Marin Preda — Intalnirea din pamanturi

MARIN PREDA 
ÎNTÂLNIREA DIN PĂMÂNTURI 
PARTEA ÎNTÂI 


ÎN CEATĂ 


Uitaţi-vă la el, sări-i-ar balbogile ochilor! De ce tăceți din gurăr 
Am treizeci de clăi de grâu. Îi sparg capul ăluia care s-o apropia de 
mine. llecanicul mănâncă, rnă duc la gira rea, o stropesc puțin i-l 
dau foc, Dau foc şi la magină, rnă duc la fhecare giră şi o aprind, la 
toate tărgile astea cu paie, dau foc la toată arial Dacă sunt eu tânăr 
zi sărac, singur cu muierea, voi trebuie să hip mgte hați? Hu mă bat 
cu purminii în piept şi în cap, buindcă rru-e trică de voi. Al dracului să 
hu dacă nu pun mâna pe un par şi vă zbor, Nimic nu se mai alege 
din voi. În viața mea nu m-am atins de nimeni, niciodată! Asta o ştiţi 
cu toţii şi ați crezut că sunt prost. Vedeţi aria asta unde treieră atâta 
lume? Cu voi toți mă bat, cu toată arial Muncesc de două zile 
pentru voi şi niciunul nu vede. Să vă spui eu: în timpul traeratuluu, 
să mă fi dat jos de pe batoză şi să hi pus umărul dedesubtul ei, aga 
bine! Să fi dat-o cu cracile în sus, Abia atunci ați îi băgat de seară: 
„la te uită, mă, al dracului, a răsturnat magina!” Dar că am muncit 
două zile, singur cu muierea, pentru voi, pentru o ceată întreagă de 
heidamaci şi de puturogi, şi că n-am treierat niciun spic şi voi vreți 


MARIN PREDA 


ÎNTÂLNIREA DIN 
PĂMÂNTURI 


PARTEA ÎNTÂI 


ÎN CEATĂ 


I 


Uitaţi-vă la el, sări-i-ar bolboşile ochilor! De ce tăceţi din 
gură? Am treizeci de clăi de grâu. Îi sparg capul ăluia care 
s-o apropia de mine. Mecanicul mănâncă, mă duc la şira 
mea, o stropesc puţin şi-i dau foc. Dau foc şi la maşină, mă 
duc la fiecare şiră şi o aprind, la toate tărgile astea cu paie, 
dau foc la toată aria! Dacă sunt eu tânăr şi sărac, singur cu 
muierea, voi trebuie să fiţi nişte hoţi? Nu mă bat cu pumnii 
în piept şi în cap, fiindcă mi-e frică de voi. Al dracului să fiu 
dacă nu pun mâna pe un par şi vă zbor. Nimic nu se mai 
alege din voi. În viaţa mea nu m-am atins de nimeni, 
niciodată! Asta o ştiţi cu toţii şi aţi crezut că sunt prost. 
Vedeţi aria asta unde treieră atâta lume? Cu voi toţi mă bat, 
cu toată aria! Muncesc de două zile pentru voi şi niciunul 
nu vede. Să vă spui eu: în timpul treieratului, să mă fi dat 
jos de pe batoză şi să fi pus umărul dedesubtul ei, aşa bine! 
Să fi dat-o cu cracile în sus. Abia atunci aţi fi băgat de 


V 


seamă: „la te uită, mă, al dracului, a răsturnat maşina!” Dar 
că am muncit două zile, singur cu muierea, pentru voi, 
pentru o ceată întreagă de haidamaci şi de puturoşi, şi că n- 
am treierat niciun spic şi voi vreţi să mă lăsaţi, asta nu! N- 
aţi băgat de seamă! Vă zvânt! Vă sparg capetele. Vă gonesc 
cât e izlazul ăsta de mare, niciunul nu mai prind, dacă mă 
reped în voi. Aţi crezut că Ilie Resteu e ca şi când n-ar mai 
fi. Şi acuma tăceţi toţi din gură, nu vă uitaţi nici la mine, nici 
la voi. Uitaţi-vă la mine, care are curaj. 

Nu vă vine a crede că mi-am sărit din balamale. Şi n-aş fi 
zis nimic. N-am cai. N-am căruţă. N-am copii. N-am 
ajutoare. N-am targă. Nici furci pentru mine şi muiere n- 
am. Nici cel puţin de mâncare pentru mecanici. Am ştiut; 
am zis: am două mâini, dar gândiţi-vă că am două mâini! Nu 
mi-e ruşine de dumneata, părinte, nu te uita aşa la mine! 
Crezi că, dacă eşti popă, pentru dumneata nu vorbesc? Că 
dumneata m-ai scos din ţâţâni! Dumneata ai venit la urmă... 
dar ce mai vorbesc eu aicea? la-o repede pe poteci... Şi 
vezi, calcă mai de sus, să nu-ţi intre pleavă în pantofi... 

Vă uitaţi unii la alţii şi ziceţi că-s nebun... Poţi să te 
superi, părinte, vezi dealul ăsta al nostru de lângă sat? Du- 
te acolo în vârf, lasă-ţi pantalonii şi izmenele jos şi dă-ţi 
drumul la vale pe pielea goală. O să-ţi treacă atunci 
supărarea, că nu te arde inima ca pe mine. Cum viscoleşte 
soarele ăsta, ce vipie! îmi scot sufletul din piept, îmi bag 
secerea în piept şi-mi scot sufletul de-acolo afară!... Habar 
de grijă la voi, pentru Ilie Resteu. Singur ştiu ce e acum şi 
ce a fost nu mai târziu decât la începutul anului. Arde 
soarele ăsta ca fundul iadului. Şi dacă acum am o botă plină 
cu apă rece, pe care o duc la gură şi-mi sting arsurile din 
burtă... Dar ce vorbesc eu?! 

A fost un şarpe aici şi v-aţi uitat la el şi tăceţi din gură. A 
luat-o la goană înaintea popii, dar nu luaţi în seamă ce ţip 
eu aicea. Eu sunt nebun, o să-mi iau câmpii, aşa ziceţi voi. 
Dar eu n-am omorât pe nimeni în viaţa mea. Paţanghele, tu 
eşti vecin cu mine şi mă cunoşti, Miai, Crâşmac, voi mă 


cunoaşteţi; e prânzul acum, ascultați. Să-mi sară ochii din 
cap, ăsta sunt. Îmi dau foc la şiră, iau muierea asta şi-i dau 
drumul să facă ce-o şti şi plec d-aici din sat. Dacă voi nu 
vreţi să mă-ascultaţi cu dreptate... 


II 


Nu mă potolesc, Paţanghele, nu se poate, asta e din 
cale-afară... Bine, stau jos, am să stau, dar spuneţi şi voi, că 
v-aţi adunat aici toată ceata... Un suflet avem şi dacă ni-l 
încărcăm şi pe ăsta!... Ascultaţi! Voi aţi treierat pe rând, cu 
toţii, poate nu ştiţi, n-aţi văzut, dar zilele astea numai eu şi 
muierea mea le cunoaştem. Care ştiţi cum mi-am cărat eu 
grâul aici? Dar să las asta, să încep de-alaltăieri, când ne- 
am făcut ceata. Eu n-am ştiut nimic. Întreb şi eu: cine l-a 
ales în ceată pe Beleagă?... Ştiu, aţi zis fiecare: e om 
bătrân... şi dacă în viaţa mea nu m-am atins de nimeni, să 
vă spun: sub o claie, când încărcăm grâul, văd că se ridică 
un şarpe mare, gros ca o coadă de sapă, şi începe să se 
înfăşoare pe un snop. L-am luat de coadă - mi se urcase 
sângele la cap - şi cât era de lung, am început să-l învârtesc 
ca pe-o frânghie pe deasupra capului. Fluiera ca vântul şi 
încerca să se încovoaie. L-am învârtit şi l-am izbit de oiştea 
căruţei până i-au sărit creierii pe mirişte. Aşa am ameţit, 
când l-am văzut pe Beleagă cu popa. 

Dar nu, Paţanghele. Nu asta. Nu pentru că era el, 
Beleagă. Nu alaltăieri şi nici ieri. Şi nici azi-dimineaţă. 
Acum, în câteva ceasuri. Au fost numai câţiva oameni din 
altă ceată, n-aţi fost toţi. Crâşmac ştie... Ascultaţi. M-am suit 
la coş, ziceam aşa şi-i spuneam şi muierii: noi n-avem de 
niciunele, să stau eu la coş toată ziua şi tu lângă mine, şi la 
sfârşit să ne-ajute şi nouă ceata; unul o căruţă, unul caii, 
unul un băiat, altul altă căruţă, altul alt om şi să treierăm şi 
noi. Aşa a fost: 

— Beleagă, nouă când ne vine rândul? l-am întrebat. 


— Mai aşteaptă. Ai venit şi tu - câine surd, la vânat, aşa 
mi-a răspuns. 

— Beleagă... 

— Unde ţi-e căruţa? s-a răstit, ca şi când aş fi fost sluga 
lui. 

— Beleagă, dar eu stau de azi-dimineaţă la coş! i-am mai 
spus. 

N-am ţinut seama de neamul meu, de neamul muierii 
mele, am să v-o spun şi p-asta, dar am zis: are dreptate. Să 
mai muncesc încă o zi. Să vedem. De ce să încurce iţele. 
Dar voi nu ştiţi; vi se pare că-s nebun, că nu m-aţi văzut 
niciodată ca azi. Aşa cum a fost şarpele ăsta de om, şi 
Dumnezeu i-ar fi spart capul. Când m-am însurat cu 
muierea asta... uite, n-am vrut s-o spui niciodată, dar acum 
nu pot să mai rabd. 

Ascultaţi. 

Nu m-am gândit la păcatul ei de fată mare. A îndurat 
mult de pe urma copilului pe care l-a adus cu ea şi carea 
murit. Dar cum a murit, am să vă spun acuma ca să 
înţelegeţi. 

Beleagă e văr de-al doilea cu muierea asta a mea şi vine 
la noi după ce mă însurai eu cu ea: „Eu n-am copii, îi zice 
muierii, dă-mi mie fetiţa ta de suflet şi după ce mor eu, că 
sunt bătrân, i-o rămâne ei averea.” Muierea asta se cam 
codea. Zic: „Dă-i-o, de ce să nu i-o dai?” Şi i-am dat-o. Avea 
cinci-şase ani, săraca, şi era aşa, mititică, într-o zi, după 
asta, după vreo câteva săptămâni, mă duc într-o luni pe la 
târg, la Balaci. Ne-am dus amândoi... Nu-ş' ce-am cumpărat 
noi, nu-ş' ce-am mai stat - şi plecăm. Când să trecem 
drumul de fier, odată o aud pe muierea asta a mea: 

— Ilie, nu e aia loana, care păzeşte vitele? 

Mă uit peste locurile burdenilor şi o văz. Era loana, 
mititică, cu capul gol, fugea şchiopătând după nişte ale 
dracului de vaci. Opresc căruţa şi muierea asta a mea sare 
jos şi o ia la fugă spre ea. Scot şi eu pălăria şi încep să-i fac 
semne şi s-o strig. N-auzea nimic, că era departe. Stăteam 


în căruţă şi-mi făceam o ţigare, îmi părea rău că aveam 
mâna goală, nu-mi venise în gând să iau ceva din târg. Cine 
ştia? Când o văz că vine, îmi cade biciul din mână. Arsă de 
soare, cu cămaşa ruptă pe ea şi şchiopătând. 

— Mă, fetiţo, mă! Ce e cu tine? am întrebat-o. 

— Ilie, ăştia mi-au nenorocit fata, plângea nevasta. Ia te 
uită, zice. Picioarele îi sunt umflate, pline de mărăcini. Ia 
uită-te, cum îi umblă păduchii în cap!... 

Mă uit mai aproape, mă dau jos din căruţă. Mă: câine să 
fi fost şi tot ar fi îngrijit-o mai bine. Era numai piele şi oase. 
Înnegrită, zgâriată, cu buzele arse de sete, plină de praf... 
Păduchii se plimbau prin părul ei ca într-un cuibar. 

— Fata tatii, zic eu, suite în căruţă. De ce n-ai venit 
acasă, dacă ai văzut aşa?... 

— Vacile, suflă ea. 

— Dă-le în Cristosul lor de vaci şi sui'te în căruţă! 

Fierbea sângele în mine. Îmi venea să trag caii spre 
Burdeni, s-o iau spre Beleagă şi să-i trag o sfântă de 
bătaie... dar m-am gândit. Am luat-o acasă şi la început îmi 
părea rău. Eram mâhnit, mă gândeam la Dumnezeu. Cum 
poate să rabde asta? Am înghiţit în mine, şi-mi ziceam că nu 
se poate, fiecare trebuie să-şi primească ce e al lui. Dar 
numai asta n-o mai aşteptam: mă pomenesc cu ela doua zi 
că intră în curte. Când l-am mai şi văzut, mi s-a făcut negru 
înaintea ochilor. 

— Ce, ce, mă? zic. Ce Cristosul mă-tii mai vrei? 

EI se uită, roşu la faţă. Şi ţipă. Că de ce mi-aţi luat fata, şi 
mi-aţi lăsat vacile, şi au intrat în nişte otavă de mături, şi s- 
au umflat... 

— Fi-ţi-ar vacile ale dracu”, că dacă n-au plesnit toate, o 
să te umflu eu acum, cât eşti de bătrân. Neam de om eşti tu, 
mă? Nici să te fi gândit că e fata unei rude, da' aşa, a 
nimănui... 

El se umflă la mine şi pe urmă iese şi muierea asta a mea: 

— Du-te, ţipă ea, să nu mai auz de voi. Câinilor! 


— Nu plec până nu-mi daţi fata, să-mi slujească, pân-o 
plăti vaca. Mi-a lăsat vacile în mături, şi una s-a umflat şi a 
murit. 

Am rămas aşa. De, mă, al dracului, să pun acu' mâna pe 
el şi să-l deznod. M-am dus încet spre el şi, când m-a văzut, 
a început să meargă de-a-ndaratele spre poartă. A deschis 
poarta, a ieşit, am ieşit pe urma lui la şosea, a întins-o! Mă 
uitam după el cu mâinile în şolduri. Nu ştiu, n-am scos nicio 
vorbă, da' nici el n-a mai zis nimic şi mergea iute. Lumea 
ştia, văzuse. Unii ziceau: De treabă Resteu. Altu” i-ar fi făcut 
capul ţăndări. 

A plecat, n-am mai auzit de el. Spre seară fetiţa s-a culcat 
şi a adormit. Făcuse muierea nişte pâine caldă. Stătea pe 
prispă, cu picioarele ei mici atârnate în jos şi abia îşi mişca 
mâinile. Pe urmă văd că începe să închidă ochii, ca şi când 
ar fi usturat-o, şi-i cade felia de pâine din mână. Mă duc la 
ea şi-o iau în braţe. Îngălbenise şi abia mai sufla. 

— Fata tatii, ce ai? 

— Mi-e somn... 

Am întins-o pe prispă, dar n-a durat mult. N-am mai 
văzut... 

I se îngălbenise tot trupul ca o turtă de ceară. Se 
îmbolnăvise. A zăcut multe zile. Pe urmă, odată, pe la 
miezul nopţii, când o întreba maică-sa ceva, aia mă cheamă 
speriată că fata nu mai vorbeşte. S-a stins repede; îşi 
ridicase mâinile în sus şi se zbătea cu ochii daţi peste cap. 
Un pic s-a înroşit la obraji, s-a liniştit, râdea ca o floare... Pe 
urmă din ce în ce a îngălbenit, s-a învineţit, a început să-şi 
întindă gâtul şi a murit biata fetiţă! 

Ce s-a întâmplat am aflat mai târziu. Şarpele şi nevastă- 
sa o băteau în fiecare zi, şi când o trimiteau cu vacile, în loc 
de mâncare îi puneau în traistă cruduciuni, prune acre şi 
ceapă şi-i dădeau drumul. 

Au trecut apoi doi ani, credeam că nenorocirile mai 
îmbunează pe om. Uitaţi-vă acuma. 


Două săptămâni mi s-a scurs sudoarea în ochi, până am 
secerat bruma asta de grâu. Ie uiţi pe aria asta şi vezi 
atâtea şire. Dar pentru unul ca mine, ce-a fost asta, chiar 
dacă o ştie orişicine, nu orişicine o ştie pe spinarea lui. Dar 
s-o iau de alaltăieri-dimineaţă, că fiecare v-aţi văzut de 
treabă şi n-aţi băgat de seamă. 


III 


Când s-a făcut ceata, în seara aia, mi se pare cu o zi 
înainte de treierat, chiar atunci veneam d-aici, eram ostenit 
mort, abia isprăvisem şira şi m-am dus acasă. Mi se părea 
că izlazul ăsta se leagănă cu mine, o să caz şi n-am să mă 
mai scol. Pe drum, îi spun muierii: 

— Fă, du-te tu şi vezi ce ceată e gata pentru mâine, că eu 
nu mai pot. Vezi ce e acolo, în arie, şi bagă de seamă, spune- 
le la oameni că n-avem de niciunele, ca să ştie... şi spune-i 
ăluia care o fi şeful cetei să te scrie acolo, în numele meu. 

Nu ştiu ce-o fi făcut, că după ce am ajuns acasă nici nu 
mai ştiu dacă am mâncat ceva. M-am culcat şi am adormit 
până dimineaţa ca un buştean. Când m-am sculat 
dimineaţa, ochii mi se lipiseră şi parcă mă bătuse cineva cu 
măciuca. 

— Ilie, hai la arie, că azi începe ceata noastră să treiere, 
îmi spune nevasta. 

— Te-a trecut acolo? La rând? o întreb. 

— Da, ne-a trecut. 

— Cine e şeful cetei? 

— Nu ştiu, zice ea, nici nu ştiu, am vorbit cu alde 
Paţanghel... 

„Dacă veni vorba de Paţanghel, zic eu, e bine. Vecinii 
noştri!” 

Ne-am luat furcile la spinare şi am plecat aici. O mai 
întreb iar pe nevastă: 

— Fă, tu le-ai spus că n-avem căruţă, n-avem cai?... 

— Le-am spus... 


— Uite ce e, îi spun eu. La coş, pe batoză, e munca cea 
mai grea. O să muncim şi noi, fără să ne schimbăm de la coş 
şi când ne-o veni rândul, să ne treiere ceata. 

Aţi văzut. Care aţi văzut! Nicio zi, barem! Atât să mă fi 
odihnit. M-am suit pe batoză şi parcă nu ştiu ce m-a apucat, 
când am văzut gura aia sfârâind. Mă gândeam că azi o să 
muncesc şi pe urmă o veni şi rândul snopişorilor mei. Şi am 
început să arunc la snopi în maşină. Aruncă, aruncă, 
dezleagă, răsfiră şi potriveşte, prinde şi iar aruncă. Nici nu 
ştiu când a venit prânzul şi când am mâncat. Făcuse biata 
muierea asta nişte teci de fasole şi o mămăliguţă de parcă 
ziceai că cine ştie ce bunătate este. Am înghiţit vreo 
douăzeci-treizeci de dumicaţi şi m-am suit iar la maşină! 
Cine poate să ştie câţi snopi am aruncat!... Până seara... m- 
am snopit, dar nu simţeam nimic, că abia aşteptam; atâtea 
mizerii, o iarnă ca asta cum n-am pomenit. 

A venit noaptea; când m-am dat jos, se învârteau şirile 
astea cu mine. Am căzut chiar aici alături unde stăm noi 
acuma şi aici am murit până dimineaţa. Muierea asta mă tot 
întreba şi mă zgâlţâia, că nu iau ceva în gură? Ce să iau? 
Mai simţeam ceva? Două zile întregi am înecat maşina cu 
snopi. Iad. Blestemul iadului. Parcă îmi fierbea capul de 
arşiţă. Azi-dimineaţă nici nu răsărise soarele, când m-am 
deşteptat. Fochistul ăsta de la vapor se uita la mine lung. 

— Nea lie, parcă ai fi de fier. Dar, lasă, azi scapi şi 
dumneata. 

Aşa ziceam şi eu. Mă sui iar pe batoză şi când se traseră 
căruțele la scară îl văz şi pe Beleagă. Nu ştiu cum mi-a 
venit, întreb pe mecanicul de lângă vapor: 

— Ce tot învârteşte ăsta p-aici-m'? 

— Cum, ce învârteşte? Păi, nu e cu ceata ta, nu e el şeful 
cetei?... 

— Beleagă?! 

— Beleagă! 

Îl văz că vine spre batoză. 


— Resteu, zice, tu ai treierat? Da' mai întâi ai cai, ai 
căruţă? Cu câţi inşi eşti tu? 

Mă opresc din prins, eram chiar cu un snop în mână. Iac 
din gură. Încep să bag snopi şi pe urmă odată mă opresc. 

— Beleagă, zic, să vie cineva la snopi, aici la coş, că 
trebuie să-ncarc şi să treier şi eu. 

S-a făcut că nu m-aude. Mă uitam după el. Maşina ţipa 
goală şi toată lumea se oprise şi se uita la mine. Aha, ce, nu 
se vede? Las coşul şi încep să mă dau jos. M-am dat lao 
parte şi m-am proptit într-o furcă. Nu mai puteam. Mai era 
unul de treierat şi veneam eu la rând. Îl văz pe Beleagă c-o 
ia spre sat. Strig la el: 

— Beleagă, stai aici, că n-am treierat şi să nu plece 
cineva, să mă lase aşa... 

— Ai căruţă şi cai? întreabă el, fără să se întoarcă. 

— Beleagă, zic eu, niţel mai tare. 

El se întoarce. 

— Ce ţipi aşa, Resteu? [i-am spus: ai căruţă, treieri. Nu? 
Nu! 

Nu-mi venea să cred. L-am lăsat în pace, nu m-am 
supărat. Se duse muierea asta şi vorbi cu alde Miai, cu 
Crâşmac, pe urmă mă pomenesc cu ea. Abia îndrăznea să 
vorbească, parcă cine ştie ce-ar fi făcut. 

— Ilie, oamenii au plecat aproape toţi. Ce facem noi? O să 
intre altă ceată şi vai de capul nostru, ne rămâne grâul în 


arle... 
IV 


M: s-a făcut roşu înaintea ochilor. Mă aşez jos, zăpăcit. 
Nici eu nu mai ştiam ce să fac. Pe cine să iai de gât? 
Nimiezul se apropia, ceata nouă era gata... M-aţi văzut 
vreunul că n-am treierat? Păi de unde să ştiţi voi rândul la 
atâţia oameni? Dar şarpele... Staţi niţel... Când mă ridic de 
jos, vă văz pe toţi în partea ailaltă, grămadă. voi 
terminaserăţi. Beleagă se întorsese cu popa şi vorbeau cu 
mecanicul. Nu pricepeam. Mă uit la maşină. Alde Ene era 


pe terminate, dar în urma lui veneau alte căruţe, încărcate. 
Îl întreb pe Ene ăsta: 

— Mă, tu ai terminat? 

— Da, am terminat. 

— Da' ale cui sunt căruțele alea, care vin? 

— Nu ştiu. 

Un şir de căruţe aşteptau gata să tragă la maşină şi eu 
parcă murisem. Nu mai vedeam. Beleagă cu popa făceau 
semn la căruţe să tragă la maşină. Caii şi grâul popii, am 
înţeles eu şi mi-am dat seama că o să-mi pierd firea. 
Beleagă plecase în sat şi vorbise că să-l treiere şi pe popa, 
fără să ţină seama de mine. Toate câte vin după afacerea 
asta şi pe care le înţelegeţi voi destul, le las la o parte. Până 
acum, vă spun, prea bine nu ştiam ce are să se întâmple cu 
mine. Când a murit fetiţa, de durere, îl uitasem. Acum era 
în faţa mea... 

— Opreşte maşina, am ţipat. 

Am pus mâna pe furcă şi am vrut să mă reped după 
Beleagă. Mă zăpăcisem. Voi n-aţi văzut nimic, nu ştiaţi 
nimic. Când am ridicat furca şi am izbit în caii popii, atunci 
eram ca şi nebun. S-au ridicat cu picioarele în sus şi au 
căzut grămadă sub oişte. Vă uitaţi la mine şi nu înţelegeaţi 
nimic, dar vă uitaţi ca la un smintit care şi-a luat câmpii... 
Am lăsat furca, am pus mâna pe un par şi m-am luat după 
Beleagă. M-am opintit o dată şi am azvârlit parul drept 
după el, să-l deşel. Vă uitaţi după el, şi tăceaţi, şi popa mai 
stătea aici, să mă afurisească. 

Fugea cât era de bătrân printre şiri în loc să stea aici, să-l 
vadă toţi şi să vorbească. Şi acum îmi ţiuie capul ca un 
fier... Abia mai pot să vorbesc... Mă doare pieptul... Şi 
tâmplele... 

Aşa s-a întâmplat şi îmi pare rău că nu l-am prins 
adineauri pe bătrân. Cum l-aţi ales voi şef de ceată? 
Spuneţi-mi, nu cumva sunteţi nebuni? 

Am pomenit să se adune om cu om şi să se înţeleagă 
omeneşte. Aşa se treiera odată. Tu spui, Paţanghele, că 


trebuia să vă spun vouă, dar ce să vă mai spun? Ioată ziua 
am stat ieri sus... Mă vedeai de la o poştă dar nu mă vedeai, 
trebuia să mă fi dat jos, să-mi fi desfăcut brâul şi s-o fi luat-o 
la goană printre şiri, urlând: „Băăă! Uitaţi-vă la mine. 
Uitaţi-vă că muncesc!” Nu, Paţanghele, asta nu. 

Că nu vă supăraţi... n-aţi ştiut... Nici eu nu zic nimica. 
Acum e mai răcoare şi câteva ceasuri până treier şi eu, n-o 
să mă doară mai mult ca după atâtea săptămâni. 

Dar niciodată nu mi s-a întâmplat. Parcă o văz pe biata 
fetiţă murind, galbenă şi slabă, de pe urma lui. Eram copil şi 
când am venit să văz cum se treieră, îmi bătea inima şi mi- 
era frică. Vedeam ceata forfotind şi cum viscoleşte praful şi 
pleava; se mai certau oamenii, se băteau şi cu furcile, dar 
treierau toţi. Că nu sunt cetele, cete de nebuni, e câte-un 
şarpe negru sub buze, ca Beleagă; sări-i-ar bolboşile 
ochilor!... 


COLINA 
1 


Într-o dimineaţă de toamnă, înainte de revărsatul zorilor, 
Vasile Catrina se trezi deodată din somn cuprins de o 
spaimă grozavă. Numaidecât îşi dădu seama că a visat ceva 
rău, dar buimăceala îl ţinea încă înţepenit în pat şi nu ştia 
unde se află: vedea cele două ferestre ale odăii şi afară 
cerul înalt şi plin de stele; nu cunoştea nici odaia şi nici 
patul în care stătea culcat. Încet, gândi că totuşi trebuie să 
fie în casa lui şi, răguşit, vorbi fără să-şi dea seama: 

— Tată! 

— Ce e, mă? îi răspunse glasul omului, de undeva, din 
fundul odăii. 

— Dormi? întrebă flăcăul liniştit. 

— Acum nu mai dorm. Ce e cu tine? De ce te-ai sculat? 

Vasile Catrina se ridică încă buimăcit şi se aşeză pe 
marginea patului. Apoi vorbi iar, ruşinat că nu ştia ce să-i 


spună, pentru ce se sculase: 

— Ce-am spus eu aseară că trebuie să fac acum de 
dimineaţă? Nu-ş' ce dracu' trebuia să fac; d-aia m-am sculat 
mai devreme... 

Tatăl său se uită la el prin întuneric şi se răsuci în pat de 
mirare. Totdeauna băiatul sărea din pat, se îmbrăca la 
iuţeală şi-şi vedea de treburi. 

— Du-te şi te spală, răspunse bătrânul cu asprime. Ce stai 
aşa ca o bleandă? 

— Ce e, mă?... Ce vrei tu?... Ce bleandă? Eu?... 

Flăcăul deschise uşa, se dădu puţin înapoi şi fără să se 
mai uite îndărăt o trânti cu atâta putere, încât pe la 
geamuri se dezlipi cleiul de pe margini. leşi afară, se aşeză 
pe prispă şi începu să se încalţe. Se simţea greoi şi căuta să 
se liniştească şi să-şi facă de lucru. Trăgându-şi ciorapii şi 
sforile opincilor, îşi aminti deodată că într-una din serile 
trecute îi spusese cineva că în pământurile din Frunzări 
grâul lor a răsărit prost, e rar şi galben şi că ar fi bine să-l 
întoarcă şi să-l facă ogor pentru o sămânță de primăvară. 
„Am să mă duc să văd şi eu, îşi spuse el, chiar acuma.” 

Era devreme şi gândul îl mulţumi. „La întoarcere, am să 
mă bărbieresc şi să mă scald; este timp”, îşi spuse el mai 
departe. 

Începuse să se lumineze, dar cu cât întunericul pierea, 
marginile satului se mohorau, şi în depărtare plutea o ceaţă 
care frământa în goluri mari coroanele înalte şi aproape 
desfrunzite ale salcâmilor. 

Vasile Catrina îşi trase o flanelă pe el şi plecă, dar tot 
atunci îşi aminti că în ziua trecută, pe seară, strigase 
Bărăgan cu goarna prin sat, că toată lumea să se strângă la 
primărie; aveau notarul şi învățătorul nu ştiu ce să le spună. 


II 


Vasile Catrina grăbi pasul ieşind din sat şi începu să 
înjure cu glas tare, atât pe Bărăgan, cel cu goarna, cât şi pe 


cei care chemau oamenii de pomană la primărie. Ştia că 
acolo, ori notarul, ori primarul iese afară cu o hârtie, de pe 
care începe să citească şi din care nimeni nu înţelege nimic. 
„Îşi pierd vremea degeaba”, mai spuse flăcăul tăind izlazul 
şi îndreptându-se spre heleşteu. 

Mergea iute cu capul în jos, aşternut la pas, fără să se 
uite în jurul său, mirându-se în treacăt cum vârfurile 
opincilor lui îi ies mereu înainte şi cum el nu simte că talpa i 
se îndoaie în urmă. 

În timpul nopţii căzuse brumă multă şi acum era frig. El 
se gândi să scurteze drumul. Îşi strânse flanela mai bine la 
piept şi o luă de-a dreptul peste porumbişti. Drumul pe care 
îl tăiase mergea pe lângă o mică pădure de lăstari, lângă 
care se ridica o colină ciudată la vedere şi (nălbită de 
sumedenie de poteci. 

Trebuia să se lumineze de ziuă, dar deşi lumina dimineţii 
se simţea crescând peste pământ, aproape fără veste căzu o 
ceaţă deasă şi cenugşie, întunecând câmpia şi vederea. 

Vasile Catrina se pomeni deodată singur, călcând peste 
brazdele înmuiate de umezeală ale porumbiştilor; se opri 
neliniştit, ridică fruntea şi se uită în jur. 

Tăcerea care acoperea pământul, odată cu năvala 
neaşteptată a negurei, îl sperie şi mai mult. Întâi se miră că 
stă şi se uită, ca şi când s-ar fi rătăcit. Îşi simţea bătăile 
inimii. 

— Ce dracu'! spuse el tare. 

În aceeaşi clipă văzu ceața deasă, fumurie, cum îi intra în 
ochi şi, în aer, negura care începuse să se spargă. Ca şi 
când de undeva ar fi pornit să bată vântul, ceața se sparse 
şi ea şi începu să alerge de-a lungul câmpiei, rostogolindu- 
se în goluri mari prin faţa lui. 

Acum flăcăul începu să zărească înainte păduricea de 
lăstari şi colina, care parcă îi jucau în faţa ochilor. Ceaţa 
trecea despletită peste colină, şi Vasile Catrina, o clipă, 
ameţi şi-şi duse mâna la ochi. I se părea că păduricea se 
aprinde şi piere cu iuţeală. Colina se ridica mereu; se umfla 


ca o băşică uriaşă; se clătina, cumpănindu-se ca o înaltă 
balanţă; pământul se legăna; se lăsa în jos; se scufunda. 
Vasile Catrina se scutură şi porni înainte, plin de mânie: 

— Ei! Ce, m-au găsit dracii?!... 

Ceaţa era acum albicioasă şi parcă se cernea subţire prin 
sită. Flăcăul se apropie de colină şi începu s-o urce încet. Se 
uită cu mirare la ea, la potecile ei şi la iarba deasă, plină de 
găuri rotunde de păianjeni, cu care era acoperită, supărat 
încă de ameţeala sa de câteva clipe şi de timpul pierdut. Iuţi 
pasul, ajunse în vârful colinei şi începu apoi să coboare în 
goană. 

III 


Deodată îşi dădu seama că cineva trece încet pe lângă 
păduricea de lăstari. Vasile Catrina se opri, uitându-se spre 
locul unde se auzeau paşii, nedumerit că nu vede pe nimeni. 
Tot atunci apăru din colţul colinei, mergând târşăit şi 
cocoşat, un moşneag gros, în cămaşă albă de cânepă, cu 
capul gol şi de asemenea cu părul lung şi alb. 

Fără să vrea, flăcăul făcu câţiva paşi spre el, dar tot 
atunci se împiedică de ceva şi căzu, cât era de lung, cu faţa 
la pământ. Moşneagul întoarse capul; băiatul se sculă şi 
simţi cum îl ustură palmele şi cum îi tremură picioarele. 
Obrajii îi ardeau şi începu să clocotească de mânie. Căzuse 
rău, îl dureau genunchii şi coatele, şi omul bătrân şi cu 
cămaşă albă de cânepă se uitase la el foarte liniştit, 
pipăindu-şi poteca mai departe. 

Vasile Catrina izbi cu sălbăticie pământul, înghiţi în sec şi 
strigă furios: 

— Ce cauţi aici, moşule! Ce mama dracului cauţi? 

Moşneagul îşi opri toiagul din pipăit şi se întoarse încet 
de tot, fără să-şi ridice capul: 

— Al cui eşti tu, mă? auzi flăcăul. 

— Pleacă d-aici... hodorogule... mai mă întrebi şi al cui 
sunt, strigă iar Vasile Catrina, ca şi când acela ar fi fost 
vinovat că el s-a împiedicat şi a căzut. 


Moşneagul nu se sinchisi şi vorbi din nou: 

— Mă, dar al cui eşti tu? 

Vasile Catrina porni spre el şi, când ajunse alături, îl privi 
cu mirare. Bătrânul nu se clintea. Uitându-se la el şi 
văzându-i faţa zbârcită, firele rare şi albe înfipte în ceafa, 
ochii şi mai bătrâni, jupuiţi parcă, înroşiţi şi cu pleoapele 
întoarse pe dos, flăcăul simţi brusc cum îi creşte mânia, dar 
tot atunci ea se sparse şi-l lăsă liniştit, dar cu ceva apăsător 
în el, turbure şi greu ca o apă neagră. Îl apucă pe moşneag 
de un umăr şi-l împinse uşor, făcându-i vânt. Omul bătrân şi 
alb azvârli picioarele înainte clătinându-se, dar apoi se opri 
îndărătnic şi îngână: 

— Mă, da' al cui mai eşti tu, mă? 

— Pleacă odată! strigă Vasile Catrina. Ce, eşti nebun? 

Şi-i făcu din nou vânt. 

Acela orbecăi cu picioarele până se opri, se uită câtva 
timp la flăcău, apoi porni încet, clătinând din cap şi 
pipăindu-şi drumul. 

Vasile Catrina rămase o vreme țintuit locului, gol, neştiind 
ce să mai facă, nemaiînţelegând ce e cu el şi mai ales ce 
căuta acolo, lângă colină, moşneagul. Îşi simţi din nou inima 
cum îi bătea, cum aerul îl apăsa cu o linişte grea, închisă, 
înfundată şi vru să se smulgă din loc, dar, ca într-o sclipire, 
simţi în palme îndărătnicia omului bătrân; ceața care se 
frământa şi se spărgea necontenit în goluri adânci şi 
rotunde, ca într-o uriaşă măcinare şi, înfiorat, flăcăul începu 
să tremure. 

Deodată o luă la goană, nemaiştiind încotro aleargă, cu 
tot trupul înmuiat de spaimă şi gâfâind întruna. Fugea 
bezmetic, iar în urma lui sfârâiau, aruncaţi departe, bulgării 
şi cocenii porumbiştei; băiatul gonea fără să se uite înapoi, 
ca şi când în urma lui duhuri nevăzute, despre care se 
povesteşte iarna prin case, ieşiseră din colină ori din 
păduricea de lăstari, şi îl urmăreau. 


ÎNTÂLNIREA DIN PĂMÂNTURI 
1 


Era în mijlocul verii. Peste întinderea câmpiei năvăliră 
deodată în goană, ieşind dintre porumburile înalte şi negre 
ca o pădure, doi călăreţi, alergând fiecare câte o pereche 
de cai. Câtva timp, s-ar fi părut că cei doi se urmăreau unul 
pe altul, sau că sunt porniţi să ajungă în vreun loc de 
primejdie. Călăreţii însă se luau la întrecere şi, când 
ajunseră unul lângă celălalt, goana se opri şi perechile o 
luară la pas. Erau doi flăcăi care se întorceau cu caii de la 
păscut. 

— Lasă-i la pas, al lui leican, spuse unul din ei, lovind 
peste bot, cu o nuia, calul pe care îl călărea. Lasă-i mai la 
pas, mă, să-ţi spun ceva, până ajungem acasă. 

— Spune, răspunse celălalt. Ia zi! 

— Stai niţel, al lui Teican. Uite ce e. M-am gândit mereu 
să-ţi spun, cât am stat cu tine astăzi, dar nu ştiu dece nu mi 
a venit. Să te întreb ceva: tu îl cunoşti pe Achim al lui 
Achim? 

— Achim Achim? Cum să nu. Măgădăul ăla; stă pe lângă 
Valea Morii. Dar de ce întrebi de el? 

— Ai lui Teican, mă! Să nu spui la nimeni despre ce-om 
vorbi noi acuma. 

— Ai, mă, ce, eşti prost? Dugule! 

— Mă, mie nu-mi place să mă bat cu nimeni, auzi, al lui 
Teican? Dar dacă spui la cineva, să ştii că ne batem, vorbi 
întâiul călăreț. 

— Mă, dacă eu îţi spun că nu, şi tu nu crezi, atunci taci 
din gură şi nu-mi mai spune nimic. Gata. 

— Bine. Uite, începu să spună celălalt, într-o zi m-am dus 
să pasc prin pădure. Nu-ş' ce-am făcut, că m-am culcat şi 
am adormit. Când mă scol şi mă uit după cai, pieriseră. 
Acuma, nu prea-mi păsa mie, ştiam că s-au dus acasă, că 
aşa sunt caii mei. M-am sculat şi am plecat şi eu. Mi-era 


ruşine să trec prin sat: m-ar fi văzut lumea că am adormit şi 
am luat-o pe urmă, ca prostul, în urma cailor. Aşa că am 
ocolit; am luat-o pe Valea Morii. Era după nimiez, acum o 
săptămână, şi era un zăduf al dracului. „la să mă scald niţel, 
m-am gândit eu. Să mă scald în Valea Morii, unde e salcia 
aia bătrână.” Ştii că e acolo un cot şi pe urmă ştii şi tu că 
acolo nu prea se scaldă nimeni; e apa mică. „Ei, ce dacă, mă 
scald aşa, să-mi treacă năduşeala!” Când m-am apropiat de 
cotul ăla unde e salcia, am auzit nişte paşi. M-am oprit să 
văz cine e. Cine crezi că era? Când am văzut fusta, repede 
m-am pitit după uluci şi n-am mai mişcat. Ei, al lui leican! 
Auzi? 

— Da, mă, spune! răspunse cel căruia i se povestea, 
dându-şi caii mai aproape. 

— O fată. Era o fată, nu ştiu dacă o cunoşti. Drina lui 
Palici. leşise din fundul grădinii şi se uita la soare, pe 
marginea gârlei. O cunoşti? 

— Cum să nu. E una mică de vreo optisprezece ani, mi se 
pare că anul ăsta abia a ieşit la horă... 

— Aşa. Cum stau eu acolo, m-am gândit că unde e 
aproape cu casa şi era spre seară, vrea să se scalde şi ea... 
M-am pitit şi mai bine şi ce crezi? O văz că îşi desface părul 
şi începe să şi-l strângă iar peste cap, să-l înnoade. Mă, ce 
păr avea... Eu n-am mai văzut. „Se scaldă”, m-am gândit eu 
şi nu ştiu de ce, să nu râzi, a început să-mi bată inima şi am 
vrut să fug; mi-era nu ştiu cum, parcă frică... A?!! Ce spui, 
al lui Teican? 

— Bine, mă, şi pe urmă? 

— AL lui Teican, continuă flăcăul vorbind rar. Eu, ştii, n-am 
fost la nicio fată... 

— Bine, bine, răspunse repede acela. Nu e nimic. Şi? Pe 
urmă? 

— Pe urmă, cum stăteam eu acolo, m-am pitit şi mai bine 
şi am văzut-o cum şi-a scos bluza şi fusta şi s-a dezbrăcat. 
Ce dracu', mă, ce de fuste au fetele astea! Nici nu ştiu, că- 
mi bătea inima şi parcă mă înecam. Tu ai văzut vreuna aşa, 


al lui Teican? Mă, eu n-am mai văzut. Bătea soarele în ea, şi- 
i sclipea... sclipea... Era frumoasă!... Pe urmă a început să 
se scalde. Îi plăcea, am văzut, râdea şi se stropea cu apă. 
Dar nu ştiu de ce, şi eiparcă îi era frică, înţelegi? 

— De cine? întrebă al lui 'Teican. 

— Dracu” ştie!... A stat ea în apă mult timp. Când s-a 
îmbrăcat, parcă se schimbase. Arăta altfel. Eu, ce să-ţi 
spun, rămăsesem în locul meu, zăpăcit. Ei, şi acuma să-ţi 
spun. Am plecat eu de-acolo, m-am dus acasă! Iata: „Ce e, 
mă, zăpăucule, unde-ai dormit?” „În pădure, da' ce?” „Ai 
noroc că avem nişte cai deştepţi, zice el, că de nu, te-aş 
buşuma eu niţăl.” Nu-ş' ce dracu' aveam, eram moleşit în 
sara-aia; m-am culcat şi am adormit. Ce să vezi? loată 
noaptea n-am visat decât Drina şi iar Drina: aşa cum o 
văzusem eu la gârlă. M-am deşteptat de câteva ori numai în 
sudoare. Mă durea capul. Al lui Teican, dar ştii ce visam? 

— Ştiu, mă, răspunse al lui Teican, râzând. N-are nimic. 
Ei, ce-ai mai făcut? 

— Aici e rău, făcu flăcăul. Stai să vezi. În ziua aia, şi pe 
urmă vreo câteva zile, nu eram bun de nimic. Asculţi, al lui 
Teican? Făceam ce făceam şi nu-mi pierea din ochi cum o 
văzusem eu, acolo, la gârlă. Ştii, mie nu mi-a plăcut până 
acuma nicio fată. Dar la asta, nu ştiu ce e, ce are, cum s-a 
întâmplat. „Trebuie să mă duc la ea într-o seară, s-o chem la 
poartă şi să intru în vorbă cu ea”, m-am gândit eu. Şi cu cât 
mă gândeam mereu, mereu îmi plăcea mai mult. Crezi că 
m-am dus aşa repede? Ce să te duci? Nu ştiu cum mi-era! 
„Mă, zic eu pe urmă, ieri, fie ce-o fi. Mă duc... Ei, şi?! Dacă 
n-o vrea să stea, văd eu pe urmă ce-o să fac.” Şi m-am dus 
aseară... Stai să vezi. Să vezi daravela dracului. Eu nici nu 
m-am gândit... O iau încet-încet, fluierând, trec podul ăla al 
lor dinspre pădure şi ajung la ea. Ce mai!... Bag un deget în 
gură şi fluier. Pe dracu': începuse iar să-mi bată inima. Nu 
s-auzea nimic. Fluier iar. Nimic. Întuneric. Mai stau niţăl şi 
iar fluier... „Mă, trebuie să iasă; dacă iese tat-său, plec şi nu 
răspund, am să intru în vorbă cu ea la horă.” Nu mai aveam 


răbdare. Aşa a şi fost. Dar n-a ieşit tat-su. A ieşit chiar ea, 
încet-încet, s-a apropiat de poartă şi a deschis-o. Când mă 
vede, odată se trage îndărăt şi întreabă speriată: 

— Cine e? 

— Eu, am răspuns. 

— Care? Nu eşti tu, Achime? întreabă ea iar şi tot 
speriată ca o zvârlugă, închide poarta, intră în curte şi se 
ridică peste ulucă. 

— De ce închizi poarta? zic eu încet, acuma aveam curaj, 
nu-mi mai bătea inima. 

— Care eşti tu? întrebă ea de după poartă. 

— Eu, Dugu din deal, al lui Mereuţă. 

Nu ştiu cum s-a făcut. Ea a vrut să răspundă ceva, nu ştiu 
ce să-mi spună, când deodată mă pomenesc cu o matahală 
lângă mine. 

— Al cui eşti, mă, a vorbit măgădăul. Ce cauţi aici? Şi tu 
ce cauţi, fă, la poartă? îi spune el fetei. le-am fluierat eu? 

Al lui 'Teican, când l-am auzit că mă întreabă, mi s-a făcut 
parcă ruşine, credeam că o fi cineva de-al lor, mă gândeam 
să-i dau bună seara şi să plec. Dar când l-am auzit cum 
vorbeşte cu ea, odată parcă m-a luat ceva de pe la spinare, 
ca un frig, am început numaidecât să tremur, dar nu de 
frică - tu ştii că mie nu mi-e frică de nimeni -, îmi venea să-i 
sar în spinare; n-am zis nimic la început, am tăcut, n-aveam 
nici ciomagul la mine. 

— Eu oi fi al cui oi fi, am zis eu, dar tu cine eşti? 

— Taci, mă, din gură şi pleacă de-aici, a zis el, ori te 
mănâncă pielea...? 

— Achime, nu face bătaie, a spus fata numaidecât. 

Când am auzit-o, nu ştiu de ce, parcă mi-a pierit frica. M- 
am uitat la ăla şi i-am spus: 

— Vreai să te baţi cu mine? Pe unde umbli? 

— Ia pleacă, fă, de-aici, i-a spus el iar fetei, dar aia n-a 
prea plecat. 

Achim s-a întors la mine, m-a apucat de mână şi m-a 
împins încolo. Mi-am tras mâna şi i-am izbit-o pe-a lui cât 


am putut. 

— Achime, a şoptit fata de lângă gard, chem pe tata! 

— Vezi că n-am ciomag, i-am spus eu încet. Mie nu-mi 
place să mă bat, dar de-acuma eu vorbesc cu Drina şi dacă 
nu-ţi convine, spune-mi pe unde umbli, să ne întâlnim. 

Înţelegi, al lui Teican? Mi-am dat seama că fetei îi plăcea 
mai mult de mine. Ştii ce-mi bătea inima iar? 

— Ei, şi ţi-a spus pe unde umblă? întrebă al lui Teican. 

— Mi-a spus: treci duminică de dimineaţă pe la stejar, în 
pământuri, să-ţi rup urechile, că dacă te mai prind pe-aici, 
te ridică lumea cu pătura. 

— Du-te, Drina, i-am spus fetei, ne întâlnim duminică la 
nunta lui Lisandru Voicului. Dar să vii! 

Auzi, al lui Teican? Am plecat amândoi şi vorbeam: „Am 
să-ţi rup oasele”, făcea el. „Bine, să vedem care din noi”, i- 
am spus eu. „Să nu zici, pe urmă, că nu ţi-am spus, când ţi- 
oi sparge capul.” „O să vedem noi, Achim Achim.” Mă, al lui 
Teican, asta e mâine, ce zici? La început mi-a fost frică să 
mă duc singur, şi nu de altceva, dar mă gândeam că o să vie 
cu încă cineva. Şi d-aia ţi-am spus. 

— Mergem amândoi, Dugule! Dacă o fi cu cineva, o să 
vedem... Bine, dar tu ce vreai cu fata? 

— Cum, ce vreau! răspunse Dugu. Cum!... Îmi place de 
ea. Şi mi-a plăcut ce-a spus aseară: credea că mă bate 
Achim... Înţelegi? Uite că am ajuns la fântână. Al lui Teican, 
te duci undeva după ce mănânci? 

— Mă duc, dar de ce? 

— Ziceam că să stăm de vorbă, să vedem cum îi facem, 
vorbi flăcăul, oprindu-şi caii în uliţa satului. 

— Lasă, mă, ce să mai stăm de vorbă! Mergem tot călări. 
Trec eu pe la tine, de dimineaţă. Aşa. Eu am plecat, mai zise 
al lui Teican, cotind după uliţă şi luând-o la trap în altă 
parte. 

II 


Rămas singur, Dugu coti şi el spre şosea şi o luă la pas, 
spre casă. Îşi dăduse piciorul într-o parte peste coama 
calului şi mergea încetinel pe şoseaua prăfuită a satului. 
Când ajunse aproape de casă, din curte, glasul tatălui îl 
trezi parcă din somn: 

— Vezi să nu cazi jos, mă, ai adormit pe cal. 

— Ia mai lasă-mă în pace, tată, spuse el sărind jos şi dând 
drumul cailor în curte. 

— Pe unde ai fost? îl întrebă tatăl iar. 

— Prin Răteasca. Am fost cu al lui Teican. 

— Treci şi mănâncă, n-ai mâncat nimic de dimineaţă, îi 
mai spuse omul. 

Flăcăul intră în tindă şi se aşeză pe prag. Apoi, deodată, 
se sculă şi trecu în casă, lungindu-se repede pe pat şi 
vârându-şi coatele sub ceafa. 

— Nu mănânci, Dugule? auzi glasul mamei din tindă. 

— Nu, mamă, nu mi-e foame, răspunse el dinlăuntru. 

Stătea cu ochii în tavan. Câtva timp ochii îi rătăciră afară, 
pe geam. Soarele asfinţea şi în mijlocul casei umbra 
frunzelor din mărul grădiniţei se zbătea în toate chipurile, 
întinsă jos, în mijlocul casei. 

Flăcăul rămase nemişcat mai departe, sorbind cu ochii 
jocurile ciudate ale frunzelor; le vedea cum se îmbucau şi se 
desfăceau; cum se împânzeau şi se închegau mereu; acum 
erau o ceată de oameni încăierându-se; acum semănau cu 
tot soiul de animale; de păsărici; ciudăţenii care se tot 
împleteau şi luptau între ele. Şedea cu capul aplecat peste 
căpătâi, cu părul atârnându-i în jos, peste frunte, şi aprins 
tare la faţă. 

Se însera. 

Întru târziu, după ce se înserase de tot, în timp ce stătea 
la masă, Dugu auzi la poartă fluieratul lui al lui Teican. Apoi 
glasul: 

— Bă, Dugule! 


Dugu se sculă, îşi luă de după uşă un ciomag şi ieşi în 
întuneric. La poartă, celălalt spuse încet: 

— Mă, l-am văzut pe Achim Achim. Se ducea undeva. Tu i- 
ai spus Drinei să nu mai iasă la el? Ştii de ce te întreb? 
Fetele sunt ale dracului. Care se duce la ea mai întâi, la ăla 
lese. 

— Nu se poate, îngână Dugu. 

— Ascultă aici. Aşa e. 

— I-am spus, zise Dugu, că ne întâlnim la nuntă mâine, la 
Lisandru Voicului. 

— Dar nu i-ai spus că vii acuma, în seara asta, la ea! 

— Păi d-aia. S-o văd ce face, răspunse Dugu încet; să 
vedem... la spune, o fi vorbind de mult cu alde Achim 
Achim? 

— N-avea de când, zise al lui 'Teican. Achim Achim abia s- 
a întors luna trecută din armată. Aşa că... Dar uite ce e. Eu 
tot îţi spun să te duci şi să vezi dacă iese... 

— Nu iese, mă, al lui Teican, eu ştiu ce vorbesc. Dacă vrei, 
facem o prinsoare. 

— Nu fac prinsoare, dar mă mir, de când te cunoaşte ea? 

— Parcă mi-aduc aminte că am jucat odată lângă ea, 
răspunse Dugu, căutând să-şi aducă aminte. Dar nu mai 
ştiu. Dar, al lui 'Teican, îţi spun eu, ştiu că n-o să iasă. 

— Eu tot trec pe lângă pod - a mea stă tocmai la dracu”, 
lângă pădure - şi am să mă uit. Îţi spun mâine-dimineaţă. 
Ce faci? Ile culci? 

— Mă duc să mă culc, răspunse Dugu, întinzându-şi 
spinarea de-a lungul porţii şi trosnindu-şi muşchii. 

— Bine. Eu am plecat. Şi mâine trec eu cu caii şi te iau. 

Dugu intră în curte încet, fluierând vesel şi chemând 
câinele. 

Seara era liniştită şi căldura din timpul zilei pierise acum. 
Se vedea în sus cerul spuzit de stele şi salcâmii nemişcaţi şi 
înalţi, întinşi în întuneric. După o vreme, Dugu se culcă şi 
adormi numaidecât. 

III 


Când se trezi dimineaţa, auzi un pâlpâit de aripi, apoi 
cântecul lung al unui cocoş. Într-o fulgerare, flăcăul simţi în 
el bucuria zilei, se gândi că e duminică, e o nuntă unde o va 
întâlni pe fată, şi în aceeaşi clipă se smuci din pat şi chiui, 
făcând să răsune geamurile casei. Pasărea care se afla chiar 
lângă el, lângă patul întins pe prispa casei afară, cotcodăci 
speriată şi fugi fâlfâindu-şi penele. 

— "Te ţine mult, Dugule? se interesă tatăl, care se sculase 
şi el în capul oaselor şi-şi răsucea ţigarea. Când te-apucă 
mult te ţine? 

Dar Dugu parcă nu-l auzi. Ţâşni jos, cu iuţeală, îşi trase 
pantalonii din cânepă albă pe el şi, desculţ, se repezi spre 
câine. 

— Na! Ursule! Na! Ia-l!... la-l!... Ia-l!. 

Câinele se burzului şi începu să sară în două picioare, 
uitându-se zăpăcit în toate părţile. 

— Ia-l!... Ia-l!... 

Flăcăul intră alergând în grădină, cu câinele înainte. El 
arăta în goană cu mâna întinsă ceva înaintea lui şi răcnea 
cu părul răvăşit pe frunte: 

— Ila-l, Ursule! Ia-l! 

Câinele sărea câţiva paşi, se învârtea pe loc, lătrând 
scurt, apoi alerga din nou înainte. Deodată flăcăul se opri, 
se apropie de câine, îl luă de ceafa şi de spinare şi-l aruncă 
în aer cu picioarele în sus. 

Animalul se zvârcoli, căzu, se ridică chiar în clipa căderii 
şi ţâşni glonţ, răvăşind groaznic orătăniile. 

— Prea de dimineaţă, al lui Teican, strigă flăcăul din 
fundul curţii, zărindu-l între timp pe prietenul său în 
mijlocul drumului, călare. 

— N-are nimic, nu trebuie să-l laşi să te-aştepte. Încalecă 
şi hai să mergem, răspunse al lui leican. 

— Dar cine v-aşteaptă, mă? întrebă tatăl de pe prispă. 

— Mergem după iepuri, nea Tudore, zise al lui Teican. 


— După iepuri? Acum, vara”!!! Mă, al lui leican, să nu 
faceţi ceva p-acolo pe unde vă duceţi, că de, eu cu tine stau 
de vorbă, nu cu ăsta. Dracu'ealtău! 

Ai lui Teican râse în mijlocul drumului, strunindu-şi caii 
care tropăiau nerăbdători, şi nu răspunse. Dugu se 
încălţase repede, scosese caii din grajd şi încălecase la 
iuţeală. 

— Haide, al lui Teican. 

— Dă-i drumul, răspunse celălalt, ţâşnind înainte. 

— Stai, stai, stai! strigă în urma lui Dugu. Opreşte încet, 
al lui Teican, să nu călcăm pe cineva! la spune, mă, ai trecut 
aseară pe-acolo? 

Ai lui 'leican îl aşteptă, nu răspunse decât târziu, după ce 
Dugu îl ajunse, şi o porniră amândoi la pas. 

— Am să-ţi spun, dar tu ce crezi? 

— Eu ştiu. N-a ieşit. 

— Eşti prost, i-o reteză al lui Ieican. Cum să nu iasă? 
Parcă ştia ea cine o fluieră? Dacă ai fi fost tu nu trebuia să 
iasă? Ascultă aici, a fost Achim Achim. A fluierat el o vreme 
şi ea n-a ieşit, înţelegi? Pe urmă, el a plecat niţel mai încolo, 
s-a plimbat ce s-a plimbat, pe urmă s-a întors şi iar a 
fluierat. Dar a fluierat altfel, nu ca la început, înţelegi, mă? 
Şi aia, care îi cunoscuse la început fluieratul, n-a ieşit, dar 
pe urmă când şi l-a schimbat... 

— Bine, bine! Şi? 

— Ei? A ieşit ea acolo, nu-ş' ce, bună seara... Dar n-a 
deschis poarta. Stătea după uluci. Ala: „leşi, fă, până 
încoace, să-ţi spun ceva”. Aia: „Nu ies, spune d-acolo, mi-e 
frică să nu dai în mine.” Dar Achim, al dracului, hoţ, cu un 
glas de oaie: „Păi de ce, fă, ce am cu tine? Ei, nu fi proastă”, 
l-am auzit pe Achim. „Crezi că din cauza ăluia al lui 
Mereuţă o să-ţi fac ţie ceva? Ia spune, de când vorbeşti cu 
el?” Să vezi ce-a răspuns fata: „Zău, nea Achime, nu mă mai 
lasă mama, mă duc...” Ala, când a auzit că-i zice nea 
Achime, odată a început s-o înjure şi s-a repezit spre ea la 


ulucă... „Nea Achim... strigă el. Acum mă neaachimeşti, 
mănăstirea mă-tii...” 

— Taci, strigă Dugu, pornind la trap. Am să-i sparg capul, 
al lui Teican. 

— Vezi să nu ţi-l spargă el ţie, răspunse al lui Teican, 
luând-o şi el la goană. 

leşiseră din sat şi acum goneau peste şosea, afară. 

— Eu vă las singuri, să vă bateţi, îi strigă al lui Teican din 
fuga cailor. 

— Poţi să te întorci şi îndărăt, al lui Tleican, îi răspunse 
Dugu, tot din goană, urlând. Apoi: Prinde-mă, al lui Teican! 

Caii se întinseră cu burta la pământ, tropăind cu iuţeală 
şi stârnind în urmă un drum gros şi înalt de pulbere albă. 
După un timp, părăsiră şoseaua şi o luară peste mirişti. 
Drumurile de plan se încrucişau, se apropiau, apoi 
rămâneau în urma lor, pierind, topindu-se printre vâlcele. 

În depărtare se vedea un stejar înalt, înfipt în cer, spre 
care cei doi călăreţi se apropiau acum cu repeziciune. 


IV 


— AI lui Teican, eu am să termin repede, strigă Dugu. 
Uită-te la el, că nu e singur. 

— N-are nimic, ţipă celălalt, aia e treaba mea. Vezi ce 
faci, că te apropii. 

Ajunşi aproape de înaltul copac, cei doi călăreţi iuţiră 
goana, se apropiară de grupul celuilalt, dar fără să se fi 
înţeles între ei, Dugu şi Ganea lui Teican ocoliră stejarul şi 
începură să alerge ca bezmeticii în jurul lui. Achim Achim, 
cu încă doi inşi, tot cu cai, stăteau lângă trunchiul 
copacului, răzimaţi în măciuci şi se uitau liniştiţi la cei doi 
călăreţi. 

Deodată, aceştia opriră caii şi se aruncară jos de pe ei. 

— Să te uiţi acum, al lui Teican, ce-am să fac eu! 

Dugu aruncă departe ciomagul lui cu o mică măciulie la 
cap şi porni cu pas iute spre Achim Achim. Acesta, când îl 


văzu venind, se mişcă în loc şi strânse mâna pe măciucă. 

— Ţi-ai luat măciucă, mă? vorbi Dugu de departe, râzând. 
Te mănâncă câinii cu ea cu tot. 

Când Dugu ajunse la doi paşi de el, Achim Achim se trase 
îndărăt, luă măciuca între două degete şi începu s-o 
învârtească uşor şi liniştit în aer prin faţa acestuia. 

Ganea lui Teican se oprise mai departe şi se uita la cei 
doi, căutând să-şi dea seama dacă ştie ai cui sunt. 

— Îndărăt, că te lovesc, spuse hotărât Achim Achim, 
înaintând şi învârtind mereu măciuca între degete. 

Dugu nu se clinti. Îşi scoase liniştit şi încet pălăria din cap 
şi spuse zâmbind: 

— Na, mă, ici! Dă! Hai, dă, aici, făcea el, întinzându-şi 
capul. 

Achim Achim se opri. 

— De ce nu dai, mă, Achim Achim? 

— Atinge-l, se auzi un glas al unuia dintre cei doi. 

Dugu se întoarse spre el şi se apropie: 

— Dă, mă, tu! Dă, aici! Hai, dă tu! 

Achim Achim aruncă deodată măciuca şi trase o 
înjurătură. 

— Văz că ţi-e frică, spuse el tare. Credeai că mă găseşti 
singur şi ai venit cu al lui Teican să mă bateţi amândoi... 

— Dugule, ai să mergem, strigă al lui leican. 

— Stai că viu acuma. Ce-ai spus, Achime? Mi-e frică? făcu 
Dugu râzând şi apropiindu-se de el. De ce n-ai dat, mă, 
spune? 

Achim Achim înţelese numaidecât că al lui Mereuţă îşi 
bătuse joc de el şi începu să fiarbă. 

— Aşa? zise el şi-i repezi fulgerător un pumn în falcă. 

Se pare că celălalt atât aşteptase. Se feri aproape înainte 
de a primi lovitura, îl lovi peste mână pe duşmanul său şi îi 
sări numaidecât în spinare, izbindu-l cu vârful cotului în 
ceafa. Achim Achim se clătină, încercă să lovească din nou, 
dar Dugu, mai iute, intră sub el şi, punându-i piedică dibaci, 
îl rostogoli în mirişte. 


Dugu se aruncă apoi peste el; fără să-şi dea însă prea 
bine seama, se pomeni trântit jos şi abia avu timp să se 
ferească de Achim, care acum se sculase şi năvălea spre el 
cu pumnii ridicaţi. Unul din cei doi îl apucase de gât şi-l 
ameţise cu o lovitură. 

— Al lui Teican, strigă el, dar tot atunci văzu ceva ciudat. 

Al lui Teican se şi repezise în ei şi unul urla jos, iar celălalt 
o luase la goană spre cai. 

Dugu sări în sus, se trase îndărăt şi puse mâna pe 
măciucă. Achim Achim făcu şi el la fel. 

— Îmi curge sânge din cot, Achim Achim. Să fiu al 
dracului dacă te las cu capul nespart, ţipă Dugu, simţindu-şi 
mâna stângă cum îi amorţeşte de durere. 

Achim Achim, negru la faţă, ridică măciuca şi lovi drept în 
capul flăcăului. Acesta sprijini cu ciomagul său, dar lovitura 
era atât de tare, că n-o putu opri de tot. Îşi feri însă capul şi 
primi în umăr. 

— Zi, dai, mă, al lui Achim?... Dai! strigă Dugu. 

Se trase înapoi şi se încordă. Îşi dădea seama că nu 
trebuia să-l mai lase pe Achim să lovească. Avea o măciucă 
grea şi îl simţea mai tare decât el. De aceea, când se 
năpusti spre el, începu să-l lovească des şi repede în cap, 
silindu-l pe Achim să se apere mereu. Achim Achim nu-i luă 
în seamă loviturile, se apără cu uşurinţă, învârtindu-şi 
măciuca să nu fie lovit în cap. Deodată, însă, Dugu schimbă 
pe neaşteptate lovitura, învârti cu ciomagul său pieziş şi, în 
loc să dea în cap ca mai înainte, pocni în măciuca celuilalt, 
care, luat fără veste, o scăpă din mână. Atunci Dugu se 
aruncă peste el şi-l lovi cu pumnul drept în faţă. Apoi îi luă 
măciuca şi azvârli cu ea în vârful stejarului. 

Achim Achim se clătină şi-şi duse mâinile la nas, gemând. 

— Gata, al lui Teican, strigă Dugu. 

— L-ai atins, mă? întrebă al lui Teican. 

— L-am, mă, dar mi-a jdrelit cotul că am fost prost, am 
aşteptat să dea el întâi. 

— Păi, să nu mai aştepţi, îl sfătui al lui Teican. 


Se azvârliră în spinarea cailor şi, din goană, Dugu strigă 
spre Achim: 

— Mă, tu eşti mai tare, dar dacă mai dai pe la Drina, tot 
îţi sparg capul, să ştii... Auzi, mă, al lui Achim? Poţi să vii tu 
cu toată crila ta din Căţeleşti. Pe toţi vă bat... Haidaaaa!... 
Prinde-mă, al lui leican! 


V 


Când ajunse acasă şi descălecă, Dugu se opri un timp 
plin de mirare lângă cai. Simţea că se petrece cu elo 
schimbare. Îi veni în gând că el stătea în mijlocul bătăturii, 
şi alături de el erau doi cai pe care îi ţinea de căpăstru. Pe 
urmă, soarele care ardea, şi salcâmii verzi şi înalţi de 
primprejur; casele, aerul, pământul, oamenii care se 
auzeau pe aproape deschizând gura şi scoțând sunete: un 
fel de izvoare din toate părţile, pe care urechea lui le 
prindea ca o scoică tremurătoare; câinele întins în ţărână, 
la umbră, cu ochii jumătate închişi; ţărâna tăcută şi albă în 
care caii îşi aruncau adânc vârful copitei; pe deasupra nişte 
păsărici; stoluri de porumbei bătând aerul; în sus ceva 
nesfârşit, albastru, ca o pace adâncă; într-o clipă îşi dădu 
seama de ele şi din toate, aşa cum le primea, ţâşnea o 
bucurie, largă, necunoscută lui până atunci. 

Bătu încet pe spinare unul dintre cai şi faţa i se lumină 
deodată, ca şi când ceva neînțeles, care fugea mereu de el, 
s-ar fi desfăcut şi împrăştiat în toate părţile şi vedea acum 
aceasta oriunde îşi arunca ochii, sau se ducea cu gândul... 
„Drina, şopti el, şi faţa i se lumină şi mai mult. Bietul 
Achim”, zise iar, încet. Apoi iar: „Ireaba lui, eu am văzut-o şi 
gata. Îmi place de ea. Lui nu-i place, că dacă i-ar fi plăcut...” 

— Hei, ai înţepenit acolo, strigă tatăl său de pe geam. Ia 
spune, mă, când te însori? Să nu te puie dracu' s-o iai chiar 
azi, că eu nu te primesc, te dau afară... 

— O să vedem noi, răspunse tânărul de lângă cai, fără să 
se mire. O să vedem noi, atunci. Haide! spuse el după aceea 


cailor, plesnindu-i pe spinare şi parcă împingându-i din 
urmă. 

Apoi se întoarse şi începu să meargă rar, ca un om plin de 
griji, spre poarta de la drum pe care o lăsase deschisă. 


O ADUNARE LINIŞTITĂ 
1 


Un om venea cu caii de la apă şi se apropia de casa lui. 
Mergea încet lângă vite şi călca rar pe pârtia adâncă făcută 
în zăpadă. Când să intre în curte, se auzi strigat de doi 
vecini care se duceau împreună undeva. Omul cu caii 
închise poarta şi se întoarse pe podişca şanţului. 

— Noroc, al lu' Barbu! zise unul dintre cei doi. 

— Noroc, Anghelache! Unde vă duceţi, mă? întrebă cel 
de pe podişcă. 

— Mergem la Paţanghel, să vedem cum a dat porumbul, îi 
răspunse acela. Hai şi tu cu noi. Uite, merge şi [ugurlan. 
Hai, Matei, ce mai stai? 

Matei, omul de pe podişcă, se urni spre cei doi şi câtva 
timp nu mai vorbiră niciunul. Într-un târziu, Matei întrebă: 

— Când a venit, mă, Paţanghel? Pe alde Miai l-am văzut 
că a venit azi-dimineaţă. N-au fost amândoi, Paţanghel şi cu 
Miai, la munte? 

— Păi, taman d-aia, Matei. Au fost amândoi, dar dracu” 
ştie? Am văzut şi eu că nu s-au întors amândoi. Mă întâlnesc 
cu Miai şi-i zic: „Ce-ai făcut, Miai? Cum ai dat porumbul?” 
E]... Dar lăsaţi, că vă spui eu mai pe urmă! 

Se opriseră câteşitrei în dreptul unei porţi frumoase şi 
înalte, străjuită din amândouă părţile de coroanele stufoase 
şi pline de chiciură a doi salcâmi. 

— Strigaţi unul la Paţanghel. Are un câine dat dracului. 
Strigă tu, Matei! 

Era spre seară, dar întunericul întârzia să se lase. Ziua 
era înaltă, încă limpede, şi satul trosnea de ger şi de tăcere. 


Matei strigă: 

— Bă, Paţanghele! 

Se văzu la geamul omului cum se mişcă cineva şi se auzi 
un răspuns lung la fereastră: 

— Ce, băăă! 

— leşi şi dă-n câini!... 

Când intrară şi se făcu o hărmălaie în curtea lui 
Paţanghel, oamenii de pe uliţa aceea ţinură atât de bine 
minte acest moment, încât vorbind după aceea despre 
treburile lor, le fixau după urletul dulăului: „N-ai mai dat la 
cai de la câinele lui Paţanghel.” Cei trei trecură pragul; 
câinele începu să clănţăne cu turbare, apucând cu dinţii de 
scara prispei. Paţanghel puse mâna pe un lemn scurt şi 
aruncă după el: 

— Fire-al dracului, parcă-ar fi mâncat ăştia pe mă-ta. 

În casă, copiii stăteau grămadă pe nişte trăişti pline cu 
nuci şi cu poame. 

— Ce are, mă, câinele ăsta al tău, Paţanghele? întrebă 
Matei al Barbului, ştergându-şi cu mâna zăpada de pe 
opinci. 

— N-auzi, cică ai fi mâncat tu pe mă-sa, Matei! D-aia! Dar 
n-are nimic; scoate bota cu ţuică, Paţanghele, să-i dăm cep, 
răspunse Anghelache, aşezându-se pe pat. 

— Ce să scoţ, mă, că n-am adus cine ştie ce!... Şezi, 
Matei. Mă băiete, scoal' în sus şi pune un scaun lui nean-tău 
Matei, sub picioare. 

Oamenii începură să se dezbrace de dulămi şi să se aşeze 
câteşitrei pe paturi. În casă era cald, şi de afară se auzea, la 
mers, scârţâitul zăpezii. 

— Mă, Paţanghele, bine că nu te apucă gerul ăsta pe 
drum, vorbi unul. 

— Ce să te apuce, mă, că aşa cum am dat eu porumbul, 
eu zic că n-o să mi se mai întâmple mie... Păi, voi vă daţi 
seama ce înseamnă să pleci la drum, aşa, şi pe urmă, unul o 
ia la Vadulat cu nasu-n sus şi arde-i la bice cailor, altul ia-o 
la baltă fără mertic, fără nimic!... Matei, spuneţi voi, aşa, 


dar să fie-al dracului dacă îmi pasă, mă, cinstit, cum vine, 
mă, treaba asta? 

Oamenii se frecară în pat, se aşezară mai bine şi ochii 
începură să li se mişte de bucurie. 

— Hai, mă, că e daravelă mare, nu vă spusei eu? zise 
Anghelache. Păi m-am întâlnit cu el şi dau să-i zic: „Miai, ce- 
ai făcut, mă?” El... 

— Stai, Anghelache, îl opri Paţanghel. Stai s-o luăm de la 
cap. Adu, nevastă, nişte ceşti. Auziţi, ori am mai luat nişte 
ţuică, ori n-am mai luat. le arde pe beregată. 

Femeia aduse ceşti şi vreo două sticle cu nişte ţuică 
galbenă care umplu casa cu un miros ce avea multă tărie 
din ţuică, ceva amestecătură cu alte mirosuri, de mere, de 
prune, de căruţă mocănească sau desagi. 

— Luaţi, mă! la, Anghelache! 

Câtva timp, după ce înghiţiră câte-o ceaşcă, Paţanghel 
aşteptă. Anghelache îşi înnodă vorba: 

— Zic: „Miai, ce-ai făcut, mă?” „Ce e, bă, ce, ce, ce?” 
„Cum, mă, ce?! Te întreb şi eu, ca ăla, cum ai dat 
porumbul!” Zice: „Cu dublu!”, ştiţi, ca ăla prostu. „Bine, 
Miai, cu dublu-cu dublu, dar cu cât?” „N-am întrebat”, zice. 
„Pe cine să întrebi, mă, Miai? Se vede că n-ai făcut brânză 
mare.” Pe urmă, eu, ce-mi zic: Mă duc pe la Paţanghel. Ăsta 
taman venea cu caii de la apă şi-l întâlnesc pe podişcă. 

— Păi, bine, Anghelache, cum era să facă Miai brânză 
mare-m'? Ăsta lasă omul în drum cu căpăţâna roții 
înţepenită în pământ şi dă bice cailor, zise Paţanghel. Dar 
ascultați aicea, să vă spui eu vouă! N-am nicio nevoie. Ce? 
Miai? Îl dau dracului şi gata! Dar numai aşa, ca să vedeţi şi 
voi. Uite, mă, să zicem aşa: Matei, tu eşti Miai, înţelegi? 
Acum, tu, Miai, mergi cu mine la munte şi, ascultă aici, să te 
superi tu că nu vreai să-mi dai şi mie merticul tău. Ştii, mă? 
Adică, eu, Paţanghel, îţi cer ţie, tu, Miai, să-mi dai merticul 
tău, şi tu să te superi că nu vreai. 

Anghelache se lăsă pe spate şi toţi începură mai mult să 
zbiere decât să râdă. Paţanghel se uita la fiecare, nemişcat, 


şi, în timp ce vorbea, arăta, îndoindu-şi degetul cel gros de 
la mână, după cum venea socoteala. 

— Ei, hai, Tudore, n-o mai încornora şi tu aşa! zise 
nevasta lui Paţanghel. 

— Tu vezi-ţi de câlţii tăi, răspunse el repede, uitându-se 
la ea. 

— Auzi, mă, Miai, mă!... Ei, cum, Paţanghele? 

— Mă, Anghelache, uite, să n-apuc să mă scol după 
scaunul ăsta. Aşteptaţi, am să vă spun cum s-a întâmplat. 


II 


— Stai să vezi, Matei, tot el a venit la mine şi că una în 
sus, alta în jos, Paţanghele, hai să mergem cu porumb. Îmi 
cam terminasem treburile p-aici pe lângă casă, caii taman 
atunci, cu câteva zile, îi potcovisem, muierea tot aşa, că ne 
cam trebuiesc şi nouă nişte gologani... Bine, mă, zic, bine, 
Miai! Şi nu ştiu cum zic eu pe urmă, dar ştiţi voi, aşa într-o 
doară: „Ai mertic?” „Am”, ştiţi, zice el. „Bine! Bine, mă! 
Bine, Miai, mergem cu porumb! Tu îl ai bătut, mai zic eu, ai 
boabe curățate gata?” „Nu, păi, de unde, că nu ştiam.” 
„Bine, Miai, uite, să-mi bat şi eu vreo şaptezeci-optzeci de 
mertice şi gata.” 

Mă apuc şi dau porumbul jos din pod şi pune-l, nene, la 
bătaie. Se mai lăsase şi-un ger, Matei!... Ei, ce mai una-alta, 
pune mâna pe mertic, trage căruţa la prispă, încarcă 
Paţanghele!... Am umplut căruţa şi mai îmi rămăsese şi de 
moară. Abia mai simţeam spinarea. Muierea asta: „Că mai 
stai, mă, de te odihneşte, că dacă te boşorogeşti, nu mi-e 
mie de tine!”... „Iaci, fă, din gură, vezi-ţi de trenţile tale!” 
Pe urmă, mă pomenesc şi cu Miai. „Gata, Miai?” „Gata”, 
zice, şi începurăm să ne pregătim. 

Luarăm acolo, ca ăla, câteva pâini, nişte oao, de, să ai 
acolo pe drum, să nu cheltui banul. Eram gata de plecare, 
şi? Anghelache, nu ştiu ce îmi vine mie: ia să-mi iau eu 
merticul meu... (ziceam că să nu-l iau, că avea Miai). la să- 


mi iau eu merticul meu, nu de altceva, că cine putea să-şi 
închipuie că o să se întâmple ceva... Şi-mi zic: ia să-mi iau 
eu treaba mea! Eeeei!... Şi acum staţi să vă spui!! Daai 
noroc! Luaţi, mă, ţuică, ia Matei, că mai am un butoiaş. 

— Noroc. 

— Hai, mă, spune! 

— Şi cum vă spusăi: ia să-mi iau eu merticul meu, nu de- 
altceva, da!... să am eu treaba mea, aia e, ce mai calea- 
valea. Îl întreb pe Miai: „Miai, pe unde mergem?” „Lasă, 
vedem noi”, răspunde el. 

Terminarăm tot şi plecarăm. Pe izlaz, spre gară, vorbeam 
cam cum să-i facem. Când ne oprirăm, ce mai! Se ştia. 
Ziceam că întâi să încercăm piaţa la Piteşti, şi dacă o fi acolo 
un şapte-opt-zece lei câştig peste piaţă, îl azvârlim acilea şi 
ne întoarcem acasă. Ce să ne mai trambalăm pentru doi-trei 
lei mai ştiu eu pe unde şi să mai prăpădim şi caii de 
pomană... Ce mai, vedem noi. Încet, încet, trecurăm gara şi 
ia-0o, nene, pe şosea. Ne-am luat drumul. Acuma, mă, 
trebuie să ştiţi voi, că, vorba ăluia, oameni suntem, de ce să- 
mi încarc sufletul? Voi ştiţi că alde Miai e un om cumsecade. 
Vorbeam şi noi amândoi pe lângă căruţe! Eu: Miai în sus, 
Miai în jos, el: Paţanghele în sus, Paţanghele în jos, ba c-o fi 
gâscă, ba c-o fi rață, hart calul să nu dai în şanţ; când el la 
căruţa mea, când eu la căruţa lui, ajungem noi, cu sară, la 
Costeşti şi dejugăm, Anghelache! Am mas noi acolo; 
dimineaţa, pe la cântatul cocoşilor, înjugă Miai şi 
Paţanghele, şi mână, nene, spre Piteşti. La Piteşti, ce să 
vezi! Plin, plin, înţelegeţi voi? N-aveai loc să te mişti, de 
căruţe! Ei!... cum îi facem Miai, strădania mă-sii!... Dar staţi 
să vedeţi. Staţi, că d-aici începe buba cu Miai. Mânăm noi 
caii: ce să mâi? N-aveai loc, cum vă spusei, să te mişti, nu 
altceva. Ei, cum o dreserăm noi, mai apucă hăţurile, mai ia- 
o prin şanţ, ajunserăm aproape de piaţă. laman oprisem 
caii să mai răsufle, când, hopa ne pomenim cu unul gras, al 
dracului, că vine la noi şi zice: 


— Aveţi... (acum nu-ş' cum dracu' îi zicea, mă) aveţţiţi... 
(d-aia, Anghelache, iscălită din sat, pe cum că eşti negustor 
de porumb. Zi-i pe nume, Matei...) permisie, mă! Permisie, 
aşa-i zicea! Şi zice: „Aveţi permisie pă cum că”... „Ce 
permisie-m'? răspund eu. Lasă-ne, nene-n pace, dar ce 
crezi că eu fac negustorie de porumb?” Că nu ştiu ce, zice 
el, că hâr, că mâr... Mă uitam la burta lui: mă, să fie-al 
dracului, dacă i-aş da un pumn în ea, eu zic c-ar intra 
pumnul, ştii cum? ca într-un sac plin de lână. Scot hârtia de 
la notar şi-i arăt pă cum că e recolta mea şi-l văz că pleacă. 

„Dăştept mai eşti, era să-i spun, ai făcut ceafa groasă şi 
să fii tu al dracu' dacă ştii măcar să ridici un pai de jos.” Mă 
dau lângă cai şi pornim şi intrăm înăuntru. Ajunserăm la 
barieră şi, când să trecem, eu scot să dau taxa, când colo, 
altu”: 

— Stai. Staţi, că nu e ca la moară! Şi vine la noi. La mine 
şi la Miai. Să vă văz dublili, zice. 

— Ce duble, bă, domnule! 

Când m-a auzit aşa şi s-a uitat la mine, o sfeclisem. Odată 
îşi iese din ţâţâni şi urlă: 

— Bă, porcule, tu eşti tătar? Eu sunt pus aicea de aia mă- 
tii? Vreau să vă văz merticele! 

Dau cerga la o parte de pe porumb şi scot merticu' din 
boabe. El îl ia, îl răsuceşte niţel, şi gata! Îl auz: 

— Dublu nu e... (tot aşa, nu-ş' cum dracu, zicea câ nu e) 
şi pe urmă iar: dublu' se confişcă! 

Acum eu mă uitam la el şi-mi spuneam: „Fi-mi-re-ai al 
dracului să-mi fii, că nu eşti singur: ţi-aş da eu fişcă! [i-aş 
da codelie, nu fişcă.” Şi-i zic: 

— Cum confişcă, domnule?! Fişcă, nefişcă, e ăsta dublu 
meu? E! Atunci cum o să-mi iai dumneata dublul meu?! Ei, 
comedia dracului! Mână, Miai, caii, că ne-apucă noaptea! 

Dar ce să vezi, Matei?! Iar urlă la mine: 

— Bă, dublu e al tău, dar - mama mă-ctii - cine vinde cu 
el? Eu? Trebuia să te duci cu el la primărie şi să-ţi pună o 
ştampilă, pe cum că e... bun. Acuma, boule, ţi l-am luat. 


Anghelache, când l-am auzit, am rămas aşa. M-am uitat şi 
eu la el cum îmi ia merticul şi trece la Miai. Mă, al dracu 
Miai, al lui era bun. Vedeţi voi acuma cum e omul: dacăel 
ştia, nu zic să-mi fi spus de-acasă, că de, nu şi-o fi adus 
aminte, dar bine, mă, când vede el cum stăm cu dublili, 
înainte de a veni ăla, spuneţi voi, cinstit; îl durea gura, 
Matei?: „Mă, Paţanghele, vezi că aşa şi pe dincolo, uite ce 
poate să ţi se întâmple, bagă şi tu dublu' ăla în boabe, 
piteşte-l? Miai, nici vorbă. Eeeei! Dar nu-i nimic! Am fost 
prost, am fost! S-a zis. Mi-a luat merticul şi gata. 


III 


După asta, plătim noi bariera şi ieşim. Mi-era un necaz, 
mă... Muream! De, mă! Dublul meu! De, mă, al dracului, ia 
te uită-m' să-mi ia el mie merticul. Strădania mă-tii de 
pungaş! Ce face, mă, el cu el? Îmi veni de vreo două ori să 
mă întorc şi să-i cer dublul. Ce să-i mai ceri?! S-a dus, dus 
să fie! Pe urmă intrăm în piaţă şi aşteptăm. Măi, fraţilor, 
ascultați la mine aicea: fierbeam! Fierbeam, mă, ştiţi, ca un 
cazan d-ăla de vapor. Veneau, să fie ei ai dracului cu cefile 
lor ca de mânzaţi, veneau, Anghelache, mulţi, mă! Şi ce 
făceau? Îi vedeai că bagă mâna în porumb, se uită la el ca 
pisica în tigaie şi pe urmă îl ia la dinte: 

— E moale, cu cât îl daţi? 

— Şaizeci de lei! 

— E scump şi e moale! Cu patruzeci de lei, iau amândouă 
căruțele. 

Când veni cel dintâi şi ne spuse preţul ăsta, mă umplusăi: 

— Pleacă d-aici, negustorule, şi lasă-mă dracului, nu mai 
mă necăji şi dumneata cu preţul dumitale! 

Pe urmă, când veniră şi alţii, unul după altul, şi auzii tot 
cam preţul ăsta, înhămai cai şi-i spusei lui Miai: 

— Miai, înhamă şi să-i dăm drumul! La nimiezi trebuie să 
fim în Poiana Lacului. 


Ce am să vă spui acuma, aveţi să vedeţi cum îşi dă Miai în 
petic. Am înţeles pe urmă toată cârşenia de la cap până la 
coadă. leşim din Piteşti şi, dă-i pas! Hart caii şi dă-i pas!... 
Ştiţi cum mergeam? Sat după sat. Caii se făcuseră numai 
apă şi gâfâiau mai rău ca la plug. Şi se lăsase un ger de 
ardea fierul. Într-un sat mai mare, ne oprirăm în dreptul 
unei cârciumi. Numaidecât ne apucarăm să buşumăm caii, 
îi învelirăm cu nişte pături şi eu mă gândii s-o luăm din loc. 
Miai, că nu: „Stai să mă duc să iau un chil de vin, să 
prindem şi noi putere.” „Mă, Miai, lasă dracului vinul.” „Nu, 


că dacă nu beai tu, Paţanghele, beau eu”... „Mă, Miai, 
răcesc caii”... „Nu, că nu răcesc; păi ce, îl bem 
numaidecât!” 


Se duse în cârciumă şi, ce să vezi? Vine cu două-trei chile 
de vin în braţe: „Ia ici, Paţanghele, şi bea”, zice. 

Când să beau, mă uitai la el: pusese o sticlă într-o parte a 
gurii, iar una în ailaltă şi eu rămăsei cu gura căscată, până 
ce Miai le gâlgâi pe amândouă până la fund. Băui sticla mea 
- fire-ai al dracu”, Miai! abia am băut un chil pe răsuflate... 
Îi dau ocaua îndărăt, să le ducă omului, cârciumarului. 
Băgaţi de seamă. În loc să le ducă, Miai le vâră în porumb, 
sub cergă, şi atinge caii: „Mână, Paţanghele, că m-am 
înfierbântat”... „Mă, Miai, du, mă, sticlele ăluia, eşti 
nebun?” „Mână, Paţanghele, că dau peste tine”... Dădui 
drumul la cai şi plecarăm. Cât să fi mers noi? Ce, n-am mers 
nici aşa, ca să zici că te-ai îndepărtat de cârciumă, şi numai 
ce aud un tropăit de cai, cu unul călare, venind spre noi. 
„Miai, zic, aruncă sticlile şi să spui că nu le-ai luat. O să cam 
dai de dracu? Miai o sfecli, aruncă el sticlili, dar de pomană. 
ĂI cu caii ne ieşi înainte: „Ohooo!... la staţi!...” şi se duce la 
Miai: „Sticlili şi mama mă-tii, boală neruşinată”... Şi începu 
să-l buşumeze. Miai începu să zbiere, lumea care mai de 
care: „Ce-a făcut, mă?” Sării eu, mai săriră şi alţii, degeaba. 
Se strânsese lumea, şi cârciumarul o ţinea ca nebunul: 
„Sticlili, şi sticlili.” Miai nici nu mai putea să vorbească, şi 
când văz că-i curge sânge din gură, mă reped la cârciumar, 


că-ncepusem şi eu să mă înfurii. La început îmi plăcea ca să- 
| mursice niţel pe Miai, să-l sature de sticle, dar pe urmă... 

— la stai, mă, sticlele dumnezeului mă-tii! zbier eu, şi-i 
înfig o mână în gât. Ajunge! Ce? Ţi le bag pe gât, fire-ai al 
dracului... 

Miai, când vede că îl ţiu de gât, îşi vine în fire şi când se 
repede la ăla cu pumnii, îi dezgărdinează o ureche. 

— 'Terminaţi odată! urlu eu iar. 

Lumea se uita la noi ca la urs şi mă gândeam că de ce nu 
sare nimeni să-l apere pe cârciumar. Cârciumarul încălică 
repede şi o luă la goană înaintea noastră. 

— Se duce la secţie, spuse un om, luaţi-o p-aici, pe 
drumul ăsta, să nu dea de voi. 

— Sus, Miai, şi arde caii! îi zic eu. 

Miai se ridică din zăpadă, se mai şi ameţise niţel, şi-l văz 
că se duce alături de şanţ, scormoneşte în zăpadă, scoate 
sticlele iar şi le pune în căruţă. Erau nişte oameni pe lângă 
noi şi ăia râdeau cu mâinile pe burtă: 

— Mă, de unde sunteţi, neică? 

— Miai, lasă-le dracului de sticle şi dă drumul la căruţă, 
încep eu să-mi pierd răbdarea. 

Miai abia se urcă, abia dă bice cailor şi-şi mai pusese şi 
căciula pe-o ureche. Se lăsase nor şi ningea cu nişte fulgi 
mari şi grei. Miai stătea cu tâmpla goală şi se făcuse roşu, 
ca un rac. Cădea câte un fulg pe faţa lui şi numaidecât se 
topea, îi curgea apa pe obraji. El cânta. Flencănea capul şi-i 
trăgea un lele-leau de urla” câinii după el. Ei, nu ştiu cum s- 
a făcut de nu ne-a mai prins cârciumarul. Când ne- 
ndepărtarăm, opresc caii la pas şi-i spun lui Miai: 

— Mă, Miai, tu trebuie să fii nebun... 

— Nu, că de ce nu l-ai lăsat, Paţanghele, că-i arătam eu 
lui... Matei, Anghelache, auziţi, mă? Am râs cu lacrimi, ştiţi 
voi? Ei, atingem noi caii, dă-i drumul înainte... Dar, luaţi 
ţuică... Matei, daţi-o dracului... Muiere, ia cară-te şi fa nişte 
gogoşi... la, Anghelache, ia mă, că mai am un butoiaş, 
răsuflă Paţanghel, şi toţi lunecară paharele pe gât. 


— Zi-i, Paţanghele, vorbi Matei. 
IV 


— După dandanaua asta, continuă Paţanghel, răsucindu- 
şi o ţigare, începu să ne iasă lumea înainte să cumpere 
porumb. Miai, ca prostu”: că să dăm. „Mă, Miai, aşa mai 
bine îl dam la Piteşti, pentru ce ne batem noi caii acuma?” 
Dimineaţa ajunserăm la Poiana Lacului. Răsărea un soare, 
Anghelache, de te pătrundea până la măduva oaselor. Dacă 
te apucai să stai locului, îngheţai. Caii sforăiau mereu, 
săracii. Venea şi li se lipeau nările de ger. O luarâm mai 
încet prin sat şi după câteva ceasuri, după ce mai întrebă 
unul şi altul, ne pomenirăm cu un om, îmbrăcat binişor, 
zicea că e învăţător; voia să cumpere: 

— Cu cât daţi porumbul? ne întreabă el. 

— Cu şaizeci de lei, zic eu. 

— E cam scump, oameni buni! 

— O fi, domnule învăţător, dar de, fiecare dintre noi avem 
daravelile noastre. 

El se gândi, mai băgă mâna prin boabe, îl mai vântură, se 
mai duse la o căruţă, la alta, îl mai dădu la măsea... 

— Iau, zice, dar iau numai de la dumneata. Adică de la 
mine. E mai bun ăsta, zice învățătorul. 

Miai începu să se uite la mine. Pe urmă la învăţător. Pe 
urmă iar la mine. 

— Ce e, Miai? zic eu. 

Mă uitam şi eu la el şi... spuneţi voi! Ce erea să fac? Trag 
căruţa mai la o parte şi dezvelesc porumbul. 

— Ai mertic? mă întreabă învățătorul. 

— Da, avem, îi răspund eu. 

Aranjez căruţa frumos şi învățătorul intră în casă să-şi 
aducă sacii. Eu habar n-aveam de altceva. 

Şi acum, Anghelache, băgaţi voi de seamă şi staţi să 
vedeţi. Veni învățătorul cu câţiva oameni şi cu saci, să-şi ia 


porumbul. Eu mă dau jos din căruţă la repezeală şi mă duc 
la Miai. Zic: 

— Miai, dă-mi merticul tău, să-i măsor învățătorului. 

Fraţilor, mă pomenesc cu el că se face că n-aude şi se 
duce la învăţător. 

— Domnule învăţător... uită-te la al meu! Ia uită-te ce 
bob!... Că e recoltă adusă de la Vadulat, că l-am uscat eu şi 
muierea o săptămână întreagă la soare, că pe partea 
ailantă... 

— Nu, zice învățătorul, lasă că cunosc eu... 

Eu îl las; mai mă învârtesc pe lângă căruţă, desham, dau 
la cai nişte ovăz, pe urmă iar mă duc lael. 

— Miai, zic, dă-mi, mă, merticul, să-i măsor învățătorului! 

Aşi! Miai, n-aude, na vede. Îl văz că strânge ştreangurile 
la cai şi se pregăteşte să plece. 

— Stai, mă, unde pleci, dă-o dracului, nu mergem 
amândoi? Dă-mi, mă, merticul, că dacă ţi-l mănânc, ţi-l 
plătesc... 

EI întoarce căruţa fără să se uite la mine, o ia pe-un drum 
anapoda şi se duce. Ei, comedia dracului! L-au găsit dracii 
pe Miai. Mă duc la învăţător şi-i spun că n-am cu ce să-i 
măsor. S-a dus omul prin sat, a făcut rost de-un mertic şi m- 
am apucat să-i deşert din căruţă. 

După aia, eu înham şi plec, eu singur. Ce, ştiţi voi prin 
Răchițele? În Răchițele am ajuns pe înnoptate şi până seara 
am scăpat de porumb. Frig nu mai era, că venise şi se 
înmuiase gerul şi se făcuse nor. Am luat nuci, poame... Ia, 
Paţanghele, ţuică şi mână spre casă. Acu, mă tot gândeam 
eu când veneam îndărăt: eu am câştigat un pol la dublu: ce- 
o fi făcut... ce dracu' o fi făcut Miai? La urma urmei, nu poţi 
opri pe nimeni să facă aşa cum îl taie capul... Dar, vedeţi, 
mă!... Nu-mi pasă mie şi uitaţi-vă la mine: să n-apuc să mă 
ridic de pe scaunul ăsta, spuneţi-mi voi, dar cinstit, mă, 
asta: eu, eu, Paţanghel, să-ţi cer ţie, Anghelache, merticul 
tău... şi tu acuma, sfinte drace, să te superi tot tu, fiindcă nu 
vreai să mi-l dai!... la spune, Matei?! 


V 


— Mie îmi place chestia cu bariera, cu ăla grasu”, rupse 
tăcerea unul dintre cei patru oameni. Noroc, Paţanghele! 

— Beţ' mă, răspunse Paţanghel, râzând. E bună ţuica, 
Matei? 

— Bună, mă, ăsta, parcă e untdelemn. 

— Anghelache, Matei, Ţugurlane! vorbi din nou omul, 
parcă pregătindu-se să le spună ceva nemaipomenit. 
Anghelache, Matei, Ţugurlane! zise el iar. 

Cei trei lăsară mai jos ceştile cu ţuică şi se pregătiră să 
audă. 

— N-am dreptate, spuse deodată omul, retezând cu 
amândouă mâinile ceva deasupra capului cu un gest de 
parcă ar fi forfecat într-o clipă tot ceea ce povestise mai 
înainte. 

Câtva timp se făcu tăcere. Nevasta lui Paţanghel îşi privi 
omul punându-şi mâna streaşină la ochi, vrând să înţeleagă 
mai bine ce vrea să spună. Copiii se uitau la el încremeniţi 
de plăcere. Musafirii aşteptau şi ei, fără ca vreunul să se 
îndoiască de faptul că Paţanghel avea să le spună acum o 
tărăşenie şi mai şi. 

— N-am dreptate, gata. În chestia cu merticul, să zicem 
aşa, eu, Paţanghel, am povestit cum a fost, am sucit-o, nu-ş' 
ce, să zicem că nu e aşa. E bine, mă? Şi să mergem mai 
departe. ie, Matei, ţi-a plăcut chestia cu bariera, ţie, 
Ţugurlane, să spunem că ţi-a plăcut afacerea cu sticlele. E 
bine aşa. Dar eu mă închin. Tac din gură, când e vorba de 
mertic, merg mai departe, dar voi să ţineţi minte de unde 
am pornit. Bun. 

— Cine ştie ce drăcovenie are să spună, rosti femeia 
omului, ieşind pe uşă. Copiii începură să râdă şi oamenii, la 
fel, râdeau încet, mângâindu-şi mustăţile. 

În clipa aceea, în curte se auziră nişte paşi şi câinele 
începu iar să urle. Geamurile zăngăneau. 


— Cine dracu' o fi? îngână Paţanghel, ridicându-se şi 
strigând în tindă spre femeia lui să iasă şi să primească pe 
omul care se auzise. 

După un timp, cineva bătu în uşă, rar, răspicat, cu multă 
conştiinţă de sine. 

— Intră, făcu Paţanghel, prefăcându-se că îşi dă seama cu 
cine are de-a face şi de aceea îi răspunde boiereşte. 

Pe uşă apăru un moşneag îmbrăcat cu un cojoc mare şi 
umflat în toate părţile, ca un butoi. 

— Bună seara, făcu el, vioi. Noroc, Paţanghele, ce faci, 
mă, pârlitule, prostule! Dă-mi o ţigare! 

— N-am, răspunse scurt Paţanghel. 

— N-ai, mă!!! făcu moşneagul. N-ai mai avea zile. 

— Aoleo, nea Modane, ce-ai spus?! se văită femeia lui 
Paţanghel. Păi, eu ce fac? Rămân singură, vai de capul 
meu... 

— Ce e, fă? Ce spui tu? Ia uite-m”! făcu iar moşneagul, 
învârtindu-se în mijlocul casei. Apoi izbucni către Paţanghel: 
Dă-mi, mă, pârlitule, o ţigare! 

— Dă-i tu, Matei, răspunse Paţanghel rece. 

Moşul îşi dezbrăcă la repezeală cojocul şi se aşeză pe pat. 

— Nu stau mult, preciză el, vă ascult ce-aveţi de spus şi 
pe urmă am să-ţi spun ceva, ţie, Paţanghele. D-aia am venit. 
Ţineţi-vă vorba. 

— Ia întâi o ţuică, răspunse Paţanghel. Aşa. Vorbeam de 
Miai. 

— Aha! făcu moşul plin de interes. Zi-i! Spune în două 
vorbe despre ce e vorba. 

— Noroc, Modane! Hai, noroc, mă! Uite: doi creştini se 
duc la munte să vândă porumb. Au plecat la munte. La 
barieră la Piteşti, aşa degeaba, unuia i se ia dublu'. De ce i-l 
ia, nu ne pasă. I l-a luat şi gata! Scurt! Ce să mai lungim 
vorba. Ajung creştinii la munte. Cum ajung, nu mai spun 
(!!!), nu ne priveşte. Acolo, âl care era cu dublu' luat 
găseşte cumpărător; vrea să vândă; n-are cu ce să măsoare; 


cere merticul tovarăşului; tovarăşul nu vrea să i-l dea; se 
supără că nu vrea şi pleacă singur. Asta e tot. 

— Ei, dandanaua dracului! făcu Modan. Şi „creştinii” 
ăştia cine sunt? 

— Paţanghel şi cu Miai. 

— Am înţeles, făcu moşul, căutându-şi tutun în chimir. Zi-i 
mai departe, Paţanghele. 

— Bun, răspunse Paţanghel. Mă, să vedeţi! Miai e vecin 
cu Paţanghel şi Paţanghel e vecin cu Miai. De la munte ne 
am întors anapoda. Paţanghel fără dublu şi fără Miai, iar 
Miai cu dublul gol şi fără Paţanghel. 

După treaba asta, care s-a întâmplat cu o zi înaintea 
ignatului, a doua zi, eu mă pregăteam să-mi tai porcul. Mă 
gândeam: s-a supărat Miai pe mine, dar n-are nimic, acuma 
are să mă cheme să-i tai porcul lui şi gata, are să-i treacă 
supărarea (în toţi anii eu îi tăiam porcul; el nimereşte 
anapoda, numai în gât nu; ţin minte, odată, că dacă nu 
eram eu, îi murea porcul neatins). Ce credeţi voi?! Mă 
pomenesc cu el că nu vine. N-a venit să mă cheme. Eu îl tot 
aşteptam. Nu ştiu ce şi cum i-a făcut, cum l-a tăiat, dar 
înnebunisem. A ţinut bietul porc în cuţit până n-a mai putut. 
Se speriaseră şi copiii, şi orăteniile. Eu, ce era să-i fac? 
Muierea: „Du-te, mă, şi ajută-i!” (Dar ce ştia ea!) 

Ei, a venit pe urmă ajunul Crăciunului. Pe urmă, a doua zi 
de Crăciun. Nu-mi venea să cred că Miai poate să ţină la 
supărare, mai ales tot el, înţelegeţi... Să vedeţi ce se 
întâmplă a treia zi. 


VI 


A treia Zi, eu eram în grădină. Intrasem să iau nişte fân 
şi câţiva snopi, să dau la vite. Când taman trăgeam eu un 
snop, aud mai departe de mine o tuse. Mă opresc şi mă uit 
în grădină şi el, Miai, stătea lângă o glugă de coceni şi se 
pişa. Era de dimineaţă. Mai aştept eu niţel, ca să se 


întoarcă, şi când îl văd că se întoarce, mă uit la el şi spun 
tare: 

— 'Neaţa, Miai. 

M-aşteptam să-l aud cum răspunde, ca omul: „Neaţa, 
Paţanghele.” N-a răspuns nimic. A tăcut. „Ce dracu' de 
tace? mă întrebam eu. Ce are, ce draci are?” 

Ei, l-am lăsat în pacea lui. Ce mai calea-valea, nu ştiam ce 
are de gând. Treaba lui. E supărat, foarte bine, să fie 
sănătos! 

Matei, Anghelache, mă, [ugurlane, şi tu, ăsta, ce-am să 
vă spun acuma e chestie caldă, proaspătă. leri s-a 
întâmplat, ieri în dimineaţa de an nou. Înţelegeţi? Aşa! 
Aşadar, în dimineaţa anului nou - adică ieri-dimineaţă, cum 
v-am mai spus -, mă pomenesc cu muierea asta a mea că 
mă ia deoparte: 

— Mă, veni alde Mielache al lui Miai aseară şi mi-a spus. 

— Ce ţi-a spus, fă? o întreb eu. 

— Cică să mergem, să stăm şi noi la ei la masă. Mielache 
îşi dă copilul de grindă. 

— Fi-ţi-ar cică al dracu! îi răspund eu. Mergem sau cică? 

— Da, mă, a spus că ne roagă să ne ducem. 

— Ne roagă! Ce vorbeşti, fă? La Miai? o întrebam eu 
mereu mirat. Ei, cum? Şi mă gândeam: vasăzică Miai nu e 
supărat pe mine, altfel i-ar fi spus şi lui fi-său, lui alde 
Mielache. Nu m-ar fi chemat ăla dacă-ar fi ştiut. Bine! Bun! 
În regulă! Îmi place! Nu? Să mergem. 

— Mergem, fă, îi spun eu muierii, îmbracă-te. Mergem 
aşa, dar fără tămbălău, că nu prea îmi arde... 

Am plecat amândoi, fără copii. După prânz, ne 
înţeleseserăm să mergem pe la ai noştri. 

Intrarăm la Miai în casă. El n-are câini răi. Înăuntru, 
lume. Nu vă mai spun cine era. Era Ilie Panţiru, cuscru' lui 
Miai, Stan Tudose, naşul băiatului; fratele lui Panţiru, ai lui 
Tudose şi alţii; şi toţi cu muierile, cu copiii, cu nepoţii... 
Toate rubedeniile lui Miai tătărăşteanul. Era una din 
Tătărăşti, bătrână, căptuşită în piept de vreo optzeci de ani. 


Şi surdă. Dar ce surdă?! Lemn. Pământ. Şi urâtă! Fonfăia 
urât când vorbea, mai ales că vorbea şi tare - după una şi- 
alta. 

Când am intrat acolo, nu-ş' ce, bună ziua, la mulţi ani, ei, 
aia e! Mă uit să-l văz pe Miai. Am rămas cu gura căscată. 

— Aăăă, ce faci, Paţanghele, nu te-am mai văzut de anul 
trecut, o plesneşte el şi râzi! Dă-i cu râsul. 

Să fi crezut cumva că ar fi fost supărat, sau eu pe el? 
Cum dracu'! Să fi fost nebun. 

— Stai jos, Paţanghele, ia stai jos! mă ia el. Stai jos şi să 
îngropăm anul, tu-i para mă-sii. 

Hă! Miai! Prostul. Mă uitam la el. 

— Noroc, Miai, noroc; noroc-noroc! La mulţi ani. 

M-am aşezat la masă. Mă, ce să vă spun? Îmi părea bine. 
Aşa, da! Uitasem că nu mi-a răspuns la bună dimineaţa, a 
treia zi de Crăciun, în grădină. Mă gândeam că poate Miai e 
ciudat: unul din ăia care când vrea s-o facă lată, uită de 
fleacuri, supărări... 

Pe urmă a început gălăgia. Hai să dăm copilul de grindă. 

— Ei, Mielache, adu vătraiul, zice Miai, vorbind tare, ca 
un Cocoş. Vătraiul şi colacul. Aristiţo, treci aici. 

— Ce, ce, ce? Ce spui tu, cruscre Ilie? Ai? Naş' Stane. Dar 
pe băiat cum îl cheamă? 

Vorbea bătrâna-aia, surda, pe care n-o cunoşteam. Dar 
ştiţi cum vorbea? Fonfaia: fonf, fonf, cruscre Ilie... 

Ilie Panţiru s-a aplecat la urechea ei şi a început să-i 
strige: 

— Cine, fă? Care băiat? 

— Păi, ghi-ne-ri-li... ghi-ne-ri-li... 

— Cine, fă? Ginerili? Mielache, fă, Mielache îl cheamă, e 
băiatul lui Miai!... 

— A!... Mielache! Mielache! făcea ea din cap. Da, da, 
Mielache, Mielache. 

Miai şi cu femeile pun copilul pe vătrai, nu-ş' ce, gata să-l 
ridice spre grindă. Dar aia bătrâna o văd că se ridică de la 
masă, pune mâna pe un pahar de ţuică, îl ridică în sus şi 


începe să fonfăie (în vremea asta ăia ridicau vătraiul cu 
copilul pe el spre grinda casei): 

— Ti-taaa! Ti-taaa! Noroc, cruscre Ilie (nu zicea cuscre) 
Şşşi... naş' Stane... şi pe băiat cum îl cheamă?!... 

— Ei, să trăieşti, să mai trăieşti, mamă! îl aud pe Miai 
numaidecât (de ce i-o fi spus el mamă, dracu să-lia, că nu 
era aia mă-sa). Să trăieşti! îi spune el tare. Mielache, 
Mielache îl cheamă, ce, nu ştii? 

— A! Mielache! Mielache! Da... Da... moţăia bătrâna din 
cap. Da, da!... Mielache! Mielache!... 

— Paţanghele, îmi spune după aia Miai, întinzând paharul 
spre mine, să trăieşti! Să fim sănătoşi! La mulţi ani! Şi 
matale, ţaţă Paraschivo, îi spuse el nevestei, la fel să vă 
trăiască copiii şi nepoţii şi să dea Dumnezeu bine! 

—  Miai, îi răspund eu, să trăieşti mă, toate celea cu 
bucurie, cum spune mocanul! Şi să nu mai fii supărat, că nu 
ştiu ce... 

— Ce, ce, Paţanghele, ce-ai spus? Cum să nu mai fiu 
supărat? Eu, supărat? 

Fiindcă era gălăgia prea mare, mă dau mai aproape deel 
şi-i spun tare: 

— Nimic, Miai, gata! 

— A! Nu... Stai! se înfoieşte el. De ce!? De ce, 
Paţanghele? Îmi pare rău. Dacă ai vreo supărare, spune-mi- 
0. Mie aşa îmi place. Să spui omului în faţă. Am văzut că nu 
vii, n-am zis nimic. M-am supărat niţel, aşa, la început, dar 
pe urmă gata, n-am mai zis nimic. De ce? N-ai vrut să vii, nu 
e nimic. Ce, trebuie să mă supăr? Mi l-am tăiat singur cum 
am putut, şi gata. 

lar am rămas cu gura căscată! Ce dracu' e cu Miai? E 
țicnit? 

— Miai, îi spun, nu înţeleg! 

— Cum, nu înţelegi? Eu am înţeles şi nu m-am supărat: n- 
ai vrut să vii să-mi tai porcul, şi gata. Dar eu n-am ţinut 
seama. De ce să mă supăr? 


— Îi dai zor cu supărarea. Miai, eşti nebun! strig eu. Cum 
să vin să-ţi tai porcul? Nu trebuia ca tu să mă chemi? 

— Ba nu, cum să te chem? Ce, tu nu ştiai? 

— Păi, cum, Miai... Mă, ia stai niţel. Ai uitat chestia cu 
merticul? îl întreb eu, zăpăcit. 

— Nu, n-am uitat-o, îmi pare rău, aia e altceva. 

— Cum altceva, spun eu, ai uitat că, nu-ş' ce, eu ţi-am 
cerut ţie merticul şi tu... 

— Da' şi tu ai tras căruţa la negustor şi m-ai lăsat ca pe- 
un prost în mijlocul drumului... 

— „şi tu, zic eu mai departe, după ce ţi-am cerut 
merticul, te-ai supărat că nu vreai să mi-l dai, ai tras caii şi 
cărel-păzeşte, să nu te-apuce ploaia... 

— Paţanghele, îmi ia el vorba din gură, ca un deştept, 
vorbind tare ca să-l audă toată lumea şi uitându-se peste ei 
toţi, te-am chemat ca să îngropăm anul. Eu am uitat, eu 
unul. Atunci, noroc, la mulţi ani, a sfârşit el cu urarea 
pentru toată lumea. 

— Paraschivo, îi spun eu încet muierii mele. Scoală-te şi 
hai. 

Ea, săraca, s-a sculat şi gata să plecăm. Am deschis uşa. Îl 
văd pe Mielache, băiatul lui Miai, că se ridică de la masă şi 
repede spre noi: 

— Nea Tudore, mă întreabă el, ce este? Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, nimic, nevastă-mea nu se simte bine, i-am 
răspuns eu boiereşte. Nu-i nimic. 

— Îmi pare rău, zău, nea Tudore, făcea bietul Mielache. 

— Nu face nimic, îmi face plăcere, am spus eu tot 
boiereşte. 

Am dat să ies în tindă, dar mai m-am oprit niţel, că tocmai 
întreba aia bătrână pe cuscru-său Ilie, şi naş' Stan, cum îl 
cheamă pe băiat. 

— Mielache, fă! l-am auzit de pe prispă pe llie Panţiru 
urlând. Râdea şi nevastă-mea, ca proasta. 

Paţanghel se opri din povestit şi lăsă capul în jos, tăcut. 
Oamenii, la fel, tăceau, aşteptând încă ceva. Copiii omului 


se uitau la tatăl lor cu gurile căscate, aşteptând şi ei. 

— Mă, ăştia, cum vine daravela asta? Ia staţi niţel. Adică 
cum? Bine, să zicem că eu, Paţanghel, în chestia cu 
merticul, am spus o minciună. Că aş fi vândut înaintea lui, 
dar ce? Cine i-a spus lui că dacă eu vând înainte, o să-l las 
pe el singur? El ştia că n-am să-l las. Ei, hai să zicem că nu e 
aşa cum spun eu. Bine, dar asta, de-acuma cum e? Vine aşa: 
el, Miai, nu ştie să taie un porc. Eu ştiu. Eu i-am tăiat porcul 
în toţi anii. Mă chema să i-l tai. Asta e limpede, o ştie toată 
lumea. Omul ăsta nu m-a chemat pe mine, Paţanghel, să-i 
tai lui, Miai, porcul. Acuma el, Miai, al dracului, s-a supărat 
pe mine că n-a vrut să mă cheme? Cum vine asta, 
Anghelache? 

VII 


— Am să vă întreb ceva, se auzi vocea omului după ce 
terminase de povestit. În toată afacerea asta, eu găsesc 
două lucruri despre care avem să vorbim numaidecât. 
Aşteptaţi niţel, să aprindă femeia asta lampa. 

Paţanghel se ridică şi-şi chemă femeia: 

— Mai adu, fă, nişte gogoşi şi aprinde aici lumina, că nu 
vedem să vorbim. 

Femeia aprinse lampa şi oamenii se întinseră mai bine 
peste pat, mâncând încet din coşniţa plină cu gogoşi şi 
şorici, pe care o adusese nevasta omului. 

— Mă, ăştia, vorbi iar Paţanghel, voi credeţi că am ceva 
cu Miai? Spuneai mai înainte, Matei, că nu e limpede ce 
gândesc eu. Că Miai e prost şi că n-o să facă avere. Vorbim 
mai pe urmă, acuma să vă întreb altceva. Am citit într-o 
carte, acuma de sărbători, ceva care spunea aşa: nu vorbi 
de rău pe cineva care nu e de faţă. Asta e drept şi eu aş 
vrea să vă întreb: îl vorbesc de rău pe Miai? 

— Paţanghele, răspunse Modan, uite ce se întâmplă: eu 
cred că numai dacă spui minciuni însemnează că îl vorbeşti 
de rău. S-ar putea ca tu să nu-ţi dai seama, să tragi spuza 
pe turta ta, dar noi ne dăm seama. 


— Nu, nu, e adevărat! zise Matei al Barbului. Paţanghel 
nu spune minciuni. 

Bătrânul Modan începu să râdă. 

— Ia ascultați voi aicea, zise el. Am citit şi eu o carte. Mi-a 
adus-o nepotu-meu, sanitarul. Bine că mi-am adus aminte, 
să ţi-o dau şi ţie, Paţanghele. Spune aşa: când vreai să ştii 
cum devine o chestiune, gândeşte-te la asta: într-o odaie e 
întuneric. Aprinzi lampa (aşa cum a fost aici adineauri), 
gata, nu mai e întuneric. Ce vrea să spuie ăla? (Vezi, nu e 
prost.) Că cine are dreptatea cu el, unde se duce, dreptatea 
e ca lumina... 

— Eşti mai prost ca mine, Modane, răspunse Paţanghel, şi 
e prost şi ăla unde ai citit că e scris aşa cum spui tu. Cu 
oamenii nu e aşa, vorbi mai departe Paţanghel. Cine poate 
să spună cu fruntea sus că cu ele lumina? Şi să şi fie, că aşa 
nebuni care zic c-o au sunt destui. 

— Uite, Paţanghele, zise Modan, să presupunem că nu 
eşti prost, mai ales că stai cu mine de vorbă. Tu spui că Miai 
aşa şi pe dincolo. Dar eşti hoţ. Spui: n-am dreptate aici, dar 
asta cum vine? Trebuia să te duci şi să-i tai porcul; Miai se 
simţea poate vinovat şi d-aia nu te-a chemat. Dacă te duceai 
tu, el înţelegea că l-ai iertat şi gata. 

— Eşti nebun, răspunse Paţanghel. Crezi că nu m-am 
gândit? De ce nu mi-a răspuns când i-am dat bună 
dimineaţa? 

— Ţi-a răspuns mai târziu, prostule, când te-a chemat la 
masă. 

— M-ai înfundat, vorbi după un timp Paţanghel. la o 
ţigare. Bine, să zicem. La început, n-am avut dreptate. A 
doua oară sunt vinovat. le cred pe tine şi pe voi toţi. Dar eu 
nu cred. Şi am să vă spui acuma de ce. 


VIII 


— Dar mai luaţi ţuică, urmă Paţanghel, vorbind încet şi 
turnând în ceştile oamenilor. Uite, mă, de ce. Scurt. Eu 


înţeleg orice faptă a cuiva, oricum ar fi ea, dar orice faptă, 
cât ar fi ea de bună şi omul la fel de bun, n-o mai înţeleg 
dacă se arată aşa ca la Miai: strâmb! Voi ştiţi că Miainue 
de-aici. E din Tătărăşti. El, în Tătărăşti, n-avea nicio palmă. 
Bine. Asta nu e nimic. Un băiat care munceşte, încet-încet, 
îşi face un rost. Unde? Acolo unde se află, nu aşa? Ca noi 
toţi. Să zicem că Miai a fost niţel mai iute la sânge şi că n- 
avea răbdare să înceapă viaţa de la lingură. Foarte bine. La 
optsprezece ani îşi ia boarfele într-o traistă şi se duce la 
păcură la Moreni, unde munca se plăteşte în bani, nu ca în 
sat. Bine, mă. Du-te, du-te şi fă-ţi! Treaba ta. S-a dus şi s-a 
întors, avea acum parale. El a venit îndărăt de la Moreni, 
primăvara. (Trebuie să fie, de-atunci, câţi ani? Aproape 
douăzeci. El! Are acuma patruzeci de ani; doi ani a stat la 
Moreni.) Vasăzică, primăvara a venit, şi peste câteva luni, la 
târgul Sântă-Măriei Mari, de-acolo, de la Tătărăşti, Miai al 
nostru intră în vorbă cu Aristiţa lui Bâzdoveică, săracu', 
când a auzit, nu mai putea de bucurie. Rămăsese, după cum 
ştiţi, singur cu fata şi toată gospodăria i se ducea la şanţ. 
Ştiţi ce fumuri avea fata, atuncea. Îl mai ajutam eu, că eram 
tânăr şi de... ca vecin, îmi plăcea de el. Adică, mai mult mi- 
era milă (el aştepta mereu să-i vină băiatul din Germania, 
nu credea că e mort; săracu' Bâzdoveică, se împlineau care 
va să zică, din '917, când a căzut Alexandru prizonier, până 
în '925, când s-a măritat Aristiţa cu Miai, opt ani de zile de 
când aştepta). Când a auzit că ginerele are douăzeci de mii 
de lei bani gheaţă, Bâzdoveică, cum v-am mai spus, s-a 
bucurat la bani şi i-a dat fata. 

Nu ştiu cum trăiau ei. Dacă v-aduceţi aminte el, Miai, 
umbla în zdrenţe. Cum v-am spus, nu ştiu ce-au făcut, cum 
trăiau. 

Dar după o vreme, fata - care înainte umbla numai cu 
haine bune pe ea - începu să umble şi ea ca şi el, şi după el 
şi bătrânul Bâzdoveică, adică în jurăbii, rupţi şi cârpiţi. „Ce 
dracu' se întâmplă cu ei?”, mă întrebam ca prostu'; nu-mi 
dădeam seama. 


Într-o zi se întâmplă o dandana. Era într-o dimineaţă. Îl 
văz pe Miai pe pătulul socrului, cu securea în mână, izbea 
de lătrau câinii până în capul satului. 

— Ce faci, Miai? îl întreb. 

— Ce vezi, răspunde (adică el făcea ce vedeam eu). 

— Dacă ai face tu ce văd eu, Miai, n-ar fi rău. 

Nu mi-a răspuns nimic. Miai dărâma pătulul şi grajdul. 
(Asta îl ardea pe el! Pătulul era bun şi grajdul la fel, dar 
casa unde stăteau era aplecată într-o rână şi găurită peste 
tot acoperişul.) În sfârşit, mi-am zis eu, bine că nu râde 
lumea de mine, că nu-l sfătuiesc, poate că nu ştie omul... 
(Dar pe cine să sfătuieşti?) 

Ar fi mers cum ar fi mers până aici. De bine, de rău, a mai 
făcut el ce-a mai făcut, nu ştiu, dar nu i-am auzit niciodată 
certându-se. Asta a ţinut până la întâmplarea pe care o 
cunoaşteţi cu toţii. Într-o bună zi, se află că bătrânul 
Bâzdoveică ştia el ceva, de spunea că fiu-său trăieşte. Aşa s- 
a şi întâmplat. S-a pomenit într-o dimineaţă cu băiatul lui, 
Lisandru; deschide frumos poarta, intră în curte şi bietul 
câine îi sare înainte şi începe să latre de bucurie. A leşinat 
Bâzdoveică, dar i-a trecut şi, ce să vă mai spun, a fost o 
zarvă aicea, atunci!... care vă mai aduceţi aminte, toate 
muierile plângeaul!... 

Trece şi asta. Cât să fi trecut? Vreo săptămână. Nu i-o fi 
plăcut lu' Lisandru cumnatul? Nu ştiu. Am început să-i aud 
cum se ceartă. Ce dracu”! Aşa repede? Mai trece un timp; 
iar îi aud certându-se. Am să vă spun acuma ceva ce-am 
văzut cu ochii mei şi după aia să vedeţi. Ascultaţi. 


IX 


— Intâmplarea asta, mi-aduc aminte, a fost după un an 
de la însurătoare şi după câteva luni de la întoarcerea lui 
Lisandru din Germania. 

Era toamna, după culesul porumbului, într-o duminică de 
dimineaţă. Eu taman mă bărbieream pe prispă. Văz că 


trece pe drum învățătorul Florea, care îl mai ţineţi minte, 
cine ştie pe unde-o fi acuma. Era cu un cârd de oameni 
după el. Trece pe lângă poarta mea, se uită la mine, trece 
mai departe, se opreşte în dreptul lui Bâzdoveică şi bate în 
poartă. Mirat, eu am lăsat bărbieritul şi ascultam. 

— Ei, bună dimineaţa! 

— Bună dimineaţa, răspunde Bâzdoveică şi cu Lisandru 
(Miai se vede că nu era acasă). Ce e mă, cu voi, întreabă 
bătrânul, ce e, dom'le Florea? 

— Amendă, nene, amendă, zice unul dintre oameni (mi se 
pare că era chiar rânjitul ăsta de Ilie Dumitrache). 

— Ce amendă? întreabă Lisandru. 

— Amendă că nu v-aţi dat băieţii la şcoală. 

— Taci, mă, din gură, răspunde Bâzdoveică. Dacă m-ar 
arde o zeamă mai grasă, n-aş zice nimic. Dar unul ca tine... 
Ce e, dom'le Florea? 

— Uite-te ce e, nea Gheorghe, a răspuns învățătorul. Ştiu 
că ai nişte cai mai buni. Vreau să te rog să-mi dai căruţa şi 
caii, să iau nişte materiale de la gară. E pentru şcoală. (Al 
dracului şi ăla, îl găsise mila de şcoală!) 

Ce s-o fi gândit bătrânul? Pentru şcoală! Ce dracu! Era cu 
ochi şi cu sprâncene. Dar l-am auzit că răspunde: 

— Bine, dom'le Florea. 'Ţi-o dau, cum să nu ţi-o dau? Auzi! 
Mai ales că e pentru şcoală! 

Ei, învățătorul a plecat... După o vreme, bătrânu' a scos 
caii şi căruţa şi l-am auzit spunându-i lui fi-său: 

— Vezi, bagă de seamă, adu-i o căruţă şi întoarce-te. Să 
nu încarci prea mult. 

Când să deschidă poarta şi să pornească, hopa Miai. Nu 
ştiu de unde venea. L-am văzut întâi că se opreşte locului, 
pe urmă se apropie de căruţă şi se reazimă de loitră. Parcă 
mârâia: 

— Und” te duci, mă? 

Nu ştiu ce i-a răspuns Lisandru, abia am auzit doar atât: 

— „treaba mea. 

Ălălalt; Miai: 


— Cum, mă, treaba ta?! 

Ăstălalt: 

— Aşa cum ai auzit. 

Miai s-a mişcat din loc, a pus mâna pe ştreangurile cailor 
şi a început să le desfacă din răscruci. Atunci s-a apropiat 
bătrânul Bâzdoveică: 

— Mă, Miai, vezi-ţi de treabă! Lasă-l! Se duce să ia nişte 
materiale pentru şcoală, ne-a rugat învățătorul. 

Miai tăcu un timp. Cine ştie ce era în capul lui! Pe urmă 
iar aud: 

— Şi cât dă de-o căruţă? 

— Cum cât dă? întreabă Bâzdoveică, zăpăcit. 

— Cât plăteşte? zice tare Miai tătărăşteanul. 

— Cum, mă, să plătească? învățătorul? N-auzi că e pentru 
şcoală?! 

Nu ştiu ce-a răspuns Miai, dar l-am auzit înjurând ca un 
zăltat de toţi dumnezeii; că el are să ia caii, să se ducă cu ei 
la râpă şi să le dea una în cap cu toporul. Că ce, el d-aia le 
dă să mănânce? Să lucreze la alţii de pomană? Că dacă azi 
se duce la învăţător, mâine, hop şi notarul, poimâine, hop şi 
primarul, poimâine ailaltă... 

— Miai, nu fi ţâcnit, strigă Bâzdoveică. Ce, tu nu-ţi dai 
seama că te faci de râs? Ascultă lumea la tine!... 

Noroc că s-a întors învățătorul, şi Miai, de ruşine sau cine 
ştie de ce, a tăcut şi nu ştiu unde-a pierit. 

Pe la prânz, Lisandru se întoarce cu căruţa. Intră pe 
poartă. Mă, ce să vă spun: la ţanc, tocmai atunci, hopa şi 
Miai, la fel, ca şi înainte, s-a apropiat de căruţă şi a început 
să se uite lung la cai. Pe urmă la Lisandru. Se tot uita 
întruna până ce ăla n-a mai răbdat: 

— Ce te uiţi, mă, aşa la mine? 

— Mă uit, mă, mă uit, a mormăit Miai. Lasă că vă aranjez 
eu... 

— Ce aranjezi, Miai? a întrebat bătrânul Bâzdoveică din 
pragul casei. 


— Mâine-dimineaţă ascut toporul, a răspuns Miai cu 
fălcile încleştate, iau caii de căpăstru, mă duc cu ei la 
văgăună şi le dau una în cap... decât s-ajungă pe mâna 
voastră, să le beţi pielea (în mintea lui era că învățătorul a 
plătit şi că banii erau la Lisandru în buzunar). 

Am băgat de seamă că bătrânul Bâzdoveică nu înţelegea 
nimic, dar începuse să se înfurie. De la mine, d-aici de pe 
parmalăc, îl vedeam cum îi tremură mâinile. S-a dat jos de 
pe prispă, s-a apropiat de Miai şi i-a cârpit o palmă peste 
urechi, urlând (nu l-am văzut niciodată aşa de înfuriat): 

— Tâmpitule ce eşti, atâta timp cât eşti în casa mea, să nu 
faci pe-al dracului... 

Nici n-a apucat să spună mai mult, a tăcut şi s-a dat 
îndărăt. Miai apucase un retevei de jos şi se năpustise spre 
bătrân. 

— În tata, mă, dai în tata? a urlat şi Lisandru şi i-a sărit în 
spate. 

Miai s-a învârtit şi l-a lovit pe Lisandru drept în moalele 
capului, dar ăla a sprijinit cu mâna, s-a repezit în el şi i-a 
dat un pumn în burtă. L-am văzut cum se clatină ca beat, 
dar am sărit repede parmalăcul şi am fugit spre bătrân, că 
Lisandru nu-l mai vedea. Bătrânul intrase repede în tindă şi 
se întorsese cu un topor în mână. Am pus repede mâna pe 
el şi l-am potolit, cine ştie ce nenorocire s-ar fi întâmplat. 

Ei, d-aici începe socoteala la care mă gândeam adineauri: 
după întâmplarea asta. Să vedem. 


X 


— Matei, Anghelache, Modane, cum credeţi că au mers 
treburile după aia? Certuri, cum n-am mai văzut. Şi 
noaptea! Până la miez de noapte se certau. Ce s-a ales până 
la urmă? 1 s-a făcut ăluia, lui Lisandru, scârbă de viaţa aia 
şi, cum învățase pe-acolo prin Germania să se descurce 
singur, ştiţi bine, peste câteva luni a vândut ceva din ce i-a 


dat bătrânul Bâzdoveică, partea lui, şi a plecat la Bucureşti. 
Vedeţi? 

După asta, Miai parcă s-a mai liniştit. A venit şi după o 
vreme a făcut copii, bătrânul a murit şi s-a trezit Miai în 
câţiva ani stăpân pe târla lui Bâzdoveică. 

Şi acuma, să ne înţelegem. Tu spui, Modane, că trebuia 
eu să fac şi să dreg: adică să mă duc să-i tai porcul, să nu 
ţiu seama. Mă, eu îţi dau dreptate. Aş face asta cu oricare 
om pe care nu l-aş cunoaşte, chit că mi-ar spune cineva că e 
aşa şi pe dincolo, râu, duşmănos şi mai ştiu eu cum. Nu mi- 
ar păsa. Aş face-o cu oricine, cum ţi-am spus, dar cu el, cu 
Miai, pe care î] cunosc şi ştiu ce e în el, ei bine, nu mă duc, 
Modane! Nu pot. Nu mă lasă!... 

— Ei, păi asta el, făcu Modan, ridicând un deget în sus. 
Aia e! Să poţi! 

— I-ascultă, mă, nu mă lua tu pe mine ca ăia care umblau 
pe-aici anii trecuţi cu Oastea Domnului... la spune, tu ai 
face-o? Te-ai duce? 

— Ce-ţi pasă ţie! 

— Îmi pasă, pe dracu'. Nu mai pot de grijă. Nici nu dorm. 
Ia, hai noroc, Matei, că ăsta e cu un picior în groapă şi cu 
unul afară! Noroc, Modane, să trăieşti! Aşa! Şi-aşa cu Miai 
tătărăşteanul, că n-am terminat. Mai am niţel. Ce ştiţi voi? 
Unde îl vedeţi că umblă aşa de doi ani, cu dulama aia 
veche? Păi, voi ştiţi via aia a prostului ăla de Ilie Brutaru? 
Aia din Pământuri, de lângă fântână, de patru pogoane? Ei, 
aflaţi că, înainte de Crăciun, Ilie Brutaru, ca să poată 
petrece cu servitoarea popii, a vândut-o. Cui? Lui Miai 
tătărăşteanul. Dar asta e altceva. Dar să mă duc eu la el şi 
să-i spun; eu care îl cunosc, băgaţi de seamă, de-atâta 
vreme, să mă duc la el şi să-i spun: „Miai, nu fi supărat că n- 
ai vrut să-mi dai merticul şi n-ai vrut să mă chemi să-ţi ajut 
la porc!... Hai, Miai, nu mai fi supărat”... Ei, cum dracu' să 
pot să fac eu aşa ceva? Care e ăla să vie şi să-mi spună că el 
ar putea s-o facă, unul cu mintea întreagă? Tu ai putea s-o 
faci, Ţugurlane!? 


CALUL 
1 


Florea Gheorghe avea de făcut o groază de treburi, dar 
dintre toate voia să termine una, acum, de dimineaţă, 
înainte ca soarele să răsară şi să-l apuce căldura, şi la care 
se gândise încă din ziua trecută. 

E] se sculă în dimineaţa aceea mai devreme. 

După ce înghiţi vreo câteva gloduri de mămăligă cu 
brânză, se duse în grajd şi începu să cotrobăie după nişte 
lanţuri şi curele, apoi le lăsă, luă un căpăstru şi se apropie 
de un cal care dormea nemişcat lângă iesle. Îi vâri capul în 
căpăstru, îl dezlegă şi îl trase încet în mijlocul bătăturii. 

Pe cer încă mai străluceau câteva stele învineţite, din 
puzderia de peste noapte. Era linişte, şi cerul răcoros şi 
curat tremura alb peste dealurile şi salcâmii înalţi de pe 
marginea satului. 

Era un cal înalt, bătrân, cu părul încreţit pe burtă şi ros 
de ham aproape peste toată pielea. Abia mergea şi capul îi 
atârna în jos, bălăngănindu-se greu şi încet ca o ciutură 
mare şi hodorogită. În mijlocul bătăturii se oprise 
încremenit, apoi, când omul îl trase de căpăstru, toată 
osăria trupului porni să se desfacă şi să se mişte, şi din 
toate acestea animalul abia făcu câţiva paşi; fel de fel de 
oscioare şi coarde îi ieşeau pe la încheieturi şi printre 
coaste şi se împreunau una cu alta ciudat, ca să-i întindă 
alene cele patru picioare. 

Florea Gheorghe, alături, începu să râdă, oprindu-se pe 
loc uitându-se la el, cum stă stors în mijlocul curţii, cu 
copitele lăţite ca nişte străchini negre în ţărână, şi cum nu 
mai poate merge. Se apropie mai mult de el şi începu să-l 
mângâie, trăgându-l de smocul de păr din vârful frunţii o 
vreme şi apoi porni cu el de căpăstru spre poarta drumului. 


Pe podişcă, se opriră iar. Calul sforăi deodată şi, tuşind 
scurt, împrăştie un smoc de muci în toate părţile. 

— Răpciugă, făcu omul ştergându-se şi începu iar să 
râdă. Apoi continuă: îi sufli pe mine! Bine, mă! E, hai! 

Încet, încet, o luară prin mijlocul şoselei. Calul călca rar, 
legănându-şi trupul, şi la fiecare pas oasele îi ieşeau 
ascuţite în sus, îmboldindu-i pielea să i-o rupă. 

— Ei, hai, bătrânule, că ţi-ai mâncat tărâţa... Hai, mă, să 
paşti iarbă verde... 

În dreptul unei fântâni, calul se opri pe loc. Omul deodată 
se încruntă. Câtva timp stătu cu fruntea în jos şi de astă 
dată nu se mai uită la el şi nu mai râse. Mâna omului 
strânse biciul domol şi începu să-l învârtească în aer: 

— Die... 

Dar calul nu se urni. 

— Vrei să bei apă!... îngână omul. E!... Hai să-ţi dau 
apă... 

Florea Gheorghe se apropie de fântână, dădu drumul 
căpăstrului şi apucă ciutura în mână. Din două zvâcnituri o 
trimise în fundul puţului, o înecă, apoi o trase la fel şi o 
turnă în jgheab. Mai scoase una. Calul începu să vie cu 
gâtul întins, băgă capul în jgheab şi bău. Se vedea cum i se 
duce apa în ghemotoace mari pe gât şi se auzea cum îi cade 
cu zgomot în burtă. 

În tăcerea dimineţii, cei doi stăteau unul lângă altul, 
liniştiţi şi împăcaţi, şi, după o vreme, calul oftă, zgârci unul 
dintre cele patru picioare şi se pregăti parcă să rămână 
acolo, lângă jgheab. 

Florea Gheorghe îl apucă de căpăstru şi îl trase: 

— Hai, mă, că m-apucă nimiezul şi am o groază de 
treburi... Die!... Ei, fire-ai al dracului!... Asta e, acuma!... Oi 
fi vrând să te iau în spinare!... 


II 


Întunericul pierise de tot când Florea Gheorghe mai 


avea de trecut câteva case până să iasă din sat. El trăgea 
calul de căpăstru, grăbit să ajungă undeva aproape, într-un 
loc unde se tot uita cam îngrijorat. Era o casă la marginea 
satului, învelită cu ţiglă şi, în afară, spre drum, cu 
prelungire de acoperiş, joasă şi făcută din tablă. 

Casa avea obloane mari în perete, închise şi zăvorâte de- 
a lungul şi de-a latul în nişte fiare groase şi neobişnuit de 
lungi. În dreptul ei, Florea Gheorghe se opri şi începu să 
strige: 

— Mă, Ilie! Mă, Chiorule! 

Calul se oprise şi el şi rămăsese răscăcărat, încercând 
zadarnic să se scarpine undeva cu capul. Omul nu-l luă în 
seamă. Se uita nemulţumit peste curtea celui la care striga 
şi de unde nu răspundea nimeni. 

— Mă, Chiorule! Mă, Ilie! strigă el a doua oară. Apoi 
încet, pentru el: „Ce-o fi făcând ţiganul de nu se scoală?!” 

— Cine e? se auzi tot atunci un glas de femeie. 

— Scoală-l pe Ilie, niţel, răspunse Florea Gheorghe. 

— Ce-ai cu el? Nu e acasă. 

— Dar unde e, fă? Aveam treabă cu el. Să-mi dea ceva din 
fierărie, răspunse omul. 

— Nu e acasă, a plecat aseară, să cumpere coptoave... şi 
a încuiat fierăria. 

La auzul celor spuse, omul se încruntă a doua oară şi 
multă vreme rămase nemişcat, gândindu-se la ceva anumit, 
care se pare că îl nemulţumea şi mai ales îl încurca. „Nu-i 
nimic, vorbi el, o să văz eu. Da, da... o să vedem noi când o 
să ajungem acolo...” 

— Aveam nevoie să-mi dea ceva din fierărie, spuse el tare 
femeii. 

— Pe la prânz se întoarce, răspunse glasul din curte. Îl 
găseşti acasă... 

— Nu, răspunse Florea Gheorghe. Aveam nevoie acuma, 
de dimineaţă. Dar n-are nimic... N-are nimic... O să văd 


eul... 

Cam nehotărât, omul porni din faţa casei cu obloane mari 
şi acum se apropia de gârlă şi intră în ea. Mergeau tot 
încet. 

— Coptoave! Mă, ce e şi cu asta! Bărbatu-său e fierar de 
ani de zile şi ea zice coptoave!... Ha... Fi-ţi-ar ale dracu', 
coptoavele! Proasto!... Die!... Hai, tată, hai, mânzule! făcea 
Florea Gheorghe la marginea gârlei, în timp ce calul 
întârzia în apă, zbicind din coadă. 

Satul începuse să se trezească. Se auzea un foşnet care 
abia atingea urechile, şoapte uşoare care zburau prin 
salcâmi şi piereau neînţelese. Afară, în câmp, aerul se albea 
ca o pânză îndepărtată şi lumina adânc întinderea fără 
sfârşit. Cu noaptea în cap, unele căruţe răsăreau pe creasta 
şoselei, coborau tăcute în gârlă, apoi urcau spre câmpie. 
Câteva trecură astfel pe lângă Florea Gheorghe, care acum 


urca şi el. 
III 


Una dintre ele, cu un om singur, aşezat în ea într-o rână, 
peste o cergă, opri în dreptul celor doi. 

— 'Neaţa, Florea, strigă omul, ridicându-se pe marginea 
loitrei. 

— 'Neatţa! 

— Unde drac' te duci, mă, cu talanu-ăla? 

— Mă duc... Dă-m' o ţigare, răspunse Florea Gheorghe. 

— N-am foc, Floreo! Adică am, dar scapăr greu. 

— N-are nimic. Am eu. Mai ai de arat? întrebă Florea 
Gheorghe lăsând din mână căpăstrul animalului. 

— Mai am un petic colea, la Stanţie. Mă, da greu se ară, 
tu-i dumnezeirea mă-sii, făcu celălalt. Scoate, Floreo, auzi 
tu, scoate plugul nişte bolovani cât ţestu', înţelegi? 

— Da, mă, ştiu... Ploaie, Arghire, dacă nu e ploaie!... Ţine 
şi aprinde, zise Florea Gheorghe, întinzându-i celuilalt 
cârpa care scotea un firicel de fum dintr-un colţ. Apoi 


aprinse şi el şi, pufăind, se aplecă şi luă de jos coada 
căpăstrului. 

— E, hai noroc! făcu cel cu căruţa, pornind. 

— Noroc! 

Omul porni şi el cu calul pe acelaşi drum, urcând spre 
câmp. Animalul îl urma, clempănind cu gâtul întins, călcând 
rar şi deşelat. Dar, după o vreme, cei doi părăsiră drumul 
ce se întindea în sus, cotiră pe după o carieră roşie de 
piatră şi ajunseră în capul unei văgăuni largi şi adânci, 
crăpată peste maluri de scurgerea apelor şi plină toată de 
bozi verzi şi îndesaţi, amestecați cu pietroaie şi cu oase 
înălbite de mortăciuni. Zgomotele din afară nu ajungeau 
jos. Se opreau, înghiţite parcă de ceva asemănător unor 
urcioare ce s-ar fi aflat în pereţii pietruiţi ai văgăunii. 

Florea Gheorghe se opri aici. 

Calul se opri şi el şi întinse gâtul alături, bâjbâind şi 
ciugulind cu buzele câteva firicele de iarbă, care crescuseră 
în mijlocul unei baligi. 

— Da, este, este, îngână omul uitându-se de-a lungul 
văgăunii, apoi se întoarse la cal, care încerca mereu să 
apuce firele de iarbă. Lasă, mă! Te găsi păscutul. Haide! 

Îl trase de căpăstru, dar calul nu voia să lase smocul 
verde de iarbă şi îndoia gâtul după el. 

Ei!... M-apucă nimiezul. Die... 

Şi-l smuci. 

Coborâră în văgăună şi, într-un loc, Florea Gheorghe se 
opri. În clipa aceea, peste coama înaltă a salcâmilor care 
abia se zăreau spre sat, razele soarelui ţâşniră pe nesimţite 
şi umplură cu lumina lor roşie întreaga văgăună. 


IV 


Omul parcă se înfioră, speriat. Se uită în jurul lui, se opri 
o clipă, scărpinându-se în cap, apoi dădu drumul 
căpăstrului şi trase de peste cingătoare o frânghie pe care 
o petrecu pe gâtul calului; se dădu câţiva paşi înapoi, ţinând 


mai departe frânghia în mână şi se aplecă jos. El ridică din 
iarba fragedă un picior alb de cal, gros şi întărit de 
uscăciune şi îl încercă, mişcându-l în mână, să-şi dea seama 
cât e de ager. Se alătură de cal şi, când ridică mâna, aerul 
vâjâi. 

O clipă, peste faţa omului se prelinse o cută crâncenă. 
Animalul tresări cu putere - ceva începuse să se mişte în el 
-, se ridică aprig în sus, agitându-şi capul a teroare. 

Ceva asemănător răsări atunci şi în celălalt; se trase 
înapoi, uitându-se la animalul pe care îl trezise fără să-şi 
dea seama şi, prins parcă de o grabă înfricoşată, strânse 
frânghia şi lovi cu un icnet scurt, drept în creştetul 
animalului. Apoi lovi din nou, iar, mereu, trăgând întruna de 
frânghie. Ridicându-se încă o dată în două picioare, calul 
vru să ţâşnească înainte, dar se prăvăli şi se întinse suflând 
greu. 

Când îl văzu jos, întins şi mare şi suflând greu, omul avu 
un şuierat lung şi scălâmbăiat ca şi când ceva s-ar fi spart şi 
ar fi vuit într-însul, ca o tarabă izbită de vânt, ca şi când din 
cap şi din inimă i-ar fi zburat nişte păsări şi ar fi şuierat 
după ele; îşi trase răsuflarea şi-şi şterse fruntea năclăită de 
sudoare rece. 

Învârti osul în mână şi, liniştit în mişcări, începu să-l 
lovească din nou, de astă dată surd, cum ar fi tăiat lemne, 
fără să mai fie atent la ceva. Animalul nu mai sufla. Pe boti 
se spărsese un ochi şi se prelingea jos ca un gălbenuş de 
ou. Izbea peste tot, des, chibzuit şi, încă după ce capul 
calului se scăldă în sânge, înţepenit şi sticlos, Florea 
Gheorghe mai lovi de câteva ori. 

La urmă aruncă osul, se aplecă jos şi începu să caute un 
loc unde să-i poată lua pielea. Încălecase pe el şi trăgea cu 
amândouă mâinile. Câteodată apleca până aproape capul, 
apuca strâns, cu mâinile, aplecându-se pe spate şi trăgând 
până ce i se umflau vinele tâmplelor. Peste deal, pe câmp, 
ciobanii urcau pe urmele oilor, fluierând şi azvârlind 
măciucile după berbeci. 


Omul şi calul se vedeau de sus, încă luptându-se parcă. 
Un glas îl făcu pe Florea Gheorghe să ridice capul, speriat: 

— Ia uite, băăă, răzbătu în văgăună strigătul cuiva, unu” 
beleşte un cal! Cuţu, naaa!... Na, bobica, naaa!... 


LA CÂMP 


Dimineaţa ardea sub răsăritul roşu şi plin al soarelui, 
când două cârduri de oi urcau mărunt spre câmpie pe 
culmea plină de nenumărate poteci a dealului. Doi ciobani 
veneau cu mult în urma lor, departe unul de altul, 
strigându-se pe nume şi azvârlind cu pietroaie de-a lungul 
văgăunelor şi carierelor de piatră de la marginea satului. În 
vârful dealului se petrecu însă ceva ciudat între cele două 
cârduri de oi. O oaie mărginaşă se opri, ridică moţul din 
cârd, behăi şi o luă la goană spre cârdul străin. 
Numaidecât, toate celelalte, din amândouă părţile, făcură la 
fel, şi cârdurile se amestecară, se îmbucară într-un stol de 
capete şi începură să fugă, înghesuindu-se una într-alta. 

— Oiaaa!... Fir-ai a dracului cu ţiţa ta, zbieră unul dintre 
ciobani. 

— Soiaaaa! mânca-te-ar lupii, urlă şi celălalt. 

— Lasă-le, Bâleo, dă-le dracului... 

— Ce să le laşi, mă? răspunse acela. Nu vezi cum s-au 
amestecat? E una dintre ele, una creaţă şi cufurită, care să 
fie ea a dracului, o omor într-o zi. N-am să mă întâlnesc cu 
nimeni, cu oi, că numaidecât o vezi cum saltă capul, behăie 
şi fuge în alt cârd... mi-amestecă toate oile. 

— A cui e? întrebă celălalt râzând. 

— A Ioanei lui Bădel. 

— Acuma lasă-le. Mergem amândoi şi le paştem în 
Frunzări, ce zici? întrebă cel care râdea. 

— Nu zic nimica, răspunse al doilea. Dămâncare ai? 


— Am. Dar coacem şi porumb... poate prindem şi vreo 
prepeliţă. 

— Atunci, hai mai repede să le săturăm cât e răcoare, că 
pe urmă... 

Se apropiară de oi şi începură să le atingă peste cozi cu 
măciucile, luându-le la goană. Oile începură să fugă sărind 
şi tăiară câmpia de-a curmezişul, fără să se oprească. O 
luaseră pe drumul ce intra spre porumburi, şi unul dintre 
băieţi fugi înaintea oilor. Pădurea Frunzări se apropia din 
ce în ce şi cârdul mergea acum încet, fără să se atingă de 
iarba miriştilor ori a măturilor. 

— E departe lotul tău, Stroe? întrebă unul dintre ei. 

— Uite, d-aici, din pădure, încă un plan. 

— Păi, hai să-i dăm drumul mai repede. 

După un timp, intrară pe o mirişte largă, plină de trifoi, 
de mohor înalt şi de tufe. Oile se împânziseră pe toată 
lăţimea locului şi începură să rupă iarba cu lăcomie. Erau 
un şir de boturi zvâcnind, iar Stroe şi Bâlea se aşezară unul 
într-o parte a miriştii şi altul în cealaltă, să nu intre vreo 
oaie în porumb. Stăteau răzimaţi în măciuci. 

— Mă, cum mănâncă! 

— Da, mă! 

— Bâleo, tu câte oi ai? Cât îţi dă omul de oaie? 

— Vreo patruzeci, n-am multe. Nu-mi dau mult, mă. Doi 
poli şi-un ciurel de mălai. Da dă ce? 

— Întreb şi eu!... Stroe, de unde începe, mă, moşia 
Zâmbreasca? 

— Hă... Uite, chiar de la capul locului nostru. Vezi casele 
alea? E stâna lui Bădăuţă, neam de ciobani câinari. 

Bâlea se ridică în măciucă. 

— Sunt nişte oi mai încoace. Mi se pare că e şi o fată cu 
ele. O zâmbreşteancă. 

— Ce vorbeşti, mă? 

— Uită-te şi tu... 

Stroe se sui într-un păr mic şi se uită mai mult, cu mâna 
la ochi. Pe urmă se dădu jos. 


— E o fată, Bâleo. 

— Păi, da, mă! Eu ce-ţi spusei? 

— Hai să-i fluierăm, zise Bâlea iar, după un timp. 

— Las-o, să ne apropiem... poate e cu cineva, să nu dăm 
de dracu! 

Stroe şi Bâlea mergeau încet pe lângă oi şi mai vorbeau. 
Soarele începea să se urce în sus şi umbrele lungi ale 
porumburilor, întinse pe mirişti, începuseră să se tragă, să 
se facă mici. Peste câtva timp, cei doi ajunseră sub coasta 
dealului, unde se terminau locurile lui Stroe şi începea 
moşia zâmbreştenilor. Se vedea din vale un alt cârd de oi, 
păzite pe o mirişte mai largă, de o fată. Băieţii se aşezară 
jos şi începură iar să vorbească. 

— Bă, Stroe, hai să-i fluierăm, e singură, zise Bâlea. 

Bâlea era un măgădău cu o faţă colţuroasă, pătrată, ca 
un cărpător de ţest. Buzele şi nasul, deşi îi erau groase, nu 
ieşeau afară din obraji. Când vorbea, făcea un zgomot ca şi 
când din gură i-ar fi căzut nişte noduri. Stroe era mai 
subţire, întins şi deznodat. 

— Fluieră tu întâi, zise Stroe. 

Bâlea se ridică pe jumătate, în genunchi, băgă două 
degete în gură şi fluieră fata, vorbind o înjurătură lungă de 
dragoste. Când se lăsă jos, Stroe se sculă în picioare şi 
fluieră la început ca un semnal. Apoi începu mai lung, cu 
vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap până ce ochii 
începură să i se umfle. 

— Mă, Bâleo, să nu fie cu cineva. 

— E singură, mă, îţi spun eu! 

După aceea, cei doi ciobani se apucară să adune coceni şi 
baligi uscate, să coacă porumb. Soarele frigea acum în 
mijlocul cerului şi oile se îmbuluciseră cap la cap, suflând 
greu şi rumegând. Stroe şi Bâlea aprinseră focul sub un 
tufan, începură să jupoaie porumbul. Din când în când, câte 
o adiere de vânt făcea să fâşie lipanele verzi ale cocenilor 
de porumb, în timp ce flacăra focului se înălța plină de fum 
în căldura albă a amiezii, întinzându-se în umbre subţiri şi 


tremurătoare peste iarba deasă a miriştii. Cei doi ciobani 
stăteau lungiţi pe tunici şi clefaiau cu cotolanele de porumb 
copt în mâini. Bâlea muşcă o dată dintr-unul gros şi zise cu 
gura plină: 

— Ce-o fi făcând, mă, fata aia? 

Celălalt muşcă de mai multe ori la rând, fără să răspundă 
numaidecât. Stroe se uită la el, muşcă vârtos din porumb, 
pe urmă începu să râdă gros, azvârlind coceanul gol în 
mijlocul focului. Luă alt porumb, începu iar să muşte şi 
Bâlea începu şi el să râdă. Alături, foaia lată şi verde a unui 
fir înalt de porumb tresări deodată şi începu să fâşie 
singură, pâlpâind ca o aripă. Prin aer parcă treceau păsări 
uriaşe şi nevăzute, înotând în lumină. Pământul era greu şi 
tăcut, iar căldura albă a soarelui apăsa. 

— Mergem, mă! zise Bâlea deodată, încet şi hotărât. 

— Hai să mergem. 

Se sculară, încolăcind picioarele pe mirişte şi porniră 
încet, spre capul locului. Aici, intrară în porumb, şi-şi 
încetiniră mersul. Peste drumul care despărţea planurile, se 
deschidea o mirişte mult mai largă decât a lor, unde stătea 
îmbulucit un cârd mic de oi. Lângă porumb, un tufan bătrân 
şi încâlcit lăsa o umbră deasă, neagră. Stroe şi Bâlea se 
opriră. La umbra tufanului dormea fata care păzea oile; era 
desfăcută şi, alături, locul era plin de coceni şi coji de 
dovleac copt. De o creangă îi atârna traista cu mâncare. 

— Doarme, Bâleo, şopti Stroe. 

— Doarme, mă, răspunse Bâlea şi se uitară unul la altul. 
Fata avea un picior tras sub burtă, iar celălalt rămăsese gol 
şi întins. Mâinile îi erau la fel, una sub cap, iar alta de-a 
lungul trupului, răsucită cu palma în sus. 

— Mă, să mergem încet, şopti iarăşi Bâlea. 

Cei doi ciobani ieşiră din porumb, şi se opriră nemişcaţi 
în drumul ce despărţea cele două moşii. Tufanul unde 
dormea fata era la câţiva paşi depărtare, alături de porumb. 
De acolo începea un fel de coastă care se termina departe, 
cu o uşoară înclinătură. Ciobanii călcau uşor pe mirişti, ca 


nişte umbre. La un pas de fată, se opriră. Soarele îi izbea în 
spate şi cefele li se umpluseră de sudoare. Unul duse încet 
mâneca la frunte şi se şterse fără să facă cel mai mic 
zgomot. Bâlea ridică mâna în sus, o mişcă făcând semn, 
apoi făcu un pas până lângă fată şi rămase din nou 
înţepenit. Statură astfel câtva timp şi Stroe, tot atât de încet 
şi fără zgomot, făcu şi el acelaşi pas. Se priviră din nou şi 
mâinile li se mişcară. Vorbeau din ele, scurt, muteşte; 
fruntea lui Bâlea se încreţi şi globurile ochilor i se umflară. 
Celălalt îşi muşcă buzele şi peste ochi îi trecu o licărire ca 
un fluture. Fără să se uite unul la altul, amândoi se lăsară 
încet pe vine. Fata dormea cu pieptul pe o tunică subţire, şi 
prin deschizătura cămăşii i se vedeau sânii mari, arşi de 
soare, ca nişte pietroaie roşii. Deodată se deşteptă şi sări în 
capul oaselor. Ciobanii rămăseseră în acelaşi loc, nemişcaţi, 
încremeniţi, aşezaţi aproape, jos pe pământ. Fata se şterse 
la ochi speriată şi-şi propti mâna în tunică, aplecându-se pe 
spate. 

— Ce faci acilea, mă, neică? vorbi Bâlea, încet şi răguşit. 

Bâlea începu să sufle încet. Nările i se umflară şi dintr- 
odată, pe neaşteptate, îşi înfipse mâna în piciorul fetei, 
rămas dezvelit. Ea tresări, ca şi când abia atunci s-ar fi 
deşteptat din somn şi zvâcni ca un peşte în sus, dar Bâlea, 
mai înainte, se izbi de Stroe, o cuprinse în braţe şi căzu cu 
ea pe tunică. Un timp, rămaseră încleştaţi. Fetei i se 
desfăcuse părul şi i se lipiseră pe picioare bulgări mici de 
pământ; se zvârcoli, se întinse cât era de lungă cu faţa în 
sus şi, vrând să-l arunce jos, îl apucă de umeri. Era greu şi îl 
strânse, înfigându-şi ghearele în rotunzimea mare a gâtului. 
Bâlea simţi unghiile fetei cum i se înfig în carne şi cum îi 
iese sângele în piele, gemu lung şi înfundat, o apucă şi mai 
strâns şi amândoi începură să se zbată. Câteodată Bâlea 
cădea alături, fata se agăța de el, fără să se desprindă şi 
încerca să-l izbească în cap cu pumnii, aprinsă la faţă; când 
o prinse mai bine, flăcăul se aşeză deodată în ea şi fata urlă 
lung şi apoi tăcu. 


După un timp, Bâlea sări în sus, ştergându-se pe gât de 
zgârieturi şi de sânge. Atunci celălalt, Stroe, cu ochii 
bulbucaţi în cap, se lăsă repede jos, dar fata îşi acoperise 
ochii cu mâinile şi nu se mai zbătea. Asta îl înfurie; obrajii i 
se încreţiră şi strigă fără teamă, apucând-o de mâini şi 
încercând s-o facă să se împotrivească: 

— 'Ţipă, hai! Muşcă-mă! De ce nu te zbaţi?... 

Dar fata ţâşni de lângă el, sări în picioare şi o luă la 
goană prin porumb. Stroe se luă după ea numaidecât; fata 
se opri, înfipse mâna în pământul sfărâmicios şi îl izbi în 
ochi, apoi o luă din nou la fugă. Ciobanul întoarse capul cu 
iuţeală, intră în porumb după ea şi pieriră amândoi în 
desimea lui. 

Bâlea vru să-l aştepte în drum, dar văzând că acela nu se 
întoarce, o luă încet la vale spre locurile lor. Ajunse lângă oi 
şi se întinse la umbra tufanului. După un timp, deodată îşi 
auzi numele strigat ca prin urcior şi se ridică în capul 
oaselor. 

— Fire-ai al dracului, Bâleo!... fire-ai al dracului să fii!... 
răsări Stroe la marginea porumbului. 

Bâlea râse, făcând să tremure liniştea zilei. 

— Hai, du-te dracului, răspunse el... Treci încoace să 
desbulugim oile, că e târziu. Ce, ţi-e necaz, mi se pare!... 

— Cine?! Mie? răspunse Stroe liniştit. N-are de ce!... N-a 
fugit mult... N-avea de ce!... 

Soarele coborâse acum din creştetul cerului şi umbrele 
ciobanilor şi ale porumburilor se lungiseră şi se pierdeau pe 
mirişti. Bâlea îşi puse măciuca pe umeri, fluierând, şi când 
porni încet înaintea oilor, o cruce mare se bălăngănea în 
urma lui. 


ÎNAINTE DE MOARTE 
1 


Stancu lui Stăncilă înţelegea că e pe moarte; că stă 
întins pe o velinţă vărgată la umbră şi zace. Dacă ar fi vrut 
să se scoale, s-ar fi înecat în gât şi, ca întotdeauna de vreo 
două luni încoace, ar fi scuipat roşu şi s-ar fi uitat la scuipat 
cum stă alături şi se face ca o minge mică în ţărână. Se 
întâmplase acum un an. 

Se apucase să sape un gropan. Fântâna cu apă bună era 
departe de casa lui şi într-o zi se sculă de dimineaţă, luă 
târnăcopul şi începu să caute un loc prin grădină, să sape 
un gropan, o mică fântână a lui. A săpat toată ziua şi înspre 
seară arunca pământul cu căldarea; nu se mai vedea din el. 

A săpat mai multe zile până a dat de apă. Se făcuse 
seară. A dat de câteva ori cu târnăcopul şi odată l-a scos ud. 
„Ha! Al dracului, că începusem să mă satur”, a zis, a lăsat 
târnăcopul în voie, a întors căldarea cu gura în jos şi s-a 
aşezat pe fundul ei să se odihnească. 

Se gândea că e bine acuma, n-o să se mai ducă tocmai la 
dracu”, în fiecare zi, după atâta apă! Are gropanul lui. Ce-i 
mai trebuie: două crace unde să bage un şurub, o să taie 
salcâmul din spatele casei, că e bun de cumpănă şi să-l 
pună cumpănă; pe urmă o frânghie, o căldare şi gata. 
„Când o văz pe nevasta asta, că vine cu vadra cu apă drept 
pe creştetul capului şi tocmai din vale de la măgură, mă 
găsesc năbădăile! Ia să fac eu o fântână, mai aşa... un 
gropan! Bine că l-am făcut, am dat de apă acuma şi gata, 
mai am niţel şi termin.” 

Stancu lui Stăncilă s-a ridicat din fundul gropanului, de 
pe fundul căldării şi a pus mâna pe târnăcop. Dar a rămas 
cu el aşa, în mână, fără să se mişte. O împunsătură îl 
înghioldise în coastă, parcă l-ar fi înjunghiat cineva. S-a 
mişcat încet, a săltat o mână şi s-a îndoit de mijloc pe spate; 
sudoarea i-a îngheţat la subsuori şi pe frunte. „Cum, 
junghi? Care junghi?” 

Stancu lui Stăncilă a tras târnăcopul, a pus mâna pe 
lopată şi a început să umple căldarea cu noroi. Izvorul se 


amesteca mereu cu bulgării negri de pământ. El lucra acum 
cu picioarele în apă şi-şi ştergea cu mâinile sudoarea ce-i 
umplea sprâncenele. În câteva ore a pus un strat de nisip să 
curețe apa, a rotunjit fântâna şi a terminat. 

Acum stă sub dud, la umbră, cu capul dincolo de căpătâi. 
Apa a fost bună, ca vioreaua! A făcut gropan şi când lucra 
să-i pună cumpănă şi lumânarea, atunci a trecut şi lon allui 
Geacă de la primărie. 

— Ce zici, mă, Geacă, este sau nu este? 

— Mă, Stancule, ce-i al tău, vorba-aia, îl punem deoparte! 

— Al dracului bărăgan! Mă, ca să te las să iei apă, ştii ce 
să faci tu? 

— Ce? 

— "Tot eşti tu bărăgan; urlă cu goarna diseară, să se 
strângă toţi la primărie... ăia proştii, înţelegi? 

— Ei?! 

— Să le trag eu o bătaie... la suite aici să dăm o gaură. 
Am un junghi de ieri, un junghi al dracului. Lasă, nu te mai 
sui, că mi-a trecut. Când să viu la soacră-ta, să mă tragă? 
Azi-noapte n-am dormit neam. M-am perpelit ca pă jărăgai! 
Călduri, nişte sudoare, nişte visuri! Geacă! 

— i-au căzut muşchii, a zis Geacă, lasă că ţi-i ridică 
bătrâna. 

O să-i spun eu că vii diseară. 

— Nu ştiu, spune-i că vin. Da' ce zici de fântână? Vezi ce 
ghizduri i-am pus? Da' o să se înverzească... 

Acum stă sub dud şi fântâna e dincolo de el. 

Stancu lui Stăncilă îşi aduse aminte de gropan şi se uită 
să-l vadă. Sudoarea îi năvăli sub părul de la ceafa şi mâinile 
începură să-i tremure. „Ale dracului ghizduri”, vorbi el 
încet. „Ion al lui Geacă! Toţi au venit să ia apă. Mi-au făcut 
poteci în toată grădina. Şi eu gâfâi. Nu mai am grădină, că 
le-am vândut-o lor, să dau pe doctorii, să-i dau doctorului.” 
Se sprijini în cot şi stătu cu capul atârnat. 

Trecuse mult timp; se dusese la soacra lui Geacă să-l 
tragă de junghi. Băuse un chil de vin fiert cu piper şi nu se 


mai căutase. Pe urmă, după alt timp, începuseră iar 
năduşelile şi tuşea gol. 

„Toţi mi-au mâncat zilele, scrâşni Stancu lui Stăncilă. Şi 
Geacă, şi nevastă-mea, şi chioru ăla de Mitroi, şi ăstălalt de 
dincoace... Niciunul! A! Vreau să ştiu! Acum nu-l mai las! 
Mai pe seară trebuie să vie şi-am să-l întreb: Domnule 
doctor, ce tot doctorii şi nu-ş' ce?! Mai trăiesc sau nu mai 
trăiesc? Ce, mai trăiesc! Nu mai trăiesc, dar vorba... când? 
Când mor, gata! Să-mi spună când, să mă pregătesc, că e 
daravela dracului şi cu asta. Ai murit, mare scofală! Parcă 
se face gaură în cer dacă moare Stancu lui Stăncilă!”... 

Omul stătu un timp nemişcat, apoi capul îi căzu pe 
căpătâi, încet, frunza dudului începu să se mişte fâşâind şi 
umbrele de pe pământ se plimbau alene pe faţa omului. 
Stancu lui Stăncilă ridică deodată capul aprig, ca şi când 
urmele boalei sau chiar boala ce-l trântise la pământ ar fi 
pierit. Oasele mâinilor i se încordară şi vinele gâtului îi 
ieşiră prin piele. Se rostogoli de pe aşternut şi-şi înfipse 
ghearele mâinilor în ţărână, năpădindu-l sudoarea, udându- 
i părul capului într-o baie de grăsime. Se alătură de 
trunchiul dudului, îl luă în braţe sângerându-şi unghiile, şi 
cu dinţii începu să roadă gemând scoarţa zgrunţuroasă şi 
neagră a copacului. 

— Stancule, ai înnebunit, ţipă din curte şi alergând spre 
el nevasta lui. 

Îl ridică de subsuori şi-l întinse pe aşternut. Nu mai 
gemea, închisese ochii, şi femeia îl înveli până la gât, 
ştergându-i faţa rece şi fruntea năclăită de sudoare. 


II 


Umbrele dudului întâi se măriseră. Frunzele se 
îndepărtaseră, jucând, apoi toată coroana ieşise de sub 
rădăcină, crescuse alături de copac şi se pierduse sub 
privirea de jos a soarelui. Stancu lui Stâncilă dormea acum 
în bătaia galbenă a asfinţitului. Se sculă obosit cum nu se 


mai simţise niciodată şi, încercând să se ridice, coardele 
mâinilor îi tremurau şi nu putu; se lăsă iar pe căpătâi. Ochii 
i se mişcau în cap ca şi când globurile lor s-ar fi rupt din 
găurile frunţii. „Nu mai vine”, vorbi el încet. Îi năvăli în 
piept deodată fiorul unei simţiri necunoscute, ca o sfârşeală 
ce-l nimicea până la oase. Un dor viu îi bătu în inimă, o 
dorinţă a unei rugi arzătoare. 

— Nevastă, nevastă, vorbi el iarăşi, nu mai vine doctorul? 

— Ba a venit, dar a plecat. Te-a văzut dormind şi mi-a 
spus să nu te scol, că vine mai pe seară, răspunse nevastă- 
sa. 

Stancu lui Stăncilă se holbă la ea. 

— Atunci, trebuie să vie. 

— Da, trebuie să vie, că a plecat de mult. 

— Ce zici tu, mă fac bine? întrebă el iar, uitându-se la ea. 

Femeia întoarse capul în altă parte. 

— Nu ştiu, Stancule, că ce fel de fire de om ai fost. [i- 
aduci tu aminte, spune drept? Îţi spuneam acu un an: Mă, 
ascultă-mă pe mine, că... proastă oi fi, dar aşa am pomenit 
de la biata mama... Era unu care îngălbenise ca ceara. Nu- 
ş' cine i-o fi spus: a tăiat nouă oi şi s-a dus la munte, la 
stână. Trei zile la rând stătea în câte o piele de oaie şi bea 
lapte nefiert şi când se scula, după aia (că venea şi se usca 
până şi pielea vie cum era), se îmbrăca aşa gol cu o alta şi 
câte o vadră de lapte bea în fiecare zi. Ţi-am spus eu ţie, 
Stancule, era un doctor care nu mai credea în el şi când s-a 
dus să-l vadă şi s-a uitat în pieptul lui a văzut cum îi 
crescuseră alţi bojogi mititei, iar ăia vechi putreziseră la o 
parte. N-ai vrut! M-o ierta Dumnezeu, că n-am fost aia care 
să nu-ţi fi spus. 

Femeia începu să plângă şi se sculă să plece. Omul se 
mişcă şi închise ochii, desfăcându-şi braţele şi dezvelindu-şi- 
le, apoi îi deschise clipind şi-şi văzu nevasta cum se uita 
spre drum. 

— Ce este? întrebă el răguşit. 

— Vine doctorul!... 


Ochii omului începură iar să se mişte în fundul capului. 
Femeia se aşeză jos şi-l înveli. 

— Pleacă d-aici, vorbi el asudat. Du-te şi lasă-mă în pace. 
Du-te, apăsă el, pleacă acuma şi nu mai aştepta. 

Ea se sculă şi ieşi înaintea doctorului, care tocmai 
deschidea poarta grădinii. Venea repede, strângându-şi 
geanta groasă de sub braţ. Când ajunse lângă dud, se uită 
neclintit la bolnav fără să scoată vreo vorbă; ochii rătăceau 
alb în toate părţile. Era cărunt, cu faţa plină. 

— 'Ţi-am spus să pleci; pleacă odată; tu n-auzi? Domnule 
doctor... 

Femeia se urni încet şi plecă. După un timp bolnavul 
îngână, plecându-şi privirile: 

— Domnule doctor... 

— Ce este? 

— Mai stai; stai! Am să te mai întreb. Ştii, te-am mai 
întrebat o dată şi n-ai vrut. Vedeţi dumneavoastră, e greu, 
femeia asta a mea e singură, copii n-am avut, părinţii 
noştri... Am muncit amândoi şi ne-am luat. Că aşa a fost. Mi- 
a plăcut munca, n-am pregetat niciodată; uite fântâna! Cine 
mai are fântână aici? Nimeni! N-aş vrea să se vorbească. 
Cum vă spuneam, să fie aşa cum trebuie, şi numai 
dumneavoastră... că sunt atâtea de făcut la o înmormântare 
şi aş vrea s-o mai sfătuiesc şi eu, că e singură, săraca. 
Vedeţi, eu sunt om mare, îmi dau seama; ce să mai fac?... A! 
Au murit ei oameni!... nu ca mine! Ce, parcă! Dar de ce să 
nu fie aşa? Eu v-am spus dumneavoastră de atâtea ori: 
domnule doctor, ce atâta grijă? Greu vă e? Când? Atunci, să 
spuneţi şi gata, vă sărut mâna ca la un sfânt. La asta m-am 
gândit zile întregi şi mă uitam la muiere cum se zbate şi nu 
ştie încotro s-o apuce. Aşa, doar i-aş spune: „Bagă de 
seamă, că în cutare timp”... şi să fie în regulă. 

— Cum în cutare timp? vorbi doctorul. Adică ce-mi ceri 
dumneata? Că nu vreau să înţeleg bine. 

— Păi, de ce nu vreţi, suflă Stancu lui Stăncilă, e greu? 


Faţa omului se chirci de o răutate neştiută de el. Frunzele 
din vârful dudului se atingeau abia auzit. Doctorul 
îngenunchease alături şi se aşezase turceşte. Omul se 
ştergea, apăsat, de sudoare. Un timp se auzi numai 
trecerea uşoară a aerului prin copaci. 

— De aia te frămânţi tu atâta? Dar e mai rău pentru tine, 
zise doctorul. 

— Ce! Că am să mai trăiesc de două ori atâta? Eu ştiu... 

— Păi, atunci ce mai vrei? 

— Când! Asta vreau, se rugă el blând, aproape lăcrimând, 
că vedeţi... E greu să-mi spuneţi? „Uite, mă, omule, în 
cutare timp, pregăteşte-te”, şi gata! 

— Bine, dar ăsta e un lucru după cum simţi tu, zise 
doctorul tot aşa de încet. 

— Dar după cum simt eu, trebuia de mult să fiu în 
pământ, răspunse Stancu lui Stăncilă. Spuneţi-mi. Asta m- 
ar mângâia. Mi-e milă de ea, săraca. Aşteaptă şi se chinuie 
mai rău ca mine. Barem eu... mă duc... dar ea? 

Doctorul se uită mult timp la el, fără să scoată vreun 
cuvânt, apoi ochii îi rătăciră peste grădină şi de câteva ori o 
lumină vie îi străluci peste chip. Lăsă capul în jos: 

— Să vedem, Stancule, e toamnă, ţi se schimbă sângele... 
Dacă ai fi luat-o de la început... N-ai să poţi trece cu sângele 
schimbat. 

— Ce, n-am să trec toamna? întrebă bolnavul încet şi 
adânc. 

— Aşa se întâmplă totdeauna, murmură doctorul, la fel de 
încet. 

Omul închise ochii, câteva clipe îşi mestecă muşchii feţei, 
apoi, ca şi când din el ar fi căzut o piuliţă, braţele i se 
desfăcură, trupul i se îndoi ca un cerc, ridicându-se de jos, 
de pe aşternut, şi-şi înfipse amândouă mâinile în gâtul 
doctorului. Faţa i se înroşise cu pete vii de foc şi, încordat, 
năvălise asupra lui; îl strângea scrâşnind, încercând să-şi 
înghită spumele şi sângele închegat, ce-i ieşise pe buze. 
Horcăia. 


Doctorul aproape îl trânti la pământ. 

— De unde ştii tu, mă? gâfâi cu turbare Stancu lui 
Stâăncilă. Soarele şi Dumnezeii mă-tii, de unde ştii tu? 
Spune, de unde ştii tu... Arhanghelii şi steau'... De unde?... 
De unde?... 


AMIAZĂ DE VARĂ 


Era o zi încremenită, care făcea parcă din clipă 


aşteptare fără sfârşit. Tăcerea curților expunea parcă satul 
cercetării unui uriaş ochi străin, avid de minţi omeneşti... 
Salcâmii stăteau înalţi cu frunzele adormite. Bătătura zăcea 
albă sub lumina soarelui. Pe drum nu trecea nimeni. 
Gardurile negre dinspre grădină stăteau în picioare, cu 
poarta jumătate deschisă prin care trecuse sau venise 
cineva. Pe după ele se zărea şira de paie în care se vedea 
înfiptă o furcă. Părea o după-amiază întoarsă de demult, din 
adâncurile veşniciei şi oprită în vizită la după-amiaza cea 
reală şi prezentă, care, intimidată, tăcea împreună cu 
zidurile caselor, cu vârfurile înalte ale salcâmilor şi cu 
ţărâna bătăturii, plină de urme de tălpi omeneşti, de labe 
de gâşte şi de copite mici de oi. 

În această tăcere, apăru pe după colţul unei case, din 
spate, o femeie cu paşi şovăielnici. Avea şi în priviri o 
expresie de nedumerire şi spaimă rătăcită, dar liniştită şi 
parcă resemnată la adăpostul neputinței de a înţelege. 
Nedumerirea cobora şi în mişcări: „Ştiu şi eu ce să mai fac, 
încotro să mai merg?!”, parcă spunea. La colţul din faţă al 
casei, se opri câteva clipe, apoi urcă prispa şi se apropie de 
geamul deschis. Se uită înăuntru. Pe pat dormea o femeie. 
Avea părul desfăcut şi braţele şi picioarele în dezordine. O 
expresie de buimăceală se aşternuse pe chipul ei, ca şi când 
apăsarea vieţii interioare care o stăpânea în aceste clipe de 
odihnă adâncă n-avea s-o mai părăsească niciodată. Femeia 


de lângă geam se apucă cu mâinile de cercevele şi şopti cu 
un glas înghesuit de o mare nelinişte: 

— Joiţo! 

Niciun răspuns. După câteva clipe de tăcere, femeia 
repetă chemarea. Brusc, femeia care dormea se trezi, se 
ridică în capul oaselor şi cu gesturi reflexe îşi acoperi 
picioarele şi îşi drese părul. 

Ea primi aproape nealterată neliniştea cu care cealaltă o 
trezise din somn şi răspunse: 

— Ce este, Dido? 

Femeia se dădu jos din pat, ieşi din odaie, apăru pe 
prispă, se apropie şi repetă în şoaptă: 

— Ce e, Dido? 

— Vin” încoace. 

Se dădură jos de pe prispă şi o luară amândouă pe după 
colţul casei. Mergeau puţin aplecate, desculţe, cu fustele 
mari, înfoiate, două rotunzimi parcă ireale, cu mersul lor 
lipsit de grabă, indecis, parcă comandat. Se opriră în 
spatele casei. Vizitatoarea arătă cu jumătate de gest curtea 
vecină care zăcea la fel de tăcută în lumina grea a zilei, cu 
aceleaşi geamuri ale odăii deschise spre prispă şi şopti: 

— Joiţo, nu e nimeni la mine acasă. 

— Ei, murmură cealaltă. 

— Tudor e pe la gară cu băiatu-ăla... 

— Ei! 

— Nu auzi? 

— Ce? 

— Maşina mea coase singură. O auzi? 

Femeia îşi ascuţi urechea şi, ascultând, expresia chipului 
ei se schimbă treptat şi, pe măsură ce clipele treceau, 
această expresie semăna tot mai mult cu aceea pe care 
femeia o avusese mai înainte, în timp ce dormea, şi care, 
trezindu-se, dispăruse. 

— Aud, şopti ea după câtva timp. Dido, o fi cineva 
înăuntru! 

— Nu e nimeni, e odaia goală. 


Rămaseră amândouă tăcute, absorbite, ascultând. Din 
salcâmul de alături zbură o vrabie şi în urma ei, legănându- 
se, o frunză pluti lent spre pământ. Printre scaieţii care 
umpleau locul din spatele casei apăru o cloşcă cu puii 
împrăştiaţi şi rătăciţi, cârâind nervoasă, singuratică şi 
nemulțumită. Văzând cele două femei se opri o clipă cu un 
picior în aer, cârâi iar neliniştită de tăcerea şi nemişcarea 
lor, apoi puse piciorul jos şi trecu mai departe. Deodată, din 
depărtare, parcă din cer, răcni o voce cumplită, aruncând 
torente de înjurături, imprecaţii şi ameninţări: 

— „.„.„Unde paştele mă-ctii eşti, fă? Vino încoace şi deschide 
odaia să bag sacii înăuntru. Fă, surdo, tu n-auzi să ieşi 
încoace şi să mă ajuţi să dau sacii jos din căruţă? Să fie ea a 
dracului de muiere, dacă dă căldura peste ea de nu se culcă 
şi doarme până se scufundă cinci stânjeni în pământ, cu pat 
cu tot... Ho! fir-aţi şi voi ai dracului că acum vă desham şi vă 
dau drumul la apă... 

În primele clipe, cele două femei ascultară aproape 
liniştite această voce, apoi pe chipul celei dintâi apăru o 
nouă expresie de spaimă: 

— Gheorghe al tău! şopti ea, aoleu, du-te! 


PARIEA A DOUA 


ALBASTRA ZARE A MORŢII 


Era adevărat că acest sergent nu încetase să se arate 
vesel de când venise (doar de câteva zile, înainte deci de 
evenimentele de ieri), dar poate că ar fi fost cazul ca tocmai 
evenimentele de ieri să-l fi pus şi pe el niţel pe gânduri: 
ceea ce pentru un civil are un înţeles, pentru un militar are 
altul. De pildă, el, sublocotenentul Roşu, văzuse cu ochii lui, 
când se întorcea de la comandament, un smintit ieşind în 


pragul unei prăvălii cu o sticlă în mână şi răcnind: „Irăiască 
pacea!” Care pace? Una dintre condiţiile puse vechiului 
aliat era ca acesta să depună armele şi să se retragă. Dar 
care militar depune armele fără să ştie că în clipa aceea e 
prizonier? Vor începe, între noi şi nemți, luptele, la care nu 
va lua parte acel civil cu sticla lui de beţiv în mână. Şi acum 
iată-l şi pe sergentul ăsta, militar de astă dată, că nici 
măcar nu-i trece prin minte că nu mai are, poate, nici două 
zile de trăit... 

Dar sergentul, ca şi când ar fi auzit aceste gânduri ale 
ofițerului său, se uită ţintă la el şi veselia i se mai micşoră 
parcă, dar numai pe chip, privirea îi rămase mai departe vie 
şi strălucitoare. Era într-adevăr greu să rămâi multă vreme 
chiar cu totul vesel în apropierea acestui ofiţer. Avea o voce 
neplăcută şi rece, ca şi chipul lui galben-vânăt, care 
spânzura parcă deasupra unui corp înalt ca o prăjină, cu 
cizme interminabile, lungi parcă până dincolo de genunchi. 
Venise la comanda bateriei cu câteva luni în urmă şi tunarii 
avuseseră timp să afle şi ce fel de om fusese el acolo de 
unde venise, să-şi dea seama şi dacă cu ei rămăsese acelaşi. 
Se pare că rămăsese. Era tăcut şi păstra mereu pe chip 
acea paloare mortală, care nu-i trecea, semn al întâmplării 
cumplite al cărei erou fusese. lată ce aflară tunarii despre 
el. 

Îi plăcea să bată şi nu ştia să mai adauge nimic la asta, 
care să facă cu putinţă convieţuirea cu soldaţii. Îi bătea şi 
nu-i ieşea din gură niciun cuvânt care să-l justifice faţă de 
trupă şi faţă de el însuşi, cum ar fi, de pildă, ideea că 
armata e o şcoală a asprimii şi a încercărilor grele, menită 
să facă din tinerii cruzi care îi erau încredinţaţi soldaţi cu 
inima de piatră şi cu voinţa călită, cum spuneau ceilalţi 
ofiţeri. El se făcea doar vânăt la faţă şi izbea până ce 
soldatul scotea sânge pe nas şi pe gură, înspăimântându-i 
sufletul prin lipsa de înţeles a acestei purtări (fiindcă 
băiatul de la ţară e un om rezistent, dar cu o gândire 
formată că toate pe lume au un înţeles şi când el nu-l vede îl 


cuprinde spaima), după care întorcea spatele şi se ducea 
aiurea, nici măcar să-i fi apărut pe chip o expresie de 
mulţumire a cruzimii satisfăcute. Într-o zi, lovi un soldat 
căruia, spre deosebire de ceilalţi, în loc să se sperie la 
sfârşit, faţa i se lumină. Fiindcă totdeauna toţi suportau 
liniştiţi loviturile, dar după ce îl vedeau pe ofiţer că se 
îndepărtează nepăsător abia atunci îi podidea plânsul. 
Acest soldat îşi şterse liniştit gura şi nasul însângerate şi 
avu un surâs bizar. Vru să spună ceva, pesemne să 
destăinuie acea idee care îi copleşise în clipele acelea 
sufletul, dar avu puterea s-o păstreze numai pentru el 
tocmai ca s-o poată pesemne pune în aplicare şi să rămână 
secretul lui. Iată ce se întâmplă. Într-o noapte, când 
plutonul era de gardă, pe la orele trei se auzi din fundul 
curţii batalionului un strigăt îngrozit. Cine e? Stai că trag! 
Apoi foc de somaţie în aer, de două ori, încă o dată strigătul 
şi din nou foc de armă. Câteva minute mai târziu, intră în 
camera de gardă soldatul care surâsese şi anunţă că la 
postul lui a apărut un om care nu s-a supus somaţiei şi nici 
n-a spus cine e şi atunci el l-a împuşcat. Toţi au sărit din pat, 
s-a aprins lampa (batalionul acesta de artilerie îşi avea 
postul de comandă într-un sat) şi au alergat într-acolo: era 
el, ofiţerul care îi bătea, sublocotenentul Roşu, comandantul 
lor. Zăcea aproape mort în iarbă la o distanţă de vreo 
patruzeci de metri de ghereta sentinelei. A urmat o 
anchetă. Dacă acest ofiţer ar fi avut măcar un singur soldat 
de partea lui, s-ar fi descoperit uşor ce se întâmplase. Dar 
nimeni nu spuse ce făcea sublocotenentul Roşu când era 
ofiţer de rond. Soldatul care primea în ciorba lui o anumită 
cantitate de brom lupta greu cu somnul când era sentinelă 
şi sublocotenentul se apropia tiptil mai ales de cei din 
posturile izolate şi singuratice, le lua închizătoarele de la 
armă şi îi lăsa să doarmă mai departe. Peste un timp 
revenea. Sentinela, care între timp se trezea, punea mâna 
pe armă. „Cine e, stai!” Ofiţerul nu stătea. „Stai că trag!” 
„Trage în... mă-tii, răspundea atunci sublocotenentul Roşu 


flegmatic, să vedem dacă ai cu ce.” Şi îngrozit sentinela 
descoperea că n-are închizător la armă. Adormise cu 
adevărat în post sau doar se prefăcuse soldatul care 
surâsese? Fapt e că sublocotenentul îi luase şi lui 
închizătorul şi plecase ca de obicei ca să revină o jumătate 
de oră mai târziu. lată ce se povestea în şoaptă că făcuse 
soldatul după aceea. El aşteptă până îl văzu îndepărtându- 
se de tot pe ofiţer, o luă cu grijă spre corpul de gardă, intră, 
trase un închizător de la altă armă, îl vâri într-a lui şi reveni 
la post. Nu trecu mult şi zări pe întuneric, apropiindu-se, 
silueta înaltă a sublocotenentului Roşu. Îl somă: „Stai că 
trag!” „rage în...”, zise ofiţerul. Soldatul îl ochi cu grijă şi îl 
împuşcă. Ofiţerul se prăbuşi şi sentinela răcni iar: „Stai că 
trag!” Şi trase în aer. Şi iar răcni şi trase din nou, să aibă 
martori că s-au auzit împuşcăturile reglementare de 
somaţie şi abia la urmă a tras în omul pe care nu l-a 
recunoscut şi care n-a vrut să se oprească. Se duse apoi la 
ofiţer şi îi luă închizătorul armei din buzunar (închizătorul 
său!), îl scoase pe celălalt, vâri în puşcă pe cel al armei sale, 
apoi alergă la corpul de gardă şi, înainte de a da alarma, 
reintroduse celălalt închizător în arma de la rastelul 
plutonului de gardă cu care trăsese. Sublocotenentul avu 
noroc, glonţul îi perforase un plămân, şi nu muri. Când fu în 
stare să vorbească, nu dădu un răspuns clar dacă a auzit 
sau nu împuşcăturile de somaţie. Se oprise sau nu se 
oprise? Da, se oprise, dar nu mai ştia dacă nu se oprise 
prea târziu. Declară doar că nu-şi aducea bine aminte cum 
se petrecuseră lucrurile. Ar fi putut totuşi să spună că 
închizătorul armei soldatului era la el în buzunar, dar atunci 
cu ce îl împuşcase soldatul? N-avea nicio dovadă şi îşi 
dăduse poate seama că soldatul ştia şi el acest lucru şi ar fi 
negat cu hotărâre că i s-ar fi luat închizătorul în timp ce 
dormea în post Sau poate descoperise că soldaţii lui îl urau 
atât de tare, în timp ce el îi lovea, încât îi doriseră moartea 
şi ar fi declarat contra lui? După însănătoşire, ceru doar să 
fie transferat. La noua baterie nu mai bătu pe nimeni, dar 


tunarii se fereau de el. Dar nici el nu arăta niciun fel de 
dorinţă să se apropie de ei. Nu părea în adâncul sufletului 
să se fi schimbat, atâta doar, poate, că soldaţii neînţelegând 
de ce îi bătea puteau deveni şi ei cruzi şi vicleni şi să-l 
curețe, cum se şi întâmplase... Aşadar, prudenţă... 

— Spune, zise el, adresându-i-se sergentului, chiar nu 
înţelegi ce s-a întâmplat? Te văd că ai o figură inteligentă, 
nu eşti văcar de meserie... Ce meserie ai în civil? 

— Brutar, dom! sublocotenent. 

— Brutar! Şi cum de n-ai ajuns la brutărie, cum dracu ai 
nimerit la tunuri? 

— Nu uitaţi că sunt şi eu sergent, dom” sublocotenent, 
zise artileristul cu acea expresie ca de petrecere, care 
atrăsese atenţia tuturor de când venise. 

— Vrei să spui că ai preferat tunul în locul vetrei de copt 
pâinea? 

— Cum aţi ghicit? 

Ofiţerul îl scrută îndelung, într-o tăcere adâncă. 

— De unde vii? 

— "Tot de la antiaeriană, de la Ploieşti. Ştiţi, adăugă el, 
apăram rafinăriile de aviația americană... Cât puteam şi noi, 
cât mai avea rost să tragi, că nu dădeam decât foarte greu 
câte unul jos, în schimb ne îngropau ei pe noi sub bombe, 
nu numai rafinăriile. 

Se aşezase turceşte lângă amplasamentul de comandă al 
ofițerului care stătea întins pe burtă la soare şi se uita drept 
înainte spre nord: într-acolo, nu departe, era aeroportul 
militar german. Ce făceau ei acum acolo? Bateria a cărei 
comandă o avea trebuia să supravegheze cerul, să ferească 
aeroportul de atacurile aviaţiei americane. Ce trebuia făcut 
acum, ce misiune mai avea bateria? 

— După câte pot să-mi închipui eu, zise ofiţerul, nu s-a 
renunţat la paza rafinăriilor de la Ploieşti, sau te pomeneşti 
că v-au îngropat pe toţi şi ai rămas numai tu? Te pomeneşti 
că oi fi fost cel mai viteaz, de-ai scăpat... 


— Să ştiţi că eram comandant de tun, afirmă sergentul, 
ca şi când nu s-ar mai fi putut stăpâni de râs. În realitate, se 
citea acum clar pe chipul lui ce era: nu mai putea răbda, 
voia să povestească ceva. Dacă nu ne-am fi rupt de ei, reluă 
el, nu v-aş spune. Vedeţi, îmi dau seama de consecinţa 
evenimentelor. Dom' colonel Caragea mi-a ordonat să nu 
suflu un cuvânt dacă nu vreau să dau de dracu”, adică noi 
toţi, toată bateria, cu el în cap. „Sergent, zice, dacă nu-ţi ţii 
gura, te aşteaptă împuşcarea... Fii atent.” Acum situaţia s-a 
schimbat şi nu mai mi-e frică... 

— Alaltăieri situaţia nu se schimbase, zise ofiţerul. 

— Păi, fiindcă pe toţi ne-a împrăştiat dom” colonel 
Caragea pe la alte unităţi, răspunse sergentul, vrând să 
spună că tocmai ăsta era în primul rând motivul straniei lui 
veselii şi abia în al doilea rând schimbarea situaţiei. Noi 
ştim să luptăm, dom' sublocotenent, adăugă el cu o trufie 
liniştită şi parcă amenințătoare. Să nu vie nimeni să ne 
înveţe... 

— Venise cineva să vă înveţe? zise ofiţerul, simțind că 
această idee explica poate starea de spirit exaltată a acestui 
artilerist. 

— Păi, venise, răspunse sergentul. Venise şi stătea 
crăcănat în spatele nostru, cu pistolul-mitralieră pe piept. 
Venise să ne împugşte el pe noi, dacă, vedeţi dumneavoastră, 
n-am fi stat sub ploaia de bombe şi am fi luat-o la fugă. Cine 
le spusese lor chestia asta, sau dacă pentru chestia asta 
fusese trimis, nimeni nu ştia, da' un oltean din baterie, 
servant la tunul meu, aşa a înţeles, că suntem luaţi drept 
nişte fricoşi, care nu ştim să luptăm, şi l-a apucat o furie 
aşa, calculată, oltenească, de care nu mi-am dat seama 
decât prea târziu... Să vedeţi, eu credeam că glumeşte când 
l-am auzit a doua zi, când s-a înfiinţat iar pistolarul străin în 
spatele nostru, că îmi zice: „Dom' sergent, eu îl omor pe 
neamţu' ăsta!” I-am răspuns şi eu tot în glumă: „Omoară-l, 
dar vezi, el să nu fie acolo! Lasă-l dracului în pace, i-am mai 
spus, omoară-l în gând... Execută şi el un ordin, n-a venit să 


ne jignească pe noi, din proprie iniţiativă...” N-a mai zis 
NiMic, iar mie nici nu mi-a trecut prin cap să fiu atent la el. 
Nici nu-ţi dai seama când treci pe lângă moarte. Şi una e să 
mori la datorie, când te izbeşte un glonţ sau o schijă, şi alta 
e să fii legat de un stâlp şi să te execute plutonul de 
execuţie. Să vedeţi cum am simţit eu deosebirea asta. A 
treia zi pe la ora unsprezece, se anunţă aviația inamică. 
Nici n-au trecut câteva minute şi am şi auzit-o. Începe 
bombardamentul şi noi începem să tragem. Mecanismul 
grupei mergea perfect. N-am doborât niciun bombardier, 
cu toate că erau mari cât nişte case, erau prea sus sau prea 
blindate, dracu' să le ia, când, îl văd ca prin vis pe oltean 
dându-se ca din întâmplare mai aproape de pistolar, dar cu 
mâinile goale, bălăgănindu-le aşa în aer, şi aplecat puţin pe 
burtă... În clipa aceea, servantul care băga proiectilele pe 
ţeavă îi arunca un tub gol la picioare... Olteanul îl prinde. 
Vă puteţi închipui, domnule sublocotenent, nu forţa, fiindcă 
băiatul ăsta nu era prea voinic, ci furia oarbă cu care 
lovise? Ne-am dat seama când a încetat bombardamentul: îi 
împrăştiase creierii prin iarbă. Într-o secundă am văzut în 
minte ce avea să urmeze: venirea nemților, descoperirea 
pistolarului mort, moartea noastră, la toţi... „Vasile, i-am 
spus, ce-ai făcut? Pentru tine nu mai e nicio speranţă!” „De 
ce, dom” sergent, zice. Îl îngropăm repede şi spunem că s-a 
dus. Uite, în direcţia asta!” Şi îl văd că îmi şi arată cu mâna 
încotro, ca şi când asta l-ar fi interesat pe el în clipele 
acelea, ce minciună tâmpită să spună, ca şi când de aici ar fi 
venit pericolul, că n-am fi ştiut să spunem încotro o luase. 
Să vedeţi că a avut dreptate, al dracului oltean. Pe moment 
n-am mai stat la discuţie cu el şi îi întreb pe tunari: „Băieți, 
ce facem, îl acoperim sau îl predăm pe Vasile?” „Îl 
acoperim, dom” sergent”, zic ăştia toţi. „Şi dacă ne împuşcă 
toată bateria?” „Lăsaţi, zic ei, că nu ne împuşcă. Îl 
îngropăm mai încolo şi spunem că după bombardament a 
plecat aşa singur...” „Ei, încotro a plecat?”, întreb eu. „Ei, 
păi încotro? Uite, în direcţia spusă de Vasile! Spre vest!” Şi 


am convenit cu toţi să spunem aşa: încolo, spre vest, într- 
acolo a luat-o. S-a tot dus... „Şi dacă ne prind?”, mai întreb 
eu. „Ce putem să facem, dom' sergent, nu putem să-l lăsăm 
pe Vasile să-l împuşte”, zic ei, ca şi când dacă ne-ar fi prins 
pe toţi nu ne-ar mai fi împuşcat pe niciunul şi prin urmare 
nici pe Vasile. Ce idee copilărească! Nu-şi dădeau seama de 
pericol! Ne-am apucat de treabă. l-am strâns pistolarului 
creierii într-o gamelă, l-am apucat de cap şi de picioare şi l- 
am dus vreo cincizeci de metri mai încolo. l-am săpat o 
groapă cu lopeţile Lineman, dar cu mare grijă, să putem pe 
urmă să punem iarba la loc, l-am îngropat, am şters perfect 
orice urmă şi ne-am întors la baterie. Nu ne-a văzut nimeni, 
civilii n-aveau voie să circule pe-acolo, era linişte după 
bombardament, se vedeau în zare flăcări şi fum, ardeau 
rezervoare de petrol şi case distruse. Se auzeau ţipete de 
femei... „Băieți, zic, direcţia încotro a luat-o pistolarul am 
stabilit-o, dar cam când?” Şi ne înţelegem noi ca unii să zică 
la un sfert de oră după bombardament, alţii aşa, la douăzeci 
de minute. Nu poţi să spui la fix, dar aşa, aproximativ; să fi 
fost la cincisprezece, douăzeci de minute după încetarea 
bombardamentului... La prânz, pistolarul pleca să ia masa 
acolo la ei. Ce să vă spun eu, imediat au şi venit să vadă ce e 
cu el, de ce e absent la ora când ar fi trebuit să fie prezent? 
Aici trebuie să recunoaştem, dom' sublocotenent, că la noi 
nu s-ar fi dat aşa de repede alarma. De ce n-a venit 
pistolarul Păscălie la masă? Ei, de ce n-a venit, lasă că vine 
el. Şi nu se mai gândeşte nimeni, ocupați cum sunt toţi să-şi 
umple burdihanele. Nu vreau să spun prin asta că românul 
e mâncăcios şi neamţul nu, din contră, am putea să spunem 
că e invers, neamţul e mai hulpav şi românul mai potolit. În 
orice caz, staţi să vedeţi. Ştiţi cum au apărut? Doi într-o 
motocicletă cu ataş, în mare viteză au frânat lângă noi şi au 
început să strige: Fin, hein, Cranţ, Cotobranţ... Am dat din 
umeri. Au pierit. Peste o jumătate de oră, suntem chemaţi 
toţi la postul de comandă al batalionului. Furierul zice: „Bă, 
ce-aţi făcut, aţi dat de dracu”, sunt nişte nemți înăuntru...” 


Intru eu: „Să trăiţi, dom' colonel, sunt sergentul Ionescu 
Dumitru din batalionul de artilerie antiaeriană!” Dar el mă 
întrerupe: „Ce s-a întâmplat, sergent, cu oberghefraiterul 
german Hanţ nu ştiu cum? Uite aici, colonelul de la 
comandamentul german cere să vă predăm pe toţi pentru 
cercetări. Ce-aţi făcut?” Ce-am făcut? Ca să spui, e chestie 
de fracțiune de secundă, când vezi în ce aparat ai băgat 
degetul: tu, unul singur, ei toţi o armată. Dacă învingi 
momentul ăla când îţi trece prin cap că e zadarnic să te mai 
ascunzi, îţi merge mintea scânteie. Aproape că îţi vine şi ţie 
să crezi că nu s-a întâmplat nimic şi că pistolarul acela Hanţ 
nu ştiu cum l-a chemat maică-sa acasă şi el s-a dus de 
bunăvoie viu şi nevătămat. Dacă nu eşti tare în secunda 
aceea, te zăpăceşti şi spui tot, chiar dacă din gură taci: ca 
să-ţi smulgă secretul nu mai e pentru ei decât chestie de 
răbdare. Când m-am auzit vorbind, mi-am dat seama că 
chiar dacă mă împuşcă, nu voi spune şi am simţit în acelaşi 
timp că nu mă vor împuşca, fiindcă mă auzeam cu urechile 
mele cum ştiu să mă apăr, şi pe mine, şi pe oamenii mei. „Să 
trăiţi, dom” colonel, i-am răspuns, nu puteam noi să-i facem 
ceva pistolarului, dacă nici el nu ne-a făcut nouă nimic. A 
stat în spatele nostru la postul lui, noi la al nostru, limba n-o 
ştim ca să zicem că ne-am fi luat la ceartă şi niciunul dintre 
noi n-are vreo zgârietură pe el, ca să zici că ne-am fi bătut... 
Cercetaţi şi dumneavoastră!” S-a lăsat o tăcere. Dom” 
colonel a rămas pe gânduri, pe urmă l-a pus pe interpret să 
traducă răspunsul meu. Neamţul s-a posomorât: „Pistolarul, 
a răspuns el crunt, a dispărut fără urmă la postul bateriei 
voastre. N-a mai fost văzut nicăieri, înseamnă că voi l-aţi 
omorât!” „Nu l-am omorât, dom” colonel, am spus eu liniştit. 
De ce să-l fi omorât?” „Asta nu e important, a răspuns 
colonelul german, urmează să declaraţi la cercetări de ce, 
fapt e că l-aţi omorât şi trebuie să fiţi judecaţi toţi, toată 
bateria. Se va stabili atunci cine a fost vinovat!” Să fim 
predaţi. 


O formaţie de trei avioane care se ridică în clipa aceea de 
pe aeroportul german îl întrerupse pe artilerist din povestit. 
E] se uită doar, gata să continue, dar ofiţerul se ridică brusc 
în picioare şi duse binoclul la ochi. Cobori apoi în adăpost şi 
puse mâna pe telefon: 

— Dom' colonel, zise el după ce stabili legătura, am 
onoarea să vă raportez că o formaţie de avioane s-a ridicat 
de pe aeroportul german şi s-a îndreptat în direcţia sud. 

— Ce fel de avioane sunt? întrebă comandantul de la 
celălalt capăt. 

— Avioane de bombardament. 

— Însoţite? 

— Neînsoţite. 

— Bine, raportează imediat dacă se mai ridică o nouă 
formaţie. 

Ofiţerul puse receptorul în furcă şi urcă şi se întinse din 
nou cu burta pe iarbă. Sergentul se uită la el întrebător. Ei, 
ce se întâmplase? Ce mai putea fi? leşiserăm doar din 
războiul german, gata, se terminase cu ei, n-aveau decât să 
lupte singuri mai departe, să se retragă şi să se ducă 
dracului spre ţara lor. 

— Ei, şi cum aţi scăpat? zise ofiţerul întru târziu. 

— Dom” colonel Caragea i-a spus aşa comandantului 
german: „Vom face cercetări şi-i vom pedepsi pe vinovaţi 
conform legilor de război!” Atunci neamţul a spus: „A fost 
ucis un pistolar german, în consecinţă, cercetările şi 
judecata se vor face de un tribunal german.” Atunci şi dom” 
colonel Caragea i-a răspuns: „Nu s-a dovedit că există 
bănuieli îndreptăţite care să-i pună în cauză pe tunarii 
români. Pistolarul putea să fi dispărut din nenumărate alte 
pricini, pe care trebuie să le lămurim. Cine ne spune nouă 
că n-a dezertat, sau că nu s-o fi închis în vreo casă cu vreo 
muiere, eţetera, de ce trebuie neapărat să credem că a fost 
lichidat şi de ce tocmai de tunarii noştri, care n-aveau 
niciun motiv s-o facă?” Şi dom” colonel mi-a făcut semn să 
ies afară. După un timp, i-a chemat şi pe ceilalţi, pe rând... 


Trei zile ne-au cercetat. Încotro a plecat pistolarul? Spre 
vest! Gata, asta era direcţia!... Când? Păi, să fi fost aşa, la 
cincisprezece, douăzeci de minute, după încetarea 
bombardamentului. Douăzeci şi cinci de minute! 
Modificarea asta a adus-o chiar Vasile, de frică să nu dăm 
de bănuit că prea spunem toţi acelaşi lucru. A patra zi mă 
cheamă dom' colonel Caragea numai pe mine. „Mă, zice, 
nici nu ştiţi prin ce pericol aţi trecut. Să sperăm că şi alţii 
mai mari ca noi or să le ţină piept... Acuma, spune-mi mie! 
Ai încredere? Îţi dai seama că, dacă vă predam, n-ar mai fi 
fost vorba de niciun fel de cercetări, vă executau pe loc, şi 
gata?” „Am încredere, dom” colonel, i-am răspuns eu, îmi 
dau seama că ne-aţi salvat vieţile, dar nu ştim ce s-a 
întâmplat cu pistolarul. Cine ştie ce-o fi păţit, la noi nu i s-a 
întâmplat absolut nimic...” „Mă, voi l-aţi omorât, asta e clar. 
Dar sunt curios să ştiu de ce. Ce v-a făcut?” „Nu l-am 
omorât noi, dom” colonel!” „N-ai încredere!” „Am, dom! 
colonel, dar de ce să vă spun ce-a fost când n-a fost?” „Bine, 
zice, du-te la baterie şi ţineţi-vă gura. Am să vă împrăştii pe 
la alte unităţi.” 

— Şi de-aia arătai tu aşa de vesel când ai venit la noi? 
zise sublocotenentul Roşu după ce sergentul tăcu. Crezi că 
o armată e o pădure? Într-o jumătate de oră te găseşte în 
orice unitate te-ai piti. 

Dar sergentul nu fu de aceeaşi părere. 

— Dacă nu ne-a mai căutat pe noi nimeni până acum, am 
scăpat, dom” sublocotenent! 

— Acuma aţi scăpat, zise ofiţerul, dar până ieri nu 
scăpaserăţi. 

Şi se uită la el ca la ceva neînsemnat, care nu mai 
prezenta nicio importanţă; a fost în pericol, a trecut, nu mai 
dai doi bani pe ce-a fost... 

Ofiţerul ridică iar fruntea. În depărtare, în direcţia sud, 
se auzeau zgomote înăbuşite de explozii. Tunarii se răsuciră 
şi ei pe coaste şi se ridicară în capul oaselor. Ce-o fi? Or fi 
venit iar americanii fără veste, cum se mai întâmplase o 


LLA 


dată, şi or fi început iar să bombardeze Bucureştiul? Era 
ora lor, zece, unsprezece dimineaţa... Ofiţerul cobori la 
postul său de comandă. Nu trecu mult şi telefonul ţârâi. Dar 
vocea pe care el o auzi de dincolo era ciudat de liniştită şi 
mai ales confidențială, aproape şoptită: 

— Cine e? Sublocotenentul Roşu? 

— Ordonaţi, domnule colonel. 

— Nu e bine, Roşule, zise colonelul, germanii nu se 
retrag. Formaţia aceea pe care ai văzut-o dimineaţă 
bombardează Capitala: au deschis ostilitățile. Trebuie să-i 
nimicim, sublocotenent, să ne facem datoria, altfel... Ordin: 
trageţi asupra oricărui avion care se ridică de pe aeroportul 
german. Veţi primi muniţie suplimentară. Sunteţi singura 
baterie care poate pune în pericol absolut orice decolare a 
avioanelor inamice, dată fiind apropierea foarte potrivită de 
aeroport a amplasamentului ales şi a poziţiei bine 
camuflate. Dar sunteţi şi cei mai vulnerabili la un atac de 
infanterie, care ar putea veni tot dinspre aeroport ca să vă 
scoată din luptă. Pregătiţi-vă pentru apărare. O să vă 
trimitem întăriri în vederea luptelor pe care veţi fi siliţi să le 
daţi. Aveţi grenade? 

— Nu suficiente, domnule colonel. 

— Vă vom trimite. 

Şi colonelul închise. Sublocotenentul ieşi. 

— Comandanții de tun la mine! strigă el. 

Erau trei sergenţi şi un caporal. Vrură să salute, dar 
palidul ofiţer le făcu un semn de nerăbdare şi le spuse ceea 
ce comandantul său îi spusese lui, trecând însă sub tăcere 
amănuntul că erau atât de vulnerabili cum îi atrăsese 
atenţia colonelul. 

— Ăsta e obiectivul, încheie el, şi nu e cazul să vă mai 
aduc aminte că la nevoie artileristul trebuie să lupte şi cu 
puşca, grenada şi arma albă, dacă nu-i vin întăriri şi bateria 
e atacată de forţe de infanterie. La posturi! Tunurile în 
bătaie! Şi căutaţi să prindeţi avioanele încă deasupra 


solului, pentru ca în cazul în care vreunul scapă după 
primul tir, să avem timp să nu ne scape la cel de-al doilea. 

Comandanții de tun se duseră la piesele lor şi ţevile de 
tun se înclinară rapid în direcţia aeroportului. La postul său 
de comandă, tânărul ofiţer supraveghea şi el obiectivul cu 
binoclul, cu încheietoarea de la pistol desfăcută, să poată 
trage rapid semnalul de deschiderea focului. Se scurseră 
astfel minute întregi. Încordarea însă slăbi, niciun avion nu 
părea să mai aibă de gând să se ridice de pe aeroport. 
Ofiţerul părăsi postul de comandă şi se apropie de tunul 
artileristului cel nou, sergentul Ionescu. 

— Ce zici, sergent? 

— Ce să zic, domnule sublocotenent, aştept să-i văd cum 
se ridică... 

— Nu se mai aude nimic dinspre Bucureşti. 

— Or fi terminat şi ei muniţiile, trebuie să se întoarcă. Ce- 
i facem dacă se întorc pe deasupra noastră? Tragem în ei? 

Ofiţerul avu o secundă de ezitare. Apoi răspunse: 

— Obiectivul nostru sunt avioanele care se ridică de pe 
aeroport, în celelalte trebuie să tragă celelalte baterii de pe 
centura oraşului. Noi nu trebuie să ne demascăm. 

Avea instinct bun sau era mărginit, nu-i plăceau 
complicațiile? El va executa ordinul care i s-a dat, cât mai 
simplu cu putinţă, în avioanele de pe aeroport i s-a dat 
ordin să tragă, în alea o să tragă şi nu în altele. Timpul 
trecea însă şi cerul rămânea liniştit în toate cele patru 
puncte cardinale. Era totuşi de mirare ce se întâmplase cu 
formaţia aceea care nu se mai întorcea. Fusese doborâtă, 
aterizase pe alt aeroport sau ce dracu' păţise? Aveau toţi o 
pâlpâire de curiozitate în priviri şi niciunul nu părea să fie 
îngrijorat de soarta bateriei, afară, poate, de ofiţer. 
Trebuiau să lupte, singuri, cu un aeroport şi din lupta care 
urma să aibă loc, unii sau alţii, bateria sau aeroportul, să fie 
reduşi la tăcere. 

Sergentul Ionescu, care nu o dată fusese sub ploaia de 
bombe la Ploieşti şi scăpase, se gândea la ceva. 


— Dom! sublocotenent, zise el, să fiţi atent, aţi mai fost 
bombardat vreodată? 

— Nu, răspunse ofiţerul sec. 

— Sub bombardament... 

Dar ofiţerul îi întoarse spatele şi nu-i mai acordă nicio 
atenţie, şi atunci sergentul tăcu şi el. Sublocotenentul 
rămase aşa în picioare vreme îndelungată. Capul lui de 
girafă înfipt în aer părea că scrutează orizontul. Apoi se 
întoarse şi începu să se plimbe în limitele pătratului pe care 
îl făceau cele patru tunuri, cu mâinile la spate. 

— Caporal Ana, zise. 

— Ordonatţi. 

Ofiţerul îşi lăsă puţin capul în jos şi îl aşteptă pe gradat să 
se apropie. 

— Caporal Ana, repetă apoi cu aceeaşi voce seacă şi nu 
mai spuse pentru moment nimic, mişcându-se însă din loc. 

Gradatul îl urmă. Se pare că prinsese şi el un firav 
interes pentru unul dintre gradaţii lui, lucru care nu miră 
pe nimeni, şi iată de ce. 

Caporalul Ana era cel mai în vârstă dintre ei, contingent 
38, şi uneori sergenţii îl lăsau pe el să le explice tunarilor 
anumite secrete ale antiaerienei. Nimeni nu înţelegea de ce 
e doar caporal, când putea să fie subofițer, atât de bine ştia 
cum e făcut şi cum funcţionează un tun. Nimeni nu-l văzuse 
râzând vreodată cu hohote, poate chiar nici nu râdea, 
fiindcă în el bucuria de a trăi nu cobora şi nu urca parcă 
deloc, ci se instalase undeva la mijloc, în sufletul lui, ca o 
temperatură care nu mai scădea, dar nici nu mai urca, şi 
unde era inutil să mai râzi sau să te mai întristezi. Nimeni 
nu-l văzuse certând sau înjurând vreun tunar, dar nici 
glumind cu ei, şi se purta ca şi când tunul ar fi fost o 
vieţuitoare supranaturală, în jurul căreia nu te poţi hlizi ca 
un prost sau sta cu cracile în sus şi fuma cu nepăsare. 
Imediat când îi vedea că prea se cred pe undeva pe-acasă, 
pe mirişte, lua poziţia de drepţi, corpul i se apleca înainte, 
chipul i se făcea parcă mai frumos, căpătând în priviri o 


credinţă liniştită şi neclintită că acum se va petrece ceva 
imperios şi necesar şi începea să comande: la tun fuga 
marş, aviaţie inamică, poziţie de tragere, ochiţi, foc! Nicio 
milă pentru scumpele ţigări care trebuiau aruncate sau 
pentru istoria care tocmai se povestea şi îi făcea să se 
prăpădească de râs. [ineau foarte tare la el, aşa cum sunt 
în stare ţăranii să ţină unii la alţii în armată, pe care de 
altfel o consideră a lor, ofiţerii fiindu-le impuşi nu se ştie de 
cine şi de ce. O singură dată, dintr-o simplă întrebare a 
cuiva („sunteţi însurat, dom” caporal?”), le povestise şi el 
ceva care pe unii îi nedumerise (nu credeau faptul 
adevărat, dar nici mincinos nu-l puteau crede pe acest om 
atât de serios), iar altora le strecurase în inimă îndoiala 
dacă şi la el în sat caporalul lor era tot atât de luat în seamă 
şi respectat cum era în armată. Că se însurase la 
nouăsprezece ani cu o muiere şi nu cu o fată şi nu pentru că 
fusese lacom după pământul ei (avea oarecare pământ), dar 
că îi plăcuse de ea şi nici fraţii şi nici părinţii nu-i spuseseră 
nimic... Auzise doar vorbele acestea din partea lor: dacă îţi 
place ţie aşa, ce să mai discutăm, mai ales că n-o să-ţi 
moară copiii de foame, dacă o să-i ai... De ce să nu-i aibă? 
Trăise cu ea aproape un an şi cum era cam şubredă într-o zi 
se îmbolnăvi şi căzu la pat. Înainte de a muri, ea îi spuse: 
„loane, eu nu vreau să mă pedepsesc pe lumea cealaltă, 
vreau să mi se ridice şi mie sufletul spre cer şi să treacă 
prin vămile văzduhului spre rai. Dar ceva mă leagă de tinda 
casei, care e îngropat înăuntru. Cât vezi că m-am dus, pune 
mâna pe sapă, scoate de-acolo ce-o să găseşti şi aruncă 
departe? El aşa a făcut, după ce ea a murit, a luat sapa, a 
săpat şi a dat de-o oală în care era aiazmă amestecată cu 
păr şi cu smoală. Puţea. A aruncat-o în grădină de s-a spart 
de-un salcâm. S-a întors pe urmă în casă, unde slujea popa. 
Când s-a uitat la muiere, întinsă cum era şi cu faţa în sus, a 
văzut că avea nasul mâncat şi era atât de urâtă, că nu se 
mai putea uita la ea. A început să strige: „Ce i-ai făcut, 
părinte, muierii mele?” Şi striga şi la ceilalţi, cuprins de o 


mare furie, să-i spună cine i-a schilodit şi urâţit nevasta la 
care el ţinuse aşa de tare şi era aşa de frumoasă. Şi atunci 
s-a apropiat de el cineva şi i-a spus: „loane, maică, nu i-a 
făcut nimeni nimic, aşa a fost ea totdeauna, urâtă şi cu 
nasul mâncat de porci de când era mică. Dar tu n-ai văzut-o 
şi abia acum când a murit şi te-a dezlegat de farmece îţi dai 
şi tu seama cum e. Întreabă pe toată lumea şi ai să vezi.” 
Degeaba! S-a certat cu ei până spre seară şi chiar şi după 
înmormântare spunea că nu e adevărat, cineva i-a tăiat 
nasul... Pe urmă, şi-a dat şi el seama că aşa era, cum spunea 
lumea. Dar că multă vreme nu-şi crezuse ochilor. „Şi pe 
urmă v-aţi însurat iar, dom” caporal?”, îl întrebase acelaşi. 
„Da, mă, m-am însurat cu o fată care ţinea de mult la mine. 
Ce-a mai plâns atunci când m-a văzut pe cine iau, săraca... 
Dar acum am uitat şi eu, şi ea...” „Şi-aveţi şi copii, dom” 
caporal?” 

Sigur că avea, doi, şi trăiau greu, cu mama lor singură, 
cu bărbatul militar de-atâţia ani de zile. Dar când îi scriau îi 
spuneau că o duc bine şi sunt sănătoşi, iar câteva rânduri 
mai jos afla că ăla micu e cam slab şi a cam zăcut că nu ştie 
ce are şi că ăla mare se duce la şcoală, dar astă-iarnă n-a 
putut, a stat şi el pe-acasă, că n-avea încălţăminte. 

— Caporal Ana, spuse ofiţerul, eşti un om norocos? 

— Am doi copii, domnule sublocotenent, zise caporalul cu 
acea înţelegere fulgerătoare şi adâncă pe care o au adesea 
ţăranii pentru tot ceea ce se referă la soartă. Nu-mi pare 
rău dacă mor. Dar cred că o să scăpăm toţi! 

— Eu nu cred, zise ofiţerul. În orice caz... pregătiţi-vă 
pentru luptă şi faceţi-vă datoria! Fii atent în special la 
sergentul Ionescu, dacă îl vezi că uită de tun şi se bagă cu 
capul la pământ, ca să scape, împuşcă-l, dacă eu nu mai 
sunt în viaţă. Vei lua comanda bateriei, deşi nu eşti cel mai 
mare în grad. 

— Am înţeles, domnule sublocotenent, zise caporalul 
luând poziţie numai pe jumătate reglementară, dar cu o 


expresie gravă şi intimă, uitându-se direct şi total în ochii 
de obicei imobili şi parcă opaci ai acestui ofiţer. 

— La tun! ordonă sublocotenentul. 

Ce i-o fi spus? se întrebau artileriştii cu aceeaşi 
presimţire ca şi a caporalului, că soarta lor se lega în clipele 
acelea de a ofițerului şi că, dacă aveau norocul ca el să se 
poarte bine în luptă şi să dea ordinele cele mai bune, şi 
vieţile lor vor fi mai ferite. 

— Ce v-a spus, dom” caporal? întrebă unul dintre ei, cu 
ochii jucându-i în cap între speranţă şi nelinişte. 

Caporalul se aşeză la postul lui şi nu zise nimic. 

— V-a spus ceva de rău, dom” caporal? repetă artileristul. 
O să fim atacați? 

Ăsta era chiar din Bucureşti şi se uitase posomorât înapoi 
când formaţia aceea care le scăpase începuse să 
bombardeze Capitala. Avea familie în marele oraş şi era 
foarte bogat, judecând după cantitatea de ţigări pe care o 
avea tot timpul asupra lui şi din care dădea la toţi, şi după 
banii care nu-i lipseau din portofel, dar din care de astă 
dată nu dădea un leu nimănui, nici să-şi cumpere o carte 
poştală. „[igările e altceva, zicea el, vă înţeleg perfect, dar 
bani nu dau, că dacă dau unuia trebuie să dau la toţi. Or, 
prin ce eşti tu mai breaz decât ăilalţi?” 

Era contabil de meserie şi scăpase de şcoala de ofiţeri 
datorită faptului că în liceu lipsise de la instrucţia 
premilitară şi cercul teritorial îl pedepsise trimiţându-l să 
facă armata la artilerie, ca simplu soldat. „Datorită relei 
mele voințe cu premilitara am scăpat cu viaţă, povestea el. 
Toţi colegii mei de liceu au ieşit ofiţeri în şase luni şi au fost 
trimişi pe front, pe linia întâia. Au murit, săracii, unul după 
altul, pe la Stalingrad, şi pe la Cotul Donului.” în costumul 
lui de militar nu se deosebea prea mult de ceilalţi tunari, 
dar când îşi scotea din portofel tot felul de fotografii în care 
era văzut ca un tânăr domn lângă o fată de o mare 
frumuseţe, cu părul căzut pe umeri, şi le arăta camarazilor 
lui artilerişti, fiecare vedea sau, mai bine zis, îşi imagina 


deosebirea şi, chiar dacă nu le-ar fi dat ţigări, tot l-ar fi 
privit cu consideraţie fiindcă, deşi bucureştean şi de familie 
bună, se purta ca un bun camarad, înjura ca şi ei (dar cu 
înjurături mai fistichii decât cele ţărăneşti) şi le dădea 
aproape zilnic câte o idee de felul cum trăiesc aceşti oameni 
în marile lor blocuri, de pildă cum apa e în perete, sau cum 
un anumit loc e nu undeva departe în fundul grădinii, 
printre ierburi, ci tot în casă şi anume într-o odaie specială, 
unde te aşezi pe un scaun lustruit... să te miri, dar să ţi se 
facă şi scârbă. 

Fiind de aceeaşi vârstă, îşi povesteau (mai ales cei 
neînsuraţi) istorii cu fete de care duceau dorul, fără 
ascunzişuri sau tăceri secrete şi erau, după cum i se păreau 
bucureşteanului, atât de naivi în dorinţele lor, încât oricărei 
muieri, auzindu-i, ar fi trebuit să i se facă milă şi să-i lase pe 
toţi să se „joace” cu ea. (Ăsta era cuvântul pe care îl 
foloseau ei în locul altuia, care nu se poate pronunţa.) De 
altfel, ei chiar şi visau astfel, cu faţa în sus, murmurând 
nume de fete şi scoțând şi arătând văzduhului de vară 
organele lor procreative enorme, uluindu-l pe bucureştean 
prin simplitatea cu care o făceau. 

Fiind aproape de casă, adesea obținea bilet de voie şi 
pleca seara de la baterie şi dimineaţa la ora şapte să fie 
prezent în faţa tunului. După astfel de permisii, stătea de 
vorbă mai mult cu caporalul Ana, nu-l mai interesau istoriile 
ţărăneşti de dragoste cu exhibiţiile melancolice care urmau, 
dar apoi revenea printre tunari şi se tăvălea pe jos când 
auzea câte una care întrecea în imaginaţie şi în rafinament 
viaţa amoroasă a bucureştenilor. După primul 
bombardament american asupra Capitalei, povesti îngrozit 
ceea ce văzuse: oameni care erau traşi de picior dintre 
dărâmături, cu craveţi la gât sau în pijamale, femei moarte 
cu copii în braţe... Nu impresiona însă pe nimeni, deşi 
privirea lui era turburată de şocul pe care îl suferise şi din 
care nu-şi revenea. În schimb, când povesti în treacăt şi o 
dramă care avusese loc printre colegii lui de la o anumită 


bancă, cu unul care îşi găsise acasă nevasta, moartă în 
braţele altuia, şi cu cei doi copii sufocaţi sub moloz, toată 
bateria îl ascultă într-o tăcere care îl îndemnă să dea 
amănunte, înțelegând că adevăratul suflu al dezastrelor 
războiului abia aşa îl resimţeau camarazii lui tunari, care 
veneau dintr-o lume în care cimitirul era pe-aproape pe 
lângă ogrăzile lor şi nu orice moarte îi impresionează. 
Casierul acela de la bancă, povesti deci el, se angajase în 
noaptea aceea la un joc de cărţi numit poker, pe care numai 
bombardamentul mai putuse să-l întrerupă. „Ştiţi, explică 
el, ăsta e un joc în care poţi să pierzi tot ce ai, bani, casă, 
averi!” Acel casier, povesti el mai departe, tocmai că nu 
pierdea, ci câştiga formidabil şi telefonase acasă nevestei că 
nu vine, să nu-l mai aştepte. Dar, după bombardament, a 
trebuit să plece; cu buzunarele pline de bani, a luat-o prin 
urmare spre casă şi acolo, ce vede? Dărâmături! Şi printre 
dărâmături nevasta goală, înlănţuită cu braţele în jurul 
gâtului unui necunoscut. Copiii, morţi. A luat-o spre Gara de 
Nord, care era pe-aproape, s-a dus în restaurantul gării şi a 
început să bea. Din când în când, chema chelnerul şi-l 
întreba cât mai e până pleacă trenul lui, că el vrea să 
plece... Şi aici se bâlbâia, făcând aşa cu mâna, un gest că se 
duce încolo departe, într-o călătorie lungă şi frumoasă, 
îndepărtată şi de mult sperată, care abia acum a ajuns să 
poată fi împlinită. „Mai e, mai e, spunea chelnerul, fiţi fără 
grijă, vă anunţ eu când se apropie ora.” Între timp, de mult 
acest om era observat de la o masă vecină de un grup de 
cheflii (care pesemne petreceau de bucurie că alţii 
muriseră şi ei scăpaseră) şi la un moment dat, când casierul 
l-a întrebat iar pe chelner ce se-aude cu trenul lui, unul 
dintre aceşti cheflii îi strigă: „Ehe! Trenul dumitale a plecat 
de mult! S-a dus trenul dumitale!” Şi a făcut un semn aşa 
prin aer că nu mai e nimic de făcut. L-a scăpat... Chefliii au 
izbucnit în hohote şi au făcut şi ei semnul cu mâna în aer, 
adică ehe, s-a terminat, s-a dus de mult trenul lui. Aici 
cuvintele nenorocite ale acestor cheflii aveau în clipele 


acelea înţelesul că fiece om are un tren în viaţă şi unii îl 
prind, alţii îl scapă şi că omul acela care bea singur, fără 
nimeni la masă şi având drept unic prieten pe lume un 
chelner căruia îi dăduse în grijă să-l anunţe de apropierea 
orei, se deosebea de ei, care erau împreună, şi îşi 
cunoşteau bine şi trenul, şi ora. Atunci casierul care, după 
cum se ştie, cei din meseria asta sunt înarmaţi de către 
banca la care lucrează, a scos pistolul din buzunar, a 
început să tragă în ei şi i-a omorât pe toţi, doborându-i sub 
masă cu râsetele îngheţate pe buze. 

Caporalul Ana îi ceru bucureşteanului o ţigare şi începu 
să fumeze din ea liniştit şi cu sete: când trăgea, combustia 
de la vârful ţigării creştea şi înainta vizibil consumând dintr- 
odată doi-trei centimetri. 

— Spune, dom” caporal, repetă bucureşteanul. 

— Ce să spun, mă, Şerbănescule (aşa îl chema pe acest 
tunar). Ce să spun, adăugă caporalul în şoaptă. Ordin, măi 
frate, să luptăm până la moarte. 

Bucureşteanul păli, mâna care ţinea ţigarea începu să-i 
tremure. Dar treptat paloarea se adânci parcă pe chipul lui, 
i-l brăzdă şi îi schimbă înfăţişarea: vasăzică aşa, când 
credeai că războiul s-a sfârşit, pentru tine abia începe. Şi, 
gândind astfel, ceva se întorcea parcă înapoi în sufletul lui, 
spre primul an al războiului: da, şi atunci îi fusese frică, dar 
unii muriseră de-atunci, el în schimb mai trăise trei 
primăveri, trei ierni şi trei toamne, acum era sfârşit de 
vară: sfârşitul, poate şi al vieţii lui, din care avusese timp 
din belşug să-şi dea seama cât era de... Poate că ar fi fost 
mai bine să nu fi ştiut cum e această viaţă? Acum ar fi fost 
liniştit şi împăcat cu sine, cum sunt aceşti băieţi care, se 
vede pe chipul lor, pot muri cu fruntea pe iarbă aşa cum ar 
dormi, şi în sufletul cărora dorul după o fată nu e o arsură, 
ci o beţie care nu se deosebeşte prea mult de aceea pe care 
le-o dă vederea cerului, a soarelui, a ploii care răpăie 
adesea peste trupul lor numai în cămaşă. El, bucureşteanul, 


iubeşte o fată şi iubirea lui e numai gelozie, care nu 
încetează să-l roadă decât când e lângă ea. 

Dar iată că acum încetează la ideea morţii şi iată că se 
face linişte şi în el! “lotul e atât de senin, atât de 
transparent! lată zarea, ce albastră el Ea tot aşa ar 
rămâne, dacă tu ai muri! Dar atunci ar fi o albastră zare a 
morţii... Ce bine ar fi dacă n-ar muri! Ar iubi-o pe ea cu 
sentimentul acesta senin de acum, şi ar fi atât de... cine 
ştie? Poate scapă şi atunci viaţa ar fi ceva fără sfârşit, o 
veşnică lumină în care ar înota oameni fericiţi, numai 
oameni fericiţi... 

Deodată se pomeni că o izbitură puternică îl aruncă 
aproape la pământ. Căzu în genunchi, apoi sări, şi se repezi 
spre grămada de proiectile de lângă tun, din care luă unul 
şi îl întinse servantului care îl şi vâri pe ţeava. Nu auzise 
nici comanda ofițerului, însoţită de un foc de pistol, nici 
răcnetul caporalului, ci abia lovitura în stomac a bateriei 
care trăsese şi care îl făcuse să înţeleagă că bătălia 
începuse... 

Pe cer, de pe aeroport, urca cu repeziciune o formaţie de 
trei avioane. Fuseseră luaţi prin surprindere? Cum de 
avuseseră timp să se urce atât de sus în aer? Acum se vor 
duce peste Bucureşti şi acolo el... Gândul i se rupse 
fulgerător, lovit iar în burtă, până în maţe, de bubuitul 
bateriei care trase din nou cu toate tunurile asupra celor 
trei avioane care într-adevăr luaseră o înălţime 
amenințătoare. Se vedeau proiectilele plecând şi pierind 
suple şi rapide ca nişte peşti cenuşii care ţâşneau să se 
înfigă în prada greoaie care urca încet pe cer. Două dintre 
bombardiere pur şi simplu explodară în aer, lovite în plin, 
pulverizându-se într-un brusc incendiu. Al treilea o luă 
razna, dar nu în direcţia sud, spre capitală, ci aiurea. 

Nu există o atracţie între ochitor şi ţinta sa? Nu apare o 
părere de rău, adâncă şi sinceră, în sufletul unui comandant 
de tun când vede că pasărea aceea de metal se 


îndepărtează şi scapă fără putinţa de a mai fi atinsă? Ei, 
cum să i se facă lui un asemenea necaz? 

— Ah, fir-ar să fie, făcu sergentul Ionescu când tăcerea se 
aşternu asupra câmpiei, am ochit toţi patru în două avioane 
şi într-unul n-a ochit nimeni. Acum s-a dus dracului! 

Era adevărat? Nimeni nu zise nimic. lată însă că avionul 
răzleţ se întorcea. 

— Dom” sublocotenent, strigă sergentul Ionescu, ordonaţi 
să trag numai eu, şi o să vedeţi că îl dobor. Economisim 
muniţie. 

— Bine, zise ofiţerul, ocheşte şi trage. 

Acum se vedea clar intenţia avionului: voia să aterizeze. 
Dar pentru asta un aparat de zbor greoi cum e un 
bombardier care abia a decolat are nevoie să-şi ia puţină 
înălţime, dacă nu vrea să cadă jos ca o piatră. Exact în 
timpul acestei manevre, cel care era în civilie brutar şi a 
cărui experienţă la Ploieşti se voia dovedită trase. Avionul 
avu o abia perceptibilă clătinare în curba sa, şi aparent el 
se îndrepta stăpân pe sine spre pământ, dar deodată ţâşni 
din el un firicel de fum care rapid se îngroşă în urmă. Pe cer 
se văzu o paraşută: pilotul sărise. 

Da, e o ispravă să dobori trei bombardiere neînsoţite la 
mică distanţă de terenul de aterizare. Dar pe urmă? Ce-o să 
facă inamicul? Care or fi forţele lui? Telefonul se auzi 
ţârâind la postul de comandă al bateriei. 

— Roşule, e în drum spre dumneata un pluton de 
infanterie cu muniţie, se auzi în receptor vocea colonelului. 
Raportează situaţia... Bravo, zise el apoi după ce ofiţerul 
raportă. Veţi fi probabil atacați imediat de aviaţie. Sunteţi 
bine camuflaţi? 

— Da, domnule colonel. 

— Nu trageţi în avioanele de vânătoare care or să vă 
mitralieze, poate nu vă descoperă şi aveţi şansa să doborâţi 
pe urmă iar bombardierele care se vor ridica. 

— Am înţeles, domnule colonel. 


Numai că presupunerea colonelului nu se adeveri. 
Bateria era prea aproape de aeroport pentru ca nemţii să 
nu încerce lichidarea ei sigură printr-un atac de infanterie, 
în locul unuia mai nesigur cu avioanele. Ideea aceasta i se 
păru logică ofițerului abia după ce văzu prin binoclu la 
marginea dinspre est a aeroportului sărind în porumburile 
vecine şi la distanţă de şapte-opt secunde unul de altul 
pistolari nemți în uniformele lor cenuşii. Începu să-i 
numere: unul, doi, trei, patru... Câţi soldaţi buni de luptă 
poate să aibă un aeroport militar, nepregătit pentru situaţia 
de surpriză care se crease? Un pluton de pază!? Putea avea 
mai mult? Puteau fi scoşi tehnicieni şi piloţi să lupte cu 
arma în mână? Le puteau însă veni întăriri mai repede 
decât să-i vie lui, sublocotenentului. Războiul a fost 
totdeauna un joc al deplasării de forţe. Cine se deplasează 
mai rapid, acela câştigă. Îi va veni, sau nu, la timp plutonul 
acela despre care îi spusese colonelul? 

— Atac de infanterie din direcţie est, strigă 
sublocotenentul. Coborâţi tunurile pentru tragere razantă. 
Distrugeţi câmpul de porumburi din apropiere, în care se 
poate camufla inamicul. Pregătiţi-vă de apărare. 

Tunarii executară manevra, apoi aşteptară ordinul de 
tragere. Dar ofiţerul nu-l dădea. Erau înconjurați de o mare 
de porumburi, în care se camufla bine şi bateria. N-ar fi fost 
după aceea uşor de găsit de aviaţie? Păstră totuşi tunurile 
coborâte şi jumătate îngropate în adăpostul său; începu să 
cerceteze toate locurile din apropiere prin care ar fi putut 
apărea pistolarii nemți. lerenul nu le era acestora favorabil, 
bateria era aşezată pe o uşoară ridicătură, într-un loc bine 
studiat, printre altele de acelaşi fel, aproape de o coamă de 
arbuşti care începea de undeva dinspre satul din spate şi se 
pierdea ocolind toate aceste dâmburi: un simulacru de vale 
a unui râu, în care însă râu nu exista şi poate că nici nu 
existase, încearcă să găseşti bateria pe un astfel de teren 
expus, care totuşi o camufla bine. În schimb, tunarii puteau 
vedea orice mişcare printre brazdele porumbului care, spre 


norocul lor, nu erau perpendiculare pe raza privirii lor, ci 
verticale şi uşor ondulate. 

Artileriştii aveau puşti, un avantaj şi în acelaşi timp un 
dezavantaj, fiindcă la mică distanţă nu mai puteau face faţă 
pistoalelor-mitralieră, în schimb, îi puteau lua pe atacanţi în 
primire de la distanţă mare, lucru la care aceştia n-aveau 
cum să riposteze. Ceea ce şi făcură, îndată ce îi zăriră: 
începură să tragă în ei cu foc liber. 

— Băieți, zise caporalul Ana, ochiţi bine şi fără frică, nu 
trageţi fără rost, că dacă îi lăsăm să se apropie... o să fie 
mai greu. 

El nu spuse că or să fie nimiciţi, asta nu, dar că, de, o să 
fie mai greu. Cu grijă mare poţi dobori când pe unul, când 
pe altul şi le micşorezi numărul. După aceea se pot şi 
apropia, dacă asta le face atâta plăcere... 

Se întinseră pe burtă şi începură să pândească. Nu erau 
prea dese focurile, nici atacanţii nu păreau foarte numeroşi 
- sau cel puţin nu se vedeau - şi unii tunari arătau veseli. La 
urma urmei, parcă spuneau ei, ce e o viaţă, ca să te zbaţi 
tot timpul să n-o pierzi? Chestia mai supărătoare e că, dacă 
aceştia distrug bateria, se duc pe urmă cu avioanele şi cine 
ştie ce fac cu ele, îneacă ţara în sânge. 

Ocheau cu grijă. Un foc de aici, unul de dincolo. Ofiţerul 
se uita din când în când să vadă efectul. Era bun. Din şapte- 
opt-zece focuri, doi-trei pistolari nu se mai sculau. Ce băieţi 
bine instruiți şi ce liniştiţi erau, cum nu le tremurau câtuşi 
de puţin degetele pe trăgaci. Deodată, izbucniră din 
apropiere patru-cinci pistoale-mitralieră, intrând în foc 
succesiv şi pârâind fără întrerupere, făcând să zboare 
gloanţele pe deasupra bateriei ca un val de muşte 
bâzâitoare. Nu loviră pe nimeni, dar sub protecţia lor 
atacanţii îndepărtați începură să facă salturi lungi trăgând 
şi ei din mers şi făcând un zgomot de luptă care paraliză 
pentru câteva clipe întreaga baterie: aceste pârâituri creau 
impresia că poziţia artileriştilor e asaltată din toate părţile 
de un inamic numeros şi că sfârşitul lor se apropia. 


Atacanţii nu se mai ridicară de la pământ şi focul încetă. 
Ce minune! Dacă ar şti fiecare să nu lase să treacă pe lângă 
ei clipa victoriei, dacă şi-ar da seama de apropierea ei! Dar 
poate că pistolarii, deşi văzuseră că erau aproape de ea, nu 
putuseră totuşi să-şi mai continue salturile lor lungi? 
Oricum. E drept că erau foarte aproape, la mai puţin de 
patruzeci de metri, împrăştiaţi în evantai, şi asta nu era 
puţin. Tunarii avură timp să înţeleagă: era ultimul asalt şi 
de aceea se opriseră. Şi o voce a cuiva, a ofițerului sau 
poate a unui simplu artilerist, scoase un țipăt, exprimând 
acest înţeles plin de primejdie: 

— Pregătiţi grenadele. 

Tot atunci se auzi un țipăt şi dinspre atacatori şi 
numaidecât siluetele lor cenuşii făcură bruşte salturi, 
aruncând ceva şi căzând apoi imediat pe burtă. Urmară 
explozii din plin peste poziţia bateriei, şi prin fumul lor 
ofiţerul văzu cum atacatorii alergau în direcţii frânte şi 
fulgerătoare, apropiindu-se şi mai mult de poziţia sa. Vru să 
dea ordin de contraatac cu grenade, dar îl izbi în ochi un 
val de pământ şi pietriş care îl orbi atât de rău, încât 
zadarnic începu apoi să dea din pleoape, că vederea nu i se 
limpezea. În acelaşi timp, zgomotul exploziilor şi pârâitul 
automatelor se îndepărta şi deodată se făcu linişte... 

Dar nu chiar atunci, ci o jumătate de oră mai târziu, 
sergentul lonescu se ridică vesel din adăpost, scutură din 
cap asemeni unui om care a luat apă în urechi şi clătinându- 
se începu să calce alandala, ca un om beat, de colo până 
colo: 

— Care mai trăieşti, mă? 

Nu-i răspunse nimeni. Bateria părea nimicită şi el, 
sergentul Ionescu, singurul supravieţuitor. Dar el ştia că nu 
e aşa, fiindcă văzuse şi strigase, printre exploziile care îi 
copleşeau, acele comenzi care câştigă o luptă. Nimeni nu-i 
spusese, dar simţise că ofiţerul a fost lovit şi că bateria a 
rămas fără comandant. Pe el nu-l speriaseră exploziile, se 
uitase şi văzuse din care parte veneau acei atacanţi care 


ţineau bateria sub tirul pistoalelor, împiedicându-i pe tunari 
să se ridice o secundă pentru a arunca la rândul lor cu 
grenade în cei care îi asaltau. Părăsise poziţia pe brânci, 
căutase un loc potrivit şi îi împuşcase pe pistolari. Erau doi 
şi prin zgomotul exploziilor prima lui împuşcătură nu 
atrăsese atenţia celui de-al doilea, care îşi dăduse seama 
prea târziu că rămăsese singur în picioare în spatele 
copacului care îl ferise până atunci atât de bine. Caporalul 
Ana nu-l văzuse plecând pe sergentul Ionescu, altfel, cine 
ştie dacă, amintindu-şi de ordinul ofițerului, nu ar fi tras 
asupra lui... 

— Bă, care mai trăieşti? spuse sergentul Ionescu iar. Hai, 
ridicaţi-vă, că s-au dus. Care eşti mort şi care eşti viu? 

Mort era ofiţerul şi trei tunari care pieriseră în primele 
clipe, când se ridicaseră să contraatace cu grenade: cei doi 
pistolari din stânga, pitiţi pe după un pom, îi seceraseră 
fulgerător. Unul căzuse pe spate bătând aerul cu braţele şi 
rămăsese cu faţa în sus, cu dinţii rânjiţi, având întipărită pe 
faţă mânia care îl ridicase în picioare şi scârba care îl 
doborâse. „Irăiţi voi în locul meu, părea să spună el acum. 
Parcă n-o să muriţi şi voi mai târziu, bătrâni şi nenorociţi, 
vai de capul vostru!” Al doilea era tăcut şi întunecat, dar nu 
voia să le mai spună nimic celorlalţi. Avea nişte sprâncene 
groase, sub care i se vedeau ochii revulsaţi, semn al morţii 
fără întoarcere. Al treilea fusese lovit în burtă şi mai trăia 
încă, dar curgea foarte rău sângele din el, ca dintr-o 
cişmea. Îşi dădu într-un lung suspin sufletul, chiar când 
puseră mâna pe el şi îl mişcară. Grav rănit era Şerbănescu, 
bucureşteanul. Sergentul Ionescu îl trase afară din adăpost 
şi îl întinse pe iarbă. 

— Ce e, măi, frate, fir-ar al dracului, zise caporalul Ana 
aşezându-se jos lângă el. Unde te-a lovit? 

Bucureşteanul se agita să vorbească, dar se îneca. Şi el 
fusese secerat în acea secundă când aruncase grenada. Dar 
pe loc nu simţise nimic şi văzu cum chiar grenada lui 
opreşte şi dă peste cap un grup de trei pistolari care nu mai 


aveau până la poziţia lui decât vreo cincisprezece metri. 
Aproape toţi păreau năuciţi, parcă nu le venea să creadă că 
trăiau pe acest pământ, când caporalul Ana le strigă: 

— La tunuri, fuga marş, aviaţie inamică. 

Surâseră, vrând parcă să spună că e bună gluma, acuma, 
după ce ai trecut pe lângă moarte, să te mai apuci să faci 
instrucţie. Dar pe urmă văzură că într-adevăr o escadrilă 
întreagă îşi luase zborul de pe aeroportul german şi se 
îndrepta spre direcţia sud, spre Capitală deci. Dar nu, iată 
că aceste avioane se înşurubară vertiginos în văzduh, se 
aplecară într-o parte şi se năpustiră furioase chiar asupra 
lor direct, asupra bateriei. 

— Astea nu sunt bombardiere să tragi în ele, strigă 
sergentul Ionescu. Lăsaţi tunurile aşa cum sunt şi toată 
lumea se adăposteşte. 

Execută ordinul, caporal! Nu se trage în avioane de 
vânătoare care îţi zboară la douăzeci de metri deasupra 
capului. 

Artileriştii pieriră în şanţuri, tocmai la timp: poziţia 
bateriei fusese reperată şi o ploaie de gloanţe se abătu 
asupra lor. Erau din cele mari, speciale pentru avion, 
aproape cât prunele, lunguieţe şi frumoase, o plăcere să-ţi 
intre unul din ele în spinare. Căci cu faţa în jos şi cu 
spinările în sus se ghemuiseră toţi în adăposturi. Atacul 
dură mult, când unul era în aer ca să-şi ia înălţime şi să 
revină, celălalt cobora parcă până la zece metri şi ta, ta, ta, 
ta, împroşca pământul cu gloanţe. Prinşi de groază, unii îşi 
scoaseră lopeţile Lineman şi săpau ca nişte cârtiţe în 
peretele tranşeei, să micşoreze unghiul care îi expunea 
gloanţelor. Oricât de îndărijit şi de lung fu acest atac, totuşi 
nu fu lovit decât un singur tunar, un băiat mai mic decât 
ceilalţi, şi negricios, care nu se ştie cum, reuşise el să intre 
în legătură cu o muiere din satul Otopeni la care îşi 
petrecea adesea câte-o seară, cu învoirea vechiului ofiţer, 
care îl lăsa doar câteva ore. Când venise sublocotenentul 
Roşu, se terminase şi cu dusul la muierea aceea şi bateria îl 


uitase. Ce pâlpâire intensă era în privirea acestui băiat care 
nu făcea impresia că e tăcut, dar care totuşi nu vorbea. 
Acum această pâlpâire se stinsese, deşi expresia chipului 
său de ceară arăta că el nu credea că a murit. 
Bucureşteanul fusese uitat afară, dar caporalul Ana îşi 
adusese aminte de el la timp, şi îl trăsese şi pe el în adăpost. 

— Atenţiune, baterie, strigă caporalul cu acea voce 
imperioasă, pe care artileriştii i-o cunoşteau atât de bine, 
aviaţie inamică, la tunuri, fuga marş! 

Ce era asta? Iarăşi? Da, de pe aeroport se ridicau iar 
avioane, de astă dată de bombardament şi însoţite. 
Caporalul dăduse acest ordin în lipsa sergentului Ionescu 
care dispăruse în postul de comandă al bateriei şi vorbea la 
telefon. 

— Da, domnule colonel, raporta el, avem morţi şi răniţi... 
Da, domnule colonel... Şi un tun cu mecanismele de ochire 
stricate. Nu, domnule colonel, nu ne-a sosit. Am înţeles, 
domnule colonel, rezistăm până la ultimul, ne dăm seama... 

Apoi sări şi se duse la tunul său care era bun, bubuia, 
parcă se zguduia pământul. Ai fi zis că între timp artileriştii 
dormiseră, se odihniseră din gros, luaseră o masă bine 
gătită şi acum, cu mare poftă de luptă şi cu manevre sigure 
şi de mare precizie, trăgeau cu cele trei tunuri mai bine 
decât cu patru. Se pare că aeroportul îi crezuse lichidaţi şi 
dăduse acum drumul la o escadrilă întreagă. 

Numai o parte din avioane reuşiră să scape de tirul 
bateriei. Din nou veniră însă apoi asupra lor avioane de 
vânătoare, care de astă dată lăsară bombe, dar fără o 
precizie prea mare. Doar un tun şi un servant fură scoşi din 
luptă. Apoi se ridicară iarăşi avioane de bombardament, pe 
care însă nu le lăsară să treacă, erau numai trei, doborâră 
două şi pe-al treilea îl întoarseră îndărăt. După aceea se 
scurseră ceasuri întregi şi niciun avion nu mai vru să-şi ia 
zborul de pe aeroportul militar aflat în mâna inamicului. 

Cine poate să ştie care e ora şi locul decisiv într-o luptă? 
Fiecare soldat crede că acolo unde e el, acolo e toiul luptei. 


Dar cu precizie n-o ştie niciunul, şi nici tunarii de lângă 
Otopeni nu ştiură chiar în mod sigur ce rol jucase bateria 
lor în apărarea nu numai a Capitalei, ci şi a altor puncte 
esenţiale ale situaţiei militare din acele zile. 

Contingente mai vechi, cei care supravieţuiră fură, odată 
cu scoaterea nemților din ţară, lăsaţi la vatră, deşi războiul 
continua. Al lor se terminase. Bucureşteanul muri în spital 
chiar a doua zi, iar caporalul Ana, ajuns în satul lui, începu 
să muncească să-şi ţină nevasta şi copiii. Istorisirile lui de 
război erau ascultate de ceilalţi ţărani fără îndoieli, dar 
alături de ele le apărea totdeauna în minte şi istoria cu 
prima lui nevastă când, după ce ea pusese mâinile pe piept, 
el se certase cu lumea că i-a tăiat cineva nasul. Asta câţiva 
ani, fiindcă după aceea ceea ce începu să se întâmple în 
satul lor şterse totul, amintiri de război, bune sau rele, 
porecle sau întâmplări ciudate... Se pomenea mereu de o 
luptă (iar o luptă!), care cică ar fi început între ei acolo în 
sat şi căreia li se spunea că e de clasă... Dar de care clasă 
nu înţelese nimeni multă vreme, iar când înţeleseră... 

Sublocotenentul Roşu nu fu plâns de nimeni, pentru că n- 
avea de cine. Dar orfelinatul care îl crescuse primi din 
partea unităţii militare din care făcuse parte o decorație 
însoţită de o adresă în care se spunea că fostul lor copil 
murise eroic la datorie. 

S-ar fi putut crede că, mulţi ani mai târziu, sergentul 
Ionescu Dumitru, redevenit brutar, avea să povestească, la 
un pahar de vin, isprăvile lui de artilerist la antiaeriană, 
începând cu cele de la Ploieşti şi sfârşind cu cele de la 
Otopeni. El observă, însă, că nu era crezut şi de aceea 
începu să povestească lucruri pe care nu le văzuse cu ochii 
lui şi nu le trăise direct, ci le auzise şi el povestite de alţii. 

Că de pildă piloţii americani doborâţi de antiaeriană, 
când vedeau că se apropie de ei nemţii, îşi scoteau 
pistoalele şi se cam împuşcau... „Reonţi? Reonţi? Reonţi? a, 
pretindea fostul artilerist că făceau acei băieţi care aveau 
nenorocul să cadă din fortărețele lor zburătoare pe 


pământul României, ceea ce în traducerea liberă a 
brutarului însemna: „Nemţii? Nemţi?” Nu, români, cică 
strigau ai noştri cu grabă, alergând spre ei, şi, auzind 
acestea, piloţii americani îşi luau pistoalele de la tâmplă şi 
se cam predau... 


SOLDATUL CEL MITITEL 


Vintilă Gheorghe era soldatul cel mai mic, nu numai din 
grupa sau din plutonul lui, ci şi din întreaga companie. Era 
atât de mic, încât abia reuşise, la recrutare, să nu fie 
reformat. De fapt, la început îl şi reformaseră, după ce mai 
întâi fusese amânat de două ori în doi ani, şi dacă în satul lui 
acest lucru n-ar fi fost socotit drept o dovadă definitivă de 
infirmitate, Vintilă Gheorghe ar fi putut să ia imediat trenul 
de la centrul de recrutare şi să plece în aceeaşi zi acasă. În 
aceeaşi zi, însă, tot satul ar fi ştiut că nu e bun de armată şi 
în primul rând fetele. Era originar de prin Banat. Aşa se 
face că, dându-se jos de pe cântarul medical şi scăpând din 
mâinile brutale ale medicului militar-şef din gura căruia 
recrutul auzise un fel de mormăitură care nu putea să 
însemne decât reformat (maiorul acela spusese reforme, 
dar tot aia era), Vintilă Gheorghe nu ieşise din sală, ci se 
retrăsese mai încolo, tăcut şi trist, întârziind cât putuse de 
mult timpul îmbrăcatului. Cu ochiul lui pânditor de 
bănăţean liniştit, observase însă că nimeni nu mai era atent 
la el şi îi trecuse prin cap că nici măcar nu-l înscrisese 
cineva pe hârtiile acelea şi că poate chiar reformarea lui, 
hotărâtă printr-o mormăitură absentă a acelui maior, era o 
simplă întâmplare. Şi atunci se amestecase cu ceilalţi care 
veneau la rând, se dezbrăcase şi se prezentase iar în faţa 
comisiei. Maiorul-medic îl apucase de umeri, mormăise iar 
ca un urs, îl răsucise cu spatele şi deodată se oprise din 
mişcări ca trăsnit, iar din gura lui căzuseră asupra 
recrutului groaznice înjurături şi răcnete, de parcă i s-ar fi 


turnat acestui medic în cap o oală cu apă fiartă. Cum adică, 
şi aici fuseseră enumerate câteva sărbători religioase şi 
grade de rudenie ale recrutului şi, asociind cu semn de 
întrebare modalitatea cu care fusese adus el pe lume de 
către maică-sa, fusese întrebat cum... îndrăzneşte el să vie 
acolo şi să-l păcălească el pe un medic, un maior, o comisie 
întreagă? Cu cine... crede el că are de-a face? Şi, urmase 
iar o enumerare, în timp ce Vintilă Gheorghe simţise pentru 
întâia oară cât de tare poate fi o talpă de cizmă bine 
lustruită în dosul gol al unui om. Se dusese iar spre hainele 
lui şi începuse să se îmbrace, fără să fie însă convins că va 
trebui să plece acasă. Nu putea să plece acasă, ştia că după 
două amânări a treia oară vine reformarea, şi el nu 
înţelegea de ce să i se întâmple tocmai lui să fie reformat. 
Că doar nu era atacat! Se retrăsese mai într-un colţ, dar tot 
acolo, în sală, scosese din flanelă pachetul de tutun de regie 
şi îşi răsucise netulburat o ţigare. În acest timp maiorul 
acela continua să smucească şi să examineze alte trupuri, 
amintindu-şi însă din când în când de întâmplare şi scoțând 
atunci înjurături de uimire aproape admirative, cum era cât 
pe-aci să-l examineze din nou pe dopul acela fără să-l 
recunoască... 

— Uitaţi-l că s-a aşezat acolo jos, în colţ, dom'le maior, 
zise la un moment dat un alt medic din comisie. Stă acolo şi 
fumează, nu vrea să plece. 

Maiorul se opri iar din examinat, tot aşa, ca trăsnit, se 
uită în direcţia unde se aşezase bănăţeanul şi, stupefiat, 
ordonă: 

— Ia vino încoace, mă! 

Viitorul soldat se apropie fără grabă, cu ţigarea în mână. 

— Leapădă ţigarea, zise un sanitar de alături. 

— Urcă-te pe cântar, ordonă medicul-maior. 

Vintilă Gheorghe se urcă. Toată comisia urmări în clipa 
aceea acul indicator. 

— Mai dezbracă-te o dată, zise medicul şi, în timp ce 
recrutul se dezbrăca, maiorul zise în franţuzeşte către un 


alt militar, un colonel care asistase tăcut la toată scena: 

— Il pese beaucoup plus par rapport ă son hauteur.i1+ 

— Il est traput2+, zise colonelul. Admis! hotări el. 

— Eşti zbanghiu, mă, Vintilă, vrei să faci armată? zise 
atunci maiorul-medic cu alt glas, deodată protector şi 
prietenesc. 

— Da, dom' maior, vreau, exclamă atunci şi Vintilă cu 
sufletul la gât, înțelegând că trecuse examenul şi că va fi şi 
el soldat. 

— Vreai tu, dar o să încasezi la lopeţi, mă, Vintilă, de-o să 
fie vai de zilele tale, mai spuse medicul. 

Recrutul nu auzise bine şi nici nu mai fusese atent la ceea 
ce se mai petrecuse. Abia mai târziu înţelesese el ce era cu 
aceste lopeţi. Fiind atât de mic de statură, fusese, 
bineînţeles, pus la coada grupei; ar fi fost nepotrivit, 
împotriva regulei, să strice rândul punându-l la mijloc sau 
chiar penultimul. Şi la instrucţie, când comandantul de 
grupă făcea stânga-împrejur şi ordona: „În spatele meu, 
adunarea”, coada trebuia să alerge şi să se alinieze, în timp 
ce cei înalţi din faţa comandantului nu făceau decât să se 
mute în spatele lui. Exerciţiul acesta era unul dintre cele 
mai rele pentru coada grupei, dată fiind rapiditatea cu care 
sergentul comandant îşi schimba poziţia. „În spatele meu, 
adunarea”... Şi abia se înşira grupa în spatele lui că, 
fulgerător, el făcea iar stânga-împrejur şi ordona: „În 
spatele meu, adunarea”. Şi iarăşi, când grupa adunată ca 
un fir în spate, la distanţa braţului unii de alţii şi 
comandantul se răsucea cu faţa spre ei şi credeai că în 
sfârşit acum el va ordona alt exerciţiu, i se auzea comanda 
reînnoită, ca şi când abia atunci ar fi pronunţat-o pentru 
întâia oară: „Grupă, în spatele meu, adunarea”. Era o 
glumă pentru primii trei din capul coloanei. Cei din urmă 
însă, după şapte sau opt comenzi de acest fel, începeau să 
gâfâie, sudoarea le îmbrobona frunţile sub capele, privirea 
începea să le sticlească de un soi de mânie fără adresă, în 
timp ce o expresie de buimăceală şi nedumerire se aşternea 


pe chipurile lor. Ce era asta? Pentru ce tocmai ei, cei mai 
mici, cei de la coadă, să fie chinuiţi în felul ăsta, iar cei mai 
puternici, cei din faţă, să fie cruţaţi? Pentru că exerciţiul nu 
se oprea, continua la nesfârşit şi nimic nu promitea că avea 
să înceteze curând. Implacabil, comandantul de grupă 
făcea stânga-împrejur, ridica mâna în sus şi ordona de 
fiecare dată în acelaşi fel: „Grupă, în spatele meu, 
adunarea!” Sau doar atât: „În spatele meu, adunarea!” Sau 
alteori imperativ, cu o voce ruptă: „În spatele meu, adu-na- 
rea!” Fără pauză şi fără alte explicaţii, până ce jumătate din 
coada grupei începea să dea semne de istovire. Atunci, fără 
să întrerupă exerciţiul, sergentul îi ordona caporalului să 
scoată lopata Lineman şi să treacă la coadă. Şi abia acum 
începea adevăratul exerciţiu cunoscut de contingentele 
vechi sub numele de „acţiunea lopeţii Lineman”, adică 
plasarea ajutorului de comandant de grupă la coadă şi 
supravegherea cu această lopată în mână a celor care nu 
executau comanda de aliniere în ritmul şi în timpul ordonat. 
Cei din faţă o auzeau destul de des, dar n-o simțeau 
niciodată la acest exerciţiu, în schimb Vintilă Gheorghe nu 
era zi să nu ia cunoştinţă cu ea acolo unde la recrutare 
maiorul îl făcuse să simtă cizma. Fusese o glumă cizma 
aceea, faţă de lopeţile zilnice pe care le îndura. Pe chipul 
lui, însă, nu se putea citi buimăceala şi indignarea care se 
putea citi pe al celorlalţi. Numai deasupra sprâncenelor lui 
negre şi groase şi pe obrazul lui închis la culoare apăreau 
broboane mari cât boabele de porumb. Până ce, într-o zi, 
observând exerciţiul, sublocotenentul se apropie de grupă 
şi ordonă încetarea. El îl chemă la el pe soldatul Vintilă, îi 
inspectă de sus până jos ţinuta, îi inspectă arma şi apoi se 
adresă caporalului: 

— De ce loveşti soldatul, caporal? 

— Să trăiţi, domnule sublocotenent, pentru că se aliniază 
prea încet, nu vrea să fugă, răspunse caporalul sigur de el, 
pocnindu-şi călcâiele. 


Nu se obişnuia ca ofiţerul să tulbure tradiţiile pe care 
contingentele şi le transmiteau unele altora. Caporalul 
arăta liniştit, ba chiar avea un aer complice, fiindcă nu o 
dată, sub falsa protecţie a unui grad superior, se ascundea 
adesea o cruzime şi mai mare. Sublocotenentul era însă 
tânăr şi comportarea lui nu era încă atinsă de rutină. De 
aceea pusese întrebarea. O simplă întrebare, după care 
pornise apoi tăcut spre alte grupe, păstrându-şi însă 
înfăţişarea lui de militar, care încearcă şi reuşeşte să-şi 
stăpânească sentimente prea personale, lăsând instrucţia 
pe seama gradaţilor, care ştiu ei ce fac. Totuşi, din clipa 
aceea, caporalul nu-l mai lovi pe soldatul Vintilă şi curând 
acesta atrase simpatia plutonului. Gradaţii începură să-l 
întrebe de unde e, câţi fraţi are şi câte surori, de ce e aşa 
de mic, şi altele de acelaşi fel. 'Tot aşa de curând se află că, 
deşi mic cum era, soldatul Vintilă era destul de rezistent, 
putea duce foarte liniştit pe umeri piese grele de mitralieră, 
ţinea foarte bine la marşuri, la sete şi la foame, nu se văita 
niciodată şi, mai ales, nu purta ură nimănui pentru 
instrucţia grea, foarte adesea nemiloasă şi lipsită de sens, la 
care era supus ca recrut. Părea să fi înţeles cum se petrec 
lucrurile, fiindcă odată, în orele lungi de după-amiază, când 
stăteau în curtea cazărmii şi îşi curăţau armele şi unii 
dintre ei, ferindu-se de privirile gradaţilor, oftau şi înjurau 
cu obidă armata şi instrucţia şi pe cine o fi făcut-o aşa a 
dracului, Vintilă Gheorghe a ridicat fruntea şi a zis cu 
accentul lui de bănăţean: 

— Acum înjuri tu, mă, dar pe urmă te faci şi tu gradat şi o 
să fii mai al dracului ca alţii. 

La care nimeni n-a mai ştiut ce să mai zică şi nici nu prea 
au înţeles ce-a vrut să spună Vintilă Gheorghe prin aceste 
cuvinte. 

La trei luni de zile de la încorporare, spre sfârşitul lui 
august 1944, soldatul Vintilă ajunse să fie cunoscut de 
însuşi comandantul batalionului în nişte împrejurări care, 
văzute de sus, de la comandament, nu erau dintre cele 


obişnuite. Pentru Vintilă Gheorghe, în orice caz, nu 
deveniră neobişnuite decât mult mai târziu, când întregul 
lui contingent fu trimis pe front, în Ardeal, şi noi, batalionul 
de cadre care instruiserăm acest contingent, nu mai 
ştiurăm nimic despre el. 

Compania din care făcea parte Vintilă era cantonată la 
Ulmeni, lângă Olteniţa, în clădirea unei foste bănci. În seara 
zilei de 24 august, sergentul Iosif, comandantul grupei, 
intră în dormitor şi anunţă că era de patrulă, şi cine voia să 
vie cu el să se prezinte caporalului Nistoroiu să-i dea un 
pistol-mitralieră şi să-l caute pe el, pe sergent, la cârciuma 
cutare, peste un ceas. Sergentul plecă şi în grupă începu 
cearta. Caporalul lipsea şi el. Fiecare îl îndemna pe celălalt, 
fiindcă toţi erau rupţi de oboseala instrucției şi doborâţi de 
somnul pe care bromul pus în mâncarea recruţilor îl făcea 
ca de plumb. Şi în timp ce ei se tot îndemnau şi se justificau 
că ăla a fost de serviciu la masă, sau că ăla a fost nu ştiu 
unde, se auzi glasul potolit al lui Vintilă: 

— No, ducevicevici, mă, dormiţi, că plec eu cu dom” 
sergent Iosif în patrulă! 

Şi foarte meticulos se dădu jos din pat, îşi trase 
pantalonii, bocancii, îşi înfăşură moletierele şi ieşi din 
dormitor cu ţigarea în colţul gurii. 

Nistoroiu, magazinerul, râse când îl văzu: 

— Mă, Vintilă, vezi să nu te-apuce vreo fată de turul 
pantalonilor. 

— No, că nu m-apucă nimeni! zise Vintilă în timp ce arma 
şi dezarma automatul. 

Caporalul îi dădu sacul reglementar şi cinci încărcătoare, 
îl puse să semneze de primire şi soldatul plecă. Îl găsi pe 
sergent la locul indicat, care când îl văzu, tot aşa, se dădu 
pe spate pe scaun şi râse: 

— Vintilă, ha, ha, cine te-a trimis, mă, în patrulă cu mine? 
Mă, Vintilă, tu eşti un soldat pe care eu te-aş face fruntaş 
dacă aş fi dom” căpitan! Bea şi tu o ţuică de-asta şi hai să 
mergem! 


Soldatul însă dădu din cap: nu bea. Şi nu se înţelese de 
ce; nu-i plăcea niciun fel de băutură, sau nu-i plăcea 
băutura asta muntenească? 

Sergentul plăti, îşi luă la revedere de la ceilalţi militari 
care umpleau cârciuma mică de ţară şi ieşi apoi în întuneric 
însoţit de soldat. Merseră întâi în direcţia opusă oraşului 
Olteniţa, se opriră într-o casă unde erau adunaţi flăcăiaşi şi 
fete din sat, fumară câte-o ţigare, apoi îşi continuară 
patrula înapoi, agale, cu automatele la umeri, în noaptea 
liniştită şi senină de august. Mai aveau un ceas şi terminau 
schimbul. Când ajunseră la capătul celălalt al satului, se 
cam făcuse ora. Sergentul se opri şi zise: 

— Mă, Vintilă, du-te şi te culcă, patrula s-a terminat. le 
prezinţi la sergentul Pavel Vasile şi îl scoli, eu rămân p- 
acilea... 

Şi sergentul Iosif arătă cu capul spre o casă din 
apropiere unde o lampă aprinsă arăta, după cât se părea, 
că era aşteptat. 

— Dacă te întâlneşti cu cineva, continuă sergentul, să nu-i 
spui că eşti de patrulă, că o să te întrebe cu cine ai făcut şi 
de ce eşti singur... Ştii ce, ia-o pe-aici, pe drumul ăsta, şi 
cazi drept la cazarmă... Hai, executarea! 

Adică pe drumul acela, care ocolea centrul satului pe la 
margine, nu exista riscul să întâlnească ofiţerul de rond. 
Soldatul înţelese şi plecă. Mergea singur cuc, se lăsase 
asupra satului o linişte desăvârşită. Cu statura lui mică, 
înaintând pe lângă garduri, Vintilă abia se vedea, ierburile 
mai mari de pe marginea drumului şi în orice caz 
porumburile nemişcate pe lângă care trecea din când în 
când, schimbând traseul, îl acopereau cu totul. Un soldat în 
niciun caz nu putea fi considerat. Aşa gândiră pe cât se 
pare şi nişte umbre din depărtare care ieşiră liniştite din 
porumb şi îşi continuară drumul ocolind satul prin partea 
dinspre care Vintilă tocmai venise. Aceştia însă erau soldaţi 
adevăraţi, îl văzură probabil pe Vintilă trecând, dar nu se 
sinchisiră de el. Erau soldaţi tăcuţi, în uniforme străine, şi 


Vintilă le auzi paşii şi se opri în liniştea aceea a nopţii şi 
înainte de a gândi ceva se lipi instinctiv de un gard şi 
alunecă la pământ. Abia după aceea începu să se uite. Cine 
erau soldaţii aceştia şi ce căutau pe-acolo? De cine se 
fereau ei aşa şi de ce erau aşa de tăcuţi? Şi, mai ales, unde 
se duceau? Nu cumva voiau să atace pe cineva? Cu privirea 
ţintă la ei, Vintilă înţelese, în cele din urmă, că ăştia nu 
puteau fi decât soldaţi germani, fiindcă ieri se anunţase că 
s-a întâmplat o mare răsturnare în conducerea ţării şi a 
armatei şi că nemţii sunt inamicii noştri. Cum nu cunoştea 
bine geografia, Vintilă se gândi apoi că nemţii aceştia tăcuţi 
şi tainici de aici nu puteau avea alt rost şi altă intenţie decât 
să atace satul şi să captureze compania lui de grăniceri, să-i 
prindă pe toţi în somn şi să-i împuşte. În clipa aceasta chiar 
poate că o parte din ei s-au şi apropiat prin porumburi de 
cazarmă şi că nu mai e nimic altceva de făcut decât de dat 
alarma. Vintilă îşi trase încet automatul de la umăr şi îl 
întinse încet înainte. „Ce fac eu?”, se gândi, apoi în clipa 
următoare: „Irag o dată în ei şi pe urmă o să fiu mort.” Tot 
atunci se auziră dinspre nemţii adunaţi la marginea 
porumbului şoapte într-o limbă care-i alungă soldatului 
ultima îndoială: avea înaintea lui o unitate de nemți care se 
pregăteau să atace satul. „Trebuie să trag în ei cu toate 
încărcătoarele pe care le am, să dau alarma şi pe urmă să 
fug”, gândi el. Tot nu se dumirea însă ce era cu aceşti nemți 
ciudaţi. Nu păreau pregătiţi de luptă de noapte, ieşeau 
mereu, câte cinci-şase din porumburi, şopocăiau între ei şi 
traversau în fugă dincolo, dar nu în direcţia intrării în sat, ci 
înainte, tot prin porumburi. „Vor să înconjoare tot satul”, 
gândi Vintilă şi în clipa aceea hotărârea lui se făcu mai 
sigură şi mai limpede. Urcă încet gardul lângă care se 
lipise, alunecă dincolo într-o curte, trecu prin ea şi le ieşi 
nemților înainte. Se piti pe după un grup de salcâmi, 
înarma automatul şi deodată deschise focul împotriva 
primului grup de nemți care traversaseră şoseaua. Trase 
îndelung până ce goli încărcătorul, după care strigăte şi 


răcnete înăbuşite de furie se auziră dinspre porumburi. 
Dacă Vintilă Gheorghe ar fi ştiut nemţeşte cum ştiau unii 
dintre băânăţenii lui mai isteţi de prin satele cu populaţie 
săsească, poate că nu şi-ar fi schimbat atât de liniştit 
încărcătorul, ci s-ar fi înfuriat şi el auzindu-i ce spun şi 
poate că şi-ar fi pierdut cumpătul. 

— Cine mama dracului trage? Am dat peste o santinelă? 
ordonă o voce. 

— Nu, e un soldat izolat. 

— Şi unde e? 

— Între salcâmi. 

— Între salcâmi? răcni prima voce. Atunci sunt eu chior! 
Dacă ar fi un om acolo, l-aş vedea. 

— E un soldat mititel, l-am zărit când a sărit gardul, dar 
n-am crezut că e soldat... 

— Ocoliţi salcâmii în linişte şi curăţaţi-l imediat, să nu 
fugă şi să dea alarma. 

Se auziră paşi fugind, ocolind mereu satul, în timp ce 
dinspre partea cealaltă a porumburilor încetă deodată orice 
mişcare. Vintilă nu mai ştiu ce să facă şi câteva clipe lungi 
se scurseră într-o tăcere pe care nimic nu o turbura. 
Deodată se auziră iar paşi care fugeau şi se vedea 
porumbul mişcându-se. Vintilă Gheorghe îşi îndreptă 
automatul în direcţia aceea şi, deşi ştia că automatul său nu 
bate până acolo, deschise iar focul. Îi răspunse atunci 
cineva din porumb, tot cu foc automat, dar un foc îndârijit, 
care era reluat în lanţ, clănţănind fără întrerupere, prin 
tragere succesivă. Stăpânit de ideea lui că primii dintre cei 
care trecuseră drumul urmau să înconjoare satul şi că 
grosul abia venea din urmă, Vintilă părăsi salcâmii care îl 
adăposteau şi începu să fugă tăind colţul satului în 
diagonală. Purcei guiţând, găini zburătăcind, câini lătrând 
speriaţi stârni trecerea lui prin curţile şi ogrăzile oamenilor. 
Dar nici ţipenie de om. Şi când ieşi la marginea cealaltă a 
satului, gâfâind cu sufletul la gură, se trânti la pământ într- 
un gropan şi, cu capul afară, începu să cerceteze locurile. 


Nu se vedea bine, s-ar fi putut însă auzi dacă n-ar fi fost 
larma câinilor care începuseră să latre în tot satul. Cu 
mâinile tremurând de încordare, Vintilă îşi încărcă 
automatul şi trase jumătate din încărcător în direcţia 
porumburilor. Făcu o pauză scurtă, goli şi restul şi încărcă 
din nou. Nu se putea ca toate acestea să nu fie de ajuns 
pentru a alarma compania. Curând, însă, se sperie de 
tragerea aceasta nesocotită. La o distanţă de o sută de 
metri zări ţâşnind în urma lui din porumburi umbre 
numeroase, care se culcară la pământ şi începură să tragă 
asupra lui. Mai avea două încărcătoare şi umbrele se 
apropiau de el pe burtă, văzuseră flacăra automatului care 
trăsese asupra lor şi voiau să-l facă să tacă pentru 
totdeauna. Vintilă sări din groapă, se rostogoli de câteva ori 
aşa cum învățase la instrucţie, adică să părăsească, încă 
culcat fiind, locul pe care inamicul îl ţintea deja, ţâşni apoi 
în picioare şi o luă la fugă retrăgându-se mereu pe 
marginea satului. După o sută de metri se trânti la pământ, 
făcu iar faţă şi trase jumătate din încărcător. Nemţii îl 
urmăreau, săriră şi ei în goană şi se împrăştiară nevăzuţi şi 
pieriră când Vintilă trase asupra lor. „Vor să mă înconjoare, 
gândi el speriat, sau vor să mă facă să intru în sat, ca să 
înconjoare ei satul!” Se rostogoli iar de pe locul său şi ţâşni 
din nou în picioare. Un foc viu îl urmări şi fulgerător 
recrutul se aruncă la pământ. Simţise că va fi ciuruit dacă 
mai continua să fugă. Mai avea un încărcător. Şi atunci se 
hotărî. În loc să se retragă, pătrunse într-un fund de 
grădină, înapoi, şi după ce trase iar o jumătate de 
încărcător, o luă la goană prin curţi. În curând se făcu 
linişte. Soldatul Vintilă ajunse la cazarmă abia trăgându-şi 
răsuflarea, goana lui se opri în faţa corpului de gardă. 
Comandantul de gardă îl luă în primire, de unde venise şi ce 
era cu el, alarmase plutonul şi trimisese să-l scoale pe 
căpitan care se şi apropia. Despre ce era vorba? Soldaţii! 
Vintilă raportă că o unitate germană înconjoară satul şi 
povesti pe scurt cum descoperise el acest lucru. 


— Să mi se aducă imediat calul meu şi încă unul pentru 
soldat, ordonă căpitanul. Compania să se pregătească de 
luptă. O grupă de cercetare să mă aştepte la marginea 
dinspre Dunăre a satului. 

Şi căpitanul, însoţit călare de soldatul Vintilă, pieri în 
noapte spre marginea dinspre Olteniţa a satului. O jumătate 
de oră mai târziu, Vintilă se întorcea şi le transmitea 
comandanților de plutoane ordinul căpitanului. O unitate 
germană compusă din grupuri răzlețe de mărimea unor 
plutoane ocolesc satul şi încearcă să ajungă la Dunăre, să 
treacă în Bulgaria. Compania de grăniceri să le iasă înainte 
cu un pluton de mitraliere încărcat în maşină, iar restul 
plutoanelor îi va urmări din porumburi şi va începe lupta. 


În zori, unitatea germană fu capturată şi dezarmată. 
Fură aduşi nemţii la cazarmă, erau aproape două sute, 
dintre care aproape jumătate ofiţeri şi subofiţeri. Faptul 
acesta, că erau mulţi ofiţeri printre ei, stârni atât de tare 
curiozitatea trupei încât, privindu-i aşa cum erau, prizonieri 
şi dezarmaţi, nimeni nu-şi mai aduse aminte cum se 
petrecuseră lucrurile, cine dintre ei avusese meritul de a-i fi 
descoperit şi, mai ales, de a fi deschis cel dintâi focul asupra 
lor. Şi mai târziu, când Vintilă încercă să le povestească 
faptul celor din contingentul lui, râseră de el, dar, 
netulburat, el nu se supără. Numai maiorul îl chemă, câteva 
zile după, când mereu erau dezarmate astfel de unităţi 
germane, la batalion, la Olteniţa, şi îl puse să povestească şi 
râse şi el, dar nu în batjocură, ci cu simpatie, când auzi că 
soldatul nu ştia că în apropiere curge Dunărea şi că nu 
bănuise că într-acolo se îndreptau nemţii. 


ÎNDRĂZNEALA 
1 


Anton Modan nu ştia că de mult nu mai era un om 
îndrăzneţ, atât de mult încât în ziua când află nici măcar nu 
se mai trudi cu gândul să se întoarcă înapoi şi să-şi dea 
seama de când. 

Era într-o dimineaţă de sfârşit de iunie când i se 
întâmplă, la deal pe mirişte, a doua zi după Sâmpetru, când 
începe secerişul. În dimineaţa aceea, se sculă foarte 
devreme, aşa cum învățase de la taică-său, cu un soi de 
îngrijorare şi zăpăceală că timpul trece, că nimic nu e gata 
şi că o să-l prindă răsăritul soarelui cu căruţa în bătătură. 

Nevasta făcea mâncare pe vatră şi se uita la elcu o 
privire tulbure. Cunoştea şi ea această înfrigurare a celei 
dintâi dimineţi de secere, dar îngrijorarea şi graba au rost 
când la câmp te aşteaptă patru sau cinci pogoane; pe ei îi 
aştepta un singur pogon mare şi lat pe care aveau să-l 


secere în două zile. Şi încă un lucru: te porţi aşa când ai 
copii: unuia îi spui să facă aia, altuia ailaltă... Avuseseră şi ei 
un copil, acum ar fi fost mare, ar fi avut cinci ani... 

— Haide, haide, spuse Anton, intrând în tindă îngrijorat. 

Îşi năpusti amândouă mâinile spre locul de unde trebuia 
să răsară soarele şi îi arătă cu uimire acest loc nevestei: 

— Tu nu vezi c-a răsărit soarele? 

Soarele, totuşi, încă nu răsărise... Nevasta pregăti vasele 
în grabă, duse mâncarea în cutia căruţii, mătură vatra... 

Apoi Anton se urcă, se răsuci pe cutie şi învârti biciul cu 
măreție pe deasupra capului. 

— Haida, taică, hai... 

Era să zică: „Hai trap!”, dar cum o s-o ia la trap o vacă şi 
o viţea încă crudă? Pe lângă ei zburau însă într-adevăr în 
trap mare căruţe cu cai frumoşi, auziră glasuri de copii... 
frânturi de cuvinte „noroc Antoane” şi „bună dimineaţa”... 
apoi totul se pierdu, se topi în jurul lor. Dar numai până 
ieşiră din sat, şi la câmp iarăşi căruțele altora începură să-i 
prindă din urmă. Se opreau câteva clipe în spatele lor, 
coteau pe alături şi omul striga binevoitor, cu înţelegere: 

— Hai, Antoane, hai! 

Sau cu grijă: 

— Dă-i mai repede, Antoane, că te-apucă prânzul! 

Sau: 

— Antoane, opreşte caii, să mai răsufle! 

Anton îşi rotea privirea peste câmpie, scormonea 
drumurile; şi când vedea câte-o căruţă tot aşa ca a lui, cu o 
vacă şi o viţea în loc de cai, arăta cu biciul şi o întreba pe 
nevastă: 

— Cine o fi ăla? 

Într-o vreme îi ajunseră din urmă două căruţe care se 
ţineau una după alta, cu cai puternici, cu clopoței la gât. 
Căruţele erau şi ele mari şi erau pline cu oameni. Trecură 
pe lângă ei cu zgomot mare şi Anton auzi un hohot de râs. 
Cineva fluieră ascuţit, apoi acel care râdea strigă în gura 
mare: 


VW 


— Bă, al lui Modan, îţi calcă roata pe obadă! 

Roata e făcută din bucăţi de lemn numite obezi şi obezile 
nu puteau călca pe ele însele, dar un om ca Anton putea să 
creadă o clipă şi să se uite la roţi. Anton însă cunoştea 
gluma şi nu se uită. 

În curând cotiră printre loturi, opriră şi se dădură jos din 
căruţă. Anton dejugă, tăie iarbă verde pentru vite, apoi se 
apucă să smulgă grâu şi să facă legături pentru snopi. 
Nevasta secera în tăcere, fără să-şi ridice spinarea, şi din 
mişcările ei se putea înţelege că era stăpână pe un gând 
care o ţinea mereu încordată şi îndârjită. Anton se uita la ea 
şi se întreba ce-o fi având. Tot timpul dimineţii o văzuse că 
tace. „Ce-o fi cu ea?”, se întrebă. 

— Tu nu mai termini odată cu legăturile-alea? 

Anton tresări. Glasul nevestei era tăios şi poruncitor. 

— Ce e cu tine? o întrebă el cu blândeţe. 

Ea nu răspunse. Anton luă secerea, veni aproape de ea şi 
începu să taie spicele. Începea să se supere. Uite la alde 
Gheorghe al lui Matei, munceşte cu ziua la alde Miuleţ şi, 
când te uiţi la el şi la muierea lui, sunt mereu veseli. Ce e 
îmbufnarea asta? Ai două pogoane de pământ? Ai căruţă? 
Ai ce înjuga la ea? E destul de bine! Mai spune şi tu o 
glumă, mai... Anton se făcu atent. Auzea alături de el cum 
secerea nevestei se opreşte din când în când şi că ea face 
ceva cu mâinile, îşi ferea ochii cu capătul basmalei. Anton se 
dădu un pas mai spre ea şi îi puse mâna pe umărul aplecat: 

— Ce e cu tine?... Plângi?... Ce ţi s-a întâmplat? 

Se întoarse la locul său şi apucă secerea. 

Ea strânse basmaua şi începu să taie spicele mai departe. 
Anton se uita din când în când la ea şi într-o vreme se 
îngrijoră de-a binelea; ea nu se înmuiase deloc, avea ceva, 
se vedea că era ceva cu ea... 

Secerară în tăcere vreme îndelungată. Tăiau spicele 
repede şi ba se apropiau, ba se îndepărtau unul de altul. 
Într-un timp, Anton îi spuse glumind, când ea se apropie 
secerând de el, să nu se mai apropie, că el din cauza 


spicelor nu prea vede unde pune secerea şi s-ar putea să-i 
taie un deget... 

Ea îl ascultă cu atenţie, ba chiar se opri din secerat şi-şi 
ridică spinarea. Îşi ridică spinarea şi rămase aşa. Mirat, 
Anton se ridică şi el şi se uită la ea. Ea stătea dreaptă, 
nemişcată, şi înghiţea greu. lar plângea? Anton se uită şi-i 
văzu ochii limpezi şi liniştiţi. Nu, nu plângea! Ea îl apucă de 
mână şi-i şopti întretăiat: 

— Antoane... mi-e rău! 

Şi-l privi drept în ochi şi rămase nemişcată. Din privirea 
ei, el înţelese deodată despre ce fel de rău era vorba, i se 
mai întâmplase o dată: avea un copil în ea. 

— Aoleo! exclamă Anton, şi dădu drumul secerii din 
mână. Aoleo, măi fetiţo! Ia stai tu jos! Adică nu, du-te la 
căruţă! Du-te şi stai acolo. 

Şi de zăpăcit ce era, porni el însuşi spre căruţă, apoi îşi 
luă seama şi se întoarse şi o îndemnă: 

— Stai la căruţă! Stai la umbră... Soarele... Nu sta în 
soare... 

Ea o luă încet spre căruţă. Anton rămase pe loc... Se uita 
lung în urma ei şi nu se clinti până ce ea nu ajunse la 
căruţă. Nu-şi venea deloc în fire. Apucă secerea în mână şi 
tăie câteva poloage. 

Deodată însă încetă să mai taie, puse secerea pe umăr şi 
porni şi el spre căruţă. 


II 


Toate acestea fuseseră văzute şi de vecini. Când Anton 
lăsă secerea, unii se uitară la soare să-şi dea seama dacă 
mai e mult până la prânz. „Mă, dar devreme mai mănâncă 
Anton ăsta!”, gândiră ei. Alţii, însă, care îi văzuseră pe 
Anton şi nevastă-sa cum stăteau cu secerile în mână şi se 
uitau unul la altul, îşi spuseseră că Anton, după ce că are 
grâu puţin, nici pe ăla nu-l seceră ca lumea. Dar cei mai 


mulţi, şi mai ales muierile, bănuiseră ceva, şi una chiar 
strigă: 

— Voichiţo! Leagă-te la cap cu nişte foi de porumb! Şi 
adăugase încet pentru sine şi pentru cei apropiaţi: I-o fi 
venit rău de soare! 

Cinci-şase loturi mai departe, nu mai văzuse nimeni 
nimic. Numai dacă te-ai fi uitat anume, dar nu era timp 
pentru asta. Un anume Miuleţ însă avea. Mai mult, pentru 
el uitatul era o plăcere de care de mulţi ani nu se mai putea 
lipsi. 

Făcea legături, se uita la şirul de oameni dinaintea sa 
angajaţi să-i secere grâul, rotea privirea peste întinderea 
câmpiei, arunca legătura la grămadă, spunea ce-a văzut, 
apoi iar se uita. Îi plăcea să stea aşa, să răsucească fără 
grabă legături, să se uite şi apoi să spună ce-a văzut. Din 
când în când, schimba glasul şi exclama: 

— Hai, Vasile! Hai, Vasile, fir-ar al dracului! După o clipă 
adăuga: Hai, Mariţo! 

Vasile şi Marița puteau fi oricine, spunea aşa în general. 
Erau cunoscute în tot satul aceste vorbe ale lui şi erau chiar 
folosite: „Hai, Vasile, hai Vasile! Hai, Mariţo!” 

— Păzea, păzea! exclamă el într-o vreme. Daţi-vă la o 
parte, c-a ostenit Anton! 

Câţiva oameni îşi duseră mâinile la ochi şi se uitară spre 
locul lui Anton. 

— Aha! făcu unul. la uite, mă, cum stă! Au lăsat amândoi 
secerile jos şi se uită unul la altul! 

Cineva îşi vâri degetele în gură şi fluieră. 

— Băă! Barza, bă Antoane! Păzea! Că-ţi încurcă barza 
grâul... Pfiu! 

Nici fluierătura, nici strigătele nu puteau fi auzite, era 
prea departe. În toiul muncii, şederea de câteva clipe pare 
grozav de lungă şi şederea lui Anton şi a muierii lui la 
căruţă li se părea fără sfârşit. 

— Ia uite la ei cum stau şi se uită unul la altul! exclamă 
cineva, izbindu-se de frunte. Bă, Antoane! Lasă, că mai 


vorbiţi şi mâine! 

— Hai, Vasile, hai, Vasile!... Hai, Mariţo! spuse Miuleţ 
râzând. Lasă-l pe Anton! Anton... 

Miuleţ vru să spună ceva despre Anton, dar nu-i veni 
nimic. Oamenii se aplecară şi continuară să secere. 

— Mă, să fie-al dracului, nici cu ăsta nu mi-e frică! 
exclamă Miuleţ pe neaşteptate. Ha-ha-ha! Bă, Antoane, băi! 
strigă el, parcă înecându-se. Bă, n-auzi! Vezi, bă, acolo la 
căruţă: învaţă bine meseria! Bă, n-auzi: şi cu lenea se 
câştigă parale! Auzi, bă: trăieşti bine cu lenea!... Bă, 
Antoane, continuă Miuleţ să strige, auzi, bă: câştigi parale, 
bă, fie-al dracului care te minte! Dacă înveţi bine cum se 
taie de lene, te iau la mine şi-ţi dau un pol pe lună. Auzi, 
bă?... 

— Al dracului mai e şi ăsta! şopti cineva, uitându-se cu 
atenţie la Miuleţ. De unde le-o fi scoțând? Auzi: cică să 
înveţe să taie de lene! 

— Uite, bă, că nu vrea să iasă deloc de sub căruţă! 
exclamă Miuleţ parcă cu necaz. Ha? Ce-i facem noi cu ăsta? 
întrebă el adresându-li-se oamenilor. Georgică! Georgică, 
unde eşti? 

— Hău! se auzi un glas de băiat. 

— Ia vin” încoace, Georgică! Uite, vezi colo tufanu' ăla?... 
Vezi căruţa aia cu vaci?... Dă fuga până acolo la nean-tău 
Anton: „Nea Antoane, m-a trimis tata să mă înveţi cum se 
taie de lene.” Aşa să-i spui! Fuga! 

Băieţaşul nu pricepu despre ce era vorba, dar înţelese că 
asta are să-i facă mare plăcere lui taică-său; privirea îi sticli 
de bucurie şi o luă la goană. Mulţi se opriră din secerat. 
Făptura băiatului alerga pe drum ca o pasăre jucăuşă. 
Sărea şi dădea din coate şi făcea salturi ca un mânz scăpat 
din grajd. Câţiva oameni se întunecară la faţă şi nu voiră să 
se mai uite, se aplecară şi-şi văzură de secere. Miuleţ îşi 
pusese mâinile în şolduri şi urmări goana băiatului cu gâtul 
întins. Uitase şi de secere şi de tot. 


— Stai să vedem... Staţi aşa, spunea el cu glasul său care 
parcă gâlgâia de bucurie. Să vedem ce face... Uite-l... Uite-l 
c-a ajuns! Stai că s-a sculat Anton de sub căruţă!... 

Miuleţ încremeni, se înfipse în pământ cu picioarele 
îndepărtate, întinse gâtul înainte, rămase câteva clipe 
holbat, apoi deodată izbucni într-un hohot de râs care se 
rostogoli ca o apă peste liniştea câmpiei. Se izbi peste 
coapse, dădu cu pălăria în pământ, apoi începu să se vaite şi 
să-l drăcuie pe Anton că prea e de tot, prea îl face să râdă, 
nu mai poate de râs şi Anton o să fie vinovat dacă din atâta 
râs o să i se facă rău lui Miuleţ. 

— Unde e, mă, urciorul ăla cu apă? Dă urciorul-ăla 
încoace, ceru Miuleţ. 

Scormoni sub legături, duse urciorul la gură şi gâlgâi din 
el timp îndelungat. Apa îi curgea şiroaie pe gâtul şi pieptul 
său puternic şi el gemea şi înghiţea cu lăcomie, ca un 
căpcăun. 

— Hua... ha! mugi Miuleţ, aruncând urciorul din mână. 
Fi-ţi-ar al dracului, Antoane, cu lenea ta... 

Se potolea greu şi într-un târziu, băgând de seamă că 
unii oameni continuă să stea nemişcaţi şi să se uite 
posomorâţi şi tăcuţi peste câmpie, se aplecă, luă un 
mănunchi de grâu şi oftă, rugându-se parcă: 

— Hai, Vasile! Hai, Mariţo! Hai, că ne prăpădim cu Anton 
al nostru... Bine că are numai un pogon, că s-ar îmbolnăvi, 
săracul, dacă ar avea mai mult de secerat. L-a scăpat tat- 
său de inimă-rea, nu i-a lăsat decât un pogon... Hai, Vasile! 
Hai, Mariţo! Hai, că vine târgul Sântămăriei să te duci să-ţi 
cumperi crepdeşin! Cu lenea te mănâncă câinii, Mariţo! 
Hai, că până nu terminăm postaţa asta, nu stăm la masă. 


III 
Anton văzuse că băieţaşul se apropie în goană mare de 


căruţa lui şi sărise în picioare. Crezuse că i s-a întâmplat 
ceva cuiva şi era pregătit să alerge repede într-acolo, dar 


băgase de seamă, când copilul se mai apropiase, că nu 
poate fi vorba de ceva rău, bâieţaşul arăta vesel. Mirat, 
Anton îl întrebase: 

— Ce e, măi copile?! 

Copilul se oprise la distanţă şi se uita. El nu-l vedea pe 
omul din faţa lui, ci pe taică-său care aştepta ca el să-i 
spună omului vorbele acelea. Ştia că e ceva de râs şi se 
bucura că el, aşa mic, poate să facă pentru taică-său ceea 
ce făcea. Se strâmbă şi spuse: 

— M-a trimis tata să mă înveţi cum se taie de lene. 

Îşi rostogoli apoi privirea în toate părţile şi aşteptă o 
clipă, apoi îl fulgeră gândul că omul se poate repezi în el, 
până să-i sară taică-său în ajutor s-ar putea să ia câteva 
după ceafa. O zbughi înapoi, dar după ce alergă vreo 
douăzeci de paşi, simțind că nu s-a luat nimeni după el, se 
opri şi se uită să vadă ce ispravă a făcut. Dezamăgit că nu 
se întâmplă nimic, se uită spre locul unde se afla taică-său. 
Atunci auzi un hohot de râs, îl recunoscu şi începu şi el să 
râdă şi să se strâmbe: 

— M-a trimis să-ţi tai de lene! M-a trimis să-ţi tai de lene! 
strigă el şi se uită împrejur, aşteptând ca toată lumea să 
râdă. Bă, n-auzi? strigă el cât putu de tare, crezând că n-a 
fost auzit. Bă! M-a trimis tata să-ţi tai de lene. 

— Mă, băiatu' ăla al lui Miuleţ, strigă cineva cu un glas 
parcă înseninat şi băiatul se întoarse într-acolo triumfător. 
Du-te, zise omul, şi spune-i lui taică-tău că ţi-am spus eu să 
te mai bage o dată pe unde-ai ieşit. 

Anton era mirat. „M-a trimis tata să mă înveţi să...” Ce 
vrea să spuie Miuleţ cu asta? Nedumerit, se apucă de 
secerat. 

— Ce dracu' e cu Miuleţ ăsta? o întrebă el pe nevastă. 
Are chef de ceartă? 

Ea nu răspunse. Se ridică de la umbra căruţii şi puse 
mâna pe secere. Se apropie de grâu şi începu să secere. 
Anton secera tăcut lângă ea. 


— Parcă eu am vrut să stau, dar dacă mi s-a făcut rău, ce 
era să fac?! spuse ea pe neaşteptate şi glasul ei încărcat de 
mânie îl izbi pe Anton şi îi turbură deodată mintea. Aşa! 
Vasăzică asta era! Că au fost văzuţi când s-au dus la căruţă. 

Voichiţa se dezbrobodi şi apoi se îmbrobodi la loc. Faţa îi 
era aprinsă şi mâinile îi tremurau. Anton ascultase liniştit şi 
nemişcat vorbele ei. Se uita la ea fără să clipească, se uita 
răsuflând rar, cu tot sufletul în ochi. Când ea termină cu 
îmbroboditul, el se mişcă greu pe picioare, ca şi când ar fi 
fost prins de pământ, şi şopti rar şi stăpânit: 

— Mă, fetişcano, ia stai tu aici! 

Şi porni cu paşi mari, cu paşi prea mari şi prea îndesaţi, 
ca să nu se vadă şi să nu se înţeleagă încotro merge şi 
pentru ce. 

— Haiti! Păzea! exclamă o femeie înspăimântată. Opriţi-l 
pe Anton! 

Paşii lui Anton aveau cu adevărat ceva înspăimântător 
prin hotărârea liniştită, dar cu atât mai de neclintit, cu care 
se îndrepta spre locurile lui Miuleţ. 

Un vecin înfipse secerea într-un snop de grâu şi încercă 
să-i taie drumul. 

— Antoane! Bă, Antoane! Antoane! Bă, n-auzi! Antoane... 

Anton îl dădu la o parte ca un orb, împingându-l cu 
pieptul, fără să se uite la el şi fără să se abată măcar cu un 
pas din drumul său. Vecinul se uită după el, clătină din cap 
şi îl lăsă, dar iată că lui Anton îi ieşiră înainte doi oameni din 
două părţi ale drumului şi aceştia îl apucară de mâini şi îl 
opriră. Anton nu se zbătu, nu facu nicio mişcare, dar 
privirea îi rămase aţintită spre locurile lui Miuleţ. Se vedea 
că aşteaptă ca în cele din urmă să fie lăsat în pace şi credea 
că nimeni şi nimic nu-l poate opri să se ducă acolo. 

— Eşti nebun? spuse unul dintre cei care îl ţineau. Are 
acolo rude, neamuri, vreai să sară pe tine? Vezi-ţi de treabă, 
fii cu scaun la cap... 

— Lasă-l dracului! Aşa, în văzul oamenilor, vrei să te baţi? 
spuse şi celălalt. 


Tocmai asta voia, în văzul oamenilor, pentru că tot în 
văzul oamenilor îşi bătuse joc şi Miuleţ. 

În acest timp, una dintre femei, care şi aflase de ce 
stătuse Anton cu nevasta lui la căruţă, porni ţintă spre el, 
repede-repede, îl dădu la o parte pe unul dintre cei care îl 
ţineau şi îl apucă şi ea de braţ: 

— Doamne-fereşte, Antoane, zise ea. Pentru o prostie? 
Stai la-n loc, minte de om ai tu? Şi se închină cu cruce 
mare, de la frunte până la brâu. Te apuci şi te legi de el şi te 
dă în judecată! exclamă ea îngrozită. Te dă în judecată, şi 
muierea colo singură cu copilul în burtă! 

Anton nu se uită la nimeni şi nu se putea şti dacă auzise 
ceva din câte i se spuseseră. Deodată se smuci, îi îmbrânci 
pe cei din jur şi-şi continuă paşii săi măsuraţi şi 
înfricoşători. 

— Opriţi-l! spuse femeia speriată. 

— Lasă-l, a auzit el, spuse un om. 

Şi rămaseră toţi pe loc, uitându-se cu atenţie în urma lui. 
Erau liniştiţi şi întristaţi, şi în aşteptarea lor nu era nicio 
bucurie, parcă ar fi aşteptat şi ştiut dinainte tot ce avea să 
se mai întâmple. 

Deodată, unul dintre ei lăsă fruntea în pământ şi 
murmură: 

— Gheorghe, du-te şi adu-l îndărăt! 

Ceilalţi nu mai ziseră nimic. Acuma, da, era limpede: paşii 
lui Anton se clătinau. Oamenii încetară să se mai uite la el, 
îşi feriră privirile şi se împrăştiară pe la locurile lor. 

Gheorghe îl ajunse din urmă pe Anton foarte aproape de 
Miuleţ. Se încleştă de braţul lui şi îi şopti: 

— Antoane, astâmpără-te! 

Anton tăcu o clipă, se opri şi apoi, deodată, din pieptul lui 
ţâşni un strigăt înalt: 

— Gheorghe, lasă-mă! Lasă-mă să mă duc la el! 

Şi se smulse, şi cămaşa i se făcu praf. Sudoarea îi curgea 
pe gât şi pe piept în boabe mari; se înroşise ca focul, 
înghiţea greu şi gâfâia. 


— Dă-mi drumu' Gheorghe! Dă-mi drumu', Gheorghe! se 
ruga el şi, în timp ce Gheorghe îl trăgea cu toată îndărjirea 
îndărăt, Anton îşi răsucea gâtul în toate părţile, iar privirea, 
atrasă parcă de-o putere nevăzută, căuta parcă cu 
deznădejde spre locul unde se vedea Miuleţ. Deodată, el se 
linişti. Gheorghe, dă-mi drumu' niţel! Dă-mi drumu' să-l 
întreb ceva. 

— Dă-l dracului, nu-l mai întreba nimic. Ce să-l mai 
întrebi? 

— Dă-mi, domnule, drumu”, când îţi spun. 

Gheorghe îi dădu drumu', Anton se liniştise. Numai 
privirea îi rămăsese turbure şi grea, dar totuşi şi ea liniştită. 

— Gheorghe, hai cu mine, zise el şi se întoarse şi porni 
spre Miuleţ. 

Intrară pe mirişte şi ajunseră aproape de tot de Miuleţ. 
Se opriră. Secerătorii încetaseră să mai taie, era o linişte 
desăvârşită. Se auzi doar zburătăcitul unei prepeliţe 
undeva pe răzoare. Anton îşi suflecă trenţele cămăşii în 
timp ce cu braţul gol se şterse pe frunte: 

— Bună ziua, spuse el cuviincios. 

În prima clipă nu-i răspunse nimeni. 

— Bună ziua, nea Antoane, răspunse una dintre fete. 

Anton stătea jumătate întors spre Miuleţ. Făcu un pas 
spre el şi se opri. Apoi porni şi se opri la un pas alături. 
Gheorghe stătea în spatele lui. Oprindu-se, Anton tăcu 
câteva clipe lungi. Miuleţ continua să facă legături. 

— Ce e, Antoane? Nu ţi-e bine? întrebă el pufnind. Ce vii 
aşa cu o falcă în cer şi una în pământ? Arde ceva? Sau te-a 
muşcat vreun guşter? 

— De ce îţi baţi joc de mine, domnule Miuleţ? întrebă 
Anton şi glasul său, când puse această întrebare, nu mai fu 
deloc liniştit. 

Gheorghe stătea gata să sară. Câţiva secerători porniră 
cu paşi mari şi se opriră lângă cei doi. Se uitau cu duşmănie 
la Anton, erau rude şi neamuri de-ale lui Miuleţ. 


— Du-te, bă, şi-ţi vezi de treabă, spuse unul din ei. Caută- 
ţi de treabă, dacă n-ai ce face. 

— Domnule Miuleţ, poate ţi-am făcut ceva! zise Anton de 
astă dată liniştit. Dacă ţi-am făcut ceva, mă închin dumitale. 

— Vezi să nu te închin eu acuma să-ţi piară cheful, 
bolborosi Miuleţ, cam supărat de întorsătura pe care o 
luase întâmplarea. Ce, eşti nebun? Tu nu ştii de glumă? 

Între timp se apropiaseră şi alţi secerători şi unul dintre 
ei zise: 

— Antoane, ascultă-mă pe mine: du-te şi-ţi vezi de treabă! 
Fă cum îţi spun eu. 

Sfatul acesta parcă dădea de înţeles că, dacă Anton nu 
face aşa, atunci n-o să mai aibă dreptate, pe câtă vreme 
dacă se duce şi-şi vede de treabă, dreptatea rămâne cu el. 

— Domnule Miuleţ, spuse Anton şi de data aceasta glasul 
îi tremură iarăşi. Îşi umflă pieptul dezgolit de ruptura 
cămăşii şi puse palma deschisă peste el. Uite aici, domnule 
Miuleţ. N-am să închid ochii cât timp am să ţin minte cum ţi- 
ai bătut dumneata joc de mine într-o zi când muierii mele i- 
a fost râu că a prins şi ea un copil, şi dumneata l-ai trimis pe 
al dumitale să mă faci de râsul lumii. 

Glasul îi tremurase foarte tare, întoarse spatele şi porni 
cu fruntea în jos, fără să se uite la cineva. Gheorghe porni şi 
el în tăcere în urma lui. 

Amenințarea nu-l turbură pe Miuleţ. Totuşi el bolborosi: 

— Ce-a zis? Ce-a zis, Vasile? M-a înjurat? 

Dar numitul Vasile nu răspunse. Toată lumea înţelesese 
că, de fapt, ameninţarea aceasta semăna mai mult cu o 
flacără care mai rămâne o clipă în aer, deşi paiele dedesubt 
sunt cenuşă, decât cu o ameninţare adevărată. Fiindcă un 
om îndrăzneţ nu se clatină pe drum, sau dacă se clatină se 
întoarce îndărăt şi nu mai ameninţă, fiindcă şi să înghiţi nu 
e puţin, şi pentru asta îţi trebuie curaj. 


IV 


Soiul ăsta de curaj este însă unul care se învaţă, şi Anton 
se dovedi aici bun: când izbucni războiul şi fu concentrat şi, 
apoi, trimis pe front, nu arătă nicio frică, deşi ştia că se 
duce nu pe o simplă mirişte să întâmpine un singur om, ci 
pe un câmp de bătaie unde un om îşi poate pierde viaţa de 
câteva ori pe zi. Petrecu aproape doi ani trăgând cu tunul 
(făcuse armata la artilerie), era caporal, şi în cele din urmă 
căzu rănit şi fu trimis, după ce se vindecă, la partea 
sedentară, la instrucţia noilor contingente. Îşi spunea că 
fără îndoială a scăpat cu viaţă din această furtună fiindcă 
nu-l mai trimiseră după aceea nicăieri pe linia întâi, până 
într-o dimineaţă când înţelese că, apropiindu-se de 
graniţele noastre, războiul nu se sfârşea. 

Era în primăvara anului '44 şi batalionul nu mai avea 
program de instrucţie, contingentul fusese repartizat la 
unităţi operative, iar cadrele de instrucţie rămăseseră pe 
loc în aşteptarea contingentului următor. Erau puţini, o sută 
şi ceva de oameni. 

În ziua aceea, gornistul sună adunarea batalionului, fapt 
care îi miră pe oameni, deoarece, după plecarea recruţilor, 
batalionul nu mai avea program riguros de instrucţie, 
oamenii umblau toată ziua prin oraş, nu se mai făceau nici 
adunări şi nici ofiţerii nu mai veneau zilnic la cazarmă. 

În timp ce se adunau, se află repede despre ce era vorba: 
maiorul va citi un ordin de zi. Ce fel de ordin? Plecau 
undeva? Plecau pe front? Dar nimeni nu se îngrijoră. 
Asemenea veşti se află din vreme! Trebuie să fie cine ştie 
ce... 

Când maiorul apăru în faţa batalionului, nimeni nu se mai 
îndoi că trebuie să fie vreun ordin de la regiment, ceva lung 
despre datorie şi disciplină, fiindcă asemenea ordine 
veneau cam des de câteva luni. 

Anton ascultă numai primele cuvinte, apoi începu să se 
uite cu atenţie la maior. Îl mirau înfăţişarea lui şi mai ales 
glasul lui; citea prea tare, prea rar şi îi tremura parcă ceva 


în gât. Ceea ce citea însă n-avea niciun înţeles pentru 
Anton. Înţelegea numai ceea ce citea maiorul acum, dar 
îndată ce trecea de acest acum odată cu el se pierdea şi 
înţelesul lui: 


„poporul român n-a luat arma în mâna decât atunci 
când patria a fost atacată de duşmani... Duşmanii poporului 
român încearcă acum să ne lovească pe la spate... Fi 
uneltesc în umbra zidurilor împotriva armatei române şi 
împotriva aliatei noastre, armata germana... Ei uită că 
armata română a luat armele în mâini să-şi apere patria... 
Fi încearcă acum să arunce răspunderea pe umerii noştri, 
uitând că prin aceasta... 


Din ce în ce mai mirat, Anton îşi încordă atenţia cât putu 
mai mult, să afle de ce citeşte maiorul aşa de rar şi mai ales 
de ce are glasul aşa de schimbat. Îl miraseră apoi cuvintele 
„în umbra zidurilor”, „să arunce răspunderea”... 

Dar iată că comandantul s-a oprit şi Anton holbă ochii: 
ordinul de zi era semnat de însuşi mareşalul Antonescu, 
conducătorul statului... Era limpede: domnul mareşal nu 
mai trăgea nădejde că frontul poate fi oprit; a băgat-o pe 
mânecă. 

Acest lucru i se păru lui Anton atât de limpede, încât în 
clipa când se comandă „rupeţi rândurile” îl apucă de gât pe 
primul care era lângă el, îl răsuci pe şold şi vru să-l 
trântească la pământ aşa cum fac copiii la joacă. 

— E groasă, nea Ioane, strigă el. 

Celălalt râse şi încercă să-i pună piedică lui Anton, dar 
deodată se opri şi luă poziţie de drepţi. Se auzise o 
comandă scurtă: 

— Caporal Modan! 

Se răsuci şi pocni călcâiele. 

— La domnul maior, spuse ofiţerul cu asprime. 

Anton nu înţelese, dar porni în pas alergător, se opri la 
distanţă în faţa maiorului şi-şi pocni călcâiele: 


— Să trăiţi, dom'le maior, sunt caporalul Modan Anton... 

Maiorul îl întrerupse. După citirea ordinului nu părăsise 
locul, cum făcea de obicei, şi Anton înţelese că maiorul îl 
văzuse şi poate chiar auzise şi ce-i spusese el lui Ion. 

— Caporal, spuse maiorul cu un glas întristat, ce-ai 
înţeles tu din ordinul de zi? 

— Să trăiţi, dom'le maior, am înţeles ordinul de zi al 
domnului mareşal Antonescu, răspunse Anton ca un 
papagal. 

— Ce-ai înţeles? repetă maiorul. 

— Să trăiţi, dom'le maior, am înţeles disciplina, răspunse 
Anton numaidecât. 

— Numai atât ai înţeles?! murmură maiorul. 

„M-a văzut, dar nu m-a auzit”, gândi Anton. 

— Să trăiţi, dom'le maior, am înţeles că inamicul vrea să 
ne atace pe la spate. 

Maiorul tăcu şi se uită la caporal cu dispreţ: 

— „spatele mă-tii de caporal! Locotenent Ilomuţă, cere-l 
pe situaţie cu două săptămâni de închisoare pentru 
neexecutare de ordin, spuse maiorul şi porni spre 
cancelaria batalionului cu paşi rari, cu chipul posomorât şi 
îngrijorat. 


V 


Avea de ce să fie îngrijorat maiorul, frontul se apropia 
cu repeziciune de graniţele noastre. Ziarele îl semnalau pe 
undeva între Bug şi Nistru. Cu atât mai mare însă fu 
buimăceala care cuprinse micul batalion de cadre când, 
câteva săptămâni mai târziu, se pomeniră cu ruşii pe malul 
celălalt al Prutului, în faţa micii localităţi din regiunea 
Cernăuţi unde batalionul aştepta ordin de dislocare. 

Era o dimineaţă frumoasă de martie şi oamenii îşi vedeau 
liniştiţi de programul lor liber de cazarmă. Anton era de 
gardă şi stătea întins în patul corpului de gardă, îi era somn 
şi aştepta să se facă ora douăsprezece, să se schimbe garda 


şi să se ducă să se culce. Picotea şi ar fi tras un pui de somn 
dacă maiorul n-ar fi fost alături în cancelarie. Deodată, el 
auzi de afară o exclamaţie ciudată, curioasă, fără înţeles: 

— Gata, am dat de dracu”! 

Se ridică de pe pat şi-şi întinse gâtul spre fereastră. Văzu 
santinela din faţa intrării cum părăseşte ghereta şi cu arma 
de ţeavă, parcă târând-o, cu nişte paşi de lehamite şi 
nepăsare veselă, se apropie de intrarea batalionului. Anton 
deschise geamul şi se răsti furios: 

— Ce e, mă, cu tine, de ce părăseşti postul? 

Santinela se strâmbă şi făcu un gest nedesluşit spre 
câmpia domoală care cobora în depărtare până la marginea 
Nistrului. 

— Gata! exclamă el din nou. Am dat de dracu'! Am... 

Şi mai adăugă ceva plastic şi foarte precis, care se 
întâmplă când e de rău şi nu-ţi mai rămâne nimic altceva de 
făcut decât să te ocupi de lucrul acela foarte intim... Anton 
strigă la el şi-l înjură să spună ce e cu el, şi atunci santinela 
clătină din cap şi repetă: 

— Am... Uite colo, se văd ruşii. 

— Du-te dracului! mormăi Anton somnoros şi se întinse la 
loc pe pat. 

Tâmpit mai era şi ăla! Cum puteau să fie ruşii, când 
batalionul era aici, cu domnul maior care lucra liniştit în 
birou şi cu furierul care se certa la telefon cu serviciile 
regimentului. Cum puteau să fie ruşii, când nici nemţii, nici 
ai noştri nu-şi făcuseră apariţia în retragere. Când o armată 
înaintează, alta se retrage, or, niciun picior de neamţ sau de 
român în retragere nu se văzuse. Dar deodată Anton îşi 
aminti de front şi sări în picioare. leşi afară şi se uită cu 
binoclul în direcţia Prutului. Da, erau ruşii, ca frunza şi ca 
iarba, şi nu se auzea nimic, era o linişte desăvârşită. 

Alergă şi îi raportă maiorului. 

Maiorul înţelese că faptul era adevărat, dar nu se 
turbură, ieşi afară, cercetă şi el malurile Nistrului, apoi 
chemă gornistul şi-i ordonă să sune alarma. Batalionul n- 


avea echipament de război şi nici muniţie de luptă, şi 
regimentul îi ordonă maiorului să se retragă. 

S-au retras în direcţia Cernăuţi, unde se afla regimentul, 
au mers toată ziua şi toată noaptea şi pe la jumătatea 
drumului s-au întâlnit cu regimentul, care părăsise 
Cernăuţiul atacat dinspre nord de alte unităţi ale ruşilor, şi 
căuta drumul spre laşi. 

Două săptămâni mai târziu, batalionul se afla la Olteniţa, 
cu aceeaşi misiune, să aştepte contingentul '45 şi să se 
ocupe de instruirea lui. Contingentul '45 se prezentă la 
încorporare în iunie, iar în august, mareşalul se prăbuşi. 
Dar războiul nu se termina, contingentul '45, abia instruit, 
părăsi batalionul şi, în curând, se află că armata română a 
întors armele împotriva nemților. 

Zilele treceau încet şi, rămaşi fără misiune, tunarii 
lâncezeau cu toţii. Anton primi în această vreme o scrisoare 
de la nevastă, lipsită de orice înţeles, pe care trebui s-o 
citească de mai multe ori şi să-i mai întrebe şi pe alţii până 
să-i dea de capăt. Îi spunea că mai zilele trecute s-a 
întâmplat o nenorocire, că a venit primarul cu nişte inşi şi i- 
a spus că trebuie să dea vaca aia tânără, aia care era 
juncană când a plecat el a doua oară pe front. Ea l-a 
întrebat de ce să dea vaca şi primarul i-a răspuns că „asta e 
vacă de Transnistria, trebuie s-o dai la armistițiu”. Degeaba 
s-a rugat şi a plâns, i-au luat vaca şi au mai luat şi de la alţii, 
dar cine a avut bărbat acasă a sărit şi le-a dat înapoi, dar ea 
singură n-a putut să facă nimic. Dacă ar putea să vie acasă 
măcar 0 zi, s-ar duce acolo şi ar vorbi, că primarul aşa i-a 
spus, că a primit şi el ordin de la prefect. Că i-ar mai spune 
ea şi altele, dar nu vrea să-i facă inimă rea, dar cu văcuţa 
prea o doare şi-l roagă să vie... 

Cu scrisoarea în buzunar, Anton se duse rând pe rând la 
cei patru majuri ai batalionului şi-i rugă să-i explice ce 
înţeles pot să aibă cuvintele acestea „vacă de Transnistria 
care trebuie dată la armistițiu”. Nu ştiu niciunul să-l 
lămurească, nici ei nu înțelegeau, însă câteva zile mai 


târziu, cel mai bătrân dintre ei îl chemă şi-l luă întâi la 
întrebări. 

— Ia spune, caporal, ai fost în Transnistria? 

— Am fost, dom' majur. 

— Cu ce ocazie? 

— Cum cu ce ocazie? Când am fost pe front. 

— Ai fost pe front sau ai avut alte misiuni? 

— Ce misiuni, dom” majur? 

— Misiuni administrative. 

— Nu, dom” majur, n-am avut nicio misiune 
administrativă. 

— N-ai însoţit niciun convoi, niciun transport? 

— Adică ce fel de transport? 

— Transport de oi, de cai, de porci, de vaci... Ei? la 
spune! la gândeşte-te! continuă majurul şi-i făcu cu ochiul. 

— Nu, dom” majur, n-am avut misiuni de-astea. 

— Uite, mă, flăcăule, am să-ţi spun despre ce e vorba, dar 
n-ai aflat nimic de la mine, să nu spui că eu ţi-am spus. Din 
Transnistria s-au cărat sute de vagoane de vite şi de 
alimente, şi cine a cărat de acolo s-a procopsit. Captură, 
flăcăule! Nu s-a procopsit unul ca mine sau ca tine, s-au 
procopsit alţii, şi-au înţesat moşiile cu vite şi animale... 
Acuma s-a încheiat armistițiul şi ruşii pesemne că vor vitele 
înapoi. Ei? Guvernul a dat ordin să se adune vitele de 
provenienţă din Transnistria. Ei? O să se apuce prefectul 
din judeţul tău să se ducă la moşierul cutare, sau la domnul 
general cutare (o să te ia dracu' dacă sufli cuiva că ai vorbit 
cu mine pe chestia asta) şi să le ceară să dea vitele înapoi? 
N-o să facă el una ca asta, o să dea mai bine ordin la toţi 
primarii din judeţ să adune atâtea vaci sau atâţia cai de la 
ţărani şi să-i predea „pentru armistițiu”. Ai înţeles? Pentru 
armistițiu. Aşa frati-meu, văz după ochii tăi că eşti lămurit 
buştean, du-te şi-ţi vezi de treabă. 

— Dom' majur, nu puteţi să-mi daţi dumneavoastră două 
zile permisie? întrebă Anton. 


— Nu pot, flăcăule! leşi la raport la domnul căpitan, dacă 
vrei să-ţi dea o permisie. 

Anton ieşi la raport, dar căpitanul îi spuse să aibă 
răbdare, că în câteva zile tot contingentul o să plece în 
permisie, s-a primit ordin şi li se pregăteşte plecarea. Poate 
chiar mâine o să plece. 

Într-adevăr, a doua zi li se dădu drumul şi înţesară 
trenurile, iar noaptea târziu Anton ajunse la Bucureşti. 


VI 


De la Bucureşti, trebuia să ia tren spre Craiova, pe care 
trebuia să-l schimbe la Roşiori şi apoi, de la gara satului, s-o 
ia pe jos până acasă, trei kilometri... Dar era ostenit şi 
dormi la un artilerist ca şi el, bucureştean, iar a doua zi ieşi 
pe străzi să se plimbe. 

Era o zi rece de toamnă, dar frumoasă, cu cerul limpede 
şi liniştit, şi cu toate că Anton nu venea pentru întâia oară în 
Bucureşti, viaţa marelui oraş, cu forfota lui pe străzi şi cu 
oamenii aceia mereu grăbiţi să ajungă undeva, îl înfrigură 
de curiozitate şi încordare. Rătăci ceasuri întregi, uitându- 
se la chipurile oamenilor, întârziind în dreptul vitrinelor... 
Spre seară i se făcu foame şi se întoarse la acel artilerist... 
Era istovit... 

„Ciudaţi mai sunt şi ţăranii ăştia”, gândi artileristul, când 
îl văzu pe Anton. 

— Te-am aşteptat la prânz să te iau undeva, spuse el. 
Unde ai fost? 

Anton se uita la el parcă de departe, dar parcă şi de- 
aproape, i se vedea parcă fundul ochilor. 

— Unde să mă iai? zise Anton. 

— La o mare manifestaţie, care s-a ţinut la stadionul Anef. 
Trebuie să dăm jos guvernul. 

— Cu ce, zise Anton. Aveţi tunuri? 

— N-avem, dar există ceva mai puternic decât tunurile. 

— Există pe dracu'! 


Şi privirea sa începu să se micşoreze, se ascuţi şi se făcu 
doar o dungă, ca la pisici... Odată cu privirea şi surâsul i se 
stinse şi întreaga înfăţişare căpătă o expresie sfidătoare, 
aproape sălbatică. Se aşternu tăcere între ei. 

— Ascultă, mă, zise Anton într-un târziu (şi de astă dată 
glasul său avea ceva imperios, care amintea de caporalul 
Modan, grad superior, ce putea să comande tânărului), ia 
să-mi spui tu mie de ce, când o mulţime întreagă strigă „Jos 
guvernul!”, guvernul nu cade? l-am văzut şi eu pe străzi, 
strigând, ei şi? La cine sunt mitralierele şi cine dă ordin? Şi 
îl privi pe artileristul bucureştean cu dunga aceea 
sfidătoare a ochilor... Trebuie să mă duc acasă, murmură 
Anton câteva clipe mai târziu, şi expresia chipului său 
începu din nou să se schimbe. Privirea i se deschise iarăşi şi 
i se făcu blândă şi mâhnită. Dacă stau şi mă gândesc că din 
tot războiul ăsta m-am ales doar cu câteva zgârieturi şi o 
vacă pierdută, eu zic că nu e aşa rău! A, tu ce zici? 

— Asta am vrut şi eu să-ţi spun de multe ori, răspunse 
artileristul. Alţii au murit, măi frate, şi-au pierdut viaţa de 
pomană. 

Tăcură iarăşi. Într-un târziu, Anton şopti ca pentru el 
însuşi: 

— Da, de pomană! 

Anton tăcea, nu mai zise nimic. 

— Trebuie să plec acasă, murmură el iarăşi. 


VII 


A doua zi spre seară, Anton luă trenul spre Roşiori şi, 
după o oră de mers, ajunse la gară. Acasă sosi târziu, 
aproape de miezul nopţii. Satul dormea, şi dormea şi 
nevasta lui, era întuneric la geam. 

Intră în curte şi câinele hămăi, dar, aproape în aceeaşi 
clipă, hămăitul se întrerupse şi câinele alergă şi începu să-i 
sară lui Anton pe manta, peste mâini... 


— Ce vreai, mă Ghimeaşcă? şopti Anton şi, în întunericul 
şi liniştea curţii, propria sa şoaptă îl înfioră. 

Urcă pe prispă cu paşi nesimţiţi şi bătu uşurel în geam. 

— Cine e? auzi el glasul atât de cunoscut al nevestei. 

— Eu sunt, măi fetiţo! răspunse Anton răguşit. 

Urmă o linişte netulburată de nimic, o tăcere nesfârşită. 
Anton se apropie de uşă. Nevasta trase zăvorul şi el intră în 
tindă. Rămase în picioare în întuneric până ce ea se 
întoarse în odaie, până ce găsi chibritul şi aprinse lampa. 
Apoi ea stătu nemişcată în faţa lui. 

— Antoane, şopti. 

Anton îşi scoase cu o mişcare liniştită şi prelungă 
automatul de la umăr, îl puse în colţ, îşi luă şapca din cap, 
îşi trecu mâna peste frunte şi şopti şi el ceva ca şi ea, ca în 
vis, cu un glas legănat şi uşor, cu toată bucuria împrăştiată 
prin toate colţurile casei: 

— Măi Voichiţo, mă! Ce mai faci tu?... 

Atunci femeia îşi acoperi faţa cu palmele şi căzu spre el, 
şi el o prinse, înăbuşindu-i hohotul de plâns în manta. Ea se 
cutremura, îşi vâra obrazul în nasturii şi vestonul lui, îşi 
lipea buzele şi ochii de stofa aspră. 

— Uită-te la ea cum plânge! Uită-te cum îi curg lacrimile! 
se miră el. 

Atunci ea scoase un geamăt, îi cuprinse gâtul cu braţele, 
îşi lipi faţa apăsat de obrajii lui şi nu voi parcă să-l mai audă, 
nu voi să-i mai dea drumul. Anton îşi puse palma peste 
obrazul ei şi o ţinu nemişcată, o lăsă să-şi piardă firea, o 
lăsă să verse lacrimi peste degetele lui mari şi puternice. 
Ţinând-o astfel, privirea lui se îndreptă spre uşa deschisă a 
odăii şi într-un târziu reluă chemarea cu acelaşi glas de mai 
înainte: 

— Măi Vasilică, mă! Ia scoal' tu în sus de-acolo! Scoal' în 
sus, mă, şi hai la secere. 

Femeia se dădu la o parte şi Anton intră în casă. Deodată, 
patul se răscoli, pătura zbură într-o parte şi un băieţaş de 


vreo cinci-şapte ani sări drept în picioare. Crescuse tot 
timpul războiului. 

— Tata! strigă el parcă înfricoşat. 

Îl auzise pe taică-său în somn, i se tulburase sufletul şi 
sărind, ei da! era chiar taică-său! întocmai ca şi maică-sa, el 
căzu din picioare, din pat, drept în braţele lui Anton! Ce 
hoţ, taică-său, îl strigase aşa lung, ca pe câmp, ca şi când n- 
ar fi lipsit niciodată de acasă şi acum îl scula să meargă la 
secere. Vasilică se lăsă pupat cu răbdare, apoi, cât ai clipi 
din ochi, începu să-l caute pe taică-său prin buzunare, prin 
veston. Găsi un cap de creion şi scoase un țipăt, găsi un 
glonţ de pistol şi ţipă şi mai tare, sări spre maică-sa şi i-l 
arătă. 

— Vasilică, ia du-te şi tu şi te culcă, spuse mama de pe 
vatră. 

Ce glumă! A venit tata din război şi el să se ducă să se 
culce. 


VIII 


În tindă, Anton se aşeză la masă. Voichiţa luă un căpătâi 
din casă, îl puse alături şi se aşeză pe el. Se uita cu mirare 
la bărbatul ei. La început îşi spusese că e din cauza bucuriei 
că a venit şi el acasă, dar iată că timpul trecea şi fruntea lui 
rămânea mereu senină şi lumina aceea neobişnuită din 
priviri nu i se stingea. Când se uita la el, lumina aceea 
pâlpâia, creştea şi ea simţea că o apucă ameţeala. Ce s-a 
întâmplat cu el de s-a schimbat aşa? Ea nu se putea înşela, 
el arăta schimbat, întinerise parcă, arăta ca altădată, cu 
mulţi ani în urmă, când era flăcău. Se uita la el cum 
mănâncă! Ce liniştit şi împăcat arăta! Ce i s-o fi întâmplat, 
ce-a văzut în acest răzbel? 

În timp ce îi pregătea mâncarea, el o întrebase ce mai e 
prin sat şi, printre picături, ea îi spusese câte ceva. Nu-i 
spusese însă totul, şi nici nu voia să-i spună în seara asta, 


voia ca el să arate mai multă vreme aşa cum arăta acum. El 
însă nu ţinu seama de grija ei. 

— Ia să-mi spui tu mie acuma tot, zise Anton cu blândeţe, 
să-mi spui ce-a fost cu vaca şi toate alelalte care nu voiai să 
mi le spui în scrisoare, să nu-mi faci inimă rea. la dă-i 
drumul, Voichiţo, hai! 

Ea simţi că i se strânge inima. Când are să audă, cine ştie 
ce-are să se întâmple. Nu cumva lumina aia din ochii lui o să 
se stingă? 

— Spune, măi copile! o îndemnă Anton. Bine, cu vaca 
ştiu, altceva... 

— Păi, am muncit, de, toată vara, că ziceam să am cu ce 
cumpăra un purcel şi... 

— Toată vara? se miră el. 

— Ei, am mai muncit şi pe primăvară... 

— La cine, tot la Miuleţ? 

— Tot la el, că are acuma o grădină, şi ziceam să avem şi 
noi zarzavaturi de iarnă... 

— Toată primăvara şi toată vara, înregistră Anton cu un 
glas alb, în timp ce sugea cu poftă un ardei murat, prăjit în 
untură. Păi, ai muncit mult! zise el, ca şi când ea ar fi spus 
că n-ar fi muncit de-ajuns. I-ai muncit cam multişor! 

— Încă l-am mai luat şi pe Vasilică, că Miuleţ zicea că 
pentru copil dă o sută de lei pe zi. 

— Hm! se miră Anton. Păi, Vasilică ce să facă acolo, aşa 
Mic? 

— Ei, săracu! Ce se mai văieta de spinare! A fost şi el la 
plivit buruienile, a făcut vreo treizeci-patruzeci de zile. 
Vasilică, dormi? 

— Nu, făcu băiatul din pat. 

— Câte zile ai făcut tu la grădină? 

— Treizeci şi opt! se lăudă Vasilică, şi vru să se dea jos din 
pat. 

— Stai acolo, stai acolo! îl opri mama. Zâmbi spre 
bărbatul ei şi clătină din cap cu duioşie. Nu ştiu cesămă 
mai fac cu el, abia azi îl bătui! 


— De ce? se miră Anton. 

— Nu s-astâmpără neam! spuse mama. Pe la prânz se 
făcuse mai cald şi i-am spus să dezbrace izmenele, să i le 
spăl. Stătea pe prispă cu izmenele în mână, eu spălam şi, 
când i le cer să mi le dea, mă uit şi văz izmenele pe câine. 

— Cum pe câine? 

— Pe picioare! Băgase izmenele pe picioarele dinainte ale 
lui Ghimeaşcă şi i le legase sus pe spinare. 

Din casă se auzi un chicotit sub pătură. 

— Mă bursucule, păi aşa faci tu?! zise Anton. 

Tăcură. După un timp, elo întrebă pe nevastă: 

— Grâul a fost bun? 

Ea spuse că da. Elo întrebă cu cine s-a ajutat, ea spuse 
că ba cu unul, ba cu altul şi mai ales cu Gheorghe al lui 
Matei. Gheorghe al lui Matei n-a mai fost concentrat după 
ce a ieşit din spital. 

— Vasăzică, grâu s-a făcut... Şi domnul Miuleţ ţi-a plătit 
pentru ce i-ai muncit? 

— Mi-a dat nişte cartofi şi nişte ardei, din âia care i-au 
rămas nevânduţi la obor! Nişte ăia mici! Când i-am spus că, 
după zilele lucrate, mai trebuie să-mi mai dea nouă mii de 
lei, a zis că o să-mi dea, dar sunt patru luni de-atunci şi 
banii nu mai au preţul ăla şi tot mă amână... Fă şi tu 
socoteala... 

— Domnul Miuleţ o să trebuie să cam plătească, spuse 
Anton gânditor, oprindu-se din mâncat. Da, da, lasă, măi 
copile, nu te mai gândi tu la asta... 

Ea nu se miră de aceste cuvinte şi nici de glasul lui 
liniştit, aşteptase tocmai asemenea vorbe să audă din 
partea lui. Numai astfel de cuvinte se potriveau cu lumina 
aceea din ochii lui. 

— Cine e primar? întrebă Anton. 

— Ele! 

— O să cam plătească domnul primar, repetă Anton, şi 
vaca o s-o cam plătească... 


Şi Anton tăcu, luă şervetul şi începu să-şi şteargă mâinile. 
Se şterse îndelung, şi Voichiţa văzu cu uimire cum privirea 
lui se micşorează şi gura i se face subţire; înfăţişarea asta a 
lui îi era străină femeii, nu-şi amintea s-o fi văzut-o vreodată 
la el, dar ce ciudat lucru: nu era deloc nepotrivită cu el, era 
tot a lui, era aceeaşi lumină din priviri micşorată însă şi 
strânsă de o gândire amenințătoare. Nu era îndrăzneala de 
altădată, care ţâşnise din mânie şi jignire, cum se 
întâmplase în ziua aceea la seceriş, ci îndrăzneala rece, fără 
bătăi de inimă, necruțătoare şi sigură de sine. Uite ce 
făcuse din el războiul! 

— Antoane! şopti femeia. 

El se uită la ea o clipă şi o văzu: toată încordarea, toate 
grijile, toate neliniştile ei o părăseau, se uita la el un chip 
turburat, cu ochii umezi, neputincioşi să păstreze în ei 
bucuria fără să verse lacrimi. 

— Ia vino tu mai încoace! şopti el, zâmbind, şi ea se trase 
acolo jos, în tinda mică, dar care era a lor, în ea călcase ea 
întâi cu piciorul ei de fată când intrase în casa lui... Se 
iubiră până în zori pe pământul ei uscat, sub lumina ca o 
părere a jarului din vatră... 


IX 


A doua zi pe la prânz, Anton se sculă, îl puse pe Vasilică 
să-i ţină cureaua să dea briciul peste ea, se bărbieri, se 
spălă, îşi văcsui bocancii şi, după ce stătu la masă, plecă în 
sat. O luă întâi spre Gheorghe al lui Matei, cu gândul să 
stea niţel de vorbă cu el, să-i mulţumească că i-a ajutat 
Voichiţii la plug şi apoi să se ducă la Miuleţ şi să vadă cum s- 
au întâmplat lucrurile cu vaca. Numai că, de bucurie, când 
îl văzu, Gheorghe al lui Matei scoase de sub pat un chil de 
vin, mai veniră şi alţi desconcentraţi, mai făcură rost de 
nişte chile de vin şi Anton nu se mai duse la Miuleţ. 

Îi apucase pe toţi veselia. Aproape toţi fuseseră pe front, 
se bucurau că au scăpat cu viaţă şi îşi povesteau isprăvile. 


Fiecare cunoscuse fel de fel de colonei, şi fel de fel de 
maiori, şi fel de fel de căpitani şi sublocotenenţi, unii proşti 
ca oaia, alţii deştepţi să-i ia mama dracului, alţii viteji, alţii 
care făceau în pantaloni. Îşi aduseră aminte de localităţi, de 
încercuiri, de bombardamente şi era care mai de care mai 
priceput în a imita  şuieratul  obuzelor,  fâlfâitul 
aruncătoarelor, lătratul mitralierelor... Nu mai sfârşeau cu: 
„..„.Păi să vezi la Kalaci... Să vezi la Melitopol... A! Păi să vezi 
la Feodosia...” Şi câte unul striga mereu să stea toţi ceilalţi 
şi să tacă din gură, ca să le spună el ce grozăvie a fost la 
Voronej... Iar altul începea mereu şi nu izbutea să spună 
decât: „La 'Tomarovka, nemţii... La Tomarovka, nemţii.” 
până când cineva îi spunea să se ducă dracului cu 
Tomarovka lui, să asculte mai bine ce a păţit el la 
Belgorod... 

Până spre seară nu făcură decât asta şi nimic nu le scăpă 
din vedere. Lăudară tunurile nemţeşti cu repetiţie şi 
brandurile ruseşti care, dacă stăteai în picioare, îţi retezau 
picioarele şi, de te aruncai la pământ, îţi smulgeau spinarea 
şi-ţi lăsau plămânii goi... Râseră de vitejia nemaipomenită a 
italienilor (a muzicanţilor! O, ce frumos era când trebuia să 
atace muzicanţii!). „Era un regiment lângă noi... era un 
regiment lângă noi...” striga unul mereu şi atât îi plictisi cu 
regimentul lui, încât deodată se făcu tăcere şi cineva zise 
că: „Ei! Ce e cu regimentul acela?”, la care omul spuse că 
era un regiment pe care ei îl numeau regimentul patruzeci- 
căcat! Şi fiindcă nu râse nimeni, încercă să explice că-i 
spuneau astfel deoarece era compus numai din strânsură, 
moşnegi şi auxiliari cu ochelari la ochi, şi nici nu începea 
bine bombardamentul că se şi muiau şi părăseau 
flancurile... Dar omul povesti prost şi rămaseră toţi 
dezamăgiţi... 

Dar nu din cauza asta. Băuseră, strigaseră, povestiseră... 
a trecut timpul, s-au bucurat că s-au adunat aci... dar iată 
că n-a ieşit nimic din toată vorbăria şi strigătele lor. Bucuria 
s-a dus, vinul abia acum îşi dau seama că e cam poşircă... Şi 


la urma urmei, toate aceste poveşti erau nişte lucruri 
înfiorătoare, au umplut lumea de sânge... Şi ăsta ce râdea 
ca prostul că regimentul acela patruzeci, cum se lăuda el 
că-l numeau, fugea, dacă ar fi fost aşa toate regimentele, 
din toate armatele, româneşti, nemţeşti şi ruseşti, totul s-ar 
fi terminat mai repede şi n-ar fi murit atâta grozăvie de 
oameni. Ei, da, e de lăudat, nu de râs, acel regiment! Şi 
italienii? Dar pentru ce să lupte italienii la Voronej şi dracu' 
mai ştie unde? Ce să caute ei acolo? Dar ei, toţi care sunt 
aici şi care s-au întors şi cei care nu s-au mai întors ce-au 
căutat? 

Începură să ofteze, întristaţi şi abătuţi. Statură până 
când băgară de seamă că Anton nu e nici întristat, nici 
abătut şi începură să-l întrebe o grămadă de nimicuri, când 
a venit, de unde a venit, ca şi când Anton abia în clipa aceea 
ar fi picat printre ei. Când Anton le spuse că a stat la 
Bucureşti câteva zile, îl întrebară curioşi: ce e la Bucureşti? 
La Bucureşti? Se făcu tăcere şi Anton începu să 
povestească tot ce văzuse şi auzise la Bucureşti. Oameni 
mulţi, care strigau jos guvernul... La nimeni nu le mai era 
frică. Îl ascultau cu gâturile înţepenite şi, când Anton 
termină, parcă se înţepeniră şi mai tare, şi tăcerea parcă se 
adânci şi mai mult. Apoi, deodată, unul dintre ei scoase un 
strigăt: 

— Vasile! Gheorghe! Stane! Daţi bani! Daţi bani să mai 
luăm nişte chile de poşircă de-asta!... 

Se făcu gălăgie mare, făcură rost de vin şi se puseră iar 
pe băut. Acum erau înfriguraţi şi, deşi băuseră mult, beţia 
nu se lipi de ei, le sticleau ochii, li se întinsese pielea pe 
obraji, întineriseră... 

— Antoane, mai spune o dată! Mai spune o dată, Antoane, 
că am auzit eu ceva, dar aşa cum spui tu că să se dea şi 
pământ ţăranilor n-am mai auzit de la nimeni, mai spune o 
dată... 

Anton începu să povestească din nou, dar acum îl 
întrerupseră şi, în loc de „la Tomarovka, nemţii” şi „la 


Belgorod, ruşii”, de astă dată se auzea mereu „moşia 
Popa”... „moşia Popa”... Se puseră pe cercetat şi nu mai 
terminară de numărat pogoanele acestei moşii, şi 
deluşoarele şi vâlcelele ei, şi unde se făcea porumbul mai 
bine, şi unde ieşea grâul mai bun, şi cânepa mai mare, şi 
lucerna mai grasă... 

Zadarnic veniră peste ei muierile sau copiii trimişi de 
muieri să-i smulgă de-acolo şi să se întoarcă pe la casele lor, 
înjurau muierile şi le goneau, păstrau copiii şi îi mângâiau 
pe cap, şi turnau în pahare şi le goleau dintr-o sorbire, 
aţâţaţi de-o sete de nepotolit. 

— Aşa! Gata! strigă unul la un moment dat. Acuma uite 
ce vă zic eu, fraţilor: hai pe la Humă să vorbim cu el, îl luăm 
şi pe Costică Iancu din drum şi mergem să vorbim cu Humă. 
Vasile, Gheorghe, Stane! În flanc câte unul, după mine, 
marş! 


X 


Humă era un om a cărui sărăcie avea o strălucire de 
invidiat. Nu o dată, Anton auzise spunându-se despre el: 
„Humă îl bate pe Miuleţ.” Îl bate, asta însemna că 
strălucirea pe care i-o dădea lui Miuleţ averea era mai mică 
decât aceea pe care i-o dădea lui Humă sărăcia. Când un 
om se văita prea mult că o duce rău, când aceste văicăreli 
deveneau şi ele un rău în plus, atunci cineva din familie sau 
cineva apropiat se îndârjea împotriva lui: „la mai lasă! 
Sparge o ceapă acolo, pune un pumn de sare, şi mănâncă 
să trosnească!” Aceste cuvinte fuseseră spuse cândva de 
Humă şi cei care le foloseau căutau, cu acest prilej, să 
încerce şi ei puterea mândriei cu care le spusese el, 
„sparge” şi „să trosnească” sunau ca o sfidare. 

Humă era prieten cu toată lumea, dar nimeni nu putea să 
spună că e prieten la toartă cu el, şi era o mândrie pentru 
cineva când putea să stea mai mult în apropierea lui. Din 
cauza aceasta, cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni 


cu ziua. Era o plăcere pentru cineva să se ajute cu Humă la 
plug (avea, ca şi Anton, un hectar de pământ), sau să-i ia 
sacii la moară, sau să-i împrumute căruţa, ori caii, sau orice 
altceva. La treierat era ales în fiecare an şef de ceată. 
Miuleţ încercase într-o vreme să-l câştige, îi oferise bani cu 
împrumut, fără dobândă, pe timp lung, îi propusese afaceri 
cu grâne, dar omul, fără să-şi facă prea multe socoteli, nu 
se lăsase prins. Ar fi trăit poate mai bine, cum li se întâmpla 
multora dintre cei care se învârteau în jurul lui Miuleţ, dar 
atunci nicio căciulă nu s-ar mai fi ridicat în faţa lui, şi nimic 
din revărsarea aceea de priviri pline de admiraţie n-ar mai 
fi fost pentru el. 

Se făcuse târziu, stelele sclipeau pe cer şi se lăsase 
bruma. Grupul trecu pe la Costică Iancu, îi spuseră în două 
cuvinte despre ce era vorba şi, puţin mai târziu, băteau la 
poarta lui Humă. 

Humă ieşi la drum, se opri la poartă şi-şi vâri mâinile în 
buzunare. Era un om nu prea voinic, dar avea un piept ca o 
platoşă. Era tânăr, nu părea să fi trecut de treizeci şi cinci 
de ani. 

— Humă, am venit să vorbim ceva cu tine, zise cel care 
avusese ideea. 

— Hai în casă, fraţilor, răspunse Humă. 

În casă, la lumina lămpii, Humă văzu chipurile celorlalţi şi 
înţelese că întârziaseră mult împreună, dar se făcu că nu 
bagă de seamă. Avea pe el o flanelă şi nişte pantaloni, dar 
era cu neputinţă să-ţi mai dai seama din ce fel de țesătură 
fuseseră făcute: stofa pantalonilor fusese înlocuită, pas cu 
pas, aproape în întregime, din petice, şi flanela la fel, iar 
cămaşa era doar o închipuire; nişte betelii legate unele de 
altele peste umeri şi piept. Din aceste rupturi se ridica însă 
un gât puternic şi te priveau nişte ochi limpezi şi ageri ca 
de pasăre de pradă. 

Humă ceru nevestei să pună morcoaşa la lampă, adică 
acea căciulă de deasupra fitilului care făcea lumina mai 
mare, iar copiilor (avea vreo trei) le spuse să se dea jos din 


patul acela (mai mare) şi să treacă în celălalt (mai mic). 
Apoi li se adresă musafirilor, arătându-le patul: să se aşeze 
şi să spună despre ce e vorba. 

Anton fu pus să povestească ceea ce ştia, şi Anton 
povesti, dar nimeni nu se uită la el, toţi se uitau la Humă. 
Humă ascultă în tăcere şi, după un timp, Anton băgă de 
seamă că nicio schimbare nu se petrecea pe faţa lui. Băgară 
de seamă şi ceilalţi şi întoarseră privirile spre Anton, parcă 
l-ar fi învinuit pe el că, asupra lui Humă, faptele povestite 
nu aveau acelaşi efect. 

Îi luară vorba din gură şi arătară ei cum stau lucrurile, şi 
din nou „moşia Popa” reveni în spusele lor. Amestecau 
faptele în aşa fel, încât s-ar fi zis că acolo, la Bucureşti, e o 
problemă specială cu această moşie. 

— Ce spunea Anton adineauri şi ce spuneţi voi acuma, eu 
ştiu de ieri, zise Humă şi se ridică, se apropie de lada de la 
capătul patului, îi săltă capacul şi scoase dinăuntru un ziar. 
Uite ici Scânteia, zise el, despăturind jurnalul, ai aici toată 
chestiunea cum stă ea de-adevăratele. Partidul Comunist 
cere reforma agrară la moşiile care sunt şi, uite ce spune 
aici, că dacă nu, ţăranii vor intra singuri şi vor împărţi ei 
moşiile. Partidul Comunist! Eu mă înscriu în partidul ăsta! 
declară Humă, bătând ziarul cu palma şi înfăşurându-i pe 
toţi, de la un capăt la altul, cu privirea sa de pasăre. Voi 
vreţi să ştiţi ce e de făcut. De ieri tot stau şi eu şi mă 
gândesc, şi vă spun că zilele astea o să mă duc la plasă şi 
mă înscriu în partidul ăsta. După ce mă întorc, o să vă spun 
cum şi ce trebuie făcut. „De Miuleţ nu zice nimeni nimic, nu 
se leagă nimeni de el, gândi Anton, întorcându-se acasă pe 
la al doilea cântat al cocoşilor. Miuleţ e tot la putere, tot el şi 
neamul lui conduc comuna, şi nici Gheorghe al lui Matei, şi 
nici alţii, şi nici măcar Humă nu se gândesc să se atingă de 
puterea lui.” O umbră de nedumerire şi nelinişte se 
strecură în mintea lui Anton şi izbuti cu greu s-o alunge şi 
să adoarmă. 


XI 


Ciudat i se părea acum lui Anton satul, cum îi intra iar în 
sânge apa lui stătută! Fără să-şi dea seama de ce, a doua zi, 
când se sculă şi se gândi să plece la Miuleţ, lucrul nu i se 
păru atât de simplu cum i se înfăţişase în seara când venise 
acasă. Să se ducă la Miuleţ şi ce să-i spună? Să-i dea vaca 
înapoi? Are să-i răspundă că el n-are nicio vină, că i-a spus 
Voichiţii că a primit ordin de la prefect... O nemulţumire 
curioasă începu să-i dea târcoale lui Anton. Şi acum îi sunau 
în urechi vorbele lor înfrigurate de ieri, pornirea lor 
nerăbdătoare şi parcă oarbă, când spuneau: „Moşia Popa!... 
Moşia Popa!...” 

Singur Humă nu părea cuprins de această pornire! Da, el 
singur vorbise cu sânge rece... Dacă Humă ar fi primar!... 
Da, iată ce ar trebui făcut întâi şi întâi, să fie dat jos domnul 
Miuleţ şi pus în locul lui Humă. La asta nu s-a gândit 
Gheorghe al lui Matei şi nici ceilalţi; cum o să se gândească 
ei la una ca asta, parcă îi taie pe ei capul că, atâta vreme 
cât Miuleţ rămâne primar, nimic n-o să se schimbe în sat? 
Lor le-a intrat în cap ca un piron „moşia Popa!...” 

Anton se îmbrăcă şi porni hotărât spre Humă. 

Pe drum se întâlni cu şeful de post care scoase din 
buzunar o hârtie şi i-o dădu. Anton se uită la ea 
neînţelegând: era un ordin de chemare. 

— Păi, abia m-au lăsat la vatră, dom! şef, zise el fără să se 
mire totuşi prea mult. 

— Ce vorbeşti? Ia să văd ordinul! 

Anton scoase un portofel negru din piele parcă de bivol 
şi-i arătă şefului hârtia. Jandarmul dădu din umeri: la două 
zile după ce îl lăsaseră la vatră, emiseseră ordin de 
chemare. Aşa e războiul, trebuie să se ducă, are răgaz 
patruzeci şi opt de ore, adică două zile. 

— Uite, zise şeful, nu ţi-l dau azi, te dau câteva zile lipsă 
din comună, mai stai şi tu pe-acasă cu muierea, că abia ai 
venit. Dar peste trei zile te prezinţi la mine... 


— Bine, dom” şef, să trăiţi, răspunse Anton şi îşi continuă 
drumul spre Humă. 

Îl găsi acasă pe Humă, nu plecase încă, spuse că mâine- 
dimineaţă se duce la plasă. 

— Nea Ioane, zise Anton, după ce intră în casă şi se aşeză 
pe pat, aseară erau ăilalţi şi n-am putut să-ţi spun... Vreau 
să-ţi spun ceva dumitale, să mă înveţi cum să fac, că eu, să- 
ţi spun drept, nu prea înţeleg cum devine cu situaţia că tot 
noi trebuie să plătim oalele sparte şi alţii care n-au îndurat 
nimic să le fie tot lor bine. 

— Spune despre ce e vorba, Antoane, zise Humă 
binevoitor, ca şi când de pe acum ar fi fost un mare şef şi 
asculta cu interes ceea ce i se spunea. 

— Eu nu ştiu cum s-a întâmplat pe-aici, poate ştii 
dumneata mai bine cum a fost cu vitele luate pentru 
armistițiu. 

— Aha! exclamă Humă şi-i puse lui Anton mâna pe picior. 
Măi frati-meu, nu mai e nimic de făcut, zise el. Pe chestia 
asta, Miuleţ o să fie dat jos, dar vitele s-au dus, cine a avut 
curaj şi a pus câinii pe-ăia cu comisia, bine, cine nu... 

Anton rămase tăcut şi Humă nu mai zise nici el nimic. 

— Am ştiut eu că nu mai e nimic de făcut, murmură 
Anton. Nea Ioane, reluă el apoi, uitându-se la bocanci, de ce 
nu eşti dumneata primar? Spui că Miuleţ o să fie înlocuit, 
dar cu cine? 

— Cu frati-său, răspunse Humă, cu un glas puternic şi 
precis. Nevastă, chemă el, ia adu tu sticla aia să beau o 
ţuică cu Anton... 

Femeia aduse sticla aceea şi două ceşti de pământ 
smălţuite. Humă turnă în ele licoarea de prună cu miros 
puternic şi ciocni cu Anton. 

— Eu nu pot să mă pun singur primar, Antoane, zise el, 
după ce dădu ceaşca pe gât. Degeaba îi lasă lui Gheorghe al 
lui Matei gura apă după moşia Popa, dacă nu cade 
guvernul. Eu am vrut să le spun aseară fiindcă... fiindcă 
vreau întâi... Nu-i vorbă, că nici domnul Miuleţ cu oamenii 


lui nu s-ar da în sus să rupă şi ei nişte hectare din moşie, 
dar problema stă altfel, că una e să faci ce vrea satul şi alta 
să execuţi ordinele venite de la prefectură. Ordinele astea 
să-mi vie mie, că aş şti eu cum să le execut!... la, Antoane, 
trage-i, măi frati-meu! 

Ciocniră şi dădură ceştile pe gât. 

— Nu-mi place, nu-mi place, nea Ioane! exclamă Anton 
ameţit de băutura tare. Nu ştiu cum o să fie, dar eu nu pot 
să rabd, dacă mai stau în sat... Nu, nea Ioane, eu plec, mă 
duc pe front, bine că mi-a venit... 

— Ai primit ordin? întrebă Humă. 

— Am primit, bine că am primit, mai bine mă duc şi mor 
pe-acolo, scap de toate... 

Humă se uită la el şi parcă abia atunci îl văzu, şi-i plăcură 
ochii lui, îl privi stăruitor în faţă: faţa lui era foarte tânără şi 
era de mirare cum de ieşeau din gura lui cuvinte atât de 
deznădăjduite. 

— Ce e, mă, cu tine? De ce-ai slăbit aşa, brusc? Ieri arătai 
ca o pisică, acuma parcă eşti un miel. De ce vrei să mori? 

— Ah, nea Ioane, dacă ai şti dumneata câţi morţi zac în 
mine, artilerişti de-ai mei, băieţi nevinovaţi, răspunse Anton 
gâtuit deodată de o emoție fără nume. Cât am stat la 
cazarmă nu m-am gândit la ei, dar acuma mă gândesc. Au 
murit, nea loane, fără niciun rost... 

— Neamţul e de vină, strigă Humă cu putere. Neamţul, 
Antoane! El a dezlănţuit acest război. Am făcut şi eu patru 
ani de concentrări şi unul de front. Acuma văd că m-au lăsat 
la vatră definitiv. 

Dar Anton, obsedat, nu vedea în sufletul lui decât 
fantomele camarazilor săi morţi. Nici el nu-şi dădea seama 
cum îl pocnise aşa deodată amintirea lor. 

— Da, aproape că hohoti el, neamţul e de vină, aşa e, nea 
Ioane! Parcă îmi stă pe inimă o piatră de moară. Am scăpat 
eu, dar ei au murit, n-au apucat să aibă şi ei neveste şi să se 
bucure şi ei de viaţă. Cum să trăiesc eu, nea loane, cu 
greutatea asta care mă apasă?... 


— O să slăbească, Antoane... 

— Şi asta şi mizeria în care trăim, continuă Anton... De 
unde să-i mai dau eu acum copilului meu puţin lapte? Şi 
muierea mea, de unde... 

Izbucni brusc în hohote de plâns şi îşi reveni imediat. Se 
făcu palid, apoi chipul i se aprinse şi apoi iar păli. 

— Schimbăm noi viaţa asta, Antoane, se auzi în odaie 
glasul puternic al lui Humă. Du-te pe front şi întoarce-te, fii 
cu grijă, nu te arunca orbeşte, fiindcă abia acum luminează 
şi pentru noi o speranţă. 

— Da, nea Ioane, murmură Anton... A, ce-am să mai 
trag... Ce-am să mai trag, nea Ioane, adăugă cu o expresie 
parcă străină pe chip, ca şi când el era de pe acum acolo. 
Numai să nimeresc un ofiţer bun şi nişte băieţi care au mai 
fost pe front. Nea Ioane, şopti el iar, aplecându-se înainte şi 
apucându-l pe Humă de flanela lui cârpită. Ah, nea Ioane! 
Ştii cum cunosc eu tactica nemților?! Ah! Ah! Ah! Dă-i 
drumul la artilerie! Dă-i drumul la artilerie! Dă-i drumul la 
artilerie! Of!... Mă, nea Ioane! Cu ochii mei îi vedeam pe 
nemți cum se regrupau... şi tancurile u-ru-ru-ru-ru, u-ru-ru- 
ru-ru... Ptiu, fir-ar al dracului, uite acuma să înceapă 
artileria să tragă! A! Cum cunosc eu tactica lor, nea loane! 
Să nimeresc un ofiţer bun, cu nişte băieţi care au mai 
luptat... 

Anton clătină din cap şi murmurul lui încetă. Dar din nou 
se porniră lacrimile să-i curgă pe obraji şi Humă îl luă pe 
după umeri şi începu să-l ţină de rău. 

— Lasă, măi Antoane, ai să vezi că o să fie bine, ascultă- 
mă pe mine. Ai să te întorci şi mai vorbim noi... Hai, mă, 
lasă, dă-o dracului, caporal de artilerie eşti tu? Ai să te 
întorci şi în locul vacii pierdute ai să găseşti pământ pentru 
tine şi muiere. Nu uita spusele mele... 


XII 


Anton se întoarse de la Humă şi se culcă. Dormi toată 
după-amiaza şi toată noaptea până a doua zi spre seară, 
aproape necontenit, cuprins de-o ciudată toropeală. Seara 
însă mâncă cu poftă, o linişti pe nevasta îngrijorată, 
spunându-i că nu-l doare nimic şi se culcă din nou. 

Dimineaţa se sculă, se mişcă puţin prin casă, ieşi prin 
grădină, drese un gard, dar mâinile şi picioarele i se făcură 
grele ca plumbul şi se întoarse în casă şi se întinse pe pat. 
Două zile şi două nopţi neîntrerupte dormi astfel, uimit el 
însuşi de această lipsă de vlagă a corpului său, care, cu cât 
se odihnea mai mult, cu atât slăbea mai tare. Se făcuse 
galben la faţă, şi mâinile şi picioarele îi tremurau. 

A treia zi, pe la orele patru dimineaţa, se trezi singur în 
pat, alături de nevastă, şi simţi cum puterea curge din nou 
în trupul lui din mii de izvoare dulci şi domoale. Numai în 
copilărie se simţise aşa. Rămase nemişcat, cu ochii deschişi, 
îmbătat de amintiri şi de bucurii uitate. Cum se făcea 
dimineaţă când era copil, cum fluiera un graur în fundul 
grădinii, cum cârâiau orătăniile pe prispă pe la capul lui, şi 
tata dormea dus, trudit şi chinuit de o boală necunoscută. 
Într-o vară, pe vremea când trăia mama, dormise săptămâni 
întregi pe prispă un pui de găină şchiop, nimerise cloşca cu 
puii printre picioarele cailor, se zăpăcise, şi un cal (pe 
vremea aceea aveau cai) prinsese picioruşul unui pui sub 
copită şi-l strivise. Cloşca era de vină, era o cloşcă 
arţăgoasă care nu se speriase de cai... Se înfuriase mama şi 
o bătuse. Da, cloşca... îi sărise şi lui Anton de câteva ori în 
cap, odată chiar îl speriase rău, era în grădină şi se juca 
singur şi, tam-nisam, se pomenise cu ea în cap, bătându-l cu 
aripele şi ciocănindu-l în moţul lui de păr legat cu arnici 
roşu. Fusese veselie mare atunci, fiindcă era mic şi 
începuse să urle cât îl ţinea gura. „Ce este, măi Antoane, ce 
s-a întâmplat?”, îl întrebase tatăl din tindă. „A, a, a, urla 
Anton, a, a, a...” „Ce e, maică, de ce urli aşa? a, întrebase şi 
mama, şi Anton cu pumnii la ochi, cu gura deschisă, urcase 


prispa şi se oprise în pragul tindei: „M-a... m-a... încăie... m- 
a încăierat cloşca... degeabaaa!”, uriaşe el, în prada unei 
indignări fără margini. Îl încăierase cloşca degeaba! 

Puiul acela cu picioruşul strivit îl luase mama, îl unsese cu 
untdelemn şi îl adusese în casă. Şontăc, şontâc, după câteva 
zile începuse să se mişte şi apoi chiar să meargă. Stătea 
prin tindă şi ciugulea farâmituri. Îl botezaseră, nu se ştie de 
ce, Gheorghe, şi Gheorghe începuse să uite bătătura, îşi 
înfigea ciocul în mămăliga fierbinte, clif! de sub masă, se 
urca chiar pe masă şi ciugulea din brânză. Seara, Anton îl 
auzea pe prispă cum adormea chirăind - chir, chir! - slab de 
tot, şi în liniştea nopţii era aşa de subţire şi parcă aşa de 
îndepărtat acest cântec mititel, încât simţeai parcă prin el, 
aici lângă căpătâi, răsuflarea tainică a lumii... Dar iarna, 
când veneau zăpezile? Când se trezea dimineaţa cu soarele 
roşu în ferestre şi vedea nămeţii la geam? Sărea din pat, de 
lângă spinarea tatei, dădea buzna afară şi se arunca cu 
capul înainte, prăbuşindu-se în troiene, înota în ele ca într-o 
gârlă albă, şi zăpada mirosea a lumină de soare, a nori şi a 
cer... Se întorcea în casă învăluit de aburi, gâfâind şi ţipând 
de bucurie. Au trecut de atunci douăzeci de ani, dar iată că 
parcă au trecut doar douăzeci de luni. 

Anton se răsuci încet în pat şi dădu de trupul nevestei. Se 
ridică într-un cot şi se uită la ea. Era a lui femeia aceasta, 
care dormea lângă el, era nevastă şi mamă, era legată de 
inima lui. 

— Măi copile! şopti Anton şi-i puse mâna pe obraz. 

Ea deschise ochii. Nu-l văzu cum arăta, dar îi simţi trupul 
odihnit şi puternic. Drept răspuns îi şopti numele. Se mişcă 
uşor, abia simţit, cu faţa spre el şi îşi lipi corpul fierbinte de 
al lui... 

Când se lumină de ziuă, Anton se sculă şi se apropie de 
celălalt pat, unde dormea Vasilică. Simţind pe cineva lângă 
el, copilul se trezi, îşi scoase braţele de sub pătură şi se 
apucă cu ele de ceafa. Se întinse arcuindu-se în sus, îşi 
trosni oasele şi se uită spre geam cu privirea micşorată, 


aşa, ca un om mare care s-a culcat ostenit şi acum, iacă-aşa, 
îşi trosneşte oasele trudite şi le mai lasă încolo de griji. 

— Cine e mic, şi prost, şi cu bube în cap? întrebă Anton, 
zâmbind. 

— Ce e, tată! zise băiatul flegmatic şi căscă amarnic, şi-i 
întoarse lui taică-său spatele. 

— Când ţi-oi da eu ţie câteva la spate, ţi-arăt eu, Vasilică, 
cum devine cazul. 

— Păi, sigur! zise băiatul şi deodată sări drept în picioare 
şi se arcui în aer ca o pisică, agăţându-se de gâtul lui Anton. 

— Hai şi ajută-i maică-tii să facă pâine, zise el. 

— Cum?! strigă Vasilică. Mâncăm pâine? 

Sări jos, începu să ţopăie într-un picior, o zbughi afară şi 
nu mai încetă să strige: „Mâncăm pâine! Mâncăm pâine!” 

Anton se îmbrăcă şi se duse la Miuleţ. Nu îmbătrânise 
prea mult Miuleţ, se mai îngrăşase, devenise mai tăcut şi 
chiar mai impunător. Văzându-l, Anton îşi spuse că, dacă 
Miuleţ s-ar îmbrăca în haine de maior, nu i-ar sta deloc rău 
în ele, cu privirea lui înţepenită şi rece şi cu expresia aceea 
comună tuturor oamenilor obişnuiţi să comande. 

Foarte binevoitor, Miuleţ îi explică lui Anton că, în 
chestiunea cu vaca, l-a pârât cineva, că el n-are absolut 
nicio vină, oamenii aceia din comisie aveau la ei o listă 
făcută după informaţiile nu se ştie cui. 

— S-o lăsăm moartă! spuse Anton cu gândurile în altă 
parte. Am venit pentru altceva. 

— Ştiu, spuse Miuleţ, trebuie să-ţi dau nişte bani. 
Antoane, tu să nu crezi că aşa şi pe dincolo, continuă el, poţi 
să mai întrebi şi pe alţii şi întreab-o chiar pe muierea ta, şi 
ai să vezi c-o să-ţi spună cum ţi-am spus eu. 

Anton nu răspunse nimic. Stătea pe un scăunel în faţa 
tejghelei şi aştepta. Miuleţ trase sertarul şi scoase de-acolo 
un teanc de hârtii. Îi plăti lui Anton, şi Anton băgă banii în 
buzunar fără să-i numere. Aştepta încă. 

— Muierea ta e cam supărată pe mine, dar n-are de ce să 
fie, zise Miuleţ parcă cu părere de rău. Omul ţine minte 


numai când nu-i dai! Întreab-o numai aşa, de curiozitate, 
adăugă el zâmbind, şi Anton se uită la el cu ochii mari. 
Întreab-o pe muierea ta de câte ori i-am dat eu în timpul 
iernii şi pe primăvară! Ce i-am dat eu iarna avea alt preţ 
decât acuma, şi eu am socotit la preţul din iarnă, nu la ăsta 
din momentul de faţă când e inflaţie. Banii ăia pe care îi ai 
în buzunar, numără-i şi tu să vezi, şi întreab-o pe muiere, că 
e muiere deşteaptă şi ştie să scrie şi să facă socoteli. 

— Bine, domnule Miuleţ! exclamă Anton. 

— Şi... o să vă mai dau! anunţă Miuleţ îndatoritor. Nu 
trăim acilea în sat? 

— 'Te-au schimbat şi pe dumneata vremurile, zise Anton. 
Când am plecat de-acasă special n-am vrut să-mi iau 
automatul, ca să-ţi plătesc batjocura de-atunci, de pe câmp, 
când ai râs de mine tocmai când îmi tremura şi mie inima că 
o să am un copil. M-am uitat la dumneata: o singură sticlire 
din ochii dumitale dacă mi-ar mai fi amintit de ceasul ăla, 
mă întorceam acasă, îmi luam automatul şi nu te omoram, 
dar îţi ciuruiam picioarele. Nu-ţi mai place să râzi de alţii? 

— Nu, zise Miuleţ, am îmbătrânit! Mi-a murit şi mie un 
băiat în război... 

Anton se ridică. 

— Nu beai o ţuică? Ia o ţuică, Antoane, îmi pare bine că ai 
scăpat sănătos... la pune, fă, două ţuici, se adresă el 
nepoatei care stătea la tejghea, pune două ţuici din sticla 
aia de jos... Dacă vorbeai cu mine, te desconcentrai mai 
repede, continuă el, ciocnind paharul cu al lui Anton, având 
în vedere că ai pământ puţin şi familie fără ajutor, rog să 
binevoiţi a-mi acorda un concediu de trei luni, şi concediul 
ăla îl aranjam eu la cercul teritorial cu cine ştiu eu. Ei, dar 
nu-i nimic, bine că a trecut şi asta, să ne apucăm acuma şi 
să muncim şi să ne vedem de treabă. Mai pune, fă, din sticla 
aia... 

Ciocniră iarăşi şi băură. Anton stătea mai departe pe 
scăunel şi Miuleţ se plimba încet, de sus în jos, cu paşi rari 
şi neşovăitori. 


— Vaca aia, lasă c-o să-ţi cumperi tu alta, reluă el 
mergând cu mâinile la spate şi uitându-se cu privirea lui 
rece afară pe drum. Bă Ilie, ia vino încoace! strigă el văzând 
pe cineva. 

Cel strigat se abătu din drum şi trecu pragul cârciumii. 
Era un om subţirel şi înalt, puţin adus din spinare, cu obrajii 
traşi, să fi avut treizeci şi opt de ani. 

— Să trăiţi! spuse el cu o umilinţă ciudată, inertă, care 
parcă nu mai ajuta la nimic. 

— Vezi că mâine-dimineaţă se duce alde Bălţoi la pădure, 
ia-l pe frate-tău, Stancu, şi duceţi-vă şi voi cu alde Bălţoi, 
zise Miuleţ uitându-se pe deasupra omului din faţa sa. 

— Alde Bălţoi ştie? întrebă omul, ca să zică ceva. 

— Ştie, am vorbit eu cu el. Vezi că fierăstraiele le-a luat 
el, tăiaţi cu grijă, că mai mi-a rupt alde llie Nica un 
fierăstrău. Vă pun de-l plătiţi! 

— Să trăiţi, spuse omul cu aceeaşi umilinţă zadarnică în 
glas şi îşi duse mâna la pălărie. Privirea îi rătăci fără 
însufleţire peste rafturile de sticle şi o clipă asupra 
necunoscutului care stătea pe scăunel. Îl recunoscu. A, 
noroc, Antoane, bine-ai venit! murmură el absent şi-i 
strânse mâna lui Anton. Să trăiţi! repetă apoi şi ieşi lăsând 
în urma lui ceva ciudat, parcă umbra sa, care, ca orice 
umbră, poţi să calci pe ea fără grijă şi, dacă te supără cu 
ceva, să-l mişti pe cel care o are încolo sau încoace, după 
cum îţi convine. 

Anton se ridică de pe scăâunel. 

— Bună ziua, domnule Miuleţ, am plecat, spuse el. 

— Să fii sănătos, zise Miuleţ, cu glasul său dinainte. După 
ce te mai odihneşti, treci zilele astea pe la mine, Antoane. 
Am ceva să vorbesc cu tine. 

Anton nu răspunse. 

În aceeaşi zi, la masă, în timp ce rupea pâinea, zâmbind 
senin şi blând, el îi spuse Voichiţii că a primit iar ordin de 
concentrare şi că trebuie să plece. Ea se făcu galbenă la 
faţă şi rămase mută, cu privirea speriată, rătăcită. El o 


linişti şi îi explică; nu era de rău, era de bine, pleca în 
misiune specială. N-avea să stea mult; să n-aibă nicio grijă, 
niciuna, să stea liniştită la casa ei şi să-şi vadă de treabă. 
Când o să se întoarcă? Păi, o să se întoarcă repede! Dacă nu 
se întoarce repede, o să-i scrie. Când trebuie să plece? Păi, 
trebuie să plece chiar mâine-dimineaţă, sau... Ei, bine, o să 
mai stea şi mâine, dar poimâine negreşit trebuie să fie 
plecat. 


XIII 


Pe 1a începutul lui decembrie '44, Anton fu repartizat 
într-un eşalon operativ şi plecă spre linia frontului. 

Plecă cu un eşalon de tunuri anticar, nu fără să fie 
îngrijorat că odată ajuns pe linia întâi, din lipsă de tunuri 
sau din cine ştie ce alte pricini, să nu fie totuşi înghiţit de 
infanterie. 

O săptămână mai târziu ieşeau din ţară şi înaintau prin 
locuri necunoscute, întâi prin Ungaria şi apoi prin 
Cehoslovacia. Într-un loc se opriră şi eşalonul fu absorbit de 
unităţile descompletate în luptele de la Debrețin. Anton avu 
noroc, lui şi tunarilor cu care venise li se dădu o baterie 
anticar. E drept că ofiţerul comandant era prea tânăr, 
promoţie antonesciană, şi nici ceilalţi tunari nu mai 
luptaseră, erau din contingentele “44 şi '45, dar păreau să 
fie bine instruiți, iar ofiţerul foarte milităros. 

Odată intraţi în unităţile de front, continuară înaintarea 
până pe la 1 februarie. Inamicul se retrăgea, Anton era 
mirat că înaintau mereu numai prin orăşele mici, apropiate 
unele de altele şi numai pe şosele asfaltate sau bine 
pietruite. Curând îşi dădu seama că, de fapt, nu sunt 
orăşele, ci sate adevărate, cu vite, cu grajduri, cu oameni 
care semănau a ţărani... 

Contactul cu inamicul nu sperie pe nimeni. Într-o 
dimineaţă auziră răpăieli de mitralieră. Abia avură timp să- 
şi dea seama de ceea ce se întâmplă, că împuşcăturile 


încetară şi batalionul îşi continuă înaintarea. De fapt, nu 
batalionul lor luase contactul, ci un altul care se afla undeva 
înainte. A doua zi, împuşcăturile se auziră din nou, dar tot 
aşa, nu ţinură mult... 

Zilele treceau şi mereu împuşcături din acestea, opriri, 
apoi iar împuşcături undeva înainte, apoi iar la drum... Se 
învăţaseră astfel, ştiau că un batalion merge înainte, că din 
când în când dau de nemți, se aud împuşcături care 
durează câteva ceasuri şi apoi totul se termină în acelaşi fel. 

Într-o vreme, Anton auzi un nume: Banska-Bistriţa. 
Înaintau spre un obiectiv care purta acest nume. Începură 
să se gândească cu interes la acest loc. Desigur, acolo la 
Banska-Bistriţa se va întâmpla ceva, acolo sau de acolo 
înainte. Îmbrăcămintea se zdrenţuia, vremea era urâtă, 
ploua des, opririle şi pornirile erau neaşteptate. „Urâte 
locuri”, gândea Anton, în ciuda faptului că nu se mai sătura 
să se minuneze de şoselele şi satele curate prin care trecea. 

Când se află de Banska-Bistriţa, cu toate că activitatea 
inamicului nu se schimbase prea mult, înaintarea încetini, 
apoi se opri brusc. Acum bubuia tunul, şi pământul se 
cutremura sub picioare. 

Se dădu masa. Oamenii mâncau în tăcere şi cercetau cu 
nelinişte cerul străin şi locurile necunoscute în care se 
aflau. Fără să le fi spus cineva, simţiră că abia acum sunt în 
război şi că vor intra poate în foc chiar astăzi, ba poate 
chiar acum, după ce vor termina masa. lată cum se desface 
cutare unitate, cum unii urcă în camioane şi fug undeva, 
înapoi parcă, iată compania aceea cum se desparte în 
plutoane şi un ofiţer nu se ştie ce vrea de la acele plutoane. 

Anton se uita liniştit la această mişcare şi aştepta. Se 
opriseră pe o poiană, la ieşirea dintr-un sat, şi se odihneau. 
Într-o vreme, bubuiturile încetară. Soldaţii se aşezaseră jos 
pe zăpadă, în dosul unor adăposturi naturale şi, de 
oboseală, unii începură să pirotească. Anton se întinse şi el 
şi închise ochii. Cum stătea cu pleoapele lăsate, după câteva 
minute auzi în minte ceva care semăna cu uralele unei 


mulţimi, dar foarte îndepărtat, aşa cum numai în amorţeala 
somnului se poate auzi. Îşi aminti de Bucureşti, de mulțimile 
care strigau pe străzi, şi se miră că somnul l-a cuprins atât 
de repede, dar deodată deschise ochii şi ascultă cu atenţia 
încordată. Se auzea şi acum, cu ochii deschişi: raaaaaa, 
raaa... Sări în picioare. 

— Atacă ruşii, strigă el pe neaşteptate. Se uită în jurul 
său cu înfrigurare, porni repede pe un dâmb, se urcă peel 
şi-şi duse mâna la ochi. Dom” sublocotenent, strigă el către 
comandantul său, atacă ruşii. 

Ofiţerul se apropie. Anton se uita cu binoclul. În timp ce 
el se uita, mai veniră doi ofiţeri şi se apropiară şi soldaţii, 
dar nimeni nu văzu nimic. Şoseaua se întindea prin mijlocul 
unei văi largi, în dreapta şi stânga, în depărtare, se ridicau 
dealuri mari. 

— Căprarul ăsta a visat, zise un ofiţer, 

Anton vru să răspundă, dar tot atunci izbucniră răpăituri 
şi se auziră limpede uralele de atac atât de cunoscute lui 
Anton. El lăsă binoclul din mână şi rămase nemişcat, 
uitându-se pierdut în zare. Îşi dăduse capela pe ceafa şi 
stătea aşa cu fruntea sus, cu privirea strălucind de 
înfrigurarea luptei. Soldaţii şi chiar ofiţerii se uitară cu 
mirare la acest caporal care parcă se bucura de atac, ca şi 
când ar fi fost vorba de-o petrecere. Voia să se ducă acolo? 

— Ai mai fost pe front, caporal? îl întrebă un ofiţer. 

— „fost! 

— Ce contingent eşti? 

Anton se întoarse spre ofiţer şi, când îl văzu, ezită să mai 
răspundă. Se uită la el câteva clipe lungi, numai cu 
jumătate privire, apoi toată privirea i se deschise şi zâmbi 
larg. 

— Dom” sublocotenent Cristescu! exclamă el bucuros. De 
unde veniţi? 

— Ce e cu tine, mă? Tu de unde vii? întrebă ofiţerul 
mirat. Cum de te-au trimis pe front? Batalionul nostru... 


— Aoleo, dom' sub'lent! se minună Anton fără să 
răspundă la întrebări. Parcă vă dăduse drumul acasă! 

— Ne-a dat, mă, dar acasă am găsit ordinul de chemare, 
răspunse ofiţerul. 

Se dădură jos de pe dâmb şi se îndepărtară de ceilalţi. 
Ofiţerul scoase un pachet de ţigări şi Anton dibui mult cu 
degetele lui groase până trase o ţigare. 

— Aoleo, dom” sub'lent, zi, aţi găsit ordinul acasă... 

— Ce să-i faci, mă, asta-i soarta noastră, a rezerviştilor. 
Patru am fost în batalion, pe toţi patru ne-a potcovit, zise 
ofiţerul. Din activi, niciunul. S-au aranjat între ei la statul- 
major. Îl ştii pe locotenentul Braşoveanu? 

— Dom” locotenent Braşoveanu?! Cum să nu-l ştiu! 

Ofiţerul spuse că locotenentul Braşoveanu e şi el p-aici, 
apoi îl întrebă pe Anton din nou ce-a făcut de l-au trimis pe 
front, că doar batalionul, după câte ştie el, a rămas tot 
sedentar. 

— Ai făcut ceva pe-acolo? 

Anton zâmbi şi clătină din cap, cu gândurile în altă parte. 
Se vedea că nu încetează să se bucure de întâlnire. 

— Atunci de ce te-au trimis? continuă ofiţerul. 

— Nu ştiu, dom” sub'lent, răspunse Anton. 

Anton nu ştia de ce, dar se simţea foarte vesel. Mirarea 
ofițerului i se părea ceva grozav de înveselitor. 

— Şi zi aşa, dom” sub'lent, aţi găsit ordinul acasă! 

— Da, mă Antoane, m-au potcovit. 

— Aoleo, dom” sub'lent... 

— Ce să-i faci! Soarta destinului. 

— Dom” sub'lent... lăsaţi, dom” sub'lent, am luptat noi pe 
degeaba, dar acuma! Şi zi aşa, dom” locotenent Braşoveanu 
e şi el p-aici. 

Anton se stăpâni din toate puterile să nu râdă. Ofiţerul 
băgă de seamă şi se înveseli şi el. Era un om de treabă, un 
învăţător, tată de familie, hărțuit atâţia ani de război. 
Scuipă a lehamite şi spuse: 


— Dar tu ce dracu' ai, că nu erai aşa vesel, zise ofiţerul 
rezervist parcă supărat. 


XIV 


Pe drum, Anton avusese timp să-şi dea seama că nu-i 
place deloc comandantul său de baterie. Era prea tânăr, 
când dădea un ordin, nu se ştie de ce, ordinul acela părea 
de neînțeles, cu toate că, dacă stăteai să te gândeşti, găseai 
că ordinul e bun. Dar tocmai acest lucru era supărător, că 
ordinul, deşi bun, nu ţi se impunea, te stârnea să stai să te 
gândeşti. 

Înainte de a se opri pe poiana aceasta, la ieşirea din sat, 
ofiţerul ordonase cu glasul său subţire şi pătruns de sine: 

— Atenţiune, baterie, stai! 

Foarte reglementar, dar neplăcut şi de neînțeles. De ce a- 
ten-ţiune!? De ce să stea bateria? Era limpede că ordinul de 
oprire trebuia să aibă un rost, dar lui Anton i se păruse că 
ofiţerul nu se gândise la nimic când dăduse acest ordin. 

— Camuflarea bateriei! ordonase ofiţerul cu glasul său 
rece şi ascuţit. 

Da, bateria nu era bine camuflată, dar ordinul acesta 
putea fi dat şi altfel, de pildă aşa: „Băieți, camuflaţi bateria 
mai bine.” „Lasă că te faci tu băiat bun, gândi Anton, 
uitându-se la comandantul său, care în clipa aceea scotea 
din buzunar un pachet şi-şi aprindea o ţigare. Lasă, că te 
văd eu cum o să-mi întinzi pachetul cu mâna tremurând, 
după ce o să respingem primele tancuri ale inamicului şi o 
să zici: Era s-o mierlim, caporal...” 

După masă, regimentul porni mai departe, dar acum 
înaintau cu băgare de seamă. Se opriră după un ceas la 
poalele unei pădurici de lăstari şi primiră ordin să ocupe 
poziţii de atac. Bateria ocupă poziţie de tragere la câteva 
sute de metri, în spatele unei companii care primise ordin 
să intre în foc. Lui Anton nu prea-i plăcu distanţa, deşi 
câmpul de tragere era bun. El îi spuse ofițerului că s-ar 


putea ca nemţii să nu iasă cu tancurile şi ar fi bine să fie 
mai aproape, ca să se poată trage la nevoie asupra 
cuiburilor de mitralieră. 

— Asta e baterie anticar! răspunse ofiţerul sec. 

„Ba ai să vezi cum o să trag eu şi în oameni şi în ce-oi 
nimeri, nu numai în tancuri”, gândi Anton. În sinea lui însă 
trebui să-i dea dreptate ofițerului, dar nu pentru că bateria 
era anticar şi că nu putea trage decât asupra tancurilor, ci 
pentru că aflase că stăteau prost cu muniţia. „Ce dracu' de 
nu ne dă muniţie destulă?”, se întrebă el, nedumerit şi 
furios. 

Compania încercă un atac, fără pregătire de artilerie. De 
pe un loc mai înalt se putea vedea dincolo de lăstăriş 
marginea unei păduri, iar în stânga pădurii, un sat întins la 
poalele unui deal. Şoseaua ocolea lăstărişul şi pădurea 
cobora în sat. Dacă unităţile ar fi înaintat spre sat fără 
băgare de seamă, ar fi fost lovite în coastă din acel lăstăriş 
şi din marginea pădurii. Nu se ştia ce este acolo, dar se află 
curând: compania fu întâmpinată cu răpăituri năprasnice 
de mitraliere şi se retrase în dezordine pe poziţie. Anton 
auzi strigătele furioase ale oamenilor care cereau artileriei 
ajutor. Aproape în acelaşi timp se auzi un bubuit, aerul se 
cutremură. Anton simţi că bătăile inimii i se înteţesc. „Ah! 
Doamne-Dumnezeule! începe lupta, iată, artileria trage. 
Trage artileria! Trageţi în ei, băieţi, şi amestecaţi-i cu 
pământul. Iată-i, s-au pitit ca şobolanii în lăstăriş şi era cât 
p-aci să prăpădească compania.” Artileriştii trăgeau cu 
toate tunurile, aerul se cutremura, şi undeva departe, 
înapoia lăstărişului, Anton vedea prin binoclu cum bombele 
izbesc pământul şi îl ridică în sus, ca o năvălire de valuri 
furioase. 

Între timp, încă o companie se pregătise de atac şi 
ocupase o poziţie în flancul drept, cu intenţia să pătrundă 
pe la marginea lăstărişului, paralel cu pădurea, dar abia 
ajunse în acest unghi, că fu întâmpinată de un foc nimicitor 
de mitraliere, care o ţinu la pământ timp de aproape un 


ceas. Inamicul trăgea de parcă pregătirea de artilerie a 
românilor, în loc să-l slăbească, l-ar fi întărit şi mai mult. 
Oamenii stăteau cu capul la pământ şi înjurau cumplit. 
Încetul cu încetul, târându-se pe burtă, se retraseră pe 
poziţii. În acest timp se auziră împuşcături în stânga, 
dinspre sat. Situaţia începea să se limpezească: inamicul îşi 
pregătise poziţii bune de apărare lângă această pădure şi în 
stânga acestui sat şi avea de gând să nu mai dea înapoi. 
Anton cerceta lăstărişul şi nu prea înţelegea pentru ce 
aleseseră nemţii tocmai acel loc. E drept că-i împiedica pe 
ai noştri să-şi dea seama de poziţiile lor, că era greu de 
atacat, dar şi pe ei, pe nemți, putea să-i împiedice în aceeaşi 
măsură. După ce şi al doilea atac fu respins, şi focul 
inamicului încetă, Anton aşteptă ca nemţii să contraatace. 
Timpul trecea, dar nu se mai întâmplă nimic. Se îndreptă 
agale spre comandantul său şi se aşeză jos lângă el. 

— Dom” sub'lent, spuse el parcă voios, ce ziceţi de 
poziţiile nemților? Nu e rost de tras, spuse el cu părere de 
Tău. 

Nu se ştie de ce, discuţiile acestea cu ofiţerii îl înveseleau 
grozav pe Anton. E lucru plăcut să afli ce zace în inima 
cuiva şi tu să te faci că nu înţelegi nimic. 

— Aoleo, dom! sub'lent, zău că aveţi dreptate, se minună 
Anton. Păi, ce întărituri făcuseră nemţii în Moldova... Ce de 
cazemate... 

— Ehe! făcu ofiţerul. Şi pe urmă cum s-au purtat nemţii 
când au văzut ce le facem noi... La 28 august eram la 
Olteniţa şi primisem ordin să-i oprim pe nemţii care fugeau 
spre Dunăre... „Lăsaţi-ne să trecem Dunărea”, ziceau. Erau 
vreo două companii, dar erau mai mulţi ofiţeri printre ei. îi 
oprisem într-o vale, între Ulmeni şi Olteniţa, îi luasem 
prizonieri şi stăteam de vorbă cu un maior. „Români, 
români!” Şi plângea! 

— Zău?! întrebă Anton. 

— Mă întreabă pe mine: „De ce nu ne-aţi lăsat să trecem 
Dunărea?” „Noi executăm ordinele guvernului”, i-am 


răspuns eu. „Acb!... Politik!... Politik!“... zice el. 

Ofiţerul tăcu. Scuipă peste ţigare îngreţoşat. 

— „N-avem ce face, i-am spus. Să zicem că Hitler ar fi 
răsturnat, şi guvernul care ar veni v-ar da ordin să depuneţi 
armele. N-aţi executa ordinul?”, l-am întrebat „Nu! zice. 
Germania este Hitler şi Hitler o să fie totdeauna un ghimpe 
în ochii lumii.” Ofiţerul tăcu. De fapt, de mult nu i se mai 
adresase caporalului şi, de aceea, el tresări când Anton 
spuse: 

— Da, dom” sub'lent, am auzit că şi-au luat la revedere de 
la bucureşteni făcându-i pilaf cu avioanele. Noroc că nu 
prea au mai avut timp, dom” sub'lent, că nu v-aţi mai fi 
plimbat dumneavoastră cu domnişoarele de braţ pe 
bulevard. Dom” sub'lent, dar ce-o să facă ei acum, când o să 
intrăm în ţara lor? 

— În ţara lor? Nu intră nimeni în ţara lor, zise ofiţerul 
convins. 

Se auziră împuşcături pe toată linia. Anton sări în 
picioare şi duse binoclul la ochi. Batalionul încerca al treilea 
atac asupra inamicului. Lăstărişul era atacat de cele două 
companii, iar cea de-a treia ataca în stânga, spre sat. Focul 
inamicului era năprasnic şi, asupra companiei care se 
îndărătnici să întârzie în lăstăriş, nemţii dezlănţuiră foc cu 
aruncătoarele. Era de neînțeles cum puteau ochi atât de 
precis dinapoia lăstărişului. 

— Au ales poziţii bune, dar vă spun eu că nu sunt bune, 
zise Anton, aşezându-se iarăşi lângă ofiţer. 

— Ei, ia spune, caporal, că văd că eşti mare strateg, zise 
ofiţerul cu dispreţ. 

— Când am căzut eu rănit, ne-au atacat ruşii şi ne-au 
făcut pilaf din cauza nemților. Acum au intrat în apărare şi 
se apără ca turbaţii, dar de înaintat nu mai sunt în stare să 
înainteze. Vedeţi şoseaua care face cotul de după lăstăriş? 
continuă Anton, arătând cu mâna. Poţi să ataci acolo 
săptămâni întregi şi nu-i scoţi din poziţiile lor, dacă-i ataci 
după regulile lor. Vedeţi acolo în fund, în dreapta pădurii, 


nişte muşuroaie? Mai sus e dealul, vedeţi cum se întinde 
dealul şi ocoleşte satul pe dinapoi, aşa ca o potcoavă? Dacă- 
i scoatem de pe poziţiile astea din faţa satului, sunt sigur, pe 
ce vreţi, că ei au poziţii gata pregătite pe deal... 

Ofiţerul asculta şi clătina din cap cu nepăsare. „Ce de mai 
prostii poate să spună un caporal, dacă te apuci să stai de 
vorbă cu el”, gândea el. 


XV 


A doua Zi, regimentul primi un ordin: unităţile trebuie să 
atingă negreşit importanta cotă nr. x la data de... precis. 
Comandantul regimentului, colonelul Atanasiu, raportă că 
în faţa sa se află mari forţe inamice, pe puternice poziţii de 
apărare, şi că are nevoie de întăriri. | se răspunse că el, 
colonelul Atanasiu, este singurul comandant de regiment 
ale cărui unităţi au primit în ultimul timp completări şi că 
aceste completări i-au fost date tocmai pentru ca ordinul 
referitor la cota nr. x să fie executat cu succes şi la timp. Se 
aşteptase la acest răspuns şi, de altfel, chiar dacă n-ar fi 
primit completări, răspunsul ar fi fost în fond acelaşi. 

Colonelul se aplecă îngrijorat asupra hărţii. Cota nr. x era 
al treilea sat de aci, la treizeci de kilometri înapoi de 
Banska-Bistriţa. 

— Ce dracu-i facem, Nicolescule? i se adresă el şefului 
său de stat-major. 

Şeful de stat-major arăta înfuriat şi jignit. 

— Domnule colonel, spuse el, permiteţi-mi să raportez 
statului-major al diviziei. 

Colonelul nu luă în seamă furia şi jignirea ofițerului. 
Stătea în picioare la masă, cu fruntea aplecată în hartă, şi 
tăcea. Într-un târziu îşi dezdoi spinarea şi întrebă 
indiferent: 

— Ce ţi-a spus? 

Era vorba de cineva cu care ofiţerul de stat-major vorbise 
la telefon cu câteva minute mai înainte. Colonelul ştia 


despre ce era vorba, întrebase numai de formă. 

Ofiţerul se ridică de la locul său, se împiedică de-o ladă, 
izbi cu piciorul în ea, înjurând furios, şi începu să strige: 

— Eu îi ordon să fim poimâine la prânz la Sprjna şi 
domnul căpitan ţipă la mine că să-l las în pace, că nu-i arde 
lui acum de Sprjna mea. Stă de ieri şi până acuma lângă 
nişte ai dracului de lăstari şi se uită! l-aţi dat ordin de 
dimineaţă să ocupe lăstărişul. De ce nu execută ordinul? 

Colonelul se uită lung la ofiţer. Avea ceva comic în privire 
şi părea că se minunează: „Nerod mai eşti, Nicolescule! 
spunea privirea sa. Ştiam eu mai de mult că eşti nerod, dar 
nu eram sigur.” 

Ofiţerul parcă înţelese ceva: 

— Bine, domnule colonel, râdeţi! spuse el jignit. 

— Ce Dumnezeu oi fi vrând şi tu, parcă n-ai şti cine e 
căpitanul loan... 

— Domnule colonel, să-l ia divizia. De ce nu-l ia divizia, 
dacă e aşa mare strateg? 

— Ehe! Nu ştii tu ce-o să ajungă ăsta după război... 

Jumătate de oră mai târziu, colonelul porni spre postul de 
comandă al batalionului unu, comandat de căpitanul loan. 
Nu-l găsi pe căpitan acolo şi se duse după el pe poziţii. De 
fapt, nu el, colonelul, comanda regimentul, ci căpitanul 
loan; se obişnuise cu lucrul acesta, numai Nicolescu, 
ofiţerul său de stat-major, şi maiorul Vasiliu nu se puteau 
împăca cu această situaţie. Dar ce se putea face? Căpitanul 
ăsta Ioan era cam nebun, i se dusese vestea până la corpul 
de armată. Niciodată nu respecta ordinele de luptă. Ţipa: 
„Domnule colonel, mi-aţi ordonat să ocup obiectivul cutare, 
până la ora cutare: ordinul va fi executat, acum lăsaţi-mă-n 
pace!” Şi nu mai executa alte dispoziţii. 

Colonelul Atanasiu îl găsi pe căpitan pe poziţia companiei 
din faţa lăstărişului. Era linişte, i se auzea glasul: 

— ... A? Ce ziceţi, băieţi? Să mai încercăm o dată? Intrăm 
în pâlnia dintre lăstăriş şi pădure, ne târâm pe burtă până 
la muşuroaiele alea şi aruncăm cu grenade... Hai, măi 


băieţi, dormim şi noi la noapte în satul ăsta ca oamenii... A? 
Să atacăm? 

„Auzi ce-i întreabă! Parcă soldatul o să fie vreodată de 
părere să meargă la atac. Uite cum se poartă căpitanul 
ăsta!”, gândi colonelul. 

Se apropie de poziţie şi sări în şanţ. 

— Avem onoarea, domnule colonel! îl întâmpinară ofiţerii. 
Erau adunaţi acolo comandanții de companii, şi soldaţii 
stăteau strânşi şi ei pe aproape. 

— Ce s-aude? Linişte? întrebă colonelul. 

— Linişte, domnule colonel, răspunse căpitanul loan. 
Colonelul scoase o hartă din buzunarul mantalei şi se uită în 
jur, să găsească un loc unde s-o întindă. 

— Domnule colonel, haideţi la postul de comandă al 
companiei întâi, aici s-ar putea să-nceapă nemţii să tragă, 
spuse căpitanul loan. 

Porniră prin şanţ. Colonelul rămase puţin în urmă şi-l 
apucă pe căpitan de braţ: 

— Mă Ionică, ce-i facem, dragă? 

— Ce s-a întâmplat, domnule colonel? 

Colonelul cobori glasul: 

— Poimâine, la ora douăsprezece, trebuie să fim la 
Sprjna. Dacă n-ajungem poimâine acolo, rămâne flancul 
ruşilor descoperit. 

— Ajungem, domnule colonel, răspunse căpitanul, fără să 
ia în seamă glasul coborât al colonelului. Poimâine la ora 
douăsprezece! Ajungem, n-aveţi nicio grijă. 

— Cum dracu' ajungem, lonică, eu nu văd cum o să-i dăm 
noi pe nemți peste cap din potcoava asta. 

— Îi dăm noi peste cap! 

La postul de comandă al companiei întâi, colonelul întinse 
harta şi controlă poziţiile. Căpitanul loan se uita peste 
umărul lui. 

— A? Ce zici, Ionică? întrebă colonelul. 

Căpitanul loan ordonă: 


— Domnii comandanţi de companii să aştepte ordine la 
posturile lor. Rămâne aici sublocotenentul Petrescu. 

După ce ofiţerii plecară, căpitanul loan trase de pe şoldul 
său porthartul, îl desfăcu şi scoase de-acolo nişte hârtii. 

— Domnule colonel, spuse el, putem să atacăm aici cu 
toată divizia şi satul tot nu-l ocupăm. Azi-noapte am făcut 
incursiuni la inamic. Situaţia e cam proastă: chiar dacă-i 
scoatem din faţa satului, ne taie drumul în dreptul pădurii, 
unde au poziţii tot aşa de bune. Dacă-i scoatem şi de-acolo, 
se urcă pe deal. Dealul e ultima lor poziţie. Părerea mea e 
că, dacă ei ar fi acum pe deal, am putea ocupa satul şi 
sparge fundul potcoavei. N-am avea nevoie să-i gonim de pe 
deal, ei îşi închipuie că fără dealul lor nu pot eu să-naintez. 
Înaintez! Sparg fundul potcoavei cu o companie, ţin două 
companii pe flancuri şi... direcţia Sprjna, sau Râjna aia, cum 
dracu'-i spune! Dumneavoastră veniţi din urmă cu 
regimentul, lărgiţi spărtura şi să poftească să se ia nemţii 
după mine! 

Colonelul îşi încreţise fruntea şi asculta cu un aer buimac. 
Nu înţelegea. Întâi că acest plan presupunea ca nemţii să se 
afle pe deal. În al doilea rând, cum poţi să spui că ai să 
înaintezi cu inamicul în spate. Totuşi se gândi: dealul era 
ultima lor poziţie. Dacă s-ar putea astăzi să spargă linia de 
apărare a satului şi să-i urce pe nemți pe deal, mâine ar 
începe lupta pentru deal şi regimentul ar putea pe urmă, în 
cursul nopţii şi în dimineaţa următoare, să înainteze spre 
Sprjna. 

— Mă Ionică, atacă tu lăstărişul şi maiorul Vasiliu să atace 
cotul şoselei, şi-i zvârlim pe deal, dragă... A, ce zici? 

— Nu se poate, domnule colonel, răspunse căpitanul 
semeţ. M-am gândit eu de ieri: îi zvârlim pe deal, dar ne 
macină oamenii şi n-o să mai avem cu ce lupta pentru deal. 

Colonelul se uită la căpitan aşteptând: nu se putea să 
vorbească el aşa, fără să aibă una dintre ideile lui; aşa cum 
vorbea, reieşea că el excludea oricare dintre posibilităţile 
aparente de a câştiga lupta. 


— la spune, lonică, hai, te ascult. 

— Domnule colonel, zise căpitanul şi puse amândouă 
mâinile pe hartă. Dracu' să-i ia cu lăstărişul şi cu dealul lor, 
eu nu sunt prost să mă bat acolo unde vor ei. Eu n-am să 
mă bat nici pentru lăstăriş, nici pentru deal. E clar, domnule 
colonel? Asta e ideea mea. Acuma am să vă spun planul. 
Batalionul meu părăseşte la noapte poziţiile, 
dumneavoastră daţi ordin maiorului Lăzărescu să ocupe 
poziţiile mele, eu urc în timpul nopţii dealul, uitaţi-vă, pe- 
aici aşa, prin flancul drept al inamicului, şi intru în pădure 
prin partea asta. Dimineaţa, din această pădure, atac satul 
şi cad prin surprindere în spatele inamicului. La aceeaşi 
oră, maiorul Vasiliu şi maiorul Lăzărescu atacă de-aici - dar 
să atace, să nu-mi facă mie nemţii front spre sat, că n-am 
chef să mă bat în sat, cu un singur batalion, şi inamicul cu 
forţe superioare. Eu, cât intru în sat şi-l cuceresc, pornesc 
spre fundul dealului în dispozitiv de înaintare şi, în urma 
mea, cele două batalioane încep lupta pentru deal. Dar s-o 
înceapă, domnule colonel, că altfel n-am făcut nicio brânză. 

Căpitanul tăcu. Ultimele cuvinte le subliniase în mod 
special şi cuvântul brânză care încheia expunerea rămase 
parcă atârnat în aer, deasupra hărţii. Colonelul se uita 
parcă la acest cuvânt şi clipea nedumerit. 

— Nicio brânză! murmură el. Mă Ionică, planul tău nu e 
bun, împrăştiem regimentul şi riscăm să te lichideze în 
sat... Ştii de ce? Nemţii n-or să facă front spre sat, au să 
stea aici şi au să te lase în pace. Ce-ai să faci tu cu 
batalionul în cazul că-ţi taie retragerea? 

— Păi, n-o să-mi rămână altceva de făcut decât să mă bat 
cu muierile cehilor, domnule colonel, răspunse căpitanul 
Ioan şi-i făcu cu ochiul sublocotenentului Petrescu. Domnule 
colonel, dacă nemţii mă lasă în pace, asta nu înseamnă c-o 
să-i las eu pe ei, lămuri el. 

— Păi, spui că tu înaintezi spre fundul potcoavei, zise 
colonelul nedumerit. 

— Înaintez, fiindcă ei au să se retragă pe deal. 


— Dar dacă nu se retrag?! 

Căpitanul clătină din cap şi fluieră a pagubă: 

— Domnule colonel, dacă ne-ar cădea nouă acuma în 
spate un batalion de nemți, ce-am face? Ar mai fi bune 
poziţiile pe care ne aflăm? 

— Mă Ionică, nu sunt ei nemţii aşa de proşti. 

— Nu sunt, răspunse căpitanul, dar permiteţi-mi să intru 
în amănuntele planului meu: îl înfig acum pe 
sublocotenentul Petrescu în unghiul dintre pădure şi 
lăstăriş şi îl susţin acolo cu foc de artilerie până seara. O să- 
şi închipuie inamicul că mă bat pentru pâlnia aia, ca să 
disloc un batalion? 

Colonelul înţelesese, dar îi era frică. Manevrele acestea 
aduc totdeauna ceva neaşteptat. Planul era bun, dar el ştia, 
din experienţă, că totdeauna intervine ceva neprevăzut şi 
se temea de acest neprevăzut. Îi era uşor căpitanului loan 
să facă manevra sa cu batalionul, operaţiunile de acest soi 
erau geniul lui, dar ce va face el, colonelul Atanasiu, dacă se 
întâmplă ceva neprevăzut? Nu, nu se poate, mai bine aşa, 
să-l scoată întâi pe inamic din spatele lăstărişului, apoi din 
cotul şoselei şi mâine să se înceapă lupta pentru deal. 

— Nu se poate, căpitane, spuse el hotărât. Poziţiile 
inamicului, lăstărişul şi cotul şoselei, se vede cât colo că 
sunt alese pentru a face faţă oricărei surprize. După 
Stalingrad, nemţii au băgat în cap şi se feresc de încercuiri 
şi manevre de-astea. 

În prima clipă, pe chipul căpitanului nu se produse nicio 
schimbare. Se vedea că se aşteptase la acest răspuns. 
Totuşi, în clipa următoare, îi sări ţandăra, începu să ţipe: 

— Domnule colonel, de ce-mi cereţi părerea? Fac 
incursiuni toată noaptea, studiez poziţiile inamicului şi 
dumneavoastră!...  Dumneavoastră!... Care e planul 
dumneavoastră? Inamicului îi convin poziţiile. Mie nu-mi 
convin! Eu n-am să atac cum îi convine lui! Mie să-mi daţi 
ordin de dislocare, că dacă nu, eu vâr o companie sub ochii 
inamicului şi la noapte părăsesc poziţia! îmi ordonaţi să 


ocup satul? Mâine-dimineaţă aveţi satul ocupat! Am 
onoarea să vă salut, domnule colonel! 

Tot aşa colonelul se aşteptase şi el la acest potop de 
cuvinte, la aceste strigăte inadmisibile, dar le auzise de 
atâtea ori şi îşi spusese atât de des că sunt „inadmisibile”, 
încât de astă dată, cu toate că erau mai inadmisibile decât 
oricând, în loc să-l amenințe pe căpitan cu arestarea şi 
trimiterea în judecată, cum făcea altă dată, îl apucă de braţ 
şi îl opri: 

— Mă Ionică, stai, dragă, stai să ne mai gândim, nu te 
repezi, e o manevră foarte... foarte... 

— Nu e periculoasă, domnule colonel, îl întrerupse 
căpitanul, revenind la tonul dinainte. Pentru inamic da, îl 
dăm peste cap! Domnule colonel... 

Căpitanul trase harta, se aplecă asupra ei şi începu din 
nou să dea explicaţii asupra planului său de atac, fără să-şi 
dea seama că, de fapt, colonelul înţelesese totul de la 
început, că nu avea nevoie de lămuriri suplimentare. 

— Bine, îi spuse colonelul la sfârşit. Aşteaptă ordinul 
regimentului. 

Şi se înapoie la postul său de comandă să-l scrie. 
Telefonistul aprinse o lampă. Colonelul stătea pe o ladă, cu 
o mână mânca dintr-o gamelă şi cu alta ţinea nişte hârtii şi-i 
dicta ofițerului de stat-major ordinul special şi secret de 
dislocare a batalionului unu, comandat de căpitanul Ioan, şi 
un ordin batalionului doi, maior Vasiliu, de ocupare a 
poziţiilor acestuia în timpul nopţii. 

Colonelul Atanasiu mânca, dicta şi, în acelaşi timp, se 
gândea şi la situaţie... La situaţia din ţară, şi... aşa în 
general! Da, iată, trebuie avut în vedere şi asta: situaţia în 
ţară e cam turbure, a ajuns zvonul până aici că guvernul 
generalului Rădescu se clatină. 

Au făcut brânză mare şi nemţii ăştia, au început războiul 
ca să-i aducă pe ruşi la Berlin. lar americanii s-au învârtit 
ani de zile ca un ou într-o căldare, în loc să... Prost mai e şi 
Nicolescu ăsta de îşi închipuie că au să mai răzbată englezii 


sau dracu' mai ştie cine în ţările astea limitrofe... Trebuie să 
fii militar ca să-ţi dai seama. 


XVI 


Pe 1a orele nouă seara, batalionul întâi porni în unul 
dintre acele marşuri de noapte care, la început, le par 
totdeauna soldaţilor drept o izbăvire, dar care apoi se 
transformă în ceva nespus de chinuitor. Opriri scurte şi 
tainice, cu ordine severe în ce priveşte zgomotul şi fumatul, 
marşul turbură sufletul atât de mult, încât gândurile despre 
viaţa trecută şi cea viitoare se topesc cu totul în minte şi nu 
mai rămâne nimic altceva decât bătaia puternică a inimii. 
Inima bate neîncetat, urechea stă la pândă, ochii se deschid 
larg în întuneric, trupul este zgălţâit din când în când de un 
frig ciudat, dinţii clănţănesc, răsuflarea se adună în piept şi 
ai vrea mult să poţi tuşi, dorinţa cea mai puternică e să poţi 
auzi glasul comandantului, să poţi înţelege ce te aşteaptă, o 
primejdie mai mare decât aceea din care ai scăpat, sau 
odihna, mâncarea bună şi somnul la căldură pe săturate. 
Dar glasul comandantului nu se aude, nu poţi tuşi şi timpul 
trece, şi marşul nu numai că nu slăbeşte, dar ceva te face să 
înţelegi că ceea ce a fost până acum a fost bine, că abia de- 
aici înainte va trebui să înteţeşti paşii şi să-ţi iei gândul că 
sfârşitul marşului este apropiat. Paşii se înteţesc, timpul 
trece, răsuflarea începe să te înece, trupul este cuprins de 
fiori calzi, picioarele încep să tremure, şi încetul cu încetul 
simţi cum ceva nou ţi se strecoară în suflet, cum te cuprinde 
spaima: nu se mai poate, picioarele nu vor să te mai 
asculte... Ai vrea să gemi, să-i spui lui Vasile sau lui 
Gheorghe că te vei prăbuşi, dar nu gemi şi nu spui nimic, îţi 
dai seama că Vasile şi Gheorghe ar vrea să-ţi spună ţie 
acelaşi lucru; câtva timp, acest gând îţi dă noi puteri, dar în 
curând oboseala te cuprinde din nou, de astă dată ca un 
leşin, ochii ţi se împăienjenesc şi, fără să-ţi mai dai seama ce 
se petrece cu tine, începi să gemi şi să scânceşti... Dar iată 


că se aude ceva, tresari... Vezi ceva... lată, acolo pe un 
dâmb, un om. Ai ajuns în dreptul lui... 

— Hai, băieţi, hai, băieţi, că mai avem niţel. 

Ah, domnul căpitan! Ca prin minune, tremurul picioarelor 
încetează, inima bate mai rar... 

— Acum ajungem, băieţi, şi o să ne odihnim... 

O să ne odihnim? Vom ajunge oare să ne odihnim? Bine, 
domnule căpitan, mergem, domnule căpitan! Da, iată că se 
simte ceva, iată că domnul căpitan a dat ordin de slăbire a 
marşului... Acum se merge mai încet şi... să fie oare 
adevărat că au ajuns? 

Oprirea! 

Companiile căzură istovite la pământ. Tăcere... Undeva 
foarte aproape se auzi cântat de cocoşi. Să fi mers oare atât 
de mult? Parcă se ivesc zorile. Odihna e ceva neînchipuit de 
plăcut, e ca un cântec în care bucuria e atât de mare, încât 
sufletul se împrăştie ca un abur peste întreg pământul. 

— Băieți, încolonarea! 

Da, da!... încolonarea! Ah, niciodată n-a fost pământul 
atât de dulce! Nicicând, huma lui grasă n-a fost atât de tare 
încălzită cu sângele tău înfierbântat... 

— Încolonarea, băieţi! O să urcăm un deal şi pe urmă o să 
dormim. Haideţi, flăcăi, că nu mai e mult... 

Domnule căpitan, lasă-ne să dormim acum... Lasă-ne să 
dormim şi pe urmă vom merge la atac cum n-am mers 
niciodată în acest război... O să luptăm pe viaţă şi pe 
moarte... Lasă-ne să sorbim măcar un ceas de somn... 

Nu, nu se poate, flăcăi, daţi-i drumul, somnul puţin este 
otrăvitor, îţi soarbe oboseala, dar îţi soarbe şi puterea... 
înainte marş, păstraţi tăcerea, controlaţi armamentul, nu 
rămâneţi în urmă. 

Dealul! Nu, cel mai cumplit lucru de pe lumea aceasta eo 
fericire faţă de un deal care trebuie urcat. Prin foc dacă 
treci, îţi acoperi ochii cu mâinile şi poţi fugi, apa o poţi 
spinteca înotând, dar în faţa unui deal eşti neputincios. 
Fiecare pas e un chin, de fiecare dată când ridici piciorul, 


dealul îţi iese înainte din ce în ce mai mult, din ce în ce mai 
mult îşi apropie faţa lui de mâinile tale şi de obrazul tău şi 
îţi şopteşte sa rămâi pe brânci, să nu te mai ridici... 

Anton urca greu şi simţea mirosul de sudoare al cailor 
care urcau alături de el, trăgând tunurile. Cum mai gâfâiau! 
Parcă îşi dădeau duhul, din pieptul lor se auzea un şuierat 
aspru, ca de agonie... Anton se apropie şi puse mâna pe 
spinarea unuia dintre ei. Nu-i simţi spinarea, ci numai ceva 
ud, rotund şi încordat care se zbuciuma sub mâna lui şi 
urca, urca... 

— Încet, încet, taică! Avem mult de urcat, le şopti Anton 
cailor, încet, că mai e mult... 

Cu câteva ceasuri înainte să se facă ziuă, batalionul 
atinse coama dealului şi începu să coboare într-o pădure. 
Companiile alunecară istovite printre copaci şi, în sfârşit, 
după încă un ceas de mers se dădu ordin de oprire. 
Oamenii se întinseră pe jos şi într-o clipă adormiră adânc. 

După trei ceasuri de somn, ţâşniră în picioare înfriguraţi, 
clănţănind din dinţi, cu chipurile pământii. Era încă 
întuneric, dar peste coama dealului, spre răsărit, se vedea 
cerul învineţit. Căpitanul loan trecea printre companii cu 
pasul său sprinten, îşi freca mâinile, şi glasul său mulţumit 
trezea în soldaţi amintiri care strecurau în sufletul lor jalea 
şi dorul de acasă. Tot aşa, dimineaţa, când erau copii, se 
plimba tatăl prin curte şi-i îndemna la treabă... De ce oare 
mereu trebuie să te smulgi somnului şi mereu să mergi spre 
ceva?... Ai fost aseară la ea, ai stat cuibărit cu ea în fânar, ai 
ţinut-o în braţe şi ai strâns-o, şi ea s-a lipit de inima ta şi ai 
stat... ai stat... Şi te-ai întors acasă târziu, şi abia ai apucat 
să aţipeşti, şi iată că nimeni n-are milă de tine, nici tata, nici 
fratele mai mare şi nici măcar mama, toţi sar cu gura să te 
scoli, să te scoli, să te scoli... Hai, lonică, hai, băiatule, hai 
că dormi la prânz, râde lumea de noi, râd fetele, mă... Şie 
frig, bruma a căzut de-o palmă, căruţa aleargă peste câmp, 
caii sforăie şi iată cocenii de porumb, umezi, îngheţaţi de 
brumă, pune mâna pe secere şi taie, taie cât sunt umezi, 


taie cât nu iese soarele... Şi e frig, şi cerul e plumburiu şi 
gândul la ea face să ţi se umfle pieptul, şi inima o cheamă... 
Numai ea ar şti cum să-ţi alunge oboseala, numai cu ea... 

— Hai, copii, repede, copii... hai, flăcăi, că acuşi terminăm 
şi pe urmă dormim... Ne aşteaptă cehoaicele în sat... ne 
aşteaptă cu masa pusă, băieţi... 

Of, domnule căpitan, taci din gură, că zău, dau cu puşca 
în pământ şi cad aci jos şi aci mor... 

— Ce este, bâiatule, eşti bolnav, flăcăule? 

Căpitanul loan se opri lângă un soldat care se dăduse mai 
încolo cu câţiva paşi. Răzimase puşca de un copac, capeo 
unealtă, stătea cu capul în jos şi-şi ţinea braţul la gură cu 
dinţii încleştaţi în el; umerii i se cutremurau. Avea o criză. 

— Scăpăm cu bine, flăcăule, şi ne întoarcem în ţară, 
spuse căpitanul, zgâlţâindu-l pe soldatul care tremura. Se 
uită la ceas şi, după un minut, ordonă: Gata! Sublocotenent 
Petrescu, să se dea semnalul. 

O rachetă verde zbură spre cer: Am ajuns cu bine, 
suntem la obiectiv. Apoi una roşie: Pornim la atac. Aproape 
în aceeaşi clipă, undeva în urmă bubui artileria. 

— Bravo, artilerie! exclamă căpitanul mulţumit. 

Companiile năvăliră asupra satului. Pătrunseră rapid prin 
străzile lui, se auziră urale puternice, răpăit de automate, 
împuşcături şi, în mai puţin de o oră, localitatea fu ocupată. 

De fapt, era un orăşel destul de mare, mai ales foarte lat. 
Unităţile inamicului, puţin numeroase, fură nimicite, nu mai 
avură timp nici să se lupte şi nici să se retragă. 

Căpitanul loan aplică punct cu punct planul său. Căzuse 
în spatele poziţiilor inamicului şi era sigur că acum nemţii 
vor părăsi frontul şi vor alerga să ocupe dealurile, să facă 
front la ieşirea din sat. Căpitanul loan se grăbi să 
zădărnicească retragerea inamicului spre fundul dealului 
(altfel i-ar fi tăiat drumul), ordonă companiei întâia să 
înainteze în marş forţat spre ieşirea din sat - aşa-zisul fund 
al potcoavei - şi, pentru a preveni revărsarea inamicului 
asupra satului şi încercuirea batalionului, ordonă 


companiilor a doua şi a treia să înainteze pe flancuri. 
Succesul loviturii era asigurat, compania întâi va ocupa 
fundul potcoavei înaintea inamicului, cele două companii 
vor apăra flancurile şi, în felul acesta, forţele duşmane vor fi 
împiedicate să facă joncțiune. 

Regimentul care va înainta din urmă va lărgi această 
spărtură făcută de compania întâi şi va desăvârşi lovitura 
dată. Aşa trebuia să se petreacă. Dacă nemţii nu se vor 
sinchisi de batalionul din spatele lor şi vor continua să-i facă 
front regimentului românesc din faţă, cu atât mai bine, 
batalionul va ocupa el dealurile şi inamicul va fi prins între 
două focuri. În curând, căpitanul Ioan auzi împuşcături în 
ambele flancuri şi aceste împuşcături veneau de pe deal, de 
la inamic; era exact ceea ce trebuia să se petreacă. 


XVII 


Bateria anticar se oprise câtva timp în piaţa satului, apoi 
primise ordin să înainteze în urma companiei întâi, dar abia 
ieşiseră din piaţă, că trebuiseră să se oprească din nou. Caii 
erau istoviţi, abia îşi mai târau picioarele şi trăgeau mereu 
cu capul spre porţile închise ale gospodarilor cehi. 

— Caporal, ordonă ofiţerul cu glasul său din care era cu 
neputinţă să înţelegi ce vrea. 

— Ordonaţi, dom” sub'lent. 

— Ia doi oameni şi fuga-marş în curtea asta de-aici. 

Ofiţerul tăcu, făcu pauza aceea a lui de câteva clipe, care 
trezea în soldaţi un simţământ neplăcut. De ce să ia doi 
oameni? De ce fuga-marş în curtea aceea? 

— Aduci doi cai imediat! spuse ofiţerul sec. Executarea. 

Da, trebuiesc doi cai, are dreptate, dar nu putea să spună 
totul dintr-odată? 

— Ailoaie, Radu Florea, strigă Anton, imitând glasul sec al 
ofițerului. 

— Ordonaţi! urlară cei doi. 


— După mine-eee, marş! urlă Anton cu ochii ieşiţi din 
cap. Se apropiară de poartă şi Anton bătu în ea cu patul 
automatului. 

Radu Florea îşi îndoi limba în gură, scoase un şuierat 
lung şi ascuţit şi începu să strige: 

— Bă, nea cutare, ia ieşi până afară! Bă, n-auzi! Bă, 
surdule! pfiu! Băăă! Scoal' şi bea apă! Dom” caporal, 
poarta, spuse el după câteva clipe. 

— S-o scoatem din ţâţâni, spuse Ailoaie. 

— Hai, că ăsta mă scoate pe mine din ţâţâni şi acu-i trag o 
rafală în geam! zise Radu Florea. 

— Hoop-aşa! gemură, şi poarta se prăbuşi cât era de 
mare. 

— Uite colo grajdul, zise Radu Florea. 

Le ieşi înainte un dulău flocos care se pare că nu voia nici 
mai mult, nici mai puţin decât să le sară în cap. Urla ca 
lupul, hau, hau! 

— Taci, fire-ai al dracului, că acu-ţi dau de mâncare 
câteva gloanţe. 

— Curte boierească, observă Ailoaie, rotindu-şi privirea 
cu interes de jur împrejur. Ia uite, nea cutare ăsta are şi 
motocicletă. Aia de colo ce dracu' o fi? Batoză, 
secerătoare... 

Curtea era pavată şi lângă grajd se vedea un şanţ 
betonat de scurgere. Intrară înăuntru şi Radu Florea se 
repezi şi dezlegă doi cai mari. 

— Cum dracu' de-au lăsat nemţii caii ăştia pe-aici? se 
miră el. 

— Păi, noi ce-am fi făcut? observă Ailoaie serios. 

N-apucară să-i scoată afară, că se pomeniră cu un om 
care nici pe departe nu semăna cu nea cutare. Gras, cu 
mustăţi, cu o şubă de piele galbenă cu guler negru, cu 
cizme, şi furios. El smulse căpăstrul din mâinile lui Radu 
Florea şi trase de cai cu toate puterile. Mustăţile i se 
zbârliseră şi bolborosea nu se ştie ce pe limba lui. 

— Pune mâna pe cai, ordonă Anton. 


Radu Florea îl apucă pe ceh cu blândeţe de gulerul şubei 
şi îi explică: 

— Ci-ci ci, pr-pr-pr trebuie să dai caii. Ce mai râjna- 
prâjna, nu te mai uita aşa la mine. 

Cehul începu să strige şi să amenințe cu o îndrăzneală 
care la început îl nedumeri, apoi îl înfurie pe Anton. 
Scoaseră caii afară şi porniră repede spre baterie. Cehul se 
ţinea după ei şi bolborosea mereu pe limba lui. Când dădu 
cu ochii de ofiţer, se repezi la el, scoase o hârtie şi i-o vâri 
sub nas. „Comendant comendatur vâr fir hanţ-cranţ”, îl 
auziră soldaţii strigând. Ofiţerul luă hârtia, îşi aruncă 
privirea peste ea, apoi soldaţii îl auziră şi pe el spunându-i 
cehului ceva în acelaşi fel. Când sfârşi, cehul se lumină 
deodată şi exclamă, dând din cap dumerit: „A, români, 
români!” 

— Ce e cu ăsta, dom” sub'lent? întrebă Anton nedumerit. 

— A crezut că suntem unguri şi nu voia să ne schimbe 
caii, lămuri ofiţerul. Schimbaţi caii şi daţi-i drumul, ordonă 
el sec. 

Rămăseseră mult în urmă. 

— Unguri?! Ce dracu' să caute ungurii pe-aici? se miră 
Radu Florea. 

— Schimbaţi caii, strigă ofiţerul. 

Era neliniştit. Se întâmpla ceva. În flancul drept se 
auzeau mereu împuşcături, dar în cel stâng era o linişte 
ciudată, care dura prea de mult timp. 

— De la Budapesta, ungurii s-au retras cu nemţii şi luptă 
alături de ei, îi explică Anton lui Radu Florea. Cehul ăsta a 
crezut că suntem unguri. Uniformele lor pesemne seamănă 
cu ale noastre şi d-aia... 

Ofiţerul se urcase pe un tun şi se uita cu binoclul spre 
flancul stâng. Se dădu jos foarte neliniştit, aproape speriat, 
şi ţipă la tunari să dea drumul mai repede bateriei. Anton 
stătea aplecat şi-şi strângea o moletieră care i se desfăcuse. 
Deodată, el încetă să mai înfăşure postavul pe picior, 
rămase câteva clipe nemişcat, apoi strânse repede 


moletieră, ţâşni de la locul său şi se căţără pe o poartă. 
Acolo duse şi el binoclul la ochi. 

— Tancuri, strigă el, şi sări jos. Dom! sub'lent, uitaţi-le. 

Tunarii se zăpăciră. Ofiţerul se repezi spre poartă, dar 
abia se urcă şi căzu la pământ secerat de un snop de 
gloanţe. Din flancul stâng izbucnise pe neaşteptate un 
răpăit de mitraliere, la care se adăugase apoi un bubuit 
repetat, înfricoşător, de artilerie grea. La cincizeci de paşi 
în faţa bateriei, o casă se prăbuşi în flăcări şi un miros 
înţepător de fum începu să plutească în aer. Până să-şi dea 
seama tunarii de ce se întâmplă, se pomeniră că năvăleşte 
asupra lor un puhoi de oameni care alergau îngroziţi, nici ei 
nu ştiau încotro. Străbătură piaţa în dezordine, dar în 
curând se întoarseră care încotro, blestemând şi înjurând. 
Abia se împrăştie acest prim puhoi, că năvăli un al doilea. 
Din strigătele lor, Anton nu putu să înţeleagă nimic. Auzi de 
câteva ori compania a doua... compania a doua... Câţiva 
soldaţi, răniţi greu, căzură peste tunuri. 

— Măi frate, ce este, mă? striga Anton, repezindu-se spre 
ei. 

— A, dumnezeul şi viaţa... gemu unul dintre răniţi. A!... 
al... al... şi deodată îşi ridică privirea şi ţipă înfricoşat de 
ceva care simţea numai el: Măi frate, mor! 

Se făcu alb ca hârtia, alunecă de pe tun cu faţa în jos şi 
îmbrăţişă pământul. 

Alţi răniţi se adunară în jurul bateriei, bubuitul tunurilor 
se lungi undeva spre flancul drept... 

— Ce e asta, fraţilor! strigă un tunar. 

— Am rămas singuri! Să fugim! strigă un altul 
înspăimântat de liniştea care se făcuse în jurul bateriei. 

Tunarii se făcură buluc, se uitară zăpăciţi în toate părţile, 
apoi se năpustiră spre piaţă. Anton ţâşni în picioare dintre 
răniţi, apucă automatul şi-l descărcă în aer. Tunarii 
încremeniră pe loc. 

— Atenţiune, strigă el din toate puterile. Încotro fugiţi? 


Se apropie de ei şi-şi aruncă liniştit automatul la umăr. 
Încotro fugiţi? Asta nu însemna nicidecum că nu trebuie să 
fugă, dar e bine de ştiut încotro. Tunarii se strânseră în 
jurul caporalului şi-l îndemnară cu privirile să hotărască 
mai repede, că nu e timp de pierdut. 

— Baterie, strigă Anton, rotindu-şi privirea în jurul său cu 
semeţie liniştită, ascultă comanda la mine, caporal Modan! 
La tunuri, fuga-marş! 

Şi, fără să aştepte ca ordinul să fie executat, se căţără pe 
poartă fără teamă, deşi văzuse cum căzuse ofiţerul lovit în 
plin, şi duse binoclul la ochi. Tunarii aşteptară să audă ce 
are să le spună el. 

Aşteptară şi se mai liniştiră. Caporalul se uita fără grabă. 
Desigur că, dacă ar fi văzut ceva rău, s-ar fi grăbit să 
coboare. Tunarii se întoarseră la tunurile lor şi se pregătiră 
să plece cu ele. Caporalul, noul lor comandant, nu dădea 
niciun semn că lucrurile stau atât de prost încât părăsirea 
bateriei să fie de neînlăturat. 

— Ei, dom” caporal? strigară câţiva nerăbdători. 

— Staţi pe loc, băieţi, că nu e nimic, zise Anton, 
coborându-se liniştit de pe poartă. 

Nu era nimic? Dar atunci pentru ce în sat nu mai era 
ţipenie de om? Unde sunt companiile, încotro şi de ce au 
fugit? 

— Ai noştri se întorc şi atacă flancul stâng ocupat de 
nemți, spuse Anton. Băieți, trebuie să apărăm piaţa de 
inamic, altfel nemţii s-ar putea să cadă peste flancul drept 
al batalionului şi pilaf ne fac oriunde am fugi. Baterie, strigă 
Anton, în curtea cehului, front spre piaţă! Fuga-marş, 
executarea! 

Şi, fără să mai aştepte ca ei să execute ordinul, se repezi 
asupra porţii cehului, o deschise, fugi spre baterie şi trase 
un tun înăuntru. 

— Radu Florea, strigă el, ia comanda bateriei. Dărâmi 
gardul spre piaţă, camuflezi tunurile, ocupi poziţie de 
tragere. Eu mă duc sus pe acoperiş. 


Porni repede spre casa înaltă, cu două etaje, a cehului, şi 
bătu cu putere în uşa de la intrare. Nu aşteptă mult, izbi în 
geam cu automatul, sări într-o odaie, dădu de nişte scări şi 
ţâşni spre acoperiş. Nimic din ceea ce le spusese soldaţilor 
nu era adevărat, se urca acum pe acoperiş să-şi dea seama 
mai bine de grozăvia pe care o văzuse mai înainte. Nemţii 
trăgeau în ai noştri şi acum inamicul se revărsa din flancul 
stâng şi tăia satul de-a curmezişul. Ai noştri fugeau spre 
pădure să scape de încercuire. Mulţi dintre ei se 
împleticeau şi cădeau şi nu se mai ridicau. Din flancul stâng, 
mitralierele inamice... Flancul stâng, flancul stâng! Ce se 
întâmplase acolo, în flancul stâng? Unde pierise compania a 
doua, care constituia flancul stâng? Anton se uita şi, de 
groază şi de mânie, se îneca. Cum au ajuns nemţii în flancul 
stâng? Ce s-a întâmplat cu compania de acolo, cum de nu s- 
a auzit atâta vreme nicio împuşcătură dintr-acolo şi apoi 
cum, deodată, inamicul a năvălit asupra satului? Gata, ai 
noştri au pierit în pădure, iată, coloanele inamice au atins 
capetele flancurilor şi satul este acum tăiat în două. Focul a 
încetat, s-a făcut linişte. 

Anton vru să coboare de pe acoperiş, dar se opri; să 
coboare şi ce să facă? Ce are să se întâmple acum cu 
bateria? 

Trebuie văzut ce face inamicul, are de gând să atace 
pădurea, să-i lichideze pe-ai noştri? Trebuie văzut, trebuie 
chibzuit bine... 

Ca să atace pădurea, iată, inamicul trebuie negreşit să 
răzbată spre piaţa satului. 

— Băieți, strigă Anton de pe acoperiş, nu e nimic, dar 
pregătiţi-vă de tragere. Radu Florea, nu e bine muniţia 
acolo, în dosul grajdului! Ailoaie, trage tunul tău mai spre 
stânga, între pomii ăia. 

Anton duse din nou binoclul la ochi. Timpul trecea, nemţii 
nu se vedeau. Anton îşi aminti că, înainte de năvala 
companiilor spre pădure, văzuse cum coboară de-a 


curmezişul dealului asupra flancului stâng tancurile 
inamicului. Ce s-or fi făcut, încotro or fi luat-o? 

Încetul cu încetul, Anton începu să-şi dea seama de rostul 
acestei întârzieri a inamicului. Nemţii dăduseră o dublă 
lovitură, prin aceeaşi manevră ei tăiaseră satul în două, 
izbiseră în ai noştri cu foc în flancul stâng şi, în acelaşi timp, 
îi făcuseră front regimentului nostru din urmă. Anton vedea 
cum inamicul îşi consolidează poziţia şi-şi dădea seama că, 
în curând, nemţii vor căuta să răzbată spre pădure, să-şi 
asigure spatele frontului. „Îţi faci socoteli greşite, dom'le 
Kranţ, nu răzbaţi tu spre pădure nici mort”, gândi Anton 
abia răsuflând de mânie. Numără oamenii. Erau vreo 
treizeci cu răniţi cu toţii. 

— Radu Florea, strigă de pe acoperiş, uite colo la 
marginea pieţii, o mitralieră aruncată şi nişte lăzi cu 
muniţie. Luaţi-o şi faceţi un cuib în podul grajdului. Hei, 
răniții ăia, care poate să tragă? 

Anton cobori repede de pe acoperiş, instală mitraliera în 
podul grajdului şi găsi printre răniţi trei care, în afară de 
faptul că nu puteau merge, încolo erau sănătoşi. 

— Hai, fraţilor, când tragi, uiţi că te doare, le spuse el şi-i 
duse singur în spinare în podul grajdului. Hai, că vin ai 
noştri şi vă ia pe urmă şi vă duceţi acasă... Dacă-i lăsăm pe 
nemți să treacă de piaţă, nu mai pot veni ai noştri, băieţi, şi 
nu mai vedeţi voi casa... 

Mai adunară lăzi cu muniţie de pe unde găsiră, grenade, 
găsiră şi un aruncător mic de douăzeci. Alţi câţiva răniţi, 
înțelegând că bateria este încercuită şi că singura scăpare 
este să se formeze un cuib de rezistenţă, cerură să fie duşi 
în podul grajdului, unde era instalată mitraliera. Li se 
dădură arme şi grenade. 


XVIII 


Când inamicul se retrăsese spre deal, colonelul Atanasiu 
înţelesese că manevra căpitanului loan izbutise şi dăduse 


ordin de înaintare. Nu se hotărâse să înceapă imediat lupta 
pentru dealuri, voia întâi să ia legătura cu batalionul. Când 
regimentul întâlni însă noul front inamic, colonelul Atanasiu 
se zăpăci. lată, s-a petrecut acel neprevăzut. Ce se 
întâmplase acolo în sat? Ce făcea acolo căpitanul loan? 

Colonelul se temuse de-un singur lucru: nu cumva 
inamicul, nesinchisindu-se de batalionul căpitanului loan şi 
dându-şi seama că unităţile care-l atacau din faţă sunt 
slăbite prin dislocarea unui batalion, să pornească ofensiva 
şi să-l distrugă întâi pe el, pe colonelul Atanasiu şi apoi să se 
întoarcă şi să nimicească complet unităţile care îi căzuseră 
în spate? Iată că teama lui fusese îndreptăţită, cu toate că 
inamicul procedase invers, distrusese întâi batalionul (după 
cât se pare), dar cu atât mai rău, cu atât mai primejdios, 
nemţii vor ataca acum fără grijă. Speriat, colonelul Atanasiu 
opri înaintarea, se retrase pe vechea poziţie şi se pregăti de 
apărare. Nicio clipă nu-i trecu prin cap că inamicul tremura 
la gândul că unităţile din faţa lui nu-i vor lăsa timp să se 
consolideze pe noua poziţie, că-l vor ataca şi, silindu-l să se 
retragă totuşi pe deal, vor ajuta batalionul să înainteze spre 
fundul dealului. 

Pentru întâia oară de când lupta, căpitanul loan îşi 
pierduse cumpătul şi conducerea unităţilor îi scăpase din 
mâini. Singurul ordin pe care-l putuse da şi care - nu se ştie 
cum - fusese totuşi luat în seamă de soldaţi, îl dăduse în 
clipa când compania întâi năvălise în dezordine spre piaţa 
satului. „Spre pădure!”, ordonase căpitanul, fără ca el 
singur să ştie dacă „spre pădure” e mai bine decât „spre 
piaţă”. Zeci de oameni căzuseră seceraţi de focul 
neaşteptat care izbucnise din flancul stâng. Din compania a 
doua, aceea care dispăruse în întregime fără să fi tras 
măcar un foc şi care apăra flancul stâng, nici urmă. 

Abia în pădure oamenii încetară goana. O mare 
nedumerire, amestecată cu groază şi mânie, se citea pe 
chipurile lor. Această nedumerire, această groază şi mânie 
îl făcură pe căpitan să-şi regăsească stăpânirea de sine. 


Auzi  murmure, simţi îndreptate asupra lui priviri 
întunecate, îşi dădu seama că soldaţii înţeleg un lucru care 
lui îi scapă şi că în lucrul acela pe care ei îl înţeleg stă 
ascuns ceva în strânsă legătură cu el, cu comandantul lor, 
căpitanul Ioan; nu era ceva bun, lucra împotriva lui, şi ceea 
ce însemna căpitanul loan pentru soldaţi avea să se 
prăbuşească curând, chiar acum, dacă el nu va înţelege la 
timp ceea ce înţeleg ei şi nu va lua măsuri împotriva 
lucrului acela primejdios. 

— Băieți, dacă credeţi că eu sunt vinovat, împuşcaţi-mă! 
strigă căpitanul pe neaşteptate. 

Soldaţii de prin apropiere, auzindu-l vorbind astfel, 
trântiră armele la pământ şi începură să înjure cu mânie. 

— Dom” căpitan, ţâşni un glas stăpânit de-o cumplită 
durere, de ce, dom' căpitan, n-aţi băgat de seamă cine e 
locotenentul Braşoveanu? De ce, dom' căpitan, i-aţi dat 
compania pe mână? Ah, dom” căpitan, sufletul lui de om... 

Soldatul al cărui glas ţâşnise astfel se prăbuşi la pământ, 
se apucă de fluierul piciorului care îi sângera, şi izbucni în 
plâns. 

După câtva timp, mânia şi groaza începură să se stingă în 
privirea oamenilor şi în curând deznădejdea îi cuprinse pe 
toţi. Căpitanul tăcea. Chiar dacă ar fi vrut să vorbească n-ar 
fi putut, atât de cumplit i se încleştaseră fălcile. Singur 
sublocotenentul Petrescu nu-şi pierduse firea. Se dădea 
mereu înapoi, căuta un loc mai înalt, şi într-o vreme chemă 
doi soldaţi să-i ajute să se urce într-un copac. Se uită multă 
vreme cu binoclul şi de-acolo de sus îi raportă căpitanului 
că inamicul a făcut front spre regiment. Într-un timp 
raportă îngrijorat că, după cât se pare, nemţii se pregătesc 
să trimită unităţi să ocupe restul satului. Ce fel de unităţi? 
Nu poate să-şi dea seama, vede numai mişcare, camioane, 
tancuri, oameni, nu poate spune precis. 


XIX 


Anton însă văzu de pe acoperiş foarte limpede cum se 
îndreaptă spre piaţa satului o coloană care avea în frunte 
tancuri. Le numără. Erau cinci tancuri grele, cel din frunte 
un Tigru enorm, al cărui uruit parcă se şi auzea. În urma 
acestora venea ceva care nu se putea desluşi bine, tot aşa, 
camioane, tunuri auto, sau infanterie. 

Anton se dădu jos de pe acoperiş şi se repezi la tunuri. 

— Vin, spuse el. Atenţiune aici fiecare tunar: sunt cinci 
tancuri grele care vin pe şosea unul după altul. Să nu prind 
pe cineva că trage fără comandă. Băieți, să nu vă speriaţi, le 
lăsăm să intre toate cinci în piaţă, ca să le putem omori pe 
toate, altfel o iau razna pe uliţi şi, dacă dă cu infanteria 
peste noi, nu mai e nimic de făcut. Mitralieră! Tragi în 
infanterie odată cu noi, s-a auzit? 

Abia termină Anton de vorbit că spre piaţă şi începu să 
răzbată uruitul greu, ca un cutremur adânc, al tancurilor 
inamicului. Servanţii se repeziră la proiectile, tunarii 
îngenuncheară lângă piese. Anton trecea de la un tun la 
altul, controla direcţia de tragere şi repeta mereu cu un 
glas încordat: 

— Nu tragi fără comanda mea! Ochegşti liniştit! Bateria e 
camuflată. Inamicul nu ştie că suntem aici. 

Se opri între tunurile din mijloc, răsuflă greu, îşi luă 
capela din cap şi se şterse cu postavul ei aspru peste frunte. 
Era iarnă, dar sudoarea îi ţâşnea mereu la tâmple şi pe 
ceafa. 

Bateria era aşezată chiar lângă piaţă, camuflată în curtea 
cehului acela care-i luase pe români drept unguri. Avea 
direcţie de tragere asupra pieţei şi străzii principale care 
dădea în ea. 

— Dom” caporal, se văd, strigă cineva. 

Anton duse binoclul la ochi. 

— Radu Florea, strigă el. 

— Ordonaţi. 


— Tragi în tancul din frunte de la douăzeci şi cinci de 
metri. 

— Trag în tancul din frunte, repetă tunarul înspăimântat 
de distanţa de la care i se ordona să tragă. 

— Ailoaie! 

— Ordonatţi. 

— Tragi în tancul din frunte de la douăzeci şi cinci de 
metri. 

Ailoaie nu răspunse, înfricoşat şi el de acest ordin. Anton 
se repezi la ei: 

— Băieți, Radule, Ailoaie! Tancul din frunte e un Tigru cât 
grajdu' ăsta, înaintează singur de celelalte. Fraţilor, ochiţi 
amândoi în turelă şi dracu' l-a luat. Nu vă speriaţi, băieţi, o 
să-i spargem ţeasta. 

Trecu la ceilalţi tunari şi le spuse să ochească şi ei în 
Tigru, dar să tragă fără comandă. Din nou îl năpădi 
sudoarea, dar, ciudat lucru, se simţea liniştit, mai liniştit 
parcă decât altfel, decât dacă n-ar fi fost aici, în satul acela, 
străin, înconjurat de inamic şi ameninţat să fie zdrobit de 
tancuri. Numai inima-i zvâcnea fără rost, când acolo la locul 
ei, în piept, când în urechi. 

Îngenunche între tunurile lui Radu Florea şi Ailoaie şi 
duse binoclul la ochi. Uriaşul Tigru acoperi întreaga lentilă 
şi îl izbi în ochi, atât de mult se apropiase. Într-o clipă, 
înfricoşat, Anton ridică mâna şi urlă: 

— Întreaga baterie... 

Glasul i se frânse, cât pe-aci să dea semnalul ca întreaga 
baterie să tragă. 

— Întreaga baterie ascultă comanda la mine, strigă el, şi 
unghiile îi pătrunseră adânc în podul palmei. 

Tigrul era încă departe. „Îţi dau eu ţie”, bolborosi el 
îndâriit. 

— Radu Florea, Ailoaie, turela, fraţilor! Ochiţi liniştit 
turela şi trageţi la milimetru. 

Pământul începu să se cutremure surd şi Tigrul pătrunse 
în piaţă ca un uriaş bivol negru scăpat din fiare. Când 


ajunse în piaţă, deodată înţepeni şi scuipă de două ori din 
trompa lui de metal drept spre baterie. Proiectilele zburară 
pe sus şi izbiră în acoperişul casei cehului, care se prăbuşi 
cu zgomot de cărămizi, geamuri sparte şi uruit de ţiglă. 
Anton îngheţase. Tancul se oprise la cincizeci de metri. Să fi 
descoperit oare bateria? 

— Dom” caporal... dom” caporal... tragem! 

Tancul îşi continuă însă drumul şi Anton răsuflă uşurat. 
Uruitul se înteţi, namila se apropia legănându-se parcă, se 
vedeau şenilele învârtindu-se şi înghițind pământ şi zăpadă 
amestecate. 

— Dom” caporal, strigă Ailoaie. 

Monstrul crescu înfricoşător şi, în privirea tunarilor, 
Anton văzu licărind teama şi neîncrederea în rostul pe care 
îl mai aveau ei acolo. Anton se ridică în picioare, mâna 
dreaptă i se repezi spre cer, deschise gura mare şi o clipă 
dinţii îi sticliră ca de lup. Urlă: 

— În-trea-ga ba-te-riee! Fooc! 

Mâna îi căzu spre pământ odată cu trupul, tunurile 
bubuiră. Cu ochii holbaţi, Anton văzu cum turela zboară de 
pe creasta Tigrului şi rupe în două trupul tanchistului 
neamţ. Trecu repede peste această vedenie, strigă: 

— Radu Florea şi Ailoaie, trageţi în al doilea tanc. 

Sări de la locul său şi le spuse celorlalţi tunari să tragă în 
al treilea care venea foarte aproape în urma celuilalt. 

— Foc, băieţi! urlă Anton, şi din nou mâna dreaptă i se 
repezi spre cer şi căzu cu ea cu tot în pământ. 

Şenila din stânga a celui de-al doilea tanc, lovită de 
proiectile, se desfăcu şi se întinse pe pavaj şi zgomotul de 
fiare pe care-l făcu se auzi până la baterie. Al treilea tanc fu 
lovit mai rău, din turela lui ţâşniră fum şi flăcări negre. 
Ultimele două tancuri apucaseră şi ele să intre în piaţă şi, 
văzând ce se întâmplă, manevraseră cu toată viteza să se 
întoarcă înapoi. 

— Foc! Foc, băieţi! strigă Anton şi, văzând că tunarii nu 
nimeresc, se repezi la tunul lui Ailoaie, ochi liniştit şi trase. 


Proiectilul său nimeri în plin, al patrulea tanc scrâşni, 
înţepeni şi scoase fum. 

— Na! gemu Anton. Foc, băieţi, mai e unul, uite-l că fuge. 
Foc! 

Mitraliera din grajd trăgea de mult, dar abia acum, când 
patru tancuri înţepeniseră în piaţă, văzură tunarii infanteria 
inamicului care se ascundea prin curţi şi trăgea cu 
automatele. Anton alergă spre grajd, se urcă în pod şi 
cercetă împrejurimile cu binoclul. Deodată căzu pe brânci, 
apucă mitraliera şi începu să tragă îndârjit undeva. Gura i 
se strâmbase, buzele îi încremeniseră, dezvelindu-i dinţii 
încleştaţi. După un minut, fără să înceteze să tragă, îi făcu 
semn mitraliorului rănit să-i ia locul. 

— Bate şoseaua până mă întorc eu la tine. 

Sări jos şi alergă spre tunuri. 

— Radu Florea, Ailoaie, trageţi în casa cu ţiglă din colţul 
şoselei. Trageţi în plin! 

Tunurile bubuiră, casa lovită în temelie se prăbuşi şi de 
prin preajma ei, ca nişte şobolani, se risipiră care încotro 
soldaţii inamici. De sus, mitraliera toca fără întrerupere. 

— În casa din dreapta, cu tablă ruginită, foc! strigă Anton 
din nou. 


Căpitanul Ioan tresări cu putere când auzi primul bubuit 
al bateriei anticar şi descoperi cu binoclul cuibul de 
rezistenţă. Da, neprevăzutul de care se temuse colonelul 
Atanasiu apăruse într-adevăr şi ameninţarea cu nimicirea 
plutise în aer, dar iată că apăruse un alt neprevăzut care 
chema cu hotărâre la reluarea acţiunii. Căpitanul loan se 
uita cu binoclul şi mâna îi tremura. 

Soldaţii săriră în picioare, se urcară în copaci. 

— Bateria! Bateria a rămas în sat. Fraţilor, trage bateria! 
se auziră glasuri strigând de uimire şi bucurie. 

Într-o clipă, descurajarea se spulberă, plutoanele se 
adunară, comandanții se înviorară şi, în timp ce bateria 


bubuia necontenit, cele două companii năvăliră a doua oară 
asupra satului. 

Când ajunseră la piaţă, muniţia bateriei era pe terminate. 

— Bravo, baterie, strigă căpitanul în mijlocul tunarilor. 

Se uită în jurul său, căutându-l pe comandant. 

— Unde e ofiţerul? 

— Mort, dom” căpitan. 

— Cine comandă aici? 

— Eu, caporal Modan, răspunse Anton. 

— Viteazule! strigă căpitanul cu glasul său înalt şi se 
repezi la caporal, îl apucă de umeri şi îl zgâlţâi cu putere. 
Bravo, viteazule! 

— Ce s-a întâmplat cu flancul stâng, dom' căpitan? 
întrebă Anton, ştergându-şi liniştit fruntea de sudoare. 

— Locotenentul Braşoveanu a trădat! Şi-a trădat oamenii, 
şi nemţii ne-au lovit din coastă. Ah, bravo baterie, vitejilor, 
bravo vouă! strigă căpitanul din nou. 

Îndâriit, căpitanul loan îşi continuă atacul la centru, 
numai cu cele două companii. Dându-şi seama că batalionul 
pe care-l crezuse nimicit abia acum atacă, colonelul 
Atanasiu atacă şi el din faţă, şi nemţii părăsiră poziţiile spre 
flancul stâng şi se retraseră în grabă din sat. Manevra 
izbutise, drumul spre cota nr. x era deschis. 


XX 


Nu fu cea mai grea bătălie la care mai luă parte Anton 
până ce inamicul capitulă, dar fu cea care îi plăcu cel mai 
mult. Se răcorise, acel ceva greu şi dureros care îl apăsase 
când venise acasă, amintirea artileriştilor lui morţi zadarnic 
i se ridicase pentru totdeauna de pe inimă. 

Veniră zile mai urâte, începură să urmărească inamicul 
prin munţi neprietenoşi, cenuşii, încărcaţi de primejdii. 
Inamicul îi exaspera prin încăpăţânarea sălbatică cu care se 
apăra, cu atât mai sălbatică şi mai smintită cu cât 
prăbuşirea lui era mai aproape: aflaseră toţi că armatele 


ruseşti intraseră în inima Germaniei şi se apropiau de 
Berlin, şi că inamicul de aci, cuibărit în aceşti munţi urâţi, 
era de fapt încercuit. Pieriră mulţi oameni, dar nici inamicul 
nu era cruțat când era surprins în ascunzătorile şi 
cazematele naturale pe care i le ofereau munţii. Adeseori 
însă, dintr-o pornire smintită, inamicul săvârşea cruzimi de 
neînțeles. Astfel, într-o zi, maiorul loan (fusese înaintat în 
grad şi comanda regimentul în locul colonelului Atanasiu, 
care căzuse rănit) văzu cum nemţii se expuseseră 
distrugerii totale cu o mică localitate cehă în care se 
cuibăriseră. Primiseră avangarda regimentului nostru cu 
focuri de la ferestre, şi maiorul loan urmărise de pe deal, cu 
binoclul, lupta inegală a grupei de avangardă care fusese 
nimicită. Maiorul loan adusese artileria pe coama dealului 
şi-i ordonase să tragă asupra localităţii cu toate gurile de 
foc, până la nimicirea ei. Trăsese şi Anton cu tunurile lui. De 
când intraseră în munţi, nu prea mai avea de-a face cu 
tancuri şi lua parte la luptă împreună cu artileria. Maiorul 
loan îl avansase în grad şi-i lăsase mai departe comanda 
bateriei. 

Pe la începutul lui aprilie, cu o lună înainte de terminarea 
războiului, Anton primi o scrisoare de la nevastă, care îl 
tulbură şi-i trezi pentru întâia oară dorinţa de a se vedea 
acasă sănătos, de a nu pieri în luptă. Nu se gândise deloc 
până acum că ar putea să fie ucis, deşi ştia că pe front 
moartea trăieşte împreună cu soldatul, alături de el, în fiece 
clipă, la masă, pe drum, în somn, şi nu numai la atac, şi 
chiar dacă soldatul nu se gândeşte şi nu-i pasă de ea. 

Voichiţa îi scria că se roagă la Dumnezeu să-l apere de 
glonţ şi îl aşteaptă să se întoarcă oricum ar fi, numai viu să 
se întoarcă. Că ea e sănătoasă şi băiatul la fel, şi că Humă e 
primar şi a pus-o pe listă cu trei pogoane de pământ din 
moşia Popa. Ce bine ar fi să se întoarcă el acasă, îi ajunge 
cât război a făcut, barem să-i scrie mai des, să ştie că e 
sănătos şi trăieşte. 


Anton începu să se teamă şi teama îi strecură gândul că 
prea multă vreme l-au ocolit gloanţele şi obuzele, că prea 
multe obuze a aruncat el în capul altora şi în capul lui n-a 
nimerit niciunul. Nu cumva i-a venit şi lui rândul? 

Trăi cu această teamă până ce luptele încetară. În ziua 
când află că inamicul a depus armele, Anton simţi un soi de 
beţie ciudată, nefirească. Era parcă prea multă lumină în 
aer, iar zgomotele obişnuite ale vieţii nu mai izbuteau parcă 
să acopere tăcerea vie, armonioasă, care plutea pe 
deasupra pământului. 

Călători cu trenul spre ţară şi această tăcere plină de 
lumină îndulcea vocile oamenilor, însufleţea stâlpii de 
telegraf, dădea copacilor singuratici o tristeţe dulce, 
drumurilor şi gărilor o boare de vis, ca din vremurile de 
demult... Nu-i era nici foame, nici sete şi se urca din când în 
când pe acoperişul trenului şi se întindea cu faţa în sus. 
Stătea ore întregi nemişcat, urmărind norii de primăvară 
care alunecau pe cer. 

Apoi o bucurie neaşteptată care ţinu tot timpul călătoriei: 
când trenul intră în ţară, începură să-i întâmpine în gările 
mari mulţimi de oameni veniţi anume ca să-i aclame. 

De astă dată, când sosi acasă, era în plină zi şi văzu de 
departe bătătura albă şi prispa scăldată în soare. Pe 
marginea şanţurilor încolţise troscotul verde, salcâmii 
începeau şi ei să se acopere de frunze mici şi chiar 
gardurile negre, purtând încă urma gerurilor şi zăpezii din 
timpul iernii, stăteau liniştite şi se încălzeau la soare. Poarta 
grădinii era dată în lături şi se zăreau prin ea nişte straturi 
proaspete de pământ. Nici Voichiţa şi nici Vasilică nu se 
vedeau, dar ferestrele şi uşa de la tindă erau deschise şi 
Anton ghici, prin semne ştiute numai de el - Ghimeaşcă 
stând pe labele dinapoi în faţa tindei într-o aşteptare atentă 
şi lihnită - că soţia şi copilul sunt la masă. În clipa aceea, 
Anton simţi cum bătaia inimii lui, fără să sporească, îi urcă 
mintea într-o bucurie înaltă şi statornică. Deschise poarta şi 
intră în curte cu nişte mişcări moi şi fireşti. Parcă s-ar fi 


întors de pe undeva din vecini, şi nu dintr-o călătorie lungă, 
care durase atâţia ani. 

În zilele care urmară, Anton îşi dădu seama că satul îşi 
continua viaţa lui dinainte, dar nu se miră. Humă nu mai 
era primar, intrase în Partidul Comunist şi partidul îl 
trimisese într-o şcoală. Şase luni mai târziu, Humă se 
întoarse, dar nu în sat, ci la organizaţia de plasă a 
partidului, unde Anton se şi duse să-l vadă. 

— “Trebuie să te înscrii în partid, Antoane, îi spuse Humă. 
Ai primit pământ, dar ca să trăim altfel decât înainte, 
trebuie să luptăm, măi frate, şi să schimbăm satul. Altfel nici 
nu se poate, nu există altă cale. Cum ai avut tu încredere în 
mine când ai plecat pe front, aşa am eu acum încredere în 
tine că înţelegi ce spun şi n-o să te dai îndărăt. 

Anton nici nu i-a răspuns. Era mirat: abia auzindu-l că îi 
vorbeşte astfel îşi dădea şi el seama că nu venise la plasă 
numai fiindcă îi era dor de Humă. 


FRIGURI 


Nang porni în căutarea omului care locuia în Hai-An, 
despre care ştia că e membru al Comitetului regional sătesc 
Hoa-Nghia. Zorile îl apucară pe Nang aproape de primul 
cătun din Hoa-Nghia. Regiunea era netedă ca în palmă şi 
un râu făcea aici un cot imens. Nicăieri, niciun loc de 
refugiu dacă pe neaşteptate ar fi apărut pe râu o barcă de 
patrulare: în faţă satul necercetat, de jur împrejur 
câmpurile de orez inundate de apă, iar în dreapta, dincolo 
de râu, în ceața zorilor, câteva coame subţiri şi albastre de 
munţi; dar erau foarte îndepărtați. 

Nang îşi scoase cu mişcări liniştite bluza, cămaşa şi 
pălăria de pe cap, rămase în chiloţi şi se pregăti să mai 
petreacă o zi în mlaştină. Înfăşură pistolul şi încărcătura în 
preţioasa pungă de nailon pe care o avea la el, îşi dădu cu 
noroi pe faţă şi pe gât, vâri hainele într-un tufiş, iar pălăria 


şi pistolul le păstră (pălăria o camuflă mai întâi cu răsad 
verde de orez). Unde să intre? în care colţ de mlaştină, să 
nu dea ţăranii sau vreun copil peste el, dar din care să 
poată avea totuşi sub ochi râul şi ieşirile cătunului din faţă? 
Căutând locul cel mai potrivit, deodată Nang se sperie şi îşi 
dădu seama cât era de obosit după noaptea în care mersese 
neîncetat; zorile parcă îi aburiseră simţirea ca într-un vis, 
când oameni, copaci sau case apar şi pier fără să mire 
mintea noastră căzută parcă în iluziile copilăriei: la numai o 
sută de paşi înaintea sa apăruse ca din senin, pe marginea 
râului (şi anume chiar acolo unde râul făcea un cot mare şi 
unde el se uitase insistent mai înainte), o casă. Ce era cu 
casa aceea de acolo? Fusese chior de n-o văzuse de la 
început? Asemenea stări pe care le dă oboseala sau foamea 
Nang le cunoştea foarte bine, ştia cât sunt de primejdioase 
şi, pentru a se pedepsi, se lăsă imediat jos în apa rece. Dar 
apa era mai rece şi corpul său mai excitat şi mai aprins 
decât crezuse şi, ca să nu leşine, ieşi imediat şi se întinse pe 
micul dig, să se obişnuiască treptat cu frigul. Era, până la 
răsăritul soarelui, ora cea mai neplăcută, fiindcă după 
aceea mlaştina se încălzea şi nu mai simţea nimic. 

Fiorul îi trecu şi Nang simţi că îl cuprinde căldura dulce a 
somnului. Se afundă din nou în mlaştină şi de astă dată apa 
noroioasă i se păru blândă şi primitoare. Îşi puse pălăria pe 
cap şi îşi lipi obrazul de marginea digului. Mişcările i se 
opriră. Se făcu tăcere totală. Satul dormea încă, şi în 
depărtare, la marginea lui, doi arechieri se detaşau de 
copacii bătrâni ai satului şi-şi înălţau spre cer tulpinile lor 
înalte şi subţiri, cu noduri circulare urcând spre vârf, 
coloane vegetale zvelte şi liniştite în acest peisaj gras de 
apă şi de verdeață, fără anotimpuri. 

Nang dispăruse; nu se mai vedea nimic din el; pălăria era 
un mic muşuroi de iarbă şi frunze, umerii şi braţele şi faţa - 
forme uscate ale unor copite oarecare de bivol care ieşise 
din apă după arătura câmpului. 


După un ceas, Nang se trezi şi pleoapele sale de pământ 
descoperiră o privire neagră, limpede şi iscoditoare, 
cercetând atent împrejurimile. Soarele îi încălzea spinarea 
şi umerii, dar în apă picioarele îi îngheţaseră. N-ar putea 
oare dormi în casa aceea de la marginea râului? Ce fel de 
ţăran era acela care se izolase de sat şi se aşezase tocmai 
aici? Trebuie să fie sau să fi fost cândva acolo un pod sau un 
bac... 

Se uită să vadă dacă iese cineva. Sunt însă lungi 
dimineţile care te prind nedormit! Până se trezesc toţi cei 
care dorm, până îşi fac de mâncare şi îşi pregătesc uneltele 
de muncă! Se mişcă încet şi mişcările lor răspund unui alt 
timp decât al tău, ei au o zi înainte, pe câtă vreme tu aio 
noapte nedormită în urmă. 

lată însă că a ieşit cineva. La marginea râului, cu spatele 
la soare, stă nemişcat un copil. După oarecare timp - timpul 
pentru care venise acolo ca orice copil care s-a sculat 
dimineaţa din pat el fugi apoi îndărăt spre casă. Nu părea 
însă vioi, parcă nu fugea el prea tare, distanţa absorbea 
probabil amănuntele mişcării, acele ţâşnituri necontrolate 
ale mădularelor iuți şi flexibile ca de ied, pe care un om 
mare, văzându-le, surâde deodată ca şi când i s-ar ridica 
brusc o greutate de pe umeri. 

Dar iată că mai iese cineva, probabil mama copiilor. 
Poartă pe umeri o traistă sau o cupă, este însoţită de cel 
mai mare dintre copii, care este, după cât se pare, o fetiţă. 
Dar şi cel mai mic vine şi el din urmă călare pe bivol, cu 
pălăria conică pe cap, mai mare pălăria decât el, se văd mai 
bine coarnele fioroase ale animalului decât trupul lui de 
pisoi. Bivolul se opri pe marginea râului şi începu să pască 
şi, de jos, de la linia pământului, Nang îl văzu proiectat pe 
cerul senin ca un zeu puternic, protector al acestei familii al 
cărei tată se pare că era plecat sau nu mai exista (nu se 
vedea nicăieri). 

Femeia şi fetiţa străbătură micile diguri care despărţeau 
între ele orezăriile şi îl ocoliră pe Nang din dreapta, fără 


grabă, cu mersul lor legănat, când înainte, când înapoi, 
greu de ghicit direcţia lor adevărată şi unde se vor opri în 
cele din urmă. Dariată că s-au oprit, sunt foarte aproape de 
locul unde Nang zăcea în mlaştină. Pe acolo trecea un canal 
- se putea ghici existenţa lui după mişcările pe care 
începură să le facă femeia şi fetiţa: legau sau desfăşurau 
două frânghii lungi de pe obiectul acela pe care femeia îl 
dusese în spinare: era un fel de cupă pentru scoaterea apei. 
Ele prinseră de capete cele două frânghii, se îndepărtară 
câţiva metri una de alta să aibă loc şi în aceeaşi clipă se 
îndoiră amândouă spre pământ cu o mişcare lină. În clipa 
următoare se îndoiră de umeri în partea opusă şi Nang zări 
vărsându-se în aer, ca o limbă argintie, apa scoasă din canal 
şi vărsată fără zgomot şi fără stropi dincolo de micul dig: la 
dreapta în apă, la stânga în aer, şi corpul se ondula 
descriind aceeaşi traiectorie a cupei, dar rămânând 
nemişcat pe picioare, în timp ce sus şi jos, la cele două 
extremităţi ale mişcării, apa se vărsa şi se încărca, sau se 
încărca şi se vărsa, după cum privirea lui Nang îşi fixa 
focarul. Dar nicăieri aceste mişcări n-aveau început şi 
sfârşit, erau atât de rotunde şi de închise în ele însele, încât 
Nang nu văzu la început decât mişcarea braţelor, apoi 
numai pe aceea a corpului. Şi târziu, când văzu toată 
mişcarea, în monotonia ei desăvârşită, ca un ceasornic viu, 
deodată adormi ca şi când s-ar fi ferit brusc şi inconştient să 
înţeleagă sau să-şi amintească de ceva în legătură cu ceea 
ce vedea. 

Pentru că era şi el ţăran de origine, dar de mult uitase de 
amănuntele copilăriei lui ţărăneşti. Erau dintre cele care 
trebuie uitate, fiindcă altfel nu se pot suporta. Păscuse şi el 
bivolii de la vârsta de patru ani, iar pe la opt-doisprezece 
ani ştia să facă toate muncile grele, să bată sau să 
replanteze orezul şi apoi să şi are pământul. Părinţii lui 
erau atât de săraci, că maică-sa se ducea uneori pe câmpuri 
după culegerea recoltei să adune printre paiele rămase ici- 
colo câte un fir cu boabe. Odată ea chiar adună un pumn 


întreg de orez. Era linişte ca şi acum, mai încolo două fete 
ridicau apa peste dig, Nang mergea liniştit în urma 
bivolului arând, iar pe undeva, pe urma sa, proprietarul 
controla arătura şi se apropia paşnic de mama lui Nang. 
Apoi Nang nu-l mai văzuse în picioare decât pe proprietar. 
Nu se auzise niciun strigăt. Amintirea acestei clipe când n-o 
mai văzuse pe mama lui în picioare îl chinuise pe băiat mulţi 
ani şi nu aflase ce se întâmplase decât după ce mama lui 
murise. Căci ea murise curând după aceea. Proprietarului 
în curtea căruia slujea Nang îi venise ideea că pumnul de 
orez era din hambarele lui, furat de el, de Nang, şi nu cules 
de pe câmp de mama lui. Gândul acesta proprietarul nici 
măcar nu şi-l exprimase cu glas tare în clipa când lovise. 
Nang îl aflase de la alţii şi istoria, cu toate înțelesurile ei, i 
se limpezise deplin în minte abia soldat fiind, auzind 
povestiri de acelaşi gen, de la soldaţi ca şi el. Tatăl său, nu 
se ştie de ce, tăcu şi el asupra morţii soţiei lui, şi câtva timp 
mai târziu îl dădu pe Nang ca „fiu” aceluiaşi proprietar - 
Nang nu avea fraţi, muriseră toţi de hidropizie -, iar el, 
tatăl, dispăruse definitiv din sat şi nimeni nu mai auzise 
nimic de el. 

Cinci ani după aceea, Nang ajunse soldat. El părăsi satul 
pe ascuns, odată cu „Regimentul din Hanoi” - acel regiment 
care, retrăgându-se din faţa francezilor luptând, îi ţinuse pe 
aceştia angajaţi atâta timp cât îi fu necesar guvernului să se 
retragă în interiorul ţării şi să pregătească războiul de 
lungă durată. 

Ca soldat, de asemenea, Nang nu se simţea ispitit să se 
gândească prea  stăruitor şi să reţină amănunţit 
întâmplările al căror erou era. Dacă ar fi făcut-o, poate că 
şi-ar fi dat seama că era de mult timpul să moară şi el în 
luptă, cum muriseră alţii lângă el şi cum omorâse el însuşi 
cu mâna lui pe foarte mulţi. Dimpotrivă însă, în ciuda 
numeroaselor lupte la care luase parte în aceşti opt ani de 
zile de când era soldat şi de când ţinea războiul, Nang avea 
sentimentul, pe care nu şi-l ascundea, că nu prea făcuse 


mare lucru şi că nu ajunsese niciodată să-i dea acestui 
inamic o lovitură ca lumea. Acţiunile lor durau prea mult şi 
uneori, după atâtea pregătiri şi atâta trudă, trebuiau să se 
retragă. E drept că în aceşti opt ani Nang ajunsese membru 
al partidului Lao Dong (în nopţile copilăriei auzise şi el ca şi 
alţii cele cinci lovituri misterioase de tobă turburându-i 
sufletul, unu, doi, trei, patru, cinci; Dang Con-San Dong- 
Zuongi3*, dar abia soldat înţelese cine erau cei care îi 
trezeau astfel din somnul lor adânc şi de ce numai pe calea 
aceasta puteau ei să li se adreseze), că învățase să citească, 
să scrie şi să studieze hărţile militare, să conducă noaptea o 
maşină cu farurile stinse pe un drum plin de gropi, să 
monteze şi să demonteze o mitralieră legat la ochi, să 
conducă un pluton în luptă. Nang era ofiţer. Dar nici asupra 
acestora, după cum nici asupra altor întâmplări, el nu avea 
nici timpul şi nici obiceiul să rumege. În orele când era silit 
să aştepte sau să stea la pândă, dacă trebuia să aştepte 
dormea, iar dacă trebuia să stea la pândă învăţa pe 
dinafară tot ceea ce îi cădea sub ochi: un drum, un grup de 
copaci, un râu, poziţia unui sat se înscriau în memoria lui ca 
pe o hartă. Şi cum nicio hartă nu e niciodată atât de 
minuțioasă încât să indice absolut totul, Nang începu cu 
timpul să facă parte dintre acele cadre care erau deseori 
ferite de comandament în încăierările prea obişnuite în 
care puteau să moară şi să fie în schimb folosite în acţiuni 
speciale, mult mai primejdioase, dar în care şansa de 
reuşită nu putea fi încercată decât de ele. 

Într-o zi, comandantul-şef al armatei provinciale îl chemă 
la el cu încă cinci cadre, comandanţi de plutoane ca şi el, şii 
se adresă direct lui: 

— Nang, zise el, iată o hartă şi iată pentru tine o misiune 
pe care, dacă o s-o pregăteşti bine, o să fie o lovitură de 
măciucă, aşa cum doreşti tu de mult! 

Şi zicând acestea, comandantul de armată îi făcu cu 
ochiul ajutorului său: ajutorul îi raportase starea de spirit a 
acestui vechi luptător, care se plânsese că inamicul nu este 


măcar o dată lovit în moalele capului. Nang, cu pomeţii lui 
înalţi, mai înalt el însuşi de statură cu un lat de palmă decât 
toţi cei adunaţi acolo, cu ochii negri, vii şi nemişcaţi, îşi 
privise comandantul fără ca măcar un singur muşchi să 
tresară pe chipul lui. Să prepare o lovitură? Şi cât să 
dureze? Un an? Doi? Şi despre ce fel de lovitură era vorba? 
Comandantul dădu explicaţii şi le descrise în întregime 
misiunea, una dintre cele mai grele de când dura războiul: 
trebuia atacat aerodromul de la Kat-Bi. Timp de executare 
nu mai mult de trei luni, iar condiţiile de reuşită care 
trebuiau pregătite constau în culegerea de ştiri exacte 
despre sistemul de pază al inamicului şi bineînţeles 
păstrarea deplină a secretului. 

Cei şase ofiţeri se retraseră, şi timp de câteva zile 
studiară minuţios şi în tăcere harta. Această tăcere Nang 
avea s-o înţeleagă bine abia mai târziu; erau el, Hang, 
Hoan, Lac, Mi, Pfan şi Long. 

Hoan fu însărcinat cu comanda generală a acţiunii. Cei 
cinci se împărţiră în două: Lac, Mi, Long şi Pfan luară 
drumul Dinh-Vu pentru a încerca să pătrundă în aerodrom, 
iar în ceea ce îl priveşte pe Nang, el fu însărcinat să 
pătrundă în regiunea Hoa-Nghia, unde era puternic 
partidul naţional dirijat de francezi, şi să pregătească acolo 
o bază. Cei patru, sub comanda lui Lac, ajunseră cu bine în 
apropierea unei localităţi din preajma aerodromului, dar 
găsiră satul pustiu, locuitorii evacuaţi cu forţa şi bunurile 
lor lăsate pradă hoţilor. Lac căzu prizonier şi fu torturat 
timp de o lună de zile, dar nu vorbi şi se află despre el, 
printr-un muncitor cu spinarea la depozitul de bombe din 
Hai-Pfong, că a scăpat numai cu exilul în insula Poulo- 
Condor. Exceptând această victorie dureroasă a lui Lac - 
din care toţi înţeleseră că inamicul nu are bănuieli şi nu 
prea se teme de un atac chiar în inima zonei în care el era 
victorios (dacă s-ar fi temut, Lac ar fi fost torturat până la 
ucidere) -, se poate spune că prima lor încercare de a se 
apropia de aerodrom se încheie cu un eşec total. 


În acest timp Nang, cu infinite precauţii, pătrunse în 
regiunea controlată de „partidul naţional” şi reuşi să dea de 
un om despre care i se spusese la serviciul de informaţii al 
comandamentului că era membru al comitetului regional 
sătesc Hoa-Nghia şi că aştepta de mult timp săi se deao 
sarcină. Acest om se numea M6ng. 

Ca să păstreze secretul absolut al misiunii sale, Nang nu-i 
spuse acestui om în ce scop voia el cu orice preţ să creeze 
în acest sat o bază. Îi spuse însă că baza trebuia neapărat 
creată, şi asta în cel mai scurt timp cu putinţă. M6Ong 
răspunse că regiunea e controlată şi de francezi, şi de 
marionete ale partidului naţional, şi că încercarea de a crea 
aici o bază înseamnă sacrificiu sigur: vor muri amândoi, 
fiindcă va fi imposibil să se păstreze secretul în timpul 
creării ei şi totul se va prăbuşi. Întrebarea care se pune e 
următoarea: foloseşte sacrificiul lor cuiva? Da, foloseşte, 
răspunse Nang, cu condiţia ca baza să se creeze, să rămână 
secretă şi unul dintre membrii ei să părăsească regiunea şi 
să raporteze comandamentului suprem al armatei 
provinciale despre existenţa ei. „Deci misiunea e de acest 
nivel”, conchise M6Ong. 

Se aflau într-o mică vâlcea la marginea satului, ascunşi 
într-un fel de pivniţă care fusese cândva fundamentul unei 
vechi pagode. Era întuneric beznă, dar cu anii Nang 
învățase să vadă în beznă ca şi ziua. MOng îi ceru lui Nang 
să-şi spună numele adevărat şi explică şi de ce: numele 
conspirative se ştiu de puţini inşi şi aceşti inşi fie că sunt 
greu de găsit, fie că războiul îi împrăştie sau îi ucide şi cum 
situaţia lui este specială - cadru de partid aflat în zona 
inamicului 

— Ar vrea să poată dovedi, fie că scapă cu viaţă, fie că 
este ucis, că şi-a făcut datoria şi că n-a primit în zadar să se 
infiltreze în spatele inamicului. Nang îi răspunse că înţelege 
despre ce e vorba, dar că primejdia e mare, orice luptător 
în misiune ştie că poate să cadă şi prizonier, nu numai să fie 
ucis în luptă, şi că odată prizonier s-ar putea să fie şi 


torturat. Europenii se pricep şi ei destul de bine să smulgă 
secretele prin torturi şi e mai bine să nu ştii nimic, să nu ai 
ce spune, suferi şi mai puţin şi nu ai nici ce dezvălui. 

Se lăsă tăcerea după acest răspuns al lui Nang. M6ng 
spuse în cele din urmă: „Bine. Uite ce putem face.” Şi îi 
spuse lui Nang că în acest sat există o femeie pe care o 
cheamă Han - aceea la care l-a găsit şi ai cărei bărbat şi fiu 
au fost prinşi de francezi la începutul războiului (într-o 
noapte când trupele Viet-Minului încă mai luptau prin 
aceste locuri) săpând o cursă. Bărbatul a fost împuşcat pe 
loc, şi fiul luat prizonier (probabil că au vrut să facă ceva 
din el, de nu l-au împuşcat imediat şi pe fiu). Această 
doamnă Han, adăugă M6ng, este, după cum a înţeles 
probabil şi Nang, prietena lui, a lui M6Ong, ea îi face rost de 
mâncare şi îi spune tot ce se petrece în cătune. E de 
presupus că e şi ea supravegheată - nu e sigur, dar e de 
presupus, dat fiind faptul că bărbatul ei a fost luptător -, 
dar se descurcă, e foarte pricepută, ştie pe unde să meargă 
(din vecină în vecină şi din rudă în rudă) încă din vreme, pe 
lumină, până i se pierde urma şi se întâlneşte apoi cu el aici 
noaptea, sub postamentul acestei foste pagode. (La ea se 
duce foarte rar, din prudenţă.) În ce priveşte acest 
ascunziş, există şi aici o ieşire secretă, foarte greu să te 
strecori prin ea, e adevărat, dar absolut sigură, cei care o 
cunoşteau s-au retras odată cu trupele, numai familia Han 
mai ştia de ea. 

Se lăsă iarăşi tăcerea după aceste explicaţii ale acestui 
membru clandestin al comitetului regional sătesc. După 
care Nang observă că într-adevăr adăpostul e secret, dar că 
ori întâmplarea a făcut ca în prima casă în care a intrat el, 
Nang, noaptea, numele lui M6ng să fie bine cunoscut şi el, 
Nang, să dea de el, ori într-adevăr toată lumea îl cunoaşte 
şi totuşi îl protejează şi nu se găseşte printre ţărani niciun 
denunţător. 

Este adevărată a doua presupunere, răspunse M6ng, 
fiindcă lepădăturile care ar fi putut să-l denunțe au alte 


treburi, sunt ocupați să jefuiască satele evacuate cu forţa 
de francezi şi să se chivernisească în felul acesta. În ceea ce 
îi priveşte pe cei din „partidul naţional”, de aceştia trebuie 
să aibă mare grijă, fiindcă ei au oarecare legături cu marii 
proprietari de pământ, şi ăştia au nasul subţire. Noroc că 
mulţi dintre ei se tem totuşi de luptătorii Viet-Minului şi în 
felul ăsta terenul nu pare chiar atât de inaccesibil creării 
unei baze. Totuşi, primejdia e limpede, e înaintea ochilor, 
cel puţin o dată pe zi sau pe noapte, trec pe drum şi pe 
Lach-Tray patrule mobile şi vapoare şi bărci de patrulare 
care la cel mai mic semn suspect udă terenul cu gloanţe, 
arestează şi fac să dispară nu numai bărbaţi şi femei, dar 
adesea chiar şi copii. 

— Fireşte, răspunse Nang după un timp, după ce M6ng 
tăcu, suntem în război şi luptăm cu toate mijloacele, de 
ambele părţi. Apoi deodată adăugă: Să mergem să stăm de 
vorbă cu doamna Han. Plec eu cel dintâi. 

— Cunoşti drumul? Mai ţii minte casa? zise M6ng 
surprins. 

— Fireşte, răspunse Nang şi se ridică şi porni. Urmează- 
mă cam după un ceas, mai adăugă el. 

Doamna Han confirmă ceea ce Nang auzise de la 
prietenul ei. Dar nu era ţărancă, aşa cum părea la prima 
vedere; părinţii ei fuseseră mandarini, iar bărbatul, 
învăţător în comună. Doamna Han îi spuse lui Nang acelaşi 
lucru, că se putea crea o bază, cu condiţia ca această bază 
să nu acţioneze un timp prea îndelungat, altfel e posibil să 
cadă. Şi cum întreaga regiune e controlată de inamic, chiar 
dacă luptătorii vor putea scăpa cu viaţă prin adăposturile 
secrete care vor fi săpate, nu se vor putea apoi retrage în 
deplină siguranţă şi vor risca să cadă prizonieri. Nang o 
asigură că misiunea bazei nu va fi de lungă durată, dar că e 
necesar secretul cel mai desăvârşit. 

Doamna Han cunoştea în cătunul I-Cat un fost elev al 
bărbatului ei, un tânăr care se numea Canh, orfan de ambii 
părinţi, şi care ţinea mult la familia fostului lui dascăl, cu al 


cărui fiu copilărise. Tânărul Canh fu atras în lupta 
conspirativă şi Nang îl instrui. Se întâlneau numai noaptea 
şi pătrundeau toţi patru în cătune, intrând în casele acelor 
ţărani pe care doamna Han îi cunoştea bine şi avea 
încredere în ei. Ce însemna la urma urmei o bază? 
Existenţa unei baze însemna adăpost sigur în timpul luptei, 
călăuze care să sară la momentul potrivit să arate drumul 
în timpul atacului sau retragerii, informatori care să nu 
bată la ochi, femei sau oameni bătrâni, sau fete curajoase şi 
sprintene care să se strecoare ca nălucile printre case şi 
copaci şi să transmită ceea ce li se spune. Şi baza mai 
însemna şi adăpost pentru răniţi şi, înainte de orice, hrană 
în timpul lungilor zile de aşteptare în adăposturile secrete, 
când nu se putea acţiona din pricini neprevăzute. 

O lună de zile se scurse. Nang se retrase să-şi dea 
raportul: baza exista, precum şi adăpostul secret care 
putea feri de inamic cel puţin un pluton de luptători. 1 se 
încredinţă atunci chiar lui conducerea misiunii de a 
pătrunde în aerodrom după informaţii. Baza exista, dar 
ştirile despre obiectivul atacului erau puţine şi fără ele nu 
se putea întreprinde nimic. Nu se ştia foarte precis decât că 
aerodromul e bine păzit, că are două sute, două sute 
cincizeci de avioane de toate tipurile şi că de pe pista lui îşi 
luau zborul zilnic aproximativ şaptezeci, o sută dintre ele, 
care se îndreptau spre zonele de luptă încărcate fie cu 
bombe cu napalm, fie cu misiunea să mitralieze tot ceea ce 
se mişca, fie să-şi aprovizioneze cu hrană şi echipament 
forturile şi trupele din regiunea marilor baze de operaţii. 

Dintre cei patru care încercaseră prima pătrundere, 
numai Mi primi ordinul de a-l însoţi pe Nang la a doua 
încercare. Cel de-al treilea luptător care îi fu încredinţat de 
către comandament era la prima însărcinare de acest gen, 
un băiat vesel şi cu purtări alese, născut şi crescut la oraş şi 
care era, după cum pretindea el, cel mai bun pescar din 
Hanoi. Poate că nu era el chiar atât de vesel, ci mai mult 
stârnea veselia în cel care se uita la el: cât îl priveai, îi şi 


întâlneai ochii care te întâmpinau dintr-o parte, în timp ce 
gura lui făcea o strâmbătură sceptică: numai eu şi eventual 
şi tu suntem aici oameni de nădejde, părea el să spună cu 
această grimasă flegmatică; ăilalţi fac şi ei oarecare parale, 
dar nu ca noi! în aceeaşi clipă scotea din buzunare o ţigare 
- nu un pachet, ci o ţigare singură -, o rupea în două şi-ţi 
dădea cealaltă jumătate să fumezi cu el pe îndelete şi avea 
aerul că n-a auzit niciodată şi nu ştie de fumatul cu pipa cu 
apă („asta numai ţăranii fumează aşa”). În ce priveşte 
purtările lui manierate, Nang luă cunoştinţă de ele în cele 
câteva zile de răgaz şi odihnă până la plecarea în misiune. 
Luau masa împreună şi Hong - aşa îl chema -, după ce 
înghiţea întâi orezul cu ajutorul a aproximativ paisprezece 
mişcări neîntrerupte şi „fine” de beţişoare - fineţea consta 
mai ales în modul afectat cu care ţinea beţişoarele între 
degete -, el sorbea apoi din ceai şi, spre uimirea lui Nang, 
înainte de a-l înghiţi, îşi clătea întâi gura în stânga, apoi în 
dreapta, apoi insista puţin asupra dinţilor din faţă şi abia 
după aceea lichidul era trimis pe gât cu o înghiorţăitură 
care, prin repetare, în loc să întărească în mintea lui Nang 
admiraţia pentru manierele orăşeneşti, le puse la îndoială. 
Bineînţeles, nu de tot, dar nu mai avu timp să se 
lămurească, fiindcă în zilele următoare nu mai avură ocazia 
să bea ceai şi, dacă ar fi avut-o, tot n-ar mai fi fost în stare 
să bage de seamă felul în care bea Hong ceaiul, chiar dacă 
Hong l-ar fi băut prin ureche. 

Mergeau numai noaptea şi ţineau direcţia regiunii 
luminate (atât de puternic era luminat aerodromul cu 
proiectoarele, şi miile lui de becuri albeau cerul întunecat, 
de se vedea de la zeci de kilometri). Lumina aceasta 
spectaculoasă îi îngrijora: va fi oare cu putinţă să se poată 
strecura fără să fie văzuţi? Aliatul lor aproape invincibil în 
zonele de luptă era întunericul. Dar iată că acum acest aliat 
îi părăsea... Hong era genist şi avea misiunea să afle care 
sunt punctele neminate ale apărării aerodromului, precum 
şi sistemul lui de alarmă. Mi trebuia să obţină informaţii 


precise despre sistemul de patrulare şi pază, şi Nang să 
conducă şi să memoreze distanţele în apropierea şi 
înăuntrul aerodromului, precum şi amplasamentul precis al 
hangarelor şi cele mai bune puncte de pătrundere spre ele. 
În acelaşi timp, să aibă grijă să nu lase urme. O urmă lăsată 
unde nu trebuie îl determină uşor pe inamic să schimbe 
toate mecanismele lui de apărare şi să ducă apoi la 
dezastru atacul atât de minuţios pregătit care ar urma. 
Luptător cu o experienţă ale cărei limite nu le cunoştea nici 
măcar el însuşi - i s-a întâmplat nu o dată să scape din 
situaţii cu totul neverosimile -, Nang îl linişti pe genistul 
Hong spunându-i că comandantul nu dă niciodată 
luptătorilor misiuni care nu pot fi îndeplinite, iar în ce 
priveşte lumina aceea care se vede, nu scrie pe ea sau pe 
motoarele care o alimentează că e bună numai pentru 
francezi. Să se apropie mai mult de ea şi atunci au să vadă. 
La urma urmei cum ar putea ei studia aerodromul dacă ar fi 
neluminat? 

Mi chicoti vesel auzind aceste cuvinte, iar Nang, după 
câtva timp de tăcere, continuă adăugând că ar fi fost cam 
greu să facă ei trei rost de atâtea becuri şi să le monteze pe 
stâlpi. În chestiunea asta nici comandamentul nu s-ar fi 
putut descurca, de unde să ia asemenea proiectoare şi 
asemenea grupuri electrogene atât de puternice? Aşa că 
vezi cum devine problema. 

Mi chicoti din nou, iar Nang nu mai zise nimic. Mergeau 
de două ore şi, după cum susţinea Mi, mai aveau puţin şi 
ajungeau la marginea fluviului Lach-Iray. Petrecuseră ziua 
în satul în care Nang crease baza, în adăpostul secret. 
Mâncaseră pe săturate, se odihniseră în acelaşi timp bine şi 
se simțeau în putere să treacă râul înot şi să pătrundă în 
aceeaşi noapte în zona misiunii. 

Când ajunseră la râu, Nang scoase ceasul din punga de 
nailon în care îşi ţinea pistolul încărcat şi grenada şi se uită 
la el: era nouă şi jumătate, merseseră foarte bine. Se 
dezbrăcară, făcură hainele şi tot ce aveau asupra lor pachet 


şi intrară în apă. Nu se auzea zgomotul pe care trecerea lor 
prin unde îl făcea. Li se vedeau numai pachetele deasupra, 
trei puncte care se deplasau încet şi sigur spre centrul apei. 
Când ajunseră la malul celălalt, genistul începu să clănţăne 
din dinţi: era frig, era în ianuarie, apa venea din munţi şi 
era cam tăioasă. Îl întinseră pe Hong cu faţa în sus şi 
începură să-l maseze. Era mic şi slab băiatul, şi coastele şi 
pântecul lui se răciseră şi înţepeniseră de tot, dar Nang 
continuă să-l frece şi să-i mişte braţele metodic până ce îi 
simţi inima bătându-i speriată sub palme ca la un pui de 
găină. 

— Sus, porunci Nang şi începu el însuşi să se îmbrace 
grăbit. 

Foarte curios, se aflau chiar în zona misiunii, dar, nu se 
ştie de ce, lumina, care albea atât de tare cerul de la 
distanţă, aici nu mai avea deloc aceeaşi putere. Se uitau în 
urmă şi vedeau un întuneric gros prin care abia se mai 
zăreau ici-colo siluetele câte unui copac sau formele foarte 
neclare ale buncărelor care flancau pe distanţe mari ieşirile 
din Hai-Pfong şi din preajma Kat-Biului. 

Mergând aplecat, feriţi de ierburi şi prinşi de iluzia că 
dintr-un anumit unghi pot privi aerodromul şi observa 
activitatea lui protejaţi de un întuneric şi mai mare decât 
acela în care se aflau, cei trei luptători se deplasară în 
tăcere timp de o jumătate de oră până ce zăriră deodată 
gardurile şi sârma ghimpată şi văzură patrula înaintând în 
spatele sârmei: căzură la pământ şi încremeniră cu faţa în 
ierburi. Patrula aruncă o privire în direcţia lor, dar nu văzu 
nimic şi îşi continuă drumul. Nang se uită la ceas. Se uită 
apoi în adâncime spre pista de aterizare şi văzu hangarele, 
în dreapta şi stânga, şi aprecie că întreaga suprafaţă a 
aerodromului nu putea fi cu mult mai mare de cinci 
kilometri pe trei. În acelaşi timp, îşi dădea seama că 
hangarele se întind pe cel puţin trei kilometri lungime şi că 
dacă pătrunderea spre ele este posibilă la început fără 
luptă decisivă cu inamicul, ieşirea din aerodrom, după 


săvârşirea atacului, nu va mai fi posibilă fără angajarea 
totală cu grosul trupelor de apărare, trupe care erau 
probabil instruite şi gata de luptă, în mai puţin timp decât 
ar avea nevoie atacanţii să se retragă. lar francezii nu 
puteau fi mai puţini decât un regiment, dacă nu chiar mai 
mulţi. 

Dar iată altă patrulă. Nang se uită iarăşi la ceas: trecuse 
un sfert de oră. Asta însemna că doar atâta timp aveau ca 
să străbată distanţa de la locul unde se pitiseră până la un 
loc de pătrundere. Distanţa nu era mare, Nang se uită în 
jur timp de un ceas întreg şi memoră locul; apoi se târi 
înainte, pe burtă, cu Mi şi Hong după el, cu privirea mereu 
îndreptată spre adâncimile luminate ca ziua ale pistei de 
aterizare, timp de un sfert de oră, după care din nou se opri 
şi se lipiră toţi trei la pământ. Iarba era totuşi suficient de 
înaltă ca să le ascundă umbrele, în timp ce ei vedeau până 
şi tipul de armă pe care le purta patrula în trecere. În 
sfertul de oră cât mersese, Nang mai observă ceva, şi 
anume că cel mai mare număr de hangare nu erau paralele 
cu pista, ci perpendiculare pe ea, capătul lor atingând mult 
burta din partea cealaltă a aerodromului, şi ideea atacului 
şi încolţi în mintea lui: pentru a înşela inamicul, trebuiau să 
pătrundă printr-o parte şi să atace numai hangarele 
perpendiculare, pentru ca ieşirea să se facă prin altă parte, 
şi anume exact prin punctul pe care l-ar atinge o linie 
dreaptă trasă de aci şi până la extremitatea din apropierea 
hangarelor. Asta însemna evitarea distanţei dus-întors şi 
cele mai mari şanse de a scăpa de întâlnirea cu grosul 
forţelor de apărare. Prins de febra de a-şi verifica acest 
plan care ţâşnise în mintea lui cu o putere ce îi înăbuşea 
glasul prudenţei, Nang se târi mai departe şi continuă 
drumul cu intenţia de a ajunge exact în punctul în care 
puteau fi văzute hangarele din spate. 

Trebuiră însă curând să renunţe, ocolul era prea mare şi 
i-ar fi prins ziua dincoace de Lach-Tray şi departe de bază. 


În serile următoare sosiră mai devreme, şi Hong, 
genistul, nu mai îngheţă în apă şi avură timp să ajungă 
acolo unde îi conducea Nang. În a şaptesprezecea zi era o 
vreme urâtă, ceaţă şi ploaie şi tot pământul o mlaştină. 
Genistul Hong se apropie primul de sârma ghimpată şi 
pregăti pătrunderea. Dacă cineva ar fi vrut să verifice în 
minutele acelea sistemul de alarmă, cei trei luptători ar fi 
fost prinşi, dar nu se întâmplă nimic. Pătrunseră până la o 
distanţă de câteva zeci de metri de avioane, văzură felul 
cum erau păzite, câte posturi şi turnuri de pază erau, apoi 
se retraseră şi Hong refăcu spărtura în gardul de sârmă. 
Ploaia şi ceața care îi ajutase atât de mult în această 
pătrundere importantă îi împiedică însă să se retragă la fel 
de uşor ca de obicei, nu mai vedeau pe unde să se retragă, 
îi prinse ziua înainte de a fi atins baza şi fură zăriţi dintr-un 
buncăr şi încercuiți. Mi era istovit de lupta cu mocirlele prin 
care trecuseră şi nu mai putu să ajungă până la un canal 
care l-ar fi salvat şi în care Nang şi Hong se şi aruncaseră şi 
înotau pe sub apă, crezând că Mi face la fel. Văzând patrula 
gata să tragă asupra lui, Mi se opri din mersul lui istovit şi, 
trăgându-şi cu greu răsuflarea, strigă: 

— Je me rends!!4: 

— Haut les mains!'5:, răcni patrula, iar Mi, gâfâind, ridică 
mâinile. 

Zece secunde salvatoare pentru revenirea puterii stătu 
Mi cu mâinile sus, apoi gâfâitul lui agonic se opri deodată şi, 
calm, trase grenada şi o aruncă fulgerător asupra patrulei. 
În clipa următoare aproape zbură în canalul lat de treizeci 
de metri, de care puterile îl părăsiseră să se apropie exact 
în clipele când putea să se salveze odată cu Nang şi Hong. 
Dar grenada lui nu explodă şi patrula avu timp să se 
apropie în goană de mal şi să-l împuşte pe Mi când acesta 
ajunse în partea cealaltă şi se ridică din apă. 

Misiunea fusese îndeplinită cu pierderea lui Mi. El fu 
înlocuit cu un anume Dinh, şi pentru a verifica dacă nu 
cumva paza se alarmase şi schimbase sistemul de apărare, 


precum şi pentru a-l instrui şi pe Dinh în amănuntele 
misiunii, spre sfârşitul lui ianuarie Nang pătrunse pentru 
ultima oară în aerodrom, după care părăsi baza şi se 
prezentă la comandament pentru a raporta. 

Comandantul corpului de armată al provinciei hotări să 
trimită treisprezece luptători din divizioanele din care 
făceau parte Nang şi ceilalţi doi şi, sub comanda lui Nang, 
să înveţe tot ceea ce ştiau aceştia pentru a constitui cu ei 
nucleul viitoarei expediţii. Ei trebuiau să cunoască locurile 
şi drumurile pe timpul nopţii, pentru ca apoi să poată 
conduce ei înşişi trupa de şoc care va da lovitura. Nang 
raportă apoi la sfârşit că dintre greutăţile pătrunderii în 
zona aerodromului, cea mai mare era aceea a trecerii înot a 
fluviilor Van-Uc şi Lach-Tray, că, oricât antrenament s-ar 
face, nu se poate trece ultimul fluviu fără ca trei sau patru 
luptători, odată ajunşi dincolo, să nu cadă ţepeni de frig şi 
să se piardă cu ei astfel timpul cel mai preţios: aveau nevoie 
de şampane, nu atât pentru Lach-Tray, cât pentru Van-Uc, 
care la locul cel mai bun de trecere avea aproape cinci sute 
de metri lărgime. În timpul cât durase antrenamentul celor 
treisprezece luptători de sub comanda lui Nang, 
comandantul armatei instruise în vederea aceluiaşi scop o 
companie de elită şi lărgise în aceeaşi perioadă baza creată 
în timpul verii de către Nang. Comandantul suprem al 
armatei luă el însuşi comanda trupei şi, pe la mijlocul lui 
februarie, grupul de şoc, compus din patruzeci de oameni, 
sosi fără incidente până la ţărmul râului Van-Uc. Erau pe 
punctul de a dezlega şampanele pe care baza le pregătise 
pentru traversarea râului, când o barcă de patrulare trecu, 
cu motorul oprit, fără lumini, mergând alandala, împinsă 
doar de curent, pentru a-i lua prin surprindere pe cei pe 
care i-ar fi întâlnit. Se retraseră pe burtă în noroiul 
orezăriilor şi aşteptară. Francezii văzură şampanele şi 
deodată aprinseră lumini puternice în direcţia lor şi dincolo 
de mal. Peste tot era pustiu, tufişuri împrăştiate şi mlaştini. 
Ei puseră în bătaie o mitralieră grea care împroşcă timp de 


câteva minute locurile şi tufişurile. În curând alte bărci de 
patrulare apărură din urmă. Mai mult de un ceas, ele tot 
trecură şi reveniră, traseră cu mitralierele şi luminară 
mlaştinile, dar nu văzură nimic. În cele din urmă legară 
şampanele împreună, le remorcară la bărcile lor puternice 
şi plecară cu ele. În urma lor trecu apoi un vapor de război 
şi apoi din nou bărci de patrulare cu luminile şi motoarele 
oprite, şi luptătorii, neliniştiţi de aceste măsuri de 
concentrare a pazei, se retraseră la bază, întrebându-se ce 
s-a putut întâmpla, cine i-a alarmat pe francezi? Nang fu 
trimis din nou împreună cu genistul Hong şi Dinh (care îl 
înlocuise pe Mi) pentru a afla ce s-a întâmplat la aerodrom 
şi pentru a face cercetări şi mai minuţioase. 

Nu se întâmplase nimic la aerodrom, pur şi simplu 
francezii sporiseră peste tot paza şi intensificaseră 
patrulările în timpul nopţii. De undeva, din altă parte, o 
presiune surdă se exercita asupra lor, dar din ce loc anume 
Nang nu ştia. Un pluton dintre cele patru care acopereau 
retragerea grupului de şoc fu încercuit fără veste de 
francezi şi abia se salvă retrăgându-se în adăposturile 
secrete, pe care apoi le părăsi în timpul nopţii, iar Hong 
genistul şi Dinh (care îl înlocuise pe Mi), în drum spre 
comandament, trimişi de Nang să raporteze despre ultima 
pătrundere în aerodrom, căzură, Hong luptând, Dinh 
prizonier. Baza, supravegheată de aproape, deveni 
nesigură. Situaţia era primejdioasă. 

Şi iată-l din nou pe Nang, după opt luni de trudă, luând-o 
de la început, trimis iarăşi în căutarea lui M6Ong, care de 
astă dată se ascundea în Hai-An şi care fusese membru în 
comitetul regional sătesc Hoa-Nghia. Să dea de el, s-o ia de 
la cap, să formeze o nouă bază, să pătrundă apoi din nou în 
aerodrom pentru a-i instrui pe alţii în locul celor doi căzuţi 
şi abia după aceea, poate, expediţia să reînceapă... 

După două ore de somn, Nang se trezi şi privirea lui găsi 
la locul lor femeia şi fetiţa, care continuau să scoată apă din 
canalul cel mare şi s-o arunce, cu mişcările lor unduioase şi 


monotone, în canalul cel mic care o ducea pe ogorul lor. În 
dreapta, stând pe bivol ca pe un dâmb, cu pălăria lui conică 
din frunze uscate de bananier care îl înghiţea parcă în 
întregime, se vedea băiatul, o mogâldeaţă pe care Nang o 
zărise la început mai puţin distinct decât coarnele negre ale 
vitei, dar care între timp se apropiaseră mult de locul unde 
zăcea Nang în mlaştină şi acum copilului i se vedeau şi lui 
bine picioruşele subţiri odihnindu-se de o parte şi de alta a 
spinării monstruoase şi blânde a animalului. 

Nang se trezi cu gândul nelămurit dacă în casa aceea de 
unde ieşiseră femeia şi fetiţa şi apoi şi băiatul cu bivolul 
exista sau nu un bărbat şi dacă bărbatul acela fusese sau 
era încă şi în prezent conducător de bac. 

Se simţea acum bine, mlaştina se încălzise de mult şi, în 
afară de faptul că îi era foame, nimic nu l-ar mai fi 
împiedicat să aştepte liniştit căderea serii. Femeia şi fetiţa 
ei continuau să arunce apa. Bivolul, deşi înainta, părea că 
stă pe loc, dominând cu prezenţa lui aceste locuri cu 
pământ galben care străluceau de un verde saturat sub un 
soare care începuse să ardă bine. Tăcerea şi liniştea erau 
senine, aerul subţiat şi parcă argintat de reflexul ogoarelor 
inundate. 

Cum stătea topit în neclintirea sa şi se uita, Nang văzu 
cum deodată copilul alunecă de pe spinarea bivolului şi cum 
bivolul, ca şi când ar fi fost prins de streche, se puse pe o 
goană smintită în direcţia satului. Nang se uită spre cer şi 
abia atunci auzi bâzâitul cunoscut. Venea din spate, şi 
copilul îl văzuse dinainte. În clipele următoare, în auzul lui 
Nang aerul fu spintecat şi fărâmiţat ca de trăsnet şi văzu 
apoi avionul coborând în picaj asupra vitei care alerga. 
Vuietul motorului parcă se opri şi se auzi mitraliera cu 
tocatul ei puternic şi rar. Uitând de prudenţă, Nang se 
ridică în braţe să vadă. Fusese lovit bivolul? Scăpase? Îl zări 
fugind mereu, parcă rostogolindu-se, în timp ce avionul, 
depăşind satul, urca în curbă înaltă, cu aripile aplecate. 
Revenea. 


Dar nu mai cobori şi se pierdu în zare, fiindcă între timp 
vita ajunsese în sat şi se adăpostise. 

Nang simţi cum i se înteţesc bătăile inimii şi, ascultându- 
le, se miră. Nu i se întâmpla să-şi audă inima decât foarte 
rar şi încă mai rar de emoție, ci mai mult de efort, şi numai 
dacă era prea flămând şi prea obosit. Odată capturaseră o 
baterie de artilerie şi o duceau în munţi prin păduri 
neumblate. Urcau foarte greu, trăgând tunurile, înhămaţi la 
ele. Pe vârful unei pante, tunul din frunte, la care trăgea şi 
el, începuse deodată, în ciuda opintelilor lor disperate, să 
alunece încet la vale. Dacă le scăpa, ar fi luat cu el în râpă 
întreaga baterie. Atunci unul dintre soldaţi s-a aruncat sub 
roţile lui şi Nang, care împingea din urmă, a scos un răcnet 
sălbatic. Nu mai era în pericol tunul, ci omul, şi răcnetul lui 
Nang fusese înţeles de toţi: dacă nu mai aveau puteri 
pentru tun, trebuiau să aibă pentru om. Şi atunci trupurile 
lor subţiri s-au îndoit pe spate şi în secundele acelea când 
puţin mai lipsea ca tunul să fie oprit cu preţul morţii celui 
de sub roate şi-a auzit Nang bătaia violentă a inimii izbindu- 
i pieptul. 

Avusese şi de ce. Dar acum? Bivolul doar scăpase şi apoi 
scena aceasta o mai văzuse de atâtea ori, mai ales la 
începutul războiului, când aceste vite puternice (fără de 
care orezul nu putea fi cultivat şi armata lor ar fi pierit 
învinsă de foame) nu fuseseră încă învăţate să fugă şi erau 
ucise cu sutele. Şi atunci Nang îşi dădu seama că anii de 
război ţinuseră cam prea mult (din 1946 şi până acum, în 
1954) şi că răbdarea sa începea să tremure şi mânia să i se 
urce în gât. Cât timp mai aveau să îndure aceste păsări care 
spintecau aerul atât de sigure de sine? 

Dar apoi bătăile inimii i se domoliră şi Nang simţi cum îi 
revine treptat vechea lui stăpânire de sine şi odată cu ea 
gândul că avea o misiune de îndeplinit. Nu era aceasta 
tocmai o misiune menită să lovească aceste păsări grămadă 
în cuibul lor? 


Desigur, asupra lui timpul îşi făcuse simțită apăsarea, 
avea douăzeci şi şase de ani şi îşi trăise o parte a vieţii mai 
mult pe sub pământ şi prin mlaştini, săpând gropi şi 
pregătind ambuscade, şi se putea să şi moară fără să apuce 
să vadă sfârşitul luptei şi să respire în libertate, dar nu se 
putea ca aceşti opt ani să nu-l fi atins greu şi pe inamic, 
doar viaţa s-a scurs şi pentru el, şi opt ani nu e o glumă, cu 
atât mai mult cu cât mulţi dintre ai lui şi-au dat şi ei viaţa pe 
aceste locuri şi uneori în chinuri la fel de cumplite ca acelea 
pe care ei le stârneau pe unde treceau (fiindcă ei au fost cei 
care s-au arătat cei dintâi fără cruţare aruncând din 
avioane benzină asupra satelor şi oamenilor, făcându-i să 
ardă ca nişte torţe, şi atunci şi lor au început să le fie întinse 
pe drumurile lor de patrulare nişte curse, nu atât de 
spectaculoase ca flăcările unui incendiu, dar nu mai puţin 
sinistre prin aparenţa lor inofensivă, gropi, de pildă, 
acoperite cu un capac rulant bine camuflat, la fel de sensibil 
ca o balanţă, care se răsturna fulgerător îndată ce era atins 
cu piciorul şi pe fundul cărora trupul celui căzut era 
întâmpinat de vârfuri ascuţite de bambus care îi spintecau 
rinichii şi maţele şi ale cărui urlete nici măcar nu se mai 
auzeau). 

Nang adormise a treia oară şi îl trezi răceala mlaştinii. 
Soarele coborâse, începuse să asfinţească, bivolul şi copilul 
reveniseră, şi în stânga mama şi fetiţa ei continuau să 
arunce apa. Dar iată că s-au oprit, femeia strânse frânghia 
şi o înfăşură, fetiţa o ajută şi porniră amândouă spre casă. 
Mama strigă ceva din depărtare spre copil... 

Nici acum, timp de aproape un ceas, cât omul din 
mlaştină urmări atent întoarcerea acasă a acestei familii, nu 
se zări nici prin apropiere şi nici prin curte umbra unui 
bărbat sau măcar a unui bătrân. Unui luptător nu numai 
atenţia lui încordată şi semnele exterioare vizibile îi 
semnalează prezenţa inamicului, ci îl ajută şi mirosul său pe 
căi mai ascunse, pe care el nu se bizuie în întregime, dar 
nici nu le dispreţuieşte. Nang învățase să afle măsura 


potrivită şi, în anumite împrejurări, sfida pericolul, iar în 
altele era de o prudenţă exagerată. În cazul de faţă avu 
acest sentiment că nu-l pândeşte nicio primejdie; întâi, 
devenise limpede faptul că nu mai exista la acel punct de 
trecere peste râu niciun bac şi că în general circulaţia era 
întreruptă total pe această arteră. Cât priveşte viaţa acestei 
familii izolate de sat, avea să vadă la căderea nopţii ce era 
cu ea şi în ce măsură îi putea fi de folos. 

Nu mai aşteptă întunericul, ieşi din apă şi se spălă de 
noroi. Afară era mai frig şi începu să dârdâie tot aşa de tare 
ca Hong genistul când trecuseră prima dată peste Lach- 
Tray. Nang, speriat o clipă, începu să se maseze febril pe 
piept şi pe picioare; fiorul îi trecu, şi se îmbrăcă şi porni 
spre casa aceea cu nişte paşi ca ai oricărui ţăran care se 
întorcea la gospodăria lui după o zi de trudă. Nici nu era 
altfel deghizat, purta aceiaşi pantaloni negri de pânză 
sumeşi peste genunchi, desculţ şi cu o bluză şi o pălărie 
foarte vechi. Trecu liniştit prin dreptul casei şi, când îl văzu 
pe băiat lângă grajd, încetini paşii şi îi făcu un semn familiar 
să se apropie. Ezitând, băiatul se apropie. 

— E cineva la voi acasă? îl întrebă Nang oprindu-se şi 
vorbind cu copilul peste umăr, în treacăt. 

Băiatul dădu din cap afirmativ. 

— Cine e? reluă Nang. 

Copilul bâlbâi ceva din care Nang înţelese că era vorba 
de două surori ale lui mai mari (prima lui soră, a doua lui 
soră...) 

— Numai ele sunt acasă? întrebă Nang. 

— Păi, cine să mai fie?! se miră băiatul şi adăugă că tata e 
plecat şi i-a lăsat singuri, n-a mai venit pe-acasă de mult... 

Unde era dus? Copilul răspunse că el nu ştia, că ştiau 
cele două surori ale lui, dar acuma ele erau în casă şi nu 
puteau să iasă afară... De ce? 

Nu răspunse în prima clipă la această întrebare, apoi îşi 
ridică privirea şi spuse că el trebuie să aştepte, acuma nu 
poate să mănânce orezul... Nang îl întrebă în şoaptă din ce 


pricină, şi atunci copilul răspunse: fiindcă orezul era sus pe 
poliţă... Şi pe cine trebuia să aştepte? Băiatul bâigui iar 
ceva despre sora lui mai mare şi Nang înţelese că de obicei 
ea, Thanh, era aceea care pregătea orezul şi patatele... 

— Şi? repetă Nang, pe cine trebuie să aştepţi? 

Băiatul nu înţelese: nu aştepta pe nimeni. 

— Atunci de ce nu-ţi dă să mănânci, zise Nang, de ce 
trebuie să aştepţi? 

— Până îi trece, şopti atunci copilul cu o tristeţe care nu 
lăsa nicio umbră peste ochii lui senini. 

Acum e rândul ei şi al lui Yen, adăugă el, şi mâine la 
prânz îi venea rândul şi lui. Nang nu înţelegea nimic în 
afară de faptul că tatăl era plecat, că despre mamă copilul 
nu pomenea nimic şi că prin urmare nu avea - fata cea 
mare fiindu-i deci băiatului soră şi nu mamă - şi că putea să 
intre liniştit în casă şi să vadă singur despre ce era vorba. 
Despre ce putea fi vorba? Fetele lucraseră doar toată ziua 
la dig, sub ochii lui, şi plecaseră nu demult, nu erau nici 
două ore, şi în tot acest timp nu se apropiase nimeni de 
casă. 

— Eu sunt Cuc, d-aci din sat, zise Nang, nu mă cunoşti? 

Copilul îl privi fără să răspundă şi fără să fie curios şi se 
luă după el cu aerul cel mai firesc când Nang, hotărându- 
se, începu să urce încet micul dâmb pe care era aşezată 
gospodăria lor şi să se apropie cu grijă de casă. Între timp 
amurgul se îngroşase mult, şi peste pământ mai rămăsese 
doar atâta lumină ca toate lucrurile să arate negre. Singur 
râul, care curgea neauzit, jos la poalele casei, îşi păstra 
strălucirea spre apus, în timp ce la vale se pierdea şi el în 
întunericul serii. 

Nang avea la el un chibrit, îl aprinse şi la flacăra lui văzu 
în mai puţin de o secundă întreaga odaie. Îl ţinu aprins în 
secundele următoare, trecu pe lângă un pat larg, unde 
văzuse două trupuri dormind, şi se apropie de peretele din 
fund unde zărise o lampă. 

— Nu arde, zise băiatul, ghicindu-i gândul. 


Atunci Nang se apropie de pat, se aşeză şi rămase tăcut 
până se obişnui cu întunericul. Cele două fete dormeau şi 
patul lor nu avea musticher, pânza aceea atât de prețioasă 
care te apără în timpul nopţii de țânțari. Se uită la ele şi, la 
lumina slabă a amurgului, care mai răzbătea încă prin 
fereastra fără geam, Nang văzu obrazul fetei celei mari lipit 
de împletitura de bambus a patului, cu gura uşor deschisă 
şi cu respiraţia parcă oprită. Cealaltă se făcuse mototol şi se 
băgase cu capul în perete. Amândouă aveau pe ele ca 
învelitoare ceva subţire. Dinspre perete, unde se 
înghemuise cea mică, Nang simţea cum fata tremura din 
când în când, dar nu se auzea niciun geamăt, zgomotul 
niciunei respiraţii grele. Asta sporea nemăsurat liniştea şi 
pacea din jur. Întunericul se făcea din ce în ce mai negru, 
iar clipele se scurgeau parcă în jos, de sus din cer peste 
casă, apoi din odaie spre adâncurile pământului. Dacă 
stăteai liniştit în aceste clipe, suferinţa, oricare ar fi fost ea, 
se scurgea şi ea odată cu ele în pământ. Nici n-aveai ce să 
faci altceva. 

— Surorile tale au friguri? zise Nang după o lungă vreme 
de tăcere, rămânând mai departe pe marginea patului. 

— Da, zise băiatul. Şi eu am, adăugă el cu o voce de 
parcă ar fi vrut să arate că posedă şi el ceva; dar nu acuma, 
mâine! Apoi, după câteva clipe, văzând că străinul tace, mai 
spuse: Şi mama a avut, dar a murit. 

Era greu de descifrat ce voia el să spună cu acest dar: 
frigurile i-au pricinuit mamei moartea, sau moartea a 
împiedicat-o să mai poată avea şi ea friguri? 

— Amândouă au? mai zise Nang. 

— Da, zise băiatul. 

Şi adăugă că pe Thanh o prindea înaintea lui Yen, îndată 
ce asfinţea soarele, dar că de trecut le trecea la amândouă 
odată, că ale lui Yen nu erau aşa rele. 

— Dar ale tale cum sunt? şopti Nang. 

Băiatul tăcu, dar nu pentru că n-ar fi vrut să spună, ci 
pentru că deodată nu ştia cum sunt ale lui. Şi atunci, cu o 


voce şoptită şi egală, el spuse că mâine, aşa pe la prânz, 
vine Yen la el şi îi spune să se dea jos de pe bivol şi să se 
ducă la soare să se culce. Yen ştie... 

Yen era „a doua lui soră mai mare”, preciză băiatul. 
Thanh, care avea friguri mai rele, era aşadar „întâia” mai 
mare. 

— Şi? murmură Nang. 

Şi începe să dârdâie, cu toate că Yen îl înveleşte cu tot ce 
e în casă. (Odată Yen, în loc să-l învelească, a aruncat pe el 
o căldare de apă şi a fugit repede pe după casă să n-o vadă, 
că aşa spusese cineva că îi trece, dar el a văzut-o fugind şi 
se pare că de aceea nu i-a trecut...) Pe urmă, frigurile se 
duc şi atunci trebuie să dea totul la o parte de pe el, fiindcă 
i se face foarte cald... Şi trebuie să închidă şi ochii, să nu 
vadă cerul... 

— De ce? zise Nang în şoaptă, uitându-se afară, 
ascultându-l în acelaşi timp cu atenţie pe copil. 

Pe cer sunt nori, zise băiatul, şi norii îl sperie, coboară 
peste el şi îl strigă pe nume... Uneori îl fură de jos, îl urcă şi 
pe urmă îi dau drumul în gol... Şi pământul se răstoarnă şi 
fuge sub el... Pe urmă vine câteodată şi câinele, îl vede 
stând culcat şi se apropie de el ca orice câine; e mititel, dar 
face mereu capul mare, uite-aşa... (şi băiatul arătă, 
desfăcând larg braţele, şi privirea lui senină străluci de astă 
dată de nelinişte în semiîntunericul odăii). Îi era aşa de rău, 
continuă el, că o striga ţipând pe Yen să-l gonească de acolo 
pe câine, dar Yen spune totdeauna că ea n-aude nimic... 

Şi asupra acestei destăinuiri, prins de nedumerire, 
băiatul tăcu, şi tăcând, gândurile lui zburară în altă parte şi 
nu mai zise nimic. Lui Nang i se păru că băiatul vrea sau 
aşteaptă ceva de la el. 

— Şi pe urmă? zise Nang. Pe urmă nu-ţi trece? 

— Ba da, tresări băiatul revenind, aducându-şi aminte. 

Cum să nu, îi trecea pe seară, adormea şi se trezea spre 
asfinţit, venea Thanh şi îi dădea să bea lapte. Vasăzică 
Thanh nu se îmbolnăvea odată cu el! Nu, zise copilul 


negând energic, abia după două zile îi venea rândul lui 
Thanh şi lui Yen! Mâine şi poimâine ele n-aveau. 

— Nu?! se miră Nang cu o nuanţă în plus de interes pe 
care o au oamenii în vârstă când ascultă destăinuirile unui 
copil. 

— Nu! zise băiatul grav. Abia poimâine ailaltă! 

Şi iar tăcu şi îl privi pe străin cu gândurile retrase în 
adâncurile amintirilor lui crude şi proaspete, păstrând la 
suprafaţă doar o singură dorinţă, pe care însă n-o exprima, 
ci doar o contempla în sinea lui cu oboseală şi seninătate. 

Nang se uită la el câteva clipe. Băiatul îşi plecă atunci 
fruntea şi rămase înstrăinat şi tăcut, retrăgându-se încet 
într-o parte, ruşinat parcă de ceea ce mărturisise, deşi 
adevărata mărturisire el n-o făcuse nici prin cuvinte şi nici 
măcar prin aluzii, ci doar prin această ruşine care îi ţinea 
fruntea în jos şi îl îndemnase să se dea la o parte de sub 
privirea străinului. 

— Unde e orezul tău? zise Nang înțelegând. 

Băiatul parcă nu auzi, se retrase şi mai mult într-o parte, 
confirmând astfel că nu-şi mai putea apăra gândurile 
dezvăluite, dar că nu-i va spune unde e orezul atâta timp 
cât nu va fi sigur că Thanh şi Yen nu se vor supăra de 
destăinuirea lui. Nang rămase nemişcat, apoi se uită iar 
afară, aruncând o privire totală şi circulară în direcţia 
satului, de-a lungul râului şi înapoi, dincotro venise el însuşi 
în zori. Nimeni. Peste tot nemişcare şi tăcere. 

— Taică-tău are obiceiul să vină acasă seara sau noaptea? 
zise Nang. 

Băiatul clătină din cap: nu. 

— Deloc? Niciodată? 

Nu, nu venea deloc noaptea. Nang îl întrebă: ştia sigur, 
sau nu-şi aducea el aminte? Băiatul se gândi o clipă şi negă 
iar, de astă dată precizând: 

— Tata a fost ieri şi se întoarce duminică. 

— De ce tocmai duminică? Şi voi ce faceţi singuri? 
continuă Nang văzând că băiatul tace. 


De alături, Nang o auzi pe fata cea mare cum scoate un 
suspin nedefinit. Ea chiar se răsuci cu faţa în sus şi apoi, 
foarte încet, se ridică în capul oaselor. 

— Tia, murmură bolnava, mi-e sete, dă-mi apă. 

Îl lua pe străin drept tatăl ei, credea că s-a întors acasă. 
Nang se miră atât de vocea ei, cât şi de felul cum spunea ea 
tată, ca la oraş, tia, în loc de bo, iar vocea avea ceva 
nefiresc, era parcă prea subţire şi prea cântată. În orice caz 
era aşa de plăcut la auz glasul ei! 

— Tia, repetă fata, mi-e sete... 

Nang se uită la băiat. 

— Thanh mi-a spus să nu-i dau apă când cere, zice el. 
Nici ei şi nici lui Yen. Şi adăugă ca un argument suprem: 
Nici mama nu bea apă... 

În acest timp fata de la perete se potolise din dârdâit şi 
adormise. 

I se auzea respiraţia uşoară, ca o părere. În liniştea care 
se lăsă după ce Thanh se întinse la loc peste patul fără 
perini şi fără aşternut, respiraţia fetei de la perete putea fi 
luată şi drept respiraţie a lucrurilor de afară, trecerea 
înceată a aerului greu şi umed care venea dinspre Marea 
de la răsărit (a Chinei de Sud), din Bac-Bo, şi făcea să 
tresară foaia lată a bananierului sau frunza tăioasă a 
trestiei de zahăr. Nu era departe marea, pe un drum sigur 
şi nepăzit de patrule se putea ajunge la ea în câteva ore... 
Şi acolo se puteau mânca crabi... 

Întunericul din odaie se făcu parcă mai gros sub ochii lui 
Nang, gândul la crabi îi trezi foamea îndelung adormită şi el 
se frecă la ochi simțind că i se face rău de ameţeală. Când 
cuceriseră, cu doi ani în urmă, zona de pe lângă Pfat-Diem, 
răzbătuseră spre țărm şi din mărăcinii deşi din care, pitiţi 
fiind, scrutau marea, zăriseră în apropiere o plajă pustie 
întinsă pe sute de metri, formată din două sau trei terase 
naturale de nisip îndelung spălate de fluxul şi refluxul 
valurilor, flancate de o parte şi de alta de grupuri liniştite 
de arechieri; era atât de netedă, de albă şi de curată, că o 


invadaseră nedumeriţi şi prostiţi; parcă nu le venea să 
creadă că în timp ce ei luptau prin locuri galbene şi pline de 
mocirlă şi tufişuri ţepoase, pe undeva - cu ajutorul nisipului, 
al soarelui şi al apei - pământul îşi aranja colţuri de aur 
tăcute şi ferite de pârjolurile stârnite de oameni şi atât de 
frumoase încât ai fi putut crede că el le destina parcă în 
secret altor fiinţe. Dar nu erau pe plajă decât pui de crabi şi 
ca nişte copii începuseră să se îndoaie şi să cadă după ei să- 
i prindă; pe urmă aprinseseră şi focul, fiindcă între timp 
dăduseră peste ei pescarii locali şi le aduseseră crabi 
adevăraţi. Dar cât erau de buni şi cei mici şi ce plăcere le 
făcuse să alerge după ei pe plajă în timp ce crabii fugeau 
sfârâind din picioarele lor multe şi înalte ca nişte spiţe 
căutând zadarnic găurile lor în nisip. 

Nang îşi luă mâinile de pe ochi şi se ridică hotărât în 
picioare. Băiatul îl urmă şi străbătură amândoi curtea şi 
intrară sub acoperişul întins unde dormea, despărţit printr- 
un perete, bivolul. Alături de el era bucătăria cu un pod, un 
mic hambar şi un colţ mare plin de unelte de arat şi de 
recoltat orezul. La intrarea lor se auzi de pe undeva de prin 
spate un cârâit de găini. Băiatul spuse că aici aveau o lampă 
cu puţin gaz, dar că fitilul era prea mic, se arsese, nu mai 
ţinea flacăra. 

— Nu-i nimic, îl facem noi să ardă, zise Nang. 

— Nu, nu arde, spuse băiatul, Thanh i-a pus o cârpă să 
ajungă jos la gaz, dar degeaba... 

— Cred şi eu, zise Nang, soră-ta nu prea ştie ea cum se 
aprinde o lampă, ia uite ce afumată e sticla... Adu-mi apă! 

Băiatul aduse apă, Nang umplu sticla cu cenuşă din vatră 
şi o zbătu energic câtva timp; apoi o dăţi şi desfăcu fitilul pe 
care îl curăţi bine de arsură şi aruncă bucata aceea de 
cârpă; suflă şi curăţă şi lampa, apoi se uită pe fundul ei să 
vadă cât gaz avea. Avea destul, numai fitilul nu ajungea. 
Turnă apă în ea, înşurubă fitilul, îl aprinse şi îl potrivi şi 
puse sticla, care între timp se uscase; se făcu în toată 


bucătăria lumină curată şi odihnitoare spre mirarea 
băiatului. 

— O să ţină? întrebă el. 

— Ţine, zise Nang, gazul nu se amestecă cu apa, se ridică 
deasupra. la uită-te! 

Şi îi arătă cu degetul linia care despărţea apa de la fund 
de gaz. 

— Orezul tău e fiert? îl întrebă. 

Băiatul clătină din cap: da, era fiert şi îi arătă unde era, 
dar asta ca un fel de informaţie, nu pentru că ar fi voit 
neapărat să mănânce. O aştepta pe sora lui să se scoale. 

— Yen nu mănâncă, mai zise el, dimineaţa mănâncă. 

— De ce? 

— Zice că nu-i e foame! Dă cu piciorul dacă o scol. 

Asta însemna că familia nu era chiar aşa de săracă pe cât 
părea şi că în general aveau ce mânca din moment ce unuia 
dintre membrii ei îi plăcea mai mult somnul decât sculatul 
la masă! 

— Dar dimineaţa mănâncă? zise Nang. 

— Dimineaţa mănâncă şi porţia de aseară şi pe-aia de 
dimineaţă. Pe amândouă le mănâncă! exclamă băiatul cu 
atâta admiraţie pentru pofta de mâncare a surorii lui şi mai 
ales pentru priceperea ei de a-şi aranja astfel de porţii 
duble, încât Nang zâmbi: în clipa aceea băiatul arătase cât 
era el de flămând şi mai ales cât de nevinovată era 
strădania lui de a ascunde acest lucru faţă de străin. 

— Cum te cheamă pe tine? îl întrebă Nang. 

— Tuy, răspunse băiatul. 

— Tuy, zise Nang, hai să-ţi dau orezul tău şi ce ţi-a mai 
pregătit Thanh şi tu ai să-mi spui cât să-ţi dau ca să le 
rămână şi lui Thanh şi lui Yen. Pe urmă ai să te culci şi o să-i 
spun eu lui Ihanh că erai mort de oboseală. 

Şi fără să se mai uite la el ca să-i observe privirea care 
căuta într-o parte cu reţinere, Nang luă vasul de sus şi îi 
pregăti copilului cina cu aceeaşi pricepere cu care curăţise 
şi aprinsese lampa. 


— Şi de când a venit Thanh acasă? întrebă Nang în 
treacăt, ca omul care n-are treabă şi e pus pe taclale. 

— De anul trecut, zise băiatul cu gura plină. De când a 
murit mama. 

— Şi de ce n-a mai plecat? 

— Tata a oprit-o! 

— Dar tata unde spuseşi că e dus? De ce nu stă acasă s-o 
ajute pe Thanh? 

— Tata stă toate zilele în Tân-Câm! explică băiatul. 

— Unde vine asta? 

— Aici, zise băiatul arătând cu mâna spre grajdul 
bivolului. 

— Adică, zise Nang, la câte sate de aici? 

— Al treilea sat. 

— Şi ce face acolo? 

— Stă la o muiere, zise băiatul deodată, cu un glas de 
parcă ar fi vrut să spună că din asta o să iasă ceva foarte 
firesc atât pentru tatăl său, cât şi pentru ei toţi, Thanh, Yen 
şi Tuy. 

— Stă de mult? întrebă Nang. 

Băiatul confirmă din cap cu aceeaşi seninătate şi adăugă 
că tot de când murise maică-sa, mai precis chiar de când nu 
mai plecase 'Thanh de acasă. Cu alte cuvinte (şi băiatul lăsă 
să se înţeleagă limpede acest lucru), de aceea n-o mai 
lăsase tatăl său pe Thanh să plece îndărăt, ca să se ducă el 
să stea toate zilele în Tân-Câm. 

— Dar unde trebuia să se întoarcă Thanh? 

— La Hanoi! spuse foarte simplu băiatul. 

— Şi ce făcea ea acolo? 

Băiatul dădu câteva amănunte din care Nang înţelese că 
sora acestuia făcea un fel de comerţ cu de toate, de la 
pânzeturi şi mărunţişuri până la fructe şi zarzavaturi. Mare 
lucru nu-i ieşea ei din acest comerţ, doar atât ca să trăiască 
şi numai o dată, mai de mult, când băiatul avea doar cinci 
ani, Thanh îi trimisese maică-sii acasă îmbrăcăminte 
frumoasă... Dar că pe atunci nu era negustoreasă. 


— Dar ce era? întrebă Nang. 

Băiatul dădu din umeri că nu ştie, era prea mic atunci... 

— Şi la cine stătea ea la Hanoi? întrebă Nang mai 
departe. 

Băiatul se uită mestecând la străin şi răspunse prin totala 
seninătate a privirii că nu înţelege întrebarea. 

— Aveaţi vreo rudă acolo, la care stătea Ihanh? 

Cu aceeaşi privire, băiatul clătină scurt din cap: nu. 

— Dar cine a trimis-o acolo, de ce n-a stat acasă de la 
început? mai zise Nang. 

Băiatul nu ştia, şi Nang încetă câtva timp cu întrebările. 
Apoi le reluă, fiindcă tot nu înţelegea de ce plecase fata de 
acasă şi ce făcuse ea înainte de a fi devenit negustoreasă. 
După spusele băiatului, plecase de mult, de la o vârstă când 
fratele ei mai mic nu-şi amintea de această plecare. Asta 
însemna că puteau fi de atunci şase sau chiar opt ani şi că 
pentru a putea trăi singură la Hanoi Thanh trebuie să fi 
avut pe atunci cel puţin cincisprezece ani. Să fi plecat să 
facă doar comerţ, după cum reieşea din spusele băiatului? 
O negustoreasă care face comerţ timp de atâţia ani se 
pricepe totuşi ceva mai mult la gospodărie!... Doar dacă 
Thanh nu făcea cumva parte dintre acele fete despre care 
mama lui Nang cânta în zilele ei mai tihnite, când Nang era 
mic de tot: 


Lumina galbenă a lâmpii tremură 
în lumina albă a lunii, 
Domnişoara de jad tremură şi ea 
să iasă să se plimbe. 


Nu părea însă ca Thanh să se creadă o astfel de piatră 
prețioasă căreia să-i ardă numai de plimbări sub clar de 
lună, Nang o văzuse toată ziua lucrând cu destulă sârguinţă 
la dig să ridice apa; mai degrabă era de crezut că Thanh 
fusese dată de părinţi ca servitoare în Hanoi, la vreo curte 
bogată, şi că acolo probabil că n-o puseseră să facă altă 


treabă decât să stea lângă baldachinul stăpânei (sau 
stăpânului) şi să agite evantaiul. (Nang auzise vag de astfel 
de istorii.) Faptul că după aceea începuse să facă pe 
negustoreasa se putea explica prin sărăcia generală pe 
care o adusese războiul, bogătaşul în cauză ruinându-se şi 
el sub stăpânirea inamicului. Putea ea oare să fie, această 
Thanh, o fată cu cap şi destul curaj, să poată s-o trimită să-l 
caute pe MGng, fostul secretar al comitetului regional 
sătesc Hoa-Nghia, şi să înceapă imediat pregătirea unei noi 
baze? Şi încă în ascuns de tatăl ei, în care nu se putea avea, 
după cât se părea, nicio încredere? Nang îşi dădu seama că 
la această întrebare nu putea răspunde decât după ce va 
sta de vorbă chiar cu ea, de la băiat nu mai avea ce să afle. 
Trecuse ea prin multe, după cât se înţelegea din spusele 
băiatului, dar ce devenise? Fiindcă nu totdeauna experienţa 
întăreşte un om, iar Nang ajunsese cu timpul să-şi dea 
seama că, cu foarte rare excepţii, oricât de diferite ca 
gravitate erau formele de angajare în luptă, primejdia 
rămânea mereu aceeaşi: moartea sau exilul. Şi trebuia 
văzut dacă o fată care nu se ştie ce-a făcut la Hanoi era în 
stare să le înfrunte. 


Băiatul tocmai terminase de mâncat când Thanh se trezi 
din febra ei şi intră în bucătărie. Nu păru să se mire, doar o 
clipă avu o expresie bănuitoare dând cu ochii de străin, dar 
Tuy era acolo şi stătea de vorbă cu el foarte familiar, aşa 
cum se stă cu o rudă venită în vizită... (Nu prea cunoştea ea 
toate rudele familiei, abia de un an de când stătea în sat.) 
Făcu o plecăciune în faţa lui şi se aşeză apoi pe prag; 
instinctiv îşi prinse apoi părul dintr-o parte şi începu să-şi 
împletească o coadă cu mişcări care ar fi părut cuiva, care 
nu ştia că tocmai zăcuse, absente. 

— Nenea Cuc mi-a dat să mănânc, zise băiatul, ca şi când 
nu s-ar fi văzut cine i-a dat. A aprins lampa, mai adăugă el, 
cu o voce de parcă ar fi vrut să spună că admirase mult 
acest fapt. 


Sora lui însă nu-l certă. 

— Bine, Tuy, zise ea cu glasul acela al ei subţire şi care îl 
uimise de la început pe Nang. Mulţumeşte-i lui nenea Cuc - 
de care văd că eşti foarte încântat - că ţi-a dat să mănânci şi 
du-te şi te culcă. 

Nang deveni atent, surprins de exprimarea ei aleasă, mai 
aleasă parcă chiar decât a doamnei Han, prietena lui M6ng, 
fiica de mandarin, al cărei bărbat, învăţător în Hoa-Nghia, 
fusese ucis de francezi în 1946. Cine era această fată, care 
nu putuse fi în niciun caz servitoare? încercând să se 
exprime el însuşi cât putea mai ales, Nang spuse că, luând 
în considerare faptul că ea arăta istovită de febră, îi putea 
servi şi ei masa. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă atunci fata cu 
severitate, dar cuprinsă şi de o vagă nelinişte. 

Cine era el? Era din Hanoi, răspunse Nang potolit. Tatăl 
lui o cunoştea mai bine, el l-a trimis să-i propună ei o 
afacere... A sosit pe seară şi a găsit-o bolnavă, a aşteptat... 
Să-l scuze că s-a amestecat în gospodăria ei, dar puştiului îi 
era foarte foame şi, cum tot n-avea ce face, hai să-i dea să 
mănânce! Dacă a deranjat-o prea mult şi e prea târziu să 
mai stea de vorbă, poate să plece şi să vină mâine- 
dimineaţă, mai zise Nang. 

Şi se ridică şi se vedea că e hotărât să facă întocmai dacă 
gazda i-ar fi întâmpinat cuvintele cu o politeţe rece sau, şi 
mai rău, prin tăcere. Vorbise cât putuse el mai orăşeneşte, 
dar o ureche şi un ochi experimentat şi-ar fi dat imediat 
seama că nu era el din Hanoi şi cu atât mai puţin fiu de 
negustor. Cu statura lui mare, cu picioarele puternice, 
obişnuite să meargă prin apă în urma bivolului, nu era în 
niciun caz hanoian, iar cu înfăţişarea lui energică, cu părul 
bogat şi negru, cu privirea lui liniştită şi pătrunzătoare, nici 
negustor nu putea fi. Asemenea bărbaţi nu puteau fi în 
aceste vremuri decât luptători, iar cel de faţă, prin politeţea 
şi grija lui, nu putea fi decât un partizan al Viet-Minului, 
strecurat în misiune. 


— Oricine aţi fi, zise fata, nu puteţi pleca până nu beţi un 
ceai şi nu spuneţi despre ce afacere este vorba. 

Era foarte obosită şi abia se mişcă după ce îşi termină de 
împletit părul. Arăta atât de fragilă, încât devenea o enigmă 
faptul că putuse să muncească la dig toată ziua. Nang se 
uită la ea din plin când o văzu că se apropie de lampă. În 
clipa următoare îşi feri privirea şi se uită în pământ, unde 
rămase tăcut vreme îndelungată. În minutele următoare, şi 
după ce ea termină de pregătit masa şi îl pofti şi pe el, 
Nang continuă încă mult timp să nu se mai uite la ea, să-şi 
ferească privirea directă. Încetul cu încetul parcă se 
obişnui, dar nu de tot, să se uite ori peste capul ei, ori o 
privea fără s-o vadă, cu ochii jumătate crăpaţi, aşa cum ne 
uităm la un lucru pe care ochiul deşi îi primeşte imaginea, 
mintea refuză să-i acorde un interes mai mare decât 
cadrului total în care se află obiectul. Tot aşa ne uităm 
adesea la chipul cuiva care prezintă o infirmitate 
respingătoare şi reuşim să ne stăpânim şi să facem ca 
privirea şi expresia noastră să nu se altereze de repulsie, 
cum s-ar întâmpla dacă imaginea acelui chip s-ar oferi 
minţii noastre mărită şi izolată de cadrul general în care ea 
există. Pe chipul fetei, Nang nu zărea în mod clar decât 
nasul, singurul pe care îl putea observa în linişte, fiindcă, 
uşor turtit cum era, semăna oarecum cu al tuturor fetelor 
pe care le cunoscuse până atunci. Dar de la rădăcina lui se 
arcuiau la dreapta şi la stânga sprâncenele ei mai subţiri şi 
mai delicate ca ale unei pene minuscule de pasăre; iar sub 
aceste sprâncene străluceau ochii ei oblici, atât de frumoşi 
că Nang nu-i putea privi decât în fracțiuni de secundă şi nici 
atunci fără să facă un efort mare de a se smulge şi a-şi 
împrăştia atenţia. 

Nang puse ca totdeauna pe seama foamei lipsa lui 
instinctivă de îndrăzneală de a privi direct şi mult timp în 
faţă chipul acestei fete. Şi într-adevăr după ce mâncă şi bău 
un ceai îşi ridică în sfârşit pleoapele şi se uită la ea ţintă, cu 
privirea sa dură, apăsătoare, privire care, fără ştirea lui, 


învățase cu anii să exprime ordine fără cuvinte şi să ceară 
executarea lor fără explicaţii. Şi începu să vorbească. 

Îi spuse că afacerea pe care voia s-o facă cu ea nu era 
lipsită de primejdie, deşi era o afacere cinstită; că tatăl său 
l-a sfătuit - mai mult chiar, i-a dat ordinul sever - să nu-i 
ascundă nici ei şi niciunui al treilea (fiindcă, după cum are 
să vadă, va fi vorba şi de un al treilea) că pentru ca afacerea 
să reuşească din plin e nevoie ca toţi cei implicaţi în ea să 
ştie dinainte ce-i aşteaptă şi abia după aceea, după ce se 
vor gândi şi vor cântări totul în linişte, să răspundă dacă se 
angajează sau nu. Asupra faptului cât e de cinstită afacerea 
să nu existe nicio îndoială: când va afla despre ce e vorba, 
nici n-o să se mai discute pe această temă, nu asta e 
problema. Care era însă problema? Problema cea mai grea 
era găsirea acestui al treilea... găsirea lui urgentă... 
căutarea lui chiar în această noapte... 

Deodată, tot uitându-se în ochii ei şi prins de o agitaţie 
abia stăpânită, Nang se opri din vorbit, se ridică în picioare 
şi ieşi afară. Ocoli casa, rămase îndelung prin preajmă, 
scrutând totul în jur. 

Nu era nimeni şi nici nu i se păruse că ar fi. Dar pentru 
întâia oară de când îndeplinea misiuni grele, Nang se 
simţea încolţit de un sentiment inexplicabil. Se întâmplase 
şi acum, ca aproape totdeauna, ca simpla sa prezenţă şi 
cuvintele sale rostite în atmosfera creată, actele sale simple 
nu numai să-i dezvăluie - fără a-i deconspira - intenţiile, dar 
să-l determine şi pe celălalt să se dezvăluie şi aproape să se 
şi decidă; se ridicase şi ieşise ca să nu audă ceea ce ea era 
gata să întrebe: cine era a treia persoană? În privirea şi pe 
chipul ei apăruse în timpul cât îi vorbise el acea strălucire 
deosebită şi în acelaşi timp comună tuturor celor pe care 
Nang îi atrăgea de partea sa când executa misiuni, un 
amestec de încredere şi devotament care mărturiseau că ea 
nu se înşela în privinţa lui, că ştia aproape cu certitudine 
cine era şi care mai dovedeau în acelaşi timp că acest 
devotament şi această încredere o făceau să nu şovăie în 


luarea unei decizii care, la rândul ei, mai dovedea că 
această categorie de oameni, deşi aflată într-o zonă care 
stătuse tot timpul sub ocupaţia inamicului, învățase în 
decursul anilor destule despre război ca să se comporte ca 
şi când ar fi fost de mult angajaţi, cu toate că nu fuseseră 
poate practic angajaţi nici o singură zi în lupta armată; totul 
ar fi decurs normal, ca şi data trecută, când îl căutase pe 
M6ng, când tot aşa, intrând noaptea în prima casă sub un 
pretext asemănător cu cel de azi şi întârziind acolo câteva 
ore, se convinsese că putea să dezvăluie fără riscuri numele 
lui M6Ong dacă de astă dată nu numai M6ng ar fi intrat în 
cauză, ci însăşi această fată pe care nici măcar n-o 
cunoştea. Dar intrarea ei în cauză era străină de raţiuni 
militare, dar tot atât de puternice, ca un ordin pe care îl 
primea de astă dată din el însuşi, dintr-un Nang pe care nu- 
| cunoştea bine, dar tot atât de hotărât, de prudent şi de 
râbdător: această fată trebuia ferită! lar acesta era parcă 
mai mult decât un ordin, o şoaptă parcă a unei divinităţi 
care totdeauna îl protejase, dar niciodată nu-şi dezvăluise 
prezenţa, iar acum şi-o dezvăluia; şi asta deodată, fără 
veste, ca şi când ar fi fost îmbrâncit de cineva în pragul unei 
lumi misterioase, ca în pragul unei pagode, când, odinioară, 
alături de mama lui, fascinat de chipul multiplicat al lui 
Buda şi cu simţurile tulburate de mirosul de beţişoare 
parfumate, se oprea şi nu mai voia cu niciun chip să 
înainteze, lipindu-se de coapsa ei ocrotitoare şi făcându-se 
greu ca un pietroi. Tot aşa nu mai voia acum nimic de la 
această fată, şi dacă nu i-ar fi trecut prin cap că plecând 
imediat ar fi putut s-o sperie, n-ar mai fi întârziat nicio clipă 
şi ar fi dispărut în noapte. 

Se întoarse în bucătărie şi se reaşeză. Mai mult ghici 
decât văzu privirea ei care îl urmărea cu supunere, gata să- 
| asculte mai departe, dar Nang nu mai fu în stare să reia 
firul întrerupt. 

— Nu trece nimeni pe-aici, zise atunci fata cu o voce 
intimă, care sugera că neliniştea lui e nejustificată. De când 


a fost desfiinţat bacul, continuă ea, s-a închis şi drumul. 

El tot nu ieşi din muţenia lui. 

— Eu nu pot să mă duc, zise atunci fata ca şi când s-ar fi 
simţit vinovată de tăcerea lui, nu mă ţin picioarele, dar dacă 
vă hotărâți mai repede să-mi spuneţi unde stă persoana 
care vă interesează pot să-l trimit pe Tuy să afle el. Nue 
încă aşa de târziu ca un copil, seara pe drum, să atragă 
atenţia cuiva. Numai numele acestei persoane în gura 
copilului ar putea să atragă atenţia şi, în loc s-o găsească el 
pe această persoană, să nu vă găsească pe dumneavoastră 
altcineva. 

Nici de astă dată Nang nu reuşi să învingă amorţeala 
care îi paraliza parcă voinţa. Liniştea se scurgea picătură 
cu picătură. Stătea pe drugul de lemn, care unea bucătăria 
cu grajdul, cu coatele pe genunchi şi cu fălcile în palme... 

— Nu, uite ce facem, zise el într-un târziu şi vorbind îşi 
trase adânc răsuflarea, redevenind în întregime stăpân pe 
sine. Eu mă îndepărtez de casa dumneavoastră şi aştept. 
Dumneavoastră o sculaţi pe Yen şi o întrebaţi, ea trebuie să 
ştie mai bine... Câţi ani are? 

— Are aproape optsprezece ani! 


— ... La cine mă pot eu duce acum să-mi dea pe cineva să 
meargă cu mine. Trebuie să mă duc eu, nu pot să las treaba 
pe mâna unui copil ca Tuy. Nu-i spuneţi nimic tatălui 
dumneavoastră, dacă nu e nevoie, iar pe Tuy îl lăsaţi să 
creadă că mă cheamă Cuc şi că sunt de-aici din sat... 
Dumneavoastră, la fel, nu ştiţi absolut nimic, nu ştiţi decât 
că o rudă a dumneavoastră, dintr-un sat îndepărtat, pe care 
n-o cunoaşteţi, v-a vizitat seara şi a plecat la alte rude şi, 
fiindcă era noapte târziu şi nu puteaţi să-i arătaţi drumul 
(din pricina frigurilor), Yen mi-a spus cine ar putea să mi-l 
arate. Aşa trebuie să facem ca să reuşim! Şi singurul lucru 
pe care vă rog să-l ascunderi este că am discutat împreună 
despre o aşa-zisă afacere primejdioasă. 

— Şi să spun numele persoanei la care v-am îndreptat, 
dacă mă întreabă cineva? zise fata. 

— Da, răspunse Nang hotărât, puteţi să spuneţi fără 
grijă, persoana aceea care mă va conduce nu va şti nici ea 
NIMIC... 

— Şi ce mai pot să fac încă? reluă fata. 

— Să-mi mai daţi ceva să mănânc şi să beau un ceai, 
răspunse Nang. Şi încă ceva: am să mai trec poate pe-aici, 
dar nu dacă e acasă tatăl dumneavoastră. Dacă e, aprindeţi 
lampa! Şi dacă cumva în seara aceea aveţi friguri spuneţi-i 
lui 'Tuy s-o aprindă el. Păstraţi puţinul gaz din lampă pentru 
acest semnal, poate mai am nevoie de ceva. 

Fata clătină din cap că a înţeles totul şi că aşa va face, 
reaprinse apoi focul şi începu să sufle în el. Fumul, sub 
acest acoperiş cu pereţi de lemn şi fără coş, umplu, ca de 
obicei, întreaga bucătărie şi Nang se uită posomorât la ea 
cum tuşeşte şi îşi freacă ochii cu dosul palmelor. 


O jumătate de oră mai târziu, Nang aştepta afară să vină 
Thanh să-i spună numele unui om din sat la care el s-ar 
putea duce. Thanh veni imediat neliniştită şi îi spuse că a 
trezit-o pe Yen din somn, i-a spus despre ce e vorba şi că 
Yen a înţeles imediat în ce scop i se cerea ceea ce i se cerea 


şi că n-o să-i spună decât dacă o s-o ia cu el să-i arate ea cu 
mâna ei casa. 

— Bine, şopti Nang, să vină încoace. 

Şi ca şi când Yen ar fi şi auzit această şoaptă, ea se şi 
desprinse de lângă colţul casei unde se pitise şi alergă spre 
Nang. Era foarte sprintenă, parcă n-ar fi dârdâit cu câteva 
ceasuri înainte cu nasul în perete. Cu o curiozitate avidă, ea 
se vâri între sora ei şi străin şi şopti: 

— Eu ştiu unde să vă duc. 

Şi cu toate că era întuneric beznă, ochii îi sticleau şi 
parcă ardea de nerăbdare să-i arate luptătorului ceea ce 
ştia. Plecară imediat şi fata mergea înainte conducându-l 
printre ogoare direct spre sat; Nang trebui să facă un efort 
să se ţină de ea, fiindcă aluneca din când în când pe creasta 
micilor diguri şi rămânea în urmă. Yen se oprea atunci şi îl 
aştepta şi pornea apoi mai încet, ca şi când ar fi înţeles că 
un bărbat, fie el şi un războinic, nu poate avea agilitatea şi 
uşurinţa de a se mişca ale unei fete, dar curând ea parcă 
uita şi, pe nesimţite, din nou, paşii făceau să se mărească 
distanţa dintre ei doi. 

La intrarea în sat, Nang o opri şi o întrebă cine era omul 
la care îl ducea. Ea răspunse fără şovăire: era un om care 
putea să-l conducă unde dorea sau să-l pună în legătură cu 
un altul. 

Nang o descusu: de unde ştia ea că aceşti oameni pot 
face asemenea treburi noaptea? 

— Asta nu vă spun, zise fata. 

— Ba trebuie să-mi spui, zise Nang, altfel nu pot să mă 
duc la omul acela. 

— Da, dar nici eu nu pot să vă spun, faceţi cum credeţi, 
repetă fata. 

— Bine, Yen, dar un lucru tot trebuie să-mi spui, zise 
Nang. De ce ai tu încredere în mine şi mă duci la un om 
care cunoaşte secretul tău şi nu mi-l spui tu singură? 

— Omul la care vă duc nu cunoaşte niciun secret, zise 
fata. Apoi adăugă: Eu ştiu cum se poartă luptătorii noştri: 


se ascund ziua în mlaştini şi numai noaptea intră prin case. 
Mi-a spus Thanh cum aţi intrat la noi. 

— Bine, Yen. Dă-i drumul înainte. 

O luară pe o potecă, ocoliră câteva gospodării şi coborâră 
apoi într-o mică vâlcea. Acolo, Yen îi făcu semn să aştepte şi 
ea îl lăsă singur. Nang n-o văzu în care casă intrase, pur şi 
simplu dispăruse şi o aşteptă cam jumătate de oră până 
reveni însoţită de un ţăran, un om în vârstă, cu spinarea 
curbată... 

— Pe cine căutaţi? zise ţăranul. 

— Sunt negustor, zise Nang, o caut pe doamna Han şi m- 
a apucat noaptea pe drum. 

— Unde stă doamna Han, în ce sat? mai zise ţăranul. 

— În Hai-An. 

— Şi nu ştiţi să mergeţi singur în Hai-An? 

— Nu, zise Nang, n-am fost niciodată acolo, sunt din 
Hanoi. 

— Bine, zise ţăranul, o să vă duc eu în Hai-An şi acolo 
aflăm noi şi unde stă doamna Han. 

— Dumneata o cunoşti? îl întrebă Nang. 

— Am auzit de ea, răspunse ţăranul. 

Pe nesimţite, în timpul cât ţinu acest schimb de cuvinte, 
atât vocea piţigăiată a ţăranului, cât şi spinarea sa îndoită 
dispărură şi era greu de ghicit ce fel de precauţie avusese 
el în vedere făcând-o pe bătrânul. 

—  Veniţi după mine, zise el cu o voce aproape 
poruncitoare, şi porni îndată înainte cu paşi hotărâți pe o 
potecă pe care numai el ştia că e potecă, era acoperită de 
ierburi groase şi umede de răcoarea nopţii. 

În aceeaşi noapte, Nang se întâlni cu M6ng în Hai-An. 
Drumul dură vreo patru ceasuri şi când ajunse se simţi 
obosit şi se hotărî să doarmă toată ziua şi noaptea 
următoare, să-şi refacă forţele. Îl aştepta o muncă 
migăloasă şi plină de primejdii, crearea unei noi baze, şi 
avea nevoie să uite: cu opt luni în urmă cutreierase aceleaşi 
locuri în vederea aceluiaşi scop şi pentru ca nu cumva acum 


să se repete aceleaşi greşeli (nu ştia care şi tocmai de aceea 
simţea nevoia să se odihnească şi să le afle), ceva trebuia 
uitat şi ceva trebuia ţinut minte. 

Mong însă nu păru să ia în seamă şi să înţeleagă cum 
trebuie tăcerea în care decurse întâlnirea, rezerva obosită 
a lui Nang, încetineala mişcărilor lui şi mutismul din care nu 
voia să iasă. Dimpotrivă, M6Ong arăta parcă vesel şi privirea 
îi strălucea ca şi când prezenţa lui Nang acolo n-ar fi fost 
mărturia unei înfrângeri, ci a unei victorii abia obţinute, pe 
care M6ng totdeauna o prevăzuse. La fel arăta şi doamna 
Han şi nu păreau deloc că au de gând să se ridice şi să 
plece, să-l lase pe luptător să se odihnească. 

Stăteau toţi trei într-o ascunzătoare alături de o căsuţă, 
proprietate a unei rude a doamnei Han, funcţionar în port 
la Hai-Pfong, un om care culegea ştiri din oraş şi pe care 
M6ng le folosea. În ascunzătoare dormea M6ng ziua; acum 
era încă noapte, dar se retrăseseră, totuşi, în ea ca să poată 
fi toţi trei fără grijă. Doamna Han adusese o lampă şi îi 
dăduse lui Nang ceva să mănânce. La urmă M6ng îl servi pe 
Nang cu o pipă cu apă, iar doamna Han le aduse la amândoi 
fructe. Nang mâncă o portocală cu degetele tremurânde, 
dar apoi puterile îi mai reveniră şi în minutele următoare el 
roase şi scuipă foarte calm cocenii graşi şi mustoşi de 
trestie de zahăr pe care gazda îi mai aduse, în timp ce 
M6ng vorbea, dădea un fel de raport pe care Nang abia îl 
asculta. 

Deodată el se opri din mestecat şi cum stătea într-o rână 
se ridică în capul oaselor, ca şi când ar fi vrut să audă mai 
bine. Privirea îi luci cu intensitate la lumina lămpii. 

Mong dădea explicaţii cu privire la cauza încercuirii 
plutonului care acoperea retragerea grupului de şoc şi care 
abia se salvase cu trei zile în urmă de la nimicire. Francezii 
primiseră de curând întăriri (avioane americane de 
bombardament B-26) şi sporiseră paza şi controlul în 
întreaga provincie. Se întâmpla ceva, dar ce anume, nu se 
ştia. lată, de pildă, continuă M6ng, baza din Son-linh, pe 


care o credeau supravegheată şi nesigură, nu era câtuşi de 
puţin nesigură. După părerea doamnei Han, inamicul îşi 
retrăsese în aceeaşi zi trupele de patrulare fără să 
bănuiască pe ce teren se afla: dacă ar fi avut cea mai vagă 
idee că plutonul încercuit se afla ascuns chiar sub pământul 
pe care îl călcau, ei n-ar fi părăsit comuna şi nu le-ar fi dat 
astfel posibilitatea celor încercuiți să se retragă în timpul 
nopţii. Doamna Han, care stătuse tot timpul zilei în sat şi 
observase mişcările plutoanelor inamicului, era de părere 
că expediţia se putea bizui pe deplin pe vechea bază, că 
ascunzătorile erau intacte şi că populaţia era pregătită să-i 
reprimească de îndată ce ar fi avertizată că atacul va fi 
reluat. 

Nang nu scotea un cuvânt. Oboseala îi pierise şi, ca să-şi 
stăpânească emoția pe care raportul lui M6ng o stârnise 
într-însul, deveni sumbru şi neîncrezător, ca şi când ştirile 
acestea neaşteptate i-ar fi trezit simţul până atunci parcă 
adormit al primejdiei. 

— Cum am putea fi siguri, zise el, că nimeni n-a trădat 
adăposturile secrete? 

— Prin faptul că plutonul încercuit a scăpat tocmai 
datorită lor, zise M6Ong cu o voce care parcă tremura de un 
presentiment fără nume. Îţi spun, continuă el, populaţia se 
poartă foarte ciudat. lar temerea noastră că baza e 
nesigură şi trebuie creată alta n-are nicio justificare! 

— Anume cum se poartă populaţia? întrebă Nang. 
Explică-mi mai clar. 

Mong se uită la doamna Han invitând-o printr-o privire să 
relateze ea ce ştie. 

— Ţăranii sunt foarte bine informaţi, ştirea cu 
bombardierele grele B-26 am aflat-o de la un ţăran, zise 
doamna Han liniştită, întâi n-am crezut, dar pe urmă am 
verificat-o, e o ştire sigură. Sunt informaţi că preşedintele 
nostru Ho şi generalul Van au hotărât să fie atacate şi 
nimicite aerodromurile Gia-Lam şi Cat-Bi! Sunt informaţi cu 
adevărat sau e numai o dorinţă a lor, nimeni nu poate să 


ştie! Fapt e că nu trebuie să se mai întârzie cu săptămânile 
atacul plănuit. Moment mai prielnic nu va mai fi, cu toate că 
la prima vedere ei se plimbă peste tot şi par mai stăpâni ca 
oricând pe căile de acces spre Hai-Pfong. 

— Ce numiţi dumneavoastră „moment prielnic”, dacă 
singură recunoaşteţi că ei au întărit paza? întrebă Nang. 

— Paza e mai tare, dar nesiguranța a crescut mult mai 
mult decât întăririle primite, răspunse doamna Han. 

— De unde ştiţi? 

— Am văzut cu ochii mei ceea ce altă dată nu s-ar fi 
întâmplat, răspunse doamna Han, cum au părăsit ei imediat 
Son-linh, deşi ei erau patru plutoane şi ai noştri doar unul. 
Altă dată ar fi evacuat satul cu un singur pluton şi ar fi stat 
la pândă noaptea fără teamă şi ar fi nimicit în mod sigur 
plutonul nostru când ar fi ieşit din adăposturile secrete. 
Acum se agită mai mult şi sunt mai numeroşi, dar nu luptă 
mai bine, ci mult mai rău. 

— Trageţi concluzia asta numai din faptul că plutonul 
nostru a scăpat din încercuirea aceea? zise Nang. 

— Nu, zise M6Ong, răspunzând în locul doamnei Han, cu 
care se vedea că discutase mult această problemă. Faptul 
că un pluton poate să scape dintr-o situaţie fără ieşire poate 
să fie o întâmplare, dar ca ei să nu mai simtă că un anumit 
teritoriu e gata să primească trupele noastre cu adăposturi 
şi hrană pregătită, asta nu mai e o întâmplare. Totdeauna 
pe locul unde erau încercuite trupe de-ale noastre - dar ce 
trupe, uneori chiar când era prins un singur luptător - 
întreaga comună era scotocită şi ţinută sub ameninţarea 
armelor săptămâni întregi; uneori dădeau chiar foc satului. 

— Şi care e explicaţia? zise Nang. 

— Îţi spun, nici noi nu înţelegem! răspunse Mâng. Şi 
părerea mea este că nu trebuie să ne temem de o cursă, 
adică de faptul că ei ar fi informaţi de planurile 
comandamentului nostru şi ar aştepta să le cadă în mână 
întreaga trupă de şoc. 

— De ce nu?! se miră Nang. 


— Pentru că aerodromul e inatacabil, răspunse foarte 
simplu M6ng. 

— Adică? 

— Cum e posibil să treci - în ipoteza greu de admis că ai 
reuşi să strecori totuşi două-trei plutoane până în 
apropierea aerodromului cum ar fi cu putinţă să te vâri apoi 
prin şapte linii de sârmă ghimpată, minate probabil toate şi 
înţesate de dispozitive de alarmă? 

— Am înţeles, exclamă Nang, vreţi să spuneţi că ideea 
unei curse care ni s-ar întinde s-ar bate cap în cap cu aceea 
că aerodromul e inatacabil. Dar de ce n-ar crede la urma 
urmei? 

— Fiindcă timp de opt ani nu i-a supărat nimeni, 
răspunse M6Ong. 

Câteva clipe lungi Nang rămase tăcut. Nu era întâia oară 
când i se întâmpla ca o ştire militară neaşteptat de bună să 
fie însă însoţită de elemente care s-o contrazică. Reieşea că 
posibilitatea atacului nu numai că nu se îndepărtase, dar că 
trebuia acţionat chiar fără întârziere. În acelaşi timp însă 
inamicul primise întăriri... 

— Uite ce facem, zise Nang într-un târziu, mâine-noapte 
mergem să controlăm adăposturile din Son-linh, iar 
poimâine ne întoarcem prin toate satele de la Son-Tinh 
încoace - şi dacă nu isprăvim poimâine, continuăm în 
noaptea următoare şi în cazul ăsta avem nevoie de un 
adăpost sigur, în Ticu-Tra - să vedem ce garnizoane şi ce 
trupe există pe acest traiect. Îmi trebuie neapărat un sat de 
care trupele de securitate franceze să fie cât mai departe şi 
ceilalţi să nu fie mai mulţi decât o simplă patrulă. 

— În Hop-Le nu e nimeni, zise doamna Han. Sunt doi 
Hop-Le, şi într-unul au uitat, pesemne, să pună marionete. 
E un cătun cu câteva zeci de familii, cunosc eu pe cineva 
acolo, dacă e nevoie mă duc mâine, ziua, şi văd ce se poate 
face. 

— În patru zile să parcurgem deci acest drum, Hai-An, 
Son-Tinh, reluă Nang după ce o ascultă şi o aprobă din cap 


pe doamna Han. Eu am să plec pe urmă să raportez. 
Numele meu, tovarăşe M6ng, este Dinh-Van-Nang, ai vrut 
data trecută să-l ştii... Acuma, reluă el apoi, vreau s-o rog 
ceva pe doamna Han... 


A şaptea zi pe seară, Nang se întoarse în Hai-An şi-i 
transmise lui MOng că planurile comandamentului 
provinciei au rămas neschimbate, dar că trebuie să se mai 
ducă o dată să vadă ce se întâmplase totuşi în Son-Tinh în 
ziua când plutonul acela fusese încercuit... 

Doar atât îi spusese şi după felul cum se grăbi apoi să-i 
reamintească doamnei Han de rugămintea lui, M6Ong 
înţelese că nu s-a hotărât încă nimic precis în ceea ce 
priveşte data şi condiţiile atacului şi că Nang revenise parcă 
mai mult ca să afle dacă doamna Han reuşise sau nu să-i 
facă rost de lucrul acela decât să-i transmită noi ordine, 
fiindcă verificarea încă o dată a bazei din Son-Tinh i se 
părea lui MOng excesivă. 

Presupunerea lui M6ng era exactă numai în parte. Întors 
la comandament, Nang raportă ceea ce aflase prin M6Ong şi 
ceea ce verificase apoi el însuşi la faţa locului timp de patru 
zile, şi anume că se puteau reinfiltra fără primejdie în acele 
atât de importante localităţi pe care reuşiseră mai înainte 
să le transforme în zone de hărţuială cu intenţia să poată 
trimite apoi de acolo asupra aerodromului un grup de şoc. 
Faptul era inexplicabil, dar era adevărat, continuă Nang, şi 
desfăşură în faţa comandantului său o hartă pe care o 
întocmise înainte de a se prezenta la raport: iată, zise el, 
punctele roşii reprezintă turnurile de pază fixe ale corpului 
expediționar francez, cele negre, trupele sale mobile de 
securitate şi triunghiurile albe, trupele-marionetă: Son- 
Tinh, Cat-Son, Tân-Câm au fost părăsite în aceeaşi zi de 
francezi; după încercuirea plutonului, n-a rămas în Tân- 
Câm decât un pluton de jandarmi-marionetă, nişte găinari 
gata s-o ia la fugă la primul foc de armă care s-ar trage în 
spatele lor. Şi acum iată din nou traiectul liber! Şi Nang 


făcu cu creionul roşu o săgeată groasă de la punctul de 
plecare de dincoace de Van-Uc, o continuă trecând pe lângă 
Phuc-Xa (buncărul acesta francez de aci care n-a dat 
niciodată semnul unei vigilenţe foarte ascuţite), Doan-xXa, 
Nai-Son, Lao-Pfong, Hop-Le, Pfang-Dung, Licu-lra, toate 
acestea fiind doar sub controlul trupelor-marionetă şi 
numai în L.ao-Pfong existând, după cum se şi vede, un punct 
negru, un pluton francez de securitate mobil. 

— Ai străbătut în întregime acest traiect? îl întrebă 
comandantul. 

— Da, răspunse Nang, cu o etapă în Hop-Le. 

— Adică? Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că această etapă e obligatorie şi pentru 
grupul care ar ataca aerodromul, dar nu mai sunt foarte 
sigur dacă ar fi la fel de uşor pentru patruzeci de oameni 
cum e pentru unul singur, chiar dacă M6ng şi doamna 
Han... 

— Bineînţeles că nu, îl întrerupse comandantul, va trebui 
să parcurgi din nou acest traiect, ca şi când te-ai afla în 
fruntea a patruzeci de oameni, de aici şi până la aerodrom. 
Şi să pătrunzi din nou în aerodrom, ca şi când l-ai ataca 
efectiv. lată ordinul meu: întoarce-te imediat în Hai-An, ia 
din nou legătura cu M6ng şi doamna Han şi controlaţi încă 
o dată Son-Tinh, Cat-Son şi Tân-Câm. Nu putem să ne 
infiltrăm în aceste cătune până nu aflăm de ce francezii le- 
au părăsit aşa de repede. Căutaţi şi aflaţi. Pe urmă te întorci 
şi raportezi. 

Comandantul mai adăugă că după aceea, în cazul în care 
nimic suspect nu se va fi semnalat, Nang va trebui să refacă 
traseul şi pentru alte motive: trebuie să verifice iarăşi dacă 
sistemul de pază rămăsese acelaşi şi totodată să instruiască 
doi genişti care să-i înlocuiască pe ultimii care căzuseră, pe 
Hong (cel care-şi clătea gura înainte de a înghiţi ceaiul) şi 
pe Dinh (care îl înlocuise pe Mi, cel căruia nu-i explodase 
grenada). 


— Nici eu n-am sperat să vă fac rost de aşa ceva, aşa de 
repede, zise doamna Han adresându-i-se lui Nang. Tot la un 
ţăran am găsit (unde nu credeam), fiindcă nici la Hai-Pfong 
nu se găseşte uşor, dar nu vă spun cât mi-a cerut şi în ce fel 
ne-am înţeles să-i plătesc. 

— Vă mulţumesc, doamnă Han, zise Nang înclinându-se şi 
luând micul pacheţel pe care femeia i-l dădu, nici eu nu vă 
spun cât şi în ce fel înţeleg să vă arăt mai târziu 
recunoştinţa mea. 

— Dumneavoastră vă puneţi viaţa în primejdie şi meritaţi 
totul, răspunse doamna Han. 

Două zile mai târziu, Nang, care cunoştea acum bine 
drumul, ajunse pe malul aceluiaşi râu de unde cu o 
săptămână în urmă zărise casa în care o cunoscuse pe 
Thanh. De la distanţă se uită să vadă dacă nu cumva lampa 
era aprinsă, dar nu zări nicio lumină. Se apropie repede, 
fiindcă nu mai avea timp mult, până dimineaţa trebuia să se 
întoarcă la comandament şi să se odihnească toată ziua 
pentru ca în noaptea următoare să plece. 

Îi deschise băiatul, care abia adormise. 

— Ei, Tuy, ce se aude? şopti Nang. A mai fost cineva pe la 
voi? 

— Nu, zise băiatul. 

Cele două surori zăceau ca şi data trecută în acelaşi pat. 
Nang aduse lampa din bucătărie şi o aprinse, apoi îi ceru 
băiatului să-i dea nişte apă. Desfăcu pacheţelul, deşurubă 
cutia, luă din ea o pastilă şi o ridică pe Thanh în capul 
oaselor. 

— Thanh, şopti el, înghite asta. 

Fata, fără să ţină dinţii strânşi, nu-i desfăcu totuşi 
suficient ca Nang să-i poată vâri pastila în gură. 

— Thanh, şopti el din nou, trezeşte-te! 

Şi o zgâlţăâi, în timp ce băiatul, grav, stătea alături cu un 
pahar în mână. După câtva timp, fata birui parcă febra şi 
deschise în sfârşit ochii; bolborosi însă ceva neînțeles, 


cuvinte fără şir; Nang reuşi s-o facă să înghită o pastilă şi îi 
dădu să bea apă. 

— Tuy, eu trebuie să plec, zise apoi Nang, după ce văzu 
că fata nu se trezea. Îţi las ţie astea, ai grijă să i le dai lui 
Thanh! Şi îi spui aşa: de mâine-dimineaţă, luaţi şi tu, şi Yen, 
şi Thanh câte trei pe zi, până le terminaţi. Ai să vezi că chiar 
mâine o să scapi de friguri şi dacă nu scapi chiar de tot 
mâine, data viitoare n-o să mai ai nimic. Ai înţeles, Tuy? 

Şi îi întinse cutia, pe care, când o luă, băiatul o ţinu cu 
amândouă mâinile ca şi când i-ar fi fost frică să nu-i cadă jos 
şi să se spargă. 

— Tuy, reluă Nang, să-i spui că s-ar putea să mai trec pe- 
aici, tot aşa, seara sau noaptea... N-ai să uiţi? 

— Cine e? zise în clipa aceea Yen, ridicându-se buimăcită 
în capul oaselor. Tu eşti, Pfong? 

— Nu, nu e Pfong, şopti Nang potolit, eu sunt, şi se răsuci 
spre perete să-l vadă fata. Cum îţi e, domnişoară, zise el mai 
departe, poţi să te dai jos din pat şi să mergi cu mine zece 
minute? 

Yen îl recunoscu imediat şi răspunse că poate. Nang ieşi 
afară din odaie. Un minut mai târziu, fata ieşi şi ea, dar la 
poartă se opri şi spuse că, deşi febra i-a trecut, nu poate 
încă să meargă. 

— Yen, zise atunci Nang, vorbind mereu în şoaptă şi 
rărind anume cuvintele, parcă s-ar fi temut ca ea să nu uite 
cumva ceea ce avea să-i spună, ai să ţii minte până mâine? 

— O să încerc, răspunse fata dând din umeri cu un 
dispreţ involuntar pentru neîncrederea cu care era tratată 
memoria ei. 

— Poţi să-mi spui cine e Pfong? 

— Nu, zise fata numaidecât. 

— Nu m-ai înţeles, reluă Nang. Să-mi spui dacă e sau nu 
prietenul tău. 

— Da, recunoscu fata deodată. 

— Vine uneori pe la tine când eşti bolnavă? 

— Foarte rar, răspunse fata. Stă departe. 


— Yen, eu stau şi mai departe, şopti atunci Nang cu o 
voce parcă sugrumată de emoție. O zi şi o noapte am mers, 
ca să pot veni din nou la voi! S-o văd pe sora ta! 

— Am înţeles, răspunse Yen uimită şi şoapta ei avu o 
astfel de intensitate încât Nang amuţi, ca şi când i-ar fi 
făcut această declaraţie chiar ei. Am înţeles, repetă ea, dar 
cine sunteţi dumneavoastră, puteţi să-mi spuneţi numele? 
N-o să i-l spun decât lui Thanh! 

— Yen, îţi spun un nume, dar să rămână numai pentru 
tine şi sora ta. Eu sunt prietenul doamnei Han, din Son- 
Tinh, ea mi-a dat chinina pe care v-am adus-o. Ascultă, Yen, 
dacă eu nu mai trec pe aici multă vreme şi aveţi nevoie de 
ceva - dacă vi se întâmplă ceva - o căutaţi pe doamna Han 
în Son-Tinh şi dacă n-o găsiţi acolo o căutaţi în Hai-An. Îi 
spuneţi de chinină şi atunci ea o să ştie că veniţi din partea 
mea. Ai să ţii minte? 

Fata îl încredinţă cu o mişcare a capului că da şi adăugă 
că acum se simte mai bine, ar putea să-l însoţească, dacă 
cumva nu cunoaşte bine drumul. 

— Nu, Yen, zise Nang, nu e nevoie, şi o clipă mai târziu el 
se smulse din loc şi se îndepărtă repede în întuneric. 


Dimineaţa ajunse la comandament. 

Se scurseră apoi cinci nopţi. În acest timp, Nang, însoţit 
de cei doi genişti, parcurse întreg traseul care i se 
ordonase, pătrunse din nou în aerodrom, apoi se întoarse să 
dea raportul. În ziua de trei martie hotărârea de atac fu 
luată. De astă dată detaşamentul format era ceva mai mic 
decât la început, dar mult mai instruit şi mai ales mult mai 
bine înarmat. Li se dădură grenade, pistoale-mitralieră şi 
explozibil, cu ordinul să atace, să incendieze şi în acelaşi 
timp să evite lupta inegală şi să se şi retragă. Armata 
provinciei avea să-i urmeze la o distanţă potrivită 
infiltrându-se în cursul nopţilor pe acelaşi traseu şi avea să 
le acopere spatele în caz de surpriză. 


— Nu angajaţi lupta decât la douăzeci-treizeci de 
kilometri de aerodrom, îi spuse comandantul-şef lui Nang, 
când îi dădu ordin de plecare. Căutaţi să ajungeţi la bază 
înainte să se facă lumină. Altfel, sunteţi pierduţi şi nu vă 
putem veni în ajutor. Aici putem da lupta, aici nu, altfel am fi 
încercuiți şi nimiciţi, bazele nu ne-ar putea asigura atâtea 
adăposturi ca să păstrăm în mâinile noastre zona de 
hărţuială. 

Nang tăcea, în picioare, mai înalt decât comandantul său, 
cu pomeţii întinşi, expresia calmă, de nepătruns. Ştia totul, 
dar el nu făcea parte dintre acei ofiţeri a căror judecată, în 
situaţia sa, începe cu timpul să se tulbure datorită tocmai 
faptului că ştiu atâtea şi în gândirea cărora se strecoară ca 
o consecinţă, încetul cu încetul, ideea irezistibilă că 
comandantul le este inferior. Instinctul şi experienţa lui de 
luptător îi spuneau că mintea lui trebuie să rămână 
totdeauna limpede, să execute misiunile încredințate, şi 
superioritatea comandantului-şef i se impunea prin simplul 
fapt că acesta nu-i suspecta niciodată această limpezime şi 
pătrundere, deşi, în mod ciudat, părea să nu se bizuie prea 
mult sau într-atât pe ea încât să-l scutească pe Nang de 
repetarea ordinelor celor mai neînsemnate sau prea bine 
ştiute de el, datorită tocmai situaţiei lui - cum era în cazul 
de faţă - de cadru care a pregătit el însuşi atacul şi a 
întocmit harta şi traseul expediției. 

— Păstraţi-vă calmul şi ieşiţi din zona aerodromului cât 
mai rapid cu putinţă, continuă comandantul-şef. Ai în mână 
cei mai buni luptători ai armatei, execută misiunea şi adu-i 
înapoi şi te voi trimite direct în faţa generalului Van, să 
raportezi. 

Şi îl privi pe Nang ţintă şi ofiţerul înţelese ordinul din 
priviri şi începu să repete tot ce i se spusese. Cu asta 
întâlnirea luă sfârşit, şi Nang părăsi postul de comandă al 
armatei şi luă detaşamentul în primire. 

Dar abia plecată, expediţia se şi opri. Începuseră ploile şi 
M6ng îl anunţă pe Nang, care conducea trupa împreună cu 


încă doi ofiţeri, că o parte din adăposturile subterane din 
Son-Tinh se surpaseră şi că era foarte greu să le refacă: se 
surpau mereu. Era singura ştire neplăcută pe care o 
trimitea, încolo, în ceea ce priveşte ordinele pe care le 
primise de a pregăti trecerea râurilor înainte şi după atac şi 
de a organiza călăuzirea trupei ca să se poată desprinde 
rapid de inamic în cazul unei lupte inegale, totul era gata; 
dacă se putea lipsi de aceste adăposturi din Son-Tinh, 
expediţia putea să continue. Nang pufni: ăstuia îi umblau 
gărgăuni prin cap, cum se putea lipsi de adăposturile 
secrete? Dădu ordin de retragere şi aşteptă încă două zile, 
cât îi trebui lui M6Ong să refacă ascunzătorile. 

În a treia noapte ajunseră la ţărmul lui Van-Uc. Singurul 
inamic care le stârni furia - fiindcă îi sileau să se strecoare 
prin sate cu excesivă şi obositoare precauţie - fură câinii: 
lătratul lor putea să dea alarma mai rău decât un foc de 
armă. 

Pe Van-Uc întâlniră ca şi data trecută bărcile cu motor ale 
inamicului, dar în noaptea următoare reuşiră totuşi să 
treacă fluviul cu şampanele. A doua zi noaptea se apropiară 
de ultimul obstacol, Lach-Tray. Nimic nu se întâmplă, 
întâlniră doar nişte patrule-marionetă, dar nu se sinchisiră 
de ei, trecură prin sat ca nişte oameni paşnici care aveau 
însă nişte bețe în spinare şi cămăşile cam umflate. La 
ieşirea din sat pe câţiva îi pufni chiar râsul, fiindcă 
observaseră cum grupa de jandarmi se topise în câteva 
secunde, neavând, după cât se părea, niciun chef să facă 
cunoştinţă cu astfel de ţărani ciudaţi. 

Lach-Tray trebuia trecut însă înot, fiindcă toată populaţia 
din preajma aerodromului era evacuată şi acum nu-i mai 
putea ajuta nimeni cu nimic. Atinseră drumul principal Do- 
Son - Hai-Pfong, era ora nouă seara când camioane 
încărcate cu trupe ale corpului expediționar francez 
trecură cu farurile aprinse, luminând totul în jur. Se culcară 
în noroi şi nu fură zăriţi, trecură drumul spre râu. Se 
camuflară apoi şi mai bine cu noroi pe faţă şi pe mâini, cu 


frunze verzi şi răsad de orez: în curând aveau să intre în 
zona luminată de reflectoare a aerodromului şi nu trebuia 
să fie descoperiţi înainte de a trece râul şi apoi după 
trecerea râului înainte ca geniştii să poată îndepărta minele 
şi tăia gardurile de sârmă. M6ng şi doamna Han îi 
aşteptaseră la marginea ultimului sat şi le dăduseră nuoc- 
nam, să poată trece peste Lach-Tray fără primejdia de a 
ajunge dincolo ţepeni sau morţi de frig. (Era destul de frig 
şi aşa pe marginea râului, bătea vântul dinspre mare şi 
sângerau până la genunchi de înţepăturile care le 
sfâşiaseră pantalonii şi pielea trecând prin tufişurile 
spinoase care crescuseră sălbatice între drum şi marginea 
râului.) 

Băură câte-o înghiţitură din acel nuoc-nam (un preparat 
dintr-un soi de peştişori putreziţi îndelung în sare), se 
dezbrăcară, înfăşurară tot ce aveau asupra lor în veşminte 
pentru mai multă siguranţă şi se aruncară în râu în grupuri 
de câte trei, înotând cu o mână şi păstrând pachetele la 
suprafaţa apei, aşa cum făcuseră de sute de ori la 
antrenamentele grele la care fuseseră supuşi timp de luni 
întregi. Doar unuia singur îi înţepeniră mâinile înotând şi 
scăpă armamentul şi veşmintele în apă, dar la mal i se 
dădură altele şi îl puseră repede pe picioare. 

Atinseseră, în sfârşit, limitele aerodromului. Aşteptând ca 
întreaga trupă să-şi revină după traversarea aceasta 
istovitoare, Nang stătea întins pe burtă şi se uita tăcut 
înainte. Erau orele zece seara. În sfârşit, misiunea sa, 
pentru care opt luni cutreierase în lung şi în lat această 
regiune primejdioasă dormind cu săptămânile în nămolul 
orezăriilor ca s-o pregătească să nu dea greş şi care dusese 
deja la pierderea a patru luptători de elită, avea să se 
încheie. Oare inamicul avea să primească, în sfârşit, şi el 
una în cap sau avea să-i nimicească el pe ei până la unul? 

Mica unitate de patruzeci de oameni se împărţi apoi la 
ordinele lui Nang în două grupe: fiecare grupă trebuia să-şi 
croiască drum separat printre gardurile de sârmă, pentru a 


câştiga timp. Nang păstră un agent lângă sine şi, culcat mai 
departe pe burtă, se puse pe supravegheat împrejurimile şi 
patrulele. Atenţia sa era împărţită egal între câmpurile de 
pază şi mişcările geniştilor. Dacă el nu-i vedea pe aceştia 
din urmă - şi chiar dacă el i-ar fi văzut, asta nu era un 
indiciu sigur că soldatul inamic de patrulă avea un ochi la 
fel de bun - însemna că totul mergea bine. O singură dată, 
în timpul celor aproape trei ore cât le trebuiră geniştilor ca 
să taie firele, Nang crezu că patrulele i-au descoperit: în loc 
să treacă la timpul ştiut, o patrulă apăru pe neaşteptate la 
numai un minut după cea dinaintea ei şi îi surprinse o 
secundă pe câţiva tocmai în clipa când, oprindu-se din târât, 
ridicaseră capul să facă un salt. Nang avu o clipă de 
încordare extremă, dar cei doi francezi nu văzură nimic, 
sau poate lui Nang i se păruse că ei ar fi trebuit să vadă; cei 
doi, în orice caz, mergeau repede unul lângă altul şi 
vorbeau destul de animat între ei, pesemne cu totul 
încrezători în nenumăratele turnuri înarmate, care 
înconjurau aerodromul şi în sistemele lor de alarmă, ca să 
fie foarte atenţi la ceea ce s-ar putea petrece într-o noapte 
chiar sub ochii lor, când timp de atâţia ani nu se întâmplase 
niciodată nimic. 

Imediat după, ca într-o iluzie, Nang văzu apoi două pete 
de noroi pe sârma ghimpată a gardului următor, la o 
distanţă de o palmă una de alta şi între ele umbra 
minusculă a unui cleşte; o clipă! Petele de noroi coborâră 
apoi cu grijă şi depuseră la pământ, cu delicateţe, firele 
tăiate; mişcarea se repetă până ce spărtura atinse înălţimea 
unui om. În clipa aceea apăru iar patrula, dar de astă dată 
tăcerea şi nemişcarea din jur erau aşa de mari, că se auzea 
până aici bâzâitul firelor de înaltă tensiune sau al 
grupurilor electrogene care alimentau instalaţiile puternice 
ale celui mai mare aerodrom din Indochina. 

Acest atac fusese îndelung pregătit, un singur lucru însă 
nu putuse fi repetat, şi anume atacul însuşi, pătrunderea 
întregului detaşament până în apropierea hangarelor. Şi 


tocmai aici se produse ceva neprevăzut. Trecând prin 
spărturi, luptătorii începură să se târască pe burtă spre 
avioane. Se aflau acum în teren deschis şi înaintau nevăzuţi, 
ca râmele, împrăştiaţi şi camuflaţi cu ramuri subţiri de 
copaci şi plini de noroi. Aerodromul era ca de obicei intens 
luminat, dar Nang uitase că trupa pe care o conducea nu 
învățase, cum învățase el după atâtea pătrunderi, să nu se 
mai lase impresionată nici de lumina reflectoarelor şi nici 
de mărimea neobişnuită a avioanelor. Fiindcă de aproape şi 
mai ales de pe pământ, privite de la rădăcina firului de 
iarbă, aceste păsări păreau uriaşe, cu neputinţă de urcat 
până la uşa postului lor de pilotaj şi a le incendia. 
Încremeniseră la pământ şi nu mai voiau să înainteze. Se 
opriseră la cincizeci de metri de primele avioane, 
nemaiindrăznind să se mişte sub lumina care îi mătura la 
intervale de secunde, paralizaţi parcă de o forţă misterioasă 
şi invincibilă. Şi tocmai într-un astfel de moment greu o 
dublă patrulă de interior apăru şi începu să se apropie de 
ei. Nang simţi cum îl cuprinde liniştea cea mare a 
hotărârilor fără întoarcere şi deodată răcni: 

— Asupra avioanelor, salt! 

Vocea lui nazală, care parcă nu pronunţase cuvinte, ci un 
soi de ţipete scurte cu tonalități diferite, sună straniu în 
liniştea care domnea în clipa aceea pe aerodrom. Ea fu 
urmată în clipa următoare de o rafală trasă de Nang însuşi 
şi patrula care se apropia fu culcată la pământ. Trupa ţâşni 
atunci în picioare cu atâta iuţeală, încât s-ar fi zis că însuşi 
pământul i-ar fi zvârlit în aer. Din fugă, luptătorii aruncară 
grenade asupra gărzilor fixe ale avioanelor. 

Ca întotdeauna în primele minute de surpriză, nu fu nicio 
luptă; santinelele o luară la fugă şi tocmai de aceste minute 
se folosiră atacanţii. Ei ajunseră din câteva salturi la primul 
rând de avioane şi, asemeni pisicilor, se căţărară pe ele 
urcându-se cu repeziciune unii pe umerii altora şi plasând 
lângă motoare explozibile pe care le purtau în sân. Primele 
detunături produseră un astfel de zgomot, că schimbul de 


automate încetă cu totul, gărzile care rezistau retrăgându- 
se în grabă, crezând pesemne că aveau de înfruntat un atac 
de mare anvergură, sprijinit de artilerie. Şi atunci, în clipele 
care urmară, întreaga regiune începu să fie zgâlţâită ca de 
cutremur; flăcări groase, roşii şi negre, izbucniră spre cer. 
După primul şir de explozii care se produse, umbre 
alergând aplecate - minuscule în jocul fantastic al celor pe 
care le făceau avioanele arzând -, mici vietăţi agile, năvăliră 
apoi asupra unui al doilea şir de bombardiere. După care se 
făcură repede nevăzute. 


Când Nang cu trupa, care nu pierduse decât un singur 
om, începu retragerea, abia atunci auzi el zgomotele 
alarmei de pe aerodrom şi parcă abia atunci îşi dădu seama 
de ceea ce făcuseră. 

Niciodată nu mai văzuse şi nu mai auzise aşa ceva. 
Proiectile colorate luminau cerul ca într-o sărbătoare a unei 
mari victorii, în timp ce aerul spărgea urechile de ţipătul 
ascuţit, violent şi insuportabil al sirenelor. Era înfricoşător. 
Tocmai traversaseră Lach-Tray şi îşi trăgeau sufletul înainte 
de a-şi continua fuga. Stăteau întinşi, gâfâind, uşuraţi de 
povara explozivelor, dar neputincioşi acum în faţa maşinii 
pe care o atinseseră cu degetele şi căreia, stricându-i 
câteva zeci de mecanisme din sutele pe care le avea 
(incendiaseră fiecare dintre ei câte două avioane) începuse 
să urle în felul acesta înspăimântător. Dacă din aceste ţipete 
şi din tot acest joc feeric de lumini care făcea să se vadă 
până şi tulpina firului de iarbă vor răsări deasupra lor 
numai două sau trei elicoptere cu mitraliere la bord, cu 
siguranţă că vor fi ucişi cu toţii până la unul. Şi pentru 
întâia oară, în opt ani, Nang simţi deodată în inimă 
muşcătura dureroasă a regretului de a muri. N-ar fi vrut să 
piară înainte de a-şi împlini două dorinţi: să-i raporteze 
generalului Van că misiunea a fost îndeplinită şi să mai 
treacă o dată pe la căsuţa aceea de la marginea râului şi s-o 
vadă pe Thanh. 


În acelaşi timp însă închipuirea sa de militar lucra febril 
şi el văzu zeci de ofiţeri inamici scotocind din turnuri 
împrejurimile cu binoclurile lor puternice. Se hotări atunci 
să-şi conducă trupa în retragere chiar sub ochii lor, 
folosindu-se tocmai de lumina cu care inamicul voia să-l ţină 
la pământ. Aveau de străbătut treizeci de kilometri până la 
bază şi numai zece până la primele adăposturi, ascunse şi 
pregătite. În cel mai rău caz va avea loc acolo o încăierare, 
dacă până acolo inamicul n-avea cumva să-şi mobilizeze 
mijloacele lui rapide de transport şi să le taie drumul. Cât 
despre elicoptere, Nang nu se mai gândi la ele, aşa cum nu 
ne mai gândim în timpul unei furtuni care ne-a prins pe 
câmp că mai putem face ceva împotriva trăsnetului care ne- 
ar lovi. 

Dădu ordin de continuare a retragerii. Dar nu 
elicopterele apărură, ci avioanele. Şi de la bordul lor Nang 
nu auzi ţăcăânind mitralierele, cum se temuse, ci văzu mereu 
proiectile luminoase aruncate din ele necontenit asupra 
aerodromului. Şi deodată Nang înţelese şi gândul morţii se 
îndepărtă de el ca o fantasmă: francezii, auzind mereu 
explozii puternice pe aerodrom - bombele din burta 
aparatelor incendiate explodau abia acum şi cu o violenţă 
extremă - credeau că atacanţii se aflau încă acolo şi cum 
luminile lansate de ei nu-i descopereau, lansau acum din 
avioane o orgie de proiectile scânteietoare, în timp ce de 
peste tot se auzeau, în pauzele dintre explozii, comenzi de 
adunare şi descărcări de automate. Asta însemna că n-au 
fost încă descoperiţi şi că, dacă se grăbeau, erau salvaţi: 
începu să alerge în frunte conducându-şi trupa spre ieşirea 
din zona luminată, folosindu-se însă de aceeaşi lumină ca să 
ajungă la primul sat înaintea inamicului. Alerga liniştit şi 
metodic, nici prea repede, dar nici prea încet, respirând 
regulat şi alegând cu privirea lui experimentată cele mai 
scurte şi mai bune direcţii care îl îndepărtau de Lach-Tray 
şi îl apropiau de Son-Tinh. Din când în când se uita în urmă 
şi îşi dădea seama cu o bucurie triumfătoare că tot n-au fost 


descoperiţi şi că încă puţin şi vor fi în afara primejdiei unei 
lupte inegale. 

Un ceas mai târziu zăriră în depărtare marginea satului. 
leşiră la drumul Do Son - Hai-Pfong şi, spre uimirea lor, 
Nang găsi tot satul treaz şi locuitorii gata să-i primească şi 
să le dea să mănânce. Li se pregăti ceai, orez, ţigări şi 
brancarde pentru răniţi; erau puţin cam gălăgioşi ţăranii şi 
nu părea să le pese că dintr-o clipă în alta inamicul putea 
apărea pe urmele lor şi să-i nimicească pe toţi, cu locuitori 
cu tot. Se purtau într-un mod straniu, ca şi când războiul s- 
ar fi terminat şi sosirea lor acolo ar fi fost ultimul act al 
rezistenţei lor îndelungate. 

Sever, Nang dădu ordin de continuare a retragerii şi în 
acelaşi timp le ordonă lui M6ng şi doamnei Han să 
potolească entuziasmul pretimpuriu al populaţiei: războiul 
nu se terminase şi n-avea niciun rost să se expună nimeni, 
fără necesitate, represiunilor. 

La ieşirea din sat, un grup de fete alergă înaintea lor şi-i 
conduse la celălalt sat, peste ogoare, de-a lungul micilor 
diguri pe care numai ele le cunoşteau atât de bine: asta da, 
era cu adevărat de folos şi bine gândit; chiar dacă francezii 
i-ar prinde din urmă folosind pentru camioanele lor drumul, 
prin aceste orezării n-ar mai face decât să rătăcească 
lamentabil prin mlaştini. La satul următor, un nou grup de 
fete le ieşi înainte. Nang parcă se trezi din vis. Alergând în 
urma fetei care îl conducea, îşi aduse deodată aminte: 
parcă era acelaşi mers, aceeaşi statură, aceeaşi mlădiere a 
corpului, aceeaşi siguranţă a picioarelor care nicio clipă nu 
şovăiau: la stânga, puţin la dreapta, apoi înainte minute 
întregi; apoi deodată iar la dreapta, apoi iar şi mai la 
dreapta, apoi iar înainte neîncetat şi tot aşa ca şi ea se 
oprea deodată să aştepte, căci mulţi în spatele ei nu se 
ţineau bine pe creasta micilor diguri şi auzul ei ascuţit o 
avertiza prin fleşcăitul apei că nu toţi izbuteau să se ţină 
după ea fără să alunece. 


— Yen, şopti Nang, tu eşti? Yen, repetă el, dar fata nu 
întoarse capul şi nu păru să fi auzit ceva. 

Alerga mai departe în tăcere, cu paşii ei sprinteni şi 
neşovăitori şi purta în mişcările trupului bucuria de a 
alerga în aşa măsură, că fără să-şi dea seama distanţa 
dintre ea şi luptători se mărea pe nesimţite şi numai 
zgomotul vreunuia care cădea în mlaştină îi aducea aminte 
că iar a luat-o prea repede. 

— Yen, repetă Nang a treia oară. Mai încet, Yen! 

Şi fata îşi încetini paşii, şi de astă dată întoarse puţin 
capul ascultând parcă cu atenţie gâfâitul aspru al acestor 
flăcăi pe care paşii ei îi îndepărtau tot mai mult de 
primejdie. 

Abia două luni mai târziu înţelese Nang ceea ce îi 
spusese M6ng cu privire la populaţie şi ceea ce, de altfel, 
văzuse şi cu propriii lui ochi. Undeva, în nordul ţării, se 
dăduse în acest timp - şi atacul aerodromului se petrecuse 
înăuntrul acestui eveniment - o bătălie mai mare, în care 
inamicul fusese în sfârşit înfrânt. Douăzeci de mii dintre ai 
lui fuseseră ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri, cu ofiţeri şi cu 
generalul lor care îi comanda la un loc. Pe căi care nu vor fi 
niciodată uşor de explicat, populaţia urmărise lupta şi ştiuse 
dinainte despre toate acestea mult mai multe decât ştiau 
Nang şi M6ng, care dădeau totuşi ordine şi conduceau 
această populaţie la luptă. 

Desigur, nu numai aceşti douăzeci de mii de oameni 
pierduţi siliseră puternicul inamic să înceapă tratativele, ci 
şi cei opt ani scurşi, fiindcă răbdarea e una dintre armele 
pe care dacă cel mai slab ştie s-o folosească, a câştigat: 
atenţia oamenilor nu poate fi atrasă decât după un anumit 
timp, necesar să se observe că unul dintre cei puternici 
vrea să îmbuce pe unul slab. 

După întoarcerea guvernului la Hanoi, Nang rămase în 
cadrele armatei şi fu avansat în grad. Nu mai putu reveni, 
după atacul aerodromului, s-o vadă pe Thanh, comandantul 
armatei provinciale însărcinându-l imediat să plece în Nord, 


să-i raporteze direct generalului Van, comandantul suprem 
al armatei, despre executarea misiunii. După plecarea 
francezilor, Nang o căută în satul ei pe Thanh, dar n-o mai 
găsi. Yen îi dădu o adresă în Hanoi, dar n-o găsi nici la 
adresa aceea. Intre timp, Nang fu numit comandant-adjunct 
al garnizoanei Hanoi şi abia câteva luni după aceea reuşi el 
să dea de fată. 

Clădirea în care intră Nang în seara când o găsi era 
înţesată de lume. Nu cunoştea genul acesta de adunări; nu 
mai fusese niciodată la un astfel de loc, raphat, loc unde se 
cântă, îi mai spusese Yen (cine cântă, ce se cântă?), dar i se 
păru atât de izbitor ce văzu înăuntru încât timp de câteva 
minute uită pentru ce venise. Atâtea culoare şi scări care, 
toate, duceau în aceeaşi sală şi peste tot lumini şi sala însăşi 
cu atâtea ventilatoare mari cât nişte aripi de avion şi 
reflectoare colorate care luminau ceva la care se uita toată 
lumea, o corabie cu un uriaş cap de dragon plutind pe 
valurile unei mări sau ale unui râu... Ceva din lumea 
închipuirii, parcă mai misterios decât în pagoda cea mare 
de lângă „Lacul săbiei înapoiate” din mijlocul oraşului. 

Toate aceste impresii nu-l tulburară însă pe Nang decât 
la suprafaţă şi pentru puţin timp, căci în curând el văzu că 
dragonul era de carton şi că valurile pe care stătea barca 
erau vopsite; numai fata din corabie era adevărată şi după 
primele clipe după ce se aşeză la locul său şi se obişnui cu 
atmosfera din sală Nang îi auzi vocea şi rămase țintuit pe 
scaun: era chiar ea, Thanh; cânta! 

Se frecă la ochi, Yen îi spusese că Thanh era actriţă la 
„leatrul Municipal” din Hanoi, dar nicio clipă nu-şi 
închipuise Nang că această fată ar avea o voce atât de 
frumoasă. Stătea aproape de ea, în primele rânduri de 
lângă scenă, şi o asculta. Nu înţelegea însă nimic. Fata era 
îmbrăcată în pantalon alb de mătase cu halat violet, cu 
evantai în mână şi plină de bijuterii strălucitoare şi s-ar fi 
părut, după unele ocheade ale ei, că e veselă, dar până să-şi 
dea seama Nang de pricina acestei veselii Thanh începu 


deodată să plângă şi să se uite cu o jale nesfârşită spre 
public. Cântând îşi pleca fruntea într-o parte şi, spre 
uimirea lui Nang, vărsa chiar lacrimi adevărate, care îl 
înfiorară. O orchestră de viori cu două corzi, de flaute şi de 
tamburine îi continuau vocea şi plânsul acela al ei lipsit de 
noimă, în cele din urmă, Nang o văzu cum se urcă pe 
marginea bărcii aceleia cu cap de dragon şi se aruncă în 
apă. 

lar hanoienii o aplaudau. 

În pauză, prins de teama că s-ar putea ca ea să plece, 
Nang orbecăi printre numeroasele uşi şi decoruri din 
culisele scenei şi întrebă de ea, dar nimeni nu-l luă în 
seamă, era o mare zăpăceală cu trasul bărcii aceleia, cu 
schimbatul cartonului pe care erau zugrăvite valurile 
albastre şi cu aranjarea altora care reprezentau bucăţi de 
uşi, colţuri de grădini cu bananieri şi chiar acoperişuri de 
case cu ferestre. Deodată o văzu pe ea, la fel de agitată ca 
toţi cei de acolo şi o strigă. Uimită, fata întoarse capul; se 
opri şi se apropie de el. 

— Nang! exclamă ea şi el îi recunoscu de astă dată vocea 
ei adevărată, aşa cum vorbise cu el în noaptea aceea în 
bucătărie şi care acum, când cânta pe scenă, era atât de 
schimbată! Nang, am fost la Son-linh, la doamna Han, şi 
mi-a spus cine eşti. l-am dat lui Yen adresa să mă găseşti, 
dar am fost trimişi în turneu până ni s-a renovat teatrul. 

— Mă recunoşti, domnişoară? zise el. Atunci aveai friguri, 
mi-a fost mereu frică, dacă te văd, să nu mă mai recunoşti. 

Ei îi plăcu vizibil timiditatea şi rezerva acestui luptător 
încercat. 

— Te recunosc, îi răspunse, de o sută de ori l-am pus pe 
Tuy să-mi povestească ce-ai făcut în a doua seară când ai 
venit la noi şi ne-ai adus chinină. Dar nu-ţi mai spun, 
adăugă ea - şi în aceeaşi clipă îi ţâşniră lacrimile şi chipul ei 
înflori brusc (şi se făcu atât de frumos încât Nang îi 
recunoscu acum pe deplin şi chipul -, nu vreau să-ţi spun, 
reluă ea, şi nici nu pot vorbi despre asta, pe cine am pus 


încă să-mi povestească ce-ai mai făcut în aceeaşi seară, nici 
cine şi nici ce. 

Şi Nang nu înţelese bine această frază, fu atât de 
turburat, că se gândi la ea tot timpul cât mai dură 
spectacolul (fiindcă Thanh nu se înecase, după cum s-ar fi 
părut la începutul spectacolului, o salvase cineva şi acum 
acel cineva lupta cu nişte briganzi fioroşi îmbrăcaţi în piele 
de şarpe, iar ea îl aştepta să se întoarcă). Ce vrusese ea să-i 
spună? Cine-i mai povestise ei încă despre el, în afară de 
doamna Han? Pentru că doamna Han nu ştia nimic din ceea 
ce mai făcuse el în seara aceea, înainte de a părăsi casa în 
care 'Thanh zăcea de friguri. Şi cine putea fi şi ce anume îi 
spusese el de zicea Thanh că despre asta nu putea vorbi?... 


PARIEA A IREIA 


DESFĂŞURAREA 
| 


Îlie Barbu se trezi din somn cu ochii limpezi, uşor şi 
liniştit, ca din nimic, cu toate că se culcase seara frânt de 
osteneală. Se trezi ca de obicei, cu capul la marginea 
căpătâiului, şi în locul unde trebuia să fie capul lui, era al 
muierii. „Uite, domnule, s-a făcut dimineaţă”, gândi el cu 
mirare. Ca s-o scoale şi pe muiere era destul să-i ia ca 
totdeauna capul în palme şi să-l pună la locul lui, dar o mai 
lăsă; abia se revărsaseră zorile. 

Se dădu jos de pe prispă şi porni încet spre grădină. 
Călca aşa de lin că nici dulăul care dormea lângă prispa 
casei nu-l simţi. Ilie întârzie puţin prin şopron, apoi intră tot 
aşa, pe neauzite, în grajdul cailor. Dar caii îl simţiseră încă 
de-afară: cât păşi înăuntru, ei îl întâmpinară cu nechezatul 


lor coborât, aproape omenesc, lovind ieslea cu nerăbdare: 
„Haide, domnule, ni-e foame, cât vrei să te mai aşteptăm?” 

— Păi, dar! Vezi să nu! le spuse Ilie, ferindu-se supărat de 
capetele lor. Dă-te încolo d-aici! 

Se urcă pe scara grajdului şi trânti de-acolo de sus doi 
snopi de iarbă uscată. Îi trânti drept în iesle. Se apucă apoi 
să dea cu ţesala. Supăraţi de ţesală, caii încercau fără rost 
să treacă unul în locul altuia. 

— Când ţi-oi da eu una acuma, Zamfire, auzi câinii în 
Giurgiu, ameninţă Ilie. Să vedem când o să te duc colo, ce-i 
mai faci?! O să dai din colţ în colţ, puturosule; habar n-o să 
mai am de tine, auzi, mă? Sau să nu te dau? le dau... 

D-aia nu mai putea Zamfir, că o să-l dea acolo! Răvăşea 
iarba nepăsător, sforăia zgomotos şi când ţesala îl atingea 
pe sub burtă, prin vreun loc subţire, înălța coama supărat şi 
îl izbea pe Ilie cu coada. 

Într-un târziu, Ilie ieşi din grajd. Văzu că muierea se 
sculase, iar băiatul se pregătea să se ducă cu oile pe izlaz. 
Ilie se aşeză pe prispă şi îi spuse băiatului nu ştiu ce, să aibă 
grijă... 

În acest timp nevasta se aşezase şi ea alături pe prispă şi 
răscolea într-un sac încărcat cu betelii, rămăşiţe de ciorapi, 
mâneci, ghemotoace de lână... 

— Ce zici, Gherghino? la spune, fă, îmi mai dai 
aprobarea? întrebă llie după lungă vreme de tăcere, 
zâmbind cu şiretenie. 

Aşa se hotărâse: pentru înscrierea în colectiv trebuia şi 
aprobarea muierii; adică să se iscălească şi ea acolo. 

— Aprobarea ţi-o dau eu, dar uite că n-ai cămaşă pe tine, 
răspunse Gherghina cu un glas mohorât. 

Îşi dăduse seama că n-are să găsească ceea ce căuta. 
Băgase în apă, aseară, cămaşa lui cea mai bună şi nu ţinuse 
la spălat, plesnise la umeri. Căuta acum un petic ca să i-o 
cârpească şi nu mai găsea... Totul era spumuit, se făcuse 
praf... 


Se uită la el cum stătea pe prispă şi-i văzu spinarea lată, 
puternică, puţin încovoiată... „Doamne, Doamne, gândi, 
cuprinsă de jale, ce-o să mă fac eu cu el când n-o mai avea 
putere! Cămaşă bună nu mai are, de mâncat îi dau numai 
ştevie... şi munceşte...” 

— Ilie, îi spuse cu glas stins, lăsând braţele moi în 
grămada de zdrenţe. Ce facem noi? [i s-a rupt cămaşa şi nu 
găsesc petic... 

Abia îndrăznea să vorbească, parcă ar fi vrut să intre în 
pământ. El tăcea şi ea crezu că l-a supărat. Rămase frântă 
lângă sacul cu trenţe, nemaiştiind ce să facă. 

— Hă! Vasăzică începem, Gherghino. Mă duc, fă! Mai stau 
niţel să mai treacă cineva devale şi mă duc! zise Ilie după 
lungă vreme de tăcere, parcă n-ar fi auzit ce-i spusese 
muierea. Uite că trece, spuse el deodată, frângându-şi gâtul 
spre şosea. 

Se ridică de pe prag şi porni agale spre poartă. 
Gherghina tresări, se ridică, se uită în urma lui cu nelinişte 
şi încordare. Se vedea că îi umblă ceva prin cap, un gând 
care nu izbutea să se limpezească. Era atât de atentă la 
acel ceva, încât chipul i se lungise şi gura îi rămăsese 
deschisă. 

Când Ilie Barbu fu la poartă ea se dădu repede jos de pe 
prispă şi îl ajunse din urmă: 

— Ilie, stai! îl opri ea tulburată. 

— Ce e, fă? se răsuci el, nedumerit. 

— Unde te duci cu cămaşa aia? întrebă cu teamă mare. 

Ilie Barbu trebui să se întoarcă. Aşa era, avea cămaşa 
neschimbată. Gherghina venea în urma lui cu aerul 
îngrijorat, dar şi fericit, al omului care a izbutit cu o clipă 
mai devreme să împiedice ceva care în niciun caz nu 
trebuia să se întâmple. 

În tindă, Ilie se descinse de cureaua de la pantaloni şi-şi 
scoase cu mare grijă cămaşa peste cap. În acest timp, 
Gherghina răscolise într-o ladă şi scosese de-acolo o bluză. 
Stătea cu ea în mână şi se vedea că e la grea cumpănă; de 


unde să rupă? De la mâneci sau din spate? Era singura pe 
care o avea şi era încă bună. Nu era timp de pierdut; rupse 
cu hotărâre o mânecă, făcu un petic mare, prinse cămaşa 
curată a bărbatului, care se rupsese la spălat, şi începu să 
coasă cu mişcări iuți şi dibace peticul. 

— Ce făcuşi, tu, fă, rupseşi bluza? o întrebă Ilie holbându- 
se la ea. 

— Las-o-ncolo, că nu mai era bună de nimic, răspunse ea 
îndârjită pe neaşteptate. 

„Prea e de tot, munceşti până cazi pe brânci şi n-ai o 
cămaşă în spinare. Ce socoteală o mai fi şi asta?”, gândi ea. 
Apoi spuse: 

— Ce socoteală e asta, Ilie, te-am mai întrebat: de ce nu 
vor să plătească? Lovi-o-ar moartea de socoteală, că de 
când zic că o fac nici până în ziua de azi n-au mai terminat- 
O! 

Ilie Barbu se aşezase pe prag, despuiat până la brâu. 

— Tu coşi acolo, sau ce faci?! o întrebă el plin de mirare. 
Te găsişi acum să faci socoteli! 

— Uite că n-ai ce lua pe tine, izbucni Gherghina, ridicând 
glasul. Ce-i faci dacă nu-ţi mai dă nimic? Cu ce-ţi iau 
cămaşă? Sau o să umbli despuiat? 

— Lasă că o să ne dea... murmură llie nemaiştiind ce să-i 
răspundă. 

Aşa era, cum zicea ea: muncise la gospodăria de stat şi 
nici până acum nu i se plătise. De ce, nu ştia nimeni. „Mai 
aşteptaţi, o să vă plătim, acum n-avem bani”, li se spunea. 

— O să plătească ei, că n-or fi nebuni, zise Ilie, urmărind 
cu atenţie cum îi pungălea muierea cămaşa. Or fi încurcat 
socotelile p-acolo, spuse el într-un târziu, cu nepăsare. 

— Au încurcat socotelile de-o vară întreagă! Să fie să te 
duci peste ei cu ciomagul şi jap! în spinare, să-i saturi de 
socoteli. 

Gherghina răsuci cămaşa cu mânie, o aruncă pe pat şi 
ieşi să-şi vadă de treburi. Se vedea că se stăpâneşte cu greu 
să nu spună mai multe. 


Ilie Barbu se îmbrăcă cu cămaşa cea nouă şi se strâmbă, 
făcu pe nemulţumitul: 

— Ce dracu” făcuşi? E udă pe la subsori! exclamă el. 

— Las” că se usucă pe tine! 

Izbutise să lase la o parte necazurile. Veni în casă şi se 
uită cu atenţie la omul ei, să vadă cum îi stă cu peticul. ÎI 
piguli de scame cu grijă, îşi apropie faţa de spinarea lui şi 
roase cu dinţii un cap de aţă, apoi se grăbi să-şi vadă de-ale 
ei, de astă dată fără să-l mai ia în seamă pe bărbat. 

Ilie îşi încheie strâns cureaua pantalonilor şi se cercetă el 
însuşi cu atenţie. „Sigur, te-ai îmbrăcat cu cămaşă curată, 
trebuie să te speli pe picioare!” Intră peste muiere în 
cealaltă odaie şi îi porunci binevoitor să-i dea o oală cu apă 
fiartă. Tot dichisindu-se, ajunse în scurtă vreme şi la pălărie. 
O cumpărase cu şase ani în urmă. O luă în mână şi începu 
să dădea cu peria peste ea. Ciudat lucru, în loc să se curețe, 
pălăria se umplu de pete, şi cu cât da mai tare cu peria, cu 
atât petele se albeau şi se făceau mai mari. Ce-are a face! 
Neturburat, Ilie începu să scuipe peste ea şi în cele din 
urmă petele trebuiră să piară. 


II 


Între timp, soarele se ridicase sus şi încălzea satul cu 


razele lui domoale. Se apropia toamna. Ilie Barbu ieşi pe 
prispă şi se rezemă de stâlpul casei. Aştepta să treacă 
cineva, să se ducă împreună cu alţii. Nu aşteptă mult. În 
curând văzu doi inşi. Erau Vasile şi 

Gheorghe Ciobanu, cei mai buni prieteni ai lui. 
Copilăriseră împreună pe izlaz, păzind câteşitrei oi din sat. 
Adică nu câteşitrei, mai era unul... Da, mai era unul, dar 
acela fugise, nu mai ştiau nimic despre el. 

— Vasile, măi Gheorghe, unde vă duceţi, mă? îi întrebă 
Ilie, ca şi când n-ar fi ştiut unde se duceau cei doi. 

Fraţii Ciobanu nu se opriră din mers, nu-l luară în seamă 
pe Ilie. Unul dintre ei aruncă în treacăt: 


— Ce faci, mă Ilie? 

— Vă duceţi devale? Staţi că merg şi eu, zise Ilie, 
grăbindu-se să iasă din curte. 

Trebui să se grăbească tare să-i ajungă din urmă, fiindcă 
prietenii lui îşi vedeau de treabă, vorbeau între ei nu se ştie 
ce. 

— Ilie, mai strigă Gherghina de pe prispă, vezi poate te 
întâlneşti pe-acolo cu alde Voicu Ghioceoaia. Când are de 
gând să ne dea bumbacul ăla? 

„Muierile astea! gândi Ilie necăjit. Niciodată nu se 
potriveşte ce e la tine în cap cu ce e la ele!” 

— Vasile, ce ziceţi voi de alde Stancu? Nu mai vrea să se 
înscrie, aţi auzit? Ce dracu' l-o fi apucat? îi întrebă el pe 
prietenii săi. 

Fraţii Ciobanu se uitară unul la altul şi nu răspunseră 
nimic. Tocmai despre alde Stancu vorbiseră şi ei până 
acum, dar nu socotiră să-i mai spună şi lui Ilie părerea lor. 

— Ei, da! Şi alde Pătăleaţă tot aşa, spuse Ilie mai departe. 
Până acum zicea că da, da, şi mai ieri auzii că cică nu mai 
vrea muierea. Ai, mă? Ce ziceţi voi de ăştia? 

Şi despre Pătăleaţă vorbiseră fraţii Ciobanu, dar nici de 
astă dată nu-i dădură atenţie lui alde Ilie, lăsară întrebarea 
lui să atârne în aer. 

— .„..Pe urmă eu i-am spus că dacă e vorba pe-aşa, mai e 
şi lumea! Să vedem lumea ce-o să zică! exclamă Vasile 
Ciobanu. 

— Cum?! Dar alde Didel?! Dar Voicu Ghioceoaia?! izbucni 
celălalt frate, ridicând braţele în aer. 

Ilie Barbu nu înţelegea nimic, dar asculta totuşi cu 
atenţie mare. 

— l-am spus şi de alde Didel, şi de Voicu Ghioceoaia, şi de 
toţi şi i-am mai spus că noi suntem contra. 

Se făcu tăcere. Fraţii Ciobanu câlcau rar şi arătau 
îngânduraţi. Ilie Barbu ar fi vrut să ştie despre ce e vorba, 
ca să poată fi de părerea lor. Parcă înţelesese ceva, că e 


vorba de alegerea preşedintelui gospodăriei şi că nu se ştie 
cine spunea despre Bădârcea că n-ar fi bun. 

— Cine, Bădârcea? Nu e rău! spuse el cu însufleţire, 
încredinţat că le va face plăcere prietenilor. 

Vasile şi Gheorghe Ciobanu se prefăcură că n-au auzit, 
întoarseră capetele în altă parte, ca şi când Ilie Barbu ar fi 
spus o prostie. 

„Uite, eu nu m-am gândit la cine o să fie preşedinte! Hm! 
făcu Ilie, mirându-se de el însuşi. Bădârcea? Bădârcea de 
fapt nu e bun”, hotărî el după ce se mai gândi. 

— De fapt, n-aveţi dreptate, zise Ilie, luând uşor lucrurile. 
Lasă că vedem noi mai pe urmă, să vedem ce zice şi Anghel! 

— Anghel! Ce-are a face Anghel! exclamă în sfârşit Vasile 
Ciobanu, fără respect însă, atât faţă de Ilie, cât şi faţă de cel 
pomenit de el. 

Se apropiaseră de sfat. Vasile şi Gheorghe socotiră că nu 
e de niciun folos pentru Ilie să afle ce mai cred ei despre 
alegerea preşedintelui. Arătau mereu gravi şi băţoşi. Când 
ajunseră, se amestecară de îndată printre oameni şi 
începură să caute pe cineva. Ilie Barbu rămase singur. Se 
adunase destulă lume. Numai Ilie Barbu şi încă doi-trei 
erau desculți şi în cămăşi; ceilalţi aveau flanele sau jiletci, 
bocanci sau opinci. Lui Ilie însă nu-i stătea rău aşa cum 
arăta, cu cămaşa lui cu petic în spinare, proaspăt spălată, şi 
cu pălăria pe cap bine periată. 

Rămas fără cei doi prieteni, el începu să se uite în 
dreapta şi în stânga la oameni, să se întoarcă pe loc, să dea 
noroc... Se uita la toată lumea cu ochii larg deschişi, fără să 
clipească. „Mă vedeţi? Eu sunt, Ilie Barbu! Ei, ce ziceţi?” 

Ce să zică, nu zicea nimeni nimic. El însă nu băga de 
seamă, se oprea în dreptul unuia sau altuia şi se uita la om 
cu tot sufletul, cu chipul luminat de o adâncă bucurie. 

— Bă, Ilie, ce făcuşi mă, venişi? întrebă cineva la un 
moment dat, un glas nu se ştie al cui, gros şi puternic, care 
pluti câteva clipe asupra adunării. 


Ilie se răsuci spre cel care întrebase, dar nu izbuti să-şi 
dea seamă cine era. 

— Ce faci, bă, vino încoace, porunci glasul acela gros şi 
puternic, şi de astă dată Ilie îşi dădu seama că Voicu 
Ghioceoaia avea un astfel de glas. 

Se grăbi spre el. Voicu era înconjurat de mai mulţi inşi, 
printre care şi cei doi fraţi Ciobanu. S-ar fi putut crede că 
Voicu îl chemase să-i spună ceva, dar când Ilie se apropie, 
nu-i spuse nimic, ba chiar se întoarse în aşa fel ca Ilie să 
stea pe de margine, în afara grupului. 

Pe nesimţite, se aduna din ce în ce mai multă lume. 
Însufleţirea creştea. Era însă o însufleţire mai greu de 
ghicit, nu ca aceea a lui Ilie Barbu. Oamenii vorbeau despre 
o mulţime de lucruri, dar deloc despre lucrul pentru care se 
adunaseră aici. 

Într-un grup mai numeros, cineva povestea, şi toţi ceilalţi 
îl ascultau cu atenţie, cum într-o zi, din greşeală, şi-a tăiat 
degetul cu toporul, cum s-a dus la spital, cum îi flencănea 
degetul, cum în timpul operaţiei doctorul îl tot pisa cu 
vorba, întrebându-l, de pildă, dacă nu îi e a muiere, cum a 
înţeles el că anume îl ţinea de vorbă doctorul ca să nu simtă 
durerea, cum din cauza aceasta s-a supărat pe doctor şi i-a 
spus: „Hai, taie acolo, dă-l dracu' de deşt...” Povestitorul 
arătă amănunţit cum s-a vindecat, arătă apoi degetul cu 
pricina şi îl mişcă îndelung, spunând că acum nu mai are 
nici pe dracu”, ba chiar i se pare că e mai bun decât 
celelalte. Aici, cineva observă că dacă e mai bun decât 
celelalte, atunci să pună mâna pe topor şi să-şi mai taie 
câteva. „Ce spuseşi tu acuma e taman ca alde cutare care 
tot aşa, într-o zi...”, începu un altul. 

Ilie Barbu nu prea îşi găsea locul, nu se pricepea să 
vorbească despre altceva, cum făceau ceilalţi. Privirea lui 
deschisă îi cam stingherea pe unii, care de fapt se şi fereau 
de el, se prefăceau că nu-l văd. 

„Nu ştim cum o ieşi, dar suntem bucuroşi fiindcă tragem 
nădejde, da, da, tragem nădejde în afacerea asta! Dar până 


la binele pe care îl vrem noi, mai avem, aşa că să nu ne 
pierdem firea de bucurie. Hai mai bine să vorbim despre 
altceva!” Astfel gândeau unii, dar nu le trecea nicio clipă 
prin cap că toate acestea trebuiesc spuse lui Ilie, adică să 
gândească şi el la fel. Dacă Ilie poate să se bucure din tot 
sufletul, ce rost are să-i strice bucuria? Şi pe urmă s-ar 
putea ca Ilie să aibă el dreptate, o fi ştiind el ceva!... Aşa 
era! llie Barbu se înscria în colectiv cu nădejdi mari. 
Gospodărie colectivă? Că au să aibă mai multe bucate? Asta 
în orice caz! Dar unde aveau să se mai ducă cei învăţaţi să 
muncească alţii pentru ei şi mai ales cei care nu mai puteau 
de poftă să ajungă şi ei la fel? Şi unde aveau să se mai ducă 
cei care nu ştiau de omenie, de nimic, şi prin puterea pe 
care le-o dădea numărul lor mare de vite şi de hectare, îi 
umileau pe ceilalţi? Viaţa asta veche în care el, Ilie, nu era 
nimic, trebuia schimbată! 

— Bă, Ilie, ia vin' încoace, strigă Voicu Ghioceoaia pe 
neaşteptate. Ce păzeşti tu p-aici? la du-te până colea la 
meate şi ie-mi nişte tutun! 

Voicu Ghioceoaia era îmbrăcat în acre, adică în haine 
prea orăşeneşti: purta un costum negru ca de popă şi 
cravată de mătase. Scoase portofelul şi-i întinse lui Ilie, cu 
un gest hotărât, o hârtie nouă, de-o sută. Îi puse hârtia în 
mână şi îl bătu pe umăr: 

— Du-te, mă, hai, repede, că eu am treabă aici, cu 
comasarea, o să intru în şedinţă. Mi-l aduci înăuntru, în 
biroul organizaţiei! 

După ce îi spuse acestea, Voicu Ghioceoaia îi întoarse 
spatele şi-şi continuă vorba cu Bădârcea şi cu ceilalţi din 
grup. llie Barbu rămase nemişcat, cu hârtia în mână. 
Privirea sa larg deschisă clipea acum rar, a neînțelegere. 

— Du-te, mă, ce mai stai, spuse şi Bădârcea băgând de 
seamă că [lie a rămas înţepenit. 

Voicu Ghioceoaia se răsuci spre llie şi se uită la el cu 
mirare. Acum câteva luni, Ilie şi muierea lui lucraseră la el, 
la bumbac. Unde nu-l trimisese? 


— Bă, să fie-al dracului! spuse Voicu Ghioceoaia supărat, 
luându-i lui Ilie hârtia din mână. Stane, du-te mă, tu, până 
la meate şi ia-mi un tutun! 

Stan era curierul sfatului. Clătină din cap şi arătă 
înăuntru, adică nu se poate, el e curierul sfatului, poate să-l 
cheme preşedintele. 

— Dă-ncoace, că mă duc eu, spuse un om mărunțel, 
nebărbierit, cu mustăţile îngălbenite de tutun. Da-mi dai şi 
mie... 


III 


În aceeaşi dimineaţă maşina raionului de partid pornise 
spre sat, aducând în ea pe întâiul şi al doilea secretar. Wilis- 
ul străbătea cu viteză drumul de ţară, înecând în pulbere 
căruțele întâlnite sau prinse din urmă. 

— De când n-ai mai fost prin sat, tovarăşe [urlea? întrebă 
la un moment dat lon Niculae, secretarul raionului. 

Al doilea secretar stătea în spate şi se uita drept înaintea 
sa. Arăta puţin îngândurat şi nu auzi întrebarea. Ion 
Niculae îşi răsuci gâtul şi întrebă din nou: 

— Prin sat, zic. De când n-ai mai fost? 

— A! Prin sat? Din 45. 

— Ai stat mult atunci? 

— Am fost cu reforma agrară. 

Câtva timp nu-şi mai spuseră nimic. Secretarul raionului 
arăta însă bucuros şi mulţumit. 

— Ce zici, tovarăşe Ţurlea! Te-ai gândit atunci că peste 
şase ani o să te întorci chiar în satul dumitale? Să vezi ce 
gospodărie se formează acolo! E o atmosferă bună, are să 
se înscrie jumătate din sat. În raionul Ghimpați sunt 
douăzeci de sate şi au numai trei gospodării. 

— La noi, asta de-acum e a şaptea, completă şoferul, 
uitându-se înapoi la al doilea secretar. 

Ţurlea cunoştea acestea, i se spuseseră de la bun 
început. Ţurlea venise la raion de numai câteva zile. 


— Mai cunoşti oamenii? îl întrebă Ion Niculae iar după o 
vreme. Uite, ăsta e gostatul Udupu, adăugă el arătând cu 
mâna nişte construcţii în depărtare. 

— Mă întrebaţi dacă mai cunosc oamenii din sat, 
răspunse '[urlea. Pe unii îi cunosc bine, am păzit vitele 
împreună, când eram mici. Chiar pe-aci unde e gospodăria 
asta de stat. Era moşia episcopiei pe vremea aia. Cum merg 
gospodăriile de stat, tovarăşe prim? 

— Asta de-aci merge bine, are pământ bun, răspunse lon 
Niculae după ce se gândi câteva clipe. Avem una în Popeşti, 
care a compromis bumbacul; n-au avut ploaie la timp. 

— Vă întreb din punct de vedere al cadrelor! Chestia asta 
cu bumbacul am avut totdeauna impresia că e o demagogie. 
Cum dracu' să iasă bumbac în clima noastră? Numai aşa, să 
credem noi că nouă, comuniştilor, totul ne este cu putinţă! 
Am auzit că se fac încercări cu orez! Ce, suntem chineji? 

— De ce, se miră, dar nu prea tare, lon Niculae. Se face! 
Toate ţărăncile torc bumbac, ai să le vezi... 

Şoferul interveni întrebându-l pe secretarul raionului 
dacă să meargă în sat sau să oprească aici, lângă siloz. 

— Opreşte aici, spuse primul secretar. 

Ajunseseră la gară, doi kilometri depărtare de sat. Ţurlea 
deschise uşa. 

— Vasăzică treci întâi pe la siloz, îi spuse secretarul 
arătând cu mâna spre o construcţie cu schele. S-ar putea ca 
şedinţa noastră la regională să ţină mult, continuă el. 

Ţurlea se dăduse jos. 

— Vezi să se desfăşoare lucrurile cum trebuie, tovarăşe 
Ţurlea, continuă secretarul. Dacă mai ai nevoie, 
telefonează-i tovarăşului Sergiu: el cunoaşte bine situaţia. 

— Am să văd eu. Într-un caz iau legătura cu regionala, 
dacă nu vă întoarceţi până diseară. 

— Nu e nevoie! Zici că îl cunoşti pe Prunoiu! 

— Da, îl ţin minte. 

— A lucrat cel mai bine în chestiunea gospodăriei, ai să-ţi 
dai seama repede. Trebuie să ai grijă: secretarul de-acolo, 


Anghel, crede că Prunoiu se substituie biroului organizaţiei. 
Noi avem experienţă: aşa se întâmplă când preşedintele 
sfatului e mai activ; face unele greşeli, dar nu se substituie 
biroului, cum i se pare lui Anghel. 

Ţurlea se făcu atent. Vasăzică, Prunoiu, preşedintele 
sfatului... 

— Dar nu e o problemă. N-am fi lăsat noi lucrurile aşa. În 
general e o atmosferă bună, continuă secretarul, parcă i-ar 
fi ghicit gândurile. Chiaburii au pierdut influenţa în satul 
ăsta: am desfăşurat noi de mult artileria grea! Lucrăm de 
trei luni în direcţia asta. 

Maşina se puse în mişcare şi în curând nu se mai văzu. 
Rămas singur, [urlea o luă spre siloz, întârzie acolo o 
jumătate de ceas, apoi se grăbi să plece în sat. Cunoştea 
drumurile; părăsi şoseaua şi-o luă de-a dreptul peste izlaz. 
La început el merse repede, cu grabă, aşa cum mergea pe 
străzile oraşului industrial de unde abia venise. Nu merse 
însă nici câteva minute şi se opri gâfâind. Îşi scoase şapca şi 
se şterse pe frunte de sudoare. 

Ţurlea auzi un piuit subţire de clopoței, care îi atinse 
urechea ca un zvon de pe altă lume. Apoi de undeva, nu se 
ştie dincotro, auzi un glas omenesc, atât de slab şi de 
îndepărtat, dar pe care câmpia îl aducea totuşi aşa de 
aproape, încât i se păru că nu a auzit acel glas, a gândit 
numai. Ţurlea surâse. Da, ea era, câmpia! Pe ea nu trebuia 
să mergi repede. Trebuia să mergi ca şi când ai pluti şi să-ţi 
laşi gândurile să se ducă departe pe imensitatea ei, până în 
zarea îndepărtată... Cine merge iute pe ea gâfâie, inima îi 
bate şi gândurile, înghesuite, aduc în suflet marea nelinişte. 
Ce e omul? Ce rost are el pe această întindere? Unde se 
grăbeşte ca un smintit?... Chipul lui [urlea se lumină 
încetul cu încetul, surâse iar parcă copleşit de un sentiment 
fără nume şi în sfârşit, pătruns de acest sentiment, îşi 
continuă drumul... La un moment dat, se împiedică de ceva 
şi se uită mirat înapoi. Nu văzu nimic, dar căută totuşi în 
iarbă cu vârful bocancului şi găsi un lemn înfipt în pământ 


LIA 


ca un ţăruş. Se înveseli grozav, exclamă de câteva ori „aha 
cu mare satisfacţie, scoase ţăruşul şi începu să se uite cu 
atenţie la el. Se vedea că asemenea ţăruş îi este bine 
cunoscut. Pe locul acela iarba era veştedă, se vedeau 
bulgări mici de pământ, semn că se săpase, că acolo era 
ceva. „Aici trebuie să fie”, spuse el cu glas tare, cu bucurie 
copilărească, şi începu să caute încet, cu ţăruşul pe o 
porţiune mică de tot. Dădu apoi pământul la o parte şi ieşi 
la iveală întâi o mănuşă de oală, apoi oala întreagă, pe care 
o trase încet şi o puse alături pe iarbă. Oala era mare, cel 
puţin două kilograme, şi era legată la gură cu o bucată 
groasă de postav. 

„la uite la ei, au învăţat şmecheria de la alde Ilie Barbu, 
gândi Ţurlea din ce în ce mai înveselit. Hm! Credeam că 
numai noi ne ţineam de drăcii!” Se aplecă şi vru să desfacă 
postavul cu care era acoperită oala. 

— Ce faci acilea, tovarăşe? 

Tresări şi se răsuci încotro auzise glasul. Ia te uită! La 
numai câţiva paşi de el, trei băieţaşi stăteau proptiţi în 
ciomege şi îl cercetau cu un aer foarte neprietenos. Parcă 
răsăriseră din pământ. '[urlea arătă oala cu mâna şi se răsti 
la ei: 

— Bine, mă, voi v-apucaţi să mulgeţi oile oamenilor pe 
izlaz? 

— Dar pe unde să le mulgem? răspunse unul tot aşa de 
răstit. 

— D-aia te plăteşte omul, să-i mulgi oaia? 

Ei nu ziseră nimic, dar se vedea că băiatul care 
răspunsese răstit avea grozavă poftă să se răfuiască cu 
hoţul care dezgropase oala. 

— Şi ce-ţi veni de dezgropaşi oala? întrebă el ţăndăros. 

Nu se sfiau deloc. Se uită mai bine la ei şi unuli se păru 
că seamănă cu cineva cunoscut 

— Al cui eşti tu, mă? 

— Cine, eu? întrebă cel ţăndăros. 


— Nu tu, ţie am să-ţi rup urechile; ăla din spatele tău, tu, 
ăla cu ochii mari, al cui eşti? 

— Al lui Ilie Barbu! 

Ţurlea se uită cu atenţie la el şi fluieră a mirare. 

— Al lui Ilie Barbu?! Semeni cu el mai bine decât semăna 
el cu tine când era mic. Ce face el acuma? 

— S-a înscris în colectiv, răspunse foarte sigur pe sine cel 
țandăros, parcă ar fi ştiut el multe despre colectiv. 

— Şi tată-tău de ce nu s-a înscris, mă, urechiatule? îl 
întrebă Ţurlea zâmbind. 

— Ba s-a înscris, i-o reteză băiatul. 

— Ei, ia desfaceri oala, să vedem, s-a prins laptele? 

— Cum o să se prindă, dacă abia azi-dimineaţă l-am 
îngropat? îi explică ţăndărosul, ceva mai prietenos. Şi 
dumneata ce cauţi p-aici, eşti de la siloz? îl descusu băiatul. 

— Da, sunt de la siloz şi sunt prieten cu toţi învățătorii 
voştri de la şcoală. Am să vă spun că mulgeţi oile oamenilor 
pe  izlaz. Aşa pioneri sunteţi voi? spuse [urlea 
îndepărtându-se. 

— Poţi să ne spui, îi strigară ei din urmă, cu nepăsare. Ce 
să facem? Noi ce să mâncăm? 


IV 


Intâmplarea cu oala ascunsă în pământ îi aduse lui 


Ţurlea în minte întreaga copilărie. Păzise oile împreună cu 
Ilie Barbu şi cu cei doi ai lui Ciobanu, Vasile şi Gheorghe. 
Iarna se duceau la şcoală şi când se desprimăvăra, părinţii 
îi băgau la oi. Cei doi fraţi Ciobanu rămăseseră repetenţi în 
clasa a treia şi nu se mai duseseră deloc. Barbu Ilie râdea 
de ei toată ziua, amândoi erau tari de cap, nu înțelegeau cu 
niciun chip cum se poate ca, scriind cifrele unele sub altele, 
să zici: atât cu atât fac atât, scriem atât şi ţinem la mână 
atât. De ce să scrii cinci şi să ţii una la mână? De ce să 
încurci lucrurile şi să nu scrii atât cât ai zis că face? Când 
aveau de adunat numai nule, atunci le plăcea. Zero şi cu 


Zero şi cu zero şi cu zero... Grozav le plăcea! Scoteau limba 
foarte încântați şi scriau încet în caiet, spunând totodată 
rezultatul cu glas tare, să ia aminte Barbu Ilie şi Ţurlea că 
nu sunt chiar aşa de proşti... 

Altfel se simțeau bine pe izlaz: jucau purceaua, bobicul, 
îngropau laptele, coceau porumb, furau pepeni şi struguri 
şi fluierau după fete, aşa mici cum erau, iar când norii se 
îngrămădeau pe cer şi ploaia zguduia câmpia, jucau 
tontoroiul clănţănind din dinţi, aşteptând să se lumineze, să 
se despoaie de cămăşi şi să le usuce la soare. Nu coborau în 
sat decât dacă ploaia ţinea toată ziua, altfel oamenii şi chiar 
părinţii îi trimiteau îndărăt pe izlaz. Băieţii se temeau mai 
ales de cei care aveau oi mai multe. Aceştia îi înjurau şi îi 
amenințau că la toamnă au să le scadă din plată. Băieţii se 
răzbunau şi ei mulgându-le oile, altceva n-aveau ce face. 

După prânz, când soarele începea să coboare, oile se 
îndepărtau de sat şi se apropiau, păscând, de linia ferată. 
Se învăţaseră să facă singure acest drum. Când ajungeau 
acolo, băieţii ştiau că în curând are să treacă trenul şi 
atunci lăsau la o parte jocul de-a purceaua şi se apropiau de 
drumul de fier. Aşa făceau în fiecare zi, se propteau în 
ciomege şi se uitau cu uimire la roţile trenului, la 
necunoscuţii care stăteau la ferestre. Le bătea inima de 
fiecare dată, le străluceau ochii, li se tăia răsuflarea. După 
ce trenul pierea, rămâneau tăcuţi, neliniştiţi, cu sufletul 
turburat de dorinţi. Jocul lor de-a purceaua nu mai avea 
niciun farmec, nici bobicul, nici laptele închegat în pământ, 
nici pepenii furaţi. 

Într-o zi, unul dintre ei, Ţurlea Ion, îi spusese lui Barbu 
Ilie că s-a săturat de oi... că el le lasă şi se duce. „Unde?”, 
întrebase Barbu Ilie. „Unde-oi vedea cu ochii”, răspunsese 
Ţurlea, uitându-se pierdut în urma trenului. „Dar de ce, 
cum aşa?” Că nu mai poate, răspunsese Ţurlea întristat. Da, 
aşa era, nici Barbu llie nu mai putea, o să meargă şi el. Au 
să lase oile amândoi, au s-o ia pe drumul de fier, au să-şi 
piardă urma... 


Băieţii nu mai puteau, se făcuseră mari, isprăviseră şapte 
clase. La examenul de diplomă care se ţinuse pe „centru”, 
adică fuseseră examinaţi la un loc, de către o singură 
comisie de învăţători, elevii câtorva sate, Barbu Ilie a fost 
singurul care a luat nota zece la matematici. La celelalte a 
fost mai slab, dar la matematici a uimit comisia. După 
examen a luat iar oile de coadă, dar cei doi băieţi arătau din 
ce în ce mai întristaţi. Să stai în faţa unei comisii de 
învăţători, să fii întrebat: „Elevul '[urlea lon, spune-ne 
dumneata la ce an s-a urcat pe tron Constantin 
Brâncoveanu...”, să spui cine era Constantin Brâncoveanu, 
comisia să zică bravo Ţurlea, pe urmă să te întorci acasă, să 
mănânci tot ca şi mai înainte ciorbă de corcoduşe, apoi 
dimineaţa să te scoli şi să fluieri la poarta lui Enache ca să 
dea drumul la oi, Enache să iasă din casă cu burta lui cât 
toate zilele încinsă în chimir, să zică „...pe mă-ta de urlea, 
iar ai muls oile ieri, spune-i lui tac-tu că la toamnă am să-ţi 
scad din plată...” 

Ţurlea nu pricepea cum se pot întâmpla toate acestea. 
Care era adevărul aici? Comisia de învăţători sau 
înjurăturile lui Enache? Comisia îi spusese: „elevul 
Ţurlea”... „dumneata”... „Brâncoveanu”... Enache: „...pe 
mă-ta de [urlea, spune-i lui tac-tu”... Şi trenul cu roţile lui, 
cu lumea aceea necunoscută de la ferestre... 

Într-o dimineaţă de toamnă s-au hotărât, au lăsat oile să 
le ducă fraţii Ciobanu stăpânilor lor şi amândoi, Ţurlea Ion 
şi Barbu llie, au luat-o de-a lungul liniei ferate. Au mers 
până spre seară şi au trecut prin trei gări. Ştiau încotro se 
duc: oraşul se afla la treizeci de kilometri de satul lor. În 
oraş, Barbu llie a început să se simtă neliniştit, spre 
deosebire de '[urlea, care tot timpul zicea: „Ha! 

Fir-ar ale dracului de oi... pe mă-sa de Enache...” Toată 
ziua numai asta a zis! 

Au dormit într-o piaţă. Dimineaţa s-au pomenit cu un ins, 
care semăna întru câtva cu Enache, dar care era bine 
îmbrăcat şi care s-a purtat frumos cu ei. I-a întrebat de 


unde sunt, ce caută la oraş, cum îi cheamă... l-a luat cu el, 
le-a dat să mănânce, i-a pus să spargă lemne, să frece 
duşumelele restaurantului, să care nişte saci, nişte dube de 
gaz, nişte sifoane... 

A doua zi la fel, a treia zi tot aşa, timp de o săptămână. 
După o săptămână, Enache al doilea a stat de vorbă cu ei, i- 
a spus lui Barbu Ilie să plece, iar lui [urlea Ion să rămână. 
Lui Ţurlea Ion i-a mai spus că îi dă un rând de haine pe an şi 
o mie de lei, iar lui Barbu i-a mai spus că o să-l trimită la 
cineva. [urlea s-a bucurat că poate să rămână la oraş. 
Barbu llie a spus că nu vrea, nu-i place, el se întoarce 
acasă... l-a cerut ăluia să-i dea bani de tren, ăla i-a dat, şi 
dus a fost... Astfel s-au despărţit... 

Ţurlea însă şi-a dat şi el seama repede că nu e mare 
scofală să laşi oile lui Enache din sat şi să fugi să speli 
duşumelele lui Enache al doilea de la oraş. Se uită în jur şi 
văzu că oraşul e plin de băieţi de seama lui care duc altfel 
de viaţă. Pe unii îi vedea foarte des. Erau ceva mai mari 
decât el, dar foarte mândri, se uitau de sus la Enache al 
doilea, aproape că îi porunceau când se aşezau la mese şi 
cereau de băut. [urlea nu pricepea cum nişte tineri puteau 
fi atât de siguri pe ei, când erau aşa de prost îmbrăcaţi, cu 
hainele lor înnegrite de sus şi până jos de uleiuri. Fără să-i 
spună patronului, Ţurlea intră în vorbă cu aceşti tineri, află 
că lucrau într-o uzină, află cu bucurie că uzina fabrica 
trenuri, că se lucrau opt ore pe zi, că pentru o lună de zile 
acolo se plătea exact de zece ori mai mult decât plătea 
Enache al doilea... Ţurlea le arătă diploma lui de şapte clase 
primare şi se rugă de ei să-l ajute să intre şi el acolo... 

Şi ei îl ajutară să intre şi drumurile lui nu se mai întâlniră 
cu ale satului. 

Dar iată că acuma se întâlnea iar şi totul reînvia. Ce-o fi 
făcând Barbu Ilie? Dar fraţii Ciobanu? Dar chiar Enache 
însuşi, cu burta lui mare? 

Ţurlea grăbi paşii nerăbdător să ajungă mai repede în 
sat. 


V 


Lângă clădirea sfatului popular se afla un fel de bufet 
care nu avea altceva decât ţuică, salam şi pastramă de vițel. 
Abia sosiți, inginerul cadastral Milică Costovici şi inginerul 
semetist Cocârjatu Gheorghe intraseră înăuntru, ceruseră 
țuici şi pastramă şi se grăbiseră să se pună la punct. 
Preşedintele sfatului veni în curând după ei. Cocârjatu 
mânca usturoi şi se încreţea de plăcere. Când preşedintele 
intră înăuntru, îşi trase ochelarii pe vârful nasului, se uită 
pe deasupra lor la preşedinte şi îi arătă tot ce era pe masă: 

— Tovarăşe preşedinte, îi spuse, şi îi arătă amănunţit, 
zâmbind aluziv, ţuicile, usturoiul, pâinea şi pastrama de 
vițel, adică să poftească! 

Era un tinerel vioi şi glumeţ, dar tipicar, cu aere de 
conţopist, deşi era om de teren... îşi scoase ceasul din 
buzunar, se holbă la el şi îl lovi peste umăr pe inginerul 
cadastral: 

— Nu ţi-am spus eu că la opt şi jumătate suntem aici? 
Ei?! 

Costovici avea gura plină. Ca să răspundă, îşi dădu capul 
pe spate şi strigă, înecându-se: 

— Asta fiindcă l-am tot îndemnat eu pe-ăla cu căruţa. 
Dacă nu mâna repede, acum eram la fântâna de la Şanea, 
nu mai eram noi aici să mâncăm pastramă de vițel. 

— Dar usturoi de ce nu mănânci? îl întrebă Cocârjatu, 
apropiindu-şi capul de urechea lui. A? Ţi-e frică? 

Izbucniră amândoi în râs. Se înecau cu îmbucăturile şi se 
prăpădeau de veselie. Cocârjatu întinse un deget spre 
pieptul preşedintelui. 

— Când am fost anul trecut la Dor Mărunt, tovarăşul 
Costovici avea una acolo... şi s-a dus la ea parfumat cu 
usturoi. S-a supărat pe mine: „Bă, zice, fi-ţi-ar usturoiul al 
dracului...” Hi-hi-hi... Hi-hi-hi... 


Inginerul cel tânăr se ridică mestecând şi îşi luă servieta 
grăbit. Cocârjatu se grăbi şi el. 

— Fă-ne rost de o găină, spuse el, adresându-i-se omului 
de după tejghea. Să fie ciorbă şi friptură... aşa, cu mujdei, 
cu mămăligă caldă... 

Trecură printre oameni şi intrară în biroul cel mare al 
secretariatului. Inginerii îşi trântiră servietele pe masă, 
traseră scaunele şi se aşezară foarte bine dispuşi. Cocârjatu 
îşi scoase o pipă şi o vâri, fără s-o aprindă, în colţul gurii. 
Din mişcările lor se înţelegea cu uşurinţă că nu făceau 
pentru prima oară astfel de lucrări. 

— Ei, începem? întrebă secretarul comitetului executiv al 
raionului, care se afla în sat încă de ieri. 

— Gata, începem, spuse Cocârjatu, cu pipa în colţul gurii, 
ascuţindu-şi nişte creioane. 

Secretarul comitetului executiv raional ieşi afară şi spuse 
tare, de pe treptele de la intrare, adresându-li-se oamenilor 
adunaţi: 

— Măi tovarăşi, începem lucrările pentru înscrierea în 
gospodăria colectivă. Măi frate, ai să intri înăuntru şi ai să 
te desfăşori cu tot ce ai, aşa cum te-ai trecut în cererea pe 
care ai semnat-o. Dacă ai uitat ceva, treci acolo şi te 
iscăleşti. Să spui vecinii la nord, la sud, la est şi la vest, 
adică ăia pe care îi ai! Dacă nu e, spui ce e, şosea, izlaz, 
pădure... Pe urmă locurile de pe lângă casă: spui ce loc ai 
pe lângă casă, câţi metri pătraţi, arabili sau nearabili. La 
câmp tot aşa, dacă ai vreo fâşie nearabilă, o spui şi p-aia! Şi 
cu asta gata, începem desfăşurarea!... Măi tovarăşe 
preşedinte, unde eşti? Ia vin' încoace! 

Preşedintele sfatului se apropie. 

— De ce nu dai drumul la radio? îl întrebă secretarul în 
şoaptă. 

— Îi dă drumul acum, era stricat difuzorul. Acum merge, 
uite, acum îi dă drumul. 

Într-adevăr, se auzeau cârâituri şi şoapte în pâlnia 
difuzorului; pe neaşteptate, foarte puternic, izbucniră 


zgomotos nişte ţambale. Când zgomotul lăutăresc al 
ţambalelor începu să se înmoaie, o voce dulce de femeie 
începu: 


Foaie verde fir moho-or 
Măi ţărane muncito-or... 


Un flăcău rânji brusc şi se întoarse spre difuzor, arătând 
nişte dinţi galbeni şi laţi ca nişte lopeţi; strigă foarte vesel: 

— Măi tovarăşe preşedinte, dă, mă, un telefon la radu, la 
Bucureşti, şi spune-i ăşteia să tacă din gură. 

— Unde să dau telefonu' mă? 

— La radu, la Bucureşti, repetă flăcăul sclifosindu-se. 

Cu oarecare întârziere preşedintele se dumeri. Ala făcea 
pe şmecherul, spunea radu în loc de radio. 

— Fi-ţi-ar radu al dracului! mormăi preşedintele supărat 
şi intră înăuntru. 

Coridorul sfatului şi biroul secretariatului se umpluseră 
de oameni. Cei doi ingineri, secretarul comitetului executiv 
al raionului, preşedintele Prunoiu şi doi activişti ai raionului 
de partid stăteau aşezaţi la o masă lungă, pe care erau 
întinse hârtii, dosare şi o hartă desfăcută a satului. 

Mai la o parte, Anghel Gheorghe, secretarul organizaţiei, 
stătea posomorât şi asculta doi inşi care îi povesteau ceva 
cu glas scăzut. Se pare că îi spuneau lucruri în parte 
cunoscute, pentru că nu-i asculta cu toată atenţia. Totuşi, 
spusele lor avură darul să-l întărâte: la un moment dat îi 
lăsă, ieşi în coridor şi de-acolo se răsti la ei: 

— Ia veniţi încoace. Vin” încoace, Niculae Burcea. Vin” şi 
tu, Ilie Moacă. Ia veniţi încoace amândoi! 

S-ar fi părut că îi ameninţă, dar după felul cum cei doi se 
grăbiră să-l asculte se înţelegea lesne că ameninţarea era 
adresată altcuiva. Cei doi, Ilie Moacă şi Niculae Burcea, 
arătau bucuroşi, le părea parcă bine că spusele lor îl 
întărâtaseră pe Anghel. 


În înghesuiala şi murmurul de pe coridor, mişcarea 
aceasta şi schimbul de cuvinte între Anghel şi cei doi nu 
puteau fi băgate în seamă. Totuşi, lui Prunoiu, preşedintele 
sfatului, nu-i scăpară. leşi de după masă, trecu grăbit prin 
coridor şi se opri afară pe scări. 

— Stane, du-te, mă, pe la alde Trafulică şi cheamă-l 
încoace, îi spuse el curierului care stătea jos pe scări şi 
fuma. 

Cât îi auzi glasul, Stan sări în sus, gata să se ducă undei 
se spusese. 

— 'Trafulică? întrebă unul dintre fraţii Ciobanu. Am trecut 
noi pe la el! Vine acuma, măi tovarăşe preşedinte. 

— Şi Didel? 

— Am trecut şi pe la Didel. Vin acuma amândoi. 

Prunoiu vorbise în aşa fel ca să fie auzit mai mult de 
Anghel şi de cei doi decât de cei de afară. Se grăbi apoi să 
intre în biroul secretarului. 

— A! exclamă el ca din întâmplare, oprindu-se lângă cei 
trei. Ilie Moacă şi Niculae! Ilie Moacă, să nu crezi că dacă 
intri în colectiv nu trebuie să mai dai cota de lână. Ie 
execut, taică! Eu am aici plan de colectări! Şi tu, Niculae 
Burcea! Şi tu ai ceva! Băgaţi de seamă că eu nu glumesc. 

Amenințarea îl zăpăci pe llie Moacă; se apropie de 
Prunoiu şi începu să se roage: 

— Măi tovarăşe preşedinte, n-am, domnule! De unde să 
dau eu atâta lână? Zău, îţi cântăresc în faţă toată lâna mea, 
şi să vezi că mai mult de cinci kile n-am. De unde să dau eu 
şase kile? De ce m-aţi pus voi cu atâtea kile? 

Prunoiu îl asculta, dar nu zise nimic; clătină doar din cap, 
iar rostul acestei clătinături îl înţelese pe deplin Ilie Moacă: 
dacă Ilie Moacă se poartă cum trebuie, preşedintele poate 
să-i micşoreze cota. 

— Niculae Burcea, şi tu ai ceva de dat! spuse Prunoiu, 
uitându-se cu înţeles la Niculae Burcea. 

— N-ar strica să te chiorăşti mai bine în registrele alea, 
răspunse Niculae Burcea, respingând hotărât ameninţarea. 


— Măi tată, ai dat, eşti frate cu mine! zise Prunoiu 
ridicând palma. E sfânt! aşa că nu mă lua tu că să mă 
chiorăsc mai bine. Ai putea să fii la locul tău. 

Se grăbi apoi să intre în biroul secretarului. 

— Hai încoace, spuse Anghel apucându-l pe Niculae de 
braţ. Ilie Moacă, vin” încoace. 

— Păi, ce să mai viu, se codi Ilie Moacă. Vreai să-ţi spun 
de două ori? 

— Ilie Moacă, ai să dai cota de lână atât cât scrie la carte. 
Nu e după cum vreai tu sau Prunoiu, spuse Anghel abia 
stăpânindu-şi mânia. 

Ilie Moacă se uită cu îndoială la secretar. Oare aşa să fie, 
cum spunea Anghel? Are el puterea asta? De unde să ştie 
el, Ilie Moacă, ce este scris la carte? Cartea aia e în mâinile 
lui Prunoiu. 

— Vino încoace, îl smulse Anghel din îndoielile sale. 
Trafulică a dat trei kile de lână şi are mai mult pământ şi oi 
decât tine. Cum o să dai tu şase kile? Sau eşti nebun? 

— Nu, că nu-mi convine să fiu nebun, că atunci trebuie să 
dau cât zice Prunoiu, răspunse Ilie Moacă înveselit. 

Lui Anghel însă nu-i ardea de glumă. 

— Stane, strigă el. Unde eşti, mă? 

Stan se arătă la faţă, dar fără prea mare grabă. 

— Du-te la tovarăşul Mitrică şi spune-i să vie aici, că am 
treabă cu el. Vezi că doarme, n-a stat acasă azi-noapte. Să 
se scoale şi să vie aici, că nu e timp de dormit. Du-te, nu mai 
sta, lasă că îi spun eu tovarăşului preşedinte unde te-am 
trimis, trebui să mai adauge Anghel. 

Intră apoi în încăperea organizaţiei, care se afla chiar în 
clădirea sfatului; Niculae Burcea şi Ilie Moacă veniră după 
el. Abia intrară şi veni un al treilea. 

— Uite că a venit şi Pascu, spuse Niculae Burcea, 
mulţumit. 

Pascu era un om tânăr, părea să aibă treizeci de ani. 
Hainele sale, după ce că erau mânjite cu uleiuri, mai erau şi 
îmbibate cu pospai alb de faină. 


— Nu mai stăteai, dom'le Pascu? Te-ai împotmolit cu 
capul în faină, îl întâmpină Anghel morocănos. 

Pascu îşi scoase şapca din cap şi o azvârli cu o mişcare 
repezită şi dibace drept deasupra unui dulap cu broşuri. 
Clipi din genele sale, albite şi ele de pospai, se aşeză pe 
banca din faţa mesei şi întrebă fără să se supere câtuşi de 
puţin de primirea care i se făcuse: 

— Ce s-a întâmplat, mă Anghele? 

Întrebase cu glas limpede şi cald. Anghel tresări. Se 
vedea că prezenţa lui Pascu îi făcea bine. 

— Dracul că e drac, măi Pascule, şi tot n-ar pricepe ce se 
petrece aci la noi, murmură Anghel cuprins de o 
neaşteptată mâhnire. Îi spun tovarăşului Ion Niculae şi 
tovarăşul lon Niculae zice că vrem să înăbuşim un element 
bun... 

Anghel oftă şi-şi propti tâmpla uşor încărunţită în podul 
palmei. Amuţi, nu mai zise nimic timp de câteva clipe lungi. 
Toţi ştiau că e vorba de Prunoiu. Pascu se uita cu uimire la 
Anghel. Erau cam de aceeaşi vârstă amândoi. Anghel arăta 
ceva mai îmbătrânit. Pascu nu-şi amintea să-l fi văzut 
vreodată aşa de întristat. 

— Ce-a mai făcut? întrebă Pascu. 

— Stăteau ieri seara la meate, era şi Bădârcea, Trafulică, 
Didel şi Voicu Ghioceoaia, începu Niculae Burcea să 
spună... Era şi ăsta, Ilie Moacă, şi au venit mai pe urmă şi 
alde Vasile şi Gheorghe Ciobanu. Vorbeam despre 
gospodărie, şi am înţeles că Bădârcea crede că o să fie ales 
preşedinte, iar Ghioceoaia socotitor. „Asta la adunarea 
generală, să vedem ce zic oamenii şi ce zice şi Anghel!”, am 
spus eu... „Ce Anghel? Ce-are a face Anghel? a sărit 
Ghioceoaia. Dacă ne-am fi luat după Anghel, n-am mai fi 
ajuns noi să convingem oamenii.” „Cum aşa, ce vorbă e 
asta? întreb eu. Cine a format comitetul de iniţiativă?” 
„Prunoiu”, zice Ghioceoaia. 

— Hm! făcu Pascu ridicându-se numaidecât în picioare. 


Începu să se plimbe agitat prin odaie. Îl cunoşteau toţi; îşi 
pierdea repede cumpătul. 

— Stai să vezi! La urmă de tot vine şi Prunoiu. Îl văd că se 
uită la Ghioceoaia şi-i spune: „Bă, socotitorule, ia fa colea o 
socoteală.” Adică să facă cinste... „Să facă preşedintele, că 
e mai ceva”, zice ăla şi-i face cu ochiul lui Bădârcea, adică 
să dea Bădârcea. Au stat acolo şi au băut câteşitrei până la 
miezul nopţii. 

Pascu vru să spună ceva, dar în aceeaşi clipă uşa se 
deschise larg şi apăru în prag chiar Prunoiu. El lăsă uşa 
deschisă de perete şi ridică braţele supărat: 

— Anghele, unde l-ai trimis pe Stan? Nu-l mai trimiteţi 
aşa care unde vreţi voi! Noroc, Pascule: ai făcut situaţia 
aia? Fă-mi situaţia, tată, vreai să te rog de-o mie de ori? 

— Care de-o mie de ori? leri am primit hârtia! răspunse 
Pascu nedumerit. 

Prunoiu le întoarse spatele şi vru să plece, dar Pascu îl 
opri: 

— Ia stai puţin, închide niţel uşa şi stai aci. 

Prunoiu se holbă la el de uimire. Cum îndrăznea Pascu 
să-i vorbească aşa? 

— Ce e, mă?! 

— Ia stai puţin aici. Stai aici, că nu-ţi cad picioarele. 

Cu tot pospaiul de pe faţă, se vedea că lui Pascu îi 
năvălise sângele în obraji. Prunoiu închise uşa furios, dar nu 
se apropie de masă. 

— Ce e, Pascule, ce te-a apucat? 

Pascu izbi cu pumnul în masă şi începu să strige: 

— Să-ţi intre în cap, tovarăşe preşedinte, că mie nu mi-e 
frică de nimeni, nici de tine, şi nici de cine ai vrea tu. Eu nu 
ascult decât de partid. Sunt în biroul organizaţiei şi nu-ţi 
dau voie să te mai substitui biroului. În definitiv, cine crezi 
că eşti tu? 

Se opri; se înecase, de mânios ce era. 

— Ce e cu ăsta?! exclamă Prunoiu batjocoritor. Ce e cu 
tine, măi tată! Zaci acolo la moară săptămâni întregi şi pe 


urmă te trezeşti urlând. Ţi-am spus eu că ţie îţi place să te 
pui în ipoteză. 

Anghel stătea mai departe cu tâmpla în pumn. Tăcea. Se 
înţelegea foarte bine din tăcerea lui că el nu socoteşte de 
vreun folos izbucnirea lui Pascu. Nu socotea de vreun folos 
nici să-l cheme la ordine pe Prunoiu. Îl criticase destul în 
şedinţele organizaţiei şi se săturase să-l audă strigând şi 
amenințând. 

— Ce s-a întâmplat, Anghele? întrebă  Prunoiu 
apropiindu-se supărat de masă. 

— Lasă, că ştii tu ce s-a întâmplat, răspunse Anghel cu 
răceală, fără să se uite la el. 

Îi răspunsese chiar cu oarecare nepăsare. Se vedea că se 
gândeşte la ceva anumit şi nu-i ardea să-i dea lui Prunoiu 
lămuriri de care acesta nu avea nevoie. 

— Nu înţeleg nimic! se miră Prunoiu ridicând din umeri. 

— Cum nu înţelegi? sări Pascu. Pe cine ai întrebat tu când 
ai spus lui alde Bădârcea că o să fie preşedinte? 

— Şi Ghioceoaia socotitor, adăugă Niculae Burcea. 

— Ghioceoaia e membru de partid, e om deştept. Pe cine 
aţi vrea voi să puneţi socotitor? Şi pe urmă ce e prostia 
asta? Ce, eu îi numesc? Adunarea generală! se spălă pe 
mâini Prunoiu. 

Anghel tresări. Se uită neclintit, drept în ochii 
preşedintelui, şi îi spuse: 

— Adunarea generală! Dar până la adunarea generală 
faci atmosferă pentru ei. 

— Şi ce dacă fac? O să vă aştept pe voi? Eu nu sunt 
pentru Niculae Burcea. Niculae Burcea o fi el bun, dar 
Bădârcea e şi mai bun. Bădârcea a adus aproape douăzeci 
de inşi în gospodărie. Are influenţă! le-te la ei, pufni 
preşedintele batjocoritor. Muncesc singur până îmi iese 
sufletul şi domnul Pascu devine cu pretenţii de comandă! 
Anghele, fie-al dracului dacă nu pui calul la şaretă şi iar îl 
aduc aici pe tovarăşul lon Niculae... 


— Da, bine! Du-te şi-ţi vezi de treabă, îi răspunse Anghel 
liniştit, proptindu-şi din nou tâmpla în podul palmei. 

Prunoiu în schimb se nelinişti şi câteva clipe nu ştiu ce să 
mai zică. Amenințarea cu secretarul raionului nu-l speriase 
deloc pe Anghel. Preşedintele ieşi trântind uşa: 

— Staţi acilea, că o să mai intre ei Pătăleaţă şi alde 
Stancu în gospodărie! 

După ce Prunoiu ieşi, Ilie Moacă încreţi din sprâncene: 

— Are dreptate, Pătăleaţă şi Stancu nu mai vor. 

— Am trimis-o eu pe nevastă-mea să vorbească cu 
muierile lor, nu-ţi face tu inimă rea, spuse Anghel scoţându- 
şi tabacherea din buzunar. Pascule, ia fă-ţi colea o ţigare şi 
aşteaptă să vie Mitrică. Mitrică a păţit ceva azi-noapte, a 
stat închis la miliţie, abia dimineaţa i-au dat drumul; m-au 
chemat ăia la telefon să mă întrebe despre el, altfel nici 
acuma nu i-ar fi dat drumul. Ei, şi dimineaţa, când s-a 
întors, a trecut pe la barieră, p-aci pe lângă pădure, şi s-a 
întâlnit cu Ghioceoaia, continuă Anghel după ce îşi aprinse 
țigarea. 

— Dar ce-au avut cu el de l-au arestat? întrebă Pascu 
uluit. Cum, pe Mitrică?! Dar de ce? 

Anghel nu se grăbi să-i răspundă. 

— S-a întâlnit cu Ghioceoaia la barieră, spuse el a doua 
oară, neturburat. Trebuie să vie, e ostenit săracu, de la 
Udupu până aici sunt patru kilometri. 

— Dar Ghioceoaia ce căuta la barieră? întrebă Niculae 
Burcea puţin mirat. 

— Să vedem ce spune Mitrică, n-am prea înţeles ce zicea, 
se feri Anghel, apoi, după un timp, adăugă oftând: Era 
supărat, săracu Mitrică! 


VI 
În biroul  secretariatului, inginerii terminaseră cu 


pregătitul hârtiilor şi erau gata să înceapă lucrările. Fără să 
ştie cum, Ilie Barbu se pomeni cel dintâi în faţa pipei lui 


Cocârjatu. Îşi rotea privirea sa mare împrejur şi se uita la 
oameni fără să clipească. „Mă vedeţi, fraţilor, întreba el 
mut, cu chipul luminat de bucurie. Ei, ce ziceţi? Eu sunt, Ilie 
Barbu”, le mărturisea el mereu încrezător. 

Fără să se uite la el, Cocârjatu îl întrebă: 

— Numele şi pronumele! 

Ilie Barbu nu auzi. Stătea în picioare, în faţa mesei, şi se 
uita mereu când la dreapta şi la stânga sa, când înapoi; 
zâmbea copilăreşte şi într-o vreme se scărpină în cap. Nu 
era greu de ghicit că se credea văzut de toţi, că toată 
atenţia celorlalţi era adunată asupra lui. 

— Spune, bă, numele acolo, Ilie, ce te tot uiţi, se auzi la 
un moment dat glasul aspru şi poruncitor al cuiva. 

Ilie tresări, se aplecă foarte tare peste masă şi se holbă la 
hârtiile inginerului. 

— Barbu! Ilie Barbu! spuse el cu grabă şi rămase cu 
privirea lui, care nu clipea, pironită în hârtiile inginerului. 

Cocârjatu îi scrise numele, apoi întinse mâna spre el. Ilie 
nu înţelese, se uită la mâinile sale nedumerit, închipuindu-şi 
că inginerul a văzut ceva la el şi îi cere acel ceva. 

— Dă-ncoace, spuse inginerul uitându-se pe deasupra 
ochelarilor. 

— Hârtia, Ilie, se auzi acelaşi glas aspru şi poruncitor. 

— Care hârtie? întrebă el uitându-se nedumerit la toată 
lumea. 

— Nu-i nimic, trece-l acolo, o să facă cerere pe urmă, 
interveni Prunoiu, adresându-i-se inginerului. 

Cocârjatu îşi scoase pipa din gură şi arătă hârtiile 
supărat: 

— Ne încurcăm, eu trebuie să totalizez aici!... îmi trebuie 
cererea la bază... 

— Nu-i nimic, trece-l acolo, spuse unul dintre activiştii 
raionului. Tovarăşe Ilie Barbu, după ce te treci aici, o să-ţi 
dea tovarăşul preşedinte o hârtie şi să faci o cerere. 

Cocârjatu se aplecă spre secretarul comitetului executiv 
şi îi explică în şoaptă: 


— Să nu trebuiască să şterg, că aşa fac ăştia, se înscriu, 
se şterg... 

— Scrie-l acolo, zise secretarul. 

— Câte hectare, Ilie Barbu? 

— Un hectar. 

— Loc pe lângă casă ai? 

— Am. 

— Cât? 

— Un sfert de pogon. 

— Vecinii? Pe cine ai la nord? 

Ilie Barbu îşi spuse vecinii din toate punctele cardinale. 

— Vite? 

— Doi cai. 

— Atelaje? 

Ilie spuse atelajele şi, când inginerul termină, nu băgă de 
seamă că acum trebuie să lase locul altuia. Se uita din nou 
la oameni, care de altfel vorbeau între ei, fără să fie atenţi 
la Ilie. 

„Aţi văzut?! îi întreba Ilie cu privirea. Am dat tot! Pământ, 
vite, atelaje... Nu mai am nimic.” 

— Iscăleşte aici, spuse Cocârjatu, răsucind hârtiile spre 
Ilie. 

Ilie Barbu muie tocul în călimara de pe masă şi se iscăli: 
gata, rămăsese fără avere. Cum adică? Aşa de repede? Da, 
repede de tot, dintr-un condei. Lui Ilie i se păru deodată că 
se află în faţa unei comisii, dar nu o comisie care să-l 
întrebe cum se află volumul unui trunchi de con... Acum 
cincisprezece ani i se ceruse să afle volumul unui trunchi de 
con, după care fusese lăudat... Acum comisia era partidul, 
tovarăşii de la raion, preşedintele sfatului, lumea adunată... 
Bucuria de acum cincisprezece ani ţinuse numai o zi şi nici 
aceea întreagă, căci se întorsese seara acasă şi pentru 
întâia oară se simţise abătut că maică-sa îi dăduse să 
mănânce tot ciorbă acră de corcoduşe; acum bucuria abia 
începea, da, da! Astăzi era abia începutul... 


Îşi pironi privirea sa mare, neclintită, întâi pe chipul celor 
de la raion, apoi pe-al secretarului comitetului executiv, apoi 
trecu la ingineri... | se păru că unul dintre ei i-a ghicit 
gândurile şi vrea să-i spună ceva. 

— Ce faci, bă Ilie, înţepenişi acolo? Mişcă-te, ai prins 
rădăcini acolo? 

Era acelaşi glas aspru şi poruncitor al lui Voicu 
Ghioceoaia care, nu se ştie de ce, îl urmărise pe Ilie tot 
timpul. Mai înainte Ilie nu-l luase în seamă, dar de astă dată 
tresări cu putere, ca şi când cineva i-ar fi ars pe neaşteptate 
o palmă peste ceafă. Se ridică de pe bancă, se lovi cu 
genunchii de piciorul mesei... în curând sângele îi 
împurpura fruntea lui boltită, albă ca hârtia. 

În faţa inginerului Cocârjatu se aşeză acum un om spătos, 
încins cu un brâu roşu, care, când îşi spuse numele, arătă şi 
cu capul spre hârtie, adică inginerul să scrie acolo; nu 
cumva să-i treacă prin cap că are de-a face cu de-alde Ilie. 

— Dă-mi cererea, zise Cocârjatu. 

Omul cu brâul roşu scoase o hârtie dintr-o despărţitură a 
brâului, o puse pe masă şi o bătu cu palma atât de puternic, 
încât călimările se mutară ceva mai încolo, gata să se verse. 

— Arde-o, nea Gheorghe! exclamă cineva. 

— Păi, ce mama dracului! bolborosi omul, prins parcă de 
o mare indignare. 

În acest timp, Ilie se retrăsese într-un colţ şi de astă dată 
privirea sa nu mai era aşa de limpede şi încrezătoare. Arăta 
întristat, copleşit parcă de ceva fără nume... 

Se strecură printre oameni şi ieşi afară. Afară stătu puţin 
aşteptând parcă ceva, apoi o luă spre casă, călcând rar şi 
uitându-se din când în când înapoi. După ce se depărtă bine 
de sfat, nu se mai uită înapoi şi grăbi paşii. 

Acasă, Gherghina terminase cu treburile şi îl aştepta cu 
mămăliga pe foc. Când îl văzu pe prispă, înteţi flacăra de 
paie şi se puse pe mestecat mămăliga. 

Ilie se aşeză tăcut pe prag şi rămase nemişcat. Privirea i 
se muta de colo-colo peste lucruri. Parcă se ferea de ceva, 


parcă s-ar fi temut ca nu cumva gândurile sale să-i iasă 
afară din cap, să umble prin tindă şi muierea, văzându-le, să 
zică: „La uite ce-ţi trece prin cap!... Gherghina îi ghici totuşi 
gândurile. 

— Te-ai certat cu cineva? îl întrebă ea în şoaptă, 
răsturnând mămăliga pe masă. 

Ilie nu răspunse îndată. 

— M-am certat, murmură el într-un târziu. 

— Cu cine? 

— Cu Voicu Ghioceoaia şi cu ăilalţi, îi ştii tu? 

— Ce-ai avut cu ei? întrebă muierea cu nelinişte. 

Gherghina înlemni o clipă cu căldarea în mână, apoi îşi 
luă seama şi o puse jos. Turnă o cană de apă în ea şi fundul 
căldării începu să sfârâie şi să bolborosească. Muierea nu-l 
mai întrebă nimic. Dacă el are să simtă nevoia să-i spună, o 
să-i spună. O durea inima de tristeţea lui... Plecase de-acasă 
atât de bucuros! Parcă ar fi fost un copil! De bucuria lui îşi 
rupsese ea bluza, să nu se ducă între oameni cu cămaşa 
ruptă în spinare. Ehe, parcă nu-i ştie ea pe toţi! Ai lui 
Ciobanu care se uită de sus la bărbatul ei au intrat anul 
trecut la cooperativă şi au fost daţi afară, că nu se 
pricepeau să socotească cât fac cinci lângă cinci... Dar 
băţoşi şi înfipţi, la asta nu-i întrece nimeni în sat, parcă n-ar 
mai fi nimeni ca ei. Şi Ghioceoaia şi prietenii lui... Lasă că îl 
ştie ea pe Ghioceoaia... în timpul secetei... 

Gherghina îşi rupse firul gândurilor şi turnă ciorba în 
strachină. Ciorbă de corcoduşe. Absent, cu fruntea 
încreţită, Ilie apucă lingura în neştire şi sorbi, înghiţi greu şi 
deodată, ca şi când ar fi fost prins pe neaşteptate de un 
gând năprasnic, izbi cu cocoloşul de mămăligă în masă, se 
ridică de pe prag şi ieşi afară. Cât ieşi, se întoarse înapoi, 
trecu în odaie cu paşi mari, grei şi încordaţi, se opri lângă 
pat, trase un căpătâi şi se culcă. 

În tindă, muierea încremenise lângă masă şi chipul i se 
făcuse galben ca de ceară. Se dezmetici cu greu şi intră în 
odaie. Se opri lângă pat şi se îndârii: 


— la nu-ţi mai face inimă rea! Tu nu ştii că oamenii sunt 
ca nişte câini?! Câte nu-mi zic mie neamurile lui Enache, 
dar ele zic şi eu pui la spate. 

Ilie stătea cu capul pe căpătâi şi închisese ochii. Auzind-o 
pe muiere vorbind, deschise pleoapele şi îi spuse foarte 
liniştit: 

— Vezi-ţi de treaba ta! 

— Hai şi mănâncă! 

Ilie ridică glasul mânios, cu chipul întunecat şi îi spuse 
muierii să se ducă odată de lângă el... 


VII 


Închise din nou ochii şi încercă să adoarmă cu adevărat, 
să uite întâmplarea. După o vreme, în întunericul de sub 
pleoape începu să se facă lumină. În curte se auzeau 
cântând cocoşii. Se lumina de ziuă. Ilie sări din pat, ieşi 
afară, intră în grajdul vacilor, le scoase pe rând în bătătură, 
le priponi de nişte stâlpi, apoi luă ţesala şi începu să le 
curețe pulpele de baligă. Se grăbea. Enache avea opt vaci şi 
nu avea numai vacile, trebuia să curețe la cai, să-i dea la 
apă, pe urmă oile... 

După ce terminase cu ţesălatul, intrase în vârful 
picioarelor în odaie, trăsese pe prispă un sac mare cu 
tărâţe de grâu, răsturnase tărâţele într-un jgheab uriaş şi 
începuse să toarne apă şi să arunce pumni de sare. 

— Bă, prostule, de ce scoţi vacile afară până nu le 
pregăteşti tărâţele? 

Nu răspunsese. Ce să-i răspundă? Că în grajd e întuneric 
şi că nu se vede să dai cu ţesala? Parcă feciorul lui Enache 
nu ştia? 

Feciorul lui Enache îşi trăgea pantalonii bălăbănindu-se 
şi se încheia la curea. Avea o privire vioaie şi arăta vesel, 
însă plăcerea de a-l umili pe Ilie, plăcere pe care nu şi-o 
ascundea, dădea privirii şi mai ales veseliei de pe chipul său 
ceva de o tâmpenie fără margini. 


— Al dracu' prost te-a mai făcut tac-tu, spusese el din 
nou, urmărind cu o atenţie de câine prost şi rău, care se 
întărâtă fără motiv, fiece mişcare a lui Ilie. 

Îl lăsă să tragă singur jgheabul de tărâţe, jgheab mare cu 
care s-ar fi opintit chiar şi un om voinic. 

— Da, e greu, vezi să nu-ţi iasă maţele! Să fie ceva de 
mâncare în jgheab, cum te-ai mai repezi, n-ar mai fi aşa 
greu! 

— E pentru tine, târâte, vin” încoa şi mănâncă cu vacile, 
răspunse lie şi în aceeaşi clipă simţise o groază adâncă, 
apăsătoare, care îi tăia răsuflarea. 

Sandu Enache se dăduse jos de pe prispă şi se apropiase 
de el rânjind. Era un flăcău de vreo douăzeci de ani. Avea 
gura mică şi nişte buze subţiri, iar sub nas îi creştea un soi 
de mustață care se mişca scârbos, ca la şobolani. 

— Ce-ai spus tu, mă? întrebase, bucurându-se vizibil că 
Ilie nu se putuse stăpâni şi îi răspunsese la batjocură. Tată, 
auzi ce zice ăsta, mă! Cică să mănânc tărâţe din troaca 
vitelor! 

Se răsucise pe călcâie şi, luându-şi vânt pe neaşteptate, îl 
plesnise pe Ilie drept în obraz. Ilie căzuse. Sandu Enache îşi 
vârâse amândouă mâinile în buzunarele pantalonilor şi aşa, 
cu mâinile în buzunare, începuse să-l izbească cu picioarele 
în coaste, în ceafa, pe unde nimerea. 

— Dă-i, mă, dă-i, Sandule! Dă în el, să se înveţe cum să 
vorbească, strigase cineva dinăuntru, fratele lui Sandu. 
Stai, ţine-l acolo, să-i mai dau şi eu! 

Ilie sărise în sus şi se zbuciuma zadarnic să scape din 
mâinile lui Sandu. Dădea din picioare, încerca să muşte. 
lancu Enache, fratele mai mare al lui Sandu, sărise de pe 
prispă şi din fugă îl apucase pe Ilie de păr, îl zgâlţâise câtva 
timp strâmbându-se, scoțând limba afară de plăcere, apoi îi 
plesnise o palmă peste ceafa, care îl doborâse pe Ilie între 
picioarele vacilor. Acolo, el rămăsese răsturnat, urmărindu-i 
cu ochii holbaţi pe cei doi fraţi. Nepăsătoare, vacile mâncau 
tărâţe, agitându-şi cozile lor lungi. 


Sandu Enache, cel cu mâinile în buzunare, se uita la Ilie 
cu aceeaşi atenţie curioasă şi strigă la el, mişcându-şi 
repede mustaţa, parcă ar fi vrut s-o lipească de nările 
nasului. 

— Uite că a rămas acolo, trântit! 

În clipa aceea se auzi din casă, din dosul ferestrelor, un 
glas gros, aspru şi poruncitor. Era al lui Enache bătrânul, 
care urmărise totul dinăuntru: 

— Ce faci, bă, ridică-te de acolo! Mişcă-te, ai prins 
rădăcini? 

Glasul pluti câtva timp în aer şi aerul luă parcă forma 
celui care strigase. Nu se mai vedea nimic altceva; cei doi 
fraţi, troaca, curtea, totul se topise în întuneric. Rămas 
singur, Ilie încercă să se ridice de la pământ. În timp ce se 
ridica, simţi deodată cum creşte ceva în el, cum se face 
mare, se umflă ca o apă şi-l zvârle în sus cu putere. 

Sări din somn şi se încleştă îngrozit de marginea patului. 
Gemu cuprins de spaimă, cu sufletul îngheţat. Pe spinare îi 
curgea sudoare rece. 

Se visase copil şi ce lucru de neînțeles! Crezuse că toate 
acestea sunt întâmplări uitate. 

Rămase mult timp cu faţa în sus şi de astă dată se gândi 
cu sânge rece la ai lui Enache, la Sandu şi la Iancu. Da, aşa 
s-au purtat cu el în anul acela după terminarea cursului 
primar, după ce fugise şi se întorsese apoi în sat. Se 
pierduseră nişte oi când cu fuga lor şi părinţii săi îl 
dăduseră la stăpân, chiar la ai lui Enache, să poată plăti. Nu 
stătuse mult, un an, dar iată că şi astăzi mai strigau în 
amintire răcnetele lor. lar domnul Ghioceoaia îi făcuse 
astăzi bine, să-i aducă aminte de ele, întâi când vrusese să-l 
trimită să-i cumpere tutun şi pe urmă tocmai când era el 
mai bucuros şi de bucurie nu-şi dăduse seama că stătea 
prea mult în faţa comisiei. 

Se ridică deodată în capul oaselor. Stătu nemişcat câtva 
timp. „Hm! Să mă duc eu să-i iau tutun lui. Hm! Ei nu! Asta 
nu se mai poate! Ei, lasă, gândi. Tu, Voicule, şi tu, Bădârcea, 


vreţi să conduceţi voi gospodăria? Nu! Dacă e vorba pe-aşa, 
mai bine să nu se facă. Aţi fost tari şi mari până acuma, aţi 
vrea să fiţi şi d-aici înainte şi nu vreţi să vă purtaţi altfel! Ei 
nu! Asta nu se mai poate!” 

Şi aceste gânduri îi ţâşniră din minte cu atâta tărie, încât 
parcă îl izbiră cu adevărat, i se făcu capul moale, se întinse 
la loc pe căpătâi şi de astă dată căzu într-un somn adânc şi 
fără vise. 


VIII 


În această vreme, Anghel Gheorghe, Pascu, Niculae 
Burcea şi Ilie Moacă îl aşteptau pe Mitrică. Cu toate că nu 
dormise toată noaptea, Mitrică nu întârzie să vină. Dacă 
Anghel îl chema la organizaţie, însemna că era nevoie. Se 
spălă până la brâu şi, fiindcă îşi simţea capul greu, îi spuse 
muierii să-i toarne şi în cap. 

— Dacă asta e politica voastră, să te ţină închis ca la 
puşcărie şi să nu dormi toată noaptea, apăi atunci lovi-o-ar 
buba de politică, spuse muierea, vărsându-i oala în creştet. 

Mitrică era un om mărunţel de tot, cu obrajii mici şi 
sărăcăcioşi. Parcă era un copil rău îngrijit. Muierea lui însă 
era înaltă ca o prăjină şi avea o uitătură bănuitoare şi 
întunecată. Era greu să-ţi închipui cum ar arăta ea dacă ar 
fi veselă. 

— Vezi să nu-ţi dau eu o politică să n-o poţi duce, spuse 
Mitrică supărat. Toarnă mai încet, că îmi bagi apă în urechi. 

Ciudat lucru, Mitrică avea un glas plin, bărbătesc, te 
mirai de unde vine. 

— Inimă rea pe tine că m-au ţinut închis toată noaptea!... 
Lasă, nevastă, că le arăt eu lor ce înseamnă gospodărie de 
stat; oho! Mă duc la raion şi vedem noi cine trebuie închis! 

— Da, vezi să nu! bolborosi ea. 

Mitrică o lăsă în pacea ei şi îşi văzu de treabă. Plecă la 
sfat. 


— Ce faci, Mitrică, nu vii să te desfăşori? îl întâmpină 
Niculae Burcea. 

Mitrică închise uşa şi veni de se aşeză lângă Anghel. 

— Ce să desfăşor, Niculae? La mine merge repede, 
răspunse el. 

Zâmbiră toţi. Ce să desfăşoare el, că n-avea nimic. În '45 
primise două pogoane din moşia Cristescu, dar aşa mic cum 
era, Mitrică avea doi copii mari, o fată şi un băiat, şi cum 
anul trecut fata se măritase, Mitrică îi dăduse ei amândouă 
pogoanele. Pe băiat îl dăduse la o şcoală, într-o uzină din 
Bucureşti, pe cheltuiala statului. Mitrică şi muierea lui 
munceau fie la gospodăria de stat, fie la moară şi se ţineau 
bine. Mitrică nu era nici desculţ, nici dezbrăcat. „Ar trebui 
să mănânce şi el mai mult, nu i-ar strica”, spuneau totuşi 
muierile. 

— Ia o ţigare, Mitrică, spuse Niculae Burcea, întinzându-i 
tabacherea. Ce-ai făcut ieri? Am auzit că ieri ai fost la 
gospodăria de stat şi te-au ţinut toată noaptea la miliţie! 

— Măi, tovarăşe Anghel, asta nu e o situație! exclamă 
Mitrică clătinând din cap cu reproş. 

Anghel Gheorghe lăsă fruntea în jos şi toţi ceilalţi 
înţeleseră pentru ce secretarul arăta astăzi aşa de supărat. 
Fi nu ştiau că azi-noapte târziu, el, Anghel Gheorghe, 
fusese sculat din somn să răspundă la telefon că da, Mitrică 
e de-aici din sat şi e un om de treabă, e un om conştient, 
membru de partid, deputat comunal, membru în biroul 
organizaţiei. 

— Asta nu e o situaţie! Eu mâine mă duc la raion, la 
tovarăşul secretar lon Niculae, spuse Mitrică din nou. Ce 
cred ei, că dacă e gospodărie de stat n-o să îndrăznească 
nimeni să le spună în faţă? Aştepţi o lună, două, trei, dar cât 
vreai să mai aştept? A muncit omul, plăteşte-i numaidecât, 
nu-ţi bate joc de el! 

— Nu trebuia să faci gălăgie, Mitrică! spuse Anghel 
posomorât. Ai lui Enache şi alde Petre Miuleţ atât aşteaptă, 
să audă că... 


— Dar în definitiv de ce nu vor să plătească? întrebă 
Pascu ridicându-se agitat de la masă. Ce e asta? Ne jucăm 
de-a gospodăria de stat? Păi, gospodăria de stat să fie un 
model, aşa! strigă Pascu izbind cu pumnul în masă. Păi, ce 
fel... 

— Pascule, ia stai jos, îl întrerupse Anghel. Stai jos şi nu 
mai striga de pomană. Nu trebuie să facem... 

— Da, nu trebuie să facem atmosfera, sigur, parcă noi am 
face-o, parcă n-ar face-o ei! îl întrerupse Pascu nestăpânit. 
În definitiv ce e asta, că să nu facem atmosferă?! 

— Aşa! i-o reteză Anghel tăios şi îl fulgeră cu privirea. 
Lasă partidul să vadă el care e situaţia. Stai jos! 

Pascu stătu jos, dar nici ceilalţi nu arătau mulţumiţi de 
atitudinea secretarului. Da, bine, partidul o să aibă grijă! 
Dar partidul poate că nu ştie! El, Anghel, e secretarul 
organizaţiei din sat, de ce nu spune partidului? 

— Mitrică, spune-le şi lor ce ziseşi de dimineaţă că ai 
văzut la barieră! 

Mitrică se uită la Anghel nedumerit, nu înţelegea. 

— Care barieră? întrebă el. 

Anghel Gheorghe îşi cobori privirea şi răspunse cu glas 
scăzut, parcă s-ar fi ferit de ceva: 

— La barieră, de dimineaţă de tot, când te-ai întors de la 
gospodăria de stat. 

Mitrică se supără că Anghel ocolea chestiunea 
gospodăriei de stat. 

— Ei, na! făcu el ridicând din umerii săi mici. Parcă e 
prima dată... Ehe! Voicu Ghioceoaia îşi vede frumos de 
treabă... Parcă îi arde lui că... 

— Bine-bine, spune chestia ailaltă, cu cine îmi spuseşi mie 
că l-ai văzut la barieră! 

— Lasă, c-o să spun eu... să mă mai gândesc, că nu mi-am 
dat seama bine! 

Anghel Gheorghe înţelese că Mitrică e nemulţumit şi că 
nu-i arde lui acum de ce-a văzut la barieră. 


— Bine, Mitrică! la hai cu mine la telefon, spuse 
secretarul ridicându-se. 

Se ridicară cu toţii numaidecât. leşiră pe coridor şi 
intrară câteşipatru în cabina telefonistei. 

— Ia dă-mi şi mie raionul de partid, ceru Anghel, 
aşezându-se pe un scăunel. Dă-mi-l chiar pe tovarăşul Ion 
Niculae. 

Telefonista, o fată din sat de vreo nouăsprezece ani, 
tăcută şi absentă ca o preoteasă a ceva ştiut numai de ea, 
cu nişte cozi negre pe spate ca nişte frânghii, vâri o serie de 
fişe în aparat, scoase altele şi începu să ceară raionul de 
partid. După câtva timp, Anghel trecu pe scăunelul 
telefonistei şi duse receptorul la ureche. 

— Alo! Alo! Alo, raionul! Raionul! Raionul! Iovarăşul 
secretar?!! A! Tovarăşul Sergiu! Noroc. Tovarăşul secretar 
Ion Niculae nu este acolo? 

Anghel Gheorghe mai îngână ceva şi închise telefonul. 
Nu-i venea să vorbească liniştit cu tovarăşul ăsta, Sergiu. 
Venise în sat acum două luni, când se începuse acţiunea 
pentru înfiinţarea gospodăriei. Îi rămăsese în minte aşa 
cum îl văzuse atunci: un om foarte tânăr, grăsuţ, cu nişte 
obraji albi, raşi proaspăt, plesnind de sănătate. Vesel nevoie 
mare, ca şi când totul în jurul său ar fi fost albastru şi 
înflorit. Se urcase la masa prezidiului şi luase cuvântul în 
faţa oamenilor. Vorbise frumos, fusese ascultat de mulţimea 
de oameni în mare tăcere, dar, după ce terminase, tăcerea 
continuase şi Anghel Gheorghe ştia bine ce înseamnă acest 
lucru. 'Trebuise să ia el pe urmă cuvântul şi să spulbere 
atmosfera aceea de zarzări înfloriţi pe pârleaz. Totuşi, 
tovarăşul Sergiu izbutise să-i facă pe oameni să ţină minte 
câteva lucruri foarte limpezi, cu care Anghel Gheorghe a 
avut pe urmă de furcă. Iovarăşul Sergiu spusese că în 
gospodăria colectivă sunt socializate numai pământurile, 
vitele mari de muncă şi uneltele. Fiecare colectivist, 
spusese el, are dreptul să-şi păstreze pe lângă casă aşa: o 
vacă elveţiană care dă patruzeci de kile de lapte pe zi, zece 


stupi sistematici, cinci porci de diferite rase, Mangaliţa sau 
York, găini şi diferite alte păsări şi animale care cresc pe 
lângă casă. Oamenii tresăriseră: „Da, frumos, face să intri 
în gospodăria colectivă! spuneau ei după ce adunarea se 
terminase. Ne înscriem! Da, da! Face să te înscrii!” Alţii însă 
se prefăceau întristaţi, clătinând din cap. Ei nu se puteau 
înscrie, spuneau că n-au posibilitatea! De ce? Păi, d-aia, 
fiindcă ei stupi sistematici n-au, vacă elveţiană n-au, cinci 
porci de diferite rase n-au, alte păsări şi animale care cresc 
pe lângă casă... Nu-nu! N-au posibilitatea! 

— Nu e acolo tovarăşul Ion Niculae? întrebă Pascu. 

— Nu, e pe teren! răspunse Anghel pe gânduri. 

— Vorbeşte cu altcineva, cu tovarăşul Lungu. 

— 'Tovarăşul Lungu nu mai e la raion. Nu ştiai? A plecat 
alaltăieri... 

Aparatul începu să bâzâie. Telefonista luă receptorul şi 
răspunse: 

— Raionul de partid, spuse ea, vorbeşte, tovarăşe Anghel! 

— Tovarăşe Anghel, spune-mi mie, auzi Anghel de la 
celălalt capăt. Tovarăşul lon Niculae şi Ţurlea se întorc 
târziu, aşa că... Spune, care e problema? 

În loc să spună care e problema, Anghel Gheorghe se 
arătă mirat şi neîncrezător. 

— Ţurlea? Care Ţurlea, tovarăşe Sergiu? 

— 'Tovarăşul Ţurlea, secretar-doi: a venit de câteva zile, 
măi tovarăşe! E de loc de la voi din sat. 

Anghel Gheorghe se ridică în picioare, acoperi pâlnia 
receptorului cu palma şi le spuse celorlalţi cu un zâmbet 
larg care îi lumină toată faţa: 

— Fraţilor, Ion al lui [urlea a venit secretar-doi la raion. 

De bucurie, Anghel Gheorghe îi spuse tovarăşului Sergiu 
în câteva cuvinte care era problema: 

— Tovarăşe Sergiu, uite, aici la noi e o atmosferă proastă 
pe chestia gospodăriei de stat; nu le plăteşte oamenilor, îi 
amână mereu... Unii aşteaptă de prin primăvară! Eu nu 
înţeleg situaţia asta! 


— Uite, măi tovarăşe Anghel, spuse Sergiu la celălalt 
capăt, nu vă luaţi după toate zvonurile chiaburilor! Cum se 
poate să nu le plătească, e gospodărie de stat, frate! 
Veniturile şi cheltuielile sunt şi ele planificate, cum poţi să-ţi 
închipui că n-au planificat mâna salariată! Gândeşte-te mai 
bine, nu te lăsa prins în plasa chiaburilor. 

— Da, da! Bine! Bine, tovarăşe Sergiu, spuse Anghel cu 
gravitate. Da, da, o să căutăm să nu ne lăsăm prinşi în plasa 
chiaburilor. Sigur, aveţi dreptate. Asta era problema şi 
vream să ştiu ce sfaturi ne daţi. Nu ştiţi, tovarăşul [urlea 
vine târziu? 

— Mi se pare că tovarăşul [urlea a plecat spre voi, îi 
răspunse Sergiu. 

N-apucă bine Anghel să închidă telefonul, că Stan năvăli 
în cabină şi le spuse pe nerăsuflate că a venit cineva de la 
raion. 

— Uite-l, el este, spuse Stan arătând cu capul spre uşa de 
la intrare. 


IX 


Într-adevăr, Ţurlea sosise şi fusese recunoscut de unii 
îndată ce fusese văzut. Anghel, Pascu, Mitrică şi Niculae 
Burcea îi ieşiră înainte. 

— Noroc, măi tovarăşi, spuse '[urlea dând mâna cu 
fiecare, cu oarecare grabă, aşa cum face orice om care 
trebuie să strângă multe mâini. Ei, cum merge treaba aici, 
tovarăşe Anghel? Nu te-am mai văzut din '45. Şi tu, 
Pascule... Uite-l şi pe tovarăşul Niculae Burcea. 

Se vedea că [urlea îşi stăpâneşte cu pricepere bucuria. 
Abia dădu mâna cu cei de faţă că se şi grăbi să intre în 
biroul plin de oameni al secretariatului. Făcu cunoştinţă cu 
secretarul comitetului executiv, dădu mâna cu inginerii, se 
uită în treacăt în hârtiile lor... Uitându-se la el, Anghel se 
înseninase de tot, i se luminase faţa. La un moment dat, îşi 


frecă palmele şi îi dădu un ghiont puternic lui Niculae 
Burcea. Niculae Burcea îi făcu cu ochiul şi îl arătă pe Pascu. 

— Să vezi cum îl scoatem noi acum de la moară pe Pascu, 
glumi el. 

— Tată Pascule, te-am curăţat, glumi şi Anghel. Ce crezi 
tu, Pascule, c-o să te mai las eu acolo? Să vii colea la 
gospodărie, frate!... Ehe! 

Pascu râse în silă. Se vedea că nu-i plac deloc astfel de 
glume. 

— Da, parcă în viaţa mea numai director de moară am 
fost! răspunse el. 

Aşa era, cum zicea el. În viaţa lui fusese întâi ucenic 
tâmplar, apoi intrase la moară şi se făcuse mecanic. 

— Orişicât, îl necăji Anghel mai departe, suflându-i la 
ureche. La grajd, să ai grijă de vite, tot ai fi bun. i-l dau pe 
Mitrică ajutor, aşa că o să-ţi fie lesne. 

Spunându-i acestea îl bătea rar pe spinare, îl ocrotea 
părinteşte. 

Ţurlea stătea de vorbă cu Prunoiu şi cu secretarul 
comitetului executiv. Arăta foarte mulţumit de ceea ce i se 
spunea şi nu se vedea că are de gând să se dezlipească de 
ei. După o vreme, Pascu şi Mitrică se despărţiră de Anghel 
şi se duseră şi ei acolo. Anghel se duse şi el, dar stătu ceva 
mai la o parte şi nu spuse nimic. 

La un moment dat, Prunoiu începu să povestească cum se 
muncise la formarea comitetului de iniţiativă. Auzindu-l, 
Anghel se dădu mai aproape şi se făcu atent. 

În curând, de uimire, nu mai pricepu nimic. Se aşteptase 
ca Prunoiu să nu pomenească nimic despre organizaţie. Nu 
numai că pomeni tot timpul de organizaţie, dar îi şi lăudă 
grozav pe Mitrică şi pe Pascu. Numai de Anghel nu pomeni 
niciun cuvânt. 

— Pascu şi cu moara pe cap, Mitrică tot aşa... Dar am 
dormit şi noi mai puţin câteva săptămâni. Am format un 
comitet bun, cu mulţi mijlocaşi; asta a fost cheia! Săracu' 


Mitrică dormea de-a-n picioarelea! Asta e Mitrică, spuse 
Prunoiu, bătându-l pe Mitrică pe spinare cu palma lui grea. 

— N-ai mai crescut, Mitrică, spuse [urlea. 

Trăsăturile mici ale lui Mitrică se încreţiră de veselie. 

Nu spuse nimic, se vedea că îi pare nespus de bine că 
Ţurlea îşi amintea de el. 

— Şi tu, Pascule, văz că ai tras la faină pe nas... i se 
adresă '[urlea lui Pascu. 

— Eu zic că şi pe dinăuntru are pospai, tovarăşe secretar, 
spuse Prunoiu râzând. Bă, Pascule, eu zic că ţie când ţi-e 
foame mănânci din tine! 

Vrusese să spună că, având faină şi pe dinăuntru, se 
hrăneşte de la sine, dar oamenii adunaţi dădură şi alt 
înţeles vorbelor şi izbucniră în hohote groase. Cineva care 
n-ar fi ştiut despre ce e vorba nu s-ar fi îndoit nicio clipă că 
Prunoiu este acela care e secretar al organizaţiei. Aşa se 
înţelegea din purtarea preşedintelui. Da, organizaţia aşa şi 
pe dincolo! Pascu a muncit. Mitrică nu dormea cu nopţile... 
Bine, dar cine a condus toate acestea? Ei, nu! De ce să se 
laude singur? El a condus, el, Prunoiu, dar nu face să se 
pună singur în ipoteza. 

Într-o vreme, Ţurlea îl văzu şi pe Anghel, stătea chiar 
alături, dar alunecă repede cu privirea peste el şi continuă 
să fie atent la cele ce spunea preşedintele. 

Prunoiu era un om voinic, începuse să se îngraşe. Purta 
cămaşă de poplin, era proaspăt bărbierit şi avea un cap 
mare, cât ciutura, cu frizură bogată. Era mai tânăr decât 
Anghel, părea să nu fi trecut de treizeci de ani. Anghel era 
mai puţin voinic, dar statura sa era legată mai strâns. 
Pantalonii de stofa ţesută în casă şi vesta neagră îmbrăcată 
peste cămaşa largă de bumbac nu-l deosebeau deloc de 
ceilalţi oameni. Se cunoştea totuşi că e un om care a văzut 
multe. Dacă l-ar fi luat cineva pe Prunoiu într-o maşină şi ar 
fi pornit cu el în mare viteză, privirea sa greoaie ar fi 
înţepenit şi n-ar mai fi văzut nimic în jurul său, lucru care 
nu se putea spune despre Anghel. Anghel făcuse armata la 


marină. Nu povestise niciodată nimic din câte văzuse şi nici 
nu-i plăcea să-i aducă cineva aminte de vremea aceea. 
Spunea doar atât: „E rău la marină, mai bine să te-arunci în 
apă de la început.” 

Ţurlea se uită la un moment dat la ceas şi ieşi din biroul 
secretarului. Prunoiu se luă după el. 

— Vasăzică, sediul gospodăriei o să fie afară din sat, 
spuse el căutând pe cineva cu privirea. Mi-aduc aminte că 
acolo era regia autonomă şi nişte armăsari, nişte tauri. 

— Nu mai e de mult, spuse Prunoiu. 

— Unde e secretarul organizaţiei? întrebă [urlea pe 
neaşteptate. 

Anghel rămăsese înăuntru. Îl chemară afară, chiar 
Prunoiu se duse după el. [urlea nu-l aşteptă, intră singur în 
odaia pe uşa căreia scria Organizaţia de bază PM.R. şi 
închise uşa în urma lui. Anghel, Mitrică şi Pascu intrară şi ei 
şi se aşezară pe cele două bănci, de o parte şi de alta a 
mesei. Lui 'Ţurlea îi dădură singurul scaun pe care îl aveau. 
Erau acuma numai ei trei, membrii biroului. Ilie Moacă şi 
Niculae Burcea stăteau pe-afară. 

Ţurlea îi ceru lui Anghel să-i spună dacă au ceva 
probleme; care e situaţia organizaţiei, acum, după 
înfiinţarea gospodăriei; câţi membri de partid nu s-au 
înscris, cine să fie preşedinte şi alte probleme în legătură cu 
conducerea gospodăriei. Chiaburii ce situaţie au? 

Anghel răspunse la toate întrebările, afară de acelea în 
legătură cu conducerea gospodăriei. Celelalte erau 
probleme uşoare la care ei se gândiseră de mult şi acum îi 
arătau cum stau lucrurile. Care e situaţia cu chiaburii? 

— Situaţia chiaburilor e proastă, spuse Pascu la un 
moment dat. Nici măcar un deget n-au îndrăznit să mişte. 
Trebuie să spunem că o fi având el, tovarăşu-ăsta Prunoiu, 
preşedintele, lipsurile lui, dar în privinţa chiaburilor putem 
să zicem că a luat toate măsurile. 

— Da, murmură după un timp Mitrică, puţin încurcat. A 
lucrat bine. 


Anghel tresări, se uită surprins la amândoi şi îndată se şi 
posomori. 

Se făcu tăcere. 

Anghel continuă să se uite la cei doi şi parcă uitase că 
alături de el stătea Ţurlea. Nu înţelegea nimic şi nici nu-şi 
ascundea nedumerirea. „Adică cum, Pascu şi Mitrică şi-au 
schimbat părerile? Ce se întâmplă cu ei? încep acum să-l 
laude pe Prunoiu? De ce? 

Cum, dar adineauri, înainte să vie Ţurlea, Pascu se 
grozăvea în faţa lui Prunoiu că el nu-i mai dă voie să se 
substituie biroului. Adică cum, asta îi lipseşte lui Prunoiu, 
laudele? Lăudati-l, fraţilor!” 

Anghel îşi plecă fruntea încet, cuprins de o neaşteptată 
oboseală. Pascu şi Mitrică lăsară şi ei frunţile în jos, parcă 
ferindu-se... 

— Pascule şi Mitrică, ce-i daţi zor cu laudele, că ăla a 
făcut şi ălălalt a dres, rupse Anghel tăcerea. Tovarăşul 
Ţurlea ne întreabă cum stăm cu gospodăria d-aci înainte, 
cine are s-o conducă. Asta e problema ce frământăm noi 
aici. Nu e cinstit din partea noastră să ne lăudăm aici unii 
pe alţii... 

Pascu ridică fruntea, uimit: 

— Cine se laudă? 

— Voi vă lăudaţi. Nu în felul ăsta o să-şi dea seama 
tovarăşul Ţurlea care e atmosfera aici la noi, continuă 
Anghel, posomorât. 'Tovarăşul Ţurlea o să-şi dea el seama şi 
fără laudele noastre, dacă e să-şi dea seama! 

Cuvintele din urmă Anghel le spuse cu o oarecare 
îndârjire. „Ia uite la el!”, gândi Ţurlea surprins. 

— Mai bine ai face să spui limpede despre ce e vorba, 
tovarăşe Anghel, i se adresă [urlea. 

Adică să nu încerce el, Anghel, să-i amenințe pe Pascu şi 
Mitrică şi să-i facă în felul acesta să-şi schimbe părerile. 
Prost îi stau treburile lui de secretar dacă a ajuns până aici. 

Anghel simţi această mustrare din asprimea cu care îi 
vorbise '[urlea. Nu-şi dădea seama că |[urlea n-are de unde 


să ştie care e situaţia; i se părea că el a venit de la raion cu 
o părere gata făcută, altfel nu l-ar fi ascultat pe Prunoiu cu 
atâta plăcere; lăsă fruntea în jos şi puse capăt oricărei 
discuţii: 

— Nu e vorba despre nimic, am spus că n-are niciun rost 
să ne lăudăm. 

Din nou se făcu tăcere. 

— Ba cum să nu, răspunse [urlea după câtva timp, 
înțelegând că Anghel este hotărât să nu mai spună nimic. 
Cine lucrează cum trebuie, îl lăudăm; dacă laudele i se urcă 
la cap... 

Anghel nu se clinti; parcă nici nu auzi. Stătea nemişcat şi 
obrazul îi era ca de lemn. 

— Nu ajută critica, schimbăm călimara, adăugă |urlea, 
uitându-se cu atenţie la acest secretar sătesc care se purta 
ciudat. Noi nu lucrăm fiecare cum vrem, aplicăm linia 
partidului, adăugă el aspru. 

Anghel continuă să primească cu neîncredere spusele lui 
Ţurlea. Fără să se uite la cineva, întrebă cu un glas surd, ca 
şi când ar fi întâmpinat o dârză împotrivire: 

— Care linia partidului? 

— Cum care linia partidului? N-o cunoşti? 

— Care? 

— Avem mai multe linii? 

— Aici la noi fiecare are o linie a lui. 

— Aşa! 

Pascu şi Mitrică amuţiseră: Anghel era de nerecunoscut. 
Cum îndrăznea să vorbească astfel cu un secretar al 
raionului? În faţa tovarăşului lon Niculae de multă vreme 
nu mai scotea un cuvânt. 

— Preşedintele are linia lui, State de la cooperativă are 
linia lui, Săftoiu, secretarul sfatului, are linia lui, Voicu 
Ghioceoaia are linia lui. 

Anghel izbi cu pumnul în masă şi îi dădu drumul fără să 
se mai oprească. 


Prunoiu are linia lui pe care Anghel n-o pricepe. Prunoiu 
îl pune pe Ilie Moacă să dea şase kile de lână, iar pe 
Bădârcea, care are avere mai mare decât Ilie Moacă, îl 
pune să dea trei kile. Şi pe Gavrilă la fel; şi pe Ioniţă la fel; 
şi pe Pătăleaţă la fel; şi pe Stancu tot aşa; iar pe Trafulică, 
nu; pe Didel, nu; pe Voicu Ghioceoaia, nu; Voicu Ghioceoaia 
s-a îmbogăţit! E membru de partid, vine la şedinţe, tună şi 
fulgeră contra chiaburilor! Dar cote nu dă. A făcut avere, a 
ajuns să ia oameni cu ziua. 

— Mitrică, ia Voicu Ghioceoaia oameni cu ziua, sau nu? 
Vorbeşte aici! Vorbeşte aici, Pascule: cât grâu macină 
domnul Ghioceoaia? De câte ori umple el căruţa cu saci? 

— Parcă cine mai numără? răspunse Pascu. 

— Păi, de ce să numeri, bagă capul în faină, pe urmă vino 
ici şi începi şi laudă-l pe tovarăşul preşedinte! 

— Nu l-am lăudat. 

— Zi, bravo, tovarăşe preşedinte, eşti cel mai preşedinte 
din toţi preşedinţii. Planul de colectări e îndeplinit, comuna 
e prima la însămânţare, prima la recoltare... Dar de la cine 
ai colectat să nu te întrebe nimeni, da, noi avem experienţă, 
aşa se întâmplă când preşedintele e mai activ, i se năzare lui 
Anghel că se substituie biroului! 

Ţurlea se posomoriî. Formula aceasta îi era cunoscută... 

— Ia potoleşte-te, îi zise, ia-o mai domol, să ne putem 
înţelege. Spuserăţi de unul Voicu Ghioceoaia care ia oameni 
cu ziua. Cine e ăsta? 

— Are şase hectare arabile, dar averea lui e în vite! Face 
negustorie, răspunse Mitrică fără să-l lămurească pe [urlea 
cine era Ghioceoaia. 

— Face speculă, nu negustorie; vorbeşte, Mitrică! Unde 
te-ai întâlnit azi-dimineaţă cu el? 

Mitrică povesti întâmplarea, cum se dusese la gospodăria 
de stat şi cum se certase acolo cu directorul gospodăriei, 
cum directorul gospodăriei chemase miliția să-l aresteze. 

— De ce să te aresteze? întrebă [urlea. 


Mitrică relată că gospodăria de stat nu i-a plătit munca şi 
n-a mai putut răbda şi le-a spus că sunt bandiți. Atunci 
directorul l-a dat pe mâna miliției. Ţurlea se posomori. 
Lucrurile se încurcau. 

— Să lăsăm asta mai pe urmă. Să terminăm cu 
Ghioceoaia ăsta. 

— Când m-am întors dimineaţa, lângă pădure la barieră, 
Voicu Ghioceoaia descărca dintr-un camion nişte saci şi nu 
ştiu mai ce. 

— Putini cu brânză. Şi-a cumpărat astă-vară trei vaci şi 
douăzeci de oi, începu Anghel din nou. Să vedeţi acum ce 
face preşedintele. 

Povesti amănunţit cum, în ultima vreme, Prunoiu a 
început să facă atmosferă pentru Voicu Ghioceoaia şi 
Bădârcea. Ei, biroul organizaţiei, s-au gândit să-l propună 
deocamdată pe Niculae Burcea ca preşedinte. E un om 
priceput şi toată lumea ţine la el şi îl vorbeşte de bine. 
Numai lui Prunoiu nu-i place. De ce? Fiindcă Niculae 
Burcea nu-şi scoate căciula înaintea tovarăşului preşedinte. 
De ce nu şi-o scoate? Fiindcă dac-o scoţi, tovarăşul Prunoiu 
îţi cere pe urmă să-i ţii dârloaga. Dacă n-o scoţi, e şi mai 
rău, pe unde te vede, te împunge cu sula în coaste ca să dai 
cotele. Şi atunci ce face tovarăşul Prunoiu? începe să-ţi facă 
atmosferă, nu-i pasă lui că aici în sat e organizaţie. De unde 
şi până unde Bădârcea bun de preşedinte? Că are ceafa 
ţeapănă şi se pricepe să sară cu ciomagul? lar Ghioceoaia... 

— 'Tovarăşe [urlea, noi suntem contra lui Ghioceoaia. Se 
poartă urât cu oamenii, îl cunoaştem. A avut doi cai şi am 
aflat, acum trei luni, că i-a vândut. Când l-am întrebat de ce 
i-a vândut, a început să se drăcuie că n-a ştiut de 
gospodărie. 

Ţurlea se gândea. 

— În niciun caz, zise el, nu-l putem propune adunării pe 
Ghioceoaia. Dacă asta e divergenţa esenţială, părerea mea 
e că am face o greşeală (dacă tot ce spuneţi se va dovedi 
negru pe alb!). 


În prima clipă lui Ţurlea îi scăpă, nu băgă de seamă ce 
însemnătate aveau pentru Anghel şi cei doi cuvintele sale 
din urmă. Pascu se ridică şi începu să se plimbe nervos. Aşa, 
da! Ei, aşa mai înţelegea şi el! Anghel scoase tabacherea 
din buzunar şi încercă să-şi facă o ţigare, dar degetele îi 
tremurau puţin şi nu izbuti. Chipul i se înseninase. De 
câteva ori oftă. 

— Ce oftezi? îl întrebă Ţurlea prietenos. Spune mai 
departe, vasăzică asta e linia preşedintelui: să-l sprijine pe 
ăl care face speculă şi care ia oameni cu ziua! Pe cine ia 
Ghioceoaia cu ziua? Care sunt oamenii ăia? Chemaţi-i aici, 
ne trebuiesc dovezi! 

Anghel clătină din cap: „Ei, care sunt! îi ştim noi 

— Cine a mai muncit la el, Mitrică; afară de Ilie Barbu şi 
de Gavrilă? 

— Ioniţă! 

— Da, şi Ioniţă! 

— Ilie Barbu?! întrebă Ţurlea tresărind. Care Ilie Barbu? 

Îi spuseră care Ilie Barbu: îl cunoaşte el, Ţurlea; când 
erau mici... 

— Cum să nu-l cunosc! exclamă '[urlea, dar am întrebat 
dacă e ăla care îl ştiu eu! Ce face el acuma? Se înscrie şi el 
în gospodărie? 

— Se înscrie! 

— Unde e? Ia chemaţi-l aici. 

Ţurlea se ridică de pe scaun şi se duse spre uşă. Pascu 
veni în urma lui, deschise uşa şi strigă: 

— Bă, ia spuneţi-i lui Ilie Barbu să vină până aici. 

Cineva răspunse că Ilie Barbu a plecat acasă. 

— Să-l cheme, spuse [urlea. 

— Stane, du-te repede acasă la llie Barbu, să vie 
numaidecât aici. Fuga! 

— Să vie şi Gavrilă, Pascule! Gavrilă şi Ioniţă, spuse 
Anghel de la locul său. 

Ţurlea se întoarse şi se aşeză pe scaun. 

— Ilie Barbu e în partid? întrebă el după câtva timp. 


V 


— Da, din patruzeci şi şapte, răspunse Anghel. 

— Uite, şi cu Ilie Barbu a fost o problemă, zise Pascu. Ilie 
Barbu a tot muncit ba pe la gospodăria de stat, ba pe la 
pădure! Când l-am dat afară pe Istrătescu, i-am spus lui 
Prunoiu să-l propună şi pe el referent, e om cu carte Ilie 
ăsta al Barbului, n-a uitat ce-a învăţat la şcoală şi devotat, el 
tot timpul a ajutat organizaţia... N-a vrut, zicea că atunci 
când oi fi eu preşedinte, atunci să comand. M-apucasem să-i 
spun şi lui Ilie Barbu că l-am propus referent: i-am mai 
făcut şi ăluia inimă rea de pomană. 


X 


Gherghina intră în odaie şi, văzând că Ilie a adormit din 
nou, îi înveli picioarele desculţe cu o cârpă, dădu muştele 
afară, închise geamul uşurel, apoi ieşi pe prispă şi începu să 
dea nişte lână la darac. 

„Ce-o fi cu el??! se întrebă ea îngrijorată. Zice că s-a 
certat cu alde Ghioceoaia şi ăilalţi. Dar ce-o fi avut cu ei?” 

Încercând să priceapă, Gherghina îşi aduse aminte că lui 
Ilie i s-a mai întâmplat asta de câteva ori. 'Iot aşa, pleca de- 
acasă bucuros şi se întorcea posomorât şi negru. Da, dar nu 
se întâmplase aşa de rău ca acuma: să nu zică nimic şi să nu 
stea la masă! 

Acum vreo trei ani, într-o dimineaţă, se dusese să-l 
cinstească pe Anghel pentru un proces şi se întorsese 
supărat. Anghel îl îndemnase să-l dea pe Iancu Enache în 
judecată. Era vorba despre nişte socoteli vechi, de pe 
vremea când [lie al ei era flăcău. „Şi ce dacă sunt socoteli 
vechi, spusese Anghel, Iancu a dezgropat o socoteală veche 
pe care până şi bătrânul Enache o uitase. Atunci de ce să-l 
iertăm noi pe el?” 

Gherghina îşi aminti ce bucuros fusese Ilie după ce se 
întorsese de la proces. Iancu Enache fusese condamnat să 
plătească pentru anul acela, cât muncise Ilie în târla lui. 
După proces Iancu încercase să-l amenințe pe Ilie şi, fiindcă 


Ilie nu se speriase câtuşi de puţin, lancu încercase după 
aceea să-i ia ochii cu câteva oi şi o gloabă de cal. „[ie să-ţi 
dea bani lichizi, să nu umble el cu de-alde d-astea”, îl 
sfătuise Anghel pe Ilie. Iancu n-avusese încotro, trebuise să- 
i dea lui Ilie bani lichizi. Asta se întâmplase seara. 
Dimineaţa, Ilie vârâse banii la brâu şi plecase să-l caute pe 
Anghel. Îl găsise la primărie, îl chemase deoparte şi îi 
pusese în mână cinci mii de lei. Anghel se uitase la el, îi 
înapoiase frumos teancul de bani şi îi spusese lui Ilie câteva 
vorbe pe care la început lie nu le înţelesese bine, dar care 
mai târziu îi făcuseră multă inimă rea. „Mă, ce cap prost are 
omul nostru, spusese Anghel cu blândeţe. Cu pâlnia să torni 
în el şi tot nu înţelege.” Ilie se întorsese acasă supărat. „Vrei 
să-i mulţumeşti omului că ţi-a făcut un bine şi când colo ieşi 
de două parale.” Dar lucrurile nu se opriseră aici. „lie, tu 
să nu mai vorbeşti cu mine”, îi spunea Anghel câteodată. E 
drept că glumea, dar gluma asta îl durea pe Ilie. 

Gherghina îşi aminti că totuşi lucrurile se terminaseră cu 
bine. Având aceşti bani, dărâmaseră bordeiul în care 
stăteau, îşi făcuseră o casă ca lumea şi le mai rămăseseră 
bani să schimbe şi-o pereche de cai. În ziua când terminase 
casa, pe neaşteptate, Anghel şi Pascu veniseră la ei; îi 
spuseseră lui Ilie că cum vine asta, nu-i este aşa, niţel pe la 
nas? „Nu ţi-e ruşine, Ilie? (Ţi-ai făcut casă nouă şi nu dai şi 
tu un pahar de vin?” 

Gherghina îşi aminti apoi că a doua oară i se mai 
întâmplase lui Ilie tot aşa, vara trecută. A fost mai rău, că 
era să iasă cu bătaie. 

Se sculase de dimineaţă şi pusese caii la ham, Ilie al ei nu 
prea avea timp să se ducă la şedinţe. Muncea mai mult pe la 
Udupu, la gospodăria de stat; pleca devreme şi se întorcea 
noaptea târziu, când să se mai ducă şi la adunări? în ziua 
aceea, seara venise chiar Anghel şi-i spusese ei, Gherghinei, 
să-i spuie lui Ilie să nu plece nicăieri, a doua zi să se ducă 
acolo, la şedinţa de partid. De la şedinţa de partid, Ilie se 
întorsese noaptea târziu, iar dimineaţa pusese caii la ham 


să plece la Dor Mărunt. Gherghina îşi aminti că se cam 
certaseră. Se duceau cu căruțele la Dor Mărunt să vadă 
cum merge socoteala cu colectivul şi Ilie zicea că să vie să 
vadă şi ea. Trecuse un an de când se făcuseră primele 
gospodării colective şi se spuneau multe lucruri despre 
ele... că ar fi făcut bucate bune, că se munceşte mai lesne... 
Gherghina nu credea, auzise taman de-a-ndoaselea, că nu 
s-ar fi făcut neam bucate şi că e vorba să se desfacă. „Hai 
acolo, să vezi cum stă socoteala”, îi ceruse Ilie. „Oleu! Ce să 
caut eu între oameni! Doamne păzeşte!”, se împotrivise ea. 
Nu se dusese: dacă se ducea el, era destul. 

S-a întors acasă pe seară şi arăta aşa de vesel că n-aveai 
de ce să-l mai întrebi cum a fost. Gherghina îşi aminti apoi 
că llie deshămase caii şi plecase pe urmă devale, pe la 
oameni. Când venise acasă noaptea târziu, arăta negru de 
supărare. S-a aşezat la masă şi a mâncat. Mânca şi 
povestea. 

Devale s-a întâlnit cu alde Gavrilă, cu alde Vasile şi 
Gheorghe Ciobanu şi cu alde Ioniţă. Au intrat la meate să 
bea câte-o ţuică. Ăştia nu fuseseră la Dor Mărunt şi l-au 
întrebat pe Ilie cum a fost, dacă e ceva acolo. 

— Mă, ăştia, ce să vă spun eu vouă!? Dacă vă spun că 
este, voi o să mă faceţi mincinos, dacă vă spun că nu este, 
atunci mă pun eu singur în situaţia de mincinos! 

— Ilie, a exclamat Gavrilă râzând, eu am ştiut de mult că 
eşti om deştept, dar n-am vrut să spun la nimeni! Zi aşa, 
oricum ai da-o, tot mincinos ieşi! Ha-ha-ha! 

— Păi, nu e aşa?! Judecă şi tu, Gavrilă! 

=" În sfârşit, lasă asta acuma, spune-ne ce este acolo şi 
vedem noi pe urmă cum devine! l-a îndemnat Gavrilă. 

Înainte de a începe, Ilie s-a uitat la alde Vasile şi 
Gheorghe Ciobanu. Parcă bănuia el ceva, că fraţii Ciobanu 
se simțeau atinşi de părerea lui Gavrilă, că Ilie este un om 
deştept. Dar era prea însufleţit ca să mai ţină socoteala de 
bănuiala sa. 


— Aş putea să vă spun într-un cuvânt, a început el. 
Domnule! e altfel de viaţă! 

— Aha! a exclamat Ioniţă, ca şi când s-ar fi dumerit 
fulgerător. 

— Altfel de viaţă! a continuat Ilie. Cum să vă spun? 
Prietenia e altfel!... Oamenii între ei nu mai au cum să se... 
Adică... Să luăm un ezemplu! Uite, eu şi cu ai lui Ciobanu ne 
avem bine, suntem, cum se zice... în fine... prieteni, de! 

— Vechi! adăugase Gavrilă. 

— N-are a face, putem să nici nu fim. Eu vreau să spun ce 
zice lumea! (Lumea asta, aşa cum este ea acuma!) Dacă ai 
lui Ciobanu pot să-l înşele într-un caz pe Ilie Barbu şi să-i ia 
vita din bătătură, lumea zice că ai lui Ciobanu sunt deştepţi 
şi Ilie Barbu prost. 

— Când te-am înşelat noi pe tine, Ilie? sărise Vasile 
Ciobanu pe neaşteptate. 

— Taci din gură, Vasile, a dat numai un ezemplu, a 
lămurit Gavrilă. 

— Ezemplu, ezemplu, dar să nu se lege de noi! 

— Ei, eu vă spun că acolo lumea nu mai zice aşa! a 
exclamat Ilie. 

— Care lume? 

— Aia din gospodărie! 

— Bine, a convenit Gavrilă, dar ia spune tu, unde se duc 
bucatele lor? 

— Care bucate? 

— Munca lor! Cine le-o ia? Lor le dă ceva? 

— Cu munca lor e ceva şi mai frumos! a răspuns Ilie 
numaidecât, din ce în ce mai însufleţit, fără să bage de 
seamă că de astă dată nici Gavrilă şi nici măcar loniţă, care 
era membru de partid, nu-l mai aprobau. E o socoteală mai 
frumoasă decât aş fi crezut eu, să te uiţi la ei cum au 
aranjat aşa ca fiecare să ştie cât face; tu, muierea, copilul, 
fiecare cu socoteala lui! Şi când... 

— Ca la armată, a hotărât Ioniţă scurt şi cuprinzător, 
întrerupându-l pe Ilie. 


— Bă Ilie, a sărit şi Gavrilă numaidecât, îmi place de tine 
că eşti deştept, dar nu-mi place că prea le crezi pe toate. 

— S-a dus acolo, au aranjat ăia să le ia ochii şi Ilie, gata! 
Socoteală frumoasă! a spus Ioniţă, batjocoritor. 

Ilie nu s-a supărat. Nu voia să se certe cu ei, cu toate că 
aerele pe care şi le luau ai lui Ciobanu îl cam supărau. Se 
credeau deştepţi nevoie mare. Ilie nu-şi amintea să-i fi auzit 
vreodată zicând: „Nu ştiu!” Ştiau! „Uite cum stă 
chestiunea”, începeau ei să-ţi explice. Se întâmpla destul de 
des ca lui Ilie să nu-i convină deloc părerile lor, ba chiar să- 
şi dea seama că uneori spun nişte prostii mai mari decât ei, 
da, dar tot îi plăcea de ei şi pe de altă parte le plăcea şi lor 
că llie venea să-i întrebe. Într-o vreme, s-a gândit să le 
spună că nu e chiar aşa cum zic ei, dar şi-a dat seama căei 
se cred mult mai deştepţi decât el şi dacă ar fi încercat să le 
arate că lucrurile nu stau chiar aşa, s-ar fi supărat, ba chiar 
l-ar fi ocolit şi Ilie nu voia ca ei să-l ocolească, erau prietenii 
lui. În seara aceea şi-a dat seama că lor nu le place că le 
vorbea de bine despre colectiv. S-a gândit mult până să se 
hotărască ce să facă. Alde Vasile şi Gheorghe au să se 
supere că el are altfel de păreri decât ei. Ba poate au să se 
supere şi pentru că nu i-a întrebat întâi pe ei, care ştiau. 

„Ce să-i întreb pe ei? îşi aminti Gherghina cum îi 
povestise Ilie. Adică cum: eu am fost şi am văzut cu ochii 
mei cum stau lucrurile şi să viu la tine care n-ai văzut să te 
întreb: Mă cutare, cum stă socoteala cu colectivul? Asta ar 
fi prea de tot, dă-o dracului.” 

Ilie i-a povestit apoi că acolo, la faţa locului, a stat mult pe 
gânduri până să le spună prietenilor pe şleau ceea ce 
gândea. Îi venea greu, ştia bine că după aceea ei au să-l 
ocolească. Îi părea rău şi de Gavrilă, care era un om de 
treabă şi cu care se ajuta la nevoie. Greu era din partea 
asta, dar nu se mai putea, trebuia să le spună. 

— Bă llie, săriseră fraţii Ciobanu, cu gurile mari. Lasă, 
bă, nu ne învăţa tu pe noi; lasă, că am auzit noi cum stă 
socoteala cu colectivul. 


— Bine, eu nu zic că n-aţi auzit, răspunsese Ilie domol, cu 
blândeţe. Aţi auzit, dar eu am văzut, mă! Zău am văzut! 

— Ei! Asta el, exclamaseră ei, uitându-se la Ilie de sus şi 
bătându-l pe spate cu îngăduinţă. Lasă, mă Ilie! Ce-ai văzut 
tu, nu e aia! 

— Să ştiţi că n-aveţi dreptate! Zău, n-aveţi neam! O mie 
de auzituri nu face cât un văzut, spusese Ilie împăciuitor. 

Începuseră să râdă de el. Taci că a nimerit-o cu văzutul! 
Vezi să nu fi văzut! Parcă ştie Ilie să vadă! O mie de văzuturi 
de-ale lui Ilie nu fac cât un auzit de-al lui Vasile sau 
Gheorghe Ciobanu. 

„Nu e bine”, gândise Ilie îngrijorat, auzindu-i cum îl luau 
peste picior. Se gândise că Anghel o să afle că ăştia au râs 
de el şi o să se supere, dacă nu mai rău, să râdă şielcă n-a 
fost în stare să se descurce. 

— Râdeţi voi, dar râdeţi ca nişte proşti! spusese Ilie pe 
neaşteptate, aproape fără voia lui. 

Ei încetaseră deodată. 

— De ce ca nişte proşti, Ilie? întrebase Gavrilă supărat. 
Prost eşti tu, că nu ştii ce vorbeşti! 

— Ba voi sunteţi proşti, voi nu ştiţi ce vorbiţi. 

— Ba prost eşti tu, sărise Ioniţă cu ochii cât cepele. 

Vasile şi Gheorghe Ciobanu se holbau la Ilie grozav de 
uimiţi. Cum adică, ei sunt proşti şi Ilie deştept? I-auzi ce 
este în stare să spună! 

— Ilie, ia ia tu seamă la vorbă! Să nu ne supărăm, să zici 
pe urmă că suntem ai dracului, spusese unul dintre fraţii 
Ciobanu. 

— Ce să vă fac eu?! răspunsese llie cu neaşteptată 
semeţie. 

Adică ce să le facă el dacă sunt proşti! 

Se făcuse tăcere. Mai erau acolo şi alţi oameni şi îndată 
ce Ilie dăduse răspunsul său atât de jignitor, în tăcerea care 
se lăsase, cineva începuse să râdă. Avea un râs subţire şi 
neruşinat; parcă schelălăia. Ilie simţise primejdia; cu toată 
prietenia, Vasile şi Gheorghe Ciobaniu puteau să sară la 


bătaie; erau grozav de mândri şi ambiţioşi. Se răsucise 
numaidecât spre cel care râdea: 

— Şi tu ce te râzi acolo, Trafulică? spusese Ilie Barbu. 
Crezi că eşti mai deştept? 

Spusese acestea şi se încordase, aşteptând ca Trafulică 
să sară la bătaie, dar Trafulică nu sărise. Îi arătase cu capul 
pe alde Vasile şi Gheorghe şi răspunsese liniştit şi 
batjocoritor: 

— N-am timp de tine acuma, dar să-mi fi spus tu mie ce 
le-ai spus ălora! Fie-al dracului dacă nu-ţi rupeam o coastă! 

Ilie n-auzise bine cuvintele din urmă. Se pomenise cu 
Vasile şi Gheorghe peste el. Alde Vasile îl apucase de piept, 
îl strângea şi bolborosea ameninţător, cu privirea turbure: 

— Ilie! Ilie! Ilie! 

Cu toată supărarea, alde Gavrilă şi Ioniţă săriseră şi îi 
dăduseră pe cei doi fraţi la o parte. 

— Ce, sunteţi nebuni? strigase Gavrilă înfuriat, luându-i 
apărarea lui Ilie. Lăsaţi-l în pace. 

Îl duruse rău felul cum îl apărase Gavrilă! Zicea că să-l 
lase în pace, şi prin asta Gavrilă înţelegea că să-l lase în 
pace de tot, adică să nu mai vorbească nimeni cu el, să-i 
întoarcă spatele. 

Aşa se şi întâmplase. Îl lăsaseră în pace, se dăduseră mai 
încolo cu ţoiurile în mână şi începuseră să vorbească liniştiţi 
între ei, ca şi când Ilie n-ar fi fost acolo. 

Gherghina îşi aminti cât de turburat se întorsese omul ei 
acasă, în seara aceea. Îşi aminti că după ce el îi povestise 
toate acestea, ea îi spusese că nu e bine să se ia la ceartă cu 
oamenii. 

— Cum adică, o întrebase el cu glasul sugrumat de 
supărare şi de părere de rău. Cum, eu le spun că am văzut 
cu ochii mei şi ei mă prostesc de la obraz? 

Timp de trei, patru zile fusese mereu supărat, dar până la 
urmă ieşise bine şi cu întâmplarea asta. Se pomeniseră într- 
o zi cu Gavrilă la poartă. Cerea toporul, zicea că vrea să taie 
crăcile la nişte salcâmi şi că, chipurile, al lui nu mai e bun. 


Se împăcase şi cu alde Vasile şi Gheorghe. Tot aşa, se 
opriseră într-o seară la poartă şi Gherghina auzise cu 
urechile ei cum îl întrebau pe Ilie ce mai face şi dacă maie 
supărat pe ei. llie mai era el supărat, dar fiindcă ei se 
opriseră la poarta lui lăsase supărarea la o parte. 

Gherghina se întrebă din nou, cuprinsă de îngrijorare, 
dacă nu cumva astăzi a fost ceva mai rău ca astă-vară. Cu 
alde Vasile şi Gheorghe înţelege, s-or fi apucat din vreo 
vorbă, are să se împace ei, dar ce amestec o fi având aici 
Ghioceoaia? S-o mai termina vreodată ambiția şi duşmănia 
între oameni? 


XI 


Gherghina dădu daracul la o parte, se ridică şi vru să 
intre în casă, dar atunci cineva bătu în poartă cu putere. 

Sări jos de pe prispă şi avu presimţirea că se petrece 
ceva neaşteptat: uite cum bate ăla la poartă, parcă a luat 
foc undeva. 

— Bă, tovarăşe Ilie, bă, n-auzi! striga omul, bătând foarte 
autoritar, ca şi când ar fi venit să-l execute pe Ilie. 

Era Stan, curierul! Aşa socotea el, că în poarta lui Ilie 
Barbu poate să bată şi să strige ca şi când Ilie Barbu ar fi 
fost sub ordinele lui. 

— Unde e Ilie? întrebă el, când Gherghina ajunse lângă 
gard. 

— E acasă, doarme, şopti ea neliniştită. 

— Scoală-l în sus, să se ducă la sfat, porunci Stan. Să se 
ducă acolo, îl cheamă tovarăşul preşedinte. 

De fapt, nu tovarăşul preşedinte îl trimisese pe Stan, dar 
asta era pentru el: tovarăşul preşedinte! 

— Stane, şopti Gherghina, e cam ostenit, nici n-a 
mâncat... Ce-are cu el? 

Stan parcă era surd: 

— Scoală-l să se ducă acolo imediat! 

— Nu ţi-a spus ce are cu el? 


— Să se ducă acolo să se desfăşoare! spuse deodată Stan, 
inspirat, înţepenindu-şi ceafa şi îndepărtându-se. 

— Ce să facă?! întrebă Gherghina nedumerită. 

Dar Stan o şi luase din loc. 

Gherghina intră în odaie şi se apropie de omul ei. Ilie 
dormea cu faţa în sus şi când ea puse mâna pe umărul lui şi- 
| mişcă uşurel, el deschise ochii şi pronunţă liniştit şi 
răspicat: 

— Dă-mi patru cercuri! 

— Ilie, şopti Gherghina, te cheamă acolo!... 

Gherghinei îi veni însă un gând şi îl lăsă în pace. leşi în 
tindă, trecu în cealaltă odaie şi se întoarse de acolo cu o 
strachină mică, plină de untură şi jumări. O păstra pentru 
mai încolo, când aveau să înceapă semănatul grâului, dar îşi 
dăduse seama că greşise punând pe masă, astăzi, ciorbă de 
corcoduşe. Nu fusese oare, în sufletul lui, sărbătoare? 
Aprinse focul, puse tigaia pe pirostrii şi când untura începu 
să sfârâie mai sparse în ea şi câteva ouă. 

[lie se trezi singur. Arăta schimbat, îi părea bine că 
dormise puţin şi se liniştise. Se simţea chiar bucuros: îi era 
foame şi mirosul de untură i se păru ceva într-adevăr de 
sărbătoare. leşi în tindă şi se aşeză voios pe prag. 

— Mă, oamenii ăştia!... exclamă el clătinând din cap. 

Gherghina se făcu atentă: da, acum are să spuie, dar 
trebuie să-i spună ea mai înainte că l-au căutat de la sfat. 

— Veni alde Stan, să te duci acolo! Cică să te duci repede. 
Ce s-a întâmplat? 

— Nu s-a întâmplat nimic, răspunse Ilie liniştit, apoi 
întrebă: Ce zici tu, că să mă duc acolo? De ce? Cine zici că 
veni? 

— Alde Stan. Nu ştiu ce zicea că au cu tine! 

— Da, murmură lie, aducându-şi aminte. N-am făcut 
cerere. M-au trecut acolo, dar trebuie să iscălesc şi o 
cerere. 

— Şi de ce venişi aşa supărat? 


— Cum să nu fii supărat când te arde la inimă! Deşteptu' 
ăla de Ghioceoaia. Eu să iscălesc acolo, şi el: „Mişcă-te, bă, 
zice, ai prins rădăcini acolo?” Tâmpit, mama lui! spuse Ilie 
cu glas surd, pierzându-şi într-o clipă seninătatea. 

— Da' ce-avea el să se amestece, îl pusese cineva? 
întrebă Gherghina şi numaidecât sângele făcu să-i 
dogorească obrajii. 

— Eu să iscălesc acolo, şi el că să mă duc să-i cumpăr 
ţigări, spuse Ilie mai departe. Îmi venea să mă apropii de el 
şi să-i cârpesc o palmă: „Na ţigări, fire-ai al dracului!” Nu 
ştiu cum a fost, că abia pe urmă mi-am dat seama. Şi nu ţi- 
ar fi necaz, dar sunt unii care zic că o să-l alegem socotitor. 

Gherghina amuţise. Se uita la Ilie cu privirea sticlind. Era 
aşa de mânioasă că nu ştia ce să mai spună. Ilie se aşeză la 
masă şi începu să mănânce. 

— Şi cu ăilalţi ce-a fost? întrebă Gherghina stăpânindu- 
se. 

Trebuia să afle tot, ca să-şi dea seama care dintre ei 
trebuie blestemat mai rău. 

— Ghioceoaia, Bădârcea, cu Vasile şi Gheorghe stăteau 
grămadă, nu înţelegi! Aveau ei gaşca lor. Pe Bădârcea, îi 
auzii pe drum pe alde 

Vasile şi Gheorghe, vorbeau între ei că Bădârcea să fie 
ales preşedinte. Mie nu voiau să-mi spună, parcă ar fi fost 
vorba de vreun secret. 

— Când? Azi-dimineaţă când trecură p-aci? Şi ce ziceau? 
Bădârcea preşedinte? Mai bine nu te mai scrii! 

Gherghina avea o cârpă în mână. O aruncă mânioasă 
într-un colţ şi ieşi afară. 

— Să mă duc acolo, să ridice el pumnul la băiat, o auzi 
Ilie în timp ce căuta ceva pe la capătul prispei. 

— Cine să ridice pumnul? 

— Bădârcea! Mai întrebi cine, zise Gherghina, intrând 
îndărăt în tindă. 

Ţinea în mână o piuă. O lăsă lângă prag, căută între uşă, 
scoase un drob de sare, îl trânti în piuă; se aşeză şi începu 


să lovească cu maiul, cu atâta mânie încât din drobul de 
sare  începură să ţâşnească în toate părţile stropi 
grunţuroşi. 

— Un copil avem; să ridice pumnul la ai lui până s-o 
sătura! 

„Are dreptate ea, gândi Ilie, Bădârcea îşi bate copiii ca pe 
hoţii de cai. Cu parul îi bate!” 

— Ar vrea el să comande; dacă ar putea, ar face militărie 
cu tot satul, spuse Gherghina mai departe. Când s-a liberat 
din armată erau să-l arunce soldaţii jos din tren. „Aruncă-l 
sub roţile trenului”, strigau ăia. Nu l-au aruncat, că aşa e 
omul; când se vede scăpat, uită câte a pătimit. 

— Cine, fă, Bădârcea? întrebă Ilie uimit. 

— Păi, dar cine? Era sergent în armată. 

— Şi-au vrut să-l arunce jos din tren? 

— Păi, de ce să nu-l arunce? Se liberaseră, nu mai erau la 
ordin. Dar au fost nevoiaşi, eu nu l-aş fi iertat, să-l fi aruncat 
jos din tren, să-l înveţe minte să mai dea. 

Gherghina împinse piua la o parte şi se duse spre vatră. 

— Şi cum vine aia că o să-l aleagă preşedinte? Pe noi nu 
ne întreabă? 

Ilie îi răspunse că o să fie adunare. Când s-or termina 
înscrierile, se face adunare. 

— Să vie adunarea aia! ameninţă Gherghina. Şi 
Ghioceoaia ce crede, că o să muncim pentru el, ca până 
acuma? De ce nu-ţi dă bumbacu-ăla? 

— O să mă duc acuma pe la el, răspunse Ilie posomorât. 
Trec pe la sfat să iscălesc cererea aia şi mă duc la el. 

Mai stătu puţin şi porni din nou spre sfatul popular. De 
astă dată nu mai era aşa de bucuros cum fusese de 
dimineaţă. Nu mai era însă nici aşa de întristat şi abătut 
cum fusese când se-ntorsese acasă. „Să te prind eu, dom'le 
Ghioceoaia, că nu-mi dai bumbacul”, îl ameninţă Ilie în 
gând. 

Călca rar şi se uita drept înaintea sa. Când ajunse la sfat, 
nu se mai uita la nimeni, îşi ferea privirea. 


— Ilie, treci, mă, acolo şi te desfăşoară, îl întâmpină 
Bădârcea cu glasul său aspru şi zgomotos. Te duseşi acasă, 
fir-ar al dracului! Of, nici cu tine nu mi-e frică! exclamă 
Bădârcea râzând cu hohote, ca şi când cine ştie ce lucru 
grozav ar fi spus. 

Deodată, Ilie Barbu simţi în inimă o pornire cumplită. Să 
se ducă la Bădârcea şi să-i spună: „Ce zici tu, mă Bădârcea, 
că nici cu mine nu ţi-e frică? Adică cum, ce vrei să spui tu cu 
vorbele astea?”, şi numaidecât să-i cârpească o palmă grea, 
să-i mute fălcile. Se stăpâni însă, dându-şi seama că oamenii 
n-au să-l înţeleagă şi au să-l scoată tot pe el vinovat. Îi 
veniră în minte vorbe grele, dar atât de multe, încât nu 
izbuti decât să se bâlbâie; rosti încet şi răguşit: 

— Mai taci din gură acolo, Bădârcea! 

Nu-l auzi nimeni. Chiar dacă i-ar fi spus lui Bădârcea 
ceva tare şi binemeritat, Bădârcea tot nu l-ar fi auzit, 
fiindcă stătea într-un grup numeros şi nu era deloc atent la 
alde Ilie. „Lasă, că mai stăm noi de vorbă, dom'le Bădârcea, 
îşi spuse Ilie stăpânit. Dacă nu ţi-or ieşi vorbele astea pe 
nas, să nu-mi zici mie Ilie.” 

— Stane, unde e, mă, preşedintele? îl întrebă pe curier. 
Dar tovarăşul Anghel e p-aici? 

— A! Ai venit? Oleu, de când te caută tovarăşul 
preşedinte! 

llie se miră de purtarea curierului. Stan arăta foarte 
îngrijorat de ce-o să păţească llie că nu venise mai 
devreme. Se vedea că fusese el însuşi luat la rost că nu-l 
adusese până acum pe Ilie Barbu. 

Îi spuse să mai aştepte niţel, dar nu-i spuse şi de ce, ca şi 
când faptul că tovarăşul preşedinte şi tovarăşul '[urlea şi 
Anghel se duseseră să stea la masă ar fi fost un secret pe 
care Ilie Barbu nu trebuia să-l ştie. 

Ilie intră înăuntru în biroul secretariatului, iscăli cererea, 
apoi se grăbi să se ducă la Ghioceoaia. 


XII 


Trecu printre oameni îngândurat şi o luă încet pe şosea. 
Rămăseseră puţini oameni pe lângă sfat. Erau cei care 
stăteau prin apropiere. 

— Bă Ilie, unde te duci-m'? întrebă cineva cu glas leneş, 
fără niciun respect pentru Ilie. Încotro o luaşi? încoace e 
casa ta, nu într-acolo. Ilie se opri şi se uită lung la omul care 
îl lua peste picior. Se apropie de el cu o încetineală care nu 
spunea nimic bun. 

— Fereşte-te, Sfetcule! şopti cineva. 

Sfetcu se cam sperie: 

— Hai, mă, te-ai supărat, nu ştii de glumă? 

— Când ţi-oi da eu glumă, Sfetcule, mă ţii minte toată 
viaţa, spuse Ilie cu glas scăzut. 

Îl lăsă apoi în pace, îşi văzu de drum. 

— Ce-o fi cu Ilie? Ce-o fi păţit? întrebă Sfetcu după ce Ilie 
se îndepărtă. 

— Ce să păţească! O fi necăjit omul! răspunse cineva. 

— Nu m-aş fi mirat să-ţi fi dat una, Sfetcule! reflectă 
altcineva. Când ajunse la poarta lui Ghioceoaia, Ilie Barbu 
se aplecă jos, luă o piatră şi începu să bată foarte tare în 
stâlp. Poarta lui Ghioceoaia avea stâlpi groşi, iar de-a lungul 
ei, deasupra, avea acoperiş de tablă asemănător cu al 
caselor. Era făcut şi pentru a feri poarta de ploi şi zloată, 
dar mai ales de frumuseţe. Se vedea că lemnul e nou şi 
solid. Întreaga poartă arăta ca o fortăreață şi îţi venea greu 
să crezi că umblă cineva pe ea. 

— Care eşti acolo, de baţi aşa? se auzi glasul mânios al lui 
Ghioceoaia. 

Ilie nu-i răspunse. „Vino încoace şi vezi cine e, ce mai 
întrebi?” 

Voicu Ghioceoaia se supuse gândului celui care bătea şi 
veni la poartă. O deschise şi, când văzu cine e, o lăsă larg 
deschisă, îi întoarse spatele lui Ilie şi o luă înapoi, mormăind 
supărat: 


— Ce dracu', mă, de baţi aşa, crezi că sunt surd? Haide, 
vino încoace să-ţi dau bumbacul, porunci din mers, lăsându- 
| pe Ilie să-i vadă cămaşa albastră de poplin înfoiată bogat 
pe spatele lui gras şi pantalonii bufanţi strânşi bine pe 
pulpe. 

Lui Ilie Barbu nu-i scăpă felul poruncitor cu care îi 
vorbise Voicu Ghioceoaia. „Dă-i înainte, dom le Ghioceoaia”, 
îl ameninţă în gând. 

Intră în tinda lui Voicu şi aşteptă. De dincolo din odaie se 
auzea zgomot de linguri şi furculiţe. 

— Ilie, treci, mă, încoace şi bea un pahar de vin, zise 
Voicu Ghioceoaia binevoitor. 

Ilie intră înăuntru. Muierea lui Voicu strângea masa. 

— Ai mâncat, Ilie? Ia un pahar de vin. Adu, fă, un pahar şi 
du-te şi cântăreşte-i lui Ilie două kilograme de bumbac. Stai 
jos, Ilie!... Ce mai faci, mă? 

Ilie nu răspunse. Se aşeză cu încetineală pe pat. Se 
simţea cuprins de o linişte mare. 

— Te pomeneşti că te-ai supărat că nu ţi-am dat 
bumbacul până acum. Lasă, mă, am eu grijă de tine, 
continuă Ghioceoaia. 

Se cunoştea că dăduse multe pahare pe gât şi că acuma 
voia să se culce. Chiar se ridică de pe scaun şi se întinse pe 
pat cu faţa în sus, cu braţele sub ceafa. 

— O, ha! Mă, ce ostenit sunt, se văită el. Am eu grijă de 
tine, murmură apoi, închizând ochii. N-o să fiu eu 
socotitorul vostru? Eu o să vă fac socoteala cât luaţi... Mai 
vii şi tu pe la mine pe-acasă; mai câştigi un ban! A? făcu 
Ghioceoaia, deschizând ochii şi holbându-se poruncitor la 
Ilie. 

— Nu mai avem bumbac, spuse nevasta lui Ghioceoaia 
intrând în casă. 

— Cum nu mai avem? Vezi acolo, murmură Voicu puţin 
nedumerit. 

— N-oi fi vrând să-i dau de-ăla tors la maşină? De ce n-a 
venit până acuma? 


Ilie îşi rostogoli liniştit privirea sa mare de la unul la altul. 
Muierea lui Ghioceoaia era o femeie frumoasă, cu un mijloc 
subţirel ca un ţipar. Lângă ea llie semăna cu un pom 
cuminte, cu trunchiul negru şi gros. Ghioceoaia simţi ceva, 
se ridică în capul oaselor şi se răsti la muiere: 

— Dă-i de care e, nu mai ţine omul aici! Lasă, mă Ilie, că 
îţi dă! Acuşi îţi dă. Dă-i, fă! 

Trebuia să-i dea bumbac tors, aşa se înţeleseseră. 
Muierea lui Ghioceoaia nu mai zise nimic, se duse să-i 
cântărească. Abia ieşi, că se şi întoarse îndărăt. Rămase în 
prag şi-i făcu semn bărbatului să se ridice şi să iasă. 

— Ce e, fă? o întrebă el cu un glas închis, plin de uimire. 

— Du-te până în grădină, că a venit ăla, îi spuse ea. 

Ghioceoaia se ridică numaidecât, dar în aceeaşi clipă se 
lungi la loc şi gemu: 

— Mda... Aşa, mă Ilie. Încolo ce mai faci tu? De ce nu beai 
vin? la uite la ăsta cum stă şi se uită. Iloarnă, măi tată... 

Se ridică alene, turnă în pahar, apoi ieşi afară ca din 
întâmplare, în tindă ridică pumnul pe neaşteptate şi o 
ameninţă pe muiere: 

— Când ţi-oi da una, vezi stele verzi. 

leşi apoi pe prispă şi o luă spre grădină. Avea o grădină 
mare care dădea în văgăunile satului. Era înfundată într-o 
viroagă cu răchiţi, cu salcâmi şi sălcii. Voicu Ghioceoaia 
ocoli şira de paie şi se uită în toate părţile. 

— Voicule! se auzi strigat. 

Sub un dud bătrân stătea un om întins pe iarbă şi fuma 
liniştit. Voicu se îndreptă spre el şi când se opri rămase în 
picioare. 

— Ei, cum ai făcut? îl întrebă omul după câteva clipe. 
Cum a fost la barieră? Dă-mi banii! 

Voicu se căută în buzunarul de la spate al pantalonilor, 
scoase un portofel mare, se aşeză şi îl desfăcu pe iarbă. 

— Iancule, spuse Voicu, cu glas scăzut. Taman vream să 
trimit pe cineva să te cheme... A venit al lui [urlea. E 
secretar la raionul de partid. Ai auzit? 


— Da, ştiu! Am auzit, răspunse Enache cu nepăsare. 

Voicu începu să numere banii. În timp ce număra, celălalt 
întinse mâna şi luă de pe portofel un carnet mic, roşu, cu 
coperţile întărite în pânză. Ghioceoaia încetă o clipă să 
numere, se uită cu coada ochiului la carneţel, apoi continuă 
număratul. 

— Partidul... Muncitoresc... Român. Ghioceoaia Şt. 1. 
Voicu, citi Iancu, îngânându-se pe nas ca un şcolar. 

Răsuci carnetul cu uimire şcolărească, apoi îl închise şi-l 
aruncă la loc peste portofel. Se răsuci cu faţa în sus: 

— Ce e, Voicule, ţi-e frică de-al lui Ţurlea? întrebă. 

— Nu, dar zic şi eu. 

— Prunoiu ce păzeşte? 

— Nu ştiu ce e cu el, spuse Ghioceoaia puţin înfuriat. Nu 
eram acolo, dar îmi spuse Bădârcea că îi lăuda pe-alde 
Pascu şi Mitrică în faţa lui Ţurlea. Mi-e frică să n-o întoarcă. 

Iancu se răsuci la loc şi începu să se uite neclintit la Voicu 
Ghioceoaia. De fapt nu-l vedea; se gândea la ceea ce i se 
spusese. 

— Anghel era acolo? întrebă după câteva clipe. 

— Asta e prost, că era şi Anghel acolo şi după ce a stat 
cât a stat, Ţurlea l-a lăsat pe Prunoiu şi s-a închis cu Anghel, 
cu Mitrică şi cu Pascu acolo, în organizaţie! 

lancu tăcea, absent. Ce-i păsa lui de toate acestea? 
Comerţul mergea? Mergea perfect. Atunci?! După câtva 
timp se întoarse iarăşi cu faţa în sus: 

— A, ţi-e frică să nu treacă ăsta al lui [urlea peste 
Prunoiu? 

— Da! Dacă trece? zise Ghioceoaia. 

— Cum o să treacă? Nu spui că ăla al vostru de la raion l- 
a lăudat pe Prunoiu zilele trecute? 

— Cine, lon Niculae? 

— Ăla! Sau Ţurlea e mai mare ca el? 

— Nu e mai mare, la asta mă gândeam şi eu. 

Câteva clipe nu-şi mai spuseră nimic. lancu se ridică în 
capul oaselor şi vâri banii în buzunar. Rânji: 


— Al ciracului om, vede bine cu ochii lui cum îl pune 
statul la jug şi tot nu se învaţă minte. Ce-or fi crezând ei? Că 
fără muncă o să fie mai breji ca alţii? Şi dacă or munci tot 
prost iese. Le ia statul tot. 

— Ei, nici aşa! murmură Voicu întunecat. 

Avea de ce să se întunece. El însuşi muncise cu ziua pe 
moşia Cristescu până în '45. Fusese om sărac şi i se 
răsucise şi lui gâtul la ceafa şi nu uitase. Din cauza aceasta 
în 1945, când auzise că armata a înconjurat prefectura şi că 
guvernul Rădescu vrea să-i apere pe moşieri, se dusese 
acolo cu alde Anghel şi Pascu şi cu încă vreo câţiva şi 
ceruseră să li se dea arme. O lună de zile mai târziu 
intraseră pe moşia lui Cristescu. Primise patru pogoane, se 
însurase şi se apucase de muncit. Pusese sfeclă de zahăr, 
iar statul îl plătea din plin pentru acest produs. Îi convenea. 
Alimentele se  scumpeau, dar preţurile cooperativei 
rămâneau neschimbate. N-are dreptate Iancu, e mai bine 
astăzi decât înainte. Numai de-ar ţine mereu aşa, să te lase 
să vinzi cum vrei, să nu te controleze nimeni. 

— De ce nici aşa? bolborosi Iancu şi se înnegri la faţă de 
mânie. Tu eşti prost, Ghioceoaia. Dacă ar putea să-ţi ia tot, 
ţi-ar lua şi lingura cu care bagi în gură! Zice că sunt 
comunişti, e egalitate! Atunci de ce au împărţit lumea în 
chiaburi, mijlocaşi draci şi ţărani săraci?... Nu era mai 
normal să-i lase aşa pe oameni cum i-a făcut Dumnezeu, 
adică deştepţi şi proşti, şi vrednici şi puturoşi?... Cred ei că 
omul e mai bun fiindcă e sărac? E mai rău, dar sărăcia îl 
ţine în frâu, fiindcă are nevoie de unul şi de altul. Acum au 
ajuns la putere. Şi la putere crezi că poţi să stai asmuţind 
oamenii unii contra altora? Timpurile astea seamănă cu un 
om care s-a îmbolnăvit de brâncă. Dracu' ştie cine o să 
moară şi cine o să scape? Eu o să plec din sat, mă duc 
dracului, mă descurc eu, sunt mecanic, bine că am învăţat 
meseria asta la văru-meu Miuleţ, când avea moară. Dar ce-o 
să faceţi voi! Ce dracu' o să faceţi cu pământurile şi vitele, 
fiindcă fără pământuri şi vite murim toţi de foame. Eu nu 


sunt prost să cred că pe vremea noastră am fost un om bun. 
Averea îţi dă o beţie şi îţi place să umbli beat printre oameni 
şi să-ţi dai în petic. Dar am muncit pentru averea asta, de 
dimineaţa şi până seara şi nu m-am dus la cârciumă să 
chefuiesc... Mai bine aş fi făcut, acuma totul o să se ducă 
dracului, parcă crezi, luând de exemplu care ne vine din 
vecini, că soarta noastră nu e demult aranjată?... Mă şi mir 
ce dracu' mai aşteaptă, de umblă cu atâtea mănuşi, din 
moment ce tot acolo o să ajungem. E ca şi când o muiere, 
după ce te-ai suit pe ea, ar începe să facă mofturi... Du-te, 
fă, dracului, din moment ce-ai ajuns aici, ce crezi, că o să-ţi 
dau drumul până nu te... 

— 'Trebuie liberul consimţământ, zise Voicu sarcastic. 

— Ascultă-mă aici pe mine, Voicule, crezi că eu nu mi l-aş 
da? Bine, nene, restabilim proprietatea mare, în care 
nimeni nu mai are decât dreptul de a munci pe ea. Foarte 
bine, vin şi eu, dar în pace şi înţelegere şi fiecare să 
primească după munca lui. Da, dar nu vor în pace şi 
înţelegere, au ceva cu noi, cu persoana noastră particulară. 
De ce!? În şcoli li se spune copiilor că suntem bestii 
chiabureşti!! În filme de cinematograf ne arată că 
sabotăm... Pe cine p... mă-sii m-ai văzut tu că am sabotat? 
Bineînţeles, nu mi-e indiferent dacă un preşedinte e un om 
care nu şi-a pierdut buna-cuviinţă, îmi pare bine de 
Prunoiu, dacă el închide ochii la una şi la alta, ce, face rău? 
Cu ce drept îmi iai bucatele mele din pod? 

— Trebuie să dai, bă, toată lumea dă, şi-ăla săracu' dă 
ceva, zise Voicu ameninţător. Vedeţi să n-o păţiţi! 

— Parcă şi-aşa tot n-o s-o păţim! zise Iancu filosofic. Să-mi 
ia pământul şi am plecat la Bucureşti! 

— Ehe, nu se poate, trebuie să stai şi să-l munceşti. Uite, 
vezi, ăsta e sabotajul, că vreai să-ţi părăseşti pământurile. 

— Munciţi-le voi, în colectiv! zise Iancu furios. 

— Nu se poate, zise Voicu. 

— De ce? 

— N-a venit momentul! 


— Şi tu te crezi la adăpost? zise Iancu cu un dispreţ atât 
de scârbit de siguranţa celuilalt, încât ai fi zis că nu mai ştia 
ce să facă nici cu el însuşi, când vedea că oamenii sunt atât 
de proşti şi de orbi. 

— Vezi de treabă, se smulse Voicu din întunericul care 
simţise că se coboară brusc asupra lui. Eu sunt membru de 
partid. Eu o să conduc gospodăria colectivă. 


XIII 


Rămas singur, Ilie începu să se uite cu atenţie prin 
odaie. Lângă geam era aşezată o maşină de cusut Singer. Pe 
patul maşinii, o cutie acoperită cu un şervet. De sub ea 
ieşeau nişte sârme ciudate. Ilie nu înţelese, alunecă cu 
privirea peste paturi, peste pereţi, pe jos... Covoare bogate, 
perne albe, umflate, cât toate zilele de mari, pe jos o pătură 
mai bună decât aceea pe care o aşternea Gherghina pe pat. 
Lângă maşina de cusut, un scaun cu spetează, negru şi 
frumos, cum nu mai văzuse lie niciodată. 

Se ridică şi dezveli cutia aceea ciudată din care ieşeau 
sârme. 

„Aha, mormăi lie. Radio! Faci progrese însemnate, 
Voicule! Îţi ridici nivelul cultural. Foarte frumos, continuă el 
apoi cu alt glas, parcă ar fi răspuns cuiva: ce găseşti 
dumneata rău în asta?” 

Se întoarse la loc şi deodată întrebă spre tindă: 

— Ce face Voicu, mai se întoarce? 

Nu-i răspunse nimeni, nici nu întrebase prea tare să-l 
audă muierea. 

„Du-te până în grădină, că a venit ăla”, îşi aminti el. „Care 
ăla? De ce în grădină şi nu în casă?” 

Se ridică cu hotărâre de pe pat, ieşi afară şi o luă spre 
grădină. Când ajunse în dreptul şirei de paie se opri şi îi 
văzu. Voicu stătea în capul oaselor, iar celălalt întins pe 
burtă. 


— Măi, tovarăşe Voicu, ce faci aici, nu mai vii? întrebă el 
pe neaşteptate. 

Voicu tresări speriat şi se ridică în picioare. Iancu se 
ridică şi el, aproape fără voie. Ilie venea spre ei. Păşea cu 
atâta grijă prin iarba grădinii, încât s-ar fi crezut că merge 
prin mărăcini. 

— Ce dracu' de strigi aşa, Ilie? Ce mai vreai? îl întrebă 
Voicu, abia stăpânindu-şi furia. Se întoarse apoi spre lancu 
şi continuă tot aşa de mânios: Ce vreţi voi nu se poate, bă. 
Degeaba veniţi la mine să mă rugaţi. Ai venit la mine să mă 
întrebi, chiabur sau drac, sunt om, îţi răspund. Dar mai bine 
băgaţi-vă minţile în cap, nu mai umblaţi de colo până colo 
cu rugatul. Hai să mergem, Ilie. Ţi-ai luat bumbacul? 

Ilie nu-l asculta. Se uita nemişcat la Iancu, cu mirare. 
Înfăţişarea lui Iancu i se părea alta. Nu semăna deloc cu 
Iancu acela de-acum cincisprezece ani. Iancu acela, de care 
îşi amintise cu groază când stătea azi în pat, murise parcă, 
nu mai trăia pe lumea asta. Ăsta de aci era un om scund, 
matur şi grav, cu pantalonii gri, călcaţi cu dungă. Un om 
liniştit şi paşnic, puţin posomorât, dar resemnat: asta era 
lumea, se întorsese cu fundul în sus, puterea lui de 
odinioară era lovită. Nici pomeneală să mai sară el la 
cineva! Nici măcar cu acel de acum trei ani, de la proces, 
nu mai semăna. Acum trei ani i se uita lui Ilie în faţă cu 
îndrăzneală. Acum îşi ferea privirea, se uita în jos, topit 
parcă de o neputinţă care îl rodea... Trebuise să se scoale la 
vederea lui şi să mai joace şi o comedie. Uite, acum trebuia 
să-i răspundă lui Ghioceoaia: 

— Mă, eu am venit să vă întreb, nu trebuie să vă supăraţi, 
spuse el cu un glas ciudat, parcă ar fi vorbit în vis. 

— Ce să-ţi mai răceşti gura de pomană, se răsti 
Ghioceoaia, întorcându-i spatele. Comasarea e lege! 

Discutaseră despre cote şi despre comasare. lancu îi 
ceruse lui Ghioceoaia să intervină pe lângă Prunoiu să nui 
se comaseze nişte locuri de lângă pădure, locuri bune, 
grase şi mănoase. Acum, că venise Ilie, Ghioceoaia se gândi 


că are o ocazie bună să-i spună lui Iancu şi câteva pe care 
altfel nu i le putea spune. 

— La urma urmii, ce nu vă convine vouă? continuă el. Că 
vă comasează? Dracu” v-a pus să faceţi avere? 

Iancu tresări şi se uită cu atenţie la Ghioceoaia. „Uite al 
dracului ce prost el Uite ce frică îi e de nenorocitu-ăsta de 
Ilie.” 

— Aţi făcut avere pe spinarea oamenilor şi acum daţi din 
colţ în colţ, bolborosi Ghioceoaia scuipând mânios. Aţi belit 
oamenii de piele, fir-aţi ai dracului! 

Iancu înţelese că Ghioceoaia îşi dădea în petic. „Bine, dă-i 
înainte, frate Voicule. Să nu crezi tu că am să uit vorbele- 
astea!” 

— Uite la llie, e acilea, de faţă, spuse Ghioceoaia, 
apucându-l de umeri pe llie. A trebuit să aştepte 
cincisprezece ani ca să-i facem noi dreptate, partidul 
nostru. Să fi fost eu în locul lui, un milion de lei ţi-aş fi cerut 
despăgubiri. 

Ghioceoaia întinse mâna spre lancu, întocmai ca un 
judecător: 

— Scăpăm noi de isploatarea voastră! 

„Ptiu, fire-ai al dracului! exclamă Iancu în gând. Îţi baţi 
joc de mine! Lasă că îţi dau eu ţie isploatare!” 

— „„„Aşa că lăsaţi-o baltă cu comasarea! sfârşi Ghioceoaia, 
întorcându-i spatele lui Iancu. Hai, Ilie! Hai să mergem. 

Întocmai ca şi în casă, Ilie îşi rostogoli cu încetineală, în 
tăcere, privirea sa mare întâi de la Ghioceoaia la Iancu; 
apoi de la Iancu înapoi la Ghioceoaia. Tot aşa ca şi în casă, 
Voicu Ghioceoaia simţi deodată că în mintea lui Ilie se 
petrece ceva care putea fi primejdios. Se răsuci spre Iancu, 
veni aproape de el şi începu să strige: să plece, să nu-i mai 
calce piciorul pe-aici, să se ducă imediat la sfat şi să se 
comaseze. Vrea să trimită miliția să-i cheme cu sila la 
comasare? O face şi pe-asta, dacă nu-şi bagă minţile în cap. 

— Ce e, tovarăşe Voicu? Nu vrea să se comaseze? întrebă 
Ilie cu interes. 


— Da, măi Ilie, auzi la ce se gândesc ei; ce le trece lor 
prin cap! 

„N-a venit el la tine pentru comasare cum nu sunt eu 
mitropolit”, îşi spuse Ilie în gând. 

— Au şi ei gândurile lor, reflectă apoi cu glas tare. Se 
vede treaba că or fi ştiind ei ceva, adăugă baţjocoritor. 

— Şi tu ce te-amesteci, mă? Trebuie să-ţi spun ţie la ce 
mă gândesc eu? 

Cu toate că vorbise în şoaptă, lui Ilie i se păru că Iancu a 
ţipat, atât de neaşteptată fu pentru el duşmănia tulbure 
care răbufnise în cuvintele lui. 

— Mai întâi că nu mă amestec, zise Ilie liniştit, al doilea 
gândurile dumitale nu mă interesează şi al treilea eu nu 
sunt mă cu dumneata, am fost sluga dumitale, dar n-am 
păzit porcii împreună. Aşa că nu mă face să constat că te 
legi de mine fără niciun motiv şi să spui pe urmă, dacă îţi 
ard câteva, aşa bătrân cum eşti, că „profit de situaţie”, cum 
ai zis la proces. 

— Mai bine ţi-ai vedea de treabă, încercă lancu să dea 
înapoi. V-aţi pornit ca nebunii, bolborosi el cu obidă... Mă 
Ilie, uită-te la tine şi mai gândeşte-te şi tu. Vă lăudaţi că o să 
faceţi şi o să dregeţi, dar tot desculți o să rămâneţi. Când 
lucrai la mine, nu umblai desculţ. 

Şi nu-i mai lăsă lui Ilie timp să răspundă, îi întoarse 
spatele şi luând-o pe viroagă dispăru repede printre nişte 
sălcii. Voicu şi Ilie se întoarseră în casă, Ilie parcă era surd, 
Voicu cu gura strâmbă de furie stăpânită. 

— Dă-te, mă, şi tu dracului! zise el. Ţi-ai luat bumbacul, 
de ce nu pleci? 


XIV 


Îlie nu răspunse nimic, se uita în altă parte. Obrajii săi 
mari, arşi de soare, arătau înţepeniţi. Pe Ghioceoaia îl 
întărâtă şi înţepeneala asta, dar se stăpânea din toate 


puterile. O făcuse de oaie, dar n-are nimic, Ilie ăsta e prost, 
n-a băgat el de seamă. 

— Ce căuta ăsta la tine? întrebă Ilie pe neaşteptate, 
tutuindu-l pe celălalt fără respect. 

Ghioceoaia se uită la om cu o privire turbure, tăcu câteva 
clipe, apoi izbucni: 

— Pe dracu' căuta, pe dracu' să-l comaseze, n-auzişi ce 
căuta? Nu fuseşi lângă mine când îi spusei? Dacă n-o să-i 
comasăm noi, să viseze numai comasare! spuse el, apoi 
cobori glasul prietenos: la un pahar, Ilie. Muiere, i-ai 
cântărit lui Ilie cinci kilograme de bumbac? Unde eşti, ia 
vin” încoace. 

— Care cinci kilograme? întrebă muierea uluită. Două 
ki... 

Voicu se schimonosi la ea; muierea holbă ochii şi amuţi. 

— Cântăreşte-i cinci kilograme, spuse Ghioceoaia din nou 
cu blândeţe. 

Ilie tresări. De ce cinci kilograme? Ghioceoaia îi datora 
numai două. 

— Lasă, măi Ilie, dă-l dracului de chiabur. Ia ici un pahar 
de vin şi hai să mergem. Mă duc să vorbesc cu Prunoiu, am 
treabă cu el. Ilie, făcu Ghioceoaia după o clipă, Prunoiu zice 
că alde Brigman e bun de magazioner. Draci: Brigman şi 
magazioner! Eu zic că tu eşti mai bun ca Brigman... O să-i 
spun lui Prunoiu să te propună pe tine la adunare. Vorbim şi 
cu alde Bădârcea şi Trafulică să zică şi ei. A? se holbă 
Ghioceoaia, aşteptând răspunsul cu încordare. 

Tăcerea înţepenită a lui Ilie îi turbura mintea. 

— Ce zici, Ilie? 

— Nu zic nimic, răspunse Ilie în şoaptă. Mă gândesc la 
ăla, ce-o fi căutat în grădină la tine. 

„Ăsta e nebun, îi trecu prin cap lui Ghioceoaia. Ori e 
nebun, ori e prost.” 

— Lasă, mă, bolborosi el încurcat. Dă-l dracului de 
chiabur. 


— Bine, dă-l dracului, dar e şi aici o socoteală, spuse Ilie 
îngândurat. Mă uitam la tine azi-dimineaţă şi mă gândesc şi 
acum: sunt mulţi. 

Clătină din cap şi tăcu. Apoi, după câteva clipe reflectă: 

— Hm! 

— Vorbeşte ca lumea, ce dracu' bolboroseşti acolo? 

— Păi, asta spuneam, că sunt mulţi care zic de tine că eşti 
un om de ispravă, explică Ilie în şoaptă. Dar o fi ştiind 
cineva ce învârteşti tu prin grădină cu lancu lui Enache? 
Eşti membru de partid! 

Ghioceoaia îl ţintui cu privirea sa bulbucată şi deodată 
izbi cu pumnul în masă. 

— Bă, ia seama la vorbă! 

— Ce să iau seama la vorbă? Parcă scot eu ceva de la 
mine? răspunse Ilie ridicându-se în picioare. 

Ghioceoaia veni cu pieptul spre el şi ridică pumnul: 

— Ia seama la vorbă, că o păţeşti cu mine. Ie trântesc, 
Ilie, de uiţi şi de mamă şi de tată! Cu cine vorbeşti tu aici? 
Nu-mi scorni tu basme cu lancu, că să fiu al dracului dacă 
te las sănătos. Pe mine mă bănuieşti tu? Stau de vorbă cu 
el, ca oamenii, şi el începe să aiureze. Du-te şi-ţi vezi de 
treabă şi n-o căuta cu lumânarea. 

Ilie se feri cu grijă dinaintea lui Ghioceoaia, îşi luă 
legătura cu bumbac şi ieşi repede afară. Nu-i era deloc frică 
de Ghioceoaia, dar se feri de el ca orice om care a terminat 
ce avea de terminat într-un loc şi acum se grăbeşte să se 
ducă în altă parte, unde are ceva şi mai grabnic de făcut. 

Rămas singur în odaie, Ghioceoaia îşi turnă posomorât un 
pahar, îl bău şi pe acesta pe nerăsuflate, apoi o chemă pe 
muiere: 

— Du-te până la Prunoiu şi vezi dacă e acasă. Dacă n-a 
plecat, spune-i să treacă pe la mine, spune-i că am ceva de 
vorbit cu el. 

— Ce era cu ale cinci kile de bumbac? întrebă muierea 
nedumerită. 

— Le-a luat? 


— Nu. A luat numai două. 

— Din cauza ta, bolborosi Voicu. L-ai ţinut aici. De ce l-ai 
lăsat să intre în grădină? 

După ce femeia plecă, Ghioceoaia scoase din buzunarul 
pantalonilor un teanc de bani şi îi aruncă pe masă între 
pahare. Se aplecă apoi sub pat, trase afară un geamantan 
mare de piele şi îl deschise. Pe fund, între nişte lucruri 
femeieşti de mătase, se odihneau două teancuri de 
bancnote strânse bine în banderolă de caiet. Pe fiecare era 
scrisă cu creion chimic o cifră enormă. Voicu luă banii de pe 
masă, făcu loc celui de al treilea teanc, închise 
geamantanul, mai bău un pahar de vin, apoi, în aşteptarea 
lui Prunoiu, se întinse pe pat să se odihnească. Voicu se 
simţea frânt de oboseală; jumătate de noapte petrecută la 
barieră îl obosise mai puţin decât întâlnirea cu Ilie. 

„Ce om, Ilie ăsta! Umblă desculţ şi dezbrăcat şi îi arde de 
politică! Vai de capul lui! îi dai cinci kilograme de bumbac 
şi-i spui să-şi vadă frumos de treaba lui şi el îi dă zor că de 
ce o fi venind ăla în grădină. Ce şi-o fi închipuind el, că o să-l 
ia în seamă cineva? A încercat el, Anghel, că e secretar, şi 
tot n-a făcut nimic. Smintit mai el Se alegea şi el cu cinci 
kilograme de bumbac, că n-are cămaşă pe el. Şi acuma? Ce 
crede că o să facă? Parcă îl văd cum o să vie, peste o 
săptămână, cu capul în pământ: «Voicule, dă-mi un sac cu 
porumb până la anu”, că n-are muierea ce pune în căldare.» 
Trebuie să vie, că n-are unde să se ducă. Asta o ştie Ilie de 
pe acuma, aşa că n-o să se apuce el să-i spună ceva lui 
Anghel. Da, dar atunci de ce n-a vrut să ia bumbacul?” 

Gândurile acestea îl obosiră pe Voicu şi îl întărâtară 
grozav. Se ridică în capul oaselor. De ce n-a vrut să ia 
bumbacul pe care a vrut să i-l dea peste cât se înţeleseseră? 
De smintit. Cine ştie ce gărgăune o fi avut în cap. Lasă-l, să 
se mai odihnească, o să-şi vie el în fire când o vedea că nu-l 
ia nimeni în seamă. Da, dar până îşi vine în fire, se duce la 
Anghel şi-i spune. Şi Anghel o să-l ia în seamă. Proastă 
afacere când nu-ţi dai seama cu cine ai de-a face! 


În loc să limpezească ceva, Voicu se încurcă şi mai rău, se 
simţi cuprins de teamă. Nu se speria de ceea ce avea să-i 
facă llie Barbu, dar întâmplarea îl sâcâia, îl neliniştea. 
Purtarea lui Ilie i se părea nelalocul ei, cu totul fără noimă, 
de necrezut. L.-o fi învăţat Anghel cum să facă? O fi fost Ilie, 
de mult, omul lui Anghel şi Ghioceoaia n-a ştiut? 

Întrebarea aceasta îl făcu pe Voicu să sară din pat. Asta 
era! Cum de nu i-a trecut mai repede prin cap? Ilie a fost 
omul lui Anghel şi nici el şi nici Prunoiu nu şi-au dat seama. 
Pe toţi ceilalţi din organizaţie care erau de partea lui 
Anghel îi ştiau, pe Ilie nu l-au ştiut. „Nu-i nimic, bine că am 
aflat!” 

Voicu se întinse din nou pe pat, dar după câtva timp simţi 
că tot nu se poate odihni. Ilie Barbu îi stăruia mereu în cap. 
Trebuia să vorbească cu Prunoiu, să nu se întâmple ceva. 

În curând muierea se întoarse şi îi spuse că Prunoiu nu 
este acasă. Voicu se dădu jos din pat, gemu istovit şi îi ceru 
nevestei să aducă nişte apă rece de la fântână, îl durea 
capul. 


XV 


Îie ocoli până să ajungă acasă. Nu voia să treacă prin 
dreptul sfatului cu legătura de bumbac în mână. 

N-apucă bine să intre pe poartă, că Gherghina îi şi ieşi 
înainte, îi luă legătura din mână şi îi spuse foarte 
îngrijorată: 

— Du-te acolo, că iar a venit Stan după tine. A venit într- 
un suflet, zicea că unde tot umbli; te cheamă acolo, nu ştiu 
cine zicea că te cheamă! 

Ilie porni din nou spre sfat, întrebându-se ce grabă mare 
o fi? O fi vreo şedinţă? luţi paşii vârtos. Dacă o fi vreo 
şedinţă, a nimerit-o. Trebuie să fie şi Ghioceoaia. Pe la 
jumătatea drumului se întâlni cu Stan, care venea a treia 
oară după el. 


— Haide, mă nea lie, dă-o dracului, mă faci să alerg ca 
un nebun! îl întâmpină Stan gâfâind. Hai mai repede, că te 
aşteaptă acolo toată lumea! 

Auzindu-l vorbind astfel, Ilie îşi dădu seama că Stan nu 
glumea. Şedinţă trebuie să fie! 

— Adică cum mă aşteaptă toată lumea, Stane? întrebă 
încercând să-şi păstreze cumpătul. 

— Haide, domnule, mai repede! Te aşteaptă acolo, de 
unde să ştiu eu ce au cu tine? se agita Stan, luând-o mereu 
înainte. 

La sfat era puţină lume şi Ilie se întrebă unde o fi lumea 
aia care zice Stan că îl aşteaptă. „Aşa e Stan ăsta, dacă 
preşedintele te cheamă pentru un lucru de nimic, lui i se 
năzare să te bage în sperieţi”, gândi, liniştindu-se cu totul. 

Stan însă, când văzu că llie se opreşte liniştit lângă 
trepte, îl apucă de braţ şi îl trase înăuntru. 

— Dă-mi drumul, Stane, îşi ieşi Ilie din fire. Ce dracu”, au 
năvălit turcii sau eşti nebun? 

Stan se dezmetici şi râse cu gura până la urechi. 

— Zău, păi ştii ce mi-a făcut alde nea Pascu? Du-te acolo, 
ai să vezi ce păţeşti! Zicea că unde eşti? 

Ilie se apropie de încăperea organizaţiei şi intră înăuntru. 
Nu era şedinţă, dar tot bine era: Anghel, Pascu, alde Mitrică 
şi... ăla cine o mai fi? 

— Haide, măi tovarăşe Ilie, unde pierişi? îl întâmpină 
Anghel, răsucindu-se pe bancă. 

Lui Ilie glasul i se păru aspru. Nu cumva o fi fost vreo 
şedinţă cu tovarăşul ăsta şi s-o fi terminat? 

Toţi de la masă îşi întoarseră privirile spre uşă şi Ilie 
crezu că nu se înşală, erau supăraţi pe el. „Da, să ţii minte 
că a fost ceva pe aici şi ne-a dat sarcini la membrii de 
partid”, gândi Ilie în timp ce se apropia cu încetineală de 
masă. Picioarele lui arătau şi mai desculţe faţă de 
duşumeaua curată, neagră, proaspăt dată cu motorină. El 
spuse liniştit, mişcând puţin pălăria în semn de salut: 

— Noroc, măi tovarăşi! 


— Ia stai jos, Ilie, spuse Anghel, şi în aceeaşi clipă 
privirea sa se întâlni, rând pe rând, cu a celorlalţi. 

Ilie nu văzu această privire şireată. „Băgaţi de seamă - 
spunea privirea lui Anghel -, să vedeţi ce-o să-i fac eu lui Ilie 
acuma! Numai el ştie pe unde umblă şi pe la organizaţie nu 
vrea să mai treacă!” Văzând că Ilie nu vrea să se despartă 
de pearca lui de pălărie, Anghel se sculă în picioare, i-o luă 
din mână şi-i făcu vânt pe un dulap unde se aflau şi altele. 
Se aşeză apoi la loc, îşi lăsă fruntea în pământ şi se răsti 
uitându-se la el cu albul ochilor: 

— Pe unde tot umbli, măi tovarăşe Ilie? Noi avem treabă 
aicea şi te căutăm, şi tu stai acasă şi dormi. 

— Măi tovarăşe Anghel! Zău! De ce vorbeşti aşa? Zău că 
n-am dormit! Am stat aşa în pat, că nu mai puteam! 

Pascu şi Mitrică se înveseliră. 

— Ce, Ilie, nu cumva eşti bolnav? întrebă Pascu cu 
interes. 

— Ei, bolnav... Eram ostenit, că m-am sculat de 
dimineaţă. 

Zâmbea şiret, băgase de seamă că Anghel se prefăcea. 
Văzuse apoi că Pascu şi Mitrică se uitau din când în când la 
tovarăşu-ăla pe care Ilie nu-l cunoştea, apoi se uitau la Ilie, 
apoi din nou se întorceau la acel tovarăş. Ilie nu înţelesese 
nimic, dar, fără să-şi dea seama de ce, i se păru că aicie 
ceva. Se uită şi el mai stăruitor. Ridică sprâncenele plin de 
uimire: omul îi întâmpinase privirea deschis, zâmbind foarte 
bucuros şi clătinând a mustrare din cap. 

— Bine, măi tovarăşe Ilie, hai să zicem că e aşa cum ai 
spus tu, dar lumea din sat de ce n-o mai cunoşti? îl întrebă 
Anghel mai departe. 

— Care lume? clipi Ilie, cuprins deodată de o bănuială. 

— Cum care lume?! Lumea din sat! Uite, tovarăşul. 

Ilie se uită mai bine: un tovarăş de vreo treizeci de ani, 
scund şi îndesat, măsliniu, cu sprâncene groase. Ce i-o fi 
venind de se uită aşa? Uite-l că zâmbeşte şi se ridică de pe 
scaun... lată, vine spre el... 


Ilie se ridică de pe scaun şi se uită cu ochii larg deschişi 
în ochii necunoscutului. Inima începu să-i bată foarte tare. 

— Ilie, nu mai mă cunoşti?! exclamă [urlea. 

Se făcu o clipă tăcere. Se vedea cum în privirea şi pe 
chipul aspru al lui Ilie se îngrămădesc umbrele amintirii. 
Obrajii îi rămaseră ţepeni încă o clipă, apoi deodată chipul i 
se lumină şi privirea îi străluci de o bucurie mare. 

— Ţurlea! Tu eşti, mă? exclamă el cu un glas răguşit, 
zăpăcindu-se într-o clipă de această întâlnire neaşteptată. 

Toţi se ridicară de pe bănci, îl înconjurară pe lie, îl 
bătură pe umeri... Râdeau şi exclamau că, în fine, a venit 
Ilie de-acasă... Of! Să nu mai cunoască el lumea din sat... 

— Aoleu!... se minună llie aprins la faţă. Bă loane, cum 
te-ai schimbat... 

Apoi nu mai avu glas, nu mai fu în stare să-i mai spună 
nimic lui Ţurlea, nu mai găsi cuvinte. 

— Tovarăşe secretar, spuse Anghel, arătându-l pe Ilie cu 
mâna întinsă, uitaţi-vă la el, a fost primul care s-a 
desfăşurat... 

— Da, da, a fost primul, întăriră şi ceilalţi. 

— ... nu înţelesei bine! spuse Ilie. 

Îl arătă pe Ţurlea şi clătină scurt din cap, adică ce este 
Ţurlea, l-a auzit pe Anghel spunându-i tovarăşe secretar... Îi 
spuseră că aşa este, tovarăşul [urlea este al doilea secretar 
al raionului de partid. 

— Raionul nostru, afirmă lie, făcând economie de 
întrebări. 

Ţurlea se întoarse la locul său şi Ilie nu mai ştiu ce 
trebuie să mai facă. Câte n-ar fi vrut să-i spună lui [urlea 
Ion, dar nu se putea, erau prea multe de spus: ori spui tot, 
ori nu mai spui nimic. Oftă adânc şi nu încetă să se uite la 
Ţurlea, pierdut, şi să se minuneze: 

— Să nu-ţi vie să crezi!... la te uite, domnule... Şi mă 
gândeam uneori că pe unde-o fi? 

Ţurlea nu-şi ascundea nici el bucuria. Se cunoştea că i-a 
plăcut de Ilie mai mult decât se aşteptase. Mai avea el şi alţi 


prieteni din copilărie, şi în timpul dimineţii se întâlnise cu 
câţiva dintre ei. De unii nu-şi mai aducea deloc aminte; pe 
alţii şi-i amintea foarte bine, dar întâlnindu-se cu ei arătau 
aşa de schimbaţi, că nu-i mai recunoştea, iar despre alţii 
aflase că sunt chiaburi. Ilie se schimbase mult de tot, dar 
păstrase şi ce avusese acum douăzeci de ani. |urlea nu 
putea să spună sigur ce anume: poate ochii? Adevărat! Ilie 
rămăsese un om deschis şi încrezător, cu toate că obrajii săi 
mari şi aspri căpătaseră două cute tăiate destul de adânc. 

— Ilie, să ştii că şi eu m-am gândit la tine şi am vrut 
mereu să-ţi scriu, spuse '[urlea, aducându-şi aminte de 
întâmplarea de pe izlaz. Ai un băiat mare? 

— Are un băiat, răspunse Anghel în locul lui Ilie. 

— Ei, ce să-i faci! murmură llie parcă dezvinovăţindu-se 
că are un băiat. 

Ţurlea scoase pachetul de ţigări şi îl întrebă pe Ilie dacă 
fumează. 

— Nu, că am apucat aşa, îi păru lui Ilie rău că nu 
fumează. 

Se făcu iarăşi tăcere. [urlea fuma şi părea atent la 
amintiri. Se uita la Ilie şi clătina din cap, iar Ilie nu ştia ce să 
mai facă. 

— Aşa e viaţa, Ilie! reflectă Anghel, cu înţelepciune. 

— "Te râzi de mine, măi tovarăşe Anghel, se prefăcu Ilie 
supărat. 

Izbucniră cu toţii în hohote. [urlea râdea din plin şi cu 
atâta plăcere, încât lui Ilie râsul acesta îi aminti de ceva. 

— Aşa râdea la şcoală când scotea sabia de sub bancă, se 
minună llie uitându-se în pământ. Avea o sabie de lemn şi 
tabăra cu ea pe-alde Pănăchidă, zicea că e lon Vodă cel 
Cumplit şi că o să-i taie capul lui Pănăchidă. 

— Care Pănăchidă? întrebă Anghel. 

— Pănăchidă ăsta care o ţinea pe-a lui Gogonaru. 

— Credeam că Vasile ăsta al nostru, cu utemeul. 

— Nu, Vasile ăsta e al soră-sii, explică Ilie. Îi vine un fel de 
văr! 


Ţurlea strivi ţigara într-o strachină-scrumieră şi îşi lipi 
pieptul de masă, aşteptând ca ei să termine vorba începută. 

— Ilie, ia spune tu, cum se poate ca un membru de partid 
să ia mână salariată? Tovarăşul Anghel spune că tu ai lucrat 
la Ghioceoaia. Ce crezi tu de chestia asta? Ce părere ai? 

Spunând acestea, Ţurlea se ridică şi veni lângă Ilie. Pascu 
şi Mitrică îi făcură loc. 

— Aşa, cam ce părere ai tu, continuă [urlea. 

Ilie îi aruncă fostului său prieten din copilărie o privire 
gravă, plină de respect, dar şi cercetătoare. „Da, [urlea 
lon, secretar de partid, altă fire decât lon Niculae. 
Tovarăşul lon Niculae e altfel de om, nu vine el prin sat, uite 
aşa, să stea de vorbă cu oamenii şi să-i întrebe ce credei 
despre cutare lucru. Nu că [urlea ar fi de aici din sat, dar 
se cunoaşte omul care ştie: întâi te întreabă, întâi vine aşa, 
lângă tine, să vadă cam ce părere ai avea tu!” 

Clătină din cap şi, înainte de a răspunde, îşi mai puse şi el 
o dată întrebarea care i-o pusese urlea, să-i prindă bine 
înţelesul: 

— Un membru de partid care ia mână salariată? Mda! 

— Adică ia oameni cu ziua! ţinu Mitrică să explice. 

Lui Ilie nu-i conveni să-i explice Mitrică ce înseamnă 
mână salariată. 

— Lasă, Mitrică, ştiu eu mai bine ca tine ce înseamnă 
mână salariată. Dă-mi voie să te contrazic, dacă nu te 
superi. Sau nu-mi dai voie? îl întrebă. 

„la uite la Ilie, gândi Anghel înveselit. Se dă la Mitrică.” 

— Eu am fost oarecare timp mână salariată a lui Iancu, 
spuse Ilie mai departe. E drept că la Ghioceoaia am fost 
numai în vara asta, dar de fost, am fost şi la el. Bine că mă 
chemaşi, tovarăşe Anghel, că altfel veneam eu să-ţi spun, 
continuă llie şi nimeni nu observă trecerea, schimbarea 
glasului lui Ilie Barbu şi o anume înţepeneală a privirii, care 
de astă dată nu mai vedea pe nimeni şi nu mai avea în ea 
nimic sentimental. Că mă desfăşurai eu primul de 
dimineaţă, da, dar nu mai sunt acuma sigur dacă n-am făcut 


o prostie şi o să trebuiască să fiu pe urmă primul care să mă 
şterg. Dacă îi propuneţi pe Bădârcea preşedinte şi pe 
Ghioceoaia socotitor, eu ies. Sunteţi acilea, să nu ziceţi că 
de ce nu v-am spus. Dacă aşa crede unul şi altul, că n-am 
dreptate, tac din gură, dar îmi iau liberul meu 
consimţământ şi mă şterg. 

Se lăsă o mare tăcere în urma acestei declaraţii 
neaşteptate. Pascu fu cel dintâi a cărui gândire alunecă mai 
repede decât a celorlalţi asupra consecinţelor. Se ridică în 
picioare şi, fără să zică nimic, o luă spre uşă. 

— Unde te duci? îl opri Anghel. 

— Mă duc să-l chem pe Prunoiu. 

— Lasă-l în pace pe Prunoiu. Stai jos aici! 


XVI 


Preşedintele Prunoiu nu se îngrijora atât de tare cum îşi 
închipuia Pascu. Mai fuseseră discuţii ca acestea şi nu cu al 
doilea secretar, ca acum, ci chiar cu tovarăşul lon Niculae. 
Discuţiile acestea erau bune, lucrau pentru el. Sarcina lui 
Anghel ca secretar era, vasăzică, să se ostenească cu 
această ocazie ca să-l întărească pe Prunoiu. Aşa zicea 
Ghioceoaia. 

„Măi Prunoiule, spusese el după o şedinţă cu lon Niculae. 
Dacă Anghel n-ar fi secretar, cine l-ar mai face pe tovarăşul 
Ion Niculae să te laude?” „Ai dreptate, Voicule, răspunsese 
Prunoiu râzând. Tu ştii că mie nu-mi place să mă pun singur 
în ipoteza! 

Totuşi, Prunoiu simţea că |[urlea are să-l asculte pe 
Anghel altfel decât Ion Niculae. Şedinţa dura prea mult şi 
intrau acolo prea mulţi oameni. Îl văzu întâi pe Ilie Barbu. 
Ilie Barbu stătu cel mai mult şi faptul îl nedumeri. Ce-are a 
face aici Ilie Barbu?! Nu pricepea. După Ilie Barbu veniră 
Ioniţă, Gavrilă şi Ilie Moacă. Apoi veniră Niculae Burcea şi 
Brigman. Prunoiu nu vorbi cu niciunul dintre ei, socoti că 


nu avea el nevoie să se arate în faţa altora că nu ştie ce se 
petrece. 

Nu ştia însă nimic şi socoti că trebuie să ia măsuri. leşi 
din biroul plin de oameni şi intră în cabina telefonistei. 

— Măi fetiţo, dă-mi raionul de partid şi ieşi puţin afară, îi 
spuse el fetei. 

După ce i se dădu legătura, Prunoiu duse receptorul la 
ureche şi se aşeză pe scăunel. 

— Alo! Raionul? Noroc, măi tovarăşe Dinu. Aici e Prunoiu. 
Dă-mi-l şi mie niţel pe tovarăşul Sergiu. 

Prunoiu aşteptă câtva timp, apoi începu să vorbească cu 
tovarăşul Sergiu. 

— Ce este, măi tovarăşe preşedinte? 

— Vream să vă întreb ce sfaturi ne mai daţi, tovarăşe 
Sergiu. 

— În ce chestiune? 

— Aici, cu desfăşurarea noastră. Avem multe probleme, 
tovarăşe Sergiu, nu prea ştim cum să le descurcăm. 

— Spune, măi tovarăşe, în ce chestiune! 

— În chestiunea gospodăriei. Merge bine, dar avem unele 
greutăţi. Noi am muncit aicea şi n-am vrea să ne înecăm ca 
ţiganul la mal. Asta e hopu' nostru, tovarăşe Sergiu. Dacă îl 
trecem pe-ăsta, o să ne fie mai uşor. 

— E ceva cu chiaburii? 

— Cu chiaburii nu e nimic, am avut noi grijă, dar 
dumneavoastră ştiţi ce bine le pare lor când nu mai ştim să 
ne descurcăm. Atâta aşteaptă, tovarăşe Sergiu, să audă că e 
ceva la noi, aşa, încurcat, şi cum caută ei să uneltească! 

— Ascuţiţi vigilenţa, măi tovarăşe preşedinte. N-a venit 
acolo la dumneavoastră tovarăşul secretar '[urlea? 

— Ba da, e aici. 

— Şi el ce zice? Da' despre ce e vorba, ce s-a întâmplat? 

Prunoiu se întunecă la faţă. Din câte spusese ar fi putut 
tovarăşul 

Sergiu să înţeleagă. Să nu ne înecăm... să descurcăm... 
unele probleme. Vasăzică tovarăşul Sergiu nu e la curent. 


Asta putea să însemne şi bine şi rău. 

— Nu s-a întâmplat nimic, e vorba de Anghel. Nu vrea el 
să lucreze în colaborare, tovarăşe Sergiu. Dumneavoastră 
cunoaşteţi cum stau lucrurile aici la noi, aşa că nu repet. 

— Lasă că o să colaboreze el, în gospodărie, măi tovarăşe 
preşedinte. 

„Bine, gândi Prunoiu. În gospodărie da, dar nu la sfatul 
popular.” 

— Da, dar tocmai aici e chestiunea. Lui nu-i convine 
preşedintele care le place oamenilor, e contra lui, tovarăşe 
Sergiu. 

— Nu poate să fie contra, dacă îl aleg oamenii. 

„Vasăzică să nu fie contra. Bine!” 

— Asta e problema şi d-aia vă întrebam ce sfaturi ne daţi. 
Ce să facem noi cu el, tovarăşe Sergiu? 

— Măi tovarăşe preşedinte, tovarăşul secretar |urlea e 
acolo la voi, el nu vă îndrumează? De ce discuţi chestiunea 
asta cu mine, la telefon? 

„Nu vrea să înţeleagă. Rău!”, gândi Prunoiu. 

— Aveţi dreptate, dar ştiţi, dumneavoastră cunoaşteţi 
aşa... cu de-amănuntul unele probleme. Tovarăşul Ţurlea ne 
îndrumează bine, e de la noi din sat... Da, aveţi dreptate! 
încolo să ştiţi că merge bine, tovarăşe Sergiu. S-au 
desfăşurat până acum şaptezeci de familii... Da... Vasăzică 
veniţi... Când, de dimineaţă? Bine, noroc, tovarăşe Sergiu. 

Lui Prunoiu i-ar fi plăcut mai mult ca tovarăşul Sergiu să-i 
spună direct ce crede, aşa cum făcuse până acum, nu să-i 
pomenească de [urlea. Aici era ceva, trebuia să se poarte 
cu grijă. Rău a făcut că a băut aseară la meate împreună cu 
Ghioceoaia, cu Bădârcea şi cu Trafulică. Nu era nevoie, le 
făcuse şi-aşa destulă atmosfera, cum zicea Anghel. E 
adevărat că lumea ştie că sunt prietenii lui, dar prietenia e 
una şi gospodăria e alta, să nu se spună că preşedintele şi-a 
împins oamenii lui. N-ar fi stricat să-l mai fi domolit ceva pe 
Voicu, prea şi-a luat vânt, umblă cu capul pe sus, repede 
oamenii şi în privinţa barierei nici măcar nu se mai fereşte, 


înţelege să facă negustorie cât o vrea! Nu-l opreşte nimeni, 
dar ca membru de partid nu e bine să afle lumea. Uite, el, 
preşedintele: ştie cineva că alde Bădârcea vinde pe piaţă 
lână şi faină? Nu ştie nimeni şi chiar dacă ar şti, de unde şi 
până unde că ar lucra mână în mână cu preşedintele 
sfatului? Dar şi cu Bădârcea e ceva care nu e bine. Nu vrea 
să dea cotele, iar el, preşedintele, nu-l poate forţa, nu face 
să te porţi urât cu prietenii! Iovarăşul Ion Niculae nu prea 
ştie el toate câte sunt aici în sat. Dacă [urlea începe să 
scormonească... 

— Ai terminat, tovarăşe preşedinte? îi întrerupse 
telefonista gândurile. 

Prunoiu tresări, se ridică de pe scăunel şi ieşi pe coridor. 
Coridorul era plin de oameni. Prunoiu trecu printre ei, fără 
să se uite la cineva. Când să intre în biroul secretariatului, 
se întâlni piept în piept cu Ilie Barbu şi privirea acestuia nu- 
i plăcu: era privirea unuia care ştia despre tovarăşul 
preşedinte lucruri pe care iată că tovarăşul preşedinte nu le 
ştia. 

— Dă-te, bă, la o parte, ori eşti orb? suflă Prunoiu 
duşmănos, împingându-l pe Ilie înapoi. 

De uimire, Ilie uită de sine şi se dădu la o parte. 

— Nu vezi că am treabă? reluă preşedintele încercând s- 
o îndulcească. 

Ilie se uita în urma lui şi clătina din cap. 

Câţiva rămaseră ca din întâmplare pe lângă Ilie, simțind 
că acesta ştie ceva. 

— Ce mai faci, Ilie? se arătă unul grozav de grijuliu să 
ştie ce mai face Ilie. 

— Ce să fac, mă gândesc la lumea asta care te dă aşa la o 
parte, răspunse llie arătând cu capul spre biroul 
secretariatului. 

Cel care întrebase nu zise nimic, i se păru prea îndrăzneţ 
răspunsul lui Ilie. Ar fi vrut să audă ceva mai ocolit, vorbe 
aşa şi-aşa, care puteau fi întoarse după cum ar fi fost 


„nevoie”. Se îndepărtă nepăsător. „Nu poţi vorbi ca lumea 
cu Ilie ăsta”, părea să spună nepasarea lui. 


XVII 


Prunoiu nu se înşelase. Ilie aflase într-adevăr multe 
lucruri despre preşedinte. Era încă uimit de legătura pe 
care i-o dezvăluiseră ei, Anghel şi ceilalţi, după ce el le 
spusese ce ştia şi ce gândea despre Ghioceoaia, legătură la 
care nu se gândise deloc. „Cine l-a sprijinit tot timpul pe 
Ghioceoaia? Cine l-a scutit de cote şi de impozite şi l-a 
ajutat să se îmbogăţească? Preşedintele.” 

„Mai vorbim noi despre asta, spusese Anghel. 
Deocamdată, Ilie, îţi dăm o sarcină din partea biroului. O să 
avem diseară şedinţa organizaţiei. Te ridici, măi frate, în 
şedinţă şi spui tot ce ne-ai spus nouă aici, să nu laşi nimic la 
o parte. Şi să-l întrebi aşa pe preşedinte 

— Începuse Anghel să-şi numere degetele: «Ce-a făcut 
preşedintele sfatului popular Udupu, raionul Broşteni, ce-a 
făcut el când s-a pus problema în organizaţie, că de ce: 
Ghioceoaia, unu, Bădârcea, doi, Trafulică, trei, Didel, patru, 
şi aşa mai departe, să nu dea cote?!» Ce-a făcut el? S-a 
ridicat şi a început să-şi bată joc de noi. Ai fost la şedinţa 
aia, ai auzit ce-a zis?” 

„Am fost, am auzit”, minţise Ilie. Nu fusese la şedinţa 
aceea, avusese treabă la gospodăria de stat. 

„Să-i pui întrebarea asta: «Ce fel de politică face 
preşedintele când el îi jupoaie pe Ilie Moacă şi pe Gavrilă şi 
pe alţii, iar dincoace domnul Ghioceoaia strânge sute de mii 
şi face avere, de gât cu Iancu Enache?” 

Intraseră apoi Ilie Moacă, Gavrilă şi Ioniţă. Ioniţă arăta 
supărat, se cunoştea că venise fără plăcere. În loc să spună 
despre cote, adică pentru ceea ce fusese chemat, Ioniţă 
luase altă vorbă şi începuse să înjure fără ruşine. Era 
povestea cu gospodăria de stat care, tot aşa, nici lui nu i se 


plătise. Anghel se apropiase de [urlea şi îi şoptise: 
„lovarăşul Sergiu zice că astea sunt uneltirile chiaburilor.” 

Ilie se uitase la [urlea să vadă ce zice de situaţia asta. 
Ţurlea se posomorâse şi spusese că nu-i vine să creadă, dar 
atunci săriseră toţi şi îl arătaseră cu mâinile întinse pe 
Mitrică, adică uite-aci Mitrică, el nu minte. 

„Eu sunt unealta chiaburilor, începuse Ioniţă să strige. 
Dar Mitrică tot unealtă e?” 

„Bă Ioniţă, nu mai striga aşa, îl potolise Gavrilă. Tovarăşul 
Ţurlea a auzit, are să se ducă acolo şi n-o să ne lase elaşa.” 

Ilie mai stătuse puţin şi ieşise. Pe el nu-l supărase atât de 
tare povestea cu gospodăria de stat. Avea încredere, nu-şi 
pierduse răbdarea. Ce are a face gospodăria de stat cu ce 
se petrece astăzi aici? Ce oameni şi ăştia, alde Ioniţă şi 
Gavrilă, fac gălăgie fără niciun rost. Mai bine s-ar înscrie şi 
ei în gospodărie şi ar termina socoteala, cum au făcut alde 
Vasile şi Gheorghe Ciobanu, care n-au mai zis că e prost el, 
Ilie, că are încredere în gospodăria colectivă. Au fost şi ei şi 
au văzut cu ochii lor că nu le spusese în seara aceea 
minciuni. Gavrilă şi Ioniţă o ţin însă şi acum ca gaia-maţu, 
că dacă e să se înscrie, au destul timp, de ce să se 
grăbească? Încailea Ioniţă nici nu tace din gură, tot el se 
supără când aude că-i zice cineva unealtă. Gavrilă nu vrea, 
dar barim tace din gură! 

— Ilie, ce faci tu, mă, aici? 

llie se ridică de pe trepte şi-şi şterse agale fundul 
pantalonilor. Gavrilă şi Ioniţă ieşiseră şi se opriseră lângă el. 

— Hai, mă, pe la meate, ce stai acilea de pomană? Uite-i 
şi pe-alde Vasile şi Gheorghe! Hai, bă, să ne desfăşurăm şi 
noi, spuse Gavrilă, arătându-l cu capul pe Ioniţă. Parcă 
numai aici poţi să te desfăşori? 

Vasile şi Gheorghe nu ziseră nimic, dar totuşi o luară 
înainte. Ilie o porni cu ei şi ba oprindu-se, ba răzleţindu-se, 
într-un târziu ajunseră cu toţii la M.A.T. Intrară înăuntru cu 
demnitatea cuvenită, păşind câte unul peste prag, întâi 
Vasile Ciobanu, apoi Gheorghe Ciobanu, apoi Ioniţă; după 


Ioniţă, Gavrilă, iar Ilie la coadă. O fi zicând Ilie că 
gospodăria aşa şi pe dincolo, dar să-i dea voie lui Ioniţă să 
treacă pragul înaintea lui. Cu Vasile şi Gheorghe Ciobanu se 
schimbă lucrurile; Ioniţă poate să-i lase să treacă înaintea 
lui; e altceva, domnule! Oameni care nu cred un lucru cât l- 
au auzit, aşa cum face Ilie; au capul lor cu care judecă. 

— la dă-ne, bă ăsta, şi nouă aici câte-o ţuicomicină, ceru 
Vasile Ciobanu foarte scorţos, fără să se uite la omul de 
după tejghea. Păcat că n-aveau nici scaune, nici mese, aşa 
era la meate-ul ăsta, trebuiră să se cinstească stând în 
picioare. 

Gavrilă nu prea lua el în seamă aerele lui Vasile şi 
Gheorghe Ciobanu. Gavrilă era un om cu o inimă bună care 
ţinea la Ilie, mai mult decât Vasile şi Gheorghe. 

— Bă Ilie, Ioniţă s-a supărat pe stat, vinde bocancii ăia. 
Ştii că are el nişte bocanci buni, ţi-am spus eu. De ce nu-iiei 
tu? întrebă Gavrilă cu duioşie. 

— Ce-are a face statul cu bocancii lui loniţă! se miră 
Vasile Ciobanu. 

— Are, că tot de la stat i-a luat. Auzi, mă Ilie? Ia-i, mă, tu! 
se rugă Gavrilă fără noimă, uitându-se la picioarele desculţe 
ale lui Ilie. 

— Cum adică de la stat? întrebă Gheorghe Ciobanu. 

„Prost mai e şi ăsta”, gândi Gavrilă. 

— Păi, nu i-a furat mă, de la stat?! se minună Gavrilă. Îi 
are din armată. 

— Nu i-am furat, i-am luat, îl îndreptă Ioniţă, prefăcându- 
se jignit. 

— A? Ce zici, Ilie? continuă Gavrilă ca şi când s-ar fi 
tocmit. Se adresă apoi lui Ioniţă: Îi dai, mă? 

— Îi dau. 

— Păi, dă-i! 

— N-oi fi vrând să-i dau degeaba! 

— Păi, spune preţu-acolo, de unde să ştie ăsta cât ceri tu 
pe ei? 


— Şi ţie ce-ţi iese d-aici, Gavrilă? întrebă Vasile Ciobanu 
făcând cu ochiul lui frate-său. 

„Mă, ce oameni şi ăştia! gândi Ilie. Ar fi în stare s-o ţină 
aşa până poimâine dimineaţă.” îi plăcea de Gavrilă şi ideea i 
se păru la locul ei; de mult voia să-şi cumpere o pereche de 
bocanci. Tocmai se gândea să-l întrebe pe Ioniţă pe ce îi dă, 
pe bani ori pe bucate, când se pomeni cu Stan intrând 
înăuntru gâfâind. 

— Tovarăşe Ilie, aici erai? Aoleu, iar am alergat până 
acasă la dumneata. Hai repede, că te cheamă iar tovarăşul 
secretar '[urlea. 

Apariţia lui Stan şi felul respectuos, cu dumneata, cum îi 
vorbise acum lui Ilie, îi făcură pe ceilalţi să rămână puţintel 
buimaci, copilăroşi în uimirea lor. Gavrilă se uită la Ilie 
deschis, fără să-şi ascundă admiraţia. 

— Du-te, Ilie, lasă că fac eu cinste aici. 

Ilie însă socoti că poate să nu se grăbească. 

— Mda, spuse el cu importanţă, îngroşând puţin glasul. 

— Du-te, mă! Du-te acolo, că te-or fi aşteptând, spuse 
Gavrilă inimos. 

— Hai noroc, Gavrilă, noroc, mă ăştia, spuse Ilie fără să 
se turbure. Gavrilă, dă-i, mă, şi lui Stan o ţuică. 

Vasile şi Gheorghe Ciobanu aveau feţele trase puţin în jos 
şi se uitau la Ilie ca la o vietate ciudată. Nu se ştie de ce, cu 
toată înţepeneala lor mândră, arătau parcă puţin trişti. 

— Ilie e cineva, domnule, spuse Gavrilă cu admiraţie, 
după ce Ilie plecă. Îl vedeţi voi aşa, dar să ştiţi că nu e aşa 
cum credeţi voi. 

— Lasă-l, că-l cunoaştem noi, mormăi Vasile Ciobanu 
convins. Ce-i spui, aia crede. 

— Nu, aici te contrazic! Eşti în greşeală, spuse Gavrilă. 
Ilie se preface că crede, dar nu crede orice! Nu crede decât 
ce crede el că e bine de crezut. 

— Gavrilă, aici ai făcut-o praf, se înveseli în sfârşit şi 
Ioniţă. 


XVIII 


Îiie intră liniştit în încăperea organizaţiei; nu se arătă 
deloc dornic să afle ce aveau iar cu el. Îşi luă pălăria din cap 
şi de astă dată îi făcu el vânt pe dulap. Erau aceiaşi 
dinainte. Luaseră probabil anumite hotărâri şi bun înţeles 
că aceste hotărâri trebuiau duse la cap, trebuiau trasate 
sarcini. „Să vedem ce sarcină mai îmi dă, se gândi Ilie 
curios. Aia că să spun în şedinţă despre Voicu şi să-l întreb 
pe preşedinte, aia e floare la ureche, nu e sarcină! Cu 
Bădârcea trebuie să fie ceva! Da, da! Să ştii că au venit la 
vorba mea.” Pascu era la fereastră şi se uita fără noimă în 
curtea sfatului. [urlea şedea pe un scaun cu coatele pe 
masă şi scria ceva într-un carnet. La un moment dat, 
Mitrică îşi duse mâna la gură şi, aşa mici cum erau, fălcile 
lui trosniră amarnic. 

— Aoleu! gemu el. M-a răzbit, Anghele. 

Anghel îşi scoase ceasul său lustruit şi bombat ca un 
ghioc, se uită la el şi-i spuse lui Mitrică: 

— E şaptesprezece fără un sfert. Mitrică, te duci şi te 
culci şi la ora douăzeci eşti aici. 

Mitrică îşi chinui faţa cu palma şi mormăi: 

— De ce nu zici tu mai bine la ora o sută şaptezeci! 

— Ceasul are douăzeci şi patru de ore! Nu ştiai de 
chestia asta până acum? 

— Nu ştiam. 

— Ei, află de la mine! 

Mitrică se ridică de pe bancă şi se cam împletici. Se veseli 
singur, spunând că ar fi cazul să se ducă pe la Iocan 
fierarul, să-i mai strângă şuruburile. Se aşeză la loc şi spuse 
că nu se mai duce acasă, e aşa de ostenit că n-are să poată 
adormi repede, iar dacă doarme o să-i fie greu să se scoale 
pentru şedinţă. Anghel nu zise nimic. 

Ţurlea scria înainte. La un moment dat, ridică fruntea sa 
măslinie spre Ilie Barbu şi-i spuse: 


— Ilie, pregăteşte-te să pleci la raion. Mâine-poimâine, 
plecarea. 

Mai scrise puţin, apoi vâri carnetul în buzunar şi se uită 
iarăşi la Ilie. 

— Mâine să zicem că nu poţi, dar poimâine trebuie să fii 
acolo. 

Ilie parcă nici nu auzise. Ocoli capul mesei, se aşeză pe 
bancă şi rămase mut, cu privirea larg deschisă aţintită spre 
Ţurlea. Pascu veni lângă el şi îi puse mâna pe umăr. 

— Spune-i, tovarăşe Anghel, ce are de făcut, zise '[urlea, 
arătându-l cu capul pe Ilie. 

„Ce-o fi asta? îi fulgeră lui Ilie prin cap. La raion? Dar de 
ce?” 

Anghel nu-l lăsă să aştepte prea mult, dar totuşi se vedea 
că se gândeşte cum să înceapă. Nu pentru că nu ştia cum, 
dar era un lucru important şi nu trebuia să scape ceva din 
vedere. 

— Uite, Ilie, tu ştii că noi am vorbit mereu despre colectiv, 
începu el fără să se uite la cineva, nici chiar la Ilie. Se uita 
parcă la gândurile sale, pe care Ilie avea să le afle chiar 
acum. Fiecare colectivist face zile de muncă; trebuie ţinută 
socoteala, să socotească cât ia fiecare. Pe urmă, banii! în 
definitiv o să vindem, o să cumpărăm... Trebuie un om tare 
la socoteli! Tu pe cine zici să propunem? 

Ce întrebare! întâi îţi spune că o să pleci la raion şi pe 
urmă te întreabă pe cine să propui socotitor. Ilie simţi că-l 
doare inima, atât de tare îi bătea. Vor să-l propună socotitor 
şi îl trimit la raion, la şcoală. Ştia cum se petrec aceste 
lucruri, cu şcolile şi cu trimisul. 

— Pascu zice c-ai fi bun tu, continuă Anghel după câteva 
clipe. Mitrică zice şi el că da, dar uite cum stă socoteala. 
Trebuie să fii un om, uite-aşa, care să ţii gospodăria în 
mână, ştii cum? Nici dracu” să nu se amestece în averea 
gospodăriei şi să faci economie la ban... să zbârnâie! 

Anghel strânse pumnul şi-l arătă lui Ilie, aşa strâns, adică 
ce să mai vorbim, înţelege el ce fel de om trebuie să fie 


socotitorul gospodăriei. 

— "Tu nu prea ai îndrăzneală! Trebuie să fii mai 
îndrăzneţ! Dacă vine la tine preşedintele gospodăriei şi 
zice: „la dă-mi o mie de lei”, tu ai să te apuci să-i dai. 
Anghel bătu cu pumnul în masă: „Nu, pentru ce să-ţi dau o 
mie de lei? Pentru ce îţi trebuie ţie o mie de lei? Ce vrei să 
cumperi cu ei? Să văd aprobarea consiliului de conducere!” 
înţelegi, Ilie Barbu? 

— Cum să nu înţeleagă, în definitiv asta e toată povestea, 
încheie Pascu clipind din genele sale albite de pospai. 

Ilie ridică fruntea şi se uită la fiecare cu o încetineală 
nemaipomenită. „Fraţilor, păi, dacă aşa stau lucrurile, 
trebuie să vă spun că voi nu prea mă cunoaşteţi”, gândi el. 

— Ei, ce zici, Ilie? Ai să fii în stare? îl întrebă Anghel după 
aceste câteva clipe de tăcere. Tovarăşul secretar Ţurlea 
zice că te ştie de la şcoală, că erai cel mai tare la socoteli, 
dar trebuie să fii tare şi-aşa, ca om! 

Ilie se înfoi în scaun, îşi îndreptă umerii săi puternici şi, în 
tăcerea care se lăsase iarăşi, bătu cu palma în masă, se 
ridică în picioare şi rosti puţin supărat: 

— Nu mă sperii eu de ce ziceţi voi! 

Ţurlea se ridică bucuros în picioare, iar Pascu începu să 
râdă, înveselit de supărarea cu care Ilie bătuse cu palma în 
masă. 

— Bă Ilie, îi spuse el, de-aici înainte s-a terminat: pune 
mâna şi gândeşte-te! 

— Lasă c-avem noi grijă, spuse Ţurlea plimbându-se de-a 
lungul odăii. La şcoală are să înveţe tot ce trebuie. 

Ilie se uita la fiecare în parte şi în privirea sa mare 
stăruia o nedumerire: bine, ei îi spun toate acestea, dar îşi 
dau seama ce bucurie îi fac? Ilie hotări că nu, şi atunci se 
apropie de dulap şi întinse foarte liniştit mâna după pălărie: 
trebuia să plece cât mai repede, altfel are să se bage de 
seamă că îi bate inima. 

— Bine, spuse el, aşezându-şi liniştit pălăria pe cap. 
Vasăzică rămâne aşa! Dar oamenii ce-au să zică? mai 


întrebă stăpânindu-se cu greu; simţea că i se umflă glasul. 

— Ce să zică? N-o să propunem pe alde Vasile sau 
Gheorghe Ciobanu, răspunse [urlea foarte vesel. Ilie, tu 
mai ţi-aduci aminte cum adunau ei? îl întrebă râzând de-a 
binelea. 

— Ei, nu! Uite că tovarăşul [urlea n-a uitat! se miră Ilie, 
oftând nu se ştie de ce. Mă, era daravelă mare cu alde 
Vasile şi Gheorghe! exclamă el şi începu să râdă cu atâta 
plăcere, încât toţi ceilalţi îl îndemnară să spună ce era cu 
alde Vasile şi Gheorghe. 

Ilie socoti că poate să mai stea şi să le spună cum era; îşi 
dădu cu însufleţire pălăria pe ceafa, se apropie de masă, 
trase o hârtie şi întinse mâna spre Pascu. 

— Dă-mi un creion, Pascule, ceru el. 

Pascu îi dădu un creion. 

— Să zicem c-avem aşa, treizeci, cincizeci, douăzeci şi aşa 
mai departe, scrise Ilie cifrele. Acuma, Vasile se apucă de 
adunat: zero, şi cu zero, şi cu zero, şi cu zero... adună 
zerourile până sus; şi zice: zero şi cu zero... 

Ilie nu trecea de la un zero la altul fără să-nmoaie glasul 
şi să aştepte o clipă ca să-şi dea seama cât face un zero cu 
altul. Izbucniră toţi în hohote groase, iar Ilie se agită cu 
creionul în mână, dându-le de înţeles că mai e ceva, nu s-a 
terminat. 

— Care va să zică, zero şi cu zero... până aici sus. Acum 
vine totalul. Vasile şi Gheorghe se gândeau ei ce se 
gândeau, pe urmă se uitau amândoi la mine: „Fac tot zero”, 
îmi spuneau ei, mie. „Da, mă, tot zero fac”, le spuneam eu. 
Atunci, de bucurie, Vasile îi dădea lui Gheorghe un pumn 
după ceafă, iar Gheorghe se răsucea şi îi dădea lui Vasile un 
picior în burtă. „Mă, Ilie, îmi spuneau ei mie pe urmă, aşa e 
că mai ştim şi noi câte ceva?” 

În mijlocul hohotelor, Ilie o luă încet spre uşă. 

— 'Tovarăşe Anghel, spuse el oprindu-se şi uitându-se în 
pământ. Nu era mai bun Niculae Burcea? 

— Pe Niculae Burcea o să-l propunem preşedinte. 


— Uite, să vă spun drept, îmi pare bine de Niculae! 
exclamă Ilie cu un glas înfundat. 

Când să iasă, [urlea îl opri. 

— Vreau să viu diseară pe la tine, Ilie! îi spuse. Cum îi 
facem? 'Tot acolo stai, unde ştiu eu? 

— De la şedinţă mergi cu mine, zise Ilie. 

— Nu, înainte de şedinţă! 

Ilie tăcu câteva clipe lungi, nu fu în stare să mai zică 
nimic. Plecă şi, când dădu să iasă, se lovi nu ştiu cum cu 
cotul de clanţa uşii. Îşi luă însă repede seama şi, înainte de 
a ieşi, duse mâna la pălărie şi dădu noroc. 

— Noroc, llie, şi vezi, aranjează-ţi treburile. Vorbeşte şi 
cu Niculae Burcea, îi mai spuse '[urlea din urmă. Fiindcă 
amândoi plecaţi... 


XIX 


Cana ieşi afară între oameni, Ilie simţi nevoia să se 


îndoiască: nu cumva a fost vorba de altcineva? „Adică cum, 
eu socotitorul gospodăriei? Da, aşa este, nu mi-e frică mie 
de socoteli, dar să ştii că n-or să vrea alde Vasile şi 
Gheorghe! exclamă în sinea lui, ironic. Ei nu mă cred în 
stare să fac treaba asta; numai pe Ghioceoaia îl cred ei în 
stare.” 

Îndoielile nu se lipeau de el nici măcar în ironie şi, încetul 
cu încetul, se simţi copleşit de o bucurie statornică. 
Vasăzică gospodăria se face şi locul său în gospodărie este 
să ţină socotelile! 

| se păru iarăşi, ca şi de dimineaţă, că toţi ăştia care 
stăteau pe-afară îi cunosc gândurile şi se bucură de bucuria 
lui. Dar n-avea timp de stat. Acum se face seară şi [urlea a 
spus că vine la el. Trecu în grabă printre oameni şi porni 
iute pe şosea. 

— Ce e cu Ilie!? se miră cineva. 

— Mi se pare că Ilie o să fie prepus socotitor, spuse Stan, 
ieşind de pe coridorul sfatului. 


— Ce vorbeşti tu, mă? De unde ştii? întrebă unul dintre 
fraţii Ciobanu. 

Fraţii Ciobanu se grăbiseră să se întoarcă la sfat, să vadă 
ce se mai întâmplă. 

— Îl auzii pe tovarăşul Ţurlea cum îi spunea să se 
pregătească că să plece la raion cu alde Niculae. 

— Care Niculae? tresări Vasile Ciobanu, apropiindu-se 
neliniştit de curier. 

— Niculae Burcea. 

— Fugi de-aici! Vedem noi cine pleacă, spuse şi Gheorghe 
Ciobanu, posomorât. 

— Ehe, cine s-a gândit la Ilie Barbu a avut cap, spuse un 
bătrân, cel care fusese de faţă când Ilie era să sară la 
Sfetcu. Eram odată la piatră, începu el domol, fără grabă, 
să povestească. 

— Nea Cimpoacă, dă-mi şi mie nişte tutun, îi ceru unul, 
aşezându-se alături şi pregătindu-se să asculte. 

Cimpoacă îi dădu nişte praf, scuipă printre dinţi peste 
ţigara pe care o aruncase şi spuse arătând cu mâna undeva 
peste clădirea sfatului: 

— Căram nişte piatră la metru cub cu alde Pisicaru, cu 
Ilie Barbu şi cu ăsta, care se-nsură cu a lui Crivâţ, prostu' 
ăla, cum dracu'-l cheamă... 

— Ene Niţu, spuse cineva. 


— Da, zăpăcitul ăla! Ne plătea la metru cub, da' cine 
dracu' putea să ştie câţi metri cubi ai făcut, că veneai cu 
căruţa, descărcai la grămadă şi iar te-ntorceai. Ala ne 
punea două căruţe la metru cub. Greu al dracului: am cărat 
o zi şi stam de vorbă ca acuma, era şi alde Ilie ăsta. Ne- 
ntorsesem acasă şi luam o ţuică la lancu Enache; dimineaţa 
trebuia să ne ducem iar la terasament. „Mă, al dracu' metru 
cub, mare mai e!”, îi spun eu lui Pisicaru. „Mare-al dracu'!”, 
zice şi Pisicaru. 

— De unde căraţi? se interesă cineva. 

— Căram d-acilea de la gară, tocmai la patru kilometri, se 
făceau ale două poduri, unul la Bereşti şi ălălalt la stânga, 
cum o iei spre baltă, spre Dor Mărunt. „Bă, nea Cimpoacă, 
zice llie ăsta, metru' cub are şi el socoteala lui. Ce-mi daţi 
mie că eu vă aflu precis câţi metri cubi duceţi cu căruţa. 
Cum vreţi, zice, ori căruţa, ori grămada de piatră. Pot să vă 
spui şi la grămadă.” (Nu ştiu cum zice el că o face! Ca un 
trunchi! Trunchi de nu ştiu ce! Dracu! ştie ce! Că nu maiţiu 
minte!) „Bă, Pisicaru, îi spun eu ăluia, ia să vedem, o fi 
ştiind el Ilie Barbu ceva! Hai să mai bem câte o ţuică.” Am 
băut noi, a băut şi Ilie-ăsta şi ne-am dus acasă la mine. 
Acasă, Ilie-ăsta ne cere un metru. Mă duc eu la alde langă, 
iau metrul lui de croit şi se apucă Ilie şi măsoară. Măsoară 
aci, scrie pe irtie, măsoară dincoace, iar pe irtie, fie-al 
dracu', parcă ai fi zis că ia măsura la căruţă să-i facă un 
rând de haine. Pe urmă face el socoteala acolo şi zice: „Nea 
Cimpoacă, dacă umpli căruţa rasă şi aranjezi în spate şi în 
faţă un fund să stea fix, cari de trei ori şi faci patru metri 
cubi.” Bă! aşa a fost, cum a zis el! Că l-am luat cu noi şi ne- 
am certat cu ăla de era să ne batem! 

— E băiat bun, mie-mi pare bine, spuse cel care îi ceruse 
tutun lui Cimpoacă. Vorbeau unii de alde Voicu Ghioceoaia, 
dar ăla când s-o vedea cu banii pe mână, odată îi vin dracii 
şi-i bea pe toţi cu muierea. 

— Voicu e deştept, dar îl strică prostia, spuse un altul cu 
nepăsare. Avea doi cai frumoşi, dracu' ştie de ce i-a 


vândut... 

— Care, caii-ăia roibi? 

— Ăia, i-a vândut să-i ia muierii şoşoni şi haină de blană, 
preciză cel care îi ceruse tutun lui Cimpoacă. Aşa zice el, 
dar i-a dat când a auzit de gospodărie. N-avea el nevoie să-i 
vândă pentru muiere, are el destui bani! 

Cimpoacă tocmai se pregătea să spună şi el ceva despre 
Voicu. 

— Uite-i pe alde Iancu şi Sandu Enache, vin încoace, îl 
întrerupse unul, arătând cu capul înaintea sa. 

Ridicară toţi privirile spre şosea şi începură să se uite 
foarte atenţi la cei doi inşi, ceea ce putea să însemne că nu 
mai aveau nimic de spus pe socoteala lui Voicu. Se făcu 
tăcere. Sandu şi lancu trecură printre oameni, mormăiră 
un soi de bună ziua şi intrară înăuntru. 

— Ce-or fi căutând? întrebă Cimpoacă. 

— Au fost chemaţi pentru comasare, explică unul dintre 
fraţii Ciobanu. Le comasăm toată partea aia de pe lângă 
pădure, până la stejar. 

Nu zise nimeni nimic. 

— Auzii că lancu şi-a bătut muierea ieri toată ziua! Cică i- 
ar fi rupt o mână, socoti unul că trebuie să-i informeze. 

— Bine că nu i-a rupt un picior, răspunse careva cu un 
glas atent. 

lar se făcu tăcere. Într-un târziu, un altul pufni pe nas, 
înveselit: 

— Chiar aşa, toată ziua? O mai fi stat şi el la masă... 

— Acum nu mai are ce bate, îşi bate muierea! reflectă un 
altul. 

Cineva spuse că „las' s-o bată” şi o înjură pe muiere cu 
greață mare, pe ea şi pe neamul ei la un loc. Apoi adăugă: 

— „în ziua de Crăciun! 

— Da” ce, în zilele alelalte nu se poate? întrebă Cimpoacă. 

— Nu, că în zilele alelalte şi-o bate ăsta pe-a lui, zise unul 
arătându-l cu capul pe cel care o înjurase pe muierea lui 
Iancu. 


XX 


Îiie Barbu ajunse acasă într-un suflet. Avea chipul puţin 
aprins şi ochii îi străluceau ciudat. Intră în tindă strigând: 

— Gherghino, fă, muierea aia! Fă, n-auzi? 

Gherghina era în pod şi-i răspunse de-acolo. Nu-l vedea, 
altfel n-ar fi fost aşa de nepăsătoare. 

— Dă-te jos de-acolo! îi spuse el. 

Ea nu se prea grăbi şi omul se aşeză pe prag să se 
odihnească, îşi luă pălăria din cap, o puse uşurel pe un 
scăunel, se şterse pe frunte cu cotul şi exclamă, din adânc: 
„„..„Ha! Tu-i para mă-sii!” 

Gherghina apăru la gura podului cu o damigeană în 
braţe. 

— Ce faci, tu, fă, acolo? o întrebă supărat. 

— Ziceam că să opăresc damigeana pentru ulei. 

— Dă-o dracului de damigeană, dă-te jos de-acolo! 

Gherghina se răsuci cu spatele spre el şi începu să dibuie 
scara cu picioarele. Când ajunse jos şi-l văzu, rămase 
înlemnită. 

— Dă-te jos şi pune mâna şi prinde o găină! îi spuse Ilie, 
uitându-se la ea fără s-o vadă. Aide, porunci el încă o dată, 
ridicându-se de pe prag şi ieşind afară. 

Gherghina îşi luă seama şi-l ascultă. Avea să afle ea în 
curând despre ce e vorba. Puse damigeana jos şi veni după 
el. În curte, lângă şopron, nişte găini se îndeletniceau în 
voie cu râcâitul. Atent, cocoşul băgă de seamă că omul şi 
muierea au anumite intenţii. Le dădu de veste găinilor, care 
de îndată săriră în sus crăonind asurzitor. 

— P-aia moţată, că e mai grasă, spuse Ilie, arătând cu 
degetul. 

O încolţiră şi-o prinseră. 

— Adu cuțitul s-o tai! Diseară vine cineva să mănânce la 
noi! 


— Cine zici că vine să mănânce? întrebă Gherghina fără 
să se clintească. 

— Secretarul partidului! 

Gherghina se sperie: 

— Oleou! Ce secretar? 

— Ai să vezi tu, nu mai întreba atâta, dă-mi cuțitul că 
trebuie să mă duc acolo! Am treabă! 

— Vorbeşti ca duşii de pe lume, spuse Gherghina şi plecă 
supărată să aducă cuțitul. 

Supărarea ei îl mai dezmetici puţin pe Ilie. Când îi aduse 
cuțitul, îi spuse despre ce e vorba, dar tot aşa, câte puţin, 
parcă i-ar fi dat cu linguriţa. 

— Păi, avea nişte neamuri pe de la vale, de ce nu se duce 
la ele?! se miră Gherghina când auzi că al lui [urlea e 
secretarul partidului. 

— Crezi că eu sunt în inima lui să ştiu de ce nu se duce la 
neamuri?! O fi ştiind el de ce nu se duce, făcu Ilie pe 
grozavul. 

Gherghina se uită la el cu bănuială. Era limpede că omul 
ei îi ascundea ceva. 

— Ce te uiţi aşa la mine? o întrebă Ilie nevinovat. Nu-ţi 
vine să crezi? 

— Păi, dar, vezi să nu! spuse Gherghina, şi deodată simţi 
că în aceste clipe în viaţa lor se petrece o mare schimbare. 
Se duse spre prispă ca şi cum ar fi vrut să ia ceva; intră în 
tindă, se învârti acolo puţin, apoi intră în odaie. Nu putea să 
se înşele! îşi aminti de graba cu care venise alde Stan 
curierul să-l cheme acolo pe Ilie; de două ori venise! Nu mai 
avu nicio îndoială. Se gândi că, la urma urmei, '[urlea 
cunoştea multă lume în sat, de ce să vie tocmai la Ilie alei 
să stea la masă? Deodată o fulgeră gândul că l-au ales pe 
omul ei preşedinte al gospodăriei. De ce să nu-l aleagă? 
Niculae Burcea e bun, dar şi Ilie e bun. 

— Na ici, zise Ilie din tindă, lăsând jos trupul fără cap al 
găinii. Na ici, c-avem treabă! Poimâine dimineaţă trebuie să 


plec la raion cu Niculae Burcea. Mă duc pe la el să vedem 
cum îi facem! 

Şi o şi luă din loc. Gherghina ieşi repede în urma lui şi îl 
opri grozav de supărată: 

— Ho! Unde te pornişi!? 

— Ce vrei, fă? se răsti Ilie, căutând să se arate cât mai 
stăpân pe sine. 

— Ce cauţi la raion? 

— Păi, nu-ţi spusei? 

Gherghina se închină de câteva ori, îi întoarse spatele şi 
intră în tindă. Ilie intră după ea. 

— Nu-ţi spusei, fă, că m-au propus socotitor? Trebuie să 
plec zilele astea cu Niculae Burcea la raion. 

Aşa i se păruse, că-i spusese. Îşi dădu pălăria pe-o ureche 
şi începu să se scarpine la ceafă neştiind ce să mai facă. Îi 
spusese sau nu-i spusese? îi spusese, că dacă nu i-ar fi spus, 
n-ar fi stat ea acuma bosumflată cu spatele la el, văzându-şi 
de găină cu atâta nepăsare. Da, da, i-a spus când prindeau 
găina... „Ce-o mai fi şi aia socotitor? se întreba Gherghina 
bucuroasă că tot ghicise ea ceva. Pesemne cel care ţinea 
socoteala cât munceşte fiecare! E mai bine că nu l-au ales 
preşedinte! Preşedintele trebuie să îndemne oamenii şi pe 
Ilie nu-l prea cunoaşte lumea. Pe Niculae Burcea îl cunoaşte 
lumea mai bine şi e mai în putere, poate să alerge. Că dacă 
e vorba să munceşti sute de loturi la un loc, asta e o moşie 
şi cine e preşedinte trebuie să nu stea neam, să se ducă de 
colo până colo!” 

— Când te-au propus socotitor? întrebă ea fără să se 
mire, lucru care îl cam nedumeri pe Ilie. 

— Adineauri, când mă chemară! 

— Şi eu de unde vreai să ştiu? 

— Păi, nu-ţi spusei? 

— Cui spuseşi? Găinii-ăştia? Vine târziu al lui Ţurlea?... 
Dar nişte băutură nu iai? Şi la raion de ce zici că te duci? Ce 
cauţi acolo?... Treci pe la Gavrilă să-ţi dea o sticlă cu ţuică şi 
fa rost de la cineva de-o pereche de încălţăminte, n-o să te 


duci acolo desculţ... Dar de nişte pantaloni mai buni nu 
trebuie să faci rost? Vorbeşte cu langă, croitorul, să-ţi facă 
nişte... 

Când ţi se pun atâtea întrebări şi nu eşti lăsat să răspunzi 
la ele şi ţi se mai dau şi sfaturi în acelaşi timp, e mai bine s-o 
iei din loc. Aşa socoti şi Ilie că e mai nimerit. leşi pe poartă 
cu grabă mare şi o luă pe lângă garduri. 


XXI 


Când ajunse la sfat, Voicu Ghioceoaia nu băgă de seamă 
privirile unora. Nu băgă de seamă nici purtarea schimbată 
a lui Stan, care nu-l mai salută el cel dintâi, cum făcea de 
obicei. 

Fără să fi aflat ceva sigur, toată lumea era încredinţată că 
steaua lui Ghioceoaia are să apună. Despre preşedinte nu 
spuneau nimic, era greu de închipuit că un om ca el ar 
putea fi clintit din locul său. 

— Unde e preşedintele, mă? întrebă Voicu deschizând 
uşile în dreapta şi în stânga, ca la el acasă. 

— Vezi că e acolo, la telefon! răspunse Stan, leneş şi 
miorlăit. 

— Ce e cu tine, Stane, trăseşi la măsea? spuse Voicu în 
treacăt, intrând în cabina telefonistei. Noroc, Prunoiule, îl 
salută el pe preşedinte. E ceva p-aici? îl întrebă în şoaptă. 

Prunoiu se prefăcu încolţit de treburi, nu răspunse nimic, 
ieşi din cabină şi se duse cu paşi întinşi spre biroul 
secretarului. Voicu se prefăcu şi el nepăsător, cu toate că 
prin şira spinării îi trecu ceva rece. Era limpede că Prunoiu 
se ferea de el. Nu cumva îl părăsea? leşi pe trepte şi stătu 
acolo cu mâinile în buzunar, uitându-se câteva clipe cu 
atenţie mare undeva pe drum, ca şi când ar fi aşteptat pe 
cineva. Fiindcă acel cineva nu se vedea, Voicu se rupse 
brusc din loc şi intră şi el în biroul secretarului. Nu se 
înşelase: înfăţişarea preşedintelui nu spunea nimic bun, 
arăta întunecat, închis în sine. 


— Ei, câţi s-au desfăşurat până acum? întrebă Voicu din 
prag cu glas hotărât, aşa cum îi stă bine unuia care are 
răspundere pentru ceea ce se petrece sub ochii lui. 

Nu-i răspunse nimeni, astfel de întrebări nu se pun 
pentru a se căpăta răspuns. 

— Chiaburii ăia doi au venit pentru comasare? întrebă el 
din nou, cu toate că îi văzuse din prima clipă pe Iancu şi 
Sandu Enache cum stăteau pe o bancă lângă perete şi 
aşteptau. 

— Uite-i colo! spuse cineva. 

— Aha! exclamă Voicu, măsurându-i de sus pe cei doi. 
Staţi acilea să iscăliţi declaraţiile. Nu pleacă nimeni... 

„Ce se mai grozăveşte ăsta de pomană p-aici?”, se putea 
citi în privirile unora. 

— Măi tovarăşe Voicu, du-te până dincolo, la Anghel... Du- 
te până acolo că are treabă cu tine! 

Prunoiu vorbise fără să ridice fruntea din hârtiile întinse 
pe masă, parcă i-ar fi fost frică să se uite la Voicu. 

— Daa!? E acolo el? întrebă Voicu cu interes deosebit, să 
nu se creadă cumva că Anghel are treabă cu Voicu şi Voicu 
nu. 

— E acolo, du-te mai repede că te cheamă!/, ţinu totuşi 
Prunoiu să sublinieze situaţia. 

Ghioceoaia porni cu paşi grei şi deschise larg uşa 
organizaţiei. 

— Noroc! făcu el scurt şi apăsat şi merse spre [urlea, 
lăsând uşa deschisă. 

Îi întinse mâna, se întoarse, închise uşa, ocoli masa şi-şi 
făcu loc pe bancă. Mişcările sale păreau dezordonate, totuşi 
se vedea că e pe deplin stăpân pe sine. 

— Ei! Cum merge, Mitrică!? exclamă el ocrotitor. Ie 
desfăşuraşi? 

— Mă desfăşurai! răspunse Mitrică cu ironie. lu cum te 
desfăşori? 

— Ha-ha-ha! râse Voicu şi-şi pironi adânc privirea sa dură 
în ochii lui Mitrică, vrând parcă să-l apese în duşumea. „Nu 


cumva să fi spus ceva, că nu se mai alege nimic de tine!”, îl 
ameninţă Voicu. 

Mitrică luă cunoştinţă de privirea amenințătoare a lui 
Voicu şi-şi plecă fruntea mică în pământ. Aşa, cu fruntea în 
pământ, el spuse: 

— Aşa, Voicule, noi ne desfăşurăm pe-aici şi tu te 
desfăşori pe la barieră, cu alde Iancu Enache. 

Spuse acestea şi deodată îşi ridică fruntea cu semeţie. Se 
uita la Voicu liniştit şi cutezător, zâmbind subţire, tăios, 
batjocoritor. 

— Ce? Care barieră? Vezi de treabă, mă, nu fi prost! 
răspunse Voicu cu nepăsare. Se uită la toţi cei de faţă şi îi 
luă drept martori ai prostiei lui Mitrică: el acuma ştie că... 
Ce crezi tu, bă Mitrică, că n-ai voie să vinzi un sac de grâu! 
Hă! Uite la el... se veseli Voicu. Anghele, auzi ce zice ăsta! 
Prost mai el... Ei, cum stăm cu situaţia? 

Îmi spuse Prunoiu că ai treabă cu mine! Ce treabă? 
Taman citeam nişte broşuri despre socotitori. Să ştiţi că nu 
e aşa lesne cum cred unii... Ziua-muncă nu e totuna cu... 

— la spune, Voicule, de unde ştii tu că o să fii ales 
socotitorul gospodăriei? întrebă Anghel întrerupându-i 
vorbăria şi nelăsându-l să răsufle. Ce-a căutat astăzi la tine 
lancu Enache? Ai stat cu el în grădină întins pe burtă. 
Pascule, spuse Anghel, ridicându-se în picioare, cheamă-l 
aici pe Prunoiu. 

Voicu Ghioceoaia îşi pierdu cumpătul. Nu se aşteptase să 
se repeadă în el atât de îndârijit. Situaţia i se păru de 
necrezut. Niciunul dintre ei nu mai semăna cu ceea ce ştia 
el că sunt. Mitrică, mic şi necruţător, Mitrică acela care îşi 
pleca totdeauna privirea când îl întâlnea, iar Anghel, despre 
care credea că nu ştie şi nu vede nimic, dovedea acum că 
văzuse şi ştiuse totul. Singurul de care se temuse totdeauna 
fusese Pascu. Acum era şi el aici. 

Prunoiu veni. 

— Tovarăşe preşedinte, ia stai jos acilea, îl pofti Anghel cu 
bunăvoință rece. [i-am spus noi sau nu ţi-am spus de o mie 


de ori să nu mai lucrezi de capul tău? [i-am spus sau nu ţi- 
am spus? la spune-i, Mitrică, poate nu ştie... 

Prunoiu se uită la Mitrică pieziş şi îl opri: 

— la lasă! Am auzit! 

Nu auzise nimic, dar nu putea răbda să fie judecat, iar 
Mitrică să fie acuzator. Îşi făcuse socoteala: peste Ţurlea 
era tovarăşul lon Niculae. Nu rămân lucrurile aşa. 

— Să terminăm cu gospodăria şi discutăm noi! strigă el 
pe neaşteptate. 

Apoi deodată se înnegri la faţă, se holbă la Ghioceoaia şi 
ridică pumnul, dar fără dorinţa de a lovi. Îl înjură de mamă 
cu un glas scăzut, după care îi spuse: 

— Mă minţi tu pe mine, mă?! 

Voicu Ghioceoaia se făcu galben. 

— Cu ce te-am minţit? 

— Nu ţi-am spus eu ţie prieteneşte: Voicule, tu trebuie să 
dai cotă şi impozite... Te drăcuiai că n-ai, şi când colo... 

Prunoiu nu mai putu vorbi. Scuipă jos, drăcui şi ieşi 
repede, lăsând uşa deschisă în urma lui. Cei dinăuntru îi 
urmăriră paşii în tăcere până ce ieşi în drum şi nu se mai 
văzu. 

— Ia du-te şi cheamă-l îndărăt! spuse '[urlea cu uimire. 
Ce e atitudinea asta? 

Anghel clătină din cap: ehe! asta e floare la ureche. Ce 
să-l mai cheme degeaba, nu rabdă el să fie pus în situaţii 
de-astea. 

Ghioceoaia îşi dădu şi el seama că dacă nu pleacă 
întocmai ca Prunoiu, e mai rău. Nici el nu putea să rabde să 
i se spună pe faţă. 

O luă spre uşă furios. 

— Unde pleci? îl opri Anghel. 

— Ce să mai stau? începu să strige. Ce să mai stau, 
Anghele, să mă uit la voi cum vă bateţi joc de oameni?! 
Statul spune că ai voie să-ţi vinzi prisosul pe piaţă! Ia şi 
citeşte haşceme-ul că d-aia eşti secretar, să citeşti, nu să-ţi 
baţi joc de oameni, întreabă-l colo pe tovarăşul Sergiu de la 


raion, să vezi ce-ţi spune! TIovarăşul [urlea poate nu 
cunoaşte situaţia! Nu-mi faceţi voi mie aici... 

Se vedea că se stăpâneşte să nu-şi iasă din fire. Nu mai 
aşteptă, plecă întocmai ca şi preşedintele. 

— Dacă nu te fac eu să-ţi iasă prisosul pe nas, să nu-mi 
spui mie Anghel! mormăi Anghel cu glas scăzut. Da, 
haşceme-ul spune că ai voie să-ţi vinzi prisosul, dar ce 
înseamnă prisos? înseamnă că ai datoria patriotică faţă de 
construirea socialismului să vinzi statului cota fixată; ce-ţi 
rămâne e prisosul tău! Dar pentru tine nu există datorii 
patriotice, datorii au numai proştii ăilalţi... Ce facem, 
tovarăşe [urlea? Să ştiţi că n-au să vie la şedinţă. Vreau să 
vă spun ceva! Mitrică, Pascule?... 

Mitrică şi Pascu înţeleseră. Se ridicară şi ieşiră pe 
coridor. 

Anghel stătu puţin la îndoială până să înceapă. 

— 'Tovarăşe Anghel! Ce te mai fereşti? se miră [urlea. Ce 
vreai să-mi mai spui? 

— 'Tovarăşe Ţurlea, să vă spun despre ce e vorba, începu 
Anghel, puţin stingherit. Astă-primăvară m-am gândit într-o 
zi să mă duc la tovarăşul Mircea, la regională, să scot 
carnetul de partid şi să-l pun pe masă: „Uite carnetul meu, 
tovarăşe secretar, vi-l predau dumneavoastră. Dacă partidul 
are să vadă că nu sunt vinovat, atunci să-mi daţi carnetul 
înapoi; dacă nu, tovarăşe, eu nu mai pot rămâne în partid, 
că eu nu mai înţeleg situaţia.” 

— Fără să scoţi carnetul, puteai să te duci la tovarăşul 
Mircea, spuse Ţurlea. 

— Păi, asta e, dacă nu veneaţi dumneavoastră, mâine sau 
poimâine mă duceam. 

Ţurlea cunoştea astfel de activişti cum era Anghel. Era 
limpede pentru el că în linii mari Anghel nu greşise. Ştia 
însă din experienţă că s-ar putea ca el să fi făcut o serie de 
greşeli mai mici, pe care nu le-a îndreptat la timp, şi care l- 
au făcut pe Ion Niculae să înţeleagă rău orientarea lui. 


— Ai făcut bine că te-ai ţinut tare în situaţia asta, spuse 
Ţurlea după câtva timp. 

Anghel tăcea. Se vedea că mai aşteaptă încă ceva de la 
Ţurlea. Ţurlea înţelese ce aşteaptă el. Povestea cu dusul şi 
predatul carnetului avea un anume înţeles: „Dacă 
dumneata, tovarăşe Ţurlea, diseară în şedinţă, ai să cauţi să 
împaci lucrurile tot aşa cum a făcut tovarăşul Ion Niculae 
până acum, să ştii că eu mă duc la regională.” 

Ţurlea se ridică de pe scaun: 

— Uite răspunsul meu, zise el, poţi să te bazezi pe ce-o 
să-ţi spun: dacă organizaţia ar fi fost mai unită, n-ar fi 
izbutit el Ghioceoaia să-şi facă atmosferă. Pascu şi Mitrică 
nu te-au ajutat, dar nici tu nu i-ai ajutat pe ei. Ai văzut 
singur azi-dimineaţă: se temeau şi ei de Prunoiu, şi asta în 
faţa mea. De ce? În ce priveşte restul, cred că nu greşeşti şi 
eu am să te susţin! 


XXII 


În acest timp, Ilie Barbu se grăbea să ajungă încotro 
plecase. Mersul îi era acum mai liniştit, însă în cap 
gândurile nu încetau să-i zboare şi să se întoarcă întocmai 
ca păsările într-un cuib. I se părea că astăzi are atâtea de 
făcut, încât trecerea timpului parcă îl durea. Fusese propus 
socotitor şi încă nu se întâmplase nimic. Are să se întâmple! 
La fiece pas are să i se întâmple ceva. Dar nu trebuia să 
întârzie. Dacă n-o să se grăbească, n-o să i se mai întâmple 
nimic! La o răspântie de uliţi se întâlni cu doi inşi. 

— Unde te duci, Ilie? îl opriră ei. 

Băgând de seamă că llie e grăbit, nu-i aşteptară 
răspunsul şi unul dintre ei întrebă mai departe: 

— Ce făcuşi, te desfăşuraşi? 

— De dimineaţă, răspunse Ilie. 

Cei doi se întoarseră cu spatele şi-şi văzură de drum, dar 
Ilie, cu toată graba, rămase pe loc şi se uită în urma lor. Se 


vedea că voia să-i întrebe ceva, dar îi lăsă să se îndepărteze, 
ca şi când altfel n-ar fi putut să-i întrebe: 

— Bă Gheorghe, zise el, după îndelungă gândire. 

Cei doi se opriră şi Ilie veni încet spre ei cu o înfăţişare 
tainică. 

— Trecurăţi pe-aici, pe la Ioniţă? îi întrebă cu glas scăzut. 

— Trecurăm, dar de ce? 

— O fi acasă? Ziceam că să mă duc până la el să-mi dea 
mie bocancii âia! 

— Aha! făcu unul dintre cei doi, cu interes, ca şi când ar fi 
ştiut că Ilie avea de mult acest gând. Vrei să iei tu bocancii 
ăia? Du-te, că mi se pare că e acasă, dacă n-o fi plecat! 

Ilie le întoarse spatele şi porni, dar de astă dată nu mai 
porniră cei doi. Se vedea că vor să-i spună ceva lui Ilie, dar 
şi ei îl lăsară să se îndepărteze, ca şi când altfel... 

— Ilie, spuse în cele din urmă unul dintre ei, şi Ilie se opri 
numaidecât, parcă atât ar fi aşteptat. Ie duci degeaba, îi 
spuse omul, îi dă scump! 

— Cât cere pe ei? întrebă Ilie de la distanţă. 

— O oaie. 

— Îi dau o oaie, spuse Ilie numaidecât. 

Cei doi nu se mirară deloc, era limpede pentru ei că Ilie 
vorbea şi el aşa, ca să se afle în treabă. Cum dracu' să-i dea 
o oaie? Parcă multe oi avea el de dat! 

— Bine, du-te, că mi se pare că e acasă! îl îndemnară ei, 
fără să se urnească din loc. 

— Voi unde vă duceţi? îi întrebă Ilie. 

— Ne ducem şi noi să ne desfăşurăm! Bă Ilie! Auzirăm că 
tu o să fii socotitor! Ne pare bine, mă! Zău că ne pare bine! 
Tu eşti bun la socoteli, meriţi! Vezi să ţii bine socoteala 
acolo! mai spuseră ei glumind. 

Inima lui Ilie bătea! Bătea tare, ca un ciocan: boc, boc... 
Şi oamenii ăştia! Cum se pricep ei să-ţi toarne în suflet... Cu 
vadra îţi toarnă bucuria! 

Se îndepărtară câteşitrei... Ilie trecu peste un şanţ şi 
grăbi pasul pe lângă garduri. După ce merse o vreme, se 


opri pe podişcă din faţa unei porţi. 

Îşi dădu pălăria pe ceafa şi strigă: 

— Bă tovarăşe Ioniţă! 

Şi când văzu că loniţă se apropie de poartă, păşi întru 
întâmpinarea lui dându-i de înţeles că vrea să intre 
înăuntru. Îi dădu noroc şi aşteptă să i se deschidă. 

Ioniţă zăbovi câtva timp în partea cealaltă a porţii, apoi 
deschise şi spuse binevoitor: 

— Intră, Ilie! 

Ilie intră, o luă spre prispă şi-i aduse aminte lui Ioniţă 
pentru ce venise. Ioniţă tăcu câteva clipe, apoi, ca şi când n- 
ar fi auzit, îl întrebă pe Ilie ce mai face, ca şi când nu l-ar fi 
văzut de mult. N-avea chef de vorbă şi se vedea că nu 
întreba la întâmplare. Arăta mereu supărat, chiar 
duşmănos, dar nu faţă de Ilie, cu llie nu avea nimic. Ilie 
întrebă iar de bocanci, ce face, îi vinde? Ioniţă tăcu iarăşi 
câtva timp, apoi răspunse că nu prea i-ar vinde şi-l întrebă 
pe Ilie dacă nu cumva vrea să-i cumpere el. 

— N-auzişi că-i cumpăr? 

— Nu prea i-aş vinde, e bocanci buni, repetă Ioniţă ca un 
surd. Şi intră în casă, de unde se-ntoarse curând cu o 
pereche de bocanci. 

Îi ţinea pe-amândoi de urechi, alăturaţi, şi-i arăta lui Ilie 
fără să-i lase jos, parcă s-ar fi temut să nu-i spargă. Erau 
bocanci milităreşti, vechi dar buni, ofiţereşti, butucănoşi, cu 
cel puţin trei rânduri de tălpi şi era greu să-ţi închipui că 
aşa ceva s-ar putea rupe cândva. 

— Bocanci fără moarte! reflectă Ioniţă, apoi schimbă 
vorba, socotind pesemne că llie a înţeles că asemenea 
bocanci nu sunt de nasul lui. 

Îl întrebă apoi pentru ce s-a înscris în colectiv. Fără 
colectiv nu stă? Lui loniţă îi place să se ducă la arat când 
vrea el, nu să-l împingă cineva de la spate. Acum, sigur, lui 
Ilie poate că i-o fi plăcând, dar Ioniţă să ştie de bine căe 
miere şi tot nu se duce. 

— Cât ceri pe bocanci? îl întrerupse Ilie nerăbdător. 


— Am spus! O oaie! Fără o oaie nu-i dau, răspunse Ioniţă 
furios. Dai oaia, iai bocancii. 

— Lasă, mă, că ne înţelegem noi, zise Ilie cu glas curat şi 
începu să desfacă repede şireturile bocancilor. Îi tremurau 
degetele, îşi şterse talpa piciorului cu palma, apucă un 
bocanc de urechi şi-l trase pe picior. Stătea aplecat şi 
sudoarea îi îmbrobonase fruntea: greu să-ncalţi un bocanc, 
mai ales când n-ai mai făcut asemenea muncă cine ştie de 
când. Ilie sufla înăbuşit înnădind şireturile, nu nimerea 
găurile. Se şterse apăsat pe frunte, apucă şi celălalt bocanc 
şi apoi se ridică de pe prispă. Îi stătea bine, erau bocanci 
frumoşi. Cu ei arăta mai înalt şi mai sigur pe el. 

— Îţi dau cât zici tu. Îţi dau o oaie! 

— Eşti nebun? Păi, câte oi ai tu? se cruci Ioniţă. 

— Lasă, mă, ce te priveşte pe tine? Rămânem înţeleşi. 

Şi porni încet spre poartă. Ioniţă veni în urma lui. Se 
vedea că e nedumerit, nu înţelegea ce nevoie aşa grabnică 
avea Ilie de bocanci. Îşi aminti însă cum venise Stan după el 
la M.A.I. „Lo fi pus ceva pe acolo, d-aia arată aşa”, gândi 
Ioniţă în cele din urmă. 

Când ieşiră pe podişcă, parcă îi păru rău că Ilie e aşa de 
prost să dea o oaie pe o pereche de bocanci. 

— Tu poţi mai bine să vinzi oaia şi să-ţi iei nişte bocanci 
mai ieftini de la cooperativă, îşi arătă el nedumerirea. 

— Lasă că e mai bine aşa! veni răspunsul lui Ilie. 

Ioniţă dădu din umeri şi nu mai spuse nimic. Ilie se uita la 
bocanci şi tot mişca din picioare. Bătea uşurel pământul. 

— 'Te-au ales ceva pe acolo? întrebă Ioniţă într-un târziu, 
uitându-se dintr-o parte la Ilie. 

— M-au propus socotitor. 

— Mda! mormăi Ioniţă. Bine, Ilie. Atunci rămânem 
înţeleşi, ori îmi dai o oaie, ori mai vorbim noi, să vedem, 
poate am nevoie de nişte bani... la spune, ţie ţi-au plătit ăia 
de la gospodăria de stat? 

— Nu mi-au plătit, răspunse Ilie cu nepăsare. 


— Cum, mă, să nu plătească?! izbucni Ioniţă nestăpânit. 
Dar ce, bă, ne jucăm aicea?! Păi, aşa ne-a fost vorba? Da' 
ce, bă, tu vreai să-ţi muncesc de pomană? Unde-ai mai 
văzut tu să-ţi muncească şi să nu plăteşti? Păi, vii colea şi-mi 
intri în casă şi-mi spui să fac colectiv! Păi, de unde ştiu eu că 
nu-mi vii pe urmă cu un ordin să-ţi duc bucatele mele la 
gară? Ai, mă?! De unde ştiu eu? 

Îi spunea toate acestea lui Ilie şi părea că are de gând să- 
lia la bătaie. 

— Gospodăria colectivă e altceva, suntem noi acolo, spuse 
Ilie. 

— Pot să mai am eu încredere? Ce încredere să mai am 
eu?! 

— Lasă, mă, că ne plăteşte, dacă află partidul de situaţia 
asta, fii fără grijă! Ăla care ne ţine banii acolo o să-şi rupă 
gâtul. Poate să fie el oricine ar fi! spuse Ilie nerăbdător să 
plece. 

— Parcă ce mă încălzeşte pe mine că o să-şi rupă ăla 
gâtul! Am vrut şi eu să-mi cumpăr anu-ăsta două oi şi... mai 
cumpără-le dacă mai poţi! Că îşi rupe ăla gâtul... Dacă l-ar 
spânzura de limbă, atunci da, bolborosi Ioniţă, trântind 
poarta mânios. 


XXIII 


De la Ioniţă la Niculae Burcea era o bucată bună de 
drum. Ilie nu băgă de seamă când ajunse la el. Bocancii 
parcă erau vrăjiţi, îl făceau să nu mai simtă nici timpul, nici 
distanţa. Mergând, nu mai vedea nimic în jurul său, se uita 
drept înainte şi vedea numai cerul limpede şi adânc. Intră 
în curtea lui Niculae Burcea şi se feri ca nu cumva să-i 
alunece privirea spre picioare. 

Niculae Burcea înţelese şi nu zise nimic. Se făcu că nu 
vede. Îi spuse lui Ilie să aştepte puţin să-şi ia o flanelă pe el 
şi vine acum. 


Se întoarse curând, îmbrăcat cu o flanelă cărămizie. Abia 
deschise poarta de la drum şi rămase pironit cu privirea pe 
bocancii lui Ilie, parcă abia atunci i-ar fi văzut. Îşi luă bărbia 
în mână, întrebă şi se minună: 

— Măi Ilie, ăştia nu sunt bocancii lui loniţă? 

Ilie se uită şi el la picioare: 

— Care, ăştia?! se miră ca şi când acasă ar fi avut o 
mulţime de bocanci şi n-ar fi băgat de seamă cu care dintre 
ei s-a încălţat... Da... i-am cumpărat eu... 

— Mă, ce treabă ai făcut! îl lăudă Niculae Burcea din 
toată inima... Dacă nu te ţin cinci ierni d-aici înainte, te ţin 
puţin. Hai să mergem. 

Porniră unul lângă altul şi ieşiră la şosea. Niculae Burcea 
nu era nici mai înalt, nici mai în putere decât Ilie, cum 
credea Gherghina. Ba chiar arăta mai mic şi nu avea nici 
spinarea lată şi nici ceafa vânjoasă cum avea Ilie. 

— Ilie, îmi pare bine, mă, că oamenii zic bine de tine. Mi- 
era frică să nu zică unii că nu eşti bun. 

Ilie tuşi, îşi încordă ceafa, ridică fruntea şi încercă să 
meargă întocmai ca Niculae Burcea, adică liniştit şi sigur pe 
sine. 

— O să facem treabă, mai spuse Niculae Burcea. 

Tocmai treceau pe lângă un şanţ plin de verdeață. Pe 
marginea lui şedeau mai multe muieri. Răsuceau bumbac 
cu furcile în brâu, şi aveau fiecare alături câte o oală cu apă 
în care înotau ghemele. Vorbeau nu se ştie ce şi, când cei 
doi bărbaţi ajunseră în dreptul lor, tăcură. 

— Bună ziua, spuse Niculae Burcea liniştit, iar muierile 
care ştiau că el le va da bună ziua îi răspunseră cu 
vioiciune. 

Niculae Burcea dădea bună ziua la muieri; avea obiceiul 
ăsta ciudat. „Irebuie să fim cavaleri” le explica el celor care 
glumeau pe chestiunea asta. 

Până la sfat, Niculae Burcea şi Ilie se întâlniră cu mulţi 
oameni. Se opreau pe loc, îşi dădeau noroc, se întrebau de 
unde vin şi unde se duc. Niculae Burcea şi llie Barbu 


dădeau acelaşi răspuns. Au fost de dimineaţă, s-au 
desfăşurat şi acum se duc iar pe-acolo. 

Ilie stătea drept şi nu se mai uita la om cu ochii larg 
deschişi, nu părea să mai întrebe: „Mă vedeţi? Eu sunt...” 
Da, acum îl vedeau! 

Unii oameni îşi arătau pe faţă mulţumirea faţă de 
schimbarea care se petrecuse cu Ilie. Se uitau la el deschis 
şi-l întrebau cu mirare, bucuroşi: 

— Ei, ce faci, Ilie? Ei, văzuşi?! Acum o să stai cu condeiul 
la ureche, maica mă-sii! Noi în soare şi-n pleavă, tu la 
umbră cu socoteala... Lasă că e bine, n-o să-ţi placă ţie să 
stai numai cu condeiul în mână... Nu e aşa, Niculae? 

În curând ajunseră şi la sfat şi acolo Ilie Barbu şi Niculae 
Burcea fură înconjurați de oameni. Nu de toţi. Erau unii 
care se prefăceau că nu-i bagă în seamă, iar alţii stăteau pe 
lângă Bădârcea. Bădârcea avea în dreapta pe unul dintre 
fraţii Ciobanu, în stânga pe celălalt, iar în faţă pe Voicu 
Ghioceoaia. 

Când îl văzu, Bădârcea îl strigă pe Ilie cu glasul său aspru 
şi poruncitor: 

— Bă Ilie, ia vino-ncoace! 

Niculae Burcea intrase înăuntru. Ilie tresări şi veni spre 
Bădârcea, împotriva voinţei sale. Nu se apropie de tot, se 
opri şi se uită la Bădârcea posomorât, cu duşmănie. 

— Ce vrei, mă Bădârcea! Ce tot mă strigi aşa! spuse Ilie, 
stăpânindu-şi greu duşmănia şi tulburarea pe care i-o 
stârnea omul ăsta. 

Îşi dădea seama că nu e bine ceea ce face, că au să 
creadă oamenii că acum, pentru că l-au ales socotitor, şi-a 
pierdut măsura. Ei n-aveau cum să-i înţeleagă mânia. 

— Mă strigi aşa, toată ziua, parc-aş fi lucrat în târla ta! 
spuse llie cu glasul sugrumat, neputând să se mai 
stăpânească. 

Credea că mânia lui are să stârnească pe toată lumea şi 
cu atât mai rău pe Bădârcea. Nu-şi dădea seama că de fapt 
nimic nu răzbătea în afară, că glasul îi era doar puţin 


răguşit şi că trebuia să stai la îndoială ca să desluşeşti dacă 
e sau nu vorba de supărare. 

Bădârcea începu să râdă gros, înveselit de împotrivirea 
lui Ilie. 

— Ce, bă, te-ai supărat? spuse el cu nepăsare. Dă-te mai 
încoace, să stăm de vorbă. N-o să fii tu socotitorul meu? 

Ilie Barbu se opri lângă scările de ciment de la intrare, 
lângă mai mulţi inşi care tocmai despre el vorbeau. 

— Uite, măi tovarăşe Ilie, spuse unul dintre ei, un băiat 
de vreo douăzeci şi ceva de ani. Mă cert cu nea Radu de 
ieri. Am un butoi de... şi două butoaie de... 

Şi începu să-i spună o poveste lungă cu nişte butoaie mai 
mici care trebuiesc vărsate într-un butoi mai mare şi că nu 
sunt măsurători, dar că butoiul mai mic... şi butoiul mai 
mare... 

Ilie ascultă cu atenţie, se gândi puţin, apoi ceru un creion 
şi hârtie şi limpezi numaidecât socoteala. Rămase apoi între 
ei, aşteptând să se facă seară, ca să-l ia pe [urlea cu el. 


XXIV 


Între acestea, fraţii Enache stăteau înăuntru şi aşteptau 
ca inginerii să-i pună să semneze nişte hârtii în legătură cu 
comasarea. Stăteau cam de mult şi într-o vreme vruseseră 
să plece, dar secretarul comitetului executiv le spusese să 
stea pe loc: trebuiesc făcute calcule, măsurători, să 
aştepte... 

Aşteptară. Stăteau lângă geam, pe o bancă şi se uitau la 
oameni, muţi şi nemişcaţi. Mustaţa lui Sandu nici acum nu 
se făcuse mai deasă, semăna tot cu a unui şobolan, iar 
privirea îi era tot atât de tâmpă ca acum cincisprezece ani. 

lancu era altfel de om. Se uita liniştit la cei care veneau 
să se înscrie şi îi măsura de sus până jos cu dispreţ, spre 
deosebire de frate-său, care se vedea limpede că nu 
înţelege nimic din ceea ce se întâmplă. Iancu arăta stăpân 
pe sine, avea mintea ascuţită şi trează. El înţelegea foarte 


bine ceea ce se petrece. Ştia totul şi se gândise din vreme la 
toate acestea. Ştia chiar mai multe decât îşi închipuiau unii. 

Nimeni nu ştia, de pildă că el, lancu Enache, nu-şi mai 
făcea nicio iluzie cu privire la soarta averii sale. Speranţa 
unora, că vor veni americanii aici, să-i salveze de la înecul 
social la care erau condamnaţi, i se părea o gugumănie 
bună s-o creadă copiii sau cei cu mintea puţină. Averea nu 
mai putea fi salvată, toată problema era cum să nu-ţi pierzi 
viaţa. Oricând, dacă regimul cade, averea se poate reface. 
Viaţa nu. Or, viaţa, după câte i se părea, nu-i era 
ameninţată. Era bine. Avea, la Bucureşti, două cârciumi, pe 
banii cu care făcea comerţ, pe numele unor rude 
îndepărtate... Dacă îi ia averea aici, se duce acolo. Dacă îi ia 
şi cârciumile, o să mai vadă... N-o s-o ţină, răul ăsta, un 
secol... Nici binele, nici răul nu ţin mult, asta e nefericirea, 
dar şi salvarea. 

Inginerul Cocârjatu îl văzu cât arăta de deprimat şi 
încercă să fie binevoitor: 

— Staţi, că acum vă dau să semnaţi, mai staţi puţin! Uite- 
acu. 

— Ne-am duce şi noi, c-avem treabă, spuse atunci lancu 
cu un reproş abstract, care parcă nu se adresa nimănui. 
Vitele-alea, adăugă el, stau nebăute, avem treabă!... 

— Stăm de la prânz, spuse Sandu, apropiindu-se de 
masă, venim mâine, că n-au intrat zilele în sac. 

— Ia staţi aici! le-o tăie secretarul comitetului executiv. 
Vă găsi graba, taci că vă rămân vitele nebăute! 

— Avem şi noi treabă, nu e numai vitele! bolborosi Sandu, 
aşezându-se la loc pe bancă. 

Curierul Stan stătea rezemat de tocul uşii şi se uita la cei 
doi foarte vesel. Nu se ştie ce găsea el înveselitor în treaba 
aceasta. 

— Mai ai şi vacile, chicoti el la un moment dat. Nu-i aşa, 
Sandule? 

Sandu îl ţinti cu privirea lui tâmpă şi mormăi: 

— Ce? 


— Vacile, se hlizi Stan. Mai ai şi vacile de dat la apă şi de 
muls. 

Sandu nu înţelesese nimic. Da, mai erau şi vacile, ei şi? 

— 'Tragi trocul ăla mare, pui un sac de tărâţe, torni apă; 
pui sare şi mesteci, spuse Stan mai departe, chicotind ca un 
prost. 

Le spunea acestea încet, numai lor, şi se veselea grozav. 
Iancu înţelese că-şi bate joc de ei, că adică Sandu nu mai 
avea slugi şi că făcea treaba asta singur în fiecare 
dimineaţă. Că nu mai avea slugi, asta n-ar fi fost lucru mare, 
dar nici laptele de la vaci nu le rămânea lor în întregime, şi 
batjocura curierului avea şi acest înţeles. Era vorba de cote. 

— După ce mesteci bine tărâţele, scoţi vacile de coadă, te 
aşezi cu căldarea lângă ele şi le mulgi: ciaş, ciaş, ciaşşş! 

Iancu simţi că înţelepciunea gândurilor sale se turbură, 
un val de sânge îi năvăleşte în obraji şi tâmplele încep să-i 
zvâcnească. Nu ştia cum să scape mai repede de-aici şi 
nenorocitul ăsta îşi mai bate şi el joc. Stan râdea cu gura 
până la urechi şi făcea şi cu mâna, aşa cum se mulg vacile. 

— Stane, vezi să nu dai din râs în plâns, îi şopti Iancu, 
încleştând pumnii de bancă. 

— Sandule, uite ici, spuse curierul fără să se sinchisească 
de ameninţare, uite ici, mă: ciaş, ciaşş, ciaşşş! 

— Ai mulge şi tu, dacă ai avea ce, bolborosi Sandu, şi 
privirea lui se întunecă. 

Înţelesese şi el că Stan îl batjocorea. 

— Ehe! Ce bun e laptele! exclamă Stan izbucnind într-un 
râs şi mai nestăpânit. 

— Ce e, Stane, ţi s-a făcut chef de lapte? întrebă Prunoiu, 
mirat de veselia curierului. 

— Cui, mie? Ehe! exclamă Stan. Se vedea că pregăteşte 
pe îndelete o nouă batjocură. Când mă scol dimineaţa, 
nevastă-mea nici nu mă lasă să deschid ochii bine. Vine c-o 
tavă d-alea şi mi-o pune alături, mă serveşte la pat! 
continuă el. 

Nu mai râdea. Făcea parcă economie de forţe. 


— „Uite, dragă, zice, serveşte, te rog, o cafea cu lapte!”, 
„Zău, dragă?! Mersi foarte mult!...” 

Stan îşi duse pumnul la gură şi izbuti să mai spună: 

— Aşa îmi face în fiecare dimineaţă. 

Toată lumea izbucni în hohote. Inginerul Cocârjatu râdea 
de i se zguduia tot trupul. Secretarul comitetului executiv 
râdea şi el, dar se uita la Stan şi clătea din cap a mustrare: 
„Le ţii de drăcii, nerodule!” 

— Fi-ţi-ar cafeaua cu lapte a dracului! se văită cineva 
căruia îi venise rău de atâta râs. 

— Zi, aşa îţi face în fiecare dimineaţă? 

— Absolut, se izmeni Stan. 

— În definitiv, aşa el 

lancu şi Sandu Enache înţepeniră pe bănci, crunţi, 
întunecaţi. 

— Sandu Enache! strigă inginerul Cocâărjatu ca la apel. 
Treci şi semnează. 

Sandu se ridică, i se făcu loc, se duse şi semnă fără să se 
uite. lancu semnă în acelaşi fel, fără să cerceteze hârtiile. 
Unde-i spunea inginerul, acolo semna. Parcă erau orbi. 
Iancu îşi pierduse cu totul stăpânirea de sine. Ar fi fost în 
stare să-l apuce pe Stan de gât şi să-l strângă cu ghearele 
până ce ar auzi trosnindu-i junghietura gâtului. 
Nenorocitul! îndrăzneşte să-şi bată joc! O să-l prindă într-o 
zi undeva şi o să bage cuțitul în el. Iancu vedea roşu 
înaintea ochilor şi când ieşi nici nu se mai uită pe unde 
trecea. Uitase şi de Bădârcea, şi de Ghioceoaia, şi de 
gospodărie, şi de comasare, şi de cantităţile lui mari de 
grâu care ar fi ajuns de mult la baza de recepţie a cotelor 
dacă în sat ar fi fost un alt preşedinte... 


XXV 


Îlie stătea pe trepte cu spatele lui lat întors spre uşă. 
Auzind paşi îndesaţi care se apropiau, se întoarse şi-i văzu 
pe Sandu şi lancu ieşind. Cu toate că era loc destul, Sandu 


şi Iancu, coborând scările ca nişte bezmetici, îl împinseră pe 
Ilie cu umărul, şi-l trântiră de pe trepte, atât erau orbiţi de 
furie. Ilie sări de jos ca ars şi deodată îşi ieşi din pepeni: 

— Bă, n-auzi?! Bă, ăştia ai lu' Enache! Bă! Iancu şi Sandu 
trecuseră pe podişcă şi, auzindu-se strigaţi, se opriră şi se 
răsuciră pe jumătate. Ilie veni lângă ei, îi ocoli pe la spate şi 
li se înfipse în faţă. Ce, bă, voi nu vă uitaţi pe unde treceţi? 
Ai, mă? Sunteţi orbi? Sunteţi orbi, mă? Nu vă uitaţi pe unde 
călcaţi? Ai, mă? N-aveţi ochi să vă uitaţi pe unde treceţi? 

Înfipse mâna stângă în gâtul lui Iancu, îl strânse de haină 
ca într-un cleşte şi îl împinse apoi cu putere, făcându-l să 
calce de-a-ndărătelea. 

— Ai, mă? Voi sunteţi orbi? Sunteţi orbi, mă? 

Şi pe neaşteptate, ridică mâna şi îi dădu lui lancu un 
pumn în obraz. 

— Treceţi pe drum şi nu vă uitaţi unde călcaţi... nu 
vedeţi... sunteţi orbi?... Ai, mă, aţi orbit? Unde vă treziţi voi 
aici? în primăria lui tac-tu? 

— Îi dau. 

— Păi, dă-i! 

— N-oi fi vrând să-i dau degeaba! 

— Păi, spune preţu-acolo, de unde să ştie ăsta cât ceri tu 
pe ei? 

— Şi ţie ce-ţi iese d-aici, Gavrilă? întrebă Vasile Ciobanu 
făcând cu ochiul lui frate-său. 

„Mă, ce oameni şi ăştia! gândi Ilie. Ar fi în stare s-o ţină 
aşa până poimâine dimineaţă.” îi plăcea de Gavrilă şi ideea i 
se păru la locul ei; de mult voia să-şi cumpere o pereche de 
bocanci. Tocmai se gândea să-l întrebe pe Ioniţă pe ce îi dă, 
pe bani ori pe bucate, când se pomeni cu Stan intrând 
înăuntru gâfâind. 

— Tovarăşe Ilie, aici erai? Aoleu, iar am alergat până 
acasă la dumneata. Hai repede, că te cheamă iar tovarăşul 
secretar '[urlea. 

Apariţia lui Stan şi felul respectuos, cu dumneata, cum îi 
vorbise acum lui Ilie, îi făcură pe ceilalţi să rămână puţintel 


buimaci, copilăroşi în uimirea lor. Gavrilă se uită la Ilie 
deschis, fără să-şi ascundă admiraţia. 

— Du-te, Ilie, lasă că fac eu cinste aici. 

Ilie însă socoti că poate să nu se grăbească. 

— Mda, spuse el cu importanţă, îngroşând puţin glasul. 

— Du-te, mă! Du-te acolo, că te-or fi aşteptând, spuse 
Gavrilă inimos. 

— Hai noroc, Gavrilă, noroc, mă ăştia, spuse Ilie fără să 
se turbure. Gavrilă, dă-i, mă, şi lui Stan o ţuică. 

Vasile şi Gheorghe Ciobanu aveau feţele trase puţin în jos 
şi se uitau la Ilie ca la o vietate ciudată. Nu se ştie de ce, cu 
toată înţepeneala lor mândră, arătau parcă puţin trişti. 

— Ilie e cineva, domnule, spuse Gavrilă cu admiraţie, 
după ce Ilie plecă. Îl vedeţi voi aşa, dar să ştiţi că nu e aşa 
cum credeţi voi. 

— Lasă-l, că-l cunoaştem noi, mormăi Vasile Ciobanu 
convins. Ce-i spui, aia crede. 

— Nu, aici te contrazic! Eşti în greşeală, spuse Gavrilă. 
Ilie se preface că crede, dar nu crede orice! Nu crede decât 
ce crede el că e bine de crezut. 

— Gavrilă, aici ai făcut-o praf, se înveseli în sfârşit şi 
Ioniţă. 


XVIII 


Îiie intră liniştit în încăperea organizaţiei; nu se arătă 
deloc dornic să afle ce aveau iar cu el. Îşi luă pălăria din cap 
şi de astă dată îi făcu el vânt pe dulap. Erau aceiaşi 
dinainte. Luaseră probabil anumite hotărâri şi bun înţeles 
că aceste hotărâri trebuiau duse la cap, trebuiau trasate 
sarcini. „Să vedem ce sarcină mai îmi dă, se gândi Ilie 
curios. Aia că să spun în şedinţă despre Voicu şi să-l întreb 
pe preşedinte, aia e floare la ureche, nu e sarcină! Cu 
Bădârcea trebuie să fie ceva! Da, da! Să ştii că au venit la 
vorba mea.” Pascu era la fereastră şi se uita fără noimă în 
curtea sfatului. [urlea şedea pe un scaun cu coatele pe 


masă şi scria ceva într-un carnet. La un moment dat, 
Mitrică îşi duse mâna la gură şi, aşa mici cum erau, fălcile 
lui trosniră amarnic. 

— Aoleu! gemu el. M-a răzbit, Anghele. 

Anghel îşi scoase ceasul său lustruit şi bombat ca un 
ghioc, se uită la el şi-i spuse lui Mitrică: 

— E şaptesprezece fără un sfert. Mitrică, te duci şi te 
culci şi la ora douăzeci eşti aici. 

Mitrică îşi chinui faţa cu palma şi mormăi: 

— De ce nu zici tu mai bine la ora o sută şaptezeci! 

— Ceasul are douăzeci şi patru de ore! Nu ştiai de 
chestia asta până acum? 

— Nu ştiam. 

— Ei, află de la mine! 

Mitrică se ridică de pe bancă şi se cam împletici. Se veseli 
singur, spunând că ar fi cazul să se ducă pe la Iocan 
fierarul, să-i mai strângă şuruburile. Se aşeză la loc şi spuse 
că nu se mai duce acasă, e aşa de ostenit că n-are să poată 
adormi repede, iar dacă doarme o să-i fie greu să se scoale 
pentru şedinţă. Anghel nu zise nimic. 

Ţurlea scria înainte. La un moment dat, ridică fruntea sa 
măslinie spre Ilie Barbu şi-i spuse: 

— Ilie, pregăteşte-te să pleci la raion. Mâine-poimâine, 
plecarea. 

Mai scrise puţin, apoi vâri carnetul în buzunar şi se uită 
iarăşi la Ilie. 

— Mâine să zicem că nu poţi, dar poimâine trebuie să fii 
acolo. 

Ilie parcă nici nu auzise. Ocoli capul mesei, se aşeză pe 
bancă şi rămase mut, cu privirea larg deschisă aţintită spre 
Ţurlea. Pascu veni lângă el şi îi puse mâna pe umăr. 

— Spune-i, tovarăşe Anghel, ce are de făcut, zise '[urlea, 
arătându-l cu capul pe Ilie. 

„Ce-o fi asta? îi fulgeră lui Ilie prin cap. La raion? Dar de 
ce?” 


Anghel nu-l lăsă să aştepte prea mult, dar totuşi se vedea 
că se gândeşte cum să înceapă. Nu pentru că nu ştia cum, 
dar era un lucru important şi nu trebuia să scape ceva din 
vedere. 

— Uite, Ilie, tu ştii că noi am vorbit mereu despre colectiv, 
începu el fără să se uite la cineva, nici chiar la Ilie. Se uita 
parcă la gândurile sale, pe care Ilie avea să le afle chiar 
acum. Fiecare colectivist face zile de muncă; trebuie ţinută 
socoteala, să socotească cât ia fiecare. Pe urmă, banii! în 
definitiv o să vindem, o să cumpărăm... Trebuie un om tare 
la socoteli! Tu pe cine zici să propunem? 

Ce întrebare! întâi îţi spune că o să pleci la raion şi pe 
urmă te întreabă pe cine să propui socotitor. Ilie simţi că-l 
doare inima, atât de tare îi bătea. Vor să-l propună socotitor 
şi îl trimit la raion, la şcoală. Ştia cum se petrec aceste 
lucruri, cu şcolile şi cu trimisul. 

— Pascu zice c-ai fi bun tu, continuă Anghel după câteva 
clipe. Mitrică zice şi el că da, dar uite cum stă socoteala. 
Trebuie să fii un om, uite-aşa, care să ţii gospodăria în 
mână, ştii cum? Nici dracu' să nu se amestece în averea 
gospodăriei şi să faci economie la ban... să zbârnâie! 

Anghel strânse pumnul şi-l arătă lui Ilie, aşa strâns, adică 
ce să mai vorbim, înţelege el ce fel de om trebuie să fie 
socotitorul gospodăriei. 

— "Tu nu prea ai îndrăzneală! Trebuie să fii mai 
îndrăzneţ! Dacă vine la tine preşedintele gospodăriei şi 
zice: „la dă-mi o mie de lei”, tu ai să te apuci să-i dai. 
Anghel bătu cu pumnul în masă: „Nu, pentru ce să-ţi dau o 
mie de lei? Pentru ce îţi trebuie ţie o mie de lei? Ce vrei să 
cumperi cu ei? Să văd aprobarea consiliului de conducere!” 
înţelegi, Ilie Barbu? 

— Cum să nu înţeleagă, în definitiv asta e toată povestea, 
încheie Pascu clipind din genele sale albite de pospai. 

Ilie ridică fruntea şi se uită la fiecare cu o încetineală 
nemaipomenită. „Fraţilor, păi, dacă aşa stau lucrurile, 
trebuie să vă spun că voi nu prea mă cunoaşteţi”, gândi el. 


— Ei, ce zici, Ilie? Ai să fii în stare? îl întrebă Anghel după 
aceste câteva clipe de tăcere. Tovarăşul secretar Ţurlea 
zice că te ştie de la şcoală, că erai cel mai tare la socoteli, 
dar trebuie să fii tare şi-aşa, ca om! 

Ilie se înfoi în scaun, îşi îndreptă umerii săi puternici şi, în 
tăcerea care se lăsase iarăşi, bătu cu palma în masă, se 
ridică în picioare şi rosti puţin supărat: 

— Nu mă sperii eu de ce ziceţi voi! 

Ţurlea se ridică bucuros în picioare, iar Pascu începu să 
râdă, înveselit de supărarea cu care Ilie bătuse cu palma în 
masă. 

— Bă Ilie, îi spuse el, de-aici înainte s-a terminat: pune 
mâna şi gândeşte-te! 

— Lasă c-avem noi grijă, spuse Ţurlea plimbându-se de-a 
lungul odăii. La şcoală are să înveţe tot ce trebuie. 

Ilie se uita la fiecare în parte şi în privirea sa mare 
stăruia o nedumerire: bine, ei îi spun toate acestea, dar îşi 
dau seama ce bucurie îi fac? Ilie hotări că nu, şi atunci se 
apropie de dulap şi întinse foarte liniştit mâna după pălărie: 
trebuia să plece cât mai repede, altfel are să se bage de 
seamă că îi bate inima. 

— Bine, spuse el, aşezându-şi liniştit pălăria pe cap. 
Vasăzică rămâne aşa! Dar oamenii ce-au să zică? mai 
întrebă stăpânindu-se cu greu; simţea că i se umflă glasul. 

— Ce să zică? N-o să propunem pe alde Vasile sau 
Gheorghe Ciobanu, răspunse [urlea foarte vesel. Ilie, tu 
mai ţi-aduci aminte cum adunau ei? îl întrebă râzând de-a 
binelea. 

— Ei, nu! Uite că tovarăşul [urlea n-a uitat! se miră Ilie, 
oftând nu se ştie de ce. Mă, era daravelă mare cu alde 
Vasile şi Gheorghe! exclamă el şi începu să râdă cu atâta 
plăcere, încât toţi ceilalţi îl îndemnară să spună ce era cu 
alde Vasile şi Gheorghe. 

Ilie socoti că poate să mai stea şi să le spună cum era; îşi 
dădu cu însufleţire pălăria pe ceafa, se apropie de masă, 
trase o hârtie şi întinse mâna spre Pascu. 


— Dă-mi un creion, Pascule, ceru el. 

Pascu îi dădu un creion. 

— Să zicem c-avem aşa, treizeci, cincizeci, douăzeci şi aşa 
mai departe, scrise Ilie cifrele. Acuma, Vasile se apucă de 
adunat: zero, şi cu zero, şi cu zero, şi cu zero... adună 
zerourile până sus; şi zice: zero şi cu zero... 

Ilie nu trecea de la un zero la altul fără să-nmoaie glasul 
şi să aştepte o clipă ca să-şi dea seama cât face un zero cu 
altul. Izbucniră toţi în hohote groase, iar Ilie se agită cu 
creionul în mână, dându-le de înţeles că mai e ceva, nu s-a 
terminat. 

— Care va să zică, zero şi cu zero... până aici sus. Acum 
vine totalul. Vasile şi Gheorghe se gândeau ei ce se 
gândeau, pe urmă se uitau amândoi la mine: „Fac tot zero”, 
îmi spuneau ei, mie. „Da, mă, tot zero fac”, le spuneam eu. 
Atunci, de bucurie, Vasile îi dădea lui Gheorghe un pumn 
după ceafă, iar Gheorghe se răsucea şi îi dădea lui Vasile un 
picior în burtă. „Mă, Ilie, îmi spuneau ei mie pe urmă, aşa e 
că mai ştim şi noi câte ceva?” 

În mijlocul hohotelor, Ilie o luă încet spre uşă. 

— 'Tovarăşe Anghel, spuse el oprindu-se şi uitându-se în 
pământ. Nu era mai bun Niculae Burcea? 

— Pe Niculae Burcea o să-l propunem preşedinte. 

— Uite, să vă spun drept, îmi pare bine de Niculae! 
exclamă Ilie cu un glas înfundat. 

Când să iasă, [urlea îl opri. 

— Vreau să viu diseară pe la tine, Ilie! îi spuse. Cum îi 
facem? 'Tot acolo stai, unde ştiu eu? 

— De la şedinţă mergi cu mine, zise Ilie. 

— Nu, înainte de şedinţă! 

Ilie tăcu câteva clipe lungi, nu fu în stare să mai zică 
nimic. Plecă şi, când dădu să iasă, se lovi nu ştiu cum cu 
cotul de clanţa uşii. Îşi luă însă repede seama şi, înainte de 
a ieşi, duse mâna la pălărie şi dădu noroc. 

— Noroc, Ilie, şi vezi, aranjează-ţi treburile. Vorbeşte şi 
cu Niculae Burcea, îi mai spuse [urlea din urmă. Fiindcă 


amândoi plecaţi... 
XIX 


Când ieşi afară între oameni, Ilie simţi nevoia să se 
îndoiască: nu cumva a fost vorba de altcineva? „Adică cum, 
eu socotitorul gospodăriei? Da, aşa este, nu mi-e frică mie 
de socoteli, dar să ştii că n-or să vrea alde Vasile şi 
Gheorghe! exclamă în sinea lui, ironic. Ei nu mă cred în 
stare să fac treaba asta; numai pe Ghioceoaia îl cred ei în 
stare.” 

Îndoielile nu se lipeau de el nici măcar în ironie şi, încetul 
cu încetul, se simţi copleşit de o bucurie statornică. 
Vasăzică gospodăria se face şi locul său în gospodărie este 
să ţină socotelile! 

I se păru iarăşi, ca şi de dimineaţă, că toţi ăştia care 
stăteau pe-afară îi cunosc gândurile şi se bucură de bucuria 
lui. Dar n-avea timp de stat. Acum se face seară şi [urlea a 
spus că vine la el. Trecu în grabă printre oameni şi porni 
iute pe şosea. 

— Ce e cu Ilie!? se miră cineva. 

— Mi se pare că Ilie o să fie prepus socotitor, spuse Stan, 
ieşind de pe coridorul sfatului. 

— Ce vorbeşti tu, mă? De unde ştii? întrebă unul dintre 
fraţii Ciobanu. 

Fraţii Ciobanu se grăbiseră să se întoarcă la sfat, să vadă 
ce se mai întâmplă. 

— Îl auzii pe tovarăşul Ţurlea cum îi spunea să se 
pregătească că să plece la raion cu alde Niculae. 

— Care Niculae? tresări Vasile Ciobanu, apropiindu-se 
neliniştit de curier. 

— Niculae Burcea. 

— Fugi de-aici! Vedem noi cine pleacă, spuse şi Gheorghe 
Ciobanu, posomorât. 

— Ehe, cine s-a gândit la Ilie Barbu a avut cap, spuse un 
bătrân, cel care fusese de faţă când Ilie era să sară la 


Sfetcu. Eram odată la piatră, începu el domol, fără grabă, 
să povestească. 

— Nea Cimpoacă, dă-mi şi mie nişte tutun, îi ceru unul, 
aşezându-se alături şi pregătindu-se să asculte. 

Cimpoacă îi dădu nişte praf, scuipă printre dinţi peste 
ţigara pe care o aruncase şi spuse arătând cu mâna undeva 
peste clădirea sfatului: 

— Căram nişte piatră la metru cub cu alde Pisicaru, cu 
Ilie Barbu şi cu ăsta, care se-nsură cu a lui Crivâţ, prostu' 
ăla, cum dracu'-l cheamă... 

— Ene Niţu, spuse cineva. 

— Da, zăpăcitul ăla! Ne plătea la metru cub, da' cine 
dracu' putea să ştie câţi metri cubi ai făcut, că veneai cu 
căruţa, descărcai la grămadă şi iar te-ntorceai. Ala ne 
punea două căruţe la metru cub. Greu al dracului: am cărat 
o zi şi stam de vorbă ca acuma, era şi alde Ilie ăsta. Ne- 
ntorsesem acasă şi luam o ţuică la Iancu Enache; dimineaţa 
trebuia să ne ducem iar la terasament. „Mă, al dracu' metru 
cub, mare mai el”, îi spun eu lui Pisicaru. „Mare-al dracu'!”, 
zice şi Pisicaru. 

— De unde căraţi? se interesă cineva. 

— Căram d-acilea de la gară, tocmai la patru kilometri, se 
făceau ale două poduri, unul la Bereşti şi ălălalt la stânga, 
cum o iei spre baltă, spre Dor Mărunt. „Bă, nea Cimpoacă, 
zice Ilie ăsta, metru' cub are şi el socoteala lui. Ce-mi daţi 
mie că eu vă aflu precis câţi metri cubi duceţi cu căruţa. 
Cum vreţi, zice, ori căruţa, ori grămada de piatră. Pot să vă 
spui şi la grămadă.” (Nu ştiu cum zice el că o face! Ca un 
trunchi! Trunchi de nu ştiu ce! Dracu” ştie ce! Că nu maiţiu 
minte!) „Bă, Pisicaru, îi spun eu ăluia, ia să vedem, o fi 
ştiind el Ilie Barbu ceva! Hai să mai bem câte o ţuică.” Am 
băut noi, a băut şi Ilie-ăsta şi ne-am dus acasă la mine. 
Acasă, Ilie-ăsta ne cere un metru. Mă duc eu la alde langă, 
iau metrul lui de croit şi se apucă Ilie şi măsoară. Măsoară 
aci, scrie pe irtie, măsoară dincoace, iar pe irtie, fie-al 
dracu', parcă ai fi zis că ia măsura la căruţă să-i facă un 


rând de haine. Pe urmă face el socoteala acolo şi zice: „Nea 
Cimpoacă, dacă umpli căruţa rasă şi aranjezi în spate şi în 
faţă un fund să stea fix, cari de trei ori şi faci patru metri 
cubi.” Bă! aşa a fost, cum a zis el! Că l-am luat cu noi şi ne- 
am certat cu ăla de era să ne batem! 

— E băiat bun, mie-mi pare bine, spuse cel care îi ceruse 
tutun lui Cimpoacă. Vorbeau unii de alde Voicu Ghioceoaia, 
dar ăla când s-o vedea cu banii pe mână, odată îi vin dracii 
şi-i bea pe toţi cu muierea. 

— Voicu e deştept, dar îl strică prostia, spuse un altul cu 
nepăsare. Avea doi cai frumoşi, dracu' ştie de ce i-a 
vândut... 

— Care, caii-ăia roibi? 

— Ăia, i-a vândut să-i ia muierii şoşoni şi haină de blană, 
preciză cel care îi ceruse tutun lui Cimpoacă. Aşa zice el, 
dar i-a dat când a auzit de gospodărie. N-avea el nevoie să-i 
vândă pentru muiere, are el destui bani! 

Cimpoacă tocmai se pregătea să spună şi el ceva despre 
Voicu. 

— Uite-i pe alde Iancu şi Sandu Enache, vin încoace, îl 
întrerupse unul, arătând cu capul înaintea sa. 

Ridicară toţi privirile spre şosea şi începură să se uite 
foarte atenţi la cei doi inşi, ceea ce putea să însemne că nu 
mai aveau nimic de spus pe socoteala lui Voicu. Se făcu 
tăcere. Sandu şi lancu trecură printre oameni, mormăiră 
un soi de bună ziua şi intrară înăuntru. 

— Ce-or fi căutând? întrebă Cimpoacă. 

— Au fost chemaţi pentru comasare, explică unul dintre 
fraţii Ciobanu. Le comasăm toată partea aia de pe lângă 
pădure, până la stejar. 

Nu zise nimeni nimic. 

— Auzii că lancu şi-a bătut muierea ieri toată ziua! Cică i- 
ar fi rupt o mână, socoti unul că trebuie să-i informeze. 

— Bine că nu i-a rupt un picior, răspunse careva cu un 
glas atent. 


lar se făcu tăcere. Într-un târziu, un altul pufni pe nas, 
înveselit: 

— Chiar aşa, toată ziua? O mai fi stat şi el la masă... 

— Acum nu mai are ce bate, îşi bate muierea! reflectă un 
altul. 

Cineva spuse că „las' s-o bată” şi o înjură pe muiere cu 
greață mare, pe ea şi pe neamul ei la un loc. Apoi adăugă: 

— ... în ziua de Crăciun! 

— Da” ce, în zilele alelalte nu se poate? întrebă Cimpoacă. 

— Nu, că în zilele alelalte şi-o bate ăsta pe-a lui, zise unul 
arătându-l cu capul pe cel care o înjurase pe muierea lui 
Iancu. 


XX 


Îiie Barbu ajunse acasă într-un suflet. Avea chipul puţin 
aprins şi ochii îi străluceau ciudat. Intră în tindă strigând: 

— Gherghino, fă, muierea aia! Fă, n-auzi? 

Gherghina era în pod şi-i răspunse de-acolo. Nu-l vedea, 
altfel n-ar fi fost aşa de nepăsătoare. 

— Dă-te jos de-acolo! îi spuse el. 

Ea nu se prea grăbi şi omul se aşeză pe prag să se 
odihnească, îşi luă pălăria din cap, o puse uşurel pe un 
scăunel, se şterse pe frunte cu cotul şi exclamă, din adânc: 
„„..„Ha! Tu-i para mă-sii!” 

Gherghina apăru la gura podului cu o damigeană în 
braţe. 

— Ce faci, tu, fă, acolo? o întrebă supărat. 

— Ziceam că să opăresc damigeana pentru ulei. 

— Dă-o dracului de damigeană, dă-te jos de-acolo! 

Gherghina se răsuci cu spatele spre el şi începu să dibuie 
scara cu picioarele. Când ajunse jos şi-l văzu, rămase 
înlemnită. 

— Dă-te jos şi pune mâna şi prinde o găină! îi spuse Ilie, 
uitându-se la ea fără s-o vadă. Aide, porunci el încă o dată, 
ridicându-se de pe prag şi ieşind afară. 


Gherghina îşi luă seama şi-l ascultă. Avea să afle ea în 
curând despre ce e vorba. Puse damigeana jos şi veni după 
el. În curte, lângă şopron, nişte găini se îndeletniceau în 
voie cu râcâitul. Atent, cocoşul băgă de seamă că omul şi 
muierea au anumite intenţii. Le dădu de veste găinilor, care 
de îndată săriră în sus crăonind asurzitor. 

— P-aia moţată, că e mai grasă, spuse Ilie, arătând cu 
degetul. 

O încolţiră şi-o prinseră. 

— Adu cuțitul s-o tai! Diseară vine cineva să mănânce la 
noi! 

— Cine zici că vine să mănânce? întrebă Gherghina fără 
să se clintească. 

— Secretarul partidului! 

Gherghina se sperie: 

— Oleou! Ce secretar? 

— Ai să vezi tu, nu mai întreba atâta, dă-mi cuțitul că 
trebuie să mă duc acolo! Am treabă! 

— Vorbeşti ca duşii de pe lume, spuse Gherghina şi plecă 
supărată să aducă cuțitul. 

Supărarea ei îl mai dezmetici puţin pe Ilie. Când îi aduse 
cuțitul, îi spuse despre ce e vorba, dar tot aşa, câte puţin, 
parcă i-ar fi dat cu linguriţa. 

— Păi, avea nişte neamuri pe de la vale, de ce nu se duce 
la ele?! se miră Gherghina când auzi că al lui [urlea e 
secretarul partidului. 

— Crezi că eu sunt în inima lui să ştiu de ce nu se duce la 
neamuri?! O fi ştiind el de ce nu se duce, făcu llie pe 
grozavul. 

Gherghina se uită la el cu bănuială. Era limpede că omul 
ei îi ascundea ceva. 

— Ce te uiţi aşa la mine? o întrebă Ilie nevinovat. Nu-ţi 
vine să crezi? 

— Păi, dar, vezi să nu! spuse Gherghina, şi deodată simţi 
că în aceste clipe în viaţa lor se petrece o mare schimbare. 
Se duse spre prispă ca şi cum ar fi vrut să ia ceva; intră în 


tindă, se învârti acolo puţin, apoi intră în odaie. Nu putea să 
se înşele! îşi aminti de graba cu care venise alde Stan 
curierul să-l cheme acolo pe Ilie; de două ori venise! Nu mai 
avu nicio îndoială. Se gândi că, la urma urmei, '[urlea 
cunoştea multă lume în sat, de ce să vie tocmai la Ilie alei 
să stea la masă? Deodată o fulgeră gândul că l-au ales pe 
omul ei preşedinte al gospodăriei. De ce să nu-l aleagă? 
Niculae Burcea e bun, dar şi Ilie e bun. 

— Na ici, zise Ilie din tindă, lăsând jos trupul fără cap al 
găinii. Na ici, c-avem treabă! Poimâine dimineaţă trebuie să 
plec la raion cu Niculae Burcea. Mă duc pe la el să vedem 
cum îi facem! 

Şi o şi luă din loc. Gherghina ieşi repede în urma lui şi îl 
opri grozav de supărată: 

— Ho! Unde te pornişi!? 

— Ce vrei, fă? se răsti Ilie, căutând să se arate cât mai 
stăpân pe sine. 

— Ce cauţi la raion? 

— Păi, nu-ţi spusei? 

Gherghina se închină de câteva ori, îi întoarse spatele şi 
intră în tindă. Ilie intră după ea. 

— Nu-ţi spusei, fă, că m-au propus socotitor? Trebuie să 
plec zilele astea cu Niculae Burcea la raion. 

Aşa i se păruse, că-i spusese. Îşi dădu pălăria pe-o ureche 
şi începu să se scarpine la ceafă neştiind ce să mai facă. Îi 
spusese sau nu-i spusese? îi spusese, că dacă nu i-ar fi spus, 
n-ar fi stat ea acuma bosumflată cu spatele la el, văzându-şi 
de găină cu atâta nepăsare. Da, da, i-a spus când prindeau 
găina... „Ce-o mai fi şi aia socotitor? se întreba Gherghina 
bucuroasă că tot ghicise ea ceva. Pesemne cel care ţinea 
socoteala cât munceşte fiecare! E mai bine că nu l-au ales 
preşedinte! Preşedintele trebuie să îndemne oamenii şi pe 
Ilie nu-l prea cunoaşte lumea. Pe Niculae Burcea îl cunoaşte 
lumea mai bine şi e mai în putere, poate să alerge. Că dacă 
e vorba să munceşti sute de loturi la un loc, asta e o moşie 


şi cine e preşedinte trebuie să nu stea neam, să se ducă de 
colo până colo!” 

— Când te-au propus socotitor? întrebă ea fără să se 
mire, lucru care îl cam nedumeri pe Ilie. 

— Adineauri, când mă chemară! 

— Şi eu de unde vreai să ştiu? 

— Păi, nu-ţi spusei? 

— Cui spuseşi? Găinii-ăştia? Vine târziu al lui Ţurlea?... 
Dar nişte băutură nu iai? Şi la raion de ce zici că te duci? Ce 
cauţi acolo?... Treci pe la Gavrilă să-ţi dea o sticlă cu ţuică şi 
fa rost de la cineva de-o pereche de încălţăminte, n-o să te 
duci acolo desculţ... Dar de nişte pantaloni mai buni nu 
trebuie să faci rost? Vorbeşte cu langă, croitorul, să-ţi facă 
nişte... 

Când ţi se pun atâtea întrebări şi nu eşti lăsat să răspunzi 
la ele şi ţi se mai dau şi sfaturi în acelaşi timp, e mai bine s-o 
iei din loc. Aşa socoti şi Ilie că e mai nimerit. leşi pe poartă 
cu grabă mare şi o luă pe lângă garduri. 


XXI 


Câna ajunse la sfat, Voicu Ghioceoaia nu băgă de seamă 
privirile unora. Nu băgă de seamă nici purtarea schimbată 
a lui Stan, care nu-l mai salută el cel dintâi, cum făcea de 
obicei. 

Fără să fi aflat ceva sigur, toată lumea era încredinţată că 
steaua lui Ghioceoaia are să apună. Despre preşedinte nu 
spuneau nimic, era greu de închipuit că un om ca el ar 
putea fi clintit din locul său. 

— Unde e preşedintele, mă? întrebă Voicu deschizând 
uşile în dreapta şi în stânga, ca la el acasă. 

— Vezi că e acolo, la telefon! răspunse Stan, leneş şi 
miorlăit. 

— Ce e cu tine, Stane, trăseşi la măsea? spuse Voicu în 
treacăt, intrând în cabina telefonistei. Noroc, Prunoiule, îl 
salută el pe preşedinte. E ceva p-aici? îl întrebă în şoaptă. 


Prunoiu se prefăcu încolţit de treburi, nu răspunse nimic, 
ieşi din cabină şi se duse cu paşi întinşi spre biroul 
secretarului. Voicu se prefăcu şi el nepăsător, cu toate că 
prin şira spinării îi trecu ceva rece. Era limpede că Prunoiu 
se ferea de el. Nu cumva îl părăsea? leşi pe trepte şi stătu 
acolo cu mâinile în buzunar, uitându-se câteva clipe cu 
atenţie mare undeva pe drum, ca şi când ar fi aşteptat pe 
cineva. Fiindcă acel cineva nu se vedea, Voicu se rupse 
brusc din loc şi intră şi el în biroul secretarului. Nu se 
înşelase: înfăţişarea preşedintelui nu spunea nimic bun, 
arăta întunecat, închis în sine. 

— Ei, câţi s-au desfăşurat până acum? întrebă Voicu din 
prag cu glas hotărât, aşa cum îi stă bine unuia care are 
răspundere pentru ceea ce se petrece sub ochii lui. 

Nu-i răspunse nimeni, astfel de întrebări nu se pun 
pentru a se căpăta răspuns. 

— Chiaburii ăia doi au venit pentru comasare? întrebă el 
din nou, cu toate că îi văzuse din prima clipă pe Iancu şi 
Sandu Enache cum stăteau pe o bancă lângă perete şi 
aşteptau. 

— Uite-i colo! spuse cineva. 

— Aha! exclamă Voiou, măsurându-i de sus pe cei doi. 
Staţi acilea să iscăliţi declaraţiile. Nu pleacă nimeni... 

„Ce se mai grozăveşte ăsta de pomană p-aici?”, se putea 
citi în privirile unora. 

— Măi tovarăşe Voicu, du-te până dincolo, la Anghel... Du- 
te până acolo că are treabă cu tine! 

Prunoiu vorbise fără să ridice fruntea din hârtiile întinse 
pe masă, parcă i-ar fi fost frică să se uite la Voicu. 

— Daa!? E acolo el? întrebă Voicu cu interes deosebit, să 
nu se creadă cumva că Anghel are treabă cu Voicu şi Voicu 
nu. 

— E acolo, du-te mai repede că te cheamă! ţinu totuşi 
Prunoiu să sublinieze situaţia. 

Ghioceoaia porni cu paşi grei şi deschise larg uşa 
organizaţiei. 


— Noroc! făcu el scurt şi apăsat şi merse spre [urlea, 
lăsând uşa deschisă. 

Îi întinse mâna, se întoarse, închise uşa, ocoli masa şi-şi 
făcu loc pe bancă. Mişcările sale păreau dezordonate, totuşi 
se vedea că e pe deplin stăpân pe sine. 

— Ei! Cum merge, Mitrică!? exclamă el ocrotitor. Te 
desfăşuraşi? 

— Mă desfăşurai! răspunse Mitrică cu ironie. Tu cum te 
desfăşori? 

— Ha-ha-ha! râse Voicu şi-şi pironi adânc privirea sa dură 
în ochii lui Mitrică, vrând parcă să-l apese în duşumea. „Nu 
cumva să fi spus ceva, că nu se mai alege nimic de tine!”, îl 
ameninţă Voicu. 

Mitrică luă cunoştinţă de privirea amenințătoare a lui 
Voicu şi-şi plecă fruntea mică în pământ. Aşa, cu fruntea în 
pământ, el spuse: 

— Aşa, Voicule, noi ne desfăşurăm pe-aici şi tu te 
desfăşori pe la barieră, cu alde Iancu Enache. 

Spuse acestea şi deodată îşi ridică fruntea cu semeţie. Se 
uita la Voicu liniştit şi cutezător, zâmbind subţire, tăios, 
batjocoritor. 

— Ce? Care barieră? Vezi de treabă, mă, nu fi prost! 
răspunse Voicu cu nepăsare. Se uită la toţi cei de faţă şi îi 
luă drept martori ai prostiei lui Mitrică: el acuma ştie că... 
Ce crezi tu, bă Mitrică, că n-ai voie să vinzi un sac de grâu! 
Hă! Uite la el... se veseli Voicu. Anghele, auzi ce zice ăsta! 
Prost mai el... Ei, cum stăm cu situaţia? 

Îmi spuse Prunoiu că ai treabă cu mine! Ce treabă? 
Taman citeam nişte broşuri despre socotitori. Să ştiţi că nu 
e aşa lesne cum cred unii... Ziua-muncă nu e totuna cu... 

— la spune, Voicule, de unde ştii tu că o să fii ales 
socotitorul gospodăriei? întrebă Anghel întrerupându-i 
vorbăria şi nelăsându-l să răsufle. Ce-a căutat astăzi la tine 
lancu Enache? Ai stat cu el în grădină întins pe burtă. 
Pascule, spuse Anghel, ridicându-se în picioare, cheamă-l 
aici pe Prunoiu. 


Voicu Ghioceoaia îşi pierdu cumpătul. Nu se aşteptase să 
se repeadă în el atât de îndârijit. Situaţia i se păru de 
necrezut. Niciunul dintre ei nu mai semăna cu ceea ce ştia 
el că sunt. Mitrică, mic şi necruţător, Mitrică acela care îşi 
pleca totdeauna privirea când îl întâlnea, iar Anghel, despre 
care credea că nu ştie şi nu vede nimic, dovedea acum că 
văzuse şi ştiuse totul. Singurul de care se temuse totdeauna 
fusese Pascu. Acum era şi el aici. 

Prunoiu veni. 

— Tovarăşe preşedinte, ia stai jos acilea, îl pofti Anghel cu 
bunăvoință rece. [i-am spus noi sau nu ţi-am spus de o mie 
de ori să nu mai lucrezi de capul tău? [i-am spus sau nu ţi- 
am spus? Ia spune-i, Mitrică, poate nu ştie... 

Prunoiu se uită la Mitrică pieziş şi îl opri: 

— la lasă! Am auzit! 

Nu auzise nimic, dar nu putea răbda să fie judecat, iar 
Mitrică să fie acuzator. Îşi făcuse socoteala: peste Ţurlea 
era tovarăşul Ion Niculae. Nu rămân lucrurile aşa. 

— Să terminăm cu gospodăria şi discutăm noi! strigă el 
pe neaşteptate. 

Apoi deodată se înnegri la faţă, se holbă la Ghioceoaia şi 
ridică pumnul, dar fără dorinţa de a lovi. Îl înjură de mamă 
cu un glas scăzut, după care îi spuse: 

— Mă minţi tu pe mine, mă?! 

Voicu Ghioceoaia se făcu galben. 

— Cu ce te-am minţit? 

— Nu ţi-am spus eu ţie prieteneşte: Voicule, tu trebuie să 
dai cotă şi impozite... Te drăcuiai că n-ai, şi când colo... 

Prunoiu nu mai putu vorbi. Scuipă jos, drăcui şi ieşi 
repede, lăsând uşa deschisă în urma lui. Cei dinăuntru îi 
urmăriră paşii în tăcere până ce ieşi în drum şi nu se mai 
văzu. 

— Ia du-te şi cheamă-l îndărăt! spuse '[urlea cu uimire. 
Ce e atitudinea asta? 

Anghel clătină din cap: ehe! asta e floare la ureche. Ce 
să-l mai cheme degeaba, nu rabdă el să fie pus în situaţii 


de-astea. 

Ghioceoaia îşi dădu şi el seama că dacă nu pleacă 
întocmai ca Prunoiu, e mai rău. Nici el nu putea să rabde să 
i se spună pe faţă. 

O luă spre uşă furios. 

— Unde pleci? îl opri Anghel. 

— Ce să mai stau? începu să strige. Ce să mai stau, 
Anghele, să mă uit la voi cum vă bateţi joc de oameni?! 
Statul spune că ai voie să-ţi vinzi prisosul pe piaţă! Ia şi 
citeşte haşceme-ul că d-aia eşti secretar, să citeşti, nu să-ţi 
baţi joc de oameni, întreabă-l colo pe tovarăşul Sergiu de la 
raion, să vezi ce-ţi spune! Iovarăşul [urlea poate nu 
cunoaşte situaţia! Nu-mi faceţi voi mie aici... 

Se vedea că se stăpâneşte să nu-şi iasă din fire. Nu mai 
aşteptă, plecă întocmai ca şi preşedintele. 

— Dacă nu te fac eu să-ţi iasă prisosul pe nas, să nu-mi 
spui mie Anghel! mormăi Anghel cu glas scăzut. Da, 
haşceme-ul spune că ai voie să-ţi vinzi prisosul, dar ce 
înseamnă prisos? înseamnă că ai datoria patriotică faţă de 
construirea socialismului să vinzi statului cota fixată; ce-ţi 
rămâne e prisosul tău! Dar pentru tine nu există datorii 
patriotice, datorii au numai proştii ăilalţi... Ce facem, 
tovarăşe [urlea? Să ştiţi că n-au să vie la şedinţă. Vreau să 
vă spun ceva! Mitrică, Pascule?... 

Mitrică şi Pascu înţeleseră. Se ridicară şi ieşiră pe 
coridor. 

Anghel stătu puţin la îndoială până să înceapă. 

— 'Tovarăşe Anghel! Ce te mai fereşti? se miră '[urlea. Ce 
vreai să-mi mai spui? 

— 'Tovarăşe Ţurlea, să vă spun despre ce e vorba, începu 
Anghel, puţin stingherit. Astă-primăvară m-am gândit într-o 
zi să mă duc la tovarăşul Mircea, la regională, să scot 
carnetul de partid şi să-l pun pe masă: „Uite carnetul meu, 
tovarăşe secretar, vi-l predau dumneavoastră. Dacă partidul 
are să vadă că nu sunt vinovat, atunci să-mi daţi carnetul 


înapoi; dacă nu, tovarăşe, eu nu mai pot rămâne în partid, 
că eu nu mai înţeleg situaţia.” 

— Fără să scoţi carnetul, puteai să te duci la tovarăşul 
Mircea, spuse Ţurlea. 

— Păi, asta e, dacă nu veneaţi dumneavoastră, mâine sau 
poimâine mă duceam. 

Ţurlea cunoştea astfel de activişti cum era Anghel. Era 
limpede pentru el că în linii mari Anghel nu greşise. Ştia 
însă din experienţă că s-ar putea ca el să fi făcut o serie de 
greşeli mai mici, pe care nu le-a îndreptat la timp, şi care l- 
au făcut pe Ion Niculae să înţeleagă rău orientarea lui. 

— Ai făcut bine că te-ai ţinut tare în situaţia asta, spuse 
Ţurlea după câtva timp. 

Anghel tăcea. Se vedea că mai aşteaptă încă ceva de la 
Ţurlea. Ţurlea înţelese ce aşteaptă el. Povestea cu dusul şi 
predatul carnetului avea un anume înţeles: „Dacă 
dumneata, tovarăşe [urlea, diseară în şedinţă, ai să cauţi să 
împaci lucrurile tot aşa cum a făcut tovarăşul Ion Niculae 
până acum, să ştii că eu mă duc la regională.” 

Ţurlea se ridică de pe scaun: 

— Uite răspunsul meu, zise el, poţi să te bazezi pe ce-o 
să-ţi spun: dacă organizaţia ar fi fost mai unită, n-ar fi 
izbutit el Ghioceoaia să-şi facă atmosferă. Pascu şi Mitrică 
nu te-au ajutat, dar nici tu nu i-ai ajutat pe ei. Ai văzut 
singur azi-dimineaţă: se temeau şi ei de Prunoiu, şi asta în 
faţa mea. De ce? În ce priveşte restul, cred că nu greşeşti şi 
eu am să te susţin! 


XXII 


În acest timp, Ilie Barbu se grăbea să ajungă încotro 
plecase. Mersul îi era acum mai liniştit, însă în cap 
gândurile nu încetau să-i zboare şi să se întoarcă întocmai 
ca păsările într-un cuib. I se părea că astăzi are atâtea de 
făcut, încât trecerea timpului parcă îl durea. Fusese propus 
socotitor şi încă nu se întâmplase nimic. Are să se întâmple! 


La fiece pas are să i se întâmple ceva. Dar nu trebuia să 
întârzie. Dacă n-o să se grăbească, n-o să i se mai întâmple 
nimic! La o răspântie de uliţi se întâlni cu doi inşi. 

— Unde te duci, Ilie? îl opriră ei. 

Băgând de seamă că llie e grăbit, nu-i aşteptară 
răspunsul şi unul dintre ei întrebă mai departe: 

— Ce făcuşi, te desfăşuraşi? 

— De dimineaţă, răspunse Ilie. 

Cei doi se întoarseră cu spatele şi-şi văzură de drum, dar 
Ilie, cu toată graba, rămase pe loc şi se uită în urma lor. Se 
vedea că voia să-i întrebe ceva, dar îi lăsă să se îndepărteze, 
ca şi când altfel n-ar fi putut să-i întrebe: 

— Bă Gheorghe, zise el, după îndelungă gândire. 

Cei doi se opriră şi Ilie veni încet spre ei cu o înfăţişare 
tainică. 

— Trecurăţi pe-aici, pe la Ioniţă? îi întrebă cu glas scăzut. 

— Trecurăm, dar de ce? 

— O fi acasă? Ziceam că să mă duc până la el să-mi dea 
mie bocancii âia! 

— Aha! făcu unul dintre cei doi, cu interes, ca şi când ar fi 
ştiut că Ilie avea de mult acest gând. Vrei să iei tu bocancii 
ăia? Du-te, că mi se pare că e acasă, dacă n-o fi plecat! 

Ilie le întoarse spatele şi porni, dar de astă dată nu mai 
porniră cei doi. Se vedea că vor să-i spună ceva lui Ilie, dar 
şi ei îl lăsară să se îndepărteze, ca şi când altfel... 

— Ilie, spuse în cele din urmă unul dintre ei, şi Ilie se opri 
numaidecât, parcă atât ar fi aşteptat. Ie duci degeaba, îi 
spuse omul, îi dă scump! 

— Cât cere pe ei? întrebă Ilie de la distanţă. 

— O oaie. 

— Îi dau o oaie, spuse Ilie numaidecât. 

Cei doi nu se mirară deloc, era limpede pentru ei că Ilie 
vorbea şi el aşa, ca să se afle în treabă. Cum dracu' să-i dea 
o oaie? Parcă multe oi avea el de dat! 

— Bine, du-te, că mi se pare că e acasă! îl îndemnară ei, 
fără să se urnească din loc. 


— Voi unde vă duceţi? îi întrebă Ilie. 

— Ne ducem şi noi să ne desfăşurăm! Bă Ilie! Auzirăm că 
tu o să fii socotitor! Ne pare bine, mă! Zău că ne pare bine! 
Tu eşti bun la socoteli, meriţi! Vezi să ţii bine socoteala 
acolo! mai spuseră ei glumind. 

Inima lui Ilie bătea! Bătea tare, ca un ciocan: boc, boc... 
Şi oamenii ăştia! Cum se pricep ei să-ţi toarne în suflet... Cu 
vadra îţi toarnă bucuria! 

Se îndepărtară câteşitrei... Ilie trecu peste un şanţ şi 
grăbi pasul pe lângă garduri. După ce merse o vreme, se 
opri pe podişcă din faţa unei porţi. 

Îşi dădu pălăria pe ceafa şi strigă: 

— Bă tovarăşe Ioniţă! 

Şi când văzu că loniţă se apropie de poartă, păşi întru 
întâmpinarea lui dându-i de înţeles că vrea să intre 
înăuntru. Îi dădu noroc şi aşteptă să i se deschidă. 

Ioniţă zăbovi câtva timp în partea cealaltă a porţii, apoi 
deschise şi spuse binevoitor: 

— Intră, Ilie! 

Ilie intră, o luă spre prispă şi-i aduse aminte lui Ioniţă 
pentru ce venise. Ioniţă tăcu câteva clipe, apoi, ca şi când n- 
ar fi auzit, îl întrebă pe Ilie ce mai face, ca şi când nu l-ar fi 
văzut de mult. N-avea chef de vorbă şi se vedea că nu 
întreba la întâmplare. Arăta mereu supărat, chiar 
duşmănos, dar nu faţă de Ilie, cu llie nu avea nimic. Ilie 
întrebă iar de bocanci, ce face, îi vinde? Ioniţă tăcu iarăşi 
câtva timp, apoi răspunse că nu prea i-ar vinde şi-l întrebă 
pe Ilie dacă nu cumva vrea să-i cumpere el. 

— N-auzişi că-i cumpăr? 

— Nu prea i-aş vinde, e bocanci buni, repetă Ioniţă ca un 
surd. Şi intră în casă, de unde se-ntoarse curând cu o 
pereche de bocanci. 

Îi ţinea pe-amândoi de urechi, alăturaţi, şi-i arăta lui Ilie 
fără să-i lase jos, parcă s-ar fi temut să nu-i spargă. Erau 
bocanci milităreşti, vechi dar buni, ofiţereşti, butucănoşi, cu 


cel puţin trei rânduri de tălpi şi era greu să-ţi închipui că 
aşa ceva s-ar putea rupe cândva. 

— Bocanci fără moarte! reflectă Ioniţă, apoi schimbă 
vorba, socotind pesemne că llie a înţeles că asemenea 
bocanci nu sunt de nasul lui. 

Îl întrebă apoi pentru ce s-a înscris în colectiv. Fără 
colectiv nu stă? Lui loniţă îi place să se ducă la arat când 
vrea el, nu să-l împingă cineva de la spate. Acum, sigur, lui 
Ilie poate că i-o fi plăcând, dar Ioniţă să ştie de bine căe 
miere şi tot nu se duce. 

— Cât ceri pe bocanci? îl întrerupse Ilie nerăbdător. 

— Am spus! O oaie! Fără o oaie nu-i dau, răspunse Ioniţă 
furios. Dai oaia, iai bocancii. 

— Lasă, mă, că ne înţelegem noi, zise Ilie cu glas curat şi 
începu să desfacă repede şireturile bocancilor. Îi tremurau 
degetele, îşi şterse talpa piciorului cu palma, apucă un 
bocanc de urechi şi-l trase pe picior. Stătea aplecat şi 
sudoarea îi îmbrobonase fruntea: greu să-ncalţi un bocanc, 
mai ales când n-ai mai făcut asemenea muncă cine ştie de 
când. Ilie sufla înăbuşit înnădind şireturile, nu nimerea 
găurile. Se şterse apăsat pe frunte, apucă şi celălalt bocanc 
şi apoi se ridică de pe prispă. Îi stătea bine, erau bocanci 
frumoşi. Cu ei arăta mai înalt şi mai sigur pe el. 

— Îţi dau cât zici tu. Îţi dau o oaie! 

— Eşti nebun? Păi, câte oi ai tu? se cruci Ioniţă. 

— Lasă, mă, ce te priveşte pe tine? Rămânem înţeleşi. 

Şi porni încet spre poartă. Ioniţă veni în urma lui. Se 
vedea că e nedumerit, nu înţelegea ce nevoie aşa grabnică 
avea Ilie de bocanci. Îşi aminti însă cum venise Stan după el 
la M.A.I. „Lo fi pus ceva pe acolo, d-aia arată aşa”, gândi 
Ioniţă în cele din urmă. 

Când ieşiră pe podişcă, parcă îi păru rău că Ilie e aşa de 
prost să dea o oaie pe o pereche de bocanci. 

— Tu poţi mai bine să vinzi oaia şi să-ţi iei nişte bocanci 
mai ieftini de la cooperativă, îşi arătă el nedumerirea. 

— Lasă că e mai bine aşa! veni răspunsul lui Ilie. 


Ioniţă dădu din umeri şi nu mai spuse nimic. Ilie se uita la 
bocanci şi tot mişca din picioare. Bătea uşurel pământul. 

— 'Te-au ales ceva pe acolo? întrebă Ioniţă într-un târziu, 
uitându-se dintr-o parte la Ilie. 

— M-au propus socotitor. 

— Mda! mormăi Ioniţă. Bine, Ilie. Atunci rămânem 
înţeleşi, ori îmi dai o oaie, ori mai vorbim noi, să vedem, 
poate am nevoie de nişte bani... la spune, ţie ţi-au plătit âia 
de la gospodăria de stat? 

— Nu mi-au plătit, răspunse Ilie cu nepăsare. 

— Cum, mă, să nu plătească?! izbucni Ioniţă nestăpânit. 
Dar ce, bă, ne jucăm aicea?! Păi, aşa ne-a fost vorba? Da' 
ce, bă, tu vreai să-ţi muncesc de pomană? Unde-ai mai 
văzut tu să-ţi muncească şi să nu plăteşti? Păi, vii colea şi-mi 
intri în casă şi-mi spui să fac colectiv! Păi, de unde ştiu eu că 
nu-mi vii pe urmă cu un ordin să-ţi duc bucatele mele la 
gară? Ai, mă?! De unde ştiu eu? 

Îi spunea toate acestea lui Ilie şi părea că are de gând să- 
lia la bătaie. 

— Gospodăria colectivă e altceva, suntem noi acolo, spuse 
Ilie. 

— Pot să mai am eu încredere? Ce încredere să mai am 
eu?! 

— Lasă, mă, că ne plăteşte, dacă află partidul de situaţia 
asta, fii fără grijă! Ăla care ne ţine banii acolo o să-şi rupă 
gâtul. Poate să fie el oricine ar fi! spuse Ilie nerăbdător să 
plece. 

— Parcă ce mă încălzeşte pe mine că o să-şi rupă ăla 
gâtul! Am vrut şi eu să-mi cumpăr anu-ăsta două oi şi... mai 
cumpără-le dacă mai poţi! Că îşi rupe ăla gâtul... Dacă l-ar 
spânzura de limbă, atunci da, bolborosi Ioniţă, trântind 
poarta mânios. 


XXIII 


De la Ioniţă la Niculae Burcea era o bucată bună de 
drum. Ilie nu băgă de seamă când ajunse la el. Bocancii 
parcă erau vrăjiţi, îl făceau să nu mai simtă nici timpul, nici 
distanţa. Mergând, nu mai vedea nimic în jurul său, se uita 
drept înainte şi vedea numai cerul limpede şi adânc. Intră 
în curtea lui Niculae Burcea şi se feri ca nu cumva să-i 
alunece privirea spre picioare. 

Niculae Burcea înţelese şi nu zise nimic. Se făcu că nu 
vede. Îi spuse lui Ilie să aştepte puţin să-şi ia o flanelă pe el 
şi vine acum. 

Se întoarse curând, îmbrăcat cu o flanelă cărămizie. Abia 
deschise poarta de la drum şi rămase pironit cu privirea pe 
bocancii lui Ilie, parcă abia atunci i-ar fi văzut. Îşi luă bărbia 
în mână, întrebă şi se minună: 

— Măi Ilie, ăştia nu sunt bocancii lui loniţă? 

Ilie se uită şi el la picioare: 

— Care, ăştia?! se miră ca şi când acasă ar fi avut o 
mulţime de bocanci şi n-ar fi băgat de seamă cu care dintre 
ei s-a încălţat... Da... i-am cumpărat eu... 

— Mă, ce treabă ai făcut! îl lăudă Niculae Burcea din 
toată inima... Dacă nu te ţin cinci ierni d-aici înainte, te ţin 
puţin. Hai să mergem. 

Porniră unul lângă altul şi ieşiră la şosea. Niculae Burcea 
nu era nici mai înalt, nici mai în putere decât Ilie, cum 
credea Gherghina. Ba chiar arăta mai mic şi nu avea nici 
spinarea lată şi nici ceafa vânjoasă cum avea Ilie. 

— Ilie, îmi pare bine, mă, că oamenii zic bine de tine. Mi- 
era frică să nu zică unii că nu eşti bun. 

Ilie tuşi, îşi încordă ceafa, ridică fruntea şi încercă să 
meargă întocmai ca Niculae Burcea, adică liniştit şi sigur pe 
sine. 

— O să facem treabă, mai spuse Niculae Burcea. 

Tocmai treceau pe lângă un şanţ plin de verdeață. Pe 
marginea lui şedeau mai multe muieri. Răsuceau bumbac 
cu furcile în brâu, şi aveau fiecare alături câte o oală cu apă 


în care înotau ghemele. Vorbeau nu se ştie ce şi, când cei 
doi bărbaţi ajunseră în dreptul lor, tăcură. 

— Bună ziua, spuse Niculae Burcea liniştit, iar muierile 
care ştiau că el le va da bună ziua îi răspunseră cu 
vioiciune. 

Niculae Burcea dădea bună ziua la muieri; avea obiceiul 
ăsta ciudat. „Irebuie să fim cavaleri” le explica el celor care 
glumeau pe chestiunea asta. 

Până la sfat, Niculae Burcea şi Ilie se întâlniră cu mulţi 
oameni. Se opreau pe loc, îşi dădeau noroc, se întrebau de 
unde vin şi unde se duc. Niculae Burcea şi llie Barbu 
dădeau acelaşi răspuns. Au fost de dimineaţă, s-au 
desfăşurat şi acum se duc iar pe-acolo. 

Ilie stătea drept şi nu se mai uita la om cu ochii larg 
deschişi, nu părea să mai întrebe: „Mă vedeţi? Eu sunt...” 
Da, acum îl vedeau! 

Unii oameni îşi arătau pe faţă mulţumirea faţă de 
schimbarea care se petrecuse cu Ilie. Se uitau la el deschis 
şi-l întrebau cu mirare, bucuroşi: 

— Ei, ce faci, Ilie? Ei, văzuşi?! Acum o să stai cu condeiul 
la ureche, maica mă-sii! Noi în soare şi-n pleavă, tu la 
umbră cu socoteala... Lasă că e bine, n-o să-ţi placă ţie să 
stai numai cu condeiul în mână... Nu e aşa, Niculae? 

În curând ajunseră şi la sfat şi acolo Ilie Barbu şi Niculae 
Burcea fură înconjurați de oameni. Nu de toţi. Erau unii 
care se prefăceau că nu-i bagă în seamă, iar alţii stăteau pe 
lângă Bădârcea. Bădârcea avea în dreapta pe unul dintre 
fraţii Ciobanu, în stânga pe celălalt, iar în faţă pe Voicu 
Ghioceoaia. 

Când îl văzu, Bădârcea îl strigă pe Ilie cu glasul său aspru 
şi poruncitor: 

— Bă Ilie, ia vino-ncoace! 

Niculae Burcea intrase înăuntru. Ilie tresări şi veni spre 
Bădârcea, împotriva voinţei sale. Nu se apropie de tot, se 
opri şi se uită la Bădârcea posomorât, cu duşmănie. 


— Ce vrei, mă Bădârcea! Ce tot mă strigi aşa! spuse Ilie, 
stăpânindu-şi greu duşmănia şi turburarea pe care i-o 
stârnea omul ăsta. 

Îşi dădea seama că nu e bine ceea ce face, că au să 
creadă oamenii că acum, pentru că l-au ales socotitor, şi-a 
pierdut măsura. Ei n-aveau cum să-i înţeleagă mânia. 

— Mă strigi aşa, toată ziua, parc-aş fi lucrat în târla ta! 
spuse llie cu glasul sugrumat, neputând să se mai 
stăpânească. 

Credea că mânia lui are să stârnească pe toată lumea şi 
cu atât mai rău pe Bădârcea. Nu-şi dădea seama că de fapt 
nimic nu răzbătea în afară, că glasul îi era doar puţin 
răguşit şi că trebuia să stai la îndoială ca să desluşeşti dacă 
e sau nu vorba de supărare. 

Bădârcea începu să râdă gros, înveselit de împotrivirea 
lui Ilie. 

— Ce, bă, te-ai supărat? spuse el cu nepăsare. Dă-te mai 
încoace, să stăm de vorbă. N-o să fii tu socotitorul meu? 

Ilie Barbu se opri lângă scările de ciment de la intrare, 
lângă mai mulţi inşi care tocmai despre el vorbeau. 

— Uite, măi tovarăşe Ilie, spuse unul dintre ei, un băiat 
de vreo douăzeci şi ceva de ani. Mă cert cu nea Radu de 
ieri. Am un butoi de... şi două butoaie de... 

Şi începu să-i spună o poveste lungă cu nişte butoaie mai 
mici care trebuiesc vărsate într-un butoi mai mare şi că nu 
sunt măsurători, dar că butoiul mai mic... şi butoiul mai 
mare... 

Ilie ascultă cu atenţie, se gândi puţin, apoi ceru un creion 
şi hârtie şi limpezi numaidecât socoteala. Rămase apoi între 
ei, aşteptând să se facă seară, ca să-l ia pe Ţurlea cu el. 


XXIV 
Între acestea, fraţii Enache stăteau înăuntru şi aşteptau 


ca inginerii să-i pună să semneze nişte hârtii în legătură cu 
comasarea. Stăteau cam de mult şi într-o vreme vruseseră 


să plece, dar secretarul comitetului executiv le spusese să 
stea pe loc: trebuiesc făcute calcule, măsurători, să 
aştepte... 

Aşteptară. Stăteau lângă geam, pe o bancă şi se uitau la 
oameni, muţi şi nemişcaţi. Mustaţa lui Sandu nici acum nu 
se făcuse mai deasă, semăna tot cu a unui şobolan, iar 
privirea îi era tot atât de tâmpă ca acum cincisprezece ani. 

Iancu era altfel de om. Se uita liniştit la cei care veneau 
să se înscrie şi îi măsura de sus până jos cu dispreţ, spre 
deosebire de frate-său, care se vedea limpede că nu 
înţelege nimic din ceea ce se întâmplă. Iancu arăta stăpân 
pe sine, avea mintea ascuţită şi trează. El înţelegea foarte 
bine ceea ce se petrece. Ştia totul şi se gândise din vreme la 
toate acestea. Ştia chiar mai multe decât îşi închipuiau unii. 

Nimeni nu ştia, de pildă că el, lancu Enache, nu-şi mai 
făcea nicio iluzie cu privire la soarta averii sale. Speranţa 
unora, că vor veni americanii aici, să-i salveze de la înecul 
social la care erau condamnaţi, i se părea o gugumănie 
bună s-o creadă copiii sau cei cu mintea puţină. Averea nu 
mai putea fi salvată, toată problema era cum să nu-ţi pierzi 
viaţa. Oricând, dacă regimul cade, averea se poate reface. 
Viaţa nu. Or, viaţa, după câte i se părea, nu-i era 
ameninţată. Era bine. Avea, la Bucureşti, două cârciumi, pe 
banii cu care făcea comerţ, pe numele unor rude 
îndepărtate... Dacă îi ia averea aici, se duce acolo. Dacă îi ia 
şi cârciumile, o să mai vadă... N-o s-o ţină, răul ăsta, un 
secol... Nici binele, nici răul nu ţin mult, asta e nefericirea, 
dar şi salvarea. 

Inginerul Cocârjatu îl văzu cât arăta de deprimat şi 
încercă să fie binevoitor: 

— Staţi, că acum vă dau să semnaţi, mai staţi puţin! Uite- 
acu. 

— Ne-am duce şi noi, c-avem treabă, spuse atunci lancu 
cu un reproş abstract, care parcă nu se adresa nimănui. 
Vitele-alea, adăugă el, stau nebăute, avem treabă!... 


— Stăm de la prânz, spuse Sandu, apropiindu-se de 
masă, venim mâine, că n-au intrat zilele în sac. 

— Ia staţi aici! le-o tăie secretarul comitetului executiv. 
Vă găsi graba, taci că vă rămân vitele nebăute! 

— Avem şi noi treabă, nu e numai vitele! bolborosi Sandu, 
aşezându-se la loc pe bancă. 

Curierul Stan stătea rezemat de tocul uşii şi se uita la cei 
doi foarte vesel. Nu se ştie ce găsea el înveselitor în treaba 
aceasta. 

— Mai ai şi vacile, chicoti el la un moment dat. Nu-i aşa, 
Sandule? 

Sandu îl ţinti cu privirea lui tâmpă şi mormăi: 

— Ce? 

— Vacile, se hlizi Stan. Mai ai şi vacile de dat la apă şi de 
muls. 

Sandu nu înţelesese nimic. Da, mai erau şi vacile, ei şi? 

— 'Tragi trocul ăla mare, pui un sac de tărâţe, torni apă; 
pui sare şi mesteci, spuse Stan mai departe, chicotind ca un 
prost. 

Le spunea acestea încet, numai lor, şi se veselea grozav. 
Iancu înţelese că-şi bate joc de ei, că adică Sandu nu mai 
avea slugi şi că făcea treaba asta singur în fiecare 
dimineaţă. Că nu mai avea slugi, asta n-ar fi fost lucru mare, 
dar nici laptele de la vaci nu le rămânea lor în întregime, şi 
batjocura curierului avea şi acest înţeles. Era vorba de cote. 

— După ce mesteci bine tărâţele, scoţi vacile de coadă, te 
aşezi cu căldarea lângă ele şi le mulgi: ciaş, ciaş, ciaşşş! 

Iancu simţi că înţelepciunea gândurilor sale se turbură, 
un val de sânge îi năvăleşte în obraji şi tâmplele încep să-i 
zvâcnească. Nu ştia cum să scape mai repede de-aici şi 
nenorocitul ăsta îşi mai bate şi el joc. Stan râdea cu gura 
până la urechi şi făcea şi cu mâna, aşa cum se mulg vacile. 

— Stane, vezi să nu dai din râs în plâns, îi şopti Iancu, 
încleştând pumnii de bancă. 

— Sandule, uite ici, spuse curierul fără să se sinchisească 
de ameninţare, uite ici, mă: ciaş, ciaşş, ciaşşş! 


— Ai mulge şi tu, dacă ai avea ce, bolborosi Sandu, şi 
privirea lui se întunecă. 

Înţelesese şi el că Stan îl batjocorea. 

— Ehe! Ce bun e laptele! exclamă Stan izbucnind într-un 
râs şi mai nestăpânit. 

— Ce e, Stane, ţi s-a făcut chef de lapte? întrebă Prunoiu, 
mirat de veselia curierului. 

— Cui, mie? Ehe! exclamă Stan. Se vedea că pregăteşte 
pe îndelete o nouă batjocură. Când mă scol dimineaţa, 
nevastă-mea nici nu mă lasă să deschid ochii bine. Vine c-o 
tavă d-alea şi mi-o pune alături, mă serveşte la pat! 
continuă el. 

Nu mai râdea. Făcea parcă economie de forţe. 

— „Uite, dragă, zice, serveşte, te rog, o cafea cu lapte!”, 
„Zău, dragă?! Mersi foarte mult!...” 

Stan îşi duse pumnul la gură şi izbuti să mai spună: 

— Aşa îmi face în fiecare dimineaţă. 

Toată lumea izbucni în hohote. Inginerul Cocârjatu râdea 
de i se zguduia tot trupul. Secretarul comitetului executiv 
râdea şi el, dar se uita la Stan şi clătea din cap a mustrare: 
„Le ţii de drăcii, nerodule!” 

— Fi-ţi-ar cafeaua cu lapte a dracului! se văită cineva 
căruia îi venise rău de atâta râs. 

— Zi, aşa îţi face în fiecare dimineaţă? 

— Absolut, se izmeni Stan. 

— În definitiv, aşa el 

lancu şi Sandu Enache înţepeniră pe bănci, crunţi, 
întunecaţi. 

— Sandu Enache! strigă inginerul Cocâărjatu ca la apel. 
Treci şi semnează. 

Sandu se ridică, i se făcu loc, se duse şi semnă fără să se 
uite. lancu semnă în acelaşi fel, fără să cerceteze hârtiile. 
Unde-i spunea inginerul, acolo semna. Parcă erau orbi. 
Iancu îşi pierduse cu totul stăpânirea de sine. Ar fi fost în 
stare să-l apuce pe Stan de gât şi să-l strângă cu ghearele 
până ce ar auzi trosnindu-i junghietura gâtului. 


Nenorocitul! îndrăzneşte să-şi bată joc! O să-l prindă într-o 
zi undeva şi o să bage cuțitul în el. Iancu vedea roşu 
înaintea ochilor şi când ieşi nici nu se mai uită pe unde 
trecea. Uitase şi de Bădârcea, şi de Ghioceoaia, şi de 
gospodărie, şi de comasare, şi de cantităţile lui mari de 
grâu care ar fi ajuns de mult la baza de recepţie a cotelor 
dacă în sat ar fi fost un alt preşedinte... 


XXV 


Îlie stătea pe trepte cu spatele lui lat întors spre uşă. 
Auzind paşi îndesaţi care se apropiau, se întoarse şi-i văzu 
pe Sandu şi lancu ieşind. Cu toate că era loc destul, Sandu 
şi Iancu, coborând scările ca nişte bezmetici, îl împinseră pe 
Ilie cu umărul, şi-l trântiră de pe trepte, atât erau orbiţi de 
furie. Ilie sări de jos ca ars şi deodată îşi ieşi din pepeni: 

— Bă, n-auzi?! Bă, ăştia ai lu' Enache! Bă! Iancu şi Sandu 
trecuseră pe podişcă şi, auzindu-se strigaţi, se opriră şi se 
răsuciră pe jumătate. Ilie veni lângă ei, îi ocoli pe la spate şi 
li se înfipse în faţă. Ce, bă, voi nu vă uitaţi pe unde treceţi? 
Ai, mă? Sunteţi orbi? Sunteţi orbi, mă? Nu vă uitaţi pe unde 
călcaţi? Ai, mă? N-aveţi ochi să vă uitaţi pe unde treceţi? 

Înfipse mâna stângă în gâtul lui Iancu, îl strânse de haină 
ca într-un cleşte şi îl împinse apoi cu putere, făcându-l să 
calce de-a-ndărătelea. 

— Ai, mă? Voi sunteţi orbi? Sunteţi orbi, mă? 

Şi pe neaşteptate, ridică mâna şi îi dădu lui Iancu un 
pumn în obraz. 

— Treceţi pe drum şi nu vă uitaţi unde călcaţi... nu 
vedeţi... sunteţi orbi?... Ai, mă, aţi orbit? Unde vă treziţi voi 
aici? în primăria lui tac-tu? 

Ajunsese cu el la marginea unui şanţ. Îi făcu vânt şi Iancu 
bătu aerul cu braţele, se frânse pe spate şi fu cât pe-aci să 
cadă. 

Abia acum se dezmetici toată lumea. Săriră pe lie şi 
încercară să-l ţină. Ilie nu se împotrivi, se lăsă înconjurat şi 


merse iute spre sfat, ca şi când ar fi avut ceva de făcut 
acolo. Călca aprig pământul cu bocancii şi gâfâia. 

— Nu se uită... trece ca orbul... dar ce... 

— Bă, Ilie! Bă, Ilie! Bă, n-auzi! Bă! Bă! 

Ziceau că vor să-l potolească, dar Ilie se potolise singur. 
Când dădu însă cu ochii de Sandu, se smulse dintre oameni 
şi se repezi spre el ca o pisică mare. Sandu strigă „aoleu!” 
şi o luă la fugă. 

— Fire-ai al dracului de gherlan, strigă Ilie gâfâind. Să nu 
mai dai ochii cu mine că te omor, nu mai scapi sănătos din 
mâinile mele. 

Îl lăsă în pace pe Sandu şi o luă înapoi spre sfat. Călca 
gospodăreşte, potolit şi venea spre treptele sfatului cum 
vine omul spre curtea sa. Numai chipul îi era ca focul. 

Ilie îi dăduse lui lancu un singur pumn, dar fusese aşa de 
năprasnic, încât falca acestuia se şi umflase în câteva clipe. 
Parcă nu mai era a lui, crescuse ca o pâine. Nu-l duruse 
deloc lovitura lui Ilie, cu toate că o simţise în creier ca pe o 
măciucă. Îl uimise tot timpul puterea cu care era împins 
înapoi. Ce dracu' avea cu el, de ce sărise asupra lui? De ce îl 
împinsese înapoi cu atâta putere? Ştia doar că ieşise 
dinăuntru cu sângele clocotind, negru de batjocura lui Stan. 
Încolo nu-şi amintea de nimic. „Să-i fi zis ceva, să-l fi înjurat 
cumva pe Ilie Barbu?”, se întrebă el uimit. Îl mai văzuse azi 
în grădină la Ghioceoaia, dar părea la locul lui Ilie ăsta al 
Barbului! 

Se apropie liniştit de sfat şi se opri cu falca umflată în 
mijlocul oamenilor. Ilie stătea pe trepte şi povestea unui 
grup numeros cum s-au petrecut lucrurile. 

— De ce ai sărit la mine, Ilie? Ce ţi-am făcut eu? întrebă 
Iancu domol. 

— Să te înveţi minte altă dată să te uiţi pe unde calci, 
răspunse  llie coborând treptele şi apropiindu-se 
ameninţător de lancu. Când vorbeşti cu oamenii să fii 
cuviincios, că nu-i e nimănui frică de tine. 


— Ce ţi-am făcut? întrebă totuşi lancu Enache fără să 
înţeleagă. 

Ilie nu stătu pe loc, se întoarse înapoi pe trepte, ridicând 
mâna spre lancu, parcă ar fi vrut să-l arate cuiva şi izbucni: 

— Mai întrebi ce mi-ai făcut? Eu am uitat... dar să nu te 
prind că-mi vii mie aici şi mă împingi să mă dau la o parte 
dinaintea dumitale! Mai ocoleşte-ne şi dumneata prin 
dreapta, că nu-ţi cad picioarele! 

Cineva spusese între timp înăuntru tot ce se petrecuse 
afară. Prunoiu ieşi repede, îl apucă pe Ilie de mână, îl trase 
înăuntru, apoi ieşi din nou şi îi spuse lui Iancu să plece 
acasă. Cu falca umflată, lancu răspunse că nu pleacă acasă, 
se duce la miliţie. 

— Du-te la miliţie, dar nu sta aici cu falca aia... De cete 
legi de oameni? 

— Nu m-am legat de nimeni, să spună oamenii care-au 
văzut! 

— Ba te-ai legat, am văzut eu, spuse Stan cu mâinile în 
buzunar. Ai ieşit buzna dinăuntru şi ai dat peste Ilie şi l-ai 
răsturnat... 

— Ce cauţi, aia păţeşti! reflectă Prunoiu, uitându-se cu 
atenţie la falca ciudată a lui Iancu. Du-te la miliţie şi spune: 
„M-am legat de Ilie Barbu şi Ilie Barbu, în loc să-şi vadă de 
treabă, s-a apucat şi mi-a umflat fălcile!” Spune-i chestia 
asta, îl îndemnă preşedintele prieteneşte. 

Preşedintele intră apoi înăuntru şi lancu se îndreptă 
încet spre frate-său Sandu, care îl aştepta mai la o parte. 

Când se îndepărtă bine, Bădârcea, care tăcuse tot timpul, 
se urni din loc şi o luă după el. Nu băgă nimeni de seamă, 
iar cei care văzuseră nu se gândiră la nimic. După puţin 
timp, Voicu Ghioceoaia făcu la fel. 


XXVI 


Acasă, trebui să treacă multă vreme până ce lancu să-şi 
vină în fire. Trebui mai întâi să se aşeze la masă, să trimită 


muierea după văru-său Petre Miuleţ, văru-său Petre să vie, 
să vie şi Bădârcea şi Ghioceoaia, să stea de vorbă cu ei şi 
abia stând de vorbă cu ei să înţeleagă că i s-a întâmplat 
ceva cu neputinţă de îndurat. Să fii apucat de guler şi 
împins de-a-ndărătelea... un pumn în falcă... Ceea ce nu 
putea îndura acum lancu era faptul că după ce se ridicase 
din şanţ cu falca umflată, se mai apucase să stea de vorbă 
cu lie, că de ce a dat. 

— "Te mai apucaşi să-l mai întrebi şi de ce, spuse 
Bădârcea cu dispreţ. 

Toţi se fereau să se uite la Iancu. Aveau privirile turburi, 
parcă băuseră ceva tare care le întunecase minţile. 

— Tâmpitul! izbucni Petre Miuleţ. Ptiu! 

Scuipă năprasnic în pământ şi geamurile zăngăniră; 
parcă ar fi scuipat din piept o bombă. 

— Şi voi? Voi, Ghioceoaia şi Bădârcea! Voi de ce n-aţi sărit 
pe Ilie Barbu? Aţi stat, v-aţi uitat cum îi dă, fir-aţi ai dracului 
să fiţi! 

Ghioceoaia nu zise nimic, dar Bădârcea sări în sus: 

— Bă! tună el cu chipul înţepenit ca de lemn, mândru şi 
ameninţător, pe mine să nu mă drăcui! Eu n-am muncit în 
târla ta şi-ţi... paştele mă-ctii! 

Se înţepenise şi stătea gata să zdrobească pe oricine s-ar 
fi apropiat de el. Nu, el nu muncise în târla nimănui. El nu 
era Ghioceoaia, proaspăt îmbogăţit. Fusese bogat până mai 
anii trecuţi şi avusese apoi grijă să aranjeze averea pe 
numele copiilor. Avusese grijă să vorbească de bine 
partidul, nu fusese prost ca alde Enache şi Petre Miuleţ. Pe 
nesimţite lumea uitase de averea lui şi Prunoiu îl trecuse în 
rândul mijlocaşilor. Acum îi convenea să fie preşedinte al 
gospodăriei, pământul îi era la adăpost. 

— Şi tu ce stai acilea cu falca aia, lancule? Du-te dracului 
şi te spală! se feri Petre Miuleţ să-l înfrunte pe Bădârcea. 

N-avea niciun rost acum să se certe cu ăsta. Aveau nevoie 
toţi unii de alţii... Iancu se ridică şi trecu în tindă. Se făcu 


tăcere. Câtva timp se auzi de dincolo bălăcăritul apei în 
care se spăla Iancu. Petre Miuleţ tăcea posomorât. 

— Voicule, murmură el cu glas scăzut, după lungă vreme 
de tăcere. la spune, mă, care e situaţia? Ai aflat cumva ce- 
au de gând cu noi? În afară de comasare, mai au ceva de 
gând? 

— Nu, ce să aibă, zise Voicu. În afară de faptul că dacă o 
facem şi gospodăria merge bine, în mod logic vom căuta să 
colectivizăm toată comuna. Ceva mai târziu, dar nu foarte 
târziu, preciză el. 

— Adică să ne luaţi şi pământurile noastre? zise Petre 
Miuleţ. Nu v-ajunge că mi-aţi luat moara? 

— Nu, zise Voicu. 

— Şi cu noi ce faceţi? 

— La muncă! 

— Unde? Că după câte am auzit eu în gospodărie n-avem 
voie, să n-o sabotăm pe dinăuntru, zise Petre Miuleţ care n- 
avea chef de râs, dar ceva din glasul lui stârni râsul lui 
Ghioceoaia. Şi tu de ce-i fi râzând, crezi că or să te aleagă 
şef şi să-ţi rămână ţie averea din curte şi din casă? 

— Bineînţeles, zise Voicu, eu sunt membru de partid. 

— Ei, uite, eu sunt de părere să faci tot posibilul şi să ne 
ajuţi să nu ia fiinţă gospodăria asta, ca să trăim şi noi. Şi pe 
urmă mai vedem, ori moare măgarul... ori pierde 
samarul!... Cine poate să ştie? N-a cumpărat nimeni timpul 
pentru el. El curge pentru toată lumea... Ştiu că dacă va 
trece mult timp şi nimic nu se întâmplă să vă abateţi de la 
ideile voastre, noi pierdem, nu numai pământurile, ci şi ce 
brumă mai avem prin casă, vite şi maşini de treierat, dar 
dacă se întâmplă? Scăpăm! încât scopul ar fi să faceţi 
gospodăria asta cât mai târziu cu putinţă. Uite, asta e 
uneltirea noastră, să nu se spună degeaba că uneltim. N-am 
uneltit până acuma, uneltim în seara asta, mai spuse Miuleţ 
cu o ironie rece şi posomorâtă. 

— Păi, nu intru, zise Ghioceoaia, nu sunt prost să lucrez 
la ordinul lui Niculae Burcea şi Ilie Barbu. Chiar dacă eşti 


membru de partid, nu e obligatoriu să intri... 

— Voicule, n-ajunge să nu intri tu şi să nu fi intrat nici 
Bădârcea, zise Petre Miuleţ parcă mâhnit. Spargeţi dracu' 
chestia asta, că voi aţi făcut-o. Dacă rămânea în mâna 
voastră, p... mă-sii! Ştiu că aţi fi fost oameni la locul vostru 
şi nu v-aţi fi legat de noi, cum nu s-a legat nici Prunoiu... 
Ordinele îi veneau, el se pişa pe ele... Aşa, Anghel ăsta care 
nu ne înghite, cu Niculae Burcea şi Ilie al Barbului or să se 
ducă într-o zi mai sus şi să ne taie hălci din pământurile 
noastre, ce zic eu hălci, o să ceară să fim deschiaburiţi... 
Fiindcă ăsta e cuvântul nenorocit pe care l-am mai auzit pe 
ici pe colo... Deschiaburire... Ăsta e! Şi cine n-ar fi mândru 
dintre voi să ceară primul măsura asta contra noastră: pe 
baza succeselor obţinute cu gospodăria noastră colectivă, 
cerem deschiaburirea! Recunoşti? 

— Aşa este, zise Voicu. Ce zici, Bădârcea? 

— Aşa este, zise şi Bădârcea. Or să-mi diboae şi mie 
pământurile mele, pe la rude. 

Între timp, lancu se trezise cu totul din năuceală. 

— Domnul Prunoiu îşi bate joc de mine în faţa oamenilor, 
continuă el. Bine! Dacă nu-l ciopârţesc eu pe Ilie Barbu în 
seara asta, atunci să ţineţi minte că o să ajung colectivist! 

Ghioceoaia se ridică: 

— Lasă, dom'le Anghel, că-ţi arăt eu ţie! bolborosi el. Hai, 
Bădârcea! 


XXVII 


Înăuntru, în încăperea organizaţiei de bază, îl chemaseră 


pe Ilie să răspundă pentru fapta lui. Îl întrebară cum s-a 
întâmplat, de ce a sărit la ăla. Ilie nu înţelesese din spusele 
lor decât că ceea ce a făcut nu a fost bine, sunt supăraţi pe 
el şi că acum îl trag la răspundere. Nu ştiu ce să răspundă, 
tăcea şi se uita la fiecare cu privirea neclintită. Se ruga de 
ei să-l înţeleagă, să nu se supere; a dat fiindcă şi-a pierdut 
stăpânirea de sine; dar că aşa ceva n-o să se mai repete. 


Pascu nu mai putu să rabde. Sări şi-i luă apărarea. Bătu cu 
pumnul în masă şi spuse că Ilie să fie lăsat în pace. Îşi 
pierdu cumpătul şi de mânie îşi aruncă şapca din cap şi le 
arătă celorlalţi capul, le arătă locul unde fusese lovit cu 
măciuca acum trei ani... Nu făcuse nimănui nimic, nu se 
legase de nimeni, atât doar că fusese numit director al 
morii lui Petre Miuleţ; şi la trei zile după naţionalizare, într- 
o uliţă, noaptea, i-au ieşit înainte şi l-au bătut, i-au dat în 
cap cu măciucile... De ce? Ce-au avut cu el? Şi cine putea să 
fie dacă nu oamenii lui Petre Miuleţ sau ai lui Enache? 

Anghel se întunecă la faţă şi nu-l mai lăsă pe Pascu să 
vorbească. [urlea îi spuse: 

— Există legi. Le aplicăm, nu sărim la bătaie. 

Ilie se ridică încurcat şi porni spre uşă. La uşă se opri 
nehotărât, cu mâna pe clanţă. Îi părea rău, se simţea abătut 
că îl supărase pe [urlea. Nu e bine ca membru de partid că 
a sărit la bătaie, dar dacă a făcut-o... Dar îi părea rău! O să 
mai vie acum acasă la el [urlea? Hotărât că nu! 

— Ilie, du-te şi-ţi vezi de treabă, zise Ţurlea. Acuma lasă, 
ai făcut-o, nu te mai necăji. Du-te şi tu şi spune la oameni că 
îţi pare rău! 

Ilie mormăi nu se ştie ce, făcu o mişcare nedesluşită cu 
mâna şi ieşi. 

— Ziceţi că n-are îndrăzneală, spuse '[urlea supărat într- 
adevăr de întâmplare. 

În clipa aceea, Stan băgă capul pe uşă şi spuse că 
tovarăşul [urlea este chemat la telefon de raionul de partid. 

Ţurlea ieşi şi se duse la telefon. 

— Cum se desfăşoară lucrurile acolo, tovarăşe Ţurlea? se 
auzi '[urlea întrebat. 

— Cine e? 'Tovarăşul prim? Merge bine, tovarăşe 
secretar! răspunse Ţurlea după ce se gândi o clipă. 

De dincolo, secretarul raionului spuse cu voioşie: 

— Da, păi, ţi-am spus eu azi-dimineaţă că e o atmosferă 
bună acolo. Câţi s-au înscris până acuma? 


— Peste optzeci de familii. Optzeci şi trei, răspunse 
Ţurlea. 

— Care e ritmul? Se mai înscriu? 

— N-aş putea să vă spun, să vedem mâine. [urlea dădu 
acest răspuns, gândindu-se că după şedinţă situaţia va fi 
alta. Tovarăşe secretar, înscrierile merg bine, dar există o 
serie întreagă de probleme. 

Aici, Ţurlea îşi dădu seama că dacă primul secretar nu va 
fi de acord cu el trebuie să amâne şedinţa pe mâine. 

— Mi-aţi spus azi-dimineaţă despre situaţia organizaţiei, 
tovarăşe secretar, continuă Ţurlea. Am găsit o situaţie grea 
şi am mobilizat oamenii pentru o şedinţă. Chestiunea 
despre care spuneţi dumneavoastră este reală, dar am 
descoperit aici anumite complicaţii. 

Ţurlea se opri. Da, s-a grăbit cu şedinţa. Nu-i poate 
explica la telefon întreaga situaţie. În afară de asta, trebuie 
să vie aici el, primul secretar al raionului, să-l prelucreze şi 
să-l sancţioneze el pe preşedintele sfatului. 

— Ceva cu chiaburii? întrebă primul secretar. 

— Nu, zise Ţurlea. Iovarăşe secretar, acum e şapte fără 
un sfert. La şapte jumătate eu iau cursa şi vin la raion. 

— Dar despre ce e vorba? 

— Nu pot să vă spun la telefon. Situaţia despre care 
spuneaţi dumneavoastră e adevărată, dar să ştiţi că Anghel 
Gheorghe, secretarul de aici... 

— Tovarăşul ăla, Anghel Gheorghe, se ţine numai de 
intrigi, îl întrerupse de dincolo, iritat, primul secretar. Nu-i 
nimic, tovarăşe '[urlea. Amână şedinţa pe mâine-seară şi 
vino la raion. 

Ţurlea închise aparatul. Nu-i veni să creadă: Anghel 
Gheorghe se ţine numai de intrigi. Cum adică? Se înşela el, 
TŢurlea, în aşa hal? 

Îl chemă pe Anghel şi-i spuse să le comunice oamenilor că 
şedinţa se amână pe mâine seară. Anghel se întunecă la 
faţă, dar Ţurlea nu-l luă în seamă. Îşi dădea seama acum că 
situaţia nu este chiar atât de uşoară cum îşi închipuise. Îşi 


aminti că Anghel îi spusese de câteva ori că tovarăşul Ion 
Niculae ţinuse chiar o şedinţă aici şi îl prelucrase pe Anghel 
în faţa organizaţiei. Mai că nu-l dăduse jos... 

Se făcuse seară. Înăuntru, în biroul secretarului, 
continua încet, pe îndelete, înscrierea în gospodărie. 

— Ilie, trebuie să plec la raion, spuse Ţurlea venind în 
mijlocul oamenilor şi oprindu-se înaintea lui Ilie. Plec chiar 
acum. Dar nu e nimic! Mâine mă întorc îndărăt, îl linişti 
Ţurlea. 

— Stane, strigă Anghel, trage şareta aici să-l duc pe 
tovarăşul Ţurlea la gară. 

Ţurlea dădu mâna cu cei din preajma sa şi se grăbi să se 
urce alături de Anghel care şi luase hăţurile în mână. [urlea 
îşi ridică şapca salutând pe toată lumea, apoi şareta porni şi 
în curând coti pe şoseaua care ducea la gară. 


XXVIII 


Îiie Barbu se uită câtva timp în urma şaretei, apoi se 
scarpină mâhnit sub pălărie. Ce-o să zică acum muierea? S- 
a lăudat degeaba cu secretarul partidului! Nu e nimic. A 
plecat, ce era să facă? A plecat omul, are treabă, n-are 
numai un sat în mintea lui... 

— Ce faci, Ilie, nu mergi acasă? 

Ilie se răsuci mirat, dar şi bucuros spre cel care îl 
întrebase. Era Pascu. Stătea pe trepte cu mâinile în 
buzunare şi se uita la Ilie cu interes. 

— Ziceam că să mai stau p-acilea! spuse Ilie, apropiindu- 
se agale de Pascu. 

Da, dar dacă era vorba să plece pe drum împreună cu 
Pascu, chiar dacă ar fi avut treburi, ar fi lăsat treburile şi s- 
ar fi dus cu el. Pascu nu mergea cu oricine pe drum. 

— Îl aşteptam pe Niculae, minţi el. Niculae! Ce faci tu 
acolo? Haide, nu mergi acasă? 

— Nu merg, răspunse Niculae Burcea scoțând capul pe 
geam. Nu merg, Ilie, am treabă aici! 


— Stai acolo, sănătos! Mă duc cu Pascu, îi răspunse Ilie. 

Se răsuci apoi spre oameni şi-i căută cu privirea pe Vasile 
şi Gheorghe Ciobanu. Îi văzu. Arătau supăraţi, dar se vedea 
că nici ei amândoi nu ştiau prea bine de ce sunt supăraţi. 

„Sunteţi nişte proşti, v-a agăţat Bădârcea de turul 
pantalonilor”, le spuse llie în gând, uitându-se la ei 
binevoitor. 

— Hai, Ilie, ce faci, mai stai? spuse Pascu, coborând 
treptele. 

— Hai să mergem, conveni llie bucuros. Dar de ce a 
plecat tovarăşul 'Ţurlea? întrebă el apoi, puţin îngrijorat. 
Cum rămâne cu Ghioceoaia? Nu mai ţinem şedinţa? 

— N-ai nicio grijă! zise Pascu. N-auzişi că se întoarce 
mâine? Situaţia nu e chiar aşa de uşoară, trebuie să spună 
la raion cum stau lucrurile. 

— Aha! reflectă Ilie pe gânduri. Dar se întoarce el mâine, 
nu e aşa? 

— Sigur că se întoarce, răspunse Pascu cu convingere. 
Hai să mergem. 

Porniră. Pascu dădu bună seara şi Ilie dădu şi el bună 
seara cu glas tare, să fie auzit de toţi cei de faţă. Lui Vasile 
şi Gheorghe Ciobanu le spuse: 

— Hai, mă, voi ce faceţi! Nu mergeţi acasă? 

Apoi călcă alături de Pascu, mutând rar şi hotărât 
bocancii lui frumoşi. 

Merseră câtva timp în tăcere. Pascu arăta obosit şi la un 
moment dat se căută în buzunare şi începu să numere nişte 
mărunţiş. 

— Ilie, spuse el reflectând cu mărunţişul în palmă, în 
definitiv, de ce nu ne-am opri noi colea la meate să ne 
desfăşurăm cu câte-o cişmoacă?! A? Tu n-ai ceva? Căeun- 
am decât asta... Leafa mea i-am dat-o muierii, să-i facă 
băiatului haine. Pleacă la liceu, Ilie, peste o săptămână se 
duce! Tu ce faci cu al tău, îl ţii la oi, ce dracu-i faci? 

— De unde, că n-are decât unsprezece ani! învaţă el bine, 
dar îl cam râzgâie mă-sa, că nu mai poate după el. Să 


vedem la anu'!. 

În dreptul M.A.Tului se opriră nehotărâţi. Lui Ilie îi veni 
deodată o idee. 

— Pascule, spuse el cu nepăsare, hai, mă, pe la mine, am 
eu o sticlă cu ţuică. 

— Ai o sticlă? strigă Pascu supărat. Cum adică, ai o sticlă 
şi taci din gură, vrei s-o bei singur?! 

— Nu, că trebuie s-o iau de la Gavrilă, îi scăpă lui Ilie, dar 
o drese repede: are el să-mi dea o sticlă de ţuică! 

Curând ajunseră acasă şi Gherghina nu se arătă deloc 
mirată că, în locul lui al lui '[urlea, Ilie îl aducea pe Pascu, 
directorul morii, cum i se spunea. 

— Unde e băiatul ăla, a venit cu oile? întrebă Ilie. 

II chemă pe băiat şi-l luă deoparte: îl sfătui în şoaptă cum 
să se ducă şi ce să-i spună lui Gavrilă ca Gavrilă să-i 
împrumute o sticlă cu ţuică. Băiatul înţelese şi o zbughi pe 
poartă. 

Gherghina aprinse lampa, căută în lada de la capul 
patului, scoase de-acolo o faţă de masă făcută din bumbac 
cu igliţa, o aşternu şi se întoarse cu grabă la vatră. Ilie şi 
Pascu se aşezară pe pat, şi în curând băiatul se întoarse 
victorios cu o sticlă înfăşurată într-un şervet. „Hm! De 
treabă Gavrilă, om cumsecade, păcat că nu vrea să se 
înscrie în colectiv!”, gândi Ilie. 

Turnară în trei ceşti şi în a patra numai pe jumătate. Asta 
era pentru băiat. Ilie o strigă pe muiere să vină. Gherghina 
veni, apucară ceştile şi, înainte de a le da peste cap, Pascu 
rosti cu gravitate: 

— Noroc, măi Ilie, noroc, Gherghino! Noroc, mă, ăsta 
micu! Ilie... 

Nu putu să spună mai mult, dar felul cum îi rostise 
numele era de ajuns: se bucura pentru bucuria lui lie, se 
bucura cum nu se mai poate, n-avea cuvinte cum să spună. 

— Pascule, spuse şi Ilie răspunzând la urare. Ţinea liniştit 
ceaşca sub bărbie, gata s-o dea pe gât dacă nici el n-ar fi 
găsit cuvinte. Şi nu le găsi; mai spuse o dată: Pascule!... 


aşteptă câteva clipe şi, fiindcă nu-i veni nimic, se întoarse 
spre Gherghina şi spuse: Muiere!... apoi spre băiat şi-i 
spuse: Şi tu, Vasilică... ridică ceaşca până în dreptul nasului 
şi încheie: Noroc, mă! 

— Să dea Dumnezeu pace, că e rău când e rău, spuse 
Gherghina gospodăreşte. 

Băură şi scuturară din cap sub tăria ţuicii: era foarte 
bună, curată, grad mare... 

— Tu nu zici nimic, mă? îl dăscăli tatăl pe băiat, ca şi când 
el, tatăl, ar fi zis mare lucru. 

— Ce ştie el! se grăbi Gherghina să-l apere. 

leşi pe vatră şi de acolo adăugă: 

— Când s-o face şi el mai mare! 

Adică atunci o să ştie mai multe! 

— Când s-o face mai mare o să fie inginer, să vezi ce-o să 
mai ştie el atunci! spuse Pascu uitându-se cu atenţie la 
băiat, ca şi când încă de pe acum se vedea ceva pe fruntea 
lui. 

Nu se vedea însă nimic; Vasilică se uita la taică-său 
intrigat, chiar cu un soi de neîncredere, aşa cum se uită 
copiii răzgâiaţi care îşi închipuie că îşi cunosc bine părinţii 
şi socotesc că nu trebuie să-i ia în serios când îi văd 
schimbaţi. 

— Tată, ne întâlnirăm cu un om pe izlaz, se apucase să ne 
dezgroape oala cu lapte... 

— Bine că se apucase să vă dezgroape oala! zise Ilie fără 
să-l ia în seamă. 

— Zicea că te cunoaşte, că eu seamăn cu matale mai bine 
decât semănai matale cu mine când erai mic, se izmeni 
băiatul ameţit puţin de ţuica înghițită. 

— Cine era, mă, ăla?! întrebă Ilie râzând, dar fără să se 
arate dornic să afle cine era. 

— Nu ştiu, zicea că este de la siloz! 

Ilie se uită la Pascu şi dădu din umeri; copii! 

Gherghina lovi uşa cu piciorul şi strigă la băiat de dincolo 
să-i deschidă. Intră în odaie cu oale şi cu străchini şi-i atrase 


atenţia lui Pascu să nu cumva să-i treacă prin gând să plece. 
Are să stea cu ei la masă, au tăiat o găină şi... 

Pascu înţelese încă o dată cât de mare era bucuria în 
casa lui Ilie şi răspunse că are să stea, cu toate că muierea 
lui îl aşteaptă acasă cu masa pusă. 

— Ei, parcă atunci când întârzii la moară nu te-aşteaptă, 
socoti Gherghina că aşa trebuie să răspundă, lucru care îi 
plăcu lui Pascu. 

— Ba cum mai aşteaptă, săraca! spuse el cu duioşie. 

Ilie ieşi în tindă şi, când Gherghina se întoarse la vatră, îi 
şopti supărat: 

— Mai stai şi tu cu mâncarea aia! 

— Aoleu, făcu Gherghina, înțelegând că se cam grăbise 
cu mâncarea, păi ce fac eu acum cu oalele alea? 

Ilie o speriase, tot el o linişti: 

— Acopere-le cu un şervet, mai luăm o ţuică... 

Se întoarse în odaie, iar Gherghina, după ce socoti că a 
aşteptat în tindă cât trebuia, veni şi ea înăuntru. De formă, 
Ilie turnă în ceaşca ei şi o îndemnă să mai ia, tot de formă 
Gherghina răspunse că are să ia, dar nu mai luă deloc până 
la sfârşit. Vorbiră întâi despre moară, apoi pe nesimţite 
trecură la desfăşurarea care se petrecuse astăzi. Gherghina 
aflase totul, cum veniseră lancu şi Sandu şi ieşiseră de- 
acolo şi dăduseră buzna peste Ilie care stătea liniştit de 
vorbă cu oamenii... Aflase şi despre faptul că [urlea fusese 
chemat la telefon şi plecase cu şareta la gară cu alde 
Anghel... 

Nu se ştie de ce, vorbeau între ei în şoaptă, cu glasul 
coborât, şi uneori se pomeneau că nu mai zice niciunul 
nimic, pentru ca în clipa următoare să înceapă a vorbi 
câteşitrei odată. Alteori parcă uitau ce spusese celălalt mai 
înainte, pentru ca după aceea unul să-şi aducă pe 
neaşteptate aminte şi să întrebe: „Ce spuseşi tu, Ilie?” „A, 
da”, răspundea Ilie şi începea să povestească, iar muierea 
asculta cu atenţie, dar se prefăcea că mai are treabă cu 


mâncarea şi se ducea din când în când la vatră. Într-o 
vreme, Ilie se arătă nedumerit: 

— Gherghino, mie mi se păru că e gata mâncarea aia! 
Aşa mi se păru mie! se dezvinovâăţi el, dar pesemne că mă 
înşelai. 

— E gata, uite acum e gata, se prefăcu grăbită 
Gherghina. Să dea în foc oala aia şi e gata! 

— Până dă oala aia în foc, noi am putea să mâncăm, 
reflectă Ilie cu un glas înmuiat de oboseală şi plăcere. 

Se aşezară la masă şi Gherghina turnă ciorba în 
străchini. Pentru ea puse la un loc cu băiatul într-o singură 
strachină. 

— Nu ştiu cine i-o fi vârât în cap lui alde Vasile şi 
Gheorghe Ciobanu că Bădârcea ar fi bun de preşedinte, 
spuse Ilie înviorat deodată de gustul plăcut, ardeiat, al 
ciorbei. 

— Hm! făcu Pascu cu nasul în strachină, îndeletnicindu-se 
cu nişte aripi. Hm! repetă el clătinând din cap. 

După ce terminară cu ciorba, Ilie spuse mai departe: 

— Ei aşa cred! 

— Ştiu eu cine le-a vârât! răspunse Pascu. 

Ilie fu cât pe-aci să răspundă că a stat de vorbă cu ei, dar 
că alde Vasile şi Gheorghe le-ar plăcea şi lor să comande, 
de-aia ţin cu Bădârcea; îşi dădu însă seama că asta ar 
însemna să vorbească pe negândite. Vasile şi Gheorghe 
oricum sunt nişte oameni de treabă. 

— Mda! Aşa este. Ai dreptate tu! Eu ştiu ce să le facem?! 
Nu ştiu ce trebuie făcut cu ei, ar trebui să vorbiţi voi cu ei, 
spuse el. 

Gherghina aduse pe masă mujdei de usturoi şi friptură. 
N-apucară bine să tăvălească bucăţile în mujdei, că de- 
afară se auziră deodată bătăi puternice în poartă şi 
strigăte: 

— Măi tovarăşe Pascu! lovarăşe Pascu... 

Şi fluierături scurte şi puternice şi iar bătăi. Ilie şi Pascu 
săriră de la masă şi ieşiră afară. 


— 'Tovarăşe Pascule, eşti aici? Mă tovarăşe Ilie! la veniţi 
până aici. 

Era Stan. Pascu şi Ilie se grăbiră spre poartă. 

— M-a trimis tovarăşul Anghel să vă chem la sfat. Veniţi 
repede acolo! gâfâi Stan, trăgându-şi răsuflarea. 

— Ce este, Stane, ce s-a întâmplat?! întrebă Pascu 
neliniştit. 

— Duceţi-vă repede că eu o iau încoace să-l chem pe 
tovarăşul Mitrică! A venit Voicu Ghioceoaia şi Bădârcea cu o 
groază de oameni să strice gospodăria. 

Pascu înjură crâncen şi deschise poarta. 

— Hai, Ilie! strigă el cu glas înăbuşit. 


XXIX 


Era adevărat ce spusese Stan. Îndată ce Ţurlea plecase, 
Voicu Ghioceoaia îl căutase pe Prunoiu să-l întrebe de rostul 
acestei plecări. Îl găsise la M. A.T. Preşedintele sfatului 
stătea rezemat de tejghea şi dădea pe gât pahar după 
pahar. Arăta posomorât şi îndată ce îl văzu pe Ghioceoaia 
începu să strige la el şi să-l amenințe. Ghioceoaia înţelese 
că nu se mai putea bizui pe preşedintele sfatului. Era 
limpede că ăsta o băgase pe mânecă şi nu mai ştia cum să 
se descurce, şovăia. 

Ghioceoaia hotări că acum era momentul potrivit, Anghel 
plecase la gară, Prunoiu se îmbăta la M. A.T., Pascu plecase 
la Ilie Barbu, Mitrică se dusese să se culce; la sfat rămăsese 
numai Niculae Burcea. 

Trecu împreună cu Bădârcea pe la Trafulică şi Didel, 
aceştia trecură pe la rudele lor sărace, fiindcă celelalte nici 
nu se gândiseră să se înscrie, apoi o luară cu toţii spre sfat. 
La sfat, intrară grămadă peste ingineri şi Trafulică ceru 
gălăgios, în numele tuturor, să-i şteargă de pe liste. 

— 'Tovarăşi, începu secretarul comitetului executiv când 
văzu că nu e de glumit. Vreţi să faceţi jocul chiaburilor 
care... 


— Lasă că ştim noi ce facem, i-o reteză Trafulică colţos. 
Lasă, mă tovarăşe! Lasă că ştim noi! 

— Ce ştii tu, Trafulică? A? Ia spune, ce ştii tu?! 

Nimeni nu recunoscu la început glasul acesta. Niculae 
Burcea sări de la locul său şi intră în mijlocul oamenilor, 
dându-i la o parte cu blândeţe pe cei care îi stăteau 
împotrivă. Dar glasul său numai blând nu era. 

Dar Niculae Burcea fu repede împins şi el la o parte. 
Voicu şi Bădârcea îşi dăduseră seama că nu pot să stea în 
umbră. Săriră la Niculae să lase oamenii în pace, să nu se 
bage el ca un deştept, fiindcă i s-a promis că va fi pus el, 
moţ, peste alţii... Se făcu gălăgie, toţi săriră cu gura, că să-i 
şteargă de-acolo mai repede... 

— Bine, dom'le Ghioceoaia, lasă că mai stăm noi de 
vorbă, răspunse Niculae şi ieşi să-l trimită pe Stan să-i 
cheme pe Pascu şi pe ceilalţi. 

În cabina telefonistei secretarul comitetului executiv lua 
legătura cu raionul de partid, iar ceilalţi, care mai erau în 
biroul secretariatului, încercau zadarnic să-i împiedice pe 
cei care voiau să se şteargă de pe liste să intre în biroul 
secretarului sfatului şi să ceară să-i şteargă de-acolo... 


XXX 


Între timp, Anghel Gheorghe se întorcea de la gară cu 
calul la pas. Ce bine e să mergi pe câmpie în şaretă şi să te 
apuce noaptea pe drum! Cum se lasă încet întunericul şi 
aproape că nu mai vezi coada calului! Şi parcă te apucă 
somnul cel dulce, cu scârţăitul greierilor în urechi şi cu 
păcănitul domol, parcă îndepărtat, al roţilor de sub tine! 
Anghel însă nu adormi, îi stăruia gândul la sosirea aceasta a 
lui Ţurlea în sat, care îl uşurase pe neaşteptate de grija 
care îl apăsase aşa de tare în ultimul timp: ce-avea să se 
aleagă de acţiunea lor, înfiinţarea gospodăriei, ce soartă îl 
aştepta pe el însuşi, pe Anghel, în viitor? Acum însă era 
bine: până mâine avea timp să mobilizeze toţi oamenii; toţi 


până la unul trebuie să afle că situaţia s-a schimbat. El, 
tovarăşul '[urlea, are să arate la raion că Prunoiu a dus o 
politică greşită, a apăsat tot pe cei săraci şi a închis ochii 
când a fost vorba de vârfurile de altădată ale satului. Un 
oportunist, un om inconştient... 

Tot mergând cu calul la pas şi gândindu-se la situaţia 
satului, Anghel îşi aminti că tot aşa, cu trei ani în urmă, îl 
dusese la gară pe tovarăşul Humă, secretarul de atunci al 
plăşii. În ziua aceea, domnul Petre Miuleţ rămăsese fără 
moară şi fără presă de ulei. Păcat că acum nu i se întâmpla 
nimic domnului Miuleţ. Nu pierdea nimic de astă dată, o să 
fie doar comasat. În 1948 însă... 

Anghel Gheorghe îşi amintea totdeauna cu plăcere de 
ziua aceea. Dar nu aşa cum se petrecuse de fapt, ci aşa cum 
o povesteau unii. 

Cică s-ar fi dus peste Petre Miuleţ şi l-ar fi găsit la 
motoare. Era el, adică Anghel Gheorghe, şi mai era Pascu şi 
Humă. Miuleţ, cică, n-ar fi ştiut nimic. Stătea la motoare cu 
mânecile sumese şi umbla la ele acolo, le făcea şi desfăcea. 

„Ce căutaţi, bă, voi aicea?”, ar fi zis Petre Miuleţ. 

„Am venit să-ţi punem în vedere că dreptul tău de 
proprietate asupra morii încetează”, cică i-ar fi răspuns 
Anghel. 

„Vreţi, cu alte cuvinte, să mă daţi afară!? Păi, ce drept 
aveţi voi să mă daţi pe mine afară? Aveţi dreptul să vă 
atingeţi de proprietatea mea? Cine v-a dat vouă dreptul 
ăsta?” 

„Uite că mi l-a dat!”, cică ar fi zis Anghel (şi ăsta era 
punctul culminant al istoriei, le plăcuse unora acest 
răspuns, de care Anghel nici măcar nu era sigur că l-ar fi 
rostit). 

Petre Miuleţ a ieşit apoi de la motoare cu fruntea în 
pământ şi s-a îndreptat spre biroul morii şi presei de ulei. 
Era, cică, cu mânecile sumese şi cu capul gol. 

„Unde te duci?!”, l-ar fi oprit Anghel. 

„Mă duc la birou să-mi iau pălăria.” 


VW 


„Nu!” 

„Adică cum, nici pălăria n-am dreptul să mi-o iau? 

„Nu, nici pălăria!” 

Fiind, aceste cuvinte din urmă, în întregime născocite, 
după cum tot născocită era şi o variantă potrivit căreia 
Petre Miuleţ ar mai fi zis: „Şi credeţi că dacă îmi 
naţionalizaţi pălăria, îmi naţionalizaţi şi ce e sub ea?” Adică 
mintea, deşteptăciunea lui Petre Miuleţ, fără de care satul 
n-o să mai poată trăi. Pe atunci domnii Miuleţ şi Enache 
aveau îndrăzneală. Organizaţia nu era ca acum. Când Pascu 
a luat moara şi fabrica de ulei în primire, l-au pândit 
noaptea şi a fost cât pe-aici să-l omoare. Credeau că n-o să 
îndrăznească nimeni să ia în primire. A luat-o el, Anghel 
Gheorghe. Pe atunci nu era secretar, secretar era Lungu, 
care a plecat pe urmă la judeţeană. Pascu a zăcut câtva 
timp, apoi partidul l-a trimis la şcoală şi când s-a întors i-a 
luat locul lui Anghel şi Anghel a fost numit referent la sfat. 
După un an s-au ridicat Mitrică şi Prunoiu. Mitrică, secretar 
al organizaţiei, iar Anghel a fost trimis şi el la şcoală. Când 
s-au înfiinţat primele gospodării colective în judeţ, s-au 
hotărât ca în anul următor să facă şi ei gospodărie. N-au 
izbutit. Erau doar treizeci de familii, fără atelaje, fără vite 
de muncă... 

Acum, Anghel îşi spunea că n-are să treacă decât un an şi 
tot satul are să intre în gospodărie. „Numai astăzi s-au 
desfăşurat peste o sută de familii. Mâine să nu zicem o sută, 
să zicem cincizeci, poimâine să zicem tot cam atâta şi dacă 
intră şi loniţă cu Stancu de la vale şi cu Pătăleaţă! Ei! ăştia 
trei cu neamurile lor cu tot înseamnă unul peste altul 
aproape un sfert din sat.” 

Ajuns aici cu gândurile, Anghel tresări din visare. 
Ajunsese la marginea comunei, în vârful dealului. Puse 
mâna pe hăţuri şi se făcu atent. Şareta cobori în sat în 
trapul mare. De departe, Anghel văzu lume multă adunată 
în faţa sfatului, şi nu înţelese. „Ce mama dracului s-au 


LLA 
! 


adunat ăia acolo, acuma seara? Nu cumva s-a întâmplat 
ceva?”, se întrebă. 

Se înnoptase bine de tot. Anghel opri calul în dreptul 
porţii sfatului şi sări jos. Oamenii adunaţi se feriră dinaintea 
lui cu un soi de încetineală care nu spunea nimic bun, dar 
Anghel nu băgă de seamă. 


XXXI 


Urcă treptele în fugă şi se opri în pragul biroului. Îl văzu 
pe Niculae Burcea înconjurat de oameni arţăgoşi şi pe 
Voicu Ghioceoaia strigând la el şi într-o clipă înţelese că era 
primejdie. Cei adunaţi stăteau cu spatele spre coridor şi 
arătau parcă înţepeniţi. 

— Ce e aici? 

Voicu Ghioceoaia întoarse capul şi amuţi. Întrebarea 
joasă şi amenințătoare a lui Anghel căzuse pe neaşteptate. 

— la daţi-vă la o parte! porunci Anghel şi sub glasul său 
gros şi stăpânit se ghicea o mânie turbure. 

Anghel trecu printre oameni şi se înţepeni în faţa lui 
Niculae Burcea. 

— Ce e aici, Niculae!? Te-ai apucat la ceartă cu 
oamenii?... Unde e Pascu şi Mitrică? 

Îi întreba şi pe ei, pe cei adunaţi, şi parcă îi făcea 
răspunzători de lipsa acelora. Intră în aceeaşi clipă în 
mijlocul lor şi îl apucă de braţ cu hotărâre pe unul dintre ei: 

— Al Mizdri, îi porunci el cu blândeţe, ia du-te, măi tată, 
şi cheamă-l aici pe Prunoiu. Voicule, ia vin' ncoace niţel! 
Bădârcea, Ghioceoaia, veniţi încoace! 

Îi chemase prieteneşte, dar cu glas scăzut, încordat. 

leşi repede, trecu coridorul şi intră alături, în biroul 
preşedintelui. 

Ghioceoaia, Bădârcea, Trafulică şi Didel se căutară 
nedumeriţi cu privirile. Ghioceoaia se hotări şi le făcu semn 
să stea pe loc, să nu plece nimeni. Când Voicu Ghioceoaia şi 
Bădârcea trecură coridorul şi intrară înăuntru, Anghel luă 


petromaxul de pe masa inginerilor şi se înţelese din ochi cu 
secretarul comitetului executiv să vină şi el. Pe masa 
inginerilor rămăsese o lampă mică de sticlă afumată. Toate 
acestea se petrecură pe nebăgate de seamă şi în numai 
câteva clipe. 

— Ce e, Niculae Burcea, ce s-a întâmplat aici? 

— Vor să spargă gospodăria. 

— Cine? 

— Voicu şi Bădârcea. 

— De ce, Voicule?! 

— Să nu te legi de noi că nu e bine, ameninţă Voicu 
Ghioceoaia, stăpân pe sine. 

— Scoate carnetul de partid, porunci Anghel cu o voce 
surdă. 

Toţi stăteau în picioare, împrăştiaţi pe lângă birou. Aceste 
cuvinte căzură ca o măciucă şi Voicu se pierdu. 

— De ce să dau carnetul? Că nu vreau să mă înscriu în 
colectiv? strigă el gâfâind. Unde scrie? 

— Scoate carnetul de partid! 

Voicu Ghioceoaia se înnegri la faţă, îşi mişcă umerii cu 
violenţă şi porni cu paşi grei spre uşă, dar nu ieşi încă. 

— Bădârcea, zise Anghel fără să se mai uite la Voicu, ai 
tot dreptul să te retragi din gospodărie, dar de ce îi îndemni 
şi pe alţii? Nu poţi să-ţi vezi liniştit de treburile dumitale? 

— Eu?! Eu nu! se apără Bădârcea. Cine v-a spus vouă că 
mă retrag? 

Ghioceoaia se uită uluit la Bădârcea, dar nu pricepu 
nimic, înfăţişarea acestuia părea de nepătruns, dar totuşi se 
putea ghici că îi este teamă de ceva. Îi era teamă de Anghel. 
În ultima clipă îşi dăduse seama că e o prostie să se 
măsoare cu Anghel pe faţă. Are să se mai gândească mâine 
şi are să vadă el ce-are de făcut. Deşteptul de Miuleţ l-a 
găsit pe el prost, pe Bădârcea, să-l arunce în gura lupului. 

Anghel deschise uşa şi ieşi pe coridor, nu-l mai luă în 
seamă nici pe Bădârcea. Tot atunci sosiră gâfâind Pascu şi 
Ilie Barbu. 


— Pascule, Ilie! Unde umblaţi? Mitrică unde e? întrebă 
Anghel cu asprime. 

— Vine acum, spuse Stan, abia trăgându-şi sufletul. Am 
fost la el şi l-am chemat. 

— Stane, du-te repede şi spune-i lui Ilie Moacă să vie 
încoace cu frate-său şi văru-său. Spune-le să treacă şi pe la 
ai lui Tăbârgel şi să treacă şi pe la Brigman şi să adune 
comitetul. Du-te repede. Vezi dacă nu e deschis la meate, 
poate îl găseşti acolo pe Crăciun. Să vie şi el. Spune-le 
despre ce e vorba şi acum să vie! 

Stan îşi trase sufletul şi pieri. Anghel ieşi pe trepte şi 
văzu mai mulţi inşi aşteptând. 

— Radule, ia vin' încoace, spuse Anghel, ghicind pe 
întuneric pe unul dintre ei. Ce faci tu aici? 

— Mai stăteam de vorbă cu Pănăchidă. 

Pănăchidă era tânărul cu butoaiele. 

— Cine mai e acolo? 

— Eu! 

— Care? 

— Vasile Leoaşcă! 

Vasile Leoaşcă era cel care ceruse tutun lui Cimpoacă. 
Câteşitrei, Pănăchidă, Radu şi Vasile Leoaşcă, erau băieţi 
tineri, utemişti, nici nu făcuseră armata. Pănăchidă era 
secretar. 

— Staţi p-acilea, le spuse Anghel. Să nu plecaţi, că am 
treabă cu voi! 

Pascu se învârtea prin biroul secretariatului, pe coridor şi 
întreba mereu unde este Prunoiu. Ilie Barbu ar fi vrut să 
facă ceva, dar nu ştia ce. Dădu cu ochii de Vasile şi 
Gheorghe Ciobanu: 

— Aţi văzut, Vasile! Gheorghe! Aţi văzut de ce e în stare 
Ghioceoaia? 

— Ce să vedem? întrebă Vasile răstit. 

— Cum, păi, voi nu vedeţi?! zise Ilie uimit. 

Cineva de lângă fraţii Ciobanu făcu un pas spre lie şi îi 
şopti ameninţător: 


— Bă, nu te amesteca, că dai de dracu”. 

— Lasă-l în pace, Trafulică, şopti altcineva. Spune-i mai 
bine să se şteargă şi el, dacă vrea să trăiască bine. 

Ilie vru să sară la ei, dar se stăpâni. Anghel era aci, nu 
trebuia să facă nimic fără să-l întrebe pe el. 

— Ilie, unde eşti? chemă Anghel de afară. Pascule! 

Pascu intrase înăuntru peste Ghioceoaia şi Bădârcea. Ilie 
ieşi pe trepte. 

— Ilie, du-te şi vezi ce este cu Prunoiu. Spune-i să vie aici 
numaidecât, vezi ce e cu el! Pănăchidă, du-te cu tovarăşul 
Ilie Barbu. 

Tânărul se ridică de pe stanoaga de piatră şi o luă 
înainte: 

— Hai, nea Ilie, spuse el grăbit. 

Între timp, afară, unii continuau să facă gălăgie. Că ei au 
lăsat lista acolo şi că s-a terminat, pe ei să-i şteargă din 
colectiv... începură şi alţii să strige: ce, se joacă de-a 
gospodăria?! Să-i şteargă pe toţi! Ce, ei sunt copii? Să-i 
şteargă de-acolo... De ce să nu fie Bădârcea preşedinte? 
strigau rudele lui Bădârcea. Ce, îi e frică lui Anghel că 
Bădârcea n-o să se supună statului? Ala e bun care ţine cu 
oamenii, nu te jupoaie cu cotele! Să-i şteargă de-acolo! 
Ghioceoaia ca Ghioceoaia, dar Bădârcea? De ce nu e bun 
Bădârcea? Să-i şteargă! 

N-ar fi fost nimic că puneau astfel de întrebări, dar ei nu 
le puneau ca să capete răspunsuri. O prinseseră de gard că 
să-i şteargă de-acolo şi socoteau că acum pot să plece 
acasă. Plecau şi ziceau că ei nu vor să mai stea de vorbă! Ce 
atâta vorbă?! 

Anghel intră în cabina telefonistei şi ceru raionul de 
partid. 

— 'Tovarăşe Dinu, spune-mi, a ajuns acolo tovarăşul 
Ţurlea? 

I se răspunse că nu. Anghel ceru să vorbească cu 
tovarăşul lon Niculae şi după câteva clipe i se dădu 
legătura. 


— Tovarăşe secretar, aici, la noi, chiaburii încearcă să 
spargă gospodăria. Ce sfaturi ne daţi, tovarăşe? Ne 
trimiteţi pe cineva? Tovarăşul [urlea a plecat... 

— Da, tovarăşe Anghel, în loc să ascuţiţi vigilenţa, vă 
ţineţi de intrigi, strigă secretarul de la celălalt capăt. Sigur 
că chiaburii nu stau cu mâinile în sân. la spune, ce s-a 
întâmplat acolo? Tovarăşul [urlea nu v-a ajutat? 

— Ba  tovarăşul [urlea ne-a ajutat, dar dacă 
dumneavoastră l-aţi chemat! Cum a plecat el... 

— Taci din gură, îl întrerupse secretarul tăios. Spune ce 
s-a întâmplat, nu te întinde la vorbă. Nu cumva vrei să 
mutăm tot raionul la voi, că nu sunteţi voi în stare să vă 
descurcaţi? 

— Tovarăşe secretar, zise Anghel, înmuind de tot glasul. 
Chiaburii... 

— Vorbeşte mai tare, că nu se aude. 

— Să vă spun ce s-a întâmplat, strigă Anghel mai tare 
decât ar fi trebuit. Prunoiu a făcut atmosferă pentru 
oamenii chiaburilor, să-i aleagă în conducerea gospodăriei. 
Noi i-am demascat şi ei încearcă acum să spargă 
gospodăria. Capul lor e Ghioceoaia! 

— Ce atmosferă a făcut Prunoiu? 

— Pentru ei, el i-a susţinut. 

— Pe cine? 

— V-am spus, Ghioceoaia şi Bădârcea. 

— Cum i-a susţinut? Şi ăştia erau oamenii chiaburilor? Şi 
cum v-aţi trezit voi hodoronc-tronc că Ghioceoaia e omul 
chiaburilor? Cauţi un ţap ispăşitor pentru greşelile tale? 
Aşteaptă, am să viu eu acolo! 

Telefonul se închise. Anghel ieşi din cabină şi nu mai ştiu 
ce să facă. Intră în biroul referenţilor şi se aşeză pe scaun. 
Pascu şi Mitrică intrară peste el. 

— Vine iar tovarăşul Ion Niculae, îi informă el. 

— Vine acum? 

— Nu ştiu! 

— Ţurlea nu se întoarce? întrebă Pascu. 


— Trebuie să se întoarcă, răspunse Anghel cu încredere, 
apoi deodată tresări. Ce fac ăia acolo? 

— Au plecat toţi. Le-am spus inginerilor să nu şteargă pe 
nimeni. Trafulică a făcut o listă. 

—  Tovarăşe Anghel, la telefon cu raionul, spuse 
telefonista din prag. 

Anghel se grăbi spre cabină. De astă dată vorbi cu 
Ţurlea. 


XXXII 


“Ţ urlea sosise la raion şi intrase grăbit în biroul primului 
secretar. 

— Bine că venişi, spuse secretarul ridicându-se. Chiar 
acum am vorbit cu Udupu şi mi-au spus că chiaburii 
încearcă să spargă gospodăria. Ce s-a întâmplat acolo? 

Ţurlea nu-i răspunse nimic secretarului, smulse 
receptorul din furcă şi ceru Udupu: 

— Tovarăşe Anghel, ce s-a întâmplat acolo? 

După ce ascultă câteva minute, [urlea se ridică în 
picioare, cu receptorul la ureche: 

— Ascultă aici: mobilizează membrii de partid şi treceţi la 
acţiune. Mergeţi acasă la fiecare om şi demascaţi-i 
individual pe Bădârcea şi Ghioceoaia. Trebuie să vă daţi 
seama ce oameni au ei sub influenţă, ca să putem mâine să 
ducem munca mai departe... Formaţi echipe de câte doi inşi 
din cei mai buni membri de partid şi chiar în seara asta 
lămuriţi-i pe toţi care vor să se şteargă... 

Ţurlea închise aparatul şi se aşeză pe scaun, în faţa 
secretarului. 

— Tovarăşe secretar, vreau să vă întreb întâi un lucru şi 
pe urmă vă raportez... Gospodăria de stat Udupu nu le-a 
plătit oamenilor pentru munca depusă. Care e situaţia 
acolo? Chestia asta a făcut atmosferă proastă în sat, tocmai 
acum... 


— N-au fonduri, răspunse secretarul rece. De unde să 
plătească, dacă n-au cu ce? 

Ţurlea se uită uimit la secretar. 

— Adică cum n-au fonduri? 

— N-au, spuse secretarul ridicând glasul. 

Ţurlea dădu din umeri: 

— Nu înțeleg cum să n-aibă fonduri. Au făcut grâu, 
porumb... Astea nu sunt fonduri? 

— Gospodăria de stat e gospodărie de stat, nu gospodărie 
particulară. Fondurile ei sunt vărsate la Banca de Stat, şi 
Banca de Stat a blocat fondurile lor. 

— De ce? 

— Ca să fie vărsate în industrie, în investiţii! 

— Aşa s-a spus? întrebă Ţurlea. 

— Parcă trebuie să se spună! zise primul secretar 
nemulţumit că 'Ţurlea nu pricepe atâta lucru. 

— Eu înţeleg să verse beneficiile, nu plata pentru munca 
oamenilor. 'Tovarăşul prim-secretar Mircea ştie de chestia 
asta? 

Secretarul îşi încuia sertarele, nervos. Se vedea că 
întrebările acestea îl scot din sărite. În satul în discuţie era 
pe punctul să fie dată peste cap munca de-un an de zile a 
raionului de partid şi Ţurlea ăsta îi dădea zor cu gospodăria 
de stat. 

— Înaintea lui Prunoiu a fost un preşedinte care n-a 
îndeplinit planul de colectări, dumneata ştii asta? Prunoiu 
îndeplineşte planul! De ce stârneşti contradicții neesenţiale 
tocmai în momentul când oamenii se înscriu în colectiv? 

— Daţi-mi voie să arăt situaţia pe care am găsit-o în 
Udupu! reluă [urlea liniştit. 

— Ascultă întâi ce-ţi spun! îl întrerupse primul secretar 
de astă dată cu un glas mai stăpânit. Iovarăşe [urlea, 
dumneata ai procedat greşit, d-aia te-am chemat. Am 
înţeles de la telefon că ai alunecat pe o pantă greşită! Crezi 
că eu nu cunosc situaţia din Udupu? Foarte greşit, tovarăşe, 


să te legi de intrigăriile unuia sau altuia, taman în ziua când 
se formează gospodăria colectivă! Foarte greşit! 

Primul secretar pronunţă aceste cuvinte cu un glas 
prevenitor. Părea să aibă convingerea că |urlea va da 
imediat înapoi şi-şi va recunoaşte greşeala, înainte chiar de 
a afla despre ce greşeală e vorba. Aşa, prin simplul fapt că 
acest lucru îl afirmă el, primul secretar! Nu-i de-ajuns atât? 

— Şi doar ţi-am spus ieri să bagi de seamă, ţi-am atras 
atenţia că secretarul de-acolo, Anghel, e un om slab care 
umblă cu intrigi contra preşedintelui! [i-am spus să iei 
legătura cu mine dacă ai nevoie de informaţii! 

TŢurlea tăcea atent şi încordat. 

— Dacă te-apuci să răscoleşti lucrurile, până aici te 
înfunzi - primul secretar îşi tăie gâtlejul cu degetul - şi 
ajungi la concluzia că pe toţi trebuie să-i dai afară! Altă dată 
te rog să ţii legătura cu raionul şi să nu iei nicio hotărâre de 
unul singur, aici nu e ca în industrie, aici firele sunt 
încurcate, nu merge aici să tai şi să spânzuri. 

— Cine taie şi spânzură? se miră '[urlea. 

Ion Niculae se aşeză pe scaun. Răvăşi nişte hârtii, căută 
cu mişcări nervoase ceva în dosarele de pe birou. 

— Am ţinut seama de tot ce mi-aţi spus cu privire la 
Anghel şi preşedintele Prunoiu, dar situaţia e altfel, reluă 
Ţurlea. Eu n-am luat nicio măsură, n-am tăiat pe nimeni! 
Am cercetat situaţia şi acum vreau să vă raportez. 

Ţurlea spuse acestea cu glas liniştit. Atitudinea lui era 
aceea a unui activist disciplinat şi atent, care nu se grăbeşte 
să tragă concluzii definitive până nu capătă convingerea că 
s-a orientat bine. De aceea elva da înapoi în cazul că primul 
secretar îi va argumenta că a lunecat pe o pantă greşită. 

— Singura măsură a fost să mă informez şi să mobilizez 
organizaţia de bază pentru o şedinţă. 

— Pentru ce şedinţă? tresări secretarul. 

— 'Tovarăşe secretar, situaţia... 

— Pentru ce şedinţă, tovarăşe [urlea, şedinţă de intrigi în 
zilele când oamenii se înscriu în gospodărie? 


— 'Tovarăşe secretar, daţi-mi voie să vă arăt situaţia. 

— Cunosc situaţia! Cu-nosc! silabisi lon Niculae, 
încercând să se stăpânească. O cunosc şi o răscunosc! Te-ai 
lămurit acum? 

Ţurlea nu se arătă nici pe departe lămurit. 

— Da?! întrebă el uimit. Cunoaşteţi că în organizaţia din 
Udupu îşi face mendrele chiaburul Voicu Ghioceoaia? 

— Dumneata visezi chiaburi, spuse lon Niculae şi cu o 
mişcare nestăpânită smulse un dosar şi-l trânti pe birou sub 
ochii lui Ţurlea. Poftim! strigă el, ţintind dosarul cu degetul. 
Dosarul „chiaburului” Voicu Ghioceoaia. 

Ţurlea înţelese că Ion Niculae ceruse dosarul dinainte, că 
îl cercetase şi că argumentele acestuia se sprijineau pe 
datele din acest dosar. 

— Cunosc şi eu dosarul „comunistului” Ghioceoaia, 
răspunse Ţurlea uitându-se ţintă la secretar. Îl ştiu pe 
dinafară! A luat parte la războiul din vest, a luptat pentru 
reforma agrară şi a condus comitetul de reformă (după ce 
s-a asigurat că poate să-şi împroprietărească rudele şi să 
pună mâna pe cel mai bun pământ!), înscris în partid în 
1947. Şi din 1947 până astăzi, timp de patru ani, cele două 
hectare ale „comunistului” Ghioceoaia s-au făcut şase. 
Averea „tovarăşului” a crescut atât de mult, că n-a mai 
putut s-o administreze singur, a trebuit să-şi tocmească 
slugi. Cote? Obligaţii faţă de stat? Impozite? Astea nu sunt 
pentru „tovarăşul” Voicu. Cote şi impozite să dea cei care 
nu sunt în partid: auzi ce glumă! un membru de partid cu 
obligaţii! Şi punctul ăsta de vedere este şi al tovarăşului 
preşedinte al sfatului, care e şi el membru de partid şi care 
se evidenţiază pe raion cu îndeplinirea planului de 
colectări. Oare cine o fi plătind, pe spinarea cui s-o fi 
îndeplinit acest plan? 

—  Deraiezi, îl întrerupse lon Niculae batjocoritor. 
„lovarăşul” ăsta, Voicu, cum îi spui dumneata cu ironie, 
împreună cu preşedintele Prunoiu, a luptat pentru 
înfiinţarea gospodăriei colective. Asta te faci că uiţi! 


Ţurlea se ridică brusc în picioare şi de astă dată ridică 
glasul: 

— Nu-i adevărat! 

lon Niculae se ridică şi el în picioare. Privirile li se 
încrucişară fulgerător. 

— Nu-i adevărat! Secretarul organizaţiei, Anghel, iată 
cine a luptat pentru gospodărie. 

— Unde-ai visat toată chestia asta? întrebă Ion Niculae 
batjocoritor. 

— Pentru ce s-au repezit în funcţiile de conducere ale 
gospodăriei fără să întrebe oamenii? 

— Astea nu sunt argumente! răspunse lon Niculae furios 
şi cu dispreţ. Frumos rezultat: ai distrus gospodăria şi, în 
loc să recunoşti greşeala, inventezi chiaburi! Ai să fii tras la 
răspundere! 

— Pentru felul cum m-am orientat la Udupu, îmi iau 
răspunderea, zise Ţurlea. Dacă dumneavoastră nu vreţi să 
vă recunoaşteţi greşeala şi să îndreptaţi lucrurile, eu singur 
am să ridic această problemă în comitetul regional. 

Privirea secretarului se făcu turbure, se lărgi. Sângele îi 
năvăli în faţă. 

— Poftim! ţipă el şi gura i se schimonosi de ură cumplită. 
Du-te la comitetul regional! Crezi că aici e ca într-o uzină, 
să mobilizezi oamenii într-un sfert de oră şi să le arăţi 
graficul de producţie? Aici munca politică... 

Ion Niculae continuă să ţipe, dar celălalt nu-l mai asculta. 
Uimirea îl împiedica să mai înţeleagă ceea ce auzea. De ce 
ţipa atât de nestăpânit tovarăşul ăsta? 

Ţurlea nu avea prea multă experienţă în munca de 
activist, totuşi cunoscuse o mulţime de oameni şi nu o dată 
se întâmplase să fie în situaţii asemănătoare cu cea de 
acum. Din cauza oboselii sau din cauza ambiţiei, unii 
activişti nu puteau să înţeleagă că au greşit şi îşi pierdeau 
cumpătul şi, datorită faptului că aveau putere, abuzau de ea 
şi, în loc de autocritică, sfârşeau cu ţipete şi ameninţări. Aşa 


făcea şi tovarăşul ăsta, acum. Cine era el? De unde venea? 
Cum ajunsese secretar al unui comitet raional? 

Aceste întrebări îl tulburară pe Ţurlea, simţi că sudoarea 
i-a îmbrobonat fruntea. 

Ion Niculae încetă deodată să mai ţipe, băgase de seamă 
tăcerea bănuitoare a lui Ţurlea. Nu cumva îi trecea prin cap 
să ridice într-adevăr chestiunea în comitetul regional? Va 
îndrăzni oare? Acest gând îl înfurie pe secretar şi mai mult, 
dar totodată îl şi nelinişti, îl sperie. De doi ani de zile de 
când era secretar, nimeni nu îndrăznise să discute metodele 
şi linia sa politică şi iată că acum acest tovarăş cuteza... lon 
Niculae apucă dosarul lui Ghioceoaia, îl zvârli mânios 
deasupra unui dulap şi reluă strigătele, de astă dată însă 
încercând să cocoloşească lucrurile. 

— „fără disciplină nu există muncă de partid, îl dai afară 
pe Prunoiu, dar în locul lui pe cine ai să pui? îl înlături pe 
Voicu Ghioceoaia din conducerea gospodăriei, dar Voicu 
Ghioceoaia e un om priceput, e un gospodar, un organizator 
bun, pe cine ai să pui în locul lui? Cu cine vrei să faci 
gospodărie?! Cu cine, tovarăşe, răspunde! Faci gospodăria 
aşa, ca să zici că ai făcut-o? Se duce de râpă! Eu înţeleg că 
n-ai destulă experienţă, te-ai dus acolo şi te-ai înfundat 
până în gât în intrigile lor mărunte... 

— Ce-am găsit eu acolo nu sunt intrigi! îl întrerupse 
Ţurlea mohorât, închis în sine. 

— Eu nu zic că e grav ce-ai făcut acolo, asta se mai 
întâmplă, dar recunoaşte că ai greşit, recunoaşte că 
disciplina... 

Ţurlea tresări iarăşi. Secretarul schimbase tonul, începea 
să bată în retragere, încerca să cocoloşească punctele de 
vedere. 

Ţurlea făcu câţiva paşi prin birou, posomorât. Trebuia să 
se grăbească să se întoarcă în Udupu, să ajute organizaţia 
de acolo. Situaţia era critică şi dacă gospodăria se desface 
acum, foarte multă vreme va fi cu neputinţă de pus din nou 
problema înfiinţării ei în acel sat. Trebuia câştigată această 


luptă. Avea de fapt dreptate primul secretar: importantă 
era formarea gospodăriei colective, chiar cu Ghioceoaia şi 
Bădârcea în cap! Pe urmă aveau să fie rezolvate din mers şi 
contradicţiile... 

— Recunosc, tovarăşe, că n-am fost destul de disciplinat, 
spuse liniştit şi ferm. Dar cred că înţelegeţi că Voicu 
Ghioceoaia şi Prunoiu s-au compromis şi după ce câştigăm 
bătălia trebuiesc sancţionaţi. 

Şi nu-i mai aşteptă răspunsul. Se îndreptă spre uşă, ieşi, 
se urcă în maşină şi porni spre Udupu cu toată viteza. Dacă 
s-ar fi uitat la lon Niculae ar fi surprins pe chipul lui o 
nemulţumire şi mai mare, când de fapt ar fi trebuit să fie 
încântat că adjunctul său îşi făcea autocritica. Un om 
ciudat, acest secretar raional... 


XXXIII 


De la M.A.I. Prunoiu plecase acasă şi vrusese să se 
culce. Se gândise tot timpul la situaţia sa, nu pricepuse 
nimic, obosise şi voia să doarmă. Începuse să încolţească în 
el bănuiala că Ghioceoaia, Bădârcea, Trafulică şi Didel nu 
sunt oameni cinstiţi. Aici nu e vorba de comerţ, comerţ face 
şi preşedintele, dar ce-are a face comerţul cu politica? Dacă 
ai de vândut, vinzi. N-ai să te apuci să dai la cooperativă, 
când pe piaţă preţurile sunt de două ori mai mari! Parcă a 
făcut el piaţa? A fixat el preţurile? Nu. Atunci ce vină are el? 
Dacă statul desfiinţează piaţa, atunci da, dar până atunci ce 
vină are un preşedinte de sfat că există piaţă? Ce vină îi 
aduce Anghel? Că nu i-a pus la cote pe alde Ghioceoaia şi 
Bădârcea? Ei, asta e! Dacă o să te apuci să ceri cote şi 
obligaţii la toată lumea rămâi fără prieteni şi fără sprijin. 

Un singur lucru îl neliniştea însă pe Prunoiu, şi anume 
faptul că în afacerea asta cu cotele era amestecat Iancu 
Enache. Anghel descoperise legătura asta şi putea să 
izbească aici tare, şi nici tovarăşul secretar lon Niculae n-o 
să-l mai poată împiedica. Ce e de făcut? Această întrebare îl 


ridică pe Prunoiu din pat. Da, îl susţine tovarăşul Ion 
Niculae, dar când are să audă că Ghioceoaia are legătura 
asta, oare o să-l mai susţină? Dracu' să-l ia pe Ghioceoaia, 
ar trebui izbit cu capul de pereţi. Trebuie să se ridice în 
şedinţă contra lui şi să ceară excluderea lui din partid. Cu 
asta, lucrurile se limpezesc şi tovarăşul lon Niculae are să-l 
susţină mai departe ca preşedinte. Da, aşa trebuie să facă, 
asta era cea mai bună soluţie. Şi până mâine la şedinţă să 
stea acasă, să nu se mai vadă cu nimeni... 

În acest timp, după ce vorbi cu Ţurlea la telefon, Anghel 
ieşi din cabina telefonică şi făcu semn să intre toată lumea 
înăuntru. Se adunară în biroul secretariatului. Erau mulţi, 
peste douăzeci de inşi, toţi cei care timp de două luni de zile 
munciseră sub conducerea lui pentru ca gospodăria să ia 
fiinţă. 

Ilie nu mai putea de nerăbdare să afle ce sarcini are să le 
traseze acum Anghel. Se uita la el cu gâtul puţin întins, gata 
să soarbă fiece cuvânt. Anghel, Mitrică şi Pascu cercetau în 
tăcere lista lăsată de cei care cereau să fie şterşi. 

— Fraţilor, trebuie să mergem la ăştia individual chiar în 
seara asta, spuse Anghel arătându-le lista. Tovarăşul Ţurlea 
spune că nu trebuie să-i lăsăm pe ei să doarmă cu gându- 
ăsta! 

— Ei, hai să-i dăm drumul, se grăbi cineva. 

— Stai, măi frate, îl potoli Anghel, ridicând palma. Ai 
puţină răbdare. Intri la om în curte şi ai grijă să nu te cerţi 
cu el. Asta, una la mână! îi spui omului realitatea aşa cum s- 
a întâmplat. Asta e al doilea! îi spui cu frumosul şi vasăzică 
vii pe urmă şi la mine să aflu şi eu rezultatul, să ne dăm 
seama care e atmosfera. 

Se aşeză apoi la masă şi toată lumea făcu roată în jurul 
lui. Cei din spate îşi îndoiau spinările şi apăsau cu pieptul pe 
umerii şi grumazul celorlalţi. Ilie, care stătea chiar lângă 
masă, îşi mişcă spinarea furios, ca într-o luptă, când o 
grămadă întreagă a sărit pe unul singur: 

— Dă-te, mă, la o parte, că mă dai peste lampa asta! 


Când Anghel începu să citească numele celor de pe listă, 
toţi cei adunaţi începură să murmure: 

— Rădoi? Ce caută Rădoi pe listă? Rădoi nici nu ştie; e 
dus pe la alde socru-său la Balaci! 

— Cine?! Împuşcatu Florea? Măi Floreo, ia vin” încoace... 
Florea e aici, a fost cu mine, nici prin cap nu i-a trecut să se 
şteargă. 

— Şi Gheorghe Paţac! Îl aduc eu îndărăt pe Gheorghe 
Paţac! 

— Linişte! strigă Anghel, ridicând palma. Măi fraţilor! 

Se făcu linişte. 

— Lista e lungă, continuă el. Aţi auzit şi voi, pe Împuşcatu 
Florea şi pe alţii i-au trecut aici fără să-i întrebe... Trebuie 
să le spunem şi asta oamenilor; să afle toţi de înşelătoriile 
lor... Eu acuma zic să procedăm organizat... Fiecare să-şi ia 
sarcină individuală! 

Anghel apucă din nou lista. 

— Vasile Ciobanu, Gheorghe Ciobanu! spuse Anghel într- 
o vreme. Cine se duce la ăştia? Cine îi cunoaşte mai bine? 

— Eu, spuse Ilie cu hotărâre. 

— Cine? Cine se duce la ăştia? întrebară mai mulţi. 

— Ilie Barbu, spuse Anghel cu un glas care nu aproba, 
dar nici nu respingea numele, le cerea părerea celorlalţi. 

— A! Ilie Barbu! 

Se făcu o mică tăcere. Vasăzică, Ilie Barbu! Socotitorul! 
Păi, sunt prieteni, ăştia trei, alde Vasile şi Gheorghe cu Ilie. 

După ce terminară, ieşiră în drum în faţa sfatului şi se 
grăbiră s-o ia fiecare încotro trebuia. 

— Ilie, stai niţel, nu pleca, spuse Anghel. Pănăchidă, 
Radule, Vasile a lui Leoaşcă! îi chemă el pe cei trei tineri 
cărora le spusese să aştepte. 

Tinerii se apropiară, iar Anghel îi puse lui Pănăchidă 
mâna pe umeri şi întrebă: 

— Care vreţi să mergeţi cu tovarăşul Ilie în sat? Care e 
mai tare dintre voi? 

Ilie înţelese la ce se gândea Anghel şi sări în sus: 


— Ce tot vorbeşti acolo? Măi tovarăşe Anghel, să ştii că 
mă supăr. 

— Hai, nea Ilie, spuse Pănăchidă fără să ia în seamă 
împotrivirea lui nen-său Ilie. Încotro mergem? 

— Du-te, mă, acasă şi te culcă, se supără lie. Taci că te 
găsişi tu să... 

— Haide, daţi-i drumul, se supără şi Anghel. Ce dracu', 
Ilie, ne jucăm? Umflă-i tu falca ăluia şi culcă-te pe-o ureche! 

— Radule! Al lui Leoaşcă! Uite ce-aveţi voi să faceţi, 
spuse Anghel după ce Ilie şi Pănăchidă se îndepărtară. O 
luaţi amândoi pe viroagă... 

Tinerii ascultau ce li se spunea şi dădeau din cap că aşa 
au să facă. 

— Înţelegeţi, mă? încheie Anghel. Pe urmă veniţi unul aici 
şi mă găsiţi ori pe mine, ori pe tovarăşul Pascu. Vii tu, 
Radule! Vasile să stea acolo! 


XXXIV 


Trafulică plecase acasă, dar îl lăsase la sfat pe fecioru- 
său. Ghioceoaia îi spusese că Iancu vrea să-l prindă pe Ilie 
Barbu pe drum. Curând, după ce oamenii plecară, feciorul 
lui Trafulică porni pe drum fluierând şi îi ajunse din urmă 
pe Ilie Barbu şi pe Pănăchidă. 

— Unde te duci, nea Ilie? întrebă el prietenos. 

Ilie spuse unde se duce, feciorul lui Trafulică rămase în 
urmă, apoi o luă pe la marginea satului şi pătrunse în 
grădina lui lancu Enache. lancu Enache şi văru-său Petre 
Miuleţ stăteau de vorbă întinşi lângă un salcâm. 

— Ei, Marine, ce este acolo? întrebă Petre Miuleţ. Câţi 
inşi s-au şters? 

— Vreo treizeci de inşi, a făcut tata o listă cu ei. 

— Aşa! Şi câţi au mai rămas? Ce zicea Anghel? 

— Îl înjura pe tata şi pe nea Didel. 

— Şi tac-tu ce zicea? întrebă Miuleţ cu interes. 


— Tata a plecat, dar zicea că ferească Dumnezeu să-l 
prindă în seara asta pe drum. Îi sparge capul. 

— Unde e Ghioceoaia? 

— Nea Voicu s-a dus acasă. 

Se făcu tăcere. 

Într-un târziu, lancu Enache întrebă: 

— Ilie Barbu e p-acolo? 

— Nu, a plecat. 

— A plecat acasă?! De ce n-ai venit să-mi spui? sări lancu 
înfuriat. 

— Nu, că n-a plecat acasă. 

Flăcăul povesti tot ce văzuse şi auzise, cum s-au 
împrăştiat toţi în sat să vorbească cu cei care au cerut să fie 
şterşi. 

Petre Miuleţ se ridică în picioare şi rămase nemişcat. Se 
ridică şi lancu. 

— Ce-i facem? întrebă lancu. Eu mă duc la Trafulică. 
Mergi şi tu? 

— Nu, du-te tu singur, răspunse Miuleţ cu gândurile în 
altă parte. Trebuie să văd ce e cu Ghioceoaia. 

— Mărine, spuse lancu în şoaptă. Ia-o fuga p-aici peste 
măgură şi ieşi-i înaintea lui Ilie Barbu până n-ajunge la alde 
Vasile şi Gheorghe Ciobanu. Strigă la ăia la poartă şi spune- 
le că îi cheamă alde tac-tu. Dar repede. 

— Păi, mai am eu timp? 

— Dacă o iei pe măgură şi sari gardurile-alea de pe lângă 
viroagă, ai destulă vreme. 

Feciorul lui Trafulică se făcu nevăzut. 


XXXV 


Catva timp llie merse cu flăcăul fără să scoată un 
cuvânt. Vasile şi Gheorghe Ciobanu stăteau departe, dar Ilie 
nu se grăbi; aveau destul timp. 

Flăcăul călca cu oarecare nepăsare alături de el şi nu mai 
termina de tras din ţigare. Plecase cu ea aprinsă de la sfat 


şi o tot sugea, se îneca, scuipa... în dreptul casei, îi spuse lui 
nen-său Ilie să stea niţel, intră în curte, întârzie puţin şi, 
când se întoarse, într-o mână ţinea o bucată mare de pâine 
din care muşca vârtos, iar în cealaltă mână un ciomag nu 
prea gros, dar destul de lung, căruia îi încerca din când în 
când agerimea. 

— Are piuliţă la cap, nea Ilie! explică el într-o vreme, cu 
gura plină de pâine. 

— Ei, fi-ţi-ar piuliţa a dracului! îl dojeni Ilie. De ce nu te-i 
fi ducând tu acasă să te culci?! 

Pănăchidă nu socoti că trebuie să răspundă. În curând 
începu să se simtă că în sat se petrece ceva neobişnuit. 
Frământarea se înteţea din ce în ce. Se auzeau glasuri pe 
uliţă şi pe drum, fluierături, uşi trântite, chemări. Câinii 
lătrau cu îndârjire. Activul gospodăriei se desfăşurase 
repede, pe toată lungimea satului. Era întuneric beznă şi pe 
cer năvăliseră nişte nori înfricoşători, negri ca cerneala, 
bolovănoşi. Undeva, în fundul întunecat al cerului, licăreau 
din când în când fulgere mici. Noaptea era totuşi liniştită şi 
se putea băga de seamă că norii stăteau degeaba pe cer, nu 
erau aşa grozavi. 

Nu trecu mult timp şi la hămăitul câinilor care se auzeau 
în sat se mai adăugară şi urletele răguşite ale dulăilor lui 
Vasile şi Gheorghe Ciobanu, stârniţi de bătaia în poartă a lui 
Ilie şi şuierătura scurtă şi repetată a lui Pănăchidă. Vasile şi 
Gheorghe Ciobanu stăteau în aceeaşi curte: o curte mare, 
împrejmuită cu gard de nuiele. 

Ilie se uită peste gard să vadă dacă Vasile şi Gheorghe nu 
s-au culcat. Nu se culcaseră; se vedea lumină la amândouă 
casele. 

— Cine e acolo? se auzi glasul supărat al unei muieri. 

— Vasile, Gheorghe, daţi în câini, strigă Ilie. 

— Nu e acasă! se auzi din nou glasul supărat al muierii. 
Vasile şi Gheorghe au plecat la alde Trafulică, duceţi-vă 
acolo! 


Hămăitul dulăilor îl împiedică pe Ilie să înţeleagă ce i se 
spunea. Muierea veni la poartă şi alungă câinii. Se urcă 
apoi peste gard şi, când auzi glasul lui Ilie, deschise poarta. 

— Nu ştiu pe unde-or fi, spuse ea, după ce Ilie şi flăcăul 
dădură bună seara. Uite-acu plecară! Eu zic că la alde 
Trafulică s-au dus, sau la alde Didel; parcă aşa înţelesei. 

Ilie se îngrijoră: 

— La Trafulică?! Păi, ce să caute ei la Trafulică? 

— Păi, altceva mai ştiu ei de la o vreme încoace? Una, 
două, hai la Trafulică! C-o fi, c-o păţi! hai pe la Bădârcea! 
răspunse femeia mereu supărată. Taci că îl găsiră pe 
Trafulică poleit cu aur, că până acuma trecea p-acilea şi nici 
capul nu-l întorcea! Dar ce-ai cu ei, 

Ilie, de venişi aşa? întrebă ea în şoaptă. Ce s-aude prin 
sat de se dă câinii aşa? 

— S-au apucat Voicu Ghioceoaia şi Bădârcea să spargă 
gospodăria. Alde Vasile nu-ţi spuse nimic? 

— Ba îmi spuse! Cică de ce să-i dea pe ei la o parte. Tot 
aşa, că Bădârcea... Oleu! nu mă amestec! Facă ce-o vrea! 

Împinse poarta cu spatele şi pieri în curte. 

Ilie îl apucă pe flăcău de braţ şi îi porunci scurt: 

— Haide, mă! 

Pănăchidă se trase îndărăt: 

— Ce spui, nea Ilie!? La Trafulică? Nu mă duc. 

— Păi, atunci de ce mai venişi până aici cu ciomagul tău? 
Parcă ziceai că are piuliţă la cap? zise Ilie batjocoritor. Mai 
bine făceai dacă rămâneai acasă! 

Şi îl lăsă, o luă singur pe lângă garduri. Flăcăul îl ajunse 
din urmă şi încercă să-l oprească: 

— Nea lie, dacă ne ducem acolo, au să sară ai lui Didel 
cu măciucile! Zău, nea Ilie, mie nu mi-e frică, da' ce poţi să 
faci cu atâţia inşi? 

— Du-te acasă şi te culcă, îi porunci Ilie părinteşte. Haide, 
du-te acasă, că abia când te-or vedea pe tine cu piuliţa aia... 

Flăcăul înţelese, dar tot nu ştia ce să facă. Nu-i venea la 
îndemână să se arate fricos. Porni alături de nen-său lie. 


XXXVI 


Până să ajungă la alde Vasile şi Gheorghe Ciobanu, lui 
Ilie îi păruse rău că Anghel nu-i mai trasase şi altă sarcină. 
Alde Vasile şi Gheorghe! Mare lucru! Ăştia sunt doi inşi care 
le-a intrat în cap că Bădârcea aşa şi pe dincolo! O să se 
ducă la ei şi o să le scoată repede din cap chestia asta. 
Mergând pe drum, se gândise tot timpul cum şi ce are să le 
spună. Se vedea intrat în casa unuia dintre ei, stând 
împreună pe pat şi vorbind. 

„Mă Vasile şi Gheorghe, se auzea Ilie spunând. Voi nu vă 
daţi seama? Cum o să fie Bădârcea preşedinte şi Ghioceoaia 
socotitor?... Uite, să-l luăm întâi pe Ghioceoaia...” 

„Sigur, cum o să-ţi placă ţie de Ghioceoaia!”, protesta 
Vasile Ciobanu în mintea lui Ilie. 

„Stai că nu e aşa!” 

„Ce nu e aşa? sărea Gheorghe Ciobanu cu gura mare. 
Aşa este, nu-ţi place de Voicu fiindcă vreai să fii tu 
socotitor.” 

Aici Ilie se întrista. Vasăzică prietenii lui buni din 
copilărie, alde Vasile şi Gheorghe, aveau despre el o părere 
mai rea decât alţii. Da, trist lucru când îţi dai seama că 
prietenii ţi-au ascuns părerea lor adevărată despre tine, 
timp de atâţia ani. 

„Măi Vasile! Măi Gheorghe!... Bine, mă!...”, le şoptea Ilie 
şi nu putea să le mai spună nimic, aşa de tristă era 
descoperirea pe care o făcea. Stătea pe pat cu fruntea 
plecată şi tăcea. 

„Ilie, stai! Nu te supăra... Nu te lua şi tu după ce-i iese 
omului din gură! Cu gura spui multe. Nu văzuşi la sfat, când 
te chemară să te aleagă socotitor? Crezi că nouă nu ne-a 
părut bine? Zău, eşti prost! Ne-a părut bine, dar eram 
supăraţi pe Anghel că prea a sărit cu gura contra lui 
Bădârcea. Ce au ei cu Bădârcea?” 


„Şi Ţurlea, ce ştie el cum stau lucrurile? îi lua celălalt 
frate vorba din gură. Vine aici, stă de vorbă cu Anghel şi 
Anghel îi spune ce vrea el. Ce, crezi că Anghel i-a spus 
realitatea?” 

„Aoleu!... se văita Ilie, izbindu-şi genunchii cu palma. Măi 
Vasile! Măi Gheorghe! Aşa încredere aveţi voi în Anghel? 
Aoleu!!” 

Nu se mai putea sta de vorbă cu alde Vasile şi Gheorghe. 
Se ridica şi se îndrepta spre uşă, copleşit de mâhnire. Dacă 
ei, Vasile şi Gheorghe, cred că Anghel... Nu-nu! Nu se mai 
putea sta de vorbă. 

„llie, stai, îl opreau ei. Stai, domnule! Nu zice nimeni 
nimic de Anghel, dar...” 

Aici Ilie se întorcea îndărăt şi rămânea în picioare în 
mijlocul casei. 

„Băi Vasile! Băi Gheorghe, izbucnea el atunci din tot 
sufletul, uitându-se adânc în ochii fiecăruia. Bine, mă, atâta 
lucru aţi înţeles voi?! Cum, mă, numai atâta? Numai până 
aici? Mă, păi, nu se poate cum ziceţi voi! Nu se poate, 
Vasile! Nu e bine, măi Gheorghe!... Trecurăţi de dimineaţă 
pe drum şi eu vă ieşii înainte să mergem cu toţii acolo. 
Ziceaţi de Bădârcea că e bun de preşedinte; să vă spun 
drept, eu nu mă gândeam la treburile astea. Când v-am 
auzit pe voi vorbind, am zis că aşa o fi! Dacă zice alde Vasile 
şi Gheorghe, hai să zic şi eu ca ei! Da, dar pe urmă stai şi te 
gândeşti: ce treabă facem noi acum? Facem gospodărie! Cu 
cine? Ei, aicea este! Nu poate să fie aşa, nu e bine aşa! le 
doare, Vasile! Şi când te doare din nădejdea pe care ai tras- 
O, îţi pierzi şi nădejde şi tot, şi nu mai ai niciun rost pe 
lumea asta!” 

„Stai, Ilie, ce tot vorbeşti tu!”, săreau alde Vasile şi 
Gheorghe neînţelegând. 

Aici Ilie nu mai putea râbda: 

„Păi, ce gospodărie e aia condusă de unii care nu le place 
de ea? Vasile şi Gheorghe, sau sunteţi nebuni?” 

„Cui nu-i place de ea?” 


„Lui Ghioceoaia şi Bădârcea.” 

„Cine ţi-a spus ţie că lui Bădârcea nu-i place gospodăria? 
De unde ai mai scos-o şi pe-asta?” 

„Păi, dacă i-ar plăcea, n-ar fi sărit s-o spargă, Vasile şi 
Gheorghe. Uite, şi eu am zis de dimineaţă că nu intru - am 
avut eu motivele mele -, dar n-am făcut gălăgie, că să nu 
mai intre nici alţii. E o diferenţă aici!” 

La care cuvinte, după părerea lui Ilie, Vasile şi Gheorghe 
n-ar mai fi avut ce răspunde şi ar fi tăcut mâlc. Ce-ar mai fi 
putut să spună? Când auzi însă că Vasile şi Gheorghe sunt 
la Trafulică, se simţi cuprins de bănuială şi se îngrijoră. 
Muierea lui Vasile avea dreptate: Trafulică n-avea nici în 
clin, nici în mânecă cu alde Vasile şi Gheorghe! „Nu e 
nimic”, îşi spuse Ilie grăbind paşii. 

— Hai mai repede, Pănăchidă, dacă zici că mergi, îl 
îndemnă pe flăcău. 

Ajunseră la Trafulică şi bătură în poartă. leşi chiar 
Trafulică. Când văzu cine e, Trafulică închise poarta şi 
întrebă cu interes: 

— Ce este, Ilie? Ce cauţi tu aici? 

— Alde Vasile şi Gheorghe Ciobanu e pe la voi? 

— Vasile şi Gheorghe Ciobanu?! întrebă Trafulică, parcă 
ar fi fost mirat că Vasile şi Gheorghe puteau fi găsiţi la el. 
Da, sunt la mine, se miră el mai departe, dar ce-ai cu ei? 

— Am ceva cu ei, spune-le să iasă până afară. 

— Hai înăuntru, îl pofti Trafulică binevoitor. Ăsta cine e? 
A! Al lui Pănăchidă! Hai înăuntru, că Vasile şi Gheorghe mai 
stau pe la mine. 

Trafulică îi lăsă să intre, iar el mai zăbovi puţin la poartă, 
lucru care nu-i scăpă flăcăului. 

— Nea Ilie! şopti el cu teamă. 

Trafulică îi ajunse din urmă. Mergea în urma lor în tăcere 
şi tot în tăcere îi conduse într-o tindă mare şi de-acolo într-o 
odaie. 

Când păşi pragul, llie nu văzu decât că odaia era 
luminată slab de o lampă mică şi că pe paturi şi pe scaune 


stăteau oameni. În prima clipă nu-i cunoscu cine sunt, dar 
nu se sinchisi, dădu bună seara şi rămase în picioare lângă 
uşă. 


XXXVII 


În clipa următoare îi văzu pe toţi care erau: Didel, 
Bădârcea, lancu Enache, Vasile şi Gheorghe Ciobanu şi cei 
doi băieţi ai lui Trafulică. Stăteau tolăniţi pe paturi şi parcă 
aşteptau pe cineva. Când îl văzu pe Iancu, Ilie înlemni de 
uimire: 

— A! Aşa! exclamă el lung. 

Cei doi fraţi Ciobanu se uitau şi ei încremeniţi la noul- 
venit şi se vedea că nu pricep ce se petrece. Arâtau 
înfricoşaţi de venirea lui Ilie. Iancu are să sară la el. Ce 
căuta Ilie aici? 

— Bă Vasile! Gheorghe! Ce căutaţi voi aici?! se pomeniră 
întrebaţi ei de Ilie, care păşi cu îndrăzneală în mijlocul 
odăii. 

Vasile şi Gheorghe se uitau buimaci la Ilie, nu-l mai 
recunoşteau. Părea mai înalt decât îl ştiau ei, mai vânjos şi 
parcă nu-şi dădea deloc seama unde nimerise. Parcă avea 
pistol la el şi venise să-i aresteze pe cei din odaie. 

— O să-ţi arătăm noi acuma ce căutăm! răspunse lancu 
Enache în locul celor întrebaţi şi se ridică alene în capul 
oaselor. 

Ilie nu-l luă în seamă, se răsuci în mijlocul odăii, se 
scărpină vesel sub pălărie. 

— Aşa, dom'le Trafulică, te-ai dat şi tu cu ăştia! Bine, lasă 
că o să vezi tu pe dracu”, spuse el liniştit. Pănăchidă, 
porunci el cu măreție, fuga la sfat şi spune-i tovarăşului 
Anghel să vie încoace. 

Flăcăul tresări, parcă zgâlţâit din somn. Nu era greu de 
văzut că teama îl paralizase. 

— Tovarăşul Anghel? întrebă el, mai tare decât ar fi 
trebuit. Bine! 


Şi, foarte băţos, apucă clanţa şi deschise uşa atât de 
smucit, că se lovi cu bărbia de ea. În aceeaşi clipă unul 
dintre feciorii lui Trafulică sări de pe pat şi îi tăie drumul. 

— Stai aici. Când ţi-oi da eu un tovarăş Anghel, n-ai să-l 
poţi duce. 

— Pănăchidă, strigă lie tăios. 

Flăcăul înţelese. Îl apucă pe-al lu' Trafulică de piept şi îl 
dădu la o parte: 

— Dă-te, bă, la o parte, ce, crezi că dacă sunt în casa ta, 
mi-e frică de tine? 

— Închide uşa, Trafulică! porunci lancu stăpân pe sine, 
apoi se adresă feciorului lui Trafulică: Stai la locul tău, 
Mărine. Stai colea pe pat. 

— Măi Vasile! Gheorghe! Ia hai afară de-aici că am să 
vorbesc ceva cu voi, spuse Ilie stând cu spatele la Iancu. 

Stătea cu spatele foarte aproape şi nu se sinchisea deloc 
sau cel puţin aşa părea. Le făcuse semn din cap celor doi 
fraţi, prietenos, dar şi poruncitor: 

— Haide, mă! 

Alde Vasile şi Gheorghe răspunseră din priviri că au să 
meargă, dar nu se mişcară de pe pat, parcă ar fi fost legaţi 
cu frânghii. 

— Veniţi acolo şi faceţi gălăgie că aşa şi pe dincolo, 
dom'le Trafulică şi Didel, spuse Ilie parcă ar fi continuat 
vorba începută. Faceţi gălăgie că l-aţi vrea pe Bădârcea 
preşedinte şi, când colo, voi lucraţi la ordinul ăstuia! şi-l 
arătă pe lancu. Fie ea a dracului de omenie, care crede 
lumea că o aveţi! 

— Ce la ordinul ăstuia!? Nu mai clănţăni acilea de 
pomană! bolborosi Didel duşmănos. Ăsta veni şi el ca omul, 
n-are voie să vie!? 

— Ia lăsaţi-l în pace! şopti lancu ameninţător. Ilie Barbu, 
m-ai auzit tu pe mine că am zis ceva de gospodăria voastră? 
Am zis ceva de tine? Atunci de ce ai sărit... 

Se ridică de pe pat şi îi ieşi lui [lie în faţă. În aceeaşi clipă, 
Ilie îi întoarse spatele şi le făcu semn din cap celor doi fraţi 


să se ridice şi să meargă cu el. Mişcarea capului însă îi 
înţepeni. Iancu se aruncase asupra lui, îi înconjurase gâtul 
cu amândouă palmele şi îl strângea cu chipul schimonosit 
de ură năprasnică. Se pare că llie nu fusese luat pe 
neaşteptate. Cam în aceeaşi clipă smuci din grumaz şi lancu 
se clătină. Ilie apucă de ghearele încleştate de gâtul său şi 
le desfăcu liniştit, parcă şi-ar fi descheiat gulerul care îl 
supăra. 

— Ia mâna de pe mine, şopti gâfâind. Dacă... 

Nu mai avu însă timp să-şi termine vorba. Iancu se trase 
un pas înapoi şi scoase ceva din buzunar, ceva mic care nu 
se vedea, dar care se putea ghici. 

Pănăchidă ghici cel dintâi şi se repezi să-i sară în spate 
lui Iancu. În aceeaşi clipă, feciorul lui Trafulică se năpusti 
asupra lui şi îl opri, îl înţepeni în uşă. 

— Nea Vasile, sări! strigă Pănăchidă înspăimântat. 

Fraţii Ciobanu ţâşniră în picioare. Strigătul flăcăului îi 
făcu să înţeleagă într-o clipă primejdia. lancu tocmai se 
repezise. 'Ţinea mâna ridicată să taie cu ea de sus în jos. 
Fraţii Ciobanu îl izbiră cu piepturile şi Iancu, din viteză, 
nimeri cu trupul în perete izbutind să-l atingă pe Ilie. Îi 
sfâşiase spinarea desenându-i cu sângele care ţâşnise 
imediat o lungă secere care se zări toată prin cămaşa care 
se dăduse la o parte dezgolindu-l. 

— Trafulică, pune mâna pe el, răcni Iancu înăbuşit. 

Prea târziu. Nu se aşteptaseră niciunul ca Vasile şi 
Gheorghe să-i sară lui Ilie în ajutor. Ce să facă acum? Era 
lucru ştiut în sat că bătaia cu fraţii Ciobanu nu duce la nimic 
bun. 

— Vezi, bă, că-ţi curge sânge, Ilie, murmură Vasile. 

În acest timp, nu se ştie cum, Bădârcea se făcuse 
nevăzut. Posomorât, Vasile Ciobanu se căznea să lege 
cămaşa ferfeniţită a lui Ilie. Peticul cusut de Gherghina de 
dimineaţă fusese mai tare, ruptura trecuse pe lângă el. 
Acum nu mai avea culoarea bluzei, se făcuse roşu de sânge. 


— Vasăzică aşa, zise Ilie Barbu răsucindu-se spre Iancu şi 
Trafulică. Săriţi cu cuţitele! Aşteptaţi niţel, că n-o să mai 
săriţi voi cu cuţitele. 

Ilie porni spre uşă cu paşi grei. 

— Da, vedem şi noi, Ilie Barbu, că nu ţi-e milă de viaţă, 
murmură Trafulică în urma lui. Ai apucat-o p-aci: află că p- 
aci au să-ţi rămână zilele! Nu mori tu în pat, să nu duci tu 
grija aia! 

Fraţii Ciobanu se opriseră în prag şi se uitau la Trafulică. 
Nu spuneau nimic, se uitau şi tăceau. „Aşa ne-a fost vorba? 
parcă întrebau ei posomorâţi. Aşa ne-a fost vorba, să-l aduci 
pe-ăsta aici să scoată cuțitul?! Păi, aşa ne-am înţeles noi? 
De ce l-aţi adus aici pe Iancu? Ce-aţi vrut să faceţi?” 

— Vasile, Gheorghe! strigă Ilie de-afară. 

— Hai, Gheorghe, hai să plecăm de-aici, zise Vasile 
supărat. Daţi-o dracului, nici aşa să ne apucăm şi să tăiem 
oamenii, fiindcă... 

Trafulică avusese însă grijă să închidă poarta de la drum. 
Iancu Enache se repezi în urma lor cu o măciucă în mână: 

— Ai lui Ciobanu, dacă nu-l lăsaţi pe Ilie o să aveţi de-a 
face cu mine, strigă el. Daţi-vă la o parte! 

Feciorul lui 'Trafulică dăduse drumul la câini şi pândea 
poarta cu un ciomag. Acum nu mai erau în casă, aveau loc 
să se bată cu măciucile şi Ilie Barbu şi ai lui Ciobanu erau 
cu mâinile goale. Singur Pănăchidă avea ciomagul său cu 
piuliţă la cap. 

— Dă-ncoace, strigă Vasile cu un glas încordat şi-i smulse 
acestuia ciomagul. 

Se repezi cu îndrăzneală la lancu Enache şi timp de 
câteva clipe se auziră loviturile seci, năprasnice, ale 
măciucilor. 

— Gheorghe, ai grijă de Ilie, strigă Vasile. 

Zadarnic încuiase Trafulică poarta, încă de la început 
Gheorghe Ciobanu şi Pănăchidă o scoseseră din balamale, 
ieşiseră pe podişcă şi acum se întorceau cu pari smulşi din 
stanoagele podiştei. Din fundul grădinii lui Trafulică 


năvăliră încă trei inşi cu măciuci. Vasile se retrase din curte 
apărându-şi mereu capul. Ciomagul lui 

Pănăchidă se rupsese. Câinii urlau înnebuniţi, se auziră 
ţipete ascuţite de femei. Vecinul lui Trafulică ieşi şi începu 
să urle: 

— Bă! Bă! Nu da, bă! Bă, n-auzi! Bă! 

Fraţii Ciobanu şi Ilie se ascunseseră în curtea acestui 
vecin; iar Pănăchidă o luă la goană spre sfat. Cu tunicile în 
cap, lancu Enache şi ceilalţi dădură buzna în curtea 
vecinului lui Trafulică, urmărindu-i cu îndârjire pe fraţii 
Ciobanu şi Ilie Barbu. 


XXXVIII 


Anghel, Pascu şi Mitrică stăteau în biroul secretariatului 
şi răsfoiau registrele şi tabelele de colectare. Curierul Stan 
se odihnea întins pe o bancă pe care stătuseră câteva 
ceasuri mai înainte cei doi fraţi Enache. Îl toropea somnul. 
Alergase astăzi ca niciodată... se mira cum de nu plesnise 
splina în el. „Domnule! Uite cum devine: un cal n-ar fi 
alergat atâta!”, gândi el. 

— Stane! 

Stan sări în picioare, speriat. 

— În definitiv, de ce nu te duci tu acasă să te culci? spuse 
Pascu. 

— Îmi speriaşi somnul, mormăi Stan bosumflat. Nu ştii că 
eu dorm aici? 

Se întinse la loc pe bancă şi cu toată sperietura simţi că 
somnul îi dă din nou târcoale. Când să adoarmă de tot, auzi 
foarte limpede un glas care venea parcă din depărtare: 

— Care va să zică, lancu Enache are de dat cinci mii de 
kilograme de grâu. Scrie acolo: cinci mii. 

Tăcere, apoi acelaşi glas: 

— Vezi la Bădârcea! 

Din nou tăcere, apoi: 

— Bădârcea, şase pogoane de grâu. A dat tot! 


7 


„Bădârcea, şase pogoane de grâu.” în creierul jumătate 
adormit al lui Stan, cuvintele acestea n-avură niciun înţeles, 
dar rămaseră totuşi pe undeva prin preajmă şi nu-l lăsară 
pe Stan să adoarmă. 

Încercă să le alunge, dar încercarea îi sperie iar somnul. 
Deschise ochii şi mormăi supărat: 

— Şase pogoane, pe dracu'! 

— Stan vorbeşte în somn, zise Mitrică vesel. 

— Care şase pogoane? întrebă Stan, ridicându-se în capul 
oaselor. Dar opt pogoane de la Stejar şi zece de la Grama? 
Nu le munceşte al Mizdri? Alea de la Stejar le munceşte cu 
Ion al Titichii, văru-său; n-a treierat cu el? 

Se făcu tăcere. Anghel se uita nemişcat la Stan, parcă l- 
ar fi văzut întâia oară. 

— Stane, ia vin” încoace, îi spuse apoi cu gravitate. Stai 
colea şi spune. Pascule, şterge-l pe Bădârcea de la mijlocaşi 
şi trece-l dincoace la chiaburi. Apoi se răsti la Stan: Tu de 
ce nu vorbeşti, mă, dacă ştii? Ai? Ia nu-ţi mai rânji fasolea! 
Nu vezi ce facem noi aici? 

Fericit că ceea ce ştia el îi trebuia tovarăşului Anghel, 
Stan se aşeză alături, gata să-şi aducă aminte tot ce ştia el 
despre Bădârcea şi alţii. Când nu ştia, spunea: „Eu nu ştiu, 
dar ştie alde cutare, o să-l întreb mâine pe el.” 

După un timp, Anghel se uită la ceas: 

— E ora douăzeci şi trei şi jumătate. Şi hotări: Ne ajunge 
atât. Hai să mergem prin sat. 

Aprinseră ţigări şi ieşiră agale în faţa sfatului. 

— Hai spre Enache, trebuie să ne întâlnim cu băieţii ăia, 
spuse Anghel. 

Porniră, dar abia se îndepărtară câţiva paşi că se auzi din 
depărtare claxonul unei maşini. 

— Trebuie să fie tovarăşul '[urlea, hai îndărăt, spuse 
Anghel. 

Maşina opri şi din ea coborâră urlea, Sergiu şi încă un 
activist. 

Intrară cu toţii înăuntru. 


— Tovarăşe Anghel, să vie aici Prunoiu, Ghioceoaia, 
colectorul şi casierul, spuse Ţurlea. Trimite pe cineva după 
ei. 

— Pascule, adu-l pe Prunoiu aici. Stane! 

— Ei, care e situaţia, tovarăşe Anghel? întrebă Ţurlea mai 
departe. 

Anghel arătă că a făcut întocmai cum i s-a spus la telefon. 
Îi arătă tabelul de cote, şi continuară verificarea. În curând 
sosi şi preşedintele sfatului. 

Prunoiu intră înăuntru, se aşeză pe bancă, se descheie la 
cămaşă şi răsuflă scurt. Avea privirea turbure şi nu se uita 
la nimeni, cu toate că îi vedea pe toţi. 

— Tovarăşe preşedinte, uite ce scrie aici, spuse [urlea 
liniştit. Ghioceoaia: impozite neplătite de doi ani şi cote opt 
mii de kilograme de grâu, trei de porumb, douăzeci 
kilograme de lână nepredate. Bădârcea, lancu Enache, 
Petre Miuleţ, Sandu Enache: cote nepredate şi impozite 
neplătite. Tovarăşul preşedinte n-a predat nici el trei sute 
de kilograme grâu, floarea-soarelui, lână... 

Se făcu tăcere. Sergiu se ridică şi se opri în faţa lui 
Prunoiu. 

— Cum se face că ai îndeplinit planul de colectări, 
tovarăşe preşedinte? 

— Jupuia oamenii, aşa îl îndeplinea, spuse Anghel. 

Prunoiu tresări violent şi deodată ţâşni în picioare. Îl 
dădu pe 

Sergiu la o parte şi se opri în faţa lui Anghel. Îi şopti 
gâfâind: 

— Anghele... Anghele! 

Se repezi spre masă, smulse lista din mâinile lui 'Ţurlea şi 
se întoarse cu ea în faţa lui Anghel. 

— O vezi? O să întrebăm oamenii şi dacă nu este aşa cum 
ai scris tu aici eu te distrug pe tine! 

Începu să strige fără măsură. Ameninţa cu pumnul în aer 
şi din când în când se izbea cu el în piept. 


— De râpă se ducea comuna asta dacă nu eram eu, şi 
acum sunt scos vinovat? Eu?! Am muncit şi am format 
gospodăria colectivă, tovarăşul prim-secretar ştie! 

— Ce gospodărie ai format tu?! strigă Anghel. 

— Eu am format gospodăria colectivă, eu, strigă Prunoiu, 
arătându-se pe sine cu degetul întors. 

Prunoiu vru să strige mai departe, dar în aceeaşi clipă 
năvăli înăuntru Pănăchidă. 

— Tovarăşe Anghel! spuse el gâfâind. Hai repede că vor 
să-l taie pe tovarăşul Ilie Barbu. 

— Cine? întrebă Anghel cu încordare, dar flăcăul nu auzi. 

— Au sărit cu cuţitele la noi, hai repede acolo. 

— Cine, mă, spune cine, surdule! 

— Alde Iancu Enache. 

— Unde, în ce loc? 

— În casă la Trafulică. Noi am ieşit de-acolo, dar mi-e 
frică să nu se fi luat după ei, că era şi alde nea Vasile şi 
Gheorghe Ciobanu. Au sărit ei, oleo! Dacă nu erau ei, îl tăia 
de tot pe tovarăşul Ilie. 

— Haidem cu maşina, spuse Ţurlea, ţâşnind afară. 

Se auzi motorul duduind şi după câteva clipe nu se mai 
auzi nimic. 

În biroul secretariatului rămase Prunoiu, singur. El ieşi 
afară năucit, apoi se întoarse înapoi. Nu înţelegea nimic. 
Iancu Enache în casă la Trafulică?! Se aşeză pe un scaun cu 
un aer buimac şi rămase astfel vreme îndelungată. Iancu 
Enache în casă la Trafulică... au sărit cu cuţitele... Deodată 
Prunoiu pricepu şi se înspăimântă. Pricepu că el nu e şi n-a 
fost ceea ce credea, adică cel mai tare om din comună. 
Oameni mai puternici decât el s-au înfruntat cu 
înverşunare... Prunoiu plecă din clădirea sfatului neliniştit, 
înspăimântat de ceea ce avea să i se întâmple. Îşi făcuse în 
sat duşmani numeroşi. Toţi acei pe care îi nedreptăţise cu 
cotele, da, aceia! Erau mulţi, nici măcar nu-i ştia, nu-i 
trecuse prin cap că într-o bună zi are să cadă! 


XXXIX 


Îlie Barbu şi fraţii Ciobanu îşi pierduseră urma prin 
grădinile oamenilor şi ajunseră în cele din urmă acasă. 
Fraţii Ciobanu  sculaseră vecinii şi urmăritorii nu 
îndrăzniseră să intre în curtea lor. Muierea lui Vasile încălzi 
apă şi Ilie îşi spălă spinarea desenată de cuţit. 

Nu mult timp după aceea, auziră bătăi în poartă şi 
zgomotul unei maşini. leşiră afară. Erau |urlea, Anghel, 
Mitrică, Pascu şi şeful postului de miliţie. 

Ilie le povesti cum s-au întâmplat lucrurile; pe cine a găsit 
acolo, cum a sărit lancu şi a dat cu cuțitul, cum s-au adunat, 
ca o haită, să-i omoare cu măciucile. 

— Du-te acasă, Ilie, adică nu, trebuie să mergi la 
dispensar să nu păţeşti ceva cu secerea aia de pe spinare... 
zise 'Ţurlea. Şi acuma noi hai să punem mâna pe domnii 
Trafulică şi Enache. 

S-au dus cu toţii spre Trafulică. 

La Trafulică n-au mai găsit pe nimeni din cei dinainte. L- 
au luat pe Trafulică fără nicio vorbă, apoi s-au dus la Iancu 
acasă şi l-au luat şi pe el. 

lancu Enache se culcase, chipurile: se dezbrăcase. A 
trebuit să se îmbrace la loc. Se făcea că nu ştie pentru ce 
este căutat. „lată, gândea el, nu m-am putut stăpâni, ce-am 
făcut? Viaţa mea nu mai e în siguranţă! Şi doar la viaţă m- 
am gândit azi, m-am gândit aşa de bine. Şi când colo mi s-a 
urcat ura la cap mai rău ca o beţie. Din pricina unui 
nenorocit mă vor vâri acum la puşcărie...” 

Se opriră după aceea la sfat şi se dădură jos. Ilie era cu ei 
şi arăta cam ţeapăn. 

— Treci pe la dispensar, Ilie. Scoală-l pe tovarăşul doctor 
să te panseze, că n-am chef să ţi se întâmple ceva cu 
tăietura aia, zise şi Anghel. 

— Da, începe să mă doară rău, răspunse Ilie. Parcă am un 
umăr de lemn! 


— În gospodărie o să trebuiască să lucrezi altfel, Ilie, 
spuse '[urlea uitându-se cu atenţie la chipul îndâriit al 
viitorului socotitor. Nici tu să nu-ţi închipui că toată lumea e 
ca tine! 

Ilie tresări auzind aceste cuvinte ciudate. Ce voia să 
spună [urlea? După ce lie şi fraţii Ciobanu plecară, [urlea 
îl întrebă pe Anghel: 

— O fi înţeles Ilie ce i-am spus eu? 

— Acuma n-a înţeles, dar o să afle el, încetul cu încetul, 
tot ce trebuie să afle. 

— Am impresia că azi a fost ziua lui mare, mai zise 
Ţurlea. Păcat că s-a vârât singur în bârlogul ălora... Să nu 
cadă la pat... 


XL 


A casă, după ce trecu pe la dispensar, Ilie o găsi pe 
Gherghina picotind. De fapt, ea dormea de-a binelea: nu se 
trezi decât când bărbatul ei o mişcă uşurel de umăr. 

— Aoleu! murmură ea cu un glas stins. Sunt frântă de 
osteneală! 

Dar aşa frântă cum zicea că era, se ridică numaidecât, 
căută printre străchini şi începu să piseze nişte usturoi, să 
facă mujdei pentru friptură. 

— Ce face băiatul ăla, doarme? întrebă Ilie după o vreme. 

Se pare că Gherghina era totuşi pe jumătate adormită, 
fiindcă abia într-un târziu se pomeni că parcă el ar fi spus 
ceva: 

— Ce ziseşi tu?! întrebă ea cu mirare. 

— Ziceam de băiatu-ăla! Ce face, doarme? 

— Doarme, ce să facă! 

Când se mai trezi, Gherghina se aşeză jos pe un căpătâi 
lângă prag şi aşteptă mai întâi ca omul ei să mănânce, să-l 
întrebe apoi ce s-a întâmplat. 


Ilie, însă, se simţea bine, şi după felul cum mânca, se 
putea înţelege că i-ar plăcea să spună şi mâncând, dar 
numai dacă ea l-ar întreba. Gherghina înţelese: 

— Mereu s-au dat câinii ăştia! Ham-ham! Ham-ham! 
Ziceam că nu mai sfârşesc... 

Parcă n-ar fi ştiut de ce se dădeau câinii! Ştia, dar voia 
amănunte. 

— Aşa sunt câinii! reflectă Ilie. Îşi ascunse zâmbetul cu 
un picior rumenit de găină, şi reflectând mai departe: Ce 
treabă are câinele? Să se dea! 

„Aha! stai că spune? Gherghina se dădu mai aproape. 
Ilie, însă, nu se grăbea, cu toate că terminase cu masa. Se 
uita puţin mirat în strachina cu bucăţi. Ridică din 
sprâncene. 

— Fă Gherghino, şopti el tainic! Ce-o fi cu mine?! Se uita 
foarte nedumerit la nevasta lui fără să zâmbească, cu 
sprâncenele ridicate a mirare şi-i şopti: Nu mai mi-e foame! 

Asta după ce mâncase o jumătate de pui! 

— Păi, ce să fie, înseamnă că te-ai săturat, îl dumeri 
Gherghina, bucuroasă că omul ei glumea cu atâta plăcere. 

Gândi că lucrurile au ieşit bine. 

— Hm!! Dacă aşa zici tu... Atunci să-ţi fie de bine, să 
creşti mare! spuse Ilie, uitându-se lung, drept în ochii ei. 

Gherghina nu se feri, rămase sub privirea aceea a lui 
care părea grea de atâta limpezime şi pe care o cunoştea 
de când era fată: îi plăcuse atunci cel mai mult, iar astăzi îi 
plăcea mai mult ca oricând, îşi plecă totuşi pleoapele. După 
câteva clipe le ridică iarăşi şi îl învălui şi ea cu privirea ei. 
Dar deodată se îngrijoră: 

— Ilie, ce-ai la umăr? 

— M-am zgâriat... 

Îi spuse cu nepăsare că alde Vasile şi Gheorghie, ştie ea, 
gardurile lor sunt de nuiele şi... noaptea... cutare... se 
întâmplă... Vasile şi Gheorghe Ciobanu?! Ce-a căutat la ei? 
Ei, ce-a căutat? Sarcină de partid. Alde Vasile şi Gheorghe 
au vrut să iasă din gospodărie!... 


Începu să-i povestească. Îi spuse tot ce ştia, dar nu avu 
grijă să facă legătura între o întâmplare şi alta şi Gherghina 
obosi, nu-l lăsă să sfârşească. 

— Hai, că eşti ostenit, toată ziua ai umblat de colo până 
colo! Mâine o să te duci iar, aşa că trebuie să te odihneşti. 

— Dacă zici tu că sunt ostenit... 

Fie, zice şi el ca ea, dar el nu se simţea deloc ostenit. 

— Eu vreau să mă culc afară, spuse Ilie în cele din urmă. 

— Dacă zici tu că vrei să te culci afară... 

Fie şi-aşa, dar s-a cam lăsat frig! „Frig? îi trecu 
Gherghinei prin cap. Da' de unde frig?”, exclamă ea în gând 
cu şiretenie. Somnul îi zbură de pe pleoape şi chipul ei, mai 
înainte obosit, căpătă o expresie vie de tinereţe. 

Ilie o văzu şi îi păru bine că Gherghina lui semăna acum 
grozav nu cu Gherghina de azi-dimineaţă, care nu ziceai că 
are treizeci de ani, ci cu Gherghina lui Ciucă, cum era ea 
atunci fată mare, când se ducea la poarta ei şi-i fluiera... 

leşiră pe prispă şi acolo, cu junghiul în spate, în 
întunericul luminat sus de scânteierea cerului înstelat, Ilie o 
luă în braţe şi o iubi cu o lăcomie necunoscută, ca şi când ar 
fi fost şi el abia flăcău şi abia atunci ar fi iubit-o pentru 
întâia oară... 

„.. Târziu, Gherghina adormi. Ilie îi simţi multă vreme în 
spinare răsuflarea caldă. „Ostenită, săraca de ea, gândi el. 
Nu vezi cum răsuflă de încet? Parcă ar fi murit! Ce, e glumă 
să ai grijă de-o casă, de-un bărbat şi de-un copil? Dar ce 
mai ţine ea la mine! Nu vezi cum doarme lipită de spinarea 
mea?... Şi n-are şi ea săraca o bluză pe ea!... Lasă, 
Gherghino, uite, nici Catrina lui Tăbârgel n-are, nici a lui 
Ilie Moacă, nici Florica lui Paţac... De unde să ai?! Lasă căo 
să facem! Trebuie să meargă! N-are voie să nu meargă.” 

Ilie închise ochii şi, pe jumătate adormit, visă lumina zilei 
şi o întindere nesfârşită de pământ. 1 se părea, vedea cum 
gospodăria treiera prima ei recoltă şi Ilie ştia pe dinafară 
câte zile-muncă are fiecare. Da, se cântăresc sacii aşa cum 
văzuse el că se făcea la gospodăria Dor Mărunt. Brigman, 


magazionerul, stătea cu plaivazul la ureche şi făcea 
prinsoare cu Niculae Burcea că au să iasă peste 2 500 de 
kilograme la hectar. 

Uite şi copiii: se ţin de drăcii, se urcă pe cântar şi se 
laudă ca proştii că atârnă atâtea kile. 

„Vasilică, zicea Niculae Burcea cu glasul său blând, du-te, 
taică, încolo d-aici.” 

„Am patruzeci de kile, nea Niculae.” 

„Bine că ai patruzeci de kile. Tot atâtea are şi purcelul 
meu.” 

Zarvă să pui mâna pe un retevei şi să le dai la spate. Uite- 
i pe unii că vin cu vitele la apă. Sunt însetate vitele, dar şi 
băieţilor li-e sete. O fată se uită la ei şi îi dojeneşte: „Măi, 
lasă întâi vita să bea, că ea nu e om să poată răbda.” 

Ilie se uita la ea uimit. A cui era fata asta? 

Deschise ochii şi zâmbi înăuntrul său că îşi punea 
asemenea întrebare. Nu mai ştia dacă visa sau îşi amintea. 

„Da, e bine că o să facem grâu mult, dar trebuiesc bani, 
se pomeni Ilie gândindu-se. Cu ce cumperi să faci ateliere şi 
grajduri? Aveau noroc ăia din Dor Mărunt. Era o vale la ei 
de vreo zece hectare, cu un iaz. Făcuseră grădinărie, 
câştigau parale!” 

Ilie se ridică în capul oaselor, prins de un gând. Satul are 
lângă pădure un loc numit Valea Cailor. Pe lângă vale 
şerpuieşte pârâul. 

S-ar putea face un gropan mare de strâns apă, îngrăşat 
locul, construit la Nicolae Dogaru o roată bulgărească şi 
faci o grădinărie şi... 

Răcoarea nopţii şi mişcarea îl făcură pe Ilie să simtă iar 
durerea în umăr. Îl ţinea, parcă îi prinsese acum toată 
spinarea. 

„la stai tu mai încet, Ilie!”, îşi spuse el, veselindu-se 
singur de nevinovăția gândurilor sale şi amintindu-şi de 
ultimele cuvinte ale lui Ţurlea, pe care nu le înţelesese 
atunci: „Nici tu să nu-ţi închipui că toată lumea e ca tine!” 
„Sigur că nu toată lumea e ca mine, să creadă că nimic nu-i 


VW 


împiedică pe oameni să se înţeleagă între ei şi să fie oameni 
de omenie. Uite că îi împiedică... Nu era mai bine dacă 
Iancu se stăpânea? Fiindcă eu i-am dat un pumn lui, dar şi 
el m-a trântit. De vină e tâmpitu-ăla de Stan! Ce i-o fi făcut 
lui, lancu? Nimic, aşa din răutate... Răutate şi prostie... Din 
una ca asta uite ce iese... L-aş da afară pe nenorocitul ăla 
de-acolo de la sfat să se ducă la muncă... Mie da, lancu mi-a 
făcut, dar mi-a plătit şi pe urmă a trecut atât de mult timp 
de-atunci... Dar ăstuia?! Nimic, aşa, ca să se bucure şielcă 
poate, fără frică, să batjocorească pe cineva... Dar oamenii 
trebuie, până la urmă, să se înţeleagă între ei, reveni Ilie 
asupra acestui gând. Trebuie!” 

Ilie Barbu vru să se întindă şi să pună capul pe căpătâi, 
dar Gherghina îi luase, ca de obicei, locul. Îi apucă uşurel 
capul în palme şi îl dădu mai încolo. Când închise ochii să 
adoarmă, cocoşii începură deodată să cânte. Se revărsau 
zorile. 


SITUAŢIILE PREŞEDINIELUI 


Băcuieţ, unul dintre secretarii raionului de partid, 
observă la un moment dat că preşedintele unei gospodării 
dintre cele mai nou înfiinţate trimetea sfatului situaţii din 
care nu se înţelegea aproape nimic. Gospodăria aceasta se 
afla la extremitatea de nord a raionului, şi Băcuieţ îşi 
încheie activitatea din ziua aceea trecând pe acolo. Ca 
totdeauna, el nu-şi preciză de la început obiectul vizitei şi îşi 
exprimă nemulţumirea legându-se de altele. 

De ce se arunca porumbul la porci pe jos? Nici porcul nu 
digeră bine când înghite boabele amestecate cu noroi şi se 
face şi risipă peste toată chestia! Şi de ce se dădeau de pe 
acum furaje vitelor, când vitele puteau să mai pască pe 
unde mai era de păscut? („Când o veni iarna şi o să 
rămâneţi fără furaje, vii colea, tovarăşe tehnician, înaintea 
vacii, şi-ţi faci autocritica!”) Şi tufele alea de pe câmp de ce 


n-au fost scoase? Şi nici peticele alea de vie care au mai 
rămas pe la capete n-au fost lichidate! 

— A doua oară a venit la mine şeful brigăzii de tractoare 
să se plângă că nu vreţi să înţelegeţi să scoateţi tufele. 
Unde eşti, tovarăşe preşedinte? 

Văcăruş, preşedintele gospodăriei, era acolea, în stânga 
lui Băcuieţ. 

— Le scoatem, tovarăşe secretar! Mâine trimit câţiva 
oameni din brigada de câmp cu târnăcoapele şi le scoatem, 
zise preşedintele. 

— Da?! se miră Băcuieţ. la vino dumneata cu mine în 
birou să-ţi spun ceva. Lasă tufele pe seama tovarăşului 
inginer, că o să trec eu poimâine şi o să mai văd eu viţă de 
vie şi tufă pe câmp! 

Preşedintele avu aerul că îi convine, e de acord să lase 
tufele alea pe seama agronomului, dar... ştie oare 
agronomul pe cine să trimită şi în ce loc anume? N-ar fi 
poate mai bine să... să se ducă agronomul în birou şi el, 
preşedintele, să... dar îşi dădu seama singur că nu se putea 
şi o luă încet în urma activistului. 

În birou, preşedintele rămase în picioare şi nu se 
îndepărtă prea mult nici de uşă. Parcă i-ar fi sugerat 
activistului să facă la fel, adică să rămână şi el în picioare, 
să-i spună în câteva cuvinte vorbele alea, şi să iasă pe urmă 
amândoi afară şi... 

— Bine mă, nenorocitule, de ce-mi trimiţi tu mie la raion 
situaţii false? zise pe neaşteptate Băcuieţ, aşezându-se la 
birou cu zgomot şi privindu-l pe Văcăruş drept în faţă, cu 
nişte priviri din care ţâşneau fulgerări de uimire, 
curiozitate şi ameninţări. De ce? Ia să-mi explici! 

Preşedintele surâse, un reflex bizar al neliniştei care se 
aşternuse brusc pe chipul său. Cuvintele „bine mă, 
nenorocitule” nu le spunea acest activist decât foarte rar şi 
erau la el semnul că ai băşicat-o, ai făcut ceva şi ai fost prins 
şi eşti acum compătimit pentru ce-o să ţi se întâmple. 

— De ce, tovarăşe secretar? 


— Cum de ce, mai şi întrebi? Ia stai tu colea jos şi să 
verificăm. 

— Să verificăm, tovarăşe secretar, zise preşedintele cu o 
voce deodată mică şi senină. Să verificăm, de ce să nu 
verificăm, de ce să nu verificăm, repetă el. 

Şi trase un scaun şi se aşeză, nu în faţa secretarului, ci 
alături, lângă umărul lui. 

— Găini, zise secretarul. 

— Găini, repetă preşedintele. 

— Ei, câte sunt? îl întrebă Băcuieţ, uitându-se direct la el 
şi ferind cu palma hârtiile pe care le scosese din buzunar şi 
le întinsese pe birou. 

— Păi, câte să fie? 

— Cum, „păi, câte să fie”? Spune câte. 

Preşedintele dădu să se uite în hârtie, propria hârtie, 
care avea jos iscălitura lui încogârliţată şi naivă de şcolar, 
iscălitură expresivă, amintind parcă şi caligrafic de numele 
său, Văcăruş, derivând de la văcar, adică băiat mic care 
păzeşte cuminte vacile altora. 

— Lasă tu asta, zise Băcuieţ cu grijă şi cu o expresie de 
om stăpân pe situaţie, care, deşi nu înţelege sensul 
întâmplării la care ia parte, a văzut şi a auzit totuşi destule 
în experienţa lui de activist, ca să nu se mai mire de nimic. 
Lasă tu asta, repetă el, acuma răspunde-mi pe dinafară, 
sau, dacă nu ştii pe dinafară, să mergem la faţa locului să 
aflăm (cu toate că o să fie cam greu să stăm acuma să 
numărăm, adăugă el cu o ironie rece). Câte găini aveţi? 

— Păi, câte să avem? Atâtea câte sunt în găinărie! Alea 
sunt, altele n-avem. 

— Şi câte sunt? 

— Două mii trei sute şaizeci şi două, răspunse 
preşedintele. 

— Vasăzică le ştii cu precizie! Şi aici de ce ai trecut trei 
mii? 

— Păi, atâtea erau, răspunse preşedintele. 

— Cum atâtea? 


— Trei mii... 

— De ce n-ai trecut două mii trei sute şaizeci şi două, câte 
sunt? 

— Păi, nu erau atâtea, răspunse preşedintele parcă mirat 
că i s-ar putea cere să treacă ce nu era. 

— Şi restul unde sunt? 

— Au murit! răspunse Văcăruş cu simplitate. 

— Cum aşa? De ce au murit? 

— Mai mor găinile, răspunse preşedintele. 

Parcă ar fi spus: se mai joacă ele, au obiceiul ăsta: le 
place să moară. 

— Bine, au murit, conveni secretarul. Dar atunci de ce n- 
ai trecut aici cifra reală? 

Dar ca şi când parcă ar fi înţeles pricina fără să mai aibă 
nevoie de răspunsul preşedintelui, ca şi când ar fi ştiut-o 
parcă dinainte, sau poate ar fi descoperit-o chiar atunci, 
secretarul continuă, fără să mai aştepte vreo explicaţie de 
la acest om, care, de altfel, foarte senin, părea să nu bage 
de seamă că se aştepta de la el vreun răspuns. 

— Bine, să lăsăm găinile. Să trecem la viței. Câţi viței 
aveţi? 

Văcăruş avu o mişcare înghesuită şi trudită să descifreze 
ce era scris pe situaţia aceea la rubrica viței, ca şi când nu 
el ar fi întocmit-o şi trimis-o la raion. Cu privirea sticlind, 
secretarul îl lăsă să se uite, să vadă singur propriile lui cifre 
şi să se mire (dacă mirarea asta putea să-i mai folosească la 
ceva). Dar preşedintele nu se miră deloc de ceea ce văzu, 
cu toate că impulsul iniţial trădase la el o curiozitate care 
făcea parcă din hârtiile acelea un magnet cu o putere de 
atracţie misterioasă şi irezistibilă. Căuta parcă să afle acolo, 
să citească în ele răspunsul la o întrebare care se ridica sub 
forma unei nedumeriri vagi, a unei taine greu de descifrat, 
din întreaga lui atitudine, care, datorită acestor mâzgăleli 
de acolo, se petrecea tot ceea ce se petrecea, să se supere 
un om cu tot dinadinsul, să se suie într-o maşină, să vie 


tocmai aici şi să-l sperie pe el, pe Văcăruş, cu vorbele alea? 
Chiar aşa? Pentru o hârtie? 

— Ei, ai de gând să răspunzi? îl trezi secretarul cu chipul 
aprins de aşteptare şi încordare. Câţi viței aveţi? 

— Câţi viței? Şaptezeci de viței. 

— Aveţi chiar şaptezeci în staul? 

— Da, tovarăşe secretar. Putem să-i numărăm. 

— Şi de ce ai trecut aici cincizeci când în realitate sunt 
şaptezeci? 

— Aici am greşit, zise preşedintele pe gânduri, cu voce 
moale ca şi când ar fi fost convins că în cazul cu găinile nu 
greşise. 

— Vasăzică recunoşti singur, zise secretarul, deşi Văcăruş 
nu avea chiar aerul că ar recunoaşte o greşeală. Mai 
departe, continuă secretarul, hai să mergem mai departe. 
Sau nu vrei? 

— Mergem mai departe, tovarăşe secretar, zise Văcăruş 
cu o voce proaspătă, dar după ce întârzie cu răspunsul 
câteva clipe lungi. Mergem mai departe, de ce să nu 
mergem! 

— De ce să nu mergem! Îţi spun eu de ce să nu mergem! 
exclamă secretarul mereu cu privirea sticlind şi cu chipul 
aprins. Pentru că mă uit la tine şi mă gândesc ce-ar trebui 
să-ţi fac! Pentru că n-are niciun rost să mergem mai 
departe, să ne zgâim la o socoteală făcută de tovarăşul 
preşedinte nu la lumina electrică pe care o văz că îi atârnă 
aci, deasupra capului, ci la o lampă chioară de gaz cu 
numărul cinci! Asta e situaţia! 

— De ce, tovarăşe secretar? 

— Mai întrebi şi de ce?! Cum de ce! Astea sunt situaţii? 

— Sunt situaţii, tovarăşe secretar... 

— Da?! Foarte interesant! Bine, lasă că vedem noi. Să 
mergem mai departe. 

Şi continuară ciudata verificare în acelaşi fel cum o 
începuseră, adică baza pe care se susţinea confruntarea 
cifrelor era memoria preşedintelui şi nicidecum actele sale, 


cifrele înscrise de el în acele situaţii. În curând însă 
activistul se resemnă. După încordarea de la început, acum 
el trecea pe o foaie de hârtie separată liniată cu grijă chiar 
de el, chiar acolo în faţa lui Văcăruş, cu mâna lui, cifrele pe 
care le declara acesta verbal. Înscriind datele, activistul 
renunţase 

— Sau cel puţin aşa părea - la orice tentativă de a mai 
forţa ceea ce era evident, cu scopul de a obţine pentru sine, 
sau de a produce în mintea preşedintelui vreo revelaţie. 
După felul cum lucra, el părea mai degrabă că vrea astfel, 
prin exemplul lui personal, să stârnească în acest 
preşedinte dorinţa de imitație, să imite cel puţin, să facă 
ceea ce i se spune, dacă altfel nu vrea sau nu poate să facă, 
cel puţin pentru moment, cel puţin atâta timp cât el era 
preşedinte şi cât el însuşi, Băcuieţ, activist în acest raion. 

Când ajunseră la sfârşit, secretarul contemplă spaţiul 
care mai rămăsese între cifrele înscrise în situaţie şi 
iscălitura preşedintelui şi zise: 

— Şi cu spaţiul ăsta liber ce e? De ce te-ai iscălit aşa jos? 
Nu-ţi dai seama că între iscălitura ta şi cifre se poate 
adăuga orice? Uite, aici se pot adăuga capre, cereale, orice 
vrei dacă cineva vrea să-ţi facă figura. Şi vin eu, sau 
tovarăşul prim-secretar de la regiune şi te întrebăm: unde 
sunt caprele, sau ce e trecut aici? Şi ce faci? 

— Care capre? Dă-le dracului de capre, că n-avem, zise 
preşedintele deodată plin de convingere că, în sfârşit, a 
nimerit-o şi tovarăşul Băcuieţ cu oiştea în gard. 

— Bine, n-aveţi capre, dar cereale aveţi. Şi dacă-ţi trece 
aici cereale, ce-i faci? Ce-i faci dacă de pildă tu semnezi 
hârtia şi o dai contabilului şi el îţi trece aici, nu mult, dar 
atât cât are el nevoie, vreo zece-douăzeci de saci de grâu, 
ce-i faci? Că el îi ia sacii ăştia şi îi duce acasă! 

— Păi, eu ce păzesc! exclamă preşedintele tresărind ca 
un cal care ar fi fost apucat brusc de frâu de o mână 
străină. Eu unde sunt? zise el. Nu-l ia mama dracului?! îl 
belesc! 


Posomorât, secretarul îşi închise stiloul, îl vâri în buzunar 
şi se ridică. Fulgerările din privirea lui pieriseră, se liniştise 
cu totul şi el privi în pământ şi merse spre fereastră 
gânditor. Începu să se uite pe geam. Stăteau toţi acolo în 
faţa administraţiei şi aşteptau. Era contabilul, un ţăran 
spelb, foarte tânăr, subţirel şi cu ochi albaştri, îmbrăcat cu 
grijă într-un costum negru, figură mereu ciudată pentru 
Băcuieţ, cu chipul acela al lui tras şi puţin palid, parcă de 
muncă sau de nesomn; era membru de partid şi îşi amintea 
că la adunarea de constituire ţăranii spuseseră despre el că 
e mai cinstit ca o fată mare, şi adăugaseră că numai să 
rămână aşa. Apoi, inginerul agronom, un tip de la Bucureşti 
care vorbea cam mult; apoi fata aceea, tehniciană în 
zootehnie, fată bună, o adusese aici cu maşina chiar el şi-şi 
amintea cum se dăduse ea jos în noroi cu pantofii ei cu 
tocuri înalte şi subţiri; chiar şi acum arăta bine îmbrăcată, 
ştia cum să se îmbrace şi nu-i stătea deloc rău; şi, în sfârşit, 
figura aceea roşie, cu ochii aprinşi de băutură, 
magazionerul principal... 

— Cum îl cheamă pe magazionerul principal? 

— Stoica, răspunse preşedintele. 

— Şi mai cum? Ştiu că are un nume ciudat. 

— Mucedu, zise Văcăruş, Stoica Mucedu. Da, zise el, are 
un nume cam prost... 

— Nu numai numele îl are el prost, zise Băcuieţ revenind 
de la geam. Mă mir cum l-aţi ales magazioner şi vă place 
vouă de el... 

— Se ţine de treabă, zise preşedintele. Îi cam trage el la 
măsea, dar are cap, le ştie... 

— În sfârşit, tovarăşe preşedinte, îl întrerupse activistul, 
eu zic să faci mai bine ce spun eu şi nu mai lăsa spaţiu alb 
între cifre şi iscălitură. Nu mai lăsa spaţiu alb... Cine lasă 
azi spaţiu alb, poate să aibă parte mâine de zile negre. 
Fiindcă gospodăria agricolă colectivă nu seamănă cu o 
familie unde ai pe toată lumea sub ochi şi ştii pe fiecare ce 
face. Falsul cu ajutorul hârtiilor nu e posibil la scara aia şi 


dumneata crezi că nici la scara asta nu este posibil, şi crezi 
că e tot aşa de aiurea ce-ţi cer eu, cum ar fi fost de aiurea 
dacă unul dintre fraţii dumitale, când erai copil, ar fi venit 
cu o hârtie şi i-ar fi arătat-o tatălui dumitale zicând că nu el 
a furat porumbul din pod şi l-a vândut... Dar aici e altă 
brânză în altă traistă, mie să-mi trimiţi situaţii reale, clare, 
exacte şi bine întocmite; şi dacă vrei să n-o păţeşti, să nu 
dai iscălitură în alb; iscălitura în alb, in blanco, nu se dă 
niciodată nimănui! Sau vrei poate să spui că nu-ţi plac 
hârtiile? Dar cui îi plac? Socialismul însă înseamnă 
civilizaţie, şi nicio civilizaţie modernă nu se poate lipsi de 
hârtii. Sau vrei să spui că nu hârtiile te supără? Ce te 
supără atunci? Ce nu-ţi convine? Ce nu-ţi place în toată 
chestia asta? 

— Vi le trimit, tovarăşe secretar, vi le trimit, zise Văcăruş 
deodată speriat parcă din nou de cuvintele de astă dată nu 
amenințătoare, ci mari şi, pe de altă parte, prea minuţioase, 
care îl asaltau. Vi le trimit, vi le trimit, mai adăugă el şi avu 
o mişcare mică din cap parcă ar fi vrut să se convingă pe 
sine, dintr-o parte: trebuie trimes! Dar din cealaltă parte 
tăcea, nu zicea nimic şi parcă nu trăia clipa prezentă, 
sugerând însă cu o privire expusă că nu ascunde nimic... 

— Şi să nu-ţi închipui, continuă secretarul, că o să viu eu 
aici de fiecare dată să-ţi fac situaţia. Să nu-ţi închipui 
chestia asta! Fă situaţia aşa cum trebuie, verific-o cu 
realitatea, să fie exactă până la ultima oaie, şi pune-o pe 
urmă frumos în plic şi trimite-o la raion. Asta el 

Activistul era de mult în picioare şi pisa absent podeaua 
cu călcâiul pantofului parcă ar fi bătut un cui în ea. Era un 
tic al lui când insista şi revenea neîncetat asupra unei 
chestiuni spinoase. 

— Fiindcă azi ai norocul că ai un contabil bun şi tot 
consiliul de conducere te ajută, continuă el, dar ce-ai face 
dacă lucrurile s-ar schimba? Nu în rău, ci pur şi simplu, s-ar 
schimba. Ce-ai face? Conştiinţa omului e ca un acordeon, 


tragi de ea, umfli burduful, apeşi pe clape, cântă! Şi ce-i faci 
dacă trage de ea un beţiv şi un hoţ? 

— Nu trage, tovarăşe secretar, zise Văcăruş tresărind iar, 
înviorat şi cu voce tare. 

— Nu trage? Bine, mai vorbim noi, încheie deodată 
activistul şi mai lovi pentru ultima oară cu călcâiul în 
podeaua neagră de motorină înainte de a pleca. Să nu zici 
că nu te-am avertizat, să te plângi că nu te-am îndrumat. 
Rămâne aşa. În orice caz, să ştii că în ce priveşte situaţiile 
pe mine nu mă convingi, să-ţi intre bine în minte, să-ţi 
notezi acolo pe birou cu litere mari, ca pe o lozincă: pe 
tovarăşul secretar Băcuieţ nu-l conving! Şi să-i spui chestia 
asta şi contabilului tău, să ştie şi el, fiindcă o fi el mai cinstit 
ca o fată mare, dar ştii ce păţesc fetele mari când nu se 
păzesc! Contabilitatea e contabilitate, oricum ai lua-o, şi 
dacă nu e ca o oglindă în care dacă te uiţi să vezi lucrurile 
aşa cum sunt ele în realitate, atunci dăm dracului totul, 
renunţăm la orice organizare şi ne întoarcem la societatea 
primitivă! 

Şi cu asta ieşi. Nu se mai uită îndărăt să vadă faţa aceea 
a preşedintelui speriată şi în acelaşi timp nepăsătoare, 
atentă şi în acelaşi timp plecată parcă în călătorie şi care îi 
excita atât de tare vorbirea; nu era un activist care vorbea 
aşa de mult. Închise uşa în urma lui şi plecă fără să mai 
adauge nimic, fără să-şi ia la revedere; era o influenţă a 
ţăranilor de prin aceste locuri asupra obiceiurilor lui de 
orăşean pe care o acceptase fără să-şi dea seama. Cei din 
curte îl întâmpinară atenţi. Secretarul rămase câteva clipe 
în prag.  Magazionerul, cu mâinile în buzunarele 
pantalonilor, cu faţa roşie, când văzu că preşedintele nu 
iese, zise fără să scoată labele lui mari din tăieturile oblice 
ale stofei: 

— Ce e cu Văcăruş, tovarăşe secretar? Ce i-aţi făcut de-a 
rămas acolo? 

Dar activistul parcă nu auzi, cobori scările fără să 
răspundă şi se îndreptă spre maşină. 


- Cântăreşte mult mai mult faţă de cât e de înalt (£:). 
- E îndesat (fi). 

- Partidul Comunist din Indochina. 

- Mă predau! (f) 

- Sus mâinile! (f:)