcă răspândea o lumină vaporoasă în odaia ce se lupta cu 
amurgul. 

— Ai adus bucurie în camera asta mohorâtă. 

Titu Herdelea amestecase o tremurare romanţioasă în 
cuvinte, ceva teatral şi prefăcut, deşi inima îi era într- 
adevăr sinceră. Tanţa auzi numai glasul inimii şi se apropie 
cu braţele întinse, recunoscătoare: 

— N-am să te deranjez. Mă mulţumesc numai să te privesc 
cum scrii, să fiu aici cu tine. 

— În orice caz. 

Glasul lui Titu se schimbase. Apropierea ei îl turbura. Nici 
nu putu sfârşi. Îi cuprinse amândouă mâinile şi le strânse la 
inimă. Apoi, fără trecere, îi scoase haina în timp ce ea însăşi 
îşi lepăda căciuliţa. 

Întunericul se infiltra nesimţit în casă. Lucrurile luau 
înfăţişări mai rotunde, îşi pierdeau contururile, se 
confundau. Numai fereastra ce dădea în curte păstra o 
culoare alburie şi în cadrul ei se îmbulzeau şi se întreceau 


fulgii strălucitori de zăpadă, ca un roi de fluturi albi în 
căutarea unui adăpost împotriva frigului şi întunericului. 

— Unde să stăm? întrebă Titu, cuprinzându-i mijlocul. Vezi, 
aici la mine nici n-avem unde să stăm împreună alături. 

Tanţa purta pe faţă un surâs curat de fericire. Ei toate i se 
păreau acuma fermecătoare. Se aşeză simplu pe marginea 
patului, uitându-se cum Titu punea două lemne în sobă, 
cum întorcea cheia în broască. De-abia când el îi luă capul 
în mâini şi o sărută pe buze mai apăsat ca altă dată, avu o 
tresărire şi murmură cu o imputare şovăitoare: 

— De ce-ai încuiat uşa? 

Întrebarea însă rămase suspendată în aerul îmbâcsit de 
tutun. Titu alunecase în genunchi la picioarele ei, şi-şi 
ascunsese obrajii în poala ei, încolăcindu-i şi mângâindu-i 
şoldurile cu braţele. Ea se simţea mâhnită că i-a lăsat 
întrebarea fără răspuns şi începu să-şi plimbe nervos 
degetele prin părul lui. Ochii el priveau în neştire jocul 
funigeilor în fereastră, prin creieri îi trecea necontenit uşa 
încuiată şi gândul că trebuie să plece numaidecât. În 
aceeaşi vreme totuşi buzele ei şopteau strâns: 

— Titule drag, te rog mult, fii cuminte. foarte cuminte. Îmi 
promiţi? Promite-mi! 

E] se sculă brusc, ca şi cum s-ar fi trezit din vis şi zise 
aspru: 

— Îţi jur! Jur! 

Se aşeză lângă ea, pe dunga patului. Jurământul li se 
părea acum amândurora exagerat. Cuvântul parcă 
destrămase din vraja ce se ţesea în jurul lor. Tanţa, ca o 
scuză şi un îndemn, se crezu obligată să dea lămuriri. Nu se 
gândise să vie pe aici nici azi. De ce să mai vie dacă el n-o 
iubeşte mult, nespus de mult. Când a văzut însă că Lenuţa 
cu Jenică au picat la ei şi au să stea cine ştie cât de târziu, a 
înţeles că trebuie să fi rămas singur şi atunci şi-a zis că el 
nu-şi dă seama cât îl iubeşte ea şi de aceea nu-i preţuieşte 
suficient iubirea. Ce să mai asculte aceleaşi clevetiri ale 
cucoanelor bătrâne când ar avea atâtea de vorbit cu el? Şi 


fiindcă de mult trebuia sa întoarcă vizita unei prietene, a 
ieşit repede şi. 

Nu se uita deloc la Titu, care ascultase fără a înţelege 
vorbele, şi se lipise tot mai strâns de ea, auzindu-i bătăile 
inimii din ce în ce mai clar, simţindu-i uneori tresăririle 
trupului. Apoi, deodată, Tanţa se întrerupse, năpădită parcă 
de o frică mare, şi se ridică murmurând: 

— Acuma însă trebuie să plec. Lasă-mă, te rog, Titule 
drag! Unde mi-ai pus haina? 

Titu Herdelea se spăimântă. Îl durea numai închipuirea că 
va rămâne iarăşi singur, cu articolul neterminat, în căutarea 
frazei de efect. Acuma tot ce nu era Ilanţa i se părea fără 
importanţă. Nimica-n lume nu poate înlocui încântarea ce a 
vrăjit-o prezenţa ei în odăiţa năclăită de fumul ţigărilor. În 
clipa aceasta tot rostul şi toată înţelepciunea lumii se aflau 
pentru dânsul în verdele cald al ochilor ei, în glasul blând şi 
şoptit care picura cuvinte misterioase, în corpul fierbinte, 
cu tresăriri speriate. Desperat că ar putea-o pierde, îi aţinu 
calea, o îmbrăţişă şi, scufundându-şi privirea în ochii ei, 
îngână răguşit: 

— Nu se poate să pleci. aşa. 

Îi fu ruşine de ce a spus, dar ea, parc-ar fi fost un ecou al 
inimii ei, răspunse cu un surâs mirat, care repeta întocmai 
vorbele lui. Mâinile lui se încurcară în bluza ei subţire şi 
albă, prinsă în faţă cu câteva copci. Cu acelaşi surâs mirat, 
Tanţa îi ajută să descheie bluza, şoptind totuşi instinctiv o 
imputare: 

— Lasă bluza, Titule. Nu, nu, te rog. vreau să plec. 

Titu spunea şi el ceva, cu glas uscat, fără să-şi dea seama 
ce. Cuvintele lor se împreunau într-un susur de bucurie 
ascunsă. 

Pe urmă, Tanţa rămase dreaptă, cu picioarele strânse, 
numai în cămaşa scurtă, din sus de genunchi, lipită de 
corpul gol ca o apărare inutilă. Braţele ei se încrucişau pe 
piept să ascundă sânii care, cu sfârcurile lor mici, păreau 
singurul sprijin al cămăşii gata sa alunece. 


— Mi-e frig. suspină Tanţa aproape imaterial. 

Tânărul o luă în braţe ca pe un copil somnoros, o aşeză în 
pat şi o înveli. Acolo ea rămase cu faţa-n sus, cu ochii în 
ochii lui Titu, care-i potrivea mereu învelitoarea. Apoi 
deodată se pomeni cu el alături. Mâinile lui reci îi netezeau 
sânii împietriţi, coborau pe pântecele fierbinte. Atunci ea 
începu iarăşi să bolborosească în neştire „nu, nu, nu”, 
răsucindu-se înspre el şi încolăcindu-i gâtul cu amândouă 
braţele. Mai simţi un genunchi străin desfăcându-i 
picioarele. 

Într-un târziu se dezmetici. Titu şedea pe marginea 
patului, îi săruta lacrimile de pe obraji. Îi auzi glasul: 

— Îţi pare rău, Tănţa? Nu vreau să-ţi pară rău! 

Ea deschise ochii, care parcă luceau în întunericul ce 
umpluse odaia. Îşi legăna capul pe pernă, zicând cu o 
dulceaţă noua în voce: 

— Nu. 

lar după un răstimp ea întrebă: 

— Acuma mă mai iubeşti? 

Titu răspunse cu un val de sărutări. Îl opri cu o nouă 
întrebare: 

— Acum crezi că te iubesc? 

— Nu m-am îndoit niciodată, făcu tânărul Herdelea. Numai 
tu te-ai îndoit de iubirea mea. 

— Să nu mă mai îndoiesc? murmură 'Tanţa. 

— Nu! zise Titu, crâmpoţindu-i buzele. 

Când rămase singur, Titu Herdelea lăsă perdeaua şi 
aprinse lampa. Lumina gălbuie, neputincioasă, îl readuse la 
realitate. În cameră mai plutea parfumul corpului ei, 
ameţitor şi misterios, precum pluteau cuvintele, gemetele şi 
zvârcolirile ei. Îşi dădu seama acuma că dragostea aceasta 
a luat o întorsătură plină de răspunderi. Şi tocmai când ela 
început să-şi croiască de-abia un rost în lume! O iubeşte pe 
Tanţa, negregşit, dar are el dreptul să-i zdrobească viaţa, 
legând-o de destinul lui atât de puţin asigurat din toate 
punctele de vedere? Cum va fi el în stare să întreţie o soţie 


când întreţinerea lui în viitor e numai semne de întrebare? 
Îşi găsi îndată scuze: că ela rezistat, că Tanţa însăşi a venit, 
că nu orice iubire, cât de mare, trebuie să ajungă la ofiţerul 
stării civile, că şi alte cazuri. Îşi curmă însă gândurile de 
scuză, scârbit de ele, şi-şi zise cu dojană: „Eşti un ticălos, 
Titule! Să-ţi fie ruşine!” 

Grigore Iuga nu mai putea sta la ţară. Singurătatea îl 
îngrozea tot atât ca şi stăruinţele tatălui său să nu-şi 
distrugă căsnicia pentru neînţelegeri fireşti şi trecătoare. Îi 
era ruşine şi silă să-i mărturisească adevărul. Se credea 
umilit în bărbăţia lui, că în cinci ani n-a fost în stare să 
inspire soţiei sale măcar respectul elementar să nu-l înşele 
chiar în propria-i casă. Totuşi nu se simţea sigur nici de 
inima lui. Se surprindea căutând scuze Nadinei, parcă 
iubirea lui încă n-ar fi murit şi ar aştepta numai un pretext 
ispititor pentru a uita şi a continua. Se dispreţuia şi se 
temea de slăbiciunea lui. Cel puţin în vacarmul Bucureştilor 
nu va fi singur. 

Şi-a reluat camera în care a stat când era student la 
mătuşă-sa Mariuca. A găsit-o aranjată cu o grijă 
meticuloasă. Văzând că-i place, mătuşă-sa îi zise încântată: 

— Îţi place, Grigoriţă? Eu am aranjat-o. Vreau să te simţi la 
mine ca acasă şi să nu-ţi lipsească nimica, să nu regreţi că. 

Tăcu. Ştia că Grigore ştie cât n-a iubit-o ea pe Nadina şi nu 
voia să-i pomenească tocmai acuma despre ea. Grigore, ca 
niciodată, răspunse: 

— În privinţa regretelor, fii liniştită, dragă tanti! 

Tânărul luga ceru o întâlnire lui Gogu Ionescu. Se întâlniră 
a doua zi la club. Gogu era consternat. Nu pricepea nimic. A 
rămas îngrozit când i-a spus Nadina. Cum e posibil? El îi 
credea în cea mai dulce armonie. Nu-şi permite să se 
amestece şi nici să dea sfaturi în asemenea chestie gingaşă, 
dar. Lui i-e drag Grigoriţă ca un frate şi-i va fi totdeauna, 
indiferent de legăturile de familie. Fireşte, Nadina e o 
femeie cam dificilă. Oricât obişnuieşte dânsul să fie de 
rezervat faţă de afacerile intime chiar ale rudelor, ei i-a 


spus de mai multe ori, ca unei surori, că exagerează 
cochetăria şi abuzează de toleranța amabilă a bărbatului ei. 
În sfârşit, se însărcină să se intereseze, din partea lui 
Grigore, la Nadina, dacă a început demersurile divorţului 
şi-n ce stadiu se găsesc, înțelegând perfect că Grigore, din 
moment ce a plecat din casă, n-ar mai vrea să aibă tratative 
directe cu ea pentru o mie şi unu de motive. Ziua 
următoare se revăzură în acelaşi loc şi Gogu Ionescu îi 
relată amănunţit că Nadina, îndată ce s-a întors de la ţară, 
deci cu vreo zece zile în urmă, a chemat pe avocatul Olimp 
Stavrat şi l-a rugat să introducă neîntârziat cererea de 
despărţire. E probabil că în clipa aceasta hârtiile se află la 
tribunal. Grigore îi mulţumi, transmițând mulţumiri şi 
Nadinei cu asigurarea că va accelera lucrurile cu toate 
stăruinţele posibile, fiind în interesul amândurora să 
termine cât mai curând toate formalităţile şi să-şi recapete 
libertatea. 

Grigore se duse la Baloleanu. El încă nu ştia nimic. Se 
miră. Regreta. Melania de asemenea. Îl opriră la dejun. 
Trebuie să rămâie. Acuma nu mai are pretext. Grigore se 
înarmase cu o cuirasă împotriva tuturor consolărilor. 
Înainte de a trece în sufragerie din cancelaria lui 
somptuoasă, Baloleanu îşi luă o mutră oficială: 

— Vasăzică e serios şi irevocabil, Grigoriţă? 

— Bine, dragă Alexandre, dacă tu crezi că eu pot glumi cu 
astfel de. 

— Atunci am să mă ocup şi eu niţel de afacerea asta şi te 
asigur că vei fi divorţat în minimum de timp admisibil! zise 
avocatul cu o siguranţă gravă, adăugând însă, după câteva 
clipe, iarăşi jovial: Fiindcă la Palatul de justiţie sunt 
totdeauna la putere graţie modestului meu talent! 

— Sper însă că intervenţia ta nu va fi tot atât de promptă 
cum a fost pentru prietenul meu ardelean, ţi-aduci aminte? 
glumi Grigore luga. 

Baloleanu se uită perplex o fracțiune de secundă, apoi 
explodă cu o indignare amicală: 


— Se poate, Grigoriţă, să-mi pomeneşti numai acuma de 
tânărul cela, am şi uitat cum îi zicea? N-a fost vorba să vie 
pe la mine, să. Bine, puiule, de ce nu vine băiatul? 

— Acu lasă-l pe el, că l-am băgat la Drapelul încât. 

— Aha, I-aţi şi acaparat pentru partid! râse Baloleanu. Şi 
tot voi ne faceţi pe noi sectari! 

Tânărul luga merse cu Baloleanu la tribunal de câteva ori, 
ca să fie sigur. lar după ce văzu împlinite primele 
formalităţi, se socoti suficient de liniştit ca să se poată 
înfăţişa la Predeleanu. Se auzea pe el însuşi declarând 
emfatic: „Sunt îndrăgostit”, şi amintirea propriului său glas 
îl ruşina. Numai cu Predeleanu, în patru ochi, a discutat 
despre ea, fără să-l fi întrebat. Victor părea nedumerit, dar 
nu i-a cerut nici o explicaţie. La masă şi nici mai pe urmă, 
Tecla n-a pomenit deloc de Nadina, de altfel ca şi 
domnişoara Postelnicu, pe care totuşi a surprins-o de câteva 
ori privindu-l cu o curiozitate abia stăpânită. Vorbiră numai 
despre lucruri agreabile, nici măcar politică. Îndeosebi 
dezbătură pe larg numeroase baluri, spectacole, recepții şi 
petreceri de tot felul care agitau Bucureştii şi-i dădeau o 
culoare zvăpăiată. Predeleanu chiar observă, mai mult ca să 
tachineze pe cumnată-sa: 

— Sezonul parc-ar fi comandat special pentru Olguţa, dans 
şi dans pretutindeni. 

— Cu petrecerile lumea îşi mai uită necazurile şi 
primejdiile, zise Tecla. 

— Da, dar nu ştiu dacă aţi băgat de seamă că toate 
dansurile au început să ia o alură erotică şi senzuală, încât 
uneori ţi-e ruşine să priveşti pe dansatori, adăugă Victor cu 
un ton mai serios. 

— De ce nu spui mai bine, moralistule, că ţie în general nu- 
ţi place dansul şi de aceea îi găseşti toate defectele! replică 
Olga cu vioiciune, apărându-şi pasiunea. 

Grigore nu se amestecă în controversă de teamă să nu 
ajungă la Nadina. Discuţia alunecă asupra marii serbări ce 
o pregătea societatea filantropică „Obolul”, pentru 19 


februarie, la Teatrul Naţional. Era evenimentul monden cel 
mai important. Întreaga familie regală avea să fie de faţă şi 
toată lumea cea mai bună. Locurile, deşi cu preţuri 
fabuloase, se reţinuseră. Se întrevedea chiar necesitatea să 
se repete spectacolul spre a putea satisface barem cererile 
cele mai simandicoase. În program figura un fel de revistă 
scrisă de trei domni foarte spirituali, deşi din societatea 
înaltă, şi jucată numai de doamne şi domnişoare din aceeaşi 
societate. Olga avea un rol, fireşte, de dans, şi se găsea în 
frigurile creaţiei. 

Când află doamna Mariuca Constantinescu că, în sfârşit, 
divorţul a pornit, lăsă la o parte discreţia şi se apucă să-i 
povestească nepotului câte a ştiut despre Nadina şi nu i le-a 
spus până acuma, ca să nu-l întristeze sau să-şi închipuie că 
vrea să-i strice casa. Ea l-a prevenit de cum a auzit că vrea 
să se însoare cu Nadina, fireşte delicat, fiindcă în cazuri d- 
astea orice povaţă negativă e rău venită. De fată s-a 
cunoscut ce femeie are să fie. Nu zice nimeni, unei fete îi 
şade bine vioiciunea, cochetăria, flirtul - totuşi, cu oarecare 
măsură. Nadina speria lumea cumsecade pe unde umbla cu 
nebuniile ei, cu ceata de admiratori după ea. Măcar după ce 
s-a măritat să se fi potolit. Profitând de iubirea oarbă a 
bărbatului, nu s-a sfiit să-şi ia un amant din primul an de 
căsnicie, dacă nu din prima lună. Alţii au urmat în serie. 
Numai ea a aflat precis despre cinci, ultimul Raul Brumaru, 
cu care s-a plimbat astă-vară şi prin străinătate, nu se ştie 
pe ai cui bani, căci unii spun că Brumaru trăieşte din 
expediente de club, iar alţii că ar fi bogat şi Nadina îl toacă 
îngrozitor. 

Grigore încercă să-i zăgăzuiască destăinuirile. De vreme 
ce s-a hotărât să se despartă, i-e indiferent ce face şi cu atât 
mai mult ce a făcut Nadina. El, pentru respectul 
sentimentelor lui, nu vrea să-şi amintească decât lucrurile 
de care n-are nevoie să roşească. O fi o prostie acest fel de 
a privi viaţa, dar el. În zadar, tanti Mariuca nu se potoli 
până ce nu-i zugrăvi şi pe ceilalţi patru domnişori care s-au 


bucurat de grațiile Nadinei. Ş-apoi, în fiece zi revenea cu 
câte-un amănunt, cu câte o ştire nouă, primită caldă de la 
vreo prietenă binevoitoare, încât Grigore începu să se 
ferească a da ochii cu ea şi-l bătea gândul să se mute mai 
bine la un hotel, ca să-şi redobândească liniştea sufletească. 

Din nenorocire, pe la sfârşitul lui ianuarie sosi şi tatăl său 
la Bucureşti. Mariuca încercă să-i servească ultimele 
noutăţi despre Nadina. Miron Iuga o ascultă puţin cu ochii 
mari şi pe urmă o opri sever: 

— Isprăveşte cu clevetirile, Mariuco! Nu e demn de 
văduva unui general român să colporteze toate prostiile 
care, fatal, circulă pe socoteala unei femei frumoase. Dar 
eşti şi tu ca biata nevastă-mea, fie iertată, nu degeaba aţi 
fost surori. Voi vă închipuiţi că toate femeile trebuie să ţie 
coada cratiţei ori să împletească ciorapi de iarnă pentru 
soţii lor. Ei, s-au mai schimbat vremurile, Mariuco! 

— Bine, dar Grigoriţă e în divorţ cu ea, Miroane! obiectă 
doamna Constantinescu deconcertată; îi era frică de Iuga, 
pe care-l cunoştea foarte ciufut, cum nu i-a fost niciodată de 
generalul care fusese un om ca o bomboană şi nu ieşea din 
cuvântul ei. 

— Tu te uiţi la Grigoriţă care-i copil? se miră bătrânul, fără 
să îngăduie fiului său să-l întrerupă. Dar cine ţi-a spus ţie că 
o cerere de divorţ înseamnă divorţul? Până ce nu s-a 
transcris definitiv o despărţire e o simplă neînțelegere între 
soţi, dragă Mariuco! 

Miron luga lăsase baltă la Amara pregătirea învoielilor 
pentru munca pământurilor, o chestie mai grea acum, 
fiindcă îi ajunsese la ureche că ţăranii umblă să schimbe ce- 
a fost în trecut. Moşia Babaroaga însă nu-i mai dădea 
odihnă şi se înverşuna s-o achiziţioneze cu orice sacrificii. 
Proiectul de divorţ al lui Grigore i se părea obstacolul cel 
mai grav pe care trebuie neapărat, şi în primul rând, să-l 
înlăture. 

Înainte de a vedea pe Nadina se hotărt totuşi să treacă pe 
la Dumescu, la Banca Română, să schimbe numai două 


vorbe prealabile, discuţia în fond rămânând s-o facă după 
ce va cunoaşte preţul şi condiţiile de plată. Grigore îl însoţi 
până-n faţa băncii, având şi el o întrevedere cu Baloleanu. 
Pe drum, bătrânul se uita mereu la afişele şi pancartele fără 
număr care toate chemau lumea la diferite distracţii şi 
petreceri. 

— Aici oamenii ştiu că trăiesc bine! murmură Miron 
dispreţuitor, încotro te întorci numai îndemnuri la veselie şi 
desfrâu. Ce le pasă?! Noi muncim, ca să poată ei să 
benchetuiască! 

Constantin Dumescu se lumină la faţă văzând pe Miron. Îl 
îmbrăţişă cu o efuziune care părea aproape neverosimilă 
pentru firea lui tăcută şi înfăţişarea-i închisă. Îşi potrivi pe 
nas ochelarii de aur, semn de mare emoție la el, iar ochii, de 
obicei reci, îi râdeau. După câteva minute de întrebări şi 
răspunsuri afectuoase, Miron luga zise: 

— Tu ai de lucru aici, dragă Costică, şi eu n-am venit să te 
încurc. Într-o zi d-astea ne-om întâlni şi vom vorbi mai pe 
îndelete de ale noastre. Acuma nu vreau să-ţi răpesc decât 
două-trei secunde. Uite deci ce e, Costică! 

Îi spuse. Dumescu ascultă cu multă atenţie. Iuga observă 
cum i se întunecă mereu faţa. Şi la sfârşit directorul băncii 
vorbi: 

— Ei bine, iubite Miroane, suntem prea vechi prieteni, ca 
să mă codesc a-ţi da imediat un răspuns categoric. 

Răspunsul categoric era: nu. I l-a îndulcit pe urmă cu 
explicaţii. Nu e acuma momentul pentru a cumpăra 
pământ. Miron are destul. Harnic şi sănătos să fie să-l 
muncească. Refuzul e numai în interesul lui. Dacă nu l-ar 
iubi, I-ar împrumuta cu orice sumă, fiindcă banca se poate 
despăgubi oricând, scoţându-i în vânzare domeniul. EL, 
Dumescu, preferă să-l mâhnească azi, decât să-l lase pe 
drumuri mai târziu. Îşi împlineşte o datorie de adevărat 
prieten. 

— Apoi mă mir, Miroane, de planurile tale! Tu trăieşti pe 
sub pământ? Tu nu vezi şi n-auzi nimic? Nu simţi cum se 


precipită lucrurile, cum pârâie ceva? Mâine-poimâine ne 
putem pomeni cu o expropriere generală a marii 
proprietăţi; ce te-ai face tu cu nişte sarcini atât de 
împovărătoare? Ideea se propagă din ce în ce mai insistent. 
N-o judec. Constat. Paralel progresează agitația ţăranilor. 
Nu, nu, nu trata chestiile astea cu dispreţ. N-o fi la tine, 
poate, dar agitația e o realitate. Poate chiar ea a făcut ca 
ideea exproprierii să se înfiripeze - nu ştiu. Şi iarăşi nu 
afirm că pericolul e iminent. Nu ştiu. Dar există. Şi în 
asemenea clipe nu te mai poţi gândi serios să cumperi 
moşii. Pământul a devenit o valoare îndoielnică până ce se 
vor lămuri situaţiile. Aşa că. Nu te uita la viaţa de praznic 
permanent din Bucureşti. Asta e un semn de boală. 
Epidemia balurilor, şi a dansurilor, şi a chefurilor 
prevesteşte totdeauna un rău, sau îl subliniază. Faţada prea 
strălucitoare ascunde veşnic ceva putred. O casă solidă nu 
paradează şi nu caută să-ţi ia ochii cu faţada. Eu nu fac nici 
o politică şi nici măcar nu mă interesează certurile lor. Dar 
aici, la bancă, se simte mai precis pulsul vieţii. Şi pulsul 
vieţii noastre bate prea neregulat. Organismul are friguri, 
Miroane! Trebuie să fim prudenţi, până vom găsi leacul! 

Miron luga nu era convins deloc, dar cu atât mai ofuscat. 
Se forţa să nu-şi arate nemulţumirea. Se despărţiră 
promiţându-şi că vor mai vorbi, că deocamdată a fost o 
luare de contact, că. Şi Miron avea siguranţă că Dumescu 
nu va rezista până la capăt. 

„Bietul Costică! îşi zise în cele din urmă bătrânul. Băiat 
bun, păcat că-i strâmt la minte, cum a fost de când ştiu şi-l 
iubesc!” 

Îi trecu supărarea mai repede decât credea. De fapt, nici 
n-ar fi trebuit să se încurce cu Dumescu înainte de a se 
descurca cu Nadina, căci acolo e hopul cel mare. Banii îi va 
găsi dânsul în toată România, numai să aibă ce să facă cu ei. 

Nadina, vestită dinainte, îl aştepta. Era o nimfă. Îl primi cu 
drăgălăşia-i obişnuită, parcă nimic nu s-ar fi întâmplat de 
când s-au despărţit în Amara, cu o lună în urmă. 


— 'Te-aş opri la masă, papa, dar nu ştiu dacă? Îi zise îndată 
după ce-l introduse în salonaşul ei favorit, cu un surâs 
nevinovat şi întrebător. 

— O, rămân cu plăcere, cu mare plăcere, Nadina! făcu 
Miron galant şi satisfăcut. 

Abordară chiar înainte de masă amândouă chestiile care-l 
interesau pe Iuga. În privinţa divorţului îi propuse o 
împăcare, adăugând negreşit că propunerea nu e 
autorizată de Grigoriţă, dar garantând că-l va îndupleca în 
cazul când ea ar reveni. Nadina refuză zâmbind, dar ferm. 
Iniţiativa n-a pornit de la ea, ci de la Grigore. Ea ar fi 
continuat, deşi în multe privinţe a avut nemulțumiri. Acuma 
neînțelegerile lor au devenit publice. Toată lumea ştie că 
sunt în divorţ. O revenire i-ar face şi ridicoli. Pe urmă azi 
mai poate fiecare să-şi croiască o viaţă nouă. Mâine poate 
ar fi mai greu. Miron stărui s-o convingă. Nadina îl 
întrerupse: 

— Mă măguleşte insistența ta, papa drag. E o dovadă de 
iubire care mă înduioşează. Dar, te rog, uite. (împreună 
mâinile ca la rugăciune), te rog, dă-mi dovada supremă de 
iubire şi. să vorbim de altceva. 

— Despre ceea ce aş fi vrut să mai vorbesc, nici n-aş mai 
putea pomeni, dacă hotărârea ta e într-adevăr definitivă şi 
irevocabilă! murmură bătrânul abătut. Numai după o pauză 
continuă: Cu noră-mea puteam discuta despre Babaroaga, 
cu fosta nevastă a fiului meu mi-ar fi imposibil. 

Nadina râse cu dinţii fildeşii: 

— Vai, cât te înşeli, dragă papa! 

Tocmai dimpotrivă. Numai cu fosta sa noră va putea 
discuta cu adevărat despre moşie. Nu era hotărâtă să 
vândă şi nici n-ar fi vândut dacă rămânea cu Grigore. 
Acuma însă, imediat ce va putea dispune singură, va lichida 
Babaroaga. l-ar fi şi penibil să mai aibă afaceri chiar şi 
numai în vecinătatea proprietăţilor lui Grigore. Ar fi fost 
bucuroasă să scape mai repede, dar până nu va fi divorțată 
nu poate face nimic, pentru că i-ar trebui consimţământul 


soţului. Într-o lună, cel mult două, formalităţile despărțirii 
speră să fie terminate. Atunci se va repezi la ţară, are 
conacul de la Lespezi al lui Gogu, unde poate sta, şi nu va 
pleca de acolo până nu va fi încheiat vânzarea. 

— Ehe, negustoreasă, nu glumă! zise bătrânul Iuga. Vom 
avea de furcă cu tine! 

Zâmbea, glumea şi nu era deloc mulţumit. Toate 
încercările lui n-au izbutit să-i smulgă măcar o promisiune 
precisă. Şireată şi abilă, Nadina îi aluneca mereu printre 
degete ca argintul viu. Parcă mai mult obținuse când i-a 
pomenit întâia oară, la Amara. Atunci fusese vorba să fie 
preferat. Degeaba, divorţul i-a îngreuiat lupta. Tocmai de 
aceea nici el n-are să renunţe. Nu i-e frică de piedici. Pentru 
orice eventualitate mai sondă vreo două bănci unde avea 
prieteni. N-a fost respins net („să vedem, să ne consultăm, 
să mai discutăm”), dar considerentele lui Dumescu i-au fost 
repetate aproape cu aceleaşi cuvinte, parcă ar fi fost 
înţeleşi cu toţii. Reluă conversațiile cu Dumescu, neoficial, 
la mese în doi. A obţinut o promisiune vagă. Costică îl iubea 
atât de mult, că nu se putea menţine până la urmă în 
atitudinea brutală de refuz. Sperau amândoi că vor sfârşi 
prin a se convinge: Dumescu pe luga să renunţe la 
cumpărare, luga pe Dumescu să-i înlesnească cumpărarea. 

Grigore ştia pentru ce se zbate tatăl său. Din înfăţişarea 
lui şi din unele cuvinte ce-i scăpau, înţelegea că nu e prea 
încântat de rezultate. Anunţase de când a sosit că vrea să 
vază şi pe Predeleni. După vreo săptămână, se duseră 
împreună. 

Şi bătrânului îi plăcea familia Predeleanu. Oameni de 
treabă, zicea despre ei totdeauna, gândindu-se în primul 
rând la tatăl lui Victor, cu care se cunoscuse. Spre 
exasperarea domnişoarei Postelnicu, pentru care tot 
interesul lumii se concentra în jurul serbării „Obolul”, peste 
câteva zile, s-a vorbit toată vremea numai despre 
agricultură, fireşte, ca să fie pe placul lui Miron. 
Impresionat totuşi de „considerentele” lui Dumescu, oricât 


nu era convins de seriozitatea lor, Iuga căuta pretutindeni 
un sprijin împotriva lor şi se mohora că nu-l găsea. Şi 
Predeleanu spuse că există oarecare efervescenţă între 
ţărani, nu în proporţiile cum se colportează la Bucureşti, 
negreşit, dar există. La el, la Delga, după informaţiile de 
încredere ale administratorului, ţăranii reclamă noi învoieli, 
fireşte mai favorabile lor. Proprietari şi arendaşi de prin 
Moldova cu care a vorbit, oameni ponderaţi, cunoscători ai 
ţărănimii, i-au zugrăvit situaţia de acolo mult mai 
îngrijorătoare. Asta ar denota că fenomenul e general, că 
aceleaşi cauze au produs aceleaşi efecte pe tot cuprinsul 
țarii. Explicaţiile nu lipsesc, se etalează chiar cu un lux de 
motivare unde nu te aştepţi, fără a fi concludente. Ce e 
valabil pentru o regiune nu ar urma să fie necesar valabil 
pentru celelalte regiuni, şi totuşi este. 

— Fiindcă nu vrem să recunoaştem realitatea, Victore, 
interveni deodată Grigore cu pasiune, după ce se stăpânise 
îndelung, pentru a nu se contrazice cu tatăl său. Țăranul 
lucrează pretutindeni în pagubă, graţie sistemului de 
învoieli ce i s-a impus. După fiecare an datoria a sporit, 
până ce azi a ajuns insuportabilă. La noi, majoritatea 
oamenilor sunt atât de îndatoraţi că, muncind tot anul 
viitor, nu numai că n-ar lua absolut nimic pe munca lor, dar 
nici nu şi-ar putea plăti trecutul întreg şi ar mai rămânea 
împovăraţi şi pentru viitor. Faţă de asemenea perspective, 
de ce să ne mirăm că ţăranii se agită? E normal şi natural! 

Miron Iuga surâse puţin ironic de explicaţiile fiului său, 
apoi, ca şi când nici n-ar fi meritat să le ia în seamă, zise 
către Predeleanu: 

— "Ţăranii nu stau pe roze tocmai pentru că şi proprietarii 
stau prost şi pentru că toată agricultura românească merge 
anapoda! Au fost ani grei, când moşiile n-au produs nimic 
sau aproape, şi ţăranii totuşi nu s-au agitat, ci şi-au văzut de 
necazuri, au răbdat şi au suferit ca şi noi! Acuma, slavă 
Domnului, am avut un an oarecum normal. Cine a fost 
cumpănit a agonisit şi are cât îi trebuie, cine a lenevit şi a 


fost beţiv n-are. Aşa e ordinea lucrurilor de când lumea şi 
pământul. Pot să admit eu la Amara o nemulţumire serioasă 
unde ţăranii umblă forfota să cumpere moşia Nadinei, să 
facă concurenţă altora? Buba e alta, dragii mei, orice mi-aţi 
spune. Buba e slăbiciunea guvernului, care tolerează 
demagogia tuturor neisprăviţilor erijaţi în apărătorii 
ţărănimii. la să-i apuce niţel de guler guvernul pe toţi 
domnişorii cuprinşi de dragoste subită şi suspectă pentru 
bieţii ţărani şi să umple temniţele cu dânşii, să vezi cum va 
dispare imediat toată agitația ţăranilor. 

— Evident că opoziţia profită de neputinţa guvernului, pe 
care-l preocupă micile şi eternele disensiuni personale, 
aprobă Victor. Nu mai puţin vinovată e însă opoziţia când 
recurge la astfel de agitaţii neleale! 

— Nu neleale, domnule! strigă Miron, aprinzându-se. Zi 
criminale! Ce e mai criminal decât să aţâţi poftele unei 
mulţimi lacome? Şi ei asta fac! Promit averea noastră 
ţăranilor, ca să stârnească duşmănie între noi şi ţărani. Ce 
le pasă lor dacă astfel se dă foc ţării? Pentru ei nu există 
interesul ţării, ci numai interesul partidului lor. Sunt 
stăpânii oraşelor, care ne exploatează cum vor. 

Nu le ajunge. Pe noi nu ne-au putut subjuga nici prin 
băncile şi creditele lor, nici prin industria lor. Numai noi le 
mai rezistăm. Şi, pentru că n-au izbutit să ne doboare altfel, 
iată-i apărătorii ţăranilor împotriva noastră, ei care n-au 
trecut bariera oraşelor lor de frică să nu-şi mânjească 
ghetele. Vor să împartă pământurile noastre ţăranilor, dar 
nu se gândesc să împartă cu nimeni beneficiile fabricilor şi 
băncilor lor. În fond vor să decapiteze pe ţărani, omorându- 
ne pe noi, căci turma ţărănească fără păstori va fi pe urmă 
complet la cheremul lor. Te revoltă şi te indignează, mai 
ales când vezi că noi, cei condamnaţi la moarte, stăm şi ne 
ţinem de cancanurile şefiei, de intrigile remanierii şi de 
toate fleacurile! Pentru a tempera puţin atmosfera ce o 
crease izbucnirea bătrânului, Grigore făcu zâmbind: 


— Nici nu mi-aş fi închipuit, tată, că te poate pasiona atât 
de mult politica! 

— Crima nu e politică, Grigoriţă! răspunse Miron potolit, 
dându-şi şi el seama că a exagerat o discuţie de masă. 
Crima e crimă. Ce fac ei nu e politică, e crimă. 

— Sunt lipsiţi de orice scrupule, adevărat, observă şi 
Predeleanu tocmai ca să netezească asperităţile. O 
revoluţie în ţara românească, numai ei ar fi capabili să facă, 
dacă ar fi în interesul partidului lor. 

Cu concursul doamnei Predeleanu veni rândul unor 
subiecte mai blajine şi, spre fericirea domnişoarei Olga, 
ajunseră şi la marele eveniment al serbării „Obolului”. După 
un răstimp bătrânul şi aci găsi prilej de obiecţie: 

— Nu zic de „Obolul”, care poate serveşte într-adevăr 
scopuri bune. Dar, în general, se abuzează de lux şi de 
veselie în Bucureşti. Îţi face impresia unei destrăbălări 
uriaşe. Cum se potriveşte asta cu temerile de agitaţii de la 
ţară, nu ştiu. Puţină decenţă n-ar strica. Fireşte, tot 
guvernul ar trebui să puie frâu. Lumea poate fi 
inconştientă, guvernul nu. Ţăranii care ar vedea cheful 
monstru permanent de aici ce-ar zice? Ei n-au de mămăligă 
şi boierii nu-şi încap în piele de petreceri! 

Îşi luă seama, râse prietenos şi şterse efectul de dojană. 
Până la urmă fu aşa de drăguţ, că Olga, care se speriase 
întâi de gravitatea lui rece, îndrăzni să-l poftească la 
serbare, s-o vază cum dansează. Miron zise surăâzător: 

— Îmi pare rău, frumoasă domnişoară, că n-am să te pot 
admira. Pe mine mă aşteaptă la ţară alt spectacol, mai puţin 
vesel, care nu suferă amânări. Dar las pe Grigoriţă să te 
aplaude şi din partea mea! 

Grigore n-a lipsit, fireşte, de la marea serbare, cum n-a 
lipsit nimeni din cei ce alcătuiau înalta societate. Era sala 
cea mai elegantă ce a pomenit vreodată Teatrul Naţional. 
Până şi la galerie, la locurile numerotate, stăteau posesori 
de nume respectabile. Unele doamne din comitetul 


societăţii, alergând de ici-colo, aferate, şopteau fericite 
prietenilor, în treacăt: 

— Seara asta va fi înscrisă cu litere de aur în analele 
României! înainte de a se ridica cortina, Grigore, întorcând 
capul întâmplător, văzu în fotoliul din spatele său pe Titu 
Herdelea. 

— Ei, bată-te! Ce cauţi aici între ciocoi? îi zise cu bucurie. 
Ne vedem în antract! 

Titu era oficial, pentru cronica teatrală. Se gătise cu 
hainele cele negre şi totuşi se cam ruşină la început cu ele 
între atâtea fracuri. Îşi recăpătă încrederea văzând şi pe 
ceilalţi colegi de cronică dramatică la fel, ba unii în sacouri 
de purtare, ca o demonstraţie că ei sunt aici la datorie, nu 
la petrecere. 

Senzaţia serii a fost Nadina în Dansul apaşilor, ultima 
noutate pariziană. Partenerul ei era Raul Brumaru. Au 
dansat cu atâta brio, că au fost obligaţi să biseze după 
insistenţele tumultuoase ale selectei asistenţe. Tânărul 
Herdelea nu s-a entuziasmat peste măsură. Era frumoasă 
„doamna Nadina”, cum îi zicea el acuma, şi juca grațios, dar 
i-ar fi stat parcă mai bine un dans mai puţin prăpăstios şi 
mai demn de ea. A observat de curiozitate pe Grigore în 
timpul cât Nadina se învârtise pe scenă cu Raul. Grigore 
privea, ca orice spectator străin, fără să clipească. Lui Titu 
i-a plăcut mai mult o domnişoară drăgălaşă într-un fel de 
suită de dansuri româneşti. Nu ştia cine o fi, căci nu se 
îndurase să cumpere program, vânzătoarele fiind cucoane 
mari, care pretindeau cine ştie ce sume în folosul societăţii 
lor. 

În antract se întâlni cu Grigore luga şi se retraseră într-un 
colţ al vestibulului să fumeze o ţigară. Titu era încântat şi 
căuta să-l convingă pe Grigore, parcă l-ar fi bănuit de altă 
părere, că iată, lumea bună a aranjat un spectacol foarte 
drăguţ şi în româneşte, ceea ce dovedeşte câtă dreptate au 
avut studenţii când au protestat să nu se mai zbenguiască 
în limbi străine. Şi ca să-şi sublinieze mai mult ideea, vru să 


releveze în special pe domnişoara care a jucat româneşte şi 
căreia regretă că nu-i ştie numele s-o laude la Drapelul în 
darea lui de seamă. 

— Se poate să nu recunoşti pe domnişoara Olga 
Postelnicu, onorate domn? zise Grigore cu un reproş 
glumeţ. Pe cumnata lui Predeleanu? 

Victor Predeleanu se apropia de ei în clipa aceea. Grigore 
îl denunţă: 

— Uite-l! N-a recunoscut pe Olga. Nu ştia cine e 
domnişoara care i-a plăcut mai mult din tot spectacolul şi pe 
care vrea s-o laude la gazetă. 

— Olguţa are să fie fericită, domnule Herdelea! Nu face 
nimic că n-ai recunoscut-o. Asta înseamnă doar că trebuie 
să mai pofteşti pe la noi, ca să nu ne uiţi! făcu Victor 
strângându-le mâna. 

Disecară pe interpreţi amănunţit, sărind însă cu toţii pe 
Nadina şi pe Brumaru. Pe când criticau şi lăudau de zor, 
năvăli la dânşii Gogu Ionescu, asudat de entuziasm, 
strălucitor şi răguşit, întrebând frenetic, cum întreba pe 
toată lumea: 

— Ei, ce ziceţi de Nadina cu Raul? Au fost formidabili! Au 
un talent fenomenal! Dar succesul? S-a cutremurat sala şi 
policandrul începuse să balanseze în tavan de clocotul 
aplauzelor. 

Observând încurcătura pe feţele celor trei, îşi dădu brusc 
seama c-a făcut o gafă. Vru s-o dreagă cu orice preţ. Şi, 
după o mică pauză, continuă cu acelaşi glas vijelios: 

— Dar de sezonul ăsta extraordinar ce ziceţi? Copleşitor, 
nu? N-am pomenit de când sunt atâtea dansuri şi petreceri 
ca în iarna asta. Şi eu, care trebuie să merg pretutindeni, 
fiindcă Nadina. 

Se întrerupse. lar a pomenit de Nadina. Altă gafă. Are 
ghinion, îşi pierdu însufleţirea. Adăugă ştergându-şi 
fruntea, cu un suspin: 

— Pe mine mă oboseşte, ce să spun. Parc-a înnebunit toată 
lumea! 


Ion Pravilă nu se putea amesteca făţiş între oamenii care 
umblau pentru Babaroaga. Îi era frică de boierul Miron că 
va prinde de veste şi nu numai că-l scoate din primărie, dar 
cine ştie ce rău îi mai face, de să nu mai aibă trai în sat. Bun 
suflet boierul, nici vorbă, dacă nu-i ieşi din porunci. Pravilă 
a tras destule foloase fiind supus şi credincios. Totuşi, nu-l 
râbda inima să stea molcom. l-ar prinde şi lui bine o halcă 
de pământ. Prilejul de acum nu se întâlneşte de multe ori. 
Când află că boierul bătrân s-a dus la Bucureşti, desigur 
pentru moşia cucoanei, a chemat pe Luca Talabă şi s-au 
înţeles să plece şi oamenii să mai stăruiască la cucoană, iar 
dacă n-or face nici o ispravă cu dânsa, să se plângă celor 
mai mari, că doar şi prin alte părţi au fost înlesniţi ţăranii să 
cumpere moşii şi să le împartă între ei, ba chiar odată, pe 
când era Luca primar, a venit şi un ordin de la minister ca 
oamenii să fie povăţuiţi a se întovărăşi pentru cumpărări de 
moşii, făgăduindu-li-se tot sprijinul autorităţilor. Bine ar fi 
să poată merge cât mai mulţi, ca să vază boierii că întreg 
norodul cere pământ, deşi cheltuiala e mare şi oamenii greu 
o să-şi rupă din sărăcie. Primarul, cu toată zgârcenia-i 
cunoscută, se oferi să plătească el cheltuiala unuia mai 
sărac şi anume lui Petrică al Smarandei, care le va fi de 
mult ajutor în Bucureşti, unde a stat trei ani în armată. 

Îndată ce se întoarse Miron Iuga la Amara, oamenii 
porniră la Burdea şi se suiră în tren. Erau şapte. Sosiră în 
Bucureşti dimineaţa şi nimeriră tocmai bine spre amiazi în 
strada Argintari. O domnişoară cu şorţ alb îi întâmpină în 
capul scării şi le spuse că cucoana de-abia acuma se scoală, 
c-a avut petrecere mare azi-noapte, şi să aştepte afară, 
adică pe stradă, până-i va chema. Aşteptară pe trotuar, 
liniştiţi. Ce altă treabă au şi de ce-au venit? Într-un târziu 
altă domnişoară îi strigă înăuntru, supraveghindu-i să se 
şteargă bine pe picioare. Cucoana era veselă, le-a vorbit 
frumos, i-a lăsat şi pe ei să vorbească, dar, până la urmă, i-a 
făcut să înţeleagă că ea va vinde cui dă mai mult şi numără 
toţi banii. Petre, mai îndrăzneţ, îi spuse: 


— De, coniţă, noi am cheltuit şi-am venit atâta cale, c-am 
socotit că dumneavoastră, inimă bună, o să vă fie milă de 
noi şi-o să ne vindeţi mai lesne, că. 

Nadina întoarse ochii spre el cu mirare. Recunoscu pe 
vizitiul de odinioară. Îl privi lung, să-l domine. Petre îi 
înfruntă privirea, simplu, ca şi când ar fi zis că el nu se 
sperie de o muiere, fie şi boierească. Apoi Nadina răspunse 
puţin dispreţuitor: 

— Crezi că pentru ochii voştri am să-mi risipesc averea? 
Nu, băiete, şi nu, oameni buni! Eu vând moşia, ca să iau 
bani în schimb, nu ca să fac pomană altora. Pomană poate 
să facă statul, dacă vrea. 

În colţul străzii, ţăranii se opriră şi se sfătuiră până ce îi 
pătrunse frigul la os. Porniră prin viforniţa ce se înverşuna 
spre Gura Moşilor, unde Petre avea un cunoscut bun, de la 
Costeşti, care ţinea un han şi care-i va găzdui mai ieftin. 
Îmbucară din merindele de acasă şi iar se sfătuiră până 
târziu noaptea, în odaia de lângă bucătărie ce le-o dăduse 
hangiul. Şi a doua zi, cum se lumină, se cărăbăniră la 
Ministerul Domeniilor. Trebuiră să aştepte în curte. „Numai 
după unsprezece e voie să intre publicul”, le-a strigat, 
printre gratiile uşii, un glas cu barba neagră. Mai veniră şi 
alţi oameni, de prin alte părţi, tot cu necazuri, înfriguraţi şi 
înfricoşaţi ca şi dânşii. Când s-a deschis poarta, s-au 
îmbulzit înăuntru. Portarul, scund, urâcios şi cu barba până- 
n brâu, i-a oprit: 

— Încet, hăi, c-aici nu e teatru! Ce poftiţi şi pe cine 
căutaţi? 

Începură respectuos să-i povestească durerea lor. 
Satisfăcut, portarul se înmuie şi nu-i ascultă până la capăt: 

— Domnul ministru încă n-a venit. Poate să vie mai târziu. 
Mai staţi pe aici să vă încălziţi niţel. 

Stătură. Peste vreun ceas portarul îi vesti că domnul 
ministru nu mai vine azi. Mâine. Se întoarseră la han şi se 
mai sfătuiră. 


Ziua următoare avură noroc. Portarul îi trimise sus: a venit 
domnul ministru. Rătăciră pe coridoare, ajunseră într-o 
cancelarie cu lume multă şi căldură mare. Un domn tânăr, 
pudrat şi zâmbitor, îi primi foarte prietenos: 

— Ei, fraţilor, ce-i cu voi? Ce vă aduce pe aici tocmai de 
unde? Din Argeş. Da. 

Lupu Chiriţoiu începu povestea de departe, cu înflorituri. 
Domnul nu-şi pierdu deloc răbdarea, dar când bănui despre 
ce e vorba, îl întrerupse: 

— A, moşie de vânzare. Am înţeles. Staţi niţel. 

Apăsă pe un buton, scrise două rânduri pe un bilet şi-l 
dădu unui aprod ce intrase, continuând: 

— Uite, fraţilor! Domnul ministru are de lucru mult şi nu 
poate sta de vorbă cu voi. Dar vă trimit la un domn care are 
putere de la domnul ministru să rezolve chestiile astea, aşa 
că dumnealui o să vă facă dreptate. Aşa, fraţilor! Aprod, să-i 
duci la domnul director general. 

Se ţinură gaia după aprod pe diferite coridoare, până se 
pomeniră în faţa unui domn bătrân, chel şi ursuz, care-i lăsă 
să-şi spuie toată povestea din fir în păr. Pe urmă îi întrebă 
dojenitor: 

— Vreţi să cumpăraţi moşia cucoanei, ori vreţi s-o luaţi cu 
japca? 

— Ba noi. Încercă să protesteze Luca Talabă. 

— Să taci acuma! se răsti directorul. Aţi vorbit destul. V- 
am ascultat. Ministerul n-are dreptul şi calitatea să intervie 
în tranzacţiile dintre vânzătorul unei proprietăţi agricole şi 
amatorii de a cumpăra, afară de anume cazuri prevăzute de 
lege, iar aici nu e cazul. V-aţi învăţat să umblaţi cu jalbe 
nedrepte în loc să vă învoiţi cu boierii voştri şi să fiţi oameni 
de omenie. Ba acuma v-a mai intrat în cap să cereţi şi 
pământurile boierilor pe preţuri de batjocură, ori chiar de 
pomană. Aţi ajuns să nu vă mai cunoaşteţi lungul nasului. 
Potoliţi-vă, măi oameni, ascultați de boieri şi munciţi! Fiţi 
harnici şi nu vă luaţi după îndemnurile rele! Voi sunteţi 
talpa ţării, voi. 


Luca Talabă, care din toate vorbele ce le auzea înţelegea 
numai că se duce Babaroaga şi că toate alergăturile şi 
cheltuielile lor au fost zadarnice, nu se mai stăpâni şi 
izbucni deodată dârz: 

— Apoi, domnule, de ce să ne ia alţii pământul. 

Nu avu răgaz să isprăvească. Directorul general sări în 
picioare, cu faţa şi chelia parcă i-ar fi turnat o călimară cu 
cerneală roşie în creştetul capului, răcnind: 

— Taci din gură, obraznicule! Să taci, că imediat te trimit 
la poliţie să-ţi înmoaie oasele, nemernicule! Eu îmi sfarm 
pieptul şi-mi pierd vremea să-i învăţ şi să-i luminez, iar el 
necuviincios! (Se reculese şi continuă mai calm.) Aţi apucat 
pe căi rele, nenorociţilor! Nu vă mai mulţumiţi cu ce v-a dat 
Dumnezeu şi vă lăcomiţi la averea altora! Veniţi-vă-n fire! 
Duceţi-vă acasă şi vedeţi de munca voastră cinstită, care-i 
bogăţia ţării noastre iubite! Şi dacă aveţi poftă să cumpăraţi 
cu adevărat proprietatea cucoanei, rugaţi-o pe dumneaei şi 
pe ceilalţi boieri! Vorba dulce mult aduce, aţi înţeles? 

Ţăranii se uitau la gura lui cu dinţii de aur. leşiră urmăriţi 
de glasul hârâitor al directorului. Rătăciră pe coridoare 
până se pomeniră iar la uşa cabinetului ministerial. Luca 
spusese, când a scăpat din biroul chelului, să nu se 
mulţumească şi să mai încerce a pătrunde până la ministru. 
Nici n-apucară bine să-şi găsească loc şi iată că un aprod, 
spăimântat de respect, se năpusti la dânşii: 

— La o parte! Daţi-vă la o parte, că pleacă dom' ministru! 
Uşa cabinetului ministerial se deschise. Un boier îmblănit şi 
înşoşonat, cu o căciulă de lutru peste urechi, cu faţa 
galbenă, greoi şi plictisit, apăru însoţit de domnul tânăr de 
adineaori. Văzând pe ţărani, ministrul, ca să arate lumii de 
pe coridor că nu e mândru şi se interesează de soarta 
plugarilor, care este în seama departamentului său, se opri 
o clipă şi întrebă obosit: 

— Ce-i cu voi, băieţi? Ce vânt vă aduce pe aici? 

Domnul tânăr îi şopti două cuvinte. Ministrul continuă, 
trecând înainte mulţumit: 


— A, da. Da! Vasăzică aţi fost? Bine. Atunci dumnealui v-a 
spus ce trebuia. Să-l ascultați, că vă cunoaşte toate păsurile 
şi ştie să vi le lecuiască. 

Cobori încetinel pe treptele de marmoră. Ţăranii rămaseră 
cu căciulile în mână. Lumea se risipi, parc-ar fi apus 
soarele. 

— Apoi hai să plecăm că pe aici am isprăvit! făcu Petre. 

— Hai, hai! bâigui Luca Talabă, înfundându-şi căciula pe 
cap. 

Merseră de-a dreptul la gară. Sperau să nimerească un 
tren ori, de nu, să petreacă noaptea pe acolo, că-şi sleiseră 
banii şi nu mai aveau decât pentru bilete. Avură noroc. 
Când porni trenul, îşi făcură cruce toţi deodată. 

În vagon era cald. Călători multişori şi mai ales ţărani, 
care de prin Ialomiţa, care de prin Muscel, care din 
Teleorman ori mai de departe. La căldură limbile se 
dezmorţiră. Cei şapte de la Amara, însă, strânşi într-un colţ, 
mocneau şi numai arar îşi aruncau câte-o vorbă. Doar Lupu 
Chiriţoiu se plângea că au cheltuit atâţia bani degeaba. 
Luca recunoscu şi înghiţi în sec. Încetul cu încetul, 
dezmeticindu-se parcă, începură să-şi despice păţaniile şi să 
le cântărească, fiecare socotind că are câte o lămurire de 
adăugat sau cel puţin o oftare că, dacă n-ar fi fost cum a 
fost, poate că toate ar fi ieşit altfel. În tânguirile lor se 
amestecară apoi şi alţi oameni, unii numai din curiozitate, 
alţii pentru că au mai auzit asemenea lucruri ori au pătimit 
şi ei. 

— Eu le-am spus dumnealor de la începutul începutului că 
boierii nu poftesc a vinde moşiile la oameni şi n-au vrut 
deloc să mă asculte, până ce m-am luat şi eu după capul lor! 
zise într-un rând bătrânul Lupu, vrând să arate tuturor din 
vagon că nu degeaba are plete cărunte. 

— D-apoi eu v-am auzit cum vă plângeţi, oameni buni, şi 
tare m-am mirat că n-aţi ştiut treaba asta, că doar toată 
lumea o ştie! făcu atunci un bărbat frumos şi chipeş, 
îmbrăcat curat şi cu nişte ochi albaştri plini de blândeţe 


cuceritoare. Şi pe la noi s-au tot străduit oamenii să 
cumpere pământuri de la boieri şi n-a fost chip niciodată, că 
totdeauna au sărit alţi boieri, ca nu cumva moşiile să ajungă 
pe mâna oamenilor, să nu mai aibă dânşii cu cine să le 
muncească. Uite, acuma poate să fie un an, aşa am umblat 
şi noi, şi-am alergat, şi ne-am zbătut, şi tot ca 
dumneavoastră am ieşit. 

— Da matale de prin ce parte eşti? întrebă Luca Talabă. 

— De pe lângă Focşani, dacă cumva aţi auzit 
dumneavoastră, răspunse omul. Departe. 'locmai în partea 
cealaltă. 

— Am auzit! se lăudă Marin Stan. Eu am şi fost prin părţile 
celea când eram în armată, cu manevrele. Da oare şi pe 
acolo tot aşa greu o duc oamenii? 

— Greu! oftă străinul, clătinând din cap. Parcă şi mai greu 
ca pe aici, de-ţi vine să-ţi iei lumea-n cap. Crezi că eu de 
bine bat drumurile cu traista de icoane în spinare? Aoleu! 
N-a umblat cu treburi d-astea neam de neamul nostru. Dar 
dacă muncim toţi, cu nevastă şi copii, din primăvară până-n 
iarnă, şi nu ne iese nici să ne ţinem zilele, iacă, fac şi asta 
până ne-o ajuta Dumnezeu să căpătăm şi noi pământ! Că pe 
la noi oamenii trag nădejdea că, în curând, vodă are să 
înceapă să împartă moşiile, cum se şi aude mereu de mulţi 
ani. 

— De auzit se aude mereu, ce-i drept, observă dintr-un 
colţ unul mărunţel, cu faţa roşie, asudată. 

— Aşa vorbesc oamenii şi pe la noi, zise Lupu Chiriţoiu, 
uitându-se la cel din colţ, dar eu nu cred să-l lase boierii pe 
vodă, că nici boierii nu-s proşti, ş-apoi în mâna lor e toată 
puterea! 

— Că tocmai asta am vrut să vă spun şi eu! adăugă omul 
cu icoanele. Nici vodă nu poate face de capul lui, dacă nu-l 
ajută nimeni şi dacă boierii se împotrivesc. Se aude pe la 
noi că la muscali a început împăratul lor să împartă 
pământurile boiereşti. Dar muscalii s-au sculat mai an, cu 
mic cu mare, şi-au pus mâna pe topoare şi-au făcut o 


vâlvătaie de a mers vestea în toată lumea. Au pierit ei mulţi, 
nici vorbă, că nici boierii lor nu s-au dat bătuţi şi-au scos 
călărimea şi tunurile să-i potolească. Iar ţarului lor, când a 
văzut atâta sânge şi omor, i s-a făcut milă de toţi şi le-a dat 
poruncă mare: „Staţi, măi boieri şi măi oameni, să fac eu 
dreptate şi să pun pace-ntre voi”. Şi toţi l-au ascultat, şi s- 
au mulcomit, şi s-au întors pe la casele lor. Şi atunci ţarul a 
început să taie din moşiile boierilor şi să le dea oamenilor ca 
să aibă şi ei. 

Se făcuse o tăcere grea în vagonul în care luminile 
galbene, aprinse singure, se legănau mereu şi aruncau 
umbre ciudate când încoace, când încolo. Pe urmă, câţiva 
ţărani oftară. Petre Petre, care nu deschisese gura toată 
vremea, mormăi cu o flacără în ochi: 

— Apoi, până n-om pune mâna pe topoare, nici noi n-om. 

Se opri brusc, parcă vorbele i-ar fi scăpat din suflet fără 
voia lui. Oamenii îl auziseră, dar nimeni nu întoarse capul 
spre el. Numai Lupu Chiriţoiu bâlbâi cu glas moale: 

— Ia taci, măi Petrică, ia mai taci! 

Se făcu iar tăcere. Roţile de oţel bocăneau surd ca ecoul 
unui dangăt de clopot depărtat. În întunericul ferestrelor se 
răsuceau mereu fâşii de fum cu mii de scântei sclipitoare. În 
aerul asudat din vagon, printre luminile tavanului şi 
umbrele mişcătoare, rămăsese ca un ecou speriat glasul 
bătrânului: 

— Ia taci, măi Petrică, ia mai taci! 

Capitolul VI. 

VESTITORII. 

Platamonu rămase înmărmurit când văzu pe Chirilă Păun, 
logofătul şi omul lui de credinţă, atât de amărât. 

— Da ce-i, Chirilă, ce, pacoste a dat peste tine? 

Chirilă Păun îl săgetă cu o privire urâtă, răspunzând: 

— Apoi lasă, cucoane, că dumneata ştii mai bine, că e 
feciorul dumitale şi. 

— Ce ţi-a făcut feciorul meu, Chirilă, vai de mine? făcu 
arendaşul cu o bănuială. 


— Ce-a făcut să-i plătească Dumnezeu dacă nu se poate 
să-i plătească oamenii! zise ţăranul abătut. Rău m-a 
batjocorit şi mare ruşine mi-a făcut, şi n-aş fi crezut una ca 
asta pentru nimica-n lume, că doar v-am slujit cu credinţă! 

Arendaşul se zăpăci. I-a fost mereu frică, de când a venit 
Chirilă cu fiică-sa la curte, să nu se lege Aristide şi de ea. I-a 
şi spus şi iată, totuşi s-a întâmplat. Nici nu ştia cum să-l 
împace. [i veni în gând să încerce a lua lucrurile mai puţin 
dramatic şi, bătându-l pe umăr, zise prietenos: 

— Lasă, măi Chirilă, şi fii om cu socoteală, că aste-s ale 
tinereţii, s-au mai întâmplat şi n-a pierit lumea. Vom chibzui 
noi şi vom vedea ce. 

— Ba nu, cucoane! se feri logofătul, mai jignit. Că 
dumneavoastră nu vă pasă şi puteţi vorbi fără durere, dar 
noi cu fata ce ne facem? S-o mărităm cu burta la gură ori cu 
plodul în braţe, de râsul oamenilor? 

— Chirilă, Chirilă, ia seama! întrerupse Platamonu 
nehotărât, mai mult ca să spuie ceva. 

— Acu nu-i nimica, cucoane! urmă ţăranul. Dumnezeu e 
sus, şi vede, şi judecă. Numai să ştii şi să-ţi cauţi alt om, că 
eu de azi înainte nu vă mai slujesc. Mi-au spus oamenii că 
aici e iadul, dar n-am ascultat. Dumnezeu să vă 
răsplătească şi de răfuit ne-om răfui altă dată! 

Pe Platamonu îl spăimântă amărăciunea şi îndrăzneala cu 
care l-a înfruntat Chirilă cel atât de supus până azi. 

Alergă la fiul său care, după ce stătuse o lună în Bucureşti, 
fără să se fi prezentat la vreun examen, se găsea iarăşi 
acasă. 

— Ce-mi făcuşi, dragul tatii! strigă parcă mai impresionat 
în faţa băiatului vinovat decât fusese în faţa ţăranului. Nu te 
astâm-păraşi nici cu fata lui Chirilă şi acum. 

— Ia fugi, tăticule, cu tragedia! zise Aristide cu 
superioritate. Gherghina e fată nostimă. Doar nu era să 
umblu după slutele satelor! 

— Bine, dar. vru să obiecteze Platamonu cu aceeaşi teamă 
în glas, totuşi mai liniştit în suflet de siguranţa tânărului. 


— Ştiu, ştiu! îl opri băiatul. Mi-a spus Gherghina mai 
demult şi mi-a plâns. Am învăţat-o destul ce să facă, i-am 
oferit şi bani, că nu era o sumă mare, şi n-a vrut. Cine-i de 
vină că acuma va afla toată lumea şi va rămâne de ruşine? 
Dacă mă asculta, nici mama ei n-ar fi ştiut nimica şi toate 
erau bine. Fireşte, cu toate astea, nu zic, va trebui să vezi 
dumneata mai târziu, să cheltuieşti eventual ceva ca să-i 
împaci şi pe Chirilă, şi pe fată. Găseşti dumneata forma, că 
eşti deştept şi ştii să-i iei pe ţărani! 

— Desigur! făcu arendaşul, venindu-şi în fire. Nu trebuie 
să exagerăm lucrurile. Dacă n-ajungea aici, ar fi fost mai 
bine. În sfârşit! 

Chirilă Păun fierbea de durere. Când i-a povestit nevastă- 
sa păţania fetei, le-a bătut pe amândouă. Pe urmă i-a părut 
rău. Se găsea mai vinovat pe el însuşi că, din lăcomia prea 
mare de câştig, a intrat în slujba grecului, deşi le cunoştea 
năravurile. 

Simţea totuşi nevoia să se răcorească într-un fel, mai ales 
după ce s-a întors în Amara. Mâine-poimâine va afla tot 
satul. Cum să iasă între oameni cu ruşinea asta în obraz? Se 
duse la preotul Nicodim, îi povesti, se plânse şi-i ceru 
povaţă. Preotul era şi el necăjit. După ce îi slăbise vederea, 
acuma începea să-l cam lase şi urechile. Când înţelese 
despre ce e vorba, se miră, se închină şi strigă pe fiică-sa: 

— Il-auzi, Niculino, ce-a păţit bietul Chirilă cu feciorul 
grecului! Niculina se revoltă, blestemă pe greci, chemă pe 
soţul ei: 

— N-ai auzit, Filipe, ce poznă i-a făcut lui Chirilă băiatul 
grecului, studentul? 

Filip ascultă liniştit, clătină din cap în semn de indignare şi 
întrebă, greoi, tacticos: 

— Ei, ş-acuma ce-ai de gând să faci, Chirilă? 

— Apoi tocmai d-asta venii la sfinţia-sa, să mă înveţe, că eu 
nici nu mai ştiu pe ce lume sunt, zise ţăranul cu ochii în 
pământ. 


— De! făcu Filip şi, după o tăcere lungă, repetă tot aşa de 
grav: De! 

Chirilă Păun plecă fără învăţătură, dar totuşi uşurat ca şi 
când, împărţindu-şi cu alţii durerea şi auzind cuvinte de 
ocară împotriva grecului, i s-ar mai fi îndulcit sufletul. Pe 
seară merse la învățătorul Dragoş. Acolo se cunoştea 
păţania Gherghinei, cum, de altfel, se cunoştea acuma în tot 
cuprinsul satului, ajungând până şi la urechea bătrânului 
Miron luga care, foarte urât impresionat, a spus de faţă cu 
Isbăşescu şi logofătul Bumbu: 

— lacă, de porcării d-astea se ţin dumnealor, şi pe urmă ne 
mirăm că ţăranii murmură şi se frământă! 

În familia Dragoş fuse, tocmai în vederea venirii probabile 
a lui Chirilă, o discuţie aprinsă. Ştirea a auzit-o Nicolae, 
fratele învățătorului, de la Petre a Smarandei cu care s-a 
întâlnit întâmplător pe uliţă. Flăcăul s-a făcut Dunăre de 
mânie. Demult spunea că ori ia pe Gherghina, ori nu se mai 
însoară niciodată, fiindcă altă fată ca ea n-are să mai 
găsească. 

— Vezi ce cuminte ai fost că nu te-ai pripit? îi zise acuma 
cumnată-sa Florica. 

— Ba dacă te-ai fi grăbit şi ai fi luat-o de când ai îndrăgit-o, 
biata fată n-ar mai fi ajuns de batjocura caţaonului! făcu 
învățătorul compătimitor. 

Nicolae bufni, sudui şi în cele din urmă rugă pe frate-său 
să ajute cumva pe Chirilă, că nu se poate să rămâie aşa 
asemenea fărădelege. Florica sări indignată: 

— Ionel, să mă asculţi pe mine şi să nu te bagi, că de câte 
ori m-ai ascultat bine ne-a mers şi când nu m-ai ascultat, 
numai necazuri am avut. Oamenii să-şi caute de nevoile lor 
fiecare, că doar nu l-ai sfătuit tu pe Chirilă să slujească pe 
Platamonu, ci s-a dus dânsul de bunăvoie. Singur s-a 
încurcat, singur să se descurce. 

Chirilă Păun pică tocmai când Florica aprindea lampa, 
abia puţin după ce se ostoise discuţia şi se luară cu vorba 
despre alte treburi. După ce îl ascultară toţi cu mare 


atenţie, Florica, mereu înfricoşată pentru bărbatul ei, zise 
aproape sec: 

— Proastă treabă, nea Chirilă! Să fi fost mai cu luare- 
aminte, că ştiai ce poamă e feciorul arendaşului! 

— Mai proastă nici nu se poate, văd! recunoscu ţăranul, 
uitându-se trist în ochii ei. Dacă ar şti omul dinainte ce-l 
paşte, s-ar feri, dar aşa. 

— Te lăcomişi să slujeşti pe grecotei ş-acu plăteşte 
Gherghina! mormăi Nicolae cu imputare. 

— Acu lasă-mă şi nu mă mai năpăstui şi tu, măi băiete, că 
destul m-a bătut Dumnezeu! făcu Chirilă amărât. Că eu 
dacă am ştiut că Gherghina e în dragoste cu tine, n-am mai 
păzit-o prea tare, că mă bizuiam şi pe tine, de! 

— Apoi eu tot nu mă las până nu l-oi cotonogi pe grecotei, 
n-ai grijă matale! scrâşni flăcăul ieşind brusc din casă, 
parcă n-ar mai fi putut asculta. 

Chirilă Păun stătu până ce se aşezară la cină. Şi plecă mai 
împăcat. Orice cuvânt de mângâiere era acum pentru 
dânsul un balsam pe o rană proaspătă. 

De aci încolo cu cine se întâlnea îi spunea păţania 
Gherghinei. Primarul îl îndemnă să fie răbdător, că poate s- 
or îndrepta cumva lucrurile. Luca Talabă, după ce îl 
compătimi puţin, începu a-l descoase despre arendaş: oare 
ce preţ a oferit el pentru Babaroaga şi cât cere cucoana? 

Numai Trifon Guju, când l-a oprit într-o zi Chirilă şi i-a 
povestit, i-a răspuns ursuz: 

— De, nea Chirilă, matale barem ai hambarul doldora, dar 
eu că dinainte de Bobotează mă lupt cu o casă de copii şi 
fără o oca de porumb? 

— Aşa-i, Trifoane, adevărat! zise Chirilă. Fiecare cu dureri. 

— Când ţi-e burta plină, parcă şi durerea-i mai blajină! 
mormăi Guju. 

Până şi lui Pantelimon Văduva, scăpat pentru două zile în 
concediu de la regiment, găsi prilejul să-i istorisească 
întâmplarea. Pantelimon era soldat şi uniforma îi şedea bine 
şi se purta ca o fată, să nu fie cumva pedepsit şi să nu-i mai 


dea voie de la companie. Îl muncea mereu frica să nu-l uite 
Domnica şi să se mărite până isprăveşte el armata. 

Petre a Smarandei tot tărăgănase şi el însurătoarea. Se 
ținea după Marioara Irinii, care slujea la curtea Iuga, o 
iubea de mult şi, totuşi, nu îndrăznea să se hotărască din 
pricina sărăciei. Acuma, după întâmplarea Gherghinei, se 
sfătui iarăşi mai îndelung cu maică-sa, care se arătă foarte 
bucuroasă de gândurile feciorului. 

Ea l-a îndemnat destul şi, de-ar fi ascultat-o, azi ar fi 
aşezat gata. Smaranda începu a doua zi tocmeala cu mama 
Marioarei şi apoi cu mătuşă-sa Profira. 

Fiindcă se afla în toiul tocmelii când l-a întâlnit Chirilă 
Păun şi i-a spus lui ce-a pătimit de la arendaş, Petre i-a 
răspuns scrâşnind: 

— De, nea Chirilă, eu nu l-aş fi iertat, măcar de m-ar fi şi 
omorât pe urmă! 

— Bine zici, Petrică, bine! încuviinţă Chirilă umil. 

Titu Herdelea se pomeni într-o bună zi cu preotul Belciug 
din Pripas. Era îmbrăcat bine, cu palton nou, antereu nou, 
barba tunsă frumos, în sfârşit curat şi gătit ca un peţitor, 
cum nu-l văzuse niciodată pe acasă. 

— Mi-am luat congrua pe şase luni şi am venit, că tot mi- 
era frică să nu mă strângă Dumnezeu şi să nu mai apuc să 
văd şi eu ţara noastră! zise Belciug cu surâsul lui sfios şi cu 
o mare bucurie în toată înfăţişarea. Azi-dimineaţă am sosit 
şi de la hotel am venit drept aici, ca să nu mă rătăcesc până 
m-oi obişnui! 

Tatăl lui Titu, ca să-şi înalțe odrasla, dăduse preotului 
ideea să-l caute la Drapelul, unde-i va găsi neapărat şi mai 
repede ca acasă. Tânărul Herdelea prezentă pe Belciug 
secretarului de redacţie şi apoi ieşiră împreună să dea o 
raită prin centru şi mai ales să poată vorbi în tihnă. Preotul 
trebui să-i povestească toate întâmplările mari şi mici de 
prin Amaradia şi în special despre nunta Ghighiţei, despre 
care i-a scris mamă-sa ceva, dar nu atât de amănunţit cum 
ar fi dorit el. 


Apoi Titu deveni călăuza lui Belciug în Bucureşti. Îl duse 
întâi la statuia lui Mihai Viteazul, unde preotul se închină cu 
mare evlavie, luând chiar, după îndemnul tânărului, o 
frunză veştedă dintr-o coroană agăţată de grilaj cine ştie de 
când, s-o păstreze ca amintire prețioasă şi s-o arate şi celor 
de pe acasă. Vizitară câteva biserici, muzeele, intrară în 
magazinele mari. La Cameră şi la Senat n-a avut norocul să 
asiste decât la şedinţe obişnuite şi plicticoase, fără vreun 
discurs important, dar lui i-a plăcut şi aşa, cum îi plăcea tot 
ce vedea şi auzea, parcă nici nu s-ar fi putut să nu-i placă 
ceva când a făcut atâta drum şi cheltuială. Barem la Teatrul 
Naţional, după ce-a fost de două ori cu Titu, se ducea mai în 
fiecare seară, atât de drag îi era. 

Peste vreo săptămână nu mai avu nevoie de tovărăşia 
tânărului Herdelea şi nici nu voia să-i răpească tot timpul. 
Şi-a descoperit câteva cunoştinţe vechi, între care un 
funcţionar de la poştă şi un farmacist, foşti colegi de şcoală 
de la Amaradia. Fireşte, a cunoscut şi pe soţii Gavrilaş şi 
chiar a mâncat la ei de vreo trei ori, încântat de calităţile 
culinare ale rotunjoarei doamne Gavrilaş şi fericind pe Titu 
că a nimerit-o aşa de bine cu masa. 

Titu însuşi, oricât îi era de simpatic să umble cu preotul 
din satul lui, se simţi uşurat când îl mai putu lăsa singur. 
Afară că îl costase şi oarecare parale, fiind obligat să ia 
masa cu dânsul în oraş uneori şi să-şi plătească partea, căci 
lui Belciug nici nu-i trecea prin minte să-l cinstească - ba ar 
fi primit bucuros să fie el cinstit - îşi cam neglijase gazeta, 
încât Roşu i-a făcut observaţie că a început şi el să fie ca 
ceilalţi. 

Numai câteva zile după sosirea preotului i se ivi o 
încurcătură atât de urâtă, că-i era frică să nu iasă dintr-însa 
vreo boroboaţă gravă, s-o afle şi Belciug şi să umple 
Amaradia. Tanţa venea la el tot mai des şi, fireşte, când nu 
era acasă doamna Alexandrescu. Degeaba îi spunea dânsul 
să fie mai prudentă; ea răspundea că nu-i mai pasă de 
nimeni şi de nimic, de vreme ce îl iubeşte. Titu se socotea 


vinovat faţă de ea şi nu îndrăznea să fie energic şi să-i 
explice că au să observe chiriaşii din curte ori doamna 
Lenuţa şi se vor face amândoi de ruşine. Teama lui s-a 
dovedit curând prea îndreptăţită. Începuse a bănui ceva şi 
Marioara Rădulescu, eleva lui, şi chiar umbla să-l surprindă. 
Din fericire, într-o zi, ducându-se la masă, ca de obicei, nu 
mai întâlni pe Marioara. Doamna Gavrilaş l-a lămurit 
indignată că a dat-o afară, pentru că a prins-o pe stradă 
stând de vorbă şi sărutându-se cu un domn mai în vârstă, 
„aproape ca Gavrilaş”. Se plângea că fata asta, pe care a 
răsfăţat-o şi a corcolit-o ca pe copilul ei, a fost o stricată. A 
observat ea că-i joacă ochii în cap după băieţi, dar a gândit 
că aşa-i firea lucrurilor, că doar n-are să se facă nici ea 
călugăriţă. Dar să se înhăiteze cu oameni bătrâni pe stradă, 
înseamnă că are dezmăţul în sânge. 

— Nu ştiu cum s-o fi purtat cu dumneata, domnule Titu, 
sfârşi doamna Gavrilaş melancolic. Dar să nu te superi că 
am alungat-o. De stricate de-astea e plină lumea! 

Peste câteva zile, Titu, despărţindu-se spre seară de 
Belciug, alerga să ajungă mai repede acasă să primească pe 
Tanţa, care-l anunţase de ieri că vine, fiindcă Jean cu 
doamna Alexandrescu iar merg la ei la pocker prelungit. 
Petrecură vreo două ore pasionate, apoi Titu aprinse o 
lumânare, ca 'Ilanţa să se poată îmbrăca, să nu întârzie prea 
mult. Tanţei îi era lene să se urnească din căldura patului. 
Se întindea, gângurea, se giugiulea ca o pisică blândă 
răsfăţată. Tânărul Herdelea, văzând-o aşa, n-ar fi lăsat-o să 
plece, dar îşi stăpânea ardoarea numai de grija ei, să nu 
aibă neplăceri pe acasă. Tanţa, nepăsătoare de ce va fi la 
urmă, parcă tot căuta să-l aţâţe, şi-i zicea, şi râdea: 

— Vreau să ştiu cât mă iubeşti, Tituşor! 

— De ce mă stârneşti şi nu mă laşi să fiu cuminte? 
murmură Titu. Ştii doar că eu numai pentru tine şi în 
interesul tău mă silesc să fiu cuminte, altfel nu te-aş lăsa să 
pleci până mâine dimineaţă! 


— Ei, atunci nici nu mai plec până mâine! făcu 'Tanţa, 
lăsându-se pe spate şi trăgând plapuma să se învelească. 
Stinge lumânarea şi. Titu se repezi s-o îmbrăţişeze. Tanţa se 
împotrivea: 

— Nu, nu! Lasă-mă! Am glumit! Titule. 

— Acuma s-a isprăvit! se înflăcără tânărul. Nu mai pleci 
până. 

În clipa aceea un ciocănit discret în uşă îi amuţi pe 
amândoi şi-i încremeni pe jumătate îmbrăţişaţi. După o 
tăcere de câteva secunde, în vreme ce Tanţa se ascundea 
sub plapumă până-n bărbie cu ochii plini de spaimă, Titu 
Herdelea se apropie de uşă în vârful picioarelor, făcându-i 
semn cu degetul să nu se mişte, şi întrebă răguşit: 

— Cine-i? 

— Eu, eu. Nu te deranja deloc! Numai o secundă. Îmi dai 
voie? răspunse din antreu o voce. 

De emoție, Titu nici nu o recunoscu. Tanţa însă, scuturând 
desperată din cap, şopti către tânărul care o privea uluit: 

— Jenică. 

Mai zăpăcit, când înţelese cine era, Herdelea întrebă iar: 

— Dumneata eşti, domnule Jean? Ce este, ce s-a 
întâmplat? 

— Nimic, nimic. Dar deschide un moment, dacă nu te 
superi! continuă Jenică de afară stăruitor. 

Titu Herdelea se uită îngrozit şi întrebător la Tanţa care, 
cu o hotărâre subită, se vâri complet sub plapumă, mai 
şoptind înainte de a dispărea: 

— Ascunde-mi hainele! 

Îi strânse în grabă hainele aruncate pe scaune, cămăşuţa 
căzută jos lângă pat, şi le dosi lângă dulap, mormăind între 
timp, ca să justifice întârzierea: 

— Da, da. Imediat deschid, numai să. puţin. Eram în pat şi. 

Apoi întoarse cheia şi Jenică intră surâzător: 

— Scuză-mă că dădui aşa buzna peste dumneata, dar. Erai 
singur? 


— Desigur. Cu cine să fiu? făcu tânărul Herdelea 
nehotărât. 

— Nu de alta, mi s-a părut că aud glasuri şi d-aia am bătut, 
că venisem să-mi iau ceva din odaia Lenuţei şi. 

Jean vorbea şi se uita prin odaie intrigat şi neconvins. 
Venise fără ştirea doamnei Alexandrescu, pe care o lăsase la 
părinţii lui, antrenată la o partidă interesantă de cărți. 
Pretextase că-l doare niţel capul şi iese numai până-n 
stradă să ia puţin aer, ca să nu se mai îndoape cu 
piramidoane. Fusese prezentat de vreo lună fiicei 
subdirectorului său de la minister, o fată drăguță şi cu 
zestre, singură la părinţi. Domnişoara părea să-l 
simpatizeze, iar el, la a treia întrevedere, i-a făcut aluzii că 
ar avea intenţii serioase. Era o partidă strălucită, dublată 
de o protecţie eficace în cariera lui funcţionărească, 
subdirectorul fiind un stâlp important al ministerului. 
Asigurându-şi adeziunea fetei, se consultă în mare taină, ca 
să nu prindă de veste Tanţa şi să scape vreun cuvânt către 
Lenuţa, cu părinţii lui care fură încântați. De frică să nu 
aibă vreun scandal cu doamna Alexandrescu, se hotărâse 
să-şi care acasă pe furiş toate lucrurile ce le avea la ea, 
încetul cu încetul, iar într-o anume zi, în locul lui, să se 
prezinte la Lenuţa bătrânul Ionescu şi să-i explice cum stau 
lucrurile, convingând-o să-l lase în pace. Şi acuma se 
repezise să-şi mai ia câte ceva. A intrat în odaia cealaltă, 
dar n-a găsit chibriturile şi pe ale lui le lăsase Lenuţei să 
puie cutia pe gologanii de joc, că îi poartă noroc. Plictisit, 
era să plece cu mâna goală. Bâjbâind prin antreu spre 
ieşire, a auzit glasuri în camera chiriaşului. O clipă a ezitat: 
cum să deranjeze pe om când poate să fie cu o damă? Pe 
urmă s-a gândit că de ce să fi făcut un drum degeaba numai 
fiindcă-i lipseşte un chibrit. Şi, totuşi, Titu era singur! 
Vorbind mereu îşi rotea ochii prin odaie până ce descoperi 
pe masă, chiar lângă lumânarea aprinsă, o pălărioara de 
fetru ce părea o pată de umbră. Se întrerupse şi, trăgând 
cu ochiul spre pălărie, făcu şiret: 


— Craiule, craiule! 

Prins cu uşa, Titu Herdelea se înfurie: 

— Ei, nu, te rog. Nu ţi se pare că exagerezi? Am sărit, ţi- 
am deschis, destul. Spune-mi ce doreşti şi. 

Jean nu-şi mai putea stăpâni curiozitatea: unde să fi 
dispărut dama? Răspunse cercetând cu privirile toate 
colţurile: 

— Un chibrit! 

Titu se aşezase pe marginea patului. Zise ursuz, arătându- 
i pe noptieră cutia: 

— Poftim! Şi. 

— Mersi, monşer, şi nu fi supărat că. lacă mă duc! 

Se apropie de noptieră. Întinzând mâna după chibrituri, i 
se păru că plapuma e mai bombată într-un loc. Luă cutia 
zicând foarte vesel: 

— Vasăzică acolo? Ei, bată-vă dragostea! Ştii că nici nu mi- 
ar fi trecut prin minte să. Dar nu, nu vă deranjez, iacă! Nu 
te mai uita aşa urât la mine, că sunt băiat discret şi vă las să 
continuaţi. 

Îndreptându-se spre uşă adăugă cu vocea galantă: 

— Scuză-mă, duduie, pentru deranj! 

Râse şi deschise. Din prag mai întrebă pe Titu clipind: 

— Numai atâta spune-mi, craiule, e nostimă? 

Încordarea nervoasă făcea pe tânărul Herdelea să 
şovăiască între mânie şi răbdare. În aceeaşi secundă îşi 
zicea că ar trebui să ia de guler pe Jean şi să-l zvârle afară, 
şi că rău a făcut de i-a deschis şi l-a lăsat înăuntru. Vrând să 
scape de el mai repede, întoarse capul cu dispreţ şi nu-i mai 
răspunse. Jean reveni spre dânsul: 

— De ce te superi aşa, monşer, ce Dumnezeu, că doar nu 
ţi-am mâncat-o pe. 

Ajuns lângă pat, curiozitatea îl birui. Cu un gest fulgerător 
ridică colţul plapumii, dezvăluind pe jumătate pe Tanţa şi 
sfârşind fraza gingaş: 

—.pe duduiţa asta frumoasă! 


Când o recunoscu pe Tanţa, surâsul curios de pe faţă i se 
transformă într-o strâmbătură. După o clipă, venindu-şi în 
fire, continuă dojenitor: 

— A, vasăzică, dumneata erai duduiţa nostimă, 
domnişoară? Ei, bravo, ce să-ţi spun, frumos îţi şade! Să-ţi 
fie ruşine obrazului! 

Titu Herdelea sărise în picioare, dar nu ştia ce să facă. Se 
crezu obligat să intervie, deşi îşi dădea seama că 
intervenţia lui are un romantism ieftin, nepotrivit cu 
împrejurările: 

— Domnule, te rog să. 

— E sora mea şi aş avea dreptul s-o iau de urechi! făcu 
Jean cu o gravitate pe care Titu o socotea tot atât de 
deplasată. 

Atunci lanţa zise foarte calmă: 

— Ascultă, Jenică, ştii bine că eu nu-ţi permit să-mi faci mie 
morală! Nici acuma, şi niciodată! Să fim înţeleşi! Aşa că ar fi 
mai bine să-ţi vezi de. Lenuţa ta şi să ne laşi pe noi în pace! 

Calmul şi energia ei deconcertară pe Jenică. Îşi pierdu 
cumpătul. Bâlbâi ceva, puse chibriturile pe noptieră şi în 
sfârşit, cu un ton fals de superioritate şi poruncă: 

— Lasă că vom mai vorbi noi împreună. Acuma însă aide, 
imediat să te îmbraci şi să o ştergi acasă! Imediat! Nu mă 
mişc de aici până ce nu pleci! 

Tanţa răspunse cu dispreţ: 

— Voi pleca atunci când voi crede eu, fiindcă, ştii prea 
bine, ordinele tale nu mă impresionează deloc, absolut 
deloc! 

— Aşa? Mă şi înfrunţi? izbucni Jean, găsind astfel un 
pretext de a se retrage cu demnitate. Bine! Rămâi şi 
continuă orgia! Ai să dai tu socoteală, n-ai grijă! 

Titu Herdelea, aiurit, închise uşa după el. 'Ianţa observă cu 
un surâs silit: 

— A ţinut deschisă uşa idiotul. Ni s-a răcit odaia! 

Totuşi se îmbrăcă repede. Titu ar fi vrut să-i spuie cuvinte 
de îmbărbătare sau măcar de dragoste, şi-i era teamă să nu 


pară ridicol. 'Tanţa însă era atât de liniştită, parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Pe tânărul Herdelea îl mira liniştea şi 
siguranţa ei. El era convins că Jean va provoca scandal. Nu 
bănuia şi nici Ianţa nu-i spusese că siguranţa ei are un 
temei: maică-sa i-a comunicat planul lui Jenică de a părăsi 
pe Lenuţa, Jenică va afla că îi cunoaşte secretul şi prin 
urmare nu va cuteza să vorbească despre ea de frică să nu 
vorbească şi ea despre el. 

— Mă iubeşti, Tituşor? întrebă 'Tanţa, lipindu-se de el, la 
despărţire. 

— Mult, dragostea mea cea mai frumoasă! zise Titu cu glas 
tremurat. 

Două zile tânărul Herdelea stătu pe spini, aşteptând din 
moment în moment o prăbuşire. Pe Jean nu-l întâlni, de la 
Tanţa nu mai avu nici o veste, iar doamna Alexandrescu îşi 
continua ciripirile amoroase ca totdeauna. 

Tocmai se gândea că se vor fi aranjat lucrurile când, a 
treia zi după-amiazi, doamna Alexandrescu îl strigă. O găsi 
singură şi mâhnită: 

— Vezi, domnu Titu, ce-mi făcuşi? Mi-a spus Jenică numai 
mie, că nu vrea să întristeze pe părinţii lui, săracii. Se 
poate, domnu Titu? Să abuzezi de un îngeraş nevinovat? Nu 
m-am aşteptat, îţi jur, la una ca asta! Eu credeam că 
ardelenii sunt oameni aşezaţi, cuminţi şi când colo. Te-am 
introdus în casa oamenilor cu gânduri frumoase, să nu ne 
batem joc de biata fată neştiutoare. Acum ce vrei să faci? 
Că de s-ar întâmpla să afle bătrânul, cât e dânsul de sensibil 
la onoarea familiei lui, ar fi în stare să tragă şi cu 
revolverul! 

Tânărul Herdelea înţelegea ce răspuns aşteaptă gazda lui, 
dar nu-l putea da. Declară că el iubeşte pe Tanţa, că iubirea 
lor nu e ceva trecător şi pe urmă se pierdu în bolboroseli 
despre nesiguranța situaţiei lui, despre speranţele 
viitorului, când se va putea pecetlui dragostea. Observă 
totuşi că doamna Alexandrescu nu insistă cum se temuse 
dânsul. Pe ea o interesa Jenică în primul rând. Şi Jenică îi 


interzisese să mai primească pe Tanţa cât va avea chiriaş pe 
Titu. De dragul lui Jenică doamna Alexandrescu rugă pe 
Titu să-şi caute altă locuinţă, mai ales că tot era sfârşitul 
lunii. De altfel, şi fără întâmplarea aceasta nu l-ar mai fi 
ţinut, căci e posibil să aibă nevoie Mimi de cameră. Nu voia 
să-i spuie, nici chiar lui Jenică nu-i spuse că pe Mimi a 
surprins-o zilele trecute soţul ei ieşind din apartamentul 
unui admirator mai vechi al ei şi acum se află tocmai în 
discuţiile despărțirii, Vasile fiind hotărât să n-o ierte şi s-o 
izgonească din casă, dacă nu pleacă ea de bunăvoie. 

În două zile Titu îşi găsi o odaie mai bună, cu acelaşi preţ, 
în strada Imprimeriei, aproape de redacţie şi mai în centru. 
Soții Gavrilaş, care aveau neînţelegeri cu nişte chiriaşi, şi 
erau hotărâți de vreo lună să se mute, tărăgănând numai 
din cauza tânărului Herdelea, descoperiră în aceeaşi stradă 
o locuinţă potrivită. Când îl duse să-i vază noul domiciliu, 
preotul Belciug îi zise: 

— Bine c-ai scăpat de-acolo unde ai fost, dragă poete! Că 
mie nu mi-a plăcut deloc doamna ceea bătrână şi pictată ca 
o teatra-listă, care tot cânta şi trăgea cu ochiul şi se 
răsucea, de parcă zbiera după amor. De muieri d-astea să 
te fereşti, că trebuie să fie tare periculoase. 

— Ce ne facem, coane Miroane, cu oamenii, că nu mai vor 
să primească învoielile vechi, ba mă şi ameninţă! se tângui 
Cosma Buruiană frângându-şi mâinile. N-aş mai fi vrut să vă 
supăr cu necazuri d-astea, dar e primejdie, coane Miroane, 
cu oamenii. Ori au înnebunit, ori cine ştie ce i-a cuprins, că 
nu i-am mai pomenit aşa de îndâriiţi niciodată! 

Miron Iuga îl iertase în sfârşit pentru boroboaţa cu 
porumbul de astă-toamnă. Îi era milă de el, dar nu se putu 
opri să nu-i zică: 

— la seama să nu ţi se năzare ca atunci cu furtul! 

Cosma se închină umilit: 

— Lăsaţi-mă, coane Miroane, c-am pătimit destul din 
pricina aia! De la Crăciun nu e noapte să nu fi fost dijmăluit 


şi n-am mai cutezat nici să vă spun şi-am răbdat. Dar ce-i 
acum e grav de tot! 

Arendaşul îi spuse apoi că ţăranii între dânşii vorbesc că, 
şi de vor face învoieli cu boierii, la muncă nu vor ieşi până 
ce nu li se va împărţi moşia Babaroaga, care nu-i face 
trebuinţă cucoanei şi umblă s-o vânză la alţi boieri, că ei nu 
vor mai sta fără pământ, că ei asudă şi sângerează 
muncindu-l şi deci al lor trebuie să fie, că aşa vrea şi regele, 
şi chiar mulţi boieri, numai cei de la cârmă se împotrivesc 
şi-i ţin cu sufletul la gură. Luii le-au povestit toate astea 
slujitorii mai de încredere, încât trebuie să fie adevărate. 

— Rezultatele demagogiei uite-le, dacă într-adevăr e cum 
spui! zise bătrânul. Dar mă mir că eu n-am auzit încă 
despre treburile astea? 

— Apoi dumneavoastră nu îndrăznesc ei să vă spuie, coane 
Miroane! făcu Cosma. Că li-e frică şi ruşine! 

Iuga nu se grăbise cu învoielile, pentru că tot proiecta să 
facă unele modificări pe care le socotea favorabile şi pentru 
dânsul, şi pentru ţărani. De altfel, cu parte din săteni 
încheiase din toamnă, încât continuitatea muncilor o avea 
asigurată. Chemă pe logofătul Bumbu, care mărturisi că şi 
lui i-au cam vorbit oamenii despre schimbări, că chiar unii 
din cei ce s-au tocmit astă-toamnă zic că nu vor ieşi la 
muncă dacă nu se îndreaptă învoiala. Când însă Miron Iuga 
îl privi întrebător, logofătul, înfricoşat, adăugă că ţăranii aşa 
vorbesc în toţi anii în preajma primăverii şi se frământă şi 
pe urmă, neavând ce face, se învoiesc şi ies la muncă. 

— Stai, măi Leonte, omule, că tu prea iei lucrurile uşurel! 
zise arendaşul îngrijorat. Au vorbit ei, oamenii, şi altă dată, 
dar ce-i acuma n-a mai fost niciodată. Că doar şi eu cunosc 
pe ţărani, şi cu ei trăiesc şi am trăit. 

— Vreme mai este destulă, făcu Bumbu mai şovâitor, că 
pământul încă nici nu s-a spălat bine de rugina zăpezii. 

Bătrânul Iuga nu voia să se arate impresionat, deşi cele 
auzite nu-i plăceau deloc. Fireşte că arendaşul, fricos şi 
plângăreţ cum i-e firea, mai umflă realitatea. În orice caz 


prevederea nu strică. Porunci logofătului să înceapă de 
mâine chiar încheierea învoielilor şi într-o săptămână să 
isprăvească cu toţi. Renunţă la modificările meditate. Dacă 
oamenii sunt învrăjbiţi, le-ar putea socoti împovărătoare 
pentru dânşii. 

A treia zi, Leonte Bumbu înştiinţă pe boier că nici un om n- 
a iscălit încă şi că toţi vor să-l roage pe dumnealui să-i 
uşureze, fiindcă nu mai pot răzbi cu învoielile vechi. 

În aceeaşi zi, după-amiazi, se prezentă învățătorul Dragoş. 
Mai fusese de două ori după Crăciun, în chestii de şcoală. 
Miron l-a primit cu toată bunăvoința, ca o urmare a 
surprizei bune ce i-a făcut cu colindele şi imputându-şi că l- 
a apreciat prea sever înainte din pricina unor impresii 
poate superficiale, când, în fond, învățătorul e bărbat copt 
şi potolit. Deşi acuma era plictisit de ce-i spusese logofătul 
şi n-avea chef de conversații, venirea învățătorului, după o 
clipă de chibzuire, i se păru folositoare, zicându-şi că prin el 
va putea influenţa spiritele sătenilor întru restabilirea 
liniştii şi a ordinii tradiţionale. II pofti să şadă, îi oferi o 
dulceaţă, îl întrebă despre mersul şcolii. Ion Dragoş era 
puţin palid. O emoție grea i se citea pe faţă şi-i tremura în 
degete. 

— Te-am luat cu vorba şi nu te-am întrebat: ce vânt te 
aduce? zise în sfârşit Miron prietenos. Spune dumneata 
întâi, că pe urmă am să-ţi spun şi eu altele! 

Învățătorul îngălbeni mai tare. Mâinile, aşezate pe 
genunchi, îşi jucau nervos degetele. 

După primele cuvinte ce rosti, observă că luga se 
întunecă. Asta, însă, în loc să-l intimideze, îl întărâta şi-l 
îndemna să continue mai calm şi cu mai multă siguranţă. 

— În definitiv dumneata ce doreşti? îl întrerupse apoi 
deodată bătrânul. 

Întreruperea nu-l tulbură deloc. Continuă a-i expune că el, 
personal, nu doreşte nimic, că şi-a permis să vie şi să-i 
tălmăcească durerile sătenilor, numai fiindcă sufletele sunt 
prea agitate din cauza foamei şi a mizeriei. Ţăranii văd încă 


în Miron luga pe părintele lor, de la care nădăjduiesc o 
îndulcire a soartei ce-i apasă. Învoielile actuale sunt însă 
atât de grele, că nu se mai pot suporta. Pe urma lor 
majoritatea oamenilor au flămânzit îngrozitor toată iarna. 
Cu un sacrificiu relativ neînsemnat s-ar putea îmbunătăţi 
viaţa tuturor. 

— Dumneata în numele cui vorbeşti? întrebă iarăşi Iuga. 

— În numele sătenilor, domnule Iuga! zise Dragoş simplu. 

— Te-au însărcinat ei pe dumneata să-mi comunici 
doleanţele lor? 

— Nu, nu m-a însărcinat nimeni, domnule Iuga, dar eu m- 
am crezut obligat, fiindcă mi s-au plâns şi. 

— Atunci pune punct, făcu bătrânul sever. N-am nevoie de 
mijlocirea dumitale pentru a afla ce doresc oamenii mei! 
Mijlocitorii de teapa dumitale sunt pacostea sătenilor. În loc 
să fiţi luminătorii poporului, îi otrăviţi sufletul şi încurajați 
toate nemulţumirile ca din exploatarea lor să vă creaţi 
merite şi popularitate. Degeaba, prima impresie nu mă 
înşeală pe mine niciodată. Bine te-am văzut eu şi te-am 
judecat de când am făcut greşeala de te-am adus în sat, ca 
să-mi turburi viaţa bieţilor oameni! 

— Vă rog să credeţi, domnule Iuga, că eu. zise învățătorul 
cu un involuntar zâmbet de supunere. 

Pe Miron îl sâcâia eternul „domnule Iuga” care i se părea 
sfidător. Îi reteză vorba mai energic: 

— Destul! Eu nu discut cu samsarii nepoftiţi! 

— Conştiinţa mi-a dictat să-mi fac datoria şi mi-am făcut-o! 
murmură Dragoş puţin abătut. Dumneavoastră veţi decide 
cum credeţi de cuviinţă. Spuneaţi însă că vreţi să-mi 
comunicaţi şi dumneavoastră ceva? 

— Nu, nu! protestă luga. Cu dumneata eu nu mai am ce 
vorbi. Alţii ar trebui să vorbească cu dumneata! 

Întoarse spatele. Învățătorul se retrase fără zgomot. 

Când venise încoace avusese bătăi de inimă dureroase şi 
emoția îi uscase cerul gurii şi gâtlejul. Îşi aranjase în creieri 
cele ce voia să spuie bătrânului boier Miron. Toate erau 


limpezi, străvezii şi convingătoare. Imposibil să nu fie 
înţeles şi aprobat. Se înfăţişa o situaţie excepţională şi 
primejdii excepţionale şi iminente. El le simţea, şi le vedea, 
şi le auzea. A le păstra pentru dânsul şi a le ascunde ar fi 
fost neleal faţă de omul care, printr-un gest, ar putea să 
înlăture miasmele ce turbură văzduhul, să restabilească 
încrederea şi răbdarea până la o soluţie mai trainică. 


Pleca acuma dezamăgit de sine însuşi, nu de Miron Iuga. 
Îşi blestema neputinţa de a-i fi lămurit ceea ce în sufletul 
său era atât de limpede. Transformate în fraze, lucrurile 
care-i sângerau lui inima apăreau reci, mărunte şi fără nici 
o importanţă, încât nu încape mirare că Iuga le-a primit 
fără înţelegere. 

Ajunse în uliţă cu surâsul supus uitat pe faţă. Călca cu 
băgare de seamă, sprijinindu-se în umbrelă ca într-un băț, 
ferind noroiul şi băltoacele, ţinând marginea. Din ograda 
babei Ioana îl strigă deodată glasul lui Anton nebunul: 

— Domnule Nică! Stai, nu fugi! 

Anton se cuibărise, de cum a dat iarna, la baba Ioana, 
care-l ocăra şi-l răbda. Învățătorul îşi continuă calea. Din 
urmă însă Anton se apropia, desculţ, înflăcărat. 

— De ce fugi, domnule Nică? C-ai fost la boierul cel 
bătrân? Să nu-ţi fie ruşine şi nici rău să nu-ţi pară, că s-a 
apropiat ziua judecății şi a socotelilor, iar cine a stat cu 
mâinile-n sân are să răspundă! Când vor sosi călăreţii pe 
armăsari albi cu vestea cea mare, atunci dumneata ai să te 
ridici să strigi că. 

În clipa aceasta, glasul babei Ioana se auzi chemător: 

— Păsărelele mamii, păsărele, păsări. 

Nebunul încetă brusc şi se întoarse, parcă ar fi fost 
chemarea lui, bolborosind supus: 

— Stai că viu, maică loană! 

Ion Dragoş îi auzi paşii desculți, leopăind în tină şi 
depărtându-se, şi glasul babei: 

— Păsărelele mamii. 

Câteva zile după ce se mutase, într-o dimineaţă, intrând în 
redacţie, Titu Herdelea găsi pe Roşu mai ursuz ca de obicei. 

— Ei, văzuşi dreptatea mea, puiule? zise cu o strâmbătură 
batjocoritoare. Acuma ce mai spui, ai? 

Tânărul Herdelea nu pricepea despre care dreptate 
vorbeşte secretarul, căci el în toate şi întotdeauna îşi 
descoperea dreptatea lui. Răspunse cu un surâs vag de 
aprobare. Roşu insistă: 


— Sper că ai citit în ziarele de dimineaţă? Dar ce e în ziare 
e floare la ureche. Ministerul de Interne dă drumul numai 
telegramelor inofensive. Realitatea, ehe, băiete, realitatea 
e. 

Încheie cu un gest care voia să exprime maximul de 
îngrijorare patriotică. Cum însă Herdelea continuă să tacă 
nedumerit, secretarul continuă misterios: 

— Dansul macabru a început! Şi boierii noştri îşi pierd 
capul! Să-l vedem acuma pe gentilul nostru Deliceanu cum 
o întoarce, că eu i-am atras de mult atenţia. 

Tocmai după un sfert de ceas de ocoluri, ghici şi Titu că 
Roşu vorbeşte despre nişte tulburări ţărăneşti izbucnite 
undeva în Moldova. Mici notițe şi telegrame apăruseră de 
câteva zile în toate jurnalele, fără să li se dea importanţa ce 
le-o atribuia secretarul Drapelului. Se vorbeau mai multe 
prin oraş, dar cu oarecare satisfacţie şi nu cu temeri. 
Tânărul Herdelea căută să liniştească pe Roşu cu motivarea 
ce o auzea pretutindeni, anume că e vorba doar de mici 
corecţiuni aplicate ovreilor, care exploatează prea 
neomenos pe bieţii ţărani de prin satele moldoveneşti. 

— Nu-i nici o pagubă dacă se vor pierde câţiva perciuni! 
zise Titu râzând. Numai aşa o să mai scape satele de ei, că 
prea s-au înmulţit! Secretarul sări ars: 

— Bravo, puiule! Aci am vrut să te aduc! Asta e 
mentalitatea care duce ţara de râpă, huliganismul ăsta, 
care vede în ovrei cauza tuturor relelor. Eu aş admite totuşi 
chiar barbaria contra ovreilor, dacă mi-ai garanta că prin ea 
se evită răul cel mare, care e pe drum! Poţi însă dumneata 
să garantezi unde se opreşte operaţia asupra perciunilor? 
Eşti sigur că mâine sau poimâine ţăranii nu vor continua 
operaţia prin bărbile boierilor şi arendaşilor creştini? 

Titu Herdelea îşi aduse aminte că Roşu e ovreu şi-i păru 
rău că a făcut o glumă ieftină în faţa lui, atingându-i 
susceptibilitatea firească de rasă. Ca să-şi repare greşeala, 
se grăbi să aprobe tot ce spunea Roşu, subliniind cu câte un 
„desigur” sau „evident”. Şi secretarul se străduia să-i 


demonstreze că toate revoluțiile aşa încep, cu câte o 
tulburare neluată în seamă sau considerată fără 
importanţă. E avertismentul. Dacă se iau măsuri potrivite, 
imediat, dezordinea se poate localiza şi potoli fără 
consecinţe grave. Altminteri, focul se întinde până ce 
cuprinde o provincie, o ţară, un continent. 

— Acum însă, ce se întâmplă, amice? Lumea nu vede în 
cele ce se petrec în Moldova decât o agitaţie contra 
ovreilor. Şi, cum spuneai şi tu adineaori, ce pagubă dacă o 
să mănânce bătaie nişte jidani? Lasă-i să mănânce. E o 
supapă de siguranţă. Bătând pe jidani, ţăranii se vor răcori 
şi vor uita pe ceilalţi boieri şi arendaşi, care nu-s jidani, dar 
îi exploatează la fel, dacă nu şi mai rău. Să nu-ţi închipui că 
astea-s vorbe de clacă, puiule! Urmăreşte toată presa! 
Pretutindeni, mai în surdină, mai pe faţă, sunt justificate, 
aprobate, chiar blagoslovite sălbăticiile ţăranilor răzvrătiți, 
cu scuza subînţeleasă bineînţeles, jos jidanii”. Se spune că e 
o cauză sfântă la mijloc şi, desigur, aşa este, căci cauza 
ţăranilor e sfântă şi dreaptă. Cu toate astea, în loc să i se 
caute soluţii cinstite, care să aline cât de cât mizeria 
ţărănească, toţi toarnă untdelemn pe focul încins. Opoziția, 
bine, să zicem, e opoziţie şi vrea să profite chiar de o 
catastrofă, ca să puie mâna pe putere. Cel puţin guvernul 
de-ar fi cuminte! Aş! Face mai rău decât opoziţia, fiindcă nu 
face nimic. Şi-a pierdut capul sau încă nu-şi dă seama de 
situaţie. Destul că pârjolul se întinde şi nimeni nu ia o 
măsură de apărare a ordinii. Ş-atunci iacă de ce-ţi spun eu 
că e grav şi că a început rostogolirea spre prăpastie! 

Roşu îşi scotea mereu ochelarii de după urechi, îi ştergea 
atent, îi punea la loc şi continua mai pasionat, vrând cu 
orice preţ să convingă pe tânărul Herdelea, parcă de 
convingerea lui ar fi atârnat liniştirea tuturor primejdiilor. 
Titu era convins în sineşi că elocinţa secretarului s-a 
dezlănţuit mai cu seamă din pricina nedelicateţei lui 
involuntare şi se credea obligat să asculte cu resemnare, 
deşi în buzunar îl ardea o scrisorică găsită adineaori la 


portar, rămasă necitită, cu slovele Tanţei. Spre norocul lui 
sosi Antimiu, un reporter gras, asudat, într-o blană soioasă, 
cu căciula de lutru fals pe ceafă şi cu o gravitate pe faţă, ca 
şi când ar fi fost deţinătorul secretelor supreme de stat. 
Fără să învrednicească pe Herdelea măcar cu o privire, se 
prăvăli pe un scaun la biroul secretarului, oftând: 

— Nene Roşule, se încurcă urât de tot chestia cu 
tulburările. După-masă e convocat Consiliul de Miniştri 
pentru a hotări chemarea rezerviştilor! 

Secretarul făcu triumfător către Titu: 

— Ce-ţi spuneam eu, onorabile? Ai auzit? Rezerviştii! 

Reporterul se pregătea să scrie informaţia. Roşu îl opri cu 
amărăciune: 

— Anunţă numai Consiliul de Miniştri. Restul nu poate 
merge la Drapelul. Asta-i soarta noastră ticăloasă. Când ai o 
ştire senzaţională trebuie să-ţi muşti unghiile şi să te uiţi cu 
jind cum o publică Adevarul. 

Peste câteva minute, din cabinetul directorial apăru însuşi 
Deliceanu, ras, subţire, delicat. Fără surâsul lui obişnuit 
părea mai bătrân. 

— Scrie tu, Roşule, că eşti mai iute! zise directorul. Am să- 
ţi dictez o informaţie care e de fapt un comunicat. Gata? 
Vasăzică: „Faţă de ştirile alarmante ce se publică de câteva 
zile într-o anumită presă, ni se comunică din sursă 
autorizată că în ţară domneşte cea mai perfectă linişte şi 
opinia publică n-are nici un motiv serios de îngrijorare. 
Micile incidente strict locale se datoresc unor agitaţii de 
rea-credinţă. Guvernul, de altfel, este ferm decis a menţine 
ordinea împotriva oricui, întrebuinţând toate mijloacele 
legale.” Aşa! Ia citeşte acuma! 

Roşu citi. Directorul aprobă. 

— Da! O pui în capul informaţiilor politice pe două coloane 
cu doisprezece aldine! 

Dădu să plece. Secretarul întrebă: 

— Dar despre chemarea rezerviştilor dăm ceva? Mi-a adus 
acuma. 


— Nu, nu! întrerupse Deliceanu. Lasă numai comunicatul! 
De altminteri, chestia cu rezerviştii încă nu e sigură. E de 
văzut dacă în Consiliul de Miniştri se va decide asta sau 
poate altceva. 

Titu Herdelea profitase şi se retrăsese la o masă mai 
depărtată să-şi citească scrisoarea. Tanţa de-abia acum 
aflase că s-a mutat. Jenică n-a spus nimic părinţilor, dar o 
spionează şi a ameninţat-o cu scandal, dacă se mai duce la 
doamna Alexandrescu. Are să-i povestească multe, i-e dor şi 
vrea să-l întâlnească. Să-i lase, tot la portar, într-un plic, 
noua adresă şi apoi ea va veni negreşit. Titu ascunse 
scrisoarea, îşi însemnă adresa pe un petic de hârtie, fără 
nume. Îi era şi lui dor de ea, de glasul ei blând şi de ochii ei 
cu priviri învăluitoare. În zadar s-a bucurat, când s-a mutat 
de la doamna Alexandrescu, că a scăpat. Tanţa îi rămăsese 
în suflet, de unde n-o putea smulge, oricât i se părea că e 
necesar să se despartă de ea. Lipsa ei îl durea şi-l inspira. 
În fiecare seară dorul şi-l plângea în strofe fierbinţi. Nu mai 
cizela şi nici nu le scria cu gândul să le publice, ci doar ca 
să-şi mângâie inima. 

Roşu, după ce plecă Deliceanu şi reporterul, îşi reluă 
explicaţiile, acuma înmuiate în sarcasm din cauza 
comunicatului care tăgăduia o realitate îngrozitoare. 
Tânărul Herdelea se făcea că-l ascultă, dar vorbele îi intrau 
pe o ureche şi-i ieşeau pe cealaltă ca nişte sunete fără sens. 
Îl preocupa numai Tanţa. Se gândea să adauge la adresă şi 
o oră prin care să-i indice că o aşteaptă. Dacă ea nu va 
putea veni la ora aceea? în loc de oră adăugă: „Ie iubesc”. 

Când ieşi de la redacţie, răsuflă: în sfârşit s-a isprăvit cu 
tulburările! 1 se părea că tulburările sunt numai o altă 
formă a eternului subiect de discuţii care este aici chestia 
țărănească. E obiceiul ţării să se vorbească mereu despre 
lucrurile cele mai grave, fără să se facă nimic. Vorbind, 
oamenii au iluzia că şi-au împlinit datoria. Importantă e 
vorba, nu fapta. Mai ales când vorba poate propovădui 
toate grozăviile. 


La masă, Gavrilaş îl întreţinu tot despre tulburări. Ela 
auzit pe la poliţie lucruri urâte: că un orăşel oarecare ar fi 
fost devastat de ţăranii răsculați şi că se vorbeşte despre 
mobilizarea armatei. După-amiazi se întâlni cu preotul 
Belciug foarte îngrijorat: 

— Mi se pare că am nimerit rău cu venirea în ţară. Se aud 
întâmplări întristătoare, nu ştiu cât sunt de adevărate. La 
hotel îmi spune portarul c-au sosit jidani de prin Moldova, 
care povestesc grozăvii mari. 

— Pe-aici aşa-s oamenii, domnule părinte! zise Titu cu o 
siguranţă în care începea totuşi să se amestece neliniştea. 
Le place să facă din ţânţar armăsar. O fi ceva, nu zic, dar 
nici aşa cum se vorbeşte. 

— Mă gândesc dacă n-ar fi cuminte să mă duc eu frumuşel 
acasă, să nu mă apuce pe aici vreo revoluţie sau chiar un 
război. Doamne fereşte, să se închidă graniţele şi să se 
oprească trenurile! 

— Ia fugi, nu mai vorbi copilării! făcu tânărul Herdelea cu 
o strângere de inimă. Ce crezi dumneata, că asta-i ţară de 
haram, domnule părinte? Fii liniştit şi nu mai asculta toate 
prăpăstiile! 

A doua zi se pomeni la Drapelul cu Grigore Iuga. Nu se 
întâlniseră de vreo două săptămâni. Venea să se intereseze 
care este adevărul în vălmăşagul de ştiri ce circulau şi se 
băteau cap în cap. La club se colportau lucrurile colorate 
după partide. Chiar oamenii despre care se ştia că sunt în 
relaţii intime cu miniştrii sau nu ştiau nimic precis, sau 
ascundeau înadins adevărul. Nu mai fusese la Amara de la 
Crăciun, şi din pricina divorţului, şi din alte pricini. Dacă ar 
fi vreo primejdie, s-ar socoti obligat să rămâie la ţară, lângă 
tatăl său. 

— Cred că ziarele cunosc adevărul, deşi scriu minciuni, 
zise Grigore cu un surâs silit. Predeleanu îmi spune să-mi 
văd de treburi, că nu poate permite guvernul să se întindă 
dezordinile în toată ţara. Alţii însă zic că guvernul e 
neputincios şi nu mai poate stăpâni mulţimea întărâtată. 


Titu Herdelea nu-i putea da nici o lămurire inedită sau 
măcar cu pretenţie de autenticitate, nici nu voia să-i spuie 
simple basme auzite prin oraş. Îi făcu însă cunoştinţă cu 
Roşu care fu încântat şi, după ce lăudă pe Titu, zise aproape 
solemn: 

— Adevărul, domnul meu, e mai negru decât bănuieşte 
lumea! Mişcarea se întinde mereu, zi cu zi, ceas cu ceas, şi 
nu se ştie dacă se mai poate lua vreo măsură care s-o poată 
stăvili. lacă, aci am ajuns! Din fericire încă nu s-a vărsat 
sânge, încă nu s-au pierdut vieţi omeneşti, dar nimeni nu 
ştie ce poate aduce ziua de mâine. Îi zugrăvi amănunţit ce-a 
fost în cutare sat sau oraş, ce s-a prădat şi ce s-a distrus, iar 
după toate declară ca un orator la tribuna Camerei: 

— Se mişcă ţara, domnul meu! Toată ţara! 

Grigore luga, impresionat de tonul profetic al secretarului, 
se hotări să plece chiar mâine la Amara, invitând şi pe 
Herdelea să-l însoţească, cu promisiunea că nu vor sta 
decât două-trei zile, iar de-ar trebui să rămâie mai mult, pe 
el îl va trimite în orice caz la Bucureşti. Titu ar fi fost 
încântat să meargă, mai ales în vremea aceasta, şi se uită 
întrebător la Roşu, care spuse protector: 

— Poţi să te duci, puiule! Sigur! Se poate să te refuz pe 
tine? Te pomeneşti că-mi aduci un reportaj interesant şi 
pentru Drapelul. Ar fi senzaţional. Adică, pardon. E vorba 
de Argeş. Pe acolo deocamdată pare să fie linişte. Totuşi nu 
strică prudenţa nicăiri la ţară în zilele astea tulburi. Aşa că 
ia seama, puiule, să nu puie mâna pe tine ţăranii! 

— Ei, parcă eu sunt moşier! râse Titu. 

— Nu râde, amice! făcu secretarul. Crezi că bieţii ovrei 
care pătimesc acuma sunt boieri? 

— Eu îmi fac datoria să te avertizez, draga mea, că nu e 
prudent să pleci acuma la ţară! zise Gogu Ionescu cu o 
seriozitate neobişnuită. Fireşte, dacă nu mă asculţi, eu nu 
te pot opri şi în orice caz conacul de la Lespezi îţi stă la 
dispoziţie oricând. Cred însă că ai să mai reflectezi şi. 


— Am reflectat! îl întrerupse Nadina ironic. Şi n-am putut 
descoperi nici un motiv care să mă reţie. Din contră, toate 
mă îndeamnă să nu amân lichidarea, şi lichidarea nu se 
poate face fără mine decât riscând să fiu înşelată, ceea ce 
nu pot permite, tocmai fiindcă sunt femeie, şi toţi speră să 
mă înşele. De altfel, nu merg singură. lau pe avocatul meu. 

— Aşteaptă cel puţin să se mai clarifice situaţia! 

— Nu plec mâine, Gogule! glumi Nadina. Încă n-am fixat 
ziua. Aş vrea să se mai usuce niţel pământul şi să se 
îndrepte şoseaua. Şi-apoi de unde atâta frică pe tine, când 
prin părţile astea e linişte deplină? 

— Dă-o încolo de moşie acuma! făcu Gogu. O ai arendată, 
lasă pe arendaş să se descurce cu ţăranii. 

— Tu crezi serios că ţăranii se războiesc cu femeile? Aida 
de! 

— Bine, nu insist, fiindcă insistența mea te face să te 
încăpăţânezi mai rău! zise Gogu. Am vorbit şi cu tata. Şi 
dumnealui crede că e o nebunie ce vrei să faci. Nu-ţi mai 
spun de Jenny, care ştii cât te iubeşte. Nu-i aşa, iubirea 
mea? 

Eugenia avea ochii plini de lacrimi. Vru să spuie ceva. 
Când deschise gura o podidi plânsul. Gogu se sperie: 

— Iubirea mea, sufletul meu, ce-i asta? Se poate? 

— Numai tu eşti de vină, Gogule, că alarmezi lumea fără 
nici un motiv! protestă Nadina. Să mă ierţi, Jenny dragă, te 
rog! Dacă ştiam că voi face atâta tulburare, nici nu vă mai 
spuneam că plec. 

Erau invitaţii ei la masă. De când Nadina se afla în divorţ, 
mâncau aproape permanent împreună, sau ei la ea, sau ea 
la ei. 

— Dă-mi voie să-ţi spun, dragă Nadina, că e o nebunie, pur 
şi simplu nebunie! strigă în cele din urmă Gogu Ionescu, 
exasperat de îndărătnicia ei. 

— Tocmai fiindcă e nebunie mă ispiteşte! zise Nadina cu o 
lucire mai vie în ochi. 


Într-adevăr Nadina se înverşuna mai ales pentru că toată 
lumea o sfătuia să renunţe. Avocatul Olimp Stavrat, care-i 
susţinea divorţul, un bătrâior cochet, cu o bărbuţă îngrijită, 
a fost cel dintâi. Îi făcea puţină curte, uneori mai indiscret. 
Suspina în faţa ei şi ridica ochii spre cer, în semn de 
supremă pasiune. Când a auzit însă că trebuie să meargă 
cu ea la ţară, s-a crezut obligat să-i atragă atenţia asupra 
primejdiilor. O privire ironică a Nadinei a fost suficientă să-i 
schimbe părerea: 

— Fireşte, n-am vorbit pentru mine, ci pentru 
dumneavoastră, coniţă! Din parte-mi sunt gata oricând să 
vă însoțesc şi până la marginea pământului. (Oftă şi 
continuă.) Poate că, în sfârşit, veţi observa că şi în pieptul 
unui avocat bate o inimă. 

Raul Brumaru refuză brutal: 

— Ce-ţi trece prin gând, Nadina? Acuma? La ţară? Vrei să- 
ţi baţi joc de mine? Nu, nu! Eu stau binişor la Bucureşti! 

Până şi şoferul Rudolf găsise de cuviinţă să obiecteze că 
excursiunea aceasta e cam periculoasă. 

Apărându-i astfel ca o aventură, plecarea la ţară o pasiona. 
Desigur, n-avea motive serioase să se grăbească şi ar mai fi 
putut aştepta. Divorțul se pronunţase, adevărat, dar până la 
transcriere mai erau vreo două săptămâni. Nici nu se 
gândea să încheie definitiv vânzarea până ce nu o va putea 
face pe numele ei. Dar îşi zicea că trebuie să hotărască cui 
vinde, să fixeze tot, încât în ziua când se va transcrie 
divorţul, să poată iscăli actul şi să sfârşească orice contact 
cu ţara. 

— De ce vrei tu, Gogule, ca ultima mea călătorie la ţară să 
fie banală? zise Nadina. Am oroare de banalitate! 

Sâmbătă dimineaţa, pe când explica pentru clasa a patra 
domnia fanarioţilor, învățătorul Dragoş se pomeni în şcoală 
cu un jandarm care-i spuse încet că domnul plutonier îl 
pofteşte urgent până la post, având a-i face o comunicare. 
Învățătorul, parcă l-ar fi aşteptat, răspunse liniştit: 

— Bine, vin imediat. 


Şi, fiindcă jandarmul rămase pe loc, adăugă: 

— Sau vrei să mergem împreună? Şi mai bine! 

Se uita împrejur. Nu-şi amintea unde şi-a pus pălăria. Era 
pe masă. O văzu în sfârşit, dar întâi îşi luă paltonul. lar 
întrebă pe jandarm: 

— Să dau drumul copiilor ori.? 

Şi cum jandarmul strânse din umeri neştiutor, continuă: 

— Adică, fireşte, de ce? Bumbu Stefan, ieşi la catedră! Să 
ţii linişte şi să-mi scrii pe tablă pe cei ce nu ascultă şi fac 
gălăgie, ai înţeles? Să fiţi liniştiţi şi cuminţi, copii, că mă 
întorc numaidecât! 

Se uită la jandarm, parcă ar fi vrut să vadă pe figura lui 
ceva. Faţa jandarmului nu spunea nimic. leşind în uliţă, îi 
zise mai hotărât: 

— Trebuie să ne abatem un minut şi pe la casa mea, ca să 
nu creadă nevastă-mea cine ştie ce! 

Doamna Dragoş se îngrozi văzându-l cu jandarmul după 
el. Începu să plângă cu hohote, apoi să afurisească. Soacră- 
sa îi ţinea hangul. 

— Staţi, nu mă jeliţi, că încă n-am murit! făcu Dragoş 
enervat de lacrimile lor. Staţi, că nici nu ştiu de ce mă 
cheamă! 

— la îmbracă-te, socrule, şi du-te cu dânsul, nu şedea ca 
bolovanul! strigă Florica. 

Bătrânul se iuți, parcă glasul I-ar fi dezmeticit dintr-o 
toropeală. Învățătorul ar fi vrut să spuie ceva, doar pentru 
asta a venit cu jandarmul. Dându-şi seama că nu poate 
întârzia, bâigui pierdut: 

— Dacă s-ar întâmpla să nu mă întorc, atunci. Adică las' că 
i-0i spune tatii, dac-o fi aşa, că tot vine şi dumnealui. Ei, 
haidem să mergem! 

Se gândi că ar trebui să-şi sărute nevasta, cel puţin pe ea, 
dar îşi opri dorinţa, ca nu cumva să tragă a rău sau să o 
sperie mai mult. leşind, făcu mai slab: 

— Rămâneţi sănătoşi! 


În faţa postului de jandarmi era căruţa cu doi căluţi a lui 
Lupu Chiriţoiu. Învățătorul întrebă cu o tresărire: 

— Încotro, moş Lupule? 

— Nu ştiu, dom' Nică! răspunse bătrânul. Mi-au poruncit 
dumnealor să viu cu căruţa şi cu merinde pentru cai şi a 
trebuit să viu! 

Plutonierul Boiangiu îl aştepta în curte şi-l primi cu o 
mutră de uşurare, parcă i-ar fi fost teamă că n-are să 
sosească. Îşi dădură mâna ca totdeauna şi intrară în 
cancelarie. 

— Ce s-a întâmplat, domnule şef, de m-ai luat chiar din 
clasă? zise Dragoş cu mirarea celui ce nu bănuieşte nimic, 
deşi în sineşi era sigur că trebuie să fie efectul supărării lui 
Miron luga de acum trei zile. 

Boiangiu făcu un gest vag, care voia să arate că el n-are 
nici o vină. Pe urmă îi spuse că a primit ordin telegrafic să-l 
trimită foarte urgent la Piteşti şi să-l prezinte domnului 
prefect personal. 

— Şi pentru care motiv, domnule plutonier? zise 
învățătorul aproape solemn. 

— Eu am un ordin, domnule Dragoş, şi trebuie să-l execut! 
răspunse Boiangiu. Aşa că îmi pare rău, dar. 

— Vai de mine, nu-ţi fac nici un reproş! protestă Dragoş. 
Credeam numai că poate cunoşti motivele, cu toate că în 
fond ar fi acelaşi lucru. Atunci când zici să plecăm? 

— Cât mai repede! aşa-mi sună ordinul! spuse plutonierul. 
Dacă însă vrei să-ţi aducă ceva de acasă, mai putem zăbovi 
vreo oră, dar mai mult nu, căci până la Piteşti e cale lungă şi 
căluţii lui moş Lupu. 

— Foarte bine. Întrerupse învățătorul, căutând să păstreze 
o ţinută demnă, mai cu seamă simțind că începea să se 
clatine. Auzişi, tată, porunca? Acu du-te degrabă şi dă întâi 
drumul copiilor acasă, că i-am lăsat singuri în şcoală, şi apoi 
spune-i Floricăi să-mi aducă ce crede dânsa pentru drum, 
dar iute, să nu pierdem vremea şi să-l încurcăm pe 
dumnealui! 


Plutonierul oferi un scaun învățătorului. Vorbiră despre 
lucruri indiferente. Un moment apăru şi doamna Boiangiu 
să întrebe pe Dragoş ce mai face Florica. Pe urmă, peste 
vreo jumătate de ceas, năvăli Nicolae, fratele învățătorului, 
care nu fusese acasă şi aflase de la oameni. Era speriat şi 
furios. Strigă că are să se ducă la boierul Miron, să-i cadă în 
genunchi. Boiangiu se supără: să nu-i facă lui neplăceri, 
altfel întoarce foaia. Sosi Florica cu merinde şi cu 
schimburi. 

— Atunci, domnule Dragoş, suntem gata? zise plutonierul. 
Vasăzică, putem pleca? 

Deschise uşa de la camera jandarmilor, ordonând: 

— Bogza! Aide! Gata! 

Un jandarm înarmat se ivi în uşă, bătând din călcâie. În 
ogradă şi în uliţă erau strânşi vreo treizeci de ţărani. Vestea 
că învățătorul a fost arestat s-a răspândit în sat ca focul. 
Boiangiu se încruntă. Îi era frică să nu se întâmple vreo 
complicaţie. Îi luă totuşi cu blândeţe: 

— Da voi altă treabă n-aveţi, mâi oameni? Faceţi loc! Veniţi 
să căscaţi gura, parcă ar fi panoramă! 

Marin Stan se apropie confidenţial, socotindu-se mai 
prieten cu şeful: 

— Don' plutonier, fii bun, zău. E păcat de don' Nică, zău 
aşa! Dumneata, dacă vrei, poţi! 

— Marine, vezi-ţi de treabă, că mă superi! mârâi Boiangiu. 
Fiindcă se mai găsiră şi alţii să stăruie, plutonierul zori pe 
Dragoş, care-şi lua rămas bun de la Florica: 

— Aidem, domnule învăţător, aidem! Şi te rog foarte mult 
să ai toată grija pe drum, să nu se întâmple ceva, căci 
jandarmul are ordin să tragă! 

— Fii liniştit! zâmbi Dragoş, adăugând către ţăranii care 
înconjurau căruţa: Să ne vedem cu bine, oameni buni! 

— Dumnezeu să-ţi ajute! răspunse mulţimea. 

Căruţa porni. Dragoş nu mai întoarse capul. Lângă el, 
arma jandarmului se clătina ca un avertisment. Florica, cu 
obrajii uzi, porni pe mijlocul uliţei, după căruţa ce se 


micşora mereu. Boiangiu răsuflă uşurat c-a scăpat de-o 
grijă mare. Acuma explica mai blajin oamenilor adunaţi: 

— Credeţi că eu fac de capul meu? Dacă vine porunca de 
sus, trebuie s-o împlinesc, că sunt soldat şi soldatul nu 
crâcneşte! 

— Apoi asta aşa-i! aprobară câţiva ţărani. 

Mulțimea totuşi rămase în şosea, vorbind, sfătuind, 
întrebând. Deodată Nicolae Dragoş izbucni amărât: 

— Staţi, staţi şi sporovăiţi ca babele, în loc să mergeţi la 
boierul Miron, să vă rugaţi să nu-l năpăstuiască pe bietul 
Nică. Şi nu vreţi să ştiţi că numai din pricina voastră s-a 
stricat cu boierul şi. 

Ţăranii ascultau, unii aprobau, mai mulţi tăceau. Cineva 
zise: „Putem să ne ducem, că n-are să ne omoare”, altul 
mormăi gros: „Parcă boierul are să se uite în gura voastră”, 
iar unul strigă sfătos: „Da de ce nu te ducitu, Nicule, şi 
îndemni numai pe alţii?” 

— Zic eu că nu merg? se înfurie flăcăul. Crezi că mi-e frică 
de boier ca vouă? 

Alţi ţărani soseau mai alarmaţi. Începură să se amestece şi 
femei, şi copii printre bărbaţii care umpleau uliţa de la 
postul de jandarmi până la baba Ioana. Tot vorbind şi 
tocmindu-se, mulţimea ajunse pe nesimţite în faţa conacului 
Iuga. Pe când Luca Talabă spunea într-un grup că în alte 
părţi oamenii nu se lasă aşa călcaţi în picioare, Trifon Guju 
răbufni cu glasu-i pătrunzător: 

— Aidem, măi oameni, că-i mai mare ruşinea să ne tot 
ciorovăim ca babele! 

Intrară în ograda argaţilor. Un stol de porumbei se ridică 
în văzduh, iar galiţele se risipiră speriate. Curtea se umplu. 
Leonte Bumbu, logofătul, ieşi mirat dintr-o odaie în capul 
gol: 

— Da ce-i, de-aţi venit tot satul? 

Răspunseră mai multe glasuri deodată. Logofătul se 
scărpină în ceafă: 

— Are să se supere boierul că. 


— Las' să se mai supere şi dumnealui, că noi ne-am 
supărat destul, strigă din grămadă un glas necâjit. 

Întâmplarea aduse în clipa aceea pe Miron Iuga. 
Deşteptarea primăverii parcă-l întinerise. 

— Ce-i, Bumbule, cu oamenii ăştia, ce poftesc? 

Marin Stan începu rugămintea, alţii o continuară până ce 
Iuga se dumeri: 

— A, vasăzică I-au arestat? Foarte bine au făcut. Acuma 
cred că o să vă vie şi vouă mintea cea bună a rumânului! 

Câţiva strigară obraznic să-l ierte. Miron se înfurie: 

— La mine nu se prind treburile astea! Mă mir că încă nu 
mă cunoaşteţi, că doar împreună trăim! Eu v-am socotit 
oameni de omenie, dar mă tem că am greşit. Acuma veniţi 
grămadă, iar la învoieli vă codiţi! 

— Nu mai putem, cucoane, cu învoielile vechi! ţipă Toader 
Strâmbu. Îmi pier copilaşii de foame, măcar că am muncit 
de. 

— Nu mai puteţi? făcu Miron luga. Foarte bine! Staţi 
acasă, şi leneviţi, şi văitaţi-vă! Cine-i harnic şi cumpănit 
poate să trăiască din munca cinstită. 

— D-apoi că nimeni nu şade, cucoane, că muncim toţi 
destul, dar şi dumneavoastră trebuie să ne mai ajutaţi! zise 
Serafim Mogoş domol şi hotărât. 

— Eu la tocmeală nu stau cu nimeni şi nici nu vă rog! 
spuse bătrânul Miron aspru. Pământ să fie, că braţe de 
muncă se găsesc cu miile! Dacă voi nu vreţi să munciţi, vom 
aduce oameni din Transilvania! 

— Ba străini să nu vie, cucoane, că pământurile astea noi 
le-am muncit totdeauna, nu străinii! strigă Trifon Guju. 

— Tu crezi că am să te întreb pe tine, prăpăditule? se 
revoltă Miron luga. Asta vă mai lipsea, obrăznicia! Aideţi, 
am terminat cu voi! Să-mi curăţaţi locul numaidecât! 

— Apoi aşa nu-i bine, cucoane! făcu Luca Talabă dârz. Nu-i 
bine deloc. 

Miron Iuga nu se clinti până ce se goli curtea. Apoi porunci 
scârbit: 


— Bumbule, închide porţile! 

A doua zi, duminică, pe când ieşea lumea de la biserică, se 
răspândi vestea că adineaori ar fi trecut prin sat doi călăreţi 
pe cai albi cu porunci de la vodă. În faţa cârciumii pe 
bătătura unde se ţinea hora, pâlcuri de oameni se opriră să 
afle noutăţi. Mulţi născoceau amănunte alandala. Ignat 
Cercel, ca un câine de pripas, trecea de la un grup la altul, 
cu aceeaşi întrebare: 

— Oare n-o fi poruncit despre pământuri, măi oameni? 
Primarul Ion Pravilă, după ce ascultă în dreapta şi-n stânga, 
strigă în batjocură: 

— Măi, nu cumva or fi cai verzi pe pereţi călăreţii voştri? 
Nu râse nimeni. Un bătrân îl probozi: 

— Degeaba batjocoreşti, don' primar, că astea nu-s de 
batjocorit! Că nici strâmbătatea nu poate stăpâni mereu şi 
trebuie să vie vremea dreptăţii! 

— Apoi dreptatea nu vine călare, moşule! făcu Pravilă cu 
alt glas. 

— Vine cum poate şi bine că soseşte! bâigui bătrânul. 
Leonte Orbişor povestea că Anghelina lui Nistor Mucenicu 
s-ar fi întâlnit cu călăreţii. Aşa i-a spus lui cineva, nu ştie 
cine. Lupu Chiriţoiu socotea că trebuie să fie ceva adevărat, 
fiindcă şi el a auzit multe la Piteşti ieri, când l-a dus pe don' 
Nică. 

Peste un răstimp, Vasile Zidaru aduse pe Anghelina să 
mărturisească dânsa ce-a fost şi cum. Femeia se codea şi se 
ruşina să vorbească în faţa atâtor oameni care o încurajau 
cu ochii lacomi: 

— Aoleu, păcatele mele, mi-am lăsat copiii singuri şi. 

Primarul vru să o ia la instrucţie. Anghelina se sperie şi se 
apără că trebuie să-i mai fi văzut şi alţi oameni, că doar 
călăreţii nu se fereau şi nici n-aveau de ce: 

— Spune, muiere, din fir în păr, că nu te mănâncă nimeni! 
o îndemnă Ignat cu blândeţe. Vrem să ştim şi noi poruncile 
şi să nu greşim! 

În sfârşit Anghelina îşi luă inima-n dinţi: 


— Plecasem cu băieţelul de mână până la soacră-mea, să- 
mi mai împrumute niţel porumb. când treceam pe la 
biserică tocmai trăgeau clopotele de sfânta evanghelie şi 
mă închinam, şi-mi era ruşine, că de atâtea griji şi necazuri 
nici la sfânta slujbă nu mai pot răzbi. N-apucai bine să mă 
închin, că şi văzui venind pe uliţă doi călăreţi pe cai albi, de 
m-am mirat. Veneau din sus, dinspre Lespezi. Mă dădui la 
marginea uliţei, dar numai ce mă pomenii că unul mă strigă 
şi zice: „Unde te duci, muiere?” Zic: „Numai colea, la 
soacră-mea.” Şi cellalt zice: „Văd că eşti necăjită rău, dar n- 
ai grijă, că noi aducem veste mare, că pe noi ne-a trimis 
vodă să dăm de ştire oamenilor că toate moşiile sunt ale lor 
de-aci înainte, şi să se apuce de îndată să le împartă după 
dreptate, iar pe boieri şi pe arendaşi să-i alunge şi să le 
ardă conacele, şi curţile, şi toate acareturile, ca nu cumva 
să se mai întoarcă înapoi! Ai înţeles, femeie?Şi să nu 
întârzie deloc oamenii, că aşa e porunca lui vodă şi cine nu 
ascultă porunca, amarnic are să ispăşească!” Uite aşa mi-a 
spus călăreţul şi eu zic: „Am înţeles, dar.”,Apoi atunci bine! 
Rămâi sănătoasă!” „Dumnezeu să v-ajute şi 
dumneavoastră!” Dângşii au pornit devale şi eu m-am întors 
şi m-am uitat după ei o bucată de timp, ş-apoi mi-am văzut 
de drum şi i-am spus socrului ce mi-au spus călăreţii, şi s-a 
mirat şi dumnealui. Oamenii tăcură, până ce Ignat Cercel 
zise, clătinând din cap: 

— Mare minune şi asta! 

Mai aflară de la Anghelina că cei doi călăreţi erau 
îmbrăcaţi în alb şi că au trecut ori spre Ruginoasa, ori spre 
Vaideei. Pe urmă, primarul o trimise acasă să-şi vază de 
copii. 

Într-un târziu, veni şi Anton Nacu, care avusese nişte 
treburi la Ruginoasa, şi povesti că şi el s-a întâlnit pe drum 
cu călăreţii albi şi i-au spus tot aşa, că oamenii să-şi împartă 
fără zăbavă pământurile boierilor şi cine se împotriveşte să 
nu fie cruțat, cum n-au fost nici oamenii cruţaţi de dânşii. 


Cu toate că se desprimăvărase, era vreme mohorâtă, cu 
cerul de plumb. Oamenii se zgribuleau, dar nu se risipeau. 
Pe la amiazi, Matei Dulmanu sosi cu alţi câţiva din Lespezi, 
aducând ştirea că şi pe la ei au trecut călăreţii. Irimie Popa, 
pândarul arendaşului Cosma, se întorcea din Vaideei şi 
spunea că şi acolo se minunează lumea ce să fie cu călăreţii 
care au poruncit ca oamenii să bage plugurile îndată în 
moşia boierului. 

— Ce să fie, măi Irimie? îl desluşi Leonte Orbişor. Ne-a mai 
venit şi nouă rândul! 

— Nu v-aduceţi aminte de când vă spun mereu că vodă 
vrea să împartă oamenilor pământurile? făcu Ignat Cercel 
cu mândrie. N-aţi vrut să mă credeţi. Acu se adevereşte de- 
a binelea! 

Primarul amuţise; trecu la cârciumă să se încălzească cu 
un păhărel, iar peste câteva minute o şterse acasă, nevrând 
să fie de faţă când oamenii vorbesc prea multe prostii. Petre 
Petre, înflăcărat, amintea lui Luca Talabă cât au alergat prin 
Bucureşti pentru moşia cucoanei, şi încheie: 

— Bine că nu ne-am încurcat! 

— Ei, stai, băiete, că nu s-a isprăvit! Dacă s-ar împărţi 
moşiile cum merge gura oamenilor, ehei, bine ar fi! 

Atunci glasul lui Trifon Guju, zgrunţuros şi ursuz, se înălţă 
peste şovăirile ţăranilor: 

— Da noi ce facem, măi creştini? Şezătoare ori? 

— Aşa-i, aşa-i, ce facem? răspunseră alte glasuri 
desţelenite. Că de vorbe şi de sfaturi ne-am săturat! 

FOCURILE. 

Capitolul VII. 

SCÂNTEIA. 

În aceeaşi duminică, pe la amiazi, Grigore Iuga cu Titu 
Herdelea coborau în gara Burdea, unde îi aştepta brişcă 
galbenă de la Amara cu Ichim pe capră. 

— 'Toate bune pe aici, Ichime? întrebă Grigore. 

— Deocamdată pace, conaşule! zise vizitiul. Răspunsul cu 
„deocamdată” nu-i plăcu lui Grigore, totuşi nu insistă. 


Destul îl plictisise călătoria cu trenul. Într-un vagon a fost 
numai el cu Herdelea. Celelalte, de asemenea, aproape 
goale. În toate gările, în schimb, vălmăşag de oameni 
speriaţi, care-şi povesteau grozăvii despre ţăranii răzvrătiți 
şi mai ales despre intenţiile lor. Toţi recunoşteau până la 
urmă că la ei e linişte, ce-i drept, dar că se pregătesc 
lucruri nemaipomenite. Grigore ştia bine că prin părţile 
acestea nu s-a întâmplat încă nimica şi de aceea minciunile 
îl supărau, socotindu-le ca o propagandă directă pentru 
stârnirea dezordinilor, în gară Titu avu apoi ghinionul să se 
mai întâlnească şi cu Ilie Rogojinaru, arendaşul cu care 
călătorise astă-toamnă şi-l exasperase cu teoriile lui agrare 
practice. Nu mai scăpă de el până la Costeşti. 

— Ei, cucoane, am avut ori n-am avut dreptate cu ţăranii? 
îl apostrofase arendaşul, mereu jovial şi zgomotos. 

Pe urmă a venit în compartimentul lor, să le mai treacă 
urâtul. Le-a povestit că se repezise la Bucureşti, fiindcă 
prinsese din vânt o vorbă cum că moşia Babaroaga a 
doamnei Iuga ar fi de vânzare. 

De mult tot umblă el să se tragă mai aproape de capitală şi 
i-ar fi convenit de minune un petic de pământ în Argeşul de 
jos, în regiunea unde şi-a început meseria asta grea de 
agricultor. S-a interesat niţel, şi s-a dus în strada Argintari. 
Nu ştia că boierii sunt în divorţ şi încă a întrebat pe doamna 
(tare mai e frumoasă, nu-i fie de deochi) ce mai face conul 
Grigore, de i-a venit să-i plesnească obrazul de ruşine când 
a auzit cum e situaţia chiar din guriţa cucoanei. Au discutat 
şi au rămas să se întâlnească la ţară acuma, în zilele astea, 
că dumneaei merge acolo tocmai pentru vânzarea 
proprietăţii. Şi iată că s-a pornit răzmeriţa şi trebuie să 
plece degrabă şi el acasă, la Olena, să-şi apere bruma de 
agoniseală, că el ştie cum să vorbească şi să se tocmească 
cu ţăranii. 

— Poate că ne-o feri Dumnezeu de pârjol! zise Rogojinaru 
într-un rând. Numai stăpânirea să fie cuminte şi energică. 
Ţăranului îi trebuie dreptate, cucoane, dar şi stăpân. Dacă 


stăpânul e slab, dreptatea nu-i mai ajunge. De aceea zic că 
fără o mână tare nu se vor linişti oamenii. Eu nu mă iau 
după jurnale, că jurnalele spun mai multe minciuni decât 
adevăr. M-am întâlnit însă alaltăieri cu un arendaş ovrei de 
pe lângă Vaslui. Ce mi-a povestit bietul om, nici nu-ţi vine a 
crede. Cu ţăranii s-ar fi înţeles el, cum s-a înţeles şi altă 
dată. Dar la încheierea învoielilor s-a pomenit cu prefectul, 
care le-a spus să nu se lase înşelaţi de arendaşul jidan şi 
mai bine să-l ia la goană. Auzi dumneata, prefect să 
îndemne pe ţărani să ia la goană pe arendaş! Oamenilor 
atât le-a trebuit, că s-au şi apucat să dea foc conacului, să 
omoare vitele şi câte ticăloşii. Şi de ce credeţi că i-a aţâţat 
prefectul? Din ură contra jidanilor? Aş! Un cumnat de-al lui 
umbla să ia cu arendă moşia, şi nu putea. Acuma, dacă a 
alungat pe ovrei, credea că vor pune ei mâna pe bunătatea 
de proprietate. Numai că socoteala a ieşit pe dos, că ţăranii 
s-au ridicat pe urmă să împartă între ei pământul. Prefectul 
s-a supărat, fireşte, şi a scos armata. Degeaba, oamenii nu 
s-au înfricoşat nici de armată, că ştiau bine că armata n-are 
voie să tragă, şi unde mi-au început să se repeadă în soldaţi 
cu furci, cu pietre, de nici n-au nimerit, sărmanii, încotro să 
fugă! Ei, apoi vedeţi dumneavoastră, cum să se potolească 
oamenii şi cum să fie ascultători, dacă tocmai cârmuirea îi 
învaţă la rele? Destul că opoziţia îşi face de cap şi ţipă prin 
toate jurnalele că ţăranii au dreptate şi că sunt nişte 
mieluşei. 

De altfel, plictiseala lui Grigore creştea cu cât se apropiau 
de Amara, parcă atmosfera s-ar fi încărcat mereu de mai 
multe presimţiri rele. Tânărul Herdelea, văzându-l cum se 
posomorăşte, regreta că a venit şi se întreba de ce l-o mai fi 
luat. Grigore îşi dădu seama şi-i zise amărât: 

— Să mă ierţi că sunt cum sunt, dar nici eu nu mai ştiu ce 
e cu mine! 

Brişcă înainta anevoie pe şoseaua desfundată de ploile 
începutului de primăvară. Vizitiul îndemna telegarii, 
bombănind: 


— Nu s-a zbicit deloc drumul. Dacă tot plouă şi nu mai dă 
soarele. 

Grigore observa cu atenţie şi satele, şi câmpurile, parc-ar 
fi căutat să ghicească o taină. Sub bolta mohorâtă, 
pământul negru se zgribulea pătat cu dese ochiuri de apă 
tulbure, iar prin sate ţăranii, ca duminica, mai pe la 
cârciumă, mai pe la câte o casă, se sfătuiau ca şi altă dată. 
Lui Grigore însă i se părea că în ochii lor luceşte ceva 
deosebit şi că toată înfăţişarea lor ar fi mai dârză. După ce 
ieşiră din Lespezi, întrebă deodată pe vizitiu: 

— Cu muncile cum mai staţi, Ichime? 

— Apoi stăm bine, conaşule, că nici nu le-am început! 
răspunse vizitiul cu o şovâire. Şi vremea a fost rea, c-a tot 
plouat, şi nici oamenii nu s-au cumpănit încă la învoieli. 

— A, nici învoielile nu le-aţi făcut? zise Grigore. 

— Nu le-am făcut, conaşule, că oamenii se codesc şi 
tărăgănesc, că pe aici a venit vestea că trebuie să se 
împartă moşiile la oameni, ş-apoi oamenii aşteaptă 
împărţeala. 

În Amara, în jurul cârciumii lui Busuioc, era mai multă 
lume ca de obicei. Ichim spuse că s-au adunat oamenii şi din 
celelalte sate din pricina călăreţilor care au trecut de 
dimineaţă cu poruncile lui vodă. 

Grigore desluşi până şi pe faţa tatălui său o îngrijorare, cu 
toate că bătrânul se silea s-o ascundă. Ştia că de la el nu va 
afla nimic şi că va trebui să ia contact direct cu ţăranii, ca 
să-şi dea seama de adevărata atmosferă, deşi chiar puţinele 
cuvinte ale lui Ichim i-o zugrăviseră suficient. Vorbi întâi cu 
logofătul Bumbu, care mărturisi că trăieşte cu spaima în 
sân şi nici măcar nu poate să-i spuie boierului cum stau 
lucrurile, şi pentru că se sfieşte, şi de teamă să nu-l supere. 
Dacă ar fi consimţit acum trei săptămâni să îndulcească 
numai niţeluş condiţiile învoielilor, azi n-ar mai avea nici o 
grijă. Atunci oamenii s-ar fi mulţumit cu câteva fărâmături, 
acuma nici nu mai vor să audă de ce-a fost. Mai ales de 


când umblă fel de fel de zvonuri despre împărţirea moşiilor, 
nu e chip să te mai înţelegi cu nimeni. 

leşind apoi cu Titu Herdelea în sat, plutonierul Boiangiu le 
spuse că până acum e linişte şi doar arestarea învățătorului 
Dragoş a cam aţâţat pe săteni. El nu cunoştea motivele 
arestării, prin sat însă merge zvonul că boierul Miron ar fi 
provocat-o, pentru că Dragoş a intervenit în favoarea 
ţăranilor. 

Se amestecară, în sfârşit, între oamenii adunaţi la 
cârciumă. Grigore îi întrebă de necazuri. Auzi răspunsuri 
blânde, dar în doi peri. Nu îndrăzneau sau nu voiau să-şi 
deschidă inimile cu toate că privirile lor nu erau 
duşmănoase, ci mai curând întrebătoare. Ispiti îndeosebi pe 
Petre, a cărui faţă aspră părea mai frământată de 
înfrigurare. Petre se zăpăci. El iubea pe Grigore ca pe un 
arhanghel, mai ales de când cu plata boilor şi ştergerea 
datoriei, şi ar fi fost în stare să sară în foc pentru el. Bâlbâi 
încurcat: 

— De, coane Grigoriţă, ne-am luat şi noi după alţii, că 
învoielile vechi au fost prea grele şi nu putem trăi. Moş 
Lupule, ia spune matale conaşului, că eşti mai bun de gură 
şi mai bătrân! 

— Spune, moş Lupule, să te-auzim! îl îndemnă şi Grigore 
cu o curiozitate prietenoasă. 

— Apoi, conaşule, unii s-au învoit, alţii au mai chibzuit, cum 
i-a mânat mintea şi simţirea pe fiecare! făcu Lupu Chiriţoiu 
tărăgănat. Da oamenii o duc tare greu, conaşule, credeţi-ne 
şi pe noi! Eu sunt bătrân şi cine ştie de-oi mai apuca 
Crăciunul, dar mergem din rău în mai rău. Eram flăcău pe 
vremea bunicului matale, coane Grigoriţă, şi ştiu ce a fost. 
Era uite-aşa ca matale şi la fel de bun şi de milos, şi nu 
suferea să vadă un om flămând ori necăjit, că îndată 
poruncea să-i dea de la curte ce-i lipsea. Lua boierul din 
zece una şi aşa ne ajutam şi ieşeam deasupra nevoilor. Şi 
pământ era destul, că şi oamenii erau mai puţini. 


Se întinse la amintiri până ce alţii îl întrerupseră întrebând 
pe Grigore ce să fie cu călăreţii care au vestit poruncile 
regelui şi când şi cum o să înceapă împărţirea 
pământurilor? 

Întorcându-se spre casă, tânărul Iuga ceru impresiile lui 
Herdelea. 

— Mie oamenii mi se par liniştiţi, zise Titu. Dacă-i iei cu 
binele, te poţi înţelege cu dânşii. Nu se ştie însă până când, 
căci. 

— Şi tocmai asta e întrebarea cea mare! murmură 
îngrijorat Grigore. 

Seara rămase în patru ochi cu bătrânul să discute 
împreună situaţia şi mijloacele de întrebuințat pentru a 
evita o nenorocire posibilă. Miron Iuga strânse din 
sprâncene de îndată ce auzi că Grigore, pentru liniştea 
spiritelor, a stat de vorbă cu oamenii. lar când tânărul îi 
ceru să intervie pentru eliberarea grabnică a învățătorului, 
bătrânul izbucni: 

— Adică să mă umilesc eu în faţa ţăranilor? 

— Nu e umilinţă, tată! zise Grigore. Dragoş n-a săvârşit 
nici o crimă care să. 

— Dragoşul tău e instigatorul sătenilor mei! spuse Miron 
grav. El mi i-a zăpăcit, mi i-a aţâţat şi le-a scormonit toate 
nemulţumirile. Ce-aţi făcut voi la oraşe, a făcut el aici, încât 
mi-a distrus toată munca mea de treizeci de ani! De altfel, 
dacă nu ştiai, află că eu am cerut, motivat, prefectului să 
mi-l ridice imediat din sat şi te asigur că lipsa învățătorului 
tău nu e deloc spre răul ţăranilor! 

— Te înşeli, tată! Dragoş e indispensabil aici în momentele 
acestea. Numai el ar fi în stare, prin influenţa lui firească, 
să mai înfrâneze pornirile de ură! 

— O, dacă am fi ajuns în aşa hal, ar fi rău de noi, Grigoriţă! 
zise baţjocoritor bătrânul. Frâna sunt eu, Grigoriţă! 

Tânărul se spăimântă. Înţelegea că tatăl său trăieşte pe 
altă lume sau nu vrea să-şi dea seama de realitate. Îi expuse 
toate câte le-a aflat, subliniind că n-a avut timp să afle decât 


cine ştie a câta parte din nemulţumirile care ameninţă să se 
transforme în incendiu, îl rugă, în sfârşit, să-l lase pe dânsul 
să încerce a se învoi cu ţăranii. 

Bătrânul refuză. Era convins că Grigore, cu metodele lui 
feminine, ar îngreuia situaţia. Avea atâta încredere în 
propria-i experienţă şi cunoaştere a oamenilor, că s-ar fi 
considerat înjosit dacă, tocmai în zilele grele, şi-ar fi 
renegat mijloacele sale cu eficacitate experimentate în trei 
decenii şi ar fi trecut mâna unui tânăr cu capul plin de 
teorii. 

— Orice clipă de slăbiciune, orice ezitare, orice lipsă de 
energie n-ar face decât să încurajeze în rele pe nenorociţii 
înfierbântaţi de agitaţiile voastre! zise Miron ocrotitor. De 
altfel, tu exagerezi mult, desigur fără să-ţi dai seama, 
gravitatea stărilor de lucruri de aici. Ce-o fi în alte locuri nu 
ştiu. Bănuiesc că exagerările tendenţioase au creat 
atmosfera apăsată în general. Cu oamenii mei însă eu am 
metodele mele încercate. Întâi supunere şi pe urmă 
tocmeală. Fireşte cu două sisteme în acelaşi timp nu se 
poate lucra şi nu se pot obţine rezultate. Dacă m-ai fi 
întrebat pe mine, te-aş fi rugat să nu te amesteci între 
ţărani şi să nu le culegi revendicările. E un semn de 
slăbiciune, după părerea mea, ş-apoi mă descoperi pe mine 
ca pe un tiran fără inimă şi-mi încurci socotelile. 

— Când apare un conflict, e bine să fie un intermediar 
care. obiectă Grigore. 

— Nu, nu! întrerupse bătrânul mai vioi, fiindcă îşi amintea 
cum şi învățătorul îi vorbise deunăzi cam la fel. Eu nu 
cunosc nici un conflict şi nici nu admit măcar posibilitatea 
de conflicte între mine şi ţărani. Ar însemna că şi eu caut 
să-i exploatez ca alţii, sau să profit de neputinţele lor. Şi tu 
ştii că nu e în obiceiul nostru să ne îngrăşăm din stoarcerea 
ţăranului. 

Discuţia se lungi până târziu după miezul nopţii. Tânărul 
Iuga încercă toate argumentele şi rugăminţile. Insistenţele 
enervară de câteva ori pe bătrânul Miron, precum 


încăpăţânarea bătrânului enerva pe Grigore, care trebui să- 
i spuie neted că atitudinea aceasta de sfidare a realităţii 
poate să-i pericliteze averea şi viaţa. 

— S-a făcut târziu şi ne certăm în zadar! zise la urmă 
Miron, îmi pare rău că n-ai ajuns încă sa ştii că tatăl tău nu 
cedează niciodată când e convins de dreptatea lui şi că nu 
se pleacă decât înaintea lui Dumnezeu. 

— Atunci mie nu-mi rămâne decât să plec cum am venit? 
întrebă Grigore uluit. 

— Cred că da! mormăi bătrânul, dând din cap. Mi-ar fi fost 
drag să te am alături de mine, dar mi-e teamă că, în loc dea 
avea un sprijin, aş avea o piedică. Întoarce-te liniştit la 
Bucureşti şi lasă-mă pe mine să-mi apăr pământul. Cât 
trăiesc eu, asta e datoria mea. 

A doua zi de dimineaţă, Grigore vru să reia convorbirea. 
Tatăl său îl opri hotărât, sfătuindu-l să plece. S-a gândit, a 
chibzuit şi singura soluţie este asta. Altfel, ar avea în fiece 
moment controverse care i-ar paraliza orice mişcare. Mai 
cu seamă că şi Nadina şi-a anunţat sosirea. Tânărul numai 
acuma află vestea şi se revoltă: 

— Ce impresie are să facă asupra lumii comerţul dumitale 
cu fosta mea nevastă? Bună, nu, cu siguranţă. Nici chiar 
asupra sătenilor! 

— Pentru că s-a despărţit de tine a devenit o ciumată cu 
care nu mai poţi avea legături de curtenie sau de afaceri? 
făcu bătrânul. Ca-n toate, exagerezi şi aici. 

— Nu ştiu care exagerăm, tată, dar ştiu că eu, într-adevăr, 
nu pot rămânea să mă întâlnesc cu Nadina în preajma 
transcrierii divorţului! spuse Grigore. 

— Un motiv mai mult să mă laşi singur spre binele 
amândurora! aprobă Miron luga grav. 

Îndată după dejun trebui să plece, ca să poată prinde la 
Costeşti acceleratul. Brişcă galbenă cu Ichim trăsese din 
vreme la scară. Miron îşi îmbrăţişă odrasla fără emfază, ca 
totdeauna. Grigore îl sărută pe amândoi obrajii, înduioşat şi 
de-abia stăpânindu-şi firea. 


— Am să reviu peste câteva zile, tată! Sper că atunci te voi 
găsi singur! 

— Să revii când va fi linişte, Grigoriţă! răspunse bătrânul, 
plin de încredere. 

Însoţi brişcă până în faţa noului conac, lângă rondul în 
formă de inimă, răvăşit de intemperiile iernii. leşind pe 
poartă, Grigore întoarse capul. Bătrânul era în acelaşi loc, 
ca un stâlp înfipt în pământ. 

În dreptul cârciumii, ţăranii stăteau ca şi ieri, parcă nici nu 
s-ar mai fi mişcat de acolo. 

— Ce mai aşteaptă oamenii, Ichime? zise Grigore. 

— Parcă ei ştiu ce aşteaptă, conaşule? bolborosi vizitiul. 
Uite-aşa, ca proştii. 

Titu Herdelea se simţea de prisos, cum se simţise toată 
vremea. Se bucura că pleacă mai repede. 1 se părea că 
scapă dintr-un cazan clocotitor. 

— Oare de ce-o fi plecând aşa degrabă? întrebă Ignat 
Cercel cu ochii după brişcă galbenă, ce se depărta. 

Ţăranii se uitau toţi după brişcă, mai mult din obişnuinţă. 

— Apoi ce să caute aici? zise cineva. Se duce unde-i mai 
bine şi mai cald. 

— Rămâne boierul cel bătrân, n-ai grijă! făcu Serafim 
Mogoş acru. Nu scapi de boieri cu una, cu două, 
Gherasime! 

— Măcar de-ar fi toţi ca dumnealui! strigă Petre. L-ai văzut 
şi ieri cum a venit între oameni. Dacă n-ar fi bătrânul. 

— Păi da, vezi bine, numai că bătrânul porunceşte! zise 
Serafim. 

Bătea puţin vânt. Oamenii îşi strângeau sumanele şi-şi 
înfundau căciulile. Nu se îndurau deloc să se împrăştie. Unii 
se mai repezeau pe acasă, să-şi mai vază de vite ori să mai 
îmbuce, dar se întorceau curând, parcă le-ar fi fost frică să 
nu se întâmple ceva în lipsa lor. Cei din satele vecine, care 
fuseseră ieri să întrebe despre călăreţii albi, au venit şi azi, 
aducând şi alţi tovarăşi, ca la o şezătoare mare. Vorbeau 
despre aceleaşi necazuri, ca totdeauna, doar mai cu luare- 


aminte, ca şi când s-ar feri să nu-i audă cineva. Nu se prea 
priveau în ochi fie de teamă să nu se vadă ce pâlpâie în 
ochii celorlalţi sau să nu vadă ceilalţi focul din ochii proprii. 
Pe toate feţele, însă, juca o întrebare, aceeaşi, posomorâtă 
şi pătimaşă, care aştepta un răspuns. 

Primarul, de câte ori trecea, striga: 

— Da ce, măi oameni, voi n-aveţi case, n-aveţi neveste, n- 
aveţi copii? 

Îi răspundea mereu Vasile Zidaru, cu aceeaşi glumă, 
stârnind acelaşi râs aspru: 

— Ne-am ciocoit şi noi, don' primar, c-aşa au venit 
vremurile! De-abia către seară se mai risipiră, după ce 
văzură pe colonelul Ştefănescu trecând cu careta spre 
conacul luga, iar mai pe urmă pe arendaşul Cosma 
Buruiană. Pe grecul, însă, nu l-a zărit nimeni, pentru că a 
sosit pe întuneric, când numai în cârciumă mai erau câţiva 
întârziaţi. 

Miron Iuga îi adunase pe toţi, chiar şi pe Platamonu, ca să 
se documenteze. Cel mai speriat era colonelul pensionar. Se 
văicărea ca o babă că-şi pierde acuma tot rodul unei vieţi de 
trudă. Grija cea mare o avea, însă, din pricina celor trei fete 
pe care le-ar fi trimis undeva, să nu le pângărească cumva 
bestiile astea turbate. Luat mai de scurt de Miron, mărturisi 
că la el e linişte şi pace, învoielile făcute, numai muncile nu 
le-a început încă. Îi era frică de ziua de mâine, pentru că 
bestiile astea turbate nu merită nici o încredere. 

— Cum să fiu calm, domnule, când îi cunosc cum îi cunosc 
eu? strigă Ştefănescu plângător. Dumneata ai jandarmii 
colea, sub streaşină. Eu nimic, sunt singur cu bietele fete la 
cheremul tâlharilor. Cerui generalului Dadarlat măcar un 
pichet de soldaţi pentru paza copilelor, cel puţin. Aş! Nu 
poate. Nici la moşia lui n-are decât o ordonanţă. Şi să mai 
faci agricultură în ţara asta! Cum să nu te jupoaie de viu 
ţăranii, dacă guvernului nu-i pasă de soarta noastră? 

— Dacă vorbeşti aşa şi faţă de ţărani, să nu te miri de ce ţi- 
or face! zise luga ironic. 


— Se poate, coane Miroane? se indignă colonelul. Dar cum 
îţi închipui? Eu vă spun aci, dumneavoastră, ca unor fraţi de 
suferinţă! Cu ţăranii însă fac miliţie în toată regula! Se 
poate? 

Mai liniştit era Platamonu. Fata o expediase la Piteşti mai 
de multişor, iar el cu nevasta şi feciorul n-aveau de ce să se 
teamă. Ei stau pe loc, orice s-ar întâmpla, şi nici n-ar avea 
unde să meargă, toată averea lor fiind vârâtă în cele două 
moşii. Fireşte, nu pomenea nimic despre rezervele în 
monetă bună ce le avea la banca din Bucureşti. Asta îl 
privea. De altfel, el se află foarte bine cu ţăranii. Nu i-a 
bruftuluit niciodată, nu i-a bătut, aşa că n-are nimeni de ce 
să-l urască. Bietul Chirilă Păun s-a supărat pentru 
întâmplarea fetei cu Aristide, dar şi pe el are să-l împace. 
Pentru proprietatea Lespezi s-a învoit perfect cu oamenii; i- 
a mai înlesnit puţin, ce-i drept, totuşi speră că se va 
despăgubi altfel. Numai cu Babaroaga e bucluc. Ţăranii, de 
unde odinioară umblau s-o cumpere ei, acuma cer să fie 
parcelată între dânşii gratis. Din fericire, mâine soseşte 
doamna Nadina şi se va lichida şi încurcătura cu 
Babaroaga. 

Cosma Buruiană n-avea nici o noutate să-i comunice. Frica 
lui o cunoştea Iuga prea bine. Ce nu voia să spuie Cosma 
nimănui, era că-şi pregătise familia să fie gata în orice clipă 
de plecare. Mai bine să se ducă pe gârlă toate, numai să 
scape cu viaţă. 

Miron Iuga le recomandă sânge rece şi energie, deşi îşi 
dădea seama că recomandaţia lui e vorbă în vânt. Oamenii 
aceştia sunt morţi de frică de acuma. Îi convocase, în 
realitate, ca să se controleze pe sine însuşi. El, după câte 
aflase, credea că zvonurile despre intenţiile de răzvrătire 
ale ţăranilor lui sunt în bună parte exagerări de ale celor 
fricoşi. Credinţa şi-a găsit-o deplin confirmată de 
lamentaţiile arendaşilor, încât acuma era lămurit. 

Mai multă încredere avea în primarul satului şi în şeful 
postului de jandarmi, cu care stătu mai lung de vorbă în 


aceeaşi seară, după ce se retraseră arendaşii. Amândoi 
raportară că oamenii sunt liniştiţi, cam murmură ei din 
pricina învoielilor, după obicei, dar numai să se îndrepte 
puţin vremea şi toţi se vor da pe brazdă. De cumpărarea 
moşiei Babaroaga s-au lăsat, fiindcă le-a intrat în cap că 
stăpânirea le-o va împărţi lor pe degeaba. Aşa s-a născocit 
şi povestea cu călăreţii albi care vestesc împărţirea 
pământurilor. Oamenii mereu asta visează, mai cu seamă 
primăvara. Totuşi primarul Pravilă observă respectuos că 
trebuie să meargă mână-n mână cu jandarmii, că de s-ar ivi 
niscai smintiţi să facă vreo răutate, să poată fi puşi îndată la 
locul lor. Boiangiu de asemenea spuse că şi primarul să fie 
cu ochii în patru, că postul e slab, abia cinci oameni cu 
dânsul împreună. Miron luga făgădui că va atrage atenţia 
prefectului, care are să treacă pe aici într-o zi d-astea, să 
vadă dacă nu s-ar putea să-i mai trimită câţiva jandarmi. 
Adăugă însă că ordinea nu depinde de mulţimea paznicilor, 
ci de vigilenţa lor. 

— Oamenii trebuie să simtă că există o autoritate! zise 
bătrânul Miron. Nici provocări, dar nici şovăiri! Orice 
încercare de dezordine, înainte de a servi ca îndemn altora, 
să fie reprimată energic şi exemplar! 

— Am înţeles, cucoane! murmură primarul supus. 

— Trăiţi! făcu Boiangiu umflându-şi pieptul, ca să arate că 
are energie mai multă chiar decât trebuie. 

Titu Herdelea şi Grigore Iuga sosiră la Bucureşti pe 
înserat. Acceleratul era ticsit de oameni îngroziţi, care-şi 
părăsiseră gospodăriile de frica ţăranilor, fugind la 
Bucureşti, singurul loc unde sperau să fie la adăpostul 
primejdiilor. 

— Asta e începutul panicii! spuse Grigore trist. Îţi închipui 
cum alimentează asta nenorocirile! 

Nefiind chip să puie mâna pe o birjă în îmbulzeala din 
piaţa Gării de Nord, se agăţară de un vagon de tramvai cu 
cai, arhiplin, de asemenea. În piaţa Teatrului Naţional 
coborâră. Grigore spunea că se va duce la Predeleanu, iar 


Titu voia să iasă mai târziu în oraş să mai culeagă noutăţi. 
În clipa când îşi dădură mâna să se despartă, se apropie un 
ţigănuş cu ziare, ţipând cât îl ţinea gura: 

— Adevărul, ediţie specială! Adevărul! Specială! 

Cumpărară amândoi. Titlul gras sărea în ochi: Tulburările 
ţărăneşti în discuţia Camerei. Fără o vorbă, se retraseră 
împreună sub un felinar să citească. O interpelare prilejuise 
o dezbatere furtunoasă în jurul dezordinilor ţărăneşti, care 
se întindeau vertiginos. Câţiva deputaţi din opoziţie acuzau 
guvernul că n-a fost capabil să împiedice izbucnirea 
nemulțumirilor, apărau pe ţărani şi protestau vehement ca 
nu cumva să se recurgă la represiuni sângeroase. Mai mulţi 
guvernamentali imputau opoziţiei că încurajează pe 
răufăcători şi că agenţii ei îndeamnă pe ţărani la nelegiuiri. 

— Bună propagandă! murmură Grigore luga. Ţara arde şi 
dumnealor îşi fac complimente! 

Titu Herdelea o luă pe calea Victoriei. N-auzea decât 
„răscoale”, „ţăranii”, „tulburări”, „arendaşi”. Coti la dreapta 
pe bulevard, spre casă. Un glas cunoscut îl opri: 

— Ei, domnule Herdelea? Ce mai faci? Ce zici de răscoale? 
Ce? Văzuşi surpriza ciocoilor? Dumnealor credeau că s-a 
găsit ţapul ispăşitor: jidanii sunt vinovaţi că ciocoii 
exploatează pe ţărani! Ştiţi, la noi totdeauna jidanii sunt 
pricina tuturor relelor. Ei, dar ţăranii s-au întors împotriva 
ciocoilor, şi acuma nu mai sunt buni ţăranii. Acuma scoate 
armata, ucide-i spânzură-i! 

Era tânărul Mendelson, fiul cizmarului din Buzeşti. Vorbea 
cu un zâmbet ciudat, care pe Titu îl supăra, încât îi 
răspunse cu imputare: 

— Nu e nici un motiv de bucurie, domnule Mendelson, în. 

— Da ce, eu mă bucur? protestă tânărul atât de vehement, 
că intonă cuvintele cu un accent ovreiesc aproape comic. 
Cine ţi-a spus dumitale că mă bucur? Mai întâi eu, ca 
socialist, sunt contra violenţelor şi deci nu pot să mă bucur. 
Pe urmă eu ştiu că bieţii ţărani vor plăti cu mult sânge 
curajul lor de a se ridica împotriva boierilor. 


Un sfert de ceas îi făcu teoria nedreptăţilor sociale, să-i 
dovedească de ce pe el îl dor mai mult mişcările actuale 
decât pe alţii. Herdelea, ca să scape de vorbăria lui, se 
scuză că trebuie să meargă acasă, că vine de pe drum, dar 
tânărul Mendelson îl întovărăşi până în faţa porţii şi nu-l 
slăbi până nu-şi termină expozeul. 

Acasă îl aşteptau pe Titu două scrisorele. Una, sosită prin 
poştă, îl anunţa că Tanţa va veni miercuri, după-amiază, pe 
la orele şase, când se mai întunecă puţin, şi se încheia cu 
mii de sărutări. Cealaltă i-o lăsase aseară preotul Belciug, 
comunicându-i că pleacă în mare grabă, fiindcă revoluţia a 
luat proporţii mari de tot şi are să ajungă curând şi la 
Bucureşti, încât orice întârziere ar putea să-l coste viaţa. 
Lui Titu îi părea rău că părintelui a fugit aşa. Ar fi vrut să 
trimită şi el acasă măcar câteva nimicuri, să primească şi ai 
lui ceva de la dânsul din Bucureşti. Cu bileţelul popii în 
mână însă se pomeni gândindu-se: „Când zice Tanţa că 
vine? Miercuri? Azi e luni. Vasăzică, tocmai poimâine.” 

A doua zi se înfiinţă mai devreme la Drapelul. Ca niciodată 
odaia lui Roşu era plină de redactori şi de gălăgie. Se 
discutau întâmplările de ieri de la Cameră şi mai cu seamă 
un articol-manifest apărut în Glasul poporului, oficiosul 
opoziţiei, semnat de un fost ministru. Directorul Deliceanu 
tuna şi fulgera comentând pasagiile, pe care un redactor 
Toşcovan, veşnic revoltatul Bebe Antoniade, le citea cu glas 
tare. 

— Stai, şefule, ascultă, că acuma vine partea cea mai tare! 
strigă Bebe triumfător. Ia ascultați: „Cu câtă durere de 
inimă văd insuficienţa, nedestoinicia guvernului în faţa 
gravelor evenimente. Când ţăranii nu cer decât putinţa de a 
trăi, când putinţa aceasta li se refuză cu obrăznicie, când 
dreptatea muritorilor de foame strigă la cer, pe dl prim- 
ministru îl preocupă drepturile câştigate. Ce drepturi 
câştigate? Acelea de a extermina pe ţăranii noştri, pe aceia 
care sunt talpa, tăria, fiinţa ţării întregi?” Staţi, staţi, că 
acuma e şi mai frumos! „Nu există decât un singur drept, 


care e mai presus de orice, anume dreptul ţăranilor de a 
trăi în ţara lor, de a nu fi jefuiţi, de a fi ocrotiţi contra 
venalităţii unei administrații corupte, de a fi sprijiniți în 
lupta pentru recucerirea pământului lor strămoşesc din 
mâinile murdare ale exploatatorilor fără milă. Şi cine nu 
înţelege lupta aceasta, de trei ori sfântă, trebuie să se 
coboare la locul care este mai potrivit cu gradul lui de 
înţelegere a lucrurilor. Să se ştie că toate au o margine, 
chiar şi în ţara noastră binecuvântată, şi că pietrele s-ar 
ridica singure să ne lovească, dacă am tolera ca sângele 
românilor să plătească incapacitatea guvernului!” 

După o clipă de consternare generală, Deliceanu exclamă 
în culmea indignării: 

— Asta e provocare directă la rebeliune! La asta nu există 
decât un singur răspuns demn: arestarea individului, 
indiferent cine ar fi! Cu atât mai ruşinos că e un fost 
ministru! 

— Aşa-s ăştia, şefule, zise redactorul cititor, sentenţios. 
Când vor să răstoarne guvernul, nu mai aleg mijloacele. 

— Ei, tocmai de aceea, guvernul nu poate răspunde la 
astfel de crime decât printr-un singur gest: la Văcăreşti! 
declară directorul marţial. Sau, dacă nu se simte în stare, 
atunci mai bine să se retragă şi să-i lase pe demagogi să 
potolească mişcările pe care le-au provocat. 

— De ce să-i lase, domnule?! protestă bătrânul reporter 
Davidescu, înfricoşat de perspectiva opoziţiei. Mai bine să-i 
bage pe toţi la dubă şi să-i înveţe omenie! 

Titu Herdelea, care se strecurase într-un colţ, intimidat de 
sanhedrinul redacţional, deveni centrul interesului când 
Roşu îl întrebă ce-a văzut la ţară? După ce tânărul povesti 
că în general a găsit linişte şi numai atmosfera i s-a părut 
apăsată, Deliceanu observă: 

— Fireşte! Unde n-au ajuns încă instigatorii dumnealor e 
linişte. Trimiteţi însă articolul onorabilului fost ministru şi să 
vedem dacă va mai fi linişte! 


Roşu nu mai rămase singur până la amiazi, deşi grozav ar 
fi dorit să spuie lui Titu, confidentul său de toate zilele, 
câteva amănunte extraordinare, pe care numai el le 
cunoştea. De aceea, când Herdelea se pregăti să plece, îi 
zise semnificativ: 

— N-ar fi râu să treci după-masă pe la Cameră, puiule! 
Poate să fie iar ceva interesant! Şi mâine să vii mai de 
dimineaţă la redacţie, ai înţeles? 

Marţi dimineaţa soarele scoase capul de după perdeaua 
de nori plumburii. În bătaia razelor calde, ţăranii se 
îmbulzeau împrejurul cârciumii lui Busuioc, să afle ce-o fi 
pus la cale aseară boierii la curtea bătrânului. Primarul, 
mieros şi glumeţ, le spunea mereu: 

— Măi băieţi, nu vă pierdeţi vremea degeaba, măi! Ori 
aşteptaţi să mai vie călăreţii cei năzdrăvani? Vedeţi-vă de 
treburi, măi oameni! 

— Ei, săracii călăreţi, că bine-au mai glăsuit! zise Marin 
Stan puţin cherchelit, după ce poposise un răstimp la 
tejgheaua lui Cristea. Altfel cine ar mai fi adunat pe boierii 
noştri la sfat şi la tocmeală? Ehei, fraţilor, frica-i mare 
cucoană! Nu-i aşa, dom' primar? 

— Măi Marine, cum îţi vine ţie, om în toată firea, să 
vorbeşti atâtea bazaconii? făcu Pravilă în batjocură. Da de 
cine să le fie frică boierilor, măi Marine? De tine, mă? Vai de 
căpăţâna ta, Marine! 

Unii râseră, dar alţii strigau ameninţător: 

— Ba să le mai fie frică şi de noi! 

— Apoi de bine şi de bucurie nu s-au strâns ei! zise 
Serafim Mogoş. 

— Poruncile cu împărţirea pământurilor o fi umblând să le 
dosească! zise Ignat Cercel. 

— Bine că ne-au spus călăreţii, că nici noi nu ne-om lăsa! 
zise Toader Strâmbu. 

Primarul întrerupse energic: 

— la mai ţineţi-vă gura, măi, că pe urmă mă supăr! Eu vă 
vorbesc frumos, iar voi dă-i, şi dă-i cu prostia! Apoi aşa nu 


ne împăcăm, fraţilor! 

Marin Stan, cu o privire galeşă, caraghioasă, întrebă 
deodată: 

— Don' primar, eu poate c-am băut ceva, nu zic, dar 
matale cu plutonierul ce-aţi cătat azi-noapte la boierul cel 
bătrân, ai? 

— Dar ce, tu crezi că noi ne ascundem de tine ori de 
cineva? ripostă Pravilă semeţ. Ce, mi-e ruşine că m-a 
chemat boierul Miron? Nu-s eu primarul comunei? Apoi? Şi 
ce, am pus la cale lucruri de ruşine? Cine umblă să ţie 
linişte şi pace în sat face rău, ai? Aşa zici tu, măi Marinică? 

— Ba nu, Doamne fereşte! răspunse Marin serios, parcă i- 
ar fi trecut şumeneala. Că noi linişte şi pace vrem, şi 
dreptate! Dar credeam că boierul te-a întrebat şi pe matale 
cum şi în cel fel să împartă pământurile la oameni. 

— Apoi tocmai pe boierul Miron I-ai nimerit să împartă 
pământuri, Marine băiete? râse primarul. Nu-l ştii tu pe 
dumnealui cât i-e de dragă moşia? 

— De bunăvoie cine-şi împarte averea? mormăi Ignat 
Cercel. Dar dacă-i porunca de la vodă? Mie nu mi-a luat 
porcul pentru bir? Ş-am tăcut, că n-am avut ce face, şi 
copilaşii rabdă de foame! 

Văzând că n-o scoate la capăt, primarul Pravilă mai făcu 
vreo două glume şi apoi o şterse la cancelarie. Pe la amiază 
pică însă Matei Dulmanu de la Lespezi cu ştirea aflată de la 
argaţii conacului că azi are să sosească cuconiţa de la 
Bucureşti cu automobilul, că a şi făcut foc în toate odăile şi 
curăţenie. Între ţărani se începu o fierbere, ca şi când intră 
dihorul între găini. Glasuri felurite porniră şi se încrucişară 
în mulţimea răscolită: 

— Da de ce mai vine? Ori tot vrea să vândă Babaroaga 
altora? 

— N-o lăsăm, cum s-o lăsăm? 

— Mai bine să le dăm foc! 

— Poate că are şi dumneaei vreo poruncă pentru 
împărţire. 


— Trebuia să băgăm plugurile şi să nu tot aşteptăm! 

— Lăsaţi-o să vie, oameni buni, că noi ce păzim? strigă 
Petre Petre mai tare ca toți. 

În vreme ce oamenii se frământau aşa, Pavel Tunsu, un 
bărbat uscăţiv, cu cap mic şi cu ochi hrăpăreţi, ginerele 
babei loana, se tocmea cu copilaşul său Costică: 

— Du-te, măi băiete, la mă-ta mare să te joci cu copiii, c- 
aşa ţi-a poruncit mămica! Du-te, Costică, nu te ţine după 
mine, printre picioarele oamenilor, c-aici nu-i de copii, nu 
vezi? (Şi cum Costică tăcea şi se agăța de mâneca lui.:) 
Pleacă, măi, că te bat, auzi? Ori nu vrei să auzi? 

— Mi-e frică de câini, scânci copilul. 

— Ce câini, că nu-i nici un câine până la mă-ta mare, că-i 
numai colea! îl îndemnă Pavel. Aide, du-te, dragul tatii, nu 
mă necâji! Du-te binişor! 

Costică, mai convins, mai de teama bătăii, căci tată-său îl 
cam snopea când se supăra, porni tândălind devale pe uliţă. 
Era desculţ, cu capul gol, cu o cămaşă murdară, ruptă şi cu 
mânecile largi. Cum se depărtă puţin îşi recăpătă 
zburdălnicia obişnuită, iar ajungând la cocioaba babei 
Ioana, înainte chiar de a intra în ogradă, începu să cheme 
pe Nicu, băieţelul lui Vasile Zidaru, de peste drum, cu nişte 
strigăte de să răscoale toţi vecinii. 

Baba Ioana era necâjită cu o găină care căzuse cloşcă, o 
aşezase pe ouă şi acuma, după o săptămână, nu mai voia să 
stea, încât o făcea să alerge după ea prin cea ogradă şi 
grădină. Auzind glasul nepotului, mormăi bosumflată, 
gândindu-se că numai adineaori i-a plecat de pe cap 
nebunul de Anton: „Abia scăpai de un nebun şi-mi vine altul, 
mai îndrăcit”. 

Când în sfârşit Costică, împreună cu Nicu, se ivi în pragul 
casei, bătrâna îl bombăni fără să-i privească: 

— Ascultă, băiete, să vă jucaţi frumos şi să nu mă mai 
amărăşti şi tu, că sunt eu destul de amărâtă, fire-ar a 
dracului! 


Costică nu luă în seamă cicăleala ei şi, după ce se învârti 
puţin prin casă şi se hărţui cu câinii, se văită că i-e foame. 

— Te trimite şi nemâncat, să te hrănesc eu, că nu v-am 
hrănit destul! bufni baba Ioana. Vezi că-i mămăligă pe 
masă, învelită în prosop, şi oala cu lapte pe vatră! Du-te şi 
crapă până-i plesni! 

Bătrâna îşi văzu de ale ei, iar copiii de jocurile lor. Din 
când în când însă îi mai ocăra, îi mai blestema ca să nu-şi 
facă de cap: 

— Măi dracilor, lăsaţi câinii în pace, c-o să vă muşte! 
Costică, fire-ai al dracului, nu-mi hâşăi găinile, că se sperie 
şi nu se mai strâng acasă! Băiete, nebunit-ai ori nu mai ai 
mult? Cum te suitu călare pe purcel, să mi-l deşeli, bată-te 
Dumnezeu! 

Mai târziu, Costică ieşi în uliţă, unde avea mai mult loc 
pentru a arăta lui Nicu alte năzdrăvănii. El, fiind mai mare, 
se socotea obligat să întreţie admiraţia tovarăşului de joacă 
prin toate obrăzniciile posibile faţă de bunică-sa. După un 
răstimp baba Ioana iar strigă din casă: 

— Măi băiete, stai în ogradă şi nu te mai juca în uliţă, să te 
calce vreo căruţă şi să-mi mai găsesc beleaua din pricina ta! 

Numaidecât răsună de peste drum şi glasul nevestei lui 
Vasile Zidaru: 

— Nicuşor! Vin' la mămica şi nu te mai ţinea după 
zănaticul de Costică! Vino să-ţi dea mămica ta ceva! 

Costică se juca de-a calul, fugea de ici-colo şi, de câte ori 
trecea pe lângă Nicu, necheza triumfător. Nicuşor era atât 
de fermecat de joc, că nici nu auzi glasul mămicăi. 

Pe baba Ioana o înfuria orice amestec al nevestei lui Vasile. 
Mai ales, însă, nu suferea să-i ocărască nepotul. Cu mâinile 
ude, cum spăla o cratiţă, ieşi la poartă, în uliţă: 

— Costică, drace, acu să vii înăuntru, auzi? Ce mi te zben- 
guieşti pe drum? Ograda nu-ţi ajunge? N-auzi, măi băiete? 
Ori înăuntru, ori pleacă acasă! 

Copilul se miorlăi, fără a se opri din joc: 


— Ce-ai cu mine, mamaie? Lasă-ne să ne jucăm, că nu 
facem nimic! 

Bunica, dezarmată, bolborosi ceva, trânti portiţa şi se 
întoarse la cratiţă: 

— Să te duci dracului acasă, să nu-mi scoţi mie sufletul, că 
n-am vreme să mă ţin de coada ta, fire-ai al dracului! 

Nici n-apucă bine să-şi bage iar mâinile în cratiţă, că se şi 
auzi de departe un tutuit de automobil. Cât era de 
mânioasă, baba tot mai strigă după odorul de nepot: 

— Fugi de-acolo, băiete, să nu te calce aia! 

Nicu, fricos, nu mai aşteptă glasul mămicăi şi se retrase 
grabnic după portiţă, mulţumit să privească printre uluci. 

Costică însă, viteaz, se înfipse în mijlocul uliţei şi de acolo 
făcu falnic: 

— Uite, Nicule, mie nu mi-e frică! Uite! Uite! 

Întinse braţele, încât mânecile largi îi atârnau ca nişte 
aripi de liliac şi scoase limba mare în batjocură spre maşina 
care apăruse şi se apropia în goană, cu gemete stridente de 
sirenă. 

— Măi Costică, unde eşti, ia seama, fire-ai al dracului! 
răsună iar glasul babei la uşa cocioabei. 

Automobilul ajunsese numai la vreo cincizeci de paşi şi 
copilul nu se clintea din loc în ciuda avertismentelor 
nervoase ale trompetei. Observând îndărătnicia copilului, 
şoferul dădu să-l ferească la dreapta. Costică trecu de 
asemenea la dreapta, parc-ar fi vrut cu tot dinadinsul să se 
arunce sub roţi. Cu o răsucire bruscă de volan trăsura viră 
la stânga, dar tot atât de brusc trecu şi copilul la stânga. 
Atunci frânele scârţâăiră cu oftări ruginite şi maşina stopă 
scurt în ţipetele doamnei din fund. În clipa următoare 
şoferul fu lângă copilul care rămăsese cu limba scoasă, 
încremenit, la doi paşi de botul automobilului. 

— Rupe-i urechile, Rudolf, să se înveţe minte, blestematul! 
strigă domnul cu bărbuţă din maşină. 

Şoferul zgâlţâi zdravăn urechile băiatului, îi mai arse şi 
câteva palme peste cap şi apoi îl azvârli pe podeţ, lângă 


portiţa în dosul căreia Nicu amorţise de frică cu gura 
căscată şi lumânărele sub nas: 

— Acolo să stai, hoţule, nu înaintea maşinilor! 

Pe când automobilul cotea puţin mai jos, în curtea 
conacului luga, răcnetele lui Costică umpleau văzduhul şi 
adunau vecinii. Baba Ioana, speriată, sosi într-un suflet: 

— Ce-i, Costică? Ce-ai păţit? 

Copilul răspunse printre sughiţuri de plâns: 

— Eu m-am. m-am. m-am jucat. şi. aoleu, aoleu urechile 
mele! 

— Ce s-a întâmplat, măi Nicuşor, că tu ai văzut? întrebă 
baba. 

— L-a bătut domnul, dacă n-a vrut să ferească! bâigui 
Nicu, suspinând de emoție. 

— Bine ţi-a făcut! Prea bine! făcu baba Ioana, venindu-şi în 
fire, către nepotu-său bătut. Trebuia să-ţi sucească gâtul, 
afurisi-tule, că n-asculţi, oricât îmi bat gura cu tine! Aide, 
pleacă acasă! Du-te dracului cu cine mi te-a trimis, să-mi 
mai sară inima şi pentru tine! Acu să pleci, că te iau şi eu la 
bătaie, drac împieliţat ce eşti! 

Copilul se ridică şi, fără să se uite la nimeni, porni pe uliţă 
în sus, ţinându-se cu mâinile de urechi şi urlând: 

— Aoleu, că mi-a rupt urechea! Aoleu, că m-a omorât! 

— Tare-i neastâmpărat şi nebunatic băiatul ăsta! clătină 
din cap o femeie. 

— Hai acasă, Nicuşor! zise nevasta lui Vasile Zidaru, 
luându-şi odrasla cu mândrie de mână. Tu eşti cuminte, 
Nicuşor, aşa-i, dragul mamei? Tu nu eşti obraznic cu 
oamenii, aşa-i, Nicuşor? 

Baba loana se întoarse în ogradă închinându-se şi apoi 
bodogănind: 

— Fire-aţi ai dracului să fiţi! 

Tribuna presei era aproape goală. Doar vreo trei redactori 
care dezbăteau, împreună cu Titu Herdelea, probabilitatea 
căderii guvernului, şi bătrânul reporter parlamentar de la 
Universul, Bididiu, care, în colţul său rezervat, dormita 


gâfâind în aşteptarea deschiderii şedinţei. Trecuse de cinci 
şi jos, în incintă, numai câţiva deputaţi obscuri şi plictisiţi 
căscau cu gravitate de mameluci. 

Tribunele însă gemeau de lume. Un redactor tinerel, 
plimbându-şi privirea peste feţele înroşite de curiozitate şi 
enervare, remarcă diplomatic: 

— Numai moşieri şi arendaşi în tribune. Parcă discursurile 
de aici o să-i apere de furia ţăranilor! 

Titu Herdelea ştia că noutăţi numai jos, în culoare, ar 
putea auzi. Dar el venea rar la Cameră şi nu îndrăznea să 
coboare ca alţi confraţi specializaţi. Deocamdată se cam 
plictisea şi el. Subtilităţile pentru şi contra guvernului, pe 
care le vânturau cei trei, nu-l prea interesau. Nu cunoştea 
culisele luptelor dintre partide şi în partide, iar dintre 
oamenii politici numai pe cei câţiva despre care se vorbea 
mai des în ziare şi numai din nume. 

Deodată intră, misterios şi important, un reporter slab, 
Mic şi cocârjit, Popescu-Răcaru de la Dimineaţa. Cel de la 
Universul se trezi din moleşeală şi întrebă căscând: 

— Ce-i, monşer, începe ori nu începe, că eu o dau dracului 
de afacere! 

— Taci, bre, că începe! zise Popescu-Răcaru. Dar şedinţa e 
fleac. Să vă spun eu mai bine o ştire extraordinară şi 
senzaţională. A adus-o adineaori şeful de cabinet de la 
Interne. E caldă. Zice că într-un orăşel de la Dunăre, n-a 
vrut să comunice ce oraş, trebuie să fie Giurgiu, azi- 
dimineaţă rezerviştii concentrați s-au revoltat contra 
ofiţerilor, pe doi i-au ucis, pe mai mulţi i-au rănit foarte grav 
şi apoi s-au risipit prin satele lor, luând şi armele cu ei. Ai? 
Asta nu e glumă! Vă închipuiţi ce panică a produs în guvern 
ştirea asta. Vasăzică, nici armata nu e sigură. Şi tulburările 
au ajuns în Vlaşca. Se pare că şi din Ilfov, împrejurul 
Bucureştilor, s-au primit informaţii că ţăranii se agită. Ce-ar 
fi să se năpustească asupra capitalei şi armata să treacă de 
partea lor? Guvernul se zice că se gândeşte foarte serios să 


ceară intervenţia armatelor austriace, altfel e pericol să se 
ducă peste cap ţara. 

Informaţiile reporterului stârniră consternare. Gâturi 
curioase din tribuna vecină se întindeau să audă. Un 
redactor obiectă totuşi: 

— Câte basme circulă acuma. 

— Ce basme, bre? se indignă Popescu-Răcaru. N-auzi că 
ştirea e proaspătă, adusă de şeful de cabinet de la Interne 
şi spusă într-un grup de deputaţi. Da ce, azi mai e nevoie de 
basme? De altfel, eu o şi duc la gazetă. Nu ştiu însă dacă 
ne-o lăsa-o guvernul s-o dăm? 

— Eu nici n-o mai comunic, făcu Bididiu, somnolent. Ar fi 
inutil. Noi nu publicăm decât informaţii cu ştampila 
oficialităţii. 

— D-aia sunteţi organul laşităţii de cugetare! surâse un 
tânăr bătăios. 

— Zi, băiete, cât pofteşti! murmură redactorul, strângând 
din umeri. Ce, Universul e jurnalul meu? 

Incinta începea să se învioreze. Pe estrada prezidenţială 
forfoteau secretari şi funcţionari. Se auzeau glasurile 
aprozilor de pe culoare: „Poftiţi la şedinţă, domnilor 
deputaţi!” Examinând figurile de jos, Titu Herdelea zări pe 
Gogu Ionescu, care se uita la tribuna doamnelor, căutându- 
şi soţia, cu care schimbă câteva semne. Eugenia văzuse pe 
tânărul Herdelea şi i-l arăta din ochi lui Gogu. Peste câteva 
clipe Gogu veni sub tribuna presei şi de acolo strigă lui Titu: 

— Ia pe Eugenia la sfârşitul şedinţei şi aşteptaţi-mă jos! 

Herdelea numai acuma descoperi pe Eugenia, care-i 
zâmbea prietenos. O salută cu o plecăciune reverenţioasă. 

Şedinţa în sfârşit se deschise. Zgomotul continua în incintă 
în timp ce în jurul preşedintelui se morfoleau procese- 
verbale, sumare şi alte lucruri pe care nu le asculta nimeni. 
O figură incoloră se pierdea pe banca ministerială. Apoi 
glasul expeditiv al preşedintelui anunţă: 

— Domnul raportor are cuvântul! 


Un domn mustăcios şi vânjos se urcă la tribună şi citi cu 
voce mândră de bariton proiectul de lege pentru scutirea 
de orice taxe a benzinei întrebuințată de automobile. 
Deputaţii din bănci, cu convorbirile lor zeloase, înăbuşeau 
cuvintele raportorului, ca şi când le-ar fi fost ruşine de ele. 

— Uite de ce le arde dumnealor în momentele astea, să 
uşureze pe cei treizeci de milionari care se plimbă cu 
automobile! mormăi redactorul Universului, scriindu-şi 
cronica. 

Peste câteva minute apoi răsună iarăşi chemarea 
aprozilor: „Poftiţi la vot, domnilor deputaţi!” 

— Aideţi, domnilor, că nu mai e nimic! zise un gazetar, 
strângându-şi grăbit filele şi plecând. 

Titu Herdelea stătu până văzu pe Gogu Ionescu defilând în 
faţa urnelor de vot, iar pe urmă cobori cu Eugenia. 

— Nu ştiu cine-mi spuse, mi se pare Deliceanu, c-ai fost cu 
Grigore la Amara? îl întrebă foarte agitat Gogu. Ce-i pe 
acolo? Nici idee n-ai cât suntem de îngrijoraţi! închipuieşte- 
ţi, dragă, Nadina tocmai acuma s-a găsit să se ducă la ţară, 
să-şi vânză moşia! Azi la prânz a plecat cu automobilul. Ce 
zici dumneata de treaba asta? 

Tânărul Herdelea căută să-l liniştească, povestindu-i că 
într-adevăr numai aseară a sosit de la Amara unde stăpânea 
ordine şi pace. Gogu Ionescu reluă aproape lăcrimând: 

— Da, dar n-ai auzit că şi în Vlaşca au început devastările 
şi omorurile? Nici în Bucureşti nu mai este deplină 
siguranţă şi ea se duce la ţară! Doamne, parcă tot nu-mi 
vine a crede c-a plecat! Ce capriciu şi îndărătnicie! N-am 
mai pomenit! în vremuri d-astea dai încolo şi moşii, şi bani, 
numai viaţa să ţi-o salvezi. De unde până unde graba asta 
să lichideze moşia? Nu ştiu, am impresia că un demon a 
ispitito, altfel nu se poate înţelege. 

Îl luară pe Titu cu dânşii, îl opriră la masă şi toată seara 
vorbiră despre Nadina. 

Ţăranii vorbeau tocmai despre cuconiţa, care adineaori 
trecuse cu automobilul spre conacul boierului Miron, când 


copilul lui Pavel Tunsu se apropie văitându-se ca din gură 
de şarpe: 

— Aoleu, că mi-a smuls urechea! Aoleu, că m-a omorât! 
Vasile Zidaru, aflându-se mai la margine, îl întrebă: 

— Da cine te-a bătut, măi Costică? Ai? Nu vrei să spui? De 
ce nu spui, mă, cine te-a bătut? 

Pavel Tunsu plecase acasă. Copilul înţelese că tatăl său nu 
poate să fie între oameni, altfel ar fi sărit să vadă de ce 
plânge. De aceea nici nu răspunse lui Vasile, ci îşi văzu de 
drum, continuând urletele mai cu foc, parcă s-ar fi fălit cu 
ce-a păţit şi ar fi vrut să dea de ştire la tot satul. 

O femeie, venind în urma copilului, se crezu obligată să 
răspundă ea lui Vasile: 

— L-au muştruluit niţel boierii, că nu s-a ferit din uliţă 
când a venit maşina! 

Zidaru clătină din cap: 

— Da dumnealor ce-şi mai pun mintea cu copiii? Vreo doi 
ţărani, alături, făcură de asemenea: 

— Aşa-i, de ce să bată copilul? Că doar nu le-a mâncat 
averea! lar Ignat Cercel se burzului: 

— Acu nu le mai ajunge că ne schingiuiesc pe noi, încep să 
ne oropsească şi copilaşii. Pe ai mei i-au lăsat flămânzi, că 
le-au luat purcelul. Bine stăm, n-am ce zice! 

Alţii se amestecară: 

— Apoi să lase-n pace copiii! Ce-au şi cu bieţii copii! Nici 
de dânşii nu mai încap? Of, Doamne, rău ne-ai mai pedepsit! 
Dacă suntem şi noi molâi şi fricoşi! Ia să te ştie că pui mâna 
pe par, să vedem, ar mai îndrăzni să te mai batjocorească? 

Toader Strâmbu, cu faţa roşită, cu ochii bulbucaţi, răcnea: 

— Să fi fost copilaşul meu, c-apoi le arătam eu! Şi într-un 
grup, mai aproape de uşa cârciumii, Trifon Guju spunea 
fără pripeală, rece, liniştit, doar cu ochii încruntaţi ca 
totdeauna: 

— Boierii numai de frică ştiu omenie! 

Glasurile se împleteau, se încurcau şi se întreceau. 
Oamenii se îmbulzeau când într-o parte, când în alta, 


ascultând, bombănind, blestemând. Parcă un vânt 
nehotărât ar fi împins-o încoace şi încolo, mulţimea se 
zvârcolea şi se aprindea. 

Cârciumarul Busuioc, care ieşise în prag, înțelegând 
pricina forfotelii, strigă către Trifon: 

— De-al lui Pavel vorbiţi? De băieţel? Ia lăsaţi-l dracului, 
măi creştini, că-i obraznic şi neastâmpărat de n-are 
pereche! Că doar şi tu I-ai ocărât deunăzi aici, Trifoane, 
când nu ştiu ce făcuse. 

Vorbele cârciumarului căzură peste oameni ca o undă rece 
pe o fâlfâire de aburi. Se făcu o clipă de tăcere uimită, 
parcă mulţimea s-ar fi dezmeticit dintr-o aiureală. Trifon, 
aproape ruşinat, deschise gura să recunoască: 

— Apoi. 

Îi curmă brusc şovăirea glasul lui Petre Petre, înveninat de 
imputare aspră: 

— Dar dumneata de ce sudui copilul, nea Cristache? 
Pentru că l-au bătut boierii? 

Şi deodată fierberea izbucni din nou, ca flăcările dintr-un 
jăratic scormonit la timp. Trifon, care n-apucase a închide 
gura, continuă acum înfuriat: 

— Apoi tălică se vede că tot spre ciocoime tragi, d-aia n-ai 
simţit în suflet şi nu te doare când ne bate pe noi! 

Busuioc mirosi o dogoreală din grămada de ţărani 
turburaţi. Deşi adineaori i se părea caraghios să se 
zbuciume nişte oameni în toată firea pentru că, pe bună 
dreptate, a fost tras niţel de urechi un copil cunoscut de toţi 
ca cel mai deşucheat din sat (câte zile amare i-a făcut lui 
Pavel Tunsu îndrăcitul ăsta de băiat, numai sufletul lui ştie), 
fu cuprins şi el, fără voia lui, în vârtejul indignării, şi 
izbucni, umflându-se de mânie: 

— Adică cum, măi Trifoane, eu trag cu ciocoii? Nu ţi-e 
ruşine să-mi arunci tu mie aşa ocară? Ilocmai tu, mă, care, 
de, mi-ai mâncat din strachină destul? Apoi tu te iei după 
alde Petre, mă, care linge toată ziua la curte şi pe urmă vine 
aici să mă înfrunte pe mine, mă? 


— Da de ce ling eu, măi nea Cristache? strigă Petre 
îmbulzindu-se să se apropie de el. Cum ling, nea Cristache? 
Că muncesc la boieri, d-aia ling? Mie mi-a dat boierul ăl 
bătrân brevet de cârciumar să înşel oamenii şi să mă umplu 
de bani şi de toate, ori matale? Ia lăsaţi-mă, măi oameni, să 
trec şi să-mi răspundă, că doar n-oi răbda să mă ruşineze 
dânsul pe mine în fata satului, parc-aş fi cârpa lui. 

— Apoi gură mare ca a ta mai rar, măi Petrică! zise 
Cârciumarul mai împăciuitor, văzând zvârcolirile flăcăului 
pe care ţăranii îl ostoiau. Şi ţâfnă, şi semeţie! Lasă, că te-am 
păscut de când te-ai întors de la oaste! Parcă numai tu eşti 
om în sat! Stai, băiete, că eşti tinerel! Lasă-ne şi pe noi să 
trăim şi să mai spunem câte o vorbă aşezată! 

Petre, cu cât îi aţineau drumul oamenii şi-l opreau şi cu cât 
Busuioc îşi înmuia glasul, cu atât se înverşuna şi răcnea: 

— Dă-te la o parte, nea Leonte! Lasă-mă, nea loadere, n-ai 
auzit cum m-a ocărât? Vreau să-mi spuie burduhosul ce-am 
greşit eu de mă ocărăşte în aşa hal? 

— Taci, băiete, că nu ţi-a dat cu paru-n cap! făcu Leonte 
Orbişor, zgâlţâindu-l de braţ, mândru că e amestecat şi el în 
harţă. 

— Mai bine-mi dădea o palmă decât să mă trăsnească cu 
vorbe d-astea! strigă Petre mai zbătându-se, dar totuşi mai 
domolit. Că nici nu i-am furat nimic şi nici nu l-am huiduit, 
dacă am luat partea băieţelului! 

— Aşa-i soarta noastră! zise Toader Strâmbii amărât. Când 
ne bat boierii, în loc să întoarcem băţul ori măcar să ţipăm, 
ne apucăm să ne batem între noi pe bătaia lor! 

— Bine zici, Toadere! bombăni şi Ignat Cercel cu glasu-i 
jalnic. Uite-aşa-i cum ai zis! 

— Ba eu arţăgos nu sunt, că nu mi-e felul, dar când îşi bate 
joc de mine, sfântul din cer să fie, şi nu mă las până nu-i 
plătesc cu vârf şi îndesat! făcu Petre potrivindu-şi hainele ce 
i se cocoloşiseră în vălmăşeală. 

Tocmai când se mai potoli vrajba sosi şi Pavel Tunsu cu o 
mutră jalnică, de parc-ar fi venit de la un mort. În jurul lui, 


ţăranii se îngrămădiră cu nouă curiozitate, ca şi când din 
gura lui ar fi aşteptat cuvântul de mântuire. Cârciumarul, 
ca să dreagă vorbele de adineaori, rupse gheaţa din prag: 

— Da ce-i, Pavele, cu băieţelul tău? Ce-a păţit cu boierii? 

— Aoleu, nu mă mai întreba, Cristache, şi lasă-mă-n plata 
Domnului, că amărât ca mine nu mai poate fi om sub soare! 
răbufni ţăranul cu un glas în care era mai multă ură decât 
durere. 

Şi povesti el, pe îndelete, cum s-ar fi întâmplat lucrurile: că 
Costică şedea pe podeţ, la maică-sa mare, şi se juca liniştit 
cu copilaşul lui Vasile Zidaru; că a venit apoi maşina, iar 
copiii, şi de frică, şi de dragul petrecerii lor nevinovate, au 
rămas frumos la locul lor şi numai s-au uitat după ea, cum s- 
au uitat şi oamenii când a trecut pe aici adineaori. Ce li s-o 
fi părut boierilor din maşină, ce nu li s-o fi părut, Dumnezeu 
ştie, destul că a oprit deodată şi neamţul a sărit jos şi a dat 
fuga spre copii; Nicuşor al lui Vasile, mai micşor şi mai 
sperios, a zbughit-o în ogradă, spre norocul lui, că altfel 
pătimea şi el poate mai rău. Dacă nu se ştia cu nici o vină, 
Costică a stat liniştit, ba încă se şi mira ce-o fi vrând 
neamţul care trâmbiţează la cârma maşinii? Neamţul, însă, 
nici una, nici alta, înşfacă de urechi pe copil, şi trage, şi 
suceşte, până i le sfârtecă de-a binelea, apoi se pune cu 
palmele şi cu picioarele pe dânsul, până l-a făcut una cu 
pământul. Pe urmă, după ce l-a bătut cât a poftit, l-a mai 
înjurat pe nemţeşte, cum o fi zis, şi s-a suit în maşină şi s-a 
dus dracului la boierul cel bătrân. 

— Acu au şi prins să-i curgă urechile şi să-i coacă, nu le-ar 
ajuta Maica Precista! urmă Pavel închinându-se ca la altar. 
Îl lăsai să-l oblojească muierea ş-am trimis şi pe ţaţa 
Nastasia a lui Nistor, să-i ajute, că-i mai bătrână şi a 
vindecat şi pe fata lui Zamfir acum doi ani, când i-a zdrobit 
mâna maşina de treierat. Nea Luca m-a sfătuit, că-l întâlnii 
venind încoace, să-l duc la spital la Piteşti. Şi chiar am să-l 
duc, că n-am încotro şi tare mi-e milă de cât suferă, vai de 
păcatele lui. Numai mă gândesc să nu fie degeaba şi să mai 


cheltuiesc cine ştie cât bănet şi să-mi rămâie şi neom pe 
toată viaţa. Of! 

Sfârşi cu un suspin şi cu un gest de desperare. Ţăranii, 
care clătinaseră mereu din cap în semn de compătimire, cât 
a vorbit Pavel, tăceau. Numai după câteva clipe Vasile 
Zidaru observă tărăgănat şi uşurat, parcă i-ar fi luat o 
piatră de pe inimă: 

— Mă miram eu să fi îndrăznit băieţelul să le facă vreun 
rău! Zeci de glasuri aprobară acuma grăbite şi cu diferite 
apăsări: 

— Nu, nu, cum să îndrăznească copilul! 

Dintre toate însă se desprinse tocmai glasul cârciumarului 
Busuioc, aproape poruncitor: 

— De ce nu-ţi iei tu copilul de mână, măi Pavele, să te duci 
cu dânsul, aşa oblojit şi chinuit cum e, la curtea boierului şi 
să ceri să-ţi plătească durerea acuma, îndată? 

Pavel întoarse capul spre cârciumar, încurcat, în vreme ce 
împrejurul lui se înălţau alte îndemnuri gălăgioase: 

— Du-te, Pavele! Că bine zice Cristea! Aide, Pavele, nu mai 
sta în cumpănă! Trebuie să-ţi plătească! 

În sfârşit ţăranul bâigui şovăitor: 

— Aoleu, oameni buni, mă mânaţi să mă stâlcească şi pe 
mine? Că doar n-o să se sperie dânşii de o umbră de om! 

— Hai, Pavele, că merg şi eu cu tine! sări Petre, 
îndreptându-şi sumanul pe umeri. 

— Să ne ducem cu toţii! strigă un om mic şi îndesat, cu o 
căciulă uriaşă dată pe ceafă. Că doar n-au să ne bată pe 
toţi! 

— Taci, Gavrilă, nu fi copil! zise repede Ignat Cercel. Nu 
ne-am dus deunăzi mai tot satul pentru don' Nică şi nu ne-a 
izgonit boierul Miron ca pe nişte câini? 

— Apoi dacă ne-om tot lăsa ca atunci, vezi bine că ne-or 
alunga! făcu gros şi ursuz Trifon Guju. 

— De ce să ne lăsăm? Să nu ne lăsăm! Că nu suntem câini! 
izbucniră de-a valma mai mulţi. 


— Mai bine le dăm foc, să se aleagă scrum şi cenuşă din 
tot neamul lor! răcni singuratic un glas subţire ca un fir 
roşu şi atât de limpede, parc-ar fi coborât din văzduh. 

Toţi se întoarseră spre Melinte Heruvimu, care ţinea capul 
sus, să arate că nu se ascunde de ce a spus. În aceeaşi clipă 
însă, din jos se auzi, ca o chemare de alarmă, zgomotul 
stăpânitor al automobilului. 

— Vine, vine! şoptiră multe glasuri înfiorate, ca şi când ar 
fi uitat brusc îndemnul lui Melinte. 

Mulțimea de ţărani cuprindea şi bătătura pentru horă, şi 
uliţa din şanţ în şanţ, fără să se mişte şi închizând drumul, 
parcă ar fi vrut să oprească trecerea. Totuşi când se arătă 
în zare maşina, cineva strigă împăciuitor: 

— Feriţi, măi oameni, feriţi, că vine! 

Cu mişcări încete, silite, ţăranii deschiseră calea, 
strângându-se pe marginile uliţei. Maşina repeta, stăruitor 
şi poruncitor, acelaşi avertisment ascuţit ca un țipăt mânios. 
Uruitul motorului şi pocniturile eşapamentului se înăspreau 
cu cât se apropia, dominând toate glasurile şi toate 
zgomotele satului. Oamenii, rânduiţi ca nişte străjeri vechi 
pe amândouă părţile drumului, priveau cu ochi tulburi şi cu 
feţe întunecate goana automobilului. Numai Cârciumarul 
Busuioc, din pragul lui, scoase căciula cu plecăciunea 
obişnuită. O mână delicată îi răspunse din maşină cu o 
fluturare amicală. În acest moment, parcă nu s-ar mai fi 
putut stăpâni, Petre Petre ţâşni în mijlocul uliţei, în urma 
maşinii, urlând furios: 

— Huo! Huo! 

Din vreo sută de gâturi izbucni aproape simultan şi 
furtunos acelaşi „huo” revoltat, pe când Trifon Guju, 
apucând o piatră, o zvârli după automobilul ce se depărta, 
scrâşnind: 

— Soarele şi dumnezeii voştri de tâlhari! 

Zgomotul motorului era însă mai puternic decât huiduielile 
oamenilor. Domnul cu bărbuţă din maşină, totuşi, parc-ar fi 
bănuit ceva, se uită o clipă înapoi şi văzu feţele mânioase, 


pumnii ridicaţi şi pe Trifon Guju zvârlind. Îngrozit şi 
buimăcit, întoarse repede capul şi strânse umerii, aşteptând 
lovitura. Apoi cu cât depărtarea potolea uruitul 
automobilului, cu atât se îngroşa şi se umfla vuietul 
îngrămădirii de ţărani în mijlocul uliţei din care se ridică 
întocmai ca o poruncă un glas răguşit: 

— Mama voastră de ciocoi! 

Capitolul VIII. 

FLĂCĂRI. 

Ziua următoare, miercuri, înainte de amiazi, Platamonu 
sosi la Lespezi cu cabrioleta, aducând şi pe avocatul Olimp 
Stavrat, pe care-l găzduia la Gliganu. 

— lacă, ajungem cu bine, domnule avocat! zise arendaşul, 
care mâna calul, având alături de dânsul, în faţă, pe 
Stavrat, iar în fund, pe Aristide. 

— De ajuns văd că ajungem, dar cât de bine, vom vedea la 
urmă! răspunse Stavrat nervos, mângâindu-şi bărbiţa 
ciupită puţin de cărunţeală şi uitându-se mereu în toate 
părţile, parcă i-ar fi fost frică să nu răsară de undeva o 
ceată de ţărani răzvrătiți. 

— N-aveţi nici o grijă, onorate domnule avocat! reluă 
Platamonu atât de ocrotitor, că devenea ironic. Nu sunt 
oamenii aşa de nebuni cum crede lumea la oraş! [ăranul e 
foarte cuminte din fire, poate chiar prea cuminte! 

Olimp Stavrat nu se putea însă linişti cu asemenea 
consolări platonice. Îi intrase în suflet o spaimă care-l 
tortura necontenit şi-i zugrăvea toate primejdiile în nişte 
culori atât de sumbre, că pretutindeni vedea numai stafii. 
Îşi blestema în gând inspiraţia nenorocită de a se lua după 
capriciile unei cucoane inconştiente. Ce-i trebuia lui să-şi 
părăsească pacea şi siguranţa din Bucureşti şi să se 
aventureze prin satele străbătute de fiorii răzvrătirii? Nu i- 
ar şedea lui mai bine, ca un om în vârstă ce este, să citească 
despre tulburările ţărăneşti în jurnale, acasă la el, în fotoliu, 
sorbind o cafeluţă dulce şi fumând o ţigară de foi, în loc să 
tremure pe aici? Ştia dânsul, şi din alte experienţe proprii, 


că a pune sentimentalism în relaţiile de afaceri înseamnă a 
compromite şi afacerile, şi sentimentul. Ce l-a găsit să se 
ambaleze după clienta asta în aşa hal prostesc? Bine, e 
frumoasă şi pofticioasă, dar iată unde l-a adus. Şi măcar de- 
ar fi profitat ceva. Ba deocamdată nici onorariul pentru 
procesul divorţului nu i l-a achitat. S-a ales cu avansul ceil- 
a luat la început, când o trata ca pe o clientă distinsă. Nu-şi 
va ierta niciodată mai ales greşeala de a nu fi refuzat barem 
în ultimul moment să plece, când toate ziarele anunțau că 
dezordinile şi sălbăticiile au cuprins toată ţara. Sau să se fi 
oprit în Piteşti, unde e armată, după ce a văzut prin toate 
satele din calea lor ţăranii cu mutrele fioroase, în pâlcuri 
şoptind cine ştie ce şi complotând la lumina zilei şi sub ochii 
lumii. Toată noaptea s-a zvârcolit fără somn, cercetând de 
nenumărate ori dacă e bine încuiată uşa şi tresărind de 
groază la fiece zgomot de afară. Nu avea mare încredere 
nici în arendaş, oricât se arăta de amabil. Cine garantează 
că nu e şi dânsul înţeles cu ţăranii în taină, să se 
pomenească deodată cu tâlharii în cameră? 

Înainte de a coti pe poarta conacului, avocatul zări un 
grup de vreo cinci ţărani într-o ogradă. 

— Uite-i ş-aici! zise dânsul, tresărind şi arătându-i 
arendaşului cu degetul. 

— Oameni de treabă, domnule avocat! îl linişti Platamonu. 
Îi garantez eu pe ăştia! Îi cunosc bine! Cel cu căciulă albă e 
Matei Dulmanu, bărbat cu stare şi de inimă. Poate să aveţi 
de-a face şi dumneavoastră cu dânsul, că e dintre cei care 
se întovărăşiseră să cumpere proprietatea coniţei Nadina! 

Avocatul Stavrat se oprise şi ieri, de două ori, în curtea 
conacului bătrânesc, când au sosit şi când pe urmă s-au 
înapoiat de la Miron Iuga fără să fi intrat în casă. Totuşi 
acuma examină clădirile şi ograda, parcă niciodată nu le-ar 
fi văzut, observând ursuz: 

— În conacurile astea nu e nici o siguranţă. Deschis peste 
tot, intră cine pofteşte, te gâtuie şi-ţi dă foc, şi pleacă pe aci 
încolo, nesupărat de nimeni. 


Platamonu nici nu mai răspunse şi se mulţumi să 
zâmbească, pe când în dosul lor Aristide râdea pe înfundate 
de laşitatea avocatului, ţinându-şi gura cu mâinile să nu 
bufnească. 

De fapt, conacul, într-adevăr, era cam neglijat, mai ales în 
privinţa dependinţelor. Întreţinerea cădea în sarcina 
arendaşului, care avea dreptul să-l utilizeze după bunul său 
plac, afară de clădirea principală, pe care Gogu Ionescu o 
restaurase acum câţiva ani şi o rezervase pentru el şi soţia 
sa. Platamonu întrebuința numeroasele acareturi de aici 
mai mult ca magazii şi depozite. Grajdurile şi coteţele 
stăteau aproape goale. Un căluţ pentru îngrijitorul 
conacului, Dumitru Chiliei, o vacă de lapte, câteva păsări, ca 
să aibă boierii, când vin pentru câteva zile sau măcar 
pentru trebuinţele imediate. Dacă stau mai îndelung, 
arendaşul se îngrijeşte să trimită de la Gliganu completările 
necesare. În toată hărăbaia de curte locuia numai Dumitru 
Ciulici cu familia, adică nevasta şi patru copii. Arendaşul l-a 
moştenit şi-l păstrează, fiindcă e de ispravă. Muierea lui 
Dumitru a fost bucătăreasă la Piteşti şi deci ştie să gătească 
perfect pentru boieri, iar fata cea mai mare, Ileana, s-a 
învăţat a face serviciul în casă ca o jupâneasă de la oraş. 
Pentru alte nevoi, Dumitru s-a obişnuit să cheme oameni 
sau femei din sat. Totuşi conacul nu-şi capătă înfăţişarea de 
viaţă decât rareori, când se adună mai mulţi boieri. Numai 
atunci se înviorează curtea de oameni, de mişcare şi de 
zgomot. 

Acuma, într-un şopron, şoferul curăța automobilul, 
fluierând de zor o melodie nemţească. Şi câteva găini şi 
rațe se plimbau prin curte, bucuroase de căldura soarelui. 
Dumitru Ciulici, cu faţa osoasă, mustăcioasă, puţin adus de 
mijloc, se iuţea să ajute boierilor a coborî. Întrebat, înştiinţă 
pe Platamonu că coniţa s-a odihnit bine, s-a sculat mai 
adineaori şi în clipa aceasta se află la oglindă, gătindu-se. 

Din cerdacul care apăra intrarea, arendaşul introduse pe 
Stavrat într-un vestibul mare, unde aşteptară câteva 


minute, până ce apăru Ileana să le spuie că coniţa vine 
numaidecât şi să poftească dumnealor în salon. În stânga 
era salonul şi un fel de cameră de lucru pentru Gogu 
Ionescu, în dreapta sufrageria, despărțită printr-o altă 
odăiţă de odaia de culcare, care, de altfel, comunica direct 
şi cu vestibulul. Gogu împărţise în două odăiţa de la mijloc 
şi instalase o baie modernă, care dădea numai spre 
dormitor. Din sufragerie, spre fund, un coridor ducea într-o 
cămăruţă transformată în oficiu. Pe urmă venea bucătăria 
mare şi mai încolo încăperile pentru servitori, în care locuia 
Dumitru Ciulici cu ai săi. 

Nadina intră fragedă şi frumoasă ca o rază de soare 
primăvăratic, în ochii ei lucea o bucurie trandafirie. 

— Ei, tot speriat, cavalerul meu viteaz? zise cu ironie 
drăgălaşă către Stavrat. Vai, dacă aş fi ştiut că ai să fii aşa 
de circumspect, te-aş fi cruțat: mi-aş fi ales alt avocat! 

— O, dumneavoastră glumiţi, coniţă, pentru că n-aveţi 
experienţa vieţii! murmură avocatul, îngrijorat. Din 
nefericire. 

— Nu, te rog, încetează, domnule Stavrat, cu lamentările! 
reluă Nadina serios. Ori vrei cu tot dinadinsul să mă faci să 
regret c-am venit? Nu voi regreta, fii sigur! Din contra, 
parcă niciodată nu mi s-a părut mai interesant la ţară ca 
acuma! Primăvara aceasta e mai superbă ca toate sau poate 
mi se pare mie aşa, pentru că sunt pe cale să. Dar mai bine 
să vorbim despre afacerile noastre! 

Cei doi schimbară o privire de înţelegere. Despre 
„afacerile” Nadinei vorbiseră ei aseară, după cină, pe 
îndelete, până spre miezul nopţii. Discuţia i-a convenit 
avocatului, fiindcă astfel se întârzia retragerea la culcare de 
care îi era groază. Platamonu i-a explicat, şi Stavrat a fost 
de acord, că doamna trebuie să se hotărască întâi cui vinde, 
ca să se poată trata serios. Stând de vorbă în acelaşi timp 
cu mai mulţi amatori, fără a se intra în detalii practice, 
înseamnă vreme pierdută şi frământare zadarnică pentru 
toţi. El ar avea dreptul să ceară a fi preferat. 


Nu vrea totuşi să se spună că ar fi forţat mâna cucoanei. E 
sigur că moşia, dacă se va vinde, numai el va cumpăra-o, 
căci numai el îşi dă seama cât face şi cât rentează. Bine şi 
înţelept ar fi fost să fi încheiat tranzacţia atunci când i-a 
propus el şi a stăruit. Atunci însă Nadina n-a vrut să trateze. 
Azi situaţia s-a schimbat în defavoarea ei. Cu mişcările 
ţărăneşti actuale, nimeni nu mai cutează să-şi vâre capitalul 
în proprietăţi rurale, când nu ştie ce va aduce ziua de 
mâine. El, în orice caz, acuma n-ar mai reflecta decât cel 
mult la o opţiune, urmând ca eventuala definitivare să se 
facă după ce se vor mai linişti lucrurile. 

Nadina ascultă puţin nerăbdătoare obiecțiile şi 
scrupulurile avocatului, se jena să-l întrerupă şi să-i spuie 
că a făcut apel la dânsul tocmai pentru că ea nu ştie să se 
descurce, iar nu ca el să-i demonstreze şi să multiplice 
încurcăturile. 'Totuşi în cele din urmă îi zise: 

— Eu îţi comunicasem, dacă nu mă înşel, că vând cui îmi 
plăteşte mai mult şi îndată! Acuma amănuntele urmează să 
le aranjezi dumneata. 

— Da, dar nu putem face licitaţie publică! observă Stavrat. 

— Nu putem asculta ce oferă fiecare şi pe urmă să 
decidem? surâse Nadina. 

— S-ar putea în alte împrejurări, coniţă, dacă-mi daţi voie 
şi mie să mă amestec în vorbă! interveni Platamonu. 
Momentul însă nu e prea potrivit pentru astfel de încercări. 

— Adică din pricina ţăranilor, răspunse Nadina. Prea bine. 
Eu nu mă dau în lături să vând ţăranilor. Le-am promis că 
vom sta de vorbă când va fi cazul. N-avem decât să stăm de 
vorbă! 

— Cred că ar fi de prisos, coniţă! făcu iar arendaşul. 
Ţăranii, şi când se zbăteau să cumpere, se gândeau şi la 
preţ redus, şi la mari înlesniri de plată, deoarece ei n-au alt 
capital decât munca lor. 

— A, nu, în asemenea condiţii nu! protestă Nadina. 

— Ei vor, fireşte, şi azi, să ia proprietatea dumneavoastră, 
dar vor s-o ia gratis! continuă Platamonu. 


— Cum gratis? Cum s-o ia? 

— Adică fără să plătească nimica şi să împartă pământul 
între dânşii! 

— O, o, ce idee! 

— Cu toate astea ei speră şi aşteaptă, pentru că aşa bate 
vântul acuma! zise arendaşul. 

— E puţin anacronic să ne mai mirăm de pretenţiile 
sătenilor când ştim din ziare, cel puţin, că în multe locuri au 
început să-şi puie în aplicare speranţele într-un mod cât se 
poate de evident! bombăni Stavrat. Nu încape, prin urmare, 
nici o îndoială că momentul nu e excesiv de fericit pentru a 
trata vânzarea unei moşii şi încă la faţa locului. Tatonările 
acestea se puteau face perfect şi la Bucureşti. 

— Înţeleg reproşurile dumitale, ripostă Nadina 
contrariată. Dar de ce nu mi le-ai făcut la Bucureşti? 

— V-am prevenit că e periculoasă călătoria la ţară şi nu m- 
aţi ascultat. 

— Să lăsăm călătoria cu pericolele. Dacă-mi spuneai că nu 
se poate trata vânzarea acuma sau că o putem face mai 
bine în Bucureşti. 

— Aveţi dreptate, coniţă. Am neglijat, recunosc. 

Avocatul se simţea vinovat că a făcut prostia de a pleca din 
Bucureşti, nu că n-a sfătuit-o pe ea. De aceea nici nu-l mai 
interesa acuma pe el afacerile ei, ci necazurile lui. În sinea 
sa se gândea numai cum s-ar putea aranja ca diseară să nu 
mai doarmă la conacul din Gliganu, ci să fie cel puţin în 
drum spre Bucureşti. N-a îndrăznit să spuie nici Nadinei, 
nici arendaşului ce a văzut ieri în Amara când a întors capul 
în maşină. Nu l-ar fi crezut şi ar fi râs de el. El însuşi nu era 
prea sigur dacă n-a fost cumva o simplă închipuire a lui de 
om cu nervii exasperaţi. Dar chiar de n-ar fi fost ieri decât o 
viziune, mâine scena poate să devie realitate. De ce s-ar 
expune el, om bătrân şi cu mintea sănătoasă, să fie 
măcelărit de ţăranii înnebuniţi? Ba chiar trebuie să profite 
până ce mai e posibilă salvarea. 


— Acuma, coniţă, să mai aveţi şi dumneavoastră niţică 
răbdare! reluă Platamonu. Aţi făcut foarte bine c-aţi venit, 
să vadă oamenii că nu vă lepădaţi de moşie, cum ziceau 
dânşii. Chestie de câteva zile, până ce se va mai domoli 
dârdora asta cu răzmeriţele. Azi o să treacă şi domnul 
prefect pe aici, că e prin judeţ, să vorbească cu ţăranii, să-i 
astâmpere şi să le scoată din cap închipuirile. 

— Dar bătrânul Iuga? întrebă Nadina. eri i-am zis doar 
bună ziua. E imposibil să mă eschivez. Trebuie să discutăm 
cu dânsul, să nu creadă că vreau să. 

— Nu, nu, coniţă! zise arendaşul. Fiţi sigură că nici 
dumnealui nu se gândeşte în clipele astea la tratative! 
Deocamdată azi staţi liniştită şi odihniţi-vă, iar mâine vom 
vedea ce va mai fi. Dacă domnul luga va dori să vă spuie 
ceva, vă trimite dumnealui ştire, n-aveţi grijă! 

Nadina, nemulțumită totuşi cu soluţiile acestea, deşi 
trebuia să le recunoască cuminţi, zise deodată cu o 
candoare, parcă acum s-ar fi deşteptat: 

— Atunci de ce am mai venit? Dacă era să aştept să treacă 
potopul, cum îmi spune de-abia acuma dl Stavrat, de ce m- 
am mai deranjat încoace? 

— Să nu vă pară rău, coniţă! o linişti Platamonu. Aţi făcut o 
plimbare frumoasă şi veţi face şi o afacere bună cu ajutorul 
lui Dumnezeu! 

Convorbirea se prelungi. Vreo două ore fură sucite şi 
răsucite aceleaşi întrebări cu aceleaşi răspunsuri şi 
rezultate. Nadina pofti pe Stavrat la masă, să-i mai ţie de 
urât. Arendaşul se retrase, făgăduind că spre seară va 
reveni să ia pe domnul avocat. 

— Sper că ai să-mi faci curte, iar nu să mă sperii cu ororile 
ţăranilor? glumi Nadina către Stavrat pe când Platamonu 
îşi lua rămas bun. 

Olimp Stavrat îşi mângâia zăpăcit bărbuţa, cu un surâs în 
care îngrijorarea se lupta cu cochetăria. 

Afară, în curte, Aristide era nerăbdător. Ciupise puţin pe 
Ileana, în glumă şi de faţă cu tatăl ei, cu care se apucase să 


discute, ca să-şi omoare plictiseala, despre mişcările 
ţăranilor de prin alte părţi, Dumitru interesându-se grav 
dacă e adevărat că are să se dea pământ oamenilor. 

— Aidem, puiule, c-am isprăvit! strigă Platamonu, 
coborând grăbit din cerdac şi suindu-se îndată în 
cabrioletă. Aidem, adăugă mai încet, când Aristide luă loc 
lângă dânsul, că maică-ta o fi speriată! 

Îndată ce ieşiră în uliţă, dădură peste Matei Dulmanu cu 
oamenii de adineaori, care parcă-i aşteptau. Într-adevăr, 
Matei făcu semn să oprească puţin şi se apropie singur. 

— Ce-i, Matei? Ce te doare? zise arendaşul prietenos ca 
totdeauna. Țăranul trecu pe sub botul calului de partea 
cealaltă, lângă Platamonu. Faţa îi era mai întunecată ca de 
obicei şi în ochi avea o pâlpâire mocnită. Puse un picior pe 
scăriţa cabrioletei şi, aplecându-se la urechea arendaşului, 
rosti tainic: 

— Cucoane, să te astîmperi cu Babaroaga, că-i rău! 

Platamonu îngălbeni, dar, ca să nu-şi arate turburarea, 
răspunse cu acelaşi glas blajin: 

— Da ce s-a mai întâmplat, omule? Nu ţi-am spus eu chiar 
ție că nu mă bag şi nu mă amestec, dacă o luaţi voi? 

— Apoi atunci ce cată aici cucoana? întrebă ţăranul 
bănuitor. 

— Bine, ea o fi vrând să o vândă, că doar e moşia ei! 

— Apoi d-aia, să nu te bagi, că noi nu putem lăsa să ne ia 
nimeni pământul! făcu Matei cu o ameninţare. 

— Din parte-mi să n-aveţi grijă, băiete! Numai cu 
dumneaei să vă înţelegeţi! bâigui arendaşul cu un glas care 
voia să fie ocrotitor şi nu izbutea. 

— Apoi cu dumneaei om vedea noi ce-om face! spuse 
ţăranul. Aşa, cucoane! să nu zici că nu ţi-am spus! 

— Măi Matei, la mine vorba-i sfântă! zise Platamonu mai 
sigur de sine. La mine pe unde iese vorba iese şi sufletul! Să 
ştii, Matei! Rămâi sănătos! 

Țăranul se dădu la o parte bombănind, în vreme ce 
arendaşul îşi îndemnă calul: 


— Hi, Ortac! Haidem, că-i târziu! Ţţţ! 

— Da ce-o fi azi cu oamenii de stau toţi ascunşi pe-acasa? 
se minună Busuioc, ieşind pentru cine ştie a câta oară în 
pragul cârciumii şi uitându-se pe uliţă. Că de la muşterii ca 
tine slabă nădejde de viaţă, măi Spiridoane! 

Spiridon Răgălie băuse o măsură de ţuică şi o plătise. Ar 
mai fi cerut, dar ştia că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă 
mai e scris acolo la catastif şi nu se înlesneşte cam de mult 
să zvârle ceva şi să-l mai scază. Răspunse dulce, să fie pe 
placul cârciumarului: 

— Apoi, dacă s-a îndreptat vremea, s-or mai fi apucat şi 
dânşii să curețe plugurile, să fie gata când o veni 
împărţeala pământului. 

— Cum nu, că boierii nu vezi cum se îmbulzesc să-şi lepede 
moşiile? făcu Busuioc din prag, cu spatele şi baţjocoritor; 
apoi, întorcându-se şi trecând după tejghea, adăugă: Mă 
Spiridoane, tu eşti beţiv şi oropsit, dar tot parcă ai mai 
multă minte ca ceilalţi, că barem nu te mai osteneşti de 
pomană! 

Țăranul, slăbănog şi bătrân, îşi potrivi o mutră mai 
amărâtă şi zise plângător: 

— D-apoi că alţii mai beau şi de bine, dar eu numai de 
supărări şi de necazuri, măi nea Cristache! Că de când mi-a 
murit baba, uite-aşa mă zbat, că noră-mea nu mă rabdă, şi 
mă huiduieşte, şi nu mă-ngrijeşte. 

— Lasă că-ţi ştiu eu povestea, Spiridoane taică! i-o curmă 
Cârciumarul. 

— Cum să n-o ştii tălică, vezi bine c-o ştii, bolborosi 
bătrânul jignit, întorcând privirea spre uşa deschisă pe care 
tocmai intra un copil al lui Filip Ilioasa, încălţat şi curat. 

— M-a trimis tata-mare să-mi dai. să-mi dai. strigă copilul, 
lipindu-se de tejghea, cu glas subţire, cu ochii alunecând 
peste rafturile din fund. 

— Ce să-ţi dau pentru părintelui, Antonel? întrebă Busuioc 
surâzător. 


— Să-mi dai. un litru de gaz, dar cu sticla matale, c-a 
noastră s-a spart! zise copilul încântat că şi-a adus aminte. 

— Bani ai, ori săâ.? 

— Am, uite-i! făcu Antonel cu mândrie, arătându-i 
gologanii strânşi în palmă. 

Doamna Dragoş a picat adineaori de la Piteşti unde fusese 
să-şi vadă soţul întemnițat. Până la Costeşti a venit cu trenul 
şi de acolo, cum a putut. Nicio birjă nu se încumetă să 
plece la ţară, de frică, deşi învăţătoreasa ar fi plătit bine. 

Se întorcea mai mâhnită de cum s-a dus. A stat toată ziua 
de luni pe la uşile domnilor, degeaba. Procurorul numai cu 
mare greutate a admis să-i lase merindea şi banii. Totuşi, ea 
nu s-a dat bătută. Ieri, marţi, a schimbat macazul, a cinstit 
pe cine a trebuit dintre cei mai mici şi aşa a izbutit să 
vorbească câteva minute cu Ionel, care nici până azi nu ştie 
de ce I-au închis, pentru că nimeni nu i-a spus şi nici măcar 
de sănătate nu l-a întrebat. Învățătorul însă e convins că-l 
ţine acolo ca să nu asmută pe oameni împotriva boierilor. 
Când i-a spus asta a şi râs bietul Ionel şi a adăugat că e mai 
bine pentru dânsul că se află acuma departe de Amara, 
fiindcă de-ar fi fost acasă şi s-ar fi întâmplat ceva în sat, 
numai pe dânsul I-ar fi învinuit boierii de toate. 

Florica povestea şi plângea, iar bătrânii îşi frângeau 
mâinile, ascultând. 

— Apoi lasă, că nici noi n-om mai răbda mult şi le-om da lor 
ce li se cuvine! mormăi Nicolae Dragoş deodată, cu o ură 
care parcă înnegrea cuvintele. 

— Ba mai stai mulcom, Nicule, şi nu te tot băga în răutăţile 
oamenilor! protestă Florica, ştergându-şi lacrimile. Că de n- 
or ieşi bine lucrurile, vina iar pe bietul Ionel are să cadă, c-o 
să zică lumea că el te-a învăţat să. 

— Să ştiu că mă taie bucățele şi mă aruncă la câini, şi nu 
mă las până ce n-oi plăti cui trebuie şi ce trebuie! făcu 
flăcăul. Nu, nu, degeaba te superi, că n-ascult nici de tatăl 
din ceruri, aşa să ştii! 


— Noroc, noroc, Trifoane! strigă Leonte Orbişor din uliţă, 
oprindu-se o clipă, cu sapa de-a umăr. Te-ai apucat de 
treburi? 

— Ce să facem? Pe lângă casă, răspunse Trifon Guju de pe 
prispă, ciocănind de zor. 

— Baţi coasa, Trifane, ori? Întrebă Leonte, fără mirare. 

— O bat să fie bătută! zise Trifon fără să ridice capul. 

— Mi se pare că vrei să coseşti înainte de-a semăna? 

— Apoi dacă trebuie? De! 

Carul cotea pe poarta veşnic dată în lături. Marin Stan, cu 
o închipuire de bici în mână, strigă din urma carului gol 
către copiii ce se jucau în bătătură: 

— Fugi, băiete, din picioarele boilor! Daţi-vă la o parte! 

Apoi, deodată, necăjit, se repezi înaintea vitelor, care o 
luaseră razna spre fundul ogrăzii. 

— Fire-aţi ai dracului de zăpăciţi, unde vă duceţi? Hooo! 
Ho! la seama, că am să-ţi dau bătaie! Hoo! Ce, nu ţi-e bine? 
Te-ai boierit, ai? Apoi stai, că-ţi dau eu! 

Îl plesni cu codiriştea biciului peste bot, întâi pe unul, apoi 
pe celălalt, scrâşnind: 

— Să nu fii boier, că te-a luat dracul! 

— Nu ştiu ce să mă fac, socrule, zise Filip llioasa către 
preotul Nicodim, care şedea pe un jilţ, în cerdac, la soare. 
Văd că vremea s-a îndreptat, pământul s-a zbicit şi mă tot 
bate capul să începem aratul, că parcă mă şi doare să stăm 
degeaba. Dar văd că oamenii. 

Tăcu întrebător. Preotul bolea şi de bătrâneţe, şi de 
amărăciunea cu fiul său, care-l obseda mai mult cu cât se 
simţea mai slăbit. Toată iarna a suferit ba de una, ba de 
alta, şi a spus mereu că nu mai apucă vara. Odată însă cu 
primele raze de soare, se mai înviorase şi-şi recăpătase 
pofta de viaţă. Răspunse îngrijorat ginerelui său, care 
stătea lângă el, în picioare, gros, greoi, ca un butuc: 

— De, Filipe, ar trebui, văd şi eu, dar dacă oamenii. Apoi 
cu glas schimbat: 


— Dar mă mir ce mai aşteaptă şi oamenii de nu se apucă 
de munci? 

— Se iau unii după alţii şi se îndeamnă, bolborosi Filip. Dar 
până una-alta, am rămas fără învoială cu boierul ş-apoi 
numai cu pământurile noastre. 

Niculina aducea o ulcică de lapte fierbinte pentru tatăl 
său. Adineaori se sfătuise Filip şi cu ea. Se burzului cu 
vioiciunea ei obişnuită: 

— Oamenii au înnebunit de tot şi umblă după cai verzi pe 
pereţi de o să rămână cu toţii muritori de foame! Uite aşa 
are să fie! 

— Mai râu e că nu se alege nici aşa, nici altfel! făcu Filip, 
morfolindu-şi alene cuvintele. Ca să ştim ce facem. 

— Împotriva oamenilor nu ne putem pune, zise preotul 
strângând în palme ulcica cu lapte, ca să-şi încălzească 
mâinile. Ce face toată lumea vom face şi noi, că n-avem 
încotro. 

— Apoi dacă lumea s-o apuca de blestemăţii, Filip n-are să 
se mai amestece, că el e om cu casă grea şi nu poate să se 
ia după cei dezmăţaţi, care n-aşteaptă decât să strice şi să 
prade cum ne-au furat şi nouă carnea astă-iarnă! reluă 
Niculina revoltată. Că oamenii nu ne-or da nici de mâncare, 
şi nici n-or sări pentru noi. Sunt păţită eu cu oamenii, de 
nici să nu mai aud de ei! 

Filip, bucuros de energia soţiei sale, mormăi greoi: 

— S-a stricat lumea şi s-a înrăit cum nu se mai poate. După 
o clipă, Niculina, parcă şi-ar fi adus aminte, zise îngrijorată: 

— Da ce-o fi păţit Antonel de nu mai vine de la cârciumă cu 
gazul, că a plecat de multişor şi. 

— Muiere, să taci! Auzi ori n-auzi! Să taci că, de unde nu, 
te plesnesc să mă ţii minte şi să nu mă mai înveţi tu pe mine 
ce şi cum! strigă Ignat Cercel mânios din ogradă, către 
nevastă-sa, care-l cicălea mereu din tindă: 

— Apoi ţie ţi-e uşor să sudui, că umbli toată ziulica de ici- 
colo, dar eu ce să mă fac cu copilaşii ăştia, bărbate, ce să 
mă fac? Şi cu ce să le astup gura? Că de unde am putut am 


cerut, şi m-am împrumutat, şi m-am zbătut de-am ajuns să 
nu-mi mai dea nimeni nici un pumn de mălai. 

Ignat înţelegea că femeia are dreptate şi de aceea se 
supăra mai tare. Se apucase, că n-avea nici o treabă, să mai 
dreagă gardul, şi cioplea, şi bocăânea de mama focului. Se 
opri o clipă, cu toporul pe tăietor: 

— Măi muiere, tu nu pricepi de vorbă bună? Ce vrei să 
fac? Să mă spânzur? Ei, iacă am să mă spânzur ca să te 
mulţumesc. Că tu nu mai ai răbdare cum au şi alţi oameni şi 
baţi mereu din clanţă: ham, ham, ham, parcă ai fi câine, şi 
nu om! Că doar vezi bine că ne zbatem şi trebuie să ne 
ajute Dumnezeu şi nouă! 

Femeia boscorodea în tindă. Glasul ei tânguitor îi borşea 
sângele. Lângă dânsul, stătea liniştit, sorindu-se, câinele 
jigărit şi flămând. Văzându-l, fu cuprins de o furie 
prostească, parcă odihna câinelui I-ar fi sfidat. Îi trânti 
brusc un picior, rostogolindu-1 la câţiva paşi: 

— Mai du-te dracului şi tu, nu-mi sta-n picioare! 

Câinele chelălăi prelung şi jalnic. Chelălăiala îi făcea bine 
lui Ignat, ca o mângâiere. Murmură răcorit într-un târziu, 
reluându-şi meremetiseala: 

— Fire-ai al dracului să fii! 

— Alo! Alo! Da, da, postul Amara! Aici şeful postului, 
plutonier Boiangiu! Poftim? Tu eşti, Popescule? Bată-te, nu- 
ţi cunoşteam glasul. Pe-aci bine, linişte, Popescule! La voi, la 
Izvoru? Tot bine. Ce zici? Au dat foc conacului? Unde? în 
Dobreşti? A, Teleorman. E departe, prin mijlocul judeţului. 
Dar, oricum, nu-i bine. Jandarmii ce-au făcut? A, nu sunt 
jandarmi. Atunci d-aia, fiindcă altfel. Spune, spune, 
Popescule, ascult! Vasăzică a fost domnul prefect cu domnul 
căpitan la Izvoru şi au plecat de o oră. Bine. Ştiu că trebuie 
să vie şi-i aştept, dar mulţumesc că mi-ai dat de ştire. Aici o 
să pice atunci mai după-amiazi, aşa-i? Bine, bine, perfect. 
Eu te înştiinţez îndată, orice s-ar întâmpla aici. Şi tu de 
asemenea despre situaţia de la voi. Aşa, Popescule! La 


revedere şi noroc! Ce face madam Popescu, bine? Didina 
mea foarte bine. Mersi. Spune-i şi tu din partea noastră! 

Boiangiu, vorbind la telefon, făcuse semne nervoase 
nevestei sale să tacă până isprăveşte. Agăţând receptorul, 
zise plictisit: 

— Ce vrei, soro? Mai lasă-mă acuma, că am de lucru. 

Doamna Boiangiu citea Universul foarte regulat şi era 
spăimântată de veştile despre tulburările ţăranilor tot mai 
stăruitoare, care eclipsau toate crimele şi faptele diverse ce 
o interesau de obicei pe ea în jurnal. De vreo două zile însă, 
de când citea despre lumea care se refugiase la oraşe, îşi 
întreba întruna soţul că ea ce face şi cum rămâne aici s-o 
omoare ţăranii? Plutonierul îşi simţea subminat curajul 
militar prin intenţiile ei de fugă, iar pe deasupra, cum 
doamna vorbea şi în faţa jandarmilor şi chiar a civililor, îi 
demoraliza oamenii şi răspândea între sătenii lui gânduri de 
rebeliune. A admonestat-o cu frumosul, a şi înjurat-o, dar 
cucoana se ţinea scai: 

— Cu mine ce-ai hotărât, bărbate? Mă ţii aici să mă. 

— Ascultă, Didino, mă scoţi din sărite! izbucni Boiangiu, 
profitând că erau singuri. N-auzişi cu urechile tale că vine 
prefectul cu comandantul companiei? 

— Am auzit, dar. 

— Atunci să mă slăbeşti! Am să-ţi bag pe foc Universul, fi- 
ţi-ar al dracului! Nici nu-mi mai pot face serviciul în tihnă 
din pricina smiorcăielilor tale! Te omoară şi te omoară 
ţăranii! Parca-ai turbat! Dac-o fi să te omoare, las' să te 
omoare cu mine împreună, că d-aia te-am luat şi te-am făcut 
cucoană de militar din ce n-ai fost! 

Didina ieşi plângând: 

— Of, nu ţi-ar mai ajuta Dumnezeu ţie cum îţi baţi tu joc de 
durerile mele! Fire-ar. 

— Of, Doamne, Doamne, rău mă mai chinuiesc, măi 
Melentie, şi nu mai vine moartea să mă ia şi să ne scape pe 
toţi! Că de cum s-a lăsat toamna zac şi mă perpelesc şi mă 
rog lui Dumnezeu să aibă milă de bieţii copilaşi, că mi se 


rupe inima cât sunt ei sărăcuţii de golaşi şi de flămânzi. 
Aoleo, aoleu. nu mai pot, mă năbuş. Uite cum mi s-au răcit 
mâinile! Aoleu, Maică Precistă! 

În cocioabă era un aer greu de sudori şi de suspinuri. Pe 
geamurile murdare de-abia pătrundeau câteva raze de 
soare. În vatră fâşâia un ciot verde bolbocind şomoioage de 
fum. Un băieţel de doi ani se juca gângurind vesel cu un 
pisoi bălţat, la picioarele patului, jos, pe pardoseala de lut 
umed. 

Melentie Heruvimu stătea lângă patul de scânduri cu 
mâinile împreunate în faţă, cu gâtul plecat puţin şi se uita la 
femeia bolnavă cu ochii îndureraţi de milă. Obrajii lui 
galbeni şi supţi zvâcneau când îşi auzea maţele ghiorăind, 
parcă i-ar fi fost frică să nu audă şi ea. Într-un târziu o 
întrebă: 

— Te doare rău? 

Pe faţa femeii trecu o undă de înviorare, ca şi când glasul 
lui i-ar fi alinat suferinţa. Răspunse cu un început de 
zâmbet: 

— Nu mă doare, numai. Aoleu, aoleu! 

Se zvârcolea ca o râmă zdrobită. 

Peste câteva clipe dădu buzna pe uşă înlăuntru o fetiţă de 
vreo cinci ani, îmbujorată şi bosumflată. Începu din prag să 
pârască. 

— Tată, Păvăluc mi-a zis că. şi eu am zis că. şiela zis. 

— Du-te şi te joacă pe-afară cu copiii, Lenuţo, du-te, că 
maică-ta e bolnavă şi. 

Fetiţa n-ascultă până la capăt. Se retrase, satisfăcută. Din 
tindă începu să strige, de se auzi bine în casă: 

— Păvăluc, a zis tata că. 

Leonte Bumbu intrase să povestească repede nevestei ce- 
a aflat de la nişte oameni care au trecut adineaori cu căruţa 
spre Moză-ceni: că au întâlnit, mai devale, în Teleorman, 
cete de ţărani umblând din sat în sat, alungând pe boieri, 
luându-le moşiile şi dând foc conacelor, ca nu cumva să se 
mai întoarcă înapoi. 


Logofătul era mai îngrijorat ca boierul să nu se întâmple 
cumva să se scoale ţăranii. Deşi zicea, sfătuindu-se cu 
nevastă-sa, că el n-a năpăstuit pe nimeni şi a ajutat unde a 
putut, încât n-are de ce să-i fie frică, adăuga că ţăranii, 
când o pornesc razna, nu mai ţin socoteală de nimic. Avea 
dânsul destui oameni de credinţă, care-l înştiinţau ce se 
petrece în sat şi care mereu îl asigurau că-l iubeşte toată 
lumea ca pe un frate. Pe asigurările astea însă nu prea 
conta, ştiind ce asigurări oferă şi dânsul bătrânului Miron 
Iuga şi cât sunt ele de adevărate. De altfel, fără a mai avea 
nevoie de informaţii, simţea el de ajuns că ţăranii fierb şi tot 
îşi iau vânt să facă ceva, fără să ştie nici ei ce anume. Dacă 
acuma vor prinde de veste ce fac alţii în alte părţi, n-ar fi de 
mirare să se ridice şi cei de aici şi să se apuce de fărădelegi. 
Cum sunt oamenii de îndâriţi, te poţi aştepta la orice. Pe 
când nevastă-sa tocmai îl liniştea că Dumnezeu e bun şi o 
să-i ferească, un argat veni să-l vestească puţin speriat că-l 
cheamă repede boierul. 

— Măi Leonte, băieţii ăştia ai noştri de la curte ce treabă 
învârtesc acuma? întrebă Miron. Stăm şi noi ca nenorociţii 
ceilalţi s-aşteptăm revoluţia? Aceia, săracii, s-au îmbătat de 
aţâţările derbedeilor şi trebuie să-i laşi să le treacă beţia. 
Dar noi suntem încă treji, Leonte! Să ne vedem de treburile 
noastre, Leonte! Dacă nu putem începe muncile pe afară, 
pune-i cel puţin să curețe grădinile şi parcul, c-a venit 
primăvara şi mai mare ruşinea de halul în care ne găseşte! 

— Prea bine, cucoane, am înţeles! zise logofătul ca un 
caporal în faţa generalului. 

— Ş-apoi, să nu uităm că e aici şi coniţa Nadina, continuă 
bătrânul, şi după-amiazi vine prefectul şi pe urmă. 

— De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoş, ieşind în 
uliţă. 

— Numai de-aici, din Vaideei. Fusei până la cuscru-meu 
Zaharia, răspunse Toader Strâmbu, oprindu-se. 

Vorbiră despre vreme, despre pământ, despre sărăcie. 
Toader îi spuse că în Vaideei s-aude că prin alte locuri 


oamenii au şi pus mâna pe ce-au putut, şi-au alungat pe 
boieri, şi au început să-şi ia fiecare cât pământ îi trebuie. 

— Of, că nu mai vine şi la noi, să-mi iau şi eu măcar niţel 
porumb de cel boieresc, să-mi satur copilaşii, că greu am 
mai dus-o iarna asta! oftă Toader Strâmbu. 

— Ba eu parcă m-aş lipsi de toate, dar tare mi-e sete să-i 
dau şefului numai două scatoalce, ştii, româneşti, să le ţie 
minte şi-n groapă! făcu Serafim printre dinţi, întunecându- 
se la faţă, parc-ar fi băut otravă. Uite-atâta poftesc, 
Toadere, şi pe urmă poate să-mi taie capul! 

Trăsura cea bună cu caii cei buni stătea la scară de un 
ceas, încărcată cu fel de fel de pachete şi legături şi Cosma 
Buruiană încă nu se îndura să iasă. Vreo doi argaţi cu 
pândarul Iacob Mitruţoiu se învârteau pe lângă trăsură, 
ajutau, potriveau. 

În sfârşit, apăru arendaşul cu toată familia, nevastă şi 
copii, îmbondoriţi şi fiecare cu câte o cutie sau un pacheţel 
în mână. Vătăşelul Lazăr Odudie, omul de încredere al lui 
Cosma, venea în urma lor, cu capul gol, ascultând 
respectuos potopul de instruc-ţii. În vreme ce doamna 
Buruiană şi copiii se instalau în trăsură, printre bagaje, 
arendaşul mai spuse vătăşelului: 

— Aşa, Lazăre. Cred că ne-am înţeles? Să ai grijă de toate 
şi să nu cumva să-mi laşi casa singură, să te duci la 
cârciumă sau după alte parascovenii. 

— Vai de mine, conaşule, se poate? protestă Odudie. Nu 
mă cunoaşteţi dumneavoastră? 

— Bine, bine, dar să iei seama, Lazăre! zise Cosma 
Buruiană, urcându-se şi el sus pe capră, lângă vizitiu. 

— Am înţeles, conaşule! făcu vătăşelul plecat, adăugând 
după o clipă, nedumerit: lertaţi că vă întreb, conaşule, dar 
ca să ştiu pentru. Dumneavoastră adică nu vă mai 
întoarceţi? 

— Ce vorbă-i asta, Lazăre? strigă arendaşul. Cum să nu 
mă mai întorc? De ce să nu mă întorc? l-auzi vorbă! O să-mi 
las eu averea vraişte? Şi ce, e vreo pricină? Se poate să-ţi 


închipui aşa ceva, Lazăre? Nu, băiete! Noi diseară suntem 
înapoi, aici, nu ţi-am spus? Ori da, nu ţi-am spus. Diseară ne 
întoarcem, mai devreme, mai târziu, cum ne-o ajuta 
Dumnezeu. Ne ducem numai la Costeşti, să târguim câte 
ceva pentru copii, că vine vara şi trebuie, iar la Piteşti e 
prea departe. Aşa, rămâi sănătos, Lazăre! Hai, dă-i drumul, 
băiete! 

Vizitiul ţâţâi la cai. Trăsura se urni scârţâind şi ieşi din 
curte, cotind spre dreapta. Când dispăru, un argat râse: 

— Ăsta s-a dus dorului. Nu se mai întoarce, cum nu plec 
eu! 

— D-apoi să se întoarcă numai când l-oi chema eu! mormăi 
Iacob Mitruţoiu. 

— Gura, gura, băieţi! făcu Lazăr Odudie, vătăşelul, fără 
convingere, ca o obligaţie maşinală. 

— Ce vânt te-aduce, Luco, pe la noi? Ia şezi! Dă-i un scaun, 
măi babo, nu te mai zăpăci degeaba, că n-a venit la petit! 
făcu Lupu Chiriţoiu, când se pomeni cu Luca Talabă în casă. 

— Apoi lasă, maică Paraschivo, c-am tot şezut! zise Luca 
aşezându-se. 

Voia să se înţeleagă cu moş Lupu cum şi ce să facă cu 
moşia Babaroaga, care nici azi nu-l lăsa să doarmă. Cât a 
fost vorba de cumpărat cinstit, cum ştia că se cuvine, s-a 
străduit, a alergat, s-a luptat în toate felurile. Nu s-ar da 
bătut nici acuma, dar a aflat că oamenii umblă să bage 
plugurile fără nici o învoială, să cuprindă care ce s-o nimeri. 

— Eu în treburi d-astea nu m-am amestecat, moş Lupule, 
drept îţi spun, şi nici nu mi-au plăcut! Acu oamenii tot vin să 
mă ispitească, ba unul, ba altul, să nu ne lăsăm şi, dacă am 
început isprava, s-o şi isprăvim. „Bine, bine, zic, am început- 
O, dar voi aţi cârmit-o astfel!”,Apoi am cârmit-o, zic dânşii, 
pentru că a venit dreptatea noastră şi, după dreptate, ale 
noastre trebuie să fie toate moşiile.” Eu văd bine că nu-i 
bine şi totuşi ei nu mă slăbesc, de nici nu mai ştiu pe ce 
lume sunt! 


— Ba eu spun în faţa oricui că-mi văd de necazurile mele şi 
nu mă bag, nu mă amestec! se feri bătrânul Lupu. D-astea 
am mai pomenit eu că-s cu părul alb. Tot aşa, c-o fi şi c-o 
drege s-a venit pe urmă potopul! Nu, nu, Luco, nu-i bine! 

În sufrageria conacului de la Vlăduţa, o fetişcană aşternea 
masa pentru o singură persoană. Era întâia oară, căci 
numai ieri au plecat domnişoarele la oraş şi colonelul s-a 
întors azi noapte târziu şi mâncat. Încercase întâi să aşeze 
tacâmurile la locul unde şedea de obicei colonelul, dar i se 
părea masa prea bearcă. Pe urmă a mutat farfuriile în jurul 
mesei, poposindu-le la fiecare margine până ce a ajuns iar 
la locul obişnuit. 

— Acu de i-o plăcea, bine, de nu, să-mi spuie dumnealui 
cum e mai bine! murmură fata resemnată şi nemulțumită, 
aruncându-şi ochii pe fereastra mare, deschisă, dinspre 
curte, unde colonelul Ştefănescu vorbea şi nu mai isprăvea 
cu ţăranii. 

Bătrânul pensionar arendaş avea o înfăţişare mai vioaie şi 
glasul cutezător. Într-un moment de inspiraţie, alaltăieri, şi- 
a adus aminte de maiorul Tănăsescu, care i-a fost camarad 
de promoţie şi de regiment ani de zile, la Severin, pe când 
erau căpitani. Nevastă-sa, fie iertată, a fost bună prietenă 
pe atunci cu Tănăseasca. Mutaţi de curând la Piteşti şi fără 
copii, ar putea găzdui perfect pe cele trei domnişoare 
Ştefănescu până va trece primejdia la ţară. Nici n-a mai 
scris să-i întrebe. S-a îmbarcat ieri dimineaţă cu fetele şi cu 
o încărcătură respectabilă de provizii diferite. A revenit 
singur şi fericit. Scăpase de grija cea mai mare. Acuma 
putea vorbi liniştit cu ţăranii, să mai şi glumească şi să-i 
batjocorească: 

— V-aţi boierit şi voi, mă! Vă vine cu strâmbul munca! E 
mai uşor să stai cu luleaua-n gură decât să dai cu sapa, cum 
nu! Şi să ocărăşti pe boieri şi să pui la cale rebeliuni! Ce 
zici, măi Ştefane? 

— De, don' colonel, făcu Ştefan cu faţa zâmbitoare, mai 
încercăm şi noi marea cu degetul. 


— Vrem să vedem şi noi cum o mai fi şi altfel, că ce a fost 
am văzut şi n-a fost bine! adăugă altul, întunecat. 

— Numai să nu vedeţi pe dracul, măi băieţi! zise colonelul. 

Peste câteva minute, din vorbă-n vorbă, ţăranul zâmbitor 
întrebă: 

— Da pe domnişoarele le-aţi dus la oraş, don' colonel? 

— Aţi fi poftit să le las aici să vă bateţi voi joc de tinereţea 
lor, ai? răspunse pensionarul cu ton glumeţ. Nu vă cunosc 
eu ce tâlhari sunteţi voi? 

— De ce, don' colonel, păcatele noastre? 

— Fiindcă sunteţi, Ştefane! Nu m-am trudit eu destul cu 
alde voi la armată? Vă ştiu şi măselele din gură! Dar mie ce 
puteţi să-mi faceţi? Să mă omorâţi? Ce, mi-e frică mie de 
moarte, mă? D-aia-s eu militar, mă? Ori să mă prădaţi? 
Prădaţi-mă, dacă vă dă mâna! Că eu tot ce am, aici am 
băgat şi cu voi am împărţit. Nu-i nimic, băieţi! Dumnezeu e 
sus şi vede! Eu nu v-am bătut, nu v-am înşelat, nu v-am 
năpăstuit, v-am ajutat, v-am ocrotit, v-am învăţat. Acu puteţi 
să-mi trageţi cu parul. Aşa-i? 

Colonelul se uită pe rând la ţărani, aşteptând o vorbă de 
protestare sau de recunoaştere. Oamenii tăceau. De-abia 
într-un târziu Ştefan, cel mai deschis, făcu: 

— De! 

Glasul se stinse gol ca o băşică de săpun. 

— Oare ce-i cu tine, Petrică, dragul mamei, de nu mai ai 
stare şi nu te strângi şi tu pe acasă ca oamenii? se tângui 
Smaranda. 

— D-apoi acu nu-s acasă, mamă? făcu Petre aspru. 

— Eşti, maică, dar stai mereu pe spini. Şi, Doamne, groază 
mi-e să nu păţeşti ceva dacă te amesteci în toate, în loc să 
vezi de sărăcia noastră! 

— Nu m-amestec eu, mamă, că nici n-am ce să m-amestec! 
mormâăi flăcăul. Dar dacă mă cheamă oamenii trebuie să mă 
duc, c-ar fi ruşine să stau! 

— Ba nu-i ruşine, dragul mamei! Că io-s văduvă şi copiii 
ceilalţi sunt mai micşori şi numai în tine mi-i nădejdea să ne 


mai înlesnim. Că destul mi te-au ţinut acolo la oaste, şi eu 
am fost singurică, să mă lupt. 

— Apoi tocmai s-aude că iar ne cheamă pe toţi la 
regimente din pricina. 

— Doamne fereşte, şi ne păzeşte, şi ne mântuieşte! se 
închină deodată femeia, cuprinsă de spaimă. 

— Dar pe aici încă n-a venit ordin, că ne-ar fi spus 
primarul, urmă Petre. Acu ce-o fi o fi, nu-ţi mai face grijă şi 
supărare de pomană! 

Şi, după un răstimp, parcă să-şi smulgă un cui din inimă, 
reluă înăbuşit: 

— Numai cucoana asta de n-ar mai sta pe aici că, nu ştiu, 
dânsa poartă toate relele. Barem de s-ar duce cu 
Dumnezeu, să nu ne mai amărască! 

Smaranda se înfurie brusc: 

— Ducă-se pe pustii de cucoană, fire-ar a dracului! 

Primarul lon Pravilă intră în cârciumă frecându-şi mâinile 
mulţumit: 

— Singur, Cristache, singur? Uite-aşa-mi place! Dă-mi 
repede un ciocănel că sunt grăbit! Câte am eu pe cap 
acuma, nici nu mai ştiu pe ce lume sunt! 

— Vine, vine prefectul? întrebă Busuioc, servindu-l. 

— De l-ar aduce Dumnezeu mai degrabă, să se mai 
potolească şi oamenii! zise primarul, dând peste cap ţuica 
dintr-o înghiţitură. 

— Apoi parcă s-au mai mulcomit, că stau pe-acasă, 
murmură Cârciumarul cu părere de rău. Numai Spiridon 
mi-a ţinut de urât până adineaori de I-am şi dat afară. 

— Ehei, băiete, liniştea asta nu-i a bună, ascultă-mă pe 
mine! făcu Pravilă misterios. Câinele când muşcă nu mai 
latră! 

— Ai simţit ceva, ai auzit ceva? 

— Ce s-aud şi ce să simt? Parcă oamenii când fac ceva 
spun? Ori ştie cineva? Începe unul şi ceilalţi ca oile, 
Cristache! 

— Urâte timpuri, don' primar! 


— De, după nimereală! Măcar de nu s-ar urâţi mai rău! 

Îşi aduse aminte că e grăbit şi, pornind spre uşă, strigă cu 
glas schimbat, poruncitor: 

— Ia vezi, Cristache, să fie ordine şi la tine! De unde ştii că 
nu-i vine domnului prefect să intre şi să-ţi facă o inspecţie? 
Mai bine să fii pregătit! 

— Să vie sănătos! Dar nu cred că-i mai arde nimănui de 
inspecția cârciumilor. Sunt focuri mai mari acuma! 

Miercuri dimineaţa, Titu Herdelea merse foarte devreme 
la Drapelul, să comunice lui Roşu ştirea despre revolta 
rezerviştilor şi uciderea ofiţerilor, mai ales că nici în 
Dimineaţa n-o văzuse apărută. 

— Cunosc! zise secretarul cu superioritate. Ştiu şi altele 
mai grozave. Dimineaţa a încercat s-o publice, dar a fost 
avertizată că va fi imediat confiscată toată ediţia şi-a trebuit 
să renunţe. Ştiu, puiule. Eu să nu ştiu? 

Se sculă de la biroul său acoperit de jurnale, luă pe 
tânărul Herdelea de mână ca pe un şcolar şi-l duse la o 
hartă a României bătută cu piuneze pe un perete. 

— Vezi tu potcoava asta, puiule? îl dăscăli cu un glas de 
corepetitor experimentat, urmărind cu arătătorul 
sinuozităţile graniţei. O vezi, vasăzică. Îţi aduci aminte, 
acum vreo zece zile, când am vorbit noi despre tulburările 
ţărăneşti, ce ţi-am spus? Ei, am avut dreptate? lacă, d-aici 
au pornit, sus de tot, colţul dinspre Bucovina, cu jidanii. S-a 
mers aşa câteva zile, şi-a coborât mereu, şi mereu cu „jos 
jidanii” şi „jos perciunii”. Îţi aduci aminte, că şi tu credeai că 
ar fi vorba numai de nişte perciuni de jidani. Ş-acuma uite 
colea a ajuns în Teleorman! Vezi? Şi se întinde vertiginos 
mai departe pârjolul. 'Te asigur că în trei-patru zile va fi la 
Severin, adică va fi cuprins toată potcoava. Acuma au 
băgat-o pe mânecă domnii cu „jos jidanii”. Acuma simt pe 
pielea lor că ţăranul nu face deosebire între jidan şi creştin 
când s-a ridicat să-şi caute singur dreptate. Ba tocmai unde 
nu-s jidani mişcările au început să ia un caracter mai 
sălbatic. În Moldova se pare că n-au fost omoruri şi nu s-a 


vărsat sânge; pe când pe-aici mulţi proprietari şi arendaşi 
au fost măcelăriți de ţăranii revoltați. 

Se aşeză iarăşi la birou. Din mormanul de ziare numai 
capul i se vedea cu ochelarii, care sticleau ca nişte ochi 
monstruoşi. Titu Herdelea a ascultat îngrozit mai cu seamă 
de când i-a pomenit de 'leleorman. Asta înseamnă că şi 
Amara e în primejdie şi, deci, şi Nadina, despre care a 
vorbit aseară mereu la Gogu lonescu. 

— Domnule Roşu, te rog mult, zise deodată tânărul 
Herdelea, din Argeş ai vreo informaţie gravă? 

— Încă nu, răspunse secretarul. Dar anevoie va fi ferit şi 
Argeşul de potop, dacă bântuie în Teleorman, adică în 
vecini. Ei, ce vrei? întrebaşi din cauza amicului tău? De, e 
periclitat foarte serios, deşi nu se poate şti. Depinde mult şi 
de capriciul sorții. În orice caz, fiindcă te interesează mai 
de aproape chestia, am să-ţi dau o sursă de informaţie 
sigură şi promptă. Du-te la Ministerul de Interne, la 
directorul Modreanu. Spune-i că te-am trimis eu, din partea 
gazetei. La el se centralizează toate ştirile acuma, cele 
oficiale, fireşte. Are o însărcinare specială. E un om 
simpatic şi subţire, mare amator de reclamă. Îţi spun 
detaliile astea ca să ştii cum să-l iai. 

Titu mulţumi mişcat. Era fericit că va putea servi şi el pe 
Grigore Iuga, îndeosebi, care l-a îmbrăţişat atât de călduros 
de la prima întâlnire şi nu s-a dezminţit deloc, apoi şi pe 
Gogu Ionescu care, sărmanul, e atât de îngrijorat din 
pricina Nadinei. 

Uşa directorului se întredeschise subit şi în crăpătură 
apăru capul lui Deliceanu: 

— Roşule, mai ai ceva? 

— Nimic! Poate mai spre amiazi. Am să telefonez şi viu să 
anunţ! zise secretarul fără să ridice nasul din jurnale. Când 
se închise uşa, Titu întrebă uimit: 

— A şi venit? 

— Ehe! Chiar înaintea mea! râse Roşu ironic. Ne clătinam, 
ne clătinam! 


— Guvernul? făcu Herdelea. 

— Şi guvernul, şi toată banda, urma Roşu ursuz ca de 
obicei. Ne ducem dracului cu toţii azi-mâine. 

— Cel puţin în opoziţie vom putea lucra cu mai multă 
libertate! zâmbi naiv tânărul. 

— De opoziţie să nu te bucuri, amice, pentru că e cu mari 
primejdii pentru noi! mormăi secretarul, apucându-se să-şi 
frece nervos ochelarii, încât fără ei figura lui părea 
neputincioasă şi mai acră. Văzuşi ce armată de redactori, 
pararedactori şi reporteri avem azi, toţi mai mult sau mai 
puţin sinecurişti? Ei, mâine mă pot pomeni c-am rămas 
singur cu foarfecele astea, dacă cumva nu voi fi dat şi eu 
afară! Asta-i gazeta de partid, tinere! Care poate, profită 
cât e la putere, pe urmă. Dar tu nu-ţi face inimă rea, puiule! 
adăugă când îşi potrivi ochelarii după urechi şi văzu cum s- 
a îngălbenit Herdelea. Tu mai eşti asigurat câteva luni, 
întâmplător. Până atunci ai vreme suficientă să te aranjezi. 

Redacţia apoi începu să se populeze. Fiecare nou sosit 
aducea câte o veste, toate care de care mai rele. Că 
răscoala s-a întins în judeţul cutare, că ţăranii au ucis în 
cutare regiune atâţia arendaşi sau moşieri, că armata s-a 
ciocnit într-un sat cu revoltaţii şi au fost sute de morţi şi 
răniţi de ambele părţi, că în altă parte sătenii au alungat cu 
pietre un detaşament de infanterie, că multe judeţe sunt 
complet izolate fiindcă ţăranii au tăiat firele telegrafice şi 
telefonice, că o doamnă proprietăreasă surprinsă de 
răsculați a fost dezbrăcată în pielea goală şi purtată aşa 
prin mai multe comune, că ministrul de război e idiot, 
pentru că trimite trupele recrutate din cutare ţinut să 
reprime dezordinile tocmai în ţinutul respectiv, încât 
soldaţii ar trebui să tragă în părinţii şi fraţii lor proprii, că 
astfel un caporal, după ce a împuşcat pe tatăl său, care se 
afla printre ţăranii răzvrătiți, a cerut voie căpitanului să-l 
înmormânteze şi a fost decorat şi citat pe ordinea de zi a 
întregii armate, că în anume orăşele s-au format gărzi 
naţionale pentru a se apăra de eventuale atacuri ale 


bandelor de ţărani dobitociţi, că la marginea judeţului Ilfov, 
azi-noapte, o patrulă de cavalerie de-abia a putut împrăştia 
o ceată de câteva mii de ţărani, pornită asupra Bucureştilor. 

Pe la unsprezece intră grav, ca un ministru fără portofoliu, 
Antimiu, reporterul gras, cu blana soioasă şi căciuliţa de 
lutru fals, mai asudat ca alte daţi, căci afară bătea soarele 
şi, dând mâna plictisit cu câţiva, şoptind „bonjur, monşer”, 
se prăvăli pe un scaun liber de lângă Roşu. Intrarea lui, ca 
unul ce culegea informaţii politice din izvoare înalte, potoli 
zelul limbuţilor gălăgioşi. Observând că tace, ca să-şi dea 
mai mare importanţă, Roşu îl întrebă ironic, dar şi curios: 

— Ai adus ceva, Antimiule? 

— Ceva foarte important, nene Roşule! exclamă reporterul 
patetic. Din nenorocire nu pentru noi, cu toate că pe noi ne 
priveşte de aproape, fiindcă e soarta noastră la mijloc. 

— Spune, frate, nu mai face literatură! îl întrerupse 
enervat secretarul. 

— Ei bine, guvernul e căzut! zise reporterul, păstrând 
mereu un accent de durere în glas. Cel mult mâine seară 
avem guvern nou! 

Pe urmă povesti celor doritori de amănunte că primul 
ministru a avut adineaori o audienţă la rege în care i-a 
raportat că tulburările agrare au luat proporţii atât de 
grave încât e nevoie de o urgentă şi energică expediţie de 
represiune. l-a arătat cu dovezi că nu s-ar mai putea conta 
deplin pe armata noastră pentru asemenea însărcinare 
tragică şi l-a rugat să facă apel la concursul armatei 
austriace, adăugând că aceasta ar fi singura salvare şi că 
altfel ţara este ameninţată de o completă distrugere. 
Regele însă a refuzat net să recurgă la amestec străin 
pentru pacificarea unor dezordini interioare şi a cerut 
primului-ministru o soluţie potrivită împrejurărilor şi 
demnităţii ţării. Neavând altă soluţie, şi din cauza opoziţiei 
care nu e dispusă să-i dea concurs nici chiar în situaţia 
actuală, primul-ministru a oferit regelui demisia 
cabinetului. Demisia s-a primit în principiu, dar nu se va 


anunţa până ce se va stabili succesiunea, ca să nu se 
sporească haosul. Pentru că guvernul viitor ar putea să aibă 
nevoie de anume legi urgente, trebuie să i se asigure 
deocamdată colaborarea actualului Parlament, ceea ce ar 
mai avea şi înfăţişarea unei uniuni naţionale în faţa 
gravităţii împrejurărilor şi ar înlesni luarea de măsuri 
severe. Şeful guvernului şi al partidului trebuie deci să se 
consulte cu prietenii săi şi să raporteze din nou regelui. Dar 
acestea nu mai sunt decât formalităţi, care se vor împlini 
foarte repede. 

— Vasăzică crunta opoziţie? zise Roşu cu un surâs acru. la 
stai, să vedem dacă Deliceanu e în curent. 

Trecu în cabinetul directorului. Peste câteva clipe 
Deliceanu se ivi în prag, cu faţa puţin aprinsă, strigând: 

— Ce tot spui, Antimiule? Ia vino-ncoace! 

— Şefule, ne-am curăţat! zise reporterul iarăşi patetic, 
dispărând în camera lui Deliceanu cu paşi legănaţi de 
năduf. 

Titu Herdelea se strecură afară. Roşu îi vârâse un cuţit în 
suflet. De unde îşi închipuise că, muncind conştiincios, are 
asigurată o lefşoară din care să trăiască, azi iată-l iar ca 
frunza pe apă. Trebuie să se lămurească mai bine cu Roşu 
în chestia asta, ca să nu se pomenească pe drumuri. 

Deocamdată căuta să nu se lase copleşit de gândurile 
negre. Răul te chinuieşte destul când a sosit, de ce să-i 
înmulţeşti efectele, suferind şi în aşteptarea sosirii lui? 
Fiind aproape de amiazi, se îndreptă spre Ministerul de 
Interne să găsească pe Modreanu. Trebui să aştepte 
împreună cu alţi gazetari, veniţi de asemenea după noutăţi. 
Directorul lucra cu ministrul, comunicându-i probabil 
tocmai dosarul telegramelor şi rapoartele primite în cursul 
nopţii şi al dimineţii. În sfârşit, sosi afabil, surâzător şi 
sclivisit, zicând, dulce, ca o cucoană întârziată la întâlnire: 

— Domnilor, dragii mei, scuzaţi-mă. Ministrul! Timpuri 
grele, domnilor! Numai un minut să lichidez dosarul ăsta şi 
sunt al dumneavoastră! 


Sunase. Un funcţionar bătrân şi necăjit la faţă luă dosarul 
roşu, îl încuie într-un sertar şi-i dădu cheia. În răstimp 
Modreanu trecuse în mijlocul ziariştilor şi le spuse câteva 
noutăţi răsuflate. Ca să le şteargă decepţia, adăugă că 
după-amiazi la cinci are să le comunice lor ce-i va mai sosi, 
chiar înaintea ministrului. 

Ziariştii se retraseră cu gălăgia cuvenită. Titu Herdelea 
rămase singur, la urmă, se prezentă şi întrebă în particular 
dacă are cumva vreo informaţie din Argeş, arătându-i că se 
interesează din pricina lui Grigore Iuga. 

— A, domnul Iuga? exclamă Modreanu aranjându-şi 
cravata la gât. Mi se pare c-am avut plăcerea să-l cunosc 
odată în tren. Cum nu, domnule Herdelea, bucuros, vino 
oricând şi-ţi stau la dispoziţie. Până acuma însă poţi asigura 
pe prietenul dumitale că în Argeş e linişte! 

Titu Herdelea cobori scara ca şi când ar fi aflat ştirea cea 
mai senzaţională, zicându-şi mulţumit: 

— Trebuie să fiu şi eu recunoscător măcar cât pot, că nu 
se ştie ce aduce ziua de mâine. 

Era plină de ţărani şi curtea primăriei, şi uliţa. Aşteptau de 
vreun ceas şi prefectul nu sosea. Primarul Pravilă, zelos şi 
înfrigurat, zorise lumea să se adune parc-ar fi izbucnit 
pârjolul. 

— Nu-i nimic, băieţi! zicea dânsul când unuia, când altuia, 
prietenos şi ca o scuză. Noi s-aşteptăm pe domnul prefect, 
nu domnul prefect pe noi, c-aşa-i omenia! 

Ţăranii aşteptau cu răbdarea tradiţională, fiindcă timpul n- 
are preţ decât în toiul muncilor. Şi aşteptând gurile se 
osteneau. Unii spuneau că prefectul vine să împartă 
pământuri, că tot aşa s-a întâmplat şi într-alt judeţ şi s-au 
liniştit creştinii şi s-au apucat de lucru. Alături însă alţii 
vorbeau domol despre ce-au făcut oamenii în Teleorman, 
cum s-au sculat cu mic, cu mare, cum au izgonit pe toţi 
boierii şi au ajuns ei stăpâni pe toate. 

— Altfel de oameni sunt pe acolo, mormăi un glas amărât. 
Nu ca noi! Acolo oamenii au şi pământ şi nici nu-s flămânzi 


şi nevoiaşi ca pe aici! 

— Apoi norocul numai de cei îndrăzneţi se ţine, nu de 
neputincioşii cu inima-n izmene! 

— Numai noi parcă avem terci în loc de sânge! 

— Binişor, binişor, băieţi! 

Plutonierul Boiangiu, în uliţă, cu ochii în direcţia de unde 
trebuiau să sosească boierii (de altfel, un jandarm postat în 
dreptul cârciumii lui Busuioc, la încrucişarea drumurilor, 
avea ordin să vie în pas alergător să anunţe din vreme 
apropierea), tăifăsuia cu ţăranii dimprejurul lui, aruncând şi 
câte o glumă care stârnea negreşit mari hohote, dar 
păstrând totuşi demnitatea cuvenită. Un ţăran îşi îngădui 
chiar să-l întrebe cu gravitate: 

— Oare, don' plutonier, ne dă pământ ori nu ne dă? Că 
dumneata trebuie să ştii şi, Doamne, bine ne-ar mai prinde, 
don' plutonier, de ne-ar da! 

— Crezi că mie nu mi-ar prinde bine, băiete? zise 
Boiangiu. Aolică! Ori voi credeţi că şi eu am moşii ca boierul 
Miron? Sabia, şi puşca, şi lefşoara, fraţilor, asta mi-e moşia! 

— Şi ce mai pică pe de lături, don' şef! completă un 
mucalit. Ţăranii porniră pe râsete. Plutonierul se supără: 

— Apoi vezi, măi, că sunteţi porci? Care-i ăla, să-l văd şi să- 
| cunosc! Aşa sunteţi, măi, fără ruşine şi fără obraz şi vă mai 
miraţi când luaţi la ceafă ce vi se cuvine! leşi, măi, ăl cu 
neruşinarea! 

— Ilartă-l, don' şef, c-a glumit şi el ca prostul. 

— Apoi tocmai, să-i dau şi eu o glumă. 

Dar sosi într-un suflet jandarmul şi raportă că trăsura cu 
domnii tocmai a cotit spre curtea lui Miron Iuga. Între 
ţarani ştirea provocă o mişcare. Primarul, care se apropiase 
să afle ce-a spus ştafeta, se crezu obligat să explice că nici 
nu se putea să nu treacă prefectul pe la boierul bătrân cu 
care e vechi prieten. Lămurirea nu curmă agitația, ci mai 
mult o spori: ce-o fi punând la cale prefectul cu boierul 
Miron? 


Peste un sfert de oră trăsura greoaie şi voluminoasă a 
prefecturii oprea în mijlocul ţăranilor. Lângă prefectul 
Boerescu şedea în fund Miron Iuga, iar pe scăunel, în faţa 
lor, căpitanul de jandarmi Tiberiu Corbuleanu, cu o mustață 
țanţoşă pe o figură brună, lătăreaţă. 

— Noroc, băieţi, bine v-am găsit! strigă Boerescu, 
coborând tacticos. 

— Trăâiţi, dom'le prefect! răspunse Ion Pravilă supus, 
îndesân-du-se să dea o mână de ajutor, în vreme ce 
Boiangiu stătea ţeapăn cu dreapta la cozorocul chipiului. 

— Tu eşti primarul? întrebă prefectul văzându-l. Da, te 
cunosc! Ei, linişte pe aici, ai? Ordine? 

— Toate bune, domnule prefect! declară primarul dulce, 
subliniindu-şi convingerea cu o înflorire de zâmbet 
nehotărât pe faţă. 

— Aşa-mi place, băieţi, bravo! strigă prefectul Boerescu, 
rotindu-şi privirea peste ţăranii care se uitau la dânsul şi la 
trăsură, tăcuţi, cu căciulile-n cap. Să fiţi cuminţi şi paşnici, 
oameni buni, cum trebuie să fie românul! 

Coborâse şi Miron luga. Prefectul îl luă de braţ şi intrară 
împreună în curtea primăriei. Căpitanul rămase puţin în 
urmă, ascultând raportul plutonierului cu aprobări din cap. 
Apoi se opriră toţi în dreptul uşii cancelariei. În jurul lor, 
ţăranii se îmbulzeau. Rămase liber numai un mic cerc 
dinaintea prefectului care examina parcă înfăţişarea 
oamenilor şi mai cu seamă privirile lor. Se silea să 
zâmbească şi să pară prietenos şi binevoitor, deşi se simţea 
obosit rău, fiind a doua zi de când se afla pe drum, în 
turneul de constatări, observaţie şi îmbărbătare. Mai mult 
decât oboseala îl supăra şi aproape îl jignea atitudinea 
ţăranilor, pretutindeni prea puţin cuviincioasă şi uneori 
chiar provocatoare. Se obişnuise să fie primit, în cursul 
inspecțiilor, cu izbucniri de „trăiţi” şi voie bună, şi numai pe 
urmă să vie plângerile şi reclamaţiile. Acuma sătenii îl 
întâmpinaseră peste tot cu tăcere şi cu ochi încruntaţi şi 
bănuitori. Dacă n-ar fi fost ambiţia lui de a-şi feri judeţul de 


tulburările ce bântuiau aiurea, n-ar fi tolerat obrăzniciile 
acestea. Îşi rezerva în sine să-i înveţe omenie mai târziu, 
după ce se va restabili ordinea în ţară. Se credea cel mai 
destoinic prefect şi spunea cu mândrie că primul judeţ din 
România, în ordine alfabetică, e condus de primul prefect, 
în ordine calitativă. Faptul că judeţele vecine erau cuprinse 
de valul răzvrătirii, iar într-al lui nu se semnalase încă nici 
un incident îl considera ca o dovadă a excelentelor metode 
administrative aplicate de dânsul. A întreprins turneul de 
inspecţie de acuma convins profund că ţăranii, văzându-l şi 
ascultându-i, vor fi atât de sugestionaţi de autoritatea lui 
încât, chiar de-ar fi avut gânduri rebele, vor continua a fi 
cuminţi şi a păstra ordinea. Când a plecat din Piteşti a spus 
căpitanului Corbuleanu, care socotea imprudentă călătoria 
prin sate în asemenea zile de surescitare, că el stă sau cade 
cu deviza lui, iar deviza, citită undeva de curând şi 
adoptată, era: pumn de oţel în mănuşi de catifea. Cu atât 
mai mult ţinea să-şi puie în evidenţă calităţile de gospodar 
judeţean eminent, cu cât ministrul ezitase să-l numească şi 
marcase oarecare preferinţe pentru un avocat care mai 
ocupase demnitatea de prefect în guvernarea trecută. A 
trebuit să puie piciorul în prag, adică să intervie direct şi 
prin anume prieteni influenţi de la Bucureşti, ca să frângă 
rezistenţa ministrului. 

— Încă o dată, băieţi, bine v-am găsit! repetă Boerescu cu 
glas puternic de întrunire publică. 

Făcu o mică pauză, aşteptând vreun răspuns de 
mulţumire, cum se obişnuieşte. Oamenii tăceau. Numai 
câţiva în uliţă se mai zbăteau să se apropie, bombănind şi 
chicotind. Prefectul nu-şi pierdu cumpătul. În clipa când vru 
să continue, primarul răcni energic: 

— Oameni buni, faceţi tăcere! Tăcere! S-auzim pe domnul 
prefect! 

Boerescu ţinu apoi o cuvântare patriotică. Îşi umfla glasul, 
gesticula, se roşea. In gura lui, cu câţiva dinţi de aur şi alţii 
falşi, vorbele mari, de rigoare în astfel de ocazii, gâlgâiau ca 


nişte băşici goale, care pocnesc inutil într-un bâlci unde 
oamenii cască ochii cu urechile înfundate. Între multiplele 
calităţi politice ce-şi atribuia prefectul era şi aceea de 
neîntrecut orator poporan. Avea convingerea mare că 
verbul său fierbinte merge drept în inima ţăranului şi o 
modelează după intenţiile lui. Jongla şi acuma cu frazele şi 
cuvintele irezistibile: „opinca e talpa ţării”, „munca voastră 
sfântă”, „ţăranul român cuminte şi harnic”, „regele şi 
guvernul vă poartă de grijă”, „aveţi încredere în cârmuitorii 
țarii”, „iubirea patriei”, „interesul ţării cere linişte şi ordine, 
fraţilor”, „românul nu piere”. "Ţăranii ascultau şi-l priveau 
nemişcaţi, cu ochi ca de sticlă. Sutele de feţe cu aceeaşi 
expresie păreau a fi ale aceluiaşi cap, cu aceleaşi gânduri şi 
simţiri, un singur şi acelaşi om în infinite exemplare, ca un 
produs în mare al unei uzine uriaşe. Imobilitatea şi tăcerea 
lor îndărătnică I-au supărat şi l-au cam speriat când le-a 
observat întâia oară în primul sat, încât de-abia a avut 
puterea să continue risipa de însufleţire oratorică. 

Miron luga n-asculta discursul prefectului. El dispreţuia 
mijloacele acestea de-a încurca pe săteni cu apă chioară 
bătută-n piuă. Ţăranului nu-i trebuiesc discursuri, ci sfaturi 
sau porunci. El atrăsese atenţia lui Boerescu să nu piardă 
vremea cu vorbe şi mai bine, printr-o consultare limpede şi 
sinceră, să caute a afla nevoile şi dorinţele oamenilor, din 
care să vadă ce se poate satisface şi ce nu, iar promisiunile 
să nu rămână vânt, ci să se transforme imediat în fapte. 
Prefectul n-a vrut, în ruptul capului, să renunţe la 
cuvântarea lui pe motiv că pretutindenea a ţinut-o şi a fost 
ascultată cu evlavie, o cuvântare inteligentă (ca a lui, 
fireşte) fiind cea mai bună introducere pentru îndulcirea 
spiritelor şi descoperirea adevăratelor stări. Văzând efectul 
vorbăriei pe care numai căpitanul, plutonierul şi primarul o 
gustau cu entuziasmul subaltern obligator, bătrânul Miron 
se simţea ruşinat şi aproape umilit în faţa ţăranilor. 

În sfârşit, după vreo jumătate de ceas, prefectul Boerescu 
îşi termină discursul, în loc de peroraţie, cu un îndemn 


vibrant: 

— Aşa, copii! $-acuma să-mi daţi îndată o dovadă că 
sunteţi buni români şi cetăţeni vrednici! Vă cer dovada 
aceasta eu, părintele vostru şi al judeţului nostru scump! Ei 
bine, dacă vreţi să-mi arătaţi că sunteţi cuminţi, şi cinstiţi, şi 
muncitori, cum ştiu că sunteţi, atunci să nu mai ascultați 
vorbele ce vi le spun răuvoitorii şi nici zvonurile urâte, ci să 
vă întoarceţi degrabă la plugurile voastre, la munca voastră 
cea frumoasă care e temelia ţării! A dat Dumnezeu vreme 
bună, pământul cere munca şi sudoarea voastră ca să 
rodească mai îmbelşugat spre binele vostru şi al scumpei 
noastre ţărişoare! Aţi auzit, copii? M-aţi înţeles voi bine, 
copii? Faceţi voi cum v-am învăţat eu, ori nu vreţi să faceţi? 

Ultimele cuvinte stârniră un zgomot nehotărât. Din 
diferite părţi ale mulţimii se porniră glasuri: 

— Nu putem, cucoane! N-avem pământ! Pe ce să muncim? 
Prefectul, auzind glasurile şi considerându-le drept efectul 
discursului său potolitor de spirite, aruncă o privire 
semnificativă spre Miron luga, apoi strigă: 

— De ce nu puteţi, copii? Spuneţi drept şi pe faţă, ca să 
ştim! 

Mai multe glasuri răspunseră mai hotărât: 

— N-avem pământ! Ne trebuie pământ! Fără pământ nu 
mai muncim! 

Boerescu luă o mutră de învăţător indulgent, care 
dojeneşte nişte copii nepricepuţi: 

— Cum se poate, oamenii lui Dumnezeu, să-mi spuneţi mie 
prăpăstii d-astea? Că n-aveţi pământ! N-a vrut dumnealui, 
domnul luga, să vă dea pământ? Ori ceilalţi boieri? Nu v-au 
dat dumnealor totdeauna? Din moşi-strămoşi? Că doar cu 
voi şi-a muncit moşiile, măi oameni, nu cu străinii! 

Toader Strâmbu se întinse în vârful picioarelor, răcnind: 

— Cum a fost nu mai putem, dom'le prefect, că ni-e munca 
în zadar şi ne omoară sărăcia! 

— Adică vreţi alte învoieli? zise Boerescu candid. Apoi 
staţi, măi băieţi, că. 


— Nu mai vrem învoieli! Să ne dea nouă pământul, că noi îl 
muncim! îl întrerupseră alţii gălăgios. 

Atunci Miron luga, nemulţumit de întorsătura ce o ia 
consfătuirea aceasta, făcu semn cu mâna că vrea să spuie şi 
el ceva. "Ţăranii făcură linişte. Boierul cel bătrân era pentru 
ei adevăratul stăpân respectat, al cărui cuvânt trebuie 
totdeauna ascultat cu sfinţenie. 

— Cum vine asta, măi care strigaţi? întrebă bătrânul luga 
cuprinzând cu o privire toată mulţimea. Pământul meu să 
vi-l dau vouă? Adică drept răsplată pentru că eu, şi tatăl 
meu, şi bunicul meu v-am primit pe moşiile noastre pe voi, 
şi pe părinţii, şi pe bunicii voştri şi v-am dat de lucru ca să 
puteţi trăi, şi am împărţit cu voi cele bune şi cele rele, 
acuma aţi vrea să ne scoateţi de tot de pe moşia ce ne-a mai 
rămas şi din casele noastre, să ne alungaţi ca pe nişte 
venetici? Unde aţi mai pomenit voi dreptate de asta, măi 
creştini? Dar tu, loadere, că te văd cu gura mare, tu 
împarţi averea ta cu alţii? Ia spune pe şleau, să te auzim! 

Cei ce erau mai aproape întoarseră capetele râzând spre 
Toader Strâmbu, care însă răspunse dârz: 

— Eu aş împărţi, cucoane, dacă aş avea ce, dar n-am! 

— Cum n-ai, băiete? insistă Miron. Dar casă n-ai şi peticul 
de pământ pe care-i casa nu-i al tău? 

— Se surpă casa pe noi, cucoane, făcu 'Tloader cu acelaşi 
glas. 

— Vasăzică, fiindcă se surpă, n-o împarţi! continuă 
bătrânul boier. Iar eu sau altul, fiindcă ne-am învrednicit de 
n-am lăsat-o pe a noastră să se surpe, noi s-o împărţim cu 
tine? Parcă aşa zici tu că ar veni socoteala? Apoi socoteala 
asta e strâmbă, măi oameni! Cine v-a învăţat şi v-a sucit 
minţile rău a făcut, că, iată, v-aţi pierdut cumpaătul şi 
umblaţi după potcoave de cai morţi în loc să vă vedeţi de 
treburi ca oamenii cumsecade. Şi cine vă întărâtă să stăruiţi 
în purtările astea îşi bate joc de voi, să ştiţi! Eu nu v-am 
minţit niciodată şi nici nu v-am ademenit. Mie-mi place 
dreptatea şi omenia. N-aţi fost mulţumiţi cu învoielile 


trecute? Puteam sta de vorbă şi dacă aş fi văzut că 
dreptatea e de partea voastră, le-am fi schimbat. Dar nu cu 
ameninţare, ci cu vorbă bună, omenească. De ameninţări 
mie nu mi-e frică şi nu mă plec înaintea amenințărilor de 
oriunde ar veni. Cine are dreptate n-are de ce să amenințe, 
fiindcă dreptatea iese totdeauna singură deasupra. Cu 
strâmbătatea treci gârla câteodată, dar în râu te îneci cu 
siguranţă, pe când cu dreptatea treci şi marea. Aşa să ştiţi, 
măi oameni! Şi vi-o spun, şi pentru că-s bătrân, şi pentru că 
am păţit multe în viaţă şi m-am izbit de multe. Băgaţi-vă 
minţile-n cap, potoliţi-vă, că numai aşa puteţi trăi! 

Din şovăirea tăcerii următoare, numai peste câteva clipe 
se desprinse, ca un suspin al tuturor, cuvântul plângăreţ şi 
umil al lui Ignat Cercel, aflat în primele rânduri: 

— Decât aşa trai, tot mai bună o fi moartea! 

Glasul lui încurajă altele, când ici, când colo: 

— Mai bine omorâţi-ne, să scăpaţi de noi! 

— Ori că mori de foame, ori de altceva, tot moarte se 
cheamă! 

— Barem dacă muncim de ne zdrobim oasele, s-avem cu 
ce să ne ţinem zilele! 

— Nici aşa nu-i drept ca unii să plesnească de prea sătui, 
iar altora să li se usuce maţele de nemâncare! 

Prefectului i se păru favorabilă evoluţia atmosferei. Când 
omul furios începe să discute, e semn că a ajuns pe calea 
cuminţirii, începu deci din nou şi mai băbeşte să explice 
oamenilor că a venit pentru împăciuire, căci pacea cea mai 
rea tot e mai bună ca bătălia cea mai vitejească. Ba a adus 
şi pe domnul Iuga în mijlocul lor, tocmai ca să se ajungă mai 
repede şi mai sigur la o pace frumoasă. 

— Apoi cu dumnealui ne-om învoi noi, domnule prefect, 
vorbi Lupu Chiriţoiu, ieşind în faţa boierilor, ca şi când s-ar 
fi simţit dator, ca cel mai bătrân, să dea lămuriri depline. 
Dar acu, dacă a venit răzmeriţa, oamenii vor s-apuce şi ei 
niţel pământ, că n-au mai deloc, cum apucă toţi pe unde 
trece focul. Drept şi cinstit este ce-a spus boierul nostru, 


domnule prefect, că nu se cade să râvneşti la moşia omului 
care o munceşte şi se trudeşte cu ea ca şi noi şi o are din 
moşi-strămogşi. Nici nu cred că râvneşte nimeni dintre 
oamenii ăştia de treabă la averea boierului Miron, că doar 
cu dumnealui trăim şi ne ajutăm. Dar sunt moşii destule pe 
care boierii le-au lepădat şi le ţin alţii, numai ca să stoarcă 
bani din ele şi să-şi bată joc de munca noastră. Oamenii nu-s 
răi şi stau liniştiţi, numai să le daţi pământ, că fără pământ 
nu pot trăi! lacă v-am spus eu ce vrea satul, că dacă 
vorbesc toţi deodată nu-i chip de înţelegere! 

Din toate părţile ţăranii izbucniră în aprobări gălăgioase, 
toate cuprinzând cuvântul „pământ”, încât glasul mulţimii 
părea un cor în multe voci, repetând nesfârşit acelaşi 
refren: 

— Pământ! Pământ! Pământ! 

Prefectul Boerescu se zăpăci puţin şi dădu în altă 
polologhie de explicaţii: că el înţelege dragostea şi nevoia 
lor de pământ, că doar şi dânsul e proprietar şi iubeşte 
ogorul strămoşesc, dar ce doresc oamenii nu se poate 
împlini pe dată şi cu japca; suntem o ţară cu legi şi trebuie 
să ne purtăm după ele. Să aibă răbdare şi să stea liniştii, 
fiindcă el, cum soseşte la Piteşti, va raporta guvernului, şi 
guvernul, înţelept şi cu grijă pentru necazurile sătenilor, va 
face legile care trebuiesc şi va împărţi pământ celor ce au 
fost cuminţi şi paşnici. Promisiunea mincinoasă era o 
inspiraţie a momentului. Nu-i venise în minte s-o facă şi în 
celelalte sate pe unde a umblat şi-i părea râu. Interesul 
ordinii şi siguranţei în ţară nu numai scuză, dar chiar obligă 
la asemenea pioase mijloace de persuasiune. Când se va 
restabili pacea, nu-şi va mai aduce aminte nimeni de nişte 
vorbe aruncate în vânt, sau cel mult va fi elogiată isteţimea 
lui de-a trata pe copiii mari, ce sunt ţăranii, cu vorbele 
potrivite pentru copii. 

Dar ţăranii întrerupeau făgăduielile prefectului cu glume 
şi cu râsete. Unul strigă ascuţit că s-au săturat de vorbe, 
altul adăugă că boierii numai cu minciuni i-au ţinut, iar un 


al treilea că boierul, cum deschide gura, iese minciuna. 
Miron luga se înăbuşea în mijlocul ploii de necuviinţe. 
Prefectul însuşi roşi încurcat, neştiind ce să mai facă. 
Primarul, observând că se îngroaşă glumele, strigă deodată 
energic: 

— la mai lăsaţi gura, băieţi, lăsaţi gura! 

Luca Talabă, aproape de ei, răspunse primarului: 

— Ba mai bine să spuie tot, să ştie şi dumnealor ce-i doare 
pe oameni! 

Totuşi ţăranii făcură iar tăcere, încât Boerescu, socotind că 
n-a fost destul de înţeles, încercă din nou să-i momească cu 
promisiuni. 

Nici n-apucă, însă, acuma să deschidă gura, că Ştefan 
Mogoş îi reteză vorba: 

— Am fost batjocoriţi destul şi mai rău ca vitele! 

Şi apoi Nicolae Dragoş morocănos: 

— Pe frate-meu cum l-aţi batjocorit, de l-aţi închis fără nici 
o vină? 

Bătrânul Dragoş, mai potolit şi respectuos, spuse de 
asemenea: 

— Mare nedreptate, dom'le prefect! A rămas şi satul fără 
învăţător! 

În vreme ce alţi oameni strigau şi zvârleau mereu vorba 
„batjocură”, prefectul, nedumerit, se plecă spre primar să 
afle despre cine e vorba, iar înțelegând, făcu repede: 

— Staţi, staţi! Să ne înţelegem, copii! Cazul învățătorului 
Dragoş nu e în mâna mea şi nici nu depinde de mine. E în 
cercetarea justiţiei şi deci. 

Fiindcă zgomotul stăruia, Boerescu continuă mai tare: 

— Cu toate astea am să rog pe domnul procuror să-i dea 
drumul imediat şi să-l cerceteze în libertate. Aţi auzit? 
Sunteţi mulţumiţi, oameni buni? 

Nicolae Dragoş mârâi ceva, dar, cum vorbeau mulţi 
deodată şi tot strigând de-a valma, nu i se auzi glasul, ci i se 
vedeau numai dinţii, albi şi puternici, ca nişte colţi de câine 
care muşcă. Din gălăgia tot mai aprinsă se deosebiră apoi 


îndemnuri către Pavel Tunsu să iasă înaintea prefectului, să 
ceară despăgubiri pentru bătaia şi durerile copilului. Pavel 
se lupta să străbată prin înghesuială, ajutat de glasuri 
silitoare: 

— Du-te, Pavele, ce ţi-e frică? Lăsaţi-l, măi creştini, să 
treacă omul, că are jalbă! 

Ajuns în cele din urmă în faţa boierilor, Pavel Tunsu expuse 
cu mutră amărâtă şi glas plâns păţania copilaşului său şi 
reclamă bani pentru batjocura îndurată. Diversiunile 
acestea erau pe placul prefectului, care socotea că, 
oferindu-le satisfacţie în lucrurile mici, vor da uitării 
nebuniile cele mari. Puse lui Pavel diferite întrebări, îl 
compătimi şi porunci primarului să facă îndată o anchetă 
oficială, să înregistreze plângerea omului şi justele lui 
pretenţii, ca pe urmă el, prefectul, să poată obliga pe 
domnii automobilişti la plata cuvenitelor despăgubiri şi în 
acelaşi timp să-i pedepsească după lege. Declaraţia, făcută 
cu o gravitate solemnă, stârni într-adevăr mulţumiri, care 
se exprimau într-o mişcare de uşurare şi în mulco-mirea 
glasurilor. 

De cum a apărut Pavel Tunsu cu plângerea, Petre Petre 
prinse a se nelinişti, a se roşi şi a mormăi. Se vârâse dintru 
început în faţă, unde erau fruntaşii satului. Stătea chiar 
alături de plutonierul Boiangiu. A ascultat cuminte şi 
respectuos toate frazele prefectului şi mai cu sfinţenie pe 
ale bătrânului Iuga, ba de câteva ori, când unii oameni prea 
strigau, Petre s-a uitat urât spre dânşii, parcă i-ar fi dojenit. 
S-a schimbat însă la faţă cum a auzit de cucoana cu 
automobilul, mânia copleşindu-l ca o flacără arzătoare. Se 
stăpânea şi stăpânirea mai mult îl durea. Apoi, când 
prefectul a pomenit despre domnii automobilişti, Petre a 
izbucnit, aproape fără voia lui, parc-ar fi vrut să-mpiedice o 
nedreptate, cu o voce aspră, răguşită şi cu o văpaie în ochi: 

— Numai cucoana e de vină, domnule prefect, c-a venit 
aci, peste noi, să ne zgândăre necazurile! 


Intervenţia şi mai cu seamă înfăţişarea lui pătimaşă păru 
tuturor atât de insolentă, că provocă indignare. Miron Iuga 
îi aruncă o privire de dispreţ, căpitanul de jandarmi îşi 
muşcă buzele strivind o înjurătură, iar Boerescu îl apostrofă 
nervos: 

— Ce vrei tu, băiete, ce? 

Pe Petre întrebarea parcă I-ar fi pălmuit. Adică acelaşi 
prefect, care a ascultat strigătele şi batjocurile celorlalţi, 
numai pe el îl bruftuluieşte, ca şi când el ar fi cel mai ticălos 
om din sat, tocmai el, care. Răspunse încruntat, în glas cu 
zvâcniri bolovănoase: 

— De ce-a mai venit cucoana aci? De ce ne batjocoreşte 
cucoana? Nouă nu ne trebuie, să se ducă de unde-a venit, la 
ciocoii ei, şi să ne lase pe noi în pace, să nu ne chinuiască şi 
să nu schilodească copiii oamenilor, că noi nu i-am făcut nici 
un rău, şi nici să nu creadă că moşia are s-o înstrăineze, că. 

Izbucnirea aceasta totuşi nu găsi răsunet decât la o parte 
din oameni, ceilalţi întorcând doar capetele spre dânsul cu 
o uimire binevoitoare. Plutonierul Boiangiu însă, 
închipuindu-şi că s-a aprins şi vorbeşte urât fără să-şi dea 
seama, încât mai târziu are să-i pară rău că s-a făcut de râs, 
ridică deodată mâna şi-i acoperi gura cu palma ca unui 
copil nepriceput. Gestul jandarmului scoase cu totul din 
minţi pe Petre, care-l socotea ca o nouă înjosire a lui în faţa 
satului. Respinse violent mâna plutonierului, se smuci 
înapoi peste oamenii din dosul lui, răcnind furios: 

— la mâna de pe mine! De ce pui mâna pe mine? Ce-s eu, 
sluga ta, să pui mâna pe mine? Mă baţjocoreşti pe mine. De 
ce-ai pus mâna pe mine? 

Mulțimea de ţărani fu pătrunsă brusc de un fior, parcă 
răcnetele lui Petre i-ar fi răscolit toate durerile. Înainte ca 
lumea să se dezmeticească şi să pornească pe făgaşul 
deschis de feciorul Smarandei, primarul Ion Pravilă sări la 
dânsul şi-i zise prietenos, dar şi poruncitor, găsind tocmai 
glasul potrivit împrejurării: 


— Taci, băiete, că n-a pus nimeni mâna pe tine şi nici nu te- 
a batjocorit! Taci şi mai bine du-te şi-ţi vezi de treabă şi nu 
strica adunarea creştinilor! 

Serafim Mogoş şi Nicolae Dragoş, dintre cei mai de 
aproape, precum şi alţi câţiva mai dinspre uliţă, mormăiră 
ca într-un glas: 

— Să nu mai puie mâna pe dânsul! De ce-a pus mâna? 

Primarul, profitând de amestecul lor, continuă cu aceeaşi 
energie: 

— Hai, Serafime, şi tu, Nicule, haideţi, luaţi-l voi şi duceţi-l 
să se răcorească! Hai, hai, nu staţi! 

Sugestionat parcă de stăruința primarului, Petre îşi croi 
drum spre uliţă, urmat de cei doi şi apoi, ici-colo, de alţii. 
Depărtându-se însă, striga mereu aceleaşi cuvinte, parcă 
limba i s-ar fi răsucit astfel, încât altceva să nu mai poată 
rosti: 

— De ce pune mâna pe mine, că nu-s batjocura nimănui. 
De ce pune mâna? 

În timp ce Petre cu ai lui ajungea în uliţă, Ion Pravilă spuse 
prefectului, tot cu glas tare, să audă şi oamenii, că băiatul 
cine ştie ce are ori i s-o fi năzărit, că altfel e foarte de 
treabă şi aşezat, şi harnic, fruntea flacăilor, dar nevoile mai 
sucesc mintea multora şi-i înfierbântă când nici cu gândul 
n-ai gândi. Numai căpitanul Corbuleanu îngălbenise şi-şi 
muşca buzele într-o enervare de frică şi nehotărâre; el 
crezuse că răcnetele flăcăului vor dezlănţui pe loc 
răzmeriţa, dacă cumva n-o fi chiar semnalul dinainte stabilit 
de ţăranii conspiratori. 

Prefectul, după ce se potoli incidentul, îşi zise în sine că şi- 
a făcut datoria şi poate să plece mai departe, să pacifice şi 
alte sate până diseară. Ca să încheie vizita cu mai multă 
solemnitate, se crezu obligat să le mai tragă un mic discurs 
cu „iubita noastră patrie”, „ţărişoara noastră scumpă”, 
„regele venerat”, „datoria cetăţenească”, „guvernul vă 
poartă de grije”, sfârşind jovial şi mulţumit: 


— Şi acuma rămâneţi sănătoşi, copii! Eu am încredere în 
voi, precum şi voi să aveţi încredere în mine! Aşa, copii! 
Linişte, ordine şi muncă! Aşa! Aidem, căpitane! Noroc şi 
sănătate! 

Ţăranii năvăliră afară din curtea primăriei. Boerescu vru 
să conducă pe Iuga până acasă. Bătrânul refuză. Îşi luară 
rămas bun, îmbrăţişându-se. Prefectul se urcă în trăsură cu 
căpitanul. Ei porniră în stânga, spre Lespezi, Miron Iuga în 
dreapta, pe jos, singur. 

— Ţi-a plăcut, căpitane, cum i-am liniştit şi aici? zise 
prefectul Boerescu când se mai depărtară. 

— Aveţi mare curaj şi multă experienţă, domnule prefect! 
răspunse cu admiraţie căpitanul Corbuleanu, gândindu-se 
în sine că liniştirile acestea mai mult încurajează pe ţărani 
la dezordini. 

Miron luga mergea pe mijlocul uliţei, examinând în 
trecere casele şi ogrăzile, parcă de mult nu le-ar mai fi 
văzut, şi regretând că a consimţit să vie cu idiotul de 
Boerescu care îşi închipuie că cu palavrele lui poate să 
influenţeze pe oamenii cu sufletele tulburate de toate 
vânturile demagogiei orăşeneşti. 

În urma lui, la câţiva paşi, veneau primarul şi plutonierul, 
înconjurați de ţărani, vorbind între ei încetişor, parcă să nu 
supere pe boierul lor care, cum mergea acuma în fruntea 
mulţimii, părea păstorul urmat de turma lui. 

La cârciuma lui Busuioc era gălăgie şi veselie. Din prag, 
Cârciumarul salută cu mare plecăciune. După ce trecu 
bătrânul luga, zgomotul, care încetase o clipă, reîncepu. Se 
auzea limpede glasul lui Petre: 

— De ce să puie mâna pe mine? 

Oricât se silea avocatul Stavrat să-şi uite spaima şi să fie 
numai amabil şi curtenitor, îi era peste putinţă. Îşi zicea că 
ar da dovadă de mare nesimţire şi cinism dacă, în 
împrejurările acestea, când toate primejdiile roiesc în aer 
gata să se abată asupra lui, s-ar mai putea gândi la aventuri 
amoroase. De altfel, acuma toată „curtea” lui îi apărea sie 


însuşi mai mult ridicolă decât pasionată. Parcă ar fi înţeles 
subit că e om bătrân şi nu-i şade bine să dea târcoale unei 
cucoane tinere şi mondene ca Nadina, care n-are ce găsi la 
dânsul, dacă vrea iubire, şi care, tolerându-i totuşi oftările, 
cel mult se amuză pe socoteala lui. 

Nadina era veselă, ciripea, umbla de ici-colo să se 
intereseze de masă şi mereu zicea avocatului: 

— Credeam că ai să-mi fii un tovarăş agreabil, să râzi, să- 
mi faci curte sau barem să-mi spui anecdote, în sfârşit, să 
petrecem aici câteva zile simpatice. Când colo, eşti un ursuz 
şi un fricos capabil să-mi strici toată dispoziţia! 

Stavrat răspundea printr-un surâs amar, prin care parcă 
voia să-i demonstreze fără vorbe că numai neînţelegerea 
situaţiei o poate face să privească lucrurile cu atâta 
uşurinţă şi să gândească la petreceri. 

După-masă, însă, compunându-şi o figură funerară, o rugă 
să-l asculte câteva minute cu atenţie şi seriozitate, şi apoi, 
adunându-şi toate darurile de persuasiune, îi explică 
amănunţit şi elocvent că a mai rămânea aici, în mijlocul 
ţărănimii agitate şi gata în fiece clipă să se revolte, să 
devasteze şi să masacreze, ar fi o nebunie. Dacă a dorit o 
escapadă extraordinară, a avut-o, căci a străbătut zeci de 
sate cu automobilul într-o vreme când nici trenurile nu mai 
sunt în siguranţă, ba a mai dormit şi o noapte într-un conac, 
nepăzită, expusă să fie atacată prin surprindere de ţărani, 
fără vreo posibilitate de apărare. Scopul pentru care a 
riscat călătoria aceasta, sau poate numai pretextul, a căzut, 
cum prea bine i-a spus chiar şi arendaşul Platamonu, deşi 
amator de-a cumpăra. Concluzia: trebuie să plece imediat 
de aici, dacă nu la Bucureşti, pentru că ar fi prea departe şi 
cu prea multe pericole, măcar la Piteşti, de unde eventual 
ar putea continua călătoria cu trenul, rămânând ca 
automobilul să vie mai târziu, când va fi posibil. E singura 
ieşire înţeleaptă din încurcătura aceasta tragică. 

Nadina ascultă întâi cu o seriozitate prefăcută şi 
maliţioasă. Încetul cu încetul însă groaza care tremura în 


cuvintele cele mai banale ale avocatului şi care îi stătea pe 
faţă ca o mască din ce în ce mai reliefată, i se strecură şi ei 
în inimă. În curând înţelese că Stavrat, într-adevăr, are 
dreptate şi că primejdia e la uşă, gata să intre în casă. O 
fereastră a salonului era deschisă larg. Se vedea curtea 
conacului vastă şi pustie. De afară, nu pătrundea nici un 
zgomot. Liniştea era apăsătoare. Soarele lucea de undeva 
cu o lumină albă, făcând mai dureroasă tăcerea în care 
vorbele speriate ale lui Stavrat bâjbâiau ca nişte păsări 
fugărite. Nadina nu voia totuşi să-şi dea pe faţă 
îngrijorarea, ca şi când ar fi fost o umilinţă pentru ea. Dorea 
să se împotrivească şi, din pricina liniştii de afară, nu 
îndrăznea nici să deschidă gura. Numai când se auzi 
deodată, ca un semnal de salvare, o melodie fluierată 
sârguincios de Rudolf, care probabil lucra ceva la maşină, 
Nadina îşi redobândi încrederea şi zise: 

— Desigur, dar nici să nu exagerăm excesiv, domnule 
Stavrat! Arendaşul ne-a asigurat, ştii bine, că ţăranii sunt 
pe aici liniştiţi şi. 

— Arendaşul e zevzec, coniţă, iertaţi-mă! exclamă avocatul 
cu vioiciune. De altfel oamenii care trăiesc permanent în 
primejdie ajung să nu-şi mai dea seama de ea. Numai aşa se 
explică de ce şi bătrânul Iuga, om ponderat şi cu scaun la 
cap, nu s-a arătat ieri deloc alarmat, sau poate că dânsul 
are şi alte motive de a fi calm! Noi însă, care suntem străini 
de împrejurările obişnuite, mirosim în aer lucrurile 
anormale, fiindcă sensibilitatea noastră e mai ascuţită şi nu 
s-a tocit prin contactul cu primejdiile zilnice. 

Olimp Stavrat continuă cu mai mult elan până ce Nadina, 
după un răstimp de ezitări, între frică şi mândrie, trimise pe 
Ileana să cheme pe Rudolf. 

— Plecăm imediat! zise ea şoferului. Dă drumul maşinii! 
Imediat! 

Rudolf răspunse simplu că, deocamdată, nu poate scoate 
maşina, fiindcă are un defect de magnetou; chiar acuma 
lucrează şi se sileşte să-l repare. L-a demontat. În trei-patru 


ore însă speră să termine şi atunci ar putea pleca. Nadina îi 
porunci să zorească, adăugând că trebuie neapărat să plece 
şi că nu mai vrea să petreacă noaptea aici, cu nici un preţ. 

— Vedeţi, coniţă, ghinionul? făcu Stavrat când rămaseră 
iar singuri. Peste trei-patru ore se întunecă. Dacă ziua e 
periculos să umbli prin sate, noaptea vă închipuiţi ce poate 
să fie. Dar să avem răbdare. Mecanicii, ca să-şi dovedească 
utilitatea şi valoarea, exagerează uneori timpul unei 
reparaţii. Poate că amicul Rudolf, unde v-a văzut aşa de 
grăbită, va isprăvi mai curând, şi atunci. 

De aici încolo fu rândul avocatului să liniştească pe Nadina 
şi să se ducă, în câteva rânduri, la şopronul unde lucra 
Rudolf, să vadă dacă mai are mult până să sfârşească. 

Pe la ora cinci apoi auziră gălăgie în curte. Era prefectul 
Boerescu, care, plecat din Amara, vorbise şi aici, în Lespezi, 
ţăranilor şi acuma venea să facă o scurtă vizită Nadinei, s-o 
felicite că tocmai în zilele acestea tulburi a coborât în 
mijlocul sătenilor, dând pildă de curaj şi virtute şi altor 
proprietari. Platamonu, asistând la întrunire împreună cu 
fiul său, a crezut de bine să amintească prefectului că 
Nadina se află la conac. Boerescu, zorit cum era să ajungă 
la Costeşti înainte de a se întuneca, ar fi uitat-o, deşi Miron 
îi spusese şi chiar îl rugase s-o viziteze. 

— Bine, bine, domnule prefect, dar eşti sigur că până 
mâine nu se întâmplă nimic rău aici? zise Nadina prea puţin 
încântată de galanteriile lui Boerescu la care se adăugau 
discret şi bătăile din călcâi ale căpitanului Corbuleanu. 

— Vai de mine, coniţă, se poate? protestă prefectul trufaş. 
Până mâine? Mă ofensezi, coniţă! Pentru eternitate, coniţă, 
pentru eternitate poţi fi sigură aici de linişte! 

Boerescu plecă repede, lăsând în urmă-i o nouă serie de 
felicitări şi complimente. Platamonu rămase să ducă pe 
avocatul Stavrat. 

— Aş vrea să plec acuma! zise Nadina cuprinsă deodată de 
mai mare frică. Trebuie să plec! Nu mai vreau să dorm aici! 
Mi-e urât! 


— Fiţi liniştită, coniţă! îi răspunse arendaşul cu un calm ce 
răspândea o undă de încredere. N-aveţi nici o teamă! 
Oamenii noştri sunt cuminţi! De altfel, v-a spus şi domnul 
prefect. 

— Din păcate, prefectul dumitale e cam idiot şi îngâmfat, 
observă Stavrat. Dacă ar fi după asigurările lui. 

— Nu, nu, puteţi dormi fără grijă! repetă Platamonu cu un 
zâmbet protector şi liniştitor. N-aveţi nici o teamă! 

Se înţeleseră că mâine dimineaţă, după răsăritul soarelui, 
Nadina va trece cu automobilul prin Gliganu şi va lua pe 
Stavrat, care o va aştepta gata de drum. Nadina îi petrecu 
până în cerdac. 

Îi văzu urcându-se în caretă. Când porni calul, toţi trei 
întoarseră capetele şi o salutară ceremonios. Ea le 
răspunse cu un surâs, apoi întinse mâna spre ei, mâna mică 
şi albă, a cărei mişcare părea o bătaie de aripă. Îi urmări cu 
privirea până dispărură pe poartă şi apoi în dreapta, pe 
uliţă. 

Dumitru Ciulici însoţise careta câţiva paşi şi rămase pe 
urmă în mijlocul curţii, cu capul gol, nemişcat, parcă L-ar fi 
încremenit un gând. Nadina stătea în acelaşi loc, cu mâna 
repetând mereu acelaşi gest, cu ochii pierduţi după cei 
plecaţi, murmurând mereu, parcă fără voia ei, în neştire: 

— Pe mâine. pe mâine. 

Zări pe Dumitru, pe care nu-l observase până atunci, şi 
avu o tresărire de spaimă, ca în faţa unui duşman de 
moarte. Murmurul i se stinse, dar surâsul îi rămase atârnat 
pe buze, ca o amintire din alte vremuri. 

— Cine-i? Cine-i acolo? Cine bate? 

— Fii bun, Leonte, şi scoală niţel, că s-a întâmplat o.! 

— Dumneata eşti, primare! bâigui logofătul Bumbu, 
recunoscând glasul. Uite-acu mă scol. lacă viu! Oare ce s-o 
mai fi întâmplat, Doamne fereşte? adăugă apoi în sineşi, 
horobăind prin întuneric, speriat, fiindcă nu pricepuse, 
somnoros cum era, ce spusese primarul. 


Când deschise logofătul uşa, Ion Pravilă, fără să-l lase să 
mai întrebe ceva, îl întoarse înapoi: 

— Hai, bre, îmbracă-te repede să plecăm, că arde 
Ruginoasa! 

— Aoleu! Ruginoasa? făcu Leonte Bumbu dârdâind 
deodată. Nu se poate! 

— Acu lasă, nu te mai tocmi, omule! zise primarul 
nerăbdător. Nu vezi? Că parcă-i lună! 

— Aoleu, aoleu! se cruci logofătul, intrând în casă. 

De afară primarul auzi întrebările femeii şi pe urmă 
văicărelile ei speriate. Se retrase mai deoparte, lângă straja 
de la Ruginoasa, care venise să-l vestească. De buimăceală 
nici măcar nu l-a prea descusut ce şi cum, ci a dat fuga 
încoace, la curte. Straja sufla greu şi bolborosea întruna 
aiurit. 

— Oare de mult arde, măi Nichifore? întrebă primarul, 
uitându-se spre Ruginoasa, unde cerul era roşu, parc-ar fi 
stat să răsară soarele. 

— D-apoi când am luat eu seama încă nu cântase cocoşii 
de miezul nopţii, zise straja cu glas înăbuşit. Acu nu ştiu cât 
să fie ceasul. O fi unu? Că până am trezit oamenii, până am 
venit, o fi trecut vremea. 

— Şi de unde a pornit focul? 

— Apoi întâi ardeau numai stogurile de paie şi clăile de 
fân, dar pe urmă au luat foc şi acareturile, că bate niţel 
vânt, nu tare, ca ş-aici. 

Logofătul apăru îmbrăcat. Din casă îl petrecu glasul 
nevestei, plângător: 

— la seama, Leonte. Fii mai lăsător şi nu te înfurci cu 
oamenii, că-i ştii cât sunt de oţărâţi acuma şi. 

Porni cu primarul şi cu straja, fără să întrebe nimic. Numai 
după câţiva paşi, zise şovăind: 

— Ce zici, dom' primar, n-ar fi mai bine să sculăm şi pe 
boierul Miron? 

— Ba lasă-l să se odihnească, bodogăni Pravilă, că are 
destulă vreme mâine să se tot supere şi să se amărască! 


Copacii din parcul conacului închideau ca un zid negru 
zarea din curte spre Ruginoasa. De-abia în uliţă Leonte 
Bumbu văzu şi înmărmuri cu mâna la falcă: 

— Aoleu, mamă, mamă! 

La răsărit, pe cer, atârna o uriaşă perdea de flăcări. Cu 
toate că satul se afla la peste trei kilometri, vâlvătaia părea 
atât de aproape, ca şi când ar fi fost la marginea Amarei. 
Cerul era curat şi luminos ca în zorii zorilor, doar câteva 
stele mari mai pâlpâiau, înfricoşate şi mirate, gata parcă şi 
ele să moară. Dintr-o vatră de jăratic în care mâini 
puternice parcă zvârleau mereu hrană nouă focului, limbile 
de flăcări ţâşneau, se zvârcoleau, se împleteau neîncetat, ca 
nişte şerpi apocaliptici, lingeau şi înţepau poalele cerului, 
zugrăvind răni în toate culorile, ştergându-le pe toate cu 
imense şomoioage de fum şi lăsând pentru fiecare câteva 
clipe numai câte o zdreanţă purpurie zvăpăiată care fâlfâia 
ca un ameninţător steag roşu. In luminile biruitoare ale 
focului umbre mari jucau şi se întindeau până în tării, parcă 
toată lumea ar fi început să se clatine şi să pârâie. 

— Aoleu, ce-i asta? gemu iarăşi logofătul. 

— Acu lasă văicăreala, bolborosi primarul, care privise şi el 
flăcările cu aceeaşi înfricoşare. Haidem să sculăm şi pe 
şeful postului şi să ne ducem într-acolo. 

Plutonierul Boiangiu tocmai ieşea pe poartă, îmbrăcat şi 
înarmat, însoţit de doi jandarmi. Cineva îl deşteptase 
adineaori şi el a sărit îndată. 

— Ei, ce facem, dom'le primar? întrebă Boiangiu uluit. 

— D-apoi trebuie să ne ducem la Ruginoasa, şefule, să 
vedem! răspunse primarul morocănos. Bine că au avut grijă 
să te scoale. Măi Nichifore, ia fugi tu până la curte, să iasă 
un argat cu căruţa, ca să mergem mai repede. 

Cei rămaşi se holbau îngroziţi la jăraticul uriaş, care părea 
a creşte mereu, a se întinde şi a se apropia ca un potop. 
Leonte Bumbu murmură, ca o explicaţie, că acolo sunt 
câteva mii de care de nutreţ, afară de clădiri, afară de 
magazii. Pe urmă nimeni nu mai îndrăzni să deschidă gura. 


În tăcerea grea parcă se auzeau trosniturile flăcărilor ce se 
răsuceau şi se zvârcoleau pe bolta cerească. Împrejur, satul 
dormea sau se prefăcea că doarme într-o linişte de 
mormânt, sporind fiorii de groază ce stăpâneau văzduhul. 
Şi totuşi cei din uliţă simțeau că în fiece casă şi la fiecare 
geam ochi lacomi priveau luminile focului, aşteptând un 
semn sau o chemare tainică. 

Apoi deodată, pe uliţă, dinspre Ruginoasa, se văzu venind 
un pâlc de oameni, fluierând de zor, parcă nici nu s-ar fi 
sinchisit de prăpădul din urma lor. Cu cât se apropiau, cu 
atât oamenii păreau mai îndrăzneţi, ca şi când ar fi vrut să 
batjocorească prin purtarea lor pe cei ce stăteau în faţa 
postului de jandarmi. Trecând, unul din grup strigă simplu: 

— Bună seara! 

Primarul, logofătul şi plutonierul răspunseră deodată, 
grăbiţi: 

— Bună seara! 

O clipă fluieratul încetă, ca şi cum ar mai fi aşteptat vreo 
întrebare sau chiar o dojană. Apoi câţiva reluară melodia în 
vreme ce alţii bufniră în râsete, iar după ce se mai 
depărtară puţin, unul dădu un chiot prelung şi ascuţit, 
parcă să ridice toată lumea în picioare. În acelaşi moment 
noianul de flăcări de la răsărit se învolbură mai năprasnic, 
parcă glasul omenesc de aici ar fi scormonit temeliile 
jăraticului de acolo. O vâltoare de scântei se ridică în 
văzduh, risipindu-se într-o vijelie de stele căzătoare. Mici şi 
îndărătnice stoluri de păsări de foc, scânteile se revărsau 
spre Amara în zbor sinuos, ca împinse de o putere 
misterioasă. 

Reculegându-se din tulburarea ce-i încătuşa pe toţi, 
plutonierul Boiangiu murmură cu un glas răguşit de 
spaimă: 

— Mi se pare, măi creştini, c-a sosit revoluţia! 

Capitolul IX. 

FOCUL. 


Joi dimineaţa, soarele răsărea în Amara prevestit de zori 
mai roşii ca totdeauna. 

Orizontul vopsit de flăcările pământeşti se împurpura tot 
mai mânios, până ce se ridică greoi globul soarelui, un cap 
scăldat în sânge proaspăt. Atunci lumina vâlvătaiei începu 
să pălească înăbugşită de lumina zilei, scufundându-se parcă 
în zidul de foc ce tivea marginile cerului. Apoi, cu cât 
văzduhul se limpezea, cu atât deasupra răsăritului se 
îngrămădeau trâmbele negre de fum, care se încolăceau şi 
se frângeau ca nişte braţe arse înălțate spre Dumnezeu. 

Ţăranii se sculară împreună cu soarele, ca şi altă dată. Se 
învârteau prin ogrăzi, se uitau la cerul senin şi mai ales la 
vârtejurile de fum, ridicau nările să simtă mirosul, fără 
mirare şi fără bucurie, ca în faţa unor întâmplări fireşti. 
Unii ieşeau în mijlocul uliţei să vadă mai bine ori să schimbe 
o vorbă cu cine s-ar nimeri. 

— Foc, nu glumă! strigă Vasile Zidaru din ogradă către 
Leonte Orbişor care, stând mai sus cu două case, coborâse 
în uliţă tocmai fiindcă îl auzise tuşind şi scuipând. Şi uite 
aşa arde de la miezul nopţii! Cu ce arde acolo ştiu c-ar fi 
trăit boiereşte un an de zile tot satul, dacă nu şi mai mult! 

— Apoi las' să se aleagă scrum şi cenuşă din toate, că ele 
stăteau acolo degeaba, şi noi pieream şi nu ne auzea 
nimeni! făcu Orbişor aproape piţigăiat, frecându-şi cu 
plăcere coşul pieptului pe deasupra cămăşii, parcă şi-ar fi 
alungat o durere. 

Peste drum baba Ioana, cu o strachină de boabe în braţe, 
îşi hrănea orătăniile, ocărând pe cele mai hămesite, 
ocrotind pe cele fricoase, făcând dreptate cu glasul ei 
veşnic morocănos. 

— Văzuşi pălălaia, maică loană? strigă Vasile şi către ea. 
Mi se pare c-o să avem nuntă. Ai, ce zici, maică loană? 

Baba întoarse numai o clipă faţa spre dânsul, să-l 
cântărească, apoi îşi văzu de păsările ei, bombănind: 

— Numai la nuntă se mai îmbulzeşte lumea, fire-ar a 
dracului! 


Alţi vecini se apropiară, fiecare cu câte o întrebare sau cu 
vreo lămurire. După câteva vorbe însă fiecare se uita la 
ceilalţi, aşteptând un semn sau o poruncă mântuitoare. 
Apoi, pe măsură ce se înmulţeau, feţele lor se înăspreau şi 
glasurile se îngroşau, parcă o nerăbdare stăpânită le-ar fi 
sugrumat sufletele. Până ce Leonte Orbişor izbucni cu 
necaz: 

— Da noi ce ne holbăm de pomană, măi fraţilor? Ori n- 
avem altă treabă? Ia haidem mai sus, să vedem şi noi ce mai 
mişcă prin sat şi să nu rămânem de căruţă! 

— Aşa-i! făcură ceilalţi învioraţi, ca şi când le-ar fi vorbit 
din fundul inimii. 

Pe drum mai întâlniră ici-colo oameni care se sfătuiau şi 
care de asemenea se luară după dânşii. În bătătura 
cârciumii barem era bâlci. Până şi femei, şi copii căscau 
gura amestecați prin mulţimea înfrigurată. Glăsuiau însă 
puţin şi domol, parcă cuvintele ar fi avut greutăţi de plumb. 
Numai uneori ţâşnea câte-o vorbă tare, ca un strop într-un 
nor încărcat, stârnind uimirea şi întoarcerea capetelor. 

— Înăuntru care sunt? întrebă Vasile Zidaru, auzind 
zgomot din cârciumă. 

— Apoi sunt mulţi, răspunse Ignat Cercel, care umbla de 
colo până colo, printre oameni. E şi Marin, este şi feciorul 
cel mic al lui Dragoş, mai e şi Petrică al Smarandei, sunt 
mulţi şi petrec, dacă au de ce. 

— Adică de ce? iscodi mai departe Vasile. 

— Ei ştiu de ce, mormăi Ignat tainic. Da lasă-i, că fac bine 
ce fac. 

— Nu-ţi spuneam eu, nea Vasile, că i-am văzut azi-noapte 
cum se întorceau şuierând din jos? zise Leonte Orbişor cu 
mândrie. Că ieşisem în bătătură să văd cum arde şi mă 
gândeam aşa singur, oare cine l-o fi pus, că prea e mare şi-a 
pornit deodată din toate părţile de parcă-ar fi fost mai 
mulţi. 

— Ar putea să ne spuie şi nouă, să nu zică pe urmă că ne- 
am codit şi să ne lase fără parte! se amestecă în vorbă un 


bătrân slăbănog şi amărât. 

— Dac-ar sta să ne-ntrebe pe toţi, până-i lume nu s-ar 
mişca nimeni! spuse iarăşi tainic Ignat, ca şi când el ar fi 
ştiut mai multe. 

— Asta cam aşa-i! şoptiră câţiva, clătinând din cap. Atunci, 
într-alt grup, mai spre margine, porni un hohot mare de râs 
şi toată lumea dădu năvală într-acolo. Se auzi un glas 
bucuros şi pizmaş: 

— Luaşi toporul, Toderiţă? Nu cumva pornişi tocmai 
acuma la pădure după uscături! 

Întrebarea păru atât de caraghioasă, că alt val de râsete 
cuprinse mulţimea. Toader Strâmbu, cu toporul agăţat pe 
braţul stâng, cu sumanul pe umeri, răspunse tot râzând, 
dezvăluindu-şi dinţii lungi, sclipitori, ca nişte colţi de fiară 
flămândă: 

— Apoi cu uscăturile trebuie să începem, măi nea Iosife, că 
doar aşa ne-am învăţat! 

În uşa cârciumii ieşise Nicolae Dragoş, boţit la faţă, parcă 
toată noaptea n-ar fi închis ochii şi totuşi mai vioi ca de 
obicei. Văzând pe Toader Strâmbu, strigă din prag 
înăuntru: 

— Haideţi, Petrică, nu mai staţi, c-a venit şi Ioderiţă! 

Pe când el cobora în uliţă, ieşi din cârciumă şi Petre, 
înconjurat de o grămadă de oameni, mai ales flăcăi. În urma 
lor apăru şi Cârciumarul, care trase de mână pe Niculae: 

— Bine, băieţi, băurăţi cât v-a poftit inima şi acuma plecaţi 
neplătiţi? Apoi asta-i treabă de omenie, Nicule? Adică aşa 
să. 

Petre îi reteză vorba baţjocoritor: 

— Ia vezi, nea Cristache, întoarce-te uşurel la tejgheluţa 
matale şi lasă-ne în pace, că ţi-om plăti noi când om avea 
vreme! Hai, hai, du-te şi nu mai sta! 

Busuioc se întoarse spre Petre, nedumerit. Vru să mai zică 
ceva, dar flăcăul urmă, săgetându-l cu o privire urâtă, deşi 
cu acelaşi glas: 


— Nu te uităm noi nici pe tălică, n-ai grijă, nea Cristache! 
Ne-om socoti după cuviinţă, numai să-ţi vie rândul! Că de- 
acu n-om mai zăbovi cu răfuielile, fii pe pace! 

Oamenii dimprejur, care râdeau, care bombăneau. 
Cârciumarul păli şi bâigui foarte răguşit: 

— Da cu mine ce-aveţi, măi Petrică băiete, că doar. 

Petre îl împinse la o parte, fără răspuns, zicând către 
Toader Strâmbu: 

— Bine că venişi, că tocmai eram să plecăm, să nu te mai 
aşteptăm, că uite, soarele e sus şi vine prânzul şi noi tot nu 
ne-am urnit! 

— Lasă, c-avem vreme destulă, Petrică, şi nu ne goneşte 
nimeni! făcu Toader. Până mi-am aşezat copilaşii, că i-am 
lăsat singuri. 

Nicolae Dragoş puse capăt vorbăriei. Erau vreo douăzeci 
cei ce fuseseră în cârciumă şi se aleseseră să pornească. 
Tocmai atunci sosi gâfâind de alergătură şi Chirilă Păun, cu 
un băț noduros în mână. 

— Staţi, băieţi, să nu plecaţi fără mine! strigă dânsul de- 
abia răsuflând. C-ar fi mai mare ruşinea să lipsesc eu, când 
ştiţi doar bine ce-am păţit cu. 

— Apoi nici să stăm până te scormoneşti tălică. Îl 
întrerupse Nicolae, fără a-şi sfârşi nici el gândul. Numai 
când observă că ceata gata de drum se dublase, adăugă 
schimbând glasul: Nu mai veniţi atâţia degeaba, măi 
oameni, că n-avem lipsă! Ş-apoi sunt şi acolo oameni să mai 
puie mâna, de-ar trebui! 

Bătrânul de adineaori, care se vârâse în faţă, zise iar 
tânguitor: 

— Văd că umblaţi şi faceţi, şi de noi n-aveţi grijă, măi 
flăcăi! Apoi aşa. 

— Taci mulcom, moşule, că avem întâi nişte răfuieli, dar pe 
urmă om face noi cum o fi mai bine, cu toţii! zise Petre cam 
ţanţoş, ca un cocoş tânăr când se găteşte să cânte. 

Grupul porni în sus, spre Lespezi. Numai Toader Strâmbii 
cu toporul şi Chirilă Păun cu băţul, încolo toţi cu mâinile 


goale. Între ei parcă cel mai mândru era Ilie Cârlan, care se 
tot uita înapoi şi râdea spre cei mulţi, rămaşi tăcuţi pe loc. 

— Da oare unde se duc tocmai în sus? zise Vasile Zidaru 
după ce ceata se mai depărtă puţin. Ori umblă tot după 
Babaroaga? 

Cârciumarul Busuioc, care rămăsese printre oameni, 
bolborosind înfricoşat, îşi recăpătă deodată curajul, ca şi 
când ar fi scăpat de primejdie: 

— Ce mai întrebi, Vasile, unde se duc? Tu nu-i vezi că s-au 
apucat de revoluţie? Mai bine întreabă ce au cu mine băieţii 
ăştia? Că eu n-am făcut râu nimănui, oameni buni, şi. 

Ileana, fata lui Dumitru Ciulici, se culcase la uşa Nadinei, 
în odăiţa dintre dormitor şi sufragerie. Cucoana o pusese să 
zăvorască toate uşile, ba le-a mai şi încercat ea însăşi, să 
vază dacă sunt bine încuiate. I-a spus că i-e frică de tâlhari 
şi fata a râs. 

Acuma, dimineaţa, Ileana s-a trezit şi a ieşit binişor în 
sufragerie, să nu tulbure odihna cucoanei. Deschise uşa 
cerdacului şi ferestrele de la salon şi sufragerie; voia să se 
poată apuca de dereticat până se va scula cucoana. Apoi îşi 
luă aşternutul să-l treacă, prin coridor şi bucătărie, acasă. 
In bucătărie, unde duduia focul, erau părinţii ei, amândoi 
supăraţi şi spăimântaţi. 

— Hai, fato, nu dospi ca boierii, că nu-i vreme de dormit! o 
întâmpină tatăl său. Hai, c-am dat de mare belea, că numai 
astea ne mai lipseau! 

Adineaori, când răsărea soarele, Dumitru s-a dus de a 
sculat pe şoferul cucoanei, cum se înţelesese. A stat până ce 
a ieşit afară neamţul din odăiţa lui, apoi a plecat să dea o 
raită pe la hambare, ca în toate dimineţile. Când s-a întors a 
găsit pe Rudolf în poartă, prăvălit la pământ, plin de sânge, 
cu capul spart. Se vede că ieşise până în uliţă, să se uite mai 
bine la focul cel mare dinspre Ruginoasa, şi atunci l-au 
trăsnit cei care-l pândeau. Nu ştie cine să fie, dar aseară a 
auzit aşa, o vorbă, că neamţul cucoanei n-are să scape de- 
aici fără să mănânce o bătaie soră cu moartea, pentru că şi 


el ar fi bătut rău de tot nişte copii în Amara, alaltăieri. L-a 
luat în cârcă şi l-a dus în odăiţă, unde zace şi acuma ca un 
bolovan, măcar că l-a spălat de sânge şi l-a legat la cap. 
Ileana să-i spuie deci cucoanei, când se va trezi, ce s-a 
întâmplat, ca să chibzuiască dumneaei ce-i de făcut, 
deoarece, în halul în care se află, şoferul nu e în stare să 
ducă maşina. Dar nici să mai zăbovească pe-aici cucoana nu 
e bine. Focul de la Ruginoasa are să se întindă şi încoace, 
negreşit, şi oamenii sunt îndârjiţi. De aceea el s-a gătit să 
pornească îndată cu brişcă, numai să adape calul, la 
Gliganu, la stăpânul lui, să-i dea de ştire. 

Primarul Pravilă cu plutonierul Boiangiu şi cu logofătul 
Bumbu se întoarseră osteniţi, negri de fum şi de funingine. 
Căruţa intră în curtea conacului, după ce oprise o clipă în 
uliţă să se dea jos cei doi jandarmi. Boiangiu însuşi numai 
cu mare greutate s-a lăsat convins să se prezinte boierului 
Miron, socotind că datoria lui acuma este să vegheze la post 
necontenit, să nu se pomenească cu vreun atac prin 
surprindere din partea sătenilor. 

Miron luga era sculat şi-i aştepta. Văzuse flăcările de la 
Ruginoasa şi a aflat de la argaţi câte ceva. În primul 
moment a chemat pe Ichim, să puie caii şi să plece la faţa 
locului. S-a răzgândit. Dacă s-a dus logofătul, se va fi făcut 
acolo ce se putea. Prezenţa lui cel mult i-ar fi stânjenit şi 
poate ar fi precipitat alte urmări. De ieri, după întrunirea 
cu prefectul, a presimţit că se va întâmpla ceva ce nu se mai 
poate împiedica. Intervenţia prefectului a fost picătura de 
vitriol într-un pahar plin ochi. O atitudine energică sau un 
gest de autoritate, însoţit de măsurile respective, ar mai fi 
înfricoşat pornirile anarhice latente. Frica este singurul 
stimulent de ordine pentru oamenii primitivi. Prefectul a 
venit cu duhul blândeţii şi cu tocmeala, semne de 
slăbiciune. Astfel s-a încurajat îndrăzneala celor ce încă 
şovăiau. Ceea ce vroise să încerce Grigore a încercat 
Boerescu. Flăcările de la Ruginoasa se înfăţişau pentru 
Miron luga ca o cumplită confirmare a prevederilor sale. 


Ascultă relatările celor trei cu un calm, parcă nici n-ar fi 
fost vorba despre averea lui prefăcută în cenuşă. 1 se spuse 
că focul a pornit de la şirele de nutreţ. Când s-a prins de 
veste, ardeau toate şi flăcările cuprinseseră hambarele şi 
grajdurile. Oamenii curţii au sărit să salveze vitele. Cele mai 
multe însă au pierit, fiindcă abia se mai putea cineva 
apropia de acareturi. Chiar să fi fost apă şi să fi dat ajutor 
toţi sătenii, anevoie s-ar fi putut potoli prăpădul. Ţăranii s- 
au urnit greu. Numai cei mai învecinaţi s-au ridicat să-şi 
apere casele lor. Ceilalţi dormeau, parcă erau morţi. 
Puneau mâna în silă şi fiecare se gândea numai să 
şterpelească câte ceva. Plutonierul îşi exprimă părerea că 
focul a fost pus de oamenii din Amara. Aşa i-au spus câţiva 
ţărani întrebaţi, precum şi colegul său de la Izvoru, care a 
venit de asemenea acolo mai spre dimineaţă. 

— Ai vreo speranţă să-i descoperi? întrebă bătrânul Iuga 
atunci cu o înviorare subită. 

— Cred că i-aş descoperi, dacă. 

Boiangiu ezită câteva clipe până să mărturisească limpede 
că nu prea îndrăzneşte să întrebuinţeze metoda lui 
obişnuită. Ţăranii au devenit foarte turbulenţi şi arţăgoşi, 
cum s-a văzut şi ieri, în faţa domnului prefect. Cu vorba 
simplă sau cu ameninţări nu se mai pot înfrâna. Nici cu 
forţa nu cutează să procedeze deocamdată, pentru că n-are 
destui oameni şi i-e teamă să nu provoace răscularea 
satului întreg şi să-şi atragă pe urmă vreo pedeapsă gravă. 
De aceea încearcă să menţină ordinea cel puţin în Amara 
prin indulgență şi convingere, cum i-a recomandat, nu mai 
departe decât ieri, comandantul companiei. Altfel azi- 
noapte n-ar fi lăsat să treacă fluierând grupul de ţărani 
între care el e sigur că se aflau incendiatorii de la 
Ruginoasa. 

Miron Iuga recunoştea că, în situaţia actuală, aşa cum a 
fost lăsată să se dezvolte, plutonierul într-adevăr nu mai era 
în stare decât să-şi apere propria-i piele. De altminteri nici 
lui nu-i rămânea altceva de făcut. Acuma nu mai poate fi 


vorba decât să dureze până când cei de sus vor înţelege, în 
sfârşit, că răzmeriţa pe care au fermentat-o nu e o 
mascaradă ca manifestaţiile lor de la Bucureşti şi vor lua 
măsuri s-o stârpească. Totuşi îndemnă pe primar şi 
plutonier să-şi facă datoria: 

— Sunt şi oameni cuminţi în sat, poate mai mulţi decât cei 
ticăloşi. Puneţi-i şi pe ei să se mişte şi să nu se lase copleşiţi 
de răufăcători, căci şi ei sunt ameninţaţi de prăpădul care 
vine. Popa Nicodim ce face? Să nu uite nimeni că are să vie 
şi ceasul socotelilor, când toţi vor trebui să dea seama! 

În faţa conacului din Lespezi, în uliţă, câţiva ţărani 
vorbeau despre foc. Îl socoteau un semn. O fi bun, ori o fi 
rău? Matei Dulmanu, care fusese aseară prin Amara, se tot 
uita în jos, parc-ar fi aşteptat pe cineva. Bodogăni ca pentru 
sine: 

— Numai focul curăţă păcatele! 

Ceilalţi clătinară din cap şi unul observă că asta-i vorbă cu 
tâlc mare. Matei zări atunci pâlcul de oameni din Amara 
apropiindu-se şi zise uşurat: 

— Vine ea şi vremea dezlegării tâlcurilor, n-aveţi grijă! 

Amărenii se mai înmulţiseră. Pe drum i-a ajuns din urmă 
Pavel Tunsu, iar alţii s-au agăţat din curiozitate. 

Se sfătuiră cu Matei Dulmanu şi apoi se împărţiră în două. 
Cei mai mulţi trecură cu Nicolae Dragoş înainte. 

— Duceţi-vă, duceţi-vă, că suntem destui aci! zise Petre. Şi 
de-or mai trebui oameni, nea Matei ştie vorba noastră! 

— Eu rămân cu tălică, nea Petrică! vorbi Ilie Cârlan cu 
însufleţire. 

— D-apoi dânşii ce treabă au? răspunse Matei Dulmanu, 
arătând pe cei cu care stătuse. 

— Tocmai! făcu Petre. Da să nu pierdem vremea cu multă 
vorbă nici noi, că ceilalţi uite-i cum zoresc! 

Nadina transformase, cât s-a putut, după gustul ei 
dormitorul conacului. Gogu şi Eugenia se mulţumeau la 
ţară cu un confort relativ, în care nu intrau preocupări de 
frumos, ci numai de util. Nadina nu voia să renunţe la 


minimul de artistic nici în voiajuri, în camerele de hotel 
unde avea să petreacă o noapte, două. Pătul monumental şi 
masiv pentru două persoane, cu care se mândrea Gogu, 
spunând că te odihneşti într-însul ca la sânul mamei, 
Nadinei i se părea c-ar înăbugşi-o şi prin scufundarea în 
moliciunea lui, dar mai cu seamă prin monstruoasa-i lipsă 
de proporţii şi de gust. În colţul dinspre vestibul, aproape 
de una din ferestrele mari, cu grilaj de fier, ce deschideau o 
vedere simpatică spre grădina de flori, i se pusese o 
canapea simplă, largă, pe care noaptea întâi a dormit 
scăldată după oboseala călătoriei. Azi-noapte, însă, somnul 
a ocolit-o, deşi l-ar fi dorit mai mult ca oricând, tocmai ca s- 
o scape de frica insistentă ce pusese stăpânire pe toată 
fiinţa ei. Mereu i se năzărea că aude paşi, prin grădină sau 
prin celelalte camere, că a bătut cineva în geam, că o mână 
a încercat clanţa de la vestibul. De câte ori ajungea în 
semiluciditatea ce prece-dează somnul, câte un zgomot 
nou, straniu, o făcea să tresară, să-i îndepărteze odihna. 
De-abia spre dimineaţă, după ce a ascultat un răstimp cum 
îşi răspundeau cocoşii din sat, vestind apropierea 
răsăritului, a adormit de-a binelea. Tot un cântec de cocoş, 
sub fereastra ei, în grădină, a deşteptat-o adineaori dintr- 
un vis atât de plăcut, că nici nu şi-l putea aduce aminte, 
rămânându-i doar senzaţia şi regretul că nu l-a putut visa 
până la sfârşit. Fără să-şi dea încă seama unde se află, 
câteva clipe făcu sforţări, cu ochii încă închişi, să adoarmă 
iar, ca să poată continua visul sau măcar să şi-l 
reamintească. În loc de aceasta, îşi redeşteptă frica urâtă 
cu care s-a luptat toată noaptea şi deodată se dezmetici. Nu 
îndrăzni să deschidă pleoapele, jparcă nevăzând nimic ar fi 
mai în siguranţă. Era o tăcere mare. Îşi auzi întâi vibraţiile 
fireşti şi de obicei nebăgate în seamă ale propriilor ei nervi 
auditivi, ca un susur continuu, infinit de delicat, apoi 
zvâcnirile ritmice ale inimii în piept şi, după un răstimp cei 
se părea nesfârşit, îi răsună în timpane, brusc şi strident, 
cotcodăcitul indignat al unei găini în grădină, atât de clar, 


ca şi când fereastra ar fi fost larg deschisă. Zgomotul acesta 
neaşteptat îi zgâlţâi inima o clipă, dar îndată ce îl identifică, 
spaima i se transformă într-un sentiment de încredere. 
Întinse mâna spre mescioara pe care îşi pusese micul ei 
ceasornic de aur. 

— Opt! murmură ea examinând cadranul. Cât sunt de 
obosită! Parcă nici nu m-aş mai ridica din culcuş! Şi totuşi 
trebuie să plec! Am întârziat. Aş putea fi pe drum, dacă. 
Numai Rudolf să fie gata, eu într-o jumătate de oră sunt în 
maşină. Dar fata asta pe unde o fi umblând? 

Începu să strige, lungind şi cântând silabele: 

— Ileana. Ilenuţo! Unde eşti, llenuţo? Ileana! 

Peste câteva secunde capul fetei apăru în crăpătura uşii de 
la vestibul, încetinel, ca şi când n-ar fi fost sigură dacă a 
auzit aievea glasul cucoanei sau numai i s-a părut. 

— Hai, fetiţo, intră! 'Te-ai sculat? zise Nadina întinzându-se 
alene sub plapumă şi răsfăţându-se ca o pisică la căldură. 
Rudolf a scos maşina? 

Ileana, frumuşică şi curăţică, avea veşnic un râs zglobiu, 
care-i plăcea Nadinei, încât o şi întrebase dacă n-ar vrea să 
meargă cu ea la Bucureşti. Acuma însă râsul ei era speriat. 

— Iar te-a certat maică-ta, Ilenuţo? urmă Nadina văzând-o 
aşa. Aide, nu mai fi tristă, că nu-ţi şade bine! 

— Vai, coniţă dragă. 

Cum deschise gura, cum o năpădi plânsul. Abia printre 
lacrimi şi oftări izbuti să spuie ce-a păţit şoferul şi că arde 
Ruginoasa. Nadina însăşi, parcă n-ar fi pătruns cuvintele, 
nu-şi dădu seama îndată de înţelesul lor şi întrebă: 

— Bine, bine, dar maşina e gata? Fiindcă trebuie negreşit 
să plec. 

Când apoi se dumeri, fu cuprinsă de o groază atât de 
violentă, că rămase împietrită în pat, cu plapuma până sub 
bărbie, uitându-se la Ileana cu nişte ochi măriţi, în care 
tremura o lucire sticloasă. Numai într-un târziu începu să 
bâlbâie cu un glas străin, frânt şi neputincios: 


— Ce fac eu acuma, llenuţo? Acuma o să mă omoare şi pe 
mine, acuma. 

Fata o iubea şi-i era milă de frica ei. Prinse curaj şi-i 
explică cu însufleţire şi cu vorbe pline de încredere că tatăl 
său s-a dus de multişor să vestească pe boierii din Gliganu 
despre ce s-a întâmplat şi boierii vor veni cu trăsura cea 
mai bună şi o vor lua-o, aşa că poate să fie liniştită şi să nu- 
şi facă inimă rea deloc. De altfel oamenii de aici nu sunt 
haini şi n-ar cuteza să se dea la răutăţi. Nadina o asculta şi 
nu pricepea bine, dar glasul ei o mângâia şi-i alină în suflet 
rănile spaimei. Apoi deodată aruncă la o parte plapuma şi 
zise pripit: 

— Atunci să mă îmbrac, să mă găsească gata. Dă-mi tu, 
fetiţo, halatul, repede şi pe urmă. 

Se răsuci pe marginea canapelei, îşi potrivi tălpile în 
papucii moi, se ridică în picioare şi-şi scoase cămaşa de 
noapte, aruncând-o pe aşternut. Rămase goală, cum îi 
plăcea atât de mult să umble acasă, în dormitorul ei, între 
oglinzile care-i răsfrângeau toate rotunjimile corpului şi-i 
măguleau încrederea în frumuseţea ei. 

Acuma nu se gândise să-şi admire goliciunea. Gestul 
fusese instinctiv. Deşi în odaie era cald, o cutremura un fior 
de frig. 

— Aide, llenuţo, aide, că mi-e răcoare, murmură ea 
strângându-şi sânii cu braţele încrucişate pe piept. 

— Doamne, coniţă, frumoasă mai sunteţi! făcu Ileana în 
extaz, aducându-i halatul şi văzând-o goală-goluţă. 

Nadina surâse fără să vrea. Admiraţia o încânta 
totdeauna. Pe când fata îi punea pe umeri neglijeul de 
mătase moale, albă, şi ea căuta să-şi vâre braţul în mâneca 
largă, se auzi afară, în curte, gălăgie de glasuri. 

— Uite c-or fi şi sosit boierii, coniţă dragă! strigă Ileana cu 
bucurie. 

— Du-te repede, fetiţo! şopti Nadina cu vocea uscată de 
emoție. Şi întoarce-te să-mi spui! 


Ileana o zbughi afară prin vestibul. Nadina îşi simţea inima 
zvârcolindu-se de nerăbdare. Îi tremurau genunchii. Îşi 
împreună în faţă foile halatului şi se lăsă pe marginea 
canapelei. Asculta, încordându-şi cu desperare auzul. 
Percepea un zgomot confuz din care se desprindea uneori 
un glas cu timbrul vag cunoscut. Se silea să aleagă vocea 
arendaşului sau pe a avocatului şi nu izbutea, parcă ar fi 
pierdut amintirea lor. 

„Dar dacă nu sunt ei?” îi trecu prin minte ca o 
străfulgerare. 

Simţi o încleştare în inimă atât de dureroasă, că vru să 
ţipe. În clipa aceea însă auzi foarte desluşit nişte paşi 
bocănind grăbit în vestibul. Apoi uşa se deschise furtunos, 
parc-ar fi sărit din ţâţâni şi în faţa ei apăru un ţăran tânăr, 
voinic, osos, cu căciula neagră, înfundată ţanţoş într-o 
parte, cu ochii negri, încruntaţi, cu laibărul negru peste 
cămaşa lungă, cu nişte bocanci grei în picioare. Trântind 
uşa, Petre Petre se proţăpi înaintea Nadinei: 

— Cucoană, de ce.? 

Glasul i se curmă brusc ca şi când o mână furioasă i s-ar fi 
înfipt în beregată. Nadina, în primul moment de spaimă, a 
început gestul de a se scula în picioare. Genunchii însă n-au 
rezistat, încât la mijlocul mişcării a căzut înapoi pe 
marginea divanului. Aripile neglijeului atunci s-au desfăcut, 
dezvelindu-i sânii, pântecele, picioarele, fără ca ea să-şi mai 
dea seama. Ochii ei îngroziţi priveau pe ţăranul care 
năvălise în camera ei. Într-o frântură de secundă i se păru 
cunoscut, îşi reaminti ca este vizitiul care a plimbat-o cu 
sania când s-au speriat caii, şi cât a impresionat-o atunci 
forţa lui neobişnuita şi siguranţa lui liniştită, apoi că totuşi 
acuma tocmai acelaşi om a venit s-o omoare. În aceeaşi 
vreme îi auzea întrebarea răcnită şi îi vedea ochii. Observă 
în clipa următoare că i se îneacă glasul şi în privirea lui o 
strălucire nouă în locul încruntării. Strălucirea aceasta 
lacomă şi tulbure a remarcat-o de atâtea ori în ochii mai 
tuturor bărbaţilor şi totdeauna a măgulit-o, socotind-o ca 


dovada cea mai sigură a pasiunilor ce le deşteaptă 
frumuseţea ei. Privirea ţăranului o ardea ca o flacără. O 
simţea cum i se plimbă pe corp şi deodată înţelese ca corpul 
i-e dezvălit. Sări în picioare strângându-şi halatul pe piept şi 
strigând disperată: 

— Ce vrei să faci? Ajutor! Nu! Ajutor! 

Petre tălmaci strigătul ei ca o chemare. Sângele îi fierbea 
în vine şi-i roşise toată faţa, până şi bulbii ochilor. Nu mai 
vedea nimic afară de figura ei îngrozită şi cu atât mai 
ispititoare, şi de haina albă, uşoară, sub care îi zărise 
carnea. Întinse instinctiv braţele cu mâini mari, noduroase, 
ca şi când ar fi vrut să oprească o pornire ce nu se mai 
poate înăbuşi, bâlbâind neputincios: 

— Apoi. de ce. să nu. te. 

Nadina dădu să fugă spre cealaltă fereastră. O mânecă a 
halatului atinse o mână întinsă a lui Petre. Degetele o 
înşfăcară singure. 

— Lasă-mă, lasă-mă! Ajutor! Nu! striga Nadina, zbătându- 
se să-şi smulgă mâneca din mâna lui. 

Deodată simţi braţul lui vânjos cuprinzându-i mijlocul. Cu 
o lunecare de şopârlă se smulse din haină, lăsând-o în 
mâinile lui, iar ea, goală, alergă în colţul dinspre sufragerie 
şi se piti după speteaza unui fotoliu. Lucirea mată a trupului 
ei stârni mai aprig pornirea bărbatului. Zvârli haina ce-o 
ţinuse în mâini parcă i-ar fi oferit-o să se îmbrace şi se 
apropie de fotoliu cu braţele deschise ca la un joc de-a 
ascunselea. 

— Nu te-apropia! Ajutor! Ce vrei să faci?! ţipa Nadina cu 
capul deasupra spetezei, urmărindu-i mişcările cu ochii 
holbaţi de spaimă. 

Când Petre ajunse lângă fotoliu, Nadina ţâşni din 
ascunzătoare să treacă spre uşa vestibulului şi pe acolo 
afară. Braţul lung al lui Petre îi aţinu calea şi-i încolăci 
mijlocul. 

— Lasă-mă! Ajutor! 


Petre o ridică în sus ca pe o păpuşă şi o întoarse cu faţa 
spre dânsul, cuprinzându-i cu celălalt braţ picioarele peste 
şolduri. Îşi lăsă capul pe spate ca să-şi înalțe privirea spre 
ochii ei. Nadina, zvârcolindu-se, întâlni privirea aprinsă şi-i 
văzu obrajii inundaţi de o bucurie mare. Începu să-l 
izbească cu pumnii peste faţă, peste cap, îi smulse căciula 
şi-l lovi peste ochii în care pofta ardea ca o vâlvătaie. El 
răbdă loviturile ei ca nişte mângâieri până ce, luându-şi 
seama, îşi ascunse obrajii pe pântecele ei. Nadina nu 
simţise mâinile aspre care-i strângeau şoldurile şi mijlocul, 
dar acuma simţea cum îi zgârie pielea mustăţile şi buzele 
lui fierbinţi. Zbătându-se necontenit, corpul ei alunecă uşor 
în jos până ce gura ţăranului ajunse să se scufunde între 
sânii ei mici şi rotunzi. Buzele lui însetate se opriră 
deasupra unuia, mozolindu-l pătimaş câteva clipe şi, în 
sfârşit, dinţii muşcară ca într-o piersică pârguită. 

— Mă doare! Ajutor! Dă-mi drumul! ţipa Nadina, începând 
iarăşi să-l izbească peste cap. 

Atunci băgă de seamă că Petre, strângând-o şi sărutând-o, 
se retrăsese până aproape de divanul cu plapuma boţită de 
pe care se sculase ea adineaori. Şi, fără a-şi fi ridicat faţa 
dintre sânii ei, călăuzit numai de lăcomia instinctului, o 
aşeză încet pe spate, de-a curmezişul canapelei, 
încolăcindu-i mijlocul cu un braţ, iar cu celălalt sprijinindu- 
se. Nadina îşi înfipse degetele în părul lui, zgâlţâind cu 
furie. Deodată simţi mâna lui grea ca un mai între pulpele ei 
lipite, despărţindu-le şi făcând loc genunchilor lui. Aceeaşi 
mână îi pipăi o clipă pântecele cu mişcări aspre. Nadina se 
zvârcolea neputincioasă sub greutatea bărbatului, 
legănându-şi capul pe dunga canapelei: 

— Nu vreau! Ajutor! Ajutor! 

Petre îşi ridică atunci capul dintre sânii ei şi mormăi 
răguşit: 

— Stai binişor. Stai, că doar nu te mă. Uite-aşa! 

Nadina avu o cutremurare dureroasă. Se mai zbătu câteva 
clipe, apoi ţipetele ei deveniră tot mai slabe, iar mâinile ei 


loveau numai ca nişte aripi plăpânde. Apoi scâncetele ei se 
transformară în gemete sacadate, dominate, şi acelea, de 
gâfâiturile flăcăului. Cu ochii strânşi şi gura întredeschisă, 
capul Nadinei se legăna mereu, în timp ce braţele ei 
încolăceau inconştient gâtul bărbatului care-i răscolea toată 
fiinţa într-o înfiorare ameţitoare. Se simţea pătrunsă de o 
bucurie atât de intensă, parcă s-ar fi împărtăşit dintr-o 
taină necunoscută, amară şi dulce, mai presus de toate. 

Rămase istovită cu faţa-n sus, nemişcată, cu pleoapele 
închise. Deodată, glasul lui Petre, puţin batjocoritor, răsună 
ca dintr-o depărtare mare: 

— Apoi vezi, cucoană, degeaba ai ţipat şi te-ai zvârcolit, că 
doar nu te-am. 

Nadina se ridică, parcă s-ar fi trezit dintr-un coşmar. Îşi 
înveli goliciunea cu cămaşa de noapte ce-i era la îndemână 
şi-şi acoperi faţa cu mâinile, simțind numai o scârbă infinită 
de corpul pe care şi-l adorase. 

Petre îşi luase căciula de jos şi o înfundase în cap. Stătu o 
clipă examinând pe Nadina, parcă de-abia acuma ar fi 
văzut-o mai bine. Murmură în sine cu o ridicare de umeri: 

— Cucoană, necucoană. 

Apoi adăugă cu un glas care se silea să fie poruncitor: 

— Dacă ţi-e dragă viaţa, cuconiţă, să fugi! Ai auzit? Să fugi 
îndată, altfel. 

Nadina se uită la dânsul, ca şi când n-ar fi înţeles, fiindcă, 
apărându-şi trupul, a uitat primejdia adevărată. Din 
înfăţişarea lui se dumeri, îşi aduse aminte şi zise scâncit: 

— Unde să fug? Scapă-mă! Ce să fac? 

Petre nu voia să se înduioşeze. Repetă mai aspru: 

— Fă ce te-o îndrepta Dumnezeu, cucoană, numai nu 
zăbovi deloc. 

leşi morfolindu-şi sfârşitul. Nadina îi auzi bocancii pe 
duşumele. Îşi căută ciorapii, bălăbănind cu mâna lângă 
canapea şi şoşăind din buzele uscate, parcă ar fi vorbit cu 
cineva: 


— Trebuie să plec. Unde să plec? Doamne, Doamne, unde 
să plec? 

Platamonu, ieşind azi-noapte, ca în toate nopţile, să dea o 
raită prin curte, a văzut lumina focului spre răsărit. Şi-a zis 
că trebuie să fie în Teleorman, la graniţa judeţului, sau 
poate la Izvoru. În orice caz era semn că răzmeriţa se 
apropie şi mâine-poimâine va izbucni şi pe aici. Hotări deci 
că vor profita şi ei de plecarea Nadinei şi se vor agăța de 
maşina ei până la Piteşti. Era cât p-aci să scoale pe nevastă- 
sa, să se sfătuiască ce să ia de prin casă afară de bani şi 
bijuterii. 

Azi-dimineaţă a deşteptat mai devreme şi pe Aristide, care 
obişnuia să doarmă până spre amiazi. Aristide s-a cam 
bosumflat că i-a stricat somnul cel mai dulce şi l-a ironizat 
ca a ajuns şi dânsul fricos ca avocatul Stavrat care, de când 
a venit, numai într-un tremurici o duce. Totuşi s-a sculat 
fiindcă în realitate lui îi era mai frică şi parada doar, ca să-şi 
dea aere eroice şi să se facă mai interesant în faţa tatălui 
său de a cărui dragoste profita şi abuza în toate felurile. 

Pe la şapte erau toţi trei gata de drum. Olimp Stavrat 
barem se pregătise de aseară şi dormise îmbrăcat, ca să nu- 
Il surprindă un eventual atac nocturn. Fireşte, Platamonu se 
ferise să vestească pe cineva dintre slugi sau argaţi, să nu 
meargă cumva vestea prin sat şi să se alarmeze ţăranii ori 
să se încurajeze la tulburări. După ce vor fi plecat se va 
întâmpla ce-o vrea Dumnezeu. 

La opt jumătate, pe când se impacientau că Nadina nu 
soseşte, desigur pentru că n-a renunţat la lenevie şi 
cochetărie nici în momentele acestea de pericol, se 
pomeniră cu Dumitru Ciulici. După un minut de 
consternare, avocatul Stavrat îşi exprimă indignarea că 
„cucoana asta are sa ne nenorocească pe toţi”, adăugând că 
de ce n-a venit şi dumneaei cu căruţa acestui om de omenie, 
că nu i-ar fi căzut deloc boieria, în loc să oblige pe toată 
lumea să aştepte acuma cine ştie cât până ce se vor năpusti 
ţăranii asupra lor să-i masacreze. Aristide propuse să 


meargă repede Dumitru cu careta şi s-o aducă încoace, iar 
până atunci să se pregătească trăsura cu care apoi să plece 
cu toţii la Costeşti. Platamonu găsi însă mai cuminte să se 
îmbarce îndată în trăsura cea mare, să treacă prin Lespezi, 
s-o ia pe Nadina şi de acolo să iasă prin Cantacuzu în 
şoseaua judeţeană, care e sigură şi probabil păzită de 
jandarmi sau armată. Porunci deci să puie caii imediat. 


Stăteau cu toţii în cerdac, aşteptând să iasă trăsura şi 
cerând în răstimp de la Dumitru Ciulici amănunte. Doamna 
Platamonu se mai învârtea prin casă, plângând şi dând 
mereu în grija slujnicelor să ia seama şi să-i apere lucrurile, 
că pe urmă nici ea n-are să le uite pe ele. Dumitru, 
învârtind căciula în mâini, tocmai spunea lângă scară că 
lespezenii sunt liniştiţi şi le pare rău că se amână mereu 
muncile, când o ceată de vreo patruzeci de ţărani năvăli pe 
poartă cu mare gălăgie, câţiva învârtind nişte beţe în aer. 
Cei trei încremeniră pe scaune. Într-o clipire oamenii 
înconjurară cerdacul strigând, suduind, învălmăşindu-se, 
parcă fiecare ar fi vrut să ajungă mai în faţă. Dumitru 
singur rămăsese cu capul gol în mijlocul mulţimii mânioase. 
Argaţii ieşiră de prin grajduri, privind miraţi. Vizitiul apăru 
cu caii să-i înhame la trăsura scoasă din şopron. 

Platamonu se reculese, se sculă în picioare şi întrebă cu o 
mutră nedumerită şi prietenească: 

— Da ce-i, oameni buni? Cine v-a supărat? 

Zeci de glasuri răspunseră deodată, răcnind care de care 
mai vârtos. Erau sudălmi, şi ocări, şi ameninţări, toate 
topite într-un vacarm asurzitor, din care nu se înțelegeau 
decât frânturi de vorbe murdare. Platamonu îşi rotea ochii 
holbaţi peste feţele strâmbate de furie şi recunoştea ţărani 
din Amara, din Lespezi şi din Gliganu. Îşi opri privirea 
asupra lui Chirilă Păun, care era mai în faţă, alături de 
fratele învățătorului Dragoş, şi-i zise cu blândeţe: 

— Spune tu, Chirilă, care e necazul şi ce poftiţi de la noi, 
că tu ştii mai bine că eu nu mă codesc niciodată să. 

Chirilă Păun începu cu glasu-i moale, obişnuit, şi vorbind 
urcă cele patru trepte ale cerdacului, sprijinindu-se în băţul 
nou, încă verde, ce-l avea în stânga: 

— D-apoi ce poftesc dumnealor au să-ţi spuie singuri, că 
au gură, dar eu am o răfuială mai veche pentru Gherghina 
cu tâlharul ăsta, care. 

Ajunse în cerdac şi, când rosti vorba „tâlharul”, se repezi 
la Aristide, care şedea aiurit şi cu un zâmbet nepriceput pe 


buze, şi-i trăsni peste obraz o palmă atât de zdravănă, de 
plescăi, parc-ar fi dat cu o lopată. 

— Nu da, Chirilă! apucă să strige Platamonu. 

În clipa aceea, însă, ţăranii tăbărau peste ei cu pumnii şi 
cu picioarele, tăvălindu-i pe duşumelele cerdacului. 
Avocatul Stavrat ţipa desperat: 

— Nu mă omorâţi, fraţilor! Eu nu-s de aici! Aoleu! 

Din casă izbucniră strigătele doamnei Platamonu şi ale 
femeilor, care se amestecau în zgomotul loviturilor şi al 
răcnetelor. Încaierărea ţinu numai câteva momente. Apoi 
răsună glasul lui Nicolae Dragoş, ca o poruncă: 

— Ho! Opreşte! Lasă-l, nea Chirilă! Staţi, măi oameni, că 
noi n-am alergat până aci pentru niţică bătaie! Nu mai da în 
el, băiete, n-auzi? Pe grecoteiul ăsta am venit să-l jugănim, 
ca să nu mai poată sări pe fetele şi nevestele oamenilor! 

Urmă o secundă de zăpăceală. Unele glasuri întrebară 
„ce-a zis”, altele strigară „vrea să-l jugănească”, iar alţii 
urlau „dar mai bine să-l omoare, că nu-i nici o pagubă”. 
Aristide, uluit mai mult de năvala de lovituri ce se abătuse 
asupra lui, îngrămădit printre bocancii şi opincile ţăranilor, 
se gândea cum s-ar putea furişa mai la o parte şi apoi să se 
facă nevăzut. Platamonu însă începu să zbiere îngrozit: 

— Ilartă-l, Chirilă! Oameni buni, fie-vă milă! Măi Nicolae, 
iartă-l şi tu! 

Nu-l asculta nimeni. Cineva strigă: „Luaţi seama cu cei 
bătrâni!” Alţii adăugară: „Faceţi loc! La o parte!” 

Nicolae Dragoş apucă de un picior pe Aristide, care 
izbutise să se strecoare puţin mai departe, şi-l trase la 
mijloc, întorcându-i cu faţa în sus. Pe urmă strigă ca un 
căprar când împarte corvezile: 

— Aideţi, voi, Terente cu Vasilică, ţineţi-i mâinile, tu Costică 
şezi pe el să nu se mişte, voi ţineţi-i de picioare, aşa! Ţineţi 
bine, băiete! Hai, nea Chirilă, hai, scoate cuțitul, c-ai jugănit 
destui porci şi eşti meşter! 

EI însuşi începu să descheie pantalonii lui Aristide care, 
dându-şi acuma seama ce i se pregăteşte, răcnea din 


răsputeri. 

— la răsfiraţi picioarele, băieţi! strigă Chirilă Păun, 
îngenunchind tacticos cu cuțitul în dreapta. Ţine bine! 

Ţăranii se îngrămădeau roată, privind cu ochii lacomi 
spectacolul. Platamonu se aruncă nebuneşte între dânşii: 

— Nu tăia, Chirilă! Aoleu! Omorâţi-mă pe mine, măi 
oameni. Aoleu! 

Câteva braţe îl opriră pe loc, câţiva pumni îl izbiră, iar din 
mijlocul cercului glasul lui Chirilă rosti cu imputare: 

— Uite, aşa mă jeluiam şi eu când mi-am văzut pe 
Gherghina cu burta plină şi hoţul ăsta râdea şi mă 
batjocorea! 

Aristide scoase atunci un urlet de zăngăniră geamurile: 

— Ajutor! Ajutor! Aoleu! Tată, nu mă lăsa! 

În vreme ce vaietele lui de durere se îngroşau şi răguşeau 
şi se transformau în grohăituri şi apoi în gemete cu 
sughiţuri, Chirilă Păun tăia şi vorbea liniştit, parc-ar fi 
operat un purcel: 

— Taci, cocoşelul tatii, taci, că ţi-ai bătut joc destul de 
muierile noastre, de-acu să mai stai şi cuminte. Ehei, cum 
m-a usturat inima pe mine toată iarna, şi m-am plâns, şi m- 
am zbătut pe la toţi oamenii. 

Nicolae Dragoş, întunecat, se uita şi bombănea şi din când 
în când arunca ochii spre Platamonu care, mai deoparte, se 
zvârcolea în mâinile ţăranilor, hohotind de plâns. 

— Na, gata, uite-le! făcu Chirilă, ridicându-se. 

— Pune.-i-le pe piept, nea Chirilă, să-şi facă tocană din ele! 
zise gros Nicolae Dragoş, întorcându-se cu scârbă. 

Câteva râsete izbucniră, apoi strigăte ş-apoi gălăgia, care 
se potolise un răstimp. Aristide rămăsese întins pe 
duşumele, gemând. Arendaşul se smulse dintre ţăranii ce-l 
ținuseră şi se aruncă la fiul său: 

— Dragul tatii, dragul tatii. Of, tâlharii! 

Chirilă Păun cobori cu Nicolae în curte, iar ceilalţi îi 
urmară, lărmăluind în neştire. Platamonu însă se dezmetici 
brusc, chemă pe nevastă-sa, care leşinase de câteva ori de 


groază, îi spuse că trebuie să plece imediat cel puţin la 
Costeşti, la un medic, altfel se prăpădeşte băiatul. Pe urmă, 
cu o sforţare desperată, ridică pe Aristide de jos, îl luă în 
braţe ca pe un copil mic şi porni cu el printre ţăranii 
gălăgioşi, care totuşi se dădură la o parte şi-i făcură loc, să 
traverseze ograda până la trăsura pregătită de adineaori 
lângă care vizitiul se învârtea uluit. Şi păşind greu, cu 
feciorul în braţe, urmat de doamna Platamonu şi de două 
servitoare bătrâne, arendaşul strigă: 

— Mitrofane, repede, caii, să plecăm la spital, că moare 
băiatul! Oamenii, auzindu-l şi văzându-i, se mai liniştiră, ca 
şi când i-ar fi mişcat durerea părintelui. Numai Dragoş 
bufni cu aceeaşi ură dispreţuitoare: 

— Duceţi-vă, duceţi-vă, că poate să i le puie la loc doftorii! 

Nu mai râse nimeni. Toţi se uitau cum se aşează arendaşul 
în trăsură, ţinând mereu pe braţe pe Aristide, cum îi 
înveleşte doamna Platamonu şi cum apoi se urcă pe capră, 
lângă vizitiu, cum Dumitru Ciulici şi cele două slujnice se 
sileau să le fie de ajutor. Apoi caii porniră spre poartă. 
Trecând pe lângă grupul de ţărani, Platamonu, cu ochii 
plânşi şi glasul amărât, strigă: 

— Lasă, Chirilă, că Dumnezeu e sus şi are să te bată mai 
rău de cum m-ai lovit tu pe mine! 

— Până la Dumnezeu m-aţi pedepsit voi destul! răspunse 
Chirilă Păun. 

— Mama voastră de grecotei! sudui printre dinţi Nicolae 
Dragoş. 

Trăsura ieşi uruind pe poartă. După câteva clipe Nicolae, 
mai răcorit, zise: 

— Acu noi am isprăvit ce-am avut de isprăvit şi ne putem 
întoarce acasă, că mai avem şi alte treburi! 

Un vlăjgan, nemulţumit, îl înfruntă: 

— Da noi cum rămânem, măi vere? Că doar nu ne-am 
ridicat noi numai ca să puteţi jugăni pe feciorul grecului! 

— Cum, băiete, noi să vă învăţăm ce să faceţi dacă aţi 
scăpat de ciocoi? se înfurie Dragoş. Voi n-aveţi cap şi minte? 


Ori sunteţi copii de ţâţă? Hai, nea Chirilă! Haideţi, măi 
oameni, care sunteţi din Amara, că noi om şti ce să facem şi 
nu i-om întreba pe dânşii! 

— Aşa-i, aşa-i! făcură câteva glasuri. Umblaţi sănătoşi, că 
nici noi n-om sta de pomană! 

Totuşi, după ce se depărtară amăranii, rămaseră în curtea 
conacului, încurcaţi, încât unul chiar exclamă: 

— Ce-a fost asta, măi creştini? 

Apoi deodată, parcă s-ar fi mâniat că nu sunt în stare să 
facă nimic, începură să strige care de care, să înjure, să se 
îndemne: 

— Puneţi-i foc, măi, ca la Ruginoasa! Staţi, măi, să nu 
plecăm cu mâna goală! De ce foc, fraţilor, mai bine să ne 
luăm fiecare, că-s pline hambarele! Dumnezeu şi Maica 
Precista! Hai, băieţi, nu pregetaţi! Ce ţi-e frică, loane, că nu 
mai sunt boieri! 

Unul năvăli spre cerdac unde slujnicele dereticau 
lăcrimând. Ceilalţi, ca oile, năvăliră după el. Femeile fugiră 
în casă cu ţipete de spaimă. De pe uliţă soseau mereu alţi 
ţărani care prinseseră de veste că se strânge lumea la 
curte. Cei pătrunşi în casă se înverşunau lărmăluind şi 
spărgând, ca şi când s-ar fi luptat cu nişte duşmani de 
moarte. Câte unul ieşea încărcat cu cine ştie ce lucruri care 
i s-au părut lui mai de preţ şi pleca să le ducă acasă, chiuind 
de mulţumire, grăbit să se întoarcă, să mai aleagă ceva 
până nu se prăpădeşte tot. Prin ogradă adulmecau cei 
veniţi în urmă, iar mulţi dădeau târcoale hambarelor. 
Conacul deveni curând un furnicar de bărbaţi, femei, copii, 
toţi îngrijoraţi să nu le ia alţii înainte la împărţire. 

În răstimp, avocatul Stavrat, după vijelia de pumni care-l 
ameţise de tot în primul moment, profitând de vălmăşeala 
ce a urmat în jurul tânărului Platamonu, s-a furişat în casă 
şi de acolo, pentru că cunoştea suficient distribuirea 
ieşirilor (le studiase în aceste două zile tocmai în vederea 
eventualităţii care s-a realizat acuma), trecând prin 
bucătărie, a ajuns în dosul clădirii, într-o curticica de 


serviciu. Deşi aiurit de lovituri şi tăvăleală, a avut prezenţa 
de spirit să nu se ascundă prin vreo dependinţă a conacului, 
cum îi trecuse întâi prin minte, ci a escaladat gardul de 
uluci dinspre grădina de zarzavaturi şi a pornit curajos 
peste câmp să iasă în şosea, prin dosul caselor sătenilor. 
Niciodată n-ar fi crezut ca, la cincizeci şi şase de ani, să fie 
capabil de sforţări fizice atât de extraordinare. Nici nu-şi 
mai aducea aminte că suferă puţin de cord, că are un 
început de astmă, că medicul i-a interzis să alerge. Păşea ca 
un vânător de munte prin brazdele năclăite, prin ochiuri de 
bălți, adus puţin de spinare, să nu-l observe cineva, 
asudând şi cu un sentiment de fericire care îi înnoia mereu 
puterile, în sfârşit ultima casă! îl ispitea gândul să se 
oprească, să răsufle şi să-şi usuce puţin năduşeala, dar îşi 
birui prudent lenea şi continuă marşul în diagonală, ca să se 
apropie de şosea. Deodată zări o trăsură. O recunoscu, 
începu să strige. Glasul i se pierdea în uruitul roţilor. Îl 
cuprinse o clipă deznădejdea. Dacă se va întâlni pe drum cu 
vreo ceată de ţărani? Trăsura se depărta în galopul cailor. 

„Ce tâmpiţi şi ţăranii! îşi zise dânsul cu amărăciune. Se 
năpustesc asupra arendaşului să-l omoare şi pe urmă îl lasă 
să plece cu trăsura. Dacă ştiam, rămâneam şi eu pe loc şi 
nu mă mai chinuiam prin hârtoapele astea!” 

— Trebuie să plec numaidecât! murmură Nadina 
necontenit, îmbrăcându-se cu o grabă desperată, ca şi când 
s-ar fi aprins casa. Unde mi-e pălăria? A, trebuie să plec! 

Îşi adună micile obiecte de toaletă, şi ceasornicul şi câteva 
mărunţişuri, le înfundă în poşeta de piele roşie cu 
monograma de aur. Trecând pe lângă oglindă, îşi aruncă 
ochii fără să vrea şi se înfioră văzând o figură străină, 
parcă. 

— O, săraca de mine! bâlbâi pierdută. Şi toate astea numai 
pentru că. A, să plec repede, să. 

Petre trecuse din vestibul în cerdac şi coborâse în curte 
unde, între timp, se mai adunaseră alţi lespezeni. Toader 
Strâmbu se hărţuia cu muierea lui Dumitru Ciulici din 


pricina Ilenei, care tot dădea să intre în casă, la cucoana ei, 
iar Toader îi tot aţinea calea, ba o dată i-a făcut şi vânt, de 
fata a început să bocească. 

— Bine că vii, Petre, că erau să mă sfârtece muierile! zise 
Toader cu un râs larg. Da ştiu c-ai stat şi tu, Petrică! Ori nu 
te-a mai lăsat cucoana să ieşi când a dat de bine? 

— Ia taci, măi Toderiţă, nu te mai porcăi! se încruntă 
flăcăul. Că doar eşti om, nu câine! Am muştruluit-o eu de 
ajuns, n-ai grijă tu. Uite-acu pleacă şi ne lasă, şi moşie, şi 
tot! 

— Bună treabă! făcură vreo doi lespezeni. 

Toader Strâmbu însă se roşi deodată: 

— Da ce, măi Petrică, aşa ne-a fost vorba? Apoi d-aia mi- 
am tocit eu picioarele până aci? 

— Dar tu ce vrei, Toderiţă? întrebă Petre. 

— Parcă ziceai că ne-a batjocorit destul şi. 

— Pe tine te-a batjocorit, ori pe mine? 

— Dacă tu te laşi, treaba ta! urmă Toader mai înfocat. Dar 
eu sunt văduv, mă, şi stătut şi. Na, Ilie, ţine-mi. adăugă 
brusc, întorcându-se către Ilie Cârlan şi agăţându-i de braţ 
toporul. Că n-am să mă iau eu după alţii care. 

Se repezi bodogănind în cerdac şi dispăru în casă. Ileana, 
îngrozită, apucă pe Petre de mânecă: 

— Petrică, nu-l lăsa, că vrea s-o omoare! 

— Da fire-ar ai dracului dacă nu m-ascultă, mormăi flăcăul, 
stăpânindu-se. Că eu i-am spus şi. 

În clipa când Toader pătrundea în vestibul, Nadina, 
îmbrăcată, cu poşeta în mână, ieşea din odaia de dormit. 
Zărind-o, ţăranul se îndreptă spre ea, zicând cu o glumă 
batjocoritoare: 

— Unde pornişi, porumbiţă frumoasă? Stai, dă-mi şi mie o 
guriţă! 

Nadina ezită un fragment de moment, apoi ţâşni ca o 
săgeată în salon şi închise uşa cu cheia. Întărâtat, Toader, 
fără a mai încerca clanţa, puse umărul în uşă şi o împinse 
înlăuntru. 


— Ajutor! Ajutor! ţipă Nadina cu ochii ieşiţi din orbite. 

— Nu-ţi plac, cucoană, ai? rânji Toader. Lasă, că tu îmi 
placi mie! 

O trânti jos, îi ridică fustele-n cap. Cu o supremă sforţare 
Nadina mai răcni: 

— Ajutor! Ajutor! 

— Nu zbiera, putoarea dracului! mormăi ţăranul, 
înfigându-i mâinile în beregată. 

Glasul Nadinei se stinse, parcă I-ar fi smuls din rădăcină. 
Peste câteva minute Toader Strâmbu reapăru în cerdac, cu 
poşeta Nadinei ascunsă în buzunarul sumanului, cu un 
rânjet de mulţumire pe faţă. Îşi luă toporul de la Ilie, zicând 
cu un glas hârâit: 

— Hai, du-te şi tu, Ilie, că poate să mai fie caldă! 

Oamenii îl priveau cu o curiozitate speriată. Ileana însă 
izbucni: 

— Aoleu, să ştiţi c-a omorât pe coniţa! Ucigaşule! 
Ucigaşule! 

— Aoleu! făcu şi Petre. N-oi fi făcut una ca asta, loderiţă? 

Toader Strâmbu răspunse liniştit: 

— Ba a murit ca un pui de găină, zău aşa! Cum am strâns- 
o niţel să nu urle, cum n-a mai suflat. 

— Aoleu! făcu Petre iarăşi, mai abătut. Rău ai făcut, 
Toderiţă, că de-acuma. 

Țăranul se uită la Petre, apoi la ceilalţi cu o mirare ce se 
schimba treptat în indignare şi în mânie. Pe faţa-i lătăreaţă, 
ţepile nerase de cine ştie când se burzuluiau, ochii mici, 
înfundaţi în cap, însângeraţi, scânteiau ca doi cărbuni 
aprinşi peste care suflă un vânt năprasnic. Începu să urle ca 
o fiară scoasă din minţi, mişcându-se de ici-colo, parcă ar fi 
călcat cu tălpile goale pe jăratic, gângăvind şi spumegând: 

— Da ce-i dacă a murit? Dar muierea mea cum a murit de 
nemâncare cu zilele şi că nici n-am putut-o duce la doftor? 
Sărit-a vreun ciocoi că de ce-a murit nevasta lui Ioader 
Strâmbu? Că şi azi mai sunt dator şi la oameni, şi la popa 
pentru înmormântare, şi-s cu copilaşii flămânzi, şi-s fără o 


palmă de loc, şi-s stors de vlagă, şi muncesc până-mi sar 
ochii, şi n-ajung să-mi hrănesc copiii. Şi voi vă supăraţi că i- 
am făcut de petrecanie în loc să săriţi cu toţii s-o scuipaţi, 
aşa moartă, că ea de bine şi de huzureală a venit, să nu ne 
lase nouă pământul şi să-l dea la ciocoii ei. Dar eu îi omor 
pe toţi. care-mi pică în drum îi dau cu toporul. să nu mai 
rămâie picior de ciocoi, să le piară viţa şi sămânţa! 

Învârtea toporul deasupra capului. Glasul răguşit avea 
izbucniri de trâmbiţă spartă: 

— Destul am râăbdat şi-am suferit. Acu vreau să mă 
răcoresc! Trebuie să beau sânge de ciocoi, altfel îmi ard 
bojocii! 

Se repezi cu toporul la ferestrele conacului. Geamurile şi 
cercevelele se risipiră ţăndări, pe rând. Ceilalţi ţărani, 
molipsindu-se îndată de furia lui distrugătoare, se năpustiră 
şi ei, cu ce le cădea în mână, să spargă ori să dărâme ceva. 
Muierea lui Dumitru ţipa şi-şi smulgea părul că-i vor 
prăpădi şi lucruşoarele ei; în aceeaşi vreme Ileana dădu 
fuga în casă, să vadă şi ea ce s-a întâmplat cu coniţa 
Nadina. Pavel Tunsu ochise dintru început automobilul. 
Descoperise într-o magazie un târnăcop, se apucă să 
izbească în maşină cu atât mai mânios, cu cât nu izbutea să 
sfărâme destul de iute şi de vizibil. Când însă băgă de 
seamă că a spart rezervorul de benzină, lăsă jos târnăcopul, 
smulse o mână de fân din podeţul de lângă şopron, făcu un 
şomoiog, se scotoci prin buzunare până găsi un chibrit, 
aprinse binişor fânul, aşteptă niţel să ardă cu flacără şi pe 
urmă îl aruncă sub automobil, pe băltoaca ce se scursese 
între timp. O flacără albăstruie învălui deodată maşina, se 
ridică până la acoperişul de şiţe, se prelinse în podurile cu 
fân de alături. În câteva clipe acareturile erau cuprinse într- 
un nor uriaş de fum din care ţâşneau limbi galbene în 
răsuciri neliniştite. 

— Foc! Foc! izbucniră oamenii cu o bucurie sălbatică. 

— Uiuiu, cum îmi încălzeşte inima! răcni Toader Strâmbu 
cu faţa jilavă de sudori, alergând spre acareturile aprinse, 


parc-ar fi vrut să se arunce-n foc. 

Lângă cerdac, Petre Petre rămăsese zăpăcit, uitându-se ca 
prin vis la lumea ce viermuia prin curte. Numai într-un 
târziu văzu că nici Matei Dulmanu nu s-a clintit din loc. 

— Măi Petrică, ia să scoatem pe cucoana din casă, că dă 
focul peste dânsa şi-ar fi mare păcat să ardă în flăcări. 

— Că bine zici, nea Matei, aprobă repede Petre. Că 
oamenii şi-au pierdut de tot minţile! 

Tocmai atunci Ileana ieşea din casa primejdiilor, ţinând în 
braţe pe Nadina, învelită într-un cearşaf alb. 

Drapelul părea în doliu. Când veni, joi dimineaţa, pe la 
zece, la redacţie, Titu Herdelea nu văzu nici măcar pe Roşu 
la faimosul birou încărcat de ziare. Află, ce-i drept, că a fost 
şi a plecat adineaori, lăsând vorbă că se întoarce într-o 
jumătate de oră. 

Tânărul Herdelea întârziase pentru că trecuse pe la 
Interne, la Modreanu, după informaţii despre Argeş, cum 
promisese ieri lui Grigore Iuga. N-a aflat nimic. De altfel 
aseară Grigore a vorbit la telefon cu directorul prefecturii 
de la Piteşti, care i-a spus că prefectul Boerescu e tocmai 
prin judeţ şi aşteptat să sosească în cursul nopţii, că 
deocamdată e linişte şi nu s-au semnalat nicăiri tulburări, 
deşi pericolul contaminării e mare din pricina vecinătăţii cu 
nebunia din leleorman. Titu l-a căutat ieri toată după- 
amiaza şi de-abia seara l-a găsit la Predeleanu. Grigore s-a 
scuzat cu gluma că, totdeauna când vrea să-l găsească 
sigur, să întrebe întâi la casa Predeleanu, fiindcă în vremea 
din urmă mai mult stă aici decât acasă. Herdelea a zâmbit; 
cam observase el că, în afară de prietenia lui Predeleanu, 
ochii frumoşi ai domnişoarei Olga Postelnicu nu sunt chiar 
străini de asiduităţile tânărului luga. 

Pe Gogu Ionescu l-a întâlnit ieri după-prânz. Şi el 
telefonase la Piteşti. Era mai abătut şi avea ochii mereu 
umezi, parcă o presimţire i-ar fi ros sufletul, oricât încerca 
Eugenia să-l liniştească. 


Fireşte, Titu Herdelea îşi împărţise timpul aşa încât să fie 
acasă la cinci, când trebuia să vie Tanţa. A venit foarte 
punctual, şi s-au îmbrăţişat, şi au plâns puţin amândoi de 
bucuria revederii. Lucrurile importante pe care i le 
prevestise în scrisorică nu prea aveau importanţă. Că Jenică 
s-a despărţit de doamna Alexandrescu a treia zi după ce s-a 
mutat Titu, că nu i-a cerut el să îndepărteze pe Titu, ci 
doamna Alexandrescu a vrut să-i rămâie camera, pentru că 
pe Mimi a izgonit-o definitiv bărbatul ei, că doamna 
Alexandrescu a căutat să facă scandal, că a venit la ei şi s-a 
certat cu toţi foarte urât, chiar Tanţei i-a strigat în gura 
mare că s-a tăvălit cu chiriaşul ei, că totuşi Jenică a rămas 
bun despărţit de ea şi s-a logodit îndată cu fata 
subdirectorului, că de altfel Jenică s-a purtat ca un adevărat 
cavaler, dezminţind energic ocările Lenuţei faţă de părinţii 
lui. Titu Herdelea a ascultat cu mult interes toate acestea, 
întâi fiindcă i le spunea Tanţa şi apoi pentru că tot ce-o 
privea pe ea îl pasiona în realitate mai mult ca orice. 
Înduioşat, îi mărturisi că, dacă ar avea o situaţie materială 
cât de cât asigurată, mâine ar lua-o de nevastă şi că, în 
orice caz, ea tot a lui trebuie să fie pentru totdeauna. lar 
drept legământ, de aci încolo, în loc de alte mângăieri, are 
să-i zică numai „mireasa mea”. 

— Venişi, puiule? Bravo! murmură Roşu intrând şi găsind 
pe Titu cu nasul în jurnale. Vasăzică gata, ai? După-amiazi 
avem guvern nou! Şi după ce mai răsfoi câteva gazete: 

— Ai văzut cum au schimbat macazul onorabilii? Acuma nu 
mai e vorba de lupta sfântă a ţăranilor. Acuma sunt numai 
tulburătorii ordinii publice împotriva cărora trebuiesc 
mijloace energice de represiune. Nu ţi-am proorocit eu 
toate astea de-acum trei săptămâni, puiule? Dar să vezi 
curând-curând cum o să puie şi tunurile în bătaie ca să 
sugrume lupta sfântă pe care au glorificat-o până ieri! Nu 
observi? I-au dat zor cu „lupta sfântă” şi cu „să nu curgă o 
picătură de sânge românesc” exact până ieri, adică până în 
ceasul când au fost siguri că vin la putere. Ceea ce 


înseamnă că au dat foc ţării cu premeditare şi fără nici un 
scrupul, căci ruina ţării, pentru ei, n-are importanţă, ci 
numai acapararea guvernului, chiar al unei ţări ruinate. 
Degeaba, sunt odioşi, amice! Eu nu fac politică şi-mi sunt 
indiferente partidele cu aşa-zisele lor ideologii, dar ăştia 
sunt îngrozitori! 

Zbârnâitul telefonului îi întrerupse indignarea: 

— Alo! Da, da, Drapelul! Domnul Herdelea? Aici. Poftim! 

Era Gogu Ionescu care cerea ştiri noi, pentru că azi i-a fost 
imposibil să mai vorbească la Piteşti. Titu îi promise că va 
trece de la Modreanu pe la dânsul. 

— De, bieţii oameni, se frământă şi suferă, pentru că 
domnii ăştia au vrut cu orice preţ să ia guvernul! zise 
secretarul de redacţie iar, parcă întreruperea I-ar fi 
întărâtat. Şi câţi o să mai sufere, şi cât sânge are să mai 
curgă! Că ăştia vor ucide pe ţărani cu aceeaşi dezinvoltură 
cu care i-au îndemnat la răzmeriţă! Ba te asigur că vor găsi 
chiar instigatori ai dezordinilor. Evident, nu pe ministrul 
care a proclamat lupta sfântă. Nu, dragă! Pe tine, pe mine, 
pe vreun învăţătoraş sau preot care nu e în partidul lor, pe 
vreun socialist. 

Iar întrerupse telefonul. Grigore Iuga anunţa că va trece 
să ia pe Titu, să meargă împreună la Interne. Apoi mai bine 
de o oră şi jumătate Roşu îşi revărsă asupra docilului 
redactor toată înţelep-ciunea-i politică. 

Deşi extrem de hărțuit, mai ales cu schimbarea 
guvernului, Modreanu primi pe Grigore luga cu mare 
afabilitate, îi reaminti întâlnirea din tren şi palavrele lui 
Rogojinaru şi pe urmă spuse că i-a parvenit azi-dimineaţă o 
notă telefonică de la Piteşti cum că în cursul nopţii s-a 
semnalat incendierea de către ţărani a unui conac în sudul 
judeţului, cătunul Ruginita sau Ruginoasa, nu s-a putut 
recepta exact numele, fiindcă prefectul, care telefona 
personal, era foarte agitat şi morfolea vorbele. Modreanu 
adăugă că, pentru a avea desluşiri complete în privinţa 
Argeşului, a chemat el acum vreo oră Piteştii şi a vorbit cu 


prefectul, care i-a comunicat că legătura telefonică şi 
telegrafică cu partea de jos a judeţului ori s-a deranjat, ori a 
fost distrusă, aşa că nu are nici o informaţie mai nouă până 
ce îi vor sosi prin eventuali curieri. Prefectul a mai subliniat 
că ştirea despre arderea cătunului Ruginoasa a raportat-o 
cum a primit-o şi el telefonic de la Costeşti, cu toate că el 
personal n-o crede exactă, poate să fi fost vreo farsă de 
prost-gust, deoarece dânsul numai azi-noapte a sosit din 
judeţ şi a constatat tocmai în regiunea respectivă ordine 
perfectă. 

— Prefectul dumneavoastră e o persoană foarte distinsă, 
dar de un optimism excesiv de robust! surâse Modreanu. 

Grigore Iuga îi mulţumi călduros. Mai vorbiră două minute 
despre schimbarea guvernului. Tânărul luga spuse că 
pentru postul de prefect la Argeş ar fi desemnat prietenul 
său, avocatul Baloleanu; cel puţin el o ştie de la Baloleanu 
însuşi. Modreanu cunoştea, fireşte, pe Baloleanu şi socotea 
că ar fi un prefect eminent, tocmai pentru vremurile 
acestea tragice. 

Pe drum Grigore comunică lui Titu că, dacă într-adevăr va 
fi numit Baloleanu, va pleca şi el neapărat spre Amara în 
tovărăşia noului prefect. Mărturisi că e foarte îngrijorat de 
soarta bătrânului. Oprindu-se în faţa Teatrului Naţional, pe 
trotuar, Grigore Iuga îşi consultă ceasornicul şi şopti cu o 
tristeţe amară în glas: 

— Douăsprezece şi jumătate. Doamne, Doamne, ce-o fi 
acuma la Amara? 

Până la amiază toată Amara ştia isprăvile celor ce 
plecaseră de dimineaţă la Lespezi şi la Gliganu. Fireşte, 
trecând din gură-n gură, întâmplările se umflau. Astfel se 
povestea că au fost jugăniţi amândoi grecii, şi bătrânul, şi 
feciorul, că pe grecoaică a omorât-o cu securea un om din 
Gliganu şi că avocatului din Bucureşti i-au tăiat limba 
ţăranii şi apoi I-au izgonit din sat, desculţ şi numai în 
izmene. La Lespezi toţi bărbaţii şi-au bătut joc întâi de 
cucoana cea frumoasă, pe urmă Toader Strâmbu i-a sucit 


gâtul ca unui pui de găină şi a azvârlit-o în foc, iar Pavel 
Tunsu a bătut pe neamţ până l-a lăsat mort lat. Totuşi 
ţăranii s-au întors mai mult răsfiraţi, nu grămadă cum 
porniseră, şi de aceea nu s-a prea băgat de seamă când au 
trecut spre casele lor. Numai Pavel Tunsu a trecut chiuind 
ca un nebun şi pe 'loader Strâmbu I-ar fi văzut cineva cu o 
traistă grea în spinare despre care alţii au aflat c-ar fi fost 
plină cu galbeni şi giuvaiere luate de la cucoana omorâtă. 

Primarul lon Pravilă lăsase azi pe secretar la cancelarie, 
iar el stătu pe-acasă. Ştia toate câte se petreceau în sat, dar 
nu voia să se mai amestece în nici un fel. Aflase că sunt unii 
oameni care şi-au pus în gând să-l bată măr şi să-i aprindă 
casele din ură că i-ar fi năpăstuit cândva. Şi din pricina asta 
socotea cuminte să-i lase pe săteni să-şi facă mendrele, cum 
îi taie capul. De ce să-şi primejduiască dânsul viaţa şi 
averea dacă lumea s-a smintit? O să-i dezmeticească 
curând-curând stăpânirea şi atunci se vor căi amarnic. Până 
atunci el trebuie să joace cu lupii, ca să nu-l sfâşie. 

Secretarul Chiriţă Dumitrescu, plictisindu-se singur în 
toată cancelaria, a chemat înlăuntru cele două străji şi 
dezbătea cu ele întâmplările. Dezaproba şi dispreţuia 
sălbăticiile ţăranilor, şi lua partea boierilor cu entuziasm, 
considerându-se făcând parte din boierime. Avea oglinjoara 
pe birou şi, vorbind, îşi arunca deseori ochii să se admire 
sau să-şi mai aranjeze gulerul şi cravata. 

De la curtea luga până la jandarmerie, după întoarcerea 
de la Ruginoasa şi întrevederea cu bătrânul Miron, 
primarul a avut de dimineaţă o mică ciocnire amicală cu 
Boiangiu, fiecare căutând să treacă asupra celuilalt 
atribuţiile poliţieneşti şi menţinerea ordinii în sat. La 
despărţire, Pravilă a declarat că el se spală pe mâini, că nu 
mai are nici o putere. Plutonierul i-a răspuns cu o înjurătură 
în general şi apoi cu observaţia acră că numai la greu e bun 
jandarmul, încheind ameninţător: 

— Să nu mă scoateţi pe mine din ţâţâni, că pe urmă vă 
împuşc pe toţi ca ciorile, mama voastră de ţopârlani! 


Boiangiu îşi făcea curaj în afară, dar în sineşi era pierit 
rău. Deocamdată socotea să se mai odihnească puţin, 
fiindcă azi-noapte de-abia apucase a aţipi când I-au sculat şi 
acum se simţea frânt de somn. Unde să mai aibă răgaz de 
odihnă? A trebuit să se certe vreun ceas cu Didina, de era 
gata-gata s-o bată dacă nu sărea caporalul. Pe urmă a aflat 
despre plecarea grupului de ţărani spre Lespezi, desigur nu 
cu gânduri paşnice. Pe urmă au venit veştile despre 
isprăvile oamenilor. Şi în sfârşit Lazăr Odudie, vătăşelul 
arendaşului Cosma, adineaori, speriat, că o seamă de 
oameni dau mereu târcoale conacului şi că i-e frică să nu-i 
puie foc. 

Între timp, după ce a isprăvit cearta cu nevastă-sa, a ţinut 
un fel de consiliu de război cu toţi patru jandarmii. Pentru 
că sunt puţini trebuie să se prefacă a ignora dezordinile din 
satele vecine, care s-au petrecut sau care se vor petrece. 
Chiar în Amara vor închide ochii faţă de abaterile mai mici, 
cum au şi făcut de altfel de vreo câteva zile de când se 
frământă mai stăruitor lumea, dar vor împiedica cu energie 
devastările sau incendiile. În caz de nevoie, întreg postul va 
ieşi complet înarmat ca să facă impresie mai puternică. 
Armele însă nu vor fi încărcate, ci se vor încărca la faţa 
locului, de asemenea pentru a speria mulţimea. Dacă, 
Doamne fereşte, s-ar ajunge să fie silit a comanda foc, 
prima oară vor trage peste capetele oamenilor şi numai 
când nici asta n-ar avea rezultatul dorit, se va trage în plin. 
În aşteptare, nimeni nu mai părăseşte postul şi toţi vor fi 
pregătiţi pentru orice eventualitate cu echipamentul şi 
armamentul la îndemână. 

— Măi Odudie, măi, zise Boiangiu vătăşelului reclamant, ia 
seama, că vouă acuma numai a revoluţii vi se năzare cum 
vedeţi doi oameni stând de vorbă, aşa de viteji sunteţi, măi 
Odudie! 

— Dom'le plutonier, eu nu mai răzbesc cu oamenii! făcu 
Lazăr Odudie resemnat. Matale să faci ce vrei, dar eu a 
trebuit să-ţi spun, că pe urmă, când s-or întoarce boierii, să 


nu mă ia pe mine la rost că n-am purtat de grijă avutului 
dumnealor. 

Plutonierul trimise mai târziu pe jandarmul Bogza, care 
era mai dezgheţat, să constate situaţia reală. Bogza aduse 
veşti mai rele. Conacul propriu-zis încă n-a fost atins, dar 
încolo e haram şi oamenii cară fără sfială cu sacii şi cu 
târnele porumb, fasole, grâu, ce se găseşte. Au venit mulţi 
şi din Vaideei la împărţeala pe tăcute. Toate hambarele au 
fost sparte încă de azi-noapte. Un argat i-a spus că pândarii 
arendaşului sunt cei mai înverşunaţi şi că tocmai ei ar fi 
chemat lumea la pradă. De fapt, chiar Odudie pare a se fi 
înţeles cu ţăranii, că lui nu-i pasă ce fac dânşii cu hambarele 
şi cu celelalte, numai de conac să nu s-atingă, dar acuma a 
prins de veste că oamenii umblă să dea foc conacului, sau 
măcar să-l strice şi de aceea a venit să reclame. Acolo totuşi 
nu e multă lume, căci fiecare ia ce doreşte şi pleacă. În 
bătătura cârciumii însă sunt vreo cincizeci, poate şi mai 
mulţi, care stau de vorbă sau complotează. 

Boiangiu se încruntă. Vasăzică nu se astâmpără deloc 
țopâr-lanii? Totuşi, prudent, hotări să-i lase în pace. Dacă nu 
fac tărăboi, de ce să-i stârnească? 

Peste mai puţin de jumătate de ceas un jandarm, care 
stătea prin ogradă, năvăli în biroul şefului, raportând cu 
sufletul pe buze: 

— Dom' plutonier, foc! Arde conacul! 

Şeful ieşi speriat afară. Da, în direcţia conacului lui Cosma 
Buruiană bolboceau nori groşi de fum. Nu mai putea 
rămâne nepăsător. Ar risca să fie trimis în judecata 
Consiliului de Război dacă s-ar afla, şi s-ar afla cu 
certitudine, că jandarmii nu s-au mişcat nici când ţăranii au 
pus foc conacului. Dădu câteva ordine şi se echipă repede şi 
dânsul, în vreme ce Didina striga, frângându-şi mâinile: 

— Silvestre, Silvestre, ia seama, să nu te omoare! 

Boiangiu era calm. Se stăpânea. Îşi zicea că mare lucru n- 
are să fie nici acuma. Doar să patruleze puţin, să facă act de 
prezenţă. Nu vrea să aţâţe pe ţărani, ci să-i liniştească. Nu 


va lua cunoştinţă că focul a fost pus, ci va proceda ca şi 
când ar fi un incendiu oarecare. Mai târziu, după ce se vor 
fi calmat spiritele, va întoarce el foaia şi se va răfui cu toţi 
zurbagiii de azi. 

În colţul cârciumii, la încrucişarea spre conac, uliţa era 
cuprinsă de ţărani. Plutonierul, în fruntea celor patru 
jandarmi, se apropia cu paşi rari, cu o figură deschisă şi 
puţin surâzătoare, ca să le arate că nu vine cu intenţii 
duşmănoase. Ţăranii tăceau şi îi priveau parcă cu 
indiferența cu care privesc îndeobşte pe trecătorii străini. 
Numai când jandarmii ajunseră la doi paşi, le făcură atâta 
loc cât să se strecoare prin mulţime. Boiangiu întrebă în 
glumă: 

— Da ce, băieţi, nu ne lăsaţi să trecem? 

— Apoi ce să mai treceţi, că arde el şi singur! strigă un 
glas batjocoritor. 

Plutonierul se făcu a nu pricepe batjocura şi se opri în 
mijlocul lor, zicând: 

— De ars văd eu că arde, dar noi trebuie să ne facem 
datoria! Ori tu zici că nu, măi Serafime? adăugă către 
Serafim Mogoş, care se afla chiar în faţa lui, întunecat şi 
dârz. 

Mogoş dădu din umeri, fără a răspunde. În locul lui glăsui 
Trifon Guju: 

— Datoria matale lasă c-o ştim noi. E uşor să baţi oamenii 
când ai puterea în mână, să-i chinuieşti! 

— De, dacă aşa e slujba, Trifoane? făcu Boiangiu tot 
împăciuitor, mai ales înțelegând că ţăranii umblă să-l 
întărâte. 

— Dar tu ai gustat din papara asta, ori nu? bufni deodată 
Serafim Mogoş. Ca să-ţi arăt eu cum e, soarele, şi anafura, 
Şi. 
Îi cârpi, una după alta, fulgerător, două palme zdravene pe 
obraji. Boiangiu nici nu mai avu timp să se dumerească. 
Într-o clipire loviturile îl copleşiră din toate părţile. Văzu ca 
prin vis că Trifon Guju i-a smuls puşca de pe umăr. Îşi ferea 


capul, lăsându-l pe piept şi instinctiv nu căuta decât să 
scape din mijlocul mulţimii. Ţăranii urlau şi loveau. „Dă 
bine, mă!”,Arde-l!” „Fugi! Fugi!” În spate auzea glasurile 
jandarmilor, spăimântate: „Nu da!” Se avântă cu capul 
înainte să-şi croiască o trecere. lureşul ţinu numai câteva 
minute. Cu toată răpăiala de pumni, Boiangiu izbuti să 
înainteze şi simţi curând că s-a rărit mulţimea după rărirea 
loviturilor ce le primea. În urma lui încăierarea continua 
însă cu aceeaşi furie, parcă ţăranii n-ar fi băgat de seamă 
că el s-a smuls dintre dânşii. 

— Fugi! Fugi! răsunau împrejurul lui glasurile 
batjocoritoare. 

Fără să-şi dea el seama, picioarele ascultau singure 
îndemnul şi alergau mâncând pământul. Alţi paşi tropoteau 
în urmele lui. Ar fi vrut să vadă cine sunt, dar îi era frică să 
se uite înapoi. Strigătele continuau. După câteva clipe de 
goană zări la dreapta o poartă deschisă larg. Recunoscu 
casa lui Marin Stan. Dădu buzna pe poartă, trecu prin 
ogradă spre grădină. Un câine încercă zadarnic să-i aţie 
calea hămăind cu mare furie. De-abia între pomii din dosul 
casei îşi încetini fuga şi întoarse capul. După dânsul veneau 
cu aceeaşi iuţeală desperată cei patru jandarmi, la intervale 
care arătau în ce ordine au scăpat din încăierare. Toţi patru 
erau fără arme, ca şi şeful, iar doi în capul gol, pierzându-şi 
capelele pe câmpul de luptă. Ţăranii victorioşi, ajungând în 
dreptul casei, se opriră şi numai de acolo huiduiau şi 
înjurau, arătându-şi pumnii şi învârtind puştile rămase în 
mâinile lor. Mai liniştit oarecum, după ce a constatat că 
subalternii îl urmează, plutonierul întoarse iar spatele 
oamenilor care vociferau şi continuă retragerea prin 
grădini, într-un ritm mai cumpătat, gândind că se va uni cu 
trupa la adăpost şi zicându-şi, pe măsură ce se reculegea: 

— Noroc că n-au fost încărcate armele, altfel tâlharii ne 
omorau! 

Pe când jandarmii dispăreau, pipăindu-şi cucuiele şi 
coastele, ţăranii comentau bătălia cu râsete şi glume, cu 


sudălmi şi ocări. Trifon Guju bălăbănea o puşcă în aer, şi 
chiuia, şi striga cu o vioiciune ce nu se potrivea deloc cu 
faţa lui morocănoasă: 

— Acu-i acu, fraţilor! Acu-i acu! 

Vestea izgonirii jandarmilor se răspândi repede dintr-un 
capăt la altul al satului, împrăştiind o bucurie, parcă tuturor 
li s-ar fi ridicat o piatră de pe inimă. Băieţelul cel mai mic al 
Smarandei, care se nimerise prin preajma cârciumii şi 
văzuse bătaia, goni într-un suflet până acasă şi începu din 
ogradă: 

— Nea Petrică! Mamă! I-au alungat. pe jandarmi. oamenii. 
şi i-au bătut. şi. 

Petre venise de la Lespezi mai demult şi nici nu mai ieşise 
din casă. Era bosumflat şi tăcut, ca şi când ar fi băut numai 
fiere. De-abia a schimbat două vorbe cu maică-sa şi nici nu 
a vrut să mănânce. Bombăni cu imputare: 

— Bine că s-au dus dracului, că n-au fost buni la nimic! 

Pe la ora şase Bucureştii răsunau de strigătele ţigănuşilor: 

— Ediţie specială! Noul guvern! Manifestul către ţară! 

Grigore Iuga, de când se întorsese de la ţară, mânca în 
fiece seară la Predeleanu. l-ar fi fost peste putinţă să stea 
acasă cu mătuşă-sa Mariuca, să-i asculte fleacurile 
clevetitoare, sau pe la restaurante, ori la club cu prieteni 
care până ieri mureau de dragul ţărănimii şi propovăduiau 
împărţirea moşiilor, cu gândul ascuns că tot nu se va 
întâmpla şi cu mândria că totuşi pot părea drept spirite 
înaintate, iar azi reclamau vehement să fie rase cu tunul 
toate satele care s-au revoltat şi ţăranii să fie bătuţi până la 
sânge, toţi, fără excepţie, ca să servească de pildă şi să nu 
mai îndrăznească nici pe viitor să ridice capul niciodată. Cu 
Victor se înţelegea, ca totdeauna, şi apoi găsea la ei o 
atmosferă care-i era necesară mai ales acuma, când tatăl 
său sta singur la ţară în primejdie, iar el aici fără nici o 
posibilitate de a-i sări în ajutor. 

Mergând, strânse toate ediţiile speciale, să le citească şi să 
le comenteze împreună cu Victor. Pe el nu-l interesa 


compoziţia guvernului, ci manifestul în care se zvonea că 
vor fi anunţate mari reforme care vor opri imediat agitaţiile 
ţăranilor, fără să fie nevoie de represiune armată. 

Până la masă avură timp să răsdiscute toate măsurile 
cuprinse în manifest, fără a se putea pune totuşi de acord. 
Predeleanu socotea că guvernul debutează excelent şi că 
manifestul e o ramură de măslin în mâna celor ce vor fi 
trimişi să liniştească pe ţărani. Mai mult nu se putea 
promite, îndeosebi sub presiunea tulburărilor. Grigore 
credea, dimpotrivă, că pentru lumea satelor răsculate 
reformele promise vor părea o batjocură. Oamenii vor 
pământ, au dat foc şi au făcut cruzimi, ca să rămâie stăpânii 
pământului, iar guvernul nou vine şi, în loc de pământ, îi 
scuteşte de nişte taxe, le făgăduieşte să le arendeze lor 
moşiile statului, să uşureze învoielile cu boierii şi alte 
asemenea lucruri, care ar fi fost foarte bune înainte de 
izbucnirea răzmeriţei, pe când azi. 

— Eu am fost la Amara numai acum câteva zile şi am pipăit 
pulsul ţăranilor! urmă Grigore. Cu vreo lună înainte umblau 
şi se zbăteau să cumpere moşia Babaroaga. Azi nici prin 
gând nu le mai trece aşa ceva. Azi pretind foarte simplu să 
li se împartă toate moşiile. Şi acestor oameni vrei dumneata 
să le duci acuma pe tavă făgăduieli de scutiri de taxe? 
Ridicol! 

— Ei, bine, atunci va trebui să intervie forţa, ca să-i 
potolească întâi, iar pe urmă, când se vor dezmetici, vor 
pricepe şi ei însemnătatea măsurilor ce s-au luat în 
favoarea lor! zise Predeleanu senin. 

— Da, aşa! aprobă tânărul luga. Să nu umblăm cu 
ipocrizii! Ţăranii s-au revoltat - să iasă armata să-i 
pedepsească. Punct. Reformele se discută cu oameni 
sănătoşi, nu cu bolnavi sau cu exaltaţi. Manifestul e o 
ipocrizie în plus, de aceea mă supără. Potolirea răscoalei nu 
se poate face fără vărsare de sânge. In loc să tragă cu 
gloanţe direct în răsculați, guvernul trage întâi în vânt, cu 
manifestul, ca să se poată spăla pe mâini mai târziu că n-a 


vrut vărsare de sânge, dar. Un bizantinism ieftin, care va 
exaspera pe nenorociţii de ţărani şi va face să se 
cheltuiască mai mult sânge! 

Tecla le interzisese să discute la masă despre răscoale şi 
politică. Vorbiră aproape numai despre Miron luga. 
Doamna Predeleanu observă într-un rând: 

— Numai când îmi închipuiesc că Victor ar putea fi singur 
la ţară în zilele astea, parcă îmi vine să înnebunesc! 

Grigore luga aruncă o privire spre Olga. Tocmai atunci 
Predeleanu întrebă: 

— Apropo, Grigoriţă. Să mă ierţi dacă sunt poate indiscret 
sau, ştiu eu, nedelicat. Am auzit că nevastă-ta. 

— Fosta! rectifică Grigore repede, roşind. 

— Da, fosta ta nevastă ar fi plecată acuma la ţară. 
Adevărat? Fiindcă ar fi ceva. 

— Nu ştiu! murmură tânărul luga, întunecându-se. Pentru 
mine e moartă de mult. 

Logofătul Bumbu ţinea în curent pe bătrânul Iuga cu cele 
ce se petreceau în sat, cum îi poruncise. De azi-dimineaţă, 
de când a aflat despre Ruginoasa, boierul l-a chemat de 
câteva ori, luându-i cu aceeaşi întrebare: 

— Ei, ce ispravă au mai făcut oamenii noştri? 

Bumbu i-a ascuns numai uciderea Nadinei, de teamă să nu 
se încăpăţâneze şi să plece la Lespezi să se convingă. Când 
l-a întrebat de soarta cuconiţei, a răspuns că n-a auzit 
nimic, dar probabil că nu mai este în sat. Iuga a exclamat 
bucuros: 

— Evident. Nici n-avea ce să caute ea aici acuma. Bine c-a 
avut automobilul, să o poată şterge la timp, altfel cu 
oamenii noştri cine ştie ce batjocură i se putea întâmpla. 

După cină, bătrânul a ieşit în curte, singur, ca în toate 
serile bune, să facă puţină mişcare înainte de a se culca. 
Cerul era curat, vânăt-închis, cu stele tremurătoare ca nişte 
picături de rouă. Răcoarea primăverii îi înviora paşii. Ocoli 
clădirea cea nouă pe aleea prunduită, curățată proaspăt, 
merse spre poarta cea mare dinspre uliţă. Printre copacii 


parcului vedea în faţă, aproape, parcă numai la câţiva 
metri, focul ce mistuia conacul lui Cosma Buruiană. Ardea 
potolit, fără flăcări mari, cu o roşeaţă ce păta văzduhul. Era 
ora zece. Furia incendiului se mulcomise, ca şi gălăgia 
ţăranilor, care se auzise până aici în liniştea amurgului. 
Satul dormea, parcă toate câte se întâmplaseră în cursul 
zilei ar fi fost în vis. Numai lumina focului dovedea că n-a 
fost vis. În stânga, mai departe, altă pată roşie pe cer. Acolo 
a ars şi arde conacul din Lespezi, dacă nu şi cel din Gliganu. 
Chiar şi în dreapta, spre Ruginoasa, mai stăruia o undă 
roză. Ce mai ardea ardea tihnit, fără grabă, cum se cuvine 
cu rămăşiţele. 

„Niciodată n-aş fi crezut ca oamenii mei să fie cei mai 
ticăloşi, ca tocmai ei să ducă la vecini ticăloşia şi să-i înveţe 
neomeniile! îşi zise Miron Iuga, oprindu-se o clipă lângă 
poartă. 'Toate silinţele mele cu ei n-au folosit nimic! 
Degeaba, ţăranul e destinat să rămâie sălbatic până la 
sfârşitul lumii.” 

Se întoarse, ocoli casa pe dincolo, trecu pe lângă clădirea 
veche în grădina mare din dos, unde nu erau arbori şi se 
deschidea o vedere mai largă. În suflet îi picura tristeţea 
din ce în ce mai apăsătoare. Până azi-dimineaţă, în ciuda 
tuturor întâmplărilor şi zvonurilor, a fost convins în adâncul 
său că oamenii lui vor sta liniştiţi chiar dacă de jur împrejur 
toate satele s-ar răscula. Se simţea atât de înfrățit cu ei prin 
toată viaţa sa şi a înaintaşilor săi, încât i se părea peste 
putinţă ca ţăranii să nu aibă instinctul aceleiaşi frăţii. 

„Ar fi trebuit să mă duc totuşi la Ruginoasa să-i dojenesc! îi 
fulgeră iar prin creier gândul care-l frământase toată ziua 
şi pe care-l înlăturase mereu. Te pomeneşti că ţăranii vor 
crede că mi-a fost frică şi.” 

Ajunsese la marginea grădinii, unde începea ogorul. 
Conacul rămăsese în urmă. Felinarele din curte pâlpâiau 
galben de departe, ca nişte sfioase candele de veghe. Se 
opri şi se întoarse pe loc să mai vadă cum ardea conacul lui 
Buruiană. Bătrânul avu subit o strângere de inimă. Privind 


de aici, focul părea că mistuie chiar propriile-i clădiri. Pata 
roşie pe cer era mai sângeroasă şi pe ea se zugrăveau 
contururile conacului luga ca nişte ruine arse şi încă 
fumegând. Gândul i se risipi. Altele îi luară locul, înăbuşite 
însă şi ele: „Asta nu se poate!” 

La stânga se desluşea mai bine incendiul de la Lespezi, 
parcă s-ar fi apropiat şi s-ar fi înviorat. Între cele două 
focuri însă bătrânul Miron descoperi o nouă rană purpurie 
pe orizont, mărindu-se văzând cu ochii şi înălțându-se pe 
cer. 

— Într-acolo vine Cantacuzu. Vasăzică şi la căpitanul 
Grădinaru au început! murmură privind cu atenţie şi 
examinând limbile de flăcări ce se îngroşau. 

Învârtindu-se spre stânga în direcţia Babaroaga şi 
Vlăduţa, adăugă în sine: „Colonelul văd că a scăpat până 
acuma.” 

Spre Curteanca însă, mai la stânga, ardea conacul lui 
Popescu-Ciocoiu, apoi în jos, pe valea Teleormanului, 
conacul generalului Dadarlat la Humele şi al lui Ioniţă 
Rotompan la Goia. 

„Ei, săracul Ioniţă! îşi zise Miron. Şi pe dânsul I-au 
prădat.” 

Focul de la Goia apărea, de unde privea bătrânul, alături 
de Ruginoasa, dar mult mai viu, semn că începuse mai 
recent. 

Alte învolburări de flăcări se zăreau mai jos de Ruginoasa, 
poate la Orodelu sau la Izvoru. Apoi altele deasupra pădurii 
Amara, poate la Dumbrăveni. 

„Pretutindeni, pretutindeni foc şi prăpăd! se gândi Miron, 
ajungând iarăşi cu faţa spre conacul său, după ce făcuse pe 
loc înconjurul orizontului. Am rămas ca o insulă.” 

Noaptea înnegrise văzduhul complet. Nici o adiere şi nici 
un zgomot pe întreg cuprinsul. Bătrânul nu auzea, în 
tăcerea profundă ce-l împresura, decât propria-i respiraţie, 
care părea aspră ca un horcăit. Şi de jur împrejur, focurile 


mute ca plăgile unui trup uriaş răstignit pe pământ, din 
care se înalţă aburii roşii, cotropind întreg văzduhul. 

Stând nemişcat în întuneric, Miron Iuga simţi o înfiorare, 
parcă s-ar fi lăsat brusc un val de frig. Porni înapoi cu ochii 
la conacurile lui, deasupra cărora se zvârcoleau luminile 
focului. Şi iar murmură dârz: „Asta nu se poate!” 

Capitolul X. 

SÂNGELE. 

În zorii zilei de vineri, ţăranii din Amara se sculară fiecare 
cu grija să nu-i ia ceilalţi înainte. Unii mai sârguitori au 
cărat până noaptea târziu de la conacul arendaşului ce-au 
putut mântui din flăcări. Barem Pavel Tunsu s-a bătut, de 
erau să se omoare, cu lacob Mitruţoiu, din pricina unui 
juncan pe care pusese mâna să-l ia acasă şi de care 
pândarul zicea că-i al lui, că l-a ochit mai bine de o 
săptămână cum poate mărturisi şi Zamfir Chelaru. Când a 
izbucnit focul s-au bucurat grozav toţi, dar pe urmă le-a 
părut rău că l-a pus cine l-a pus înainte de-a fi adunat ce 
era folositor, mai ales după ce au scăpat de grija 
jandarmilor. Acuma s-au prăpădit degeaba atâtea bunătăţi 
în flăcări. Şi tocmai cei săraci s-au ales cu mai puţin, că ei 
întâi n-au îndrăznit şi când au îndrăznit nu mai aveau ce 
alege. 

Ignat Cercel se făcu borş de cum deschise ochii, fiindcă 
muierea nu era mulţumită deloc că n-a luat şi un purcel, ca 
să aibă şi copilaşii ei cu ce să-şi mai îndulcească inima. În 
zadar îi amintea bărbatul că a adus trei saci de porumb, să 
le ajungă până-n miezul verii, de era să-şi rupă spinarea, că 
toată noaptea l-a durut mijlocul, ea o ţinea lanţ cu purcelul. 

— Măi muierea dracului, dar cum era să aduc eu cogemite 
porcul? În spate? strigă Ignat. Că doar porcul nu merge ca 
omul ori ca boul, să-l mâi dinapoi! 

— D-apoi alţii cum au luat, bărbate? Şi încă oameni care 
au tăiat câte doi porci de Crăciun, nu ca noi de ni l-a mâncat 
perceptorul, mânca-1-ar şerpii şi pe el să-l mănânce! Doar 


îmi spuse aseară Tinca lui Ioniţă că şi ginerele popii şi-a 
băgat în coteţ trei purceluşi de la arendaşul. 

Aici Ignat ar fi recunoscut dreptatea muierii dacă n-ar fi 
fost prea supărat. De fapt, dânsul, lăcomindu-se la porumb, 
ca săracul care n-are de mămăligă, nici nu s-a gândit ieri 
deloc că s-ar putea sau ar trebui să-şi rostuiască un porc. 
Răspunse deci furios: 

— Ba să se bage dracii-n pielea ta cea afurisită, că te faci a 
nu şti că popa şade numai peste drum de conac şi-i venea 
uşor lui Filip să treacă drumul cu toţi porcii arendaşului! 

Se mai învârti puţin prin casă şi prin bătătură, apoi luă un 
ştreang şi plecă drept la locuinţa perceptorului. Ştia că 
Bârzotescu a fugit, împreună cu nevastă-sa, încă de ieri 
dimineaţă cu noaptea-n cap, îndată ce a văzut focul de la 
Ruginoasa. De frică nici n-au cutezat s-o apuce pe drum, ci 
prin grădini şi peste câmp, fiecare cu câte o bocceluţă în 
spinare. Vreo doi oameni i-au întâlnit, dar i-au lăsat 
dracului, că prea erau speriaţi. În casă rămăsese numai o 
toantă de slujnică să păzească averea ce şi-o încherbălise 
Bârzotescu de când a fost mutat aici goluţ şi sărmănuţ de-ţi 
era mai mare mila. Ignat Cercel intră în ogradă şi merse 
glonţ la coteţul în care grohăiau şi guiţau trei porci. 
Slujnica încă nu le dăduse de mâncare. El îi scoase binişor 
afară, îi cântări, îşi alese pe cel mai grăsun, îi înnodă 
ştreangul de piciorul dinapoi şi-l porni spre portiţa rămasă 
deschisă. Slujnica, nemaiauzind guiţatul obişnuit de 
dimineaţă, ieşi repede din casă cu o strachină de porumb în 
mână. Ignat, fără nici o vorbă, îi înhăţă strachina şi o luă 
înainte scuturând boabele, iar porcii după el. Ioantă, 
dezmeticită, începu să ţipe: 

— Aoleu! Săriţi! Hoţii! Mi-a furat porcii! Ajutor! 

Ignat, parcă nici n-ar fi auzit-o, ieşi pe poartă urmat de toţi 
trei porcii. În mijlocul uliţei le aruncă un pumn de porumb, 
aşteptă până ce culeseră boabele şi apoi îşi continuă calea. 
Ţipetele servitoarei făcură pe vreo doi vecini să iasă să vadă 
ce s-a întâmplat. 


— I-ai luat, nea Ignate! îl întrebă unul cu o prietenie 
invidioasă. 

— D-apoi că şi dânsul mi l-a luat pe-al meu! răspunse Ignat 
foarte natural, adăugând apoi cu râvnă şi scuturând 
strachina. Ţug, ţug, ţug, ţugui, ţugui! 

Ajunse cu bine acasă. Numai ştreangul s-a pierdut pe 
drum, căci l-a uitat la piciorul porcului de s-a târât până s-a 
dezlegat. Intrând în ogradă cu porcii, făcu falnic către 
nevastă-sa, trecându-i strachina: 

— Porumb ai, porci ţi-am adus, dar să nu mai cârteşti 
acuma, că să ştii că mă pun cu parul pe spinarea ta, fire-ai 
să fii a dracului de muiere! 

Femeia holbă întâi nişte ochi cât cepele, apoi, venindu-şi în 
fire, bolborosi lacom: 

— Aoleu, Maică Precistă! [ugu mamei, ţugu, ţugu, ţug! 

Melentie Heruvimu se sculase cum s-a crăpat de ziuă, 
încetinel, ca să nu trezească pe nevastă-sa, care se 
zvârcolise în dureri toată noaptea, aţâţă focul, jumuli o 
găină şi o puse să fiarbă, apoi aşternu o faţă de masă. El, de 
când a plecat arendaşul Cosma, tot pe lângă conac s-a 
învârtit, să fie acolo de s-ar întâmpla ceva. Şi-a adus dânsul 
câţiva saci de porumb, dar grija cea mare îi era să apuce 
oarecare lucruri mai bune de mâncare, să-şi poată ospăta o 
dată boiereşte muierea şi copilaşii, că prea mult au 
flămânzit. Era convins că biata femeie numai de nemâncare 
a căzut la pat şi zace de atâta amar de vreme şi că, hrănită 
zdravăn măcar câteva zile, s-ar împiciorongi mai bine decât 
cu orice leacuri. Apoi, văzând că oamenii numai prin 
hambare scotocesc, s-a repezit el singur la vătăşelul Lazăr 
şi l-a luat de piept, să-l dea la o parte, ca să poată intra în 
casă. Lazăr, mai voinic, era mai-mai să-l biruiască, dacă nu 
săreau şi alţi oameni care, după ce I-au smintit pe Lazăr în 
bătaie, s-au împrăştiat prin toate odăile să strice şi să ia ce 
le poftea inima. Melentie a mirosit până ce a nimerit în 
cămara plină cu de toate. A încărcat în două coşuri, găsite 
acolo, borcane de dulceaţă, sticle de vin şi de lichioruri, 


brânză, o pâine albă, mezeluri, un muşchi şi o şuncă, 
măsline şi ce i-a căzut în mână. Când a sosit cu coşurile 
acasă, era seară. Nici nu le-a mai arătat, ci le-a ascuns în 
tindă cu gândul că mâine dimineaţă să întindă o masă ca-n 
basme. 

Golind acum coşurile şi înşirând pe faţa albă toate 
bunătăţile, Melentie avea o strălucire de bucurie, care-i 
îmbujora obrajii tăbăciţi. Când isprăvi şi se dădu un pas 
înapoi să admire minunea, întâile raze ale soarelui tocmai 
râdeau în geamurile murdare, întoarse capul spre patul 
femeii. Ochii ei mari, negri, îl priveau puţin speriaţi. 
Bărbatul, surprins, zise zâmbind şi ca o scuză: 

— Credeam că dormi. Uite ce bunătăţi! Pentru tine le-am 
adus toate, că copiii mănâncă orice, numai mâncare să fie, 
dar tu trebuie să te hrăneşti cu lucruri mai bune, ca să te 
înzdrăveneşti, c-ai zăcut destul ş-ai suferit. Am pus şi o 
găină în oală să-ţi fac o ciorbă fierbinte şi. 

Se întrerupse deodată. Ochii îl priveau mereu, nemişcaţi, 
cu aceeaşi umbră de spaimă, deşi gura întredeschisă parcă 
voia să vorbească. 

— Aoleu, doar n-oi fi murit? bâigui Melentie zăpăcit. 

Se apropie, pipăi braţul uscat sprijinit pe dunga patului şi 
cu degetele atârnând în jos. 

— A murit! făcu omul abătut, uitându-se lung în ochii 
încremeniţi cu privirea spre masă. Tocmai acuma s-a 
prăpădit şi ea când. 

În pat, la picioarele moartei, copilaşul cel mai mic se 
ridică, scâncind şi frecându-şi ochii. După câteva clipe, 
văzând pe tatăl său, se însenină şi întinse mânuţele spre 
dânsul. Melentie îl luă în braţe şi iar se uită la femeie, parcă 
nu i-ar fi venit a crede, strângând la piept şi mângâind în 
neştire copilaşul. Apoi sculă pe ceilalţi doi: 

— Hai, c-aţi dormit destul! Hai, că nu-i vreme de dormit! 

Copiii se urniră anevoie şi bombănind. Când descoperiră 
însă masa încărcată, se înviorară şi-şi amintiră că li-e foame. 
Melentie îi aşeză pe toţi trei pe laviţă: 


— Mâncaţi ce vă place, copii, până vă săturaţi! Numai să 
nu vă bateţi şi să nu faceţi gălăgie, că măicuţa a murit şi ar 
fi ruşine! Păvăluc, tu, că eşti mai mare, ia seama să nu dea 
în foc oala asta de ciorbă, că eu mă duc să chem o vecină s- 
o scalde! 

Colonelul Ştefănescu sări din pat, îşi puse halatul şi, în 
papuci şi capul gol, ieşi repede afară. Soarele de-abia 
răsărit îl izbi drept în faţă, încât în primul moment, fiind şi 
după somn, nici nu văzu bine mulţimea de ţărani ce 
năpădise curtea lărmăluind. Strigă la întâmplare: 

— Da ce, măi băieţi, din somn şi în izmene mă luarăţi? 

Cei de pe aproape, care-l auziră, izbucniră în râsete, 
ceilalţi însă vociferau mai aprig. Atunci observă bătrânul 
pensionar că mulţi au venit cu furci, cu topoare, cu sape, ca 
la o bătălie. Colonelul îşi păstrase din militărie curaj şi 
îndrăzneală în faţa primejdiei. Frică i-a fost de o eventuală 
ridicare a ţăranilor numai din pricina fetelor pe care le 
iubea ca lumina ochilor şi-i era să nu se întâmple să se 
năpustească asupra lor ticăloşii, să le nenorocească pentru 
toată viaţa. Acum însă se simţea la largul său. Fără să se 
impresioneze de urletele lor, strigă iarăşi mai tare, să-l 
audă toti: 

— Ho! Ho! mai lăsaţi răcnetele, să mă auziţi şi să vă aud! 
Ei, ce-i? C-aţi venit cu arme, văd, voi mai mult de o sută şi 
eu unul singur! Ce-i? Ce poftiţi de la mine? 

Ţăranii, care se liniştiseră o clipă, porniră din nou să ţipe 
într-un cor infernal: 

— Să pleci de aici! Nu mai vrem învoieli! Lasă moşia, don' 
colonel, că-i a noastră! I-uite cum ne înfruntă hodorogul! O 
să-ţi dăm bătaie! Ne-ai înşelat şi ne-ai jupuit destul! 
Pământul! Pământurile! Pământul nostru şi munca noastră! 

Bătrânul Ştefănescu privea şi asculta cu o faţă 
prietenoasă, ca şi când oamenii l-ar fi hiritisit. Apoi, când se 
mai potoli puţin gălăgia, reveni: 

— Voi vorbiţi o sută deodată, cum să vă înţeleg? 


După vreun sfert de ceas de tărăboi se aleseră doi ţărani 
care să parlamenteze. Colonelul dădu din cap mulţumit: 

— Aşa, băieţi! Acum ştiu cu cine vorbesc. Zi tu. loane! Ori 
vrei tu, nu ştiu cum te cheamă, că nu te maiţin minte. 

— Io-s Găligan Ştefan, don' colonel! făcu ţăranul umflând 
pieptul. 

— Bine zici, aşa-i. Îţi uitasem numele, Fănică, uita-te-ar 
necazurile! strigă Ştefănescu jovial. Atunci zi tu, Fănică. 

— Apoi ce să zicem, don' colonel? Mata nu ştii c-a venit 
revoluţia? zise Găligan cu mândrie. 

— Eu văd c-a venit, dar nu ştiu ce are cu mine revoluţia, că 
eu. 

— Lasă că ştii matale prea bine! făcu celălalt ţăran mai 
aspru. Numai te prefaci a nu şti. Ş-apoi, ori ştii, ori nu ştii, 
nouă ne trebuie moşia, că tălică ai stăpânit-o destul şi ne-a 
venit rândul şi nouă! Dacă o dai cu binele, bine de bine, 
dacă nu, noi tot o luăm! 

— Dar luaţi-o, oameni buni! vorbi colonelul dând din mâini, 
parcă s-ar fi lepădat de diavolul. Da ce, a mea e moşia? 
Băgaţi plugurile, copii, şi s-o stăpâniţi sănătoşi! Din partea 
mea, vai de mine, toată voia! 

— Zici matale aşa acuma, că ţi-e frică de noi, dar mâine ai 
să zici c-ai uitat! reluă ţăranul. Nu ne mai înşeli tălică pe 
noi, don' colonel! Că te-am păscut noi, slavă Domnului! Dar 
să faci bine să-ţi strângi bocceluţele şi să te duci de aici, că 
noi nu te mai râbdăm şi nu mai râbdăm picior de boier pe 
pământurile noastre, iacă! 

— Unde să mă duc, loane? întrebă bătrânul cu candoare. 

— De unde ai venit, dom'le colonel! zise Ion. Că nu te-am 
adus noi şi nici nu te-am chemat! 

— Cum să plec aşa, măi omule? Cum? Să-mi las toată 
agoniseala mea de haram? Se poate, Ioane? stărui colonelul 
arendaş. 

— Se poate! Că din munca şi sudoarea noastră-s toate! 

— Apoi aşa am venit eu aci, gol cum mă vezi, ai? 


— Ce mai la deal, la vale, să-ţi pară bine că nici nu te-am 
înjurat şi nici nu te-am bătut, cum au păţit alţi boieri, că 
poate-i fi auzit şi matale! zise ţăranul neînduplecat. Pleacă 
sănătos şi să ne vedem când ne-om vedea ceafa! 

Colonelul nu se dădu învins. Încercă toate argumentele. 
Ajunse să le propuie să-l ia şi pe dânsul tovarăş la revoluţie, 
numai să-şi poată salva capitalul ce-l avea investit în 
inventarul moşiei, aproape toată zestrea fetelor. Ţăranii 
ascultau, chiar râdeau uneori de câte o glumă de a lui, dar 
găseau replici la orice şi, unde nu, se îndârjeau că e munca 
lor şi revoluţia nu mai îngăduie să se amestece boierii în 
treburile oamenilor. 

— Ne-om descurca noi, n-ai grijă matale, spuse Găliganu. 
Oamenii cu oamenii, boierii cu boierii. Tălică du-te la oraş, 
că acolo-s boierii şi-i locul matale! 

Întâi ceruseră să plece pe jos numai cu o boccea cât poate 
duce în spinare. În cele din urmă i-au permis să meargă cu 
trăsura şi să ia ce poate duce în trăsură. Stând atâta timp în 
răcoarea dimineţii cu capul gol, colonelul începu să 
strănute: 

— Na, că m-am ales şi cu un guturai după toate necazurile 
celelalte! 

— Dar care s-au ales cu bătaie ori mai rău, ce să mai zică? 
strigă cineva. 

— D-apoi m-aţi bătut voi destul, măi creştini, că mă lăsaţi 
pe drumuri, lipit pământului, om bătrân şi cu trei fete de 
măritat! făcu colonelul cu amărăciune. 

Petre se apucase de dimineaţă să dreagă poarta dinspre 
uliţă, din care numai stâlpii mai erau întregi în picioare. 
Nevoie aşa mare n-ar fi fost. Cum a stat un an şi jumătate, 
de când s-a prăpădit tatăl său, ar mai fi putut sta. Dar Petre 
voia să aibă de lucru ca să nu se mai ducă cu oamenii nicăiri 
şi să nu se mai amestece. 

De când s-a întors ieri de la Lespezi, numai a bolit şi a 
rumegat. Mă-sa a auzit de la vecini ce s-a întâmplat şi era 
îngrozită. El n-a vrut să-i spuie nimic. Doar când Smaranda 


l-a învinuit că de la dânsul se trag toate, că aşa zic oamenii, 
a răspuns mânios că cine zice minte, fiindcă el n-are nici un 
păcat pe suflet, martor i-e Dumnezeu. 

De altfel, acelaşi lucru şi-l zicea mereu şi în sinea lui şi 
totuşi nu-şi putea mulcomi mustrările. Îi părea rău că nu şi- 
a căutat de necazurile lor de la început şi s-a tot vârât ba să 
fie la cumpărarea moşiei, ba acum la împărţirea 
pământurilor, pretutindeni. Cu el boierii s-au purtat destul 
de frumos. Barem Grigoriţă, părinte să-i fi fost şi mai mult 
nu-i putea face. Şi drept răsplată dânsul s-a înverşunat 
împotriva cucoanei Nadina, aşa, din senin. Că l-a baţjocorit 
pentru că n-a vrut să le vândă Babaroaga. Tocmai el s-a 
găsit dintre toţi mai batjocorit, iar ceilalţi au putut sta 
liniştiţi. I-a intrat în cap că trebuie s-o batjocorească şi el, 
încă de astă-iarnă, când au fost la Bucureşti. De atunci, 
numai asta visa şi parcă-i părea bine că se aţâţă oamenii, ca 
să-i poată veni şi lui mai lesne să-şi sare inima. Nu s-a 
gândit mai dinainte ce anume răzbunare să fie, cum a făcut 
feciorul lui Dragoş cu Chirilă Păun. Îşi zicea că va vedea el 
atunci cum s-o ia. Acolo, la Lespezi, parcă i s-a aprins 
mintea. S-a repezit înăuntru s-o strângă de gât şi s-o 
omoare. Numai când s-a pomenit în faţa ei, şi-a dat seama 
că mai curând s-ar omori el decât s-o omoare pe ea. Şi 
totuşi Toader Strâmbu a omorât-o. I-a trecut lui prin minte 
să nu-l lase pe Toader să intre şi nu l-ar fi lăsat dacă nu i-ar 
fi fost ruşine să nu zică oamenii că s-a dat de partea 
cucoanei cine ştie de ce. Şi pe urmă, în vreme ce oamenii 
dărâmau şi prădau la conac, lui mereu i-a venit să-l 
sugrume pe 'Toderiţă pentru că a săvârşit nelegiuirea asta, 
şi numai de ruşine şi-a stăpânit mânia. S-a întors singur de 
la Lespezi, lăsându-i pe ceilalţi împrejurul focului. Dacă şi 
Matei Dulmanu s-a supărat că a omorât-o! Nu îndrăznea să- 
şi mărturisească nici în străfundul său de ce l-a amărât într- 
atâta moartea cucoanei. Dar îşi zicea necontenit că el nu e 
vinovat şi, fiindcă s-a întâmplat omor fără voia lui, el se dă 
deoparte. Nici n-a mai ieşit din ogradă şi nici nu mai voia să 


iasă, orice s-ar întâmpla şi chiar de-ar rămânea, din pricina 
asta, fără pământ, numai el, din tot satul. Azi-noapte a şi 
visat pe cucoana. Parcă o ţinea în braţe şi ea nu mai ţipa, ci 
îl mângâia şi-i zicea: „De ce lăsaşi să mă omoare?” S-a 
deşteptat din somn cu glasul ei mustrător în urechi. 

Acuma cioplea şi bocănea de zor, ca şi când ar fi vrut să 
uite sau cel puţin să înăbuşe amintirea întâmplării. Dar 
oricât se trudea, mereu îi săgeta în creieri câte o întrebare 
şi fiecare îl durea, şi-l ustura, şi-l chinuia. 

Două ceasuri după răsăritul soarelui era o viermuială în 
Amara, de parcă satul ar fi pornit să-şi mute locul ca o şatră 
când s-a isprăvit popasul. 

Pe bătătura din faţa cârciumii se încrucişau toate veştile şi 
zvonurile. Şi veneau atât de multe şi de deosebite, că 
oamenii fierbeau aşteptând mereu să se mai întâmple ceva, 
dar ceva mai însemnat decât cele întâmplate, care acuma li 
se păreau lucruri de toate zilele. 

Din când în când se găsea câte cineva să pomenească de 
boierul cel bătrân, mereu cu un semn de întrebare în 
privire. Ceilalţi schimbau vorba, parcă i-ar fi speriat 
întrebarea sau cel puţin n-ar fi vrut s-o înţeleagă. Chiar 
Trifon Guju, răguşit de cât răcnise şi se fudulise de când cu 
bătaia jandarmilor pe care el o socotea biruinţa lui proprie, 
numai mârâia şi dădea din umeri. 

Mai spre amiazi însă se pomeniră cu Anton nebunul. Sosea 
din jos, mai zdrenţăros de cum plecase acum câteva zile, 
asudat şi murdar, însă cu faţa mândră, ca şi când ar fi cules 
în sufletul său toate fericirile. Şi îndată se apucă să 
povestească cum n-a rămas nici picior de boier între Roşiori 
şi Alexandria, pe unde a rătăcit el zilele astea, iar conacele 
toate le-au făcut oamenii una cu pământul, ca nici să nu se 
mai cunoască urmele unde au fost, apoi cum se adună pe 
acolo oamenii, cu mic, cu mare, pe sate, şi se înarmează, şi 
stau de pază, să nu se mai întoarcă cumva înapoi ciocoii şi 
să-i împiedice la împărţeala pământurilor, ba sunt unii care 
se pregătesc să se ducă până la Bucureşti, să mântuiască 


pe vodă din prinsoarea boierilor, că numai boierii nu-l lasă 
deloc pe vodă să trimită porunci oamenilor precum că bine 
au făcut de au izgonit pe boieri şi să nu întârzie deloc de-a 
face împărţeală dreaptă sărăcimii din toate moşiile. 

Ţăranii erau obişnuiţi cu proorocirile nebunului şi-l luară 
mai mult în râs. Unii, glumeţi, îl întrebară cum de n-a avut 
norocul să-l ia oamenii şi pe el drept boier şi să-i mai 
scurteze puţin limba, să scape lumea de năzdrăvăniile ce le 
vorbeşte. Pe când se hărşuiau astfel din gură cu nebunul, se 
ivi şi un om în toată firea, Marin Vâlcu de la Izvoru. Era cu 
căruţa şi se ducea la Costeşti cu un copil, să-l arate 
doftorului, că trăgea să moară. A oprit la cârciumă să lase 
caii să îmbuce şi să-i odihnească puţin, că au iernat rău fără 
nutreţ şi de-abia se ţineau pe picioare. Marin povesti că azi- 
noapte s-a aflat pe la ei cum că vodă a scos din slujbă pe 
boierii care au cârmuit până acuma, pentru că nu s-au 
purtat bine cu prostimea şi n-au vrut să le dea pământ, şi a 
pus pe alţii care au făgăduit să nu mai rabde nici un boier la 
sate şi să împartă toate moşiile între oameni, ca fiecare să 
bage plugul şi să-şi muncească numai locul său. Dar 
cârmuitorii pe care i-a scos vodă s-au învoit între dânşii şi 
nu vor să asculte poruncile şi au făcut tocmeală cu generalii 
să omoare pe vodă şi pe urmă să pornească cu armata şi cu 
tunurile să ia înapoi moşiile de la oameni, pe unde le-au 
cuprins, şi să-i împuşte pe toţi care s-au sculat împotriva 
boierilor. Atunci vodă, ca să nu fie biruit de boierii cei 
neascultători, a trimis într-ascuns, noaptea, câţi slujitori 
credincioşi a avut la îndemână, să alerge şi să le 
poruncească să nu mai îngăduie nici un boier printre dânşii, 
să-i alunge pe care mai sunt şi să nu cumva să-i lase să-şi ia 
înapoi moşiile, că straşnic are să-i pedepsească pe cei ce se 
vor învoi cu boierii, pentru că boierii i-au călcat în picioare 
poruncile. lar cei care sunt mai aproape de Bucureşti să se 
ridice degrabă şi să vie cu mulţime mare să-l ajute 
împotriva boierilor, că el numai cu oamenii ţine şi vrea să le 
facă dreptate şi de aceea îl năpăstuiesc şi pe dânsul boierii. 


Dacă le-ar fi spus asta Anton şi încă s-ar fi mirat. Dar când 
iese din gura unui bărbat de omenie? De altfel, nici nu 
pornise bine Marin Vâlcu cu căruţa şi iată că mai pică un om 
din Găujani, care povesti aceleaşi porunci, auzite chiar din 
gura unui ţăran ce a trecut dis-de-dimineaţă prin satul lor, 
călare şi cu o cruce de argint pe piept. Pe urmă, ceva mai 
târziu, unul din Vaideei aduse aceeaşi veste sosită la ei prin 
Mozăceni. 

Printre oameni se stârni o îngrijorare grea. Se vedeau 
pedepsiţi şi rămaşi fără pământ, fiindcă ei n-au împlinit 
porunca lui vodă. Adevărat că n-au ştiut-o, dar acum au 
aflat. Mai mulţi strigară că trebuie să meargă la boierul cel 
bătrân, să-i spuie cum a venit porunca şi că nu-l mai pot 
îngădui între ei, că nu vor să se supere regele. Alţii 
adăugară că trebuie să meargă cu toţii, nu unii să stea 
ascunşi în casă până e greul, iar apoi să se îndese la câştig. 
Câţiva îndată pomeniră pe Filip Ilioasa, ginerele popii, care 
s-a codit de câte ori I-au chemat oamenii, dar de la 
arendaşul Cosma a sărit să-şi tragă acasă trei porci cât 
viţeii. 

— Hai la primărie! răcni Trifon Guju. Să-l întrebăm pe 
dom' primar cum de nu ne-a spus porunca lui vodă până 
azi? 

Porniră cu urlete de însufleţire, dar găsiră numai pe 
secretarul Chiriţă şi un agent de percepţie, amărât şi 
înfricoşat, crezând că au venit să-l omoare pe el, fiindcă ela 
umblat mai mult iarna trecută după biruri. Chiriţă se încolţi 
cu oamenii şi mâncă la repezeală nişte pumni de la Toader 
Strâmbu, care de mult îl păştea. 

— Ai dat în mine, Toadere, să ţii minte! zise tânărul Chiriţă 
Dumitrescu, grav şi jignit. După crima de ieri, asta ţi-a mai 
lipsit! Nu-i nimic! Ne-om răfui noi, n-ai grijă! 

— Cum să nu dau dacă tu eşti porc de câine, dom' Chiriţă! 
strigă Toader rânjind. Şi am să mai dau, de nu te astâmperi! 
Dacă i-ar mai fi plesnit o palmă peste obraz şi încă nu l-ar 

fi durut pe secretar cât tutuirea în faţa atâtor oameni. Nu 


mai spuse nimic, mulţumindu-se a întoarce spatele cu 
dispreţ. De altfel, nici ţăranii nu-l mai luară în seamă, căci 
primarul Pravilă, auzind că mulţimea a dat buzna în 
cancelarie, sosi într-un suflet, galben, speriat şi plângător: 

— Ce-i cu voi, măi creştini? Nu v-ajunge să vă războiţi cu 
boierii de-aţi început şi cu statul? Aţi nebunit, oameni buni, 
ori nu mai aveţi mult? 

Trifon Guju, însă, sări, înfruntându-l: 

— De ce-ai ascuns porunca lui vodă, dom' primar? 

Pravilă, aflând numai acuma despre ce e vorba, se scuză 
că el n-a primit nici o poruncă de nicăiri de alaltăieri, când a 
plecat prefectul, că poşta nu a mai venit, iar telefonul s-a 
stricat tot de atunci, fie că s-or fi tăiat firele undeva, fie din 
altă pricină. Trifon îi ceru, cu glas poruncitor, parcă el ar fi 
fost mai mare în sat, să trimită străjile să cheme toată 
lumea la cancelarie ca pe urmă să se ducă cu toţii la boierul 
cel bătrân. 

— Ba eu nici nu trimit străjile şi nici nu mă duc cu voi! zise 
Pravilă. Că dacă aţi făcut ce-aţi făcut cum aţi vrut şi fără 
mine, apoi eu nu mă mai bag şi nu mă amestec! Treaba 
voastră cum vă descurcaţi, că eu sunt primar şi nu mă pot 
lua după vorbe şi basme! 

— Ba ai să trimiţi, că, de nu, să ştii că mănânci bătaie! se 
răsti deodată Trifon, ridicând pumnul. 

— Tu să dai în mine, măi Trifoane? Tu să-mi porunceşti 
mie? făcu primarul cu o înflăcărare mânioasă şi mândră. la 
poftim, Trifoane, dă! 

Trifon se repezi înjurând, dar ţăranii îl opriră. Urmă o 
hărţuială lungă, cu urlete şi răcnete, la care luară parte toţi 
câte puţin, ca să-l convingă pe primar să fie alături de 
oameni, nu împotriva lor, că nu şade bine, ameninţându-l 
chiar că, altfel, nu va fi părtaş nici la pământuri. Ion Pravilă, 
şi din ambiţie că o cârpă de om ca Trifon Guju a îndrăznit să 
se răstească la dânsul, şi de teamă că mâine-poimâine se 
vor întoarce lucrurile cum au fost, rămase nezdruncinat, 


declarând chiar că mai bine se lipseşte de pământ, decât să 
fie călcat în picioare. Trifon, atins, sări iarăşi: 

— Matale te-ai învăţat să fii primarul boierilor, dar nouă ne 
trebuie primarul nostru, să ştii mata că nu mai merge cum 
a fost! 

— Poate că oamenii te-or pune pe tine primar? lacă, să te 
puie! zise Pravilă baţjocoritor. 

Atunci Trifon Guju, furios, chemă strâjile şi le porunci el să 
meargă din casă-n casă şi să strângă pe oameni la primărie. 
Observând că toată lumea era de partea lui Trifon, primarul 
socoti cuminte să tacă. Doar după ce porniră străjile, în 
continuarea certurilor, se lăudă că i-ar fi putut împiedica, 
dacă ar fi vrut, căci în cancelarie numai el are dreptul să 
dea porunci. 

Ţăranii nici nu mai plecară din curtea primăriei în 
aşteptarea celorlalţi. Plănuiau, şi strigau, şi se sfătuiau. Se 
înfuriau unul de la altul şi începeau să suduie ori să 
scrâşnească din dinţi. Se încurajau reciproc să nu le fie 
frică de nimeni, că dacă vodă s-a dat pe faţă de partea lor, 
apoi boierii nu vor mai îndrăzni să-i asuprească. Unii 
explicau că, şi de-ar veni soldaţi, cât de mulţi, n-are de ce să 
le fie frică, fiindcă soldaţii sunt tot ţărani şi nu vor trage în 
oameni, ba, dacă s-or întărâta, vor trece şi ei de partea 
astălaltă şi atunci să-i vezi pe ciocoi. Se pomenea din ce în 
ce mai des de boierul Miron, fără să se mai ferească nimeni. 
Se ridicau şi glasuri care-l înjurau, iar Toader Strâmbu 
ajunse să strige în gura mare: 

— Numai hoţul cel bătrân e de vină că ne-a copleşit atâta 
de rău sărăcia, că ceilalţi hoţi după dânsul s-au luat de ne- 
au asuprit şi ne-au flămânzit! Dar şi când i-oi pune mâna-n 
ceafă, ehehe, să te ţii, moşule, cum ţi-o fi de bine! 

Alţii erau înfricoşaţi că din pricina bătrânului vor pierde 
câştigurile răzmeriţei, că dânsul n-are să-şi dea moşia din 
mână de bunăvoie şi cu sila cine să i-o apuce? 

— Da ce, acu merge pe voia lui? se încruntară câţiva. Ce, 
tot el are să ne poruncească? D-aia a venit revoluţia, să 


suflăm noi în ciorba lui, ori dânsul într-a noastră? 

— Lăsaţi, fraţilor, că ţâţăie sufletul într-însul şi numai să ne 
strâmbăm o dată la el că fuge, câtu-i de bătrân, de nu-l 
prinzi nici cu ogarii! observă unul spân şi slab, stârnind 
râsete de mulţumire. 

Trecuseră trei ceasuri de când cancelaria şi curtea erau 
pline de oameni. Străjile se întorseseră, după ce 
colindaseră tot satul. Lumea însă nu se urnea, aşteptând 
mereu pe fruntaşi. Trifon, ca şi când el ar fi fost capul 
satului, mereu ieşea pe afară şi întreba: „N-a venit Luca 
Talabă, nici moş Lupu, nici Marin Stan, dar Filip Ilioasa?” 

În sfârşit sosiră unul câte unul, parcă n-ar fi ştiut de ce 
sunt chemaţi. Se codiră fiecare în parte, că ei n-au ce să se 
amestece. 

— Dar la împărţirea moşiilor o să vă îmbulziţi! strigă 
Toader Strâmbu. Lasă, că vă ştim noi! Aţi umblat să 
cumpăraţi cu bani grei Babaroaga şi nici n-aţi vrut să ne 
cunoaşteţi pe noi, sărăcimea. Atunci era bun pământul. Acu, 
pentru că se împarte la toţi, nu vă mai place. 

— Ba mie-mi place, măi Toderiţă, numai să-mi daţi! zise 
Marin Stan voios. 

— Apoi ţi-ai luat şi de la arendaşul Cosma ce-ai putut, dar 
acu te faci că nu ne cunoşti! vorbi Leonte Orbişor cu 
imputare. 

— M-a chemat cineva pe mine, Leonte? Spune tu. Apoi 
atunci? făcu Marin înţepat deodată. 

— Dar la cumpărat cine te-a chemat? Şi ai umblat cu limba 
scoasă! sări din nou Toader. 

Discuţia se înfierbânta. Mulțimea se aţâţa, socotind că 
bătrânii se împotrivesc numai ca să încurce pe cei săraci în 
dobândirea pământurilor. Cu cât şovăiau mai mult, cu atât 
participarea lor părea oamenilor mai trebuincioasă, de 
teamă că altminteri se vor învârti lucrurile, aşa încât la 
împărţire vor fi daţi la o parte cei ce n-au şi vor lua iarăşi 
cei înstăriți, cum au făcut şi când au umblat să cumpere 
moşia cucoanei. Vorbele se îngroşau şi amenințările de 


sudălmi sporeau. Luca Talabă se înfurie că de ce-l înjură pe 
el, că nu e sluga nimănui. Filip Ilioasa, jignit, vru să plece 
acasă, dar cineva îi pomeni de porcii arendaşului. Atunci se 
născu o încăierare. Filip, încercând să-şi facă loc de trecere, 
parc-ar fi rupt un zăgaz de mânie, se pomeni deodată cu o 
revărsare de pumni şi ghionturi din toate părţile, care nu se 
domoli decât când Luca strigă speriat şi dânsul: 

— Da ce, măi oameni, ne-aţi poftit aci să ne luaţi la bătaie? 
Aşa merge treaba? 

— Aşa, nea Luca! răspunse Trifon Guju dezvelindu-şi dinţii. 
Cine nu pricepe de vorbă trebuie să priceapă de bătaie! 

— N-am mai fost la Cameră poate de trei ani, dar la 
şedinţa de azi aş fi fost în stare să şi plătesc, numai să nu 
lipsesc! zise Roşu către Titu Herdelea, urcând Dealul 
Mitropoliei şi oprindu-se uneori să respire, fiind puţin 
astmatic. Trebuie să văd schimbările la faţă, că prea sunt 
extraordinare. Ştii cum vine afacerea asta? Eu m-am certat 
cu tine şi atunci, ca să-ţi fac rău ţie, dau drumul de aci, din 
vârful dealului, pe panta asta pe care, în sfârşit, am suit cu 
ajutorul Domnului, dau drumul, zic, unei stânci formidabile 
să se rostogolească la vale, pentru că, amenințând să 
prăbuşească tot în calea ei, şi casa ta, şi ale altora, tu ai să 
te sperii şi îmi vei cere scuze. Tu, când vezi că eu am 
nebunit, vii repede: „Hai, nene, să ne împăcăm!” Iar eu, 
deşteptul, încep să strig, ca să opresc rostogolirea mai 
departe: „Opreşte, că ne-am împăcat! Nu mai e nevoie să 
distrugi!” 

Tribuna presei era plină de astă dată, ca de altfel toate 
tribunele. O atmosferă de mare premieră la un teatru 
oficial. La Cameră şedinţele anunţate pentru ora trei încep 
obişnuit după patru. Azi, la trei fără un sfert nu mai lipsea 
decât noul guvern. Şi Roşu numai cu ceartă izbuti să-şi 
cucerească un locşor de şezut. Titu Herdelea rămase în 
picioare în fund. Incinta gemea de lume, fiindcă veniseră şi 
senatorii să asiste la spectacol. Pe toate feţele însă se citea 
mai multă spaimă decât solemnitate, încât Stan Răcani, 


primul-redactor al unui ziar independent şi efemer, apărut 
recent, zise în gura mare, desigur ca să-l audă şi lumea din 
tribunele vecine: 

— Noul guvern, dacă ar fi democrat şi într-adevăr iubitor 
de ţărani, cum s-a lăudat în opoziţie, ar putea acuma să 
decreteze şi exproprierea moşiilor sau măcar s-o anunţe, 
iar ăştia de jos, cât sunt de îngroziţi de răscoala ţăranilor, 
ar aplauda cu frenezie, pe onoarea mea! 

— Tu glumeşti, Nicule, replică reporterul Universului, dar 
să ştii că aşa este cum ai spus! Eu am vorbit cu mulţi 
deputaţi şi senatori care declară că ei primesc orice 
reforme, oricât de radicale, chiar exproprierea, căci altfel 
nu mai e chip să se întoarcă la ţară, nici după potolirea 
tulburărilor. 

— Spun oamenii multe, dar când a trecut primejdia şi mai 
multe se uită! observă un fost deputat şi bătrân gazetar cu 
barbă impozantă, recoltând un succes de ilaritate, care-i 
făcu atâta plăcere, că pe urmă pufni de râs toată vremea 
până la sfârşitul şedinţei, enervând lumea dimprejur. 

Deodată se făcu rumoare generală. Noul guvern intrase. 
Şedinţa începea. Primul-ministru, un bătrânel gârbovit, cu 
glas de văduvă necăjită, începu o cuvântare patetică, 
pomenind în fiece frază de „scumpa noastră ţărişoară”, 
„ţărişoara noastră scumpă”, „a noastră scumpă ţărişoară”, 
întrerupându-se deseori să-şi usuce lacrimile de pe obraji şi 
încheind cu „țărănimea rătăcită”, „măsuri energice”, şi 
„concursul tuturor bunilor români”. Îi răspunse fostul prim- 
ministru şi actualul şef al majorităţii parlamentare, un 
bătrân mai arătos şi cu barba albă, gângăvind de asemenea 
fraze despre „ţărişoara noastră” şi făgăduind noului guvern 
concursul necondiţionat al vechiului parlament. Atunci noul 
prim-ministru se duse la fostul prim-ministru la tribună, îi 
strânse amândouă mâinile şi apoi se sărutară pe amândoi 
obrajii. Deputaţii şi senatorii, împreună cu publicul din 
tribune, acompaniară cu un uragan de aplauze scena 
aceasta de înfrățire patriotică. Mulţi ochi se umplură de 


lacrimi şi o duioşie înfioră chiar inimile cele mai rezistente. 
Numai prim-redactorul independent de adineaori nu-şi ţinu 
gura şi spuse în tribuna presei: 

— Pupăturile astea o să usture teribil spinarea ţăranilor! 

Atunci Max Streşin, vechi redactor la Glasul poporului, 
oficiosul noului guvern, nu se putu stăpâni şi izbucni 
indignat: 

— Nu-ţi permit, domnule, să tulburi asemenea momente 
înălţătoare prin glume insipide, bune numai pentru presa 
dumneavoastră jidovească! 

Stan Răcani replică cu sânge rece: 

— Ascultă, băiete! Cu indignarea ta patriotică eu fac ceva, 
căci se ştie cât e de dezinteresată, dar ce-oi fi având cu 
presa jidovească tocmai tu, care, de, eşti niţel cam jidov de- 
acasă? 

Streşin mai bolborosi câteva cuvinte de revoltă şi, 
profitând de un nou ropot de aplauze, părăsi ţanţoş tribuna 
presei. În răstimp, în incintă manifestaţiile de entuziasm 
continuau, susţinute viguros de publicul spectator, 
deoarece, după îmbrăţişarea şefilor, membrii noului guvern 
s-au coborât să strângă mâinile membrilor vechiului guvern 
şi altor fruntaşi, fiecare acoladă fiind pecetluită cu urale şi 
aplauze cu atât mai prelungite, cu cât cei ce îşi împreunau 
emoţiile îmbrăţişării fuseseră până ieri cei mai vajnici 
duşmani, ocărându-se şi înjurându-se mai fără cruţare. 

În atmosfera de concordie duioasă fură apoi votate cu 
aclamații proiectele de legi ale noului guvern, toate privind 
restabilirea ordinii şi, în primul rând, autorizaţia de a 
decreta starea de asediu unde va fi trebuinţă. 

— Asta-i, fraţilor! mormăi Stan Răcani cu ironia-i mult 
gustată de confraţi. Ce-mi umblaţi mie cu mofturi şi acadele 
patriotice! Că doar noi suntem stăpânii! 

Roşu, care nu scosese nici un cuvânt, zâmbi acum 
sarcastic şi se întoarse după Titu Herdelea. Tânărul 
dispăruse. Zărise pe doamna Gogu Ionescu şi ieşise s-o 
aştepte. Vroia să le spuie că Grigore Iuga, care pleacă 


mâine dimineaţă în Argeş, cu noul prefect Baloleanu, l-a 
rugat cu multă insistenţă să-l însoţească şi el, să nu fie 
acum singur la Amara, unde nu ştie ce va găsi. El, deşi n-ar 
fi momentul să lipsească de la gazetă, nu poate refuza pe 
Iuga şi trebuie să meargă. Dacă s-a dus pentru distracţie 
odinioară, cu atât mai mult e obligat să fie lângă Iuga 
acuma, când s-ar putea să-i fie folositor într-un fel sau altul. 

Gogu urcă să ia pe Eugenia înainte de sfârşitul şedinţei şi 
găsi pe coridor, la uşa tribunei, pe Titu. Trebuind să aştepte 
câteva minute, Gogu Ionescu profită să spuie tânărului 
Herdelea, într-ascuns de Eugenia, pe care nu mai voia s-o 
amărască, fiind şi aşa destul de îngrozită, că un deputat 
piteştean i-a comunicat adineaori lucruri foarte grave 
despre caracterul ce I-au luat tulburările în sudul 
Argeşului. Nu se ştie încă nimic precis, căci legături directe 
nu mai sunt de vreo două zile între Piteşti şi părţile de jos 
ale judeţului, dar se zvoneşte că s-ar fi săvârşit şi omoruri. 

— Acuma închipuieşte-ţi inima mea, dragă Herdelea! zise 
Gogu. Nadina în mijlocul revoltaţilor care comit asasinate! 
Ce-o fi cu ea, a izbutit să fugă, a încăput pe mâinile 
ţăranilor? Bietul tata îşi muşcă mâinile de desperare, că n-a 
oprit-o. Cum e bolnav şi bătrân, şi cu slăbiciunea lui pentru 
Nadina, cred că s-ar prăpădi dacă ar afla că i s-a întâmplat 
ceva. În sfârşit, o tragedie întreagă! Să dea Dumnezeu să se 
potolească lucrurile, dar eu ştiu că nu mai vreau să aud de 
moşie şi de ţărani, măcar să trăiesc cât bolovanii. Sunt în 
stare să şi dăruiesc Lespezii, şi să scap. Cât am îndurat noi 
zilele astea, nu doresc nici duşmanilor mei! 

Eugenia era mişcată de solemnitatea şedinţei. Ea sfătui pe 
Titu, secondată fără convingere de Gogu, să nu se ducă la 
ţară, să nu păţească şi el ca Nadina, mai ales că armata 
poate să tragă şi să se întâmple cine ştie ce bătălii 
sângeroase. Tânărul Herdelea răspunse cu o modestie de 
erou pornind la război: 

— O, doamnă, de mine n-ar fi nici o pagubă! 


De-abia când soarele se apropia de asfinţit, mulţimea 
izbuti să se urnească de la primărie, în jos, spre curtea 
Iuga, sporovăind şi gâlcevind, parc-ar fi mers la nuntă. Cât 
s-au tot certat mai mult s-au întărâtat, încât acuma toţi erau 
înfierbântaţi. La gălăgie se adunaseră şi copiii să caşte 
gura. 

— Măi nea Cristache, ia mai lasă tejgheaua! strigă Trifon 
în fruntea mulţimii, trecând pe la cârciumă şi văzând pe 
Busuioc în uşă. Că ori eşti de-al nostru, ori de-al altora, ca 
să ştim şi să te însemnăm pe răboj! 

— Iacă viu, măi frate Trifoane! răspunse Cârciumarul 
grăbit şi înfricoşat. Se poate să lipsesc eu când e tot satul? 
Măi muiere! adăugă apoi înăuntru. Auzi tu? leşi şi stai în 
prăvălie, că eu mă duc cu oamenii! 

Dinăuntru, glasul femeii boscorodi ceva, dar Cristea 
Busuioc se amestecă în mulţime, cu o mutră veselă, 
potrivită împrejurărilor. Inima îi veni puţin la loc observând 
printre oameni şi pe fruntaşii satului şi chiar pe primarul 
Pravilă. 

— Aşa, da, fraţilor! făcu Cârciumarul către cei dimprejurul 
său. Dacă ne ţinem de mână cu toţii, nu mai poate să ne 
înfrunte nimeni! 

Miron Iuga ştia de întrunirea sătenilor şi de pregătirile lor 
împotriva lui. Isbăşescu, care până azi nu scosese nasul din 
registre, socotind că pe dânsul nu-l interesează 
controversele dintre proprietari şi săteni, el fiind un simplu 
negustor de cifre, fu cuprins de groază când logofătul 
Bumbu îi spusese, mai mult în glumă, că ţăranii tocmai pe el 
îl urăsc mai tare din pricina catastifelor cu datoriile şi 
evidenţele învoielilor. Astfel de azi-dimineaţă, îndată ce 
auzea vreun zvon de pe la argaţi sau alţi oameni umblători 
pe la curte, se ducea repede să-i comunice bătrânului 
Miron, adăugând mereu că părerea lui ar fi să profite de 
ezitările ţăranilor şi să părăsească Amara cât mai e timp, 
căci orice rezistenţă ar fi inutilă faţă de starea spiritelor 
prea încărcate. Miron luga asculta, dar se făcea că nu aude 


poveţele contabilului. Numai când Isbăşescu îşi permise să 
insiste, bătrânul se enervă puţin şi-l admonestă să-şi caute 
de registrele lui şi să-l scutească de poveţe. 

— Vin ţăranii, coane Miroane! strigă în cele din urmă 
Isbăşescu desperat, năvălind în apartamentul stăpânului. E 
tot satul, cucoane! E prăpăd mare! Doamne, Doamne, cum 
nu m-aţi ascultat şi pe mine! 

— Ia mai închide gura şi nu mi te prăpădi cu firea! zise 
liniştit bătrânul Iuga. Lasă-i să vie! Bine că vin, ca să ne 
lămurim! 

Isbăşescu se hotărâse să rămâie cam primprejurul 
boierului. Ce-o păţi boierul, să păţească şi el, îşi zicea, în 
speranţa că boierul, fiind foarte respectat de oameni, nu va 
păţi nimic şi prin urmare nici dânsul. 

— Ce faceţi, cucoane? întrebă contabilul iar, observând că 
bătrânul se plimbă prin odaie cu mâinile la spate. Nu ieşiţi 
înaintea lor, să nu dea cumva buzna aici, peste 
dumneavoastră? 

Miron Iuga îşi continuă plimbarea fără a-i răspunde, 
mormăind numai în sine vorbe neînţelese. În realitate nici el 
nu ştia ce să facă cu oamenii aceştia care, numai în câteva 
zile, au ajuns să dărâme toate zăgazurile autorităţii şi, 
dintr-un sat organizat, să se transforme într-o turmă 
inconştientă, trasă şi împinsă de pofte primitive după bătaia 
vânturilor. Fireşte, alungarea jandarmilor, incendiile, 
devastările şi toate destrăbălările ultimelor zile au fost 
numai concluzia inerentă a unor permanente abdicări ale 
autorităţii, provocate de nedestoinicia guvernanţilor şi de 
demoralizarea lor sistematică prin promisiunile înşelătoare 
ale demagogilor, care toate au încurajat naşterea şi 
propagarea spiritului de nemulţumire întâi şi în sfârşit de 
răzvrătire în sufletul simplist al ţăranului. Pornirile anarhice 
trebuiesc curmate în primul moment, când sunt în 
germene. Atunci e suficientă persuasiunea energică. După 
ce au prins rădăcini şi au început să se manifeste, numai 
forţa brutală le mai poate stăvili distrugerile. Îşi dădea deci 


perfect seama că dânsul singur nu mai poate lupta cu 
mulţimea care şi-a pierdut cumpătul. Dar nici nu putea 
dezerta de la datoria de a-şi apăra pământul. Simpla-i 
prezenţă, prin prestigiul persoanei sale, constituia o piedică 
în dezlănţuirea anarhiei complete. Țăranul are instinctul 
respectului de bătrâni şi fruntaşi, cu atât mai mult de 
stăpânul din moşi-strămoşi. Unde şi cât va fi prezent dânsul, 
oamenii se vor sfii a trece la prădăciuni. Au pus foc la 
Ruginoasa, fiindcă el nu era acolo. Desigur, mai ales după 
incendierea conacului din vecini al lui Cosma Buruiană, 
chibzuind azi-noapte îndelung, şi-a pus întrebarea dacă 
totuşi n-ar fi mai înţelept să se retragă deocamdată până ce 
vor interveni forţele care să dezmeticească pe nebuni? A 
înfrunta o ceată de răzvrătiți care şi-au pierdut judecata nu 
e oare şi din parte-i o nebunie, când nu se bazează pe altă 
armă decât teama şi ruşinea ce poate să le inspire persoana 
lui? Şi în clipa când zăgazul respectului s-ar rupe, n-ar fi 
socotită prezenţa lui ca o sfidare, aţâţând mai violente 
dezlănţuiri de furie? Şi-a întrerupt întrebările atunci, 
fiindcă i s-au părut primele simptome ale laşităţii. Numai 
laşitatea scormoneşte după argumente şi considerente care 
s-o justifice. Ce va fi, se va vedea atunci când va fi să fie. 

Acuma Miron, plimbându-se prin odaie, auzea afară 
glasurile care-i spuneau că a sosit momentul hotărâtor. 
Lângă o fereastră, Isbăşescu privea înfrigurat, cu interjecţii 
de spaimă. Îşi zicea că ar trebui să iasă, să-i întâmpine, dar 
amâna mereu, parcă fiece minut de întârziere ar fi fost un 
câştig pentru dânsul. 

Afară, zgomotul de paşi şi de glasuri se înteţea. Mulțimea 
se revărsase din uliţă în ograda şi în parcul conacului ca un 
râu care şi-a schimbat brusc albia. Pe aleea prunduită şi 
curăţită de curând, ţăranii se îmbulzeau şi se fereau să nu 
calce pe marginile cu firicele de iarbă de-abia încolţită. Ici- 
colo câte-un glas dojenea: 

— Fereşte, măi creştine, nu strica iarba, că-i păcat de 
muncă! De altfel, gălăgia mai contenise, ca şi când le-ar fi 


fost ruşine şi s-ar fi simţit vinovaţi că au intrat prin parc, pe 
unde ţăranii n-aveau voie să umble. Numai lângă rondul din 
faţa castelului Trifon Guju îndrăzni să chiuiască gros şi 
prelung, parc-ar fi vrut să-şi încerce curajul şi să spargă 
liniştea care-i amorţea pe toţi. Cei mai mulţi, intraţi pe 
dincolo, prin curtea conacului, erau mai gălăgioşi. Dinaintea 
lor porumbeii se ridicară în văzduh, iar orătăniile se 
împrăştiară orăcăind speriate. De prin grajduri şi acareturi 
apăreau slujitori şi argaţi de toate felurile, privind cu o 
curiozitate copilărească sosirea satului, râzând, schimbând 
glume, parc-ar fi venit la clacă cu lăutari. Numai bătrânul 
Ichim se uita mirat şi nedumerit. Logofătul Bumbu se 
oprise, cu tremurături în genunchi şi cu o înfăţişare 
resemnată, lângă uşa locuinţei sale, în fund, în vreme ce 
nevastă-sa dârdâia înăuntru, pândind de după perdea. 

— Aţi venit, aţi venit? întrebă prosteşte logofătul când 
oamenii din capul cetei ajunseră lângă dânsul. 

Auzind că alţii au intrat prin parc, trecu şi el dincolo, parcă 
s-ar fi supărat că au îndrăznit să intre pe acolo şi ar fi vrut 
să-i alunge. Curtea interioară dintre castel şi conacul vechi 
era plină de ţărani. Logofătul, mai zăpăcit, aruncă câte o 
vorbă bună când unuia, când altuia, iar pe urmă se proţăpi 
în dreptul uşii, între doi stâlpi ai cerdacului, parcă s-ar fi 
pregătit să oprească lumea de-a năvăli asupra stăpânului 
său, dar cu faţa mereu umezită de un surâs sortit să-i 
ascundă frica şi să-i câştige bunăvoința tuturor. 

Înmulţindu-se mereu, oamenii se îmbulzeau şi vacarmul 
creştea. Unele glasuri înţepau şi pe logofătul zâmbitor care, 
când înţelese, făcu vinovat: 

— Ce-i, băieţi? Ce vreţi voi? Spuneţi-mi mie că. 

Râsete batjocoritoare şi câteva huiduieli îi acoperiră 
vorbele. Bumbu se fâstâci complet. Deodată Lupu Chiriţoiu 
care, fără să vrea, fusese împins aproape în faţă, strigă: 

— Du-te, omule, nu mai sta, şi spune boierului să iasă până 
afară, c-a venit satul! 


— lacă mă duc, mă duc! bolborosi Leonte Bumbu, 
dezmeticindu-se şi repezindu-se în casă. 

Bătu la uşa bătrânului Miron şi, fără a mai aştepta 
răspuns, intră: 

— Poftiţi, conaşule, c-a venit satul! 

Miron Iuga se întoarse, parcă vestea I-ar fi surprins, cu 
toate că de câteva minute auzea de afară murmurul de 
oameni din ce în ce mai neliniştitor. Se uită un moment în 
ochii logofătului: 

— Bine, Leonte! Să mergem să vedem ce mai pofteşte 
satul! îşi luă de pe o mobilă căciuliţa ce o purta obişnuit 
prin curte, şi-o potrivi bine pe cap şi păşi spre uşă. Bumbu îl 
opri o clipă, apucă din cuierul de lângă uşă o haină scurtă 
de piele căptuşită cu blană şi i-o ţinu s-o îmbrace, bâiguind 
supus: 

— E cam răcoare, conaşule, şi puteţi răci dacă. 

— Ce dracu mă mai întorseşi din cale! mormăi Miron, 
îmbrăcând totuşi haina şi încheind cu atenţie toţi nasturii, 
parc-ar fi plecat la drum lung. 

Isbăşescu, stană de piatră lângă fereastră, nu se clintise 
nici când a intrat logofătul. Văzând pregătirea de ieşire a 
boierului, i-a venit inspiraţia să rămâie el mai bine pe loc. E 
mai prudent pentru orice eventualitate. De ce să se expuie 
de prisos el, care, în fond, e un biet proletar aflat în situaţia 
dramatică de-a fi urât de nişte oameni la fel de săraci şi de 
oropsiţi? Leonte Bumbu, urmând pe Miron, îi făcu o 
întrebare mută: „nu vii?” Mut răspunse şi Isbă-şescu: „nu”. 

Apariţia bătrânului Miron luga în cerdac stinse subit toate 
glasurile. Câteva căciuli şi pălării se ridicară instinctiv. În 
marginea cerdacului, la nivelul oamenilor, Iuga se opri. 
Dintr-o singură ochire observă că ţăranii au cuprins toată 
împrejurimea conacului până la castelul lui Grigoriţă şi 
toată ograda argaţilor. Soarele coborâse spre asfinţit în 
spatele caselor, adumbrind cerdacul şi însângerând sutele 
de capete cu privirile strâmbate de puterea luminii. 


— Văd că într-adevăr aţi venit tot satul, cu căţel, cu purcel! 
zise Miron calm, cercetând feţele, parc-ar fi vrut să vadă 
cine lipseşte. 

— De, cucoane! răspunseră câteva glasuri nesigure, între 
care bătrânul luga recunoscu pe al lui Ignat Cercel, 
zărindu-i chiar mutra plângăreaţă undeva, fără să-l 
intereseze însă, ci numai ca o fulgerare a conştiinţei. 

Trecură câteva clipe. Pauza păru tuturor nesfârşit de 
lungă. Pe urmă, brusc, Miron luga strigă poruncitor: 

— Cine v-a chemat pe voi aci, să-mi stricaţi straturile, şi 
rondurile, şi potecile la care am muncit din greu cu 
oamenii? Cine v-a dat voie? Adică dincolo, în curte, nu 
puteaţi aştepta? Acolo nu mai e bine? V-aţi boierit, ai, de 
când umblaţi cu revoluţia şi cu blestemăţiile? 

Vorbind, se aprindea şi nu se mai putea domina, deşi îşi 
dădea seama că merge prea departe şi riscă să provoace 
tocmai efectul contrar celui scontat. Într-adevăr, cineva îl 
întrerupse obraznic: 

— Da ce, noi am venit să ne probozeşti matale ori să te 
probozim noi pe mata? 

Miron luga ezită o fracțiune de clipă dacă să reţină 
obrăznicia ori să n-o audă. Continuă cu acelaşi glas: 

— La mine nu merge cu boieria, băieţi, că eu muncesc ca 
şi voi şi cu voi împreună, aşa că noi putem vorbi, ca 
totdeauna, şi dincolo, între noi, nu aici unde e loc de odihnă. 
Dar acuma, dac-aţi venit, nu face nimic. Aide, să vă aud 
durerile! 

Atunci ieşi în faţă obraznic, cu căciula pe ceafă, Trifon 
Guju: 

— Cucoane, s-au dus vremurile alea. Mata n-ai auzit 
porunca lui vodă, ori nu vrei s-o asculţi? 

Bătrânul Iuga făcu o sforţare cumplită să nu-l plesnească 
imediat peste ochi, în loc de orice alt răspuns. Îl ştia pe 
Trifon leneş şi rău, deci dintre ţăranii cu care dânsul nici nu 
obişnuia să stea de vorbă. Ca şi când nici nu l-ar fi auzit, 
Miron întoarse capul să întrebe pe alţii despre ce anume 


poruncă e vorba. Isbăşescu îl pusese în curent de ieri, dar 
credea că e bine să se facă a n-o cunoaşte. Câţiva oameni 
de treabă se grăbiră să-i explice cum şi ce s-a aflat. Boierul 
asculta liniştit şi se pregătea să vorbească. Trifon 
întrerupse din nou, mai provocator, jignit că nu l-a întrebat 
pe el: 

— Stai, cucoane, să te lămuresc eu, că dânşii sunt proşti şi 
nu. 

— Eu cu oameni necuviincioşi şi fără obraz nu vorbesc, 
zise bătrânul Miron, măsurându-i cu dispreţ, şi apoi urmă 
către ceilalţi: Spune tu, Profire, vasăzică. 

Ascultând spusele încurcate ale celor întrebaţi, Miron Iuga 
simţea cum i se urcă tot sângele în obraz. Îndrăzneala lui 
Trifon îi fierbea creierii, oricât se sforţa să se calmeze şi 
oricât îşi dădea seama că ticălosul înadins caută să-l scoată 
din sărite ca astfel să aţâţe pe ceilalţi. În acelaşi timp şi 
Trifon Guju se socotea umilit că boierul nu-l lăsa pe el să 
explice, deşi el s-a străduit mai mult de i-a ridicat şi i-a adus 
pe toţi aci. Cum şi mulţi alţii păreau a fi de partea lui, 
bombănind că de ce să-l bruftuluiască boierul şi nici nu-i dă 
voie să vorbească, Trifon mai rău se umfla şi se înfuria. 

În sfârşit, bătrânul Iuga nu mai avu putere să asculte 
bâiguielile cu porunca regelui şi, tăindu-le vorba cu mâna, 
întoarse faţa spre mulţimea ce începuse a prinde glas: 

— Apoi după basme d-astea vă luaţi voi, măi băieţi, şi daţi 
buzna aci de-mi călcaţi şi-mi stricaţi grădina? Şi veniţi claie 
peste grămadă, oameni în toată firea, adică să mă speriaţi 
pe mine, ori ce? Ei, ruşine să vă fie! Şi mai ales vouă, care 
eraţi oameni de omenie şi v-am cinstit! Uite, primarul 
satului! Frumos îţi şade, n-am ce zice! în loc tu să potoleşti 
pe cei smintiţi şi fără chibzuială, te bagi între ei la 
răzmeriţă. Halal de aşa primar! 

— Să ne iertaţi, cucoane, dar dacă ne-a luat satul noi ce 
putem face? boscorodi Pravilă umil şi plecat. 

— Şi tu, Luca! urmă Miron înflăcărându-se mereu. Şi tu, 
Lupule, om bătrân, cu plete cărunte, mai mare ca mine, 


între neisprăviţii ca alde Trifon! Ei, măi creştini, mi-e silă de 
voi! 

Vorbind îi trecea neîncetat prin minte că şi-a pierdut 
cumpătul, dar nu se mai putea opri, întocmai ca alergătorul, 
care din greşeală şi-a luat vânt pe o coastă piezişă şi e dus 
la vale irezistibil, deşi ştie că se apropie de o prăpastie. 
Efectul dojanei de altminteri îl încuraja să continue. Gloata 
de ţărani amuţea pe măsură ce glasul lui se înăsprea şi 
biciuia. Parcă instinctul de frică şi supunere s-ar fi 
redeşteptat brusc în sufletele tuturor, oamenii clătinau din 
cap îngrijoraţi sau murmurau scuze monosilabice. 

Pe când cuvintele bătrânului Iuga şerpuiau ameninţător 
peste capetele mulţimii surprinse, ca pleasna unui bici în 
mâna îmblânzitorului, gata să se abată în fiece moment, 
Trifon Guju îşi legănă deodată trupul, parcă şi-ar fi strâns 
mijlocul cu o curea, şi izbucni cu glas spart: 

— Ia stai, cucoane, că noi nu ne-am sculat de florile 
mărului. 

Glasul lui se încurcă şi se ciocni în văzduh cu glasul 
bătrânului Miron Iuga. O clipă glasul lui Iuga, surprins, se 
înecă. Dar imediat se ridică cu o furie nouă, pornită parcă 
să ardă tot în calea ei: 

— Tu să taci, ticălosule! Să taci, tâlharule! Să taci! Să taci! 

Cu ochii bulbucaţi, cu o spumă subţire în colţurile gurii, 
Miron luga răcnea scuturând pumnul spre Trifon Guju care 
însă, după o secundă de şovăire, îi înfruntă privirea cu un 
rânjet obraznic. Apoi, fiindcă boierul nu mai contenea cu 
„să taci”, deşi abia mai hârâia de oboseală, Trifon strigă 
gros şi sfidător: 

— Da de ce să tac? lacă, nu vreau să tac! Ai să-mi 
porunceşti dumneata? Ce, sunt sluga dumitale? 

Miron luga nu mai vedea, dar fiece cuvânt îi plesnea 
obrajii de-i ţiuiau urechile. Continuă cu aceeaşi mânie: 

— Să taci. şi să ieşi îndată din curtea mea! leşi afară, 
ticălosule! Acu să ieşi, hoţule, că altfel! 


Trifon Guju îşi răsfiră picioarele şi întinse genunchii, ca să 
se înfigă mai puternic pe loc, răspunzând în acelaşi timp 
mai dârz şi încruntat: 

— Uite că nu ies, cucoane! Nu vreau să ies! Că nici nu mai 
e curtea dumitale şi nici n-am poftă să ies, uite-aşa! 

— Nu ieşi? Din ograda mea? Să mă înfrunţi tu pe mine? Ei, 
stai atunci că te învăţ eu pe tine omenie, tâlharule! 

Vocea bătrânului Iuga se schimbase şi se înmuiase. Intră 
repede în casă. La fiece pas îşi zicea că trebuie să se 
calmeze. Îi tremurau însă şi mâinile, şi genunchii, numai în 
inimă îi bătea un ciocan cu lovituri asurzitoare. În camera 
de culcare, deasupra patului, atârna o puşcă de vânătoare, 
veşnic încărcată. O smuci din cui. 

Afară toate limbile se dezlegară. Numai Luca Talabă îi 
strigă lui Trifon că nu face bine împungându-se cu boierul 
cel bătrân. Din toate părţile se ridicau în schimb aprobări 
gălăgioase: 

— Bine făcuşi, Trifonică! Nu te lăsa! De ce să-l asuprească 
şi să-l batjocorească? Trebuia să-i pui mâna-n beregată şi. 

Un glas subţire strigă, mai departe, stârnind veselie 
împrejur: 

— S-a încins moşul, fraţilor, nu-i fie de deochi! 

Ignat Cercel bâlbâi îngrijorat: 

— la vezi, Trifoane, să nu te pomeneşti cu boierul că te. 

Când reapăru Miron luga cu puşca în mână şi cu ochii 
umflaţi şi roşii ca cepele, fu întâmpinat cu un murmur de 
mirare şi de nemulţumire. Bătrânul se opri la trei paşi de 
Trifon Guju, unde fusese adineaori, şi porunci fără să mai 
ţipe, dar mai apăsat şi cu o voce grea de energie: 

— Imediat să ieşi de aici, hoţule, ori de unde nu, o să ieşi 
pe targă! 

— I-ascultă, boierule, nu vreau să ies, ai înţeles? strigă 
întărâtat Trifon. Şi încearcă numai să. c-apoi vezi dumneata 
pe dracu, cât oi fi de boier, că doar. 

Nu apucă să isprăvească. luga ridicase arma la ochi după 
primele lui cuvinte. Răsunară două detunături, una după 


alta, atât de apropiate parcă a doua ar fi fost ecoul celei 
dintâi. Faţa lui Trifon Guju, cu gura largă de vorbe, primind 
descărcaturile în plin, se ciurui brusc ca de vărsat negru. 
Ochii mici avură o clipire mirată. Se prăvăli ca un sac greu. 

— 'Tâlharule! mormăi Miron luga, văzându-l cum se frânge 
cu o satisfacţie care-i îngrăşa inima. 

Când răsunară împuşcăturile, câţiva oameni de pe lângă 
Trifon îşi feriră capetele, retrăgându-se cu spaimă peste cei 
dinapoia lor. 'Ţipete diverse ţâşniră într-o îmbrânceală 
generală. Printre glasurile speriate însă porniră deodată 
înjurături şi ameninţări. Toader Strâmbu, la câţiva paşi, 
răbufni cu o mutră roşie de ură: 

— Ce, boierule, vrei să ne omori? 

În aceeaşi clipă mişcarea mulţimii se învolbură. Deasupra 
lui Trifon se aplecaseră câţiva să-l sprijine. Oamenii se 
îmbulzeau valvârtej, într-o înnebunire subită. Pe când 
rostea Toader Strâmbu întrebarea, un băţ de rădăcină cu 
măciuca cât un pumn de copil se înălţă în aer lângă Miron 
Iuga. Măciuca îl lovi în cap cu atâta sete, că se auzi 
împrejur un pârâit. Căciuliţa boierului se turtise în creştet. 

— Cum îndrăzneşti, hoţule, să ridi.? începu Miron fără să 
mai poată sfârşi. 

Zeci de alte beţe se agitau, izbind la întrecere într-o 
vălmăşeală furioasă. Bătrânul Miron Iuga, fără cunoştinţă, 
cu ţeasta zdrobită, rămase în picioare în mijlocul ţăranilor 
care, îndesându-se să-l lovească, parcă-l sprijineau să nu 
cadă. 

Cerdacul deschis cu stâlpii pătraţi se umplu de oameni 
care izbeau în dreapta şi în stânga, în neştire, parcă 
pretutindeni şi chiar în aer ar fi fost numai duşmani. 
Geamurile ferestrelor ţipau strident, sfărâmându-se. 
Mulțimea, frământată ca o baltă răscolită de o furtună 
năprasnică, se îndoia când încoace, când încolo, căutând 
parcă să-şi descarce mai repede furia ce o sugruma. 
Urletele pe toate glasurile, înjurăturile îmbăiate se 
încrucişau într-un vuiet prelung, care înăbuşea strigătele 


desperate ale celor câteva slujitoare de la curte. În 
izbucnirea de furie, descătuşată într-o singură clipire, ca un 
trăsnet clocit mult între nori şi căzut fără obişnuitele tunete 
şi fulgere pregătitoare, ţăranii se năpustiră şi asupra 
argaţilor, în vreme ce logofătul Bumbu, deşi aflat lângă 
bătrânul boier, a scăpat numai cu îmbrânceli, parcă, în toiul 
vijeliei, nimeni nu l-ar fi recunoscut. 

După numai câteva clipe, cei ce se oţărau împrejurul 
bătrânului Iuga îl părăsiră unul câte unul, răcoriţi sau 
flămânzi de alte fapte. Fără sprijinul ţăranilor, Miron Iuga 
se prăbuşi cu faţa-n jos, scormonind pământul şi mirosindu-i 
mai lacom ca totdeauna aroma dulce-amară, pentru ultima 
oară. Nimeni nu se mai sinchisea de dânsul. Ţăranii, 
îmbrâncindu-se fără odihnă, treceau peste trupul lui, îl 
călcau în picioare, apăsându-i şi frământându-l cu pământul 
în care îşi înfipsese din viaţă toate rădăcinile. 

— Petrică, sai că oamenii au omorât pe boierul cel bătrân! 
strigă în gura mare Marioara, năvălind în ogradă. Vino, 
Petrică, degrabă, să nu se apuce de vreo poznă şi mai mare! 

Petre Petre isprăvise poarta şi ciocănea în fundul bătăturii, 
la grajd, numai ca să aibă de lucru şi să nu fie mânat a se 
mai amesteca în nimica. A auzit de la maică-sa Smaranda că 
satul a pornit la curtea boierului cel mare şi l-a ispitit un 
moment să meargă şi el, nu să strice ori să aţâţe, ci 
dimpotrivă să oprească ce s-ar putea să facă alde Toader 
Strâmbu şi alţii de teapa lui. Dar s-a încăpățânat să rămâie 
acasă, ca şi când ar fi vrut să-şi rumege mai îndelung 
durerea ce-i clocea în inimă, precum şi pentru că socotea 
peste putinţă ca oamenii să îndrăznească a se atinge de 
boierul Miron, chiar ducându-se la dânsul cu răzmeriţa. 

— Vai de mine şi de mine! făcu deodată Petre, parcă L-ar fi 
lovit în moalele capului. 

Nici nu se uită la Marioara, cu toate că o iubea şi avea 
planul să facă nunta după Paşti. | se părea străină, şi 
necunoscută, şi indiferentă. Numai glasul ei îi zbârnâia în 
urechi urât ca niciodată. 


Fără altă vorbă îşi curmă lucrul şi porni grăbit, aproape 
fugind. Marioara îl urma ca un căţel şi-i povestea gâfâind 
întâmplările de la curte. Petre o auzea din urmă şi cuvintele 
ei parcă-l împingeau înainte. Îşi zicea, totuşi, în acelaşi 
timp, că se duce degeaba, căci el singur n-are să se poată 
lupta cu tot satul şi nici să oprească pe oameni de-a se 
răcori. 

De departe curtea Iuga vuia de gălăgie. Petre îşi iuți mai 
mult mersul. Era fără suman, ca la muncă, şi avea în mână 
barda cu care cioplise şi pe care a luat-o fără să-şi dea 
seama, ca un băț când pleci la drum. 

În ograda cea mare a conacului, oamenii alergau de ici- 
colo năuciţi, cu feţele aprinse, vociferând şi neştiind ce să 
facă. Unii se hărţuiau cu argaţii, alţii se certau între dânşii 
din senin, gata să se ia de piept. La fântână câţiva îngrijeau 
pe Trifon Guju, care gemea. Petre aruncă o privire, dar nu 
se opri. La uşa locuinţei lui Leonte Bumbu se grămădeau 
unii cu răcnete amenințătoare pe care însă le întreceau 
ţipetele nevestei logofătului, dinăuntru. Alături, în 
cancelarie, se învârteau mai mulţi, spărgând ce le cădea în 
cale şi războindu-se mai ales cu registrele în care erau 
însemnate învoielile şi datoriile oamenilor. 

Petre trecu în curtea cealaltă. Între cele două clădiri 
înghesuiala era mai mare. Mulțimea se frământa în acelaşi 
loc, aşteptând parcă o poruncă sau măcar un semn. 

— Unde-i boierul cel bătrân? întrebă Petre într-un grup de 
mânioşi. 

— Adineaori I-au dus în casă, răspunse totuşi un glas. 

Flăcăul nu recunoscu nici pe cel ce-i răspunse, nici pe 
ceilalţi, parc-ar fi fost din altă lume. Intră în conacul vechi. 
În cerdac se rărise lumea. Geamurile sparte căscau guri 
negre în pereţi. Pe uşile deschise larg unii intrau şi alţii 
ieşeau, ca la moară. In a treia odaie erau câţiva oameni 
tăcuţi, cu capetele goale. Aici se plimbase adineaori Miron 
Iuga, cu mâinile la spate. Acuma zăcea întins, cu mâinile pe 
piept, pe canapeaua dintre două ferestre. Hainele îi erau 


mânjite de pământ, iar pe faţă parcă purta o mască de lut. 
Bătrânul vizitiu Ichim l-a cules dintre picioarele ţăranilor, 
bucătăreasa Profira a aşternut cearşaful alb pe canapea şi i- 
a aprins la căpătâi o lumânare a cărei flacără se perpelea 
între ferestrele sfărâmate. Profira se trudea să curăţe puţin 
pământul de pe hainele şi figura mortului. Primarul lon 
Pravilă, aflat acolo printre alţi oameni, îi zise domol: 

— Lasă, muiere, lasă-l să se odihnească aşa cum a orânduit 
Dumnezeu. 

Voia să spună că până va veni vreo anchetă care să 
stabilească împrejurările morţii, dar nu îndrăznea. 

Petre privea lung faţa noroită a bătrânului boier. Vedea pe 
obrazul stâng o dâră de sânge năclăit cu humă, ca o 
panglică de catifea neagră ieşită de sub căciula turtită. 
Tresări când auzi glasul primarului cu o imputare ascunsă: 

— Mi se pare că nu fuseşi aci, Petrică? 

— Bine că n-am fost, Doamne iartă-mă! bâigui flăcăul. Că 
ce-o mai ieşi din toate astea, numai Cel-de-sus poate să ştie! 

— De, se vede că ne-a fost nouă scris să. 

Pravilă iar nu cuteză să sfârşească. De altfel, Ichim îi luă 
vorba din gură: 

— Du-te tu, Petrică băiete, că pe tine poate să te asculte, şi 
nu lăsa să mai jefuiască şi să strice, că-i destul cât au făcut 
şi ce-au făcut! De-aia am şi trimis pe Marioara după tine. 
Aide, du-te, că şi boierii ţi-au făcut bine şi te-au ajutat când 
ai fost la necaz! 

Petre mormăi întunecat: 

— Multora le-a făcut bine, şi uite răsplata! 

— Şi dumnealui a fost prea proclet şi iute, Dumnezeu să-l 
ierte! făcu atunci Luca Talabă foarte blând. 

Tăcură toţi un răstimp. Apoi Petre, luându-şi seama, rosti 
aspru: 

— Care n-aveţi treabă aici să faceţi bine să ieşiţi afară! 

Nu mai aşteptă să vază dacă I-au ascultat, ca şi când ar fi 
fost sigur că aşa va fi. Şi în curând mortul rămase numai cu 
Ichim, cu Profira şi cu Marioara să-l privegheze. 


Petre, cu acelaşi glas hotărât, cărăbăni pe toţi ţăranii care 
mai rătăceau prin casă. Când ajunse în cerdac, se întâlni cu 
o ceată care nu se îndura să plece cu mâna goală. Se 
înfurie: 

— Ce, voi nu înţelegeţi de vorbă bună, că-i mortul în casă? 
Nu v-ajunge că I-aţi omorât, nici să se odihnească nu vreţi 
să-l lăsaţi în gace? 

În vreme ce oamenii se retrăgeau bombănind, Petre 
observă că alţii se îmbulzesc să intre în castelul cel nou ale 
cărui uşi fuseseră smulse din ţâţâni. Îi trecu prin gând că e 
tocmai clădirea lui Grigoriţă, căruia el îi datorează numai 
recunoştinţă. Şi se repezi într-acolo, strigând speriat: 

— Nu stricaţi, oameni buni! Faceţi loc! Daţi-vă la o parte! 
Nu mai intraţi, că n-aveţi ce lua! Nea Serafime, fii tălică mai 
cuminte! 

Îşi croi drum cu coatele şi pătrunse înăuntru. În marele 
hol de la parter oamenii umblau cu oarecare sfială, pipăiau 
lucrurile, vorbeau încet. Petre strigă mai mult rugător decât 
poruncitor: 

— leşiţi afară, măi oameni! la ieşiţi, că n-aveţi ce căuta 
aici! 

Auzi paşi sus, la etaj. Urcă în goană pe scara de stejar. În 
camerele deschise cotrobăiau după obiecte pe care să le 
poată căra. O femeie strânsese într-un cearşaf diferite 
boarfe, bolborosind întruna jeluitor că de ce să se piardă 
toate astea şi să nu le folosească mai bine ea, care-i 
sărmană. Petre năvăli într-o odaie unde zărise mai multă 
lume, repetând mereu aceleaşi vorbe: 

— la ieşiţi afară, măi oameni, că. 

Era odaia de culcare a Nadinei, cu patul larg, cu fotografia 
ei mare la căpătâi, pe perete. Petre străbătu până lângă pat 
şi dădu brusc cu ochii de Nadina. Se buimăci, parc-ar fi fost 
vie. Glasul i se uscă în gătlej, numai buzele i se mişcau, 
arse. Aproape goală, Nadina se uita tocmai la dânsul cu 
priviri galeşe, în care însă juca un dispreţ jignitor. Oamenii 
se holbau ca şi dânsul şi nici nu cutezau să deschidă gura în 


prezenţa ei. În sufletul flăcăului răsărise întâi numai 
bucurie, ca şi când ar fi regăsit ceva ce căuta în zadar. În 
clipa următoare, îi căzu vălul de pe ochi. Dispreţul privirilor 
ei îi sfredelea inima şi i-o otrăvea. Se simţea înşelat şi 
pălmuit. Izbucni deodată răguşit: 

— Uite drăcoaica asta cum ne batjocoreşte! 

Îşi aminti numai atunci că şi-a luat barda. O învârti 
deasupra capului, sări pe pat şi izbi cu toată puterea. 
Zgomotul sticlei zdrobite păru o tânguire prelungă şi 
înţepătoare. Cioburile împroşcau din locul loviturii ca 
stropii de sânge dintr-o rană. Câteva ţăndări îl plesniră 
peste obraji, zgăriindu-l ca nişte gheare de pisică. Petre 
lovea repede, gâfâind lacom. Trupul Nadinei, ciopârţit, se 
scoroji în zdrenţe de carton, dar ochii rămaseră 
dispreţuitori şi galeşi, chiar când figura se umplu de 
crestături. 

— Daţi, băieţi, ce staţi! răcni Petre cu ochii însângeraţi de 
mânie. 

Parcă de mult şi numai atâta ar fi aşteptat, oamenii se 
năpustiră, în câteva clipe sfărâmară tot ce se găsea în 
odaie, zvârlind pe ferestrele scoase din pervaze picioare de 
scaune rupte, rufe sfârtecate, oale de noapte, perne 
spintecate şi cu fulgii împrăştiaţi, rame de tablouri. 

— După mine, fraţilor! strigă Petre peste un răstimp. Prin 
celelalte odăi şi la parter toată lumea spărgea şi urla. Petre 
alerga ca un nebun, agitând barda. 

— Foc! Foc! Praf şi cenuşă să se aleagă! poruncea Petre 
coborând în parter către cei ce soseau de afară. 

— Puneţi foc, fraţilor! strigau alţii învârtindu-se pe loc. 

— Apoi aşa da, Petrică! făcu Serafim Mogoş văzându-l cu 
barda ştirbită. Că destul am răbdat toate nedreptăţile! 

Petre se pomeni afară. Soarele scăpătase în spatele 
conacului vechi. Amurgul îşi cernea lin întunericul. Oamenii 
păreau mai grăbiţi şi mai mânioşi. Faţa flăcăului lucea de 
sudoare şi de amărăciune. 


— Da ce-i, Petrică? întrebă primarul Pravilă, văzându-l atât 
de schimbat. 

— Dumneata nu vezi ce-i, ori nu vrei să vezi? se strâmbă 
Petre cu răutate. 

— D-apoi că ruşinea asta. începu Lupu Chiriţoiu, care se 
afla alături, cu glas de dojană şi părere de rău. 

Petre nu-i dădu răgaz să isprăvească: 

— la mai tacă-ţi clanţa, hodorogule! Că destul ne-ai bătut 
capul şi ne-ai ţinut în loc cu braşoavele şi cu miorlăielile 
tale! 

— Ai nebunit şi tu, băiete, vai de tine! bâlbâi bătrânul, 
crucin-du-se. Numai să nu-ţi pară râu pe urmă! 

— Ce să-mi pară rău, că doar o singură moarte are tot 
omul! strigă Petre depărtându-se, grăbit, fără să ştie unde. 
În câteva ferestre ale castelului se iviră fuioare de fum. 

— Focul! Focul! răcni un glas cu bucurie sălbatică. 

Dar focul se încingea greoi. Ardea numai înăuntru şi mai 
mult afuma. De-abia când se înnopta de-a binelea flăcările 
mari izbucniră prin coperiş ca o coroană luminoasă, 
scăpărând milioane de scântei. Oamenii umblau în jurul 
focului, parcă n-ar mai fi avut nici somn, nici case. loţi 
răguşiseră urlând şi totuşi urlau mereu vorbe fără şir şi 
sudălmi cu care voiau să răscumpere toate tăcerile 
trecutului. 

În spatele castelului în flăcări, vechiul conac apărea negru 
şi adormit. Când se uitau într-acolo oamenii se cutremurau 
involuntar. Ignat Cercel, ca să-şi încălzească inima, 
bolborosi singur: 

— Iacă, l-a săturat Dumnezeu şi de pământ, şi de toate! 

Capitolul XI. 

PETRE PETRE. 

Toată noaptea spre sâmbătă cerul Amarei fu însângerat de 
jocul flăcărilor ce mistuiau castelul Iuga. Mulțimea de 
ţărani, furioasă şi gălăgioasă, nu se dădea deloc dusă, parcă 
şi-ar fi pierdut somnul. Chiotele unei bucurii năprasnice 
înăbuşeau trosniturile focului, în lumina roşie, oamenii 


viermuiau ca nişte umbre fără odihnă, cu glasuri aspre, 
hârbuite, care se topeau într-un zgomot straniu, izbucnit 
parcă din rărunchii pământului. Târziu, după miezul nopţii, 
coperişul cu căpriorii arşi se prăbuşi peste tavanul etajului. 
Un nour uriaş de scântei răbufni brusc şi se împrăştie în 
văzduhul roşu, urmat de un cârd de flăcări proaspete, 
desprinse din mormanul de jăratic. Din sute de piepturi 
porni, ca la o comandă supremă, un urlet prelung de 
mulţumire. Apoi, ca şi când numai acest semn de izbândă 
deplină l-ar mai fi aşteptat, ţăranii se risipiră încetul cu 
încetul. Doar câţiva se încăpăţânară a rămânea de teamă să 
nu se mai întâmple ceva şi ei să lipsească. Astfel, înspre 
ziuă, curtea se mai linişti de oameni şi focul însuşi ardea 
mai potolit şi sătul, cu pâlpâiri somnoroase. 

La fereastra bătrânului conac veghea aceeaşi lumină 
sfioasă. Scânteile mari zburătăceau ca fluturii pe coperiş şi 
se stingeau atingând olanele bătrâne, parc-ar fi căzut pe 
gheaţă. Ichim închise uşile spre cerdac, să nu mai intre 
nimeni să tulbure odihna casei. Un răstimp a privegheat el 
lângă boierul ucis, apoi bucătăreasa, apoi logofătul, apoi 
bărbatul bucătăresei. Acuma, de vreun ceas, clipocea 
Marioara pe jilţul din colţ, în camera mortului. Îi era somn 
şi, mai ales, frică. 

Nu se uita deloc spre canapeaua pe care zăcea Miron 
Iuga. O spăimântau de ajuns umbrele ce se legănau pe 
pereţi ca nişte stafii neostoite. Pe geamurile sparte intra 
răcoarea din ce în ce mai tăioasă. De câteva ori i s-a părut, 
tocmai când închisese ochii, că aude un fâşâit ciudat. O 
singură dată a îndrăznit să privească într-acolo. Cum se 
clătina flacăra lumânării, mortul părea că se mişcă. S-a 
închinat repede de trei ori. După ce îşi mai veni puţin în 
fire, auzi deodată, foarte desluşit, un suspin greu şi dureros 
ca un geamăt. De groază nici nu putu scoate glas, dar sări 
în picioare, în aceeaşi clipă o voce speriată rosti: 

— Marioara, să nu ţipi că mă nenoroceşti! Sunt eu, 
Isbăşescu! 


leşi anevoie de sub canapea. Era amorţit. Se ascunsese de 
când a văzut pe bătrânul Miron că ia puşca, bănuind ce are 
să se întâmple. Chircit acolo, a mulţumit lui Dumnezeu că i- 
a dăruit ideea salvatoare, altfel desigur brutele I-ar fi 
masacrat. I-a fost teamă dintâi să nu aprindă casa ţăranii şi 
să ardă ca un şoarece. Se gândise să nu mişte până va simţi 
el că a trecut orice primejdie, chiar de ar fi să stea o 
săptămână. Pe urmă, cuprins şi de neputinţă, şi de groaza 
mortului ce zăcea deasupra lui, şi-a zis că ar fi mai cuminte 
să o ia cumva la sănătoasa, mai cu seamă când a văzut că a 
venit la priveghi Marioara, în care inima lui avea mai mare 
încredere. 

Ca să nu-l zărească cineva de pe afară, se piti după o 
perdea şi de acolo întreba cu de-amănuntul pe Marioara 
asupra tuturor celor petrecute. Când auzi că ţăranii au 
bătut şi pe Leonte Bumbu, ba şi pe nevastă-sa, şi i-au cam 
prădat locuinţa, se gândi în sine că pe dânsul cu siguranţă 
I-ar fi jupuit de viu. Fata îi mai spuse apoi că poate să plece 
fără frică, prin grădină, că abia de mai sunt oameni prin 
curte. Atunci îi veni o nouă inspiraţie: numai îmbrăcat 
ţarăneşte ar putea să se strecoare, fără riscul de a fi 
recunoscut, prin cele câteva sate până la Costeşti. Trimise 
pe Marioara să ceară un rând de haine, oricât de rupte, de 
la unchiul ei şi să le aducă prin dos, să n-o vadă nimeni, 
făgăduindu-i o răsplată bună şi recunoştinţă veşnică. Cu 
hainele veni însăşi Profira, să-i ia în schimb pe cele 
nemţeşti, ca să nu păgubească dacă cumva contabilul nu s- 
ar mai întoarce. 

— Ei, ţaţo Profiro, Dumnezeu să-ţi răsplătească binele ce 
mi I-ai făcut, că mi-ai salvat viaţa! zise lăcrimând şi 
strângându-i mâinile. N-am să vă uit niciodată. 

Pe când se crăpa de ziuă Isbăşescu se strecura prin 
grădină spre Bârlogu, fără să fi văzut cum arde castelul 
Iuga şi fără să se mai uite înapoi. 

Apoi, puţin înainte de răsăritul soarelui, tavanul etajului, 
prefăcut de mult într-o băltoacă de jăratic, se scufundă, 


urnind şi trosnind, peste tavanul parterului care, încins şi 
slăbit, se prăbuşi de asemenea. În cuprinderea zidurilor 
înnegrite, prin găurile ferestrelor, se vedea clocotul 
flăcărilor cu răsuciri mânioase de scântei. 

Curând începură să se adune iar ţăranii, unul câte unul. 
Se uitau la foc, clătinau din cap, aruncau câte o vorbă şi 
repede întorceau ochii spre conacul vechi. Li se părea, 
chiar spusese cineva, că treaba nu e sfârşită cât timp 
tocmai casa cea bătrână boierească rămâne în picioare. Dar 
din pricina mortului nu cuteza nimeni să se apropie, oricât 
jinduiau. De altfel, cei mai mulţi veneau pentru pradă. 
Sărăcimea se lăcomea mai cu seamă la porumb. Un hambar 
de sămânță a fost golit de aseară. Mai erau două magazii cu 
rămăşiţe. Pavel Tunsu aduse înadins un drug de fier şi 
izbuti să iasă cel dintâi cu un sac plin în spinare, numai 
până în vecini, la baba Ioana, soacră-sa, care se necăjea cu 
păsările şi cu odorul de nepot, Costică. 

— Hai, soacră, hai, nu sta, să-ţi iei şi tălică niţel porumb, că 
oamenii se îndeasă la pomană şi pe urmă degeaba te-ai mai 
duce! strigă Pavel sfătos, înapoindu-se degrabă la conac. 

— Fire-ar a dracului! bombăni baba, văzându-şi de treburi, 
parcă nici nu l-ar fi văzut şi nici auzit. 

În vreme ce mulţimea se îmbrâncea în jurul magaziilor, 
unii mai îndrăzneţi se ciorovăiau din pricina vitelor. Marin 
Stan scoase din grajduri o pereche de boi şi voia să-i ducă 
acasă, Leonte Orbişor era indignat şi răcnea: 

— Să-ţi fie ruşine să pui tu mâna pe boi, că doar tu ai şi nu- 
ţi fac trebuinţă, iar eu nu mi-am putut agonisi niciodată şi n- 
am cu ce munci! D-aia fii bun şi lasă boii, Marine, că eu fac 
şi moarte de om, dacă nu-i laşi! 

— Adică asta-i dreptatea, să ia ce-i mai bun tot care au, iar 
noi să fluierăm a pagubă? ameninţă altul. 

— Eu nu vreau să ştiu nimic! făcu Marin Stan furios. Aici 
nu merge pe tocmeală, că nu e bâlci. Cine ce a apucat, e 
bun stăpân! 


Leonte Orbişor îi puse mâna în piept. Se smuciră câteva 
clipe şi se suduiră. Marin, simțind că toţi îi sunt potrivnici, 
se înmuie: 

— Apoi lasă c-om vorbi noi altă dată, dacă-i aşa povestea! 
Nu face nimic, Leonte, ai să mai vii tu la moara mea! 

— De ce nu te-ai agăţat de cai, procopsitule, că n-ai şi ţi-ar 
prinde bine! strigă Orbişor în batjocură. Ce zici, nea 
Ichime? 

În uşa grajdului, alături, stătea Ichim cu furca de fier în 
mână. Răspunse: 

— De căişorii mei nu se atinge nimeni cât oi trăi eu! 

— la seama c-o să-ţi dăm foc şi dumitale, nea Ichime, că 
vezi bine cum mai arde de frumos conacul! mormăi un glas. 
— Mai bine să ardă decât să ajungă de batjocura voastră! 
făcu bătrânul vizitiu cu o mândrie, parcă el ar fi fost boierul. 

Ţăranii nu voiau să-şi puie mintea cu Ichim, şi că era 
bătrân, şi că îl ştiau trăsnit din fire, cu toate că se credeau 
în drept să ia fiecare ce-i place şi ce poate, că doar din 
munca lor s-a făcut averea boierului şi deci între ei trebuie 
să se împartă. Unul îi şi impută mânios: 

— Degeaba umbli să te faci stăpân pe munca noastră, nea 
Ichime, că nu te-om răbda! Dacă n-am răbdat noi nici pe 
boierul cel mare, darmite pe tălică! Stai niţel, să vie Petrică 
şi ai să vezi! 

Petre însă dormea dus. Se dusese târziu acasă şi atât de 
ostenit cum nu s-a mai simţit niciodată. S-a trântit pe laviţă, 
îmbrăcat cum era, căciula drept pernă, şi îndată a adormit 
ca mort. Acuma toată casa se sculase, numai el nu se urnea. 
Pentru că nu i se mai întâmplase să-l găsească soarele în 
pat, Smaranda încercă să-l deştepte. Flăcăul murmură cu 
ochii închişi: 

— Lasă-mă, mamă, să mă mai odihnesc, că vai ce somn mi- 
e! 

— Dormi, dragul mamei, dormi! zise femeia. Mai bine să 
dormi toată ziua, decât să te mai duci pe unde-ai fost! 


— Am plecat foarte exact! observă Titu Herdelea 
examinându-şi ceasul şi văzând că la nouă jumătate precis 
trenul s-a pus în mişcare. 

— Măcar de-am sosi cu bine! zise Grigore luga cu o emoție 
abia stăpânită. 

Baloleanu, cu capul scos pe fereastra compartimentului, 
agita o batistă de mătase şi murmura întruna cu vocea 
înecată: 

— La revedere, Melaniei. La revedere! La revedere! 

Când se aşeză, după ce ieşiră din gară, avea ochii umezi. 
Surâse totuşi: 

— Sărăcuţa! A rămas foarte îngrijorată. Ce-i drept, cred şi 
eu că are de ce, cu toate că m-am silit s-o conving câănue 
nici un pericol. Dacă nu mi-ar fi cerut-o şeful cu insistenţă, 
nici n-aş fi primit o misiune atât de covârşitoare! Vă dau 
cuvântul meu, n-aş fi primit! Biata femeie, cum mai 
plângea! Mi se rupea inima. 

Trenul era compus numai din câteva vagoane, şi acelea 
aproape goale. În afară de câţiva noi prefecţi, doar nişte 
ofiţeri şi negustori au cutezat să mai părăsească Bucureştii. 
Mecanicul era instruit să conducă garnitura cu mare 
atenţie, pentru că circulau zvonuri că ţăranii ar avea 
intenţia să ridice şinele şi să oprească trenurile, ca să 
întârzie sosirea trupelor în regiunile răsculate. 

Numai Titu Herdelea îşi păstrase seninătatea. El era ferm 
convins că toate ştirile cu tulburările ţăranilor trebuie să fie 
mult exagerate. Observase că în România oamenii nu 
cunosc decât extremităţile, zeflemeaua sau tragedia, 
deopotrivă de gălăgioase şi nestatornice. Aşa cu răscoala 
aceasta; întâi toată lumea a luat-o ca o diversiune 
politicianistă, un ingenios mijloc de a răsturna guvernul, iar 
acuma toată lumea e desperată şi anunţă prăbuşirea ţării. 

Grigore luga era mai îngrijorat chiar decât Baloleanu. 
Aseară, la Predeleanu, a fost sfătuit să nu se hazardeze 
inutil, până ce se va pacifica judeţul. Nimeni nu ştie precis 
ce e la ţară. Ori că merge, ori că aşteaptă la Bucureşti, el nu 


mai poate fi de nici un folos bătrânului Iuga. lar argumentul 
suprem s-a rostit mai în şoaptă: dacă soldaţii vor refuza să 
tragă şi vor trece de partea ţăranilor? Tocmai acest 
argument l-a încăpățânat să plece. Altfel poate s-ar fi 
răzgândit, mai cu seamă că şi Olga îl reţinea cu o privire 
umedă de duioşie. Mai târziu, găsindu-se o clipă singuri, ea 
i-a şoptit brusc: „Rămâi, dacă mă iubeşti!” Grigore a fost 
aşa de surprins că, sărutându-i mâna, de-abia a putut 
răspunde: „Trebuie să plec tocmai fiindcă te iubesc atât de 
mult!” Acasă, pe urmă, replica aceasta i s-a părut complet 
idioată şi i-a fost ruşine că a rostit-o, deşi Olga n-a găsit-o 
probabil aşa de proastă, pentru că n-a râs nici atunci şi nici 
mai târziu. 

Şoapta Olguţei i-a răscolit sufletul şi i-a trezit întrebări pe 
care nu le cunoscuse până acuma sau pe care poate le 
înăbuşise înadins. 

Se simţea demascat în faţa sa însuşi. Prietenia lui cu Victor 
era veche, evident, dar se pare că ochii Olguţei au strâns-o 
mai mult în ultima vreme. Şi, totuşi, el nu şi-a mărturisit 
niciodată că s-ar putea ca vizitele şi mesele lui cotidiane la 
Predeleanu să aibă şi alte motive. Nu s-a gândit că iubeşte 
pe Olga, cu toate că iubirea îi umplea inima şi nici vreo 
aluzie de dragoste nu i-a făcut măcar în glumă. Cel mult 
ochii lui au vorbit, fără voia lui. 

Se învinovăţea însă că, în momentele acestea de durere 
generală, preocuparea lui cea mai mare e o iubire nouă. Îi 
mijea în minte gândul că repudierea Nadinei, atât de 
ireconciliabilă, a făcut-o ca să-şi înlesnească apropierea de 
Olga. Desigur, Nadina l-a jignit aşa de crunt, că nu mai 
putea fi vorba de a continua împreună căsnicia. Totuşi, dacă 
n-ar fi fost Olga la mijloc, el n-ar fi avut tăria s-o alunge cu 
atâta brutalitate. Cu deosebire începea să-l chinuiască 
ideea că a lăsat pe tatăl său singur la ţară, numai din 
egoismul de-a rămâne aproape de Olga, de a nu renunţa să 
o vadă, cel puţin în fiece zi. Degeaba îşi zicea că şi-a făcut 
datoria ducându-se acasă şi oferindu-se să stea acolo, că a 


trebuit să respecte ordinul bătrânului părinte. Acum era 
sigur că, în alte împrejurări, adică de n-ar fi fost îndrăgostit, 
nu s-ar fi mişcat din Amara. 

Emoţia lui Baloleanu se manifesta printr-o irezistibilă 
avalanşă verbală. Din clipa când a fost desemnat pentru 
postul de prefect al unui judeţ răzvrătit, a simţit nevoia să 
se înfăţişeze pretutindeni ca un martir trimis la eşafod. Prin 
Bucureşti se vorbea în taină că armata nu mai e deloc 
sigură şi că, până la urmă, va trebui, totuşi, să se facă apel 
la austriaci pentru adevărata pacificare. Se zice că nici noul 
guvern n-are încredere mare în soldaţii ţărani, dar nu vrea 
să cheme ajutor străin înainte de a face o supremă 
încercare. 

— Dragii mei, trăim cea mai cumplită tragedie din istoria 
neamului românesc! zise Baloleanu cu glas înecat. Însuşi 
şeful a fost mişcat ieri după-amiazi, când ne-a dat 
instrucţiile pentru executarea penibilei misiuni. Recunoştea 
că avem o sarcină extrem de dificilă şi mai ales 
primejdioasă. „Contez, zice, pe tactul, pe inteligenţa şi 
energia dumneavoastră! Aveţi manifestul cu reformele care 
satisfac doleanţele cele mai urgente. E o armă pacifică 
excelentă, pe care s-o mânuiţi cu toată abilitatea. Unde însă 
persuasiunea nu va fi suficientă, unde veţi întâmpina 
rezistenţă războinică, veţi utiliza forţa armată cu toată 
hotărârea şi toată vigoarea. La violenţă veţi răspunde prin 
violenţă, căci ordinea trebuie restabilită cu orice preţ.” Aşa 
a vorbit şeful. Eram zguduiţi de emoție. Momentul era 
istoric. Ne-a îmbrăţişat apoi pe fiecare. Se pune acum 
întrebarea ce vom găsi la faţa locului? Eu sunt democrat 
prin toată educaţia mea şi umanitarist convins. Vă închipuiţi 
ce-ar fi pentru sufletul meu, dacă ar trebui să ordon o 
represiune sângeroasă. Şi totuşi, interesele superioare ale 
neamului! Îngrozitoare dilemă! 

Titu Herdelea îl asculta cu toată gravitatea cuvenită, dar în 
sinea sa se gândea că acest Baloleanu e un mare farsor. Îşi 
aducea aminte cu câtă emfază predica odinioară, la Enache, 


împărţirea moşiilor la ţărani. Şi acuma cum caută sa 
justifice mai dinainte uciderea acelor ţărani, dacă nu se vor 
mulţumi cu reformele în care nici pomeneală nu mai este de 
împărţirea pământurilor. Îi venea mereu să-i reamintească 
promisiunile de odinioară. În locul său vorbi Grigore, parcă 
şi pe el I-ar fi muncit aceleaşi gânduri: 

— Când ţăranii au apucat să se scoale pentru pământ, 
greu se vor mulţumi numai cu reforme platonice! 

— Cum, crezi că ar trebui să li se împartă moşiile? făcu 
Baloleanu puţin surprins. 

— Eu nu, dar tu credeai! răspunse Grigore, simplu. 

— O, bine, altceva e o credinţă intimă şi alta e posibilitatea 
realizării, zise prefectul confuz. În orice caz asemenea 
măsuri revoluţionare nu se pot decreta sub presiunea 
terorii ţăranilor, nu-i aşa? De altminteri chiar tulburările 
actuale atât de tragice arată cu elocvenţă că ţăranul nostru 
are încă nevoie de multă, multă educaţie socială. Barbariile 
pe care le-au săvârşit, dacă ar fi numai pe jumătate 
adevărate, justifică toate aprehensiunile, dragul meu. Şi fii 
sigur că eu, care, cum ştii, iubesc pe ţăran, nu voi şovăi să 
pedepsesc cu cea mai mare severitate orice sălbăticie. A 
iubi pe ţărani nu înseamnă să le tolerezi nebuniile şi nici să 
le accepţi tâlhăriile. Țăranul trebuie să fie supus şi 
respectuos de lege şi de avutul altuia, ca toată lumea. Altfel 
unde ajungem? 

Grigore Iuga surâse ironic: 

— Eu mă îndoiesc numai de efectul reformelor în care tu ai 
încredere. Atât. Îţi închipui că eu aş avea poate şi motive 
personale să reclam toate fulgerele împotriva ţăranilor mai 
ales dacă, după cum se pare, nu ne-au cruțat deloc nici pe 
noi, care am trăit între ei şi ne-am făcut totdeauna datoria 
faţă de dânşii. 

— Carevasăzică suntem de acord, Grigoriţă! făcu 
Baloleanu. M-aş fi mirat să fie altfel, că doar amândoi iubim 
deopotrivă ţara aceasta scumpă şi pe ţăranii noştri. Astăzi 
nu mai e vorba de politică, ci de salvarea României! 


Iar se încălzi şi povesti amănunte înduioşătoare despre 
despărţirea lui de Melania, despre presimţirile ei, despre 
curajul lui. Vorbea toată vremea numai de el. Doar prin gări 
se întrerupea şi examina cu atenţie lumea. De câte ori 
descoperea un grup de ţărani, îi arăta cu o uşoară spaimă, 
zicând încet, parcă să nu fie auzit de el: 

— Uite-i cum complotează! Degeaba, ţăranul nu înţelege 
decât de frică! 

Apoi îşi reluă firul despre reforme, despre şef şi iar despre 
Melania, când mişcat, când cu patetism şi mereu cu un 
tremolo care să-i acopere înfricoşarea. 

În răstimp, trenul înainta prudent, fumegând mai 
abundent ca altă dată. Sirena locomotivei, agitată des şi 
prelung, avea un răsunet zgârietor, ca ţipătul cucuvelei. 

— la seama, tăicuţule, să nu păţeşti ceva cu oamenii! zise 
Niculina, văzând că preotul Nicodim şi-a luat patrafirul şi 
crucea. Doar ştii bine cât sunt de apucaţi. 

— Hai, dascăle, hai la datorie! murmură bătrânul preot 
fără să asculte pe fiică-sa. Că ne-a fost stăpân şi ne-a zidit 
biserica, şi ne-ar bate Dumnezeu dacă nu i-am da toată 
cinstea creştinească! Ş-apoi după-amiazi avem 
înmormântarea femeii lui Melentie. Hai, hai! 

Mergea greu şi se sprijinea în cârjă şi se oprea să se 
odihnească pe drum. La curtea luga se mărise gălăgia. 
Castelul ardea mereu, înfundat. Bucătăreasa Profira sărută 
mâna preotului şi-l conduse în odaia mortului. 

— Of, Doamne, Doamne, amară soartă ai hărăzit omului! 
bolborosi preotul, punându-şi patrafirul, după ce s-a uitat o 
clipă la cadavrul boierului Miron. Ascunse sunt cărările tale, 
Doamne, blagoslovit fie numele tău în vecii vecilor, amin! 

Sosirea preotului nu stânjeni deloc fierberea ţăranilor. 
Câţiva se uitară după el până intră în casă, apoi îşi 
continuară sfătuirile. În timp ce unii mai urlau în neştire sau 
umblau să mai găsească ceva de luat, cei mai mulţi, grupuri 
răzlețe, vorbeau numai despre împărţirea pământurilor, 
sperând fiecare să aibă o parte mai mare. Acum, că nu mai 


sunt boieri, socoteau că ar fi bine să nu tărăgăneze 
măsurătoarea, că dacă vor apuca să-şi ia ce li se cuvine, 
apoi degeaba se vor mai întoarce ciocoii, că oamenii nu vor 
da înapoi pământul nici morţi. Toţi aveau păreri cum ar 
trebui făcută împărţirea, ca să fie mai dreaptă, fireşte 
fiecare chibzuind că adevărat dreaptă nu poate fi decât cea 
care i-ar atribui lui lotul cel mai bun, şi mai aproape de sat, 
şi mai măricel. Când cineva spuse că şi celelalte sate s-ar 
putea să ceară parte din moşie, a sărit toată lumea cu mare 
mânie, gata să-l ia la bătaie. Sărăcimea ar fi vrut să înlăture 
de la împărţeală pe cei care mai au pământ. Li se imputa că 
au alergat cu limba scoasă să cumpere Babaroaga şi că s-au 
codit la revoluţie, aşteptând să le vie toate de-a gata. Se 
tocmeau aşa între ei, fiindcă toţi erau oameni mai slăbuţi şi 
nimeni nu avea autoritatea de a se impune ca conducător şi 
a se face ascultat. Încerca el Toader Strâmbu să ridice 
glasul, dar oamenii nu-l luau în seamă când era vorba de o 
treabă aşa de însemnată. El şi Trifon erau buni la sfadă, 
unde trebuie numai gură şi obrăznicie. Acum trebuiau 
oameni aşezaţi, gospodari şi cuminţi, care ştiu să 
cântărească şi să judece înţelept. Dacă popa Nicodim ar fi 
fost mai tânăr şi mai sprinten, el ar fi fost chemat să facă 
dreptate, sau şi mai bun învățătorul Dragoş, dacă nu I-ar fi 
închis boierii. 

— Văd că nici Petrică n-a mai venit şi doar se lăuda aseară 
că nici de odihnă nu mai vrea să audă până ce n-om avea 
dreptatea deplină! zise într-o vreme Ignat Cercel într-un 
grup mai mare. Dânsul ar fi bun la sfat, că-i dezgheţat, şi 
ne-ar putea îndrepta pe calea cea bună! 

— Apoi aşa fac toţi, că li-e frică! 

— Ce face? sări Ignat. Lui Petrică? Fugi, omule, ce 
băzneşti? Petrică se joacă cu trei ca tine şi tu zici că i-e 
frică! 

— Apoi atunci de ce şade acasă? Că uite, s-a făcut de 
amiazi! 


— Ei, o fi având şi el ale lui, ca orice om. Dar când a 
început Petrică o treabă, n-o lasă neisprăvită! Că şi tatăl 
său, fie iertat, a fost om de frunte şi de ispravă! 

Tocmai în clipa aceea pică şi Petre împreună cu Nicolae 
Dragoş. Petre s-a certat rău cu maică-sa, care n-a vrut să-l 
lase să mai iasă din casă şi plângea şi se jeluia că are să se 
nenorocească. Barem Nicolae a avut să ţie piept şi 
părinţilor, dar şi cumnatei sale, cea mai înfricoşată, ca pe 
urma faptelor lui să nu pătimească lonel al ei. Cei doi flăcăi 
s-au înţeles fără cuvinte. Şi-au făcut socoteala în sine că de 
acuma nu mai pot da înapoi şi deci trebuie să meargă până 
la capăt, orice s-ar mai întâmpla. Amândoi şi-au dat seama, 
după ce s-au trezit puţin din beţia mâniei, că ei vor ispăşi 
mai crunt pentru faptele tuturor, dacă cumva se vor 
întoarce lucrurile iarăşi cum au fost. De aceea, venind, au 
intrat pe la postul de jandarmi. Casa era pustie, uşile 
vraişte, obiectele răsturnate şi răvăşite. Ei sperau să 
găsească măcar câteva cartuşe pentru armele luate de la 
jandarmi, ca să se poată apăra de va fi trebuinţă. N-au 
găsit. Nevasta plutonierului se zicea că s-a ascuns la cineva 
în sat, nimeni nu bănuia unde. 

Cum se amestecară în mulţime, fură iar cuprinşi de 
ameţeala obştească. Discuţia asupra împărţirii moşiilor o 
reluară de la început. După multă vorbărie zadarnică, Petre 
hotări: 

— Asta nu e treabă de oameni ca noi, degeaba, că noi ne- 
om sfădi, şi ne-om bate, şi nu ne-om potrivi. Asta e treabă 
de ingineri! Să mai aşteptăm să se aşeze lucrurile şi să se 
facă pace şi atunci stăpânirea o să trimită ingineri să facă 
împărţirea cum se cuvine, fiecăruia după dreptate, să 
măsoare şi să taie tuturor cât le ajunge. Nu zic bine, oameni 
buni? 

— Bine. aşa e! încuviinţară oamenii. Să ne trimită ingineri, 
că d-aia îi plăteşte stăpânirea! 

— Apoi da, că inginerul, dacă nu-s boieri, împarte drept şi 
cum scrie la carte! adăugă Ignat foarte mulţumit. 


— Cu boierii am isprăvit! strigă Leonte Orbişor ţanţoş. Nu 
ne mai trebuie boieri! 

— Noi am isprăvit, Leonte, dar poate că n-au isprăvit ei? 
zise gros Nicolae Dragoş. 

Atunci toţi din toate părţile protestară că nu mai vor boieri 
şi că mai curând mor până la unul decât să fie iarăşi 
batjocoriţi şi asupriţi. 

— Apoi las' să vă vedem la treabă, că de gură ştiu că 
sunteţi buni! făcu Petre. 

În gara Piteşti aştepta un alai întreg de proprietari şi 
arendaşi refugiaţi. În fruntea lor se afla fostul prefect 
Boerescu care, având în vedere primejdia naţională, a lăsat 
la o parte consideraţiile de adversitate politică şi s-a hotărât 
să dea în primire prefectura noului titular şi mai ales să-l 
puie în curent cu situaţia. Mai mult, însă, decât motivele 
superioare, era la Boerescu amorul propriu, profund jignit 
de ţăranii nerecunoscători, care-l făcea să-şi calce pe inimă 
şi să stea de vorbă cu urmaşul său. Când el personal s-a 
ostenit de a cutreierat mai toate satele şi i-a sfătuit şi i-a 
dăscălit ca un părinte şi ei, totuşi, s-au dedat la ticăloşii cum 
a întors spatele - asta nu le-o putea ierta ţăranilor. Unde să 
mai pui că netrebnicii nu s-au ruşinat să incendieze şi să 
devasteze chiar conacul lui de la Rociu. 

Grigore luga făcu prezentările, căci Baloleanu, străin, nu 
cunoştea pe nimeni. Pe urmă el, cu Titu Herdelea, se 
retrase, ca să nu-l încurce în afacerile oficiale, înţeleşi să se 
întâlnească diseară şi să ia masa împreună. 

Mulțimea de sinistraţi înconjurase pe noul prefect şi-l 
asalta cu tot felul de plângeri. Baloleanu asculta pe unii, 
compătimea pe alţii, dar văzând că astfel nu se va putea 
urni din gară, strigă cu glas tremurat de emoția obligatorie: 

— Domnilor, înţeleg durerea dumneavoastră şi apreciez 
revolta firească ce fierbe în sufletul tuturor din cauza 
nelegiuirilor, ale căror victime sunteţi! Am venit să iau 
măsurile de îndreptare şi de represiune pe care le reclamă 
situaţia. Daţi-mi deci un răgaz de câteva ore să mă orientez 


întâi, să iau cunoştinţă oficială de cele ce s-au petrecut în 
acest judeţ, iar pe urmă voi aviza. Vă rog să aveţi încredere 
că vom face tot ce este posibil ca să vă alinăm măcar în 
parte suferinţele! 

La braţ cu Boerescu îşi croi drum printre oamenii 
desperaţi şi înfuriaţi. Numeroase glasuri lăcrimoase 
repetau acelaşi strigăt: 

— Ne-au sărăcit tâlharii! 

Cel mai gălăgios şi mai amărât era colonelul pensionar 
Ştefă-nescu, care-l petrecu până la trăsură, jelindu-se: 

— Am rămas calic, domnule prefect! Toată munca mea de 
patruzeci de ani e cenuşă şi ruină! N-am avut nici o 
apărare. Şi-au bătut joc de noi hoţii cum au vrut. Numai 
viaţa mi-au lăsat-o, domnule prefect! 

Grigore Iuga strânse în pripă multe mâini cunoscute şi 
auzi crâmpeie de tânguiri. Era nerăbdător să afle ceva 
despre tatăl său şi despre Amara, totuşi nu cuteza să 
întrebe direct pe nimeni, dându-şi seama pe de o parte că 
toţi aceşti oameni sunt prea plini de suferinţele lor şi deci 
fără înţelegere pentru suferinţa altora, dar mai ales de 
teama să nu se confirme presimţirile ce-l zbuciumau cu atât 
mai dureros, cu cât se apropia momentul când va trebui să 
descopere realitatea. Deodată îi răsună în spate un glas 
foarte cunoscut: 

— Coane Grigoriţă! Coane Grigoriţă! 

— Ei, domnule Buruiană! Şi dumneata pe aici? zise tânărul 
Iuga bucuros de întâlnire. Ce-i pe la noi? Spune, spune 
repede, că dumneata nu se poate să nu ştii! 

Cosma Buruiană nu voia să-i mărturisească numaidecât că 
el a fugit înainte de a se fi întâmplat ceva. Mai plângător ca 
de obicei, răspunse totuşi: 

— Păcatele noastre, coane Grigoriţă! Pârjol şi prăpăd! 
Uitaţi-vă, aşa am scăpat, cum mă vedeţi! Când vă spuneam 
eu că ţăranii noştri sunt câini, dumneavoastră mă 
batjocoreaţi şi nu credeaţi. Şi iată, nicăiri n-au fost mai 
multe blestemâăţii ca la Amara! Acolo e cuibul revoluţiei şi 


de acolo au pornit toate! Ce să vă mai spun, nenorocire 
mare! Şi încă eu tot mulţumesc lui Dumnezeu că mi-am 
salvat cel puţin viaţa şi familia, că dacă ascultam pe conu 
Miron, cine ştie ce aş fi pătimit. Dar eu, prudent cum mă 
ştiţi, n-am mai aşteptat să izbucnească focul şi m-am 
încărcat cu familia în trăsură şi mână, şi mână! 

— Dar tata a rămas pe loc, ori.? insistă Grigore. 

— De, coane Grigoriţă, eu, drept să vă spun, acolo l-am 
lăsat! zise arendaşul cu o ezitare. Că dumnealui, îl ştiţi 
dumneavoastră. 

— Ei, şi ce anume s-a întâmplat la noi? urmă tânărul luga 
mai nerăbdător. 

— Pe aici se vorbesc multe, coane Grigoriţă, reluă Cosma 
Buruiană mai încurajat. Dar nu poate să ştie nimeni 
adevărul, că de miercuri noaptea s-a întrerupt legătura 
telefonică şi nu se poate comunica deloc cu comuna. Ce 
veşti umblă sunt aduse din gură în gură, încât nu ştii ce să 
alegi. Bine însă nu poate să fie, coane Grigoriţă. Şi 
stricăciuni trebuie să fi făcut multe oamenii noştri, că sunt 
capabili de orice. Aşa ieri dimineaţa mă întâlnii cu 
judecătorul de la Costeşti. Ce mi-a povestit, m-am crucit. A 
venit în tren cu un avocat de la Bucureşti care a fost cu 
coniţa Nadina la Lespezi pentru vânzarea Babaroagei. 
Poate că-l şi cunoaşteţi? Ei, câte a îndurat bietul om, ţi se 
face părul măciucă. Numai ca prin urechile acului a scăpat 
de la moarte alergând peste câmpuri de la Gliganu până la 
Costeşti unde a ajuns într-un hal fără hal. N-aş fi crezut 
totuşi, dacă azi nu mă întâlneam cu Platamonu, care. 

Buruiană povesti cu multe înflorituri păţaniile lui 
Platamonu, ca astfel să evite a-i spune ce se vorbea prin 
oraş despre Miron luga şi Nadina. leşiră din gară şi o luară 
pe jos pe bulevard, spre oraş. Din urmă îi ajunse grăbit 
colonelul Ştefănescu, care căuta pe Grigore, fiindcă-l 
văzuse în tovărăşia noului prefect. Îl şi rugă îndată să-i 
mijlocească o întrevedere cu prefectul, căruia voia să-i 
ceară un detaşament de soldaţi, dacă se poate şi tunuri, ca 


să-şi recucerească averea şi să pedepsească pe bandiții 
care I-au izgonit şi I-au prădat. Apoi, după ce îşi zugrăvi în 
toate amănuntele suferinţele fără margini, spuse lui 
Grigore, fără nici un înconjur, că pe aici se zvoneşte că 
Miron luga ar fi fost măcelărit de ţărani, adăugând totuşi că 
el nu crede să fie adevărat, fiindcă tâlharii au săvârşit toate 
blestemăţiile, ce-i drept, dar sânge n-au vărsat. La fel umblă 
vorba că ar fi omorât-o şi pe Nadina, după ce în prealabil ar 
fi fost necinstită de o ceată de netrebnici. Ştirile acestea 
trebuiesc primite cu multă rezervă. Trecând din om în om, 
toate se deformează şi se exagerează. 

— Nu e nevoie de exagerări când adevărul adevărat e mai 
mult decât îngrozitor! urmă colonelul. Parcă trebuie să te 
omoare, ca să te nefericească? lacă eu, dacă nu m-aş fi 
gândit la bietele fete, care rămâneau singure în lume, m-aş 
fi luat de piept cu bestiile. 

Reluă povestea suferințelor sale, întrerupt des de Cosma 
Buruiană, care încerca să-şi istorisească din nou pe ale sale. 
Grigore luga nu-i mai auzea. Pricepuse suficient chiar din 
ezitările lui Buruiană. Adaosurile colonelului, prin 
brutalitatea lor cazonă, mai mult I-au indispus decât I-au 
impresionat. Din fericire la grădina publică reuşi să scape 
de amândoi. Titu Herdelea numai atunci îndrăzni să-l 
consoleze fără convingere: 

— Poate totuşi să nu fie adevărat tot ce. 

— E adevărat, dragă prietene, zise Grigore abătut. Am 
presimţit că are să se întâmple nenorocirea de când am fost 
deunăzi la Amara. Regret numai că atunci n-am rămas 
acasă, chiar împotriva voinţei tatii. Dacă eram eu, poate n- 
ar fi ajuns aci lucrurile! 

Între timp, Baloleanu sosi la prefectură, unde aştepta alt 
grup de refugiaţi de la ţară. Boerescu îi prezentă câţiva 
funcţionari şi pe urmă, cu harta judeţului pe birou, îi indică 
localităţile răzvrătite şi-i predă dosarul cu rapoartele 
despre tulburări, neuitând să-i atragă atenţia că până şi 
conacul lui a fost devastat. După mulţumiri şi diverse mici 


amabilităţi avocăţeşti, Baloleanu se cotorosi de dânsul, 
înțelegând că îşi pierde vremea zadarnic. Şi nu voia să 
piardă nici un minut. Avea ambiția să dovedească şefului că 
a fost bine inspirat când a făcut apel la Baloleanu. 

Convocă imediat pe primul-procuror, pe căpitanul de 
jandarmi şi pe comandantul trupelor din regiunea Piteşti, 
precum şi pe preşedintele tribunalului, mai mult, însă, ca un 
gest de deferenţă pentru justiţie. Până la sosirea lor, studie 
dosarul cu rapoartele şi harta judeţului. 

— Domnilor, în maximum trei zile vreau să avem ordine, 
linişte şi pace în judeţ! declară dânsul grav şi solemn către 
cei patru şefi de autorităţi, în cabinetul său. 

Le ţinu un mic discurs patriotic vibrant şi energic. Făcu 
impresie. Primul-procuror, Toma Grecescu, slăbuţ, spân şi 
placid, se uita cu admiraţie la figura plină şi impozantă a 
prefectului, care răspândea atâta siguranţă. Căpitanul de 
jandarmi Corbuleanu aproba din cap fiecare cuvânt al 
noului său şef. Preşedintele tribunalului Manole Obogeanu, 
bătrân, zgârcit, îmbrăcat prost, se simţea străin la 
consfătuirea aceasta, dar având şi el o mică proprietate 
prin apropiere şi fiindu-i frică să nu i-o devasteze ţăranii, 
era bucuros să cunoască măsurile de protecţie pe care le 
prepară noul guvern. Numai generalul Dadarlat, obişnuit 
cu familiarismul lui Boerescu, a încercat să întrerupă de 
două ori şi s-a pomenit admonestat foarte fin, dar categoric. 

— Acuma aveţi dumneavoastră cuvântul, domnule general, 
căci eu am terminat! făcu Baloleanu cu un surâs ironic, 
drept încheiere. 

Generalul voise numai să arate că şi el a fost păgubit de 
rebeli. Acuma mai observă, tuşind viguros, că, după părerea 
lui, trebuie procedat cu ultima energie, altfel focul va 
cuprinde şi părţile unde ţăranii încă nu s-au mişcat. 

— Tocmai de aceea am fost trimis în acest loc de grea 
răspundere! zise prefectul cu gravitate. 

După ce află de la Corbuleanu că în satele răzvrătite 
jandarmii au fost bătuţi şi alungaţi pentru că erau puţini şi 


n-au avut voie să facă uz de arme, Baloleanu întrebă pe 
generalul Dadarlat dacă trupele de sub ordinele lui sunt 
sigure pentru orice eventualitate. 

— Domnule prefect, trupa totdeauna execută ordinele! 
răspunse generalul cu mândrie. 

— Evident, nu m-am îndoit de trupe, zise Baloleanu, puţin 
încurcat. Nu m-aţi înţeles exact. Am vrut să spun dacă 
soldaţii, mai ales rezerviştii, sunt siguri? Căci, poate ştiţi, 
pe-alocuri au fost mici defecţiuni şi n-aş dori să avem şi noi 
surprize. 

— Nu, nu, domnule prefect, eu garantez pentru oamenii 
mei! repetă generalul. 

— În orice caz, spre a evita orice eventuale ezitări, vă rog 
să luaţi măsuri, domnule general, ca în detaşamentele 
desemnate pentru represiune să nu fie înglobaţi soldaţi din 
regiunea tulburată! zise prefectul cu mai multă gravitate. 

Pe urmă discutară puţin itinerariul expediției de 
pacificare. Baloleanu hotări ca un detaşament de o mie de 
oameni cu şase tunuri să fie mâine, duminică, la ora opt 
dimineaţă lângă gara Costeşti, unde va sosi şi dânsul cu 
reprezentanţii parchetului. 

— Orice rezistenţă va fi imediat reprimată cu forţa armată, 
fireşte, după somaţiile legale! sfârşi marţial Baloleanu. 

— Ce ne facem, domnule prefect, dacă în spatele trupei se 
ridică din nou satele? zise generalul Dadarlat, care ţinea 
negreşit să dovedească tuturor că are idei şi e circumspect, 
ca orice bun comandant. 

— Satele acelea vor fi complet rase cu tunul, domnule 
general! făcu prefectul ridicând semeţ capul şi scoțând 
înainte burta. 

— Aşa da, perfect! recunoscu Dadarlat. 

Până seara apoi Baloleanu primi pe moşierii sinistraţi care 
se văitau mai vehement şi reclamau despăgubiri imediate 
sau cel puţin ajutoare băneşti substanţiale ca să nu moară 
de foame pe trotuarele oraşului. Cei mai mulţi cereau trupe 
speciale, să-i însoţească la moşiile lor şi să-i păzească de 


furia ţăranilor, pe când alţii doreau neapărat tunuri spre a 
distruge pe cei care le-au distrus averea. Prefectul le oferi 
tuturor multe promisiuni bune, scuzându-se că deocamdată 
nu se poate ocupa de doleanţele lor, prima sa grijă fiind 
restabilirea ordinii. Îi asigură că vor fi despăgubiţi şi-i invită 
să depună cererile respective cu specificarea detailată a 
stricăciunilor suferite. 

De-abia pe la nouă se întâlni cu Grigore Iuga şi cu Titu, la 
restaurant. Deoarece aflase de la Boerescu despre Miron, 
prefectul îmbrăţişă patetic pe tânărul Iuga: 

— Nu-ţi închipui cât m-ar durea, dacă ar fi adevărat, dragă 
Grigoriţă! Dar să sperăm că providenţa va fi fost mai 
îndurătoare! 

Mâncă şi bău cu mare poftă, uitând că se balonează, 
sporovăind necontenit şi mai ales lăudându-se cu 
dispoziţiile ingenioase ce le-a luat. Găsi un prilej să le 
explice că mâine îi primeşte bucuros şi pe ei să-l însoţească 
la Costeşti, dar mai departe, cu regret, n-ar putea, pentru 
că intră în exerciţiul dureroasei funcțiuni pe teren unde 
persoanele neoficiale nu pot fi admise. 

— Cu toate astea, chiar fără permisiunea ta, eu te voi 
urma la o distanţă oarecare! zise Grigore luga ferm. Pentru 
mine e o datorie, Alexandre! 

— Negreşit, nici nu încape discuţie! reveni prefectul cu 
elan. Să nu crezi că eu nu înţeleg starea ta, iubitule! Am 
vrut numai să spun că în mod oficial! 

— Dacă oficialitatea n-a fost în stare să oprească 
nenorocirea, măcar piedici să nu-mi puie! zise Grigore cu 
imputare. 

— Evident, dar evident! făcu Baloleanu împăciuitor şi, 
căutând să schimbe vorba, urmă mai volubil: De altfel, să 
vezi, am dat ordine foarte severe ca. 

Duminică dimineaţa se răspândi vestea în Amara că vine 
armata. Nişte cărăuşi din alte sate, mai devale, întorcându- 
se spre Piteşti, au întâlnit pe drum sumedenie de soldaţi şi 
tunuri, iar un ofiţer călare i-ar fi şi înjurat de mamă şi că „vă 


arăt eu vouă revoluţie”. Alţi oameni, sosiți din comunele de 
sus, povestiră că împrejurul Costeştilor e armată câtă 
frunză şi iarbă, gata să pornească încoace, să aducă înapoi 
pe boieri, dacă cumva n-o fi şi pornit. 

Amara începu să clocotească. Întâi ştirea, făcând ocolul 
satului, stârni curiozitatea. Ţăranii şi-o împărtăşeau cu 
mirare şi nedumerire, clătinând din cap şi întrebându-se 
din ochi. Pe urmă, pe măsură ce se convingeau că trebuie 
să fie adevărată, mirarea se transformă în uimire: 

— Dar ei nu ştiu porunca lui vodă? Ori nici ei nu vor să 
asculte poruncile şi s-au dat de partea ciocoilor? 

Şi încetul cu încetul satul fu cuprins de indignare şi de 
mânie, în bătătura cârciumii se strânse repede o mulţime 
de oameni şi femei. Toţi vorbeau răstit şi pe toate feţele era 
incrustată o desperare aprigă. Întrebările se ciocneau într- 
un vârtej: 

— De ce mai vine armata? Să ne omoare pe noi? Ce le-am 
făcut noi lor? Câini suntem ori oameni, de nu ne lasă să 
trăim? Nu ne-au asuprit destul boierii? 

Porneau răspunsuri de ici-colo, mai sfioase la început, apoi 
îndrăzneţe şi răcnite: 

— Să vie şi armata, că noi tot nu ne lăsăm! Mai bine murim 
cu toţii, ca să scăpăm de toate! Nu ni-e frică nouă de 
armată! Cu furcile o să-i alungăm, dacă vin asupra noastră! 
Nu mai răbdăm, fraţilor! Puneţi mâna pe topoare! 

Femeile ţipau mai vârtos ca bărbaţii. Anghelina lui Nistor 
Mucenicu, atât de amărâtă şi de plângăreaţă, cu copilaşul 
în braţe, zbiera ca o năucă, cu ochii ieşiţi din orbite: 

— Mi-au ucis bărbatul în regimentele lor şi tot nu le 
ajunge, mânca-i-ar câinii! Mânca-i-ar toate relele şi boalele! 
Arde-i-ar focul iadului cum mi-au ars mie inima! 

Cârciumarul Busuioc, ieşit în faţa prăvăliei, cu o figură 
satisfăcută, ascultând un răstimp gălăgia, n-avu de lucru şi 
zise în chip de mustrare: 

— De, măi oameni, n-aţi ascultat pe cine vă învăţa să vă 
astâmpăraţi ş-acu. 


Parcă i-ar fi atins cu un sfârc de bici, ţăranii se năpustiră 
asupra lui cu sete, bucuroşi că pot să-şi mai răcorească 
puţin sufletul. Cu chiu, cu vai Busuioc reuşi să se refugieze 
în prăvălie şi de acolo în casă. Cârciuma fu invadată. Unii 
spărgeau şi sfărâmau ce se nimerea, alţii se repezeau la 
sticlele cu băuturi. 

Iureşul ţinu însă numai câteva minute. Afară sosi Petre cu 
un pâlc de bărbaţi mai tineri şi flăcăi. 

— Vine Petrică! A venit Petrică! Uite-l pe Petrică! Staţi, c-a 
picat Petrică! 

— Da ce-i, oameni buni? întrebă dânsul, văzând 
vălmăşeala în cârciumă. Ce-a mai făcut nea Cristache, de v- 
aţi apucat să-l jecmăniţi ca pe-un ciocoi? 

În vreme ce unii ocărau pe cârciumar, alţii se frământau 
să-i vestească apropierea armatei, care cu spaimă, care cu 
mânie şi toţi cu priviri întrebătoare, ca şi când de răspunsul 
lui ar fi atârnat soarta tuturor. Ignat Cercel vorbi mai jalnic: 

— Acu ce-i de făcut, Petrică? Învaţă-ne tu, să ştim cum să 
ne purtăm fiecare! 

Petre scrută cu ochii lui aprinşi mulţimea care-l înconjura. 
Pe faţa-i osoasă, muşchii jucau sub pielea oacheşă întinsă şi 
lucitoare. Şi deodată gura i se strâmbă într-un râs larg şi 
plin de dispreţ: 

— Apoi dacă vi-e frică de armată, de ce n-aţi stat mulcom? 
Nu trebuia să vă sculaţi asupra boierilor dac-aţi crezut că 
boierii or sta cu mâinile în buzunar şi ne-or lăsa pe noi să le 
luăm moşiile, ba să-i şi cotonogim ici-colo! Pământ de 
pomană nu se află nicăiri! Ori îl plăteşti cu bani, ori cu 
altceva, dar fără plată nu se poate! 

— Nu ni-e frică nouă nici de armată, în zadar ne 
batjocoreşti! mormăi Ignat cu glasu-i plângăreţ. Dar dacă 
vine, trebuie să ştim ce facem! 

— Nici n-ar trebui să ne fie frică, urmă Petre, că armata 
vine numai să ne sperie! 

— Aşa-i, Petrică! strigă Toader Strâmbu mânios. N-au voie 
să ridice armele asupra noastră, că şi noi am fost soldaţi şi 


ştim! 

lar Nicolae Dragoş, ca fost sergent, adăugă că, chiar dacă 
ar comanda foc ofiţerii, soldaţii nu vor trage în oameni, ci în 
vânt, ba s-ar putea să nici nu mai asculte comenzile şi să 
treacă unde sunt fraţii şi părinţii lor. 

— Bine-ar fi să fie cum ziceţi voi! făcu Serafim Mogoş 
necre-zător. Numai că în nădejdea asta să nu ne lăsăm, că 
peste câteva ceasuri, de nu şi mai curând, ne-om pomeni în 
sat cu companiile şi cu jandarmii ş-apoi atunci să vedeţi 
bătăi şi schingiuiri! 

Recunoscu şi Petre că Serafim are dreptate. Soldaţii nu 
vor trage în oameni, dar vor aduce înapoi pe jandarmi şi pe 
boieri. 

— Nu, nu! Nu putem răbda să intre peste noi armata! 
strigă Petre. N-are ce să caute armata în satul nostru! Nu 
ne trebuie aici armata! Să stea la oraşe, să păzească pe 
boieri, că noi ne păzim şi singuri! 

Strigând, se înflăcăra şi se înfuria, ca şi când s-ar fi sfădit 
cu duşmani nevăzuţi. Ţăranii, împrejur, gâfâind încă de 
ostenelile din cârciumă, răcneau când şi când, ca să-şi 
dovedească puterile şi curajul. Cei care nimeriseră la 
băuturi nu se mai urneau din cârciumă şi horeau cu foc un 
cântec vitejesc, înjurând pe Busuioc sau pe ciocoi. 

— Toată lumea, cu mic, cu mare, să iasă în capul satului! 
porunci Petre, ascuţit şi sec, ca la armată. 

Trebui să explice de mai multe ori că nimeni să nu vie cu 
mâna goală, ci fiecare să se înarmeze cu ce poate, măcar cu 
o furcă de fier. 

— Apoi de-acuma ce-o vrea Dumnezeu! murmură Petre, 
închi-nându-se. 

— Dragă Grigoriţă, acuma ne despărţim, zise Baloleanu în 
clipa când trenul intra în gara Costeşti. Dacă vrei să asculţi 
sfatul meu, tu opreşte-te şi aşteaptă aici un cuvânt de la 
mine. Sper că până diseară vom reuşi să pacificăm satele, 
inclusiv Amara voastră. Atunci vei putea merge fără 


primejdii. Aşa, dragul meu! Vasăzică, la revedere! La 
revedere, domnule Herdelea! 

Le strânse mâinile foarte mişcat. Faţa lui durdulie era 
palidă. Emoţia îi schimbase vocea. Cobori pe peron grav, 
aproape întunecat. Maiorul Tănăsescu, comandantul 
trupelor, mustăcios şi sprâncenos, cu privirea tăioasă şi 
glasul aspru, se prezentă raportând că, conform ordinelor 
primite atât direct de la generalul Dadarlat, comandantul 
diviziei, cât şi de la comandantul regimentului său, se pune 
la dispoziţia prefectului. 

— Ce trupe aveţi, domnule maior? întrebă Baloleanu. 

— Un batalion cu efectiv de război şi o baterie cu şase 
tunuri! zise ofiţerul. 

Prefectul mulţumi rece şi se uită împrejur. În afară de 
câţiva ofiţeri, un grup compact de refugiaţi ocupa şi aici 
peronul. Socotind că este în interesul popularității sale 
personale şi a partidului său, se apropie de ei: 

— Domnilor, am venit să restabilim ordinea şi vom 
restabili-o fără întârziere! Aveţi deci toată încrederea şi 
ajutaţi-mă şi dumneavoastră prin puţină răbdare! 

Colonelul pensionar Ştefănescu, sosit cu acelaşi tren, nu se 
ostoi până ce nu mai şopti comandantului trupelor să nu 
cumva să-l uite, fiindcă într-însul şi-a pus toată nădejdea. 
Dumnezeu şi norocul lui au făcut ca tocmai Tănăsescu să fie 
însărcinat cu conducerea detaşamentului mixt, vechiul 
camarad în familia căruia se adăposteau azi fetele de frica 
ţăranilor şi unde s-a retras şi dânsul când a fost izgonit. 

Prefectul Baloleanu trecu apoi repede la primărie, urmat 
de membrii parchetului şi comandantul trupelor. 
Administratorul de plasă îi comunică toate informaţiile ce le 
avea asupra situaţiei din comunele răsculate. Nu erau deloc 
îmbucurătoare, mai ales că prevedeau o rezistenţă dârză 
din partea ţăranilor. Ştirile veneau negreşit de la oamenii 
care au fugit sau au fost fugăriţi din sate, răspândind 
spaimă şi groază de puterea, îndărătnicia şi sălbăticia 


răzvrătiţilor. Totuşi Baloleanu, oricât îi tremura sufletul, îşi 
păstra aparenţa de linişte şi hotărâre: 

— În orice caz, noi vom proceda fără pripire şi fără ură! 
Noi aducem pacea pentru cei paşnici. Faţă de ceilalţi avem 
constrângerea. Nu dorim vărsare de sânge, dar nu vom 
şovăi a întrebuința arma unde va fi nevoie. Acestea sunt 
normele generale, domnule maior şi domnilor procurori! 

Apoi, cu harta judeţului pe masă, repetă itinerariul pe 
care-l discutase aseară la prefectură în Piteşti. Decisese ca 
el cu primul-procuror să meargă, într-o trăsură, în fruntea 
coloanei. Maiorul îi atrase atenţia că ar fi periculos şi-l rugă 
să-i permită să întrebuinţeze prescripţiile militare în 
privinţa înaintării. Baloleanu îşi dădu seama că era să-şi 
rişte viaţa şi acceptă propunerea comandantului ca o 
patrulă puternică, în frunte cu un ofiţer, să recunoască întâi 
satele şi să impună respectul ordinii. 

În acest timp, Grigore Iuga, rămas în gară cu tânărul 
Herdelea, fu înconjurat de diferiţi cunoscuţi care se 
îmbulzeau, cu mutre de circumstanţă, să-i exprime 
condoleanţele lor sincere. Grigore dădu cu ochii de 
Isbăşescu: 

— Vino-ncoace, vino, domnule, să aflu în sfârşit şi eu ce-a 
fost! 

— Să trăiţi, coane Grigoriţă! făcu contabilul zăpăcit. Să mă 
iertaţi că n-am îndrăznit. De altfel mai sunt pe aici şi alţii de 
la noi, care numai Dumnezeu ştie cum au scăpat din 
ghearele tâlharilor! 

Grigore nu observase pe plutonierul Boiangiu şi nici pe 
perceptorul Bârzotescu, deşi se găseau împreună cu 
Isbăşescu. În mai puţin de douăzeci şi patru de ore primise 
atâtea veşti dureroase, că sufletu-i era complet răscolit. Şi 
totuşi în fond nu ştia nimic precis. 'Toate informaţiile le 
auzise de la oameni care şi ei numai le auziseră. 
Nesiguranţa îl chinuia mai mult decât dacă ar fi cunoscut 
adevărul, oricât de crud. Nerăbdarea lui de a ajunge 
grabnic la Amara îl tortura mai cu seamă din dorinţa de a 


dobândi certitudinea. Avea convingerea că odată cu 
certitudinea va veni şi liniştea sufletească. 

Plecară cu toţii şi pe drum trebuiră să-i povestească pe 
rând fiecare ce ştia. Bârzotescu îl plictisi cu peripeţiile fugii 
sale. Îl şi întrerupse. Boiangiu se plânse întâi că i-a rămas 
nevasta în mijlocul ţăranilor. Cât l-a rugat ea mereu să o 
ducă undeva! Dacă o fi păţit ceva, va avea-o pe conştiinţă 
până la moarte. Pe urmă spuse cum l-au dezarmat şi fugărit 
rebelii. Fireşte, ca să nu iasă coborât, îşi ticluise o versiune 
oarecum eroică: îndată ce a izbucnit focul la Ruginoasa, a 
alergat, a luat măsuri pentru localizarea incendiului, cum 
scrie la regulament. Din nenorocire a întâmpinat rea-voinţă 
din partea ţăranilor pe de o parte, iar de altă parte a lipsit 
apa, aşa că nu s-a putut salva nimic. Dar cel puţin a putut să 
descopere urmele răufăcătorilor care au pus focul. 
Dimineaţa a raportat boierului Miron, care a poruncit să 
închidă ochii, ca să nu aţâţe mai rău pe ţărani. N-a apucat 
nici să răsufle bine că i-a venit vestea că şi la Lespezi s-a 
pus foc, ba s-ar fi săvârşit şi răutăţi mai mari. Şi apoi, 
numaidecât, că arde conacul domnului Cosma. Atunci, fără 
zăbavă, a ieşit să facă ordine, chiar de-ar trebui să verse 
sânge. Era clar că hoţii lucrau după un plan şi că este la 
mijloc un complot în toată regula. Aproape de cârciumă a 
întâlnit o îngrămădire de săteni care păreau liniştiţi şi 
paşnici. A pătruns în mulţime şi. 

Grigore Iuga ascultă până-şi isprăvi povestea. Afla cel 
puţin începutul tulburării. De la Isbăşescu avea să afle 
restul. De altminteri vestea uciderii lui Miron luga de la 
Isbăşescu a aflat-o lumea. De ieri, de pe la ora zece, când a 
sosit, îmbrăcat ţărăneşte, în târguşorul Costeşti, a fost eroul 
zilei. A trebuit să istorisească cel puţin de douăzeci de ori 
tuturor domnilor din Costeşti ororile petrecute la Amara. 
Administratorul plasei a telefonat ştirea imediat oficial 
prefecturii, îngrozind pe demisionarul Boerescu, de la care 
a cunoscut-o curând tot oraşul. Primarul i-a oferit 
ospitalitate chiar în familia sa şi i-a făcut rost de la 


judecătorul supleant de un costum de haine nemţeşti pe 
care însă Isbăşescu, spre a-şi păstra cât mai mult aureola 
de martir, nu le-a îmbrăcat decât azi-dimineaţă. 

— Povestea mea e mai lungă, coane Grigoriţă! zise 
contabilul cu glas jalnic potrivit împrejurării. Dacă vreţi să 
mă ascultați, ar fi mai bine să vă osteniţi până la gazda mea, 
la primarul târgului, că suntem aproape, să vă spun toate 
din fir în păr! O, Doamne! Prin câte am trecut şi ce-am 
văzut, parcă nici mie nu-mi vine a crede că s-au întâmplat 
aievea! Şi barem eu am scăpat cu viaţă, slavă Domnului, pe 
când sărmanul conu Miron, Dumnezeu să-l ierte. 

— A murit? făcu Grigore sugrumat. 

— L-au ucis tâlharii. 

— Când? De mult? 

— Alaltăieri, vineri, spre seară! răspunse Isbăşescu. 

— Aidem la gazda dumitale să-mi spui tot! murmură 
Grigore cu glas bolnav. 

Conferinţa prefectului cu militarii şi procurorii se prelungi. 
Baloleanu avea obiceiul să repete de zece ori o explicaţie în 
toate amănuntele, ca să fie sigur că a fost înţeles bine. 
Făcea el aceasta acasă, în cancelaria lui, cu secretarul, 
pentru mici lucruri de procedură, dar azi când e vorba de 
nişte hotărâri atât de grave, de care poate să depindă viaţa 
lui sau soarta ţării! în sfârşit, socotind că s-au lămurit 
deplin, rosti sacramental şi într-o atitudine eroică: 

— Şi acuma, domnilor, înainte la datorie! 

Deşi trăsura în care luase loc el cu primul-procuror era 
precedată de o companie de soldaţi cu armele încărcate şi 
cartuşierele pline de gloanţe, Baloleanu îşi simţea inima 
sfârâind. Îi veni în minte Melania, plânsă şi îngrijorată, cum 
a lăsat-o pe peronul Gării de Nord. Măcar de n-ar fi o 
prevestire! Cu ţăranii ăştia, cuprinşi de nebunie colectivă, 
nu poţi fi sigur de nimic. Sunt aşa de mulţi, că nici o armată 
nu i-ar putea stăpâni. Ce-ar fi să se pomenească înconjurați 
şi atacați din toate părţile de câteva mii de desperaţi? în 
realitate nici în armată nu poţi pune absolută încredere 


când porneşti împotriva ţăranilor; în orice moment te poţi 
aştepta să te măcelărească propriii tăi soldaţi. 

— Domnule prim-procuror, cum îţi explici dumneata că 
tocmai în acest judeţ frumos dezordinile au luat nişte 
proporţii atât de întristătoare? întrebă deodată Baloleanu 
ca să-şi risipească gândurile negre şi să-şi alimenteze 
curajul. 

Toma Grecescu nu făcea teorii sociologice decât rareori, în 
rechizitoriile de la juraţi, când era silit să combată pe vreun 
apărător mai pretenţios. Fireşte, atunci se pregătea. 
Întrebarea prefectului îl zăpăci. El n-a avut răgazul să 
mediteze asupra cauzelor răscoalei actuale. În timpul liber 
se distra şi dânsul, ca toată lumea bună piteşteană, la vreo 
partidă de pocher. Răspunse tatonând: 

— A fost o relaxare generală a spiritului de ordine şi de 
autoritate, domnule prefect. Nu ştiu cum şi de ce, fiindcă nu 
intră în atribuţiile mele asemenea cercetări, dar parcă în 
ultimul timp a slăbit disciplina socială cam pretutindeni. La 
ţăran, ca la toţi primitivii, reacţiunea se manifestă fatal în 
explozii de sălbăticie. 

Maiorul Tănăsescu, încălecând un roib impozant, plecase 
în trap leneş înaintea grosului coloanei şi chiar a 
avangardei, pe urmele patrulei de recunoaştere. Baloleanu 
îl văzu venind înapoi într-un galop furtunos. Se cutremură. 
În aceeaşi direcţie se zărea conturul unui sat. Puse mâna pe 
braţul procurorului, să-i oprească sforţarea intelectuală: 

— Un moment. Ce s-o fi întâmplat oare, de goneşte aşa 
maiorul? 

Tănăsescu se grăbea doar să-i anunţe că satul Vlăduţa e 
liniştit. Au dat foc conacului şi au prădat, adevărat, dar 
acum oamenii s-au dezmeticit şi cer iertare. Pentru a se 
evita orice poftă de eventuală reizbucnire a dezordinii, va 
lăsa în sat o secţie de soldaţi sub comanda unui ofiţer. 

— Perfect, domnule maior! Mulţumesc! zise Baloleanu 
uşurat. 


În uliţă, în faţa ruinelor conacului, era adunat tot satul. 
Când sosi trăsura cu prefectul, maiorul Tănăsescu, care 
galopase iar înainte, strigă: 

— În genunchi, hoţilor, că vă fac piftie! 

Toată lumea căzu la pământ. Baloleanu, recunoscător 
maiorului pentru energia ce o desfăşură, cobori din trăsură 
şi se apropie de mulţimea prosternată, strigând şi el, dar cu 
o milă oficială în voce: 

— Ce-aţi făcut, nenorociţilor! 

— Iertaţi-ne, dom'le prefect! Fie-vă milă! gângăviră sute 
de guri plângătoare. 

— Vă pare râu de ce-aţi făcut? continuă prefectul. 

— Păcatele noastre! Milă şi îndurare! plânse corul în 
genunchi. 

După ce le puse în vedere că vor trebui să plătească toate 
pagubele până la un ban şi că cei ce se vor dovedi vinovaţi 
vor suferi asprimea legii, le citi manifestul guvernului, 
însoţindu-i cu multe explicaţii. Peste vorbele lui, 
promițătoare şi iertătoare, maiorul adăugă o cruce: 

— Cine va mai face vreo nelegiuire, oricât de mică, sau nu 
va asculta o poruncă, va fi imediat împuşcat fără judecată. 
Nimeni n-are voie să iasă din sat fără voia ofițerului care 
rămâne aici cu trupa! 

Ordonă apoi sublocotenentului să stea la dispoziţia 
colonelului Ştefănescu, care are să sosească în curând, şi 
să-i dea tot concursul său şi al trupei. 

Prefectul era foarte mulţumit. Aşa-i voise şi el pe 
comandantul trupelor. Dacă se va menţine până la capăt, se 
gândea să-l propună pentru decorație. El, ca civil şi 
reprezentant politic al guvernului, trebuie să fie mai 
indulgent. Guvernul are nevoie de simpatiile cetăţenilor şi 
chiar ale ţăranilor. Armatei i-e indiferentă simpatia oricui. 
Toată lumea e obligată să o iubească. Cine n-o iubeşte sau 
se ridică contra ei, mănâncă puşcărie. Ce bine-ar fi dacă şi 
guvernul ar putea impune poporului o iubire perpetuă! 


În satul loneşti, următorul, prefectul ţinu o cuvântare mai 
caldă, fiindcă nu fusese nici o dezordine, adevărat că nici 
conac boieresc nu se găsea. 

Îndată ce ieşi coloana din loneşti, maiorul Tănăsescu trecu 
la compania din urmă să dea ultimele dispoziţii căpitanului 
însărcinat cu pacificarea satelor de pe malul drept al 
Teleormanului până la Izvoru. Într-o brişcă, un procuror cu 
administratorul de plasă reprezentau autoritatea civilă. 

În Babaroaga un pluton, comandat de un locotenent, fu 
detaşat pe linia Gliganu-Lespezi ca flanc-gardă. Având 
informaţii că în Gliganu dezordinile au fost mai grave, 
locotenentul urma să-şi ia toate măsurile de precauţie. Dacă 
va fi nevoie, va rămânea cu plutonul întreg să ţie ocupat 
satul, trimițând o simplă patrulă la Lespezi, locul de raliere, 
pentru a raporta despre situaţie. 

Coloana principală continuă calea spre Bârlogu pe drumul 
mai puţin umblat de care. În Bârlogu, prefectul fu agreabil 
surprins văzând mai în fiecare poartă câte o bucată de 
pânză albă, atârnată ca o închipuire de steag al păcii. 

— Ei da, asta e comună de omenie! declară Baloleanu, 
aflând că nu s-a întâmplat nimic rău şi că modestul conac, 
nelocuit şi servind doar ca magazie, a rămas neatins. 

Un grup de ţărani aştepta la primărie sosirea armatei. 
După ce îi lăudă că au fost cuminţi, prefectul le spuse 
patetic că şi guvernul are grijă de nevoile lor şi a hotărât să 
facă toate înlesnirile celor ce s-au purtat bine şi să-i ajute în 
toate. Iar ca o dovadă a solicitudinii guvernului, citi rar şi cu 
glas muiat în emoție manifestul cu reformele, lămurind pe 
graiul poporului ceea ce i se părea mai puţin lămurit. 
Ţăranii ascultară cu capetele goale, cu frunţile încreţite, cu 
priviri ciudate şi nedumerite. 

— Rămâneţi sănătoşi, oameni buni, şi să nu vă abateţi nici 
în viitor de pe calea cea dreaptă! strigă Baloleanu sfârşind 
şi urcându-se în trăsură. 

Până la Lespezi, o jumătate de oră, nu mai conteni a scoate 
în valoare meritele acestor bravi săteni care, în mijlocul 


furiei incendiare ce a cuprins toată regiunea, au avut tăria 
sufletească să păstreze ordinea. Primul-procuror Grecescu 
îşi permise să observe, bazat pe vechea sa experienţă în 
materie penală, că ar fi mai practic să întreprindă imediat, 
în satele prin care trec, câte o cercetare sumară, să afle pe 
agitatorii şi răufăcătorii principali şi să-i aresteze, ca astfel 
să împiedice mai sigur reînceperea dezordinilor. 

— Evident, din punct de vedere procedural aşa ar fi! zise 
prefectul foarte volubil. Dar trebuie să ţinem seama şi de 
factorul politic, domnul meu! Dezordinile s-au generalizat 
prea mult şi spiritele sunt prea înfierbântate. Primul scop 
trebuie să ne fie o pacificare a spiritelor. Ţăranii să se 
liniştească fără teama unor represiuni care i-ar putea 
exaspera şi care deci ar agrava situaţia. Vinovaţii vor fi 
pedepsiţi, negreşit, exemplar, dar după ce vom asigura o 
destindere generală. Pe urmă va începe şi opera justiţiei, 
care va aplica sancţiuni necruțătoare spre a evita în viitor 
repetarea unor astfel de nenorociri naţionale! 

În Lespezi, la marginea comunei, maiorul Tănăsescu 
raportă clocotind de indignare: 

— Domnule prefect, aici e un sat de criminali! Aici s-au 
comis omoruri! Aici trebuie să. 

— Calm, calm, domnule maior! zise Baloleanu speriat. 
Sarcina noastră e prea dureroasă şi tocmai de aceea 
trebuie să ne păstrăm sângele rece. 

Bombănind şi scrâşnind înjurături, maiorul conduse pe 
Baloleanu direct la biserică. Un preot tinerel şi spân, în 
odăjdii, aştepta în poartă, cu o faţă onctuoasă şi îngrozită, 
căci, adineaori, maiorul Tănăsescu îl înjurase şi-i făgăduise 
că-l va împuşca. 

— Domnule prefect, noi am fost neputincioşi să 
împiedecăm ce. Îngână preotul cu o plecăciune umilă. 

— Dă-te la o parte, banditule! sâsâi maiorul, înlăturându-1l 
cu cotul din uşă. 

Lângă altar, pe un catafalc improvizat, acoperit cu un 
giulgiu, zăcea cadavrul Nadinei. Maiorul ridică un colţ, 


dezvăluind figura învineţită şi scofâlcită. Baloleanu întoarse 
privirea, bâlbâind: 

— O, bestiile, bestiile! Sărmana femeie! 

leşi repede afară. În nări îi stăruia un miros necăcios şi 
atât de răscolitor, de parcă-i întorcea stomacul pe dos. Îşi 
umplu plămânii de câteva ori cu aer proaspăt, gâfâind 
cuvinte de revoltă, până ce dădu cu ochii de tânărul preot 
care rămăsese înlemnit lângă intrarea bisericii. 

— Bine, părinte, cum aţi putut îngădui asemenea 
nelegiuire? Bietul Grigoriţă! Are să fie zdrobit când. 

Preotul se scuză plângător. Toate s-au petrecut aşa de 
năprasnic, că nici el, nici nimeni n-a putut interveni. 
Ulterior a aflat şi dânsul că nişte oameni din Amara ar fi fost 
aţâţătorii relelor şi le-ar fi săvârşit chiar pe cele mai mari. 
EI îi ştia pe toţi vinovaţii, cum îi ştia tot satul, dar nu 
îndrăznea să-i divulge de frică să nu-şi facă traiul imposibil 
în Lespezi. Povesti prefectului cum a salvat Matei Dulmanu 
cadavrul cucoanei când norodul a pus foc conacului, cum 
apoi dânsul l-a aşezat în biserică, aproape de altar, ca nu 
cumva vreun smintit să-l pângărească în vreun fel, ceea ce 
s-ar fi putut întâmpla în zilele acestea de răsturnări fără 
seamăn. În sfârşit mai spuse cum a adăpostit el şi a ascuns, 
cu multe riscuri, în propria casă, pe şoferul neamţ, rănit şi 
ameninţat a fi masacrat de mulţimea pornită pe răzbunări. 

— Destul! strigă Baloleanu înfuriat. Vom lua la timp 
măsurile cuvenite! Până atunci. Unde este primarul 
comunei? 

— Noi n-avem primar în sat, fiindcă ţinem de Amara. 

Pe Baloleanu nu-l mai interesa răspunsul preotului. Se 
întoarse spre primul-procuror şi-i vorbi despre Nadina şi 
Grigore, plân-gându-i pe amândoi deopotrivă. 

— Şi totuşi trebuie să ne păstrăm calmul, să ne stăpânim! 
oftă dânsul întristat şi demn. Înainte, la datorie. 

Cobori în uliţă morfolind în minte cuvântarea ce voia s-o 
ţină ţăranilor adunaţi în faţa ruinelor rămase din conacul lui 
Gogu Ionescu. Era hotărât să-i mustre sever, dar fără să-i 


exaspereze, spre a nu compromite opera de liniştire pornită 
sub auspicii suficient de favorabile. Maiorul, care se 
depărtase să mai dea ordine, se înapoie mai furios: 

— Tâlharii ăştia nu pricep de vorbă, domnule prefect! dacă 
continuăm aşa, riscăm să fim atacați, domnule prefect! 
Bandiţii îşi închipuiesc că ni-e frică de ei, domnule prefect! 

De la locotenentul plutonului trimis spre Gliganu a primit 
un raport că trebuie să rămâie pe loc, situaţia fiind prea 
tulbure. În acelaşi timp li s-a atras atenţia asupra unui nour 
de fum din direcţia Bârlogu. Drept răspuns la vorbele bune 
şi laudele de adineaori, la reformele şi înlesnirile din 
manifestul guvernului, ticăloşii au incendiat conacul îndată 
ce trupele au părăsit satul. Asta era grav. Dacă ei 
îndrăznesc să se răscoale şi în spatele armatei, înseamnă că 
duhul răului e mai adânc înrădăcinat decât se crede. 
Maiorul Tănăsescu declară ritos prefectului că, având 
răspunderea întreagă pentru siguranţa trupelor, el nu 
poate îngădui să fie încercuit. Baloleanu fu cuprins de 
spaimă. Se şi vedea înconjurat de cete de ţărani sălbăticiţi, 
bătut, schingiuit şi omorât. Presimţirea Melaniei sale era 
aproape să se împlinească. 

— Domnule maior, vă rog să luaţi dispoziţiile pe care le 
credeţi utile! zise dânsul brusc, cu glasul puţin tremurat. 

Un detaşament de două plutoane fu trimis să restabilească 
ordinea în Bârlogu. Va fi pedepsit exemplar şi imediat tot 
satul, bărbaţi, femei, copii, fără nici o excepţie, prin bătaie. 
Dacă s-ar schiţa vreo rezistenţă, se va trage în plin şi, la 
nevoie, se vor aduce tunurile şi se va distruge cuibul de 
rebeli din temelii. 

În clipa când cele două plutoane porneau în marş forţat 
spre Bârlogu, dinspre Amara sosi patrula de recunoaştere, 
raportând că ţăranii de acolo, înarmaţi cu coase, furci, 
topoare, câteva arme de foc, s-au concentrat la marginea 
satului şi au refuzat să permită trupei să-şi continue calea, 
amenințând pe ofiţer cu moartea dacă ar încerca să 
pătrundă în comună. 


Baloleanu păli. Avea impresia că a căzut într-o capcană 
îngrozitoare. Administratorul de plasă a avut dreptate că 
ţăranii sunt bine organizaţi şi în stare să înfrunte chiar 
armata. 

— Ei, domnule maior? Acuma? întrebă perplex şi răguşit. 

Maiorul Tănăsescu avea scăpărări furioase în ochi. 
Răspunse războinic: 

— Domnule prefect, avem noi ac de cojocul tâlharilor! 

Dădu ordine. Trupele îşi reluară înaintarea. Urcându-se în 
trăsură, Baloleanu, parc-ar fi încercat suprema supapă de 
siguranţă, mai întrebă o dată pe Tănăsescu, încet, să nu-l 
audă alţii: 

— Oamenii dumneavoastră sunt, sper, siguri, domnule 
maior? 

— Soldatul român execută ordinele, domnule prefect. E cel 
mai leal soldat din lume! 

leşind din Lespezi, prefectul se spovedi confidenţial şi 
primului-procuror: 

— În asemenea situaţii, îţi închipui ce-ar fi dacă n-am 
putea conta pe disciplina armatei! Ce catastrofă! Vorbesc, 
fireşte, în general, fără să ne mai gândim la soarta ce ne-ar 
aştepta pe noi, ăştia care ne sacrificăm aici pentru fericirea 
ţării! 

În marginea satului ţăranii trepădau de nerăbdare, 
umplând şoseaua şi împrejurimea. Cu feţele roşii, cu ochii 
înflăcăraţi, aşteptau şi se îndemnau ca la o nuntă mare. Toţi 
aveau de spus câte ceva, ca şi când ceilalţi n-ar fi ştiut nimic 
sau nici n-ar fi fost de faţă, şi toţi spuneau acelaşi lucru şi 
aproape cu aceleaşi cuvinte. 

Uneori, arar, se făcea linişte şi atunci toţi se simțeau 
cuprinşi de o înfiorare apăsătoare, pe care încercau apoi să 
o alunge cu alte urlete mai năvalnice, parcă le-ar fi fost frică 
tuturor să nu se trezească dintr-o beţie fericită. 

— Uite-i că iar vin! strigară deodată câteva glasuri. Toate 
capetele se întoarseră spre Lespezi. Ştiau că iar vor veni, că 


trebuie să vie şi fiecare nădăjduise în taină că totuşi nu vor 
reveni. 

— Să vie, să vie, că doar pe ei îi aşteptăm! răcni Petre 
Petre cu un glas subţire, atât de schimbat, parcă nici n-ar fi 
fost al lui. 

Nicolae Dragoş, alături, strângând o furcă de fier în mână, 
mormăi cu o ură care-i învineţea vorbele: 

— Lasă, că le facem noi de petrecanie, soarele, şi 
dumnezeii, şi precista, şi. 

Sudălmile i se încâlciră în cerul gurii până se înecară într- 
un scrâşnit. Chirilă Păun, ţinându-se pe lângă Nicolae, ţipa 
ca o babă, amenințând cu o puşcă luată de la jandarmi şi 
întrebuințată în chip de măciucă. Mai departe, în mijlocul 
unei îmbulzeli, Toader Strâmbu, înarmat la fel, se jura că n- 
are să se astâmpere până ce nu va zdrobi căpăţâna 
ofițerului care comandă trupele, măcar de-ar fi general. 
Tăcut şi încruntat, Serafim Mogoş avea de asemenea o 
armă, chiar pe a plutonierului, pe care o purta agăţată de 
curea pe umăr ca un recrut silitor, cu toate că nu făcuse 
armată niciodată. In dosul lui Petre, parc-ar fi fost umbra 
lui, se zbuciuma Ilie Cârlan, agitând şi el o puşcă şi hăpăind 
întruna, ca şi când n-ar fi fost în stare să găsească altceva: 
„Nea Petrică! Nea Petrică!” Strigătele şi înjurăturile 
răbufneau când ici, când colo. Furia ţâşnea din ochi şi din 
gâtlejuri ca un abur otrăvit, încingând sutele de oameni în 
aceeaşi ceaţă invizibilă. Coase, topoare, furci, sape se 
învârteau în aer, cercând parcă să sperie şi să oprească 
prin ameninţări apropierea primejdiei. Glasuri ascuţite de 
femei şi copii spintecau lărmuirea bărbaţilor ca împunsături 
de ace într-o pânză groasă de câlţi. 

În vreme ce ţăranii se vânzoleau, coloana de soldaţi se 
târa pe şosea ca o uriaşă râmă neagră. Raze de soare 
jucăuşe, căzând pe luciul baionetelor înfipte pe arme, se 
răsfrângeau cu sclipiri speriate în văzduh. În curând se 
deosebiră rândurile şi cei câţiva călăreţi, şi trăsura cu 
prefectul şi procurorul, apoi tunurile trase de câte şase cai, 


încheind trupul apocaliptic ca o coadă turtită cu solzi 
metalici. 

Cu cât oastea tăcută se apropia, cu atât gălăgia 
ţărănească se învolbura ca un cor sălbatic ameţitor. 
Grămădirea de oameni se răsfira în părţi de-a curmezişul 
şoselei, subţiindu-se, parcă toţi ar fi vrut să vadă mai bine 
pe vrăjmaşi şi să-i înfrunte. 

O comandă aspră răsună în vârful coloanei militare. Două 
companii se desfăşurară în linie, una în dreapta şi alta în 
stânga şoselei, oprindu-se apoi la o distanţă numai de vreo 
sută de paşi de gloatele ţărăneşti. Intre ele, pe şosea, 
apărea trăsura prefectului Baloleanu, escortată de maiorul 
călare. 

— Calm, domnule maior! Să nu ne pierdem calmul! 
bolborosi Baloleanu, foarte galben, coborând şovăitor din 
caleaşcă, urmat de primul-procuror, care părea cel mai 
liniştit dintre toţi. 

— Cum ordonaţi dumneavoastră, domnule prefect! făcu 
maiorul Tănăsescu, agitându-şi atât de vijelios cravaşa cu 
mâner de argint, încât calul ciulea urechile. Deşi acuma îi 
vedeţi şi-i auziţi, şi vă puteţi convinge că nu merită altceva 
decât gloanţe şi baionete! 

— Nu, nu! bâigui Baloleanu. Trebuie mai întâi să. 

1 se împleticeau picioarele şi-i clănţăneau dinţii. O frică 
nătângă îi rodea inima, că soldaţii se vor înfrăţi cu ţăranii şi- 
| vor măcelări. 

Mulțimea de ţărani începu deodată o mişcare pe loc ca o 
apă bătută de un vânt nehotărât. Era o legănare într-o 
parte şi într-alta, căreia clocotul de urlete îi împrumuta o 
înfăţişare războinică. 

— Nu ne trebuie boieri! Aţi venit să ne omorâţi? Noi nu ne 
speriem de soldaţi! Destul ne-au batjocorit ciocoii! Huo! 
huo! Să nu trageţi, fraţilor! 

Prefectul împietrise pe şosea, privind vălmăşagul de ţărani 
şi murmurând în neştire: 

— Calm, calm, domnilor. 


Primul-procuror Grecescu rămăsese câţiva paşi mai 
înapoi, iar maiorul, abia strunindu-şi nerăbdarea, gâdila cu 
pintenii coastele calului, care dansa şi trepida. 

Apoi din gloata ţărănească ţâşni deodată Anghelina lui 
Nistor Mucenicu, cu copilaşul cel mic în braţe, cu basmaua 
alunecată pe spate şi părul ciufulit. 

Ajunse până aproape de Baloleanu, zbierând şi 
blestemând cu un glas desperat. 

Ca şi când ar fi vrut s-o apere, Anton nebunul fugi după ea 
şi o smuci înapoi strigând: 

— Să n-o ascultați pe muierea asta, că e amărâtă şi nu ştie 
ce-i iese din gură! În lături, Anghelino! Şi taci mulcom şi 
lasă să le spun eu ce mi-a poruncit Dumnezeu! Că a venit 
ceasul judecății şi oamenii trebuie să afle adevărul! Nu 
staţi, fraţilor, încruntaţi la faţă şi cu armele întinse spre 
fraţii voştri cei oropsiţi! Întoarceţi armele asupra diavolului 
care v-a trimis să ucideţi nevinovaţi şi să. 

Cuvintele se revărsau ca o vâltoare de scântei gata să 
aprindă tot ce întâlneşte în cale. Glasul se ridica stăpânitor 
peste vuietul mulţimii, parc-ar fi fost al unui cântăreţ 
extraordinar acompaniat de un uriaş cor barbar. 

În faţa gloatelor gălăgioase soldaţii, de o parte şi alta a 
şoselei, stăteau neclintiţi, negri şi reci ca nişte maşini în 
formă de oameni. Numai ochii pe feţele negricioase clipeau 
cu luciri arzătoare. 

Pe şosea, între cele două ziduri de soldaţi, ca într-o poartă 
deschisă spre altă lume, se agitau într-o zăpăceală galbenă 
prefectul Baloleanu, primul-procuror şi maiorul Tănăsescu, 
având în spate trăsura cu doi cai cu trupul nemişcat al 
grosului armatei în coloană de marş cu bateria de tunuri în 
coadă. 

— Ce facem, ei, ce facem? strigă prefectul nervos cu 
manifestul guvernului mototolit în dreapta. Domnule maior, 
ce facem? Domnule prim-procuror? 

— Tâlharii au înnebunit de tot, făcu maiorul, învârtindu-şi 
calul încoace şi încolo ca la o paradă. Sunt în stare să atace 


trupa, aveţi să vedeţi, domnule prefect! 

— Totuşi trebuie să le comunicăm manifestul, domnilor! 
reluă Baloleanu, complet buimăcit, cu ochii mereu la 
mulţimea furioasă de ţărani care părea că se apropie, deşi 
stătea pe loc în aceeaşi aţâţare. Dumneata ce zici, domnule 
prim-procuror? 

— Să nu ne pierdem capul! zise Toma Grecescu cu spaimă. 
Legea trebuie respectată, domnule prefect! 

— Trompet, trompet! răcni Tănăsescu. Unde umbli, zevze- 
cule? Aici, lângă mine să stai, înţelegi? 

Trompetul batalionului, un sergent călare, sosi în galop cu 
trâmbiţa sprijinită reglementar pe genunchiul drept: 

— Ordonaţi, domnule maior! 

Tănăsescu întoarse spatele. Auzea vorbele lui Anton, care-l 
supărau mai mult ca orice, parcă l-ar fi insultat pe el 
personal. Se gândea să se repeadă la dânsul şi să-l 
cravaşeze în faţa mulţimii, ca să fie pildă şi altora care ar 
mai cuteza să sfideze trupa. Se pomeni însă răstindu-se 
aproape la prefect: 

— Domnule prefect, dumneavoastră nu auziţi îndemnul la 
nesupunere şi rebeliune către trupele de sub comanda 
mea? Eu trebuie să iau măsuri, domnule prefect! Eu am 
răspundere pentru siguranţa trupelor, domnule prefect! 

— Domnule maior, nu-ţi permit să ridici tonul! strigă 
deodată, înfuriat, Baloleanu. Dumneata eşti aici sub 
ordinele mele, nu eu la ordinele dumitale! 

În acelaşi moment, Anghelina, care nu încetase a zbiera, 
începu să alerge prin faţa frontului, cu copilul în braţe, 
arătând şi bătându-şi bucile: 

— Să vă fie ruşine! Soldaţi sunteţi voi, ori tâlhari? Ruşine! 
Nu mi-e frică de puştile voastre, iacă! Trageţi colea, dacă 
îndrăzniţi! Trageţi! De ce nu trageţi? Uite colea! Uite colea! 

Tănăsescu, văzând-o, agită iar cravaşa: 

— Uite, scârnăvia dracului cum îşi bate joc de trupă! 
Mama ei de scârnăvie! Puneţi mâna pe ea, băieţi! 


Zidul militar nici nu clipea, parcă ar fi fost de oţel, în 
schimb, din mulţimea răzvrătită porniră brusc alte strigăte: 
— N-o lăsaţi, măi oameni, s-o omoare! Săriţi, băieţi! Pe ei, 

fraţilor! 

Ici-colo câte un pâlc de îndrăzneţi se avânta spre frontul 
soldaţilor, în timp ce alţii împroşcau cu bulgăraşi de pământ 
sau cu pietre. Calul maiorului, lovit de un bolovan rătăcit, se 
ridică speriat în două picioare. 

— Dumneata aştepţi să ne masacreze bandiții? se răsti 
Tănăsescu la primul-procuror. Nu vezi că au început să ne 
bombardeze? 

Apoi continuă cu glas de comandă: 

— Trompet, sună! Trompet! 

În secunda următoare văzduhul fu străfulgerat de sunetul 
arămiu al trâmbiţei. Calul trompetului mişca urechile după 
cum obrajii sergentului se umflau şi se roşeau. 

— În numele legii. 

Cuvintele procurorului, înfricoşate şi uscate, nu le auzi 
prefectul Baloleanu. Numai glasul trâmbiţei, necruţător şi 
ameninţător, şerpuia peste capetele oamenilor ca un bici de 
foc. Pe când trâmbiţa suna, maiorul Tănăsescu ridică sus 
cravaşa cu o comandă scurtă. Două sute de ţevi de puşcă se 
îndreptară cu acelaşi gest spasmodic asupra ţăranilor. 
Vociferările sălbatice se curmară o clipă, parcă le-ar fi 
retezat un paloş, dar numai spre a reizbucni mai 
tumultuoase: 

— N-au voie să tragă! Nu-ţi fie frică, moşule! Hai, băieţi, că 
nu vă împuşcă! Aoleu, că v-a întrecut Anghelina! 

Apoi răsunară alte comenzi aspre, ascuţite ca nişte 
scârţâituri de ferăstrău ruginit. Zidul de soldaţi executa 
maşinal, sacadat, aceeaşi mişcare de arme. Ţevile cu câte o 
dungă albă de soare se ridicară deodată la ochi, degetele 
apăsară deodată pe trăgaci şi salva de gloanţe umplu cerul 
cu o răpăială pripită. 

În vreme ce, cu aceleaşi gesturi automate, soldaţii coborau 
armele de la ochi şi le reîncărcau, din mulţimea de ţărani 


izbucniră ţipete de spaimă. Ca şi când o perdea de uragan 
ar fi măturat câmpia, oamenii se simțeau cuprinşi într-un 
început de mişcare de fugă. 

— Au tras în aer! răcni Petre cu ochii bulbucaţi. N-aveţi 
frică, fraţilor! Staţi pe loc! Unde te îndesi? Nu fugiţi! 
Înainte, oameni buni! Pe ei! Să le luăm puştile şi gloanţele! 

Parcă pânza de gloanţe, cu pocnetele ei, ar fi spălat toate 
zgomotele ce murdăreau văzduhul, se făcuse o clipă de 
tăcere mare şi dureroasă. O groază mare părea că a rărit şi 
risipit aerul, încât pe faţa pământului n-a mai rămas decât 
un vid imens, chinuitor de suflete. În tăcerea aceasta goală, 
glasul lui Petre cădea ca o ploaie fierbinte, asmuţitoare. Din 
toate piepturile izbucni deodată un urlet care parcă 
aprinsese văzduhul mai violent ca salva de gloanţe de 
adineaori. Pe urmă glasurile se vălmăşiră iar într-o larmă 
tulbure şi cleioasă ca o băltoacă răscolită de grindină. 

— Domnule maior! strigă prefectul Baloleanu cu pălăria pe 
ceafă, cu faţa pământie. Ne asaltează ţăranii, domnule! Nu 
vezi? Domnule procuror! 

I se părea că mulţimea smintită îşi ia vânt să se 
năpustească asupra armatei. Frica îi sfâşia inima, dar în 
acelaşi timp îl sugruma şi o furie mare împotriva 
comandantului care îl lăsa să fie măcelărit de banda 
răzvrătiţilor. 

Maiorul Tănăsescu nu mai auzea nimic, atât era de 
enervat, îndeosebi din pricina prefectului care, cu 
tergiversările lui de laşitate, l-a pus şi pe el în situaţia de-a 
tolera necuviinţele, insultele şi chiar loviturile ţăranilor. 

— Trompet, izbucni maiorul. De ce nu suni, ticălosule? 
sună mereu, trompet, să audă şi domnul prefect că aici nu 
mai e politică! Hoţii vor să ne bea sângele, onorate domnule 
prefect! Vedeţi, domnule prefect? 

Calul îl învârtea într-un cerc, înnebunit de vociferările 
mulţimii. Trâmbiţa sfârteca aerul cu o insistenţă, parcă ar fi 
răsucit un cuţit într-o rană vie. 


Buimăciţi de glasul de alarmă, grupuri de ţărani, cu bețe, 
furci şi coase, ca şi când s-ar fi apărat de lupi, se avântau 
spre frontul trupelor. 

Maiorul Tănăsescu ridică cravaşa. Două comenzi lacome 
fură subliniate de două zgomote metalice, simple, ritmice. 

Apoi, la intervale foarte scurte, se auzi foarte ascuţit 
numai câte un cuvânt scurt: 

—.ochi! foc! 

Gloatele de ţărani se poticniră, parc-ar fi primit fiecare 
câte un pumn în piept, numai o clipă, cât pârâi salva şi până 
când ţevile cu gura fumegândă alb reveniră în poziţia 
orizontală. 'Trâmbiţa nu-şi întrerupse deloc ţipetele de 
aramă. Zdrenţele zgomotului împuşcăturilor încă nu se 
risipiră şi nici şuierul gloanţelor încă nu apucase a se potoli 
când din vălmăşagul de oameni ţâşniră stropi de sânge şi 
urlete de durere. Multe trupuri se prăbuşiră, scormonind 
pământul, care cu unghiile, care cu dinţii, toate zvârcolite 
de chinuri ca nişte râme zdrobite: „Aoleu!” „M-a omorât, 
mamă!” „Aoleu, fraţilor!” M-a împuşcat, oameni buni!” 

În acelaşi moment mulţimea se întoarse înapoi, cuprinzând 
în fuga ei şi pe puţinii care nu-şi pierduseră îndrăzneala. 
Spaima îşi înfigea tentaculele nenumărate în cetele 
zguduite de focul soldaţilor, împingându-le într-o goană 
zvăpăiată spre sat. 

Maiorul Tănăsescu îşi ţinea strâns roibul, cu luciri de oţel 
în ochi, cu o uşoară încruntare a muşchilor figurii. Alături 
trompetul îşi umfla mereu obrajii ca nişte foi automate, 
legănând uşor trâmbiţa, în vreme ce calul lui, cu gâtul 
încordat şi capul în piept, îşi rodea zăbalele cu clăbuci de 
spumă cenuşie. Mai înapoi, în şosea, prefectul Baloleanu cu 
picioarele înţepenite, cu ochii rătăcitori, spunea întruna 
procurorului, care parcă asculta şi nu auzea: 

— Ne trebuie sânge rece, ca să nu se verse sânge 
nevinovat. 

Îşi dădea seama că vorbeşte de sânge, vroia să evite 
cuvântul şi cuvântul îi venea mereu pe buze şi-i ardea gura 


ca o năvală de sânge fierbinte. 

Cravaşa maiorului se înălţă iarăşi în aer, glasul lui tăios se 
sfredeli iar printre sunetele trâmbiţei, armele făcură iarăşi 
câteva mişcări scurte şi împuşcăturile trosniră cu acelaşi 
pârâit prelung. 

— Domnule maior, domnule maior! strigă prefectul fără să- 
şi poată dezmorţi picioarele. Baia de sânge. 

Se opri amărât că iar i-a venit sângele pe limbă. Ba acuma 
parcă şi mirosul îi gâdila nările. Tănăsescu întoarse capul 
spre el, dar nu răspunse decât printr-o privire 
dispreţuitoare. În schimb rosti câteva comenzi care 
puseseră în mişcare zidul de soldaţi. 

Ţăranii fugeau mâncând pământul, îmbulzindu-se, 
strivindu-se, urlând. Se îngrămădeau mai ales pe şosea, dar 
mulţi se împrăştiau şi prin grădini, prin curţile caselor de 
margine, fiecare grăbit să dispară în faţa gloanţelor. Pe 
câmp rămâneau doar câteva zeci de trupuri, unele 
zvârcolindu-se şi văitându-se, altele înţepenite cum le-a 
găsit moartea. Lângă şanţul şoselei, Anghelina zăcea cu 
faţa-n sus nemişcată, lovită de un glonte în frunte; copilaşul 
în braţele ei moarte plângea şi vrăjea din mânuţele goale, 
parcă ar fi căutat să se smulgă de la pieptul mamei. 
Aproape de ea, un bătrân se zvârcolea între un băieţel ucis, 
cu faţa strâmbată de spaimă, şi Chirilă Păun, care horcăia 
nemişcat, vărsând la fiecare horcăit sânge negricios, 
năclăindu-i barba, gâtul, pieptul, închegându-se în dungi 
groase. Pete albe însemnau pe pământul gras de la 
marginea Amarei numai trupurile ţăranilor morţi reci sau 
agonizanţi, căci cei loviți mai uşor goneau sau se târau 
printre ceilalţi fugari, vrâstând calea cu dâre de sânge. 

— Nu fugiţi, fraţilor! Opriţi, fraţilor! Dumnezeul lor de. 

Petre striga cât îl ţinea gura, precum a strigat de la primul 
moment, dar era târât şi el în goana mulţimii, neputincios, 
ca o frunză pe un puhoi de ape ce au rupt zăgazurile. Ilie 
Cârlan, strângând cu mândrie puşca goală, gâfâia lângă 
Petre, desperat de desperarea lui. Mai departe, Nicolae 


Dragoş se zvârcolea să se apropie de Petre, să schimbe 
împreună două vorbe. Dar mulţimea îngrozită îi cuprindea 
pe toţi, irezistibil, în aceeaşi fugă dezmăţată, spre un 
adăpost împotriva morţii care le ţiuise tuturor în urechi. 

În urma gloatei fugare un detaşament de soldaţi pornise 
pe şoseaua presărată cu cadavre. În frunte păşea un lanţ 
strâns de trăgători, cu armele gata de a trage, ocupând 
corpul şoselei din şanţ în şanţ, iar pe amândouă marginile 
câte un pluton în coloană de marş, mijlocul rămânând 
rezervat pentru maiorul Tănăsescu, însoţit de trompetul 
batalionului. Din când în când maiorul răcnea comenzi 
scurte, trupa se oprea, puştile trosneau, apoi marşul 
reîncepea pe uliţa satului, printre casele care păreau pustii. 

Tănăsescu vedea cum, la fiecare salvă, mai mulţi sau mai 
puţini din fugari se rostogoleau la pământ, parcă şi-ar fi pus 
piedică ei între ei, cum unii încercau să se mai ridice şi apoi 
se prăbuşeau fără să mai clintească. Dar goana ţăranilor îl 
întărâta, ca şi când i-ar fi socotit laşi sau ar fi dorit o 
împotrivire ca să justifice gloanţele. Suduia neîncetat 
printre dinţi, răcorindu-şi puţin nervii, apoi iar comanda: 

—.stai! ochi! foc! 

Grosul trupelor rămăsese la marginea satului pe loc, 
aşteptând întâi curățirea terenului. Împreună cu ele 
rămăsese şi prefectul Baloleanu cu primul-procuror, lângă 
trăsura lor. Baloleanu nu-şi mai dădea seama cum s-au 
întâmplat lucrurile, dar se simţea profund jignit că maiorul 
a plecat să urmărească pe ţărani, iar pe el l-a lăsat acolo 
caraghios, deşi el are toate puterile şi toate răspunderile. 
Începu să explice procurorului că maiorul şi-a depăşit rolul 
şi că el nu va permite să i se încalce autoritatea, fiindcă 
pacificarea tulburărilor e o operă delicată, care cere calm şi 
tact, iar nu orgie de sânge. Procurorul, cu ochii holbaţi, 
aproba dând mereu din cap şi tresărind de câte ori auzea o 
nouă salvă. 

—, stai! ochi! foc! urla maiorul Tănăsescu în clipele când 
prefectul Baloleanu se zbuciuma la marginea satului. 


Ceata fugarilor scăzuse la mai puţin de o treime. În afară 
de cei prăbuşiţi de gloanţe, mulţi se refugiau prin ogrăzi ca 
să scape de urmărire, mai cu seamă când ajungeau la 
casele lor. Chiar şi Nicolae Dragoş, dându-şi seama că nu 
mai e chip să răzbească până la Petre şi că ar fi de prisos să 
mai încerce vreo împotrivire, când îşi văzu casa părintească 
se gândi să se oprească. Valul îl ducea înainte. Numai după 
ce trecu izbuti să se smulgă din strâmtoarea fugarilor şi să 
iasă la marginea uliţei. În şanţ zări pe Gherghina lui Chirilă 
plină de sânge şi scofâlcită. Se vedea că, după ce s-a 
prăbuşit, a fost călcată în picioare de ceilalţi. Sări peste 
trupul ei stârcit, dând să se abată în curtea şcolii, care se 
afla mai aproape. Tocmai când ajunse la poartă, din urmă 
răbufni o nouă salvă. 

„Vor să ne omoare pe toţi, nu le-ar ajuta Dumnezeu!” îşi 
zise cu o undă de bucurie că el totuşi a scăpat. 

Atunci simţi o înţepătură în coşul pieptului, uşoară ca un 
junghi, şi gura i se umplu de fierbinţeală. „Mi se pare că.”îi 
trecu prin minte. Gândul i se curmă într-o bruscă 
întunecare. Căzu grămadă ca un sac, cu mâna întinsă spre 
a deschide, izbindu-se cu capul de stâlpul porţii. 

Mulțimea împuţinată continua goana pe uliţă, acuma însă 
tăcută, ca şi când le-ar fi fost frică să mai strige şi să se 
vaiete ca nu cumva prin glasurile lor să atragă asupră-le 
gloanţele din urmă. Numai glasul lui Petre, tot mai răguşit, 
nu înceta deloc: 

— Nu fugiţi! Unde fugiţi? Nu fugiţi! 

Totuşi fugea şi el, cu toate că nu-l mai împingeau alţii din 
spate, îi era ruşine că fuge, dar nu se mai putea opri şi 
numai din gură îndemna pe ceilalţi să se oprească, parcă 
astfel ar fi căutat să-şi ascundă fuga lui. Îşi dădea seama că 
s-a sfârşit tot şi-i părea rău că s-a sfârşit aşa, oricât nu se 
putea sfârşi altfel. El credea şi în clipele acestea că, dacă 
oamenii nu s-ar fi speriat de întâile împuşcături şi s-ar fi 
repezit la soldaţi, soldaţii s-ar fi lăsat dezarmaţi şi astfel ar 
fi împiedicat întoarcerea boierilor. Acuma s-a isprăvit. 


Acuma toate speranţele s-au prăbuşit, plătite cu sânge. 
Care nu va fi ucis de gloanţe va fi omorât în bătăi şi-n 
închisori, iar în loc de pământ vor fi înjugaţi ca vitele. 
Barem el n-are să se aştepte la nici o milă sau cruţare, căci 
el va fi arătat chiar de sătenii lui drept căpetenia tuturor 
relelor. 

— Nea Petrică, nea Petrică, noi ce facem? strigă lângă 
dânsul Ilie Cârlan cu faţa galbenă de spaimă, cu cămaşa 
înroşită de sânge. 

— Eu nu mă las, Ilie, mai bine să mă omoare! făcu Petre 
fără să se uite la dânsul, parcă i-ar fi fost ruşine. 

Când sosi în bătătura cârciumii, la încrucişarea 
drumurilor, se opri. Mulțimea se împrăştiase. Câteva 
grupuri de oameni mai alergau, unii pe uliţă spre Vaideei, 
alţii spre Ruginoasa. El rămăsese numai cu Ilie Cârlan, care 
iar întrebă: 

— Nea Petrică, ce facem, spune, că eu nu mă despart de 
tălică! 

— Facem pace, măi Ilie! mormăi Petre, văzându-l 
însângerat. Da unde eşti împuşcat tu de ţi s-a roşit cămaşa? 

— O fi în umărul ăsta, că parcă nici nu-l mai simt, zise 
băieţandrul privindu-l cu un zâmbet de mândrie. 

— Mama lor de tâlhari! 

Petre avea o puşcă încărcată, luată de la pândarii 
arendaşului Cosma. O ţinea de ţeavă ca o ghioagă. Un 
necaz mare îi înăbuşea inima ca un năduf. Îi trecea prin 
creier să fugă şi el acasă, ca ceilalţi toţi, dar îi era ruşine de 
băiatul de lângă el, care îi arăta o încredere neţărmurită. 

— Atunci stai, nea Petrică, să facem semn de pace, să nu 
ne mai omoare degeaba! strigă bucuros Ilie. 

Îşi scoase cămaşa însângerată şi ruptă, o agăţă de ţeava 
armei cu care se mândrise atâta, ca un steag alb, şi o ridică 
în sus, s-o vadă soldaţii care erau încă departe. Puşca era 
grea pentru braţul lui găurit şi ţeava cu cămaşa în vârf se 
bălăbănea ca bătută de vânt. 


Stătură aşa un răstimp, împrejur linişte mare şi nici o 
mişcare, parcă satul ar fi fost mort. Uşa cârciumii era 
închisă. Petre bombănea şi scrâşnea, aşteptând cine ştie ce 
minune. Atunci din vale, pe uliţă, spre curtea lui luga, auzi 
glasul babei Ioana, supărat ca totdeauna: 

— Păsărelele mamei, păsărele, păsări. 

— Maica Ioana tot cu găinile ei ş-acuma, nea Petrică, auzi? 
zise Ilie bucuros c-a auzit glas de om în tăcerea asta 
dureroasă. 

— D-apoi că ea nici n-are alte griji, bâigui Petre 
mMorocănos. 

După alt răstimp, ciocănit de chemările babei, soldaţii 
începură a se vedea mai bine cu maiorul călare, la mijloc. 
Petre îi privea cu nişte ochi neîncrezători şi parcă 
numărându-le paşii. Deodată răsună iar trâmbiţa, prelung 
ca o prevestire. Şi îndată Petre auzi frânturile de comenzi: 

—.stai! ochi! foc! 

Ilie începu să legene mai tare steagul alb, să nu cumva să 
nu-l observe soldaţii. Trosnitura salvei păru mai 
asurzitoare. Cămaşa însângerată cu puşca se prăvăli scurt 
ca un drapel când dă onorul. Ilie se frânse icnind: 

— Aoleu! 

Două gloanţe loviseră şi pe Petre, dar nu le simţi. „Nici 
pacea noastră nu le mai ajunge! se gândi dânsul cuprins de 
o indignare subită pentru că soldaţii au împuşcat semnul 
păcii. Apoi atunci.” 

Trupa îşi reluase înaintarea automat. Petre, parcă numai 
atunci şi-ar fi adus aminte, ridică puşca la ochi şi trase cu 
sete. Arma se descarcă cu un pocnet năbuşit. După o clipă 
comanda răsună din nou: 

—.stai! ochi! foc! 

Şi înainte chiar de a se auzi ultimul cuvânt, salva trosni. 
Petre rămase în picioare, cu puşca goală în mână, sfidător: 

— Paştele şi anafura voastră de. 

Căzu întâi în genunchi. Pe cămaşa-i albă ţâşniră câteva 
pete de sânge. 


— Foc! Foc! Foc! ţipa furios glasul maiorului. 

Împuşcăturile pârâiau, parcă o morişcă s-ar fi pornit 
singură undeva să se învârtească. Petre îşi simţi capul greu- 
plumb. Lăsându-l jos pe piept nu-şi mai putu păstra 
echilibrul şi se rostogoli, gemând cu o ultimă sforţare de 
mânie: 

— Dumnezeul. soarele. pământul. 

Mai devale baba Ioana, în mijlocul uliţei, striga cu atât mai 
nerăbdătoare cu cât împuşcăturile se apropiau: 

— Păsărelele mamei, păsărele. 

Găinile, în şanţul celălalt, ciuguleau nepăsătoare. 
Îngrijorată să nu i le omoare, baba nu contenea chemările, 
uitându-se doar din când în când mai urât spre cârciumă, 
de unde venea zgomotul armelor: 

— Păsărelele mamei. fire-aţi ai dracului cu focurile voastre 
să fiţi! Păsări, păsări, veniţi la maica! Apoi deodată se răsuci 
pe loc, mânioasă, bombănind: 

— Fire-aţi ai dra. 

Se prăbuşi zvârcolindu-se şi mişcând numai buzele, fără 
glas. 

Trăsura cu prefectul Baloleanu şi primul-procuror, 
escortată de trompetul batalionului pe care maiorul îl 
trimisese cu ordine la grosul trupei, opri pe bătătura 
cârciumii, înconjurată de soldaţii cu baioneta la armă. 

— Domnule maior, vă rog, am crezut că. zise Baloleanu 
îngrozit de cadavrele şi răniții întâlniți pe drum. 

Maiorul Tănăsescu, călare, se apropie de trăsură cu mâna 
la cozoroc, cu glas triumfător: 

— Domnule prefect, am onoarea a vă raporta că în Amara 
s-a restabilit liniştea şi ordinea! 

Baloleanu văzu la câţiva paşi cadavrul gol de la brâu în sus 
al lui Ilie Cârlan şi trupul ciuruit de gloanţe al lui Petre, iar 
între ele cămaşa albă, desfăşurată ca un drapel prosternat. 
Bolborosi înfricoşat, întorcând capul: 

— Da. liniştea şi ordinea. Prea bine, domnule maior! 
Mulţumesc! 


Capitoul XII. 

APUSUL. 

Până la amiazi, Grigore Iuga îşi stăpâni răbdarea în 
Costeşti. A ascultat toate relatările despre întâmplările din 
Amara, despre moartea tatălui său şi a Nadinei liniştit şi 
fără lacrimi, încât Titu Herdelea se mira în sine de atâta 
tărie sufletească. 

— Trebuie să înştiinţez pe Gogu! zise în cele din urmă 
tânărul Iuga. 

Se duse numai cu Titu până la poştă să telegrafieze. Voia 
să scape puţin de toţi cei care îi dăduseră toate veştile rele 
ca de nişte duşmani. Simţea o nevoie mare de singurătate şi 
de tăcere. leşind de la oficiul telegrafic, spuse lui Herdelea, 
încet şi trist, prac-ar fi vorbit cu inima sa: 

— Niciodată n-aş fi crezut că un om poate suferi atâta! 

Pe urmă, îndată după-prânz, porunci lui Isbăşescu să-i 
tocmească o trăsură, să plece spre Amara. Isbăşescu 
încercă să-l convingă că ar fi mai bine să aştepte totuşi până 
mâine. Grigore îi aruncă o privire atât de mustrătoare, că 
contabilul nu îndrăzni să mai continue. 

Pe la ora două erau pe drum. Isbăşescu, pe capră, avea 
inima cât un purice. Vrând să-şi facă puţin curaj şi 
observând că Grigore nu e dispus să-i mai audă glasul, 
începu o conversaţie pe şoptite, despre ororile ţăranilor 
răsculați, cu birjarul care tremura de frică să nu-şi 
găsească moartea în călătoria asta şi regreta că s-a lăsat 
ispitit de preţul mare ce i s-a făgăduit, ca să plece. 

În Vlăduţa, în dreptul conacului ars, uliţa era închisă de o 
mulţime de ţărani pe brânci, păziţi de soldaţi cu baioneta la 
armă. Un sergent ieşi înaintea trăsurii: 

— Înapoi! Înapoi! Nu e voie! 

Toate încercările de a-l îndupleca fură zadarnice. Grigore 
Iuga trebui să se dea jos şi să obţină permisiunea ofițerului 
pentru a putea trece. Auzi de departe pe colonelul 
pensionar Ştefănescu, strigând furios în mijlocul ţăranilor: 


— Spuneţi, tâlharilor, care aţi pus focul! Nu spui? Măi, 
spuneţi, că vă bat până vă omor pe toţi! Spuneţi, măi, care 
aţi furat! 

Recunoscând pe Grigore, colonelul i se plânse amărât, 
arătându-i ruinele: 

— Uite, domnule, ce mi-a rămas din toată agoniseala vieţii! 
Uite ce mi-au făcut hoţii ăştia! Apoi nu merită oare să fie 
împuşcaţi toţi, fără cruţare, dacă nici ei n-au avut milă de 
bătrâ-neţele mele? Credeam că nu-mi vor fi devastat tot-tot, 
de aceea am alergat şi iacă ce-am găsit! îi tremura glasul de 
durere şi de mânie. 

— Daţi-vă la o parte să treacă trăsura! strigă 
sublocotenentul după ce bătrânul Ştefănescu îşi vărsă 
amarul faţă de tânărul Iuga. 

Ţăranii încercară să se ridice, ca să facă loc. Ofiţerul răcni 
speriat: 

— Jos! Jos! Soldat, pocneşte-l! Dă, soldat! 

Trăsura îşi urmă calea, prin Babaroaga şi Gliganu, până la 
Lespezi, unde făcu un popas mai lung. Grigore, fără să-şi 
mărturisească, avusese mai mare groază de întâlnirea cu 
cadavrul Nadinei decât de al tatălui său. De la serbarea 
„Obolului” n-a mai văzut-o deloc, şi astfel i-a rămas în minte 
cu torsiunile, flexiunile şi vibraţiile din dansul apaşilor, o 
imagine dureroasă pentru inima lui. Acuma, în biserică, în 
faţa catafalcului pe care zăcea corpul ei rece, de câteva zile, 
învăluit în cearşaful ordinar, îi apăru în suflet aceeaşi 
imagine, dar caldă, felină şi frumoasă, parcă nu s-ar fi 
despărţit de ea nici o clipă. Îi fu frică să ridice colţul 
cearşafului şi să-şi distrugă pe vecie chipul pe care l-a iubit 
şi care i-a dăruit toate suferinţele şi bucuriile iubirii. Se 
aşeză în strana de la căpătâiul catafalcului, cu fruntea în 
mâini, şi rămase acolo, singur, îndelung. Pe tăblia stranei 
erau câteva cărţi liturgice, vechi, cu scoarţe de lemn şi filele 
murdare. Mirosul greu de mort îl îneca şi totuşi nu-l supăra. 
Gândurile îi rătăceau leneşe. Aci îşi zicea că singur el are 
dreptul şi obligaţia să se ocupe de înmormântarea ei, 


fiindcă divorţul lor, deşi pronunţat, încă nu s-a transcris, aci 
că soarta a vrut ca ea să moară tocmai la ţară, poate ca o 
pedeapsă sau o ironie că i-a fost atât de urâtă ţara, apoi 
iarăşi că, de s-ar fi întâmplat nenorocirea aceasta peste 
două săptămâni, el ar fi fost un simplu străin chiar în faţa 
cadavrului ei. 

Titu Herdelea ieşise de mult din biserică, neputând 
suporta aerul dinăuntru. Un ofiţer îi spuse că la Amara 
trebuie să se fi întâmplat lucruri grozave, deoarece s-au 
auzit până aici împuşcăturile. Grigore Iuga, aflând mai 
târziu, vru totuşi să continue. Ofiţerul se împotrivi. A trimis 
o patrulă să-i aducă ştiri. Până nu se întoarce nu poate 
permite trecerea; s-ar expune la sancţiuni grave. Abia pe 
înserat porniră mai departe spre Amara; totuşi, Grigore nu 
se mai întoarse în biserică. 

La marginea Amarei şi apoi pe uliţă, cadavrele zăceau în 
aceleaşi locuri. Ici-colo, câte-un muribund gemea ori se 
zvârcolea încă. Birjarul arăta cu biciul mereu: 

— Uite colea un mort! Şi dincolo. Ăsta parcă mai suflă, 
vezi? Isbăşescu recunoscu pe Chirilă Păun, apoi pe Nicolae 
Dragoş. 

Titu Herdelea exclamă îngrozit: 

— Aici trebuie să fi fost bătălie mare! 

Numai Grigore tăcea, cu ochii în gol, parcă n-ar fi văzut 
nimic. 

O patrulă îi opri în dreptul bisericii, alta la cârciumă. La 
conac trăsura rămase în uliţă. Grigore cu Titu şi Isbăşescu 
intrară pe jos, pe poarta cea mare cu columbarul. Perechi 
de porumbei albi se drăgosteau gângurind melancolic. 
Parcul cu aleile erau răvăşite, ca şi când ar fi trecut cirezi 
de vite sălbăticite. Altfel, însă, liniştea era aşa de mare, că 
din uliţă se auzi căscatul prelung al birjarului, urmat de o 
scuturare de clopoței a unui cal care-şi destindea osteneala. 
Zidurile rămase în picioare din castelul cel nou se profilau 
mai negre pe cerul albastru-vânăt al înserării. 


Grigore privea cu băgare de seamă, ca un cercetător 
străin, întorcând capul când încoace, când încolo, fără a 
zăbovi însă lângă ruine. Deodată din ograda argaţilor apăru 
logofătul Leonte Bumbu, speriat, parcă nu şi-ar fi crezut 
ochilor, iar din conacul vechi bucătăreasa Profira, care 
începu să bocească cu un glas răguşit ca de bărbat, 
repezindu-se să sărute mâna şi umplându-i-o de lacrimi. 
Tânărul luga puse câteva întrebări şi ascultă răspunsurile 
cu o figură rece, ca şi când le-ar mai fi auzit sau nu I-ar fi 
interesat. 

În cerdacul conacului vechi stătea căpitanul Lache 
Grădinaru, lăsat în comună cu compania lui pentru 
menţinerea ordinii şi orice altă eventualitate. După ce 
exprimă lui Grigore condoleanţele cele mai sincere, în nişte 
fraze ceremonioase şi false, căpitanul spuse că prefectul 
Baloleanu cu maiorul Tănăsescu s-au închinat înaintea 
rămăşiţelor pământeşti ale regretatului Miron Iuga şi apoi 
au trecut spre Ruginoasa şi mai departe, dar că mâine 
speră să se poată reîntoarce. Grigore mulţumi cu vorbe la 
fel de ceremonioase, de care se ruşina şi totuşi le pronunţa, 
pe urmă îşi curmă o frază şi intră brusc în casă. 

Tatăl său părea că doarme cu lumânarea la căpătăi. 
Grigore îl privi câteva minute, îngenunche ca la rugăciune 
şi mai stătu aşa iar câteva minute şi, în sfârşit, se întinse şi 
sărută mâna rece, cenuşie, cu unghiile învineţite. În clipa 
aceea, lacrimile îl năpădiră singure, îmbelşugate, picurând 
pe mâinile împreunate ale mortului, lucind ca nişte pete de 
ulei. Grigore se ridică, scoase batista, cu gândul să şteargă 
mâinile mortului, dar până ce o desfăşură se răzgândi şi-şi 
acoperi cu ea obrajii. 

Peste un răstimp, reculegându-se, trecu în altă cameră, 
urmat de ceilalţi, afară de căpitanul, care se retrăsese 
discret spre a nu-i tulbura durerea. 

— Leonte, trebuie să pleci îndată la Costeşti! zise Grigore 
cu glasul puţin plâns, dar liniştit, parcă lacrimile i-ar fi redat 
stăpânirea de sine. 


Logofătul fu însărcinat să aducă chiar astă-seară două 
coşciuge şi cele necesare pentru înmormântare. Unul va fi 
lăsat la Lespezi; preotul de acolo va îngriji ca trupul 
Nadinei să fie aşezat în sicriu pentru a putea fi transportat 
aici mâine dimineaţă. Socotea măsura aceasta absolut 
urgentă, cea mai urgentă, deoarece cadavrele aveau nevoie 
de odihnă. 

A doua zi, luni, de dimineaţă, porni cu Titu Herdelea să 
examineze proporţiile distrugerilor, întâi aci, apoi la 
Ruginoasa. Vizitiul Ichim le înşiră pe drum câţi şi care 
oameni au fost împuşcaţi în răzmeriţa de la marginea 
satului. 

În Ruginoasa se întâlniră cu trăsura prefectului Baloleanu 
care petrecuse noaptea, împreună cu primul-procuror 
Grecescu, în castelul Ghica de la Izvoru, scăpat ca prin 
minune de furia ţăranilor. Condoleanţele fură lungi şi 
lăcrimoase. Baloleanu apoi purcese cu râvnă la povestirea 
activităţii sale de pacificare. Era mişcat şi plin de admiraţie 
pentru propriul său eroism. Zugrăvea în culori poetice 
primejdiile nemaipomenite care i-au ameninţat viaţa şi din 
care a scăpat ca prin urechile acului, de se miră şi el. Se 
felicita că a reuşit să restabilească liniştea atât de repede şi 
aproape fără vărsare de sânge. 

— Săraca mea Melania, dacă ar bănui ea prin ce am 
trecut! suspină dânsul înduioşat. Numai sângele rece şi 
tactul meu proverbial au putut face minunea asta, dragă 
Grigoriţă! Dar opera mea încă nu e terminată. Pacostea cea 
mai grea de-abia începe. Nu e destul să combaţi răul, 
trebuie să-i stârpeşti rădăcinile, ca să nu mai revie! Nu-i 
aşa, domnule prim-procuror? 

Maiorul Tănăsescu s-a întors aseară târziu la Amara, 
întovărăşit numai de aghiotantul său şi de trompetul 
detaşamentului. Ar fi putut dormi şi el la Izvoru, dar a ţinut 
să dovedească prefectului că ordinea este atât de mare, că 
poate merge noaptea şi singur prin satele care au fost 
răsculate. Şi pe urmă voia să ia personal conducerea 


anchetei preliminare în Amara, cuibul întregii mişcări de 
răzvrătire. 

Dis-de-dimineaţă, Ion Pravilă aştepta în curtea primăriei, 
tremurând şi sfătuind cu straja despre secretarul Chiriţă 
Dumi-trescu care de două zile stătea ascuns cine ştie unde, 
de frica oamenilor, şi de care poate să fie nevoie acuma. 

— Tu eşti primarul tâlharilor? întrebă maiorul dând cu 
ochii de el. 

Primarul nu apucă să răspundă. Tănăsescu îi cârpi câteva 
perechi de palme de văzu stele verzi, strigând: 

— Vă satur eu acuşica de revoluţie, n-ai grijă! Pe toţi vă 
satur, să ţineţi minte! 


Aseară dăduse ordine severe ca morţii să fie lăsaţi unde se 
găseau spre a servi de pildă tuturor celor vii. Acuma 
porunci primarului bătut să identifice, sub controlul unui 
plutonier, pe cei căzuţi, iar pe urmă cadavrele să fie cărate 
la cimitir spre a fi îngropate mai târziu, când va hotări 
dânsul. Căpitanul Lache Grădinaru fu însărcinat să ia 
măsuri ca toţi sătenii, fără nici o excepţie, inclusiv femeile şi 
copiii, să fie adunaţi degrabă în curtea şi grădina primăriei, 
pentru cercetări. 

Apoi, cu concursul aghiotantului, un sublocotenent tânăr şi 
timid ca o fecioară, medită un plan metodic de lucru pentru 
a descoperi fără întârziere pe ucigaşii Nadinei şi ai lui 
Miron luga, pe criminalii care au mutilat pe fiul arendaşului 
Platamonu, pe incendiatorii conacelor, pe cei ce au lovit şi 
dezarmat pe jandarmi, pe cei ce au furat şi în sfârşit pe cei 
ce au participat la insultarea trupelor. 

— Până una-alta să trimitem pe cineva la Lespezi şi la 
Gliganu să ne aducă şi pe tâlharii principali de acolo să-i 
putem confrunta şi judeca împreună cu ăştialalţi! zise 
maiorul Tănăsescu, întrerupându-se nerăbdător. 

Peste câtva timp se prezentă căpitanul Corbuleanu, sosit 
să reinstaleze postul de jandarmi. Maiorul se bucură. Avea 
nevoie de jandarmii cunoscători ai oamenilor şi 
împrejurimilor localnice. Nimeni, din acest sat de criminali, 
nu-i inspira nici o încredere. Dacă şi preotul bătrân s-a 
amestecat între rebeli şi a fost împuşcat printre ei, în cine 
să aibă încredere? (în realitate preotul Nicodim fusese să 
citească rugăciunile legiuite la căpătâiul boierului Miron şi, 
întorcându-se de la curte cu crucea înfăşurată în patrafir, a 
fost ucis de un glonte rătăcit, pe uliţă, aproape de casele 
sale.) 

Plutonierul Boiangiu găsi în locuinţa sa devastată pe 
Didina, puţin slăbită, dar altfel veselă. Se îmbrăţişară. 
Femeia plânse niţel, povesti cum a avut noroc cu baba 
Ioana, care a ascuns-o în podul colibei sale, şi a hrănit-o, şi 
a îngrijit-o, căci de-ar fi dat peste ea ţăranii, ar fi omorât-o, 


negreşit. Şi plutonierul lăcrimă puţin şi apoi alergă la 
primărie, la datorie. 

Pe la ora nouă, când sosi trăsura cu prefectul şi prim-pro- 
curorul, ancheta era în toi. De la cârciumă se auzeau 
vaietele şi ţipetele mulţimii de ţărani ce umplea uliţa, curtea 
şi grădina primăriei. Cordoanele de soldaţi vegheau ca nu 
cumva să fugă cineva înainte de a fi cercetat. 

Totuşi, rezultate deosebite încă nu se obţinuseră. Două 
echipe de soldaţi cu vergi şi cu pari băteau fără alegere şi 
cu rândul, spre a nu obosi. Ţăranii urlau, implorau milă şi 
iertare, dar nu voiau să mărturisească crimele şi nici să 
denunțe pe criminalii principali. Numai graţie plutonierului 
Boiangiu au putut fi descoperiţi şapte înşi care au lovit şi 
dezarmat pe jandarmi, între ei Serafim Mogoş şi Trifon 
Guju. 

— De ce-ai lovit pe plutonier, hoţule? strigă maiorul cu 
ochii injectaţi. Cum ai îndrăznit să ridici mâna, tâlharule? 

— Apoi. 

Atâta îngână Serafim Mogoş uitându-se drept în ochii 
maiorului liniştit, parcă şi-ar fi dat seama că orice răspuns 
ar fi zadarnic. Tănăsescu tăbări asupra lui cu cravaşa până 
ce-l umplu de sânge, lihăind: 

— De ce-ai dat, ticălosule? De ce-ai dat? De ce. 

Serafim Mogoş răbda lovitura fără a se clinti şi fără a 
scoate un glas, cu aceeaşi privire care înfuria pe maior, 
părându-i-se sfidătoare. 

— Caporal! răcni apoi Tănăsescu, obosind. O sută de bețe 
banditului! Imediat! Şi pe urmă în lanţuri! 

Trifon Guju lipsea. Cineva spuse că a fost împuşcat de 
boierul cel bătrân şi că acuma zace acasă. Fu adus degrabă 
pe sus. Toată faţa îi era o rană neagră. Rămase întins pe 
pământ, gemând. 

— Sus! în picioare, tâlharule! urlă maiorul, izbindu-l cu 
botul cizmei în coaste. 

Țăranul se ridică. Ochii îi erau umflaţi şi închişi. Se clătina, 
parcă în fiece clipă ar fi fost să se prăbuşească. 


— De ce te-a împuşcat boierul, hoţule? întrebă ofiţerul. Ai 
ridicat mâna asupra dumnealui, nu-i aşa? Ai vrut să-l omori, 
ai? Tu ai fost capul ucigaşilor! 

Trifon gemu ceva neînțeles. 

— Dar plutonierului de ce i-ai smuls arma? De ce I-ai lovit? 
Spune, tâlharule! 

Îl plesni cu cravaşa peste capul ciuruit de răni vii. Omul 
scoase un urlet înfiorător, ca şi când i s-ar fi dezghiocat 
carnea, şi se prăvăli ca o buturugă găunoasă. Mai furios, 
maiorul îl călcă în picioare, necontenind cu „hoţule” şi 
„tâlharule”. Apoi deodată se retrase câţiva paşi şi ordonă 
rece, tăios: 

— Sergent! Tu! Da! Ia şase oameni! Duceţi pe tâlharul 
ăsta în fundul grădinii! Acolo să fie împuşcat! Împuşcat! Ai 
înţeles, sergent? 

— Trăiţi, domnule maior! făcu sergentul îndesat şi 
negricios, bătându-şi călcâiele, parcă s-ar fi cutremurat. 

Soldaţii înşfăcară pe Trifon şi-l târâră prin mulţimea deasă 
de ţărani. Cu o supremă sete de viaţă Trifon Guju gemea 
rugător: 

— Iertare. iertare. 

Dispăru cu soldaţii. În urma lor rămase o tăcere amară, 
întretăiată numai de vâjâiturile cravaşei cu care maiorul 
Tănăsescu spinteca aerul într-o încordare nervoasă. 
Trecură minute. Cravaşa îşi iuţea dumicările. Apoi răbufni o 
detunătură din fundul grădinii, scurtă, înăbuşită, fără ecou. 

— Ceilalţi! strigă maiorul îndată, destrămând pânza tăcerii 
pe care detunătura o clătinase puţin. Voi cum aţi îndrăznit 
să ridicaţi labele asupra jandarmilor? 

Ţăranii porniră să se jure şi să se vaiete că ei nu sunt 
vinovaţi, că nici n-au fost acolo când s-a întâmplat fapta 
aceea. Maiorul Tănăsescu gâfâia. Începuse să se îngraşe în 
vremea din urmă, avea puţină burtă, iar un doctor îi 
spusese de curând că are grăsime şi la inimă. În orice caz 
obosea repede. Ca să nu-şi pericliteze sănătatea cu bandiții, 
ordonă să se aplice fiecăruia din cei cinci câte o sută la 


spate. Ordinul tocmai se executa, indivizii se întreceau în 
urlete la fiece lovitură, când trăsura prefectului opri în 
uliţă. 

În vreme ce bătaia continua, caporalul numărând cu glas 
tare loviturile, ca să nu se întâmple vreo lipsă, maiorul 
Tănăsescu se plânse prefectului şi primului-procuror de 
încăpăţânarea tâlharilor de a nu mărturisi şi a nu denunța 
pe vinovaţii cei mari. Pe Baloleanu ţipetele ţăranilor îl 
supărau şi-l enervau. După ce caporalul rosti suta şi ţăranii 
bătuţi fură închişi în cancelarie, prefectul, ca să-şi 
redobândească siguranţa, strigă către mulţimea cu faţa la 
pământ că crimele şi ticăloşiile lor au înspăimântat lumea şi 
că numai prin pocăință şi mărturisiri sincere îşi vor putea 
uşura soarta. Ca la comandă, sutele de oameni ridicară 
capetele cu o mişcare, parc-ar fi vrut să se scoale în 
picioare, bâiguind într-un singur glas prelung ca murmurul 
unei furtuni trecute: 

— lertaţi-ne. 

Baloleanu încremeni de groază, ca şi când mişcarea şi 
glasul mulţimii ar fi fost începutul unei noi răzvrătiri. 
Aceeaşi frică subită cuprinse şi pe procuror, şi pe maior, ca 
şi pe toţi ofiţerii, şi chiar pe soldaţi. Singur plutonierul 
Boiangiu nu-şi pierdu cumpătul şi răcni deodată: 

— Jos! Jos! La pământ! Jos! 

În clipa următoare strigătul lui Boiangiu fu reluat de mai 
multe glasuri, iar soldaţii începură să lovească în dreapta şi 
în stânga pe spinările încovoiate, repetând speriaţi: 

— Jos! Jos! 

Prefectul renunţă la continuarea admonestării. Se trecu 
îndată la interogatoriul lui Toader Strâmbu pe care 
Boiangiu îl indicase ca ucigaş al Nadinei. 

— Spune cum ai omorât-o! zise prim-procurorul. 

— Apoi, domnule, eu n-am omorât pe nimeni şi nu-s 
vinovat! răspunse ţăranul cu faţa pământie. 

— Atunci cine a omorât-o? 


— Eu nu ştiu, domnule! Poate Petrică a Smarandei, că ela 
intrat în conac înaintea mea, dar eu n-am omorât-o! 

— Să iasă Petre a Smarandei! strigă prim-procurorul 
liniştit. 

— Mort. mort! răsunară mai multe glasuri. 

Maiorul Tănăsescu fierbea. Nu se putu stăpâni. Țăranul 
acesta i se părea de o viclenie revoltătoare. Se năpusti 
brusc asupra lui: 

— De ce nu spui, tâlharule? De ce-ai omorât-o, tâlharule? 
Şi de ce ai baţjocorit-o şi ai necinstit-o? Ai poftit la trup de 
cucoană mare, spurcăciune blestemată? 

Toader Strâmbu îşi ferea capul de plesniturile cravaşei şi 
bocea ca o muiere: 

— Aoleu! Aoleu! Nu-s eu, dom'le maior! Iartă-mă, domi'le 
maior, că nu-s vinovat! 

Atunci trecu pe uliţă carul cu patru boi, aducând coşciugul 
simplu cu rămăşiţele pământeşti ale Nadinei. În urma 
carului mergea preotul din Lespezi în odăjdiile cele mai 
bune, cu crucea într-o mână şi cădelniţa în cealaltă. 
Dascălul, bătrân şi slăbănog, cânta versurile morţilor, 
uitându-se curios spre curtea primăriei plină de oameni pe 
brânci şi mai ales la anchetatorii în picioare. 

Se făcu tăcere până ce trecu carul mortuar. Toţi se 
descoperiră, iar Baloleanu murmură cu o întristare 
indignată: 

— Biata femeie, biata femeie! Ce crimă odioasă! 

Primul-procuror, auzind indignarea prefectului, se răsti şi 
el la Toader: 

— Ce ţi-a făcut ţie cucoana asta bună şi frumoasă, 
nemernicule, de ai omorât-o? 

— Eu n-am omorât-o! tăgădui ţăranul cu îndărătnicie. 

Sosi şi convoiul de ţărani din Lespezi, escortat de soldaţi. 
Primul-procuror Grecescu, ambițios să dovedească pe 
ucigaşul doamnei luga, luă repede pe noii veniţi să-i spuie 
ei adevărul, fiindcă în satul lor s-a întâmplat omorul şi nu se 
poate să nu ştie cine a omorât-o. Ileana mărturisi îndată: 


— Nea Toader a omorât pe coniţa, domnule, după ce şi-a 
făcut poftele cu dumneaei. Eu I-am văzut când a intrat în 
casă şi l-am auzit pe urmă cum s-a lăudat şi l-a îndemnat şi 
pe Ilie Cârlan să-şi facă poftele cu coniţa până nu se 
răceşte. Poate să spuie şi nea Matei Dulmanu, c-a fost şi 
dumnealui de faţă cu Petrică a Smarandei când am scos-o 
pe coniţa moartă din casă, dacă am văzut că nea Pavel 
Tunsu a dat foc maşinii. 

— Eu n-am omorât-o, degeaba minte fata asta! zise Toader 
Strâmbu fără să se uite la Ileana. 

— Ba fata nu minte, măi loadere! făcu atunci Matei 
Dulmanu cu mustrare. De ce nu mărturiseşti c-ai omorât, 
dac-ai omorât? De ce umbli să năpăstuieşti pe alţii, 
Toadere? 

— Ba, dacă-i pe spus, mai bine spune dumneata, nea 
Matei, cum ai spart capul neamţului, glăsui Toader 
întunecat. 

— Apoi eu nici nu m-oi ascunde când m-or întreba boierii! 
zise Matei răspicat şi fără frică. 

Procurorul asculta satisfăcut, uitându-se din când în când 
la prefect şi la maior, parc-ar fi vrut să vadă dacă ei observă 
cât de abil a procedat şi cum a reuşit să-i facă pe ţărani să 
vorbească. 

— Mulţi răufăcători mi-au trecut prin mână, dar mai cinic 
şi mai ticălos ca ăsta n-am pomenit! rosti în cele din urmă 
procurorul către Baloleanu. 

Maiorul Tănăsescu îşi smulgea mustăţile ca să se 
stăpânească. Îi fu frică să nu-i plesnească vinele de atâta 
constrângere nervoasă. Se puse deci cu pumnii şi cu 
cravaşa pe Toader Strâmbu, îl umplu de sânge, îl călcă în 
picioare. Când obosi, porunci caporalului să continue cu 
parul până-i va zdrobi ciolanele. Urletele ţăranului se 
transformau în gemete din ce în ce mai slabe şi mai 
horcăite. 

— Sergent! strigă în sfârşit maiorul. Ia-l şi pe ăsta. În 
fundul grădinii! Împuşcat! Repede, repede! 


Ordinul maiorului îl deşteptă brusc din toropeală, parcă ar 
fi turnat peste el o găleată cu apă. Se târi la picioarele 
ofițerului, gemând: 

— Iartă-mă, dom'le maior. Îmi rămân copilaşii orfani. Fie- 
vă. 

— Ia-l, sergent! răcni Tănăsescu, ferindu-şi cizmele de 
atingerea ţăranului. Aide! Puneţi mâna pe el! 

Tocmai în pauza când se aştepta detunătura, apăru şi Titu 
Herdelea în curtea primăriei. Fiindcă Grigore luga era 
ocupat cu pregătirile de înmormântare, a socotit potrivit să 
nu-l încurce cu prezenţa lui. Auzind împuşcăturile din 
fundul grădinii, întrebă încet pe Baloleanu, care, spre a-şi 
arăta energia, răspunse cu o nepăsare firească: 

— Nimic. A fost împuşcat ucigaşul doamnei Iuga. 

Matei Dulmanu mărturisindu-şi vina, procurorul Grecescu 
îl declară arestat pentru a fi trimis în judecată tribunalului. 
Maiorul însă protestă: 

— Pardon, domnule procuror! Până la judecată, bătaia e 
mai sfântă! Caporal, numără-i şi ăstuia douăzeci şi cinci! Şi, 
pe când Matei Dulmanu primea bătaia fără a crâcni, 
Tănăsescu explică domnilor civili că tâlharii ăştia numai de 
bătaie înţeleg, că închisoarea e o adevărată recreaţie 
pentru ei şi că, în orice caz, osebit de ancheta civilă, el 
trebuie să aplice tuturor sancţiunile drastice cuvenite, 
pentru că au îndrăznit să se ridice împotriva armatei. Titu 
Herdelea avea pe buze un răspuns, dar tăcu văzând că 
Baloleanu şi Grecescu, cei chemaţi să vorbească, primesc 
fără obiecţie rodomontadele ofițerului. 

— Pavel Tunsu! Care eşti? Vino-ncoace! strigă pe urmă 
procurorul. 

Pavel se ridică de jos. Dârdâia de spaimă că va fi şi el 
împuşcat. Bâlbâi în neştire, fără să mai aştepte vreo 
întrebare: 

— Eu n-am omorât pe nimeni. Eu am stricat maşina şi i-am 
pus foc, că mi-au schilodit copilul, dar n-am vărsat sânge, că 
am copii. 


Se socoti cel mai fericit când, snopit în bătaie, fu aruncat 
între ceilalţi arestaţi, în cancelarie. Îşi făcu cruce şi mulţumi 
bunului Dumnezeu, că a avut milă de copilaşii lui. 

Spre a deosebi cât mai grabnic pe cei buni de cei răi, 
primul-procuror crezu necesar să schimbe ordinea 
cercetărilor şi să asculte în primul rând pe fruntaşii satului 
de la care poate mai curând să afle pe adevărații 
răufăcători şi instigatori. 

— Să-mi spui cinstit, moşule, cum s-au petrecut 
blestemăţiile şi cine-s vinovaţi! întrebă pe Lupu Chiriţoiu. 

— D-apoi, domnule, eu nu m-am amestecat, că-s bătrân şi 
nu mi-ar fi şezut frumos să. 

— Bine, bine, te cred, dar cum a început răzmeriţa asta şi 
cine a stârnit-o? Că din senin doar n-a venit, moşule? insistă 
procurorul. 

— Ba cam aşa a venit, domnule! întări bătrânul. A fost un 
vânt mare şi i-a luat pe bieţii oameni şi i-a mânat ca oile. 

— I-ascultă, moşule, să nu ne îmbeţi pe noi cu basme, că n- 
avem vreme de d-astea! interveni maiorul Tănăsescu 
enervat de sfătoşenia bătrânului. 

Şi, după câteva replici, îi trăsni o pereche de palme. Lupu 
Chiriţoiu îl privi drept în ochi şi rosti rar: 

— Apoi, domnule maior, Dumnezeu să-ţi plătească ruşinea 
asta pe bătrâneţile mele! 

— Ce? Ce? Eşti obraznic cu mine, tâlhar bătrân ce eşti? 
sări Tănăsescu. Caporal, numaără-i cincizeci! 

Titu Herdelea tremura lângă prefectul Baloleanu tot 
timpul cât bătrânul suferea loviturile fără a scoate un glas 
de durere, parc-ar fi fost de piatră. 

După ce mai fură bătuţi câţiva bătrâni, între care mai rău 
Luca Talabă, pentru că atitudinea lui a părut cutezătoare, 
după ce atât Filip Ilioasa cât şi Marin Stan fură dovediţi şi 
recunoscură că s-au lăcomit fiecare la prădăciune, deşi sunt 
oameni cu stare, veni rândul lui Ignat Cercel. Ieri, când s-au 
potolit împuşcăturile, ca să se ia bine cu armata, Ignat a 


spânzurat un ştergar alb într-un băț şi l-a pus în poarta 
bătăturii, să-l vadă boierii când vor trece. 

Maiorul într-adevăr l-a observat şi s-a înfuriat: „Ce-i asta, 
hoţule?” „Pace, dom'le maior!” a răspuns Ignat umil. Pace, 
hoţule? Da cu cine ai fost tu în război, tâlharule? Cu armata 
română?” Şi l-a bătut de l-a omorât. Acuma îl recunoscu: 

— Tu eşti cu steagul alb, ai, şi cu pacea, hoţule? 

— De, domnule maior, păcatele noastre, că nu ştim cum 
am face mai bine, ca să nu greşim! bâigui Ignat. Dacă 
Dumnezeu ne-a pedepsit să fim proşti, de, păcatele noastre. 

Pe când procurorul, mereu întrerupt de exploziile 
maiorului, isprăvea cu Ignat Cercel, veni primarul lon 
Pravilă să raporteze că, precum i s-a poruncit, a adunat şi 
identificat pe toţi morţii, adică patruzeci şi patru, al 
patruzeci şi cincilea fiind preotul Nicodim al cărui cadavru 
însă a fost ridicat din uliţă încă de aseară de către fiică-sa 
Niculina. Maiorul Tănăsescu se făcu foc: cum a îndrăznit 
fata hoţului de popă să nesocotească ordinele lui? Primarul 
îngheţă, aşteptându-se să mănânce iar bătaie şi încă în faţa 
satului întreg. 

— Unde e bestia de muiere care a cutezat? strigă maiorul 
cu ochii bulbucaţi. 

Niculina ieşi la iveală, palidă, cu copilaşul de mână. Fără 
nici o vorbă, maiorul Tănăsescu se repezi la ea cu cravaşa. 
Femeia ţipa, se ferea, iar copilul începu să urle îngrozit: 

— Mămica mea! Mămica mea! 

— Aoleu, aoleu, ajutor! zbiera Niculina cu obrajii vrâstaţi 
de loviturile care nu conteneau. 

— Caporal! strigă maiorul obosit. Numără-i cincizeci! 

— Aoleu, oameni buni! Aoleu! 

Soldaţii o înşfăcară. Niculina, întinsă cu faţa în jos şi ţinută 
de patru soldaţi, se zvârcolea ţipând ca din gură de şarpe. 
Antonel se arunca la maică-sa, cu acelaşi scâncet de 
spaimă: 

— Mămica mea! Mămica mea! 


Când un soldat începu să lovească, Titu Herdelea, care 
şoptise mereu „îngrozitor, îngrozitor”, ca să-l audă 
prefectul Baloleanu, îşi pierdu deodată stăpânirea şi, 
apropiindu-se de Tănăsescu, îi zise revoltat: 

— Domnule maior, ajunge! E insuportabil! Asta e. 

Maiorul, parcă l-ar fi pălmuit, tresări: 

— Ce-ai zis? Cine eşti dumneata. Ce cauţi aici? Cum îţi 
permiţi să te amesteci dumneata în. 

— Mă numesc Titu Herdelea şi sunt. 

— Nu vreau să ştiu nimic! continuă Tănăsescu cu pumnii 
strânşi. Imediat să părăseşti primăria, altfel te arestez şi te 
pun între baionete! Imediat! Imediat! 

Prefectul Baloleanu înmărmuri. Energia maiorului cu 
ţăranii nu-i displăcea, deoarece îl scutea pe dânsul de-a fi 
energic şi de-a se încărca cu eventuale răspunderi. Orice ar 
interveni ulterior, el se poate spăla pe mâini. Dar incidentul 
cu un ziarist bucureştean şi prieten al lui Grigore luga 
poate să creeze complicaţii cu repercusiuni mai mult decât 
plicticoase. Reculegându-se puţin din stupoare, interveni 
amical şi în franţuzeşte, căutând să calmeze pe Tănăsescu, 
care se îndârjea din ce în ce mai tare: 

— Eu nu permit nimănui! Oricine ar fi! Să fie şi Dumnezeu, 
eu nu permit! 

Titu Herdelea se făcuse ca ceara, şi de indignare, şi de 
emoție, îşi dădu îndată seama că amestecul lui, oricât de 
firesc omeneşte, a fost insolit. Totuşi, nu-i părea rău. Spre a 
nu aţâţa scandalul şi a nu se expune să fie într-adevăr 
arestat, întoarse spatele. Prefectul, vrând să-l împace, îl luă 
de mână să-l reţie: 

— Domnule Herdelea, te rog. Fă-mi plăcerea! Domnul 
maior are să. 

— Decât să asist la asemenea barbarii, prefer să mă 
retrag, domnule prefect! zise Titu, căutând să-şi ia o mutră 
cât mai demnă. 

— Ce rău îmi pare că. murmură Baloleanu, strângându-i 
mâna şi lăsându-l totuşi să plece. 


Şi Tănăsescu se îmblânzi văzându-l că se depărtează. Din 
clipa când a auzit de la prefect că e ziarist, furia i-a scăzut 
brusc, fără însă să arate că s-ar da bătut. Acuma câţiva ani, 
fiind în garnizoană la Turnu Severin, a pălmuit la un chef pe 
un gazetăraş local. S-a făcut un tărăboi enorm; toate 
ziarele din Bucureşti I-au luat în primire; a ajuns la consiliul 
de reformă. Dacă n-ar fi avut în memoriu afacerea aceea, 
azi ar fi de mult locotenent-colonel. 

— Nu pot permite să fiu înfruntat în exerciţiul funcţiunii! 
făcu dânsul umflându-şi glasul, ca să-şi păstreze aparenţa 
de mânie. Eu am o răspundere aici! Nu ne jucăm, nu-i aşa, 
domnule prefect? De la Bucureşti e uşor să comanzi şi să 
scrii, dar uite pe tâlharii ăştia care au distrus, şi au jefuit, şi 
au prădat, şi au ucis! 

Cum ajunse la ţărani, vocea iar i se înăspri, revolta îi 
reveni parc-ar fi fost jignit şi devastat el însuşi, cu toate că 
el n-avea nici o avere. 

— Satele astea ar trebui rase cu tunul de pe faţa 
pământului! Până şi popa lor a fost tâlhar! Ce-au făcut ăştia, 
blestemăţiile pe care le-au făcut n-au pereche! În alte părţi 
au mai avut niţică ruşine, aici au fost în stare să 
măcelărească, şi femei, şi bătrâni. 

Pe când maiorul Tănăsescu vorbea aşa, de jos, se ridică un 
ţăran cu părul vâlvoi, cu faţa luminată, şi se apropie cu glas 
arzător: 

— Domnule, domnule, văd că te-ai pus să omori pe 
creştinii lui Dumnezeu şi nu vrei să asculţi poruncile care 
trâmbiţează în văzduhuri. 

— Jos, jos! strigară câţiva soldaţi zeloşi. 

— Ce porunci? Ce zice? făcu maiorul uluit de atâta 
îndrăzneală, după ce de azi-dimineaţă se sileşte să-l 
înmoaie. 

— E nebun, domnule maior, trăiţi! zise plutonierul 
Boiangiu. 

— Nebun? Las'că cunosc eu nebuniile astea! strigă 
Tănăsescu. De altfel banditul ăsta a fost ieri în fruntea 


rebelilor şi a îndemnat pe soldaţi la nesupunere. L-am auzit 
eu cu urechile mele! Caporal, ia să-i numeri câte i se 
cuvine! 

În vreme ce soldaţii îl băteau, Anton urla cu mare bucurie, 
parcă nici n-ar fi simţit loviturile: 

— Daţi, daţi, fraţilor! Că judecata cea mare tot are să vie şi 
glasul lui Dumnezeu. Loviţi, loviți! Că d-aia m-am sculat de 
jos şi d-aia. 

Maiorul Tănăsescu, plictisit că bătaia n-avea nici un efect, 
porunci caporalului: 

— Ia daţi-i drumul să se ducă dracului de nebun! 

Apoi, întorcându-se la primul-procuror, adăugă: 

— Să continuăm! Vă rog! 

Grigore luga îşi simţea sufletul sfâşiat de remuşcări, iar 
prin gând îi trecea mereu: „Poate dac-aş fi rămas aici, nu s- 
ar fi întâmplat.” 

Dar, în acelaşi timp, îşi dădea seama că toate recriminările 
sunt de prisos şi că alte datorii i se impun acuma. Corpul 
Nadinei îşi căuta de cinci zile odihna, al tatălui său de trei. 
Avea impresia că morţii zac neîngrijiţi de prea mult timp, că 
sufletele lor nu-şi pot găsi odihna, că se chinuiesc şi 
chinuiesc pe cei vii dimprejur, în primul rând pe el, care de 
aceea suferă atât de mult şi e copleşit de mustrările 
conştiinţei. 

Când a expediat ieri la Costeşti telegrama lui Gogu 
Ionescu, anunţându-i moartea Nadinei, nu s-a gândit la 
înmormântare, precum nu s-a gândit la nimic material. De- 
abia aseară, după ce a văzut cadavrele, şi-a zis că cel puţin 
Gogu cu Eugenia ar trebui să vie la înmormântarea Nadinei 
şi că deci trebuie să-i aştepte. Azi însă, după ce a văzut 
coşciugul în carul urmat de preotul din Lespezi, i-a venit în 
minte că Gogu n-are să vie acum la ţară nici chiar pentru 
înmormântarea surorii sale şi că, de altfel, nici nu e timpul 
pentru o înmormântare pompoasă când satele se zvârcolesc 
în dezmeticirea din nebunia furioasă şi când ruinele încă 
fumegă ca şi sufletele oamenilor. Atunci, în clipa aceea, s-a 


hotărât să facă îndată o înmormântare simplă, potrivită 
împrejurărilor, lăsând pentru mai târziu, când se va fi 
coborât liniştea adevărată, ceremonia cea mare. Şi din clipa 
aceea i s-a risipit tulburarea care-i ţinuse sufletul într-o 
neputinţă dureroasă de a se orienta, parc-ar fi plutit într-o 
lume ireală. 

— Ascultă, Leonte, după-amiază vom face înmormântarea. 

Calm, ca şi când ar fi fost vorba despre lucrurile cele mai 
obişnuite, dădu logofătului dispoziţii precise, amănunțite. 
Câteva generaţii de ale familiei Iuga erau îngropate 
împrejurul bisericii de la Amara. Ultimul mormânt îl 
construise Miron Iuga. Într-însul odihnea de câţiva ani soţia 
lui. Era zidit în piatră, boltit şi vast, destinat să-l 
adăpostească şi pe el când îi va sosi ceasul. În acelaşi lăcaş 
va încăpea, cel puţin provizoriu, şi sicriul Nadinei. Fiindcă 
bătrânul preot Nicodim s-a prăpădit, va sluji preotul din 
Lespezi care a întovărăşit carul mortuar al Nadinei. Ajunge 
el singur. 

Slujba se făcu în curte. Bătea vesel soarele primăverii. 
Arborii înmugureau văzând cu ochii. Coşciugurile erau 
aşezate fiecare pe câte un car cu patru boi înjugaţi. În 
spate, conacul vechi, cu geamurile încă sparte, părea un 
moşneag cu ochii plânşi. În faţă, zidurile înnegrite şi 
grinzile arse ale castelului nou, profilându-se pe şirul de 
plopi dinspre uliţă, alcătuiau un decor funerar parcă 
înadins pregătit. În odăjdiile noi, preotul spân, cu bărbuţa 
speriată, citea şi cânta, şi ridica mereu ochii spre cerul 
albastru pe care nouraşi albi, ca nişte şiraguri de îngeri, se 
întreceau să asculte pomenirea morţilor. Preotul avea un 
glas mic, subţire! şi totuşi alinător. Glasul acesta se suia în 
văzduh ca o dâră de fum de tămâie, împrăştiindu-se în 
tăcerea îndoliată ce stăpânea nu numai conacul, ci toată 
împrejurimea. Răspunsurile dascălului, maşinale şi fonfăite, 
rămâneau dedesubt, se amestecau cu rumegatul indiferent 
şi mut al boilor, ale căror cozi lungi se legănau ritmic, 
alungând muşte imaginare. 


Grigore Iuga stătea lângă loitra carului cu coşciugul 
tatălui său, având alături pe Titu Herdelea ca un aghiotant 
credincios. În partea cealaltă, până la gardul dinspre 
ograda conacului, din care numai câţiva stâlpi se mai aflau 
în picioare, se îngrămădeau toţi oamenii curţii, cu Isbăşescu 
în frunte şi cu argaţii la urmă. Nevasta logofătului şi 
bucătăreasa Profira plângeau cu sughiţuri multe, dar fără 
bocete gălăgioase, ruşinate parcă de răceala lui Grigore. 

Ochii lui, roşii şi tulburi, cuprindeau în aceeaşi privire 
amândouă coşciugurile. Erau la fel de mari, din acelaşi 
lemn, parc-ar fi fost comandate de mult. În sufletul 
tânărului Iuga dăinuia o linişte resemnată. Gânduri multe îi 
fulgerau prin minte, se ciocneau, se alungau fără încetare şi 
fără a se cristaliza, ca nişte crâmpeie fără rost, vânturate 
de întâmplare. Numai în inimă îi stăruia un simţământ 
apăsător ca o rană deschisă, care te doare fără să-ţi mai dai 
seama. 

Nici nu băgă de seamă când s-a isprăvit slujba, când au 
pornit spre cimitir. De-abia ajungând în uliţă, şopti lui Titu 
Herdelea: 

— Poate c-ar fi trebuit să-l anunţăm şi pe Baloleanu. În 
sfârşit! 

Mergea în urma carului al doilea în care era coşciugul 
tatălui său. La câţiva paşi mai înapoi se auzeau paşii 
celorlalţi şi plânsetele femeilor, mai zgomotoase. Înaintea 
celuilalt car văzu strălucirea odăjdiilor preotului şi apoi îi 
auzi şi glasul cântând parcă dintr-o mare depărtare. 

Se miră de mulţimea adunată la primărie. Titu îi dădu 
câteva lămuriri sumare. Nişte vaiete confirmau că ancheta 
continua cu aceeaşi ardoare. Când sosi convoiul funerar 
mai aproape, prefectul Baloleanu ieşi din curtea plină de 
ţărani, urmat de primul-procuror Grecescu, de maiorul 
Tănăsescu şi de căpitanul de jandarmi Corbuleanu. 
(Căpitanul Lache Grădinarii, care ar fi dorit să se asocieze 
ca unul ce a cunoscut pe bătrânul Miron şi i-a fost oaspe de 


multe ori, fu obligat să continue instrucţia rebelilor cât vor 
lipsi anchetatorii.) 

— Să mă ierţi şi să ne ierţi, Grigoriţă dragă, că n-am ştiut 
nimic, altfel lăsam toate şi veneam să aduc ultimul omagiu 
venerabilului tău părinte! murmură Baloleanu cu o mutră 
întristată, strângându-i mâna prelung. 

Ceilalţi, luându-şi fiecare înfăţişarea îndoliată potrivită, îi 
strânseră de asemenea mâna pe rând, cu clipiri din ochi 
care voiau să spună că durerea lor nu găseşte cuvinte să o 
exprime destul de elocvent. 

Grigore luga voi să ceară el scuze prietenului său 
Baloleanu că a neglijat să-l vestească. În momentul când 
deschise gura, îl văzu scoțând grăbit batista şi ştergându-şi 
ochii, parc-ar fi vrut să-şi înăbuşe lacrimile. Gestul i se păru 
atât de nesincer, că renunţă să mai răspundă şi continuă 
mersul întrerupt câteva clipe, iuţind paşii, ca să ajungă din 
urmă carul care nu se oprise. 

Convoiul intră curând în curtea bisericii. Preotul mai cântă 
puţin, apoi coşciugurile fură coborâte pe rând în mormântul 
deschis, lângă care stăteau cei trei argaţi trimişi de 
logofătul Bumbu să ridice, cu băgare de seamă, lespedea şi 
pe urmă sa o aşeze la loc cum a fost. Alţi oameni de-ai curţii 
trebuiră să dea ajutor celor trei, coşciugurile fiind prea 
grele. Preotul repetă de mai multe ori „veşnica lor 
pomenire”, acompaniat şi de mor-măielile dascălului, apoi 
încetă brusc, cu o plecăciune umilă spre Grigore Iuga, care 
privea cu ochi rătăcitori şi fără să facă vreo mişcare. La un 
semn al logofătului, cei trei oameni se apucară să acopere 
mormântul. Baloleanu şi ceilalţi exprimară iarăşi sincere 
condoleanţe, pe care Grigore le ascultă tăcut, dând doar 
puţin din cap în semn de mulţumire. Auzi, însă, foarte clar 
cuvintele maiorului Tănăsescu către căpitanul de jandarmi: 

— Fiindcă tot suntem aici şi avem pe popă la îndemână, să 
te duci să îngropaţi şi pe ţărani, la cimitirul satului, nu ştiu 
unde vine, popa trebuie să ştie. Găseşti acolo pe primar. le 
TOg, puiule, ca să scăpăm şi de formalitatea asta! Dar ştii, 


scurt, fără multă ceremonie. Şi atâta e prea mult pentru 
nişte tâlhari! Să nu uitaţi pe cei executaţi adineaori la 
primărie! 

Grigore avu o tresărire, parcă şi-ar fi adus aminte de ceva 
foarte important. Zise repede către Titu: 

— Aş fi vrut să fiu şi eu la înmormântarea ţăranilor, dar nu 
mă simt deloc capabil acuma. Vrei dumneata să te duci în 
locul meu? 

— Desigur! răspunse scurt tânărul Herdelea. 

Preotul conduse pe Titu Herdelea şi pe Corbuleanu. 
Trecură prin grădina bisericii, prin alte două grădini şi o 
livadă. Morţii erau înşiraţi în cimitir pe două rânduri, 
înţepeniţi şi strâmbaţi cum i-a lăsat moartea. O groapă 
lungă şi largă era săpată gata alături. 

— Scurt, părintele, că n-avem timp! îndemnă căpitanul 
Corbuleanu. 

Stătu ca pe spini cele câteva minute cât fură pomeniţi 
morţii, mai stătu alte câteva minute până ce-i văzu aruncaţi 
în groapa comună, apoi plecă fără a mai întoarce capul. 

Titu Herdelea rămase numai cu preotul, privind tăcuţi 
amândoi cum pământul slăninos, cu bulgări grei, izbea 
cadavrele, zvârlite şi îngrămădite în groapă ca nişte crăci 
putrede, cum morţii, încetul cu încetul, îşi potriveau 
culcuşul, se amestecau şi se topeau cu pământul care îi 
ascundea de toate primejdiile. 

„Cât s-au zbătut ei să aibă pământ şi iată că pământul i-a 
cules pe toţi! îşi zicea Titu Herdelea cu o strângere de 
inimă. Şi când te gândeşti că, în cele din urmă, toate 
străduinţele noastre tot aici sunt sortite să sfârşească 

Vreo zece ţărani asudau cu lopeţile, muţi, gâfâind. 
Primarul Pravilă îi zorea mereu, speriat, parcă palmele 
primite de la maior I-ar fi zăpăcit cu desăvârşire. 

— Câţi au fost, primarule? întrebă Titu când văzu că 
pământul i-a înghiţit pe toţi. 

— Patruzeci şi şase, domnule, împreună cu Trifon şi cu 
Toader pe care numai adineaori i-am adus de la cancelarie, 


LLA 


zise primarul apropiindu-se cu încredere fiindcă fusese de 
faţă când Titu a avut ciocnirea cu maiorul. Părintele 
Nicodim a rămas acasă. A bătut-o el domnul maior pe 
Niculina, dar tot s-a îmblânzit pe urmă şi n-a mai poruncit 
să-l ridicăm din casă, c-ar fi fost şi ruşine să-l arunce 
laolaltă cu toţi sărmanii, că doar dumnealui n-a avut nici o 
vină, că citise rugăciunea la căpătâiul boierului Miron şi. Of, 
Doamne, apără-ne şi ocroteşte-ne, că mare greutate a dat 
peste noi! 

După o pauză, tânărul Herdelea întrebă iar: 

— Dar revoluţia asta ce-a fost, primare? Cum v-a venit să 
faceţi atâtea nelegiuiri, atâta stricăciune şi răutate? 

— De, domnule, s-au iuţit oamenii şi au păcătuit fără 
dreptate! răspunse Pravilă amărât. Dar nici aşa cum s-au 
întors lucrurile, parcă nu-i cu dreptate! Că prostimea-i 
prostime şi nu-i mirare să greşească, boierii însă sunt 
înţelepţi şi. 

Titu nu răspunse. Întoarse ochii spre groparii care se 
luptau greu cu pământul morţilor. Primarul amuţi deodată, 
ca şi când şi-ar fi luat seama şi i-ar fi fost frică să nu fi vorbit 
prea mult. 

Pentru cină, atât Baloleanu cu Grecescu cât şi ofiţerii au 
fost invitaţii lui Grigore luga la conac. Prefectul improviză 
un mic discurs pentru proslăvirea memoriei celor două 
victime ale răzvrătirii criminale care a umplut ţara de ruine 
şi de doliu. Pe urmă, spre a menaja pe amfitrion, nici nu mai 
pomeniră de cei morţi. Se vorbi mult despre cruzimile şi 
prădăciunile ţăranilor. Observând că tânărul ziarist 
bucureştean tace ca şi Grigore, Baloleanu se simţi dator să 
facă un apel la unirea tuturor în faţa primejdiei ce o 
prezintă turma rătăcită de nişte instigatori criminali, care 
vor fi negreşit descoperiţi. 

— Trebuiesc uitate micile ambiţii personale, precum 
trebuiesc scuzate eventuale mici jigniri involuntare şi 
provocate de împrejurările anormale! exclamă dânsul 
patetic. Nu-i aşa, domnule Herdelea? 


Titu ridică din umeri, parc-ar fi vrut să spuie că astea n-au 
nici o importanţă. Grigore se uită mirat la Baloleanu, 
neînţelegând aluziile. 

— A, nu ţi-a spus nimic? zise prefectul surprins. Ei, iacă, 
domnilor, sufletul fin şi delicat! Vedeţi cum se cunoaşte 
imediat? 

Şi după ce dumeri pe Grigore în câteva cuvinte, goli un 
pahar de vin pentru uitarea incidentului. Maiorul Tănăsescu 
strânse peste masă mâna lui Titu în aplauzele admirative 
ale tuturor. Pe urmă toţi îşi dădură multă silinţă să explice 
tânărului ardelean că ţăranul îndeobşte e aşa de ticălos şi 
de încăpățânat în răutăţi, că numai forţa brută poate să-l 
înfrâneze de la crimele cele mai oribile. 

— Să nu uităm că ne aflăm într-o casă de două ori îndoliată 
de aceşti tâlhari, devastată şi incendiată! făcu maiorul 
Tănăsescu cu o indignare muiată într-un glas dulce. 

— E suficient să priveşti împrejur, ca să-ţi dai seama cât 
sunt de sălbatici! adăugă Corbuleanu, răsucindu-şi mustaţa, 
parc-ar fi fost şi femei de faţă. 

Primul-procuror Grecescu, taciturn din fire, se făcu toarte 
ascultat povestind în ce fel s-au reprimat în alte ţări 
asemenea răzmeriţe şi scoțând în evidenţă că cele câteva 
bețe aplicate aici pe spinarea barbarilor noştri pot fi privite 
ca nişte inofensive mângâieri părinteşti. 

Pe Titu Herdelea discuţia îl înflăcăra. El simţea că domnii 
aceştia n-au dreptate, dar nu-şi putea concretiza obiecțiile 
într-o replică convingătoare. 

— Pe mine numai nedreptatea mă revoltă! strigă el de 
câteva ori, ca şi când prin aceasta ar fi vrut să se 
deosebească. 

Apoi, mai târziu, inspirat de focul discuţiei, declară cu o 
siguranţă care-l uimea şi pe el însuşi: 

— Eu înţeleg şi admit orice sancţiune, cu singura condiţie 
să fie dreaptă şi legală. Dumneavoastră, care reprezentaţi 
statul şi aveţi la dispoziţie toată puterea statului, 
dumneavoastră nu vi-e permis să cădeţi în vina ţăranilor, 


care au călcat legile şi au săvârşit crime. Călcând legile, 
săvârşiţi şi dumneavoastră crime, iar crimele 
dumneavoastră sunt mai grele, pentru că le săvârşiţi sub 
scutul statului şi abuzând de forţele lui de constrângere. 
Ţăranii, când s-au răsculat şi au săvârşit nelegiuirile, au 
riscat, în fiecare moment, să întâlnească forţa statului, 
armata, sau poliţia, sau jandarmii, care să-i pedepsească. 
Dumneavoastră, în loc să le aplicaţi rigorile legilor, 
batjocoriţi şi schingiuiţi pe nişte oameni încătuşaţi şi fără 
posibilitate de apărare, pentru că ştiţi că nu veţi întâlni pe 
nimeni care să vă pedepsească! 

— Iubitule, iubitule! surâse Baloleanu cu indulgență. Eu 
sunt om de legi şi de drept! Ei bine, statul are nu numai 
dreptul, dar chiar datoria să-şi apere existenţa, când i-e 
ameninţată, prin orice mijloace! Legal şi drept este orice 
contribuţie la menţinerea şi întărirea statului! 

— Aşa mi-a vorbit odinioară şi un ofiţer de jandarmi 
unguri! răspunse ironic Titu. Deosebirea este doar că el 
vorbea ungureşte, iar dumneavoastră româneşte! 

— Dar nici să tolerâm revoluţia. 

— Legea învinge revoluţia. Numai fărădelegea provoacă şi 
propagă revoluțiile! zise Titu Herdelea cu mândria omului 
care a făcut o mare decoperire. 

A doua zi, înainte de amiazi, un convoi de vreo cincizeci de 
ţărani fu pornit spre Piteşti, încadrat de soldaţi cu armele 
încărcate, sub comanda unui plutonier bătrân şi rânzos. 
Dovediţi sau bănuiţi a fi fost capii răzvrătirii şi a fi săvârşit 
diferite crime, erau ferecaţi în lanţuri şi apoi toţi împreună 
legaţi de un singur lanţ gros şi lung, doi câte doi. Câţiva 
soldaţi purtau şi bâte grele cu care să îmboldească la mers 
pe eventualii şovăitori. 

Curând după-amiazi îşi luară rămas bun de la Grigore 
Iuga, unde prânziseră, Baloleanu, Grecescu şi maiorul 
Tănăsescu. Se duceau, spunea prefectul, să constate 
efectele pacificării în toate comunele care au fost 
contaminate de spiritul răzvrătirii. Mai ales că au primit 


rapoarte confidenţiale cum că, în unele sate, moşierii, 
întorşi acasă sub ocrotirea armatei şi găsindu-şi avutul 
prădat, au început să se facă singuri instructori, judecători 
şi executori ai presupuşilor vinovaţi. 

— Asta nu se poate! declama Baloleanu cu o nobilă 
indignare. Eu nu voi tolera represalii! Unde-am ajunge dacă 
fiecare s-ar apuca să-şi facă singur dreptate după capriciile 
sale? Legea trebuie să fie egală pentru toţi! (întâlnind 
privirea ironică a tânărului Herdelea.) Una e apărarea 
interesului general şi alta e interesul particular, cu 
răzbunările lui dispreţuitoare de legi! 

Ziua următoare plecă şi Titu Herdelea. Grigore l-ar mai fi 
reţinut, dacă nu s-ar fi gândit că în împrejurările acestea, 
când la ţară e numai jale, şi durere, şi ruină, aceasta ar 
însemna mai mult egoism decât prietenie. 

— Ai fost prea bun că ai stat lângă mine în zilele de 
primejdie şi de suferinţă, îi zise la despărţire. Nu vreau să 
abuzez de prietenia dumitale. Iţi mulţumesc şi nu voi uita 
niciodată devotamentul adevărat cu care ai înţeles şi ai 
suportat toanele şi tăcerile mele! De altfel nici eu nu voi 
zăbovi mult pe aici acuma. Singurătatea şi toate umbrele 
care rătăcesc aici în aer m-ar neurasteniza complet. 
Trebuie însă să iau dispoziţii pentru muncile încă 
neîncepute şi pentru reparația celor ce se mai pot repara. 

Cu aceeaşi brişcă galbenă şi cu acelaşi Ichim pe capră 
părăsi Litu şi acuma Amara. Uliţa era tot pustie, parcă 
oamenii încă n-ar fi îndrăznit să iasă de prin case sau 
ascunzători. Curtea primăriei era tot plină de ţărani culcaţi 
la pământ, cu faţa în jos şi păziţi de soldaţi. Ancheta 
continua cu aceeaşi intensitate, numai anchetatorii s-au 
schimbat. Căpitanul Lache Grădinaru a luat locul maiorului, 
iar plutonierul Boiangiu pe al procurorului. 

Până la Costeşti, în toate satele văzu semne de anchete 
similare, în gara Costeşti se întâlni cu Cosma Buruiană, 
care îl descusu îndelung asupra stărilor din Amara şi-i 
spuse că mâine se va întoarce şi el acasă, deocamdată 


singur, până va constata că într-adevăr nu mai e nici o 
primejdie. 

În Bucureşti, primul drum îl făcu în aceeaşi zi la Gogu 
Ionescu. Îi era penibil să fie crainicul nenorocirii, dar îşi 
zicea că, după telegrama laconică a lui Grigore, amănuntele 
pe care le aducea dânsul vor fi totuşi o consolare. Casa din 
strada Argintari cu scara monumentală şi scoica deasupra 
intrării, care cu vreo şase luni în urmă, când venea mişcat şi 
înfricoşat să se intereseze de sosirea boierilor, i s-a părut 
atât de veselă şi de fericită, acuma avea o înfăţişare 
posomorâtă, cu toate că razele asfinţitului îi mângâiau 
zidurile şi se jucau în geamuri, iar în grădiniţa cu potecile 
curate, straturile de iarbă tânără verzuiau ca nişte covoraşe 
de catifea întinse la soare. Găsi numai pe Eugenia acasă. Îl 
puse să-i povestească tot înainte de a sosi Gogu. Eugenia 
era îngrozită, dar mai mult de durerea soţului ei. Ea l-a 
oprit să plece la Amara pentru înmormântarea Nadinei. I-a 
fost frică să nu se mai întâmple ceva pe acolo. Sosi şi Gogu 
curând. În cele câteva zile de când nu l-a văzut Titu, parc-ar 
fi îmbătrânit cu zece ani. Îşi uitase cochetăriile şi-şi 
pierduse jovialitatea. Cum dădu cu ochii de Titu, începu să 
plângă cu hohote, ca o femeie incapabilă să se stăpânească. 
Numai acuma simţea cât de mult a iubit-o pe Nadina, mai 
mult decât pe o soră, ca pe un copil al său. Ascultând pe 
Titu, care trebui să repete povestirea, ofta mereu: „Bietul 
tata! Cum o să suporte el vestea asta!” Bătrânul Tudor 
Ionescu întreba mereu dacă s-a înapoiat Nadina, răsfăţata 
inimii lui bolnave, de la ţară, pentru că a aflat şi el despre 
întinderea răscoalei din Argeş. 

Seara Titu Herdelea trebui să povestească şi soţilor 
Gavrilaş, la masă, ce a păţit şi ce a văzut la ţară. Astfel se 
culcă târziu şi numai în pat îşi aruncă ochii pe gazetele de 
după-amiazi. Zâmbi trist citind că, graţie măsurilor cuminţi 
luate de noul guvern, tulburările sunt aproape pretutindeni 
potolite, fără vărsare de sânge. I se părea o batjocură. În 
suflet îi mocnea mereu revolta înăbuşită. Se visă la Amara, 


în curtea primăriei, în mijlocul mulţimii tăvălite la pământ. 
Maiorul tăia capetele plecate cu sabia lui ştirbită şi ruginită 
de sânge. Când o ridică asupra unui copilaş care plângea 
sfâşietor, Titu s-a aruncat asupra maiorului, i-a smuls-o din 
mână şi a azvârlit-o. „Le arestez! Te arestez!” răcnea 
maiorul. Titu se văzu înhăţat de soldaţi furioşi şi apoi 
deodată cravaşa maiorului începu să-i sfârtece obrajii. 

La Drapelul, a doua zi, Roşu îl îmbrăţişă, parcă s-ar fi 
întors din mormânt. Îl introduse şi la Deliceanu, să-i 
istorisească metodele de pacificare ale noului guvern. 
Veşnic ispitit de a ridica Drapelul prin ceva de mare 
senzaţie, secretarul redacţiei se gândea să publice 
impresiile tânărului redactor, inclusiv conflictul cu maiorul 
sanguinar. 

— Nu, nu, Roşule! îl opri directorul. Noi ne-am obligat 
moralmente să le dăm concursul pentru potolirea 
dezordinilor. Trebuie să ne respectăm angajamentul! Noi 
nu putem fi murdari şi criminali cum au fost ei! 

— Bine! făcu Roşu. Ştiam anticipat. Drapelul e condamnat 
să vegeteze în vecii vecilor! 

Peste câteva zile Titu, prezentându-se regulat la Drapelul, 
găsi pe Roşu mai negru ca totdeauna. Crezu că a avut vreo 
neplăcere particulară şi-l lăsă în pace, aşezându-se să 
fabrice articolaşele anodine cotidiene pe care se obişnuise 
acuma a le produce în redacţie. Într-un târziu, secretarul 
izbucni singur: 

— Ce oroare! Ce ticăloşie! Ce barbarie! 

Nu i se potriveau exploziile teatrale. Glasul lui suna gol ca 
al unui actor fără talent. Parcă şi-ar fi dat seama, se 
scufundă iar în tăcere şi numai după vreun sfert de oră 
reluă sarcastic: 

— Ei, ce facem cu revoluţia noastră, puiule? S-a terminat, 
ai? l-am pus cruce? Adică ce cruce? Mii de cruci! 

Titu Herdelea se apropie ca de obicei spre a arăta că-l 
interesează. 


— Ai observat, sper, că rubrica tulburărilor ţărăneşti a 
dispărut aproape complet din ziare? Ceea ce înseamnă că 
represiunea a fost eficace. Liniştea s-a restabilit în toată 
ţara. Ce linişte? Mii de morminte proaspete semnalează că 
ordinea cea mai perfectă domneşte iarăşi în România! 

Apoi, după o mică pauză, cu faţa congestionată de 
indignare: 

— Măi băiete, ce-ai văzut tu în Argeş a fost o glumă de 
salon faţă de cruzimea şi barbaria ce s-a abătut asupra 
tuturor satelor din ţară de când au luat ăştia conducerea! 
Cei împuşcaţi sau în general ucişi de expedițiile represive 
sunt cei fericiţi şi norocoşi, pentru că au scăpat de 
schingiuirile spăimântătoare pe care trebuie să le îndure 
cei vii. În sfârşit, a fost o baie de sânge colosală, ceva cum 
nu s-a mai pomenit nicăiri în lume în veacul din urmă, nici 
chiar în colonii sau faţă de triburile sălbatice. Şi toate pe 
tacute, să nu afle Europa şi lumea. Tunurile au bubuit, au 
nimicit din temelii sate multe, puştile au trosnit neîncetat. 
Victimele sunt aruncate în gropi colective, fără cruce, să nu 
lase nici o urmă. Şi nimeni nu poate protesta, nimeni nu 
cutează să crâcnească, fiindcă sunt în joc interesele ţării şi 
fiindcă interesele ţării cer ca atâtea milioane de ţărani să 
muncească flămânzi şi goi pentru a procura câtorva mii de 
trântori bogăţiile care să fie risipite în lux şi luxură! 

— Dacă n-am unde să scriu? zise tânărul Herdelea. Eu aş 
protesta! 

— Mai bine că n-ai unde, puiule, căci cu tine ar isprăvi 
repede: te-ar expulza din ţară ca pe orice străin indezirabil! 

— Eu? străin? în România? zâmbi Titu cu superioritate 
ironică. 

— Nu uita, puiule, că tu nu eşti cetăţean român, oricât te- 
ai crede tu mai român ca alţii! Aşa că îndată ce vei deveni 
periculos ordinii publice, nu vei mai fi frate, ci duşman, şi ca 
atare. Dar fii liniştit! Într-o săptămână, două numai 
tribunalele vor mai păstra amintirea răzmeriţei de ieri prin 
judecarea zecilor de mii de ţărani, strânşi cu arcanul de 


pretutindeni, care umplu toate închisorile ţării. Încolo, toată 
lumea va fi profitată şi mulţumită. Cei devastaţi vor fi 
repede şi gras despăgubiţi de către stat ca să-şi refacă 
gospodăriile, ba chiar să le îmbunătăţească. Iar ţăranii, 
dacă vor fi cuminţi, vor primi o nouă avalanşă de discursuri, 
şi promisiuni, şi vorbe goale, fiindcă, să nu uităm, 
parlamentul va fi dizolvat curând-curând şi se vor face 
alegeri noi. 

Într-adevăr, peste vreo zece zile nici chiar Roşu nu mai 
pomenea despre mişcările ţărăneşti. Ziarele discutau tot 
mai insistent despre alegerile în perspectivă. Ici-colo, mai 
ales în presa partidelor, se cerea descoperirea şi 
pedepsirea instigatorilor. Primăvara trezea noi pofte de 
viaţă. Grădinile de vară îşi pregăteau deschiderile. 
Cafenelele şi cârciumile acaparau trotuarele cu mesele 
scoase la aer. Pe Calea Victoriei, între Bulevard şi Palat, 
femeile frumoase întinereau în toalete ispititoare. 
Plimbăreţii cotidiani de ambele sexe îşi şopteau pe trotuare 
obişnuitele chemări: „iubire”, „păpuşica”. 

Titu Herdelea stătea acuma mai puţin pe acasă, deşi 
camera lui era drăguță şi prietenoasă. Tocmai într-o după 
amiază pe care se hotărâse să o jertfească unei cărţi 
interesante, se pomeni cu vizita doamnei Alexandrescu, 
însoţită de surâzătoarea Mimi. Tânărul se miră. Fosta-i 
gazdă îi spuse că s-a abătut pe-aici şi, fiindcă a avut drum, 
şi i-a fost dor de dânsul, că nu l-a uitat cât a fost totdeauna 
de gentil, dar mai cu seamă fiindcă Mimi a cicălit-o: „Hai, 
mămico, să-l vedem dacă m-a uitat.” Pe urmă aduse vorba 
despre Jenică, ocărându-l c-a fost o lichea şi s-a purtat ca 
un ordinar, că într-o bună zi n-a mai dat pe la ea şii-a trimis 
pe hodorogul de tată-său să-i notifice sfârşitul aventurii. Ce 
mai faier le-a tras ea tuturor, n-o să uite nici în cer! Mimi, 
sărăcuţa, nu l-a putut suferi de la început pe Jean, căi s-a 
părut antişat de persoana lui şi lipsit de educaţia fină pe 
care Mimi a primit-o de la mămica ei. Dar ea, naivă, de, ca 
femeia cinstită, n-a luat seama la nimic şi s-a încrezut în 


vorbele lui. Ce regretă mai mult e că, din pricina lichelei şi a 
ofticoasei de soră-sa, a despărţit două inimi care se iubeau. 
Că Mimi, drăgălaşa de ea, i-a mărturisit deschis, ca unei 
mame bune, din prima zi: „Mămico, tare-i simpatic chiriaşul 
tău!” Şi de atunci n-are peri în cap de câte ori i-a spus: 
„Mămico, mi-e drag şi mi-e drag!” în sfârşit, acuma a dat 
Dumnezeu de a rămas liberă şi Mimi, a scăpat şi ea de 
Jenică, aşa că acuma. 

— Ei, hai, pupaţi-vă, hai, că eu mă întorc cu spatele! zise 
deodată doamna Alexandrescu, drept încheiere. 

Mimi se agăţă de gâtul lui Titu frecându-şi buzele de 
buzele lui. 'Tânărul Herdelea se ruşina de toată scena asta şi 
îngâna, fâstâcit, cuvinte galante de care îi era şi mai ruşine. 
In sfârşit, doamna Alexandrescu îl pofti să le viziteze. La 
plecare, Mimi rămase în urmă, iar se frecă de el şi-i şopti 
languros: 

— Să vii negreşit, bebe! 

Întâmplarea aceasta hotărî pe Titu Herdelea să se ducă 
chiar a doua zi la Tanţa, în dosul gării, la părinţii ei. De două 
săptămâni, de când s-a întors de la ţară, nu s-a întâlnit 
deloc cu Tanţa. Ea nu s-a mai arătat, iar el n-a îndrăznit s-o 
caute. Fu primit bine de toată familia. Tanţa se minuna, şi se 
bucura, şi se îmbujora de fericire. Jean i-a strâns mâna 
parcă numai ieri s-ar fi despărţit. Vorbiră mai mult de nunta 
lui, care era fixată peste câteva săptămâni după Paşti. Jean 
îi propuse să-i fie cavaler de onoare. Titu acceptă cu 
condiţia să aibă de pereche o domnişoară de onoare 
simpatică. Adică pe Tanţa. Ochii doamnei Ionescu se 
înduioşară de mulţumire; chiar bătrânul Ionescu se sili să 
surâdă şi reuşi. 

Grigore luga sosi la Bucureşti abia peste trei săptămâni 
după Titu. Deşi avea figura obosită, în ochi îi pâlpâia parcă 
o nouă încredere. 

— S-au întors, fireşte, toţi cei fugiţi, răspunse dânsul 
curiozităţii tânărului Herdelea. S-a întors şi Platamonu, dar 


fără fiul său, mutilat, care, probabil, boleşte undeva, în 
vreun sanatoriu. Numai morţii nu se mai pot întoarce! 

Căutând să-i alunge tristeţea, Titu încercă să schimbe 
vorba, Grigore însă continuă liniştit: 

— Am început şi am terminat semănăturile de primăvară! 
Oamenii s-au întors la ogoare, parcă episodul răzvrătirii ar 
fi fost un vis urât. S-au reluat muncile cu mai multă râvnă, 
cu un fel de desperare mută. Din nenorocire, aproape un 
sfert dintre ţărani sunt închişi pe la Piteşti. Toate beciurile 
oraşului s-au transformat în temnițe. Noi nu învăţăm nimic 
din nici o nenorocire. Fără să-ţi mai spun că lipsa atâtor 
braţe, în împrejurările astea, e şi o mare pierdere pentru 
economia ţării! În sfârşit, ne silim să ştergem urmele 
uraganului pe cât se poate. De altfel, natura însăşi ne ajută. 
Pretutindeni e o năvală de viaţă nouă. Pomii şi copacii au 
înflorit. Ruinele focurilor, tăciunii, scrumul, peste toate a 
pus stăpânire primăvara. 

— Dar sufletele oamenilor? întrebă Titu. 

— Dumnezeu ştie, numai Dumnezeu! zise Grigore. Mie mi 
s-a părut, de câte ori am vorbit cu vreun ţăran - care a fost 
bătut, şi doar toţi au fost, că nu regretă nimic, ba 
dimpotrivă. A rămas în mintea tuturor întrebarea pe care n- 
o mai poate smulge nici o represiune:Apoi cum să trăim 
fără pământ?” 

Grigore Iuga avu lungi consfătuiri agricole cu Victor 
Predeleanu. Rămas prin voia sorții singurul stăpân al 
domeniului Amara, voia să-şi puie în practică planurile de 
reorganizare a exploatării, îi trebuia însă neapărat un 
agronom cinstit şi priceput, care să-i fie colaborator 
credincios, cu care să se înţeleagă şi pe care să se poată 
bizui deplin pentru orice eventualitate. Socotea să se 
stabilească în Bucureşti, ca şi Predeleanu, şi numai în 
timpul muncilor principale să stea la ţară. Castelul ars nu se 
mai gândea să-l refacă. Dacă va fi nevoie, va moderniza 
vechiul conac cruțat de furia focului. 


Predeleanu se interesă, căută şi găsi omul care-i trebuia 
lui Grigore. Era un tânăr simpatic, vioi, inteligent şi chipeş, 
cu câţiva ani de practică agricolă în Germania şi alţi câţiva 
ani de conducere, cu bune rezultate, a unei mari ferme- 
model a statului. 

— Uite-l! Se numeşte Stelian Halunga. Îţi place? întrebă 
Predeleanu, prezentându-i. 

— Îmi place! zâmbi Grigore. Şi sper că vom fi buni 
prieteni! 

Înainte de a se duce la Amara să instaleze pe noul 
administrator, Grigore mai avea să limpezească unele 
chestiuni, care, tocmai pentru că erau rămăşiţe de ale 
trecutului, ar fi putut încurca viitorul. Cu Gogu Ionescu a 
trebuit să discute despre mormântul Nadinei. Cum Nadina 
numai prin lipsa unei mici formalităţi procedurale a mai 
putut figura ca soţia lui, Grigore nu se credea îndreptăţit să 
decidă nimica în privinţa ei. Gogu, deşi încă neconsolat, 
credea că, de vreme ce destinul a mânat-o la ţară, în zilele 
cele mai periculoase, nicăiri n-ar avea odihnă mai mare 
sufletul ei atât de neastâmpărat în viaţa aceasta, decât 
acolo unde a găsit-o moartea. La parastasul de trei luni, vor 
merge cu toţii. De altfel, cu aceeaşi ocazie, el ar vrea să-şi 
vândă moşia lui de la Lespezi, poate şi pe a Nadinei de la 
Babaroaga. Evenimentele acestea I-au zdruncinat prea 
mult. N-ar mai avea inimă să trăiască şi să se simtă acasă în 
locurile şi între brutele care au asasinat pe soră-sa. 

— Atunci vinde ţăranilor! zise Grigore. Au plătit şi ei cu 
destul sânge măcar dreptul de a cumpăra pământ! 

— Nu, nu! făcu Gogu cu groază. Nu vreau să mai am de-a 
face cu ţăranii, nici un fel de legătură, nici măcar de 
vânzare-cumpărare. Eu aş vinde cel mai bucuros unei bănci 
care n-are decât să parceleze proprietăţile pentru ţărani. 
Degeaba, dragă Grigoriţă, eu n-am afinități cu pământul ca 
tine, şi nici cu ţăranii. Eu sunt orăşan get-beget. Poate şi de 
aceea eu nu voi uita şi cu atât mai puţin nu voi ierta crimele 
lor care mi-au zdrobit inima! 


Lui Dumescu, la Banca Română, i-a făcut mai multe vizite. 
Dumescu, în amintirea prieteniei cu Miron, s-a oferit să-l 
ajute în toate încurcăturile financiare. Grigore n-a vrut să 
primească nici un fel de despăgubire de la stat, cum se 
îmbulzeau să cerşească cei mai mulţi dintre sinistraţi, care 
îşi umflau pagubele, ca să profite de pe urmele nenorocirii. 
Din toate câte-i devastase focul numai castelul cel nou a fost 
asigurat. Totuşi, dacă societatea îşi va respecta 
angajamentul şi-i va plăti despăgubirea contractuală, din 
suma realizată el ar achita datoria la bancă, iar cu diferenţa 
şi-ar reface măcar în parte acareturile şi inventarul. 
Dumescu bănuia însă că societăţile de asigurare nu vor 
consimţi să plătească, considerând răscoala ca un caz de 
forţă majoră, care anulează de drept obligaţiile lor. Ar fi 
bine dacă guvernul ar veni cu o lege care să reglementeze 
complicațiile pe care le-au creat întâmplările acestea 
excepţionale. În orice caz el, Dumescu, se va interesa de 
toate. 

Grigore interveni apoi la Mitropolie şi obţinu să fie adus la 
Amara, în locul vacant de preot, fiul bătrânului Nicodim, ca 
astfel măcar după moarte să i se împlinească dorinţa care l- 
a muncit atâta în viaţă. De altfel, tânărul a alergat acasă, 
tocmai din Gorj, unde-şi avea parohia, să slujească şi el la 
groapa părintelui său şi să fie de ajutor Niculinei, până ce 
va putea scăpa şi Filip, aflat închis la Piteşti cu ceilalţi 
oameni năpăstuiţi. 

Pentru a contribui la potolirea şi mângâierea sufletelor, 
Grigore Iuga, plecând în sfârşit la ţară cu noul 
administrator, se opri la Piteşti să libereze din închisoare 
cel puţin pe învățătorul Dragoş. 

Prefectul Baloleanu se lăsa greu. Îşi formase convingerea 
că răscoala, îndeosebi în judeţul Argeş, a fost opera unor 
instigatori şi avea ambiția să-i descopere, servind astfel 
interesele partidului său care începuse a fi acuzat, prin 
anume ziare anarhice, că ar fi autorul moral al tristelor 
evenimente. Dragoş îi fusese indicat ca cel mai periculos 


agitator. Numai după două zile de tratative şi insistenţe, 
consimţi să-i dea drumul, dar pe garanţia personală a lui 
Grigore. 

Amara îşi reluase înfăţişarea obişnuită. Cârciumarul 
Busuioc, cu pălăria pe ceafă, cu burta în afară, tăifăsuia iar 
din prag cu oamenii care treceau pe uliţă. Primarul lon 
Pravilă se abătea mai des să tragă câte o ţuică, să-şi dreagă 
puterile pentru a putea ţine piept tuturor greutăților iscate 
de potopul revoluţiei. 

— Cu oamenii ce se mai aude, mă dom' primar? Întreba 
mereu Cârciumarul. Le dă drumul ori îi mai ţine prin cele 
puşcării să le putrezească oasele? 

— Apoi, de, Cristache, dacă nu m-au ascultat oamenii? 
răspundea primarul grijuliu. Au luat-o razna şi s-au făcut 
mai deştepţi până ce au aflat ce-au căutat. Acu numai 
conaşul Grigoriţă să se milostivească şi să-i scape cum l-a 
scăpat şi pe dom' Nică. 

— Da pagubele oare ni le plăteşte sau o să ne alegem cu 
nimic? continua Cristea Busuioc care se înscrisese şi aici, şi 
la Piteşti, sperând astfel să se aleagă cu un câştig bun pe 
urma suferințelor sale. 

— Apoi tot la conaşul Grigoriţă e nădejdea! zicea Pravilă. 
D-aci încolo numai bunătatea dumnealui mai poate să ne 
ajute. 

La cancelarie trebăluia secretarul Dimitrescu, copleşit de 
hârţoage, căci primarul era când la postul de jandarmi, 
când la curte. Plutonierul Boiangiu ar fi ţinut anchetele încă 
un an de zile dacă Grigore nu l-ar fi povăţuit să le 
isprăvească şi să se domolească. 

— Când îţi spuneam eu că Amara e sat de tâlhari, nu mă 
credeai, imputa Boiangiu deseori primarului. Acu i-ai păscut 
şi tălică! Dar lasă, că de-acu, eu sunt popa lor! 

Vechiul conac părea întinerit sub tencuiala nouă şi în 
cadrul pomilor înfloriţi. Ruinele castelului au fost curățate, 
iar pe locul lor câteva ronduri de flori dădeau parcului o 
înfăţişare mai vastă şi mai prietenoasă. Administratorul 


Halunga a luat în mână conducerea, parc-ar fi fost aici de 
când lumea. Inspira încredere şi ţăranilor prin vorba-i 
blândă, printr-o bunătate potrivită împrejurărilor, prin pilda 
lui de muncă şi energie. Doar Isbăşescu, ocupat cu 
refacerea registrelor distruse, îl urmărea cu o duşmănie 
ascunsă, socotindu-se jignit şi micşorat pentru că îi uzurpă 
locul ce i s-ar fi cuvenit lui şi numai lui după toate legile şi 
dreptăţile, mai ales că a suferit atât din pricina lealităţii lui 
faţă de Iuga. 

Duminicile, Grigore strângea pe ţărani la curte, să le 
asculte el însuşi necazurile şi păsurile. Auzea aceleaşi 
plângeri, spuse cu mai multă rezervă, despre lipsa 
porumbului, şi greutatea datoriilor, şi nevoia de pământ. 
Nici unul, niciodată nu aducea vorba despre întâmplările 
răzmeriţei, iar când întreba el, primea aproape mereu 
acelaşi răspuns: 

— S-au iuţit oamenii, cucoane Grigoriţă, c-aşa a fost scris! 
Singur Lupu Chiriţoiu a îndrăznit să spuie odată: 

— N-a sosit încă ceasul dreptăţii, cucoane Grigoriţă, dar 
trebuie să sosească odată ş-odată, că lume fără dreptate nu 
se poate! 

Cosma Buruiană venea mereu să ceară sfaturi şi ajutoare, 
şi mai ales să se jeluiască. Toate speranţele lui erau în 
despăgubirile de la stat, altfel şi-ar fi luat lumea în cap, că 
ţăranii i-au risipit şi cenuşa din vatră. De la dânsul a aflat 
Grigore că colonelul Ştefănescu, într-o clipă de deznădejde, 
a împuşcat cu mâna lui trei ţărani de la Vlăduţa, pe care i-a 
dovedit că au pus foc conacului. 

La sfârşitul lui mai, după ce Halunga se familiariza bine cu 
împrejurările de la Amara, Grigore Iuga plecă din nou la 
Bucureşti. Zicea că prezenţa lui e mai necesară în capitală, 
ca să fie aproape de Dumescu şi să urgenteze rezolvarea 
chestiilor financiare. In sufletul său însă recunoştea că este 
ceva mai important care-l atrăgea la Bucureşti, atât de 
important, că de asta depinde viaţa lui. 


Totuşi, la Bucureşti lăsă să treacă zile după zile fără să 
îndrăznească a provoca o limpezire. Se ocupa tot de lucruri 
mărunte, parcă înadins ar fi căutat să amâne pe cele mari. 
Se ducea mai rar pe la Predeleanu, pretextând al diferite 
preocupări grave privitoare la Amara. De când s-a dizolvat 
Parlamentul, la începutul lui iunie, şi Baloleanu, renunțând 
la prefectură spre a candida pentru Cameră, şi-a reluat 
reşedinţa în capitală, Grigore îl vizita aproape zilnic, ca 
odinioară pe Predeleanu. Nu dintr-o recrudescenţă de 
simpatie, căci Baloleanu, de îndată ce nu mai era într-un loc 
de răspundere directă, reîncepu teoriile radicale şi 
sporovăia iarăşi despre chestia ţărănească cu frazele goale, 
care pe Grigore îl supărau. 

— Prima noastră lege are să fie o amnistie generală, care 
să vindece rănile nenorocirilor recente şi să aducă 
adevărata pace în suflete! declară într-o zi Baloleanu cu 
mândrie seniorială. Noi, care am sângerat până în fundul 
inimii când a trebuit să facem ordine în ţară, ştim să facem 
şi dreptate, dragă Grigoriţă! Miile de nenorociţi care umplu 
toate închisorile trebuie să se întoarcă la vetrele lor, pocăiţi 
şi îndreptaţi, spre a-şi relua munca în folosul şi pentru 
propăşirea României! 

Prin influenţa lui Baloleanu, tânărul Iuga voia să 
dobândească o slujbă pentru Titu Herdelea care, aflând de 
la Roşu situaţia lui adevărată la Drapelul, era desperat că 
rămâne iar pe drumuri. În cele din urmă Baloleanu, prin 
secretarul general de la Ministerul Domeniilor, reuşi să-l 
plaseze într-un loc de referent la Direcţia Dobrogei! 

— Şi ce voi avea de făcut acolo? întrebă emoţionat Titu, pe 
care Grigore îl aduse să afle direct vestea bună. 

— Să te duci o dată pe lună şi să-ţi încasezi leafa! strigă 
Baloleanu jovial. Şi altminteri să faci versuri, dacă mai poţi! 
Sau să te însori, dacă pofteşti! 

Tânărul Herdelea roşi, ca şi când i-ar fi ghicit în suflet. 
Totuşi avu prezenţa de spirit să riposteze: 


— Cred că urarea aceasta ar fi mai potrivită pentru 
domnul luga! 

Grigore răspunse numai după o pauză şi aproape grav: 

— Poate că n-ar fi rău. 

Pe la mijlocul lui iunie, fără să fi isprăvit nimic, Grigore 
Iuga se hotări să se întoarcă la Amara şi nici să nu mai vie 
pe la Bucureşti până la toamnă. Se duse la familia 
Predeleanu să-şi ia rămas bun. Victor era singur, Tecla şi 
Olga aflându-se pentru cumpărături prin oraş. După ce 
discutară despre toate actualităţile şi mai ales despre 
pagubele pe care le-au avut Predelenii la Delga (de altfel 
prea puţin însemnate), Grigore întrebă deodată, ca din 
senin, schimbând vorba: 

— Crezi că Olga ar vrea să fie soţia mea, Victore? Dar te 
rog să-mi spui sincer şi fără nici un menajament, fiindcă. 

Predeleanu surâse cu o şiretenie străvezie: 

— Ea ce crede? Ai întrebat-o? 

Atunci Grigore Iuga îi mărturisi pe nerăsuflate că o iubeşte 
de mult, că s-a luptat cu sine însuşi în zadar, că i s-a urât cu 
viaţa, că ar vrea să înceapă o viaţă nouă. Predeleanu îl lăsă 
să-şi răcorească inima, ascultându-i cu toată seriozitatea de 
rigoare în asemenea ocazii. 

— Uite, dragă Grigoriţă, zise în sfârşit Victor. Spuneai că 
vrei să pleci mâine la Amara. Amână plecarea cu o zi. 
Poimâine pleacă şi Olguţa acasă. Poţi s-o însoţeşti, să-i ţii de 
urât şi chiar să faci o vizită părinţilor ei la Craiova. Am eu, 
aşa, o bănuială că n-are să-ţi pară rău. 

Trenul pleca la cinci. Grigore aştepta în gară de la patru. 
Întâi sosi Titu Herdelea cu un mic buchet de flori albe. Într- 
un moment de plinătate sufletească, Grigore i-a spus ieri, 
când au dejunat împreună, că e fericit şi că iubeşte pe 
domnişoara Postelnicu. Tânărul Herdelea a vrut să fie 
primul care să felicite pe Olguţa măcar printr-o floare, căci 
prin cuvinte încă nu-şi putea permite, ca să nu fie indiscret. 
Dar mai ţinea să comunice lui Grigore şi bucuria mare ce a 
avut-o ieri după ce s-au despărţit, când Deliceanu, desigur 


în urma insistențelor lui Roşu, i-a pus în vedere că rămâne 
mai departe la Drapelul, cu acelaşi salariu, fiindcă ziarul 
are nevoie de serviciile lui. Cu o strălucire plină de 
încredere, Titu exclamă: 

— De-acum nu-mi pasă de viaţă. Alaltăieri mă credeam în 
pulbere şi azi iată-mă cu două lefuri! Am noroc şi pace! 

Trecuse şi pe la Tanţa, să-i spuie ce noroc a avut. Fata l-a 
însoţit până la gară şi-l aştepta la o cofetărie, în Calea 
Griviței, să meargă pe urmă să se bucure împreună toată 
ziua. 

Pe când Titu vorbea cu entuziasm şi Grigore aştepta 
nerăbdător, sosi un tren în gară. În mulţimea călătorilor 
care alergau spre ieşire, Grigore recunoscu pe Ilie 
Rogojinaru, arendaşul de la Olena. Întoarse capul, parcă i- 
ar fi fost frică de el. Rogojinaru însă îl zări şi veni glonţ, cu 
un geamantan în mână, asudat şi zâmbitor. 

— Mă mai cunoşti, cucoane? întrebă dânsul, lăsând jos 
geamantanul şi ştergându-şi faţa şi chelia cu o batistă mare. 
Am auzit şi-am citit ce-aţi pătimit! urmă apoi cu alt glas şi 
clătinând întristat din cap. 

Regretă în multe cuvinte moartea lui Miron Iuga şi a 
Nadinei, întrebă dacă au avut altfel pagube mari, dacă au 
început să primească despăgubiri, dacă au fost ucişi mulţi 
ţărani cu ocazia represiunii, întrerupându-se mereu cu 
aceeaşi observaţie: 

— Nu vă spuneam eu că ţăranii sunt ticăloşi? V-aduceţi 
aminte? 

Pe urmă istorisi cu mare lux de amănunte ce noroc a avut 
el de şi-a salvat averea. O zi dacă mai întârzia, deunăzi, 
când s-au întâlnit în tren spre Piteşti, nu mai găsea decât 
praf şi cenuşă. 

Ţăranii, mai îndrăciţi în Dolj decăt în alte părţi, începuseră 
a da foc conacelor şi a prăda. Au venit şi la dânsul: cucoane 
în sus, cucoane în jos, să ne dai moşia c-altfel e moarte şi 
prăpăd. Atunci ce s-a gândit: ia să fie el mai al dracului ca 
tâlharii. Şi s-a tocmit şi s-a înţeles cu ei că le dă de bunăvoie 


moşia cu tot ce se afla pe ea, s-o împartă între dânşii cum le 
pofteşte inima, obligându-se să despăgubească el pe 
proprietar, dacă ar avea vreo pretenţie. Ca să fie mai siguri 
au făcut şi contract la primărie, cu sigiliu şi iscălituri. În 
schimb ei I-au îngăduit să stea în conac până va trece 
revoluţia. Peste două zile apoi a sosit armata şi i-a săturat 
de pământ. Râdea cu mare mulţumire: 

— Şi iaca aşa am scăpat cu faţa curată, cucoane, de furia 
tâlharilor! 

Pe Grigore râsul arendaşului îl enervă. Observă rece: 

— Dacă noi nici dintr-o nenorocire ca asta nu învăţăm 
nimic, atunci. 

Rogojinaru întrerupse supărat: 

— Adică ce să învăţăm, cucoane? A-i ţine mai bine în frâu 
ori a-i lăsa să ne măcelărească pe toţi cum porniseră? Nu, 
nu, cucoane! Aruncaţi în foc cărţile cu teorii şi începeţi a 
vedea pe ţărani aşa cum sunt şi cum s-au arătat chiar 
acuma! Lăsaţi-i să muncească, nu-i obişnuiţi să aştepte să le 
dea statul ce nu sunt în stare să agonisească ei prin muncă! 
Să nu credeţi că ţăranul va fi vreodată mulţumit. Dacă 
mâine îi daţi pământ de pomană, are să vă ceară pe urmă 
vite şi unelte de pomană, pe urmă bani de pomană. veşnic 
câte ceva! 

— Până una-alta au fost satisfăcuţi cu gloanţe! bombăni 
Grigore întunecat. 

— Poate ai fi vrut dumneata, cucoane, să le dea plăcinte 
calde şi felicitări oficiale? strigă arendaşul, umflându-se. Îmi 
pare rău! Apoi dacă dumneavoastră, care aţi pătimit ca 
nimeni altul, puteţi vorbi, ce să mai zicem de cei care. 

Spre fericirea lui Grigore, apărură Predelenii şi 
Rogojinaru rămase bodogănind cu geamantanul. Olga 
mulţumi cu un surâs lui Titu pentru flori. 

— Poetul nu se dezminte niciodată! strigă Predeleanu, 
strângând mâna tânărului Herdelea. 

— Mai cu seamă când e vorba de o domnişoară aşa de 
fermecătoare! zise tânărul cu pălăria în mână şi cu o privire 


admirativă către Grigore. 

Doamna Tecla Predeleanu era mai mişcată ca toţi. Îi părea 
rău că n-a luat şi pe copii la gară, să fie de faţă când pleacă 
Olga, deşi peste câteva zile aveau să plece şi ei la ţară şi, în 
drum, să se oprească puţin la Craiova. Grigore, fericit şi 
încurcat, zâmbea mereu, fără să se uite însă la Olga. 

— Ea, haideţi, urcaţi-vă în compartiment, că nu mai sunt 
decât trei minute! zise Predeleanu. 

— Sper că mai vii pe la Amara! spuse Grigore lui Titu. 

— Dacă o să mă primiţi, bucuros totdeauna! răspunse 
tânărul Herdelea, îmbrăţişându-l în aceeaşi privire cu Olga. 
Pe urmă trenul porni atât de uşor că nici nu se simţi. Din 
aceeaşi fereastră, Olga şi Grigore surâdeau celor rămaşi pe 

peron, repetând cu toţii ca un refren: 

— La revedere! La revedere! La revedere! 

Glasurile se amestecau, se confundau, se pierdeau în 
zgomotul din ce în ce mai mare al lumii. 

Valea Mare-Muscel decembrie 1930-septembrie 1932 


SFÂRŞIT 


11) Dar, Gogule, dacă e serios, atunci tu eşti mai mult 
decât ridicol! (fr.) 

12) Dar tu eşti nebun, micule drag! (fr.) 

13) Ah, da, este într-adevăr foarte frumos, foarte parizian! 
(fr.)